Puncte Cardinale anul VIII, nr. 6 (90), iunie 1998

spui Stă mai bine spus acolo. 
tinerii lui cu tot. 











credinta 
iubire 
speranta 










atâtea lumi ale sândului sau ale inimii, 


«Ca şi Goethe pentru germani, Eminescu este CONŞIIiNȚA noastră mai bună. 
încât până la urmă ţi se întâmplă să vezi cum ceea ce voiai uneori Să 
Când unui popor i se face un asemenea dar, trebuie să ştie să-l Primească, cu 


PU NCrE 
CARD:NALE 


FERIODIC INDEPENDENT DE ORIEN 


irculaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA. FRANȚA, ELVEȚIA, DANEMARC 





A, SUEDIA, S$ 


TARE NATIONAL-CRESTINA 


PANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTR ALI 






Caierele sale te petrec prin 


Constantin NOICA 










ANUL VIII 
Nr. 06/90 


Iunie 
1998 


16 pag. - 3000 lei 






POETAL PRINTRE EPIGONII 


Adulat sau hulit, Eminescu rămâne marea 
piatră de încercare a culturii româneşti. Ne putem 
«odihni» în el sau putem «obosi» de el, dar indiferența 
refuză să-l încapă. Eminescu este provocarea 
perpetuă pe care Dumnezeu a binevoit s-o rânduiască 
«sub leneşele stele ale polului getic». 

Desigur, adorarea sterilă şi lozincardă a 
«poetului naţional», devenită clişeu didactic sau 
propa-gandistic, vădeşte o patologie a receptării, pe 
muchia de cuţit dintre stupid şi ridicol. Aceasta nu 
inseamnă însă că tendinţa inversă, de contestare 
impioasă şi vehementă, ar avea vreo scuză sau vreo 
indreptăţire. Ambele atitudini sunt expresia aproape 
grotescă a unei neînțelegeri generalizate, îndărătul 
căreia stă o criză a spiritului receptor, generată la 
rândul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică ŞI 
moral-spirituală. 

Niciodată, de la popa Grama încoace, 
Eminescu n-a fost mai neînțeles şi mai nedreptăţit. 
Niciodată intuiţia eminesciană a unei posterităţi 
Jenante nu s-a confirmat cu atâta pregnanță, în ciuda 
faptului că avem astăzi în spate o întreagă 
eminescologie, girată de cei mai mari cărturari ai 
României moderne, de la Maiorescu la Perpessicius, 
de la Călinescu la Noica, de la Mircea Eliade la Petru 
Creţia. 

Contestarea lui Eminescu (mai mult din 
considerente politico-ideologice decât cultural- 
estetice) înseamnă, implicit, punerea între paranteze 
a unei întregi tradiţii, sfidarea unui intreg şir de 
antecesori iluştri, față de care actuala intelectualitate, 
sfertodoctă și teribilistă, seamănă mai degrabă cu o 
gașcă gălăgioasă de «fârțângăi» şi de «piţipoance»,. 
Ceea ce surprinde în acest antieminescianism delirant 
nu este atât fronda propriu-zisă (oricât de «genial» 
și de «reprezentativ», Eminescu are fără îndoială 
limitele lui, psihologicește şi istoriceşte determinate) 
cât acrul de aroganță, suficiență sau nesimţire care 
O însoţeşte, 

Un recent număr al revistei Dilema (VI, 
205), rezervat lui Eminescu, a marcat un fel de 
paroxism al acestei tendinţe demolatoare (prezentate 

ca imperativ al «demitizării»), Sunt contestaţi, 
separat sau de-a valma, omul, poetul, gazetarul, 
Totuşi, simptomatic pentru resorturile demersului, 
se insistă asupra operei publicistice, ce ar fi expresia 
cvasidemenţială a unei gândiri politice elementare 
ȘI retrograde, cu care am putea speria Europa 
«viţelului de aun» (unde nu «se intră«, vezi bine, 
decât «cu creierii spălaţi»!)... Un Cristian Preda 
(asistent universitar la F.S.P.A. ŞI «nervos» membru 
al G.D.S.) scrie fără înconjur: «Eminescu trebuie 
contestat și demitizat, dar nu pentru rudimentele 


sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el 
e realmente nul. Nu ai obiect» (p. 10)! D-l Preda nu 
expune, nu analizează, nu explică, nu argumentează 
(i-ar trebui pentru asta cultura politică şi economică 
a timpului pe care o avea Eminescu); dumnealui 
afirmă! 

D-l lon Bogdan Lefter, «critic literar» (Şi, în 
paranteză fie spus, ditai cadrul universitar), ne asigură 
că, în fond, nu-i vorba decât de nişte subproducţii 


GROSOLĂNIILE «SUBȚIRI» ALE «TRANZIȚIEI 












NT: Al VI 7 

pa | a _ 

d pe apr nete 

27 Iebr.-3 mari, 1994 

[PS ei cala __ SĂPTĂMINAL DE TRANZIŢIE 


| BIREcTOn FONDATOR: ANDREI PLEşu | 
m ii n iii imita! a 











| ș 3 
2)" IN ere 
| i "1 Ura Ilie lel 
: azi: ASE , 
3 3 i + _ 
4 | A (ra 
: CPE? 
- N 0033 + - 
7 | d 
î ATTA 


UN FEL DE A SPUNE CĂ EMINESCU 
"S-A IEFTINIT"... 


gazetăreşti, care abia de umplu un volum din ediția 
Perpessicius (c/ p. 6, sub titlul incendiar «"Poetul 
național!” între comunism şi democraţie»)! Afirmația 
este reluată, într-un număr ulterior, de d-l Sorin Serb 
(de unde se vede că «dilemiştii» se citesc atent unii pe 
alţii), Va să zică aceşti «critici» necruţători, cu ştate 
«europene» și «postmoderniste», nu numai că n-au 
străbătut publicistica lui Eminescu, dar se pare că nici 
măcar n-au catadicsit să răsfoiască mai îndeaproape 
ediţia Perpessicius, unde articolele politice ocupă nu 
mai puţin de $ (cinci) tomuri masive (LX=XIII)! 
Dumnealor vor fi crezut, probabil, că publicistica 
eminesciană era toată în volumul IX («... sau articolele 












extremistului dezlănțuit de la Timpul, retipărite 
totuşi în anii "80, după amânări şi manevre de culise. 
într-unul din volumele ediţiei critice a operei 
eminesciene, oprit mai întâi de la vânzare, apoi 
distribuit pe circuite închise, "pe liste"», scrie d-l 
Lefter), în jurul căruia s-a făcut oarece scandal (prin 
răposatul Rosen Moses, marele «prieten» al 
«clasicilon» noştri)... 

Cam acesta este nivelul cultural şi «deonto- 
logic» al tinerei «elite» contestatare, ce ar voi să aibă 
credit împotriva unor «perimaţi» ca Vianu. Călinescu 
sau Noica! Curată /eflerie şi şerbie culturală la uşa 
din dos a Sfintei Europe! Vorba «reacționarului» de 
Eminescu: Nu se trec la noi polcoave/ De la iepe 
demult moarte; / Pune-te de-nvaţă, dragă: / Nu ştii 
carte, nu ştii carte!... 

Fărăa lua în discuţie resentimentele minori- 
tare (care au rămas cam aceleaşi, de la un C. 
Dobrogeanu-Gherea la un Zigu Ornea, şi care sunt 
oarecum de înțeles), societatea noastră de azi trăieşte 
un descumpănitor complex axiologic şi identitar. 
Incapabili de a mai dibui sensul propriei tradiţii (dar 
şi al Tradiţiei în genere) şi furaţi de bovarismul ieftin 
al «integrării» într-o Europă despiritualizată şi cinic- 
utilitaristă, ajustată «jupâneşte» pe patul procustian 
al ideologiilor mondialiste Şi al intereselor 
plutocratice de sorginte masonică, noi ne străduim, 
cu penibilul inerent oricărei derute nevertebrate. să 
devenim ceea ce nu suntem: nişte «europeni de 
nicăieri» (vorba d-lui Paler), fără rădăcini istorice şi 
metafizice, gata să ne iluzionăm în numele unor 
minciuni occidentale şi să mințim în numele unor 
iluzii occidentalizante. 

Cel mai «universal» dintre români ne devine 
o povară. În fond, oboseala de Eminescu nu este 
decât un simptom al oboselii de noi înşine, Oare ce 
ultimă şi perversă trufie ne reține să recunoaştem că 
nu trecutul este responsabil de nevrednicia noastră 
de azi, ci că nevrednicia noastră este responsabilă în 
faţa unui trecut pe care nu-l mai merităm? O 
«sinucidere» decentă ne-ar da măcar un ultim lustru 
de demnitate, Dar se pare că noi preterăm să ne 
anulăm țopârlăneşte, mirându-ne cu obidă că în 
schimbul acestui exces de autodistrugere 
profanatoare nu primim decât indiferența sau 
disprețul «lumii civilizate»! 

Eminescu, când încetează să mai fie un 
model paideic sau creator, devine un revelator al 
smintelilor noastre. Toate «umorile» româneşti sunt 
funcţie de el. Dovadă că despre Eminescu nu se tace, 
ci se vorbeşte întruna, chiar în pofida epigonicei 
oboseli,.. 

Răzvan CODRESCU 


„A 





PAG, 2 NR. 6/90 lunie '98 


Continuăm prezentarea ultimelor 
capitole ale cărții lui Roger Garaudy, Les 
Etats-Unis: avant-garde de la decadence, 
apărute în 1997, la Paris, în Editura “Vent 
du large”. In numărul 1/85 al revistei 
noastre, din ianuarie 1998, am prezentat 
primele trei capitole ale acestei cărți, 
consacrate ascensiunii Statelor Unite şi 
instaurării dominației lor asupra întregii 
lumi (sub pretextul realizării unei “Noi 
Ordini Mondiale”), precum şi depistării, în 
istona acestui “nou imperiu mondial”, a 
germenilor decadenței morale şi spirituale 
care ameninţă, la acest sfârşit de mileniu, 
intreaga omenire. |n numărul din februarie- 
martie 1998 am prezentat cel de al |V-lea 
capitol, intitulat “Colonizarea Europei şi a 
Lumii a Treia”, consacrat eforturilor pe 
care le depune Statele Unite pentru a-şi 
aservi întreaga lume, precum şi mijloacelor 
pe care le întrebuințează pentru atingerea 
acestui scop. In numărul de față vom 
prezenta următoarele trei capitole (V, VI, 
VIl)ale acestei nonconformiste şi incitante 
cărți. 

Capitolul al V-lea, intitulat “Lesessais 
avortes du socialisme", este consacrat 
încercărilor eşuate ale socialismului de a 
crea o societate organizată conform 
doctrinei marxiste, menită să înlocuiască 
societatea capitalistă creată de dogma 
“Liberalismului economic” a lui Adam 
Smith, care a transformat omul într-un 
robot şi a impus lumii o nouă religie: 
““monoteismul pieţei” şi idolatria banului. 

După ce face un scurt istoric al ideilor 
socialiste, Garaudy trece în revistă cele trei 
încercări eşuate ale socialismului şi 
încearcă să explice cauzele acestor 
nereuşite. “Socialismul a eşuat până acum 
de trei ori: în 1848, nefiind decât o revoltă, 
a fost învins în trei zile; în 1871, Comuna 
din Paris nu a supravieţuit decât trei luni şi 
a fost zdrobită de forțele unite ale lui 
Bismarck şi Thiers [...], iar experiența 
inaugurată în Uniunea Sovietică, odată cu 
Revoluţia din Octombrie 1917,asucombat 
70 de ani mai târziu [...], nu printr-o 
înfrângere militară, ci printr-o implozie 
economică şi politică; nu pentru că a urmat 
învățăturile lui Marx, ci pentru că le-a 
trădat”. Credincios primei sale iubiri (să nu 
uităm că Roger Garaudy este unul dintre 
cei mai de seamă doctrinari marxişti al 
Occidentului), el mai crede încă în virtuțile 
marxismului. După el, “ceea ce a murit 
odată cu Uniunea Sovietică nu a fost 
marxismul, ci caricatura tragică a acestuia”. 
De asemenea, el consideră că istoria a dat 
dreptate lui Marx, nu lui Adam Smith. 
“Istoria a judecat: secolul XX se 
caracterizează prin falimentul liberalis- 
mului economic, nu al socialismului, 
Secolul XXI nu va supraviețui decât dacă 
vaabandona radical pe primul [liberalismul 
economic - n.n,] şi va şti să creeze o nouă 
formă de socialism (nu are importanță ce 
nume îi va da), pentru a ieşi din preistoria 
animală în care omul este lup pentru om şi 
a intra într-o istorie «cu față umană și 
divină», Un astfel de socialism, care să 
aibă vocaţia de a crea o unitate simfonică 
a lumii pornind de la fecundarea reciprocă 
a tuturor culturilor, nu poate lua naștere 
doar din civilizația occidentală”, "Căci - 
continuă Garaudy - a trecut timpul 
monologului cultural al Occidentului, 
separării şi hegemoniei sale, şi a venit 
timpul dialogului civilizațiilor [,.,] 
Problemele omenirii fiind puse la scară 
planetară, reclamă și răspunsuri la scară 
planetară. Nu vom rezolva aceste probleme 
decât dacă vom reuși să recreăm relaţiile 
umane distruse de patru secole de 


PUNCTE CARDINALE 


AVANGARDA DECADENȚEI (II) 


> SIE 


Prezentarea cărții Les Etats- Uhis: avant-garde « dei la dăcadence de e Roger € Garaudy y 


colonialism şi hegemonie occidentală. Nu 
le vom rezolva decât dacă vom ajunge să 
dezvoltăm, între toate culturile lumii, un 
veritabil dialog al civilizaţiilor. Obiectivul 
principal al acestui dialog este acela de a 
conştientiza că cele mai importante probleme 
mondiale care se pun astăzi au fost generate 
de o prea lungă şi exclusivistă hegemonie 
occidentală şi că ele nu vor putea fi rezolvate 
decât printr-un dialog cu civilizațiile 
neoccidentale, pentru a imagina şi aduce la 
viaţă raporturi noi între om şi natură, între 
om Şi om, între om şi Dumnezeu”, 

In cel de al Vl-lea capitol, intitulat 
“Iluziile şi minciunile Occidentului” 
(“Songes et mensonges de l'Occident”), 
sunt scoase în evidență postulatele pretinsei 
modemităţi a lumii occidentale, pe care 
Garaudy le consideră ca fiind minciuni 
sfruntate: democraţia, drepturile omului, 
libertatea. lată ce spune el în legătură cu 
aceste pretinse postulate: “Prima sarcină a 
«intelectualilor» este de a demasca limbajul 
mincinos al manualelor şcolare şi al 
«mediilor de informare» care servesc 
Occidentului pentru a-şi perpetua hegemonia 
prin ideologia înşelătoare a «modernității» 
lor. Nu există nici măcar un singur postulat 
al acestei pretinse modernități care să nu fie 
minciună: democraţia, apărarea drepturilor 
omului, libertatea”. În legătură cu demo- 
crația, el reia oarecum argumentele marxiste 
împotriva acestei instituţii: “Democraţia a 
fost întotdeauna camuflajul unei minorităţi, 
de la proprietarii de sclavi la posesorii de 
bogății”. 

Aceeaşi situaţie şi în ceea ce priveşte 
“drepturile omului”. “Ele sunt înscrise în 
«Declaraţia Universală a Drepturilor 
Omului» a Naţiunilor Unite, din 1948. Toate 
sunt însăabstracțiuni în flagrantă contradicţie 
curealitatea. Şi pentru edificare, numai două 
exemple: ce înseamnă a proclama «dreptul 
la muncă», când sistemul generează milioane 
de şomeri?[...] Ce înseamnă «dreptul de 
vot»), când, de foarte mult timp, biletul de 
bancă a înlocuit buletinul de vot? Nu numai 
în Statele Unite, de exemplu, unde, pentru o 
campanie electorală se cheltuiesc milioane 
de dolari[...], ci şi înalte țări, bogăţia permite 
cumpărarea celor două instrumente esențiale 
ale puterii: mediile de informare, pentru 
manipularea opiniei publice, şi industria de 
armament, pentru a o convinge în ultimă 
instanță”. Și mai departe: “Este de remarcat 
faptul că cei ce se autoproclamă apărătorii 
drepturilor omului la scară mondială [...] 
sunt şefii celor mai «teroriste» state din lume 
şi cei mai notorii violatori ai drepturilor 
omului. Nu numai printrecutul lor îndepărtat 
(masacrul indienilor din America, negoțul 
cu sclavi negri, colonialismul în general), ci 
prin crimele lorrecente, cum sunt Vietnamul, 
Ruanda sau Irakul... Aceşti stranii profesori 
de morală dau lumii exemplul celui mai 
radical «integrismy. Ei au pretenţia de a fi 
posesorii adevărului absolut şi, în consecință, 
îşi arogă dreptul (se simt, chiar, datori!) de 
a-l impune și altora. Exemplul cel mai 
elocvent de integrism este colonialismul, 
care, la început, a avut ca pretext « 
evanghelizarea» [...], iar acum, când 
colonialismul s-a unificat sub controlul 
Statelor Unite, are ca pretext «modernizarea» 
și realizarea «Noii Ordini Mondiale», care 
nu este altceva decât perpetuarea vechii 
dezordini coloniale, de acum înainte în 
numele «liberalismului economic totali- 
tar»[,..] După abolirea apartheid-ului în 
Africa de Sud, sionismul israelian, care I-a 
fost cel mai bun aliat, este ultimul 
reprezentant al colonialismului clasic, adică 
rasial”, ȘI Garaudy conchide; “Celelalte 
integrisme sunt generate de revolta împotriva 


5.3 


e A GE: 






integrismelor fundamentale ale Occidentului 
şi ale complicilor săi (de la Israel la Arabia 
Saudită, de la Iranul Şahului la Zairul lui 
Mobutu), Toate aceste integrisme (cu 
excesele lor, şi adesea cu anarhismele lor) 
sunt reacții împotriva integrismelor 
Occidentului, pentru apărarea identităţii 
proprii”. 

În capitolul al VII-lea, “La civilisation 
e! la foi des autres mondes: Les theologies 
de la liberation”, Garaudy se ocupă de 
culturile şi civilizațiile din alte regiuni ale 
lumii, cu care Occidentul vatrebui să intre în 
dialog pentrua realiza acea unitate simfonică 
a lumii pe care el o consideră indispensabilă 
salvării omenirii. Abordând problemele 
acestorculturi şi credințe, Garaudy remarcă: 
“Una dintre problemele cel mai dificil de 
rezolvat pentru a descoperi, în ţările 
neoccidentale, principiile fondatoare ale unei 
veritabile creşteri, aceea a calităţii omului şi 
nu a produsului național brut, este de a găsi, 
în aceste culturi oprite din dezvoltarea lor de 
cinci secole de colonialism, ceea ce a făcut 
măreţia lor de odinioară, şi cu ce ar putea ele 
să contribuie astăzi la construirea unei 
civilizații fondate pe un alt fel de raporturi 
cu natura, cu oamenii şi cu Dumnezeu”, 

In ceea ce priveşte raporturile noastre 
cu natura, Garaudy afirmă că “în loc de ao 
considera doar ca pe un rezervorşi un depozit, 
ca pe un rezervor inepuizabil de energii 
fosile şi de materii prime, şi ca pe un depozit 
pentru deşeurile noastre, va trebui să 
înțelegem că natura nu ne aparține, ci că noi 
îi aparținem ei”. 

De asemenea, în ceea ce priveşte 
raporturile dintre oameni, el consideră că 
“va trebui să redescoperim, mai presus de 
micul nostru «EU», centru şi măsurăa tuturor 
lucrurilor, sensul trăirii în comun, adică 
conştiinţa că într-o comunitate omenească 
fiecare trebuie să se simtă responsabil de 
destinul fiecăruia”. 

In fine, în ceea ce priveşte raporturile 
noastre cu divinitatea, el este de părere că 
“noi trebuie să cunoaştem şi credinţele altora, 
precum şi îndoielile lor, pentru a ne putea 
elibera de zeii atotputernici şi ameninţători 
precum Zeus şi Jupiter sau de Dumnezeul 
armelor lahve şi de toţi idolii antropomorfi 
sau zeii părtinitori care ordonă masacre 
pentru a-şi proteja «poporul ales» contra 
celorlalți...”. In acest sens, el încearcă să 
reconsidere creştinismul, afirmând că “lisus 
a venit pentru a mărturisi un Dumnezeu 
complet diferit de toți aceşti vechi zei, iar 
învățăturile lui sunt în rezonanţă cu toate 
înțelepciunile Orientului...”. 

Garaudy afirmă că eroarea funda- 
mentală a tuturor ideologiilor politico- 
umanitare apărute în Occident constă în 
faptul că ele “pretind că este posibilă 
eliberarea omului făcând abstracţie de 
dimensiunea sa transcendentă”. Prezentând 
apoi “teologiile eliberării” (/es (heologies de 
la liberation), despre care spune că nu 
întâmplător au apărut în țările cele mai de 
timpuriu colonializate, el constată că “ele nu 
împărtăşesc această concepție reducționistă 
despre om, ci pleacă de la certitudinea că 
lupta pentru eliberare are mai multă nevoie 
de transcendenţă decât de determinism, Ele 
au deschis astfel o cale inedită legăturii 
indisolubile dintre credință şi istorie, [...] 
amintind unora dimensiunea transcendentă 
a istoriei şi celorlalți dimensiunea istorică a 
transcendenței. Ele depăşesc astfel cele două 
dualisme inverse și simetrice care blochează 
drumul spre o eliberare plenară a omului: o 
credință într-o transcendenţă conceputăcao 
exterioritate eshatologică care subestimează 
zbaterile istorice ale omului, şiun angajament 
în istorie fără referință la absolut. Acest 


LES ETATS-UNIS 
AVANT-GARDE 


DE LA DECADENCE 





dualism a dus, în Occident, la o dublă 
neputinţă: ceaa unui creştinism fără impact 
istoric asupra mişcărilor concrete de 
eliberare a omului, şi cea a unui faliment al 
celor care se războiesc într-o istorie 
închisă”. 

Pornind de la această situaţie istorică 
concretă, teologii eliberării (părintele 
Gustavo Gutierrez în Peru, părintele 
Leonardo Boff în Brazilia, Enrico Dussel 
în Argentina, ca şi mulţi alţii din 
comunitățile creştine din Asia şi Africa) au 
ajuns, în operele lor, la concluzia că 
“schimbarea radicală de care lumea are 
nevoie [...] nu poate fi făcută de o ideologie 
deterministă, cum ar fi, de exemplu, 
«progresul» liberalilor sau varianta 
«dialectică» a diferitelor integrisme ale 
socialismului zis «ştiinţific» [...], ci această 
schimbare reclamă postulatul opus 
determinismului: transcendența, adică 
posibilitatea omului de ao rupe cu sensurile 
- sau mai curând cu lipsa de sensuri - 
impuse de sistem”, 

“Modelul ideal al unei astfel de 
transcendențe care să opereze în istorie - 
continuă Garaudy - îl constituie mesajul 
lui lisus”. Numai că acest model a fost 
confiscat de Occident şi impus apoi lumii 
în forme culturale specifice lui: “Timp de 
cinci secole de domnie fără întrerupere a 
colonialismului religios, creştinismul a fost 
impus țărilor din trei continente în formele 
culturale occidentale, această religie fiind 
prezentată ca şi cum Dumnezeu, 
întrupându-se, nu s-ar fi făcut om, ci 
occidental”. lată de ce “necesitatea 
înrădăcinării mesajului lui lisus în 
civilizațiile şi culturile care nu sunt 
occidentale este unadintre cele mai rodnice 
promisiuni ale viitorului”. Numai că, mai 
întâi, este nevoie “de a decoloniza credința 
şi de arelativiza cultura occidentală, pentru 
asalvavalorile universale ale creştinismului 
[...], căci, după cum se exprimă, cu 
fermitate, un iezuit din Camerun, părintele 
Hegba, în carteasa intitulată Emancipation 
d'Eglises sous tutelle, «creştinismul nu 
este o religie occidentală, ci una orientală 
monopolizată de Occident, care i-a 
imprimat amprenta de neşters a filozofiei 
sale, a dreptului său, a culturii sale, şi care 
a fost impusă în această formă celorlalte 
popoare ale lumii. Nouă ne revine sarcina 
de apune amprenta noastră asupra aceleiaşi 
religii, nemairidicând la rangul de revelație 
divină filozofia aristotelico-tomistă, 
gândirea protestantă germană sau anglo- 
saxonă, sau formele de gândire şi cutumele 
galice, greco-romane, lusitane, spaniole 
sau germane”, “Astăzi - continuă Garaudy 
- este necesară mobilizarea tuturor 
spiritualităţilor lumii pentru o reconsiderare 
a mesajului lui lisus [...], căci lisus nu a 
venit numai pentru a împlini Scripturile, ci 
a venit pentrua răspunde întrebării esențiale 
a tuturor oamenilor asupra sensului vieții 
şi al morţii”, 


Prezentare de 
Demostene ANDRONESCU 








ta 4 “ 
Na draae Sta fe 








6. Că 


Afacerea Țigareta II - care ţine de aproape două luni capul de afiş în presă şi umple 
de indignare opinia publică - a scos încă o dată la lumină degradarea morală a 
instituțiilor statului şi a actualei clase politice. Ineditul în acest act de corupție îl 
constituie participarea la derularea afacerii a unor militari cu funcţii şi grade înalte. Un 
fapt care a readus în actualitate una dintre cele mai controversate instituții din România 
postdecembristă - Armata. O instituție căreia, din rațiuni electorale (alegerile din anul 
2000), atât actuala Putere (în speță CDR, în frunte cu preşedintele Emil Constantinescu), 
cât şi Opoziția (coordonată de fostul preşedinte Ion Iliescu), se străduiesc să-i 
construiască un iluzoriu postament de onorabilitate (parteneriatul NATO pentru pace, 
participarea la războiul din Golf, misiuni ONU în Africa şi în Bosnia), pentru a i se uita 
păcatele vechi şi noi. 

