Puncre Cardinale anul III, nr. 10 (34), oct. 1993 alb

16 pogini -100 lei 




credinţă 

iubire 

speranţă 


puikîe 


finul III, 
Nr. 10/34 
octombrie 
1993 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Liiculaiic in afara României: ÂUSTRIA,.GtRMANIA, FRANŢA, DANEMARCA, SUFUJAfeŞSANIA. CANĂDA,$TfTF.I.E UNITE, AUSTRALIA 


Pana la moarte lupta-te pentru adevar, si Domnul Dumnezeu se va lupta 
pentru tine. « Eclesiasticul 4,3(L 


j,. Evenimentele de la la sfârşitul Ioni i septembrie şi J 

începutul lurjii octombrie, pcîângă caracterul lor dramatic - s-au pierdut 
vieţi omeneşti din rândul combatanţi lor din ambele tabere-ar fi putut să j 
contribuiela înţelegerea a ceea ce se petrece de fapt în spaţiul geo-politic 
al fostei Uniunii Sovietice. Din păcate, se pare că, în loc ca ele să 
^opUibuie la o plarificarc a conceptelor prin care poate fi descrisă, 
definită şi carajQtefizată ev oluţia politică din Europa. în general^ şi din 
partea răsăriteană a continentului, în special, s-a ajuns la accentuarea 
nedumeiirilor de până, acum şi ia adâncirea confuziei din minţile 
oarperulor. 

Un prim element de confuzie îl constituie denumirea celor două 
orientări politice cam s-au găsit în conflict deschis. In comunicatele care 
au suprasaturat mediile de infonnaţii din lumea întieagă parlamentarii 
desub conducerea lui Ruslan Hasbulatov şi A lexandr Ruţkoi. baricadaţi 
în 'Casa Aibă” t denumire dată clădirii în caic îşi are sediul Parlamentul 
de Ia Moscova), au Ibst dcpţiiiiiţi când comunişti, ,când 

"conservator?*, când "radicali , când antireforniiştî' Cât priveşte 
susţinătorii Parlamentului,, despre aceştia, ţa Început câteva sute, apoi 
câteva mii şj. îp cele djn urmă, câteva zeci ţie mii, s-a spus că erau 
"comunişti şi ' naţionalişti' şi, bmenţeles, "antisemiţi", antisemiţi} 
neputând lipsi din nici 9 acţiune cate nu eştpjpe pJocp] ceţcurilQr oficiale 
din Occident , v _._ * V ; -i r , u - , 

Ctţ 1 9ealaltăpan;ea baricadei, mass rnqdţă^fost ţrtai puţin darnică 
în atribute. Boris Elţipeste \m'reformisf\ un‘ 'prwnotor al democraţiei \ 
susţinut de majoritatea populaţiei dinRuşia, de conducător ii fostelpr 
rcpublici sovietice, regrupate astâzi .^rv, "Cpnf unitatea Statelor 
Independente" şi de toate guvernele democraţii lor occidentale. La acest 
buchet heterogen de susţinători trebuie să mai inenţionăpi "armata" şi 
"trupele Ministerului de Interne" (trupele speciale ale KGB-ului), f&ţă 
intervenţia cărorp conflictul amuţt nu ar fi fost rezolvat în favoarea 
reformiştilor” 

Pentru a nu ne pierde în atâtea denumiri earacteriz^drii care 
reflectă păienjenişul de interese şi r dispute care clocotesc, aţâţ puţin lp 
vedere şi mai mult în culise şi adâncimi, Âit.fosta,Uiyunc Sovicţicâ, ne 
vom strădui să depăşim confuziile cre^i? de mşd 10e % de formare, 
spunând lucrurilor pc numa . , ... 

Hasbulatov şi Ruţkoi reprezintă, ţiu o nostalgie, ci o realitate: 

1 munca Sovietică în cele trei sferturi de veac care s-au scurs de la 
Revoluţiadîn Octombrie. comunismul ’arefăcut integritatea teritorială 
a fostului Imperiu laiisL l-a extinsjşLI^a ridicat la rangul de suprpputere 
sub numele de UNIUNEA SOV1BXJGĂ. Şidai^nuateuşitsăcueâ^scă, 
întreaga lumg, a reuşit totuşi să ^ux*gistrezc oşcij$ <ie izbânzi, ale 
efecte le reşimţim, din plin, astăzi 1 

G A BRIEU CON^TANTINESCU 

■i' '■»> (conlmuare tu paţ.2) 


u- Sf.bvanglieiist Marcu 
Bosarab‘a ilustraţie pe un Evangheliar din J 4*>2 


, . "1 ' ••'7^ ■ 

* ţ t 1 .. 

f •- *. - \ 

MU t *WâsjgţlL 

t'smS&M - 


- '• ■ * •, 


f “f ’ , 

V’ * v. 


VV" \ I * I y Âr 


■ y' w ^ -■ ■ 

‘ .'^îA%Sr!t 


J 

























NR. 10 PAG.2 


PUNCTC CflflDINniC 





S-a mutat de la noi acela care a fost cel mai de seamă cărturar român 
ortodox al tuturor timpurilor: Pr.l^rof.Dr.Acad DUMITRU STĂNILOAE. 
Născut în 1903, arfi împlinit luna viitoare 90 de ani. Cu el se încheie poate istoria 
spirituală a unei generaţii - cea mai strălucită din câte a dat vreodată, pe plan 
cultural , neamul românesc. Dumnezeu a vrut să-i păstreze pînă dincoace de 
iadul comunist, ca pe nişte pilde vii pentru tinerii de azi, pe doi dintre marii 
cruciaţi şi mărturisitori ai acelei generaţii:filozoful creştin Petre Ţuţea (m. 1991) 
şi teologul ortodox Dumitru Stăniloe. Cu toţii i-am putut vedea şi auzi: ceea ce 
reprezintă o şansă spirituală şi un zălog de continuitate. A T u ne putem plinge că 
“modelele ” ilustre ne-au lipsit cu desăvîrşire. Prezenţa lor de pînă mai ieri ne 
obligă. Ei au fost poate adevăraţii PA TRIARHI ai acestui sfîrşit de veac şi de 
mileniu 

Părintele Stăniloae a plecat dintre noi cu mintea limpede şi cu chipul 
senin, drept şi frumos ca un şfint din icoanele bizantine. Ne rămîne amintirea 
omului văzut aievea, ca o pecete vie pe una dintre cele mai bogate opere teologice 
şi culturale de care s-a învrednicit cineva în veacul nostru Destinul postum al 
fostului Rector al Academiei Teologice Andreiene din Sibiu a început în ziua de 
3 octombrie 1993; se va scrie mult despre personalitatea şi cărţile sale. A cum, încă 
nevindecaţi de durerea acestei despărţiri, ajunge să amintim măcar cîteva dintre 
lucrările cu care a îmbogăţit tezaurul spiritual al românilor şi al Răsăritului 
ortodox: Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Ortodoxise şi românism. 

Poziţia d-lui LBlaga faţă decreştinism şi ortodoxie, Iisus Hristos sau Restaurarea 

omului. Teologia dogmatică ortodoxă ( 3 voL), Chipul evanghelic al Iui Iisus 
Hristos şi multe altele. Acestora li se adaugă numeroasele traduceri şi mai ales 
cele 12 volume comentate ale Filocaliei (acum în curs de reeditare), unul dintre 
cele mai nepreţuite izvoare de viaţă şi învăţătură creştină răsăriteană. 

Dunutezeu să-l odihnească pe robul şi slujitorul Său Dumitru întru 
lumina, pacea şi bucuria împărăţiei Sale, cape un mărturisitor şi rugător pentru 
mîntuirea neamului românesc. "PUNCTE CARDINALE" 


(continuare din pag. 1) 

Pe plan ideologic, marxim-leninismul, religia Imperiului Sovietic, 
areuşit săatragăaproape“toată“intelighenţia” occidentală. A fosto vreme 
când nu puteai să te numeşti intelectual dacă nu erai “ de stângii'. Ori, a fi 
"de stânga" însemna de fapt a te înregimenta, fie direct ideologiei 
comuniste, dev enind membru de partid, fie aderând la o formaţiune cripto- 
comunistă. Şi tot pe plan ideologic, propaganda comunistă a obţinut 
succese răsunătoare în toate ţările înapoiate, comunismul apărând ca o 
formulă magică prin care pot fi eradicate toate plăgile care bântuie “lumea 
a treia”. Totodată, pe plan militar, aceeaşi ideologie, dupăceareuşit să iasă 
victorioasă din cel de al doilea război mondial, şi-acreat un arsenal alcătuit 
din cel mai sofisticat armament modem cu care a ţinut în sah Occidentul, 
în ciuda superiorităţii industriale a acestuia. 

Pentru a înregistra toate acceste succese, regimul comunist şi-a 
creat o elită proprie. Din cei apnoape300demilioane de locuitori ai Uniunii 
Sovietice, peste 20 de milioane sunt creatorii, beneficiarii şi, într-o bună 
măsură, adepţii convinşi ai religiei marxist-leniniste. Ar fi nu numai naiv, 
dar de-a dreptul primejdios, ca cineva să-şi închipuie că aceste 20 de 
mii ioane de comunişti au dispărut peste noapte pentru atace loc democraţiei 
de tip occidental, rămânând doar cele câteva mii pe care le-am văzut pe 
ecranele televizoarelor, mai întâi demonstrând cu steaguri roşii cu secera 
şi ciocanul şi cu portretele lui Stalin şi apoi punând mâna pe arme şi 
înfruntându-1 pe Elţîn. Dacă la noi, în România, unde comuniştii nu au fost 
arhitecţii unui sistem politic, ci numai beneficiarii Iui, se dovedesc a fi 
activi şi agresivi, cum să credem că primejdia pe care o reprezintă 
comunismul a fost înlăturată definitiv prin arestarea lui Hasbulatov şi a lui 
Ruţkoi. prin destituirea câtorva demnitari în care Elţîn nu mai are încredere 
şi prin dizolvarea câtorv a soviete locale? Ca urmare, Hasbulatov. Ruţkoi 
şi milioanele de adepţi ai crezului marxist-leninist, pe temelia căruia s-a 
construit Uniunea Sovietică, nu sunt nici "radicali", nici "conservatori , 
nici “ andreformiştU , nici * naţionaUşţT' şi nici chiar "antisemiţi". Ei sunt 
doar' comuniştr . Comunişti carenăzuesc la refacerea lmperiulu i Sovietic, 
despre a cărui prăbuşire cred că se datorează unui act de trădare, nu unor 
slăbiciuni interne ale sistemului. 


românii, Hasbulatov şi Elţîn întruchipează aceeaşi primejdie, căci deşi ei 
reprezintă două concepţii politice diferite, ţelul lor final este acelaşi: 
refacerea şi consolidarea imperiului de la răsărit. 

Din cele două tabere, tabăra comunistă şi tabăra Rusiei imperiale. 
Occidentul s-a grăbit să o sprijine pe cea de a doua. în această opţiune, 
pentru Statele Unite, un factor important I-a constituit interesul politic 
major de a exista un echilibru în Europa. în speţă este vorba de a crea o 
contrapondere în faţa unei eventuale evoluţii independente a Germaniei. 
Datorită uriaşului ei potenţial economic, nedublat de o poziţie 
corespunzătoare pe plan politic, dar şi datorită trecutului istoric, ffustărilor 
Suferite în unna celui de al doilea război mondial şi mai ales a conştiinţei 
capacităţii creatoare a poporului său. s-ar putea ca într-o bună zi Germania 
să nu mai asculte atât de supusă directivele venite de pe celălalt ţărm al 
Atlanticului. Or, într-o astfel de situaţie, cine altcineva decât o Rusie 
puternică ar putea realiza echilibrul? De aceea masivul sprijin pe care 
americanii îl acordălui Elţîn, socotind că, cel puţin în prezent, imperialismul 
rus este mai puţin primejdios decât imperialismul comunist 


Pentru România şi pentru fiinţa neamului românesc, primejdia 
existenţei unui imperiu puternic larăsăriteste lafel de mare, indiferent dacă 
acest imperiu este bolşevic sau rus. Că imperialismul rus este la fel de 
ameninţător ca şi imperialismul comunist le-o dovedeşte politicienilor 
noştri, îndeosebi celor ai opoziţiei, care s-au grăbit să-şi manifeste simpatia 
şi sprijinul politic faţă de Elţîn în zilele fierbinţi de la Moscova, intervenţia 
tăioasă a preşedintelui rus care, cu un ton oarecum ultimativ, a cerut 
Occidentului să nu dea curs cererilor venite din partea fostelor state 
comuniste de a fi primite în NATO. 

Pentru a avea un îndreptar referitor la relaţiile României cu 
Imperiul de Ia răsărit, este bine să nu uităm un adevăr pe care nici un om 
de bună credinţa nu le poate contesta. Ardealul astatomiede ani sub unguri 
şi ardelenii au rămas români, în timp ce numai într-o sută de ani, stăpânirea 
rusească a schilodit sufletele fraţilor noştri basarebeni. 


Cât priveşte cealaltă tabără, tabăra “reformistă”, confuzia nu este 
mai puţin densă. Ce vrea de fapt să reformeze Elţîn? Comunismul. Vfea 
sfl instaureze un "comunism reformist '*? Atunci cum se va concilia 
noţiunea de comunism, fie ei chiar reformist, cu noţiunea de democraţie? 
Să nu ne lăsăm însă prinşi în capcana tălmăcirii sau răstălmăcirii unor 
termeni care ne pot induce în eroare. Mai bine să urmărim faptele. Ele ne 
vor duce la răspunsurile pe care le aşteptăm. 

La scurt timp după dezbinarea Uniunii Sovietice în state 
independente, Elţîn lansează ideea constituirii “Comunităţii Statelor 
Independente". în fapt, o reconstituire a Uniunii Sovietice, având însă de 
rtntn ca liant, nu doctrina comunistă, ci Rusia, panrusismul. în faţa 

acestei noi fon nu ic este bine să se reţină următoarea idee esenţială. 
Indiferent dacii se va reface Uniunea Sovietică, sau dacă va renaşte 
vechea Rusie, "imperiul" trebuie să se păstreze. Ca urmare, pentru noi 


Cât priveşte “ democraţia " şi "democratismul 'lui Boris Elţîn, să 
reţinem un detaliu, nu lipsit de semnificaţie, asupra căruia AJexandr 
Soljenţîn atrăgea atenţia lumii occidentalecu prilejul unui interviutransmis 
detelevizi uneagermană în zilele în care Moscovasedesf&ş ura lupta pentru 
putere. Una din diviziile de elită care a fost adusă în capitală pentru a-i 
combate pe răzvrătiţi a fost divizia KGB, a cărei denumire stârneşte fiori 
de groază în sufletele tuturor celor care au cunoscut comunismul în esenţa 
lui, adică în temniţe şi în lagărele de exterminare: "Divizia EelixDzerjinskl'. 

Şi încă un amănunt, nu lipsit de semnificaţie. în timpul duelulului 
verbal dintre “ radicali' şi ''reformişti' a existat totuşi un element de 
consens. Şi unii şi alţii acuzau partea adversă de "fascism". Semn că şi la 
Moscova, ca dealtfel pretutindeni, celor care nu plac, care incomodează 
prin vederile lor nonconformiste li se aplică stigmatul de "fascişti "şi cu 
asta au fost scoşi în afara speciei umane. 















PUNCTC CORDINDIC 


NR. 10 PAG. 3 


UNSAMADARUl 


Vreau să mă dărui. Doamne, pe-nserat 
ori mai târziu, când ceru-i de baladă, 
când ochiul lumii trist şi-ngânduiat 
prin lacrimă încearcă să te vadă. 


Să mă prefaci Intr-un crâmpei de stea 
şi să mă pui cu grijă la răscruce, 
să scapăr când se nalţă ţara mea 
şi omenirea toată, de sub cruce. 


Vin să mă dărui. Doamne, pe-nserat; 
Tăria Slavei, Ţie să mă dărui 
şi-n ochiul lumii, trist şi-ngânduraî, 
lumină lină. Doamne, să mă nărui. 


20mUMBR£lDRL 


Ah, calea robilor!... 

Calea robilor aparţine 
celor născuţi în zodia umbrelor, 
celor care urcă muntele suferinţei, 
cu îngerul morţii pe umărul stâng... 
Şi urc, urc de unul singur! 

OfRANDA 


NEMURfTORJt 


Vara-i aproape căzută-n declin 
Ierunca-i plecată-n uitare; 

O umbră-i înaltul la care mă-nchin, 
Ruină-s grădinile-n cate 
Ieşea dintr-un verde ceresc şi senin 
Conturul luminilor tale. 

Arama-ţi foşneşte pe umeri şi-n glas. 
Vestală făcându-te mie. 

Acum când din toată nădejdea-ai 
rămas 

Serafica mea bucurie. 

Isop şi tămâie voi pune pe prag - 
Lumină firavă şi sfântă; 

Evlavie, Doamnă, în gestul cel drag, 
Să-ţi apăr statura măruntă. 

Curând ce-i lumină cădea-va-n 
declin... 

Umbra ta-i icoană, căreia mă-nchin. 


Să stăm 9U zăvoarele trase, iubito, 
ca nu cumva timpul 
să dea năvală în cetate 
şî să ne focă...muritori! 


MevvU. P&i&fâc 


Roteşte, moară, pene le-ţi nebune 
să amăgeşti speranţele deşarte 
ca sacii plini, săracii, de departe 
la măciniş în grabă să se-adune! 

i 

O, ce mânie aprigă de zeu 
te-a ferecat în lanţ ca Prometeu, 
să rabzi când pliscul timpului te roade 
şi zornăie cătuşele de fier, 
când pentm foamea asprelor noroade 
ai măcina şi stelele din ceri? 

'M* * .«W x -m». * 


Părintelui Gh.Calciu 


Răcneşte ca un leu flămând desfiâul 
şi craiul beat se gudură pe-o rână; 
îl strâng de-o seamă inima şi brâul 
şi îl dogoare-o patimă bătrână. 

Hidos rânjind din uitătură soarbe 
umflatul sân şi coapsa arămie 
şi-i mişună prin sânge pofte oarbe, ''' ‘ “ 
ca nişte viermi scurmând în murdărie, 
în danţul ei învăluie femeia 
odaia-ntneagă, năruind păreţii - 
turbare de stihii e Salomeea 
şi-apocalips păgân al frumuseţii. 
Holbaţii ochi se mistuie-n vârtej 
ameţitor, ţâşnind hulpavi dip ţeste; 
a se-mpotmolesc cuvintele-n gâtlej 
şi şoldul târfei intră în poveste. 

Delirul gol, dezlănţuit delir, 
sălbatec se ridică, se lăţeşte 
şi mădulare smulse din nadir 
'fcu aerul se-amestecă, drăceşte... 

“Orice, orice...”,- şi formele nebune 
se frâng, se rotunjesc, îşi ies din sine; 
curg bale-n bărbi... “Hai, Salomeea, 

^ *' * spune!”... 

Gheenă dulce-i noaptea dintre vine... 
în coama grea se-ascunde nălucirea 
şi tot din ea, stârnită, se despoaie; 
amestecat e-auzul cu privirea 
şi-adulmecatul cămii-n vâlvătaie... 
Potop, urgie, cântec, danţ, beţie - 
păcatu-i vin, nu apă din Iordan! 

“Aş vrea - striga tumultul - pe tipsie 
un cap de poticnire: pe Ioan!”... 
cap de poticnire: pe Ioan 
.< . de poticnire: pe Ioan 
poticnire: pe Ioan 
pe Ioan 
Ioan 
IOAN 


Ai putrezit pe deal, în rugăciune - 
de cer un foc de-aramă te desparte; 
nemângâiat, prin aripile sparte, 
suspină vântul câmpului ca-n strune. 


Tată, 

mai bun decât bunătatea, 
mai sfânt decât Sfinţii Părinţi, 
mai drept decât dreptatea, 
lăsându-ne pâinea tăiată felii, 
te ridicai de la masă flămând, 
mulţumit că se vor sătura 
cei zece copii! 

* m • 1 -* iu * 

Tată, 

şi de la masa întinsă pe ştergar, 
la marginea lanului de grâu, 
te ridicai tot flămând, 
căci furnicile cu ochii de jar, 
mai mici decât vârful de ac, ' ^ 
se rugau 

s-adune fărâmele prânzului tău 
bogat de sărac! 

Când se certau pentru o fărâmă mai 
mare, . 

le dojeneai din priviri - 
te-nţelegeau şi în porţii egale 
cărau, în cămările lor tăinuite, 
fărâmele inimii tale... 


Tată, 

mă iartă că nu am cuvinte, 

nici cântec atât de curat 

pentru darurile mamei Prea Sfinte! 


/ 








Pag. 4NR.10 


■p<yri>ieU Mefrueate 


Totdeauna există mai multe feluri de a 
aborda, de-a ataca o problemă. întotdeauna, s-o 
recunoaştem, când la m ijloc sunt interese (şi când 
nu sunt) modul cum se pune chestiunea diferă in 
funcţie de poziţia ce-o are cel ce-o ridică. Aşa e 
Ş i-n cazul de faţă. Cei ce au depus bani la "Cari/as ' 
au o optică diferită de a celor ce n-au avut curajul 
sau posibilitatea s-o facă. Pe cei ce s-au temut să 
nu piardă banii şi n-au riscat, îi găsim astăzi in 
tabăra celor ce critică, postaţi, şolid, pe un punct 
de vedere "morar. Dacă expresia n-ar cuprinde 
o doză prea mare de maliţie aş numi-ţp "gruparea 
geloşilor ", Problema centrală este, Evident, 
durata. Eu cred că jocul va continua să meargă 
încă multă vreme. Am informaţii sigure. Ca să 
dovedesc că aşa cred, vă spun că astăzi ar fi 
trebuit săridic două milioane. Constatând, lafaţa 
locului, cum evoluează situaţia, i-am lăsat în 
continuare la fructificat. Peste trei luni voi dispune 
de şaisprezece şi atunci, dacă situaţia va rămâne 
la fel ca cea de acum, îi dau bătaie, mai departe, 
spre suta de milioane. Totul va depinde de 
atmosfera de la data respectivă. Totdeauna vin la 
Cluj cu o zi, două, înainte şi mă informez, adulmec, 
cântăresc, iau temperatura stării de spirit. Intuiţia 
nu m-a înşelat niciodată ^ 

Se şi vorbeşte mult. La Cluj există în 
prezent o stare specială, un fel de excitaţie 
colectivă, pe care "geloşii ” o vorbesc de rău, dar 
care mie mi se pare derivând din entuziasm, ceva 
pozitiv. Sunt insă şi alte păreri. Aţi văzut articolul 
apărut acum câteva zile în România liberă, intitulat 
< < "Vizita bătrânei doamne ” la Cluj>>. 
Apropierea mi se pare forţată, nu pot fi de acord 
cu autorul. Vă amintiţi, probabil, de piesa 
dramaturgului Friederjch Durrenmatt. S-a făcut 
după ea şi un film celebru in care e vorba de 
răzbunarea unei femei de morală îndoielnică, ce 
şi-a părăsit cu mulţi ani în urmă localitatea 
patală, mai mult gonită; rămăsese gravidă şi 
iubitul j-efuza s-o t ia de nevastă, Fată gonită 
pleacă in lume, are noroc şi parvine. După ani de 
eforturi ajunge să dispună de o mare avere şi se 
întoarce să-şi viziteze satul, de fapt să se răzbune 
pe ceice^âu. BgVPQpnit-o şi izgonit-O. [Rerfid, oferă 
\celor din localitatea de baştină câteva milioane, 
idarpor jf^tra Lnnoşesu^pr uumqicănc Fva avea 
cadavrul fostuGui.wîlffiitrOmăl tnsgflrăteşte. Nu 
c nume. ea arc răbdare. Rână la decesul acestuia, 
ei pot să cumpere pe datorie, în contul sumelor ce 
le vor primi; lucru pe care, până la urmă, îl fac 
toţi, dorind cât mai grabnica moarte a 
personajului- & o parabolă, descriind o stare 
/imitată de ridicol ei grotesc. Eu nu găsesc că în 
cele două atmosfere, cea din piesă ' şf cea din 
actualul Cluj, ar fi asemănătoare, doar în mod cu 
totul forţat... • ,*t\, . . ^ 

- Dacă îmi daţi voie... eu, prin profesie, prin 
activitate sunt un om al cifrelor. La bază sunt 
ing iner. dar fiindmuiţi ani iffruhtka'unpr activităţi 
economice(socialiste) a trebuit zilnic să mă 
confrunt cu indicatorii de plan, cu nivelele de 
[producţie realizate, cu călduţele de tot felul, şi 
pentru cunoaşterea < situaţiei reale şt> pentru 
aranjarea qcesfeiq, in lumina "indicaţiilor"; ştiţi 
cum era, epoca. Ei bine, când "Caritasul" a 
început să-şi desfBşbare activitatea . de la o treme, 
am început să mă mir de unde viti banii. M-am 
apucat să calculez. Nu ieşea nicifum, Aritmetica, 
şi socialistă, tot aritmetică este. Calculele rămân 
undeva suspendate, contrazic realitatea. 
Concluzia la care am ajuns a fost că ceva rămâne 
necunoscut; normal, qfacerea ny putea să meargă 
atâta timp. /icezt "joc de întrajutorare ", doar in 
afara regulilor declarate poate funcţiona altfel 
ar fi terminat de mult, ca celelalte jocuri 
asemănătoare, cu faliment. Dacă. , sfidând 
calculele, mai merge, încă, înseamnă călare şi o 
taină ă că operează şi fy secret, trebuie să 
existe 6 sursă de finanţare, sursă Ce vine de 
undeva de la exteriorulJocului şi care intervine de 
câte ori piaşina are tendinţa să st blocheze. Aţi 
citit probabil in ziarul de azi: tncasârile zilei sunt 
de 6,8 miliarde iar plăţile de 4, l miliqrde Sigur 
că aceste cifre nu sunt Cile exacte, dar Ca ordin de 
mărime sunt bune, deci peste trei luni plăţile vor 
trebui să fie la nivel de cincizeci şi cinci de 
miliarde. Este excluş Ca depunerile şă atingă 
această cifră. Şi dacă nu teşim la soco’teală cu 
cifrele ne lăsăm de inginerie, ne lăsăm de calcule 
şi stăm cuminţi să nu deranjăm Este clar că 
patronul are metoda lui de înmulţite a banilor 
faţa de care metodele matematice sunt va*. Regret 
’ că am pierdut atâta ţimp făcând socoteli. 

