Puncte Cardinale anul III, nr. 3 (27), martie 1993 alb

final III, 
tir. 3/27 

martie 

1993 

16 pagini - 60 Ici 


B* pune le 

CA* Din ALE 


gi intrând îngerul la ea, a zis: '(Bucură-te, 
ceea ce eşti plină de Har > (Domnul este cu tine. 
Binecuvântată eşti tu între femei'. 


DISTINCŢII NECESARE 


L ăsând gluma la o parte, e re¬ 
gretabil că la noi nimeni nu 
se osteneşte să delimiteze, 
mai ales pentru tânăra generaţie, patri¬ 
otismul şi naţionalismul de populîsm 
şi şovinism. Din raţiuni felurite, în 
funcţie de "spatele" politic ocult pe 
care mizează, toate fronturile noastre 
politice contribuie la întreţinerea 
confuziei generale în această privinţă. 
Iar asta nu face decât să sporească 
haosul pseudo-democratic al societăţii 
româneşti. 

Sigur că faţă de ţară şi de 
napune avem sentimente şi datorii. 
Dar dacă ele nu sunt corect cunoscute 
şi canalizate, atunci devin fie zadarni¬ 
ce, fie chiar păgubitoare. Căci dema¬ 
gogia ne pândeşte la tot pasul, deghi¬ 
zat în fel de fel de câini cu covrigi în 
coadă... 

Patriotismul şi naţiona¬ 
lismul, luate în sine, sunt două ati- 


indiferent de originea etnică a indivi¬ 
dului. 

Naţionalismul e mai mult de¬ 
cât atât El este o realitate organică de 
sânge şi suflet,apartenenţa obiectivă, 
prin naştere, la un neam, la o naţiune. 
Or neamul, naţiunea este ceva cu ca¬ 
racter absolut. Patria ţi-o poţi schim¬ 
ba, dar identitatea etnică nu. Cu nea¬ 
mul le naşti şi mori, purtându-1 pretu¬ 
tindeni în fiinţa ta. Ba te şi înveşni- 
ceşti cu neamul, căci există, după în¬ 
văţătura apostolică, şi o "judecată a 
neamurilor”. Naponalismul e comuni¬ 
tatea de iubire a indivizilor de acelaşi 
sânge; viaţa îi poate iâzlep, dar ei ţin 
genetic laolaltă. Adevăratul naponalist 
apără, în mod firesc, fiinţa şi geniul 
neamului său, respectând însă şi fiinţa 
sau geniul altor neamuri, câtă vreme 
şi acelea procedează la fel. în napona- 
l ; sm primează valorile morale şi spiri¬ 
tuale, singurele ce pot eterniza un 
neam. Iar omenirea c chemată să fie 
unitate în diversitate, armonie firească 
a naponalismelor creatoare, alcătuire 
simfonică de note specifice. A te rupe 
din comunitatea de iubire a neamului 
tău,neglijându-l sau chiar renegându-1, 
este o formă de perversiune, de "ieşire 
din fire", din păcate destul de răspân¬ 
dită astăzi, pe fondul unei lumi masiv 
pervertite. Adevăratul naponalist se 
identifică total, până la sacrificiul de 
sine, cu tot ce ţine de neamul său; 
chiar legătura lui cu patria este mult 
mai intimă. El se întemeiază nu pe 
simplul bun-simţ, ci pe iubire necon- 
diponată. Pentru el: ubi patria ibi 
bene. Patriotul, bunăoară, este doar 
"român relativ" (şi poate să nici nu fie 
român de sânge), în vreme ce napona- 
listul, vorba lui Petre Ţuţea, este 
"român absolut". 

Populismul şi şovinismul 
sunt atitudini negative, fundamental 
demagogice; ele sunt expresia unei su¬ 
ficienţe primitive în înţelegerea viepi 
comunităţilor naponale. Populismul 
este, la nivelul de jos, o formă de ne- 


EDITORIAL 


tudini pozitive, din nefericire tot mai 
rare în lumea de azi. Cel dintâi, rapor- 
tându-se la realitatea spaţială a patriei, 
înseamnă corectitudine şi fidelitate fa¬ 
ţă de aceasta. "A fi bun patriot în¬ 
seamnă a-p apăra patria şi a contribui, 
cu posibilităţile tale, la propăşirea ei. 
In fond, binele patriei este şi binele 
tău. Dar patria are un caracter relativ, 
Dacă vrei, p-o pop schimba (ubi bene 
ibi patria). Eu pol, bunăoară, să emi¬ 
grez în Franţa, să mă identific cu des¬ 
tinul ei şi să mă pori acolo ca şi când 
aş fi francez. Francez nu pot fi, dar 
bun francez da. Sau pot fi evreu — 
ca N. Steinhardt, să zicem — şi să tr㬠
iesc în România ca bun român, adică 
în slujba patriei adoptive, iar nu împo¬ 
triva ei. La baza patriotismului stă, 
înainte de toate, bunul simţ. Lipsa de 
patriotism este o formă de nesimţire, 


+ Un sfânt al subterane lor 

comuniste: VALERIU GAFENCU 

♦ Masoneria în actualitate 


(con tinuare în p agina 2) 


«Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde vad că vor 
întâmpina rezistenţa mare, se opresc şi lucrează cu o rabdare 
seculara spre a surpa încet încet, temeliile puterilor ce li se 
pun împotrivă. Puterea lor în ţările ocupate e blanda, dar 
plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, m ţările 
cucerite, la început sunt’ plini de îngrijire pentru binele 
cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pana ajung 


♦ Ispita "aflărilor 

în treabă" 

♦ Evreii în România (8) 













înviatul domnului Iosif Sava 
la "Serata muzicală TV" de duminică 
14 februarie a.c. a fost tot domnul 
Andrei Pleşu. Spun tot domnul Andrei 
Pleşu deoarece distinsul cărturar a fost 
oaspete al aceleiaşi emisiuni, pe care, 
din păcate, eu nu am urmărit-o, şi cu 
o săptămâna în urmă. Mi s-a relaat că 
atunci spusese lucruri extrem de inte¬ 
resante. Nu mă îndoiesc. De altfel, lu¬ 
cruri extrem de interesante a spus şi 
de daa aceasa dar, iarăşi, şi de daa 


sunt prea multe "certitudini"; proble¬ 
mele se rezolvă, toate, cu aceeaşi 
ecuaţie, necunoscutele sunt, toate de 
acelaşi grad, pe acelaşi plan... Un 
marxist este un om cu o mie de certi¬ 
tudini... Pentru el istoria se rezolvă în 
câteva formule simple.care explică tot, 
satisfac orice curioziate, preîntâmpină 
orice controversă. Tradiţionalul, im¬ 
previzibilul, ireductibilul — toate aces¬ 
te forţe obscure şi peste putin(ă cate 
fac istoria unei ţii să se deosebească 
net de istoria altei ţări - pentru un fe¬ 
ricit marxist nu există... Pentru uri 
participant la mentaliatea francmaso¬ 
nică nu există enigmă, după cum nu 
există destin. Toate se pot prevedea, 
toate se pot explica; toate şi pentru 
oricine. Nu mai e nevoie de efort, de 
inegaliate, de inteligentă deci — căci 
schema e Ia îndemâna oricui. învaţă 
un simbol în plus, şi ai în(eles Evul 
Mediu. Citeşti un volum din "Capita- 
lul" lui Marx şi ai înţeles feudalismul. 
Plăteşti încă o taxă la Lojă şi înveţi 
un al doilea simbol; înţelegi atunci 
misterul secolului al XVIII-lea. Citeşti 
un al doilea volum din "Capitalul" — 
şi înţelegi Revoluţia franceză». 

Am abuzat de acest lung ciat 
pentru că el caracterizează cum nu se 
poate mai bine "intelectualiatea de tip 
nou", formată în România, după în¬ 
scăunarea comuniştilor la putere, nu 
pentru a continua, ci pentru a înlocui 
vechea intelectualiate românească 
considerată a fi "burgheză", "putredă" 
şi "decadentă". Sieşi suficientă, fără 
probleme şi fără complexe, incapabilă 
să spargă şabloanele gândirii în care 
s-a format, această intelectualitate "de 
tip nou" nu putea genera şi nici nu a 
generat dizidentă. Mişcarea de dizi- 
denţă a apărut acolo unde a existat o 
intelectualitate autentică, vizionară şi 
mai ales neoportunistă, căci oportunis¬ 
tul nu este capabil de gesturi eroice. 
Or, noi am cam dus lipsă de o aseme¬ 
nea intelectualitate. 


zentată. Şi explica acest lucru atât 
prin conformismul funciar al poporu¬ 
lui român, cât şi prin firea băşcălioasă 
a românului. Desigur, este o explicaţie 
ce poate fi luată în consideraţie. Dar 
nu e numai atât. Inexistenţa sau slăbi¬ 
ciunea mişcării de dizidentă din 
România nu poate fi explicată numai 
prin "capul plecat" al românului sau 
prin înclinaţia lui de a fi băşcălios. 
Mai există şi o altă explicaţie pe care, 
de altfel, domnul Pleşu a amintit-o. A 
amintit-o numai, fără să o dezvolte în¬ 
să Este vorba de lipsa unei tradiţii 
intelectuale în mişcarea comunistă din 
România sau, altcum spus, nepartici- 
parea intelectualităţii autentice ro¬ 
mâneşti la edificarea sistemului comu¬ 
nist. Intr-adevăr, mişcarea comunistă 
din România a fost lipsită de elite in¬ 
telectuale şi atunci când sistemul s-a 
înstăpânit, la noi în ţară, prin forţă a 
făcut-o fără intelectuali şi împotriva 
intelectualilor. De altfel, între aceste 
două tabere (intelectuali şi comunişti) 
aversiunea a fost reciprocă. Intelectua¬ 
lul român (mă refer la cel autentic) a 
fost funciar anticomunist, iar comunis¬ 
mul, este ştiut, a avut, dintotdeauna, 
idiosincrasie fătă de intelectualitate. 
Iată de ce, atunci când s-au simţit st㬠
pâni pe situaţie, comuniştii au fost ne¬ 
cruţători cu intelectualii. Din acest 
punct de vedere, României i s-a apli¬ 
cat, din raţiuni pe care nu le vom dis¬ 
cuta acum, un tratament special. La 
noi, spre deosebire de ceea ce s-a în¬ 
tâmplat în ţările vecine cotropite şi ele 
de comunism, a fost reprimată brutal 
nu numai intelectualitatea matură, ac¬ 
tivă înregimentată sau nu în diferite 
partide sau orientări politice, ci şi 
mlădiţele acesteia, intelectualitatea 
tânără, în formare, cea care, într-o 
evoluţie normală, ar fi asigurat conti¬ 
nuitatea unei mişcări intelectuale de 
excepţie. Să nu uităm că în România, 
în 1948, au fost arestaţi, numai în de¬ 
curs de câteva luni, peste 4000 de stu¬ 
denţi. Iar dacă punem Ia socoteală şi 
celelalte câteva mii, arestaţi în anii 
imediat următori, aturfci ne putem da 


seama de proporţiile acestui adevărat 
holocaust în această perioadă a fost 
lichidată practic, într-un mod bestial 
(să ne amintim numai de "fenomenul 
Piteşti" necunoscut de nici o altă ţară 
din estul comunist), aproape întreaga 
elită a intelectualităţii tinere, de for¬ 
maţie "burgheză", cei care, în perioa¬ 
da următoare, urmau să fie "stâlpi ai 
societăţii". 

Concomitent cu această ac¬ 
ţiune criminală, noii stăpâni au purces 
la pregătirea şi formarea unei intelec¬ 
tualităţi proprii, "de tip nou", care să-i 
fie credincioasă şi să-i servească inte¬ 
resele. începând încă din 1946, ele¬ 
mente "sănătoase", necontaminate 
încă de idei şi concepţii "burgheze", 
au fost minuţios verificate, selectate şi 
trimise să studieze în Marea Uniune 
Sovietică, iar în 1948, şcoala rom⬠
nească a fost în aşa fel reformată şi 
reorganizată încât să nu poată produce 
decât "intelectuali de tip nou", rupţi 
complet de tradiţie şi de valorile culti¬ 
vate de înaintaşi,plafonaţi,fără orizon¬ 
turi sau cu orizonturi foarte înguste. 
Acestui tip de intelectualitate de for¬ 
maţie vulgar marxistă, i se potriveşte 
perfect caracterizarea pe care Mircea 
Eliade o făcea, în 1934, intelectualului 
cu aşa numita,de el,"mentalitate franc¬ 
masonică", al cărui reprezentant tipic 
e marxistul. Iată ce scrie el în eseul 
intitulat "Mentalitatea francmasoni¬ 
că",publicat în volumul de eseuri 
"Oceanografie": «...e uimitor cât de 
mulţi intelectuali judecă lumea, spi¬ 
ritul şi istoria cu o asemenea mentali¬ 
tate francmasonică. Pe care aş putea-o 
rezuma astfel: fel simplist de a vedea 
lucrurile, criterii abstracte în judecarea 
istoriei. Un marxist, de pildă exempli¬ 
fică de minune mentalitatea aceasta 
francmasonică. Pentru un marxist, toa¬ 
te lucrurile sunt clare, toată istoria 
este un joc de forţe economice, rigide, 
simpliste până la absurd, abstracte p⬠
nă la confuzie.Cu un marxist nu poţi 
discuta.Cu nici un intelectual de for¬ 
maţie "francmasonică" nu poţi discuta. 
In capul lui e prea multă "lumină", 


PE MARGINEA 
UNEI EMISIUNI 
TELEVIZATE 


aceasta nu am urmărit decât partea a 
doua a emisiunii deoarece, nefiind a- 
nunţată în programul TV, am căzut pe 
ea cu totul din întâmplare. Nu mă nu¬ 
măr printre aceia care văd, neapărat, 
la tot pasul numai scenarii şi numai 
acţiuni de dezinformare, dar mi se pa¬ 
re nefiresc ca apariţia într-o emisiune 
televizată a unei personalităţi ca aceea 
a domnului Andrei Pleşu să fie trecută 
sub tăcere. Sunt sigur că dacă ea ar fi 
fost anunţată din timp, mulţi telespec¬ 
tatori ar fi renunţat la banalităţile 
transmise pe programul 1 sau la alte 
îndeletniciri duminicale şi ar fi comu¬ 
tat televizorul pe programul 2. Să fie 
numai o scăpare a celor care redactea¬ 
ză «Panoramicul TV»? S-ar putea. 

Dar să revenim la emisiunea 
propriu-zisă. Pentru că, aşa cum am 
amintit, nu ain urmărit-o de la înce¬ 
put, a trebuit să treacă un timp până 
să mă dumiresc despre ce este vorba. 
Din dialogul celor doi interlocutori am 
înţeles, într-un târziu, că tema pusă în 
discuţie era "Rolul intelectualului în 
societate" sau cam aşa ceva. Eu am 
intrai pe recepţie tocmai în momentul 
în care domnul Pleşu făcea aprecieri 
în legătură cu deosebirile de compor¬ 
tament faţă de sistem ale intelectuali¬ 
lor din diferitele [ări europene din 
fostul bloc comunist. Spunea domnia- 
sa că, spre deosebire de ceea ce a fost 
în Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria 
de exemplu, mişcarea de dizidenţă din 
România a fost aproape inexistentă 
sau, în orice caz, mult mai slab repre¬ 


Demostene Andronescu 


calizării paranoice a conştiinţei etnice. 


(urmare din pagina 1) 


Şovinismul este caricatura biologizan- 
tă a naţionalismului, ducând nu la in¬ 
tegrare specifică în concertul univer¬ 
sal, ci la izolaţionism agresiv, genera¬ 
tor de permanente şi sterpe tensiuni 
interetnice. în el primează, se înţe¬ 
lege, valorile şi interesele materiale. 
Este stadiul sălbatic al afirmării de si¬ 
ne, un fel de mentalitate tribală, de 
comună primitivă. De pildă aşa cum 
ar vrea s-o impună astăzi la noi un 
C.V. Tudor sau un Gh. Funar... 

Să nu ne speriem deci de a fi 
naţionalişti şi să nu pregetăm de a fi 
patrioţi. Dar să nu admitem, sub nici 
o formă, populismul ieftin sau şovi¬ 
nismul animalic. Să trăim călăuziţi db 
iubire şi de bun-simţ, iar nu de ură şi 
minciună. Şi mai ales să nu ne lăsăm 
înşelaţi, în această nouă "eră a ticălo¬ 
şilor", de lupii îmbrăcaţi în piei de 
oaie! 


condiţionată mulţumire de sine a unui 
popor, de instinct gregar al comunit㬠
ţii. Oricât de rău ai fi, eu te văd bun, 
pentru că eşti de-al meu! La nivelul 
de sus această atitudine devine dema¬ 
gogie politicianistă, strategie abjectă 
de obţinere a adeziunii "maselor popu¬ 
lare" prin indecentă linguşire. Prin ur¬ 
mare, populismul (pe care d-1 Everac, 
iată, ni-l aminteşte în toată oroarea 
lui, parcă luându-se la întrecere cu 
preşedintele Iliescu) este cea mai ordi¬ 
nară formă de mistificare laudativă 
din viaţa unui popor, ncavând la bază 
nici măcar iluzia, ci de-a dreptul 
minciuna. 

în fine, şovinismul (rasismul, 
xenofobia) este o formă denaturată de 
naţionalism (adesea conjugat demago¬ 
gic cu populismul) sau mai bine zis 
un pseudo-naţionalism, întemeia! nu 
atât pe iubirea faţă de propriul neam, 
cât pe ura faţă de alte neamuri; o ură 
oarbă, viscerală, efect grotesc al radi- 


rlîwuuivlrniî. 


Jnylifrnwrţ 


Muf. nmidU/*c 
AVi ţVţjePrţyt-" 
•wniftrflrm,- 






IE&zwn GOMiSSCîJ 


























siuni 


pag. 3 


Sunt doua mii cincisutc de 
' » ?.. " ani de când, luplându-se aprig, gene- 

Tî-îN ralul roman Gaius Marcius învinge 
II J ) pe volsci,cucereşte ceiatea Conpli.de 

" i unde capâiă numele de Coriolanus, 

" ■ cu care a şi rămas în istorie. întors 

/ Ţ-f de la Roma intră în conflict cu ple¬ 
bea. Cum democraţia sclavagistă, a 
] I acelor vremuri, prezenta ciudate ase- 
4 •*■*- mănări cu democraţia originală,pe ca- 

" ' re o cunoaştem (cea care-i face pe ti- 

IX TjT ncri să-şi ia lumea în cap) tot aşa s-a 
I j*V\] întâmplat şi atunci, Coriolanus e ne- 
J [ voit să părăsească ţara şi să se refu¬ 

gieze la cei pe care, nu cu mult îna¬ 
inte îi învinsese. Volscii îl primesc şi, 
rccunoscându-i meritele, îl numesc 
comandant. în fruntea armatei lor 
asediază Roma. în acel moment de 
. grea cumpănă pentru patria sa îi ies 

j [ înainte mama şi soţia cu copiii. Ar- 

I j gumentele lor îl înduplecă. El ridică 

X*- asediul şi se retrage renunţând la glo- 
V ria personală, condamnându-se astfel 

A i la surghiun. Dragostea, datoria faţă 
i de patrie s-a dovedit mai puternică 
decât ura împotriva celor care l-au 
alungat, mai puternică decât orice 
■ v ambiţie, decât orice simţământ egoisL 

\J) Istoricii din antichitate aveau grijă să 

rX. relateze corect evenimentele dar şi să 

; «*■*• ^ scoată în relief, spre pildă, faptele de 

__ eroism şi să condamne, cu oroare, 

7a\ trădarea de patrie. 

Tot cam pe atunci, armatele 
J( t\ persane invadau Grecia. Regele spar- 

* tan Leonida a primit sarcina să apere 

strâmtoarea Termopile şi a făcut-o cu 
succes împotriva imensei armate in¬ 
vadatoare, până când un trădător a 
4 t condus trupele persane, pe cărări de 

[ y , munte, astfel ca să cadă în spatele 

nr apărătorilor. Situaţia fiind disperată, 

1 j regele a dat drumul trupelor ce apar- 

J.L ţineau altor cetăţi şi păstrându-şi cu 

sine doar pe cei trei sute de spartani, 
X Ţrît au rămas, au luptat şi au murit până 

1 kV' la unul. Istoria le consemnează nu- 

j mele cu cinste. Vitejia şi statornicia 

>-r lor, şi după două mii de ani, e dală 

——. drept pildă. în schimb numele trădă- 

jf\\ torului, Ephialte, e pomenit cu oroa- 

F re, el devenind sinonim cu vânzător 

JS. o\, (j e frate. 

Trădători şi trădări au exis¬ 
ei rr~v\ tat, din păcate, în toate timpurile. Dar 
11 ) ) ce s-a schimbat, de-a lungul timpului, 

j ţn rău, este atitudinea faţă de acest 

act de murdărie sufletească. 

La noi, în timpul primului 
/ty\ război mondial, după înfrângerile su- 
' j !—\\ ferile dc 31,11313 română, nu atât dato- 

. ASk ' rită superiorităţii inamicului, cât lip- 
, sei dc ajutor din partea aliatului rus, 
*"1 fT V cel care mereu ne-a râvnii teritoriul, 
1 L colonelul Sturza, convins că orice 

XL, apropiere a noastră de Rusia este o 

a greşală, îşi părăseşte postul de pe 

7ÂS. front şi dezertează la inamic. Este ju- 

/Za\ decât şi condamnat ca trădător. După 
j Jf \\ j douăzeci şi cinci de ani, România fi- 

*- —' ind aliată Germaniei şi luptând pe 

frontul din răsărit, colonelul Sturza îndrăzneşte să 
ceară să i se îngăduie să revină în ţară. Dar mareşa¬ 
lul Antonescu, neînduplecat în probleme de onoare 
militară, răspunde lapidar "Trădătorul rămâne trăd㬠
tor". După 23 august 1944, după instalarea la putere 
a regimului comunist, dar mat ales după distrugerea 
fostei clase conducătoare, prin surghiun şi extermina¬ 
re, optica privind trădătorii şi trădarea, la noi, a sufe¬ 
rit o ciudată,de necrezut,modificare. Câteva exemple: 

în 1940 armata sovietică invadează 
Basarabia şi Bucovina de Nord. în anul următor, 
când se retrage din faţa armatei germane, împreună 
cu ea pleacă şi cetăţeanul Saşa Bardenco. Acesta în 
perioada războiului, "luptă" pe calea undelor, e crai¬ 
nic la Radio Moscova, aruncând zilnic invective la 
adresa României şi armatei sale. După ocuparea ţării 
dc către trupele sovietice revine şi e instalat în 
posturi înalte, în ierarhia de partid şi de stal, rebote- 


zal fiind. Alexandru Bîrlădeanu. Nici după căderea 
clanului Ceauşescu nu a ezitat să ocupe una din cele 
mai înalte funcţii în ierarhia ţării pe care cu atâta 
osârdie a trădat-o şi a batjocorit-o. 

în anii 1943-1944, prin lagărele de români 
căzuţi prizonieri în URSS, umbla o echipă în frunte 
cu Ana Pauker şi Emst Neulănder (Valter Roman) 
care încercau să-i convingă pe soldaţii şi ofiţerii 
aflaţi în captivitate să se înscrie în divizia de "vo¬ 
luntari" Tudor Vladimirescu şi să lupte împotriva 
propriei lor patrii, împotriva fraţilor lor. Şi unii, spre 
dezonoarea lor, au făcut-o, participând alături de Ar¬ 
mata Roşie la instaurarea regimului comunist în 
România. De atunci trădarea de neam şi de ţară a 
fost încurajată, a fost ridicată la rangul de virtute şi 
a devenit instituţie. Numai aşa se explică cum un re¬ 
gim politic criminal, pus în slujba unor interese str㬠
ine, a putut să dăinuie timp de cinci decenii şi chiar 
să se bucure de "onorabilitate" în relaţiile cu demo¬ 
craţiile occidentale. Dar, dacă grav este faptul că din 
mijlocul poporului român a putut fi recrutat un nu¬ 
mi mare, mult prea mare, de unelte care s-au pus în 
slujba trădării, mult mai gravă este incapacitatea de 
care dă dovadă în prezent societatea românească de 
a lua o atitudine fermă faţă de actele de trădare care 
au provocat dezastrul ţării. 

Trecerea sub tăcere a trădărilor şi necon- 
damnarea, nici chiar morală, a trădătorilor, este dova¬ 
da, dacă mai era nevoie, a nevolniciei noastre. Petre 
Roman, fiul lui Valter Roman şi Adrian Severin, ne¬ 
potul Anei Pauker, au fost în cele mai înalte posturi 
de conducere ale ţării şi le pretind în continuare. îşi 
imaginează cineva că fiii şi nepoţii lui Hitler, 
Himmler sau GOring ar putea să aspire la înalte dem- 




- - 

nităţi publice în Germania? Să nu fim însă greşit în¬ 
ţeleşi. Nu suntem, adepţii concepţiei pusă în practică 
de comunişti, conform căreia copiii trebuie să pl㬠
tească păcatele părinţilor. Dimpotrivă, ca unii care 
am suferit de pe urma acestei concepţii, o respingem. 
Dar când părinţii fac parte din categoria celor care au 
crucificat o ţară întreagă, când li s-a prelins pe mâini 
sângele a sute de mii de români de a căror asasinare 
sunt mai vinovaţi decât cei care au apăsat pe trăgaci, 
urmaşilor acestor criminali li se poate pretinde un 
minimum de decenţă. Dar nu, lozinca lor este: Fără 
nici o decenţă!". 

Recent, într-o intervenţie televizată, l-am 
auzit pe senatorul Vasile Văcaru, munindu-l pe Liviu 
Turcu, ofiţer de securitate fugit în Statele Unite 
"trădător de ţară". Din punctul său de vedere ca şi 
din punctul de vedere al partidului pe care-1 repre¬ 
zintă, senatorul FDSN are dreptate. Din punctul de 
vedere al valorilor permanente ale neamului rom⬠
nesc, domnia sa comite însă o gravă greşală Liviu 
Turcu nu a devenit “trădător de ţară" în momentul 
când a fugit în Statele Unite, ci în clipa în care a 
intrat în Securitate, în clipa în care a început să ser¬ 
vească partidul comunisL 

La noi în ţară, Securitatea a fost o instituţie 
de inspiraţie străină, creată şi condusă la vârf de str㬠
ini şi care, pe lot parcursul existenţei, a servit numai 
interese străine. A vorbi despre o Securitate pusă în 
slujba ţării este o amară ifonie.Care ţară? Ceea ce s-a 
chemat Republica Populară Română sau Republica 
Socialistă România nu a fost decât o provincie a Im¬ 
periului Comunist, administrată prin delegaţie de o 
bandă de agenţi puşi în funcţie de conducerea centra¬ 
lă de la Moscova. Iar Securitatea, dejistâ şi ceauşistă, 
a fost totdeauna împănată cu "consilieri" străini şi a 
funcţionat ca ramură a serviciilor secrete sovietice, 
integrată şi subordonată. în ţară ea a avut rolul de 
oprimare şi supraveghere. Dintre activităţile externe 
care i se cunosc a fost şi aceea de a transporta aurul 
şi valuta din ţară şi a le depune în conturi secrete la 
locuri sigure. O instituţie ce se ocupă cu punerea la 
păstrare a banilor starşi de la un popor înşelat, înfo¬ 
metat, epuizat fizic şi moral, nu poate, decât cinic, 
pretinde că aparţine poporului. A-l considera pe 
Liviu Turcu trădător de ţară înseamnă a considera că 


el a fost, cândva, în slujba ţării. Dar el a trecui de la 
KGB la CIA. Aşadar, după ce a trădai ţara intrind în 
slujba Securităţii şi implicit a KGB-ului, Liviu Turcu 
a trădat Securitatea şi KGB-ul, nu ţara. în faţa jocu¬ 
lui intereselor pecuniare, mai mult decât al convinge¬ 
rilor, practicat de spioni profesionişti ca Liviu Turcu 
sau Ion Pacepa, nu văd ce l-a putut afecta pe un ro¬ 
mân şi încă parlamentar, decât doar dacă se conside¬ 
ră şi dofnnia sa cetăţean al hiperspaţiului ce se 
cheamă KGB. 


Am asistat într-o viaţă de om, la ridicarea, 
extinderea, apogeul şi decăderea comunismului. Bi¬ 
lanţul său? Milioane de asasinaţi, zeci de milioane de 
schingiuiţi, sute de milioane de traumatizaţi. Minciu¬ 
nă, fals, înşelătorie, tortură, crimă. Şi totul într-o 
splendidă, cinică, regizare. Arhivele KGB, Stazi, Se¬ 
curitate etc., sunt documente ale împărăţiei lui Satan 
pe pământ Nimic din ce-i imoral, nedrept josnic n-a 
fost lăsat nefolosit, niciunul dintre instinctele infe¬ 
rioare ale omului n-a rămas necultivat. Prostia, frica, 
laşitatea, au fost ridicate "pe cele mai înalte culmi" 
ale nemerniciei. Şi totuşi, toată construcţia aceasta, 
cu atâta migală şi trudă ridicată, s-a prăbuşit. Resur¬ 
sele răului, inepuizabile, n-au mai fost de ajuns. "Cea 
mai avansată ştiinţă",marxism-leninismul, s-a surpat 
în pulbere, miile de personalităţi universitare, cei ce 
au slujit atâţia ani comunismul, această zeitate a min¬ 
ciunii, perversităţii şi cinismului, se întreabă, cu reală 
sau prefăcută uimire: cum a fost posibil? 