A fost o vreme când în Oştirea Țării exista o riguroasă ierarhie a valorilor şi 
O tot atât de riguroasă reglementare a modului în care se promova pe scară ierarhică. 
Gradele militare se dobândeau în urma absolvirii unor şcoli speciale, a susținerii unor 
examene şi a executării unor strategii la comanda unei unități corespunzătoare gradului 
respectiv. Cu cât gradul la care se aspira era mai înalt, cu atât condiţiile ce trebuiau 
îndeplinite pentru a-l dobândi erau mai dificile, culminând cu probele cărora erau 
obligaţi să le facă față coloneii pretendenți la cel mai înalt rang din Oştire, acela de 
general. A deveni general înseamna suprema încununare a unei cariere de o viață 
inchinate Oştirii, precum şi recunoaşterea unor merite şi calități deosebite, care 
justificau încrederea ce i se acorda purtătorului acestui înalt rang militar de a participa 
la conducerea superioară a armatei. 

Procesul de degradare a tuturor valorilor tradiționale, prin care "tranzitează" 
România de astăzi, a afectat profund şi instituția Armatei. Gradele ofițereşti şi-au 
pierdut orice acoperire valorică, înregistrându-se, ca nicăieri în lume, o adevărată 
supraproducție de generali. Atât în Armată, cât şi în unele instituții oarecum adiacente 
ei (poliție, servicii de informații, pompieri), dar şi în activități care nu au nimic comun 
cu rostul oştirii (fotbal, handbal, gimnastică) viermuiesc tot soiul de generali. O 
statistică a acestei incalificabile situaţii ne este furnizată în paginile cotidianului 
Adevărul pe baza datelor prezentate în Senat de senatorul PNŢCD Corneliu Turianu. 
“În perioada decembrie 1939 - mai 1998, în România au fost înaintați în gradul de 
general 763 de ofițeri superiori din MApN, MI şi serviciile secrete. Cei mai mulți au 

fost făcuţi între anii 1989-1996, 697 în total, ceea ce înseamnă, spune senatorul 
fărănist, 100 de generali pe an sau unul la trei zile. Între 1996 şi 1998, numai 66 de 
ofițeri au căpătat înaltul grad, dar nu e timpul pierdut”... 

La originea disprețului manifestat de deținătorii demnității prezidențiale fața 
de ierarhia militară, îndeosebi față de gradul de general, se găsesc însăși prevederile 
constituționale. În timp ce Constituțiile României din 1866, 1923, 1938, la capitolul 
“Despre Rege”, prevăd,:“EI conferă gradele militare în conformitate cu legea, 
Constituţia României din 1991, moşită de dnii Gionea şi Iorgovan, la capitolul “ 
Preşedintele României”, specifică: “acordă gradele de mareșal, de general şi de 
amiral”. (Să notăm similitudinea cu Constituţia comunistă din 1965, care, la capitolul 
“Preşedintele Republicii Socialiste România”, prevede: “Președintele Republicii 
Socialiste România acordă gradele de general, amiralşi mareșal”). Despre obligaţia 
ce-i revine capului statului de a respecta o anumită lege când ÎŞI exercită prerogativele 
de a acorda grade militare, aşa cum prevăd Constituţiile Regatului României, nici o 
vorbă. Nici în Constituţia comunistă din 1965 şi nici în Constituţia democrată din 1991! 

Dar nu numai conferirea distincților şi gradelor militare erari guros reglementată 
în vechea Românie, ci întregul comportament al cadrelor Oştirii trebuia să fie conform 
cu codul etic al profesiunii. Din prevederile acestui cod, două sunt astăzi mai actuale 
ca oricând. Interdicția militarilor activi de a se implica în operațiuni economice de 
orice fel, precum și participarea la politica activă. Dacă ofițerimea română ar fi 
respectat prima interdicţie, astăzi vinovaţii din “Afacerea Țigareta ", caşi din multe alte 
acte de corupție, nu ar mai fi căutați în nomenclatorul cadrelor superioare ale Armatei. 
Cât priveşte cea de a doua interdicţie pe care ofițerimea din trecut trebuia să o respecte, 
neimplicarea în politică, trebuie făcute următoarele precizări. “Marea mută ” - aşa era 
denumită în trecut Armata; o sintagmă care vrea să sublinieze că militarilor le era 
interzisă nu numai participarea la viaţa politică activă, dar chiar şi exprimarea unor 
păreri politice în public. Armata era a Națiunii în totalitatea ei, nu a unui grup de 
interese, a unui partid politic sau a unei clase sociale. Armata nu vorbeşte decât în 
timp de război, prin glasul tunurilor; în timp de pace, tace şi se pregăteşte, 


RA 


Regimul comunist instaurat în August 1944 a schimbat radical concepţia de 
până atunci cu privire la misiunea Armatei, la organizarea ei și la modul de recrutare și 
promovare a cadrelor, În regimul comunist, Armata încetează să mai fie o instituție 
naţională, Ea devine o unealtă subordonată, sub toate aspectele, Partidului Comunist, 
criteriul valorii în promovarea cadrelor fiind înlocuit cu criteriul fidelității faţă de 
“partid”. Şi cum majoritatea ofițerimii din Armata națională a refuzat să facă act de 
supunere față de noii stăpâni ai țării, regimul comunist și-a creat o armată proprie, 
Organizată sub supravegherea şi îndrumarea agenţilor Kremlinului, Armata comunistă 
Și-a recrutat cadrele din rândul comuniștilor care au luptat în războiul civil din Spania, 
din prizonierii de războl care, încălcând jurământul ostă esc, s-au înrolat în diviziile 


PUNCTE CARDINALE 






Iunie '98 NR. 6/90 PAG. 3 








Sprie 20 Pee 2007 Aa ea a RR 

zu ri IN 7S8 2 02 rari A i Daia N ca dand) di a , APR 0 pă aaa 
MARS CU CIO, LOS IA 0 
Soc 7200095 roz Eu ut aie na sită 5 


7 AA ca 





“Tudor Vladimirescu” şi “Horia, Cloşca şi Crișan” (unități formate pe teritoriul 
inamic, pentru a lupta alături de Armata Roşie împotriva propriei lor țări), dar mai ales 
din drojdia societății româneşti, principala pepinieră Partidului Comunist Român în 
perioada de început a acestuia. “Armata populară” - precizează documentele de partid 
- este armata muncitorilor şi țăranilor eliberaţi, instrument al dictaturii proletariatului, 
apărătoare a cauzei socialismului şi comunismului. Ea este o armată de tip nou, făurită 
spre a apăra cuceririle revoluționare ale poporului muncitor împotriva duşmanilor 
externi şi interni” 

Caracterul de armată de partid al armatei române este explicit formulat în Cap. 
VIII al Statutului PCR: “Conducerea muncii politice în Armata Republicii Socialiste 
România se înfăptuieşte de către Comitetul Central al Partidului Comunist Român. 
Partidul educă militarii în spiritul dragostei față de patrie, popor şi partid, în spiritul 
hotărârii de a apăra cuceririle revoluționare, hotarele patriei, independenţa, 
suveranitatea națională şi pacea”. Roadele acestei “educații patriotice” s-au văzut 
în Decembrie *89. Cadrele comuniste ale Armatei Române, cu puţine excepții, au 
răspuns fără ezitare la chemarea Comandantului suprem “de a apăra cuceririle 
revoluționare ale poporului muncitor împotriva dușmanilor externi şi interni”, 
ordonând deschiderea focului împotriva populaţiei neînarmate care, nemaiputând 
îndura silnicia și samavolniciile unui regim criminal, s-a răzvrătit. Toţi cei peste 
o mie de morţi și Dumnezeu știe câte mii de răniți din acel sângeros Decembrie au 
fost victime ale Armatei comuniste. Aceeași Armată care astăzi, în mod penibil și, 
dacă nu ar fi vorba de morți, pe alocuri ridicol, se agită pe toate căile să-și facă 
uitate crimele săvârşite, având chiar tupeul să se vrea înnobilată cu aura eroică 
de participantă la “Revolţia anticomunistă”! 


pi d 


După Decembrie '89, Armata comunistă a urmat acelaşi traseu politic ca şi 
tutorele ei, Partidul Comunist Român. La fel cum comuniştii lui Ion Iliescu şi-au 
închipuit că, schimbând numele Partidului Comunist în Frontul Salvării Naţionale, li 
se va uita trecutul şi vor dobândi certificate de “democrați cu merite deosebite”, tot 
astfel şi comuniştii din armată au socotit că este suficient să scoată steaua roşie de pe 
însemnele breslei pentru ca românii să aplaude cu entuziasm “renașterea armatei 
naționale ”. O diversiune care urmărea, de fapt, să-i scoată din culpă pe ofițerii din 
armata comunistă care, în timpul represiunii sângeroase din Decembrie '89, s-au distins 
prin “fapte de arme ” (ofiţeri care în anii regimului patronat de Ion Iliescu au fost înălțați 
în grad și au fost promovați în funcții înalte în armata postdecembristă). Salvconductul 
oferit acestor asasini nu putea fi însă prelungit la nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu, 
ei trebuiau să fie aduşi în fața justiției, pentru a da seama de fapele lor. O măsură care, 
în opinia D-lui Constantin Dudu Ionescu (tânărul politician țărănist, adjunctul ministrului 
Victor Babiuc la Apărarea Naţională şi pentru scurt timp chiar ministru plin, în perioada 
în care miniştrii democrați s-au retras de la guvernare) ar fi avut darul să ştirbească 
prestigiul Armatei. Şi cum Domnia Sa este un admirator declarat al actualei Oştiri, 
pentru a o scuti de blamul națiunii, a găsit soluția salvatoare: amnistierea crimelor 
săvârșite de Armată în Decembrie '89. 0 soluție la care, inițial, Preşedintele Emil 
Constantinescu a subscris (probabil la sugestia consilierului său de taină, D-na Zoe 
Petre, pentru care morala și politica sunt “valori incompatibile”). Ulterior, în urma 
confruntării cu indignarea opiniei publice, preşedintele şi-a retras discret asentimentul 
pentru soluția “amnistiei”. 

DA 


Cu pertinența care-i caracterizează observaţiile asupra vieții politice, D-l 
Alex. Ştefănescu făcea următoarea întristătoare constatare, într-o tabletă publicată 
recent în cotidianul România liberă: “Peneţecediştii din vechea gardă sunt tot mai 
bătrâni şi mai obosiţi, iar nou-veniţii tot mai dubioşi”. Or, în acest context, refuz să cred 
că propulsarea “nou-venitului” Dudu Ionescu în fruntea Ministerului Apărării Naţionale 
a fost cea mai inspirată soluție pe care o putea adopta triumviratul “bătrân şi obosit” 
- Diaconescu, Țepelea, Galbeni - pentru refacerea prestigiului Oştirii Române. Cu o 
lipsă de modestie care frizează insolența, “căpitanul teterist" Dudu Ionescu, declara 
într-un talk-show televizat că este mândru de faptul că face parte din “puţinele 
personalități civile care au condus Ministerul A părării Naţionale în România modernă ”. 
Aşadar, lon C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Dimitrie A. Sturdza, Toma Stelian, Nicolae 
Filipescu, Ion I. C. Brătianu, Vintilă Brătianu şi... Dudu lonescu. Fără comentarii! 

Revenind însă la fondul problemei, “amnistierea autorilor măcelului din 
Decembrie '$9". conform prevederilor constituționale, o astfel de măsură nu poate fi 
luată decât în virtutea unei legi organice. Ca urmare, sub aspect tehnic, ar trebui ca D- 
| Dudu Ionescu să prezinte Parlamentului un proiect de lege pentru “amnistierea 
colectivă” a faptelor săvârşite de Armată în Decembrie "89, iar reprezentanții națiunii 
să-l voteze, În fața unei asemenea posibilități, reflecțiile lui 1.G. Duca din Amintiri 
politice sunt astăzi mai actuale ca oricând. “Prea am oferit lumii spectacolul că 
România este țara impunităţii. Pentru educația morală a acestui popor, înfierarea 
legală a vinovaţilor s-ar fi cuvenit şi, desigur prin pildele date atunci. am fi înlăturat 
multe scăderi ulterioare, care au înăbuşit dorul de bine, setea de dreptate ce ne 
însuflețeşte neamul”. 

Fără îndoială că pedepsirea acelor elemente din armată care s-au făcut 
vinovate de crime, ca şi a acelora care sunt implicate în acte de corupție, satisface ideea 
de justiție, dar nu rezolvă fondul problemei. Câtă vreme Puterea politică nu va iniția 
0 acțiune radicală de decomunizare a Armatei prin purificarea mentalităţii 
corpului ofițeresc de reziduurile comuniste, dar mal ales prin eliminarea acelor 
personaje grobiene, supraponderale, incapabile să lege trei propoziţii coerente, 
care conduc astăzi destinele Oștirii, este greu de presupus că va avea loco reală 
asanare morală a instituției care odinioară a fost Scoala Națiunii, 

Gabriel CONSTANTINESCU 








PAG. 4 NR. 6/90 lunie '98 


PUNCTE CARDINALE 





Aceleaşi izvoare răcoresc frunțile poeţilor lumii; de ce 
să fim surprinşi regăsind imaginea-cheie din Antoniu şi 
Cleopatra într-o cugetare eminesciană? 

“Marea n-ar face valuri şi n-ar avea absolut nici o 
mişcare ci apa ei ar putrezi şi s-ar băhni, dacă temperatura 
ei ar fi pretutindenea egală; omenirea ar putrezi în corupție, 
speculă şi pomocrație, dacă n-arexista între popoare deosebiri 
de cultură şi mai cu seamă deosebiri de vârstă.” 

Se înțelege că afirmaţia este la fel de valabilă şi pentru 
structura internăa unei comunități, sănătatea corpului social 
implicând diferențe funcționale ordonate ierarhic sub 
autontatea unui principiu de excelență. Acesta poate fi 
întruchipat de un Napoleon ideal căruia Eminescu, în 
spiritul romanticilor, îi dedică o Ode?. Poezia a rămas până 
recent inedită, cu toate că, formal şi tematic, întruneşte 
calități asemănătoare cu geamăna ei “în metru antic”, 
şlefuităpânălacapăt. Tonul declamatoriu, imagineaemfatică 
adivinităților invocate (“Jupiter Ammon”,““Odin”) converg 
aici nu în autoportret, ci asupra figurii impunătoare a 
Imperatorului. ““Decupată” din fond, aşa cum se dagajă o 
statuie dintr-un bloc de piatră, ea este pusă puternic în relief 
față de informalul înconjurătorpe care îl domină, precizându- 
se astfel o caracterizare dialectică, bipolară, a subiectlui: 

„Leagăn tu avut-ai stâncile mării-r/Corsica gravă/Şi 
în jurul vieţii tale-ncepute,/Negru, oceanul mişcă lume de 
valuri/Arătând mărirea, puterea, geniul/Singurătăţii/ Da, 
oceanul ce singur o mie de evi e,/EI a fost proorocul căilor 
tale... 

Închipuit în mijlocul stâncilor din insula natală, 
înconjurată de mare așa cum monarhul se află în mijlocul 
poporului, Napoleon este şi inspirat de oceanul popoarelor 
pe care le-a însufleţit cu geniul său: “Pestepământ ai mişcat 
apopoarelorvaluri ”. Caoricecârmuitor, el îşi împrospătează 
puterile, soarbe energie og/indindu-se, contemplându-şi 
icoana în națiunea de al cărei destin trebuie în mod ideal să 
răspundă. 

„Și din nou privit-ai atunci în oglinda-ți,/În oceanul 
bătrân ce își mişcă-a lui apă,/Furia lui îndrăzneață, 
puternică, mare,/Indiferentă/Ai murit tu? Lumea nici astăzi 
nu crede. /Înfăşurat în mant-ai coborât piedestalul/Ş- 
amestecat în popor, l-au mişcat cu putere/Ochii-ţi imobili./ 
Apoi, sătul de icoana-ți, de tine singur,/Te-ai reurcat pe 
scări de marmură albă,/Ai resuit piedestalul şi iarăşi 
imobil/Stai printre secoli. 

Există deci o asemănare (formală, nu structurală) între 
conducător şi cei conduşi. Numai că, spre deosebire de 
Antoniu al lui Shakespeare, cezarul eminescian zăboveşte 
doar vremelnic “amestecat în popor”, reluându-şi locul pe 
soclul pe care singur s-a înălțat, de unde veghează, tăcut şi 
imobil, de dincolo de vremuri, rumoarea și roirea noroadelor. 








PARALELE 
EMINESCIENE 


Cezarul şi poporul, 
cerul Şi marea 
“Motto Aaa a 


4 td ra Ste adr 


ăia Tu AVON a Pe a a 
„ “Sufletul omului e ca un y 



































(e Aire 
. e, 
a see, 






nt Pai CSA ES A Zi A C Ci A XE, a a j + A | Tau 
- sufietul unei națiuni ca un 0 am 
y Pa EC 4: Se 239 N „(Gen iu US 3 1 53 


eat 
* pay 


Letargiei insolente a oceanului, a massei, care poate lesne 
deveni furie stihială, el îi răspunde tot printr-o indiferență, 
aceea rece şi nemişcată a frunţii de marmură, prima nefiind 
decât o reflectare inversată a acesteia: 

Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri,/Indiferentă 
Stai, nemişcată şi mare/Frunte de marmor... 

Dar imaginea oceanului se dovedeşte mult mai 
complexă în universul mental al poetului, deținândo funcție 
pe măsură. Adâncurile neştiute ale mării, corespunzătoare 
cu inconştientul colectiv, se traduc printr-o suprafață de 
oglindire. În stare calmă, sunt întrunite condiţiile acelui 
echilibru benefic care permite reflectarea reciprocă dintre 
cer şi mare. Primul, poate “privi” acum până în fundul 
apelor, în vreme ce undele prind ca într-o mreajă icoana 
cerului cu soare şi nouri, lună şi stele. E răstimpul în care 
marea “espiră”, după ce se burzuluise amarnic la cer: 

Marea-nalță mii de valuri, mii de brațe-albe de spume/ 
Spre-a se spânzura de stele ş-a scăpa din astă lume,.../ 
Detunată, cu turbare ea în pat se tologeşte,/Mişcă valurile- 
i negre şi espiră... . 

Asemenea poporului năbădăios, care în unele momente 
nu ascultă decât de o voință ce-i frânge îndărătnicia, 
liniştindu-l cu forța, abia atunci când este biciuită, 










electrocutată de fulgere, marea renunță la pretenţia de a SĂ 


ajunge la stele, regăsindu-şi calmul în matca ei firească. 
Abia acum ea poate răsufla în voie, spunându-şi păsurile. Şi 
cum le spune, cum “espiră '"? Prin murmur, cum arată o altă 


poezie, murmur din care sunt țesute poveştile şoptite la | 






derută, de con 
disipează în vraiştec 
Fireşte, cetățeanul Va stia 
după ce a fost 












Nu este o dramă dacă o țară, în derularea istoriei sale, acreditează şi guvernări 
improvizate, accidentale, hibride. De regulă ele apar în momentele de indecizie, de 
ie, când voința naţională, convertită în opțiuni electorale, se 
ipor oferte politice, de cele mai multe ori parodice şi gonflate. 







îngreunată tocmai de victimele acestei odioase instituții?! Sau când nefericiții preoți din 
Galați protestează public şi fără ruşine împotriva aceleiaşi legi a accesului la dosare?! 
Ce-or fi având de tăinuit aceşti fațarnici prelați în odăjdii pătate, ce grele păcate le apasă 
conştiinţa, de au recurs la această deşănțată cădere din rangul istoric recunoscut, al reperelor 
morale şi al călăuzelor spre lumină?! Şi nu mai amintesc de funcţionarul public care aşteptă 
peşcheş pentru fiecare ştampilă, de vameşul care substituie legea cu înțelegerea între părți, 
de polițistul care acționează tot cu mentalitate de miliţian... 

Hotărât lucru, "tribul" nostru este bolnav şi tumorile lui, coagulate în fatidicii ani ai 


urechea poetului. Pentru că, numai venindu-şi în fire, 
lăsându-se determinat de matricea propriei sale naturi, 
oceanul inconştientului popular poate vedea cerul şi îşi 
poate depăna povestea, deschizând privirilor comorile 
adâncului său. Acum comunicarea e restabilită la modul 
complet, în paralel prin văz şi prin auz. Întinderea de apă e 
netedă ca o linie orizontală, neîncreţită de suflarea vreunui 
vânt. Când o boare de duh se porneşte pe fața adâncului, ca 
la începutul Creaţiei, sau ca în fiece dimineaţă în zori, el 
începe să “scrie” pe oglinda apei, actualizând Cuvântul, atât 
ca ideogramă sacră, ca “'desemn”, cât şi ca sunet mitic: 
marea începe să murmure. Putem prinde foşnetul ei în 
ghiocul pe care-l ducem instinctiv la ureche, cochilie lângă 
cochilie, aşteptând ca fluidul sonoraltainelormării să curgă 
dintr-o cavitate într-alta. De multe ori, pentru această 
operațiune de transfer a Inauzibilului, este nevoie de un 
intermediar, de sensibila cutie de rezonanță aunei conştiinţe 
poetice, care captează şi amplifică pentru urechea noastră 
mesajele stărilor abisale: 

Azioceanu-ntărătat turbatu-i:/Răcnind, înalță braţele- 
i de spume,/Le spânzură de nori, să spargă lume/Până 

furtuna-l reîmpinge-n patu-i./Ca un copil ce nici al spaimei 

nume/N-a cunoscut vreodată, încredințatu-i/Că bolta cea 
albastră epalatu-i:/Cu-asalt s-o ia el vrea - ca pe-o cetate / 
Rănit de fulgere, el se-ncovoaie/Şi c-o poveste îl adoarme- 
o boare/Şi-n vis -uncer în fundu-i se îndoaie. /Tot ce-a dorit 
în visul lui el are:/Tărie, stele, luna cea bălaie.../Dormind 
murmură = maomurând tresare. 

Eminescu a repetat pentru noi, într-un splendid sonet, 
aceeaşi veşnică poveste a oceanului care ar vrea să atingă 
cerul, surprinzând cu subtilă minuțiozitate gradarea fazelor, 
de la “răzvrătire” la cumințire, ce va fi urmată iarăşi de 
frământări. Căci finalul se deschide înspre o nouă perioadă 
de nelinişte, ce lasă să se întrevadă o reînfuriere a oceanului, 
din cauza impulsului de a poseda concret ceea ce visează că 
are. Starea de “posesie” e cea care se exaltă în vis, 
trezindu-l. Murmurul se va transforma în rumoare, ca şi la 
plebea deşteptată demagogic din ““somn de moarte”, de fapt, 
din viața care îi e proprie. De la mormăială şi larmă, până la 
“turbare” (răscolite, ape şi noroade se tulbură deopotrivă), 
drumul este deschis, întregind unciclu care se repetă veşnic, 
pentru că aparține devenirii. 


Florea TIBERIAN 

















puterii, pentru politician, nu 
lucrativ, gogoașa electorală se d 

Niciodată, până la Emil Constanti 
politicului, Sacrificiul ca autovictimizare 
mistică sau morală. EI nu se justifică printr-un scop 
profetic, care reclamă fermitate și dârzenie, care 
consecinţelor, 

Emil Constantinescu a lăsat această impresie şi chiar cred c- 
declaraţiile sale, La vremea când vorbea despre rândul guvernanţilor | 
nu intrase încă în malaxorul vieţii politice - încărcat cu ambiţii şi orgolii ma 
decât de ideea binelui public, Măscăricii și sforarii din jurul lui îl vlăguiesc cu 
meschinării și-l drenează pe direcţii nefertile. Drama preşedintelui Constantinescu 
este că, deşi vede bine de unde vine răul acestei țări, n-are puterea să i se opună. Ba 
chiar cochetează cu el (cu răul) şi nu-i tremură mâna semnând demisii pentru cei ce 
le merită mai puţin! Victor Ciorbea nu este numai un sacrificiu, el reprezintă prima 
denaturare a ideii de sacrificiu. Înțelegem că preşedintele Constantinescu s-a văzut 
în situația Lăpușneanului, de a asculta de glasul celor mulți și sperjuri, dar nu 
înţelegem de ce acceptă lafăielile belferismului politic, Sunt, desigur, forțe care 
zădămicesc procesul reformei și al redresării economice a țării, sunt instituții 
anchilozate, încremenite în practici şi mentalități improductive. Nu este scandalos 
și decepționant când aceleași sindicate din transporturi cer, la interval de numai 
câteva zile, demiterea şi mai apoi menţinerea în fotoliu a aceluiaşi ministru faţamic 
și fanfaron?! Nu este dezgustător şi paralizant când toată justiția românească rezolvă 
intr-un an de zile doar şapte dosare de corupţie?! Nu este provocator când ministrul 
armatei cere, fără nici o decenţă, amnistierea polcovnicilor cu epoleţii mânjiţi de 
sângele revoluţiei?! Și, la fel, când Legea accesului la dosarele Securităţii este 


regimurilor Ceauşescu şi Iliescu, nu dau semne de vindecare. Toate metehnele care-au 
înceţoşat imaginea noastră în lume continuă să ne ofenseze la fel de paralizant şi să ne umple 
de deznădejde. Momentul este de răscruce, el reclamă oameni providențiali, dispuşi pentru 
o trudă curativă, jertfelnică şi loială. Într-adevăr, este momentul când guvemanții ar trebui 
să probeze discernământ şi spirit de sacrificiu, cum s-a şi promis de altfel. Nu spun că țara 
nu are oameni pentru astfel de misiuni profetice, spun doar că nu există interes pentru 
identificarea şi antrenarea lor. Vârful de lance al alianței de guvemare (P.N.Ţ.C.D.) a 
administrat atât de dăunător problema celor cincisprezece mii pentru cadre pregătite de 
uvernare de parc-a urmărit intenționat compromiterea ei. Toate selectările au fost lăsate la 
isgreția grupului de trei - din care unul (Gabriel Ţepelea) a fumizat cele mai multe nume de 
ție calitate îndoielnică. 
țelege că pe fondul acestor bâlbâieli şi indecizii P.D.- ul şi-a făcut jocul. A cerut 
demiterea luPYălerian Stan şi-a obținut-o atât de uşor încât atunci când a venit vremea 
înlăturarii lu Ctaybea suflu că-i vorba de o formalitate. Cine urmează? Fireşte, toţi cei care 
vor mai îndrăzni să privodscăipdiscret şi moralizator la ruleta lăbărțatelor lor interese. Dar, 
probabil, partenerii au INȚCIGbii€ şi avertismentul şi generozitatea acestei “ultime şanse” 
încredințate și se vor lecui de iNrtZogăla priyirilor incomode. Altfel, riscă să rupă înainte de 
soroc hora pomită într-un picior Oua părţi 

Nu regret c-am fost şi-am rărhas alătifitiE mil (ZOnstaptinescu. L-am urmărit în câteva 
momente de îndrăzneală şi fermitate şi m-am DĂSULaLpegtru el. Am înțeles căe singurul care 
mai poate face câte ceva în această țară cuprinsă de ISitonră? ile. erodarest oboseală. Istoria 
îl va judeca după cum va şti să-şi folosească autoritatea afimadnăintetiea fi prea târziu. Îşi 
va face, desigur, multe adversităţi, dar va avea de partea lui Țară. De fintesineurul lucru care 
contează cu adevărat, aa 




















ameliorare, ci de oficializare. Pusă în rost 
epede, prea repede... 








blemă justițiară, ci una 





























'alolel= lalalo Si Aleloizle la lai/-lo) 4, 





lonel NECULA 





FL! 


lunie '98 NR. 6/90 PAG. 5 


PUNCTE CARDINALE 


Trezit din leşinul în care căzuse (e 
caddi come corpo morto cade) la capătul tristei 
poveşti a Francescăi da Rimini şi a lui Paolo 
Malatesta (Cântul V), Dante îşi continuă 
drumul, pătrunzând în cercul al treilea, acolo 
undese chinuiese, biciuiţi deploaieşiafundaţi 
în tină,sub paza fiorosului Cerber, cei vinovaţi 
de păcatul lăcomiei. Dintre aceştia, el stă de 
vorbă cu concetățeanul său, Ciacco (nume ce 
funcționa şi ca poreclă, însemnind "Porcul”), 
mort pe când Dante era copil. Acesta îi 


COMIEIDILIE, 


a lui 
Dante Alighieri 


într-o noua 





profeteşte viitorul Florenței ("cetatea 
ei D/A dezbinată-n sine”) şi îi dă ştire de soarta 
“omâÂneas CA postumă a câtorva iluştri florentini (Farinata 


PIZ, Piti 
Po Lala 1 IPA 


degli Uberti, Tegghiaio Aldobrandi, Jacopo 
Rusticucei etc.). După ceumbra tace, Vergiliu 
îi deslușeşte lui Dante câte ceva din taina 
vremurilor de pe urmă (învierea mortilor şi 
obșteasca judecată) şi coboară amândoi spre 
alpatrulea cerc, în pragul căruia îlzăresc deja 


de 


Răzvan Codrescu 










INFERN UL 





Cîntul al saselea 


Cînd mintea mea se-ntoarse din leşinul 52 
în care mila m-a făcut să cad 
de cum le-aflasem celor doi destinul, 


Ai tăi, pe lume, Ciacco mă chemară: 
păcatul lăcomiei mă aduse 
să-ndur, cum vezi, această ploaie-amară. 


