Puncte Cardinale anul VII, nr. 5 (77), mai 1997

şi românismul cu antisemitismul”. 





credinta 
iubire 
speranta 







a Pier ial a o PPE! ip 
Zair ae do a: PA e pei 

Do Pila ai me cati 
- Fed pat P; 


Po Ș 


A PI 
pet 7 pa ue 
Pad e SI CPS e Y 
VE 7 Ai 5 Edge atita e 


i 













AZ s ) d A a Ș : Ă , 
EISESR ET OP ERIE IA FIE IE IL 28 RESITA 
TAN EI AKA 

j Pr 5 : i 7 2 SE ş 


y 


iPad, ga fst 
a 2] Când a trădat Să 
| | Pacepa? lili 


| s 


să 


g 
4 


e 


Dabrii ami cd 


+” ho 





aa NLA — 2 

y, = re 
A — h 
ZE SRA RA 
EL RIA 






Ş 
Ls 


Pe im 


i 






: „be 
Sea 7 


Îi 
O 
tan 
-. 

.- 


i 


= 


ae 2 
ă i 
să p 
E Pa 
- dar i 
ă at - 
să | 
za ei , = 
ta -. 

















8, Ispitele hf velă 
satanismului [AAA 


A VĂ | * gt 
PP d | Lori JA, 2 
SI 7 | d = r ] 






7,4% ! 


VI ? j 
ATA, | 
Î 7 


Bt at 


Yi 


7 








a 
e 
ai 
+ 
4 
+ 
A 
n 
a 










2t 

- Ce Sa = TI 
S, Coe Poeta Di 

ete Xa + 
Să IN Et 
a neh 2 A a 
> N 

. 
ue 

- 






. xy ZA 
0/4 ALFA pag. , | 
ee “A 16| Toți arabii | 
MI senumesc | 
Hassan... 


RAD 
ac a AARE VA AI A 


14 AA 7, 
ÎL zHa ot 





a = 

* x 
*€ 
. 









„pent 






















+ vorbind de «românismy, rişti întotdeauna să fii confundat cu un demagog sau cu un huligan. Este o ruşine care ar trebui să 
ne ardă obrazul la toți. Şi de ruşinea aceasta sunt răspunzători politicienii care au prostituat o formulă, au compromis o actiune, 


au alterat un ideal. Și poate nu numai politicienii, ci şi acea presă care confundă, din rea-credință, naționalismul cu fascismul 


PUNCE E 
CARDINALE 


NATIONAL-CRESTINA 


irculație în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, F RANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRAL 








„Mircea ELIADE 





ANUL VII, 
Nr. 5/77 


od 


16 pag. - 2000 lei 








NAȚIONALISM ȘI 
NATIONALISM... 


Există în lumea contemporană tendinţa de a se 
face din naționalism un fel de “sperietoare” a vieții 
publice. Propaganda stângistă, dominantă astăzi pe 
mapamond, reține doar excesele reprobabile ale 
naționalismelor de ieri şi de azi, generalizându-le 
într-un mod nelegitim. Nu la fel se procedează însă cu 
internaţionalismul, ale cărui excese notorii sunt trecute 
cu vederea şi a cărui analiză critică nu este niciodată 
întreprinsă până la capăt! 

În realitate, orice naționalism este legitim atâta 
vreme cât nu devine exclusivist. Naţiile sau neamurile 
suntrealități naturale (mai prudent spus: fireşti), rânduite 
de Dumnezeu. Umanul nu apare în istorie decât în forme 
naționale. Ba mai mult decât atât: totul se poate modifica 
pe lume (până şi sexul!), numai naționalitatea nu; 
nimeni nu poate deveni,în mod real, ceea ce nu este; cu 
naționalitatea te naşti şi mori, fie că-ți place, fie că nu. 
Prin urmare, naționalul face parte din ontologia 
umanului, iar naționalismul, în sensul lui firesc, nu 
reprezintă decât conştientizarea, asumarea, apărarea şi 
valorificarea creatoare a unei identități supraindividuale 
obiective. Umanitatea este, cu voia lui Dumnezeu, 
unitate în diversitate: ea este bună prin unitatea ei şi 
frumoasă prin diversitatea ei, mărturisind kalokagathia 
creației divine. 

Naționalismul nu este, cum se crede, doar o 
atitudine politică între altele; el înseamnă valorificarea 
la toate nivelurile a “specificului național” al unei etnii 
date, actualizarea creatoare a tradiției, expresia sincronică 
a unei diacronii legitimante. Supralicitarea lui strict 
politică implică riscul unui reducționism primejdios, ce 
a şi marcat nefast câteva momente ale istoriei moderne 
şi contemporane. Pe această cale, cuvântul însuşi s-a 
compromis, aplicându-i-se un lung tratament 
propagandistic de diabolizare (v. şi observaţia lui M. 
Eliade din morto-ul acestui număr). 

Trăindu-și primele excese în tabăra dreptei, 
naționalismul acesta pervertit s-a strămutat, treptat şi 
paradoxal, în tabăra stângii comuniste. Astăzi, pe scena 
politică a sud-estului european, cei mai înfocaţi 
“naționaliști” sunt... foştii comunişti! Recuperarea 
valorilor naționale din această fundătură (etimologic) 
sinistră reprezintă o misiune istorică a generaţiilor mai 
tinere, Lendinţei dizolvante de uniformizare mondialistă, 
ce amenință să prefacă lumea într-o masă amorfă şi 
sterilă (manipulabilă într-un sens omeneşte premeditat), 
nu i se poate răspunde prin tribalismul neocomunist, ci 
numai printr-o contra-tendință de recuperare şi 


armonizare practică a “diferențelor specifice” — singura 
în conformitate cu ordinea ontologică şi cu rațiunile 
ultime ale lumii lui Dumnezeu. 

Naţionalismele uzurpate de o anume stângă 
extremistă devin nişte accese de mentalitate gregară şi 
de populism demagogic, fără vreo legătură intimă nici 
cu Tradiţia, nici cu Dumnezeu. Adevăratul naționalism, 
cel puțin în țările de tradiţie europeană, nu se poate altoi 
decât pe trunchiul drept al creştinismului. Religia lui 
Hristos, deopotrivă universalistă şi personalistă, poate 
cataliza, pe deo parte, dezvoltarea specifică şi armonioasă 
a fiecărei persoane umane în cadrul organismului său 
etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, pe de altă 
parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al 
umanității (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toți”). 
Universalul este rânduit să se în-trupeze în formele 
particulare ale naționalului, iar naționalul este chemat 
să se dez-mărginească (iar nu să se anuleze!) în 
ecumenicitatea harică a lubirii. 

“Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în 
Dummezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată 
o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfărşită. Le vom 
Suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea 
eternă alui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține 
la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea 
să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind 
armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea 
ideilor [în altă parte: “modelelor-forță” — n. n.] 
dumnezeieşti” (D. Stăniloae, “Scurtă interpretare 
teologică a națiunii”, în Ortodoxie şi românism, Sibiu, 
1939, p. 44). 

Trebuie recuperat, în concluzie, acel 
naționalism care imbogăjeşte şi deschide, separându-l 
tranşant de formele patologice ale suficienței gregare. 
Trebuie redescoperită, creştineşte vorbind, relația intimă 
dintre naturalul creat şi divinul necreat, reaşezându-ne 
cu înțelepciune şi realism pe coordonatele eterne ale 
lumii lui Dumnezeu. Trebuie, în fine, să reînvățăm 
lecţia adevăratei “cuminecări”, care înseamnă integrare 
organică a diversității existenţiale în marea unitate 
dinamică a Fiinţei. 


Răzvan CODRESCU 
(Text apărut inițial în revista “Cuvântul 


Românesc" (Hamilton, Canada], anul 22, mr. 242, 
noiembrie 1996, p. 1) 








PAG. 2 NR. 5/77 Mai '97 





Cazul generalului de Securitate lon Mihai Pacepa, 
din conducerea Departamentului de Informaţii Externe 
(DIE), care în iulie 1978 a dezertat în Occident, a fost 
readusrecentiînactualitate. Pretextul? O presupusăîntâlnire 
la Washingtonaactualului ministru de exteneal României, 
DI. Adrian Severin, cu transfugul care, acum aproape 
douăzeci de ani, cu tolba plină cu secretele murdare ale 
regimului Ceauşescu, părăsise lagărul socialist, punându- 
se la dispoziția imperialiştilor americani. Defecțiunea, 
produsă chiar în inima centrului vital al puterii comuniste 
- Securitatea, a produs un adevărat seism devastator în 





structurile acestei nefaste instituții. Dar iată cum descrie 
însuşi “frădătorul ", în Epilogul lucrării Orizonturi Roşii, 
consecințele actului său: 

“Lacătevaziledupă dispariția generalului Pacepa, 
Ambasada Statelor Unite şi alți diplomaţi occidentali din 
România au descris Bucureştiul ca un oraş în stare de 
asediu. Sediul Comitetului Central al Partidului Comunist 
Român şi rezidența conducătorului acestuia erau puse 
sub pază grea, în timp ce trupele de securitate patrulau 
prin capitală zi şi noapte. Ceauşescu, despre care s-a 
spus că este bolnav şi obligat să rămână acasă, şi-a 
încetat orice activitate şi a dispărul din ochii publicului. ” 

“In septembrie 1978, presa occidentală şi sursele 
diplomatice din Bucureşti au raportat că dispariția 
generalului Pacepa a fost urmată de cea mai mare 
epurare politică din România postbelică. O treime din 
conducerea Consiliului de Miniştri a fostdemisă Douăzeci 
şi doi de ambasadori au fost înlocuiţi şi peste doisprezece 
ofițeri de Securitate de cel mai înalt grad au fost arestaţi, 
împreună cu alte câteva zeci de cadre cu grad ceva mai 
mic, care pur şi simplu s-au spulberat, au dispărut din 
vedere, luaţi de furtuna tulburărilor„Generalul Eugen 
Luchian seafla printre cei din urmă ” 

“Toate serviciile occidentale de informaţii au 
fost de acord, mai târziu, că DIE s-a dovedit a fi primul 
serviciu de spionaj din istorie distrus în întregime din 
cauza deconspirării unui singur om." 

Bineînţeles că explozia de furie a cuplului 
prezidenţial nu l-a ocolit pe principalul vinovat. In timp ce 
contraspionajul american îl storcea pe generalul Pacepa 
de prețioasele informaţii pe care le deținea, justiția 
comunistă din Republica Socialistă România îl condamna 
la moarte în contumacie, pentru crima de trădare a patriei. 
O sentință care, cel puţin până astăzi, nu a fost dusă la 
îndeplinire. Mâna lungă a Securităţii, în ciuda repetatelor 
încercări pe care le-a făcut, nu a reuşit să-l ajungă pe 
“trădător”. 

Fără îndoială că lon Mihai Pacepa a trădat, dar 
trădarea sa nu s-a produs în momentul în care a dezertat în 
Occident, ci cu mult înainte. lon Mihai Pacepa şi-a 
trădat Patria când s-a alăturat regimului comunist, 
devenind ofiţer de Securitate. Nu numai el, ci toți aceia 
care, alături de comuniștii activi, au acceptat să 
slujească în cea mai odioasă instituție de oprimare a 
Neamului Românesc - Securitatea - au fost trădători. 
Niciodată cuvintele lui Tudor Vladimirescu, “patria se 
cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”, nu au fost 
mai adevărate ca în anii dictaturii comuniste. Ani în care 
“norodul "a fost jefuit de o “tagmă de jefuitori” mult mai 
rapace decât jefuitorii pe care îi avusese de înfruntat 
slugerul de la Vladimiri, tagma comuniştilor aflați în 
slujba Moscovei, care nu s-au mulţumit să jefuiască 
bogăţiile țării și avutul românilor, ci s-au străduit din 
răsputeri să jefuiască şi sufletele oamenilor. 

Un scurt bilanț al “înfăptuirilor” regimului 
comunist, regim pe care generalul Pacepa l-a slujit cu zel 
şi devoțiune timp de douăzeci de ani, este util pentru acei 
care sunt înclinați să uite ce a însemnat de fapt acel regim. 

+ 


Pe plan politic, în urma cuceririi țării de către 
Armata Roşie şi instaurării unei guvernări comuniste, 
suveranitatea și independența României au fost suprimate, 
România a devenit o gubernie în plus a imperiului ruso- 
bolşevic. Faţă de această realitate, apologeţii fostului 
regim comunist se străduiesc să acrediteze ideea că, de 
fapt, încă din timpul domniei lui Gheorghe Gheorghiu- 
Dej, România a ieșit de sub tutela Moscovei, iar sub 


PE FIA PTR DD e A a Pe 
IA PDEA y 





PUNCTE CARDINALE 


guvernarea succesorului acestuia, Nicolae Ceauşescu, s-ar 
fi pus bazele unui “comunism național”. 

Comunism naţional! O împerechere absurdă de 
termeni, bună pentru uzul idioților utili din Occident, dar 
mai ales măgulitoare pentru slujitorii regimului, în primul 
rând pentru cadrele Securității, care la adăpostul acestei 
sintagme au găsit o justificare pentru crimele pe care le 
săvârşiseră. Fi au acționat ca adevărați patrioți, ca apărători 
ai națiunii! 

Comunismul însă, prin însăşi esența sa, nu poate fi 
național. Prin originea şi structura sa, el este internaţional, 


iarunul dintre obiectivele sale fundamentale este distrugerea 
națiunilor. “Muncitorii nu au patrie”, afirmă Marx în 
Manifestul Partidului Comunist, evanghelia comuniştilor 
de pretutindeni, pe care nici Nicolae Ceauşescu şi nici vreun 
alt doctrinarcomunistnu l-arenegat. Distrugeţi proprietatea, 
distrugeți familia, distrugeți patria, distrugeți individul, 
distrugeți religia, distrugeți morala, distrugeți dreptul, 
distrugeți toate valorile care au aparținut vechii ordini 
sociale, proclamă cu o adevărată furie iconoclastă toți 
adepții Manifestului Comunist! Şi nici unul dintre aceste 
îndemnuri nu a fost ocolit de comuniştii români. 

Clasa conducătoare a României, şi în primul rând 
intelectualitatea, a fost înlăturată, fiind exterminată în 
închisori sau sfârşindu-şi zilele în mizerie. Pe ruinele ei s- 
aridicat “noua clasă conducătoare ", care a luat puterea cu 
ajutorul forțelor de ocupație, rămase în țară atât timp cât a 
fost necesar. Adică până când oamenii de încredere ai 
Kremlinului, indiferent căs-au chemat Gheorghe Gheorghiu- 
Dej sau Nicolae Ceauşescu, şi-au format propriul aparat de 
represiune. 

Muncitorimea, care după programele şi promisiunile 


făcute de ideologia comunistă trebuia să fie clasa . 


conducătoare a societăţii. bucurându-se de un tratament de 
favoare, a fost degradată la condiția robului, care nu are alt 
drept decât acela de a produce pentru stăpânul lui. 

Cultura națională a fost supusă unui proces de 
degradare sistematică. Obligată să se supună canoanelor 
sovietice, siluită şi umilită, sub pazavigilentăa unorcenzori 
implacabili, activitatea culturală a fost redusă la rolul de 
anexă a aparatului de propagandă comunistă. Firavele 
cazuri de dizidenţă înregistrate în perioada comunistă nu au 
fost altceva decât expresia mizeriei în care cultura 
românească se zbătea pentru supravieţuire. 

Tineretul a crescut în duhul materialismului şi al 
disprețului față de valorile tradiționale. Educatorii, începând 
cu grădinițele de copii şi terminând cu învățământul 
universitar, au fost transformați în propagandişti în procesul 
de îndoctrinare comunistă. 

În paralel cu şcoala, toate celelalte instituții care 
înainte de instaurarearegimului comunist constituiau pilonii 
de stabilitate ai națiunii, armata, justiția şi nu în ultimul rând 
Biserica, au fost golite de conținutul lor real şi transformate 
în instrumente de dominație ale regimului comunist. Cu 
tristețe trebuie să recunoaştem că rostul Bisericii nu a fost 
întotdeauna împlinit de către slujitorii ei. Controlată, până 
şi sub patrafir, de Securitate, Biserica Ortodoxă Română a 
fost mai adesea alături de regimul comunist decât de 
rezistența anticomunistă. 

Am păcătui însă dacă nu am sublinia spiritul de 
dăruire al marii majorităţi a preoțimii de mir, al monahilor 
și al monahiilor care nu au pregetat, cu prețul martiriului, să 
fie alături de credincioși întimpuriledecruntăprigoanăcomunistă. 

Dar ceea ce a urmărit cu precădere comunismul, a 
fost distrugerea satului românesc. Desființarea noastră ca 
naţiune nu putea fi împlinită cât timp satul dăinuia în forma 
sa tradiţională, păstrând nealterate virtuțile care au dat tărie 
Neamului Românesc printoate furtunile istoriei. Desființarea 
proprietăţii şi gospodăriei ţărăneşti prin colectivizare a fost 
primul pas în înfăptuirea acestui plan, A urmat industria- 
lizarea forțată a țării, care a transformat o bună parte din 
țărani, îndeosebi oamenii în putere şi tineretul, în proletari 
industriali, agricultura rămânând în seama bătrânilor şi 
femeilor, Şi, în fine, pentru ca satului românesc să-i dispară 
până şi urma, s-a purces la construirea de blocuri muncitoreşti 
la țară, în care țăranii urmau să fie strămutați cu forța, iar 
gospodăriile în care trăiseră până atunci trebuiau să fie rase 
de pe fața pământului şi transformate în terenuri agricole, 


Înfăptuirile regimului comunist din România se 
înscriu într-un amplu proces, a cărui esenţă o sintetizează 
sugestiv conceptul de SOVIETIZARE. Rusia Sovietică 
a fost o suprastructură politică creată de mesianismul 
comunist pentru a servi drept model pentru organizarea 
lumii în perspectiva victoriei finale a ideologiei marxiste, 
În acest sens, regimul comunist din România nu a fost 
altceva decât aplicarea întocmai a modelului sovietic 
impus de Kremlin, transplantat la noi, cu toată rigoarea Şi 
ferocitatea lui. Cine zice că atât Gheorghiu-Dej, cât mai 
ales Ceauşescu au făcut politica intereselor naționale, este 

fie analfabet în politică, fie agent al fostului regim. 

În acest sens, fostul ambasador al Statelor Unite la 
Bucureşti, Dl. David Funderburk, afirma la Congresul 
Mondial al Românilor Liberi ţinut la Paris în zilele de 20- 
21 iunie 1987: “... Partidul Comunist Român a fost creat 
şi menţinut la putere de Partidul Comunist Sovietic. 
Ceauşescu a petrecut câțiva ani în URSS, instruit de 
KGB... Guvernul român susține cu devotament politica 
Moscovei la Naţiunile Unite; colaborează cu Moscovape 
plan militar şi tehnologic, favorizează terorismul 
internaţional şi transporturile de armament arabilor 
radicali şi guerilelor marxist-leninistedin întreaga lume... 
Guvernul Statelor Unite deține dovezi, dar nuleutilizează, 
că sovieticii menţin un moneros personal la Bucureşti... 
Guvernul româna transmis tehnologie militară din Statele 
Unite şi din Occident, când Sovietele au cerut acest lucru, 
ceea ce este de fapt în concordanță cu obligaţiile pe care 
România şi le-a asumat faţă de Kremlin. ” O confirmare 
fără echivoc, provenind dintr-o sursă autorizată, a 
sovietizării României! ş 

Peste conceptul de sovietizare a României, 
evenimentele din Decembrie '89 au aşternut o umbră de 
uitare. lată însă că, recent, premierul Victor Ciorbea îl 
readuce în actualitate, în contextul necesității de a se iniția 
acum, la şapte ani de la debarcarea de la putere şi asasinarea 
lui Nicolae Ceauşescu, o acțiune de desovietizare a 
României. Nu ştim încă ce accepțiune a acordat primul- 
ministru ideii de desovietizare, dar ne place să credem că 
aavut în vedere sechelele moştenite de laregimul comunist, 
care poluează atât atmosfera spirituală a României de. 
astăzi, precum şi activitatea politică, economică şi socială. 

lată însă că împotriva inițiativei primului-ministru, 
aşa cum era de aşteptat, se ridică vocile profitorilor de pe 
urma sovietizării României. Nimic surprinzător că liderul 
celor care susțin zgomotos că desovietizarea s-a făcut încă 
de pe timpul lui Gheorghiu-Dej este tovarăşul lon Iliescu, 
după cum nici boloboroselile incoherente, însoțite de 
spume la gură, ale “analistului politic” de la postul 
“independent” de televiziune Tele 7 abc, nu sunt 
surprinzătoare. Primul nu uită şi nu va putea să uite 
niciodată că este un produs al sovietizării, fapt care îi 
răscoleşte până la nestăpânire umorile marxiste, aşa cum 
s-a petrecut cu acuzația pe care i-a adus-o răposatului 
Corneliu Coposu de a fi informator al Securității, acuzație 
pe care însuşi Virgil Măgureanu a calificat-o drept “o 
blasfamie, o pângărire a memoriei unui om”. Cel de al 
doilea, Ion Cristoiu, este un caz patologic, care trebuie 
privit cu îngăduință; o îngăduință care nu trebuie aplicată 
însăşi patronilorpostului de televiziune care îl mediatizează. 

Surprinzătoare este însă alinierea d-lui Dumitru 
Tinu, directorul cotidianului ““ Adevărul”, la vocile care 
condamnă inițiativa de desovietizare a primului-ministru. 
“Ce desovietizare? - se întreabă retoric directorul 
«Adevărului». DI. Ciorbea pare picat de pe altă planetă. 
Asta se întâmpla pe când domnia sa era pionier...”. 

Nudomnule Tinu, acţiunile pe care dumneavoastră 
le consideraţi ca făcând parte din procesul de desovietizare, 
în primul rând mult trâmbițata independență față de 
Moscova, precum şi refuzul de a participa cu trupe la 
operațiunile Pactului de la Varşovia, nu au fost altceva 
decât manevre de intoxicare a cancelariilor occidentale, 
manevre specifice politicii Kremlinului, puse la cale în 
gomplicitate cu Bucureştiul. Dar dacă despre dedesubturile 
acestor manevre ne putem da seama cu ajutorul unei 
documentări temeinice, bazate pe surse obiective, există 
însă o componentă a desovietizării care nu poate fi 
demontată, oricât de temeinică ar fi documentarea. Este 
vorba de influențele ideologiei comuniste, vehiculate prin 
intermediul procesului de sovietizare, influenţe care s-au 
insinuat şi apoi sedimentat în sufletele oamenilor, devenind 
resorturi intime de judecată şi atitudine. Un sindrom psihic 
de care se pare că a fost marcat şi directorul cotidianului 
“Adevărul”. Dacă împotriva acestui sindrom şi-a propus 
DI, Ciorbea să lupte, înseamnă că nu l-am votat în zadar. 
O acțiune mult mai meritorie decât toate zbaterile pentru 
integrarea României în structurile euroatlantice. 

Gabriel CONSTANTINESCU 





x 
d 





Mai '97 NR. 5/77 PAG. 3 





Marţi, 6 mai 1997, în 
cadrul programului “Doctrine 
politice” al  aşa-zisei 
Societăți Academice din 
România, s-a ținut o 
conferință despre 
Legionarism (după 
ce luna trecută d-l 
Teodor Baconsky 
abordase separat 
problema Ortodoxis- 
mului politic, într-o 
conferință la care ne-am referit 
în numărul anterior). 

Organizatorii şi conferențiarii (d-l prof. 
Dan Pavel, profilat pe politologie, secondat de d-l prof. 
George Voicu, profilat pe sociologie) au avut surpriza 
unei săli pline... de legionari sau de simpatizanți ai 
dreptei, publicul “sublim” pe care se contase inițial 
(teoreticieni, politicieni, studenți şi, nu în ultimul 
rând, jurnalişti...”) lipsind aproape cu desăvârşire, din 
motive asupra cărora e treaba dumnealor să mediteze. 
Cert este că fără masiva asistență “legionară“, cei doi 
iluştri profesori s-ar fi aflat în mediul cu care sunt 
obişnuiţi: cel al amfiteatrelor goale, în care duzina de 
studenți plictisiți devine măsură a succesului 
profesional... D-l George Voicua şi mărturisit, dealtfel, 
că n-a mai vorbit niciodată în fața unei săli atât de pline 
(şi atât de “divizate” ideologic, în opinia domniei-sale). 

