Puncte cardinale anul II, nr. 3 (15), martie 1992 alb

Nimeni, în afară de Mihai Eminescu n-a scris cu atîta emoţie 
şi atîta severitate despre " moartea în viaţă ", despre blestemul 
nerodirii, ca Nae Ionescu Mir cea eliade 


libertate 

solidaritate 

dreptate 


pu nccE 

CAR Di fi ALE 


ANUL II, 

Nr. 3/15 

1992 
martie 
12 pagini, 

30 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE DEMOCRAT-CREŞTINA 



MĂNĂSTIREA CORNET 



St' 



PĂSTRAŢI CONVENŢIA! 


R ezultatele alegerilor din februarie pentru 
desemnarea primarilor şi consiliilor comunale 
îndreptăţesc speranţa că, într-un viitor nu prea 
îndepărtat, poporul român îşi va dovedi prin 
acţiuni convingătoare capacitatea şi 
disponibilităţile de resurse spirituale necesare 
edificării unei societăţi civile care să-l scoată 
din actuala stare de izolare, readucîndu-1 în 
ierarhia popoarelor Europei pe locul pe care 
s-a găsit înainte de instaurarea dictaturii 
comuniste. Un optimism exagerat ar fi însă 
o gravă şi de neiertat greşeală. Procesul de 
redobîndire al respectului de sine, al curajului 
şi al demnităţii civice este abia la început. 
Dar, fapt îmbucurător, numărul celor ce 
manifestă vădite tendinţe de a depăşi starea 
de paralizie cetăţenească, consecinţă a celor 
45 de ani de regim de cruntă represiune 
aplicat cu o perseverenţă diabolică tocmai 
pentru a se obţine acest efect, este în creştere. 

Desigur că cifrele comunicate, cu o suspec¬ 
tă întîrziere de forul desemnat de Putere să 
organizeze alegerile şi apoi să stabilească 
rezultatele scrutinului, vor fi analizate cu 
migală de specialişti. Dincolo însă de 
concluziile pe care aceştia Ie vor extrage din 
cifre şi procente, dincolo de interpretarea lor 
corectă sau din răstălmăcirea lor făcută cu 
vădită intenţie de a produce confuzie şi a 
ascunde adevărul, se impun cîteva constatări 
cu caracter de avertisment pentru cei ce şi-au 
asumat responsabilitatea de a călăuzi destinul 
politic al României. 

Rezultatele alegerilor din februarie au scos 
la lumină existenţa unei prăpăstii adînci între 
sat şi oraş. Atît de adîncă este această prăpas¬ 
tie, încît se poate afirma că la ora actuală exis¬ 
tă două Românii: o Românie a oraşelor şi alta 
a satelor. Explicaţia acestei triste realităţi nu 
este greu de găsit. Cele patru decenii de 
agricultură colhoznică l-au readus pe ţăranul 
român la statutul şi mentalitatea de clăcaş. 
La alegerile din 1946 ţăranul român a votat 
împotriva comunismului pentru că prin votul 
său îşi apăra moşia, proprietatea, temeiul de 
totdeauna al valorilor materiale şi spirituale 
ale românilor. în 1990, ca şi în 1992, nu a mai 
avut ce apăra, căci reformele operate de guver¬ 
narea fesenistă nu numai că nu l-au ajutat 
9â-şi redobîndească conştiinţa de "om 


liber' 1 , dar au căutat să-l împiedice să se 
afirme ca atare, strămutîndu-l din "colhoz" 
în "asociaţie", altă denumire pentru aceeaşi 
realitate. 

Un alt fapt îngrijorător pe care l-au scos 
la lumină alegerile din februarie este existenţa 
unei Românii de dincolo şi a alteia de din¬ 
coace de Carpaţi. Şi-a făcut din nou apariţia 
linia de demarcaţie dintre Vechiul Regat şi 
provinciile alipite la 1 Decembrie 1918. O 
demarcaţie care deşi dăinuia de secole, 
înţelepciunea poporului nostru a reuşit să 
o desfiinţeze în perioada interbelică, întregind 
unirea politică prin înfăptuirea unei unificări 
culturale, dar mai ales prin cimentarea unui 
ideal spiritual, comun românilor de 
pretutindeni. Astăzi, constatăm însă cu durere 
că, în timp ce orientarea politică dominantă 
în aşezările importante de pe aliniamentul 
Braşov, Sibiu, Alba-Iulia, Deva, Arad, 
Timişoara este proeuropeană, în spiritul Con¬ 
venţiei Democratice, populaţia oraşelor de 
la sud de Carpaţi, Piteşti, Slatina, Caracal, 
Rîmnicu Vîlcea, Craiova, Tîrgu Jiu s-a 
pronunţat pentru formaţiunile politice de 
nuanţă rieocomunistă. Un fenomen primejdios 
într-un moment cînd se prefigurează 
posibilitatea rediscutării frontierelor din sud- 
estul Europei! 

La alegerile din februarie opoziţia a 
înregistrat un evident progres în raport de 
rezultatele dezastruoase obţinute în Dumineca 
Orbului, cînd Frontul Salvării Naţionale a 
învins categoric toate celelalte partide politice. 
Să nu se uite însă că acest succes, atît cît a 
fost el, se datorează ideii de unitate, 
concretizată în simbolul -CONVENŢIA 
DEMOCRATICĂ-. Acolo unde unele for¬ 
maţiuni politice au crezut că se pot impune 
izolat, sub eticheta de partid, electoratul le-a 
respins. Instinctul sănătos al naţiunii i-a făcut 
pe oameni să înţeleagă că numai uniţi se pot 
opune îndîrjirii cu care Puterea se străduieşte 
să perpetueze structurile comuniste. De aceea 
Jeviza sub care opoziţia poate nădăjdui să-şi 
păstreze poziţiile cîştigate, precum şi să atragă 
în rindurile ei cele 40 de procente de absenţi 
de la alegerile din februarie/trebuie să fie: 
Dincolo de ambiţiile personale şi de oigoliile 
de partid, PĂSTRAŢI CONVENŢIA! 


CREŞTINISMUL 

şi 

ISTORIA 


In pagina 2 



UN OCHI RÎDE 

‘ 

ALTUL PLÎNGE.. 



























PRO DOMO 


PUNCTE CARDINALE 


- Alexandru 

VIRGIL IOANID 


CREŞTINISMUL Şl ISTORIA 


altele, iar mai recent Imperiul britanic. Toate aces¬ 
tea mei nu sunt considerate, de Emil Cioran, ca 
impenalisme autentice; el le numeşte "giganlisme 
teritoriale". 


1. Concepţii referitoare la 
înţelegerea istoriei 


Nae Ioncscu. Nici măcar ştiinja viitorologiei de azi 
nu pretinde a fi capabilă să elaboreze prognoze pe 
termen foarte lung, adică de ordin istoric. Pentru 
Platon însă, existenţa (şi implicit istona; n.n) nu ar 
fi decît străduinţa de revenire în lumea ideilor pure, 
lupta pentru Bine, Adevăr şi Frumos. Plotin 
întemeietorul neoplatonismului, stabilea chiar trep¬ 
tele desăvîrşirii spirituale personale şi colective 
pînă la unirea cu “Unul", principiul creator şi 
diriguitor suprem. 

Peniru Perşi, sensul istoriei este dat de lupta 
universală angajată între principiul Binelui şi cel al 
Răului. In străduinţa pentru o întocmire cosmică 
mai bună, Ahura-Mazda (Ormuzd) se înfruntă cu 
puterea de sens contrar a lui Ahra Mainyu 
(Ahriman), care aduce în lume păcat, boală, 
sieriliiate şi moarte. Conform concepţiei profetului 
Zaratustra, consemnată în Zendavesla, oamenii sunt 
şi ei angajaţi în această luptă. Popprul persan s-ar 
afla în slujba Binelui, a lui Ormuzd, in timp ce 
popoarele duşmane erau considerate ca aliate ale lui 
Ahriman. Astfel, imperialismul persan era construit 
pe o idee-forţă ce deschidea larg drumul politicii 
sale de expansiune şi cucerire. 

Poporul evreu s-a considerat şi el, din cele mai 
vechi timpuri ca "popor ales” al lui Dumnezeu; ca 
atare, demn să stăpinească celelalte neamuri din 
lume. Aici se impun cîtcva lămuriri esenţiale. Aşa 
cum rezultă din cărţile Vechiului şi Noului Tes¬ 
tament, Israel a fost ales ca din sînul lui să se 
nască Mîntuitorul Iisus Christos, nu ca să domine 
celelalte popoare, în întocmirea terestră a istorici. 
După venirea Mântuitorului, toţi cei ce cred în El 
devin "Noul Israel”, indiferent de neamul căruia 
aparţin, aşa cum arată Sfîntul Pavel în epistolele 
către Romani şi către Efeseni. Situaţia privilegiată a 
evreilor în faja lui Dumnezeu era condiţionată. în 
numeroase nnduri li s-a transmis prin profeţi: 
"Dacă vei respecta poruncile mele vei fi poporul 
Meu". Ei însă nu le-au respectat nici înainte de 


3. Revoluţia creştină 


Puţine domenii invită la reflecţie în măsura în 
care o face istoria. Ca o piatră cu faţete multiple, 
îşi arată cînd laturile întunecate, cînd cele 
strălucitoare. Incit putem vedea în ea şi nelegiuirile 
unor uriaşe bande alcătuite din zeci şi chiar sute de 
milioane de tfihari şi ucigaşi, dezlănţuite să 
cucerească, să jefuiască şi să oprime populaţiile 
mai slabe decît ele, dar şi înflorirea cu roa ales a 
unor virtuţi eroice şi a unor culturi şi civilizaţii ce 
fac viaţa omenirii mai frumoasă, mai demnă, mai 
înmiresmată spiritual, mai bogată în diversitate şi 
din ce în ce mai aproape de cerul făgăduinţelor lui 
Dumnezeu. 

în mare, există două concepţii cu privire la 
înţelegerea istoriei: 

1.Istoria ar fi o însuşire cauzală de evenimente, 
în care cele anterioare le produc pe cele ce ur¬ 
mează. Ar exista deci un determinism istoric foarte 
complex, în care joacă rol situarea geografică şi 
strategică a statelor, dezvoltarea biologică şi 
demografică a naţiunilor, interesele lor economice, 
ideile forţă apărute în sînul diferitelor culturi, ivirea 
unor mari personalităţi -cuceritori, conducători, 
organizatori, revoluţionari, reformatori etc.- însă şi 
o imensitate de alte cauze mai mărunte, aparent 
neînsemnate, dar cu efecte uneon considerabile. 
Toţi aceşti factori, mai evidenţi sau mai obscuri, s- 
ar încrucişa şi s-ar influenţa reciproc. Din cauza 
enormei complexităţi, fenomenele istorice ar fi 
imprevizibile. Cine ar putea, de pildă, să anticipeze 
apariţia unui întemeietor de doctrină creatoare de 
istorie (ca Moise, Buddha, Mahomed, Rousseau, 
Mussolini ori MarxL a unui cuceritor glorios 
(Alexandru cel Mare, Cezar, Genghis-han. 
Napoleon etc.) sau a unui mare organizator 
(Solomon, Penele, Assoka al Indiei, Jusiiman al 
Bizanţului, Mciji al Japoniei)? 

Probabil de aceea s-a răspîndit părerea că istoria 
are caracter accidental. Istona proaus al hazardului! 
Iată, de exemplu, o cauză infimă cu efecte incal¬ 
culabile. Moartea Drusilei, sora şi iubita lui 
Caligula (in societatea romană decadentă incestul 
era tolerat) a schimbat brusc comportamentul 
împăratului, prinir-un şoc psihic. De unde, la 
început, era blînd şi binefăcător, înclinat spre 
măsuri organizatorice populare, inteligent aplicate, 
Caligula a fost proiectat într-o zonă a semi- 
nebuniei, favorabilă cruzimii, împilării şi nedrep¬ 
tăţilor aberante. 

Pe această linie de gîndire, caracteristică 
autorilor pozitivişti, gîndire care nu poate da seama 
de tfletinie mai adinei ale existenţei, se ajunge 
inevitabil la ideea lipsei de sens a istoriei, la absur¬ 
ditatea sa. Ce viziune descumpănitoare! Dacă is¬ 
toria nu are sens, devenirea umanităţii nu are sens. 
Sau este poate istoria făcută -după cum spunea Paul 
Valery- ca să descoperim în ea ce dorim? Ar fi o 
relativizare a istoriei şi o cufundare a noastră într- 
un scepticism amar. 

Dar dacă în înlîmpJarca de mai sus am întrezări 
o mustrare a Proniei, pentru păcatul împăratului şi 
răsfrfngîndu-se asupra societăţii romane vicioase şi 
corupte? Un avertisment pentru cele ce aveau să ur¬ 
meze: descompunerea st prăbuşirea imperiului 
roman? Un nou "mane, inekel, phares ". 

Oricum, viziunea pozitivistă se încheagă numai 
cînd privim istoria retrospectiv, din prezent în 
trecut, de la efect spre cauze, ceea ce fac de obicei 
istoricii. 

2.Cînd insă urmărim istona^ din trecut spre 
prezent, cu extrapolare dinamică în sfera viitorului, 
ni se descoperă o altă perspectivă, mai 
cuprinzătoare şi mai adîncă în acelaşi timp. Nu 
înşiruirea cauzelor şi efectelor joacă rolul de scamă, 
ci finalitatea istorică, scopul ultim al evoluţiei 
treptate şi pline de frămîntări a lumii, evoluţie de 
care -de cele mai multe ori- oamenii nu sunt 
conştienţi. 


Ţelurile laice, trecătoare şi inconsistente, par a fi 
căutări, dibuiri pentru ajungerea la adevăratul sens 
al istoriei. El s-a conturat limpede cînd CuvîntuJ 
întrupai a arătat lumii "Calea, Adevărul şi Viaţa" 
(Ioan, 14.6). Prin Creştinism s-a produs revoluţia ce 
situearf punctul final Omega ai istoriei în înfăp¬ 
tuirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pămînt, ceea ce 
înseamnă spiritualizarea lumii întru Chnstos, înain¬ 
tarea ei spre îndumnezeire, "iheosis". Ea fusese 
întrezărită de Platon şi neoplatonism, dar era 
irealizabilă fără energia conferită lumii prin 
coborirea Spiritului Sfînt în momentul constituirii 
Bisericii lui Dumnezeu. 

Entităţile prin care se înfăptuieşte devenirea 
istorică sunt Neamurile, comunităţi naturale, or¬ 
ganice. Referirile la Neamuri ca instrumente ale 
împlinirii voinţei lui Dumnezeu sunt multiple în 
Evanghelii, Epistole şi Apocalips. Măsura în care o 
naţiune se încreştinează realmente, în conţinut nu în 
formă, dovedeşte vrednicia sa în sporirea talantului 
ce i-a fost încredinţat. 

Neamurile se întregesc unele pe altele, sunt 
complementare şi se înmănunchează armonios, 
păstrindu-şi identitatea şi specificul, în buchetul 
splendid al omenirii, pentru a face din ea o unitate 
în diversitate, j>e baze creştine. 

Procesul mintuirii începe însă la nivelul fiecărui 
ins. "împărăţia cerurilor începe în inimile voastre ", 
a spus Iisus. De aceea este firesc, în c cm tex tul 
creştin, să nu se mai pună accemul pe bătăliile 
militare şi pe manevrele politice, ci pe zidirea 
interioară întru Christos. "De nu se va naşte cineva 
de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dum¬ 
nezeu" (Ioan, 3.3). "Căutaţi mai înlîi Împărăţia lui 
Dumnezeu şi ţoale celelalte vi se vor adăuga vouă" 
(Luca, 12.31). 

Desăvîrşirea interioară personală se difuzează 
apoi în lume, favorizînd procesul de “ theosis La 
nndul său, o atmosfera creştină răspîndită în 
societate se răsfrînge binefăcător şi asupra celor 
rămaşi în urmă, dominaţi încă de interese egoiste 
pâmînieşii. "Războiul nevăzut" din sufletul fiecărui 
creştin adevărat poate face ca, în final, împărăţia 
Iui Dumnezeu pe pămînt să fie reflectarea 
împărăţiei desăvîrşite a cerurilor. 

Linia înnoitoare a istoriei, trasată de Domnul 
Iisus, a fost precizată în Epistolele Sfîntului Pavel 
şi dezvoltată magistral în "De Civitate Dei", dc 
către Fcncitul Augustin (354-430). Acesta a 
analizat situaţia celor două cetăţi: cea a lui Dum¬ 
nezeu, alcătuită din împlinitorii voinţei divine, şi 
cea pănunieană, "civitas lerrena", pe care* o 
numeşte şi cetatea celor necinstiţi, “civitas 


Vladimir Soloviov 


Iisus, fiind pedepsiţi în vremea profetului Ilie şi în 
timpul robiei babilonice, nici după aceea, cînd l-au 
respins şi l-au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Prin 
Talmud, izvorul religios al iudaismului, după Iisus 
Christos, s-a constituit o doctrină neomesianică, 
potrivit căreia poporul evreu luat în totalitatea lui 
îşi va fi propriul Mîntuitor, dobîndind stăpînirea 
asupra tuturor popoarelor lumii, nu pe cale armată, 
ci pnn instrumente subtile, făurite cu perseverenţă 
de-a lungul secolelor. 

Un imperialism asemănător ca ţel s-a dezvoltat în 
lumea arabă, pentru care cucerirea cu forţa a altor 
naţiuni şi islamizarea lor este poruncită de 
Mahomed, în numele lui Alah. în zilele noastre, 
asistăm la revitalizarea acestui imperialism, prin 
orientările fundamental iste, care văd în el ţelul 
istoriei. 

Imperiul roman îşi fixase ca obiectiv istoric 
realizarea unei păci universale, sub hegemonia 
Romei, prin supunerea militară şi dominarea 
economică a populaţiilor cunoscute în acea vreme. 
Paradoxul -de aiuea ori prezent în curgerea istoriei- 
a făcut ca faimoasa "pax romana" să nu se 
realizeze niciodată, ci să fie prilej de vărsare a 
imense torente de sînge şi de distrugere a unor 
civilizaţii şi culturi ce meritau o soartă mai bună. O 
pace care a adus numai tulburări şi lupte. 

Şi Imperiul macedonean al Iui Alexandru cel 
Mare se întemeia pe o idee grandioasă: fuziunea 
culturii elene cu cea a popoarelor orientale. Elenis¬ 
mul dezvoltat în ultima parte a epocii antice a avut 
la originea înfăptuirii safe practice formaţia intelec¬ 
tuală superioara a lui Alexandru cel Mare, sub 
înrîunrea doctului profesor Aristotel. 

La rindu) său, Napoleon îşi justifica imperialis¬ 
mul pnn răspîndirca ideilor revoluţiei franceze în 
lumea europeană. Imperialismul german al Iui 
Hitler se baza pe ideea promovării şi impunerii 
"valorilor superioare ale rasei pure". Cît despre 
imperialismul rus, el a îmbrăcat succesiv trei 
forme: panslavismul, panortodoxismul şi 
pancomunismul. 

Au existat desigur şi imperii ce nu au avut la 
bază o idee, ci numai donnţa de cuceriri şi satis¬ 
facere a unor interese economice. în această 
categoric se însenu: expansiunea Vikingilor, 
efemerul Imperiu hun al lui Attila, Imperiul mongol 
al lui Genghis-han şi Timurlenk, Imperiul aztec şi 


4. Planul istoric al lui 
Dumnezeu 


2. Ţeluri istorice şi 
imperialisme 


in ginairea creştină s-a operai treptat un progres. 
S-a închegat iot mai puternic conştiinţa că Istoria 
are un corespondent în planul divin. Nu este vorba 
însă dc un “destin", de o fatalitate impusă de sus.ci 
numai dc un proiect propus oamenilor spre 
realizare. Ne-a fost lăsată libertatea întreagă de a 
împlini sau a rata acest plan. Prin întruparea 
Mintyitoruluişi jertfa Lui, Dumnezeu ne-a întins 
mina spre împăcare şi ne-a deschis perspectivele 
împlinirii superioare a lumii, potrivit planului Său. 
Pentru ca istoria să reprezinte mersul lui Dumnezeu 




OPINII 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 3 


MINUNATELE AMINTIRI ALE UNUI 
AMBASADOR AL "GOLANILOR" 


Cu deosebit interes am citit cârtea 
"Minunatele amintiri ale unui ambasador al 
golanilor" a d-lui Al.Paleologu, scrisă cu mult talent 
scriitoricesc şi cu, poate tot aşa de mult, talent... 
diplomatic. D-sa alunecă printre adevărurile 
evenimentelor relatate cu măiestria unui schior 
de performantă printre porţile unei competiţii de 
slalom, adică relatînd ce şi cum dar şi omiţînd ce 
şi cum, după caz; mod care nu poate oglindi dedt 
fragmentar şi deformat realitatea, căci un amestec 
de frînturi de adevăruri nu pot reprezenta în nid 
un caz adevărul ci doar imaginea lui contrafăcută. 