4 tăindu-mi eu spre alte locuri vad, 55 Dar singur nu-s; sînt suflete supuse 
oriunde-n preajmă mi-aruncam privirea, de-acelaşi chin şi dintr-aceeași vină 
chip nou vedeam de-a fi muncit în iad. acestea toate». Şi-apoi, brusc, tăcuse. 

7 Celui de-al treilea brîu i-aflam menirea, 58 [ar eu: «O, Ciacco, marea-ți nehodină 


pe unde ploaie-n veci de veci se ceme, 
cumplită, rece, neschimbindu-şi firea. 
10 Prin bezna grea se-nvălmăşesc eteme 61 
zăpezi, şi grindini, şi-ape întinate; 
duhneşte greu nămolul ce se-aşterne. 
lar Cerber, fiară-nfricoşată-n toate, 64 
din trei gitlejuri miîriie cîineşte 
spre gloatele în clisă cufundate. 
16 Foc în priviri şi slin în barbă-i creşte; 67 
cu pîntec larg şi gheare fioroase, 
să-i sfişie pe morți se năpusteşte. 
19 Sub ploaie latră duhuri mînioase: 70 
c-o parte se feresc, cu alta-ndură, 
sucindu-și des nevrednicele oase. 
22 Cînd Cerber, puturoasa tiritură, 73 
ne dibui, el fălcile-şi sumese 
şi îşi zburli întreaga lui făptură. 
Atunci maestrul meu de jos culese 76 
doi pumni de tină şi-i zvîrli în faţă, 
ca întreitul bot să i-l îndese. 
28 Precum un cîine hămesit se-agață 79 
de tine, dar de-i zvîrli de mîncare, 
se potoleşte și bucata-nhaţă, 
3] la fel tăcu şi Cerber, demon care 82 
sloboade-altminteri urlete cumplite, 
de surzi s-ar vrea acei ce-n grijă-i are. 
34 Treceam călcînd pe umbre chinuite 85 
de biciul ploii, vînturînd pe cale 
noianul lor de trupuri nălucite. 
37 făceau întinse toate-n lutul moale 88 
și unul doar se ridică spre noi, 
pe cind treceam prin locul caznei sale, 
40 «0, tu, ce calci prin lumea de apoi, 9| 
nu-ți aminteşti de mine?», zise-ndată. 
«Născut ai fost cînd mai eram cu voi», 
43 lar eu; «Pesemne-osinda ce ţi-e dată 94 
mi-alungă chipul tău din amintire, 
încît nu-mi pare-al fi văzut vreodată, 
46 Dar spune-mi, cine eşti, de siluire 97 
nu grea, pe cît scîrbavnică te-nclină, 
in loc de-așa de tristă pomenire?», 
49 Răspunse el: «Cetatea ta, ce-i plină 100 
de pizmuiri că dă pe dinafară, 
mi-a fost sălaș în viața cea senină 


m-apasă greu şi plinsu-l scurmă-n mine; 

dar zi-mi, de ştii, ce vremuri or să vină 
pentru cetatea dezbinată-n sine? 

Mai e în ea vreun drept? Şi de ce oare 

se pricopsi cu-atitea uri haine?». 

E| zise: «După-o lungă încleştare, 
va curge singe, iar silvestra paite 
le-o face celorlalți năpastă mare. 

Apoi de ea norocu-o sta departe 
şi-n nici trei ani cealaltă o să crească, 
prin forța cui se ţine azi deoparte. 

Ea însă fruntea o să-şi semețească, 
tirîndu-şi mult în silă şi-n insultă 
vrăjmaşii, care crunt or să jelească. 

lar drepţi sînt doi, dar nimeni nu-i ascultă; 
trufia, pizma şi zgîrcânia sînt 
văpăi ce-aprind în inimi vrajbă multă» 

Tăcut-a tristul vocii sale cînt. 

Dar eu spre el: «Măcar puţin mai stai 
şi parte fă-mi s-aud al tău cuvînt! 

Tegohiaio, Farinata, demni în trai, 

Armigo, Rusticucci, Mosca şi-ncă 
atiţia ce de buni îi apucai, 

să-mi spui pe unde-s, căci dorință-adincă 
nutresc să aflu soarta ce li-i dată; 
în cer petrec sau iadul îi mănîncă?». 

«Mai jos adastă, în mai neagră ceată, 
căci după vină-s rînduiţi anume; 
de-ai să cobori», mi-a zis, «pe-acolo-i cată 

Dar cînd vei fi din nou în dulcea lume — 
atit mai zic şi voi tăcea pe urmă — 
să pomeneşti, te rog, şi de-al meu nume!» 

Văzui atunci cum umbra i se curmă,; 
privi pieziş la mine, apoi căzu 
în milu-n care duhuri oarbe scurmă. 

Și domnul meu: «Nu s-or scula de-acu' 
decit la zvonul trimbiţei de sus, 
cînd o veni Cel ce vrăjmaş le fu; 

iar fiecare-n racla-n care-i pus 
ȘI-O regăsi şi trup şi-nfăţişare, 
la tunetul osîndei lui lisus», 

Și-aşa, vorbind de viața viitoare, 
călcam răzbit miloasa vălmășie 
de umbre și stihii îngrozitoare, 


u) 


pe Pluto, "marele vrăjmaş! . 


llustraţia care însoţeşte textul îi 


aparține lui Mac Constantinescu. 


103 «Maestre, aceste chinuri or să fie 
mai mari după obşteasca judecată, 
mai mici sau tot la fel?». Şi dinsul mie: 
106 «Te-ntoarce la ştiinţa ta, ce-arată 
că orice lucru ce-i plinit în sine 
simţire are-n toate mai bogată. 
109 Deşi aceste suflete haine 
plinirii-adevărate nu-s soitite, 
mai lesne-atunci decit acum le vine...» 
112 Nu-i chip să scriu de cite-au fost vorbite 
cît ocolit-am groaznicul sălaş; 
ci-ajunşi la vadul ce mai jos trimite, 
15 am dat de Pluto, marele vrăjmaş. 


NOTE*NOTE*NOTEXNOTE*NOTE*NOTE*NOTE 





Versul3: Francesca da Rimini și Paolo Malatesta, 
cei doi îndrăgostiți damnați, ce treziseră profunda 
compasiune a lui Dante (v. Cintul V, 73-142), 

Versul 13: Cerber, cîine cu trei capete, paznic al 
infernului în mitologia păgină, aici imagine 
monstruoasă a diavolului. 

Versul 49: Este vorba de cetatea Florenței. 

Versul 52: Personaj anevoie de identificat. Numele 
de Ciacco poate fi asociat cu porcul, ca simbol al 
lăcomiei. 

Versul 64 şi urm,: Profeţia lui Ciacco, făcând 
aluzie la realitățile florentine din zorii veacului al 
XIV-lea. Guelfii erau împărțiți în două tabere: Albii 
şi Negrii. In fruntea Albilor se afla Vieri de” Cerchi, 
om bogat dar «di nobiltă nuova», iar în fruntea 
Negrilor se afla Corso Donati, om «di antica nobiltâ». 
«Silvestra parte» (/a parte selvaggia) ar putea [i cea a 
lui Vieri de? Cerchi, a cărui familie, provenind din 
Val di Sieve, se aşezase în cetate de puţină vreme. 

Versurile 79-80: Farinata degli Uberti, Tegghiaio 
Aldobrandi, Jacopo Rusticucci, Arrigo Giandonati 
(sau Fifanti), Mosca de” Lamberti. Pentru primul, 
socotit eretic, v. Cîntul X; pentru următorii doi, 
sodomiți, v. Cîntul XVI; pentru cel din urmă, 
schismatic, v, Cîntul XXVII. Despre numitul Arrigo 
nu se mai face nici o menţiune în poem. 

Versul 96: În original: guando verra la nimica 
podesta. Este vorba de puterea divină, inamică a 
răului, asociată aici cu a doua venire a lui Hristos. 

Versul 106; Vergiliu se referă la filosofia 
aristotelică, : 

Versul II: Im sensul augustinian: Cum fier 
restrrectio carnis et bonorum gaudium majus erit et 
malorium tormenta majora. 

Versul 1 14: Pe unde se trece spre cercul următor. 

Versul 115: Pluto, zeul păgîn al Infernului, aici 
ipostază terifiantă a demonicului (a se vedea și 
începutul Cintului VII), 








PAG. 6 NR. 6/90 Iunie '98 





În urmă cu unan Şi jumătate ne întorceam de la laşi, după 
sărbătoarea Sfintei Parascheva. Deşi ne mai îngăduisem o zi 
întârziere şi CFR-ul pusese garnituri suplimentare, de 
aglomerație n-am scăpat. Urcându-mă cu greu în ultimul 
vagon, ne consolam că aveam măcar locul asigurat. Pierdusem 
dimineața o oră la coada care şerpuia mult afară din agenția de 
voiaj, însă nu degeaba, gândeam noi. Am deschis, aşadar, plin 
de încredere, uşa compartimentului “nostru”, după care m-am 
oprit în prag, puțin jenat, văzând că toate cele opt locuri erau 
ocupate de femei, cliente ale *“naşului”, pe cât mi-am dat 
seama. Salutând, la al meu “avem şi noi două locuri aici” (spus, 
e drept, pe un ton cam... hotărât), rezidentele n-au întârziat a 
da semne de iritare. A fost de-ajuns ca una să înceapă (“Ei, nu 
mai spune? Ce părere ai?”), pentru ca adăstarea aparent neutră 
dinaintea plecării trenului să se fărâme într-un cor de proteste 
care şi-a pierdut rapid orice coerență, dând glas unei indignări 
disproporționate în raport cu “stimulul”, “Ta uită-te la el! Cine 
v-a-nvățat aşa? Ştii că eşti bine? Să mă dai afară pe mine, 
femeie cu părul alb!”, etc.). 

Fără a avea răgazul să pomenesc ceva de bilete- existența 
lor nu părea să intereseze deloc - găsesc resurse de a rămâne 
calm, chiar voios. Aştept ca pormirile de mânie să treacă “prin 
nealimentarea conflictului”, aşa cum fieamătul îngrijorat al 
frunzelor încetează când se potoleşte vântul. “Şi ce-ai dori mă 
rog? Să mă scoli în picioare şi să stai tu?”, sunt somat, 
Intrebarea, lansată de o voce nevricoasă, stăruie în aer în urma 
celorlalte, agresivă şi tendențioasă, singularizând angoasa 
comună, 

Pe cel mai cald ton cu putință, fără a părea prea umil, 
explic că nici gând de așa ceva; dorim numai să putem pune 
şi noi bagajele în plasă. De-abia acum, cu pulsul mai | iniştit, 
doamnele conced la negocieri, dar pretinzându-ne aproape 
inchizitorial biletele. Le înmânez fărăreţinere: oricât ar încerca 
să mă supere cineva, astăzi sunt greu de descumpănit. Mai 
târziu, am înțeles că numai acea dezinvoltură suverană 
(traversam o stare de grație după minunea pogorâtă asupră-mi 
cu o zi înainte - dar asta e o poveste întreagă) a ținut în matcă 
umorile gata să inunde orice punte de comunicare. 

În fine, suntem admişi. De-abia acum încep iscodirile, 
semn al normalizării discuţiei, purtate prin uşa deschisă: ce 

etate avem, cu ce treburi în laşi (tot la moaştele Cuvioasei?) 
care-s rosturile noastre. Nici nu trecusem de Târgu Frumos şi 
atmosfera din compartiment se schimbase radical; cu toată 
căldura ce domnea în tren, femeile ne făcură loc să şedeni, 
întrebând de numele fiecăruia, şi iată-ne prinşi în discuţii 
insuflețite. Le oferim mere cumpărate dimineață, dumnealor 
ne tratează cu plăcinte şi pacea se instaurează deplin. E una din 
acele zile regale de toamnă, cu cerul adânc, fără urmă de nori, 
iar soarele străluceşte putemic prin sticla ferestrei. Realizez că 
sunt privit cu luare-aminte de femeia “cu părul alb”, care 
clatină din cap şi vorbeşte ca pentru ea: “De, parcă ți-aş da fata 
de nevastă, da' e cam plăpândă...” Simt cum mă înroşesc, 
străduindu-mă să opresc hohotul de râs care gâlgâie tăcut în 
gâtlej. Evit cu disperare să întâlnesc căutătura poznaşă a lui 
Adrian, prietenul meu - aş fi pierdut! Insă odată cu accesul de 
ilaritate, urcă în mine o boare stranie de melancolie, înțelegând 
fără a mă întrista cât de schimbător şi capricios este 
comportamentul individului aflat laadăpostul grupului, absorbit 
şi ocrotit de mulțime. 

Dintr-o dată, aerul acestei scene mă face atent că trăiesc 
într-o întâmplare, o întâmplare demult ştiută, din care se 
limpezea încet mesajul profund şi grav care ne priveşte de 
dinapoia unei piese de Shakespeare. Impresia nu m-a părăsit 
tot restul drumului, în discuţiile cu tovarășul meu de pelerinaj. 

Dezlegarea “'enigmei compartimentului cu femei” a 
survenit câteva zile mai târziu, recitind două dintre scrierile 
bardului de pe Avon: Antoniu şi Cleopatra şi Coriolan, Prima 
aparține acelui gen de creaţii artistice care și-a păstrat mult 
timp neștiută cheia unei înţelegeri adecvate. După cum rezultă 
din comentariile selectate de îngrijitorul ediţiei de la Univers 
(Opere, VII, 1988), generaţii întregi de critici nu numai că nu 
au putut surprinde coerenţa operei, dar au rămas într-un larg 
dezacord asupra subiectului tratat, Din peste 70 de referenți 
enumeraţi, doar câţiva au întrevăzut, după minuţioase analize 
ale frecvenţelor lexicale și imagistice, ale structurii versului, 
că elementele de legătură trebuie căutate în registrul simbolic. 
Acesta singur este capabil de a încercui contextul care-i este 
propriu şi a-i pune în lumină unitatea de ansamblu. 

După cum arată şi Leon Leviţchi, “dizolvarea” treptată a 
personalităţii lui Antoniu, în lupta dintre dragoste și datorie, 
este configurată și prin alcătuirea piesei “*...din foarte multe 
fragmente, sugerând la fiecare pas ideea de flux şi reflux...” (p. 

483), Deja Mark van Doren remarcase în 1939 că “vorbirea 
fiecărui personaj se risipește... în răsuflări întretăiate de parcă 
ar trece prin branhii...” (p. 472), iar Caroline Spurgeon 
constată că acţiunea se desfăşoară în bună paite pe un fundal 


PUNCTE CARDINALE 


de peisaj marin (p. 474). Un alt critic, John Wain, stabileşte 
legătura foarte importantă dintre apă şi feminitate, în opoziţie 
cu pământul, ferra firma, simbol masculin: “Elementul 
Cleopatrei este apa. Asemeni apei, ea este neascultătoare şi 
nestatomică, îşi găseşte nivelul imediat: câştigă toate bătăliile 
nu luptându-se, ci absorbind forța atacatorului (...). Absorbirea 
lui Antoniu de către Cleopatra este absorbirea pământului de 
apă (...). lar motivul pentru care pierde este acela că, sub 
influența Cleopatrei, el preferă în două rânduri să lupte pe 
mare şi nu pe uscat” (p. 475), 


Es | 
i i ua 


| 


A 
A Are 





Cele două elemente antagonice au şi o modalitate comună 
de manifestare, provenită din amestecul lor, noroiul, mâlul 
fertilal Nilului care, “...cucărse um/lă/ Cu-atâte mai prielnic; 
dacă scade/ Țăranu-şi zvârle boabele în mâl/ Apoi culege 
grabnic” (ed. cit. II, 7 - p. 404). Ideea de fluctuație e 
atotprezentă, propagându-se şi în dragostea dintre cei doi, cu 
oscilațiile ei, cum arată John Holloway. In planul acțiunii, 
această altemanţă este redată şi de frecventele schimbări de 
decor între Roma şi Egipt, de răstumările de situaţie (cf p. 
484), 

Am spicuit câteva din evaluările critice pentru a ne face 
o idee de migala cu care şi-a construit autorul mesajul, 
exprimându-l cu o măiestrie greu de urmărit pe toate nivelele 
(sintactic, prozodic, stilistic), slujindu-se de metaforele şi 
chiar fenomenele cele mai sugestive (v. analiza de la p. 477), 
pentru diseminarea difuzăa fabulei. Toate mijloacele converg 
şi se centrează, în ultimă instanță, pe etema luptă şi coabitare 
dintre spirit şi materie, formă şi substrat, germene şi matrice, 
conducător şi națiune, organizare şi anarhie. Mai bine zis, 
întâlnirile dintre spirit şi materie sunt urmărite în tribulaţiile lor 
cosmice, erotice, etno-culturale şi politice. 

Polul spiritual este implicat de termeni ca se//(sine), ca în 
acest scurt monolog al lui Antoniu: Ori frâng aceste lanţuri 
egiptene,/ Ori îmi pierd sinea în dragoste nebună (|, 2 - p. 
374), judgemeni (minte, judecată), de care Enobarbus îl acuză 
căo înjosește, făcând-o “una cu norodul” (II, 11 - p. 428), ori 
stale, Kingdom, în general folosite ca expresii ale ordinii 
romane, dar și ale echilibrului cosmic. La celălalt capăt, 
materia este corelată în primul rând cu apa, element a cărui 
densitate egalizantă șterge orice diferenţiere, dar şi prin 
ingreuierea trupului covârşit de pole: 

Magia, nurii, pofia pe-acest “crai” 

Să-l priponească într-un lan de chefuri 

ȘI neguri; bucătari cu gust ales 

Asculă-i foamea cu îmbietoarea zeamă 

Ca-n somn și hrană-n dulcea lene-a Lethei 

Onoarea să-și adoarmă (II, 1 - pp. 385-386) 

În fine, o însemnătate aparte capătă identificarea ei cu 
imaginile norodului, ale mulţimii, în opoziţie cu cel care o 
guvemează; 

De la-nceputul statului, cârmaciul , 

A fost dorit 'nainte de-a domni; 

Cel în refha, iubit numai anmci 





Când nu mai este vrednic de iubire, 

E prețuit doar când lipseşte. Plebea, 

Ca stânjenelul rătăcit pe val, 

Pluteşte-n Sus şi-n jos, după maree, 

Și putrezeşte-n freamăl. (|, 4 - p. 381) 

Importanța capitală a acestui pasaj decurge din faptul că 
aici suntomologate diferitele câmpuri de manifestare (materie 
- apă/ maree - mulțime) ale aceleiaşi perechi de contrarii, 
precum şi ambigua legătură afectivă dintre masă şi cârmuitor: 
ea e surprinsă mai trivial, însă mai direct, într-un distih din 
Coriolan: 

[Generalul] p/ebea o iubeşte, 

Dar nu-l siliți să doarmă-n pat cuea. (U,2-ed.cit., p. 544) 

Cât despre versurile-cheie care descriu starea de unduire, 
de continuă oscilație, rolul lor este comparabil cu al unei 
balansiere care, distribuind impulsuri simetrice, pune în 
mişcare întregul mecanism al acţiunii. Rezonanța lor se 
transmite, când amplificat, când mai discret, tuturor 
componentelor piesei, ce se desfăşoară “elastic” între elementul 
uscat (Antoniu) şi cel acvatic (Cleopatra). Al doilea termen 
suferă el însuşi un regim de flux şi reflux periodic, ca şi marea, 
ca şi inundațiile regulate ale Nilului, corespunzând ciclului 
fertilității feminine. Însă interferența principiilor masculin şi 
feminin rămâne stearpă, lipsită de rod, din pricina abdicării 
primului de la funcția sa. Atâta timp cât se află în Egipt, 
generalul romanse lasăanihilat de pasiuneasa, ca şi un grăunte 
care putrezeşte în glodul fluviului sfânt fără să-l fecundeze. 
Deşi o ştie (Va să mă smulg din vrăjile reginei,/ Căci lenea 
mea plodeşte mii de rele: |, 2 - p. 374), nu-şi poate păstra 
identitatea, personalitatea lui descompunându-se în părticele 
haotice, ca şi plebea necârmuită. Renunţând la exercitarea 
funcției de cap al ei, se complace, dimpotrivă, în morbida-i 
putere de atracţie, cum denotă dorința de a se amesteca în 
mulțime alături de Cleopatra (v. |, 1 - p. 370), 

Shakespeare sugerează şi altă urmare gravă a acestui 
contact dintre reprezentanții a două civilizaţii. Deoarece 
seminția mai proaspătă, mai viguroasă, refuză să-şi asume 
rolul menit, de cucerire şi regenerare a uneia cu un glorios 
trecut, însă aflată în decadenţă, se află în pragul propriului ei 
declin. Albul roman Antoniu este absorbit de culoarea închisă 
a rasei “țigăncii” (gipsy - v. I, 1 - p. 369) - cum se credea în 
vremea autorului că arătau egiptenii. 

Tot prin utilizarea limbajului contrastelor de culoare şi a 
formulărilor oximoronice, este ilustrat în Coriolan 
antagonismul dintre liderul autoritar şi mulțime. O caracterizare 
memorabilă a acesteia este justificată astfel de “al treilea 
cetățean”: “ne-au mumil aşa, adunătură de capete, nu fiindcă 
unii dintre noi au părul castaniu, alții negru, alții roşu ca 
vulpea, şi unii Sunt pleşuvi, ci fiindcă mintea noastră este 
pestriță "(II,3 -p. 548, subl.mea.). Acelaşi personaj surprinde 
cu deosebită acuitate statutul paradoxal al poporului (“puterea 
este în mâna noastră; dar avem o putere pe care n-avem 
putere s-o folosim”), ca şi Coriolan, bravul apărător al cetății, 
care arată “că-ieste totuna dacăpoporul îl iubeşte sau îl urăşte 
fără a şti de ce”. De aceea, pentu el este la fel de nociv acâştiga 
nemulțumirile sau linguşirile unui popor care spune în acelaşi 
timp şi da şi nu (cf II, 2 - p. 543) Dorinţa lui este ca 

„„.. Mulțimea 

Cea schimbătoare vază-n mine omul 

Ce-i ține-n faţă limpede oglindă 

Nemincinoasă, să privească-ntr-însa. (UI, 1 - p. 559) 

Prin urmare, el se înfăţişează în calitate de conducător 
lucid, apt'sădeaun chip mulțimii, să-i imprime o forma menlis 
specifică, să dea o expresie coerentă orbecăielilor ei. 

