Puncte Cardinale anul XVII, nr. 10 (202), octombrie 2007

Pe 





“Tradiţionaliştii” au pierdut bătălia pentru scaunul patriarhal, dar tradiţia locală rămâne în picioare: şi al 
şaselea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Daniel Ciobotea (n. 1951, Dobreşti-Timiş), ales şi 


inscăunat luna trecută, vine din scaunul de la Iaşi. Puteți citi în pagina 2 ce se aşteaptă cu precădere de la noul 
Patriarh al României (în acest număr: punctul de vedere al unui tânăr teolog). 


credinţă all ANUL XVII 
iubire LE. NR. 10/202 
speranţa Octombrie 

E nea, [ei „088 
CAZD:NALE E: 
PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 















În loc de editorial 


LEGENDĂ U.E. 


A fost odată un țăran sărac şi cinstit, român de-al nostru. (E/ putea însă totla fel de bine bulgar, 
bosniac, albanez, slovac sau ucrainian, importante fiind în acest caz — sărăcia şi cinstea; de altfel, în 
variante, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare.) În sătucul său natal, izolat de lume, se 
Zvonise că undeva departe, peste nouă munţi şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă bogată foarte, cu 
dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Şi zvonul nu era numai zvon, căci 
vazuse omul, prin vecini, ba pe unul, ba pe altul fălindu-se cu darunile primite de la aceasta. 

Într-o bună zi, şi-a luat omul toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis. 

Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi, fiindcă era peste măsură de ostenit, l-a îmbiat cu Coca- 
Cola şi cu gumă de mestecat. Țăranul a gustat din ele cu măsură şi, nerăbdator, şi-a spus pasul: “Măntă 
Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă, slavă Domnului, pământ bun, ape 
limpezi, ba şi păduri. lama însă-i cam lungă la mine în ținut, aproape 7-8 luni pe an. Ca să lucrez bine aş 
avea nevoie de o pereche de încălțări. Sunt desculț şi mi-e frig... Doar atât îţi cer”. Doamna Uniune 
Europeană l-a măsurat din cap până în picioare şi a rămas cu privirea pironită la degetele lui vineții, 
înfrigurate, bătătorite şi prăfuite de drum. Apoi a glăsuit: “Omule, eşti desculț şi eu te înțeleg. Dar tot ce-ţi 
pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană —Armani. Ține şi de frig, şi de ploaie, şi de vânt”. 
Omul a luat basca, a oftat cam descumpănit, a mulțumit şi a făcut calea-ntoarsă, spunându-şi: “Totuşi e 
doamna bună... Putea să nu-mi dea nimic...” 

Atrecut iama şi din gerunile sale cumplite omul a ieşit destul de bine, doar cu un deget degerat. 
Apoi, isprăvindu-se vara, a purces iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni, spunându-i vechiul păs: “Sunt 
desculț, Doamnă Uniune. O pereche de încălțări mi-ar prinde tare bine!'. Doamna l-a privit iarăşi cu 
înțelegere şi căldură, l-a ospătat cu Coca-Cola, oferindu-i apoi încă o bască nou-nouţă, de firmă. 'Dacă-i 
degeaba, merită s-o iau”, îşi spuse la întoarcere, oftând, țăranul nostru. 

Noua iarnă a trecut cu chiu, cu vai şi, în afara altui deget de la picior, numai unul, degerat şi 
amputat de doctor, omul n-a avut de suferit. A urmat primăvara, vara şi, pe când frunzele s-au îngălbenit, 
țăranul, presimţind iar amenințarea iernii, şi-a amintit de Doamna cea darnică, pornind din nou să-şi 
încerce norocul, Şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, 
dar de întors s-a întors... tot cu o bască. 

Şi totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea plin de speranță, primind cu politețe ştiutul 
dar. Până într-o iarnă când zăpezile şi gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, 
picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viața. 

Purtat pe brațe de vecini, omul a bătut şi-n anul acela la poarta Doamnei Uniuni Europene, care, 
iute, şi-a dat seama de trebuințe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, nou şi strălucitor, având 21 de 
viteze şi telecomandă. Omul a mulțumit şi, întorcându-se în satul lui, a stârnit, zice-se, mari invidii. Şi uite 
aşa, într-o noapte a fost călcat de hoți. Aceştia nu găsiseră însă mare lucru, plecând pe la casele lor doar A i 
cu saci întregi de băşti. Oameni cu frică de Dumnezeu, îi lăsaseră, totuşi, căruciorul... Prea Fericitul Daniel, 

În prag de iamă, țăranul s-a pomenit astfel fără bască. Aşezat comod în cănuciorul său silențios, E | CEC TI PĂCI LACUL 
el a pornit iar cale de nouă munți şi nouă țări, s-a înfățişat Doamnei Uniuni şi i-a spus: "Mănită Doamnă, m- pe 30 septembrie 2007, 
au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi mai dă-mi o bască din : : 
acelea!” Doamna l-a măsurat din cap până la brâu (acolo unde începea căruţul) şi, gânditoare, i-a spus: cate AL ta selzA L atrlarh 
“Bade dragă, eu te înțeleg. Dar tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălțări pe cinste... A propos, aşa al României (după Miron, * 
cum te văd, cred că nu prea mai poți munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi pe el ai Nicodim, lustinian, Iustin 
putea să-ți cumperi cea mai bună bască din lume!”. şi Teoctist). Poate fi însă 
Această legendă, ca orice bucăţică de folclor, are autor necunoscut. Dar personajele, din cel dintâi sau cel de pe urmă... 
păcate, le cunoaştem prea bine, căci zilnic le vedem în jurul nostru... 





(Text primit la Redacţie prin poşta electronică) 


O MARTYRIA. TAL OUTRE A el DANTE SCOALA: MAȘINA 
ALUD. 2007 „1 APOCALIPSEI.. PURGATORIUL — VIII) || pre rozoromizar: 


p.3. pp ge 9 Si p. 13 p. 16 








PAG. 2 Nr. 10/202 Octombrie 2007 





CELE DOUA ROMANII, 





În capitolul intitulat „Tovarășii se leapădă de ideologie, 
dar păstrează puterea” din remarcabilul studiu Furtul unei 
națiuni, autorul, Tom Gallagher, profesor la Universitatea 
din Bradford — Marea Britanie, o prezenţă statornică în 
eforturile de desluşire a semnificației evenimentelor ce au 
loc pe actuala scenă politică, schițează sumar, dar convingtor 
esențialul din tragicele evenimente care s-au încheiat, în 
decembrie '89, cu eşecul suferit de România adevărată în 
disperata ei confruntare cu România comunistă. 

„Evenimentele din 1989, care au culminat cu 
înlăturarea şi executarea lui Nicolae Ceauşescu şi a 
copărtaşei lui la putere, Elena Ceaușescu, rămân o enigmă 
la 15 ani după ce s-au petrecut. Una din promisiunile lui Emil 
Constantinescu în campania electorală din 1996 a fost că va 
avea grijă ca adevărul despre cotitura tragică şi totodată 
eliberatoare din istoria României să iasă la lumină în timpul 
mandatului său. Dar, după ce a ajuns preşedinte, el nu a 
reuşit să se țină de cuvânt, iar a zecea aniversare a prăbuşirii 
comunismului s-a dovedit a fi o comemorare tăcută, de care 
conducerea copleşită de griji a preferat să scape cât mai 
repede”. 

Tot ceea ce ştia istoricul britanic la data la care redacta 
textul acestei lucrări (anul 2004) despre „Revoluţia contra 
Revoluţiei” din România este cuprins în acest text: „Pe 15 
decembrie mai mulți români şi sârbi s-au alăturat protestului 
[în sprijinul preotului reformat maghiar Lazslo Tokes — n. 
n.], iar a doua zi 5.000 de protestatari s-au adunat în fața 
sediului judeţean al PCR. Împuşcăturile au început în seara 
zilei de 17 decembrie, când o luare de poziţie fermă în acel 
moment de către forțele de securitate împotriva 
demonstranţilor s-ar fi soldat cu un număr de peste 1.000 de 
morţi, făcând ca represiunea din piața Tienammen din 

“Beijing, din iunie 1989, să pară minoră prin comparație. Dar 
revolta populară spontană de la Timişoara — şi mai târziu de 
la Bucureşti — a fost urmată de un puci intern pe care 
Ceauşescu nu a fost în stare să-l înăbușe. O serie de oameni 
politici informaţi, care iniţial s-au autocaracterizat ca fiind 
comunişti moderați, credincioşi legalităţii socialiste, au 
format un Front al Salvării Naţionale (FSN) pe 22 decembrie, 
în ziua când Ceauşescu şi-a consfințit prăbuşirea regimului, 
fugind împreună cu soția sa — cu elicopterul — de pe clădirea 
Comitetului Central al PCR din Bucureşti”. 

Istoricul britanic afirmă fără echivoc faptul esenţial 
că revolta anticomunistă dezlănţuită de români în decembrie 
'89 a fost subtil transformată într-o lovitură de stat 
anticeauşistă, avându-l în frunte pe agentul de influență al 
Kremlinului în România, lon Iliescu, sprijinit de întregul activ 
al Partidului Comunist. „Pe 22 decembrie, primul discurs 
televizat al lui Ion Iliescu, figura cea mai importantă dintre 
conspiratori, a oferit indicii clare că el rămâne credincios 
rădăcinilor sale comuniste. Iliescu a spus că foştii conducători 
«s-au declarat a fi comunişti. Ei n-au avut nimic de-a face 
nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific... 
Ei doar au pângătir numele Partidului Comunist Român. Ei 
au pângărit de asemenea memoria celor care și-au sacrificat 
Viața pentru cauza socialismului în această ţară»,..” 

Și pentru ca nimeni să nu se mai îndoiască asupra 
componenței de cea mai pură extracție comunistă a puterii 
care se prefigura pentru a înlocui clanul Ceauşescu, asigurând 
astfel nu numai supraviețuirea României comuniste, ci şi 
menţinerea ei, în continuare, la conducerea țării, Tom 
Gallagher ne reamintește numele personajelor de la vârful 
nou creatului Front al Salvării Naţionale: „Puternicul consiliu 
al FSN (39 de membri) era alcătuit din ofiţeri de armată, 
studenți și intelectuali care participaseră la revoltă, dar grupul 
de direcţie era alcătuit din oameni care fuseseră comunişti 
până în ultima clipă a regimului: lon Iliescu, Petre Roman, 
Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, generalul Victor 
Stănculescu, Alexandru Bârlădeanu şi Dan Marțian”. 

Iniţial, intenţia triumviratului Iliescu-Brucan-Roman, 
care a condus de fapt izbutita lovitură de stat, a fost înlocuirea 
comunismului de tip ceaușist cu un comunism reformist — 
perestroika în economie şi glasnost-ul în politică — iniţiat de 
Gorbaciov pentru a salva Uniunea Sovietică de la un colaps 
total politic, economic, social şi cultural. Faptele confirmă 
această supoziţie. Incă din seara zilei de 22 decembrie 
„triumviratul” stabileşte legătura cu Ambasada Sovietică de 


PUNCTE CARDINALE 


la Bucureşti, de unde în noaptea de 22-23 decembrie cei trei 
dau o conferință de presă în cadrul căreia îşi exprimă intenţia 
de a chema în ajutor trupe sovietice pentru „restabilirea ordinii”, 
intenţie contracarată, din fericire, de intervenţia decisă a 
generalului Guşă. Dar adevăratele proporții ale ataşamentului 
față de Moscova au ieșit la lumină în 1991 prin semnarea de 
către lon Iliescu a Tratatului cu Uniunea Sovietică. Un 
document profund antiromânesc, care ne readucea în sfera de 
influență a Moscovei. Spre norocul nostru, înlăturarea lui 
Gorbaciov şi dezmembrarea Uniunii Sovietice au împiedicat 
ratificarea acestui tratat înrobitor. 

La originea evenimentelor care au cutremurat România 
în decembrie '89 a stat incapacitatea lui Ceauşescu de a 
înțelege că aceleași forţe oculte care au inventat comunismul 
şi apoi au favorizat instaurarea şi consolidarea acestui criminal 
sistem socio-politic în forma sa cea mai radicală, bolşevismul, 
au ajuns la concluzia că sosise momentul să se treacă la o 
nouă formă de acțiune în marşul spre vechiul lor țel: stăpânirea 
lumii. După experimentul comunist care, aşa cum se ştie, s-a 
soldat, după cele mai prudente estimări, cu 100 de milioane de 
victime, aceleaşi forțe din umbră propun astăzi un nou 
experiment socio-politic, cunoscut sub denumirea de Noua 
Ordine Mondială — Novus Ordo Seclorum —, aşa cum şi-au 
înscris planul iniţiatorii lui pe „Marele Sigiliu” de pe bancnota 
de | dolar, simbolul forței prin care acest plan se va înfăptui. O 
ordine în care națiunile încetează să mai ființeze ca entități 
ontologice cu destin propriu şi, ca urmare a depăşirii concepției 
„tribale” de organizare politică a lumii, hotarele dintre state 
nu-şi mai au rațiune, omenirea urmând să fie guvernată într-o 
viziune globalistă, de un guvern mondial. 

In acest context, evenimentele din decembrie '89 din 


„România, ca de altfel prăbuşirea în acelaşi an a regimurilor 


comuniste din Europa răsăriteană, urmată de dezagregarea 
Uniunii Sovietice, se înscrie în consecvența logică a acțiunii 
acelor forțe din umbră care militează pentru înfăptuirea unei 
entități politice globale, ce urmează să fie condusă de un guvern 
mondial. Parafrazând cunoscuta replică a maurului din piesa 
lui Schiller, Conjuraţia lui Fiesco, se poate spune că în 
decembrie '89 oculta care a creat comunismul a hotărât: 
„Comunismul şi-a făcut datoria, comunismul poate să plece!”. 
Comunismul, dar — spre nefericirea României adevărate — nu 
şi comuniștii! 

Aşa cum a arătat evoluţia ulterioară a faptelor, 
comuniştii s-au dovedit utili forțelor oculte din spatele ofensivei 
politice dezlănțuite pentru a înfăptui Noua Ordine Mondială. 
Ideologia căreia i-au fost devotați comuniştii — marxismul — 
este consubstanţial cu globalismul mondialist. Atât 
internaţionalismul comunist, cât şi globalismul au la bază o 
concepţie atee, pronunțat anticreştină, şi resping orice formă 
de naționalism. Cât priveşte localizarea în timp a deciziei 
„comunismul poate să plece”, ea a fost luată în momentul în 
care planificatorii globalismului au avut certitudinea că abolirea 
comunismului nu va fi urmată de o resurecție cu caracter 
naţional-creştin. Comunismul își făcuse cu prisosință datoria. 
La noi bilanţul hecatombei comuniste este cumplit. Din 
rândurile luptătorilor anticomuniști nu mai supravieţuia decât o 
mână de foşti deţinuţi politici, pentru care prăbuşirea 
comunismului a venit prea devreme pentru a intra în legendă şi 
prea târziu pentru a se mai realiza. Elitele spirituale ale 
României adevărate au pierit exterminate în temniţele 
comuniste, sub privirile complice ale Occidentului. O dată cu 
acest masacru cu proporții de genocid, satul românesc, 
odinioară depozitarul valorilor tradiționale ale României 
adevărate, a fost supus unei criminale agresiuni morale şi 
materiale de România comunistă, prin colectivizarea forțată, 
cu intenţia vădită de a-l aneantiza. De ce această dezlănţuire 
de furie devastatoare împotriva izvorului de viaţă al naţiunii, 
ne sugerează răspunsul filozofului C. Rădulescu-Motru în 
studiul său Românismul sau catehismul unei noi spiritualităţi, 
publicat în 1936; „Pentru că satul este înfăptuirea unitară cea 
mai veche şi cea mai originală a vieţii politice şi culturale 
româneşti. În sat s-a înfrățit poporul românesc cu munca. În 
sat s-a format tipul naţional al ţăranului. In sat — ca într-un 
adevărat stat suveran — s-a păstrat în decursul vremii autonomia 
limbii, a obiceiului şi a simțului moral românesc”. 

Dar cea mai nocivă moştenire (lăsată ca un blestem de 
România comunistă) a fost atmosfera spirituală infestată de 


miasmele ideologiei marxiste, pe care românii au trebuit să o 
respire de-a lungul unei jumătăţi de veac de îndoctrinare 
sistematică. Timp de o jumătate de veac, încă din leagăn, 
românilor le-au fost otrăvite sufletele, le-a fost deformată 
dreapta gândire şi, ceea ce este mai grav, le-a fost alterată 
capacitatea de a deosebi valorile de non-valori, binele de 
rău. Şi, deşi România adevărată a reacționat, neprecupețind 
nici un sacrificiu pentru a stăvili criminala acţiune de mutilare 
a sufletelor oamenilor, am greşi grav trecând cu vederea 
faptul că în decembrie '89 România comunistă reuşise să 
adune în jurul ei peste patru milioane de membri PCR. 
Existenţa acestei impresionante mase de mărturisitori ai 
religiei comuniste a constituit o realitate care işi pune 
amprenta, este greu de spus pentru câtă vreme, pe evoluția 
socială, politică, economică şi, îndeosebi, spirituală a 
României postdecembriste. > 

O realitate pe care România comunistă, grupată în jurul 
lui lon Iliescu, a exploatat-o din plin. În primul rând „tovarășii 
s-au lepădat de ideologie”, declarându-se „democraţi”, pentru 
ca în această nouă costumaţie să poată deţine în continuare 
puterea politică. Şi nu se poate spune că nu au avut succes, 
De 17 ani domină scena politică, deţinând toată gama de 
funcţii de conducere în stat. Toţi preşedinţii postdecembrişti 
ai României au fost membri PCR, lon Iliescu distingându-se 
atât prin durata deținerii funcţiei (10 ani), cât şi prin rangul 
avut în partid (membru în CPEX şi secretar al CC al PCR 
însărcinat cu ideologia şi propaganda). Cu nesemnificative 
excepții, toţi demnitarii vârstnici (miniştri, senatori, deputați 
etc.) au fost membri PCR sau chiar ofițeri de Securitate, pe 
față sau acoperiți. Cât priveşte politicienii tineri, aceştia au 
fost recrutați din primele rânduri ale UTC. 

Dar nu numai atât. Probabil având drept model familia 
Brătienilor, asistăm la apariţia pe scena politică a unor 
încuscriri, cumetrii şi chiar dinastii provenite din nomenclatura 
comunistă. Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens. 
Nepotul evreicei comuniste Ghizela Vass, membru al CC al 
PMR/PCR, ajunge preşedintele Camerei Deputaţilor. 
Odraslele unui securist din anii când teroarea atinsese cote 
maxime devin unul ministru, celălalt comisar al UE. Un ginere 
CPEXx ajunge prim-ministru al țării. Nepotul lui Alex. 
Bârlădeanu, membru în CC al PCR, reprezintă România în 
PE. Un popă autorăspopit, ginere al unui înalt securist, ajunge 
ministru şi apoi senator, iar, pentru continuitate, fiica lui devine 
deputat în parlament. Avem fii de generali de Securitate şefi 
de partide sau senatori. Şi inventarul ar putea continua, dar 
„originea socială”, atât de insistent cercetată în anii 
comunismului, este astăzi aproape un secret de stat, adevărul 
despre „origini” ieşind la iveală doar întâmplător. 

O sugestivă imagine a actualei clase politice ne este 
oferită de Tom Gallagher în Furtul unei națiuni, în care 
reproduce un fragment dintr-un articol al poetului Geo 
Dumitrescu publicat în revista Vatra. „Tovarăşul Guşă şi 
tovarășul Ceafă au devenit deputatul Guşă şi senatorul Ceafă. 
Tovarăşul Guşă şi tovarăşul Ceafă se temeau de abuzuri. Se 
temeau ca mica lor ciupeală (10 kilograme de carne... sau un 
chiolhan la o casă de odihnă a partidului) să nu fie denunțate 
de vreun rival sau de vreun informator al Securităţii. Le era 
frică de cineva. Domnilor Guşă şi Ceafă nu le e frică de 
nimeni. Imunitatea parlamentară le asigură impunitate, 
călătoresc în străinătate, dețin maşini scumpe, îşi construiesc 
vile şi merg la meciuri de fotbal atunci când ar trebui să 
voteze legi importante, necesare țării. Nu-i pedepseşte nimeni. 
Alegătorii? Alegătorii români sunt probabil cei mai înapoiaţi 
din Europa în ceea ce priveşte cultura politică. Înapoiați şi 
resemnaţi”, 

Privind situația postcomunistă din ţara sa cu ochii 
pătrunzători ai celui care a cunoscut comunismul în esența 
lui, Aleksandr Soljeniţin, autorul Arhipelagului Gulag, 
caracterizează sistemul social-politic pe care conaţionalii 
săi l-au instaurat cu denumirea de „democraţie”, după 
dezmembrarea Uniunii Sovietice, în următorii termeni: 
„Sistemul care ne guvernează este alianța între fosta 
nomenclatură, rechinii finanţelor, falşii democrați şi 
Securitate. Eu nu pot numi democraţie această cârdăşie. În 
fapt, este vorba de un abominabil hibrid, fără precedent în 
istorie...” 

Şi cum realitățile româneşti sunt într-o bună măsură 
asemănătoare cu ceea ce Soljeniţin refuză să numească 
democraţie, rezerva României adevărate față de „cârdăşia” 
de la noi între „nomenclatură, rechinii finanțelor, falşii 
democrați şi Securitate” este tot ce poate fi mai firesc. In 
speranța unui reviriment spiritual care să schimbe chipul sluțit 
al actualei Românii, foştii deţinuţi politici fac ceea ce ar fi 
trebuit să facă astăzi toată suflarea românească: îşi pomenesc 
morții (a se vedea pagina alăturată), pe cei care şi-au dat 


viața în temniţele comuniste pentru ca adevărata Românie 
să dăinuie şi să izbândească. 

















Pnuciaţii secolului XI 


ANHI) >097 


Ca şi în anii trecuți, în ziua de 14 septembrie — de Înălțarea Sfintei Cruci 
— la Aiud, venind din toate colțurile țării, supraviețuitori ai temnițelor comuniste au 
ținut să cinstească, după datină, memoria camarazilor căzuţi în lupta pentru dăinuirea 
neamului şi a valorilor creştine. Şi la fel ca în anii trecuți, actuala clasă politică, la 
unison cu „elitele” societăţii româneşti, moştenite ca un blestem de la regimul 
comunist, şi-a ascuns condamnabila indiferență față de fărădelegile comunismului 
în spatele lozincii ipocrite: „In sarcina noastră intră prezentul şi viitorul, nu trecutul”. 

Intr-un climat moral încă puternic poluat de miasmele comunismului este 
firesc să nu-şi găsească loc o evaluare obiectivă a prigoanei şi a crimelor comuniste 
Şi, cu atât mai puțin, o acţiune de cinstire a martirilor anticomunişti. Ceea ce însă 
au refuzat să facă toate guvernările perindate la cârma ţării din decembrie '89 
până astăzi au făcut, cu slabele lor puteri, bătrânii supraviețuitori ai temniţelor 
comuniste. Pretutindeni unde s-a suferit şi s-a murit pentru legea creştină, pentru 
neam şi pentru țară, foştii deţinuţi politici au ridicat, după puteri, troițe, cruci 
comemorative şi, pe alocuri, chiar memoriale de dimensiuni impresionante. Dar 
monumentul durat parcă pentru veşnicie de foştii deţinuţi politici, în memoria 
sacrificiilor şi suferințelor cumplite 
îndurate de victimele opresiunii comu- 
niste, este Mausoleul-Biserică de la Aiud. 

