Rost anul I, nr. 1, martie 2003

Coperta I: Nicu Steinhardt, fotografie de Mihai Oroveanu 


- p 





SID GILA 


numărul 1 - martie 2003 


editorial: 
Dreapta. Soluţia culturală. 
de Claudiu Târziu (p. 1) 


repere: 

Nicolae Steinhardt şi trădarea 
intelectualilor, de George 
Ardeleanu (p.p. 2-4) 

Steinhardt urmărit de securitate (5) 
Steinhardt - scrisul şi viața (6-7) 


politice: 

Război pentru o ordine mondială 
de Radu Dumitrescu (8-10) 
Jocul Rusiei 

de Petru Roibu (11-12) 


societate: 

Tentaţia ruperii de rădăcini 

de B. G. Rădulescu (13-15) 

O politică fiscală activă și selectivă 
de Varujan Vosganian(16-17) 
Romfest XXI, mişcare socială 

și culturală (18-19) 


dosar: 
Harry Potter, sau popularizarea 
vrăjitoriei și a satanismului (1) (20-22) 


esențial: 

Generaţia pierdută 

de Mihai Albișteanu (23) 
Spune-mi ce sărbătorești, 





ca să-ţi spun cine ești 

de Răzvan Codrescu (24) 
Avertisment (despre rostul 
unei grafii corecte) (25) 


tradiții: 
„Botezul“ de la Copuzu 
de Dumitru Manolache (26) 


omul creștin: 

Despre mânie 

de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa 
(27-29) 

Postmodernism în rasă călugărească 
de Claudiu Târziu (30-32) 


rostul culturii: 

Holocaustul culturii creștine (11) 
de Silviu Alupei (33-35) 

Cărţi cu rost (36) 


cealaltă Românie: 

O vizită istorică: 

Voronin la Casa Albă 

de Radu Dumitrescu (37-38) 


la rost: 

Liturghia neagră 

de Lucian Popescu(39) 
Alt Eminescu 

de Nicolae Tescanu (40) 








Fondată 2002 


Revistă editată de 
Asociația ROMFEST XXI 


Președinte de onoare 
Pr. Gheorghe 
CALCIU-DUMITREASA 


Președinte 
Prof. Marcel PETRIȘOR 


Director editorial 
Claudiu TÂRZIU 
tel.: 0744 536 496 


Director executiv 
Nicu BUTNARU 
tel.: 0723 504 807 


Redactori 

Radu BĂLAȘA 

Petru ROIBU 

Mihai ALBIȘTEANU 
Florea TIBERIAN 


Corespondenţă 

C.P. 62, Oficiul Poștal 66, 
București. 

e-mail: rost(Qromfest.org 
http://www.romfest.org 


Tipar 
Docuprint SRL Bacău 
tel: 0234.188.930 








Responsabilitatea pentru 
conţinutul articolelor 

apărute în revista Rost revine 
în întregime 

semnatarilor. 

Punctele de vedere susținute 
în paginile publicaţiei Rost nu 
pot fi atribuite organizaţiei 
Romfest XXI. Asociaţia își 
exprimă poziţiile numai prin 
textele asumate de reprezen- 
tanţii săi sub semnătură ofi- 
cială. Reproducerea unor arti- 
cole apărute în paginile revistei 
Rost este permisă 

numai cu acordul scris 


ama . 








Dreapta este un model cultural. 

Fundamentele sale sunt valorile 
perene ale comunității naționale care a 
născut-o. În cazul nostru, acest model 
hrăneşte un curent de gîndire și 
simțire românească, ce impune, la rîn- 
du-i, un fel de-a fi. Astfel, în linii 
mari, românul de dreapta se defineşte 
ca unul atașat tradiţiei, creştin, avînd 
conștiință națională și un puternic simţ 
al onoarei, care respectă ordinea și ie- 
Tarhia pe criterii de competență, își 
asumă responsabilități și îşi face dato- 
ria pînă la capăt. | 

Evident că în perioada aceasta de 
tristă tranziție, un comportament ca 
acela propriu omului de dreapta apare 
drept păgubos şi, deci, inacceptabil. 
Cei 45 de ani de comunism, dar și 
intervalul post-decembrist, au provo- 
cat mutații radicale în mentalul colec- 
tiv. Aşa s-a ivit 
„omul recent“, care 
găseşte căi de supra- 
vieţuire ignorînd re- 
perele esențiale ale 
unei existențe dem- 


e de a fi o direcţie politică, 

















la începutul secolului XX, schimbarea 
mentalităților mutilate şi a proastelor 
moravuri se face prin acțiune cultura- 
lă. „Problema culturii române este 
capitală pentru destinul românesc, 
deoarece numai prin cultură și implicit 
prin conştiinţă - care se formează prin 
educaţie, prin cultivarea sufletului - 
poate avea loc resuscitarea sau revigo- 
rarea morală a societății“ - scrie cu 
îndreptățire Rădulescu-Motru. 

Că avem încă nevoie de o însă- 
nătoşire a mentalităților observă. și 
Varujan Vosganian?: „Conştiinţa cul- 
turală a românilor, vitriolată de egali- 
tarism și ateism, îndepărtată de tradiție 
și îmbicsită de kitsch, alimentată cu o 
istorie falsificată, agresată de un popu- 
lism de-a dreptul hipnotizant, este înar- 
mată cu instrumente primitive pentru a 
lovi în orice efort de reîntoarcere la 
izvoarele culturii autentice, la morali- 

tatea creștină, la valo- 
rile istorice adevărate 
ale românilor, precum 


innoire 


DREAP A NIN 
i Prin urmare, este 


ne, cînd nu acţio- limpede de ce nu a fost 
nează de-a dreptul în | e VW posibilă construirea 
“ei. Soluția culturală :::-:: 

În lipsa unei viabile la noi, de la 
reacții hotărîte a soc- | 4 căderea comunismului 
ietăţii, generaţiile Claudiu TÂRZIU încoace. 


noi vor continua să se formeze în dis- 
prețul pentru carte și în cultul banului, 
în aversiunea față de valori şi în 
prețuirea pentru impostorii care și-au 
făcut loc spre vîrful societății prin 
mijloace murdare ş.a.m.d. Ceea ce se 
va dovedi catastrofal pe termen lung. 

Soluţia pentru evitarea unui astfel 
de deznodământ este în primul rînd 
culturală. Dreapta, în sensul de model 
cultural, trebuie să redevină matricea 
naturală a noilor generații. 

În acest fel se va realiza Şi o nece- 
sară reechilibrare a spectrului politic 
românesc. Numai precedată de 
Dreapta culturală, se va construi şi o 
Dreaptă politică. Eșecul alcătuirilor 
politice "de dreapta” de după 1989 
(mă refer doar la cele care au intrat în 
Parlament în legislaturile de pînă 
acum și care ar fi putut astfel să se 
impună) a fost provocat în bună 
măsură de faptul că acţiunea politică 
nu a fost nici precedată, nici însoțită 
de o expresie culturală a Dreptei. Aşa 





încît mesajul - atunci cînd a fost unul 
de dreapta - s-a lovit de neînțelegerea 
majorității românilor, pe care îndelun- 
ga propagandă a Stîngii o face să vadă 
în Dreapta pe diavolul însuși. Vina 
însă nu aparține electoratului, ci 
oamenilor politici, care au pus carul 
înaintea boilor: au creat structuri 
politice „de dreapta“ pe o fundație 
culturală de stînga. În plus, liderii 
formațiunilor „de dreapta“ sunt ei 
înșiși oameni educați în comunism și 
tributari mentalității de stînga. 

Orice mișcare politică este ani- 
mată de o viziune filosofică asupra 
lumii şi a vieţii şi urmăreşte împlinirea 
unui program. Însă, ideologiile și doc- 
trinele cresc dintr-o emulație cultura- 
lă. Or, în România post-comunistă nu 
a existat nici o mişcare a Dreptei cul- 
turale de amploare, care să-și propună 
declanșarea resurecției morale şi spiri- 
tuale a românilor. Căci, aşa cum arăta 
Constantin Rădulescu-Motru! încă de 


Să ne amintim că în secolul al XIX 
- lea, Dreapta politică (Partidul 
Conservator) și-a găsit temeiurile spiri- 
tuale şi morale într-o Junime de 
excepție. De asemenea, în perioada 
ante și interbelică, expresiile politice 
ale Dreptei au fost motivate și susţinute 
cultural de două curente puternice: 
sămănătorismul și gândirismul. 

lată de ce înțelegem să pledăm 
pentru închegarea unei mişcări de 
regenerare naţională prin cultură. 
Oamenii de dreapta din România au 
obligația de a capta, întreține și direc- 
ționa un curent cultural semnificativ. 
Orgoliile, antipatiile şi neînțelegerile 
ar trebui uitate cel puţin o vreme. 
Măcar pînă cînd o nouă Junime va 
legitima un nou partid conservator. 





1 1 cf. Scrieri politice, Ed. 
Nemira, 1998. 

2 în Mesajul Dreptei Românești. 
Tradiţie și modernitate, Ed. Nemira, 
București, 2002 


Foto: Mihai OROVEANU 


























și trădarea 


George ARDELEANU* 





Există în volumul Incertitudini 
literarel un fragment în care N. 
Steinhardt corectează erorile de inter- 
pretare ale logicii lui „doi ori doi” din 
Însemnări din subterană al lui F.M. 
Dostoievski. Personajul de acolo 
spunea că „doi ori doi egal patru” 
este un principiu de moarte şi că n-ar 
strica uneori ca doi ori doi să facă 
cinci. A spus, aşadar, remarcă 
Steinhardt, că n-ar strica uneori să 
facă cinci şi nu că ar trebui să facă 
cinci. Dacă ne limităm să privim 
lucrurile strict matematic şi contabil, 
ajungem la „forma  raționalistă, 
seacă, sufocantă a demenţei”. „Doi 
ori doi fac cinci” este în acest caz o 
modalitate de aerisire a logicii, o 
soluţie de a ne elibera de pericolul 
închistării și al abrutizării. Dacă, 
însă, îl absolutizăm pe „doi ori doi 
fac cinci”, ne pîndesc „duhurile rele 
ale nebuniei şi deșănţării”. Este un 
text emblematic pentru modul în care 
Steinhardt percepe relația de consub- 
stanţialitate dintre Zibertate și ordine 
(ca şi dintre etic şi estetic, cultură şi 


civilizație, Orient şi Occident etc.). 
Iar logica lui „doi ori doi” este, în 
opinia sa, într-un permanent proces 
de resemnificare. 

O demonstrează și un pasaj 
important din Jurnalul fericirii? în 
care se dezbate problema trădării 
cărturarilor români în „obsedantul 
deceniu”. „Trădarea cărturarilor” 
este, după cum se ştie, celebra for- 
mulă a lui Julien Benda, care dă titlul 
cărții sale din 1927 — La trahison des 
clercs (trad. rom. Ed. Humanitas, 
1993). Numai că la N. Steinhardt 
„trădarea cărturarilor” este de semn 
schimbat faţă de cea analizată de 
Benda. Scriitorul francez denunța în 
studiul său implicarea intelectualilor 
în jocul politic, instalarea acestora în 
„temporal” -şi abdicarea de la jocul 
dezinteresat al spiritului. O afirmație 
precum următoarea este simpto- 
matică în acest sens: „Este oare 
nevoie să mai spunem că nu predi- 
carea cultului onoarei și al curajului o 
deplîngem, ci predicarea lui de către 
cărturari. Repetăm: civilizaţia ne 





pare posibilă numai dacă omenirea 
respectă o împărțire a funcţiilor; 
numai dacă, alături de cei ce practică 
pasiunile laice şi exaltă virtuțile care 
le slujesc, există o categorie de 
oameni care să tempereze aceste 
pasiuni și să laude binele de dincolo 
de temporal” (op. cit., p. 137). 
Rezerva care se poate formula este 
dacă opinia lui Julien Benda este 
valabilă şi într-o societate totalitară. 
Nu cumva, într-o astfel de lume, cul- 
tul non-temporalului, al abstragerii 
din contingent, poate deveni un 
instrument de diversiune şi de mani- 
pulare? 

Este o problemă pe care și-o pune 
şi N. Steinhardt. Revenind la formula 
„doi ori doi fac patru”, constatăm că 
sub semnul acesteia stau, în opinia 
memorialistului, şi Tudor Vianu, G. 
Călinescu ori Mihai Ralea, care s-au 
complăcut într-un conformism călduţ 
şi canonic, într-un timp cînd, alături 
de ei, „oamenii erau tăiați cu ferăs- 
trăul”. Într-o perioadă a culpabilizării 
exclusive a unor intelectuali precum 





IEEE ra 


M. Eliade, C. Noica și Emil Cioran 
(mai nou şi E. Ionescu) şi a legiti- 
mării compromisurilor scriitorilor în 
cei cincizeci de ani de comunism, nu 
cred că ar fi lipsite de interes 
următoarele însemnări ale lui N. 
Steinhardt: 


„În legătură cu aceasta apare și 
teribila problemă a lui 2+2=4. 
Exemplul lui Tudor Vianu şi al altora 
ca el, care țineau cursuri serioase și 
conferințe instructive ori rosteau 
fraze armonios și temeinic înjghe- 
bate, ne era mereu dat — dat, de nu 
chiar zvirlit în față (subl. mea, G.A.). 
Dar nu vorbesc oare în deşert? între- 
bam noi. Nu, pi se răspundea, deoa- 
rece afirmarea adevărurilor veșnice 
este oricînd bine venită, e întotdeau- 
na sănătos şi util să arăţi că doi și cu 
doi fac patru. (Doi și cu doi fac patru 
reprezenta formula bunului-simţ, a 
dreptului natural, a nestricăcioaselor 
axiome.) 

Povestea aceasta cu doi și cu doi 
fac patru eu o ştiam încă mai de mult. 
Știam bunăoară de la Camus că «vine 
mereu în istorie o clipă cînd cei care 
afirmă că doi plus doi fac patru sînt 
pedepsiți cu moartea». lar de la 
Dostoievski, în alt fel, că doi ori doi 
fac patru nu mai e viaţă, ci obîrşie a 
morţii: Omului, zice Dostoievski, i-a 
fost neîncetat frică de această regulă; 
o tot caută, de dragul ei străbate 
oceanele, își jertfeşte viața în 
căutarea aceasta, dar se înspăimîntă 
la gîndul că va da de ea. E un prin- 
cipiu de moarte, şi bun lucru este că 
uneori doi și cu doi mai fac și cinci. 
Orwell, însă, crede altminteri, crede 
că libertatea înseamnă libertatea de a 
spune că doi plus doi fac patru și că, 
de îndată ce lucrul acesta e recunos- 
cut, restul tot urmează de la sine” 
(Jurnalul fericirii, p. 20-21) 

sau: 

„Secretul, aşadar, coană Lenuţă, 
iată-l: nouă ne revine de fiecare dată 
sarcina s-o aritmetizăm. A spune că 
doi şi cu doi egal patru nu înseamnă 
a declara ca Tudor Vianu că Goethe a 
scris Poezie și Adevăr, că Voltaire a 
murit în 1778 ori că Balzac, dom- 
nilor, e un realist romantic. Sau a 
ține, ca G. Călinescu, admirabile 
inedite prelegeri despre viaţa şi opera 
lui Eminescu. Cînd alături de tine 


wmnet nri 


oamenii sînt tăiați cu ferăstrăul, dacă 
vrei să enunți că doi și cu doi fac 
patru înseamnă că trebuie să urli cît 
te ţine coșul pieptului: este o nedrep- 
tate strigătoare la cer ca oamenii să 
fie tăiați în două cu ferăstrăul. Sub 
domnia lui Robespierre afirmau că 
doi şi cu doi fac patru cei care se 
revoltau împotriva faptului că nişte 
oameni erau trimişi la ghilotină 
numai pentru că se născuseră nobili. 
(Prevestise el ceva, Beaumarchais, 
dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) 


“Sub Calvin la fel, cei care nu puteau 


să nu se cutremure văzînd că sînt 
sortiți morţii toți cugetătorii care nu 
aprobau întocmai teologumenele lui 
maître Calvin. Sănătoasă aritmetică 
ar fi făcut cine i-ar fi -expus lui 
Caligula îndoielile sale cu privire la 
putinţa de a conferi calitatea de con- 
sul unui cal. Și așa mai departe, de 
fiecare dată. Pe doi ori doi fac patru, 
alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar 
fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, 
despre Canal, drumul cel fără pul- 
bere” (op. cit., p. 22). 

şi, în plus: 

„La ce bun să afirmi întristat că 
uniiea ortodocșilor cu Biserica 
Romană s-a făcut în mod silnic ori să 
te ridici cu vehemență împotriva 
cotropirii otomane în perioada cînd 
altele erau chestiunile arzătoare la 
ordinea zilei: chestiunile arzătoare la 
ordinea zilei erau închisorile, erau 
procesele însoțite de recunoașteri şi 
autoacuzări ale inculpaţilor, erau 
pedepsele administrative; a le 
denunța pe acestea ar fi însemnat să 
rosteşti că doi şi cu doi fac patru” 
(op. cit., p. 22). 


Mobilitatea semantică a formulei 
citate, ca și plurisemantismul aces- 
teia implică, aşadar, și conformismul 
unor Tudor Vianu, G. Călinescu ori 
Mihai Ralea (a căror abstragere din 
imediatul tragic în zona confortabilă 
a „adevărurilor eterne” este com- 
parată de Steinhardt cu 21-ul lui 
Caţavencu sau cu Europa lui 
Farfuridi), dar și contrariul: rostirea 
adevărurilor tragice imediate: 


„Mi-a trebuit însă timp îndelun- 
gat pînă să-mi pot descărca inima în 
scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; 
eram amăgit și impresionat de cifrele 


2 și 4, cu înfăţişarea lor atât de con- 
cretă și de aritmetică, de serioasă şi 
(vorba lui Manole) de onorabilă; pînă 
ce, în sfîrșit, să pricep și eu că formu- 
la aceasta aparent numerică este de 
fapt abstractă şi algebrică, ea cerîn- 
du-se mereu tradusă, exemplificată, 
surprinsă în timp; și anume de fiecare 
dată în conformitate cu adevărul 
atunci interzis. A! bieţii de noi, tot 
robi ai istoriei sîntem și tot sub 
vremi! (op. cit., p. 23). 


N. Steinhardt are meritul, spre 
deosebire de alți adepţi post- 
revoluționari ai revizuirilor morale 
(din ce în ce mai puţini şi aceştia), de 
a consemna aceste realități în con- 
temporaneitatea lor (să nu uităm că 
Jurnalul... a fost elaborat între 1967 
și 1971). Asumîndu-și pariul unei li- 
teraturi destinate sertarului, el nu 
recurge la dublul limbaj şi la sinuozi- 
tățile pactului cu cenzura. La care se 
adaugă și interiorizarea perspectivei 
unei victime (e drept, învingătoare) a 
sistemului pe care numeroși scriitori 
de valoare l-au cauționat, într-o mai 
mică sau mai mare măsură. 

Astăzi, din nefericire, pe măsură 
ce eventualitatea unui „proces al 
comunismului” pare din ce în ce mai 
îndepărtată, se conturează din ce în 
ce mai pregnant tendințele de legiti- 
mare a compromisurilor de care vor- 
beam. Legitimare care recurge la 
multiple și sofiste strategii. O primă 
strategie plasează aceste fenomene în 
„durata lungă”, vorba lui Braudel. 
Într-un viitor îndepărtat (sau poate în 
atemporalitate), cînd amintirea co- 
munismului se va fi șters, va dăinui, 
ni se spune, valoarea acestor scriitori, 
iar compromisurile lor nu vor mai 
conta. De aceeași strategie ţine și 
înscrierea acestor compromisuri într- 
o serie istorică: nu numai Sadoveanu, 
Arghezi, Călinescu ș.a. ar fi comis 
compromisuri morale şi politice, ci 
şi... Shakespeare, Cervantes sau 
Goethe... Ca şi cînd eventualele 
„curți” la care aceştia ar fi servit pot 
fi comparate cu regimurile lui Dej 
sau Ceauşescu. Sau ca și cînd, de 
vreme ce asistăm la posteritatea lui 
Shakespeare, Cervantes sau Goethe 
fără să fim deranjaţi, putem monito- 
riza viitoarea posteritate a lui 
Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sau a . 


altora. Alteori, compromisurile 
respective sînt puse sub umbrela 
nobilă a tragicului. Jocul dublu 
devine şi el o formă de legitimare. E 
adevărat, ni se spune, că G. Călines- 
cu scria articole „pe linie” în Tribuna 
poporului, în Națiunea sau în 
Contemporanul, în care făcea elogiul 
lui Stalin, al URSS-ului ori al lui 
Jdanov (ceea ce oricum e mai grav 
decit „abstragerea” sa din contingent, 
pe care o analizează Steinhardt), dar 
în același timp prin strălucitele cur- 
suri pe care le ţinea la Universitate; 
oferea studenților un model de curaj 
şi de libertate. Nu cumva și un model 
de duplicitate? ne vine să întrebăm. 
În fine valoarea... Valoarea estetică 
este, nu-i așa?, transcendentă, va- 
loarea”obnubilează absența moralei, 
valoarea mişcă sori și stele. Valoarea 
nu poaie cauţiona și un sistem crimi- 
nal? ne vine din nou să întrebăm. 

Ni se oferă, în fine, argumentul 
rezistenței prin cultură. Problema e 
că rezistența prin cultură nu este (nu 
a fost) un substitut al autenticei 
Rezistenţe. Și nu este nici (măcar) 
sinonimă cu o cultură a rezistenței. 

În opinia lui N. Steinhardt (care 
merge pe urmele lui Wittgenstein) 
eticul și esteticul sînt consub- 
stanțiale. Aducînd în discuţie „pactul 
cu diavolul” săvârşit de unii scriitori, 
el nu face decît să dezamorseze 
amnezia istorică. Asta nu-l determină 
să le minimalizeze, unde e cazul, va- 
loarea. Solicitat, într-o carte de con- 
vorbiri cu Zaharia Sîngeorzană, să 
facă un portret al lui M. Sadoveanu, 
Steinhardt revelă într-un mod suges- 
tiv multiplele fațete ale personalităţii 
acestuia: 


„Să vă relatez trei scene. auten- 
tice: 1) În fastuoasa casă, fostă a lui 
"Richard Franasovici, din strada Pitar- 
Moşu în Bucureşti, M.S., preşedinte 
al  prezidiului Marii Adunări 
Naţionale, primește un ziarist căruia 
îi acordă un interviu. Li se serveşte 
un uriaş. platou cu sandvișuri de tot 
felul. Sadoveanu le mănîncă pe toate, 
minus unul. Pe acesta, ultimul, îl 
rupe în două și-i întinde gazetarului o 
jumătate, grăind: vezi, sînt comunist, 
împart frățeşte tot ce am. 2) În altă 
lumină: Într-o excursie cu pluta pe 
Bistriţa, toată lumea priveşte cu nesaţ 


peisajul. Sadoveanu joacă șah (ori 
table, nu mai știu) şi habar n-are de 
peisaj. Apoi însă scrie o admirabilă — 
amănunțită şi exactă — relatare a 
călătoriei! (ăsta-i geniul!) 3) A tradus 
din Psalmi cu ajutorul unui ebraist: 
Moses Duff. S-au împrietenit. Duff 
dă de înțeles că după a lui părere 
artistul nu trebuie să «se vîndă» poli- 
ticii. Sadoveanu, atunci, îi mărturi- 
seşte: «Ce vrei, ce vrei, ce nu face 
omul pentru o pîine?» «Da, Coane 
Mihai, zice Duff, pentru pîine da, 
multe — n-are încotro, dar nu pentru o 


“felie de cozonac.» (Scenă relatată 


mie de doamna Valeria Sadoveanu, la 
Văratec).” 


Moralist prin excelență, dar fără 
să dea semne de rigiditate (dim- 
potrivă!), N. Steinhardt recunoaşte, 
implicit, că există o ierarhie a 
virtuţilor, după cum există şi o ie- 
rarhie a compromisurilor. Şi nu e 
vorba numai de compromisuri din 
perioada comunistă (Cititorii : lui 
Steinhardt ştiu, de exemplu, că un alt 
„client” al său este Carol al II-lea). 
Solicitat, în aceeaşi carte de convor- 
biri, să realizeze o compâraţie între 
Eminescu și alți mari scriitori, N. 
Steinhardt ne oferă următorul... 
portret de grup: 


„Să vă spun pe scurt de ce 
Eminescu e «altceva». Pentru că avea 
caracter şi era dintr-o bucată; erau 
într-însul, ca-n orice om, și binele, şi 
răul (puţin), dar nu era morișcă. 

Arghezi, Bacovia, I. Barbu, 
Blaga: mari poeţi. Nu ajunge! Barbu 
a umblat cu şoalda după '44, pre- 
tinzînd că nu a fost ce a fost şi scriind 
— frumos de altminteri — ce nu cre- 
dea. Pentru Arghezi, cuvîntul carac- 
ter face parte din altă galaxie. 
Întunecat suflet! Şi abject. Bacovia e 
o figură mai demnă şi mai curată, dar 
şi pe el îl învinovăţesc de teatralism 
şi destul de multă iscusință în arta de 
a-şi apăra interesele. Chiar şi Blaga — 
cel mai pur — s-a lăsat manevrat de 
pramatia de Carol II (un ticălos de 
mare clasă) și de Veturia Goga (o 
şmecheră fără pereche). 

Ideea de Eminescu nu e o idee li- 
terară ori politică ori psihologică — e 
o idee etică” (op. cit., p. 28). 


Cel pentru care supremele probe 
ale creştinismului sînt libertatea. şi 
starea de fericire a trecut, după cum 
se ştie, prin infernul închisorilor 
comuniste cu seninătate și cu un au- 
tentic simţ al deriziunii. Stări de spi- 
rit care nu intră în contradicție cu 
luciditatea. Pentru Steinhardt, creş- 
tinismul nu se confundă cu prostia, 
cu „un fel de cucernicie tîmpă și 
laşă, o bondieuserie” (Jurnalul feri- 
cirii, p. 18). Am adus în discuţie 
aceste „portrete”, tocmai pentru că 
ele sînt schițate de un asemenea 
reper moral (poate cel mai autentic 
din ultima jumătate a secolului XX, 
de la noi). Şi pentru că, în cazul lui 
Steinhardt, se manipulează, uneori, 
inadecvat cu ideea de iertare 
creştină. Iertarea creştină nu se con- 
fundă, însă, cu amnezia istorică. De 
fapt, aici ne-ar putea veni în ajutor 
tot Steinhardt, care de mai multe ori 
în cărțile sale citează... „vorba 
englezului: sînt obligat, în calitatea 
mea de creștin, să-mi iubesc şi să-mi 
iert aproapele, dar nu sînt obligat 
să-mi fie și simpatic”. 


„Nu i se pretinde nimănui să fie 
erou sau martir. Nu toată lumea are 
harul sfinţilor de la Lyon: Blandiana 
și Irineu, chipurile cărora depășesc şi 
desfid capacitatea noastră de înregis- 
trare — puterea cutremurului “sparge 
seismograful. 

(Pe atunci domnea înțeleptul 
Marc-Aureliu.) 

Dar i se poate oricui pretinde să nu 
dea mai mult decît i se cere. Porţia 
impusă ajunge, nu este nevoie să 
îndepărtezi cu un gest larg al miinii 
linguriţa ce ţi se întinde și să smulgi 
polonicul, linguroiul, ciorbalicul, pen- 
tru a înfuleca, morfoli şi molfăi cu 
nesaţ din materia urât mirositoare” (N. 
Steinhardt — Jurnalul fericirii, p. 220). 





