Puncte Cardinale anul V, nr. 6 (54), iunie 1995

e 





Patriotismul este Sentimentul ( 





pe 


iubire plenar şi Statornic față de țara şi națiunea ta, pe care 


nu trebuie Să le serveşti cu Slugărnicie, nici sprijinind pretentiile lor nedrepte, ci judecând deschis 


viciile şi erorile lor”. 
credinta 
iubire 

speranta 












“Cotidianul”, ziarul patronat 
de dl. lon Raţiu, publica în numărul 
din 25 mai a.c., pe pagina a 2-a, ca pe 
un “fapt divers”? abținându-se de la 
orice comentariu, nota pe care o 
reproducem parțial mai jos: 


Demisia d-lui loan Bărbuş 
din conducerea PNTCD 


În urma recentelor afirmații 
ale unor lideri PNȚCD, mă văd obligat 
să subliniez următoarele: Am 
demisionat din toate funcţiile deținute 
în conducerea PNŢCD, deoarece nu 
pot fi de acord cu nerespectarea 
principiilor democratice în interiorul 
partidului, fapt care a permis unui grup 
- care are prea puţin de-a face cu 
concepțiile. politice ale PNŢCD - să 
pună practic stăpânire pe acesta, Acest 
grup a dezorganizat numeroase fihale 
judeţene ale PNŢCD. Obstrucționarea 
repetată a tineretului a culminat cu 
decizia de suspendare a tuturor 
întrunirilor organizaţiei de tineret de la 
30 martie 1995 și cu subminarea 
Tineretului Universitar Naţional- 
Țărănesc Creştin-Democral prin 
alegerile nestatutare din 30 aprilie 1995, 
Ca fost preşedinte al Tineretului 
Universitar Naţional- Tărănesc şi fost 
deținut politic timp de 17 ani, mă simt 
dator să protestez față de abaterea 
PNȚCD de la politica sa democratică și 
anticomunistă, prin impunerea unui nou 
proiect de statut, antidemocratic, şi care 
permite primirea în partid a foştilor 
nomenclaturişti PCR (s.n)... 


Bucureşti, 
23 mai 1995 
loan Bărbuy 


* 


Picătura care a făcut să se 
reverse paharul amărăciunii d-lui loan 
Bărbuş a fost excluderea din PNŢCD 


Pr EP rs a DE E e er 





Centenar Blaga 


pp.4-5 








a doi dintre conducătorii Tineretului 
Universitar Naţional-Tărănesc 
Creştin-Democrat, dl. Marius Bostan 
şi d-na Anca Cemea. Darnemulţumirile 
sale sunt mai vechi şi mai adânci. Pentru 
un luptător care s-a găsit în fruntea 
Tineretului Universitar Naţional- 
Tărănesc încă din primii ani ai 
cristalizării rezistenței anticomuniste, 
actuala evoluție a PNȚCD-ului 
constituie o gravă abatere de la linia 
politică pe care luliu Maniua imprimat- 
o partidului imediat după actul de la 23 
August 1944, refuzând orice formă de 
colaborare cu comuniştii şi orice 
compromis cu Puterea instalată la cârma 
țării de trupele de ocupaţie sovietice. 
Cât de categorică a fost poziţia marelui 
patriot român, în contextul intereselor 
permanente ale neamului românesc, se 
poate vedea limpede din următorul 
fragment al telegramei pe care 
reprezentantul american în România - 
Burton Berry - o adresa, la 9 decembrie 
1944, Secretarului de Stat: 

“Maniu mi-a spus că dacă 
ar fi ştiut că li se va da mână liberă 
sovielicilor să aplice termenii 
armistițiului, nu l-ar fi sfătuit pe Rege 
să semneze armistițiul. Era supărat că 
presiunea sa şi acțiunea românească 
ce a rezultat din aceasta au făcul ca 
linia Focşani-Galaţi, care ar fi trebuit 
menţinută mul! timp,-să avanseze până 
la porțile Budapestei...” (Text citat din 
colecția de documente publicate de loan 
Chiper, Florin Constantiniu şi Adrian 
Pop în anul 1993, la Editura Iconica- 
Bucureşti, sub titlul “Sovietizarea 
României - Percepţii anglo-americane: 
1944-1947”, pag. 100). 

* 


Infiltrarea partidelor politice de 
opoziție cu agenţi ai Puterii este un fapt 
îndeobşte cunoscut. Securitatea şi apoi 
continuatoarea ei, SRI-ul, s-au îngrijit 
dintimpca formațiunile politice apărute 
după înlocuirea dictaturii ceauşiste prin 
regimul de “dictatură originală” al 
preşedintelui lon Iliescu, să fie împănate 


Eminescu şi 
creştinismul 
pp.9-10 


PUNCLE 








DIA,S 
3 3 





cu agenți de influenţă plasați cât mai 
aproape de centrele de decizie 
ale partidelor politice de orientare 
anticomunistă. Cazul Partidului 
Naţional-Liberal şi al Uniunii 
Democrat-Creştine sunt elocvente 


pentru genul de  manipulaţii 
practicate de cuplul comunisto- 
securist Iliescu-Măgureanu. 

In primul caz, Securitatea, cu 
ajutorul unui agent, probabil pregătit 
din vreme pentru ipoteza trecerii de la 
dictatura comunistă la un simulacru de 
pluralism politic, este vorba de Radu 
Câmpeanu, a reuşit, în mod spectaculos, 
să pună stăpânire deplină pe moştenirea 
politică a Brătienilor. 

Apariţia lui Radu Câmpeanu 
în țară, imediat după evenimentele din 
Decembrie '89, în postura de păstrător 
al valorilor şi virtuților liberale, precum 
şi statutul său de luptător anticomunist, 
fost deținut politic şi reprezentant de 
frunte al exilului românesc, au fost 
considerate ca argumente suficient de 


File din dosarul 
sfidărilor 


evreieşti 





NADA, 


Sl” pe da A Ta i Cai 
a Door pd) aaa e 7 e 


eu i Ă da Ea ES DC, 
- - Xe e Tu. A apă 
| | fă 2004 
a x 


Aleksandr Soljenițin 


ANUL V, 
Nr. 6/54 
(a 


ILIE 


CAD: NALE EE 





LE: 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 
- 


Circulaţie inafara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANTA, ELVEŢIA. DANEMARCA, 





TATELEUNIIE, AUSTRALIA 


4 
A+ «Gta 


a 
p 


puternice pentru a-l recomanda şi 
propulsa, fără obiecţii, în funcţia de 
preşedinte al Partidului Naţional- 
Liberal. Ce a urmat după instalarea sa 
în această demnitate se ştie. O suită de 
manevre, în totală contradicție cu 
obiectivele majore urmărite de 
Opoziţie, manevre care s-au soldat, în 
final, cu scoaterea de pe actuala scenă 
politică a partidului care are înscrise 
printre înfăptuirile sale Independenţa 
României, Proclamarea Regatului 
şi Făurirea României Mari. 

Cel de al doilea caz, la fel de 
spectaculos ca şi cel precedent, l-a 
avut drept protagonist pe un oarecare 
Vladimir Fulger, de asemeni sosit în 
țară după evenimentele din Decembrie 
'89,curecomandarea de “reprezentant 
al exilului luptător pentru cauza 
românească”. Cu girul “naivilor” din 
Occident şi ajutat de credulitatea 

(continuare în pag.2) 


Gabriel CONSTANTINESCU 

ete Su 
Tânăra generație |! 
p.15 


i 
ț 
| 











! 
Lă 





PAG. 2:NR. 6/54 Iunie '95 





(urmare din pag. |) 

condamnabilă a “naivilor” din țară, Vladimir Fulger, 
agent de influenţă trimis de Securitate în Occident, 
pentru a înfiltra exilul românesc, devine îndată după 
“repatriere” Secretar general al Uniunii Democrat- 
Creştine. Un post care i-a permis să facă praf şi 
pulbere, în câteva luni, o formaţiune politică care îşi 
propunea să câştige adeziunea electoratului pentru 
concepția democrat-creştină de organizare a 
societăţii. Eşecul acestei tentative, eşec carea văduvit 
scena politică românească de existența unui partid 
cu o autentică orientare de centru-dreapta, dovedeşte, 
o dată în plus, că Decembrie '89 a găsit Opoziția 
nepregătită să facă faţă restauraţiei comuniste şi 
pertidelor manevre folosite în acest scop. 

Despre celelalte partide politice apărute în 
iureşul “democratizării” României, nu mai amintim. 
Proveniența şi trecutul politic al celor ce le-au 
întemeiat şi le conduc, precum şi atitudinea faţă de 
problemele politice fundamentale cu care este 
confruntată țara, constituie o dovadă că ele nu s-au 
născut din imboldul sincer de a contribui la 
înlăturarea relelor moştenite de la regimul comunist, 
ci, în cel mai bun caz, din dorinţa de căpătuire pe 
calea lesnicioasă a privilegiilor, pe care actuala 
Putere le oferă cu generozitate celor ce o slujesc cu 
devotament. Cele mai multe dintre aceste formaţiuni 
politice sunt însă creații ale actualei Puteri, menirea 
lor fiind să arate Occidentului că “democrația” şi 
“pluralismul politic” au prins, chipurile, rădăcini 
puternice pe malurile Dâmboviţei. 

* 

Bineînţeles că cele două personaje 
prezentate mai sus, pentru a ilustra procesul de 
infiltrare al partidelor politice cu agenţi, nu sunt 
cazuri singulare. In realitate, infiltrarea cunoaşte 
diferite forme de manifestare, începând cu agenții 
importanți, împinşi spre centrele de decizie ale 
Opoziţiei, şi terminând cu informatorii mărunți, 
care urmăresc până în amănunt activitatea şi mişcările 
din organizaţiile partidelor care contestă actuala 
Putere. 

Există însă o formă de contracarare a 
Opoziţiei mult mai perfidă şi mai eficace decât 
infiltrarea. Ea constă în invadarea formaţiunii 
politice care trebuie anihilată cu un număr atât de 
mare de elemente alogene sub aspectul orientării 
ideologice, încât aceasta sfârşeşte prin a-şi pierde 
identitatea originară, păstrând din ceea ce a fost în 
faza anterioară invadării numai forma exterioară 
şi unele caracteristici neesenţiale. Este procedeul 
pe care Puterea l-a întrebuințat cu succes pentru a 
scoate din luptă şi a paraliza cea mai primejdioasă 
componentă a Opoziţiei, Partidul Naţional- Țărănesc. 


În Decembrie '89, Partidul Naţional- 
Țărănesc revenea pe scena politică după o absenţă 
de 42 de ani. Dar în ceea ce priveşte orientarea 
doctrinară - ea va fi la fel de confuză ca şi în anul 
1926, când partidul a luat ființă din fuziunea dintre 
Partidul Naţional din Ardeal (condus de luliu Maniu) 
şi Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (condus de 
lon Mihalache). 

lată ce scria, în acest sens, Pamfil Şeicaru în 
remarcabila sa lucrare */storia Partidelor Naţional, 
Țărănist şi Naţional-Țărănist”, apărută în anul 
1963 la Madrid, în Editura Carpaţii - Traian Popescu 
(volumul II, pag.56): 

“Dacă un istoric al vieţii politice în România 
ar încerca să definească ideologia partidului 
național-țărănist din 1928, în momentul când lua 
conducerea Statului, s-ar găsi in imposibilitate. 
Aşa cum la vărsarea unui mare fluviu în mare, pe un 
spațiu vast este un amestec de apă dulce şi apă 
sărată, în ideologia naţional-țărănistă era, la acea 
dată, un amestec de ideologie liberal-burgheză şi 
ideologie țărănistă, cu tot ce implică concepția unui 
partid de clasă.” 

Situaţia din domeniul doctrinar, descrisă de 
Pamfil Şeicaru, se va menţine, fără schimbări 
spectaculoase, până la instaurarea regimului 
comunist, dar şi după aceasta. Existenţa unei aripi 
naționaliste conduse de Alexandru Vaida-Voevod 
şi a-unui numeros grup de stânga, reprezentat, 
printre alții, de dr. Nicolae Lupu, Grigore lunian, 
Petre Andrei, Mihai Ralea, Mihail Ghelmegeanu, 
Armand Călinescu, Anton Alexandrescu, etc., o 
dovedeşte. În legătură cu existența unei aripi de 


PUNCTE CARDINALE 


stânga a partidului Naţional-Țărănesc este suficient 
să amintim că: “'La sfârşitul anului 1929, guvernul 
național-ţărănist a decis să trimeată la Moscova, 
spre a studia organizarea agriculturii sovietice, pe 
un inginer-agronom Niculescu-Arva, cu nimic 
remarcabil. Ideea fusese sugerată de Virgil 
Madgearu”. (Pamfil Şeicaru, op.cit. pag. 90). 
Această situaţie a făcut ca Partidul Naţional- 
Ţărănesc să se prezinte lipsit de unitate în momentele 
dramatice de după 23 August 1944, când era în Joc 
însăşi existența naţiunii. Națiunea a fost însă mai 


înțeleaptă. Eaa identificat lupta pentru supraviețuirea 


naţională cu trunchiul partidului rămas credincios 
adevăraţilor săi conducători - luliu Maniu şi lon 
Mihalache - votând la alegerile din 1946, cu o 
covâirşitoare majoritate, pentru Partidul Naţional- 
Țărănesc. Şi cei doi fruntaşi politici şi-au onorat cu 
prisosinţă încrederea pe care națiunea le-a acordat-o. 
Ambii vor suferi martiriul pentru crezul lor politic. 
luliu Maniu va muri asasinat, în anul 1953, în temniţa 
de la Sighet, iar lon Mihalache în 1963, în închisoarea 
de la Râmnicu-Sărat. 
* 

Despre existența unei putermice aripi de 
stânga în Partidul Naţional-Ţărănesc, aparatul ocult 
care stă în spatele actualei Puteri şi îi dirijează acțiunile 
a ştiut şi a decis să o reactiveze în cadrul unui subtil 
proces, desfăşurat în sens invers celui care a avut loc 
după 23 August 1944. Dacă instaurarea regimului 
comunist i-a determinat pe țărăniştii cu vederi de 
stânga să dezerteze în tabăra comunistă, aparenta 
prăbuşire a comunismului în Decembrie '89 a 
constituit pentru Putere un binevenit pretext ca un 
număr mare de membri PCR să fie dirijat spre 
Partidul Naţional-Ţărănesc. Se reconstituia astfel 
aripa de stânga a PNŢ-ului, aripă care, în vâltoarea 
evenimentelor din perioada 1944-47, abandonase 
lupta de eliberare naţională şi se alăturase comuniştilor. 
Prin această manevră simplă, dar eficace, tovarăşul 
Ciumara devenea domnul Ciumara, membru marcant 
al PNŢCD, aspirant la o funcţie de conducere în 
partid după săvârşirea din viață a generaţiei lui 
Corneliu Coposu. Şi, odată cu dânsul, o întreagă 
coloană de “foşti” comunişti vor “invada” partidul în 
care locul intransigentului luliu Maniu a fost luat de 
îngăduitorul Corneliu Coposu. 

* 

Dar gravă nu este atât penetrarea masivă şi 
agresivă a “foștilor” comunişti în funcţiile de 
conducere ale partidului, cât îndârjirea cu care 
octogenarii ţărănişti nu lasă tineretului, viitorul țării, 
nici o şansă de afirmare. 

La lucrările Delegației Permanente din 28 
Mai de la Alba lulia, tinerilor contestatari ai stilului de 
conducere imprimat de dl. Corneliu Coposu nu li 
s-a permis nici măcar să intre în sala de şedinţe pentru 
a-şi expune punctul de vedere cu privire la noul 
proiect de Statut redactat de echipa Răzvan Dobrescu- 
Dudu lonescu, echipă ce face parte din gruparea 
dirijată de dl. Mircea Ciumara. Obiectul contestației 
tinerilor ţărănişti, ca şi al d-lui lon Varlam, 
vicepreşedintele filialei PNŢCD de la Paris, venit în 
țară tocmai în acest scop, l-a constituit prevederea 
prin care se deschideau larg porțile partidului 
nomenclaturii comuniste şi foştilor securişti. O 
prevedere care anula singurul principiu moral pe care 
Opoziția a reuşit să-l formuleze în cei cinci ani care 
s-au scurs de la evenimentele din Decembrie '89 - 
Articolul 8 din Proclamaţia de la” Timişoara. 

La desfăşurarea lucrărilor, dl. Corneliu 
Coposu a fost absent, deși prezența sa la dezbaterea 
unei probleme atât de importante ar fi fost imperios 
necesară. Probabil însă că starea sănătății sale este 
atât de precară, încât îl face inapt pentru a-şi exercita 
îndatoririle de lider al PNȚCD şi conducător moral al 
Opoziţiei. 

În final, totul s-a sfârşit printr-un compromis 
dezgustător. Articolul 14 din noul Statut, cel incriminat 
de tinerii contestatari, a fost adoptat în următoarea 
formulare ce, prin caracterul ei vag şi ambiguu, 
dovedeşte cât de mult s-a îndepărtat PNȚCD de ideea 
de luptă împotriva comunismului. Conform textului 
votat, “Nu pol face parte din PNŢCD foştii membri 
ai guvernelor totalitare, fosta nomenclatură 
remunerată şi persoanele care, prin colaborarea lor 
cu dictaturile, au contribuit la dezastrul țării”. O 
formulare în care cuvântul comunism este ocolit cu 
grijă, pentru a se menaja susceptibilitatea celor cărora 





nu le face plăcere să li se reamintească trecutul. 
* 





Deruta organizatorică a PNȚCD este 
dublată de o gravă dezorientare doctrinară. 
“Cotidianul” din 31| Mai insera în paginile sale 
următoarea declaraţie a d-lui lon Diaconescu, prim- 
vicepreşedinte al partidului, pe care, dintr-un 
sentiment de jenă față de trecutul său de fost deținut 
politic, ne abținem săo comentăm. “PN /CDeste un 
partid de centru-stânga, de factură liberală... Poziţia 
de centru-stânga se suprapune curentului creştin- 
democrat din Occident (sic). In societatea 
românească însă, PNŢCD este de centru-dreapta, 
pentru că pulerea o au partidele de stânga şi 
extrema stângă”(!). 

În faţa acestui gen de afirmaţii, nu este de 
mirare că la Alba lulia, aşa cum relatează 
“Cotidianul” din 29 Mai, “Curentul naționalist 
reprezentat de preotul senator Matei Boilă, unul 
dintre semnatarii Scrisorii celor 7, a cunoscul o 
înfrângere prin neacceptarea sintagmei 
<<naţionalism luminat>> caprincipiu al doctrinei 
PNIGD!S 

+ 

Traiectoria pe care s-a înscris PNŢCD, 
după întrunirea Delegației Permanente de la Alba 
lulia, ne îndreptățeşte să afirmăm că, într-adevăr, 
asistăm la “agonia unei speranţe”, dar nu şi a 
SPERANȚŢEI. Tinerii, cărora la Alba lulia 
gerontocraţia țărănistă, în colaborare cu “foştii 
activişti PCR neremuneraţi”, nu le-a îngăduit să 
spună ce gândesc, şi odată cu ei tottineretul românesc, 
sunt cu adevărat SPERANȚA. Şi ea nu agonizează! 


Pa: 

În legătură cu poziţia Tineretului 
Universitar Naţional-Ţărănist Creştin Democrat, 
reproducem nota de mai jos, apărută sub semnătura 
d-nei Constanţa Corpade în cotidianul ** Adevărul”? 
din 30.05.1995: 

Chiar dacă n-a prea fost luat în seamă de 
staff-ul PNŢCD, protestul tinerilor contestatari ai 
politicii d-lui Coposu nu a încetat nici o clipă, 
desfăşurându-se în paralel cu lucrările Delegației 
Permanente organizate, în aceste zile, în Alba Iulia. 

Declaraţiile d-rei Anca Maria Cernea (fostă 
lideră în Biroul Naţional al organizaţiei de tineret 
PNŢCD, fiică a recent demisionatului vicepreşedinte 
Ioan Bărbuş) au completat acuzele consemnate în 
două proteste care, în ciuda tuturor demersurilor 
întreprinse pentru a fi prezentate delegaților la 
reuniunea țărănistă, nu au fost făcute publice. Din 
sumedenia aprecierilor înscrise învirulentele mesaje 
reținem căteva din reproşurile adresate exclusiv 
d-lui Corneliu Coposu: Ş deciziile importante în 
partid le luaţi dumneavoastră singur, iar biroul de 
conducere, coordonare şi control are, cel mult, 
rolul de aratifica hotărârile deja stabilite; 9 sunteţi 
înconjurat de o adevărată curte bizantină, alcătuită 
din linguşitori. Personalul tehnic (secretari, şoferi, 
bodyguarzi) are o influenţă mai mare decât forurile 
de conducere alese: & cum vrea conducerea 
PNŢCD 'să desființeze poliția politică, dacă chiar în 
interiorul partidului a constituit un serviciu de pază 
Şi siguranță (în slujba preşedintelui Coposu), care 
se ocupă de intimidarea celor ce îndrăznesc să 








i 
i; 
j 
: 
A 


N mea 


pm 








Profiluri 


lirice 


De port în trup a veacului măsură 
şi-i urc Golgota, gâfâind sub lemn, 
măcar în stihun voi trăi solemn, 
încins în visul meu ca-ntr-o armură. 


Voi creşte nou din toate câte fură 
Şi nu voi cere ca jidovii semn, 
căci alta nu mi-i duhului îndemn 
decât măna-sa, iubirea pură. 


Nu-mi ştiu pe-aci statornică cetate, 
ci neamul meu e taină scnsă-n cer, 
pe frumusețea slavei ne-nserate 
Ce-i limba mea de nu smerit năier 
vâslind pnn apa mănlor sărate 
spre strădulcimi ce negrăit ne cer? 


În lături, bărbieri ai vremii mele! 
Lăsaţi-mi calea slobodă şi-ntreagă, 
s-apuc, cu Rocinanta mea beteagă, 
pe bărăganul viselor, spre stele! 


Alungă-ţi, Sancho, gândunle rele, 

ca miezul tău din coaje să se-aleagă, 
căci mori de vânt ne-aşteaptă şi ne leagă 
să dăm buluc cu inima în ele! 


La Mancha lumii e-n amurg pustie 
şi vântul, cu suspin de Dulcinee, 
îmi răvăşeşte pleata colilie... 

O, de-aş muri cum am trăit: nebun, 
căci nu spăşit, pe perna de tuleie, 
ci în tărbacă fost-am eu, Cel Bun! 


o Besengatia 


Sărac mi-s azi de bune şi de rele 

şi n-am a-ţi da nici miere, nici otravă, 
mi-a-ncremenit şi-a patimilor lavă, 
mi-au putrezit şi-a visului smicele. 


Pe-aşa pustiu, la ce să faci zăbavă? 
Mai bine strânge-ţi pumnul pe plăsele, 
smoleşte-ți fața, fă-te pui de lele 

şi şterge-o hăt, în lumea fără slavă! 


ŞI de-ai să simți a stelelor arsură, 

s-o stingi cu vin în vreo tavernă veche, 
râzând cu lacrămi şi iubind cu ură, 

ci doar târziu, când ţi-o-nilori în gură 
muşcala morții, intoarce-te, Pereche, 
să mă bestemi c-o rugăciune pură! 


Sic transit... 


PUNCTE CARDINALE 







Tu tot veghezi, sublimă-ntru tnstețe, 
col6-n cerdacul dragostei dintâi 

şi năpăârleşti de vechea ta frumsețe 
ca mai frumoasă-n urmă să rămâi 


În ochii tăi se-adună vremi răzlețe 
şi chiar de-ţi arde rana din călcâi, 
tu tot veghezi, sublimă-ntru tristețe, 
col6-n cerdacul dragostei dintâi 


lubirea mea cosită prin fânețe, 

cu izul tău a taină mă tămăi 

şi mă smeresc preaplânsei tale fețe; 
icoană spânzurată căpătâi, 

tu mă veghezi, sublimă-ntru tnstețe. 


oana 


d: 


- 


Y- 
F- sie 
Ms ra 


ț 
a 


4 





De-ai vrut să calci augusta mea cetate, 
nechibzuit fu pasul tău dintâi; 

nu-i loc în ea cu liota să măi, 

Ci singur doar, cu voile curate. 


De-ai fi bătut la poarta ei ca frate, 

ți-aş fi deschis, cu ruga să rămăi, 
nechibzuit fu pasul tău dintăi, 

de-ai vrut să calci augusta mea celate. 


Pe-aci lumina muşcă din păcate, 

jar şerpii beznei muşcă din călcâi! 

Se cuvenea cu Sfânta Direptate 

să te găteşti din tălpi la căpătăi, 

de-ai vrut să calci augusta mea cetate... 


4 îi ii 
A 4; As 


lunie'95 NR. 6/54 PAG. 3 





Răzvan 
Codrescu 


Abia-mblânzită lunga-nvâlvorare | 
în care-am ars aceleiaşi slujiri, 

mă scurg domol spre gleznele subțin, 
răsfrânte lin în muta lor splendoare. | 


Deasupra noastră încă mai dogoare 
văzduhul dulcii tale vlăguini 

şi noaptea ți se gudură-n privini - 
fuior de vis, din care torci arare... 


Mişel rămâne-n țarcul lui cuvântul 
când ghes ne dă mirabila tăcere 
şi ceru-n noi străfulgeră pământul! 
O clipă doar, de slava căii beți, 
adulmecând mireasmă de-nviere, 
murim trupeşte altei frumuseți... 





M-a prins un dor de toți ai mei deodată, 
de cei mutați pe rând în țintinme... 

Să fie vremea, frate Serafime, 

sau doar ispita-n mine strecurată? 


Jur-împrejur - pustie-nfricoşată... 
Tăcut mocneşti pe-a beznelor desime, 
dar pare-mi-se, frate Serafime, 

c-ai fi şi tu nălucă fumegată... 


Să fie lumea zdreanța unui vis 
ce-ncape tot în gropnițele mele? 
Cu morții mei mă jinduiesc închis 
într-o amiază lină pe muncele, 
s-adie-n ierburi mir de veac ucis 
şi-n cer iubirea care mişcă stele... 





Nel mezzo del cammin di nostra vita 
pnveam de sus înțelenita vale, 
cercând din trâmba cețunlor sale 
să-mi desluşesc, ca din ghioc, ursita. 


Ce n-aş fi dat să fac întoarsă cale 
pe unde tânăr trupul meu trudit-a 
sunând prin codni dragostei ispita 
ori scuturând a veacului zăbale! 


Dar îndărăt drumeagul se surpase, 
iar vremea, ca o fiară hămesită, 

mă hăituia spre negurile joase... 
Cu-aceleaşi tălpi ce muntele-l suiră, 
scobor acum în goană siluită - 

şi-n loc de cruce port un ciot de liră... 