Contextul a influenţat, de bună seamă, atât 

conferința, cât şi “dezbaterile” ce au urmat-o; e motivul 
pentru care insistăm asupra lui. Ştiind că d-l Dan Pavel 
este un adversar relativ notoriu al legionarismului şi al 
dreptei în general, adepții mai vechi sau mai noi ai 
acestor orientări sistematic diabolizate, sătui de 
mulțimea mistificărilor antilegionare colportate 
propagandistic vreme de mai bine de o jumătate de 
veac, s-au crezut datori să-şi afirme prezența şi să 
amendeze, dacă va fi cazul, calomniile deghizate în 
discurs “academic”. Au fost prezenţi în sală atât 
supraviețuitori ai vechilor formaţiuni legionare (foşti 
deținuți politici, septuagenari, octogenari sau chiar 
nonagenari), cât şi reprezentanți ai noii generaţii. Tinerii 
membri ai Cuibului Legionar “Horia Sima” din 
Bucureşti, sub conducerea d-lui Şerban Suru (în jurul 
căruia s-a făcut destulă vâlvă în ultimii ani), au înțeles 
să se afişeze în uniforma tradițională a Legiunii 
(“Văzându-vă cămăşile verzi şi diagonalele, m-am 
întrebat dacă nu cumva aveți şi pistoale...” —a încercat 
să glumească, insinuant, d-l Dan Pavel, simțindu-se 
probabil foarte bine în cămaşa cu mânecă scurtă a unui 
conferențiar care se respectă...). Impresiaa fost puternică, 
“academicienii” şi micul lor anturaj afişând o vădită 
stare de derută, ceea ce explică probabil, dincolo de 
lipsa“*sonorizării” şi de cele câteva momente de zumzet 
indignat al asistenței, faptul că s-au făcut foarte greu 
auziți, cum nu le prea stă bine unor profesori... (Cele 
câteva intervenţii din public au dovedit că sala avea, 
totuşi, o bună acustică). 

“Moderatoarea” (Oana-Valentina Suciu), 
nespus de agasată, a avut lipsa de tact să înceapă prin 
evocarea... Holocaustului! Faptul a echivalat cu o 
provocare, căci s-a încercat astfel să se dea discuțiilor o 
direcție tendenţioasă, sugerându-se (în mod nelegitim, 
cum a recunoscut şi d-l Dan Pavel ulterior) că legionarii 
ar fi printre cei direct responsabili de această tragedie 
istorică. Pe atare fond tensionat, conferința a debutat 
greoi, cu o notă de confuzie care a urmărit-o până la 


* Adăugând câteva amănunte la cele oferite de organizatori, 
să reținem câ d-l Dan Pavel, actualmente profesor de 
politologie la Universitatea din Bucureşti şi redactor-şef 
adjunct al revistei “Sfera Politicii”, a fost pe vremuri, după 
absolvirea Facultății de Filosofie (în anii '80), activist în 
structurile superioare ale fostului U.T.C. şi un zelos cenzor 
oficial al revistei studenţeşti “Amfiteatru”. Ce-i drept, a 
cochetat şi cu noicismul păltinişean, fiind un activist cu 
defulări platonice. După evenimentele din decembrie '89, 
a devenit un democrat zgomotos, ca orice intelectual orientat. 
După ce a fost o vreme redactor-șef adjunct al revistei “22”, 
a binemeritat o bursă de studii în Occident, de unde s-a 
întors politolog (cum se ieșea, pe vremuri, de la “Ştefan 
Gheorghiu”, dar pe un alt calapod). A publicat şi câteva 
cărți pe teme culturale sau politice: Bibliopolis, Etica lui 
Adam şi, în limba engleză, un volum de încondeiere a 
legionarismului și ortodoxismului românesc (în colaborare 
cu politologul româno-american - de origine evreiască - 
Vladimir Tismăneanu), 











sfârşit. În mod evident, conferențiarul şi-a autocenzurat 
discursul, ocolind-— parte din prudență, parte din inhibiţie 
— afirmaţiile prea categorice. Probabil că precizarea pe 
care a ținut s-o facă din capul locului, anume că nu-l 
interesează istoria legionarismului, ci doar coordonatele 
lui doctrinare, şi că, pe de altă parte, n-are câtuşi de puţin 
în vedere ceea ce dumnealui anumit ““neolegionarismul”, 
a fost o adaptare “din mers” la contextul care s-a creat, 
de vreme ce foți conferențarii anteriori puseseră (uneori 
chiar cu precădere) problema situării în actualitate a 
doctrinelor prezentate. 

În mare, d-l Dan Pavel a încercat să abordeze 
următoarele probleme: 1) dacă legionarismul constituie 
o “doctrină“ sau o “ideologie” (distincție posibilă, dar 
neesențială), 2) dacă legionarismul este sau nu 
omologabil fascismului şi 3) dacă legionarismul are un 
raport necesar cu antisemitismul. În ce priveşte prima 
problemă, dacă se dă termenului de “ideologie” înțelesul 
de “sistem de idei legate de acțiune” (Daniel Bell, Karl 
Friederich), legionarismul constituie o ideologie. Dacă 
se are însă în vedere şi latura lui “mistică“ sau 
“contemplativă“, revendicată de la o veche tradiție 
spirituală (cea creştin-ortodoxă), atunci el poate fi 
considerat o doctrină (“o teodicee seculară”). Prin urmare, 
legionarismul este şi o “ideologie” şi o “doctrină; 
depinde din ce unghi îl priveşti... Cam la fel stau lucrurile 
şi cu raportarea la fascism. Dacă trăsăturile fascismului 
sunt “cultul conducătorului”, “organicismul” şi 
“iraționalismul deliberat” (concept la modă în politologia 
contemporană), atunci legionarismul apare ca o formă 
de fascism. Având însă în vedere puternica lui dimensiune 
creştină (mai ales cultul morții şi al sacrificiului), care 
nu se regăseşte în fascismele propriu-zise, atunci 
legionarismul nu poate fi circumscris acestora... 

Un accent scontat s-a pus pe aşa-numitul 
“antisemitism” legionar. După părerea conferenţiarului, 
antisemitismul legionar ar fi fost nu doar unul 
conjunctural, ci expresie a unui rasism doctrinar, provenit 
dintr-un soi de psihoză. mesianică, în virtutea căreia 
poporul român ar fi fost un “popor ales”, ceea ce, din 
punct de vedere teologic, constituie o erezie, ba chiar o 
reîntoarcere la stadiul veterotestamentar. Altfel spus, 
rasismul sionist nu mai are loc pe lume de rasismul 
dâmboviţean! “Eroarea logică şi morală” cea mai gravă 
a legionarismului ar fi fost confuzia între comunism şi 
iudaism: legionarii au intuit just pericolul comunist, dar 
l-au asimilat abrupt'“problemei jidoveşti”, un rol deosebit 
revenind, în această privință, lui Ion I. Moţa, cutraducerea 
românească din 1923 a Protocoalelor Înțelepților 
Sionului, scriere despre care “se ştie că reprezintă un 
fals” (de unde “se ştie”, conferențiarul nu ne-a mai 
destăinuit, aceasta făcând parte, ca şi Holocaustul, dintre 
dogmele unei anumite “politologii” contemporane). 
Originile iudaice ale comunismului, preponderența 
evreilorîn toate revoluțiile comuniste europene, structura 
evreiască notorie aatâtor guverne roşii— toate acestea nu 
par să tulbure bunul simţ al distinsului nostru politolog. 
Totul e obsesie legionară! “Iudaismul” nici usturoi n-a 
mâncat, nici gura nu-i miroase... 

La un moment dat, când lumea aştepta dacă nu 
o dezvoltare a problemei, măcar nişte concluzii mai 
limpezi asupra celor expuse, conferenţiarul s-a oprit 
cam brusc și a declarat că, în ce-l priveşte, cam atât a avut 
de spus... A urmat la cuvânt d-l George Voicu, 
“comentatorul”, care a găsit că expunerea “şi-a atins 
scopul”, considerând că d-l Dan Pavel a respectat şi cele 
două principii care trebuie să patroneze orice prezentare 
a unei doctrine politice: să se facă sine ira et studio şi de 
pe poziții criticiste (neexistând — ceea ce nu contestă 


legionarismul să se încadreze în nişte 
tipare ale politologiei occidentale 
(observaţie, altminteri, cât se 
poate de pertinentă, dar şi 
de vicleană în raport cu 
sala). 

S-a trecut la etapa 
întrebărilor şi răspun- 
surilor, care a fost destul 
de haotică, atât din 

pricina proastei organi- 
zări, cât şi a radicalizării celor 
două tabere. Momentul cheie a 
fost intervenţia d-lui Şerban Suru, care i-a 

lăsat fără replică pe organizatori. Sunt de reținut cel 
puțin două observaţii foarte pertinenţe, care nu au 
nevoie de comentarii. Prima: în cadrul ciclului de 
conferinţe organizat de Societatea Academică, despre 
liberalisma vorbitun liberal (d-l Al. Paleologu), despre 
minorități — un minoritar (d-l Marko Bela), despre 
monahism -— un monarhist (d-l Andrei Pippidi), despre 
ecologism — un ecologist (d-l Marcian Bleahu), despre 
ortodoxismul politic (separat cu grijă de legionarism) 
— un teolog ortodox (d-l Teodor Baconsky); numai 
despre legionarism a fost chemat să vorbească un 
adversar notoriu al acestuia! De ce tuturor li se oferă 
ocazia să vorbească despre propria doctrină, numai 
legionarilor nu?! A doua observaţie: anunțând 
conferința în cotidianul “România liberă“, organizatorii 
au promis că se va răspunde la următoarele întrebări: 1) 
Cum s-a destrămat mitul [?!] Mişcării Legionare?; 2) 
De ceo întreagă generație de mari intelectuali interbelici 
“a trădat” calea democraţiei?; 3) Naționalismul, 
xenofobia şi totalitarismul îşi mai pot afla adepți în 
România de azi? Or, nici una dintre aceste probleme 
n-a fost nici măcar atinsă de vorbitori! (Aici d-l Dan 
Pavel a avut dezgustătoarea stângăcie de a-şi declina 
orice răspundere, aruncând totul în spatele 
organizatorilor, reprezentați la fața locului de numita 
“moderatoare”, asistată, cu oarecare discreţie, de un 
anume domn Antoniu Opriţă, care a catadicsit, în cele 
din urmă, să rostească o evazivă formulă de mea 
culpa). 

Spre final, o intervenție care se cade menționată 
a avut, din sală, o doamnă octogenară (al cărei nume 
regret că nu l-am aflat), ce a declarat că nu a fost 
legionară, dar a cunoscut mulți legionari, pe care şi-i 
aminteşte ca pe nişte oameni de mare caracter; că nu se 
pricepe la “doctrine politice”, dar că i se pare că nu de 
“doctrine politice” duce lipsă România de astăzi, ci de 
oameni de caracter; dacă Mişcarea Legionară, dincolo 
de anumite neîmpliniri sau devieri ale ei, a reuşit să fie 
cândva o astfel de “şcoală de caractere”, atunci ea 
rămâne legitimă şi actuală... 

Cum se făcuse ora 20 şi sala trebuia evacuată, 
organizatori şi conferenţiari au răsuflat uşurați. D-l 
parlamentar George Pruteanu (“Doar o vorbă săț-i mai 
spun!”) s-a apropiat de d-l Dan Pavel şi l-a încredințat 
căaținuto conferință “ca soarele sfânt de pe cer” (cine 
are umor — nu-i aşa? —, nu şi-l pierde niciodată!). A 
doua zi, dezinhibat, d-l Dan Pavel s-a dus să se vaite la 
Radio Total că legionarii i-au sabotat discursul 
academic... lar apriga “moderatoare” i-a telefonat 
“şefului de cuib”, rugându-l să-i împrumute pentru 
două zile caseta video cu întreaga tărăşenie, ca să se 
convingă, pasămite, că a fost adevărat... 

De data viitoare se va intra în normal, 
conferințele vor fi perfect academice, atmosfera va 
redeveni respirabilă, publicul nu se va înghesui, nici o 
patimă nu se va mai face simțită, totul va fi sub control, 
teoriile vor fi rotunde, toată lumea va rămâne liniștită 
şi mulțumită de sine, cum se cuvine unor oameni 
emancipaţi şi lustruiți *evropeneşte, sub cerul fără 
“sfinți” şi “arhangheli” al Societăţii Deschise. Cât 
despre legionari, d-l Pruteanu, ca unul care a fost de 
față, poate se va gândi să propună ceva măsuri 
parlamentare, casănu se mai tulbure liniştea oamenilor 
deştepţi şi cumsecade cu braşoave răsuflate despre 
“Dumnezeu” şi despre “Neam”... 


Adolt VASILESCU 


P.S, 
Vajnicul politolog mondialist este cel la care se referea cu 
precădere şi pamiletul "Fiziologia trepăduşului”, apărut mai 


nimeni — doctrină politică perfectă); un singur lucru i-ar demult în "Puncte Cardinale” (anul II, nr. 5/17, mai 1992, 


reproşa, colegial, conferenţiarului: încercarea de a forța 


p. 15). 





dr, 








-* 


PAG. 4 NR. 5/77 Mai '97 


DE pape aa A 
„ŞI REGASIREA TRADIȚIEI METAFIZICE ROMÂNEŞTI 





Lumea ca reprezentare a celuilalt*, 

ultima lucrare publicată de profesorul de 
filosofie de la Universitatea ieşeană, e un 
“înşir'te mărgărite” al aceluiaşi nucleu 
tematic originar, ale cărui reflexe transpar 
şi în alte meditații, chiar dacă el s-a rotunjit 
nu sub lumina pală a lunii, ci în umbra 
nepăsării noastre, întreţinută de o presă 
culturală atentă mai degrabă la mişcările 
în câmp civic-politicale favoriţilor ei, decât 
la cei ce au îmbogăţit cu adevărat domeniul 
căruia i s-au dăruit. Deci, ca în cazul 
oricărei scrieri izvorâte dintr-o cugetare 
prganică, în cuprinsul celei la care ne 
referim confluează idei şi preocupări 
anterioare, unele concretizate în studii 
autonome. Astfel, ipostazele raţiunii 
negative trimit la teologia mistică a lui 
Dionisie pseudo-Areopagitul, care prin via 
negativa caută a se ridica înspre acea 
transcendenţă intuită ca alteritate 
absolută. Dedublat sau nu (iată o abisală 
taină a teodiceei creştine, ca şi a oricărui 
mit cosmogonic), acest “radical altceva” 
sau celălaltul nostru, odată cu creaţia 
întemeiază timpul şi se furişează cu el în 
lume, aceasta devenindu-i chip vizibil, 
reprezentare. 

Găsim ideea din urmă încă din 
primele pagini, sub ipoteza că actualul 
sfârşit de epocă, pe pragul regresiunii în 
haos, ar putea fi un “prolog al reîntâlnirii 
cu sacrul”, Dumnezeu urmând a fi 
perceput nu atât prin ceea ce îl confirmă, 
cât prin ceea ce îl contrazice. "Cel care se 
află dincolo de bine şi de rău coboară 
absenţa sa sub chipul ce/uilal/F (80) Iar 
pentru a-l ghici în diversitatea şi alteritatea 
lumii, ba chiar în alterarea ei, s-ar cere un 
alt tip de antene, cu care spaţiulrăsăritean 
pare mai înzestrat. Dacă examinăm mitul 
românesc fundamental, cu variante în tot 
sud-estul european, vedem cum deja dela 
primul gest al creaţiei, scufundarea 
cosmogonică a Nefratelui, “Căderea e un 
dat allumii, ea fiind însăşi intrarea în timp 
pe care o semnifică mişcarea serpentinată 
a celuilalt”, imitând “gestul luciferic al 
luminii care cade” (71). Acest scenariu 
contaminat de dualism este totuşi 
armonizabil cu facerea testamentară, căci 
Fratele şi Nefratele nu se află într-un raport 
de excluziune, ci de complementaritate. 
De aici, înclinația către ometafizică aparent 
binară în acest spaţiu, în care - avertizează 
autorul - nu trebuie să vedem un blestem 
sau o binefacere, “ci pur şi simplu ceva de 
ordinul a ceea ce ne este dat” (79), Ştim de 
la Sf, loan Damaschin că sunt lucruri ce 
nu stau în puterea omului, ci survin prin 
Dumnezeu, necesitate, destin, natură sau 
întâmplare, lar în modul absolut singular 
de raportare a unei seminţii la 
transcendenţă, s-ar cere înţeles însuşi 
destinul ei (cf, 129), cea mal măruntă 
edificare nefiind posibilă decât plecând de 
la ceea ce este dat fiecăruia, Or, cele trei 
indicii ale alterităţii prime a Nefratelui 
(voinţa de a stpâni singur lumea creată; 





* Institutul European, laşi, 1994, Alte scrieri: /postaze 
ale rațiunii negative (distinsă de Academie, în 1991, 
cu premiul “Vasile Conta”), Întâmplare şi destin, 
Timp şi alteritate, superbe studii la scrieri areopagitice 


ş.a. 


PUNCTE CARDINALE 





Ştefan ORTH, Capelă 


fraternitatea, dacă nu consangvinitatea 
dintre cei doi; singurătatea stranie pe care 
ei o resmt) înfăţişează Unicul într-un mod 
mai puţin obişnuit, "numit într-un tratat de 
ontologie drept Unul ce diferă întru sine” 
(110). E “paradoxul absolut al bi-unităţii 
prime, al coprezenţei celor care, singuri şi 
împreună, urmează a scoate lumea din non- 
existenţă” (idem). se. 

De la bun început subliniase faptul 
că fiinţa absolută nu poate fi separată de 
negativitatea ei fără riscul de a otransforma 
“în ceva lipsit de orice urmă de viaţă - viaţă 
divină sau procesiune vie a fiinţei”(13). 
Dimpotrivă, această cuprindere totală a 
negativităţii în sânul divin îi dă tăria şi 
subzistenţa absolută şi infinită, nesfârşirea 


şi eternitatea, atotputernicia sieşi sursă. 


Chipul proteic şi multiform al lumii l-am 
putea înţelege atunci ca reflex sensibil al 
negativităţii divine, doar că ceeace în planul 
transcendent tinde întru unicitatea Fiinţei, 
aici se despleteşte într-o pluritate de 
înfăţişări, în care bănuim arhetipul diabolic 
al Nefratelui. 

lată de ce cartea propune şi o definire 
a răului mai apropiată receptării concrete 
de aici, fiindcă omului care îl percepe 
oarecum inerent stihiilor "nu i se poate 
spune că răul este o lipsă, căci el îi suferă 
densitatea neobişnuită şi dilatarea 
permanentă...” (80). "Negându-i substanţa 
prin veghe canonică, ea se răzbună în acele 
forme simbolice care nu mai pot fi 
supravegheate” (79), liind posibil ca 
liturghiile negre proliferate în amurgul 
Evului Mediu, celebrând o lume pe dos, să 
constituie reacţia la expurgarea totală a ceea 
ce contrazice doctrina (cl. 33), 

În mod similar, atitudinea 
înverşunată a occidentalului faţă de [iinţa 
demonică, de negativitate în genere, esteun 
mod de apărare specilic celui ce tinde să 
centreze lotul în ego-ul propriu, în propria 
voinţă de stăpânire şi posesiune. La omul 
modern, ea la lorma legii eterne, a judecății 
deja stabilite şi valabile pentru toate 
seminţiile (c7. 154), deci exorcismul se 
întinde şi asupra domeniului logic, cu 


Aa 


pretenţia de a închide totul în concepte 
pozitive. Gândirea conceptuală şi cea 
ideologică devin suspect de asemănătoare, 
ambelor fiindu-le proprie o “voinţă de 
sistem”, voinţă a totalităţii, istoria însăşi 
fiind înţeleeasă ca voinţă, dar nu a oricui, 
ci a “celor care au puterea să uzurpe zeului 
creaţia lumii...” (29). lar obsesia eliberării 
istoriei de rău denotă “o cumplită ficţiune 
a gândirii moderne şi dezolantă utopie 
printre utopiile iluminării şi egalităţii 
universale”. Pentru "noul imperiu al 
raţiunii şi al justiţiei istorice [...] ce/ă/alt 
apare acuma ca fiind tocmai omul 
tradiţional” (175, 176). Gândirea lui e 
supusă continuu criticismului excesiv de 
acei ce azi numesc grațios "deconstrucţie” 
operaţia până mai ieri indicată mai frust 
prin  “demistificare”, cuvânt însă 
compromis de atâta abuz freudo-marxist. 

Prelungită prin stăpânire politică, 
o astfel de ideologie introduce “lumea pe 
dos” (versiunile ei mitice, conceptuale şi 
canonice sunt inventariate în prima parte 


acărţii), care instalează totodată adevărate, 


inversiuni de istorie. Funcționarea 
timpului ca evoluţie ce-şi împlineşte firesc 
cercul este blocată “prin chiar acele sensuri 
generale care i se impun dinafară” şi 
înlocuită cu cealaltă față a lui, risipirea, 
astiel că acele comunităţi-ee-l suportă "nu 
mai sfârşesc prin a tot, reîncepe şi a tot 
reface istoria lor...” (36, 37). 

“Paranoia excluziunii celuilalt” 
merge până la “suspendarea cu tâmpă 
inconştienţă a unui puls firesc al vieţii”, de 
aceea reacţia acelor societăţi va fi 
“ancestrală şi organică”, fapta pregătită 
timpului fiind “întârziată într-o aşteptare 
obscură şi temută” (179). Acum se poate 
ivi omul atins de acel duh al alterităţii, 
favorizat de “geniul locului”, lesne de 
confundat cu răul însuşi. Căci “malefică şi 
primejdioasă apare acea alteritate care 
atinge zona sacrului”, în vechea ambi- 
valență a cuvântului, de sfânt şi blestemat 
totodată (v. 196 sd.). Iar omul poate avea 
acces la acest tip de sacru când, lucrând 
mai presus sau altfel decât ea, este osândit 
de puterea temporală, ca şi atunci când se 
devotează (consâcră) unei idei ce priveşte 
viaţa întregii comunităţi. Astfel, “răul de 
care se face «inovatb... reprezintă tocmai 
distanţa sa faţă de toţi ceilalţi, singula- 
ritatea pe care o ascunde în timp şi în veac” 
(202, 203). Întâlnindu-se într-o “mistică a 
revoltei” cu idealismul popular, îl poate 
antrena într-o operă de purificare şi mari 
reforme spirituale. Dimpotrivă, absenţa 
idealului face să-şi asume singur traver- 
sarea pustiului istoriei, resimţind “dumne- 
zeiasca lrumuseţe a jertiei, a iubirii şi a 
morţii”, Însă alteori, participândla puterea 
anonimă a masei, se întâmplă să cadă în 
Ispita inautenticităţii, în luga de propria 
persoană şi de asumarea păcatului. lar 
când se loveşte de "pragmatismul deşănţat 
al zilei”, demonia celui excentric se 
preschimbă în "nepăsare tristă” (cf. 181). 
Acum €l vede cum dominaţia din exterior 
generează înăuntru xenocraţia, care 
lacilitează amestecul binelui şi răului, 
lormele carnavaleşti de viaţă, bâlciul, 


Florea TIBERIAN 
(continuare în pag. 6) 








| 
i 
| 
| 

| 





n a 








PRO-LOGOS 


Tv8L OEOXVTĂV 


La ce să umpli 
lumea de cutremur, 
să muţi stihii 
şi să-mblinzeşti jivine, 
cînd pogoriînd în Hadesul himeric, 
cu lira-n băj, 
rid cerberii de tine?! 
Voind Iubirea, 
ce-ai cătat Femeie?! 
Voind Femeia, 
ce-ai cătat strigoi 
şi, spre ruşinea viței tale trace, 
ai dat buluc în țeapă dinapoi?! 
Cind ştiu că tagma mea din tine pleacă, 
simt c-am murit demult, 
pe limba greacă... 


ZIUA ÎNTÎI 


Amicus Plato, sed... 


Poetul dat afară din Cetate 
stătea pe-un dîmb 
şi se hlizea la stele... 