Trenul trece prinfr-un tunel. în 
compartiment se face întuneric pentru câteva 
minute, şi linişte. Cei trei domni ce până atunci au 


ome 


din 


COLT..,--' 


> 


discutat, călătoresc la clasa întâi pe ruta Cluj- 
Bucureşti.Sunt bine îmbrăcaţi, costum-cravatâ, 
afişează un aer intelectual. în acelaş compartiment 
mai e un călător ce nu (a parte la discuţii. Omul e 
mai subţirel, dezordonat vestimentar, oricum nu e 
îmbrăcat de clasa întâi. *După ce a răsfoit, cu 
oarecare nervozitate, ziarul clujan tare-i afişează 
pe câştigătorii la "Caritas ”, s-a băgat în colţul lui 
şi a căpătat o fixitate de piesă de mobilier. Nu se 
poate şti dacă e total absent sau pândeşte concentrat 
orice vorbă, orice zgomot din jur. Pare un om 
modest, de condiţie modestă. 

- Domnilor, mă bucur că părera exprimată de 
mine iniţial v-a stârnit interesul. Mă bucur mai ales 
că am avut noroc şi că am nimerit într-o companie 
plăcută, selectă^ (Pri vi rea aruncată spre colţul unde 
se afla călătorul tăcut părea săfie fără intenţiej. Cu 

discuţia, timpul trece mai repede şi scjiinibid.de idei _ . 

devine şt mai plăcut când e şpfoţositor. La prima piatra, spăl, calc, mă joc cu copiii. Mă intebaţi 
chestiune concluzia e unanimă: jocul va mai dura. despre ceva care îmi este total necunoscut şi mi-e 
Cealaltă, cea care se referă îq urmfari^ la consecinţe 

tnn 1 n -A _. i, : ... _ siJ.Sâ - - jk 


de Constantin Iorgulescu 

subiect - Caritas '. Eu. ca profesor de literatură, 
poate şi mai curios din/ire. îndrăznesc să vă întreb | 
despre ce e vorba, care epărerea dumneavoastră? 

Vă e greu? . . . _ 

-Au văi supăraţi, mă alătur şi eu curiozităţii 
domnului profesor. Nu o fac. Doamne fereşte, ca 
medic psihiatru, ci ca simplu om doritor sa ştie şi 

părerea altora, intr-o problemă controversată. Nu 

vă cer o expunere, ci aşa cum puteţi, cu cuvintele 
dumneavoastră, ce părere aveţi, ce speranţe aveţi, 
cum simţiţi, ca om obişnuit, efectul jocului de 
întrajutorare asupra oamenilor simpli. 

-Nu vă supăraţi, ce meserie aveţi? 

-De felul meu nu prea vorbesc. Pentru că 
insistaţi am să vă răspund, i ă rog însă să mă 
iertaţi că, obişnuit cu tăcerea, nu am un satisfăcător 
uz al cuvintelor. Mă întrebaţi de profesie: Nu am. 
Fac de toate. Sap pământul, car poveri, sparg I 


e mai profundă şi, dacă-iiiîîngăduiţi, mai importantă. 

Am stat acum câteva zile în oraş. Am încercat să 
disting, să penetrez, să pătrund atmosfera, luând 
contact cu diferite cercuri . Am aflat lucruri 
interesante, surprinzătoare şi care invită la refexie. 

O primă surpriză am avut auzind că locuitorii 
Clujului se bucură de unele avantaje, au unele 
priorităţi la jocul de întrajutorare cu consecinţe 
intr-aceea că devine-Un fel de profesie. Se spune că 
până şi femeile de (serviciu din Cluj îşi angajează 
moldoyence sau oltepee care să je facă munca, ele 
ocupăndu-se de exploatarea "Caritasului ”. Separe 
că intensa îtîiprdcticaVe a început sădea clujenilor 
un fel deskrttiment desaipexloritate penti-Ucă e, cum 
spun moldovenii , singurul. Inc unde "se dau bani pi 
dijaba 

Eu sunt medie, psihiătru. Am contact mai 
mult cu oamenii de câte u cifrele,'efor nule ignor nici 
pe acestea. Sunt,, şarpe ni cărora Iţ place Şă facă 
socoteli, în special pe ale altora. Domnul inginer să 
mă scuze, nu e o aluzie. în ce mă priveşte nu aparţin 
acestei categorii.' Nu mi-ă jjlăcut niciâHată să 
scotocesc, o constat şi acum, la. serviciu, când 
trebuie să întocmesc situaţii statistice, Voiam să vă 
spun relativ la starea de spirit pomenită, că nu 
trebuie să fif 'n)ci psihiatru,' du atât mai puţin 
matematician sau economist; ca să-ţi dai Seama că 
nu e unfenomn normal. Acumularea de fonduri din 
toată ţara, într-uq singur loc^ pentru afi stocate 
neproductiv e ceva ce trebuie să pună pe gânduri, şi 
totuşi lucrul nu se întărHplă: ^Oamenii continuă să- 
şi scoată banii de IclCEC şi să-i depună la "Caritas ”, 

Unii se împrumută, îşi văpd vitele, îşi amanetează 
casele, umblă şi fac rost cum pot de numerar ca 
să-l poată depune. Se spune că însuşi Banca 
Naţională a sesizat, printr^un raport, Parlamentul, 
încă de la sfârşitul lunii iulie. dar n*qprimjtnici un 
răspuns; jocul continuă. Primeşte deci o încuviinţare 
tacită. Există, ne'oficial, o aprobare oficială. 

Explicaţia7 Cred că b simplă.- oameni suspuşi au 
interesul aa această instituţie să conţţnue să 
funcţioneze, pentru a spăla şi înmulţi banii de 
dubioasă provenienţă. Şi aparatul de propagandă 
face tot ce-i stă în putinţă să menţină iAcrtderea. Nu 
îndrăznesc să mă gândesc lă viitorul nuţtocmai 
îndepărtat. Şi întorcăndu-se către omul din coif: 

Domnule * mă iertaţi că vă deranjez, sunteţi bun 
să-mi împrumutaţi puţinei farul. Sunt cifrlos să văd 
câţi sunt *W# chemaţi ” Să ridice banii, in zilele care 
urmează. Mă interesează doar numărul for. 

r Mâine şunt planificaţi 8512 şi poimâine 
9104. l-am numărat. '~‘ a 

-Da? Eu a)n crezut adineauri că vă căutaţi 
pe listă şi nu vă găsiţi, că de-aia sunteţi supărat. 

-Oricând pot apăreajjefecţ i un i, se pot face 
erori, care la noi sunt destul de frecvente. Ca unul 
care, v-am spus, am lucrat şi lucrez Intr-un post de 
conducere, mereu mă lovesc de nepăsare, de 
indisciplină, de nepricepere arogantă. Afi avui vreo 
nemulţumire tn legătură cu "Caritasul"? 

Sigur, puteţi să păstraţi tăcerea dacă aşa literatură: "Dacă aveţi * * Jrc U*sorut de 

sunt împrejurării ^ dur, pite, ţu şi colegii noştri de editura Univers 1976^ ^ a/1turil « fui Maldoror ", 
drum. uitf discutat, ne-am spusCjfărtrU*. nt pagina 46.4ccVmraJl ZZZ y * rturl S6si,i ta 
interesează orice in legătură cu acest controversat Mică. Şi 




despre c 

greu să spun o părere a mea, despre o problemă a | 
dumneavoastră. "Caritasul " mi-e cu totul străin. 

E drept că astăzi am venit la Cluj ca să-l văd, 
să-l contemplu. M-am temut că se va termina şi nu- 
l voi cunoaşte decât din relatările altora. Şi am | 
venit, am văzut, ...Am fost şi îa Palatul Sporturilor, 
unde se fac depunerile de bani, şi la Institutul I 
minier, unde se fac plăţile, am dat roată, am f 
cântărit cu privirea, am evaluat, am observat. Am 
intrat printre cei încolonaţi, am staţionat un timp 
ascultăndu-i, le-am pri vitfeţele şi am plecat îngrozit 
de atâta fad şi tern. Ca-n piesa lui Durrenmatt 
oamenii se prefac a nu şti că sunt incorecţi. 

-Dar în ansamblu, cum aţi defini "jocul ”, 
"fenomâniil *. 

-Latrină. Loc de acumulare a dejecţiilor 
-Da. dar din asta unii trăiesc, prosperă | 

chiar... 

-Viermii, larvele. 

-Afi jucat? 

-Cum să joc când ştiu că este o escrocherie ] 
patentă? 

-Spunefi-mi cum vedeţi sfârşitul acestei | 
"escrocherii ’ r ~ 

-Pentru un optimist va fi amuzant, pentru 
un pesimist catastrofal. Mie îmi vine în minte f 
sfârşitul de spectacol din "Maestrul şi Margareta ”, 
a lui Bulgakăv. 

-Vreţi să ni-lpovestiţi? 

-După multele minunăţii ale maestrului 
Woland şi ale echipei sale, se organizează un 
magazin pentru doamne ”. Scena fu invadată de 
oglinzi, vitrine umplute cu "cele mai variate modele 
de toalete pariziene ", pălării de damă, sute de 
perechi de pantof,, sticle de parfum. poşete. ruj de 
buze. ele. Ape, s-a anun/al cd se primesc rochii fi 
pantofi purtau in schimbul toaletelor fi pantof,lor 
de ‘nPans. La început a fost oarecare ezitare apoi 

,Z»A ^ Eiispăreau după perdea, tfi 

lepădau acolo rochiile şi apăreau cu altele noi. cu 
pantofi noi. . Sfârşitul -Cărnosului j crede* ra ft 

remeflZ? *** spectacolului 

femeile vor constata cd toaletele franţuzeşti s- 

ZhZZVs Z Umb,ape S,rada îîzbrdceue, in 

ZtZdrZ , '"catarilor. Atâta doar cds-, 

putea, de data asta. hohotele sdfi, de pidns 

-Nu, nu se ponte...-Bine. dar aţi auzit I 

............. ' 

îSSsassaKrcsi 

literatură: "Dacănv.ti ^î . * * ^ofesorul de 









PUNCTC CflRDINAlS nr.iopag.5 



Semiţii, rasă veche şi prolifică, avându-şi lcgănul în Orientul Apropiat, 
cu numeroase ramuri de-a lungul istorici (de la asirieni şi babilonieni pînâ la 
arabii şi evreii de astăzi), îşi tragnumelc generic de lastrămoşul lor mitic comun, 
biblicul Sem, unul dintre cei trei fii al lui Noe. Unitatea rasială a neamurilor . 
semiiw este însă doar o tradiţie mitică, ci o realitate indiscutabilă, atestată 
istoric, lingvistic şi antropologic. 

Nu-i mai puţin adevărat că neamurile semite au trăit dintotdeauna mai 
degrabă în vrăjmăşie decît în armonie unele cu altele. Dezbinate la începuturi, 
mai ales de interese politice şi economice, ele s-au diferenţiat radical, cu timpul, 
şi din punct de vedere religios şi cultural. Curios este că, deşi întotdeauna 
inferior numeric masselor semite învecinate, poporul evreu (avându-l ca 
strămoş eponim pe Eber, urmaşul lui Sem), care se consideră, de la Moise 
încoace, “ales” de Dumnezeu dintre celelalte neamuri, a fost într-o permanentă 
stare confiictuală cu mai toţi fraţii lui semiţi. în cărţile Vechiului Testament sînt 
evocate din belşug conflictele adesea foarte sîngeroase între “seminţia lui 
Israel” şi celelalte triburi sau popoare semitice (culminînd, în Antichitate, cu 
faimoasa “robie babiloniană”, unul dintre cele mai cumplite episoade ale 
istoriei evreieşti). Situaţia aceasta nu s-a schimbat esenţial pînâ azi. Tensiunile 
istorice intersemite, în care evreii sînt sistematic implicaţi, apar de-acurm 
cronicizate în aprigul conflict arabo-israelian, constituind unul dintreprincipalele 
focare de instabilitate mondială (recentul şi chinuitul acord israeliano-palestinian 
este departe de a fi rezolvat situaţia în ansamblu). Ura viscerală dintre Ovrei*şi 
arabii palestinienii reprezintă cea mai radicală duşmănie îhtre două comunităţi 
etnice înrudite din toată istoria modernă (fiind aproxinţată doar de recentele 
înfruntări fratricide din sînul fostei Iugoslavii). 

Prin caracterele sale etnico-religioase, poporul evreu se vădeşte însă, 
îefît în spaţiul său originar, cît şi în diaspora, poporul cel mai conflictual din 
lume. Istoria confirmă acest lucru în asemenea măsurăîncît, mai ales în ultimele 
două veacuri, oriunde are loc un conflict de amploare, războinic sau revoluţionar, 
pot fi presupuse o mînă sau un interes evreiesc. Toate seismele istorice majore, 
cu adînci implicaţii internaţionale, de la Revoluţia franceză pînă azi, au fost şi 
sînt cauzate, stimulate, întreţinute sau exploatate de evrei sau de internaţionala 
iudeo-masonică. Evreii se vaită, dimpotrivă, că ei sînt în permanenţă persecutaţi. 
TVjglinfizarca este pn leit-motiv al propagandei iudaice, lotuşi, pentru orice 
knstite normală se iscă întrebarea aceasta: De ce toată lumea a avut în permanenţă 
Sceva tocmai cu evreii ? Hotărtt lucru'; ori toată lumeae nebună, ori cu evreji^ceva 
nu este în regulă! 

Din punctul lor de vedere, explicaţia e simplă şi sfidătoare: ei sînt 
“poporul ales” de Dumnezeu să stăpînească Pămîntul; celelalte neamuri 
((inclusiv rudele Lor semitice) sînt făpturi inferioare (go/w), echivalente cu 
dobitoacele; ele nu sînt demne de milă, încredere sau consideraţie, ci trebuie 
“dresate” şi puse în slujba lui Israel. Această viziune a iudaismului tradiţional 
Î(atît de asemănătoare în esenţa ei cu rasismul exclusivist al nazismului!), lansată 
Vncă dc autorii biblici şi radicalizată dc autorii talmudici, reprezintă şi astăzi 
£deca cardinală a sionismului, dar se regăseşte, într-o expresie laicizată, şi ţn 
ideologia franc-masonică, Nu aveam de-a face, prin urmare, cu un orgoliu 
obişnuit, ci cu o formă venerabilă de mesianism rasist, cu o “superioritate” 
decretată în termeni religioşi a cărei conştiinţă evreul o păstrează chiar şi în 
stările lui cele mai umile. Cu atît mai mult ea este exacerbată astăzi, clnd 
evreimea a ajuns, printr-o vastă şi răbdătoare campanie ocultă, la o asemenea 
putere financiară şi propagandistică, îneît îşi permite practic să dicteze în 
politica şi economia mondială, să sfideze organismele internaţionale oficiale, 
să folosească Statele Unite ca pe o anexă militară a Tcl-Aviv-ului şi a 
iudeocraţiei financiare suprastatale. 

Din punctul do vedere al ncevreilor o astfel de situaţie nu este prea 
măgulitoare. Demnitatea umană şi naţională a popoarelor, la care se adaugă, mai 
ales în cazul ţărilor creştine şi islamice, şi considerente de ordin religios, sînt de 
^natură să ducă “reacţii” legitime împotriva acestui “imperialism” evreiesc, 
asociat adesea cu atitudini impertinente şi afirmaţii jignitoare la adresa feluritelor 
comunităţi etnice sau religioase (noi, românii, sîntem printre cei mai afectaţi din 
acest punct de vedere; calomniile antiromâneşti colportate de evreimea internă 
şi externă sînt prea notorii şi prea dureroase ca să le piai trecem încă o dată în 
revistă). Astfel dc tendinţe şi manifestări au caracterizat elementul românesc dc 
pretutindeni şi dintotdeauna, chiar în contexte mult mai puţin favorabile. De 
aceea, cum s-a spus, evreii îşi trag singuri, periodic, “ţoale fblgcrcle” asupra lor. 
Mai mult decît victimele “sălbăticiei” altora, evreii sînt victimele propriei lor 
lipse de tact şi de scrupule faţă de lumea ncevrec. 

Oricine încearcă sărc-acţioncze, fie şi numai defensiv, la acţiunea lor 
subversivă, devine automat “reacţionar”, în sensul teribil pe care presa iudeo- 
masonică l-a impus acestui cuvînt! Acest “reacţionarism” generic trage după 
sine, printr-o asociaţie deja automatizată, regizată dc acelaş tip de propagandă, 
o grămadă de alţi termeni stigmatizanţi, înghesuiţi de-a valma şi goliţi, cel mai 
adesea, de semantismul lor originar: fascism, nazism, terorism, fundamentalism, 
şovinism, naţionalism, antisemitism etc. Dacă eu, ca român onest, îmi apăr 
personalităţile sau valorile naţionale consacrate, decon&pirând cu firească 
indignare diferitele mistificări evreieşti pe seama acestora, de cc oare trebuie să 
devin automat “fascist”, “fundamentalist", “terorist”, sau “antisemit” ? Eu nu 
o fac decît strict în calitatea mea de român sau de creştin. Sau şi aceste calităţi 
sînt cumva ... vinovate?! Atunci ar însemna că singura formă de inocenţă 
îngăduită n-a mai rămas decît aceea dc a ne lepăda de noi înşine, dc a pltnge 
victimele holocaustului şi de a umbla cu căciulile In mlini pe la uşile ovreieşti 


neînsemnaţi). Cei mai numeroşi ignoră însă problema, aşa cum ignoră tot ce nu 
le trece prin pîntec (şi evreii ştiu să exploateze de minune ignoranţa sau 
indiferentismul masselor neevreieşti. care formează, la scară mondială, aşa- 
numita “opinie publică”!). Există şi din cei ce ş/iu şi sînt indignaţi în sufletul 
lor, alegînd însă rezistenţa pasivă şi travestindu-şi laşitatea în “prudenţă” sau 
fatalism (“Noi sîntem prea mici” sau “Nu c bine să ne expunem” sau , pur fi 
simplu “Oricum nu mai e nimic de făcut!”) Deşi în minoritate, mai există totuşi 
şi oameni hotărîţi să reacţioneze făţiş: unii din ură, alţii din comandamente de 
conştiinţă. Pe cei care sc lasă orbiţi de ură, utilizlnd sau recomandînd atitudini 
violente, uneori cu un întreg eşafodaj demagogic, nu-i putem nici tncunya nici 
respecta, chiar dacă se mai întîmplă să aibă şi partea lor de dreptate (cum este 
cazul suburbanelor publicaţii ncocomuniste “România Mare”, “Politica” sau 
“Europa”). Pe ceilalţi, civilizaţi şi oneşti, călăuziţi de principii şi argumente, nu 
numai că-i aprobăm, dar îi considerăm absolut necesari pe baricadele tot mai 
pustiite ale responsabilităţii creştine şi naţionale. 

Fireşte, evreii şi acoliţii lor, considerînd parcă programatic onoarea 
drept o slăbiciune, nu vor pregeta să se mai dez-onoreze o dată, vîrîndu-fi toţi 
adversarii în aceiaşi oală şi punîndu-le tuturora eticheta infamantă de “antisemiţi”. 

Dar confuzia în care este întreţinută problema se vădeşte din chiar 
această etichetă stupidă. Ţinînd seama de precizările pe care le-am făcut mai 
înainte, să cîntărim o clipă acest atît de supralicitat “antisemitism”. Există 
puţine cuvinte atît de lipsite dc temei. Căci “ a fi antisemit” vrea să zică, literal, 
“a fi împotriva a tot ceea ce este semit”. Cînd spunem, bunăoară, “antireligios” 
sau “anticomunist”, înţelegem ceva care se împotriveşte generic la tot ceea ce 
înseamnă sau a însemnat cîndva “religie” sau “comunism”. Cînd spunem 
“antisemit”, dacă ar fi să luăm cuvîntul în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi 
împotrivire generică, necondiţionată temporal sau spaţial. Ar însemna să-i 
cuprindem in repulsia noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile 
personaje biblice (vetero, dar şi neo-testamentare),, ca şi toată arăbimea şi 
evreimea contemporană, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, devreme cc 
atributul de semit trimite Ia rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni 
se arate măcar un “antisemit” adevărat! 

Dar chiar raportîndu-ne strict la contemporaneitate, termenul ca atare 
duce numai la absurdităţi. Va să zică, cine îndrăzneşte să se opună manevrelor 
evreieşti, este calificat îndată drept “antisemit”. Dar Yasscr Arafat sau Saddam 
Hussein, care numai asta fac, ce sînt ei? Semiţi sau antisemiţi? Iar dacă arabii 
sînt semiţi* şi Israelul îi urăşte de moarte, atunci înseamnă că Israelul este 
antisemit? Din ambele situaţii s-ar putea trage concluzia c&semifii sînt cei mai 
strajnici...antisemiţi! * 

Putem spune, cu mîna pe inimă, că în România nu există antisemiţi. 
S-ar putea să existe niscaiva anti-arabi sau anti-evrei. Deobicei, în contextul 
actual, cine are pică pe evrei simte o undă de simpatie pentru arabi. Şi invers. 
Asta înseamnă că unul şi acelaşi om este totdeodată...filosemit şi antisemit! Ba 
mai mult: el este filosemit...pentru că este antisemit! Şi tot aşa. 

Prin urmare, reacţia faţă de evrei, pe care o avem în vedere aici, ar fi mai 
potrivit să sc numească “antiiudaism” sau “antievreism” sau eventual - cu o notă 
arhaizantă - “antijidovism”. Aşa s-ar şti limpede de cine anume este vorba. Dar 
nţei aşa termenul n-ar putea fi utilizat orbeşte, pentru că are cusurul de a sugera 
o atitudine radicală faţa de tot ceea ce ţine de evrei şi de iudaism, ceea ce tţu prea 
se ţntîlneşte în realitate. Numai cineva care nu e în toate minţile se poate lăsa 
purtat de o astfel de ură generalizată şi necondiţionată faţă de o întreagă etnie, 
religie sau cultură. Sînt evrei şi evrei, situaţii şi situaţii. Faptul că cineva este 
evreu nu-1 face în mod automat odios sau periculos. Au existat, există şi vor 
exista întotdeauna şi evrei oneşti, simpatici, rezonabili, pa şi valori iudaice 
incontestabile şi universale. Sigur că, din păcate, majoritatea - fie considerată 
sincronic, fie diacronic - nu este şi n-a prea fost constituită din aceştia. Dar asta 
nu ne îndreptăţeşte la nediferenţicri, mai ales cînd stăm pe poziţiile creştinismului. 
Eu pot fi un adversar înverşunat al Iui Rosen Moses şi al Lui Silviu Brucan, a Iui 
Itzaak Rabin sau a Iui George Sdros, a Iui Lojei B’nai Brith sau al Finanţei 
Mondiale, al iudeo-masoneriei sau al marxismului. Dar pot în acelaş timp să am 
toată admiraţia pentru un Arthur Einstein sau un N.Steinhardt, să fac apologia 
monoteismului iudeo-creştin, sau să laud exemplara solidaritate naţională a 
evreilor în faţa “teroarei istoriei”, să-mi iau soţie de neam evreiesc (ca 
naţionaliştii O.Goga sau Vasilc Marin) ori să am prieteni apropiaţi printre evrei 
(ca naţionaliştii M.Lminescu sau Nac lonescu). îmi pot fi la fel de indigeşti un 
C.V.Tudor, ca şi unZ.Ornea sau la fel dc respectabili un H. Wald ca şi un Mihai 
Şora, să zicem. Ba mai mult: pot, în egală măsură, să-I admir pentru unele fi 
să-l detest pentru altele pe evreul Edgar Papu, aşa cum am şi de ce $ă-l admir 
şi de cc să-l detest pe românul Alexandru Paleologu...Nu poate exista o singură 
măsură pentru toţi şi pentru toate In relativitatea vieţii istorice. 

Dacă există o stare confiictuală evidentă - fie de idei, fie de fapte - între 
personalităţi sau grupări evreieşti şi personalităţi sau grupări româneşti (şi 
creştine în genere), aceasta trebuie corect judecată în cauzele şi în efectele ci, 
dincolo de orice absolutizare forţată. Românul care reacţionează, ferm, dar 
decent, ca român onest, la un afront evreiesc, nu este “antisemit” sau “antievreu” 
cu tot dinadinsul, ci doar un naţionalist care veghează la fiinţa şi la onoarea 
neamului său ( aşa cum şi evreii veghează Ia ale lor). Acelaşi român, din oocleaşi 
raţiuni, va re-acţiona la fel şi la un afront venit din altă parte. De ce adică, la el 
acasă sau pe aiurea, evreul are dreptul să fie tradiţionalist şi naţionalist, iar 
celelalte neamuri nu? Pentru că ci c “ales”, iar ceilalţi sînt go/m? Dar atunci 
înseamnă că, prin chiar tradiţia lor religioasă, evrei i sînt cel mai “fundamentalist” 
şi mai “rasist” dintre popoare... 

Mai de folos ar fi pentru toată lumea să-şi cumpănească şi vorbele şi 
judecăţile. Iar în ce priveşte naţionalismul, acesta să nu mai fie asociat abuziv 
şi tendenţios cu fel de fel de gogoriţe propagandistice. Naţionali&mclc şlnt 
fireşti şi legitime atlta vreme cît nu devin, exclusiviste. In vasta simfonie a 
omenirii price naţie este chemată să se integreze cu specificitatea ci creatoare, 
conservată prin conştiinţa naţională. Evreii nu greşesc cînd îşi apără fiinţa şi tşi 
afirmă specificitatea. Ei greşesc însă cînd vor să interzici altora să facă acelaşi 
lucru. Omenirea, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, este unitate în diversitate. Dacă 
nu nc-am lăsa în voia patimilor oarbe, ara putea să-i potenţăm atît unitatea cît 
şideversitatca, duetndu-o spre plinătatea ei firească, după voia divină. Altminteri, 
acţiunile nesăbuite ale unora voi: atrage în permanenţă re-acţiunile altora, iar 
lumea se va preface într-un haos inconsolabil, in care nu se va mai ştii cine sînt 


“Sl\»ga, juptncJ”... 