Toate aceste descrieri ambigui şi contradictorii ale masei 
ne conduc către o concluzie, cred eu, extrem de interesantă, ale 
cărei implicații le vom urmări cu alt prilej: după cum spiritul 
pur, figurabil la capătul superior al unei axe, totalizează orice 
contrarii, tot aşa multiplicitatea materiei imită aceeaşi 
plenitudine de tendințe adversative. Masa, inclusiv masa 
umană, întruchipează o răsfiângere “întoarsă” a ceea ce o 

transcende, de unde şi iuțeala cu care twece de la o stare la 
opusul ei. Situaţia este fixată de Shakespeare în rânduri de o 
uimitoare profunzime: “...căci dacă toate gândurile noastre 
ar ieşi din aceeaşi scăfărlie, unele ar zbura către răsărit, 
altele către apus, iar altele către miazănoapte sau miazăzi” 
(Coriolan, 1I, 3 - p, 548), 

Ajuns la aceste pasaje, am găsit că se potriveau cum nu se 
poate mai bine cu experiența mea din compartimentul celor $ 
vesele neveste, care cu o clipă înainte erau pata să mă ia în 
unghii, iar acum nu ştiau ce să-mi mai facă. Dar puterea de 
dominare spontanăa situaţiei nu ar [i lostsuficientă (negăsindu- 
Şi obiectul adecvat) dacă la capătul celălalt nu ar fi existat, 
latent, aceeaşi coincidentia oppositorum. 


Florea TIBERIAN 








sc 


PUNCTE CARDINALE 


Iunie '98 NR. 6/90 PAG. 7 








EDITURA „CĂLĂUZA” 


Maze de 
ACP Aaa 


Ce duh eşti? 


Ce iarnă-i asta fără de zăpadă? 
Mă-ntreb cu spaimă chiar şi cu uimire, 
Ce cavaler e-acela fără spadă? 

ŞI tu, ce duh eşti fără de iubire? 


Ce fel de cer e-acesta fără stele? 
Ce pasăre-i aceea fără zbor? 

Şi ploaia sună gravă-n cercevele, 
Dar tu, ce duh eşti fără nici un dor? 


Ce sărbătoare-i fără bucurie? 
Mă-ntreb strivit sub tristul curcubeu, 
Eu ce-aş fi oare fără poezie? 

Dar tu, ce duh eşti fără Dumnezeu? 


Cintec nocturn — SERIEI» 


Se scăpătase soarele demult 

Și stelele încep pe cer de cîntă 
Dar cine-s eu acela ce ascult 
Minunea lor vremelnică şi sfîntă? 


Sunt un păstor din Transilvania Ţară 
Stăpîn pe oi, pe vite şi pe cai 

Prin țipătul tălăngilor de seară 
Pătrund în poezie ca-ntr-un rai 


Sunt un păstor al nopții de iubire 
Tainic străjer ne'ncorsetat de-armură 
Stele pe cer cînd se desprind şi cad 
Imi pun pecete veşnică pe gură 


Şi din iubire am ieşit demult 

Şi zorii-ncep la orizont de cîntă 
Dar cine-s eu acela ce ascult 
Poema lor din ce în ce mai sfîntă? 


ZII teama SCrisoare 


Atit am aşteptat această zi 

Când singur pot să-ți scriu cu mîna mea 
Dacă-n cuvint intrat-am prea tîrziu 
Bunule Rilke tu mă poți ierta 


Pămiîntul e pustiu de cînd te-ai dus 
Pe gură-mi cad săruturi de zăpadă 
Dezleagă iarăși ploaia poeziei 

Să curgă peste lume în cascadă 


Mi-ai fost părinte într-un fel și-acum 
Ca o armură grea timpul mă stringe 
Aş vrea să fiu mai vesel cînd îţi scriu 
Dar iată că metafora mea plinge 
E noaptea Anului Nou oo 
E noaptea Anului Nou şi mă-nsenin 
Cu-n pahar și cu-n vers din Esenin 
Dar în jurul mesei scaunele-s goale 
Și vinul cîntă singur în pahare 
Prietenii ce-au fost azi nu mai sînt 
Cîntecele lor vijelesc pe pămînt 
Laie Crepcia mi-e frig de-acum cu tine 
Minunea zăpezii s-a iscat pe coline 
Să aprindem în poem luminările 
Ca nişte haite-nfometate ne-adulmecă zările 
E noaptea Anului Nou şi mă-nsenin 
De-un suris al lui Serghei Esenin 


ERE ul ae DAC n e 00 A 
x i pas As A 

ma ha da > 
î 





Po Se i A 
PRAI SN iq A . ș-. 
ăi NP ul ri ai 


Memoria din rezervă 





Memoriei Elenei Farago şi mentorului meu, Prof. Florian Peca 


Despre prima mea moarte 

nu v-am povestit 

nu era momentul 

la a doua moarte m-aţi audiat 

laringele meu muribund 

îşi mai cerea scuze 

v-a înțeles la culoare şi 

nu s-a priceput la nuanțări 

pentru a treia moarte mi-aţi trimis 

doi diriginți de cartier frica umilința 

îmi fecundau ființa 

eram resemnat şi învelit cu un covor de 
237. 000 de kilometri pătrați 

iar voi n-aţi vrut să admiraţi decît arareori 
relieful ițele năvădeala cu care 

Dumnezeu l-a ţesut 

în timp ce pişicheri ai ministerului culturii 
săpau ideologice tranşei 

stilata domniță Mitina vorbea elevilor despre 
morții de la Ip, Treznea, Moisei 

eu îmbrăcat în verb parizian mă refugiam cu 
copiii voştri spre povirnişul muntelui 
misterul tăcerii mele 

a rodit pomul sădit de mine în 

grădina «Prietenul Copiilon» acolo unde şi 
Marea Doamnă Elena Farago 

lăcrimează pe tîmpla pluguşorului 

şi de unde în urmă cu 53 de ani 

ouă încondeiate 

au plecat să colinde veacurile. 


EP mreana SelSsmo gramă 


Mina bărbosului 

dirija la 109 ani 

marșul funebru spre 

incendiul anarhiei finale 

osîndiţi la tăcere 

țăranii 

se coceau de sete 

sleite de puteri în fața mirosului benzinei 
fintînile implorau zările îngrozite de 
prăpădul izvorit din 

năvălirile barbare şi 

încercarea de cuantificare a 
minciunii în care mi-a fost dat 

să primesc botezul. 


Povara 


Lui Răzvan Codrescu 
Cînd pășeşte prin lume 
poetul își taie sufletul 
pînă la creier 
rana sîngerează 
peste ea zăboveşte 
al cincilea anotimp. 


"Flash 46 


Dragi mi-au fost mie nebunii 
doar o spiță 

numai unii 

ce agaţă noaptea-n aștri 

dor de viaţă 

de sihaștri, 


E a i 











“După aceea, Moise şi Aaron au 
intrat la Faraon şi au zis către dânsul: Aşa 
grăieşte Domnul Dunmezeul lui Israel: Lasă 
pepoporul Meu ca să-Mi facă sărbătoare în 
pustie "(leș. 5, |). Sărbătoarea pe care doreau 
evreii să o prăznuiască era, cel mai posibil, 
Paştele, care de acum vaprimi o semnificație 
nouă. Cum evreii aduceau cu acest prilej 
jeitfe de vite, animale sacre pentru egipteni, 
era firesc să ceară această distanțare. În plus, 
“atâta vreme cât trăieşti viața întunecoasă a 
veacului şi eşti copleşit de noaptea 
intereselor, nu poți sluji Domnului”, 

“Faraon însă a zis: Cine este acela 
Domnul, ca să-l ascult glasul şi să dau 
drumul fiilor lui Israel? Nu-L cunosc pe 
Domnul şi nu voi da drumul lui Israel" (Jeș. 
5,2). NNu-L cunoaşte pe Dumnezeu cel ce are 
inima împietrită; de aceea, “necurat este 
înaintea Domnului tot cel ce se înalță cu 
inima. Fiindcă primul păcat este mândria'>. 

“Zis-au ei către dânsul Dumnezeul 
evreilor ne-a chemat, lasă-ne să mergem în 
pustie cale de trei zile, ca să aducem jertfă 
Domnului Dumnezeului nostru, ca să mu 
pierim de ciumă sau de sabie!" (leş. 5, 3). 
“Nutrebuie sărămânem aproape de graniţele 
răutății şi vieţii supuse tiranului'?. 

Drept urmare a acestei întrevederi, 
corvezile cu care erau împilaţi evreii au 
sporit (5, 4-18). “La fel şi diavolul, când a 
binevoit Dumnezeu să miluiască sufletul şi 
să-l uşureze din patimi prin cuvântul Său, 
sau prin careva dintre slujitorii Lui, 
îngreuiază şi el mai tare patimile împotriva 
lui şi-l războieşte cu şi mai multă putere'". 
Când hotărăşte cineva să înlăture păcatul şi 
să-L, slujească pe Dumnezeu, “se scoală 
duşmanul tuturor, împreună cu celelalte 
duhuri rele şi necurate şi, reproşându-i ca pe 
un lucru necuvenit năzuința şi serbarea 
amintită, îl sileşte să se țină în continuare de 
neînfrânarea trupească şi pământească şi de 
cele ale lumii, după obiceiul fiecăruia, 
neîngăduindu-i să se despartă de patima 
care-i este familiară. Totodată, face şi pe 
aceasta greu de satisfăcut, ca nu cumva, din 
pricina ușurinței de-a o satisface, să o 
disprețuiască şi astfel să se sature de rău'*. 

Invinuit chiar şi de cei de un neam cu 
e], Moise s-a lamentat: “Doamne, pentru ce 
ai adus necazul acesta asupra acestui popor 
şilacem-ai trimis pe mine? Căci decândam 
mers eu la Faraon şi i-am grăit în numele 
Tău, ela începul să necăjească şi mai rău pe 
poporul acesta, iar de izbăvit Tu nu l-ai 
/zbăvilpe poporul Tău” (leş, 5,22-23).“Din 
Ziua când Moise şi Aaron au începuta vorbi 
lui Faraon, poporul lui Dumnezeu este mereu 
izbăvit. Din ziua când Cuvântul divin şi-a 
făcut intrarea în sufletele noatre. trebuia să 
înceapă lupta între virtute și păcat'*, 

Dumnezeu vestește că va elibera pe 
Israel cu puterea Sa și-l va duce în pământul 
Canaan, Evreii, cuprinși de deznădejde, n- 
au ascultat cuvântul acesta, Moise e trimis 
din nou la Faraon (6, 1-13), după care e 
prezentat neamul leviţilor (6, 14-25), viitor 
trib sacerdotal, 

Incă o dată Domnul îl încurajează pe 
Moise: “/ată, Eu fac din tine un dumnezeu 
pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, iți va 

Ji prooroc” (Ieş. 7, 1). “Nu spun că ei sunt 
dumnezei, împărați şi domni prin fire, ci 
sunt numiți așa pentru că au împărățit şi au 
stăpânit peste patimi şi au păzit nefalsificată 
asemănarea cu chipul dumnezeiesc, potrivit 


căreia au fost creaţi - căci se numeşte şi 
icoana împăratului împărat, - şi pentru că 
sunt uniţi cu Dumnezeu după voință şi L-au 
primit locuitor înăuntrul lor, iar participând 
la El au devenit, prin har, ceea ce este El prin 
fire”, 

Moise e avertizat că misiunea nu îi va 
fi uşoară, dar că va izbândi prin puterea lui 
Dumnezeu (7, 2-5). 

“Când au început a grăi lui Faraon, 
Moise era de optzeci de ani, iar Aaron, 
fratele lui, de optzeci şi trei de ani” (leş. 7, 
7), “Aaron, deşi era mai bătrân ca Moise cu 
trei ani, totuşi a intrat după el în slujire. Aşa 
şi Hristosa fostegal într-o privințăcu Moise, 
pentru omenitate, şi al doilea în slujire, dar 
mai înainte şi mai presus de el prin 
Dumnezeire şi prin slava Sfintei Treimi”*. 

“Şi a grăi! Domnul cu Moise şi cu 
Aaron şi azis: Dacă Faraon vă va zice: Dă- 
Ne vreun Senin sau vreo minune, atunci tu să 
zici fratelui tău Aaron: Iatoiagul şi-laruncă 
Jos inaintealui Faraonşi înainteaslujitorilor 
lui, şi sevafaceşarpe "(leş. 7,8-9).“Toiagul 
lui Moise avea două aspecte: duşmanilor li 
se prezenta ca un şarpe, care muşcă şi ucide, 
pe când israeliților ca un toiag, asemenea 
acelora pe care se sprijineau. Tot aşa şi 
lemnul cel adevărat al Crucii, care este 
Hristos, este moaite pentru duşmani, pentru 
duhurile răutății, dar pentru sufletele noastre 
este un baston, un sprijin puternic şi viaţa în 
care ele îşi află odihna'”. “Acolo e toiagul, 
aici crucea. Acolo lemnul, prefăcut în chip 
minunat în şarpe, înghițeaşerpii; aici Crucea, 
unealta răutății, folosită de o atât de mare 
bunătate, se arată printr-o prefacere oarecare, 
pierzătoarea demonilor”, 

"S-au dus deci Moise şi Auron la 
Faraon şi la slujitorii lui şi au făcut cum le 
poruncise Domnul: a aruncat Aarontoiagul 
său înaintea lui Faraon şi înaintea 
slujitorilor lui şi s-a făcut şarpe. Atunci a 
chemat şi Faraon pe înțelepții Egiptului şi 
pevrăjitori şi aufăcut şi vrăjitorii Egiptenilor 
asemenea lucru cu vrăjile lor: fiecare din ei 
şi-a aruncat toiagul şi s-a făcut şarpe. Dar 
foiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor” 
(Jeș. 7, 10-12). Deşi puterea diavolului este 
iluzorie, el reuşeşte, prin nălucirile sale, să 
seducă nenumărate suflete, care îi urmează 
într-un entuziasm inconştient... 


oază pi ai e drd i e PR Pai | pp 

îm PISA OTE 
[, „Pi dei ra . 1 = i = piese aci A <a Sg 

EGIPTULUI 


PD ISA A e jel 3) 












Faraon nua lăsat pe Israel să plece; ca 
urmare, Dumnezeu atrimis pedeapsa asupra 
Egiptului, spre a-i schimba hotărârea. Prima 
plagăa constat în schimbarea apei Nilului în 
sânge, dar Faraon a stăruit în decizia sa (Jeş. 
7, 13-25). A unmato invazie de broaște, care 
au acoperit tot pământul țării (8, 1-6), 
“Asemenea norodului broaştelor sunt 
cugetările rele, aducătoare de stricăciune, 
din inima murdară a unor oameni, ce-şi iau 
viața din ea ca dintr-un noroi”, 

“Atunci achemat Faraon pe Moise şi 
pe Aaron şi a zis: Rugaţi-vă pentru mine 
Donmulul să depărteze broaștele de la mine 
şi de la poporul meu şi voi lăsa poporul lui 
Israel să jerțfească Domnului" (leş. 8, 8), 
“Este un progres a recunoaște, cel puţin la 
necaz, rațiunea pentru care am meritat 
pedeapsa'"?, Dar, după ce, la rugăciunea lui 
Moise, broaștele au pierit, Faraon şi-a călcat 
făgăduinţa (8, 9-15), Nici a treia plagă, 
umplerea țării cu țânțari, nu a înduplecat pe 
Faraon (8, 16-19), Ţara a fost apoi năpădită 
de tăuni, doar pământul Goşen, unde trăiau 


PUNCTE CARDINALE 


evreii, rămânând neatins. Faraon propuse 
atunci evreilor să jertfească, dar fără a părăsi 
Egiptul (8, 20-25). 

“Moise însă a zis: Nu este cu putință 

să se facă aşa, pentru că cele ce aducem noi 
jertfă Domnului Dummezeului nostru sunt 
urâciune înaintea Egiptenilor. Și de vom 
jertfi noi înaintea Egiptenilor cele ce sunt 
urăciune pentru ei, nu ne vor ucide, oare, cu 
pietre?"(leş. 8,26). “'Israeliţii, păstori fiind, 
jeitfeau animale din turmele lor. Ritualul 
egiptenilor era diferit, ofrandele lor constau 
în vegetale, păsări sau aluaturi. Berbecul şi 
țapul erau pentru ei animale sfinte'">. Faraon 
a promis din nou că va lăsa pe Israel să plece, 
dacă se vorstârpi tăunii, dar încă o dată îşi va 
călca promisiunea (8, 27-32). 

Acinceaplagăa constat într-o molimă 
ceseceraviteleegiptenilor(9, 1-7). Egiptenii 
au fost apoi loviți cu băşici usturătoare pe 
trupurile lor, după care (plaga a şaptea) 
Dumnezeu a trimis asupra ţării grindină (9, 
8-33). Grindina a înspăimântat pe egipteni: 
“Raritatea fenomenului, în acele regiuni, 
crede [. Heliade-Rădulescu, se oglindeşte în 
spaima pe care grindina o provoacă 
faraonului egiptenilor. În consecință, plaga 
aceasta este considerată cea mai 
extraordinară din toate, căci ploile, nievea şi 
grândinea sunt mai necunoscute în părțile 
acelea (Bibliceley”“. 

Este interesant un comentariu la 9, 
29: “lar Moisei-azis (lui Faraon): Îndată ce 
voi ieşi din oraş, voi întinde mâna mea spre 
cer, către Domnul, şi vor înceta tunetele: nu 
va mai fi nici grindină, nici ploaie, ca să 
cunoşti că al Domnului este pământul ”. Nil 
Ascetul vede închipuit aici pe cel ce s-a 
desfăcut de lucruri şi care trebuie să iasă 
afară ca marele Moise, ca să înceteze nu 
numai faptele, ci şi veştile lor, precum zice: 
Când voi ieşi din cetate şi voi întinde mâinile 
mele, vor înceta vocile”. 

“Atunci a grăit iarăşi Domnul cu 
Moise şi a zis: Intră la Faraon, că i-am 
învârtoşat inima lui şi slugilor lui, ca să arăt 
întreei pe rând aceste semne ale Mele ” (Jeş. 
10, 1). Prin împietrirea inimii lui Faraon 
înțelegem că Dumnezeu “nu-l opreşte şi nu- 
| împiedică de la săvărşirea răului”, căci 
Creatorul respectă până la sfârşit libertatea 
cu care ne-a dăruit. 

Moise vestește cea de-a opta plagă, 
norul de lăcuste. Sfătuit de dregătorii săi, 
Faraon permite evreilor să jertfească în 
pustie, dar pune condiția să rămână în țară 
femeile şi copiii, aceştia urmând sluji drept 
ostateci. Moise nu a acceptat aceasta, aşa că 
a doua zi norul de lăcuste s-a abătut asupra 
țării. Faraon s-a grăbit atunci să promită 
eliberarea evreilor, călcându-şi însă cuvântul 
îndată ce calamitatea a trecut (10, 2-20). E 
trimisă cea de-a noua plagă, un întuneric ce 
a ținut trei zile. Faraon propune evreilor să 
plece, dar fără să-şi ia cu ei vitele, Refuzat, 
îi cere lui Moise să nu i se mai arate, căci cu 
primul prilej îl va ucide (10, 21-29), 

Când țara era năpădită de lăcuste, 
Faraon s-a rugat de Moise: “/ertați-mi acum 
încă o dată greşeala mea şi vă rugați 
Domnului Dumnezeului vostru să abată în 
orice chip de la mine prăpădul acesta" (leş. 
10, 17), “Zice Faraon, rugându-se: Să ia 
Dumnezeu de la mine moartea aceasta! Şi a 
fost ascultat. Asemenea şi dracii rugând pe 
Domnul ca să nu fie trimişi în adânc, au 
primit împlinirea cererii (Le ,31-32). Cucât 
mai vârțos nuva fi ascultat creştinul, rugându- 
se să primească slobozenie de moartea 
mintâlă?7, 

Dumnezeu a cerut lui Moise să-şi 
pregătească poporul, căci va trimite cea de- 


A 








a zecea urgie, după care vor fi lăsați să plece. 
În tot acest timp, de la începutul misiunii 
sale, Moise a avut de îndurat vrăjmăşia 
egiptenilor, dar şi pe cea a propriului popor. 
“Când poporul era în Egipt, mânca şi bea cu 
plăcere, deşi slujeau lui Faraon. Dar când le- 
a trimis Domnul ajutor, adică pe Moise, ca 
să-i elibereze pe ei de sub Faraon, s-au simțit 
păgubiți şi s-au necăjit şi, cu toate plăgile pe 
care le-a adus Dumnezeu lui Faraon, Moise 
nu s-a încrezut în neputința Egiptenilor”?. 

“După aceea a zis Domnul către 
Moise: Încă o plagă voi mai aduce asupra 
lui Faraonşi asupra Egiptului şi după aceea 
văvor da drumul de aici. Dar când vă vor da 
drumul, cu grăbire vă vor alunga de aici. 
Spune dar poporului în taină, ca fiecare 
bărbat de la vecinul său şi fiecare femeie de 
la vecina ei să ceară împrumut vase de 
argint şi vase da aur şi haine. Și a dat 
Domnul poporului Său trecere înaintea 
Egiptenilor şi aceștia le-au împrumutat cele 
cerute" (Ieş. 11, 1-3). “Mai târziu, evreii au 
ieşit din Egiptşi auplecat ducând cuei multă 
pradă de la egipteni; n-au făcut asta pentru 
că erau iubitori de avuţii, cum hulesc unii - 
că nici Dumnezeu n-a îngăduit să poftească 
lucrurile străine, - ci, mai întâi, şi-au luat 
plata ce li se cuvenea pentru lucrările pe care 
le-au făcut egiptenilor cât au stat sub ei (...). 
In afară de asta, se poate spune că lucrul 
acesta s-a petrecut ca într-un război: pe 
temeiul legii celor biruitori, evreii. ca unii 
care au fost mai buni decât învinşii, au avut 
dreptul să ia cu ei averile duşmanilor - şi 
fiind în război cu egiptenii, fapta lor era 
dreaptă; că evreii, din pricina foametei care 
le bântuia țara, au venit la egipteni ca nişte 
oameni care cer ajutor, egiptenii, însă. au 
robit pe aceşti străini, silindu-i să le slujească 
întocmai ca nişte prinşi în război, fără să le 
dea vreo plată””*. 

In sfârşit este anunțată ultima plagă: 
moartea întâilor născuți ai egiptenilor, de la 
oameni până la dobitoace. Evreii, însă, nu 
vorsuferi nici unneajuns (1 1,3-10). Totodată 
vor fi preînchipuite astfel mari taine privind 
lucrarea mântuitoare... 

(va urma) 
Eugenia GHIMICI 
Ioan Sorin USCA 


Note: 

1. Origen, Omilii la Cartea leşirii, WU, 3 (PSB 6, p. 
74). 

2, Isihie Sinaitul, Cuvânt despre trezvie şi virtute. 63 
(F IV, p. 58). 

3. Sf. Chiril al Alexandriei, Închinare în duh şi adevăr 
(PSB 38, p. 46), 

4, Ava Dorotei, Îmvăături de suflet folositoare, XUI, 
9 (FIX, p. 616), 

5, Sf. Chiril al Alexandriei, op. cir. (p. 48). 

6. Origen, op. cit., IL, 3 (p. 78). 

7. Sf. loan Damaschin, Dogmatica, IV, 15. 

8, St. Chiril al Alexandriei, op. cit. (p. 89). 

9, St. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XLVII, 
16 (PSD 34, p. 275), 

10, Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 63 (F 
VIII, p.353), 

41, Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise (p. 
$2), 

12, Origen, op. cit, III, 3 (p. 76), 

13. EX, p. 214, 

14, did, 

15, Cuvânt ascetic, 48 (F |, p. 198). 

16. St. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti. 127 (p. 
167), 

17, loan Carpatiul, Capete de mângâiere, 69 (FIV, p. 
146), 

18, Isaia Pustnicul, 29 de cuvinte, VII, 21 (F XII, p. 
93), 

19, Clement Alexandrinul, Srromate, |, 157, 24 (p. 
101), 












În cuprinsul legilor civile, 
corupția este definită, conform 
Codului Penal, drept o infracțiune 
gravă, cu efecte nefaste asupra vieții 
sociale, însumând următoarele patru 
încadrări juridice: 1. luarea de mită: 
2. darea de mită; 3. traficul de 
influență; 4. primirea de foloase 
necuvenite. 

Sătransferăm chestiunea în 
plan religios. Orice tratat clasic de 
teologie morală ortodoxă arată, la 
capitolul “Învățătura despre păcat”, 
că, în ordinea creştină, corupția îşi 
are un corelat pe care Părinţii Bisericii 
îl numesc păcatul iubirii de arginți. 
Cu alte cuvinte, politicienii luptă 
împotriva corupției sociale, iar 
Biserica - prin glasul şi acţiunile sale 
- luptă împotriva iubirii de arginți, ca 
patimă omenească. 

În doctrina ortodoxă, păcatul 
iubirii de arginţi este numărat printre 
cele şapte mari păcate capitale. Mai 
mult chiar, Sfinţii Părinţi consideră 
acest păcat drept “blestemata 
rădăcină a tuturor relelor” - după 
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: 
“Rădăcina tuturor răutăților este 
iubirea de argint”. A lupta, deci, 
împotriva corupției înseamnă a stârpi 
rădăcina tuturor răutăţilor care 
desfigurează şi  satanizează 
societatea omenească. Căci, 
observă morala ortodoxă, “din 
păcatul iubirii de arginţi se nasc: 
minciuna, înşelăciunea, călcarea 
jurământului, jurământul strâmb, sila 
şi asprimea, neomenia, furtişagul, 





PUNCTE CARDINALE 
CORUPŢIA 






EA A 
PAI Pa 0 aa i 
9 


SUFLETEASCA 


În perspectiva creştină, corupţia unei societăți nu 
reprezintă un “fenomen sociologic” nou. De două mii de 
ani Biserica se luptă, pe viață şi pe moarte, nu cu 


“corupția socială”, denunţată acum de politicieni, ci cu : 

corupția sufletelor.:Vom vedea, Biserica Ortodoxă are 

soluția sa pentru ceea ce laicismul politologic numeşte 
“problema corupției”. 





prădarea, neîndurarea către ceilipsiţi, 
împilarea acestora şi chiar uciderea”. 

Corupții îşi agonisesco bogăţie pe 
care Biserica creştină o osândeşte, 
considerând-o “răpire de bunuri 
străine” - păcat capital pentru omul 
subjugat de patima avariţiei. Avariția 
şi iubirea de arginți sunt păcate 
potrivnice mântuirii: “Nici furii, nici 
Jacomii, nici răpitorii împărăția lui 
Dumnezeu nu o vor moşteni"(I Cor. 6, 
10). 