“La ce-mi fu dat să-mi cînte muza, Zeus?” — 


se întreba, 

intrat în altă piele. 

lar Dumnezeu 

(nu se-ntrupase încă) 

l-a mîngiiat cu-n vînt de primăvară 
şi-n loc de alt răspuns 

lăsă să-i pice 

în cerul gurii 

mălăiața pară. 


ZIUA A DOUA 


Naso magister erat... 


Poetul se urcase pe un soclu, 
cu ochii-nchişi, 

şi se credea statuie... 
“Mi-am dobândit o faimă — 
zise dinsul — 

de n-o să poată 

vremea s-o răpuie!”. 

Dar a venit, 

ca-n Scythia, 

înghețul, 

pe nesimţite, pironindu-l bine: 
O zi, un veac, un ev... 

“O, nu-i de glumă!” — 

îşi zise el, 

văzînd că gluma ține... 

În jurul lui se adunau bărboșii 
în piei de oaie 

şi rideau geteşte; 

“Priviţi ce nas!” — 

ziceau. 

Şi-o luau la goană, 

văzindu-l cum 

tot crește, creşte, creşte.., 


"De atunci, pare-se, barbarii obişnuiesc să zică: “a-i creşte nasul 
cuiva”, “a-și ține nasul (pe) sus”, “arşi vedea (sau nu) lungul 
nasului”, “a avea nas”, “a da cu nasul”, “a-şi băga nasul (unde nu- 
| fierbe oala)”, “aşi lua nasul la purtare”, “a strâmba din nas”, “a fi 
(sau nu) de nasul cuiva”, “a fi nasol” și alte asemenea nâs-cociri,,. 


PUNCTE CARDINALE 


y AM ERG EERGITII DE POSTMMODERNISNI. „..... 


“N | ZIUA A TREIA 


E del poeta il fin la meraviglia... 


Poetul se-ntreba ce să mai facă... 
“O să-i uimesc 

e-o să le riîd de milă!”. 

Şi astfel totul deveni o joacă 
de măscărici 

cu aer de sibilă... 

Gîndea la Venus, 

se credea Adonis, 

dodit domol de-o dulce dislalie 
(şi Necuvîntul s-a născut, 
săracul, 

pe nesimţite, 

dintr-o fandacsie). 

La dalba Venus meşterea 

cînd, iată, 

bătăi în uşă auzi. 

Deschise... 

şi ce să vezi?! 

In prag — femeia neagră, 

care-l pocni la mir şi-apoi îi zise: 
“Kalumba mu! “.. 

Dar el încremenise, 

cu muza moale, 

între Da şi Nu... 


a. 


ZIUA A PATRA 


Eram puternic împărat... 


Poetul umbla creanga 

prin Strehaia 

(oraşu-i mic 

şi te şi fură d-aia...). 

“Ştii cine-s eu?” — 

se adresă, blajin, 

spre primul trecător ieşit în cale. 
“To-s din Caracal, 

mulțumesc matale!” — 

îi zise omul şi-l privi senin. 
Apoi se adresă şi către-o damă 
în malacov, 

ce-l sictiri din prima 

(beţie rară-n armonii de mov)... 
“Habar n-au ăştia, 

că-i oraşu' mic!” — 

gîndi poetul şi, 

purtat de-un vis, 

şi-a răsucit mustățile mai chic, 
plecînd să-ntrebe lumea 

la Paris... 


ZIUA A CINCEA 


M-afîrn de tine, Poezie! 


Poetul tînăr 

se ținea de poala 
măicuţei lui, 

pe cînd mergea la piață. 


“Ce prunc nasol şi ce frumoasă mamă!” — 


a zis lăptarul 

într-o dimineață. 

Și mai încolo, borşăreasa acră: 
“Cum de-a ieşit, din şleampătă ce este, 
aşa odor, 

ca fătul din poveste?!”... 

Dar Ingerul, 

din colțul lui de pază, 
strimbind din nas, 

aşa-şi zicea în sine: 

“Că hizi mai sunt 

şi muma, şi feciorul! 

Mai bine, Doamne, 

mă întorc la Tine!”, 


Mai '97 NR. 5/77 PAG. 5 


i ode id 


ZIUA A ŞASEA 


P.S, 


Tăcerea mi-este duhul... 


Poetu-i mut, 

e lebădă, 

e stană... 

Şi totuşi, zic duşmanii, 

a vorbit! 

(A şi lăsat cu gura lui, în spaţiu, 
o rană 

care nu s-a lecuit). 

L-am întîlnit alaltăieri pe-un raft, 
pleoştit de tot 

şi vînăt de durere... 

Şi eu, de colo, 

tot cu vechiul of: 

“De ce tăcere — zic — 

şi iar tăcere?”. 

“C-am vrut să fiu 

şi-o țir” de filosof...” — 
răspunse el, 

pitindu-se-n unghere... 

Simțţii atunci cum mă răzbeşte mila 
şi, cu un gest de pură duioşie, 
l-am dezmierdat, 

ciupindu-i tandru fila, 

şi l-am iubit, 

o clipă, pe vecie... 


ZIUA A ŞAPTEA 


Time is money 


ponenneannennnnneoonaneeteeaseenreasteae 


EPI-LOGOS 


'Ev Gpxi 7v 0 A0Yog 


Poet e fără de al doilea 
Unul. 

Mărire Lui 

în vecii slavei mute! 

Eu ştiu că stind de veghe 
ne iubeşte 

şi că, iubind, 

ar vrea să ne strămute... 
De spaimă lutul 

mi-l chircesc, melceşte, 
că s-ar putea să nu-L tînjesc vreodată 
şi orb mărog 

Luminii care creşte 

din noaptea Lui — 

fiesc văz-duh de Tată... 


Pentru a nu se putea spune că am cedat vreunei mode, am 
recurs la utilizarea pre-postmodernistă a semnelor de 
punctuație, pe de o parte, şi la ortografia post-pre- 
postmodernistă, pe de altă parte, astfel că, din punct de 
vedere grafic, arezultatuntextpre-post-pre-postmodernist 
(ceea ce nu va fi scăpat, de bună seamă, exigenţilor mei 
cititori). În felul acesta, am evitat să rămîn postmodernist 
pur și simplu, dar şi să devin u/tra-postmodernist, anti- 
postmodernistsau- Doamne fereşte! -semni-postmodernist, 
propunând o posibilă cale (deocamdată strict grafică) spre 
un meta-postmodernism trans-sintetizator. Era o datorie a 
generaţiei noastre. Scripsi et salvavi animam meam. 





* 


f 









PAG. 6 NR. 5/77 Mai '97 





pere pa 


Nu cred că ardoarea noastră pentru integrarea în structurile euro- 
atlantice trebuie să descurajeze pritocirile endemice, interogațiile asupra modului 
de ființare românesc, cu toată recuzita de atribute şi defecte şi cu tot tangajul 
evoluției noastre istorice. Devenirea globală, sincronică şi imitativă nu va şterge 
deosebirile dintre naţii de vreme ce până şi la judecata din urmă omenirea se va 
prezenta pe “neamuri şi seminţii”. Neavând de ales, va trebui să ne purtăm 
substanța etnică din care descindem, chiar şi după ce ne vom impregna de 
universalitate şi ne vom putea statornici pe oricare dintre meridianele lumii 

Cred că apartenenţa la un neam şi frontierele din suflet se suprimă mult 
mai anevoios decât granițele dintre state. Nu există universalizare completă, 
nivelatoare, fără un rest holistic, iar acest rest prelungeşte în timp şi în istorie 
distincțiile, mai exact, calităţile şi beteşugurile metafizice ale neamului pe care îl 
reprezintă. Bune saurele, aceste atribute sunt ale noastre şi n-are sens să le eludăm 
sau să le absolutizăm după capricii conjuncturale ori după idiosincrazii de 
moment, deşi sunt convins că, oricum S-ar ipostazia, ele se impregnează de 
culoarea şi impurităţile istoriei. Distincţiile unui neam nu sunt nici serafice, nici 
demonice, câtă vreme istoria nu le angajează într-o mişcare de purificare sau de 
malignizare. În istoria oricărui popor există epoci mirifice, înălțătoare, dar există 
şi perioade cătrănite, apocaliptice, şi nu trebuie să ne surprindă că omul şi 
manifestările lui se mulează pe evenimente şi se infuzează cu toată menajeria 
existării. Să nu uităm că acelaşi neam “flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor în 
sfințenie şi agramat în grandoare ”, acelaşi “popor cu substanţă tarată”, “urgisit 
nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa”, cum se exprima un H. R. Patapievici, 
aceeași “'eloatocraţie ” resentimentară şi insensibilă la valoare a făcut unirea sub 
Cuza şi pe cea din 1918 şi a dat semne de indiscutabilă sinergie în major şi în înalt 
pe diferite trepte istorice. Cum să-i înţelegi momentele de deteriorare morală din 
timpul comunismului, opțiunea manifestă şi majoritară de după '89 pentru un mod 
de viaţă troglodit şi anticultural, pentru menţinerea infecţiei comuniste chiar şi 
după ce apăruse antidotul acesteia? 

Adesea se spune că un popor valorează cât reperele care îi marchează 

ființa şi îi cadastrează devenirea. Oricât de episodice ar fi momentele lui de 
rătăcire, de opțiune vicioasă şi de bulversare a istoriei fireşti, acestea îl vor 
culpabiliza neindoios şi îi vor fixa prețul şi scadențele de plată O Germanie fără 
Hitler ar fi arătat cu totul altfel azi, şi la fel România, dacă în anii de după '39 
poporul român l-ar fi preferat pe Coposu în locul lui Iliescu. Încă e greu să evaluăm 
efectul celor sapte ani de întârziere a reformării, în care spiritul public a fost ispitit 
de manifestări gregare, anchilozante, vulgare, de răbufhirile majorității ingrate, 
cea care, prin muţenia ei, nu incomodase pe nimeni până atunci. Cum s-a văzut, la 
noi, “'gloatocrația”" a intrat în scena publică prin porţile mari, rămase deschise de 
pe vremea celuilalt, dar cu tupeu de stăpână pe spiritul public şi cu consimțământul 
câtorva potlogari, râvnitori de graţie majoritară. 

Nu invoc aici tablourile apocaliptice de atunci. Sigur este că ele au dat 
primele semne de societate stricată, manipulabilă şi uşor confiscabilă de măscărici, 
de flecari şi de fripturişti. Orice paiaţă care putea bălbăi trei fraze propagandistice 
mai pudrate putea intra în calculul electoral. În lipsa unui organ pentru înțelegerea 
valorii nepervertite, mediocritatea complicita spornic şi agresiv la respectarea 
grilei alese de ea, pentru a nu se opera cu mai multe măsurători. 

Revenim însă cu întrebarea; nu acelaşi neam, cu aplecare spre minor a dat 
de atâtea ori în istorie semne de perfectă înţelegere a imperativelor, găsindu-şi 
reprezentanţii potriviți şi angajându-se pe direcția celei mai bune alegeri? De ce 
acelaşi neam în momente diferite se comportă diferit şi devine de ne-recunoscut? 
Este ființaromânească iremediabil rea sau numai predispusă la ticăloşie vremelnică? 
Altfel spus, perioadele de obturare istorică se justifică oare ca defecte genetice 
înstructurate în fenomenul originar românesc, sau sunt numai rătăciri episodice şi 
conjuncturale? Mi se pare suspect că la fiecare moment de impas istoric se 
apelează la acelaşi inventar de metehne pus în circulaţie de Cantemir şi continuat 
de Drăghicescu, Cioran şi Patapievici, ca la un fond de cutume irefutabile, când, 
de fapt, nu sunt decăt alunecări vremelnice din normalitatea devenirii, alunecări 
generale nu atăt de “firea ticăloasă a românului", căt de infamia unor trepăduşi 
găunoşi, deveniți peste noapte lideri de partide sforăitoare, doctrinari şi directori 
de spirit public. Pe fondul unei mediocrităţi generale şi al unei confuzii special 
întreținute, orice măscărici poate căpăta credibilitate vremelnică, orice program 
alcătuit din lozinci şi fraze gonflate poate fi considerat salvator, orice invectivă 

perfidă drept stare de vigilenţă la binele țării. Am putea spune că românii adoptă 
calea cea înțeleaptă numai după ce verifică toate fețele răului şi toate alternativele 
nefaste, De aceea şi hotărârile lor par, şi chiar sunt, mai elaborate, mai sigure şi 

mai slatornice. ş 
Hasdeu spunea despre poporul român că are chipul şi înfăţişarea 
conducătorilor săi; daţi-i conducători întelepți şi va fi înțelept, daţi-i comandanţi 
vileji şi va fi viteaz, daţi-i căpetenii cinstite şi va fi cinstit! Poate e un mod ideal de 
a privi lucrurile, dar care dintre exerciţiile existării nu reclamă şi prelungiri 
într-un referenţial ideal, tocmai pentru înzdrăvenirea fiinţării? Mal gustoasă decă! 
portocala din care-am muşcat este cea pe care urmează s-o alegem. 
| lonel NECULA 


PUNCTE CARDINALE 


ial Da ANAL i Dau 


ŞTEFAN AFLOROAEI 
ŞI REGĂSIREA TRADIŢIEI 
METAFIZICE ROMÂNEŞTI 


(urmare din pag. 4) 
bazarul faptelor şi cuvintelor, provizoratul. Farsa se substituie 
istoriei reale, legile *... sunt prezente în exces, uzajul lor ajunge 
babilonic... Nimeni nu mai stăpâneşte nimic, deşi puterea estela 
lucru şi se face eficientă prin chiar această dezordine ce sminteşte 
individul” (42). Ea convine de minune “învățătorului întru salvare 
naţională”, celui ce, străin de comunitate, eapt de orice joc politic 
pe seama ei (47). + 

Situarea noastră la răscrucea unei istorii care a făcut ca 
totul aici să se edifice între timp (cetăţi, temple, rânduieli, 
dezlegarea semnelor) trebuie judecată "fără nostalgii efeminate 
şi Jamento-uri existenţiale”. De altfel, în pofida agresiunilor 
ideologice suferite, o societate ce încă se consideră ca atare e 
datoare să-şi reexamineze mereu condiţia, sarcină ce pare 
adormită astăzi la noi. Suntem astfel în primejdia “căderii 
dincoace de vină”, a neglijării responsabilităţilor, ceea ce, foarte 
grav, poate afecta chipul divinității în noi. Am văzut că omul de 
aici, acceptând demonicul ca oarecum constitutivcreaţiei (“păcat 
al firii”), “nu mai vede atât adâncimea răului din sine, cât faptul 
că a ajuns lipsit de energie harică” (51). “Deşi încercate continuu, 
comunităţile situate în intermundium par adesea lipsite de o 
conştiinţă nefericită. Află mai întotdeauna suficientă frivolitate 
[...] cu care să-şi acopere inversiunile timpului, lumea pe dos pe 
care o trăiesc. Dar mai pot [i ele văzute atunci ca suportând vreo 
teroare a istoriei?”, se întreabă dureros autorul. El acordă totuşi 
o şansă retrezirii conştiinţei, scriind că ea "nu avea cum să 
dispară, întrucât există ceva de care esenţial se leagă şi care nu 
sfârşeşte oricum, anume punerea la încercare a vieţii înseşi” 
(52). 
































În acelaşi timp însă, la o comunitate pentru care 
suportarea formelor hibride a ajuns stare firească, devine posibilă 
“lectura eretică a paradigmelor sacre”. Povestea Maicii Domnului 
căutându-şi fiul, pare să sereferelaun drum inițiatic, restaurator, 
al cărui capăt este de negăsit, "plânsul ei [mărturisind] 
neîntâlnirea timpului ce vine, pierderea fiului”. Înlocuind, în 
gândirea populară, Pământul - Mumă, “care parcurge în sens 
invers existenţa pentru aoputeareînnoi”, ea nu-şi poate îndeplini 
misiunea, ce se amână la nesfârşit, căci “Fiul căutat este tocmai 
cel ucis..." (38). 

E locul să remarcăm că autorul practică arta interpretării 
cu aceeaşi virtuozitate ca şi Eliade, numai că postura de filosofii 
permite să dezvăluie mai mult şi mai curajos decât putea să o 
facă savantul român în calitate de istoric al religiilor. Atras ca şi 
el de categoriile sacrului, de manifestările religioase, chiar în 
aspectul lor ezoteric (îi citează fără complexe pe Guenon şi 
Lovinescu), folosind ontologii arhaice, culegeri de folclor, texte 
iraniene şi sanscrite, îşi însuşeşte toate aceste experienţe, scoțând 
disciplina filosofică din formalismul (şi impasul) ei academic 
(deşi nu este deloc neglijat aportul figurilor ei reprezentative), 
redând-o contextului ei tradiţional, mai larg şi deschis celor 
Ea Sunt preţuite mistica Areopagitului ca şi a lui Bohme, de 
pildă. 

Aceşti "fermenţi” ce însufleţesc o viziune prolund unitară, 
dar nuanţată, abia pot da seama de fecunditatea analizelor şi 
multitudinea sugestiilor oferite în cuprinsul cărţii de cel care nu 
întâmplător e perceput de studenţi ca “profesor total”. 

D-l Ştefan Afloroaei este şi mânuitorul unui limbaj foarte 
frumos, în care cuvintele alese au o catifelare specifică, lăsând în 
penumbră câmpuri de înţelesuri grave, cu adresări la persoana 
a doua, ca în vechile epistole dintre înţelepţi. Cugetând el însuşi 
in categorii aproape paremiologice (“omul roşu”, “omul atlant”, 
Istru, “unitate trină”), din firele de tort ale cosmogoniei populare 
româneşti ţese o speculație metafizică de mare fineţe şi rigoare 


hermeneutică, profitabilă învăţătură pentru mai buna cunoaştere 
a sinei noastre, 


Nu numai filonul 






































popular e recuperat, dar şi tot cea dat 
mai bun cultura românească modernă, incluzând încercările şi 


implinirile exilului, scrierile puse la index, nefiind uitate 
convorbirile duhovniceşti cu figuride seamă ale ortodoxiei noastre 
şi nici măcar discuţiile şoptite între zidurile închisorilor 
comuniste, precum aceea dintre N. Steinhardt şi Sergiu 


Al-George, al căror mesaj ar putea contribui la elucidarea 
misterelor Cosmosului şi ale Flinţei, 

















(IP. 









Textul de mai jos 
reproduce întocmai 
documentele A/C.6/1..869 
al Adunării Generale și A/ 
C. 6/1.869 al Consiliului de 
Securitate din 15 
noiembrie 1972, 
documente publicate de 
Naţiunile Unite. 

Din păcate, 

conținutul lor a rămas 
literă moartă, mai marii 
lumii de atunci, ca și cei de 
astăzi, ocolind cu grijă 
terorismul sionist în 
acțiunile lor de 
condamnare și reprimare a 
terorismului internațional. 


EMMANUEL RATIER 
presente 


LES GUERRIERS 
D'ISRAEL 








Enqudte sur les muilices sionistes 






FACTA 


NAȚIUNILE UNITE 


Sesiunea 27 COMISIA 6 


DESPRE TERORISM 


MĂSURI URMĂRIND PREVENIREA TERORISMULUI INTERNAŢIONAL, 
CARE PUNE ÎN PERICOL SAU DISTRUGE VIEŢI OMENEŞTI NEVINOVATE 
SAU COMPROMITE LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ŞI STUDIU ASUPRA 

CAUZELOR COMPLEMENTARE ALE FORMELOR DE TERORISM ŞI 
ACTELOR DE VIOLENȚĂ CARE ÎŞI AU ORIGINEA ÎN MIZERIE, DECEPŢII, 
ATACURI ŞI DISPERARE, ŞI CARE ÎMPING ANUMITE PERSOANE SĂ 
SACRIFICE VIEŢI OMENEŞTI, INCLUSIV PROPRIA LOR VIAŢĂ, ÎN 
ÎNCERCAREA DE A DETERMINA SCHIMBĂRI RADICALE. 


ORGANIZAȚIILE TERORISTE SIONISTE 
IN PALESTINA 


STRUCTURA ȘI IDEOLOGIA LOR 


În aprilie 1937, un colonist evreu din Palestina, cu numele de Vladimir 
Jabotinsky, a declarat că evreii nu vor reuşi niciodată să creeze un stat în Palestina “dacă 
nu vor fi gata să lupte efectiv pentru el” !. 

Jabotinski arătase deja ce ar însemna aceasta, întemeind în Palestina o organizație 
paramilitară, pe care a intitulat-o “organizația militară națională” (în ebraică Jrgun Zvai 
Leumi, IZL sau Ejel. 

Această organizație se va dezvolta, devenind ulterior una din cele trei grupări 
teroriste de pe urma cărora vor aveade suferit arabii palestinieni. 1ZL sau Irgun şi-a câştigat 
repede reputația de organizație teroristă. Ceea ce a vrut Jabotinsky să spună în 1937 era 
că evreii nu vor ajunge nicioadă să-şi creeze un stat fără să recurgă la terorism. Este exact 
ceea ce au făcut, ajungând astfel să-şi creeze un statul actual. 


presare es IA GANA Ho za 


Puțin timp după cel de al doilea război mondial, existau în Palestina nu una, ci 
trei organizații teroriste paramilitare, principale a căror activitate era dirijată împotriva 
britanicilor şi, mai târziu, contra populației arabe, cu scopul precis de a-i alunga pe toţi din 
Palestina. 

Aceste grupări erau Haganah, Irgun şi Stern. 

Pe vremea aceea, Haganah număra nu mai puțin de 60.000 de evrei sionişti, 
având trei secții principale. Prima era constituită de o “forță statică de 40.000 de colonişti 
şi locuitori ai oraşelor”, cea de a doua era o armată combatantă de 16.000 de luptători 
antrenați pentru “operaţii cerând mai multă mobilitate”; cea de a treia, cea mai activă, era 
Palmah (sau Palmach), compusă din elemente aflate permanent în serviciu activ, 
“mobilizată în permanenţă”, cu un efectiv de **6.000 în timp de război şi 2.000 în timp de 
pace”. Cea de a doua organizaţie, Irgun sau IZI, cuprindea “de la 3.000 până la 5.000” de 
teroriști înarmaţi. Grupul Stern se compunea din aproximativ *200-300” de fanatici 
primejdioși ?. 

Găsim deja o prefigurare a acestor trei organizații paramilitare încă înaintea 
perioadei în care britanicii şi-au asumat mandatul lor asupra Palestinei, iar ele s-au afirmat 
în cursul exercitării acestui mandat. În acea epocă, coloniştii evrei constituiseră un grup 
de gărzi călare înarmate, denumite Hashomer, care au devenit Haganah (““ apărare”), 
armată secretă sau poliţie secretă, chiar în momentul cânda început exercitarea mandatului 
britanic. În timpul primilor ani ai prezenţei britanice, forța organizaţiei Haganah era 
formată din trupe înarmate, cu un statut semilegal, ele asigurând securitatea centrelor 
locuite de evrei. Conducerea ei fusese încredințară Agenţiei evreieşti, organ executiv 
recunoscut de britanici ca instrument de legătură între comunitatea evreiască internaţională, 


PUNCTE CARDINALE 





Mai '97 NR. 5/77 PAG. 7 





autoritățile britanice şi evreii din Palestina. Agenţia îl avea ca preşedinte pe Chaim 
Weizman (cel care mai târziu a devenit primul preşedinte al Israelului) şi număra printre 
membrii ei cei mai de vază pe David Ben Gurion, primul care a exercitat funcția de prim- 
ministru în Israel. Organizaţia Haganah a fost înarmată parțial chiar de britanici. În 1941, 
ea şi-a creat trupele de şoc cunoscute sub denumirea de Palmah, compuse din bărbați şi 
femei care mai târziu au fost încorporaţi în armata israeliană, Zahel. Doi dintre primii 
terorişti din Palestina vor ajunge ulterior celebri: Yitzhaak Rabin, care va deveni general 
[şi ulterior, din 1986 până decembrie 1995, cândva fi asasinat de studentul fundamentalist 
Yigal Amir, prim-ministru al Statului Israel - n.red.] şi Moshe Dayan (comandant al 
armatei israeliene începând cu importantele campanii din 1958, iar în prezent, începând 
din iunie 1967, ministrul israelian al Apărării) [reamintim că Raportul Naţiunilor Unite 
a fost întocmit în anul 1972 - n.red.]. 