„La Aiud, loc de întemniţare şi 
exterminare, comuniştii au îngropat, în 
cimitirul denumit de localnici «Râpa 
robilor», elita rezistenței româneşti. 
Inmormântarea deţinuţilor morţi se făcea 
noaptea, pe întuneric, fără să li se pună 
cruce la căpătâi. Aici, unde morţii sunt 
neidentificaţi, de multe ori azvârliţi în 
gropi comune, numai crucile acestui 
monument le vor veghea somnul” — suna 
anunţul sobru al iniţiatorului acestui 
impresionant memorial, denumit 
„Calvarul Aiudului”, inginerul Gheorghe 
Brahonschi, legionar şi veteran al 
războiului antisovietic, care purta pe 
umeri povara a 17 ani de detenţie, cei 
mai mulţi executaţi chiar în temniţa 
Aiudului. 

Construcţia Mausoleului de la 
Aiud a început în anul 1992, „„cu bani puțini, dar cu simțământul datoriei față de 


„ martiri şi cu nădejdea că va fi terminat cu ajutorul celor care cred în destinul bun 


al neamului românesc”. O nădejde împlinită în anul 2000, când, tot de Înălțarea 
Sfintei Cruci, Î. P. S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi 
Clujului, înconjurat de un sobor de preoți, a săvârşit slujba de sfințire a Mausoleului. 
„Și am făcut sfinţirea după ritualul întreg — a spus înaltul prelat în predicat sa — 
pentru ca acest pristol să nu fie numai un simbol, un jertfelnic pe care să se 
oficieze doar parastase, ci, cel puţin din când în când, Sf. Liturghie sala | 

Aşadar, Mausoleul de la „Râpa Robilor” nu este doar un simbol al jertfei 
în lupta anticomunistă, ci o biserică a „celor prigoniţi pentru dreptate”, aşa cum 
stă scris pe frontispiciul edificiului, „că a lor este împărăţia cerurilor”. Dar pentru 
ca în acest sfânt locaş Sf. Liturghie să nu fie oficiată doar „din când în când”, o 
altă personalitate luminoasă a Bisericii noastre strămoşeşti, Protosinghelul Justin 
Pârvu (stareţ al Mânăstirii Petru-Vodă, la rândul său întemnițat mulți ani la Aiud), 
a luat iniţiativa construirii, alături de Mausoleu, a unei clădiri-anexă, nucleu al 
schitului de maici “Sfânta Cruce”, în care „cu binecuvântarea noastră — spunea 
părintele stareț — vor locui zi de zi, după rânduiala călugărească, câțiva tineri 
călugări ai sfintei noastre mânăstiri, ce se vor îngriji de mausoleu şi de mormintele 
de la Râpa Robilor, slujind zilnic slujbele şi rugăciunile de pomenire a celor ce 
şi-au jertfit viața pentru Hristos şi neamul românesc". 

Pelerinii din anul acesta au avut bucuria să vadă că gândurile părintelui 
stareț Justin Pârvu s-au împlinit. Cei veniţi din ajun, sau de cu noapte, au avut 
parte de găzduire în proaspăt terminatul cămin. Un pâlc de tinere maici de la 
Mânăstirea Cergăul Mic, de lângă Blaj, au pregătit parastasul pentru cele câteva 
sute de credincioşi veniţi să-i pomenească pe „cei care nu mai sunt”, Sf. Liturghie 
a praznicului Înălţării Sfintei Cruci, în Mausoleu, a fost oficiată de călugării de la 
Mânăstirea Petru-Vodă, iar slujba de pomenire, în fața Mausoleului, de un sobor 
de preoți, foşti deţinuţi politici. 

A fost o zi plină de trăire creştinească şi românească. Din păcate, numai 
atât, O sclipire de lumină intensă într-o Românie pervertită şi dezorientată, în care 
tulburătoarele întrebări rostite de Vasile Pârvan în 1917, în memorialul „Un cântec 
de jale şi un cântec de biruinţă”, sunt mai actuale ca oricând: „Cine va lămuri pe 
viitor care-i sensul existenței naţiunii noastre? Cine va feri națiunea noastră de 
tragedia eroului pe căi greşite, tot mai departe de biruință? Cine va crește națiunea 
noastră întru eroismul activ, creator şi sigur de rostul jertfei sale, națiunea noastră 
care de două mii de ani nu cunoaște decât suferința martiriului, răbdarea infinită, 
sub loviturile sorții, nebiruită în fiinţa ei numai de un element al naturii organice 
mereu renăscute din îngheţul iernii, ci nu mereu biruitoare cu puterile sufletului, 
care supun lor firea și parează loviturile ei? Cine va învăţa națiunea noastră ce e 
ideea în viața popoarelor, ce e întruchiparea spre vecie a gândului în formă vie şi 
în putere renăscătoare? Cine va da naţiunii noastre suprema sanctificare a scopului 
vieţii spirituale, acordarea întru sublim a scopurilor individuale cu cele sociale şi 
cu cele universale; cine va revela naţiunii noastre sublimul vieţii spirituale active, 
ca biruire a morţii celei a toate distrugătoare? Cine-i va revela armonia eternă 
dintre legile neschimbate din Cosmos şi legile după care se ritmează gândul nostru, 
omenesc? Vor fi preoții jertfei, ori vor fi preoții hranei?”. 


Gabriel CONSTANTINESCU 


PUNCTE CARDINALE 





Octombrie 2007 Nr. 10/202 PAG. 3 





MARTI YRIA 


Popas de suflet la Aiud 


Aiudul este un oraş cu triste rezonanțe în sufietul românilor. Mulți anila rând toate drumurie s-au 
îndreptat spre înfricoșătoarea închisoare a Aiudului, care a întrerupt destinele celor mai bravi fii ai neamului 
românesc. 

Situată în centrul oraşului, închisoarea are forma unui T uniaş din piatră, ce era programat să 
terorizeze, să tortureze sufletele şi trupurile românilor iubitori de credință şi neam, care nu s-au lăsat abrutizați 
de spurcatul şi demenţialul regim comunist. Aceștia sunt sfinții martri ai Aiudului despre care astăzi se evită 
să se vorbească. „Nu e nevoie de cine ştie ce secrete informaţii, sunt lucruri pe care le poate afla oricine, 
numai să se vrea câtuși de puțin (...). Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă pnin viață şi printre lucruri, sau 
trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol!” (N. Steinhardt Jumalul fericirii). 

Închisoarea Aiudului a fost o adevărată şcoală de tortură: deținuți erau înfometați, schingiuiți, 
baljocunțți, deşi foarte mulți dintre ei erau intelectuali de marcă, ce alcătuiau elita societății româneşti de 
atunci şi care, dacă ar fi trăit, ar fi schimbat fața României. Cei omorâţi erau aruncați în gropile comune, 
săpate de adminstrația închisorii la marginea orașului Aiud, loc numit până astăzi „Râpa Robilor'. 

Dar Aiudul a fost şi o şcoală duhovni- 
cească, „o adevărată obşte filocalică a temniţet , după 
cum mărtunsea loan lanolide în cartea sa, Întoarcerea 
la Hnistos. 

Astăzi, se şterg urmele crimelor trecutului, 
închisoarea se renovează european, are termopane 
şi e văruită proaspăt în galben. Oamenii trec încoace 
şi încolo pe lângă zidun, efigii însângerate ale fostului 
regim, copieşiț de griji, gândur şi preocupăn portocalii, 
râvnind spre acel „Să trăim bine! ce îi ține captivi 
într-o altă temniţă: a matenalități şi a patimilor liber 
acceptate. 

Dar cu toată ostenelea aşa-zişilor 
„umanişti” de a „cosmetza” totul, Dumnezeu lucrează 
prin aleşii săi, care s-au asemănat creştinilor din 
primele secolele. Aceştia din urmă, în timpul 
persecuțiilor, se adunau la mormintele martnlor şi 
aşezau deasupra lor Sfinte Altare creştine, pe care 
săvârşeau Taina Sfintei Euharisti, cinstind jertfa lor 
ŞI împlinind cuvintele Apocalipsei. „Am văzut sub 
jertfelnic sufletele celor înjunghiați pentru cuvintele lui Dumnezeu şi pentru mărtuna pe care au dat-o” (6, 9) 
Aceste sfinte biserici se numeau Martyna. La noi în țară cea mai veche bisencă aşezată deasupra mormintelor 
de marti s-a descopenit în Dobrogea, la Niculiţel, în cnpta sa aflându-se moaştele Sfinţilor Martiri Zoticos, 
Attalos, Kamasis şi Filippos, pătimitori în tmpul persecuției lui Dioclețian (304-305). 

Cei de astăzi, asemenea celor de demult, au ndicat la Aiud o Sfântă Biserică deasupra martirilor 
jertfiţ în închisoare pentru credință şi neam. Este situată la marginea oraşului, în Râpa Robilor, unde erau 
aruncate trupurile neinsufiețite ale osândiţilor. Acest spațiu duhovnicesc şi monahal se află în proximitatea 
unor blocuri de locuințe, granița dintre cele două lumi, total diferite, fiind marcată de un gard — cum ar zice 
Mircea Eliade, „o inserțe armonioasă a sacrului în profan”. Dacă localnicii ar conştentiza ce mare binecuvântare 
de la Dumnezeu e să viețuieşti atât de aproape de un astfel de loc sfânt, ce mare folos sufletesc ar avea! 

Totin această râpă se mai află şi cimitirul oraşului Aiud. În decursul timpului s-au făcut săpături 
şi-o, minune! s-au aflat moaşte, oseminte de culoare galben-aune, netede, lucioase, uşoare, plăcut 
mirositoare, care au sfințit tainic pământul țăni. Acestea se află dispuse în osuarul de la baza Monumentului 
Biserică. Atmosfera din osuar te îmbie la rugăciune, încă de la intrare, te învăluie o pace aproape materială, 
te încearcă gânduri de recunoştinţă adâncă, de bucure, de linişte, de însufiețire, de pocăință. Tot în osuar se 
maiaflă o icoană a Maicii Domnului, unică prin reprezentarea la picioarele ei a unui convoi de deținuți aureolați, 
încătuşați, contorsionați de durere, aflaț pe culmea Golgotei neamului. La ieşirea din osuar, pe un perete, se 
află harta României ce are marcate închisorile comuniste, imaginea de ansamblu fiind tragică: întreaga țară 
devenise o uriașă temniţă în acele vremuni. 

Simbolică este şi arhitectura monumentului ce adăposteşte biserica şi osuarul. Pe acoperiş sunt 
14 sunt cruci îngemănate, dispuse în două coloane de câte şapte, care îi simbolizează pe frații de cruce, de 
suferință, ce poartă cu dragoste şi răbdare Crucea mare şi grea a neamului românesc, 

Pereții Sfintei Biserici şi ai osuarului sunt tapetaţi cu plăci din marmură comemorative, cu peste 
2500 de nume ale celor care au murit în închisorile comuniste: Aiud, Jilava, Gherla, Piteşti, Târgu Ocna, 
Canal. Deasupra intrării în bisenică, În loc de pisanie, stă scris cu litere săpate în piatră: „Fericiți cei prigoniți 
pentru dreptate”. Pe platoul din fața Bisericii se află o troiță cu următoarea inscripție: „Trecătorule, opreşte-te 
o dlipă din drumul tău şi aprinde o lumânare la acest însemn al suferinței, pentru cei care au trecut prin moarte 
la înviere! Nu există pe întreg cuprinsul acestui loc o palmă de pământ fără de oase. Crima trecutului, 
săvârşită de cei fără de Dumnezeu şi dragoste de neam, a însângerat trupul sfânt al țării, dar niciunde 
mărturisirea acesteia nu cunoaşte limite atât de grave ca în temnița Aiudului. [...] Noi am trecut în veşnicie 
fără să blestemăm. Fie ca pe suferința noastră să se clădească viitorul de lumină al neamului românesc!” 

De pe platoul din fața bisericii coboară treptele ce duc în râpă; traversezi amitirul şi într-o margine 
de mal se află un mormânt străjuit de o troiță, care marchează locul unde se bănuieşte că ar fi fost aruncat 
trupul filosofului Mircea Vulcănescu, după indicațiile primite de la un fost gardian al închisoni. Printre căpnițe 
şi mioare care pasc nestinghente larba de pe mal, dar şi flonie de pe mormânt, odihnesc osemintele celui care 
a lăsat un testamen! tulburător urmaşilor „Să nu ne răzbunaţi/. Din păcate, noi, românii, nu ştm să ne mai 
cinstim eroii! Oare așa înțelegem noi să fim europeni? De ce adoptăm numai surogatele Occidentului, nocive 
spiritului nostru național? De ce nu vedem și cum Îşi cinstesc ocidentali eroii şi oamenii de valoare? 

În apropierea Râpei Robilor există o cale ferată, Zgomotul roţilor de tren ne poartă înapoi pe firul 
istoriei, spre acele vremuri crunte cu zomăit agresiv de lanţuri şi zăvoare ale morţii, dar dangătul blând al 
clopotului de la mănăstire ne ancorează într-o realitate liturgică, duhovnicească, dând un sens suferinței, care 
astfel nu rămâne zadamică, cel puțin în fața lui Dumnezeu. 


Prof. Ana-Maria CUȚULAB 














PAG. 4 Nr. 10/202 Octombrie 2007 





PUNCTE CARDINALE 





Există, se pare, şi maladii ale spiritului 
ecleziastic. Vindecarea celor din spațiul 
ortodox românesc presupune, între altele, o 
exorcizare a trecutului mai mult sau mai puţin 
recent. Dacă „oricui i s-a încredințat mult, 
mai mult i se va cere”, atunci conducătorii 
văzuţi ai Bisericii Ortodoxe Române ar trebui 
să realizeze gravitatea cutremurătoarei lor 
responsabilități înaintea lui Dumnezeu, dar 
Şi a oamenilor. Alegerea celui de-al şaselea 
Patnarh al B. O. R. constituie un eveniment 
ale cărei viitoare urmări în plan ecleziastic 
merită cu siguranţă aproximate, fie şi într-un 
modest exercițiu de speranță şi imaginaţie. 

Dincolo de orice omenească subiecti- 
vitate sau irepresibilă preferință legată de 
persoana Patriarhului, cred că ţine de o 
elementară onestitate recunoaşterea stringen- 
ței unei fireşti înnoiri a raporturilor Bisericii 
Ortodoxe cu realitatea plurală şi de multe 
suferindă a societății româneşti actuale. 
Descinderea recentă în scaunul patriarhal a 
Mitropolitului Daniel Ciobotea, intelectual 
autentic şi doctor în Teologie, personalitate 
puternică, eficientă în toate funcțiile împlinite 
pină acum, agreat, criticat, prețuit, contestat, 
dar, iată, de neînvins în ascensiunea spre cea 
mai înaltă funcție bisericească, ne incită să 
credem că ne-am putea afla în fața unui 
început al schimbării şi în res publica 
christiana din sînul B.O.R. Ca orice început, 
şi cel la care ne gîndim acum va trebui să 
rodească în fapte şi să inducă treptat un aer 
proaspăt în „naosul” încă slab luminat şi 
aerisit al mentalităţii bisericeşti, marcate 
excesiv de „slova vechilor cazanii”, pentru 
a nu sfirşi rapid într-o şi mai adîncă 
dezamăgire decît aceea care l-a precedat. 
De la răscrucea dintre un actual fragil opti- 
mism şi un mai vechi dezabuzat scepticism 
legat de starea „celor văzute” ale Bisericii 
din ultimele decenii, se pot totuşi întrezări 
acum citeva posibile perspective. 

Abordarea deschisă — într-o agora 

creștină a dialogului cu laicatul orientat sincer 
spre Biserică — a problemelor ce macină 
„inima” trupului eclezial, alcătuit deopotrivă 
din clerici și din laici, inserarea cu discernă- 
mint a acestor probleme într-un proiect care 
să amintească de un nou „Rug aprins”, ar fi 
probabil un pas important spre învingerea 
păguboaselor inerții ale mentalități dominante 
azi în ekklesia ortodoxă, confruntată cu o 
gravă criză de comunicare cu reprezentanții 
societății civile, cu tinerii, cu presa, cu 
intelectualii în general. Nu se poate ignora 
că cea mai „costisitoare” slăbiciune a B.O.R. 
în relația ei cu lumea laică o constituie, încă, 
izolaționismul liturgic ce a condus în timp la 
o formă de „autism” ecleziastic. Raportul 
armonios dintre predicarea Cuvintului, 
oficierea serviciilor divine (Sfintele Taine) şi 
ieșirea responsabilă în întimpinarea oameni- 
lor mereu susceptibili de chemare la 
„pocăință”, dar și împovăraţi de probleme, a 
fost stricat progresiv în defavoarea celei din 
urmă și a implicării concrete a B.O.R. ca 
instituţie publică în viaţa comunităţii. 
Consecința dislocării echilibrului între 
fireasca înclinare a Bisericii spre legătura sa 
cu „lumea cerească” și grava responsabili- 
tate a înnoirii calitative a „lumii pămînteşti” 
prin permanentă încreştinare a dat naştere în 
spaţiul ecleziastic ortodox de la noi unui 
obsesiv şi fals „transcendentalism”, indicat 
subtil şi, prea adesea, ipocrit de apărătorii 
comodei poziţii a neamestecului în 
„impurele” probleme ale cetăţii prin sintag- 
ma „vocaţia contemplaţiei”, vocaţie 
„specifică” Ortodoxiei. Reconsiderarea unei 
asemenea viziuni exclusiviste şi reechilibra- 
rea raportului dintre atitudinea „Martei” şi 
cea a „Mariei” în Biserică ține însă de o 
adîncă logică evanghelică, care nu cred că 


CE SE AȘTEAPTĂ 
DE LA NOUL 
PATRIARH ? 


PUNCTUL DE VEDERE AL UNUI TÎNĂR TEOLOG 


Începînd din acest număr, ne propunem să publicăm diverse puncte 
de vedere cu privire la urgenţele și prioritățile Bisericii noastre în contextul 
noului patriarhat. În deschiderea acestui serial, pe care-l sperăm cît mai 
lung şi mai responsabil, vă propunem punctul de vedere al unui tînăr teolog: 
Drd. Vasile Bănescu, noul director literar al Editurii Revistei „Lumea 


Credinței”. 


va putea fi ignorată de un Patriarh conştient de 
importanța întîlnirii dintre o Biserică angajată 
social şi o societate afectată de amnezia 
valorilor autenticei tradiţii creştine a „faptelor”. 
Dincolo de importanța ei intrinsecă, prezența 
în mijlocul comunității a unei Biserici Ortodoxe 
decise să-şi recupereze înalta demnitate de 
slujire ramificată a credincioşilor abordaţi nu 
doar liturgic, ci inclusiv caritabil şi cultural, 
poate fi şi premisa relansării dialogului cu 
societatea contemporană deschisă, căreia şi 
ea, Biserica, cu discernămînt şi naturaleţe, ar 
trebui să-i identifice fără reținere duşmanii. De 
acest lucru se poate lega încă o speranţă ivită 
acum, după alegerea noului Patriarh. 

Descinderea B.O.R. pe scena socială, 
intervenţia ei eficientă, moral-sanificatoare, 
repoziționarea înțeleaptă față de problematica 
mereu provocatoare a saeculum-ului, o reca- 
lbrare a raportunilor cu politicul, toate acestea 
depind masiv de viitoarele decizii inserabile în 
strategia adoptată de actualul Patriarh şi de Sf. 
Sinod. În acest sens, abordarea unor priorităţi 
legate inclusiv de extragerea „bîrnei” din 
propriul ochi ar avea un profund efect benefic 
asupra (ierarhiei) Bisericii Ortodoxe înseși şi a 
relației sale cu lumea în mijlocul căreia este 
chemată să se manifeste diaconic. Printre 
prioritățile ce ar putea întîlni bunăvoința noului 
Patriarh sper să se numere şi următoarele : 

- Coborirea „samariteană” a ierarhiei 
bisericeşti dintr-un amvon mult prea îndepărtat 
acum de noua dimensiune românească a 
existenţei. 

- Înnoirea consistentă a predicii, devenite 
aproape ininteligibilă şi paralelă cu realitatea 
în care „trăim, ne mișcăm şi sintem”, înnoire 


| A i îi i 
NP | 


eu, + 


TRECUTUL PREZENTUL 


manifestă nu doar în fireasca adecvare a 
limbajului la problematica creștinului actual, 
ci şi în orientarea spre o hermeneutică a 
Liturghiei (actualmente atit de puţin înțeleasă 
în conţinut de cei ce îi depling obtuz şi amorțiţi 
întinderea). 

- Reconsiderarea urgenței catehezei în 
contextul unei necesare re-evanghelizări a 
multora din cei „87% ortodocşi”, precum şi 
explicarea conţinutului slujbelor religioase, 
astfel încît cei ce asistă la ele să nu mai aibă 
sentimentul că se află de cealaltă parte a unui 
gros geam antifonic dincolo de care văd 
evoluînd şi vorbind sacerdoți condamnați la 
pură incomunicabilitate. 

- Abandonarea de către teologii 
„profesionişti”, cel puțin în dezirabilul dialog 
cu oamenii în carne şi oase, a insuportabilelor 
clişee din jargonul dogmatic, evitîndu-se astfel 
cel mai ridicol şi mai perdant monolog cu 
putință. 

- Renunțarea la atitudinea savonarolică 
de care se lovesc dur mulţi dintre cei ce vin 
încrezători la Spovedanie şi Împărtășanie, dar 
care se trezesc aşezaţi la un stilp al infamiei 
pentru că, de exemplu, nu au putut ține tot 
postul, sau pentru că numărul mătăniilor făcute 
de ei nu coincide cu cel generos recomandat 
de părintele duhovnic. 

- Abandonarea inflexibilității, mefienţei 
şi aroganţei cu care „lumea bună” a ierarhiei 
B.O.R. întîmpină şi tratează „lumea 
intelectualilor”, reacționînd ostil la orice 
argument critic al acesteia şi refuzînd astfel 
împlinirea unui îndemn hristic devenit esenţială 
obligaţie a „urmașilor Apostolilor” : „Dacă 
cineva vrea să fie întiiul, să fie cel din urmă 





dintre toți şi slujitor al tuturor”. De aici nu 
rezultă, fireşte, vreo inacceptabilă cedare a 
clericului în faţa laicului, nici a adevărului de 
credinţă în fața teologumenului sau ereziei, 
ci doar creştineasca anulare a distanței 
orgolioase şi bănuitoare în raportul cu 
„aproapele” tău. 

- Acceptarea deconfesionalizării sau cel 
puţin a dedogmatizării învățămîntului religios 
din şcolile laice, în favoarea studierii „Istoriei 
creştinismului” şi „Istoriei religiilor”, 
adîncirea cunoştinţelor religioase strict 
confesionale rămînînd o firească sarcină 
personală și o responsabilitate pedagogică a 
clericilor fiecărei Biserici, în cadrul blînd al 
unor cateheze extraşcolare. 