, Sînt mulţi care au fi început să facă astfel (fi nu dintre cel mai 


Adolf Vasilescu 


1 


I 

I 

i 

ii 


\ 

i 




l 

[ 







PAG 6NR 10 PUNCTC CnRDINIUe 1* HUmde 




încheiam prima parte 


colonelului Gheorghe Crăci 

organizat fi condui inumana 
acţiune de pervertire a conştiinţelor 


întemniţate in penitenciarul din Aiud, 


Deşi era, aşa cum l-am caracterizat. 


dur, neînduplecat şi insensibil la 


suferinţele pe care, cu bună ştiinţă, le 


provoca celor peste ale căror destine 


ajunsese stăpân, nu aş putea spune 


totuşi despre el că a fost o bestie, o 


brută sadîcă asemenea altor 


comandanţi de închisoare. Golciusau 


Mar o met. de exemplu. S 


permitea răutăţi gratuite ca cei mat 
s us pomeniţi ş i săvârşea râul, nu Orbit 
de furie şi de **sfânta liră proletară " 
caaceşila, ci calculat, cudiscernământ. 
pătruns fiind de Importanţa 'şi 
necesitatea iniilunii pe care o avea de 
îndeplinit. Mal mi/lt chiar, acest om 


administraţie in Vederea reeducăr ii. Dar, 
asupra acestui caz vom reveni. - 

Investit di depline puteri şi 
bucurându-se de totala încredere a mai 
marilor săi, colonelul 'Crăciun îşi 
‘ permitea să fie, din când thcârief "wnari " 


dur \fnentilbs fşi permitea câteodată ' 1 frmtr’u că nu risca nbrtf cF De fapt, mi 
\ă albă şi conştiinţă, să fie uman chiar. făcea ' altceva decât să anuleze nişte 

îmi amintesc că Intr-o noapte dc pedepse pe care tot el le dăduse Şi. de 

decembrie ( 1959 ? ), pe un ger fiecare dată făcea acest lucru cu 

năprasnic, când izolările A i udului erau ostentaţie, vrând să demonstreze cât de 

pline până tdrefuz (se ştie ce însemnă mărinimos este el îţi cât dc uman este 

izolarea în timp de iarnă ■ cameră regimul pe care H slujeşte. 

neinCălzită! cu ciment pe Jos, complet 

goală. In care Cel pedepsit era băgat, * 

sumar îmbrăcat şi Hu hrana redusă la ' * * 

o treime, pentru trei, cinci sau şapte 

zile), colonelul Crăciun a venit, fn După primele acţiuni 

puterea nopţii. însoţit de ofiţerul de întreprinse de hăul comandant al 
serviciu şl de gardianul de pază şt. A ludului, noi, cei întemniţaţi în acest 

dând dispoziţie sâ se deschidă uşile penitenciar, ne-am dat imediat seama 
izolărilor, ne -a trimis la celule z icând câ el venise acolo ca o misiune precisă. 

“Aţi avut horoc că a visat nevastă-mea Simţeam că ni se pregăteşte ceva, dar ce 

urât ş i m-a trezit!rugându-mă. să vin anume nu puteam desluşi. Se făceam fel 

să vă sCor de aici ca să nu vă am pe de fel de gânduri. Unii "analişti", cu 
conştiinţă. Şl. de. poţi rezista mai multă experienţă in ale puşcăriei, 
smlorcăielllor unei muierinu excludeau din calculele lor nici 
Şt asemenea "gesturi de posibilitatea începeţii unei acţiuni de 
omenie ** obişnuia să facă frecvent teeduCare. căci. după consumarea 
colonelul Crăciun. De exemplu, ună "experimentului Piteşti", reeducarea 
dintre pedepsele care se administrau devenise unfei de obsesie a închisorilor 
celor consideraţi refactori sau a Căror Şl, nu s-au înşelat prea mult căci 

cerbicie trebuia înfrântă, erărefierul reeducarea avea să înceapă d-abia după 

de a ti se acorda, tn cazul că aveau patru ani Deocamdată se făceau numai 

nevoie, asistenţă medicală Şi. pregătiri In acest scop 
colonelul Crăciun a uzat des de această Primul lucru pe care l-a făcut 

pedeapsă împotriva celor ce refuzau colonelul Crăciun după instalarea sa fn 
reeducarea. Când î se raporta că noua funcţie a fost reorganizarea 
vreunul dintre cei pedepsiţi în acest deţinuţilor pe celule. Dacă până atunci 
mod este In stare gravă , elfileta ca din repartizarea pe celule se făcea oarecum 
tn tâmpi are o Inspecţie fn celula ta întâmplare, după cum se nimerea, de 
respect hă şi, *‘alarmat ' de starea celui data aceasta, formaţiile de pattu, cinci 
tncatââ. dădea dispoziţie ca acesta sâ sau şase oameni care urmau să 
fie Intentat In spUalUl penitenciarului convieţuiască fn aceeaşi celulă, au fost 
şl să I se dea îngrijirile necesare cu grijă alcătuite după criterii pe care 
Desigur, pentru mulţi această noi nu le-am prea putut înţelege. S-a 
suspendare a pedepsei era salutară. ţinut cont fn această alcătuire şi de 
dar au/ost şl cazuri pentru care aeestă alfabet , s-a ţinta cont şl de vârstă, s-a 
suspendare s -a dovedit a fl inutilă A fă ţinut cont şi de afinităţi sufleteşti, şi de 
S-a întâmplat, de exehiptu, cu una dintre adversităţi fn oried cea. această nouă 
cele mai luminoase figuri ale A ludul ui, repartizare a deţinuţilor tn celule nu 
profesorul Gheorghe Mânu care a iăztmal făcut la întâmplare ca altădată 
murit. In 1961. de tb c. tn spiralul Ţări tu, s-a mat observat tm amămmt şl 
penitenciarului, după ce mult rinip t re anume că, tn fiecare celulă fiaese 
refuzase asistenţa medicală pentru câ Introdus, pe cât a fost pasibil, ş i câte un 
n-a vrut să accepte yisLunea de "piteştean' (deţinut care trecuse prin 
intermediar * intre deţinuţi fl Plteţti), nu neapărat ca turnător ori 


După primele acţiuni 1 
întreprinse de nbul comandant al 
A ludul ui. noi, cei întemniţaţi tn acest 
penitenciar, ne-am dat imediat seama 
că el venise acolo co o misiune precisă. 
Simţeam că ni se pregăteşte ceva. dar ce 
anume nu puteam desluşi. Se făceam fel 
de fel de gânduri. Unii "analişti", cu 
mai multă experienţă in ale puşcăriei, 
nu excludeau din calculele lor nici 
posibilitatea începerii unei acţiuni de 
reeducare, căci. după consumarea 
"experimentului Piteşti", reeducarea 
devenise unfei de obsesie a închisorilor 
Şi, nu s-tru înşelat prea mult căci 
reeducarea avea să înceapă d-abia după 
patru ani. Deocamdată sefăceau numai 
pregătiri tn acest scop 

Primul lucru pe care t-a făcut 
colonelul Crăciun după instalarea sa fn 
noua funcţie a fost reorganizarea 
deţinuţilor pe celule. Dacă până atunci 
repartizarea pe celule sefăcea oarecum 
la întâmplare, după cum se nimerea, de 
data aceasta, formaţiile de pattu, cinci 
sau şase oameni care urmau să 
convieţuiască indceeaşt celulă, aUfost 
cu grijă alcătuite după criterii pe care 
noi na le-am prea putut înţelege. S-a 
ţinut cont fn această alcătutre şi de 
alfabet, s-a ţinta cam şl de vârstă, x-a 
ţinut cont şi de afinităţi sufleteşti, şi 
adversităţi In orice caz. această nouă 
repartizare a deţinuţilor In celule nu 
' j*nr mai făcut la întâmplare ca altădată 
Ţări tu. s-a mat observat tm amămmt şt 
anume că, fn fiecare cefnfâ fitxese 
introdus, pe cât a fost posibil, şt câte un 
"piteştean (deţinut care trecuse prin 
PlteftiJ, nu neapărat ca turnător ori 


vii. Dar, colaborator, în acel mâment, al 
administraţiei (marea majoritate a celor 
uteri şi care trecuseră prin Piteşti, odată încetată 

re a mal agresiunea împotriva lor şi dispersaţi in 

iiun îşi marea masă a celorlalţi deţinuţi, îşi 
‘'wnari" reveniseră din acest punct de vedere), ci 
fapt, nit' pentru că sb miza pe faptul că, atunci 
zc nişte când va fldeclanşată reeducarea, aceştia 

e Ş /. de vor fi primii care o vot accepta, 
teru cu ihfhienţând. ăstfcl, şi pe ceilalţi. Ceea ce 

ze cât de s-a şi întâmplat dealtfel. Printre primii 
'ian este • care du acceptat reeducarea s-au 
numărat, într-adevăr, şi foarte mulţi 
dintre ei, iar atunci când s-au format 
colectivele de reeducare (aşa numitele 
cluburi), unele dintre acestea au fost 
conduite de ei. Şi nici nu e de rhirare că 
acţiuni' s-a întâmplat aşa Aceştioameni, cărora, 
dant al la Piteşti, li ie spălase creierul şi fuseseră 

tn acest complet depersonalizaţi, deşi de la 
xt seama nenorocirea lor trecuseră mai bine de 
precisă. zece ani, rămăseseră totuşi cu nişte 
a, dar ce reflexe. In primul rând, mulţi dintre ei 
ceamfel erau de o supuşenie exagerată. Dacă U 
işti", cu s-ar fi ordonat de către un gardian sâ 

uşcăriei, stea intr-un picior, ei ar fi stat, o zt 
lor nici întreagă, nesupraveghiaţi de nimeni, 
'ţiunt de intr-un picior Apoi, foţi manifestau o 
;umarea teamă, animalică aproape, fn faţă 

ducarVa autorităţii. In aceste condiţii, majoritatea 

uşorilor dintre ei au fast foarte uşor de convins sâ 

uit căci accepte reeducarea şi 56 colaboreze, tn 

bta după acest scâp, cu reeducatorii. 
iu numai Odată cu această nouă 

repartizare a deţinuţilor tn celule, pentru 
l-a făcut *' locatarii" Ai udul ui începe o lungă 

rreasafn perioadă critică sugestiv denumită de 
mizarea cineva "perioada marii încremeniri ” 
iă atunci De ce *încremenire 7 Pentru că timp de 
oarecum aproape doi ani şi jumătate, tn Aiud, nu 

'tenta, de s-a mai mişcat nimic Timp de aproape 
fTu, cinci dot etni Şi jumătate, oamenii aufost nevoiţi 

mau să să trăiască fn aceeaşi formaţie şi acest 
5, aufost luehi a avut urmări nefaste asupra stării 

I pe care lor de spirit, ştiut fiind că menţinerea, 
tege. S-a timp îndelungat. Intre patru pereţi, a doi 

Te şi de sau mat mulţi oameni face codvieţiiirea 

Ir stă x-a de-a dreptul Imposibilă Dealtfel, acest 

tşti.fid? lucru se şi urmărea degradarea 
vstă nouă (eîdţillor dintre oameni şt slăbirea 
’etule nit rezistenţei lor her\XHixe şt prin aceusta 

altădată şl a rezistenţei morale S-au consumat 
nănunt şi atunci, fn spatele uşilor ferecate, 
ă fitxese adevărate drame Oameni echilibraţi 

ţt câte un care Inaţnrefiaeserâ prieteni sau numai 

:use prin se respectaseră reciproc au t*hm\ tă nu 
sător ori re mat poată Tgfrbt. să se târască cir 


înverşunare chiar F iecare agresa pe 
ceilalţi cu ticurile sale, cu tabieturile 
automatismele sale şi era 
agresat, la rândul său. de ticurile . 
tabieturile ş i automatismele celorlalţi 
Iţi trebuia o mare capacitate de 
înţelegere şi o şi mai mare capacitate 
de autocontrolpentru a-ţiputea struni 
sentimentele care o luau razna. Cu 
toate acestea, de cele mai multe ori, 
oamenii, spre cinstea lor, au reuşit să- 
frânga resentimentele şi, 
înfrăngăndu-şi-le au reuşit să 
supravieţuiască De cele mai multe 
roate aceste conflicte erau 
înăbuşite în stare latentă, iar dacă 
totuşi izbucneau erau repede aplanate 
prin medierea celor din inferior.Căci 
din fericire, in fiecare celulă aproape, 
nimerea să fie câte un ins mai 
înţelept de sitferinţă. care îndeplinea 
rolul de "pacificator" şi care. prin 
poziţia şi statura lui morală, reuşea să 
npună şi să impună. Trebuie să 
subliniez faptul că, în foarte multe 
celule, acest rol era îndeplinit de către 
•*piteşteni ” Oamenii aceştia, datorită 
experienţelor cumplite prin care 
veau o altă viziune asupra 
general şi, mai ales, aveau o 
înţelegere asupra 
psihologiei omului ajuns în situaţii 
limită. 

Apoi mai era ceva. Oricât de 
mari arfifostneajunsurile convieţuirii 
în aceste spaţii închise numite celule, 
întemniţaţii din Aiud, mai ales în 
situaţia dată. aveau de făcut faţă 
împreună unei agresiuni mult mai mari 
şi' mai periculoase: agresiunea 
duşmanului de dincolo tic uşă Şi 
pentru a putea să realizeze acest lucru 
era imperios necesar ca fiecare să-şi 
înfrângă resentimentele ş isă acţioneze 
solidar. 

Odată cu noile repartizări în 
celule, direcţia închisorii a instituit şi 
un regim extrem de sever. Vigilenţa 
celor care ne supravegheau a sporit 
considerabil. Aproape din zece in zece 
minute, "pleoapa ” vizetei prin care 
eram spionaţi se ridica şi cea mai 
mică abatere sau presupusă abatere 
de la un regulament aberant era cu 
severitate pedepsită.De la cinci 
dimineaţa, când se dădea deşteptarea 
şi până la zeâe seara, când suna 
stingerea, deţinutul nu avea voie să 
facă nimic. Nu avea voie să se întindă 
tn pat, nu a\ea voie să vorbească 
decât in şoaptă, nu avea voie să se uite 
pe geam, nu avea voie să aibă nici o 
activitate, manuală ori intelectuală, 
care ar fi făcut ca timpul să-i treacă 
mal uşor. Deţinutul trebuia să 
perbeapă dureros curgerea timpului 
rtecăre clipă trebuia să-i fie 
muşcătură. Şi dacă nu-i era sau i se 
părea cerberului de dincolo dc uşă că 
T' T*- MtJnc t muşca el. prescriindu- 
i trei cinci sau şapte zile de izolare 
Saudc neagra. Se pedepsea mult şi se 
pedepsea pentru orice. Am văzut 
oameni pedepsiţi pentru că au fost 
aprinşi rugându-st, ori zâmbind, 
Jfcji ori unei amintiri AmvOzut oameni 
PetUrU Câ au o 

. ^ # ,aat * accs'ca umartau 

alZ" » su/l'fS't 

1 mulul I*wru ca arunci când I 

ZcZjl? Un " ° ""'"«"W» *■» o 

Z '2 , . , ' <>na ** 1 « prnpunâ 

ZZTlnl r ’ n " Va < ™ Wa ’ a 

încă aproape doi ani. 

(\xt urmai 

ttemostene Androncscu 






































tudcowtceluî 


PUNCTC CARDINAIC 


NR. 10 PAG. 7 



Se pare că afirmaţia f&cută de 
dl.Corneliu Coposu în ziarul “Ora” 
(din i9 iulie 1993 ) prin care fi acuza 
pe legionari de a fi adus pe scena 
politică românească spiritul de 
intoleranţă, comuniştii nefăcănd 
altcevu aecătsă-l continue, nu a fost 
o scăpare regretabilă. Domnia sa a 
uitat prea repede că nu legionarii, ci 
comuniştii au fost cei care l-au 
“intolerat” timp de 17 ani în temniţe 
şi lagăre de exterminare. Şi ca urmare 
a acestei ciudate amnezii, recidivează. 

Revista “Magazin Istoric”, o 
publicaţie care în trecut a făcut parte 
din arsenalul propagandei comuniste, 
iar în prezent îşi continuă apariţia sub 
conducerea aceleiaşi echipe de istorici 
de orientare marxistă, în numărul din 
septembrie al acestui an a publicat 
câteva pagini din Jurnalul d-lui 
Coposu, referitoare la asasinarea 
profesorului Virgil Madgearu detătre 
o echipă dfc legionari (aceeaşi care 
l-a asasinat tot atunci şi pe Nicolae 
Iorga). Faptele sunt vechi, de acum 
de domeniul istoriei (au trecut de 
atunci 53 de ani), dar cei care reiau în 
discuţie acel regretabil eveniment o 
fac în ideea că prin ceea ce spun, 
contribuie cu elemente noi la 
elucidarea sau explicarea celor 
întâmplate. Este ceea ce doreşte să 
facă şi dl.Coposu, ca unul care a trăit 
în mij locul evenimentelor politice din 
toamna anului 1940. Din păcate însă, 
domnia sa omite în relatările sale 
unele elemente esenţiale, iar alteori, 
ceea ce este mai grav, prezintă faptele 
altfel decât s-au petrecut. 

Aşa de pildă, autorul filelor 
de Jurnal publicate în “Magazinul 
Istoric” spune că în acele zile l-a 
! vizitat pe secretarul general al 
Ministerului de interne, colonelul 
Rioşanu. Acesta ar fi ordonat unui 
ofiţer în subordine să-i dea două 
pistoale: unul pentru dânsul, celălalt 
perţţry luliu Maniu sau pentru cineva 
din apropiaţii săi. Totodată, colonelul 
Rioşanu l-a îndemnat ca In cazul unei 
ciocniri cu legionarii, să tragă în ei ca 
în nişte câini. Surprinzător, în această 
relatare nu este recomandarea pe care 
i-a făcut-o colonelul Rioşanu, 
cunoscut pentru adversitatea sa faţă 
de legionari. Surprinzătoare este însă 
insinuarea d-lui Coposu că luliu 
Maniu ar fi putut deveni ţinta unei 


agresiuni legionare, când respectul de 
care acest, cu adevărat mare român, se 
bucura, era de notorietate publică. Să-i 
amintim oare d-lui Coposu îndemnul 
adresat de Corneliu Codreanu 
camarazilor săi ca, în momentele grele 
ce vor veni, să se alăture lui luliu Maniu? 
Să-i mai amintim pactul de neagresiune 
electorală încheiat între luliu Maniu şi 
Corneliu Codreanu în 193 7? Şi să-i mai 
amintim că la procesul lui Corneliu 
Codreanu din 193 8, luliu Maniu a depus 
ca martor al apărării? De toate acestea 
dl.Coposu pare să fi uitat cu bună- 
ştiinţă şi cu...rea-credinţă. 

Dar, pasajul din Jurnalul d-lui 
Coposu, care nu poate să nu revolte 
orice om onest, contemporan cu 
evenimentele din ’40, este cel care se 
referă la cei care “au fost asasinaţi în 
mod bestial, în închisoarea Jilava, unde 
erau deţinuţi în aşteptarea judecăţii 64 
de arestaţi, din cei acuzaţi că ar fi 
persecutat şi maltratat legionari, în 
frunte cu generalul Ghe.Argeşeanu...”. 

în calitatea sa de om politic 
democrat şi “creştin”, dl.Coposu este 
deplin îndreptăţit să-şi exprime 
indignarea că arestaţii de la Jilava au 
fost ucişi fără judecată. Şi semnatarul 
acestor rânduri în .-calitate de adept al 
orientării politice democrat-creştine 
afirmă că nimeni, ca persoană 
particulară, nu are dreptul, în condiţii 
normale să ia viaţa semenului său 

(condiţiile ânormalejfiipd. starea de 

război şi legitima apărare, ca să numim 
numai două din ele). - r ' 

Ca jurist însă (aceasta fiind 
formaţia d-lui Coposu)*şi Ca om de 
bună-credinţă (aceasta fiind ceea ce îi 
pretindem noi, cei care am trecut prin 
adeleaşi temniţe Comuniste cu dânsul), 
ar fi fost normal să nu ignore cauzele 
care au dezlănţuit masacrul de la Jilava. 
I le reamintim. 

Q în anul 193 8, regele Carol al II- 
fea, speriat de rezultatele alegerilor din 
anul precedent, desfiinţează toate 
partidele politice şi instituie un regim 
de dictatură, avându-1 ca ministru de 
interne pe Armând Căi inescu, politician 
crescut şi educat de Partidul Naţional- 
Tărănesc. 

□ în acelaşi an, cu contribuţia 
morală a lui Nicolae Iorga, lui Corneliu 
Codreanu i se înscenează un proces de 
“înaltă trădare” şi este condamnat la 10 
ani temniţă grea. Totodată, cu mult 



înaintea instaurării regimului comunist, 
călcându-se în picioare legile ţării şi 
drepturile omului, mii de legionari sunt 
aruncaţi în închisori şi lagăre. 

Q în dimineaţa zilei de 30 
noiembrie 1938, în urma ordinului dat 
de Armând Călinescu, la cererea regelui 
Carol al II-lea, Corneliu Codreanu, 
împreună cu încă 13 camarazi sunt 
asasinaţi prin strangulare, în timp ce 
erau transportaţi de Ia închisoarea 
Râmnicu Sărat la Jilava. Cadavrele sunt 
aruncate într-o groapă comună la Jilava, 
tumându-se peste ele vitriol, iardeasupra 
mormântului a fost turnată o placă de 
beton. 

Q La 21 septembrie 1939, o 
echipă de 9 legionari îl asasinează pe 
Armând Călinescu ca răzbunare pentru 
uciderea lui Corneliu Codreanu. După 
săvârşirea asasinatului, făptaşii se 
predau autorităţilor. Sunt executaţi pe 
loc, fără anchetă şi fără proces. 

□ Noul guvern instalat la 21 
septembrie 1939, avându-1 ca prim 
ministru pe generalul Ghe.Argeşeanu 
şi ministru de interne pe generalul 
Gavrilă Marinescu, dezlănţuie un lanţ 
de represalii care depăşesc puterea de 
înţelegere a unei minţi normale. Fără 
nici o justificare, fără nici un temei 
legal, fără anchetă, sute de legionari 
deţinuţi în lagăre şi închisori, sau luaţi 
pur şi simplu de la casele lor, în mai 
toate judeţele ţării, au fost asasinaţi în 
sţiljuKpe care colonelul ^Rioşanu îi 
'recomanda d-lui Coposu, “cape nişte 
câini". 

Oameni nevinovaţi, în 
majoritatea lor tineri intelectuali şi 
studenţi care nu aveau nici în clin nici în 
mânecă cu asasinarea lui Armând 
Călinescu au fost împuşcaţi şi trupurile 
lor neînsufleţite au fost lăsate să zacă 
zile de-a rândul în j$ieţe sau în margine 
de drum, spre ruşinea ţării şi oprobiul 
înţreg'u lumi civilizate. (Lista victimelor 
aţcestor abominabile crime, dl.Coposu 
o poate găsi, de pildă, în volumul apărut 
recent, “Pjn luptele tineretului român” 
editat de Fundaţia Buna Vestire, în 
cazul că, deşi contemporan cu această 
macabră pagină din Istoria României 
Modeme, domnia sa a suferit un $ubit 
atac de amnezie, uitându-i pe ceipare la 
Capul Midia, sau în alte lagăre şi temniţe 
comuniste l-au aj utat să supravieţuiască 
pentru a putea să-şi scrie memoriile). 

Q După 6 septembrie 1940, 


făptaşii acestor masacre fără 
precedent în istoria noastră, atât cei 9 
care le-au ordonat, cât şi cei care le-au 
executat, au fost arestaţi şi încarceraţi 
la Jilava, urmând să fie traduşi în faţa 
justiţiei. 

□ în ziua de 25 noiembrie 1940 
încep la Jilava săpăturile pentru 
deshumarea rămăşiţelor pământeşti 
ale lui Corneliu Codreanu şi a celor 
13 camarazi ai săi asasinaţi împreună 
cu el. Mulţimea legionarilor revoltaţi 
la vederea osemintelor celor ucişi se 
îndreaptă spre închisoarea Jilava şi îi 
masacrează pe cei vinovaţide crimele 
săvârşite împotriva camarazilor lor. 
Ei sunt cei despre care dl.Coposu 
afirmă în Jurnalul său că se găseau la 
Jilava deoarece ar fi persecutat şi 
maltratat legionari. în faţa acestui 
monument de rea-credinţă orice 
comentariu este de prisos. Şi totuşi, o 
întrebare rtu poate fi ocolită. Ce 
interese serveşte dl.Coposu ca să 
răstălmăcească adevărul cu privire la 
evenimente petrecute într-una din cele 
mai dramatice perioade din istoria 
modernă a României, perioada în 
care trupul ţării era ciopârţit, 
pierzându-se din zestrea lăsată de cei 
care făuriseră România Mare, 
Basarabiei, o parte din Bucovina, 
Ardealul de Nord şi Cadrilaterul? 


Şi în încheiere, un scurt citat 
din Jurnalul d-lui Coposu, în care 
domnia sa oferă o caracterizare 
antologică a Mişcării Legionare şi 
nenumăraţilor ei membri, alături de 
care s-a găsit ani de-a rândul, în clipe 
de grea cumpănă, în timpul prigoanei 
comuniste. Pentru dl;Coposu, cel de 
astăzi, Mişcarea Legionară este 
“clanul care se închină 
Arhanghelilor (sic), cu îndătinata 
solemnitate misticoidă ”. O definiţie 
din care nu poate fi reţinută decât 
inventivitatea “lexicoidă” a d-lui 
Coposu, căci investigaţiile făcute 
pentru a găsi un dicţionar care să 
explice sensul cuvântului “misficoid”, 
probabil un derivat abuziv din cu vâtul 
mistică, s-au dovedit a fi zadarnice. 


ILXE BERGHEZAN, 
fost deţinut politic 
(1948-1953 şi 1959-1964) 


NOTA 


■ • V, ’ •• ~~ - -f 

LaEditura ‘ ‘Humanitas ’’ aapărut recent volumul Istoria Gărzii de 
Fier: 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, semnat de dl.Francisco 
Veiga (tânărprojesorde istoriecortiemporanăla UniversitateaAidonomădin 
Barcelona). Necunoscândo dinainte şi rtectvândîncă vretne să o parcurgem 
în întregime, ne mulţumim deocamdată cu simpla ei semnalare. Susţinută ca 
tşcă de doctorat în 1987. lucrarea s-a tipărit mai întfii în limba sţjanioiă, la 
Barcelona, în 198?. Recenta traducere în româneşte (aproape400de pagini) 
este efectuată de dl. Marian Ştefănescu. 