Potentații vremii de azi, 
protagoniştii monstruoşi ai corupției, 
stau sub cuvintele de foc ale Sfântului 
leronim: “Totbogatul este sau nedrept, 
sau moştenitor al unor nedreptăti'. 


Evident că, într-o societate aproape 
descreştinată de imoralismul şi 
amoralismul ultimelor două secole, 
nu se poate ieşi la luptă împotriva 
corupției doar cu spusele unor sfinți. 
Cine mai crede în sfinţi? Totuşi, morala 
creştină este singura care cunoaşte 
motivațiile reale şi profunde ale 
corupției. Motivaţii pe care actualii 
politicieni le ignoră, în ciuda principiilor 
creştin-democrate pe care le afirmă... 

Politicienii vor să demaşte corupția. 
Poliţiştii trebuie să-i prindă pe cei 
corupți. lar magistraţii trebuie să-i 
judece. Dar, în acelaşi timp, întreaga 
justiție omenească se dovedeşte 
incapabilă să treacă de la efect la 





lunie '98 NR. 6/90 PAG. 9 






cauză şi să descopere cine este 
adevăratul corupător “implicat” în 
atâtea acte de corupție. Aceasta 
pentru că poliţiştii, procurorii, 
magistrații, politologii şi filozofii văd 
cauza coruptibilității în afară, exclusiv 
în mirajul averii. lisus Hristos vede 
însă cauza coruptibilității înlăuntrul 
omului. Sf. Nicodim Aghioritul arată 
că, în “războiul nevăzut" pe care 
diavolii îl duc împotriva oamenilor, 
coruperea vine “din ispitirea cea 
dinlăuntru, care are loc din pornirea 
patimilor ce ies din inima noastră. 
Căci «din inima omului ies gândurile 
rele, uciderile, curviile, furtişagunile, 
mărturiile mincinoase, hula» (Mat.15, 
19). 














Deci în inima omului, ispitită 
de corupătorul din totdeauna al 
neamului omenesc, diavolul, stau 
toate relele sociale sau, cum ar spune 
juriştii, “infracțiunile prescrise de 
Codul Penal. 

Oameni până mai ieri cinstiți 
şi curați cad dintr-o dată şi pot fi 
corupți. Încrederea în puterea banului 
îl ispiteşte pe cel care dă mită. 
Lăcomia îl ispiteşte pe cel care ia 
mită. Orice suflet omenesc poate 
deveni oricând coruptibil, dacă nu 
priveghează neincetat. De aceea, 
Biserica lui Hristos trebuie să se afle 
în primele rânduri pe frontul anti- 
corupţiei, combătând cu mijloacele 
ei specifice, care nu țin de dreptatea 
conjuncturală a omului, ci de 
dreptatea eternă a lui Dumnezeu. 

Silviu ALUPEI 

























Fandme-ue,:: (Came de. ve (umede. (undme-0e.:. (Duudme-0e.-: (Vaneae... zale... (Daia de 
i | d EUGEN ŞAHAN 


000 3 Bea 


Exilul românesc a suferit o pierdere grea prin trecerea [Re 


la cele veşnice a lui MIHAI POP, la 15 Aprilie 1998, ora Ja $ 
7.43, la Montreal. Se născuse la | Septembrie 1923, în Pe 


Luna martie a anului 1998 a venit cu vestea tristă a trecerii în eternitate a 


admirabilului om care a fost EUGEN ŞAHAN. 





Născut în Botoşani, la 6 martie 1926, a urmat studiile liceale în perioada 1937- | 
1945, fiind unul dintre străluciţii elevi ai liceului “Laurian” din Botoşani. Înzestrat cu 
o inteligență deosebită şi cu o mare putere de muncă, avea în față perspectiva unor 
frumoase realizări intelectuale. Dar cariera sa a fost frântă cu brutalitate, prin arestarea 
din 1948, împreună cu alte mii de studenți din centrele universitare ale țării. 

Dupăcinci ani de temniţă, a urmat o scurtă perioadă de relativă libertate, întreruptă 
de o nouă detenţie de încă şapte ani. Până la lovitura primită de comunism în anul 1989. 
viața sa a fost o luptă permanentă cu tot felul de privaţiuni. 

Din anul 1990, deşi sănătatea îi era şubrezită de cei 12 ani de temniţă, nu a pregetat 
să se dedice muncii de colectare şi sintetizare a datelor cu privire la formele de | 
rezistență anticomunistă şi la luptătorii căzuţi în lupta cu forțele răului. Stau mărturie, 
printre altele, cele opt volume din “Documentele rezistenței”, editate de A.F.D.P.R 
între 1991-1993, sub îngrijirea sa. 

Cei care l-au cunoscut pe Eugen Şahan îşi pleacă fruntea cu tristeţe şi roagă pe 
bunul Dumnezeu să-l odihnească în pace, 


“E ANIŞOARA OLTEANU. 


Trecerea la cele veşnice a luptătoarei anticomuniste ANIŞOARA OLTEANU a 
lăsat în urmă multe suflete nemângâiate, 
Născută pe 20 ianuarie 1926 în com, Domasnea, jud. Caraş-Severin, unde tatăl 
său, Nicolae Horescu, era gospodar de seamă şi epitrop al bisericii, Anişoara a fost 
crescută în duhul valorilor ortodoxe şi naționale, Pe vremea invaziei comuniste, pe 
când era studentă la Facultatea de Istorie-Geografie a Universităţii din Cluj, ea s-a 
angajat, cu partea cea mai lucidă a tineretului țării, în apriga rezistenţă anticomunistă 
(era cumnata legendarului Spiru Blănaru). După şapte ani în temniţele comuniste, ea 
îl cunoaște, în Bărăgan (unde familiile aveau domiciliu forțat), pe ing. Andron 
Olteanu (care executase și el 10 ani de închisoare politică), cu care se căsătoreşte, 
După rearestarea soțului, Anişoara Olteanu s-a aşezat la Timişoara, muncind din greu 
pentru a-și duce zilele. In 1964, ing. Olteanu a fost eliberat, iar familia va fi 
binecuvântată de Dumnezeu cu naşterea a doi fii (Petrică şi Nicu), 
În primăvara care a trecut, la un an şi jumătate de la pierderea soțului său,Anişoara 
Olteanu a plecat la rându-i, să-l reîntâlnească în sălașul veşnic al drepţiloi 
Odihnească-se în pace, 


armatele sovietice îl găseşte student la Academia | 
Comercială din Braşov, angajat în activităţi studenţeşti | 

de apărare a drepturilor poporului român. Pentru a se ță 
sustrage urmăririi forțelor de ocupaţie, Mihai Pop şi [ERE 
Viitoarea sa soție, Vetuţa, au trebuit să se ascundă întâi | e tea) 239 psi Să 
în Munţii Apuseni, după care au reușit să treacă în lugoslavia, unde au fost internați 
și obligați să execute munci manuale grele, după placul organelor polițienești. 
După mai multe încercări de trecere clandestină a frontierei iugoslave, au reușit să 
ajungă în Italia și apoi în Franța. La Paris, Mihai Pop şi-a continuat studiile de 
doctorat în Economie, din 1949 până în 1951, când emigrează în Canada, stabilindu- 
se cu familia la Qucbec, În 1952 este angajat la Hydro-Quebec. Nu după mult timp, 
devine titularul unui post important şi vital pentru noua întreprindere, Corporation 
de Gaz Naturel du Quebec: girant al serviciului de Marketing. După 14 ani de 
activitate în această întreprindere, denumită între timp Gaz Merropolitain Inc., 
Mihai Pop este numit expert economic pentru 7rans-Canada Pipeline, cu sediul la 
Toronto, iar spre sfârşitul anilor '70 revine la Montreal, ca economist al Regiei de 
Electricitate şi Gaz a Guvernului din Quebec, 

În 1979, pe când era în plină ascensiune profesională, Mihai Pop, în urma unei 
operaţii fatale, își pierde pentru tot restul vieţii comanda membrelor inferioare, 
Această invaliditate |-a obligat să renunţe la activitatea sa profesională şi să se 
retragă într-un scaun rulant, Și-a păstrat însă până în ultimele zile ale vieţii 
strălucirea și luciditatea mintală, ceea ce i-a permis să urmărească îndeaproape 
evoluţia situaţiei din România, căreia i-a rămas devotat cu 
toată pasiunea unui mare patriot, În acest timp și-a constituit 
o impresionantă bibliotecă, tratând cu precădere subiectele 
vitale româneşti, și în special cele ale exilului, ceea ce este 
numai una dintre frumoasele sale realizări. 

Nu se poate vorbi despre Mihai Pop fără a sublinia 
devotamentul neîncetat al soţiei sale, Vetuţa Pop, poetă | 
apreciată a exilului (prezentă și în paginile Punctelor 
Cardinale). Dumnezeu a pus sfârşit vieţii Vetuţei Pop la 
19 Septembrie 1996, lăsându-l pe Mihai Pop în nostalgică 
singurătate, dar cu nădejdea regăsirii într-o lume mai 
bună, 

Fie-le amândurora memoria binecuvântată 


i 
ij 





















PAG. 10 NR. 6/90 lunie '98 


In unele cărți de-ale sale, tratând Reforma Şi 
Contrareforma, Bertrand Russel (nefericitul autor al cărții De 
ce nu Sunt creştin) relatează - oarecum cu simpatie - cum se 
măcelăreau catolicii şi protestanții între ei şi cum se dărâma o 
lume, căci el zărea deja pregătindu-se, pe ruinele 
“obscurantismului” creştin, onouă Europă seculară, a Raţiunii 
şi a Luminilor. Simpatia este chiar genul de dispoziție potrivit 
pentru citirea cu folos a celor ce urmează. Din păcate, cititorul 
trebuie prevenit că va asista, de fapt, la o autopsie. E vorba 
despre analiza postumă a unui mit laic al secolului nostru: 
mitul Ştiinţificității psihanalizei. De asemenea, îmbucurător 
este că această dificilă operaţie a fost executată de un 
reprezentant al aceleiaşi lumi seculare, Karl Popper. Ceea ce 
rămâne este admiraţia în faţa unei ruine. Dar ce avem noi cu 
psihanaliza? De ce să nu o “tolerăm”? Pentru simplul fapt că 
dacă ea este adevărată, noi suntem cu toții nişte nevrotici, iar 
dacă ea este ştiinţifică, noi suntem nişte ridicoli. lată de ce sper 
că veţi îndura o lectură anevoioasă din cauza unei necesare 
comprimări a informaţiei. 





I. GENERALITĂȚI EPISTEMOLOGICE 


Karl Popper, ca filosof al ştiinţei, a dezvoltat o 
epistemologie care domină încă dezbaterile cu privire la 
limitele şi virtualităţile cunoaşterii ştiinţifice. Inainte ca el să 
intre pe scena controversei demarcaţioniste (nesfârşite discuţii 
cu privire la /inia de demarcaţie dintre ştiinţă şi alte domenii 
din economia gândirii umane) se considera, potrivit unei 
concepții ce întrunise consensul majoritar, că sunt distinctive 
pentru ştiinţă inducția, observaţia şi experimentul. Nu ne 
putem dispensa de o prezentare în rezumat a delimitărilor 
întreprinse de Popper. Abia după asimilarea lor vom putea 
evalua psihanaliza în termenii dreptului ei de cetate în domeniul 
ştiinţei. 

Popper adoptă o poziție sceptică faţă de inducție, arătând 
că este imposibil să verificăm vreodată o teorie ştiinţifică 
universală şi să obţinem, pe această cale, un verdicrconfirmativ. 
Ceea ce putem totuşi face este să deprobăm o teorie generală, 
obținând astfel un verdict infirmativ. Cu alte cuvinte, oricâte 
observaţii conforme cu teoria am face. nu vom putea atesta 
niciodată valid, din punct de vedere logic, veracitatea unei 
generalizări nerestrânse (materia unei astfel de inducții 
incomplete este dezmărginită în raportcu posibilitatea noastră 
de a o testa), În schimb, o singură observaţie neconformă cu 
teoria este suficientă pentru ao infirma în mod mecanic. Dacă 
afirmăm, cu un exemplu clasicizat, că “toate lebedele sunt 
albe”, predicția lansată în orizontul experiențelor este că 
observaţia va detecta doar lebede albe. Este însă greu de 
imaginat că în condiţiile actuale s-ar putea colecta foare 
lebedele din lume, astfel încât cercetătorul să opereze o 
inducție completă, şi inspectând toate lebedele, să infereze în 
mod valid că roate sunt albe. Oricâte lebede vom colecta, nu 
vom fi siguri niciodată că deţinem stocul complet al speciei. 
Nu vom putea fi siguri, astfel, că restul lebedelor neobservate 
(rest potenţial plauzibil) sunt roate albe. Oricât de mult am 
forța generalizarea, nu vom avea certitudinea că am epuizat- 
0, astfel că ne vom mişca tendențial spre confirmare, fără săo 
putem atinge, În schimb, o singură lebădă ne-albă ivită în 
câmpul observaţiei este suficientă pentru a spulbera 
generalizarea avansată. Iată precaritatea logică a oricăror 
teorii generale incomplet induse! În sens epistemologic, a 

falsifica este opusul polar al lui a proba. Când o teorie este 
infirmată prin descoperirea unui fapt care nu cadrează cu 
generalitatea ei şi care se aşează de-a curmezişul predicţiilor 
ei, se cheamâcă această teorie a fost /alsificată (când predicția 
este infirmată, pe calea raționamentului modus tolens se 
deduce că teoria este falsă; acesta este raționamentul 
fundamental în epistemologia lui Popper. Dacă p, atunci g. 
Dar nu q, deci nu p), Pentru a supravieţui, teoria trebuie 
ameliorată, adică "aclimatizată" noului mediu empiric, în așa 
fel încât să devină aptă să înglobeze, din punct de vedere 
predictiv, acel fapt “recalcitrant”, Popper denumește această 
capacitate “adaptabilitatea” teoriei, Dar ea are anumite limite: 
dacă faptele empirice infirmă nucleul însuşi al teoriei, adaptarea 
devine imposibilă, iar teoria extinctă, ea urmând să se 
sedimenteze în cârţile de istorie a ştiinţei, Pentru țoți cei care 
suferă de complexe de inferioritate în (aţa ştiinţei (dar şi pentru 
cei cucomplexe de superioritate, dinspre ea), || putem parafraza 
pe Vilfredo Pareto, că /sforla este uncimitir de teorii şilințifice, 

Problema e surprinzătoare, În raport cu modul de gândire 
curent. De obicei, oamenii cred că știința diferă de alte 
activităţi intelectuale umane prin aceea că ştiinţa dovedeşte 
ceva, Dar dacă- așa cum arată Popper- ştiinţa nu poate dovedi 
O teorie generală (în ciuda silințelor inductive), atunci prin ce 
se_ mai deosebeşte ea de, să zicem, astrologie? Linia de 





PUNCTE CARDINALE 


FREUD EVAL 





demarcaţie între ştiinţă şi non-ştiință rezidă în maniera în care 
teoriile fac predicții testabile şi în modul în care ele sunt tratate 
dacă eşuează la testare. Marca distinctivă a ştiinţei este 
falsificabilitatea (caracterul teoriei de a se preta la testare şi la 
respingere). Spre deosebire, deci, de astrologie şi de sistemele 
gnoseologice similare, ştiinţa adevărată este măcar/alsificabilă, 
chiar dacă nu este net confirmabilă. Această sinceritate 
normativă, de a-şi prezenta la testare tocmai punctele incerte, 
vulnerabile (potențial refutabile), este meritul distinctiv al 
ştiinţei. S-ar putea spune, deşi suntem siguri că lui Popper i-ar 
repugna sintagma (nu şi ideea), că ştiinţa este ştiinţă întrucât 
funcționează după principiul vivere pericolosamente. Această 
exigenţă - prezentarea teoriei la o testare - este într-adevăr sursa 
unor riscuri pe care doar omul de ştiinţă adevărat şi le asumă. 
lată, deci, două condiţii ce trebuie întrunite în mod cumulativ 
pentru a ne găsi în domeniul ştiinţei: 

i) teoria ştiinţifică trebuie să facă predicții empirice (în 
vederea testării); 

ii) teoria infirmată, fie şi de un singur fapt, trebuie 
abandonată de proponentul ei. 

În ipoteza că aceste condiții nu sunt îndeplinite, atunci ne 
aflăm în teritoriul pseudoştiinței. De fapt, chiar există două 
cazuri remarcabile în care acest deficit epistemologic 
(neindeplinirea unor condiţii) este prezent în cadrul unor teorii 
celebre. Popper îi acuză pe psihanalişti că nu fac predicții 
empirice*, iar pe marxiști că nu abandonează teoriile lor 
infirmate. Analizate împreună, tocmai datorită naturii lor 
cognate, psihanaliza şi marxismul sunt considerate de Popper 
ca fiind nişte pseudoştiinţe. 





î 2 EVALUAREA PSIHANALIZEI 





A. ȘTIINȚĂ ȘI PSEUDOȘTIINȚĂ. Am arătată pentru 
Popper ştiinţa trebuie să fie falsificabilă, adică să fie susceptibilă 
de testare şi infirmare experimentală. iar pseudoştiința este, în 
contradistincție, nefalsificabilă. O altă caracteristică a ştiinţei 
este că ea construieşte teorii în termeni bine precizaţi şi face 
predicții clare şi bine definite. De exemplu, legea gravitaţiei ne 
spune exact ce se va întâmpla dacă eu ies afară din casă pe 
balcon. lar dacă predicția legii gravitaţiei nu se va împlini, şi eu 
voi pluti în loc să cad, atunci putem să fim siguri că legea a fost 
falsificată, infirmată de faptul plutirii mele. Nu acesta este cazul 
sistemelor de credinţă de tipul astrologiei, care sunt iremediabil 
vagi, confuze şi, jpso facto, hermeneutic-elastice. Dacă astrologul 
îmi prezice că Racul va prospera vineri în afaceri, iar în prima 
vineri eu (fiind Rac) sunt dat afară de către şef, îngroşând 
rândurile şomerilor (printre care mai sunt nenumărați alți Raci, 
care nu mai prosperă de zeci de vineri încoace!), astrologii vor 
replica doar că, în tot cazul, aruncarea mea pe străzi este 
probabil spre binele meu, lucru de care mă voi convinge într-un 
viitor nedefinit... Şi cum faptele confirmative sunt mai la 
îndemână şi în mod direct proporțional cu ambiguitatea 
predicției, fireşte că ceva parțial-confirmativ mă va face să uit 
de şarlatanie. Această imprecizie şi elasticitate structurală 
previne cu succes orice infirmare categorică. Nimic nu-i va 
forța vreodată pe astrologi să admită că teoriile lor sunt greşite, 
orice s-ar întâmpla. Frazarea lor obscură şi multivalentă este 
încărcată cu atâtea virtualităţi, încât va exista totdeauna o 
“speculație de serviciu” care să-i salveze. Dar, potrivit lui 
Popper, după criteriul falsificabilităţii, atât psihanaliza, cât Şi 





* lată, în acest sens, o radiografie sumară făcută metodologiei 
freudiene: "În legătură cu dezvoltarea psihologiei ca o disciplină 
empirică [...], sistemul lui Freud este cel mai vulnerabil. Pur ŞI 
simplu, Freud nu este un metodolog. În procesul colectării datelor 
cl cra nesistematic şi necontrolat, informaţiile constând în primul 
rând din ceca ce îşi amintea din spusele pacienţilor lui, EI nu 
intreprindea însâ nimic în vederea confirmârii acurateţii rapoartelor 
primite de la aceştia. Freud oferea donr concluziile sale, el nu 
dezvelea niciodată modul în care Infera și îşi deriva concluziile, 
Variabilele și constructele sale sunt neclare, Ele sunt definite Vag 
şi nu sunt cuantificabile, Teoria lul insistă pe etapa copilăriei, până 
la a afirma chiar că personalitatea copilului este formată, 
esențialmente, pe la vârsta de 7 anl Totuși, singurul caz înregistrat 
în care Freud luce dovadi că a studiat expres po un copil, privea pe 
un tânâr cu o fobie, lar Freud lucra indirect, prin informaţiile 
furnizate de tatăl copilului! Importanţa acorglată copilăriei pare n fl 
0 deducție din observaţiile sale pe adulţi, Dar, lucrul cel mai grav, 
teoria lui Freud are o valoare predictivă minimă [s.n.]" (James F. 
Brennan, History and Systems o/ Psychology, Pentince Hall Inc, 
New Jersey, 1994, pp, 235-236), 





marxismul sunt sisteme de credință de tip pseudoştiințific. 
Pretențiile lor centrale sunt la fel de nefalsificabile ca şi cele 
ale astrologiei. Popper şi-a petrecut anii formativi în Viena 
începutului de secol, unde erau în vogă teoriile marxiste şi 
psihanaliste care se revendicau de la ştiinţă şi chiar erau 
creditate cu acest statut. Ele hipnotizau mulţi intelectuali, 
pentru că păreau să aibă o imensă forță explicativă. Popper 
descrie urmările acceptării acestor teorii care “aveau efectul 
unei conversiuni intelectuale sau relevaţii, deschizându-ți 
ochii la un nou adevăr ascuns celor încă neiniţiați. Odată ce 
ochii îţi erau astfel deschişi, vedeai elemente confirmatoare 
peste tot: lumea era plină de verificări ale teoriei. Orice se 
întâmpla, confirma întotdeauna teoria. Astfel, adevărul ei 
părea manifest; iar necredincioşii erau în mod cert oamenii 
care nu vroiau să vadă adevărul manifest, care refuzau să-l 
vadă fie din cauză că era împotriva interesului lor de clasă, fie 
din cauza refulărilor încă ne-analizate şi care cereau în mod 
insistent un tratament [...] Un marxist nu putea deschide un 
ziar fără să găsească pe fiecare pagină dovezi confirmatoare 
pentru interpretarea pe care o dădea el istoriei; nu doar în ştiri, 
ci şi în tipul de prezentare - care trăda orientarea de clasă a 
ziarului - şi în special, desigur, în ceea ce ziarul nu spunea” (K. 
Popper, Conjectures and Refutations, Routledge, London, 
1996, pp. 34-35). 

Poppera realizat că o teorie care explică totul, nu explică 
de fapt nimic. Dacă salariile scădeau, acest lucru se datora 
evident capitaliştilor ce exploatau clasa muncitoare, aşa cum 
a prezis Marx că ei o vor face; dacă salariile creşteau, tot 
capitaliştii erau în spatele manevrei, acum încercând să 
salveze un sistem putred de corupție, lucru de asemenea 
prezis de marxism. Un psihanalist putea explica de ce un om 
ar comite o crimă, sau, cu o uşurinţă egală, de ce acelaşi om 
şi-ar sacrifica propria viață pentru a o salva pe a altuia. 
Marxiştii făceau predicția că revoluțiile proletare vor avea 
succes îndată ce regimurile capitaliste vor fi suficient de 
slăbite de contradicții inteme. Dar față cu eşecurile unor 
revoluții proletare, ei replicau evaziv că acele regimuri 
capitaliste nu erau încă suficient de slăbite de contradicţiile lor 
interne. Psihanaliştii, în mod similar, pretindeau că toate 
nevrozele adulților se datorează unor traume din decursul 
copilăriei lor. Dar față cu persoane care avuseseră în mod 
evident o copilărie fericită, ei răspundeau că, totuşi, persoana 
în cauză (rebuie să fi suferit în tinerețea sa anumite traume 
psihologice foarte intime, etc., etc. Acest gen de explicaţii sunt 
însă chiar în antiteza seriozității ştiinţifice. “O teorie cu forță 
explicativă reală operează predicții riscante, care exclud 
majoritatea rezultatelor posibile. Succesul în predicţie este 
impresionant doar în măsura în care eşecul era o posibilitate 
reală”, comentează Phillip Johnson, (v. Danvin on Trial, 
1991, cap. “Science and Pseudoscience”, pp.145-155). În 
contrast cu Freud, Marx şi adepţii lor, Popper îşi aminteşte de 
impresia pe care i-a făcut-o un comportament cu adevărat 
ştiinţific. “Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost 
declaraţia clară a lui Einstein că îşi va considera teoria de 
nesusținut dacă ea va eşua în faţa unor teste [...] Era, aceasta, 
o atitudine complet diferită de dogmatismul lui Marx, Freud, 
Adler, sau chiar decât cel al susținătorilor acestora. Einstein 
căuta experimente cruciale, a căror conformitate cu predicțiile 
lui nu va însemna stabilirea teoriei lui ca fapt, dar a căror 
infirmare, după cum el a accentuat primul, vor arăta teoria lui 
ca inconsistentă. Aceasta, simţeam, era adevărata atitudine 
ştiinţifică” (K. Popper, Unended Quest. An Intellectual 
Aulobiography, Routledge, London, 1993, pp. 37-38). 

In schimb, teoreticienii psihanalişti şi marxişti căutau 
doar exemplele confirmative şi construiau explicații atât de 
flexibile încât totul conta ca o confirmare. Dar acest 
comportament pseudocognitiv nu este invenţia lor: "Aceste 
teorii, deşi se dau drept ştiinţifice, au în realitate mai multe în 
comun cu miturile primitive decât cu Ştiinţa: ele seamănă mai 
mult cu astrologia decât cu astronomia”. (Conjectures and 
Refulations, ed. cit. p. 34), lucru evident din felul în care 
operează cu faptele şi din similitudimea metodelorexplicative. 
Foarte aproape de încheieri la fel de radicale s-a aflat şi un alt 
filosof şi istoric al ştiinţei, Arthur Koestler, atunci când a 
afirmat că "Psihanaliza este un sistem de jonglerie verbală, un 
melanj de metafore şi de concluzii” (cit. în Alain de Benoist, 
Vu de droite, Copermic, 1979, p. 450). 

Se iscă, iarăşi întrebarea: cum a putut, atunci, psihanaliza 
Să neutralizeze o cantitate atât de mare de spirit critic? Tocmai 
prin izul seductiv al explicaţiilor ei totalizante. Acest lucru 
este analizat în cele ce urmează. 