Nu în ultimul rînd, focalizarea atenţiei 

noului Patriarh asupra sursei generatoare de 
vizibilă degringoladă ecleziastică şi asumarea 
ei cu onestitate ar putea constitui începutul 
normalizării gradului de formare morală şi 
culturală a reprezentanţilor Bisericii în 
societate. Cred că ceea ce suprimă în rîndurile 
ierarhiei ortodoxe actuale virtuți fundamen- 
tale ca smerenia, discernămîntul, pietatea faţă 
de cele sfinte, dar şi a unora de factură pur 
intelectuală, este o ideologizare a credinţei în 
varianta ei teologică, malformare a cărei 
origine trebuie căutată într-un foarte nefericit 
sistem de învățămînt teologic. Din această 
rațiune, asumarea gravissimei crize din 
învățămîntul bisericesc, conjugată cu decizia 
fermă în favoarea găsirii strategiilor de 
resuscitare a acestuia şi de racordare a sa la 
complexa realitate religioasă şi culturală 
actuală, capată cel mai imperios aer cu 
putință. Este vorba în primul rînd de învăță- 
miîntul teologic din seminarii şi facultăți, dar 
şi de cel religios din şcolile laice (unde materia 
„Religie” a fost grav compromisă de 
indigența culturală şi de rudimentarul tact 
pedagogic ale unor pseudo-profesori ce 
confundă spaţiul profan al şcolii cu cel sacru 
al locaşului de cult). Importanţa unei reforme 
educaționale a fundamentis în aceste instituţii 
formatoare este capitală, dat fiind că în ele se 
modelează profilul profesional şi moral al 
viitorilor reprezentanţi ai Bisericii. Această 
reformă, iresponsabil ignorată pînă acum, 
poate fi pasul hotărîtor spre autentica 
schimbare (nu doar) la faţă a structurilor 
bisericeşti înțepenite azi în iluzia propriei 
sănătăți morale şi în confuzia formalismului 
religios cu „urmarea lui Hristos”. Trecerea 
de la optica ochelarilor de cal la o viziune 
mai generoasă asupra importanţei instruirii 
intelectuale a slujitorilor Domnului nu se poate 
realiza însă fără o regîndire a situării strategice 
a B.O.R. faţă de realitatea pluralismului şi 
scepticismului societății (post)moderne, a 
cauzelor indiferentismului religios şi a 
necesităţii ieşirii onorabile în arena socială. 
Opţiunea apriorică pentru apofatic şi 
contemplativ, coroborată inconştient cu 
deriziunea cvasi-oficială a catafaticului şi 
angajării sociale, se poate dovedi foarte 
riscantă dacă e încurajată maladiv la vîrsta 
formării personalității. Spaţiul unei săli de curs 
nu e deloc același cu cel al (pro)naosului, iar 
„imbisericirea” cuiva, pentru a nu fi lovită de 
nulitate — sau, mai rău, de bigotism —, trebuie 
să rămînă constant termenul unei libere 
opțiuni şi al unei angajări personale străine 
de orice ideologizare religioasă, ortodoxă sau 
nu, 

Pînă la întrevederea îndelung aşteptatei 
„invieri a Bisericii noastre Ortodoxe, rămîne 
să reflectăm noi înşine la cuvintele lui Hristos 
adresate necredinciosului din fiecare : 
„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut !“. Şi 
să sperăm creştineşte că vremurile înnoirii 
sunt aproape. 


Vasile BĂNESCU 





rr... _— 7 .——.——— — P.—.——..———— _._.————— 





Există texte la care revenim periodic 
pentru că ne impun la fiecare lectură o 
limpezire interioară. În acest sens, ele nu 
sunt doar „inspirate”, ci mai ales 
„inspiratoare”. Un asemenea text este 
pentru mine „Scrisoarea despre «umani- 
sm” a lui Martin Heidegger. 

Cugetând asupra esenței acțiunii, 
filosoful german consideră că „rostul 
gândirii este de a se abandona fiinţei” şi 
de a se lăsa revendicată de ea „pentru a 
rosti adevărul ființei”. Gândi-rea devine 
gândire în măsura în care gândeşte. 
Dimpotri-vă, „orice efectuare rezidă în 
ființă şi poartă asupra ființării”. 

Gândirea este a fiinţei în două sensuri: 
ea pro-vine din ființă, dar, în acelaşi timp, 
ca este destinată fiinţei. Gândirea fiinţei 
angajează destinul omului în totalitatea sa, 
ca o mereu prezentă „venire în preajmă”. 
„Istoria acesteia [a gândirii fiinţei — n. n.] 
nu dispare niciodată în trecut. Ea ne stă mereu înainte”. 

Pentru Heidegger, gândirea nu este o „tehnică”, ea nu se împlineşte în 
vederea „făptuirii şi facerii”. Chiar şi distincția dintre „teorie” şi „practică” nu e 
decât un subterfugiu util ce are mereu în vedere „punerea în funcţiune” a „ceva”. 
Faza „teoretică” nu-şi are rostul decât dacă-i urmează o fază „practică”. 

Redusă la o „tehnică” şi pusă în slujba fiimțării, gândirea este scoasă din 
elementul său. Încă din zorii metafizicii, gândirea nu este „lăsată-să-fie”. Metafizica 
însăşi împiedică gândirea să fie. 

Condiţionată metafizic este şi degradarea limbajului public, în măsura în care 
„glasul fiinţei” — impersonalul „se” (Mann) — e obnubilat prin dominaţia 
„Ssubiectivităţii” (termenul de subiectivitate” trebuie înțeles, desigur, potrivit 
accepţiunii heideggeriene). Prin urmare, filosoful îndeamnă la retragerea din spațiul 
public, la o „asceză” a tăcerii într-un tărâm al „nenumitului”, fără de care accesul 
la adevărul fiinţei este imposibil. 


mai multe „modele” care pretind să fi circumscris „esența omului” şi să fi stabilit 
un set de norme pentru a păstra omul în limitele „umanităţii” sale. Pentru autor, 
marxismul şi creştinismul sunt perfect echivalente din acest punct de vedere. 

Orice „umanism” este, însă, definitoriu legat de metafizică, unde omul este 
definit ca „animal raţional”. Această definiţie implică anumite interpretări ale ființării, 
fără de care îşi pierde sensul. Chiar dacă nu e fals, acest mod de a privi omul este 
superficial. Omul rămâne, din punct de vedere metafizic, un animal pe care s-a 
grefat raţiunea (indiferent ce definiție am da acesteia din urmă). Cum esenţa 
omului dă seama atât de proveniența, cât şi de destinaţia lui, cuprinzând, deci, 
„istoricitatea”, se ajunge la concluzia că „metafizica gândeşte omul pornind de la 
animalitas şi nu de la humanitas sua”. Esenţa omului, felul său propriu de a fi în 
lume, humanitas sua rezidă tocmai în ec-sistența sa, adică în faptul de a sta în 
deschiderea-luminătoare-a-fiinţei (in der Lichtung des Seins). Această situare ec- 
statică îl izolează pe om de necuvântătoare, față de care simte, totuși, o „abisală 
înrudire corporală”. În schimb, esenţa divinului ne este — iată — mult mai apropiată, 
în ciuda depărtării Sale, Îndrăznim a afirma că omul simte şi aici o „abisală 
înrudire”, dar în sens ascendent, 

Ca ființă ec-starică, omul are menirea de a numi. În acest scop originar şi 
destinal, omului i s-a conferit limba. Astfel, doar omul poate fi „purtătorul de 
cuvânt” al ființei. Prin numire el „lasă-să-fie”. Într-un anume sens, el „în-fiinţează”. 
Numai el are o „lume”. Plantele și animalele au „mediu” și depind de acesta într- 
o măsură mult mai mare decât omul. lată de ce termenul de existentia se potriveşte 
celorlalte ființări și nu omului, Lipsite de lume şi condamnate să rămână prizoniere 
ale mediului lor, ele sunt ceea ce sunt şi nu pot fi altceva. (Merită să ne amintim 
aici spusa lui Nae Ionescu despre „rața care nu ratează”...) 

Între om şi restul ființărilor se naște o prăpastie de netrecut, El nu poate fi 
consecvent esenței sale decât într-o stare de perpetuă deschidere. Omul se deschide 
spre fiinţă, iar fiinţa îl locuieşte, Ţine de esenţa omului să fie „aruncat-în-lume”, 
E| este cel care numește în toată libertatea, el „lasă-să-fie”, dar această ec-sistenţă 
„nu răspunde la întrebarea dacă omul este în chip real”, Suntem condamnaţi să 
nu ştim nici ce, nici cine este omul, 

Heidegger ajunge curând la un impas, Existenţa se dovedeşte a [i incompatibilă 
cu ec-sistența, Pe de-o parte, se află „muţenia” telurică a lumii naturale (existente), 
iar pe de altă parte „prestigiul” neîntrupat al „rostitorului”, care, prin însăşi ec- 
sistenţa sa, nu poate să existe, Situaţia e tragică și fără ieşire. 

Deşi vrea să „depăşească” metafizica, gânditorul nu poate inventa un vocabular 
cu totul nou. Este, deci, silit să preia, măcar în parte, vechii termeni, Exisrentia 
nu poate fi gândită decât ca „actualizare”; aşadar, presupune o distincție subințeleasă 
între planul „actual” şi cel „virtual”, Orice existență este actualizarea unei esențe 
(esenţa este pândită aici în sens metafizic, iar nu heideggerian). Potrivit metafizicii, 
existența este o „coborâre” dinspre „virtual” spre „actual”. 





Situarea omului în ec-sistenţă fără a avea „existență” poate da naştere la mari 
confuzii. De aceea, filosoful avertizează: ”... cea mai mare greşeală ar fi să explici 
propoziţia privitoare la esenţa ec-sistentă a omului ca şi cum această propoziție ar 
fi transpunerea secularizată asupra omului a unui gând exprimat de teologia creştină 
despre Dumnezeu (Deus est ipsum esse), căci ec-sistența nu este realizare a unei 
esențe și cu atât mai puţin produce şi instituie ea însăşi esențialul”. 

Înţelegem şi mai bine incompatibilitatea dintre „existență” şi „esenţă” atunci 
când, în numele accesului spre ființă, Heidegger scoate din scenă conceptele de 
„obiect” şi „persoană”. Existentia — actualitas nu poate fi gândită în lipsa obiectelor 
ŞI a persoanelor. 

În cele din urmă, se spune că umanismul ivit în orizontul metafizicii, fără a 
fi, cumva, in-uman, nu preţuieşte îndeajuns umanitatea lui /umaniras. 

Fără „obiecte” şi „persoane”, fiinţa se lasă cu greu definită. S-ar zice că 
Heidegger se apropie „apofatic” de ființă, care nu mai e „ceea-ce-ajunge-la- 
prezenţă”, ci chiar această prezență. 

Acum, limba nu mai este privită în temeiul definiției omului ca „animal rațional”, 
ci, mai originar, ca „adăpost al esenței omului”, iar „gândirea evocatoare” nu este 
o actualizare ulterioară a unei „treceri trecute”, ci este o paradoxală înțelegere a 
prezenţei fiinţei prin sesizarea unei lipse, a unei absențe. 

Este stupid a aduce contra-argumente în această „pâlceavă” a ființei cu ea 
însăşi. De aceea, Nietzsche şi Marx fac parte irevocabil din Istoria adevărului 
fiinţei, chiar dacă, aplecându-se asupra lor, Heidegger face un fel de „patologie” a 
rostirii. 

Cea care „proiectează” pe om în ec-sistenţă ca în esenţa sa este fiinţa însăşi. 
Pentru că metafizica nu pare a fi înțeles acest lucru, Heidegger îi abandonează 
pentru moment pe metafizicieni, oprindu-se la elegia Heimkun/t („Întoarcerea în 
patrie”) de Hălderlin. Potrivit interpretării sale, „pierderea patriei” simbolizează 
„uitarea ființei”, iar „întoarcerea” înseamnă „re-găsirea accesului spre ființă”. 
Orice aluzie la naționalismul vulgar este înlăturată de la bun început. Germania 
simbolizează Occidentul, iar acesta din urmă nu e gândit ca „opus Răsăritului în 
sens geografic, ci din punct de vedere al Istoriei lumii, pornind de la apropierea de 
origine”. 

Vedem că, pentru Heidegger, termenul de „originar” este sinonim cu cel de 
„occidental”. Dându-și seama de riscurile unei asemenea afirmații, filosoful se 
grăbeşte să introducă o notă de ambiguitate; „Noi abia am început să gândim 


În acest „purgatoriu” apare „grija” omului pentru „umanitatea” sa. Există relațiile misterioase cu Estul...” 


Filosoful german denunţă neobosit grava confuzie” perpetuată în metafizica 
europeană, care îşi închipuie că gândeşte ființarea ființei, gândind, de fapt, ființa 
ființării. Câtă vreme ne aflăm în plan „metafizic”, confuzia e insesizabilă, dar o 
dată recunoscută şi depășită, ea poate fi punctul de plecare către o rostire mai 
originară a ființei. În ordinea istoriei gândirii, aceasta este minima, dar indispensabila 
„nobleţe” a metafizicii europene. Despre spaţiul cultural extra-european (inclusiv 
Balcanii), Heidegger crede că aici nu există nici măcar condiţiile minimale care să 
facă posibilă gândirea fiinţei. 

Pentru cineva familiarizat cu stilul filosofului nu va fi deloc surprinzător 
demersul de a cerceta ce se ascunde în spatele unor cuvinte „banale”, numai că o 
vom face pentru a răsturna presupozițiile sale privitoare la spaţiul extra-european. 
Căci, aşa cum ne spune Mircea Eliade, sensul originar al verbului „a (se) orienta” 
era „a (se) îndrepta către Orient”. În lumina acestei etimologii, „dez-orientarea” 
omului modern (a cărui civilizație a fost făurită în Occident) nu-şi poate găsi 
leacul fără a reconsidera „relaţiile misterioase cu Estul”. 

În loc să pornească pe calea acestei reconsiderări, Heidegger abordează din 
nou marxismul, definindu-l drept „gândire a omului apatrid prin excelență”. Filosoful 
înțelege „legitatea marxismului în istoria gândirii ființei”, pe care o putem numi la 
fel de bine „istorie a uitării ființei”. Esenţa materialismului se află în techne ca 
modalitate a „revelării ființării”, deci ține şi el de „orizontul metafizicii”. Nu ne 
putem abține a cita: „Pericolul în care este împinsă Europa de până acum constă 
în faptul că tocmai gândirea ei, odinioară măreție a ei, nu mai ține pasul cu mersul 
esenţial al destinului lumii, destin care abia începe şi care, cu toate acestea, rămâne 
european în trăsăturile fundamentale ale originii esenței sale”. 

De fapt, „măreţia gândirii europene” apare groaznic şifonată în scrierile lui 
Heidegger. El recurge la presocratici pentru a scăpa de limitele metafizicii, care, 
ele însele, împiedică „gândirea originară a fiinţei”, Mersul esenţial al destinului 
lumii „rămâne determinat ca european”, în sensul că acest destin este unul al 
„uitării fiinţei”. Filosoful crede, paradoxal, în menirea europeanului de a-şi aminti, 
după ce, secole de-a rândul, şi-a construit sisteme care l-au făcut să uite. lată de 
ce spiritele lucide din Vest au fost deseori fascinate de culturile extra-curopene. 
Destinul lui Ren€ Gucnon este exemplar în această privință, 

Silit să vorbească despre om fără a recurge la conceptul de „persoană”, 
Heidegger nu are cu ce înlocui „animalul raţional”. Fugind de „subiectivitate”, 
omul se situează într-o „superioritate” ce-şi refuză practic întruparea. Or, dacă 
definiţia de „animal raţional” se dovedeşte a fi insuficientă, este tocmai pentru că 
ignoră calitatea de persoană a omului, cu toate implicaţile sale teologice. 

„Umanismul” heideggerian era inevitabil într-o lume care şi-a pierdut 
capacitatea de a recepta simbolul. Fără temeiuri de ordin sacru, valorizările omeneşti 


(continuare în pag. 6) 














PAG. 6 Nr. 10/202 Octombrie 2007 


PUNCTE CARDINALE 








LUMINA CAPE 











RĂSPUNSURILE LUI RĂZVAN CODRESCU LA O RECENTĂ ANCHETĂ 
A REVISTEI ROMÂNO-AMERICANE ORIGINI (NORCROSS, U.S.A.) 


1. Epoca Luminilor a stabilit paradigma de 
gîndire a epocii noastre, bazată pe atotputernicia 
ştiinţei şi caducitatea religiei. O dată cu revoluţia 
ştiinţifică şi cu apariția pozitivismului comptian credeți 
că e necesară ca alternativă statuarea unei gindiri 
religioase în sensul întoarcerii omului contemporan 
la valorile morale şi spirituale primordiale? 


Religia nu e necesară doar ca alternativă 
sau contrapondere la “paradigma ştiinţifică”, ci 
ca unic principiu salvator al umanității din starea 
ei “păcătoasă” — şi deci “muritoare” (“Căci plata 
păcatului este moartea”, spune Apostolul Pavel). 
“Luminile” secolului al XVIII-lea, din ale căror 
bezne lumea nu şi-a mai putut reveni, au întru- 
chipat imaginea paulinică a diavolului deghizat 
în “înger de lumină”. Lucifer (etimologic: /ux, 
“lumină” + ferre, “a purta”), falsul “purtător de 
lumină”, e patronul paradigmei de care vorbiţi. 
Noi stăm, din păcate, în prelungirea acestui luci- 
ferism fondator. 


2. Cum se explică faptul că, cu toate 
progresele incontestabile înregistrate de ştiinţă în 
secolul XX, omul a devenit mai nefericit decît 
strămoşul său din societăţile arhaice? 


Cumulul material, oricît de spectaculos, 

„nu ţine de foame sufletului. Pe măsură ce ne 
îndîrjim să prefacem lumea în “paradis” 
desacralizat, constatăm din ce în ce mai perplecşi 





(urmare din pag. 5) 


























devin „discutabile”, ele „sub-apreciază” obiectul, chiar 
şi atunci când vor să-l elogieze. Aşa cum firească 
devine şi destrucția fenomenologică. Căci, cum altfel 
să scapi de teroarea subiectivității? Cum să te 
„orientezi” printre atâtea „absoluturi” concurente? 

Heidegger nu greşeşte afirmând: „Când 
Dumnezeu este proclamat drept «cea mai înaltă 
valoare», acest fapt reprezintă o diminuare a esenței 
lui Dumnezeu”. Observăm aici o sfială apofatică ce 
aminteşte — dincolo de intenţia filosofului — de misticii 
răsăriteni. 

Dar similitudinile se opresc aici. „Lumescul” 
heideggerian nu e gândit antinomic faţă de „spiritual”, 
„lumea de dincolo” nu diferă calitativ față de „lumea- 
de-dincoace”, iar „transcendenţa” nu înalță pe om din 
planul orizontalităţii. 

Filosoful crede că omul nu e pregătit să-şi pună 
întrebarea despre „sacru” înainte de a defini „fiinţa”. 
La rându-i, aceasta din urmă se refuză atâta vreme 
cât nu putem (re)cunoaşte ce anume face ca omul să 
fie om, Pentru a ieşi din impas, se recurge la gândirea 
presocratică, Destructurată fenomenologic, aceasta 
îşi pierde prospeţimea originară, Dacă Heidegger 
intuiește posibilitatea celor vechi de a rosti într-o mai 
mare măsură adevărul fiinţei, ar fi hazardat să credem 
că modernităţii i se oferă aceeaşi șansă, 

Cităm:; „Poate că semnul distinciv al acestei vârste 
a lumii, constă în lipsa de acces la dimensiunea 
«nevătămării» (das Heile), Poate că aceasta este 
singura «vătămare» (das Unheil)"*, Dimensiunea 
















* Observăm dificultatea insurmontabilă cu care s-au confruntat 
traducătorii, neputând găsi un echivalent mai bun pentru das 
Heile decât „ne-vătămare”. În schimb, unheile se traduce prin 
„Vătămare”, iar sensul privativ al lui un scapă termenului 
românesc. Cele spuse nu trebuie interpretate ca un reproş la 










(DE) CE UITĂ OCCIDENTUL ? 





că ea riscă mai degrabă să devină un “infern” 
camuflat în deşertăciunea “splendorilor” mefisto- 
felice. Cineva observa adînc că “oamenii nu-și 
caută atît fericirea, cît propria consistenţă”; or, 
marea tragedie a omului contemporan nu mi se 
pare aceea că este din ce în ce mai nefericit, ci că 
este din ce în ce mai inconsistent. Pentru că 
nefericirea poate să nu te piardă, dar inconsistenţa 
te pierde în mod sigur, mai devreme sau mai 
tîrziu. 


3. Care sunt deosebirile dintre experienţa 
religioasă şi cea ştiinţifică şi care sunt consecinţele 
acestor deosebiri în existența noastră cotidiană? 


Una adună spre înlăuntru, cealaltă 
risipeşte spre în afară. Principala consecință a 
opțiunii ştiințifiste este înstrăinarea omului de 
sine însuși şi de Dumnezeu (absent în mod 
natural de pe “orizontala” experienţei materia- 
list-pozitiviste). Ne în-lumim spre moarte, în loc 
să ne dez-lumim spre Viaţă. Uităm esenţialul, 
ca Marta printre blide. 


4. Cum interpretați aserțiunea lui Malraux, 
potrivit căruia omul secolului XXI va fi religios sau 
nu va fi deloc? 


Este afirmaţia conjuncturală a unui om 
nereligios, dar cu o anume atracţie intelectuală 
față de formele exotice ale sacrului. Oamenii 
religioşi au decontextualizat afirmația şi i-au dat 
sensul și greutatea care le-au convenit lor. Sigur 
că, în principiu, degringolada moral-spirituală a 
“omului recent”, devenită galopantă acum, în 
pragul secolului XXI, nu ar putea fi contracarată 
eficient şi durabil decît printr-o redescoperire 
“în viul vieţii” a “nodului divin care leagă 
lucrurile” (şi în absenţa căruia omul nu poate 
face altceva decît să piară “pe limba lui”). Din 
păcate, nu se constată deocamdată prea multe 
semne ale unei efective retreziri din somnul 
născător de monştri al unei “civilizații” fără 
transcendenţă. Dar să nu ne pripim: secolul 
“pariului” malrauxian de-abia a început... 





„nevătămarii” era accesibilă presocraticilor graţie 
simbolului. Lumea lor era plină de sens tocmai pentru 
că simbolul îi conecta la un dincolo calitativ diferit. 
Acest dincolo rostuia până şi cele mai „banale” aspecte 
ale vieţii, conferindu-le realitate. 

Heraclit ne spune că „firea (ethos) îi este omului 
daimon”. Termenul de ethos se traduce prin „sălaş”, 
„loc al locuirii”. El „deţine în sine şi păstrează venirea 
(Ankunjft) aceluia căruia îi aparține omul în esenţa sa”. 
Cu alte cuvinte, „omul locuieşte în măsura în care este 
om, în apropierea zeului”. Cităm din nou: „Sălaşul 
(obişnuit) al omului îi este acestuia «deschisul» pentru 
ajungerea-la-prezenţă a zeului (a neobişnuitului)”. 

Potrivit filosofului german, gândirea construieşte 
„locul de adăpost al ființei” rostind „esența” omului în 
conformitate cu destinul său şi conducând-o în domeniul 
de apariție a „nevătămatului” (das Heile). O dată cu 
acesta, vine în discuţie „vătămatul”, „vătăma- 
rea”, înverşunarea şi rolul „negării luminate”, a lui 
„nu-care-lasă-să-fie” Căci „nu” ascultă deja în sine de 
fiinţă. Legea, în sensul termenului grecesc nomos, 
înseamnă „distribuţie”. Fiinţa se distribuie pe sine 
conform destinării sale. Astfel, rostuirea are consistență 
și stabilitate. Doar datorită rigorii lui „nu-care-lasă-să- 
fie” poate ființa să ia chip. 

Am văzut că limba este „loc de adăpost” al 
fiinţei. Totuşi, umanităţile istorice nu se simt acasă în 
propria lor limbă, „aceasta putând să devină simplă 
carcasă, în spatele căreia oamenii îşi văd de uneltirile 
lor”, Să avem aici recunoaşterea tacită a faptului că 
societățile an-istorice sunt într-o mai mare măsură 
capabile a rosti adevărul fiinţei? 