” n i i i al 


PAG. 4 NR. 6/54 lunie '95 


La 100 de ani de la naştere şi 34 
de ani de la moarte, poetul, dramaturgul 
ŞI filosoful Lucian Blaga poate fi judecat 
obiectiv, în măsura în care o asemenea 
Judecată este compatibilă cu poezia şi 
plăsmuirea filosofică, oricum sine iraet 
studio. Evantaiul perspectivelor e larg, 
şansele de detaşare neîngrădite, interesul 
încă viu. Mă întreb însă: la ce bun? 
Contestatarii, câți au fost, câţi mai sunt, 
nu maiau curajul să-şi reitereze inepţiile, 
chiardacă nu cunosc sentimentul ruşinii. 
Nu le mai e de folos. Admiratorii apoi 
sunt mulți, motivațiile, diverse. Nu e, 
prin urmare, de prevăzut ca o eventuală 


PUNCTE CARDINALE 


răspuns la întrebarea pusă, faptul poate fi 


cu procesul cunoaşterii, e minimalizat 


un indiciu, nu însă, în mod obligatoriu, până la a fi considerat nesemnificativ, 


factor determinant. Lucian Blaga nu a 
creat şcoală. Înseamnă că nuova face nici 


adevărul e confundat şi el cu utilul în sens 
larg, rațiunea însăşi a cunoaşterii nefiind 


în viitor? Este opera lui menită să rămână cunoaşterea, ci prospectarea viitorului. 


expresia unică a unui destin singular, un 


LUCIAN BLAGA - 
ACTUALITATE ȘI INACTUALITATE 


reașezare a valorilor să-i prejudicieze în 
vreun fel locul. Prea monumental îi este 
templul, prea numeroase şi convergente 
referințele critice, prea necontestate 
validările, ca să mai poată interveni 
neprevăzutul. Din acest punct de vedere, 
Lucian Blaga e, încă de dinainte de 
coborârea peste țară a nopții postbelice, 
un clasic. Numai că statutul clasicilor 
nue întotdeauna și întru totul de invidiat. 
Prinosul de recunoştinţă ce li se aduce, 
nu de puţine ori, e semn al încremenirii, 
uneori al ingratitudinii şi al cinismului 
chiar. Seamănă cu omagiul adus 
morților. Or marilor bărbaţi nu un 
asemenea omagiu li se cuvine. În plan 
cultural şi, nu mai puţin. existenţial, 
importante să fii viu, să generezi evoluţii, 
să determini creştere, imbogăţire 
spirituală. Nemuritorii tocmai prin 
aceasta sunt nemuritori, adică prin faptul 
că opera lortranscende spațiul limitat al 
instituţiilor academice, conservatoare: 
biblioteci, pinacoteci, muzee, pentru a 
germina şi genera noi şi noi opere şi, 
îndeosebi, pentru a determina atitudini 
umane noi, ştiut fiind că adevărata 
cultură nu e o sumă oarecare de opere şi 
nici chiar de genii, ci un mod specific de 
existență. Plecând de la o atare premisă, 
mi se pare legitimă întrebarea: Care e 
statutul operei lui Lucian Blaga? Este 
acela al unei opere clasate, inactuale, 
monumentale totuşi, sau este acela al 
unui opere actuale, al unei opere 
incitante, al unei opere vii? 

„Inainte de a răspunde în mod 
explicit, câteva remarci se impun. Lucian 
Blaga, poetul, a avut şi are admiratori, a 
avut Şi are imitatori; nu a avut şi nu are, 
în schimb, ucenici, în sensul bun al 
cuvântului. Nu a creat direcții literare, 
nu a creat şcoli, el însuși evoluând de la 
unexpresionism metaforic spre un lirism 
pur,de sorginte erotică. Nici în domeniul 
filosofiei Lucian Blaga nuacreat şcoală. 
Comentatorii, deşi numeroşi şi, nu mai 
puțin, remarcabili, au rămas 
comentatori. Nici unul nu a preluat 
sămânța pentru a o cultiva în propria-i 
grădină (poate, cu excepţia lui Vasile 
Băncilă care, deşi creator al unui cadru 
filosofic propriu, cu funcție de grilă în 
procesul de receptare, nu a ajuns nici el 
la un sistem filosofic sau la o metafizică 
a lui). Așa stând lucrurile, problema 
actualități sau inactualității lui Lucian 
Blaga se impune ca fiind de o certă... 
actualitate, 

Faptul că Lucian Blaga nu a 
determinat direcții, nu a creat școală, se 
poate explica. În vederea căutării unui 


Ă Z îi 


simplu incident? În fond, problema 
actualității sau inactualităţii acestei opere 
aceasta este, iar răspunsul se cuvine să fie 
căutat nu în zona circumstanțeloraleatorii, 
ci în substanța însăşi a creaţiei, în 
compatibilitatea sau incompatibilitatea 
acestei creaţii cu direcțiile ce se manifestă 
astăzi în cultură, evident dacă există 
asemenea direcții. 

Judecând mai mult după agitație 
decât în temeiul unei opere constituite, se 
poate afirma că în spațiul literar, la modă 
este azi postmodemnismul. Indiferent de 
conținutul conferit acestui concept, 
abstracție făcând de nuanţe, el încearcă 
să circumscrie o altă realitate literară 
decât modemismul și, cu atât mai mult, o 
altă realitate literară decât aceea cunoscută 
sub numele de tradiționalism. Modelele 
sunt peste Atlantic, rădăcinile, în 
cotidianul banal și anost, roadele se vora 
fi palpabile, concrete, respiraţia, 
individualist-universalistă (evident, in 
intenţie). In ce priveşte gândirea filosofică, 
se resimte fascinația aceluiaşi spaţiu 
transatlantic și “pragmatismului” lui 
ideatic, preconizat de William James şi 
John Dewey în prima jumătate a secolului 
20. Sistemului îi este preferat eseul, în 
metafizică nu mai plonjează nimeni, 
obiectul cunoaşterii, când nu e confundat 






a 


E limpede că, raportată la aceste 
tendinţe aleactualităţii culturale imediate. 
opera lui Lucian Blaga, atât cea literară, 
cât şi cea filosofică, se dovedeşte a fi 
inactuală; inactuală mai ales prin 
ereditatea ei, prin entelehia sau codul 
genetic configurator. 

In Discursul de recepție la 
Academia Română, ținut în anul 1937, 
Lucian Blaga se revendică. în mod 
explicit, de la ţăranul român, de la SATUL 
ROMANESC: Sufletul, în straturile cele 


mai ascunseale sale -spune Lucian Blaga 
- mi s-a format deci sub înrâurirea acelor 


puteri anonime, pe care cuun termen cam 


pedant m-am obişnuit să le numesc 
determinante stilistice ale vieţii 
colective. Ceea ce şcoala românească sau 


Străină au adăugat, cred că n-a putut să 
” altereze prea mult o substanţă sufletească 


modelată după nişte tipare cu atât mai 


„efective, cu cât se impuneau mai 

„inconştient şi mai neîntrerupt”. La data 
„când Lucian Blaga făcea această 
„mărturisire, opera lui era departe de a fi 
“fostincheiată. A urmat încă un deceniu ŞI 


mai bine de fervori creatoare, la capătul 
cărora se întrezărea de acum împlinirea. 
Confirmă această împlinire aserțiunile 
din Discurs? l-a rămas opera marcată de 
aceleaşi determinantestilistice, expresie 
a aceleiaşi "energii româneşti"? Nu s-a 
lăsat ea pătrunsă, proces de altfel firesc, 
de energii din afară, nua devenit tributară 
(chiar filosofia culturii, cum sugerează 
G.Călinescu) Școlii morfologice, lui Leo 
Frobenius sau Oswald Spengler? Şi dacă 
da, şi-a mărit prin aceasta şansele accederii 
la universalitate, sau şi-a asumat povara 
unor nedorite servituți? 

Argumente pot fi aduse în 
sprijinul ambelor ipoteze. Consider însă 
că nu există nici un temei şi nici o 
justificare de punere sub semn de întrebare 
aafirmaţiilor exprese ale lui Lucian Blaga 
privind sorgintea operei sale. A o face 
inseamnă a comite o impietate. Unitatea 
exemplară a acestei opere, structurarea ei 
în temeiul unui evident “fenomen 
originar”, fac imposibilă ispita unei 
eventuale interpretări prin atât de 
frecventul recurs la "sincronismul” 
cultural. Și pentru a înlătura şi o ultimă 
rezervă ce pare a decurge din caracterul 
etnic al operei lui Lucian Blaga, caracter 
afirmat de autor ca atare, voi recurge la 
incă un citat din acelaşi Discurs de 





recepție: “Cultura majoră - şi e limpede 
că spre o asemenea cultură tindem - nu 
repetă cultura minoră, ci o sublimează, 
nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos, 
ci o monumentalizează potrivit unorvii 
forme, atitudini şi orizonturi lăuntrice”, 
Or, în întreaga noastră cultură, o altă 
plăsmuire monumentală, care să poată 
sta alături de aceea a lui Lucian Blaga, 
nu cunosc. Dacă. dincolo de odiscutabilă 
receptare şi difuzare în străinătate, e şi 
universal valabilă această plăsmuire, e 
o altă problemă. Oricare ar fi însă 
răspunsul, un lucru mi se pare de 
necontestat: e important ca noi să creem 
cultură pentru noi, cu precădere pentru 
noi. Dacă din binefacerile a ceea ce am 
creat, a ceea ce vom crea, se vor bucura 
Şi alţii, cu atât mai bine. Inseamnă că 
suntem universali. Şi suntem, nu însă 
impotriva sau înainte de a fi noi înşine. 

Incă o dată deci, într-o lume în 
care satul e agresat şi desconsiderat de 
marile aglomerări urbane, în care etnicul 
e stigmatizat din start ca naționalism 
extremist, intolerant, antisemit şi 
xenofob, în beneficiul 
internaţionalismului proletar şi 
neproletar, în fond acelaşi, şi cu nimic 
mai puțin fundamentalist sau mai puţin 
intolerantşi nociv, în efecte, decât oricare 
alt extremism, Lucian Blaga, "energie 
românească”, nu poate fi decât inactual. 
Dovadă sunt şi ironiile, din ce în ce mai 
frecvente, ale unor intelectuali, pe câtde 
subţiri, pe atât de prezumţioşi, cu acces 
la tot felul de publicaţii şi microfoane, 
ironii de genul: “țărişoara mea”, “români 
inimoşi”, “registru mioritic”, 
“resemnare mioritică”, evident, totul 
între ghilimele... 

ŞI totuşi. dincolo de credința 
quia absurdum, dincolo de această 
certitudine nededusă, sunt semne că 
perioada aceasta neaşezată încă, nici 
politic, nici cultural, nu e reductibilă la 
postmodernism şi pragmatism 
filosofic. Dacă nu ar fi să amintesc decât 
revirimentul religios, şi ar fi de ajuns 
pentru a susține speranța revenirii la 
normalitate, adică la firesc. Şi ce e mai 
firesc, mai necontrafăcut decât 
apartenenţa la familie, apartenenţa la 
neam, apartenența la omenire? 
Nesocotirea sau răsturnarea acestei 
ordini nu e doar un nonsens, e o 
imposibilitate. Or dacă lucrurile stau 
aşa, mă consider îndrituit să afirm. fără 
teama unei dezminţiri ulterioare: 
inactualitatea de azi a lui Lucian Blaga 
va/fi, negreşit, actualitatea lui de mâine. 
Dovadă chiar manifestările omagiale 
de acum şi de aici. Opera lui e departe de 
a se fi epuizat. Subzistă în adâncul ei 
virtualități, rădăcini şi direcții ce vor fi 
resuscitate într-o bună zi. Caracterul 
etnic şi, nu mai puţin, universal al acestei 
opere, face ca ea să urmeze destinul 
etnicului însuşi. Altfel spus, va dăinui, 
rămânând Vie, dacă ne va dăinui neamul, 
lucru de care eu nu mă îndoiesc; va 
rămâne document de arhivă, dacă acest 
neam, conştiinţa şi specificul lui. vor 
dispare, alternativă pe care, eu unul, o 
resping. Document de arhivă. Dar nu 
numai. Cultura, prin însăşi natura ei, 
transcende istoria, ca şi neamurile de 
altfel. Poartă în substanța ei un germene 
de eternitate. Prin ea, noi, muritorii de 
rând, accedem la nemurire, motiv pentru 
care datorăm recunoştinţă tuturor 
creatorilor de cultură reală. Printre 
aceştia, miracol al existenței noastre ca 
neam, strălucitor, cuprinzător, tăcut, 
Lucian Blaga ne veghează destinul. 


Viorel GHEORGHIŢĂ 













Este cunoscută teoria lui Hugo Friederich (Structura 
liricii moderne. trad rom de Dieter Fuhrmann, E P.L.. Buc. 
1969) conform căreia poezia modernă este descriptibilă în 
primul rând prin categorii negative: spaimele, tulburările, 
erimasele. dominaţia excepţiei șia straniului. atracţia neantului, 
fantezia scormonitoare, sfâşierea în extreme. obscuritate. 
tensiune disonantă, anti-mimesis, limbaj fără obiect 
comunicabil, dezarticularea sintaxei, dezorientare. destrămare. 
incoerență. fraamentanism, reversibilitate, poezie depoetizată, 
fulgerări destructive. imagini tăioase, repeziciune brutală, 
dislocare. optică astigmatică etc. într-un cuvânt, prin impresia 
de anormalitate (în sensul ieşinii din normă). 

În aceeaşi serie a categoriilor negative se inscriu şi 
modalităţile prin care poeții moderni se raportează la 
Dumnezeu sau la orice altă formă de transcendență. Conceptele 
pe care le utilizează Hugo Friederich pentru a descrie aceste 
raporturi (şi pe care le aplică mai ales în analizarea poeziei lui 
Baudelaire și Rimbaud) sunt: “creştinism în ruină” ori 
"dealitate sau transcendenţă goală”. Citez din studiul amintit: 

"Ţelul poeziei e să <<sosească în necunoscut>> sau, altfel 
spus: <<să vadă nevăzutul, să audă neauzitul>>. Cunoaştem 
aceste concepte. Ele provin de la Baudelaire şi sunt. într-un 
caz şi in celălalt. cuvinte cheie ale transcendenţei goale. Nici 
Rimbaud nu le însoţeşte cu vreo determinare mai exactă. Se 
opreşte la caracterizarea negativă a țelului ce trebuie zărit 
Acesta e delimitat ca ne-obişnuit şi ne-real, pur şi simplu ca 
<<celălalt>>, dar nu e complinit. O confirmă şi poemele lui 
Rimbaud. Revărsarea lor eruptivă dincolo de realitate 
reprezintă, în sens primar, însăşi descărcarea acestei tensiuni 
eruptive, iar apoi deformarea realității în imazini care. deşi 
reale. nu sunt semnele unei transcendențe autentice. 
=<Necunoscutul>> rămâne la Rimbaud un pol de tensiune 
fără conținut. Viziunea poetică priveşte, dincolo deo realitate 
voit sfărâmată, în misterul gol” (op.cit. pp.61-62), 

+ Monopol al poeziei moderne, aceste categorii nu 
apar totuşi din neant. Ele se înscriu într-o întreagă “evoluție” 
a spintului modern, care se deschide probabil cu substituirea 
renascentistă a teocentrismului prin antropocentrism şi se 
continuă cu substituirea 'luministă a teismului prin deism, 
sau, cu alte cuvinte, ele îşi au originea mai ales în acea “criză 
a conştiinţei europene” atât de bine analizată de Paul Hazard 
(Crizaconştiinței europene, trad rom.Sanda Sora, Ed.Univers, 
Bucureşti, 1973). 

În literatura română aceste concepte sunt aplicate 
ma! ales poeziilor lui Tudor Arghezi sau Al.Philippide. 
“Transcendenţa argheziană este o transcendență goală. 
Imaginile tăcerii. ale refuzului de a se arăta, ale nepătrunsului 
şi zăvorârii lui Dumnezeu sunt. în fond, tot atâtea imagini ale 
absenței”. spune Nicolae Manolescu în Teme (Ed.Cartea 
Românească. București. 1971. p.148). Corelativ (până la un 
anumit punct)-acestui tip de transcendență este conceptul de 
teologie “negativă” sau “dialectică”, pe care 
Ov.S.Crohmălniceanu o aplică aceluiaşi poet şi care. în 
opinia autorului citat, este simptomatică pentru poezia secolului 
XX. Preconizaţă de Dionisie Pseudo-Areopagitul, teologia 
negativă (apofatică) presupune o cunoaştere a lui Dumnezeu 
prin postularea incompatibilității sale cu orice atribute proprii 
naturii mărginite, el nefiind nici făptură, nici viaţă, nici 
intelect, nici rațiune, nici trup, neavând nici loc, nici formă, 
nici calități, nici simţuri, nici orice alte însuşiri supuse 
schimbării. Teologia negativă pune accent tocmai pe natura 
divinității absolut alta decât a omului. Dumnezeu rămâne 
mereu dincolo de posibilităţile reprezentărilor umane. 
“Neindestulătorul”, “Necomparabilul”, “Necondiţionatul” 
sunt categorii negative pe care Ov.S.Crohmălniceanu le 
semnalează la un Paul Tillich. Rămânând “veşnic invizibil” 
şi de “negândit”, Atotputernicul se face sensibil omului - după 
Friederich Gogarten - prin ceea ce nu este 
(v.Ov.S. Crohmălniceanu, Literatură română între cele două 
războaie mondiale, volumul ||, Ed. Minerva, Buc., 1974, 
pp.31-33). Sensibilitatea poetică modernă se referă, în spiritul 
teologiei negative (pervertite însă prin gnoză şi prin deism), 
la un “Deus absconditus”. Intențiile acestui Dumnezeu nu se 
lasă niciodată ghicite. EI singur decide când şi cui să se 
reveleze. De toate aceste imagini ale absenței, ale refuzului, 
ale ratărilor epifanice, este plină lirica argheziană și le vom 


(TRANSCENDENȚĂ GOALĂ şi DESACRALIZARE) 
ÎN POEZIA LUI LUCIAN BLAGA 








aminti comparativ cu poezia lui Blaga. “Deus absconditus” şi 
"Deus ignotus” sunt de asemenea imagini obsesive în lirica lui 


Phhppide. 
Lirica blagiană este marcată şi ea de aceste categorii 
negative în ordinea transcendentului. Este vorba de a doua 


etapă a creației lui Blaga, cuprinzând volumele /n marea 


trecere (1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor 
(1933), acea etapă în care extazul dionisiac din primele 
două volume este inlocuit, în opinia criticii literare, cu 
sentimentul “tristeții metafizice” (George Călinescu, 
Ov.S.Crohmâălniceanu). “Spaima secretă, disperarea rece şi 
atrofiantă din poezia expresionistă, va cuprinde sub o formă 
onginală, existențială, aceste volume. [...] Făcându-se ecoul 
acelui <<Qual der Stădte>>, Blaga denunță vina oraşelor de a 
ti omorât înlăuntrul lor sentimentul originar al vieţii” 
(Ov.S.Crohmălniceanu, op.cit. p.230), 

Imaginile absenței lui Dumnezeu sunt obsesive şi în 
poezia lui Blaga; și. ca la Arghezi, creează sentimentul anxios 
al singurătăţii omului în univers: “Unde eşti, Elohim? / Lumea 
din mâinile tale a zburat / ca porumbul lui Noe. / Tu poate şi 
astăzi o mai aştepţi, / Unde eşti. Elohim?/ Umblăm turburaţi şi 
fără de voie, / printre stihiile nopții te iscodim, / sărutăm în 
pulbere steaua de sub călcâie / şi-ntrebăm de tine - Elohim! // 
Vântul fără de somn îl oprim / şi te-ncercăm cu nările,/ Elohim! 

Animale străine prin spaţii oprim / Şi le-ntrebăm de tine, 
Elohim! / Până-n cele din urmă margini privim,/ noi sfinţii, noi 
apele, / noi tâlharii, noi pietrele, / drumul întoarcerii nu-l mai 
ştim, / Elohim, Elohim!” (/oan se sfâşie în pustie). De aici şi 
până la arghezienele “Te caut mut, te-nchipui, te gândesc” 
(Psalm), “Te drămuiesc in zgomot și-n tăcere / Şi te pândesc în 
timp ca pe-un vânat” (Psa/m) ori “De când s-a intocmit Sfânta 
Scriptură / Lu n-ai mai pus picioru-n bătătură / Şi anii mor şi 
veacurile pier /Aci sub tine, dedesubt, sub cer” (Psa/m) sau 
“Tare sunt singur Doamne și pieziş! / Copac pribeag uitat în 
câmpie...” (Psalm) etc.. distanțele sunt minore, cu deosebirea 
că la Blaga litania este colectivă, o umanitate întreagă intrând 
în deriva rupturii, a părăsirii de Dumnezeu. Într-un Psalm 
blagian se creează un bizar sincretism între ideea lui “Deus 
absconditus” şi un panteism de sens negativ:“O durere totdeauna 
mi-a fost singurătatea ta ascunsă / Dumnezeule, dar ce era să 
tac? / Când eram copil mă jucam cu tine / şi-n închipuire te 
desfăceam cum desfaci o jucărie. / Apoi sălbăticia mi-a crescut, 
/ cântările mi-au pierit, / şi fără să-mi fi fost vreodată aproape 
/ te-am pierdut pentru totdeauna / în țărână, in foc, în văzduh şi 
pe ape.// Între răsăritul de soare şi-apusul de soare / sunt numai 
tină și rană. / În cer te-ai închiş ca într-un coşciug, / O, de n-ai 
fi mai înrudit cu moartea / decât cu viața, / mi-ai vorbi! De-acolo 
unde eşti, / din pământ ori din poveste, mi-ai vorbi”. (Deja 
semnele transcendenţei goale se întrevăd). “În spinii de aci 
arată-te Doamne, / să ştiu ce aştepţi de la mine. / Să prind din 
văzduh sulița veninoasă / din adânc azvârlită de altul să te 
rănească sub aripi?/ Ori nu doreşti nimic?/ Eşti muta, neclintita 
identitate / (rotunjit în sine a este a)/ nu ceri nimic. Nici măcar 
rugăciunea mea. // lată stelele intră în lume / deodată cu 
intrebătoarele mele tristeţi. / lată e noapte fără ferestre-n afară. 
/ Dumnezeule, de-acum ce mă fac? / În mijlocul tău mă 
dezbrac. / Mă dezbrac de trup / ca de o haină pe care o laşi în 
drum”, 

Într-un univers în care se postulează ideea lui “Deus 
absconditus” evident că nici epifaniile nu sunt posibile: “Cu 
toată creatura / mi-am ridicat în vânturi rânile / şi-am aşteptat. 
Oh, nici o minune nu se împlineşte! / Nu se împlineşte, nu se 
împlineşte”... (Tristeţe metafizică). 

Sentimentul deist'al retragerii lui Dumnezeu din 
creație anulează şi conştiinţa păcatului, a trădării: “Nu ți-aş 
scrie poate nici acum acest rând, / dar cocoşii au cântat de trei 
ori în noapte -/ şi a trebuit să strig: / Doamne, Doamne, de cine 
m-am lepădat?” (Scrisoare). În noua ordine dată, Judecata de 
apoi îşi pierde semnificaţia: “Omule, ziua de apoi / e ca orice 


altă zi. / Indoaie-ţi genunchii, / frânge-ţi mâinile, / deschide 


ochii şi miră-te! / Omule, ți-aș spune mai mult, / dar e în zadar” 
(Taina iniţiatului). Dacă la Rimbaud sau Baudelaire 


trancendența goală era asumată, la Blaga există conștiința 
zădărniciei acestui tip de transcendenţă: "Sângerăm din mâini, 
din cuget şi din ochi. / În zadar mai cauţi în ceea ce-ai vrea să 
crezi. / Țărâna e plină de zumzetul tainelor, / dar prea e aproape 


PUNCTE CARDINALE 










lunie '95 NR. 6/54 PAG. 5 





de călcâie / şi prea e departe de frunte. / Am privit, am umblat, 
ŞI iată cânt: / cui să mă închin, la ce să mă închin?” (Din cer 
a venil un cântec de lebădă). 

Rareori există la Blaga conştiinţa istoricității unor 
asemenea stări de lucruri; “Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale 
noastre / s-au făcut lumea, stihiile şi focul. / Cu picioare ca ale 
noastre / Isus a umblat peste ape” (T7ristețe metafizică). Dacă 
în versurile citate identitatea lisus-om pare să reveleze natura 
divină a omului, alteori această identitate se produce (tot ca la 
Arghezi) în chip negativ: “Îngenunchez in vânt. Mâne oasele 
/ au să-mi cadă de pe cruce. / Inapoi nici un drum nu mai duce. 
/ ingenunchez în vânt: / lângă steaua cea mai tristă” (Epilog). 
La Arghezi: "Mi-e limba aspră ca de cenușă, / Nu mă mai pot 
duce. / Mi-e sete. Deschide, vecine! / Uiţe sânge, uite slavă. 
/ Uite mană, uite-otravă. / Am fugit de pe cruce. / la-mă în 
brațe şi-ascunde-mă bine” (Duhovnicească). 

