Puncte Cardinale anul V, nr. 5 (53), mai 1995

credinta 
iubire 
speranta 







aue inal 











Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a 
 blidului ca să fie curată și cea din afară. 


[ese fm safe mit e eri 


PUNCIE 
CARDiNALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


ara Romaniei: AUS | RIA, GERMANIA. FRANȚA. ELVEŢIA. DANEMARCA. SUEDIA SP 








ANIA, CANADA, SIA TELE UNIIE, 


MATEI 23/26 





Nr. 5/53 
iii | 
1995 


16 pag. - 500 lei 





AUSIRALIA 





COMEMORAREA TERMINĂRII UNUI "RĂZBOI INUTIL" 











. ] 
cest culustrofal conflict mondiul, care s-a 


$farşii prin u deschide Rusiei calea spre inima Europei 
“războiul 
inutil>> . Cu aceste cuvinte își începe istoricul englez 
Sir Basil Henry Liddell Hart epilogul cuprinzătoarei 
sale opere <<lIstoria celui de al doilea război 
mondial>>. O operă impresionantă prin vastitatea 
documentaţiei. profunzimea analizei, dar mai ales 
rin obiectivitatea cu care autorul prezintă cauzele 


1) 
u OSI SUVoSII) den ul de ( hurchil! 


ț 
izbucnirii acestui cumplit conflict, desfăşurarea 


operațiunilor militare şi imprejurările în care a avut 
c capitularea Germaniei şi a aliaţilor ei 
Lidudeil Hart s-a numărat, de la incepul 
intre acei autori din a/aru Germaniei cure u 
incercat, după lotala prăbuşire a celui de al Treilea 
keich, sa fie drepl in prezenta: cu ucțiunilor, erorilur 
şi nereuşitelor fostului inamic. Cartea sa.<<Acum le 
este permis să vorbească>>. a fost cu ala! mai 
remarcabilă cu cât utorul, în urma a numeroase 
interviuri cu foştii conducători ai armalei germane, a 
creional o altă imagine despre conducereu germană 
decăl cea oferită de propaganda de război a inamicilor 
Germaniei ” Cuvinte prin care Hans Adolt Jacobsen 
caracterizează în prefața traduceni în limba germană 
a “Istoriei...” spiritul în care Liddell Hart abordează 


problemele ridicate de desfăşurarea celui de al doilea 
război mondial 
* 

Din păcate tonul întrebuințat la ceremoniile 
prin care s-a comemorat o jumătate de veac de la 
terminarea marii contlagraţii a secolului XX arată că 
mentalitatea oficialităților, precum şi a mass mediei. 
atât în Occident, cât şi în Răsărit, a rămas încremenită 
in tiparele propagandistice folosite de inamicii 
Germaniei în timpul războiului. Şi astăzi ca şi în urmă 
cu cincizeci de ani, toate canalele de propagandă din 
“lumea liberă” şi-au concentrat eforturile pentru a 
câlâuzi opinia publică spre convingerea că elementul 
central, detinitoriu, în desfăşurarea celui de al doilea 
război mondial a fost “//olocaustul”, exterminarea 
evreilor de către regimul naţional-socialist din 
Germania | 

Desigur că exterminarea unor oameni lipsiţi 
de apărare constituie o faptă profund reprobabilă care 
nu trebuie uitată. Dara reduce ororile săvârşite în cel de 
al doilea război mondial la o singură categorie de 
victime este mai mult decât o exagerare. Este afirmarea 
din ce în ce mai apăsat a concepției despre existenţa în 
cadrul omenirii a două specii dinstincte de ființe umane. 
Pe de o parte evreii, poporul ales pe care Dumnezeu 





l-a sortit să stăpânească lumea; de cealaltă parte. 
restul popoarelor pe care Divinitatea le-a creat ca 
să-l! slujească pe evrei 
= 
Comemorând sfârşitul celui de al doilea 
război mondial, mai marii zilei de astăzi nu au rostit 
nici un cuvânt care să amintească de faptul că în acest 
cumplit măcel s-au găsit, incleştaţi în bătălii crâncene 
pe uscat, pe apă şi în aer, 110 milioane de soldaţi. Nu 
s-a rostit nici un cuvânt despre cele 27 de milioane de 
pierderi de vieţi omeneşti din rândurile combatantțiloi 
ŞI nici despre cele 25 de milioane de victime. Copii 
temei şi bătrâni din rândurile populaţiei civile. Nu 
s-arostit niciun cuvânt despre milioanele de prizoniei 
de război exterminați prin înfometare. boli ŞI muncă 
forțată în lagărele din Uniunea Sovietică. Dar mai 
ales, actualii conducători ai lumii, urmaşii prin filiație 
directă a celor care au croit soarta omenirii la Teheran. 
Yalta şi Potsdam, nu au spus nici un cuvânt despre 
faptul că grozăviilor celui de al doilea război mondial 
nu li s-a pus capăt, nici pe departe, la 9 Mai 1945. dată 
comemorată cu fast atât la Moscova cât şi în capitalele 
“lumii libere”. Ce a urmat după această dată, şi 
(continuare în pag. 2) 
Gabnel Constantinescu 





“Într-o zi preşedintele Roosevelt mi-a spus că doreşte să ceară opiniei publice recomandări de cum ar trebui 
denumit războiul. Eu i-am răspuns pe loc: <<Războiul inutil>>. Niciodată nu se putea evita mai uşor un război ca 
acesta care tocmai a distrus tot ceea ce rămăsese nedistrus de precedenta conflagrație". 


Winston Spencer Churchill 











PAG. 2 NR. 5/53 Mai '95 





(urmare din pag. |) 

afirmaţia nu are nimic exagerat în ea, a fost mai 
cumplit, mai aducător de suferințe şi de moarte pentru 
milioane, multe milioane de oameni din tabăra țărilor 
învinse. ŞI tot la festivitățile prin care s-a marcat 
comemorarea datei de 9 Mai 1945 s-a omis să se 
spună că pentru unele popoare, şi nu în ultimul rând 
pentu noi, pentru români, rănile provocate de 
deznodământul celui de al doilea război mondial sunt 
departe de a se fi închis. Este ca şi cum acest război, 
pentru țara noastră, încă nu s-a terminat. 

* 

Cel de al doilea război mondial este o 
continuare directă şi firească a primei conflagrații 
care a zguduit Europa în scolul XX. Un adevăr pe care 
Mareşalul Ferdinand Foch, comandantul suprem al 
forțelor aliate în ultima fază a războiului, îl sublinia 
prin cuvintele profetice rostite imediat după semnarea, 
la 28 iunie 1919 la Versailles, a Tratatului de pace: 
"Aceasta nu este pace, este doar un armistițiu 
pentru 20 de ani”. 

Populaţia Europei, obosită după cei patru ani 
de război în care şi-au pierdut viaţa 8 milioane de 
oameni, şi-a închipuit că prin semnarea Tratatului de 
pace, dar mai ales prin înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, 
precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite de astăzi, 
s-a pus capăt pentru totdeauna conflictelor armate 
dintre state. Pentru minţile lucide. fragilitatea 
Tratatului de la Versailles era însă mai mult decât 
evidentă. Condiţiile umilitoare şi apăsătoare impuse 
Germaniei de către învingători vor fi una din cauzele 
izbucnirii celui de al doilea război mondial. dar nu 
singura. S 

Înfrângerea pe câmpul de luptă, urmată de 
grelele condiţii impuse prin Tratatul de la Versailles, 
a avut consecințe dezastruoase pentru Germania. 
Intregul echilibru politic. economic, social şi moral al 
țării s-a prăbuşit. Incercările unor agitatori comunişti 
de a bolşeviza Germania după modelul sovietic din 
Rusia au fost împiedicate, cu greu. de combatanți 
întorşi de pe front, ostaşii şi corpul ofițeresc 
dovedindu-se segmentul din populația germană imun 
la virusul comunist. 

Dar Republica de la Weimar. forma de 
guvernământ instituită la 9 noiembrie 1918 în urma 
abdicării Impăratului Wilhelm al II-lea, nu a reușit să 
facă față complexelor probleme cu care era confruntată 
țara. Începutul anului 1923 găseşte Germania într-un 
total haos economic şi politic. Nemaifiind în stare să 
plătească ratele scadente în contul “reparațiilor”, la 
1] ianuarie 1923 trupele franceze ocupă regiunea 
industrială Ruhr. Spectrul foametei amenință 
populația. Moneda națională se devalorizează de la o 
zi la alta şi rata inflaţiei atinge cifre inimaginabile, un 
dolar american fiind cotat la 4,2 bilioane mărci 
germane. Premize ideale pentru bolşevizarea 
Germaniei. 