Nu tocmai, Pentru Heidegger, gândirea e un 
proces eminamente istoric, deci, într-un anume sens, 





adresa distinşilor traducători, ci mai degrabă ca o semnalare a 
inevitabilei pierderi pe care o implică orice traducere, 





e ad 


ea e apanajul Occidentului. Tragismul situaţiei vine 
din conştiinţa faptului că această „istoricitate” duce 
inevitabil la „amnezie”. Mai devreme sau mai târziu, 
„animalul rațional” sfârşeşte prin a transforma limba 
din „adăpost al fiinţei” în simplu instrument de 


propagandă al „bunelor sale intenţii”. Cele cu care 
este pavat infernul**. 


Marian STAN 





** Pentru citate, s-a folosit traducerea „Scrisorii despre 
«umanism»” datorată d-lor Gabriel Liiceanu şi Thomas 
Kleininger (c/. Martin Heidegger, Repere pe drunul gândirii, 
Editura Politică, Bucureşti, 1988, pp. 297-343), 








PUNCTE CARDINALE 





Octombrie 2007 Nr. 10/202 PAG. 7 





EPISTOLA SFINTULUI IUDA 


sau actualitatea mistică apotrivniciei 


Ca orice text al Scripturii, Epistola Sfintului luda 
îngăduie cel puţin două perspective de înțelegere, dintre care 
cea mai la îndemînă e o viziune oarecum istoricistă, dar 
folositoare şi ea. Pe linia acesta vom găsi că Biserica a avut 
a se îngriji dintru început de păstrarea dreptei credinţe, care 
s-ar fi putut pierde tocmai prin unii dintre cei ce o propovăduiau. 
Al doilea registru, acordat după rivna şi trezvia fiecăruia, îl 
pune pe cititor în faţa unei oglinzi ce reflectă propria lume în 
care, dacă se uită cu luare aminte, se descoperă pe sine. 
Desigur, cititorul nu trebuie să forțeze găsirea coincidenţelor 
în oricare verset. Însă pe calea acesta el se va folosi mai 
mult, ştiind apoi fie de ce să se lepede, fie de ce să se păzească. 

Scripturile pot fi la o primă vedere obscure sau 
prost înțelese şi se poate întîmpla să păstrăm anumite 
nepriceperi pînă la sfîrşit, dar avem sarcina să cercetăm, 
alegîndu-ne cu grijă autoritatea duhovnicească şi pe cea 
cărturărească, drept socotind cu mintea între ispita 
intelectualismului şi cea a ignoranței. 

Prima chestiune ce se cere lămurită în legătură cu 
Epistola Sfintului luda, mai ales în contextul răstălmăcirilor 
contemporane, este identitatea autorului ei. Cine este acest 
luda? Căci numele era pe atunci des întîlnit, inspirat de 
întemeietorul tribului israelit care primise dintru început 
proorocia cea mai generoasă, esențialmente mesianică. uda 
era un nume propriu obişnuit, care ar fi trebuit să rămînă aşa 
în pofida vînzătorului, căci, iată, acelaşi nume va fi fost și 
purtător de sfințenie epistolară. În definitiv, Iuda e forma 
grecizantă a numelui ebraic însemnînd “mărit fie Dumnezeu”. 

Deci, cine este luda, scriitorul Epistolei, cel care 
se numeşte pe sine “luda, rob al lui lisus Hristos şi frate al lui 
Iacob”? 

În Faptele Apostolilor (9, 11) este pomenit un /uda 


nu fie aceeaşi persoană cu Iuda, fratele lui Iacob care a scris 
epistola respectivă. 

Destinatarii scrisorii nu sînt numiţi de Sf, luda după 
determinarea lor geografică, astfel că epistola sa a fost văzută 
de la început ca sobornicească, în sensul că este adresată 
întregii comunități ecleziale. Pe de altă parte, fondul 
comunicării indică un restrins cerc de cititori [b], poate din 
zona Mării Moarte, după cum cred unii exegeți [c]. 

În considerarea legăturii dintre anumite date pe care 
nu le vom menționa, ci, dînd credit acelui tip de studiu analitic 
fără ample valenţe teologice, însă util unor astfel de chestiuni, 
reținem că Sfintul luda și-a redactat epistola fie între anii 63- 
66 d. Hr. [d], fie intre 70-80 [e]. Scrierea aceasta este 
menționată în izvoare sigure începînd cu a doua parte a secolului 
al II-lea [f], aşa că autenticitatea ei este în afara oricărei 
suspiciuni. 

Cele mai subtile observaţii literare sînt prilejuite 
exegeților de feluritele asemănări dintre această epistolă și 
ce-a de-a doua epistolă sobornicească a lui Petru. Concluzia 
cea mai veridică pare să fie aceea că Sf. Ap. Petru l-a avut ca 
sursă pe Sf. luda, iar nu invers |g], deşi, ca mai toate situațiile 
de acest fel supuse criticii, nici aceasta nu poate fi tranşată 
definitiv. În orice caz, oricare ar fi raportul de influență dintre 
cei doi autori, înriurirea fiecărei epistole asupra posterității şi 
ponderea ei scripturistică rămîn neschimbate. 

În privința rîndurilor sale, însuşi Sf. luda întăreşte 
dintru început (versetul 4) — şi nu cu totul străin de un artificiu 
retoric — că o împrejurare aparte l-a făcut să le scrie. 
Traducerea din greceşte nu este uşor de făcut, iar după cum 
ne încredințăm din explicațiile cărturăreşti ale Dr. Vasile 
Gheorghiu [h], sensul este surprins cel mai limpede, între 
traducerile ortodoxe integrale ale Bibliei, de ediţia jubiliară a 


din Damasc, gazdă a Sf. Ap. Pavel după convertire, dar nu Sfintului Sinod: “...punîndu-mi eu toată sîrguința în a vă scrie 


este acelaşi cu autorul Epistolei, existind, cum se va vedea, 
indicii mai solide asupra identității autorului, care exclud 
originea damaschină. Tot în Fapte (15, 22-33) mai apare un 
Iuda, însoțitor al Sf. Ap. Pavel la sinodul apostolic, avînd şi 
patronimicul Barsaba, care lipseşte din Epistolă, aşa că este 
altcineva. Nu poate fi nici Juda Galileanul, care a pierit cu toți 
răzvătiţii lui (cf, Fapte 5, 37). Evident că nici vreunul dintre 
cei doi Iuda menţionaţi în Luca 3, 26 şi 30, ascendenții 
dreptului Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare. 

Mai rămîn în Noul Testament numai Sf. Ap. ludaal 
lui lacob, numit şi Tadeul (cf, Luca 6, 16, şi Fapte 5, 37), cit 
şi acel luda numărat printre rudele Domnului în Matei 13, 55. 

Sînt cîteva argumente care arată că autorul nu era 
apostol, iar cel mai însemnat este acela că, în versetul 17, el 
foloseşte expresia “cuvintele zise mai înainte de apostolii 
Domnului” (subl. n.), ceea ce exclude net împrejurarea ca și 
el să fi fost printre aceia [a], chiar dacă în ediţia sinodală a 
Bibliei este numit Sfintul Apostol luda. 

Deci, rămîne /uda ruda Domnului. Nimic nu 
reclamă necesitatea ca un autor să fie legitimat în autoritatea 
sa scripturistică prin menţionarea numelui său în alte texte 
noutestamentare, aşa că nimeni nu s-ar strădui cu tot 
dinadinsul să îl identifice cu /uda, ruda Domnului. Se constată, 
însă, că acesta din urmă apare în Matei 13, 55 pomenit astfel; 
“.. fraţii Lui [adică ai lui lisus n n.]: lacov şi losif şi Simon 
şi luda”, În ebraică și aramaică nu există nici un cuvînt special 
pentru noțiunea de văr, căruia i se zicea /rare. Frate se spunea 
în lumea aceea și vărului, şi cumnatului, și nepotului de frate, 
şi altor rudenii de sînge ori prin alianță. Polisemantismul de 
acest tip a fost impus de mentalitatea specific iudaică, tribal- 
vechitestamentară, care extindea frăția la multe legături de 
rudenie. Prin urmare, numai în acest sens toţi cei numiți în 
versetul citat, între care și luda și Iacob, sînt “fraţi” între el, 

Deci există un /uda, ruda Domnului şi frate al lui 
Iacob, menţionat de evanghelist, care, socotind potrivirea 
temporală, comunitară și onomastică, este puţin probabil să 


* Cf, Dr. Vasile Gheorghiu, Epistola lui luda, Editura autorului, 
Cernăuţi, 1911, p. 5. 


despre miîntuirea noastră obştească, m-am văzut nevoit să vă 
scriu şi să vă îndemn că să vă luptaţi pentru credinţa care o 
dată pentru totdeauna le-a fost dată sfinților” [i]. 

E puțin important dacă vroise a le scrie despre 
miîntuirea obiectivă sau despre cea subiectivă, cum s-au muncit 
unii și alții să dovedească. Atiîta doar că subiectul teoriei 
soteriologice, oricare va fi fost ea, care cerea sîrguință și cu 
siguranță un spațiu mai întins, a fost înlocuit prompt şi expeditiv 
de un avertisment explicat şi de îndemnul la luptă pentru 
credință. 

O vedere superficială a comunității creştine a 
începutului ar ispiti să se creadă că pricinile de poticnire erau 
exclusiv exogene, că numai din afară vrăjmaşul ar fi lucrat, 
cu violențe, cu nedreptăți ori cu tentaţii. E mai cuminte totuşi 
a se observa că, avînd diverse variaţiuni de gravitate şi de 
formă, răul operează în lume destul de egal în toată vremea. 
Dacă în proximitatea Însuşi Fiului lui Dumnezeu Întrupat 
necuratul a izbutit să înşele pe unul dintre cei doisprezece 
apostoli ai Săi, pe care, încă şi în ceasul Cinei, Mintuitorul ar 
fi vrut să îl ţină în calea cea dreaptă, cum dar vom putea 
închipui o altă stare a vreunei comunităţi următoare de Hristos? 
Și iată că valabilitatea acestui rezultat deductibil este verificată 
de constatarea consemnată de Sf. luda la numai 40 de ani de 
la ridicarea la cer a lui Hristos: “Căci s-au strecurat printre voi 


» Pr, prof. dr, Gh. |. Ghia, Epistola Sfintului luda, Ed. Ramuri, 


Craiova, 1927, p.18. 

* Dr. V. Gheorghiu, op. cit, p.10. 

* /bidem, pp. 34-37, şi Pr. prof. dr. Gh, |. Ghia, op. cit., pp. 36- 
39 


* Î.P.S.Bartolomeu Anania, în introducerea la Epistolele 
soborniceşti din Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţia jubiliară a 
Sfintului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p.1731. 

"Dr.V, Gheorghiu, op. cir., p. 38, 

* Pr, prof. dr. Gh. [. Ghia, op. cit, pp. 29-35, şi Dr.V. Gheorghiu, 
op. cit., pp.16-37, 

"Dr, V. Gheorghiu, op. cir. pp. 56-57, 

' Biblia... ed, cit., p. 1750, 

' Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţia sinodală, EIBMBOR, 
Bucureşti, 1988, 

* Pr, prof. dr. Gh. 1. Ghia, op. cit, pp. 54. 

"Dr. V, Gheorghiu, op. cit., p. 64, 


Lă i 2 - Ș 





unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rînduiţi 
spre această osîndă, schimbînd ei harul Dumnezeului nostru 
în desfrînare” [|] (versetul 4). Aceasta este miza epistolei, 
despre lucrarea acestora avertizează sfintul. 

Doar atît de puţin timp trecuse de la plecarea 
Mintuitorului, încă erau în lume Apostolii care scuturau praful 
cetăților de pe sandalele lor, şi deja între creştini, ba chiar 
mai rău, dintre creştini, apăruseră înşelătorii |k], iar nu oncum, 
ci ca falși învățători [1]. Nu era debutul căderii în proximitatea 
apostolească, pentru că mai existase un caz Anania şi Safira 
(cf. Fapte 5, 1-10). Nimic de mirare. Răul se manifestă ca o 
reacţie la binele ce operează sau care ar putea opera, iar 
forma și intensitatea sînt abil adecvate. Unde să apară falsul 
învățător decit dintre învățători şi între învățăcei? De unde să 
vină erorile subtile decît de la învățații rafinați? Cine să fie 
încercaţi de tentaţiile irezistibile decît asceții avansați? 

Textul citat însuşi s-a făcut capcană unora 
(protestanți, desigur), care au găsit că “de mai înainte au fost 
rinduiți spre această osîndă” ar fi temei ideii de predestinare 
[m). Ortodocşii, însă, îl socotesc o referire la cuvintele lui 
Hristos menţionate în Matei 25, 41, un preaviz de osîndire a 
oricărora dintre cei răi la judecata de pe urmă. Nu este aici 
locul, dar, ca în orice analiză pe această temă, ar trebui pe 
de-o parte împrăştiată confuzia dintre preştiința lui Dumnezeu 
şi predestinare, iar pe de alta explicată funcţia libertăţii în 
algoritmul mîntuirii. 

Avertismentului îi urmează exemplificarea cu trei feluri 
de experiată prăbuşire; evreii mîntuiţi din robia egipteană 
care s-au fost pierdut întru necredința lor, îngerii nevrednici 
ce au schimbat lumina pe întuneric, cei din Sodoma şi Gomora 
rivnind la împreunări care nu erau ale firii lor. Nota comună 
a exemplelor este incredibilul situaţiei şi certitudinea că o 
astfel de cădere atrage o pedeapsă definitivă. lar dacă mintea 
omului contemporan desluşește absurdul regretului pentru 
ceapa Egiptului şi grozava superbie a căderii angelice, ea 
poate fi împinsă de o recentă corectitudine politică aplicată, 
să rateze corespondența perversiunii sexuale cu celelalte 
spețe. Or, toate sînt perversități, întoarceri de la faţa lui 
Dumnezeu și agresiuni directe împotriva Sa, întrebuințări 
proaste ale darurilor și fantastice alegeri. lar păcatul 
sodomiţilor este o asupradesfrînare. Mai întii întrucît ei nu 
doar că nu i-au recunoscut pe Îngerii Domnului, ci s-au aprins 
trupeşte pentru o frumuseţe percepută exclusiv carnal, de 


(continuare în pag. 15) 
Lucian D, POPESCU 





” Ibidem. 











valabile pentru întreaga istorie universală, cât și pentru realităţile eshatologice. 


PAG. 8 Nr. 10/202 Octombrie2007 PUNCTE CARDINALE 


La Editura Christiana, în seria “Tainele 
Credinței”, a apărut zilele acestea o carte incitantă, 
intitulată editorial Tâlcuirea Apocalipsei de la Sfinţii 
Părinţi până în zilele noastre. Pe lângă tâlcuirea verset 
cu verset a textului scripturistic, realizată, pe temeiuri 
patristice, de Pr. Ioan Sorin Usca (principalul autor al 
seriei “Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinţi”, 
ajunsă de curând la al ll-lea volum) şi de Prof. Ana 
Usca, noua carte include, în Addenda, şi două studii 
complementare ale regretatului părinte Gheorghe 
Calciu-Dumitreasa (1925-2006): “Apocalipsa şi anul 
2000” (subintitulat: “Dumnezeu nu ține cont de 
soroacele fixate de oameni”) şi “Apocalipsa şi ştiinţa”. 
Cei interesați pot consulta cu folos şi bogata bibliografie 


INTRODUCERE 

Ultima carte a Sfintei Scripturi, Apocalipsa Sfântului loan, este cartea profetică a 
Noului Testament aparținând genului apocaliptic. Acest gen, deşi existent de câteva veacuri 
în spațiul iudaic, îşi ia numele, ulterior, chiar de la scrierea Sfântului loan Apostolul, 
Evanghelistul şi Teologul. În ansamblul corpusului scripturistic, cel mai mult se apropie de 
Cartea Proorocului Daniel, alte scrieri apocaliptice nefiind primite în canonul biblic [1]. 

Numele acestei cărți, în The Greek New Testament, este Anoxâ)vwig Tovvov 
(4pokalipsis loannu), iar Vulgata o numeşte similar: Apocalypsis Iohannis Apostoli. 
Versiunile româneşti, mai vechi sau mai noi, optează, de regulă, pentru titulatura: Apocalipsa 
Sfântului loan Teologul. 

Cuvântul apocalipsă înseamnă „descoperire, dezvăluire, revelație”, fiind vorba despre 
descoperirea ce s-a făcut către loan, înfățişând lupta Bisericii în istorie, mergând până la 
sfârşitul veacurilor. 

Autorul scrierii se numeşte pe sine, în două rânduri, Joan, robul lui Hristos. Tradiţia 
Bisericii l-a identificat cu Sfântul Apostol loan, fiul lui Zevedei şi fratele lui Iacov, autorul 
Evangheliei după loan. Fără a intra în detalii, amintim că au fost şi contestatari ai identităţii 
“autorului Apocalipsei, însă faptul că Sfântul lustin Martirul şi Filosoful, convertit în Efes 

(unde şi-a trăit ultimii săi ani Sfântul loan Evanghelistul), ca şi Sfântul Irineu, ucenic al 
Sfântului Policarp, care l-a cunoscut pe cel de-al patrulea evanghelist, îi atribuie acestuia 
paternitatea Apocalipsei, cu toată încredințarea, ne par argumente suficient de solide pentru 
a respinge eventualele poziţii adverse. Cert este că, datorită caracterului special al cărții şi 
al faptului că a fost deseori răstălmăcită (ceea ce se continuă până în zilele noastre), 
Biserica a avut o atitudine prudentă, astfel că din Apocalipsă nu se citeşte niciodată la 
sfintele slujbe, Mai mult, numeroşi autori patristici importanţi nu citează niciodată din 
scrierea Sfântului loan, neîndoios tot din pricina tulburărilor apărute în viața Bisericii 
pornindu-se de la greşita tâlcuire a acestei cărți. 

Locul revelaţiei şi al scrierii cărții este indicat clar în text, acesta fiind insula Patmos. 
În ce priveşte timpul scrierii, în opinia celor mai mulți comentatori, trebuie fixat către 
sfârşitul domniei lui Domițian, în anii 94-95. 

Cartea se doreşte a fi o încurajare pentru creştinii primului veac, ca și pentru cei din 
întreaga istorie, având un dublu scop: atât misionar, cât şi apologetic. Sfântul loan face 
referire la evenimente contemporane lui, dar acestea, reduse la simboluri, capătă valori 


DIN SIMBOLISMUL IERUSALIMULUI CERESC 
(Apocalipsa 21, 9-17) 


[...] 9: Și a venit unul din cei şapte îngeri care aveau cele şapte cupe pline cu cele 
şapte plăgi, cele din urmă, şi a grăit către mine, zicând: „Vino, am să-ți arăt Mireasa, 
Femeia Mielului” 

10: Și-n duh m-a dus pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, 
Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, 

În duh: apostolul vede tainele cereşti în stare de extaz, Astfel i se arată noul 
Ierusalim, cetatea cea sfântă, prezentat în cele ce urmează. „Prin muntele mare arată viața 
sfinţilor cea înaltă și mai presus de lume, în care femeia Mielului, lerusalimul cel de sus, se 
va înfrumuseța și se va proslăvi de la Dumnezeu” (1), „Descrierea de mai jos, cu toate 
detaliile ei simbolice, creează imaginea unui spaţiu plin de măreție, frumuseţe, culoare, 
puritate, fineţe şi transparenţă” (2); 

11; având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemănătoare cu aceea a pietrei de 
mare pre, a pietrei de iaspis cristalin. 

12; Și avea zid mare şi înalt; şi avea douăsprezece porți; lar la porți, doisprezece 
îngeri, şi nume scrise deasupra, care sunt ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui 
Israel. 

„Tabloul e dominat de numărul 12 ca atare, de multiplul său (v. 16) sau de pătratul 
său (v. 17), Simbolul este acela al noului Israel, Biserica lui Hristos, împărăţia lui Dumnezeu” 
(3). „Zidul cel mare şi înalt al Bisericii, care păzeşte cele ce sunt în cetate, este Hristos, iar 
cele /2 porți sunt Sfinţii Apostoli, prin care am primit aducerea și intrarea la Tatăl” (4). 

13: Și spre răsărit, trei porți; şi spre miazănoapte, trei porţi; şi spre miazăzi, trei 
porți; şi spre apus, trei porți 


apărând redate în forma lor grecizată. 


de la pp. 196-202, precum şi lista de nume proprii 
conținute în Apocalipsa canonică (pp. 193-195, cu 
indicarea exactă a capitolelor şi versetelor). 32: 

Reproducem alăturat, cu îngăduința editorilor, 
“Introducerea” celor doi autori, “Postfața editorială” 
semnată de Răzvan Codrescu, precum şi câteva extra- 
se din comentariul soților Usca și din consideraţiile 
Părintelui Calciu. pir 

Menţionăm că volumul poate fi achiziţionat şi 
prin poştă, apelând la S.C. Supergraph S.R.L., str. Ion 
Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: 
(021) 3206119; fax: (021) 3191084; e-mail: 
editura(Asophia.ro. 





Planul Apocalipsei este următorul: Titlu şi adresare (1, 1-8); Mesaje către cele şapte 
Biserici ale Asiei Mici (1, 9 — 3, 22); Viziunea lui Dumnezeu, a tronului Său și a curții 
cerești (4, 1-11); Cele şapte peceți (5, 1 — 8, 6); Cele șapte trâmbițe (8, 7 — 11, 19); Cele 
şapte semne (12, 1 — 15,4), Cele șapte cupe (15, 5 — 16,21); Babilonul cel mare (17, | — 
19, 5); Biruința lui Hristos şi Judecata de Apoi (19, 6 — 22, 5); Epilog (22, 6-21). 

În ce ne priveşte, ne vom strădui, în comentariul de față, să urmăm cât mai 
îndeaproape tâlcuirile patristice, unele opinii personale (pe care ni le-am cenzurat pe cât 
s-a putut) şi unele sugestii de actualizare a profeţiilor Apocalipsei expediindu-le în plan 
secundar, ca simple note de subsol. Am socotit necesară această prudență, dat fiind că 
spaţiul actual e suprasaturat de interpretări fanteziste şi hazardate. In fond, scopul 
Apocalipsei, ca şi al întregii Scripturi, e acela al călăuzirii pe calea mântuirii, nu al satisfacerii 
unor curiozități omeneşti, cărora chiar cartea Sfântului loan le pune răspicat stavilă. 

Oricât ne-am dori de exhaustivi, ştim din plecare că (din fericire, am zice) înțelesurile 
Apocalipsei nu pot fi epuizate (cum de altfel nu pot fi nici cele ale oricărei cărți scripturistice)). 
Sperăm, însă, să fi reuşit a trasa câteva direcții esenţiale în cuvenita interpretare — sub 
călăuză patristică — a acestei dificile scrieri. 

În finalul comentariului nostru, anexăm o listă a numelor proprii care apar în 
Apocalipsă, ordonate alfabetic, urmate de varianta greacă [2] (dată şi în transliterare) şi de 
traducerile cele mai plauzibile (în comentariile patristice apărând uneori traduceri destul 
de îndepărtate de sensul originar), după care indicăm în paranteză locul unde numele 
apare pentru prima dată în corpul textului. 

La propunerea editorilor, volumul include, în Addenda, două studii ale regretatutului 
părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006), lămuritoare pentru diferitele abordări 
contemporane (mai mult sau mai puţin desacralizate) ale tematicii apocaliptice: „Apocalipsa 


şi anul 2000” şi „Apocalipsa şi ştiinţa” (ambele preluate din vol. Homo americanus. O 
radiografie ortodoxă). 