Cum a fost posibil ca o întreagă clasă socia¬ 
lă, care şi-a câştigat pâinea cinstit, totdeauna, să fie 
prostită în aşa hal, de reprezentanţii ei, încât să crea¬ 
dă că e îndreptăţită să conducă întreaga societate, că 
i se cuvine, şi chiar poate deveni, "forţa conducătoa¬ 
re"? Cum a putut să i se anihileze dreapta judecată, 
obişnuita modestie, cunoscutul său bun simţ? Decât 
printr-o organizată înşelăciune, printr-o perfidă, mon¬ 
struoasă trădare. în vechime oamenii preţuiau virtu¬ 
tea. Trădarea era un caz izolat Hristos, Dumnezeu 
întrupat în om, a putut fi vândut de un singur trăd㬠
tor. Dar după ce învăţătura Lui s-a răspândit şi CU¬ 
VÂNTUL putea fi sprijin oricui, pentru ca să poată 
lupta cu ea, trădarea a trebuit să se organizeze. Tr㬠
dătorii se alegeau din timp, după slăbiciuni omeneşti, 

erau educaţi în "onorabile societăţi", în loji secrete, 

până deveneau apţi; apoi plasaţi în marile posturi de 
conducere, puteau realiza marile trădări. Numai astfel 
a fost posibil ca "ideologia clasei muncitoare" căreia 
i s-au ataşat, cu sinceritate, destui oameni cu suflet 
curat, cea care promitea belşugul şi eliberarea de ori¬ 
ce constrângere, să devină, odată aplicată, campioana 
foamei şi a represiunii. Numai diversele masonerii şi 
societăţi secrete au putut creşte şi livra omenirii 
monştii cunoscuţi sub numele de Troţki, Lenin, 
Dzerjinski, Stalin. 

Cum a fost posibil ca zeci de ani împărăţia 
crimei, întinsă peste o bună parte a globului să se 
bucure de onorabilitate? Nu ştiau la sfârşitul anului 
1934, când după eforturile deosebite ale lui Nicolae 
Titulescu, URSS era primită în Liga Naţiunilor, pe 
cine primesc? Nu trecuseră decât puţini ani din 1929, 
"anul marii cotituri" şi cei asasinaţi ca şi cei sortiţi 
morţii în imensitatea gulagului, se numărau cu mi¬ 
lioanele? Inventatorii sistemului concentraţionar lu¬ 
crau sârguincios, îl perfecţionau, îl completau dar, 
ciudat, cum de nu se ştia nimic? Diplomaţii lumu 
"civilizate" tăceau. Cum de n-au bănuit, după desco¬ 
perirea gropilor de la Katin, în 1943, unde zăceau ca¬ 
davrele ofiţerilor polonezi, toţi împuşcaţi în ceafă, ce 
soartă aşteaptă partea Europei oferită "sferei de in¬ 
fluenţă” sovietică? . 

Crimele, schingiuirile a milioane şt milioane 
de oameni, trecute sub tăcere, sunt şi rămân o trădare 
a principiilor morale ale lumii, a dreptăţii lui Dumne¬ 
zeu, dar azi nimeni nu se mai înfioară;sunt cifre sta¬ 
tistice, eufemisme. Un fir trădător străbate lumea şi 
cei ce-I ştiu se fac a nu-I observa. El se ţese subteran 
apărând la suprafaţă doar din când în când:...Teheran, 
Moscova, Ialta, Malta... Practicată la nivel înalt, de 
la o vreme, ni se pare firesc ca trădarea de ţară a lui 
Saşa Bardenco să fie răsplătită cu un scaun în Aca¬ 
demie pentru Alexandru Bîrlădeanu şt Uviu Turcu să 
fie declarat trădător doar când s-a transferat de la 
KGB la CIA şi nu atunci când şi-a trădat neamul lu¬ 
crând pentra securitate, nici când şi-a trădat ţara 
lucrfnd pentru KGB.Însâşi.cuvimele au fost trădate. 

Ne rămâne CUVÂNTUL. 














P«fi- 4 PUNCTE CARDINALE 


Pro 


înainte de a fi o deter¬ 
minare geografică, Europa es¬ 
te o entitate spirituală. Cele 
două milenii de cultură şi civi¬ 
lizaţie creştină pe care naţiu¬ 
nile europene le-au străbătut 
împreună îndreptăţesc această 
afirmaţie. Ceea ce se petrece 
însă astăzi în Jugoslavia pare 
să iasă din ramele acestei în¬ 
ţelegeri. Crime de cruzimea 
celor înfăptuite numai în răz¬ 
boaiele religioase, violuri, în 
proporţie de masă, săvârşite 
nu din porniri animalice dez¬ 
lănţuite, ci ca o acţiune deli¬ 
berată, motivată politic, cu 
scopul de a desfiinţa puritatea 
biologică şi morală a unei în¬ 
tregi etnii, înfometarea preme¬ 
ditată a sute de mii de oameni, 
distrugerea unor bunuri mate¬ 
riale şi de cultură din vrăj¬ 
măşie faţa de cei ce le-au 
creat şi le deţin. Şi toate aces¬ 
tea sub privirile indiferente ale 


lumii occidentale căreia presa, 
radioul şi televiziunea îi pun 
la dispoziţie, din belşug, infor¬ 
maţii amănunţite despre ce se 
petrece în Jugoslavia. Cum în¬ 
să tragedia pe care o trăiesc 
popoarele din acest nefericit 
colţ al Europei se consumă în 
paralel cu efortul guvernelor 
ţărilor din Comunitatea Eu¬ 
ropeană pentru o cât mai 
grabnică integrare politică, 
după un plan confecţionat în 
aceleaşi laboratoare şi retorte 
în care a fost confecţionat şi 
statul jugoslav, puţină istorie 
poate fi utilă. 

Statul jugoslav a fost o 
creaţie artificială a învingăto¬ 
rilor din primul război mon¬ 
dial care au înţeles să recom¬ 
penseze în felul acesta contri¬ 
buţia Serbiei la înfrângerea 
Puterilor Centrale. De altfel, 
caracterul hibrid al acestei noi 
formaţiuni statale se vădeşte 


chiar în denumirea pe care a 
adoptat-o la 1 decembrie 
1918, când a luat fiinţă: Re¬ 
gatul Sârbilor, Croaţilor şi 
Slovenilor. (Denumirea de 
Jugoslavia va fi inventată abia 
un deceniu mai târziu, în oc¬ 
tombrie 1929). 

Din capul locului, o 
precizare spre a se evita com¬ 
paraţii eronate. Nici o asem㬠
nare între acest stat creat la 
masa verde a Conferinţei de 
pace de la Paris, fără o con¬ 
sultare prealabilă a provincii¬ 
lor ce au fost încorporate în 
Regatul Serbiei şi România 
Reîntregită, născută nu prin- 
tr-un act de anexiune, ci prin 
voinţa liber exprimată a po¬ 
pulaţiilor din provinciile care 
s-au alipit Regatului României. 
O reîntregire înfăptuită în ma¬ 
re măsură împotriva vederilor 
celor care au dictat condiţiile 
păcii semnate în 1919. 


SÂRBII. etnia principala din conglomeratul 
jugoslav, au venit în regiunea pe care o populează 
astăzi de pe malurile Niprului în secolul 7. In secolul 
9 s-au creştinat. Până în secolul 12 s-au aflgt suc¬ 
cesiv sub influenţa bizantinilor şi bulgarilor. In anul 
1189 conducătorul local Ştefan Nemanja proclamă 
independenţa ţării şi îşi ia titlul de voievod, înteme¬ 
ind o dinastie care va dăiniu până în secolul 14. Fiul 
său Ştefan primeşte în 1217 titlul de rege de la 
Roma. Doi ani mai târziu, cu aprobarea Constantino- 
polului, ia fiinţă o arhiepiscopie sârbească inde¬ 
pendentă. De atunci până astăzi, clerul ortodox con¬ 
stituie principalul suport al naţionalismului sârbesc. 
Sub domnia lui Ştefan Duşan (1331-1355) Serbia cu¬ 
noaşte expansiunea teritorială maximă, in anul 1345 
el se proclamă "împărat al sârbilor şi grecilor" şi este 
îpcoronat la Skopje de propriul său patriarh. Urmaşii 
săi vor pierde însă preponderenţa în regiune, iar cu¬ 
ceririle otomane din ^Peninsula Balcanică vor pune 
capăt independenţei. In anul 1389 sârbii suferă o ni¬ 
micitoare înfrângere la Câmpia Mierlei, iar, la puţin 
timp după cucerirea Constantinopolului, în anul 1459, 
Serbia devine provincie turcească. 

Pentru a-şi consolida dominaţia asupra pro¬ 
vinciei proaspăt cucerite, turcii au procedat la is- 
lamizarea forţată a păturii conducătoare. Cei care au 
refuzat să se convertească la mahomedanism au fost 
exterminaţi. Pentru a-şi păstra credipţa, o parte din 
populaţie s-a refugiat spre Ungaria. In locul sârbilor 
refugiaţi vor pătrunde, din sud, albanezi. Aşa se ex¬ 
plică faptul că astăzi regiunea Kosovo, leagănul na¬ 
ţiunii sârbe, este locuită intr-o covârşitoare majoritate 
de albanezi. 

In decursul timpului, din rândul ţărănimii 
sârbe s-a selecţionat o nouă pătură conducătoare care 
s-a consQlidal în paralel cu decadenta Imperiului 
Otoman. In anul 1804 Gheorghe Karagheorghevid se 
proclamă principe al Serbiei. Autoritatea sa este însă 
contestată de conducătorul unei alte familii din noua 
aristocraţie sârbă, Miloş Obrenovid. In anul 1815, 
prir' r -o lovitură de stat, acesta înlătură de la domnie 
•familia Karagheorghevid şi preia tronul. Congresul de 
la Berlin declară Serbia stat independent şr în anul 
1882, Milan I Obrenovid îşi ia titlul de rege al 
Serbiei. 

Rădăcinile adânci ale conflictului dintre 
familiile Obrenovid şi Karagheorghevid sunt, dincolo 
de ambiţiile personale, de natură politică. în timp ce 
familia Obrenovid era partizana unei apropieri de 
Viena, familia Karagheorghevid adepta panslavismu¬ 
lui şi vedea viitorul Serbiei alături dc Rusia. în anul 
1903 are loc o revoluţie "de palat". Ultimul 
Obrenovid şi soţia sa sunt asasinaţia de ofiţerii re¬ 
gimentului de gardă şi tronul este preluat de familia 


Karagheorghevid. Petru Karagheorghevid devine noul 
rege al Serbiei sub denumirea de Petru I. Demn de 
notat este faptul că unul din conducătorii complotului 
din 1903 a fost căpitanul Dragutin Dlmitrievid, cel 
care în 1914 colonel şi şef al serviciilor secrete ale 
Serbiei sub numele conspirativ de "Apis", va pune la 
cale, cu binecuvântarea Rusiei ţariste, atentatul de la 
Sarajevo din 28 iulie 1914 ale cărui victime au fost 
moştenitorul tronului Imperiului Austro-Maghiar, ar¬ 
hiducele Franz Ferdinand şi soţia sa. Gloanţele trase 
de studentul sârb Gavrilo Princip au fost semnalul 
declanşării primului război mondial şi totodată pre¬ 
ludiul naşterii statului jugoslav. 


(7/ constituie cea de a doua etnie itn- 
alcătuirea fostului stat jugoslav. în 


CROAŢII 

portantă din 

secolul 7 ei s-au stabilit în regiunea în care trăiesc 
astăzi, suprapunându-se peste populaţia iliră b㺬 
tinaşă. Cneazul Tripimir (845-865) întemeiază di¬ 
nastia Tripimirovib, iar în anul 924 Tomislav ia ti¬ 
tulatura de rege. El şi urmaşii săi reuşesc să lăr¬ 
gească hotareie ţării, cucerind Slavonia şi oraşele 
dalmaţiene. După stingerea dinastiei (1091) statul 
croat nu-şi poate ţicnţure independenţa faţa de 
Veneţia şi Ungaria. In anul 1102 are loc încheierea 
documentului Y 'pacta conventa", o uniune personală 
între Croaţia şi Ungaria, persoana regelui maghiar 
fiind puntea de legătură intre cele două state. Cel 
puţin aşa sună versiunea croată. Ungurii pretind însă 
că prin documentul semnat. Croaţia a acceptat să de¬ 
vină o provincie în componenţa statului maghiar. De 
la această dată istoria Croaţiei se împleteşte cu istoria 
Ungariei, ambele state intrând sub dominaţie habs- 
burgică. In anul 1671 nobilimea croată se alătură no¬ 
bilimii maghiare în revolta împotriva conducerii cen¬ 
trale de la Viena. Revolta a fost însă înăbuşită. In 
secolul 18 populaţia croată se revoltă de mai multe 
ori împotriva autorităţilor auslriacc, motivul fiind 
"graniţa militară" înfiinţată ca zonă de apărare împo- 
tnva turcilor. în revoluţia dc Ia 1848 croaţii au fost, 
ca şi românii, alături de Habsburgi împotriva unguri¬ 
lor. Cu toate acestea, la 1867 Croaţia este cedată 
Coroanei maghiare. Aşa se face că, în ajunul primu¬ 
lui război mondial, populaţia croată trăia sub mai 
multe jurisdicţii. Majoritatea se afla în Ungaria. O 
altă parte se găsea în Dalmaţia, provincie administra¬ 
tă direct dc Viena. Şi, în sfârşit, mulţi croaţi trăiau în 
Bosnia, o provincie aparţinând Turciei, dar cedată 
spre administrare Austriei. 


SLOVENII sunt o naţiune distinctă cu o limbă 
proprie, diferită de limbile vorbite de sârbi şi de 
croaţi. Pe teritoriul pe care trăiesc astăzi au venit în 
secolul 6 din regiunea Niprului superior. De-a lungul 
întregii lor istorii nu au avut o organizare statală 
proprie şi nici o nobilime autohtonă. La începutul 
primului război mondial toată populaţia slovenă trăia 
in fostul Imperiu austriac. 


MUNTENEGRINII sunt o ramură a naţiunii 
sârbe. Ei pretind nu numai că sunt sârbi, dar că sunt 
singurii sârbi adevăraţi. Actualul preşedinte al 
Serbiei, Slobodan Milosevid este muntenegrin. 

Numele de Muntenegru, în slavonă Cmo 
por, este menţionat pentru prima dată în secolul 13. 
în secolul 14 pe teritoriul actual al provinciei 
Muntenegru a fiinţat principatul independent Zeta 
condus de familia Bal^td, iar după stingerea acesteia 
de familia Cemjevid. în anul 1528 provincia este în¬ 
corporată în Imperiul Otoman, dar datorită aşezării ei 
într-o zonă muntoasă, greu accesibilă, se va bucura 
de o relativă autonomie, autoritatea provinciei fiind 
încredinţată mitropolitului Damlo Petrovid-Njekos 
(1697-1735} care rânduieşte ca atât demnitatea de 
cap al Bisericii cât şi cea de conducător al provinciei 
să rămână în familia sa. Unul din urmaşii săi, Danilo 
I (1851-1860) renunţă la funcţia eclesiastică şi obţine 
recunoaşterea titlului ereditar de principe. La Con¬ 
gresul de la Berlin (1878) Muntenegru este recunos¬ 
cut ca stat independent şi în 1910 devine regat. în 
primul război mondial Muntenegru luptă alături de 
Serbia împotriva Puterilor Centrale, iar la terminarea 
războiului, intră în alcătuirea noului stat jugoslav. 

* 

BOSNIA SI HERŢEGOVINĂ este teri¬ 
toriul locuit din antichitate de celţi şi de iliri. în anul 
9 d.Chr. regiunea este cuceţjtă de romani şi va fi 
anexată provinciei Dalmaţia. în secolul 5 locul stăpâ- 
nitorilor romani este luat de ostrogoţi şi mai târziu, 
în jurul anului 530, de bizantini. în secolul 7 păunind 
în această regiune slavii care întemeiază un cnezat. 
In secolul 12 teritoriul Bosniei este disputat între 
sârbi, croaţi, bizantini şi principatul Zeta. La jum㬠
tatea secolului 13 conducerea cnezatului Bosniei tre¬ 
ce în mâna dinastiei Kotromanid şi în anul 1374 
cneazul Ştefan Tvrtko I ia titlul de rege. Este mo¬ 
mentul de apogeu al Bosniei. La acea dată regatul 
Bosniei stăpmea pe lângă teritoriul propriu. Serbia şi 
principatul Hum, viitoarea Herţegovină. Din anul 
1463 Regatul Bosniei intră sub stăpânire otomană şi 
va fi administrat în aceeaşi structură teritorială cu 
Herţegovină. 

în cursul secolului 19, pe teritoriul Bosniei 
au loc nenumărate acte de răzvrătire împotriva stăp⬠
nirii turceşti, Rusia intervenind de fiecare dată în 
apărarea "fraţilor slavi". Ca urmare a repetatelor 

continuare pe pagina 5 


Sala oglinzilor de la Versailles 



































PUNCTC CRADINRIC 


pag. 5 


RESTAURAŢIA 

COMUNISTĂ 


Nicolae POP 


începutul de an al împlinirii 
celor trei sferturi de veac de la înfăp¬ 
tuirea Marii Uniri nu a adus cu sine 
semne încurajatoare pentru aşteptările 
celor ce visează să se regăsească cât 
mai curând înlăunlrul hotarelor 
României Reîntregite. O privire retro¬ 
spectivă, fie si mai fugară, conjugală 
cu o cât de sumară analiză la zi a ce¬ 
ea ce se întâmplă in fostul imperiu 
bolşevic si-n spaţiul învecinat, aanu- 
bianobalcanic, conduce la concluzii 
deloc liniştitoare. 

Dacă in vara anului marilor 
speranţe româneşti, prea curând risi¬ 
pite şi înşelate, prea mişeleşte şi 
sângeros strivite, nădejdile naţionale 
au rodit, mai inlâi la Chişinău, pe 
calea dobândirii dreptului la exprima¬ 
re prin grafie latină şi cuvânt rom⬠
nesc sub identitatea tricolorului, as¬ 
tăzi lucrurile au luat o Întorsătură nu 
numai nefericită, dar chiar pericu¬ 
loasă in toată întinderea spatiilor 
româneşti, nu doar in cele din stânga 
Prutului. 

Pentru toată lumea, puciul 
eşuat de la Moscova, din august 1991, 
a însemnat certitudinea prăbuşiră 
definitive a colosului bolşevic. Grab¬ 
nica proclamare a independentei 
Basarabiei a fost primită cu entu¬ 
ziasm, fără a fi sesizată capcana tar 
care'au căzut celestoucPSlale rofnâ- 
neşti care au devenit independente 


unul fafă de celălalt. De curând, pe 
scena politică moscovită, conduc㬠
torul puciului -Lukianov —şi-afăcut 
reintrarea zgomotoasă ca protagonist 
al refacerii unităţii comuniste ruseşti 
şi a renaşterii sovietelor. 

In prezenta Armatei a 14-a 
aflată "la datorie", prin afirmarea 
", independentei" şi intenţiilor separa¬ 
tiste ale "tinerelor republici", nis- 
treană şi găgăuză, ce-a declanşat sân¬ 
geroasele 'conflicte armate, Basarabia 
continuă să fie, in realitate, avanl- 

S tstul Imperiului roşu la gurile 
unării şi coasta Balcanilor. Dacă,, 
pentru moment, la A Uscova, şi in ge¬ 
neral, in întregul imperiu, situaţia 
politică pare confuză şi contradic¬ 
torie, obiectivele geostrategice, de 
căpătâi, formulate concis in celebrul 
testament al lui Petru cel Mare rămân 
permanent In actualitate. Urmaşii ma¬ 
relui tar, fie c-au fost Romanovi ori 
bolşevici, nu au încetat niciodată să 
ducă la împlinire cu neostoită râvnă 
îndemnurile de stăpânire a ţărmurilor 
Mării Negre şi ale Balticii, spre con¬ 
trolul întregii Europe. Pentru atinge¬ 
rea jetului, dibăcia diplomaţiei a fost 
mereu dublată de forţa copleşitoare a 
oştirilor, oricând gata să măture orice 
obstacol. Cu consecventă diabolică, 
tarii roşi s-au dovedit a fi implinitorii 
cei mai zeloşi ai poruncilor testamen¬ 
tare ale făuritorului împărăţiei pra¬ 
voslavnice moderne. 

In condiţiile conflictului din 
fortafjugoslavte şi a menţinerii stări¬ 
lor de tensiune, gata să erupă violent 


in orice moment, pe toată intinderea 
hotarului de sud-vest al fastului impe¬ 
riu sovietic, controlul asupra întregu¬ 
lui spatia, din Caucaz la Adriadca, se 
face de către Rusia şi Ucraina. Zona 
de excepţională importantă strategică 
a Gurilor Dunării nu este nicidecum 
la discreţia României şi Bulgariei. 
Acestora, Consiliul de Securitate al 
ONU le adresează cereri imposibil de 
îndeplinit în privinţa embargoului ju¬ 
goslav. Se poate observa că siguranţa 
şi cutezanţa devenită agresivitate, cu 
care echipajele navelor sârbeşti de pe 
Dunăre încalcă rezoluţiile CS al ONU 
se află în directă dependentă de eve¬ 
nimentele, semnalele şi mersul restau¬ 
raţiei imperiale din fostul colos bol¬ 
şevic. Sprijinul direct şi concret, cu 
ajutorul căruia Serbia îndeplineşte 
atât obiectivele politicii panslaviste a 
Kremlinului, cât şi propriile teluri de 
perpetuare a dominaţiei sârbeşti in 
mica împărăţie titoistă, soseşte la 
Belgrad, cu barjele, pe Dunăre. 

Rămâne o realitate foarte 
tristă adevărul elementar că, atâta 
vretrie cât trupele ruseşti staţionează 
in Basarabia, eventualitatea intrării 
acesteia, in CSI este mult nuzi mare 
decât, aceea a unei uniri cu România. 
Semnele restauratoare se insâlnesc 
pretutindeni in fostul imperiu. In aces¬ 
te circumstanţe, preşedintele Shegur şi 
noul preşedinte al Parlamentului, 
Lucinski, găsesc un limbaj comun cu 
preşedintele Ellân şi nicidecum cu 
fostul unionist Al. Moşanu, cu I.P.S. 
episcopul Petru de Bălti, sau proto- 
ereut Buburuz din Chişinău, pe seama 
cărora sunt puse aceleaşi de neiertat 


păcate: unioniste. 

Duplicitatea d-lui Snegur a 
fost indelung exersată şi efectiv în¬ 
cercată ca să mai poată fi pusă la în¬ 
doială. Că nu are de gând “să se tină 
de neamuri", după propria-i zicere, e 
in ctfară de orice suspiciune.lnstalarea 
Ia cârma Parlamentului Basarabiei a 
fostului prim-secretar al P.C. al 
Moldovei Sovietice, iar după "inde¬ 
pendenta" moldovenească, ambasado¬ 
rul acesteia la Moscova, constituie 
incă o garanţie a orientării sigure 
spre CSI, cu atât mai mult cu cat la 
Tiraspol şi la Kornrat se vorbeşte tot 
mai mult despre federalizarea Repu¬ 
blicii Moldova. 

Simetria procesului restaura¬ 
tor comunist de pe cele două maluri 
ale Prutului devine evidentă. In ambe¬ 
le state, comuniştii au revenit in pos¬ 
turi şi au trecut la agresarea opozan¬ 
ţilor. Dacă totul va continua in acest 
fel, Doina Cornea şi mulţi aljii vor 
avea, în curând, soarta lui llie llaşcu. 
Dementa războinică, în plină expan¬ 
siune, îşi etalează, cu ostentaţie, toată 
gama actelor abominabile de la violul 
in masă şi canibalism, la fotografierea 
cu capetele tăiate ale adversarilor. Si 
va continua atâta vreme cât termina¬ 
lele petroliere de la Reni şi Ismail vor 
face plinul bârfelor sârbeşti cu produ¬ 
se strategice spre întreţinerea şi 
extinderea pârjolului. In condiţiile 
acestea când puterile răului, 
dezlănţuite, fac legea, se mai poate 
vorbi raţional despre lucruri ce leagă 
inimă de inimă? Mai poate fi vorba 
de fireasca apropiere între frate şi 
frate? 



urmare din pagina 4 

*- ' i; - < r. A , , v * 2- 

proteste ruseşti, la Congresul de la Berlin s-a hotărât 
ca Bosnia şi Herţegovina să rămână teoreme provincii 
turceşti, ir, în fapt, să treacă în administraţia 
Monarhiei Austro-Maghiare. Ocupaţiei din anul 1878 
îi Va urma anexiunea din 1908, când cele două pro¬ 
vincii intră definitiv în componenta Aiislrp-Ungariei. 


r ■ • , 

MACEDONIA este o altă provincie aparţinând 
conglomeratului jugoslav. După anii de glorie de sub 
domnia lui Filip al II-lea şi a lui Alexandru cel Măre, 
Macedonia intră intr-o lungă perioadă de declin. în 
secolul 2 î.d.Chr. devine provincia romană. în secolul 
4 d.Chr. este înglobată în Imperiul Bizantin. în se¬ 
colul 7, teritoriul anticei Macedonii este ocupat de 
triburi slave, care însă nu vor reuşi decât sporadic să 
înjghebeze organizaţii statale. £>in secolul 15, odată 
cu întreaga Peninsulă Balcanică, Macedonia devine 
provincie otomană. în anul 1878, odată cu crearea 
Bulgariei Mari de către Rusia, Macedonia a fost în¬ 
globată în acest stat, dar Congresul de la Berlin a 
redat-o Turciei. După războiul balcanic din 1913, cea 
mai mare parte a Macedoniei a revenit Greciei şl 
Serbiei, Bulgariei rămânându-i doar o parte neînsem¬ 
nată. Cu privire la ceea ce sunt astăzi, de fapt, ma¬ 
cedonenii, nu există un consens între conducerile sta¬ 
telor pe teritoriile cărora trăiesc. Bulgaria pretinde că 
macedonenii sunt bulgari. Grecia susţine că sunt 
greci slavizaţi. Doar în Iugoslavia erau consideraţi ca 
o naţiune distinctă. 

tu 

A LUA NE ZII sunt ultimul grup etnic numeros 
care trăieşte pe teritoriul fostei Jugoslavil. Ca na¬ 
ţiune, albanezii sunt urmaşii ilirilor. Limba lor nu 
intră în nici una din schemele lingvistice cunoscute 
în Europa. Teritoriul locuit astăzi de albanezi a fost 


succesiv sub dominaţie romană, bizantină, bulgară, 
sârbă şi veneţiană. Cu excepţia unui scurt moment de 
glorie, când albanezii sub conducerea eroului lor na¬ 
ţional Skanderbeg (1403-1468) au reuşit să scuture 
jugul otoman, restul existenţei lor istorice s-a con¬ 
sumat sub dominaţie turcească. în anul 1912, în urina 
primului război balcanic, albanezii îşi dobândesc in¬ 
dependenţa şî după ani de frământări interne, în 
1929, preşedintele Achmed Zogu este proclamat rege 
al Albaniei. Cartografii care au trasat harta Albaniei 
în anul 1921 au săvârşit însă o greşală. Ei au lăsat în 
afara hotarelor ţării, în Iugoslavia, 1,5 milioane de 
albanezi din totalul ii 4 milioane, câţi existau la 
acea dată. 


în încheierea acestei prime părţi a încercării 
de a surprinde cauzele tragediei care se consumă 
astăzi pe teritoriul fastei Iugoslavii, câteva cifre 
statistice. 

La Începutul primului război mondial 
Regatul Serbiei avea o întindere de 48000 kmp şi o 
populaţie de 3 milioane de locuitori. 


Statul jugoslav, creat după primul război 
mondial şi refăcut de cele trei mari puteri — Uniunea 
Sovieu'că, Statele Unite şi Anglia — care au trasat 
harta Europei la sfârşitul celui de al doilea război 
mondial, avea la declanşarea procesului de dezagre¬ 
gare o suprafaţă de 255804 kmp şi o populaţie de 23 
de milioane de locuitori cu următoarea structură 
etnică: 8,3 milioane sârbi, 4,5 milioane croaţi, 1,8 
milioane sloveni, 1,8 milioane albanezi, 1,4 milioane 
macedoneni, 0,6 milioane muntenegrini şi 0,6 milioa¬ 
ne maghiari; restul populaţiei, spun datele statistice, 
fiind alcătuit din slavaci, ruteni, ruşi, greci, italieni, 
ţigani şi români. 