Organizaţia Irgun Zvai Leumi a fost constituită inițial din membri Haganah şi 
ai ramurii sale Palmah, adepți ai Revizioniştilor, care reprezentau aripa naționalismului 
extremist al mişcării sioniste, deloc dispuşi să se supună ordinelor Agenţiei evreieşti, 
Agenţie care se străduia să dilueze acțiunea teroristă inițiată de Haganah, pentrua-şi păstra 
oreputaţie de respectabilitate. În 1933, Vladimir Jabotinsky, unul dintre cei mai extremiști 
din aceşti naționalişti, s-a separat, împreună cu oamenii săi, de Haganah, formând Irgun- 
ul. În anul 1939 s-a produs o sciziune şi în sânul /rgum-ului; Abraham Stern, unul dintre 
cei mai sângeroşi terorişti, a părăsit conducerea Irgun-ului, pentru a crea grupul care a luat 
numele de “Luptătorii pentru Libertatea Israelului” (FFI), cunoscut mai apoi de britanici 
sub denumirea de grupul (sau banda) lui Sterh. 





Înanul 1935, Jrgun-uleracondus de “comandantul David Raziel şi de locotenentul 
său Abraham Stem”. Patru ani mai târziu, Abraham Stern părăsea Jrgun-ul, pentru a forma 
grupul care va deveni cunoscut sub denumirea de banda sau grupul Stern, dar el a fost 
executat prin împuşcare de poliția britanică în 1942, din cauza activităților sale, alt 
comandant preluând conducerea grupului. În preajma perioadei în care acţiunile teroriste 
au început să fie îndreptate efectiv împotriva britanicilor, comandanții celortrei organizații 
paramilitare erau M. Moshe Sneh pentru Haganah, Menahem Beigin (sau Begin), 
succesorul lui Raziel, pentru /rgun (el era asistat de un “înalt comandament”, alcătuit din 
Arieh Ben-Eliezer, Eliahu Lankin şi Shlomo Levi), şi Nathan Friedman-Yellin, noul şef 
al grupului Sferrr. ci 

În ciuda deosebirilor care separau cele trei grupări, ele au colaborat în cea mai 
mare parte a timpului, deoarece, fie că recunoşteau sau nu existența deosebirilor, ele ştiau 
că au acelaşi obiectiv, chiar dacă nu aveau şi aceeaşi ideologie. Haganah a aderat la 
partidul socialist şi a urmat directivele Agenţiei evreieşti, străduindu-se să-şi păstreze 
poziția şi statutul semi-oficial pe lângă britanici. De fapt, englezii nu erau deloc împotriva 
organizaţiei Haganah, câtă vreme aceasta nu se implica în activitatea grupurilor Palmah, 
care dirijau activitățile teroriste. Cât priveşte Irgum-ul, membrii săi aparțineau extremei 
drepte şi din acest grup s-a născut în 1948, partidul israelian Herur (blocul liberal), ai cărui 
şefi, comandați de Menahem Begin, au abandonat terorismul şi bandidismul, pentru a 
pătrunde în Parlamentul israelian. După 1948, armata israeliană, care cuprindea terorişti 
din Irgun şi Stern, a fost comandată de membrii organizației Haganah. Conducătorii ei 
vor deveni miniştri şi, împreună cu membrii Agenţiei evreieşti, au constituit partidele 
socialiştilor israelieni. Membrii grupului Stern şi-au menţinut legăturile de prietenie cu cei 
din Irgun, deşi se separaseră de organizația-mamă. Begin, şeful Irgun-ului, îi numeşte pe 
stemnişti “camarazii noştri din timpul revoltei”. La drept vorbind, în fond, era inevitabil ca 
cele trei grupări teroriste să coopereze între ele, întrucât aveau acelaşi țel: să-i constrângă 
pe britanici să adopte o politică favorabilă sionismului. Într-un studiu realizat de britanici 
despre această perioadă se afirmă că “Sneh (provenit din Haganah) şi conducătorii 
celorlalte două organizații teroriste (Begin şi Friedman-Yellin) se îndreptau rapid spre un 
acord în termenii căruia să poată colabora, sub direcția organizației Haganah, la 
operațiuni ofensive împotriva instalațiilor” +, 

M. Moshe Sneh, sprijinit de membrii conducerii Agenţiei evreieşti, a luat decizie 
în momentul în care englezii păreau să se întrebe dacă vor autoriza imigrația masivă a 
evreilor, aşa cum cereau insistent sioniştii. Membrii Agenţiei evreieşti “începuseră să 
comploteze, pentru a forța mâna unui guvem britanic ezitant chiar cu acele organizații 
extremiste care nu recunoașteau autoritatea Agenției” +. Sneh a sugerat “ca organizațiile 
militare să provoace un incident grav, care să se bucure de publicitate, ca un avertisment 
şi preludiu la incidente mult mai grave, care să amenințe securitatea tuturor intereselor 
britanice în regiune, dacă guvernul nu acceptă cererile sioniştilor..."*, “Incidentul grav” 
a avut loc, dar guvemnul, în ciuda avertismentului, nu a dat curs cererilor sioniste; conform 
amenințărilor formulate, “incidente mult mai grave” au urmat celui dintâi. 

Irgun şi-a însuşit politica generală de teroare pentru promovarea imigratiei adoptată 
de Agentie, ca de alfel şi grupul Stern, dar conducătorii Irgum-ului au fost mai ambitioşi 
şi mai abili. După Begin, şeful Jrgum-ului, obiectivul lor trebuia să fie subminarea 
prestigiului britanic. El spunea: “Ştim că diriguitorii englezi evită în general să-şi bazeze 
dominația pe forță, căutând să se impună prin prestigiu”. Dacă teroriștii /rgum-ului vor 
reuși să distruga prestigiul britanicilor în regiune, “ei vor pierde automat şi autoritatea”, 
Şi Begin continuă în următorii termeni: “Din acel moment noi nu am încetat să atacăm 
acest punct sensibil. De-a lungul tuturor anilor cât a durat revolta, am atacat deliberat, 
neîntrerupt şi din ce în ce mai intens, guvemul britanic în prestigiul său”. Begin vorbeşte 
de “evenimente şi inițiative, majore sau minore ca anvergură, care nu aveau întotdeauna 
caracter militar, dar care au subminat prestigiul guvernului, poate mai mult decât ar fi 
făcut-o operațiile militare” *, “Spânzurările” şi “flagelarea ofițerilor” sunt exemple de 
astfel de iniţiative “majore şi minore”, Spionarea englezilor 
şi a arabilor, precum şi publicarea versiunii proprii asupra 1 (Continue 





Tr 
9 
j 

i 
| 
| 











PAG. 8 NR. 5/77 Mai '97 





4 Un tânăr “satanist”, elev de clasa a XI-a, mărturisea 
intr-un interviu: “Incă de mic, de la 9 ani, m-am hotărât să fiu 
ateu, deoarece nu-mi plăcea ca cineva să-mi impună să fac 
ceva”. lar puțin mai jos, după ce povestea cum a ajuns la 
satanism “inspirat” de muzica rock, declara fără înconjur: 
"De asemenea, am hotărât ca Satan, corespondentul lui 
Dumnezeu, să fie Zeul meu atotputernic şi tot ceea ce voi 
face, să fac în numele lui, iar dacă acesta îmi va cere un semn, 
sau îmi va da vreo poruncă, eu voi fi-în stare de orice...” 
(inclusiv de omucidere sau sinucidere, după cum nu se sfia 
să explice mai departe). 

Aşadar, tânărul e gelos pe libertatea lui în raport cu 
Dumnezeu, de la Care nu acceptă să i se impună “ceva”, dar 
nu şi în raport cu Satan, de la care acceptă să i se impună 
“orice”! Defecţiune logică? Numai în aparență. De fapt, nu 
e o problemă de logică, ci de opțiune afectivă. În astfel de 
cazuri, niciodată nu decide logica gândirii curente, ci o 
“logică“ a determinațiunilor iraționale; ceea ce era un rău în 
raport cu Binele, devine un bine în raport cu Răul!... “Nu-mi 
porunci!” şi “Porunceşte-mi!” nu se mai opun prin ele însele, 
ci funcționează variabil şi contextual, 

De unde se vede cănu libertatea consecventă îi preocupă 
pe astfel de subiecți, ci doar satisfacerea inițială a unui 
capriciu opțional, Robia e acceptată cu uşurinţă; numai 
Stăpânul rămâne de discutat. Invocarea “libertăţii” e aici pur 
retorică. 

De ce “jugul” Răului şi nu cel al Binelui? “De-al 
dracului ce este” subiectul care optează! Căci dincolo de 

EITĂ o AR PE 





iN CI (ECCA IE EILL UeRă 
Ilisie Civ Cala 
Ministerului de Interne, alcătuit sub 
comanda d-lui general dr. Tudor Amza. 
Amplu şi profesional, raportul se 
numeşte Apariția şi proliferarea 
grupărilor sataniste în rândul tinerilor din 
România. Conotaţii criminogene şi 
provocări la adresa ordinii publice şi a fost 
alcătuit în 1996, pe baza unor informații 
de pe tot cuprinsul țării. EI reprezintă un. 
semnal de alarmă pe care nimeni n-ar 
trebui să-l ignore, chiar dacă la noi 
fenomenul satanist n-are (încă) 
extensiunea din Occident. 


COORDONATE ORGANIZAȚIONALE 
ȘI PSIHOSOCIALE ALE MIŞCARILOR 
SATANISTE 


1. TIPOLOGIA MIŞCĂRILOR SATANISTE 


Cunoaşterea şi analiza nucleelor şi 
manifestărilor sataniste s-a realizat în principal 
prin mijloace şi metode specifice structurilor 
operative ale Ministerului de Interne, pe baza 
observațiilor directe, a datelor şi informațiilor 
provenite din toate județele şi din municipiul 
Bucureşti, coroborate cadrului teoretico- 
conceptual al investigațiel sociologice şi celui 
documentar privind evoluţia acestui fenomen în 
Occident. 


A, DELIMITĂRI CONCEPTUALE 


a) Există o linie iniţiatică, ce începe în 
trecutul îndepărtat odată cu venerarea anumitor 
zeități malefice în culturile asiriene,babiloniene, 
iudaice, aztece etc. Aceste mişcări s-au continuat 
într-o linie ocultă, frecventîn descendenţăfilială, 
până în zilele noastre. 

Analiza acestei categorii a “durilor” relevă 
conspirativitatea absolută a liniei inițiatice, 

În mod relativ, echivalentul pentru țara 
noastră ar fi tradiția vrăjitoarelor (nu numai 


Pi UAI ee a 





PUNCTE CARDINALE 


e oi ai 






vulgaritatea expresiei, e vorba, într-adevăr, de în-drăcire. Şi ce 
altceva înseamnă în-drăcirea decât “ieşire din fire” (adică din 
ordinea Firii create de Dumnezeu)? Răul e spectaculos, 
fascinant,. proteic (“mutant”), ca toate lucrurile ne-fireşti. 
Binele e firesc — şi atât. 

Răul este perversiune dizolvantă, oridincotro l-am privi. 


ţigănci) care lucrează prin invocarea “dracilor” în 
“blesteme”, spre a ajuta la săvârşirea unor acte de 
răzbunare sau de dobândire a unei puteri asupra 
altcuiva. 

b) O altă linie este de dată relativ recentă şi 
evoluează în afara liniei inițiatice, odată cu 
înfiintarea “Bisericii lui Satan” în 1967 de către 
Anton Szandor La Vey, 

Apariția bisericii sataniste a fost prefațată 
de o mişcare mai amplă, provenind din secolul 
trecut prin Societatea Teosofică a Helenei 
Blavatsky şi Alicei Bayle (care înființează 
Compania Editorială “Lucifer'”), iar în acest secol, 
“ucenici ai diavolului”, cum s-au autointitulat 
adepţii ocultismului, se găsesc în toată Europa; 
Eliphas Levi şi Eugene Vintros (Franţa), Henry 
Jones Prince şi Aleister Crowley (Anglia) etc. 

La ora actuală, Biserica Satanistă, alături de 
Asociaţia Vrăjitoarelor, Biserica Scientologică şi 
alte entități sectante, face parte din mişcarea New 
Age - cel mai mare conglomerat de secte, de o 
înaltă periculozitate. 

Noutatea acestei linii (şi totodată şi 
periculozitatea) este dată de “slujirea autentică” 
a lui Satan şi punerea sub puterea lui prin 
proclamarea ca “singur Dumnezeu” (ceea ce 
nici vrăjitoarele Evului Mediu nu-şi propuneau). 

În Biblia Satanică şi Ritualuri Satanice, La 
Vey sintetizează toate formele de slujire a lui 
Satan, provenind din toate religiile şi credințele 
malefice. 

c) O mişcare la modă a tinerilor (în special 
sub 20 de ani) care, pornind de la unele scrieri cu 
pretenții de ocultism, se grupează spontan, 
autointitulându-se "satanişti”. Aceştia potfi atraşi 
în plasa largă a organizațiilor oficiale sataniste 
(abuzând de dreptul la libertatea religioasă) sau a 
celor mascate din cadrul New Age-ului. (În 
România, în 1992, sub masca oficială a unor 
cursuri de autoperfecţionare, un grup de francezi 
a cerut cursanților, la terminarea stagiului, să 
semneze un legământ către Regele Lumii - un alt 
nume al lui Satan), 

Pentru România, actualmente este 
reprezentativă această ultimă ipostază, Simultan 










patronează dezordinea, dizarmonia, distrugerea. Satan este 
“adversarul” a tot ceea ce există prin voia lui Dumnezeu. 
Satanismul nu e doar o formă de revoltă, ci o formă de 
(auto)distrugere a Făpturii. Nu e de mirare că acelaşi tânăr, 
dispus la ucidere şi sinucidere, spune mai departe că ar dori 
“să înceapă Apocalipsa” (înțeleasă ca distrugere finală). 
Diavolul aduce în lume patosul neantului; dumnezeiescului 
“Să fie!” el îi opune sistematic pe al său “Să nu (mai) fie!”. 

Satanismul nu este decât în aparență o afacere a 
individului cu sine însuşi; în esenţă, el este o negație globală 
a Fiinţei. 

Proliferarea satanismului este direct proporțională cu 
dez-dumnezeirea lumii, cu “răcirea” credinței, cu 
indiferentismul moral şi spiritual. Răspunderea lui o purtăm, 
într-un fel sau altul, cu toții. De aceea, înainte de a judeca 
fenomenul satanist, s-ar cuveni să ne judecăm pe noi înşine. 
Sataniştii reprezintă cazuri extreme, evidente şi izolabile. 
Răul lucrează însă, poate încă mai subtil, prin ceilalți; prin 
toți cei ce am uitat de dreapta rânduială a lumii, de Dumnezeu 
şi uneori chiar de propriul nostru suflet; prin toți cei ce n-am 
uitat de toate acestea, dar ne lăsăm cu uşurinţă învinşi de 
slăbiciuni şi “târâți de val”; în fine, prin toţi cei ce nu suntem 
nici uituci, nici indiferenți, nici neputincioşi, dar ne lipseşte 
curajul de a înfrunta vremurile pieptiş, căzând în păcatul 
îngropătorilor de talanți. 

S-ar putea ca tânărul pe care l-am citat aici să fie, 
până la urmă, cel mai puțin vinovat dintre noi... 
VASILE A. MARIAN 


dar într-o proporție redusă, există şi încercări de 
infiltrare a unor autentice secte sataniste ori de 
sorginte New Age. Se deţin date din care rezultă 
că propagandiştii satanişti, cetățeni străini, au 
activat în Tulcea şi Timişoara, asociind acestei 
activități şi împrăştierea drogurilor în mediul 
tineretului. 

B MPORTAM IMPTOMATICE 

Datorită faptului că, potrivit tipologiei 
definite, există mai multe categorii de adepţi ai 
mişcărilor sataniste, cu diferenţe semnificative 
în modul de manifestare, nu poate exista o 
medie a comportamentului social. În plus, pentru 
primele două categorii, s-a relevat discreția 
extremă a grupurilor, ceea ce împiedică 
detectarea lor sistematică. Pentru a treia 
categorie, sunt simptomatice următoarele 
elemente comportamentale: 

a) Comportamente cotidiene 

- vestimentația este fie ponosită (blugi 
rupți, bocanci de armată), fie predilect în culoare 
neagră, poartă plete; 

- poartă însemne sataniste sub formă de 
inele, medalioane, cercei sau inscripții pe tricouri; 

- ascultă, până la exclusivism, rock “dur” 
(heavy- metal, gotic etc.). Pentru această a treia 
categorie, nu există satanist care să nu fie 
rocker, dar relația inversă nu se aplică; 

- consumă alcool în cantități ridicate, 
consumă efectiv droguri, sau cel puţin manifestă 
un interes deosebit pentru a experimenta 
narcoticele; 

- au anumite clişee verbale, grupate în 
jurul unor cuvinte cheie: “sânge”, “bestie”, 
“lanţuri” etc; 

- în timpul dansului (de multe ori este o 
formă de transă) folosesc violența (mosh); 

b) Comportamente sexuale 

- practică sexul sau violul în grup; 

c) Comportamente ritualice 

- au locuri preferate de întâlnire (cavouri, 
boxe, grote, etc.), amenajate cu inscripţii pe 


> 














p 


pereți şi care au funcţia de lăcaş de 
cult; 

- forme de adorarea lui Satan: 

-pângărirea rugăciunilor creş- 
tine, prin folosirea termenilor 
antitetici (în locul lui Dumnezeu este 
Satan); 

- legăminte, jurăminte de 
devoțiune față de Satan; 

- ritualuri improvizate, preluate 
de multe ori din filme: 

- sacrificii de animale mici 
(pisici, câini, cocoşi, găini, etc.) sau 
chiar sacrificii umane: 

- sinucideri ritualice. 


2. MIJLOACE ŞI TEHNICI DE 
PROPAGANDĂ 


a) Muzica, atât prin mesaj 
direct (text), cât şi prin cel subliminal 
(detectat în condiţii de laborator). 
Folosirea ritmurilor de o anumită 
frecvență induce o stare de transă 
exaltată, cu acces înspre tendințele 
pulsionale. 

b) Semne şi simboluri, care 
prin simplă vizualizare, imaginare 
sau purtare declanşează mutații de 
natură psihologică. 

De regulă, simbolurile sata- 
niste sunt construite ca opoziție la 
Sfânta Treime (triunghi cu vârful în 
jos, ori cu raze care pornesc de pe 
fiecare latură spre exterior, sau prin 
răsturnarea simbolului creştin: 
crucea răsturnată, simboluri 
circumscrise în cerc, astfel încât să 
spargă unitatea Centrului). Tema 
fundamentală de recunoaştere a 
unei credințe sataniste este negarea 
unităţii creaţiei. Aceste semne pot 
fi mai vechi, cunoscute ca simboluri 
hippy, ori mai noi. 

Pentagrama, cel mai 
cunoscut simbol al satanismului, 
reprezintă stăpânirea lui Satan 
peste întreaga lume. Cele 4 vârfuri 
colaterale simbolizează cele 4 
elemente naturale din filosofia 
clasică (pământ, apă, aer şi foc), iar 
vârful superior, spiritul satanic ce 
stăpâneşte toată creația (cele 4 
elemente). | 

Crucea lui Nero. Până prin 
anii'60 acestsemn se utiliza în mod 
eronatca simbol al păcii. În grupurile 
black - metal însă, ca şi în cercurile 
oculte, el îşi reia semnificația 
primordială. Este vorba de o cruce 
răsturnată, cu brațele strâmbate, 
semn al înfrângerii credinței creştine 
şi a crucii lui Hristos. 

Securea nedreptății. Era un 
simbol roman al dreptăţii, fiind 
reprezentat printr-o secure cu două 
tăişuri. Răsturnată, securea romană 
a dreptății este preluată de satanişti 
ca simbol al forței şi al nedreptății. 

Baphomet este un ume dat 
diavolului, al cărui simbol poate fi 
uşor confundat cu pentagrama. 
Diferența constă în faptul că cele 
două vârfuri superioare şi punctele 
din centru reprezintă coarnele şi 
ochii lui Baphomet. 


PUNCTE CARDINALE 


Zvastica era un vechi simbol 
indian al soarelui şi al rodniciei, fiind 
de asemenea şi semnul celor patru 
vânturi, al celor patru direcții 
cardinale, al celor patru anotimpuri. 
Astăzi, dimpotrivă, este utilizat ca 
semn al forței, al puterii nelimitate, al 
războiului, al distrugerii creştinismului 
prin strâmbarea crucii. 

Semnul coarnelor lui Satan, 
apare ca un semn de recunoaştere 
în lumea ocultă. La concertele heavy 
şi black-metal, reprezintă expresia 
credinței în mesajul negativ al muzicii. 
Cele două degete ridicate sunt 
simbolul coarnelor diavolului. 

Semnul anarhiei, reprezintă 
ideea de respingere a oricărei legi şi 
prescripții. După ce a fost adus pe 
scenele muzicii de moda punk, a fost 
apoi preluat de toate formațiile hard- 
rOCK. 

Ankh era un simbol vechi 
egiptean (al lui Seth, creştinat în 
Biserica Coptă prin introducerea 
crucii în cercul de deasupra): 
reprezenta viața şi rodnicia. Cercul 
superior era considerat principiul 
feminin, iar crucea de jos, principiul 
masculin. În “exegeza” contem- 
porană a fanilor hard-rock-ului el a 
devenit simbolul sexualității. 

Crucea strâmbă era un semn 
roman, ce punea în discuţie semni- 


Q 


| 3 
N 
. 





ficația credinței creştine. Grupul Blue 
Oyster Cult îl utilizează ca simbol al 
negației creştinismului; acest semn 
apare pe coperta discurilor. 


3. MESAJE FOLOSITE 


a) Mesaje directe 

În afara celor cu nuanțăritualică 
certă, apar “extensii” sub forma unor 
principii de viaţă: 

- “Ceea ce te iubeşte, te ucide. 
Ucide, deci, tot ceea ce te iubeşte!”; 

- “Fă tot ceea ce vrei!”; 

- “Puterea este în tine!”. 


b) Mesaje indirecte 
Au numai în aparenţă un ideal 
nobil: 

- Venirea unui nou Mesia în 
Epoca Vărsătorului (New Age). 
Venirea unui nou Hristos, al cărui 
chip trebuie realizat prin meditații şi 
concentrare (după chipul omului) - 
teză satanistă. 

- Elogierea produselor 
sataniste (obiecte de artă, 
videoclipuri) ca forme de protest la 
adresa unei societăţi indiferente. 

- Lupta pentru pace, 
feminismul şi reîntoarcerea la natură 
sunt un paravan în spatele căruia se 
ascund multe secte, inclusiv de 
natură satanistă. 


antec? a 


Mai '97 NR. 5/77 PAG. 9 








MIHAI, 
elev în clasa a XI-a 


Încă de mic, de la vârsta de 9 
ani, m-am hotărăt să fiu ateu, 
deoarece nu-mi plăcea ca cineva 
să-mi impună să fac ceva. Când am 
ajuns la liceu, am început să ascult 
muzicărock, iar mai târziu, în clasa 
aXI-a, am început să ascult muzică 
satanică, ce m-a inspirat îna deveni 
eu însumi satanist. Ca atare, am 
ajuns la concluzia că tot ce era 
scris în Biblia Creştină era lipsit de 
sens şi drept urmare ar fi mai bine 
să gândesc şi să fac numai ceea ce 
voi crede eu de cuviinţă că trebuie, 
chiar dacă acestea vor contraveni 
Bibliei Creştine. 

În virtutea tuturor acestor 
lucruri, m-am gândit că trebuie 
să-l ponegresc pe Dumnezeu, 
să-mi fac crucea invers, să nu ajut 
pe nimeni dacă va avea nevoie de 
mine, să mă dedau la trivialităţi, în 
sensul săvorbesc urât, să înjur. De 
asemenea, am hotărât ca Satan, 
corespondentul lui Dumnezeu, să 
fie Zeul meu atotputernic şi tot ceea 
ce voi face să fac în numele lui, iar 
dacă acesta îmi va face vreun semn 
sau îmi va da vreo Poruncă, eu voi 
fi în Stare de orice, iar dacă va fi 
nevoie să ajung la pedeapsa 
capitală - a mea, sau a oricărui 
altuia, o voi face. De asemenea, 
mi-aş dori să vină Apocalipsa şi să 
înceteze ceea ce se numeşte viaţă, 
pentru că nu are nici un sens. 
Concomitent, am citit unele cărți 
care combăteau credința satanistă; 
eu extrăgând contrariul celor spuse 
în aceste cărți, mi-am format 
propriul meu crez. 

