Puncte Cardinale anul XI, nr. 4 (124), aprilie 2001

„Să zicem «Fraţilor!» şi celor: ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Inviere!” 






credinta 
iubire 
speranta 












PUNCrE 
CARDINALE E 


7.910) 939, ( 
NAVA pă! 


Aprilie 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Intimidaţi de succesul lui conjunctural şi chiar seduşi de spectaculozitatea lui 
superficială, noi, europenii, asistăm cu o anume iresponsabilitate la planetarizarea 
modului de viață american (ihe american way of life) şi a sistemului politico- 
economic aferent acestuia. 

Ca şi utopia “revoluției mondiale” socialiste, la care visase cîndva Troțki şi pe 
care încercase să o aplice geopolitica sovietică, acest proces, evaluat mai atent şi 
fără complexe, ni se prezintă ca o nouă formă de fals mesianism. 

Acest tip de sistem pariază pe argumentul universalist. El decretează că testul 
superiorității morale, apoi al celei industriale sau tehnico-ştiințifice, pe care toate 
popoarele non-occidentale trebuie să îl treacă, se va face prin raportare imitativă la 





acest mode! american, la fel cum 
puterea monetară a fiecărui stat se 
verifică prin raportarea la dolar. 

Să ne aducem aminte de fantasma 
biblic-moralistă, perpetuată de 
americani, începînd cu preşedintele 
Woodrow Wilson, de'a pacifica” Europa 
şilumea întreagă. “Pacificarea” aceasta 
a fost mai mereu concepută ca un fel de 
reeditare a evanghelizării popoarelor 
“barbare”, din epoca marilor expediții 
coloniale. Tuturorlisepromitecă Civitas 
Dei poate deveni un obiectiv realizabil 
pe pămint, cu condiția respectării de 
către toți a unui anumit rețetar politic şi 
economic livrat de americani. Pax 
christiana a fost înlocuită de o pax 
economica americana 

ÎncarteasaProcessoall'Occidente. 
La societă globale e isuoinemici(Sugar 
& Co, Milano,1990), eseistul italian Marcello Veneziani consideră că apărătorii 
sistemului occidentalo-american utilizează, precum altădată Anselm din Canterbury 
pentru a demonstra rațional existența lui Dumnezeu, “argumentul ontologic”. În 
viziunea acestora, americano-occidentalismul de astăzi, asemenea Dumnezeului 
teologilor, se prezintă ca id quo majus cogitare nequit, adică drept acel ceva 
deasupra căruia îţi este imposibil să mai concepi un altceva care să-i fie superior. 
Cu o asemenea legitimitate pseudo-religioasă, asistăm la extinderea lentă, dar 
sigură, a unei noi puteri totalitare, de un tip cu totul special. Ea îşi justifică prezența 
în lurne, nevoia de “spațiu vital”, prin invocarea interdependenței economice tot mai 
accentuate a statelor, prin standardizarea gusturilor şi preferințelor, odată cu 
globalizarea sistemului de comunicații. (Statele Unite dispun astăzi de sateliți spioni 
- sistemul Eschelon - prin care pot înregistra imagini într-un timp extrem de scurt. 
Biroul Naţional de Recunoaștere, agenție de informații ultrasecretă, parte acomunității 
informative americane, plasează, în fiecare an, sateliți militari pe orbita circumterestră, 
grație unui program al guvernului american cara a investit mai multe miliarde de 
dolari, sumă ce depăşeşte bugetul CIA. Prin acest sistem, se poate observa şi 
controla cu precizie tot ceea ce se petrece pe pămint, de la mişcările trupelor irakiene 
pină la foametea din Coreea de Nord. Desigur, înțelegem rațiunile de securitate ale 
unei superputeri care s-a angajat să mențină pacea lumii. Dar acest eveniment, fără 
precedent în istoria omenirii, nu poate să nu reamintească de parabola orwelliană 
a instaurării unui fel de sistem concentraţionar, insesizabil, dar atit de eficace, pe 
toate cele cinci continente) 





lată, în fine, acea “One World”, cum spune americanul, adică un univers socio- 
politic unic şi omogen, repulsiv la complexitatea problematicii identitare. Înlăuntrul 
lui, individul e somatsă se simtă “cetățean a! lumii”; scăpat de obsesia unei identități 
precise, el este silit cumva să-şi transforme contextul de apartenenţă etno-culturală, 
dintr-un suport pentru un destin politic, într-o afacere privată. Specificităţile etno- 
culturale, cele care au constituit substanţa din care s-au creat altădată marile 
civilizații şi statele naționale, acum asimilate de Sistem, sînt trimise la muzeu sau 
exilate în albumele de familie ale imigranților. Problema apartenenţei la o cultură sau 
la otradiție spirituală este considerată anacronică, dacă nu chiar periculoasă, pentru 
că ea poate intra într-o flagrantă contradicție cu logica universalistă a Sistemului. În 


ericani 


| FA noua societate mondială de piață, în 
caretriumfă interesele materia!-utilitare, 
valorile spirituale, care nu potfi asimilate 
logicii pieței, sint vigilent neutralizate 
Lumea devine lagărul unui capitalism 
transnațional aproape robotizant. În el 
istoria s-a oprit, iar propensiunea 
naturală a omului spre religie, spre 
sacru, devine un simplu alibi pentru 
manevre politice şi economice. 

Exaltarea acestui model 
americanocentrist, care se prezintă pe 
sine ca formă superioară de umanitate, 
ca Sistemul politico-economic infailibil, 
decretat publicitar drept un adevărat 
“paradis terestru”, constituie un fel de 
infantilism alconştiințeinoastre istorice 
Perpetuarea unei astfel de atitudini nu 
va face decit să împiedice un posibil 
proiect de anvergură; renaşterea în 
secolul XXI a unei Europe Unite cu respect de sine însăşi, ieşite de sub tutela 
americană şi capabile să-şi valorifice creator propria tradiție şi propriul potențial 

Vor consimţi popoarele Europei - şi mai ales cele occidentale, adevăratele 
creatoare ale civilizației moderne - să se abandoneze acesștei orbite artificiale a 
viitorului trasate de un hegemon american? Va mai exista un “viitor american” al 
lumii, aşa cum îl visează încă mulți dintre fanatici “atlantismului"? În acest caz, 
popoarele europene se vor lăsa deposedate de străvechile lor memorii colective, 
devenind tot mai americanizate, blocîndu-şi singure calea către unviitor continental 
autentic. 

Să fim lucizi. Culturile şi civilizația Europei nu pot împărtăşi niciodată, în mod 
autentic şi organic, destinul Statelor Unite ale Americii. America, oricit de bine s-ar 
simţi cu sine însăşi, nu va fi niciodată altceva decit uriaşul satelit caricatural al 
civilizației europene. Scriitorul William Carlos Williams propunea în 1923 conducerii 
americane, nici mai mult-nici mai puțin, decit să rupă orice relaţii cu Europa, pe care 
O numea “civilizația spiritelor obosite”. Ar fi poate vremea să întoarcem mânuşa, 
cerind de această dată elitelor politice europene să apere bătrinul continent de 
invazia modelului destructurant al civilizațiel americane, pe care J. Baudrillard, 
traversind-o, a ajuns să o numească "formă de civilizație molatică şi balneară”, 
adică - din punctul de vedere al europeanului nepervertit - o non-cwvilizaţie care 
“evocă iremediabil sfirşitul lumii” (Jean Baudrillard, Amenca, Ed. Albatros, Buc,, 
1994, p 35) 





Bogdan G. RĂDULESCU 











PAG. 2 NR. 4/124 Aprilie 2001 





CD) Ie 


Luna aceasta a apărut, purtînd pecetea 
sărbătorii pascale, primul număr din noua serie 
a publicaţiei bucureştene Generaţia Dreptei 
(director-fondator: Laurenţiu Ulici), 
subintitulată acum Revistă de atitudine culturală 
şi politică. Dintr-un lunar de partid (P.A.R.- 
U.F.D.) ea pare a se fi transformat într-o tribună 
generală a unei noi drepte româneşti, 
propunîndu-şi să monitorizeze ofertele de 
dreapta din România începutului de mileniu, 
atit politice, cît şi culturale, cu o deschidere 
principială spre dreapta europeană a momentului 
(în măsura în care mai există una)şi spre proiectul 
integrator al unei “Europe a națiunilor”. De 
altfel, pe coperta 2, figurează următoarea 
precizare (desprinsă din editorial). Generaţia 
Dreptei nu are caracter strict politic, nici nu 
reflectă punctul de vedere al unei singure 
formaţiuni sau grupări. Ea este menită 
resurecţiei principiale a gindirii de dreapta, în 
numele unei Europe a naţiunilor şi al unei 
Românii europene, îmbinind tradiția cu 
modernitatea şi mărturisind ecumenic valorile 
eterne ale moralei creştine. 

Noul mensual este editat în colaborare de 
Asociația pentru Cultură Politică, Clubul 
Dreptei, Fundaţia pentru o Nouă Civilizație 
Europeană, Grupul Noua Dreaptă şi Uniunea 
Forțelor de Dreapta (“cu sprijinul unor semnatari 
independenți din lumea presei şi a culturii”); 
responsabili de primul număr apar indicaţi publiciştii 
Răzvan Bucuroiu şi Răzvan Codrescu, iar printre 
semnatari se numără Paul Barbăneagră, Pr. Gh. Calciu, 
Marius Caraman (foto), Adrian lorgulescu, Costion 
Nicolescu, Al. Paleologu, Radu Preda, Bogdan G, 
Rădulescu, Florea Tiberian, regretatul Laurenţiu Ulici, 
Eugen Uricaru (noul președinte al Uniunii Scriitorilor, 
care-şi evocă predecesorul), Varujan Vosganian. Este 
inclusă şi o utilă “Crestomaţie a dreptei” (deocamdată 
fiind antologat numai Eminescu, ca publicist), ce va 
continua tematic în numerele viitoare. Coperta, foarte 
elegantă, se bucură de reproducerea impecabilă a 
uneia dintre faimoasele Coloane ale regretatului pictor 
creştin Horia Bernea, el însuşi un cumpănit om de 
dreapta, 

Este vorba mai degrabă de un fel de număr-pilot 
al noii serii, probabil încă nedefinitivat, colegiul 
redacționa! nu este nominalizat nicăieri. 

Calitatea hîrtiei şi condiţiile grafice sînt deosebite 
(tiparul este executat de Profile Graphics din Bucureşti), 
fiind, fâră îndoială, cea mai arătoasă publicație de 
dreapta apărută vreodată la meridian românesc 
(tehnoredactare computerizată: Adriana Şulea). 

ideile şi discursul sînt ponderate, cu grija 
delimitării de extremism (marele complexa! publicisti- 
cii de dreapta, nu numai la noi, ci pretutindeni). 
Despre legionarism nu se spune nici un cuvint, axul 





A apărut Treapta a Şasea a revistei 


SCARA 


Revistă de oceanografie ortodoxă 
Politică și Cultură 


a: ie cu întârzi- 
ca Tre] epteia Şasea din 
pi Patti (număr. 
„dens d de peste 400. de. 
pagini) este însoțită de. 
„reditaret, la edi ura 
SBmtofi mă, a cutre- 
rătorului memorial 
Mărturisiri din mașina. 
4 bperârii de Dumitru 
Gh, Bordeianu (reedu-. 
“carea din. închisorile, 
“Pie i Gherie), 


4 299p 4 


poziție din acceaşi perspectivă 


viața socială a românilor 


Li 


PUNCTE CARDINALE 


că Ps neg, în 7a0, nu 9 
poti îmvptască d di Amen: 
Care 33 fâcui în pri în i n a 
Căa citate ai hat Nae 0pă hu 
AEG Dr DD ce sus wire 
Aexhimbea ln cae tn iarnă 
lneMătoii 14 de ai. votau) dear 
Matea CA despe rciraa order 
tpriig în la ta Bod erţ ete un 
fam.  dmtea & ep preieucă, 
peuuattitea - 0 declbuyae n ramana 
dn bt, aerăarea ba cu Prista [+] 
Domtia 7aaă OP premi). în Lairea de 
Duorriezeu i da Gemeni — a casă (oc 
A imp a penal Cr aauă 
pi mem fa, cnc e at tip 
Aa d mos, p va pă Xderău 
dngni Care ie ze us” 


"Ceara mrd ate vu 
Caratir  t în care ecoroma 
memopoistă, emită, coeur) cu 
irpâi e Pad ed Aia m 
îepeza tă un păi arte Cora 
mă ma tă Că mergea pat dn îi 
Pur cei, în mă mo, e 
etapă irma d, ci că rogi par 
gl, pe un drum mpept. trona 
pată ei înmeamul beceta dn îş 
open res la capitaisra, d exe ur hiteui 
moră 43 mergn) arturia de infuerii 
da peri Corel Să tree, 
Conburata 4 perretrra Seri 
rapita. Sont.4 astredmoria "aj wm 
de ln prin” tz ru ui pas ce 
aptă, d o ayesae ptr 
capat atu” 


Yaruțăn Vosganian 




















DPUĂA REVISTA IDE 


În (opri, pă Prea seci 
Iri îi Oni, Urat CĂ ţa 
CĂ p Cu mai me, în "tea 
pr, e a ay > pai, Posta tre 
tar pe md drama ură 
faceti au mu A Pe cra 
Cap căprie rata, tă ar i 


aie daia “ari perii rd tut “d 


a Sapură Moro tor și relatie 


îi 4-9 9n permpect>a pâti > cărare Lid 


mi Pt prrzigaty me cel dani aeste 
cumpăr de auke Cr) ci ros 
p cei rain (mp n fane 

maur axa d 3, | Mori, 


air fecr ar eta t-tpirhupi E, 


“Într-o ame care pat E mm cotă 
au Dumrertu n bi ce ve 
fn bmmla mm she renauzu, veyletaa 
y Guma, tot Să 0 xmţium 
1 a edemrănega pitică — can a Peg - pd 
fai AETAR door eă şi cocs, n cre 
| crestina, aemraara, coma pi aria 
| fac parta n reseta corale 

Deea esta o Pană ce ru 
tretize corfuriiată za veverma cregti. 
| Potrezma rkeagtă ete capatală e actiuni 
| Srede, sibiorie, eventual uopmp, ţi 
aste, mă cu seamă, brută cu ae 
Bop. Ai ve far o foarte îmniogpoașd 


Î. Masă mormane Pee ecran 


toriruă ca voaea teză ko 
Î ie cari ode, da st oa 


AL Palec'ogu 


LB, 





ID ia 33 4 
2 | SA, * 


4 a 
Ea EA ş 

N-ajunge să ne lingem rănile: trebuie să le 
găsim leacul. Iar dacă nu l-am aflat pină acum, 
este pentru că ne-am mişcat timoraţi, pe urmele 
comunismului, în cercul vicios al stingii. şi nu 
numai al stingii ca opțiune politică, ci al stingii 
ca mentalitate. 

Nu mai prididim, incovoiați de complexe, să 
rememorăm păcatele unei drepte revolute, dar 
ignorăm posibilele virtuţi ale unei drepie 
actuale, 

Ar fivremea să strigăm, la căpătiiul defunctei 
drepte interbelice, bună sau rea cum a fost 
“Dreapta a murit. Trăiască Dreapta!" 

În istorie nu se moştenesc, în mod mecanic, 
nici păcatele, nici virtuțile. O nouă dreaptă va 
fi “păcătoasă” sau “virtuoasă ” nu în funcție de 
antecedentele ei istorice, ci în funcţie de felul în 
care va şti să răspundă, acum şi aici, 
provocărilor unui alt mileniu. Nu eludăm 
tradiția, dar nici nu ne reducem la ea. Tradiția 
ne poate învăţa multe, inclusiv dezvățul, dar nu 
ne poale rezolva problemele curente. Dacă 
avem o tradiție modestă, atunci se cade s-o 
depăşim. Dacă avem o tradiție mare, atunci se 
cade s-o onorăm. 


Inţelegem prin oceanoyrafie ortodoză O preocupare permanentă pentru 
înțelegerea lumii din perspectivă ortodoxă, în acelaşi timp, a luare de 


Prezintă subiecte din: politica internă și intemațonală, cultură, istorie, artă, 


Totul văzul prin prisma Tradiplei Ortodoxe 


192 de pagini cu articole și ilustraţii de calitate 


ideologic rezultind a fi conservatorismul, cu unele tuşe 
liberale şi creştin-democrate. Ortodoxia este o prezență 
dominantă, dar fără rigorisme ieftine, accentuîndu-se 
pe latura dialogului interconfesiona! şi pe idealul 
refacerii unităţii creştine (a se vedea secțiunile “Răsăritul 
cel de Sus” și “Europa în prag de mileniu”). În spatele 
unui europenism Sincer, determinat spiritual şi cultural 
(deci pe linia tradiției legitimante), se simte atit 
antiamericanismul, cît şi antirusismul. 

Lămuritor este editorialul (“În căutarea rectitudinii 
pierdute”), pe care mă mulțumesc să-l reproduc aici 
fără alte comentarii: 


GENERAȚIA DREPTEI este expresia publicistică 
a unei dreple care se caută pe sine. 

O dreaptă care se vrea europeană fără a fi mai 
puțin românească, morală fără a fi mai puţin politică, 
elitistă fără a fi mai puţin populară. 

O dreaptă care nu e monopolul nimănui, ci 
numitorul comun al unei posibile vrednicii româneşti. 

O dreaptă capabilă deopotrivă să ne in-drepte şi 
săne în-dreptățească, plătind fiecare drept cu o datorie 
împlinită, 

De 11 ani, insinuind o interminabilă “tranziție ”, 
stinga se dovedeşte incapabilă să scoată societatea 
românească din fundătura morală şi economică în 
care a virit-o propriul ei extremism. Traficul de stinga 
riscă să ne scoată nu doar din Europa, ci şi din istorie: 
e nevoie urgentă de o schimbare de sens. 


Publicaţia de față nu are un caracter strict 
politic, nici nu reflectă punctul de vedere al unei 
singure formaţiuni sau grupări, ci este menită 
resurecţiei principiale a gîndirii de dreapta, în numele 
unei Europe anațiunilor şi al unei Românii europene, 
imbinind tradiția cu modernitatea și mărturisind 
ecumenic valorile eterne ale moralei creştine. Ea se 
vrea deschisă unui spectru cit mai larg al opţiunilor 
de dreapta. O dreaptă ce are de ciştigat nu doar 
pariul cu suspiciunile curente, dar şi cu propria ei 
«iversitate (de la conservatorismul clasic autohton 
pină la democraţia creştină de import occidental) 

Nu-i uşor să îndrepți "din mers ” ce s-a strimbat 
în atit amar de ani. Ceea ce trebuie să existe, însă, e 
voința de îndreptare. Şi curajul. Pe acestea nu le 
putem lua cu împrumut de la organismele 
internaționale: aici e afacerea noastră cu noi înşine 
şi răspunderea noastră în fața lumii şi în faţa lui 
Dumnezeu. 

Redescoperirea temeiurilor s-ar cuveni să 
preceadă noile în-temeieri. 

GENERAȚIA DREPTEI îşi propune să fie o 
provocare principială la căutarea și regăsirea 
rectitudinii pierdute. 

Dar vorba lui Constantin Noica, pe urmele lui 
Pascal: “De vreme ce mă cauţi, înseamnă că m-ai şi 
găsit... (semnat: G[eneraţia] Direptei]). 


Nu putem decit să urăm succes noii întreprinderi 
publicistice, aşteptînd, cu iubitoarea vigilenţă a unei 
surori mai bătrine, confirmarea numerelor viitoare. 

Demostene ANDRONESCU 


Cum puleți procura revista? Simplu și rapid! Prin expediție poştală. Puteţi tinmiţe 


contanda dumneavoastră pe următoarea adresă 


CP. 1 - 46, Bucureşti 


Pentru orice informaţie, 
ne puteți contacta la E 


Ţelefon/(ax 01.242 58.24, 092 50.47 50 
mail: 


Adresa de Internet: www scaru.ro 


Din cuprinsul Trepiei a Şarea 


Anarhia democratică — 1843, 
Românii din Balcani; 


Alimentaţia, entropia şi postul, 
Neagoe Basarab, principe iuihast, 


. . .» + . . + * 


Unciciica patriarhilor onodocşi de la L848, 


Spaţiul și timpul In zică și reolagie; 


Închisorite comuniste - Expenmentul Piteşu 


Memoriul SCARA refentor la trutatul România = Republica Moldova, 


Fo: a 


Dumitra Bordeianu 


Mărturisiri din 
mlastina disperării 























1.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscapul Vadului, Feleacului 
şi Clujului, a împlinit luna trecută 80 de ani. O vîrstă pe care o onorează 
şi o sfidează deopotrivă. O onorează prin înțelepciune, prin autoritate, 
prin rotunjimea operei (atît teologice, cit şi literare). O sfidează prin 
robusteţe, prin luciditate, prin dinamism (atit pastoral, cât și creator), 
Sînt oameni pentru care cărunteţea nu-i decît o a doua tinerețe, mai 
echilibrată și mai consistentă: vlădica de la Cluj se numără printre ei, ca 
o imagine vie a duhului care prisosește asupra vremii. 

Dincolo de prestanţa sa teologică și arhierească, Părintele a fost şi 
rămîne un mare cărturar şi un creator harismatic, răscumpărînd fără 
emfază și cu sacră vrednicie complexele pe care uneori clerul ortodox le 
resimteîn fața culturii şi provocărilor modernității. O dată în plus, înaltul 
ierarh - împărtăşit în tinerețe din spiritul de aprofundare mistică, dar şi 
de emulație culturală al “Rugului Aprins” - s-ar cuveni să fie un model 
asumat pentru tinerele generații de teologi ortodocși. Dacă vrem să 
putem înfrunta eficient, pelimba noastră, cultura modernă, cu sofisticatele 
ei superbii, trebuie să avem priceperea de a o face cu ea cu fot, fără a-i 
ignora, adică, nici problematica, nici mijloacele. Altminteri riscăm să ne 
definim prin proverbul cu “vulpea” şi cu “strugurii acri”... 

| „Este regretabil şi în acelaşi timp simptomatic pentru vremurile proaste pe 
care le trăim că o personalitate atit de marcantă şi de complexă poate să rămînă 
destul de superficial cunoscută în afara cercurilor teologice şi a unei mici elite 
tradiționaliste, familiarizate cu literatura şi problematica religioasă, Recenta 
aniversare a fost un bun prilej de rememorare sau de descoperire mai largă a 


A 


uneia dintrecele mai împlinite figuri spiritualeale lumii româneşti contemporane. 