* Lector drd. Universitatea Bucu- 
reşti 

| pd. Dacia, Cluj-Napoca, 1980. 

2 Bd. Dacia, Cluj-Napoca, 1981. 

3 Zaharia Sîngeorzan, Monahul 
de la Rohia. N. Steinhardt rspunde la 
365 de întrebri, ediţia a II-a, Ed. 
Humanitas, 1998, p. 21-22. 


rost nr.1 


(EEE d 


STEI 





SECURITATE 


€ La 1 martie 1966, Securitatea 
deschidea dosarul de urmărire infor- 
mativă (D.U.l.) „Ortodoxul“, care 
avea un plan de măsuri în care se 
propunea ca toate mişcările lui Nicu 
Steinhardt să fie supravegheate. Dosa- 
rul nu are nici un document de 
închidere. Între 30.11.1972 şi 
18.12.1973, Nicu Steinhardt a fost 
urmărit, iar DUI purta numele de cod 
„Scriitorul“. Perioada de pândă a 
Securităţii care s-a soldat cu confis- 
carea Jurnalului Fericirii, la 14 
decembrie 1972. Scopul principal al 
acestei urmăriri a fost prevenirea 
difuzării Jurnalului  Fericirii în 
străinatate. 

e Din decembrie 1973, Securi- 
tatea a decis trecerea lui Steinhardt în 
Supraveghere Informativă Generală 
(SIG), probabil într-un dosar-pro- 

- blemă (Foști condamnaţi politici). La 
22.02.1977 era deschis DUI „Scri- 
itorul“, pe motiv de întretinere core- 
spondență și relaţii cu „elemente 
cunoscute cu pozitie ostilă față de țara 
noastră: E. Ionescu, E. Cioran, V. 
lerunca, Sanda și Vlad Stolojan, M. 
Eliade, G. Tomaziu...“. 

e În perioada 1980-1981 ra- 
poartele Securitătii reflectau tenta- 
tivele de a intra, prin colaboratori, în 
intimitatea lui Nicu Steinhardt, aflat la 
mănăstirea Rohia mare parte a anului. 
Abia în 1982 Securitatea reușește să- 
şi recruteze informatorul „Starețul“, 
în incinta mănastirii Rohia. Înainte de 
aceasta, Securitatea mobilizase o 
armată de informatori, în majoritatea 
localităţilor prin care Nicu Steinhardt 
trecea, în mod regulat, în drum spre 
Rohia. 

e În 07.03.1983, în raportul cu 
propuneri de avertizare a lui Nicu 
Steinhardt, Securitatea dorea să-i 
pună în vedere: 1. „Sistarea legătu- 
rilor cu angajaţi sau colaboratori ai 
postului Europa Liberă sau cu alte ele- 
mente din emigrația românească 
reacționară care desfășoară activitatea 
potrivnică țării noastre“; 2. „Să 
înceteze legăturile cu foştii con- 











damnaţi față de care îşi expune ideile 
ostile“; 3. „„În lucrările literare pe care 
le realizează să nu introducă idei ten- 
dențioase care uzurpă măsurile între- 
prinse pb linie de partid şi de stat“. La 
14.03.1983, Nicu Steinhardt este 
chemat la Securitate și avertizat în 
sensul celor de mai sus. Dosarul nu 
păstrează nici o marturie referitoare la 
opinia lui scriitorului faţă de 
pretențiile Securităţii. 

e Volumele 10 şi 11 din D.UL., a 
câte 396 și 328 file, conţin doar inter- 
ceptări ale unor discuţii pe care Nicu 
Steinhardt le-a purtat, telefonic sau 
direct, în anii 1966, 1969, 1972, 1980, 
1981, 1982, 1984, 1985, 1986, 1987, 
1988, 1989. Astfel putem citi conver- 
saţiile lui Steinhardt cu Constantin 
Noica, cu Alexandru Paleologu, cu 
Stelian Tănase și chiar cu menajera sa. 

e După confiscarea Jurnalului..., 
un ofițer analizează și sintetizează 
lucrarea pentru superiorii săi: „Tra- 
tând creștinismul ca singură credință 
care poate aduce fericirea unui om, 
autorul aduce, printre altele, o serie de 
calomnii și injurii la adresa societăţii 
socialiste, face apologia organizației 
legionare, comentează ostil modul 
cum s-au judecat procesele deținuților 
politici, precum și modul cum au fost 
trataţi în închisoare, prezintă tenden- 
ţios realitatea la data eliberării lui şi 
comentează nefavorabil măsurile 
luate pe linie de partid şi de stat în 
domeniul activităţii ideologice, 
enunță concepte dușmănoase privind 
ideologia marxistă şi esența orânduirii 
comuniste. Referindu-se la societatea 
noastră, pe care o compară cu un 
„coșmar“, arată că este dominată de 
trei fenomene ale timpului: 1. invazia 
verticală a barbarilor (Rathenau), 2. 
domnia proștilor, 3. trădarea oame- 
nilor cumsecade. 1. Năvălesc nu bar- 
barii din alte continente, ci de jos în 
sus, derbedeii. Acești barbari preiau 
locurile de conducere; 2. au sosit pur 
și simplu, în sensul cel mai categoric- 
proștii şi inculţii la putere şi, în ciuda 
tuturor legilor economice şi a tuturor 











regulilor politice, fac prostii ca niște 


ignoranţi ce se află; 3. în loc a se 
împotrivi, oamenii cumsecade adoptă 
expectative binevoitoare, se fac că nu 
văd și nu aud, pe scurt trădează. 
Impârţialii și încrezătorii înregistrează 
şi tac. Sunt cei mai vinovaţi“. 

e Jurnalul Fericirii îi va fi resti- 
tuit lui Nicu Steinhardt în 1975, de 
către preşedintele Uniunii Scriitorilor, 
Virgil Teodorescu, asistat de vice- 
președintele Laurentiu Fulga. 

e Pe 14.05.1984, Jurealul Feri- 
cirii fusese din nou confiscat. Ofițerii 
securității analizează din nou cartea: 
„Lucrarea reprezintă rememorarea 
efectivă a detenţiunii de aproape 5 ani 
pe care autorul a suferit-o între 1960- 
1964. (...) De la început trebuie spus 
că autorul nu face nici un secret, ci 
dimpotrivă declară limpede lipsa 
oricărei aderențe și simpatii față de 
comunism. (...) În mod cu totul sur- 
prinzător, mai ales ținând seama de 
originea etnică a autorului (evreu - 
n.red), cei mai umani și cumsecade 
oameni întâlniți în închisori sunt 
legionarii, colegii de celulă care l-au 
ajutat în grele ocazii. (...) dacă în 
vreun fel ar fi dată publicității peste 
hotare, lucrarea ar dăuna politicii şi 
propagandei noastre, precum şi mem- 
oriei unora dintre cei prezentaţi de 
autor în lucrare“. 





* Fragmente din comunicarea 
susţinută de Clara Cosmineanu, cerce- 
tător la CNSAS, la al X-lea Simpo- 
zion de la Sighet (5-7 iulie 2002), 
organizat de Fundaţia Academia 
Civică. 





|: 













































































NPARO 



































































































































































































































7 7% 


George ARDELEANU 





icolae (Nicu-Aurelian) 
N Steinhardt se naşte la 29 

iulie 1912 în comuna 
Pantelimon, unde tatăl sau (Oscar 
Steinhardt), inginer (fost coleg la 
Politehnica din Zirich cu Albert 
Einstein), conducea o fabrică de 
mobilă şi cherestea. Acest spaţiu al 
copilăriei - aşa cum reiese din Jurna- 
lul fericirii sau din Primejdia 
mărturisirii - conţine primele sem- 
nale ale viitoarei convertiri creştine. 
Clasele primare le urmează, conform 





declaraţiilor dintr-o „Autobiografie“- 


(difuzată prima dată la postul de 
radio „Europa Liberă“ și publicată în 
1997 în „Ziua“ şi „România liter- 
ară“), în particular și la şcoala „Cle- 
menta“, iar liceul la „Spiru Haret“, 
unde îi are colegi pe Alexandru 
Ciorănescu, C. Noica, Mircea Eliade, 
Arsavir Acterian, Haig Acterian, Al. 
Paleologu, Dinu Pillat, Barbu 
Brezianu, Marcel Avramescu, Traian 
Lalescu ş.a. La liceu este singurul 
dintre elevii de confesiune mozaică 
înscris şi la cursurile de religie 
creştină, fiind privit cu bunăvoință de 
preotul Gheorghe Georgescu. Își ia 
bacalaureatul în 1929, urmînd apoi 
cursurile facultăților de Drept şi 
Litere. Îşi ia licenţa în 1934, iar doc- 
toratul în 1936, cu o teză de drept 
constituțional: „Principiile clasice si 
noile tendinţe ale dreptului consti- 
tuțional. Critica operei lui Leon 
Duguit“. În această perioadă îl 
cunoaște pe Emanuel Neuman 
(Manole), una din cele mai lumi- 
noase figuri ale Jurnalului. Totodată 
este şi perioada în care relaţiile cu 
































Sinagoga eșuează: „Experienţa noas- 
tră iudaică nu a durat prea mult. 
Manole mai mult vitupera şi dădea 
îndrumări, eu mă loveam de greutăţi: 
după deprinderea ebraicei, mi s-a ivit 
în cale aramaica, după alfabetul 
comun, acel al învățatului Rasi, ba şi 
altul, supraezoteric. Acestea erau 
floare la ureche, apăsător îmi era 
pustiul din suflet, praful și cenușa din 
inimă (cum zice Bialik - u va lev afar 
va efer)“ (Primejdia marturisirii, p. 
166). 

În 1934 publică, sub pseudoni- 
mul Antisthius, volumul parodic În 
genul... tinerilor (Editura „Cultura 
Poporului“), în 1935 - Essai sur une 
conception catholique du Judaisme 
(împreuna cu Emanuel Neuman; Ed. 
„Cultura Românească“, S.A.R.), iar 
în 1937, la Paris, I/lusions et realites 
juives (în colaborare cu acelasi E. 
Neuman; „Librairie Libschutz“, 4, 
Place de l'Od&on). În aceeaşi peri- 
oadă frecventează cenaclul „Sbură- 
torul“ şi publică (în 1934-1935) 
diverse articole la „Revista bur- 
gheză“. Pînă la izbucnirea războiului 
îşi continuă studiile la Paris şi în 
Anglia. În 1939 intră în redacţia 
„Revistei Fundatiilor Regale“, la 
recomandarea lui Camil Petrescu, 
fiind înlăturat, împreună cu Vladimir 
Streinu, după numai un an. 

În timpul războiului, spre deose- 
bire de Mihail Sebastian, nu pare să 
fie afectat de persecuțiile aplicate 
populaţiei evreieşti din România: 
"Reîntors în ţară, nu am avut de 
suferit ca evreu, tatăl meu, încetățenit 
prin lege individuală votată de 





Parlament și ofițer de rezervă, fiind 
recunoscut „evreu de categorie a 
doua“, care ne punea la adapost de 
măsuri vexatorii” (Autobiografie). 
„Nu o singură dată au ieșit gospo- 
dinele din casă purtând tăvi cu ţoiuri 
de ţuică fiartă și pahare de ceai 
fierbinte spre a-i omeni pe evreii 
care, în Bucureşti și-n orașele de 
provincie, efectuau pe străzi munca 
la zapadă, și parcă verbul a omeni nu 
şi-a aflat nicicînd un înţeles mai pre- 
cis“ („Ce ştiu?“, în vol. Primejdia 
marturisirii, p. 184). 

În schimb, în august 1944, în 
timp ce căsca gura la tancurile ruseşti 
care intrau în capitală, este apostrofat 
de venerabilul Oscar Steinhardt: 
„Dobitocule, stai și te uiţi, tîmpitule, 
staţi și vă uitaţi cu toții şi nu ştiţi ce 
vă așteaptă; uite-i cum rîd, o să 
plîngă lacrimi amare și tu la fel.“ 

După război revine la „Revista 
Fundatiilor Regale“ (RFR), colabo- 
rînd în acelaşi timp și la „Universul 
literar“, „Libertatea“ și „Viaţa româ- 
nească“. În 1947 este din nou elimi- 
nat de la RER (se pare în urma unui 
denunţ al lui G. Călinescu). 

După 1947, pentru că nu face 
„pactul cu diavolul“, este dat afară 
din barou, execută tot felul de slujbe 
mărunte, cel mai adesea necâlificate, 
textele îi sînt, evident, interzise. Pe 
plan spiritual, lucrurile stăteau astfel: 
„Din ce în ce îmi căutam mai dîrz 
refugiul în biserici, în cărţi creștine, 
în rugăciune, în nădejdi care 
părăseau meleagurile neprecisului și 
se conturau treptat în fermitate“. 
(Primejdia mărturisirii, p. 169). 


În 1959 grupul de prieteni din 
care făcea parte este arestat, primul 
dintre aceștia fiind C. Noica. I-au 
urmat: Dinu Pillat, Al. Paleologu, VI. 
Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel 
Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai 
Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta 
Sadova s.a. La 31 decembrie 1959 
este convocat la Securitate, cerîndu- 
i-se să fie martor al acuzării, punîn- 
du-i-se în vedere că dacă refuză va fi 
arestat şi implicat în „lotul intelectu- 
alilor mistico-legionari“. 1 se dau trei 
zile de gîndire, dar, la îndemnurile 
tatălui său, refuză să fie martor al 
acuzării, este arestat, judecat în 
cadrul „lotului, Noica-Pillat“ şi con- 
damnat la 12 ani de muncă silnică. 
Este elementul biografic fundamen- 
tal care-l determina pe Steinhardt să 
accepte botezul creştin. „Acolo, la 
Jilava, în camera 18 de pe secţia a 
doua (unde în două rînduri cursese 
sînge) am primit Sfîntul Botez (15 
martie 1960). Părintele Mina 
(Dobzeu) a ţinut să dea botezului 
acestuia, care s-a asemuit mult cu un 
hold-up, un caracter ecumenic şi i-a 
poftit la mica ceremonie clandestină 
şi pe cei doi preoți greco-catolici, 
aflaţi în celulă“. (Autobiografie, v. şi 
antologia de texte). Este eliberat din 
închisoare, în urma graţierii generale 
a deținutilor politici, în august 1964. 
Îşi desăvârșește botezul prin mirun- 
gere la biserica Schitul Darvari. 
Începe să ducă o viață creştina auten- 
tică, iar după moartea tatălui său, în 
1967, începe să-și caute o mânăstire 
(îşi dorea o asemenea experiență încă 
din închisoare). În 1973, C. Noica îl 
înștiințează că i-a găsit „locul potri- 
vit“: mânăstirea Rohia. Face timp de 
șapte ani pelerinaje la Rohia, iar pe 
16 august 1980 se călugărește. 1 se dă 
spre îngrijire biblioteca mânăstirii. 

În aceeasi perioadă, la insisten- 
țele lui C. Noica și Al. Paleologu, 
reintră în viaţa literară publicînd tra- 
duceri, eseuri, cronici în „Secolul 
XX“, „Viaţa românească“, „Steaua“, 
„Familia“, „Vatra“, „Orizont“, „E- 
chinox“, „Opinia studențească“ etc. 
Publică şi următoarele volume: Între 
viață și cărți (Editura „Cartea 
Românească“, București, 1976), 
Incertitudini literare (Editura 
„Dacia“, col. „Discobolul“, Cluj- 
Napoca, 1980), Geo Bogza, un poet 


repere 


al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, 
Solemnităţii, Exuberanţei si Patetis- 
mului (Editura „Albatros“, Bucureşti, 
1982), Critica la persoana întii 
(Editura „Dacia“, Cluj-Napoca, 
1983), Escale în timp și spaţiu sau 
Dincoace și dincolo de texte (Editura 
„Cartea Românească“, București, 
1987), Prin alții spre sine (Eseuri noi 
și vechi) (Editura „Eminescu“, Bucu- 
reşti, 1988), Cuvint înainte la cartea 
Svetlanei Paleologu-Matta, Emines- 
cu şi abisul ontologic (Aarhus, Olan- 
da, 1988; Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 
1994). 

În paralel, participă la diferite 
festivaluri, colocvii, prelegeri, festi- 
valuri de poezie etc. Cu încuviințarea 
ierarhilor de la Cluj, păstrează o 
cameră în Bucureşti, unde să poată, 
din cînd în cînd, să revină spre a-și 
continua activitatea literară. 

Are legături cu intelectualii din 
exil (Monica Lovinescu, Virgil Ie- 
runca?, Mircea Eliade, Emil Cioran, 
E. Ionescu). Prin intermediul său, 
mulți intelectuali din țară primesc 
ultimele publicaţii din Occident. 
Intră, evident, în vizorul Securității 
(se fac mai multe „descinderi“ la 
Rohia), Jurnalul fericirii (care cu- 
prinde perioada 1924/1925-1971) îi 
este confiscat în 1972, reface o altă 
variantă din memorie, iar în 1975 i se 
restituie, la intervenţiile Uniunii 
Scriitorilor, prima variantă. Pune la 
punct o variantă prescurtată care 
ajunge în Occident şi care este trans- 
misă (în 1988-1989) de „Europa 
Liberă“. După 1980 revizuieşte atît 
prima, cât şi a doua variantă. Este din 
nou convocat la Securitate, și cum 
urma să se facă o altă percheziție la 
Rohia, cele două variante sînt puse la 
adăpost de prietenul său Virgil 
Ciomos (ediția din 1991 transcrie 
prima variantă). 

Nicolae Steinhardt se stinge din 
viață la 29 martie 1989. 

Postum îi apar volumele: Jurna- 
lul fericirii (Editura „Dacia“, ed. 
îngrijită și Postfaţă de Virgil Ciomos, 
Cluj-Napoca, 1991), Monologul poli- 
fonic (Editura „Dacia“, Cluj-Napoca, 
1991), Monahul Nicolae Delarohia, 
Dăruind, vei dobindi. Cuvinte de 
credință („Ed. Episcopiei Ortodoxe 
Române a Maramuresului si Satma- 
rului“, Baia Mare, 1992), Nicolae 





Steinhardt. Monahul de la Rohia 
răspunde la 365 de întrebări inco- 
mode adresate de Zaharia Singeor- 
zan (Ed. revistei „Literatorul“, 
Bucureşti, 1992), Primejdia mărtu- 
risirii - Convorbiri cu loan Pintea 
(Ed. „Dacia“, Cluj-Napoca, 1993), 
Călătoria unui fiu risipitor (Ed. 
„Adonai', 1995), Cartea împărtășirii 
(„Biblioteca Apostrof“, Cluj- 
Napoca, 1995), Drumul către isihie 
(inedite) (Editura „Dacia“, Cluj- 
Napoca, 1999), Dumnezeu în care 
spui că nu crezi... (Scrisori către 
Virgil Ierunca: 1967-1983), Ed. 
„Humanitas“, București, 2000, Jspita 
lecturii (inedite) (Editura „Dacia“, 
Cluj-Napoca, 2000), Principiile cla- 
sice și noile tendințe ale dreptului 
constituțional. Critica operei lui 
Leon Duguit - Teza de doctorat 
(Editura  „Solstiţiu“, Satu-Mare, 
2000; prima ediţie - 1936), Eu însumi 
și alți cîțiva (eseuri vechi și noi) 
(Editura „Dacia“, Cluj-Napoca, 
2001), Între lumi (convorbiri cu 
Nicolae Băciuţ);, Editura „Dacia“, 
Cluj-Napoca, 2001; prima ediţie, 
1994, Editura „Tipomur“, Tirgu 
Mureş). 

Despre N. Steinhardt: Caietele de 
la Rohia, vol. I: N. Steinhardt sau fe- 
ricirea de a fi creștin, Editura „Hel- 
vetica“, Baia-Mare, 1999; Caietele 
de la Rohia, vol. II: N. Steinhardt în 
amintirea contemporanilor, Editura 
„Helvetica“, Baia-Mare, 2000; 
Caietele de la Rohia, vol. III: N. 
Steinhardt în interviuri și corespon- 
dență, Editura „Helvetica“, Baia- 
Mare, 2001; George Ardeleanu, 
Nicolae Steinhardt (monografie), 
Editura „Aula“, Brașov, 2000. 





1"Tata l-a cunoscut deci bine pe 
Einstein, despre care mi-a povestit 
că nu prea se omora cu învățătura, 
dar se dovedea foarte inteligent” 
(Convorbiri cu loan Pintea, "Între 
viață și cărți", în vol. Escale în timp 
și spațiu, Editura Cartea Româ- 
neasca, 1987, reluat în Primejdia 
mărturisirii, Ed. Dacia, 1993). 

2... cu care va întreţine o intensă 
corespondenţă (v. vol. Dumnezeu în 
care spui că nu crezi..., Ed. Humani- 
tas, Bucureşti, 2000). 


Pentru francezi, 
românii sunt ţigani 


Capitolul dedicat limbii 
române în dicționarul Le 
Petit Robert - ediţia pe anul 
2002 - este ilustrat cu o 
șatră de ţigani murdari, 

cu sticle de bere și cărți de 
joc în mâini. 

Dicţionarele Le Robert 
ocupă locul doi într-un top 
al celor mai prestigioase 
publicaţii europene de gen, 
după Larousse. Gafa comisă 
de francezi pare mai 
degrabă o umilință premedi 
tată, aşa cum îi ştim: mari 
iubitori de români. De altfel, 
nu este prima dată când 
francezii insistă pe „con 
fuzia“ dintre români şi ţigani. 
Este de ajuns să ne amintim 
de comentariile presei 
franceze la unele din campi- 
onatele internaționale de fot- 
bal. În fața protestelor vehe- 
mente ale mai multor 
asociaţii şi personalităţi 
românești din Franța, 
conducerea editurii a dat 
asigurări că va înlocui 
fotografia la o viitoare ediție 
și că își va cere scuze 
poporului român. Dar de ce 
să nu scoată actuala ediție de 
pe piață şi să o refacă așa 
cum se cuvine ? Poate pentru 
că ipocrizia franceză ascunde 
o părere asemănătoare cu 
aceea a lui Jean-Marc 
Colombani, directorul 
Institutului Francez din 
Bucureşti, care crede că 
„rromii fac parte din identi- 
tatea culturală românească“ 
și, prin urmare, ar fi 
reprezentativi pentru 
România. De parcă negri na- 
turalizați în Franța ar fi 
reprezentativi pentru poporul 
francez. 


Continuă calvarul 
„grupului Ilașcu“ 


Se împlinesc, în curând, doi 
ani de când a fost eliberat din 








ia) 


lebada 


109 O 











RAZBOI 


ordine mondială 


Radu DUMITRESCU 


Acţiunea americană în Golf îşi propune să se subsumeze 
fenomenului numit de Huntington „revoluția democratică globală“, 
un război contra unui „stat revoluționar“ care amenință un hege- 


mon aflat în declin. 


Din perspectivă americană, statul lui Saddam Hussein se face 
vinovat de multe practici condamnabile. Fabricarea armelor de dis- 
trugere în masă, sprijinul acordat reţelei teroriste și regimul special 
acordat propriilor cetățeni sunt doar vârful icebergului. 


A - 
] n esență, Irak-ul se încadrează 


în seria „statelor revoluţio- 

nare“ care contestă o anumită 
ordine globală și refuză împărtășirea 
unui cod comportamental comun în 
arena internaţională. EI aplică politici 
„revoluționare“ de revoltă contra unei 
ordini internaționale în exerciţiu. 
Regimul lui Saddam Hussein refuză 
cultura diplomatică occidentală, con- 
siderată o reminiscență a epocii colo- 
niale, şi optează pentru metamor- 


“fozarea ordinii globale dintr-una legi- 


timă (acceptată de toate marile puteri) 
într-una justă (acceptabilă de toate 
statele). Comportamentul Irak-ului 
este o provocare pentru un hegemon 
aflat în declin (SUA), hotărât să dea 
un exemplu de pedepsire a încălcării 
ierarhiei și normelor internaționale. 
Nu doar temerea de contagiune mon- 
dială a acestei conduite „revoluțio- 
nare“ obligă Statele Unite la acțiune, 
ci chiar statutul Irak-ului de nucleu al 
insecurităţii regionale. Regimul Sad- 
dam Hussein a avut dispute cu toți 
vecinii islamici (Turcia, Siria, Arabia 
Saudită, Kuweit, Iran, Iordania), iar 
permanentizarea lui echivalează cu 
alimentarea unui pulsar de insecuritate 
care poate arunca în aer o regiune atât 
de sensibilă, parte a complexului de 
securitate a Orientului Mijlociu. În 
cazul irakian, dilema securității se 





aplică cel mai fidel: cu cât regimul 
Saddam Hussein va acumula mijloace 
superioare pentru propria protecție, cu 
atât mai mult el va genera temeri veci- 
nilor şi hegemonului. 

Din această perspectivă, Statele 
Unite încearcă să acţioneze ca singura 
superputere responsabilă de soarta 
omenirii. Atunci când nu mai func- 
ţionează mecanismele normative care 
reglează ordinea mondială: etica, 
opinia publică şi dreptul internaţional, 
războiul devine singura soluţie. În 
aceste împrejurări dificile, trebuie 
făcută o distincție netă între dominație 
şi exploatare, referitor la conduita he- 
gemonului. Washington-ul încearcă să 
protejeze regimul global şi bunurile 
publice impuse prin două secole de 
dominație a unor puteri liberale: Ma- 
rea Britanie și Statele Unite. Aceste 
bunuri publice - economie liberală, 
cutume internaționale, toleranță reli- 
gioasă, ordine globală printr-o anarhie 
atenuată - sunt acum parte integrantă a 
unui mod de viață unanim acceptat. 
America nu poate risca crearea de tur- 
bulenţe în sistem prin acordarea per- 
misiunii de manifestare liberală a 
„statelor revoluţionare“, deoarece ar 
risca declanșarea procesului de schim- 
bare a hegemonului (alianței hege- 
monice) şi de impunere a unui nou 
regim internaţional care să nu 


maet nri 





Lă 





cunoască caracteristici liberale. 
Aceasta este şi motivaţia pentru care 
europenii vor fi nevoiți, mai devre- 
me sau' mai tîrziu, să adere la 
acţiunile americane. Uniunea Euro- 
peană este racordată la regimul inter- 
național (rețele de legi şi norme 
globale), iar prosperitatea ei eco- 
nomică depinde de continuitatea re- 
gimului și de generarea unor bunuri 
publice indispensabile. Contestarea 
şi prăbușirea hegemonului ar aduce 
un haos generalizat care poate avea 
efecte incalculabile pentru pacea 
mondială și pentru structura ei orga- 
nizatorică. Irak-ul devine în acest fel 
un test pentru stabilitatea şi prospe- 
ritatea unei lumi atlantice axate pe 
un hegemon liberal. 


Noua Românie 
„imperialistă“ 


Implicarea României în viitoa- 
rele acţiuni politico-militare din Golf 
a devenit brusc subiectul unei dezba- 
teri naţionale care oferă fiecărui 
român sentimentul influențării con- 
duitei internaţionale a statului nos- 
tru. Aflaţi în mijlocul unei dileme 
care covîrșeşte prin responsabilitate, 
românii ezită să se pronunţe între o 
politică curajoasă - menită să con- 
fere un prestigiu internațional sporit 
țării - şi tradiționala cuminţenie care 
me cere doar să ne apărăm moșia 
fără a declanșa „înjositoare“ războa- 
ie de cucerire. 