Dacă numărul ţiganilor este omis de statisti¬ 
cile jUgoslave, probabil din motive de puritate etnică 
(statisticile occidentale indică cifra de 700 de mii). 
Omisiunea numărului românilor nu trebuie trecui cu 
vederea. 

în vremea când România era România, grija 
pentru românii rămaşi în afara hotarelor ţării a fost 
o permanenţă atât a conducerii politice, cât şi a insti¬ 
tuţiilor şi personalităţilor de cultură preocupate de 
destinul neamului românesc. Aşa se face că din lu- 
crarea Profesorului I. Simionescu, membru al Acade¬ 
miei Române, intitulată "ŢARA NOASTRĂ — oa¬ 
meni, lOcuri, lucruri", apărută în anul 1938 aflăm că 
"Numărul Românilor din Banatul jugoslav este 
aproape 1/4 din populaţia totală (600000)" şi că 
"In restul Jugoslaviei, de-a-lungul Dunării, dar 
mai ales pe valea Timocului până în Sud, nu¬ 
mărul Românilor este şi mai compact. Numai în¬ 
tre Timoc şi Morava se ridica (1916) Ia 182000 su¬ 
flete..." De soarta acestor fraţi ai noştri, ca şi de 
soarta altora mulţi, râmaşi de izbelişte pe meleaguri 
străine, statul comunist creat de Uniunea Sovietică la 
6 martie 1945 şi recunoscut ca atare de democraţiile 
occidentale, nu s-a interesat niciodată. După cura tot 
niciodată nu s-a interesat de soarta lor nici actuala 
Putere din România, urmaşa legitimă, dacă nu în for¬ 
mă, în ori ce caz în conţinut, a regimului comunist, 
— va urma — 

































1 


pag. 6 


PUNCTC CARDINAiC 




S e ridicase avântat din colbui 
nepăsării, al trândăvirii şi 
plăcerilor uşoare. în lume fi¬ 
ind se lepădase hotărât şi senin de du¬ 
hul ei, ca unul ce nu putea sta departe 
de clocotul luptei naţionale şi ca unul 
ce ştia că lupta nu putea fi câştigată 
decât purificându-se interior şi jertfin- 
du-se. Nu era un căldicel, adică nici 
rece nici fierbinte, cum spune Sfânta 
Scriptură. Nicidecum. Alesese cu bună 
ştiinţă tăişul stâncii colţuroase, pe care 
n-ar fi putut-o urca decât zdrelindu-şi 
carnea şi sângerând năpraznic. Dar 
vroia să treacă de la moarte la viaţă... 

Calvarul lui Valeriu Gafencu 
începe odată cu intrarea sa în Frăţiile 
de Cruce. Săvârşise un gest primej¬ 
dios pentru biata lui existenţă pămân¬ 
tească, dar pe care n-a fost posibil să-l 
ocolească. Ştia sigur ce-1 aşteaptă. Nu 
avea decât să se gândească la sutele 
de morţi care se descompuseseră pe la 
răspântii, din înalt ordin ministerial; 
sau la morţii mitraliaţi în hăţişuri 
sumbre, la ceasuri grele din noapte; la 
morţii care arseseră în cuptoare. Tot 
din înalt ordin ministerial. Aceşti 
morţi erau camarazii lui. înaintea lui, 
aceşti morţi făcuseră o aceeaşi grea 
alegere... Dar lui Valeriu Gafencu îi 
erau "Ţara mir, Neamul aiasmă" 
(Radu Gyr). Tatăl lui, la fel de înfl㬠
cărat român, fusese deputat în Sfatul 
Ţării, care votase în 1918 Unirea 
Basarabiei cu România. Pentru această 
vină, odată cu ocuparea Basarabiei de 
bolşevici, tatăl lui Gafencu este depor¬ 
tat şi familia nu va mai afla nimic 
despre el. în binecuvântarea părin¬ 
tească şi îmbrăcat în nevăzut har dum¬ 
nezeiesc, Valeriu Gafencu ridică la 
rândul lui, pe umerii săi tineri, Crucea 
lui Hrislos şi a Neamului Românesc. 

îşi petrece aproape jumătate 
din viaţă în închisori. Student fiind la 
Facultatea de Drept şi la cea de Filo- 
sofie din Iaşi, este arestat în ianuarie 
1941 de Anlonescu şi condamnat la 
25 de ani muncă silnică pentru activi¬ 
tate politică interzisă. Fiind un student 
deosebit de capabil, care se impusese 
atât colegilor cât şi profesorilor, la 
procesul lui vin ca martori ai apărării 
mai mulţi profesori universitari; toţi 
declară că, liber fiind, Valeriu 
Gafencu ar putea aduce servicii deose¬ 
bite ţârii, prin capacitatea şi energia 
iui intelectuală. Dar sentinţa rămâne 
definitivă. La nici 20 de ani împliniţi, 
Valeriu Gafencu ia drumul închisorii. 
Nu întâmplător însă. Căci spune 
Sfântul Părinte Andrei: Dumnezeu a 
îngăduit să fie prigoană pentru lămu¬ 
rirea sfinţilor fi o mat mare pedeapsă 
a necredincioşilor... 

Ncmaiputându-sc implica în 
luptele disperate ce se dădeau afară, 
pentru neamul său, Valeriu Gafencu 
converteşte izolarea Ia care fusese pe¬ 
depsit în timp rodnic pentru adâncirea 


VALERIU 


învăţăturii creştine. Trăieşte intens iu¬ 
birea şi credinţa în Hristos, se întăreş¬ 
te în Duhul Sfânt, se roagă necontenit. 
Dumnezeu îl învrednicise cu darul ru¬ 
găciunii inimii, practicate de călugării 
isihaşti. După cum mărturiseşte 
Alexandru V. Ioanid, frate de suferin¬ 
ţă cu Valeriu Gafencu, "era un fel de 
Pavel modem, care în mijlocul încer¬ 
cărilor trimise de Dumnezeu, nu înce¬ 
tase să propovăduiască, să încurajeze, 
să înalţe sufleteşte spre desăvârşirea 
creştină, pe cei din jur". 

Odată cu instaurarea comu¬ 
nismului, temniţa devine şi mai crun¬ 
tă. Aflat la Piteşti, într-un regim de 
exterminare care preceda monstruoasa 
reeducare. Gafencu se îmbolnăveşte 
de plămâni şi are astfel norocul de a 
scăpa de Ţurcanu şi banda lui. Este 
transferat la închisoarea-sanatoriu 
Tîrgu-Ocna. Sosirea sa în acest peni¬ 
tenciar este resimţită de ceilalţi deţi¬ 
nuţi ca un miracol. Personalitate cha- 
rismatică, Valeriu Gafencu preschim¬ 
bă traiul sordid de închisoare în viaţă 
cu adevărat creştină. El era îngerul cu 
ochi albaştri care obliga, prin însăşi 
prezenţa lui, la căinţă şi rugăciune, ca- 
re-i întărea pe cei din jur şi îi trans¬ 
forma lăuntric pentru tot restul vieţii 
lor. Astfel, au fost bolnavi care refu¬ 
zau fără şovăire pachetele cu mâncare 
şi medicamente primite de acasă, nu¬ 
mai pentru că în schimbul lor li se ce¬ 
rea să devină informatori. Aceşti bol¬ 
navi erau cei care fuseseră influenţaţi 
de Valeriu Gafencu, cunoscut pentru 
intransigenţa lui morală. Cu aceeaşi 
dârzenie, el s-a opus din răsputeri ree¬ 
ducării care se introducea şi la Tg. 
Ocna. Datorită lui Gafencu şi celor¬ 
lalţi deţinuţi grupaţi în jurul lui, "re¬ 
educarea" nu a reuşit în acest 
penitenciar. 

Cei care l-au cunoscut la Tg. 
Ocna mărturisesc multe lucruri minu¬ 
nate despre Valeriu Gafencu. Aşa de 
pildă, suprapunându-se pe TBC-ul lui 
o apendicită, Valeriu este anesteziat şi 
operat. Sora medicală care stătea la 
capul lui vedea cum tânărul transpiră 
abundent, dar ea credea că din cauza 
bolii de plămâni. Când operaţia a luat 
sfârşit, Valeriu i-a spus medicului, cu 
glas stins: "domnule doctor, m-aţi 
operai pe viu. Uluit, a constatat că 
anestezia nu-şi făcuse efectul şi că.în- 
tr-adevăr, Gafencu fusese operat pe 
viu, răbdând durerile cumplite fără să 
scoată un sunet " 

La Tg. Ocna Dumnezeu i-a 
dăruit lui Valeriu Gafencu o expe¬ 
rienţă unică, pe care acesta i-a mărtu¬ 
risit-o lui loan lanolide, cel mai bun 
prieten al lui, iar lanolide a mărturi¬ 
sit-o mai departe. Astfel, Valeriu a 
povestit cum, concentrai în rugăciune, 
a simţii cum duhul lui iese din trap, 
şi-a văzut corpul zăcând în pal şi, pe 
măsură ce lucrurile de sub el se mic¬ 






şorau, el s-a umplut de o pace şi feri¬ 
cire cerească. Dumnezeu îi îngăduise 
robului său să iasă din sine şi să trăi¬ 
ască o experienţă care se numeşte în 
parapsihologic extracorporalitate. 

Gafencu a dovedit cu priso¬ 
sinţă în închisoare că era vrednic de 
minunăţiile dăruite de Dumnezeu. Aflat 
într-un stadiu foarte avansat al bolii a 
cedat medicamentul salvator unui alt 
deţinut, pastorul Wurmbrand, aflat de 
asemenea în stare gravă. Ajuta cu iu¬ 
bire pe oricine, indiferent dacă-i era 
un adversar în opinii. Devotamentul 
cu care l-au îngrijit, el şi câţiva cama¬ 
razi de o înaltă ţinută creştină, pe 
ateul socialist Filipescu, i-a înmuiat 
inima în cele din urmă bătrânului deţi¬ 
nut, care a murit mârturisindu-1 pe 
Hristos! 

Bolnav, atât de slab încât p㬠
rea că lumina bece prin el, obosit de 
aproape fiecare cuvânt pe care-1 ros¬ 
tea, Valeriu Gafencu s-a stins la 18 
februarie 1952, după 11 ani de închi¬ 
soare. Ochii lui albaştri sc duceau să 
privească un alt tărâm, pe care-1 dori¬ 
se atât de mult, sufletul lui sc ducea 
să sc închine Dumnezeului răstignit, 
carc-i călăuzise viaţa deopotrivă in li¬ 
bertate şi In catacombele păgâne. Gar¬ 
dianul care-1 păzea, cel mai sever şi 


de un sadism excesiv, manifesta un 
angajament puţin scontat faţă de deţi¬ 
nuţi, îngăduindu-le să vină în jurul ce¬ 
lui mort (până atunci, deţinuţii erau 
închişi în celule ca să nu-şi poată lua 
rămas bun de la cel ce pleca pentru 
totdeauna dintre ei). Trupul lui 
Gafencu este cărat într-o ladă şi apoi 
aruncat fără sicriu, într-o groapă co¬ 
mună. Dumnezeu i-a trimis însă giul¬ 
giu acestui neprihănit: a nins mult şi 
liniştit, cu fulgi mari şi albi... 
Rezistenţa românească se împuţina cu 
un ostaş. Neamul Românesc se îmbo¬ 
găţea cu un sfânt. Azi, Biserica 
Ortodoxă Românească l-a luat în evi¬ 
denţă pe Valeriu Gafencu, pentru a fi 
canonizat. Dată fiind apartenenţa lui 
politică, s-ar putea ca obtuzitatea şi 
reaua credinţă să vocifereze zgomotos. 
Inutil. Când Dumnezeu vrea, omul să 
nu cârtească. 

îndărătnicii şi ereticii ar face 
bine să-şi plece capetele şi să-şi plân¬ 
gă păcatele. Iar toţi cei ce cred în 
Dumnezeu şi-n Neamul Românesc, să 
sc bucure căci avem mare şi de n㬠
dejde ajutor în ceruri! 

Ileana Neţoiu 

Articol preluat din misia DECEMBRIE, 
Bucureşti. 



pag. 7 


E xistă o tendinţă tot mai vădită în lumea de azi de 
a se pune pe Faţă problema masoneriei, dar în¬ 
tr-un fel care urmăreşte s-o bagatelizeze. Negre¬ 
şit că această nouă tactică, doar aparent opusă vechiului 
"secret masonic", este încurajată tocmai de masonerie. Ea 
se simte astăzi suficient de puternică spre a începe "să iasă 
din catacombe", exhibându-se public, dar într-un mod in¬ 
tenţionai înşelător. Masoneria nu-şi mai ascunde existenţa, 
ba chiar îşi popularizează structurile de suprafaţă. Pentru 
conştiinţa redusă şi pripită a omului mediu actual ea se im¬ 
pune tot mai mult ca un fel de extravaganţă inofesivă, cu 


«Europa», «Vremea» etc.). Noi nu vrem să eludăm proble¬ 
ma masonică, nu pentru că am avea interese politice de 
castă, ci pentru că orientarea noastră creştin-ortodoxă (şi 
implicit tradiţionalistă) ne obligă moral şi chiar logic la 
acest lucru. Nu putem, pe de altă parte, nici să tratăm pro¬ 
blema masonică cu "detaşarea" şi superficialitatea gazetelor 
de senzaţie («Zig-zag», «Expres», «Tinerama» etc.), căci 
pentru noi masoneria de ieri sau de azi nu constituie doar 
un subiect publicistic între altele, ci o dimensiune gravă şi 
plină de implicaţii a vieţii modeme. 

în numărul trecut am publicat un material mai 


MASONERIA IN 
ACTUALITATE 


care nu e de nici un folos să-ţi baţi capul prea tare. în 
fond, se lasă a se înţelege că ea ar avea mai mult părţi bu¬ 
ne decât părţi rele şi că, indiferent de rolul pe care l-a ju¬ 
cat în trecut, astăzi n-ar mai reprezenta nici o forţă politică 
reală, nici o reală forţă spirituală. Altfel spus, existând mai 
degrabă în virtutea unei tradiţii agonice, ea n-ar mal fi ce¬ 
ea ce a fost cândva. Cei care fac parte din ea n-ar fi decât 
nişte spirite generoase şi nostalgice, oarecum depăşite de 
vremuri, iar cei ce se tem de ea n-ar fi decât nişte spirite 
prăpăstioase, inutil alarmiste, mânate fie de dorinţa vulgară 
de "senzaţional", fie de tendinţa de a-şi explica în mod 
simplist criza contemporană. 

Această tendinţă de "vădire" a masoneriei a sub¬ 
liniat-o de curând şi d-1 Andrei Pleşu, într-o discuţie tele¬ 
vizată cu d-1 Iosif Sava, bineînţeles fără nici o referire la 
latura perfidă a acestei strategii, căci d-1 Pleşu s-a arătat a 
fi, cel puţin în public, un partizan al complezenţei faţă de 
masonerie, considerată doar o falsă "sperietoare" sau un 
simplu pretext de demagogie politică "naţionalistă". Alt¬ 
minteri d-1 Pleşu s-a eschivat elegant de la a judeca critic 
masoneria, făcând pe ignorantul. După părerea domniei-sa- 
le, ar fi vorba mai degrabă de "o mentalitate masonică", 
ce-i drept nu tocmai fastă, lăţită în lumea modernă şi iden¬ 
tificabilă prin câteva "prejudecăţi" de largă răspândire: "in- 
temaţionalismul","progresul", "egalitarismul" etc. D-1 Pleşu 
preferă să-i dea crezare d-lui Paleologu: cică din activitatea 
de mason nu s-ar mai alege astăzi omul decât cu "cel mult 
câteva mese bune"! Ca să vezi ce-au ajuns şi masonii săra¬ 
cii: nişte rafinaţi şi neputincioşi lingători de blide! 

Iscodindu-şi mai toţi invitaţii cu privire la maso¬ 
nerie (Al. Paleologu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Andrei 
Pleşu etc.), d-1 Iosif Sava pare să urmărească un scop pre¬ 
cis şi nu atât de gratuit cum ar dori să ne facă să credem. 
Fie "la ordin", fie din iniţiativă personală, d-1 Sava, evreu 
simpatic şi relativ cultivat, nu face decât să se integreze în 
tendinţa mai generală despre care vorbeam. Iar interlocuto¬ 
rii, cum era de aşteptat, îi fac jocul; altminteri d-1 Sava 
nici n-ar risca întrebările respective, mai ales că ele n-au 
aproape nici o legătură, de obicei, cu mersul general al dis¬ 
cuţiei. 

Noi am încercat să punem în evidenţă, de-a lun¬ 
gul timpului, o serie de manevre masonice identificabile 
astăzi în lumea românească, precum şi o serie de date isto¬ 
rice privitoare la masonerie. N-am făcut-o nici cu înver¬ 
şunarea şi nici cu limbajul suburban al gazetelor neocomu- 
niste de orientare pseudo-naţionalistă («România Mare», 


vechi şi oarecum didactic referitor la mişcarea francmaso¬ 
nică în devenirea ei istorică. Modul în care fostul mitropo¬ 
lit Irineu Mihălcescu vedea problema la începutul anilor 
'40 nu mai poate fi suficient astăzi, după mai bine de o ju¬ 
mătate de veac. Masoneria este o realitatea imuabilă în 
principii, dar proteică în forme. Ea se mlădiază neîncetat 
pe contextul specific al fiecărei epoci, cu un realism aproa¬ 
pe diabolic, întemeiat pe o programatică lipsă de scrupule. 
La o privire superficială, masoneria pare plină de para¬ 
doxuri şi deci deconcertantă pentru spiritele simplificatoa¬ 
re. în fond, ea acţionează unitar şi constant, chiar dacă în 
forme şi cu strategii schimbătoare. De aceea se impun c⬠
teva desluşiri, spre a şti de unde trebuie apucată, pentru a 
te opune cât de cât eficient masoneriei sau spiritului maso¬ 
nic (ceea ce, în ultimă instanţă, este totuna, fapt ce nu cre¬ 
dem să scape nici inteligenţei "netelevizate" a d-lui Pleşu!) 
este necesar să-ţi formezi o anume abilitate, amăsurată ad¬ 
versarului. Iar pentru asta trebuie să-i surprinzi esenţa, din¬ 
colo de diferitele înfăţişări istorice, dar pornind metodic de 
la ele şi urmărindu-le până în actualitate. 

Sigur că aici nu ne putem permite decât o schiţa¬ 
re a problemei. Vom avea de altfel ocazia, în numerele vii¬ 
toare, de ne va ajuta Dumnezeu să mergem mai departe, să 
revenim mai substanţial asupra temei, aducând şi o sumă 
materiale şi documente de dată recentă privitoare la sta¬ 
rea masoneriei mondiale, în semnificativă legătură cu iu¬ 
daismul contemporan. Aici e o problemă delicată şi inco¬ 
modă, care-i sperie pe mulţi, antimasonismul întâlnindu-se 
inevitabil cu antisemitismul defensiv. Nu vom ezita să a- 
bordăm, după suficiente lămuriri prealabile, nici problema 
aproape tabuizată astăzi a controversatelor Protocoale ale 
înţelepţilor Sionulul, raportându-le la realităţi curente, de 
la sine grăitoare. 

Originile mai îndepărtate ale (franc)masoneriei 
rămân obscure. Este anevoie de determinat măsura în care 
ele se leagă de iudaism. Este însă cert că iudaismul a ştiut 
să se folosească în mod abil de structurile masonice mai 
vechi, pe care treptat le-a pătruns şi le-a canalizat în direc¬ 
ţia intereselor sale. Această iudaizare evidentă a masoneriei 
s-a săvârşit mai ales spre sfârşitul secolului al XVUI-lea şi 
de-a lungul celui de-al XlX-lea. Revoluţiile modeme, care 
au dinamitat vechea ordine politică şi spirituală a Europei 
creştine, de la 1789 la 1917, sunt, într-o măsură foarte în¬ 
semnată, opera francmasoneriei de coloratură iudaică, a ce¬ 
ea ce se numeşte îndeobşte, cu un termen nu tendenţios, ci 
doar pur şi simplu realist — iudeo-masonerla. 


Sigur că nu există identitate între iudaism şi 
francmasonerie. Aceasta din urmă ("hidra masonică", cum 
i se spunea într-o anumită retorică desuetă) este doar prin¬ 
cipala unealtă ofensivă a iudaismului în lumea modernă, 
ea înglobând şi numeroase elemente neevreieşti, dar struc¬ 
tural "jidovite" (cu o altă vorbă de pe vremuri), adică f㬠
când jocul intereselor iudaice, fie din inconştienţă, fie din 
ticăloşie, fie dintr-un fel de oportunism deznădăjduit (pro¬ 
venit mai ales din "teama" şi uneori din "certitudinea" că 
oricum nu există altă cale viabilă în contextul dat). 

Asociaţia iudaism-masonerie (care uneori le sca¬ 
pă şi masonilor mărunţei) este totuşi evidentă nu doar prin 
numeroasele simboluri iudaice folosite în ritualul masonic, 
nu doar prin numeroşii masoni evrei, nu doar prin existenţa 
unor fronturi masonice exclusiv evreieşti (ca faimosul 
B’nal Brit), nu doar prin permanenţa unor adevărate elf; 
nuri evreieşti în vîrful "piramidei" masonice (de pildă fa¬ 
miliile Rotschild şi Rockfeller), nu doar prin filosemitismul 
exacerbat şi nedisimulat slugarnic al tuturor cercurilor ma¬ 
sonice, dar prin însăşi esenţa ideologică a masoneriei, pro¬ 
fund anticreştină şi antinaţională, identică cu preceptele de 
bază ale iudaismului talmudic, mergând pînă la ţelul ultim 
al acestuia: cucerirea şi stăpânirea lumii (scontatul supra- 
guvem mondial ocult al "Ordinii" masonice!) de către evrei 
("poporul ales"), cu orice mijloace, conform unui mesia¬ 
nism rasist şi secularizant, sistematic opus mesianismului 
universalist şi supraistoric al creştinismului. 

Ţelul comun al iudaismului talmudic şi al maso¬ 
neriei modeme este, în formularea cea mai simplă, acesta: 
distrugerea temeiurilor tradiţionale (morale, spirituale, 
politice, sociale, economice) ale lumii creştine, pe care o 
consideră :îngustă" şi "perimată". O lume fără "temeiuri", 
fără tradiţii, coruptă de idei dizolvante, desacralizată, dez¬ 
binată şi anarhizată va fi o pradă uşoară, incapabilă de re¬ 
acţii semnificative, manipulabilă cu o tactică adecvată (re¬ 
ductibilă, în ultimă instanţă, la vechea formulă "Pâine şi 
circ"). "Opinia publică" a unei astfel de turme umane va fi 
formală cu grijă de către păstori năimiţi, mai mult sau mai 
puţin oculţi (prin mass-media şi printr-o şcoală riguros 
programată în sens nivelator). De aici puternica implicare 
a iudeo-masonilor în presă şi în învăţământul public (prin¬ 
cipalele bastioane ale oricărei propagande), prin magnaţii 
lor financiari, prin politicienii corupţi, prin intelectualitatea 
"progresistă" (din care se recrutează cei mai mulţi dintre 
aşa-numiţii "masoni fără şorţ", oameni care fac jocul ma¬ 
soneriei fără a fi propriu-zis înscrişi în ea). Tehnica ge¬ 
nerală este prin urmare cooptarea oaraenilor-cheie (for¬ 
matori de opinie sau funcţionari cu decizie publică) şi în 
primul rând "masoirizarea" guvernelor (dacă se poate chiar 
prin elemente evreieşti, acestea fiind cele mai sigure, cum 
s-a şi întâmplat în România imediat după evenimentele din 
decembrie ’89, dţ care iudeo-masoneria n-a fost străină). 

Finalitatea fiind aşadar depersonalizarea şi 
înjugarea popoarelor creştine la carul triumfal al iudeo- 
masoneriei internaţionale, procedeele folosite pot (şi tre¬ 
buie) să fie permanent adaptate situaţiilor concrete, uneori 
aceste procedee ajungând să pară contradictorii, ceea ce 
duce adesea la relativizarea pericolului masonic în conşti¬ 
inţa multora, ba chiar la un soi de perplexitate în faţa pro¬ 
blemei masonice. 

Masonii ştiu să jongleze de minune cu aceste 
contradicţii aparente. Vom trece în revistă cîteva dintre 
ele, urmărind ideile de bază ale conspiraţiei iudeo- 
masonice în diversele lor exploatări istorice. 


(continuare în numdrul viitor) 


De la închisoarea militară din Constanta la penitenciarul pentru elevi de la 
Târgşor, drumul trecea, pe atunci, obligatoriu, pe la Văcăreşti, fostă mănăstire transfor¬ 
mată în puşcărie. Astfel am ajuns şi noi, elevii din Tulcea, să poposim acolo câteva ide. 

După o noapte în dubă, "la pachet", şapte într-o carceră, construită strâmtă 
pentru un om, apoi o zi întreagă petrecută în curte în lapovqă şi ninsoare, în hăinuţele 
noastre subţiri, şi cU încălţămintea muiată de zloată, când spre seară ne-au băgat într-o 
cameră, în sumara noastră echipare pentru aşa vreme, arătam prea vineţi la chip ca să 
nu fim primiţi cu legitimă suspiciune. La toate adăugându-se, evident, şi revoltătoarea 
noastră tinereţe. De-atâta frig, greu ne puteam descleşta fălcile. Aşa că am fost bucuroşi 
când ne-au fost indicate paturile de suSj la al treilea nivel. Ne-am căţărat şi, câte doi 
într-un pat, după un timp am început să ne dezmorţim căci, fiind cam şaizeci de inşi în 
cameră, "la cucurigu", era cald. 

In ziua următoare, pe lumină, mai 
ales când am fost scoşi la plimbare, conversaţi¬ 
ile cu cei vechi au început sâ se lege, întrebări¬ 
le să curgă, răspunsurile stimulau curiozitatea. 

Ceilalţi, faţă de noi, erau toţi oameni in vârstă 
Şi li se părea foarte curios să vadă copii con¬ 
damnaţi politic. Noi, primând din convorbirile 
lor, "domnule general", "domnule ministru", 

"domnule consilier", la rândul nostru ne minu¬ 
nam căci aveam pentru noţiunile astea alte reprezentări. Bătrânii ce ne iscodeau trădau 
nervozitate, destulă stângăcie şi multă frică. Dialogul s-a dovedii foarte animat. Noi, cu 
toate că aveam condamnări mari nimeni nu se arăta copleşit, dimpotrivă Atmosfera se 



schimbase în favoarea noastră. Dovada am avut-o după masa de seară când şeful came¬ 
rei, fostul ministru Nemoiam, a anunţat că în cinstea grupului de elevi, domnul profesor 
loan Petrovici va ţine o conferinţă despre cultură. 

Pe profesor îl remarcasem afară, în timp ce ne plimbam. Era un bărbat bine 
clădit, îmbrăcat cu un palton negru duitr-o stofă de calitate, ch Uh fular de lână fină, 
M-a întrebat ce condamnare am şi auzindu-mi răspunsul părea sincer îndurerat. După 
ce a trecut numărul de seară (închiderea) stând pe un pat in mijlocul camerei ca să poa¬ 
tă fi auzit de toată lumea, şi-a început conferinţa spunând că, văzăndu-ne pe noi elevii, 


îl încearcă nu numai un sentiment de compasiune pentru tinereţea noastră, pentru condi¬ 
ţiile inumane în care, după cum se vede, am fost ţinuţi, dar şi unul de vinovăţie. Ca fost 
ministru al educaţiei naţionale nu se poate sustrage responsabilităţii ce-i incumbă: că 
elevii, copii, sunt aruncaţi în temniţă. Pentru prima dată ascultam un profesor universi- 
tar ■ Efeţ de două ore ne-a vorbit despre ciutură în accepţiile ei la anume popoare şi 
gânditori. Ne-a vorbit ca despre un proces ce schimbă în bine nevoia noastră de frumos. 
Era la începutul lunii martie 1949. Intr-o cameră a închisorii Văcăreşti un om de cultură 
ne-a vorbit despre cultură. 

Toate acestea mi le-am amintit recent ascidtându-l pe domnul Nicdae 
Manolescu care, în ziua de 31 ianuarie curent, a ţinut la Mediaş, o conferinţă cu tema; 
"Există o criză a culturii?" în care ne-a vorbit pe larg despre dificultăţile materiale ale 

___ scrierii şi editării unei cărţi, despre concurenţa 

~ ce-o face presa scrisă cărţii beletristice, despre 

C. iCL ingerinţa, nedorită, a politicului. 

Ascultând încercam să compar. Stua 
V W f _ w _ ___ de atunci mai bine de patruzeci şi trei de am. 