B. FORȚA EURISTICĂ este capacitatea imanentă a 
unei teorii de a angaja cele mai potrivite metode în vederea 
producerii unor explicaţii plauzibile şi clare. Deoarece 


Li 


FI] 


































psihanaliza nu face defel predicții empirice, ea este 
nefalsificabilă (nu poate fi dovedită ca falsă prin nici un mijloc 
experimental închipuibil), ea căpătând, ipso facto, un soi de 
forță supraeuristică ce te introducea într-o lume nouă, cu 
misterele “ucise”, ca efect al unei convertiri. Eliberarea de 
chenarul rigid al exigențelor experimentale făcea din 
psihanaliză o tehnică intelectuală aptă să zămislească o 
explicaţie pentru orice fapte. Această înzestrare o vom numi, 
din rațiuni economice, ho/oexplicativism (holos = totalitate), 
adică aptitudinea de a putea explica, prin prisma teoriei 
generale - nepredictive din punct de vedere empiric - şi pe 
baza aceluiaşi criteriu, absolut orice fapte/acte, oricât de 
diverse şi chiar antinomice, dar într-un mod experimental 
neinfirmabil. Un concept holoexplicativist este, bunăoară, 
selecţia naturală în sensul ei darwinist. el conţinând în chiar 
definiţia lui o antinomie care îl face capabil să explice toate 
fenomenele de care se ocupă. Selecţia naturală e considerată 
ambivalent de evoluţionişti atât mecanism creator, inovator, 
cât şi mecanism conservator, astfel că o specie poate fi 
considerată nouă pe baza selecției naturale, iar alta poate fi 
socotită veche tot pe baza selecţiei naturale, fără nici cea mai 
mică jenă epistemologică. Evoluţionistul credul explică, la fel 
de facil şi cu acelaşi concept, atât macrogâtul girafei, cât şi 
microgâtul hipopotamului, încât, deşi eşti uluit de “forța 
explicativă” (aparent supraeuristică), rămâi totuși fundamental 
nelămurit (căci explicaţia este mai degrabă pseudoeuristică, 
vidă de import cognitiv real). Holoexplicativismul este steril 
în ştiinţă, fiindcă debranşează într-un mod aiuritor legătura 
cauză-efect, adică tocmai ceea ce face, în primul rând, posibilă 
ştiinţa. În cadrul holoexplicativismului sunt explicate fapte 
prin teorie, şi nu, aşa cum este normal, faple prin fapte, în 
lumina leoriei. 

Așa cum îşi aminteşte Popper, “analiştii freudieni 
subliniau că teoriile lor erau verificate în mod constant de 
«observaţiile lor clinice». În ceea ce-l priveşte pe Adler, am 
fost foarte impresionat de o experienţă personală, Odată, în 
1919, i-am relatat despre un caz care mie nu mi se părea în 
mod special adlerian, dar pe care lui Adler nu i-a fost greu să- 
| analizeze în termenii teoriei sale cu privire la sentimentele de 
inferioritate, deși el nici măcar nu văzuse copilul [exact ca 
singurul caz în care Freud analizează un copil după relatările 
(atălui acestuia - n.n.], Puțin şocat, l-am întrebat cum de putea 
fi atât de sigur, «Datorită celor o mie de experienţe pe care le- 
am realizat până acum», a răspuns el; la care nu m-am abținut 
să nu spun: «Şi cu acest nou caz, bănuiesc, experiențele 
dumneavoastră sunt acum o mie şi una». Ce vroiam eu să spun 
era că observaţiile sale anterioare puteau să nu fi fost mai 
solide decât aceasta nouă; că fiecare, la rândul ei, a fost 
interpretată în lumina «experienței anterioare», și în același 
timp a fost considerată drept «confirmare adițională», Ce 
anume, m-am întrebat, confirma ea de fapt? Nu mai mult 
decât că un caz putea fi interpretat în lumina teoriei, Dar 
aceasta însemna foarte puțin, am reflectat eu, de vreme ce 
orice caz închipuibil putea fi interpretat în lumina teoriei lui 
Adler sau la fel de mult în lumina teoriei lui Freud, Pot ilustra 
aceasta prin două exemple foarte diferite de comportament 
uman: acela a unui om care impinge un copil în apă cu Intenţia 
de a-l îneca; şi acela al unui om care își sacrifică viața în 
încercarea de a salva copilul, Fiecare din aceste două cazuri 
poate fi explicat, cu la fel de multă ușurință, în termeni 


freudieni sau adlerieni. Potrivit lui Freud, primul om suferea de 
o refulare (să spunem, a unei componente a complexului său 
oedipal), pe când cel de al doilea om tocmai îşi împlinise o 
sublimare. După Adler, primul om suferea de simțăminte de 
inferioritate (care îi produceau, probabil, nevoia de a-şi dovedi 
sieşi că e în stare să comită o crimă); şi, la fel cel de al doilea om 
(a cărui nevoie era aceea de a-şi dovedi că îndrăzneşte să 
salveze copilul). Nu puteam să mă gândesc la un tip de 
comportament uman care să nu poată fi interpretat în termenii 
oricăreia din cele două teorii” (Conjunctures and Refutations, 
ed. cit, p. 35). 

Poate că pare scandalos să torpilezi teorii atât de 
“productive”. Această critică este firească, de fapt. Căci în 
epistemologie, teoriile sunt cântările şi în funcţie de forța lor 
explicativă, acesta fiind un important ingredient de ordin utilitar: 
teoria este menită să facă lumină, să coreleze de o manieră 
coerentă şi verosimilă masa indistinctă a faptelor empirice. Dar 
în acest caz particular de care ne ocupăm, această obiecţie nu 
poate fi ridicată fără a comite simultan o confuzie între cantitate 
şicalitate cognitivă. O teorie cu forță euristică reală acumulează 
şi calitate cognitivă. O teorie pseudoeuristică acumulează 
cantitate cognitivă, dar fără calitatea care să valorifice această 
cantitate într-o schemă operaţională clară şi credibilă. Nu 
contează cât de producivă este o teorie în termeni cantitativi 
(câte fapte poate ea explica), ci contează care e calitatea 
produselor ei explicative. lar în cazul psihanalizei (ca şi în cazul 
astrologiei, de altfel), calitatea e minimă tocmai pentru faptul că 
mecanismul ei explicativ produce imperturbabil justificări 
preteoretizate, eşuând în explicaţii similare date unor fapte 
antinomice, atenuând tocmai specificitatea cauzală a faptelor 
de explical, adică ceea ce ne interesează în modul cel mai 
propriu în ştiinţă, Meritele ei euristice sunt mult prea mari ca să 
nu-i fie suspecte epistemologului. Psihanaliza este adevărată 
mai degrabă /ogic decât faptic, adică în logica ei intemă, 
autonomă în raport cu domeniul empiric. Este, cred, motivul 
pentru care neuropsihologul Dr. Pierre Debray-Ritzen, profesor 
la Universitatea de Medicină din Paris, şi-a intitulat devastatoarea 
sa critică a psihanalizei “Scolastica freudiană” (La scolastigue 
freudienne, Fayard, 1972). 

Intr-o asemenea situaţie, nu teoria este reinterpretată în 
termenii experimentelor, cât faptele sunt reinterpretate astfel 
încât să se potrivească teoriei, ceea ce, spune Popper, e o altă 
trăsătură a pseudoştiinței. 

C. IREFUTABILITATEA. Oricât ar părea de nostim 
pentru noi, ajunşi în acest punct, în trecut tocmai irefutabilitatea 
teoriilor psihanalitice şi marxiste le făcea atât de puternice şi de 
seducătoare: "Exact acest fapt- că ele se potriveau mereu, că ele 
erau întotdeauna confirmate - constituie în ochii admiratorilor 
lor cel mai puternic argument în favoarea acestor teorii. A 
început însă să-mi licărească ideea că această putere aparentă 
era de fapt chiar slăbiciunea lor” (Conjectures and Refutations, 
ed. cit., p. 35). Pare un scandal şi - prin ordin definiţional - de 
neconceput să respingi o teorie... irefutabilă. Dar s-a stabilit 
deja că “o teorie care nu poate fi respinsă prin nici un mijloc 
imaginabil este neştiinţifică [...], criteriul statutului ştiinţific al 
unei teorii fiind falsificabilitatea ei”. Psihanaliza ca doctrină 
aproape antropologică avea o construcţie aparte; “Am realizat 
în curând că orice teorie poate fi imunizată împotriva criticilor. 
Dacă permitem o astfel de imunizare, atunci orice teorie devine 
nefalsificabilă” (K. Popper, Unended Quest An Intellectual 
Autobiography, ed. cit., p. 42). Prin urmare, operaţiunea de 
imunizare este egală cu cea de “descientifizare”, în mod 
necesar. Considerând, aşadar, pretenţia psihanalizei de a fi 
“Stiinţifică”, lucrurile se schimbă în mod semnificativ: 
“Marxismul şi psihanaliza sunt în afara ştiinţei pentru că, par 
nature, prin chiar structura teoriilor lor, ele sunt irefutabile” (K. 
Popper, cit. în Alain de Benoist, Vu de Droite, ed. cit., p. 117). 
Probele faptice nu au nici un fel de efect asupra unor astfel de 
credințe, Ele sunt, în acest fel, dincolo de realităţi. lată deci că 
imposibilitatea structurală a psihanalizei de a fi respinsă, carcasa 
ei antiexperimentală și spărgătorul de gheaţă al mişcării 
psihanalitice, s-a convertit, în lumina epistemologiei popperienc, 
într-o tară genetică ce situează psihanaliza prin definiţie în afara 
ştiinţei, 

Insă chestiunea imunizării atinge dificultăţi tulburătoare, 
pe care Popper le discută în cartea sa The Mythofihe Framework. 
Pornind de la o sugestie a lui Whorf, el avansează ideea că noi 
(răim într-un fel de “închisoare intelectuală”, ale cărei gratii 
sunt limitele limbajului nostru, Prin “ciocnirea culturilor” şi 
prin propagarea aculturaţiei, noi reuşim “să evadim” din 
gnoseologia noastră autocentrată, însă ne trezim într-o închisoare 
intelectuală ceva mai largă, Procesul cunoaşterii ar [io continuă 
eliberare din aceaste ş/ere gnoseologice în care ne allâm, 
“Închisorile sunt sfere, ȘI cei cărora nu le plac închisorile ar 
trebui să se opună «mitului sferei izolate»” (The Myth o/ the 
Freamework), Ei vor accepta o discuţie cu un partener ce vine 
dintr-o altă lume [altă sferă -n.n.] pentru că le dă ocazia să 
descopere lanţurile pe care până atunci nu le-au simţit, și să le 
sfarme, pentru a se transcende pe ei înşişi [...] ca rezultatal unui 
efort critic şi creator” (The Myrho/the Freamework, Routledge, 
London, 1996,p.52.), Aplicând această lectură şi epistemologia 


PUNCTE CARDINALE 






lunie '98 NR. 6/90 PAG. 11 





sferei izolate psihanalizei şi marxismului, Popper relevă 
consecinţele imunizării teoriilor şi irefutabilităţii lor: “Acum 
|$ ani am ajuns la o concepţie similară «mitului sferei» - şi nu 
doar că am ajuns la ea, dar am şi depăşit-o. În timpul marilor 
discuţii fierbinţi de după primul război mondial, am simţit ce 
greu era să ajungi undeva cu oamenii ce trăiau într-o sferă 
gnoseologică închisă - adică oameni precum marxiştii, 
freudienii şi adlerienii. Nici unul dintre ei nu putea fi zdruncinat 
vreodată din viziunea lui despre lume. Orice argument 
împotriva sferei lor era interpretat de ei în aşa fel încât să se 
potrivească în ea” (op. cit., p. 53). 

Se pare că această caracteristică de a nu putea fi respinsă 
apropia psihanaliza de religie, constituind-o, în fapt, într-o 
manifestare parareligioasă, începând cu Sismund Freud: 
“Am văzut un număr considerabil de mişcări elevate din punct 
de vedere intelectual şi gălăgios nereligioase, însă cu aspecte 
al căror caracter religios nu poate scăpa nimănui, dacă şi-a 
deschis bine ochii pentru ele [...]. Exemple foarte evidente 
despre rolul de profet jucat în diferite mişcări sunt personaje 
ca: S. Freud, Karl Kraus, Herbert Marcuse” (ibidem, pp. 16- 
29). Formele de manifestare ale psihanalizei, în procesul 
iradierii ei din “oraşul sfânt”, Viena, locul antropofaniei (a 
noii înțelegeri a Omului), sunt pentru Popperclasice:“un clan, 
un grup de presiune, un partid, o bisericăcuritualuri” (Unended 
Quest... ed. cit.. p. 71). Să nu-i uităm pe “apostolii” care au 
înființat reviste şi societăți psihanalitice în Italia, Germania, 
Franța, Anglia, S.U.A. să nu uităm “prigonirile” şi exilul 
forțat în S.U.A., arderea cărţilor “sfinte”, ocara lumii 
“necredincioase”; apoi ereziile: Jung, Adler, Lacan şi 
“biresicuţele” lor. Toate acestea - şi încă multe altele-compun 
profilul unei adevărate secte intelectuale, elitiste, care, odată 
“iluminată”, angajează instrumente intelectuale sofisticate în 
lupta ei, cucerind instituţiile culturale şi de educaţie în vederea 
“luminării” poporului şi a “propovăduirii cuvântului”. 
Anatemizarea religiei tradiționale (“nevroză colectivă”) se 
înscrie în logica unui război religios purtat cu instrumente 
intelectuale. Pseudo-spovedania clinică şi promoţiile de 
psihanalişti “hirotonisiţi” fac parte din programul social al 
mişcării parareligioase. lar dacă zelul apostolic caracteristic 
“primilor psihanalişti” s-a diluat destul de serios, mişcarea 
psihanalistă s-a înstăpânit în universități sau aşezăminte proprii, 
devenind o instituţie policentrată, cam sclerozată, dar totuşi 
activă. Deşi schismele succesive i-au slăbit coeziunea şi 
credibilitatea, mesajul ei a pătruns (mai ales prin literatură şi 
film) în milioane de creiere care îi propagă necontenit 
“învățăturile”, în acele formule vulgarizate de care ne izbim 
la tot pasul. În plus, atât de rentabilă a devenit “profesiunea” 
de psihanalist încât vechiul “Time is money” s-a convertit în 
“Freud is money”... 

“Concepţia greşită despre ştiinţă se trădează pe sine prin 
dorința ci manifestă de a fi teoria cea mai bună”, spune 
Popper. Phillip Johnson comentează: “In unele cazuri această 
dorință rezultă din mândria de descoperitor, care apără o 
teorie cu fiecare artificiu de care dispune, deoarece repetiţia 
lui profesională este în discuţie. Pentru marxişti şi freudieni, 
dorința izvora dintr-un sentiment de securitate pe care îl 
câştigau din faptul că deţineau o teorie care părea că dezvăluie 
un sens al lumii. Oamenii îşi bazează carierele şi vieţile lor 
personale pe teorii ca acestea, şi se simt personal ameninţaţi 
când teoria lor este atacată, Frica îi face pe astfel de oameni să 
îmbrățişeze necritic orice mecanism care previne teoria de la 
O iminentă falsificare” (Danvin on Trial, p. 118). 

Este zadarnic, totuşi, să credem că epistemologia 
reprezintă o armă suficientă în lupta cu o mişcare de esență 
parareligioasă, care, în plus, mai susţine și un veritabil sistem 
instituțional, ce pune în circulație constantă sume enorme de 
bani. "Când două persoane cred diferit, argumentele raționale 
nu mai au nici o putere”, zice Popper. lar când mii de oameni 
trăiesc din psihanaliză, nici un arsenal din lume nu este mai 
puternic decât fiziologia umană şi instinctul ei de conservare. 


PAG. 12 NR. 6/90 lunie '98 


"7 
ei 
dy ri îi - 
a îi - m 
î 4 . Pa mA PR 
Si 2] $ = ps 
Y CIV + ti 
Sr P . - > d 
Ş -— 
[3 A 
şi Ă “ 
Ai a Y 
BET 
vă x 
. A . 
5 
SR 2 dei 4 
A a su a 
| x 
€ * 
4 -. € Ş, 
i = _ ui 
bi y : Se 
d ca 1 5 
zi Pai 
FR ” 


PUNCTE CARDINALE 


“Eu nu sunt cetățean american de religie mozaică. Eu sunt evreu. 


25 Sunt american de 63-de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani.” 





te 
Y 


4 zi - 


Rabinul Stephen S. Weise 


18. CRESTINISMUL ȘI TALMUDUL 


Apariţia creştinismului a coincis cu un moment 
de profundă criză a lumii iudaice. Sub influenţa culturii 
greceşti, evreii din Alexandria, Antiohia şi Asia-Mică nu 
mai respectă cu strictețe Legea. Evreii culți ca şi păgânii 
ponderați sunt mulțumiți de creştinismul paulinic, care 
nu-i obliga la restricțiile rituale iudaice. Dar apropierea de 
creştinism a luat amploare după distrugerea Templului de 
către legiunile romane comandante de Titus (70 d. Chr.). 
Represaliile dezlănțuite atunci împotriva populației 
evreieşti i-a determinat pe mulți evrei să adopte 
creştinismul, urmând exemplul ucenicilor lui loan 
Botezătorul. Dar abandonarea iudaismlui a avut şi o cauză 
economică. Conform unei legi impuse de Vespasian, 
fiecare evreu era obligat să plătească în continuare 
“impozitul Templului", deşi Templul nu mai exista. Ca 
urmare, acei evrei pentru care acest impozit era o povară 
apăsătoare, încercau să i se sustragă, negându-şi originea 
evreiască. Din aceste categorii de evrei s-au format primele 
comunități iudeo-creștine. În acelaşi timp, creştinismul a 
început să câştige adepți şi din rândul păgânilor. Între cele 
două categorii de creştini (iudeo-creştinii şi prozeliții din 
rândurile păgânilor), cel puţin la început, relațiile nu au 
fost prieteneşti. Abia după două sau chiar trei generații 
deosebirile dintre iudeo-creştini şi creştinii neiudei au 

început să se estompeze. 

E fervescența spirituală provocată de procesul de 
definire a concepției creştine în interiorul helenismului 
dominat de diferitele curente neoplatonice şi 
neopitagoreice, cu puternice accente de misticism, nu a 
rămas fără urmări în atitudinea adoptată de reprezentanții 
iudaismului talmudic. Îndeosebi iudeo-creştinii erau 
consideraţi ca reprezentând o amenințare pentru puritatea 
iudaică. Rabbi Triphon, avertizând asupra influențelor 
dăunătoare venite din partea iudeo-creştinilor, îi denunță 
pe aceştia ca fiind mai periculoşi pentru iudaism decât 
păgânii, întrucât păgânii nu recunosc şi nu acceptă Legea 
din necunoaştere, pe când iudeo-creştinii neagă credința 
strămoșească în deplină cunoştinţă. 

Sinedriului din lamnia i-a revenit sarcina să 
hotărască asupra atitudinii evreilor faţă de iudeo-creştini, 
Decizia adoptată a fost impunerea unei totale separări a 
celor două comunități religioase. Dispoziţii cu caracter 
imperativ. interziceau evreilor orice contact cu iudeo- 
creştinii, iar în rugăciunea zilnică a fost introdus un 
blestem prin care se cerea lui Dumnezeu ca “renegaţii”"să 
fie excluși de la fericirea vieţii veşnice, Dar separarea 
iudeo-creştinilor de comunitatea iudaică nu a rezolvat 
toate problemele create de influența creştinismului asupra 
iudaismului. Anumite vederi gnostice s-au insinuat în 
gândirea iudaică, făcându-şi apariția și în rugăciunile 
curente. Cel care a reacționat împotriva acestor influenţe 
a fost Rabbi Akiba. În general, în această perioadă de 
confuzie religioasă, este meritul tanaiţilor (teologii evrei 
care au sistematizat Mișna) de a fi luptat pentru puritatea 
concepției iudaice, opunându-se tuturor ideilor considerate 
străine de învățătura ortodoxă. 

După aproape trei secole de existență în 
catacombe și persecuții, autorităţile romane au fostobligate, 
din pragmatism politic, să recunoască Biserica lui Fristos 
ca pe orealitate socială cu largă răspândire în tot Imperiul, 
Edictele lui Dioclețian din anul 303, prin care se dispunea 
ințerzicerea reuniunilor creştine, distrugerea bisericilor, 
întemnițarea celorcare persistau în a-l. mărturisi pe Hristos 
și distrugerea Scripturilor prin foc, s-au dovedit ineficace 
în faţa fervoarei religioase a creştinilor, Confruntat cu 
această situaţie, în anul 311, Galeriu, aflat pe patul de 
moarte, a emis un edict prin care creștinii erau toleraţi, cu 





condițiasănu violeze ordinea intemăşi instituțiile Imperiului. 
Dar adevărata recunoaştere a creştinismului ca religie egală 
în drepturi cu celelalte culte din Imperiu are loc doi ani mai 
târziu, în 313, când Constantin cel Mare şi Liciniu au emis 
“Edictul de la Milan”. Şi deşi Biserica Creştină va fi 
declarată Biserică de stat abia în 380, de Teodosie cel Mare, 
încă din timpul domniei lui Constantin | creştinismul a fost 
considerat ca religia dominantă. 

Urcarea pe tron a lui Constantin a adus la început 
o uşurare în viața religioasă a evreilor, edictul său de 
toleranță permițându-le să-şi practice liberreligia. Patriarhul 
evreudin Palestina şi conducătorii academiilorşi sinagogilor 
se bucurau de aceleaşi drepturi pe care le aveau clericii 
creştini şi preoții păgâni. “Dar spiritul de imparțialitate 
manifestat de Constantin - afirmă Hirsch Graetz, autorul 
unei Istorii a Evreilor pe care Samuel Caplano considerăca 
făcând parte din cele Zece Mari Cărți ludaice care au 
influențat istoria - nu a durat decât scurt timp. Cu câl 
influența creştinismului asupra sa a crescul, Cu atât 
intoleranța faţă de iudaism s-a înăsprit. Oraşul Sfânt şi-a 
redobândit vechiul său nume, după pelerinajul făcut de 
mama împăratului, Elena, o femeie cu o moralitate 
îndoielnică (este vorba de Sfânta Elena pe care creştinii o 
celebrează în fiecare an la 21 Mai, împreună cu fiul ei 
Constantin - n.n.), prilej cu care împăratul a ordona! să se 
ridiceo biserică pe locul unde a fost mormântul lui Iisus, loc 
unde n-a existat niciodată un astfel de mormânt. 

În continuare, H. Graetzmenţionează următoarele 
fapte care ilustrează intoleranța creştinilor față de evrei. 
Constantin a reînnoit decretul lui Hadrian care interzicea 
accesul evreilor în Ierusalim, cu excepția unei singure zile, 
ziua în care evreii comemorau distrugerea Templului, când 
gărzile imperiale permiteau pelerinilor evrei să intre în oraş 
pentru a-şi exprima jalea. Un decret imperial interzicea 
evreilor să facă prozelitism. În caz contrar se aplicau 
pedepse grele, atât celor care treceau la iudaism, cât şi celor 
care îi acceptau în comunitatea iudaică. Începând cu cel de 
al doilea împărat creştin, Constanțiu (337-361), acțiunile 
dușmănoase împotrivaevreilors-au înmulțit. Mulţi cărturari 
evrei au fost supuşi la pedepse aspre şi chiar amenințați cu 
moartea. Evreilor li s-a retras dreptul de a avea sclavi 
creştini, deşi în calitatea lor de cetățeni romani ar fi trebuit 
să se bucure de toate drepturile prevăzute de lege. “Încădin 
prima zi a victoriei sale - conchide H. Graetz- creştinismul 
a manifestat o atitudine dușmănoasă faţă de iudaism, 
atitudine care a stat la baza sângeroaselor persecuții 
împotriva evreilor, careauavut loc de-alungul următoarelor 
veacuri, 

Un moment important în evoluţia raporturilor 
dintre creştini şi evrei l-a constituit urcarea pe tronul 
Imperiului a lui Iulian Apostatul (361-363). Increştinat 
împotriva voinţei sale şi adeptconvinsal neoplatonismului, 
lulian a retras Bisericii Creştine privilegiile dobândite de la 
înaintașii săi, restabilind libentatea de credință pentru toate 
cultele, Faţă de evrei s-a dovedit a fi o adevărată mană 
cerească, manifestând, concomitent cu crearea condiţiilor 
pentru renașterea cultului zeităților păgâne, o atenţie 
deosebită faţă de iudaism. Adevăratul motiv al favorizării 
evreilora fostintenţiasade a lovi pe aceastăcale creştinismul, 
E] întreținea corespondenţă cu patriarhul Hillel, pe care-l 
numea în scrisori “stimat prieten”, Ceea ce i-a atras însă 
recunoştinţa evreilor a fost iniţiativa de a reclădi Templul, 
suportând cheltuielile din fondurile imperiale, Acest plan a 
fost adus la cunoştinţa comunităţilor iudaice în toamna 
anului 362, Și deşi era nevoit săfacă faţă războiului pe care- 
| purta împotriva perșilor, Iulian a numit în funcția de 
conducător al lucrărilor pe un apropiat al său, Alypius din 









af be stra 


ete TRIO RSI 7, 
. = A PA se 
> nt 21 

. 


AA DD e 


Antiohia. Guvernatorii Siriei şi Palestinei au primitordinul 
dă-l sprijine cu tot ceea ce era necesar pentru realizarea 
construcţiei. Larândul lor, comunitățile iudaice şi-au adus 
şi ele contribuția la aceastăinițiativă, trimițând importante 
sume de bani. Lucrările de reconstrucţie au început “sub 
privirile dușmănoase ale creştinilor", scrie H. Graetz, 
continuândrelatarea astfel: “Întimpul îndepărtării ruinelor 
pentrurefacerea fundaţiei, din pământ au izbucnit flăcări 
care au ars câţiva lucrători. Iulian i-a acuzat pe creştini 
de a fi provocat aceste incendii şi i-a amenințat că, la 
reîntoarcerea sa din război, va clădi pe ruinele Templului 
o închisoare. Izvoarele creştine relatează despre minuni 
şi întâmplări miraculoase care s-ar fi produs pentru a-i 
avertiza pe evrei şi a-l preamări pe Hristos ". 