Sentimentul singurătăţii eului, generat de absența 
lui Dumnezeu, ca şi transcendența goală, nu sunt însă ultimele 
stadii ale regresiunii spiritului. Desacralizarea 
(ranscendentului este finalul acestei regresiuni şi este sincronă 
cu momentul eschatologic. Simptomatic pentru această 
ipostază este poemul Paradis in destrămare, asupra căruia ne 
vom opri mai pe larg. Este un poem pe tema desemnificării 
ordinii celeste prin desacralizarea umanităţii. Ideea conform 
căreia desacralizarea umanului atrage după sine desacralizarea 
ordinii transcendente este, evident, tot de sorginte gnostică. 
La nivel sulistic poemul se instituie pe deconstruirea 
simbolurilor religioase consacrate. Prima secvenţă a poemului 
ne oferă imaginea “portarului” aflat într-o ipostază inerțială 
(transcrisă prin adverbul “mai”) şi grotescă: "Portarul înaripat 
mai ține întins / un cotor de spadă fără de flăcări”. Să 
menționăm că grotescul este o constantă a artelor moderne şi 
că el traduce, în opinia lui Wolfgang Kayser, sentimentul 
instrăinării. “Grotescul este o lume care ţi-a devenit strămă”, 
afirmă acesta, sau: *Grotescul este o formă de expresie pentru 
<<das Es>> (<<das Es>> este o forță străină, inumană, care 
dirijează lumea, oamenii, viața şi faptele lor)”. O pnmă aluzie 
culturală (deconstruită, am spus) se constituie: se ştie că, după 
izgonirea lui Adam din Rai, Dumnezeu “a pus heruvimi şi 
sabie de flacără vâlvâietoare să păzească drumul către pomul 
vieții” (Facereu. V, 23). Să mai amintim că, după Dionisie 
Pseudo-Areopagitul, heruvimii, ca şi serafimii şi tronurile, 
ocupă prima ierarhie cerească, iar numele lor semnifică 
“mulțimea cunoștinței sau revărsarea de înțelepciune” 
(C/lerarhia cerească.  lerarhia bisericească, 
trad.rom Cicerone Iordăchescu, Institutul European, laşi, 
1994, p.44). Apariţia heruvimului în ipostază de “portar” este 
deja o imagine deconstruită. Următoarele două versuri (“Nu 
se luptă cu nimeni, / dar se simte învins”) sugerează faptul că 
într-o lume desacralizată Paradisul îşi pierde atributele 

justițiare, iar mântuirea nu mai este căutată, devenind o falsă 
problemă. Paradisul este, cu o sintagmă pe care am mai 
folosit-o, desemnificat. Al doilea simbol deconstruit este cel 
al “serafimilor” (“cei ce aprind sau cei ce încălzesc”, 
caracterizați prin mobilitate neîntreruptă în jurul lucrurilor 
divine, prin incandescenţă înălțătoare şi purificatoare, după 
Dionisie Pseudo-Areopagitul, op.cit.). Faptul că aceştia au 
“părul nins” semnifică intrarea lor în mecanismul 
determinărilor temporale (sunt supuşi unei “căderi în Timp”, 
ca să folosesc celebra sintagmă a lui Emil Cioran). Căderea 
lor în Timp este simultană cu o cădere în mecanismul 
cunoaşterii umane, “insetează după adevăr” (sintagma este 
ironică), un adevăr care nu se revelează: “Pretutindeni pe 
pajişti şi pe ogor / serafimi cu părul nins / însetează după 
adevăr, / dar apele din fântâni / refuză gălețile lor”. “Pajiştile” 

şi “ogorul” sunt la rândul lor ipostaze spațiale post-paradisiace, 

dacă se poate spune aşa, conotând dualitatea existențială 
Cain-Abel. Următoarea secvență este cea a “arhanghelilor” 

(ocupă al treilea ordin al ierarhiei cereşti, alături de 
“începătorii” și “îngeri” - după acelaşi Dionisie Pseudo- 
Areopagitul), “căzuţi” şi ei în mecanismul acțiunilor umane 
derizorii. Să nu uităm că munca este o consecință a păcatului 
originar (idee subliniată şi de istoricul Jacques Le Goff 
într-un interviu din "România literară" Ei sunt marcați de 
“spleen”, după expresia lui George Călinescu, aripile, 
simboluri ale înălțării şi spiritualizări, devenind acum o 
povară: ”Arând fără îndemn cu pluguri de lemn, / arhangheli 
se plâng/ de greutatea aripelor”. Altădată aceştia sunt marcați 
de concupiscență: “Arhanghelii sosiți să pedepsească oraşul 
/ s-au rătăcit prin baruri, cu penele arse. / Danţatoarea albă le 
trece prin sânge, râzând s-a oprit / pe-un vârf de picior ca 
pe-o sticlă întoarsă” (Veac). “Porumbelul sfântului duh”, 
care este simbolul primordial al Epifaniei, în acest univers 


(continuare în pag.6) 
George ARDELEANU 





p 
ÎL Pta Pa Da CĂ a Et 





PAG. 6 NR. 6/54 lunie '95 


3 - pei Di 
D 


BE E09 


4 
9 A . ei: SIP garcea! 
Ea St RR aa 
ile a EA mia aie £.. 


Am evocat în ultimele episoade, mai pe larg, 
aspecte ale acțiunii de reeducare din fabrica Aiudului, 
acestea fiindu-mi mai bine cunoscute deoarece, o 
lungă perioadă de timp (mai mult de un an şi jumătate), 
am fost, în calitate de victimă, martor ocular la tot 
ceea ce s-a petrecut acolo. 

Am amintit, cu altă ocazie, că în ianuarie 

1963, colonelul Crăciun, din raţiuni pe care nu le-am 
înțeles decât mult mai târziu, a scos de pe celular, la 
muncă în fabrică, un lot de aproximativ două sute de 
deținuți, mai exact întregul “Club al Tineretului”, 
botezat aşa, oarecum în derâdere, de însuşi colonelul 
Crăciun, nu pentru că toți câți făceam parte din el am 
fi fost la prima tinereţe 
(cred că nici unul dintre 
noi nu avea mai puţin de 
30 de ani), ci pentru că era 
format din cei mai puțin 
vârstnici “pensionari” ai 
Aiudului. Evenimentul a 
produs senzație (printre 
noi, bineînţeles) pentru că, până atunci, scoaterea la 
muncă era considerată o favoare, un fel de recompensă 
acordată pentru bună purtare. Or, cea mai mare parte 
a componenților clubului cu pricina nu aveam pentru 
ce să fim “recompensaţi”, deoarece eram dintre cei 
care ne manifestaserăm şi continuam să ne 
*manifestăm, într-un fel sau altul, ostilitatea față de 
reeducare. 

“Clubul Tineretului” fusese format în 
decembrie 1962, probabil tocmai cu scopul 
transferării lui în fabrică. Şi aceasta nu atât din 
nevoia de mână de lucru (deşi este posibil să se fi avut 
în vedere şi acest lucru), cât pentru intensificarea şi 
creşterea randamentului “muncii” de reeducare. 
Într-un fel, scoaterea în fabrică a fost, pentru mulți 
dintre componenții amintitului “Club”, un soi de 
avans, o plată anticipată pentru stimularea 
capitulărilorviitoare. Intr-adevăr, această stratagemă 
s-a dovedit a fi productivă, deoarece mulți dintre cei 
transplantați cu acest lot în fabrică nu au putut rezista 
presiunilor psihice ori ispitelor de aici şi au capitulat 
mai repede decât ar fi făcut-o în condiţiile regimului 
celular, oricât de sever ar fi fost acesta. Şi aceasta 
pentru că mai marii reeducării dispuneau aici de 
multiple şi felurite mijloace (pe care, de altfel, le-am 
trecut în revistă cu altă ocazie) de a-i aduce pe 
“tinerii” nonconformişti la ascultare şi la sentimente 
mai bune față de “nobila” lor misiune, 


>++ 


Concomitent cu această susținută activitate 
din fabrică, acțiunea de reeducare continua cu aceeaşi 
sârguință şi în celelalte secții ale închisorii şi mai cu 
seamă pe Celular, unde erau întemnițați peste o mie 


Et au e d LEE 








E Ss ta aa Piper 


Pe e o ir td DP Asie 








din fabrică şi de aceea şi metodele întrebuințate de 
reeducatori erau diferite. Neavând la îndemână alte 
mijloace de convingere, aceştia uzau de cele clasice: 
izolarea, foamea, frigul, neacordarea asistenţei 
medicale celor bolnavi etc. În toată perioada anului 
1963, această criminală acţiune a cunoscut o curbă 
ascendentă. Întreg aparatul politic al închisorii, în 
frunte cu comandantul, a dus o agitată şi frenetică 
activitate, de parcă îi mâna cineva de la spate. Pentru 
cei care reuşiseră să-şi păstreze, cât de cât, o fărâmă 
de luciditate (aceştia erau însă foarte puţini) era clar 
că se apropie o scadenţă şi colonelul Crăciun voia, ca 


ZARCA ȘI CELULARUL 





orice bun comunist, să poată raporta că misiunea ce- 
i fusese încredințată a fost îndeplinită într-un procent 
cât mai apropiat de sută la sută. 

In general, deţinuţii rămaşi în incinta 
închisorii propriu-zise, care erau mult mai numeroşi 
decât cei din fabrică, erau împărțiți în două categorii: 
cei care refuzau reeducarea şi cei care o acceptau (sau 
erau consideraţi ca susceptibili de a o accepta). Primii 
erau cazați în Zarcă, unde li se aplica un tratament 
special, iar ceilalți în Celular sau în celelalte secţii ale 
închisorii. La rândul lor, cei din Zarcă erau, de 
asemenea, împărțiți în două categorii: recalcitranţii 
“paşnici”, cei care refuzau cu un fel de smerenie 
reeducarea (vezi prințul Ghica) şi recalcitranţii pe 
care cineva (un ofițer politic, se pare) i-a numit 
“agresivi”. Aceştia nu numai că refuzau categoric 
reeducarea, dar o şi denunțau cu vehemenţă ori de 
câte ori aveau ocazia. Mai mult decât atât, ei nu se 
sfiau să arunce în față, atât colonelului Crăciun, cât şi 
celorlalți temniceri, tot ceea ce gândeau despre ei şi 
despre regimul criminal pe care îl slujeau, 
demonstrându-le cât de ticăloşi sunt şi cum vor da ei 
cândva socoteală pentru toate nelegiuirile pe care le 
săvârşesc, Dacă asupra celor din prima categorie se 
mai exercitau presiuni (altele decât mizeriile zilnice 
şi regimul deosebit de sever care li se aplica) în 
speranța că vor putea fi determinaţi să cedeze, ceilalți 
(cei din a doua categorie) erau, din acest punct de 
vedere, ignoraţi, în sensul că erau ţinuţi departe de 
orice fel de activitate care era în legătură cu reeducarea, 
de teamă ca nu cumva prezența lor printre ceilalți 
deţinuţi să nu transforme această acţiune în contrariul 
ei. Asta nu înseâmnă că erau ignoraţi şi din celelalte 
puncte de vedere. Pentru atitudinea lor (“sinucigaşă”, 








PIZZA 
(1 HO 


Li 
“ 
v 





(urmare din pag.5) 

apocaliptic devine cel care anulează orice revelație: “Trece 
printre sori vecini / porumbelul sfântului duh, / cu pliscul 
stinge cele din urmă lumini”. Ca și la Rafael Alberti (vol.Sobre 
los ângeles - Despre îngeri), îngerii decad la nivelul 
determinărilor sensoriale (“Noaptea îngerii goi/ zgribulind se 
culcă în fân”) şi sunt supuși perisabilității şi morții (“odată vor 
putrezi și ingerii sub glie”). Spaima metafizică ia la Blaga, și 
de data aceasta, expresia unei litanii colective: “Vai mie, vai 
ție”, însă relația care se instituie nu este una dialogică (cum 
s-ar putea crede, prin alăturarea persoanelor | şi a II-a), ci una 
caracterizată prin paralelism monologic, idee întărită şi de 
sensul impersonal al interjecției, plasată arhaic alături de 
pronumele în dativ (şi nu în acuzativ). Este o spaimă pe care 
fiecare o trăieşte pe cont propriu. După cum se poate observa, 
la nivel simbolic, poemul urmează o schemă descendentă: 
heruvimi, serafimi - arhangheli, ingeri - planul uman, terestru 


E Cca Bit Dirt darea 


Poe 
47 Î 
Ti 7 N 
ca A 






(altimele cinci versuri), schemă semnificativă pentru tema 
anunțată. Păianjenii sunt simboluri ale unei negații ontice: 
“Păianjeni mulți au umplut apa vie”. Dacă în ciclul “Moartea 
lui Pan” trecerea de la panteism la era christică însemna 
spiritualizare, aici viziunea apocaliptică are un sens regresiv, 
materia anulând spiritul: “țărâna va seca poveştile / din trupul 
trist”. Interesantă această sintagmă, “trupul trist”, care trimite 
la concepția, tot gnostică, după care tristețea aparține 
fundamental trupului și nu spiritului. Este o sintagmă care ne 
trimite cu gândul la celebrul vers al lui Mallarme: “Carnea este 
tristă și toate cărțile sunt citite” (Briză marină). Rezumând 
comparativ, dacă la Arghezi, la care, după opinia lui Nicolae 
Manolescu (op.cit.), cerul şi pământul funcționează pe principiul 
vaselor comunicante, desacralizarea transcendentului implică 
sacralizarea făpturii, la Lucian Blaga desacralizarea umanului 
antrenează desacralizarea ordinii divine. Dacă la Eminescu, în 
Scrisoarea ], extincția era într-un fel confirmarea unei simetrii 


> A ee e Apr pe Sa 
Sia E PY ai pe 2 A A Ta ET ăi $ 


oua 





A 1-A 
/ Ş | | | da | ( 
| A A S. 4 
E LD FI i ă „N E “ 
Da d Poeă . 34 


p, 
p Ph « i Pe II 
Pee A A, ue [ sI a E 
ai pase ÎN - A dn SĂ E a e te a 
ac Papa ie îi ci OR DVI ea SIP 2 era e Făt 


a ză Li Si p -: i li s-a aplic 
de deținuți. Aici însă condiţiile erau diferite de cele o considerau unii), acestor temerari li s-a aplicat un 


necruţător regim de exterminare. dp zi 

În Celular şi pe celelalte secții ale închisorii, 
acțiunea de reeducare se desfăşura mai greoi, deoarece 
aici deţinuţii erau împrăştiaţi, in formaţii mici, în 
celule, îar din această cauză supravegherea lor se 
făcea mai anevoie. La început, atâta timp cât 
participarea la acțiunea de reeducare era benevolă, 
lucrurile erau, din punctul de vedere al administraţiei 
închisorii, mai simple. Cei în cauză, care nu erau prea 
numeroşi, erau scoşi din celule şi duşi în săli special 
amenajate, unde erau inițiați în tainele reeducării. 
Din rândurile acestora vor fi recrutați viitorii “şefi de 
cluburi”. Incepând însă cu 
ultimele luni ale lui 1962, când 
acţiunea de reeducare s-a 
generalizat, devenind 
obligatorie pentru toți, 
lucrurile s-au complicat. Era 
extrem de dificil să prelucrezi 
şi să supraveghezi o masă de 
peste două mii de oameni, dintre care foarte mulți nu 
erau dispuşi să colaboreze. Probabil că şi din aceste 
motive“Clubul Tineretului” a fost transferat în fabrică 
unde, după cum am văzut, erau alte condiţii şi alte 
posibilităţi de a-i determina pe oameni să capituleze. 

În aceste condiţii, colonelul Crăciun şi 
aparatul său politic au imaginat diferite formule de 
rezolvare ale acestei dificile probleme. La început au 
încercat să formeze grupe de lucru la nivelul a două, 
trei celule, care se reuneau şi țineau şedinţe de lucru 
împreună. Au renunțat însă repede la această formulă, 
deoarece nu era deloc productivă. Oamenii, fiind 
puțini la număr şi lipsiţi de o supraveghere calificată, 
aveau tendința de a se cocoloşi unii pe alții, mimând, 
doar, reeducarea. Au încercat apoi să formeze grupe 
de câte 30-40 de oameni, care îşi ţineau şedinţele de 
demascare în nişte celule mai mari de pe Secţia a II- 
a, amenajate ad-hoc într-un fel de săli de clasă. 
Curând însă s-a renunțat şi la această formulă, 
deoarece nici aceste formaţii de lucru nu dădeau 
rezultate satisfăcătoare. În cele din urmă s-au hotărât 
să formeze câteva cluburi mari, care să cuprindă 5- 
600 de deținuți, cluburi care îşi ţineau şedinţele de 
lucru, pe rând, în sala mare de spectacole din incinta 
închisorii. Lucrările acestor cluburi erau conduse şi 
supravegheate de un colectiv de cinci, şase sau chiar 
mai mulți reeducatori” autoritari şi versaţi, capabili 
de ase impune unui număr atât de mare de oameni Şi 
de a neutraliza eventualele încercări de ieşire din 
rând. Aceste aşa-zise cluburi au funcţionat şi au 
a ei “oustinia Până la sfârşit, adică până în iulie 

, c marea slobozenie. 
(va urma) 
Demostene ANDRONESCU 


(revenirea la haosul primordial), la Blaga sentimentul 
eschatologic este mult mai tragic, În acest proces apocaliptic 
al desacralizării transcendentului, însăşi răstignirea este 
desemnificată: “Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate / fac 
scoarță în jurul unui lăuntric suspin. / Pe toate potecile zilei / 
cu surâs tomnatic / se răstignesc singuri / Cristoşi înalți pe 
cruci de arin. // Grele din înălțime cad ciocârlii / ca lacrimi 
sunătoare ale dumnezeirii peste ogor. / Pe drumuri pornit / 
iscodesc semnele / întregului rotund depărtat: / pretutindeni 
e o tristețe, E o negare. E un sfârşit” (Tăgăduiri). 

| Paradoxul face ca generația '60, care avea să 
reitereze modalitățile liricii blagiene, să nu redeschidă şi 
filiera pe care am analizat-o noi (reactualizând doar 
modalitățile primelor şi ultimelor volume, descriptibile mai 
degrabă prin categorii pozitive). În numerele | 1-12/1995 din 

România literară”, domnul Eugen Negrici publică un 
articol cu titlul “Cât de modernă e poezia modernă?”, în care 
IŞi exprimă indoiala faţă de modernismul liricii interbelice, 
caracterizate, inopiniasa, preponderent prin categorii pozitive 
(şinu negative, după schema lui Hugo Friederich), Categoriile 
negative în ordinea transcendentului, analizate aici. sunt 
totuşi ale spiritului modern, în subsidiar insinuându-se o 


instanță critică normativă, pentru că, vorba lui Rimbaud, în 
poezia modernă "Eu este un Altul”. 





iu întalnit e E mu 











“Anaharsis, fiind de faţă în 
eclesia, a spus că se mai 
minunează de un lucru, şi anume 
că la greci vorbesc înţelepţii şi 
hotărăsc proştii.” 


(Plutarh, Viei paralele, Solon. 
Ed. Ştiinţifică, 1960, Vol.I, p.205) 


Obişnuit, oamenii nu se pot 
abține să nu-şi pună întrebări, mai 
ales când realitățile aproape că-i 
silesc. Cum să nu se întrebe de ce 
oare, într-o țară bogată ca România, 
binecuvântată de Dumnezeu cu de 
toate, cetățenii trebuie să îndure 
atâtea lipsuri, să trăiască atât de 
strâmtoraţi? Şi de-ar fi numai 
sărăcia! 

Starea materială precară a 
românilor e depăşită, cu mult, de 
incalificabila lor stare morală. 
Vechile incorectitudini, micile 
pungăşii, sunt cu mult depăşite de 
tâlhăria în văzul lumii, de crima 
organizată ştiinţific, de corupția 
sfidător generalizată. Oamenii de 
rând îşi pierd, pezi cetrece, respectul 
față de conducători, faţă de 
instituţiile Statului, față de nedreptul 
aparat judecătoresc. Roşi de 
suspiciune şi năclăiţi în lehamite, ei 
pierd până şi încrederea în omenia 
vecinului, în cinstea fratelui. Cum 
să nu-ţi pui întrebarea: Unde vom 
ajunge? 

Ştiinţa şi tehnologia au 
progresat spectaculos şi ele au dus, 
în - ţările dezvoltate, la 
supraproducție, la abundență. 
Astfel, pusă în evidenţă de decalaje, 
mizeria, îndurată de populaţia de pe 
largi suprafeţe ale globului, devine 
de nesuportat. După atâtea eforturi, 
suferinţe, sacrificii, lumea, astăzi, 
nu e totuşi mai prosperă mai sigură 
sau mai fericită. Dimpotrivă. Prea 
multe sunt fenomenele care ne 
îndrepățesc să afirmăm asta. 
Nebunia prezentă a unor războaie 
locale ne avertizează; o demenţă 
generală e posibilă, ar putea izbucni 
oricând. Rapida şi totala prăbuşire a 
comunismului, din grandomania 
mondialistă în ridicolul 
dezarticulării, ne dovedeşte că o 
prăbuşire totală, un colaps planetar, 
e posibil. 

De la luarea în serios a 
ciberneticii mi-a rămas ideea că 
buna sau reaua funcţionare a 
întregului depinde de acea parte a 
lui care le coordonează pe celelalte, 
aparatul conducător. Lucrul acesta 
îl înțelegeau perfect şi bătrânii noştri 
când spuneau că totul pleacă de la 
cap, că dacă nu lucrează bine capul 
restul n-are cum merge sănătos. 
Drept că nu se inventaseră încă 
“situațiile complexe” şi “stările de 
tranziţie”... A sdĂ 

Epoca în care trăim își face 
un merit din rapiditatea 
schimbărilor, din modificarea 
situaţiilor, numind toate astea 
“progres”, când, de fapt, e vorba 
doar de nestatornicie. Are o singură 
permanenţă, slăbiciunea; și o singură 


PUNCTE CARDINALE 


preocupare: comoditatea. Până şi 
revoluțiile au ajuns să fie numite “e 
catifea”, fără să mai deranjeze pe 
nimeni ridicolul metaforei. Zicem că 
“delaRâm netragem”” daram pierdut 
deprinderile bărbăţiei, efortul şi 
asprimea. “Per aspera ad astra”. 
Bătrânii nu evitau asprimile. Acestea 
îl țineau în vigoare. Făcut cu efort, cu 
chin, cu sudoare, lucrul lor ieşea 
trainic, păstra în el ceva din sufletul 
truditorului, amprenta duratei. 
Suntem înconjurați, invadaţi, 
de obiecte a căror caracteristică e 
perisabilitatea; lucruri de unică 
folosință. Paharul din plastic, farfuria 
de carton, şervețelul de hârtie, le 
folosim fără să le privim, pentru că 
sunt asemânătoare între ele, fără 
expresie, bune doar să fie 
întrebuințate şi aruncate. Să dăm vina 
pe ele, să spunem că din cauza lor, nu 
numai ce e în jur, dar şi ce e înăuntrul 
nostru pare bun de aruncat la coş? 
Cum să nu simţim aşa când în presă, 
la radio şi la televiziune se spune că 
în ţară e din ce în ce mai bine, iar noi 
vedem că e din ce în ce mai prost! 
Dacă există o bubă, aceea e la cap. 
O societate nu funcţionează 
singură, fie şi haotic; totdeauna e 
condusă. Şi conducerea, ştie oricine, 
constă într-o succesiune de hotărâri 
pe care le iau cei ce conduc, după 
legi, regulamente, scopuri, dar, mai 
ales, mijloace. După modul cum se 
aleg soluţiile, avem o politică de 
guvernare sau alta, depinzând de cei 
ce-o fac. Dar cine sunt aceştia? 
Cine-s cei aflaţi în situaţia de a lua 


Va JS. 
a Wa AP 
n Daca 


ȘI 
e B ă > Ie nad 
ie Y j 2) pi: 
E A) 7 Tzi 
3 . Mag oa ra, 7, PA 
ip: Dai APA PN 7 e at ȘI 


decizii care-i privesc pe toţi ceilalți? 
Parlamentarii care fac legile, miniştrii 
ŞI prefecţii care le aplică, judecătorii 
care veghează ca interpretarea 
prevederilor legale să fie cea corectă. 

Cine sunt cei care gândesc şi 
hotărăsc pentru noi? Politicienii, cei 
ce fac politica. 

Dar ce este politica? O 
meserie, o artă? Cum au ajuns la ea 
cei ce-o practică? 

Orice meserie trebuie 
învățată. Întâi, cel ce vrea să o 
deprindă, trebuie să facă dovada că 
are calităţile cerute; altfel se întâmplă 
ca în comunism, când oricine putea 
să aibă orice talent; dacă partidul 
hotăra că îl are. O meserie aretehnici, 
practici, dexterități care se capătă 
prin iniţiere, prin exerciţiu. Arta mai 
pretinde, în plus, şi talent, dar cum şi 
acesta este într-o infimă măsură 
inspiraţie, restul fiind sudoare, 
concluzia e una singură: artă sau 
meserie, ceea ce determină calitatea 
rezultatelor este munca. Să fie asta 
adevărat şi când e vorba de politică? 

Dacă această calificare nu 
este dată direct de nici o şcoală, nu e 
precedată de nici un test, dacă în 
domeniul politicii vine cine vrea, fără 
dovada aptitudinilor, a bunei sale 
credințe, fără proba de rezistenţă la 
tentaţie, atunci nu trebuie să ne mirăm 
de performanţele modeste, ca să nu 
spunem altfel, ale celor ce s-au 
instalat, la noi, în politică. 

Tinerii, grăbiţi ca întotdeauna, 
evaluându-şi posibilitățile, se 
îndreaptă către profesiunile preferate, 





lunie '95 NR. 6/54 PAG. 7 


în care speră să se realizeze. Rămân 
cei fără chemare specială, care 
acceptând posturi de secretari 
particulari ai unor personaje 
importante, fac, implicit, primii paşi 
în politică. Să fie acesta domeniul 
celor fără aptitudini precise, fără o 
anume vocație? Să fie politica locul 
de adunare a excluşilor de la 
competiţia celor dotați, locul de 
consolare a  netalentațţilor, 
neînzestraților? Să fie adevărată 
afirmaţia aceea a unui personaj al 
lui G.B.Shaw: “Nu ştie nimic, dar 
crede că ştie totul. Asta îl îndreaptă 
hotărât spre politică”? 

Avem o viziune politică 
deformată de televiziune. Ea lasă la 
discreţia unui cameraman să ne arate 
nu numai pe inepuizabilii vorbitori, 
Ci şi pe cei din sală, pe cei “obosiţi”, 
cu limba încleiată, scoşi în relief şi 
de spaţiile goale din jurul lor, 
probabil pentru că duhnesc. Şi nu 
sunt singurii. Sincer, cu frică mă 
gândesc la vremea când, datorită 
insolentelor progrese tehnice, ce se 
insinuează peste tot şi fără voia 
noastră, televiziunea va ajunge să 
transmită nu numai imaginea şi 
sunetul, ci şi celelalte elemente de 
atmosferă, mirosurile de exemplu! 
Sigur că s-ar câştiga în redarea fidelă 
a realului, dar mărturiile prezente 
de la fața locului sunt de natură să 
ne tempereze eventualul entuziasm. 
Căci iată ce scrie dl. Adrian Popescu- 
Necşeşti: “Dumitraşcu pute de 
nespălare, ca şi Popa Tatu de altfel, 
de sub toate anteriile alea ale 
lui venind o duhoare care 
chiar influențează lucrările 
Parlamentului, de te scoate din sală 
şi când nu protestezi politic.” 
(““Dilema””, nr. 121, pag. 8). Are 
politica unele izuri? Aşa se pare. 

Parlamentarii dezbat, 
televiziunea transmite imagini. 
Pelicula nu poate surprinde însă 
relația dintre politician şi politică. 
Unii o sesizează, cei cu nasul mai 
bun. Viaţa merge înainte. Partidele 
se nasc şi evoluează, politicienii 
procură şi ajustează, pe talia lor, 
concepții şi principii, accelerează 
sau sunt în pierdere de viteză. 