Această perspectivă îngrijorează însă 
Occidentul şi Statele Unite oferă Germaniei, prin 
Planul Dawes, posibilitatea de a obține credite pentru 
a depăşi dificultățile financiare şi economice, O soluţie 
care nu rezolva însă fondul problemelor. Şi o bună 
parte din germani au înțeles acest lucru, orientându- 
se politic spre dreapta. La alegerile din anul 1925, 
Generalul Paul von Hindenburg, învingătorul de la 
Tannenberg, cunoscut pentru vederile sale monarhice 
şi naționaliste, este ales preşedinte al Republicii. O 
alegere cu valoare de simbol care prefigurează soluţia 
politică de la care germanii aşteptau redresarea țării. 


* / 

Curând se va dovedi însă că Planul Dawes nu' 
a fost leacul miraculos care să vindece economia 
Germaniei. În această situaţie, financiarii americani, 
nerăbdători să recupereze sumele împrumutate 
Germaniei, elaborează în anul 1929 un nou plan, 
Planul Young, denumit după numele economistului 
american care a condus lucrările conferinţei 
internaționale la care a fost adoptat. Noul plan, expresie 
a politicii financiare practicate de “Marea finanţă 
internațională” constituia încă un pas pe calea înrobirii 
economice a Germaniei cu consecințe politice privind 
suveranitatea țării. O acţiune neinspirată care, în loc 
să contribuie la însănătoșirea economiei a stimulat 
radicalizarea formațiunilor politice de dreapta. 

Dar reafirmarea viguroasă a sentimentului 
naţional şi consolidarea dreptei politice vor fi 
influențate decisiv de consecințele pe plan mondial 
ale crahului financiar de la bursa din Wall-Street din 
octombrie 1929. Foarte curând economia Germaniei 
va cădea victimă şi ea acestui cataclism financiar. 7 
milioane de şomeri, muritori de foame, amenințau să 


azvârle țara în brațele comunismului. O situaţie căreia 
Republica de la Weimar s-a dovedit incapabilă să-i 
facă faţă. Națiunea germană a găsit însă energia pentru 
a-şi afirma identitatea şi a-şi salva existenţa. Venirea la 
putere, prin alegeri libere, a Partidului Naţional-Socialist 
condus de Adolf Hitler a însemnat salvarea Germaniei 
de primejdia bolşevizării, readucerea ţării. într-un timp 
impresionant de scurt. la statutul de mare putere 
industrială şi, ceea ce a constituit poate cea mai notabilă 
realizare a regimului naţional-socialist, renaşterea 
demnității naţionale şi a încrederii în capacitatea 
creatoare a poporului german. Infăptuiri de natură să 
reinvie adversităţile care au stat la originea primului 
război mondial, adeverind profeția Marelui Foch. 
%* 

Poartă Germania singură vinovăția pentru 
cel de al doilea război mondial? O întrebare pe care. 
în zilele acestui început de mai, încărcate până la 
saturație de festivități, au evitat-o atât oficialităţile cât 
şi mediile de informare dințările în care se comemorează 
sfârşitul celui de al doilea război mondial, Pentru a nu 
o lăsa însă fără răspuns, din voluminosul dosar al 
analizelor privind acest subiect. să cităm câteva din 
afirmaţiile unor istorici şi personalităţi politice care nu 
s-au ferit de greaua povară a întrebării şi s-au încumetat 
să-i dea un răspuns. 

Numele baronului Robert Gilbert Vansittart, 
diplomat britanic, este atât de cunoscut în istoria 
relațiilor dintre Anglia şi Germania, încât a dat naştere 
unui simbol pentru o riguroasă politică antigermană; 
vansittartismul. In lucrarea “Das Spie/ um 
Deutschland” (Jocul în jurul Germaniei). autorul ei. 
Fritz Hesse, fost consilier al ambasadei germane la 
Londra, relatează următoarele cuvinte dintr-o discuţie 
cu diplomatul britanic: *Dardragul meu Hesse, războiul 
dintre Germania şi Anglia nu-l veţi putea impiedica. 
Vedeţi Dumneavoastră, Domnul Hitler vrea ca 
Germania să devină prima putere in Europa şi acest 
lucru noi nu-l vom îngădui”. 


RUGA PENTRU PACE 


"Nichifor CRAINIC 


Slavă Tie Doamne, pentru-această noapte, 
somnul meu în umbra lunii s-a scăldat. 
Din abisul păcii, visul scufundat, 

mi-a cules mireazmă de naramze coapte. 
Slavă Ţie Doamne, pentru-această noapte! 


Semăna cu noaptea Sfintei Tale Naşteri, 
când ai rupt pecetea vechiului blestem. 
Pacea Ta-nstelând-o peste Betleem 

şi vărsând lumina tainicei cunoașteri. 
Semăna cu noaptea Sfintei Tale Naşteri! 


A lăsat un înger porțile deschise; 
cântec fără sunet Te slăvea-n sobor 
unduia azurul, aripi fără zbor, 

când spre-abisul păcii năzărit din vise, 
a lăsat un înger, porţile deschise! 


Dă-mi şi mie-aevea, Pacea Ta Cerească, 
miezul de tăcere al strigatei vieți, 
care-nflăcărează din fricoși, profeți, 
măduvă ce-mpinge vârful să-nflorescă, 
Dă-mi şi mie-aevea, Pacea Ta Cerescă! 


Pacea lumii zace pe vărsări de sânge 

şi rodește bobul viitoarei uri. 

Pacea Ta răsfrânge raiul în făpturi, 
cel înfrânt având-o, el e cel ce-nfrânge. 
Pacea lumii zace pe vărsări de sânge! 


Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne, 
flacără ce nu se zbate-n uragan. 

Să răzbesc războiul duhului duşman, 
căci tărâna trece, sulletul rămâne. 
Dă-mi și mie pacea inimii, Stăpâne! 


„ Tu, răcoarea celui ars pe rug, lisuse, 
și dulceața celui sfâşiat de leu 
n arena morţii, Dumnezeul meu, 
fii Tu răsăritul vieții mele-apuse. 
Tu, răcoarea celui ars pe rug, lisuse! 


Și mă-nalţă Doamne, la Cereasca Pace, 
că Tu ești de-apururi neclintitu-mi crez, 
dragostea de care nu mă-ndestulez 

și nădejdea care de lut mă desface. 

Și mă-nalţă Doamne, la Cereasca Pace! 


Şi tot acelaşi diplomat scria în anul 1933, 
imediat după preluarea puterii de Partidul Naţional- 
Socialist. într-un memorandum conceput în spiritul 
obsesiei britanice, “Germaniam esse delendam” 
(Germania trebuie distrusă): “Dacă Hiller dă gre;, 
locul lui il va lua bolşevismul; dacă insă reuşeşte, in 
următorii cinci uni va avea parle de război”. 

Mult mai explicit este însă istoricul britanic 
J.F.Fuller care afirmă în cartea sa apărută în traducere 
germană sub titlul *Der zweire Welrkrieg, Strategie 
und Taktic” (Cel de al doilea război mondial. strategie 
şi tactică): "Nu concepția politică a lui Hitler ne-a 
aruncat în războiul mondial; de datu aceasta motivul 
a fost succesul experimentului său în construirea unei 
noi economii. Rădăcinile războiului au fost: invidia, 
lăcomia şi frica”. 

Dar cea mai lipsită de echivoc afirmaţie în 
acest sens îi aparţine lui Churchill care, în anul 1937. 
ca persoană particulară. îi declara lui von Ribbentrop. 
la data aceea ambasador la Londra: "Dacă Germania 
va deveni prea puternică, o vom distruge ca şi în 
1914”. Ajuns prim-ministru al Marii Britanii îşi va 
îndeplini ameninţarea până la ultima consecinţă. 

x 

Şi în încheiere. o ultimă întrebare privind 
dramaticul deznodământ al celui de al doilea război 
mondial. omisă la comemorarea datei de 9 mai 1945. 
Pentru ce a fost nevoie ca acest război nimicitor să fie 
prelungit până când anglo-americanii şi sovieticii 
s-au îmbrăţişat pe malurile Elbei, lăsând în urma 
marşului lor victorios o ţară transformată în ruine şi 
moloz, câtă vreme era clar, încă de la începutul anului 
1944, că Germania pierduse războiul? Să fie oare 
germanii un popor de sinucigaşi care s-au hotărât să 
se bată până la ultimul om. aruncând în luptă şi copii. 
de 12-13 ani? 