Pr. loan Sorin Usca, 
Prof. Ana Usca 





! Pentru o mai bună introducere în problemă, recomandăm Apocalipsa lui Ioan în 
tradiția iudeo-creştină, Ed. Humanitas, Buc., 1998 (Studiul introductiv semnat de 
Cristian Bădiliţă, pp. 7-76, ca şi Bibliografia din finalul volumului). 

* Operaţiune pe care o socotim utilă, adeseori în scrierile patristice numele proprii 


pi „Cei patru pereţi ai zidului şi întreita arătare a porților închipuie cunoştinţa Sfintei 
Treimi Celei închinate în patru părți ale lumii, pe care am luat-o din închinarea Crucii celei 
de viață făcătoare” (5). 


14: Iar zidul cetății avea douăsprezece pietre de temelie; şi pe ele, douăsprezece 
nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. 


„După spusa Apostolului [Pavel] (Efeseni 2, 19-20), temeliile zidului sunt 
dumnezeieștii Apostoli, pe care este zidită Biserica lui Hristos” (6). [...] 

16: Şi cetatea era în patru colțuri; şi lungimea ei este tot atât cât şi lățimea. Şi 
[ingerul] a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea 
şi înălțimea ei sunt deopotrivă, 

Lungimea, lărgimea şi înălțimea sunt egale, „ceea ce înseamnă un cub, simbol 
al perfecțiunii” (7), Semnificaţia pătratului e asemănătoare: „la Grecii din vechime pătratul 
era întruchiparea desăvârşirii” (8). „Pătrat al pătratului, (cubul) are, în cadrul volunielor. 
aceeaşi semnificaţie ca și pătratul în cadrul suprafețelor, simbolizând lumea materială şi 
ansamblul celor patru elemente, Datorită poziţiei sale solide, a fost luat drept simbolul 
stabilităţii; din acest motiv, el se află adesea la baza tronurilor. Într-un sens mistic, cubul a 
fost considerat simbolul înțelepciunii, al adevărului şi al perfecțiunii morale. El e modelul 
lerusalimului viitor, promis de Apocalipsă, care are trei dimensiuni identice” (9), 


17: Și i-a măsurat şi zidul: o sută patruzeci şi patru de coți, măsură a unui om 
adică a unui înger. ( 


„Îngerul foloseşte aceeaşi măsură ca şi omul" 


(10). O sută patruzeci şi este 
pătratul numărului 12. „Dar nu se măsurau decât num ă BETA 


cre simbolice, în sine foarte puțin 


(i 


PUNCTE CARDINALE 


Octombrie 2007 Nr. 10/202 PAG. 9 


DE LA SFINȚII PĂRINȚI PÎNĂ ÎN ZILELE NOASTR 


cantitative. [...] Tot ceea ce [îngerul] măsoară, oraș, porți, decoruri, locuitori, este înțeles 


într-un sens simbolic. Nou şi frumos exemplu de coexistență a profanului şi-al sacrului în 
discursul omenesc” (11). „Măsura grosimii zidului e de 144 de coți, adică de 12 ori 12. 
Numărul acesta arată învăţătura celor 12 Apostoli” (12). [...] 


1. Sf.Andreial Cezareii Capadociei, Tălcuire la Apocalipsă, XX: 

2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată 
șadnotaă de Bartolomeu Valeriu Arania (n continuare abreviat BBVA) EIB, Buc, 2001, p. 1772: 

4. SE Andreial Cezareii Capadociei loc. cit; 


APOCALIPSA ŞI ANUL 2000 


„8 [...] Creştinii (dar și necreştinii — mă refer mai ales la anumite secte derivate din 
iudaism, chiar dacă sunt amestecate cu elemente de doctrină creştină) au prevestit 
dintotdeauna sfârşitul lumii la soroace de timp sau la catastrofe. Uneori au mers atât de 
departe încât şi-au vândut averile celor care nu credeau în sfârşitul lumii și, îmbrăcându-se 
în haine albe, s-au suit în munți, spre a-L primi acolo pe lisus Hristos Judecătorul. lisus nu 
a venit. Deziluzia şi regretul pierderii averilor i-au tulburat o vreme pe actorii acestei piese, 
dar apoi faptele s-au uitat, iar povestea s-a repetat de mai multe ori, cu alte secte sau cu alte 
generații. Numai ortodocșii şi catolicii nu s-au implicat în astfel de istorii, chiar dacă unii s- 
au lăsat ispitiți să creadă în sfârșitul lumii, atunci ca şi acum. Biserica însă, în magisteriul 
ei, a descurajat astfel de manifestări şi a insistat pe spusele lui lisus referitoare la sfârşit: 
“Dar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai 
Tatăl” (Matei 24, 36). 

Literatura eshatologică, relativă la cea de-a doua venire a Mântuitorului şi la 
sfârşitul lumii, nu este numai o angoasă creştină. Când lisus a venit în lume, literatura 
eshatologică evreiească era atât de bogată şi atât de presantă încât sute de “apocalipse” 
circulau printre iudei, toate vorbind de un sfârşit apropiat: venirea lui Mesia, falimentul 
acestei lumi corupte de “păcatul adamic”, instalarea unei noi împărăţii cereşti, în care 
neamul evreiesc trebuia să-şi aibă poziția lui sacră de “popor ales”, confirmată de Iehova. 

Creştinismul primar trăia şi el în aceeaşi atmosferă eshatologică după moartea şi 
Învierea lui lisus. Pentru creştini, istoria omenirii fusese ca şi consumată, redempțiunea, pe 
de o parte, şi condamnarea, pe de alta, se împliniseră, nimic nou nu se mai putea întâmpla 
în lume, decât instalarea unui “cer nou” şi a unui “pământ nou”, cum spune Sf. Apostol 
Petru: “... vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi 
grăbind venirea Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, 
aprinse, se vor topi. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduințelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, 
în care locuieşte dreptatea” (// Petru 3, 11-13). Evident, însuşi Sf. Apostol Petru credea că 
sfârșitul era aproape și că, printr-o pocăință fierbinte, creştinii puteau grăbi acest sfârşit, 
către care inima lor, plină de iubirea lui lisus, aspira fierbinte. 





POSTEAȚĂ EDITORIALĂ 


Apocalipsa Sfântului loan Teologul, introdusă ultima — şi după lungi controverse — 
în canonul Noului Testament, a constituit dintru început o piatră de poticnire pentru lumea 
creştină, din pricina limbajului ei încifrat şi a tendinței oamenilor de a specula aleatoriu pe 
marginea revelaţiilor eshatologice. Dacă primii creştini credeau că sfărșitul lumii era iminent, 
nici mai târziu n-au lipsit supoziţiile mai mult sau mai puțin panicarde, iar „febra milenaristă 
a marcat semnificativ nu doar lumea „medievală” a anului 1000 (a se vedea, între altele, 
studiile clasice ale lui H. Focillon sau G. Duby+), dar şi lumea „postmodernă” a anului 
2000+*. Cine n-a auzit măcar o dată în viață vorba aceea proastă, de uz popular, cum că 
„două mii de ani nu vor trece, dar nici două mii de ani nu se vor împlini”? 

Prudenţa Bisericii a fost mare: deşi admisă în cele din urmă (sec. IV) printre 
cărțile canonice, Apocalipsa nu face obiectul lecturilor liturgice, iar credinciosul este ținut 
să primească strict tâlcuirea oficială dată ei de către Sf, Biserică, Din păcate, timpul va 
confirma rezervele iniţiale ale Părinților: interpretările parabisericeşti, subiective şi 
divergente, nu vor întârzia să apară, iar fenomenul se va accentua pe măsura slăbirii 
credinței şi a ruperii unităţii bisericeşti. Înțelegerea particulară, hrănită adeseori de o fantezie 
tenebroasă, a generat în jurul textului un fel de halou superstițios, iar multe grupări protestante 
şi neoprotestante — mai ales sectele milenariste său aşa-numitul hiliasm — şi-au întemeiat 
învățătura greșită pe pasaje dificile și rău înțelese din Apocalipsa ioaneică, Uneori sminteala 
a dus la adevărate psihoze, individuale sau colective, precum și la iden-tificarea abruptă a 
lui Antihrist în diferite personaje sinistre ale istoriei, de la Nero până la Stalin. 

Modernitatea, cu laicismul ei împins până la ateism, a adus o altă direcţie 
dizolvantă, sfidând deopotrivă dreapta credinţă şi credințele greşite: critica științifică, 
desacralizatoare şi demitologizantă, obstinată în efortul de a relativiza și bagateliza statutul 
şi problematica gravă a Revelaiei. Prevalându-se tendenţios de contextul destul de vast al 
așa-numitei „literaturi apocaliptice” evreieşti (tratată global — de la Cartea lui Daniel până 
la apocalipsele apocrife „iudeo-creştine” — ca fabulație axată pe procedeul denumit 
vaticinium ex eventu***), critica ştiinţifică (în speţă, istorică și filologică) ajunge să conteste 
nu numai autenticitatea Revelaţiei, dar chiar și paternitatea scrierii, Astfel, nu numai că s- 
a contestat identitatea dintre autorul Apocalipsei şi cel al Evangheliei a patra, nu numai că 
s-a reluat ipoteza mai veche a atribuirii scrierii unui obscur „presbiter loan”, dar s-a căutat 
tăţii ei, fiind prezentată ca o cârpeală inabilă din petece diverse, în cadrul 


şi contestarea uni 
” (căreia i-ar aparţine de fapt toate textele neotestamentare 


unei așa-zise „şcoli ioaneice 
puse pe seama Apostolului****), 








12. Sf Andrei al Cezareii Capadociei, loc. cit. 


5, Ibidem, 

6. Ibidem, 

7.BBVA,p. 17722; A 

8. Noul Testament, tradus şi adnotat de Emil Pascal, ed. a IV-a, Editions du Dialogue/Societe d'&ditions 
intemationales, Pans, 1992, p. 770; | 

9, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri (în continuare, abreviat: DS), Ed. Arterrus, Buc., vol 
1- 1994. art. „Cub”, p.406; 

10. BBVA,p. 1773; 

11. DS, vol. II— 1995, art “Măsură”, p. 287, 





La rândul său, Sf. Apostol Pavel învaţă despre a doua venire şi despre Antihrist 
ca apropiată “plinire a vremii” (kair6s), dar el mai face aluzie şi la o anumită “piedică” 
(katehon), precizată credincioşilor tesaloniceni într-o convorbire anterioară, așa că nu mai 
dă detalii asupra ei. Însă nici pentru el sfârşitul lumii nu era departe, deoarece Antihristul 
era deja în lume, numai că, din cauza piedicii amintite, încă nu se putea manifesta: 
“Potrivnicul, înălțându-se mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau e făcut pentru 
închinare, așa încât să se aşeze el în Biserica lui Dumnezeu şi pe sine să se dea drept 
Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste 
lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina 
fărădelegii se lucrează, numai că este unul care o ține acum pe loc, până ce va fi dat la o 
parte” (2 Tesaloniceni 2, 4-7). Este foarte greu să înțelegem la ce se referă Apostolul 
Neamurilor, pentru că el vorbeşte despre ceva deja cunoscut tesalonicenilor. Oricum, este 
evident că aceste versete erau destinate să potolească tendința prea exagerată a celor din 
Tesalonic de a se pregăti pentru iminența venirii celei de a doua a lui Hristos, părăsind 
lucrul şi rugăciunea în lume şi privind numai spre apariţia Judecătorului. 

Fenomenul aşteptării înfrigurate a “sfârşitului lumii” din momentul de față, legat 
de sfârşitul mileniului nostru, şi încercarea de a identifica în diferite persoane istorice 
figura lui Antihrist nu fac decât să reia, în versiune contemporană, încercările făcute de 
mistici necontrolaţi şi neacceptaţi de Biserică, de a descifra, în sute de persoane şi în 
perioade istorice diferite, pe Antihristul profeţit de Sf. loan, începând cu Nero şi sfârşind cu 
Hitler sau Stalin. Aceste identificări au traversat toate perioadele istorice, iar “antihriştii” 
erau localizați nu numai pe baze biblice, ci şi pe cele naţionale: Napoleon Bonaparte 
pentru ruşi, ca şi Hitler în epoca noastră, sau Stalin pentru popoarele din lagărul comunist 
etc. Deoarece în epistola paulinică referitoare la aceasta sunt unele conotaţii care ne duc 
la ideea că “potrivnicul” (Antihristul) ar putea fi nu o persoană, ci un grup, unii creştini de 
astăzi (şi nu numai dintre sectanţi) sunt înclinați să vadă imaginea Antihristului în anumite 
organizații internaţionale — ONU, NATO, FMI ş. a. — asimilate cam abrupt “conspirației 
masonice”, un fel de “antihrist de grup”, care se substituie Bisericii sau ideii naţionale, 
manipulează populaţia, decide destinul naţiunilor şi se instituie ca un organism universal 
cu resorturi presupus oculte. [...] 

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa 





Autorii cărții de față nu se încurcă — şi bine fac! — în astfel de oțioase teorii 
relativizante (cursă perversă, în care se întâmplă să cadă câteodată şi un anumit scolasticism 
ortodox de contaminare occidentală*****): lucrarea lor se adresează credincioşilor, nu 
„erudiţilor”. De altfel, cred că aceasta este marea calitate ce creditează şi legitimează 
religios demersul pe care şi l-au asumat: ocolesc cu grijă ambele „fundături simetrice” — a 
superstiției vulgare și a criticismului savant. 

Pe lângă tâlcuirea verset cu verset a Apocalipsei Sfântului loan Teologul, urmând 
îndeaproape tradiţia exegetică a patristicii răsăritene, cartea de față, atât în notele de subsol 
ale autorilor, cât și în studiile complementare ale Părintelui Calciu (din Addenda Editurii), 
face desigur referire şi la alte interpretări mai vechi sau mai noi, unele evident heterodoxe 
şi chiar desacralizate, dar întotdeauna cu distanța cuvenită. 

Într-o vreme în care smintelile se înmulțesc galopant, e firesc ca şi „sentimentul 
apocaliptic” să devină mai acut, chiar dacă credem şi mărturisim că ceasul plinirii vremii 
(kair0s) e o taină numai de Dumnezeu ştiută. O carte precum aceasta ne poate ajuta să ne 
păstrăm trezvia, „să deosebim duhurile” şi să avem o atitudine echilibrată faţă de încercările 
„care trebuie să vină”... 

Răzvan Codrescu 


"Henri Focillon, Anul o mie, Ed. Meridiane, Buc., 1971 (reed. 1993); Georges Duby, 
Anul 1000, Ed. Polirom, laşi, 1996. Pentru o cuprindere mai largă, c/. Norman Cohn, 
The Pursuit of the Millenium. Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists 
of the Middle Ages, ed. a II-a, Londra, 1970 (trad. fr.: Les fanatiques de l'Apocalypse, 
Paris, 1964; reed. 1983, cu adăugiri). 

Cf, de pildă, “Apocalipsa şi anul 2000”, în Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, /lomo 
americanus, O radiografie ortodoxă, Ed, Christiana, Buc., 2002 (reed. 2007, cu adăugiri). 
"* “Profeţie plecând de la eveniment” (c/., pentru o bună expunere pe scurt, studiul 
introductiv al lui Cristian Bădiliţă la volumul Apocalipsa lui loan în tradiția iudeo- 
creştină, Ed. Humanitas, Buc., 1998, p. 57 şi urm.): autorul real, posterior evenimentelor 
relatate, pune mesajul său pe seama unui ilustru autor fictiv mult anterior evenimentelor 
respective, creându-se astfel aparenţa profeţiei, 

"Cf. Oscar Cullmann, 7he Johannine Circle, Westminster John Knox Press, 
Philadelphia, 1976, 

"O mostră penibilă în acest sens, chiar pe tema în discuţie aici, o constituie cartea 
din 1994 a teologului grec Savvas Agouridis, Comentariu la Apocalipsă (trad. rom.: 
Ed. Bizantină, Buc., 1997). 








| 





PAG. 10 Nr. 10/202 Octombrie 2007 


Hazel - E. BARNES 


PUNCTE CARDINALE 















KATHARSIS ÎN ENNEADELE LUI PLOTIN (D)* 


Katharsis, în religia şi filozofia greacă, este încă de la 
început o cale de separare a sufletului omului de trup. Iniţial, 
cum se întâmplă în special la orfici, separarea era văzută 
aproape literal. Se credea că sufletul, prin intermediul unei 
purificări ritualice, se eliberează din „roata ființei”, adică din 
necesitatea de a mai locui vreodată în trupul muritor, conceput 
întotdeauna ca fiind închisoarea sufletului. Platon, 
împrumutând această concepție, înlocuieşte inevitabil 
purificarea rituală cu una spirituală. Nemurirea personală 
după moarte, când sufletul este eliberat până la urmă din 
strânsorile trupului, este țelul suprem. Dar mai există şi dorința 
unei separări prezente psihologice şi spirituale a sufletului de 
trup, care este în acelaşi timp o pregătire şi un scop imediat. 
Aceasta este, în esență, teoria lui Plotin. Există două schimbări 
pe care dezvoltările particulare ale sistemului său le fac 
necesare. In primul rând, acceptarea şi formularea credinței 
deduse din Platon şi dezvoltată de medio-platonişti, conform 
căreia materia în sine este rea, îi oferă o justificare metafizică, 
dar și psihologică pentru a cere ca trupul să fie abandonat în 
întregime. În al doilea rând, natura transcendentă a Unului 
sau a Binelui, pe care pune accentul mai mult decât Platon, 
necesită o abandonare a înseşi intelecţiei în drumul către 
Principiul cel mai înalt, astfel extinzând orizontul katharsis- 
ului. 

Cu aceste două excepții importante, ideile celor doi nu 
sunt neasemănătoare. Nu îmi propun aici să prezint o 
comparaţie a celor doi sau să discut motivele istorice aflate 
în spatele acelor schimbări pe care le-a efectuat Plotin. 
Semnificativ este faptul că, încă de la Platon (lucru dovedit 
mai ales în discuţia lui Socrate din Phaidon), katharsis este 
mai mult decât o separare. Sufletul nu este doar eliberat de 
întinare, ci este el însuşi afectat în interior de către purificare, 
este făcut să-şi concentreze puterile. Acest proces este mai 
mult decât o separare psihologică; este o înnoire spirituală. 


„Nereuşita de a realiza că în gândirea lui Plotin lucrurile stau 


așa, cred eu, a reprezentat o mare eroare din partea multor 
savanți plotinieni. 

Se ştie foarte bine că Plotin însuși a fost deranjat de 
problema relaţiei sufletului cu răul. Exprimându-ne metafizic, 
acesta nu putea recunoaște că un act de creaţie care îl imita 


"pe cel al Cauzei Prime putea să fie, în orice sens am spune, 


un rău sau o nereușită. Astfel, a fost nevoit să spună că 
întruparea voluntară a sufletului era bună. Totuşi, din punct 
de vedere filozofic, pentru ca Plotin să poată susține că ființa 
umană ar trebui să ajungă tot mai sus, către intelect, şi astfel 
să-şi elibereze sufletul din legăturile materiale, era necesar 
ca, în unirea dintre suflet și trup, să fie implicat un anumit 
element rău sau o întinare. Reconcilierea celor două idei este 
realizată prin folosirea unui argument bazat pe timp. Intrarea 
inițială a sufletului este lăsată a fi o necesitate metafizică. 
Sufletul, „deși divin și sosit din regiunile superioare, ajunge 
în corp și, fiind cel din urmă zeu, vine aici printr-o înclinaţie 
spontană, datorită puterii sale şi pentru a ordona cele de sub 
el, lar dacă se întoarce cât mai repede, nu este vătămat cu 
nimic, fiindcă a deprins ştiinţa răului, pentru că i-a cunoscut 
natura” (1V,8,5)**, Totuși, dacă sufletul rămâne în lumea 
inferioară prea mult, fugind de Unu, care este căminul său, şi 
exercitându-și propria individualitate, atunci acesta este înfrânt 
de pătrunderea treptată a materiei și prin urmare încetează 
să mai fie lipsit de rău. 

Indiferent dacă unirea sufletului cu trupul este rea cu 
trecerea timpului sau în momentul coborârii de început, în 
ambele cazuri răul este produs de încurcarea sa cu materia. 
Căci, la Plotin, materia, fiind privită drept privaţiune absolută, 
este rău absolut, În plus, aceasta este cel puţin uneori 
concepută ca fiind atât o forță rea activă, cât şi una pasivă. 
Rezultatul este că asocierea sa cu sufletul este dăunătoare în 
două feluri. În primul rând, materia este un surplus, Sufletul 
ia asupra sa ceea ce îi este străin şi este, ca să spunem așa, 


“Articol publicat în 7ransactions and Proceedings of 
the American Philological Association, 73/1942 (n, tr.). 
” Pentru redarea citatelor din Plotin ne-am orientat în 
principal după versiunea românească: Plotin, Enneade, 
trad. de Vasile Rus, Liliana Peculea, Alexander 
Baumgarten, Gabriel Chindea, 2 vols., Ed. IRI, Bucureşti, 
2003/2005; acolo unde apar diferenţele mari de traducere/ 
interpretare dintre textul folosit de H. E. Barnes şi 
traducerea românească, întâietatea o are textul englez 
(n. tr.). 


încărcat cu o povară grea, care împiedică zborul său spre înalt. 
In termeni mult mai psihologici, sufletul, prin preocuparea sa 
pentru lucrurile pământești, este împiedicat de la contemplația 
neîntreruptă a celor divine, În al doilea rând, materia aduce în 
suflet dispersare. Puterea sufletului este slăbită prin încurcarea 
sa cu materia, astfel încât facultăţile sale divine încetează să 
mai acționeze liber. Îşi pierde astfel puterea de a se ridica la 
contemplația celor divine, 

Incurcarea sufletului cu materia nu este decât ultima 
dintr-o serie de etape descendente, Țelul suprem al sufletului 
este Unu, iar acesta nu poate fi atins doar prin îndepărtarea 
materiei. Atât surplusul, cât și dispersia erau prezente imediat 
ce Unu s-a revărsat pentru a produce intelectul, şi din nou când 
acesta a dat naştere sufletului. Materia este singurul rău pozitiv, 
absolut. Numai prin materie sufletul își poate pierde, chiar şi 
parțial, oricare dintre puterile sale naturale. Dar cât priveşte 
îndepărtarea de Unu, fiecare pas descendent este o apostazie, 
Fiecare nouă calitate, oricât de bună este în sine, este un surplus, 
introduce dispersie şi astfel este relativ rea. Unirea sufletului 
cu Unu este împiedicată de chiar acele calităţi care îl deosebesc 
ca suflet, ca și de acele calități din intelect, pe care trebuie să 
le atingă mai întâi pentru a putea ajunge la Unu. Prin posedarea 
oricărui lucru care nu se află în Unu, acesta este făcut să fie 
impur şi trebuie să se purifice înainte de a-şi atinge țelul. 