Autorul spaniol (după nume ar putea fi de origine catalană sau 
portugheză) sra întemeiat atât pe surse scrise (volumul cuprinde o bogată 
bibliografie, la care se adaugă hărţi şi planşe de un real inteics ştiinţific), cât 
şi surse orale (întrevederi, riguros datate, cu membri sau simpatizanţi ai 
Mişcării Legionare: N-Şeitan, A.Răufă G.Uscătescu. llntilă Horia, 
C.Papanace, Ii. Stăm atu, (l.Nagacevschi, Tr.Popescu. N. Roşea 
P. Vălimăneanu şa). Editorii români fin să ne încredinţeze că "Francisco 
Veiga.. < <atacă> ^fenomenul legionar românesc cântr^petspec^ 
dcjjrejudecăţi.jximindde la o solidă documentare şi încercând oparalelă cu 
extrema dreaptă spaniolă O carte pasionantă, deschisă provocatoare ” 
(RC.) 






PAG. 8 NR. 10 


PUNCTC CfUlDINALC 





EJVEMÎGIMEJE 


X1ECIZEJ1TE 


Spre deosebire de celelalte confesiuni 
creştine, deviate în felurite măsuri de la tradiţia 
originari. Ortodoxia face o deosebire limpede între 
cele create şi cele necreate, iar în privinţa acestora 
din urmă - între Fiinţa şi Energiile divine, adică între 
ceea ce este Dumnezeu în esenţa Sa şi ceea ce este El 
în lucrarea Sa. Aceste distincţii necesare, implicite în 
toată tradiţia gîndini teologice răsăritene, şi-au căpătat 

lo strălucită articulare doctrinarăîn senen le SfGrigorie 

Palamat ^1359), mai ales în urma polemicii acestuia 
cu apuseanul Varlaam. pe tema misticii isihaste. 
Avînd în vedere caracterul elementar al Cursului. 
nostru, ne vom îngădui o expunere sumară şi 
simplificată a acestei controverse celebre (pentru 
informaţii mai bogate şi mai precise se poate consulta 
mai cu seamă lucrarea Păr. D.Stăniloae, Viaţa şi 
învăţătura Sf Crtgonc Palanip. fie în ediţia iniţială 
din 1938, fie în reeditarea recentă - 1993 - de la 
Editura “Scripta” din Bucureşti; textele esenţiale ale 
Sf.Grigoric Palama mai pot fi găsite şi în Fdocalia 
românească, voi. VII, Editura Institutului Biblic 
Buc., 1977. pp 223-525). 

Călugării isihaşti, ducînd viaţă de ciirâţenic 
desăvîrşitâ şi de rugăciune permanentă (Rugăciunea 
lui llsuf “Doamne Itsuse Hristoasc, 'Fiul lui 
Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine păcătosul”, prin 
care mintea şi inima se contopesc, iar ormlf purificat 
^devine lăcaş al harului Indumnezeitor), ajungeau la 
cxpencnţadircctâadumnczcirii, contemplînd lăuntric, 
“limştlţi”şi transfiguraţi, \\in\mzkd\\\nt\suprasensibtlâ 
şi Kupratntehgtbtiâ. asimilată luminii tabonee a 
Schimbăm laFaţă,cîndDomnulS-a arătat în veşmîntul 
slavei Sale (transfigurarea de pe Muntele Tabor: 
MATEI, 17. 1-2, MARCU, 9, 28-29), Mulţi dintre ei 
nu aveau învăţătură cărturărească şi nu erau deloc 
meşteri Ia vorbă; întrebaţi ce văd, unu spuneau, în 
simplitatea lor, că văd o lumină de negrăit, carc-i 
umple de pace şi bucurie, iar alţii afirmau făţiş că-L 
văd pc Dumnezeu. Umblînd printre ci şi iscodindu-i 
cu yiclcnie, apuseanul Varlaam îi ridiculiza, numindu- 
cci cu sufletul în buric” (omphalopsychof), pentru 
că în străvechea practică isihastă poziţia optimă de 
rugăciune era cca ghemuită, cu faţa plecată spre 
pîntccc Mai mult dccît atît ignorant şi circumspect 
în suficienţa lui raţională, Varlaam îi învinuia de 
erezie, pentru afirmaţia lor de a-L vedea pc Dumnezeu 
El susţinea că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni: 
noi nu putem contempladeclt creaţiile luiDuinnczeu, 
dar nu şi pe Dumnezeu însuşi. Prin Urmare, considera 
Varlaam, aceşti oameni simpli şi ciudaţi se amăgesc 
şi-i amăgesc şi pe alţii, dacă ei văd "ceva!', acel 
“ccva**-mi poate fi nicidecum Necrcatul (Dumnezeu), 
ci doar o realitate creată, exterioară fiinţei divine. El 
admitea că ar putea fi vorba despre harul lui Dumnezeu 
(“graţia divină”, cum îi zic apusenii), pc care-1 
considera însă ca aparţmînd lumii creaturilor - o 
creaţie divină de ordin superior, dar totuşi crcapc 
Acuzaţia adusă isjhaştilor era gravă ei or fi confundat, 
asemenea paginilor, cele create cu cele necreate, 
creaţia cu Creatorul! 

Aici intervine SfGrigorie Palama. cărturar 
vestit, el însuşi practicant al metodei isihaste; el Ii 
apără pc isihaşti şi Ortodoxia, orătind că eroarea 
confuzia era dc fapt a lui Varlaam (şi a apusenilor în 
genere) Avînd o concepţie greşită despre Sfifitul 
Duh (exprimată şi-n adaosul Filioque, Ia care nc-am 
referit Intr-un capitol precedent). Apusul se înşeală şi 
asupra lucrării Sale în lume, considcrînd harul drept 
ceva creat şi deci cu iotul exterior dumnezeirti. De 
aceea apusenii nu pot înţelege mei viaţa mistică a 
Ortodoxiei şi ntet adîncimiJe glndim ci teologice 
Din perspectiva dreptei credinţe răsăritene. Intre 
Fiinţa lui Dumnezeu (inaccesibilă în Sine) şi lumea 
făpturilor Sale (văzuie sau nevăzute) se interpun 
•nergiile necreate, lucrările nemijlocite ale lui 
Dumnezeu (care sini solidare cu firea Luj nccrcată. 
dar totuşi accesibile, pe calc mistică, celor in- 
duhovniciţi) Sf Maxim Mărturisitorul afirmase deja 
că dumnezeirea este izvorul “ehergiilor” (Sgr 
energeia. "putere de acţiune”, “lucrare”) Teologia 


palamităreiaşi dezvoltă această afirmaţie. “în discuţiile 
despre natura luminii taborice, cu teologii latini - care. 
sub pretextul simplicităţu şi neîmpărţiru naturii divine, 
spuneau că harul este creat - Sf.Gngorie Palama face 
distincţie între fiinţa sau esenţa lui Dumnezeu, adică 
firea dumnezeiască necreată, neschimbătoare, 
necuprinsă şi negrăită, şi energiile divine necreate, 
adică lucrările sau «ieşirile» personale prin care El 
se lasă împărtăşit, Se manifestă şi în-dumnezeieşte 
Energiile izvorăsc din dumnezeirea comună celor trei 
persoane ale Treimii şi prin aceasta sînt unice, 
indivizibile, permanente şi atabile. Ele există deodată 
cu Persoanele şi sînt contemplate în mod real, nu 
simbolic” (I Bria, op cit.. art ENERGII, p. 142). 

Dar să vedem ce spune SfGrigorie Palama 
însuşi, înfruntîndu-1 pe Varlaam. Refcrindu-se la lumina 
văzută de isihaşti, el precizează: “Ei ştiu din experienţă 
că este o luminare şi un har nemateriaJ şi dumnezeiesc, 
o lunurtă văzută în chip nevăzut şi înţeleasă în chip 
neînţeles. Cc este însă aceasta nu ştiu să spună Află tu, 
cu metodele definiţiei, ale analizei şi împărţirii 
(metodele raţionaliste ale teologiei scolastice - n n.) şi 
binevoieşte de ne învaţă şi pe noi, care nu ştim. Fiinţa 
lui Dumnezeu nu este acea lumină, căci fiinţa este 
inaccesibilă şi neîmpărtăşibilă. înger iarăşi nu este, 
căci poartă trăsături stăpînitoare(se impune ca o realitate 
absolută celui ce se învredniceşte de ca, 
transfigurîndu-1 şi îndumnezeindu-1 - n.n.)... 
îndumnezeind deci şi trupul, ea c văzută - o. minune! 

- şi de ochii trupeşti, iar uneori vorbeşte limpede celui 


Dumnezeu fiinţa, lucrarea şi ipostasunle 
dumnezeieşti ale Treimii. Cei cc se învrednicesc să 
se unească cu Dumnezeu, făcîndu-se un Duh cu El 
(cum şi zice Marele Pavel:«Cel ce se lipeşte de 
Domnul este un Duh cu El» - I CORINTENI, 6, 
17), nu se unesc după fiinţă Căci toţi cuvântătorii de 
Dumnezeu mărturisesc că Dumnezeu nu se poate 
împărtăşi după fiinţă iar unirea după ipostas e propne 
numai Cuvîntului, Dumnezcului-Om. Rămînc deci 
că cei ce sc înv rednicesc să se unească cu Dumnezeu, 
sc unesc după lucrare Deci harul, prin care cel cc sc 
lipeşte dc Dumnezeu este una cu Dumnezeu, este şi 
se numeşte lucrarea necreată a Duhului, iar nu fiinţă 
a Iui Dumnezeu, chiar dacă nu le place celor potrivnici 
Căci prin prooroc a prezis Dumnezeu nu că «voi 
vărsa Duhul Meu», ci «din Duhul Meu» peste 
cei credincioşi" (Cap. 75; sublinierile ne aparţin în 
toate textele citate din scrierile paiamite). Păr. 
D.Stăniloae glosează (p.476, subsol):”Dacă Duhul 
S-ar uni cu noi după fiinţă atunci am avea o fiinţă 
comună cuEl. Iar dacă S-ar uni după ipostas. persoana 
noastră ar fi una cu Persoana Lui. Sau Persoana Lui 
ar deveni Persoana noastră aşa cum în Hristos 
Persoana Cuvîntului a devenit Persoana naturii 
omeneşti. Deci trebuie spus că Duhul Se uneşte cu 
noi prin lucrare. . Noi ne însuşim lucrarea Lui şi El 
lucrarea noastră (acesta este însuşi procesul mistic al 
în-duhovnicirii-rLn.).NeîntîInimînlucrareadivino- 
umană ( teandrică) comună^ dar neconfundată”. 

Uneori SfGrigorie Palama vorbea despre 
“dumnezeirea de jos” 




| . . ' u . 
igie c^esfiKva 

(XXJV) 


(desemnînd prin aceasta pe 

i \ a K x Dumnezeu în fiinţa Sa). Alţii consideră că Dumnezeu 

£—-LA —(^yV\<Z2-y\) este numele potrivit pentru Cel Care lucrează iar 

* ^ • dumnezeire este numele potrivit pentru lucrarea însăşi 

m de. • (ca energie manifestată). 

• în privinţă acestor probleme, se cască o 
" prăpastie între Apus şi Răsărit:”Deoscbirea constă 

• în următorul fapt concepţia apuseană despre har 

• presupune ideeade cauzalitate, harul prezentîndu-se 
ca un efect al Cauzei divine. asemenea actului creaţiei, 
în timp cc pentru teologia răsăriteană el este o 
purcedere firească - energiile, iradierea veşnică a 
fiinţei dumnezeieşti. Numai în actul creaţiei 
Dumnezeu lucrează în calitate dc Cauză producînd 
un nou subiect chemat să participe la deplinătatea 
dumnezeiască .. In energii. El este , El există. El Se 
arată veşpic. Este un mod de a fi, Ia care avem acces 
primind ţiarul. Dc asemenea, în lumea creată şi f 
pieriţoare, prezenţa luminii nccrcate şi veşnioe, 
omniprezenţa reală a 1 ui Dumnezeu în toate lucrurile, 
este mai mult decît prezenţa Sa cauzală - «lumina 
ltinrfindază în întuneric şi întunericul nu a 
cuprins-o» (IOAN, 1, 5). Energiile dumnezeieşti 
sînt în toate şi în afară de toate. Trebuie să ne ridicăm 
mai presus dc fiinţa creată să părăsim orice contact 
cu făpturile, spre a ajunge la unirea cu raza 
dUmnezeim, după cuvântul lui Dionîsîc Pscudo- 
Arcopagitul Şi totuşi aceste raze dumnezeieşti 
pătrund întreg universul creat (harul dumnezeiesc 
care se revarsă peste lume - n.n.). fiind şi cauză a 
existenţei sale -«Lumina în lume era şi lumea pnn 
ea a fost făcută dar lumea nu o cunoştea» (IOAN. 

1, 10)“. sene Vlodimir Lossky în Teologia mistică a 


cc o vede, prin cuvinte aşa-zicînd negrăite... ” {Ftlocalia 
rom., voi. VII, pp.273-274). Prin urmare, Şf.Grigone 
conchide, împotriva insinuărilor lui Varlaam, că “nu a 
definit nimeni dintre ai noştri pc văzător (contemplativ) 
ca pe acela cc vedefmţa lui Dumnezeu” (idem, p.278). 

Luîndu-i în sprijin şi pe Sf.Isaac Şirul, SfGrigorie 
arată că aici este vorba dc “vederea nu a firii 
dumnezeieşti, ca să nu aibă dc cc se legabîrfiforii, ci a 
slavei firii Lui . pe care a dât-o Domnul învăţăceilor Săi 
şi, prin ci, tuturor celor cc cred în El şi-şi dovedesc 
credinţa prin fapte. Pc aceasta a voit s-o vadă şi 
aceştia«Voiesc - zice Fiul către Tatăl - să vadă 
aceştia slava Mea, pe care Mi-ai dat-o Mie . »(70 AN. 

17,24); sau:«S!ăveşte-Măpe Mine, Tată cu slava pe 
care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea» 

(lOA-N, 17, 5). Aşadar, a dat şi firii omeneşti slava 
dumnezeirii, dar nu firea dumnezeiască Altceva este, 
prin urmare, natura lut Dumnezeu şi al (ceva slava Lui. 
deşi sînt nedespărţite între ele " (idem, pp 282-283) 

Urmîndu-I pe Marele Dionisie, Sf.Gngonc spune că 
slava dumnezeiască este “lumină a harului” ce 
“înconjoară întotdeauna, în veci şi neîntrupt, pc sfinţi, 
în petrecerea veacului viitor, ca şi pc ucenici la 
atotduAfiiczeiasca Schimbare la Faţă" (idem. p 328). % 

Contemplarea isihastă a acestei lumini este o anticipare 
misticâa'Veacului” viitor. a “Zi lei a Opta”, o experienţă 
tainică a împărăţiei Iul Dumnezeu (în-chipuită şi-n 
cetatea “Noului Ierusalim”, conform viziuniNlui 
loan ”Şi cetatea nu are trebuinţă dc soarc^nici de lună 
ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat - 

o şi făclia ei este Mielul” - APOCALIPSA, 21, 23). fn # .. _ __ 

această lumină a slavei Sale va vini a doua oară „ dumnezeieşti" (II PETRU, 1,4) 


Biserica de Răsărit (Cap. IV: "Energiile necreate ")'[ 
fcNu trebuie însă să înţelegem dc aici că 
înt cu necesitate creatoare prin ele Insele 
‘ liat din Dumnezeu şi în absenţa creaţiei), 
abâ trebuie spus că ele se subordonează 
Dumnezeu. “Această voinţa a creat toiul 
ii, pentru ca natura creată să ajungă în mod 
liber la unirea cu Dumnezeu în aceleaşi energii” 
(VhLosiky. loc cit ) sau, altfel spus, ca noi sftajungem 
prin hori după spusa Apostolului, “părtaşi ai fiffi 



Domnul şi “drepţii vor străluci în ălava Tatălui loaV 7 
Hristos, precum soarele" (MATEI, 13* 43). Scrie 
Sf.Grigoric mai departe ”De felul acCstae deci vederea 
lui Dumnezeu, pc care numai cei cc *-au învrcjtfpjcit dc 
sfirşitul cel fencit o vor vedea în veăouf'fărMe sfîrşit, 
dar pc care au văzut-o şi aici fruntaşii Apostolilor pc 
Tubor. Ştefan cînd era omortt cu pietre. Antonie cind 
ic nevoia cu liniştirea {isihia), mai bine zis toţi sfinţii, 
adică toţi cei curaţi cu inima.. “ (tdem, p 356). 

Textul coi mai lămuritor 11 constituie cele 
“150 de Capete despre cunoştinţa naturală, despre 
cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi 
despre făptuire" (a sc vedea volumul ztitai. pp 424- 
525). din aşa-numitul Tom agMorlttc lată unul dintre 
pasajele cele mai importante’ "Trei lucrutT ifnrm 


«învăţătura despre energiile divine necreate 
constituie o caracteristică esenţială a Ortodoxiei şi 
ea stătti temelia credinţei în caracterul personal ol lui 
Dumnezeu, In îndumnczeirca omului şi fn 
transfigurarea creaţiei întreg»” (1. Bria, loc cit) - 

Aceaslă"lumină ncapropială" 
Indumnezeitoârc. o cîntă şi poetul: 

Lumină lină lini lumini 
Răsar din codrii mari de crini 




•"V 
‘ 3 


Deasupra stinsului pAmSnt 
Lumină lină Logos sţ$nt ^. 

(loan Alexandru, Lumii 

* * A * ’< vat 

' VaslUSl. Mafton 












PUNCTC CARDINIHC 


NR. 10 PAG. 9 



• Pledând pentru clasicism, 
d N.l.i Icrescu ridică din nou o 
chcsv. .o îndelung dezbătută în 
paginile revistei Gândirea : accca a 
orientării noastre culturale. “De noi 
trag azi puteri contradictorii; de o 
mână Apusul, de alta Răsăritul. De 
Apus ne leagă ideea romană, tradiţia 
latină, cultura raţiunii. De Răsărit, 
misticismul înfrăţit în vremea din 
urmă cu ortodoxismul”. Părerea 
d-sale este exprimată limpede şi 
categoric: trebuie să respingem 
misticismul şi ortodoxismul “care 
ameninţă să pătrundă în literatură. In 
filosofie, în ^ publicistică, la 
Universitate Lşi aiurea”şi să 
îmbrăţişăm directivele Apusului: 
”ldeearomană, cultura latină este deci 
firul conducător al culturii româneşti, 
de ia obârşie şi până azi”. 

flacă aş fi dispus să sfârşesc 
repede ttbeastă discuţie devenită 
oţioasă, i-aş opune d-lui N.l.Herescu 
tocmai directivele Apusului, ostile 
astăzi clasicismului. Dar chestiunea e 
mult mai complexă şi merită o 
dezvoltare mai atentă. Ca să-i 
precizăm terenul, trebuie să spunem 
de la început: 

D. N.I.Hcrcscu e pentru 
clasicism şi-l socoteşte în opoziţie cu, 
ortodoxia. 

Noi suntem pentru clasicism 
tocmai fiindcă ortodoxia ne obligă. 

Suntem deci de acord: pentru 
clasicism; şi nu suntem de acord în 
ceea ce priveşte raportulclasicismului 
cu ortodoxia. Această chestiune 
trebuie lămurită. 

Să observăm mai întâiu că 
toţi cei care se imaginează la noi 
adversari ai ortodoxiei n-o cunosc 
absolut deloc nici în structura ci 
ecumenică şi nici în reflexul ei 
românesc. Trebuie să tnfrângi o 
anumită repulsie faţă de diletantismul 
acesta al temelor facile ca să te angajezi 
în asemenea discuţii. Din acest punct 
de vedere, nimic nu mi se pare mai 
anevoios de combătut decât afirmaţii le 
prăpăstioase ale unei ignoranţe voite 
sau nevdite. Vina bravilor adversari 
ai 6rtodoxie1"e$fte că nu-şi dau 
osteneala să cunoască măcar 
elementar ceea ce îşi închipuie căli sc 
opune. Dar existăşi o vină a teologici, 
care nu pune la îndcqaâna.^ccrcufilor 
intelectuale mai largi posibilităţi dc 
cunoaştere a ortodoxiei. Lucrurile 
s-ar lumina dintr-o dată şi ar suprima 
prilejul unor discuţii, ce bat apa în 
piuă şi constituie mai mult o ruşine a 
vieţii noastre intelectuale 

Reluând firul raportului 
dintre ortodoxie şi clasicism, să ne 
oprim puţin la afitmaţia că 
misticismul c înfrăţit în vremea din 
urmă cu ortodoxismul”, tu nu ştiu ce 
înţelege d. N.l.Herescu prin misticism, 
fiindcă nu sc spune nicăieri în cartea 
sa de frumoasă apologie a 
clasicismului. Dacă înţelege prin el o 
supremă formă de speculaţie^ 
folosofică asupra raportului dintre 

Divinitate şi sufletul omenesc, atunci 

ştie desigur că misticismul nu c ceva 
opus clasicismului de vreme ce 
teologia lui Plato emistică şi mai mult 
decât atât: e izvorul acelui mare curent 

de mistică antică al neoplatonismului. 


în care străluceşte^un Plotin şi care se 
sfârşeşte cu Produs în veaciil V al erei 
creştine. M i se pare cel puţin paradoxal 
ca un clasicist să combată tocmai 
misticismul acesta, care e floarea de 
azur a platonismului şî ultţma 
consecinţă a gândirii eline. 

Dacă vrea să-l înţeleagă în sens 
creştin ortodox, misticismul are o dublă 
însemnare; una ca mistică 
experimentală, alta ca mistică 
speculativă sau filosofică. Mistica 
experimentală e trăirea fulminantă a 
religiei, trăirea personală a unirii cu 
Dumnezeu în rugăciune, în 
contemplaţie sau în extaz. Istoriceşte şi 
concret, aceasta însemnează nesfârşita 
galerie a sfinţilor, care nu s-au înfrăţit 
“în vremea din urmă” cu ortodoxia, ci 
alcătuiesc de la început şi până azi una 
din temeliile Bisericii şi confirmarea 
sublimă a lui liius Hristos în istorie. 
Atât ortodoxia cât şi catolicismul nu se 
pot coYifcepc în afara misticii 
experimentale. Un clasicist*nu poate 
trece uşor peste o asemenea mistică de 
vreme ce se întâlneşte chiar în domeniul 
său cu extazele lui Plotin, ca să nu mai 
vorbim de celelalte fornfe rfle existenţei 
mistice din viaţa religioasă a Eladei. 

Mistica speculativă sau 
filosofică, în ortodoxie, e justificarea 
teologică a ccici experimentale şi, pc. 
bazele acesteia, teoretizarea 
contemplaţiei ca supremă, formă de 
cunoaştere a misterului divin. Ea este, 
dacă voiţi, raţionalizarea acestei 
cunoaşteri trăite xupraraţionai, şi nu 
se poate concepe împotriva raţiunii. 


fiindcă presupune toate celelalte forme 
$j grade de cunoaştere omenească, ' - 
deasupra cărora pune contemplaţia. 
Dacă mistica experimentală a sfinţilor 
e ceva cu totul propriu creştinismului, 
explicaţia'ei speculativă c îmbibată de * 
elemente filosofice platonice. Părintele ' J 
ortodox al cugetării mistice e'*’ 
neoplatonicul Dionisie Areopagitul, a 
cărui operă, după Biblie, joacă cel mai 
mare rol atât îrf cugetarea Răsăritului 
nostru cât' şi 1 în Apusul catolic. 
Barbarizat după căderea imperiului 
roman. Apusul pierde pentru multă 
vreme contactul cu filosofiaşi literatura 
antică, şi îl va recăpăta prin mijlocirea 
Bizanţului. Abia în anul 827, apusenii 
iau cunoştinţă de gândirea lui Dionisie, 
când împăratul Mihai din Răsărit îi 
trimite operele ca dar, în Galia, lui 
Ludovic cel Pios. De la această dată 
începe în Occident influenţa filosofici 
caije du rează pân ă iau'şi 
constituie unul din cele mai mari |l mai 
interesante capitole din Istor&eulftfrii 
europene, lată ce zice în această privinţă 
ermitul catolic P.G.TTtery, care închină 
trei volume de shrdii meticuloase numai 
începutului aceste! influcnţc:”Cum să 
îndrăzneşti să abordezi p^obîem'a 
influenţei lui Dionisie asupra lui 
Albcrtus Magnus. asupra iui Tqmn 
d’Aquino şi a teologilor franciscani» 
dacă n-eu înaintea ochilor operele; pe 
cane ei ic aveaţi şî aşa cum el Ie aveau: 
OOmcnţariilpluj Scotuş Erigcna, ale Jui 
'fonia Gallus şi ale lui Robert 
GrossctCte, fără a uita marile scolii ale 
lut Maxim Mărturisitorul”. < i. 


Maxim e filosoful bizantin 
prin comentariile căruia Dionisie se 
răspândeşte în Răsărit încât ajunge, 
la sfârşitul veacului XVIII, să fie 
tradus fragmentar şi în româneşte. Dc 
câţiva ani, avem tălmăcirea integrală 
a corpului dionisian, datorită 
profesorului de patristică. Cicerone 
lordănescu şi d-lui T.Simenscby. Dar 
în Apus, influenţa lui nu se opreşte la 
Toma d’Aquino şi la Bonaventura, 
adicăîn veacul XIII; ea atinge profund 
gândirea Magistrului Eckart, părintele 
speculaţiei metafizice germane; tot 
astfel se continuă prin iniţiatorul 
gândirii moderne, Nicolaus Cusanus, 
care mărturiseşte că dlTecţia 
speculaţiei sale o datoreşte contactului 
cu Bizanţul, şi înfloreşte în veacul al 
XVl-lea în sistemul mistic al 
Spaniolului Juan de la Cruz, 
'proclamat nu demult doctrinar oficial 
al catolicismului. 