„Viitorul arhiepiscop s-a născut pe meleaguri vi vilcene, la 18 martie 1921, 


isaac la botez numele de Valeriu; părinții săi, oameni simpli, au fost Vasile 


“Anania şi soţia sa Ana (n. Mărgăritescu). Clasele elementare le-a făcut în | 


comuna natală (Glăvile), după care a urmat Seminarul Central din Bucureşti 
(1933-1941),cu cursuri de diferență și bacalaureatla liceele“ Dimitrie Cantemir” 
şi “Mihai Viteazul” (1942-43). Tuns în monahism la Mănăstirea Antim din 
Bucureşti (2 februarie 1942) și hirotonit ierodiacon (15 martie, acelaşi an), a 
făcut studii superioare de Teologie la București și Sibiu (unde a obținut licența 
în 1948), dar şi de Medicină şi Muzică la Cluj (rămase incomplete), A tost diacon 
JA mânăsticus Foloyvragi i Baia de Arieș, stareț la Topliţa, iar din 1948 a 





omuniti, era dire olecii pat 
ni de muncă silnică, execută 6; libein 


ecretului general i: Pine din 1964, după ce trecu 4 prin 







"oficăalal! B.OR. di ferite funcţii în ca la tie la pi a la 
Statele Unite, unde a ținut: conferinţe în n în mai multe oraşe şi a publicati în presa 
etala ali i Noi din n Detroit, 

enit ier nah ș i arhim nandi A călătorit în m: mai i multe țări din Orient. cu 
ra oficială a B.O.R. (1969). Întors în țară, a fo 
„Biblic şi d de Misiunea al Bisericii ( Ortodoxe e Române (1976-1 982), dupăcareaales 
să se retragă la Mănăstirea Văratec, spre; a lucra masiv la revizuirea traducerii 



















ndepli in itdit cris fucţil e pe lingă Ea triarhic şi lastitutul colo iei a m 


EEcu rităţii şi ipenitenciarele dela Jilava, Piteşti şi mai ales Aiud. Pe: relativul fond. “2 0 îi 
“de de tindere politică şi culturală de după 1965, a îndeplinit, ca reprezentant, SA 
i Destin din Madrid). În197a 


„a fost director al inăfiestulut 


PUNCTE CARDINALE Aprilie 


UL 


*] . 
EL 

Ti 

iii 





SA „revizuită, revactată şi comentată de... U 993)- - editate! fie de Institutul Biblic, fie 


eră a Bibliei revizuite şi comentate, să aducă per mai departe în Sfintul Sinod duhul 
















2001 NR.4/124 PAG. 3 


românești a Sfintei Scripturi (reinnodînd tradiția Sepruagintei), astăzi 
aproape definitivată. La 21 ianuarie 1993 este ales arhiepiscop al 
Vadului, Feleacului și Clujului, fiind înscăunatla 7 februarie în catedrala 
arhiepiscopală din Cluj (pe care o va restaura între 1997-2000). Pe lîngă 
restaurarea catedralei arhiepiscopale, în cei 8 ani de arhierie împliniţi de 
curînd, la nivel de eparhie s-au restaurat numeroase alte biserici și s-a 
inițiat construirea a peste 70 de lăcașuri noi. Pe de altă parte, revistei 
Renaşterea (ce a căpătat în ultimii ani o nouă consistență) i s-a adăugat, 
începînd de la 1 mai 1999, postul de radio omonim, ambele coordonate 
acum de tînărul teolog Radu Preda (în colaborare cu un alt tinăr de 
excepţie: preotul Ștefan Iloaie, consilier cultural al Arhiepiscopiei). 

În ceea ce priveşte vasta și variata operă scrisă, debutul absolut și l-a 
făcut în revista Ortodoxia (cu poezia “Pămint și cer”), încă din 1935, 
continuînd apoi cu contribuții diverse la Vremea, Dacia Rediviva (unde 
a fost redactor principalla o vîrstă foarte fragedă), Gândirea, Convorbiri 
literare, Glasul. Bisericii, Telegraful român, Gazeta literară (ulterior 
Româniu literară), Luceafărul, Tribuna, Magazin istoric, Renaşterea 
(unde a folosit uneori pseudonimul Vartolomeu Diacul) etc. (îi răminem 
îndatoraţi de a ne fi dat îngăduința să reproducem cîteva dintre 


memorabilele sale predici - precum cea ținută anu) trecut la Aiud, la sfințirea 


mausoleului-paraclis de la “Ripa robilor” - şi în paginile Punczelor cardinale). 


“Ca dramaturg a debutat în 1938, cu scenariul radiofonic în versuri Jocul 


fulgilor. Cu un poem dramatic (prefațat de Tudor Arghezi) va debuta şi 
editorial: Mioriţa (1966), ce s-a şi jucat la București și Pitești (1969-1970; în 
intervalul 1969-1974 i-au mai fost puse în scenă piesele Meșterul Manole şi 


“Steaua Zimbrului). Au urmat volumele: Meşterul Manole (1963), Du-te vreme, 
vino vreme! (19609), Geneze (poezii, 1971), Sreaua Zimbrului (1971), Poeme cu 


măşti (teatru în versuri, 1972), File de acatist (Detroit - 1976; Bucureşti - 1981), 


. Istorii agrippine (poezii, 1976),Străinii din kipukua (roman fantastic-parabolic, 


1979), Greul pămîntului. O pentalogie a mitului românesc (poeme dramatice, 2 
vols., 1982 - Premiul Uniunii Scriitorilor), Roronda plopilor aprinşi (memorii şi 
evocări, 1983), Anamneze (poezii, 1984), Cerurile Oltului Eseuri reologice 
(1990), Amintirile peregrinului Apter (proză scurtă, 1991), Jmm Eminescului, în 
nouăsprezece cînturi (1992), Pro mnemoria. Acțiunea catolicismului în România 
interbelică (1992) ş. a. Deşi nepublicată în volum, nu trebuie uitată lucrarea 
“Poezie religioasă românească moder nă”, apărută în Alfarul Banatului, nr. 4- 


A si 1992, pp. 1+28şi i 7-9/1992,) pp. 33-50 (vei şi “La potsie religieuse moderne en 
Ă, N Roumani eîn € Contacts, nr.2/1993). Lat toate acestea seadaugă, ca ioîncununare | 








că $ la 





„. deopotrivă literat, teole gică şi erudită, « seria de volume. "succesive cu noua, 
versiune românească a siautaib ibiblic- începînd. cu Noul Te estament,Nersiune 


so d pasbasia (care a avut constant o bună colaborare € cu Arhidiecezana Cluj). 
ii Îi dorim Înalt Prea Sfinţiei Salesă defi nitiveze cît mai curînd ediţia integrală 


“forței primenitoare şi să-și păstorească turma întru mulți ani, sub semnul 
ei fără Sanelă Și Miza Aa de părti 
MII tits gi și 


ie id Colegiul de Redacţie al Prinittlb; Cardinale 


Luni, 6 februarie a. c., Ambasada României pe cazul lui M. Eliade - acuzaţiile de antisemitism au fost îmbogăţească, prin prestigioasa lor contribuţie, 





lîngă Sfintul Scaun a organizat, la Accademia di 
Romania din Roma, o masă rotundă dedicată apariției 
unui important volum colectiv de studii intitulat 
Esploratori del pensiero umano, Georges Dumezil e 
Mircea Eliade (Milano, Jaca Book, 2000, 430 de 
pagini). La dezbatere au participat Eminenţa Sa 
Cardinalul. Pau! Poupard, Preşedintele Consiliului 
Pontifical pentru Cultură, profesorii Giulia Piccaluga 
şi Enrico Montanari (Universitatea La Sapienza din 
Roma), Roberto Scagno (Universitatea din Padova) şi 
Natale Spineto (Universitatea din Torino), cărora, li 
s-a adăugat Teodor Baconsky, ambasadorul României 
pe lingă Sf. Scaun. În sală erau prezenți alţi ambasadori 
acreditați la Vatican, rectori de academii străine din 
Roma, studenți, ziarişti, oameni de cultură italieni ai 
diasporei române. 

Volumul recent apărut radiografiază simetric 
posteritatea celor doi savanţi, încercînd să evalueze - la 
15 ani de la dispariţia lor - acele scrieri şi elemente de 
metodă care au rezistat timpului şi care continuă să 
influenţeze istoria religiilor. Esploratori del pensiero 
umano şi-a propus de asemenea să analizeze, cu 
serenitate, cît de justificate sînt acuzaţiile potrivit 
cărora Eliade şi Dumezi! ar fi simpatizat nazismul şi în 
ce măsură opţiunile lor politice de tinereţe s-au reflectat 
în activitatea lor ştiinţifică. După acoperirea celor două 
trasee, participanţii la dezbatere au subliniat că - în 


instrumentate de poliţia politică a României comuniste 
(de unde urgenţa de a studia arhivele Securităţii). Pe de 
altă parte, e nevoie de continuarea unor investigații 
obiective, care să depășească binomul “apologetică 
necritică-denigrare sistematică”. În urma mesei rotunde, 


4 ACTUALITATEA, 


LUIM, ELIADE, | 








figura lui M. Eliade - căreia feau fost dedicate pînă acum 
peste 5000 de exegeze pe toate meridianele - a primit un 
omagiu echilibrat, în care eventualele greşeli ale omului 
nu afectează importanţa științifică a unei opere celebrate 
în ansamblul comunităţii internaţionale. 

În discursul său, Cardinalu! Paul Poupard (care este 
și doctor honoris causa al Universităţii Bucureşti) a 
spus, printre altele: “Prezenţa mea în prestigioasa 
Accademia di Romania este pentru mine o mare onoare 
și în acelaşi timp un mod de a recunoaște prietenia care 
mă leagă de această națiune care a dăruit lumil masi 
artişti, eminenți săvanţi, personalități chemate să 


patrimoniul mondial al culturii (...) Sînt mindru să 
aduc un omagiu marelui român Mircea Eliade. al cărui 
concept de homo religiosus a inspirat Dicţionarul 
religiilar pe care l-am coordonat, De la epoca de piatră 
pînă la misterele eleusine, de la apariția buddhismului 
pină la triumful creştinismului, dorinţa de a-L. avea pe 
Dumnezeu se dovedeşte înnăscută în inima oricărui 
bărbat sau femei şi străpunge societățile secularizate, 
aflate în căutarea iubirii, a justiţiei, a adevărului şi a 
libertăţii. Între «infinitatea» dorințelor şi «finitudinea» 
existenței, modernitatea - însetată și înfometată de 
fericire, dar conştientă de propriile limite şi de 
numeroasele sale rele - regăseşte în religie rațiunile 
vieții şi ale speranţei. În homo religiosus se află deja 
viitorul fiinţei umane”. 

Volumul prezentat - apărut sub conducerea lui 
Julien Ries şi Natale Spineto - cuprinde şi două studii 
ale unor autori români: Mircea Handoca (despre 
receptarea operei eliahene în România) şi Teodor 
Baconsky (despre raporturile lui M. Eliade cu Biserica 
Ortodoxă), 

Manifestarea de la Accademia di Romania a fost 
reflectată în cotidienele italiene Corriere della sera, 
L"Avvenire şi L 'Osservatore Romano. 


(Comunicat de presă al Ambasadei României 
pe lingă Sfintul Scaun) 














PAG. 4 NR. 4/124 Aprilie 2001 


PUNCTE CAADINALE 


Rilmul regăsirii de sine 


Legile “profane”, cur ar fi cele juridice, sau regulile 
decirculație, oricâtarpăreade opuse legilor sacre, revelate, 
ne exprimă în fond aceeaşi năzuință către recuperarea 
identității sacre: în timp ce ritul-sacru relevă constanta- 
arhetip, legile profane relevă nostalgia constantei (sau a 
dogmei) ca simptom al unei civilizaţii deja insensibile faţă 
de realitatea Ierusalimului ceresc, arhetipal. Cum s-a 
dețurnat finalitatea ritului dinspre sacru spre utilitar? 
Când s-a rupt legătura cu divinul? Cum s-a impus 
“societatea de consum”, care îl pune pe om în slujba 
idolilor? Religiile şi filosofiile religiilor, lucrările despre 
istona fenomenului rehgios, ori cele de antropologie, 
lteraturile tradiționale sau culte... iată tot atâtea căi de 
inițiere într-o lurne a întrebărilor. Finalitatea iniţierii: 
redeşteptarea omului la o conştiinţă superioară despre sine 
şi despre rolul său în Creaţie, redescoperirea sacrului şi a 
semnificaţiilor rituale, redimensionarea mistică a 
civilizaţiei moderne. Însă, deocamdată, Dumnezeu 
continuă să fie ignorat, iarsacrul a fost într-adevărrecuperat 
şi expus în muzeul curiozităților umane, pentru că, din 
păcate, legile matematice ale cauzei şi efectului ocultează 
fondul de mister şi miracol al fenomenelor naturii. 
Atomizată sub pătrunzătoarea privire a oamenilor de 
Ştiinţă, realitatea îi atrage pe savanţi prin fascinația 
răspunsului absolut, iar ei, lăsându-i-se în volre de la un 
amănunt la altul într-o deplină, fericită uitare de sine, 
reconstruiesc eter o “cetate ideală” năruită mereu, peste 
noapte, în întrebări. Pesfecționarea tehnologică induce 
iluzia lumii perfecte, a epocii de aur eterne ca şi plăcerile 
societății prospere, trăind poate cu obscure nostalgii, ori 
iraționale melancolii, dar devorând cu intensitate clipa, 
etemul prezent, ca unică şansă la fericire. Prin urmare, 
omul modem orbeşte, pierde credința şi nu-l mai descoperă 
pe Dumnezeu pe scara ritului: descoperă ştiinţele exacte, 
adică cea mai imperfectă dintre oglinzi. Bineînţeles, în 
spatele oglinzii nu e nimic, cu atât mai puţin Dumnezeu, 
iar luciul ei nu face decât să ne întărească în convingerea 
câsuntem singuri. Lumea întreagă devine înepocamodemă 
o vastă oglindă, în care omul își mai recunoaşte doar 
infipitul din sine, riscând în cele din urmă să piară “inecat” 
în propriasa imagine, sufocat de lipsa identității în anarhia 
informațională. De altfel nu mai avem timp decât să 
supraviețuim “specializându-ne”":o handicapare necesară 
integrării în sistem. Ar fi greu de găsit o explicaţie acestei 
amnezii; să spunem doar că omul a căzut pradă propriilor 
iluzii şi, înstrăinându-se de Dumnezeu, a murit. Dumnezeu 
stripă la uşa acestui mormânt: dar Lazăr nu-L, mai aude, 
pierdut cum este în calcule... Însă, cu toată infatuarea şi 
insolența rațiunii secularizate, inexplicabile angoase ne 
tulbură încă singurătatea, iar psihanaliza, informatica sau 
INTERNET-ul, departe de a fi o soluție, înseamnă 
abandonarea în abisul propriei ființe reflectate tot mai 
fidel] de “oglindă”: omul este ceea ce este evident că este, 
iar misterul este doar o poză, un rol dintr-un etem joc 
erotic. Altfel, fără mister, cum ar mai funcționa mecanismul 
cunoaşterii, ce ar mai stimula curiozitatea? Dacă omul şi- 
ar spune... “ajunge să deschid bine achii şi mă lămuresc eu 
ce-i în jur”, dacă, lipsit de imaginaţie, s-ar mulțumi cu 
“certitudinea” că raţiuneaeste vederea supremă, cădrumul 
cunoașterii nu-i așteaptă decât paşii pentru a i se dezvălui 
la infinit... atunci, ce forță l-ar mai împinge înainte, să 1a 
ceea ce oricând ar putea să ia? Ce forță l-ar ma: face să 

înfrunte acest plictisitor infinit? Pe Don Quijote, ce l-ar fi 
urit din adăpostul său de Hidalgo, dacă nu fanteziile, forța 
sa de a crea o aparență de mister lumii? Cunoaşterea 
infinită, deschizându-se pur și simplu în calea noastră, ar 
fi o deschidere care ne-ar închide în infinitul ei şi probabil 
că n-am rezista psihic acestei provocări: apatic, omul s-ar 
stinge în așternutul propriilor lui certitudini, Din fericire, 
însăși rațiunea avertizează asupra pericolului inerent, iar 
puterea imaginaţiei îşi face datoria “drapând” potențialul 
cognoscibil în mister: personifică, inventează mitologii, 
naşte superstiții, schimbă mereu scenariul și decorul, îşi ia 
în serios propriile iluzii, uneori până la nebunie, până la 
pierderea simțului realităţii... Și totuși... zeii, demonii, 
Dumnezeu, ingerii... să fie doar personaje imaginare? 
Experienţa se oferă omului şi ca un permanent prilej de 
anamneză, ne-ar răspunde Socrate (c/ Platon, F'edon), ca 


argument al existenţei lumii esențelor şi al apartenenței 
sufletului la această lume eternă şi imuabilă. Astfel, văzând 
omul bunăoară “lemne, pietre şi alte lucruri egale”, 1 se 
trezeşte “în suflet idea egalului, care este cu totul altceva 
decât însuşi lemnul, piatra şi celelalte”. Altfel spus, lemnele 
(cu toată varietatea lor) sunt totuşi “egale” în virtutea 
geniului lor proxim; la fel pietrele, ori alte lucruri, “egale” 
înesența lor. Genul proxim este condiția sesizări diferențelor 
specifice, dar care este condiția sesizări geniului proxim? 
Cum am sesiza egalitatea din lucruri dacă nu ar exista, 
latentă în suflet, ideea egalului, a egalului în sine, sau a 
armoniei în sine, a frumuseții în sine, a binelui în sine? Cum 
ne-ar mai trezi în suflet ideea de frumos tot felul de 
“obiecte”, dacă această idee nu ar exista deja în suflet, sau 
în lumea ideală, adevărata patrie a sufletului? Inepuizabilele 
combinaţii de forme şi culori cum ar putea deştepta în noi 
ideea de armonie? Oare am putea alege culorile sau formele 
proprii frumuseții, ca să afirmăm că devenim conştienţi de 
aceasta prin intuiţia sensibilă? lar dacă ne amintim de 
frumuseţe dincolode avatarul culorii, al formei, al mirosului, 
numai ca idee, ca esenţă ce "nu poate fi contemplată decât 
de inteligență, cârmuitoarea sufletului” (1bidem), înseamnă 
că există o lume a formelor pure, reale, eternă, de unde se 
revendicăşi sufletul. Sau... nu facemşi noi decât să participăm 
la “depănarea” unui mit? Dar ce altceva să facem dacă nu 
mit şi literatură? Ce altceva dacă nu să paratrazăm riturile 
(sauritmurile)onginare (pe noi înşine, în cele din urmă), aşa 
cum în muzicăo temă dată se dezvoltă în nesfârşite variațiuni? 
Şi vom descoperi aceleaşi date fundamentale despre rostunile 
omului chiar dacă petrecem în compania iterarăamarchizei 
care îşi soarbe ceaiul de la ora cinci, pentru că (algo)ritmul 
educației şi al devenirii înseşi este cadenţa respirației şi a 
creşterii universale, implicită chiar şi unei simple cărți, 
Obiectul numit “carte”, în fond o hartă magică, ne 
implică în ritul de trecere către “tărâmul de dincolo” sau 
“realitatea” meta-lingvistică evocată; cantea ne fascinează 
şi nu întârzie să ne lăsăm vrăjiți, fără să ştim prea bine 
cum. Cuvintele sunt asimilabile până la un punct unor 
“obiecte” şi configurează în pagină o lume convențională: 
dar stă în forța magică a naratorului să te facă să treci dincolo 
de aparența rigidă a cuvintelor-obiecte şi să le împrumuţi 
suflarea ta de viață, să te facă să vezi în această “hartă” o 
lume, să auzi, să ai impresia că îi aparţii, să i te abandonezi 
uitând de timpul obiectiv al lecturii textului şi petrecând 
poate o viață într-un timp subiectiv. Magia povestirii 
presupune la origini ritul focului de tabără, sau al vetrei, ca 
“Jantemă magică” din lumina căreia noaptea să fie populată 
cuo lume invocată prin cuvântul viu şi evocată prin gesturi. 
Cu timpul, gestica povestirii şi interpretării “scenice” 
(adevărata artă sau magie) s-a resorbit, prin gestul scrisului, 
în gramatică. Focul şi noaptea, gesturile şimimica, intonația 
vocii, totul se află la nivel morfo-sintactic, pretutindeni în 
toponimia frazei. Explicite sau implicite (Şi întrucât scriesea 
este un pământ, o ferva a celor iniţiaţi), exoterice sau 
ezoterice, toate acestea condiționează detaşarea de conștiința 
lumii cotidiene sau a lumii-cadru şi devenirea din planul 
sufletului întru o altă lume, lumea-țintă. De pildă, citind 
Cartea Facerii (|, 14-18), ne trezim în lumina celei dintâi 
“zile”, numite astfel față de întunericul “nopţii”. Apoi, în 
ziua a doua, Dumnezeu zice: “Să dea pământul din sine 
verdeață: iarbă, cu sămânță într-însa, după felul şi asemănarea 
ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânță în sine, după 
fel, pe pământ!”, Abia în ziua a patra apar soarele (absolut 
altceva decât lumina din prima zi) şi luna, meniţi “să 
despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să se deosebească 
anotimpunile, zilele şi anii”, Textul citat ne relevă nu atât o 
cauzalitate originată a procesului de fotosinteză, cât funcția 
calendaristică, implicit rituală şi catehetică, a luminătorilor 
cereşti și a cosmosului întreg: Creaţia însăşi este carte de 
învățălură, marea cateheză în care Dumnezeu Se (descrie! 
pentru a oferi lui Adam, odată cu arhitectura lumii şi a 
făpturilor ei, perspectiva asemănării fundamentată obiectiv 
pe jubire și, astfel, perspectiva (re)cunoaşterii fără de sfârşit. 
Cu fiecare pagină a Creației Adam se desăvârşeşte în 
cunoaşterea Celuilalt: îndrăgostit, e! se dărule cu totul 
acestei cunoașteri de sine, iar în împărăţia inimii sale Se 
naște veşnic Dumnezeu, Tatul este muzică și ritm, ritmul 
[razăsii infinitului. Şi totul se va î petrecut ca în lectura 





primelor o sută de pagini ale unei cărți: odată depâşite, 
odată sincronizat ritrnului lor, Adam trece dincolo de el 
însuşi, dincolo de teamă, în ritmul lumii ale cărei bătăi de 
inimă, ascultate timp de “o sută de pagini”, au devenit ale 
sale. 