Justificînd decizia prin apărarea 
interesului național, guvernul Năsta- 
se optează pentru trimiterea unor tru- 


combatante) și deschiderea unei noi 
ere în politica externă a statului. Din 
țară periferică și obscură, România 
tinde să devină o apărătoare globală 
a democraţiei, un actor internațional 
care își proiectează puterea la mare 
distanță şi care devine un element 
demn de luat în seamă la nivel pla- 
netar. Meditînd la acest curaj care 
arareori îşi găsește analogii în istoria 
noastră (intervenţii în Bulgaria - 
1913, Ungaria - 1919 şi URSS - 
1941) considerăm că actualul guvern 
a învățat ceva din semi-izolarea in- 
ternaţională ce a urmat Pieţii Uni- 
versităţii, mineriadelor şi tratatului 
cu URSS din 1991. Noile ambiţii 
externe fac din România o apără- 
toare activă a regimului global 
democrat-liberal, care, în schimbul 
unor sacrificii strategice, poate 
obţine respect și privilegii economi- 
ce din partea hegemonului mondial. 

Deplasarea atitudinii de politică 
externă de la o extremă la alta, în 
ultimii zece ani, indică un pragma- 
tism teribil, care ne aruncă însă pe 
noi - ca stat mic - în disputa trans- 
atlantică S.U.A. - U.E. Dacă acor- 
durile în privinţa extrădării soldaților 
americani către o curte internaționa- 
lă de justiție au arătat alinierea la 
punctul de vedere al Casei Albe, cu 
ignorarea poziției europene, această 
nouă alegere a României consacră 
apropierea noastră definitivă de vizi- 
unea americană asupra derulării 
relaţiilor internaționale. Cum. în 
ultimul an s-au conturat două strate- 
gii ale lumii occidentale - cea euro- 
peană, a respectării cu scrupulozitate 
a instituţiilor și normelor internațio- 





pe de intervenţie în Irak (nu neapărat 
If 











temniţele separatiştilor 
transnistreni Ilie Ilașcu, patri- 
otul basarabean - altădată 
erou, azi numai parlamentar. 
Cât a fost Ilaşcu în lanţuri, 
chestiunea basarabeană încă 
mai emoţiona. Astăzi, lumea 
românească pare să fi uitat că 
alți trei români zac încă în 
puşcăriile mafioţilor de la 
Tiraspol. În ciuda demer- 
surilor lui Ilie Ilașcu la 
Strasbourg, Andrei Ivanţoc, 
Tudor Petrov-Popa şi 
Alexandru Lesco sunt şi 
acum prizonierii unui regim 
ilegitim şi criminal. Între 
timp, avocatul grupului, 
Corneliu Dinu, a murit 
într-un suspect accident de 
mașină. lar soțiile celor trei 
nu mai au permisiunea de a-i 
vizita. Într-un interviu acor- 
dat unei publicații din 

* Republica Moldova, soţia lui 
Andrei Ivanţoc, Eudochia, a 
dezvăluit că Mircea Snegur a 
vut posibilitatea de a-i elibe- 
ra pe patrioții români, dar n-a 
făcut-o. „(...) De exemplu, 
când a fost arestat Smirnov şi 
alţi separatiști, am alergat la 
Mircea Snegur, implorându-l 
să facă schimb, să ceară 
eliberarea băieţilor. «Păi, aşa 
vom face» - a zis el. Apoi am 
aflat că separatiştii au fost 
eliberaţi și au înăsprit 
regimul de detenție pentru 
membri grupului Ilașcu“. 


Vot uninominal cu 
două tăișuri 


Politicienii Puterii vor să 
introducă votul uninominal 
pentru senatori. Ideea e bună 
în principiu. Şi ar fi mai bună 
dacă s-ar aplica numai pe 
jumătate și pentru ambele 
camere. Fiindcă votul uni- 
nominal pentru tot Senatul va 
propulsa acolo o gașcă și mai 
mare de lichele, escroci şi 
tâlhari decât până acum. 
Votul uninominal global 
merge într-un stat cu 
democraţie veche şi cu două, 
trei partide. La noi, tot 








Jocul 


RU SULaI 


Petru ROIBU 





elaţiile internaţionale trec 

printr-o neobișnuită ner- 

vozitate generată de dis- 
puta referitoare la justeţea unei 
posibile intervenţii în Irak. To- 
tuși, Rusia a părut că se menţine 
în afara tensiunii globale. Aban- 
donînd tentaţiile implicării în 
chestiunea războiului, Moscova 
transformă neliniștea din Golf, 
dintr-o problemă globală într-o 
dispută bilaterală Islam-Oecci- 
dent. În ultimele luni, Moscova 
s-a abținut de la declaraţii severe 
care să obstrucționeze America 
în numele unui presupus interes 
rusesc în Golf, permițind Franţei 
şi Germaniei să colecteze toate 
resentimentele Washington-ului 
şi să adîncească falia inter-occi- 
dentală. Pastrînd o nuanță de 
neutralitate, Rusia își menţine o 
imagine neșifonată la nivel mon- 
dial. 

Pentru a nu risca prietenia cu 
Bush și ajutorul economic de 
care are atîta nevoie, Putin a 
decis o politică precaută. El s-a 
retras un pas și a permis impetu- 
osului Chirac să transforme 
O.N.U. în cîmp de confruntare 
cu Statele Unite. Rusia nu ar 
opune veto unei propuneri de 
intervenţie în Irak iar avantajele 
sale par a fi mai mari în cazul în 
care renunţă la vechea apropiere 
dintre P.C.U.S şi Partidul Baas 
Arab Socialist. Politica pro- 
musulmană a devenit de modă 
veche după ce lumea islamică a 
început finanțarea rezistenţei 
cecene şi după ce în Israel s-a 
format o puternică minoritate 


rast nr1 


vorbitoare de limbă rusă, care 
este foarte influentă în mediile 
de afaceri. 

Actualele interese ruseşti în 
Irak sunt economice și comer- 
ciale, dar embargoul general nu-i 
permite lui Saddam Hussein să 
pună eficient în practică simpati- 
ile moscovite. Din contră, evolu- 
ţia generală eo piedică pentru o 
ascensiune rusească în zonă. 
Moscova are de recuperat 8 mili- 
arde de dolari, datorii sovietice, 
dar regimul actual de la Bagdad 
nu-i poate restitui. Din cele 73 de 
terenuri petrolifere, 49 nu sunt 
explorate decît superficial dar 
blocada internațională se inter- 
pune între puternicele companii 
rusești și subsolul irakian. 
Comerţul cu arme şi cel cu ali- 
mente - medicamente, tradiţio- 
nale între părţi, ar putea înflori 
doar în condiţiile debarcării des- 
potului arab. Chiar și interesele 
politico-strategice (stoparea te- 
rorismului care-i susține pe 
ceceni, detensionarea lumii ara- 
be) sunt comune între Rusia și 
Occident. Situaţia ne indică, așa- 
dar, acceptul tacit al Moscovei 
pentru o intervenție americană, 
iar opoziţia sa poate fi doar o 
formulă retorică prin care să-și 
păstreze simpatii în framîntata 
lume arabă. 

Calmul păstrat de Rusia în 
arena internațională, în acest 
context deosebit de agitat, a fost 
dublat de un eveniment unic în 
noua istorie post-sovietică. În 
ianuarie 2003, a fost lansat pri- 
mul număr (în engleză) al unei 








În condiţiile în care în 
România nu există nici 
măcar Dreapta, Timfote se 
trezește agitând veșnicul 
pericol - inexistent - al 
extremei drepte. O diversi- 
une cu totul stângace. Altfel 
spus, români, răbdaţi lip- 
surile, corupția, îmbuibarea 
baronilor PSD, căci alt- 
minteri vă năpădește 
extrema dreaptă! 


Anarhia grafitti 


Timişoara este 
„împodoboită“ în ultima 
vreme tot mai des cu 
inscripții anarhiste. 
Majoritatea scrierilor nu pot 
fi reproduse în nici o publi- 
caţie decentă. Totuşi, una 
mai „cuminte“, ca mostră, 
merge : „Moarte statului!“ - 
strigă anarhiştii cu întreaga 
forţă a spray-urilor colorate. 
Alte ținte predilecte ale 
băieţilor - în capetele cărora 
de-atâta alcool și drog nu va 
mai fi ordine niciodată - 
sunt: Dumnezeu, Biserica, 
ASCOR și naționaliștii. 
Anarhiștii îşi răspândesc 
ideile otrăvite între tineri, 
mai ales cu ocazia con- 
certelor de muzică specifică 
pe care le organizează lunar. 
Estimp, SRI le subestimează 
potenţialul distructiv, iar 
Poliţia și Parchetul au alte 
treburi decât să-i identifice 
şi să le facă dosare pentru 
încălcarea a cel puţin o 
duzină de legi. 


Forumul pentru 
federalizare 


Recent, inşii de pe lângă 
revista separatistă 
„Provincia“, încurajați de o 
obscură Ligă Pro Europa, au 
anunţat constituirea 
Forumului pentru 
Regionalizarea României 
(FRR), structură civică cu 
preocupări eminamente 
politice. Forumul zice că se 
va implica în procesul de 


descentralizare şi pentru 
introducerea regiunilor ca 
formă de organizare a ţării. 
Oricât se silesc militanţii 
FRR de cuvântul federalizare, 
a asta trăzneşte inițiativa lor. 
Căci, după ce se vor constitui 
regiunile - unităţi administra- 
tiv-politice, pe criterii de 
compatibilitate culturală, 
politică şi economică, 

ce-i va împiedeca să ceară 
declararea României 

stat federal ? 

Regiunile vor avea deja 
propriile lor „legislative“ și 
"executive", care vor face 
lesnicioasă împlinirea a 
cestei solicitări. 

Dacă ne-ar fi mai rău sau mai 
bine în republică federativă, 
rămâne de discutat. 

Cert este însă că a curs prea 
mult sânge pentru unitate 

ca să ne dezbinăm azi. 
Iniţiativa este o dată în plus 
suspectă pentru că vine din 
partea unei publicaţii în care 
spiritul maghiar îl domină pe 
cel românesc, în sensul că l-a 
maghiarizat. 


Papa: o întâietate mai 
diplomatică 


Papa loan Paul al II-lea a 
declarat de curând, în fața a 
4.000 de credincioși, că este 
dispus să pună în discuţie pri- 
matul papal, pentru a netezi 
calea spre unificarea 
creștinilor catolici, greco- 
catolici, ortodocși și protes- 
tanţi. Principiul primatului 
papal și pretinsa infailibilitate 
a capului Bisericii romano- 
catolice sunt într-adevăr 
pietre de poticnire. 

Totuşi, mai sunt şi altele: 
diferențe dogmatice esenţiale 
la nașterea cărora ortodocșii 
nu au nici un aport și care 
nici nu vor fi trecute cu 
vederea de aceştia. 

Să mai reținem că Papa a 
spus că se va căuta o „o altă 
formulă de exercitare a 
întâietății Episcopilor de 
Roma“. 


12 


reviste care se doreşte a fi 
deosebit de infuent la scară mon- 
dială: „Russia in Global Af- 
fairs “. Noua publicaţie tinde a fi 
replica fericită a celebrei „Fo- 
reign Affairs“ (S.U.A.) - cea mai 
prestigioasă revistă de relaţii 
internaţionale din lume. Famili- 
arizîndu-și cititorii cu viziunea 
rusească asupra politicii globa- 
le, publicaţia moscovită îşi pro- 
pune să deschidă o breșă în 


- monopolul occidental al ges- 


tionării ideilor de relaţii inter- 
naționale, să formeze opinii, să 
modifice mentalități și să atragă 
atenţia asupra capacităților noii 
Rusii de a construi provocări 
intelectuale pentru hegemonia 
Vestului. 

Scrisă într-un stil absolut 
profesionist, revista se articu- 
lează în jurul unui articol impre- 
sionant ca marime, intitulat „No- 
ile provocări de securitate si 
Rusia“. Analiştii ruși consideră 
data de 11 sept 2001 ca final al 
războiului rece şi insistă încă pe 
postura de semi-adversari dintre 
Moscova și puterile Vestului. 
Promovînd un destin global pen- 
tru Rusia, revista extinde (pre- 
cum cele americane) interesele 
naţionale la nivel mondial. Toate 
regiunile fierbinți pot aduce 
atingeri intereselor ruseşti: Ori- 


entul Mijlociu (extremism isla- 
mic, instabilitate politică şi fluc- 
tuația prețului petrolului), fosta 
zonă sovietică (instabilitate poli- 
tică şi economică, eșecuri ale 
construcției statale, imixtiuni 
occidentale, opoziţie la politica 
integraţionistă a Rusiei), China 
(„expansiunea tăcută“ către do- 
minarea Siberiei și a Extremului 
Orient rus), peninsula Coreea, 
Statele Unite (cu politicile sale 
globale unilaterale), etc. Mosco- 
va este influențată de tot şi 
doreşte să influențeze totul. 

Așadar, în timp ce Occidentul 
își consolidează faliile interne, 
Rusia - atentă la modificările 
globale şi într-o permanentă 
adaptare - face pași siguri către 
recîștigarea prestigiului pierdut 
și pentru construirea mediului de 
„concert mondial“ care să înlo- 
cuiască unipolaritatea ameri- 
cană. Folosindu-se de ordinea 
liberală mondială (pe care Vestul 
o menţine cheltuind resurse 
importante) Rusia își dezvoltă 
economia, trasează noi relaţii 
comerciale şi politice, încercînd 
să depășească vechea imagine 
radicală şi să profite de actualul 
mediu internațional pentru a 
reveni, „tăcut“, în topul ierarhiei 
globale de putere. 





rost nr.1 











Tentația 





Bogdan George RĂDULESCU: 


ruperii de 











na intre cele mai grave 

probleme ale societăţii 

româneşti este exodul de 
minţi strălucite. Cum acţionează 
iluzia libertăţii? Ce înseamnă imi- 
grarea? Cum este privit/tratat emi- 
grantul? Ce simte şi cum se adap- 
tează la o altă lume unul care își 
neagă sau își pierde rădăcinile? 
Emigrarea favorizează rasismul? 
Încercăm să răspundem în trei paşi 
logici. 


1. Despre 
nevoia de a emigra 


Tentaţia de a lăsa în urmă 
coșmarul unei țări indiferente faţă 
de proprii ei cetățeni. Golul și frus- 
trarea ajunse la paroxism, generate 
de inechitatea economică şi, impli- 
cit, de cea socială, îţi pun imediat la 
dispoziţie bisturiul cu care să îţi tai 
singur, de bună voie, fără complexe 
de vinovăţie, legătura cu rădăcinile. 


Privirea imigranţilor mușcă 
pătimaşă din alte orizonturi, pentru 
că în ţinuturile lor de baștină nu le- 
au fost satisfăcute dorinţa de a avea 
o relativă bunăstare, de a fi trataţi 
cu respect în propria lor ţară şi în 
afara ei, dorința de a se pune capăt 
umilințelor la care sunt supuși de 
către infractori, de către func- 
ţionarii corupți, de către autorităţile 
indiferente la soarta lor. Decât 
cetăţean inutil al unei fundături de 
provincie, mai bine sclav mulțumit 
al unor imperii (politice, financia- 
re). Nevoia irepresibilă a individu- 
lui de a fi liber pe bani cât mai 
mulți. Setea lui de neoprit de a 
evada dintr-o abstracțiune devo- 
rantă numită "ţară", ajunsă un fel 
cameră de tortură a câtorva gen- 
erații. De analizat şi de înțeles. 


2. Forme simple de libertate 


Proliferează formele simple de 
libertate. Ele se hrănesc dintr-o 


* Masterand în filosofie moral-politică 


000) N too mea 











0400000000000 0 0000000 oa 





Ș 


| 
| 


ui) 





Doo 





Patru pentru o 
unificare imposibilă 


Unificarea Dreptei a eşuat 
înainte de a începe. Era 
firesc, din moment ce în 
România nu există forțe cu 
adevărat de dreapta. Totuşi, 
„corifeii Dreptei“ continuă 
zarva, acum sub un nou 
imperativ: unificarea partide- 
lor de orientare 
populară/creştin-democrată. 
Vasile Lupu, şeful PPC, i-a 
propus lui Victor Ciorbea, 
liderul PNŢCD, fuziunea 
celor două grupări. Condiţiile 
obligatorii sunt ca noul par- 
tid să'se numească popular și 
să fie condus de o personali- 
tate credibilă şi neimplicată 
politic până acum. Drept 
candidați, Lupu i-a numit, 
fără să-i întrebe, pe : H.-R. 
Patapievici, Mihai Răzvan 
Ungureanu, Eduard Manole 
și Cristian Pârvulescu. Trei 
sunt necunoscutele: prima - 
acceptă vreunul rolul propus? 
a doua - cel care vrea este 
capabil să-şi îndeplinească 
misiunea? trei - electoratului 
îi pasă? Numele respective 
au mai fost vehiculate şi în 
proiectul de coagulare a 
dreptei pe care UFD îl vedea 
dezvoltat în juru-i, şi cu 
prilejul înființării Acţiunii 
Populare. Nici unul nu s-a 
alăturat nici unei iniţiatrive. 
În plus, nu-l vedem pe 
Patapievici în postură de 
conducător politic ; cum nu-l 
credem în stare nici pe 
Ungureanu să-și pericliteze 
poziţia de la Pactul de 
Stabilitate pentru o iluzie 
politică. Despre Pârvulescu 
ştim că e cam temător de 
implicare politică. Eduard 
Manole ar fi o soluţie: s-a 
dovedit un manager priceput, 
are destui bani să-şi permită 
o activitate politică, este 
tânăr şi nu lipsit de un oare- 
care șarm electoral (vezi acel 
1% din voturi obţinut în 
cursa pentru 

Președinția României). Ne 





îndoim însă că este atât de naiv 
încât să-şi pună speranţe într-o 
construcție politică alături de 
oameni ca Mureşan, Chiriţă, 
Ciorbea & Co. Iar dacă nu va 
vrea să meargă cu ei, înseamnă 
că nu e cu putinţă unificarea. 


Carol al II - lea se 
întoarce 


Guvernul român va cheltui 
vreo trei miliarde de lei pentru 
repatrierea osemintelor lui 
Carol al II-lea și ale amantei 
sale, Magda Wolf alias Elena 
Lupescu, care i-a devenit soţie 
în ultimii ani ai vieții sale. 
Bănetut acoperă transportul, 
cermonialului de reînhumare, 
la Mănăstirea Curtea de Argeș, 
şi construirea unei capele spe- 
ciale pentru rămăşiţele fostului 
rege. Că se întorc în țară osem- 
intele lui Carol al II-lea, cel 
mai smintit dintre suveranii 
României, primul dictator 
român în secolul XX, mai 
treacă-meargă. Dar nu 
înțelegem de ce trebuie să 
suportăm din buzunarele noas- 
tre (bugetul de stat) îngroparea 
Elenei Lupescu în pământul 
care n-a răbdat-o nici când 
trăia. 


Fraţii ex-regelui Mihai 


Rămânem la Carol al II -lea 
pentru a contabiliza 
încurcăturile pe care le-a lăsat 
moştenire urmașilor 

urmaşilor săi. 

Recent, Tribunalul Rabinic din 
Haifa - Israel a recunoscut ofi- 
cial doi evrei ca fiind 
strănepoţii lui Carol al II - lea! 
Potrivit acestui for, regele-plai- 
boy ar fi avut o fiică împreună 
cu Elena Lupescu. Fata ar fi 
fost adoptată și crescută într-o 
familie de creştini, dar a aflat a 
cui odraslă este şi s-a căsătorit 
cu un evreu, asigurând astfel 
urmașilor săi cetățenia 
israeliană. Lăsând gluma la o 
parte, e înghesuială mare pe 
arborele genealogic al familiei 
Hohenzzolern-Sigmarigen de 


i4 
























































iresponsabilitate metafizică. 
Numesc libertate simplă acel tip de 
„libertate“ care nu e, de fapt, altce- 
va decât indiferența absolută faţă 
de tine a semenilor tăi dintr-o altă 
naţiune, în care ai vrea să te inte- 
grezi. (Oh, ei nici măcar nu au 
timp să observe că ești din altă 
ţară, diferită de a lor). În mod naiv, 
taxezi asta drept semne de „tole- 
ranță“. Dar, în definitiv, acestea nu 
sunt semne ale unei libertăți prin 
recunoaştere şi cuminecare etno- 
sprituală, ci ale unei reale margi- 
nalizări a persoanei prin indife- 
renţă. „Străin, dar liber, liber, dar 
singuratic“ sună un motto pe ma- 
nuscrisul Simfomniei a treia de 
Brahms. Numeşti eronat „liber- 
tate“ o stare acceptabilă de confort 
analgezic pe care ţi-o inspiră ati- 
tudinea lor autistă (le pasă în mod 
excesiv numai de interesul lor). 
„Cât de liber pot fi!“, îţi spui în 
sinea ta şi răsufli ușurat că cei care 
trec pe lângă tine nici nu te bagă în 
seamă, nici nu observă că eşti stră- 
inul. Dar acest climat de nepăsare 
generală te face, oare, să te simţi 
mai puţin vizibil străin? Reprezin- 
tă oare el sfîrşitul oricărei percepții 


rasiste? Opinia noastră este că 
avem de a face cu transformarea 
unei xenofobii active la nivel 
civic, bazată pe ura manifestă față 
de străin, într-o indiferență acidă, 
manifestă la nivel interior, faţă de 
oricare problemă legată de aparte- 
nența sau de non-apartenenţa la o 
etno-cultură, la un popor, la o 
națiune constituită pe temeiuri 
spirituale. Individualismul neo- 
liberal, ideologia de bază a soci- 
etăților occidentale, a temperat, 
până aproape de disoluția ei com- 
pletă, xenofobia, patosul rasist; 
dar, concomitent, el a și devalo- 
rizat sentimentul patriotic al 
apartenenței. Acest dulce, seducă- 
tor şi metastatic individualism al 
pelegrinului, care fuge de ceva sau 
după ceva, este endemic în orice 
metropolă occidentală, indiferentă 
la originea etno-culturală a furni- 
cilor ei. Acest „nu-mi pasă de unde 
vii, ci câte parale faci aici“, deviza 
pragmaticei societăți americane, te 
face şi pe tine să îţi ocultezi, cu un 
fel de etno-masochism, adevărata 
apartenenţă, te fac să nu mai fii 
nevoit să îți mai declami public 
originea. Eşti astfel mai puţin stră- 


rost nr.1] 





in față de ceilalţi, dar, în fond, atât 
de străin ţie însuţi. O bună amică, 
artist plastic, mi-a spus că, în pri- 
mii ani când a venit în Marea Bri- 
tanie, s-a simțit liberă, pentru că, 
spre deosebire de autohtoni, cres- 
cuţi cu o acută conștiință a deose- 
birii de clasă socială, ea era „class- 
less“ (în afara oricărei clasificări, 
deci departe de eventuale etichetări 
devalorizatoare sau de invidii ple- 
beene); pe deasupra, venea ca 
artistă imigrantă. Dar, uneori, simţi 
nevoia să umpli un gol şi să îţi 
creezi o identitate alternativă. Așa 
se explică şi această formă dispe- 
rată de evlavie a imigrantului din 
metropolele occidentale față de 
pseudo-religiile universaliste (ingi- 
neria de calculator, psihanaliza, 
ideologia drepturilor omului) pen- 
tru că de ele se poate agăța mai 
ușor ca să compenseze o identitate 
etno-locală nerecunoscută, nelegi- 
timată. Ce importanță mai are apoi 
etnia din care te tragi, tradiția în 
care ai fost educat, peisajul în care 
te-ai format, din moment ce occi- 
dentalizarea generalizată a celor 
'cinci continente (să o numim mai 
precis „americanizare“), pe care o 
va duce la capăt epoca globalismu- 
lui, asigură pentru toţi cei de rând 
numitori comuni minimali: cum- 
părături în supermaket, MTV, ver- 
siunea holywoodiană a miturilor 
fundamentale ale vieţii, amestec 
rasial, cultul performanțelor mer- 
cantile? 


3. Principiul 
preferinței naţionale 


lată un concept lansat de un 
club de gândire al dreptei franceze, 
„Le Club d'Horloge“, care a şi pu- 
blicat o carte intitulată Preferința 
natională - răspuns la problema 
imigrației. Ideea de bază a cărții 
este următoarea: în societățile occi- 
dentale avansate, şi cea franceză 
este una dintre ele,.se constată că 
se face din ce în ce mai puțin dis- 
tincţie (atenţie ! „distincţie“, şi nu 
„discriminare“) între autohtoni și 
între imigranți, iar agravarea unei 
asemenea situaţii nu va putea avea 
ca rezultat decât dispariţia cadrelor 
etno-spirituale ale naţiunii. Nu 
poate exista națiune fără ca legile 
ei să permită un minimum de dis- 
tincţie între indigeni și străini. Aici 
intervine „preferința naţională“. 
Națiunea este o comunitate. Or, 
nici o comunitate nu poate exista 
(sau nici măcar un simplu grup 
social cu un oarecare grad de omo- 
genitate), dacă nu există o linie 
clară de demarcaţie între cei care o 
compun și cei care îi sunt exteriori. 
Este un fapt care ţine de ordinea 
naturală a lucrurilor. Dar ideologia 
dominantă în societăţile occiden- 
tale este refractară la ordinea natu- 
rală și la adevărurile primordiale 
ale vieţii. Cu cât le va ignora, cu 
atât mai mult va avea de achitat 
nota de plată. 











maner nri 








la Carol al II-lea în jos. Tot 
de curând, un Tribunal 
românesc l-a recunoscut 
drept prinț şi moştenitor 
legal al lui Carol al II-lea pe 
Carol-Mircea, fiul său con- 
ceput cu Zizi Lambrino 
(întâia soţie, în urma unei 
căsătorii morganatice - 
repede anulată la intervenţia 
energică a Regelui 
Ferdinand). Așa s-a trezit ex- 
regele Mihai I - până acum 
singurul fiu legitim al lui 
Carol al II-lea - cu fraţi vi- 
tregi la bătrâneţe. 


îl Dal 


Să nu uităm 
„Experimentul 
Piteşti“! 


Emisiunea 100 de minute pe 
Calea Victoriei, realizată de 
Mugur Vasiliu la B1TV, 
creşte calitativ de la ediţie la 
ediţie. Cea din 8 februarie 
a.c., dedicată abominabilului 
„Experiment Piteşti“, ar fi 
trebuit urmărită mai ales de 
nostalgicii după comunism. 
Aceștia nu par să-şi 
amintească despre veritabilul 
holocaust împotriva 
studențimii române, con- 
sumat între 1949 - 1952, în 
pușcăriile de deținuți politici 
de la Pitești, Gherla, Tg. 
Ocna și Canal. Comuniştii au 
numit, cinic, acest fenomen 
al dezumanizării și spălării 
de creiere prin tortură drept 
reeducare. Nu se ştie exact 
câți români au trecut prin 
calvar, cifrele variază de la 
750 (oficializate de 
comunişti) până la 2500. 
Câteva zeci au fost omorâţi 
în chinuri indescriptibile, 
peste o sută au fost mutilați 
fizic, iar restul afectaţi foarte 
grav în plan psihic şi moral. 
Prieteni dintre cei mai buni, 
fraţi, copii și părinți 

au fost obligați 

să se tortureze reciproc. 
Dumnezeu a îngăduit să 
existe și destui care să 
înfrunte oribilul fenomen 

la credinţa lor. 