Remarcînd, dintru-nceput, manifestatele 
sale sentimente francofile, asupra cărora insistă 
în repetate rinduri, m-am întrebat dacă d-sa nu 
ar fi fost mai indicat pentru calitatea de ambasador 
fmacez în România dedt pentru cea de ambasador 
român, şi încă al "golanilor",în capitala franceză? 
Un prim exemplu; intrarea nemţilor în Paris (pg.66) 
o consideră ca pe unul dintre cele mai dramatice 
momente din viaţa sa, în vreme ce despre intrarea 
ruşilor în Bucureşti nu suflă o vorbă, fiindcă asta, 
probabil, l-a bucurat. 

în ceea ce priveşte descrierea desfăşurării 
evenimentelor istorice de la sfîrşitul anilor 30 nu 
pot dedt să admir arta cu care fostul ambasador 
menţionează sau omite unele fapte, adesea 
contrazidndu-se. Astfel pomenind Mişcarea 
Legionară, ne spune, printre altele, la pagina 59, 
că "a găsit audienţă la o parte neevoluată a 
populaţiei ale cărei sentimente naţionaliste sau 
xenofobe sînt mai uşor de aţîţat”, iar despre an¬ 
tisemitism că "a prins numai la semniintelighenţia 
funcţionarilor şi a slujbaşilor mărunţi" (pg.84), 
pentru ca ceva mai departe (pg.85), să scrie că 
'Garda de Fier a reuşit să seducă o elită de oameni 
de cultură şi inteligenţă superioară", menţionînd 
în continuare pe Nae Ioneseu, Emil Cioran, Mircea 
Eliade, Constantin Noica, "şi mulţi alţii din rîndul 
celor mai străluciţi tineri ai epocii". 

Cînd cei doi interlocutori (Marc Semo şi 
Claire Trean) ai autorului "Amintirilor" fac afir¬ 
maţia: "Membrii Gărzii de Fier nu erau numai 
naţionalişti exaltaţi şi violenţi. Erau terorişti, care 
asasinau cu sînge rece pe oamenii politici sau in¬ 
telectualii care li se opuneau. Instauraseră frica - 
şi nu numai în rîndurile populaţiei evreieşti din 
România" cu diplomaţie, fostul ambasador al 
"golanilor" le răspunde că: "Aceasta e adevărata 
problemă care încă nu a fost rezolvată", deşi cu 
puţin mai înainte d-sa menţionase ordinul regelui 
"democrat'Xarol II de asasinare a conducerii miş¬ 
cării legionare (cei 14 strangulaţi cu "garoul" în 
pădurea Tîncăbeşti, apoi împuşcaţi şi acoperiţi cu 
var nestins în groapa comună de la Jilava), iar ceva 
mai departe aminteşte asasinarea celor 64 de la 
Jilava (care e drept, ar fi trebuit judecaţi legal) dar 
omite să spună că respectivii erau vinovaţi de 
uciderea câtorva sute de legionari, oameni complet 
nevinovaţi, scoşi noaptea din casele lor, împuşcaţi 
fără judecată şi lăsaţi aşa, spre înfricoşarea 
poporului, vreme de trei zile (ca în evul mediu) 
Ia marginea drumului, cu cîte o placardă la cap 
pe care scria: "Aşa mor trădătorii!". 

Evident că d-sa aminteşte şi că în timpul 
"rebeliunii" ar fi fost evrei asasinaţi şi atîmaţi în 
cuie Ia abator (pg.92) deşi, în ciuda represiunii ce 
a urmat nu se cunoaşte nici un caz de condamnare 
a cuiva, identificat ca vinovat de o astfel de 
atrocitate. 

Consider că e, cel puţin surprinzător, 
pentru un diplomat să caracterizeze Mişcarea 
i-egionară drept fascistă, ignorând faptul că însăşi 
tribunalul de la Niimberg a considerat-o a fi fost 
o mişcare de redresare naţională şi creştină.(vezi 
Waalte Hagen: “Diegeheime Front", pg.277). îmi 
permit să cred că tribunalul acela era, măcarr cu 
ceva, mai competent, dedt istoridi marxişti a căror 
părere şi-o însuşeşte. Aversiunea d-lui Al. 
Paleologu faţă de Mişcarea Legionară este însă 
explicabilă dacă avem în vedere că ea era 
naţionalistă, deci atît anticomunistă cît şi 
antimasonică, ca atare diametral opusă vederilor 
domniei sale. 

în ce priveşte relaţiile româno-germane, 
d-sa afirmă că tratatul încheiat cu Germania în 1939 
era extrem de oneros pentru România (pg.66) 
omiţînd însă să-l compare cu condiţiile impuse 
nouă de aliaţi, după primul război mondial (ca 
diplomat ar fi trebuit să le ştie), condiţii care l-au 


Modeste comentarii 
pe marginea 
unei cărţi 

—. Mihai Defcescu = 

făcut atunci pe marele Brătianu să exclame: 
"Asemenea condiţii nu se pun nid unei ţări 
învinse!" îi recunoaşte mareşalului Antonescu 
meritul de a fi păstrat tot timpul războiului, 
etalonul aur în schimburile româno-germane 
(pg.70), uitînd să preazeze, ce era esenţial, anume 
că Germania a plătit totul în aur şi că, dacă la 
preluarea puterii de cătremareşal,în 1940, România 
avea,în tezaurul său,doar patru vagoane,în 1943 
ea dispunea de 45 de vagoane de aur, mari cantităţi 
de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. 
(Grigore Gafencu, Jurnal 1941-1944, voi.I, 
pg.245/246) Deci în numai trei ani de guvernare 
dictatorială", dar dnstită, în vreme de război, ţara 
acumulase 41 de vagoane de aur în timp ce guver¬ 
nele "democratice" nu reuşiseră să acumuleze dedt 
patru vagoane din 1918 pînă în 1940, adică în 
douăzed şi doi de ani de pace. Oare de la rine a 
primit România ca plată pentru cerealele vîndute 
acest aur? Nu cumva de Ia Germania? 

în legătură cu evenimentele care au dus 
Ia dezmembrarea României în 1940, acelaşi 
memorialist omite să menţioneze oferta făcută de 
Germania României din 1933 pînă în 1936 (dar 
sabotată de camarila regală) de a ne garanta fron¬ 
tierele şi de a ne furniza cel mai modem armament 
al său, în baza unui tratat comercial, reciproc avan¬ 
tajos, cu condiţia să nu permitem trecerea de trupe 
străine (sovietice) pe teritoriul ţării. (Vezi "România 
şi sfîrşitul Europei" de Mihai Sturza, fost ministru 
de externe, pg.61-77). Este amintit laudativ Nicolae 
Titulescu, prietenul lui.Litvinov, adică al roşilor, 
autorul tratatului, ulterior încheiat, sovieto-român, 
care îngăduia accesul armatei sovietice pe teritoriul 
României şi autor al proiectului de tratat franco- 
sovietic, plătit lui de francezi cu 500.000 frand aur. 

Ne mai mărturiseşte dl. Al. Paleologu că 
la început nu l-a agreat pe mareşal fiindcă adusese 
la putere Garda de Fier, dar că ulterior l-a apreciat 
puţin mai altfel; îl condamnă însă că nu s-a oprit 
după eliberarea Basarabiei. O apreciere la fel de 
savantă ca a tuturror strategiilor de cafenea. 

Surprinzătoare e şi ignorarea intenţiei 
mareşalului de a rezolva problemna Ardealului 
de Nord după terminarea răzbioiului din răsărit 
(vezi Gen.Hans Friesnen "Veratene Schlachten" 
pg.73-79) lucru cunoscut pînă şi de noi în tranşeele 
laşului, în primăvara lui 1944, and d-sa era, cum 
o mărturiseşte fără jenă, angajat întron post fictiv 
la căile ferate, pentru a fi scutit de front (pg.96), 
dovada înaltului său patriotism. Deci treaba mur¬ 
dară, obositoare, periculoasă a frontului o puteau 
face ţăranii de pe moşia domniei-sale, carnea de 
tun, situaţie care pe un boier pămîntean l-ar fi 
dezonorat. Nici unul din familia mea nu am fi 
îndrăznit să mai dăm ochi cu ţăranii noştri, dacă 
ne-am fi sustras de la datoria de a ne apăra 
pămîntul şi de a suferi alături de ei pe front şi apoi 
in temniţe. Asta ţine de tradiţie şi de onoare, însă... 

Pentru un diplomat care în "Minunatele" 
sale amintiri face şi istorie, este de neînţeles 
omisiunea faptului că prima consecinţă a capitulării 
necondiţionate de la 23 august, a fost căderea în 
prizonierat a peste 130.000 de ostaşi de pe front 
care au depus armele la "înaltul ordin" al regelui 
şi care, neexistînd un armistiţiu semnat, conform 
dreptului internaţional, au fost consideraţi 
prizonieri de război luînd drumul Siberiei, de unde 
mulţi nu s-au mai întors. Dar asta e o chestiune 
deosebit de penibilă, pe care partizanii istoricului 
act de trădare naţională o trec, discret, cu vederea, 
fiindcă poporul nu o ştie, aşa cum nu ştie încă 
multe. 

Surprinzătoare mi se pare şi afirmaţia că 
infracţiunile ruşilor, adică furturile, jafurile, 
violurile şi crimeîe ar fi încetat la dteva săptâmîni 
după ocuparea ţării cînd, în realitate se ştie că ele 
au durat multe luni. Si apropos de violuri, ştie 
d-sa că atît codul justiţiei militare române, cît şi 
a celei germane prevedeau pentru viol pedeapsa 
cu moartea? Aliaţii prietenilor d-sale îl practicau 


uneori organizat (vezi "Der Spiegel nr.3/1985, 
pg.81), chiar şi în Jugo-Slavia prietenă? Dar poate 
că pe strada d-sale o fi fost altfel. De asemeni nu 
aminteşte nici deportările a zeci de mii de mol¬ 
doveni şi bucovineni, nid de tragedia saşilor, peste 
70.000, cetăţeni români, cedaţi roşilor, pentru munci 
de reconstrucţie. 

Mi se pare ciudată, ca să nu spun suspectă, 
detaşarea cu care relatează păţaniile d-sale în tiţn- 
pul terorii ce domnea în ţară, când funcţiona 
Canalul Morţii, ca şi dnd totul ar fi fost lucru firesc, 
fără însemnătate, nu abatorul adevăratei intelec¬ 
tualităţi române. Mai mult chiar pare să încerce 
să scuze într-un fel regimul. 




Am apreciat de asemeni sinceritatea măr¬ 
turisirilor sale intime privind aventurile sentimen¬ 
tale cu tinere (trufandale) de la periferia Bucureş- 
tiului, uneori desculţe, atrase probabil de o baie 
caldă şi de o răsplată bănuită, precum şi de 
recunoaşterea că intelectualitatea (lumea domniei 
sale) se adaptase destul de repede cu noul regim, 
într-o altă formă, mult mai perversă, de prostituţie. 
Din acestea şi din altele d-sa deduce sentimentul 
unui complex de inferioritate naţională în sensul 
că nu dispunem de virtuţile şi capacităţile creatoare 
cuvenite pentru a fi o adevărată naţiune (pg.8-9), 
avînd în schimb în excedent lichelismul şi capul 
plecat. Probabil că dacă timişorenii şi cei ce au 
strigat "vom muri şi vom fi liberi", înfruntând 
gloanţele, ar fi urmat sfaturile d-lui Paleologu nid 
d-sa n-ar fi ajuns ambasador. Norocul Franţei că 
n.-a fost aşa! 

în concluzie revin la prima nedumerire 
din însăşi titlul lucrării: Oare "golanii” l-au trimis 
pe d-1 Paleologu ambasador la Paris sau d-1 Diescu, 
"emanatul" (mai corect miasma) revoluţiei furate? 
De ce ulterior l-a demis, adică l-a dat afară ca pe 
un argat neascultător şi nerecunoscător, după ce 
i se împlinise visul copilăriei, de a fi ambasador 
în capitala Franţei? 

Ţara nu poate fi reprezentată de aşa un 
ambasador, "golanii", nid atit. în numele cui vor¬ 
beşte? Pe rine mai reprezintă dacă şi penibilul 
Iliescu îl socoteşte nevrednic? 



Pag. 4 


PUNCTE CARDINALE 


IN MEMORIAM 


ACTUALITATEA lui NAEIONESCU 


-v- • . . . ' ■ 

sunase telefonul. A răspuns ca de 
obicei, Nina. Apoi s-a îndreptat 
spre mine, „ , , 

A munţ Profesorul, mi-a spus 


tn pat, acoperit cu o pătură. M-a 
rivit lung, încercând să zîmbească. 
. l-a scos nici un cuvint. Apoi doc¬ 
torul mi-a apucat braţul şi am ieşit 
în vîrfuî picioarelor. Profesorul 
ceruse să ne mai vadă o dată, pe 
noi, prietenii, elevii şi colaboratorii 
lui cei mai apropiaţi; ea şi cum ar 
i voit să-şi ia rămas bun de la 
~~re înparte. 



să le scrie: un Comentariu k Epis¬ 
tolele Sfiitului Pavel şi Căderea în 
Cosmos, aceasta din urmă alcătuită 
dintr-o serie de scrisori, 
majoritatea către C.T)., marea -şi 
ttlttma- lui dragoste. Nae lonescu 
socotea pe Sfîntul Pavel cel mai 
important gţnditor creştin -nu 



creator, 


gîndi filosofic, în chip 
după Întrupare. 


Mircea Eliade 
Memorii 
oiţele solstitiutui 
—*1960) 
im 


Ed. Humamtas 


a lui Eminescu nu este reprezentată atît de 
cele cîteva mii de versuri geniale (dnd "moartea 
e pe noi", cine mai recită versuri?!), cît de 
totalitatea acţiunii sale de apostol naţional, de 
capacitatea lui de a exprima integral sufletul 
românesc, de acea calitate exemplară de "om 
deplin" (C. Noica) sau (cum glumea cu tîlc 
Petre Ţuţea) de "idee platonică a 
românismului". în ce-l pnveşte pe Nae lonesaj, 
opera lui nu trebuie căutată numai prin teze 
de doctorat, prin cursuri şi prin articole. Opera 
lui cea mai de seamă stă în faptul că "a moşit" 
cea mai glorioasă generaţie de cărturari şi lup¬ 
tători a acestui neam, deschizînd drumul afir¬ 
mării noastre majore, împingînd românescul 
spre universal şi demonstrînd că universalul 
încape în românesc. Din acest punct de vedere 
el a fost unul dintre oamenii cei mai fecunzi 
care au făcut vreodată umbră pâmîntului aces¬ 
tuia iar "lecf a" lui, prin grija pioasă a altora, 
durează şi va dura pînă la judecata din urmă 
a neamurilor. "Au trecut treizeci de ani de Ia 
moartea lui Nae lonescu -scria Mircea Eliade 
în 1970- şi în loc ca scrisul şi gîndirea lui să 
înceapă a reintegra tot mai vizibil aerul de 
epocă al producţiei anilor 1925-1940, îşi 
precizează, dimpotrivă, noutatea, originalitatea 
şi bogăţia... Cîţi dintre gînditorii şi scriitorii 
europeni atît de populari astăzi, îndrăznesc 
să spere că, la treizeci de ani după moartea 
lor, vor fi atît de actuali pe cît este, în zilele 
noastre, filosoful Nae lonescu?" (în 
"Prodromos", nr.10, 1970). Virgil Ierunca, 
referindu-se la "posteritatea" lui Nae lonescu, 


Noua generaţie îl cunoaşte încă imperfect, 
deşi un Petre Jujea a murit mărturisindu-l. 
Memoriile lui Mircea Eliade sînt, în mare 
măsură, un imn închinat profesorului Nae 
lonescu. în curînd se va tipări cartea pe 
care i-a dedicat-o unul dintre cei mai 
strălucit elevi ai săi, filosoful-martir Mircea 
Vulcănescu. Presa românească ne pune tot 
mai des în faţa amintirilor înfiorate ale 
puţinilor săi elevi ce au mai rămas în viaţă. O 
seamă de mai tineri publicişti, în frunte cu dom¬ 
nul Dan Ciachir, şi l-au luat drept călăuză, 
riscînd chiar "un cult" al Profesorului, cu bunele 
şi cu relele ce pot deriva de aici, Tînăra dreaptă 
creşfinâ românească (în primul rînd "Mişcarea 
pentru România" a domnului Marian MuntBanu) 
se revendică mai cu seamă de ia el şi de la 
Eminescu. Roza vînturilor (antologie de 
publicistică naeionesdanâ alcătuită şi postiaţatâ 
de Mircea Eliade în 1933, la cererea lui 
Alexandru Rosetfi) a fost reeditată încă din 
1990 iar în urmă a apărut, la Editura 
Humanitas, şi celebrul Curs de metafizică 
(poate cartea cea mai plină de sugesfii care 
s-a tipărit vreodată în filosofia românească). 
Alte volume de Nae lonescu sînt în pregătire 
la diferite edituri. în Universităţile noastre, atît 
de sărace în profesori de vocaţie, "legenda" 
lui Nae lonescu circulă tot mai mult trezind 
legitime nostalgii. Şi totuşi Nae lonescu este 
încă destul de superficial cunoscut atît în latura 
filosofică, cît şi în latura politică. Noua generaţie 
tinde spre el mai mult din instinct decît dintr-o 
înţelegere propriu- zisă Această stare de lucruri 


NAE IONESCU 

la 52 de ani de la moarte 


are mai multe explicaţii. în primul rînd este 


Este neîndoielnic astăzi că destinul postum 
al lui Nae lonescu (16 iunie 1890-15 martie 
1940) stă să intre într-o nouă fază, 
redevenind, ca şi cugetul politic eminescian, 
"lucrător" făţiş asupra conştiinţei publice 
româneşti, Cei care îl redescoperă, cu un 
instinct cultural sănătos, sînt mai ales tinerii. 
Nae lonescu, ca dascăl şi ca gazetar, a trăit 
şi a murit printre tineri; nimic mai firesc ca 
astăzi să reînvie tot în mijlocul lor, retrăind, sub 
semnul Credinţei şi al Ideii, tinereţea eternă 
a neamului. 

Vreme de 45 de ani Nae lonescu s-a aflat 
printre "proscrişi". Legenda şi ideile sale au 
opera! direct doar în medii elitiste. Cu toate 
acestea, el a fost prezent Indirect, mai ales 
după 1965, în circuitul viu al valorilor culturale 
româneşti, spiritul său lucrînd "camuflat" într-o 
seamă de discipoli iluştri, dintre care unii s-au 
numit Mircea Eliade, Constantin Noica sau 
Petre Ţuţea. Nu e nici o exagerare în a afirma 
că "naeionescianismur acesta subteran a fost 
una dintre formele de rezistenţă ale spiritului 
românesc împotriva barbariei comuniste. 