Dupăcădere, “mareacateheză” devine funcționalitate 
mistică a “aparatului cosmic” menit să educe “somnul 
istoric” al omenirii pe fondul unei capacități nelimitate de 
percepție inconștientă a realului. Rezultă “conştiinţa” 
latentă a realității mistice, care, “filtrată” printr-un 
mecanism al cenzurii interpretative infinite (poate similar 
celui teoretizat de Freud), ia forma obiectivă a ordinii 
sociale şi a imaginilor despre fenomene, lucruri. fapte, 
imagini vehiculate mai ales pe suport lingvistic. De fapta 
interpreta” pare mai degrabă o fatalitate decât o “infinită 
libertate”, căci tot ceea ce omul “atinge” se transformă în 
cuvinte, jar aurul realității trebuie căutat apoi prin nisipul 
de cuvinte. Pentru Adam cuvintele nu erau o fatalitate: 
liber de orice constrângere conceptuală, Adam recunoştea 
spontan adevărul, căci nimeni nu îi spunea ce este lumea. 
Adevărul nu avea nevoie de “recomandare”. Acum doar 
copiii mai sunt în stare să (re)organizeze spontan în jurul 
lor, din tot felul de obiecte, o întreagă lume vie, însă 
convențională pentru adulții care nu mai văd decât ceea ce 
ştiu: pentru ei lumea este un imperativ, o fatalitate; pentru 
copil, o libertate, în primii ani de viaţă, ne ascundem în joc 
împotriva limbajului-forceps. Limba face posibilă 
comunicarea, societatea, supraviețuirea în cele din umnă, 
darcuprețul individualizării eului față de mediul universal 
şi viu, căruia până atunci îi era imanent. Jocul încetează. 
Situaţia ideală, a “uterului cosmic”, se schimbă cu drama 
descoperirii de sine (iar nu a sinelui) într-o lume sub- 
cerească, stranie, a reprezentărilor profane şi religioase 
despre real şi sacru. Adulţi fiind, ne regăsim uneori 
surprinşi de tăcerea obiectelor în tovărăşia cărora ne 
petreceam copilăria, într-un nesfârşit dialog animat de o 
limbă ciudată, vie, pesemne universală şi eternă, acum 
uitată. Deodată cu noi, obiectele tac. Le privim de parcă 
le-am fi surprins fără masca utilițăţii lorzilnice. Le privim 
Cunioşi, uşor amuzaţi de inedita lor expresivitate. Parcă 
s-ar fi mişcat lumea... sau... pesemne a fost doar un 
moment de oboseală şi neatenţie. Totuşi, ce anume ne-a 
făcut sătresărim, săne “trezim”? Decetotul pare încremenit 
de parcă ne-ar aștepta să “adormim” iarăşi ca să îşi reia 
forma de vis? Deodată cu noi nimic nu mai pare a fi ceea 
ceeste; memoria aparentă a cedat şi iată-ne liberi, în pragul 
unei primăveri ce stă să izbucnească din iama vrajbei 
noastre. Lucrurile îşi țin respirația, gata-pata să izbucnească 
în râs de bucuria repăsirii, aşteaptă să le găsim 
ascunzățoarea, să tragem în lături perdeaua nemişcării, a 
convenționalismului, a utilității lor. Dar... nubănuim jocul 


(continuare în pag. 15) 
Codrin SMIRNOFF 








PUNCTE CARDINALE 


IISUS DUPĂ ÎNVIERE 





Petrecerea pe pămînt a Mintuitorului, 
după ce a înviat din mori, ne este succint 
povestită de cei 4 evanghelişti şi, parțial, de 
Faptele Apostolilor şi de unele dintre 
Epistole. În prima parte a acestei petreceri, 
acțiunea Domnului a fost de a-i convinge pe 
Apostoli de realitatea Învierii Lui, de a Je 
insufla curajul propovăduirii, spre a înfrunta 
persecuțiile şi martirajele, de ale lărgi mintea 
înțelegerii duhovniceşti, pentru a putea pătrunde tainele pe care, în această perioadă de 40 
de zile, li le-a descoperit (Zc 24, 45), cu porunca neclinuită de a merge în lume spre a 
propovădui tuturor neamurilor adevărul credinței şi a le boteza în numele Sfintei Treimi. 

Prima arătare a fost către femeile mironosițe, ca răsplată pentru devotamentul lor fără 
margini față de Domnul, în timpul vieţii şi după moartea Sa. Acele femei au devenit 
mesagerii Invierii Sale în fața Apostolilor, care se simțeau amenințați de iudei şi stăteau 
ascunşi, cu uşile încuiate (M/28; Me 16; Ze 24). S-a arătat separat (In 20, 11-18) şi Mariei 
Magdalena, din care scosese 7 draci, dar într-un Chip încare să nu-L recunoască decît după 
ce a chemat-o pe nume. Toate acestea s-au petrecut în ziua Învierii. Tot în aceeaşi zi S-a 
arătat pentru prima oarăşi ucenicilor Săi închişi în casă, intrînd laei prin uşile încuiate, ceea 
ce inseamnă că trupul Lui era spiri tualizat, luase caractere dumnezeieşti şi putea pătrunde 
oriunde şi prin orice fei de materie. În fața neîncrederii ucenicilor, spre a-i convinge că 
nu-i un strigoi, lisus a mincat peşte şi un fagure de miere, ceea ce ne dovedeşte că trupul Său 
spiritualizat avea şi caracterele lumeşti, El înviind cu adevăratul Său trup, însătransfigurat. 

lisus S-a mai arătat la doi ucenici pe țarină (Me 16, 12-13) şi lui Luca şi Cleopa, îndrum 
spre Emaus (Lc 24, 13-33). şi această arătare a fost foarte misterioasă, ochii celor doi 
ucenici fiind ținuți să nu-L cunoască. Numai cînd L-au invitat să poposească în casa 
prietenului din Emaus şi li s-a servit cina, lisus S-a făcut cunoscut lor prin fiîngerea piinii. 
De ce oare lisus Se va fi arătat tocmai acestor doi ucenici ai Apostolilor şi de ce va fi făcut 
tocmai din ei mesageri ai Invierii Sale? Poate că cei doi fugiseră spre Emaus de teama 
iudeilor, iar EI a vrut să-i întărească şi să-i convingă de învierea Sa din moiţi. 

In duminica următoare, lisus Se arată din nou ucenicilor Săi (In 20, 24-29), care tot mai 
tremurau de frică, încuiaţi în casă. Fără îndoială că această a doua arătare a avut loc din două 
motive: întii, ca să-l convingă pe Toma, care nu credea ce-i spuneauceilalţi Apostoli despre 
venirea lui lisus în odaie, cu o săptămînă înainte, şi care afirmase că, de nu va pipăi rănile 
Domnului, nu va crede; apoi, pentrua întăn porunca propovăduirii dată tuturor Apostolilor, 
toți fiind de față, inclusiv Toma, și pentru a le insufla curajul acestei propovăduiri, căci, 
după această a doua arătare, ei au părăsit ascunzătoarea şi au ieşit în lerusalim, răspîndind 
vestea Învierii. EI li S-a mai arătat și pe un munte din Galileea, cum le făgăduise încă în 

viață fiind (M/ 28, 16-20). 

O altă arătare plină de mister şi de semnificaţii este cea de Ja Marea Tiberiadei, cînd 
are loc şi cel de-al doilea pescuit minunat (In 21, 1-22). 7 ucenici pescuiesc pe mare, 
zadarnic, toată noaptea. În zori li Se arată lisus pe țărm şi îi îndeamnă să arunce mreaja în 
partea dreaptă a corabiei, ceea ce aceştia şi fac, scoțind-o plină cu peşti. loan | recunoaşte 
pe lisus şi îi spune lui Petru că este Domnul. Acesta, cu impetuozitatea lui, se aruncă în 
valuri, înotind pînă la țărm... Cînd ceilalți ucenici au ajuns şi ei, au găsit focul aprins. O 
atmosferă mistică plutea peste taţi; mîncau în tăcere şi nimeni nu îndrăznea să-L întrebe: 
“Tu cine eşti?”, căci fiecare simțea că era Domnul. Inimile nu li s-au oprit din bătaie decît 





Prefaţă la Duminica Tomei 


«DOMNUL MEU ȘI DUMNEZEUL MEU !» 


Aprilie 2001 NR. 4/124 PAG. 5 





atunci! cînd Iisus l-a întrebat pe Petru de 3 ori 
“Petre, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decît 
aceştia?”. Petru se lepădase de 3 ori de lisus 
şi de 3 ori trebuia să mărturisească, în fața 
tuturor, că-L iubea ma! mult decit ceilalți, 
pentru a putea fi reintegrat în ceata 
Apostolilor, dindu-ne şi nouă un exemplu 
istoric şi real că, prin pocăință, sîntem 
reintegrați în Biserică și-n Hristos. 

Dar Mintuitorul nu S-a arătat doar celor pe care Evangheliile îi menționează mai 
explicit. În / Corinteni (15, 3-8) găsim mențiunea că Hristos “S-a arătat lui Chefa [vezi şi 
Lc 24, 34], apoi celor doisprezece; în urmă, S-a arătat deodată la peste cinci sute de frați. 
dintre care cei mai mulți trăiesc pină astăzi [epistola a fost scrisă în anul 59], iar unii au 
adormit. După aceea, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor Apostolilor, iar în urma tuturor, ca 
unuia ce sînt nenăscut la vreme, mi S-a arătat şi mie”. Ştim că Sfintului Pavel i S-a arătat 
într-un mod cu totul special, după Înălțare, pe drumul Damascului (v. FA 9 şi 22), căci 
acesta nu se născuse spiritual întru credința cea adevărată, ci îi persecuta pe creştini. 

Sf.Luca, scriind Faptele Apostolilor, menţionează în cîteva versete activitatea lui lisus 
între Înviere şi Înălţare: “Cuvîntul cel dinţi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a 
început lisus a face şi a învăţa, pînă în ziua în care S-a înălțat la cer, poruncind prin Duhul 
Sfînt Apostolilor pe care i-a ales, cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa, prin 
multe semne doveditoare, arătindu-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbind despre 
Împărăţia lui Dumnezeu” (i, 1-3). Prin “cuvîntul cel dintii”, el înțelege Evanghefia sa, 
Faptele reprezentind “cuvîntul al doilea”, despre cele uiterioare Înălţării. Deşi relatările 
despre învățătura Domnului din aceste 40 de zile sînt foarte puţine, este evident că ea 
s-a referit la nişte lucruri tainice legate de Împărăția lui Dumnezeu, încât lisus a trebuit să 
lărgească înțelegerea minții Apostolilor ca ei să priceapă ce le spunea, înțelegere ce a fost 
încă şi mai lărgită prin pogorirea Sfîntului Duh la Cincizecime. 

Inălțarea este descrisă foarte concis, deşi, spre deosebire de Înviere, s-a petrecut în fața 
unei asistențe destul de numeroase. Matei şi loan nu vorbesc despre Înălţare, Marcu îi 
rezervă un singur verset (19, 16)şi doarLucaeste mai explicit, atit spresfirşitul Evaneheliei 
sale (24, 50-52), cît şi, mai pe larg, în Fapte (], 1-11), relatîndu-ne nu doar cura s-a petrecut 
dumnezeiescul eveniment, dar şi ultima discuţie a lui lisus cu ucenicii Săi, în chiar clipa 
Inălțării. Aceştia, înțelegind că sosise ceasul despărțirii, căutau să afle de Ja lisus vremea 
sfirşitului, adică a aşezăni Împărăției. lisus le răspunde însă: “Nu este al vostru a şti anii 
sau vremurile...” (FA 1,7). Asigurîndu-i încă o dată de iminența pogoririi Sfintului Duh 
asupra lor, lisus Se înălță la cer pe un nor, nu într-ascuns, cum se întîmplase cu Enoh şi he, 
ci în văzul tuturor, Doi îngeri îmbrăcați în haine albe au confirmat că lisus se va întoarce 
cu slavă: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest lisus, Care S-a înălțat la cer 
de la voi, astfel va şi veni...” (1,11). 

Petrecerea ui lisus pe pămînt după Înviere aavuto parte vădită şi una ascunsă. Ambele 
se reterau la mintuirea noastră, dar numai cea fost descoperit de Scripturi este strict necesar 
acesteia; cele ascunse, descoperite doar ucenicilor, erau menite să-i întărească pe cei ce 
urmau să-și asume răspunderea propovăduirii şi durerile muceniciei, precum şi convingerii 
profunde a acestora, pentru ca, la rîndul lor, să-i convingă pe alții. Peste milenii, acest duh 
al credinţei nestrămutate ajunge şi la noi, nealterat în esența lui, dacă sufletul nostru nu se 
lasă pradă rătăcirilor vremii de acum. 








Despre Sf. Apostol Toma, zis “Geamănul” (în pr. 
Dichymos), evangheliile nu dau prea multe amănunte. Sinopticele 
(4 10, 3; Me 3, 18; Ze 6, 15), apoi şi Faptele (1, 13), îl 
pomenesc doar în treacăt, ca pe unul dintre cei 12, fără alte 
mențiuni. Tot ce ştim despre el din surse canonice provine din 
Evanghelia după loan: supranumele lui Toma (11, 6; 20, 24; 
2], 2), atitudinea lui din pragul învierii lui Lazăr (11, 16), 
nelămurirea lui aparent naivă asupra unei afirmaţii a 
Miîntuitorului (14, 4-6), vestitul episod al îndoielii de după 
Înviere (20, 24-29) şi prezența lui în ceata celor'7 ucenici cărora 
Domnul li S-a arătat la Marea Tiberiadei (21, 1-2). Tradiţia ne 
spune că ulterior Toma a propovăduit în Mesopotamia, Persia 
şi India, fiind martirizat la Edessa. Lui îi este atribuită şi o 
evanghelie apocrifă păstrată în limba coptă (există deja mai 
multe traduceri româneşti prin intermediar), cu puternice accente 
gnostice, descopenită și editată pe la jumătatea secolului XX 
(datînd însă, cu destulă certitudine, abia din secolul ÎI d. Hr.) 

Toma este, într-un fel, unul dintre Apostolii cei mai 
nedreptățiți de memoria culturală a posterităţii, mai cu seamă 
în vremurile moderne. Judecat îndeobşte reducționist, doar prin 
prisma “necredinţei” sale din episodul indicat mai sus, el s-a 
încetățenit în conștiința majorităţii nu ca “Toma Geamănul”, ci 
ca “Toma Necredinciosul”, fiind oferit cel mat adesea drept 
contra-exemplu, chiar pînă la nivelul limbajului curent. Un G, 
Papini l-a decretat (totuși cu nuanțări, care însă n-au avut 
același impact) chiar “patron al spiritului modem” = imagine 
paradigmaticăa îndoielii, suspiciunii Și îndărătniciei neînţelepte, 

Privitaltfel decît în pripă, Tomanu face decit să întruchipeze 
Într-un anumit momen o stare e spirit care a lost cormună, chiar 
dacă mai puțin pregnant, tuturor apostolilor şi ucenicilor, pină 
[a deplina încredințare (c/ N. Steinhardt, Dăruind vei dobindi, 
Baia Mare, 1992, pp. 183-187). El vădeşte, cu o sinceritate mai 


brută, nevoia generală de concreta omului (cel puțin în condiţia 
lui actuală), care constituie, poate, şi una dintre rațiunile 
Întrupării. Pe de altă parte, el nu face decît să exploateze pînă 
Ja capăt o posibilitate imediată: Hristos nu Se înălțase încă; EI 
era, aşa-zicînd, la indemina omului iscoditor, cum nu va mai fi 
pentru cei de după aceea. Este tocmai ce spune Domnul, 
dojenindu-l fără asprime pe Toma (după cum fără asprime o 
dojenise cîndva, tot pentru piosul ei abuz de concret, şi pe 
Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr): “Adu degetul tău încoace şi 
vezi miinile Mele, şi adu mina ta și pune-o în coasta Mea, și nu 
fi necredincios, ci credincios [...] Pentru că M-ai văzut, ai 
crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (In 20, 27-29), E 
de observatcănici lisus, nici evanghelistul nu mai emitvreoaltă 
judecată asupra gestului lui Toma... 

Toma nu se indărătniceşte cu gind sau cu inimă rea, ci mai 
deprabă atonează, aşa cum făcuse şi la cuvîntarea de despărțire 
cu care se întcheiase Cina cea de Taină: “şi unde mă duc Eu, voi 
ştiţi, şi ştiţi şi calea”, zice Domnul. lar Toma: “Doamne, nu ştim 
unde Te duci; şi cum putem şti calea?” (Jn 14, 4-5). Toma vrea 
mereu să smulgă lămurirea, încredințarea deplină. EI e mai 
degrabă precaut decit naiv, reprezentind o varietate tipologică 
a psihologie: umane, marcată de setea = principial legitimă - de 
claritate și concretețe. E de crezut că el bănuiește prea bine la 
ce se referă învăluit lisus, dar forțează confirmarea mai directă 
şi mai desluşită, care nu întirzie să vină (/p 14, 6-7), Dacă e 
vorba de naivitate, mai evidentă apare, în episodul cu pricina, 
cea a lui Filip, care cere ca Domnul să li-L arate pe Tatăl, drepi 
care şi lisus îi răspunde mai vădit dojenitor; “De-atita vreme 
sînt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe?” (14,9), cum nu păsise 
de cuviinţă în cazul lui Toma. 

Cind e vorba de Petru, nimeni! nu-l judecă predilect prin 
episodul lepădării, care este privit cu înțelegere, ca un fapt 





accidental şi colateral. Cu aceeași înțelegere s-ar cuveni privită 
şi insistența lui Toma. Mai ales că pe acesta îl definesc multmai 
bine alte două lucruri, consemnate cu grijă de loan: fervoarea 
Jertfelnică şi forța mărturisitoare de care dă dovadă, mai întîi în 
pragul învierii lui Lazăr, apoi după ce pipăie rănile Domnului. 
Cum arhierei) şi fariseii începuseră deja să uneltească împotriva 
lui lisus, ucenicii se codeau să-L însoțească [a Betania, aproape 
de lerusalim. Dar iată că Toma îi însuflețeşte zicîndu-le: “Să 
mergem şi noi şi să murim cu EI!” (n 11, 16). Cum să-ţi fie 
necredincios pină la urmă cel gata să moară pentru tine? Şi iată 
că, după ce Domnul îi ia mîna şi i-o pune în rănile Sale, ca într- 
o cuminecare mai degrabă tainică decit demonstrativă, Toma 
izbucneşte cu acea exclamaţie cutremurătoare şi de neuitat 
(poate cea mai sinceră şi mai profund umană în simplitatea ei): 
“Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Ce sublimă şi desăvirşită 
mărturie a omului deplin încredinţat! E chiar mai mult decît 
mâărturisise înainte Petru (“Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu 
Celui viu” - M/ 16, 16), pe care lisus îl fericise pentru aceasta; 
Petru, cum s-a observat, Îl mărturiseşte mai ales ca Mesia (cf 
ME 8, 29, Le 9,20), pe cînd Toma ÎI mărturiseşte de-a dreptul 
În maiestatea şi plinătatea dumnezeirii Lui: “Domnul meu şi 
Dumnezeul meu!”. 

Fiecatoți “necredincioşii” să strige cu Toma către Hristosul 
cel viu, Ce poate fi “pipăit” în concretețea a două mii de ani de 
istorie creştină: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, Şi să fie 
gala să moară cu EI, pentru ca întru E] să învieze! 

Poate că, dincolo de cronologie, trebuie să vedem şi o altă 
semnificaţie în așezarea Duminicii Tomii după Săptămîna 
Luminată. În popori se spune “Paştele cel mic”, Ea stă, în orice 
caz, în prelungirea tainei pascale: “necredinciosul” ne 
încredințează, o dată mai mult, asupra Învierii! 

Răzvan CODRESCU 











e £ 
A“ 


Lilal191810);: 
STOLOJAN zi 
15000 de specialişti Să 
intr-unul singur 


MONICA LEWINSKY. - 


(ile din jurnalul oval 


BOGAŢI DA' NASOI 
nea Mecena din Corbeanca 


MONA MUSCĂ 
liberalii la ca acasă 


ANDREI PLEŞU 
înlăuntrul trebilor din alară 


RICĂ RĂDUCANU 
tirania lecturii 


Mensual 


GA sununumăruunu 


3 Dei i 
3 ci & 74 s00Q4l 
| 4 

) 


Când vulgaritatea este asociată cu personaje de la 
care te aştepţi să se comporte în acest stil, deşi 
supărătoare pentru orice om care respectă normele de 
conviețuire decentă, ea nu surprinde, Surprinde însă, 
provoacând dezgust şi indignare, când cel care o practică 
face parte din categoria “personalităților de cultură”. 
Or, în chip firesc, aceste personalități ar trebui să fie 
“modele” de urmat, necesare mai ales într-o societate 
ca a noastră, care, după o jumătate de veac de regim 
comunist, nu-și găseşte nici echilibrul, nici identitatea. 
O astfel de personalitate s-ar fi cuvenit să fie şi Mircea 
Dinescu, Adoptând însă a poziție originală de anarhism 
cultural şi politic, dumnealui se pune mai degrabă 
sistematic de-a curmezişul firavelor eforturi de 
însănătoşire morală a românilor. 

D-l Mircea Dinescu este poet. Un poet de real 
talent, a cărui operă poetică este caracterizată în 
următorii termeni de criticul literar Lucian Raicu, în 
postfața volumului Teroarea bunului simţ, publicat în 
1980 de Editura Cartea Românească: “Primele 
izbucniri, primele expansiuni încrezătoare, poeme ale 
luminii, ale sângelui clocotitor sunt totuşi supuse la 
Mircea Dinescu unei ordonări de tip muzical, într-un 
registru dulce, diafan, care elimină de la sine notele 
prea strident vitaliste, supărătoare în lirica celor cu 
dinadinsul tineri. Mircea Dinescu izbutește de ia început 
să se situeze într-un spaţiu poetic de mare şi elevată 
autenticitate, la intersecția avânturilor cu meditaţia. 
Puritatea tonului liric, fără obişnuitele, în astfel de 
cazuri, contrafaceri serafice, impresionează şi astăzi 
auzul blazat, săgetează rutina recepției, încântă, duce 
cu sine, face să înflorească sirțirea pentru poezie”. 

Pe aceeaşi linie de apreciere fâră rezerve a valorii 
poeziei lui Mircea Dinescu se înscrie şi |. Negoiţescu, 
în capitolul intitulat “Despre Mircea Dinescu” din 
volumul Scriitori contemporani (Editura Dacia, Cluj, 
1994). Cum, în anii săi de afirmare, poetul a manifestat 
un spirit de frondă faţă de regimul comunist, criticul 
literar, aflat în exil la Munchen, subliniază acest fapt: 
“Si astfel, fiindcă Utopia, stupidă, absurdă, 
insuportabilă, împotriva căreia toată ființa lui se revoltă, 
i-o impune, Mircea Dinescu, cel mai răsfățat între 
răsfățaţii cuvintelor, s-a văzut obligat să devină poet- 
cetățean. Treptat, metaforele lui se politizează (procesul 
poate fi lesne următit încă de îndată după primul volum 
de versuri) şi, cum însuşi recunoaşte, el s-a trezit «că 
fluieră în biserică”. 

În contextul dezacordului manifestat de anumite 


(urmare din numărul trecut) 


«a copia şi modelul => 


persoane, în covârşitoare majoritate români, față de 
regimul comunist, s-a împămânlenit obiceiul de a-i 
eticheta pe toţi aceşti “nonconformişti”, la grămadă, cu 
epitetul de “:disidenţi”. O gravă eroare de fond, de tipul 
ignoratio elenchi, în virtutea căreia dacă nu o sesizăm, 
ar trebui să admitem că atât D-na Doina Cornea, cât şi 
politrucul evreu Silviu Brucan fac parte din acelaşi club 
politic, “clubul disidenților”. Or, lucrurile stau complet 
altfel. D-na Doina Cornea, ca de altfel milioane de 
români, din rândurile cărora multe sute de mii au zăcut 
ani grei în temniţele comuniste, au fost “opozanți ai 
regimului comunist” (unii opunându-se cu atitudinea, 
alții cu cuvântul, şi nu puţini cu arma în mână). Disidenţi 
au fost, aşa cum ne lămureşte DEX, cei care “av o opinie 
deosebită faţă de majoritatea membrilor colectivităţi, 
organizaţiei etc. din care fac parte”. Or, în lumina 
acestor precizări, poetul Mircea Dinescu nu a fost 
“disident”, ci “opozant”, iar dacă nu ar fi avut şansa să 
se nască în 1950, ci cu douăzeci de ani mai devreme, 
probabil că ne-am fi întâlnit la Jilava, la Canal, ia Gherla 
sau la Aiud, iar nu în situaţia în care ni s-au încrucişat 
drumurile acum: dumnealui în calitate de editor- 
proprietar al revistei Plai cu boi (fapt confirmat în 
înscrisul mai puțin obişnuit de pe prima copeită: “Revista 
lu” DINESCU”), eu în postura de cititor al acesteia. 