Iată un singur exemplu din' 
care răsar mai multe adevăruri 
deodată: întâi, că misticismul, ca 
direcţie filosofică, nu este înfrăţit 
numai “de la o vreme” cu ortodoxia, 
ci este esenţial întregului creştinism; 
al doilea, că acest misticism apare ca 
o fuziune firească între forma de 
gândire platonică şi : fondul 
contemplaţiei creştine; al treilea, că 
ramura spiritului antic intră mai întâi 
prin mistica noastră în patrimoniul 
culturii europene. Plato fiind tradus 
mult mai târziu în latineşte, abia la 
curtea regilondinNeapoie; al patrulea, 
că rolul Bizanţului ortodox e 
determinat în fuziunea clasicismului 
antic cu creştinismul. 

Eu nu pricep cum un latinist 
sau un clasicist în genere poate ridica 
o chestiune cum e aceea a nepotrivirii 
dintre creştinism şi clasicism, când e 
un adevăr de abecedar istoric, ca să 
mă exprim astfel, că dacă însuşi 
creştinismul rf-ar fi salvat pustiirii 
barbare patrimoniul antichităţii, astăzi 
n-ar exista nici clasicism, riîcî 
clasicişti! 

Ceea cc .numim noi azi 
clasicism nu este şi’nu poate să fie în 
nici un caz o idehtltatc de simţire şide 
gândire cu lumeâ antică. Nouă ne este 
cu neputinţă să credem serios în 
magnifica iluzie a Olimpului şi să ne 
înfiqrăm la fel cu Hojncr, care credea 
în realitatea ei. Tot astfel, nu putem 
urma o sumedenie dc precepte, care 
treceau drept înţelepciune în ochii lui 
Platon sau Aristotcl, dar care sunt 
simple aberaţii pentru mentalitatea 
unui creştin, precum nu putem primi 
o serie de explicaţii ale lor, care sunt 
simple naivităţi pentru mentalitatea 
unbi modern. între hoi şi lumeaantieft 
se interpune cultura creştină dc două 
^ri milenarii şî progresele ştiinţei, care 
ne-âtf creat o imagine despre lame cu 
totul alta decât cea veche.fh această 
piflvinţă nu'facem nici un paradox 
când afirmăm că un creştin din 
vcşcturile primare se simţea 
incomparabil mai înrudit cu 
antichitatea dcclt ţtn clasicist din 
vremea noastră. Clasicismul e valabil 
prin ceea c e supravieţuieşte din cl ca 
element general omenesc şi se 
dovedeşte asimilabil oricărei epoci 
ulterioare de cultură. Pentru noi, el arc 
(continuare in pag 10) 
































PAG. 10NR. 10 


PIINCTC CIMDINIHC 



Dac-arfisă-i căutăm 
rădăcinile, n-am fi prea 
încurcaţi şi nici n-ar trebui să 
ne străduim prea mult. 
Contractul social, faimosul 
sau blestematul "contract 
social" rousseauist îi 
furnizează dm plin seva 
putermculut trunchi liberalist. 
Dar nu printr-un miracol 
turgescent, ciprintr-o stupidă 
persuasiune negativistă. Oare 
nu Rousseau este cel ce 
subminează justificarea 
autorităţii tradiţionale sau a 
celei divine cu răsuflata-i 
poveste a "sălbaticului celui 
bun pe care-l corupe 
societatea"? Şi pentru care 
alt motiv decât pentru acela 
de a-i da "puterii " un nou 
postament ancorând-o în 
nostalgia a tot ceea ce este 
constrângere sau siluire de a 
fi sau de a face ceva intr- un fel 
sau altul. 

Este adevărat că şi 
teologic-creştin, libertatea 
este condiţia primordială in 
care omul îşi manifestă 
opţiunile. Opţiunile însă dintre 
bine şt rău, dintre ceea ce e 
conform cu esenţa firii sale şi 
ceea ce este înţpotriva ei sau 
paralel cu ea, chiar dacă acest 
al doilea termen al alternativei 
este numai posibil. Odată 
făcută insă această opţiune, 
in favoarea binelui sau a 
răului, consecvenţa este 
obligatorie şi se impune cu 
necesitate. Cu alte cuvinte, 
contractul făcut trebuie 
respectat în virtutea celei mai 
elementare logici. Or, tocmai 
această obligativitate este 
ceeace-i supără pe romanticii 
liberali sau pe cei ce nu mai 
pot fără îngăduinţa de a face 
oricând orice le vine să facă. 
De unde apoi şi împotrivirea 
la orice idee de stat autoritar 
naţional bazat pe ideea că 
"partea " nu-i precede ci îi 
succede "iotului ". Iar ca stat. 
ce stat ar putea fi acela ca să 
nu se bazeze pe contractul sau 
învoiala liber consimţită a 


majorităţii membrilor sau 
subiecţilor săi? Şt atunci ce 
libertate s-ar nega în orice stat 
de drept, alta decât cea a 
individului anarhic, aleatoriu 
sau bezmetic? Dar împotriva 
acestui fapt cine protestează 7 
Sau cum altfel s-ar putea 
justifica faimoasa spusă 
precum că "tirania n-ar fi decât 
anarhia canaliei de sus iar 
anarhia, tirania celei sus "? în 
nici un fel, decât plasănd-o în 
cel mai tembel liberalism. Aşa 
s-a întâmplat în Revoluţia 
franceză dm 1789, aşa în cea 
rusească dm 1917 şi aşa se va 
în tâmpi a în oricare alta care ar 
uita că firea netulburată are 
veşnicia cu ea, sau că voinţa 
suverană a celui ce este 
conform cu ea ar putea-o înşela 
vomdu-le, celor ce o exprimă, 
răul. 

Ce este însă faţă de 
toate acestea liberalismul şi mai 
ales liberalismul politic? Un 
regim fără nici o credinţă sau 
încredere alta decât tn libera 
voie a insului de a face ce-l taie 
capul, un regim care ar livra 
naţiunii, bunuluiplacaltpsului 
care vrea permanent drepturi, 
uitând complet de datorii. 
Omul, da, are drepturi, dar 
numai în cadrul unor îndatoriri 


t-ar trece prin gând să se 
sinucidă sau sâ se destrame 
conform unor oarecare legi 
electorale. Iar de aici la faptul 
că liberalismul, sistem al 
permanentei dezbinări, îi este 
indiferent dacă un popor are 
sau nu credinţa intr-o continuă 
comuniune de destin, mai este 
doar un pas. Ajuns la putere, 
sau politic devenind factorul 
decizional primordial in stat, 
liberalismului puţin îi pasă de 
nefericiţii sorţii în aceeaşi 
măsură insă in care, pe de altă 
parte, acestora li seflutură prin 
faţă libertatea de gândire, de 
propagandă sau manifestare şi 
de muncă. Vorbe goale sau de 
lux de care numai inavuţiţii şt 
Şmecherii se bucură. Aşa s-a 
întâmplat la începuturile 
afirmării burgheziei, apoi la, 
începuturile "liberalismului 
proletar" şi aşa se întâmplă 
acum în perioada restaurării 
liberalismului noilor burghezii, 
mai ales în răsăritul lumii. 

Statul liberal nu crede 
în nimic, nici chiar în sine, 
asistând însă cu multă băgare 
de seamă la toate experienţele 
din carefpeniru insul liberal, 
ar puted să iaşă căi de cât un 
câştig. ■■ 'fp 

J mps aii ta tea.,, 



Geoige Grasz: Stâlpi Societăţii - Galeria Naţională Berlin 


în ilare tc/t el s-a înfundat pentru tj >internaţionalism ul (proletar 


a nu o lua razna şi a da in gol 
Ca şi ficntrusofiştii dm 

antichitatea greacă, pentru 
"liberali " nu există frontieră 
între adevăr şi minciună, între 
fals şi adevărat, între just şi 
injust. Bunul plac. capriciul (şi 
mai ales cel mtelectiv). ţin locul 
criteriului cert. Este adevărat 
că nimeni nu are monopolul 
adevărului absolut, dar mei a 
celui parţial şi mei a sumei 
acestor părţi, jar girul păstrării 
firescului tot suveranităţii alese 
îi mcubă, suveranităţii calităţii 
însă. şi nu a cantităţii, chiar şi 
numerice numai. De unde şi 
faptul că liberalismului i-ar fi 
sau chiar şi ît este - în politic 
vorbind - indiferent, dacă unei 
mulţimi sau unui popor chiar 


burghezo-liherale) şi a 
constituţiilece au consfinfit- 
o, ce a mai rămas 7 Dreptul la o 
permanentă* lamentaţie a 
nenorociţilor împotriva celor 
ce "sunt mai egali decfit egalii 
lor" intr-o societate absolut 
liberală. Şi încă ceva, dreptul 
la o fragmentare, tot liberală, a 
tuturor partidelor, inclusiv a 
celui liberal (după cum, mai 
ales la noi, se şi vede). 

Că acesta însă 
(partidul liberal). în contextul 
ţărilor europene realizează 
tactics înclinări eLeptorale de 
balanţă, este iar~*adevărat. 
Numai că, din păcate, doar 
pentru el şi nu atât înfavoarea 
lui, cât a unor "vremelnici 
tovarăşi de drum *’ porniţi pe 
aceeaşi cale a îngăduinfelor. 
Aşa se explică apoi şi apariţia 
unor hibrizi monstruoşi uneori 
(chiar dacă numai ca 
terminologie politică) precum, 
tot la noi, “Partidul socialist- 


(continuare din pag 9) 

preţ în măsura In care a trecut proba de foc n concepţiei 
şl a preferinţei cicştmc Ar trebui sâ nc transpunem în 
mintea lui Cclsus, contemporanul genialului Ongcn, 
sau într-a lui Iulian Apostatul, care interzicea creştinilor 
contactul cu literatura clasică, pentru a putea născoci 
un conflict între creştinism şl antichitate, după procesul 
milenar de asimilare, cc stă Tn urma noastră 

Clasicismul a mirat definitiv în patrimoniul 
creştin ca element subordonat, iar fuziunea aceasta stă 
la temelia culturii europene. 

Dar un lucru, ce pune Intr-o situaţie 
foarte delicată pe intelectualii români, HHES 
pusionaţi sâ combată ortodoxia, c că nu 
cunosc deloc rolul ei !n salvarea. In I 
asimilarea, tn cultivarea fi In răspândirea EBEHE 
clasicismului Di ştiu, mai mult sau mai 
pu(in vag, din lecturi apusene, că umamtăţilc, 
înfloritoare tn Renaştere, au fost cultivate şi de 
catolicism Unii mai informaţi ştiu .poate, câ Înainte 
de Renaştere, mănăstirile catolice, cum eaccca. celebră, 
de la Cluny, erau familiarizate cu poezia latină şi câ 
Petraica sau Danie, înainte de a fi umanişti, sunt 
oamenii Bisericii şi creştini convinşi Ei nu ştiu Insă câ 
fenomenul umanist, prin care clasicismul reînvie atât 
de târziu tn Occident, se datoreşte tradiţiei culturale şi 
puterii de iradiaţie a Bizanţului imperial 

tn Apus, imperiul se prăbuşeşte In voacul al 
V-lea sub dominaţia barbarilor Faimoasa “noapte 
medievali** se întinde propriu-zis pc un interval de trea 
secole, timp tn care aproape se pierde contactul cu 


fa tn gol , sau. mai nou. şi burghez). lor” ini 

yfiştitdtn rebeliunea, tocite sunt îngăduite liberală. 

pentru într-un liberalism consecvent la o frag 

frontieră cu sine însuşi, sau într-un stat tuturor 

nă, înţre liberal. Şi aceasta în virtutea celui lit 

e just şi dreptului la liberă manifestare ales la r 

ridul (şi a individului, chiar dacă acesta 

ţinlocul este tembel. (De unde şi (partidu 

idevărat faimoasa aserţiune leninistă ţărilor 

mopolul privind burghezia - liberală, tacticg î 

ir mei a fireşte -care singură îşi va balanţă 

a sumei fabrica frânghia cu care să fie Numai i 

oăstrărţ i s ugrumată). Iar de aici până la pentru e 

iţii alese aceea (profesată de altfel zilnic) lui, cât 

calităţii precum că nici o idee nu merită tovarăşi 

chiar şi sacrificii (altele decât bute- aceeaşi 

unde şi nţeles cele intelective) nu mai e Aşa se e. 

ui i-ar fi decât un pas. Or atunci, din unor hib 

n politic faimoasa proclamare a (chiar 

acă unei dreptăţii tuturor inşilor în faţa terminoi 

or chiar legii (legea de bază a Revoluţiei tot la nc 


spiritul culturii antice. Această soluţie de continuitate, 
care c un fenomen piu- occidental. începe să-şi găsească 
leacul abiadupă întemeierea noului imperiu al lui Carol 
cel Mare 

în Răsărit însă, imperiul roman continuă să 
trăiască încă o mie de ani, până la căderea Sub Turci. 
Bizanţul, proclama! Capitala lumii romane de Constantin 
cel Mare, e în toată această vreme **a doua Romă’*, e 
oraşul mondial şi centrul de iradiaţie pentru lumea 
întreagă Este, cum i s-a zis. Parisul Evului Mediu 
Pentru toată suflarea din afara imperiului, creştină sau 


oinrotMPXME si cw.AstcasM 


barbară, a fi civili**! însemna a sc modela după idealul 
bizantin Regn, fie barbari, fie lncreştinaţi. du» Răsărit, 
din Nord sau dm Apus, aici Îşi cerşesc titlurile dc 
nobleţă însuşi Carol cel Marc. încoronai <Jc Papă In 
catedrala Sfântului Petru, îşi negociază titlul imperial la 
Bizanţ Dar această strălucire a cetăţii lui Constantin, 
“dc Dumnezeu păzită - , sc menţine o mie dc ani 
printr-un crofsm dramatic fără seamăn In istoria omenirii 
Toată epopeea Bizanţului, plină de sacrificiul continuu 
al sângelui, e ofranda războinică adusă slavfei lui Kristos 
împotriva pâgânnftţii barbare Cine crede, la noi, că 
ortodoxia însemnează capitulare fără luptă, resemnare 
şl pasivitate, şi-a făcut această imagine falsă dm 
dureroasa restriştea popoarelor răsăritene tngonunchiatc 


liberal", "Partidul liberal- 
democrat ", cel “ Republican- 
Regalist” (mai nou afirmat) 
şi de ce nu chiar şi faimoasa 
Convenţie Democratică în 
care intră absolut totul, până 
şi (dar să sperăm că ne 
înşelăm) faimosul F S X cu 
faimosul său liberalism şi mult 
prea trâmbiţata democraţie a 
progeniturilor comuniste 
Altfel cum? Am mai putea Ji 
liberali în gândire şi 
democraţi în proceduri? 
Oricum însă, atât marxismul 
cât şi liberalismul au ajuns la 
capătul cursei, cel pufin în 
Eupopa. Şi-n locul lor o 
Revoluţie Conservatoare, cel 
pufin în continentul nostru, se 
anunţă. Iar pentru trecerea ei 
dm domeniul ideilor la cel al 
faptelor mat e doar un pas 

Marcel Petrişor 


de Semilună. Adevărata imagine a ortodoxiei nc-o dă 
Bizanţul imperial, cetatea extazelor sublime, a celei 
mai crunte asceze, a celei mai np.bile înălţări de spint, 
a războimcici fără pereche în apărarea Crucii, a 
vajnicului apostolat In convertirea barbarilor la 
credinţa ortodoxă- E marca epocă a dinamismului 
misionar al ortodoxiei, căci toate aceste popoare, ce 
gravitau în jurul imperiului, din Egipt, din Asia. de la 
Dunăre şi până la Nordul Rusiei, sunt fiicele spirituale 
ale cetăţii ecumenice 

Uneori îmi pare nespus de rău câ nu sunt istoric 
dc pregătire ca sâ arăt conaţionalilor 
j mei strălucirea milenară şi universală a 
ÎGfMM Bizanţului ortodox. în mod nedemn 
I ponegrit de ei sub influenţa autorilor 
catolici de după marea schismă, şi să 
scot In relief tot cc-i datorăm ca 
organizaţie dc stat, ca fiinţa a dreptului românesc, ca 
Biserică şi cultuxă religioasă, ca civilizaţie populară 
coborâtă până la ţăranca dm Argeş, care poartă şi azi 
costumul imperial al domniţelor din cetatea lui 
Constantin, şi până la baladele bătrâneşti, ce cânţi 
slava aceleiaşi cctâţi Exişti Intr-adevăr o romanitate 
vie, o conştiinţă imperială a neamului nostru, dar** 
nu e cea fabricată târziu de artificiile filologic* ale 
latiniştilor ardeleni, oi aceea îmbrăcată In formele 
istorice *lc statului romăn independent. In care■ uiăii 
necontenit um întinsa vie şi modelul imperiului roman 
dc Rasânt al ortodoxiei In amintirea lui şi~au purtat 
luptele marii noştri voievozi, apărându-şi credinţa şt 
românismul f va urma) 

























?*ieccpvu 


PUNCTC CnftDiNMC 


NR. 10 PAG. II 


PKEFTUL LA REFUCA : [j 

Stimate Domnule Razvan Codt'escu, 

nr 6 din tuna hlT cuno i tii "îă dc considerabile Dvs. publicate fn rexista “Puncte Cardinale", 
Volumul dl^l C ''A PrM,0 ^ /a a ^ ari ^ a P orziUor din închisoare ale lui Radu Gyr . 
de aportul unor ”p*ofJjZ“d". ' ‘^ muU ^ t ^ t ”P rivi "t a eaUtăţiieditoHale"Jiindlipsit 

cititor D * / / yV^ ^ U ^ Ut ° nil pny ^ es * on ^ ti l or > considerând că aceştia ar fi putut deruta pe 

vedem chiar dn P â apariţia^olumuliti^Dr C f M f 1 ^ cum 

■ poripa volumului, profesioniştii au amu fit şi nu au comentat nici de bine, 

ZatsiZ ! ' e T a ‘" VaJ ° (irea ^erard a textelor. Astfel, pentru aceleaşi motive, am 

, . / * r . acum tipograf şt editor, atunci ca deţinut politic, aceste poezii au însemnai 

*SZT?u7^?^'™* , ‘*^ tm ^” co ™ n “ m “ l> ‘ i -*- r iicîintecederugtSciune 
turnTe^ ^ZT‘jsT‘ m 7"' *"“* ****** dini,scrind.funii, ne prjnim de 

Txir^ZT f. " U r n0as,c ° aflSm ! " '*'*“'»« ■ Cd-neL nu eşIZnci când 
TI ** înfrângeri/Sunt renunţările la vis", 

un con u * , )!\^ riln .J t „ m ^ u ' ce ^ escr î se ^ e ^ v t> vor eămănefârărezonanţă,vărâtemtr- 

înţocutunnr ' / ţfemert e $i pierzându-sefn lutul cenuşiu ai anonimatului.Aş.fi dorit ca 

^^‘"^'ipsaprofesUnaşmar-prinu^^zlecM 
^^77^ r.NuneîmponMmideU 

si care în ° aiS $ e cr ‘âcâ, lucru pe care noi nu ni i-am,propus 

,ar f stUulnio î >ere i^ u i^ryr,neaparecaoîntreprinderepremaiură.Oricum, 
7.77Zi7 C n CUVmaSaUfiră ^‘ a ^^'r‘ b -‘tâţ l „ăseamade m ,unu,lpecare,-am 
deranioL sS,!'f "T ^“«re. Ar fifost bine dacă a pf fiprecizai carenţele editoriale ce v-au 

deranjaL Aceasta - ca să nu avem impresia că e un reproş aruncat în vânL 

n„Z " , m ] cun oscute câteva repere legate de aventura apariţiei poeziilor 

%^LrZ’L U l^r l numr ‘“r™*"*- ^ * 

■ a L ° * nCe f ?Ut ' ° cd dură mare a tot amânai apariţia poeziilor, scuză o duse după aproape doi 

ani că a pierdut manuscrisele încredinţate. 

, Upan(ia ff'** nici ° rev*t<S importantă de literatură din ţară, nici un cotitian cu 

mec n,c,n f { pagină literară şi nici Televiziunea din Bucureşti, care anunţă uneori apariţia 
itnorcrţt cu su iede poliţiste, nu l-au cinstit pe Radu Gyr cu un cuvânt, deşi volumul lefusese ’ 
acest se°P- Mai greu nu-afost şi n-am înţeles de ce unele reviste care au publicat poezii 
de R. G, cu redactori prezenţi la lansarea cărţii, au tăcut 

. ^ ont ™ r acestor atitudini care ne-au întristat, întreaga presă timişoreană ('Agenda, 
tnuşoant , * Renaşterea Bănăţeană "şi “Gazeta de Vest") dincolo de atitudinea ei politică, a 
salutat apariţia poeziilor iui Radu Gyr. Singura excepţie a fost a săptămânalului aparţinând 
Uniunii Scriitorilor din Timişoara Care ftu a scris un rând. ♦ r* 

Aprecieri favorabile au venit şi din partea TeteviziuniişiRadioului Timişoara 

ou respect, Zaharia Marineasa 


Stimate Domnule Zaharia Marineasa, 

Vă înţeleg nemulţumirea şi apreciez tonul impecabil al replicii dumneavoastră. Smipare 
nespus de rău că v-am necăjit cu unele dintre “consideraţiile " mele Această părere de rău mă 
obligă să fiu mal explicit ' ‘ " 

îmi reproşaţi că nu l-am onorat pe marele poet Radu Gyr cu o recenzie mai substanţială, 
“care să fi stârnit cititorului interesul şl respectul faţă de poeziile "acestuia. Recunosc că reproşul 
este legitim şl întemeiat; mi-iasttm ca pe o carenţă regretabilă, pe care năiMjtlulesc s-o remediez, 
chiar dacă mat târziu decât s-arfi cuvenit * 

fn ce vă priveşte, eu formulam, în nota incriminată, un reproş asemănător: anume că nu 
l-aţi onorat pe marele poet cu tţ ediţie mai pe măsura valorii sale Spre deosebire de mine, 
dumneavoastră păreţi mal puţin dispussă vă recunoaşteţi “carenţa De aceea aţi rămas probabil 
cu... "impresia că e un reproş aruncat în vânt”. Afirmând că volumul cu pricina “lasă de dorit 
fn privinţa calităţii editoriale", am şiprecizat - in treacăt, ce-i drept- "carenţele" respective: un 
oarecare aer de amatorism tehnic, lipsa unor precizări critice şl istorice, obscuritatea principiilor 
care au guvernat stabilirea şi ordonarea textelor, precum şi ortografia adoptatăfce ar urma să 
se modifice in volumele următoare, din “dorinţa " doamnei Simona Popa). Cu toate acestea, am 
subliniat că "apariţia Poeziilor din închisoare ale tui Radu Gyr, adunate pentru intâia oară in 
România între coperţite unei cărţi, reprezintă un eveniment cu semnificaţii multiple: estetice, 
politice, morale". Altfel spus, ceea ce aţi realizat dumneavoastră este admirabil într-o privinţă 
(mediatiznrea unei apere şl personalităţi exponenţiale), dar mai puţin admirabil in altă privinţă 
(a se vedea observaţiile de mai sus). Am avut ochi pentru amândouă aspectele; este o credinţă 
a noastră că francheţea critică reprezintă o condiţie sine qua nan a îmbunătăţirilor viitoare. Dacă 
ne-am ascuns inpermanenţă după deget, menajându-neuniipealţiinecondiţionatşiiresponsabUt 
ar însemna să ne amăgim şt să incremenint in suficienţă. E mult mai cinstit şi mai rodnic să ne 
semnalăm şi să ne asumăm neîmpUnirUe, recunoscând că rămâne aproape întotdeauna loc de 
mai bine 

înţelegeţi să afirmaţi: "Am renunţat voit la ajutorul profesioniştilor, considerând că 
aceştia ar fi putut deruta pe editor ”(?!). Probabil că depinde şl de “editor" şi de “ cititor" şi de 
“profesionist"... fn orice caz, volumul de Sonete 91 rondeluri al lai Radu Gyr, apărut la Editura 
“ Vremea " din Bucureşti, deşi mult mai profesional, datorat negreşit nu atât doamnei editoare 
Silvia Cotfescu, cât d-Uti Barbu Cloculeseu, cei ce a îngrijit şiposţfaţat ediţia, ştiind cum se fac 
astfel de lucruri. Este şi aceasta o meserie, cu regulile şi exixen fele ei Banii, entuziasmul şi buna- 
credlnţă nu sunt întotdeauna de ajuns.. 

Nimeni nu aştepta cu tot dinadinsul o “ediţie critici " (cum n-a fost nici cea de !a Editura 
“Vremea ") Asta ar implica Intr-adevăr o muncă enormă, de lungă durată. Era însă posibil o 
ediţie îngrijită cu adevărat: cu o prefaţa sau postfaţa temeinică, cu o notă asupra ediţiei deplm 
lămuritoare, cu un tablou blo-blbliograficserios, exentualcu cexa materia! ilustrativ ş. a.m cL (mai 
ales fiind vorba de un poet cvasi-ne-cunoscut generaţiilor mai noi). 

'Aprecierile favorabile" pe care te citaţi, “şcolăreşti" sau "prieteneşti", in fond ta fel do 
"marginale" ea a noastră, nu trebuie să vă deruteze, vă plângeţi-şl e de înţeles-că presa propriu- 
Zjs Uterară a tăcut Poate fi vorba de rea-voinţă sau laşitate din partea ei Dar poate fi xorba, la 
fel de bine de reticenţe “profesionale", ediţia nereprezentînd destule garanţii din unghiul de 
vedere ai "specialistului" (acesta nu se poate obliga, în principiu, faţă de orice tipăritură 
amatoricească, fie ea şi inedită). 