Moartea lui Iulian (Iunie 363) le-a răpit însă 
evreilor speranţa pentru o existență liniştită sub protecție 
imperială, relaţiile dintre creştini şi evrei devenind din nou 
încordate. Referindu-se la această perioadă, H. Graetz 
găseşte cuvinte de apreciere pentru Teodosie cel Mare, 
care “a încercat să înfrâneze excesele față de evrei, 
precum şi jefuirea sinagogilor şi transformarea lor în 
biserici", dareste necruțătorîn calificarea Sfinților Părinţi 
ai Bisericii ca principali instigatori în procesul de 
persecutare a evreilor. Sugestive în acest context sunt 
aprecierile pe care le face la adresa Sfântului loan Gură de 
Aurşia Sfântului Ambrozie al Milanului. “Prim, chema! 
din sihăstria monahală în funcţia de predicator, tunacinic 
de la amvon împotriva evreilor. El şi-a îndreptat ura 
impotriva lor în şase predici ținute la Constantinopol. Cu 
toate acestea, mulți creştini luau parte la serviciile 
religioase ale evreilor şi preferau să-şi judece procesele 
la tribunalele iudaice. Împotriva acestor manifestări de 
prețuireaobiceiurilor evreieşti şi-adezlănţuit Hrisostomul 
virulența predicilor sale în care evreii erau acoperiți cu 
insulte, iar sinagogile denumite peşteri de tâlhari... Cel de 
al doilea, Ambrozie al Milanului, un teolog ignorant, 
funcționar de stat, pecare renumeledepredicator tumultos 
l-a ridicat până la treapta de episcop, în acelaşi timp 
politician abil şi creştin fanatic, s-a dovedit mult mai 
pornit împotriva evreilor decăt loan Hrisostomul. Când 
creştinii din Roma au incendiat o sinagogă, iar împăratul 
Maximus a ordonat Senatului să fie refăcută pe costul 
statului, Ambrozie a folosit împotriva lui cea mai 
dezonorantă insultă, numindu-l «evreu»... 

Cu mult mai multă obiectivitate este privită 
evoluţia raporturilor dintre creştini şi evrei în primele 
secole ale erei creştine, de către Max Dimont, în lucrarea 
Evreii, Dumnezeu şi Istoria (apărută anul trecut în Editura 
Hasefer), din care cităm următorul pasaj edificator: 

“Vorbind la modul general, în cele trei secole, din 300 
până în 600 e.a., au fost votate patru pachete de legi care 
conțineau reglementări discriminatorii împotriva evrei lor 
din Imperiul Roman... La prima vedere, aceste legi apar 
într-adevăr ca fiind discriminatorii, înjositoare şi 
dezavantajoase,.. Pentru o evaluare corectă, ele trebuie 
privite din perspectiva secolului VI şi nu din unghiul de 
vedere retrospectiv al secolului XX! Legile nu se refereau 
doar la evrei, ci, aşa cum se exprimaseră cei care le 
concepuseră, în egală măsură la samariteni, maniheeni, 
eretici şi păgâni. Ele urmăreau două scopuri: acela de a 
proteja religia în faşă de rivalitatea altor religii şi acela 
de a păstra posturile cheie pentru coreligionari. C ând 
evreii sunt nominalizați de către istorici ca singurele 
victime ale acestor legi, ni se oferă o imagine falsă a 
intenţiei lor” 
(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 


A 





PROVOCARE MO 


gi . pa ga _ 


it PER e A E aa Aaa 





CR aaa ear cin LE AEP DEE eta, AC D357 pe 


oaia ai 


% ni d DS: i Mata Ea SEA Pati AP da Le 


TI ZSA, 


Cetăţean german originar din România, ing. Alexandru Coman, concretizându- 
şi vechea pasiune pentru studiul limbilor turcice, dar şi pentru limba şi istoria românilor, 
a publicat recent, pe cheltuială proprie, un masiv volum în limba germană (651 pp. legat, 
format 210/300, cu peste 200 de ilustraţii şi hărți explicative, în bune condiţii grafice): 
Alexander Coman, Rumâănen, Osmanen, Kumanen. Zur Geschichte und 
Sprachgeschichte Siidosteuropas vom IX-XX Jahrhundert, Fulda-Hermannstadt | Sibiu], 
1998 (tehnoredactarea computerizată — implicând o muncă enormă, având în vedere 
dimensiunile şi complexitatea lucrării, cea impusutilizareaa nu mai puțin de 14 alfabete! 
— a fost realizată de d-na Ligia Constantinescu-Baneal, iar tiparul a fost executat de SC 
Editura-Tipografia «Constanb» SRL). Manuscrisul fusese încheiat, în linii mari, încă din 
1986 (an până la care merg şi referinţele bibliografice“). Există şi o versiune românească 
a lucrării, păstrată în manuscris, autorul neputând suporta financiar şi o ediție în limba 
română, mai ales având în vedere că se adresează, în principiu, unui public foarte 
specializat”. 

Monumentala lucrare, de o cutezanță romantică, a d-lui Coman (care calcă pe 
urmele lui Cihac, Hasdeu şi Şăineanu, iar, din bibliografia mai nouă, mai ales pe urmele 
germanului Heinz-Friedrich Wendt *), tocmai pentru cănu vine din cercul profesioniştilor 
domeniului, constituie, indiferent de intențiile autorului, o provocare a «erudiției leneşe» 
a mediilor universitare şi academice; o lucrare de asemenea ambiţie şi migală nu a mai 
fost publicată demult în România (oare trebuie «să fii neamp» pentru așa ceva?). 

Lipsindu-mi şi spațiul, dar şi competența necesară unei analize critice mai 
aprofundate a lucrării (asupra cărora vor trebui să se pronunțe, la noi sau aiurea, 
orientaliştii şi somitățile lingvisticii, 
atâtea câte au mai rămas, în măsura 
dispoziției de a-şi înfrânge morga 
şi prejudecățile), voi încerca mai 
jos o scurtă prezentare strict 
descriptivă (ase vedea şi rezumatul 
în limba românăal cărții, la p. 650). 

Tematica generală este 
influența, directă sau mediată, a 
limbilor turcice asupra limbii 
române, îndiferitele ei faze. Primele 
trei părți tratează influența 
exercitată de turca osmanliie>, cu 
precădere la nivel lexical, 
urmărindu-se, adeseori cu îndrăzne- 
țe ipoteze proprii, originea, circu- 
lația şi interferența, sub aspect 
formal şi/sau semantic, a diferitelor 
lexeme (inclusiv antroponime şi 
toponime). Autorul se raportează 
critic la cercetările mai vechi ale lui 
Cihac şi Şăineanu, îşi delimitează 
cu acribie materia (lărgind totuşi 


ALEXANDER COMAN 


RUMANEN, KUMANEN.: OSMANEN 
45 ur Gsschichte ună Sprmchpesehichte 
$ăâdostevuropus 
vom lX. = XX Jbd 


Din Jurnalul din închisoare al lui Ferenc Szâlasi 





Recentul triumf electoral al dreptei. în Ungaria redeschide, fie şi. 
indirect, dosarul politic și moralal controversatului lider interbelic Ferenc 
Szălasi. (executat la 12 martie 1946). Am extras, pentru cititorii Punctelor 
cardinale, un scurt fragment din al său Jurnal din închisoare (comparabil, 
in anumite privințe, cu Însemnările dela Jilava ale lui Corneliu Z. Cod reanu), 
folosind recenta ediţie italiană realizată de Claudio Mutti (Ferenc Szâlasi, 
Diario dal carcere, Edizioni alVinsegna del Veltro, Parma, 1997). 







Permne Oablaui 


| martie. Azi dimineată tribunalul popular 
şi-a pronunțat sentința, în cea de-a 
nousprăzecea zi de ședință. Citirea sentinţei a 
început la 10,15 și, cu toate formele, a ținut 
poate până la 1 1,15. Ne-au declarat vinovaţi pe 
toți, numai conform cu legea jurisdicției 
populare și cu crima de război prevăzută la 
punctul al II-lea din ea, apoi ne-au condamnat 
la moarte prin spânzurare, Nu avem dreptul de 
a face apel împotriva sentinţei, 

Procurorii populari sunt satisfăcuţi de 
sentință. Președinte Dr, Jank6 a declarat 
irevocabilă sentința, conform cu declaraţiile 
procurorilor, După aceea, a trebuit să mergem 
unul câte unul la microfon, Eu primul, 
Preşedintele m-a întrebat dacă doresc grațiere. 
Am răspuns hotărât: Da! După mine, a pus 
aceeași intrebare celorlalți. Fiecare a răspuns 


DIARIO 
DAL CARCERE 


Dunderni de! Vara 





PUNCTE CARDINALE 


NUMENTAL 


Ruminen Oman, un umanen. Zur Geschichte undSprachgeschicheS idosteurapts vomă XX Jahrh under 











lunie '98 NR. 6/90 PAG. 13 


CP PACEYIE 


a 84 IA pi Sa LEE SAL Pic za 


A. 


cadrele ei tradiționale), o sistematizează 
lexicografic şi statistic, în vaste tabele 
alfabetice comparative. Părțile a patra şi a 
cincea au în vedere influenţa limbilor turcice 
pre-osmanlii, în speță pecenega şi cumana, 
cercetarea lingvistică intersectându-se aici 
masiv cu cercetarea istorică (se combat 
teoriile lui Roessler, Vambeâry, Salaville 
etc.). Este discutat pe larg vestitul Codice 
Cuman de la Biblioteca San Marco-Veneţia, 
pe baza unei ample bibliografii (de la 1698 
la 1985), cu multe contribuţii/tentative 
originale. Se oferă un extras tabelar al 
cuvintelor cumane din lucrarea lui Kaare 
Grenbech “, care sunt considerate a fi putut influența limba română, apoi un tabel al 
cuvintelor române cu sigur sau presupus etimon cuman. Tabelele comparative sunt 
întocmite în cumană-română-osmanliie-latină-germană, respectiv în română-cumană- 
osmanliie-maghiară. Inedit şi de mare interes este «Vocabularul cumano-germano- 
român» (pp. 559-590), defalcat pe grupe de noţiuni. Partea a cincea se încheie cu un extras 
din Codicele Cuman (c6pii în facsimil şi explicații adiacente). 

Chiar dacă anumite puncte de vedere pot fi discutabile (global sau în detaliu), 
sinteza realizată de d-l Alexandru Coman rămâne unică, meritorie şi incitantă, «canalul» 
limbii germane putând-o ajuta să spere la o recepţie europeană şi chiar mondială. Ar fi 
păcat ca, în cenuşia şi dezabuzata atmosferă culturală de la noi, această surprinzătoare 
«aventură» filologico-istorică să treacă neobservată, cu virtuțile sau cu limitele ei. 


ALEXANDER COMAN ŢI 


Adolf VASILESCU 


l Autorul aduce mulțumiri, în fruntea cărții, celor două doamne care au vegheat, în momente 
şi cu mijloace diferite, la elaborarea şi pregătirea pentru tipar a dificilei lucrări: soția sa, Dr. 
Phil. Charlotte Coman, şi Ligia Constantinescu-Banea (secretar de redacţie la Puncte 
cardinale). 


“ A se vedeaşi lista bibliografică de 109 titluri de lapp. 630-633, care nu acoperă totuşi toate 
referințele din text. 


Tipărită într-un număr mic de exemplare, ediţia recentă este şi ea destul de costisitoare. 
Prețul unui exemplar este de 250 DM (180S U.S.A. sau 1000 FF). Eventualii amatori îl pot 


comanda pe adresa autorului: Alex. Coman, Marienplatz 5, D-36043, Fulda, Deutschland 
tel. 0049-66 1-42364). 


Die tiirkischen Elemente im Rumânischen, Deutsche Akademie der Wissenschaften zu 
Berlin, 1960. 


Limba osmânli, numită în româneşte cândosmanliie», când «osmană». 
Este vorba de Komanisches Weârterbuch, Monumenta linguarum Asiae Maioris, Einar 
Munksgaard Verlag, Kopenhagen, 1942. A se vedea şi Codex Cumanicus, in Faksimile 


herausgegeben, mit einer Einleitung von Kaare Gronbech, Monumenta linguarum Asiae 
Maioris, Einar Munksgaard Verlag, Kopenhagen, 1936. 


NAC 
pri 


|  DREPTEL*MEMORIA DREPTEI: 


că da. E drept. Apoi au luat cainii apărătorii. Primul a vorbit Dr. Zboray, de care m-am 
legat cu mare afecțiune. A cerut ca pedeapsa să-mi fie schimbată cu detențiune; în mod 
subordonat, ca spânzurarea să fie schimbată cu împuşcare. Deja ieri am vorbit de asta. Şi 
ceilalți apărători au cerut grațiere, motivând cererea. Apoi, Dr. Jank6 a făcut această 
surprinzătoare declarație: conform cu legea jurisdicției populare, sentința ar trebui 
executată independent de recursuri. Dar, situația juridică internaţională fiind consolidată, 
executarea sentinței e suspendată până să fie lămurită situația. Deci, apărătorii să se 
pregătească liniştit să înainteze cererile de grațiere. Şi cu asta a declarat terminată şedinţa. 
Zboray mi-a adus proiectul de testament şi mi l-a predat, ca să-mi redactez testamentul 
după el. Mulţumesc, bunule Zboray, pentru bunăvoința Dumneavoastră! 

Mă aflu înaintea Domnului! Sunt gata să dau seamă! Primesc cu seninătate sentința 
Lui, fie după sfânta Lui voință! Nu mi-e fiică de judecata pământească! Măreţia, gloria şi 
fericirea Neamului meu vor arăta ceea ce pentru el înseamnă Ungarismul: un țel, un drum 
şi un mijloc, bune, drepte, frumoase; că eu l-am slujit până la ultima răsuflare, că prin 
comportarea mea am dat un exemplu ţăranului maghiar, muncitorului maghiar, femeii şi 
bărbatului maghiari, tânărului maghiar şi ostaşului maghiar, ca să ştie cum trebuie să 
trăiască şi, dacă va fi necesar, să moară, pentru idealul comunităţii ungariste şi al Neamului. 

Mâine va fi executat contele Fidel PâlfTy, 

Climă blândă, soare, uscat. 

Când azi dimineaţă, pe la 9, ne-am dus să auzim sentința; camionul care ne transporta 
a trecut cu zgomot pe dinaintea unei biserici şi clopotele băteau. A fost o plăcută senzație. 
Aproape de un an nu mai auzisem glasul clopotelor, dangătul maghiar... 

2 martie, Azi dimineaţă l-au executat pe contele Fidel Pâlfty, prin spânzurare, Ferenc 
Fiala a primit grațiere, leri temnicerul mi-a cerut o țigară pentru Pâlfty, care se afla deja în 
capelă, pentru a primi asistența preotului, şi era foarte nervos. l-am dat vreo zece, Sper ca 
ultimii lui pași în viaţa pământească şi primul pas în etemitate, oricât de grei, să-i fi făcut 
cu resemnare față de sfânta voinţă a lui Dumnezeu. Dumnezeu să fie cu el şi în el.N-a 
meritat această soartă: a fost victimă a unui Justizmord (germ.: “asasinare legală” - n. tr.). 

Vreme blândă, cu nori, cu ploaie, cu ceaţă... 





PAG. 14 NR. 6/90 Iunie '98 


PUNCTE CARDINALE 











ditura «Anastasia» oferă la începutul 
E acestei veri o suită variată de titluri 

SN noi, unele lansate chiar în cadrul 
—————— Târgului Internaţional de Carte de la 
Bucureşti (pentru care a editat şi un cochet Catalog 
la zi, în care sunt prezentate mai îndeaproape cele 
peste 40 de apariţii din perioada iulie 1997-iunie 
1998). 

După /conostasul (1995), o nouă carte a 
savantului şi teologului rus PAVEL FLORENSKI 
a văzut lumina tiparului sub egida «Anastasiei»: 
Dogmatică şi dogmatism. 
SA E, Studii şi eseuri teologice 
îi (col. «Dogmatica»), în 
i traducerea şi cu prefața 
slavistei Elena Dulgheru. 
Raporturile dogmatică- 
5 dogmatism,religie-filoso- 
i fie, religie-ştiință, tradiţie- 
modernitate, viață lumeas- 
En mare i că-viață duhovnicească 

ZT Dita elitei pljă sunt tratate într-o manieră 
o ea 157 piata oisiii neconvenţională, cu un 
amestec original de 


erudiție, trăire şi patos polemic, descoperindu-ne 
devenirea spirituală a autorului, de la scrierile 
primei tinereţi şi până la celebra sinteză teologico- 
filosofică intitulată Temelia şi Stâlpul Adevărului. 

Un alt autor rus (din generaţia mai tânără, 
stabilit actualmente în Italia, la Brescia), 
VLADIMIR ZIELINSKI, este semnatarul 
volumului intitulat «Pentru ca lumea să creadă». 
Un ortodox răspunde Cardinalului Ratzinger (col. 
«Impasuri şi semne»), prefațat de d-l Olivier 
Clement şi postfațat de d-l Adriano dell'Asta 
(traducerea românească — realizată de d-ra Carmen 
Dobre — s-a făcut, la recomandarea autorului, după 
ediția franceză). Filosof cu o deosebită cultură şi 
sensibilitate teologică, d-l Zielinski taie cale spre o 
înțelegere superioară şi complexă a ecume-nismului 
creştin, străluminând, pe fondul provocator al 
problematicilor actuale, adevăratele şi eternele 
fundamente ale unităţii europene. 

O selecţie din Vu de droit, masivul volum 
al cunoscutului gânditor francez contemporan 
ALAIN DE BENOIST, este alcătuită şi tradusă de 
d-l Marius Bădiţescu, sub titlul O perspectivă de 
dreapta. Antologie critică a ideilor contemporane 
(col, «Dreapta europeană»). Autorul francez este 
pentru prima oară editat în limba română, prin 
binevoitoarea mijlocire a d-lui Paul Barbăneagră, 
iar paginile sale (ca și cele ale unui Gustave Thibon, 
editate anul trecut în aceeași colecţie a «Anastasiei») 
descoperă publicului românesc un alt chip al Franţei 
intelectuale, nu mai puţin erudit și rafinat, trimițând 
spre temeiurile tradiționale ale adevăratului 
curopenism, pe care ideologiile contemporane n- 
au făcut decât să-l pervertească în sensul unei 
modernităţi paricide. 

Savantului creștin ALEXANDRU 
«CODIN» MIRONESCU, reprezentant de seamă 
al grupării spirituale a «Rugului Aprins» (a se 
vedea și prezentarea pe care i-am făcut-o recent în 
Puncte cardinale, VIII, 4/88, p. 5), i-a fost editat 
volumul de eseuri postume (toate inedite) Calea 





îs 


PAL dai Pot di si 
FĂ e pp CI pă 
A A ae € 
A EP sah, > a ă 
rea ri m mt) 


A fa i 
"ya 
i 


5-19 DOGMATICA 
- 


i 
T DOUGMATISAI 


Pope 


3 
Î 
> 


ES 


; 
Z 
i 

ra 
A 








spre inimă. Eseuri şi dialoguri în duhul Rugului 
Aprins (col. «Elita interbelică»), după ce în 1996 îi 
apăruse tot la «Anastasia» (col. «Filosofia creştină») 
Kairos. Eseu de leologia istoriei. Noul volum 
(«tutelat» de fiica autorului, d-na Ileana Mironescu- 
Sandu) este deschis de o remarcabilă prefață a d-lui 
prof. acad. Virgil Cândea (cunoscător îndeaproape 
al mişcării spirituale de la Antim). 

În colecția «Psalm», seria «Biblia 
comentată», Î. P. S. BARTOLOMEU VALERIU 
ANANIA, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi 
Clujului, ne oferă o nouă versiune românească (după 
Septuaginta) a Cântării Cântărilor, însoțită de o 
prefață de interes deopotrivă teologic şi literar, 
precum şi de un solid corp de note şi comentarii. Într- 
o anexă a ediţiei, este redat în fotocopie şi textul 
grecesc. Reamintim că frumoasa colecţie «Psalm» a 
fost inaugurată tot printr-un text biblic retălmăcit şi 
tâlcuit de ierarhul poet şi cărturar: Cartea lui lov 
(1996). 

Un volum incitant, îndrăzneţ intitulat Rock 
& popi. Carte de veghe creştină, acoperind mai 
mulți ani de bătăioasă gazetărie în slujba lui 
Dumnezeu şi a Tradiţiei naţionale şi bisericeşti, este 
cel semnat de pictorul SORIN DUMITRESCU 
(preşedintele Fundaţiei «Anastasia»). Autorul iese 
din convenţionalitatea discursului creştin curent, 
dar fără a sacrifica nimic din temeiurile dreptei 
credinţe, vădindu-se un original polemist şi pamfletar, 
ghidat de 6 vie conştiinţă civică şi morală. Carte de 
savori intelectuale şi temperamentale, Rock & popi 
se poate citi şi ca un sui generis «autoportret al 
artistului la maturitate», evocând viguroasele figuri 
«universale» ale Renaşterii, ce ştiau să mânuiască în 
chip măiastru atât penelul sau dalta, cât şi pana sau 
condeiul, mereu egale cu ele însele, în răspărul 
banalei «cuminţii» de care s-ar zice că şi Dumnezeu 
se plictiseşte uneori... 

Mai trebuie adăugat că trei titluri noi 
îmbogăţesc şi populara colecţie « Comorile Pustiei»: 
Îndrumările duhovniceşti ale SF. AFRAAT 
PERSANUL (editat pentru întâia oară în limba 
română, prin strădania părintelui prof, Mihai Gh. 
Milea), teolog siriac din secolul al IV-lea, supranumit 
«Înțeleptul persan»; Sfaturi la intrarea în monahism, 
reunind texte fundamentale din SF. VASILE CEL 
MARE, CUV. PAISIE VELICIKOVSKI şi CUV, 
NICHIFOR THEOTOKIS, cu un cuvânt înainte al 
Arhim. Teofil Pârâian, un studiu introductiv al 
Părintelui Constantin Galeriu şi o postfață a Arhim. 
Ioasaf Popa; în sfârşit, IGOR SMOLICI, Din viața 
şi învățătura stareţilor, în traducerea Arhim. Paulin 
Lecca (0 introducere în dinamica vieții duhovniceşti 
răsăritene, pe temeiul unor pilde ilustre, înfățişând 
exemplar instituția ortodoxă a «stăreției», de a cărei 
renaştere depinde, probabil, viitorul spiritual al 
creştinătăţii orientale). 


intre apariţiile recente de la Editura 
Institutului Biblic şi de Misiune al 
Bisericii Ortodoxe Române (condusă 
cu discretă competenţă de d-l Aurelian 
Marinescu), să consemnăm două titluri noi în colecția 
«Metanoia» şi inspirata reeditare a Liturghierului 
explicat, 

Fericita întristare (titlul editorial reia o 
sintagmă a Sfântului loan Scărarul — Scara 7, 11; v, 
și Filocalia rom. vol. 9, p. 167)reuneşte patru studii 
privitoare la temeiurile spirituale ale Ortodoxiei 
răsăritene, cu precădere la rugăciunea isihastă şi la 
«darul lacrimilor»: OLIVIER CLEMENT 
(«Prolegomena», unde «trasează în câteva pagini 
principalele direcții generale, teoretice și practice, 
tradiționale și contemporane, ale spiritualităţii 
ortodoxe» — v. prefața editorială, p. 7), BORIS 
BOBRINSKOY («Rugăciunea şi viața lăuntrică în 
tradiţia ortodoxă»), ELISABETH BEHR-SIEGEL 








(«Rugăciunea lui lisus sau taina spiritualității 
monastice ortodoxe») şi MYRRHA LOT- 
BORODINE («Taina "darului lacrimilor” în 
Răsăritul creştin»). Toţi cei patru autori, deşi trăitori 
în Occident, sunt de confesiune ortodoxă. 
«Inevitabil, parcurgând aceste diferite contribuţii, 
vom observa unele repetări sau prezentări 
asemănătoare ale aceluiaşi subiect, dar credem că 
toate acestea nu vor face decât să scoată în evidență 
stâlpii de rezistență ai unui edificiu de două ori 
milenar, care-şi păstrează neştirbite prestigiul şi 
soliditatea» (ibidem, p. 9). K 

Omiliile despre pocăințăale SFANTULUI 
IOAN GURĂ DE AUR (în număr de nouă), urmate 
de Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca de SF. 
SOFRONIE AL IERUSALIMULUI («Şi ce 
dovadă mai zguduitoare s-ar putea aduce întru 
întărirea celor spuse de Sf. loan Hrisostom decât 
viața Mariei Egipteanca, pe care pocăinţa 
îndelungată a prefăcut-o, dintr-un vasal necurăţiei, 
într-un "înger în trup, de care nu este vrednică 
lumea»? — p. 4), alcătuiesc materia unui volum pe 
cât de «procopsitor», pe atât de elegant, în mai 
vechea versiune românească a «vrednicului de 
pomenire preot profesor Dumitru Fecioru». 