Începînd din 1990 numele lui Nae lonescu 
este rostit tot mai des, răzbind printre mistificări 
şi prejudecăţi, iar cărţile saie -atît de puţin 
"elaborate", dar atît de profund autentice- îşi 
reiau marşul pe "calea regală" a culturii 
naţionale. Intr-o lume spiritualiceşte lipsită de 
"puncte cardinale" şi rămasă orfană de dascăli 1 
autentici, de personalităţi "exemplare", Nae 
lonescu poate redeveni un far, alături de 
Eminescu şi de alţi cîţiva. De ce tocmai ei? 
Pentru că, spre deosebire de atîţia "iluştri" şi 
"venerabiE", au ştiut să împletească de minune 
românescul cu universalul, istoricul cu 
metafizicul, raţionalul cu misticul, clipa cu eter¬ 
nitatea Pentru că ei au fost creatori nu numai 
!n planul strict ai culturii, d şi în acela,mult mai 
vast, al vieţii naţionale. Ei fac parte din tagma 
nu foarte numeroasă a conştiinţelor "totale", 
"exponenţiale", "profetice", "vizionare". De aia 
vine şi permanenta tor actualitate. Ei sînt, 
vorba lui C. Noica, "sămădăii" noştri, cei 
chemaţi "să dea seamă" despre împlinirile şl 
neîmplinirile noastre în ţaţa oamenilor şi în faţa 
lui DUMNEZEU. E o lipsă a noastră dacă am 
fost obişnuiţi să-i privim altfel. Căci marea operă 


nola oîndva: "Nidunul dintre dascălii Univer¬ 
sităţii româneşti n-aavutdiscipoli atît de vred¬ 
nici de statura spirituală a maestrului. Care 
dintre universitarii noştri se poate mîndri cu 
o pleiadă de urmaşi ca aceea care strînge 
laolaltă pe Mircea Vulcănescu cu Constantin 
Noica, pe Mircea Eliade cu George Racoveanu, 
pe Vasile Băncilă cu Emil Cioran?... Elevii au 
învăţat de la profesor mai mult decît o tehnică 
a cunoaşterii: o voinţă de a fi şi a rămîne 
oameni pe senin şi în furtună, printre semeni 
şi sub Istorie, Nu e o întîmplare că rezistenţa 
românească împotriva puhoiului ruşinii se 
confundă cu moartea întru sfinţenie şi eroism 
a iui Mircea Vulcănescu şi cu îngroparea de 
viu, întru suferinţă şi onoare, a lui Constantin 
Noica, Lecţia învăţătorului a rodit peste 
încercări. Lecţie neterminată istoric." (în 
"Cuvîntul în exil", februarie-martie 1965). Iar 
Vasile Băncilă, în al său eseu-necrolog 
publicat ca prefaţă a "Istoriei logicii", scria 
încă din 1940: "Nae lonescu a murit 
primăvara... Dar poate că această moarte în 
primăvară a fost şi un simbol. Moartea e o 
nouă naştere. Una metafizică, dar şi una 
istorică. Ideile profesorului, dinamismele lui, 
elevii lui, suferi.iţa lui, vor fructifica. Odată 
cu coborîrea lui în pămînt, nu s-a coborît 
numai un trup neînsufleţit, a un germene de 
viaţă a fost pus de un destin aspru în solul 
culturii româneşti." 

Astăzi, după 52 de ani de la moartea sa, 
într-un climat spiritual vitreg (deşi desferecat 
din lanţurile vechiului comunism), Nae 
lonescu se înfruntă din nou cu istoria vie şi 
pilda lui prinde să lege rod peste vrăjmăşii. 


vorba de inconsistenţa spirituală şi culturală 
a lumii româneşti de astăzi, de lipsa ei de 
instruire religioasă şi filosofică. Vine apoi forţa 
prejudecăţilor şi a schemelor mentale impuse 
de comunism. Din nefericire, mulfl "oameni de 
cultură" români, unii dintre ei profesori şi chiar 
academicieni, nu pot sau nu vor să pună 
umărul la desfiinţarea efectivă a acestor 
scheme mentale, perpetuînd ei înşişi, prin căiţi, 
prin presă şi ex cathedra, anumite prejudecăţi 
şi mistificări, fiind timoraţi încă de coman¬ 
damente paraculturale şi chiar antinaţionale. 
Biserica însăşi face foarte puţin în sensul 
acesta, complăcîndu-se în mocirla călduţă a 
unei spiritualităţi castrate şi obediente, pe 
placul puterilor lumeşti văzute şi nevăzute. 

Publicarea lui Nae lonescu s-a făcut pînă 
acum sporadic şi de mîntuială, fără editori 
competenţi şi fără o reală "simpatie". 
"Autorităţile'" noastre editoriale au adoptat 
faţă de el o atitudine reţinută ambiguă. 
"Popularizarea" unui Bellu Silber, de pildă, a 
fost mult mai susţinută decît cea a lui Nae 
lonescu... Pentru domnul Gabriel Liiceanu, 
bunăoară, publicarea mîzgăliturilor 
ocazionale ale masonului C. Argentoianu a 
constituit "un eveniment editorial" mult mai 
însemnat decît publicarea Cursului de meta¬ 
fizici I 

în presa noastră literară se constată un 
adevărat desfrîu evreiesc în bagatelizarea per¬ 
sonalităţii şi operei Profesorului. Există o 
conspire iudeo-masonică împotriva celor mai 
pure valori naţionale. Principalii "cai de bătaie" 
sînt Eminescu şi Nae lonescu. Despre cam¬ 



pania anti-Eminescu vom saie un articol 
separai, căci este pagina cea mai scandaloasă 
a culturii noastre actoale. Dar şi cu Nae lonescu 
au prins să se măsoare toţi piticii evrei ridicaţi 
de comunism (Moses Rosen, Zigu Ornea, 
Alexandru George etc.j.ldeea ar fi că noi n- 
avem ce căuta "în Europa" cu "reacţionari" şi 
"antisemiţi" de teapa lui Eminescu şi Nae lones¬ 
cu! 

Recent a avut loc chiar o aşa-zisă "polemică" 
între domnul Dan Ciachir ("năisf convins, gata 
să facă din Nae lonescu un autentic teolog 
ortodox) şi evreul Alexandru George (literat 
de ocazie şi semidoct cu ticuri marxiste). 
"Polemica" s-a desfăşurat în revistele 
"Contrapunct" şi "Cuvîntul". Cei doi s-au certat 
mai mult pe viaţa lui Nae lonescu dedt pe ideile 
lui. Din păcate asta se întîmplâ aproape de 
fiecare dată. Nimeni n-a atacat pînă acum, din 
cîte avem cunoştinţă, fondul gîndirii lui Nae 
lonescu; nimeni nu s-a măsurat propriu-zis cu 
ideile sale. Mai toată zarva pro şi contra lui Nae 
lonescu, cîtă se face la noi, aduce mai mult 
cu o cîrcotealâ de ţaţe analfabete. Sau, mai 
blînd spus, toată lumea se bate pe "legenda" 
lui Nae lonescu, dar mai tuturora pare să le 
scape realitatea omului şi a operei sale. Totul 
stă sub semnul aculturismului nostru 
postcomunist. 

Semidoctului ("rutean în cultură",după vorba 
lui C. Noica), scăpîndu-i nuanţele, i se pare 
că toate lucrurile pe care nu le pricepe 
seamănă între ele. Domnului Alexandru 
George, bunăoară, i se pare că Nae lonescu 
"ar fi furat" de la cosîngeanu! dumnealui, 
filosoful Max Scheler. De ce tocmai de la Max 
Scheler? Pentru că abia pe Max Scheler s-a 
întîmplatsă-l răsfoiască "polemistul" noslrul... 

Prin urmare, va trebui să mai aşteptăm o 
vreme pînă ce mediul nostru cultural va fi 
suficient de pregătit pentru reasimilarea deplină 
a "fenomenului Nae lonescu". Prima urgenţă 
ar fi să-i edităm cu mai multă grijă cursurile 
şi articolele risipite prin publicaţiile vremii, să-l 
respectăm ca pe un făuritor de generaţie şi 
să ascultăm mărturisirile majore pe care le-au 
lăsat despre el, de-a lungul timpului, oei care 
l-au cunoscut şi l-au înţeles în fondul activităţii 
sale. Cert este că faima Profesorului ne 
agresează la tot pasul, că tineretul a învăţat 
să se apropie de el, că ideile lui revin în cir¬ 
culaţie încetul cu încetul, mulîndu-se surprin¬ 
zător pe noile realităţi. Spiritualiceşte Nae 
lonescu este prezent şi veghează Pe măsură 
ce noi vom conştientiza "prezenţa" aceasta în | 
adevăratele ei dimensiuni, vom înţelege 
negreşit ce poate să însemne, în ipostază 
spir'talăşi naţională, "tinereţea fără bâtrîneţe 
şi viaţa fără de moarte". Cînd îl vom putea 
asuma deplin pe Nae lonescu, nu doar prin 
instinct, ci şi prin cuget, vom înţelege de ce 
a fi român nu este un blestem, ci o 
binecuvîntare. 


Adolf VASILESCU 











IN MEMORIAM puncte cardinale p ag . 5 


Pentru dreapta 

a lui 


; M 



tty. ■ _ 

| i ... 


“ ./ -- i ♦«f-'Cl 

' . ■ ; ; . ' ■ 


V. 

! 


Vr, 

**» '-'«ffipSlI 


L< • ? v >i •,.> - -i •:' i.: • -....'i-j, 

' 


D-l Dan Ciachir, astăzi unul 
dintre publiciştii noştri cei mai 
serioşi (in ciuda faptului că se trage - 
păcatele tinerelelor!- din vechea 
echipă a "Săptămînii" lui Eugen 
Barbu), ambiţionează să arate, mai 
ales in paginile revistei “Cuvintul", 
unde ţine rubrică permanentă, că 
Nae Ionescu a fost un mare campion 
al ortodoxiei, cu nimic mai prejos de 
un Dumitru Stăniloaie şi cu mult 
mai presus de un Nichifor Crainic. 
Pasiunea d-lui Dan Ciachir pentru 
Nae Ionescu este respectabilă, cu atit 
mai mult cu cit s-a trezit şi s-a 
manifestat, din cîte ştiu, cu mult 
înainte de revoluţie. Mare admirator 
şi rezonabil cunoscător al ortodoxiei, 
dumnealui va fi fost fascinat 
îndeosebi de implicaţiile creştine 
ortodoxe ale gîndirii lui Nae Ionescu. 
Unde mi se pare însă că d-l Dan 
Ciachir, orbit de admiraţie, greşeşte 
fundamental, este atunci cînd, prin 
supralicitarea acestor implicaţii, vrea 
să facă din Nae Ionescu ceva ce 
Profesorul n-a fost şi n-a voit să fie: 
anume un teolog. 

în lumea modernă s-a lăţit, din 
păcate, confuzia între metafizică, 
filosofie religioasă şi teologie. Nu cred 
că, în teorie, d-l Dan Ciachir ar face 
această confuzie. Cu atît mai 
surprinzător este că o face în prac¬ 
tică, aproape ori de cîte ori i se 
întîmplă să se refere la gîndirea 
creştină a lui Nae Ionescu! Dacă 
metafizicianul este un filosof care 
se măsoară raţional cu absolutul, 
avîd grijă, din scrupul sau din or¬ 
goliu, să se delimiteze de religie în 
demersurile sale, ba chiar să facă 
abstracţie complet de ea, filosoful 
religios, în speţă gînditorul creştin, 
deşi uzează şi el de raţiune, simte 
nevoia de a se raporta la un absolut 
relevat, faţă de care se mişcă însă 
nedogmatic, permiţîndu-şi libertatea 
unor interpretări' "originale". 
Teologul este însă cu totul altceva: 
el iese complet din "cercul vicios" al 
filosofiei; nu renunţă la raţiune, dar 
o supune supraraţîonalului asumat 
prin credinţă; Be mişcă smerit în 
liniile de forţă ale tradiţiei dogmatice 
şi renunţă la orice "aventură" a 


gîndului. Metafizicianul îşi proclamă 
exclusivist propriile adevăruri, 
filosoful religios reinterpretează per¬ 
sonal adevărurile relevate sau 
presupusele consecinţe filosofice ale 
acestora, în vreme ce teologul nu face 
altceva decît să "administreze” o 
sumă de adevăruri veşnice, 
permiţîndu-şi să încerce cel mult o 
mai limpede formulare a lor sau o 
mai sistematică ordonare. Dacă ar 
fi să aruncăm o privire în trecutul 
gîndirii româneşti, un Lucian Blaga 
reprezintă tipul metafizicianului (dar 
ce mare metafizician ar fi putut să 
iasă din Eminescu, bunăoară!), un 
Nae Ionescu reprezintă tipul 
filosofului creştin, iar un Dumitru 
Stăniloaie sau Nichifor Crainic 
reprezintă tipul teologului autentic. 
Era inevitabil ca ei să pice adesea 
pe aceleaşi "probleme", să creeze 
impresia unor similitudini sau a unor 
convergenţe, dar perspectivele, ca şi 
metodele, rămîn total diferite. Nu 
este întîmplător că un Dumitru 
Stăniloaie a aguns să polemizeze, 
tocmai de pe poziţiile teologiei, 
atît cu Blaga (a se vedea Poziţia d- 
lui Lucian Blaga faţă de creş¬ 
tinism şi ortodoxie), cît şi cu Nae 
Ionescu (a se vedea, de pildă, în Or¬ 
todoxie şi românism, disputa 
despre aspectul "metafizic" şi "moral” 
al naţionalismului, la care a luat 
parte în presa epocii şi mai modestul 
Radu Dragnea). 

Nu văd cui şi la ce ar folosi să 
facem din Lucian Blaga un filosof 
creştin sau din Nae Ionescu un 
teolog. Creştinismul n-are nevoie să 
se sprijine neapărat pe simpatiile 
filosofilor, nici nu-şi trage esenţa din 
speculaţiile lor. Dacă l-am lăsa la 
discreţia tuturor gînditorilor, atunci 
l-am transforma, nelegitim, într-un 
bun cultural oarecare (cum Blaga îl 
şi credea). Tocmai confuzia aceasta 
între religie şi cultură trebuie 
prevenită astăzi cu tot mai multă 
fermitate, pentru a lăsa religiei 
demnitatea ei unică, iar culturii 
libertatea creatoare din care se 
hrăneşte. O spiritualitate armonioasă 
le implică pe amîndouă, fără a le 
confunda. Pe de altă parte, ar fi la 


fel de absurd să fim puşi în situaţia 
de a-1 judeca pe Nae Ionescu cu 
măsurile teologiei ca şi a-1 judeca pe 
părintele Stăniloaie cu măsurile 
logicii matematice! 

Eu îl preţuiesc pe Nae Ionescu mai 
mult decît pe toţi filosofii români la 
un loc; dar il preţuiesc drept ceea ce 
a fost, iar nu drept ceea ce mi ar fi 
plăcut mie să fie. Asta îmi oferă un 
mic avantaj faţă de d-l Dan Ciachir 
(glumesc, fireşte, de dragul 
demonstraţiei!). Dacă m-aş 
încăpăţîna să-i atribui marelui 
profesor statut de teolog şi să-l judec 
ca atare, atunci mi-e teamă că ar 
trebui, la rigoare, să-l calific drept... 
eretic! 

Am să dau un singur exemplu din 
multele ce.mi-ar stala îndemînă. în 
Cursul de Metafizică (urmez ediţia 
din 1991, accesibilă tuturora) Nae 
Ionescu vorbeşte, în cap.XIII despre 
iubire ca "instrument mistic de 
cunoaştere". Aici stabileşte, în mare, 
următoarele: că "trăirea" este metoda 
de cercetare a misticii şi că iubirea 
este cel mai însemnat mijloc mistic 
de cunoaştere; că, prin urmare, 
"funcţia fundamentală a iubirii este 
totuşi cunoaşterea şi nu acţiunea"; 
că, în fine, "monopolaritatea" iubirii 
poate duce la nihilism şi de aceea 
trebuie să acceptăm "bipolaritatea 
procesului de iubire". Urmează apoi 
acel surprinzător capitol XIV, în care 
se continuă discuţia despre iubire, 
dar cu această gravă afirmaţie: 
"Impresia mea este că fenomenul 
care a contribuit mai mult la fal¬ 
sificarea conceptului de iubire este 
creştinismul" (p.123). Temerare 
cuvinte în gura unui "teolog", nu-i 
aşa? 

Pe ce se întemeiază Profesorul? Pe 
consideraţia personală că "în creş¬ 
tinism iubirea nu înseamnă 
cunoaştere, ci acţiune", ceea ce nu 
poate duce, pe cale logică, decit la 
"o falsă interpretare a iubirii". Ba 
mai mult: "Toată dezorganizarea (?!) 
care s-a produs în metafizica creştină 
şi in valorificarea creştină a existen¬ 
ţei provine tocmai din falsificarea 
acestui concept al iubirii" (p. 124). Eu 
nu vreau să reiau aici toată 
demonstraţia lui Nae Ionescu şi nu 
contest stringenţa ei logică. Dar nici 
nu este nevoie de aşa ceva, căci 
ajunge să-i amendăm premisele. 
Teologic vorbind, Profesorul se 
aşează, din capul locului, alături de 
problemă. Este greu de presupus că 
aşa ceva i s-ar fi putut întîmplă unui 
teolog "profesionist". 

Premisa greşită de la care pleacă 
Nae Ionescu este aceea că în creş- 
timsnfmâSura iubirii de celălalt ar. 
fi dată de către iubirea de sine. 
Sigur, toatăliimea cunoaşte prescrip¬ 
ţia biblică: "Să iubeşti pe Domnul 
Dumnezeul tău cu toată inima ta şi 
din tot sufletul.tău.,'Să iubeşti pe 
aproapele :tâiţ pe tine însuţi"' 
(MATEI, 22,3??-39). E curios că deşi 
Nae Ionescu avertizează că aceasta 


"nu e3te propriu-zis o afirmaţie creş¬ 
tină, ci doar una din afirmaţiile fun¬ 
damentale ale vechiului tes¬ 
tament ", el îşi sprijină pe ea 
întreaga demonstraţie, atacînd toc¬ 
mai creştinismul! Aici este o simplă 
problema de alfabet teologic, care ii 
scapă însă filosofului Nae Ionescu. 
Teologii nu au întotdeauna 
mobilitatea de cogitaţie a filosofilor, 
dar ei cunosc bine textele sfinte şi 
mai ales pe cele ale Noului 
Testament... Hristos adaugă lim¬ 
pede (MATEI, 22,40): 'în aceste două 
porunci se cuprind toată Legea şi 
Proorocii" (subl.n.). Va să zică Hris¬ 
tos nu face decît să rezume astfel, 
la cererea tînărului bogat, esenţa 
"Legii celei Vechi", a iudaismului 
adică. Legea Veche nu e rea, dar e 
imperfectă; tocmai de aceea 
Mîntuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, 
ci s-o împlinească (MATEI, 5,17). Şi 
in Legea cea Nouă iubirea va rămîne 
porunca de căpetenie, dar măsura 
ei va fi cu totul alta:Poruncă nouă 
dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. 
Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa 
şi voi unul pe altul să vă iubiţi!" 
(IOAN, 13,34 - subl.n.). Aşadar 
măsura iubirii în creştinism nu mai 
este iubirea de sine, cum credea Nae 
Ionescu, ci însăşi iubirea lui Dum¬ 
nezeu faţă de oameni. Amănuntul 
acesta are consecinţe enorme în 
teologia creştină (şi d-l Dan Ciachir 
le cunoaşte neîndoielnic). Omul, 
purtînd din naştere în fiinţa sa 
spirituală chipul lui Dumnezeu, este 
chemat să con-lucreze, prin această 
iubire, la redobîndirea asemănării 
cu Dumnezeu, deci la propria sa în- 
dumnezeire (theosis). Ne-filosoful 
Nichifor Crainic, de pildă, deşi nu 
prea pare să se bucure de 
consideraţia lui Dan Ciachir, explică 
de minune aceste lucruri, îp 
"simplitatea" lui teologică... 

Prin urmare, întrebarea retorică 
a lui Nae Ionescu ( Dar dacă eu nu 
măiubesc pe mine însumi?") devine 
inutilă în perspectiva creştinismului 
teologic. Abilul gînditor poate avea 
perfectă dreptate, numai că el critică 
creştinismul vorbind despre... 
iudaism! Ce-i drept, din această mică 
neînţelegere de amator în ale 
teologiei pare să rezulte că, pe lîngă 
ascuţimile minţii, autorul prefaţei 
la De două mii de ani avea şi 
foarte bune... instincte! 