Dacă până în decembrie '89 D-l Mircea Dinescu era 
cunoscut doar ca un poettalentat, persecutat de regimul 
Ceauşescu pentru inadaptabilitatea sa la “Utopie”. după 
aşa-zisa “Revoluţie” a putut să se dezlănțuie în voie, 
dând frâu liber pornirilor refulate în anii dictaturii. Din 
păcate, în exaltarea sa, adeseori necontrolată, '"'poetul- 
cetățean” a demonstrat încă o dată că hbertatea de 
exprimare, de care românii au avut prilejul să se bucure 
în perioada postdecembristă, poate fi nu numai o 
trambulină în procesul de afirmare a valorilor autentice, 
ci şi otentaţie spre vulgaritatea împinsă la extrem. Plaiul 
cu boial lui DINESCU (tipărit cu majuscule!) dovedeşte 
cu prisosință acest trist adevăr. 

Există opere de artă care, deşi nu reprezintă valori 
universale, au totuşi valoare ca simboluri pentru 
colectivitatea în mijlocul căreia au fost create. Un 
exemplu ilustrativ pentru această categorie de opere de 
artă îl constituie tabloul pictorului C. D. Rosenthal 
(1820-1851) intitulat “România rupându-şi cătuşele pe 
Câmpia Libertăţii”, 

Pictorul Constantin Danie] Rosenthal s-a născut la 
Budapesta, într-o familie de evrei bogaţi. A studiat 
pictura la Viena, unde a fost cucerit de ideile revoluționare 
ale timpului, motiv pentru care familia l-a repudiat. La 
sfatul prietenului său mai vârstnic, pictorul loan Negulici, 
se stabileşte la Bucureşti. Introdus în cercul tinerilor cu 
vederi revoluționare, devine unul din militanții “mișcării 
paşoptiste”, identificându-se cu idealurile revoluționare 
şi considerând România ca patria sa adoptivă. Din 
dragoste şi respect pentru noua sa patrie spirituală, a 
pictat tabloul menţionat mai sus. Tabloul reprezintă o 
femeie cu a figură eroică, nobilă şi blândă, îmbrăcată cu 
o rochie albă, lungă până la pământ. Într-o mână ţine un 
steag tricolor, ale cărui falduri îi cuprind trupul; în 
cealaltă mână ține o ramură verde, simbol al purității. 

Ei bine, revoluționarul Mircea Dinescu a ținut ca pe 
frontispiciul Plaiului cu boi să dea expresie sentimentelor 
sale “patriotice”, inspirându-se din opera pictorului C. 
D. Rosenthal, dar folosind mijloace post moderne. În 
acest scop, a făcut apel la un fotomodel care să 
întruchipeze România, la un fotograf care să imontalizeze 
pe clișeu imaginea eroică a acesteia şi la un “stilist” care 
să creeze cadrul adecvat. Fotomodelul la care s-a făcut 





















apel a fost actrița Maia Morgenstern, fotograful - un 
oarecare Răzvan Voiculescu, iar stilistul - Alexandra 
Ivancenco. Din colaborarea celortrei “artişti” a rezultat 
următoarea imagine: o femeie despuiată care, chipurile, 
ar întruchipa România din pictura lui C. D. Rosenthal. 
Într-o mână, acest simbol sui generis al României, ţine 
un steag tricolorspecial (steagul tricolor din decembrie 
"80, cu o gaură în mijloc rezultată din înlăturarea 
stemei României comuniste). Cu faldurile acestui steag 
(devenit simbol al luptei anticomuniste) este drapată 
Maia Morgenstern, având gaura plasată la nivelul 
organului sexual. Şi pentru ca blasfemia să fie 
desăvârşită, România “poetului-cetățean” Mircea 
Dinescu ţine în cealaltă mână un praz cu rădăcinile în 
vânt! 

Dar a-l incrimina doar pe Mircea Dinescu pentru 
această sfidare a simbolului întemeierii României 
moderne ar fi o greşeală. Pe pagina a douaa Plaiului cu 
boi sunt nominalizate personalitățile care fac parte din 
redacție. Din cele cinci nume consemnate, numai 
primele două prezintă interes: Mircea Dinescu şi Andrei 
Pleșu. În continuare, redacția este întrepită cu încă zece 
nume, grupate sub titulatura “Au mai conspirat”, Din 
rândul “conspiratorilor”, o singură figură merită a fi 
remarcată: eseistul H, R. Patapievici. Restul sunt figuri 
fără relevanţă politică sau culturală, etalonul lor fiind 
crainica de la postul de televiziune “Prima”, Cristina 
Țopescu. Cât priveşte textele publicate, de calitatea şi 
tematica lor ne vom ocupa mai țârziu, după ce vom 
încerca să schițăm protilul moral al celor trei 
personalități de cultură care, prin prezenţa lor în redacţie, 
girează valoarea publicaţiei. 

După evenimentele din decemrbei '89, “poetul 
cetățean” şi-a luat în serios calitatea de revoluţionar, 
dar s-a ferit să se înregimenteze, cu acte în regulă, în 
vreuna din formațiunile politice nou apărute, pozând 
în “independentul absolut”. O poziţie care, într-o 
societate roasă de corupție şi incompetenţă, îi dădea 
dreptul să critice totul şi orice. Independența politică s- 
a dovedit însă a fi încă una din figurile de stil 
caracteristice acestui cabotin care îşi joacă bine rolul în 
farsa de prost-gust numită “democrația dâmbovițeană”. 
Ales membru în Consiliul Naţional pentru Studierea 
Arhivelor Securităţii (CNSAS), şi-a dat repede în petec. 
Cu toate că norma morală care ar trebui să guverneze 
activitatea acestui Consiliu îi obligă, printre alte 
îndatoriri, pe membri săi să nu facă parte din nici un 
partid politic, poetul-cetățen şi-a acordat, 
cu de ja sine putere, dispensă de la morală € 





—— 


-—.î——— 





Şi a participat activ la ultimele alegeri în postura deloc onorabilă de 
"agent electoral”, conducând campania lui Theodor Stolojan, 
candidat la preşedinţia României. (Lozinca “15.000 de specialişti 
intr-unul singur”, pe care a fluturat-o în timpul campaniei electorale 
ŞI a înscris-o pe coperta primului număr al P/aiului cu boi, alături de 
metafora "Maia Morgenstern cu praz”, dovedeşte nu numai lipsă de 
originalitate, dar chiar o doză de lichelism.) Bineînțeles că după 
alegeri şi-a reluat, senin, locul în fotoliul de membru în CNSAS. 
pentru a judeca “vii şi morți” care au trecut prin iadul Securităţii... 

Cât timp a fost editorialist la Academia C ațavencu, dumnealui 
a avut posibilitatea să se răfuiască şi să-i “denunțe” pe toți cei care 
nu-i erau pe plac. Dar, din motive pe care nu le cunoaştem, 
“Săptămânalul de moravuri grele” s-a dispensat de serviciile sale, 
astfel că nemaiavând tribuna de la care să se răfuiască cu veacul, a 
inventat Plaiul cu boi. Se pare că în paginile noii publicaţii Mircea 
Dinescu şi-a propus să înlocuiască “metafora politizată” cu 
“politizarea pornografiei”. O tentativă care a eşuat încă de la cel de 
al doilea număral revistei. Imaginea de pe coperta acesteia, realizată 
de acelaşi cuplu fotograf-stilist, este lipsită de orice conotație 
politică, fiind “pornografie pură”. Cu titlul “România încotro?”, 
“Revista lu' DINESCU” înfăţişează o căruță trasă de un cal bălan. 
Pe capra căruței, cu hățurile în mână, şade o tânără în pielea goală, 
cu “țâțele” în vântşi cu “vulva” căscată spre cititor. Alături de căruță 
păşeşte o țigancă, decent îmbrăcată, lăsându-l pe cititor să decidă 
care din cele două personaje reprezintă România. 

Revista Plai cu boi s-a vrut să fie o replică la Academia 
Cațavencu, deosebirile dintre ele constând în localizarea vulgarității. 
In timp ce în Academia Caţavencu vulgaritatea ajunge la desăvârşire 
în texte, imaginile având un rol secundar, în Plai cu boi grosul 
vulgarității îşi găseşte expresia în imagini. Abundenţa pozelor 
“după natură”, reprezentând trupuri goale, în poziții obscene, vor 
parcă să ne spună: “De ce vă formalizați? Naruralia non sunt 
turpia”. Cei ce încearcă să-şi justifice vulgaritatea prin acest adagiu 
uită însă că sensul lui iniţial a fost denaturat de scriitorii de scandal, 
pentru a-şi acoperi producţiile lor lubrice. Astfel s-a ajuns ca 
pornirile josnice şi instinctele primare să fie decretate non furpia pe 
motiv că sunt naruralia. Sesizarea şi corectivul acestei denaturări 

vin chiar din lumea Antichității greceşti, cum arată Karl Rosenkranz 
în Estetica urâtului: “Grecii, cu profundul şi autenticul lor simţ 
artistic, au ştiut să diminueze obscenul prin aceea că, în cea mai 
mare parte, l-au asociat unor fiinţe cu alcătuire semiumană, ca satirii 
şi faunii. Dacă apoi asemena indivizi. cu partea inferioară a corpului 
terminată în copite de țap, se şi comportau ca nişte țapi, lucrul nu mai 
era de natură să ne mire. Mai multe picturi pompeiene ne înfăţişează 
satiri pândind în pădure o nimfă întinsă în toată strălucirea trupului 
ei alb pe un covor verde de mușchi. Frumoasa ni se arată din spate, 
culcată pe o parte, şi este adesea acoperită de un văl pe care lascivul 
satir îl dă la o parte. Cu membrele vibrând de voluptate, pierdută 
într-o beţie a simţurilor, urâţenia căzută în animalitate stă aici în fața 
frumuseții semi-adormite”. 

În structura Plaiului cu boi, grafica (fotografiile şi caricaturile) 
precumpăneşte faţă de texte (care, cu câteva excepții, sunt mostre de 
vulgaritate, ce se vor satirice, fără însă să reuşească). In fața unor 
titluri ca “Bogaţi da nasoi: Viorel Cataramă”, “V-am dat vot, v-am 
dat mandat, nu ne trageţi din căcat!”, “Priveşte şi dă mai departe: 
Nuduri de Răzvan Voiculescu”, “Emil Brumaru: Povestea 
boiernaşului de țară şi a fecioarei cu lindic zelobiu”, te întrebi ce 
l-a determinat pe octogenarul Alexandru Paleologu, să intre in 
competiția pentru atingerea piscului vulgarității şi să-i destăinuie 
Cristinei Ţopescu amintirile sale erotice în interviurile intitulate 
“Povestea de amor dintre un boier şi o prostituată” şi “Inteligența 
este un foarte puternic afrodisiac”. Şi prezenţa în paginile Plaiului 
cu boi a acestui fin om de cultură nu este un caz izolat. 

Dar cea mai surprinzătoare colaborare la“ Revista lu' DINESCU” 
este cea a lui Andrei Pleşu. Directorul săptămânalului de cultură 
Dilema nu pierde prilejul să se exhibe aici număr de număr. Fostul 
ministru al Culturii şi ministru de Externe, deci o personalitate care 
ar trebui să fie emblematică pentru cultura şi politica românească, 
participă, nonşalant, umăr la umăr cu “amicul” Mircea Dinescu, la 
opera de încetăţenire a vulgarităţii în scrisul românesc. Explicaţia 
acestui aparent paradox ne-o oferă chiar discipolul lui Constantin 
Noica în ultima frază din eseul Wfinima moralia, apărut în 19838, la 
Editura Cartea Românească: ““«Minima moralia» e o suspinare, o 
chemare şi o rugare pentru sănătatea morală care-i lipseşte încă 
autorului”... 

În încheiere, ne întrebăm, ce s-ar mai putea spune despre 
“Revista lu” DINESCU”? Poate numai să-l cităm pe criticul literar 
Alex. Ştefănescu, care consemna apariția acestui “original” magazin 
publicând în cotidianul România liberă o tabletă intitulată... “Plai 


cu bou”! 





(va urma) 


PUNCTE CARDINALE 












Aprilhe 2001 NR. 4/124 PAG. 


Cuvine-se... Cuvin0-S0... Cruvine-se;.. CUVINe-se... 
“P ZAHARIA (ZAHU) PANĂ “P 


Din îndepărtata Americă ne-a sosittristaveste 35, 
că bunul şi dragul nostru prieten şi camarad de 
luptă şi de idealuri, poetul şi publicistul Zahu Pana, 
ne-a părăsit. S-a stins din viață, după o lungă î 
suferință, în dimineaţa zilei de duminică 11 martie, 655 
lăsând lumea cu un cântec mai săracă. 

Zaharia Pană (Zahu - pentru prieteni şi 
apropiaţi) s-a născut la 20 august 1921, la Beala de 
Sus, in Macedonia grecească, de unde, împreună 
cu familia, emigrează în România, pe ale cărei 
câmpuri de bătălie tatăl său luptase ca voluntar în 
Războiul de Reîntregire. Colonizaţi în Cadrilater, 
copil fiind, cunoaşte pe viu lupta dusă de coloniştii 
români cu comitagii bulgari în județele Durostor şi Caliacra. 

Studiile liceale şi le-a început la Silistra, iar după cedarea Cadrilaterului, 
Je-a absolvit la Bucureşti. La începerea războiului, este încorporat şi trimis pe 
front cu Regimentul de Gardă 6 Mihai Viteazul. La 26 august, după ce armata 
română primise ordin de încetare a focului, este luat prizonier de ruşi, dar, 
împreună cu alți camarazi, reuşeşte să fugă din lagăr, scăpând astfel de 
deportarea în Rusia. 

După război este încadrat ca salariat la Ministerul de Finanţe, urmând, în 
acelaşi timp, şi cursurile Academiei Comerciale din Bucureşti, pe care le 
întrerupe în ultimul an de studii, din cauza arestării, la 15 mai 1948. A trecut prin 
închisorile Jilava, Ocnele Mari, Aiud, Canal, cunoscând din plin toate ororile 
gulagului românesc. S-a eliberat în 1964, dar de-abia în 1969 i s-a permis să se 
reînmatriculeze la Academia de Studii Economice, pe care a absolvit-o în 1974. 

În 1976 emigrează, impreună cu familia, în Statele Unite, devenind, înscurt 
timp, una dintre figurile proeminente ale exilului românesc din această parte a 
lumii. 

Ca poet, Zahu Pană a debutat, în limba română, cu poezia “Vijelie”, 
publicată în revista Lumina a liceului din Silistra, iar în dialectul aromân, cu 
poezia “Cadrilater”, apărută în periodicul Armatolii din acelaşi oraş. 

După ieşirea din închisoare, deşi nu avut drept de semnătură, este totuşi 
antologat cu poezii inedite, în dialectul aromân, în Antologia lirică aromână, 
apărută la Bucureşti, în 1975. 

După plecarea din țară, a desfăşurat o susținută activitate publicistică, 
semnătura sa fiind prezentă în cele mai importante periodice româneşti din exil: 
Ethos, Solia, Unirea, Revista Scriitorilor Români, Drum etc. Pe lângă producțiile 
proprii, atradus şi publicat în dialectaromân poezii de Eminescu, Blaga şi Panait 
Cerna. 

Începând din 1980, este redactor şi colaborator permanent al periodicului 
Cuvântul Românesc din Canada, în care publică regulat o pagină în dialectul 
aromân, precum şi alte producții proprii. 

În 1982 publică, la Editura “Cuvântul 
Românesc” din Hamilton, volumul intitulat 
Poezii din închisori, cuprinzând, în premieră, 
câteva sute de poezii create în închisoare, 
culese şi verificate de el. La aceeaşi editură îi 
apare, în 1989, volumul de versuri proprii Cu 
acul pe săpun. Cele mai multe dintre poeziile 
(> Păi cuprinse în acest volum sunt tot creații din 
» | temniță. 

Din 1988, a fost membru al Comitetului 
Internațional Romfest. Din păcate, la ultima 

J, ediție Romfest, desfăşurată anultrecutla Sibiu, 
N C H R | boala necruțătoare l-a impiedicatsă fie prezent. 


Culegere j: f| HU PA NA Ai Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor 


Lip îi (e 





Cuvine-se,.., Cuvine-se... Cuvine-se... Cuwvirnte-se... 











PAG. 8NR. 4/124 Aprilie 2001 





RÂNDU 
intoarcerii 
la Ortodoxie 


După ce vine la preot cel ce voieşte să fie drept-credincios (orlodox), preotul, 
luându-și voie şi binecuvântare de la arhiereul său, il duce pe el la biserică şI- 
i poruncește să stea înaintea uşilor bisericii; iar preotul, intrând în altar şi 
îmbrăcându-se cu epilrahilul şi felonul, iese afară in uşa bisericii şi, poruncind 
aceluia să ingenuncheze, îl întreabă pe el aşa: 

Întrebare: Voieşti să te lepezi de toată rătăcirea schismaticilor şi de 
împreună petrecerea cu ei, întru care qi fost până acum? 

Răspuns: Yoiesc cu adevărat. 

Întrebare: Voieşti cu adevărat să fii întru toate ascultător Sfintei Biserici 
Ortodoxe a Răsăritului şi întru unire cu credința ortodoxă şi neclătit să petreci 
într-însa până la sfârşitul vieții tale? 

Răspuns: Yoiesc cu adevărat. 

Şi îndată preotul, binecuvântându-l pe frunte de trei ori, zice: “În numele 
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin ”. Apoi punând dreapta pe capul lui, 
zice rugăciunea: "Doamne Dumnezeule Atolţiitorul...” Şi sfârșind rugăciunea, 
zice: 

Scoală-te şi te întoarce către Apus, şi te leapădă de toată rătăcirea şi 
greşealele papistăşeşti, întru care ai fost până ucum. 

Şi întorcându-se la Apus, îl întreabă: 

Întrebare: Te lepezi de toată rătăcirea şi greşeala adunării papistăşeşti, 
întru care ai fost până acum? 

Răspuns: Mă lepăd de toată rătăcirea şi greşeala adunării papistăşeşti, 
Întru care am fost până acum. 

Întrebare: Blestemi toate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ule unor 
potrivnici ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui Biserici? 

Răspuns: Blestem roate eresurile şi dezbinarea lor, ca pe ale unor paotrivnici 
ai adevăratului Dumnezeu şi ai Sfintei Lui Biserici. 

După aceasta zice către dânsul: 

Întoarce-te către Răsărit şi te închină Domnului la Care ai venit, 

lar el întorcându-se către Răsărit, se închină până la pământ, zicând aşa: 

Închinu-mă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, unuia Dumnezeu Care este 
în Treime sfânt, nedespărțit, mărit (slăvit) şi închinat, 

Preotul zice: 

Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toți oamenii să se mântuiască 
şi la cunoştinţa adevărului să vie; binecuvântat fie în veci. Amin. 

Și indată îi dă lui capătul epitrahilului în dreapta, zicând: 

Intră în Biserica lui Dumnezeu, Cure te-a depărtat de la dezbinarea 
papistăşească şi să ştii că te-ai izbăvit din lanţurile morții şi din peirea cea 
veșnică; să urăşti toată dezbinarea şi tot eresul; calcă toată nedreptatea şi 
rătăcirea eresului şi schismei; cinsteşte cu dreaptă credinţă pe Dumnezeu Tatăl 
Atotţiitorul şi pe lisus Hristos, Fiul Lui, şi pe Duhul Sfânt, unul, adevăratul, 
viul Dumnezeu: Prea Sfânta şi nedespărțita Treime. 

Și acestea zicând, îl duce pe el în biserică, ţiindu-se de capătul epilrahilului, 
până unde este pusă şi Sfânta Evanghelie, iar el stând acolo, îndată lasă din mână 
capătul epirrahilului. Și când merg în biserică, cântăreții citesc Psalmul 26. 
“Domnul este luminarea mea şi mântuitorul meu, de cine mă voiu teme? ". Și aşa, 
după sfârşitul psalmului, îi porunceşte lui preotul să îngenuncheze înaintea 
Sfintei Evanghelii şi zice: “Domnului să ne rugăm. Şi citeşte rugăciunea 
aceasta: 

Doamne, Doamne, Făcătorule şi Stăpâne a toate, izvorul tuturor bunătăţilor 
şi Mântuitorul oamenilor, iar mai vârtos al celor credincioşi; Cel ce n-ai trecut 
cu vederea pe om, ca să fie aruncat întru adâncul pierzării şi al înşelăciun ii, ci 
cu mântuitoarea întrupare a unuia născut Fiului Tău, Domnului şi Dumnezeului 
şi Mântuitorului nostru lisus Hristos, pe acesta l-ai cercetat şi l-ai mântuit şi 
către Tine l-ai adus, Însuţi Stăpâne, iubitorule de oameni, şi acum caută spre 
rabul Tău (ÎN), care este oaie din cuvântătoarea Ta turmă, pe care l-ai 







PUNCTE CARDINALE 


Cum Se cuvine 
Să printi 
pe schisniaticii 
care vin 
lu Oriodoxie 


învrednicit a se ridica din adâncul înşelăciunii şi al dezbinării şi a scăpa către 
sfânta Ta apostolească şi sobornicească Biserică, şi cu smerenie Te rog: 
plineşte în inima lui lumina darului Prea Sfântului Tău Duh, spre buminarea 
cunoaşterii adevăratei Sfintei Tale Evanghelii. Aprinde întru dânsul scânteia 
mântuitorului botez, cure zace în sufletul lui, ca să ardă într-însul văpaia 
darielui Tău celui duhovnicesc, spre plinirea poruncilor Tale şi spre depărtarea 
de toată înşelăciunea diavolească. Dă-i lui ca fără făţărnicie, neclintit şi fără de 
vicleșug să se împreune cu sfânta Ta sobornicească Biserică şi să se scârbească 
de toată înşelăciunea cea pierzătoare de suflet, călcând eresurile şi dezbinarea. 
Fă-l pe el ca totdeauna cu adevărat să mărturisească şi tare să ţie dreapta 
credință ortodoxă a Răsăritului. Fă-l părtaş turmei Tale celei alese şi 
împreunează-l cu Biserica Ta cea Sfântă. Depărtează de la dânsul 1oate 
gândurile şi faptele cele rele şi obiceiurile cele fără de Dumnezeu. Iartă-i lui 
foate greşealele cele de voie şi cele fără de voie. Curăţeşte-l pe ei de toată 
spurcăciunea trupului şi a sufletului. Fă-lpe el vas cinstit şi lăcaş Prea Sfântului 
Tău Duh; ca prin Acela totdeauna fiind povăţuit şi îndreplat, să păzească 
mântuitoarele Tale porunci; şi făcând voia Ta cu bună plăcere şi desăvârșit, Să 
se învrednicească a câştiga şi binele Tău cel ceresc, împreună cu toţi care din 

veac au bine plăcut Ție. Că Tu eşti Dumnezeul milei, al îndurărilor şi al iubirii 
de oameni, Care voieşti ca toți oamenii să se mântuiască; şi Ţie mărire (slavă) 

înălțăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. 