Totuşi, cu toate că pare 
publică, relația politician-politică e 
una de intimitate. Sub un aspect, e 
un fel de mariaj, cu durată variabilă, 
dat totdeauna cu scadenţă. 
Imbrăţişând politica, nici unul din 
partenerii de cuplu nu va şti care pe 
care, Există reguli ale jocului, 
dar...Da, politica este , pentru 
politician, soție legitimă; dar şi un 
produs al epocii de consum, o 
nevastă de unică folosinţă. 
Ciudăţenia constă în aceea că poate 
să fie şi invers, adică politicianul să 
fie obiectul de consum, şerveţelul 
cu care s-a tamponat (pe ici, pe 
colo) politica, înainte de a-l arunca 
la coş... 

Prilej de reflecţie; pentru 
oricine, 


Constantin IORGULESCU 












PAG. 8 NR. 6/54 lunie '95 





Între cei răposați şi cei de pe 
pământ se păstrează o legătură mistică 
întemeiată mai ales pe iubire (care, în 
cazul sfinților, se ridicăpână la venerație). 
li iubim pe cei duşi dintre noi fie din 
rațiuni de consângenitate, fie în virtutea 
unei vechi camaraderii, fie din respect şi 
recunoştinţă față de faptele, ideile sau 
sentimentele lor rămase în memoria 
posterității. Ei continuă să fie vii nu numai 
în lumea de dincolo, ci şi în minţile şi 
inimile noastre. De aceea îi pomenim, le 
înălțăm gânduri pioase, ne rugăm pentru 
“odihna” sufletelor lor, iar pe cei mai aleşi 
- Sfinţii - îi luăm drept pildă şi îi chemăm 
în ajutor, să mijlocească pentru noi, cu 
rugăciunije lor bineprimite. înaintea lui 
Dumnezeu. Căci dacă noi nu-i uităm, ei 
cu atât mai puţin ne uită. Sufletele 
răposaţilor se bucură sau se întristează şi 
ele pentru noi (a se vedea mai ales LUCA, 
16. 27-31). În ce-i priveşte pe cei aflaţi în 
starea de “ad”, aceştia se zbat în mustrări 
de conştiinţă şi, chiar dacă ar dori-o, nu ne 
pot veni în ajutor. Noi, în schimb. îi putem 
ajuta. mişcaţi de solidaritatea creştină (ce 
nu cunoaşte granițe ontologice),. prin 
rugăciunile şi milosteniile făcute întru 
pomenirea lor, uşurându-le chinurile pe 
cât cu putință. Fireşte, nu putem şti exact 
de ce stare se împărtăşeşte “dincolo” cutare 
sau cutare suflet, astfel că s-ar cuveni să 
ne rugăm pentru toate cu aceeaşi râvnă, 
atât în particular, cât şi după obşteasca 
rânduială. Slujbele religioase creştine 
cuprind numeroase rugăciuni pentru "cei 
adormiţi” (ierarhi ai Bisericii, maniri ai 
credinţei, eroi ai neamului, dar şi simpli 
“strămoşi, părinţi, frați, surori, fii şi fiice”). 


Biserica a instituit şi zile anume în care se » 


fac rugăciuni pentru (ați morţii, La acestea 
se adaugă slujbele (parastasele) de 
pomenire individuală (săvârşite la 
răstimpuri bine precizate de Tradiţie, dar 
şi ori de câte ori cei vii le cred de cuviinţă). 

Grija pentru cei răposaţi e o 
datorie creştinească de căpătâi, deloc mai 
prejos decât datoriile față de cei vii, cu atât 
mai mult cu cât, în sens mistic, familia şi 
neamul sunt realități metafizice, 
deopotrivă istorice şi transistorice, fiind 


PUNCTE CARDINALE 


TEOLOGIA MISTICA si DOGMATICA 


14. Viaţă, moarte şi învie (continuare) 





alcătuite nu doar din generațiile în viaţă, ci 
din întreg şirul generaţiilor de acelaşi sânge 
care ne-au precedat sau care ne vor succeda. 
În concepția Bisericii noastre. "tei vii trăiesc 
în familiaritatea celor morţi şi în dragostea 
celor ce vor veni. Cerul creştin, care 
înfăşoară acest pământ al tuturor 
frământărilor, e populat de sufletele celor 
adormiţi în credință şi poartă germenii celor 
care se vor naşte [...] Cine merge sub semnul 
crucii spre morții trecutului, merge, de fapt, 
spre principiul de viaţă din viitor. larcine se 
reintegrează în Biserică, intră cu adevărat 
în veşnica familiaritate morală a neamului 
său”, scria Nichifor Crainic (Puncte 
cardinale în haos. ed.cit., p.29). lar în altă 
parte făcea această distincție esențială (din 
păcate astăzi aproape complet dată uitării): 
“Pentru noi cuvântul popor are sensul unei 
colectivități trăitoare în prezent, pe când 
cuvântul neam are semnificaţia unei entități 
istorice ce se poate identifica de-a lungul 
veacurilor, prin fapte i opere specifice” 
(p.149). Prin urmare, noi nu slujim doar 
poporului român de acum, ci neamului 
nostru celui veşnic, aşteptând laolaltă, 
într-o unitate mistică şi morală, “învierea 
morților şi viața veacului ce va să vie”. De 
aici responsabilitatea față de trecut şi viitor 
specificănajionalismului creştin, în opoziție 
cu gândirea materialistă şi atee care, 
absolutizând prezentul, desfide veşnicia şi 
sacrifică totul intereselor exclusive ale 
generaţiei actuale. 

Omul trece, aşadar, de la viaţa de 
aici (în trup), prin intermediul morții fizice, 
la viața de dincolo (unde deocamdată 
subzistă numai sufletul). Dar destinul lui 
nu este definitiv în această stare, cum 
credeau religiile din vechime sau cum au 
gândit anumiţi filosofi, ci el se proiectează 
în zarea Învierii. Învierea Domnului, care 
este temeiul dumnezeiesc al învierii viitoare 
a tuturor oamenilor, reprezintă însuşi miezul 
religiei creştine. Aspectul acesta are o 
însemnătate atât de covârşitoare încât 
Sfântul Apostol Pavel a putut afirma 


(| CORINTENI 15, 13-14) că dacă n-ar fi 
înviere a morților şi dacă Hristos n-ar fi 
înviat cu adevărat. atunci şi predania lui şi 
credința noastră ar fi în deşent! 

Prin înviere se înțelege. în sens 
creştin, revenirea la viaţa deplină (cu suflet 
şi cu trup) a tuturor oamenilor care vor fi 
trăit pe pământ şi vor fi trecut la cele 
veşnice până la a doua venire a Domnului 
(parousia finală). Sufletul fiind nemuritor 
prin esența sa, nu putem vorbi - decât 
metaforic - de o în-viere a lui. Conceptul 
creştin de “înviere” priveşte, propriu-zis, 
invierea trupurilor (căci ele singure gustă 
moartea). Biserica învaţă deci, conform 
Sf.Scripturi şi Sf.Tradiţii. “învierea de 
netăgăduit a trupurilor omeneşti, atât a 
celor bune, cât şi a celor rele, | înviere] care 
se va face după moarte, potrivit cu cuvântul 
Domnului, care spune: <<Toţi cei din 
morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei 
ce au făcut fapte bune, spre învierea vieţii, 
iar cei care au făcut cele rele, spre învierea 
osândirii>> [IOAN 5, 28]. lar trupurile vor 
fi aceleaşi în care auvieţuit pe lumea aceasta, 
după cum spune lov; <<Căci ştiu că cel ce 
mă va slobozi pe pământ, dăinuieşte în 
veci. Se va înălța iarăşi pielea mea care 


trece, răbdătoare, prin aceste încercări...>> 


[1OvV 5.28]. Numai că trupul acesta, despre 
care spuneam că va fi acelaşi, se va face 
atunci nestricăcios şi nemuritor, după cum 
s-a spus de către Pavel: <<Nu toţi vom 
muri, dar toți ne vom schimba. deodată. 
într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de 
apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morții vor 
învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba 
[trans-figura -n.n.]. Căci trebuie ca acest 
trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune 
şi acest [trup] muritor să se îmbrace în 
nemurire>>[l CORINTENI 5. 15]. De 
asemenea, trebuie să ştim şi acest lucru. că 
fiecare suflet se va întoarce în însuşi trupul 
său, pentru ca, împreună cu el, să ia 
desăvârşită plată veşnică, potrivit cu faptele 
pe care le va fi săvârşit” (Mărturisirea 
ortodoxă, |, CXXI, ed.cit., pp.105-106). + 









Dar oare cetrebuie să înțelegem. 
în chip mai lămurit, prin *schimbarea” 
sau “transformarea” trupurilor noastre în 
urma învierii? Această tainică 
transfigurare, realizată prin atotputermnicia 
lui Dumnezeu (cum arată şi Sf.loan 
Damaschin în Dogmatica sa. |V. 27), nu 
poate fi pricepută întocmai de către noi, 
dar poate fi aproximată, pe temeiul 
Revelaţiei. 

Dacă trupurile înviate vor fi 
aceleaşi cu cele actuale, cum suntem 
încredinţaţi, atunci urmează că cei înviaţi 
se vor deosebi unii de alţii după înfăţişare, 
vârstă, gen (textulevanghelic dela MATEI 
22. 30 “nu exclude deosebirile sexelor, ci 
numai instinctul sexual”. se observă în 
Teologia dogmalicăşi simbolică. ed.cit.. 
vol.Il, p.979. nota 4), fără ca aceste 
deosebiri să constituie handicapuri pentru 
cineva. Trupurile înviate fiind 
asemănătoare cu trupul Domnului de după 
Înviere (trup cu care El S-a şi suit la 
ceruri), urmează că ele vor avea 
aproximativ aceleaşi însuşiri, devenind 
nestricăcioase, preamărite, puternice, 
spirituale şi nemuritoare (a se vedea şi 


Teol.dogm.şi simb., vol.Il, pp.980-982;: 


conform unei alte vechi tradiţii, fără 
valoare dogmatică, trupurile ar urma să 
învieze în forma şi starea în care se aflau 
la vârsta de 33 de ani, considerată “vârsta 
perfectă”, căci atât avea lisus cânda înviat 
şi s-a înălțat la ceruri). 

Sf.Apostol Pavel ne învaţă: “Sunt 
trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar 
alta este slava celor cereşti şi alta a celor 
pământeşti. Alta este stălucirea soarelui şi 
alta strălucirea lunii şi alta strălucirea 
stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în 
strălucire. Aşa este şi învierea morților: se 
seamânătrupul întru stricăciune şi înviază 
întru nestricăciune; se seamănă întru 
necinste şi înviază întru slavă; se seamănă 
întru slăbiciune şi înviază întru putere; se 
seamănă trup firesc şi înviază trup 
duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este ŞI 
trup duhovnicesc” (1 CORINTENI 15. 
40-44, subl.n.). (va urma) 


Vasile A.MARIAN 


Curs elementar de religie creştină (XLIII) 


NUMELE BIBLICE ALE LUI DUMNEZEU 


(precizări preliminare) 


lungimii”. În sens figurat însemna “în, 
teologie are semnificația unei legi, 
hotărân colective. Totalitatea învă 
uneori canon sau regulă. 








dreptar” sau “regulă”. În 
a une! prescripții, a unei 
țătuni biblice se numeşte 


1. Biblia sau Sf.Scriptură a Vechiului şi Noului 
Testament a fost scrisă sub inspirația Duhului Sfânt, într-un 
răstimp de aproape 1500 de ani, de la Moise până la Sf.loan 
Apostolul, Evanghelistul și Teologul. 

Prin inspiraţie înțelegem lucrarea specială a Duhului 
Sfânt, prin care El a descopenit oamenilor taina existenței lui 
Dumnezeu și i-a inzestrat pe prooroci și apostoli cu capacitatea 
de atransmite semenilor lor aceastărevelaţie divină, “Biblia fiind 
însăși voia lui Dumnezeu”, 

Cărțile ei sunt cărți sfinte, atât prin originea, cât și prin 
cuprinsul lor. Cât priveşte originea, ele sunt sfinte deoarece nu 
sunt produsul minţii omenești, ci vin de la Dumnezeu, prin acei 
mijlocitori ce s-auaflat sub înrâurirea Sfântului Duh. Cât privește 
cuprinsul lor, de asemenea |i se cuvine numirea de sfinte, 
deoarece ele cuprind: 

a) evenimente istorice care fac parte din iconomia 
mântuirii neamului omenesc; 

b) adevăruri religioase descoperite de Dumnezeu 
oamenilor pentru a cunoaște scopul supranatural la care sunt 
destinaţi și raportul lor faţă de EI, 


c) îndemnuri practice de viaţă, spre ajungerea scopului 
supranatural. 

2, Asupra caracterului special al acestor cărți insistă şi 
autonii lor. Moise numeşte cartea sa Thora (“Legea”), “Cartea 
Legi” (Deut.31, 9). Tot aşa își numeşte cartea şi losua (24, 26), 
Profetul Daniel numeşte scriptunle““Cărţile” prin excelență (9,2). 

Mântuitorul Hristos numeşte Vechiul Testament: 
“Legea” (loan 10, 34), iar Apostolul Pavel - “Sfintele Scripturi” 
(Rom.|, 2). 

Dintimpul Sf loan Hrisostom este adoptată numirea de 
Biblia, “Cărțile (Sfinte)”, numire care apoi a trecut şi în limba 
latină, generalizându-se la toate popoarele creștine. Aceste cărți 
reprezintă comoara cea mai prețioasă pe care Dumnezeu a dat-o 
oamenilor și pe care Biserica o păstrează şi o foloseşte ca pe un 
izvor de apă vie, ele sunt cunoscute şi sub denumirea de cărți 
“canonice”, 

Cuvântul canon este de origine grecească, însemnând 
“toiag”, “îndreptar”, “regulă” sau “trestie de măsură”. Alți autori 
derivătermenul de laebraicul cane, care înseamnă, În sens propriu, 
“măsurătoare” sau “băț folosit de arhitecți pentru măsurarea 


_ Termenul de “Biblie” nu se e ca atare în 
Sf-Scriptură. EI derivă de la grecescul Bios plural Biblia 
- care însemna “papirus”, matenialul de bază pe care se scriau 
Sa E are Cuvântul se referă astăzi exclusiv lă Sfânta 
3. În toată istoria omenirii nu găsim o altă carte care să 
fi influențat lumea în asemenea măsură ŞI care să se fi bucurat de 
orăspândire atât de mare. Eaa fosttradusă în peste 1200 de limbi. 

Biblia ȘI-A pus pecetea asupra întregii noastre culturi 
europene şi Chiar şi cei ce o neagă astăzi simt nevoia să se 
raporteze în permanență la ea. Este o trăsătură pe care unii 
psihologi au denumit-o “complexul biblic”! 

Generaţiile mai vechi erau mai familiarizate cu Biblia, 
dar generațiile mai noi, educate într-un Spirit laic, ştiu tot mai 
puţine despre ea. Traducerile în uz astăzi Sunt poate şiele de vină, 
ere lia Be arta dar principala explicație a 

e e Biblie (şi e li 
instruire religioasă din ultimii i în eo eta a 
materialistă şi raționalistă a lu 
și noi o modestă contribuție la 
şi intelectual, 


50 de ani, precum şi mentalitatea 
mii contemporane, Vom încerca 
depăşirea acestui handicap moral 

Nicu CRĂCEA 





m e 





. 


Pa. Pa PR 9 „i! 


Se E PI —— 1. 


DT i vu *7" 


PUNCTE CARDINALE 


lunie '95 NR. 6/54 PAG. 9 





EMINESCU ai — E 
CRESTINISMUL 


Unul dintre abuzurile interpretative privitoare 
la Eminescu este şi supralicitarea dimensiunii creştine 
a operei sale, Şi nouă ne-ar fi plăcut, ce-i drept, ca 
"poetul național”, atât de reprezentativ în multe alte 
privinţe pentru “sufletul românesc”, să fi fost mai 
pătruns, în viaţă şi în operă, de duhul creştinismului şi 
mai alesal ortodoxiei. Se întâmplă că n-a fost aşa, ceea 
cenu înseamnănici că Eminescu ar fi mai puţin valoros 
Sau mai puțin reprezentativ, nici că ortodoxia ar (i mai 
puțin caracteristică pentru românism. Oricât de genial 
şi de specific, un om nu poate da seama singur de roate 
dimensiunile unei spiritualităţi naţionale. fie ŞI numai 
pentru faptul că se supune şi el, în mod fatal. unor 
determinări istorice şi psiho-biografice. A face din 
Eminescu un poet şi un pânditor creştin cu orice preț 
rămâne o mistificare naivă, ce nu aduce vreun folos 
real nici literaturii, nici religiei. Tot aşa cum nu trebuie 
trasă nici concluzia opusă, anume că Eminescu ar fi 
tost complet lipsit de sensibilitate religioasă sau că 
s-ar putea număra printre exponenții radicali ai 
demonismului romantic ori ai ateismului modem. El 
are mai degrabă, cum s-a zis despre Goethe, “o 
religiozitate fără religie”, explicabilă mai ales prin 
contextul romantic. Nu rareori întâlnim la el un 
eclectism religios, inseparabil de elanul fanteziei lirice 


| şi de recuzita magico-mitologică. Numai în mod 


excepțional lucrurile capătă şi o vagăcoloraturăcreştină. 

Pentruanu îi învinuiți de afirmaţii gratuite, să 
cercetăm onest principalele “argumente” de care 
obişnuiesc să uzeze partizanii puţin cam grăbiţi ai 
“creştinismului eminescian”, 

Ar fi vorba, în mare, de două categorii de 
“argumente”: unele “materiale” (reprezentate de texte 
sau date biogratice concrete), altele “speculative” 
(deduse din interpretarea pro demo a unor afinmaţii, 
atitudini sau fapte). De obicei. se pomeşte de la opera 
literară, căutându-se apoi puncte de sprijin şi în opera 
publicistică sau în biografie. 

Din opera literară (mai ales din cea postumă) 
sunt invocate cam următoarele: cunoscuta Rugăciune 
(“Crăiasă alegându-te...”), sonetul Răsai asupra mea, 
cutare strofe închinate Mântuitorului (unele naşterii, 
altele învierii); nişte terține vizând Trinitatea; figurile 
de sihaştri şi de călugări (îndeosebi din proza literară); 
câteva analogii cu mituri sau motive biblice (uneori 
doar simple automatisme ale limbajului creştin). Din 
opera publicistică se selectează de obicei câteva pasaje 
referitoare la creştinism şi Biserică sau se sugerează - 
mai discret- concluzii trase din poziția sa “antisemită”. 
Nostalgiile medievale ale poetului sunt şi ele aduse în 
discuţie. Biografia, încă şi mai săracă în repere creştine, 

este tratată mai mult la modul speculativ (aici intră şi 
corespondenţa). Nu alta fusese, pe vremuri, “metoda 
doctorului C.Vlad (Eminescu din punci de vedere 
psihanalitic), a cărui “extravagantă sistemă”, observa 
G.Călinescu, era de “a socoti adevărat sau fals ceea ce 
convine sau nu tabloului simptomatic”! Chiar dacă 
“orila” creştină nu este jignitoare pentru poet, cum 
ajunsese să fie cea psihanalitică, adevărul rămâne la fel 
de bit. | 
PE Să privim lucrurile mai îndeaproape. Poezia 
Rugăciune, fără îndoială o izbândă artistică (Sextil 
Puşcariu i-a făcuto subtilă analiză sub aspect eufonic), 
n-are deloc o geneză mistică. G.Călinescu a semnalat 
demult că, printre nişte exerciţii de limbă latină 
dintr-un manuscris, “poetul îşi transcrie chiar Parer 
nosfer şi Ave Maria (...) Şi, lucru vredpic de notat, cam 
pe aceleaşi pagini apar fragmente din vestita rugăciune 
(...), precum şi O invocaţie câtre lisus... E limpede că 
poetul a pornit să versifice sub sugestia rugăciunilor 
copiate. Căutarea efectelor pur formale este evidentă. 
“Invocaţia către lisus” sună astfel: “Isuse Hristoase, / 
Isvor mântuirilor / Și Domn al oştirilor, (7!) / De 
oameni iubitorule, / Mântuitorule”, Se vede că 
Eminescu făcea acrobaţii ritmice, dincolo de orice 
implicare mistică sau rigoare teologică, Intâlnim acolo 
o variantă primitivă a Rugăciuni! sale. Mai pe urmă, 
șlefuind-o, poetul n-a găsit altceva de făcut cuea decât 
s-0 introducă în corpul unei poezii cu titlu exotic (Tal 
nvam asi) şi fără nici o altă valență creştină. La 
Eminescu, cum e şi firesc, suverană rămâne Poezia, 
Altminteri ce sens ar avea să-l numești pe Hristos 





"Domn al oştirilor” (sintapmă veterotestamentară) sau 
pe Maica Domnului “Luceafăral mărilor” (ceea ce duce 
gândul la... Lucifer sau la Venus “Venera” - cea opusă 
în altă parte “Madonei”)?! i 

Răsai asupra mea... este tot un soi de rugăciune 
amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict 
esfelică ne-ar obliga săconcluzionăm pe varianta ultimă. 
Judecatareligioasă- ce-şi propune să iscodească sufletul 
poetului - poate însă concluziona şi pe variante de lucru. 
Studiind deci atât varianta finală, cât şi procesul de 
elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că 
rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui 
credincios. Tocmai de asta se şi plânge poetul: “Străin 
de toți, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele 
(versuri cu iz schopenhauerian = n.n.), / Eu nu mai cred 
nimic şi n-am tărie”... Sau în variantă: “Nu cred nimic 
şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură 
/ Şi sfântă nu-mi mai e nici o idee, / Pierdui avântul 
ce-mi dădea tărie, / A mele visuri toate se pierdură”... În 
“noaptea gândurilor”, poetul simte nevoia unei “lumini”; 
“tinerețea”, “credința”, “speranța” pe care le cerşeşte 
rămân noțiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul 
laic. Un vers precum “Eşti prea mult înger, prea puţin 
femeie” (trecut, cuo uşoară ajustare, în S-a dus amorul) 
nu prea este evlavios... 

Rugăciunea devine la Eminescu un procedeu 
poetic; [actorul transcendent, în sine indiferent. apare ca 
un simplu interlocutor liric ideal (putând fi Zalmoxis, 
Odin, Dumnezeul creştin, Sfânta Fecioară ş.a.m.d., ceea 
ce, esteticeşte, este totuna). S-ar putea ca vreun cetățean 
pios, receptând textele prin prisma propriei sensibilități 
religioase, să capete din ele o impresie mai largă decât 
cea estetică, Se cade însăa nu confunda ceea ce aparține 
poetului însuşi cu ceea ce suntem noi “predispuşi” să 
vedem în el... 

Poezia intitulată Christ (mai târziu Dummezeu 
şi om), scrisă pe la 19 ani, reprezintă, spre deosebire de 
Rugăciune şi Răsai asupra mea..., un evident rebut de 
atelier poetic (ca şi terținele închinate Trinității, ce-s de 
tot obscure). Tema poeziei este cea din Epigonii, 
schimbată fiind doar recuzita. Tânărul poet deplânge 
scepticismul contemporan, recurgând la ştiuta antiteză 
trecut-prezent (“Astăzi mintea e bogată, dar credința 
este seacă” sau “leri ai fost steaua de aur a-mpăraţilor 
creştini, / Azi în gura lor profană nu mai eşti decât un 
nume”), aplicată de astă-dată pe imaginea lui Hristos 
(numit în mod livresc Christ, cum se întâmplă şi-n alte 
locuri). Pulsul vremii e luat, ca şi-n Epigonii (poem 
elaborat în aceeaşi epocă), prin artist (aici cel plastic). 
Este contemplată o gravură veche, de pe ultima pagină 
a unei Biblii “roase de molii”, scrise cu “litere bătrâne” 
(chirilice), pe care poetul le apreciază drept “srrâmbe ca 
gândirea oarbă unor secole străine” şi “triste ca aerul 
bolnav de sub murii afumaţi”. Epitetele pe care ne-am 
îngăduit să le subliniem nu credem că-s prea măgulitoare 


"pentru o conştiinţă creştină (ca să nu mai vorbim de 


faptul că ele intră în contradicţie cu însăşi teza urmărită 
de autor). “Gravura grosolană” reprezenta naşterea în 
staul: pruncul avea “faţa mică şi urâtă”, semănând cu “o 
ieroglifă cu fruntea amărâtă” (?), Maria, veghind alături, 
era “tăcută, țeapănă, cu ochii reci”. După această 
descripție, vine meditaţia propriu-zisă (“Eravremi acelea, 
Doamne''...), pe fondul căreia poetul are viziunea magilor 
închinători, puşi să vină “din pădurile antice ale Indiei 
cea mare” (71), după “astrul fericit”. Mare era credința 
bătrânilor în “etemul rege” născut “în tavemă” şi 
reprezentat cu atâta simplitate, pe când artistul modem, 
atins în inimă de răul veacului (“a veacului suflare”) şi 
pierzând miezul credinței (“tu eşti om-nu Dumnezeu”), 
păstrează doar reprezentarea falsă şi poală (“Dacă inima- 
i pustie mâna fină n-o urmează”). Poetul preferă, se 
înțelege, vechea “gravură grosolană”, ieşită însă 
dintr-o credință “de stâncă”, lată-ne picaţi pe 
problematica “formei fără fond” şi a scepticismului 





ADOLF CRIVĂT-VASILE 


epigonic - clasice obsesii eminesciene, în raport cu 
care figurația creştină e un simplu pretext! 

j La fel de irelevantă şi de greoaie este şi poezia 
Inviere, mai mult descriptivă decât meditativă, cu o 
imitație destul de stângace a cântărilor pascale: 
“Christos au înviat din morţi, /Cu cetele sfinte (?),/Cu 
moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / 
Celor din mornminte!”... 