Intrebare tulburătoare, pe care actualii 
conducători ai Germaniei o evită. De aceea îl vom 
lăsa pe Liddell Hart să răspundă. 

"Cel mai mare obstacol pentru aliați, după 
ce cursul războiului se schimbase, a fost făurită chiar 
de ei: nechibzuita şi mioapa pretenţie ca Germania 
să capituleze necondiţionat. Această pretenţie i-a fost 
«de cel mui mure ujulur lui Ilitler, devuruece cu ui 
întărea poziția in fața poporului german... Dacă 
conducătorii aliaților ar fi fost îndeajuns de înţelepţi 
ca să ofere anumite asigurări cu privire la condiţiile 
lor de pace, Hitler şi-ar fi pierdut ascendentul asupra 
poporului german încă înainte de 19453. Cu mai bine 
de trei ani inainte, delegaţii marii mişcări antinaziste 
din Germania comunicaseră conducătorilor aliaţi 
planurile lor pentru răsturnarea lui Hitler, ca şi numele 
generalilor care erau hotărâți să ia parte la o revoltă în 
cazul în care ar fi primit asigurări cu privire la condiţiile 
de pace ale aliaţilor. Dar şi atunci, ca şi mai târziu, nu 
numai că nu li s-au dat asigurări, dar nu a fost schiţată 
nici măcar o aluzie în acest sens. Ca urmare, în mod 
firesc, celor care conspirau împotriva lui Hitler, le-a fost 
greu să găsească sprijinitori pentru un salt în necunoscul. 

Şi astfel, <<războiul inutil>> a fost şi mai 
inutil prelungit. Milioane de vieţi omeneşti au fost 
sacrificate fără să fie nevoie, iar sfârşitul războiului, 
care a veni! în cele din urmă, a adus cu sine amenințarea 
şi primejdia pentru izbucnirea următorului război. Căci 
inutila prelungire a celui de al doilea război mondial 
prin cerința ca inamicul să capituleze necondiționat 
i-a folosit numai lui Stalin, deschizându-i calea pentru 
instaurarea comunismului în Europa Centrală ”. 

Curajul cu care Liddell Hart rosteşte 
cutremurătorul adevăr cu privire la poziția adoptată 
de conducătorii occidentali, în partea finală a 
războiului, poziție nejustificată din punct de vedere 
militar şi condamnabilă sub aspect moral, nu avea 
însă cum să trezească ecoul la care avea dreptul la 
ceremoniile la care au participat peste 50 de şefi de 
state şi de guverne. A existat însă un glas care nu s-a 
sfiit să rostească adevărul, glasul lui Lech Walesa - 
preşedintele Poloniei. 

Refuzând să ia parte atât la festivitățile de la 
Londra, cât şi la cele de la Moscova şi motivând 
refuzul prin cuvintele - Polonia nu are ce sărbători! 
Occidentalii sunt nişte ipocriţi care i-au vândut pe 
polonezi Rusiei - Lech Walesa i-a stigmatizat aşa 
cum se cuvine pe cei care în numele “democrație?” şi 
“libertăţii” au azvârlit, cu cinism, sute de milioane de 
oameni în iadul comunist. O satisfacție morală, de 
care noi românii nu am avut parte. Preşedintele 
României a fost prezent atât la Moscova, cât şi la 
Londra, sărbătorindu-şi fără să roşească atât trecutul 
comunist, cât şi convertirea de circumstanţă la 
democraţie. Lichelismul tovărăşesc de pe malurile 
Dimboviţei se poate mândri că a mai realizat un 
succes! 











PUNCTE CARDINALE Mai '95 NR. 5/53 PAG. 3 





Filolog, istoric şi teoretician literar, unul 
dintre cei mari mari romanişti ai secolului XX. d-l 
Alexandru Ciorănescu, provenit dintr-o vrednică 
familie de cărturari dâmboviţeni, s-a născut în 1911, 
la Moroeni. După ce urmează clasele primare în satul 
natal, devine elev al Liceului “Spiru Haret” din 
Bucureşti (1922-1930), apoi student la Litere. În 
1933, îşi ia licenţa în Literatură română şi Literatură 
franceză; totdeodată, obţine şi' diploma Şcolii 
Superioare de Arhivistică şi Paleozrafie. După 
efectuarea serviciului militar, este desemnat membru 
al Școlii Româneşti din Franţa, în vederea pregătirii 
doctoratului. La Facultatea de Litere audiază cursul 
de Literatură comparată al lui F.Baldensperger. Are 
legături, de asemenea, cu Paul Van Tieghem şi cu Paul 
Hazard. Obține titlul de Doctor în Litere la Sorbona. 
în 1938. 


omagial ce i-a fost consacrat la împlinirea vârstei de 80 de 
ani (1991): A/exandru Ciorănescu. L'homme et |'oeuvre 
(care cuprinde, între altele, şi o bibliografie pe secţiuni 
tematice, însumând aproape 450 de titluri). Din acelaşi an 
este şi membru de onoare al Academiei Române. 

Dintre numeroasele volume publicate în anii 
exilului, fundamentale rămân, pe lângă monumentele 
bibliografice deja menţionate, studiul £/ Barroco o el 
descubrimiento del drama (1957;trad.rom. 1980), Principios 
de literatura comparada(1964), precum şi utilul Diccionario 
elimologico rumano (finalizat în 1966, dar, din păcate, încă 
nepublicat în România, deşi de o altă lucrare echivalentă nu 
dispunem nici până azi!). Barocul sau descoperirea dramei, | 
impresionant monument de erudiție şi profunzime analitică, 
este opera sa cea mai cunoscută şi mai apreciată, reprezentând 
astăzi baza clasică a bibliografiei universale a Barocului. 

Nu putem uita, de asemenea, că d-l Al.Ciorănescu 


Intre 1938-1940 este lector de limba română este autorul uneia dintre cele mai apreciate versiuni franceze 


la Universitatea din Lyon şi consilier cultural al 
Ambasadei române de la Paris. Incă din această primă 
perioadă franceză, începe să colaboreze la faimoasa 


CAII Z>XIar > 
COAnHIZ>IO=0 





Lausanne, 1964). însoţite de Introducerea şi Notele 
traducătorului, precum şi traducătorul în franceză al scrierilor 


“Revue de Litteralure Comparce” (în 1988 va deveni 
membru în Comitetul de patronaj al publicaţiei 
pariziene), pe urmele altui mare comparatist român. 
regretatul Bazil Munteanu. 

Intors pentru o vreme în ţară, desfăşoară o 
bogată activitate culturală, ca istoric, filolog, publicist, 
editor, director de teatru şi inspector cultural. Este 
director literar al Editurii Contemporane şi director al 
revistei “Universul literar” (suprimată de regimul 
comunist). Dintre volumele publicate în această epocă 
de tinerețe menţionăm: L 'Ar:oste en France (2 vol.- 
1938), Teutrul românesc în versuri şi isvoarele lui 
(1943) şi La Roumanie vue par les ctrangers (1944). 