Armin. 

Şi după sfârşitul rugăciunii îi porunceşte preatul să se scoale, zicându-i 

Scoală-te şi, Stând bine şi cu frică, mărturiseşte cu udevărat ortodoxa 
credință sobornicească şi blestemă toate eresurile şi schisma, ca să fii iertat şi 
dezlegat din legătura blestemului şi de toată dezbinarea, şi să te faci părtaş 
Bisericii care este trupul lui Hristos. 

Iară el, sculându-se, zice în auzul tuturor: 

Cred într-unul Dumnezeu... 

Și sfârșind de zis Crezul ortodox, i se dă Sfânta Evanghelie să o sărule: şi 
făcându-se aceasta, zice preolul: 

Binecuvântat este Dumnezeu, Care a voit aşa. 

Și iară zice către dânsul: 

Pleacă-ți genunchii tăi înaintea Domnului Dumnezeu pe Care L-ai mărturisit, 
şi vei luu iertarea păcatelor tale şi dezlegare de tot blestemul. 

Şi el, plecându-și capul şi genunchii, caută în jos; iar preotul, având de la 
arhiereu putere, zice peste dânsul cu mare umilință: 

Domnului să ne rugăm. 

Stăpâne mult milostive, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care 
cu darul Tău ai voit a se da apostolului Petru şi celorlalți apostoli ai Tăi toată 
puterea, ca să fie legate şi în cer câte de dânşii vor fi legate pe pământ; aşijderea 
să fie dezlegare şi în cer câte de dânşii pe pământ vor fi dezlegate; Cel ce şi pe 
noi, smeriţii şi nevrednicii, prin nespusa Ta iubire de oameni, ne-ai învrednicit 
a avea puterea cea dată lor, ca şi noi aşijderea să legăm şi să deziegăm cele ce 
se întâmplă întru poporul Tău; Însuţi, Prea Bunule Împărate, primeşte cu 
milostivire acum pe robul Tău acesta (N), care dintru înşelăciunea dezbinării 
că din somnul periciunii s-a sculat şi la cunoştinţa adevărului a venit, dorind să 
se unească cu Sfânta Ta Biserică; că Tu ca un iubitor de oameni şi bun Păstor 
ai zis: “Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acestea Mi se cade a 
le aduce şi glasul Meu vor auzi şi va fi o turmă şi un păstor”, Şi prin mine, 
nevrednicul robul Tău, dezleagă-l pe dânsul de toată legătura blestemului şi de 
toată dezbinarea, şi de orice ca un om întru această viaţă a greşit, Sau cu 
cuvintul, sau cu lucrul, sau cu gândul, iartă şi lasă lui, spălându-lpe el de toată 
prihănirea sufletului cu darul Tău; ca ducându-l curat în curțile Tale şi 
împreunându-l pe el cu turma oilor Tale celor alese, să-l iineşti pe el cu Sfânta 


WP 

















(O Retezee PUNCTE CARDINALE Adi 18000148 Aba BAă0s 


Ta Biserică şi să- 
totdeauna fiind povăţuit şi îndreptat, să păze 


şi făcând voia 7a cu deplină bună plăcere, 
Tău ce 


ască mântuitoarele Tale porunci, nostru lisus Hristos...” şi celelalte. Și sfârşindu-se rugăciunea, Zice şi aceasta 
să se învrednicească a lua şi binele Scoală, frate, şi ca un credincios roagă-te împreună cu noi lui Hristos să 
Cel ce ne miluieşti şi f Ă : cj ; : 
; Heşti Şi ne mântueşti pe noi, şi Tu singur eşti Dumnezeul tuturor Duh. 
oamenilor care vor să se mântuiască ki : i pă Ar LE Alea A) Alu . Ă A pare : AP 
Or care Vor să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie, şi Ţie Şi el, sculându-se; stă cu loată umilință, iar preotul îndată începe rânduiala 


mărire (slavă) înălrăm, î 7 ci Păpi mr e ati e : i : ah alu SE342 
(slavă) înălțăm, impreună şi Părintelui Tău Celui fără de inceput şi _ungerii cu Mir. Se cuvine insă a şi boteza din nou pe cei ce după cărțile lor nu se 


Prea Sfântului şi Bunului şi de viază F 
în vecii vecilor. Amin. 


ăcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi botează în numele Sfintei Treimi: al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, nici prin 


trei afundări, ca Socinienii, Unitarienii şi alții 


si 3ă Aaa ai aie 
CEI |IILOIs: 
3 


intoarcerii 
la Ortodoxie 


|. Pentru Papistaşi 
La Sfârşitul Simbolului credinței, să se 
adauge şi acestea: 





de ia schismici 


S(IU EIoS$ 





purcede numai de la Tatăl şi, prin 
urmare, lepăd adăugirea: “Şi de la 
Fiul”. 

Mărturisesc şi primesc cu evlavie 
cele şapte Taine ale Sfintei Biserici 
Ortodoxe, adică: Botezul, Mirul, 


Adaug din nou a mărturisi, împreună 
cu Sfânta Evanghelie, că Duhul Sfânt 
purcede numai de la Tatăl, şi deci lepăd 
adăugirea papistă: “Şi de la Fiul”. 





Cuminecarea, Pocăința, Maslul, 


Mărturisesc că cea mai înaltă stăpânire Preoția şi Nunta cea legiuită, prin 
în Biserica lui Hristos este soborulecumenic, şi numai lui i se poate da însuşirea care iau har de la Dumnezeu cei ce le primesc cu credință. 
de negreşitor (înfailibil). Iară vreo persoană oarecare, oricine ar fi, nicidecum Mărturisesc că în dumnezeiasca Liturghie se aduce lui Dumnezeu jertfă 
nu poate să-și însuşească aceste drepturi. bine primită pentru cei vii şi pentru cei morți. 

Cred şi mărturisesc că rugăciunile și milosteniile celor vii pentru cei Mărturisesc că, sub chipul pâinii şi vinului, în Sfânta Împărtăşire, este tot 


adormiţi în credinţă, şi mai ales unite fiind cu jertfa cea fără de sânge a şi întreg Mântuitorul Hristos, şi că cei ce se împărtăşesc cu ele se împărtăşesc 
Mântuitorului lumii, ajută sufletelortrecute din această viață, mijlocindpentru cu adevărat cu Trupul Lui şi cu Sângele Lui, întru iertarea păcatelor. 


ei iertare (le la Dumnezetrt. lar dogma despre purgatoriu sau focul curăţitor o Mărturisesc trei cete ale sufletelor ce s-au mutat din această viară: întâia u 
lepăd ca pe o născocire netemeinică. Sfinţilor, pe care se cu vine q-i cinsti şi a-i chema prin rugăciune, ca pe 


Cred şi mărturisesc că la pregătirea Sfintelor Daruri nu se poate întrebuința  mijlocitorii noştri la Dumnezeu, cărora şi moaştele se cuvine a le cinsti; a doua, 
azima, adică pâine nedospită şi nesărată, ci pâine de făină de grâu curat, din a sufletelor necredincioşilor şi a creştinilor ce au trăit păgâneşte şi au murit fără 
aluat dospit şi sărat; cred şi mărturisesc că împărtăşirea credincioşilor nu se pocăință, a cărora parte este iadul şi focul gheenei; a treia ceată de suflete este 

face numai cu ostia, cum obişnuiesc papistaşii, ci şi cu cinstitul Trup şi cu a acelora ce au murit întru pocăință, dar grăbindu-i moartea, n-au apucat a- 
scumpul Sânge al Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru lisus şi fuce canonul pentru păcatele lor şi a dovedi cu fapta îndreptarea lor. Pentru 
Hristos, tainic prefăcute prin puterea Duhului Sfânt la Sfânta Liturghie, aceştia Sfânta Biserică, prin jertfa cea fără de sânge a Mântuitorului lumii, 
dreapta credinţă necunoscând decât un singur fel de cuminecare: sub amândouă Domnul nostru lisus ((ptosi prin rugăciuni, prin milostenie şi prin alte 
chipurile, atât pentru preoți, cât şi pentru popor; şi deci lepăd şi aceste înnoiri  binefaceri în upală (prude i Ocaşte de la Dumnezeu iertare. 

ale papistaşilor. & e red și mpărtulișese că sfintele /agane ale lui Hristos, ale pururea Fecioarei 

În sfârșit, cred şi mărturisesc toate cele ce învață a crede şi a mărturisi Muela, Născătoarea de Dumnezeu şi ale lesă Sfinţilor, se cuvine a le cinsti; 
Sfânta Biserică Ortodoxă; şi mă leg prin aceasta că voi păzi dreupta credință şi că cinstea dată lor trece la chipul celui ce s-a zugrăvit. 


în toată viața mea şi o voi lăsa fiilor mei, ca pe O "moştenire nepieritoare. În S/âşil, cica şi mărturisesc „(sia cele ce învaţă a crede şi a mărturisi 
Pentru care şi adeveresc cu Însăşi a meu iscălitură. Sfânta Biserică Ortodoxă; şi mă leg prin aceasta că voi păzi dreapta credinţă 
în toată viața mea şi o voi lăsa şi fiilor mei, ca pe o moştenire nepieritoare. 
2. Pentru Armenii gregorieni Pentru care şi adeveresc cu însăşi a mea iscălitură. 
La sfârşitul Simbolului credinţei, să se adauge şi aceste AIE L | ză teh i adi 
Cred şi mărturisesc în ipostasul lui lisus Hristos, Mântuitorul lumii, Adeverința aceasta, după citire. în biserică, se iscăleşte de cel întors la 


Dumnezeirea unită cu omenirea fără amestecare şi fără (ESD: prin care ded a Ci găină, după care preotul ce a săvârşit această rânduială o trimite 
cele două firi - dumnezeiască şi omenească = au rămas întregi în Dumnezeu- Episcopului Al id rari dă noului ortodox adeverinţă întărită că el se numără 
Omul lisus FIristos. de acum cu fil faiseticii Ortodoxe, cu arătare de timpul când a fost primi, de 
Primesc şi mărturisesc toale dogmele şi aşezămintele cele rânduite de unele cisegieii uiide sa săvârşit rânduiala şi de numele preotului care a 
sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi, care s-au adunat (ara numele 9 pati DORU Direct dă i URĂ 
Domnului la cele şapte Soboare ecumenice, spre întărirea şi apărarea Sfintei Uniaţii se primesc la Ortodoxie cu rânduiala pentru papişti Lipovenii numiţi 
Biserici a lui Hristos. > Molocani şi Duhobori, fiind un fel de protestamți, se primesc la Ortodoxie cu 
În sfârşit, cred şi mărturisesc toate cele ce învaţă a pet şi a (ga ursi rânduiala pentru Luterani şi Calvini Spit eul șI Unitarienii însă măcar că sunt 
Sfânta Biserică Ortodoxă; şi mă leg prin aceasta că voi păzi dreapta credință ramuri ale protestantismului, dar fiindcă ei au lepădat toate tainele, şi au 


în toată viaţa mea şi o voi lăsa şi fiilor mei, ca 0 moştenire nepieritoare. sChuimpar credința creştină cu a cugetare seacă şi ucigătoare de suflei, trebuie să 
Pentru care adeveresc cu însăşi a mea iscălitură. fie botezați desăvârşit, când vin la Ortodoxie. 

Se cuvine a şti că la primirea noilor ortodocşi trebuie să se dovedească mai 

3 Pentru Luteranl şi Calvini. întâi de ce schismă ori eres țin ei, ca potrivit aceleia să se facă învățătura 

După Simbolul credinţei, se adaugă şi cele ce urmează. (=cateheză), cât şi rânduiala primirii în Biserica Ortodoxă Această dovedire se 


Ad lin nou a mărturisi împreună cu Sfânta Evanghelie, că Duhul Sfânt face prin acte de naştere, sau prin alte acte în care se arată credința catehumenului 
(aug d 










[faci vas cinstit şi lăcuş Prea Sfântului Tău Duh, ca prin Acela ȘI după rugăciune, indată il dezieagă pe el, zicând aşa: Domnul şi! Dumnezeul 


] ZFOSC. | i Da . . . u . %9 . A. - - . . TA . Ş 20 il - 1/7 
Ceresc, impreună cu toți care din veac bine Ți-au plăcut Ţie. Că Tu eşti te învrednicească pe tine, prin ungerea Sfântului Mir, să iei darul Sfântului 























PAG. 10 NR. 4/124 Aprilie 2001 





PUNCTE CARDINALE 


Mihai Eminescu: diagnostic homeopat 


Au trecut 112 ani de la moartea lui Mihai Eminescu, 
moarte asupra căreia s-ar putea extinde considerația 
baudelairiană în legătură cu sfârşitul lui Edpar Allan Poe: 
“deznodământ oribil, a cărui oroare este considerabil 
mărită prin trivialitate”. Trivialitatea stârnită de boala şi 
moartea celui mai mare poet al nostru a fost alimentată 
continuu, deşi diagnosticul de sifilis nervos (paralizie 
generală progresivă) este infirmat atât de tablou! clinic, 
cât şi de absența unui fundament anatomopatologic şi 
serobacteriologic. Mai mult, studiul leziunilor 
anatomapatologice ale paraliziei generale progresive este 
cunoscut abia în 1905, cercetările experimentale pe 
cimpanzeu sunt efectuate în 1903, reacția Bordet- 
W assermann este introdusă în practica medicală în 1906, 
Ireponema pallidum este izolată de Noguchi în creierul 
unor bolnavi de paralizie generală progresivă în 1913, iar 
testul de imunofluorescență şi imobilizare al lui Nelson 
devine curent după 1950. 

In Marea Enciclopedie Franceză, la capitolul 
“Paralizie generală progresivă”, semnat de Dr. Potel!, se 
afirmă că paralizia generală progresivă se manifestă 
clinic, obligatoriu, prin tulburări de vorbire (dizartrie), 
Scris deformat prin tremurări, cuvinte alterate, mers de tip 
tabetic, crize epileptice - tulburări ce au lipsit cu desăvârşire 
în tabloul de boală a! lui Eminescu. 

Din aceeaşi lucrare? reiese că în 1990 sifilisul nervos 
prin gome se traduce prin una sau mai multe din 
următoarele simptome; meningită acută, comă, convulsii, 
paralizii, tulburări oculare, epilepsie, accese 
apolectiforme, paralizii ale membrelor, hemiplegii, afazie, 
paralizii oculare, hemoragie cerebrală. 

În dicţionarul de medicină Littr€ din 1865, nu există 
vreo menţiune, la capitolul sifilis, stabilind că această 
boală ar putea avea complicații de tipul paraliziei generale 
progresive, iar simptomele legate de eventuale some 
sifilitice endocraniene se traduc, exclusiv, prin simptome 

de tocar (meningită acută, paralizii, epilepsieY, tulburări 
neîntâlnite în manifestările de boală la Eminescu. 

Diagnosticul de sifilis nervos i-a fost pus lui Eminescu 
în două etape distincte. În timpul vieţii, medicii Iszak 
Hynek Hajnal, Calisher Urzica au pus diagnosticul de 
probabilitate de alienație mintală produsă, probabil, de 
gome sifilitice la creier şi exacerbate prin alcoolism. Însă 
diagnosticul neuropsihiatric stabilit în timpul vieţii, până 
în 1889, de W. Kremnitz, Şuţu şi Obersteiner (Viena), cât 

şi de cadrele medicale consultate de Titu Maiorescu 
(Nothnager, Meinert, Neumann) a fost: alienaţie mentală, 
de cauză internă, ereditară. 

Leziunile cutanate nu erau gome sifilitice, întrucât 
acest gen de leziuni sunt nedureroase și nu sângerează. 
Boala dermatologică a lui Eminescu a fost diagnosticată 
de Wilhelm Kremnitz, medic remarcabil, ca ectimă. Este 
de subliniat faptul că W, Kremnitz era medic primar al 
Spitalului Brâncovenesc şi medic particular al Regelui 
Caro! 1. Medicii ruşi de la Odesa i-au pus acelaşi diagnostic, 
pentru care bolnavul a urmat tratament binefăcător la 
stațiunea balneară de la Liman. 

În parale! cu grosolana eroare medicală, trivialitatea 
a fost continuu alimentată de o literatură calitativ 
îndoielnică, note şi romane scârboase și pormografice, 
insinuări josnice şi consideraţii critice nu mai puţin 
triviale, 

De asemenea, s-a Omis a se lua în consideraţie că 
paralizia generală progresivă este un sindrom 
plurietiologic“, o boală toxică generală a organismului, 
cu determinări la nivelul creierului, în care se incriminează 
drept cauze determinante nu numai sifilisul, ci şi 
tuberculoza (Klippe!, d'Anglade, Monselli, Bour, 
Charpinel, Jurras), alcoolismul (JannirisY etc. Mai mult, 
Regis semnalează deja, în 1903, 15 cazuri de paralizie 
generală progresivă, care au contractat în timpul bolii 
infecția luetică, infirmând astfel, la aceiaşi bolnavi, 
etiologia sifilitică. 

A doua etapă - şi cea mai prolifică în invenţii triviale 
- este postmortem, Ea aparţine lui Vines (1931), Potra 
(1934), Vlad (1936), Bacalogiu (1937), incât diagnosticul 
fals, nejustificat ştiinţific, de paralizie penerală progresivă, 


a fost ataşat poetului la mai bine de 40 de ani după moarte! 

Nuexistă justificare ştiințificăa stabilirii diagnosticului 
de paralizie generală progresivă la Eminescu, deoarece nu 
s-au constatat: ataraxia, tulburările de mobilitate, de mess, 
de limbaj, de scris, nici accesele de convulsii ori 
apoplectiforme. 

În concluzie: 

1) In 1890 paralizia generală progresivă şi sifilisul 
nervos erau două entități morbide deosebite. 

2) Paralizia generală progresivă (Boala lui Bayle) este 
considerată până în 1895 de etiologie necunoscută. 
Implicarea luesului în această boală are loc după 1905, 
după discuţii aprinse şi contradictorii. Joffrey, pe baza 
rarității acestei boli, se opune etiologiei sifilitice. În final 
se ajunge laun compromis: “Civilisation etsyphilisation”” 
(Kraft - Ebing), care, cu timpul, se denaturează, încât în 
1940 se spune “civilisation c'est syphilisation” (Paulian). 

3) Eminescu nu prezenta simptome de paralizie 
generală progresivă. 

4) Eminescu nu prezenta simptomatologia dată de 
gome sifilitice endocraniene ori cutanate. 

5) Posteritatea, iar nu contemporaneitatea, i-a ataşat 
lui Eminescu diagnosticul de paralizie generală progresivă. 
Acest diagnostic, din punct de vedere ştiinţific, este 
nefondat, incorect, neştiințific, trivial. Datele pe care le 
oferă opinia comună (doxa, on, man, einfach) în legătură 
cu boala sa, sunt contradictorii, nejustificate, pătate de 
tenta trivialității şi care nu au nimic de a face cu lumea bolii 
sale, desprinsă din creația, amintirile, corespondenţa, 
activitatea eminesciană precum şi cu relatările anturajului 
său, 

Acum, la mai bine de un veac, am căutat să aduc 
lumină asupra maladiei care |-a măcinat pe Eminescu şi să 
elucidez mecanismul care a prezidat instalarea şi evoluția 
bolii sale. Materialul de susținere a acestui diagnostic îl 
constituie amintirile, creația, acțiunile personale, 
corespondenţa lui, precum şi relatările anturajului 
eminescian. 

Metoda fenomenologică ne autorizează, într-o primă 
etapă, să obținem suspendarea opiniilor comune, pentru 
ca în etapa a doua, areducției fenomenologice, să abordăm 
profunzimile eului transcendent eminescian?, 

Se admite că există, faţă de experienţă, atât o atitudine 
naturală, cât şi una fenomenologic-transcendentă. Reducția 
fenomenologică afectează ceea ce rămâne "între paranteze”, 
adică opiniile, părerile lumii. În afară de aceste păreri ale 
lumii, trebuie eliminate şi acele materiale eminesciene 
care sunt parazitate de opiniile lumii. Aceste materiale 
“parazitante” se găsesc, mai ales, în variantele ultraretuşate, 
ultracorectate. Din această cauză, vor fi folosite pentru 
interpretare variantele prime ori cele mai puţin corectate”. 
De asemenea, din analiza corespondenţei şi a relatărilor 
anturajului, am eliminat toate materialele care bruiau 
adevărul despre Eminescu: fie urmare a particularităților 
temperamentale (Veronica Micle), fiea carenţelor intuitive, 
a lipsei de acces spre universul eminescian, 

După reducția fenomenologică rămâne reziduul 
fenomenologice (Pleibing dbrig)*, Conştiinţa pură, 
transcedentală!!. Aceasta îşi are existența sa proprie, 
neafectată de doxa. Ea constituie singurul domeniu de 
cercetare, sferă de imanenţă a trăirilor, începând cu 
intenţionalitatea şi continuând cu modalitățile sale speciale 
de percepere, apreciere, reflectare, aducere aminte şi 
imaginaţie, Astfel, faptele, evenimentele, boala, aducerile 
aminte, variațiile imapginative ale lui Eminescu, sunt 
fenomene ale Conştiinţei sale, Aceste fenomene alcătuiesc 
trăirile sale reale, concrete, autentice, constituite intențional 
şi care poartă în ele semnificaţii eidetice'?. Prin reducție 
fenomenologică, nu numai că nu se pierde nimic din ființa 
şi adevărul obiectiv al vieţii şi bolii sale, dar se deschide 
medicului homeopat o nouă lume de experienţe situate în 
afara lumii naturale (on), Totuşi, modalităţile de trăire ce 
se ivesc după reducţia fenomenologică nu sunt desciftate 
uşor; se impune a [i reflectate și interpretate, 

Imaginaţia = cu varietățile sale - şi memoria constituie 
mijloacele necesare cu ajutorul cărora tot ceea ce rămâne” 
(Pleibing Bbrig), după reducția lenomenologică, trebuie 


supus atenției medicului homeopat. Numai în memorie şi 
în imacinaţie se petrece diversitatea evenimentelor''trăite” 
de Eminescu. Astfel, memoria şi imaginaţia au o valoare 
epistemologică de netăgăduit. Kant! a subliniat faptul că 
imaginația productivă are avantaj față de cea reproductivă 
(memoria), fiind dependentă direct de intuiţia pură. 
Imaginaţia amplifică orizontul limitat al experienței, 
dobândind astfel forță cognitivă. 