Dacă coborârea şi întinarea ulterioară a sufletului s-a 
realizat prin adăugarea de calități străine care a dus la slăbirea 
puterilor sale, ascensiunea trebuie să fie procesul exact opus. 
Adunarea trebuie să fie înlocuită prin scădere, dispersarea 
prin concentrare. Din moment ce prezenţa a ceea ce este 
străin face ca sufletul să nu se poată concentra, pentru a-şi 
aduna toate puterile în interiorul său, cea mai mare atenție 
Plotin o acordă procesului de lepădare a elementelor străine. 
Dar nu trebuie trecut cu vederea faptul că întotdeauna există şi 
o latură pozitivă. Prin urmare, sufletul trebuie să fie purificat 
de ceea ce a luat asupra sa. În ierarhia plotiniană, calitățile 
fiecărui tărâm inferior nu trebuie să fie atribuite celui superior. 
Tărâmul superior cauzează şi include, dar nu se împărtăşeşte 
din cele inferioare (VI.7.42). Astfel, avansarea către fiecare 
nouă etapă este realizată prin abandonarea celei inferioare, 
prin îndepărtarea tuturor calităților care îi sunt inerente. Acest 
proces este în mare măsură unul negativ; dar o dată ce acest 
proces este complet, se realizează şi intrarea în starea 
superioară. Fiecare tărâm superior este atins în mod automat 
după atingerea vârfului celui inferior. Pentru a ajunge la cel 
superior, trebuie dezvoltate toate capacităţile celui inferior. 
Desăvârşirea este atinsă prin îndepărtarea întregii materii străine 
— adică calitățile unui tărâm în mai mare măsură inferior — 
făcând astfel ca starea sau puterea în discuţie să fie ea însăşi în 
modul cel mai adevărat şi mai pur. „Liniştea din partea celor 
străine lasă actul caracteristic neatins” (V.3.7). ) 

În ascensiune, purificarea este astfel continuă. În stadiile 
inferioare, obiectele purificării sunt într-o anumită măsură rele 
în ele însele prin faptul că presupun o dependență de materie. 
La urmă, este supus purificării doar ceea ce a încetat să mai 
fie trebuincios, fiindcă este depășit de ceva superior. Activitățile 
de care sufletul este purificat în ultimele stadii sunt în ele însele 
bune și au urcat sufletul până la înălțimea sa actuală. Totuşi, 
acestea, datorită chiar bunătăţii lor inerente, acționează ca o 
cursă, înşelând sufletul prin a-l face să creadă că a atins deja 
divinul, împiedicându-l astfel să încerce să meargă mai sus. 

Plotin se referă la înălțare ca la un fel de călătorie mistică 
ce trebuie urmată de iniţiaţi (1.3.1). Calea urcă de la cel mai de 
jos din cele trei tărâmuri până la cel mai înalt. Prima etapă 
este, așadar, de la suflet la intelect, a doua de la intelect la Unu. 
Prima ascensiune, totuși, este alcătuită din două etape: prima 
în sfera sufletului însuși, trezirea acestuia față de realizarea 
propriei sale naturi și origini; iar a doua, înaintarea efectivă în 
tărâmul superior. Cu alte cuvinte, sufletul trebuie să-şi atingă 
cea mai înaltă capacitate ca suflet, înainte de a deveni intelect, 
Fiecare om trebuie să ajungă la o realizare a vieţii esenţiale — 
adică Sufletul divin = din interiorul lui şi a situației sale de parte 
integrantă, de identitate cu Sufletul lumii. Până acum, problema 
este una individuală, rezolvându-se în mod diferit în funcţie de 
caracterul şi circumstanțele ființei umane. O dată ce unirea cu 
Sufletul lumii este realizată, calea ce trebuie urmată este 
întotdeauna aceeași, trecerea de la sufletul pur la intelectul pur 
şi, până la urmă, de la intelectul pur la Unu. 

Deşi este adevărat că purificarea la Plotin are scopul de 
a face ca sufletul să se unească cu Unul în timpul vieții, este 
important să se țină minte că țelul nu este în nici un caz sinteza 


armonioasă şi complementară dintre suflet şi corp. Acesta 
susține în repetate rânduri că separarea dintre cele două 
trebuie să fie una absolută — într-un sens spiritual, desigur —, 
că în orice compromis dintre cele două corpul va fi inevitabil 
dominant, că tot ceea ce este bun în această viaţă nu există 
niciodată printr-un astfel de parteneriat, ci doar prin 
respingerea acestuia de către suflet, că eliberarea sufletului 
nu este o retragere din anumite aspecte rele ale corpului, ci 
o îndepărtare totală de acesta [1]. Condiţia sufletului întrupat 
este asemenea aurului aflat în stare naturală. Aurul este ascuns 
în materie inferioară, străină aproape nedetectabil, dar toate 
calitățile care fac metalul să fie preţios rămân intacte. Sarcina 
de a-l aduce la cea mai bună stare a sa este realizată prin 
îndepărtarea a ceea ce s-a adunat în jurul său. Tot aşa, sufletul 
trebuie să fie eliberat de tot ceea ce ţine de materie, astfel 
încât să fie liber să-şi exercite toate puterile care îi sunt 
inerente. Atât timp cât acordă orice fel de importanţă corpului, 
are loc o slăbire sau o diminuare a propriilor sale puteri, atât 
ca suflet, cât şi ca parte potenţială a fiecăruia dintre tărâmurile 
mult mai divine. În timp ce divinitatea sa nu este în esență 
schimbată, puterea sa activă nu rămâne neafectată. 

Prin urmare, purificarea sufletului este o retragere 
neîntreruptă din tot ceea ce este inferior, până când nu mai 
conține nimic străin Unului divin. Cum să se realizeze acest 
lucru? Răspunsul este acelaşi cu cel dat de Platon — prin 
urmărirea filozofiei. Ni se spune exact acest lucru în mai 
multe locuri. În tratatul Ce este viețuitorul şi ce este omul, 
când Plotin vorbește despre diferitele moduri posibile de 
întrepătrundere a sufletului cu corpul, acesta spune că în 
cazul în care este în parte ataşat şi în parte liber, filozofia va 
avea sarcina dublă de a îndrepta partea inferioară a sufletului 
către cea superioară şi să o separe pe aceasta cât de mult se 
poate de instrumentul său, corpul (1.1.3). Din nou, în ultima 
Enneadă, acesta vorbeşte despre cele două părți ale sufletului 
şi spune că cea superioară va fi ținută în jos de către cea 
inferioară atât timp cât cea inferioară rămâne. Totuşi, dacă 
filozofia a eliberat sufletul superior (ei de pantelos luseie 
Philosophia), atunci cel inferior se duce de unul singur într- 
un tărâm inferior, iar sufletul adevărat poate să intre în lumea 
intelectuală, purificat de orice contaminare din existența 
inferioară (aute de katharos en to noeto oudenos exeremenou 
autes — VI.4.16). Din nou, ni se spune că omul care poate 
intra în tărâmul intelectual are natura îndrăgostitului şi are o 
dispoziție filozofică înnăscută (V.9.2). În fine, ridicând 
problema dacă sufletul trebuie sau nu să fie considerat 
neafectabil față de influențele lumeşti, Plotin întreabă: „De 
ce trebuie să căutăm eliberarea sufletului de afectări cu 
ajutorul filozofiei (apathe ten psuchen ek philosophias poiein), 
când el este încă de la început neafectabil” (11.6.5)? 

In astfel de afirmaţii ni se spune mai exact, dar fără 
vreo elaborare, că purificarea este realizată prin intermediul 
filozofiei. O privire îndeaproape a Enneadelor, cred cu, va 
arăta că abordarea filozofică este peste tot ținută în legătură 
cu purificarea sufletului şi că ideea de katharsis sau de 
purificare realizată prin filozofie alcătuieşte fundamentul 
întregului sistem plotinian (2). Totuşi, termenul de „filozofie” 
diferă în funcție de etapele particulare ale ascensiunii. Astfel, 
într-un loc, se referă la acea parte a filozofiei care este 
echivalentă cu simplul raționament, într-altul, la dialectică: 
iar în alte locuri, filozofia este văzută ca o religie pură. Din 
raţiuni ce țin de discuţie, putem împărți studiul apropierii de 
Unu şi realizarea acesteia prin filozofie la fel cum o face şi 
Plotin. Astfel, întâi avem apropierea de intelect, apoi 
apropierea de Unu sau extazul. 


(Va urma) 


Traducere de Alexandru ANGHEL 





"Vezi 111.66; 1.3.9; V.1.10;1.7.3;1.8.8: V4.15. 

* Marcel De Corte a discutat acest subiect într-un articol, 
„Technique et fondement de la purification plotinienne”, 
în Revue d'Histoire de la Philosophie, 5 (1931), pp. 42- 
74. Disouţia sa, care este cât se poate de remarcabilă, îmi 
pare că are neajunsuri în două puncte importante: în 
primul rând, acesta nu reuşeşte să observe că sufletul 
însuşi este afectat de purificare; în al doilea rând, acesta 
nu face deosebire între dialectică şi filozofie, aşa cum 
face Plotin, şi prin urmare nu evidenţiază corespunzător 
faptul că există două etape diferite în procesul de 
katharsis. 


— ne d 


"CAND ŢI SE ÎNTÂMPLĂ CEVA NEPLĂCUT, ÎN OCHII ALTORA SE ȚESE DESPRE TINE O ICOANĂ 
NEPOTRIVITĂ FIINȚEI TALE; CÂND TU INSUȚI, JUDECÂNDU-ŢI CARENȚELE, AJUNGI SĂ TE 
ÎNDOIEȘTI, ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINILE FIINȚEI, LA IZVOARE, AD RADI/CES, ESTE UN MIJLOC 


TERAPEUTIC...” MIRCEA VULCĂNESCU 


II. RĂSĂRIT ŞI APUS. PNEUMA ȘI PSYHE 


(Urmare din numărul trecut) 


PRIMATUL PAPAL. Problema întâietăţii, a ierarhiei se pune chiar de la 
Apostoli, înainte de evenimentele care vor avea asupra lor o acţiune împlinitoare. 
Când ei îşi pun problema şefiei, Hristos le spune că în Biserică lucrurile stau 
altfel decât în împărăţiile de până atunci, unde supuşii îi serveau pe împărați şi 
dregători. Norma pentru cei care pregăteau o altă împarăţie, cea a cerurilor, era 
exact pe dos: cel care voia să fie considerat conducător, trebuia să îi servească 
pe ceilalți. Aceasta tocmai pentru a mai domoli una dintre patimile cel mai greu 
de vindecat: patima puterii, element constitutiv al ființei noastre, pe care şi 
Hristos l-a înfruntat atunci când a refuzat să accepte toate împărățiile pământului 
cu condiția de a i se închina lui Satan. Aici se găseşte o probă fundamentală 
pentru ființa umană. Căci cei care vor să împărăţească, dincolo de avantajele 
inerente ale poziţiei sociale, de mărirea pe care şi-o doresc, urmăresc realizarea 
unor proiecte, a unor schimbări care să-i implice pe ceilalți oameni. Paradoxul 
este că tocmai aceştia nu realizează ca în fața oamenirii stă o altă schimbare, una 
din interior, ce implică propria desăvârşire spirituală. Or, tocmai cei ce nu reuşesc, 
sau nu urmăresc acest lucru, nu depăşesc nici proba puterii. Adică: cei ce nu 
reuşesc să se schimbe pe ei, doresc să-i schimbe pe ceilalți, ori chiar societatea. 
Dacă în interiorul Bisericii au apărut astfel de situaţii, atunci ceva era putred cu 
cei care se doreau îndrumătorii creştinilor. 

În primele veacuri ale Bisericii, orice Episcop se considera succesorul 
direct al lui Petru, al puterii apostolice de a săvârşi Euharistia. Funcţional, toţi 
Apostolii erau Episcopi (întrucât ungeau preoți şi săvârşeau Liturghia Euharistică, 
cu o putere care nu venea de la un om, ci de la Dumnezeu, Ce lucrează teandric 
în trupul Său, Biserica), dar erau itineranţi [1]. 

Nici Petru nu era primat al Bisericii universale cu putere jurisdicțională, 
ci cu una sacramentală. De la început în Biserică a existat o ecumenicitate şi o 
'sinodalitate, continuată doar de Ortodoxie. Accentul se punea pe viaţa spirituală, 
pe împreuna mărturisire a lui Hristos. Nu administrația prima, nu istoria, nu 
jurisdicția, ci viața în Hristos. 

Primatul papal deschide o adevărată cutie a Pandorei. Mai întâi, 
perspectiva sinodală e înlocuită în Apus de una individualistă. Adevărul nu mai 
este relevat de consimțământul Bisericii, al poporului credincios, ci de un individ. 
Conducerea colectivă a Bisericii e înlocuită cu una monarhică [2]. De aici şi 
până la infailibilitatea Papei mai era doar un pas. 

De aici decurge o consecinţă de o mare greutate pentru sufletul apusean: 
că adevărul poate fi deținut de individ. De aici şi până la ideea că orice părere 
individuală poate fi la fel de valabilă în probleme teologice, fără să ţină seama de 
comunitatea de har, şi până la Protestantism şi sectarismul actual, nu mai este 
mult, dovadă că Apusul a continuat cu repeziciune pe această direcție. ef 

În Ortodoxie adevărul aparţine tuturor, revelându-se smerenia abdicării 
de la opiniile personale, dacă adevărul e în altă parte [3] Pati 4 | 

În Apus apar poziții individualiste, sisteme teologice individuale. Patima 
originalității din filozofia modernă apare deja în Evul Mediu catolic. Tomism, 
occamism, nominalism, realism, toate sunt expresia spiritului individualist. Imediat 
apare tendința contrară, exprimarea autorității papale. Când a dispărut tradiția şi 
sinodalitatea, apare autoritatea, singura aproape care a ținut frâul ordinii în Apus. 
Dacă la aceste tendințe adăugăm şi unele influenţe exercitate de erezii ca arianismul 
şi nestorianismul, mai întai în Spania şi Galia, apoi în toată lumea occidentală, 
ajungem la un tablou mai mult decât straniu. De altfel, cele două erezii, deşi 
apărute în Orient (Arie era libian, iar Nestorie persan) n-au prins pe termen lung 
decât în Apus. | | | 

Amândouă tratează problema  hristologică. După Arie, unitatea lui 
Dumnezeu nu se împacă deloc cu ideea de trinitate. Pentru a salva unitatea, Arie 
susține că doar Dumnezeu e nenăscut și veșnic. Aşadar tot ce este în afară de 
Dumnezeu e creatură. Dumnezeu nu poate intra în atingere cu lumea. De aceea 
a creat Logosul care a creat lumea, care şi el era făcut din nimic, Din această 
concepţie decurgea că Dumnezeu nu putea să se coboare, să preia natura umană 
pentru a o restaura, a o vindeca. Or, asta nega chiar esența creştinismului, În 
ce-l priveşte pe Nestorie [4], el nega unitatea celor două naturi, una divină şi alta 
umană, în Hristos. Apusul a preluat ca atare aceste concepții, ale cşror urmări le 


vom vedea în continuare. 


! Paul Evdokimov, Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic. 1996, pp. 146-147. 


2 Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism, Ed, Roza Vânturilor, 1992, pp. 177- 


181. 


3 Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi Românism, Tip. Arhidiecezană Sibiu, 1939, pp, 137- 


14]. 


+ Cicerone Iordăchescu, /sforia vechii literaturi creştine, II, Ed. Moldova, pp. 64-65 
şi 137-138. 








Mai întâi, observăm că această viziune asupra creştinismului se hrăneşte 
din încrederea excesivă în logica naturală. Or, cum am văzut, teologhisirea 
ascultă mai mult de glasul inimii, de intuiţia duhovnicească decât de rațiune. 
Asta va duce treptat, dar sigur la atmosfera secularismului modern, care nu 
putea fi decât apusean. Acest secularism e trădat şi de două dogme importante 
ale catolicismului, inspirate de cele două erezii menţionate mai sus: 

1) Harul e conceput ca o realitate creată [5]. Ca atare, omul nu e legat 
de Dumnezeu, Care rămâne inaccesibil omului. Dumnezeu nu Se poate cobori 
până la noi. Cuvântul e tot o făptură, o creatură cu rol intermediar. Dacă Hristos 
nu e Dumnezeu, atunci, cum am văzut, mântuirea nu mai e posibilă. 

2) Dacă nu-L avem pe lisus Hristos în trăire harică, nu mai putem avea 
nici o legătură cu Divinitatea, între El şi omenire se cască o prăpastie. Intre 
planul divin şi cel uman nu poate exista uniune. 

Îmi aduc aminte de problema întemeierii particularului din arhetip, din 
dialogul platonician Parmenide. Acolo Platon încearcă să explice întemeierea 
prin participare. Principiul şi lucrurile generale au o relaţie de incomunicabilitate. 
Dacă lucrurile participă la forme prin asemănare, se ajunge la o regresiune la 
nesfârşit. Dacă omul x şi omul y sunt oameni pentru că participă la acelaşi 
arhetip, pentru a întări afirmaţia trebuie implicată existența unui al treilea om, 
care să dovedească că toți oamenii şi ideea de om seamană în măsura în care 
reproduc alt arhetip [6]. Apare astfel un al treilea plan de existență, apoi un al 
patrulea ş.a.m.d. 

Catolicismul dă o soluţie asemănătoare. Omenirea nu mai poate participa 
direct la Dumnezeu prin persoana Fiului, ci indirect, printr-un al țreilea om, 
care e Papa de la Roma. În Ortodoxie, ca şi în creştinismul iniţial, fiecare creştin 
Îl are pe Hristos în tot locul, întrucât El învăluie în misterul prezenţei Sale orice 
punct al spaţiului. În Apus, acest lucru nu mai este posibil. Căci doar Papa 
mijloceşte între El şi credincioşi. Apare astfel dependenţa juridică de o persoană 
omenească. Nu mai e nimic mistic, totul reducându-se la juridic şi administrativ. 
Se întrevede deja de aici spiritul raționalist şi pozitivist al catolicismului, care 
impregnează treptat atmosfera intelectuală şi sufletească a Apusului. 

Astfel, treptat, apare o nouă teologie, care se învârte mai mult în jurul 
Papei decât în jurul lui Dumnezeu. Rădăcinile acestei concepții se găsesc la 
Tertulian, care concepea Biserica drept o instituție a mântuirii, şi la Ciprian, 
care introduce concepţia monarhică a Bisericii şi dă principiile de organizare. 
Aceste tendinţe devin evidente la Augustin, care este creatorul ideologiei — ce a 
influenţat decisiv civilizația apuseană. Aşadar, fundamentele catolicismului nu 
sunt făurite la Roma, ci în Africa, toți aceşti trei doctrinari trăind în nordul 
Africii, în fosta Cartagină. 

Dar acest proces este accelerat şi de nevoi practice, cum ar fi nevoia 
de unitate. Dacă în Răsărit unitatea venea din credinţa în aceleaşi realități 
spirituale, în Apus unitatea se constitue în jurul unui om. 

Astfel se constitue, încet, dar sigur, o altă realitate spirituală, aflată în 
opoziţie cu Răsăritul bizantin, fapt ce naşte nevoia de originalitate, ceea ce 
îndepărtează şi mai mult Apusul de rădăcinile comune incontestabile. 

Dacă adăugăm la toate acestea şi veleităţile imperiale ale Papei, începând 
cu Nicolae 1 şi Grigore cel Mare, devine tot mai evidentă căderea în istorie a 
Bisericii Catolice, cădere ce duce la implicarea ei în cuceriri războinice, în 
abandonarea smereniei şi deificarea Gloriei. 

Spiritualitatea e abandonată în favoarea politicii, un episcop fiind mai 
important decât un rege. Biserica devine o Monarhie. lar mai târziu episcopatul 
se feudalizează, intră în noua ordine feudală, accentuând aderenţa catolicismului 
la istorie. Episcopatul intră în jurisdictia lumească prin legăturile de suzeranitate 
şi vasalitate. 

Aceste realităţi vor genera conflictul dintre Biserica Romano-Catolică 
şi Puterea Seculară. Război dus pe acelaşi teren, lumescul, şi pe care în final 
catolicismul l-a pierdut, iar lumea apuseană s-a dezvoltat din Renaştere într-o 
direcţie contrară spiritului creştin, 

RAPORTUL BISERICA -— STAT. Mai întâi se pune problema originii 
statului şi a rolului său în lume. Nu după opiniile contractualiştilor, care sunt 
absurde, ci conform tradiţiei. 

După exodul evreilor din Egipt, Yahwe îşi conduce poporul prin Moise, 
Aron, losua, Samuel şi ceilalți proroci. Ei transmiteau evreilor poruncile divine, 
căci atunci Dumnezeu le era împărat, Ei trebuiau să țină legea dreaptă. La un 
moment dat ei îi cer lui Samuel să aibă un rege, ca şi popoarele din jur. In 
comparaţie cu starea iniţială, regalitatea lui Saul şi a celor ce îl vor urma este o 
cădere. Dumnezeu o îngăduie, deşi ştia consecinţele grave ale acestei schimbări, 
pe plan spiritual. Din acel moment, însă, persoana regelui e sacră, dovada 
neacceptării pieririi sale după păcatul neascultării, Chiar şi după alegerea de 
către Yahwe a unui înlocuitor în persoana lui David, Saul are protecția divină 
asigurată. A se vedea şi comportamentul ireproşabil al lui David, care i-a purtat 
un adânc respect, 


(continuare în pag. 12) 
Viorel ROȘCA 





* Gheorghe Vlăduţescu, lon Bănşoiu, Filozofia greacă. Teme, texte, interpretări, 
Ed. Paideia, pp. 287-290. 
* Ibidem. 





PAG. 12 Nr. 10/202 Octombrie 2007 


JOSE ANTONIO PRIMO D 
SINATIONAL-5 
REVOLUTIA IRADITIONALĂ ( 


Destinul tragic al unui poet militar 


Ce oare a fost curmat la Alicante de către gloanţele asasinilor roşii? Destinul, 
viața unui om? A unei familii? Sau al unui popor, ce cânta cu mâna pe inimă „Cara al sol”, 
gloriosul imn al Falangei, atât de asemănător cu Sfânta noastră tinerețe? 

Jose Antonio, vizionar, proorocise cu mulți ani înainte de executare într-un discurs 
în fața Cortes-ului eliminarea sa fizică şi brutală. Asta nu l-a împiedicat să-şi urmeze 
credința, fiind un „senorito”, un nobil prin naţtere ţi prin suflet, care considera că a-şi 
servi țara comandând era datoria lui supremă, precum a muri pentru crezul lui într-o 
„Espana una, Espana grande, Espaia libre”. 

În discursul fondator al Falangei acest romantic înalță steagul și cheamă tinerii 
să-l apere cu voie-bună, poetic; scârbit de poziţiile de compromis, a celor care pentru a 
face față unui rău comun preferă să ascundă în discursul lor orice poate trezi entuziasmul, 
să evite orice poziție energică şi absolută, Jose Antonio își asumă ardoarea aruncându-şi 
blestemul: vai şi amar de cei ce nu vor şti să opună o poezie creatoare unei poezii 
devastatoare! 

Acest blestem ne urmăreşte şi pe noi, cu tot sacrificiul făcut de către lon Moţa şi 
Vasile Marin ce au căzut luptând lângă trupele falangiste pentru a stăvili invazia comunistă 
în Spania. Popoarele nu pot fi urnite decât de către poeți, iar noi nu am reuşit încă să creăm 
cu poezie după tăvălugul comunist. 

Jose Antonio, realist, ştia că nu poate câştiga alegerile; se prezenta din datorie, 
dar îşi chema camarazii la o veghe vigilentă, departe de jocurile puterii, pe care le asimila 
cu atmosfera îmbâcsită a unui bordel. Îndemna spaniolii să voteze pentru cel ce li s-ar 
părea mai puțin rău. Spunea că Spania nu poate renaşte din urne. Falanga a rămas — 
precum bine a simțit fondatorul ei — în afară, la locul ei, sub cerul liber, în noaptea senină, 
cu arma în mână. 

Cel ce spunea că preferă un viitor de construit unei vieți deja făcute — că valorează 
mai mult o speranţă decât o realitate — nu este anacronic, nu ne grăieşte parcă din 1936, ci 
din anii noştri aşa-zişi post-comunişti. 