Revenit oficial la Paris, în 1946, pe post de 
consilier cultural pe lângă Ambasada României, avea 
să [ie destituit în anul următor. De acum începe lungul 
său exil. Rămâne în Franța până în 1948, după care 


IMNUL ITALIAN 


- “ . A - 
| RT pi bag e "ARII 


PE Sa XA 
pi haz i 


e ai fe 
5 pus PN VP PI, 
5090 a ACNE AUDE ae A 
pri pd! 7 5 = „A . 
d e - i ă pi fazele 2) SA 35 Se ă FCI e 25 
E nf a 


L A E AED St cor 300 N A 


trece în Spania; între 1948 şi 1979 funcţionează ca profesor 
al Universităţii din La Laguna. Aici predă primul curs de 
Literatură comparată ce s-a ținut vreodată în Spania, La 
începutul anilor '60 a petrecut un'nou răstimp în Franţa, 
unde şi-a definitivat faimoasa lucrare Bibliographie de la 
litterature francuise (publicată între 1959-1969, acoperind 
secolele XVI-XVIII şi totalizând 7 volume masive). 
Acesteia i se va adăuga mai târziu (1977) Bibliograflu 
Jranco-espahola: 1600-1715. A fost invitat să ţină cursuri 
de Literatură comparată în Argentina (1968), Anglia (1975) 
şi talia (1988). A! fost unul dintre marii animatori ai 
studiilor istorice şi culturale din Insulele Canare, devenite 
a doua sa patrie. A purtat-o însă permanent în suflet şi pe 
cea dintâi (unde va reveni temporar după 1989), iar în 1988 
s-a numărat printre membrii fondatori ai Fundaţiei Culturale 
Române de la Madrid. Sub egida acesteia, mai ales prin 
strădaniile d-lui Prof.Aureliu Răuţă, va apărea volumul 


| Stăpâne, Domn pe-adânc şi pe văzduhuri, 


24% Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare, 
| seal „Pe om din lut şi nevăzute duhuri; 

k pt Tu, care din fecioară întrupare 

n 4] Ai vrut să iei, Părinte preaputernic, | 
—- Ca să-nviezi şi să ne dai iertare; 


| 
ale Divinei Comedii a lui Dante Alighieri (prima ediţie: 
| 
| 


lui Cristofor Columb (1961), cu un bogat corp de note şi 
comentarii. 

Marile virtuţi de traducător şi le dovedise încă din 
tinerețe, în limba maternă. Reproducem mai jos vestitul /mn 
italian al lui Petru Cercel, în traducerea d-lui Al.Ciorănescu 
(apărută - cu un amplu comentariu - în 1935. în “Revista 
Fundațiilor Regale”). 

Intr-un interviu pe care i l-a-luat distinsului savant 
în 1980, d-l Pavel Chihaia îl întreba asupra “proiectelor 
pentru viitorul imediat”. ] s-a răspuns: “Mi-ar plăcea să scriu 
o carte despre mine. Subiectul mă pasionează, dar e plin de 
dificultăţi. Inainte de a începe, aş vrea să-l epuizez; dar 
partea proastă e că ne epuizăm reciproc...” 


"PUNCTE CARDINALE” 
În Numărul viitor: George USCĂTESCU 


Prea multă dragoste şi bunătate 
Arăţi spre noi, căci cu nesocotire 
O prețuim şi numai cu păcate 
Răspundem la a ta milostivire 
Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală 
Călăuzeşti spre bine-ntreaga fire. 


În 1995 se împlinesc 450 de ani de la naşterea lui Petru 
Cercel. fiul mai mare al lui Pătraşcu cel Bun (şi deci fratele lui 
Mihai Viteazul). Desigur. noi n-am avut Renaștere (în sensul 
occidental al cuvântului). dar oameni de Renaștere am avut, chiar 
înainte de “renascentistul întârziat” care a fost marele Cantemir. 
Dacă despre un Nicolaus Olahus se pomeneşte mai adesea. pe un 
Petru Cercel conştiinţa culturală româneascătinde să-l dea uitării. 
E! a fost totuşi unul dintre oamenii cei mai interesanţi ai vremii 
sale, recunoscut ca atare dincolo de hotarele româneşti. Pe de altă 
parte. este primul nostru versificator notabil într-o /imbă modernă 
(care se întâmplă să fie tocmai limba lui Dante). 

Petru Cercel era un poliglot (cunoştea 12 limbi) şi un 
om de mare subțirime (impresionându-i puternic pe italieni şi pe 
francezi "prin cunoştinţele şi manierele sale alese"). Petrecând în 
Apus răstimpul 1577-1580. îşi redactează acolo faimosul Imn 
închinat dumnezeirii. într-o italiană fluentă şi elegantă, adoptând 
endecasilabul şi terţina dantescă, în care topeşte o sensibilitate 
religioasă de tip răsăritean (cu ecouri din imnografia bizantină). 
Este. din păcate, singura sa scriere care ni s-a păstrat. Avem însă 
mărturia secretarului său italian (Franco Sivori) că şi mai târziu 
(1585-1587) “componeva in versi una certa storia e si dilletava 
molto de la poesia” (alcătuia o anume istorie în versuri şi se 
desfăta din plin cu poezia), În 1586 apărea la Veneţia cartea 

| Dialoghi piacevoli (Dialoguri plăcute), a unui oarecare Stefano 
Guazzo. În cel de-al doilea dialog (cu Francesco Pugiella) este 
vorba de Petru Cercel, “Prencipe della Valacchia maggpiore”, 
tratat ca model ideal de principe al Renaşterii. Sunt sigure alte trei 
ediții (1587, 1604 şi 1610), . 

Ajuns vremelnic pe tronul Țării Româneşti. este mazilit 
în 1585, iar în 1590 - după alte aventuri şi pribegii de la un capăt 
la celălalt al Europei - e ucis și aruncat în mare de către turci, în 
drum spre insula Rhodos, noul său loc de surghiun., 

Republicăm aici excelenta versiune românească a 
Imnului (originalul se află în cartea lui Guazzo, după care a fost 
reprodus de mai multe ori în surse româneşti, începând. încă din 
secolul trecut, cu M.Kogâlniceanu și Gr.G.Tocilescu) dată de 
tânărul Al.Ciorânescu (1935). Versiunea de faţă a mai fost 
introdusă recent. cu grave deformări, în strania Antologie de 
poezie religioasă românească (în care o treime din texte sunt... 
anticreștine și chiar anti-teiste!) încropită de un oarecare Florentin 
Popescu (Editura “Albatros”, Bucureşti, 1992); acolo nu se 
indică numele traducătorului (şi nici faptul că este vorba de o 
versiune modernă), cititorul neavizat fiind lăsat să creadă că aşa 
scria Petru Cercel, româneşte, la 1580! 


Tu, ce vărsându-ți sângele cucernic 
Ai sfărâmat a iadului tărie 
Şi l-ai legat pe diavolul nemernic; 
Tu, ce-ai deschis a ta împărăție 
Şi blând te-arăți şi milostiv cu mine, 
Spre-a-mi face raiul veşnică moşie; 
Ascultă, Tată, ruga mea ce vine 
La tine arzătoare și plecată, 
Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine. 
Cum voi plăti, Stăpâne-al meu, vreodată 
Atâtea bunuri mie hărăzite 
Și ce-aș putea să-ți juruesc răsplată? 
Mă-mbelșugaşi cu daruri nesfârşite, 
Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare 
M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite. 
Tu nu pui preț pe-averi sau pe odoare, 
Pe perle, nici pe pietre nestemate, 
Căci tot ce e, e-al tău, Stăpâne mare. 
De tine-au fost făcute-n lume toate, 
Şi omul mârşav nici cu-n pai subţire 
Să se fălească-a [i al său nu poate. 
Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire 
Chivernisești și-ndrepți orice făptură, 
Şi cerul, și tărâmul de sub fire. 
Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură, 
AL dar decât o inimă curată 
Și închinată ţie cu căldură, 
Şi toţi să te mărturisească, Tată, 
Drept Domn al Israelului, cel care 
L-a înecat pe Faraon odată. 
Tu vrei doar faptă bună și-nchinare, 
Și toţi să te slujim, căci știi în minte 
Şi-n inimă ce-ascunde fiecare, 
E mică plata ce ne-o ceri, Părinte, 
Și n-o-mplinim pe toată cu dreptate, 
Dar tot ne vrei moşteni ai slavei sfinte. 


RC În româneşte de Alexandru CIORĂNESCU 


Cu multă neştiință şi greşală 
Noi ne trudim să-ți dăm în închinare 
O inimă plecată cu sfială, 

Dar, bieți de noi, greșim fără-ncetare 
In fața ta, puternice-mpărate, 

Şi-ţi risipim averea-n desfătare. 

Pân'ce Ursitele ne-nduplecate 
Vor rupe-al anilor mei fir subțire, 
Imi iartă, Doamne, grelele păcate 

Şi-atât de mare ai milostivire 
Spre mine, sluga ta cea vinovată, 

Ca să trăiesc cu tine-n nemurire. 

Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată, 
Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine, 
Ce-ntrec măsura ce-ar fi fost iertată. 

Greşit-am, Tată; milă ai de mine, 
Aprinde-mi sufletul şi mă învață, 

Şi fă să vin alăturea de tine. 
Tu, ce ești cale, adevăr şi viață, 
Ştiu că tot binele ce va să-mi vie 
Mi-l va trimite sfânta ta povaţă. | 

Ferice de voi [i şi-n bogăţie 
De stare şi avere, dă-mi putere 
Cu spaimă mare să ți-o-nchin tot ție. 

lar caznă când avea-voi şi durere, 

Să fiu ca lov, cu straşnică răbdare, 
Şi să-ți slujesc statornic îți voi cere. 