Etapa a treia. Imaginaţia este o activitate mentală 
care nu afirmă ceva pe bază de argumente. Variantele 
imaginative (forme, imagini, modele, situaţii, fantasme) 
acționează în universul eminescian în mai multe feluri: 

1) oferă exemple nebazate pe propria experiență (fie 
de la sine, fie împrumutate de Ia alţii, ori din literatură); 

2) permite dezvelirea posibilităților structurale ale 
formelor eidetice, neaccesibile în mod obişnuit; 

3) se prezintă sub formă de variaţii libere, constituind 
versiuni diferite ale unui obiect, întru totul complementare 
trăsăturii invariante ale formei eidetice. 

Imaginaţia transcende experiența datelor senzoriale, 
sub forma ficțională, cu puternică forță productivă şi 
proliferantă. Această capacitate ficțională remarcabilă îi 
conferă imaginaţiei rol fundamental în metodologia 
fenomenologică, şi deci şi în cea homeopată. 

În procesul de interpretare, medicul homeopat trebuie 
să structureze noetic materialul noematic al variațiilor 
libere!“. Pentru acesta presentificările, adică amintirile, 
semnele, dar mai ales imaginile libere (“ca şi când”) 
capătă avantaj în fața simplelor percepții. Ficţiunea este 
elementul care îmbracă lumea fenomenologică şi ne ajută 
să ajungem la similimum. Ceea ce homeopatia consideră 
o întreagă lume de subtilități semnificative oferite de 
imaginația bolnavului, utile precizării de diagnostic şi 
tratament, este considerat de alopatie (doxa), catrivialitațe, 

Prin reconstruirea arbitrară şi continuă a diverselor 
variante imaginative, medicul homeopat poate ajunge la 
clarificarea trăsăturii caracteristice a bolii, adică la 
remediu. 

Imaginaţia proliferează un set de variante noi şi 
fictive, suficiente pentru a evidenția nucleul invariant 
eidetic complementar acestora. Numai atunci avem 
siguranța că o anumită trăsătură este autentic esențială - 
când descoperim că ea nu poate fi des-imaginată de nici 
una din variantele sale născute în formă imaginativă. 
Imaginaţia lui Eminescu se relevează prin semnificații 
ale structurii sale eidetice, de la jaloane inițiale considerate 
prototipuri (Vorbi/den) până la mulțimea variațiilor libere 
care ţintesc spre centrul eidetic, invariant, 

Demonstrând astfel că toate variantele imaginative 
din câmpul conştiinţei transcendentale a lui Eminescu 
sunt imagini ale trăsăturii esenţiale (mind), înseamnă că 
aceste congruențe au constituit, ipso facto, structura 
eidetică a mind-ului eminescian. complemeritar variantelor 
sale simptomatice!?, 


(va urma) 
Dr. Tiberiu TURCULEŢ 
Note 
|. La Grande Encyelopedie, t. 25, p. 1025. 
2, T.30,p.781, 


: id E. Robin Ch, Dictionnaire de Medecine, ed. XX, 1865, pp. 
4771-85, 

4, Regis E, Precis de psychiatrie, 1909, ed. IV, p. 834. 

$, Ibidem, p. 852. 

6. Ibidem, p. 845. 

7. Regis E., Precis de psychiatrie, 1909, ed. IV, p. 1836. 

et K.. Psychopathologie generale, 1928, Paris, E, Alcan, p. 
9, Husseri E., Meditaţii carteziene, 1994, Humanitas, Buc,, p. 127; 
Husserl E. Jahrbuch(fiir phânomenologische Forsehimg, 1913, Haile, 
Verlag M. Niemayer, “ldcen zu ciner reinen Phânomenologie und 
phănomenalogischen Philosophie”, 1, pp. 108-120, 

10, Jbidem. 

14, Husserl E., Meditaţii carteziene, ed. cit., pp. 56-57. 

12. Ibidem. C(. şi Husserl E., Jahrbuch făr Philosaphie und 
phânomenologische Forschung, 1929, Halle, Verlag M. Niemayer, 
"Formale und transzendentale Logik”, pp. 205-216. 
13. Kant Î,, Ariți4 der reimen Vernunfi, 1877, Verlag von Philipp 
Redane, pp. 126-132; Kant |, Critica facultății de judecare, 19), 
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, p. 136, 

14. Husserl E., Jahrbuch fr Phitosophie und phânomenologische 
Forschung, 1913, Hatie, Verlag M. Niemayer, “Idecn zu einer reinen 
Phinomenologie und phânomenologischen Philosophie”, |, pp. 141- 
174 şi pp. 179-200. 

15, Casey S, E, Phenomenology in practice and theory, 1985, p. 47. 











(urmare din numărul trecut) 


Un lucru nu trebuie uitat însă: jubirea care se cade 
să însoțească orice creaţie. Oricât de variată, realitatea 
sufletească a omului are şansa de a deveni rodnică 
numai sub influența benefică a iubirii, ceea ce 
îndreptăţeşte aprecierea creştinismului ca “experiență 
spirituală”. EI “a însemnat mai mult în istoria lumii 
decât toate războaiele şi revoluțiile la un loc”(1). 
Pentru că el şi-a dovedit istoric rodnicia. El a adus 
triumful vieții asupra morţii, împăcarea omului cu 
Dumnezeu şi regăsirea lui în Necuprinsul divin. lată 
primatul spiritual de la care se revendică creştinismul, 
ca religie a iubirii. 

Şi a iertării. Căci ce altceva înseamnă “ultimul 
cuvânt” rostit înaintea trecerii “vămii” de către M. 
Vulcănescu: “Să nu ne răzbunaţi!”, decât testamentul 
creştinului care şi-a asumat moartea ca pe o împlinire 
a destinului şi ca pe “poarta de trecere” către “dincolo”, 
un tărâm ce “nu defineşte un hotar spațial, ci o calitate 
a ființei”. 

Cel ce se naşte ştie că va muri, iar cel ce moare ştie 
că se vanaşte (2). Este o călătorie iniţiatică căreia omul 
nu i se poate sustrage, pentru că în afara ei segmentul 
său de timp rămâne neîmplinit. Făt-Frumos 
experimentează “tinerețea fără bătrâneţe” întru care 
s-a născut, dar “integrarea sa în vreme”, “soarta” face 
ca elsă nu se poată sustrage morții. Amintirea renăscută 
în acea nu întâmplătoare “ Valea Plângerii” este menită 
a revigora sentimente specifice condiţiei sale umane, 
pe care a încercat să o depăşească. Şi iată că dorul este 
acum cel intru care pregăteşte călătoria “inversă”. Se 
intoarce întru a muri, spre “inchiderea cercului”. 

“Tinereţea fără bătrânețe” s-a dovedita fi idealul 
unei generații. “Tol ceea ce numim noi «sens al 
existenței», împăcarea cu lumea sau «echilibru 
spiritual» - nu este decât acest etern şi tragic basm al 
tinereții fără bătrânețe. Setea universal şi veşnic umană 
după libera şi autonoma (în sensul spiritual al 
cuvântului), după o viaţă perfectă, plenară, firească - 
adică, tânără. Toţi dar absolut toți am visat, am dorit, 
ne-am închipuit această tinereţe fără bătrânețe. (...) In 
fiecare «generație» a României moderne s-a pus, într- 
o formă sau alta, problema aceasta a «tinereţii fără 
bătrânețe». Feluritele «idealuri», apoteoze, apologii 
eroice sau revendicări patriotice nu sunt decât 
formutările în limba vremii a basmului străvechi şi 
universal: tinereţe fără bătrânețe şi viaţă fără de moarte. 
[...] Toate generaţiile româneşti s-au luptat cu basmul 
acesta, care leagă experienţa colectivităţii româneşti 
de eterna experiență umană: căutarea nemuririi” (3). 
Adică a ancorării în eternitate a unui destin ce nu se 
poate situa în afara dimensiunii sale spirituale şi istorice 
totodată. 

Ceea ce înseamnă situarea pe “verticala timpului”, 


n tradiție ca “realitate întotdeauna vie, 


ancorarea i za 
a unui 


dinamică şi organică”, “*memorie creatoare nui 
neam (4). “Fapta” pentru care este chemat reprezintă 
deci semnul unei continuităţi de spirit şi de făptuire. 
Eroul din basm recurge, în acest sens, la “yechiturile” 
părintelui său, ca şi la nu mai puţin bătrânul ȘI 
“răpciugosul” cal, simboluri ale tradiţiei (în lipsa 
căreia plănuita călătorie ar putea eşua). Sudura dintre 


ed, cit., vol. 1, p.69. 


j ) iNesc, 
1) M Eliade, Pro/etism romăn Frumos, Ed. Albatros, 


2)M. Constantinescu, Priumful lui Făt 
Buc,, 1979, passim pt: 

II 14, pp. 108-109. misi | 
i, dep din Ereneluri şi false temeiuri , în Puncle 


Cardinale, nr. 12/1997, p. |» 





PUNCTE CARDINALE 





vechi şi nou este atât de puternică încât calul şi călărețul 
reprezintă, până la un punct, o unitate indestructibilă, un 
adevărat grup statuar care impune prin unitatea formei, 
nu mai puțin însă prin cea a esenței. Sunt “trup şi duh” 
(5), sunt una. Căci “noul!” care se vrea durabil este o 
formă adaptată a “vechiului” pe care se bazează. Este o 
lege a firii. 

Astfel, întemeindu-se pe valorile consacrate, istorice 
şi spirituale, aspiraţia unui neam de a-şi împlini destinul 
poate fi justificată. Zările înfăptuirii se deschid în măsura 
în care neamul şi fiecare celulă din alcătuirea sa se află 
sub semnul împăcării “cu pământul românesc şi cu 
cerul de deasupra'”'(6). 

Dar apartenenţa obiectivă la acest “pământ 
românesc” resimţit ca un “dat”, faţă de care nu există 
deci alternativă, ca şi apartenenţa la un neam, reprezintă 
“o realitate ireversibilă”(7). 

Este deci evident că “națiunea nu este un instrument 
politic, ci unul cultural”, că națiunea are o funcție 
spirituală. Ea “trăieşte sub semnul istoriei, adică al unui 
destin spiritual”(8). 

Astfel, naționalismul devine scutul! naţiei; el “apără 
ceea ce este specific unei națiuni şi comunică în acelaşi 
timp cu universalul, încercând să impună propriile 
valori spirituale printr-un efort conştient de armonizare 
cu celelalte neamuri, în concertul universal al 
omenirii”(9). 

“Cea mai pură formă a naționalismului întemeiat pe 
națiunea «eternă în Dumnezeu»(10) este naționalismul 
creştin, propovăduitoral Iubirii: iubire față de Dumnezeu, 
iubire față de propriul neam, iubire față de orice om ca 
făptură a lui Dumnezeu. [+] iubire lucidă (în sensul 
mistic al cuvântului) față de ordinea firească a creației, 
în care neamurile/naţiile sunt forme de existență 
metafizic legitime şi istoriceşte necesare”(11). 

Naționalismul este un sentiment firesc câtă vreme 
el există între aceste coordonate. Exagerările ce i se 
atribuie, şi care îi sunt mecanic asociate în vremea din 
urmă, sunt reale în măsura în care i se modifică granițele, 
alterându-i-se substanța creştină. În fapt, naționalismul 
ar trebui să fie emblematic pentru fiecare naţiune atâta 
vreme cât aceasta se consideră, dacă se mai consideră, 
acea “«diversitate a unităţii» chemată să atingă 
universalitatea în propria sa specificitate”(12). 

Şi dacă este adevărat că “plinirea vremii” va însemna 
nu numai judecata fiecăruia “faţă către faţă” cu Cel ce 
este Calea, Adevărul şi Viaţa, ci şi “judecata neamurilor”, 
pentru că Dreptatea Lui este Absolută, atunci stindardul 
naționalismului va putea ancora neamul în eternitate 
spre împlinirea ultimă a destinului său. 

“Cred că în orice fel de naționalism trăieşte, mai 
mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru 
eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu există decât un 
singur fel de a-ţi sluji neamul şi țara: de a lupta, pe orice 
cale, pentru eternitatea lor. [...] Numai setea eternității 
poate transfigura acest sentiment şi această luptă. Numai 
prezența eternității poate depăşi politica. Toate acțiunile 
noastre pe acest pământ ar deveni meschine şi deşarte 
dacă n-ar fi intuiţia eternității care să le dea altă valoare 
şi O altă trăire” (13). 





5) M. Constantinescu, op. cir 

6) M. Eliade, op cir.p.6l. 

7)R. Codrescu, Spiritul dreprei. Intre wadiţie şi actualitate, Ed. 
Anastasia, Buc., 1997, p. 105. 

8) M. Eliade, /oc. cir. 

9) R, Codrescu, Spiritul dreptei .., p. 112. 

10) D, Stăniloae, “Scurtă interpretare teologică a naţiunii”, în 
Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1930, p. 43, 

11) R. Codrescu, op cir, p. 112. 

12) Ibidem. 

13) M, Eliade, op cit, p. 127. 


Aprilie 2001 NR. 4/124 PAG. 1] 


Particularizând, “nu poate fi cineva «rumân» decât 
dacă participă în chip efectiv la «românie» - dacă, cu 
alte cuvinte, realizează în concret, individual, structura 
organică spirituală a cărei depozitară în esențial e 
națiunea noastră."(14). 

Or “rumânia” nu se poate realiza decât pornind de 
la “românism”, care este naționalismul spațiului şi 
timpului românesc. Un edificiu spiritual născut din 
participarea conştientă la viaţa spirituală şi socială a 
spaţiului de apartenenţă, participare întemeiată pe 
sentimentul firesc al lui “ a fi”. Românismul este felul 
nostru de a fi, de a exista pe acest pământ şi sub acest 
cer, este strădania seculară de a rezista tuturor 
“ispitelor” care au trecut peste noi, este încrâncenarea 
şi deseori disperarea cu care ne-am păstrat fiinţa 
naţională când agresorii luptau pentru “ne-ființa” 
noastră, este “rostul” şi “'soarta” noastră cu care 
Dumnezeu ne aşteaptă să ne înfățişăm înainte-l, este 
actul nostru de identitate prin care nădăjduim să 
rezistăm egalizării mondiale. Acum şi mereu. 

Latemelia lui trebuie săpat, cu răbdare şi tenacitate, 
cu perseverență şi discreție. Şi încă: *...mesianism, 
nebunie, muncă ucigătoare - ca să nu mai spun că este 
nevoie de geniu şi de sfinţenie. Darnu oricărui cetățean 
i se pot cere asemenea eforturi'(15). 

Când în joc este destinul neamului, orgoliile trebuie 
să pălească, făcând loc valorilor umane creatoare, în 
lipsa cărora nu putem avea valori create şi, mai departe, 
neamul se stinge. O naţiunetrebuie să aibă înțelepciunea 
şi minima obiectivitate de a-şi recunoaşte elitele - căci 
despre ele este vorba -ca roade ale fertilităţii substanţei 
sale. Este “fala” ei să poată zămisli valori. lar acestea, 
în cazul fericit în care există, se impune a fi lăsate să- 
şi ocupe locul pe care îl merita, să-şi asume rolul de 
mentori ai unei națiuni. lată “păstorul” de care depinde 
eternizarea “turmei”. 

“Elita” înseamnă personalități adevărate, puternice, 
care nu pot fi “strivite” de istorie, graţie geniului lor 
creator. Puterea lor este mai presus de a omului comun, 
pentru că Dumnezeu a investit Harul Său în ei. Şi 
atunci putem trage nădejde că la “judecata neamurilor” 
ne va fi îngăduit să “muşcăm din eternitate”(16). 

O generaţie care se recomandă: Nae Ionescu, M. 
Eliade, E. Cioran, P. Ţuţea, D. Stăniloae, M. 
Vulcănescu, C. Noica, N. Crainic, R. Gyr - este o 
generaţie de excepție, Şi dacă s-a dovedit că neamurile 
au nevoie deo îndelungată perioadă de gestație pentru 
zămislirea unui geniu, lucrurile se petrec aidoma şi în 
cazul unei generaţii “geniale”, reprezentată prin 
intelectuali de rasă, spirite de elită, educați, instruiți, 
formaţi spre a face cinste acestui neam şi spre a răsplăti 
generozitatea divină. O generaţie care şi-a înţeles 
misiunea istorică, dominată de primatul valorilor 
creştine, naționale; o generaţie pentru care “a fi român” 
reprezenta rațiunea însăşi de a fi, de “a fi viu”: “Sunt 
român şi, ca român, mă socot buricul pământului. Că, 
dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina 
francez, englez, german. Adică nu pot extrapola 
substanța spiritului meu la alt neam. Sunt român prin 
vocaţie. [...] Tot ce gândesc devine românesc” (17). 

Aceste valori spirituale definesc crezul unei 
generații care reprezintă - în ciuda tuturor 
minimalizărilor-un moment de vârf în destinul cultural 
românesc, Este o evidență şi, ca orice evidenţă, nu 
poate fi, dacă mai există onestitate, negată. 


Maria-Rodica TROSCA 


14) Nae Ionescu, Îndreprar ortodox, Wiesbaden, 1957, 

15) M, Eliade, op cir, p. 191. 

16) P, Ţuţea, /ntre Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia 
Anastasia = Ed. Arta Grafică, Buc., 1992, p. 53. 

17) P. Ţuţea, op cit, p. 307, : 











PAG. 12 NR. 4/124 Aprilie 2001 


CABRAL 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară. ” A 





7. CABALA ȘI ȘTIINȚELE OCULTE 


În mentalitatea oameniloral căror bagaj de informaţii 
nu este viciat de cunoştinţe din domeniul filozofiei şi 
istoriei religiilor, adeseori Cabala este asociată cu ştiinţele 
oculte şi magia, ceea ce nu este întru totul greşit. “În 
gândirea evreiască- ne spune Dicţionarul enciclopedic de 
iudaism - învăţătura ezoterică şi mistică sunt asociate în 
general cu Cabala. În accepțiunea sa cea mai largă, aceasta 
desemnează, în acest caz, curentele ezoterice succesive 
care s-au dezvoltat începând din perioada celui de al 
Doilea Templu [construit la Ierusalim cam prin 515 î. 
Chr., la aproape 70 de ani după distrugerea Primului 
Templu - n.n.] şi care au devenit elemente dinamice ale 
istoriei iudaismului”. Or, cum între domeniul concepțiilor 
ezoterice, teozofiei şi misticii, pe de o parte, şi domeniul 
ştiinţelor oculte şi magiei, pe de altă parte, nu este trasată 
olinie de demarcaţie fermă, între cele două domenii există 
o zonă de întrepătrundere, ambele având convingerea că, 
prin anumite practici specifice, se poate pătrunde în 
zonele inaccesibile gândirii comune, realizându-se un 
contact direct cu realitatea divină, precum şi posibilitatea 
de a domina în mod miraculos fenomenele naturale. 

“Istoria misticismului evreiesc - conform aceluiaşi 
Dicţionar enciclopedic de iudaism-<uprindecinci perioade 
principale, caracterizate printr-o atitudine mistică aparte 
ȘI prin poziţia specifică pe care misticii o ocupau în 
societatea Și cultura evreiască: |. misticismul evreiesc 
antic; şcoli mistice care au înflorit la sfârşitul Antichității 
şi în timpul perioadei talmudice; 2. primele şcoli mistice 
evreieşti din Europa mnedievală în sec. XII-XIII; 3. Cabala 
spaniolă din sec. XIII-XV şi difuzarea ei în alte țări 
europene şi în Orient; 4. Cabala de după expulzarea din 
Spania, cu centrul la Safed; expansiunea doctrinei lui 
Luria, mişcarea lui Sabbatai Ţvi, din sec. XVI-VII: $. 
apariția hasidismului, şcolile cabalistice modeme şi 
contemporane: hasidice, antihasidice şi nehasidice”. 

În periodizarea de mai sus, Cabala apare caîn moment 
alevoluției misticii iudaice, a cărei“ înflorire” este localizată 
în secolele III-VII d, Chr. O perioadă în care asupra 
Europei, Orientului Apropiat şi Orientului Mijlociu s-au 
exercitat influențele sociale, politice, economice, dar mai 
ales filozofice şi religioase ale unor focare de cultură 
unificatoare, pe care istoria universală le consemnează 
sub denumirea globală de “elenism”. Deşi istoricii evrei 
consideră că iudaismul a manifestat o reacție de respingere 
a influențelor elenismului, nu pot nega ascendentul 
neopitagoreismului şi neoplatonismului asupra unor 
gânditori evrei. În acest sens îndemnul talmudic: “Lăsaţi 
frumusețea [limbii greceşti] a lui lafet să dăunuie în 
corturile lu; Sem [Israel]” este tălmăcit de autorii 
Dicţionarului enciclopedic de iudaism ca fiind de fapt o 
recomandare de a se opera selectiv, reținând numai ce este 
realmente valoros din cultura elenistă. De altfel, o izolare 
totală a evreimii de contextul epociia, eracu neputinţă într- 
O lume în care falanga macedoneană săvârşise înlăturarea 
hotarelor dintre neamuri, iar legiunile romane desăvârşiseră 
acest proces, făcând posibilă o masivă aculturaţie, pe care 
evreii nu au putuţ-o evita în întregime, La această realitate 
geopolitică se adaugă şi faptul că diaspora evreiască era 
reprezentată prin comunități numeroase în marile centre 
de culturăale elenismului, Alexandria, Antiohia, Pergamon 
şi Rodos fiind ilustrative pentru situația răspândirii evreilor 
spre sfârşitul Antichității, 

Științele oculte și pandantul lor, magia, au preocupat 
dintotdeauna minţile oamenilor, iar tentativa lui Auguste 





PUNCTE CARDINALE 





Rabinul Dr. Alexandru Şafran 


Comte, părintele pozitivismului, dea le înmormânta undeva, 
în trecutul îndepărtat, prin teoria “celor trei stadii” pe care 
le-ar fi parcurs omenirea în evoluția ei spirituală, este 
contestată în multe privinţe de realitatea vie. Dar iată cum 
sintetizează Giovanni Papini viziunea filozofului fiancez 
despre evoluția umanității, în Amurgul filozofilor (tradus în 
1991 la Editura Uranus): “Spiritul omenesc, spune filozoful 
din Montpellier, a trecut prin trei stadii: feologic sau fictiv, 
în care fenomenele au fost explicate prin intervenţia unor 
personalități divine; metafizic sauabstract, în care conceptele 
au luat locul zeilor şi, în sfârşit, pozitiv, în care au fost 
izgoniți zeii şi conceptele, s-a renunțat la căutarea cauzelor 
prime şi ultime ale lucrurilor şi ne limităm să înregistrăm 
uniformitatea fenomenelor (legi) în vederea previziunii şi 
deci a acțiunii. Dar nu toate ştiinţele s-au eliberat de zei şi 
entități, de aceea pozitivismul trebuie sărenunțe definitiv la 
căutarea Absolutului, adică a ceea ce este în sine, cauză 
primă, Și să se orienteze exclusiv spre căutarea relativului, 
adicăarelaţiilor fixe şi constante între fapte, fără preocuparea 
de unde provin”. 