Dar pentru că eu nu vreau să fac 
din Nae Ionescu un teolog, nu găsesc 
că "scăparea" de mai sus reprezintă 
cava foarte grav în sistemul lui de 
referinţă. în fond, discuţia 
problemei este foarte interesantă şi 
oarecum la locul ei într-un curs de 
metafizică filosofică. Ca să-l 
preţuiesc pînă la capăt pe Nae Iones¬ 
cu, nu trebuie să-I scot din propria 
lui piele. Sincer vorbind, nuştiucum 
se descurcă în privinţa aceasta d-l 
Dan Ciachir... 

Răzvan CODRESCU 

< 



Pag. 6 


PUNCTE CARDINALE 


RELIGIE Şl 





"Ortodoxia nu cunoaşte scări 
diferite ale moralei; ea aplică aceeaşi 
seară la toate situaţiile vieţii," 

Afirmaţia aparţine teologului 
ortodox Sergiu Bulgakoff şi este extrasă 
din lucrarea ORTODOXIA apărută in 
anul 1933 in traducerea lui Nicolae 
Grotu. Caracterul ei categoric este 
dătător de speranţă pentru credinciosul 
ortodox de rind, devotat crezului in care 
s-a născut, că în viitor nu va mai fi 
dezamăgit de comportamentul, 
atitudinea şi acţiunile unora dintre 
slujitorii altarului, îndeosebi ale 
clerului superior. 

tn virtutea acestei speranţe am 
respins incitaţia de a publica pastorala 
episcopUor ortodocşi români din Ardeal 
din 8/21 septembrie 1916, semnată de 
mitropolitul Mangra, episcopul Papp 
şi episcopul Miron Cristea, prin care 
se veştejea intrarea României în Răz¬ 
boiul Reîntregirii. 

Animaţi de aceeaşi speranţă am 
rezistat tentaţiei de a publica 
'Chemarea Mitropolitului Primat al 
României" din 1917 prin care 
mitropolitul Alex. bontei Konon 
împreună cu un grup de proeminenţi 
teălogt ortodocşi îndemnau trupele 
române de pe frontul Moldovei să 
depună armele Intr-un moment in care 
se punea temelia de sînge şi jertfă a 
României Mart Dar ceea ce ne face să 
uităm nedemnul "pact cu diavolul" 
încheiat de ierarhia superioară a 
Bisericii ortodoxe tn timpul dictaturii 
comuniste este comportamentul pe care 
l-au avut numeroşii preoţi ortodocşi in 
temniţe şi în lagărele de exterminare. 
Ei şl-au purtat cu demnitate crucea, 
arăttnd, fără ostentaţie, care ar fi 
trebuit să fie drumul adevăraţilor 
slujitori ai altarului __ 


Cea mai înaltă treaptă de viaţă etică- 
religioasă o alcătuieşte idealul monahal, 
ca imitaţie perfectă a lui Hristos în purtarea 
crucii sale şi în abnegaţie. Virtuţile supreme 
ale călugărului sunt umilinţa şi curăţenia 
inimii, realizate prin renunţarea la voinţa 
proprie. Voturile de castitate şi sărăcie nu 
sunt decât mijloace pentru a ajunge acest 
scop şi aceste mijloace nu sunt obligatorii 
pentru toţi, în orice chip, chiar împotriva 
scopului însuşi. Ortodoxia nu cunoaşte scări 
diferite ale moralei; ea aplică aceeaş scară 
la toate situaţiunile vieţii. Ea nu cunoaşte 
nici deosebire între două morale, una 
mirenească şi alta monastică; nu există 
decât diferenţe de cantitate, de grad, şi nu 
diferenţe de natură. Se poate părea că acest 
maximalism şi această asprime a idealului 
monahal fac morala ortodoxă îndepărtată 
de lume şi de viaţa practică, aşa că ea n’ar 
avea răspunsuri de dat chestiunilor atât 
de diverse ale vieţii noastre. Nu s’ar putea 
tăgădui că orice maximalism este mai greu 
decât minimalismul; eşecurile şi alterările 
mflvim alisnniilui duc adesea Ia consecinţe 
mai rele. Dar adevărul el însuşi este 



Mănăstirea Cozia 


maximalist, lui îi lipseşte supleţea; este 
adevărat că el nu există totdeauna în 
plenitudinea sa, dar niciodată nu se 
acomodează prin acceptareajumătăţilor de 
adevăr. Calea strâmtă e calea creştină şi 
nu se poate lărgi. Iată pentru ce principiile 
etice esenţiale n’ar putea să sufere nici 
adaptare, nici transacţie, nici concesie. Cu 
toate acestea reproşul renunţării la lume", 
adresat Ortodoxiei, este lipsit ae fundament. 
N’ar putea să fie adresat decât unui singur 
aspect din Ortodoxie, prea influenţat de 
monahismul oriental şi marcat de un 
anumit pesimism dualist şi pseudo- 
eshatologic. Dar nu se poate deloc aplica 
Ortodoxiei în întregime, luminată de lumina 
Schimbării la faţă şi a învierii. Din punct 
de vedere etic, s’ar putea defini Ortodoxia 
ca sănătatea şi echilibrul sufletului: cu tot 
seriosul ei tragic, propriu "împărăţiei care 
nu este din lumea aceasta", rămâne în ea 
loc pentru o mentalitate optimistă, plină 
de bucuria de a trăi. în limitele existentei 
terestre. Starea monastică nu este deloc 
singurul aspect (în orice caz. nu este tot¬ 
deauna aspecul cel mai dificil) al împlinirii 
poruncilor lui Hristos. Aceasta devine 
evident dacă se studiază viaţa sfinţilor 
preamăriţi de Biserică: alături de eroii as¬ 
cezei monastice, găsim printre aceşti sfinţi 
lucrători ai veacului acestuia: soldaţi pioşi, 
regi şi prinţi, mame şi soţii; şi este aci o 
mărturie directă a valorii aproape egale a 
diferitelor căi. Fiecare trebue să fie -în 
inima lui- călugăr şi ascet. Şi dacă trebue 
să spunem că starea monastică e necesară 
fiecărui creştin, aceasta nu trebue să însem¬ 
neze decât renunţare interioară pentru 
iubirea lui Hristos, care trebue iubit mai 
presus de orice şi mai mult decât viaţa 
proprie. Această renunţare face imposibilă 
ataşarea nelimitată la lume, care a fost ceva 
propriu păgânismului; necesitatea de a 
rezista lumii în mod ascetic este stabilită 
în aşa fel, că ceice au trebue să fie, după 
cuvintele Sf.Pavel, ca ceice nu au. 

Nici un domeniu al vieţii nu e con¬ 
damnat, nici suprimat: "fiecare să rămână 
în starea în care se găsea când a fost 
chemat" [I Cor. VII, 2(5}, învăţa Sf.Pavel; 
dar trebue să fii creştin în orice stare. Prin 



mijlocirea acestei acţium mtenoare, t 
spirituale, o întreagă lume de valon creş 
tine se elaborează în Stat, economie, 
civibzaţie; astfel se formează ceeace se 
numeşte spiritul unei epoci. Ortodoxia a 
arătat puterea ei educând popoarele din 
Orient,-Bizanţul, Rusia, popoarele slave şi, 
iebunăseamă, puterile ei nu sunt epuizate 
oonoof5 lnppnrp si nmbleme noul 1 se 




pun ei. , , . 

Tot ceeace am spus stabileşte un 
relativism istoric de mijloace şi metode în 
morala ortodoxă, în timp ce scopul rămâne 
unic şi absolut. 

Găsim o greutate cu totul 
particulară, proprie eticii ortodoxe, într’o 
trăsătură deja arătată; idealul de bază al 
Ortodoxiei nu este etic, ci estetic-religios: 
este viziunea "frumuseţii spirituale"; pentru 
a-1 apropia trebue să ai "o artă spirituală", 
o inspiraţie creatoare. Această artă rămâne 
privilegiul unui mic număr de oameni; 
ceilalţi se mulţumesc cu morala, care prin 
ea însăşi nu are "gust spiritual": ea nu 
inspiră, disciplinează numai. Moralismul, 
apoteozat de etica rigoristă şi autonomă a 
lui Kant, ca şi probabilismul practic, la 
modă în catolicism, este străin de Ortodoxie. 
Nu s’ar putea tăgădui că acest estetism 
spiritual al Ortodoxiei degenerează uneori 
în indiferenţă faţă de necesităţile practice 
şi mai ales faţă de educaţia metodica a voin¬ 
ţei. Se poate observa aceasta din nefericire 
in momentele de criză istorică. U mil inţa 
şi iubirea caracterizează mai ales pe or¬ 
todocşi. De aici provine modestia, sin¬ 
ceritatea, simplicitatea, care sunt atât de 
incompatibile cu spiritul de prozelitism şi 
cu spiritul autoritar (cora- 
pelle intrare ), care prevalează aiurea. Or¬ 
todoxia nu convinge; ea formează şi atrage: 
acesta este mijlocul ei de acţiune în lume. 

Ortodoxia dă mai ales o educaţie 
inimii. Intru aceasta stă trăsătura ei dis¬ 
tinctivă, izvorul superiorităţii precum şi al 
slăbiciunii ei (adică al lipsei de educaţ ie a 
voinţei). Etica creştină desvoltată de 
diferitele confesiuni oglindeşte cu siguranţă 
diferenţele ce există intre acestea; ea este 
cel mai mult impregnată de spiritul diver¬ 
selor popoare şi poartă semnul destinelor 
lor istorico .Morala practică, filantropia sunt 
domeniul, în care împărţirea lumii creştine 
se face mai puţin simţită (mişcarea dela 
Stockholm): Life and uiork. Şi mă gândesc, 
că în această comuniune diferite popoare 
creştine, aparţinînd la diferite confesiuni, 
pot să înveţe unele dela altele. Occidentul 
poate să găsească o completare rigidităţii 
sale în suflul hber al Ortodoxiei; iar Orien¬ 
tul ortodoxpoate să înveţe dela Occidentul 
creştin multe lucruri privind organizarea 
religioasă a vieţii de toate zilele. Căci Marta 
şi Maria, deşi diferă mult, au fost şi una 
şi alta iubite de Mântuitorul. 




actualitate 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 7 


- 5. Cele trei monoteisme - 


A. IUDAISMUL 


Iudaismul este religia iudeilor (neam 
de rasă semită, cunoscut şi sub alte 
denumiri vraeâţi evrei ovrei jidovijidani) 
şi a luat naştere in urmă cu aproape patru 
mitenii, odată cu 'chemarea lui Avraam', primul dintre patriarhi, ales de ‘Dumnezeu, după 
tradiţia biblică, din mijlocul populaţiilor semite ale Orientului Apropiat, pe atunci nomade, 
polittiste şi idolatre. 'Ieşi din pămîntul tău, din neamul tău şi din casa neamului tău şi 
vino în pămîntul pe care ţii voi arăta eu (Canaan, 'Ţara făgăduinţei'-n.n.). $i eu voi ndica 
din tine un popor mare, le voi binecuvînta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de 
binecuvintare'lfACLKŢA, 12,1-2). Dumnezeu încheie 'legămînt cu Avraam: să vă tăiaţi 
împrejur şi acesta vafi semnul(egămîntului între mine şi voi' (ŢACEd&A, 17,11). Tăierea- 
împrejur sau circumcizia a rămas însă pînă astăzi un obicei comun tuturor semiţilor. 

Stîlpii religiei avraamice au fost monoteismul (7ACE1&A, 17,1: ‘Iu sîntDumnezeul 
cel Atotputernic') şi credinţa (ŢACE'RŢA, 18,14: 'Este oare ceva cu neputinţă la Dum¬ 
nezeu?'). Credinţa avraamică, mergîndpînă la jertfă, vafi valorificată integral abia de către 
creştinism (a se vedea, de pildă, HpMADfî,3-5). 

■Marele reformator şi legislator religios al evreilor a fost însă legendarul “Moise, care 
trebuie aşezat în timp cam cu douăsprezece veacuri înainte de (Hristos. Lui îi sînt atribuite 
primele cinci cărţi ale ‘Bibliei (ŢACEJRJLA, Ieşirea, Leviticul Turnurii, Deuteronomul). De 
lanumele său religia evreilor se mai cheamă şi mozaism (cult mozaic). ‘Principalele caracteris¬ 
tici ale acestei religii sînt monoteismul (mai bine precizat decît în faza avraamică) şi 
mesianismul (pentru întîia oară închegat ca doctrină în istoria religiilor). 

‘Evreii, prin intermediul revelaţiei divine, au ajuns tnai devreme decît celelalte neamuri 
la c clară concepţie monoteistă. Dumnezeul cel unic este lahve (lehova), ‘Dumnezeul (ui 
Avraam, Dumnezeul (ui Isaac, Dumnezeul (ui lacov', cum i se spune adesea în Vechiul 
Testament. El însuşi şi-a descoperit numele cu care se cuvine să fie numit, înaintea lui 
(Moise, pe muntele (Hore 5: 'Eu sînt cel ce sînt (lahve, In ebraică-n.n.)..Jăşa să spui fiilor 
lui Israel Cel u este m-a trimis la voi!' (IE$I‘KEA,3,14). într-o perioadă mai veche fusese 
numit EL (însemnînd în ebraică 'zeul atotputernicj, de unde şi pluralul de maiestate Elohim 
(prin care unii cercetători, prea grăbiţi sau rău-voitori, au crezut că ar putea contesta 
vechiul monoteism evreiesc, insinuînd o concepţie pluralistă a divinităţii). 

lahve ni se înfăţişează în Vechiul Testament ca un Dumnezeu naţional al evreilor, 
capricios şi exclusivist, ocrotindu-i şi îndrumîndu-i numai pe ei, ca 'popor ales , într-o istorie 
considerată şfîntă. Ca principal îndrep¬ 
tar de viaţă şi de credinţă, el i a dat lui 
(Moise Tablele Legii pe muntele Sinau A- 
ceste ‘table de piatră, scrise cu degetul (ui 
Dumnezeu' {IE$HR£A,31,18) cuprind Decalogul (cele zece porunci), în care se concentrează 
toată Legea cea veche (IEŞIREA, 20,1-17): 

1. Să nu ai alţi Dumnezei în afară de (Mine! (poruncă dată împotriva rătăcirilor 
polittiste şi devenită formula clasică a monoteismului); 

2. Să nu-ţi faci chip cioplit! (poruncă dată împotriva idolatriei şi antropomor¬ 
fismului primitiv); 

3. Să nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeului tău... 

4. Să-ţi aduci aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti! (este vorba despre dem¬ 
nitatea mitico-religioasă a zilei a şaptea, în care Dumnezeu însuşi 's-a odihnit', după cele 
şase zile ale creaţiei lumii); 

5. Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta... 

6. Să nu ucizi! 

7. Să nu fii desfrînat! 

8. Să-nu furi ! 

9. Să nu mărturiseşti strimb împotriva aproapelui tău...(poruncă cunoscută mai 
mult sub forma ei prescurtată: 'Să nu minţi!'); 

10 Să nu doreşti casa aproapelui tău, să nu doreşti femeia aproapelui tău...şi nimic 

din cîie are aproapele tău. 

în ce priveşte mesianismul prezent în toate perioadele istoriei evreieşti, dar accentuai 
cu deosebire în veacurile imediat anterioare venirii lui (Hristos, trebuie spus că el a avut 
întotdeauna la evrei un pronunţat caracter rasist. ‘Profeţii, începînd cu (Moise, vestesc 
venirea unui ‘Mîntuitor, 'o mlădiţă' ce va ieşi ‘din tulpina (ui lesei (ISAIA, 11, 1). Acest 
lesei fusese tatăl regelui David (1013-973); de aici vestita temă iconografică creştină 'A- 
rborele lui lesei', figurindgenealogia ‘Mîntuitoruluu 

David însuşi primise făgăduinţa de la Dumnezeu: Tată, Domnul îţi vesteşte că-ţi va 
întări casa, iar cînct se vor plini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica 
după tine urmaş, care va răsări din coapsele tale, şi voi întări stăpînirea sa. Acela va zidi 
casă numelui meu şi eu voi întări scaunul domniei lui în veci... (II PJXj 1,7,12-16). Acest 
(Mîntuitor din neamul regelui David este numit îndeobşte (Mesia (ebraicul (Mashiah), ceea 
u va să zică ’unsuT lui Dumnezeu, de la obiceiul străvechi al ungerii cu ulei sfinţit (semn 
al supremei consacrări, hărăzit regilor şi patriarhilor). De aici provine termenul de mesianism, 
răspîndit pînă astăzi, uneori cu un sens mai larg, în istoria religiilor şi a culturii. 

Dacă profeţii din vechime dădeau acestui (Mesia o misiune mai pronunţat sprirituală, 
considerind chiar că prin Israel aveau să fu binecuvîntate toate neamurile pămîntului 
(ŢACE(KŢA,12,3 ), în perioada de după cucerirea Ierusalimului de către Vfpbucodonosor (586 
VH.), cînd evreii îşi pierd independenţa politică, idealul mesianic devine tot mai îngust, 
iar (Mesia, acest 'al doilea David", este înţeles tot mai mult ca un rege în sensulpămîntesc. 


CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREŞTINĂ (VIII) 


ca un eliberator naţional, mtnU si scoală poporul alts' din toate robiile istorice fi si l 
rin,(mască stlpin peste toate seminţiile: 'St în ziua aceea, zice ‘DomnulSabaot (alt nume 
dat lut Dumnezeu, cu sensul de 'Domnul Oştirilor'-n.n.), voi sf&rima jugul de pe grumazul 
lor fi lanţurile lor le voi rupe. St nu vor mai sluji străinilor, a vor sluji Domnului Dumnezeului 
for fi lui David, regele lor, pe cart li-l votpune din nou... Căci eu sînt cu tine, zice Domnul 
ca si le izbăvesc; voi pierde de lot celelalte popoare, printre care le-am risipit pe line, tar 
pe tine nu te voi pierde... Dar toii cei ce le minlnci vor fi mincati fi top vrăjmafii tăi 
vor merge fi ei în robie fi ^jefuitorii tăi vorfijefuifi. Si ifi voi lega rănile fi te vot vindeca, 
zice Domnul (IEEEMIH30). 

Orbip de această formă de mesianism pervertit, provenit dintr-o înţelegere tendenţioasa 
a revelaţiei fi exaltat mai cu seamă de literatura talmudică (comentarii^ rabinice tirzu la 
.unite biblice), evreii nu l-au priceput fi nu l-au primii pe lisus Mustos, în al cănit univer¬ 
salism generos, întemeiat pe imperativul suprem al iubirii, ei n-au văzut altceva decît o 
pnmejdie la adresa credinţei Iar fanatice fi înguste în supremaţia exftusivistă a lut Israel 
Minaşi pînă astăzi credincioşi vechilor idealuri (mai mult politice decît religioase), îl mat 
aşteaptă fi acum pe acel Mesia terestru, pe 'noul Davufldc altfel, în limba ebraici damdum 
înseamnă chiar 'conducător generaC). 

Multe din persecuţiile pe care evreii le-au suferit de-a lungul istoriei s-au datorat 
încununării lor rasiste de 'popor ales', dispreţului şi lipsei lor de scrupule fa t a denumi 
(pe carii numesc depreciativ goim), atitudinii lor ostile mai ales fată de Itsus Hnstos şt 
de valorile lumii creştine. Vechiul talmudism a împins atît de departe ura împotriva creştinilor 
incit a putut formula porunci de felul acesta.- lob ştbtgoiim harag ('De cel mai bun dintre 
goimi trebuie si-l ucizi')! Şoimii, de altminteri, nu sînt oameni, ci animale; de aceea cel 
ce varsă sîngtle unuigoi, aduce o jertfă (ui Dumneztu 7 (Penlnt o prezentare mat detaliată 
a învăţăturilor şi practicilor lalmudiu tradiţionale se poate consulta, în româneşte, cartea 
din 1913 a dr.Tfjcolae PauUscu, intitulată Talmudul, Cahalul francmasoneria, bazată pe 
surse autorizau, la care se face permanentă trimitere în notele de subsol). 