Problema gnrxă care se ridică nu este a dumneavoastră, ci a posterităţii lui Radu Gyr. Am 

mai atins această problemă şl In legătură cu editarea poeziilor tui Nichţfor Crainic de către 
D-lNedic Lemnaru rRcsurecţia” lui Nichifor Craunc între bocanc $1 dezamăgire, in “Puncte 
Cardinale", nr. 12 X 4 - 1992 , pS). O parte din ceea ce scriam atunci se potriveşte întocmai şi 
cazului de foţdftrebuie doar să substituiţi numele lui Nichifor Crainic cu cel al lui Radu Gyr): 

Personalitatea şl opera Iul N.Crainlc ar fi axut dreptul, ml se pare, nu numai la 
bunăvoinţa, dar şl ta gnj ■ (&« chiar ta ttud*) editorilor săi postumi. Se vw zice că acesta este numai 

U ^ r 7n7^l777n7a7^^n^M»lr C hnln,,-,t e ilniiIr ra ,cânn,ibine^ vn ^b,t,mk 

câciJZu TiZ'zr *• 

noilor generaţii un pas cu stângul poate avaa, în atare context, afecte nefavorabile pe termen 
*** "cutotii am rămas datori faţă d* Gyr. Decât să ne încontrăm politicos, mai bine să trecem 

şl Tîpogrrţfiei “Marineasa ", care nu a tnceput şl nu se sfârşeşte cu etlUarea lui Radu Gyr, cel puţin 
iu decând după frumoasei* proiect, şi mut f P P __ Codrescu 


Comuniune, “ legătură puternică, un irc strânsă”; atât precizează Lbcponani I 
Limbii Române referitor Ia acest cuvânt, in înţelesul lui cel mai răspândit Cam 
puţin. Pare aft o definiţie care are genul proxim, lipsindu-Hhsâdilerenţa specifică. 

“Unire strânsă” poate fi şi între membrii unui grup de borfaşi; “legătură 
puternică” poate fi şiîntr-un grup de politicieni corupţi, furând din averea Statului. 
Se poate vorbi oare de ‘ ‘comuni unc” la astfel de indivizi? E adevărat că se foloseşte 
adeseori expresia “comuniune de interese”, dar prin “comuniune dc interese” au 
fost (şi mai sunt încă) legaţi şi membiii fostului P.C.R! 

Când vorbim însă de “spirit de comuniune” sau de “stare dc comuniune”, 
lucrurile se schimbă considerabil. Aici cuvântul îşi capătă adevărata sa greutate, 
în starea de comuniune, legătura strânsă dintre oameni e realizată prin valori cc 
dau vieţii un sens mai înalt. Acestea pot II bunăoară, credinţa, cultura, sentimentul 
naţional. Când aceste valori sunt trăite la un nivel superior, depăşind interesele 
individuale, abia atunci putem vorbi de spirit de comuniune, Dc altfel, cuvântul 
latinesc communio-onis, preluat de toate limbile neo-latine, are şi înţelesul de 
“împărtăşanie, cuminecătură”. In comuniune oamenii îşi împărtăşesc unii altora 
cele mai intime şi mai nobile gânduri. Există o totală încredere reciprocă. 
Suspiciunile nu mai încap. Idealul e mai presus de fiinţa individului şi sufletele 
tuturora se întâlnesc sub bolta lui de lumină. El constituie sensul vieţii celor ce 
participă la comuniune. Primii creştini, de pildă, au trăit intens în spiritul acesta, 
dându-se atâţia sfinţi şi mucenici, mărturisitori ai credinţei de obşte. Prin această 
trăire ei au rupt lanţurile sclaviei şi au schimbat faţa lumii. A durat trei sute de ani, 
dar au biruit Din păcate, spiritul unitar creştin avea să sufere mai târziu divizări 
care, prin suprapunerea factorului politic, au dus chiar la lupte între popoarele 
creştine. . 

Sc poale vorbi de stări de comuniune şi în cadrul naţiunii sau neamului. Un 
neam se afirmă în istoric prin geniul lui comunitar, prin cuituraşi comportamentul 
său în faţa încercărilor prin care trebuie să treacă. Din fiinţa sase pot înălţa trei tipuri 
majore de personalităţi: EROUL, GENIUL, SFÂNTUL. 

Dacă geniul c uneori mai puţin legat de spiritul de comuniune, în schimb 
sântul şi eroul sunt aproape de neconceput în afara acestuia. Sfântul se realizează 
prin comuniunea religioasă, ca mădular al Bisericii, iar eroul prin cea social- 
politică (eroul adevărat nu trebuie confundat cu simplul aventurier). 

Mai în tâi, trebuie precizat că acest tip de erou sc limitează laoştaşul care luptă 
cu abnegaţie pe front, pentru apărarea Ţării în faţa duşmanilor externi. Pe acest 
erou îl putem întâlni cotidian, muncind pentru o existenţă demnă, Intervenind în 
afirmarea dreptăţii sociale, aspiritului de echitate curentă. Pentru aceasta, el trebuie 
să fie dotat cu anumite însuşiri şi cunoştiinţe, spre a putea deveni un luptător de 
elită, un om de caracter, un erou exemplar. Toate acestea, pe lâhgă autoeducare, 
el şi Ic dezv oltă prin trăirea într-o comuniune autentică, având ca ideal înălţarea 
spirituală şi materială a neamului; deci într-o comuniune social-politică. 

O astfel de comuniune se cuvine să fie fundamentată pe dragoste şi 
încredere reciprocă între membrii săi, lucru realizabil atunci când fiecare din ei 
respectă legea morală, când fiecare din ci porneşte cu inimă curată, fără 
veleitarism şi fără egoism. 

Nc întrebăm acum: care dintre grupările politice din istoria noastră şi-a 
formulat cu precădere astfel de obiective şi idealuri? Toate au promis că vor realiza 
condiţii mai bune de viaţă atunci când ar ajunge Ia putere; toate au propus. în 
termali mai mutâşau mai puţin â^maşfijg&i formule şi soluţii exterioare. Osingură 
gmpare^litică; rupând tradiţia făgăduinţelor deşarte; a afirmat în chip coherent 
necesitatea tiansfoimării lăuntrice a individului, spre a-l face capabil să realizeze 
marilc.obiective ale naţiunii noastre creştine. Este vorba de mult hulita Mişcare 
Legionară. Comeiiu Codrcanu scria: “Mişcarea Legionară, înainte de a fi o 
mişcare politică, teoretică, economică ctc.,...este o şcoală spirituală, în cate 
va intra un om, Ia celălalt capăt va trebui să iasă un eroii'. 

Pe acest erou pe care a vrut să-l realizeze Mişcarea Legionară s-au străduit 
şi se străduiesc să-l distrugă, fizic sau moral, toate regimurile ce s-au succedat dc 
55 de ani încoace, căutând să-l prezinte într-o lumină cât mai oribilă. De ce? 
F iindcă toate au fost şi sunt dominate de corupţie şi minciună. Aşa se face că astăzi, 
fie că e vorba de istoricul Cu Academia “Ştefan Ghcorghru”, fie că e vorba de 
securistul devenit între timp teolog, toţi vor să-l prezinte pe legionar ca pe un tip 
tenebros, purtând crucea într-o mâna şl revorverul în cealaltă! 

Celui cc va cerceta însă cât de cât obiectiv şi evenimentele petrecute la noi, 
chipul legionarului îi va apărea într-o cu totul altă lumină. M işcarea Legionară s- 
a integrat într-un spirit de comuniune autentică, s-a angajat, tirâ calcule meschine, 
întru slujirea până la sacrificiul de sine a destinelor Neamului Românesc, pe care 
a voit să-l înalţe spre Dumnezeu. Puţini oameni politici au mai avut viziunea 
supraistorică, atât de profund creştină, pe care Comeiiu Codrcanu o prezenta în 
cuvintele acestea: “Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, 
cu toţi marţiişi cu toţi regii şi împăraţii lor, având fiecare neam locul său dinaintea 
tronuluijui Dumnezeu. Acest moi\serufinal- «învierea din morţii - este ţelul 
cel mai înalt şi mai sublim către care se poate înălţa un neam”. 

Politicienilor care afirmă că ţelul cel mai înalt ar consta în realizarea 
bunăstării imediate, această viziune poate să Ic apară drept o utopie. E însă “o 
utopie” care conţine atâta frumuseţe şi puritate, dc nu cumva şi adevărul ultim, 
transcendent, al existenţei istorice! “Individul în slujba Neamului, Neamul în 
slujba Iul Dumnezeu” - iată esenţa ideologiei legionare. 

De la o vreme se pune tot mai insistent problema “Statelor Unite ale 
Europei”, mai veche ideea francmasonică, vizând facilitarea dominaţiei oculte pe 
spaţii cât mai largi (“suptaguvemulmondial”scontat şi ăcProtocoalele frgelepţiior 
Sionul ut f). Din acest punct de vedere masonic, cultivarea spiritului dc comuniune 
pe plan naţional devine un mare păcat, căci poate împiedica atingerea obiectivelor 
masonice antinaţionale şi anticreştine Dc aceea, oci care gândesc In spirit masonic 
luptă cu toate mij loacele împotriva tendinţelor comunitar e. căutând să Ic&ubstHuîc 
cu făgăduinţa vicleană a unor comunităţi artificiale. în faţa acestor agresiuni şi 
subminări concertate, noi s-ar cuvcnisă ne Strângem rândurile, afin năndu-nc fiinţa 
|t gemul naţional, libertate* şi identitatea până nu va fi prea târziu. 

Coş buc ni-l prezintă ge Dcccbal cu următorul îndemn adresat poporului 
său: , 

“Şi acum, un braţ un scut. 

Iar emo-t trădător vândut 
Să iasă dintre noi!**.. 

E un îndemn valabil tn etern Hait Să ne fi pierdut noi astăzi, ca neam. simţul 
eternităţii şi al comuniunii ? Nu ne vide totuşi a crede 









PAG. 12Nr. 10 


(^o*t*et*toncvtc 


PUNCTC CIMDINfllC 


r 


K- 


IX HOC SI(iXO 


în ziua de 9 septembrie 1993, la Gherla, s-a sfinţit în cimitirul ortodox 
de lângă faimoasa închisoare un monument de impozanţa celui din Văile de 
losCaidos, din Spania. O imensă cruce albă de piatră şi beton, mărturisind în 
faţa trecătorilor, a vremii şi lui Dumnezeu jertfa celor ce timp de zeci de ani 
s-au zbătut alături, în ghearele diavolilor cu chip de om, prin hrube, "zărci " 
şi "reeducări". ca dinlăuntru să le iasă sufletul cât maipuţin mutilat Şi, semn 
al locului uneia dintre cele mai cumplite experienţe omeneşti, crucea 
mărturiseşte, dacă nu chiar triumful absolut al îngerului din om. dar nici 
îngenungherea lui sub greutatea stelei "umaniste " cu cinci colţuri. 

Iar soborul de preoţi, slujind sfiinţirea monumentului, au adeverit şi 
plinirea cuvântului divin în faţa celor înmărmuriţi. Chipuri subte de suferinţe, 
ochii dilataţi de amintirea unor siluiri mai mult sau mai puţin izbutite. spinări 
gârbovite şi paşi şovăielnici, massă de Iovi încercaţi sub privirea Bunului 
Dumnezeu de un Diavol ce nu şi-a respectat întocmai contractul (atingându- 
se şi de sufletele lor), iată tabloul Gherlei din acea zi pregătit parcă intr-o 
împietrire veşnică pentru Judecata din Urmă. 

Au urmat apoi comentariile şuşotite ale discursurilor înalţilor prelaţi, 
modele de rigori carteziene, cu inflexiuni omilectice bizantine (presărate ici şi 
colo cu patetice porniri confesionale - vechea diatribă dintre ortodocşi şi 
greco-catolici), pelerinajul la cimitirul celor înmormântaţi odinioară fără 
cruci, pe o coastă de la marginea oraşului (unde acum străjuie doar o troiţă 
de lemn), o slujbă de parastas, ţinută şi acolo de clericii ambelor confesiuni 
-fără nici un discurs însă -, după aceea, masa de pomană (pentrufoştii deţinuţi 
politici la un restaurant din parcul oraşului, iar pentru cei de drept comun, din 
închisoarea încă în funcţiune şi azi, în însăşi incinta închisorii - masă oferită 
de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Ardeal şi defostul partizan neprins. 
Ion GavrUâ), vizita incintei închisorii din vechiul castel Xiartinuzzi (pe 
frontispiciul căreia stă scris şi azi : ' Deus adiutor ei protector domi mei ’) a 
faimoasei "zărci" din subsolul castelului (la vederea căreia, naiva doamnă 
Comea a exclamat. ’ Dar nu era uman să ţină oamenii în asemenea locuri! ' ) 
şi, în final, marele pavilion, "teatrul" faimoasei "Reeducări " din anii 1950- 
1951 (azi penitenciar model, alcătuit după toate normele dictate de 
condiţionarea "primirii noastre în Europa "). 

Accesorii efemere insă, istorice ce-i drept, dar accesorii totuşi, la 
fundalul marelui simbol creştin, singurul, se pare, prin care "se poate 
învinge". 

Cinste şi închinare celor ce l-au ridicat cu sufletul şi cu mâna. 

Gherla , 9 septembrie 1993 , Marcel Petrişor 


MONUMENTUL DEŢINUŢILOR POLITICI 


GHERLA 1945-'1989 




AICI ESTE GHERLA . M : 


v* “Aici* este Gherla, mormânt fără cruce 

Cirvintele" cu care Lazăr Tiberiu, fosf 


-- cumplită temniţă pentru a-şi executa osâoclcL ^ /\ 


Ziua dc sâmbăta - 9 oct. 1993 - a prilejuit întâlnirea la Gherla a unui 
numeros contingent dc foşti deţinuţi politici din întreaga ţară, supravieţuitori ai 
temniţelor comuniste. 

Evenimentul la care au participat aproape 2000 de persoane a fost 
ocazional de sfinţirea monumentului ridicat în memoria celor săvârşiţi din viaţă 
în închisoarea din Gherla, precum şi drept mărturie pentru pătimirea întregului 
neam românesc sub regimul de prigoană şi teroare comunista. Alături de 
supravieţuitorii iadului din temniţele şi lagărele de exterminare, oameni ajunşi, 
mai toţi, spre amurgul vieţuirii lor pământeşti, s-au aflat numeroşi apropiaţi ai 
acestora - rude şi prieteni. 

Simbolul - memorial de la Gherla este alcătuit dintr-o SFÂNTĂ 
CRUCE, semn al pătimirii şi al izbăvirii prin credinţa creştină înaltă de 15 
metri, această imaginea biruinţei este menită să vcşnicească amintirea cal varului 
prin care au trecut cei ce s-au împotrivit umilirii şi îngenuncherii ţării şi 
neamului. Amplasată într-o margine a cimitirului oraşului, aflat lângă 
împrejmuirea penitenciarului, crucea este clementul central al monumentului 
din care mai face parte, pc lângă celelalte clemente constructive, un zid masiv. 
Pc acest zid urmează să fie montate plăci de bronz pc care vor fi încrustate, spre 
aducere aminte, numele celor peste 600 dc victime ale genocidului săvârşit de 
comunişti în temniţa din acest oraş transilvan. 

în cadrul acestui pelerinaj, înainte dc începerea ceremoniei a fost 
vizitată închisoarea, prilej cu care supravieţuitorii acelor ani dc cruntă teroare 
ou putut revedea celulele în careau trăit mulţi ani într-un regim dc strictă izolgre, 
presărat cu perioade lungi dc înfometare, lipsiţi dc asistenţă medicală şi, 
adeseori, supuşi la umilitoare pedepse corporale. 

După un scurt cuvânt introductiv, rostili de dl.loan Ghcrasim, 
preşedintele Filialei Cluj a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, s- 
a oficiat slujba religioasă dc sfinţire a monumentului şi de pomenire a celor 
moiţi de către un sobor dc prelaţi şi preoţi, toţi foşti deţinuţi politici, în frunte 
1JP.S. Bartolomeu Anania, arhiepiscop ortodox de Vad, Fclcne şi City şi 
P.S.Gcotgc Guţiu, episcop greco-catolic de Cluj-Ghcrla, cărora li s-a asociat 
părintele Baraboş, călugăr franciscan dc Io mănăstirea catolică din Dej. ' *; 

Dupi serviciul divin sfivflrşit laolaltă de slujitorii altarului, ortodocşi şi 
IFeco-cotolfd, răspunsurile fiind date decorurile reunite ale aceloraşi con fesiuni, 
au fost depuse coroane din partea filialelor AFDPR din întreaga ţară şi a 
oficialităţilor locale. Au cuvântat apoi I.P.S. Bartolomeu Anania, P.S.Gcorge 
Guţiu, P.S. Tcrtulian I an ga şi Cucernicia Sa Părintele Liviu Brânzaş. Sfinţiile 
lor au evocat cumplitele suferinţe Indurate In temniţele şl lagăre Ir comuniste, 
încarc atât de mulţi fii ai acestei ţări au fost ucişi printr-un regim dc exterminare. 
Dc asemenea a fost pusă In evidenţa lipsa dc interes şi preocupare o actualei 
Puteri politice de a face lumină în sfera responsabilităţilor pentru crimele <£n 
trecutul comunist, ea prin adevăr să se poată împlini dreptatea, iertarea ff) 


izbăvirea vinovaţilor pentru faptele săvârşite. 

...La Gherla a fost înălţat şi s-a sfinţit un monument în amintirea unui 
holocaust ale cărui victime au făcut parte din rândurile celor mai vrednici fii ai 
neamului românesc. La această comemorare mărimilcde astăzi, aflate în fruntea 
şi la cârma ţării, nu şi-au luat osteneala să participe în nici un fel, spre deosebire 
de graba pe care au manifestat-o cu alte prilejuri, la care s-au comemorat “ alte 
holocausturi “străine de memoria şi intercselepermanentealeNeamului şi Ţării 
Româneşti. 

Şi se cuvine să mai amintim că cele petrecute la Gherla în acea sâmbătă 
de octombrie, senină precum sufletelccclorpomeniţi, s-au înfăptuit cu cheltuială 
de multă trudă şi cu considerabile sacrificii băneşti de către Filiala din Cluj a 
Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. 

NICOLAE POP 


tumiK-g 


^Jggg <£io <eg m o 

NICHIFOR CRAINIC 

Intrebat-am vântul. calatorul, 
bidiviu pc care-aleargă norul 
spre albastre margini de pământ. 

-Unde sânt cei ce nu mai sânt? 

- sânt cei ce nu mat sânt. 
ântul? Aripile lor 
î nevăzute ’n zbor. 

m moaşa ciocârlie, 
ce leagănă n tărie 
nul cântecului sfânt, 
sânt cei ce nu mai sânt? 
e sânt cei cc nu mai sânt. 

Ciocârlia? Sau ascuns 
lumina Celui Xepatruns 

Ihfrebat-tim bufniţa cu ochiul sferic, 
oarba care wde >» întuneric, 
tainele nespuse de cuvânt 
-Unde sânt cei ce nu nun sânt * 

. vi . e nu mat sânt 
■« -i bufniţa ’ < \W ya cădea 
Aton ic niun. ru vet sa dea 



















tte. 


PUNCTC CAttDINOLC 


NR.10 PAG. 13 






'«afy 


' u, ‘/‘ ca activitate editorială a 
Institutului European din lafi iţi adaugă un 
nou l, tiu de excepfe: Despre numele divine 
l colonia,rustică, traducerea românească a 
două dintre cele patru scrieri areopagitice 
(c f, ’ două, existente fi ele in limba română, 

sint Ierarh,a cerească fi Ierarhia bisericească 
publicate laolaltă, la Chişinău, in anul 1932) 
S-oua ediţie ieşeană o reproduce pe cea din 
1936 (trod. dm limba greaca de Pr. Cicerone 
iordăchescu). Acum se adaugă şi o postfaţă 
semnată de dl Ştefan Afioroaei, incluzînd şi o 
interpretare la Teologia mistică (poate tratatul 
cel mai însemnat al corpului areopagitic). 
Importanţa teologică a acestor texte este 
imensă. Semi-legendarul Dionisie Pseudo- 
Areopagitul (sec. V-VI) a exercitat o influenţă 
la fel de puternică asupra teologiei mistice din 
Răsărit şi din Apus, el însuşi reprezentînd o 
fericită sinteză a neoplatonismului şi a patristicii 
timpurii. Poate fi considerat întemeietorul 
propriu-zis al teologiei apiofatice sau negative 
(a se vedea, de pildă, Vladimir Lossky, Teologia 
mistică a Bisericii de Răsărit, ed.rom.1992, 
cap.îl: "întunericul dumnezeiesc”). “Teologia 
negativă este o cale spre unirea tainică cu 
Dumnezeu, a Cărui fire rămîne pentru noţ 
necunoscută”(Vl.Lossky, ed.cit.,p.57). Reţinem 
din titlurile in pregătire la acelaşi Institut 
European: RudolfOtto, Mistica de Vest, mistica 
de Est şi Vladimir Soloviov „ Rusia şi Biserica 
universală (în cadrul colecţiei “Mit şi religie ”). 
Dintre apariţiile mai recente de interes creştin 
se mai cuvîh menţionate: cele două scurte 
sinteze de popularizare editate la “Humanitas ”, 
Vechiul Testament de Edmond Jacob şi Noul 
Testament de Oscpr Cui Iman, ambele în 
traducerea d-lui Cristian Preda, pline de morgă 
ştiinţifică şi utile mai degrabă ca instrumente 
culturale de cit ca îndrumare teologice (cum se 
întîmplă tot mai des cu lucrările occidentale de 
acest gen): “ediţia de probă” a noii versiuni 
româneşti a Noului Testament (adevărat 
eveniment al culturii noastre ortodoxe, asupra 
căruia promitem să revenim mai pe larg), 
însoţită de utile comentarii şi apărută la Editura 
Institutului Biblic .. .. rod al muncii de aproape 
două decenii a distinsului scriitor şi teolog 
Barlolomeu Valeriu Anania. acun\ Arhiepiscop 
al Vadului Feleacului şi Clujului (care nu a 
cerut ca drepturi de, “autor decît suma 
simbolică dc.r un leu): noua traducere din 
ebraică a Cărţii Psalmilor (Sefer TehiUim), 
datorată Pr.ProfDr. Liviu V. Pandrea (de 
confesiune greco-catolică) şi scoasă în 
frumoase condiţii grafice la Casa de Editură 
“Viaţa creştină” din Cluj: în fine. carfea din 
1 938 (reeditată acum la Editura “Scripta ” din 
Bucureşti) a Pâr. Dumitru Stăniloae. Viaţa şi 
învăţătura SfGrlgorie Paianta (care se 
completează de minune cu volumul VII din 
Fiiocalia românească, apărut în 19 7), lucrare 
fundamentată pentru înţelegerea vieţii şi 
gîndirii mistice răsăritene, întruchipate plenar 
in curentul isihast, al cărui teoretician stălucit 
a fost SfGrigorle Palama (1296-1359), 
Mitropolitul Salonicului. 


Şi literatura rezistenţei anticomuniste 
continuă să fie bine reprezentată pe plan 
editorial. Dl. Mihai Rădulescu îşi întregeşte 

bogata activitate publicistică din ultimii ani cu 
o carte cutremurătoare (Editura Ramida) 
Rugul aprins (subintitulată: ”Duhovnicii 
ortodoxiei sub lespezi, in temniţele comuniste ”) 
Este vprba de martîrqful unor preoţi, călugări 
şi cărturari români ortodocşi In bolgii infernale 


ca Periprava sau Baia Şprie. Referindu-se la 
acest veritabil “holocaust anticlerical”, 
recenzentul cărţii în “Vestitorul Ortodoxiei”, 
Dr.Sebastian Nicolau, stabileşte corect 
proporţiile acestei “Golgote " de suferinţă 
ortodoxă: ceva ‘ 'pe lingă care Inchiziţia însăşi ai- 
fi pălit ”. Sperăm că subiectul va fi abordat cit de 
curind şi de d-na Lucia Hossu - Longin măcar 
intr-un episod din “Memorialul durerii ”. 

Pastorul Richard Wurmbrand (evreu 
creştinat), o jumătate de N. Steinhardt neortodox, 
a fost la rîndu-i victimă a teroarei comuniste (14 
ani de detenţie) şi îşi istoriseşte o parte din 
cumplitele experienţe în volumul Cu Dumnezeu 
în subterană (“... există o armă mai eficientă 
împotriva comunismului decît bomba nucleară: 
iubirea lui Cristos ’'). Cartea a apărut la proaspăt 
reînfiinţată editură “Casa Şcoalelor” (?!), care 
îşi propune să fie pe mai departe o tribună a 
valorilor creştine româneşti şi universale. Primul 
pas a fost, negreşit, unul cu dreptul. 

La Editura Litera a apărut, pentru întîia 
oară în România, primul dintre cele trei volume 
ale cărţii regretatului Aurel State, Drumul Crucii 
(acestprim volum afost tipărit încă din 1983, dar 
în Germania, la Freiburg, puţin timp după 
moartea autorului). Amintirile cuprinse în 
această carte deloc literară, dar zguduitoare 
prin mărturiile ei, ne poartă pe frontul 
anticomunist al ultimului război mondial, prin 
lagărele ruseşti şi prin puşcăriile comuniste. 
Autorul este modest cu sine însuşi: accentul se 
pune mai mult pe zugrăvirea evenimentelor decît 
pe cazul său personal. în memoria tuturor celor 
care l-au cunoscut. Aurel State a rămas însă ca 
o figură eroică exemplară, de o rectitudine morală 
cu care nu mulţi se pot lăuda (ase vedea şi Nr. 6/ 
18 - 1992 al “Punctelor Cardinale ”, unde pe 
pag.6 t . la rubrica Cruciaţii secolului XX”, 
figurează portretul memorabil pe care i l-afăcut 
d-l Marcel Petrişor, sub titlul “Un drum al 
crucii ”). D-l Marcel Petrişor, se întreba anul 
trecut: “Oare cînd i se va tipări cartea şi 
în România? Ce sublimă lecţie de cavalerism ar 
întîlni în ea tînăra generaţiei Căci cine nu va 
căuta acolo < <literatură> >, vă găsi tot restul cu 
asupra de măsură “. lată că apariţia nu s-a lăsat 
prea mult aşteptată. Să vedem dacă va şi rodi pe 
măsură, acolo unde trebuie:.. 

Se pare că în curind vom avea la înde mină 
şi voi. II din excelentul memorial Fortul 13 (în 
curs de apariţie la Iaşi) al d-lui Kfarcel Petrişor, 
precul şi Jurnalul de la Tescarţi ald-lui Andrei 
Pleşu (care, prin “dizidenfa” ilustrului şi 
controversatului autor, reprezintă tot o formă de 
rezistenţă anticomunistă, desigur mai puţin 
cumplită, din ultima fază a regimului comunist). 