Orice ţi-e voia, Împărate mare, 

Nespus de mult mă bucură şi-mi place, 
De-ar [i spre bine sau spre grea-ncercare. 

Mi-e gândul doar la slujba ce voi face 
Măririi tale tot mereu, căci ție 
Cel ce-ţi slujeşte, va trăi în pace 

Şi va zbura la cer cu bucurie. 

















PAG. 4 NR. 3/53 Mai'95 








PUNCTE CARDINALE 
LUCIAN BLAGA 


VĂZUT DE 
CONTEMPORANII SĂI 


“Incă din 1919, când, fără ca 
nimic să-l anunţe, şi fără ca nimeni să-l 
presimtă, cum scrie atăt de just Tudor Vianu, 
în substanţialul studiu ce deschide numărul 
de față [Lucian Blaga - Poetul, în 
“Gândirea”, Anul XIII, Nr.8, decembrie 
1934, pp 305-310], noi am fost cei dintâi în 
Vechiul Regat, Al.Busuioceanu. în 

Luceafărul şi eu în ziarul 
<< Dacia>>, care um salutat cu 
nemărginită bucurie meleorul ce venea 
brusc şi fulgerând văpaie nouă, de dincolo 
de munte. Scurt timp după aceea, pe dăra 
de faimă aprimului volum, descălecaprintre 
noi şi omul, ca odinioară Negru-Vodă pe 
urma aeriană a vulturului legendar [...] Un 
băiat înalt şi subțire, adus puţin din spate 
-<< aplecat peste întrebările lumii> >, cum 
ar zice el - a intrat pe ușă, calm, calm, alât 
de calm, că n-avea nici un pic de timiditate 
în el [este vorba de o întâlnire a câtorva 
jineri scriitori “in casa... generosului 
Alexandru Vlahuţă, care ne-a fost ani de 
zile ca un părinte” - nr]. Lucian Blaga, 
tare n-are gesturi de îndrăzneală în viaţă, 
nu cred totuşi să fi încercat vreodată ce e 
limiditatea. Inorice împrejurare. el rămâne 
acelaşi: o suverană siguranță de sine, 
manifestată simplu, fără nici un ifos, cu 
naturalețea stejarilor care sunt mari fără 
să fie teatrali. O faţă prelungă şi palidă 
[...], modelată pe dinlăuntru în linii şi 
contururi de o precizie de marmiwră. O 
bărbie întoarsă in relief tare, o gură tăiată 
larg şi care, când râde, colțurile i se ridică 
până la urechile mari, ca la un drac de 
Sylen. O frunte nici lată, nici îngustă, 
încununată de păr castaniu şi aspru [...] 
Dar, mai ales, înfața palidă, ochii căprui ai 
lui Lucian Blaga! Lumina lore transparentă 
şi fixă. Sunt ochi, unii, în care 'arde 
curiozitatea lumii sensibile, mobili şi jucăuşi 
incoace şi încolo, după senzaţia formelor 
multiple şi schimbătoare ale existenței; 
lumina lor e neastâmpărată şi superficială. 
Ochii lui Blaga suni, dimpotrivă, guri de 
peşteră în soare. Cine poale bănui 
profunzimea subterană a acestor tainițe de 
beznă şi mister, cu care te Întâlneşti brusc în 
munte, deschise fix şi imperturbabil asupra 
lumii dinafară, de parcă spiritul pământului 
te-ar ținti prin ele din hăul unei nepătrunse 
mobilități” Blaga priveşte parcă dintr-un 
punct statornic şi înalt, aşezat În nu ştiu ce 
zonă de tăcere imperială, deasupra huletului 
lumii, de unde lucrurile se pot vedea dincolo 
de formele variate şi vremelnice, în substanța 
lor permanentă, in entelechiile lor 
aristotelice sau în ideile lor platonice |. ] 


Intre noi, Lucian Blaga cobora 
dintr-o lume pe care n-o cunoşteam, cu poeți 
de care n-auzisem, cu frământări de gândire 
şi artă străine nouă. Tol aşa de străine cum 
era pentru el lumea din care veneam noi. 
Indărătul nostru sta cultura franceză; 
îndărătul lui cultură germană. În confuzia 
aceea haotică de imediat după război, pe 
cure n-o poate înțelege dec ul . ine a trăit-o in 
dezolanta ei dezorientăre, românismul din 
noi ni-l pipăiam prin confruntări de antene, 
cagângăniilecâmpului. Înnoi, cei din Regatul 

Vechi, era ca un instinct ce trebuia săltat şi 
clarificat înzona inteligenţei reflexive. De un 
lucru eram absolut siguri: că în nici un caz 
cultura noastră franceză nu ne va pulea 
inlesni această clarificare [...] Blaga, care 
era încă doctorandla Universitatea din Viena, 
sosea la vreme. N-a fost greu să ne hotărâm 
pentru Viena, până lacare, pe-atunci, drumul 
dura patru zile şi mai bine, printr-o Europă 
centrală in care Imperiul Habsburgic abia 
murise, iar statele succesorale nu se 
organizaseră încă [...] Această Vienă ne-a 
consolidat prieteniile, ne-a clarificat ca 
scriitori români, ne-a peceiluit viețile [...] 

Lucian Blaga ne-a fostpretutindeni 
ocălăuză fermecătoare. Uneori sensibilitatea 
noastră de regățeni era contrarială oarecum 
de admiraţia lui prea lipită de lucrurile 
nemțeşti [..] Îl subjuga expresionismul, 
lozinca de artă a vremii [...] Ele şi azi între 
foarte puţinii supraviețuitori ai acestei 
mişcări. Dar ironiile cu care reacționam noi 
la nemţismele de gust şi de stil, pe Blaga îl 
delectau şi îl făceau să râdă ca un copil. 
<< Uriaş pe dinafară, copil pe dinlăuntru> >, 
zice Avram lancu în noua piesă a poetului 
[drama lui Blaga a fost scrisă şi publicată în 
1934; premiera absolută va avea loc în 
ianuarie 1935, la Teatrul Naţional din Cluj - 
n.r.]. Nimeni nu ştie să râdă mai cu bună 
dispoziție ca Lucian Blaga atunci când e 
ironizat, El are atăla siguranță de sine incă! 
puţin îi pasă dacă se vede dedublat în obiect 
de glumă. Alteori, surprinzând anumite lipsuri 
de aderenţă ale spiritului nostru la lucruri pe 
care el le socotea scumpe, ironia trecea pe 
buzele lui. Noi eram atunci africani căzuţi 
brusc în mijlocul civilizaţiei. Din asemenea 
confruntări cu o lume străină, ale unor 
prietenii intelectuale ce nu s-au modificat 
niciodată decât în sensul unei adânciri 
continue [aveau să se modifice, totuşi, după 
1940, când Blaga se va rupe, treptat, de 
gândirişti - nr.], s-au cristalizat spiritul şi 
directivele revistei <<Gândirea> >. 

De-atunci încoace, evoluţia 
sufletească a lui Blaga a descris o traiectorie 


de la universal la particular, de la 
internaţional la etnic. Trăind, fără voia lui şi 
din necesităţi, departe de țară, el, care ar fi 
voit să fie dascăl la Universitatea din Cluj 
[ceeu ce avea să şi devină pentru o vreme - 
Hr], țara a izbucnit în el cotropiloare, din 
negurousele adâncimi ale fiinţei sale [scrisese 
încă din tinerețe - 1921 - despre Revolta 
fondului nostru nelatin; în 1936 aveau să-i 
apară Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic. iar în 
1937 va rosti Elogiul satului românesc, ca 
discurs de recepție la Academia Română - 
n.r.]. Acumcățiva ani, întorcându-se vara de 
peste graniţă, îmi spunea: <<Nu mai pot! 
Incepe să-mi fie grea străinălatea. Vreu să 
cunosc Moldova pe care n-am văzul-o 
incă> >. i-am hoinărit împreună, din 
mânăstire în mânăstire, cu maiestalea 
Ceahlăului deasupra noastră [...] Fuziunea 
lui intimă cu Spiritul acestui pămânl se 
desăvârşea odată mai mult [...] 