18 





În continuare, redăm concluzi- 
ile trase de invitaţii lui Mugur 
Vasiliu. Sorin Faur, ziarist la 
Radio Europa Liberă: 
„Experimentul Pitești a scos la 
iveală mii de români - 
ţărănişti, liberali, legionari, nu 
contează - gata să moară pen- 
tru valori opuse comunismului. 
Însă, după 50 de ani de îndoc- 
trinare comunistă, în timpul 
revoluţiei din 1989, nici un 
lider comunist nu a fost 
pregătit să meargă până la 
capăt spre a apăra o ideologie, 
un program“. Victor Leahul, 
supravieţuitor al „reeducării“ : 
„Datorită unor oameni curajoși 
s-a aflat în străinătate ce se 
întâmplă și s-a stopat 
teroarea“. Gabriel Klimowicz, 
ziarist la Gardianul: „S-a 
încercat în principal diabo- 
lizarea mișcării legionare. La 
acea vreme majoritatea stu- 
denţilor erau legionari. De 
aceea victimele «reeducării» 
au fost alese dintre studenți. 
Cu experimentul Piteşti s-a 
început anatemizarea legiona- 
rilor. Întâi, comuniștii au vrut 
să arate că legionarii sunt niște 
bestii. Apoi, au încercat acredi- 
tarea ideii că experimentul a 
fost ordonat de conducerea 
mișcării legionare şi înfăptuit 
de legionari, fără ştirea 
autorităților (așa ceva era 
imposibil), pentru a compro- 
mite comunismul!“. Traian 
Popescu, supraviețuitor al 
„reeducării“: „În procesul 
intentat făptuitorilor 
«reeducării» , soldat cu 
uciderea șefilor torţionarilor, 
au fost două loturi. Unul în 
frunte cu Eugen Țurcanu, al 
torţionarilor, altul, în cap cu 
Valeriu Negulescu - al aşa- 
zișilor autori morali. În afară 
de câţiva şefi ai torționarilor, 
cunoscuţi, în aceste loturi au 
fost judecaţi mai mulți 
legionari, care 

fuseseră ei înșiși victime. 
Astfel, comuniştii au încercat 
să demonstreze că a fost o 
acţiune legionară“. 


16 








“ 
Ei 
i 
i 
| 





aa 








O Donna 
EI SC AEA 









































activă și 


7 





rincipalele obiective ale poli- 
ticii fiscale constau în dezvol- 
tarea economică şi consoli- 
darea clasei de mijloc. Viziunea fis- 
cală trebuie să fie calitativă şi activă, 
prin stimularea inițiativei şi prin 
respectul faţă de asumarea riscului. 
Opinia potrivit căreia principalul 
obiectiv al politicii fiscale este maxi- 
mizarea veniturilor la bugetul statu- 
lui este dăunătoare. O astfel de 
optică a stat la baza recentei intenții 
a Guvernului de a include în 
declarația anuală pe venit a sumelor 
provenite din dobânzi și dividende. 
Numai reacția vehementă a mediului 
de afaceri a dus la amânarea unei ast- 
fel de decizii. Politica fiscală trebuie 
să funcţioneze în serviciul producă- 
torilor de impozite şi nu în serviciul 
culegătorilor de impozite. 
În mod obișnuit, fiscalitatea este 
o formă de integrare a contribuabilu- 
lui într-un circuit economic în care 
el, pe de o parte, contribuie la ali- 
mentarea sistemului iar pe de altă 
parte este beneficiar al politicilor 
publice. Deşi poate părea pretenţios, 
fiscalitatea, chiar dacă emană din 
partea statului, trebuie, pentru a-și 
atinge obiectivul economic, să 
capete forma unui parteneriat. 
Aparent fiscalitatea naşte obligaţii 
exclusive sau precumpănitoare din 


partea contribuabilului, dar creează,, 


în fapt, obligații importante pentru 
stat, ca administrator al impozitelor. 
Eficiența fiscalităţii nu se observă, în 
ultimă instanță, în modul în care sunt 
colectate impozitele, ci în modul în 
care acestea se reîntorc, sub forma 
calităţii serviciilor publice. 

În România, fiscalitatea a fost 
interpretată de contribuabili drept o 
agresiune, devenind un factor de 












































selecti 


Varujan VOSGANIAN* 


încordare în raporturile economice. 
Ei nu au simtit, fie că a fost vorba de 
firme, fie că a fost vorba de contri- 
buabili individuali, o relație partene- 
rială. Întâi de toate, statul nu a trans- 
format o bună parte din impozite în 
servicii publice, ci a dezvoltat o biro- 
craţie care a ajuns să o depășească pe 
cea din perioada comunistă. Admi- 
nistrația publică nu este prin ea însăși 
un serviciu public. Ea este furnizoare 
de servicii numai în măsura în care 
se dovedeşte eficientă. Această efi- 
ciență a administraţiei conţine şi ele- 
mente cuantificabile, dar și o seamă 
de elemente necuantificabile, non- 
tangibile. De pildă, credibilitatea 
instituţiilor statului, gradul de 
încredere pe care îl au cetățenii în 
acestea sunt bunuri care înlesnesc 
funcționarea societății. Administrația 
publică este, în prezent, într-o anu- 
mită măsură o instituţie „în sine“, 
folosită pentru a asigura funcționari- 
lor publici diverse forme de rentă, și 
mai puţin o instituție furnizoare de 
servicii publice. Un post în struc- 
turile descentralizate ale ministerelor 
se „plăteşte“, adesea, cu salariul pe 
câţiva ani, ceea ce arată limpede că 
veniturile din salarii ale funcționari- 
lor publici contează prea puțin în 
raport cu celelalte venituri pe care ei 
și le pot obţine din alocarea discreți- 
onară a resurselor şi oportunităţilor. 
Din raport partenerial, impozitul se 
transformă într-un fel de tribut pe 
care societatea îl plătește către 
metropolă. Dacă socotim - lucru, de 
altfel imposibil de realizat - toate 
rentele pe care contribuabilii le 
plătesc, sub diverse forme de mitu- 
ire, funcţionarilor publici, adăugând, 
așadar, această fiscalitate sui-gene- 
ris, vom vedea că rata fiscalităţii este 

















* doctor în economie 


rost nrii 





de-fapt mult mai mare. 

Pentru a fi o relaţie partenerială, 
selectivă și stimulatorie, fiscalitatea 
trebuie să genereze obligaţii şi drep- 
turi de ambele părți. Statul cel mai 
adesea nu şi le respectă pe ale sale. 
De la nereturnarea taxei pe valoarea 
adaugată, cuvenită prin lege şi plata 
la timp a sumelor pentru medica- 
mentele compensate, şi până la ono- 
rarea cu întârziere a obligaţiilor con- 
tractuale prin bugetul de stat sau prin 
companiile care îi aparțin, statul este 
cel mai rău platnic al economiei 
româneşti. În loc să fie un garant al 
bunei funcționări a pieţelor, statul 
devine cel mai mare infractor al 
mediului economic. 

În aceste condiţii, fiscalitatea 
este privită nu ca o formă de integra- 
re a contribuabilului într-un me- 
canism contractual deschis, ci ca o 
formă de agresare și de izolare a 
acestuia. Forțat de proliferarea admi- 
nistraţiei publice și de propria neîn- 
demiînare în gestionarea banilor pu- 
blici, guvernul are tendința creşterii 
impozitelor sau a introducerii unor 
impozite noi. Potrivit unor evaluări 
efectuate de asociaţiile patronale, în 

- România se plătesc peste 200 de 
impozite către administrația centrală 
și locală, ceea ce face ca economia 
românească să înregistreze tristul 
record european al celui mai mare 
număr de impozite. Cotele de impo- 
zitare, mai ales în ce priveşte impo- 
zitarea forței de muncă, sunt aplicate 
unor niveluri mult mai reduse în 
comparatie cu alte țări, ceea ce 
sporeşte dificultățile contribuabilu- 
lui. Aceasta face ca un numar impor- 
tant de firme să fie împinse în afară 
pieţei. Statul abate comportamentul 
acestora către o tendinţă periculoasă. 
Comportamentul raţional, optimal, 
nu le îndeamna să-și achite obligaţi- 
ile fiscale, ci condiţia supraviețuirii 
lor sta tocmai în neonorarea obligaţi- 
ilor de plată la buget. Această atitu- 
dine merge până într-acolo încât ade- 
sea firmele ajung să obţină profituri 
nu din îmbunătăţirea producției prin 
investiţii suplimentare, ci prin nepla- 
ta unor obligaţii cum ar fi taxa pe 
valoarea adăugată sau impozitul pe 
profit. Această interpretare a fis- 
calităţii, ca pe un obstacol în calea 
supravieţuirii sau dezvoltării mediu- 


lui economic este extrem de dăună- 
toare și arată cât de departe suntem 
de o economie deschisă, de piață. 
Evaluările arată că fiscalitatea 
este principala cauză a proliferării 
economiei subterane. O' comparație 
între nivelele de impozitare a forţei 
de muncă în diverse țări europene 
oferă câteva concluzii tulburătoare. 
Faţă de majoritatea țărilor membre 
ale Uniunii Europene, fiscalitatea pe 
forța de muncă este de două ori mai 
apăsătoare. Potrivit estimărilor, 70% 
din cheltuielile salariale ale unei so- 
cietăți comerciale românești se duc 
la bugetul de stat şi la fondurile spe- 
ciale. De pildă, pentru un salariu net 
de 3 milioane de lei, întreprinzătorul 
plăteşte încă 3 milioane de lei la stat. 
Pentru un salariu de 9 milioane de 
lei, statul primeşte, în plus, 12,5 mi- 
lioane de lei. ar pentru un salariu net 
de 19 milioane lei (echivalentul a 
600 USD), angajatorul plăteşte în 
total 50,8 milioane de lei, adică circa 
1700 USD! Aceasta face ca modali- 
tăţile de evitare a plății impozitelor 
şi taxelor cuvenite bugetului de stat 
sa fie dintre cele mai diverse, de la 


“neraportarea valorii adăugate real- 


izate până la utilizarea muncii la 
negru. Potrivit estimărilor, economia 
subterană, având ca principală moti- 
vaţie economică evitarea taxelor 
prea costisitoare, urcă la circa 30% 
din produsul intern brut, ajungând 
aşadar la jumătate din produsul 
intern brut prezentat în statisticile 
oficiale. Dacă adăugam la aceasta 
economia ocultă, care derulează 
tranzacții ilegale, şi pe cea informa- 
lă, desfășurată fără a avea forme 
legale de înscriere, rezultă că acti- 
vitățile economice care nu sunt 
incluse în circuitul bugetar ar putea 
ajunge să dubleze valoarea adăugată 
inclusă în statistici. 

Politica fiscală trebuie să se 
bazeze pe un parteneriat între stat și 
contribuabil. Comportamentul fiscal 
al statului nu mai trebuie să fie 
abuziv. Raţionalitatea gradului de 
fiscalitate va permite o mai bună 
receptivitate a contribuabilului faţă 
de sarcina fiscală. Impozitarea 
corectă şi stimulativă a veniturilor 
globale constituie un mijloc impor- 
tant pentru consolidarea acestui 
parteneriat. 





Pauză de-un mandat și 
jumătate la CNSAS 


Scandalul din Consiliul 

Naţional pentru Studierea 

Arhivelor Securităţii (CNSAS) 

e departe de a se fi sfârșit. 

Cele două tabere au obosit 

numai, luptându-se în 

declaraţii de presă. Motivul 

disputei îl reprezintă numele 

celor care au făcut poliție 

politică pe vremea lui 

Ceauşescu, iar acum 

ne integrează euro-atlantice 

de pe poziţii de parlamentari și 

oameni ai guvernului. Grupul 

Pleşu-Dinescu-Patapievici cere 

ca numele securiştilor conver- 

tiţi la democraţie să fie date 

publicităţii. Gheorghe Onişoru 

- şeful CNSAS - & Co nici nu 

vrea s-audă 

de una ca asta. Onişoru a fost 

pus la cârma CNSAS ca 

reprezentant al liberalilor, 

care acum îi cer capul. 

Degeaba, căci între timp, 

Onişoru s-a împrietenit cu 

de-alde Priboi și alţi băieţi 

cu ochi albaştri 

care se află în partidul 

de guvernământ. Pentru 
tranșarea conflictului 

ar fi două soluţii: demiterea lui 

Onişoru sau demisia 

oponenților săi. Consecințele, 

în ambele cazuri, 

nu le mai discutăm. 

Însă, cum PSD are nevoie de 

Onișoru acolo unde este 

și nici nu a găsit soluţia de a-i 

elimina pe recalcitranți, 

CNSAS-ul și-a luat 

o pauză. Lungă. 

Poate până după alegeri. 

Nu astea, ci cele din 2008 - 

când poate va veni alt partid la 

putere. Dar până atunci, 

securiştii noștri vor fi ieșit la 

pensie sau se vor fi plictisit să 

piardă vremea în Parlament şi 

nu vor mai tânji 

să fie aleşi de 

poporul ignorant. 


Horia BRAD 

















(ODIN FLI SU AU 


BUSGARI DE RINAȘIIRI BAORALĂ ȘI SPURIUAL/ 





Cine suntem 


Iniţiativa înființării Asociaţiei 
Romfest XXI aparţine unui grup de 
tineri preocupați de renașterea mo- 
rală şi spirituală a tuturor românilor. 
Membrii grupului fondator sunt per- 
soane care au maturitatea şi com- 
petenţa necesară pentru a îndeplini 
obiectivele pe care și le-au propus. 
Toţi şi-a tonstruit deja o carieră, au 
o familie şi au acumulat o serie de 
experienţe deosebite şi de realizări 
în plan personal. Drept pentru care 
au înțeles că a venit momentul în 
care trebuie să slujească şi comu- 
nităţii naţionale. 

Legaţi prin același set de valori 
şi principii creştine și naţionale, 
tinerii aceştia beneficiază, încă de la 
început, de girul onorant al unor per- 
sonalități marcante ale spiritualității 
româneşti. 


Motivele noastre 


Dincolo de declarațiile minci- 
nos-sforăitoare, partidele politice 
româneşti care contează în sondaje 
nu sunt interesate de declanșarea 
unei resurecții moral-spirituale a 
românilor de pretutindeni, nici de 
schimbarea în profunzime a menta- 
lităţilor. Or, românii nu vor reuşi 
prea curînd să se smulgă din mizeria 
sufletească și morală în care au fost 
aruncaţi de regimul comunist, dacă 
nu vor re-învăţa şi nu își vor însuși, 


ecouri la numărul-pilot 





pînă la ultimele lor consecinţe, prin- 
cipiile de viață creştină; dacă nu îşi 
vor schimba felul de a gândi şi dacă 
nu vor adopta valorile esențiale pen- 
tru spiritualizarea existenţei lor. 

. Din nefericire, partidele vizibile 
azi pe scena politică de la noi nu 
sunt în stare să le deschidă româ- 
nilor o astfel de perspectivă, pentru 
simplul motiv că ele sînt animate 
doar de dorința de a ajunge la Putere 
pentru putere. Fapt care a născut în 
români lehamitea, dacă nu scârba, 
de politică şi de politicieni. 

Deşi se bucură de o încredere 
incomparabil mai mare, cele mai 
multe organizaţii civice au trădat 
speranţele românilor, prin nevredni- 
cia lor sau prin slujirea altor scopuri 
decît cele declarate iniţial, vădindu- 
se astfel înșelătoare. 

Nici o asociaţie nonprofit nu a 
reușit până acum să lanseze și să 
întrețină un curent de idei menit a 
modifica mentalități, a reface scara 
de valori firească într-o Românie 
aproape lipsită de repere, a promova 
cultul virtuților etc. Dacă a existat 
sau există vreo organizaţie  socio- 
culturală care să-şi propună impune- 
rea unui posibil model românesc în 
lume, nu s-a făcut suficient de vizi- 
bilă, deci nici ascultată. 


Viziunea noastră 


În aceste condiții, considerăm că 
este de datoria noastră să ajutăm 


ecouri la număru 





lumea românească să-şi regăsească 
rostul, pierdut în comunism, redes- 
coperindu-se pe sine, în primul rând 
prin recursul critic la o tradiție 
legitimantă, deopotrivă naţională și 
europeană. 

Credem că, pentru a se schimba 
în bine viața noastră, trebuie să ne 
îmbunătăţim la nivelul minţii şi al 
sufletului. 

Vrem să sprijinim re-înduhov- 
nicirea comunităţii naționale, mai 
ales printr-o necesară întoarcere a 
noii generații cu fața spre Dumne- 
zeu. 

Vrem să redăm românilor demni- 
tatea și mândria că aparţin acestui 

- neam. 

Vrem să coagulăm și să sporim o 
nouă elită, care va ști să găsească 
soluţii viabile la problemele soci- 
etății româneşti. 

Vrem să determinăm forţele 
politice să respecte drepturile, 
interesele şi firea românului, în 
exercitarea actului de guvernare. 

Vrem să înlesnim prezervarea 
identității naţionale a românilor din 
teritoriile românești temporar des- 
prinse de trupul țării, precum şi a 
românilor din diaspora. 

Vrem să refacem sentimentul de 
unitate a tuturor românilor, oriunde 
s-ar afla ei. 

Vrem să-i scoatem pe români din 
letargie şi să-i facem să se implice în 
viaţa cetăţii, care, de fapt, este viața 
nostră, a tuturor. 


ecouri la număru 








Iată câteva din aprecierile făcute 
de înalte feţe bisericeşti şi de publi- 
caţii creştine, cu privire la apariția 
numărului-pilot al revistei noastre: 


„Bunul Dumnezeu să vă ajute în 
tot ce faceți spre mai binele obștesc. 
Cu arhierească binecuvântare “, 
IPS Nicolae, Mitropolit al Bana- 
tului. 


18 


„Lăudabilă inițiativa, la acest 
început de veac sălbatec, de a 
scoate Lumina din întunericul-ce a 
cuprins o parte a societăţii romă- 
nești. Facă Bunul Dumnezeu să 
aveți succese în această nobilă oste- 
neală”. IPS Pimen, Arhiepiscop al 
Sucevei și Rădăuților. 

„Vă felicit din tot sufletul pentu 
tot ce întreprindeți spre buna stare a 


poporului nostru românesc. (...) Mă 
bucur că ați început cu marele creș- 
tin român Petre Ţuţea, ce-a devenit 
un simbol pentru români și în spe- 
cial pentru tineret“, PS Gherasim 
Putneanul, Episcop-Vicar al Rădă- 
uţilor. 

„Câţiva tineri entuziaști au reu- 
șit să editeze numărul-pilot al unei 
noi publicaţii creștine intitulată 


rost nr.1 








XOIMLa iu OA 


DAUȘEARIE DA RIBAȘIRI DAOAĂ Ș SPARIOATĂ 


















































În latină, rostrum însemna „des- 
chizătură“, „cioc“, „plisc“, „Bot“. 
Mai târziu, în latina populară, a 
început să însemne şi „gură“ în gene- 
ral (inclusiv gura omenească). În 
româna veche, sub forma „rost“, a 
fost. moştenit cu acest din urmă 
înţeles (n-avea rost ca să grăiască; a 
lăsat cu rost de moarte etc), păstrat 
astăzi doar în câteva expresii de 
largă răspândire (a învăța pe de rost, 
a lua la rost) şi stând la baza verbu- 
lui „a rosti“ („a spune din gură, cu 
voce tare; a formula un gând“). Pe 
această linie semnatică au mai apărut 
derivatele „rostire“, „rostitor“ etc. 

Poate şi sub influenţa grecescu- 
lui „logos“ - care înseamnă, deopo- 
trivă, „cuvânt“, „rațiune“, „ştiinţă“, 
dar şi „vorbire“, „gură“, „exprimare“ 
- „rost“ a evoluat și el spre înțelesul 
„rațiune“, „sens“, „tâlc“, „noimă“, 
„scop“, cu care se foloseşte astăzi în 


ecouri la nu 








Rost, nume inspirat lor atât de fru- 
moasele tălmăciri făcute de Noica 
pornind de la același cuvânt, cât și 
de deruta în care se află cea mai 
mare parte a societății. (...) 

Într-o lume intoxicată de Stânga 
sperietoarea principală rămane tot 
Dreapta. Defectul acesta de gândire 
mușcă adânc din minţile celor mai 
mulți dintre noi. Sperăm însă ca 





mod curent (2 avea sau a nu avea 
rost, a da de - sau a găsi - rostul unui 
lucru, a pune rost - adică ordine - în 
lucruri, a-și face un rost pe lume sau 
în viață etc). 

„Pe această linie semantică a 
apărut verbul „a rostui“ („a da sens“, 
„a pune ordine“), cu derivata „rostu- 
ire“, „rostuitor“ etc. Evoluţia cuvân- 
tului a fost, aşadar, în direcţia spiri- 
tualizării înțelesului său. 

Constantin Noica era de părere 
că traducerea cea mai bună a 
începutului Evangheliei după loan 
(„La început a fost Cuvântul...'*) ar fi, 
în româneşte, „La început a fost 
Rostirea...“, pentru că rostul sau ros- 
tirea stau cel mai aproape de bogăţia 
de sensuri a cuvântului grecesc din 
original: logos. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul, 
Verbul) divină, omul este el însuși, 
spre deosebire de toate celelalte ființe 





ecouri la numărul-pilot 


această nouă publicaţie să dureze, 
să aibă răspândire, mai ales influ- 
ență asupra cititorilor ei.“ 

Dan Stanca, Aldine - supliment 
al ziarului România liberă, 18 ia- 
nuarie 2003. 

„Ne bucurăm să putem consem- 
na, spre sfârșitul acestui an, apariţia 
numărului-pilot al publicaţiei lunare 
Rost, apărute sub egida Asociaţiei 


ecouri la numărul-pilot 





din- lumea văzută, făptură rostitoare 
(înzestrată cu grai, cu vorbire, deci şi 
cu gândire), dar și rostuitoare (care 
poate întelege ordinea și poate face 
ordine ea însăşi, care are sens superi- 
or şi poate da sens lucrurilor). 

Omul are un rost dat de Dumne- 


zeu, dar uneori caută să-și facă sin- 
gur alt rost, după mintea lui. În orice 
caz, starea cea mai rea a omului este 
aceea de a-și pierde rostul (orice 
rost), de a fi fără rost pe lume. lar cel 
mai mare serviciu care poate fi făcut 
omului (individual sau comunitar) 
este de a-l ajuta să-şi (re)găsească 
rostul. 

Revista Rost își propune tocmai 
acest obiectiv la nivelul lumii româ- 
nești, care în comunism şi-a pierdut 
rostul (rosturile) şi care trebuie să se 
regăsească pe sine, în primul rând 
prin recursul la tradiție. 





"Romfest XXI" (al cărei Președinte 
de Onoare este Părintele Gheorghe 
Calciu-Dumitreasa, prezent și în pa- 
ginile revistei). Echipa redacțională 
este tânără și doldora de gânduri 
bune, pe linia constructivă a unei 
drepte despotmolite din nostalgiile 
sau teribilismele anilor anteriori.“ 

Gabriel Constantinescu, Punc- 
te Cardinale, decembrie 2002 


h, 





seu popularizarea vrăjitoriei 
și a satanismului (1) 


u doar cinci ani în urmă a 
( fost publicat în America 
primul volum despre Harry 
Potter, Harry Potter și piatra vrăji- 
torului, scris de englezoaica J.K. 
Rowling. Curând a fost urmat de alte 


volume în serie şi toate au avut un. 


succes nemaipomenit. Cărţile au fost 
traduse în mai mult de patruzeci de 
limbi, numărând peste 116 milioane 
de exemplare, tipărite în mai mult de 
200 de ţări. Un studiu american de 
cercetare asupra consumatorului 
întreprins în SUA a estimat că peste 
50% din copiii cu vârsta între 6 şi 17 
ani au cel puţin o carte despre Harry 
Potter şi că mii de copii dintre aceştia 
au citit volumele de mai multe oril. 
Se pot găsi pretutindeni tot felul de 
obiecte care îl reprezintă pe Harry 
Potter: cărți de joc, jocuri video, fi- 
gurine, jucării, haine, pături, covoa- 


20 


re, calendare, jocuri de calculator, 
bomboane etc. 

Aceste obiecte ni-l arată pe Harry 
Potter ca fiind un băiat brunet, inofen- 
siv, cu părul ciufulit, cu o cicatrice mi- 
că în formă de fulger pe frunte şi cu 
ochelarii strâmbi pe nas. EI fie călă- 
reşte o mătură, fie o ţine în mână, fiind 
însoţit de o bufniță albă ca neaua. 

Lansarea celui de-al patrulea 
volum, pe 8 iulie 2001, a declanșat 
cea mai infernală nebunie provocată 
vreodată în industria de carte ameri- 
cană. Chiar înainte de lansarea ofi- 
cială, vânzările au fost de 600.000 de 
exemplare. Lyn Blake - directorul 
general al librăriei Amazon.com - a 
declarat: „N-am mai văzut o carte ca 
aceasta. Depășește de șapte ori cea 
mai mare comandă pe care am avut- 
o vreodată.“2 Un film bazat pe 
primul volum din serie a fost lansat 


Monahul INOCHENTIE* 


în noiembrie 2001. Imensa populari- 
tate a lui Harry Potter a reieșit şi din 
faptul că părinţii au stat la coadă ore 
întregi ca să cumpere bilete la film 
pentru odraslele lor. Cu un total de 
încasări de peste 300 de milioane de 
dolari până la sfârşitul lunii decem- 
brie, filmul a fost în topul cine- 
matografelor din anul 2001. 

Oare de ce este Harry Potter atât 
de popular? Seria de volume Harry 
Potter nu este cu nimic deosebită de 
romanele fantastice pe care mulți 
dintre noi le-am citit în copi- 
lărie. Volumele sunt distractive şi 
pline de fantezie. Ele descriu o anu- 
mită luptă între bine si rău. Eroul 
seriei, Harry Potter, este un băiat 
obișnuit cu care mulţi copii se pot 
identifica. EI nu este prea simpatizat 
la școală. Este destul de rece cu 
părinții săi adoptivi care au grijă de 


rost nr.1 


IEEE ——————— 


el fără nici o tragere de inimă. Într-un 
cuvânt el este izolat si inutil. 

Dar chiar de la început (încă din 
primul volum) el descoperă că 
părinţii săi adevărați au fost niște 
vrăjitori „buni“ care au fost omorâţi 
de un vrăjitor „rău“ (Lord Volde- 
mort). Voldemort a încercat să-l 
omoare și pe Harry Potter, dar din 
motive necunoscute, nu a reuşit. 
Atacul său împotriva lui Harry Potter 
are drept rezultat cicatricea în formă 
de fulger de pe fruntea acestuia. Însă 
părinții lui Harry i-au transmis o apti- 
tudine pentru magie care îi dă dreptul 
să meargă la „şcoală de vrăjitorie și 
magie Hogwarts“. Școala se află într- 
o lume fermecată, care există în para- 
lel cu lumea reală (Anglia contempo- 
rană), în care Harry și părinții săi 
adoptivi trăiesc de fapt. 

Restul cărţii, ca de altfel şi al 
celorlalte volume din serie, descrie 
inițierea lui Harry în vrăjitorie la 
Hogwarts şi lupta sa magică cu 
Voldemort, care, din motive necu- 
noscute de Harry, are încă de gând 
să-l omoare. Pe măsură ce intriga se 
dezvoltă, Harry nu numai că se 
implică din ce în ce mai mult în arta 
magiei pentru a se proteja, dar do- 
bândește şi anumite trăsături de 
„erou“. Seria de volume a fost pri- 
mită de mulți cu entuziasm. Cărţile 
sunt apreciate din diverse motive: 
pentru „principiile sănătoase şi 
morale“, pentru „capacitatea de a 
trezi interesul copiilor pentru lec- 
tură“ sau doar pentru că „sunt dis- 
tractive““. Până şi ziarele creștine au 
publicat recenzii favorabile (cum ar 
fi „Christianity Today“, „British 
Christianity“, „The Christian Centu- 
Try“ şi „First Things“). Dar creştinul 
ortodox sincer nu poate citi aceste 
cărţi cu sufletul netulburat. Ca să 
putem critica aşa cum se cuvine 
cartea scriitoarei Rowling, trebuie să 
ne referim la trei argumente: morali- 
tatea prezentată de Harry Potter, tipul 
de vrăjitorie descris în cărți şi rodul 
imaginaţiei în viața duhovnicească. 