Prin mediile legionare (din străinătate, 
dar şi din ţară) circulă din această vară, adunate 
într-un soi ciudat de volum, paginile acuzatoare 
- cile se cunosc - la adresa lui Horia Sima, 
răposatul comandant al Mişcării. Cei carş le-au 
pus in circulaţie sînt ei înşişi legionari. Persoana 
incriminată nemaifiindîn viaţă, faptul răspindirii 
unor asemenea materiale ni se ţxire inutil, dar,şi 
profund necreştinesc. Argumentul că “dosarul ” 
ar fi fost pregătit dinaintea morţii lui H.S. nu ni 
se pare deloc acceptabil. Difuzarea trebuia şi 
putea fi oprită după acest eveniment, măcar 
dintr-un elementar bun-simf. E întristător să vezi 
la ce manifestări stupide şi grosolane pot apela 
nişte suflete bolnave de ură. Sursa acestei acţiuni 
se află în Franţa şi se leagă cu deosebire de un 
nume pe care ne este jenă sâ-l mai rostim. 

Din aceeaşi campanie de ură cronîcizatâ 
face parte şi un substanţial \*olum dactilografiat 


I (numele autorului iarăşi nu mai are importanţă). 

" circulînd prin aceleaşi medii şi în care este 
combătută, aproape paragraf cu paragraf 
^cartea Morminte vii a d-lui Ntstor Chioreanu, 
al cărei sens nu era nicidecum propaganda 
sectară, cum poate constata lesne orice cititor 
neacrit de ură şi suspiciune. Dar cînd ai o idee 
fixă, totul poate fi răstălmăcit prin prisma ei! 
Jalnic spectacol în amurgul unei genetaţii! 

Să ne amintim de vorbele Căpitanului: 

“O mişcare niciodată nu moare din cauza 
' duşmanilor din afară. Ea moare din cauza 
duşmanilor dinlăuntru. Ca orice organism 
omenesc. Nu moare omul decît unul la un milion 
din cauze exterioare (călcat de tren, de maşină, 
împuşcat, înecat etc.). Omul moare din cauza 
toxinelor interne. Moare intoxicai... “XIine are 
urechi de auzit, să audă! Şi cine aude, să 
înţeleagă! Fie şi în al doisprezecelea ceas... 

Elevii claselor a Xll-a nu au nici în 
r acest an manuale corespunzătoare de Literatură 
română. Lipsa acestora se încearcă a fi suplinită 
’ de un Supliment al revistei “Limba şi literatura 

r română ” (editor: Societatea de Ştiinţe 
r Filologice din România), purtînd titlul 
t Literatura română contemporană. Lucrarea - 
căutînd să corespundă noii Programe este 
' realizată în pripă de un cîrcj pestriţ de 
colaboratori, avîndu-l drept coordonator pe un 
’ oarecare 1. Hangiu. - r. 

Desigur, este lăudabilă introducerea în 
Programa şcolară a unor autori precum 
' M.Eliade, Em.Cioran, M Steinhardt, 

Eug.Ionescu sau Vintilă Horia. Dar simpla 
aglomerare de nume nu ajunge. Contează 
spiritul în care sînt prezentaţi, contextul în care 
sînt integraţi, textele cu care- sînt antologaţi. 
Sub aceste aspecte, Suplimentul mai degrabă ne 
pune pe gînduri. Aici nu putem zăbovi decît 
' asupra cîtorva puncte. La paginile 5-6, 

' bunăoară, unde se face o sumară prezentare a 
revistelor şi grupărilor literare ale epocii 
interbelice, revista “Gândirea!' (cea mai 

■ importantă publicaţie din istoria piesei culturale 
româneşti, după “Convorbiri literare “) este 

' menţionată abia în treacăt, iar cînd este vorba 
' de grupările care * ‘au dominat peisajul cultural 
' interbelic ", sînt pomenite doar acestea trei: ' 
cenaclul “Sburătorul”, grupul “Criterion” şi 
“Cercul literar ” de la Sibiu! Gândirismul este 
pur şi simplu omis, deşi gruparea ‘ ‘Gândirii ” a 
fost cea mai durabilă (revista a apărut între 
1921 şi 1944), mai numeroasă, mai unitară şi 
mai bine reprezentată valoric (fiind cunoscută 
ca atare şi în afara ţârii). A păcătuit însă, de 
r bună-seamă, prin “tradiţionalism " şi 
f “ortodoxism *! Pentru de-alde I. Hangiu. 

' mucosul Ion Negoiţescu din anii '40 eta mai 

■ “dominat" şi mai reprezentativ decît Nichifor 
Crainic! 

1 Dintre eseiştii epocii interbelice (epoca 

1 de maximă strălucire a eseului românesc), mai 
important este considerat marxistul Mihai Ralea 
r , deqît ţtn N. Crainic sau un Nae fonescu! Iar Emil 
i Cioran sau Constantin Noica,. deşi,sînt trecuţi 
' printre eseiştii interbelici, se află antologaţi - 
1 primul cu un volum lăturalnic (Amurgul 
gîndirilor), iar cel de-al doilea cu o scriere 
din... 1973 (Creaţie şi frumos în rostirea 
românească)! " 

La viciile Suplimentului se adaugă şi 
. cele âle Programei. Doi poeţi imenşi ai epocii 
- interbelice - Aron Cotruş şi Radu Gyr - rămîrt In 
? continuare complet neglijaţi . iar la literatura 

* , postbelică îi aflăm indicaţi spre studiu (la 

* alegere, ce-i drept) pe de-alde Eugen Barbu. 

* D.R.Popescu sau Paul Everac, in vreme ce. 
i lipsesc complet un Al.lvasiue, un Paul Goma 
î sau un Valeriu Anania. 

In mai multe tocuri din Supliment este 
i decretată, in spirit iudaizant . echivalenţa 
i comunism-fascism-naxism şi se constată o 
r bagatelizare a tradiţiei şl problematicii 
l religioase. Sigur, acestea sînt probleme extra- 
i literare, dar ele Influenţează contextul 
l interpretativ şi sedimentează wchl prejudecăţi 
i moştenite Dacă manualul care se pregăteşte va 
avea acelaşi nivel, atunci înseamnă că rămînem 
5 un neam certat cu Dumnezeu şi cu sine însuşi _ 

/ RĂZVAN CODRESCU 




PAG. I4NR. 10 


PUNCTC CIMDINIHC 


coH£e*Kjkoncute 


LUMEA ARABA ■ fa jMfaJudU 

I E |r-»\ im ll li I I Mărturisirea cănuesteDumnczeu I ^ r .• • A P obligaţife legale în viaţa musulmanilor 


5. Invatatura lui 
Mahomed 


Religia nouă întemeiată de 
Mahomed care, în viziunea sa, urma să 
fie împlinirea adevărurilor pe care i lc- 
a revelat Divinitatea, a fost denumită 
blam, cuvânt arab care înseamnă^ 
''supunere şi devotament faţă de voinţa 
lui Dumnezeu", Adepţii acestei noi 
religii se numesc moslenn sau 
musulmani, termenul semnificând în 
limba Profetului “ce/ ce se supun lui 
Dumnezeu Musulmanii se consideră 
singurii mărturisitori adevăraţi ai 
credinţei în Dumnezeu, ci deosebindu¬ 
se sub toate aspectele de restul 
oamenilor, de “ necredincioşi” (în arabă 
"kafir”). 

In aparenţă învăţătura 
fundamentală a Islamului este foarte 
simplă. Nu este Dumnezeu în afara lui 
Duntnezeu şi Mahomed este trimisul 
său. (La ilaha ti la Allahu va 
Kfuhammadan rasuhdlahi). La Judecata 
de Apoi, musulmanii, pentru credinţa 
lor în AJlah şi în tunisul său vor fi 
primiţi, ca răsplată, în rai, în timp ce 
iadul va 11 răsplata necredincioşilor. 
Aşadar, în mare. Ia pnma vedere, singura 
deosebire a noii religii fhţă de Iudaism şi 
Creştinism este învăţătura, că Mahomed 
estctrimisul lui Dumnezeu. în fapt însă, 
o încercare de a prezenta, rezumativ, 
principiile învăţăturii lui Mahomed, aşa 
cum s-au cristalizatclcdc-alungul celor 
douăzeci dc ani de activitate profetică, 
cousiiitiic. chiar pentru autori i tratatelor 
dc . specialitate, o întreprindere 
anevoioasă. Coranul, cartea sfântă a 
religiei întemeiate deMahomcd, pe care 
ortodoxia islamică o consideră ca fiind 
Cuvântul necreat al lui Dumnezeu şi în 
consecinţă urmează acelaşi statut 
ontologic că şi Divinitatea, este departe 
dc a avea uri caracter sistematic Din 
această cauză analiştii au numeroase 
dificultăţi în studiilepccare lcîntrqMind, 
începând chiar cu stabilirea cronologiei 
cdor 114 sure din care este alcătuit. (O 
sură relatează conţinutul unei revelaţii.) 

în generat Revelaţia lui 
Mahomed se înscrie pe linia mesajelor 
divine transmise pnn profeţii Vechiului 
3~estament Dc altfel el vede în lanţul de 
tnmişi ai Iui Dumnezeu, de la Adam 
până la lisus, precursori ai Săi, cu 
precizarea că procesul de revelare ai 
adevărurilor divine se încheie cu solia 
pe care el a adus-o oamenilor 

Altah. denumire preluată de la 
Zeitatea venerată la Mecca în perioada 
prcislamică este unicul Dumnezeu. El a 
creat lumea şi oamenii, istoria omenim 
desfăşuîndu-sedupă un pian prestabilit. 
Viaţa omului trebuie să fie permanent 
dominată dc teama de Judecata dc Apoi 
şi dc gnja dobândirii fericirii veşnice. 
Puterea de înţelegere a omului nu este 
Insă capabilă să disceamă dacă sal varea 
sufletului decurge din faptele bune 
săvârşite sau din Predestinaţia divină, 
această incapacitate fiind o consecinţă 
firească a atotputerniciei divine, în faţa 
căreia omul este neputincios. 

Cu privire la comportamentul 
uman, Mahomed «firmă că Dumnezeu 
l-a transmis omului o Lege, pe care 
acesta are damna să o respecte şi să o 
urmeze întocmai. Această Lege are în 
acelaşi timp uUi caracter religios, căi şi 
social şi juridic, dar distincţia dţiitrc 
religios, social şi juridic este străină 
spin tul ui Islamului 

Obligaţiile pc care musulmanul 
pios trebuie să le respecte sunt 
următoarele 


1 MărtunsireacănuesteDumnczeu 
afară de Dumnezeu şi că Mahomed este 
trimisul său. 

2 Rugăciunea, căruia îi premerge 
spălarea rituală. Lase rosteşte de cinci on 
pe zi cu faţa spre Mecca şi constă din 
formule prescrise, citate din Coran şi 
înciinăn ale corpului 

3. Postul în luna Ramadam. zilnic 
de la răsăntul soarelui până la apus. cu 
totală abstinenţa de mâncare şi băutură. 

4 Milostenia, constând înlr-un 
impozit plătit voluntar în valoare de a 
patru zecea parte dm venituri, această 
contribuţie se plăteşte iie în bani, fie în 
bunuri. 

5. Pelerinajul la Mecca în lunaZul- 
Higja pc care trebuie să-l împlinească 
fiecare musulman cel puţin odatăîn viaţă. 

La aceste obligaţii principale se 
adaogă o serie de interdicţii cu privire la 
consumul anumitor alimente, opreliştea 
de a bea vin, de a juca jocuri de noroc, 
obligaţia de a acorda ospitalitate 
călătonlorstrăini,aplicareaunuitratament 
omenos slugilor şi supuşilor, precum şi 
datoria de a participa la războiul sfânt 
împotriva necredincioşilor. 


In decursul perioadei de 
afirmare. Islamul s-a constituit ca un 
sistem teologic complet cu privire la 
Divinitate, lapopulaţiacerească, la profeţi, 
la destinul omului etc., sistem întregit cu 
reglementări de natură socială, politică, 
judiciară şi economică care stau la baza 
structurilor societăţii creată în spiritul 
învăţăturii Profetului. 

Prescripţiile religiei islamice se 
bazeazâpeCoran şi peTradiţiasentenţelor 
pronunţate de Mahomed în timpul vieţii 
şi reţinute de credincioşii din apropierea 
sa. “ Arfi însă o greşeală ”, afirmă Ignaz 
Glodziher în lucrarea sa Vorlesungen 
tiber dem Islam, “dacă o caracterizare 
atotcuprinzătoare a Islamului s-ar 
fundamenta exclusiv peCartea Sfântă 
a comunităţii musulmane. în cel mai 
bun caz ca acoperă numai primele 
decenii de dezvoltare a Islamului 
...Chiar dacă estede la sine înţeles că în 
perioadele ulterioare se vor face 
încontinuu referiri la Cartea Sfântă, 
că realizările din aceste perioade vor fl 
judecate în raport de textul său şi că 
autorii lor îşi vor închipui că sunt în 
acord cu el, sau cel puţin se vorstrădui 
să fie, nu trebuie să se piardă din 
vedere faptul că pentru o înţelegere a 
Islamului istoric. Coranul este total 
insuficient.” 

Conştienţi de lipsurile şi 
îngustimea textului coranic, teologii 
Islamului au adoptat o atitudine liberală 
faţă dc concepţiile religioase şi filozofice 
din exterior, acceptând importante 
împrumuturi Fărăsă fie omnivor. Islamul 
s-a manifestat mai tolerant dacâi 
Creştinismul faţă dc tot ceea cc a 
considerat că poale servi la îmbogăţirea 
patrimoniului său cultural Ca urmare, 
procesul de penetrare şi de asimilare a 
valorilor culturalcde provenienţă exogenă 
nu s-a produs împotriva factorului religios, 
ci cu acceptul sătl. Consecinţa: oamenii 
de cultură musulmani au trăit intens 
sentimentul apartenenţei la aceeaşi 
comunitate spirituală. Chiar atunci când 
vedenie lor s-au găsit în conflict cu poziţia 
reprezentanţilor teologici oficiale, 
fhcţiunilcşidispulelcnuauavxit c a ra c tcm l 
unei excomunicări sau a unei ruperi dc 
semnificaţiile fundamcntalcaic Islamului. 
Cu timpul însă, aşa cum se va vedea mai 
târziu, sistemul teologic cristalizat după 
moartea lui Mahomed. deşi iniţial unitar 
pentru toatălun »camusulmană, s-a erodat, 
dând naştere unor Sciziuni dramatice 


5. Ştiinţele 
Tradiţionale 

Pcntmîmplinirea idealului religios, 
credinciosului îi este suficient exemplul 
Profetului şi al contemporanilor săi, care 
s-au dovedit desăvârşiţi în credinţă, fără 
să se îndeletnicească cu studii teologice 
complicate. “ La început", afirmă 
gânditorul arab Ibn Haldun (sec XIV), 
"cunoaşterea Legii s-a bazat în întregime 
pe tradiţia orală. Ea nu a implicat nici 
studii teoretice, nici folosirea opiniei şi 
nici raţionamente întortochiate .” Prin 
însuşi esenţa sa adevărul revelat nu 
presupune alţi intermediari între 
credincios şi Divinitate în afară de Profet. 

S-ar părea că în această 
înţelegere, lucrurile sunt croite să se 
desfăşoare fără nici o complicaţie. 
Mahomed a transmis poporului său 
adevărurile revelate, a formulat normele 
fundamentale care condiţionează 
atingerea idealului religios, iar în 
continuare califii, unnaşii săi, observă 
respectarea lor pentru a asigura drept 
credincioşilor fericirea din "lumea de 
dincolo ”. în raport cu această înţelegere, 
musulmanul pios are suficiente repere 
pentru ca drumul său pentru atingerea 
finalităţii religioase să fieperfect orientat, 
fără a mai fi nevoie de un sistem teologic 
savant care, chiar dacă aduce unele 
precizări în legătură cu principiile 
credinţei, acestea nu contribuie cu nimic 
la actul mântuirii. 

Dar evoluţia istorică a societăţii 
m u su lmane a u rmat un cu rsd i fer 11 de ceea 
ce ar fi trebuit să transfomie organizarea 
existenţei umane într-o Cetate Perfectă 
după modelul ideal conceput de filozoful 
Al Farabi (sec.EX). Viaţa este un proces 
complex, în care chiar dacă marile 
adevăruri i-au fost revelate, omul prin 
însăşi esenţa sa trebuie să desfăşoare o 
intensă şi continuă activitate de 
cunoaştere. Datorită acestui motiv, dar şi 
datorită faptului că la scurt timp după 
moartea Profetului, teologii musulmani 
au constatat abateri delasensurilc primare 
ale învăţăturii lui Mahomed. au alcătuit, 
în paralel cu ştiinţele laice, un corp de 
ştiinţedestinataprotejaortodoxiaislamică 
dc interpretări greşite şi de denaturări 
dăunătoare Astfel a luat fiinţă sistemul 
ştiinţelor tradiţionale ale Islamului, a 
căror enumerare şi prezentare sumară a 
temelor t ra ta te o facem mai jos. 

Ştiinţa Citirii Coranului, a 
apărut din necesitatea de a evita 
denaturarea adevăratelor semnificaţii pnn 
confundarea unor cuvinte cu altele 
asemănătoare ca urmarcaunei pronunţări 
greşite. 

Ştiinţa Interpretării Coranului 
cupnnde colecţia interpretărilor date de 
însuşi Profet Aceste interpretăn purtând 
girul lui Mahomed s-au transmis oral în 
primele generaţii de musulmani şi, 
ulterior, au fost consemnate în scris. 

Ştiinţele Tradiţiei au ca obiect 
studiul Hadith-urilor. Hadith-urile sau 
Tradiţia profetică cuprind afirmaţii, 
hotărâri, decizii şi soluţii rostite dcProfet 
în diferite situaţii. Ele au fot reţinute de 
persoanele din apropierea sa şi apoi 
transmise oral generaţiilor următoare, 
întrucât în decursul acestui proces s-au 
strecurat clemente dc provenienţa 
îndoielnică, sarcina principală a 
cercetătorilor hadith-unlor a fost să le 
selecteze pe cele autentice şi apoi să le 
precizeze sensul propriu 

St iinţaPrincipillor 
Jurisprudenţei se ocupă cu criteriile 
extrase din Legea religioasă pe care sc 
fundamentează reglementările şi 


obligaţi Jc legale în viaţa musulmanilor 
Studiul acestei ştiinţe se concentrează 
în jurul celor patru criterii de bază pc 
caresefundamenteazâ adevărul: Dovezi 
din Coran, Tradiţia, Consensul şt 
Analogia Ştiinţa Principiilor 
Jurisprudenţei are două subdiviziuni 
Dialecticele şi Problemele litigioase 
Dialecticele se ocupă cu modul de 
rezolvare a controverselor dintre 
reprezentanţii şcolilorjundice legale şi 
adversarii din afara celor patru şcoli, în 
timp ce Problemele litigioase au ca 
obiect modul cum trebuie purtate 
discuţiile între juriştii legali în cazurile 
de dezacord. 

Jurisprudenţa este ştiinţa regulilor 
practice ale religiei. Juriştii musulmani 
au examinat acţiunile umane şi le-au 
clasi ficat confonn ordonanţelor divine 
transmise pnn Mahomed Ibn Haldun 
defineşte Jurisprudenţa astfel:”Ştiin ţa 
clasificării regulilor lui Dumnezeu 
care privesc acţiunile tuturor 
musulmanilor responsabili de 
faptele lor,în legătură cu ceea cc este 
obligatoriu, interzis, recomandabil, 
nedorit sauîngăduit”. Cele patru şcoli 
jundie oficiale au luat fiinţa în timpul 
dinastiei abbasideşi suntdenumitedupă 
întemeietorii lor: Abu Hanifah, Malik 
Ibn Anas, Ash Shafi’i şi Ahmad Ibn 
Hannbal. Deosebirile dintre ele au la 
bază acceptarea sau respingerea 
criteriului analogiei. Şcoala lui Abu 
Hanifah, de nuanţă liberală, acceptă 
analogia fărărezerve. Şcolile moderate 
ale lui Malik Ibn Anas şi Ash Shafi’i 
evită analogia, în timp ce şcoala 
conservatoarea lui Ahmad Ibn I laimhal 
o respinge total, considerând textul 
coranic drept singurul criteriu al 
adevărului. 

Alături de şti infele tradiţionale 
enumerate mai sus trebuie menţionate 
şi următoarele ştiinţe laice, lexicografi a. 
gramatica şi stilistica ca discipline 
auxiliare în activitatea de studiere a 
textelor religioase. 

Dintre toate ştiinţele 
tradiţionale, singura care s-a menţinut 
într-o permanentă stare deefetvescenţă 
a fost Teologia speculativă, motiv 
pentru csire, în mod intenţionat, am 
menţionat-o în încheierea acestei 
prezentări. Explicaţiamenţinerii acestui 
domeniu de preocupări în permanentă 
actualitate se găseşte în activitatea pc 
care o desfăşoară, activitate pc care Ibn 
Haldun o defineşte astfel: “Teologia 
speculativă este ştiinţa care implică 
demonstraţia cu argumente 
raţionale în apărarea articolelor de 
credinţă şi respingerea inovatorilor 
care deviază în susţinerile lor de Ia 
concepţia primilor musulmani şi de 
la ortodoxia islamică”. 

Definiţia formulată mai sus 
reliefează două aspecte legate de 
funcţiunile Teologiei speculative. 
Primul îl constituie precizarea că 
intervenţia ei este justificată numai în 
cazul în care se produc devieri de la 
articolele fundamentalede credinţă, aşa 
cum au fost ele stabilite dc ctitorit 
ordodoxici islamice Al doilea se referă 
la necesitatea utilizării argumentaţiei 
raţionale, procedeu în sute inadecvat 
spiritului religios care Îşi 
fundamentează susţinerea adevărului 
pc actul dc credinţă, dar dc nccvita! în 
dialogul cu reprezentanţii vcdenlor 
heteroxe 

(va urma) 


GABRIEL CONSTANTINESCV 











Perioada invaziei nestăvilite 


în capitolele anterioare ale studiului Evreii în 
România au fost analizate efectele nefaste ale masivei 
penetraţii evreieşti care a avut loc în Moldova, în secolul 
18 şi începutul secolului 19. Dar în ciuda acestei realităţi 
îngrijorătoare, unii din reprezentanţii generaţiei de la 
1848, generaţia care apus bazele procesului de făurire a 
României moderne, au dat dovadă de o regretabilă lipsă 
de orientale în ceea ce priveşte problema evreiască şi 
primejdia pe care o reprezintă evreii pentru neamul 
românesc. în acest sens, iată ce scrie Nicolae Iorga în 
ultimul capitol al ISTORIEI EVREILOR IN TERI LE 
NOASTRE. 

“Tinerii ieşeni cari încercară la 1848 o 
revoluţie, cari aşezară pe unul din ei. Vodă Cuza, pe 
tron ul antânduror Principate, realizând Unirea, şi cari 
avură în mâni de acum înainte soarta nouăi ţeri 
România, veniau cu ideologia romantică particulară, 
adusă fără critică dinApus. Ca Junii Turcidin 1908, ei 
credeau că un Stat naţional se poate întemeia prin 
subita înfrăţire festivă a tuturor elementelor aduse de 
vânt ul vremilorcu acel element indigen, care singur are 
tradiţia şi dreptul de a imprima pecetea sa Patriei ” 

Ideea “libertăţii cultelor”, ca şi cererea de 
" emancipare a Izdraeliţilor ” au fost explicit enunţate 
atât în cele 36 de puncte ale declaraţiei de principii 
formulată de Mihail Kogălniceanu în Moldova, cât şi în 
Proclamaţia de la Islaz, redactată de Ioan Heliade 
K ădule scu în Muntenia. Şi deşi Revoluţia de la 1848 a 
fost înăbuşită în fa$ă,'înM oldovaşiprin intervenţia ruso- 
turcă, în Muntenia, unele din ideile “umanitare” ale 
romanticilor paşoptişti au fost în timpul domniilor instituite 
prin Convenţia de la Balta-Liman. “încă în vremea lui 
Grigore G/tica ”, precizează în continuare Nicolae Iorga, 
“îndreptat de dânşii, se dăduse vioe de a face cârciumi 
în sate, se redusese dreptul de expulzare la noii veniţi, se 
aplicase legea recrutării şi la Evrei (1852),-deşi doi ani 
după aceasta Evreii căpătau pe căile ştiute, la sfârşitul 
anului 1854, dreptul de a se face înlocuiţi, plătind uit 
Moldovean în loc. ” 

Această stare de spirit creată de “ideologia 
romantică adusă fără critică din Apus”, ne spune mai 
departe Nicolae Iorga, s-a manifestat şi în perioada de 
pregătire a Unirii Principatelor. “în şedinţele Divanului 
ad-hoc al Moldovei, ca şi în consfătuirile de saloane, se 
ceru deci primirea la cetăţenie,fără deosebire a tuturor 
străinilor. Cracti, în declaraţia sa de principii din 1858, 
cerea astfelîmpămăntenireaînmassă aEvreilor născuţi 
în ţară, cari niciodată nu se vorfi bucurat de protecţia 
vreunei puteri străine... J\u odată Kogălniceanu însuş a 
făcut declaraţii în acelaş sens, pe cari cu firească 
recunoştinţă le înseamnă aceia care, în vremea noastră, 
duc lupta pentru aceeaş naţionalizare în bloc pe tema 
umanitarismului-neaplicată însă şi ţăranului, minor 
economic şi politic, exploatat până la stingere de mica 
burghezie evreească. 

Congresul de la Paris însă nu înţelese, cu toată 
predominarea ideilor umanitare în Franţa şi Anglia, a 
da unei ţeri nepregătite pe care erau s-o ocupe şi s-o 
tulbure chestii interne şi externe aşa de grele, şi în 
rândul întăiu organizarea elementului naţional, un 
număr de câteva sute de mii de cetăţeni, dintre cari cel 
din urmă avea mai multă independenţă economică 
decât marea majoritate a ţăranilor. Ea mărgini pe 
creştini exerciţiul drepturilor politice ”. 