De căte ori am căulat să definesc 
crezul mişcării noastre [gândirismul sau 
ortodoxismul - n.r.], am spus că noi vedem 
izvoarele creaţiei româneşti în mitul folkloric 
şi în misterul religios [...] Personalitatea 
literară şi filosofică a lui Lucian Blaga se 
mişcă între aceste două sorburi opuse, ce-şi 
întâlnesc vârfurile în ea”... 


NICHIFOR CRAINIC (extrase din 
revista “*Gândirea”, Anul XIII, Nr.8, 
decembrie 1934, pp.348-350: 

Câteva notițe despre Lucian Blaga) 


* 


"E regretabil că în limbă nu există 
un termen care să însemne şi poel şi filosof, 
care să înlăture conjuncția aceasta, ce mai 
mult separă decăt uneşte. Căci, în ultimă 
analiză, Blaga nu e poet şi filosof. ci e ceva 
unic, care numai în afară apare ca poezie şi 
filosofie [...] Pentru avorbi într-un vocabular 
preferat, această unicitate e fenomenul său 
originar [ Fenomenul originar este una dintre 
cărțile de tinerețe ale lui Blaga, apărută în 
1925-n.r.]! Înclinareasapentru romantism, 
față de care are totuşi deosebiri însemnate 
[expresionismul însuşi a putut fi definit ca 
"neoromanlism " - n.r.], se lămureşte mai 
ales prin această apreciere comună a poeziei 
şi a filosofiei [..] Când, în 1919, Blaga a 
apărut cuo operă de poezie | Poemele luminii 
-nr.] şi cu una de filosofie [Pietre pentru 
templul meu - n.r.], ceea ce a emoționat a 
Jost mai ales faptul că poetul era filosof. iar 
filosoful - poet [...] Ardealul ne trimetea un 
crucial al spiritului în care poezia şi filosofia 
erau valori nu de derivație, ci de prime 
coordonate. Această afirmaţie e atât de 
adevărată încât s-a putut face o experiență 
instructivă. D-l Al Busuioceanu, transcriind 
în proză una dintre poeziile din Poemele 
luminii şi transcriind în versuri una dintre 
însemnările din Pietre pentru templul meu, 
a dovedit, printr-un mijloc grafic, că ele 
devin plasabile fiecare în celălalt volum. 
Pentru noi, aceasta dovedeşte unicitatea sau 
polivalența fondului din care au plecat. De 
aceea un al! critic, d-l Perpessicius, a mai 
putut afirma, În treacă, că Pietre pentru 
templul meu e <=<o ediţie algebrică a 
Poemelor luminii> >. Noi, modernii, ne-am 
învăța! prea mult să aritmetizăm sufletul în 
uşa măsură încât nu mai putem înțelege - şi 
nici n-avem termeni să explicăm - ceea ce e 
deodată poezie şi filosofie [...] Dar Blagaede 
O singularitate care ne forțează tiparele de 
gândire. Marea sa semnificaţie, din acest 
punct de vedere, e că întoarce spiritul la 
sensurile lui inițiale, când s-a descoperit ca 
spirit pe lume: atunci era, într-un triumfunic, 
nedisociabil, şi poezie şi filosofie. Rafinarea 
lui Blaga, pe de o parte, şi această 
primordialitate a lui, pe de alta, e ceea ce 
face ineditul insondabil al apariției sale [...] 


CENITENAR 


Viziunea lui Blaga este artistică şi 

elică în egală măsură. Artisticul şi eticul nu 
sunt juxtapuse ori alternante, ci se inalță 
dinadâncuri, concrescând. Sinteza aceasta 
e, defapt, foarterară în istorie. Eo inclinare 
a moraliştilor de a sacrifica arta şi o 
inclinare - poate şi mai caracterizantă - a 
artiştilor de a sacrifica moralul. Blaga e, în 
acelaşi timp, un artist de rasă şi un etic de 
rasă. Se va înţelege deci uşor că Blaga nu 
se înrudeşte nici pe departe cu acel complex 
de însuşiri minore ale omului modern. Totul 
în Blaga contrazice  egotismul, 
domesticismul, didacticismul de suprafață 
şi lirismul uşor, sportul intelectualismului 
de opinii, de disocieri, de mici şi elegante 
ingeniozităţi, de puncte de vedere comode 
şi discontinui, de intuiții lucide în spaţiu 
strâmt, dar perfect opace în cuprinsul 
realității adânci. Tăria şi vraja lui Blaga 
incep tocmai acolo unde se depăşeşte 
istoricitatea şi geografia mondenă. 
Caracterul profetic al operei sale tocmai de 
aici vine. Ideile, sensurile şi formele se 
ridică inexorabil în Blaga, aşa cum se 
ridică temperatura în natură sau se aprind 
stele în cer [este semnificativ titlul pe care 
Vasile Băncilă îl va da cărții sale despre 
Blaga, publicate în 1938: Lucian Blaga, 
energie românească- n.r.]. Ele interpretul 
transcendenţelor poetice şi filosofice, toate 
reflexeale aceleiaşi realități esenţiale, liberă 
fiindcă e ultima, dar coherentă fiindcă e 
veșnic aceeaşi. Filosofie şi poezie de joc 
sideral, de taină apământului, de geometrie 
dincolo «le geometrie şi de asceză - opera 
lui Blugu sfârşeşte prin afi chiar şi deasupra 
ideologiilor [...] 

Citindu-l pe Blaga, iți dai seama 
căstilul mare eo primejdie, căe o putere ca 
şielectricitatea, ca şi gravitația universală, 
ca şi furtunile solare, că e o demonie sacră. 
un blestem şi o sfințenie. E aici o supremă 
plasticizare de strigoi abstracţi. care dă 
halucinanță mersului gândirii. Arta 
autorului de a boteza entităţile spirituale 

ace concurență nu stării civile, ci stării 
ontologice. Când, foarte rar, citează 
dintr-un altfilosof; contrastul e aşa de mare 
incât devine violent distonant. Artistul 
serveşte pe filosofca un vraci zelos şi SUpus. 
Propoziţiile capătă o aromă tare şi haină, 
păstrând Iotuşi o limpezime văratecă ŞI O 
geometrie care e maică şi imobilitate 
totdeodată Poetul imbie aici oamenilor un 
potir cu otrăvuri fără preţ, după care vine 
izbăvirea. Cuvintele sunt ele însele mistere 
polențale şi transfigurate, depozite de 
luciditate şi de taină Expresia e atât de 
nouă şi de personală incăt sfârşeşti prin a 
avea un regret: Blaga devine întraductibil. 
ca şi Eminescu, nu numai în poezie, dar şi 
în filosofie. În schimb, pentru limba 
eri ci S ultimul mare creator, iar, 
Şte exprimarea filosofică, 

cel mai mare creator [în jumătatea de veac 
Fra Spore ze atunci, numai Constantin 
“at, poate, in această privinţă 

SA Tulea filoșajiet române are 
0 întâie coasa pe ia sa 
ie în e. Ca toţi gânditorii 
autentici şi de mare anvergură, Blaga şi-a 
inel e a 8, unei 
$ at in acelaşi timp şi 
penirunoi Oculegere a expresiilor filosofice 
făurite de Blaga ar fi de mare interes [din 
păcate, o astfel de “culegere * nu s-arealizat 
nl) Es pu ae 
emiei Române, e şi un 


bine El nu trebuia făcut înainte de apariția 
lui Blaga”... 


VASILE BĂNCILĂ (extrase din 
revista “Gândirea”, Anul XIII, 
Nr.8, decembrie 1934, pp.339- 
347: Lucian Blaga - Eseist) 

















LUCIAN BLAGA 


După cum bine se ştie, Lucian Blaga se numără 
printre puținii scriitori români care au refuzat să semneze 
pactul cu diavolul roşu; dar partidul comunist avea nevoie 
de girul marilor oameni de cultură pentru ca să-şi legitimeze 
existența. În viziunea lui, erau trei categorii de scriitori: 

|. irecuperabili; 
2. colaboraţionişti; 
3. anexabili; 

Irecuperabili pentru partidul comunist erau cei 
care refuzau să facă orice compromis şi a căror operă nu 
lăsa loc nici unei posibile abordări materialist-dialectice. 
Este, să spunem, cazul *gândiriştilor”, “misticilor”, 
“ortodocşilor”. Destinul lor era încarcerarea (în cazul în 
care mai trăiau) şi interzicerea publicării operei, ca şi a 
oricărei referiri la numele lor. Spiritualitatea românească, 
cu cele două componente de bază ale ei: ortodoxia şi 
latinitatea, era astfel grav mutilată, printr-o adevărată 
extirpare a uneia dintre componentele ei de bază. 