1.Codul moral al lui 
Harry Potter 


Un critic creştin a afirmat urmă- 
toarele: „Pe scurt, morala lui Row- 
ling din cele trei cărţi este fără cusur 


- aş spune chiar ascutiță“.3 Există 
fără indoială un cod moral în Harry 
Potter, dar cum este el oare? Creştin 
sau păgân? Să observăm mai intâi 
răzvrătirea lui Harry Potter. 

Ascultarea este un principiu creş- 
tin central/esenţial. Este exprimat în 
rugăciunea domnească, dat aposto- 
lilor de către Mântuitorul Însuși. Noi 
spunem în această rugăciune: „Facă- 
se voia Ta“ - nu „a mea“, ci „a Ta“ să 
se facă. Pentru a învăţa ce înseamnă 
voia lui Dumnezeu, un ucenic de-al 
lui Hristos se supune mai întâi 
părinţilor săi, mai apoi părintelui său 
duhovnic. Aceasta este ascultarea. 
Prin „Tăierea voii“ aşa cum o descriu 
Sfinţii Părinţi, o persoană reuşeşte în 
timp să cunoască voia lui Dumnezeu, 
de vreme ce propria voie este sufi- 
cient de supusă pentru a-i da posibil- 
itatea să cunoască voia lui Dumne- 
zeu. Acest lucru atrage după sine vir- 
tutea numită în literatura patristică 
discernământ. 

De-a lungul acțiunii, Harry Potter 
se comportă într-un mod contrar şi 
nu se supune: regulilor adulţilor - 
directorului școlii Hogwarts şi altora 
-, nu din principiu sau pentru vreun 
ideal ambițios de cunoaștere spiritu- 
ală, ci pur şi simplu pentru ca așa e 
mai comod şi se potrivește cu simțul 
său de aventură și chiar de răzbunare. 

În al doilea rând, Harry Potter 
minte în mod repetat la şcoala 
Hogwarts, ca să-şi ascundă nesupu- 
nerile şi ca să scape de pedeapsa 
cuvenită. Cu toate acestea , chiar şi 
atunci când nesupunerea şi minciuna 
sunt date în vileag, autoarea nu spune 
„ca Harry a greşit, ci mai degrabă 
acceptă imoralitatea. Ea procedează 
astfel în mod clar atunci când descrie 
notele pe care copiii le obțin la scoală 
„în căsuțele“ lor de întrecere (asemă- 
nătoare cu un sistem de frăție). 
Notele pe care Harry le obţine pentru 
fapte de nesupunere sunt mai multe 
decât cele pierdute pentru același 
lucru (așadar minciunile sunt trecute 
cu vederea). 

Richard Abanes, în cartea sa 
Harry Potter şi Biblia, rezumă patru 
tipuri de „moralitate“ propovăduite 
de Harry Potter: 

1. Nesupunerea este permisă a- 
tunci când regulile nu urmăresc pro- 
priile tale interese; 2. Regulile nu tre- 





Să 


buie respectate, dacă nu corespund 
propriului tău mod de înțelegere a 
situației; 3. Minciuna este un mod 
potrivit ca să-ți atingi scopul; 4. 
Putem răsplăti cuiva răul cu rău și 
trebuie să te porți frumos cu ceilalţi 
dacă şi ei se poartă frumos cu tine.+ 

Chiar și așa-zisa luptă dintre bine 
şi rău a lui Harry Potter împotriva lui 
"Voldemort provine dintr-o perspec- 
tivă străină de creştinism. Ni se arată 
în volumul IV că sursa puterii magi- 
ce a baghetelor celor doi rivali este 
aceeaşi.5 Acest lucru este specific 
unui cod moral păgân, în care se con- 
sideră că binele și răul sunt relative; 
însă Mântuitorul nostru ne-a arătat 
foarte clar că binele şi răul nu au 
nimic în comun. 

Dar cea mai gravă imoralitate ce 
apare în aceste cărți este dezu- 
manizarea oamenilor obișnuiți care 
nu au de-a face cu magia. Acești 
oameni sunt numiți „încuiaţi“. 
„Incuiaţii“ sunt descriși în cel mai 
ridicol mod cu putință și ne sunt 
prezentați ca nişte prigonitori ne- 
drepți ai vrăjitorilor. Acest lucru jus- 
tifică săvârşirea numeroaselor farse 
magice pe seama lor - din nou în 
ciuda așa-ziselor reguli din şcoală 
care sunt mai mult formale. 

Pe lângă faptul ca se răzbună pe 
„încuiaţi“, Harry se poartă urât și cu 
acei oameni de:la Hogwarts care 
merită după părerea lui acest lucru. 
Atitudinea şi comportamentul său se 
opun în mod evident virtuţilor creș- 
tine fundamentale: iertarea, dragos- 
tea pentru duşmani (cf. Matei 5:43- 
48). Codul moral după care se 
ghidează ar putea fi rezumat cam 
așa: „Fii amabil cu aceia care merită, 
în loc să-ți risipeşti dragostea pentru 
nişte ingraţi“. Aceasta este una din 
ideile de baza ale lui Anton Lavey, 
fondatorul bisericii lui satan și poate 
nu întamplător reprezintă chiar pur- 
tarea lui Harry.6 


Asemănări 
cu activitatea ocultă 


Întreaga serie Harry Potter este 
plină de aluzii la ocultism. Gravitatea 
acestui fapt este de obicei banalizată 
de fanii scriitoarei Rowling. Ei 
pretind că Rowling creează o „lume 
imaginară“, așa cum au creat la rân- 





dul lor J.R.R. Tolkein şi C.S. Lewis 
în cărţile lor, și, prin urmare, ei nu 
văd de ce s-ar face atâta vâlvă şi că 
n-ar trebui dată atâta importanță 
prezenţei vrăjitoarelor și altele ase- 
mănătoare. Din păcate, lumea autoa- 
rei este departe de a fi imaginară; ea 
urmăreşte îndeaproape activitatea 
ocultă contemporană. 

Toată activitatea vrăjitorească a 
lui Harry din cărţile lui Rowling are 
un corespondent în viața reală. Să 
începem prin a ne uita la programul 
şcolii Hogwarts. Este un program de 
şapte ani, care seamănă foarte bine 
cu învățătura oferită de Ordo Anno 
Mundi (OAM), o grupare ocultă din 
Londsa care venerează şerpii. Ca şi 
scoala Hogwarts, cei de la OAM 
oferă un program de instruire de 
şapte ani. Programa de la OAM 
include şi un curs despre „vechile 
rune“. În volumul Prizonier în 
Azkaban, Harry Potter este iniţiat în 
„studiul vechilor rune“.7 Gruparea 
OAM are şi cursuri despre ghicire, 
clarviziune şi divinaţie pentru stu- 
denţii din primul an. În Prizonier în 
Azkaban lui Harry Potter i se spune 
în clasă „vom învăța metodele de 
baza ale divinaţiei anul acesta“.8 Cei 
de la OAM mai au și un curs despre 
transformarea în animale şi despre 
„vârcolaci“. La școala Hogwarts, lui 
Harry Potter i se spune de asemenea, 
„transformarea este una dintre vră- 
jile cele mai complexe şi mai peri- 


culoase pe care le veţi învăţa“? Și 
am putea continua ușor și cu alte 
asemenea comparații. Alte activități 
oculte menţionate de Rowling sunt: 
astrologia, vrăjile, necromaţia, ştii- 
nța plantelor, licori magice, duhuri 
familiare (spiritism în care sunt 
invocate rude), talismane, piroman- 
ţie, numerologie, chiromanție şi 
altele asemenea. Rowling nu creează 
noi tipuri de vrăjitorie „imaginară“, 
ci ne prezintă practici apărute în ve- 


. chime și care continuă să fie folosite 


în ocultismul contemporan. Ea însăși 
recunoaşte că a cercetat şi a studiat 
practicile oculte ca să-și facă poves- 
tea credibilă.10 

Admiratorii scriitoarei ar putea 
considera cuvintele magice şi fără 
sens introduse de ea - „Alohohora! 
Expelliarmus! Rictusempra! Finite 
Incantatem! - ca fiind o dovadă de 
abordare fantezistă și excentrică a 
vrăjitoriei, însă aceste câteva. nos- 
time introduceri în povestea sa sunt 
doar niște schimbări nesemnificative 
în vrăjitoria actuală pe care o des- 
crie. În multe alte epistole, ea descrie 
practicile vrăjitoreşti fără să schimbe 
nimic. Procedează la fel când scrie 
despre „mâna gloriei“ care apare în 
„camera secretelor“: „Ah, mâna glo- 
riei! Pune-i o lumânare și va da lumi- 
nă doar celui care o poartă! Prietena 
cea mai bună a hoţilor şi a borfaşi- 
lor“.Il O astfel de înfiorătoare „mâ- 
nă a gloriei“ există cu adevărat în 





Note: 


* Preluat din „The ortodox word“ 
(Cuvântul ortodox) nr. 220, Platina, 
California - SUA. 

1. Robert MeGee și Cayl Matris- 
ciana, „Harry Potter: Vrăjitoria mas- 
cată sau cum să faci răul să pară nevi- 
novat“(casetă video), Hemet, Califor- 
nia: Jeremiah Films, 2001. 

2. Richard Abunes, „Harry Potter și 
Biblia“, Camp Hill, Pennsylvania: Hori- 
zon Books, 2001, p.205. 

3. Alan Jacobs (Literature Professor 
at Wheaton College), First Things, Janu- 
ary, 2000. sec: http//www.firstthings. 
com /î:0001/jacobs.html. 

4. Abancs, pp.38-41. 

5. J.K. Rowling, Harry Potter and 
the goblet of fire (New York: Scholastic, 
2000), p. 697. 


6. Abancs, p. 167. 

7. Rowling, „Harry Potter, prizonier 
la Azkaban“ (New York : Scholastic, 
1999). p. 57. 

8. idem. p. 103. 

9. Rowling, „Harry Potter și Piatra 
Filozofală“ (Scholastic, 1997), p. 134. 

10. Abancs, p. 23, citând-o pe Row- 
ling într-un interviu radio din cadrul 
emisiunii „The Diane Rheim Show“, 
Wamu, National Public Radio, octom- 
brie 20, 1999. Interviul poate fi găsit la 
http/hwww.wamu.org/dr/show/drarc_99 
1018.hthltwednesday. 

11.Rowling, „Harry Potter şi camera 
secretelor“ (New York: Scholastic, 
1999), p.51. 

12. Abancs, p. 60-6i. 

13. Rowling, „Harry Potter, pri- 
zonier în Azkaban“, p.297. 


Traducere: 


Georgiana ŢARĂLUNGĂ şi Simona ISARE 


nn 


tradiţia ocultă. E vorba de mâna unui 
criminal ce fusese spânzurat. Ea fu- 
sese tăiată, golită de sânge, pusă la 
sare şi conservată. Lumânări (făcute 
din grăsimea altui criminal şi cu fitil 
făcut din părul său) erau puse între 
degete înaite ca un tâlhar să intre în 
casa victimei. Se spune că mâna 
aceasta are însușiri magice, de pro- 
tecție și avertizare pentru hoţ.12 
Rowling mai descrie și practica 
ghicirii în globul de cristal cu aceeaşi 
acuratețe și foarte puţină imaginaţie. 
Profesorul de divinaţie de la Hog- 
warts le spune copiilor: „Ghicitul în 
globul de cristal este o artă extrem de 
rafinată. Vom începe cu relaxarea 
minţii şi a ochilor ca să ne limpezim 
ochiul interior și supraconştiința“13. 
Aceasta este o descriere exactă a 
practicii ghicitorilor. Ea este folosită 
pentru a intra în transă și pentru a lua 
astfel legătura cu lumea spirituală 
într-o încercare de aflare a viitorului. 
Cea mai înfiorătoare practică ocultă 
descrisă se află în volumul IV, când 
Harry este răpit printr-o vrajă şi dus 
într-un cimitir unde este descris un 
ritual satanic în cele mai groaznice 
amănunte. Cu toate că această des- 
criere nu urmăreşte poate cu exacti- 
tate ritualurile cunoscute, elementele 
clasice sunt prezente: sacrificiul 
uman, automutilarea și alte elemente 
specifice satanismului, inclusiv un 
„atomey“ (un pumnal ascuţit, cu 
două tăișuri, folosit la sacrificiu). 


(Va urma) 






































Mihai ALBIŞTEANU* 








ntr-un stat normal, o generație 
] vârstnică şi responsabilă conduce 

și pregăteşte terenul generației 
următoare, mature, ale cărei vârfuri de 
excelenţă ocupă deja eșalonul al doilea 
al puterii de stat; generația matură pro- 
duce (material şi spiritual), iar genera- 
ţia tânără se formează, reprezentând 
garanţia viitorului națiunii. 

România şi-a distrus generaţiile 
viabile. Noroc că generația pașoptistă 
și-a atins obiectivele, pentru că alt- 
minteri, nu mai vorbeam azi de nici un 
fel de Românie, am fi fost în situația 
kurzilor. Tinerii de atunci au fost şi ei 
loviți de generațiile vârstnice, dar le-a 
fost favorabil contextul internaţional. 
Ei au realizat România modernă și au 
crescut în spiritul valorilor lor şi 
următoarea generație. 

După 1920, într-o Românie Mare, 
bulversată de noile realități interne şi 
externe, era nevoie de un salt calitativ, 
de o nouă generaţie providențială, 
capabilă să facă faţă noilor provocări 
și noului statut al României în lume. 
Generaţia anilor '20 și-a asumat în- 
drăzneață acest rol. O generaţie de eroi 
și de mari cărturari, conștienți de me- 
nirea lor şi gata să și-o asume indife- 
rent de risc. Nu a fost suficient ... 

În „buna“ tradiţie românească, ti- 
nerii au fost atacați cu brutalitate de ge- 
nerația maturilor și de cea a vârstnici- 
lor, de acum instituționalizate şi folo- 
sind armele statului. Poate că, până la 
urmă, entuziasmul şi curajul tinerilor 
ar fi biruit, ca în cazul pașoptiştilor, 
dacă şi ei ar fi avut parte de o situație 
externă favorabilă. Nu au avut. Drept 
pentru care nu una, ci două generaţii de 
excepție au fost martirizate. Parte din 
tinerii de atunci au înfundat pușcăriile 
comuniste, parte au murit în rezistența 
armată sau s-au exilat. Așa a ajuns 
România în pragul dispariției. Numai 
exigenţele Războiului Rece şi necesi- 
tatea blocului comunist de a fi solidar 
şi stabil, au împiedecat deznodământul 


maet nr 


Ga rca 
pliorec oc 





e 
























Foto: Petru IGNAT 


România nu este o țară. Există doar pe hartă, ca realitate politico-juridică, 
cu un teritoriu delimitat, o limbă și o structură etnică dominante. Și punctum. 
România nu este o țară fiindcă îi lipsesc oamenii. Fără oameni, Statul e ca un 
corp din care lipsește sufletul. Nu vibrează, nu emoţionează. Nu-i vorbă că n- 
ar exista oameni din punct de vedere fizic. Însă, noțiunea de om nu cuprinde 
doar alcătuirile din carne și oase, ci mai ales tăria de caracter. 

Ca să fie o țară, România are nevoie măcar de o generație de caracter. 


Prin aceasta ar putea supraviețui. 


previzibil, blocând punerea în practică 
a unor idei precum planul Valev. 

Îngheţată în „stabilitatea“ comu- 
nistă, România a început să simtă în 
piept un suflu cald. O nouă generaţie, a 
celor născuţi la sfârşitul anilor '60, 
începutul anilor '70 începea să se 
ridice. Aceasta este generaţia care a 
ieşit în stradă în decembrie 1989, bene- 
ficiind de o conjunctură externă favor- 
abilă. Numai că prea idealistă, timidă şi 
respectuoasă față de „bătrâni“, s-a dat 
la o parte. Cu zâmbete perfide, hienele 
comunisto-securiste au luat puterea 
politică. Infiltraţi în toate partidele 
„democratice“, manipulând orgoliile 
nemăsurate și senilitatea puţinilor 
reprezentanți ai generaţiei interbelice 
rămaşi, neocomuniștii au confiscat 
Puterea. Și a fost ultima zvâcnire de 
împotrivire a tinerilor: fenomenul Piaţa 
Universităţii. „Golanii“ au fost însă 
evacuați curând din zonele libere de 
neocomunism. Înfrânți, și-au investit 
bruma de încredere rămasă în „opoziția 
democratică“. Începând cu anul 1992, 
s-au vădit, încetul cu încetul oportunis- 
mul, mediocritatea, diletantismul și 
relele intenţii ale celor în care își pus- 
eseră tinerii speranţele, lucru confirmat 
definitiv de guvernarea acestora din 
1996-2000. 

Dezamăgiţi, tinerii au început să 
plece din țară. Acest exod, nu doar de 
creiere, ci mai ales de coloană verte- 





brală, este, dar mai ales va fi în viitor, 
ruinător pentru România. Aceasta este 
o generație pierdută, atât față de sine 
însăși, dar mai ales pierdută pentru 
România. Efectele se vor vedea în 
timp; vor fi teribile. 

Există, deci, o nevoie stringentă ca 
această generaţie. pierdută să se 
regăsească, să-şi uite blazarea, să-şi 
adune forțele, să se organizeze şi să 
creeze structuri civice, dar şi politice. 
Avem nevoie de o generație în plină 
emulaţie a spiritului, care să creeze. 
Este şansa României de a căpăta nu 
doar formă, ci şi esență, consistență, de 
a-şi împlini destinul în această parte a 
lumii, devenind nu doar un centru 
politico-militar de putere şi un centru 
de stabilitate în sud-estul Europei, cât 
mai ales un pol cultural. 

E timpul să se afirme culturile 
europene tinere, considerate „mici“. 
România a început acest proces înainte 
de război, dar aripile i-au fost retezate 
de invadatorii barbari. 

Este timpul să se ridice şi să înveţe 
să zboare din nou. Pentru aceasta, tre- 
buie înlăturat balastul generaţiilor 
înăcrite şi ipocrite, a „domnilor-tova- 
răși“, care de 14 ani conduc alternativ 
destinele acestei țări, cărora nu le pasă 
de neam, de credință, 'de istorie. lar 
generația tânără să-şi asume dreptul şi 
datoria de a conduce. 


* doctorand în istorie 


22 








DLP retetii 


ca să-ți spun cine 


Răzvan CODRESCU 





una martie (denumită tradiţi- 
| onal „luna lui Mărţișor““) stă 


la români sub semnul femi- 
ninului. Faptul în sine nu ar fi rău 
deloc, dacă ar exista în privința lui 
un minimum de discernământ, o 
lucidă și principială „deosebire a 
duhurilor“. 

Ziua de 1 martie (socotită, în vre- 
muri străvechi, nu doar ca început al 
primăverii, dar şi al unui nou an) 
deschide cele nouă zile ale Babei sau 
Babelor, ce marchează mitic tre- 
cerea, meteorologic capricioasă, din- 
spre iarnă spre primăvară. | martie 
este ziua Babei Dochia, cea care 
şi-ar fi dezbrăcat pe rând cele nouă 
cojoace și apoi ar fi surprins-o 
îngheţul, cu oi cu tot. Alţii zic să fi 
fost un alai de nouă Babe (cu Dochia 
în frunte), împărtăşind toate aceeaşi 
soartă, întruchipată în faimoasele 
steiuri din Bucegi. Fantezia roman- 
tică (Asachi) a încercat, la modul 
pastoral, să facă din babă o fecioară, 
identificând-o pe Dochia cu fiica lui 
Decebal şi transformând legenda 
meteorologică într-un mit literar al 
etnogenezei. Dochia n-are însă nimic 
de-a face cu Dacia (Dachia), ci este o 
adaptare populară a numelui grecesc 
Evdokia (sfânta zilei din calendarul 
bisericesc): creștinismul a rebotezat, 
ca şi în alte cazuri, un vechi şi obscur 
mit pagân. De aceeași zi se leagă şi 
obiceiul de a împleti nur două fire 
de lână (unul alb, altul roșu sau 
negru) și de a le lega de gâtul sau de 
mâna cuiva, dar şi de coarnele 
vitelor, în chip de amuletă cu rol pro- 
tector, luându-și numele de mărţişor 
de la denumirea populară a lunii. 
Mai târziu, de acest șnur s-a atârnat 
şi câte-o mică monedă, facându-se 
pe nesimţite pasul dinspre amuletă 


24 


osul 


(accesoriu magic) spre podoabă 
(accesoriu estetic). De aici, obiceiul 
(astăzi „galant“ desacralizat) de a 
dărui mărțişoare fetelor și femeilor. 
Marcată la început de auspiciile 
feminității, luna se încheie sub ace- 
leaşi auspicii, mai ales prin praznicul 
creştin al Buneivestiri (25 martie): 
Sfânta Fecioară Maria - şi prin ea 
firea omenească însăși - consimte cu 
smerenie maternității divine („Fie 
mie după cuvântul tău!“*) şi mântuirii 
revelate prin Arhanghelul Gavriil 
(cf. Luca 1, 26-38); de bună voie 
Născătoare a Noului Adam (Cel ce 
„tintuieşte capul şarpelui“), Noua 
Evă şterge păcatul Evei celei vechi, 
împlinind cuvântul Protoevangheliei 
(cf. Facerea 3, 15). 

În acest cadru tradițional s-a 
amestecat, tardiv şi parșiv, sărbători- 
rea zilei de 8 martie („Ziua Femeii 
/Mamei“), care la români pare să fi 
prins mai organic decât la alte po- 
poare, profitând, desigur, de contex- 
tul descris mai sus. Puţini mai con- 
ştientizează astăzi faptul că aceasta 
nu reprezintă decât o falsă tradiție 
încetățenită de regimul comunist şi 
care, la rigoare, ar fi trebuit abolită 
oficial o dată cu prabuşirea comunis- 
mului (din care se vede însă că - cel 
putin mental - suntem departe de-a fi 
ieșit). Care este istoria acestei 
invenţii politico-propagandistice? 
Ea se leagă mai ales de numele mili- 
tantei cominterniste de origine 
iudeo-germană Clara Zetkin (1857- 
1933), lideră a mișcării feministe, 
dar şi a Partidului Comunist German 
sau a Internaționalei a III-a, născută 
la Wiederau (Saxonia) şi moartă la 
Arhanghelskoie (U.R.S.S.), care a 
avansat propunerea respectivă în 
cadrul Conferinței Internaţionale a 





Femeilor Socialiste de la Copenhaga 
(1910). Ziua Internațională a Femeii 
a fost sărbătorită de către comuniști 
și socialişti pentru prima oară în 
1911. De ce tocmai ziua de 8 martie? 
Pentru că în această zi avuseseră loc 
mai multe demonstrații revendica- 
tive ale femeilor muncitoare, înce- 
pând cu mișcarea anarhistă a ţesătoa- 
relor newyorkeze din 1857 (un fel de 
„Apaca“ revoluționară în versiune 
americană), reprobabil de aspru re- 
primată, ce-i drept, de autoritățile 
vremii. Propaganda comunistă a că- 
utat să ideologizeze tendenţios pro- 
blema socială a femeii, asociind-o 
principiilor sale revoluționare, ateis- 
te și materialiste. Pretinzând a-i apă- 
ra „drepturile“, comunismul n-a reu- 
şit decât să descreștineze și să abru- 
tizeze „sexul frumos“, târându-l în 
aventura lui utopică, imundă şi 
destructivă, pe care lada de gunoi a 
istoriei încă nu pridideşte s-o încapă. 

Cui continuă să sărbătorească şi 
astăzi ziua de 8 martie, fie în cunoş- 
tință de cauză, fie doar în virtutea 
inerției (sub pretextul lui Aşa am 
apucat“ sau al lui „Mai bine o sărbă- 
toare în plus decât una în minus“), i 
se poate aplica, pe bună dreptate, 
formula: „Spune-mi ce sărbătoreşti, 
ca să-ți spun cine eşti!“... 


rost nr.1 


AVE asume 


despre rostul 
corecte 






unei graf 


na dintre cele mai nefericite 

măsuri luate oficial după 

1989 este revenirea la scri- 
erea cu â și sunt. Raţiunile care au 
stat la baza ei, cînd nu au fost pur 
demagogice, au rămas mai degrabă 
nostalgic-sentimentale. 

Adevărul este că orice limbă vie 
are tendința firească spre simplifi- 
care și regularizare, iar comuniştii, 
înainte de a comite o agresiune ideo- 
logică, legiferaseră evoluția obiec- 
tivă a limbii, ordonînd-o ortoepic şi 
ortografic. A fost unul dintre puţinele 
lucruri pozitive înfăptuite în perioada 
postbelică, în perfect acord cu prin- 
cipiul de bază care guvernează 
scrierea româneasca: cel fonetic (un 
sunet = o litera). 

Dacă ar fi să scriem etimologic 
(adică altfel decît citim, cum scriu 
francezii sau englezii), atunci, pe 
lângă â, ar trebui, să folosim (uneori 
chiar în unul și același cuvînt) şi 6, 
scriind nu fîntînă, nici fântână, ci 
fântână (de la latinescul fontana), 
sau â, scriind nu vînt, nici vânt, ci 
vânt (de Ia latinescul ventus) etc. Se 
știe că, pe vremuri, numele unui 
celebru cotidian era grafiat etimolo- 
gizant nu cu ă, ci cu &: Adeverul (cf. 
lat. verum), iar publicul mai neinstru- 
it, isnorând semnul ortografic & 
(confundat cu e) şi obişnuit că noi 
citim așa cum scriem, se chinuia, 
penibil, să pronunțe... Adeverul! 
Cam așa se întîmplă astăzi cu sânţ, 
sîntem, pe care lumea se chinuie să le 
pronunţe sunt, suntem, conform orto- 
grafiei în vigoare, deşi pronunțarea 
corectă a fost dintotdeauna cu î. Dacă 
limba română ar proveni din latina 
clasică sau literară, și dacă principiul 
scrierii noastre ar fi unul etimologic, 
atunci ar trebui să scriem cu î 
(sint). E însă dovedit ştiinţific că 
românescul sînt nu se trage din 
forma de indicativ sunt, ci din forma 


maat? nri 

















de conjunctiv sint, generalizată ca 
indicativ în latina populară; prin 
urmare, aici etimologia însăşi ne 
trimte spre grafia cu î. Nenorocirea 
este că, în ultimii ani, din tendința 
naturală spre unificare şi regu- 
larizare, mulţi ajung, derutaţi de con- 
text, să grafieze sânt (ceea ce este 
complet greșit după toate normele)! 
În fine, dacă în unele cazuri („câmp“ 
din campus, „bătrân“ din veteranus 
etc.), scrierea cu â face mai transpa- 
rentă etimologia latinească a cuvîn- 
tului (argument de bază al „refor- 
miștilor“ postdecembrişti), în alte 
cazuri o obscurizează, căci n-avem 
de ce să grafiem râpă sau râu (în loc 
de ripă, rîu) cînd în latină avem chiar 
i: ripa, rivus (sau rius). Cum n-avem 
de ce să grafiem cu â bunăoară 
numele slave (Soljeniţîn, Elțîn etc.), 
în cazul cărora grafia Soljeniţân, 
Elţân este cel puţin stranie. 