S-au mal invocat, spuneam, figurile de sihaştri: 
bătrânul Euthanasius şi tânărul leronim din Cezara, 
losif'din fragmentul numit Moş /osi/(acelaşi cu cel din 
Boierimea de altădată) etc. După Călinescu, Mureşan 
însuşi aduce un caz de eremitism. Dar nici unul dintre 
pustnicii eminescieni, deşi unii poartă sutană, nu trage 
a creştin; ei trebuie înțeleşi prin cultul romantic al 
singurătăţii (sau mai bine zis al în-singurării), fiind cu 
toții nişte solitari visători şi cosmicizanţi, teoreticieni 
şi practicanți ai unui naturism potențat prin magie, 
năzuind insolite Edenuri terestre (insula lui 
Euthanasius) sau selenare (cazul Dan-Dionis) unde 
instinctele pure să se exercite în voie (ca-n Șarpele lui 
Mircea Eliade, ce se trage, în bună parte, din Cezara). 

losit voise iniţial să se călugărească, dar până 
la urmă alesese pustnicia pe propria-i moşie (aşa 
zicând, mai la îndemână). Confuzia religioasă a 
“visătorului zahastru” e şi cea a lui Eminescu, cel puţin 
la data redactării paginilor respective, Certat cu 
vremurile noi (“Toţi aceşti oameni tineri erau atât de 
deşerți”), losif se refugiase în... “astrologia cea 
grecească"!!! Acest soi de creştinism astrologic este 
teoretizat într-un limbaj greoi şi pueril (““Cu deosebire 
naturile bogate trebuiau, după părerea lui, să fie în 
legătură cu o stea (...) Prin aceea se deosebesc, pentru 
că unii au în ei o rază cerească, care îi face să fie 
pătrunşi de putere asupra firei a unei stele, iar ceilalți, 
născuţi din lut şi nefiind în legătură decât cu coaja 
pământului, suntrobi cuduhul”...), rezultând oeclectică 
mitologie poetică, cu varii surse romantice, orientale ŞI 
oculte, la care se adaugă un lustru neconvingător de 
speculație filosofică, De natura aceasta, diferind numai 
prin nuanțe, sunt toate teoriile profesate de sihaştrii 
eminescieni, străine de orice teologie oficială. Ei n-au 
nimic de-a face cu eremitismul creştin (după cum ŞI 
preoții eminescieni sunt mai totdeauna păgâni). Probabil 
că o asttel de “călugărie” viza şi Eminescu pe când, în 
tulburarea bolii, îşi declarase intenția de a se călugări. 
Altminteri, monahismul autentic pare mai degrabă 
a-i Îi repugnat (a se vedea cazul Blancăi din Făr- 
Frumos din tei). 

n ce-l priveşte pe “individul metafizic 
Zoroastru-Dan-Dionis”(G.Călinescu), cel ce aboleşte, 
pe cale magică, timpul şi spaţiul şi, extaziat de 
propria-i aventură, cade în ispita de a se gândi pe sine 
drept dumnezeu, el reprezintă un caz de luciferism 
naiv, aproape involuntar. A scoate de aici vreo încheiere 
creştină, dincolo de simpla analogie culturală cu mitul 
luciferic (anulată şi aceasta, în mare măsură, de 
substratul panteistic al nuvelei), ar fi la fel de neavenit 
ca şi a scoate din acelaşi text, precum doctorul C.Vlad, 
dovada unei aşa-zise ““grandomanii” a poetului! Tot 
aşa, pesimismul lui Eminescu nu este de natură biblică, 
ci schopenhaueriană (cu inevitabile elemente de 
indianism), 

Substanţă creştină nu se află nici în Luceafărul 
(ceeacenu-iafecteazăcu nimic statutul de capodoperă), 
iar aventura exegetică interbelică, aceea de a-l vedea în 
Hyperion pe... Arhanghelul Mihail, rămâne o simplă 
năstruşnicie de epocă, E drept că într-un loc Eminescu 
îl numeşte pe Hyperion “tânăr voevod”; nu se poate 
întemeia însă o interpretare pe un singur cuvânt, mai 
ales că, în limba veche, nu numai arhanghelii (Mihail 
Şi Gavriil) erau numiţi (sfinţii) voievoz?”, dar acelaşi 
cuvântil putea denumi pe diavolul însuşi (“Şi toţi aceia 

(continuare în pag. 10) 








PAG. 10 NR. 6/54 Iunie '95 


(urmare din pag.9) 
care au căzut de în cer cu acel voievod <subl.n> 
făcutu-s-au diavol întunecat”, stă scris într-un vechi 
Hronograf). Altcineva (lulian Jura) încercase să scoată 
de aici un argument tocmai pentru identificarea lui 
Hyperion cu... Satana (apelativul *“demone”, existent 
în variante, a fost părăsit de poet,probabil tocmai 
pentru a nu genera asociaţii hazardate). In jurul 
Luceafărului s-a delirat îndelung, invocându-se cele 
mai diverse teme şi motive, mitice ori filosofice. 
Eminescu, ce-i drept, se putuse pândi tangențţial, cum 
rezultă din variante, la Buddha, la Platon, la Orfeu, dar 
niciodată la vreo figură din sfera creştinismului. 
“Inţelesul” fundamental pe care a vrut să-l dea poemului 
îl mărturiseşte el însuşi într-o scrisoare. După ce-şi 
indică sursa iniţială (basmul românesc Fara în grădina 
de aur, cules de germanul Kunisch), explică: “Aceasta 
este povestea. lar înțelesul alegoric ce i-am dat este că 
dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă 
de noaptea uitării, pe de altă parte însă pe pământ nu e 
capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El 
n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că 
soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu 
soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înțeles 
alegoric”. Totul cade, aşadar, “în marginea romanticei 
definiții a geniului” (G.Călinescu), iar alegoria trimite 
spre o nefericire foarte pământească. În orice caz. nu 
un poet creştin l-ar fi numit pe Arhanghelul Mihail 
“luceafăr” (numele popular românesc al lui Lucifer), 
punându-l să tânjească după dragostea profană şi să 
ceară dezlegare de “greul negrei vecinicii”! Eminescu 
n-are nimic de câştigat dintr-o interpretare creştină, iar 
creştinismul însuşi cu atât mai puțin. 

Dacă din cele prezentate până aici n-a rămas 
mai nimic în sprijinul creştinismului eminescian, din 
diferitele firimituri ciugulite de prin cuprinsul operei şi 
scoase din context, nu poate rămâne nici atât. Tradiția 
creştină milenară a generat multe automatisme de 
limbaj (şi chiar de cugetare), fără vreun raport necesar 
cu efectiva religiozitate. Dacă Eminescu îşi intitulează 
cutare poezie Înger şi demon sau dacăspune, bunăoară, 
“Prea mult un înger mi-ai părut şi prea puţin femeie”, 
de aici nu se poate trege vreo concluzie privitoare la 
creştinismul său, căci atunci şi de-alde Rică Venturiano 
ar putea fi asimilat creştinismului pentru că foloseşte 
sintagma... “angel radios”! Să ne ferim de a cădea în 
cealaltă extremă a stupidității unui popă Grama! 

Nici publicistica nu ne oferă mai mult, în 
ciuda câtorva aparenţe contrarii. Ce-i drept, Eminescu 
se pronunță în câteva rânduri destul de favorabil la 
adresa Bisericii sau a creştinismului în genere. Ba 
chiar se poate spune că, dacă în opera literară îi mai 
scapă câte un accent de ateism sau anticlericalism (ca 
să nu mai aducem vorba despre factura păgână a unor 

poeme întregi), în articole el se arată mult mai ponderat, 
intrându-şi în pielea de pedagog național. Odată exaltă 
retoric creştinismul (“Creştinism! religia săracilor şi a 
nenorociților...), într-un limbaj apropiat de cel al 
socialismului creştin, de unde se vede căreligia creştină 
nu-l preocupa în deschiderea ei mistică, ci doar în cea 
social-istorică. Intr-o altă împrejurare, se referă chiar 
desluşit la funcţia socială a principiului iubirii, evident 
desacralizat: “Tristă şi mângâitoare legendă! Iată, 
două mii deani aproape de cândea a ridicat poporul din 
întunerec (...) pe principiul iubirii aproapelui”... 
“Legenda” creştină rezolvă deci problema strictă a 
unui “principiu moral în istorie” (altădată formularea 
este mult mai tranşantă: “o poliție morală”). Atât şi 
nimic mai mult. Nici măcar în treacăt nu apare vreodată 
la Eminescu noțiunea creştină a mântuirii. În ce ne 
priveşte pe noi, românii, ortodoxiei îi este recunoscut 
rolul în conservarea fiinţei naționale şi-n catalizarea 
vechii culturi româneşti (ceea ce este o observaţie pe 
cât de adevărată, pe atât de banală). Merite culturale şi 
civilizatoare a avut însă mai cu seamă catolicismul 
(“toate popoarele cari posed înaltă civilizaţiune astăzi, 
dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice”). 
Numai protestantismul îi repugna, văzând în el o 
tendință de “iudaizare a religiei creştine” (afirmaţie 
insuficient argumentată). Cert este că nici una dintre 
consideraţiile lui Eminescu privitoare la creştinism nu 
este de natură teologică, nici nu implică credinţa lui 
personală. | 
Cam atât oferă opera însăşi (Şi este prăitor că 
am fost siliţi să ne mişcăm mai mult pe la periferia ei!). 
Să vedem acum ce ne oferă biografia. 

S-a sugerat că Eminescu purtă creştinismul în 
chiar originea lui țărănească. Nu putem privi însă 
lucrurile atât de simplist (Creangă era “mai țăran” 


„decât Eminescu şi totuşi a avut o rea întâlnire cu 


- e - 
creştinismul...). Întâi că un om nu este doar produsul 










CRESTINISMUL 


mediului în care se naşte şi se mişcă, mai ales când omul 
acela se numeşte Eminescu. El vine cu un dat sufletesc 
propriu care, mai ales când e unul de excepție, nu prea 
se lasă redus la un numitorcomun. Apoi educaţia în sens 
larg, factorii formatori activi, externi şi interni, capătă o 
pondere hotărâtoare. In familia căminarului Gheorghe 
Eminovici n-a prea primat educaţia religioasă. Tatăl 
stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviință, dar un 
suflet religios nu era. Mama - Raluca, fata stolnicului 
Juraşcu -"mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de lao rudă 
a fostului stăpân (al Ipoteştilor - n.n.) Teodor Murguleț, 
o bisericuță fără turlă, cu clopotniţa de lemn”, fel mărunt 
de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi 
vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor 
copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat 
vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi 
mai toți au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici 
nu s-a orientat singur spre cariera preoțească sau spre 
monahism (deşi ne aflăm în Bucovina vechilor tradiţii 
mănăstireşti). Unul a fost medic, altul jurist, doi ofiţeri 
(dintre care unul şi cu studii inginereşti). Un altul ar fi 
urmat şi el cariera medicală, de n-ar fi murit de tifos la 
numai 16 ani. Sora Aglaia se mărită întâi cu un profesor 
(la 18 ani), apoi, rămânând văduvă, cu un ofițer austriac 
(în 1890), drept care trecu la papistaşi, fără să se încurce 
în scrupule religioase. Eminescu însuşi va arăta acelaşi 
dezinteres pentru latura confesională şi-şi va declara 
într-o vreme, mai în glumă, mai în serios, intenţia de a 
trece şi el la catolicism, dimpreună cu Veronica Micle 
(ca, odată căsătonţi, să nu mai poată divorța)! 

Nici deschiderea culturală a poetului n-a mers 
în direcția creştinismului. Il atrăgeau mai degrabă 
filosofiile păgânizante, arhaicităţile şi exotismele. Pe 
marginea unui manuscris îşi nota: “Eu sunt budist, adică 
creştin ridicat la puterea zece”. Nu poate rezulta din 
această notă teribilistă că Eminescu ar fi fost într-adevăr 
“budist”, dar rezultă destul de limpede că nu prea se 
omora cu creştinismul. Altădată înțelegea să se lepede 
şi de Buddha-Sakya-Muni(“Eunucrednici în lehova”...). 
Insă chiar dacă şi-a mărturisit deseori necredința sau 
neînregimentarea religioasă, n-a căzut niciodată într-un 
nihilism radical sau militant. El a fost un zbuciumat, dar 
nu “un luciferic” (deşi romantismul l-ar fi putut duce 
spre luciferism, mai ales în prima tinerețe). A-l înscrie 
pe Eminescu printre marile “spirite luciferice” ale 
veacului romantic, aşa cum s-a încercat uneori, e la fel 
de fals ca şi a-l asimila creştinismului. 

Eminescu ne apare, în sens mai larg, drept un 
tradiționalist. Fărăa fi țăran get-beget, precum Creangă, 
el are o mare sensibilitate față de tradiția populară. 
““Cosmicismul” şi ““naturismul” său, de nu sunt doar de 
provenienţă livrescă sau temperamentală, au surse 
folclorice. In folclorul răsăritean, încă viu pe vremea lui 
Eminescu, a supravieţuit fascinant acel “creştinism 
cosmic” de care vorbea M.Eliade, trăit mai organic 
poate decâtrreştinismul bisericesc. Religia se amestecă 
astfel cu folclorul şi cu istoria, totul într-o sinteză 
conservatoare, pe care Eminescu a resimțţit-o ca pe un 
soi de “mistică naţională” (fireşte că şi sub sugestia unei 
anumite etnomanii romantice, mai ales pe filieră 
germană). Ortodoxia bisericească se întâmplă să cadă 
uneori în umbra inocentă a eresului popular. Acest 
“primitivism”” principial (““sănătoasa barbarie””)a încercat 
Eminescu să-l transpună şi-n viață. Se hotărâseră la un 
moment dat, el şi Creangă, să poarte ostentativ numai 
haine ţărăneşti de dimie, sfidând moda *“nemţească”, 
Mai târziu, trimis în Italia să-şi refacă nervii, tânjea de 
acolo după “mămâăliga strămoşească”, De aici şi 
nostalgiile patriarhale (de altfel în duhul paseismului 
romantic), acea “Dacie ideală” sau acea fabuloasă““Ţară 
de Sus” - pierdut rai codrenesc: “Săracă ţară de sus, / 
Toată faima ţi s-a dus! / Acu cinci sute de ai / Numai 
codru_îmi_ erai”. Reperul temporal ideal era “anul 


1400” (ce nu trebuie totuşi identificat mecanic cu anul 
istoric respectiv), simbol al unui Ev Mediu românesc 
perceput la modul poetic-vizionar. Eminescu era însă 
sensibil mai mult la aspectul eroic decât la cel spiritual. 
De altfel, poetul nu avea gust pentru tradiţia bizantină, 
care este cu precădere bisericească. Uimeşte 
neînțelegerea cu care el judecă pe alocuri arta şi 
spiritualitatea bizantină, precum şi utilizarea exclusiv 
peiorativă a termenului de “bizantinism” (pe linia 
dispreţului occidental față de valorile bizantin- 
ortodoxe). Respectul pe care şi-l impune totuşi față de 
Biserică - întotdeauna formal, exterior - reprezintă 
doar o notă componentă a respectului său mai general 
față de Tradiţie. Este, în fond, un aspect al “țărăniei” 
sale; țăranul tradiţional putea fi indiferent față de 
religia instituționalizată, dar nu era aproape niciodată 
ateu sau negativist. Tot din respect pentru tradiţie - dar 
şi din pasiune cărturărească - umbla Eminescu după 
manuscrise vechi. Că acestea aveau mai mult caracter 
religios, era lucru inevitabil, fiind acesta aproape 
singurul tip de “literatură” cu largă circulaţie la noi 
până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea (cum preciza 
şi Eminescu într-o scrisoare). De aici nu rezultă, nici în 
cazul lui, precum nici în cel al unui Moses Gaster, 
vreun cult pentru creştinism şi ortodoxie, ci doar 
preocuparea - strict cărturărească la Gaster, organică la 
Eminescu -de limba şi cultura românească în devenirea 
lor istorică. 

Cât despre antisemitismul eminescian, el nu 
avea temeiuri religioase, ci aproape exclusiv sociale şi 
economice, Evreul onest şi muncitor, ştiutor de limbă 
românească şi identificat cu interesele țării, avea 
simpatia omenească a lui Eminescu. Biografia o 
confirmă. Sunt cunoscute relațiile lui apropiate cu un 
M.Gaster sau cu un H.Tiktin. Dacă apare uneori, în 
proza sau în publicistica sa, antinomia creştin-evreu, 
ea are înteles etnic, iar nu religios, ca şi în vestita 
Doină: “ Zboară paserile toate / De neagra străinătate: 
/ Numai umbra spinului / La uşa creştinului”... 

„_ Hotărât lucru, orideunde ne-am uita, nu prin 
creştinism se defineşte Eminescu. Este curios cu câtă 
uşurinţă se trece peste onesta lui autodefinire; “Eu 
rămân ce-am fost: romantic” înseamnă mai mult decât 
se consideră îndeobşte; versul nu trimite doar la un crez 
literar, ci la un mod de existență. Eminescu este, 
înainte de toate, o majoră întruchipare românească a 
omului romantic, cu virtuțile, dar şi cu limitele sale. 
Regăsim în el, în strai național, paseismul romantic, 
evaziunea în exotic, pesimismul superior, 
“religiozitatea fără religie”, fantezia şi visul lăsate în 
voia lor (în opera de creaţie). Nu foloseşte la nimic să 
încerci a face din Eminescu un model creştin, pe 
deasupra operei şi chiar împotriva voinţei lui. Ne place 
sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin. Dar 
Eminescu rămâne Eminescu, așa cum a fost. Geniul 
artistic poate să se nuntească sau nu cu creştinismul - 
aceasta stă în “căderea” şi libertatea lui. Demonicul 
Baudelaire sau dumnezeiescul Dante sunt la fel de 
mari poeți, atât cât suntem omeneşte îndreptățiți să-i 
judecăm. Orice altă judecată aparține lui Dumnezeu. 


P.S. 


Menţionăm că eseul de față nu este decât un 
rezumat al unui studiu mai amplu, redactat cu vreo zece ani 
în urmă, dar condamnat Să rămână în manuscris. Nevoiţi 
să ne mărginim [a două pagini de revistă, am renunțat la 
multe citate, iar pe altele le-am redus; am lăsat de-o parte, 
de asemenea, multe analize şi precizări suplimentare, 
renunțând chiar şi la trimiterile bibliografice mai detaliate. 
Aproape fiecare afirmaţie cuprinsă în aceste pag i poate 
fi dezvoltată şi însoțită de multe alte exemple din a sau 
biografia poetului. Credem însă că Sea se află totuși 
aici. 








ÎI 

Că 
i 
D 













Este neîndoielnic că omul trebuie să desfăşoare 
o aclivitate curentă, prin care să-şi arate vrednicia. 
Creştineşte vorbind, lenea reprezintă un păcat, iar Sfinţii 
Părinţi ne avertizează că “omul fără ocupaţie este jucăria 
diavolului”. In limba română avem, pentru “leneş” şi 
“lenevie”, două cuvinte foarte crude; “puturos” ŞI 
“puturoşenie”, care stau în legătură cu “a puţi”. Omul 
leneş este cel despre care se spune că “pute pământul sub 
el”, căci inactivitatea duce la mizerie şi paragină. 

Dar, pe de altă parte, activitatea omenească nu 
trebuie să fie un efort brut, orbesc, aşa cum este uneori 
activitatea dobitoacelor de povară. Omul trebuie să aibă 
înțelepciunea de a nu se îndobitoci muncind. Munca nu 
este o valoare supremă şi nici o valoare în sine: simpla 
strădanie materială, dacă ne face să uităm de cele sufleteşti, 
devine mai degrabă păgubitoare pentru omenescul din 
noi. Nucantitatea de sudoare ne arată vrednicia, ci calitatea 
roadelor activității noastre. lar activitatea nu este neapărat 
una fizică, producătoare de sudoare. Un sfânt care se roagă 
nu este inactiv: el activează spiritual şi culege roade 
neprețuite de la Dumnezeu, pentru sine şi pentru ceilalți. 
N-o dojeneşte lisus pe sârguincioasa Marta, care se ostenea 
printre blide, pe când sora ei, Maria, profitând că Domnul 
le intrase în casă, stătea la picioarele lui, privindu-l şi 
ascultându-l? “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe 
te sileşti, dar un lucru trebuie; adevărat zic ție: Maria 
partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea”... 

Activitatea materială ne slujeşte munai în lumea 
aceasta, implinind nevoile trupului; activitatea spirituală 
ne slujeşte însă și în veşnicie, implinind nevoile sufletului. 

Nu poate fi un ideal de viaţă să nu faci nimic, dar 
nici “să munceşti ca o vită”. Limba română e pilduitoare, 
dacă zăbovim puţin asupra ei. Despre omul care exagerează 
cu treburile lumii acesteia se spune că “dă în brânci 
muncind”. A da în brânci înseamnă a cădea în patru labe, 
adică a te face asemenea animalelor patrupede. Pe de altă 
parte, un astfel de om ajunge “să nu-şi mai vadă capul de 
treburi”, adică să-şi piardă rațiunea, conştiinţa, 






















































„ 


, 


Pa , 2 
2 nt . „3 


Odată cu schimbarea orânduirii sociale în 
România, după decembrie '89, s-a câştigat şi dreptul 
de “a informa” şi “a te informa”. Acest drept a fost 
folosit (în măsura posibilităţilor materiale şi aşicanelor 
adversarilor) şi de către vechii membri ai Mişcării 
Legionare (atât din țară, cât şi din exil). Răspândirea 
publicaţiilor cu caracter de dreapta a întâmpinat şi 
întâmpină în continuare dificultăţi: din cauza 
greutăților băneşti, dar mai ales a reticenţei multor 
difuzori. în ciuda eforturilor deosebite depuse de 
edituri precum: “GORDIAN”, “PUNCTE 
CARDINALE” şi “BUNA VESTIRE”. Rezultatul? 
Tirajul unei cărți este în medie de doar 3.000 de 
exemplare, din care nu de puţine ori o parte rămân 
nevândute, iar din cele vândute cea mai mare parte 
este absorbită tot de mediile legionare. Oare câte 
dintre ele ajung la tineri? Dar să facem un calcul: dacă 
o carte ar fi scoasă în 3.000 de exemplare şi ar fi 
vândute toate numai tinerilor (între 16 şi 35 de ani), 
numărul lor fiind de aproximativ 6.000.000 în 
România, rezultă că ar reveni doar o singură carte la 
2.000 de tineri! Foarte puţin! De fapt şi în perioada 
interbelică existau asemenea greutăţi. Până în 1933 
(când a apărut Cărticica Șefului de C uib) nu auexistat 
practic decât reviste cu profil legionar, nu şi cărți. ŞI 
totuşi Mişcarea Legionară aveazeci de mii de membri 
activi! Pe când astăzi... Dar înainte de a propune o 
soluţie de redresare, să vedem ce reacții pot să existe 
în mijlocul tineretului faţă de fenomenul legionar. 
Tinerii care au avuţ norocul să cunoască personal, 
după *'revoluţie””, supraviețuitori ai Mişcării 
Legionare, sunt într-un număr extrem de redus, Ceilalţi 
au avut acces doar la mijloacele de informare în masă, 
care sunt aproape toate în mâna Puterii actuale on a 
Opoziţiei parlamentare. Atât Opoziția că! şi Puterea 
atacă însă Mişcarea Legionară. Un tânăr cinstit, dornic 
să acţioneze în plan social-politic pentru redresarea 
României, ştie că Puterea actuală minte, în schimb, 
crede că Opoziția spune adevărul,..Dar şi aceasta din 
urmă este antilegionară...Concluzia? Tânărul devine 























YA 
A Pa 
+ 


Pc adi 
jo 


- sri e; Ie ca e - "42 0 a fă ATA 

i 5 i ? ă Hi în € da p "ot d Ra 

. n/a E i . pte-id ui Yi es i 
a Pate), PP -» A A N “P Fp 

pi E A au ad i î Pi pa în e 4 
Wa Ă P j y RA + oa; X P 

ti, Dea ear A 20 02 a NR, e 0 iC într 

So SĂ 82 Vf er rit ady 


personalitatea. Un astfel de “activism”, rău înțeles, sfârşeşte 
prin a-l abrutiza pe om. Dintr-o asemenea atitudine greşită, 
pe care mai ales comunismul a căutat s-o impună “oamenilor 
muncii” (învățându-i cu perfidie că “munca” ar fi singurul 
certificat de valoare, ba chiar că “munca l-a făcut pe om”!), 
s-a născut şi acea monstruoasă lozincă: “Noi muncim, nu 
gândim!”... 

Tocmai aici e miezul problemei: omul, câtă vreme 
vrea să rămână om întreg, trebuie să şi muncească, să si 
gândească. Munca fără gândire nu aparține omului, ci vitei. 
Trebuie să ieşim din mentalitatea antiumană impusă de 
comunism! 

Să nu uităm nici altceva: anume că munca în sens 
fizic, câştigarea mijloacelor de subzistență “cu sudoarea 
frunții”, nu este, confonm Bibliei, decât unul dintre rezultatele 
căderii în păcat, deci, într-un fel, o pedeapsă şi un blestem. 
Inițial, nu ca să robească muncind l-a făcut Dumnezeu pe 
om! A face din muncă o valoare absolută, adică a face dintr- 
un blestem o binecuvântare, este neînțelept. Muncim ca să 
trăim, dar nu trăim ca să muncim! 

Aici limba română ne este iarăși un bun sfetnic. În 
ea există două cuvinte ce par să aibă acelaşi înțeles, dar nu 
au. Este vorba de “a munci” şi “a lucra”. Traducătorii 
vechi ai Bibliei simțeau corect această diferență: “a munci” 
se aplica numai omului stricat de păcat; Dumnezeu nu 
munceşte, Dumnezeu “lucrează” (“Şi s-a odihnit Dumnezeu 
de lucrul mâinilor sale”...; “Tatăl Meu până acum /ucrează 
ŞI Eu lucrez împreună cu E1”...). Or omul este făcut “după 
chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Prin păcat, “chipul” 
lui Dumnezeu s-a întunecat în om, iar “asemănarea” s-a 
pierdut. Dar Dumnezeu îl aşteaptă pe om să-şi redobândească 
măreția pierdută; de aceea s-a întrupat Hristos. “Dumnezeu 
- zic Sfinţii Părinți - s-a făcut om, pentru ca omul să se facă 
Dumnezeu. Nu Dumnezeu prin fire, ci Dumnezeu prin 
har”. Dacă Dumnezeu “lucrează”, atunci şi omul trebuie să 
se ndice de la “a munci” la “a lucra”. 

Cuvântul “muncă” (din care derivă “a munci”) 
este de origine slavă, însemnând “chin”, “suferință”. Din 
SE DVR E pia SP 
E 
sa) 


+5. ă 
jr. 