Colaboraţioniştii sunt cei care au trecut cu arme 
şi bagaje în tabăra partidului comunist, cu urmări pe care 
nu ne-am propus să le discutăm aici. 

A treia categorie, anexabilii, o constituie cei care, 
în viaţă sau plecați dintre cei vii, ofereau posibilitatea, 
reală sau doar speculativă, a unei anexări la ideologia 
comunistă. In cazul lui Blaga, nu vrem să spunem că 
această anexare ar fi fost justificată prin conţinutul operei 
sale, ci vrem doar să dovedim cum s-a petrecut anume. 


* 


Desigur că partea cea mai vizată a operei lui 
Blaga nu putea fi nici poezia, nici teatrul, ci scrierile 
filozofice - îndeosebi cele scrise după 1945; pentru a marca 
progresia cu care partidul comunist încearcă să-şi anexeze 
această parte a operei lui Blaga, nu ne vom referi doar la 
scrierile de după 1945, ci vom începe cu cele dinaintea 
acestei date, aşa cum apar ele grupate în volumul 9 al 
Operelor sale (ed.Minerva, 1985); vom continua cu cele 
grupate în volumele 10 şi 11, apărute la aceeaşi editură în 
anii 1987 şi 1988. Cel desemnat de partidul comunist să 
efectueze această “anexare” a fost Al.Tănase. 

Volumul 9, cuprinzând “Trilogia culturii”, oferă 
prea puţin posibilitatea unei anexări; cele trei scrieri din 
acest volum, “Orizont şi stil” (1935), **Spaţiul mioritic” 
(1936) şi “Geneza metaforei şi sensul culturii” ( 1936), 
postulează existența unei matrici stilistice inalienabile 
duhului nostru etnic, care-şi pune pecetea pe toate creaţiile 
spirituale, un apriorism dăinuind în inconştient, un 
“<<românism>> în înţelesul superior al unui complex sau 
al unei constelații cu totul aparte de determinante spirituale”, 
care, în ciuda tuturor influențelor şi vitregiilor istoriei, nu 
poate să piară, şi a cărui părăsire benevolă echivalează cu 
o “apostazie”. Acest mod de a gândi fiind prea puțin 
susceptibil de o lectură materialist-dialectică (cu atât mai 
mult cu cât Blaga însuşi a ținut să se despartă răspicat de o 
atare perspectivă în cap."Pitoresc şi revelaţie”, unde, 
vorbind despre “primatul economic” marxist, crede că 
“Si-ar fi putut găsi desigur şi unele confirmări în felul vieţii 
ţărăneşti din apus”, în vreme ce “țăranul român, ca să nu 
vorbim decât despre el, fiindu-ne cel mai apropiat, manifestă 
orientări care dezmint hotărât primatul intereselor 
economice”), politrucului Al.Tănase, pus să-l “aducă” pe 
Blaga către marxism, nu-i rămâne, în studiul introductiv 
aşezat în fruntea volumului, decât să-l alăture pe acesta 
“umanismului” (etichetă vagă şi... bună la toate!). În acest 
sens, filozofia lui Blaga ar fi “o filozofie umanistă a 
culturii...” 

Studiul introductiv la volumul 10, “Trilogia 
valorilor”, marchează un pas înainte în efortul de “anexare” 
a lui Blaga. Cuprinsul acestuia nu îngăduie, la drept vorbind, 
nici el o anexare (“Ştiinţă şi creaţie”, “Gândire magică şi 
religie”, “Artăşi valoare”, darii dă posibilitatea politrucului 
să insiste asupra distanţei dintre gândirea blagiană și doctrina 
creştină, reiterând chiar cunoscuta teorie marxistă despre 
religie ca “opium pentru popor”; “Religia se află la antipodul 
unei culturi centrate pe om, deoarece lumea religiei este 
aceea a omului înstrăinat, pierdut în propria sa operă, aceea 
în care omul nu-şi poate afla în sine însuşi - ci doar în forțe 
opresive străine şi necunoscute - rațiunea de a fi”, Istoria 
religiilor este prezentată ca unaa fanatismelor și superstiţiei, 
oferind “cele mai monstruoase forme de înstrăinare, de 
umilire şi pervertire a demnităţii şi a conştiinţei umane”, 
Acestea, în ciuda faptului că Blaga consideră religia o 


PUNCTE CARDINALE 


permanenţă a ființei noastre, rost şi scop al omului care 
trăieşte în “orizontul misterului şi pentru revelarea acestuia”; 
Blaga îi recunoaşte subiectului mistic preeminenţa, ca “loc 
unde se produc fenomene excepționale, absente în viața 
normalului de toate zilele”, prin identificare cu “eul 
christologic” (în cazul misticii creştine), ceea ce-i face pe 
mistici să spună, asemenea Sfântului Pavel, că nuei trăiesc, 
ci Hristos este Cel care trăieşte în ei: “eul mistic este 
echivalentul ontic al marii opere de creație pe care o găsim 
pe planul mitic-religios-metafizic”, iar extazul este “o stare 
de supraconştiință. Dar cum, pentru Blaga, viața mistică 
poartă pecetea unui stil, înseamnă că ea aparține istoriei - 
iată o contradicţie nesoluţionată a creaţiei blagiene: 
recunoaşterea supraconştiinței căreia i se refuză accesul la 
absolut, la care-l obligă propriul său sistem filozofic (cenzura 
transcendentă ar fi cea care stopează accesul omului la 
absolut). De aici, tragismul destinului uman, condamnat 
doar să aproximeze acest absolul prin intermediul creaţiei. 
Pentru ideologia comunistă, acestea sunt “mentalități 
retrograde, mistice şi religioase”, în locul lor pledându-se 
pentru “însuşirea filozofiei materialist-dialectice şi 
istorice...”; politrucului comunist nu-i rămâne decât să 
constate “incompatibilitatea şi conflictul dintre misticismul 
religios şi raționalismul ştiinţei”. Cum probabil propriile 
argumente i se par politrucului insuficiente, el apelează la 
“supremul argument” al epocii: citatul din... “tovarăşul 
Nicolae Ceauşescu” (“Expunerea la şedinţa activului central 
de partid şi de stat”, aflată în volumul 16 al operelor 
“genialului conducător”: “noile descoperiri demonstrează 
în modul cel mai convingător materialitatea lumii, 
confirmând pe deplin valabilitatea concepţiei noastre 
revoluţionare...) de aceea ar fi “cu totul anacronic să mai 
existe oameni care cred în forțe supranaturale...”, adaugă 
41. Tănase. Şi, conform îndemnului lansat de Ceauşescu la 
Congresul XIII, care cerea “să luăm atitudine hotărâtă 
contra diferitelor manifestări mistice şi obscurantiste...”, 
nu-i rămâne decât să-l mustre pe Blaga pentru “rătăcirea” 
sa! 

“Trilogia cosmologică” (vol.11), cuprinzând 
“Diferenţialele divine”, “Aspecte antropologice” şi “Fiinţa 
istorică”, oferă, îndeosebi prin cea de-a doua, pretextele 
unei “anexări” politice. Aceasta datorită faptului că Blaga 
ține să integreze filozofiei sale o serie de teme de care uza 
şi teoria materialistă, despărțindu-se însă clar de 
semnificațiile lor materialiste. 