încă de pe vremea venirii lui Olristos, iudaismul căzuse aproape complet în formalism 
religios, iar exclusivismul etnic adusese după sine şi exclusivismul moral (pentru un emu 
'aproapele' nu putea fi decît lot un evreu). Din Legea dată Cor de către Moise, evreu nu 
mai ţineau nici partea cu adevărat religioasă, nici pe cea morală, ei se mărgineau aproape 
numai la ceremoniile exterioare (aducerea de jertfe, mersul periodic şi formal la Templu sau 
la sinagogă, respectarea interdicţiilor alimentare sau vestimentare, tinerea Sîmbctei etc.). 

Existau trei secte intr-o permanentă tensiunea: 
cea a fariseilor, cea a saducheilor şi cea 
a esenienilor. Dintre acestea prima era 
cea mai numeroasă şi mai influentă, dar 
şi cea care profera rasismul cel mai radical şi formalismul cel tnai rigid. Deşi foarte atinţi 
la litera Legii, ti nu trăiau deloc în spiritul eu Este şi motivul pentru care termenul de 
fariseism a ajuns sinonim cu ipocrizie, făţărnicie, prefăcătorie. împotriva acestora şi-a ridicat 
glatul lisus Mrislos, cu dumnezeiască mustrare: 'Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici 1 . 
Că Închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că nici voi nu intraţi, nici pe cei ce 
vor să intre nu-i lăsaţi.. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daft zcciuiali 
din izmă, din mărar şi din chimen, dar aşi Bisai părţile cele mai grele ale Legii: judecata 
dreaptă, mila şi credinţa; pe acestea trebuie să te faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi! Călăuze 
oarbe care strecuraţi tîntarutşi înghiţiţi cămila! Vai vouă cărtrurarilor şi fariseilorfăţarnici! 
Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru sînt pline de răpire 
şi de lăcomie. Dans cule orb, curăţă mai întîi partea dinăuntru, ca să fie curată şi cta din 
afară! Vai vouă, cărturarilor şifariseilor făţarnici! Căsemănaf i cu mormintele ale văruite, 
care pe dinafară se arată frumoase, dar pe dinăuntru sînt pline de case de mărfi şi de toată 
nccutălia. Uşa şi voi: pe dinafară vi arătaţi drepţi oamenilor, iar pe dinăuntru stntefi plini 
di făţărnicie şi defărădekge..^erpi, pui de vipere, cum vefi scăpa de osîndagheeneu' (MUTEI, 
23). 

Ca izvoare de credinţi, iudaismul s-a întemeiat in vechime pe VechiulTestament (prima 
parte a (Bibliei, aşa cum o cunoaştem noi) şi mai ales pe ‘Pentateuh (cele cinci cărfi atribuite 
lui Moise), punîndşi numele de Tora (ebr.tharah, ‘lege’, învăţături). Pe lingă această Tora 
scrisă, mai există şi o Tom orali -tradiţia nescrisă pînă tîrziu, conservată de către rabini 
(lideri religioşi ai evreilor). Ea constituie o a doua sursă de credinţă, cu mari îndrăzneli 
fată de revelaţia primari, dar a cărei importantă a crescut treptat, ajungînd astăzi precum¬ 
pănitoare în viaţa religioasă a evreilor de pretutindeni. Mai este cunoscută şi sub numele 
de Talmud (ebr. talmudh, 'doctrină'! 'iniţiere). Acest corpus dt comentarii rabinice la textele 
canonului biblic evreiesc a fost elaborai oral între secolele IVîM-VI dSH.,iar tardiva (ui 
consemnare scrisă, în două versiuni, datează din secolele Ul-lV (Talmuduldin Ierusalim) 
şi V (Talmudul din Babilon, mai complet, adoptat în cele din urmi dt întreaga tvrtime). 
Talmudul canonic arc două părţi: Mishna (comentariile iniţiale) şi Qhemara (un fel dt 
comentarii la...comentarii). Talmudul din ‘Babilon a fost amplificat şi prut anumite glose 
ale hahamilor (sacrificaiori rituali) din Evul Mediu. ‘Unul dintre aceştia losef Egro, a publicat 
în Spania, ta 1567, faimosul Sulhan-Antk un ftl de cod talmudic, folosit multă vreme ca 
manual didactic în îrtvăţămîntul iudaic. 

Dc mai bine dt trei veacuri şi jumătate, anumite învăţături talmudice, pline de ură 
împotriva neevreilor (şi mai ales împotriva creştinilor), au fost mtocuiu, în ediţiile tipărite 
ale Talmudului, prin anumite semne convenţionale, meniu să oculttze adevărata esenţă 
a talmudismului. învăţăturile cu pricina rămln valabile pentru toii evreii, dor sînt predau 

( Continuare în Pag.S ) 









Pag. 8 


PUNCTE CARDINALE 


REZISTENJA ARMATĂ 



Cazul Ortiga 


Numai după o amănunţită 
cercetare a dosarelor securităţii, şi 
poate nid atund nu se va putea stabili, 
dacă maiorul Oniga şi-a făcut 
organizaţia anticomunistă de militari 
la sugestia securităţii sau ca om slab 
a trăda-t-o and s-a văzut în dificultate. 
Cert este că prin 1948 maiorul trăia 
pe la Cluj şi că execesele: băutură, cărţi 
de joc, femei, îi epuizaseră şi ultimele 
resurse finandare. Se pune dea.de la 
început întrebarea: s-a aruncat în lupta 
anticomunistă dintr-un sentiment 
curat, naţional şi a cedat apoi sub 
greutatea misiunii sau strimtorat frnan- 
riar a plecat de la început cu ideea că 
poate să-şi facă din trădare un venit, 
nepăsîndu-i de camarazii ce urmau 
să înfunde puşcăriile? 

Era un bărbat înalt, voinic, 
cu privire aspră, nesinceră. S-a zbătut 
cu mult zel pentru formarea 
organizaţiei. Cu relaţiile sale printre 
militari a reuşit să-şi înjghebeze un 
grup şi, călătorind, să ia legătura cu 
diferite grupuri anticomuniste, cu 
diferite persoane în mai multe zone 
ale ţării, oferindu-şi peste tot, şi cu 
prea multă uşurinţă, servidile. 

S-a aflat la un moment dat 
că a fost arestat în Cluj, într-o casă 
conspirativă împreună cu Aurel Călin, 
dar peste dteva zile a-apărut din nou, 
la Teiuş tot.într-o astfel de casă. Stă 
de vorbă cu gazda, îi povesteşte cum 
a "evadat" şi cere să i se facă legătura 
cu Ştefan Popa (Nuţu). Ceva mai firziu 
îl întîlneşte pe acesta la acea gazdă, 
discută şi pretextînd că mai are să-i 
mai spună şi altele îi cere să-l conducă, 
dar pe drum nu-i spune dedt lucruri 


lipsite de importanţă şi-l tot îndeamnă 
spre străzi întunecate. Ştefan Popa le 
evită dar la un moment dat trei 
indivizi sar asupra sa şi-l lovesc cu 
paturile pistoalelor în cap El cade dar 
apucă să-şi scoată pistolul şi trage în 
securişti. Trag şi aceştia şi-l rănesc la 
mînă dar reuşeşte să fugă. Oniga stă 
şi asistă la scenă. 

Peste dteva zile Oniga revine 
la casa de unde a plecat cu Nuţu şi-i 
povesteşte gazdei cum era să fie ares¬ 
tat şi cum Nuţu a făcut uz de armă 
şi au fugit amîndoi. Gazda îi promite 
sâ-i refacă legătura dnd fugarul va 
apărea sau va da semne de pe unde 
e. Oniga ştia că, atund dnd mergea 
la Aiud, Nuţu locuia la familia Tiutiu. 
Erau nişte oameni devotaţi cauzei 
româneşti. 

Era într-o duminică, securişti 
cu Oniga au intrat într-o drdumă din 
apropierea casei. Cineva care t-a văzut 
a povestit că Oniga era foarte agitat. 
Pe el l-au lăsat la drdumă iar securiştii 
s-au îndreptat spre locuinţa familiei 
Tiutiu. Doamna i-a văzut pe fereastră. 
L-a rugat pe soţul ei să fugă... 
Securitatea a căutat prin casă, a brus¬ 
cat femeia şi pentru că ea s-a opus au 
împuşcaf-o. Soţul auzind împuşcătura 
s-a întors. Securiştii l-au împuşcat prin 
geamul de la cameră. Cînd Oniga a 
auzit, din cîrdumă, focurile de armă 
a ieşit şi a luat-o la fugă spreuimirea 
celor ce se aflau întîmplător pe stradă. 

Nu după mult timp Ştefan 
Popa, cu încă doi flăcăi au plecat la 
Cricău să-i întîlnească pe cei din Mun¬ 
tele Mare şi să organizeze retragerea 
în munte. Trădarea i-a ajuns şi 
întîlnirea cu securitatea i-a fost fatală 
lui Nuţu. A fost împuşcat şi trupul 
lui expus, păzit, ca şă fie pildă. Cei 
doi flăcăi care erau cu el au scăpat şi 
s-au retras la Mesentea. 

La marginea satului era o casă 


primitoare, unde poposeau adesea. 

Nana Silvia era pentru ei adevărată 
mamă. îi ospăta, îi odihnea, le tocmea 
hainele sfişiate prin desişuri, le ducea 
vorbele cînd şi unde trebuia. 

în seara aceea Traian Gligor 
si Traian Mîrza scăpaţi din încercuirea 
securităţii au ajuns frînţi de oboseală 
şi rupţi de foame. Nana Silvia nu le-a 
spus, aşa cum o sfătuise unul din cei 
fugiţi, că dacă vin să nu rămînă în 
casă, ci cu toţi, şi ea, să se ascundă în 
altă a parte, l-a fost milă de ei. Le-a 
dat de mîncare şi i-a pus să se odih¬ 
nească. Dar pe la un ceas de vreme 
din noapte au răsunat bătăi în uşă : 
"Deschideţi! Securitatea 1" 

Cei doi ar fi putut fugi prin 
fundul curţii dar nu se făcea s-o lase 
pe nana Silvia singură să încapă pe 
mîna securităţii. Unul a scos-o deci 
pe geamul din spate şi celălalt a des¬ 
chis foc. Casa a fost înconjurata. 
Securitatea a început să tragă ca la 
război. Cei doi răspundeau lovind în 
plin din fiecare fereastră şi din pod 
astfel că securitatea credea că este 
trupă mare. Au trimis după ajutoare, 
între timp unul din flăcăi a 


fost împuşcat mortal. Celălalt a ridicat 
mortul la geam, cu arma spre inamic. 
Lupta continua. împuşcăturile se 
auzeau pînă la Teiuş. Din dnd în dnd 
erau somaţi să se predea. Cînd 
luptătorul, grav rănit şi el, şi-a con¬ 
sumat muniţia, le-a strigat prin 
fereastră că pot intra şi ultimul cartuş 
l-a tras în propria-i inimă. 

Dar securitatea tot nu îndrăz¬ 
nea să se apropie. A adunat aţiva 
localnici, i-a somat s-o ia înainte şi în 
spatele lor au îndrăznit şi ei. Dar vitejii 
erau morţi de mult. Nana Silvia a fost 
arestată în sat. 

Casa duruilă de gloanţe a stat 
multă vreme mărturie a întîmplărilor 
petrecute aici la lo martie 1949 amin¬ 
tind tuturor de vitejia flăcăilor acestui 
neam, de statornicia lor în credinţă, 
de datoria faţă de acest pămînt pe care 
au ştiut să şi-o facă pînă la ultima 
tresărire vie a fiinţei. Din păcate însă 
tot ea ne aduce aminte şi de trădare. 
Unde e jertfă trebuie să apară şi Iuda 
vînzătorul. Blestemat fie numele 
trădătorului, din neam în neam. 

Dina TEGLARU-VOINA 




( Urmare din Pag. 7 ) 

numai prin viu grai (Hotărîrca aceasta a fost luată la un Sinod evreiesc finul tn Polonia, 
in anul'1631. Iată textul enciclicei respective: 'Ordonăm, sul pedeapsa de excomunicare 
majoră, să nu se imprime nimic, în ediţiile viitoare ale Mishnei sau Qhtmarel cart să 
privească in Bine sau tn rău, actele lui lisus MpzariteamL Poruncim, pnn urmare, si se 
(ase tn alB locurile in care este vorBa de acesta, lin cerc pus in loc va încunoşţiinţa pe 
hamalii fi dascălii de scoală să invefe pe tineri aceste pasa/ţii numai prin viu piui', (apud 
M Pculescu, op.cie,pJ6). lată cum suna un astfel de pasaj prohibit: 'Ordonăm ca tofi evreii 
şă Blesteme de trei ori pe zi poporul creştin şi să se roape lui Dumnezeu să-l răpună şi să-t 
cşţermint, cu lot cu tipii şi cu prinţii lui tHamafiii vor recita tn sinagogă, de trei ori pe 
zi această rugăciune, in ura tui lisus din 9fftzaret‘ {idem}. 

Udarea importanfi pe care iudaismul modem o acordă Talmudului in raport cu 'Biblia 
reiese din numeroase pasaje talmudice. Iată două dintre acestea: 'Cel ce citeşte Biblia fără 
Mishna şi Qhcmara este ca fi cum n-ar avea Dumnezeu. "'Biblia se aseamănă cu apa, 
Mistuia cu vinul obişnuit, iar Qhemara cu vinul ce are o aromă aleasă' (id., p39). Iată 
fi mărturia unui invăfat evreu din secolul trecut; 'Cei ce se amăgesc ci prin intermediul 
Bibliei pot cunoaşte religia noastră, se afli într-o totali eroare...Cărfile talmudice sint cele 
cart regulează viaţa religioasă a evreului, de la prima respiraţie fi pini la ultimul suspin' 
(ibid., p.41). 

Viaţa religioasă evreiască este strîns legată de sinagogă (unde se maifolosefte ca limbă 
sacră, fi vedica ebraică, pe care nu o cunosc insă toţi credincioşii, vorbitori cel mult ie 
torit sau idiş}. 'Sinagoga ebraici nu este de fapt un loc it cult, ci mai mult o casă de 
rugăciuni di înoăţămînt religios fi de reuniuni finind locul Templuluidin Ierusalim' fim, 
Vasilescu, Istoria religiilor, p.37S) Templul cel mare din Ierusalim, a cărui construire 
începuse încă de pe vremea regelui Solomon 1973-933}, fiul regelui Da vid, a fost ars de 
către romani în anul 70 d.9!., atund dnd întreg Ierusalimul a fost distrus, ca represalii 
la o încercare de revoltă armată a iudeiilor împotriva puterii imperiale, lisus fHristos 
profeţise de altfel acest tragic eveniment CMl‘ va rămîne aici piatră pe piatră care să nu 
şe risipească'}. Din atchiulTemplu a mai rămas' totuşi oneinsemnată ruină cunoscut! pini 
astăzi sub numele de 'Zidul PUngerii'. 

(Principalii lideri religioşi [dar şi civili) ai evreilor Sini rabinii (literal: 'învăţătorii'). 
Cahalurilt (organizaţiile regionale ale diferitelor comunităţi evreieşti considerau adesea 


un fel de 'stat in Stat', alcătuind la un loc Marele Cabal principala formă tradiţională 
de organizare globală a evreimii) au, se pare, cîte două rînduri de rabini unii 'văzuţi' şi 
cunoscuţi ca atare, alţii 'nevăzuţi' (aşa numiţii 'rabini de ocultă'). 'Inccptnddedupădărîmarea 
Ierusalimului, iudaismul nu mai are preoţi propriu-zişi, ci doar consilieri fi jurişti “Ei ţin 
predici şi citesc rugăciunile principale' (Zm. Vasilescu, loc cit.) 

I udaismul cunoaşte atit un cult public, cît şi unul particular, celebrat sîmbăta, în cadru 
domestic, precum fi cu ocazia diferitelor evenimente familiale (naştere, tăiere-imprejur, majorat 
religios, căsătorie, moarte). Sîmbăta este ziuasfîntă a evreilor, tn evreieşte shabat inseamnă 
chiar 'odihnă'. Păşirea acestei ‘zile a odihnei', prescrisă şi în Decalog, evocă odihna Creatorului 
divin după cele şase 'zile' ale creaţiei lumii După litera Legii evreii n-au voie să desfăşoare 
in această zi nici un fel de activităţi practic-projane. Pentru anumite necesităţi stricte pot 
fi insă folosiţi neevreit uimiţi (dl pildă pentru măturatul în sinagogi, după reuniunile 
de sîmbăta ale membrilor comunităţii). Pe astfel ie creştini nevoiaşi trataţi cu dispreţ, fi 
numesc şabătgoim (‘creştin de Sîmbăta'). 

Principalele sărbători religioase ale evreilor srnt Paştile (Pesah), purtînd şi numele de 
Sărbătoarea Strunelor (azima - pune rituală nedospită), Cincizedmea, Sărbătoarea Corturilor, 
Kpş-ha-şana (anul nou in calendarul ebraic) şi vestita (fom-Chipur (Ziua Pocăinţei) (Fireşte 
ciPaştile şi Cincizedmea au cu totul alte semnificaţii decît respectivele sărbători creştine. 
Poştele evreiesc, bunăoară, celebrîndu-se toţ primăvara, rememorează eliberarea din robia 
egipteană, cu vestitul episod al trecerii miraculoase a Mării Paşii (FL$IBJ& 14,13-30) 

Iudaismul este singura religie ai cărei credincioşi sînt determinaţi strict rasial Pste 
o religie 'închisă', practicată numai de evrei atit pretutindeni £n Diaspora (comunităţile 
evreieşti răspindite în întreaga lume), cît şi in noul stat Israel (înfiinţat prin decizia Moţiunilor 
Vuite, după celde-al doilea război mondial in 1948, pe teritoriul locuit aproape două milenii 
de arabii palestinieni rimaşi astăzi 'poporfără ţară’, precum evreii mai înainte). Cu toate 
ci a cunoscut şi mai cunoaşte şt astăzi dferite curente şi sute (cei mai conservatori fiind 
actualmente aşa-numiţii sionişti), iudaismul rămtne o religie fundamental unitară (acest 
caracter asigurind, ptste veacuri în duda numeroaselor vitregii ale istoriei uimitoarea dăinuire 
şi unitate a poporului etrtu). 

VasUe A. MAB1AN 

( Va urma ) 











ACTUALITATEA 
POLITICĂ INTERNĂ 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 9 



tpkft 

ii. ,i.Li 






p-miiiimm-t 


ii. i 


ultimul timp, nu e zi de la Dumnezeu să 
nu aflăm de încă o ilegalitate comisă de un partid 
comunist sau altul, pe vremea cînd erau la putere. într-o 
(ară se descoperă o nouă groapă comună, într-alta e 
tradus în justiţie un fost ministru al securităţi pentru 
cnmă, zilnic apar mărturii , acte, dosare care dau la 
lumină ho(ii şi tîlhării, ce nu mai miră pe nimeni, 
măresc doar lungul şir de monslruozită(i şi trădări care 
a construit esen(a "orînduirii socialiste". 

Recent procurorul general al Rusiei, Evgheni 
Lisov a început ancheta privind transferul ilegal de 
fonduri pentru sus(inerea diferitelor partide comuniste 
de pe glob. Deşi se bănuia, nici un neavenit nu pălrun - 
sese, pînă acum, tainele acestui "secret de statTrăgea 
deci rusul ziua întreagă, muncind pe-o gamelă decaşa, 
fără un fum de mahorcă, după care îi ardea buza, fără 
un gît de vodcă după care i se usca limba si ruolele 
lui erau transformate în valută rînduite frumos în 
valize diplomatice şi trimise acolo unde hotăra C.C. 
al P.C.U.S. că trebuie "întărită" mişcarea comunistă 
interna(ională. Agenţi experimentaţi, stilaţi şi occiden- 
talizaţi, făceau proletariatului rus acest serviciu, 
transportînd valizele la destinaţiile stabilite. E drept 
că o parte din bani se întorceau, cu aceiaşi curieri, înapoi 
la Moscova, dar transformaţi. Ei reveneau sub forma 
unor mici atenţii, fineţuri occidentale, (parfumuri 
scumpe, giuvaicruri etc.) ca semne de recunoştinţă din 
partea celor ce primeau "ajutorul", către cei care îl 
aprobau. Micile cadouri erau destinate doamnelor din 
cele mai înalte sfere ale Kremlinului care, la recepţiile 
oferite cu prilejul întîlnirilor internaţionale aveau ocazia, 
elalînd aceste obiecte de rafinament, să probeze, şi în 
acest mod, colhoznica lor obîrşie. 