Jm W ■ Nu-mi amintesc definiţia ce-o dădea filozoful 

I fi B loan Petrovici culturii. Reţin doar o metaforă. 

L, JŞ B B B E El spunea că are calităţile focului: luminează, 

w _ încălzeşte, purifică. Cultura, spunea, este ase¬ 

meni unei torţe ce trece de la o generaţie la al¬ 
ta, dar nu ca una ce e dată in mână ci ca o torţă In stare să aprindă altă torţă. Fieca¬ 
re generaţie trebuie să ardă ea însăşi, să se consume, să ofere strălucirea care-i e pro¬ 
prie. Cuvintele profesorului Petrovici ne erau adresate, m primul rând nouă, elevilor, 
dar înţelesul spuselor sale nu se pare, cu toată depărtarea în timp, foarte actuală. L-am 
ascultai şi pe d-l Manolescu, cu atenţie, si nu m-am dumirit. Să fie criza culturii numai 
consecinţa condiţiilor materiale precarei Golul din capete, uscăciunea din inimi, limba 
de lemn, străbaterea, de patruzeci de ani, a deşertului marxist-leninist, să nu aibe şi ele 
contribuţia lor la criza culturii? Poate că am rămas influenţai de trecutele cuvinte ale 
filozofului şi de aceea şl as0zi mai cred într-o dimensiune transcendentă unde şi cultu¬ 
ral un spaţiu Dar criza? Nu cumva s-ar cuveni s-o căutăm în noi? 

Constantin IORGVLESCU 











pag. 



Minai CARDINALC 



3. BIBLIA SAL SFANTA 
SCRIPTURĂ 

B. NOUL TESTAMENT (continuare) 


Ierusalim"). O prezentare mai detaliata a acestei scri¬ 
eri vom avea prilejul să facem intr-unu) din capitole¬ 
le viitoare (dedicat în întregime eschatologiei 
creştine). 

Pe lângă aceste texte sfinte, admise de tim¬ 
puriu în canonul Noului Testament, există şi o serie 
de texte aşa-numite apocrife, a căror autenticitate 
este foarte îndoielnică (de ex. Apocalipsa Apostolu¬ 
lui Pav.el, Visul Maicii Domnului, Evanghelia 
după Toma ş.a.), drept care Biserica nu le-a putut 
accepta, combătându-Ie până astăzi, ca pricini de r㬠
tăcire şi pierzanie sufletească. O parte dintre acestea 
au avut o largă circulaţie şi în spa[iul românesc, în 
rând cu aşa-numitele cărţi populare (Alexăndria, 
Esopia, Floarea Darurilor, Minunile Sf. Sisoe ele.). 

Să mai menţionăm că prima traducere şi ti¬ 
părire integrală a Noului Testament în româneşte se 
leagă de numele Mitropolitului Ardealului, Simion 
Ştefan, apărând cu patru decenii înaintea Bibliei de 
la Bucureşti: este vorba de Noul Testament de la 
Bălgrad (Bălgrad = Alba Iulia) din 1648. Astăzi cea 
mai bună versiune românească a întregii Biblii este 
considerată cea a lui Gala Galaction şi Vasile Radu, 
care a cunoscut numeroase ediţii sub egida şi cu 
binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române. 

In încheierea acestei scurte prezentări a 
corpusului Bibliei creştine se impun subliniate încă 


1) Complementaritatea dintre Vechiul şi 
Noul Testament (acesta din urmă împlinindu-1 şi de- 
pâşindu-1 pe cel dintâi şi 

2) Lumina Revelaţiei, care conferă Bibliei 
autoritatea de Carte Sfântă (lucrare a Duhului 
Adevărului, "care a grăit prin prooroci"). 

Toţi Sfinţii Părinţi şi marii înduhovniciţi 
recomandă lectura atentă, pioasă şi permanentă a 
Bibliei (şi mai ales a Noului Testament) pentru înt㬠
rirea credinţei, pentru luminarea duhovnicească şi 
pentru mântuirea sufletelor noastre. Sf. Ioan 
Damaschm scrie: "Este un lucru foarte bun şi folosi¬ 
tor sufletului să cercetam dumnezeieştile Scripturi... 
Prin Sfintele Scripturi sunlepi îndreptaţi spre virtute 
şi contemplaţie ncuilburată. In ele găsim îndemn spre 
orice fel de virtute şi îndepărtare de la ţoală răula- 
xa... Dacă citim o dală. de două ori, şi nu înţelegem 
ceea cc ciiim, să nu cădem în uândâvie, ci să staru- 
up. să medităm, să întrebăm. Căci spune Scriptura: 
«întreabă pe lălăi tău şi-ţi va vesti sau pe bătrânii tăi 
şi-ţi vor spune» (DEUTERONOMUL, 32,7). Cunoş¬ 
tinţa nu este a tuturora. Să scoatem deci din izvorul 
paradisului apă preacurală şi veşnic curgătoare..., căci 
are un har nesfârşit” (Dogmatica. 4, XVII, trad. rom. 
D. Fccioru. cd. 1938, pp. 285-286). Textul Sf. Ioan 
Damaschin pune în conunuare, In spiritul întregii pa¬ 


tristici răsăritene, problema raportului dintre lecturile 
sfinie şi cele profane (care, făcute cu discernământ, 
pot fi bune auxilii ale celor dintâi): "Dar dacă am pu¬ 


tea să culegem ceva folositor şi din literatura laică, 
nu este oprit. Să fim, însă, zarafi încercaţi, ca să adu- 

_i .1 i_:__ „x — „„1 f„i 


Despre lucrarea Apostolilor de după înălţare 
istoriseşte cartea imitulală Faptele Apostolilor, ime¬ 
diat următoare Evangheliilor. Noul Testament se con¬ 
tinuă apoi cu Epistolele aposlolice(scrisori uimise de 
către unii dintre apostoli, spre îndrumare, comunităţi¬ 
lor creştine proaspăt constituite); ni s-au păstrat 21 
dintre ele (14 ale lui Pavel, numite şi paulinice, înce¬ 
pând cu cea Către Romani şi sfârşind cu cea Către 
Evrei; una a lui Iacov; două ale lui Petru; trei ale lui 
Ioan şi una a Iui Iuda, poate acel Iuda al lui Iacov 
sau vreun alt apostol "târziu"). 

Noul Testament se încheie cu Apocalipsa 
Sfântului Ioan Teologul (apocalipsis este echivalen¬ 
tul grecesc al latinescului revelatio, "descoperire", 
"dezvăluire”), carte profetică şi vizionară, plină de 


influenţa şcolilor catehetice din Siria şi Palestina, A- 
pocalipsa nu este folosită în lecturile liturgice, totuşi 
şcoala alexandrină a impus-o în canon"(I.Bria,op.cit., 
p. 59). Rezerva celor din vechime este de înţeles, 
căci multe sminteli sectariste s-au întemeiat tocmai 
pe interpretarea arbitrară a unor locuri apocaliptice. 
Cartea cuprinde viziunea pe care Sf. Ioan (ia bătrâne¬ 
ţe, în vremea exilului pe insula Patmos) a avut-o în 
legătură cu vremurile din urmă, când, după un şir de 
evenimente înfricoşătoare,Hristos ("Alfa şt Omega,în¬ 
ceputul şi sfârşitul”) va reveni cu toată slavg sa, să 
judece viii şi morţii şi să instaureze veşnica Împăr㬠
ţie a lui Dumnezeu ("Ierusalimul ceresc" sau "Noul 
Ierusalim"). O prezentare mai detaliată a acesiei scri- 


năm aurul cel bun şi curat şi să înlăturăm pe cel fal¬ 
sificat. Să luăm învăţăturile cele bune, iar pe idolii 
cei ridicoli şi poveşule cele neroade să le aruncăm 
câinilor. Căci putem dobândi din ele cel mai bun ar¬ 
gument împotriva lor" (id., p. 286). 

Biblia nu este însă, cu ţoală uriaşa ei impor¬ 
tanţă, singurul izvor al credinţei, doctrinei şi pracucii 
creştine. Ortodoxia şi Catolicismul (la care am putea 
adăuga, cu rezerve, şi Biserica Anglicană) acordă un 
respect egal Sfintei Tradiţii, deosebindu-se prin a- 
ceasta de vechile secte eretice, de orice formă de 
protestantism sau neoprotestantism. Noul Teslament 
nu este, de altfel, decât consemnarea în scris a esen¬ 
ţialului acestei Tradiţii transmise de la Apostoli, din 
generaţie în generaţie, şi păzite de Sfânta Biserică 
de-a lungul veacurilor, până în ziua de azi. "Cu toate 
că citirea şi meditarea Bibliei sunt necesare şi obliga¬ 
torii pentru fiecare credincios (Fapte, 17,11; Evrei, 
4,12), totuşi Biblia nu poate fi interpretată şi folosită 
în mod autonom, deoarece ea însăşi este partea scri¬ 
să a Tradiţiei apostolice, (Tradiţie) care este nu nu¬ 
mai o instanţă de exegeză biblică, ci şi de autoritate 
teologică. Folosirea textelor biblice ca suport pentru 
o opinie sau convingere individuală nu garantează, în 
mod necesar, că acea opinie este dreaptă" (I. Bria, 
op. cit., p. 60). 


Sfânt descoperă în fiecare timp o rază a Adevărului" 
(I. Bria, loc. cit.), precum şi dinjxebutnţa Bisericii de 
a introduce mesajul evanghelic în situaţii şi medii so¬ 
ciale şi culturale diferite, după locuri şi vremuri Fără 
a ajunge să se coboare sub vreme, Biserica ţine întot¬ 
deauna seama de datele specifice ale acesteia, creşti¬ 
nismul caracterizându-se printr-un pronunţat realism 
spiritual, printr-o capacitate de atâtea ori probată de 
a-şi continua misiunea evanghelizatoare în orice con¬ 
text sociocultural. 

Dintre confesiunile creştine, Ortodoxia este 
aceea care respectă în cea mai mare. măsură Sf. Tra¬ 
diţie, vădind dreapta ei înţelegere ("In afara adevăru¬ 
lui păstrat de Biserică în totalitatea ei, experienţa per¬ 
sonală ar fi lipsită de orice siguranţă, de orice obiec¬ 
tivitate; ar fi un amestec arbitrar de adevăr şi minciu¬ 
nă, de realitate şi iluzie...”, scrie VI. Lossky — op. 
cit., pp. 36-37; este ceea ce nu înţeleg mai ales sec¬ 
tanţii, negatori naivi ai Tradiţiei milenare). Orto¬ 
doxie înseamnă tocmai ' dreapta credinţă" păstrată cu 


grijă de Biserica luptătoare, fără întreruperi sau ino¬ 
vaţii omeneşti, dar într-un proces continuu de adânci¬ 
re duhovnicească, de la Apostoli până azi. Catolicis¬ 
mul subminează deja Tradiţia (ca, de pildă, în cazul 


CWftS ‘EL'EM'E^rmi 

m. 

‘f&.LIQI'E CR£ym& (ÎS) 


4. SFANTA TRADIŢIE 


Se afirmă, de regulă, că Sfânta Tradiţie este 
cel de-a! doilea izvor de credinţă al creştinismului, 
alături de Sfânta Scriptură. Afirmaţia, deşi corectă în 
principiu, are totuşi nevoie de o nuanţare: "Biblia şi 
Tradiţia formează un ţesut sau două şuviţe ale acele¬ 
iaşi frânghii de rezistenţă, iar nu două verigi succesi¬ 
ve ale unui lanţ" (I. Bria, op. cit., p. 381). 

Tradiţia este, în fond, "principiul, criteriul şi 
mediul permanent" al Revelaţiei dumnezeieşti. Propo- 
văduirca orală, "predania" nemijlocita, a nrecedat-o 
pe cea mijlocită prin scris. Scripturile însele o pome¬ 
nesc în chip explicit: "Deci şi alte minuni a făcut 
Iisus înaintea ucenicilor Săi care nu sunt scrise în 
cartea aceasta (IOAN, 20, 30) sau "Ci sunt şi alte 
multe lucruri pe care le-a făcut lisus şi care dacă s-ar 
fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar 
cuprinde cărţile ce s-ar fi scris" (IOAN, 21, 25). Sf. 
Pavel vine să ne lămurească la rându-i: "Căci eu de 


mul subminează deja Tradiţia (ca, de pildă, în cazul 
libertăţilor papale sau al săvârşirii anumitor Taine), 
iar Protestantismul ajunge aproape să o nege (consi¬ 
derând că Scripturile singure au autoritate absolută) 
sau o îngăduie cel mult ca pe un "izvor secundar de 
credinţă . Sectanţii de dată mai recentă au radicalizat 
antitradiţionalismul protestant, căzând în cele mai ab¬ 
surde şi mai grave rătăciri ale minţii omeneşti. Toate 
aceste confesiuni sau culte "novatoare" s-au rupt din 
marea comunitate de duh a Bisericii originare, pri¬ 
mejdie pe care Apostolii o prevăzusetă, avertizând 
adesea asupra ei (a se vedea, între altele, II TESA- 
LONICENI, 3, 6). 

Sfinţii Părinţi nu lasă nici o îndoială asupra 
existenţei şi importanţei Sfintei Tradiţii: "Printre dog¬ 
mele şi propovăduirile păstrate în Biserică, pe unele 
le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am pri¬ 
mit din Tradiţia apostolilor, predate în chip tainic; 
dar şi unele şi altele au aceeaşi putere", spune Sf. 
Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt.cap.XVIIIj.Iar 
Sf. Maxim Mărturisitorul explică: ”... fiecare cuvânt 
al poruncii dumnezeieşti avea trebuinţă de o învăţătu¬ 
ră şi de o descoperire care să-i hotărască modul în 
care trebuie împlinit. Căci nu se află nicidecum cine¬ 
va care să cunoască modul de aplicare al vreunui cu¬ 
vânt fără descoperirea (revelaţia) celui care a irrăit 


la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă..." (I 
CORINŢENI, 11, 23); "De aceea deci, fraţilor, staţi 

norilintifi ci finali nrarloniiln no smvm In «ii î_K».f 


când: "Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care 
le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi iubirea ce este 
în Hristos Iisus. Lucrul cel bun ce p s-a încredinţat, 
păzeşte-l, cu ajutorul Sfântului Duh, care sălăşlu¬ 
ieşte întru noi" (II TIMOTEI, 1, 13-14). 

"Predania" face parte integrantă din viaţa 
Bisericii, aflată sub permanenta îndrumare a Duhului 
Sfânt. "Intr-adevăr, Tradiţia are un caracter pneuma- 
lologic: este viaţa Bisericii în Sfântul Duh. Adevărul 
nu poate avea criteriu exterior (...). Aspectul hrislolo- 
gic se potriveşte cu aspectul pneumatologic în carac¬ 
terul sobornicesc al Bisericii: prin puterea pe care o 


. » -- •iwunovuuiaiv 

(sau doar vag schiţate) in Noul Testament, au fost în¬ 
scrise mai târziu în hotărârile sinoadelor ecumenice 
in canoanele bisericeşti, în cărţile de cult. Chiar 
Simbolul niceo-constantinopohtan (confirmat în 
sec. IV la Niceea şi reconfirmat în sec. V la 
Constantinopol, în sinoadele respective), cunoscut de 
credincioşi sub numele de "Crez” sau "Simbol al cre- 
d ' n lŞ , se întemeiază deopotrivă pe Sf. Scriptură şi 

creştomului repreZentând thiruesen ' a d °g">aucă a 

Stanţa Tradiţie este, aşadar, "predania" ne- 
" r »£ n,lă .- pnn Blsentă de la Sfinţii Apostoli 
li S W 1 J investiţi şi luminaţi cu toţii de 

Cuvântul Şi Dunul lui Dumnezeu, predanie pe care 
chema t 1 a O păzi nesmintită până la sfârşitul 
veacurilor, ca binecredincioşi” şi "drepimăritori" 

cresum - ^«4 fUawut- 


descopera ivi. Lossky, l colonia mistică a Bisericii 
de Răsărit, Ed.Anasiasia, (1992), Bucureşti, p. 218), 
Sfânta Tradiţie are două aspecte: ea cuprin¬ 
de, pe de o parte, adevăruri de credinţă şi practici 
creştine cu caracter imuabil, suuomicite dimru înce¬ 
put şi păstrate cu sfinţenie de-a lungul veacurilor de 
către Sf. Biserică, drepl temeiuri cubice şi doctrina¬ 
re; dar ea are, pe de altă parte, şl un caracter dina¬ 
mic şi creator carc-i vine "nu numii din capacitatea 
şi necesitatea Bisericii dc a interpreta în mod conti¬ 
nuu Sf. Scriptură, ci mai ales din faptul că Duhul 


°' #twi ţ au “P?™ nelămurirea în legătură cu twobb 

sssssss® 

«ttMiSsBr *“ * 

^.ţ aBsaai-B SiagŞ 

«r* ™ ran t* <*« ,n »«««*■ 


W-M 


IS. 

SSLfcp 















Divergente si convergente între 
tradiţia ortodoxa si 

9 9 

tradiţia apuseana 


De o mie de ani, unitatea spirituală a Europei a fost sfărimatâ. Cea 
mai mate parte a Răsăritului, precum şi Peninsula Balcanică, au păstrat 
credinţa ortodoxă, cu excepţia regiunilor sau mediilor sociale In care 
influenţa curentelor de gîndire de origine occidentală â fost preponderentă. 
Dimpotrivă, partea occidentală a continentului, în cea mai mare parte 
romano-catolică din secolul al Xl-lea pînă în secolul al XVI-lea, a cunoscut 
noi sfîşieri spirituale în secolele al XVI-lea şi al XVIHea datorită Reformei 
protestante, iar începînd cu secolul al XVni-iea, ca urmare a Filosofiei 
Luminilor, Revoluţiei franceze şi curentelor de idei născute din ele, o parte 
din ce în ce mai mare a societăţii europene s-a îndepărtat de ia tradiţia 
creştină. 

La ceasul in care Europa se angajează întt-un proces de unificare 
economică şi politică sîntsm puşi în situaţia de a ne întreba asupra viitorului 
d spiritual. Dacă Europa nu-şi va regăsi rădăcinile ei creştine, dacă ea nu va 
reuşi să-şi reclădească, cel puţin într-o anumită privinţă, unitatea spirituală, 
dacă diversele curente izvorîte din fărâmiţările din trecut vor continua să se 
înfrunte în mod steril, sau să se ignore reciproc, — ea nu va fi capabilă să 
ocupe în lume locui ce i se cuvine şi va fi sortită unui declin iremediabil. 


I. DIVERGENŢE 

Pentru a înţelege semnificaţia 
şi importanţa divergenţelor între cele 
două tradiţii, e necesar să stabilim în¬ 
că o dată geneza acestora şi să le situ¬ 
ăm în contextul istoric de care aparţin. 

1. Perioada patristică 

în istoria îndepărtării treptate 
a celor două jumătăţi ale Europei 
creştine, a doua parte a secolului al 
IV-lea şi întreg secolul al V-lea pre¬ 
zintă o importanţă deosebită. Desigur 
că la vremea aceea nu putea fi vorba 
decât de o ruptură temporară şi episo¬ 
dică. Bisericile locale a căror limbă 
devenise latina, vor rămâne în comu¬ 
niune cu bisericile de limbă greacă 
timp de peste şase secole. Cu toate 
acestea, acum îşi fac apariţia primele 
fisuri care prefigurează linia marilor 
fălii ce se vor deschide în viitor. 

Prima dintre aceste fisuri este 
de ordin ecleziologic. în perioada în¬ 
ceputurilor, atât in Apus cât şi în 
Răsărit, Biserica era concepută ca un 
ansamblu de biserici locale aflate în 
comuniune reciprocă. Aceste biserici 
nu erau părţi ale Bisericii universale; 
fiecare din ele realiza loialitatea tainei 
Bisericii şi se identifica cu Biserica 
universală, care devenea prezentă în 
plenitudinea sa intr-un anumit loc, da¬ 
că rămânea total fidelă în credinţa şi 
în disciplina ei rânduielilor transmise 
de apostoli. în fiecare marc regiune, 
raţiuni de ordin practic, au determinat 
bisericile să se gnipeze în jurul câtor¬ 
va mari metropole,cele mai importante 
dintre ele devenind apoi patriarhale; 
dar nici unuia dintre aceste scaune 
metropolitane nu i se acorda o autori¬ 
tate particulară de drept divin. Prima¬ 
tul Bisericii Romei, recunoscut, de alt¬ 
fel, foarte de timpuriu, nu face nici el 
excepţie: el se datora, pe de o parte 
faptului că această biserică era biseri¬ 
ca vechii capitale a Imperiului, iar pe 
de altă parte, ea se remarca prin aceea 
că acolo propovăduiserâ si suferiseră 
moarte de martiri cei doi apostoli 
principali, Pertu şi Pavel. Dar acest 
primat inter pares nu făcea încă din 
Biserica Romei scaunul unei cârmuiri 
centrale a Bisericii universale conce¬ 
pute ca un întreg organizai. 

Bisericile ortodoxe au rămas 
legate de vechea ecleziologie şi orice 
inovaţie în acest domeniu lf s-a părut 
totdeauna ca o încălcare a tradiţiei 
apostolice. La Roma, dimpotrivă, încă 


de la pontificatul papei Damasus 
(366-384) şi continuând cu succesorii 
săi îşi face apariţia o concepţie dife¬ 
rită. Biserica romană şi episcopul său 
pretind să li se recunoască o autoritate 
care i-ar transforma în capul, organul 
central de guvernare, al Bisericii uni¬ 
versale. în termenii doctrinei romane, 
acest primat s-ar întemeia nu pe con¬ 
simţământul diferitelor biserici locale, 
.ci pe dorinţa exprimată de însuşi 
Hristos, care l-ar fi investit pe aposto¬ 
lul Petru, spunându-i: "Tu eşti Petru şi 
pe această piatră voi zidi Biserica 
Mea" (Matei 16, 18). Papa de la 
Roma nu se consideră doar urmaşul 
lui Petru, socotit de atunci încoace 
drept cel dintâi episcop al Romei: el 
este şi vicar al lui Petru, care intr-un 
anumit fel ar supravieţui în el şi ar 
guverna prin el Biserica universală. 
Gelasiuş I (492496) va contesta siste¬ 
mul simfoniei celor două puteri, cea 
imperială şi cea ecleziastică, punând 
bazele concepţiei teocratice care sub¬ 
ordonează puterea temporală celei spi¬ 
rituale, concepţie care se va afirma 
odată cu perioada carolingiană. 

Această concepţie a primatu¬ 
lui român va fi acceptată încetul cu 
încetul de întreg Apusul. Bisericile de 
limbă greacă nu o vor accepta nicio¬ 
dată; dar, cum ea nu era ridicată la 
rangul de dogmă, ele se vor mulţumi 
mult timp să o neglijeze, văzând in ea 
doar un caz particular din categoria 
acelor rivalităţi şi pretenţii de hege¬ 
monie pe care le manifestau adeseori 
marile metropole. 

A doua fisură este de ordin 
teologic. Ea îşi are originea în carac¬ 
terul particular al doctrinei Sfântului 
Augustin din Hippona, pe care Occi¬ 
dentul îl va considera foarte repede 
drept cel mai mare Părinte al Biseri¬ 
cii. Ne aflăm aici în prezenţa unuia 
dintre cele mai surprinzătoare para¬ 
doxuri din istoria Bisericii. Augustin 
era exact contrariul unui întemeietor 
de erezie. El poseda în cel mai înalt 
grad semnificaţia şi dragostea pentru 
unitatea Bisericii, grija de a fi credin¬ 
cios tradiţiei Sfinţilor Părinţi şi de a 
nu se abate cu nimic de la spinul lor. 
Toată lupta sa împotriva Donatismului 
şi Pelagianismului stă mărturie pentru 
aceasta şi ea i-a adus cinstea ca la al 
II-lea conciliu de la Constantinopol să 
fie aşezat în rândul "Sfinţilor Părinţi 
şi Doctori ai Sfintei Biserici a lui 
Dumnezeu". 

Şi totuşi, în multe privinţe 
Augustin a deschis căi noi pentru gân¬ 
direa teologică, căi ce vor marca pro¬ 


fund istoria Occidentului creştin şi ca¬ 
re vor rămînc de neacceptat pentru bi¬ 
sericile nelatine. Nici un om nu este 
infailibil; s-a întâmplat uneori ca un 
sfânt, ba chiar un Părinte al Bisericii, 
să fie emis opinii deosebite, pe care 
Biserica nu şi le-a însuşit. în ceea ce-1 
priveşte pe Augustin, ar fi trebuit ca 
Apusul să-i infiltreze doctrina, con¬ 
fruntând-o cu ansamblul tradiţiei Sfin¬ 
ţilor Părinţi şi să nu reţină din ea de¬ 
cât ceea ce este în perfectă concordan¬ 
ţă cu această tradipe, îndreptând astfel 

n elile cuprinse în scrierile lui. Dar, 
oc de a proceda astfel, Apusul, 
rupt parţial de lumea greacă pnn n㬠
vălirile barbarilor şi împins, desigur, 
de un sentiment patriotic latin, l-a ri¬ 
dicat, încă din timpul vieţii, la rangul 
de Docţpr Suprem şi quasi-unic al Bi¬ 
sericii. Intr-o foarte mare măsură, ca : 
tolicismul roman, protestantismul şi 
jansenismul se vor deosebi de orto¬ 
doxie tocmai prin faptul că sunt 
"augustinisme". . 

Istoricii gândirii au sublimat, 
cu insistenţă, că toată doctrina lui 
Augustin este piarcată de experienţa 
convertirii lui. In acest proces trebuie 
ţinut seama de rolul pe care l-a jucat 
descoperirea filosofiei lui Platon, care 
l-a condus la o supraevaluare a capa¬ 
cităţilor inteligenţei umane în cunoaş¬ 
terea lui Dumnezeu şi chiar a misteru¬ 
lui Sfintei Treimi. Pe de altă parte, 
această convertire l-a făcut să înţe¬ 
leagă cu o mare acuitate cât de nepu¬ 
tincioasă este natura şi cât de atotpu¬ 
ternic este harul în domeniul vieţii 
morale. Din această dublă experienţă 
a rezultat la el o tendinţă care va 
marca în continuare întreg Apusul 
creştin: tendinţa de a subordona uma¬ 
nul divinului şi de a pune ceea ce este 
creat în subordinea spiritualului de o 
manieră care face creaţia să-şi piardă 
propria ei consistenţă, fără însă să o 
transfigureze. Absenţa conceptului de 
transfigurare, de compenetrare aceea 
ce este creat până în dimensiunea sa 
materială de către energiile necreate 
care schimbă modul de existenţă fără 
să-i modifice natura, caracterizează In 
ansamblu gândirea occidentală influ¬ 
enţată de Augustin. Experienţa transfi¬ 
gurării va fi, dimpotrivă, o constantă 
a creştinismului ortodox, fără ca să se 
poată spune că omenescul ar fi fost 
depreciatjn beneficiul divinului. 

In ceea ce priveşte cunoaşte¬ 
rea lui Dumnezeu, tradiţia patrisncă, 
tradiţie care va rămâne cea a Orto¬ 
doxiei, era cu desăvârşire "apophati- 
că”; Teologia ortodoxă va păstra tot¬ 
deauna o conştiinţă foarte vie a faptu¬ 
lui că, pnn transcendenţa sa. 
Dumnezeu se află deasupra oricărei 
esenţe create, că nici unul din concep¬ 
tele pe oaie le folosim pentru a vorbi 
despre cele create nu i se poate aplica 
în sensul lor propriu; de aceea nici o 
definiţie, nici un raţionament nu pot fi 
aplicate realităţilor divine cu o rigoare 
ce ar permite construirea unei teologii 
sistematice. 

Dimpotrivă, Augustin dato¬ 
rează experienţei sale platoniciene 
faptul de a concepe natura divină ca 
pe o natură spirituală care, în pofida 
transcendenţei sale, rămâne asemăn㬠
toare cu natura imaterială a sufletului 
omenesc. El situează "ideile", arheti¬ 
purile realităţilor create, în chiar esen¬ 
ţa divină şi nu — precum Sf.Maxim 
Mărturisitorul, de pildă — In sfera ti- 
nergiilor necreate, a "cugetărilor-vo- 
inţe divine. Rezultă din această con¬ 
cepţie că toate noţiunile care exprimă 
natura, proprietăţile şi operaţiile spiri¬ 


tului creat pol fi aplicate lui Dumne¬ 
zeu intr-un chip carc,desigur,transcen- 
de modurile lor dc realizare în creaturi 
dar, cu toate acestea, intr-un sens 
propriu. 

Această concepţie despre a- 
nalogie, foarte îndepărtată de apopha- 
tismul celorlalţi Părinţi, nu va fi pe 
deplin elaborată decât de teologii Evu¬ 
lui Mediu;ea este ţpsă deja utilizată de 
Augustin, care ne.apare astfel drept a- 
devăratul părinte al metodei scolastice. 