Pot spune că sunt satanist, 
dar sunt autodidact şi toate 
principiile pe care mi le-am creat 
au fost din proprie convingere, fără 
să mă influenţeze cineva. 

Amprieteni şi satanişti şi care 
nu Sunt Satanişti. [...] când ne 
întâlneam discutam diferite lucruri, 
despre muzica rock şi despre 
satanism. O dată chiar m-am 
hotărât împreună cu prietenii mei 
să facem o şedinţă de spiritism, 
care urma să aibă loc într-o 
garsonieră, dar nu ştiam a cui. Nu 
Ştiu dacă s-a mai ținut şedinţa, dar 
eu Ştiu că în acea perioadă am fost 
în Deltă. Menţionez că nu ştiu exact 
cum urma Să decurgă şedinţa, dar 
bănuiesc că trebuia invocat spiritul 
unui mori. 


[Am eliminat pasajul în care era 
divulgată identitatea unor tineri 
satanişti - n. Red.] 













PAG. 10 NR. 5/77 Mai '97 


PUNCTE CARDINALE 








a e AS fin iontaţi Da în acad perioadă 
când maitoatăsuflarea românească este preocu ocupată. 
până la exas exasperare. de. perspectivele. integrării 
României în Srructurile euroatlantice, noi, foştii 
deținuți politici, stăruim să necăutăm. morții, pecei 
care au pierit nina “comunisti edit de 
Securitate, AN ce ip ded, 
i Sepii ca insistențele, noastre să, paţă 
iale “De ce să pierdem vremea, ocupându-ne 
cu fapte. definitiv consumate?”, ne întreabă Di. 
Valeriu Stoica, ministrul Justiţiei, prin subalternii 
Domniei Sale. “Dacă vă obsedează camarazii voştr ri 
asasinați, veniți şi-i. căutați în arhivele ei 
Securități, deşi s-ar putea cu documentele: a 
soarta lor să se fi prăpădit în sar pa de la 
Berevoieş ” ne spune omul Dlui Virgil M isureanu U, 
însărcinat cu “scrisa! şi audienţe”. “Înţeleg « căvă 
preocupă soarta pe "care au avul-o fraţii voştri. de 
tuptă şi suferință”, "ne transmite DI. Gavril Dejeu, 
prin consilierul său ministerial, “căci şi eu ani avut 
un frate. răpus de Securitate, dar atât au. putut S să 
afle poliţiştii. mei: adevărul se. află în ograda SRI. 
ului, la care noi nu avem acces; şipe lângă a asta mi 
se pare mai important să-i. vânăm| pe găinarii mici 
Şi mari care pun în prim nejdie societatea deazişi ide 
mâine, decât să « căutăm, nişte oseminte pe. care este 
puţin probabil să le. descoperim”. Cât priveşi 
răspunsul de la Parchetul General, el întârzie. 
Filiala AFDER- Sibiu îl îl aşteaptă de trei luni. 
pare însă că dispu ale a 
Nicolae Cochin 
E Sa fe m 
Zis pe 
































L 





în 
ie 
iii 
Sa 
EVEI 
Sa 
SU 
i 
SR 












IASC Dc 07 A) ie ci ui 
NIC OLAE, Cara Poate ast/el vor înţelege dece 
evreii sunt. Sima cint sf) tul 
nesemni cativă, pe când d dei omânii am 150 
naţiune becisnică, Şi cum « Cu 
Iepidini de « “ezite i 








Ie 






A. Lotul celor 13 oameni împuşcaţi în Cluj 
în perioada 2-5 aprilie 1950, aduşi din diverse 
penitenciare, fără a fi condamnaţi la moarte, probabil 
în baza Ordinului 11007/1950alSecurităţii Populare 


Cluj. 


În ziua de 2 aprilie 1950, ora 12.00, au fost 
ucişi: 

1. Moldoveanu Simion, fiul lui Simion şi 
Agneta, născut la 13 martie 1929, în Teiuş, student; 

2. Maxim Alexandru, fiul lui Constantin şi 
Alexandrina, născut la 22 martie 1926, în localitatea 
Ulmeni, raion Olteniţa; 

3. Niţescu Nicolae, fiul lui Marin şi Maria, 
născut la 30 ianuarie 1908, în Ciudeşti; 

4, Pop Alexandra, fiica lui Teofil şi Maria, 
născută la 4 februarie 1927, în localitatea Bistra, 
raion Turda, studentă; 

5, Robu Ion, fiul lui Constantin și Elena, 
născut la 22 martie 1922, în Timişoara. 

În ziua de 3 aprilie 1950, ora 17.00, a fost 
UCIS: 

6. Angheluţă Mihai, fiul lui Dumitru şi 
Elena, născut la 10 aprilie 1920, în București, licenţiat 

"în drept. . 
În ziua de 5 aprilie 1950, ora 13.00, a fost 


UCIS: 
7. Bedelean Ion, fiul lui Mihai şi Maria, 





VOX CLAMANTIS IN DESERTO? 


a sa 


născut la 12 iunie 1919, în localitatea Mihalţ, raion Alba 
lulia, muncitor. 

Înziua de 5 aprilie 1950, ora 17.00, a fost ucis: 

8. Picoş (sau Picuş) Florian, fiul lui lon şi 
Nastasia, născut la 15 octombrie 1899, în localitatea 
Galda de Jos, raion Alba Iulia, plugar. 

În ziua de 5 aprilie 1950, ora 18.00, au fost 
UCIŞI: 

9. Dalea Emil, fiul lui Gheorghe şi Paraschiva, 
născut la 20 august 1917, în localitatea Galda de Jos, 
raion Alba Iulia, plugar; 

10. Florin Mihai, fiul lui lon şi Floarea, născut 
la 17 septembrie 1905, în localitatea Între Galde, raion 
Alba Iulia, plugar. 

În ziua de 5 aprilie 1950, ora 19.00, au fost 
UCIȘI: 

11. Mărgineanu Petre, fiul lui Simion şi 
Rozalia, născut la 3 februarie 1903, în localitatea Obreja, 
raion Alba Iulia, plugar; 

12. Olteanu Emil, fiul lui Toma şi Sabina, 
născut la 1 noiembrie 1922, în localitatea Galda de Jos, 
raion Alba Iulia, plugar; 

13. Vandor Victor, fiul lui Izidor şi Paraschiva, 
născut la 28 august 1910, în localitatea Între Galde, 
raion Alba Iulia. 

B. În registrul de stare civilă din Cluj-Napoca 
sunt înregistrate la nr. 1301 şi 1302, în data de 1 
septembrie 1950, conform procesului verbal al 
Parchetului Militar Cluj şi adresei nr. 7505/1950 a 
Penitenciarului Tribunalului Cluj, decesele următorilor: 

14. Bănuţ loan, fiul lui loan şi Paulina, născut 
la 24 martie 1907, în Fizeşul Gherlii, raion Cluj, 
agricultor, condamnat la moarte prin sentinţa nr. 385/ 
17.06.1950 a Trib. Militar Cluj; 

15. Săcui Alexandru, fiul lui Isidorşi Eugenia, 
născut la 24 martie 1927, în localitatea Fizeşul Gherlii, 
raion Cluj. 

C. Tot în municipiul Cluj, prin actele de moarte 
nr. 629, 630, 631 au fost înregistrate, în ziua de 15 mai 
1951, în baza declaraţiei lui Pop Vasile, de la 
Peniteciarul Cluj, decesele următorilor. 

16. Laurian Gavril, fiul lui loan şi Susana, 
născut în Ardusat, raion Ardusat, raion Baia Mare, fără 
a avea menționată data naşterii, plugar, condamnat la 
moarte prin sentința 921 din 16.11.1950 a Trib. Militar 
Cluj; 

17. Ionescu Damandi, fiul lui Gheorghe şi 
Eugenia, născut la 12 iulie 1913, în Tulcea, cu ultimul 
domiciliu în Turda, str. P. Rareş nr. 10, ofiţer deblocat, 
condamnat la moarte prin sentința nr. 937/01.12.1950; 

18. Codoreanu Iosif, fiul lui Ştefan şi Carolina, 
născut la 28 februarie 1926, în Cluj. 

D. În aceeaşi situație au fost şi: 

19. Abăcioaie Leon, fiul lui Nistor, născut la 
8 februarie 1923, în com. Vorniceni, fostul jud. Dorohoi, 
student, condamnat de Tribunalul Militar Cluj, în dosarul 
nr. 1452/1949, şi ucis în ian.-martie 1950, în aceaşi 
localitate. 

E. În situaţii similare, în localitatea Cluj, mai 
avem următoarele cazuri, pentru care încă nu posedăm 
toate datele de stare civilă: 

20. Crișan lon, născut la 14.09.1911 în Filea 
de Jos, judeţul Cluj, împuşcat în Cluj, la 29.05.1949; 

21. Crişan Eugen şi 

22. Vlad Ilie, ucişi în 1957. 

F. În anul 1949, la Sâncrai, jud. Cluj, au fost 
scoşi din arest şi împuşcaţi în apropierea depozitului 
militar de la Sâncrai: 

23. Gheorghe Gheorghiu-Mărăşeşti; 

24. Piţuru Nicolae; 

25. Potra Aurel; 

26. Forţa Gavrilă. 

Investigaţiile oficiale, făcute după 1989, nu au 
condus la găsirea osemintelor, 

G. Înraza comunei Ceanu Mare a fost împuşcat, 
în 8.08.1949; 

27. Cuc Mihăilă, născut la 22 martie 1888, fiul 
lui Telemet şi Maria, în localitatea Ceanu Mare, judeţul 


Cluj, agricultor. 
H. În raza comunei Ţaga, în apropierea 


localității Sântejude din Vale, au fost ucişi, în anul 
1949: 

28. Mihălean Ioniță (a Prințului); 

29. Moldovan loan (a Păvăloaie); 

30. Mureşan Simion. 

|. În zona Mârgău - Răchițele au fost ucişi: 

31. Şuşman Teodor (tatăl), în anul 1951; 

32. Mihuţ Gheorghe, împuşcat la 
13.07.1952, la cota 1902, pe Valea Filii, jud. Cluj; 

J. Tot în anul 1952, în zona Gilău - Someşul 
Cald, au fost ucişi: 

33. Ciota Ion; 

34. Botoş Mihai. 

K. În zona Poieni-Traniş au fost ucişi în anul 
1958: 

35 Şuşman Victor; 

36. ȘŞuşman Teodor (fiul); 

37. Șuşman Visalon. 

L. Despre cei din zona Băişoara avem până 
în prezent următoarele elemente: 

38. Marc Vasile (Brezu), fiul lui Simion şi 
Dochia, născut în localitatea Muntele Băişorii, în anul 
1919. A fost împuşcat în ziua de 22 sept. 1949, ora 
23.00, în Muntele Băişorii. Moartea a fost constatată 
de medicul de circumscripție, prin actul nr. 14/1949, 
în baza declaraţiei lui Simion Marc, de 69 de ani. 
Decesul a fost înregistrat atât în registrul de stare 
civilă de la Băişoara, sub nr. 14 din 25 sept. 1949 
(anulat în 29 dec. 1949), cât şi în cel de la Muntele 
Băişorii, sub nr. 20 din 22 sept. 1949; 

39. Marc Victor, fiul lui loan şi Maria, 
născut în Muntele Băişorii, în anul 1909. A fost 
împuşcat în 6 august 1949, ora 8, la Ţârău. Deces 
declarat de Marc Minodora, constatat de medicul de 
circumscripție prin actul nr. 678/1949, înregistrat în 
registrul de stare civilă pentru satul Muntele Băişorii, 
sub nr. 16 din 9 august. A fost înmormântat acasă, 
aproape de Muntele Băişorii; 

40. Muntean Samson, fiul lui loan şi Maria, 
născut în anul 1899. A fost împuşcat în ziua de 22 sept. 
1949, ora 23, împreună cu Marc Vasile. Deces declarat 
de, Tehei Susan, 60 de ani, constatat de medicul de 
circumscripție, sub nr. 673/49, şi înregistrat în registrul 
de stare civilă al satului Muntele Băişorii, la nr. 15 din 
25 sept. 1949, Sunt îngropaţi într-o groapă comună. 
Se pare că nu au fost mutaţi de frica Securităţii; 

41. Vodă Costică, născut în com. Bistra - 
Alba, împuşcat în 6 (sau 7) august 1949. Deces 
certificat de medicul de circumscripție, prin actul nr. 
674/1949, înregistrat în registrul de stare civilă, satul 
Băişoara, la nr. 17 din 9 august 1949 (fără alte date 
personale). A fost înmormântat la locul împuşcării, 
din sus de satul Muntele Băişorii, loc de hotar numit 
“Dosul Şcolii”; 

42. lea Gheorghe, fiul lui Gligor şi Fia, 
născut în anul 1895, în localitatea Maşca, şi fiul său, 

43. Ilea Ilie, fiul lui Gheorghe şi Susana, 
născut în anul 1922. 

Ambii au fost împuşcaţi în 14 septembrie 
1949, în apropierea minei, unde au şi fost îngropaţi. În 
prezent, deasupra acestui loc sunt tone de steril. Pentru 
aceştia nu a fost găsită înregistrarea decesului. 

M. Singurul caz soluționat, până în prezent, 
este cel al lui 

44. Moldovan Gheorghe, tatăl, şi 

45. Moldovan Gheorghe, fiul, din Fizeşul 
Gherlii, ale căror oseminte au fost dezhumate în 
prezența reprezentanților instituţiilor abilitate şi 
reînhumate lângă monumentul ridicat de asociaţia 
noastră la Gherla. 


A.F.D.P.R. - Filiala Cluj 
Preşedinte, 
Septimiu RÂMBOIU 
















Dr. SIRIUS PUȘŞCAŞU 


Rândurile celor care, cu credință 
nestrămutată în destinul bun al Neamului 
Românesc, Şi-au închinat viaţa luptei 
impotriva comunismului, se răresc pe zi ce 
trece. Lunatrecută, la3 Aprilie 1997, medicul 
veterinar dr. Sirius Puşcaşu s-a stins din viață. 
Când a auzit vestea la telefon, în Elveţia, 
acolo unde este stabilit acum, bunul său 
prieten, inginerul Mirel Stoenescu, fost ofițer 
de aviație în Războiul Sfânt împotriva 
bolşevismului şi apoi deținut în temniţele 
comuniste, a murmurat mai mult pentru sine: 
* In sfârşit, Securitatea a reuşit să-l ucidă”... 

jaga Decretul dat în 1964 de Gheorghiu-Dej, de strămutare a deţinuţilor 
politici din temniţele şi lagărele de muncă forțată în marea închisoare în care 
fusese transformată România, nu a şters şi urmele bestialităților comise de 
Securitate în timpul anchetelor şi detenţiei. Adevărata cauză a bolii de ficat care 
i-a scurtat zilele lui Sirius trebuie căutată cu mulţi ani în urmă, în camerele de 
anchetă ale Securităţii. Anchetatorii posedau temeinice cunoştiințe de anatomie. 
Ştiau unde să lovească iar ficatul era un “organ” preferat... 
„Sirius Puşcaş se născuse la 14 Ianuarie 1932, în comuna Streţ din judeţul 
Alba. In anul 1951 termină liceul la Alba Iulia. Erau anii când regimul comunist 
se consolida, urmărind cu insistență colectivizarea agriculturii. În regiune, 
rezistența anticomunistă se manifesta activ. Grupurile de luptători conduse de 
maiorul Dabija se înfruntaseră deja cu trupele Securităţii. O stare de spirit care 
nu-i lăsase indiferenți pe tinerii din Alba-lulia. Rădăcinile adânc înfipte în 
pământul țării s-au dovedit mai puternice decât propaganda comunistă. Din 
dorința de a lupta împotriva bolşevizării României, pun bazele unei organizații 
subversive, “Liga anticomunistă”. Din rândurile ei face parte şi elevul Sirius 
Puşcaşu. 

După terminarea liceului, se înscrie la Academia de Studii Economice 
| din Braşov. Din păcate, ca mai toate organizaţiile subversive din aceea perioadă, 
şi “Liga anticomunistă” este descoperită de Securitate. În septembrie 1952, 
studentul Sirius Puşcaşu este arestat. Au urmat anchetele lungi şi apoi condamnarea 
la 22 de ani de muncă silnică, pentru “uneltire împotriva regimului comunist”. Va 
urca pas cu pas Golgota temniţelor comuniste: Braşov, Deva, Jilava, Piteşti, 
Lugoj, Aiud şi Gherla. A fost, în tot timpul detenţiei, un model de comportament 
demn, fără ostentație. În ciuda tinereții, s-a bucurat de o binemeritată stimă din 
partea tuturor celor ce l-au cunoscut. 

După eliberarea din temniţă, se înscrie la Facultatea de Medicină 
Veterinară din Cluj, devenind medic veterinar. In anul 1967 se căsătoreşte cu Zoe 
Crişan, naş de cununie fiindu-i fostul camarad de temniță - actualul episcop 
greco-catolic din Cluj - Tertulian Langa, unul dintre impresionantele exemple de 
trăire creştină şi românească din anii de prigoană comunistă. In 1969 se naşte 
singurul său copil, Cristina. Din 1970 se stabileşte la Sibiu. 

Purtînd în suflet tragedia Țării şi a Neamului, şi-a dus tăcut existența, 
singura bucurie fiindu-i căldura familiei. În lumea necuvântătoarelor pe care le 
îngrijea ERA FERIT DE ZARVA COMUNISTA DIN JURUL SAU. In 1990 
s-a pensionat. În ultimii ani de viaţă, boala îi rodea trupul cu înverşunare, iar 
leacurile îl ajutau prea puţin. Se pare că moartea i-a adus o fărziealinare. Lear 
revăzut pe catafalc. Chipul său îşi recăpătase seninătatea şi zâmbetul înțelept din 
anii în care l-am cunoscut la Aiud... 


O POEZIE | 
SUL NOSTRO CAMMINO 


Sul nostro cammino non c' pi ritorno, 
Non c'& che avanti, soltanto avanti, 

Sul nostro cammino marciamo, ma quanti 
Vedranno brillare per loro quel giorno? 


E quanti, gia giunto quel giorno, polranno 
Godere sereni la gioia ardente? 

Dal cuore s* innalza il grido dolente 

Dei poveri morti rimasti lontano 


Eppure avanti, o, Dio! E quando 
Sentiamo cantare celesti viole 

Sul nostro câammino, in sferza del sole, 
Lo strano corleggio serpeggia tremando. 


Indarno cerchiamo sfuggire la sorte. 
Dal!" alto |! eterna sapienza governa 
Ed in questo “verso” la vita eterna 
Non e" 2 piu ritorno neânche per morte. 


Alud, 1957 
D, G, PACEAG 


PUNCTE CARDINALE 






















Mai '97 NR. 5/77 PAG. ll 


SUB ZODIA COMPROMIȘULUI 
SAU ISPRĂVILE NEISPRĂVIRII 


În recent încheiatul şi foarte controversatul 
“Tratat cu privire la relaţiile de bună vecinătate 
între România şi Ucraina”, singura referire la 
Pactul Molotov-Ribbentrop şi la urmările sale 
poate fi subînțeleasă doar din acea formulă care, 
cu o lipsă de precizie evident intenţionată, 
condamnă de-a valma “actele injuste ale 
regimurilor totalitare şi de dictatură militară 
care în trecut au afectat în mod negativ relațiile 
dintre poporul român şi poporul ucrainean”. 

pt asemenea viziune asupra 
raporturilor româno-ucraineene, totul se 
circumscrie unei sfere a ambiguităților şi a 
incertitudinilor exprese, ba chiar a confuziei 
voite a termenilor Tratatului. Este ca şi cum 
negociatorii români ar fi ignorat complet faptul 
că regimul totalitar şi criminal din Rusia Sovietică 
a fost acela care, în iunie 1940, a pus jn aplicare 
prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop, iar 
Ucraina a devenit astăzi principalul său 
beneficiar, pe când România rămâne o victimă 
perpetuă. În aceeaşi ordine de idei, diplomaţii 
români par să nu-şi mai amintească deloc că în 
România anului 1940 s-a instaurat, în condiții 
excepționale şi în împrejurările tragice ale 
tratatului sovieto-horthyst, un regim necesar al 
unei autorităţi excepționale, în situaţia în care 
trebuiau asumate responsabilități şi întreprinse 
acțiuni de extremă urgență pentru apărarea fiinţei 
şi statalității româneşti. Or, a pune pe acelaşi 
plan regimul autoritar din România (numit 
“militaro-fascist” de către propaganda comunistă 
şi iudeo-masonică!), al generalului Ion 
Antonescu (devenit mareşal tocmai datorită 
excepționalelor sale merite în cruciada împotriva 
bolşevismului), cu sistemul totalitarismului şi 
militarismului comunist rusesc, este cel puţin o 
inadecvare de termeni... 

Nedenunţarea expresă în recentul Tratat 
româno-ucrainean a Pactului Molotov- 
Ribbentrop, pe motivul aplicării unui nu doar 
păgubos şi iluzoriu, dar şi extrem de periculos 
(prin consecințele sale) principiu al “necesităţii 
compromisului istoric” cu Ucraina, nu rămâne 
doar o simplă greşeală, nici numai prețul plătit 
pentru conjuncturale avantaje economice şi 
nesigure drepturi şi libertăţi promise românilor 
din Bucovina de Nord, Herţa şi Sudul Basarabiei, 
cuprinşi în la fel de incertele “euro-regiuni”. 

Consimţind şi consfinţind rămânerea pe 
mai departe în stăpânirea Ucrainei a teritoriilor 
româneşti dobândite de aceast țară pe nedrept, 
inclusiv a Insulei Şerpilor, în schimbul unor 
neînsemnate, nesigure şi foarte discutabile 
avantaje conjuncturale, sau din raţiuni de 
“imagine şi bună impresie” (în acord cu 
demersurile României p&ntru aderarea la NATO), 
este mai mult decât o simplă eroare diplomatică. 

Cu drepturile din categoria celor 
imprescriptibile şi inalienabile nu se pot face 
nici un fel de compromisuri. Principiul 
inviolabilităţii frontierelor rămâne logic şi 
necesar până în punctul şi la momentul în care 
contravine principiilor moralității, legitimităţii 
Şi dreptului istoric, fără de care nu pot fi clădite 
între state şi naţiuni legături cu adevărat durabile. 

Cu istoria şi cu destinul naţional nu se 
cade a face compromisuri. Tratatul cu Ucraina 
nu numai că este departe de a fi în avantajul 
reciproc al părților, dar, în forma în care a fost 
convenit, este cu totul împotriva intereselor 
româneşti fundamentale (care nu se confundă cu 
cele conjuncturale, cum ar voi să lase să se 
înțeleagă anumiţi politicieni). 













Donatori se vor adresa Comitetului Parohial al satului Ocişor = com. Vaţa de 
Jos = jud, Hunedoara = cont 45.10.34.52 - BCR Agenţia Brad - Hunedoara 


- 


Procesul de pierdere a identităţii 
etnospirituale româneşti, tot mai accelerat în 
ultima vreme, nu pare să fie o preocupare 
prioritară a celor responsabili de destinele 
naţionale. Dimpotrivă, asistăm la complicităţi 
de-a dreptul descurajante, ca în cazul încă şi 
mai proaspăt semnatului “Memorandum 
privind normalizarea relaţiilor dintre 
Republica Moldova şi Transnistria”. 

Având garanţi nu numai Rusia şi 
Ucraina, ci şi Organizaţia pentru Securitate şi 
Cooperare Europeană, actul semnat la 
Moscova consfinţeşte o stare de lucruri nu 
doar total dezavantajoasă şi neliniştițoare 
pentru românii din ținuturile Nistrului, ci şi 
faptul că OSCE este complicele fățiş al Rusiei 
(ca şi SUA în cazul extinderii spre Est a 
NATO) în legitimarea şi protejarea regimului 
criminal antiromânesc din Transnistria. Din 
termenii documentului, numit impropriu 
“memorandum”, reiese cu claritate că Rusia 
este principalul beneficiar, iar Transnistria 
paravanul ce-i maschează inabil interesele 
geostrategice la gurile Dunării şi la porţile 
Balcanilor. Aşa, spre exemplu, documentul 
stipulează că toate bunurile ce-au aparținut 
fostei URSS, aflate peteritoriul Transnistriei, 
aparțin acesteia, iar nu Republicii Moldova. 
La fel, orice diferend între Tiraspol şi Moscova 
se va rezolva direct “între cele două capitale”, 
iar nu prin intermediul Chişinăului. 