Dar slăbiciunile "proletariatului" ajuns la 
putere pentru bunurile materiale nu s-au manifestat 
numai în fosta URSS. Şi la noi sînt notorii dispariţiile 
de aur şi valută în conturi de negăsit, după cum şi în 
ţările frăţeşti, ca tras la xerox, s-a repetat fenomenul. 
Recent a izbucnit în Albania un mic scandal pentru 
nişte tone de aur, adunat de la populaţie cu ajutorul 
"mijloacelor de convingere" ale securităţii (figurini) 
şi care, dispărute, sînt puse bine pentru ca "reprezentan¬ 
ţii poporului" să-şi poată îndulci apropiatele zile negre 
cu metal galben. 

Pe măsură ce noutăţile se acumulează, se- 
nvechcsc şi-şi capătă tîlcul, se ajunge la concluzia că 
inventivitatea socialismului în materie de hoţie e 
inepuizabilă. Zilele acestea ne-a parvenit informaţia 
că din flota Mării Negre s-au vîndut nişte vase de 
suprafaţă şi chiar cîteva submarine. Nu se ştie cine sînt 
cumpărătorii şi nici cine a încasat banii dar ce impor¬ 
tanţă mai are ? Cum e sigur că nici Liechtenstein nici 
San Marino n-au cumpărat submersibile, cercul 
amatorilor de astfel de achiziţii se restrînge. Cu riscul 
de a greşi, afirmăm că atunci cînd submarinele silen¬ 
ţioase achiziţionate de urmaşii lui Homeini, de Kadhaft 
sau de Saddam Hussein, înarmate cu bombe 
termonucleare, şi ele procurate de pe piaţa neagră 
sovietică, se vor freca de coastele Floridei nu numai 
doritorii de senzaţii tari dat şi republicanii şi democraţii i 
de rînd din U.S.A. vor avea sentimentul că participă 
la o partidă de ruletă rusească. Cînd în 1917 Lenin 
scria, în "Statul şi Revoluţia", că proletariatul are 
nevoie să "organizeze violenţa" nu l-au crezut pe cuvînt, 
şi i-au dat o substanţială mînă de ajutor ca să creez# 
statul socialist,adică banditismul de stat. Noi românii, 
de la Yalta încoace, tot reflectăm la asta. 

Mulţi s-au întrebat, unii continuă să se 
întrebe şi astăzi, cum se face că Partidul Comunist 
din România, care număra la 23 august 1944 mai puţin 
de o mie de membri a ajuns înainte de prăbuşire la 
aproape patru milioane ? Aşa de mare a fost puterea 
de convingere a aparatului de propaganda al comitetului 
central ? Atunci de ce a fost criticat de Nicolae Ceauşes- 
cu, în mai multe rînduri, pentru ineficienţă ? Dar dacă 
n-a fost convingerea, ce i-a făcut pe oameni să se înscrie 
în partid, ce altceva Fa determinat să devină "comuni¬ 
şti" ? Răspunsul e simplu şi practic fără replică: Avan¬ 
tajele. Întîi cele directe : salarii mai mari, posturi de 
conducere, posibilităţi de promovare, etc. apoi celelalte 
indirecte, ae asigurare a viitorului, de apartenenţă la 
clasa celor ce-i conduc pe alţii... Iată cum erau carac¬ 
terizaţi comuniştii în legea fundamentală, Constituţia 
Republicii Socialiste Romania : "ARTICOLUL 26 - 
Cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rîndul 
muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor, şi ale celorlalte 
categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul 
Comunist Român, cea mai înaltă formă de organizare 
a clasei muncitoare, detaşamentul ei de avangardă. 

Partidul Comunist Român. ..îndeplineşte rolul 
conducător în toate domeniile construcţiei socialiste, 
îndrumă activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti, 
precum şi a organelor de stat". 

Jn baza acestor prevederi care hotărau că statul 


este subordonat partidului şi comuniştii smt cei mai 
înaintaţi" cetăţeni, se stabilea o ierarhie. Orice om oricît 
de şters, de insignifiant, primit în partid, devenea 
automat, fără alt merit decît adeziunea, un om din 
categoria celor ce "îndeplinesc rolul conducător . De 
aici veneau avantajele, nu puţine, cîteodată chiar grase. 
Deci pe acest individ fără însemnătate, membru de rîndj 
dar care s-a bucurat de mica lui poziţie privilegiată, 
obţinută în detrimentul nemembrilor, dar şi al societăţii, 
îl putem exonera de orice răspundere ? Paguba fiind ! 
materială şi răspunderea se cuvine să fie la fel, evaluata 
în lei, calculată după principiul socialist, fiecăruia după 
munca (în partid). 

Neînsemnat ca număr de membri, dar avînd 
sprijinul trupelor ruseşti care ocupau ţara, Partidul 
Comunist din România, cum se chema pe atunci, s-a 
instalat la conducere ca şi cînd aşa s-ar fi cuvenit. A 
gonit regele din ţară, a procedat la demolarea vechilor 
structuri şi a trecut la acapararea completă a puterii 
prin deposedarea celor avuţi. In 1946 a etatizat Banca 
Naţională a României, în 1948 a naţionalizat 
întreprinderile industriale, în anii următori a luat la 
stat pămîntul rămas după împroprietărirea din 1945, 
apoi unităţile sanitare, farmaciile, imobilele, hotelurile, 
etc. Totul cu japca, adică fără nici o răscumpărare. A 
urmat cooperativizarea şi colectivizarea agriculturii. 
Averile au trecut în patrimoniul statului şi statul la 
remorca partidului. 

Cum în România marii moşieri, marii burgheji, 
se puteau număra pe degete, majoritatea celor loviţi 
de măsurii f comuniste au fost oameni harnici, pricepuţi 
şi. întreprinzători, cei economi, cei ce slrînseseră din 
muncă proprie. în acest fel era lovită societatea în ce 
avea ea mai valoros, erau penalizate hărnicia şi 
iniţiativa. Atunci a început procesul de expatriere a 
valorilor româneşti, şi continuă. 

Timp de patruzeci şi cinci de ani comuniştii 
au condus ţara conform "invincibilei" doctrine marxist- 
leniniste. înarmaţi cu această "ştiinţă" şi dispreţuind 

- UN PROCES PENAL - 

orice efort intelectual, nici nu le-a trecui prin cap că 
de cineva, sau cîndva, vor fi chemaţi să dea socoteală. 
Azi, mase mari de oameni, obosiţi, înfometaţi, ultragiaţi, 
înşelaţi dar însetaţi după dreptate, se ridică. Vor să 
discute cu foştii lor conducători r în public. Neavînd 
încredere în cinstea lor, dată de ruşine, vor ca lucrul 
să se facă în faţa unei instituţii cu martori, în faţa unei 
instanţe de drept. Marea judecată a comunismului se 
apropie. E PROCESUL I 

Pentru alungarea dictatorului în România 
s-a plătit preţ de sînge, dar propagandiştii pecereului 
se fac a n-o şti. Pensionaţi după decembrie 89, sau pitiţi 
în alte posturi, lucrind în clandestinitate, în noua reţea 
de dezinformare, rispîndesc zvonul că numai deţinuţii 
politici cer să se facă un proces al comunismului şi asta 
doar din dorinţa de răzbunare. E o minciună şi încă 
una prostească. Cu formaţia lor intelectuală şi morală 
n-au cum să înţeleagă că mai sînt şi oameni, chiar dacă 
puţini, care nun interesele colectivităţii mai presus de 
cele personale, oameni pătrunşi de spirit creştin cărora 
le e străini meschinăria, răzbunarea. Ca întotdeauna 
îndepărtaţi de sufletul ţării şi străini de durerile ei, foştii 
demnitari de partid nu observi că acest "proces al 
comunismului" este o etapă obligatorie pe calea refacerii, 
pe drumul de întoarcere la normalitate. 

După mai bine de doi ani de "eforturi", după 

i r M '&. 

PfflMllS: 


mmm 








ce s-a apelat la specialişti autohtoni şi străini, după 
ce s-au epuizat fondurile rămase de la dictator şi 
împrumuturile făcute între timp, starea economiei e, 
după date oficiale, critică. Dar cum e în realitate o 
constată oricine, mai ales săracul care vede că n-are 
cu ce-şi hrăni copiii şi că i s-a furat şi ultimul bănuţ, 
prin devalorizare, pe care el, încrezător, îl depusese la 
casa de economii, a statului. 

Omul de rînd se întreabă: De ce oare nu pol 
specialiştii să reorganizeze economia ? Nu cumva 
puterea de dezorganizare a comuniştilor e mai mare 
decît cea de organizare a specialiştilor ? Şi dacă e aşa 
de ce nu se trece la grabnica lor îndepărtare ? 

S-a publicat în presă ci la Sofia "procesul 
comunismului" a început cu un raport parlamentar, 
remis procuraturii, care cere inculparea principalilor 
vinovaţi de catastrofa economică a Bulgariei. Comuniş¬ 
tilor români, rămaşi în cele din urmă în cele mai înalte 
funcţii, nu le suride perspectiva; repetă ce-au auzit prin 
vecini, ci transformarea economiei planificate, înlr-una 
de piaţă, nu se poate face fără dureri, înţelegind prin 
asta ci tot poporul, în mod egal, să le suporte, nu vid 
nici o diferenţă între cei ce au răbdat, cei ce au fost 
deposedaţi şi cei ce s-au îmbogăţit de pe urma socialis¬ 
mului. 

Nimeni nu-şi pierde timpul ca să pună la 
îndoială competenţa în materie de finanţe socialiste şi 
poate chiar şi din celelalte, a domnilor Dijmarescu şi 
Isărescu şi nici a preopinenţilor lor, domnii Cojocaru 
şi Ciumara, dar din savanta lor dezbatere n-a rezultat 
decît confuzie în mintea ascultătorilor cu posibilitatea, 
pentru cei aflaţi în funcţii, să manipuleze, în folos 
propriu, savanllîcul echivocului. Surprinzător e ca nici 
unul dintre distinşii universitari nu a observaf că în 
situaţii limită soluţiile curente, verificate, teoria însăşi, 
nu mai este folositoare, ci dimpotrivă, dăunează. Să 
ne amintim că nici marele economist Turgot, nici suc¬ 
cesorul său bancherul şi financiarul Necker, n-au reuşit 
să restabilească finanţele Franţei în timpul domniei lui 
Ludovic XVI. Ultimul însă, rechemat la 11 iulie 1 7 89, 
constatînd că nu mai e nimic de făcut, a convocat Statele 
generale, adică a declanşat Revoluţia Francezi. 

In situaţia amintitului bancher se pare a fi 
astăzi domnul Stolojan. Daci n-are curajul să ia 
hotărîrea revoluţionară necesară, va avea chiar revoluţia. 
Trecerea timpului a redus lăminimum numărul alter¬ 
nativelor. O singură soluţie se impune, tocmai aceea 
la care economiştii de formaţie comunistă nici nu îndrăz¬ 
nesc să segîndească: Traducerea în justiţie a Partidului 
Comunist Român pentru gestiune frauduloasă cu 
neîntîrziata confiscare a patrimoniului său şi punerea 
sub sechestru a averilor personale ale foştilor săi ges¬ 
tionari, adică a tuturor persoanelor ce au deţinut funcţii 
de conducere în aparatul de partid şi de stat, cei ale 
căror decizii, eronate sau vinovate, au dus la actualul 
dezastru economic. 

Luarea acestei măsuri ar avea trei efecte 
pozitive şi imediate: 

- recuperarea unei părţi din pagubă, infimi 
în comparaţie cu daunele provocate de-a lungul tim¬ 
pului, importantă totuşi avînd în vedere că respectivii 
promotori ai proprietăţii colective s-au dovedit deosebit 
de sîrguincioşi în stringerea de bunuri personale, 

- efectul stenic asupra celor care au disperat 
tot aşteptînd să se facă dreptate şi azi, cuprinşi de 
lehamite, văd că tot cei oropsiţi în trecut vor trebui 
si plătească nepriceperea şi hoţia organizată a foştilor 
conducători, 

creşterea sentimentului' de siguranţă, 
încredere a românilor, dar mai ales a străinilor, ci statul 
e ferm, în măsură să garanteze proprietatea, în acest 
fel să stimuleze investiţiile, importul de capital. 

Guvernul Stolojan pare însă a nu vedea 
gravitatea situaţiei. El se bazează pe imensa putere de 
răbdare a românului. Nu e chiar aşa de râu, spune 
primul ministru, "încă nu cade lumea pe stradă". Deci 
putem să mai răbdăm, pînă să atingem acel stadiu ; 
un organ competent l-a asigurat că ieşinaţii nu fac 
revoluţie. E totuşi o iluzie. Cu dl actualul guvern amină 
să ia măsurile ce se impun, cu cît ignori necesara 
încredere a guvernaţilor în guvernanţi, cu atît agravează 
situaţia ţării şi a sa, căci se face complice la fraudă 
dîndu-le timp împricinaţilor să-şi pună bine o parte 
din averile acumulate, adică furate. Din felul cum se 
comportă, guvernul pare mai puţin preocupat de ce 
mănînci şi cum se întreţine românul azi, deeît de ct 
se vor face in viilor progeniturile nomenclaturiştilor 
daci nu vor avea destui vani să-şi omoare plictisul la 
rulete şi baruri. 

Ceauşescu, semianalfabet, n-avea de unde si 
ştie ce-i aceea o scadenţă, dar domnul Stolojan, 
economist, ar trebui s-o ştie I 

Constantin IORGULESCU 





















Pag. 10 


PUNCTE CARDINALE 


PAGINI DE ISTORIE 
CONTEMPORANĂ 



îndemn pentru 

ROMÂNIA DE MÎINE 


Din poruncă regală şi din îndemnul puterilor întunericului, în noaptea Sfântului 
Andrei din anul Domnului 1938 se săvârşea cea mai cutremurătoare crimă împotriva 
unui nevinovat. Sugrumarea lui, cu ştreangul Ridicat din închisoarea din Râmnicul- 
Sărat în miez de noapte, Comeliu Codreanu era îngropat cu graba furilor, afund, 
sub lespede grea, pana a nu fi cântat cocoşul. Treisprezece camarazi împărtăşeau 
cu el acelaş sfârşit. 

Durere adâncă şi deznădejde se revărsa pe tot cuprisul Ţării. 

Dar cu această crimă nu se încheia calvarul de la Râmnicul-Sărat.. Un an mai 
târziu, Ia 22 Septembrie 1939, tot în miez de noapte, la ceasul duhurilor necurate, 
era secerat un alt grup tot de 13 fruntaşi legionari întemniţaţi între zidurile reci 
ale aceleiaşi închisori. Singura lor vină era aceea de a se fi dăruit total şi necon¬ 
diţionat luptei pentru ridicarea spirituală a neamului, pentru clădirea unei Românii 
puternice şi temătoare de Dumnezeu. 

în noaptea aceea, odată cu cei treisprezece de la Râmnicul-Sărat, erau asasinaţi 
în acelaş chip şi din aceeaşi poruncă, alţi optzeci de tineri întemniţaţi la Vaslui 
şi Miercurea-Ciucului, selecţionaţi şi ei pentru supliciu, ca fiind printre cei mai 
de frunte dintre cadrele legionare. Nici cei internaţi în Spitalul Militar din Braşov 
nu au fost uitaţi. Au avut aceeaşi soartă. 

Dar acest măcel nu ajungea ca să sature ura dezlănţuită de la cârma Ţării. 
Tot în acea noapte de groază, călăi negri la suflet smulgeau din casele lor şi 
asasinau, în toate judeţele Ţării, din Sighet şi pân’la Mare, sute de legionari: 
studenţi, elevi, intelectuali, muncitori, ţărani şi preoţi. Trupurile lor erau aruncate 
în şanţuri, in pieţe publice sau în gropi de animale. Şi le lăsau expuse pentru a 
îngrozi neamul şi a înspăimânta copiii. Aşa se satisfăcea nestinsa sete de sânge 
a antihriştilor. 


Astfel dispărea, îhtr’o singură noapte, sub răpăitul mitralierelor sau sub ascuţişul 
baionetelor jandarmeriei regale, aproape întreaga elită a Mişcării Legionare, elită 
clădită cu atâta dragoste, dar şi cu atâtea sacrificii, în zece ani de educaţie. 

* • 

La 22 Septembrie 1940 se împlinea un an de la săvârşirea crimei. Un grup 
de 50 de tineri legionari venise la Râmnicul-Sărat, într-un anonimat deplin, fără 
să avertizeze autorităţile, ca să se reculeagă şi să facă un parastas pentru pomenirea 
şi odihna sufletelor martirilor înhumaţi acolo, fără cuminecătură, fără cruce şi 
lumânare. 

în închisoare au fost surprinşi, găsind închise îtt celule individuale câteva femei 
comuniste condamnate, printre cari Liuba Chişinevschi şi Ana Pauker, viitoarele 
stăpâne sângeroase ale destinului românesc. 

Se va înţelege foarte uşor procesul interior consumat în sufletele acestor tineri 
la vederea unor femei închise pentru credinţa lor. Chiar dacă această credinţă 
nu era împărtăşită de ei; de era sau nu dreaptă. Linia spirituală în care fuseseră 
formaţi i-a determinat spontan să intervină pentru eliberarea acestor femei, dar 
şi a tuturor celor întemniţaţi pentru opinii politice în România. 

Hotărîrea luată la Râmnicul-Sărat s’a concretizat la Bucureşti prin redactarea 
unui memoriu către Generalul Antonescu, Conducătorul Statului. 

Familiile legionarilor întemniţaţi în închisoarea aceea şi apoi asasinaţi, s’au 
solidarizat spontan cu tinerii şi şi-au însuşit memoriul fără nici o rezervă sau ezitare. 
L-au semnat şi l-au prezentat Generalului într’o audienţă colectivă solicitată şi 
obţinută în ziua de 27 Septembrie 1940, deci numai la câteva zile de la pelerinaj. 

Iată acel document: 


în ultima emisiune din ciclul "Memorialul durerii", prezentat 
de televiziune, a fost evocat penitenciarul de tristă aducere aminte de 
la RÎMNICU SĂRAT. Deplîngem însă faptul că realizatorii acestei emisiuni 
au scos la lumină doar fărădelegile săvîrşite de dictatura comunistă în 
acel penitenciar. Zidurile nu reţin numai fragmente de adevăr; iar în 
ordine morală crimele nu se prescriu. De aceea ne-am îngăduit să spunem 
şi restul de adevăr despre temniţa de la RÎMNICU SĂRAT. 


O delegaţie a familiilor martirilor râm- 
niceni a prezentat d-lui General I. 
Antonescu, Conducătorul Statului Român, 
următorul memoriu: 

Domnule General, 

Sunlem familiile legionarilor care au fost 
întemniţaţi şi asasinaţi între zidurile reci 
ale Penitenciarului Special din Rămnicu 
Sărat, 

Respectuos vă rugăm cele ce urmează: 

1. Penitenciarul special dela Râmnicul- 
Sărat să fie declarat monument istoric şi 
să facă obiectul unui muzeu legionar. 

Interiorul Muzeului să se organizeze aşa 
cum a fost înainte şi pentru vizitarea 
publicului să se alcătuiască un îndreptar. 

2. Reconstituirea nopţilor din 29-30 
Noemvrie 1938 şi 21-22 Septemvrie 1940 
să se facă în prezenţa cuiva din partea 
rioastră, care cunoscînd întreaga situaţie, 
împrejurările de atunci şi sufletul interior 
al temniţei va putea mai -bine decât orişicine 
să interpreteze fiecare amănunt şi să 
stabilească desfăşurarea faptelor. 
Deasemenea să ni se înapoieze nouă sau 
muzeului obiectele de valoare înstrăinate, 
precum şi corespondenţa rămasă acolo. 

3. Sa se facă un film documentar al 
Penitenciarului Rămnicu-Sarat şi al 
Spitalului Militar Braşov, film în care să 
nu se vadă numai zidurile, ci să apară însuşi 
sufletul care a suferit acolo. Nu este colţişor 
care să nu fie legat de un cât de mic 
moment sufletesc: fie o bucurie sau o 
suferinţă, fie o atitudine sau un cuvânt, fie 


o umilinţă sau o nădejde. 