AStfel de presupoziţii, o atare 
utilizareHn teologie a unei inteligenţe 
care se vrea supusă credinţei, făra a fi 
însă transfigurată în profunzimile sale, 
îl determină pe Augustin să se ataşeze 
de analogiile psihologice ale misteru¬ 
lui trinitar, triada meniorie-inteligen|â : 
iubire apărând ca un reflex al trinităţii 
persoanelor divine: Tatăl-Fiul-Sf. Duh. 
Folosirea categoriei aristotelice de re¬ 
laţie pentru definirea persoanelor divi¬ 
ne îl duce, pe cale logică, la a afirma 
că Sf. Duh purcede ie la Tatăl şi de 
la Fiul c '4 dintr-un principiu unic. 

încă din secolul al V-lea, 
doctrina augustiniană a lui Filioque 
este îndeobşte admisă în Occident, f㬠
ră ca semnificaţia ei să fie întotdeauna 
— pare-se — înţeleasă cu exactitate. 
Bisericile de limbă greacă n-au fost, 
în general, conştiente de acest lucru; 
cu prilejul foarte rarelor confruntări ce 
au avut loc asupra acestui punct, 
Filioque a fost explicat intr-un chip 
menit să lase în umbră sensul pe care 
acesta îl la avea Augustin;el era redus 
astfel fie la o simplă afirmare a con¬ 
substanţialităţii dintre Tatăl şi Fiul, fie 
i se atribuia doar semnificaţia trimite¬ 
rii Sfântului Duh către oameni de la 
Tatăl, prin Fiul cel înviat. 

Problema introducerii lui 
Filioque în Simbolul Credinţei nu s-a 
pus în Occident decât mai târziu şi 
adaosul n-a fost definit ca dogmă de¬ 
cât la conciliile din Lyon (1274) şi 
Florenţa (1438-1442). Dar, de fiecare 
dată când bisericile ne-latine au luat 
cunoştinţă de doctrina occidentală şi 
augustiniană a lui Filioque, ele au 
respins-o ca pe o alterare inutilă a 
credinţei apostolice. 

Cugetarea ortodoxă ridică în¬ 
să şi alte obiecţii cu privire la unele 
puncte din doctrina Sfanţului Augustin 
învăţătura acestuia asupra graţiei şi a 
predestinării, care, radicalizată, se va 
regăsi în Protestantism şi în Jansenism 
învăţătura asupra păcatului originar, 
care va duce mai târziu în Occident la 
afirmarea imaculatei concepţiuni a 
Maicii Domnului; învăţătura asupra 
purgatoriului, pe care o va sistematiza 
Sf. Grigore cel Mare. _ 

2. Perioada 
carolingiană 
(sec. 8-9) - 

Sfâreitul secolului al VUl-lea 
şi secolul al IX-lea marchează, pe 
rondul dinastiei carolingiene, o nouă 
etapă in îndepărtarea, una faţă de cea- • 
laltă, a celor două tradiţii. Carol cel 
Mare Întemeiază un nou Imperiu, li¬ 
mitat în fapt la aria occidentală, dar 
cu pretenţii de universalitate, ba chiar 
nutrind ambiţia dc a rivaliza cu str㬠
vechiul Imperiu Roman, a cărui capi¬ 
tală se strămutase la Constantinopol. 

Acest Imperiu Roman, "con¬ 
vertit” odată cu Constantin, era succe¬ 
sorul celui al lui Augustus. Legislaţia 
sa se impregnase, puţin câte puţin, de 
noile valori creştine,iar raporturile din 

-- continuare Oi pag 10 












pag. IO 


PUNCTC CARDINRIC 


Pu 



m * azeta Wj borcza - co- mul spi 
Wfm tidianul înfiinţai la nităţi n 
Varşovia de către iconom 
Adam Michnik — publica re- ocupăţ 
cent un articol fulminant împo¬ 
triva "clerocraţiei" sub imperiul rica a s 
căreia ar fi căzut biata societate tinerire 
poloneză. In centrul disputei: "sensib 
noua Lege a Audiovizualului Scriu: 
— un document care prevede realitati 
' respectul obligatoriu al valo- folosit-i 
nlor creştine". Nu voi povesti lectoral 
aici melodrama autorului (un zant. Ş 
anume P. Amsterdamski) care control 
deplânge dispariţia iminentă a sub ] 
"libertăţilor de expresie", ca şi econom 
cum noua lege ar putea suprima 
facultăţile blasfemiatorii ale vorbind 
"democraţilor" de tip aproape 
occidental. fost inu 

Reţin doar aspectul lu- mară, c 
minos al istoriei: o societate versităţ 
est-europeană care îşi regăseşte deasupi 
valorile fundamentale; un popor ţiatice. 
vecin cu noi care interpretează să repet 
eliberarea de bolşevism în ter- rai-e gr 
meni teologici punând astfel putea d 
premizele unui destin de excep- ţei... D 
ţie. Exemplul polonez trebuie priveşte 
mestecat un pic şi în presa Statul t 
noastră El îmi oferă, oncum, foniiuh 
prilejul de a aduce în dezbatere că singt 
starea actuală a Ortodoxiei ro- văzut c 
mâneşti. Vreau să insist, din navii si 
capul locului, asupra unor ches- — e s 
tiuni de principiu: a. nu-mi per- CHRIS 
mit să judec Biserica atâta vre- în rest, 
me cât am convingerea că rit- decare" 

urmare din pag. 9 

tre autoritatea temporală a împăratului 
şi autoritatea spirituală a ierarhiei e- 
desiaslice se echilibrau conform prin¬ 
cipiului "simfoniei", fiecare păstiân- 
du-şi propria consistenţă, fără ca una 
să poată ti "absorbită" de cealaltă, cu 
excepţia unor abuzuri izolate, denunţa¬ 
te ca atare. 

Când, în anul 800, la 25 de¬ 
cembrie, papa Leon III pune pe capul 
lui Carol cel Mare coroana imperială, 
investindu-1 ca împărat al Romanilor, 
în totală independenţă faţă de Bizanţ, 
el nu investeşte un împărat al Occi¬ 
dentului, în sensul în care o lăcuse 
Theodosie cel Mare ( 395); deşi îm¬ 
părţit între fiii acestuia, unul devenit 
împărat al Orientului, iar celălalt al 
Occidentului, Imperiul îşipăstra unita¬ 
tea constitutivă, religioasăşi culturală 
alcătuind, în continuare, o unică 
Romania; dimpotrivă, Imperiul Caro- 
lingean are, ca şi cel Bizantin, intenţia 
de a fi unicul şi veritabilul imperiu 
creştin universal, înţelegând, în fond, 
să înlocuiască Imperiul Bizantin, pe 
care-1 socotea decăzut. în pofida fap¬ 
tului că papii epocii respecuve au dez¬ 
avuat-o, condamnarea de către teologii 
franci a celui dc-al VlI-lea Conciliu 
Ecumenic, privitor la culmi icoanelor, 
precum şi introducerea doctrinei au- 
gustinicne a lui Filioque în Simbolul 
Credinţei, concretizau aceaslă tendinţă 


mul spiritual al oricărei comu¬ 
nităţi naţionale este decis prin 
iconomie divină, b. Nu mă pre¬ 
ocupă persoanele, ci atitudinile. 

Din '89 încoace, Bise¬ 
rica a suferit o cură de falsă în¬ 
tinerire. Statul a devenit aparent 
"sensibil" la problemele ei. 
Scriu: "aparent", pentru că în 
realitate, guvernele succesive au 
folosit-o ca masă de manevră e- 
lectorală şi ca decor legitimi- 
zant. Şi tot în realitate, fostul 
contrai ideologic s-a perpetuat 
sub presiunea raţiunilor 
economice. 

Ce a obţinut, concret 
vorbind. Biserica? Nimic, sau 
aproape nimic. Catehismul a 
fost introdus doar în şcoala pri¬ 
mară, ca şi cum liceele şi uni¬ 
versităţile s-ar fi situat mult 
deasupra acestor imperative ini- 
ţiatice. Dacă cineva nu doreşte 
să repete, la 18 ani, clasa întâi, 
rai-e greu să văd cum s-ar mai 
putea dumiri în lumea credin¬ 
ţei... Dar în alte direcţii? Cât 
priveşte asistenţa filantropică. 
Statul a preferat în continuare 
formulele “laice". Aşa se face 
că singurul spital românesc pre¬ 
văzut cu o capelă — unde bol¬ 
navii se pot cel puţin împărtăşi 
— este aşezământul 
CHR1STIANA, din Bucureşti, 
în rest, ni se oferă, spre "vin¬ 
decare" aceleaşi congelatoare 


insalubre şi anonime de pe vre¬ 
mea comuniştilor. 

Răul provine, desigur, 
de mai sus. Actuala Constituţie 
este complet străină de 
Dumnezeu: o referire la izvoa¬ 
rele absolute ale Statului ar fi 
fost, pesemne, anacronică, mai 
ales în raport cu subita noastră 
vocaţie republicană. Numai da¬ 
că Legea fundamentală a Statu¬ 
lui ignoră originea transcenden¬ 
tă a puterii politice, guvernarea 
devine ipso facto, un act arbi¬ 
trar: este ceea ce am ajuns să 
vedem (şi să suportăm) în fie¬ 
care zi. Şi lucrurile nu se o- 
presc în zona guvernării. Opozi¬ 
ţia însăşi este — cu minuscule 
fereli — un veritabil paradis al 
ateismului militant. Baletul di¬ 
plomatic pe la cancelariile apu¬ 
sene, obsesia "clauzei", mime¬ 
tismul masonizant, grija de a 
pălăvrăgi evropeneşte, — toate 
aceste apucături au transformat 
încleştarea esenţială dintre or¬ 
todoxie şi neo-comunism în- 
tr-un soi de vag refren subsi¬ 
diar. 

Faptul că partidele 
(aflate la putere sau în opoziţie) 
au trecut fluierând pe lângă tra¬ 
gedia naţională creată de legife¬ 
rarea avorturilor nu ne mai poa¬ 
te, în aceste condiţii, surprinde. 
Surprinzătoare este, în schimb, 
pasivitatea Bisericii înseşi. Pe 


cine nu doreşte să supere ierar¬ 
hia ortodoxă atunci când tace 
chitic în faţa acestei crime pe 
termen lung, acestei îngrozitoa¬ 
re automutilări colective? Şi 
nici măcar nu este vorba de 
Clubul de la Roma sau de asal¬ 
turile vreunui lobby malthusia- 
nist: e vorba de o nepăsare care 
anunţă vremuri grele pentru su¬ 
pravieţuirea noastră ca neam. 

Subminată de atâtea 
carenţe, Ortodoxia românească 
nu se poate regenera, în pofida 
oricărui triumfalism pseudore- 
parator. Ce putem face noi, cre¬ 
dincioşii de rând? Putem spera, 
înainte de orice, că Sfântul 
Sinod, profesorii de teologie, 
consilierii patriarhali şi epis¬ 
copali — pe scurt — conducerea 
şi intelighentia bisericească de 
pe tot întinsul Patriarhiei 
Române nu vor rămâne, la ne¬ 
sfârşit, în afara acestor urgenţe 
pragmatice şi reflexive. Şi mai 
putem nădăjdui că adâncul ani¬ 
mat al Bisericii (îmi place să 
numesc astfel tinerimea univer¬ 
sitară fidelă Ortodoxiei şi, 
evident, intelectualitatea laică) 
va ieşi din somnul nedogmatic 
în care grijile mărunte şi ispite¬ 
le colaterale l-au obligat să se 
curme. 

Nimic nu se va clinti 
atâta timp cât reflexul dirijist, 
mentalitatea de asistat, pânda 


autorizaţiilor de la “stăpânire" şi 
neutralitatea prost înţeleasă vor 
continua să stânjenească acţiu¬ 
nea Bisericii în interiorul corpu¬ 
lui social. Să nu alunecăm, de 
la o exigenţă firească, într-o 
falsă controversă canonică: nu 
vreau deloc să insinuez, impru¬ 
dent, că Biserica noastră — pli¬ 
nă de soldaţi impecabili - ar 
avea, în schimb, neşansa unor 
generali nepricepuţi. Ierarhia es¬ 
te instituită prin drept divin şi 
acest adevăr o aşează indiscuta¬ 
bil deasupra oricărei cârteli lu¬ 
meşti. Dar tocmai pentru că Bi¬ 
serica este un organism prin 
definiţie ierarhic mi se pare 
just ca o veritabilă reformă in¬ 
terioară să pornească (atunci 
când întregul trup pătimeşte) 
dinspre cap către mădularele in¬ 
ferioare. Trăim — deocamdată 
— într-un Stat fără Dumnezeu. 
Dacă, excedaţi de strâmbătatea 
întocmirilor, tinerii le cer "p㬠
rinţilor duhovniceşti" mai mult 
curaj în cetate, lucrul nu necesi¬ 
tă alte explicaţii. De ce? Pentru 
că, aşa cum bine spune vorba 
românească: "unde nu-i cap, vai 
de picioare". La care Sfânta 
Scriptură poate, cu mare folos, 
să adauge: "vai de cel prin care 
vine sminteala..." 


atât Biserica cât şi Statul, ele fiind 
una. Când autoritatea spirituală, papa¬ 
litatea în speţă, va avea preeminenţa, 
se va naşte o teocratie pontificală în 
cadrul căreia orice altă autoritate, in¬ 
clusiv temporală, va fi supusă Pontifu¬ 
lui roman. Dezvoltarea anticlericalis¬ 
mului în societatea occidentală, în pe¬ 
rioada modernă, va proveni, în bună 
parte, dintr-o reacţie împotriva acestei 
situaţii — rod al "augustinismului 
poliuc". 

Atitudinea bisericilor ortodo¬ 
xe, detaşate de augustinism, grijulii în 
a păstra respectul şi supunerea fată de 
autoritatea temporală, oricare ar fi ea, 
acceptând martiriul când această auto¬ 
ritate se dedă la persecuţii, aceasta va 
fi întotdeauna greu de înţeles pentru 
creştinătatea occidentală, care o va lua 
drept atitudine de pasivitate şi de ser¬ 
vilism faţă de puterea seculară. 

a 3. Evul Mediu 
(sec. XI-XV) ,, 


Odată cu secolul al Xl-lea, 


iile eclesiastice. Prinţi şi seniori de¬ 
cideau asupra funcţiilor eclesiastice în 
favoarea candidaţilor aleşi de ei, redu¬ 
când Biserica la a nu mai fi decât u- 
nul dintre mecanismele societăţii feu¬ 
dale. Din aceasta rezultă numeroase 
aspecte negative: obţinerea acelor nu¬ 
miri în schimbul banilor, investirea u- 
nor clerici nevrednici etc. O mişcare 
de reformă s-a născut în estul Franţei 


vinţa a numeroase aspecte ale practicii 
eclesiale, Occidentul se îndepărtează 
şi mai mult de vechea tradiţie: 
abandonarea botezului prin imersiune, 
suprimarea — pentru laici — a împăr¬ 
tăşaniei cu Preţiosul Sânge al Domnu¬ 
lui, apariţia anumitor forme de devo¬ 
ţiune ce tindeau să accentueze, într-un 
mod unilateral, asupra firii şi patim i- 
lor omeneşti ale lui Hristos, 


si s-a dezvoltat graţie Abaţiei de la < ~ 

Cluny care, pentru prima oară în isto- 4. Vremiiriie mOtifriie 
na monahumiihn «i-n aninat filiQlpif> iiiuuvi llv 


ria monahismului, şi-a grupat filialele 
jăspândite în întreaga Europă într-un 


demalilor, trebuia să treacă drept 
eretici 

Altminteri, în acest nou Im¬ 
periu relaţiile între spiritual şi tem¬ 
poral nu mâi sunt guvernate de princi¬ 
piul simfoniei, ci de o viziune genera¬ 
tă de o anumită lectură a Cetăţii lui 
Dumnezeu a Sfântului Augustin. 
Temporalul îşi pierde consistenţa şi 
este absorbit de spiritual. Când pute¬ 
rea temporală va prevala - cum va fi 
cazul sub Carol cel Mare însuşi, sub 
dinastia oitomană sau, intr-o anumită 
măsură. în Franţa gaheană — aceaslă 
concepţie va duce la un cezaro-pa- 
pism, la o "teocratic regală" în cadrul 
căreia împăratul sau regele guvernează 


schisma creştinătăţii europene. 

In multe privinţe, sfârşitul 
secolului al X-lea şi începutul celui de 
al Xl-lea marchează naşterea Europei 
Occidentale, cu a ei originalitate cul¬ 
turală şi spirituală. în plan politic, cele 
două (apte majore sunt naşterea Sfân¬ 
tului Imperiu Romano-Germanic (prin 
încoronarea lui Otto I cel Mare, în 
962) şi a Franţei capeţiene (prin în¬ 
scăunarea lui Hugo Capet, în 987). Se 
poate distinge oarecum în aceste două 
împrejurări istorice o renaştere a Im¬ 
periului franc al lui Carof cel Mare, 
cu cele două componente ale sale; 
Francia occidentatis şi Francia 
orientali. 

in această Europă occidentală 
în plin avânt, papalitatea va juca un 
rolpreponderenLCea mai gravă plagă 
a Bisericii occidentale din vremea 
aceea era intruziunea laicilor în numi; 


Ordin monastic puternic centralizat 

Pentru a scăpa Biserica de 
imixtiunea puterilor laice, reformatorii 
n-au găsit un alt remediu decât să 
consolideze puterea şi prestigiul papa¬ 
lităţii, afirmând preponderenţa acesteia 
asupra puterii temporale a regilor şi 
împăraplor. Legaţii pontificali care, in 
1054, au depus o bulă de excomunica¬ 
re pe altarul Sfintei Sofii din 
Constantinopol, aparţineau acestui me¬ 
diu de reformatori. 

Două elemente au dat gestu¬ 
lui lor, grăbit şi necugetat, o însemn㬠
tate anevoie de prevăzut pe atunci. Pe 
de-o parte legaţii ridicau problema lui 
Filioque, introdus din acel moment, la 
Roma, în Simbolul Credinţei; or, creş¬ 
tinătatea ne-latină resimţise mereu 
această adăugire ca fiind contrară tra¬ 
diţiei apostolice. Pe de altă parte, "ro¬ 
manii" din Constantinopol descope¬ 
reau intenţia reformatorilor occidentali 
de a extinde autoritatea directă şi ab¬ 
solută a papei asupra tuturor episcopi- 
lor şi credincioşilor, chiar în propnul 
lor imperiu! Era pentru ei o eclesiolo- 
gie eu totul noua şi pe care nu puteau 
decât să o refuze, in numele fidelităţii 
faţă de Tradiţia Bisericii. 

In secolele al XH-lea şi al 
XlII-lea, teologia scolastică, a cărei 
metodă era complet străină spiritului 
Ortodoxiei, sistematizează punctele 
docuinale care deja despărţişeră Cato¬ 
licismul roman de Ortodoxia bizanti¬ 
nă. Conciliile de la Lyon (1274) şi 
Florenţa (1439) vor statornici mai 
multe dintre aceste puncte drept dog¬ 
me de credinţă. în acelaşi timp, în pri- 


De-a lungul veacurilor mo¬ 
deme, viaţa religioasă şi cultura Occi¬ 
dentului se îndepărtează şi mai mult 
de tradiţia ortodoxă. Umanismul Re¬ 
naşterii, prin cultul omului, prin în¬ 
toarcerea ia Anuchitatea greco-romană 
precreştină, se rupea chiar de tradiţia 
medievală romano-catolică, fără ca 
pnn aceasta să se apropie de Ortodo- 
xte. Pe plan teologic, Reforma protes¬ 
tantă era, in mare măsură, o radicali¬ 
zare a augustinismului, iar pe planul 
comportamentului popular — o mani¬ 
festare de tip iconoclast. Contrarefor¬ 
ma catolică, reafirmând elementele 
autentic tradiţionale ale creştinismului 
apusean, contestate de reformatori, a 
accentuat aspectul autoriiar şi represiv 
al Catolicismului (Inchiziţie, Index 
etc.). In secolul al XVIII-lca Ftlosofia 
Luminilor şi Revoluţia Franceză ope¬ 
rează şi o veritabilă revoluţie cultura¬ 
lă,, al cărei ţel era să substituie tradi¬ 
ţiei creştine o nouă concepţie asupra 
omului şi a societăţii. De-aici provin 
atât materialismul practic al societăţi¬ 
lor occidentale contemporane, cât şi 
diferitele forme de ateism militam si 
de totalitarism. 

Sub influenţa acestor factori 
diverşi, occidentalii care au rămas 
creşumiau ajuns, în moduri foarte di- 
tente, după mediile în care s-au miş- 

ml «9 manlll eanm.l _ 1 • .» 


ZÂJÂ\r •'r* k T reiauvi- 

zand animalule dogmatice. 

— v» uimi — 

(Traducerea t-a efectuai tn Xedac[u) 







C i în Românit este nevoie de naşteret unei 
drepte puternice, ictuale şi unitare, aceasta am 
afirmai-o în nenumărate rânduri. Numai pe ca¬ 
lea dreptei mai putem supravieţui ca naţiune creştină şi 
mai putem în-drepta o istorie strâmbă de atâta stângism. 
Când anume se va naşte cu adevărat o astfel de dreaptă 
funcţională, capabilă de un impact decisiv asupra lumii 
româneşti, nu putem şti în clipa de faţă. Cert este că ea 
nu se poate naşte peste noapte; de aceea se cade să în¬ 
cepem a-i netezi cărările încă de pe acum, dar fără a-i 
forţa creşterea firească. Din pripă nu poate ieşi nimic 
bun. Ne trebuie înţelepciunea răbdării veghetoare. 

Nu ştim nici cum şi nici din cine se va naşte, 
la vremea potrivită, această dreaptă spre care nădăjdu¬ 
im. Mai degrabă am putea aprecia cum şi din cine nu 
se va naşte ea. Nu este vorba nicidecum de vreo pre- 
moniţic negativă, ci de o judecată simplă şi sănătoasă, 
străină de orice (auto)mistificare. 

La ce se reduce astăzi, în expresie strict po¬ 
litică, "dreapta românească”? La câteva formaţiuni poli¬ 
tice inanite, plutind ca nişte coji de nucă pe marea con¬ 
fuziei generale. E mai mult o dreaptă intenţională decât 
una efectivă. Privind lucrurile de sus, avem două tipuri 
de manifestări de dreapta: unde pornind, într-un elan 
sincer, dar utopic, dinspre rămăşiţele vechii Mişcări Le¬ 
gionare; altele, mult mai dubioase, pornind dinspre ele¬ 
mente răzleţite ale vechii Securităţi sau contaminate în 
mod evident de acestea. Uneori cele două "fronturi" tind 
să se încrucişeze, dând naştere unei situaţii cel puţin pa¬ 
radoxale: foste victime (legionarii) şi foştii călăi (comu¬ 
niştii) ajung să fie... "tovarăşi de drum"! 

Respectăm generaţia legionară şi îi înţelegem, 
omeneşte, nostalgiile. A fost o generaţie eroică, una din¬ 
tre cele mai strălucite din istoria României post-fanario- 
te. Mişcarea Legionară, în 
felul în care a gândit-o 
Comeliu Codreanu, a fost 
expresia ei majoră, atât spi¬ 
rituală, cât şi politică. Su¬ 
pravieţuitorii ei ar voi acum, 

'• fapmrejt". s-o vad ă refăcu- 
tă şl dusă mai departe — cât 
mai departe cu orice preţ! 

Dar când "preţul" este tocmai esenţa ei morală, ar fi ca¬ 
zul să se mediteze mai îndelung. E aici, desigur, şi un 
aspect delicat, pe care-1 atingem cu inima strânsă: aceşti 
oameni greu încercaţi, majoritatea septuagenari sau oc¬ 
togenari, nu mai au vreme "să aştepte"; de aceea s-au 
agătat de iluzia că tânăra generaţie actuală ar putea fi 
strămutată, sub îndrumarea lor, direct din "iadul" comu¬ 
nist în "raiul" legionar! Realitatea este aproape complet 
eludată. în principiu, se spune aşa: Codreanu a pornit la 
drum doar cu cinci "camarazi" (grupul aşa-numit al "vă- 
câreştenilor") şi în zece ani (1927-1937) a cucerit mai 
tot tineretul ţării, pentru ca în vâltoarea anului 1940 
aproape întreaga Românie să devină (pro)legionarâ! Să 
lăsăm la o parte faptul că n-a fost chiar aşa: până în 
1927, de pildă, se crease o întreagă stare de spirit în 
rândurile studenţimii, începând încă din 1922; Codreanu 
şi ai lui nu s-au ivit din nimic şi, chiar dacă au 
întemeiat Legiunea "Arhanghelului Mihail" într-un 
cadru restrâns (nu numai "văcărăştenii", ci şi tocă vreo 
zece studenţi), existau la vremea aceea în România mii 
de legionari potenţiali, ce se vor încadra de altfel orga¬ 
nic fa Mişcare fa anii următori, recunoscând în ea pro¬ 
dusul autentic şi necesar al unei întregi generaţii. Aici 
este vorba de o sinteză unică de factori favorabili (din¬ 
tre care nici unul nu mai e de găsit fa lumea româneas¬ 
că de azi): personalitatea uriaşă şi harismatică a lui 
Comeliu Codreanu; o generaţie tânără de înaltă calitate 
morală şi intelectuală; un popor român tocă nepervertit, 
sensibilizat la problema creştină şi naţională şi instinctiv 
ostil ideologiilor dizolvante; un stat român, dacă nu per¬ 
fect, to orice caz rezonabil structurat (monarhic şi de¬ 
mocratic), cu o Justiţie tocă liberă şi necoruptă (cum se 
va dovedi până prin 1937-38); to fine, un context euro¬ 
pean favorabil dreptei şi încă sensibil la primatul valori¬ 
lor spirituale. Astăzi numai cine nu vrea să vadă nu ve¬ 
de că România, după aproape jumătate de veac de te¬ 
roare şi îndobitocire comunistă, nu mai dispune nici de 
material uman, nici de contextul necesar (intern şi ex¬ 
tern) pentru o nouă ascensiune a dreptei autentice. Gro¬ 
sul generaţiilor mai vârstnice suferă de corupţie şi igno¬ 
ranţă; grosul generaţiei tinere (cea reală, nu cea inventa¬ 
rea nobil şi utopic cntuziasm.de d-1 Marian Munteanu) 
suferă de dezorientare, superficialitate şi chiar indiferen¬ 


tism. Personalităţile politice lipsesc, ţara e dezbinată, 
mizeră şi flămândă, materialismul este pretutindeni do¬ 
minant, iar Europa (şi aproape întreaga lume) trăieşte cu 
spaima organică a dreptei, fatr-un stângism călduţ, ame¬ 
najat şi întreţinut cu abilitate de marea forţă reţelară a 
iudeo-masoneriei mondiale. A nu lua to seamă toate 
aceste dale concrete este absurd şi ridicol. Trebuie aş¬ 
teptată vara dacă vrei să te scalzi to marc; altminteri 
rişti să pieri printre sloiuri... 

Ar fi greşit şi să se spună: nu e nimic de f㬠
cut! Ba dimpotrivă: totul este de făcut! Nu poţi ridica 
însă o casă trainică înainte de a-i pregăti fundaţiile. Fără 
nici o temelie nu se pot ridica decât corturi şi coşmelii. 
Nu poţi însămânţa un pământ şi să aştepţi roade înainte 
de a-1 desţeleni. Pe un pământ ncdesţclcnit nu pot creşte 
decât bălăriile. Când totul este de făcut, atunci se începe 
cu începutul... Vreţi să rezidiţi cetatea românească? 
Vreţi să reînsămânţaţi cu virtuţi acest popor? Puneţi-i 
(puneţi-vă) temelii morale şi spirituale! Desţeleniţi-i 
(desţeleniţi-vă) inima şi cugetul! Pregătiţi cu credinţă 
şl răbdare materialul uman din care si se poată naşte 
mâine sau poimâine o nouă formă de mesianism rom⬠
nesc! Nu e vremea aventurilor politice (ca nu cumva 
nouă dreaptă să se compromită prin inconsistenţele ei 
sau chiar "să se nască moartă"), ci a cumulului educativ. 
Fiecare creştin şi român adevărat trebuie să se transfor¬ 
me, după puteri, to pedagog şi mărturisitor. Tânăra ge¬ 
neraţie trebuie să capete substanţă şi chip, să se trans¬ 
forme, treptat, din generaţie biologică în generaţie spi¬ 
rituală. Altminteri, pe relativism moral, pe incultură, 
bădărănie sau absenteism civic, nu se poate întemeia ni¬ 
mic drept... (Când cadrul istoric se arată neprielnic ac¬ 
ţiunii politice propriu-zise, lupta trebuie mutată pe plan 
moral, intelectual şi profesional. Comeliu Codreanu, 


chiar to condiţii mult mai favorabile, când dă Circulara 
de autolichidare a Mişcării Legionare ca partid politic, 
în 1938, le recomandă legionarilor să se desăvârşească 
fiecare, lucrând to domeniul profesiunii sale, to aştepta¬ 
rea trează a unui ceas istoric mai fast Desăvârşirea pro¬ 
fesională, morală şi intelectuală a fiecăruia apare cu atât 
mai necesară astăzi, când multora dintre precipitaţii noş¬ 
tri "făptuitori" politici li se potriveşte ca o mănuşă seve¬ 
ra epigramă eminesciană: "Nu se trec la noi potcoave/ 
De la iepe demult moarte!/ Pune-te dc-nvaţă, dragă —/ 
Nu ştii carte, nu ştii carte!..."). 