Cu totul alta este însă poziţia adoptată de 
deputaţii ţărani la Divanul ad-hoc din Moldova. Subliniind 
această poziţie, A.D.Xenopol citează în volumul XU din 
ISTORIA ROMANILOR DIN DACIA TRAI AN A 
textul integral al propunerilor făcute de săteni în şedinţa 
a27-adin 16Decembrie, “propunerefrumos conceputa 
şi stilizată ”, din carercpttxiuccm următorul pasaj: %până 
astăzi toate sarcinile nutigrele, numai asupra noastră 
au fost puse, şl noi mai nici de unele bimuriale ţârii nu 
ne-am îndulcit; iar alţii fără să fie s upuşila nici o povară 
de toată mana ei s-au bucurat, ....la Jidovulorândar ca 
să ne sugă toată vlaga numai noi am fost vânduţi; 


băutură scumpă şi otrăvită numai noi am băut; pane 
neagră şi amară, udată cu lacrimi numai noi am 
mâncat.. Câtă-i Dunărea de mare şi de largă curge răul 
sudorilor noastre, se duce peste mări şi peste hotare, acolo 
se preface în râuri de aur şi de argint şi curg iarăşi înapoi 
de se revarsă în ţara noastră;...iar noi de la ele nici că ne 
îndulcim ” 

DacăpânălaUnirea Principatelor, invazia evreilor 
a avut în principal omotivaţie economică-posibilitatea de 
a exploata nestingheriţi populaţia băştinaşă ca urmare a 
dezorganizării administrative, a repetatelor ocupaţi i străine 
şi, nu în ultimul rând, al unui aparat de stat uşor coruptibil, 
începând cu cei mai înalţi demnitari şi terminând cu 
slujbaşii mărunţi, după Unire, atracţia către România 
dobândeşte pe lângă dimensiunea economică şi una 
politică, pe care AJD.Xenopol o explică astfel în volumul 
XIII al ISTORIEI... (Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866), 

“Evreii se convinseră însă în curând, faţă de 
schimbarea situaţiei Ţărilor Române prin unirea lor 
într-un singur stat, că arfi mai bine să renunţe la poziţia 
până acum atât de râvnită de ei, de Unterthan. De aceea 
îi vedempe Jidani dândprimul asalt la cetăţenia română, 
bine înţeles pe cale teoretică, în o broşură scrisă de un 
Israelit român, intitulată Emanciparea Israeliţilor în 
România şi apărută la Paris în 1861 ”. 

în perioada în care evreii îşi propun să atingă 
acestnou obiectiv-dobândireadrepturilorpolitice-ei erau 
deja stăpâni pe economia Moldovei şi porniseră ofensiva 
spre nord, pentru a-şi extinde prezenţa şi dominaţia şi în 
Muntenia. In acelaşi timp trebue să consemnăm 
consolidarea comunităţii evreieşti din România, ca 
organizaţie de coordonare a intereselor iudaice. Această 
organizaţie, pe lângăroluldeapărareaintereselorreligioase, 
economice, politiceşi culturaleale membrilor ei, întreţinea 
strânse legături cu centrele iudaice din Occident, cu 
sprijinul cărora urmărea înlesnirea penetrării a noi valuri 
de evrei din Galiţia, Austro-Ungaria, Germania şi Rusia. 
Pe această cale, numărul evreilor din ţara noastră, şi aşa în 
continuăcreşt ere în raport de creşterea populaţiei româneşti 
ca urmare a unei mortalităţi infantile mult mai scăzută 
decât mortalitatea infantilă înregistrată în mediul rural 
românesc, va spori în mod îngrijorător în fiecare an, fapt 
consemnat de recensămintele populaţiei efectuate în 
această perioadă. 

Din complexul de factori care au favorizat invazia 
evreilorîn secolul 19, înRomânia, se cu vine să accentuăm, 
în primul rând, slăbiciunile interne pe care aspiranţii la 
imigrare au şt'ut să le exploateze din plin, reuşind să-şi 
creeze porţi larg deschise prin care au pătruns, aproape 
nestingheriţi, pe teritoriul tânărului stat românesc. Din 
rândul acestor slăbiciuni inerente procesului de 
transformare a unei societăţi profund fanariotizatâ într-un 
stat modem european, cele de natură spiritual-culturale au 
jucat un rol preponderent. Şi dacă multe din celelalte 
dificultăţi cu care România a fost confruntată la începutul 
existenţei ei, cele financiare, economice, politice şi 
administrative, deşi aparent mai grave decât înapoierea 
culturală, au fost depăşite în decursul timpului, starea 
culturală a majorităţii populaţiei autohtone, a boierilor, a 
târgoveţilor şi aţăranilor,s-amcn ţinut la unnivel îngrijorăt or 
de scăzut. Iar dacă la această stare de înapoiere culturală 
se adaogă atitudinea majorităţii intelectualilor adepţi ai 
ideologiei paşoptiste, caracterizată printr-un romantism 
naiv şi printr-o grăbită însuşire a formelor exterioare ale 
civilizaţiei apusene, intelectualii care, la un moment dat, 
au căzut în eroarea de a-i considera pe evrei elemente 
indispensabile progresului ţării, avem încă o explicaţie a 
dimensiunilor cu caracter de invazie pe care a luat-o 
imigraţia evreilor. 

Lucrurile se vor schimba însă odată cu apariţia 
noii generaţii de intelectuali, generaţia post-paşoptistâ, 
caracterizată prin temeinicia pregătirii, profunzimea 
înţelegerii proceselor culturale, sociale şi politice şi prin 
dragostea faţă de noţiunea căreia îi aparţineau. Este 
meritul reprezentanţilor acestei generaţii de a fi înţeles şi 
de a fi luai atitudine categorică faţă de acţiunile nocive care 


pun în primejdie existenţa unei naţiuni. în această ordine 
de idei, ei vor fi primii care vor trage clopotul dc alarmă, 
atrăgând atenţia asupra pericolului pe eare-1 reprezintă 
invazia iudaică pentru fiinţa neamului românesc. 

înainte de a trece în rev istă marile personalităţi 
ale secolului al 19-lea care au luat o atitudine fermă faţă 
de invazia evreilor în România, să subliniem 
transformarea pe care a suferit-o la maturitate Mihail 
Kogălniceanu, transformare despre care Nicolae Iorga 
scrie în ISTORIA... sa cu o abia reţinută ironie: 

“Urgenţa unor măsuri deprezervaţie era aşa 
de mare, încât acela care în 1868 dădu ordin să nu se 
lase aşezarea cărei umorilor evrei în satefuKogălnicean u 
însuş, idealistul tovarăş al lui Vodă Cuza idealistul, şi el 
apără cu elocvenţă, faţă de ameninţătoarea presiune 
străină, dreptul României de a cruţa micul avut şi 
sănătatea primejduită a sătenilor săi, puterea cea 
adevărată a Statului şi a naţiunii ” 

Şi pentru ca remarca făcută deNicolae Iorga să 
nu fie singulară, o vom completa cu un citat din 
ISTORIA...lui A.D.Xenopol referitor la dezbaterile 
parlamentare prilejuite de votarea legii comunale. 

“Cu prilejul votărei legei comunale, se iveşte 
o interesantă desbatereprivitoare la drepturile Jidanilor 
*pământeni’ în comune. Boerescu, Manolache 
Costache şi Costaforu sprijin pe Jidani, pe motivele 
cunoscute, că în secolul nostru de lumină şi de civilizaţie 
nu se cuvine ase maiface deosebire de religie, rămăşiţă 
a unor timpuri de fanatism şi de intoleranţă. Vemescu 
însăşi mai ales primul ministru Kogălniceanu, combat 
aceste păreri şi întinderea drepturilor electorale 
comunale la Jidani , spunând, că f dacă se va vota 
articolul, cum o cere d. Boerescu, a doua zi va fi măcel 
în Moldova. Cefei: acei oameni care se ţin depărtaţi de 
lumea noastră, care nu trimit copiii în şcoalele noastre, 
care nu se îmbracă ca noi şi nu-şi taie perciunii - acei 
oameni să aibă ţara în mâni'! Kogălniceanu punea 
deci chestia pe tărâmul, că drepturi pot fi acordate 
numai străinilor ce voesc şi pot să se asimileze cu 
Românii Kogălniceanu, se referă la combaterea 
Jidanilor la Lipitorile satelor de V^Alexandri, poate 
un icul caz. în viaţa parlamentară mai veche a Românilor, 
în care o lucrare literară fu invocată în suspnerea unui 
interespolitic. Văsescu combate mai ales cu mult hazpe 
oratorii munteni, spunând că unirea, contopând viaţa 
ambelor ţări, este drept ca să iee şi Muntenia ca zestre 
Jidanii pe jumătate, şi se bucură de împrejurarea că, 
între 1860-1864, mai bine de 6000de Jidani moldoveni 
se aşezase în Bucureşti 

Adunarea respingeînsă toate amendamentele 
favorabile Jidanilor şi hotăreşte, ca ’până ce ei se vor 
arăta că au simţăminte şi moravuri româneşti, să fie 
admişi la mica împământenire numai acei Jidani ce 
vor dobândi în armată rangul de subofiţer, şi cei ce vor 
fi făcut studii universitare sau vor întemeia mari 
stabilimente industriale 


Masiva invazie aevreiloraavutm ultiple consecinţe 
care vor tulbura viaţa politică, socială şi culturală a 
României în cea de a doua jumătate a secolului al 19-lea. 
O primă reacţie la valul continuu al imigraţiei a fost 
apariţia unui curent dc opinie potrivnic evreilor. Dar 
lucrurile nu se vor opri aici. Datorită evidentului grad de 
periculozitate pe care-1 reprezenta numărul din ce în ce 
mai mare al evreilor pe teritoriul ţării, puterea de stat va 
încerca, la rândul ei, să stăvilească invazia prin măsuri 
legislative şi administrative. 

în faţa acestei situaţii, riposta evreilor nu a 
întârziat Pentru acontracaramăsurilcadoptaiedeputcrea 
de stat ci vor face apel la sprijin din partea statelor 
occidentale, într-o mare măsură dominate de cercurile 
evreieşti. Pc plan intern, pentru a anihila curentul de 
opinie antiiudaic, vor folosi aceleaşi mijloace pe care le- 
au folosit. în astfel dc împrejurări, de-a lungul întregii lor 
istorii: corupţia şi infiltrarea în mediile care puteau 
in fluenţa opinia publică în direcţia unui fiioiudaism. Aşa 
se face, că în această perioadă. România va fi scena unui 
oonfiict deschis pc tărâm politic şi cultural între români 
şi evrei, aceştia din unnăsprijin iţi de un. deloc neglijabil, 
contingent de români filo iudaici. (va urma) 



























fi 




rUNCTC CI1RDINAIC 


Nr.10 PAG. 16 


Ud ochi rode, intui pmm 


Ml 


PARTIDUL PROŞTILOR 


Un oarecare domn Octavian Rădulescu (ce 
n-are nici o legăturii, se pare , cu bătăiosul său 
omonim din A.F.D.P.R ., a ce fă care-f dăduse in 
judecată pe liderii Frontului din '90) a pus recent 
bazele Partidului Proştilor din România. Sigur că 
este in primul rînd o formă de protest, cuilutuf 
* prost" cdpâtfnd mai degrabă un lustru de nobleţe 
("prostul" ar fi cinstit, muncitor, altruist etc., in 
vreme ce “ deşteptul", aflat astăzi în fruntea bucatelor, 
e corupt, leneş egoist, demagog ş.a.nutL). D-I 

O. Rădulescu înţelege, aşadar, să tragă un semnal de 
alarmă, prin procedeu! autohton numit îndeobşte: "a 
face haz de necaz Poate iese ceva din “haz că din 

"gravitate " n-a ieşit anai nimic! Ideea nu-i chiar 
nouă: o variantă ovreiască, paraziftndpe memoria 
tui Caragiale, ne oferise încă demult d-l Ştruf Cazrmir 
(între timp eşuat în tabăra neocomunistă), cu aî său 
Partid I.iber-Schimhist şi cu organul de presă 
"Răcnetul CarpaţilorD-l Mir ce a Oinescu, pe de 
altă parte, se gîndlse la un Partid al Timizilor. 
Rezultă că d-l O. Rădulescu se aşează deja într-o 
tradiţie... 

A Itminieri ne-am fi îngrijorat, căci un Partid 
al Proştilor, dacă lucrurile ar fi luate în serios, ar 
putea deveni foarte primejdios în România. Căci la 
noi proştii (în sensul literal) sini prin tradiţie şi 
"mulţi" (vorba Lăpuşneanutui); popie nu chiar 20 
de milioane, cum aprecia un jupîn, dar, oricum, 
sărind binişor de 10 milioane, dacă e să ne luăm 
după rezultatele alegerilor din toamna trecută. Uniţi 
sub un singur ciomag, ei ar putea aspira dtn nou, cu 
şanse masive, la domnia Partidului unic de tip 
comunist. Se vede Insă cQproştR d-lui O. Rădulescu 
nu tdnt el acelaV 

j .. c Nu ştim ce pe va alege de "proştii* noului 
partid, durele ceilalţi, de cei "proşti, dar mul fi ", avem 
ti ‘meiirri serioase să n e îngrijorăm. A ceşitia di tiurmă, 
ce nu vor recunoaşte niciodată că sini proşti (ceea ce 
este q garanţie de prostie autentică), ameninţă să se 
adune tot mai compact , sub titlul de "rrrorţtăni" f în 
jurul unor formaţiuni\ neocomunisic precum 

P. U-N.R., P.R.M. şi P.S.M. Pe F.D.S.N. (şi chiar pe 
preşedintele lliescu) s-au supărat pf/tă şi proştii. Dar 
Ce folos? Capitalul electoral pierdut de F.D.S.N. nu 
se duce spre opoziţia anticomunistă, ci Spre stingă 
popullstă şl pseudo-naţionaflstă. Furnir Tti Ardeal 1 
Vădim în Muntenia, Păun esc u priit Oltenia şt* 
Moldova au tot mai mulţiprosto-fani. Ne temem că, ’ 
dacă lucrurile continuă tot aşa, da alegerile din *96 
Opoziţia nu va obţine ntei cit în *92, mai ales că încep 
Să se creeze precedente şl în alte ţări foste comuniste 
(cazul Poloniei este relevant). •••.*• *'<•- , s* 

Aşa ca-ţi sine să zici deopotrivă:: Mai 
lasă-i încolo de "proşti", d-lc Rdduleşcg!* dar şţ: 
Fraţilor, atenţie lu prpşti! Căci ne ietnetţj că cu 
proştii nu e de glumit... . < 


DEMOCRAŢIA ca 
PROSTOCRATIE 


' Şi dacă tot veni vorba de proşti (în sensul 
propriu, nu în cel figurat al d-thl O. Rădulescuf, să 
reamintim că democraţia Constituie mediu i lor ideal, 
fibertatea, egalitatea ; fraternitatea - iată 
conservantul optim a! prostiei omeneşti. Prostul 
devine liber să fie prost şl sâ-şi manifeste prostia 
în pleasna, este egal în drepturi cu deşteptul, iar 
prin înfrăţire cu alţi proşti tşi asigură aproape 
regulat superioritatea numerică. In felul acesta 
prostul ajunge "reprezentativ", căci democraţia 
înseamnă tocmai triumful premeditat al 
contltăţU asupra calităţii. Destinele Statului 
democratic depind de umorile massei electorale: tot 
prostul ajunge să-şl dea cu părerea. Iar prostimea 
parvine, pe criterii cantitative, ta decizia publică. 
Omul politic idea/ nu poate fi. în "ordinea" 
democratică, decît demagogul, adică acela care, 
lipsit de scrupule şi hun de gură, şt te şi se pretează s â 
exploateze în folosul propriu simplitatea mintală a 


gloatei electoare. Privită în bazele ei electorale, 
democraţia nu este altceva decît o prostocrulie 
legalizată, cu atît mat monstruoasă cu cit un popor 
este mai incult sau mai necivilizat. întotdeauna şi 
pretutindeni numărul proştilor l-a surclasat pe cel aI 
deştepţilor, dar numai lumea modernă post-Uu ministă 
s-a putut gtndi să lase Statele şi ya ţiu ni ie la discreţia 
majorităţilor oarbe, adică să abolească. In fapt, criteriul 
calitativ din Viaţa socială. . •.(, 

Lucrurile au evoluat în aşa fel Incit 
democraţia pare să fi ajuns o fatalitate a lumii moderne 
"civilizate". Ducă o pui la îndoială, cum facem noi 
acum, devii monstruos. Dacă-i zici prostului că e prost 
(nu insultindu-i , ci doar dtţfinindu-t), atunci eşti 
"elifist" sau "fascist"! Prostul trebuie menajat şi 
chiar adorat, pentru că... e mult! tn atare condiţii, nu 
este de mirare că democraţia duce ta haos social, 
moral şi intelectual, uni minţitul pretutindeni cu 
egalizarea in mediocritate. Nici măcar nu sînt admise 
formele ei mai "temperate ", deşi anumite restricţii a/e 
dreptului îa vot ar putea avea un caracter ameUorativ 
(haremuri mai precise de vîrstă. de pregătire, de 
moralitate publică etc.). 

Sin tem cu aceasta “duşmani ai poporului"? 
yicidecum. Dreapta politică autentică nu este 
împotriva poporului, ci împotriva p opul is//ni lui. 
Poporului însuşi îi va fi mai bine dacă va fi condus de 
oameni cinstiţi şi competenţi, iar nu de cei care-/ 
îmbată cu libertăţi iluzorii, ducîndu-l de fapt ta sapă 
de lemn. în viziunea dreptei, ca şi în viziunea creştină, 
principiul ierarhic trebuie să guverneze la toate 
nivelurile existenţei, realitatea însăşi fiind ontologic 
ierarhizată. DrCaptă creştină desfide democraţia, nu 
pentru a Instaura, doamne fereşte, "‘/Eroarea" sau 1 
"exploatarea cum se Insinuează Tn modrnccanic. ci 
pântru a salva ordinea fireasca a lumii, adevăratul 
temei aldina micii sănătoase şîcraatoare a omenirii, 
yu democraţia eSte sat\atoare, ci demotilia; nu 
conducerea prin popor, ci conducere pentru popor, 
adică din. dragoste yi responsabililate faţă de qcestq. t 
cu de să vî rş irite şi qu. nedesăvârşirile ti fi. fiit nun teri se 
caae tnevuaott ui aemagogie şt prostocraţte, tur 
naţiunile amăgite se dezintegrează treptat, ca orice 
organism abătut de !a legile firii. 

în concluzie, o guvern are nu poatefijustă şi 
rodnică decît în măsura în care guvernanţii sînt 
competenţi şi demofili.'iâr societatea temeinic 
ierarhizată calitativ. Astfel pînă şt proştii vvr fi (nai 
fericiţi, căci fi e mai bfne prostului să-l fiiheaseâ 
cîrteva şi săalbă grijă de el decît să-şi poarte singur de 
grijă th prostia Iul, riscîndsăfie folosit de escroci doar 
ca massă* de manevră, cum se îmîmplă ustăzi în 
regimurile democratice. Aşa cum. creştineşte vorbind, 
omul e bine să se lase în voia şi grija iui Dumnezeu,lot 
aşa , pe plan social, e bine ca. inferiorul să se lase în , 
voia şi grija superiorului, iama să încerce să impună 
ca normă propriu lui puţinătate. . ^ „ 



Problema ţiganilor, tot mai des numiţi de ia o 
vrekic romi (cam cum ai zice "naiba” Tif toc de 
"dracul"), devine, tot mai evident, uita dintre 
problemele cele mal dedea te ale prezenta tul şi vlitorufu I 
nostru. Pe Ungă disolutia etnică, civică şt morală 
produsă *constant de acest factor intern. problema 
maghiară, bunăoară, reprezintă doar o bagatelă! 

, Ultimul recensămint ne pune la dispoziţie 
nişte cţfre ridicole privitoare ia minorităţile naţionale 
şi mai alexia "etnia romilor Este drept că s-a mers 
pe libera declaraţie a persoanelor recenzate, dar, tn 
aceste condiţii, se naşte de fu sine întrebarea: de ce ne 
mai dflăm tn treabă cu astfel de statistici? Vrem să ne 
amăgim sau vrem să dezinformăm? 

Astfel, structura populaţiei pe naţionalităţi 
ar fi, la nivelul întregii ţări, de 89,4% români, iar la 
nivelul Capitalei -97, 5*,U! D/n asemenea cifre nici 
măcar numărul total al ungurilor nu se acoperă, casă 
nu mai vorbim de alte minorităţi etnice mai puţin 
semnificative astăzi (germani, st rin, ruşi. ucrainleni, 
turci, tătari, greci, evrei, armeni etc.. tar în ultima 


vreme chiar, arabi şi chinezi). L 'ude să mai îitc apă 
şi ţiganii? Mai degrabă rezultă că ei s-au declarat, cu 
seninătate şi-n proporţie covârşitoare, români. Nu 
trebuie să fii statistician ca să-ţi dai seama c<J. în 
România de azi, numărul ţiganilor (colcăindpe tot 
cuprinsul ţării) este chiar mal mare decît cel aI 
populaţiei maghiare (considerare oficiat 
minoritatea etnică cea mai numeroasă). No/ nu 
putem şti cifra ‘exactă (sperăm că Statul o cunoaşte, 
deşi o tăinuieşte!), dar avem temeiuri să presupunem 
că ea se situează undeva între două şi trei milioane 
de capete de "romi". Iar in Capitală, unde zonele cu 
un număr infim de ţigani (cum e cartierul Drumul 
Taberei, de exemplu) sînt tot mai rare, în vreme ce 
aglomerările de populaţie ţigănească sînt tot mai 
numeroase (în PanteUmon, Ciuleşti, Ferentari etc.), 
ei reprezintă ce! puţin a zecea parte din numărul 
total a! locuitorilor Bucureşfiu lui (aproape2.300.000, 
conform datelor aceluiaşi recensâmint). 

Lăsăm ta o parte, deocamdată, cazul celorlalte 
minorităţi etnice (inclusiv pe cef aI evreilor,care 
diniotdeauna şi-au "oculta/ "efectivele). Ţiganii sînt 
ameninţători, nu tn ultimul rînd, şl prin ritmul lor 
foarte mare de înmulţire, cu mult superior celui al 
populaţiei româneşti Dar, nu atît numărul for în 
sine reprezintă pericolul cel marc, cît cvasi- 
imposibilitutea integrării lor sociale. Ei alcătuiesc 
astăzi mai mult decît o mafie; sînt dc-a dreptul un 
Stat în Sfat. Pe lîngă faptul că au compromis serios 
imaginea externă a ţării, ei sînt şi principalii factori 
de agravare a haosului intern (cu toleranta 
iresponsabilă a autorităţilor). Certaţi cu munca, 
îndărătnici, analfabeţi, pungaşi, sâ/baticişiviolenţi, 
ei nu numai că parazitează pe corpul social, dar îl 
agresează în permanenţă, pe toane planurile. Nu e 
treaba noastră să dăm soluţii, dar e dreptul nostru să 
reclamăm măsuri (ferme şi vizibile) din partea Puterii 
actuale. Altminteri în 20-30 de ani Româniaşe va.A * 
rom-a n/za de fot şi va deveni mahalaua cea mai 
temută Şi nud puturoasă a butrînet Europe! 


SMERITA 

RUGĂMINTE 


l-am ruga smerit pe oamenii Bisericii, atunci 
cîhdse referă la caracterul necreştinesc al pedepsei 
cu moartea (de care se fhbr atfta caz în lumea 
românească de astăzi ), să mixt mal sprijine pe locuri 
evanghelic* tangenţiale fT>îotri'Testament nu pune 
totuşi nicăieri, tn mod explicit, această problemă) 
saupe invocarea opiniilor unor ginditori şi scriitori 
moderni {Dostoievski. Ca mus etc.), ci, dacă este cu 
putinţă, pe texteie Sfinţilor Părinţi şi pe documentele 
istorice ale Bisericii. Daca in toute celelalte privinţe 
ne, ţinem de Tradiţie (şi bine Jacem). de ce să p 
eludăm tocmai în privinţa aceasta?! Dacă Tradiţia 
cuprinde ceva Jămuritţzu privire la legitimitatea sau 
nelegiţjmitateu pedepşei capitale, atunci nu putem 
decît să ne supunem ei, ca buni ortodocşi. Iar fiacă 
Tradiţia nu se rosteşte în acest sens, atunci înseamnă 
că Părinţii n-au Considerat de cu vii n fă să sc amestece 
tn această problemă juridică a autorităţii temporale, 
nici n-au găslr-0 scandaloasă din punct de vedere 
creştin. 1 

* $i încă, pe de h/tă parte, ur rămîne să se 

explice mirenilor neştiutori cum seface Că în Statele 
cneştine tradiţionale pedeapsa capitală a existat 
permanent şi firesc, iar în Statele moderne* iaicesaw 
mec, ea este considerată drept incompatibilă cu 
creştinismul?! Este sau se consideră oare Statul 
românesc nu/i creştin decît Bizanţul medieval sau 
deci) Moldova S Omului Ştţfun cel Mare (ce a tăiat 
aiîtea capete I n mod mai mult sau mat puţin legitim) *} 
Noi, din motive pe care le-am expus nu 
demult chiar tn paginile acestei reviste (Nr.8,9 - 
1993, p.22). nu putem fi de acord. în contextul 
actual, cu reintroducerea pedepsei răpi ta ie. Dar 
dacă se punv problema ne/eg/thnităţii ei d/n punct de 
vedere religios, atunci vrem să /?m lflmui i ţi Tn termeni 
adecvaţi, nu cu deducţii în abstract sau cu leşin Aturi/e 
ideologice a/r umanitarismului modem (cărora chiar 
şi manele Dostoievski, ca am ai secolului alXIAlea, 
or fi putut să le cadă pradă uneori). 

KAM 


EDITim 

“PUNCTC CAADINAIC 


B. U. O. Sucursala SIBIU 
Cont or. 4072996517509 


Colegiul redacţional: Gabricl Consiantinescu, redactor - ţef; 
Demostene AM)RONESCU, Marcel PETR1SOR 
RăzvaB CODRESCU, Constantin IORGULESCU 
loan NISTOR 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109 

Secretar de redacţie telefon 092/422530 , 


Tehnoredactare computerizată 

"PUNCTC CARDINAL?' 


“UtoACi- SR.l 
Pnnting Cotnpany