Angajamentul anterior al Rusiei cu 
privire la retragerea Armatei a 14-a este cu 
abilitate eludat în prevederile noului 
document, apărând condiționarea repatrierii 
oştenilor ruşi de “decizia comună a 
autorităților de la Chişinău şi Tiraspol”. În 
această direcție, politicienii tiraspoleni s-au 
şi pronunțat prin glasul fruntaşului 
“moldovean nistrean” Grigori Maracuţa: 
“Armata a 14-a trebuie să rămână în 
Transnistria pentru totdeauna!” Aceeaşi este 
şi dorința Rusiei. cu atât mai mult cu cât aici 
se află un imens arsenal strategic, alcătuit în 
mare parte din piesele retrase din țările fostului 
Tratat de la Varşovia. 

Prin conţinut, prin ambiguitatea şi chiar 
contradicţia termenilor, “Memorandumul” nu 
clarifică nimic în raporturile dintre Chişinău 
Şi Tiraspol, ci doar consolidează poziţia Rusiei 
ca putere garantă a respectării prevederilor 
documentului în cauză! Republica Moldova, 
alcătuită din două piese politico- 
administrative (trei, dacă avem în vedere şi 
artificiul numit “Găgăuz Eri”), contrar 
prevederilor constituționale, se află în situaţia 
de a trebuie să întrețină raporturi politico- 
statale şi administrative cu totul nefireşti. 
Conform declaraţiei unui alt fruntaş 
tiraspolean, Igor Smirnov, “relaţiile 
Transnistriei cu Republica Moldova sunt 
relaţii de la stat la stat”... 

Cât despre identitatea reală a românilor 
de aici, aceasta nu preocupă pe nimeni. Etnia 
moldovenească este altceva decât cea 
românească (!). În această enclavă - infern 
fosilizat de stalinism, bolşevism şi 
antiromânism agresiv - un trecut odios refuză 
să moară. A fi român înseamnă a fi antisovietic 
şi antibolşevic, bun doar să împărtăşeşti soarta 
lui Ilie Ilaşcu! 


Nicolae POP 





Biserica Sf. 
Arhangheli - 
Biserica 
Desăvârşirii. 
Ajutaţi-o să se 
împlinească! 












-Ş. ——— gi Ce 


d ) 





“Eu nu Sunt cetăţean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 
Sunt american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 





el de al treilea Ordin al Talmudului este intitulat 
| Naşim - Femeile. Ordinul cuprinde 7 tractate. 
Legeatalmudicăeste, caşi legea islamică, 
olege făcută pentru bărbați. Ea îl favorizează atât 
de evident pe bărbat, încât se poate presupune că 
rabinii s-au temut de puterea şi dominaţia femeilor. Dar deşi 
ei consideră femeia ca pe o ființă uşuratică, reproşându-le 
limbuția şi atracția pentru podoabe, farduri şi îmbrăcăminte 
frumoasă, recunosc faptul că femeia, ca soție şi mamă, este 
garanția unității căminului, ferindu-şi soțul de a cădea în 
desfrâu şi imoralitate. În timp de împreunarea dintre bărbat 
şi femeie, prenupțială sau în afara căsătoriei, este privită ca 
un păcat, în cadrul instituției căsătoriei ea este considerată ca 
împlinirea poruncii: “Creşteţi şi vă înmulțiţi... ” (Facerea |, 
28). Atât Tora, dar mai ales Talmudul, consideră celibatul 
voluntar şi lipsa de copii ca pe un mare păcat. A întemeia o 
familie şi aaduce pe lume copii este o datorie care corespunde 
prescripției talmudice: “Un om fără copii este un om mort”. 
Rabinii acordă o atenție deosebită problemei 
căsătoriei. Pe instituţia căsătoriei şi pe religie se sprijină 
întregul edificiu al vieții evreilor. Rabinii nu condamnă 
instinctul sexual, se tem însă de violența lui şi se străduiesc 
să-l lase să se manifeste numai în anumite limite. Unii 
recomandă să se mănânce numai pâine şi sare pentru a se 
diminua secrețiile glandelor sexuale (Tractatul Girtin 70 a). 
Alții consideră că singurul leac împotriva tentaţiei la excese 
sexuale este munca grea, completată cu studiul Torei. Şi dacă 
nici unul dintre aceste remedii nu ajută, “arunci pleacă într- 
o altă localitate, unde nu te cunoaşte nimeni, îmbracă-te în 
negru şi dă frâu liber pornirilor inimii, dar să nu profanezi 
numele lui Dumnezeu în public” (Tractatul Chagiga 16 a). 
Trebuie să se evite toate situațiile care ațâță pasiunile; “pe 
drum Să nu mergi în urma unei femei.Chiar dacă aceasta este 
propria ta soție ” (Tractatul Bracjor 6 a). 
Talmudul, ca şi Vechiul Testament, permite 
poligamia, “un bărbat se poate căsători cu mai multe 
femei”. Un altul limitează însă numărul soțiilor la patru. Ca 
fapt istoric, poligamia a fost practicată pe scară largă în 
comunitățile iudaice din Babilonia, ceea ce explică 
impresionanta creştere numerică a acestor comunități. Dar 
cel mai elocvent exemplu pentru practica poligamiei îl oferă 
Regele Solomon. “Regele Solomon, în afară de fata lui 
Faraon, a iubit şi multe alte femei străine, moabite, amonite 
idumeiene, sidoniene şi amoriene... El a avut şapte sute de 
femei şi trei sute de concubine... ” (Cartea atreiaa Regilor 11, 
1-3). Paradoxal însă, deşi rabinii acordă o atât de mare 
libertate cu privire la numărul de căsătorii pe care le poate 
contracta un bărbat, ei consideră adulterul drept un păcat 
capital. 

|. Jewarmot - Cumnatele (Tractatul conține 16 
capitole cu referire la următorul text din Deuteronomul 25, 
5; “De vor trăi fraţii împreună şi unul din ei va muri fără să 
aibă fiu, femeia celui mort să nu se mărite în altă parte după 
străin, ci cumnatul ei să intre la ea, să şi-o ia soție şi să 
[răiască cu ea"), 

Așadar, bărbatul al cărui frate a murit fără să aibă 
urmași este obligat să ia în căsătorie pe cumnata, rămasă 
văduvă fără copii. Dacă însă fratele răposatului refuză să dea 
curs acestei prescripții, se aplică Chaliza, străvechea 
ceremonie a descălțării. După aceasta, văduva este liberă să 
se căsătorească cu un alt bărbat, Cum însă în această situație 
pot interveni multe dificultăți de ordin juridic (să nu se uite 
că atât în iudaism, cât şi în islamism, dreptul şi etica sunt 
inseparabile de religie), textul talmudic reglemetează normele 
care trebuie respectate la contractarea unei noi căsătorii, 
Aceste reglementări sunt deosebit de importante, deoarece, 
la data când au fost elaborate, femeile nu aveau profesiuni 
care să le facă independente, astfel că pentru o văduvă era 
necesar să se recăsătorească, 

2. Ketubbot- contractele matrimoniale (Tractatul 
conţine 13 capitole). 

Contracul matrimonial reprezintă pentru femeie o 
poliţă de asigurare care o protejează în cazul unui divorț. Sunt 


Rabinul Stephen S. Weise 


12. CONŢINUTUL TALMUDULUI (3) 


tratate amănunțit drepturile şi obligațiile soției şi soțului în 
cadrul instituției căsătoriei. De asemenea, sunt menționate 
părerile diferiților rabini cu privire la pedepsele ce se cuvin 
celor care seduc o tânără, făcându-se referire la versetele 16 şi 
17 din capitolul 22 al Jeşirii: “De va amăgi cineva o fată 
nelogodită şi se va culca cu ea, să o înzestreze şi să o ia de 
soție; iar dacă latăl ei se va feri şi nu va voi să o dea lui de 
femeie, atunci el să plătească tatălui fetei bani câți se cer 
pentru înzestrarea fetelor”. 

Alte probleme tratate sunt: drepturile văduvelor, 
îngrijirea copiilor cu părinți vitregi, actele de caritate şi 
incoruptibilitatea judecătorilor. În partea finală sunt relatate 
povestiri şi legende din Țara Israel şi gânduri cu privire la 
venirea lui Mesia. 

3. Gittin - Actele de divorț (Tractatul conține 9 
capitole, cu referire la următorul text din Deuteronomul 24, |: 
“De va lua cineva femeie şi se va face bărbat ei, dar ea nu va 
afla bunăvoință în ochii lui, pentrucă va găsi el ceva neplăcut 
la ea, şi-i va scrie carte de despărțire, i-o va da la mână şi o 
va slobozi din casa sa”). 

Cao consecință umanitarăa înaltei concepții pe care 
o au evreii despre căsătorie, atunci când este evident că o 
căsnicie a eşuat, este îngăduit divorțul. Unii învățați îngăduie 
înfăptuirea divorțului chiar pe temeiul unor motivații lipsite de 
importanță; alții însă sunt de acord cu declararea unui divorț 
numai în cazul existenței unei motivații temeinice. 

general, desfacerea căsătoriei cu acordul ambelor 
părți este îngăduită. Femeia însă nu se poate despărți fără 
acordul soțului; bărbatul nu are nevoie de acordul soției pentru 
adivorța. Dacă soția a comis adulter, se recomandă despărțirea. 
De asemenea, dacă după zece ani de convieţuire femeia nu a 
adus pe lume copii, se recomandă divorțul. Şcoala rabinului 
Şammai îngăduie bărbatului să-şi repudieze soția numai dacă 
a comis adulter. Şcoala lui Hillel permite repudierea în toate 
cazurile în care bărbatul va descoperi “ceva nepotrivit” lasoția 
sa, iarrabinul Akiba merge şi mai departe, permițând bărbatului 
despărțirea de soție “*dacă găseşte o femeie mai frumoasă”. 

Un bărbat se poate despărți de soția sa, fără să-i 
restituie zestrea, dacă aceasta s-a făcut vinovată de încălcarea 
legii iudaice, cum ar fi, de pildă, dacă îşi face apariția în public 
cu capul descoperit, dacă stă de vorbă cu alți bărbați, dacă este 
clevetitoare sau dacă vorbeşte în gura mare despre ce se 
petrece în intimitatea vieții conjugale. Cât o priveşte pe soție, 
ea poate să ceară divorțul în fața judecătorilor în cazul în care 
soțul este brutal, impotent sau duşmănos, dacă nu-i asigură 
întreținerea sau dacă a dobândit o infirmitate. In general însă, 
rabinii s-au străduit să tempereze tentația de a divorța prin 
prelungirea formalităţilor legale şi, în toate cazurile, prin 

obligaţia de a restitui atât zestrea, cât şi darul nupțial. 

În ghemara tractatului, aşa cum se întâmplă pe tot 


cuprinsul Talmudului, sunt abordate şi alte teme, fără legătură * 


cu tema principală. În acest caz sunt descrise pe larg ultimele 
răscoale ale evreilor împotriva Romei, distrugerea 
Ierusalimului, precum martiriul luptătorilor pentru libertate. 
În alte capitole ale tractatului se găsesc adevărate studii din 
domeniul medicinei. 

4. Kidduşin- Sfinţirile (Tractatul conţine4 capitole), 

Ceremonia logodnei este un act de sfințire, logodnica 
fiind sfințită aşa cum sunt sfințite obiectele de cult ale 
Templului. Prin logodnă, ea este consacrată lopgodnicului, 
care însă nu O va putea lua de soţie decât după un răstimp de 
12 luni. (În cazul văduvelor, termenul de aşteptare este de 
numai 30 de zile). Talmudul recomandă căsătorii timpurii, 
fetele la patrusprezece ani şi bărbaţii la optsprezece. O amânare 
față de vârstele prescrise este îngăduită numai studenţilor care 
se îndeletnicesc cu studiul Legii, 

Problemele privind logodna şi căsătoria sunt urmate 
de analiza aspectelor materiale ale instituției familiei, De 
asemenea, sunt precizate Obligaţiile care trebuie respectate de 
soț și de soție, Capitolul despre respectul datorat tatălui, 
mamei și învăţaţilor încheie tractatul. 

5, Nedarim - Legămintele (Tractatul conţine || 
capitole, cu referire la Capitolul 4 din Numerii: “Slujbe 


- 


E 
+ 


PA 4 Eu O eg aa 
x F d Pe 
i a a 
De: 
e — $ 
N a 3 x lu i 
m | LI e a 9s , Pi 


N ama ca 
ii 


SR 


a 


» 


- 





deosebite ale leviţilor şi numărul lor"). 

Bărbaţii şi femeile care vor să se bucure de 
binecuvântare trebuie să facă anumite legăminte speciale de 
renunțare la unele plăceri lumeşti, exprimându-și astfel 
devotamentul lor față de Dumnezeu şi de legea iudaică. Pe 
durata legămintelor este interzisă consumarea băuturilor 
alcoolice şi tăierea părului, iar la încheierea acestei durate, 
cel cea făcut legământul trebuie să aducăo jertfă în Templu. 
Dar textul Talmudului, pe lângă prescripţiile cu privire la 
îndeplinirea legămintelor, consemnează şi părerile unor 
rabini care condamnă orice formă de asceză. Poziţia lor se 
bazează pe ideea că renunțarea la bucuriile şi plăcerile 
permise de Lege este o greşeală. A 

7..Sota - Bănuiala de adulter (Tractatul conține 
9 capitole, cu referite la Capitolul 5 din Numeri, versetele 
11-31). 

Femeile bănuite de adulter trebuie să se supună 
străvechilor proceduri prevăzute de Vechiul Testament în 
astfel de cazuri. Aceste proceduri conduc la stabilirea 
vinovăției sau nevinovăției femeii bănuite de infidelitate 
conjugală, cu toate consecințele care decurg din această 
constatare. (In cazul vinovăţiei, Vechiul Testament prevede: 
“.. dacă ea va fi necurată şi dacă va fi înşelat pe bărbatul 
său, se va umfla pântecele ei şi sânul ei va cădea şi va fi 
femeia aceea blestemată în poporul său”, iar dacă se 
constată nevinovăția ei, acelaşi text o descarcă de bănuială 
în următorii termeni: “Dacă femeia nu s-a spurcat, ci va fi 
curată, nevătămată va rămâne şi va naşte copii"). Ca o 
dovadă despre importanța pe care Talmudul o acordă 
problemei adulterului stau amplele comentarii făcute de 
Rabbi Akiwa şi Rabbii Jehoşua asupra textului Scripturii în 
care este menționată această problemă. 

Urmând arhitectura majorității tractatelor 
Talmudului, în tractatul despre “bănuiala de adulter ” sunt 
abordate, pe lângă tema principală, şi alte teme considerate 
importante pentru viața comunităților iudaice. Astfel, un 
întreg capitol este dedicat textelor din Scriptură care trebuie 
rostite numai în limba sfântă (“limba ebraică”) şi textelor 
care pot fi traduse şi în alte limbi. De asemenea, în acest 
tractat textul ghemarei conține ample relatări din istoria 
biblică. 

Unspaţiu considerabil este acordat discuţiei asupra 
străvechiului obicei al expierii vinovăției pentru un omor 
săvârşit în câmp de un necunoscut, prin sacrificarea unei 
juninci, Procedura expierii este descrisă amănunțit în 
Capitolul 21 al Deuteronomului, versetele 1-9, dar 
comentariul talmudic pledează pentru abrogarea acestei 
practici. Tractatul se încheie cu deplângerea faptului că 
multe dintre virtuțile tradiționale au încetat să mai fie 
practicate în Israel, precum şi cu o privire asupra venirii lui 
Mesia. 

In încheierea prezentării celui de al treilea Ordin 
al Talmudului, reproducem două scurte citate, 

Primul se referă la omul complet: 

Rabbi Elasar spune: Omul care nu are soție, nu 
este de fapt om, căci stă scris: “Bărbat şi femeie a făcut şi 
i-a binecuvântat şi le-a pus numele om” (Facerea 1,2) 

Și mai departe spune Rabbi Elasar: Omul care nu 
are Ogor, nueste de faptom, căci stă scris: “Cerul este cerul 
Domnului, iar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Psalm 
115, 10) [Ghemara Jewamot 63, a]. 

Cel de al doilea citat se referă la raportul dintre 
Studiu şi faptă, 

Odinioară s-a întâlnit Rabbi Tarphon cu ceilalți 
îmvățați în casa Nitsa din Lud, prilej cu care s-a pus 
întrebarea: Ce este mai mare, studiul sau fapta? Rabbi 
Tarphon a răspuns: făpta este mai mare; Rabbi Akiwa a 
răspuns, spunând: Studiul este mai mare. În cele din urmă 
au căzut cu toții de acord şi au spus: studiul este mai 
important, căci studiul conduce lafaptă | Ghemara Kidduşin 
40,b], (va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 








O minciună cu pretenții: 


PUNCTE CARDINALE 


“MOSTENIREA COMUNĂ 
IUDEO-CREŞTINĂ” 


Nota autorului: Acest articol a fost 
publicat pentru prima dată în 1970. Din păcate, nu 
numai că informaţiile cuprinse în el sunt valabile 
şi astăzi, dar între timp minciuna a fost atât de 
mult vehiculată, încât aproape că a devenit un loc 
comun. 

"Creştinismul ar fi mult mai puternic dacă 
nu şi-ar neglija rădăcinile iudaice”, a declarat 
reverendul William D. Davies, de la Seminarul 
Teologic Unional, într-o conferință care îşi 
propunea să discute “naşterea creştinismului din 
iudaism şi dependența lui de acesta”, în martie 
1965. Agenţia UPI, care adifuzat ştirea, a precizat 
şi sponsorii: 8 'naiB nith, prin Liga Evreiască Anti- 
Defăimare, Şcoala de Teologie Romano-Catolică 
de la Universitatea Loyola şi Divinity School 
(Facultatea de Istorie a Religiilor) de la 
Universitatea din Chicago, Reverendul Davies, 
pe care agenţia UPI îl califica drept “un eminent 
teolog evreu”, a mai spus: “Isus a fost nu doar 
profet, ci şi rabin. Atât metoda, cât şi esența 
învățăturilor lui etice sunt rabinice. Format în 
sinagogă, Isus a transmis adepților săi mult din 
etica acesteia”. 

Un alt catolic - preot, scriitor şi profesor - 
mult mediatizat în anii '60 este Leon Paul (despre 
care, însă, ziarele omiteau să scrie că este un 
evreu convertit) care, sub auspiciile diocezei 
Brooklyn, ținea cursuri pe tema “Biserica şi 
iudaismul”. El îşi ducea sistematic cursanții la 
sinagogă, spunând: “Dacă un catolic nu se simte 
la el acasă în sinagogă înseamnă că nu înțelege 
temeiurile propriei credințe!”... 

Oricât ai căuta în toate scrierile creştine 
care s-au adunat de-a lungul a aproape două 
milenii, nu vei găsi nicăieri expresia “moştenirea 
comună iudeo-creştină”. De unde, atunci, aceaștă 
apariţie bruscă din ultimele două-trei decenii? 
Este uşor de explicat, de exemplu, în lumina unui 
articol din buletinul anual al Ligii Anti-Defâimare 
(influentă organizație suprapolitică şi parastatală 
a evreilor americani) care informează că 
organizaţia “a sprijinit, cu planşe şi tipărituri, 
peste 40.000 de congregații catolice şi 
protestante” şi “a realizat manualele după care s- 
a organizat catehismul în peste 100.000 de parohii 
protestante”. 

Aşa ajung creştinii - de la preoți la cei mai 
umili enoriaşi - să repete papagaliceşte cuvinte 
pe care, de obicei, nule înțeleg, darcare, repetate 
mecanic, îşi continuă traseul insidios, pervertind 
conştiințele şi făcându-le să creadă că răul nu 
mai este rău de vreme ce îl spune toată lumea. 

Te-ai fi aşteptat, însă, la mai multă 
vigilență din partea celor 2.400 de înalți prelați din 
Consiliul Vaticanului, care au aprobat "Declarația 
despre evrei” fără să clipească măcarla expresia: 
“O imensă moştenire spirituală comună creştinilor 
şi evreilor” (cu referire la evreii din zilele noastre), 
îndemnând la “cunoaştere şi stimă reciprocă”. Cu 
excepția, poate, a cardinalului Ruffini, arhiepiscop 
de Palermo, care a făcut observația - după cum 
aflăm dintr-o notă la ediţia americană a 
Documentelor Vaticanului II-că"reciproc”" trebuie 
înțeles astfel: creştinii să-i iubească pe evrei, iar 
evreii să nu-l mai urască pe creștini! 

Bineînțeles că, la desele declarații de 





dragoste ale diverselor biserici şi congregații 
creştine, nici o organizaţie evreiască nu a răspuns 
cu angajamentul de a nu-i urî pe creştini. lar dacă 


unii creştini suntdispuşi să aducă modificări Bibliei, 


s-o “modernizeze” şi s-o “democratizeze”, nici un 
evreu nuva permite schimbarea celei mai mărunte 
fraze din Talmud. Or, în Talmud scrie că Maria, 
mama lui Isus, a fost o târfă şi o femeie adulteră, 
care şi-a conceput copilul cu un soldat roman, 
Pandera. Aceasta să fie “imensa moştenire 
spirituală comună”, “respectul şi stima reciprocă” 
la care s-a referit Consiliul Vaticanului? Sau poate 
că era vorba despre inițierea sexuală, despre 
cultul lunii (mai pe înțelesul tuturor, vrăjitorie) sau 
despre mutilarea rituală, la care se referă pasaje 
ample din Talmud! 

Expresia “moştenire comună iudeo- 
creştină” spune, implicit, că aceste două religii - 
iudaismul $Şk creştinismul de azi - emană din 
acelaşi izvor spiritual, au caracteristici similare şi 
tradiții comune. Ceea ce este nu numai o 
absurditate, ci de-a dreptul un afront adus lui Isus, 
un sacrilegiu! 3 

Creştinismul îşi trage rădăcinile dintr-un 
Dumnezeu pe Care evreii Îlreneagă, de vreme ce 
Îi reneagă Fiul. Creştinismul se bazează pe 
învățăturile lui Isus şi nu poate avea nimic în 
comun cu religia evreilor din acea vreme, cu 
religia fariseilor pe care Isus i-a denunțat şi 
condamnat în repetate rânduri şi pe care evreii de 
astăzi îi consideră drept părinți spirituali, 

Creştinii au, într-adevăr, o legătură 
spirituală cu evreii, dar cu cei din Vechiul 
Testament, în sensul că sunt cu toții “copii ai 
aceluiaşi Dumnezeu, Dumnezeul lui Abraham”. 
Evreii de astăzi, practicanți ai iudaismului, nu mai 
urmează, însă, religia lui Moise, cea inspirată de 
Dumnezeul lui Abraham: ei urmează credințele 
pervertite ale fariseilor. Chiar teologii evrei 
recunosc aceasta (de fapt sunt chiar mândri): 
“fariseismul a devenit talmudism; talmudismul 
s-a transformat în rabinism medieval; rabinismul 
medievala evoluatşielpână la rabinismul modern. 
Spiritul străvechilor farisei a rămas, însă, nealterat 
de toate aceste schimbări de nume şi inevitabile 
adaptări de obiceiuri”, scrie rabinul Louis 
Finkelstein, preşedintele Academiei Americane 
de Studii ludaice. lar The Jewish Encyclopaedia 
recunoaşte că, “spre deosebire de creştinism, 
islamism şi buddhism, iudaismul nu este o religie 
pură, bazată pe credințe acceptate. ludaismul 
este, mai degrabă, o teocrație, o legislație 
religioasă, decât o religie”. 