. pe U 

, zale pă club 2 

convins că fenomenul legionar este “criminal”! Să 
presupunem că tânărul în cauză este foarte abil, încât 
să-şi dea seama că şi Opoziția mistifică adevărul; sau să 
presupunem că el are acces la restrânsele publicaţii 
legionare. Spre exemplu, reuşeşte să citească Pentru 
Legionari. În suflet i se aprinde, să zicem, dorinţa de a 
deveni legionar, dar asta nu se poate decât într-un 
“Cuib”, nu într-un partid sau în vreo fundaţie. Unde să- 
i găsească pe legionari? Căci “bătrânii” nu se manifestă 
niciodată în public, ca un grup legionar organizat, ci 
doar individual (şi atunci destul de rar). Nu există 
nicăieri un sediu, cunoscut publicului, al vechilor 
elemente legionare. În final, poate să ajungă la una din 
următoarele concluzii: |. M.L. nu mai există, 
nemaiexistând vechii legionari; 2. Mai există vechi 
legionari, dar ei au devenit neputincioşi din cauza 
vârstei; 3. Vechii legionari există, nu sunt neputincioşi, 
dar se simt “cu musca pe căciulă”; deci, până la urmă, 
tot “criminali” sunt! 4. Rămâne nedumerit... Adevărul 
este altul: bătrânii, în urma celor peste 50 de ani de 
prigoană carlistă, antonesciană şi comunistă (media 
anilor de detenţie politică este de 15 la un legionar; iar 
după amnistia din 1964 au fost în continuare tracasaţi 
şi amenințați des de securitate), şi-au creat un complex 
de prudenţă excesivă, trăind cu senzaţia permanentă că 
sunt încă în prigoană. Pentru asta nu ei, victimele, sunt 
de condamnat, ci torționarii lor, iudeo-comuniştii. 
Victimele - vechii şi adevărații legionari -sunt de 
admirat nu numai pentru trecutul plin de sacrificii, dar 
şi pentru prezent, căci, cu tot complexul de prudenţă 
excesivă, încă mai editează şi răspândesc cărţi, mai țin 
conferinţe şi îşi mai afirmă uneori în public, ca persoane 
individuale, credința de legionari. Tot ceea ce fac ei 
este necesar (cărţi, reviste, conferințe, asociații şi 
fundaţii, etc.), dar nu și suficient. Soluţia constă în 
capacitatea de a face alţi legionari, iar nu în a îngropa 
Mişcarea odată cu cei vechi! E bună vorba înțeleaptă, 
spusă din dragoste, dar vorba se adevereşte şi se 
împlineşte numai prin fapte. Şi Domnul lisus Christos 
vorbea mulțimilor, dar spusele sale se concretizau prin 





) + + y + > 4 d A XI 
ă d d 
“ > e. Aa E 3 > [ 
1 y 3 B 1ă ve 5) P 
A să 4 Dori vă 
x sa i Îi 
4 ş 2 9 PE 3-7 
€ p ue - Ş A 2» A “A A _ AP pi 
"aa pe d PI zen PE - Ze x. e Lă 






lunie '95 NR. 6/54 PAG. 11 






si. E 
= 









aceeaşi rădăcină (muka) s-au născut și cuvintele 
“mucenic”, “mucenicie”, “a mucenici”, însemnând 
“martir”, “martiraj”, “a martiriza”. In limba veche, 
caznele infemale erau numite “muncile iadului”. “A (se) 
munci” însemna, în mod obişnuit, “a chinui” pe cineva 
sau “a se chinui” pe sine. Uneori omul “se munceşte” 
singur, dar cel mai adesea “este muncit” de alţii; diavolul 
mai ales tinde “să-l muncească” pe om. Rareori se 
întâmplă ca “munca” să aibă un aspect nobil sau pozitiv. 
Ea este de obicei oarbă, chinuitoare şi stearpă, asociată 
mai ales cu robia (robul “munceşte”, în timp ce omul liber 
“lucrează”). De muncit munceşte şi animalul (ca rob al 
omului). Omul care “munceşte” se împărtăşeşte cu 
animalul, în vreme ce omul care “lucrează” se împărtăşeşte 
cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi. 

“A lucra” vine din latineşte (/ucro,-are), 
însemnând, la origine, “a câştiga”, “a obține un profit”. 
Este o activitate conştientă, producătoare de valori şi liber 
asumată. Faptul de “a lucra” este creator, procopsitor, 
depăşind imediatul. Din “a lucra” rezultă “lucrurile”, 
“lucrările”; din “a munci” nu rezultă decât înmulțirea 
muncii cu ea însăşi (“muncile”, ““muncirile”)... 

Poţi să munceşti fără să gândeşti, dar de lucrat nu 
poți lucra fără gândire! Problema noastră este tocmai de 
a ne ridica, treptat, de la ““munca” brută la “lucrarea” 
conştientă, de la robie la libertate, de la “animalizare” la 
(re)umanizare. Să fim activi, dar “lucrători”, iar nu simpli 
“muncitori”; să urmăm modelul divin, iar nu modelul 
bovin! Altminteri lumea românească va rămâne mereu 
sfâșiată între “cei ce muncesc” şi “cei ce lucrează”, iar 
forța brută va risca să înăbuşe activitatea creatoare. Altfel 
spus, riscăm să rămânem victimele materialismului 
comunist, robi şi vite de povară ale istoriei, în timp ce 
popoarele “lucrătoare” vor prospera şi ne vor dispreţui de 
la înălțimea faptei luminate de gând. 


Răzvan CODRESCU 








fapte şi minuni. Apostolii L-au urmat şi, îmbinând 
Invăţătura cu Fapta, au botezat şi binecuvântat noi 
credincioşi, întru numele Lui. Legionarul autentic îşi 
iubeşte neamul şi religia, respectând însă spusele 
Apostolului loan: “Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, 
nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!”. lar Căpitanul, 
în numele Faptei, vorbea despre “legea Tăcerii”: 
*..„.Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte; lasă 
pe altul să vorbească”. Şi, Doamne, câte n-au făcut: 
şantiere şi tabere, drumuri şi poduri, case, şcoli şi 
biserici! Şi toate pe față, în numele Legiunii! Dar 
vechii noştri legionari, din pricina vârstei înaintate, 
nu mai au (nu mai pot avea) entuziasmul, verva sau 
agerimea (trupească şi sufletească) de odinioară. 
Probabil că noi, cei mai tineri (subsemnatul are deja 
36 de ani), dacă vom ajunge la vârsta lor, vom fi încă 
mai neputincioşi decât sunt ei acum... Dar, pentru 
numele Domnului, veterani ai Legiunii, nu ne puneţi 
piedici acum, cât încă suntem tineri şi mai putem “să 
alergăm”! O să ne vină şi nouă rândul să ne retragem 
în“ înţelepciune”. Acum lăsați-ne să făptuim în numele 
Legiunii! Fiţi sfatul şi mângâierea noastră, nu 
poticnirea şi mâhnirea! Aşa gândesc tinerii din câteva 
cuiburi care doresc să pună în practică învățătura 
dumneavoastră. Fiţi alături de noi, fără cârtiri, de 
exemplu în “TABARA LEGIONARA DE 
VACANŢA” pe care Cuiburile “Horia Sima ” din 
Bucureşti, “Moţa-Marin” din Sibiu şi “Căpitanul” 
din Chişinău o vor organiza în perioada 15 iulie-1 5 
august 1995, în campingul de lângă Cabana Padina 
din Munţii Bucegi. Năzuim o tabără creştină, cu un 
puternic caracter de educaţie legionară. Deviza ei 
este: “Cuibul să-ți fie ca o şcoală!”. Sunt invitaţi cei 
de credinţă legionară şi toți cei dornici să cunoască 
Adevărul şi să lupte organizat pentru mântuirea 
Neamului. (Informaţii suplimentare se pot obţine la 
adresa: str. lacob Negruzzi Nr. 16, cod 78.145, sect.], 
Bucureşti, tel.01/617.47.89 - Şerban Suru). 

Şi pentru că pe 24 iunie sărbătorim 
întemeierea Mişcării Legionare, adresez tuturor, în 
numele Cuiburilor mai sus amintite, gânduri bune 
întru pomenirea eternă a Legiunii şi Căpitanului. 


Şerban SURU 















PAG. 12 NR. 6/54 lunie '95 


PUNCTE CARDINALE 


Pho/leme contemponane 





LUMEA ARABĂ, 


Actualul stat cu denumirea oficială Republica 
Arabă Yemen se găseşte situat în regiunea de Sud- 
Vest a Peninsulei Arabia. 

Arabia de Sud, locuită de triburile de arabi 
ioctanizi, este o regiune diferită de restul Peninsulei. 
locuită de arabi ismaeliți. Spre deosebire de aceştia 
din urmă care, datorită permanentului contact cu 
populația din Siria şi Mesopotamia au suferit un 
inevitabil amestec cu elemente străine. arabii ioctanizi 
s-au păstrat într-o stare de mai accentuată puritate 
arabă. 

Regiunea sudicăa Peninsulei, pe care istoricii 
romani au denumit-o “Arabia felix”, este cunoscută 
din cele mai vechi timpuri. fiind menţionată ca o zonă 
bogată şi prosperă în textele biblice. Pe teritoriul ei au 
ființat regatele arabe Saba, Main, Qataban şi 
Hadramaut, care în secolul 3 d.Chr.au fost reunite sub 
sceptrul regilor din Saba. Biblia aminteşte de darurile 
bogate pe care, în secolul 10 î.d.Chr., regina din Saba 
i le-a adus regelui Solomon. Şi tot în această regiune 
trebuie căutată legendara țară Ophir cu care regele 
Solomon, ajutat de regele Hiram al Tirului. a reuşit să 
stabilească relaţii comerciale. 

Cunoscuta prosperitate a părții sudice a 
Peninsulei Arabia i-a determinat pe romani să 
întreprindă, în timpul domniei împăratului August, o 
expediție de cucerire sub conducerea generalului 
Aelius Gallus. Din aceleaşi motive. regiunea va fi 
invadată în secolul 4 d.Chr., de etiopieni. care o vor 
stăpâni între anii 325-360. În jurul anului 575 țara va 
deveni provincie înglobată în Imperiul persan. având 
acest statut până în anul 628 când se vaalipi Imperiului 
islamic. 

245 

Vechiul Yemen constituia un nod de legătură 
comercială între Orientul Apropiat şi India pe "Drumul 
caravanelor”. care străbătea Peninsula de la Nord la 
Sud. În urma nereuşitei romanilor de a cuceri Sudul 
Peninsulei. aceştia au deschis o nouă rută comercială 
spre India. pe mare, prin strâmtoarea Bab el-Mandeb. 
Consecința a fost declinul economic al regatelor din 
Sud. Sistemele de irigații care transformaseră pustiul 
în ogoare şi livezi roditoare s-a părăginit şi sărăcia 
s-a întins necruțătoare. Deja în primul secol al erei 
creştine, sabeii nu mai sunt menţionaţi decât sporadic, 

În anul 631, locuitorii din Sudul Peninsulei 
se convertesc la Islam şi teritoriul locuit de yemeniţi 
este înglobat în Califatul Arab. Din anul 820, odată cu 
slăbirea puterii centrale de la Bagdad, conducerea 
efectivă ateritoriului din Sudul Peninsulei este preluată 
de imamii sectei şiite a zaidiţilor, iar în anul 945 
Yemenul devine stat de sine stătător, acceptând însă 
subordonarea faţă de vecinii puternici cu care evită să 
intre în conflict, 

Sub aspect religios, zaidiţii s-au constituit ca 
grupare independentă de orientare șiită, în cadrul 
Islamului, în anul 740, recunoscându-l drept “imam 
ascuns” pe cel de al cincelea imam șiit - Zaid Ibn Ali 
care a fost ucis Într-o răscoală împotriva Omayyazilor, 
Zaidiţii sunt secta şiită cea mai moderată și, totodată, 
cea mal apropiată de trunchiul sunnit din care s-au 
desprins. 

Imamii zaidiţi au domnit în Yemen, fără 
întrerupere până în anul 1962, În perioada 1174-1232 
ei au acceptat suveranitatea dinasției Aijubizilor, 


adevar si prejudecată 


Situaţia actuală din lumea arabă (5) 


întemeiată de Saladin în anul 1171. În perioada 1518- 
1918. Yemenul s-a găsit, cu intermitențe. sub stăpânirea 
Imperiului Otoman. După ocuparea în anul 18309 a 
portului strategic Aden, Marea Britanie își impune în 
1852 protectoratul asupra întregii coaste din Sud-Estul 
Peninsulei Arabia. În anul 1918 Yemenul își proclamă 
independenţa, devenind regat. imamul cumulând atât 
suprema demnitate religioasă, cât şi pe cea de şef al 
statului. În perioada 1958-1961, Regatul yemenit face 
parte, alături de Egipt şi Siria. din Republica Arabă 
Unită, o înfăptuire prematură de unificare a lumii 
arabe. 

În septembrie 1962 are loc o lovitură de stat 
prin care imamul de la Sana, capitala ţării. este izgonit 
de pe tron şi țara este proclamată republică. Momentul 
inseamnă izbucnirea unui lung şi sângeros război civil 
care va dura până în anul 1980. În acestrăzboi fratricid, 
soldat cu moartea a peste 150000 de oameni, Arabia 
Saudită a sprijinit forțele regaliste. iar Egiptul forțele 
republicane. 

Pe teritoriul protectoratului britanic Aden, 
englezii au intenționat să organizeze o federaţie. 
Federaţia Provinciilor din Arabia de Sud căreia 
intenționa să-i acorde deplină independenţă. Planul nu 
a fost însă dus la îndeplinire datorită suspiciunii cu care 
yemeniţii priveau iniţiativele *protectorilor” lor. Din 
anul 1965 încep să se producă manifestații antibritanice. 
iar doi ani mai târziu izbucneşte o revoltă generală 
împotriva englezilor. La 30 noiembrie 1967 Yemenul 
de Sud se proclamă stat independent cu denumirea de 
Republica Populară a Yemenului de Sud cu capitala la 
Aden, denumire care va fi schimbată în anul 1970 în 





Minaretul marii moschei din KAIROUAN 


Gabriel 
CONSTANTINESCU 












Republica Democratică Populară a Yemenului. 

Noul stat arab avea o suprafaţă de 330000 
kmp şi o populaţie de 1,9 milioane de locuitori. 
Constituţia adoptată în noiembrie 1970 conferă puteri 
dictatoriale preşedintelui statului. funcție care revine 
preşedintelui Prezidiului Consiliului Poporului. for 
alcătuit din 10 persoane. Viaţa politică este redusă la 
existența unui singur partid, “Partidul Socialist 
Yemenit” de orientare marxistă. 

În anul 1972 au avut loc convorbiri. 
urmărindu-se unificarea cu celălalt stat yemenit. 
Republica Arabă Yemen, convorbiri soldate cu 
semnarea unui acord în acest sens. care însă nu va fi 
pus în practică decât în anul 1990, În toată această 
perioadă, existența celor două state yemenite va fi 
înveninată de conflicte armate de frontieră, cauza lor 
fiind interesul Uniunii Sovietice de a-şi menţine o 
prezenţă activă în Golful Aden şi la Marea Arabiei. 

ii 
/ 

Cel de al doilea stat din Sudul Peninsulei este 
Republica Arabă Yemen cu capitala în oraşul Sana. 
Suprafața țării este 195000 kmp. iar populaţia de 6 
milioane de locuitori. 

În urma scindării țării în două republici cu 
sisteme politice diferite, în Republica Arabă Yemen. 
în anul 1970, este adoptată o constituţie care va 
funcționa până în anul 1974, când în urma unei 
lovituri de stat militare ea va fi abrogată. Noua 
conducere va declara țara “Republică arabă islamică 
independentă - parte componentă a naţiunii arabe”. 
Partidele politice au fost interzise şi a fost impus 
sistemul juridic islamic, dar situaţia internă a rămas 
inştabilă. Doi preşedinţi ai republicii au fost asasinați 
în anii 1977 şi 1978, cauza principală a instabilității 
fiind importanța strategică a regiunii şi ciocnirea 
dintre Occident şi Uniunea Sovietică. 

Anul 1990 aduce o undă de linişte Şi împăcare, 
Dezmembrarea Uniunii Sovietice ŞI încheierea 
războiului rece creează climatul politic adecvat pentru 
unificarea celor două republici yemenite. La 22 mai 
1990 generalul Ali Abdallah Saleh devine preşedintele 
statului reunit, 


ds 


d 

Odinioară Arabia Felix, astăzi Yemen-ul este 
oțară săracă. Indeletnicirea principală a agricultorilor 
este agricultura. Se cultivă mei. grâu, orz, porumb, 
legume, tutun şi viță de vie. În trecut au existat întinse 
culturi de cafea, dar ele s-au părăginit, populaţia 
preferând să cultive un arbust din familia “Catha 
edulis” din ale cărui frunze se extrage un alcaloid,cu 
proprietăți asemănătoare hașişului, pe care locuitorii 
Yemen-ului îl consumă în cantități mari, devenind 
dependenţi de consumul acestui drog. Statisticile 
recente indică îngrijorătoarea cifră de 90% din 
locuitorii țării care se droghează cu acest stupetiant, 
fapt care le afectează simţitor capacitatea de muncă. 

In toată țara se cresc oi. În regiunea de coastă 
de la Marea Roşie se practică pescuitul peştilor şi a 
scoicilor cu perle. Cum însă resursele țării sunt prea 
sărace, peste 2 milioane de yemeniţi îşi câştigă 
existența lucrând ca muncitori-oaspeţi în Arabia 
Saudită, Conform datelor oficiale, câştigul mediu 
anual pe cap de locuitor nu depăşeşte 500 dolari USA. 


(va urma) 





PUNCTE CARDINALE 


lunie '94 NR. 6/54 PAG. 13 





MARCUS ELI RAVAGE - UN EMISAR PENTRU NEEVREI" 


Primul care a descoperit posibilitatea de a face război prin propagandă 


__ = Acesta este aspectul care mă nedumireşte. dar mă ŞI 
amuză, in ceea ce priveşte lupta voastră impotriva iudeilor. Vă 
vânturaţi de colo-colo şi spuneţi cu spaimă că “jidanul Şi-a băgat 
labele peste tot”. Ne cutremurăm din cap până în picioare. Suntem 
pe deplin conştienţi de nedreptatea pe care v-o facem impunându- 
vă credința şi tradiţiile noastre străine. Să ne inchipuim o clipă - 
ŞI o spun cutremurat de groază - că aţi deveni dintr-o dată conştienţi 
de faptul că religia voastră. educația. etica. sistemul vostru social. 
Jundic şi de guvernământ. toate sunt croite fundamental“ jidoveşte” 
Dar atunci vine în faţă marchitanul vostru şi ține un discurs arozav 
despre bancherii iudei şi despre evreii regi ai filmului - şi atunci 
gata cu frica: dispare ca prin farmec şi se risipeşte în hohote de râs! 
Vedem cu uşurare că poiul nu va sesiza niciodată adevărata ŞI 
greaua intunecime a fărădelegii noastre... 

„ Rămânetotuşi pentru noi o enigmă: ori sunteţi proşti, 
ori vă lipseşte curajul să ne acuzaţi de fapte pentru care se pot aduce 
probe concludente şi pe care le pot cerceta în tihnă judecători 
inteligenți. impreună cu juriul lor. Ce să ne mai ciorovăim pe 
mărunțişuri irelevante. când v-ar fi atât de uşor să ne puneţi sub 
acuzaţie pentru nelepiuiri mult mai grele şi mai lesne de dovedit? 
De ce să ne zvârliți în cârcă un fals grosolan şi evident. ca 
Protocoalele Inţelepţilor Sionului. când ne puteţi confrunta cu 
Apocalipsa Sfântului loan? De ce să risipim vorbe despre Man şi 
Troțki. când îi aveţi pe Isus din Nazareth şi Paul din Tars ca să ne 
prindeţi la strâmtoare? 

Ne consideraţi subversivi, agitatori. artizanii revoluțiilor. 
Sare în ochi cât de adevărat este - şi mă înclin adânc în fata 
descoperirilor domniilor voastre! Nu trebuie să stâlcim faptele, 
nici să le răstălmăcim în vreun fel pentru a dovedi că noi suntem 
oamenii din culisele fururor manlor revoluții din istoria voastră. [...] 
Totuşi, toate aceste comploturi şi revoluţii sunt nimic 
faţă de marea conspirație pe care am țesut-o la începutul actualei 
ere şi care a servit hotărârii de a face din credinţa unei secte iudaice 
religia lumii apusene. Această reformă nu a fost concepută cu o 
intenţie exclusiv distructivă. Inchideam conturile cu un vechi 
dușman. dar și asiguram Bibliei noastre locul său de onoare 
înlăuntrul creştinismului. Revoluţiile republicane din secolul al 
optsprezecelea ne-au eliberat de foarte îindelungatele îngrădiri 
politice şi sociale la care fusesem supuşi. Au fost în beneficiul 
nostru, dar nu v-au păgubit cu nimic. Ba chiar v-au îmbogăţit şi 
v-au creat posibilitatea să creşteţi. să intrați în expansiune. |.e 
Jatorati preeminenta de care ă bucurați pe plan mondial. Se poate 
insă demonstra cu uşurinţă că răsturnarea majoră adusă de 
creştinism in Europa a fost plănuită şi executată de iudei. ca act de 
răzbunare impotriva unui mare stat neiudeu. păgân. Şi când tot 
vorbiţi despre “conjuraţiile jidoveşti”. nu pot înțelege pentru 
nimic în lume de ce nu pomeniţi şi de distrugerea Romei şi a 
civilizaţiei antice, distrugere realizată cu mâna creştinismului 
jidovesc! [...] 
Abia de întrezăriți ceva. deși chiar şi un copilaş mai 
inteligent. nezăpăcit de vrăjitona teologiei. v-ar putea spune 
despre ce e vorba după simpla lectură sumară a relatării nude a 
faptelor. Pe când voi, atunci când vă dezlânţuiți, faceţi spume la 
gură despre conspirații jidoveşti, dând ca pildă Războiul Mondial 
şi Revoluţia din Rusia! Ce vă mai miraţi dacă v-am tratat cu multă 
indiferenţă antisemitismul, cât timp nu se incumetă la violenţă? 
Dar ia băgaţi de seamă: nimeni altul decât o autontate 
de talia lui Gibbon a încercat nu demult să vă ilumineze. Sunt 150 
de ani de când Decăderea şi prăbuşirea Imperiului Roman a lăsat 
să scape pisica din sac... i E de X 
Gibbon. nefiind un pastor cârpăcind istoria, nua incercat 
să-și explice sfârşitul unei epoci grandioase inventând nerozii 
despre viciile și depravarea Romei, despre prăbuşirea morală și 
decăderea vieții religioase într-un Imperiu care se găsea tocmai la 
apogeul perioadei sale celei mai rodnice şi mai glorioase. Cum ar 

i putut să facă una ca asta?! Doar trăia în epoca cea mai augustă 

a Londrei, care - în ciuda celor două mii de ani scurşi de la 
inceputul izbăvirii creştine - era o replică perfectă a superaugustei 
Rome. tocmai prin rafinata imoralitate pe care ne-o pot oferi 
locuitorii ceţoasei insule. | d. 

Nu! Gibbon era un rasist conștient arian şi un MIU 

lturii păgâne a Occidentului, precum şi un scriitor cu judec 
in zinc, De aceea nu i-a fost greu deloc să arate cu degetul 
focarul distrugerii şi pustiirii falnicului edificiu al culturii Ai 
Creștinismul - legea pornită din Sion și Cuvântul Dumnezeului de 
la lerusalim - este cauza principală a decăderii şi prăbuşirii Romi 
și a tuturor ori lor culturale cuprinse în ea; acesta este verdictu 
n. 

adie A bune până aici. Dar Gibbon nu a mers destul de 
departe. Vedeţi dvs., s-a născut şi a răposat o sută de ani înainte de 
inventarea ântisemitismului “științific”. Ipoteza unei acțiuni 
deliberate nu a luat-o în considerare. EI a constatat răspândirea 
rapidă a unei credinţe venite din Orient şi care a cuceri rafinatele 
țări din Apus. Dar nu i-a trecut deloc prin minte că toată schema 
aceea a mântuirii era gândită special pentru a se realiza planul 
distrugerii Imperiului, deși materialul faptic brut este la îndemâna 
oricui vrea să-l cerceteze, pie 

Permiteţi-mi să vă expun istorioara, scurt de tot, 
neînflorită cu minuni, proorocii și magie [...] Momentul acţiunii 
de deasupra câreia se ridică acum cortina este anul 65 î.de Hr. 

Personajele dramei sunt, cu prea puţini alți actori alături, ludeea 

Pi Sp la atunci cele două state nu intraseră in contact direct 
unul cu altul, ba chiar nu avuseseră deloc relaţii. Şi deodată, fără 


Publicăm, în traducerea d-lui Valentin Popescu, 
cel de al doilea eseu-pamflet al sciitorului evreu Marcus Eli 
Ravage, un sfidător atac la adresa temeiurilor creştinismului, 
a cărui judecată o lăsăm în seama cititorilor. 

Textul (din care am eliminat, din motive de spaţiu, 
câteva pasaje redundante) a apărut iniţial în numărul din 

ebruarie 1928 al publicaţiei americane “The Century 
Magazine”, sub titlul COMMISSARY TO THE GENTILES 
- The First to See the Possibilities of War by Propaganda. 

Cu privire la autor, reamintim cititorilor că este, 
la origine, evreu din România, născut lu Bârlad pe 25 iunie 
1984, numele lui înscris în actele de stare civilă fiind 
Marcus Eli Revici, fiul lui luda Loeb Revici şi al bellei 
Rosenthal. În anul 1990 emigrează în Statele Unite, 
scară numele în Ravage (“ravapiu”, “pustiire”, 
“prăpăd”). În perioada 1909-1913 studiază la diferite 
universități americane, obţinână titlul de doctorla Columbia 
University. "Puncte Cardinale” 


FILE 
_DIN DOSARUL 
SFIDĂRILOR EVREIEŞTI (1) 





să fi avut nici o intenţie în acest sens. Roma se vede pusă în faţa 
solicitării de a interveni în afacerile interne ale ludeei. Între doi fraţi 
izbucnise un conflict pentru succesiunea la micul tron. Generalul 
roman Pompei se afla la Damasc (pentru înalte afaceri de Stat) 
tocmai în acel moment; şi s-a făcut apel la el să arbitreze între părțile 
respective. 