E pe cît de simptomatic pe atît de 
ridicol că, după 1989, cei mai înfo- 
caţi partizani ai întoarcerii la vechea 
ortografie au fost tocmai comuniștii 
reconditionați, girați în mod com- 
plice de o Academie dominată 
numeric de ingineri şi de impostori 








Rita 












































Ş zi 

semianalfabeţi, propulsaţi în tagma 
„nemuritorilor“ pe vremea cînd 
patriotismul adevărat se plătea cu ani 


grei de închisoare. Mulţi au crezut 
c-o să-și spele în felul acesta vechile 
păcate, votînd o măsură care nu-i 
costa nimic. Zadarnic au protestat 
lingviștii profesioniști şi zadamic au 
făcut frondă marile reviste culturale: 
măsura a fost adoptată şi impusă sis- 
temului de învățămînt, mediei și 
instituţiilor oficiale, iar rezultatul ei 
imediat, cum și era de aşteptat, n-a 
fost deloc vreo înviere a conștiinței 
naționale, ci un haos total în materie 
ortografică. 

Revista Rost, deşi conştientă de 
caracterul neștiințific şi producător 
de haos al ortografiei oficiale de azi, 
nu impune colaboratorilor ei o anu- 
me ortografie, ci publică textele con- 
form sistemului ortografic adoptat de 
autorii respectivi, cu condiţia ca el 
să fie folosit neoscilant în unul și 
același text. Sperăm însă că, pînă la 
urmă, probitatea ştiinţifică şi realis- 
mul vor triumfa asupra criteriilor 
extralingvistice, iar ortografia se va 
adapta şi oficial stadiului actual al 
limbii române. (Redacţia) 





ntr-o buclă a râului Ialomiţa, 

undeva între Slobozia şi Urzi- 

ceni, se întinde satul Copuzu, cu 
cele aproape o sută de case ale lui. La 
numai un kilometru de această aşe- 
zare, se află Piscul Crăsani, locul un- 
de a fost ridicată vestita Hellis, ceta- 
tea dacică a Soarelui, reședința lui 
Dromichete, un centru de mare iradi- 
ere spirituală, vestit în întreaga Anti- 
chitate. În această localitate, în 1912, 
a locuit arheologul Vasile Pârvan. În 
monumentala sa lucrare "Getica", 
acesta vorbeşte pe larg despre vestita 
cetate a regelui dac de la Piscul Cră- 
sanilor, davă distrusă de barbari cu un 
veac înainte de Hristos. În timpul 
năvălirii barbare, populaţia geto-dacă 
din cetate nu a dispărut, ci s-a retras la 
poalele Piscului, într-o regiune pro- 
tejată de tufișuri şi păduri dese. 
Locuitorii satului spun și astăzi că aici 
ar fi venit Sfântul Apostol Andrei. 


Bote 


de la 


o reminiscență a botezului 
dacilor de către Apostolul 


drei 


Dumitru MANOLACHE 


În strădania lui de a-i aduce pe 
locuitorii acestei cetăţii la Hristos, 
aici, în hagiul din lunca Ialomiței, 
apostolul i-a botezat pe dacii coborâţi 
din Cetatea Soarelui, spune tradiţia. 
Preotul locului, Nae lon, a studiat 
această legendă ani la rând, con- 
cretizându-și strădania în lucrarea de 
licenţă, care a avut această temă. 

Din ceremonialul simplu al bote- 
zului practicat de apostol, o reminis- 
cență se încăpățânează să înfrunte 
mileniile. "Creştinându-i pe daci, se 
confesa preotul Nae Ion ziaristului 
Bogdan Lupescu, Sfântul Andrei a le- 
gat botezul de cel mai însemnat eve- 
nimet posibil - Învierea - pe care a 
văzut-o cu ochii lui, fiind contempo- 
ran cu Hristos, și l-a săvârșit cu apă, la 
vârstă matură, așa cum îi boteza pre- 
tutindeni pe vechii catehumeni, adică 
pe păgânii chemaţi la credință", spune 
acesta. 


26 


e e 


lată în ce constă această reminis- 
cență. La Copuzu, aici și numai aici, 
la miezul nopții de Înviere, oamenii 
bolnavi încearcă să se tămăduiască în 
urma unui ritual de schimbare a 
numelui, săvârșit într-un loc din cimi- 
tirul bisericii, în dreptul altarului bise- 
ricii. În Săptămâna Mare a Postului, 
bolnavii aduc la biserică o oală nouă, 
neapărat din lut, cu apă neîncepută, ce 
se păstrează sub masa altarului, până 
în noaptea de sâmbătă. Apoi, cei care 
vor să se însănătoșească, îşi caută un 
"naş” printre copuzeni, obligatoriu 
ortodox și de același sex. La miezul 
nopții Învierii, când preotul spune 
"Veniţi de luaţi lumina !", în locul 
tainic din afara bisericii, naşul îl 
dezbracă pe "fin" de toate hainele, îl 
udă cu apa neîncepută, îl îmbracă într- 
o "crasma"alba (o pânză albă, pe care 
neofiţii din primele veacuri creştine 
erau obligați să o poarte opt zile, de la 


botez, ca simbol al curăţiei), închi- 
puind renașterea şi curăția, după care, 
"finul" este îmbrăcat în haine noi, 
cumpărate tot de el, iar nașul îi 
rostește numele cel nou, neapărat de 
sfânt. Semnificaţia acestui obicei este 
următoarea: prin noul "botez" şi prin 
schimbarea numelui, se păcălește 
boala, ea căutându-l pe omul cu 
numele vechi, lăsându-l în pace pe cel 
nou botezat. "Nașul" nu rostește nici o 
formulă, nu botează în numele Sfintei 
Treimi și nici nu anulează botezul 
primit după naștere. "Această practică 
e o reminiscență a vechilor catehu- 
meni din biserica primelor veacuri 
creştine, care primeau botezul doar la 
sărbători mari ale creştinătăţii”, spune 
preotul Nae. 

Tulburătorul obicei de la Copuzu 
aminteşte de un altul, mai vechi, 
pomenit în unele datini legate de lup. 

Pentru a fi protejat în mod magic, 


copilului bolnav sau amenințat cu 
moartea, i se schimbă numele cu al 
unui animal- de regulă lup, dar şi urs 
- curat, adică sănătos, "posesor al 
tuturor virtuțiilor de curaj şi putere”, 
după cum spune O. Buhaciu. 

Pentru apărarea copilului după 
naştere, se celebrează un fel de botez 
de sorginte arhaică: trei feciori, 
numiți strigători, încinși cu brâie roșii 
- culoarea ce anulează deochiul - iar 
la pălărie cu o unghie de lup sunt în 
fața casei în care s-a născut copilul în 
suferință. Unul dintre ei trage cu 
unghia de lup un cerc în jurul casei, 
de la est la vest. Al doilea face un 
cerc în interiorul primului, iar cel de 
al treilea trage un cerc mic în fața 
casei. Copilul este scos afară, dat 
flăcăilor care îi dau numele, după 
care îl joacă în braţe, consacrându-l 
în interiorul cercurilor. Unghia de lup 
reprezintă o sursă a puterii şi vita- 







lităţii, iar cercurile trase cu unghia de 
lup funcționează deopotrivă ca 
bariere în calea puterilor răului și ca 
instanță purificatoare. Copilul trecut 
prin ele este confirmat în planul exis- 
tenței umane, iar lupul, reprezentat 
numai și metaforic, prin unghia sa, 
îndeplineşte rolul unui animal protec- 
tor și inițiator în acelaşi timp, care 
veghează trecerea pruncului "peste 
pragul ce separă nonexistența de 
existență”, cum apreciază Mihai 
Coman. 

Virtuţiile de curaj şi putere ale 
lupului protector sunt atribute care, 
în creştinism, îl caracterizează, după 
cum am arătat, pe Sfântul Andrei. 
Apostolul care a ajuns și în acest 
capăt de lume, unde, "Capiştele 
prefăcându-le în biserici lui Dumne- 
zeu, prea cinstite Andreie, ai sfinţit 
în ele pe fiii Botezului pe care darul 
i-a înoit prin apă şi prin Duh". 


rost nr.1 





Pr. Gheorghe CALCIU 
DUMITREASA 





Motto: "Mâniaţi-vă și nu 
greșiți; soarele să nu apună 
peste mânia voastră. Nici nu 
dați loc diavolului”. 
(Efeseni 4, 26-27) 


in experiența mea perso- 

nală, de duhovnic și de 

observator al societăţii, con- 
stat că unul din păcatele endemice 
este astăzi mânia. Păcatul acesta 
poate avea aspecte personale, dar şi 
aspecte de grup. Pentru că una este 
mânia individului şi alta este mânia 
popoarelor, care poate duce la 
războiae distrugătoare, mai mult sau 
mai puţin îndelungate, dar purtate cu 
o cruzime pe care tehnica secolelor 
trecute nu o putea bănui. Aceste 
războaie moderne pot schimba 
geografia şi demografia lumii şi, fără 
îndoială, harta ei politică, favorizând 
instalarea unor regimuri dictatoriale 
mondiale. 

Mânia personală transformă 
inima omului dintr-o locuință a 
Sfântului Duh într-o casă demonică, 
pentru că ea schimbă structura 
duhovnicească a sufletului, orientân- 
du-l.spre zonele întunecate ale ființei 
umane. Istoria cunoaşte evenimente 
dezastruoase iscate din mânie, ca și 
întâmplări tragice, care creează 
regrete şi deznădejdi în cel care s-a 


Ea BD bio dou la, dai 


lăsat cuprins de ele. 

Sfânta Scriptură se preocupă 
foarte intens de problema mâniei, 
deși, luând în considerare posibili- 
tatea relațiilor din timpurile mai 
vechi, înțelegem că motivele de 
mâniere erau mai puţin frecvente 


decât în vremea noastră, când 
ființele umane, prin creşterea den- 
sităţii populaţiei și prin mijloacele de 
comunicare, restrâng la minimum 
spațiul securității personale. Dar fără 
îndoială că apariția mâniei stă, în cea 
mai mare măsură, în ispitirea pe care 
diavolul o încearcă asupra noastră, 
ştiind că mânia întunecă mintea și 
înarmează limba și mâna cu violențe 
care rănesc grav, uneori iremediabil. 

În Vechiul Testament, din cauza 
multelor păcate ale poporului iudeu, 
Dumnezeu se mânia pe el și stârnea 
năvala neamurilor peste Israel (pe 
care îl biruiau şi, eventual, îl duceau 
în robii mai lungi sau mai scurte), 
pentru ca, după pocăință îndelungată 
şi sub biciul de foc al proorocilor, 
evreii să se întoarcă la credința 
adevărată și să fie repuși de 






Dumnezeu în starea de dinainte de 
păcat. 

Nu vom urmări aceste „mânii ale 
lui Dumnezeu“; Vechiul Testament 
este plin de ele. Pe noi ne interesează 
însă mânia ca păcat omenesc, cu 
urmările ei în planul personal și 
social. 

În Facerea, la capitolul 34, este o 
pricină de mânie a fiilor lui Iacov: 
Dina, fiica lui Iacov și a Liei, a fost 
necinstită de fiul fruntașului din 
cetatea Salem. Acest fapt a stârnit 
mânia fiilor lui Iacov, care au decis 
să se răzbune, deși tânărul cu pricina 
o ceruse pe Dina de nevăstă. Locul 
unde se aşezase Iacov, nu departe de 
cetatea Salem, era foarte convenabil 
pentru familia lui din toate punctele 
de vedere. Dar fiii săi s-au aprins de 
mânie şi de dorința de răzbunare. 
Când tânărul din Salem a cerut mâna 
Dinei, fraţii acesteia i-au spus cu 
viclenie că ar fi o rușine pentru ei 
să-și mărite sora după niște netăiați 
împrejur şi au cerut ca toţi cei de 
parte bărbătească din cetate să se taie 
împrejur, ceea ce mai marele cetăţii a 


La Lo ă 


Foto: Petru IGNAT 





























accepiat. După două zile, când toți 
cei de parte bărbătească din cetate 
erau suferinzi, fiii lui Iacov au intrat 
noaptea în cetate, cu servitorii lor, 
tăind cu sabia pe logodnic, pe tatăl 
acestuia și pe toți bărbaţii. Apoi au 
jefuit cetatea de toate averile, ducând 
în robie pe femei și pe copii. Astfel, 
sub impulsul mâniei, ei au folosit 
legământul sacru al lui Avraam cu 
Dumnezeu (tăierea împrejur) ca o pe 
viclenie prin care să-și împlinească 
răzbunarea. Când Iacov a aflat, a 
spus fiilor săi: „Mare tulburare mi- 
aţi adus, făcându-mă urât în faţa 
tuturor locuitorilor țării acesteia, 
înaintea Canaaneilor şi a Fereze- 
ilor...“ (Facerea 34, 30). şi a trebuit 
Iacov să plece din locul acela plăcut 
lui, cu toţi ai săi şi cu toate averile, 
din cauza mâniei necontrolate a fiilor 
săi, lăsând în urmă o cetate jefuită și 
însângerată, urmărit de ura şi de 
mânia locuitorilor acelui ţinut. 
Această intervenţie a diavolului 








28 











în aprinderea mâniei în fiii lui Iacov 
și, ca urmare, în locuitorii ținutului, 
era spre împlinirea drumului către 
pământul făgăduit. Sensul acestei 
istorii este că tot ce se întâmplă este 
în cadrul voinţei lui Dumnezeu, prin 
care El ne comunică ceva sau ne 
mână spre ceva pe care trebuie să-l 
îndeplinim, dar aceasta nu înseamnă 
că păcatul mâniei devine mai puţin 
grav sau rămâne nepedepsit. 
Creştinul însă nu trebuie să se 
mânie. El ştie că Dumnezeu ve- 
ghează asupra lui și că nici un fir din 
părul său nu cade fără știrea 
Domnului. În relația cu semenii, el 
trebuie să-şi tempereze mânia, pen- 
tru că Mântuitorul nu S-a mâniat 
asupra celor care Îl batjocoreau şi 
L-au răstignit. Ne vom mânia noi 
asupra semenului nostru ştiind că el 
este chipul lui Dumnezeu? Oare vom 
rosti noi împotriva lui cuvinte de 
mânie, dacă ne-a făcut ceva, ştiind 
bine că asemenea i-am făcut şi noi 





lui sau altuia, ba încă şi mai rău? 

Omul de astăzi trăieşte sub o pre- 
siune atât de apăsătoare încât nervii 
lui sunt întinși la maximum şi orice 
pricină ivită, fie ea și neînsemnată, 
trezește în noi mânia. O pricină de 
mânie o constituie copilul care nu ne 
ascultă, sau soțul ori soţia care ne 
contrazice; până și șoferul care ne 
taie calea cu maşina lui, sau numai ni 
se pare nouă că ne-a tăiat-o, ne dă o 
pricină de aprindere a mâniei! Chiar 
dacă, printr-o anume stăpânire de 
sine, mânia noastră nu se exprimă în 
afară, sau nu este auzită de cel ce ne- 
a „provocat-o“, ea tot constituie un 
păcat, pentru că ne strică sufletul și 
inima. Este o acţiune împotriva 
noastră înșine, sub ispitirea diavolu- 
lui mâniei. 

Mântuitorul ne previne cu 
asprime în privința mâniei care naște 
conflicte verbale și împinge la 
folosirea unor cuvinte jignitoare: 
„Eu însă vă spun vouă că oricine se 
mânie pe fratele său va fi vrednic de 
osândă; și cine va zice fratelui său: 
raca, vrednic va fi de judecata 
sinedriului; iar cine-i va zice: nebu- 
ne, vrednic va fi de gheena focului“ 
(Matei 5, 22). Iată, deci, că nu numai 
exprimarea în afară este sancționată 
de lisus, ci chiar și numai mânia gân- 
dită. Pentru că nimeni nu gândește 
rău fără a-și strica inima în care 
Dumnezeu ar trebui să locuiască; 
cine gândeşte cu mânie împotriva 
fratelui său rupe o legătură sacră din- 
tre el și acela, legătură care se reface 
greu, fiindcă diavolul mâniei, o dată 
ce ţi-a pătruns în inimă, născocește 
numeroase argumente în favoarea ta, 
spre a te opri de la împăcare. 

În a sa Epistolă către efeseni, Sf. 
Apostol Pavel dă o serie de sfaturi 
locuitorilor cetății Efes și insistă în 
mod special asupra păcatului mâniei. 
ştiind că omul se mânie din multe 
pricini şi că această mânie are 
tendința de a rămâne în inima omului 
şi de a se transforma în ură, Apos- 
tolul ne sfătuieşte „să nu apună 
soarele peste mânia noastră“ (4, 26). 
În felul acesta, mânia, care are 
tendinţa de a dura și de a se transfor- 
ma într-o stare permanentă, se spul- 
beră și nu mai constituie un păcat 
capital. 

Mă interesează păcatul mâniei ca 


mom mr 4 


un păcat zilnic, pe care îl săvârşim 
față de cei apropiaţi nouă, faţă de 
casnicii noştri, față de prieteni şi de 
colegi, ca şi faţă de străinul anonim 
de care ne lovim întâmplător pe 
stradă. Mânia de o clipă, exprimată 
prin cuvinte aprinse față de soție sau 
de soţ, atinge un punct sensibil al 
relaţiei dintre cei doi. În taina nunții, 
mirele. este simbolul lui lisus, iar 
mireasa este Biserica. Sf. Apostol 
Pavel, în aceeași epistolă (Apostol 
care se citește la slujba cununiei), 
vorbeşte, despre familie ca despre o 
biserică familială, în care mirele își 
iubeşte mireasa cu dragostea cu care 
lisus iubeşte Biserica, iar mireasa îşi 
iubeşte mirele, cu dragostea cu care 
Biserica iubeşte pe Hristos (cf. 5, 
21-33). 

Dacă soții ar cugeta, în cursul 
convieţuirii lor, la căsnicia lor ca la 
relația dintre Hristos şi Biserică, 
peste mâniile lor nu ar apune nicio- 
dată soarele; nu ar mai fi despărțiri 
/divorțuri şi copiii familiilor nu ar 
mai fi livraţi instituţiilor de stat sau 
particulare, ca nişte obiecte uzate, de 
care cei doi, separați prin păcatul 
mâniei care nu s-a stins la apusul 
soarelui, nu mai au nevoie, iubirea 
lor de familie devenind un cuvânt 
caduc, iar ei - unelte sau jucării 
demonului. Un cuvânt spus la mânie 
răneşte tot atât de grav ca şi o lovi- 
tură fizică. Dacă cel ce a rănit nu 
repară paguba duhovnicească, încet- 
încet o prăpastie se sapă între cei 
doi, o răceală mortală omoară senti- 
mentul iubirii şi al respectului 
datorat de soţi unul altuia; timpul 
adânceşte şi lărgește prăpastia, astfel 
că, mai târziu, foarte greu se vor 
putea arunca punți peste ea. 

Am văzut familii care s-au 
despărțit după ani lungi şi destul de 
buni de convieţuire, spre durerea 
copiilor lor, care, pe baza exemplu- 
lui părintesc, nu au mai considerat 
căsătoria o legătură eternă, aseme- 
nea celei dintre Hristos şi Biserică. 

ă Am văzut frați care în țară 
s-au iubit şi, ajungând în America, 
sub presiunea înstrăinării, sau a difi- 
cultăţilor de adaptare, s-au despărțit, 
rămânând dușmani de moarte, pen- 
tru că mânia lor a izbucnit înver- 
şunată în cuvinte tari și pentru că au 
lăsat să apună soarele peste ea. 


maeat nr 





Eu sfătuiesc pe penitenții 
mei ca, înainte de a-şi exprima 
mânia prin vorbe sau gesturi, să ros- 
tească de trei sau de cinci ori: 
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui 
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine 
păcătosul/păcătoasa“. Şi chiar dacă, 
sub apăsarea mâniei, rostesc rugă- 
ciunea repede şi fără atenția cuve- 
nită, să se concentreze cu smerenie 
asupra cuvântului păcătos/păcătoasă 
şi atunci mânia lor se va potoli. 
Mulţi din ei au reușit s-o facă, iar 
viaţa lor de relaţie cu familia, cu se- 
menii și chiar numai cu ei înşişi s-a 
schimbat foarte mult în bine. 

Toate conflictele din lumea 
aceasta își au originea în mânia 
nepotolită. Unul este mânios și 
răneşte pe celălalt, care adeseori 
răspunde cu şi mai multă violență. 
Acest lanţ început nu mai poate fi 
oprit decât prin apelul la rugăciune, 
dar la rugăciunea adevărată, „în 
adevăr şi în Duh“. Schimbaţi ter- 


menii ecuației acesteia şi, în loc de 
indivizi, puneţi grupuri sau popoare, 
iar atunci veţi realiza dimensiunea 
imensă a dezastrului provocat de 
mânie. 

Puneţi stavilă fermă în fața 
demonului mâniei! Puneţi-vă strajă 
gândului și gurii în ceasul mâniei 
voastre! Binecuvântarea Domnului 
va lucra atunci în inima voastră, 
limba nu va mai fi atât de ascuțită şi 
rugăciunea lui lisus, rostită la 
răstimpurile necesare, vă va face să 
înțelegeți că sunteți păcătoşi, 
oprindu-vă măcar de la exteri- 
orizarea mâniei sau de la păstrarea ei 
în minte şi în inimă. 

Numele lui lisus este dulce la 
rostit, izgoneşte demonii şi aduce 
înapoi îngerii cei buni, în inimă, în 
minte, în cuvânt şi în faptă, dăruin- 
du-ne blândeţea care ne face fericiți 
şi: vrednici de a moşteni pământul 
(Matei 5, 5). 





OR 00807 E 


e ai i 
pt 


pu 








29 


Petru IGNAT 











POSIMODERNISIM 


în rasă călugărească 


Ieromonahul Savatie, pe numele său de mi- 
rean Ștefan Baștovoi, s-a născut în 1976, la Chi- 
șinău, în familia unui profesor de filozofie, propa- 
gandist al ateismului științific. Până la călugărie, a 
fost ancorat în concepțiile tatălui său. 

A absolvit Liceul de Artă „Octav Băncilă“ din 
Iași. Când era în clasa a XII-a a fost internat la Spi- 
talul Socola, unde a scris ciclul „Un diazepam pentru 
dumnezeu“, care l-a consacrat ca poel. 

Ulterior, a obținut premiile revistelor: Con- 
vorbiri Literare, Timpul, Dacia Literară. 

Este menţionat în O istorie deschisa a istoriei 
literaturii din Basarabia de Mihai Cimpoi și în 


Postmodernismul Romanesc de Mircea Cărtărescu, 
ca și în alte volume de critică și de istorie literară. În 
anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de 
Filozofie a Universităţii de Vest din Timişoara, pe 
care a abandonat-o. 

Din 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor 
din Republica Moldova. : 

În 1999 a fost tuns în monahism, primind nu- 
mele Savatie. La 28 octombrie 2000, a fost hirotonit 
ierodiacon, iar pe 4 august 2002, ieromonah. Astăzi 
viețuiește la Mănăstirea „Naşterea Domnului din 
eparhia Edineţ și Briceni, în Republica Moldova. 


"Omul vechi rămâne în noi 
până la ultima suflare" 


- Părinte, nu aţi încercat nici o 
clipă să vă ascundeți trecutul tumul 
tos. Să se datoreze asta faptului că 
nu v-aţi desprins total de "omul 
vechi” care aţi fost? Omul care ați 
fost pînă la călugărire a rămas ador- 
mit undeva în străfundurile sufletu- 
lui și ale conștiinței Sfinţiei Voastre, 
așteptind prilejul deșteptării, ori a 
"murit" odată cu tunderea în mon- 
ahism? 


Ceva a murit, ceva a mai rămas. 


30 


Altfel nici nu se poate, citiți Pate- 
ricurile, așa e monahismul. Sigur că 
omul vechi rămîne în noi pînă la ulti- 
ma suflare așteptînd, după cum zici, 
prilej să se trezească. Dar trebuie să 
găsim limbă comună și cu el, cu 
omul acesta vechi din noi, să-l mai 
certăm, să-l mai punem la treabă. 
Prostii a făcut destule, ajunge!, acum 
să mai facă şi ceva bun, măcar cît 
poate. În ce priveşte trecutul, ce am 
eu a ascunde? Om ca toți oamenii, 
trecut ca tot trecutul. Nici nu mă 
laud, nici nu mă ruşinez. Eu trăiesc 
cu convingerea că trecutul nu există. 
Hristos a venit şi a pus capăt trecutu- 


lui. Şi eu mă rog Lui ca fiecare clipă 
a vieţii mele să fie un nou început, o 
nouă naștere și să nu mai socotească 
niciodată trecutul meu, pentru că tre- 
cutul întotdeauna e un hău plin de 
mizerie și de tristețe, pentru că trecu- 
tul este moarte. Veşnicia nu are tre- 
cut. 


Vă este dor de poetul rebel Ştefan 
Baștovoi? 


Mie nu mi-a plăcut niciodată să 
fiu rebel. Eu pur şi simplu nu eram 
de acord cu lumea în care trăiam. În 
felul în care eram rebel atunci, sînt 


rost nr.1 





rebel şi acum. Dar dacă prin "rebel" 
se înțelege să bei și să te baţi, iar pe 
urmă să iei ghitara și să plîngi, nu, de 
așa ceva nu-mi este dor niciodată. 


Cum se impacă un pasionat de 
Freud, care aţi fost, cu necesitatea 
curăției trupești în monahism? 


Cine nu-i pasionat de Freud? Toţi 
suntem stăpîniți de această patimă, 
aceasta este firea noastră. Dar mai 
există şi Dumnezeu. Dacă vrei, 
aceasta este o bună dovadă că 
Dumnezeu există, faptul că un 
pasionat de Freud a devenit călugăr. 


Ce a declanșat convertirea la 
ortodoxie a unui adept al ateismului 
științific şi al unui pasionat de 
Nietzsche? 


Nu pot să spun. 


"România și Basarabia nu 
prea au cultură” 


Există vreo temă comună intelec- 
tualilor basarabeni-ruși și români cu 
rezonanță în spaţiul ortodox, specif- 
ică acestuia și care să nu ţină de 
domeniul creaţiei bisericești? 


Există ceva comun la intelectu- 
alii din România şi cei din 
Basarabia, fără îndoială. De exem- 
plu, faptul că basarabenii trag la 
copiator mintea românilor, atîta doar 
că xeroxul este rusesc. Ce să zic, nu 
prea avem noi cultură. Și acesta este 
un alt punct comun pentru România 
şi Basarabia. În ce privește raportul 
cu ortodoxia, atît pe unii, cît și pe 
alţii îi caracterizează îndepărtarea de 
aceasta. Eu cunosc mulţi intelectuali, 
îi cunosc personal pe mai toţi cei 
care au obiceiul să apară pe prima 
pagină în gazete, dar nu cunosc nici 
unul care să umble la Biserică. N-o 
zic ca pe un reproş, Doamne fereşte!, 
aşa eram şi eu. 


Afectează asta în vreun fel 
evoluția spirituală a comunității 
naţionale? 


Vezi, înainte ca evoluţia să poată 


fi afectată, ea trebuie să existe. Nu 
ştiu dacă există o evoluţie națională. 


manea n-a 





Mă refer, în primul rînd, la evoluția 
biologică, nu în sensul lui Darwin, 
desigur, ci mai mult demografic. 
Ultimele statistici din Republica 
Moldova ne spun că se nasc mai 
mulți morţi decît vii. Peste 20 % din 
copii sînt născuți din mame 
necăsătorite. A vorbi de cultură, de 
poezie în această situaţie mi se pare 
chiar puţin cinic. 


Care este calea cea mai scurtă de 
întoarcere a unui intelectual, plin de 
miîndria îndoielii - "obligatorie pen- 
tru un om cult" -, la Biserică? 