Materialul uman, odată format, va deveni la 
rândul său lucrător, cu forţe proaspete şi pe o scară mult 
mai largă, putându-se exprima şi politic, în chip ma¬ 
jor, atunci când şl aşa cum va considera necesar,prin 
raportare lucidă la noile realităţi. Dacă va exista o conti¬ 
nuitate cu trecutul? Fără doar şi poate. Dar această con¬ 
tinuitate nu va sta to forme, ci în duh — nu va fi imita¬ 
tivă, ci creatoare. Acesta este sensul fast al oricărei tra¬ 
diţii. Sigur că ne continuăm spiritualiceşte înaintaşii 
(atâta vreme cât funcţionăm normal), dar de fiecare dată 
to forme noi şi cu un plus de destoinicie. Dacă mă p㬠
trund bunăoară de înţelepciunea proverbelor din bătrâni 
şi încerc s-o duc mai departe, adâncind-o, asta nu fa- 
scamnă c-o să mă apuc să şi umblu to opinci! Zice h⬠
tru ţăranul: "Dacă nu e cine nu e.cine e să nu mai fie?!" 
Eu pot să construiesc de aici o întreagă ontologie filoso¬ 
fică; dar n-pţvoi f®c© nici fa bordei şi nici la lumânare! 

într-un context viitor, de care Dumnezeu nu ne 
va lipsi, acest material uman, deja constituit, va şti ce 
Şi cum să facă; România se va primeni prinzi, to chip 
firesc şi organic; iar morţii acestui neam,la care ne vom 
fi adăugat poate şi noi, în loc să se răsucească to mor¬ 
minte, vor tresălta de bucuria tovierii ("Bucura-se-vor 
oasele cele smerite..."). 

Cam acestea ar fi temeiurile pe care conside¬ 
răm că acea dreaptă de care avem nevoie nu se va în¬ 
chega convingător to haosul actual, din simpla precipita¬ 
re mai mult sau mai puţin idealistă a generaţiilor de ieri. 
Partiduleţele moşite to pripi pe calea aceasta sunt ase¬ 
meni copiilor procreaţi târziu. Se nasc debile şi handica¬ 
pate de tarele nevindecate ale trecutului. Ele nu pot con¬ 
stitui — cum s-a şi dovedit — centre de atracţie pentru 


rândurile largi ale tineretului. Ce-i mai bun în ele trage 
să moară; iar ce nu trage să moară n-are toci nici o 
consistenţă. Ele nu rămân decât nişte convenţii Ifcfeorii 
între câţiva bătrâni nostalgici şi câţiva tineri teribilişti; 
aventuri hibride în marginea realităţii, to care forme¬ 
le prisosesc asupra duhului. Nici nu se poate şti dacă ti¬ 
nerii aceia, foarte puţini şi foarte anonimi, reprezintă, 
dincolo de aceste "jocuri politice" de moment, potenţiali 
"oameni de dreapta", ta sensul misionar al acestui cu¬ 
vânt. Dacă-şi vor cheltui energiile în aceste acţiuni poli¬ 
tice fără nici un ecou şi fără nici o perspeptivă, îi paşte 
primejdia de a nu mai avea vremea şi vlaga necesare 
pentru a se instrui şi educa to mod profund şi sistema¬ 
tic, riscând deci să rămână limitaţi şi inautenlici — 
simple marionete ale unui trecut irepetabil. 

Dreapta de mâine trebuie să asimileze dreapta 
de ieri to eternitatea principiilor ei, iar nu să-i maimuţ㬠
rească formele trecătoare, mei să-i întreţină nostalgiile 
crepusculare sau excrescenţele sectariste. O nouă dreap 
tă trebuie să se nască din propriul ei imbold interior şi 
to deplină întrepătrundere cu noile ei realităţi, aşa cum 
s-a întâmplat şi cu dreapLa legionară ia vremea ei (a se 
vedea desprinderea şi delimitarea de "cuzişti" şi 
"iorghişti"). Iar dincolo de toate acestea, ca să nu ne 
îmbătăm cu apă rece, este nevoie de un lider autentic, 
tânăr şi vizionar, capabil să fie icoană, iar nu idol, pen¬ 
tru o generaţie eroică existentă în realitate, nu doar 
to mintea cuiva. Ne temem că din toţi actualii lideri ai 
partiduleţelor româneşti de dreapta n-ar putea ieşi, la o 
adică, un Codreanu întreg... Dar poate că el creşte acum 
pe undeva, curat ca rouă dimineţii, cu o dumnezeiască 
lumină to ochii lui de copil... Ne va găsi pregătiţi în 
ziua în care Dumnezeu ni-1 va descoperi? Sau vom fi 
doar un morman de orgolii vulnerate, de compromisuri 
şi de prejudecăţi, prea pu¬ 
trezi spre a mai fi verzi şi 
prea orbi pentru a mai vedea 
crucea de lumină din creşte¬ 
tul Golgotei româneşti? 

Cât priveşte cele¬ 
lalte manifestări de dreapta, 
cele tutelate de un activism 
neo-securist de circumstanţă, 
mai mult sau mai puţin vădit, ele se aseamănă mai de¬ 
grabă cu extremismul pseudo-naţionalist de stânga al 
"Europei" sau "României Mari", cu iosifconstantin- 
drăgănismul "Vetrei Româneşti" şi cu toate celelalte 
manevre camuflate ale conservatorismului roşu. Ele nu 
pot fi premise ale reînvierii dreptei, chiar dacă unii 
dintre fervenţii lor păpuşari ar fi to mod sincer .Conver¬ 
tiţi la ideile de dreapta. Nu se pun petece noi la burdu¬ 
furi vechi. O dreaptă care s-ar naşte din oameni com¬ 
promişi ar fi mai păgubitoare decât lipsa totală a drep¬ 
tei. Decât o dreaptă "strâmbă", mai bine deloc! Un na¬ 
ţionalism, fie el şi cu tentă creştină, pe urmele qăruia ar 
zăngăni neîncetat tinichelele pe care le poartă de coadă 
oportuniştii de ieri, n-ar putea depăşi niciodată statutul 
unui spectacol de bâlci. Acceptat ca atare, el‘ riscă să 
compromită nu doar prezentul, ci şi — prin analogie po¬ 
pulară— trecutul şi viitorul dreptei româneşti. Din cio¬ 
burile stângii nu se poate naşte dreapta, ci doar caricatu¬ 
ra ei. Răsfrântă to cioburile stângii, dreapta riscă mai 
degrabă să moară, penibil şi grotesc. Iar penibilul şi 
grotescul culminează atunci când, din socoteli obscure 
sau din lipsa oricărei socoteli, cioburile verzi şi cio¬ 
burile roşii se întâmplă să se amestece în nebuloasa 
pseudo-politică a "neantului valah"! 

Germenii dreptei viitoare pot activa misionar 
în România de azi, dar numai to măsura to care se p㬠
zesc necorciţi şi nu se lasă târâţi pe solul neroditor al 
înfruntării politice imediate. Ei trebuie să reprezinte 
deocamdată, pentru un timp nedefinit, o vie germinaţie 
moral-splrltuală, capabilă să dea roade adânci în sufle¬ 
tele tinere, pe potriva realităţilor şi aspiraţiilor actuale. 

Dacă toţi care au cultul Crucii şi al Neamului 
vor şti şi vor voi să trăiască în exemplaritate, cumine- 
cându-se, peste vârste şi profesii, cu acelaşi ideal trans¬ 
figurator, luptând "lupta cea buni" cu inerţiile lumii şi 
cu propriile lor inerţii, atunci Dumnezeu nu-şi va întoar¬ 
ce faţa de la noi şi va da spor pu^nltăţii noastre de xzi } 
făcând-o zălog al plinătăţii de mâine. Atâta înţelepciune 
ni se cere: să nu risipim în afară ceea ce deocamdată 
se cade concentrat înlăuntru. 

Imperativul acestei vremi este în primul rând: 
să rezistăm ispitei de "a tie afla ta treabă"! 

Răzvan Codrescu 











P”g» 12 PUNCTC CRRDINRLC 


ÎNTÂMPLĂTOR 

SAU 

INTENŢIONAT? 

HHHBSBKXi ■ ISBmmnHMMi 


Presa occidentali este o ma$in- 
Ine de creat" evenimente. !n ţaţele unei 
false diversităţi, publicul larg ignori 
existenţa celor câteva focare mondiale de 
la care pomeţte. zilnic, setul de şun 
obligatorii: Reuler, UPI, France Presse etc. 
Cu excepţia ultimelor enclave comuniste, 
planeta vorbeşte aceeaşi limbă. Dacă faci 
un tur de orizont mcoiatic (trecând pnn 
radio, TV şi presa cotidiană) constaţi că 
informaţia este puternic filtrată Temele 
sunt identice, iar ierarhia priorităţilor parc 
— şi probabil chiar este — prestabilită. 
Actualitatea este produsul unor opţiuni 
"aleatorii": de ce Somalia, şi nu Sudan sau 
Mozambic, ţări unde seceta face, de ani dc 
zile, ravagii similare? De ce Kuweit, când 
istoria recentă este plină de invazii şi 
anexări teritoriale de acelaşi tip? De ce 
numai Sarajevo, când zeci de alte puncte 
de pe teritoriul fostei Iugoslavii sunt teatre 
ale războiului civil? Răspunsul - căci 
există unul — răsună în spatele uşilor în¬ 
chise. Asta pe de o parte. 

Pe de altă parte, jurnaliştii sunt 
sclavii aşa numitului audlmat, un aparat 
de înregistrat fluctuaţiile audienţei. 6rice 
carieri profesională atârnă prin urmare de 
regula uniformizantâ a cantttiţli. O ştire 
este cu atât mai importantă cu cât impac¬ 
tul ei emoţional va fi mai intens: meciuri¬ 
le de fotbal trec înaintea emisiunilor cul¬ 
turale, triplele asasinate pasionale pot de¬ 
păşi ca interes dezbaterile politice obişnui¬ 
te, perimetrele ororii (incluzând războiul, 
foametea, catastrofele naturale etc.) sunt 
preferite zonelor în care nu se poate "dc 
plânge" nici o moarte violentă. Peisajul 
audio-vizual este supus plăcerii de a sur¬ 
vola tragediile celorlalţi. Atâta vreme cât 
adevăratele nenorociri se situează în afa¬ 
ra lumii occidentale, contradicţiile interne 
se banalizezi Manipularea maselor func¬ 
ţionează, o dală mai mult, ireproşabil. 

Tot în sfera tehnicilor de ma 
nipulare intră şi standardizarea jargonului 
jurnalistic: o veritabilă limbă de lemn 
cloncăne în presa scrisă şi pe platourile de 
televiziune. Jurnaliştii care şi-au putut păs¬ 
tra independenţa stilistică se numără pe 
degete. Majoritatea se scaldă în formulele 
prefabricate cu ajutorul cărora "realitatea" 
informaţiei se schematizează în acord cu 
ideologia dominantă. Publicul obţine o 
anumită comoditate dc reperaj, dar în de¬ 
trimentul simţului critic şi al pluralismului 
autentic. Asa-numitul reullty-show, nume¬ 
rele de telefon datorită cărora publicul 
poate reacţiona "la cald", pletora contra¬ 
dictorie a sondajelor de opinie alimentează 
şi ele — dacă mai era nevoie — iluzia "de¬ 


mocraţiei directe". 

Strategiile mcdiatice au — pen¬ 
tru ranssimii observatori avizaţi — un pro¬ 
iect decodabil. Patru sunt, cel puţin, direc 
ţiile de căpătâi. 

In primul rând, consolidarea 
mentalităţii pomoeratice pnn procedee 
pseudo-lifc«rtare: "detabuizarea sexului, 
prevenţiunea SIDA, apologia pederastiei 

— întreprinsă sub auspiciile unei "necesare 
emancipări" juridice — dreptul transformat 
în datoria) de a-ţi exhiba intimitatea, pro¬ 
gramele sexy difuzate în numele politicii 
demografice (ca şi emisiunile direct ob¬ 
scene programate sub imperiul pomenitu¬ 
lui audlmat) au invadat mediile occiden¬ 
tale, de la televiziune până la afişele 
publicitare de pe străzi şi de la presa 
scrisă până la mesageriile erotice. Căci — 
se aude pretutindeni — "nu există adevăr 
care să nu poată fi spus". 

în al doilea rând, răspândirea 
utopici scientiste: omul-demiurg, centru 
al universului şi stăpân al propriului 
destin, omul subiect al unei cunoaşteri 
nesfârşite, omui-manager (capabil să stru¬ 
nească mersul lumii şi crizele economice) 

— iată esenţialul clişeelor cripto-marxistc 
care marchează, în Occident, cealaltă mare 
direcţie a gestiunii mediatice. Populari¬ 
zarea "ştiinţei" (în licee se instalează 
distribuitoare de prezervative), animaliza- 
rca fiinţei umane (emisiuni "comparative'' 
despre sexualitatea insectelor sau a prima¬ 
telor), lansarea unor dezbateri bio-medica- 
le despre naşterile In vltro, separarea 
spermatozoizilor, posibilităţi de a artificia¬ 
liza corpul uman prin deschiderea unor 
bănci de organe, toate aceste registre — 


abordate din dorinţa ipocrită de a "ridica 
nivelul mediu' — sunt de fapt surse de 
amoralizare forţate şi metode dc agravare 
a haosului axiologic deja instalat sub zo¬ 
dia moderjiitătii. 

In al treilea rând, se poate vorbi 
despre generalizarea ateismului ofensiv. 
S-a depăşit de mult faza ocullării oricăror 
referinţe religioase, faza în care numele 
lui Dumnezeu este ocoliL S-a depăşit 
chiar si perioada în care se opera cenzura¬ 
rea valorilor creştine, considerate a fi "de¬ 
modate", sau "reacţionare". Acum, mediile 
atacă făţiş Revelaţia, denigrează curiosul 
obicei de a merge la biserică, ridiculizează 
in fel şj chip clerul, demonetizează zgo¬ 
motos simbolurile tradiţionale. Semnul 
Crucii a fost confiscat de sistemul show- 
blz (industria divertismentului), video-cli- 
purile muzicale îşi măresc forţa de pătrun¬ 
dere recurgând ilicit (şi denaturând prin 
urmare) imaginarul colectiv plin — încă — 
de reprezentări creştine, o puzderie de 
emisiuni şterg deliberat frontiera dintre 
sacru şi profan... Dialogul "iezuit" între 
doi preoţi serveşte ca suport al unei recla¬ 
me pentru spaghetti (casa "Panzani"), s㬠
rutul deloc fratern dintre un cleric şi o 
tânără călugăriţă pare a fi bun pentru pu¬ 
blicitatea firmei de confecţii "United 
Colors of Bcnctton", la cinematografe ru¬ 
lează un nou film în care o fictivă măn㬠
stire americană devine sediul unor comice 
dezmăţuri şi... lista ar putea, din neferi¬ 
cire, continua. 

Se poale vorbi, în sfârşit, despre 
populismul mistic al ideilor democrati¬ 
ce. Mediile de informare atacă şi hărţuiesc 
clasa polidcă părând să traducă astfel o 


unanimă tendinţă spre degradare, spre în 
jostre In virtutea nevoii de transparenţă 
camerele de filmat pătrund în alcovun. 
descuie arhivele de partid, trag de limbă 
amantele, ridică patroanele de bordei la 
rangul de instanţe morale, supraveghează 
cheltuielile şi conturile bancare, folosesc 
anonimatul drept paravan al delaţiunii. 
Deviza acestui univers cangrenat "fa orice 
ca să apari la televiziune^. Provocatorul 
unui scandal politic primeşte răsplata "ce¬ 
lor cinci minute de celebritate' 1 pe care 
Andy Warhol le promitea, generos, oric㬠
rui muritor. Pornirea egalizatoare a mase¬ 
lor este stimulată demagogic în vederea 
"abolirii ultimelor privilegii": parlamenta¬ 
rii francezi şi mai nou, chiar reprezentanţii 
Coroanei britanice vor plăti impozite "ca 
toată lumea". Numai că nu "privilegiile" 
sunt astfel abolite, ci însăşi ioeea de no¬ 
bleţe ca temei al ierarhiei sociale. Pentru 
a se feri de agresiunea scandalurilor deli- 
rant-mediatizate, membrii clasei politice se 
pervertesc şi mai tare, pentru ci sunt obli¬ 
gaţi să mintă mai mult; treptat, puterea 
primeşte un indiscutabil caracter mafiot. 

Iată — la capătul unei sinteze 
strici descriptive — situaţia prezentă a 
"mediilor" occidentale. La noi in ţară sta¬ 
rea lucrurilor nu este, la acelaşi capitol, 
deloc mai înfloritoare. Cu diferenţa că, 
deocamdată, nu atât marea frnanjă interna¬ 
ţională trage sforile, cât clica neo-comu- 
nistă de la Cotroceni. Televiziunea 
Română este departe dc rafinamentul auto- 
manipulării la care s-a ajuns în Apus. Re¬ 
dactorii practică partizanatul făţiş, minciu¬ 
na acţionează ca un reflex condiţional, 
dezinformarea este grosieră, iar deontolo¬ 
gia care pare să salveze, în Vest, aparenţa 
de pofesionalism, lipseşte, la noi, cu de¬ 
săvârşire. Prea puţini sunt cei care verifică 
informaţiile din surse independente. Ca¬ 
lomnia implicită, eclerajul parţializant, de¬ 
zicerile (năucitoare pentru un telespectator 
deja năucit) sunt vicii curente în audio-vi- 
zualul românesc. Inerţia puritanismului 
bolşevic, manevra legitimării noii puteri 
prin supralicitarea unei religiozităţi deco¬ 
rative, obiectiva întârziere a Estului pe 
plan tehnologic şi absenţa mecanismelor 
de piaţă (care vor dezlănţui, odată institui¬ 
te, forjele persuasive ale publicităţii) sunt 
factorii paradoxali care ne feresc, momen¬ 
tan, de patologia mediatică specifică lumii 
occidentale. Nimeni nu poate spune, însă, 
până când. 


luralul de la ' Holocaust" 
nu există. De ce? Pentru că 
acest cuvânt este rezervat, 
de mass-media de pretu¬ 
tindeni, suferinjelor îndurate de 
poporul evreu înaintea şi în 
timpul celui de-al doilea război 
mondial. Alte popoare nu au 
dreptul de a fi suferit — în orice 
caz, nu Ia aceeaşi scară cu poporul 
ales... 

Nu ştim în ce măsură su¬ 
ferinţele evreilor sintetizate sub 
termenul "Holocaust" sunt reale 
sau imaginare. înclinăm să credem 
că sunt reale. Nu ştim dacă am¬ 
ploarea lor e atât de mare pe cât o 
prezint! mijloacele de formare a 
opiniei publice sau acestea exage¬ 
rează în orice caz, a prezenta si¬ 
tuaţia evreilor din România, care 
erau siliţi să dea zăpada prin oraşe 
situate confortabil la mii de kilo¬ 
metri In spatele frontului, în timp 
ce soldaţii români mureau Ia 
C^Ilngrad, drept o componentă a 
holocaustului, este ridicol. Şi co¬ 
boară tragismul acestuia la dimen¬ 
siunile unui conflict de operetă. 

Dorim să subliniem însă 
că şi alte popoare au suferit în ma¬ 
să înaintea, în timpul şi după răz¬ 
boi, iar dacă a existai un holocaust 
organizat împotriva evreilor, au 
existat şi holocausturi — istoria ne 


obligă să inventăm acest plural - 
organizate de evrei împotriva ce¬ 
lorlalte popoare. 

Cu ce e mai pu}in holo¬ 
caust genocidul cu capitala la 
Lubianka, de exemplu, decât geno¬ 
cidul cu capitala la Auschwitz? Cu 
ce sunt mai vinovaji culacii ruşi, 
mor[i de foame, frig şi epuizare 
prin Gulag, victime ale unei ideo¬ 


logii de extracţie iudee, pusă în 
faptă de personalităţi de extracţie 
iudee, decât prăvăliaşii evrei gali- 
tieni pieriţi la fel de tragic la 
Maidanck şi Dachau? Cu ce e mai 
puţin holocaust, holocaustul rom⬠
nesc? Sau cel german, polonez, 
ceh, slovac, unguresc, bulgăresc, 
arab? în toate (ările "eliberate" de 
Armata Roşie, cine a organizat re¬ 


presiunea împotriva elementului 
na)ional? Cine a ocupat posturile 
de control în partid, în securitate, 
în administraţie, mass-media şi 
cultură? Naziştii? 

Să remarcăm un detaliu 
semnificativ din confruntările pe¬ 
rioadei actuale. Senatorului C. 
Vădim Tudor — de care suntem 
departe de a fi pe aceleaşi poziţii 


- i se reproşează in presa antina¬ 
ţională, aservită acelor forte care 
controlează mass-media mondială, 
că ar fi antisemit. Ce argumente se 
aduc în sprijinul acestei acuza [ii? 
Atacarea în «România Mare» a ra¬ 
binului Rosen Moses, a ex-premie- 
rului Petre Roman, a altor perso¬ 
nalităţi de origine evreiască ale 
viefii noastre publice. Niciodată nu 



/miiii oe w 

Hoiomw 


se menţionează însă vina reală a 
lui Vădim Tudor fată de oculta in¬ 
ternaţională: aceea de a fi publicat 
listele de demnitari politici şi ofi¬ 
ţeri superiori de securitate — do¬ 
minant evrei — din timpul obse¬ 
dantului deceniu. ACEA acţiune a 
lovit într-adevăr interesele evre¬ 
ieşti, nu dezvăluirea afacerilor 
unor măruntei. ACEA iniţiativă 


ră largă a elementului evreiesc în 
holocaustul antiromânesc. ACEA 
realitate trebuie trecută sub tăcere, 
înecată într-o cacofonie de zgomo¬ 
te mediatice, deviată, deturnată şi, 
în cele din urmă, făcută uitată. 

Nu acuzăm întregul popor 
evreu pentru vinovăţia unor repre¬ 
zentanţi ai săi. Dar este nedrept — 
şi contrar în primul rând interese¬ 
lor evreieşti — ca aceştia să pre¬ 
tindă altor popoare de a-şi asuma 
responsabilităţile istorice, în timp 


ce poporul evreu refuză să-şi asu¬ 
me responsabilităţile sale istorice. 
O astfel de atitudine* care duce 
mentalitatea de "popor ales” mult 
dincolo de sensurile ei biblice, în¬ 


curajând dispreţul fată de popoa¬ 
rele în mijlocul cărora trăiesc, nu 
le poate aduce evreilor decât res¬ 
pingere, ură şi antisemitism. 


Octavian LEFTER 





13 



PUNCTC CARDINAIC pag. 



N u lipsită dc interes, dar mult sub aşteptări, ni 
se prezintă noua revistă «Dilema», apărută sub 
egida Fundaţiei Culturale Române (care - 
vrea să ne asigure d-l Augustin Buzura — n-ar avea nici 
o legătură cu vechea securitate sau cu actuala Putere) şi 
sub directoratul d-lui Andrei Pleşu. Revista s-ar dori ex¬ 
presia publicistică a unui soi de "consens dilematic" cu 
tentă culturală. Şi s-ar mai dori o revistă "descuiată", 
dar într-un fel mai cumpănit decât deja compromisul 
«22» (principalul bastion intelectual al antiromânismului 
şi anticreştinismului masonic din noua lume româneas¬ 
că). Simptomatic pentru atitudinea revistei rămâne aşa- 
zisul "extremism de centru", afirmat, mai în glumă, mai 
în serios, de către d-l Radu Cosaşu (care desigur se 
consideră foarte subtil). Este curios cum de măcar d-l 
Pleşu nu şi-a adus aminte de vorbele Apocalipsel: "Ştiu 
faptele tale, că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai 
fi rece sau fierbinte! Dar aşa, fiindcă eşti căldicel - 
nici fierbinte, nici rece — am să te vărs din gura Mea" 
(3, 15-16). 

Altminteri întâlnim în «Dilema» multe semn㬠
turi prestigioase: începând cu d-l Andrei Pleşu (ca întot¬ 
deauna seducător şi când nu are dreptate) şi continuând 
cu d-nii Ştefan Aug.Doinaş.Octavian Paler,Mihai Botez, 
Mire ea Iorgulescu, Augustin Buzura şi alţii. Trecem 
peste "înfruntarea" sterilă dintre d-nii Petre Mihai 
Băcanu şi Virgil Măgureanu şi observăm, în treacăt, că 
se poate face loc pentru aproape oricine (probabil toc¬ 
mai de dragul... "dilemei"): Silviu Brucan, Stelian 
Moţiu, Zigu Omea etc. Rămâne o curiozitate faptul că 
toată această artilerie, pe de o parte grea şi pe de altă 
parte pestriţă, nu realizează decât efecte minime, «Dile¬ 
ma» ne fiind semnificativ deosebită de zeci de alte pu¬ 
blicaţii intelectuale de la noi. Ea nu se ridică, deocam¬ 
dată, la înălţimea propriilor intenţii. Fireşte, mai ales de 
dragul ff-lttl Pleşu.» putem acorda circumstanţe atenuan¬ 
te. De pildă-aceea că s-ar afla,îrică4a început Deşi ne is¬ 
piteşte gândul că slăbiciunea vine tocmai din "temelii"... 

Privită în sine, revenirea d-lui Pleşu în publi¬ 
cistica curentă şi în fluxul concret al vieţii culturale este 
un fapt remarcabil şi îmbucurător. O undă de îngrijorare 
poate aduce numai ezitarea dommei-sale de a călca cu 
dreptul în noua cruciadă. Lăsând la o parte «Dilema»,de 
care în fond nu poate fi singur răspunzător, să amintim 
că d-l Pleşu ţine de o vreme încoace şi un curs de... 
"angelologie", pentru un public inevitabil pestriţ (alc㬠
tuit din ceva studenţime şi ceva cuconet), semănând 
într-un fel cu conferinţele "subţiri" de acum vreo 15 ani 
ale uitatului George Bălan. Fascinaţia personală a d-lui 
Pleşu pică pe fascinaţia ce rezultă pentru unii dinţr-un 
domeniu atât de insolit. De ce tocmai "angelologie"?! 
Răspunsul deja îl deţine, negreşit, d-l Pleşu. Nu că noi, 
atât de încurcaţi în partea mai omenească a lucrurilor, 
am avea. Doamne fereşte, fobie pentru îngeri, dar nu ne 
putem împiedica să ne amintim că şi pe vremea când 
ţuicii asediau zidurile Constantinopolului, ale cărui zile 
erau numSrate,la curtea imperială se duceau, zice-se,dis¬ 
cuta sub[iri despre statutul sexual al îngerilor... Te po¬ 
meneşti că o fi aceasta vreo fatalitate a spiritului răsări¬ 
tean: să eludeze serafic prăbuşirea Cetăţii! S-ar pu¬ 
tea, de altfel, să devenim foarte competenţi în îngen (de 
care până acum, vorba aceea, eram slabi), mai ales dacă 
adăugăm la cursul d-hti Pleşu şi tratatul de angelologie 
(Sfinţii îngeri) al Principesei Ileana (Maica Alexandra), 
tradus şi apărui de curând la Editura «Anastasia». 