Căutarea Absolutului este însă o caracteristică definitorie 
a Omului, în general, şi a marilor spirite ale umanităţii, în 
deosebi. Un adevăr pe care l-a exprimat ca nimeni altul 
Goethe chiar în prima scenă din Faust: “Am studiat cu 
râvnă, ah, filozofia/ Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina./ 
Şi din păcate chiar teologia,/ Arzând de zel./ Şi iată-mă 
acum un biet nebun,/ Cuminte ca Şi maăi-nainte/... Din astă 
pricină m-am închinat magiei, pe-ndelete./ Nădăjduit-am 
prin a duhului putere şi cuvânt! Să mi se dezvălească 
vreunul din secrete,/ Să nu mai fiu silit, cu fruntea în 
sudoare,/ Săspunce nu ştiu, când mă-ntreabă fiecare” (trad. 
Lucian Blaga). 

Așafiind lucrurile, nutrebuie să ne mire că în atmosfera 
spirituală a elenismului, bântuită de o mulţime de crezuri şi 
eresuri mistice, cele mai multe de proveniență orientală, cu 
toată opoziția raționalismului talmudic, în lumea iudaică s- 
a afirmat un putemic curent mistic, despre care autorii 
Dicţionarului enciclopedic de iudaism scriu: “Cea mai 
veche etapă din istoria misticii iudaice este reprezentată de 
douăzeci de tratate datând din perioada Talmudului şi de la 
începutul perioadei gheonimilor (sec. III-VII e.n.). Ea este 
denumită în mod obişnuit literatura «Palatelon» (hehalov) şi 
a «Carului» (Merkava). Accentul este pus pe ascensiunea 
care îngăduie misticului să străbată palatele celeste pentru 
a contempla carul şi tronul divin. Aceste texte nu sunt toate 
mistice. Unele, ca Harba de-Moşe (Spada lui Moise), 
Havdala de-rabi Akiva (Despărțirea lui R. Akiva) şi o parte 
din Sefer ha-razim (Cartea tainelor), se preocupă cu 
predilecție de magie”. 

Biblia condamnăcu energie practicarea riturilor magice 
menite să supună forțele naturii voinței proprii, să dezvăluie 
ceea ce este ascuns cunoaşterii simţurilor sauraţiunii, sau să 
prevadă viitorul,'“Sănuse găsească latine dinaceia care trec 
pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, 
sau vrăjitor, sau fermecător, nici descântătar, nici chemător 
de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morții. Căci 
urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea” 
(Deuteronom 18, 10-12). Talmudul însă este mai concesiv, 
aşa cum rezultă din modul în care este prezentată magia de 
Dicţionarul enciclopedic de iudaism: “Totuşi, un anumit 
gen de iluzie magică nu a fost niciodată interzis, așa cum o 
dovedeşte întâmplarea cu Rabi Eliezer ben Hirkanos: 
plimbându-se pe un câmp în compania lui Rabi Akiva, 
Eliezer a rostit un cuvânt magic și câmpul s-a acoperit de 
castraveți, un alt cuvânt i-a făcut să dispară într-o clipă. La 
întrebarea care se pune în legătură cu legitimitatea unei 
astfel de practici, Talmudul răspunde ca practicile magice 








i, Y, 


ia — mm er 
Tan STEPEI i Late cp îi î:€ nd e77h 
ASTA Y 





*; > 


EC pre rar? Ga ai E 


d d 


PI A ar EI 
Pa ÎL e 
” = A 
A! AI 
ud = : 
Ap Ma, 4 
j a A : 
4 4 4 
„ N a 
: 
3 
. 


TA 
îmi pe 


nu sunt interzise atunci când sunt în folosul învățăturii 
(Sani 68a). Credinţa în puterile magiei, întărită de cea în 
existența demonilor, era răspândită în egală măsură printre 
oamenii de rând şi printre învățați, chiar dacă cei din urmă 
vedeau adeseori magia ca o rămăşiţă a păgânismului. În 
epoca medievală s-au dezvoltat forme noi de magie. S-a 
încetățenit astfel obiceiul de a folosi numele divine pentru 
a face segulot (leacuri sau farmece), keimmot (amulete) şi 
alte obiecte presupuse a avea puteri oculte. Unii, ca 
Nahmanide (în comentariul său la Pentateuli), losif ibn 
lahyia(Şalșelet ha-cabala), Moise Hair Luzzatto (Dereh 
ha-Şem) şi Menase ben Israel (Nişmai haim), n-au şovăit 
să-şi consacre o parte a operei discutării magiei. Lucrul 
este evident, mai mult decât în orice altă sursă medievală, 
în literatura mişcării Haside Așchenaz (evlavioşii din 
Germania care au adus ocontribuţie originală la dezvoltarea 
misticii în sec. al XII-lea). Marcate de interdicția biblică, 
lucrările evreieşti dedicate magiei ocolesc cu mare oriță 
vocabularul consacrat domeniului. Astfel de lucrări, în 

manuscris sau tipărite, există cu sutele. Intitulate simanizn 

(semne), refuot (leacuri), goralar (farmece) sau segulor 

(taine), ele cuprind, în esență, o vastă gamă de practici 

populare, de la interpretarea viselor la medicina populară 

şi până la amulete. Ritualul excomunicării (Perem) 

dovedeşte, la rândul său, că unele pracțici care păreau să 
țină de magie erau perfect admise”. 

Dorinţa de-a pătrunde direct, printr-un salt, în lumea 
esențelor, ocolind procesul evolutiv, metodic şi de lungă 
durată pe care-l parcurge cunoaşterea rațională, a stat la 
baza constituirii a ceea ce poartă denumirea de “ştiinţe 
oculte”. Acest mănunchi de ştiinţe sai generis dă 
posibilitatea celui ce le practică, pe lângă cunoaşterea 
Adevărului, să domine fenomenele naturale. Ilustrativ 
pentru categoria “tăcătorilorde minuni” este Simon Magul, 
un personaj ale cărui vrăji le menţionează şi Noul 
Testament. Darabia cu apariţia şi afirmarea Cabalei magia 
îşi găseşte o bază /eorelică. 

Privită ca fundamentare teoretică a magiei, Cabala 
prezintă două fețe: Cabala speculativă sau teoretică Și 
Cabala operativă sau practică. Prima construieşte un 
sistem cosmologic şi etic. Cea de a doua este alcătuită din 
practicile magice şi, cel puţin în teorie, constituia, sub 
numele de magiealbă, domeniul deactivitateal oamenilor 
de mare sfințenie. În opoziție cu “magia albă”, magia 
neagră era invocată prin folosirea “numelor nelegiuite”. 
Maeştrii acestei forme de magie erau Azael şi Aza, îngerii 
căzuți, care îi învățau tainele ei pe vrăjitori, locul unde se 
făcea inițierea fiind “Muntele Întunericului”. În lumea de 
fantasme aducătoare de nenorociri a magiei negre, era 
îngăduit să pătrundă şi cabalişti virtuoşi, cu condiția ca 
tainele dezvăluite să fie folosite numai în scopuri teoretice, 

Cabalapracticăa luat unavânt deosebit după izponirea 
evreilor din Spania, când în urma decretului regilorcatolici 
Ferdinand şi Isabela, din 2 august 1492, nici un evreu nu 
mai avea dreptul să se mai afle pe pământul spaniol după 
miezul nopții. Această trapedie suferită de evreii spanioli 
a stat la baza speranței în venirea lui Mesia spre a mântui 
“poporul ales”. Acest avânt cabalistic este lepat de numele 
lui Isaac Luria (1534-1572), denumit şi ha-Ari (Leul), 
considerat întemeietorul Cabalei practice. 

(Va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 







—.———.————_ — c_p pr O Cv [gr 2 . .—p —.——————————— ——L—_——————— LL PI 


— —— — "V „-.—— ———7 


Evegeze Gillice 


PUNCTE CARDINALE 


Aprilie 2001 NR. 4/124 PAG. 13 









) 


CGI 


Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului, 
Evreii o numesc fie /Veigra (= şi Ela chemat), după 
cuvântul cu care începe cartea, fie, du pă conţinut, Torat 
Haqohanim (= Legea Preoților) sau Torar Haqorbanot |. 
(= Legea Jertfelor). În Sepruaginta, cartea se numeşte (4 
Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdotal în Israel. 
Leviticul este cheia religiei iudaice, oferind cadrul pentru | 
toate celelalte cărţi biblice. În ce ne priveşte, vom căuta 
mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 



















rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 





(urmare din numărul trecut) 


4. Ziua Ispăşirii (16, 1-34) 

Cap. 16, 1-2: “După moartea celor doi fii ai lui 
Aaron, care au murit când au adus foc străin înaintea feţei 
Donmului, a grăit Domnul cu Moise şi a zis Domnul către 
Moise: Spune lui Aaron, fratele tău, să nu intre oricând în 
lăcașul sfânt de după perdea, înaintea curățitorului celui 
depechivotul legii, casă nu moară, cădeasupra capacului 
Mă voi arăta în nor”. 

Arhiereii puteau intra în Sfânta Sfintelor o singură 
dată pen." Aaron fiind rânduit ca icoană şi chip al preoţiei 
lui Hristos, nu trebuia să-şi facă intrarea în tot ceasul, adică 
în toată vremea, în Sfânta Sfintelor. Prin aceasta ni se dă 
să înţelegem frumusețea tainei. Căci Hristos a intrat o 
singură dată, veşnică răscumpărare aflând”. 

34: “Iatărânduala după care trebuie să intre Aaron 
în lăcaşul Sfânt: cu un vițel, jertfă pentru păcat, şi cu un 
berbec pentru ardere de tot. Să se imbrace cu hilonul de 
in sfinţit, săaibăpe trupul lui pantaloni de in, să fie încins 
cu brâu de in şi să-şi ia şi chidar de in: acestea sunt 
veşrintele sfinţite; dar să-și spele rot trupul său cu apă şi 
numai aşa să se îmbrace cu ele”. 

Cel curățit prin Botez va trebui să se înveşmânteze în 
in, adică se va îmbrăca cu virtuțile, stingând patimile 
trupeșşti; astfel va intra în slava împărăției cereşti. 

5-8: “Jar dela obştea fiilor lui israel să ia din turma 
lor doi țapi de jertfă pentru păcat și un berbec peniru 
arderea de tot. Să aducă Aaronpentrussine viţelul de jertfă 
pentru păcat, ca să se curețe pe Sine şi casa Sa. Apoi să ia 
cei doi țapi şi să-i pună înaintea feței Domnului la uşa 
cortului adunării. Şi să arunce Aaron sorți asupra celor 
doi țapi- un sorț pentru al Domnului și un Sorț pentru al 
lui Azazel”. 

Există opinii diverse despre Azazel. Astfel, numele ar 
indica: 

a) însuşi țapul trimis în pustie: az înseamnă capră, lar 
azal.a ducedeparte; propunerea contrazice, însă, contextul 
biblic; 

b) Azazel ar indica un loc anume; ipoteză ce nu se 
susține; A 

c) Azazel ar fi un nume abstract, desemnând 
îndepărtarea completă, şi această opinie contrazice textul 
biblic. ; 

Astfel Azazel ar fi o ființă personală rea: “Chiar 
filologia cuvântului Azazel pledează pentru însemnarea 
de duh necurat sau Satan. Cuvântul Azazel trebuie derzvat 


de la cuvântul azal, neîntâlnit în textul ebraic, dar aflat în 


arabă cu sensul de a îndepărta, a înlătura. În acest caz, 
Azaze| este despărțitul, sau îndepărtatul cu tolul. Ultimul 
sens este foarte potrivit pentru Satan, care este un spiritrău 
şi locuieşte în locurile pustii şi ascunse”, Oricum, nu e 
vorba aici despre o jertfă închinată demonilor, ci de 
îndepărtarea păcatului de la comunitate. i 
9-10: “După aceeasă ia Aaron fapul, asupra căruiaa 
acăzut sorțul Domnului, şi să-l aducă jerifă pentru păcat, 
tar țapul asupra căruia a căzut sorțul pentru Azazel să-l 


1. Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Leviic 
2. Athanase Negoiţă, Jeologia biblică a Vechiului Testament, 


p. 82 





pună viu înaintea Domnului, ca să săvârşească asupra lui 
curățirea şi să-i dea drumul în pustie pentru ispășire, ca să 
ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat ”. 

Cei doi țapi ar putea fi “o vestire a celor două veniri ale 
lui Hristos". Sau țapul jertfit Domnului e Fiul Care Se 
aduce pe Sine jertfă Tatălui, ucis de obştea lui Israel, iar 
țapul pentru Azazel indică pogorârea la iad a Mântuitorului. 

11-14: “Apoi să aducă Aaron vițelul de jertfă pentru 
păcatele sale, ca să se curețe pe sine şi casa sa şi să junghie 
vifelul jertfă pentru păcatele sale: să ia cărbuni aprinşi de 
pejertfelnicul cel dinaintea Domnului, o cădelniță plină, şi 
aromate pisate mărunt pentru lămaâiere două mâini pline, 
şi să le ducă înăuntru, după perdea; să pună aromatele pe 
focul din cădelniţă înaintea feței Dommului, astfel ca norul 
de fum să acopere capacul cel de pe chivotul legii, ca să nu 
moară Aaron. Să ia şi din sângele vițelului şi să stropească 
cudegetul său sprerăsărit pestecapac; şi înainteacapacului 
să stropească de șapte ori sânge cu degetul său”. 

Pătrunderea după perdea, în Sfânta Sfintelor, reprezenta 
punctul culminantal slujiriiarhiereşti. Stropireaspre Răsărit 
aminteşte că “ne închinăm lui Dumnezeu căutând patria de 
altădată şi uitându-ne către ea. Cortul lui Moisi avea 
catapeteasma şi ilastiriul (chivotul) către Răsărit”. 

15-19: “După aceea să junghie înaintea Domnului 
țapul de jertfă pentru păcatele poporului, să ducă sângele 
lui înăuntru, după perdea, şi să facă cu sângele acela ce a 
făcut şi cu vifelul, stropind cu el pe capac şi înaintea 
capacului Aşavacurăţi locaşul sfânt de necurăția fiilor lui 
Israel, de nelegiuirile lor şi de toate păcatele lor. Aşa să 
facă el cu cortul adunării, care se află la ei, în mijlocul 
necurăţeniilor lor. Nici un om să nu fie în cortul adunării, 
când va intra el să curețe locaşul sfănt şi până va 1eşi. Aşa 
se va curăţi el pe sine şi casa sa şi toată obștea fiilor lui 
Israel Apoivaieşi lajerifelnicul cel dinaintea Domnului şi- 
Ivacurăţi, luând din sângele vițelului şi din sângele ţapului 
şi punând pe coarnele jertfelnicului de jur împrejur şi, 
stropindu-l cu sânge, cu degetul său de şapte ori, îlvacurăți 
de necurăţeniile fiilor lui Israel şi-l va sfinţi”. 

În versetul 18,*textul ebraic nu lasă să se înțeleagă clar 
la care dintre altare se face referire: cel pentru arderile de tot 
situat înaintea cortului întâlnirii, sau cel pentru arderea 
tămâiei, situat în interiorul cortului. Comentatorii evrei 
optează pentru prima interpretare, în vreme ce majoritatea 
comentatorilor creştini înclină spre cealaltă posibilitate”. 

20-22; “lar după ce va sfârşi de curățat locaşul sfânt, 
cortul adunării şi jertfelnicul, şi curăţind şi pe preoți, va 
aduce țapul cel viu, îşi va pune Aaron mâinile sale pe capul 
fapului celui viu şi va mărturisi asupra lui toate nelegiuirile 
fiilor lui Israel, toate nedreptăţile lor şi toate păcatele lor; 
şi, punându-le pe acestea pe capul ţapului, îl va trimite cu 
ur om anumit în pustie. Și va duce țapul cu sine toate 
nelegiuirile lor în pământ neumblat şi omul va da drumul 
fapului în pustie”. 

După Sfântul Chiril al Alexandriei, cei doi țapi Îl 
închipuie pe Hristos: țapul junghiat arată jertfa Sa cea 





Sf, Justin Martirul, op. cit, XLI 

Sf. loan Damaschin, Dogmatica, IV, 12 
LEV, p. 186 
C 


3, 
4, 
5 
6. Cf. op cil, 


NIC 


pentru noi, iar țapul trimis în pustie vesteşte învierea şi 
înălțarea la cer, țara cea neumblată de oameni. Dar dacă 
cerul e pământul neumblat, desigur că nu acolo duce 
Hristos toate nelegiuirile noastre. El şterge păcatul spre a 
înălța la cer omenitatea restaurată şi plină de slavă. 

23-25: “După aceeava intra Aaron în cortul adunării 
şi se va dezbrăca de hainele cele de in, cu care se 
îmbrăcase la intrarea în locul cel sfâni, şi le va lăsa acolo, 
îşi va spăla trupul său cu apă în locul cel sfânt, se va 
îmbrăca cu hainele sale şi, ieşind, va săvârși arderea de 
fot pentru sine şi arderea de tot pentru popor, şi se va 
curăți astfel pe sine, casa sa, poporul şi pe preoți. lar 
grăsimea jertfei pentru păcat o va arde pe jertfelnic ”. 

“Domnul Se dezbracă şi Se îmbracă, atunci când Se 
pogoară în lumea materială, sau altă interpretare: cel ce a 
crezut în Domnul se dezbracă şi îmbracă hainacea sfințită”. 
În primul caz, Domnul Îşi dezbracă dumnezeirea Sa şi Se 
îmbracă cu omenitatea; în cel de al doilea. credinciosul 
dezbracă omul cel vechi, îmbrăcându-se cu Hristos. 

26-28; “Cel ce a dat drumul în pustie ţapului de 
ispășire să-şi spele hainele sale, să-şi spele trupul cu apă 
şi atunci să intre în tabără. lar vițelul de jertfă pentru 
păcat şi țapul de jertfă pentru păcat, al căror sânge a fost 
adus înăuntru pentru curățirea locaşului sfânt, să se 
scoală afară din tabără şi să se ardă în foc pielea lor, 
carnea lor şi necurăţia lor. Cel ce le va arde să-și spele 
hainele, să-şi spele trupul său cu apă şi numai după aceea 
să intre în tabără” 

Abluţiunile preveneau, simbolic, orice întoarcere la 
păcatul mărturisit şi iertat. lar arderea pielii, cămii şi a 
necurăţeniei arată depăşireaexistenţei epidermice, camale 
şi vegetative. 

29-30: “Aceastasăfiepentruvoi legeveşnică: în luna 
a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici O muncă 
să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care s-a aşezat 
la voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi 
curați de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi 
curați veţi fi”. 

Luna a şaptea este 7işri (septembrie-octombrie), lună 
sabatică, în care activităţile se reduceau la minimum. Ziua 
a zecea aminteşte Decalogul. 

31-32: “Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru 
Voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este 
lege veșnică. De curățit însă să vă curețe preotul care este 
uns Ca să slujească în locul tatălui său”. 

Singur Arhiereul Hristos (=Unsul) ne poate curăți 
păcatele. 

33-34: “Săse imbrace el cuveşmintele cele de in şi cu 
veșmintele sfinte; şi va curăți sfânta sfintelor, cortul 
adunării, va curăți jertfelnicul şi pe preoți şi va curăţi şi 
foală obştea poporului. Aceasta să fie pentru voi lege 
veşnică: odată în an să curăjiţi pe fiii lei Israel de păcatele 
lor. Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui 
Moise”. 

Ziua împăcării “se prăznuieşte în fiecare an la 10 Tişri 
ca zi a iertării sau ziua mare a împăcării (yom hakkipurim 
-23,27)ori sărbătoarea sărbătorilor (sabbath sabbathon 
- 16, 31). În această zi Legea prevede repaus sabatic, 
adunare sfântă şi aducerea jertfelor (...). Faţă de celelalte 
sărbători, în această zi se posteşte din seara zilei a noua 
până-n seara zilei a zecea (23, 32), de aceea este socoțită 
cea mai mare zi de odihnă pentru smerirea sufletelor, În 
ziua împăcării se iartă toate păcatele comise în cursul unui 
an şi această iertare se obține mai ales prin jertfele aduse 


de arhierew”s, 
(va urma) 


Ana USCA 





7. Clement Alexandrinul, Srromare, V, 40, 3 
8. AB, pp. 323-324. 








PAG. 14 NR. 4/124 Aprilie 2001 


| 
| 


ROMÂNEŞ 
DE PESTE 
GRANITE 
ÎNDREPTĂTITI 
SĂ-ȘI CEARĂ 
DREPTUL 

LA AUTONOMIE 
CULTURALĂ 


Teritoriile româneşti ale Ţinutului Herţa, 
nordului Bucovinei şi sudului Basarabiei, 
teritorii de autentică şi veche tradiţie 
românească, au fost abandonate de noi în 
favoarea Ucrainei, prin acei nedrept şi umilitor 
Tratat încheiat în grabă, în anul 1997. 

Angajamentul pe care vecinii noştri, ca 
parte contractantă, şi l-au luat atunci prin 
acest tratat, de a respecta drepturile omului în 
aceste teritorii, nu este dus la îndeplinire, aşa 
după cum se constață astăzi, nici nu-şi găseşte 
expresie în viața românilor de aici, care, cel 

puțin. în unele-zone, sunt în faţa pericolului 
iminent de a-şi pierde identitatea de neam, de 
limbă şi de tradiţie românească. 

Ucrainienii, pe lângă obstacolele care le 
pun românilor, cu mult tact, în calea unui 
îmvățământ normal în limba maternă, fac 
totul pentru ca şi în satele din zonă, în totalitate 
româneşti, în bibliotecile şcolare sau săteşti, 
cărțile de literatură românească să nu aibă loc 
de cele de limbă ucraineană sau rusă. 

La o verificare sumară, pe care am făcut- 
o recent (împreună cu o delegaţie a Societăţii 
noastre), în bilbiotecile din câteva localităţi 
(Pilipăuți, Lunca, Horbova etc.), cu o populație 
românească de 100%, cartea românească era, 
practic, inexistentă, 

Rezultă, în mod clar, că împotriva 
prevederilor articolului 11 din Constituţia sa, 
statul ucrainean nu contribuie, aşa cum cere 
acest articol, şi la “dezvoltarea specificului 
emic cultural al limbii tuturor popoarelor şi 
minorităţilor naţionale băştinaşe”. 

Despre dreptul la un statut de popor 
naţional şi băştinaş al românilor de pe 
teritoriul, de exemplu, al Ținutului Herţa, nu 
poate fi vorba şi nu poate fi pus la îndoială, 
atâta vreme cât toate localitățile româneşti 
din această zonă trec de vârsta de 5-600 ani 
vechime. Aşa, de pildă, satul Molniţa din 
acest ținut a sărbătorit, nu demult, împlinirea 
a 600 (şase sute) ani de când a fost atestat, 
pentru prima dată, de domnitorul Alexandru 
cel Bun, în anul 1400, 

Un exemplu asemănător, din care se vede 
că ucrainienii, împotriva prevederilor propriei 
lor Constituţii, nu le respectă etnicilor români 
dreptul la o conştiinţă istorică şi la o cultură 
proprie, rezultă şi din faptul că nu le permit 
românilor de aici să-l sărbătorească şi să-i 
ridice un monument marelui lor Voievod, 
Ștefan cel Mare, 


[2 


PUNCTE CARDINALE 


Prin toate acestea, ucrainienii contravin, în 
acelaşi timp, şi alineatului 4 din articolui 13 al 
Tratatului încheiat cu noi în 1997, prin care 
românii urmau să beneficieze de dreptul “la 
libera exprimare, la menţinerea şi dezvoltarea 
identităţii lor eimice, culturale, de limbă şi 
religie, dreptul de a-şi menţine şi dezvolia 
propria lor cultură, la adăpost de orice 
încercare de asimilare, impotriva voinţei lor". 
Potrivit aceluiaşi articol românii ar fi putut “sa 
participe la viața culturală, socială şi 
economică” a Ucrainei şi ar fi țrebuit să se 
bucure “pe deplin şi efectiv, de drepturile 
omului şi libertăţile fundamentale, fără nici O 
discriminare şi în condiţii de deplină egalitate 
in fața legii”. 