(urmare din pag. 11) 


În ultimă instanță, orice stăpânire e necesară pe pământ după cădere, 
pentru a apăra Legea, ordinea. Legea, esența statului, acționează prin constrângere 
împotriva răului şi întinderii sale. Aşa cum arăta părintele Stăniloae [7], Legea 
cuprinde în ființa sa un paradox de nedepăşit. Deși luptă împotriva răului, nu-l 
poate desființa, ba chiar îl înmulțește. Ea acționează din afara omului, fără om. 
Este o limitare a libertăţii care trezeşte în om o reacţie contrară. Legea e însă 
necesară atâta timp cât există în oameni păcatul. Ea a existat şi înainte de Saul, 
fiind exprimată de Yahwe prin prooroci. Aşadar statul este de sus, o necesitate 
ce acționează prin mijloace proprii şi are un plan ontologic propriu. Atâta timp 
cât statul apără legea, dreptatea, Dumnezeu îl priveşte cu bunăvoință. Oricât de 
aspru ar fi, dacă statul apără ordinea dreaptă a lui Dumnezeu, e bine privit de 
sus, De aceea, lisus, atunci când Pilat i-a spus că are putere să-L elibereze sau 
să-L răstignească, i-a răspuns că puterea aceasta i-a fost dată de sus, căci 
altminteri n-ar avea-o. 

Biserica însă are alt plan și alte metode. Limitele Legii au făcut ca 
Dumnezeu să aducă oamenilor Biserica Lui, ce are drept metode iubirea şi iertarea. 
Creștinul se îndreaptă dinlăuntru, fără constrângere, deschizându-şi inima către 
harul divin. Dacă toţi oamenii L-ar primi pe Hristos în inima lor, şi ar avea ca 
ideal desăvârșirea spirituală, statul n-ar mai avea rost. Numai că nu toţi oameni 
pornesc pe calea curăţiei inimii şi a minţii, şi ca atare Statul şi Legea sunt paznicii 
Ordinii. Schimbarea lăuntrică face inoperantă legea, căci oamenii buni o fac 
inutilă, Omul rău e pedepsit de stat, iar dacă porneşte pe calea îndreptării, este 
iertat de Biserică. Ea nu pedepseşte, căci calea ei e cea duhovnicească. Biserica 
și statul au două planuri şi moduri diferite de acțiune. Biserica este superioară 
statului spiritual şi nu temporar, așadar statul nu e subordonat acesteia. 

Apusul a văzut diferit în Evul Mediu acest raport. Biserica a încercat 
să-și subordoneze statul, ceea ce a dus la transformarea ei în stat, sau mai 
precis într-un supra-stat, Papa a dorit şi doreşte să aibă stat teritorial şi putere 
temporară, să poarte sabie ca simbol al puterii statale, Or, la nivelul umanității 
istorice, Legea şi iubirea nu pot încăpea amândouă în aceeaşi teacă. Căile lui 
Hristos sunt smerenia, blândeţea, iubirea. Când porţi sabie și vrei s-o foloseşti 
ca stat, ele rămân necultivate, Împărăția lui Hristos nu e din lumea aceasta. 
Biserica Catolică vrea însă împărăție pământească, aşa cum remarca şi 
Dostoievski, când comenta, în scrierile sale politice, formarea statului italian şi 
reducerea statului papal la o zonă de câteva hectare din centrul Romei (Vaticanul). 

Această atitudine a Bisericii Apusene are consecințe grave. Mai întâi, 
orice stat are nevoie de o poliţie, de o armată, ca şi de celelalte instituţii aferente. 


'D. Stăniloae, Ortodoxie şi Românism, ed. cit., pp. 139-158, 


LENES CARDINALE 
DE RIVERA 
INDICAL ISMULSP ANIOL, 


Dheapta cunoficantă 


„Revoluția 

aparține unei 
minorități $ 

ce nu cunoaşte 

[]) descurajarea” 


Transcendând timpul, ne 
mai spune că următoarea revoluţie nu 
va fi pierdută. Am învățat acum că 
masa poporului nu se poate salva pe 
ea însăși; şi că nu pot avea nici o scuză 
conducătorii dacă  dezertează. 
Revoluţia este a celor ce nu cunosc 
descurajarea. A acelei minorităţi ce nu 
va fi înțeleasă la început, deoarece 
poporul şi-a pierdut lumina interioară 
în această perioadă de decadenţă. Dar, 
în final, poporul va şti să vadă diferența 
dintre viața stearpă de acum şi lumina 
noii ordini. 

Timpul a trecut, cel în care 
puteam fi doar studenţi, poeţi sau 
artişti. Epoca noastră ne trage înainte şi nu ne mai putem închide în turnuri de fildeş ca în 
cele vremuri râncede în care sentimentul unităţii lumii fiind rupt, fiecare voia să-şi facă din 
viață o lume izolată. Generaţia noastră, convalescentă, trebuie să refacă o lume în care 
soarele se va înălța din nou. 

Sentinelă vigilentă, Jose Antonio aşteaptă şi acum cu bucurie în suflet răsăritul. 
Răsăritul nostru. 

Închisoarea de la Alicante este locul în care putem simți forța sângelui vărsat 
întru credință. Şi acolo, înăuntru, putem găsi zidul plângerilor al nostru, al europenilor. 
Zidul în fața căruia a fost împuşcat Jose Antonio Primo de Rivera pe 20 noiembrie 1936, la 
vârsta de 33 de ani. 

jArriba Espana! 


„| 
h 


a ali 


Simona NICULESCU 


Dar „cel ce scoate sabia, de sabie va pieri”. Avertismentul dat de Hristos lui 
Petru e clar. Nerespectarea lui transformă Biserica Catolică în izvor de teamă şi 
nu de bucurie, de ură şi nu de iubire, de mânie şi nu de blândeţe. 

De aceea, în timp, oamenii simt o reacţie de respingere în fața unei 
Biserici care şi-a ieşit din rost. Această reacţie potrivnică îşi va pune amprenta 
pe epoca modernă, care se dezvoltă într-o direcţie anti-bisericească şi chiar 
anticreştină. Statul are mai multe tentaţii de emancipare de sub tutela Bisericii, 
sau de a o imita, prin ingerinţe în problemele Bisericii. Prima tendință apare la 
Imperiul German, care a fost adesea în conflict cu Papalitatea şi statul ei. In 
Anglia, Richard al VIII-lea rupe Biserica locală de Vatican şi se instalează ca şef 
suprem al Bisericii Anglicane — consecință oarecum firească a devierilor spirituale 
prin care Apusul a trecut. 

Dacă ne raportam la tradiţii, relația Biserică — Stat, preot — rege, 
corespunde în India raportului dintre Skanda și Ganesha. Ultimul este deţinătorul 
puterii sacerdotale, iar primul, al celei regale. Ganesha e contemplative, iar Skanda 
războinicul care îi apără fratelui său meditaţia. Ganesha este superiorul, iar Skanda 
inferiorul, căci cei doi simbolizează şi două planuri de fire din noi, aflate într-o 
relaţie ierarhică. Dacă raportul superior — inferior se strică, Kshatrya se revoltă, 
înseamnă că în noi domneşte dezordinea, că ierarhia valorilor s-a pierdut. 

În literatura românească de tip folcloric [8] întâlnim o astfel de situație, 
mai precis în Harap-Alb. Împăratul Verde e cel ce deţine funcția sacerdotală, iar 
Craiul, tatăl lui Harap-Alb, pe cea regală. Primul nu are copii şi-l cheamă pe unul 
dintre feciorii Craiului să-i ia locul. Aşadar drumul nu se face de la Împărat la 
Crai, ci invers, in crescendo. Culoarea verde a Împăratului e simbolică şi reprezintă 
omul verde din noi. Aşa cum în Scriptură avem perechea lacob — Esau. lacob e 
omul verde din noi, iar Esau omul roşu din noi. Puterea lui Esau este înfricoşătoare, 
dar cu înțelepciune lacob trece de el, de fapt se împacă cu el, cu omul roşu din 
el însuşi, iar apoi trece râul laboc, Poarta Oamenilor, pentru a întemeia pe Israel 
— poporul sacerdotal din care se va naşte Hristos, 

Dacă Papa, făcătorul de poduri între lumi, vrea să devină rege, mai întâi 
se petrece o dezordine, o inversare de roluri. Devenind rege, el intră în conflict 
cu ceilalți regi, care nu mai văd în el un superior, o altă parte a lumii, ci un 
concurent pe acelaşi plan cu ei, şi atunci se vor revolta. Şi vina nu o poartă ei în 
exclusivitate. Sau, cum zice o vorbă românească, cine se amestecă în tărâţe, îl 
mănâncă porcii (cu tot simbolismul aferent). 

Aceasta e o distorsiune a ordinii cosmice, ale cărei urmări le simțim şi 
azi. După ea, în secolul al XVIII-lea, va urma o alta. Ca să mă exprim în 
simbolismul indian, după Kshatrya, a treia castă, Vaishia va conduce cetatea, 
căci în interiorul nostru, în jurul acelei părți din noi pe care ea o reprezintă, 
Chakra Vishuda, trăieşte omenirea. În tradiţia greacă, în om, în sufletul lui, există 
trei părţi: partea raţională, partea pasională (//1ymos) şi partea apetentă. (epirhymia). 
La sfârşitul Evului Mediu, autoritatea regală, voința, ambiția, eroismul exterior 
conduc Apusul, iar în epoca modernă el e condus de plăcere, de apetenţă. Rând 
pe rând, părţi tot mai joase din noi preiau rolul conducător. Urmările sunt vizibile 
şi vor continua să lucreze. (Va urma) 


* Vasile Lovinescu, Dacia Hiperboreană, Ed. Rosmarin, 1994, pp. 78-99. 














PUNCTE CARDINALE 


Octombrie 2007 Nr. 10/202 PAG. 13 





DIVINA COMEDIE A LUI DANTE 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI RĂZVAN CODRESCU 


PURGATORIUL | 
CÎNTUL VIII 


Rămiînînd în tovărăşia lui Sordello, cei doi 
poeţi se coboară în valea principilor din Ante- 
purgatoriu, de unde auziseră cîntîndu-se imnul de 
seară Je lucis ante terminum, rerum Creator 
poscimus... Aici îi întîlnesc pe reputatul judecător 
din Gallura, Ugolino (Nino) Visconti (nepot al 
contelui Ugolino della Gherardesca, soț al 
Beatricei d” Este şi tată al Giovannei de care se 
pomeneşte în text), şi pe marchizul Corrado (în 
text: Currado) Malaspina cel Tînăr, dintr-o familie 
celebră din Lunigiana, căreia Dante îi aduce un 
deosebit elogiu (în exilul său, pe la 1306, a fost 
găzduit de familia respectivă). Cu toţii asistă la 
scena în care păzitorii locului, doi îngeri cu aripi 
verzi şi săbii înflăcărate, îl izgonesc pe şarpele ce 
dădea tîrcoale (asimilat cu cel ce fusese unealtă a 
ispitirii Evei şi deci vrăjmaş — i] nostro avversaro 
— al întregului neam omenesc născut din ea). 


1 Era de-acuma ceasul greu de dor 

ce-n inima năierilor trezeşte 

aleanul despărțirii de ai lor, 

4 şi-n care-n cel pornit pribeag stirneşte 
fiori vreun clopot ce din depărtare 
murinda zi ai zice c-o Jjeleşte, 

7 cind eu prinsei să simi că nu-mi mai are 


“auzul spor şi spre un duh să cat, 


ce, drept, cerşea cu miinile-ascultare. 

10 EI palmele spre cer şi-a-mpreunal, 
parcă grăind, cu ochii-n Răsărit: 

„Doar ție, Doamne, gîndul mi-e-nchinat. 
13 Te lucis ante-atit de măiestrit 
se-nfiripă pe buzele-i pioase, 

încit şi mie mintea mi-a răpil; 

16 de imn fiind şi celelalte atrase, 
cuvios şi dulce i-au cîntat plinirea, 
cătind în sus, spre sfere luminoase. 

19 Ascute-ţi, cititorule, privirea 

spre adevăr, căci vălul e subțire 

şi lesne poți să-i afli desluşirea! 

22 Văzui apoi acea aleasă-oștire 

făcînd şi-n sus uitindu-se spăşită, 
pălind de parcă-avea o presimţire, 

25 şi mai văzul, din slăvi în jos pornită, 
de îngeri o pereche, spade-avind 

de foc, dar fiecare-n virf ciuntită. 

28 Veşminte verzi purtau, ca frunza cînd 
e crudă, şi de aripi tot verzii 

erau bătute,-n aer fluturind. 

31 Unul puțin mai sus de noi se-opri, 
iar celălalt pe malu-opus, În jos, 

încît la mijloc gloata se trezi, 

34 Le desluşeam bălaiul păr frumos, 
dar către față văzul se pierdea, 

cum covirşit e simțul de-un prisos. 

37 „„Dintr-a Mariei poală vin să stea (& 
grăi Sordel, „de pază văii-n care 
şarpele-ndată iama va să dea. 

40 Iar eu atunci, neştiind pe ce cărare, 
privii în jur, făcul de groază sloi, 

şi mă trăsei spre-obladnica spinare 

43 „Să scoborim", Sordel mai spuse-apoi, 
ec t? duhuri nobile-a vorbi, 

căci drag le-o fi a se vedea cu voi!" 4 

46 Trei paşi şi nu mai mult îmi trebui 
s-ajung la ei, iar unul drept la mine 

se tot uita, de-s eu vrind parcă-a şti. 


SLa S 2 
si Ep Pepin 


(130. 
1] 


îmi 
Vă atat 


La prezuela Matica. i aci 
5 i ptr bare au cae uUabpamatp, 


Fed „ Xralerta a Roz uera lama AI 


Pepi) cere Pee soc 
E uda Aria 


49 Era la ceas cînd bezne nu-s puţine, 
dar tot ne-a fost în urmă-nvederat 

ce ochii-ntii nu desluşiră bine. 

52 Unul spre altul ghes atunci ne-am dat: 
0, nobil jude Nino, cit îmi place 

să văd că nu eşti printre răi băgat! 

55 Nu fu salut — ori el, ori eu — a-l tace; 
apoi: „De cînd venişi”, mă iscodi, 

„sub munte-aici, pe-ntinsa mării pace?” 
58 „Chiar azi în zori, prin locuri de urgii, 
venil-am eu, şi-n prima viaţă Sînt, 

dar pe cealaltă mi-o ciştig pe-aci”. 

61 Cind în auz le-ajunse-al meu cuvint, 
Sordel şi-acela înapoi se dară, 

cum face omul de uimire-nfrint. 

64 Spre domnul meu se-ntoarse unul, iară 
cel'lalt spre-un duh vecin: „Currado, sus, 
să vezi, prin har ceresc, minune rară!" 

67 Spre mine-apoi: „Ca pe-un prinos adus 
celui ce rostul astfel şi-l ascunde 
dintru-ncepul, de punți spre-acesta nu-s, 
70 cînd înapoi vei trece peste unde, 
Giovannei mele spune-i pentru mine 
să-nalțe rugi cui celor drepți răspunde. 

73 Nu cred că maica ei prea drag mă ţine, 
căci scoase albul văl de văduvie, 

deşi l-o plinge, biata, mult şi bine. 

76 Prin ea mai lesne vezi cit va să ţie 
focul iubirii în femeie, dacă 

nu-s ochi şi miîini adesea să-l învie. 

79 Mormint la fel de falnic n-o să-i facă, 
cum i-ar fi fapt cocoşul din Gallura, 
năpirca ce Milanu-n zale-mbracă”. 

82 Aşa zicea, şi îi marca figura 

acea ardoare dreaptă care-şi are 

în tainițele inimii măsura. 

85 Spre cer mi-era privirea scrutătoare, 
pe unde-i mersul stelelor mai lin, 

cum spre butuc mai lentă roata pare. 

88 Și domnul: „La ce ochii tăi se-aţin?”. 
Zisei: „Mă uit la torfele acele 

ce citeştrei tot Polu-aprins îl țin”, 

91 lar el: „Acele patru limpezi stele 
văzute-n zori sînt dincolo lăsate, 

şi urcă-acestea unde fost-au ele”, 

94 Sordel din vorbă prinse a-l abate, 
zicînd: „, Vrăjmaşul nostru vine, iată!", 
şi-ntinse mina ca să i-l arate. 


aia! 


RZA 





97 Pe unde-i gura văii mai căscată 
se-afla un şarpe, poate-acelaşi care 

îi dete Evei poama-nveninată. 

100 Prin ierbi şi flori cumplita tiritoare 
venea, sucindu-şi capu-adesea şi 
lingîndu-se ca bestia pe spinare. 

103 Eu n-am văzut şi nici să spun n-aş şti 
cum uliii cereşti porniră-n zbor, 

dar pe-ambii asupră-i i-am putut zări. 
106 Simţind bătaia aripilor lor, 
fugi năpirca, şi-ngerii pe sus, 

zburind egal, s-au dus şi ei cu zor. 

109 lar duhul ce de jude fuse-adus, 

cînd îl strigase uluit pe nume, 

ținea pe mine ochii mai presus. 

112 „Lumina, ce de dincolo de lume 

(e mină, afle-n voia-ţi cîtă ceară 

se cere pîn' la-naltul smalţ anume, 

115 ci spune-mi de-ai cumva vreo veste clară 
din Val di Magra”, prinse-a zice el, 

„Căci eram mare-acolo odinioară”. 

118 Currado Malaspina sînt; nu cel 
bătrîn, ci-urmaş de-al lui, care iubirea 
de-ai mei o curăţ de prea multul zel”. 

121 „Oh!", răspunsei, „eu n-avui fericirea 
s-ajung pe-acolo, dar să nu vă ştie 

nu-i colț prin Europa nicăirea. 

124 Vorbesc şi mari şi mici de faima vie 
prin care casa voastră se cinsteşte, 

chiar de n-au fost pe-acolo să se-aţie. 
127 Şi jur, pe pasu-mi ce spre cer zoreşte, 
că neamul tău, prin pungă şi prin spadă, 
şi-acum în fața lumii străluceşte. 

130 Prin fire şi-obicei, oricită sfadă 
aduce printre oameni capul rău, 

ai tăi rămîn de drumul drept să-şi vadă”. 
133 Și-acela: „Mergi acum pe drumul tău; 
soarele-n patul ce Berbecu-l ține 

de şapte ori n-o pune capul său 

136 şi-n minte-această zicere de bine 

ţi-o fi bătută-n cuie mai presus 

de orice alte mărturii străine, 

139 de-i neschimbat judeţul cel de sus". 


(În numărul viitor: Cîntul IX) 

















PAG. 14 Nr. 10/202 Octombrie 2007 


Sfântul închisorilor. Mărturii despre 
Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de 
monahul Moise [de la Oaşa], Ed. 


Reîntregirea, Alba Iulia, 2007. 


LIVIU NICULIU 


Liviu Niculiu, Si/a [memorii şi însemnări 
cu pronunțat caracter autobiografic], f. 
€. [în regia autorului), f. |. [Sibiu], 2007. 


Părinţi contemporani 
din 
Sfântul Munte Athos 





George Căbaş, Părinţi contemporani 
din Sfântul Munte Athos [convorbiri şi 
mărturii duhovniceşti], Ed, NILE E 
Sibiu, 2007. | 





Preot Ilarion V. Felea, Spre Tabor. I. 
Pregătirea, carte apărută cu osârdia 
obştii Mânăstirii Petru-Vodă, Ed. 
Crigarux, Piatra Neamţ, 2007. 





Corneliu Florea [Canada], Polemos. 


[polemici şi pamflete, multe împotriva lui 
H.-R. Patapievici], Ed. Aletheia, Bistriţa, 
2007, 


di 
i 
2 


) a 


ZI nui DN 


E) ada 3 
Pr Prot, lon Buga 


Pr. Prof. lon Buga, Plinirea potirului 
cre-dinţei, scrisă cu binecuvântarea și 
sprijinul Î. P. S. Iacov, Mitropolitul Mytile- 
nei, Ed. Sf. Gheorghe Vechi, Buc., 2007. 









PUNCTE SANBINACE 


Părintele Gheorghe Calciu, Mărru- 
risitorul prigonit. Predici, eseuri şi 
meditații religioase, Ed. Crigarux, Piatra 
Neamţ, 2007. 


Pr” 


SAIPREZISTENȚEI 
Anzi Lor E ADE 
DIN JUDEȚUL ARAD 


1945-1989 


Editura Multimedia 


Corneliu Cornea, Luptători şi martiri 
ai rezistenței anticomuniste din judeţul 
Arad: 1945-1989, Ed. Multimedia, Arad, 
2007, j: Tai i ste aiftpie 


EUGEN JURCA |. 


——_—— TIT . "ppm 
BA? ia 9 da ATI. PPCD Ea) 


. 
0 SO a ISLA = se pr 2 e 


Spovedanie 
şi psihoterapie 


interferenţe și diferenţe 


Eugen Jurca [pr. conf. univ. la Timişoa- 
ra], Spovedanie şi psihoterapie. 
Interferenje şi diferenţe, Ed. Despina, 
Bucureşti, 2007. 








Grigore Caraza, Aiud însângerat, ed. 
a II-a, prefață: Pr. Gheorghe Calciu, 
postfață: Adrian Alui Gheorghe, Ed. 
Conta, Piatra Neamţ, 2007. 





“Circulares 


Manifiestos 


1927 = 1938 


Corneliu Zelea Codreanu, Circulares y 
manifi estos: 1927-1938, traducci6n al 
espanol: Roger de Lauria, Col. “Europa” 
[Ion Mării], Minchen, 2006. 


| lângă CERE) j 
loanichie Bălan 
Pateric românesc| 


a! 





Lumea monahilor [revistă lunară de 
pe lângă magazinul ilustrat Lumea 
credinţei din Bucureşti], anul 1, nr. 3, 
septembrie 2007. 











FUNDAȚIA ECUMENICĂ «SFÂNTUL APOSTOL ANDREI» 


Înregistrată în Registrul Naţional la numărul 3129/B/1996 — sentinţa civilă 238/1996, cu sediul în Bucureşti — 
str. Abanosului nr. 6, bl.3 , sc. A, ap. 16 sector 2 
Cont RO13RZBR0000060009386558 — Raiffeisen Bank Bucureşti, Ag.Colentina 
Telefon:0724/902449; 0729/137942;e-mail: gh.nistoroiu(2 yahoo.com 











corelării acțiunilor lor. 


dedicat rezistenţei lor în închisoarea de la Piteşti. 


Menţionăm lucrările ce s-au remarcat : 





Română — factor de rezistență anticomunistă”. 

2. Pr. Nicolae Mărgăritescu, Episcopia Argeşului şi Muscelului, consilier „Biserica şi 
societatea” — prelegere: “Preotul, slujire şi conştiinţă a credincioşilor săi”. 

3. Arhim. asist. drd. Emilian Nica — Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru 
Stăniloae”, laşi: Viața monahală din Mitropolia Moldovei şi Sucevei în perioada păstoririi 
Mitropolitului lustin Moisescu (1957-1977), sub regim comunist. 