Am fi însă nedrepţi să nu semnalăm şi o certă 
izbândă editorială care se leagă de numele d-lui Pleşu: 
apariţia la Editura «Humanitas», cu prefaţa şi notele 
domniei-sale, a cărţii lui N. Berdiaev, Sensul creaţiei. 
După ce gânditorii creştini ruşi au fost daţi pe mâna 
ovreiască a d-lui Ion Ianoşi, apariţia d-lui Pleşu capătă 
proporţiile unei recuperatio (chiar dacă nu ştie ruseş¬ 
te). Cât despre strălucitul dialog televizat cu d-l losif 
Sava, a fost o sărbătoare a spiritului cum numai d-l 
Pleşu ne putea oferi. ° 

E ditura «Timpul»din Iaşi ne oferă un nou volum 
al lui Petre Ţuţea. Omul. Tratat de antropo¬ 
logie creştină. Este vorba, deocamdată, doar 
de prima secţiune a “tratatului": «Problemele sau Cartea 
întrebărilor» (edi[ie îngrijită şi postfaţaiă de Cassian 
Mana Spiridon). Cu toate strădaniile vizibile dc 'Ingnji- 
re a textului, acesta rămâne pe alocuri obscur şi în ge¬ 
nere greoi. Începem să ne temem că publicarea galopan¬ 


tă a "manuscriselor Ţuţea" va cam şifona imaginea a- 
cestui incontestabil geniu oral, mai ales ci materia în¬ 
cepe să se cam repete. Credem că editorii dau dovadă 
de prea multă îndrăzneală sau inconştienţă atunci când 
susţin ideea unor opere "definitivate" de Petre Ţuţea. în¬ 
tâmplător am avui acces şi noi la una din ultimele va¬ 
riante ale aşa-zisului "tratat" (în fond, o abordare pur 
eseistică), cuprinzând primele trei secţiuni (I. "Proble¬ 
mele™"; EL "Sistemele..."; III. Stilurile..."). Planul 
complet al "tratatului" mai include: IV "Disciplinele..." 
şi V.”Dogmele..."(editoml ieşean ne anunţă deja caracte¬ 
rul fragmentar al acestora). Rămânem la părerea că sec¬ 
ţiunile următoare sunt sub nivelul "Problemelor...", iar 
colportarea lor ar constitui o aventură cam îndoielnică, 
mai ales dacă se va face în aceleaşi cadre editoriale. P㬠
cat că părerea competentă a d-lui Liiceanu (atât ca filo¬ 
sof, cât şi ca editor), - care a ezitat să-l tipărească pe 
Ţuţea la «Humanitas», alegând tipărirea unei cărţi des¬ 
pre Ţuţea—a fost (şi este) prea uşor trecută cu vederea! 

O 

E xcelent Numărul 6 al revistei «Mişcarea» (fără 
îndoială cel mai bun de până acum)! Din păca¬ 
te chioşcurile "Rodipct" au boicotat pur şi sim¬ 
plu vânzarea (rea-voinţă? indolenţă? "indicaţie"?), ţi¬ 
nând revista aproape dosită sub maldăre de alte publica¬ 
ţii şi oferind-o numai la cerere! Am constatat această si¬ 
tuaţie în mai multe locuri din Bucureşti. Să sperăm că 
este doar accidentală. 

Acest Număr al «Mişcării», conţinând 16 pa¬ 
gini, credem că egalează şi chiar întrece tot ce a între¬ 
prins până astăzi, în direcţie politică sau culturală, Miş¬ 
carea pentru România. Nu ştim dacă va ieşi până Ia 
urmă ceva consistent din agitaţia "partidistă" a d-lui 
Marian Munteanu (se vorbeşte acum despre o fuzionare 
oficială cu tineretul creştin-democrat din Basarabia), dar 
sunt semne că măcar o utilă publicaţie de dreapta s-ar 
putea înfiripa de aici, punând umărul (nu neapărat, iată, 
prin d-l Ilie Bădescu!) la educarea creştină şi naţională 
a "noii generaţii", mai înainte ca aceasta să-şi merite 
majusculele! 

Centrul de greutate al Numărului este neîndo¬ 
ielnic solidul Raport privind fenomenul de la Pucioa¬ 
sa (Fenomenul "Noul Ierusalim”), ocupând paginile 
7-10, rezultat al unei anchete îndrăzneţe şi lucide efec¬ 
tuate de un grup de tineri din cadrul M.P.R., in numele 
cărora semnează d-l George Roncea, autorul sintezei fi¬ 
nale. Aflăm că un exemplar a fost trimis şi Sfântului 
Sinod. Este, din câte avem cunoştinţă, cea mai amplă, 
mai sistematică şi mai corectă cercetare a primejdioasei 
secte de lip milenarist de la Pucioasa-Glodeni. 

Ceva zarvă în mediile legionare trebuie să fi 
trezit scrisoarea d-lui Marian Munteanu (expediată către 
"destinatari" încă din decembrie trecut şi făcută acum 
publică) Către toţi naţionaliştii creştini, foşti membri 
şi simpatizanţi al Mişcării Legionare (p. 6), anunţată 
chiar din pagina întâi, sub titlul prescurtat Scrisoare 
către foştii legionari. Poziţia d-lui Marian Munteanu 
este în principiu corectă şi realistă (noi am subscris la 
ea, ca să zicem aşa, cu anticipaţie!). Iată câteva spicuiri 
semnificative: "Pentru orice analist politic ar trebui să 
fie evident că, în anul 1992, problema legionară nu mai 
poate fi tratată în termenii anilor ’30-’40. De atunci so¬ 
cietatea internaţională şi societatea românească au cu¬ 
noscut schimbări importante". Iată şi o metaforă — justă 
- trăgând a alegorie: "între MP.R. şi Mişcarea Legio¬ 
nară identificarea nu poate fi făcută decât de un singur 
tip: suntem unde ale aceluiaşi râu. Sau râuri care se var¬ 
să în acelaşi fluviu". Şi ceea ce este foarte important: 
"Tineretul român nu trebuie să-şi atribuie merite ce a- 
parţin înaintaşilor, dar nici să fie tras la răspundere pen¬ 
tru greşelile lor". Altminteri, rămâne deschisă poarta "u- 
nei rodnice cooperări". 

Dacă faptele d-lui Munteanu s-ar ridica mai 
des la înălţimea vorbelor şi intenţiilor sale făcute pu¬ 
blice, atunci MP.R. ar scăpa măcar de o parte din nu¬ 
meroasele "cârteli" sâcâitoare. Dar se pare că pentru as¬ 
ta trebuie să se mai coacă câte ceva (atât înlăuntml d-lui 
M. Munteanu, cât şi în afara sa)... 

Ceea ce ni s-a părut nedrept în această scrisoa¬ 
re este apelativul dc "foşti legionari". Liderul M.P.R. 
cunoaşte suficient mediile legionare ca să fi ştiut că nici 
un legionar autentic nu acceptă că n-ar mal fi legio¬ 


nar. Nu ştim dacă "legionarul se naşte legionar" (fiind 
vorba şi de o anumită structură şi calitate sufletească), 
dar în mod sigur "moare legionar" (că “de-al lui 
Codreanu" sau "de-al lui Hona Suna" .asta-i o altă trişti 
poveste!)Este adevărat că situaţiae delicată când cauţi un 
mod generic de adresare către supravieţuitorii Mişcării 
(am cunoscut-o şi noi cu una an în urmă, cimUpre a mi 
săvârşi o nedreptate, zicându-le "foşti legionari",ne-ara 
asumat o lndelicateţe, numidu-i "bătrâni legionari"...). 

Mai semnalăm, din cuprinsul aceluiaşi Num Ir, 
frumoasele şi substanţialele pagini ale lui Eminescu şi 
Mire ea Vulcănescu (deşi "preluate" de aiurea), condeiul 
promiţător al d-lui Dan Dungariu (student) şi "comenta¬ 
riul" intitulat Mentalitatea României mld (semnal: Dr. 
Comeliu Dida). 

Bucurându-ne sincer de această izbândă publi¬ 
cistică, privim doar ca pe o simplă curiozitate faptul că 
Redacţia «Mişcării» găseşte timpul de a mai număra şi 
greşelile de tipar din paginile «Punctelor cardinale»! 
Este. probabil, un "exerciţiu de ne-admiraţie"... Ce să-i 
faci, oameni suntem! 

La Numărul 7 ne vom referi, probabil, luna vi¬ 
itoare. Suntem fatalmente în contratimp... 

o 

D upă o scurtă întrerupere, revista «Formula AS» 
şi-a reluat preocupările de istorie legionară, 
publicând, fragmentar şi pe alocuri tendenţios, 
"Procesul lui Comeliu Codreanu", în fapt re traducerea 
din italiană (!) a cărţii lui Horia Cosmoviri din 1938. Pe 
pagina alăturată,d-l Roma Roman îl intervievează pe d-l 
Alexandru George (a cărui "competenţă" în privinţa is¬ 
toriei legionare — ca şi în cazul d-lui Zigu Omea ~^se 
reduce la... originea dumnealui evreiască!). Ca şi "a- 
proapele său" găzduit în paginile aceleiaşi reviste, d-l 
Al. George are răspuns pentru toate şi drecretează cu si¬ 
guranţă de Caiafă: "Legionarii au fost bolşevicii noştri"! 
Sigur că o asemenea gugumănie nu merită discutată, cu 
atât mai mult cu cât acest "noştri'' poate stârni râsul p⬠
nă şi curcilor din Bărăgan! De-ar mai trăi N. Steinhardt 
să-şi audă consângenii! 

Dar, în fond, un N. Steinhardt reprezintă ex¬ 
cepţia, în vreme ce un Al. George reprezintă regula. 
Dintre amândoi, "firesc" apare cel de-al doilea. D-l Al. 
George nu este nici prost, nici ticălos. Este evreu sadea. 
Proşti sau ticăloşi sunt românii dispuşi să-i ia elucubra¬ 
ţiile în serios şi chiar să-i cânte în strună. Şi nu-s pu¬ 
ţini! De unde se vede că vina faţă de mistificarea isto¬ 
riei naţionale este mai degrabă a noastră decât a feluriţi¬ 
lor neromâni. Redacţia «Formulei AS» poartă aici ade¬ 
vărata responsabilitate, iar nu anumiţi evrei obraznici, 
care nu fac decât să fie ceea ce sunt, pe spinarea de vi¬ 
tă adormită a unui popor gata să se balege până şi pe 
morţii lui! 

o 

M orminte vii, cartea de mărturii şi amintiri a d- 
lui Nistor Chioreanu, distins avocat şi membru 
al Mişcării Legionare, este una dintre acele pu¬ 
ţine cărţi de pietate românească ce mai dau seamă astăzi 
despre măreţia creştină a unei alte Românii. Ea poves¬ 
teşte, în icoane vii, tragedia unei generaţii eroice, măce¬ 
lărite sau putrezite prin temniţele vânzătorilor de neam. 
D-l Nistor Chioreanu reuşeşte să însufleţească, prin pa¬ 
na sa, o parte din marile figuri de martiri ai Neamului 
şi ai Crucii, surprinzându-le atât în omenescul lor, cât 
şi în "exemplaritatea" lor aproape supra-omenească. P㬠
cat că volumul este atât de anevoie de găsit, pe când 
rafturile librăriilor noastre gem de maculatura perversi¬ 
tăţilor contemporane! Aceasta e imaginea exactă a stării 
în care am ajuns: mormintele sunt vii, pe când viii nu-s 
decât morminte văruite! 

O 

P ărintele Victor Moise din Câmpulung 
Moldovenesc ne trimite un interesant manu¬ 
scris de peste cincizeci de pagini (Emil 
Ctoran şi credinţa strămoşească - utilă "punere la 
punct" a faimosului "apostat" de la Paris, a cărui cele¬ 
britate — românească şi europeană — nu este decât indi¬ 
ciul decăderii morale şi spirituale în care ne aflăm). Ne 
pare rău că momentan nu-1 putem ajuta pe părintele 
Victor Moise să-şi vadă tipărit materialul, căci ar meri¬ 
ta. Dar câtă vreme nu se poate publica în broşură sau 
volum, ar fi păcat să-l ciuntim, încercând să-i facem loc 
în cuprinsul «Punctelor cardinale». Se pare că autorul 
dispune de alte vreo 400 de pagini dense de studii şi 
eseuri creştine. Poale se iveşte un editor interesat, cu 
resurse mai mari decât ale noastre. Pe părintele Victor 
Moise îl recomandă de minune volumaşul deja publicat 
Pentru credinţa strămoşească (Editura Arhiepiscopiei 
Sucevei şi Rădăuţilor, 1991). 











pag. 14 



"în ultimele decenii şi-a făcut 
apariţia un nou duşman de moarte al 
evreilor, de data aceasta nu sub sem¬ 
nul crucii, ci în numele superiorităţii 
rasiale. Un ticluitor de fraze a intro¬ 
dus în literatura curentă un cuvânt in¬ 
cendiar prin care vrea să sublinieze că 
popoarele semite — descendenţii lui 
Sem — evreii, arabii şi alte grupuri et¬ 
nice înrudite prin limbă, arii mult in¬ 
ferioare arienilor, popoarelor indo-eu- 
ropene, în ceea ce priveşte intelectul, 
capacitatea de muncă şi dotaţia cu re¬ 
surse creatoare. Semiţii, în fapt fiii lui 
Israel, sunt cei care au dat lumii civi¬ 
lizate un Dumnezeu şi o orientare mo¬ 
rală superioară cu rădăcinile în perma¬ 
nent actuala Sfânta Scriptură. Dar 
xesle ofrande binecuvântate sunt pre¬ 
ţuite mai puţin decât bunurile arienilor 
de cei care propovăduiesc învrăjbirea 
dintre rase. Din astfel de idei dăun㬠
toare şi nefundamentate îşi extrag duş¬ 
manii iudaismului — ei se denumesc 
antisemiţi — argumentele pentru a jus¬ 
tifica scoaterea evreilor în afara legii 
şi de a le acorda, în cel mai bun caz, 
statutul de toleranţă cuvenit unor in¬ 
truşi inferiori, căci pământul şi toate 
bogăţiile lui aparţin de drept numai 
arienilor. Această ură de rasă cu ca¬ 
racter antisemit, întreţinută artificial, 
s-a născut în Franţa, s-a maturizat în 
Germania, iar acum s-a răspândit pre¬ 
tutindeni în lume. Ea a reînviat acuza¬ 
ţia adusă fiilor lui Jacob ca ucigaşi ai 
lui Christos, cu tot cortegiul de conse¬ 
cinţe triste legate de această acuzaţie. 
Ideile umanitare pe care secolul trecut 
le sădise în conştiinţele oamenilor au 
fost date uitării. 

Citatul de mai sus este extras 
din partea finală a lucrării lui Hirsch 
Heinrich Graetz "Volkstiimliche 
Geschichte der Juden", apărută la 
Leipzig în anul 1888. Ne-am referit la 
această lucrare pentru importanţa pe 
care a avut-o şi continua să o aibă 
asupra vieţii spirituale a comunităţilor 
iudaice de pretutindeni. în colecţia de 
studii "The Great Jewish Books and 
tbeir influence on history" (Marile 
Cărţi Iudaice şi influenţa lor asupra 
istoriei), editată de Samuel Câplan şi 
Harold U. Robalow în anul 1980 în 
Statele Unite, "Istoria Evreilor" redac¬ 
tată de Graetz este considerată, alături 
de Biblia ebraică şi de Talmud, ca fi¬ 
ind una din cele douăsprezece opere 
fundamentale create de geniul iudaic. 

Modul în care autorul "Isto¬ 
riei Evreilor" prezintă relaţiile dintre 
evrei şi neevrei de-a liţngul timpului 
este însă nesatisfăcălor. in primul rând 
surprinde faptul că nu-1 numeşte pe 
ticluitorul de fraze" care a născocii 
termenul "antisemitism". Or se ştie 
Că acest termen "incendiar” a fost uti¬ 
lizat pentru prima dată în anul 1879 
dc Wilhelm Marr (probabil evreu), au¬ 
torul lucrării Der Sieg des 
Judentums liber das Germanetum" 
(Victoria iudaismului asupra germani- 
tâţn) Creatorul lui i-a atribuit un sens 
precis, acela de opinie şi atitudine în¬ 
dreptată împotriva evreilor, neînglo¬ 
bând în sfera acestui concept şi cele¬ 
lalte popoare semite, în special pe a- 
ralti. Aşadar, astăzi, eticheta de antise¬ 
mitism se aplică, prin consens, tuturor 
curentelor de opinie şi acţiunilor cu 
caracter antiiudaic, indiferent de îm¬ 
prejurările istorice sau de perioada 


când ele pu avut loc. 

In al doilea rând ceea ce sur¬ 
prinde la autorul unei opere considera¬ 
tă ca făcând parte din cele douăspre¬ 
zece cărţi fundamentale ale spirituali¬ 
tăţii iudaice este superficialitatea cu 
care tratează cauzele antisemitismului. 
Afirmaţia că până în secolul al XIX- 
lea, la originea antisemitismului s-a 
găsit adversitatea manifestată de creş¬ 
tini faţă de evrei, lăsând astfel impre¬ 
sia că numai apartenenţa la religii di¬ 
ferite a alimentat această adversitate, 
este departe de a fi satisfăcătoare. Du¬ 
pă cum nesatisfăcătoare este şi expli¬ 
carea acţiunilor cu caracter antisemit, 
ulterior secolului XIX, prin curentele 
de opinie inspirate din teoriile care 
afirmă superioritatea arienilor faţă de 
semiţi. A descrie pe parcursul a două 
mii de pagini, cu lux de amănunte, 
persecuţiile la care au fost supuşi 
evreii din diaspora, ignorând cauzele 
care i-au determinat pe neevrei să-i 
prigonească pe evrei, nu înseamnă a 
face istorie, oricât de documentată ar 
fi descrierea. 

Realitatea istorică este una 
singură, dar unele vor fi concluziile 
rezultate din simpla relatare a faptelor 
si altele, dacă aceleaşi fapte vor fi su¬ 


creştin... Ochiului creştinilor îi repu¬ 
gnau trăsăturile de caracter, limba, 
obiceiurile, alimentaţia şi ritualul evre¬ 
ilor. Evreii mănâncă atunci când creş¬ 
tinii postesc şi postesc atunci când 
creştinii mănâncă. Evreii ţin sâmbăta 
zi de odihnă şi de rugăciune, 
Sabbatul, aşa cum fusese rânduit în 
vechime, în timp ce creştinii au făcut 
dumineca zi de odihnă şi de reculege¬ 
re spirituală. Evreii sărbătoresc fericiţi 
eliberarea din robia egipteană intr-o zi 
apropiată de Vinerea Mare, când creş¬ 
tinii plâng moartea lui Christos. Legea 
evreilor le interzice să se atingă de 
alimentele şi vinul preparate de creş¬ 
tini şi nu le permite să folosească vase 
şi ustensile de bucătărie care au fost 
atinse de neevrei. De asemenea Legea 
iudaică nu îngăduie căsătoria iudeilor 
cu neiudei. Creştinii au interpretat 
aceste interdicţii moştenite prin tra¬ 
diţie în sensul că evreii consideră im¬ 
pur tot ce este creştin. Izolarea reci¬ 
procă a dat naştere de ambele părţi la 
o serie de fabulaţii tragice şi absur¬ 
de... Creştinii din secolul XII îi învi¬ 
nuiau pe evrei că răpesc copii creştini 
pentru a-i aduce jertfă lui Jahve sau 
pentru a pregăti cu sângele lor azima 
de Pastele evreiesc. Evreilor li se pu- 


puse unor investigaţii asupra cauzelor 
şi condiţiilor care au imprimat desf㬠
şurării evenimentelor un anumit curs. 
în felul acesta istoria încetează să mai 
fie cronică, simplă înregistrare a ceea 
ce se spune că s-a întâmplat în trecut. 
Ea devine înţelegere, act de cunoaşte¬ 
re autentic care trebuie să satisfacă 
raţiunea, fără însă ca prin concluziuni- 
le obţinute să se deformeze realitatea 
din care au fost extrase. în raport de 
acest mod de a înţelege istoria este 
greu de spus dacă H. Graetz ocoleşte 
cauzele care explică antisemitismul in¬ 
tenţionat sau din incapacitatea de a 
trata istoria evreilor de pe o poziţie ri¬ 
guros ştiinţifică Cum însă există isto¬ 
rici care nu se sfiesc să scormonească 
în subsolul faptelor, contribuind prin 
investigaţiile lor la o înţelegere cât 
mai obiectivă a antisemitismului, refe¬ 
rirea la ei devine utilă. 


"Unde trebuie căutate cauzele 
duşmăniei dintre neevrei şi evrei?" Cu 
această întrebare deschide WilI Durant 
capitolul intitulat "Antisemitismul 
500-1306" din volumul 6 al "Istoriei 
Culturii Ojnenirii". 

"în toate timpurile, cauzele 
principale au fost de natură economi¬ 
că, dar controversele religioase au as¬ 
cuţit rivalităţile economice şi uneori 
au constituit un paravan pentru ele. 
Musulmanii, pentru care Mahomedes¬ 
te totul, nu le pot ierta evreilor că nu-1 
recunosc pe Profet Creştinii, care re¬ 
cunosc divinitatea lui Christos, au fost 
cutremuraţi că propriul său popor re¬ 
fuză să-i recunoască dumnezeirea...Ca 
urmare a duşmăniilor cu caracter eco¬ 
nomic şi religios, multor creştini le 
provoacă oroare şi dezgust tot ce este 
evreiesc, după cum mullor evrei le 
provoacă oroare şi dezgust tot ce este 


MUL _ 

t ' - »>h < 1 

or nea în sarcină otrăvirea fântânilor din 
ă- care beau creştinii şi furtul de hostii 
rs. din bisericile creştine pentru a stoarce 
iai din ele sângele lui Christos. Dacă unii 
ea bogătaşi evrei îşi etalau bogăţia, apă- 
it rând în public in veşminte preţioase, 
e- era acuzat tot poporul evreu că jefu- 
că ieşte bogăţiile creştinilor. Evreicele 
ii- erau bănuite că se îndeletnicesc cu 
ea vrăjitoria şi stăruia credinţa că mulţi 
le evrei înlreţin legături cu diavolul. La 
;te' rândul lor evreii, pentru a nu rămâne 
te datori, proferau blasfemii cu privire la 
n- naşterea şi viaţa Iui Christos . 


Deşi modul în care Will 
Durant tratează problema cauzelor an¬ 
tisemitismului nu excelează printr-o 
riguroasă sistematiza*, el are totuşi 
meritul de a surprinde principalele 
elemente care au stat la teza antago¬ 
nismului dintre evrei şi neevrei într-o 
perioadă care se întinde de la începu¬ 
tul diasporei până în secolul XIX. A- 
ceastă perioadă este denumită în studi¬ 
ile recente care se ocupă cu problema 
antisemitismului "duşmănia tradiţio¬ 
nală faţă de evrei" spre a o deosebi 
de "antisemitismul modern" în care, 
aşa cum se va vedea mai târziu, pe 
lângă motivaţiile tradiţionale îşi fac 
apariţie elemente noi, rezultat al evo¬ 
luţiei istorice. 

"Duşmănia tradiţională" ma¬ 
nifestată de creştini faţă dc evrei are 
la origine, în principal, deosebirile 
profunde dintre concepţia despre lume 
şi viaţă creştină şi cea iudaică, cu toa¬ 
te consecinţele sociale şi politice care 
decurg din aceste deosebiri. Dacă Ve¬ 
chiul Testament acceptat atât de evrei 
cât şi de creştini ca învăţătură de e- 
senţă divină ar fi putut constitui o 
punte de legătură intre cele două reli¬ 
gii, Talmudul, noul îndreptar do viaţă 


iudaic elaborat în primele secole ale 
erei creştine, a făcut cu neputinţă ori¬ 
ce apropiere. Pentru evrei, chiar şi 
pentru evreii liberali. Talmudul este 
Psyche-ul iudaic" şi reglementările 
privind credinţa, moravurile şi relaţiile 
cu alte popoare conţinute în această o- 
peră monumentală sunt obligatorii; ele 
au valoare de lege şi în fapt legea tal¬ 
mudică este Legea care guvernează 
viata comunităţilor iudaice de pretu¬ 
tindeni. Ca urmare, Talmudul trebuie 
privit ca un document fără a cărei cu¬ 
noaştere nu este posibilă formularea 
unei aprecieri avizate asupra specifi¬ 
cului iudaic. Cei care nu posedă m㬠
car o aproximativă cunoaştere a aces¬ 
tei ciudate învăţături care împrumută 
iudaismului caracterele sale funda¬ 
mentale este greu de presupus că va 
înţelege vreodată ceva despre evrei. Şi 
se pare că această înţelegere nici nu 
este dorită. A 


Dacă izvoarele învăţăturii 
creştine, Noul şi Vechiul Testament, 
sunt traduse în toate limbile pământu¬ 
lui în ediţii accesibile oricui doreşte să 
cunoască de la sursă esenţa cretinis¬ 
mului, dacă scrierile Sfinţilor Părinp 
sunt de asemenea accesibile celor care 
vor să aprofundeze creştinismul; nu 
tot acelaşi lucru se întâmplă cu.Tal- 
mudul. Ceea ce se oferă cititorilor oc¬ 
cidentali sub titlul de Talmud sunt vo¬ 
lume de câteva sute de pagini care 
conţin extrase din opera completă, se¬ 
lecţionate cu grijă, pentru ca cititorul 
să-şi formeze impresia dorită de auto¬ 
rii selecţiilor despre opera în sipe. 
Cum însă obiecţiunile formulate mai 
sus au fost recepţionate de cercurile 
iudaice, în ultimul timp aii apărut tra¬ 
duceri ale Talmudului în limbile mo¬ 
deme despre care se pretinde a fi inte¬ 
grale. Astfel Talmudul Palestinian a 
fost tradus în franceză de M. Schwab, 
iar Talmudul Babylonian în germană 
de L. Goldschmidt şi în engleză de 
Radkinsoji. 

In replică la eforturile con¬ 
temporane de a reabilita literatura tal¬ 
mudică şi spiritul fariseic de care este 
străbătută această literatură, anumiţi 
cercetători au reluat acuzaţiile mai 
vechi atât cu privire la principiile pe 
cşre este clădit edificiul Talmudului, 
cât şi cu privire la anumite texte din 
cuprinsul operei care explică prăpastia 
care desparte creştinismulrle iudaism. 

"Cum este omul, aşa este si 
Dumnezeul său", spunea Goethe. In 
Talmud se întâlneşte un concept des¬ 
pre Dumnezeu, al cărui conţinut ar 
putea să apară de-a dreptul defăimător 
la adresa divinităţii. Dumnezeul tal¬ 
mudic este în toate privinţele antropo¬ 
morf; el iubeşte şi urăşte, se mânie, 
râde, plânge, are remuşcări de conşti¬ 
inţă; studiază trei ore pe zi Legea iu¬ 
daică, urlă ca un leu in fiecare noapte, 
exprimându-şi astfel căinţa dc a fi în¬ 
găduit distrugerea Templului din 
Ierusalim, dezleagă ploile când i se 
cere de un rabin, dacă a făcut un leg㬠
mânt pripit şi-l retrage etc. etc. ele. 
Ce deosebire între acest Dumnezeu şi 
concepţia creştină despre divinitate! 

Dar ceea ce jigneşte grav 
sensibilitatea oricărui om cult de bu- 

(connmmre tn pagina 15) 


'VUM ESTE OMUL, AŞA ESTE ŞI DUMNEZEUL SĂU " - GOETHE 









(urmare dm pagina 14) 

năcredinţă şi îi revoltă profund pe 
creştini este ura fanatică a iudaismului 
împotriva lui Christos. Despre Dum- 
nezeu-Fiul şi despre Sfânta Fecioară 
Maria, Talmudul proferează cele mai 
inimaginabile calomnii. 

Cât priveşte relaţiile dintre e- 
viei şi neevrei, bteratura antisemită 
abundă în citate din Talmud din care 
rezultă că izolarea evreilor faţă de toa¬ 
te celelalte popoare nu este un feno¬ 
men provocat de neevrei, ci consecin¬ 
ţa concepţiei talmudice despre caracte¬ 
rul impur şi inferioritatea tuturor celor 
care nu aparţin comunităţii iudaice. 
"Numai evreilor li se cuvine numele 
de oameni, neevreilor cuvcnindu-li-se 
denumirea de vite” (Tratatul Baba 
bathra 114b din Talmudul babylonian) 
De aici caracterul particular al moralei 
talmudice în raport de universalitatea 
principiilor moralei creştine. Prescrip¬ 
ţiile morale prevăzute de Talmud au 
aria de aplicabilitate limitată la comu¬ 
nitatea iudaică. In relaţii cu persoane 
din afara comunităţii aceste prescripţii 
pot fi încălcate fără consecinţe, căci în 
accepţiunea talmudică "aproapele" nu 
este ca în concepţia creştină oricare 
alt om, indiferent de naţionalitate şi 
religie, ci doar un alt evreu. 

Această morală specială ex¬ 
plică comportamentul pe care evreii îl 
au în relaţiile cu neevreii, comporta¬ 
ment care îi face odioşi în ochit celor 
de alte credinţe cu care intrau în con¬ 
tact. Până în secolul XIX duşmănia 
faţă de evrei a fost o stare de spirit 
generalizată în întreaga Europă chiar 
şi în Moldova şi în Ţara Românească 
unde până spre anul 1700 prezenţa 
evreilor a fost sporadică, a fi evreu 
era echivalent cu a fi josnic şi ca ur¬ 
mare demn de dispreţuit. "Sentimen¬ 
tul de repulsie faţă de evrei" scrie 
N. Iorga tn Istoria Evreilor în Ţerile 
Noastre, "Ie împărtâşiau Moldovenii, 
căcr urmaşut IurVasile.'Uttvorghe 
Ştefan, se blăstămă intr’o scrisoare 

aşă: «să nu hiu creştin, si hiu jidov, 
şi de legea mea să niu scăpat»". 