Vă rugăm ca scenariul să fie alcătuit 
de cineva care a stat înăuntru acolo şi a 
suferit împreună cu ei. în afară de aceasta, 
fotografiile şi alte filme care se iau să nu 
fie o afacere şi să nu banalizeze un clişeu 
care atunci când va fi proectal, trebue să 
sguduie conştiinţele româneşti. 

Pentru organizarea interioară a muzeului, 
reconstituirea nopţilor în care au avut loc 
asasinatele şi scrierea scenariului filmului 
documentar vă rugăm să primiţi ca reprezen¬ 
tanţi ai gândurilor nostre pe prof. Ion Ionică 
şi d : rul Şerban Milcoveanu. 

In afară de acestea ne îngăduim să vă 
adresăm o rugăminte de ordin sufletesc. 

Dorim ca în România legionară să se 
acorde întreg respectul cuvenit atât faţă de 
fiinţa omenească în sine cât şi faţă de 
orişice credinţă sinceră. Să nu mai fie 
deţinuţi politici printre români, iar cei 
străini să fie trimeşi în ţara lor. Pe pământul 
ţării nostre să nu mai fie suferinţă pentru 
idei, iar cei arestaţi să fie izolaţi de 
societate dar cu nimic să nu fie chinuiţi. 

Domnule General, această rugăminte 


v'o adresează familiile unor oameni care 
au fost condamnaţi, întemniţaţi, umiliţi, 
chinuiţi şi apoi asasinaţi pentru credinţa 
lor. Iar în toată tragedia lor nimeni nu i-a 
tratat ca pe nişte oameni şi niciodată nu 
s'au bucurat de ceeace este respectul faţă 
de om. 

Să ştiţi că pe cineva sincer şi curat 
sufleteşte suferinţa nedraptă nu-l face mai 
rău, ci mai bun -îl apropie de Dumnezeu. 
Şi cu cât un om bun suferă mai mult cu atât 
devine mai bun. însăşi aceasta s‘a petrecut 
în sufletele alor noştri care au murit şi chiar 
în sufletele noastre. 

Rugându-vă să credeţi, Domnule General, 
că cererile şi sentimentele noastre le 
exprimăm numai din dorinţa ca aşezarea 
României legionare să aibe temelii cât mai 
lari, ne îngăduim să vă urăm în numele alor 
noştri şi al nostru: 

Dumnezeu să vă ajute! 

Elena Cornelia Zelea Codreanu, 
Alexandrina Gr. Canlacuzino, Flori Al. Can- 
tacuzino, Mar iei ta Claudian-Tell, Paulina 
şi Inginer Ion Ionică, Florica Ing. Gh. 
Clime, Ch. Polihroniade, Mary Polihroniade, 


Vera Căpitan Emil Şiancu, Vera Totu, Maria 
Dr. Ion Banea, Viorica E. Ionică, Liana 
Cotigă, Eugenia Apostolescu, Ştefan Simules- 
cu, Cpt. Scarlatşi Tiberiu Simulescu, Mar¬ 
gareta Furdui, S. Serafim, Ana Valaori- 
Banică, Tudor şi Mircea Crajzr. 

Preşedinţia Consiliului de Miniştri cu. 
No. 377 cc. 1940 pe 27 Septemvrie 1940 
a răspuns d-nei Elena Comeliu Z. Codreanu 
următoarele: 

Mult Stimată Doamnă, 

Ca răspuns la memoriul pe care în 
numele unui grup de românce l-aţi înaintat 
d-lui General I. Antonescu avem onoarea 
a vă face cunoscut că d. General a dat or¬ 
dine să fie satisfăcute dezideratele exprimate 
în acel memoriu. 

Comisiunea monumentelor istorice, 
Ministerul Cultelor şi Artelor şi Ministerul 
Internelor au primit dispoziţiuni din partea 
d-lui General I. Antonescu. 

Ţinem să vă comunicăm în acelaş timp 
că d. General I. Antonescu 
a apreciat mult propunerile ce i-aţi făcut 
la sfârşitul memoriului şi elogiază 
generozitatea sufletească a femeilor române 
care au semnat memoriul ce i-aţi înaintat. 

Primiţi, vă rugăm, Stimată Doamnă, 
expresiunea distinsei consideraţiiini ce vă 
păstrăm. 

Secretar general, 
ss. OVIDIU VLADESCU 
Director, 

ss. DR. AUREL GOCIMAN 


Cîteva date succinte asupra legionarilor întemniţaţi In penitenciarul Rîmnicul-Sârat şi asasinaţi în 
noaptea de 21/22 Sepţembrie 1939, ale căror familii au semnal memoriul adresat Generalului. 


1. Gheorghe CLIME, Inginer, comandant legionar,şef 
de judeţ, voluntar în Spania, Şeful Corpului Mun 
atoresc Legionar, Şeful Partidului Totul pentiu 
Tara .aproape zilnic alăturea de Comeliu codreanu. 

2. Alexandru CANTACUZIN0, din familia domneas¬ 
că a Cantacuzmilor, voluntar In Spania, Şeful Cor- 
pului Moţa-Mann {elita legionară), avocat 

3. Nicolae TOTU, avocat,Comandant Legionar, 

tor la 'Buna Resfire; ales deputaMriDec ^lăfc 
« 7® am,ru ! 5 f ®t , an TELL, avocat, fost magistrat, 
fiul doamnei JeH, toane activă In Corpul Femeilor 
Legionare şnn grupurile *Pnetenii Legiunii-. 

5 Gheorghe FURDUI, doctor In teologie, comandam 
legionar, a locuit cu Căpitanul în casa Colonelului 
Zăvoianu în 193334, Preşedintele Studenţilor Teo- 
A* Buareşfi, Preşedintele U.N.S.C./T 

6. Bănică DOBRE, licenţiat, comandant legionar 
wuntar în Spania, printre cei mai vechi luptători 
legionari. Redactor la'Buna Vestire*. 

7. tthai POLIHRONIADE, avocat, comandant legio¬ 
nar, Şeful Garnizoanei Legionare Bucureşti, Redac 

Şef ia/Buna Vestire’, ales deputat In Dec. 1937. 

8. Paul CRAJA, medic, Preşedintele Centrului Stu¬ 
denţesc Bucureşti şi la U.N.S.C.R. 


9 Sima SIMULESCU, profesor în Bucureşti, corn 
dant legionar, Şeful Sectorului 3 Bucureşti, ales 
deputat în Dec 1937. 

10. Gheorghe APOSTOLESCU, comandant legior 
comerciant, Însărcinat cu responsabilităp în or¬ 
ganizarea Comerţului Legionar. 

1 1 . Ion BANEA, doctor în medicină şi în drept, c 
mandant legionar, a fost primul Secretar Genera 
Legiunii fost în grupul legionar *Rîpa Galbenă* 
fa^Şeful Ardealului Legionar, ales deputat în D 

li Aurel SERAFIM, inginer, comandant legionar, î 
de sector legionar Bucureşti. 

13. Traian COTIGA avocat, comandant legionar. 
Preşedintele Centrului Studenţesc Bucureşti, 
Preşedintele U.N.S.C.R., Organizatorul Congres l- 
Studenţesc de la Braşov, orator remarcabil. 

14 Emil ŞIANCU, căpitan Î.R. -vechi luptător al 
Moţilor- invalid de război (1916/18) -a ajutat Miş 
carea, fost Şef aJ judeţului Cluj înaintea lui Bane 
ales deputat în Dec 1 $37. 

in 8 in *. comandam legionar, 


"Binecuvântaţi pe cel ce vă prigonesc, 
binecuvăntaţi-i şi nu-i blestemaţi." 

(Romani, 12.14) 

Memoriul adresat Generalului Antonescu 
de familiile celor asasinaţi se înscrie perfect 
pe linia de gîndire şi de credinţă a lui Cor- 
neliu Codreanu. El demonstrează fără 
echivoc singurul drum pe care trebuia si 
se desfăşoare opera de redresare morală a 
neamului. Pornit din sufletul unor elemente 
tinere, ieşite din rândurile Frăţiilor de Cruce 
şi asumai fără ezitare chiar de familiile care 
au trăit imensa durere a martirajului celor 
dragi, acest document exprimă în cuvinte 
de foc poziţia creştină a gândirii legionare: 
Iertarea şi dragostea de aproapele. 


Cu ani mai târziu şi în condiţii deosebit 
de dramatice, el va fi confirmat în 
închisoarea Aiudului de Fraţii de Cruce 
muribunzi care vor cere cu limbă de moarte 
celor rămaşi în viaţă "Să nu ne răzbunaţi". 

în situaţia tragică în care se zbate de o 
jumătate de veac neamul românesc, acest 
document poate servi de referinţă pentru 
vindecarea rănilor pricinuite de puterile 
întunericului. Pentru tineretul de astăzi, în 
sufletul căruia începe să se aprindă din nou 
credinţa strămoşească prin reîntoarcerea la 
Icoană, el nu poate fi decât un îndemn per¬ 
manent de adâncire a gândirii şi acţiunii 
creştine, text de meditaţie şi sursă 
inepuizabilă pentru o adevărată inserare în 
cultura şi tradiţia românească. 

Duiliu SFINŢESCU 
Paris 1992 










ACTUALITATEA 
POLITICĂ EXTERNĂ 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 11 


Germania în noua conjuctură mondială 


Se cunoaşte complexul de care a sulent Germania după 
cel de-aI doilea război mondial, datorită crimelor nazis te. Ea 
a trebuit să plătească Israelului anual pensii pentru top evreii, 
nu numai familiilor evreieşti care au suferit in urma cnmelor 
naziste, in decursul anilor, Germania a plătit cu regularitatea 
sute de miliarde de mărci germane. 

in presa germană apăreau zilnic articole prin care germani) 
se autoacuzau de aceste crime, iar televiziunea germană nu 
mai prididea de a arăta holocaustul pe toate canalele. 

in anul 1988 in momentul in care sute de mii de germani 
din Germania Democrată, manifestau zilnic pentru unificarea 
Germaniei, Cancelarul Helmuth Kohl a vorbit in Bundestag, 
propunând unificarea Germaniei in 10 puncte. 

Dacă presa sovietică a trecut sub tăcere acest eveniment 
presa occidentală şi in special cea din Statele Unite, Anglia 
şi Franţa, au comentat maximum de defavorabil discursul 
Cancelarului Kohl, opunându-se cu înverşunare unei eventuale 
uniri a Germaniei. 

Unirea Germaniei s'a făcut şi rând pe rând puterile 
occidentale, fiind puse in ţaţa faptului împlinit au fost obligate 
să recunoască Germania unită 
Cu ocazia războiului din Kuveit, la care Germania a refuzat 
să ia parte, Israelul şi apoi Statele Unite, Franţa şi Anglia au 
acuzat Germania de a fi vândut Irakului secrete şi chiar instalaţii 
întregi pentru fabricarea armelor atomice, pe când in reaiita te 
ele înarmaseră Irakul. 

Ministrul de externe german Hans Ditnch Gencher, a trebuit 
să se deplaseze în Israel pentru potolirea spiritelor. Deşi a 
fost primit cu ouă clocite şi roşii, el şi-a depus obolul, dând 
Israelului patru miliarde şi jumătate sub formă de împrumut, 
ajutând Israelul şi cu armement şi depunând aceeaşi sumă 
ca primă rată, pentru războiul din Kuveit în felul acesta imensa 
gură a Marei Finanţe Internaţionale, care nu poate fi astupată 
decât cu bani, a fost închisă. 

Datorită stării economice dezastruoase din Germania 
Democrată, sume imense au trebuit să fie investite, în afară 
de cele'donate Uniunii Sovietice, alt sac fără fund. 

Din fericire fosta Germanie Democrată s'a pus oarecum 
pe picioare, mai înainte chiar decât prevăzuseră nemţi Ea 
a început să producă şi mai repede decât era calculat, ea 
nu va mai reprezenta o povară pentm vechea Germanie, ba 
din contră va întări imens potenţialul economic al acestei ţări. 

în urma acestor realizări, Germania şi-a permis să-şi 
schimbe politica externă, devenind unul din factorii decisivi 
în politica mondială. Astfel a iniţiat recunoşterea Kroaţiei şi 
a Sloveniei, prima din toate ţările occidentale şi înainte de 
sărbătorile Crăciunului a şi făcut acest lucru. Tot ea a fost 
factorulhotărîtor în "EG", pentru recunoaşterea celor două 


de Ion P AHT Alt 


ţări la 15 Ianuarie 1992. 

Deoarece la această dată, majoritatea ţărilor europene, 
in frunte cu Anglia şi Franţa se opuneau in continuare acestei 
recunoaşteri, pentru a sprijini hotârirea Marei Finanţe Inter¬ 
naţionale de a se menţine 'statul-quo-ul'actual, ministrul de 
externe german a fost extrem de categoric in recunoaşterea 
celor două ţări şi rând pe rând toate au trebuit să cedeze. 
Desigur nu era de conceput un'EG'fără motorul ei, care este 
Germania Franţa s'a opus cel mai puternic aceste recunoaşten. 
pretextând că în Kroapa nu sunt recunoscute 'dreptunle 
minorităţilor'! în momentul în care toate ţările 'EG-ului'au 
recunoscut aceste ţări, Franţa a trebuit să cedeze recunoscăn- 
du-le şi ea. Aid trebuie să subliniem politica duplicară a lui 
Mitterand, care l-a recunoscut primul pe Jaruzleschi, făcăndu-i 
o vizită la Varşovia, a făcut tot lelul de ploconeli sovieticilor, 
Fa recunoscut pe tliescu, lâcîndu-i o ruşinoasă vizită la 
Bucureşti şi apoi a recunoscut primul şi ultimul pe pudştudela 
Moscova! 

Desigur Statele Unite, Franţa şi Anglia, fuseseră 
responsabile de creierea statului fictiv Jugoslavia, după primul 
război mondial. Dar tot aceste ţâri susţinuseră şi Uniunea 
Sovietică până în ultimul moment, deoarece aceasta era 
partenerul principal al Statelor Unite în scopul ajungerii la 
'Guvernul mondial', care trebuia să aibe un puternic accent 
socialist. 

Fără mare riam-tam', dar destul de categoric, două ţări 
se opuneau unei Europe federalizate după voinţa Marei Fnanţe 
Internaţionale, aceste fiind din puncte de vedere diferite, Anglia 
şi Germania. 

Ca un ultim pas în vederea 'Guvernului mondial', trebuia 
realizată această federaţie europeană. 

Până însă a se ajunge la scopul voit de Marea Finanţă 
Mondială, Angliei nu-i convenea o supremaţie suprastatală 
a 'EG-ului', in care desigur Germania ar fi fost 'vioara întâi". 
Naţionalismul camuflat englez, nu putea tolera ca o formaţie 
suprastatală şi în special Germania să le dicteze lor şi să le 
subordoneze politica internă şi economia, ceea ce i-a făcut 
să se retragă de la această conferinţă, ne luând parte la 
hotâririle ei. 

Germania in schimb, în fond având aceleaşi resentimente 
asupra unei conduceri suprastatale, şFa dat seama că fără 
ea, o Europă unită este ca şi inexistentă şi a luat inipabva 


de continuare a unirii Europei, pe care o va modela aşa cum 
va voii. 

Prin hotârirea de la Pans a celor 12, în realitate 11, 
deoarece Anglia s a retras (nu din 'EG', ci de la conlennţă), 
statele fictive: Uniunea Sovietică şi Jugoslavia, au dispărut 
de pe harta lumii. 

în acest timp, in Rusia Jelţin a luat holărîri clare pentru 
particularizare, precum şi creierea ’GUS', din care fac parte: 
Rusia, Ucraina, Biuelorusia, Kazahstanul şi Basarabia Toate 
aceste ţări s'au întrunit la Kiev pentru a se lua hotărîri în privin¬ 
ţa: armamentului atomic, armatei clasice şi felului în care se 
va aplica particularizarea şi trecerea la o economie de piaţă 
liberă. 

in privinţa armamentului atomic s’a căzut la un acord, numiri 
du-se un general rus, care va răspunde de acesta. în ceeace 
priveşte armata clasică. Ucraina şi Basarabia au hotârît să-şi 
tacă o armată propne, neacceptând supremaţia ’Gus-ului". 

Ucraina a susţinut categoric ca economia de piaţă liberă 
să he tăcută pe etape şi nu atât de rapid cum vrea Jelţin. Şi 
in această privinţă s 'a căzut de acord ca fiecare ţară în parte 
să se gospodărească cum găseşte de cuviinţă S 'ar părea 
că lucrurile s'au aranjat şi că totul se va desfăşura normal. 
Realitatea este insă cu totul alta. Preşedintele Ucrainei, un 
fost comunist, a renunţat la doctrina comunistă, dar a devenit 
un naţionalist şovin şi extrem de periculos. Astfel el aţâţă ura 
ucrainienilor împotriva ruşilor şi se pare că nu înţelege să 
cedeze nimic din teritoriul moştenit de la Uniunea Sovietică. 
Astfel el nu vrea să cedeze Crimeia, care înainte de revoluţia 
sovietică aparţinea Rusiei şi era populată cu tătari şi nici sudul 
Basarabiei şi Bucovina, teritorii pur româneşti. 

Pe de altă parte, KGB-ul, desfiinţat ca instituţie, există mai 
departe, deoarece oamenii lor sunt liberi şi caută moomentul 
favorabil pentru a face un nou pud. 

Situaţia lui Jelţin nu este absolut sigură datorită lipsurilor 
imense in care se zbate Rusia. Faeton imprevizibili de moment, 
ar putea schimba situaţia din Rusia. Totuşi marea personalitate 
a lui Jelţin ne dă speranţa că va putea stăpâni situaţia. Dacă 
toamna anului 1992 va li ajunsă cu bine, situaţia internaţională 
se va stabiliza. în această privinţă, ministrul de externe german 
Genscher a luat o nouă iniţiativă, convocând o conferinţă la 
Waschington, pentru ajutorarea "Gus-ului", hotărându-sesă 
se Iacă imediat un "pod aerian'între Frankiurtşi mai multe 
centre din "Gus" pentru ajutorarea masivă a acestuia. 

Ultimile iniţiative germane, o propulsează pe aceasta între 
cele mai mari puteri ale lumii. O Confederaţie de state 
europene, la care ar adera Rusia şi Ucraina, va face din Europa 
prima putere mondială. Nu putem spune decât: Să le ajute 
Dumnezeu. 


/ / / / / / / / / / / / / ! / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / /// ////////////////////////////n / U / / /1 / /1 / / / / / / / / / / / / 


NU POD DE FLORI j 

CI UNIRE 

—— - - - -—--—-- J 

Gî Basarabia nu este decît jumătatea de răsărit a 
principatului Moldova, constituie neîndoios un adebăr 
istoric. Dacă prin pacea de la Bucureşti din 1812 Rusia a 
smuls Moldovei teritoriul de la est de Prut pe care l-a 
denumit, prin extensie, Basarabia, ea nu a obţinut asupra 
acestui teritoriu, incorporai prin silnicie, un drept istoric. 
Capitularde noastre cu Imperiul Otoman interziceau în 
mod limpede o astfel de tranzacţie. Ca urmare, politica 
imperial(ist)ă rusă a acţionat, pornind de la această 
realitate: dacă nu există, şi nu poate exista, un drept istoric, 
trebuie creat un drept natural! în acest scop au fost 
operate dislocări de populaţie la nivel de individ, familie, 
aşezare umană sau comunitate etnică. Băştinaşii incomozi 
sau ostili politicii de rusificare au fost strămutaţi sau 
deportaţi în străfundurile imperiului, iar fn Basarabia au 
fost colonizaţi alogeni-ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari, 
evrei, germani ş.a. Un teritoriu, aproape omogen din punct 
de vedere etnic, cultural şi lingvistic a fost transformat, frt 
timp relativ scurt, fnfr-urt mozaic de naţionalităţi, 
tulorificabil de către Rusia. Sub bolşevism, politica de 
colonizare şi de deznaţionalizare a Basarabiei a fost 
continuată şi intensificată programatic cu agresivitatea 
specifică ideologiilor totalitare şi cu perseverenţă şi 
perversitate asiatice. 