Un alt preot profesor din generaţia veche, 
PETRE VINTILESCU, semnează utilul volum 
Liturghierul explicat, un excelent «manual», ale 
cărui capitole fuseseră inițial publicate disparat, 
între 1953 şi 1964, în revistele bisericeşti ale vremii. 
«Nevoii de înțelegere matură a înfricoşatei slujiri a 
Sfintei Liturghii îi 
răspunde, cu prisosință, 
Liturghierul explicat, 
scriere de frunte a 
liturgiologiei ortodoxe 
româneşti, pe care o 
datorăm unuia dintre cei 
mai străluciții dascăli de 
Teologie pe care i-a avut 
Biserica noastră: preotul 
. profesor Petre Vintilescu. 
Incepând cu descrierea slujbelor premergătoare 
Liturghiei şi continuând cu cea a Liturghiei propriu- 
zise, totul capătă o altă limpezime prin interpretările 
— literală, istorică, dogmatică — aduse şi sprijinite 
pe textele unor autori precum sfinții Gherman al 
Constantinopolului, Nicolae Cabasila, Simeon al 
Tesalonicului» (din Cuvântul înainte al P.F. 
Teoctist, p. 6). 


a 


Preot Prolexor De. Pere Viruliescu 


a Editura Bizantină, pr. dr. 
Constantin Coman ne oferă ediția 
românească a Comentariului la 
Apocalipsă al teologului grec 
SAVVAS AGOURIDIS (ediţia originală datează 
din 1994). După o introducere substanţială (despre 
genul apocaliptic, împrejurările scrierii ioanice, 
temele, izvoarele şi perspectivele interpretative ale 
acesteia) şi o bibliografie foarte actuală a problemei 
(incluzând atât contribuţii apusene, mai ales 
englezeşti şi nemţeşti, cât şi răsăritene, mai ales 
greceşti), urmează amplul comentariu, secvență cu 
secvenţă, structurat astfel (există şi împărțiri mai 
limpezi, unele citate chiar de autor — cf pp. 161- 
162, precum cele ale lui E. Lohmeyer, P. Bratiotis 
sau R. Mounce): «Prologul» (cap. 1), «Epistolele 
către cele şapte Biserici» (cap. 2-3), «Slăvirea lui 
lisus Hristos în cer...» (cap. 4-5), «Judecata 
preliminară a unei lumi care nu se pocăieşte» (cap. 
6-9), «Evenimente premergătoare sfârşitului care 
este la uşă» (cap. 10-11), «Biserica prigonită de 
către balaur şi de către fiare» (cap. 12-13), «Ultima 
posibilitate de opțiune a credincioşilor» (cap. 14), 
«Ultimele plăgi din cele şapte cupe» (cap. 15-16), 
«Căderea Babilonului...» (cap. 17-19, 10), «Biruinţa 
finală« (cap. 19, 11-21), «Împărăţia de o La 














PUNCTE CARDINALE 


Iunie '98 NR. 6/90 PAG. 15 





mie de ani a martirilor, condamnarea definitivă a 
lui satana şi Judecata din urmă» (cap. 20), «Cer nou 
și pământ nou» (cap. 21-22, 5) şi «Epilogul» (cap. 
22,6-21). Ediţia românească nu include, din păcate, 
şi cele şase anexe ale ediției originale, la care 
autorul face trimiteri repetate, unele de interes 
major în economia comentariului. Pe de altă parte, 
ediția românească pare realizată cam în grabă, 
existând multe erori de culegere şi corectură, care 
vor fi îndreptate probabil la o a doua ediție (pe care 
o sperăm şi mai «tehnică», și mai «generoasă)...). 
Deşi «stufos» şi pe alocuri greoi (creând sentimentul 
că autorul este copleșit de propria-i erudiție), 
comentariul rămâne de mare interes şi traducerea 
lui reprezintă un act cultural lăudabil, dincolo de 
măruntele neîmpliniri. Atâta doar că uneori cititorul 
credincios poate rămâne cu impresia neplăcută 
(curentă în multe studii 
occidentale mai noi) că 
Revelația este pusă între 
paranteze, primând un 
anumit spirit hermeneutic 
secularizat, de acribie 
«intertextualistă» sau de 
impios «contextualism» 
istorico-filologic, incom- 
patibil, de la un anumit 
punct încolo, cu «răspun- 
Azi A] derile» teologice ale 
CRESA autorului... 

(O mențiune specială merită splendida 
copertă — detaliu de icoană de la Mânăstirea «Sf. 
loan Evanghelistul» din Patmos — concepută de 


d-l Mihai Coman). 
p; pe poziţii mai puţin îndatorate 
teologiei, şi în volumul apărut nu 
——————— demult la Editura «Humanitas» (în 
seria «Religie», coordonată de pr. Vasile Răducă), 
Apocalipsa lui loan în tradiția iudeo-creştină, 
cuprinzând un erudit studiu introductiv al d-lui 
Cristian Bădiliță («Șapte călătorii apocaliptice în 
Jurul insulei Patmos» — pp. 7-76), o nouă versiune 
românească a textului ioanic, datorată regretatului 
Petru Creţia («Sfântul loan din Patmos: Apocalipsa 
sau Dezvăluirea» — pp. 81-126) şi prima traducere 
în româneşte (Cr. Bădiliță) a apocalipsei apocrife a 
lui loan («A doua apocalipsă a lui loan» — pp. 133- 
142). D-l Bădiliță pune la îndemâna cititorului 
român (v. pp. 143-150) şio utilă listă bibliografică, 
destul de bogată şi structurată 
tematic, depăşind-o în multe 
privinţe pe cea oferită de 
Savvas Agouridis. Interesul 
volumului îl face, totuşi, 
studiul d-lui Bădiliță (deja un 
specialist redutabil în materie 
de literatură apocrifă), care 
prezintă textul  ioanic 
«înlăuntrul» literaturii 
apocaliptice de tradiţie iudeo- 
creștină, analizând comparativ 
șapte «apocalipse-surori» (Daniel, Cartea a IV-a a 
lui Ezdra, Enoh, Cartea a III-a a lui Baruh, 
Testamentul lui Avraam, Apocalipsa aceluiaşi şi 
Urcarea la cer a lui Isaia), aparţinând intervalului 
dintre sec. al III-lea î, Hr. şi sec. al III-lea d. Hr. 
Tânărul cercetător, lucid şi onest, îşi circumscrie 
dintru început demersul analitic (spre a nu lăsa loc 
altor posibile «orizonturi de așteptare», mai ales 
dinspre tabăra teologică tradițională): «Apocalipsa 
lui loan suportă cel puţin trei tipuri de lectură 
integrală: poate fi citită şi înțeleasă în ea însăși, ca 
un poem debordând de imagini mitice (inaugurând 
sau mai degrabă structurând o nouă mitologie, 
creştină), din perspectivă patristică (așadar privind- 
0, dărebours, prin grila comentariilor ulterioare, ale 


d 





ceeaşi problematică este tratată, de 





Apocalipsu lui loan 
în in sciți d iudeo-cr “slină 








Părinților Bisericii); sau din perspectivă iudaică şi 
iudeo-creștină, integrând-o curentului apocaliptic 
care străbate majoritatea scrierilor aşa-zise 
"intertestamentare" [...] Al treilea tip de lectură va 
fi propus în paginile care urmează. Aşadar, nu va fi 
vorba de nici o interpretare (în cazul genului 
apocaliptic, interpretările nu depăşesc, dacă nu se 
susțin pe revelații, bâlbâiala ridicolă), ci pur şi 
simplu de o lectură "cu acompaniament", făcută 
prin alăturarea de alte texte, anterioare sau 
contemporane» (p. 7). Reconfortantă rămâne (ca şi 
în alte lucrări ale d-lui Bădiliţă), dincolo de 
«arsenalul» ştiinţific, o anume deschidere filosofică 
asupra materiei şi un farmec propriu al scriiturii — 
semne inconfundabile ale unui spirit superior, pe 
care nu-l poate primejdui decât orgolioasa autarhie... 


carte stranie, produs al unuia dintre 
acele spirite pe care Noica le numea 
«iremediabil plate», este O istorie 
obiectivă a Mişcării Legionare. 
Testament moral politic, apărută nu demult, fără 
menţiunea anului (1997? 19987), la Editura 
«Călăuza» din Deva, sub semnătura octogenarului 
hunedorean VICTOR ISAC. Cum o arată ostentativ 
şi titlul, autorul e atât de preocupat de dogma 
şcolărească a «obiectivității», încât cade într-un fel 
de manierism contrapunctic, mai degrabă derutant 
decât convingător. «Maniera» constă în auto- 
amendarea fiecărei observaţii pozitive cu una 
negativă şi invers, rezultând în cele din urmă impresia 
că bietul om, crezând că a înțeles totul, în realitate 
nu a înțeles mai nimic din ceea ce numeşte, într-o 
prefață bombastic-confesivă, «secolul cel mai 
blestemat, dar şi mai interesant din istoria omenirii». 
Nu buna-credinţă îi lipseşte, ci coherența unei poziţii 
spirituale sau ideologice, pe care se iluzionează a o 
fi suplinit prin opțiunea «pentru linia de mijloc». În 
ce priveşte informarea, domnia sa se întemeiază, cu 
o suficiență înduioşătoare, pe trăirea directă a 
vremurilor («viața proprie»), pe mărturiile conjunc- 
turale ale unor persoane adeseori lăturalnice şi pe 
lecturi incomplete, de obicei de la periferia 
problematicii respective (pe care nu izbuteşte s-o 
abordeze nici istoric, nici doctrinar, din pricina 
lipsei de mijloace). 

Cartea are două părți: una, însumând 
treisprezece capitole inegale, reprezintă «sinteza» 
proprie; cealaltă, mai redusă ca întindere, este un 
«documentar» (texte legionare sau antilegionare, 
pe alocuri adnotate de autor). Volumul se încheie cu 

un util indice de nume (în care se perpetuează, din 
nefericire, înfiorătoarele erori sau confuzii din 
text: Vasile Alexandri, Toma de Kempfis sau 
Kemphis, Sergiu Al-George în loc de Al. George ş. 
a.) şi cu o detaliată tablă de materii. Greutatea 
cărții, cel puţin în intenția autorului, stă în prima ei 
parte (pp. 5-169). Acolo se stabilesc principiile 
unei «hermeneutici politice» sui generis, este 
zugrăvită figura întemeietoare a lui Codreanu (față 
de care se simte oarecare admirație), apoi alte 
figuri-cheie (Ion I. Moţa, dar mai ales Horia Sima, 
văzut ca o antiteză antipatică a Căpitanului), precum 
şi diferite evenimente sau aspecte legate de 
«fenomenul legionar» («demagogia legionarăc, 
«falsele profeții», «eroismul legendar», «fanatismul 
tragic», relaţia cu Regele, poziţia față de problema 
evreiască, impactul asupra intelectualității etc.), 
ajungându-se până la anumite «manifestări» 
neolegionare, abordate parţialist, nu dincolo de 
limita anului 1995, Aici, d-l Isac este mai tranşant 
decât la nivelul ideilor generale sau al analizelor 
trecutului, având câteva pâlpâiri de «subiectivism» 
omenesc, Gazeta de Vest («oficiosul nedeclarat al 
legionarismului») este ridiculizată, mai ales prin 
două din figurile ei tutelare; «copilul-minune» | 
(altădată «copilaşul») Ovidiu Guleş («iluzionist» | 
adică făcându-şi iluzii! ] şi «fals apostol creştin») şi 


O 








«profesorul» Valeriu C. Neştian (despre al cărui 
editorial din mai 1995, «Doamne, ce ne-am fi făcut 
fără Horia Sima?», se afirmă, poate nu fără dreptate: 
«Nu există aberaţie mai mare, în toată presa timpului, 
decât această întrebare»). Punctele cardinale, mult 
mai simpatizate, sunt judecate 
prin trei cazuri: cel al d-lui 
Gabriel Constantinescu (tratat 
amplu, cu «note bune» şi «note 
proaste», pe care d-l Isac le 
acordă profesoral, cu o 
gustoasă siguranță de sine, 
conchizând că, «din păcate», 
spre deosebire de dumnealui, 
«nici dl Constantinescu nu 
înțelege deplin epoca istorică 
în care trăim»), cel al d-lui 
Constantin Iorgulescu (lăudat cu un deget şi criticat 
cu amândouă mâinile, ba chiar bănuit, ca unul furat 
«de farmecul propriului transcedentalism celest», 
de a nu avea habar că a luat ființă partidul «Pentru 
Patrie»!) şi cel al «Doinei Marian» (peudonim 
conjunctural al d-nei Dora Mezdrea, care a publicat 
sub numele adevărat pagini mult mai numeroase ŞI 
mai substanțiale, care d-lui Isac i-au scăpat în mod 
straniu din vedere!), care n-ar fi fată rea (ba chiar ar 
trage a «prestigios om de cultură) dacă n-ar tara-o 
«fanatismul legionar», care ar face-o să lovească în 
«Sergiu Al-George» (d-l Isac îl confundă senin pe 
ilustrul orientalist cu publicistul Alexandru George, 
despre care era vorba de fapt!) sau în «semiţii» Z. 
Ornea, S. Damian ori N. Manea. În ce- -l priveşte pe 
d-l Marian Munteanu (care ba este imatur ŞI «imită 
Căpitanul», ba «dă dovadă de maturitate în gândirea 
politică»!) şi defuncta M.P.R. (cu oficiosul său, 
Mişcarea), «mi-a amintit de proverbul lui Nicolae 
Filimon: "Ce naşte din pisică şoareci mănâncă”, 
adică: Ce naşte din legionarism neagă democraţia»... 

Până la urmă cu legionarii totul ar fi bine, 
numai «să nu mai amestece creştinismul în politică», 
să nu mai fie «antisemiţi», să nu mai fie «anti- 
democrați», să nu se mai sacrifice ca nişte «fanatici, 
să nu mai creadă că românii ar putea reprezenta ceva 
în Europa, să nu mai citească Cranii de lemn, să 
admită că Moţa şi Marin au fost nişte «demagogii» şi 
nişte «figuranți» pe frontul spaniol, să fie şi ei 
«obiectivi» ca d-l Isac... şi mai ales să-i priceapă 
această mirobolantă concluzie: «Mişcarea Legionară 
areuşito manifestare specific românească, darea nu 
este reprezentativă pentru Neamul Românesc în 
esența Spiritualității sale» (111)... Ehei, cum le spui 
dumneata, bobocule, mai rar cineva! 





Răzvan CODRESCU 





3 
e ta: RN: Ş 


Ap N ÎN 4 
Le rear mintim, colaboratorilor. noştri că 
aterialele ne! ubicatenuseresituieşieă textele N 


dactilografiat nu u sunt luate în considerare, N 









3 Ţ 
NARA 






«de apariţie, Sunt recomandabile textele care n nu 
. depăşesc 5 (cinci) isamaa) la două 
Tanda) a ANR Șieu Re 


SANULUI 
Se VARĂ 


AA LE ti N "A 
bă 


„REDACȚIA 


















PAG. 16 NR. 6/90 Iunie '98 


PUNCTE CARDINALE 


“Nu e treaba uscatului să ude, ci a contrarului său”, 
(Socrate) 


DESPRE PROZELITISM 


(Sau Cum cuvintele nu înseamnă Ce inseamnă, 
ci înseamnă ceea ce persoane importante vor să însemne... ) 





Niciodată cuvintele nu au trăit suspendate, autonome; niciodată nu au avut privilegiul de a 
reluza să se asocieze unei anumite “guri”, ceea ce face adeseori din ele mucenicele discursului 
demagogic. Omul- liință cuvântătoare- are o mare responsabilitate față de cuvinte; și nu atât de cuvinte 
ca semnificant, cât de Semnificatul care se ascunde în ele. Ridiculizarea anumitor cuvinte, confuziile 
semantice perseverente, voite sau nu, duc până la urmă la confuzii axiologice. 

Ne complacem într-o axiologie şleampătă în “trena” democrației. În democraţie aflăm că 
fiecare cuvânt, oricât de inofensiv ar părea, ascunde sensuri-şopârlă, la care nimeni nu s-ar fi gândit. 
Ideile ascunse în ele pălesc sau jubilează, roabe ale arbitrarului, ale toanelor “democratice”... f 

În această primăvară, “sub presiunea autorităților”, domnul Rector al Universităţii din 
București, primind din partea studenților din A.S.C.O.R. o notă prin care era rugat să consimtă să pună 
la dispoziţia acestora Aula Magna a Facultății de Drept, lucru la care anterior se consimțise în multe 
rânduri, mijlocindu-se astfel întâlnirea studenților bucureşteni cu mari duhovnici contemporani 
(Arhim. Teofil Pârâian de la Sâmbăta de Sus, Monahul Rafail Noica, Arhim. Sofian de la Antim, 
Părintele Galeriu ș.a.), a chibzuit de data aceasta, sub pretextul respectării principiilor democratice, a 
dispoziţiilor constituționale şi ale Cartei Universitare, că se cuvine să refuze, precizând, într-o adnotare, 
că nu mai pot fi permise de acum înainte conferințe pe teme religioase în incinta Universităţii Bucureşti, 
întrucât prin acestea s-ar face prozelitism şi nu S-ar respecta imperativele mai sus enumerate. Una dintre 
ultimele conferințe “pe teme religioase” ținute în aula respectivă l-a avut ca invitat pe Părintele 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, carea vorbit în fața unei aule arhipline. Aşa cum, pe vremea celor Sapte 
cuvinte către tineri, în plin comunism, părintelui i s-au închis pe rând poarta bisericii, apoi poartă 
Seminarului Teologic, ca în cele din urmă să fie închis chiar sfinția sa, iată că acum, în aceste vremuri 
de democrație post-revoluționară, i Se închide în urmă şi uşa Aulei Magna, ba chiar uşile tuturor sălilor 
din Universitate, cu excepția celor din Facultatea de Teologie; şi nu doar slinției sale, ci tuturor 
mărturisitorilor Ortodoxiei! : 

În treacăt fie spus, Gonstituţia din 1991 a României, în prezent în vigoare, nu interzice astfel de 


CSA i Ag A ZE d imam po Ă A . A = 1.95 
manifestări (care se încadrează în libertatea de expresiesatâta timp cât nu se aduce atingere ordinii 
pei 0-7 ate 37 aa Desi Ai ce Sai LA ERA, i : Ra La 
publice şi bunelor morayuri)sMai gravă ni se pare uşurinţa cu care Biserica Ortodoxă Română este 
„PRR E. a N” a Pie RE she Ve rha cip, sp - d A - + . . 
acuzată nici mai mult nici mai puțin decât de... Prozelifism! Cuvântul desemnează orice campanie prin 
care se încearcă deturnarea uneia sau mai multor persoane de la credinţa lor spre o altă credință. Ar 
. - . - . E] y E A Lj o a . » P> 4 
[i suficient să spunem că Majoritatea zdrobitoare,a românilor (peste 80%) sunt în Biserica Ortodoxă, 


iara 
4 sr a 


astfel că mărturisizea ortodoxă nu i-ar putea deturnă de la credința lor, ci mai degrabă i-ar întări în 
această credință, lucru pecare-lau în vedere și conferințele organizate de A.S.C.O.R. Biserica Ortodoxă 
Română nu poate face prozelitism la ea acasă, de aceea nu avem nici 0 obligație să susţinem acest lucru: 
De ce? Pentru că, dacă Biserica Ortodoxă mărturiseşte dreapta credință dintotdeauna, nu se cheamă 
că face prozelitism, ci misionarism. Diferența dintre misionarism şi prozelitism este una ca de la cer la 
pământ. Misionarismulare depa rtea sa Adevărul, consfințit de Tradiţie; prozelitismul- “un adevă rmai 
mic”, plus beţia răzvrătirii. Pe de o parte revelaţia, pe de alta impostura. Să comentăm puțin principiul 
egalității - alt principiu democratic des invocat. A aplica ecuația egalității când nu este cazul duce la un 
haos axiologic, nu doar lingvistic. A admite egalitatea misionarilor cu impostorii duce la două posibile 
raționamente: ori admitem Că impostorii sunt misionari, ori că misionarii sunt impostori sau - modele 


7 y at Sade - . LEE E: RE e: A X a A .. 
asemănătoare - minciuna e adevăr, albul e negru, ziua,€' noapte: Să (nume incureăm în argumentații 


- a a -s Min pf d e PR” că da E $ 
hazardate. Egalitatea este o problemă care ține de drepturile civilez Cerăz Hits egăli Pobde pildă, vota 


da, 


cu toţii, candida cu toții la orice demnitate în Stat, Nu Loți vor. fi însă aleşi. Dece? P eh [ ru că pui foi oamenii 
sunt'egali. Nu este nici un paradox în asta: cetățeneşte, strungarule gal cu academicianul, Strunga rul 
insă nu se poate pretinde academician (cineva nu a vrut să! înțeleagăasta!) şi nici academicianul 
strungar. La fel, ducând comparația mai departe, în suetul Ir omânului, dacii Și romaniimu pot să fie 
cgali cu ostrogoții, nici Ștefan cel Mare cu Stalin, nici credința ortodoxă cu credințele sectare (numai 
în cazul acestora din urmă putând fi vorba de prozelitism). Este Hilar a acuză Biserica Ortodoxă Română, 
Id ea acasă, focmui île lucrul pe căre îl combate! Eul e eo au SRI ii aaa sau 

Mai există un sens (ieșit din. uz)al cuvântului “prozelitisni” "Cu părere de rău, autoritățile 
române, a căror misiune este să organizeze Și Să Supervizeze invățămâ ntul universitar, ar trebui să ie 
mai îngrijorate de amploarea fără precedent pe care o ia fenomenul migraționist; în care Muti 
tulburi, în rândurile tinerilor licenţiaţi, ispitiţi către țări “mai calde”, Universitatea riscă să devină 0 
pepinieră de emigranţi. Avgumentul dreptului la opțiu ne nu stă în picioare, pentru că nu ești liber atunci 
când nu ai de ales. Încruntării cititorului care, fără indoială, nu inc contrazice, ba chiar deplânge 
impreună cu noi această situaţie, dar nu vede care este legătura cu subiectul, ÎN răspundem €ă sensul 
inițial al cuvântului “prozelit” era acela de străin stabilit în altă țară: decât cea de obărșie, Înseamnă că 


[3 
Lai 


România a dat mulţi “prozeliți” de nădejde în ultimii opt ani, mai cu seamă Occidentului: » CE Li 

Demnitarii români ar trebui să reflecteze dacă nu cumva Ac 031 Asa prozelitismului este ce 
care s-ar cuveni să-l preocupe în mod special; ar nu celălitesa U, în orice LA nujiso induc! pe acesta 
din urmă Bisericii Ortodoxe Române Şi celor care năr urisese, la ei achsă credință ortodoxă; Alureli 
demnitarii noştri riscă să fie învinuiți, ca şi verile, de coupe ca tinerețului; da rde Aceast da tă pe 


. i 4 


ii ş A NI i |, 


bună dreptate. de PN d îs dl di | ENEA Ne Si Sina Rl SM e Și teza 
4 PI pe ala 4 A E pat ăi A Ad LEAR NA pe pe rtui A NEI 
| Ra at: 1 Sati io e 0 Aaa PONEI sa o Irina- Elena DONC i 


[ ! i» „i 4 hi *T; d vo ț, - | f i 2] n 3 i] y pa Ju 
“Alle POR il tii 06) A Adu L(ntA de Drept = Bucureşti 
pi i | 4 | i 


_ 
. 3.4 3 . 
a" ( i RI 
îi Și La Pia, A 
ui PE = “ 


| Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251100996517509 














Colegiul redacţional: Gabriel CONST 


Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 
Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


Ligia BANEA 
secretar de redacție 














ANTINESCU, redactor-șef: 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăi ii nr. 109 
_telefon 0609/422536 








SCRISOARE DESCHISA 
CÂTRE 
PARLAMENTARII ROMÂNI 












Domnilor Parlamentari, 






Proiectul de lege propus spre aprobare 
de Guvernul României în data de 7 mai, prin care 
Se pune semnul egalităţii între relatia homosexuală 
Şi relația trupească normală dintre bărbat şi 
femeie, nu numai că depăşeşte cu mult orice 
limită a bunului simt, dar va avea - în cazul 
aprobării sale de către Parlament - grave 
consecințe pentru viata Societăţii româneşti. Astfel, 
vor putea fi posibile adunările publice. ale 
homosexualilor (restaurante, cluburi, festivaluri 
de filme şi marșuri stradale), precum şi folosirea 
de către homosexuali a unor ziare, reviste, posturi 
de radio şi televiziune în Scopuripropagandistice. 

Prin actualul proiect nu numai că 
homosexualii vor fi toleraţi, lucru care se întâmplă 
şi în condiţiile legii actuale, ci se va deschide 
posibilitatea unei puternice propâgande a 
homosexualității, prezentă ca alternativă a vieţii 
sexuale fireşti, ceea ce reprezintă o adevărată 
agresiune îndreptată împotriva familiei, şi prin 
aceasta împotriva întregii societăți româneşti. 

Credem că se tine prea mult cont de 
lobby-ul organizaţiilor mondiale ale 
homosexualilor, fără să se ia în considerare că 
nici un organism internaţional, care respectă 
valorile democrației, nu poate conditiona 
acceptarea noastră de statuarea, cu litlu de 
normalitate, a homosexualității în România. 
Aceasta cu atât mai mult cu cât există [ări europene 
Şi State americane care au o legislație mult mai 
putin permisivă în acest domeniu decât proiectul 
propus de Guvern. Ayem convingerea că numai 
orar ca Unei adevărate democraţii, însoţită 
de ridicarea standardului de viață, pot constitui 
argumente serioase pentru integrarea noastră în 
Structurile europene. 

Dacă într-adevăr conducerea țării nu 
Poate face faţă presiunilor politice externe, credem 
că un referendum, expresie a unei autentice 
democrații, ar putea constitui o soluție în problema 
homosexualității. În cazul în care presiunile ar 
continua şi după exprimarea voinței majorității 
românilor, ne putem pune întrebarea: ce altceva 
înseamnă o dictatură dacă nu impunerea cu forța, 
unui popor, a unei voințe şi a unor interese 
străine lui? 

Nu ştim la ce să apelăm mai întâi, 
domnilor parlamentari; la credinţă, bun-simţ şi 
normalitate, sau la faptul că aveți ori veţi avea 
copii care, trăind într-o asemenea societate, vor 
Putea ajunge, într-un fel sau altul. victime. ale 
acestui flagel social? 

Un mare părinte duhovnicesc al Bisericii 
Noastre a spus că atunci când neamul românesc 
se va face părtaş prin lege la o asemenea n elegiuire, 
Dumnezeu Își va întoarce fața de la noi. Ne vor 
ajuta oare organizaţiile internaţionale ale 
homosexualilor mai mult decât Dumnezeu. la 
edificarea viitoarei Românii? Este o întrebare la 
care trebuie să răspundem fiecare dintre noi, 





























































































13 mai 1998 
















Asociaţia Studenţilor Ortodocși Români 
Preşedinte, Tudor POPESCU 

Liga Tineretului Ortodox Român 
Preşedinte, Alin LANCU 



















Tehnoredactare computerizată 
E: "PUNCTE CARDINALE" 
IEEE PPP RI e | 
Pasi SRL 


Printing Company