In lumina celor schiţate su¬ 
mar mai sus, să ne fie îngăduit să ne 
îndoim că acţiunile întreprinse împo¬ 
triva evreilor în lumea creştină au 
fost, aşa cum le califică istoricii şi 
comentatorii evrei, acte de sălbăticie 
motivate doar de fanatismul antiiudaic 
de care au dat dovadă în Evul Mediu 
prelaţii creştini. Să ne fie îngăduit să 
ne îndoim că Sfântul Ioan Gură de 
Aur, Patriarh al Constantinopolului şi 
Părinte al Bisericii, că Sfântul 
Ambrozie, Episcopul Milanului, unul 
din cei patru mari Părinţi ai Bisericii 
apusene, că Sfântul Hieronymus, un 
alt Părinte al Bisericii latine, autorul 
traducerii Bibliei în versiunea denumi¬ 
tă Vulgata, sau că Sfântul Augustin, 
Episcopul de Hipo, de asemenea P㬠
rinte al Bisericii apusene, au fost, toţi 
patru, nişte huligani antisemiţi, perse¬ 
cutori fanatici ai evreilor, aşa cum îi 
prezintă H. Graetz în paginile Istoriei 
Evreilor. 

De asemenea să ne fie îng㬠
duit să ne îndoim că reglementările 
prevăzute în Codul de legi al lui 
Theodosius (470), sau hotărârile adop¬ 
tate de Conciliile de la Clermont 
(535) şi Toledo (589) prin care se in¬ 
terzicea evreilor să ocupe funcţii pu¬ 
blice care le dădeau dreptul de a pro¬ 
nunţa sentinţe de condamnare împotri¬ 
va creştinilor, nu au avut un temei bi¬ 
ne justificai în împrejurările istorice în 
care au fost legiferate. 

O altă măsură adoptată în 
Evul Mediu şi considerată pe drept 
cuvânt de evrei ca având caracter dis¬ 
criminatoriu, a fost obligativitatea ca 


EVREII IN 
ROMÂNIA 


membrii comunităţilor iudaice să 
poarte un semn disuncliv vizibil, băr¬ 
baţii la pălărie, iar femeile la voal, 
pentru a fi recunoscuţi ca atare. Măsu¬ 
ra a fost hotărâtă în anul 1215 la cel 
de al patrulea Conciliu de la Laleran 
convocat de papa Inocenţiu III. Gu¬ 
vernele ţărilor creştine s-au conformat 


1279; in Italia, în Spania şi în 
Germania aplicarea ei s-a făcut în 
funcţie de legăturile pe care guvernele 
locale le întreţineau cu comunităţile 
evreieşti. Remarcabil este însă faptul 
că la peste două sute de ani de la a- 
doptarea măsurilor cu privire la obli¬ 
gativitatea ca evreii să poarte un semn 
distinctiv după care să poată fi identi¬ 
ficaţi, se porneşte împotriva lor o ade¬ 
vărată cruciadă pentru reactualizarea 
acestei măsuri şi aplicarea ei cu con¬ 
secvenţă, iniţiatorii ei fiind două per¬ 
sonalităţi ilustre ale secolului XV. 


cole se vede ura lui Dumnezeu împo¬ 
triva lor, că sunt intruşi nedoriţi în ţ㬠
rile creştine, că bogăţia lor provenită 
din cămătărie este o neruşinare, că 
Talmudul aprobă înşelarea, jefuirea şi 
uciderea creştinilor, că otrăvesc izvoa¬ 
rele şi fântânile, că ucid copii creştini 
pentru a le bea sângele la sărbătorile 
rituale. Din relatările despre ultimii 
ani ai vieţii sale se ştie că i-a îndem¬ 
nat pe germani să dea foc caselor e- 
vreifor, să le închidă şcolile şi sinago¬ 
gile, să le confişte averile, să-i forţeze 
să presteze munci grele, să-i pună să 
aleagă între a se boteza şi a li se 
smulge limba. Intr-una din predicile 
sale el îi acuză pe medicii evrei că-i 
otrăvesc premeditat pe pacienţii creş¬ 
tini. Toate aceste acuzaţii au avut da¬ 
rul să menţină starea de spirit antiiu- 
daică moştenită din Evul Mediu, acu¬ 
zaţii ne care principii electori din 
Saxoma şi Brandenburg le-au folosit 
pentru a motiva expulzarea evreilor 
din teritoriile de sub jurisdicţia lor. 



Arderea pe rug a evreilor Gravura pe lemn (1498) 


Este vorba de călugărul franciscan 
San Giovanni di Capistrano, canonizat 
de Biserica apuseană în 1742 pentru 
meritele sale ca predicator în mijlocul 
husiţilor din Boemia, dar mai ales 
pentru participarea în fruntea a 40000 
de creştini, alături de Iancu de 
Hunedoara, la apărarea Belgradului în 
iulie 1456 şi de Nicolaus Cusanus, 
înalt prelat catolic, matematician şi fi : 
lozof, unul din precursorii Renaşterii 
şi Epocii Moderne. 


Reforma nu a adus o schim¬ 
bare esenţială în raporturile dintre 
creştini şi evrei, chiar dacă unii refor¬ 
matori au pus la început un acent mai 
pronunţat pe învăţăturile Vechiului 
Testament, ceea ce le-a atras din par¬ 
tea reprezentanţilor Bisericilor tradiţ¬ 
ionale ocara de "semi-iudaei”. Mai 
mult decât atât, Martin Luther în tra¬ 
tatul "Despre evrei şi minciunile lor" 
(1542) reia toată avalanşa de acuzaţii 
cu care evreii au fost stigmatizaţi de-a 
lungul Evului Mediu: că refuză să 
creadă în dumnezeirea lui Christos, că 
în persecuţiile pe care le îndură de se¬ 


Una din cele mai grave acu¬ 
zaţii ce s-au adus evreilor de-a lungul 
timpului este săvârşirea de omoruri ri¬ 
tuale, asasinarea unor creştini, de obi¬ 
cei copii, pentru ca sângele lor să fie 
utilizat la unele practici impuse de 
cultul iudaic. 

Deşi veche de peste o mie de 
ani, această acuzaţie este controversa¬ 
tă, Mulţi autori creştini, după investi- 
gapi temeinice, ajung la concluzia că 
tot ce se relatează despre aceste crime 
înfiorătoare este adevărat, mai ales că 
în numeroase cazuri s-a produs şi in¬ 
tervenţia justiţiei pentru a se stabili 
adevărul. In replică, evreii neagă reali¬ 
tatea omorurilor rituale, considerând 
acuzaţiile în acest sens ca acte calom¬ 
nioase cu caracter antiiudaic, menite 
să întrepnă în sufletele creştinilor ura 
împotriva evreilor. Dincolo însă de te¬ 
meinicia sau netemeinicia acestor gra¬ 
ve acuzaţii, un lucru este ceru în men¬ 
talitatea populaţiilor din ţările creştine 
s-a înrădăcinat şi stăruie bănuiala şi 
teama că evreii sunt capabili de astfel 


de fapte; o stare de spirit întreţinuii 
intr-o bună măsură de comportamentul 
evreilor în relaţiile cu neevreii în mij¬ 
locul cărora trăiesc. 

De la 1071 pănăla 1670 sunt 
consemnate în jur de cincizeci de ca¬ 
zuri de omoruri rituale, atestate de is¬ 
torici demni de toată încrederea. Spa¬ 
ţiul nu ne îngăduie să le enumerăm pe 
toate. Vom relata însă pe scurt un caz 
relativ recent, care a stârnii nu numai 
vâlvă la vremea când s-a produs, dar 
şi complicaţii diplomatice şi a cărui 
veridicitate nu poate fi pusă la îndoia¬ 
lă, el fiind menţionai de istoricul fran¬ 
cez Renâ-Franţois Rohrbacher în ope¬ 
ra sa "Histoire universelle de 
l’Eglise catolique". 

In februarie 1840, Părintele 
Thomas, misionar catolic la Damasc, 
este chemat în casa unor evrei pentru 
a vaccina un copil. Acolo este imobi¬ 
lizat şi înjunghiat pentru a i se lua 
sângele. Pentru ca asasinatul să răm⬠
nă ascuns, făptaşii îl ucid şi pe servi¬ 
torul creştin al Părintelui Tnomas, ca¬ 
re şua unde plecase stăpânul său. Se¬ 
sizate de dispariţie, autorităţile sirio- 
egiptene iniţiază o anchetă energică şi 
îi descoperă pe autorii crimelor. La 
anchetă, asasinii recunosc totul şi jus¬ 
tiţia rosteşte zece condamnări Ia moar¬ 
te. Aceste depoziţii au fost publicate 
în 1846 de Achijle Laurent (membru 
al Societăţii orientale) în lucrarea 
"Relation historique des affaires de 
Syrie, depuis 1840, jusqu’en 1842, 
et proceduri complete dirigee, en 
1840, contre Ies Juifs de Damasc”. 
Din depoziţiile unuia din acuzap re¬ 
dăm următorul fragment: 

— Cu ce scop ap omorât pe 
Părintele Thomas? 

— Ca să-i luăm sângele... 

— La ce serveşte sângele în 
religia voastră? 

— Se întrebuinţează la 

azime... 

La vestea pronunţării con¬ 
damnării la moarte, comunitatea iudai¬ 
că intemaponală a reaeponat cu toată 
energia. Dar cum primele intervenpi 
nu au reuşit să determine justiţia să 
anuleze sentinţele pronunţate, au fost 
uimise în Egipt, la Kediv, două perso- 
nalităp din conducerea superioară a 
organizaţiilor evreieşti: Isaac Moise 
Cremieux, avocat şi în repetate rân¬ 
duri ministru şi bancherul englez 
Moses Haim Montefiore, unul din în¬ 
temeietorii "Alianţei israelite univer¬ 
sale", înnobilat de regina Angliei în 
1846. Presiunile exercitate prin inter¬ 
mediul lor de guvernele Franţei şi 
Angliei asupra guvernului egiptean au 
dus la rezultatele dorite. Cităm din 
conţinutul firmanului dat de Kediv. 

"Prin expunerea şi după cere¬ 
rea d-tor Montefiore şi Cremieux, care 
au venit la noi ca delegaţii tuturor eu¬ 
ropenilor ce profesează religia lui 
Moise, am recunoscut că ei doresc pu¬ 
nerea în libertate şi siguranţă pentru 
acei evrei cari sunt deţinup şi pentru 
cei ce au fugit, din pricina instruirii 
afacerii Părintelui Tnomas, călugăr 
dispărut din Damasc, el şi servitorul 
său Ibrahim. Şi cum din cauza unei 
populapi atât de numeroase, nu ar fi 
convenabil să refuzăm rugămintea 
lor .ordonăm ca prizonierii evrei să fie 
puşi în libertate şi să se dea, celor fu- 
gip,siguranţa pentru întoarcerea lor...". 

Un epilog pe măsura puterii 
pe care iudaismul internaţional o do¬ 
bândise deja la mijlocul secolului tre¬ 
cut! Cât priveşte cele două personali- 
tăp menţionate mai sus — Montefiore 
şi Crămieux — ele vor mai reveni pe 
parcursul acestui studiu printr-o inter- 
venpe directă cu privire la statutul 
evreilor în România de dinainte de 
primul război mondial. 


— va urma — 


Eticheta de antisemitism se aplică, prin consens , tuturor curentelor de opinie şi acţiunilor 
cu caracter antiiudaic, indiferent de împrejurările istorice sau de perioada când ele au loc. 














pag. 16 


Stri 


Ne-am ferit să aducem vorba p⬠
nă acum, în paginile «Punctelor cardina¬ 
le*. despre aşa-zisul "fenomen Pucioasa- 
Glodeni", nădăjduind intr-o reacţie fermă 
a Bisericii Ortodoxe, în speţă a Sf. Sinod. 
Şi iată că reacţiunea s-a produs, chiar dacă 
tardiv şi fără fermitatea aşteptată. Com¬ 
promisul Irineu Bistriţeanu a scăpat dc 
caterisire cu o "autodemascare" televizată 
(care n-a făcut decât să înjosească haina 
preoţească şi să facă ortodoxia ridicolă în 
ochii publicului larg), iar în locul rămas 
vacant la Cluj a fost adus Părintele 
An ani a. "Noul Ierusalim", calificat în mod 
vag drept abatere de la linia Ortodoxiei, 
continuă să existe ca... "atelier de creajie" 
(pericolul de a face prjeliţi, perpetuând 
sminteala, nefiind astferînlăturat). 

Cazul Pucioasa-Glodeni nu ni se 
parc periculos atât în sine (nu este, în 
fond, nici prima şi nici ultima "sminteală" 
din istoria creştinismului) cât ca semn al 
crizei tot mai evidente în care a intrat de 
mai multă vreme ortodoxia românească. Şi 
nu ne referim numai la criza instituţională 
a Bisericii Ortodoxe Române, ci la aceea 
— mai generală — a duhului ortodox din 
România. Dacă ortodoxia ar mai fi fost 
vie în popor, alunei în faţa acestei secte în 
formare, semănând mai mult cu new-age- 
smul decât cu creştinismul de orice fel, 
credincioşii înşişi ar fi acţionat radical, din 
instinct dc conservare spirituală. încă îna¬ 
inte ca ierarhia bisericească să mişte vreun 
deget, poporul ar fi sancţionai singur ere¬ 
zia, spulberând cu bâtele şi cu focul prici¬ 
na de sminteală (evidentă până şi pentru 
copii)! Numai o comunitate stinsă duhov- 
niceşte poate răbda cu atâta nepăsătoarc 
toleranţă (ba chiar cu... simpatia acordată 
astăzi oricărei curiozităţi!) un focar de in¬ 
fecţie moral-spirituală cum se arată a fi 
cel de la Pucioasa-Glodeni. 

Pe de altă parte, împrejurările 
recente au vădit tot mai mult îngrijorătoa¬ 
rea tensiune (nu doar exterioară, ci chiar 
lăuntrică Bisericii!) dintre credinţa tradi¬ 
ţională şi curentele masonice (care după 
ce au alterat creştinismul apusean, s-au in¬ 
filtrat tot mai mult, în ultima vreme, şi-n 
creştinismul răsăritean). 

în ierarhia Bisericii Ortodoxe 
Române, şi aşa destul compromisă, se pro¬ 
filează tot mai clar două ’’tabere" antago¬ 
nice, ce ar putea să şi ducă în viitor la o 
adevărată schismă în cadrul Bisericii, cu 
consecinţe dezastruoase pentru destinul 
nostru istoric şi spiritual Există astfel o 
tabără masonică, alcătuită din teologi şi 
chiar ierarhi mai tineri, şcoli ţi prin Oc¬ 
cident şi năimiţi acolo Puterilor Oculte 
care lucrează la dizolvarea lumii tradiţio¬ 
nale. Acesteia i se opune o tabără deo¬ 
camdată mai puternici: cea a teologilor şi 
ierarhilor mai vârstnici, al căror conserva¬ 
torism este susţinut însă de cam multe 
"motivaţii"... < extrareligioase. Ca să nu ne 
ascundem după deget, conflictul ^politic 
actual despre masoni şi comunişti îşi află 
reflexul şi în lumea bisericească! Este lim¬ 
pede că ideea “Noului Ierusalim" a fost 
clocită în Occident şi apoi "subvenţionată" 
dc acolo, moral şi financiar, cu scopul 
precis al şubrezirii ortodoxiei printr-un 
microb introdus chiar în coTpul ei. Dar, pe 
dc altă parte, este destul de tragic s& con¬ 
staţi că ortodoxia a ajuns să se spulbere 
pnn feţe atât de jalnice (definitiv compro¬ 
mise, aiât sub comunişti cât şi sub neoco- 
rriMuţU) precum Patriarhul Tcoctist sau 
Mitropolitul Antonie! Sigur că, în cazul dc 
faţi, ne vedem siliţi să vâslim în aceeaşi 
barcă cu aceştia, dar ca mai toată lumea 
cu mima strânsă, constalându-se, pe zi ce 


trece, că atitudinea antimasonilor se în¬ 
temeiază mai mult pe conservatorismul rp- 
şu decât pe tradiţionalismul ortodox! In 
această stare de impuritate, ortodoxia riscă 
să devină o unealtă a pseudo-nationalis- 
muhii de stânga,antioccidentalizand într-un 
sens primitiv şi fatalmente izolaţionist, 
Nădejdea rămâne în generaţia dc teologi 
în formare, ce poate, luminaţi şi întăriţi ac 
Dumnezeu, vor nimeri căile cele drepte şi 
vor aduce — până nu va fi prea târziu! — 
"primenirea" sau "purificarea" greu încer¬ 
catei noastre ortodoxii. Altminteri... vai de 
acest "popor mititel"! 


Siliţi să înghiţim în ultima vre¬ 
me, sâmbătă de sâmbătă, tabletele d-lui 
Paul Everac, mi-e c-o să ajungem să-i 
cam purtăm sâmbetele, dacă nu cumva se 
va duce singur pe apa sâmbetei, ca orice 
politruc expirat. 

Până deunăzi dumnealui era doar 
o "ştafetă nevăzută" a ideologiei comunis¬ 
te. Acum,picându-ne tot mai des sub ochi, 
îl vizualizează fiecare după plac. Unii văd 
ţapul venit la Sabbal. Alţii un cap tare, 
respectiv un bust (ceva mai mic decât al 
lui Caragiale). Nouă ni se pare că vedem 
un fluture învârtindu-se bezmetic în jurul 
unui lămpaş de miner. Asta ni se pare că 
ar explica şi continuitatea între fostul şi 
actualul director al Televiziunii... 

Materia produsă de d-1 Everac 
are culoare populistă şî miros şovin. Nu 
vrem să dramatizăm, dar atâta diaree tra¬ 
gicomică nu poate fi un semn bun. D-1 
Everac nu mai e tânăr, ca Păunescu sau 
Vădim; riscă să moară subit, năclăit în 
propria mizerie. îi vor rămâne busturile, 
drăguţele de ele, şi fără proprietar şi 
făcute de ruşine! Cel mult o să le plângă 
de milă "cei mulţi şi proşti", între două 
accese de "hărnicie"... 

Nu-i mai puţin adevărat că dacă 
neocomunismul se perpetuează, după mo¬ 
delul acestor trei ani, statuia d-lui Everac 
s-a putea să devină simbol naţional. Dacă 
nu putem avea şi noi o statuie "a Libert㬠
ţii", măcar de una "a Nesimţirii" să ne în¬ 
vrednicim! Am putea realiza chiar o com¬ 
poziţie de dimensiuni uriaşe (de pildă cu 
materia rezultată din topirea monumentu¬ 
lui clujean al lui Matei Corvinul), eventual 
într-o viziune simbolic-modemistă: un flu¬ 
ture ( cu cap de everac) călare pe un m㬠
gar (cu cap de cucuvea)... 

Ehei, câte nu s-ar putea face în 
ţara asta dacă pe "săracii lui Dromichetes" 
nu i-ar boicota "cei puţini"! Am putea fi 
iarăşi ce-am fost şi chiar mai mult decât 
atât.. 


_ 

în această iarnă "originalitatea" 
noastră a ajuns la paroxism. Pe plan In¬ 
tern comunsimul se restaurează galopant, 
pe axa liiescu-Văcăroiu-Gherman, în vre¬ 
me ce opoziţia, după ce s-a făcut praf, se 
chinuieşte acum să se facă şi pulbere... 
Dreptatea umblă cu capul spart; îl elibe¬ 
răm pe tovarăşul Nicu Ceauşescu şi o an¬ 
chetăm pe doamna Comea! Economia a 
ajuns pană în stadiul disperat de a se 
gândi să bage din nou mâna în buzunarul 
particularilor (după valută, fireşte!). Pe 
acest fond, d-1 Petre Roman ne propune... 
căderea din lac în puţ, adică "guvern de 
alternativă" cu foştii săi "tehnocraţi'’ (u 
bântuie, se vede, nostalgia "implementări¬ 
lor" de altădată, dar, rămaşi neputincioşi, 


s-au gândit probabil la o formă de ona 
nism politici). Altminteri masonii urlă 
manolescian, iar comuniştii il iese ian. De 
atâta larmă politicianistă urletele suferinţei 
româneşti nici nu se mai aud. Sau dacă 
mai răzbat totuşi ("Memorialul durerii"), 
sunt receptate de Putere ca factori "desta¬ 
bilizatori". Totul a intrat într-o entropie 
accelerată; numai liberalizarea sexuală e 
pe cale să reuşească, prin conjugate efor¬ 
turi dc presă şi televiziune. Homosexuali¬ 
tatea şi lesbianismul, care şi-au creat re¬ 
cent şi structuri publice, fac obiect de dez¬ 
bateri parlamentare... S-a descoperit, vezi 
Doamne, că Naturalia non sunt turpia... 

Pe plan extern, ne legănăm 
"imaginea" între Est şi Vest ("Barja pe 
valuri pluteşte uşor"), fără să izbutim a 
convinge pe cineva. Speriem lumea cu pă- 
uneştii, văcăroii şi mcleşcanii şi privim 
neputincioşi cum Basarabia ne scapă prin¬ 
tre degete. Moscova şi Kievul ne pândesc 
din spate, ONU şi FMI din faţă, în vreme 
ce ungurii şi sârbii ne sfidează din părţi. 
Zâmbetul prezidenţial se întinde nesfârşit 
în patru vânturi, obsedat doar de propria-i 
supravieţuire. "Ţiganiada" îşi continuă 
aventura europeană, consolidând în menta¬ 
litatea occidentală identificarea dintre 
"rom" şi "român". Şi când vin statisticile 
ne pinde mirarea că ne aflăm mereu tot 
pe lângă albanezi! 

Şi totuşi cu noi se întâmplă "un 
miracol": ne mai rabdă pământul! 

V.A.M. 


j_ 1 

Totdeauna şi pretutindeni a exis¬ 
tat o neînţelegere, urni ii spun conflict, în¬ 
tre generaţii; dar parcă niciodată n-a fost 
un contrast mai mare ca cel ce se constată 
a fi astăzi între nepământenii tineri care 
au strigat: "Vom muri şi vom fi liberi", în¬ 
tre sfânta tinereţe cea "cu piept călit de 
fier şi cu sufletul de crin", şi bătrânii nă- 
clăiţa în meschinărie, sclerozaţi în prejude- 
căţi, împietriţi în egoism, politicieni de 
totdeauna al căror reprezentant pentru e- 
temitate este Agamemnon Dandanache.cel 
cu "hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca, 
şi clopoţeii..." un monument de lipsă de 
scrupul, de ramolisment şi de ridicol. E o 
situaţie de care s-a mai vorbit, dar, parcă 
totdeauna, cu prea multe menajamente. 

în materie de praxis politic, ma¬ 
nifestările concrete ale persoanelor afecta¬ 
te de acest proces de stagnare şi involuţie 
bio-psiho-socială, desenează un tablou de 
o relevanţă aparte. 

Constatăm, mai întâi, amnezia. 
Voită ori involuntară, uitarea trecutului, 
pierderea, chiar parţială, a funcţiei de 
evocare şi fixare a memoriei este dezas¬ 
truoasă. Oameni politici, nu neapărat 
vârstnici, desconsideră interesat învăţămin¬ 
tele istoriei; omit sau subapreciază marele 
pericol al rebolşevizării ţării prin mijlo¬ 
cirea forţelor de stânga, fardate naţionalist. 
Obiectivul lor numărul unu este înfrânge¬ 
rea românismului hristic, "naţionalismul", 
"extremismul de dreapta", cum îl numesc 
ei. Se fac a nu băga de seamă că refacerea 
societăţii româneşti nu poate să înceapă 
decât cu lichidarea structurilor comuniste, 
cu absolut necesarul proces al comunismu¬ 
lui autohton, cu nimic mai puţin feroce 
decât cel de pe alte meridiane, ba dimpo¬ 
trivă. Căci, "stânga — observa Hilton 
Cramer — nu va ierta niciodată anticomu¬ 
niştilor că au avut dreptate în toate pro¬ 
blemele importante ale acestui secol". 

Urmare a amneziei (de fapt ra¬ 
molisment autentic) a fost intrarea în gu¬ 


vernul fesenist a liberalilor, sau "votarea" 
Constituţiei roze şi atee, ori desfăşurarea 
unei campanii electorale "pe cont pro¬ 
priu". Să fie şi alte cauze decât zahariseala 
datorită senilităţii? E inexplicabil cum le 
scapă din vedere "păţăniile” unor înaintaşi 
întru dezonoare, victime ale unor cârdăşii 
lipsite de glorie, ca acelea ale guţiştilor şi 
Petre Bejan, la liberali, dr. N.Lupu, Anton 
Alexandrescu sau Mihail Ralea, la ţăr㬠
nişti, Lothar Rădăceanu şi Ştefan Voitec, 
la sociai-democTaţi s.ajn.d. Cu asemenea 
epave morale compromise politic, medio¬ 
cre, peltice, senile pot veni în faţa tine¬ 
retului să-i propună o reformă a societăţii? 
Să opui, fie şi numai ca idee, tineretului 
de credinţă şi jertfă, pe politicienii corupţi, 
depăşiţi, zaharisiţi, e imoral, e ridicol. 

Aidoma "frontiştilor" şi gauchiş- 
tilor declaraţi, atari politicieni mizează pe 
ignoranţa, credulitatea, conformismul elec¬ 
toratului nostru. Un electorat dovedit a fi 
lipsit de educaţie politică. în consecinţă ei 
acţionează în patru direcţii: vorbesc despre 
politică în loc de a face educaţie politică, 
confundă îndoctrinarea ideologică cu de¬ 
prinderea unei gândiri slobode, preferă tre¬ 
zirii conştiinţei naţionale şi creştine forma¬ 
rea unui cetăţean uniformizat şi docil re¬ 
duc aproape totul la afişarea câtorva ele¬ 
mente de program partizan fără preocupa¬ 
rea de a ridica oameni capabili să înţelea¬ 
gă structurile lumii contemporane şi să 
militeze, în cunoştinţă de cauză, la clădi¬ 
rea unei Românii viitoare, pe linia de via¬ 
ţă a neamului. Procedând in acest mod ei 
îşi imaginează că pot câştiga "masele" îna¬ 
inte ca ele să fie conştientizate. Eroare. 

Astfel asistăm la inerţie psihică, 
dezinteres pentru ambianţa social-politică, 
indiferenţă egoistă, înţelepciune oportunis¬ 
tă. Şi cu participarea renăscutelor structuri 
comunisto-securiste ajungem la resenti¬ 
mente, violent exprimate, faţă de opoziţia 
reală, faţă de anticomunismul radical, faţă 
de valorile autentice. Aşa s-a ajuns ca ti¬ 
nerii competenţi, curajoşi şi necompromişi 
să fie marginal za ţi. 

Regresivii parveniţi — indiferent 
de vârsta lor biologică — sunt şi clănţăi 
politicaştri. Pololognia, trăncăneala, ca un 
balamuc verbal sau grafic, dar profitabilă 
lor, îi face isterici. Ei au o înclinaţie ac¬ 
centuată spre minciună, spre escrocheria 
politică şi m plus dorinţa marcată de a sc 
impune atrăgând atenţia asupra lor. Ciu- 
percărie de dizidenţe, fracţiuni, aripi, sci¬ 
ziuni, secte politice ş.a. din sânul liberali¬ 
lor, social-democraţilor, ţărăniştilor, fron¬ 
tiştilor, neocomuniştilor, reflectă fidel si¬ 
tuaţia: persoane vanitoase, veleitare, lipsite 
de scurpule, îşi organizează propriul lor 
centru conducător,îşi stabilesc, pasă-mi-te, 
o platformă politică specifică (de fapt 
compilează diferite programe) şi luptă îm¬ 
potriva liniei urmate de majoritatea mem 
orilor acelei formaţiuni. Astfel ei oferă 
stăpânirii răgazul reparării multiplelor gafe 
şi chiar "argumente" pentru strângerea 
şurubului. 

O astfel de linie politică slăbeşte 
de fapt unitatea de idei, de voinţă şi dc 
luptă a forţelor anticomuniste, ca şi capa 
citatca lor organizatorică ^i politică. Piu 
ralism, libertinaj democratic? Mai degrabă 
ramoleală, anarhie, indisciplină, haos. 
Adăugaţi bârfa, clevetirile, turnătoria dis¬ 
cretă, orgoliile rwsatisfăcute şi veţi avea 
tabloul complet în chip paradoxal isteria 
antilegionară, antimaghiară, antijustiţiară 
îşi dă frăţească mână cu deliruri ae diferi¬ 
te soiuri şi cu decreptitudinea în diferite 
stadii de amnezii şi scleroze. Megalomani, 
ramoliţi şi corupţi, daji-vă mâna! Inocenţa 
aşteaptă să-şi verse sângele. 

Valeriu NEŞTIAN 


Tehnoredactare ,Wy 

computerizata 


Razvan CODRESCU, Constantin IORGULESCU 
loan NISTOR 2400 Sibiu - Calea Dumbrăvii 109 

n : U Secretar de redacţie telefon 09-422536 


MASIB SRL 

Printing Company