Dacă ar fi existat această cale, 
Dumnezeu ne-ar fi descoperit-o, că 
EI vrea ca toţi să se mîntuiască şi să 
fie vii. Nu cunosc o astfel de cale şi 
nici nu mă gîndesc să o descopăr. 
Cred, și nu mă îndoiesc, că Dumne- 
zeu lucrează cu fiecare om aşa cum 
ştie El. Dumnezeu cunoaşte pe fie- 
care, căci "EI ne-a făcut pe noi și nu 
noi”, cum zice David, și se desco- 
peră fiecăruia potrivit felului său de 
înţelegere. De exemplu, magilor le-a 
trimis un înger în chip de stea, pen- 
tru că aceia se pricepeau la stele. 


"Ştiinţa confirmă și 
întăreşte dogmele ortodoxe" 


În ce fel este influenţată - dacă 


este - viața moral-spirituală a est- 
europenilor de către dezvoltarea 
tehnologică și informaţională ameţi- 
toare ? 


Eu nu prea mai am legătură cu 
lumea. Am. pierdut pulsul timpului 
meu. Aceasta o descopăr din scriso- 
rile pe care le primesc. Pe de altă 
parte, e un lucru bun. Cineva din 
poeţii ruşi zicea că a fi contemporan 
cu timpul tău e semn de stagnare. 


Astăzi, călugării au telefoane 
celulare, mănăstirile au pagini pe 
internet. Un monah poate locui în 
rugăciune și, în același timp, explo- 
ra locuri străine și îndepărtate prin 
Internet fără a se sminti? 


Locuri străine din Internet nu are 
nevoie nimeni să exploreze; străină- 
tatea, cu sensul de necunoscut, nu e 
bună în nici un fel. Dar să-și scrie 
scrisori poate. Ce rău e în asta? E şi 
aici un folos, dacă știi să-l foloseşti. 
De exemplu, sărmanii oameni, care 
sînt asaltaţi de toate ispitele lumii în 
care trăim, pot suna sau scrie oricînd 
duhovnicului, să ceară un sfat, să 
primească o mîngiiere. 

Un părinte bătrîn din Moscova 
povesteşte în una din cărţile sale un 
caz simpatic, potrivit pentru discuţia 
noastră. S-a întîmplat să fie luat 
peste picior în troleu de un tînăr ateu: 
"Ce, popa, cum e să mergi pe dracu', 
e bine?" "Nu-i nimic rău în a merge 
pe dracul - răspunse părintele cu 
blîndeţe -, mai rău e cînd dracul 
merge pe tine". 


Mai mulți preoți ortodocși din 
Europa răsăriteană și de peste O- 
cean au înfierat minunile tehnologiei 
considerate drept unelte ale vrăj- 
mașului. Astfel, continuă o aprigă 
dezbatere despre semnificaţia cifrei 
666, care ar fi înscrisă pe cărţile de 
identitate; au fost publicate broşuri 
despre nocivitatea spirituală a 
televizorului ş.a.m.d. Ortodoxia in- 
tră în contradicție cu dezvoltarea 
tehnică și informaţională? 


Nu există nici o contradicţie între 
Ortodoxie și dezvoltarea tehnică. Și 
aici e musai să folosim cuvîntul 
Ortodoxie şi nu creştinism, deoarece 


31 


e omul crcztir 1 II 


lupta cu ştiinţa este treaba romano- 
catolicilor și a protestanților, care şi 
ei se numesc creștini. Ortodocși n- 
au ars pe nimeni pe rug pentru faptul 
că ar crede că pămîntul se roteşte. 
Dogmatica romano-catolicilor şi a 
protestanților i-a pus în situaţia să 
nege ştiinţa, deoarece descoperirile 
științifice contraziceau închipuirile 
lor despre lume şi om. În ce ne 
priveşte pe noi, ştiinţa nu face decît 
să confirme și să întărească dogmele 
ortodoxe. 


Altceva este pseudo-știința, cînd. 


speculaţii de tipul lui Darwin sînt 
identificate cu știința. Noi nu trebuie 
să stigmatizăm știința numai pentru 
faptul că unii reprezentanți ai ei au 
dat greş sau au urmărit scopuri dia- 
bolice. Acelaşi lucru se poate spune 
şi despre mulţi reprezentanți: ai 
Bisericii, dar asta nu înseamnă că 
Biserica nu este bună. Nu trebuie să 
separăm ştiinţa, cultura în general, 
de viața religioasă, în modul acesta 
brutal. Viaţa bisericească nu este 
ceva paralel cu realitatea, viața bis- 
ericească este adevărata noastră 
viaţă. Noi avem o mulţime de sfinți 
care au fost împărați, demnitari de 
stat, soldaţi etc. Aceasta este vizi- 
unea ortodoxă, autentic creştină, 
asupra lumii şi a științei. Citiţi 
tratatele Sfîntului Grigore de Nyssa, 
episcop din veacul V, în special cele 
despre facerea omului, tîlcuirea la 
Hexameron (cele 6 zile ale facerii) şi 
tilcuirea la titlurile psalmilor, unde 
sfîntul vorbeşte despre atmosferă și 
circuitul elementelor în natură, 
despre mersul stelelor și celelalte 
care au tulburat atît de mult pe 
inchizitorii romano-catolici. Aceasta 
ar fi atitudinea dogmatică, teoretică 
a Ortodoxiei față de știință. 

În ce mă priveşte, nu recomand 


nimănui să privească televizorul, 
nici eu nu-l privesc şi nici muzică nu 
ascult. Dar motivele pentru care o 
zic sînt altele decît cele invocate de 
curentul pe care l-ai pomenit. Cred 
că dacă s-ar face un experiment, să 
se arate la televizor vreme de o 
săptămînă numai lucruri bune, să se 
schimbe afişele mizerabile de pe 
stradă, să înceteze muzica vulgară și 
idioată care răsună de peste tot şi în 
locul lor să se cînte psalmi, cred că 
ne-am schimba mult părerea despre 
lume și performanțele științei. Am 
înțelege că hîrburile acestea, pline 
de sîrmulițe şi şurubașe nu fac 
nimic, dacă nu este omul în spatele 
lor să le pornească cu răutatea sau cu 
bunătatea sa. 


"Ortodoxia nu răspunde 
nici unei provocări” 


Asistăm la un fenomen care pare 
de neoprit: globalizarea. Unul din- 
tre efectele sale este nivelarea iden- 
tităților, conștiințelor, mentalităților 
etc. Diversitatea tinde să se 
topească în  uniformitate. Va 
răspunde Ortodoxia acestei 
provocări? 


Ortodoxia nu trebuie să răspundă 
nici unei provocări. Ea a răspuns o 
dată şi pentru totdeauna prin 
moartea lui Hristos, Dumnezeu pe 
cruce este răspunsul nostru lumii 
acesteia. Celelalte nu sînt ale noas- 
tre. 


Limba principalului promotor al 
globalizării - engleza -, cîștigă tot 
mai mult teren. În România se înre- 
gistrează un fenomen de america- 
nizare a limbii. Credeţi că este doar 


o modă sau un semn al slăbiciunii 
unei limbi care lasă locul alteia mai 
puternice? 


Nu ştiu ce înseamnă o limbă 
slabă sau puternică, dar ştiu ce 
înseamnă un popor slab și fără per- 
sonalitate. Românii întotdeauna au 
fost impresionați de ceea ce vine de 
la străini. În veacul XIX vorbeau 
franțuzeşte, ceva mai înainte gre- 
cește, acum americăneşte. Același 
popor, același fenomen, limba n-are * 
nici o vină. Nu schimbarea limbii mă 
sperie pe mine, că limba spune ce-i 
zice mintea, ci schimbarea minții. 
Nu că românii ar avea cine ştie ce 
minte bună, dar aşa cum e ea, totuşi 
e minte, pe cînd ceea ce ne aduce 
americanizarea este renunțarea 
totală la minte. 


Cine ne asigură că așa cum ne 
este înlocuită limba, nu ne va fi 
schimbată și credinţa, printr-o cam- 
panie asiduă și persuasivă? Vedem 
doar că se încearcă acreditarea ideii 
că principala piedică a progresului 
României este Biserica Ortodoxă, 
care, uzând de influenţa sa, se opune 
unor măsuri care "să ne aducă în 
rîndul lumii”, cum este, bunăoară, 
legalizarea homosexualității. 


Au dreptate. Biserica Ortodoxă 
este principala piedică în calea pro- 
gresului oamenilor spre pierderea 
totală a minţii. Dar eu cred Celui 
care a zis că ea va rămîne pînă la 
sfirşitul veacurilor. Întotdeauna se 
vor găsi un om - doi care să gîn- 
dească, iar ei vor putea vorbi și alto- 
ra, oricâţi ar fi, oricine ar fi. Asta mă 
face să fiu liniștit. 

Interviu realizat de 
Claudiu TÂRZIU 





32 


rost nr.1 




































































nul dintre tezaurele inestima- 
U bile ale creştinismului româ- 

nesc antebelic l-a constituit 
numărul impresionant de biblioteci 
creştine, "Ateismul militant de stat" a 
distrus cu ferocitate orice fond de 
carte creştină aflat în mii de biblioteci 
particulare sau publice. Au fost tole- 
rate, în anumite orașe mari, doar câte- 
va „biblioteci de stat“ cărora cenzura 
comunistă le-a impus „epurarea ideo- 
logică“ și faimoasele fonduri de carte 
5. (secret). În rest, tot ceea ce a 
însemnat carte creştină, revistă, ziar 
sau publicaţie religioasă, broşuri po- 
pulare, în colecţie sau tiraj de masă, a 
fost confiscat, distrus sau dispărut 
fără urmă. În numărul-pilot al revistei 
Rost am publicat o parte din titlurile 
dispărute definitiv din circuitul public 
după 1947, grupate tematic. 


Cărți creştine din „Fondul 
Secret“ al B.C.U. din Iași 


În primavara anului 1990, timp de 
o săptămână, am lecturat aproape 
toate fişele fondului de carte ţinut la 
secret de regimul comunist (aşa 
numitul Fond „S“, cu fişe însemnate 
printr-o literă „S“ de culoare roşie). 
Fișierul „Fond secret“ s-a aflat o bună 
bucată de vreme expus publicului la 
Biblioteca Centrală Universitară 
„Mihai Eminescu“ (BCU) din Iași. 
Practic, am avut de consemnat şi 
răsfoit fişe de cărţi şi autori puși la 
index de un regim politic care a văzut 


rost nr.1 














UISTIU RI 














RIES INEL 


Literatura creștină dispărută definitiv 
din circuitul public după 1947 


și 


în gândirea creștină un adevărat 
dușman de moarte. O treime din 
totalul fișelor „secrete“ erau din fon- 
dul de carte creştină. 

Pagini dintre cele mai valoroase, 
mai ales dintre cele de gândire teolo- 
gică, stau încă ascunse în fișierele 
fostului fond „S*, în vreme ce teologii 
și  gânditorii contemporani, „de 
tranziţie“ caută pe aiurea, cu ajutorul 
a tot felul de burse "ecumenice" și 
studii cosmopolite duhul Ortodoxiei 
naţionale mult-pătimitoare. 

Gruparea pe capitole de mai jos 
ne-a fost inspirată de tematicile unor 
biblioteci și colecţii arhicunoscute în 
epocă. 


Biserica națională 


I. Câmpeanu, Comorile Bisericii 
Creștine, 1931; Teodor N. Popescu, 


Silviu ALUPEI 


Vitalitatea Bisericii Ortodoxe, 1942; 
Tit Şimedrea, Biserica Răsăriteană, 
1928; serie de autori: Biserica, nea- 


“mul, cultura, 1936 (ciclu de con- 


ferințe ţinute de cei mai de seamă 
teologi ai vremii); L.P.S. Mitropolit dr. 
Nicolae al Ardealului, Biserica nea- 
mului şi drepturile ei, Sibiu, 1928. 


Duhul Ortodoxiei 


*** Iubirea Ortodoxiei, 1939; 
*** Lupta Ortodoxiei împotriva 
materialismului, 1933; Marin C. 
Ionescu, Altarul și amvonul, 1942; 
Marin C. Ionescu, Catedra și 
amvonul. Lecturi practice de predici 
şi conferințe religioase, 1942; Ioniţă 
Nicodem, Între Hristos și Antihrist. 
Din problemele creștinismului prac- 
tic, 1939; Popa Grigore, În duhul 
Ortodoxiei Naţionale, 1942; 1.PS. 





ra: IF IŢI 





33 





Mitrop. Dr. Nicolae al Ardealului, 
Evanghelia şi Democraţia. Ortodo- 
xia și Neamul. Biserica şi Statul, 
1923. 


Naţionalismul-creștin 

*** Doctrina  naţionalist- 
creștină. Introducere, 1928; C. 
Danita, Elemente de doctrină naţio- 
nalist-creștină, 1932: Octavian 


Goga, Ideea naţional-creștină, 1935; 
N. Gr. Popescu-Prahova, Creștinism 
și Națiune. Patrie și Religiune, 1942; 





idem, Un neam și un suflet, 1923; D. 
Murăraşu, Naționalismul lui Mihail 
Eminescu; Vasile Marin, Cuvinte 
către studenți - 1937; Ion Moţa, 
Cranii de lemn, 1936; N. Roşu, 
Dialectica naţionalismului; serie: 
Biblioteca iubirii de Neam. 


Ortodoxie şi Națiune 


Mihail Manoilescu, România și 
Ortodoxia; Radu A. Florescu, 
Dogme, rasă, naţiune, stat, 1934; N. 
Porsena, Regenerarea Neamului 
Românesc; Simion  Mehedinţi- 
Soveja, Către noua generaţie. 
Biseria-Școala-Armata-Tineretul, 
1928. 


Creștinismul social 

*** Biserica şi problemele 
sociale, 1933 (ciclu de conferinţe); 
Șerban Ionescu, Aspectul social al 
ortodoxiei (conferințe), 1943-1944; 
Teodor N. Popescu, Familia și 
religiunea; Gh. Săndulescu, 


34 





Concepția creștină despre propri- 
etate și dușmanii ei, Tip. Mânăstirii 
Neamţ, 1932. 


Misionarism, omiletica, 
catehetica 


Călăuza bunilor creștini, 1927; 
Spiridon  Cândea, Hristos şi 
Mântuirea sufletească a orașenilor; 
Petre Domşa, Învăţături creștinești 
pentru toate duminicile de peste an, 
pentru sărbători mai însemnate şi 
altele, 1937; Simion Mehedinţi, 
Parabole și învățături din Evan- 
ghelie, 1935; Grigorie Gh. Comşa, 
Brazde în  ogorul Ortodoxiei. 
Cuvântări ocazionale și articole, 
1932; Evanghelia și neamul, 1935; 
Flori din grădina sufletelor, 1934; În 
slujba  misionarismului ortodox, 
1930; Ortodoxia și românismul în 
trecutul nostru, 1933; Popasuri în 
via Domnului, 1931; Spre zări ale 


veșniciei. Predici, cuvântări, articole, 


1933. 


Comunism, francmasonerie, 
iudaism 


E. Diaconescu, Imperialismul 
moscovit și Ortodoxia, 1943; 
Inochentie Episcopul, Apărarea 
religiei impotriva ateismului şi 
comunismului, 1938; |. Gh. Savin, 
Iconoclaști și apostaţi contemporani, 
1932; loan Şt. Popescu, Lecţiuni 


duminicale. Francmasoneria, 1934; 
Prof. dr. univ. Nicolae Paulescu, 
Spitalul, Coranul, Talmudul, Caha- 
lul, Francmasoneria, Buc., 


1913; 














întreaga operă apologetică și seria de 
broșuri populare Biserica și 
Sinagoga; Editura Sfintei Episcopii a 
Argeșului, Creștinismul şi Francma- 
soneria. Ce este Francmasoneria 
pentru poporul creștin. Mijloacele 
popoarelor creștine de a o combate, 
1934; Ilariu Dobridor, Decăderea 
dogmelor; loan Nor Mironescu, 
Moldova creștină și judaismul talmu- 
dic, 1927; loan |. Moţa, Protocoalele 
înțeleptilor Sionului (traducere şi 
comentarii), 1923; Prof. univ. dr. N. 
Popescu - Mălăiești, ludeii și 
romanii, 1939; Bibl. Inst. Biblic al 
BOR, Studiu asupra Francmaso- 
neriei, de Mitropolit Nicolae al 
Ardealului (aprobat de Sf. Sinod, 
1937). 





Tinerimea creştină 


Biblioteca Zinerii Creștini: Pr. 
dr. Vasile Coman, Hristos și tineretul. 
Meditaţii religioase, 1943; Mircea 
Vulcănescu și Mihail Manoilescu, 
Tendinţele tinerei generaţii. Două 
conferințe, 1934; Grigorie Gh. 
Comşa, Pentru viitorul tineretului 
român, 1931. 


Distrugerea Bibliotecii de 
Teologie de la Cernauţi 


Pierderea Bucovinei de Nord, 
odată cu invazia bolşevicilor în 
România Mare, la 23 august 1944, a 
însemnat pentru Biserică pierderea 
unui mare centru de cultură națională 
creștin-ortodoxă. La Cernăuţi se for- 
mase în timp, după modelul 


rost nr.1 





învățământului superior nemţesc, o 
viguroasă Facultate de Teologie 
Ortodoxă. Toţi profesorii de teologie 
aveau cel puţin un doctorat într-o 
mare universitate din Apus, iar cur- 
surile și tratatele lor ţineau pasul cu 
tot ce apărea ca noutate editorială 
sau bibliografică în academiile occi- 
„ dentale. La Cernăuţi s-au format 
teologi. şi profesori de religie ale 
căror nume s-au impus în 
învățământul românesc de toate 
gradele. Ba chiar la anumite disci- 
pline în Facultatea de teologie din 
Cernăuţi existau profesori titulari 
care nu își aveau egali în restul cen- 
trelor (din Bucureşti, Sibiu sau Iaşi). 
Să-i amintim aici pe savantul prof. 
dr. Vasile Găină (cu un tratat unic la 
acea vreme în teologia răsăriteană şi 
care intrase în toate bibliotecile ma- 
rilor Academii teologice din Apus - e 
vorba de Zeoria revelației), pe prof. 
dr. N. Cotos, pe prof. dr. Em. 
Voiutschi (autorul unui inegalabil, 
până astăzi, Tratat de morală orto- 
doxă), pe prof. dr. Eusebie Popovici, 
pe canonistul docent V. Seşan. 
Aceşti nemuritori dascăli de 
teologie ortodoxă au instruit, educat 
și format duhovniceşte o preoţime 
bucovineană de elită, care a reușit - 
sub vicisitudinile istoriei - să 
menţină vie ortodoxia românească. 
Regimul sovietic a distrus, după 
ocupaţie, întregul fond de carte al 
centrului universitar teologic din 
Cernăuţi, prin confiscare, incendiere 
sau depozitare improprie. Spun mar- 
torii acelei nenorociri că nu s-a putut 
salva decât ce au luat cu ei refugiații, 
în zilele când Facultatea de Teologie 
de la Cernăuţi a fost mutată la 
Suceava, unde - după un an sau doi - 
puținele cărţi, reviste sau manuscrise 
salvate aveau să intre pe mâna 
bolșevicilor autohtoni. În asemenea 
condiţii de prigoană, au dispărut 
pentru totdeauna fondurile de carte 
ale Bibliotecii de Teologie Cernăuţi, 
ale Bibliotecii şi Museului Arhidi- 
ecesan Cernăuţi, ale Bibliotecii şi 
Arhivei „Societăţii pentru Cultură şi 
Literatura Română“ Cernăuţi. 
Dimensiunile acestui holocaust 
cultural sînt astăzi practic imposibil 
de estimat. Au fost distruse ediţii 
Princeps ale unor tratate și cărți ide- 
ologice valoroase, precum şi manu- 


rost nri 


scrisele lăsate spre tipărire, între anii 
1860-1825, de o seamă de teologi, 
clerici sau mireni (intelectuali de 
marcă ai Bucovinei, care şi-au donat 
opera scrisă bibliotecilor și 
societăţilor de cultură din Cernăuţi). 

Să cităm câţiva autori de astfel de 
manuscrise dispărute: Prof. dr. 
Nicolai Hacman (1808-1892), Tratat 
de teologie morală (1859); Prof. dr. 
Ioan Calinciuc (1812-1875), Tratat 
de teologie dogmatică (1860); Prof. 
dr. Vasile Ianovici (1806-1866), 
Chrestomaţia limbii grecești a 
Sfinților Părinţi şi a altor scriitori 
bisericești (1860) şi Biblia în limba 
română; Prof. dr. C.A. Morariu, 
Teologia morală (1892), în epocă, un 
foarte apreciat tratat, Prof. dr. St. 
Saghin, Explicarea Predicei de pe 
Munte; Dimitrie Dan, membru core- 
spondent al Academiei Române, Sf. 
Tradițiune este asemenea izvor al 
revelațiunii Dumnezeiești ca și Sf, . 
Scriptură, 1879 (acest teolog a lăsat 
peste 20 de alte manuscrise). 

Aceștia și mulți alți autori cu 
opere astăzi dispărute sunt consem- 
naţi în cartea Rolul preoţimii buco- 
vinene în menținerea românismului, 
de la robirea (1775) - la dezrobirea 
Bucovinei, de Dan Dimitrie, Cernă- 
uţi, 1925. 

Odată cu distrugerea bibliotecilor 
mai sus amintite, s-au pierdut pentru 
totdeauna şi valoroase colecţii de 
reviste, ziare sau diverse publicaţii în 
care au semnat preoțimea și intelec- 
tualitatea creştină din Bucovina. Cea 
mai importantă, desigur, a fost 
revista de teologie ortodoxă Can- 
dela. 

Tot fără urmă au dispărut colec- 
ţiile următoarelor publicaţii: Viitorul 












foaie clericală din Cernăuţi; 
Deșteptarea şi Steluţa - gazete popo- 
rale pentru creştini; Glasul Buco- 
vinei, Gazeta Bucovinei, Armonia - 
reviste de cultură creștină; Foaia 
Poporului, Foaia Săteanului, Calen- 
darul Poporului - gazete creştin- 
oitodoxe pentru popor; Bucovina - 
ziarul românilor bucovineni. În toate 
aceste publicaţii au apărut, de-a lun- 
gul vremii, mii de articole inspirate 
din învățăturile Bisericii, prin genuri 
publicistice astăzi marginalizate în 
presa complet laicizată. Ne referim 
la cuvântări religioase, conferinţe 
pastorale, predici, omilii, discursuri, 
panegirice etc.-o adevărată hrană 
duhovnicească pentru un popor 
altădată însetat de credință și de cul- 
tură creştină. 

O soartă şi mai cumplită avea să 
aibă fondul de carte creştină din pa- 
trimoniul Facultăţii de Teologie 
Ortodoxă din Chişinău: întreaga bi- 
bliotecă a fost aruncată în foc de 
agenţii NKVD. 






35 





SEMNALE 





EDINORIALE 


Sfîntul loan al Crucii, 
Integrala operei poetice 


Editura Christiana începe acest an 
editorial în forţă, cu un volum deo- 
sebit: Integrala operei poetice a Sfintu- 
lui loan al Crucii, cu textul spaniol 
original și cu fragmente din comentari- 
ile teologice în proză. Traducerea în 
românește aparține Ancăi Crivăţ şi lui 
Răzvan Codrescu. Ediţia este îngrijită, 
cu o prefață și note de subsol de ace- 

” eaşi Anca Crivăţ. Într-o notă, aflată pe 
ultima copertă, se arată: „Cu Sfîntul 
Ioan al Crucii (1542 - 1591) Apusul a 
cunoscut unul dintre momentele lui de 
graţie mistică, iar Spania creştină şi 
imperială, la apogeul gloriei sale, și-a 
agonisit cea mai desăvirşită expresie 
lirico-religioasă în grai castilian. În 
poezia misticului carmelitan, ca și în 











vestitele sale comentarii teologice în 
proză, se întîlnesc tradiția mistico-teo- 
logică a Răsăritului (mai ales Dionisie 
Pseudo-Areopagitul şi Sfântul loan 
Climax) cu tradiţia mistico-teologică a 
Apusului (mai ales Sfîntul Bernard şi 
Meister Eckart), mărturisind, o dată 
mai mult, unitatea esenţială a Europei 
creștine“. 


Ieromonahul Rafail Noica, 
Cultura Duhului 


Retrasul și îmbunătăţitul ieromon- 
ah Rafail, fiul filosofului Constantin 


36 





X spe eana puma meicgzri 
x 


IEROMONAHUL RAFAIL NDICA 


CULRYAA DVHYVISYI 


Ponte 
Noica, nu obișnuieste să-și scrie 
gîndurile, căci preţuieşte mai mult 
transmiterea lor prin graiul viu. Totuși, 
cei flămânzi după un cuvînt de folos de 
la el sunt foarte numeroși și destul de 
puţini reușesc să-l afle direct din gurâ 
Părintelui. Drept pentru care, Părintele 
Rafail a fost convins să se lase înregis- 
trat cu diverse prilejuri. Transcrierea 
acestor înregistrări a fost închisă între 
coperţile unui volum intitulat Cultura 
Duhului, apărută la Editura Întregirii 
din Alba Iulia (2002). Astfel ne 
împărtăşim din gîndurile Părintelui 
Rafail despre „Cuvântul lui Dumnezeu 
- Cultura Duhului“, duhovnicie, 
pocăință, frica lui Dumnezeu, post și 
iertare, despre om. 











Ton Vlăducă, 
Firmilian Gherasim, 
Ortodoxia și eroarea evoluționistă 


Editura Scara combate, prin bro- 
șura Ortodoxia și eroarea evoluțio- 
nistă (2002), serios și credibil, cu ar- 
gumente științifice, unei teorii care 
bulversează de prea multă vreme 
întreaga lume. 

Volumul biofizicianului Firmilian 
Gherasim (astăzi monah) și al mate- 
maticianului Ion Vlăducă arată că 
evoluționismul, în înțelegerea lui strict 
ştiinţifică, este înţesat de erori de 
logică și de neadevăruri. Lista cu cele 
mai frecvente 13 erori de logică în ra- 
ţionamentele evoluționiste ne îndrep- 
tăţesc să spunem că omului i s-a în- 
tîmplat ceva grav: bolile sufleteşti ale 





umanității îi atacă deja creierul, 
rațiunea. Ni se explică că evoluționis- 
mul este de două feluri: ateist - care 
afirmă că speciile de animale s-au 
transformat unele în altele, în miliarde 
de ani, de la formele unicelulare până 
la om; și teist - erezia care susţine ca 
evoluția speciilor s-a petrecut prin 
lucrarea directă a lui Dumnezeu. 
Autorii demontează ambele ipoteze cu 
instrumente științifice. 


Bogdan George Rădulescu, 
Pentru o nouă Dreaptă 


Volumul de debut al colaboratoru- 
lui nostru Bogdan George Rădulescu, 
Pentru o nouă Dreaptă (Ed. Dacia, 
2002), este de natură să nască dezba- 
teri aprinse. Considerată de Teodor 
Baconski drept „cea mai sistematică 
sinteză românească despre rădăcinile, 
ipostazele contemporane, dificultăţile 
teoretice, tribulaţiile volitive şi virtu- 
alitățile dinamice ale gîndirii de dreap- 
ta“, va deranja, inevitabil, atât la stînga, 
cât şi la dreapta. Reacţia adversă a 
Stîngii - dar mai ales a stîngiștilor 
infestaţi de political corectness - este 
de la sine explicabilă și așteptată. Cea 
dinspre Dreapta, însă, va fi declanșată 
de viziunea „originală“ a autorului 
asupra temei şi mai cu seamă de o serie 
de judecăți de valoare pe care le face 
pe seama Dreptei de ieri şi de azi. 
Bogdan George Rădulescu arată și 
care sunt, din punctul său de vedere, 
orientările pentru construcția unei noi 
Drepte în România de astăzi, repere 
care suportă destule obiecții. Pentru că 
aici ne-am propus doar un scurt sem- 
nal editorial, vom reveni cu o amplă 
analiză asupra cărții. 