Fațadă, reguli de ochii lumii, religie 
detestabilă a fariseilor, pe care Isus a înlocuit-o - 
şi orice om de bună-credință care a deschis 
măcar o dată în viața lui o Biblie înțelege acest 
lucru - cu o nouă religie, a iubirii şi a milei. Isus 
i-a numit “fățarnici”, “călăuze oarbe”, “neam 
necredincios şi îndărătnic”. Ei i-au strigat lui Pilat: 
“Răstigneşte-l!”. lar Isus a murit pe Cruce, cu 
chinul sporit, probabil, de gândul că şi printre cei 
ce | se pretind urmaşi se vor găsi farisei care să 
vorbească despre "moşteniri comune”. 

Joseph P. KAMP 
"THE C.D.L. REPORT”, 
Octombrie 1996 


Mai '97 NR. 5/77 PAG. 13 


ORGANIZAȚIILE 
TERORISTE SIONISTE 


(urmare din pag. 7) 








unor astfel de evenimente făceau şi ele parte din arsenalul 
Irgun. În acest scop, a fost înființat un serviciu de informații 
propriu, denumit “Forța de Propagandă Revoluționară” *. 
În ceea ce priveşte grupul Stern, el avea obiective mai 
modeste, pe măsura efectivelor lui. Grupul urmărea să 
asasineze, pur şi simplu, un număr cât mai mare de ofiţeri şi 
soldați britanici. Dar Agenţia a tras din plin foloase de pe 
urma acestor acţiuni, în cadrul programului “teroare pentru 
promovarea imigrarii”. sai 
Orices-ar putea gândi despre faptele acestororganizații, 
trebuie să se recunoască că ele au avut- şi aceasta este cel mai 
puțin ce se poate afirma despre ele - un caracter criminal. 
După spusele lui Begin, aceşti terorişti erau revoluționari 
care purtau “un război revoluţionar”. Totuşi el atrage atenția 
că inamicii lor- el îi are în vedere pe britanici - îi considerau 
terorişti, în timp ce un amic irlandez care voia să anticipeze 
verdictul istoriei, îi numea ““patrioți””. Tot timpul,spunea 
Begin, generalul McMillan, comandatul suprem al forțelor 
britanice în Palestina, aprecia că ““se arătau prea indulgenți, 
tratându-ne dreptterorişti”. Ca urmare, “el ne spunea «bandiți 
criminalby” *. În Marea Britanie, presa, amiralii, episcopii şi 
juriştii nu se puteau abține să-l califice pe Begin drept 
“teroristul Nr. 1”. Begin însuşi este cel carea întocmit această 
listă. I-a plăcut şi îi place în continuare să fie considerat de 
aceşti oameni “teroristul Nr.1”. Nu există nici o lucrare, 
americană, britanică şi chiar sionistă, al cărui autor a studiat 
terorismul din Palestina în timpul mandatului britanic, să nu 
ajungă la concluzia că Begin se bucură de trista faimă de a fi 
cel mai celebru terorist. Recompensa pentru ceea ce a făcut 
pentru Israel nu'a întârziat însă: în prezent este membru în 
Knesset (Parlamentul Israelului), şeful partidului “liberal” 
Herut (de e 


ag A că 






a IEI îi | RD IEZI PIPI II ZT 
eamintim că Raportul ONU a fost prezentat în 
şedinţa Adunării Generale din 15 Noiembrie 1972. De 
atunci, palmaresul politic al lui Menahem Begin s-a 
îmbunătățit considerabil. In perioada 21 lunie 1977-10 
Octombrie 1983, a fost prim-ministru al Statului Israel. lar 
ca 0 “meritată răsplată” pentru toate crimele săvârşite 
împotriva militarilor britanici şi populaţiei arabe din 
Palestina, “teroristului Nr.1” din Orientul Mijlociu i s-a 
conferit în anul 1978 premiul Nobel pentru Pace! Într-o 
lume în care se pot petrece astfel de răsturnări de valori, 
comentariile sunt de prisos. 
In numărul viitor vom întregi această prezentare cu 
lista principalelor personalitaţi politice din Israel pe care 
Raportul ONU le acuză de terorism. 


Note: 

|. Menachem Begin, The revolt. Story ofthe Irgun (Henry Schuman, New 
York, 1951, p.33). 

2. Toate cifrele şi toate citatele privind cele trei organizații teroriste sunt 
extrase din documentul intitulat “Official Report of the Anglo-American 
Committee of Inquiry”, pp.40 şi 41. 

3. Menachem Begin, op.cit, p.4. 

4. George Kirk, Survey o/ International Affairs, The Middle East, publicat 
Sub patronajul lui Royal Institut of International Affairs, p.195. 

$. Menachem Begin, op.cit, pp.52 şi 53. 

6. Ibid, p.80. 


Les Guerriers d'Israăl 


ma Aa dn lia em uimire d Bari mm 1976 


Pour la premitre fo au monde, Lex Gremers d'lureit fii k poim vur 
un snjet totalenient tabra + les mâes sionistes et lautodifenue jure. 
Des troupes du Icar paradant cu uniforme A Berlin sous e II Roch 
poqu aux s mnlices » de Franțoine Fahiun, de Pastasainat de Francais 
Duprai aux atientats terrurites «e POnganitation Julve e Combat, des 
manipulatioas du Massad aux adepte» francais du Dr Galbteln. von 
y dăcouvrirez Petoanante histoire des adepiet de la e boi du talion a, 

Vruit V'une longue et rigoureuse engulte, les (Giuermers d'israal 
comprend phusieur centalnes de photos ct Jocuincars confideariel an 
mtlits (rapports de police, pementi revucs interes ele ). Ouure une 
chronologic detalilte ue ln violence en Prance (1996-1994), ce livre 
dineate tom les muaget dev milia acrucilei bn tuute imuiepenilincr, 
ÎI rtponud aux questions ue vous vunt ponez A prupos de ces inqultreantes 
millices > qui les a fontei sami set membret, qui les manipaleni, 
qul les souțicar, sout-eller armâes, cumnieni optrenteeila, pourquoi 
bentticieatrellos une 1oinle imponhi€ judiciaire, ete. 

Dans la ligate de Mitrea re Secreta du Bhul Birth, un nouveau re 
prhente par iimmanucl Ratece qui devoile vraimeni le dou des carter 


Lamverare demn A (hard 4 0 vecgrteri pita bei lubmtumâr 
[SEN Jos tis-tă 














ţ 











PAG. 14 NR. 5/77 Mai '97 


Mare admirator al lui 
4 Origen, având gustul 
rafinat al apocrifelor şi al 

Pia) (cologiilor controversate, 
filolog erudit şi elegant 

mânuitor al condeiului, d-l Cristian 
Bădilițţă ne oferă o nouă ediţie 
profesională din zona patristicii timpurii 
(sec. IV): EVAGRIE PONTICUL. 
Tratatul practic. Gnosticul (Ed. 
“Polirom”, laşi, 1997). Cele două texte 
ale gnosticului origenist condamnat de 
cel de-al doilea sinod de la 
Constantinopol (altminteri apropiat al 
Sfântului Grigorie de Nazianz şi dascăl 
al Sfântului loan Cassian) sunt traduse 
cu măiestrie şi migală, după textele (parte 
păstrate în greceşte, parte doar în 
versiune siriacă) editate în Franţa (col. 
“Sources chrâtiennes”, nr. 171/1971 şi 
nr. 356/1989) de Antoine şi Claire 
Guillaumont. Volumul se deschide cu 
un util studiu introductiv, în care sunt 
schițate atât biografia (“O viață plină de 
aventuri duhovniceşti”) cât şi doctrina 
lui Evagrie (“Teologia ca exercițiu 


spiritual”). Dincolo de compilaţia 


superioară (“originalitatea” trebuie 
căutată, de către cei obişnuiţi să măsoare 
cu ea, mai degrabă în comentariile 
ulterioare), micul studiu este caracterizat 
de dorința înduioşătoare a traducătorului 
de a-i ține partea lui Evagrie, împotriva 
“interpretărilor  stângace sau 
reducționiste”, mai vechi sau mai noi 
(de la Părinţii sinodului constanti- 
nopolitan din 553 —al cincilea ecumenic 
—până la un teolog contemporan detalia 
lui Hans Urs von Balthasar — pe care, 
supărat, d-l Bădiliță îl omite din 
bibliografia finală). Principalul 
argument invocat e acela că “Evagrie, 
totuşi, |] pune pe “Isus Cristos” (nu ştim 
dacă grafia “emancipată“ a numelui 
Mântuitorului reprezintă opțiunea 
autorului sau a editurii) în centrul 
speculațiilor sale (de parcă n-ar exista 
atâția eretici notorii care fac la fel!): 
“Cândtoți cad — încheie lirico-retoric d- 
| Bădiliță — şi se întinează (deşi toate 
intelectele sunt egale în sânul henadei, 
deci toate ar putea fi ca Isus), numai Isus 
rămâne pur şi cu fața către Tatăl. La 
acest lucru să ne gândim, dacă vrem să 
fim cinstiți cu noi înşine şi cu Evagrie, 
unul dintre cei mai mari îndrăgostiţi de 
Cristos dintre teologii creştini ai tuturor 
veacurilor”. E mai presus de îndoială că 
d-l Bădiliță, culturaliceşte şi moraliceşte, 
& “cinstit” cu sine şi cu Evagrie din Pont. 
Dacă din punct de vedere strict dogmatic 
feologii ortodocşi s-ar întâmpla să aibă 
ceva de obiectat (deşi locurile 
controversate sunt de căutat mai ales în 
alte scrieri evagriene), atunci s-ar cădea 
să-și pregătească traducători şi interpreți 
capabili să concureze, la nivel european, 
un erudit laic de talia d-lui Bădiliță... 
Câtă vreme literatura patristică, 
grecească sau latinească, rămâne doar 
pe mâna (şi doar la îndemâna) filologilor, 
Biserica trebuie să-și stăpânească 
eventualele umori neputincioase... 

Pe de altă parte, e certcă Evagrie 
(ascuns uneori de către posteritate sub 
numele de Nil Sinaitul) nu poate fi 
judecat simplist, sub influența unor 
acuzaţii invocate mecanic; chiar multe 
pagini din volumul în discuţie (unele 
admirabil luminate de comentariile 
subtile ale traducătorului) vădesc un 
mare trăitor și un teolog complex, demn 





PUNCTE CAADINALE 


de orice antologie filocalică (v. şi Filocalia 
românească, |, ed. 1946, pp.39-94), căruia 
istoria patristicii răsăritene îi rămâne 
îndatorată în destule privinţe (ela formulat 
cel dintâi, bunăoară, teoria celor opt păcate 
capitale) şi față de a cărui memorie d-l 
Bădiliță a săvârşitun act cultural esenţial. 
(Entuziasmat şi îngăduindu-şi să slăbească 
puțin rigorile ortodoxe ale cronicilor sale 
curente, d-l Dan Ciachir, în “Cuvântul” — 
anul IIY/VIII, nr. 4/240, aprilie 1997, p. 
10, saluta în d-l Cristian Bădiliță “un nou 
şi admirabil patrolog”, ce scrie “într-o 
limbă şi într-un context care sunt ale 





prezentului, mărturisind totodată, discret 
şi ferm, pe Hristos şi Biserica Sa”). 


ditate până acum doar în 
afara țării (un rol deosebit 
aavut, şi-n această privinţă, 
regretatul Aurelio Răuță), 
Acatistele târzii ale 
poetului SANDU TUDOR (călugărit 
inițial sub numele de Agaton, apoi devenit 
ieroschimonahul Daniil) văd lumina 
tiparului la Editura “Anastasia” (într-o 
nouă colecție, “Poeţii Rugului Aprins”, 
care-i va include, într-un viitor apropiat, 
pe Vasile Voiculescu — cel mai mare poet 
religios român —, Paul Sterian — evreu 
creştinat, ca şi N. Steinhardt, Alexandru 
Codin Mironescu — căruia i s-au editat 
deja în ultimii ani inclusiv la “Anastasia” 
— mai multe volume de eseuri şi proză, 
etc.). 

Sandu Tudor, cunoscut încă din 
anii '30 ca poet şi gazetar de orientare 
gândiristă (G. Călinescu îl prezintă foarte 
nedrept, ca pe toți gândiriştii, în /storia... 
sa din 1941), avea să fie, în anii '40-'50 (a 
murit în închisoare, prin 1960, fără să se 
poată afla vreodată unde va fi fost 
îngropat), adevăratul lider al grupării 
spirituale a “Rugului Aprins”, închegată 
la Mănăstirea Antim din Bucureşti. 

Volumul de la “Anastasia” 
cuprinde “Imnul-acatist la Rugul Aprins 
al Maicii Domnului” (cea mai faimoasă 
dintre creaţiile poetice ale autorului), 
“Acatistul Sfântului loan Bogoslovul” şi 
“Acatistul Sfântului Calinic de la 
Cernica”, precedate de un cuvânt înainte 
al Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, 
Arhiepiscopul Clujului, Vadului şi 
Feleacului, ce a fost un apropiat al grupării 
de la Antim şi la rândul său autor al unor 
frumoase File de acatist. 

Specie lirico-religioasă de 
origine bizantină, acatistul se împlineşte 
sub semnul bucuriei dreptmăritoare, la 
granița dintre rugăciune (ca act mistic) şi 
poezie (ca act estetic). În literatura 
religioasă românească, Sandu Tudor, Paul 
Sterian sau Valeriu Anania l-au dus la 
desăvârşire artistică, în duhul tradiţiei 
ortodoxe şi al neobizantinismului cultural 





promovat, în secolul nostru, mai ales de un cuvânt al Avvei Siluan: “Vai omului 
revista “Gândirea” (1921-1944). care are numele mai mare decât fapta!”), 
Trebuie remarcată, pe de altă “Păşind în mileniul III” (pe marginea 
parte, constanța cu care zestrea spirituală cărţii Introducere la secolul XXI a 
a “Rugului Aprins” este scoasă la lumină părintelui loan Buga), “Sfinţenia castare 
în ultimii ani, oferind un temei admirabil (““Sfântul nu este însă un supraom; este o 


pentru năzuita reînviere aculturii ortodoxe . ființă liturgică şi comunitară, în ciuda 
afişării «autismului» său motivat 


spiritual. Sfântul este mai degrabă «un 

carte incitantă şi bine scafandru ascetic» care explorează 

scrisă, emancipată, în necontenit adâncurile pentru a dobândi 

mare, de locurile comune piscurile...”—p. 89); volumul se încheie 

L— şi de limbajul de lemnal cu câteva sumare “Note de lector” 

„ discursului curent din (oarecum redundante în economia cărţii). 

Darul de căpătâi al autorului ni 

se pare acela de “a sili” vechile texte să 

răspundă esenţial unei actualități aparent 

deconcertante, salvând Tradiţia de 

primejdia subtilă a încremenirii în propria 
ei maiestate. 


româneşti. 





a Editura “Puncte 
Cardinale” a apărut de 
curând, cu o oarecare 
întârziere, o carte semnată 
de d-l CONSTANTIN IORGULESCU, 
fost deținut politic şi vechi redactor al 
revistei noastre, format la şcoala Frăţiilor 
de Cruce şi “călit” prin mai toate ““vămile” 
veacului acestuia: Dimensiunea 
ortodoxia românească, ne oferă părintele franscendenră a politicului (147 pp.), 





"EUGEN DRĂGOI (unul dintre cei mai culegere de articole şi eseuri publicate 


vrednici cărturari bisericeşti din generația de-a lungul ultimilor ani, cele mai multe 
mai tânără): Cunoaştere şi libertate în chiar în paginile “Punctelor Cardinale”. 
Dumnezeu, Editura Episcopiei Dunării de Materia cărţii este distribuită în şase 
Jos, Galaţi, 1997. Într-un scurt cuvânt capitole (numerotate cu cifre arabe), 
înainte (poate prea marcat, totuşi, de fopos-  subîmpărțite la rândul lor în subcapitole 
ul — şi pathos-ul — modestiei), autorul ne (numerotate cu cifre romane). Credem 
mărturiseşte: “Am găsit cu cale să că dacă măcar capitolele ar fi primit 
convorbim prin intermediul eseurilor de titluri (care ar fi figurat şi-n tabla de 
faţă, cele mai multe răspândite de-a lungul materii), cartea ar fi avut de câştigat în 
anilor în paginile unor periodice bisericeşti relaţia cur cititorul, lămurind mai bine 
şi laice. Textele selectate nu urmăresc o asupra conținutului şi trezind mai lesne 
temă anume, ci sunt diverse caşi aspectele — interesul pe care-l merită. (Aş atinge aici 
vieții cotidiene cu care ne confruntăm. -— critic şi autocritic deopotrivă — un 
Însă, chiar dacă nu am avut în vedere un aspect mai delicat, cu care ar fi de dorit 
subiect anume, o idee m-a condus totuşi să nu ne mai confruntăm pe viitor: zelul 
la gruparea lor: nevoia de a-mi mărturisi încăpățânat al unor autori de a veghea în 
cevadin propriile nelinişti şi îndoieli (care mod solitar şi exclusivist asupra propriei 
pot semăna prea bine şi cu ale altora), în cărți, riscând s-o condamne astfel, în 
speranța că această spovadă teologico- ” pofida bunelor intenţii, la un soi de 
literară ne poate netezi asperitățile noastre  amatorism editorial; este ceea ce i s-a 
lăuntrice...” întâmplat şi d-lui C. Iorgulescu, de unde 
Volumul cuprinde următoarele anumite “stângăcii” ale ediţiei, începând 
texte (ce sunt la fel de interesante ca şi cu grafia titlului de pe copertă — pe care 
titlurile lor): “Căderea în liberțate” autorul şi-a conceput-o de unul singur — 
(referitor la păcatul protopărinţilor şi la şi mergând până la insuficiența 
urmările lui mistice şi istorice), “Când corecturii). : 
mlădițele se rup de trunchi” (despre taina Cartea — pusă sub semnul lui 
unității în Hristos), “Anonimat şi “datori suntem” (v. Prefaţa, p. 6)—e 
sfințenie” (despre “discreţia” sfințilorşia densă şi sfătoasă, destul de bine scrisă 
“misionarismului” ortodox), “Libertate (d-l Iorgulescu se pricepe săobțină efecte 
şi responsabilitate în Biserică“ (despre stilistice atât în registrul tragic, cât şi în 
cum se poate menține, în condiţiile actuale, cel satiric), străbătută, dincolo de o 
“Biserica noastră Ortodoxă la înălțimea anumită vervă polemică, de o reală 
statutului ei ancestral de Maicăa neamului vocaţie a mărturisirii, darşi a pedagogiei 
şi de Corabie salvatoare de suflete”), superioare. Mărturisitorul, moralistul şi 
“Coada de crocodil şi drama creştinului” gazetarul care “şi-a făcut mâna” coexistă 
(ingenioasă “aplicație” creştină a unei fericit în discursul domniei-sale. 
istorisiri a lui Mircea Eliade din India Cartea, aşa cum o arată şi titlul, 
anilor '30), “*«Gob» între semeni” (despre îşi propune să călăuzească dincolo de 
cauzele şi posibilele remedii ale““golurilor “jocul” fenomenal al istoriei 
sufleteşti” ale omenirii contemporane), contemporane, spre rădăcinile sau 
"Cum se falsifică istoria sau «vechimea» esențele umanului (care nu poate fi însă 
unei secte” (este vorba de penticostalii nici înțeles şi nici valorificat fără 
din România, cărora un oarecare Traian raportare la Dumnezeu). Problematica 
Şandru le găseşte o “continuitate” de... se altoieşte pe trei experienţe majore: 
2000 de ani!!!), “Vremea lupilor” (despre  /egionarismul (văzut mai ales în ipostaza 
prozelitismul neoprotestant), “Aşa mame, sa de “şcoală spirituală“), comunismul 
aşa creştini” (o meditaţie asupra rostului (radioprafiat cu “competența” celui 
femeii în ordinea creştină), “Renumeleca trecut prin “tragedia inițiatică“ a 
o povară“ (câteva însemnări pornind de la pa 





n... 9. 0 vu 





d ea ae ai ai 











închisorilor) şi post-comunismul (cu zvârcolirile mai 
degrabă sterile ale ultimilor şapte ani, pe fondul 
jalnicei tensiuni dintre neo-comunismul falimentar şi 
politicianismul recrudescent). Autorul cheamă spre o 
reasumare a ordinii creştine — singura care mai poate 
salva politicul de cancerul lui generalizat. 


upă o lungă incubație, a apărut, în 
condiții grafice remarcabile, SCARA. 
REVISTA DE OCEANOGRAFIE 
ORTODOXĂ, editată de o aşa-zisă 
“Asociaţie Română de Antropologie 
Audio-Vizuală” (de fapt, nucleul revistei este constituit 
din câțiva foşti membri ai M.P.R., vindecaţi de iluziile 
politice asupra d-lui Marian Munteanu şi întorşi spre 
limanul mai senin al culturii creştine). Director al 
revistei este d-l Mugur Vasiliu, iar redactor-şef d-l 
Dragoş Moraru. Din Redacţie mai fac parte (în ordine 
alfabetică) d-nii Florin Bălan, Bogdan Cristel, Eleodor 
Ghenoiu, Florin Stuparu şi Rafael Udrişte (tineri încă 
neafirmați, dar dornici de fapte culturale). Revista 
insinuează a avea în spate o “grupare” mai largă, din 
care nu lipsesc numele impozante (probabil după 
vechiul model gândirist). 

Noua publicație, având peste 120 de pagini, 
e structurată în patru secţiuni (“Timpul omului”, 
“Omul cultural”, “Omul creştin”, ““Veacul”), precedate 
de un lung articol-program “în care se arată ce 
urmăreşte această publicație şi de ce poartă numele 
Scara; totodată se mai explică subtitlul de 
oceanografie ortodoxă şi fiecare dintre capitolele 
revistei pe care ați deschis-o” (redactorii au gustul 
titlurilor sau subtitlurilor explicative, oarecum în duh 
medieval) şi urmate de un “cuvânt de folos” (al păr. 
Ioanichie Bălan) cu rol de epilog al întregului număr. 
Intre secțiunea a doua şi a treia e inclusă o scrisoare 
sfătoasă (“Dragă Occidentule...”) care arată că 
Răsăritul mai are încă răbdare şi mai aşteaptă ca 
Apusului să-i vină mintea la cap (dacă am înţeles 
corect, căci mai sunt şi pasaje care te pun serios pe 
gânduri, cum ar fi acesta: *'Apusenii se cheamă că sunt 
de mai multe credinţe. de mai multe culori, pe când în 
Răsărit se întinde mereu Flamura cea Verde a 
Ortodoxiei, care stă nemişcată, căci întinderea ei nu se 
face niciodată peste oameni, ci oamenii sunt cei care 
o fac...” [?!]). Pornind de la “oceanografie” (în sensul 
în care termenul fusese întrebuințat cândva de tânărul 
Mircea Eliade), trecând pe sub “Flamura cea Verde a 
Ortodoxiei” şi ajungând la “antropologia audio- 
vizuală”, drumul e presărat cu destule surprize... 

Printre semnatarii acestui prim număr se 
întâlnesc şi nume mai cunoscute: Dan Horia Mazilu, 
Constantin Coman, Marcel Petrişor, Paul Gherasim, 
Î.P.S Bartolomeu Valeriu Anania (de la care s-a 
obținut un fragment din noua versiune românească a 
Cărţii lui lov, apărută între timp la-““Anastasia”), 
Costion Nicolescu ş.a. Am reţinut, printre alte texte 
notabile, necruțătoarea şi docta execuţie la care domnul 
Cezar Bălăşoiu supune traducerea Scării Sfântului 
Bonaventura comisă de domnul Gheorghe Vlăduţescu 
(profesor care, la cât de ocupat este, ar fi mai înțelept 
să nu mai cedeze ispitei de a traduce, mai ales din 
limba latină), 

În perspectivă, marele risc rămâne acela ca o 
publicaţie atât de pretențioasă să nu-și găsească până 
la urmă nici suficienţi sponsori, nici suficienți cum- 

- „ părători, vremurile 
I anunțându-seînconti- 
1 nuare ostile aven- 
turilor culturale de 
acest gen. Oricum, 
“ numărul al doilea se 
| pare că va apărea 
1 totuşi, fiind deja 
pregătit; nu lipsa de 
sârguință i se poate 
reproşa acestei tinereți 
însetate de tradiţie. 
Până să urcăm în 
Europa, poate ne 
urcăm la cer. 
Răzvan 
CODRESCU 
















































































PUNCTE CARDINALE 





Mai '97 NR. 5/77 PAG. 15 









PETRU CREŢIA — CEL CARE A 
FOST ȘI CEL CARE RÂMÂNE 


Împlinise 70 de anipe21 ianuarie 1997. 
Părea ajuns la ceasul deplinei efervescenţe 
creatoare; cărţile îi erau editate sau reeditate 
una după alta, iar numele său domina scena 
culturalăromânească, punând în umbră morga 
sterilă a atâtor academicieni printre care nu se 
numărase... 