Pompei. expeditiv şi nesofisticat, ca orice simplu soldat 
al Republicii, a exilat pe unul din frați, l-a introdus în jocul 
rivalităților pe Marele Preot şi a desființat dintr-o singură lovitură 
demnitatea regală. Deşi nu existase intenția aceasta. medierea lui 
Pompei avu ca efect căderea ludeei sub influența romană. Fireşte, 
iudeii au opus rezistență acestei evoluţii a lucrurilor. Ca să 
restabilească liniştea şi să inlăture motivele de iritare, romanii au 
reinstaurat regalitatea. Dar au pus pe tron un rege ales de ei. Era fiul 
unui perceptor. după originea sa idumeu: Herod. Dar ludeii nu s-au 
simţit satisfăcuţi de soluție şi tulburările au continuat. lar Roma i- 
a considerat drept nişte ingrați 

Toate acestea nu au fost insă decât un prolog [...] 
Nemulțumirea iudeilor sporea mereu și s-a ajuns la un refuz şi la 
revoltă fățişă când stăpânii neiudei au început să introducă în 
lerusalim. “binefacerile” culturii occidentale: chipuri cioplite, 
întreceri sportive în circ, teatru grecesc şi lupte cu gladiatori - toate 
acestea nefiind pe placul iudeilor. Evreul evlavios le simțea ca o 
ofensăadusă chiar sub nasul lui lehova [...] Cu deosebită înverșunare 
s-au opus iudeii şi la atât de eficientul sistem de impozitare al 
Imperiului. Dar, mai presus de toate, doreau să aibă iarăşi un rege 
de acelaşi neam cui şi din vechea lor stirpe regală... În masele largi 
rebeliunea a luat forma retrezirii vechii lor credinţe într-un Messia. 
un eliberator ales de Dumnezeu, care trebuia să izbăvească poporul 
de jugul străin şi să facă din ludeea națiunea supremă a lumii. S-au 
găsit destui care să pretindă că sunt investiţi cu acea misiune. Un 
oarecare luda provocase în Galileea o răscoală formidabilă, puternic 
susținută de popor. loan, supranumit Botezătorul. acționa în zona 
lordanului. Lui i s-a alăturat şi un alt bărbat din nordul țării. care- 
şi zicea Isus din Nazareth. Toţi trei erau mari maeştri în arta (sau 
tehnica, cum vreți s-o luaţi) de a camulla instigaţiile politice 
periculoase sub fraze teologice aparent inofensive. Toţi trei utilizau 
aceeași lozincă, aceeași parolă-semnal pentru răzmeriță: “A sosit 
ceasul!” [... 

i din Nazareth nu era foarte deosebit de predecesorii 
săi: unagitator politic care dorea să-şi elibereze țara de sub asuprirea 
străină. Sunt destule indicii pentru a afirma că avea ambiția să se 

ropulseze ca rege al unei ludei independente. EI insuşi, sau ulterior 
biografi proclamă descendența sa regală din casa lui David. Dar 
paternitatea lui este destul de neclară ) 

Se pare că Isus a înțeles foarte repede că misiunea lui 
politică nu are nici o şansă de reuşită şi de aceea, din acel moment, 
și-a folosit talentul oratoric şi marea sa popularitate în rândul 
maselor pe o cu totul altă linie de acțiune. A iniţiat o campanie de 
discursuri-predici populiste, care susțineau o formă primitivă de 
socialism și de pacifism. 

Schimbarea aceasta de program politic i-a adus duşmănia 
claselor celor mai puternice și mai bogate, clericii şi, în general, 
patrioții țării. Cercul susținătorilor s-a restrâns la sărăcime, la 
masele de muncitori manuali, la sclavi. 

După moartea sa, discipolii s-au reunit intr-o grupare de 
tip comunist. Un discurs pe care fostul lor lider îl rostise pe 

vâmișul unui deal insemna pentru ei cadrul ce rezuma intreaga lui 
invățătură, devenind ghidul și regula lor de viaţă. Era o concepţie ; 
menită să găsească ecou favorabil în rândul maselor aservite. Ea 
promitea celor ce suferă aici, pe pămâni, tot felul de privaţiuni, o 
ED fi de mormânt. Ea făcea din mizerie şi slăbiciune o 
virtute |... 

Așadar, rezultatul activitățiilui Isus a fost o sectă nouă în 
Iudeea. Nu era nici prima şi nu va fi nici ultima. Exact ca America 
de acum, ludeea era un sol ferțil pentru credinţe stranii. [...] 

Poate cel mai inverşunat dușman al sectanţilor era Saul, 
un meseria care lucra corturi, Se trăgea din Tars şi de aceea 


acumulase o anumită formaţie în cadrul culturii eleniste. Dispreţuia 
noua doctrină din cauza faptului că nega lumea și viața. Ca evreu 
patriot. se temea de impactul ei asupra cauzei naţionale. Om 
umblat. bun cunoscător al mai multor limbi, el era persoana ideală 
pentru sarcina de a merge pe la comunităţile evreieşti atât de 
risipite prin lume şi de a contraataca tezele și propaganda socialist- 
pacifistă [...] Intr-o bună zi, aflându-se în drum spre Damasc 
pentru a aresta un grup de sectanţi, i-a venit o idee. Textul pompos- 
miraculos al cărții Faptelor spune că aavuto”"viziune”. Ela înțeles 
cât se poate de clar două lucruri. Mai întâi că șansele micii ludei 
erau disperant de reduse în cazul unui conflict armat cu cea mai 
mare putere militarăa lumii de atunci. În al doilea rând, și este ceva 
mult mai important, a considerat că această superstiție a unor 
vagabonzi, pe care o prigonise până atunci, poate fi reforjată şi 
prefăcută într-o armă imbatabilă împotriva teribilului inamic. 

Pacifism, ascultare oarbă, resemnare şi iubire- iată nişte învățături 

foarte primejdioase acasă la ei! Propagate în rândurile legiunilor 
duşmane. ar putea sfărâma însă disciplina lor, aducând astfel 

biruința lerusalimului. Cu un cuvânt, Saul a fost, foarte probabil, 

primul om care a întrevăzut posibilitatea de a face război prin 

propagandă. 

A apărut la Damasc şi, spre marea uimire atât a partidei 
sale cât și a celor care-l așteptau ca prigonitor. şi-a anunțat 
convertirea la credință, solicitând acceptarea sa in comunitatea 
frățească. Revenind în Ierusalim, şi-a expus strategia în fața 
surprinşilor Inţelepți ai Sionului. După îndelung: dezbateri şi 
interogatorii severe. planul a fost adoptat. [...] Așa a devenit Saul, 
din cel mai sălbatec prigonitor al partizanilor lui Isus, Paul, 
"Apostolul Neamurilor”. Şi uite așa a început. ca din întâmplare, 
să se răspândească în țările Apusului o să orientală cu totul 
nouă... 

Din nenorocire, planul de bătaie al lui Paul a funcţionat 
mult prea bine. Teologia lui contradictorie şi nu prea ademenitoare 
a atras neofiți mai repede decât se sperase şi chiar decât se dorise. 
Trebuie să fim atenţi la acest aspect: tactica şi strategia planului 
erau. în stadiul iniţial, strict defensive. Paul nu avea în vedere să 
ofere lumii o Evanghelie: tot ce spera era să-l descurajeze pe 
inamic. După atingerea acestui țel și retragerea gamnizoanei 
romanilor din Palestina, se intenționa instalarea unui armistițiu. 
Sclavii şi toţi asupriţii din Imperiu, nefericiții aflaţi în surghiun, 
ba chiar proletarii muritori de foame din însăşi capitala Imperiului. 
au descoperit insă în această credință. croită pe măsura lor, tot atât 
de multă mângâiere ca şi sărmanii evrei de dinainte în învățătura 
originară a maestrului lor crucificat. 

Acest neaşteptat succesa deschis insă ochii dușmanului. 
[...] Palestinaa fosttotal anihilată şi a rămas în plan politic o simplă 
ruină până în ziua de astăzi. Dar Creştinismul nu a fost tot aşa de 
uşor de distrus! 

Dr fapt, planul lui Paul s-a realizat deplin abia după 
căderea Ierusalimului. [...] 

Țelul lui era acum, nici mai mult nici mai puțin, decât 
de a umili Roma, aşa cum înjosise ea Ierusalimul: să o şteargă de 
pe faţa pământului; așa cum înlăturase ea Ierusalimul. 

Hai să presupunem că scrierile lui Paul nu ar reuşi să vă 
convingă de semnificația activităţii sale prezentate aici. Mi-ar 
plăcea în acest caz să vă indrept atenția asupra mult mai francului 
său tovarăș de idei, loan. În timp ce Paul, care a operat în umbra 
palatului imperial şi a zăcut jumătate din timp în închisoare, era 
nevoit să se exprime metaloric şi aluziv, loan, care se adresa 
nemulțumiților din Asia, putea să-şi ofere luxul unui limbaj direct. 
Orice s-ar spune, broșurica lui Apocalipsa (Descoperire) este de 
fapt o expunere precisă asupra esenței acestei uluitoare afaceri. 
Roma, denumită atât de plastic Babilon, este minuţios descrisă cu 
un vocabular în care explodează ura. şi anume ca izvor al 
desfrâului şi scârbă a întregului pământ, ca o femeie beată de 
sângele sfinților (evrei şi creștini), opresor al “popoarelor, 
mulțimilor, neamurilor şi limbilor”; şi pentru a inlatura orice 
indoială asupra adresei, este amintită ca“marele oraș care âneşte 
peste regii pământului”. Un înger clamează triumful: “Babilonul 
cel mare, a căzut, a căzut!” Urmează apoi o orgie a ruinii [...] 

Şi care e sfârșitul şi scopul acestui haos, acestei răvășiri? 
loan nu este prea reticent şi ne spune totul. Evlavioasa sa profeție 
se incheie cu o viziune a gloriei Noului - adică a reconstruitului - 
Ierusalim: nu e vorba de o fantezie alegorică (vă rog foarte mult să 
fiţi atenți!), ci de adevăratul şi vizibilul lerusalim, capitala unui 
imperiu uriaş reunind cele “12 triburi ale copiilor lui Israel” 

Se poate pretinde ceva mai clar? Fără nici o îndoială. 
nici o civilizaţie nu poate rezista la infinit unui asalt de acest tip. 
In jurul anului 200, eforturile lui Paul, loan şi ale urmaşilor lor 
conduseseră la progrese atât de insemnate, încât creştinismul 
devenise cultul dominant pe tot cuprinsul Imperiului. Aşa cum 
pre văzuse cu ascuțime Paul, moralul şi disciplina se degradaseră 
total între timp, astfel incât valoarea legiunilor imperiale, odinioară 
spaima lumii şi coloana vertebrală a culturii apusene, scăzuse 
mereu [...], 

In anul 326 impăratul Constantin s-a supus convertirii 
la creştinism, sperând să aducă sub control molima aceea perfidă; 
el proclamă Creștinismul drept religie de Stat, Dar era deja prea 
târziu. [...] Paul triumfase! 

lată, măcar în parte, modul în care eu unul, dacă aş 
[i antisemit în căutarea unui exemplu credibil asupra 
conspirației subversive iudaice, aş prezenta şi interpreta 
pătrunderea în lumea Occidentului a unei bine ticluite credințe 
de origine evreiască. 





DI Cm ii 





PAG. 14 NR. 6/54 lunie '95 


LD) ru aparițiile editoriale care stau în 


legătură cu centenarul naşterii lui Lucian Blaga, două se 
cuvin semnalate îndeosebi. Una este necesara reeditare a 
celei mai profunde cărți care s-a scris până astăzi despre 
Blaga: Vasile Băncilă, Lucian Blaga- energie românească 
(apărută iniţial în iunie 1938, încolecția'“Gând românesc”). 
Noua ediţie de la Editura “Marineasa” din Timişoara (ce 
mai editase şi A/orismele lui V.Băncilă) este îngrijită de 
fiica eseistului (Ileana Băncilă). Volumul cuprinde, pe 
lângă textul tipărit în 1938, alte câteva studii şi eseuri 
importante ale autorului (ca, de exemplu, Despre eseu sau 
Lucian Blaga - eseist, acesta din urmă reprodus selectiv, 
din colecția revistei ““Gândirea”, şi în Numărul pe Mai al 
“Punctelor Cardinale”, p.4), precum şi bune auxilii 
editoriale (Notă asupra ediţiei, Tabel cronologic, note de 
subsol). Reeditarea acestei “monografii” (autorul 
precizează într-o scrisoare către Bazil Munteanu că, de 
fapt, “nu e o monografie cum se face de obicei”, el 
încercând să redea “un om, un destin, în raport cu esenţele, 
originalitățile şi semnificaţiile ultime”, “o atitudine 
filosofică personală, dar şi una românească”) inaugurează 
o scontată ediţie integrală a scrierilor lui Vasile Băncilă 
(1897-1979), unul dintre marii elevi ai lui Nae lonescu şi 
unul dintre cei mai reprezentativi eseişti ai grupării 
gândiriste. N 
O întinsă şi documentată biografie a lui Blaga 
(prima de aceste proporţii) poartă semnătura domnului 
Ion Bălu, monograf scrupulos şi monoton al câtorva mari 
scriitori români (a se vedea, mai ales, Opera lui 
G.Călinescu. Eseu despre etapele creaţiei - 1971 şi Viaţa 
lui G.Călinescu- ed întâi 1981, ed.adoua 1994). Din Viața 
lui Lucian Blaga ni se oferă deocamdată volumul | (Editura 
“Libra”, Bucureşti, 1995, 461p.), care ajunge până în 
1935-1937. Interesante sunt mai ales capitolul II 
(“Rădăcinile”) şi capitolul XI (“...în marginea 
diplomaţiei”...), celelalte cuprinzând aspecte biografice 
deja notorii. Eventualele “revelații” vor fi aduse, probabil, 
de volumul II (dacă, în raport cu opera, biografia esenţială 
a lui Blaga este cea de dinainte de 1940, în raport cu omul 
şi cu epoca, perioada de după 1940 este mult mai “epică” 
şi încă insuficient desțelenită). In ce avem deja tipărit, 
expunerea bibliografică a d-lui Bălu, deşi onorabilă în linii 
mari, nu este lipsită de lungimi şi naivităţi (pasaje de 
retorică didactică, judecăţi culturale banale, abuz de 
interpretări psihanalitice etc.), mergând până la platitudini 
de genul acesta: “Însă decizia asupra drumului ales în viață 
[spre sfârşitul studiilor liceale-n.R.C.]rămâneairevocabilă: 
descoperise calea spre universul spiritual! Filosofia 
însemna însăşi rațiunea existenței sale; ea - avea 
încredințarea-îi oferea împlinirea intelectuală armonioasă 
şi îi asigura valorificarea superioară a aptitudinilor şi 
înclinațiilor native!” (p.99). Epurată de tot acest balast 
(adică de neconvingătoarea'“deşteptăciune” a biografului), 
cartea s-ar fi putut reduce, cu folos, la un singur volum... 
Mai menţionăm în treacăt doar (pentru că n-am 
avut vreme s-o citim, iar asupra autorului păstrăm mari 
îndoieli), broşura d-lui Dan Zamfirescu, Lucian Blaga şi 
condiția culturii româneşti (Editura “Roza vânturilor”, 
Bucureşti, 1995). Fragmentul reprodus în revista 
“Mişcarea” (Nr.9/49, p.5) e o însăilare de locuri comune 
și retorică găunoasă, dar şi o mostră de ambiguitate 
ideologică (posibil eufemismalparşiveniei), autorul făcând 
piruete speculative pe muchea dintre naționalismul de tip 
protocronist şi “înfierarea” stângistă a fascismului 
(confundat cu nazismul, în cea mai bună tradiţie masono- 
comunistă), cu invocarea “cuptoarelor de oameni” (despre 
care tocmai revista“ Mișcarea” încearcă să ne convingă, de 
aproape un an, că n-au fost decât un “mit”!). Vai de 
“condiţia culturii româneşti”! 


[-Z -nii Mircea Zaciu, Marian Papahagi și 


Aure| Sasu sunt coordonatorii monumentalului Dicţionar 
al scriitorilor români, al cărui prim volum (literele A-C) 
a apărut, în sfârşit, anul acesta (Editura Fundaţiei Culturale 


PUNCTE CARDINALE 





Române, 812p., 22000 lei). Începută încă din 1975 şi 
planificată iniţial în două tomuri masive, lucrarea vatotaliza, 
în noua structură ce i s-a dat după 1989, cinci volume 
(ultimul rezervat pentru Addenda et Corrigenda şi Indici), 
fiind rezultatul muncii a peste 60 de colaboratori (unii 
decedați între timp sau risipiţi prin lumea largă). Realizarea 
Dicţionarului... (terminat, în prima lui formă, încă din 1983, 
când manuscrisul a şi fost înaintat spre editare), apoi 
aventurile de ani întregi pentru publicarea lui, reprezintă un 
adevărat roman de epocă! Realizatorii n-au putut rezista 
ispitei de a include în acest prim volum (a se vedea pp.XIII- 
LVII) Dosarul Dicţionarului scriitorilor români (“Piese 
pentru o istorie a cenzurii”). Handicapul lucrării este că, din 
pricina vremurilor vitrege şi a dispersării colectivului de 
colaboratori, informaţia n-a mai putut fi adusă la zi, ci 
numai, cu mari eforturi, până la limita anului 1989 (cu unica 
excepție a indicării anului de deces al unor scriitori plecați 
dintre noi până-n 1994). Prin urmare, pentru mulţi scriitori 
contemporani, tratarea este incompletă (alteori discutabilă), 
iaralții, din aceleaşi motive, lipsesc din corpul Dicţionarului... 
Pe cât cu putință, se intenţionează remedierea acestor 
cusururi (oarecum obiective) prin scontatul volum final (de 
care ne mai despart însă, probabil, câțiva ani buni). Dar chiar 
şi în aceste condiţii, Dicţionarul... rămâne un act cultural 
temeinic şi necesar, care-i onorează pe toţi cei ce au contribuit 
la realizarea lui de-a lungul a două decenii. (Sperăm că 
faptul că se indică originea sau numele evreieşti ale unor 
scriitori nu va îi interpretat abuziv şi tenaențios, in sensul 
atât de trâmbițatului “antisemitism românesc”!). 


Zu intitulat Mircea Eliade (editura 


“Nemira”, Bucurăşti, 1995, 3 1 8p.) este de faptal treilea din 
seria operelor complete ale defunctului loan Petru Culianu 
(serie îngrijită de ruda sa, d-l Dan Petrescu, cunoscutul 
eseist dizident”). Sunt adunate la un loc mai multe studii 
ale autorului despre viața şi opera maestrului său: monografia 
apărută în 1978, în limba italiană, la Assisi (inclusiv 
apendicele intitulat “Mircea Eliade şi Italia”), apoi textul- 
parțial inedit - “Mircea, Eliade necunoscutul” (conţinând şi 
deja faimosul eseu “Mircea Eliade şi țestoasa cu un singur 
ochi”, titlutrimițând lao veche parabolă chinezească), nişte 
planuri de discuţie cu Mircea Eliade (în vederea unui volum 
de convorbiri ce n-a mai fost realizat), precum şi iarăşi 
cunoscutele relatări ale lui I.P.Culianu despre agonia şi 
moartea marelui savant (a se vedea, pe marginea lor, şi mai 
vechiul nostru eseu “Mircea Eliade - credinciosul fără 
Dumnezeu?”, în “Puncte Cardinale”, Anul II, Nr.2/14, 
februarie 1992, p.6). Textele sunt traduse în româneşte de 
d-nii Florin Chiriţescu şi Dan Petrescu. Volumul se încheie 
cu o substanțială şi pertinentă postfață a d-lui Sorin Antohi 
(care este şi o onestă apologie a lui M.Eliade față de 
numeroşii săi detractori actuali, superioară celei pe care 
i-a făcut-o I.P.Culianu însuşi). 


ÎI isa despre cartea teologică 


răsăriteană, s-ar fi cuvenit să începem - în ordinea apariţiilor 
recente - cu Vederea lui Dumnezeu de Vladimir Lossky 
(Editura “Deisis”, Sibiu, 1995). Întrucât n-am apucat să o 
citim, amânăm prezentarea ei pentru luna viitoare. 

Ne vom referi, deocamdată, la alte două apariţii 
recente: una din literatura patristicii răsăritene timpurii, 
cealaltă din literatura teologică ortodoxă a secolului XX 
(ambele apărute în preajma Sfintelor Paşti). 

Institutul European din laşi a iniţiat, în colecţia 
“Mit şi religie”, tipărirea în româneşte (traducere, note şi 
studii aferente de d-l Cristian Bădiliţă) a Comentariului la 
Evanghelia după loan al controversatului Origen (185 - 
aprox.254). Deocamdată ni se oferă Cartea | (cu comentariul 
versetului inițial: En arche en ho Logos - “La început era 
Cuvântul”...), în economia volumului, textul propriu-zis al 
lui Origen ocupă doar ceva mai mult de o treime (pp.47-91), 
traducerea fiind excelentă. Restul paginilor cuprind, pe 
lângă Notele și explicaţiile de la finele textului tradus, o 





schițăa vieţii lui Origen, un foarte util capitol despre “Cele 
cincisprezece articole controversate” din învățătura 
origenistă, un studiu intitulat “Hermeneutica hristologică 
la Origen” şi o bună anexă bibliografică (structurată 
tematic), ce nu depăşeşte însă deceniul al şaselea. Pentru 
condiţiile de lucru din România, ediţia rămâne totuşi, în 
ansamblu, mai mult decât onorabilă. Pentru cineva care a 
stat multă vreme la Paris, e însă loc şi de mai bine... 

Teologului ortodox estonian Alexander 
Schmemann (1921-1983) i-a apărut o a treia carte în 
traducere românească (după Din apă şi din duh. Studiu 
liturgic al botezului, trad.lon Buga, Editura “Symbol”, 
Bucureşti, 1992 şi Euharistia. Taina împărăției, trad.Boris 
Răduleanu şi Xenia Mămăligă, Editura “Anastasia”, 
Bucureşti, f.a.): Postul cel Mare (trad.Andreea Stroe şi 
Laurenţiu Constantin, Editura “Univers Enciclopedic”, 
Bucureşti, 1995, 153p.). Este cea mai bună carte modemă 
despre Sfântul şi Marele Post, văzut ca o complexă 
“călătorie duhovnicească” spre lumina Paştelui, “Praznic 
al praznicelor”;* Această sumarăttâlcuire a Postului Paștelui 
este scrisă pentru aceia - şi sunt mulți astăzi - care doresc 
o mai bună înțelegere atradiţiei liturgice a Bisericii şi omai 
conştientă participare la viața acesteia [...] Am nădejdeacă 
cititorul poate descoperi faptul că în această lume nimic nu 
este atât de frumos şi de adânc, atât de inspirat şi de 
inspirator precum acelea pe care Biserica, Maica noastră, 
ni le descoperă şi ni le dăruieşte îndată ce păşim în 
binecuvântata vreme a <<primăverii Paştelui>>” (din 
Cuvântul înainte al autorului). 


LX) e rețin atenţia şi două cărți din sfera 


catolică. D-l Christian Tămaş, după izbutita traducere a 
autobiografiei Sfintei Teresa de Jesus (sau de Avila, cum 
preferă invariabil editorii români), ne dăacum şi versiunea 
românească a Castelui interior (opera Sfintei Teresa este 
cunoscută mai ales subtitlul Las Moradas-“Lăcaşurile”), 
apărută la Editura “Ars Longa” din laşi, cu o prefață de 
nivel şcolăresc a unui “lector” spaniol pe nume Francisco 
Martin Henriquez (care se pretează să-l citeze ca autoritate 
în privinţa călugăriței carmelitane pe... G.Călinescu!). Ne 
aflăm în fața uneia dintre cele mai importante cărți mistice 
ale Apusului, în care ni se descrie experimental, în “stihul 
anahoretic” (Ramân Menendez Pidal) al autoarei, acel 
camino espiritual caracterizat, în mod tradițional, prin trei 
faze““iniţiatice” (viapurgativa, via iluminativa, via unitiva); 
prima este faza “ascezei”, cea de a doua - faza trecerii (prin 
lumina rugăciunii) de la “asceză” la “mistică”, iar a treia 
- faza plinătății mistice, a “nunţii cu Mirele”, în care 
“spiritul sufletului se topeşte în esența lui Dumnezeu”. 
Sfânta Teresa de Jesus se foloseşte de alegoria unui 
castillo interior (“castel lăuntric”), în care sunt şapte 
aposentos sau moradas (“iatacuri” sau “lăcaşuri”, d-l 
Tămaş preferă să zică “locuinţe”), corespunzătoare cu tot 
atâtea grade sau stări de desăvârşire lăuntrică (reductibile 
însă tot la cele trei faze sau etape evocate mai sus). In fine, 
Editura “Humanitas” a publicat, în traducerea d-lui Sorin 
Mărculescu, recenta carte de mare succes în Occident Să 
trecem pragul speranței (răspunsuri ale Papei loan Paulal 
II-lea la întrebările ** provocatoare” ale unui ziarist tembel 
- Vittorio Messori - care pune probleme de genul “Dacă 
există Dumnezeu şi cum anume?” sau “De ce Dumnezeu 
se Joacă de-a v-aţi ascunselea cu creaturile Sale?”! La 
întrebarea despre cum dialoghează Papa cu Dumnezeu, 
Sfântul Părinte răspunde spiritual: “Această întrebare ar 
trebui s-o puneţi Sfântului Duh!”...). Editorii români 
subliniază faptul că, în Occident, cartea “a spulberat toate 
recordurile de librărie” (ceea ce nu poate arăta decât 
nivelul lamentabil al occidentalului mediu sub aspect 
intelectual şi duhovnicesc; dar e bine ca noi să ne vedem 
de treburile noastre, care nu-s mai puţin lamentabile!). Ne 
rezervăm pentru un Număr viitor discutarea perfidei cărți 
a lui J.Duquesne, /sus (grafia cu un singur i e agreată de 
editori), apărută tot la “Humanitas” (trad.Petru Creţia şi 
Sorin Mărculescu), ea reclamând o discuţie mai detaliată, 
eventual în afara acestei rubrici. 


A) asupra căreia ne propunem să 


revenim chiar în Numărul viitor este Chestiunea rusă la 
Sfârşit de secol XX de Aleksandr Soljeniţin (Editura 
" Anastasia””, Bucureşti, 1995, cuo surprinzătoare prefaţă 
a d-lui Alexandru Paleologu, **Marele Maestru” devenit 
peste noapte aprig antimason şi critic violent al 
“impenitentei stângi” cu care mulţi intelectuali au ales o 
““imbecilă”” complicitate!) căci avem credința că ne 
aflăm în faţa celei mai mari personalități ruseşti de la 
Dostoievski încoace, iar cartea atinge probleme ce sunt 
curente şi-n lumea românească... 


Răzvan CODRESCU 






















a 
| pia 


au | Dir Azi pe Ala ZU git 9 poa SA e DE De De pe Le ral cui SD aaa ae iu cd 
a > Ai 74) Ta pe DE ora Acpiat 
er abiDaae fr | | p să ef Pa se 3 SN 2 Be a e a Vaz Ta . 
E Pie Pio d St . 2 Ah Ş ” j 3 visai NIN pa Pa E E 
RIS pet ? ; Ș II 2 aie aia 95 3 38 ae să 
i e Ai > > AN A d 0 97 Pe CR det 
"ne Pia > h i i i ă ă a A: -. “ Tan ra a oa 4 > 
SE e - $ NC IDR pe a PIN e EPA 9 2 pat taie e Da Ai e, 
Sa SP a i E - Y . a Ă ori pasi SRI 
APE p aia i : 1 d A se YI DRE Să fe px E Se E 
x d Pa Se ț ai X ŞI » a l ta NP SăZ - E 3 
e a ay ES, y ă AA =: DIR Se a SAP a AS 
3 Ă a => ++ - X Ş R met Pa 9 SP A a pd E pe 7 P3A Fi > . Ș3 dz * a ți > > S 








Rar ES fiadi I. 