4. Pr. Daniel Gabriel Otescu, Parohia Ortodoxa Română Belint, protopopiatul Lugoj: 


COMUNICAT 


„___. Sub înaltul patronaj al P. S. Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, s-a desfăşurat la Curtea de Argeş, în zilele de 21 şi 22 septembrie, prima ediţie a Simpozionului 
Rezistenţa prin religie în timpul regimurilor totalitare”, organizat de Fundația Ecumenică "Sfântul Apostol Andrei”. Ă 1245 3 
Participanții au dezbătut o tematică vastă, care a cuprins probleme legate de implicarea clerului ortodox român şi a credincioşilor săi în lupta împotriva totalitarismului. 
La simpozion au participat peste 50 de personalităţi cu preocupări în domeniul istoriei, culturii, artei, literaturii şi gazetăriei creştine, care au prezentat referate şi studii 
ample, inedite, despre tematica propusă, sau au avut intervenţii interesante asupra problemelor dezbătute. 
Toate lucrările prezentate vor fi cuprinse într-un volum care va fi editat şi publicat până la sfârşitul acestui an. i aa 
si Amploarea manifestării şi importanța demersului i-au determinat pe participanţi să hotărască transformarea Simpozionului în primul Congres al Rezistenței prin 
religie în timpul regimurilor totalitare, care urmează a se desfăşura anual. S-a hotărât, de asemenea, crearea unui secretariat care să se ocupe de organizarea congresului 
şi să stabilească legătura cu celelalte organizaţii şi instituţii ale societăţii civile şi statului care studiază fenomenul rezistenţei Bisericii în regimurile totalitare, în vederea 


Manifestarea s-a încheiat cu înmânarea diplomelor de participare şi cu o slujbă de pomenire a martirilor închisorilor comuniste, care s-a desfăşurat la monumentul 


1. P. S. Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului — prelegere: “Biserica Ortodoxă 
















11. Răzvan Codrescu: “Ortodoxia luptătoare: cazul Părintelui Gheorghe Calciu- 
Dumitreasa (1925-2006)”. 

12. Prof, univ, dr. Virgiliu Radulian: “In memoriam Teoctist Arăpaşu”. CA 

13. Dumitru Stavarache şi Ruxandra Rizeanu: “Mărturii documentare cu privire la 
demersurile antitotalitare ale unui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul Visanon 
Puiu”. 

14. Aspazia Oţel-Petrescu: “Rugăciunea — suport de rezistență pentru femeia întemnițată 
politic”. 

15. Prof. Alexandru Lupu, Preşedintele C. N. R. pentru Drepturile Copilului: “Copilul — 












anticomuniste” 


Urziceanca, un mucenic necunoscut al Bărăganului”. 


viitorul roman. Se întorc morții acasă). 

































unde şi arvuna orbirii la pedeapsa finală a nevederii lui 
Dumnezeu. Apoi pentru că au stricat legea împreunării 
bărbatului cu femeia. Şi pentru aceea că, la fel cu orice alt 
păcat sexual, au risipit acel dar dumnezeiesc al iubirii în trup 
care a fost rostuit în chip unic omului. Nu în ultimul rînd 
pentru că sodomiţii ajung să alcătuiască o comunitate a 
nerușinării totale: “...sodomenii, locuitorii cetăţii Sodoma, 
o! poporul din toate marginile, de la tînăr pină la bătrin [subl. 
n.] au înconjurat casa” (Facerea 19, 4) şi au purces la silnicie 
împotriva Îngerilor. 

Într-un orizont al normalităţii (normal vine de la normă, 
adică lege, de unde prin normal trebuie să se înţeleagă cum 
'rebuie să fie, iar nu cum este în mod obişnui! |n]), oricare 
dintre aceste nelegiuiri atrage osîndă deplină: nimicire, 
întuneric, ardere veșnică, și tocmai de o neclară anormalitate 
vrea Sf. luda să-i ferească pe cititori cu a sa prezentare 
retributivă. 

Sf. luda revine apoi la nelegiuiţii actualităţii sale, despre 
care spune că asemenea sînt şi ei: “pîngăresc trupul [precum 
sodomiţii — n. n.], leapădă stăpînirea [precum evreii care 
voiau să-i ucidă cu pietre pe Moise şi Aaron după ieşire — n, 
n.], hulesc măririle (cereşti) [precum îngerii căzuţi au 
batjocorit condiţia celestă — n, n.]”. ră 

Faptele acestora nu sînt descrise în aproape nici un 
detaliu al concretului lor, dar comparaţiile cu episoade 
vechitestamentare dau o imagine destul de violentă. Ei 
defaimă cele pe care nu le cunosc, Defăimarea aceasta e 
pusă în contrast cu o istorie apocrifă în care Arhanghelul 
Mihail nici pe diavol nu îl hulește, ci îi zice “Să te certe pe 
tine Domnul!”, Ei pier într-o instinctualitate rău exersată, Ei 
sînt fratricizi precum Cain. În contextul creștin, Sf. luda 






n Pentru o accepțiune materialistă a perversiunii sexuale, este 
de reflectat la regula fără excepție în teoriile evoluționiste, anume 
că funcţia face organul, astfel ca nici o perversiune nu poate fi 
justificată de “normalitatea” sui-generis a perversului, ci poate 
fi doar explicată prin proasta funcţionare, dacă nu întrebuințare, 
a organului sexual, a altor organe şi aparate, sau a organismului 
practicantului de perversiuni. 


“Forme de rezistență a Bisericii Ortodoxe bănăţene în mărturii orale (1947-1964)”. 

5. Pr. protopop dr. Florin Tuscașu: “Mitropolitul Visarion Puiu. Acţiuni şi demersuri 
antitotalitare în perioada 1921-1944” (comunicare însoțită de expoziţie). 

6. Pr. protopop Dr. Florin Tuscașu: “Episcopul Partenie Ciopron — de la Episcopia 
Armatei la Episcopia Romanului” (comunicare însoțită de expoziție). 

7. Prof.univ.dr.loan Scurtu: “Promovarea credinţei într-un stat ateu”. 

8. Prof. univ. dr, Radu Ciuceanu, Florin Şandru: “Patriarhul Iustinian — pionierul rezistenței 


EPISTOLA SFÎNTULUI IUDA .........- 


marele sacrificat al istonei”. 


9. Dumitru Manolache: “Jertfelnicia anonimilor şi biruința Bisericii. Gheorghe de pe 


10. Cornel Constantin Ciomâzgă: “Harul Domnului peste halul omului” (fragment din 






înțelege prin asta şi asasinatele morale făcute cu rătăcirea 
fraților întru Hristos. Vînduţi răului, pe bani, ei împing la 
desfrînare şi idolatrie, precum odinioară Valaam, acesta fiind, 
după o tradiţie rabinică, moşul tuturor învăţătorilor mincinoşi 
[0]. În fine, ei sînt dintre aceia pe care nu îi ține pămîntul, cum 
nu i-a ținut nici pe răzvrătiții lui Core, înghiţindu.-i literalmente. 
Imaginea sterilității lor sufleteşti este insistent metaforizată şi 
prezentată în combinaţie cu impertinenţa de a macula agapele 
tainei la care îşi întreţin patima pîntecelui. 

Aceasta este starea păcătoşeniei lor. Sf. luda citează 
imediat după arătarea ei o profeție a lui Enoh, dintr-o carte 
apocrifă |p], care anunță inexorabilitatea judecății finale pentru 
toți pacătoşii. Judecata e o certitudine, iar nelegiuiții vor fi 
pedepsiţi. 

Sfîntul, acum foarte direct, face o analiză comportamen- 
tală concluzivă, care sună astăzi foarte familiar: pseudo- 
învățătorii sînt birfitori, nemulțumiți de soarta lor, trăind pentru 
a-și satisface poftele, trufaşi, dar şi slugarnici (versetul 16). 

De aici înainte, versetele dau îndreptarul creştinesc. Pînă 
adineauri ataşat lradiţiei profetico-pedagogice vetero- 
testamentare prin multe referiri, Sf. luda se preface în curat 
binevestitor creștin, Vorbește de dragoste, credinţă și milă, de 
rugăciunea în Duhul Sfint. Acestea sînt corectivele, Cu îngrijire 
și cu dulceaţă părintească, ne spune tuturor: “Păziţi-vă întru 
dragostea lui Dumnezeu!”, De asemenea, în duhul Veştii celei 
Bune, el actualizează tratamentul ce trebuie acordat rătăciţilor: 
"pe unii, șovăitori, mustraţi-i, pe alții, smulgîndu-i din foc, 
miîntuiţi-i!”, EI știe bine drama slăbiciunii, a căderii și a 
întoarcerii, și cît e de amarnică pierzania, El cunoaşte atit de 
bine lucrul aceasta, încît cu ultimul său cuvînt, poate surprinzător 
pentru unii, retează ceea ce ar putea [i entuziasm stricăcios; 
*.. de alții, însă, fie-vă milă cu frică, urînd şi cămașa spurcată 
de pe trupul lor!”, 

Incurabilului înșelător, în care încap trufia și slugărnicia 
totodată, trebuie să îi corespundă, pe cealaltă baricadă mistică, 
un ins în stare a se milostivi de el cu frică, Este o milă 


* Pr. prof. dr. Gh. |. Ghia, op. cir, p. 69. 


16. Gabriela lelenicz — Preşedinte executiv al Asociaţiei culturale PRO-BASARABIA 
ŞI BUCOVINA: “Golgota slujitorilor Sfântului Altar”. 

17. George Călin: “Păstrarea dreptei credințe — calea spre mântuire”. 

18. Nicoleta Constantin, Director al Fundaţiei Ecumenice “Sf. Apostol Andrei”: “Păstorul 
şi Cetatea - trecut, prezent, dar mai ales viitor”. 

19. Prof. drd. Gheorghe Constantin Nistoroiu: “Totalitarismul înfrânt prin religie”. 

20. Prof. drd. Gheorghe Constantin Nistoroiu: “Jertfa poeţilor Crucii”. 


Preşedintele Fundaţiei Ecumenice 
“Sf. Apostol Andrei”, 
Prof. Drd. Gheorghe C. NISTOROIU 


amestecată nu cu spaimă, nu cu temeri, dar nici cu curaj 
prostesc, ci cu îngrozirea în fața unei ireversibile schimonisiri. 

Și, ca şi cînd nu ar fi fost destul de complicată păstrarea 
acestui echilibru, Sfintul luda mai recomandă un ingredient: 
ura. E simplu de spus că nu e vorba să-l urăști pe păcătos, ci 
păcatul, că nu se cere să te scîrbeşti de păcătos şi nici de 
bunurile lui, ci de învelişul spurcăciunii mistificatoare. 
Rațiunea poate fi de ajutor atunci cînd sînt necesare aşa 
eufemisme... Dar, totuşi, cum se pot dobîndi astfel de alăturări, 
care nu doar să nu provoace schizoidii, ci să simfonizeze? 
Se pare că liantul indestructibil al oricăror devălmăşii este 
smerenia, produs al dragostei exersate duhovniceşte. Dintre 
Apostoli doar doi se încumetă să urască. Sf. Ap. loan urăşte 
faptele rele ale unor oarecari şi o face, fără îndoială, pe bună 
dreptate (Apocalipsa 2, 6). Celălalt este Sf. Ap. Pavel, care, 
întru smerenia sa, ne dă şi dezlegarea textului nostru (Romani 
7, 14-15); “Căci ştim că legea e duhovnicească; dar eu sînt 
trupesc, vîndut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci 
nu săvirşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc”. 

Epistola Sfîntului luda se sfirşeşte cu o Doxologie, cuvînt 
de slavă, într-o formulă de blagoslovire a celor ce vor fi 
avînd să se lămurescă prin încercări de acestea. Este aici o 
punere în cuvinte a eternității, cu totul specială prin extensia 
ŞI precizia ei, nemaîntilnită în nici una dintre cărțile Noului 
Testament |r]: “mai înainte de tot veacul şi acum şi întru toți 
veci”, 

De la Sf, luda vom învăţa măcar că, decit să scrii sau 
să citeşti despre mîntuire, se întîmplă uneori că mai bine e să 
iei seama la dreapta credinţă, iar, dacă se cere, să lupți pentru 
ea și cu dragoste şi cu ură, şi în sine şi în lume. lar, apoi, ce 
va fi aceasta decit carte de mintuire? Vom mai şti din epistola 
lui cam cine, de unde şi în ce fel poate ataca dreapta credinţă. 
Căci SI. luda, rudă a Domnului sau nu, dar în orice caz un 
luda prin care nu se pierde, ci se recuperează, anunţă o 
primejdie lăuntrică, personală ori comunitară, un rău care nu 
e chip să lipsească de acolo unde ființează un bine; ba mai 
mult decit atit, un rău care se actualizează pe măsura acelui 
bine, 


» Ibidem, p. 76. 
"Ibidem, p. 87. 








PAG. 16 Nr. 10/202 Octombrie 2007 


Robert 
de 
HERTE 


Omul este la naştere o ființă nedesăvârşită. 
Pentru a se împlini, are nevoie să învețe. Să înveţe că 
— sunt cunoştinţele; să înveţe să — sunt deprinderile. 
Erau odinioară moduri diverse de a-şi însuşi cineva 
cunoştinţe şi deprinderi. Astăzi nu mai există decât 
unul: şcoala. Or, şcoala este în criză în toate țările 
industrializate. Chiar în Franţa, țară în care aproape 
100 de miliarde de euro sunt alocaţi în fiecare an 
educaţiei şi unde resursele afectate acestui sector s- 
au dublat aproape în ultimii 20 de ani, orişicine constată 
că şcoala a devenit falimentară. Mulţi nu împing analiza 
dincolo de patologiile cotidiene — violență, droguri, 
„incivilități”, scădere de nivel etc. —, care nu sunt decât 
epifenomene. Alţii, pe bună dreptate, denunță 
centralismul etatist, ineficacitatea birocratică al 
„mamutului” care este Educaţia Naţională, aberaţiile 
„pedagogismului” sau credința absurdă că oricine ar 
putea avea o şcolaritate normală până la bacalaureat. 
Dar asta înseamnă încă a rămâne la suprafața 
problemei. Şcoala a rămas oglinda societăţii: în acelaşi 
timp îi consolidează şi îi reproduce principalele 
caracteristici 

Idealul care viza să „transforme omul” prin 
educaţie (să „regenereze umanitatea” prin 
„perfecţionarea generală a speciei”, cum zicea 
Condorcet) a ajuns la ruină în mod evident. Cel, mai 
modest, care tindea să transforme indivizii în cetățeni 
(„educaţia trebuie să imprime sufletelor forma 
națională”, perora Rousseau) a eşuat deopotrivă. Măcar 
aceste două idealuri recunoşteau necesitatea da a 
învăţa şi de a transmite. Necesitate care astăzi tinde 
să dispară. Poate oare şcoala transmite (nume, 
povestiri, simboluri, ştiinţe, obligaţii) într-o lume care 
nu mai vrea să transmită, ci doar să comunice? Poate 
școala instrui într-o societate obsedată de performanța 
utilitară și de pragmatismul eficacității? De ce să mai 
învăţ ceva, dacă o maşină poate face acel ceva în 
locul meu? De ce să mai învăţ, dacă nu este rentabil? 
De ce să mai învăţăm, dacă singurul scop în viață 


PUNCTE CARDINALE 


este de a agonisi? Chiar finalităţile actului de a învăţa s- 
au schimbat. lată de ce este oarecum un paradox să 
aştepţi totul din partea şcolii tocmai când, după ce 
renunțase demult la noțiunea de a educa, este pe pragul 
de a nu mai şti nici să instruiască. 

Dar trebuie mers mai departe. Învățământul 
privat a fost întotdeauna, în mare parte, un învățământ 
confesional. Aşa şi rămâne, numai că religia economiei 
le-a înlocuit pe celelalte, iar sub influenţa ei şcoala 
publică se privatizează la rândul ei. Pe măsură ce obsesia 
capitalului îşi măreşte importanţa, şcoala devine din ce 
în ce mai mult anticamera cabinetului de recrutare. „În 
şcoală se construieşte competitivitatea naţiunilor, a 
întreprinderilor şi a indivizilor”, se putea citi în „Valori 
actuale”. Educaţia este de pe acum percepută precum 
procesul intrării pe piață, perspectivă pur utilitară, după 
care instruirea dată elevilor trebuie considerată înainte 
de toate ca investiție economică şi ca serviciu făcut 
lumii finanțelor. Dincolo de duelul derizoriu al 
„republicanilor” şi al „libertarilor”, al partizanilor unei 
restaurări a ordinii şi al adepților imobilismului, trebuie 
să ştim să vedem ofensiva pieței de consum. 

Şcoala, în cel mai bun caz, nu a rămas decât 
metoda de a inculca reţete — ştiinţa fiind una printre 
altele — care permit de a fi cât mai eficient posibil. La 
„şcoala capitalismului total” (Jean-Claude Michea), 
învăţăm să ne însuşim cunoştinţe „utile”, adică 
scurtăturile şi tehnicile necesare pentru a naviga cu pilot 
automat în lumea celor „care fac pe deştepții, lumea 
celor ce nu mai au nimic de învăţat” (Peguy). 

Învăţăm în tot timpul vieţii să ne maximizăm 
interesul nostru personal. Învățăm să ne satisfacem cu 
prezentul, considerându-l singurul posibil adică uitând 
trecutul şi în acelaşi timp tânjind după viitor. Acest mod 
de a învăța se hrănește foarte natural din lipsa de 
curiozitate, din demisia spiritului critic. Se hrăneşte din 
ele şi le stimulează. 

Într-adevăr, nu incultura surprinde cel mai mult 
la tineret (cei mai în vârstă sunt în majoritatea lor la fel 
de neştiutori), ci absența totală a curiozităţii, absența 
acelui spirit de rebeliune — chiar şi sumar — ce a fost 
din toate timpurile caracteristica ieșirii din copilărie. 
„Actul de a învăţa în perspectiva de a se face înțeleşi 
face din noi oameni liberi şi critici”, scrie Charles Coutel 
(Pourquoi apprendre?). De fapt, şcoala a fost 


Eunopaţii 


COALA: M asia DE | OBOTOMIZAT ; 


dintotdeauna percepută ca o metodă privilegiată de 
emancipare. lată că a devenit inversul: un loc de viață 
totodată barbar şi conformist, un concentrat a tot ce 
alienează în marea noastră societate globală. 

Nu se mai poate învăţa la şcoală să fii liber, 
să gândeşti prin tine însuţi, ci doar a te conforma 
logicii capitalului. Şcoala nu-şi mai îndeplineşte 
menirea? Din contră, şi-o îndeplineşte perfect din 
punctul de vedere al ideologiei dominante. Pentru 
consum, care cere indivizi fără repere, gândirea 
constituie o oprelişte. Este deci necesar ca oamenii 
să nu fie atraşi de cugetare. Şcoala o face perfect. 
Produce în serie indivizi ne-critici, ființe inautentice, 
situate în afara oricărui raport senzorial, omulețţi 
nehotărâţi ce cresc pasionaţi de „firme”, expuşi de 
mici tuturor presiunilor şi sugestiilor societății de 
consum. Televiziunea, care i-a înlocuit pe părinți în 
funcţiile educative, îi aduce deja pe tineri să confunde 
realul cu imaginarul, dezobişnuindu-i de controlul 
asupra categoriilor simbolice ale persoanei, al spațiului 
şi al timpului. Şcoala fabrică pe bandă copii totodată 
informi şi uimitor de conformi! 

Vedem bine, de acum, spre ce ne îndreptăm. 
Spre creşterea consumerismului şcolar, cu complicita- 
tea părinţilor, ce sunt primii care-şi feresc progenitura 
de orice formă de îmbogăţire culturală — inutilă în 
ochii lor pentru a „răzbate”, pentru a-şi „crea o 
situație”. 

„Piaţa” va ajunge să condiţioneze oferta 
educativă, ceea ce va accentua inegalităţile sociale şi 
demografice. De-o parte având un învățământ „unic”, 
ce produce o masă informă de indivizi total lipsiți de 
activitate cerebrală, de cealaltă parte elita antrenată şi 
dresată pentru slujirea exclusivă a capitalului, şcoala 
este menită să perpetueze şi să reproducă societatea 
cu două viteze a cărei piatră unghiulară este deja. 
Sistem-capcană, care atrage şi disperă în acelaşi timp. 

Se ştie oare că, în raport cu cei născuţi în 
jurul anului 1945, proporția de sinucideri ale celor 
născuţi în jur de 1960 s-a dublat deja? 


Traducere de 
Simona Niculescu 


(după ELEMENTS, nr. 104, martie 2002) 


ASOCIAȚIA ZIARIȘTILOR ŞI EDITORILOR CREȘTINI — A.Z.E.C 


Timp de 17 ani, în România postcomunistă, ziariștii și editorii creştini, deși relativ numeroși, n-au izbutit să se adune, ca la alte meridiane, într-un sindicat sau într-o 
organizație profesională proprie. Recenta iniţiativă a întemeierii A.Z.E.C, încearcă să remedieze această situație. Nucleului de inițiativă, alcătuit din Răzvan Bucuroiu (directorul 
grupului editorial Lumea credinței), Mihaela Voicu (directorul Editurii Sophia, de pe lângă Societatea de Difuzare “Supergraph”) şi Răzvan Codrescu (directorul literar al Editurii 
Christiana și redactor-șef al revistei Puncte cardinale), i s-au alăturat deja peste 80 de colegi de breaslă, laici (printre care mulți absolvenți de Teologie), dar şi preoți (spicuim numele 
în ordine alfabetică): Pr, Visarion Alexa, Demostene Andronescu, lerom. Savatie Baştovoi, Vasile Bănescu, Florian Bichir, lulian Capsali, Radu Carp, George Căbaş, Gheorghiţă 
Ciocioi, Cornel Constantin Ciomâzgă, loan Cișmileanu, Silvia Colfescu, Laurențiu Constantin, Gabriel Constantinescu, Cristian Curte, Pr. Titus Dumitrică, Laurenţiu Dumitru, Dan 
Dungaciu, George Enache, Mihai Ovidiu Enea, Rodion Galeriu, Niculae Ghincea, Manuela Golescu, Petre Guran, Ionuţ Gurgu, N. Henegaru, Mădălin lacob, Lili Lemnaru, Leon 
Magdan, Dumitru Manolache, Dan Micu, Aziza Micu-Bodea, Liliana Naclad, Vera Maria Neagu, Florin Oancea, Cristi Pantelimon, lon Papuc, Adrian Nicolae Petcu, Romeo Petraşciuc, 
Marcel Petrişor, Mircea Platon, Cătălin Popescu, Radu Preda, Sorin Preda, Valentin Racoviţă, Remus Rădulescu, George Roncea, Victor Roncea, Dan Stanca, Bogdan Stanciu, Mona 
Șerbănescu, Cristian Tabără, Adrian Tănăsescu-V las, Claudiu Târziu, Traian Călin Uba, Rafael Udrişte, Marius Vasileanu, Antoaneta Velcovici, Dorina Zdroba ete, (lista integrală 
se găseşte în numărul pe octombrie al magazinului ilustrat Lumea credinței, ca şi alte detalii organizatorice şi procedurale). Această listă de adeziuni rămâne deschisă până la finele 
acestui an, Noii membri „azecişti” vor fi semnalați lună de lună în Lumea credinței, precum şi on-line (site-ul A.Z.E,C, este în construcție), 

A.Z.E,C, îşi propune, ca obiective generale, a) constituirea de jure a unei comunități deontologice existente de facto, b) apărarea legală a principiilor, valorilor şi drepturilor 


ei specifice, c) promovarea mediatică organizată şi consecventă a exigențelor moralei creştine în spaţiul public românesc, 


Patronii spirituali ai A.Z.E.C, sunt considerați cei patru evangheliști — primii „reporteri” şi „mediatori” ai lumii creştine (ce vor figura probabil, cu reprezentările lor 


simbolice, şi în viitoarea siglă a Asociaţiei), (VA. M.) 


www,.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(a punctecardinale.ro 
PUNCTE CARDINALE S, A, L. 
cont: B. R. D. Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șe!), 


Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Tipar: PMaa/ S.R.L