Prăbuşirea Uniunii Sovietice nu reprezintă 
nicidecum renunţarea la imperialismul velicorus, preluat şi 
exacerbat pînă la ultima consecvenţă de comunism. 
Dimpotrivă, Comunitatea de State Independente nu este 
decît numele de circumstanţă, conspirativ, al Imperiului 
Rus în curs de reconstituire care, în pofida situaţiei 
economice precare în care se găseşte, încearcă cu îndîrjire să 
nu piardă nimic din ceea ce a moştenit de la Imperiul 


Sovietic, indiferent de condiţiile în care a fost dobîndită 
această moştenire. 

în situaţia creată prin dezmembrarea Uniunii 
Sovietice ar fi fost normal ca Occidentul să pretindă o 
reparaţie integrală a consecinţelor rezultate din pactul 
Ribbentrop-Molotov. Concomitent cu recunoaşterea ţi 
acordarea independenţei ţărilor baltice, Occidentul, dar mai 
ales guvernul român ar fi trebuit să ceară ca actuala 
republică Moldova, împreună cu Basarabia de sud, ţinutul 
Herţa şi Bucovina de nord să fie restituite României ca 
teritorii care ne-au fost smulse în virtutea aceluiaşi pact, 
astăzi devenit caduc. 

Dar din păcate evenimentele nu au urmat acest 
curs. Independenţa “Republicii Moldova", proclamată prin 
sirguinţa preşedintelui Snegur şi a susţinătorilor săi nu s-a 
făcut faţă de Rusia ci faţă de România. Pentru prima oară 
de la Unirea Principatelor din 1859 există două’ state 
româneşti, ambele subordonate, chiar dacă în proporţii 
diferite, comunismului muscal. Cazacii calcă pămîntul 
Moldovei ca în vremurile Irecute, iar bande bolşevice 
înarmate atacă localităţile româneşti dupi scenariul de la 
Talar Bunar din 1924. 

Independenţa proclamată de republica Moldova, 
sub protecţia Comunităţii Statelor Independente este 
reactualizarea “independenţei moldoveneşti" sprijinită de 
otomani br vremea divanurilor ad-hoc. Snegur nu este un 
Cuza ci un Vo'goride. La Bucureşti, în 1959, în ajunul 
alegerilor, antiunioniştii siguri de izbîndă pregătiseră deja 
banchetul în cinstea realegerii fostului domn Gheorghe 
Bibescu, un banchet de care nu au avut parte. Astăzi însă 
antiunionistul comunist Hiescu poate benchetui in voie în 
palatul regal de la Cotroceni căci momentul critic pentru el, 
momentul în care s-ar fi putut înfăptui reîntregirea 
României a fost pierdut. 

Şi pentru ca opinia publică românească să nu se 
indigneze în faţa aranjamentelor Snegur-Iliescu, divanul 
roşu din Dealul Mitropoliei agită cu inconştienţă un fals 
pericol naţional: pierderea Transilvaniei. Apartenenţa la 


România a provinciilor care s-au alipit la 1 Decembrie 1918 
nu poate fi contestată de nimeni. Cel mult noi am putea 
furniza un element de contestaţie prin antieuropenismul 
guvernelor care s-au succedat la cîrma ţării după Decembrie 
'89. Este bine să nu se uite că în Europa se poate intra 
pe bucăţi, ca Jugoslavia, sau în întregime, ca Ungaria, 
Cehoslovacia şi Polonia. Şi noi vrem să intrăm cu 
toţii, inclusiv cu fraţii noştri din Basarabia, ţinutul 
Herţa şi Bucovina de nord. 

Ion UNGUREANU 

CREŞTINISMUL Şl ISTORIA 

(urmare din pag.2) 

Porunca ce ni s-a dat este: "Să fie mijloacele 
voastre încinse şi făcliile voastre aprinse . Iisus, 
care este Alfa, începutul lumii, ne cheamă să-l 
întîlnim în punctul final Omega al istoriei. Dacă 
vom colabora cu El, "plinirea vremurilor‘\ • 
"pier orna ", va coincide cu mîntuirea generală a 
lumii. 

Aceasta este viziunea creştină optimistă. Ea se 
sprijină pe texte din Sfînta Scriptura şi pe aprofun¬ 
dări ale unor gînditori creştini ca Soloviov, Scheler, 
Teilhard de Chardin, Sawas Agourides ş.a. Există 
şi o variantă pesimistă, potrivit căreia, dacă 
omenirea va rata şansa ce i-a fost acordată, va 
rămîne dominată de "stdpînitorul lumii acesteia " şi 
va cădea sub pedeapsa divină- Evanghelia ne 
spune: "Şi judecata sta în faptul că Lumina a venit 
în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul 
decît lumina, fiindcă faptele lor erau rele". (Ioan, 
3.19). Apocahpsa ne oferă de asemenea temeiuri de 
îngrijorare pentru sfîrşitul teribil al lumii, în cazul 
cînd aceasta nu-şi află salvarea în Dumnezeu. 

Urmează să vedem cum s-au petrecut pînă acum 
faptele în domeniul luptei creştine şi cum se poate 
transpune în viaţă, m viitor, cerinţa înfăptuirii 
planului istoric al lui Dumnezeu. 








•.'vagjBr 


încoace, la o adevărată campanie îudeo-masomcă 
împotriva lui Eminescu. Dacă poetul mai este 


ctitor 


ii bpaniei la Bucureşti 


dreptei româneşti, precum şi pe mai toţi corifeii 
şpintului naţional şi creştin, in frunte cu Mihai 


asemenea mîini să fi încăput 
"geniului naţional"? Ai îmr 


ul postum al 
că România 


STRIDENJE 


Un ochi 


PUNCTE CARDINALE 


Pag. 12 


Asistam constem.jj!, do b o \ remo 


ÎIIUJ... IVUTiai CUUUI.C1UOIIIJU UI. iuuiiu 

poetică, este perimat, ne asigură d-1 N. Manoles- 
cu, în termeni cvasi-lovinescieni), gazetarul 


româneşti, este atacat din mai multe părţi şi pe 
multe vod. într-un vast şi delirant consens 
antinaţional. Antieminescianismul visceral al 
rabinului Moses Rosen a devenit, după 
prăbuşirea vechiului regim, un fel de cuvînt de 
ordine printre ovreiaşn crescuţi în bălegarul 
culturii staliniste şi care trec astăzi arept 
îndrumători venerabili ai culturii noastre post¬ 
revoluţionare! Zigu Omea este unul dintre ei, 
caz simptomatic, ocupîndu-se nu numai cu 
blamarea lui Eminescu, ti si a altor valori pur 
naţionale (Nae Ionescu, Nicnifor Crainic ete.). Pe 
aceeaşi linie se mişcă (doar că într-un stil mai 
personal) şi marele bufon parlamentar, imper¬ 
tinentul 'liber-schimbist" Ştrul Cazimir. Dar nu 
voi insista asupra hărmălaiei pur ovreieşti; în 
fond, cu asta se ocupă evreii noştri de mai bine 
de o sută de ani... Mai grav mi se pare faptul că 
mulţi intelectuali şi oameni de cultură români 
marşează la aceasta ofensivă antiromânească, sub 
pretextul unui "modernism" şi unui "unive¬ 
rsalism" rău înţelese (după reţeta masonică a 
"emancipărilor" dizolvante). 

D-1 N. Manolescu, liderul Partidului 
Alianţei Civice, nu se sfieşte să facă şi dum¬ 
nealui acest joc. "Cariera" sa politică devine tot 
mai transparentă: întors din "vizita" făcută "Fiilor 
Alianţei" (B'nai B'rith), vîrful piramidei iudeo- 
masoniee de la New-York, criticul nostru a 
devenit colportor tot mai fidel al ideilor dizol¬ 
vante ale Ocultei internaţionale. Recentul său 
. volum de pagini politice nu şi-a găsit de altfel 
un alt prefaţator dedt pe evreul mason Vladimir 
Tismăneanu! Toate publicaţiile Alianţei Civice 
(pe urmele revistei "22” şi ale mai vechiului 
G.D.S., ctitorit la sugestia "patriotului" Silviu 
Brucan) hulesc sistematic, în limba de lemn a 
internaţionalismului francmasonic, tradiţiile 


Ultima aniversare a lui Eminescu, de 
acum două luni, a fost întinată de cele mai 
neobrăzate "judecăţi" privitoare la opera sa 
politică. Au pnut sa-şi aducă contribuţia . prin 
mass-media, şi "peşti" mai mici (un G. Mun- 
teanu, un D. Micu etc.). Chiar şi o personalitate 
de talia lui Ştefan Augustin Doinaş s-a pretat la 
o astfel de cîrdăsie"... 

Păcat că in apărarea lui Eminescu nu s- 
au făcut auzite în mod public decît vocile 
întinate ale mahalagiilor naţionalişti" de la 
"România Mare" sau "Vatra Românească”! Pe 


post-ceauşistâ s-a transformat în maidanul de 
bătaie al şoarecilor" cu "broaştele"! Pe unde or 
sta ascunşi oamenii, acei "români carpatini" ai 
lui Eminescu?!... 


NUMAI tNVÂTÂfifflNTUL 
RĂMĂSESE NEVlN DUT 


noul Proiect de TLege a învătămîntului. dat pe 
mîna unui psiholog obscur din tîrgul Bacăului, 
care explica nu demult că acela nu-i dedt un 
anti-proiect (voise să spună, de bună-seamă, 
a.nte-proiect, dar gura păcătosului adevăr 
grăieşte!). 

Proiectul în cauză, aiuns deja Ia Par¬ 
lament, prevede, în mare, occidentalizarea" 
învăţămîntului român’esc după model iudeo- 
american. Mai exact, încă din 1990, reprezentan¬ 
ţii pistruiaţi ai Fondului Monetar Internaţional 
au venit să ne ispitească cu milioanele dum¬ 
nealor, hotărîţi să investească masiv - n-o să vă 
vină să credeţi - tocmai în învăţâmîntul 
românesc! Totul era ca noi să acceptăm, în 
schimbul acestui "ajutor", o reformă a 
învăţămîntului naţional dictată de interesele 
F.M.I.! Nu este, fireşte, decît vechea tactică 
îudeo-masomcă de acaparare a prindpalelor 
mijloace informative şi educaţionale, în scopul 
de a cucen statele "goimilor" nu doar pe latura 
materială, ri şi pe cea spirituală. Tinerii din 
lumea largă trebuie să devină unelte limitate. 


nae, altui plmge 


docile şi unifuncţionale ale intereselor Puterii 
Oculte. N-are importanţi ci "roboţeii". sub 
pa'textul de a nu ti "stressaţi", vor termina liceul 
aproape analfabeţi. In Statele Unite, dupii cum 
dovedesc statisticile, mai mult de jumătate dintre 
absolvenţii şcolilor medii nu sînt în stare sâ-şi 
identifice pe harţi propria tari şi scriu cu litera 
mare în mijlocul cuvmtului! laţi idealul de 
învâţimînt care ni se propune! E drept, tinerii 
americani capiti cel puţin deprinderea de a 
utiliza computerul şi în genere t de a se descurca 
onorabil într -0 lume hipertehmcizatâ. La noi nu 
poate fi vorba, nici de acum în douăzeci de ani, 
cu toate investiţiile F.M.I., de a dispune măcar în 
şcolile urbane de dotarea tehnică necesară creării 
unor astfel de facilităţi. Prin urmare, distrugind 
bazele învăţămîntului nostru tradiţional, noi nu 
vom obţine nici măcar dt americanii, căci in 
vreme ce ei sînt "proşti cu computere", noi wm 
fi "proşti fără computere"... Tot ce se va obţine 
concret va fi ruina noastră sufletească şi intelec¬ 
tuală, iudaizarea şi sterilizarea culturii româneşti, 
transformarea noilor generaţii în turme de 
manevră la discreţia servitorilor lui Iuda. Abia 
scăpaţi din "lacul" iudeo-comunis^ ne şi vedem 
împinşi în "puţul" iudeo-democratic... 

In orice caz, trebuie să subliniem 
incredibila performanţă românească de a vinde 
totul în numai doi ani: de la pămîntul ţării şi 
pînă la sufletele copiilor noştri! De ne-am trezi 
măcar în ceasul al doisprezecelea! 

După revoluţie s-.ir zice că s-au' pus 
baze noi relaţiilor romano-spaniole. Noi nu vrem 
să facem indiscreţii prea mari, intrînd în in¬ 
timitatea unor relaţii particulare (probabil nor- 


şi tamilia ex-premierului Komanj, dar şi reiaţme 
noastre oficiale se dovedesc interesante şi sem¬ 
nificative. Trimiterea ca ambasador în Spania a 
fostului toboşar fesenist, ex-directorul 
' Adevărului", d-1 Darie Novăceanu, îşi va dovedi 
probabil rodnicia în timp, căci, negreşit, dum¬ 
nealui îşi va folosi la maximum vasta experienţă 
hispano-americană acumulată sub securitatea 
regimului ceauşist! Mai interesant este faptul că 
ambasada României de la Madrid se va întări, 
începînd chiar din această lună, cu un nou ataşat 
cultural, d-1 Andrei Ionescu, profesor universitar 
şi -în deşertul actual- cel mai bun hispanist din 
ţară. Ne întrebăm însă cum se va simţi d-1 
Andrei Ionescu ca delegat al guvernului fesenist 
şi ca subordonat al d-lui Darie Novăceanu, după 
ce a făcut atîta "frondă" în paginile "României 
Libere" şi în balconul Universităţii! Amară jertfă 
pentru ţară mai trebuie să facă şi bietul de dum¬ 
nealui! Uliţe aşa vine o vreme în viaţa omului 
tind principiile nu mai contează! Probabil că 
acesta este încă un pas pe calea "consensului 
naţional” visat de d-1 Ilieseu... 

Te pomeneşti că mîine-poimîine ne va 
face vreo surpriză şi d-na Ana Blandiana, să 
zicem, dueîn-du-se ca ataşată culturală în Turcia 
(că turceşte vorbim cu toţii!), la ordinele d-lui 
ChiţacL. 


■ BON AVCHF? OUiT- 


Bine realizat, nimic de zis, filmul despre 
"filosoful" E.M. Cioran al d-lor Liiceanu şi Chel- 
ba. Păcat că marele nihilist (certat şi cu Dum¬ 
nezeu şi cu "neantul valah" şi cu propria 
generaţie, chiar dacă la modul "domnesc j a cam 
uitat româneşte, aflîndu-se în situaţia de a-şi 
traduce cu aproximaţie propriile ginduri din 
limba franceză! Oare aceasta să fie explicaţia 
faptului că, în cinci episoade, d-1 Cioran n-a 
reuşit să spună nimic cu adevărat memorabil? 
Rămîne doar vorba cu "Coasta Boacii", dar şi 
asta e cam veche şi cam fără de răspuns. Noroc 
că filmul a păstrat şi memoria regretatului Petre 
Tuţea, de fa care ne rămîne şi cea mai bună 
definiţie a lui Cioran: "Scepticul de serviciu al 
unei lumi satanizate"! Fără îndoială că avem de-a 
face cu un caz de "genialitate demonică". Printre 
"posedaţii" lui Dostoievski (pe care-1 admiră în 
felul său), "teribilul" Cioran s-ar putea aşeza 
imediat după Stavroghin. Elucubraţiilor "subţiri" 
ale parizianului. Petre Ţuţea le-a răspuns la fel 
de 'subţire", dar cu forţa mărturisitoare a 
cuvîntului creştin, în garsoniera lui din gura 
Cişmigiului. Nu ştim aţi au înţeles sau şi-au 
asumat cele rostite cu atîta strălucire şi fermitate, 
dar un lucru rămîne cert: trei sferturi dintre cei 
care au urmărit cu pasiune filmul respectiv, în 


cinci miercuri consecutive, au făcut-o nu atît 
seduşi de Cioran, rit de Petre iuţea! Bătrinul 
acesta, tremurind dm toate fibrele fiinţei lui, a 
arătat lumii româneşti icoana vie a ceea ce se 
cheamă o personalitate charismatică". Cioran 

f >oate fi bun să ne lăudăm cu el î.i faţa lumii; cu 
’etre Ţuţea ne putem "lăuda însă in faţa lui 
Dumnezeu. Nu e de mirare că pilda şi legenda 
sa guvernează astăzi căutările spirituale, dar şi 
politice, ale elitelor tineretului român. Intră încă 
o dată în joc instinctul sănătos al neamului 
nostru, manifestîndu-se prin cei nepervertiţi. 

Deşi trăieşte, Cioran e mort pentru noi. 
Petre Ţuţea, deşi s-a stins de curînd, c mai viu 
ca întotdeauna. "La ce bun să părăseşti Coasta 
Boacii"? Noi nu ştim; d-1 Cioran, întrebîndu-se 
retoric, nu răspunde... Ce-ar fi să-i întrebăm pe 
francezi? 


■ -V• '-Vv 

Mărturisim că nu ştim nimic despre d- 
nii Radu Comănescu şi Enulian M. Dobrescu şi 
nici despre Editura "’Valahia", prin gnja cărora a 
apărut, pe la sfîrşitul lui 1991, volumul intitulat 

Francmasoneria. O nouă viziune asupra istoriei 
lumii ciYilizate(I) 

In "Cuvîntul către, cititori", autorii îşi 
explică '■poziţiile'" (şi lectura cărţii le confirmă în 
mare măsură): "Despre Franc-Masonerie au mai 
scris, în genere, doua categorii de autori: masoni 
şi adversari ai masonilor. Noi nu ne situăm pe 
nici una din aceste poziţii. Am intenţionat să 
realizăm un studiu cit mai imparţial. Nu ne-a 
legat nici un jurămînt de păstrare a secretului şi 
nu ne-a animat nici o patimă partinică. Aten¬ 
ţionăm doar împotriva interpretării antisemite a 
pasajelor privind mişcarea sionistă şi revoluţiile 
bolşevice: interzicem (?!) strict folosirea infor¬ 
maţiilor din această carte ca argumente pentru 
antisemitism. 

Ipoteza istorică elaborată de noi (?!) are 
meritul de a explica destule. Există, însă, şi o 
constatare tragică: mereu, în jocurile Puterii, 
omul obişnuit a fost manipulat şi chiar ucis cu 
sînge rece. Trebuie să privim în faţă şi acest 
adevăr: e un blestem de care nu a-reuşit sâ-iio— 
scape nimeni încă. Nici măcar .."Marele Arhitect 
al Universului". 

Nu ştim nici cum să ne explicăm faptul 
că volumul este atît de greu degăsit. Număr mic 
de exemplare? Interes aeosebit pentru 
francmasonerie? Sau pur şi simplu scoaterea 
discretă din circulaţie a cărţii de către cei vizaţi 
(procedeu folosit adeseori în trecut, mai ales 
pentru ediţiile vestitelor Protocoale ale înţelep¬ 
ţilor Sionului, cumpărate uneori integral, cu 
scopul de a fi distruse, de către cercurile evreieş- 

Pînă una-alta, să reamintim că 
Francmasoneria, pentru a-şi îndeplini planurile 
secrete, "e nevoita să aibă două organizaţii: una 
pe care o cunoaştem cu toţii şi alta ascunsă, 
rămasă necunoscută chiar şi pentru imensa 
majoritate a propriilor ei aderenţi" (N. Casian, 
Ce este Franc-Masoneria?, 1930, p. 19). Prin 
urmare, cartea d-lor Comănescu şi Dobrescu 
rămîne utilă ca introducere în problemă, dar nu 
trebuie să-şi închipuie nimeni că va găsi în ea 
imaginea integrala a "monstrului". 




iw •xîjWias' ît 

OARE CE PLANURI URZEŞTE ? 


k Colegiul redacţionali Gabriel Constantineşcu, Dem oltene Andreii eseu, HAavtm 

\\ Codreeeu, Constantin Iorguleacu. - Tehnoredactare: ioan Nistor 

Adresa: 2400 - SIBIU, 

Preluarea textelor wte î 

Calea Dumbrăvii 109, 

peraiaâ cu menţionarea 

r| Tehnoredactare computerizatfb Laurenfiu Constantiaescu, Adrian Crăciun ! 

J 

tal. 824/a 28 S6 

*ur*ei