PENTRU O MAI BUNĂ ÎNCADRARE ÎN CUIB 


A spus Căpitanul nostru: <<La un capăt va intra un om şi la celălalt va ieşi un erou>>. 


lată omul: Mă numesc Vişan Marius, am 24 de ani şi sunt muncitor (strungar). 

Am Cunoscut Legiunea în 1992, citind “Istoria” părintelui Palaghiţă. I se poate reproşa orice, dar eu îi 
mulțumesc. El mi-a sădit în suflet dragostea pentru Căpitan şi Gardă. Îndoielile strecurate tot de el în sufletul meu au 

fost spulberate, rând pe rând, mai târziu. 

De atunci am citit cu aviditate tot ce avea legătură cu Mişcarea şi toate se 
potriveau exact pe sufletul meu, fără rezerve sau concesii din partea mea. 

Ardeam de nerăbdare să mă încadrez într-o grupare cu aceste idei. În lipsă de altceva simpatizam P.U.N.R.- 
ul lui Radu Ceontea. Am descoperit apoi “Mişcarea”. Am avut mare încredere în această grupare, dar ei renegau chiar 
şi linia Căpitanului. Am trimis scrisori în care le-am atras atenţia asupra acestui fapt. Răpunsurile erau liniştitoare, 
dar linia a rămas neschimbată, şi când au ajuns la polemici gen “România Mare” am renunțat să mai citesc revista, 























Intre timp descoperisem “Gazeta de Vest” şi “Puncte Cardinale”. Au fost scânteile care îmi țineau aprinsă 
credința legionară, totuşi mă simţeam în postura ingrată de “căldicel” şi ceream în scrisorile către ei măcar un “fan-club”, 
Intr-o bună zi citesc în “Evenimentul zilei” (ironia soartei!?) că s-a înființat primul cuib legionar. Datorită 
rezervelor, reticențelor sau, mai pe şleau spus, timidităţii mele nenorocite, am ajuns la “cuib” după vreo lună de 
frământări. Când sunam la poartă eram tare tulburat şi din tot speech-ul meu ce mi-l alcătuisem înainte s-a ales praful. 
A ieşit o bâlbâială ridicolă şi eu mă simţeam la pământ. A fost un mare eşec, şi toate rezervele d-lui Suru erau perfect 


întemeiate. 


La acest capitol ar trebui să insist mai mult asupra defectelor mele, pe care sper să le îndrept în cadrul cuibului. 
„Mi-am luat inima în dinți şi am revenit. Parcă de data asta a ieşit puţin mai bine. Ştiu că depinde mult şi de 
impresia pe care o voi face camarazilor pentru încadrarea în cuib. Oricare ar fi această impresie şi orice rezultat va 


avea încercarea mea, va rămâne intactă dragostea pentru C ăpitan şi Gardă. Totuşi, sper să reuşesc, şi cum greşeala - 


recunoscută e pe jumătate iertată, eu mi-am arătat punctele vulnerabile pentru a fi mai bine înţeles şi pentru a fi ajutat 


să le depăşesc, ca un bun legionar ce vreau să devin. 


P.S. 
Ce-mi doresc de la Legiune 


Al dvs. Vişan Marius 


In primul rând, să urmeze cu sfinţenie linia trasată de Căpitan, şi chiar reactualizarea să se facă în duhul 
Căpitanului, fără a păşi de-a dreapta sau de-a stânga dogmei. 

Imi doresc să fiu ajutat (aşa cum îmi voi ajuta şi eu camarazii) să devin un român de prima clasă, fără vicii 
şi puncte vulnerabile, curajos şi neclintit în faţa prigoanei, şi cu sufletul nepătat în faţa Dreptei Judecăţi a Domnului, 
suflet cu care să pot sta în tihnă lângă înaintaşii mei legionari, alături de Căpitan. 







Recent mi-a fost dat să am în mână un “Le petit 

Larousse” (en couleurs) pe anul 1995. Caun bun român, nu-i aşa, 

am căutat mai întâi de toate să văd care dintre personalităţile de 

referință ale literaturii, artei sau ştiinţei româneşti sunt prezentate 

in paginile celui mai prestigios dicționar enciclopedic din lume. 
+ 








Când eram mic, la şcoală, am fost învăţat că Traian 
Vuiaa fost primul om de pe pământ care s-a ridicat peste un metru 
de la sol printr-un aparat de autopropulsie. Mai târziu mi s-a spus 
că românul Henri Coandă a inventat motorul cu reacție ce este la 
baza construcţiei avioanelor moderne de astăzi. Atunci cum sănu 
te simți prostit când deschizi lucrarea sus amintită şi constaţi că 
numele celor doi nu este prezent nicăieri? Cum să nu te simți 
minţit când într-o secțiune a cărții unde este prezentată evoluția 
în timp atehnicii aparatelor de zbor,contrbuțiile lui, Traian Vuia 
şi Henri Coandă nu sunt consemnate?! 

= 









Despre “însemnătatea” zilei de 23 august 1944 au 
scris istoricii mii de file, râuri de cerneală au curs, sute de hectare 
de pădure au fost defrişate doar pentru asta. Orice cetățean al țării 
cred că ştie să spună că “întoarcerea armelor” împotriva “hidrei 
hitleriste” a dus la scurtarea războiului cu cel puțin şase luni. Ceea 
ceînsănu ştie totromânul sunt proporțiile holocaustului comunist 
care s-a derulat aici, muntele de suferință al celor aruncaţi în 
temnițe, rezistența anticomunistă din munți, numărul miilor de 
morți întru învierea dreptății Neamului. Actul de la 23 august 
adună laolaltă personalități care se urăsc de moarte (Regele 
Mihai şi lon Iliescu, bunăoară), oameni care nu ştiu că istoria nu 
se judecă cu <<dacă>>, toți strânşi la diferite colocvii şi 
simpozioane internaţionale pentru a evidenția în fața străinilor 
cât de loială şi de altruistă s-a dovedita fi România cu Occidentul 
acum jumătate de veac! ni 

Mă întreb până unde se poate merge cu tot penibilul 
acestor declaraţii. Orbi de-a bineleatrebuie să fim casă nu vedem 
cât de mult rău a pricinuit românilor capturarea şi trimiterea de 
către bolșevici, în Siberia lor blestemată, a şaisprezece (!) divizii 
ale Armatei Române, apoi alți 66 de mii de soldaţi prinşi în pusta 
ungurească şi în munții Tatra, ca să nu mai pomenim crimele 
instituționalizate, săvârşite în teritoriul românesc după ocupația 
sovietică din 1945, Este adevărat că acest act a fost săvârşit într- 
un dificil context istoric şi nu vom nega bunele intenții ale unor 
personalități ca luliu Maniu sau Regele Mihai, însă dacă istoria 
a dovedit deplin că a fost vorba de o eroare, se cuvine să avem 
măcar decența de a nu ne lăuda (şi încă cui?! nouă înşine?) cuun 
gest ce a însemnat practic desființarea istorică a națiunii române, 

Ce răspund occidentalii? Știm foarte bine că România 
nu a primit nici măcar statutul de cobeligerant, a urmat Yalta 
1945, cu consecinţele pe care nu le mai discutăm. Pierderile 
(civili şi militari) suferite de țara noastră în acest război depăşesc 
pe cele ale Ungariei, Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii 
sau chiar Italiei. 

În același *: Larousse”, deşi prezentării celui de-al 
doilea război i se acordă două pagini, ziua de 23 august 1944 nu 
































Vişan Marius , 9.05.1995 
este de loc menţionată. Sans paroles!!! 
. 


Intr-un interviu acordat revistei “Timpul” din laşi, 
preşedintele Fundaţiei şi Editurii “Anastasia” (poate cea mai 
prolificăeditură din țară care tipăreşte exclusiv literaturăteologică 
de oremarcabilă ținută), di. Sorin Dumitrescu, afirma: “indubitabil, 
cea mai importantă personalitate teologică a secolului XX este 
prof.dr.acad.Dumitru Stăniloae”. Suntem convinşi că 
di.Dumitrescu a afirmat aceasta având în vedere şi toată spuma 
şcolii teologice ruseşti: L.Uspenski, S.Bulgakov, VI.Lossky, 
N.Berdiaev ori P.Evdokimov, dar bazându-se în acelaşi timp pe 
impresionantul volum de lucrări de înaltă ținută intelectuală scrise 
de părintele Stăniloae. E de prisos a mai aminti că nici Dumitru 


DRAMA LUCIDITĂȚII 
__ Sau 
CUVÂNT DESPRE NOI 


Mihai George NEAMȚU 


Stăniloae nu apare în acest dicționar enciclopedic de circulaţie 
universală. De asemenea, nu sunt consemnați Lucian Blaga, 
Tudor Arghezi, Nae Ionescu, C.Noica, L.Rebreanu şi alte vârfuri 
ale scrisului românesc. Pictorul Şt. Luchian la fel. Nu mai vorbesc 
de reprezentanții şcolii matematice româneşti: Țiţeica, Lalescu, 
Moisil. Afară de Eminescu şi Caragiale, Enescu, Brâncuşi şi 
Grigorescu nici un alt român neaoş. Eugen Ionesco şi Cioran sunt 
- şi normal - trecuți ca scriitori francezi de origine română. 
- 


Constatând toate acestea, am pălit. Mi-am adus repede 
aminte de faptul că una din sursele umorului la Creangă este 
sublinierea contrastului dintre aparență şi esenţă, dintre ceea ce 
vrea personajul să fie şi ceea ce este el în realitate. Am simţit pe 
propria piele cuvintele lui Cioran: **Orgoliul unui om născut într- 
O cultură mică va fi întotdeauna rănit”. l-am dat apoi dreptate lui 
Camil Petrescu: “câtă luciditate, atâta suferință”. Ce să fac?! Să 
proclam ditirambic că s-a pus la cale o nouă coaliție occidentală 
anti-românească? S-o fi pus, dar nu tocmai în “Larousse”... Se 
vor găsi unii cititori care îmi vor spune că exemplele mele sunt 
irelevante, iar revolta mea nu are obiect, că “Larousse”-ul nu 
reprezintă nicidecum o proiecţie în miniatură a imaginii noastre 
în lume. Daţi-mi voie însă să mă îndoiesc şi să resping aprioric 
orice încercare de justificare a stării de fapt prezentate, care s-ar 
construi într-o mare amăgeală. Şi de data asta alţii sunt de vină? 
Oare nu a sosit vremea să ne trezim din această somnolență cu 
sforăituri patriotarde? Cât ne vom mai minţi copiii, cât ne vom mai 
îimbăta propriile conştiinţe, cât vom mai săvârşi la cote naţionale 






- Publicarea, în Numărul trecut, a grupajului 
intitulat “Când gaşca pune de-un bairam”... a trezit 
multor cititori mai vârstnici o reacţie de indignare. 
Nis-auadusreproşuri căam inclus astfel de““porcării”. 
într-o revistă care se vrea “de ținută”, Nu este prima 
oară când încercarea de a oglindi realitatea este 
primită cu panicată dezaprobare. Numai că dacă noi 
am €eluda-o, realitatea n-ar fi mai puţin... reală! 
Principalul scop în vederea căruia am iniţiat această 
rubrică (abţinându-ne de obicei de la comentarea 
textelor selectate) a fost tocmai acela de a-i avertiza 
pe cei dispuşi să privească realitățile noii generații 
nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum ar dori dumnealor să 
fie! Noi credem că România nu se poate salva 
(politic, moral sau cultural) decât... dez-amăgindu- 
se; un bolnav care-şi ignoră boala nu se poate 
vindeca! 

Pentru puţină “mângâiere” (în cazul unora), 
pentruun plus de “panică” (în cazul altora).includem 
în acest Număr texte dintr-un alt registru al tinerei 
generaţii (însă cu caracter minoritar...). 

Am apelat la o remarcabilă revistă şcolară 
din provincie (cea a Liceului “Moise Nicoară” din 
Arad), intitulată încurajator “Laboremus” (“Să 
trecem la lucru!”, într-o traducere liberă). Din 
Numărul pe aprilie 1995 am extras textul “Drama 
lucidităţii sau Cuvânt despre noi”. Celălalt text 
aparține unui tânăr strungar din Bucureşti şi este o 
surprinzătoare scrisoare adresată d-lui Şerban Suru 
întemeietorul în Capitală al unui “cuib” legionar), 

amiliar, de altminteri, cititorilor noştri curenți. Am- 
smuls, pentru publicarea scrisorii, consimțământul 
semnatarului ei (care vi se va recomanda singur). 

„ Pentru Numărul pe iulie intenționăm un. 
grupaj realizat pe baza ultimelor apariții ale revistei 
“Paşi pe nisip” (de la Şcoala Normală “Elena Cuza” 
din Bucureşti). Orice alte sugestii vor fi binevenite. 


2 NCreceroNAie 





















păcatul luciferic al slavei deşarte?! Este o evidență faptul că 
acolo unde valorile româneşti nu au ieşit din matca lor. când nu 
şi-au părăsit țara şi limba de baştină, atunci ele nu au căpătat o 
recunoaştere. internaţională. Dar este oare necesar să-ţi 
blasfemiezi (precum Cioran), Neamul, limba şi tot trecutul tău 
pentru a primi avizul celebrei Edituri Gallimard? Să nu fie oare 
destui traducători în țara asta? Fac ceva ataşații culturali de la 
ambasadele româneşti din lume pentru a transmite fidel valorile 
civilizaţiei şi culturii româneşti, realităţile ei autentice? Acum. 
când schimbul de valori culturale este liber, acționează vreo 
instituție a conştiinţei naționale, pentru prezentarea nemijlocit a 
creației româneşti în plan cultural-artistic? 

Concluzionăm: acolo unde trebuie să roşim pentru 
palmele ce le-am dat năpăstuitului popor român, noi ne extaziem 
şi decretăm entuziast că a meritat sacrificiul deoarece... “am 
scurtat războiul cu 6 luni”! Când avem realmente cu ce ne 
mândri, poeţi cu sclipiri de geniu, artişti foarte talentaţi, scriitori 
fertili de înaltă clasă, obişnuim să cădem într-un soi de narcisism 
cu accente vădit ridicole, fără a ne ocupa de fel de problema 
receptării în exterior a autorilor respectivi, fără a valorifica (nici 
pe jumătate) produsul geniului românesc. Ne plângem că 
americanii fură cu “un pumn de dolari” toată elita universităților 
noastre, dar în acelaşi timp ne batjocorim studenţii cazându-i în 
cele mai insalubre cămine şi dându-le burse din care abia îşi 
cumpără 5 cărți! Pezi cetrece, an de an, România îşi consolidează 
poziția pe drumul pierzării în anonimat. Nu accept predestinarea 
ca doctrină filozofică sau religioasă, dar toate exemplele de mai 
sus mă determină să cred că destinul culturii româneşti este pe 
veci fixat în coordonatele labilității şi ale suficienţei. Văzând 
cum stau lucrurile, mi se pare acum indecent să mai afirmăm că 
suntem mai inteligenți, mai culți şi mai bine crescuţi decât alții. 
Când un coşmar de moarte ne va trezi la realitate, când ne vor 
fi risipite toate iluziile cu şi despre noi, când vom renunța la a ne 
bate cu pumnii în piept şi a urla obraznic cât de inteligenți 
suntem, când vom accepta deplin munca serioasă şi actul 
creator, împotriva şmecheriei şi a superficialității, va fi prea 
târziu. Ne vom găsi pe undeva pe la periferia culturii universale, 
întrebându-ne indignaţi de ce suntem cunoscuți doar ca urmaşi 
ai sângerosului Dracula, prin suferințele bolnavilor noştri de 

SIDA, ori prin aventurile țiganilor în Austria! In zadar vom 
investi atunci sute de miliarde pentru cultură şi educaţie, degeaba 
vom făuri măreţe programe culturale care să cuprindă traducerea 
lui Blaga în 40 de limbi, a lui Stăniloae în 30 şi a lui Rebreanu 
în 20! De prisos vor fi atunci banii cheltuiţi pentru refacerea 
Complexului C.Brâncuşi din Târgu Jiu, pentru editarea în 
engleză şi franceză a tratatelor de ortodoxie ale lui Crainic ori a 
Metafizicii lui Nae lonescu! În zadar îl vom avea atunci pe 
Andrei Şerban la Teatrul Naţional, pe O Paler şi L.Pintilie la 
TVR, degeaba vom găsi atunci în orice dugheană a Frankfurt- 
ului, Washington-ului sau Seul-ului, CD-uri şi casete cu Rapsodia 
lui Enescu, Balada lui Porumbescu ori cântecele lui Zamfir. 
Atunci va fi mult prea târziu. Istoria îşi are legile ei, insensibile 
la târguielile noastre lacrimogene. 


PAG. 16 NR. 6/54 lunie '95 


î.. . 
Di SP 


273 = 


Et ae p 
a pir 
Te e Sa. . 


Mitul asa-zisei “literaturi de sertar” nu 
s-a motivat, după 1989, decât prin numeroasele 
volume de memorii din închisorile şi lagărele 
comuniste, cele mai multe scrise cu mult înainte 
de posibilitatea publicării lor în România. Acesta 
este și cazul cărţii d-lui Marcel Petrişor, ce a fost 
redactată, într-o primă formă, încă din anii '70. 
Spre deosebire de alţi autori din aceeaşi categorie, 
d-l Marcel Petrişor este un scriitor cu lungă 
exeperiență publicistică, deja notoriu prin 
romanele, povestirile, studiile, eseurile şi 
traducerile sale anterioare. Cartea sa de amintiri 
din închisoare se resimte de acest fapt şi apare ca 
o încununarea operei sale de prozator, cu ambiţii 
ce depăşesc sfera mărturisirii brute. Tendinţa 
de "literaturizare” a experienţei de închisoare, 
pe care unii camarazi de luptă și suferință o 
dezagrează principial, era limpede încă din 
primul volum (Fortul 13. Convorbiri din detenţie, 
Editura “Meridiane”, București, 1991, 316 p.), 
dar este încă mai accentuată în volumul al doilea 
(Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, 
Editura “Timpul”, laşi, 1995 - pe pagina de titlu 
figurează anul 1994,211 p.),fărăa trece totuşi de 
limitele îngăduite, adică fără a anula fiorul 
autenticităţii şi chiar caracterul documentar. n 
intenția autorului este și un al treilea volum, 
consacrat Aiudului (deocamdată redactat doar 
parțial), după ce primele două fuseseră 
consacrate Jilavei și, în mod indirect, Piteştiului 
(prin al cărui “iad” scriitorul n-a trecut el însuşi). 

Profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor 
s-a născut la 13 aprilie 1930 în satul Ocişor (în 
chiar inima Ardealului, nu departe de Ţebea, 
unde odihnește Avram Iancu la umbra stejarului 
lui Horea), din părinţi învăţători şi bunici şi 
străbunici preoți. Proza sa de mai târziu va 
încerca să reconstruiască estetic această lume a 
copilăriei, devenită icoană a paradisului pierdut. 
De la Serile-n sat la Ocişor (volumașul de povestiri 
- pline de pitoresc, dar şi de fior metafizic - cu 
care a debutat editorial în 1971) și până la 
Căruţa cu scânduri (1990) s-a articulat un univers 
romanesc complex, populat cu personaje adeseori 


i FAT 
401) i (des pi ta 





B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 4072996517509 








Joan NISTOR - secretar de redacție 
Doina Marilena CABAS 


PUNCTE CARDINALE 


fascinante, în care un loc deosebit revine 
romanului Temeri (1985)- frescă a satului 
românesc tradițional “de pe Crişuri”, 
dar şi roman de familie, țesut în jurul 
personajului de forță epopeică al 
Ruzaliei, năpraznica preoteasă, “stăpâna 
Ocişorului” de odinioară (în realitate, 
bunica scriitorului). 

După studiile liceale de la Brad și 
Deva, în 1952, pe când era student la 
Filozofie, este arestat pentru prima oară 
(îi împrumutase cartela sa de masă 
regretatului Ovidiu Cotruş - nepotul 
vestitului poet legionar - pe care noul 
regim îl socotea “dușmanul poporului”). 
Trece prin Rahova -Jilava - Interne - 
Malmaison - Uranus - din nou Jilava- 
Baia Sprie - Dej - Gherla - Aiud. In 1956 
cunoaşte doar câteva săptămâni de 
libertate, după care este arestat din nou 
(sub acuzaţia de a fi participat la un 
“complot studenţesc”, pe fondul 
tulburărilor din Ungaria). Va fi eliberat 
abia în 1964, după un nou “tur” pe la 
Interne - Malmaison - Uranus - Jilava - 
Aiud (amănunte ale biografiei sale de deținut 
politic se află împrăștiate în cele două volume de 
memorii, unde autorul “se ascunde” sub numele 
personajului Mircea Petre). 

După ieşirea definitivă din închisoare, va 
urma Literele (specializarea franceză-spaniolă) 
la Bucureşti, unde se va și stabili (în 1973 se va 
căsători cu d-na Dana Konya, descendentă din 
ilustra familie a Negruzzeştilor). Din 1970 a devenit 
profesor de liceu (“Iulia Haşdeu”, “Spiru Haret”), 
după ce a renunțat la un post universitar la lași 
(ce i se cuvenea prin repartiție). Beneficiind de 
perioada de “liberalizare” de la răscrucea 
deceniilor 7 şi 8, îşi începe bogata activitate 
publicistică (devenind, după câțiva ani, şi membru 
al Uniunii Scriitorilor). li apar volume de proză 
literară (în afara celor deja menţionate, romanele 
Măreasa şi, mai ales, Crişan - carte în care drama 
personajului istoric respectiv este doar un pretext 
de a zugrăvi drama generică a deținutului şi 
condamnatului la moarte, încă din 1977), impresii 
de călătorie (Călătorie spre Soare Răsare; spre 
“soare-apune” nu va putea călători decât după 
1989; are în pregătire şi un volum 
intitulat...Călătorii în jurul pământului), studii şi 
eseuri (Curente estetice contemporane şi 
Griinewald - 1972, La Rochefoucauld. Aventura 
orgoliului - 1973, Vitralii - 1978 ş.a.). Se adaugă un 
mare număr de traduceri (adeseori însoţite de 
prefețe), mai ales din autori francezi sau gruzini: 
Ciabua Amiredgibi (colab. Aurel State), Jurgis 
Baltrusaitis, Ren€ Berger, Al. Dumas-tatăl 
(colab.Anca Crivăţ), Jean-Paul Sartre, etc. 

Intorcîndu-ne acum la memoriile din 
închisoare - și acceptând convenţia epică propusă 
de autor - să remarcăm că ne aflăm în faţa uneia 
dintre cele mai interesante cărți de acest gen, nu 
atât prin formula ei “literară”, cât prin încercarea 
- reuşită, în linii mari - de a se ridica deasupra 
factologiei şi subiectivismului sentimental, spre 
un orizont interpretativ al motivaţiilor şi 
sensurilor atâtor experiențe-limită, într-un 
interesant joc al “oglinzilor paralele”. Cele două 
volume (fluxul epic a fost divizat astfel numai din 


Colegiul redacțional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


- COreclor 





2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr. 109 
telefon 0069/422536 





motive editoriale) înfăţişează, într-un prim plan, 
“povestea” locului numit Casimcă (un fel de 
“talpă a iadului” din Reduitul Jilavei), destinat 
“elementelor” celor mai incomode politic ale 
regimului penitenciar al vremii, iar într-un plan 
secund (dar nu mai puțin esenţial) “povestea” 
Piteştiului, rememorată și judecată de chiar cei 
care au trăit-o (vârâţi acum în Casimcea Jilavei, 
împreună cu naratorul). Principalul “ochi” al 
evocării este celula 2, iniţial cu patru “locatari”: 
Mircea Petre (Marcel Petrişor însuşi), Gore 
Bolovan (Gheorghe Calciu), Iosif V. Iosif şi 
Constantin (Costache) Oprişan (ultimii doi cu 
nnmele lor adevărate; în ce priveşte disimularea 
identităţii celorlalţi doi, oportună poate la data 
primei redactări a cărții, astăzi nu prea-şi mai 
are rostul; orice cititor cât de cât familiarizat cu 
“literatura închisorilor” comuniste din România 
îi poate identifica lesne, mai ales după ce versurile 
lui Constantin Oprişan au fost de mai multe ori 
publicate cu menţiunea că au fost memorate în 
închisoare de camarazii săi de celulă GH. Calciu, 
Iosif V. losif şi M. Perrişor). Celulele învecinate 
sunt populate în carte (cum fuseseră şi-n 
realitate) cu personaje ilustre ale lumii legionare 
(se impun în economia cărţii mai ales figurile 
remarcabil conturate ale unor Vică Negulescu, 
Nicolae Pătrașcu, Pavel Grimalski, ca să nu mai 
vorbim de tragicul caz al lui Aristotel Popescu, 
în care este întruchipată întreaga monstruozitate 
a “experimentului” mijlocit de Eugen Ţurcanu). 

Marele personaj al cărţii rămâne însă, 

neîndoielnic, nefericit numitul “Gore Bolovan”, 

viitorul preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, al 

cărui caz complex ni se pare fără egal în întreg 

universul concentraționar românesc (constituind 

antiteza perfectă a cazului Aristotel Popescu). 

Din volumul al doilea rămân antologice, dincolo 

de câteva aspecte ale "dezbaterilor", episoadele 

legate de moartea poetului C. Oprişan (fost şefal 

Frăţiilor de Cruce, trecut, alături de Gh.Calciu 

şi Iosif V.Iosif, prin coșmarul Piteşti). Imobilizat 
şi devorat de tuberculoză (introdus în celula 
respectivă fără nici un ajutor medical, probabil 
în scopul de a-i îmbolnăvi şi pe ceilalţi), este 
asistat, cu un eroism sacrificial vecin cu sfințenia, 
mai ales de- "Gore Bolovan", cel ce-și desface 
venele şi lasă să se scurgă într-o gamelă un litru 
de sânge, cu gândul de a-l hrăni pe muribundul 
semiconştient! Sau cel ce, purtând cadavrul lui 
C.Oprişan prin curtea Jilavei, sub paza 
gardienilor necruțători, se opreşte - cu riscul de 
a [i stâlcit în bătaie - şi, rupând o floare crescută 
prin preajmă, o aşează pe pieptul celui răposat... 
Cartea se integrează astfel şi în dosarul literaral 
Piteştiului (cu toate urmările lui), alături de cele 
ale lui Dumitru Bacu, Paul Goma sau Virgil 
Ierunca. 

Când cineva se va învrednici să trateze, 
într-o vastă sinteză, bazată pe un studiu obiectiv 
şi exhaustiv, literatura închisorilor comuniste 
din România, nu ne îndoim că numele d-lui 
Marcel Petrişor se va afla la loc de cinste, 
deopotrivă ca protagonist şi mărturisitoral celor 
mai cumplite experienţe la care umanul a fost 
supus în acest târziu al Istoriei. 


Vasile A. MARIAN 


Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 






aa SRL 


e Teiu