Parte neînțeles şiparte nedreptăţit, Petru 
Creţia a întruchipat cu discreţie, într-o vreme 
carenul-ameritat, tipul cărturarului exemplar, 
atât de rar într-o lume a valorilor răsturnate şi a 
energiilor cheltuite în neesenţial. Poate că 
adevăratul lui destin abia acum începe, careper 
şi model al unor generaţii mai vrednice, care-l 
vor întâlni mereu, întreg şi viu, în “catedrala de 
lumini” a operei sale. 

“Cel care a fost” se născuse la Cluj, în 
familia funcţionarului Aurel Creţia. Acolo îşi va 
începe studiile liceale, după care avea să se 
strămute la Bucureşti, unde îşi va lua 
bacalaureatul la “Spiru Haret” -—în 1945, iar în 
1951 îşiva încheia studiile de filologieromână şi 
clasică. Între 1951 şi 1971 a fost asistent şi apoi 
lector la Universitatea din Bucureşti (Catedra 
de limbi clasice, predând limba şi literatura 
greacă veche); ulterior a funcţionat pe post de 
cercetător, mai întâi la Institutul de Filosofie (până în 1975), apoi la Muzeul Literaturii 
Române (conducând la un moment dat şi revista “"Manuscriptum”). A fost apropiat de 
cercul de intelectuali din jurul lui Constantin Noica. Căsătoria sa cu clasicista Gabriela 
Creţia (ce deunăzi îl regreta pe latineşte) nu a fost dintre cele reuşite. S-a ilustrat ca 
eseist, poet, traducător şi editor. Deşi debutul absolut datează de la 20 de ani (eseul 

“Sensul morţii la Poe”, în “Naţiunea”), debutul editorial va veni târziu, cu un volum de 
proză poetică: Norii( 1979; ediţie definitivă: 1996). A slujit deopotrivă literaturaromână 
şi literatura universală, cultura clasică şi cultura modernă. În finalul unui recent 
"Memoriu de activitate” nota: "Abordarea atâtor domenii şi în atâtea limbi vechi şi noi 
poate crea impresia de superlicialitate sau de diletantism. Dimpotrivă, tot ce am făcut 
am lăcut cu dotarea şi cu orizontul unui specialist de o oarecare clasă. Pe de altă parte, 
de fiecare dată am încercat să nu mă mulțumesc cu câteva gânduri răzlețe, ci să operez 
exaustiv. Nu spun asta ca să-mi atrag un merit (orice om care lucrează în aria marii 
culturi ştie că aceasta este datoria lui de bază), ci ca să mă apăr de un blam pe care ştiu 
că nu-l merit. În sfârşit, deşi am fost bine primit în câteva mari centre universitare ale 
lumii, am Simţit nevoia de a-mi săvârşi lucrarea în limitele şi în folosul culturii a cărei 
limbă mi-a Slujit ca expresie de-a lungul întregii vieți... "(v. “România literară”, nr. 16/ 
1997, p. 4). Ne-a părăsit la jumătatea lunii aprilie a acestui an, la câteva săptămâni 
Supa ultima apariţie publică însemnată (una dintre “seratele muzicale” ale d-lui Iosif 
ava). 

"Cel care rămâne” se recomandă printr-o operă substanţial rotunjită în anii de 
după căderea comunismului. Astfel, după volumul de debut (premiat de Uniunea 
Scriitorilor), au urmat: Epos şi logos (25 de studii şi exegeze, 1981), Poezia (1983), 
Pasărea Phoenix (1986), Oglinzile (1992), Luminile şi umbrele sufletului (34 de 
eseuri morale, 1995), În adâncile fântâni ale mării (1997), Catedrala de lumini — 
Homer, Dante, Shakespeare(1997 ultimul volum antum). Tot în acestan, la Editura 
Humanitas, va apărea Testamentul unui eminescolog |'în care las amănunțită 
mărturie de tot ce s-a făcut în acest domeniu şi nu puţinul care rămâne de făcut de o 
ipotetică altă generaţie de eminescologi”- loc cit.). A dus la capăt ediţia Perpessicius a 
Operelor lui Eminescu (veghind asupraa 10 dintre cele 16 volume, alături de Al. Oprea 
şi D. Vatamaniuc, din anii '70 până în 1993), a îngrijit reeditarea anastatică a primei 
ediţii Maiorescu a Poesiilor eminesciene (1989), iar în 1992 a oferit o culegere de Poezii 
inedite ale aceluiaşi. “În 19717 am trecut, prin transfer, cercetător la Institutul de 
Filosotie din Bucureşti, în speranţa să duc la bun capăt, în colaborare cu Constantin 
Noica |m. 1987 — n. n.], ediția integrală a unui Platon tradus în româneşte. Dar 
atmosfera de acolo, între 1971 şi 1975, era departe de a fi propice unei asemenea 
întreprinderi. Totuşi, ediția, în trecerea anilor, a ajuns la volumul LX; din zece câte erau 
programate... "(ibidemn). A tradus el însuşi Faidon şi Banchetul (acesta însoţit de un 
amplu studiu introductiv). Din greaca veche a mai tradus Plutarh şi Longos; din latina 
clasică-Ovidiu; din latina medievală-mai multe "opere minore” ale lui Dante; din Biblie 
-mai multe “cărţi poetice” ale Vechiului Testament (editate, cu comentarii, în 1995); din 
limbile moderne — A. Tilgher, Virginia Woolf, T. S. Eliot, Marguerite Yourcenar, G. 
Dumezil, E. M. Cioran (Antologia portretului — 1997), G. Duby ş.a. 

Poetul şi eruditul s-au întâlnit fericit în acest spirit de rafinament clasic, iar 
conştiinţa universală a răspuns în el, fără distorsiuni şi fără emiază, unei vii conştiinţe 
naţionale, pe care micile “accidente” biografice nu o ating esenţial. “Zar cine va bate 
mâine sau poimâine la uşa noastră — spunea cândva editorul lui Eminescu, în duhul 
marelui poet, un român ca şi noi, să ştie bine că ne temem. Dar de un singur lucru: de 

judecata urmaşilor noştri” (din textul difuzat pe 21 decembrie 1989 prin BBC)... 

Pomenindu.-l pe “cel care a fost”, e vremea să-l descoperim mai îndeaproape pe 
"cel care rămâne”, Petru Creţia a murit. Trăiască Petru Creţia! 

| R.G 





+ 


XS IN m. E 





5 








PAG. 16 NR. 5/77 Mai '97 


Se he. 000 de 
Se eat i a, tacea 


ț 3 
o SI =, AŞ, ] SE tr 
pe v- A . 

incă. PL. E m 
tie 

> e. Ms îi +] , 
er e opta: 

PR ae, eta, 

A E alti 

i Să A A AP; , > 
IAA II 


— m 


+ 
2 ta 
+ 


| Ip Pi, i m | 
| A 10 L A NA 
D= E Po el 20) ] N ai 

Acum câțiva ani, într-o zi de 17 octombrie, 
pe la ora zece dimineaţa, în incinta unui liceu 
ilariopolitan (nuspun care, instituție importantă!), 
norocul părea să fi intrat pe uşa din faţă, sub 
numele de Hassan. Cel puțin aşa s-a recomandat 
“norocul” (care nu era tocmai “chior”) şi nimeni 
nu s-a gândit să-l întrebe mai mult, probabil din 
teama ancestrală că norocul, dacă-l iscodeşti, 
fuge... 

Fiind norocul acesta în came şi oase, era 
firesc ca el să aibă şi-o nevastă (chercher la 
femme). “Eu Hassan, nevasta la mine român. 
Nevasta la mine aici facut liceu, în '76 terminat...” 
Pe atunci ea se numea Corina D. (un nume de 
care, vai, nimeni nu-şi mai aminteşte însă!). 

Şi astfel Hassan, deşi neîntrebat de nimeni, 
începu să se prezinte cu familie cu tot, scutind pe 
toată lumea, din capul locului, de curiozități prea 
chinuitoare. S-a recomandat drept pui de egiptean, 
stabilit însă în Germania de Vest, ditai medicul 
ginecolog, cu diplomă din România. Legându- 
se el de țară (de a noastră, adică), mai prin studii, 
mai prin nevastă, se pare că va fi căpătat obiceiul 
ca, între două naşteri, să mai dea câte-o fugă pe 
la Ilariopolis, aşa cum i se întâmplase şi-n 
decembrie '89, când tocmai venise să vadă cum 
mai este iarna pe la noi şi l-a prins “Revoluția” la 

fața locului, ca pe atâţia dintre frăţiorii lui. Nu 
ştiu de ce s-a lățit printre noi bănuiala că mulți 
dintre acei misterioşi “teroriști” ar fi fost arabi 

sadea și nimeni nu s-a gândit că vor fi existat şi 
arabi de bine, asemenea bietului Hassan, care a 
luptat pe baricade, gata-gata să-şi lase oasele, ca 
un erou-martir, pe caldarâmul de la Universitate. 
Acum el îşi ridică nădragii, aplecându-se cu 
greu, Și îşi arată picioarele încă bandajate; nici pe 
scaun nu se poate așeza ca lumea, deși a trecut 
ceva timp, pentru că un glonț i-a atins coloana 
vertebrală şi a trebuit să sufere, sărmanul, o 
operaţie foarte grea, cu transplant de măduvă, 
ceea ce nu l-a putut lecui însă de venirile în 
România. De data aceasta nu patima, ci datoria 
a fost cea care l-a urnit: “Nevasta şi copiii la mine 
români estem. Români acum ajutor trebuie. Daca 
nu ajutam la români acum, atunci chind 
ajutam?”... 

Şi Hassan e pus pe ajutor, nu glumă! 
Deocamdată n-a adus în țară decât două TIR-uri, 
mărturisi el. Nişte mizilicuri, cum s-ar zice: două 
cabinete medicale (dintre care unul de 
ginecologie!) 20 de video-telefoane, apoi 
calculatoare, televizoare, retroproiectoare, 
dicționare, enciclopedii și rechizite, multe 
rechizite... Toate acestea așa, pentru obşte. Pe 
deasupra, Hassan mai avea şi nişte “mici atenţii” 
pentru profesori (“profesor simta ca profesor 
este”): pachete de până la 70 de kilograme, al 
câror conținut n-a fost deconspirat (“pachete la 
profesor surpriza este”). La așa ceva ți se taie 
răsuflarea: mintea începe să-ţi nălucească 
splendori şi ar fi păcat să te pierzi în întrebări 
suspicioase, de genul: “Cum de-a ştiut Hassan 
cam câte pachete s-aducă?”,. 

Toată lumea se învârte în jurul lui, buimacă. 
Parcă și timpul începe să treacă mai greu... Pe la 
unu fără un sfert, cele două TIR-uri vor pătrunde 
feeric in curte şi din ele vor incepe să curgă, ca 
dintr-un corn al abundenței, splendorile 


IA 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 





Pose (CP EEE CPA p II Spa 
Pa ris > 2 oral ris su 
E o Ea al 

î n i] 


“TOŢI ARABII SE NUMESC HASSAN... 





|. (o tragicomedie de tranziţie) 


“Eu Hassan, nevasta la mine român...” e Unde punem sacii cu splendori?! 


- 


e Milionarul fumează “Stewardess” 


„.. 9 “Trandafir, flora care minte la 


români!” 9 Un vis de 70 de kg. e... Și s-a dus, dulce minune... 
9 Mintea românului cea de pe urmă... 


Occidentului (via Orientis), de care avem, totuşi, 
atâta nevoie... Şi acesta nu va fi decât începuul! 
Căci Hassan are planuri mari. Cere să fie dus prin 
tot liceul, ca să-şi dea seama de ce ar mai fi nevoie. 
Trece peste tot cu mersul lui țeapăn, de om rănit 
în Revoluţie, din ce în ce mai nemulțumit şi din ce 
în ce mai generos. Concluzia e limpede, 
necruțătoare: fotul trebuie schimbat, fotul este 
“porcaria”. Un alai de profesori umblă după el, 
uimiţi şi jenați totdeodată, dar, în fine, satisfăcuți 
Şi plini de speranță. A sosit vremea ca realitatea să 
fie privită în față. Prea ne-am ascuns după deget. 
Lăsaţi-l acum să ne judece şi să ne dea! Cineva 
notează totul pe o listă, la porunca lui Hassan, ca 
nimic să nu fie uitat. Cel mai rău stă treaba cu 
mobilierul. Asta trebuie înlocuit în întregime... 
Harapul are viziuni: aici va fi aşa, dincolo aşa... 
Un liceu ca din /00/ de nopți creşte încet, precum 
fata morgana, înfierbântând minţile tuturora. 
Veştile circulă rapid de la un etaj la altul: “Ne-a 
mai adus şi aia...”, “Ne mai dă şi aialaltă...” 
Punctul culminant este atins atunci când uşa 
cancelariei se deschide şi o voce transfigurată 
comunică pe nerăsuflate: “Ne deschide şi un cont 
în Bancă de 50 000 de dolari!”... 

Nu putea lipsi, într-o asemenea împrejurare, 
o tratație, fie ea cât de modestă. Partea română, 
deşi ancestral ospitalieră, a fost totuşi luată pe 
nepregătite, acuzând o stare de năuceală generală. 
astfel că trataţia a căzut tot în seama lui Hassan. A 
scos omul bani din buzunar şi a trimis după nişte 
vin. Apoi a desfăcut un pachet de țigări, marca 
Stewardess, servind pe toată lumea (nici măcar 
nefumătorii n-au îndrăznit să-l refuze). Nici nu 
ştiţi ce savoare poate să aibă o țigaretă Srewardess 
oferită de un nabab intercontinental!... De, 
ciudățenii de milionar!... 

Și aşa, la un pahar de vin acru (pentru că 
altul nu s-a găsit), Hassan a mai făcut câteva 
observaţii şi destăinuiri. Astfel s-a aflat, de pildă, 
după primul pahar, că “nevasta la mine idiota 
este”, încercând să i se bage în afaceri. Acesta a 
fost răspunsul, pricinuitor de oarecare stânjeneală, 
la întrebarea pusă mieros de către una dintre 
amfitrioane: “Dar doamna Corina?” (adică fosta 
elevă D. Corina, de care nimeni nu izbutea în 
ruptul capului să-și amintească). 

La un moment dat, cu simpatie şi cu 
recunoştinţă, cineva zise, adresându-se lui Hassan: 
“Dumnezeu să vă dea sănătate!” La care altcineva, 
de alături, interveni cu promptitudine: “Nu 
Dumnezeu, tu, ci Mahomed!” (sic); adică, vezi 
Doamne, să i se vorbească omului pe limba lui, să 
se simtă ca acasă! Arabii ăştia sunt sensibili foc în 
chestii de religie, nu ca noi, “europenii”, cărora 
puţin ne pasă! Dacă se supără Hassan? Ne dă 
Doamne-Doamne alte splendori în loc?... Daraici 
reacția lui Hassan fu cât se poate de surprinzătoare: 
“Nu, nu, Allah dumnezeu, Mahomet profet la el 
este, Dar Hristos mai mare ca Mahomet este. Citit 
Coran, scris Hristos mai nainte de Mahomet fost. 
Eu arab, nevasta şi copiii la mine creştin ortodox 
estem”, Arab emancipat, dom'le, nu ca ăia din 
Golf) De alături, cineva face observaţia subtilă că 
“religia aceea este bună care-i face pe oameni cei 
mai buni”, Şi mai bun ca Hassan, să dea de toate 
la toţi, cine-și poate închipui?! A rămas însă 


> 





neclar, până la urmă, cine-l făcuse atât de bun pe 
Hassan: mahomedanismul sau creştinismul?... 

Între timp,uşase deschise ŞI cineva pătrunse 
înăuntru cu un braț de trandafiri, gândindu-se, 
probabil, să facă ambianța mai plăcută. Atunci 
Hassan, cu autoritatea unui şeic în propriul lui 
harem, începu să strige ca un apucat: “Afara, afara 
cu trandafir! Asta flora care minte la români!”... 

VO 

Cu fiecare clipă, agitația crescuse în tot 
liceul. Absolut toți profesorii să fie adunaţi de 
urgenţă! Cine se află în şcoală, să rămână! Cine se 
află acasă, să fie de urgență chemat! Telefoanele 
zbâmnâie. Fiecare să se prezinte şi să se descurce, 
să-şi ia în primire pachetul îndată ce o să vină şi 
să-l care acasă cum o şti, că şi aşa nu prea avem 
unde pune atâta grămadă de “ajutoare”! Se ridică 
şi problema unde vor fi instalate cabinetele 
medicale. O mână bate aerul: “Las” că ne 
descurcăm noi, numai să le vedem aici!”... Nu se 
întreabă nimeni la ce-ar fi bun într-un liceu 
cabinetul de ginecologie... 

Unii anticipează cam cât de mari trebuie să 
fie pachetele individuale, desenându-le în aer, cu 
ambele mâini... 70 de kilograme... Asta înseamnă, 
deci, cam aşa, cam cât o ladă de televizor color... 
Măricele, deh! In nici un caz nu le poți duce în 
brațe... Asta va fi o problemă, mai ales pentru 
“noi, doamnele”... Cine are mașinăe rezolvat (dar 
câți au?!)... Ceilalţi — cu taxiul, cu furgoneta. 

Alții sunt mai avansați, au trecut la conţinut. 
O doamnă profesoară, cusurgioaică din fire, 
pretinde că a mai văzut dumneaei astfel de 
“ajutoare”: ditamai pachetul şi, când colo, ce 
găseşti în el? Mai mult făină și paste făinoase, 
nimic mai de Doamne-ajută!... Altele, dimpotrivă, 
găsesc că ar fi grozave chiar şi făina sau făinoasele, 
ba chiar încep să peroreze asupra posibilelor 
întrebuințări... 

Toată lumea visează cu ochii deschişi. “O fi 
pus şi cutare lucru?” sau “Te pomeneşti că ne-a 
pus şi cutare...” — fiecăruia venindu-i în gând 
lucrurile pe care şi le-ar dori îndeosebi. Un vis de 
70 de kilograme este destul de încăpător... 

Hassan îi îndeamnă întruna pe toți să spună 
care de ce crede c-ar avea mai urgentă nevoie, mai 
ales pentru disciplina pe care o predă. Data viitore 
nu vrea să mai aducă nimic la nimereală. De aceea 
se mai interesează din când în când dacă listele ţin 
pasul cu nevoile constatate și exprimate. Da, da, 
s-a consemnat totul, nici o problemă... 

În ciuda înfățișării lui modeste, în ciuda 
grosolăniilor pe care le mai scapă la răstimpuri, 
Hassan este irezistibil, i-a cucerit pe toți, de la 
portar până la directori. Ochii tuturora strălucesc 
de o nețărmurită recunoştinţă. Se strâng bani în 
scopul cumpărării de mici atenţii indigene (de la 
artizanat, se-nțelege!). Sunt avuţi în vedere atât 
Hassan (i s-a şi cumpărat până la urmă o frumoasă 
față de masă brodată), cât şi — cu anticipație — 
şoferii celor două TIR-uri (tot fețe de masă, dar 
proporțional mai mici). Este adevărat că darurile 
n-au mai ajuns să fie înmânate, ele rămânând să 
completeze recuzita strigatului la prune târzii... 

000 

Făcută mobilizarea generală, întocmite 
listele, lichidată consumaţia, Hassan s-a uitat la 
ceas şi a decretat că gata, e timpul, trebuie plecat 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


Lipia BANEA 
secretar de redacţie 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 


telefon 069/422536 





spre Intercontinental, acolo unde TIR-urile 
probabil sosiseră deja, treaba având să meargă 
repede, nemțeşte, fără întârzieri. In cel mult trei 
sferturi de oră mașinile vor fi aici, în curtea 
destinatarului. Mult a fost, puţin a mai rămas... 

Venit probabil cu taxiul, “domnul Hassan” 
a plecat, însoţit de reprezentanții ierarhici ai 
liceului, în maşina personală a unuia dintre 
aceştia. Pe drum (nu prea lung) îi mai vine 
omului o idee: n-are cumva partea română o 
anume sumă de bani (pentru care ulterior va 
primi, fireşte, echivalentul în valută), ca să li se 
dea şi şoferilor un avans în moneda țării, aşa, 
pentru primele cheltuieli? Partea română are, 
dar nu are la ea. Se va rezolva însă la întoarcere, 
“nici o problemă”... Hassan aude şi rămâne 
tăcut. 

La Intercontinental — nici urmă de TIR-uri 
hassaniene. Hassan joacărolul boss-ului nervos. 
O mică întârziere, o jumătate, poate trei sferturi 
de oră, mai mult nu se pune problema... Va 
rămâne el aici, să-şi aştepte oamenii; ceilalți să 
se ducă la treburile lor... Va suna el imediat ce 
vor sosi maşinile... 

Cam aşa s-a produs despărțirea de Hassan, 
pe la vremea prânzului, când şi impostorii şi 
milionarii se duc să mănânce. Numai bieții 
profesori au rămas să viseze pe inima goală, cam 
până spre lăsarea serii, când vraja a prins să se 
desfacă. Pierzându-şi răbdarea şi incepând să 
miroasă cacialmaua, o delegaţie aleasă pe 
sprânceană (cei mai îndrăzneţi, cei mai 
descurcăreți) a descins din nou la 
Intercontinental, să întrebe de unul Hassan şi de 
două TIR-uri... “Cine-au cunoscut, cine mi-au 
văzut...” 

Imediat ce vraja s-a destrămat. iat-o venită 
şi pe ea, mintea românului cea de pe urmă! Cine 
a fost şi ce-a urmărit oare Hassan?... Bughi 
mambo rag... Nici n-arăta a milionar, era mai 
degrabă un pârlit: cine-a mai văzut milionar să 
fumeze Stewardess şi să bea vin de Gostat?!... 
Auzi tu, pachete de 70 de kilograme! Mie de la- 
nceput mi-a mirosit... Şi chestia cu 50 000 de 
dolari în cont- prea de tot, zău așa! Sau povestea 
cu Mahomed şi cu Hristos... Ce credea el, că noi 
suntem fraieri? Ne trebuia nouă, auzi, cabinet de 
ginecologie! Ce suntem noi, instituţie educativă 
sau matemitate?!... 

Nu cumva o fi fost vreun mare escroc? 
Deşi chiar dacă-i dădeam banii ceruţi la urmă, 
parcă prea era nimica toată: nu făcea un escroc 
seriostot circul ăsta doar pentru atât! Mai degrabă, 
un găinar mărunt, acolo... Dar nu cumva. o fi fost 
vreun spion? Fugi de-aici! Ce să caute un spion 
într-un prăpădit de liceu?! Cred că mai degrabă 
era un psihopat, vreun mitoman cu mania 
grandorii... Saua vrut pur şi simplu să-şi bată joc 
de noi? Se prea poate... (Câţiva îşi dreg vocea). 
Se prea poate... (Apoi, con brio:) În orice caz, 
Corina aia, sau cum o chema-o, îţi dai seama ce 
poamă!... Să se uite, tu, cineva în arhivă... Ei, 
asta-i acum! Doar n-o să-i facem jocul în 
continuare, umblând ca proştii prin hârțoaee... 

Probabil că nimeni nu va şti niciodată 
exact cine a fost şi ce a urmărit “Hassan”. Dar de- 
acum nu mai este vorbade niciun Hassan. Şi nici 
măcar de “colectivul de cadre didactice” al unui 
renumit liceu ilariopolitan. (Am aflat, în urmă, 
că scenariul s-a repetat, aproape întocmai, la alte 
două licee din Capitală!!!) E vorba de 
tragicomedia unei lumi care nici măcar nu mai 
are luciditatea de a-şi plânge de milă... 


VAM. 





Iehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CAADINALE": 


p/1AF7 ASR RD 


ui ee