În ciuda acestor lucruri frumoase scrise pe 
hârtie şi cu toate sacrificiile teritoriale dureroase 
pe care țara noastră le-a făcut, ucrainienii, 
după ce s-au văzut cu tratatul încheiat şi semnat, 
n-au făcut nimic = sau aproape nimic - care să 
schimbe în bine viața românilor din aceste 
țeritorii. 

Atitudinea total potrivnică a ucrainenilor 
față de Constituţia lor şi față de prevederile 
Tratatului încheiat cu noi îi descurajează pe 
românii băştinaşi din zonă să-şi pună în valoare, 
aşa cum se cuvine, obiective de o deosebită 
semnificaţie din trecutul lor istoric. 

Zidurile unor cetăţi, cetățui sau biserici 
vechi, din Ţinutul Herţa, de pildă, obiective şi 
mărturii istorice importante, nu-i pot interesa 
pe ucrainieni, care au devenit acum stăpâni pe 
aceste locuri şi care sunt ma: degrabă preocupaţi 
să le şteargă orice urmă de identitate legitimă. 

Aşa se procedează în-prezent cu.ruinele 
unei biserici din Movila, pe care le-am văzut de 
curând şi care par să aparțină unui sfânt lăcaş 
ridicat cu peste 500 de ani în urmă, de acelaşi 
Ştefan cel Mare. 

Asemenea mărturii de valoare asupra 
trecutului istoric românesc al acestui teritoriu 
sunt, în condiţiile actuale, sortite dispariției. 

lată de ce, pe lângă cele deja amintite, toate 
acestea ne dau dreptul, în mod justificat, să 
afirmărn că aici, cu deosebire în Ținutul Herţa 
(ca de altfel şi în nordul Bucovinei şi sudul 
Basarabiei), se desfăşoară un adevărat genocid 
cultural; iată de ce considerăm că într-un 
asemenea caz singura soluție salvatoare este o 
autonomie culturală pentru acest teritoriu al 
Tinutului Herţa, cu o prezență românească 
străveche şi compactă. 

Un asemenea lucru nu poate deranja pe 
nimeni. atâta vreme cât în practica europeană 
este prevăzut “dreptul minorităților la 
existență, ca grup naţional separat” (cu ieşire 
din anonimat) şi atâta vreme cât o asemenea 
autonomie a minorităților le-ar oferi acestora 
posibilitatea să-și rezolve “problemele proprii 
de educație, de învățământ, de tradiție şi de 
viață spirituală ” 

Dacă AOuaah au dreptul şi datona s-o 
ceară, ucrainienii au şi ei datoria s-o înțeleagă | 
Şi s-o accepte. 

În orice caz, situația nu mai poate dăinui 
sub această formă. Pentru aceasta ar trebui, 
poate, să avem în vedere şi faptul că nu mai este 
prea mult până când vom putea beneficia de 
dreptul de a spune dacă vrem sau nu să mal 
prelungi Tratatul din 1997. 


Prof. Dr. doc. lon GHERMAN 
Preşedinte al 

“Societăţii Culturale Ţinutul Herţa” 
Bucureşti 





TRADIȚIE ȘI CONTINUITATE 
CULTURAL-ISTORICĂ 


În ziua de 6 martie a. c. 
s-au împlinit 12 ani de la 
moartea istoricului Vasile 
Netea. Cu acest prilej, la 
Deda, a avut loc un simpo- 
zion comemorativ. 

Simpozionul, purtând 
titlul de mai sus, a fost 
organizat de Biblioteca 
Judeţeană Mureș, Institutul 
de Cercetări Socio-Umane 
“Gh. Şincai” din Tg. Mureş, 
Primăria Comunei Deda, 
Liceul “Vasile Netea” din 
localitate, Revista Vaaet şi 
Fundaţia Culturală “Vasile 
Net 

Au participat, de 

"asemeni, prin comunicări, aer 
iuări de cuvânt şi intervenţii, Filiala Uniunii Scriitorilor de la Cluj, 
Asociaţia Foştilor Deținuți Politici din Filea, Casa Memorială “Vasile 
Netea” din Deda, un numeros public format din elevi, profesori, 

- săteni, de faţă fiind şi văduva istoricului, Lucreția Netea. spal) 

Ca deobicei, pornind din anul 1990, sufletulamplelor manifestări 

- de comemorare l-a reprezentat dL Dimitrie Poptămaş, director al 

- Bibliotecii Judeţene Mureş. Cuvintele testamentare ale lui Vasile 

„Netea, “Manţii Apuseni sunt inima Transilvaniei, iar Transilvania, 

„este inima României”, sau sovedii din nou D realtâle palpabilă de 

| Smţire românească. dute ie ala i 

SA " Alocuţiunea de ied eee lucrărilor: Soga a fost 

. E tinuta de dl. Gavril Pașcanu, primarul comunei Deda. 

Preotul paroh Dumitru Fărcaş, într-o evocare traversată de 
căldură, a subliniat, cu prilejul slujbei ținute la mormânt, necesitatea 
unor asttel de manifestări, care COnaue Ja unitatea, păstrarea şi 
întărirea credinței. 

Scriitorul clujean Teodor Tancoşiistoricul târgmureșean Grigore 
Ploieşteanu au relatat amintiri despre Vasile Netea, cu deosebite 

| aprecieri asupra vieții şi operei acestuia, î încadrându-l î în sintagma 

— neuitatului Iosif Sava , care l-a numit “lorga al Transilvaniei”. 

Dna. Ana Ghidiu, directoarea Bibliotecii din Deda, a expus (n) 
emoţionantă cuvântare intitulată “Memoria cărturarului Vasile Netea 
în localitatea natală”, aEcĂR rien ai 

a DL: Florin Bengean, masterand la Facultatea de Teologie din 

| Sibiuavorbit despre“ Rolalpreoțicita gezyoltarea culturii româneşti 

“în opera Imi VasileNetea”, 
ia În program a figurat şi comunicarea dlui, profesor Joan Gabor; 

“Istoria Memorare operă fundamentală a cărturarului Vasile 


n Netea”, 


DL ie Gueorene Dărăban, pe fexisie] Vanet,a 
e făcut o substanțială paralelă între “Memoria marilor dascăli”, 
Ecicindusa A Pavel Tornea și la dascălul Ale aaa dia ls PORTA 
îi „revista. tipa “tie, de sd IL e i x Pt he Ara i 
2) Din. cartea Clio. încarcerată, a incit Î ilari Toader 
 Buculei, sa preluat pasajul privind înmormântarea. din ziua de 6 
"martie 1989, la care un sobor de 21 de preoți, avându-l în frunte pe 
"actualul Arhiepiscop de Alba lutia, Î. Ip S. Andrei, a avut curajul ca, 
în pliă dictatură, să cânte la prohodul ohiciat atunci: goresaiat 

pe-a lor morminte, flori cu-a Domnului cuvinte”, FI Pta 2 
DI. Vasile Demian, fost deţinut politic, a evocat cei fo de 
închisoare suferiţi de Vasile Netea în perioada 1952-1955 şi 1959- 
ț 1963. e sa get eat SA A IA sferă ae da a fai pet E PE 
(e DL Eugen Ciontea, unul dintre cei mai inimoși sponsori locali, 
i rudă apropiată cu decedatul, a subliniat importa nța îngrijirii 
| monumentului funerar. ridicat în cimitirul din Deda, ca ca o a plate de 
hotar între ieri işi azi şi între: azi şi mâine. dee ri 

În încheiere, ca ultimă lumânare S iclua SL, Gelu Dărdban; a 
"prezentat volumul Obsedatul, aparținând subsemaatului, - 
 îngenunchiere în laţa unui eul Sat de pie dna 





Gelu NETEA 


--“ 






























PUNCTE CARDINALE Aprilie 2001 NR. 4/124 PAG. 15 


Ritmul regăs vii de sin e Cuvine-se... Cuvine-se... Cuvine-se... Cuvine-Se.-. 


“P IRIDENTA MOTŢA 1P 


Sfârşit de toamnă, 1958. Mislea, camera 14. O cameră aşezată pe unul din colțurile închisorii. Era cea mai izolată 
celulă şi totodată cea mai supravegheată, deoarece, în afara pazei interioare, avea plasat la doi paşi distanță, exact la 
nivelul geamului, foişorul de pază. 

Eram singura celulă de “politice” formată din deţinute condamnate la 10 ani în 1948 şi cărora în loc de eliberare, 
h s-au mai “administrat” nişte ani, şi din deţinute aduse de pe Bărăgan din aşa-zisul D.O.Toate purtam vina de â fi avut 
ca ideal de viaţă crezul legionar, atât de urât, atât de hulit şi atât de schimonosit de puterea comunistă. Izolarea noastră 
era desăvârşită, Un mănunchi de femei supuse unui regim de îndobitocire şi exterminare, lent, dar sigur. Un pâlc de 
femei, ca odinioară femeile mironosiţe, ÎI însoțeau pe lisus, Marele Prigonit, spre mereu înnoita Sa Agonie. Osteneam 
şi noi pe Calea Crucii, şchiopătând, cu sufletele zdrenţuite de lunga încarcerare, dar cu nădejdea mare că, urmându-L 
pe lisus pe Golgota, vom ajunge la înviere, cu tot neamul nostru românesc, în numele căruia acceptam şi ne asumam, 
cu iubire, suferințele de fiecare zi. 

Aveam printre noi trei doarone, exemple magnifice de felul în care trebuie purtată suferința, înțeleasă ca un act de 
iubire, dăruit cu încredere Tatălui Ceresc, Erau trei regine ale durerii: doamna Elena Codreanu, doamna Ana-Maria 
Marin şi doamna Iridenta Moţa. Corneliu Zelea Codreanu, Vasile Marin şi lonel Moţa au fost trei eroi ai credinței şi 
şi-au arătat credința lor prin jertfa supremă. Ei au plecat în Patria cerească, dar doamnele lor au rămas să înfrunte mai 
departe prigoanele nedrepte şi să poarte în sufletul lor rugul cel nemistuit al jertfei lor. 

Să mă ierte Domnul Dumnezeu dacă greşesc. Să mă ierte că îndrăznesc să exprim un gând ce nu-mi este îngăduit 
mie, strop de tină, dar l-am gândit şi-l mărturisesc cu toată sinceritatea. Cred că dintre cele trei doamne, cea mai 
îmepovărată de cruci a fost doamna Iridenta Moţa. Când am aflat-o printre noi, sufletul meu a primit-o în taină cu o 
întrebare, pe care a adresat-o odinioară maica Teodosia Blândului lisus: ““Tu cum de poți să le mai duci - Atâtea cruci, 
atâtea cruci?!?. 

Pentru că întreit sabia marilor încercări a străpuns până în adânc biata ei inimă iubitoare: o dată ca soţie, o dată ca 
soră şi mereu ca mamă prigonită împreună cu Mihai şi Gabriela, copiii săi, necruțați nici ei de forțele malefice. Oare 
câți din cei ce au lovit mereu, cu obrăznicia cruzimii, nu şi-ar fi pierdut mințile sub astfel de încercări?! Nu însă lridenta! 
Nu! Pentru că dânsa purta îngemănate două nume: Codreanu şi Moţa, care orice ar spune detractorii, vor cântări greu 
în fața instanței divine, atunci când neamurile vor fi chemate să dea seamă de felul cum şi-au îndeplinit misiunea în 
istorie. 

Îmi stăruie în minte icoana lridentei aşa cum era în camera 14: înaltă, maiestoasă, frumoasă ca întregul ei neam, 
Frigul, foamea, teroarea, izolarea imbecilă păreau să n-o atingă. Nici o cârtire, nici o revoltă, doar o resemnare duioasă 
nuîi lumina chipul, lipsit totuşi de zâmbet. O văd stând cuminte pe patul ignobil, cu mîinile aşezate pe genunchi, mâinile 
ei bizantine, cu degete lungi de o albeaţă izbitoare; mâini ce nu ştiau să lovească, ci doar să se roage. Tăcea îndelung; 
tăcerile ei erau, desigur, o pioasă contemplare. Învăţase de multă vreme că în furtunile vieții. dacă înţelegi că Dumnezeu 
este cu tine, poți să parcurgi cele mai zdrobitoare încercări. 

Nouă ne-ar fi plăcut să o ascultăm povestind. Câte ar fi putut să ne spună! Dar înțelegeam că nu avea nevoie să se 
exprime în cuvinte, ci în contemplare, şi fi respectam tăcerile lungi. N-am să uit însă niciodată cât de plină de har a fost 
clipa în care ne-a povestit cum a aflat de plecarea lui lonel în lumea drepţilor. Tocmai tocmise candela care ardea liniştit, 
însoțind rugăciunile fierbinți, când, deodată, lumina ei s-a învolburat, s-a urcat sus şi s-a stins. A ştiut clar că în clipa 

aceea sufletul soțului adorat şi-a luat zborul și, înainte de a se aşeza la picioarele Cerescului Părinte, a venit să-şi ia 
creştinescul lui rămas-bun, Certitudinea aceasta i-a pătruns în inimă cu o durere de nedescris, de nesupontat. Dar, în clipa 
următoare, gândul că jertfa lui lonel a fost primită, de vreme ce s-a putut manifesta astfel, şi că prin această jertfă s-a 
răscumpărat ocara cu care a fost insultat Mântuitorul, a inundat-o cu o linişte divină. Durerea a rămas, dar pe măsură 
ce se consuma se şi alina printr-o mângâiere suprafirească. Când i-a parvenit fatala veste, a constatat că, într-adevăr, 
la ora când s-a stins candela, s-a stins şi viața pământească a soțului ei. Ea se săturase deja de plâns, când ceilalți abia 
îl începeau. În timp ce doamna Iridenta povestea cu glasul ei domol, o lumină uşoară tremura pe fruntea ei frumoasă. 
Fără îndoială, amintirea îi inunda sufletul cu lumina eternă a iubirii. 

A venit şi “marea trecere” a doamnei Indenta Moţa. Am certitudinea că a fost şi marea întâlnire cu cei pentru care 
sufletul ei a ars în rugul cel nestins al iubirii şi că această întâlnire a primit o binemeritată binecuvântare. 

Noi îţi mulțumim, nobilă doamnă, pentru învățătura ce ne-ai lăsat: Mergeţi cu simplitate pe drumul Crucii! 
Aspazia Oțel Petrescu 





(urmare din pag. 4) 


ce ni se propune şi le privim inert... totuşi intrigați că suntem 
singun: înjur, doarzidurile lumii veghează. şiale singurătăţii 
noastre. Omul “îmblânzeşte” mişcarea indivizibilă a lumii 
reale, o zideşte în obiect al conştiinţei şi în suport al 
comunicării de “singurătăți comerciale”, ca să cumpere 
ctemitatea clipei şi umbre de “adevăr” şi “frumuseţe”. 
Urmărim oare avatarurile unei iluzii? Sfârşitul istoriei e 
doar imanență, doar epuizarea nădejdii, a credinţei, a 
dragostei, doar neant? Numai ceea ce nu știm ne apropie, ne 
solidarizează, temperându-ne egoismul şi potolindu-ne 
teama. In actul creator căutăm înfrigurați ceva necunoscut. 
căutăm să ne salvăm de plictiseală, de rutina sinuciderii prin 
“robotizare”. Ne biruim nimicnicia prin auto-depăşire, 
contemplăm “haosul” până ce se aşterne ordinea pe 
adâncurile cugetării, ne smulgem convenționalului, 
respectându-ne ca măsură a tuturor lucrurilor: zidul teoriilor 
filosofice se înalță însă ca un blestem, se lăţeşte cu cât vrem 
să-l dărâmăm. lar pe “zidul cunoştinţei”, ca în transa unui 
Joc, apare viziunea noastră despre cele de dincolo. 
terusalimice privelişti înfloresc într-un moment de inspirație 
Şi descătuşare poetică, atât de stranii uneori prinasemănarea 
cu lumea aceasta sub-cerească, încât porţile tăcerii, ale 
nevedeni, ale ne-simțirii, se deschid, iar “zidul” pur şi 
simplu “dispare”! Zvonuri cosmice se trezesc în arama 
porților altei lumi la bătăile spiritului omenesc: atât de 
profunde uneori, de o rezonanță atât de tulburătoare, de 
gravă, încât, asemenea unui om cosmic, ne simțim solidari 
cuuniversul. Această experiere fără de timp arealităţii, care 
întemeiază tratatele filosofice, literaturile, arta, în genere 
civilizația, e mult mai selectivă în cazul actului profan de 
cultură decât în cazul actului liturgic. Oricum, actul creator 
trebuie să fie, la origine, cel puțin un act inspirat. dacă nu 
revelat: altfel... am fi nişte ““dumnezei””amnezici, construind 
“porți de aramă” ca să scăpăm din labirintul proprie: noastre 
uitări; am fi neverosimili; nici n-am fi. 

Etemul Ulise rătăceşte de mii de ani prin Itaca şi-i 
“zugrăvește” zidurile cu lerusalimul dorurilor sale: mituri, 
„hterătură, opere de artă, toate acoperite în cele din urmă de 

rugăciuni. Ulise luptă, dar nu în furtunile zeilor sau ale 
naturii. ci in furtunile naturii umane, ale ispitelor ei, cârora 
lise refuză mereu, casă se obiectiveze şi să nuse uite pe sine, 
ca să îşi convertească voinţa în putere a desăvârșiiti, a 
mântuirii, iar infinitul de patimi în libentate împărătească. 
Ulise se roagă, iar rugăciunea îi e cel mai înalt act de cultură, 
cel mai scurt şi exhaustiv tratat asupra condiției umane. 
Aventura cunoaşterii este rugăciune, recapitulare și 
(re)cucerire de sine: pentru ahei Troiareprezintă, într-un fel 
sau altul, acest “sine”. Odiseea istoriei se topeşte în 
rugăciunea sfântului creştin, el însuși răstignit pe zidurile 
lumii ca supremă viziune mistică a Celui înviat din morți, 
aomului cosmic lisus Hristos, Care ne izbăveşte de temnița 
intunericului şi convertește absurdul istoriei în absolutul 
semnificației. Destinul omului îşi recapătă sensul liturgic la 
Cina cea de Taină, când lisus Hristos întemeiază şi plineşte A 
dogmatic memoria omenirii, reactualizând cunoaşterii | "3535 
semnificaţia euharistică; “lar pe când mâncau ei, lisus, [i 
luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a [ 
zis: (...) Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are 
viață veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul 
Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată 
băutură” (Mr. 26, 26-29, In. 6, 53-58). Verbele “a mânca” 
şi “a bea” înseamnă din nou, în primul rând, “a cunoaşte ': 
(] vom mânca şi Îl vom bea pe Dumnezeu la Cina cea de 
Taină, căci noi suntem gurile “frământăturii cosmice”, iar a 
Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Cuvântului o va dospi fe 
numai prin noi şi odată cu noi, întru mântuirea noastră şi a si 
întregii Creaţii, m 3 

Porţile de iad ale trupului sunt date în lătun, inserarea [ae PA Dă 

istoriei se însăilează neauzit în lumina Parusiei de către aripi [i 
mari, ca un râu de umbre, Între iad şi mântuire, până ce 
istoria va fi înghițită de pasărea-eschaton, voința omului şi 
puterea Duhului Sfânt transformă libertatea în rugăciune, [i 
întru veșnica liturghie a dobândirii de sine, până ce “umbra” 
Și “aripa” ei se vor topi într-un punct. 











































În memoria camaradului Gheorghe Dragon 
(1919-2000) 


Doamne, îngăduie-n loc de Colind 

o lumânare de suflet să aprind 
viteazului, ghid înspre culmi alpine, 
căutător al căii către Tine! 
Despovărat de trup, urcând spre Soare, 
trimite duh din duiiu-i să coboare 
multiplicat în solare flori de colț, 

- tacrimi de Îngeri şi Arhangheli din Bolți = 
peste munţii lui dragi, înalți şi bătrâni, 
pentrui toţi mucenicii noştri români, 
iar nouă, dă-ne putere şi alin, 

Cât vom trăi, Să-i ducem dorul... Anuin! 










Gheorghe Stănescu 





Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Waal SRL 


Printing Company 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 
Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 

Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0609/422536 





Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 
































x 


NI 


-- 


câleâna. 


(25 moartea pe nMaaule 


iț! 


ă, Sloane! 


ă-fe, 

(! 

ă-te, 
Asâr 

ea 


D 
< 


at 
Li 


ne-a r 
ă 


lei 


IN MOT 


inecaz 
invi 
ău 


a] 4 


„ 


au A VI 


pa ca LA Ara wa ma 


Ei 
4 


re de Dumnezeu, 


„bucur 


U 


pd 


in 


> 


ioară 
-fe, lum 
lerusalime, 


L: 


15 
4 
Si | y 
- Î ş 4 
; 4 
AI 
4 j 
3 i [] » 
gi Put ij ( 
rude tsi SI 44 fi În 
7, > P , A 
a %) "> Li 
7 fe 4 d Pt, 
7” y D, Y 
i ar a ă 
i i 4, 
să Li AL * ț 
+ 
d... . 4 


ISCA 
(e 
Ă 


iul ( 
: 


ă 
um Și (e bucut 
ascăto: 
tr 
cut 
p 
Le 


voule 


) Zi d 


în Li 
| 
- 
> 
+ 


) îr€i 


$ 
Li 


ingerul a strigat 
le 
Celui n 


celei pline de dar 


E părea dia 
ÎN 
e 


„UmMINeaz 


DAS 
E Vf 


se 


+ 
Li 


Curată Fec 
căci 
Ve 


| 


Ap 
= 
Lam 
= 
a 
&. 
E 
%J 
15 
e 
% 
2 
— 
QC. 


căci slava Domnului peste t 
Saltă, saltă ac 


“he 200] 
lar tu, Curat 
LA n> 


ADI 


24 


R.4/] 


N 


10 


2 CR 
dm > 
pifoosprerităts iaă i e ta N 


? | - j i , : ăi ia N i 

iii, Ti Prape dai Lb EN 3 “sp ? î ă De 

LI ret CULTȚ EI [i | . i i ni e st Piz, speră a be pp 0 

TE âze i ie, A i j Ş * ă 
; II Tei ă > , sţ ji) îi N ” $ - u pm i Ezett! NS ouă 

4 AA ! j : iei pi i t TURA “ Rai i d 4 : 

iți x 4 Aa ; i e j E , : 
4 FU ii, Li gal Li d ? 5 - , . a . . 3 $ N i 


AG. 


p