Penbra o novă 
DREAPTĂ 


ruine seamaLe PILTa ȚIN IN 





pr 


i] 
DACIA 











rost nri 








O vizită istorică: 


Vorona la Sasa Nb 


Radu DUMITRESCU 


ără îndoială că vizita pre- 
F şedintelui unei minuscule țări 

din Est în capitala superputerii 
mondiale - am numit SUA - e un 
eveniment deosebit, având în vedere 
atât disproporţia politico-strategică 
dintre părti cât şi contextul 
internaţional țensionat (și într-o con- 
tinuă metamorfoză) de după 11 sep- 
tembrie 2001. Vizita delegaţiei 
Republicii Moldova a fost suficient 
de complexă dacă ținem cont de 
întâlnirile preşedinţilor Bush şi 
Voronin, de contactele avute de ofi- 
cialii moldoveni cu reprezentanţi 
politici ' (senatori, congressmeni, 
guvernatori de state), militari 
(Washing și Fort Bragg) și economici 
(oameni de afaceri). De la ideea 
deschiderii unui centru comercial al 
Republicii Moldova în Carolina de 
Nord și până la ipoteza cooperării cu 
trupe N.A.T.O, pe linia Nistrului, se 
pare că Republica Moldova a realizat 
un salt impresionant, de la anonimat 
la teritoriu special, în ochii adminis- 
traţiei americane. 

Deplasarea la Washington 
pare să 'fi luat oarecum prin surpriză 
autorităţile moldovene, care, acțio- 
nând amatorist, i-au făcut o vizită 
publică şi preşedintelui Rusiei, Vla- 
dimir Putin. Această acţiune fără o 
acoperire potrivită, a demonstrat din 
nou existența unor raporturi de 
subordonare pe relația Moscova - 
Chișinău, dar și impertinența ofi- 
cialilor moldoveni, care puteau să 
înţeleagă că prin acest gest vor aduce 
un afront americanilor. În plus, se 
pare că delegația Republicii Moldova 
ar fi primit în componență doi 
supraveghetori moscoviți, deghizați 
în basarabeni, care să-i ofere o con- 
siliere potrivită lui Voronin în 
momente delicate. Este într-un fel de 
neînțeles cum, într-o situație specială 
ca aceasta, moldovenii și rușii nu au 
reuşit să-şi camufleze total coor- 
donarea. Faptul poate însemna că 


rușii i-au atenționat deliberat pe 
americani că Republica Moldova se 
află în sfera de influenţă a Moscovei. 
Detaliile oficiale ale vizitei 
delegației Republicii Moldova în 
SUA par să indice o relaţie nouă, în 
condițiile în care Chișinăul acceptă 
ideea implicării Statelor Unite în 
medierea conflictului transnistrean 
(subminând astfel interese ruseşti la 
Nistru), iar americanii promit sprijin 
pentru rezolvarea problemelor finan- 
ciare ale micuţei republici din Est 
(deblocarea relaţiilor cu F.M.I. şi 
Banca Mondială). Timpul va arăta 
însă încărcătura de sinceritate a dis- 
cursului delegației Republicii Mol- 
dova, prin transpunerea în practică a 
dialogului moldo-american, sau din 
contră, prin blocarea lui, uzitând de 
tertipuri judiciare şi administrative. 
Apariţia unui posibil compro- 
mis moldo-american a alertat presa 
rusă, care a simţit o „încălcare“ a 
„imperiului“ de către rivalul trans- 
atlantic. Vrennia novostei scria 
despre pierderea poziţiilor Rusiei la 
Nistru în condiţiile în care Republica 
Moldova, atrasă de banii și favorurile 
Statelor Unite, ar putea trăda pe 
„fratele mai mare“. Nezavissimaia 
Gazeta aborda ideea amânării inte- 
grării Moldovei în comunitatea euro- 





asiatică, la cârma căreia este Rusia, la 
cererea americanilor. Cu toate alar- 
mările ziarelor rusești, timpurile unei 
independențe absolute a Chișinăului 
faţă de Moscova sunt încă departe. 
Republica Moldova depinde încă de 
ajutorul economic rusesc, iar partidul 
de guvernământ are un destin legat 
ideologic de Est şi nu de Vest. O 
reorientare a Republicii Moldova 
către Occident ar avea drept efecte 
imediate prăbuşirea puterii comu- 
niste şi o profundă criză economică, 
efecte care nu permit actualei con- 
duceri să rişte destinul pseudo-elitei 
politice basarabene. 

Dacă americanii s-au oferit să 
ușureze situația financiară a Repu- 
blicii să caute o soluţie pentru plata 
datoriei externe (1,3 miliarde de 
dolari), probabil au cerut şi ceva în 
schimb. Chestiunile punctuale s-ar 
referi la rezolvarea situației din 
Transnistria și retragerea rusă și păs- 
trarea organizaţiei GUUAM (Geor- 
gia, Ucraina, Uzbekistan, Republica - 
Moldova) care incomodează pla- 
nurile integraționiste ruseşti. Chesti- 
unile generale ar trebui să ţină cont 
de apropiata transferare a graniței 
N.A.T.0O. pe Prut, de ofensiva mondi- 
ală pentru democratizare și de 
închiderea spaţiilor ex-sovietice pen- 


tru teroriști, traficanţi de droguri şi 
arme. Intrarea României în N.A.T.O. 
ar trebui să însemne securitate în 
zona Prut - Nistru, adică stingerea 
focarelor de conflict şi o politică mai 
prudentă şi mai amicală din partea 
celor două state românești, fără 
provocări şi incitări inutile. Această 
securitate pruto-nistreană obligă 
Republica Moldova la calm şi 
responsabilitate în relaţiile cu 
România, dar nu dă automat undă 
verde Bucureştiului pentru ener- 
gizarea politicilor pro-românești în 
Basarabia. Probabil americanii vor 
dori să vadă și din partea României 
abţineri de la implicarea în treburile 
interne ale vecinului. 

Obţinerea unei zone secu- 
rizate între Prut şi Nistru ar implica și 
acţiuni mai hotărâte ale guvernului 
Republicii Moldova în stoparea trafi- 
cului de arme şi droguri (de proporții 
mai mari în Transnistria) și în moni- 
torizarea perşoanelor considerate 
periculoase (sau organizaţii, rețele 
etc.) de către guvernul american. 

Nu în ultimul rând, preşedin- 
tele Bush, acuzat acasă că sacrifică 
ideile democratice pe altarul războiu- 
lui antiterorist, probabil a presat pen- 
tru o mai mare democratizare a 
Republicii Moldova. În a doua 
jumătate a anului 2002, Bush a 
hotărât să transforme relațiile ami- 
cale cu despoţii euro - asiatici 
(Pervez Musharaf - Pakistan, Islam 
Karimov - Uzbekistan, Mahatir 
Mohamad - Malaezia) în oportunități 
pentru o ofensivă a democraţiei. 
Ideea exportului democraţiei în 

- lumea musulmână, și în republicile 


38 








Ș i = z= = 
cealaltă Românie 


ex-sovietice, face parte din strategia 
americană de construire a unei lumi 
mai sigure prin armonizare ideolo- 
gică şi de sistem politic, iar 
Republica Moldova nu putea trece 
neatenționată la acest capitol. 

” Invitaţia adresată președin- 
telui Voronin se constituie și într-un 
semnal pentru Rusia, demonstrând 
voința americană de implicare în 
zonă şi de schimbare a unora dintre 
stările de lucruri întâlnite la nivelul 
anului 2002. Invitaţia e un semnal 
destul de puternic, astfel încât Rusia 
să-l perceapă ca atare. Fiind însă doar 
o periferie a sferei americane, 
Republica Moldova poate fi însă 
abandonată dacă se produce o reor- 
donare a priorităţilor la Casa Albă. O 
simplă vizită nu echivalează cu o 
prezență americană masivă. Putem 
spune doar că s-a conturat o ipoteză a 
unui condominium ruso-american în 
spaţiul Pruto - Nistrian, dar este vala- 
bilă şi varianta unor interese minime, 
conjuncturale, din partea ameri-- 
canilor, care să nu afecteze decisiv 
structura pro-rusească a societăţii 
moldovene. 

Pe linia adâncirii democraţiei, 
America își atenționează partenerii să 
nu copie măsurile luate de adminis- 
trația Bush în ceea ce privește lim- 
itarea libertăţilor interne. America 
face acest lucru deoarece teroriștii 
pot specula libertăţile interne mari, în 
timp ce despoţii euro-asiatici au 
tendința să-şi justifice regimurile 
semi-tiranice printr-un paralelism cu 
ceea ce se întâmplă în SUA. 

Ferm convins că Washington- 
ul lansează o modă generală, Voronin 





























a promovat un proiect de lege „cu 
privire la contracararea activității 
extremiste“ (care, printre altele, 
prevede pedepse penale pentru con- 
ducătorii de ziare, ONG-uri şi organi- 
zaţii religioase). Atenţia sporită a 
americanilor față de dezvoltarea 
democrației la Marea Neagră și în 
Golful Persic a condus probabil la 
anume sesizări către intenţiile auto- 
ritare ale preşedintelui Voronin. 

Pe termen scurt, putem spune 
că vizita lui Voronin în SUA s-a con- 
stituit într-un succes de imagine. Deşi 
s-a discutat despre reforme econo- 
mice, despre Transnistria, oportu- 
nităţi comerciale sau deschideri 
politice, cotidianul oficial al Puterii, 
Moldova Suverană, insista pe o falsă 
simbolistică: Statele Unite nu ar 
susține un asemenea regim. Pentru 
populația din Republica Moldova, 
fără un anume grad de cultură civică, 
o asemenea afirmaţie poate părea 
adevărată, iar posibilele urmări pe 
termen scurt ale întâlnirii Bush - 
Voronin nu vor face decât să accen- 
tueze acest lucru. 

Privită însă la nivel macro, 
noua relație moldo-americană este 
una instabilă deoarece în joc sunt 
prinși mai mulţi actori secundari 
(români,ruşi, transnistreni, ucrai- 
neni), iar sinceritatea lor în a aborda 
relaţii corecte lasă mult de dorit. 
Fiind la periferia lumii democratice 
dar la distanţă rezonabilă de Rusia, 
resursele ce trebuie alocate de cele 
două părți sunt profund inegale, cu 
un dezechilibru favorabil Moscovei 
dacă ţinem cont și de minoritatea 
rusă din Republica Moldova. Voința 
de moment a americanilor se poate 
subscrie unui capriciu sau unei politi- 
ci care nu va fi urmată de alți 
președinți, în timp ce pentru Rusia, 
Basarabia e ca un teritoriu care îi 
defineşte decisiv orgoliul de mare 
putere. 

Previziuni pentru evaluarea 
clară a noii situaţii din spațiul pruto- 
nistrean nu pot fi făcute pe termen 
lung, din lipsă de elemente decisive. 
Situaţia poate încă evolua în orice 
mod. În aceste condiţii, România ar 
trebui să manifeste prudenţă și să nu 
încerce să profite de o ocazie care nu 
s-a cristalizat încă. 


rost nr.1 


————— (III 


Liorag) uda 





uzica pătrunzătoare, mis- 
terioasă, pe care se desfă- 
. şoară începutul negrei ce- 


remonii ce precede orgia sexuală este, 
de fapt, o liturghie ortodoxă înregis- 
trată la Baia Mare și redată invers, 
pentru a nu se distinge nici cuvintele, 
nici adevărata linie melodică. 

În același scop au fost adăugate 
tonurile de orgă cantate de personajul 
Nick Nightingale, pianistul nesăbuit 
din film. 

Compozitoarea, chipurile, a aces- 
tei „piese muzicale“ se numește Joce- 
Iyn Pook și și-a dobândit o celebritate 
uriașă pentru coloana sonoră a filmu- 
lui. A fost nominalizată la „Globul de 
Aur“ și ea însăși mărturiseste că nu 
ştie dacă va putea să-și egaleze per- 
formanța din acest film. Criticii 
importanți de la Hollywood apreciază 
chiar mai mult muzica din film decât 
filmul însuși, pe care-l consideră 
făcut în grabă şi practic neterminat. 

Melodia a apărut mai întâi pe 
albumul „Deluge“ al compozitoarei, 
de unde a fost apoi preluată în filmul 
lui Kubrick. 

Problema cu aceasta bucată mu- 
zicală se pare că este însă mult mai 
complicată decât pare. Mai întâi, tre- 


neagră: 


Sfânta liturghie ortodoxă, folosită ca incantație 
vrăjitorească într-un film deocheat 


Lucian POPESCU 





Cel din urmă film a lui Kubrick, Eyes Wide Shut („Cu ochii larg în- 
chişi“), difuzat recent și la o televiziune românească, este un afront into- 
lerabil la adresa creștinilor ortodocși. Filmul nu are cap și coadă, în 
schimb este plin de scene perverse. În plus, Sfânta liturghie este folosită 
drept incantaţie vrăjitorească în scena balului mascat. 


buie spus că în ciuda interesului 
enorm suscitat de muzica din acest 
film, aproape nicăieri nu se spune că 
este vorba aici de o liturghie cântată 
în româneşte şi redată invers. Că s-a 
dorit păstrarea secretului stau măr- 
turie articolele unor cunoscuți critici 
de film care comentează detaliat 
coloana sonoră a filmului, interpreți, 
piese, iar când ajung la scena balului 
mascat nu ştiu ce să spună. (Vezi de 
ex.http://www.cinemusic.net/reviews- 
/1999/eyeswideshut.html). Este ade- 
vărat că Jocelyn Pook a dat acum doi 
ani un interviu unui post de radio din 
New York (http://wnyc.org/) în care 
mărturisea că piesa nu-i aparține şi că 
este o prelucrare a unei înregistrări 
făcute într-o biserică din Baia Mare, 
însă acest interviu nu a fost preluat de 
presa scrisă și aproape nimeni nu știe 
de el. 

Mica secretomanie se datorează în 
special unui incident petrecut la tur- 
narea filmului. 

Ininţial, Jocelyn Pook pusese ime- 
diat după scena ceremoniei de la balul 
mascat un fragment de text sacru hin- 
dus acompaniat de muzică. Imediat 
comunitatea hindusă din Marea 
Britanie a amenințat cu un scandal 
enorm, iar casa Warner Bros a hotarat 
că e mai bine să nu agite apele. Așa că 
a măr aleasă o piesă „din aceeași 

bă“ (sfântă ignoranță!) care folo- 
sea un text „neutru“ şi, în fond, „câtă 
lame ştie hindu la Veneţia, unde a fost 
prezentat mai întâi filmul“, se intrea- 
bă naiv fiica lui Kubrick; care poves- 


teşte episodul. (vezi de pildă: http://- 
www.caltanet.it/2003/archivioku- 
brick.php?http://hwww.archivioku- 
brick.it/film/ews/audio/index.html?m 
ain=migrations) 

Pentru ca Biserica Ortodoxă să nu 
tragă şi ea clopotele, mai ales că în 
această situaţie cineva s-ar putea 
gândi chiar la o batjocură sau, mai 
rău, la un ritual demonizant, pro- 
ducătorii au hotărât să păstreze 
tăcerea în privința liturghiei româ- 
nești. 

Trebuie spus că această bucată 
sonoră a apărut deja pe trei dintre cele 
cinci albume ale britanicei, fapt care 
arată fără dubiu că este piesa ei de 
rezistență. Așa că o mulţime de 
oameni ascultă ceea ce s-ar putea 
numi o liturghie neagră cântată în 
româneşte fără să știe despre ce e 
vorba în realitate. Mai mult, nicăieri 
nu se spune că Jocelyn Pook nu a avut 
nici o contribuţie la compunerea ei. 
Ceea ce a făcut britanica poate face și 
un copil de clasa a doua. (Sigur, există 
informaţia asta pe Internet: de exem- 
plu la http://www.amzmusiczine.com 
03_00/jpook.htm, dar nu o veți găsi 
pe vreun site oficial privind discurile 
compozitoarei.) 

De altfel, Jocelyn Pook a mai fost 
învinuită că a preluat, pe ascuns, în 
melodiile ei bucăţi muzicale ale altor 
compozitori. Unul dintre cei piratați 
este Dimitri Sostakovici. 





* articol preluat de pe 
www.anchete.ro 


20 





ANL Im meseD 


Nicolae TESCANU 


Rare sunt momentele când în presa românească se încearcă dezvăluirea 
adevăratei dimensiuni a lui Mihai Eminescu, scuturată de poncifele, etiche- 
tele murdare și isteriile unor „demistificatori“ de ocazie. Un astfel de mo- 
ment s-a consumat în preajma zilei de naștere a poetului, în emisiunea „100 
de minute pe Calea Victoriei“, realizată la BITV de Mugur Vasiliu (între 
altele, fost secretar de stat la Departamentul Românilor de Pretutindeni - în 
1997 - şi actual director al revistei cultural-politice „Scara“ ). 


> ăcătuind sub unele aspecte 
P (care ţin mai degrabă de formă 
decât de fond), emisiunea a fost 
totuşi o dovadă de curaj, într-o socie- 
tate în, care a spune adevărul este un 
act revoluţionar. lar această emisiune 
și-a propus tocmai restabilirea adevă- 
rului despre Eminescu. 

Dezbaterea despre Eminescu - 
poetul, publicistul, gânditorul eco- 
nomic, filosoful politic, omul de 
acţiune civică şi creştinul - s-a vrut o 
replică irefutabilă la josnicul atac 
asupra. principalului reper al spiritu- 
alităţii noastre la care s-au dedat, în 
urmă cu doi ani, promotorii lui politi- 
cal corectness de la Dilema. Din 
nefericire, nu toți participanţii la dez- 
batere au fost dintre cei mai potriviţi - 
ca să folosim un eufemism - spre „a-i 
lua apărarea“ lui Eminescu şi nici 
discuția nu a avut un curs ireproșabil. 
N-am prea înţeles, de pildă, ce rost a 
avut prezența în studio a lui Mihai 
Ungheanu, cunoscut protocronist şi 
peremist înrăit, care nici nu a spus 
ceva memorabil. 

Astfel s-a deschis calea contestării 
unora dintre ipotezele rostite acolo cu 
ton de sentinţe. 

Trecând peste toate neajunsurile, 
am avut prilejul să aflăm lucruri fun- 
damentale despre ultimii ani de viață 
şi despre moartea lui Eminescu. 
Afirmațiile făcute în „100 de minu- 
te...*, dacă nu pot fi crezute cap- 
coadă, cel puţin se constituie în puncte 
de plecare pentru o dezbatere 
națională. Cu atât mai mult cu cât ele 
schimbă în chip radical percepția pu- 
blică asupra a ceea ce a însemnat în 
epocă Mihai Eminescu. 

Dr. Vladimir Beliş (fost şef al 
Institutului Medico-Legal) şi contro- 
versatul publicist Theodor Codreanu 


40 


au susținut că nebunia lui Eminescu a 
fost invenția unor conspiratori - aflați 
sub conducerea maleficului Titu 
Maiorescu - menită să declanșeze 
moartea civilă a poetului, premer- 
gătoare morţii fizice (prin injectarea de 
mercur). Și că internarea sa în ospiciu 
a fost, în fapt, o veritabilă arestare, la 
care a complotat până și loan Slavici, 
vechi prieten al autorului Luceafărului. 
Dr. Beliș a explicat că simptomele reţi- 
nute de medicii care l-au consultat pe 
Eminescu contrazic ipoteza că acesta 
ar fi fost bolnav de sifilis - boală care i- 
ar fi afectat în timp judecata. 

Beliș și Codreanu au mai spus că 
publicistul de la Timpul a fost unul 
dintre capii unei mişcări paramilitare, 
conspirate în Societatea Culturală 
Carpaţi, care avea misiunea de a 
declanșa un război pentru eliberarea 
Ardealului de sub stăpânirea austro- 
ungară. Și iată-l astfel zugrăvit pe 
Eminescu drept un luptător pentru ide- 
alurile neamului, care estompează 
imaginea de poet neînțeles, ce convine 
mai mult anumitor imedii de la noi. 

La rândul său, eminescologul 
Nicolae Georgescu a arătat, pe scurt, 
cum, printr-un joc al semnelor de 
punctuație, sensul unor versuri ale lui 
Eminescu a fost modificat total, făcând 
dintr-un poet profund creştin unul ateu. 
Poemele din varianta apărută în îngri- 
jirea lui Titu Maiorescu ar fi sensibil 
diferite de cele originale. Ediţiile 
ulteriroare ale poeziilor eminesciene 
au păstrat forma dată de Maiorescu. 


O replică scandaloasă 


Ne-am fi așteptat ca acestea şi 
multe alte afirmaţii să fi fost disecate, 
combătute sau confirmate, în orice caz 
dezbătute în publicaţiile culturale și 

















numai. Tăcerea, parcă vinovată, a pre- 
sei a fost ruptă doar de o mică răutate 
care şi-a făcut loc în paginile 
„României literare“. Un Telefil, care 
şi-a ridicat temerar glasul critic de 
după porecla pitică, înjurându-i de-a 
valma pe realizator și pe invitaţii de la 
„100 de minute... “, a taxat emisiunea 
lui Mugur Vasiliu drept un „delir ide- 
ologic naţionalist“! Deci, a vorbi des- 
pre Eminescu în alți termeni decât 
ignobili, este sean de nebunie naţio- 
nalistă. Fapt pentru care, Telefilul îşi 
intitulează tumoarea „literară“, cum 
altfel?, „Un scandal“. Pentru Telefilul 
cam debil, ușoarele ezitări de început 
ale lui Mugur Vasiliu (de formaţie fi- 
lolog) se traduc într-un mod de pre- 
zentare „incoerent și pe alocuri agra- 
mat. Iar obiecțiile pertinente ale doc- 
torului Beliș referitoare la diagnostie- 
ul de sifilis îi par „incompetență re- 
voltă“. Şi așa mai departe. 

În finalul cronicii sale, aprigul 
polemist anonim se bucură, . nevoie 
mare, că o astfel de emisiune a fost 
difuzată în reluare la miezul nopții de 
sâmbătă spre duminică, pricină pentru 
care e puţin probabil ca „inepțiile din 
suta de minute a dlui Vasiliu“ să fi 
avut o audienţă mare. Atât. Telefilul nu 
a fost capabil să emane vreun argu- 
ment care să dărâme ipotezele partici- 
panţilor la dezbatere. I-a fost mai la 
îndemână să adopte falsa superioritate 
a celui care le ştie pe toate dar nu se 
coboară la a-i lumina pe plebei. I-a 
fost mai comod să azvârle din vârful 
peniţei un „ba, pe-a mă-ti!“ plin de 
găunoasă înțelepciune, decât să 
coboare în arena luptei de idei. 

Acum, că un neica-nimeni așterne 
pe hârtie niscaiva ocări, nu-i de mirare, 
inacceptabil este doar că i le publică o 
revistă de talia „României literare“. 





rost nr.1] 








Romfest XXI 
Consiliul Director: 


București 

Secretar general, 

ing. Nicu Butnaru, 

e-mail: romfest(2romfest.org 
tel: 0723.504.807 

tel/fax: 021.778.53.61 


Șefi ai filialelor 
Romfest XXI 


laşi 

prof. did. Mihail Albişteanu 
e-mail: iasi(Qromfest.org 
tel:0740 132 215 


Bacău 

col. (7) Cozma Lucinschi 
e-mail: bacau2romfest.org 
tel: 0234. 180.180 


Galaţi 

prof. drd. Cătălin Maghiar 
e-mail: galati(Qromfest.org 
tel: 0721.412.360 


Brașov 

jr. Dragoş Gladcă 

e-mail: brasov(2romfest.org 
tel: 0744.153.388 


Reprezentanți 
teritoriali 
ai Romfest XXI 


Neamţ 

Claudiu Ungureanu 

e-mail: neamt(3romfest.org 
tel: 0745.771.897 


Vaslui 

prof. Virgil Lupu 

e-mail: vaslui(Qromfest.org 
tel: 035.42.41.52 


Sibiu 

Marius Săraru 

e-mail: sibiu(Qromfest.org 
tel: 0269.237.387 


Cluj 
jr. Florin Chiver 

e-mail: cluj Qromfest.orgtel: 
0723.059.992 





Cum puteți să vă implicați 


Iată cum pot să se implice cei care nutresc 
aceleași idei ca noi: 

e Aderând la asociaţia Romfest XXI. 

e Donând bani (lunar sau punctual), obiecte 
sau consumabile pentru revistă. 

e Efectuând expertize în domeniile circum- 
scrise scopului nostru. 


e Oferindu-se pentru a face alte servicii 


organizaţiei. 

e Contribuind la o cât mai largă difuzare a 
revistei Rost. 

e Punând un banner al organizaţiei pe site- 
ul lor pe Internet. 

e Vorbind în cât mai multe cercuri despre 
scopul și acţiunile Romfest XXI. 

e Participând la dezbaterile din forumurile 
de pe pagina noastră pe Internet. 


Cei care doresc să se implice în acțiunea de 
afirmare a identității naționale, de recuperare 
şi promovare a valorilor tradiționale, de con- 
solidare a unei elite care să ofere soluţii la 
problemele societății româneşti de azi, ne 
pot contacta: 

e prin e-mail: romfest(2romfest.org 

e prin telefon: 0723.504.807 

e prin poștă: C.P. 62, Oficiul Poștal 66, 
București. 





Semnul organizației 


Romfest XXI are ca semn dis- 
tinctiv o cruce închipuită dintr-o 
frânghie bizantină de culoare aurie, 
având în centru, pe fond verde, o altă 
cruce, formată din coloana infinitului 
şi steagul dacic. Crucea este în primul 
rând simbolul jertfei, iar frânghia 


„bizantină indică dreapta credință. 


Coloana infinită reprezintă 
aspirația spre absolut, dorința de 
desăvârşire și devenirea pe verticală a 
neamului. Drapelul dacic — capul de 
lup cu trup de șarpe — arată originea 
neamului românesc și vechimea sa 
bimilenară. Pe de altă parte, capul de 
lup este simbol al voinței, tenacității 
și dârzeniei dacilor, în vreme se 
șarpele este simbol al înţelepciunii 
omenești. 

Auriul este culoarea divinității, 
iar verdele semnifică tinerețea și 
renașterea spirituală, asemănătoare, 
într-un alt plan, cu redeșteptarea 
naturii la viață, primăvara. 





vost 


manifest românesc 


LANDO GILOALDI 


Abonamentele se fac trimițând un mandat poștal (în care specificaţi citeț 
numele, adresa completă şi perioada de abonament) pe numele Nicu Butnaru, Aleea 
Potaisa nr. 2, bl. M4, sc. A, ap. 32, sector 6, București. 

Preţul unui abonament: € 3 luni: 45.000 lei € 6 luni: 90.000 lei e 12 luni: 


180.000 lei. 


Pentru abonaţii din Europa abonamentul este de 22 Euro, iar pentru cei de-pe 
celelalte continente, 52 USD pe an. Taxele poștale sunt incluse în preţ. 


Str. Erou Gh. Rusu, Bl. 4, Sc. G, Ap. 4, Bacău, 5500 
Telefon/Fax: 0234-137346, 0744-155098 
e-mail: iuliabarbu 8 hotmail.com 





Stresul îţi conduce viaţa? 
Oboseala te urmăreşte 
în fiecare zi? 

Memoria îţi joacă feste? 


îţi oferă: 





Mai multă energie şi poftă de viaţă 
Memorie puternică şi echilibru emoţional | 
Protecţie eficientă împotriva radicalilor liberi 


Nu ştii ce pierzi dacă nu vii! 


Produse 100% naturale, total inofensive