Să luăm cazul cosmologiei blagiene, conform 
căreia lumea este creată prin “diferențialele divine”. În loc 
ca această filozofie să fie discutată în argumentele pe care 
le produce, ea este pusă în paralel cu ceaa lui P.P.Negulescu, 
“gânditorul materialist”, pentru a putea astfel conchide că 
“modelul cosmologic al lui Negulescu este superior celui al 
lui Blaga, prin caracterul său ştiinţific materialist”; ceea ce 
e o aberaţie din start: un sistem filozofic nu este superior sau 
inferior după cât materialism conţine, ci este sau nu coherent 
ca mod de a explica lumea; el se judecă după conţinutul său 
de adevăr şi nu după “materialitatea” lui. Meteahna 
cosmologiei blagiene este, pentru politruc, aceea că 
reprezintă “un model metafizic al genezei şi evoluţiei 
speciilor - seducător şi subtil ca tot ce iese de sub pana lui 
Blaga, dar care nu explică şi nu poate explica nimic, de 
vreme ce recurge la factori şi puteri ascunse, secrete, cu 
neputinţă de tradus în termeni inteligibili de natură 
rațională”! “Aspecte antropologice” - operă concepută în 
1947-48 - ni se pare cea mai contestabilă din creaţia lui 
Blaga, deşi ea-şi găseşte locul firesc în sistemul filozofic 
blagian, convins de destinul creatoral omului, şi constatând 
existența unei direcţii evolutive în teoriile care-şi propun 
explicarea omului, începând cu Lamarck şi continuând cu 
cele mai noi direcții ale cercetărilor antropologice ale 
vremii sale, Blaga e de părere că se află în faţa unui bun 
cucerit al omenirii, care trebuie inteprat studiilor celor mai 
recente în domeniu, înce are el valabil. Aşa se face că Blaga 
încearcă să integreze sistemului său antropologic acea parte 
a evoluţionismului speciilor care i se pare valabilă şi în 
acord cu teoria sa creaționistă. Cum antropologia marxistă 
împărtășește integral evoluționismul, se înţelege că 
Al, Tănase se va grăbi să afirme că “Blaga s-a apropiat în 
anii de după revoluţie de concepția marxistă”, 

Dacă raționalismul şi pozitivismul fuseseră o 
simplă metodă de lucru, ele au devenit, precum se ştie, 
pentru marxiști, viziune ideologică; a utiliza o explicaţie 
pozitivistă, de pildă, echivala cu o recunoaştere a 


Mai '95 NR. 5/53 PAG. 5 





ETAPELE 
UNEI 


ANEXĂRI 





marxismului. Toţi cei care făceau un pas în această direcţie 
erau rapid anexaţi doctrinei marxiste; este bunăoară, cazul 
teologului catolic Teilhard de Chardin care, într-o perioadă 
de delir marxizant, a avut misiunea ideologică de a face 
compatibil creştinismul cu evoluționismul, în consensul 
unanim şi culpabil al unei intelectualități de stânga care 
căuta justificări “ştiinţifice” derutei sale! Dar nu acesta 
este cazul lui Blaga; pentru că el admite, mai întâi, o 
anume evoluţie a speciilor create şi, în al doilea rând, el 
admite, ca nici unul dintre evoluţionişti, pentru fiinţa 
umană, un sal! ontologic -ceea ce înseamnă că-l aşează pe 
om într-o poziţie singulară în univers, ca singură ființă 
care trăieşte “în orizontul misterului şi pentru revelarea 
acestuia” - mult mai aproape, aşadar, de doctrina creştină 
decât s-ar părea la prima vedere. Blaga ţine să se delimiteze 
astfel nu numai de antropologia marxistă, dar şi de întreaga 
concepție materialistă, fără niti un echivoc: -în 
“Diferenţialele divine”, el arată (în cap."Finalităţi şi 
parafinalităţi”): “Desigur că printre nenumăratele explicaţii 
metafizice la care gândirea omului a recurs în cursul 
timpurilor pentru lămurirea fenomenelor accesibile chiar 
simțurilor, cea mai compromisă este astăzi concepția 
materialistă. Când vorbim despre materialism, acordăm 
termenului un sens mai larg, înțelegând prin el orice 
filozofie care, în explicaţiile ce le dă, refuză să introducă 
factori <<finalişti>>. Materialismul este astfel atât 
concepția vulgară că omul este aceea ce el mănâncă, cât şi 
o teorie inteligentă, deşi caducă, cum este aceea a 
evoluționismului biologic prin <<selecție naturală>>, dar 
tot aşa cutare concepţie energetică de dată mai recentă, din 
care conceptul materiei aproape s-a evaporat”. 

Prin urmare, evoluționismul biologic cu caracter 
nefinalist, împărtăşit de ideologia marxistă, este respins 
fără echivoc; dacă Blaga acceptă în parte darwinismul, 
este pentru că el reprezintă “cea dintâi teorie care încearcă 
să înlăture radical principiul finalismului ca factor creator, 
fără a tăgădui totuşi faptele finaliste în sine”. 

- Blaga respinge, de asemenea, dialectica aplicată 
devenirii istorice: “Hegelienii țin până la obsesie şi delir 
să cadenţeze orice <<istorie>> de oarecare amploare, în 
tact de trei, câtă vreme marxiştii se mulțumesc să constate 
mereu jocul alternant al tezei şi al antitezei, şi atât. După 
părerea noastră, dialectica nu este însă un aspect general 
al devenirii istorice, aceasta putând avea Şi O înfăţişare 
nedialectică, de creştere continuă, firească, liniară”. Mai 
mult decât atât, Blaga nu se sfieşte să dovedească devenirea 
nedialectică a materialismului istoric din naturalism. a 
pozitivismului din naturalism şi a impresionismului artistic 
din naturalism, a materialismului filozofic din ştiinţele 
naturiste etc, ceea ce, se înțelege, îi aduc mustrarea aspră 
a lui Al. Tănase: “Cert este că Blaga dovedeşte aici o slabă, 
unilaterală şi chiar falsă cunoaştere a dialecticii hegeliene 
şi mai ales a celei marxiste”. 

- Blaga respinge corolarul firesc al dialecticii, 
ideea de “progres liniar, absolut”, aşa cum a fost ea 
concepută de ideologia iluministă şi cum şi-a însuşit-o şi 
ideologia marxistă, arătând că “patria progresului ca atare 
este la drept vorbind tehnica”, dar că el “nu afectează întru 
nimic existența omului în anume coordonate metafizice”; 
dimpotrivă, progresul “nicăieri şi niciodată nu iese din 
materialitate”, Mai mult decât atât, în problemele 
metafizice se parcurge drumul exact opus progresului: ele 
“se adâncesc mereu. Misterul ce cade în obiectivul 
metafizicii câştigă parcă în profunzime”, 

Declarându-se antiiluminist, antiprogresist, 
antipozitivist şi antimaterialist, departe de a putea fi 
apropiat de marxism, aşa cum au încercat politrucii 

partidului comunist, Blaga rămâne un gânditor de dreapta, 
hrănindu-se din substratul inconfundabil al etnicului 
românesc, teoretician inepalabil al “românismului” ca 
individualitate stilistică aparte, creator de primă mărime 
în toate domeniile în care s-a manifestat, dând glas fiinţei 
sale profunde, aflate în tainică şi organică solidaritate cu 
“sine, cu sângele şi cu morții săi”; teritoriu spiritual de 
înaltă anvergură metafizică, năpădit uneori de lumina 
taborică, şi pe unde n-a bântuit niciodată materialismul, 
[ie el istoric sau dialectic... 


Dora VRÂNCEANU 








PAG. 6 NR. 5/53 Mai '95 





Am afirmat în episodul anterior că lon 
Cârja este nedrept atunci când îi judecă atât de 
aspru pe camarazii lui de suferință care, ajunşi la 
limita puterii lor de rezistență, au capitulat. În 
cartea sa despre care am amintit deja (Întoarcerea 
din Infern, vol. 11), consacrată aproape în intregime 
reeducării de la Aiud, el depune mărturie şi acuză 
în acelaşi timp. Depune mărturie despre ororile pe 
care le-a trăit el şi ceilalți deţinuţi în Aiudul acelei 
perioade şi acuză de-a valma, atât pe călăi cât ŞI pe 
victime, adică pe acei dintre deţinuţi care, oameni 
fiind, s-au comportat 
omeneşte făcând 
compromisurile necesare 
pentru a supravieţui. 
Citindu-l şi cunoscând şi 
cumplitele realităţi de 
acolo îți dai cu uşurinţă 
seama că lon Cârja, cu toată statura lui intelectuală 
şi morală, nu a înțeles nici fenomenul reeducării în 
sine şi nici pe “nefericiții” care trecând prin această 
reeducare şi neavând vocaţie de martiri s-au 
comportat omeneşte, adică s-au îndoit, s-au lepădat 
renegându-şi trecutul şi idealurile, au renunțat la 
vise. Dacă atunci şi acolo, în timpul cumplitei 
încleştări, când nu aveai răgaz să-ţi sondezi 
propriu-ți suflet, necum pe al celor de lângă tine, 
îndârjirea sau chiar ura lui împotriva unui Puiu 
Giosanu şi a altora asemenea lui, în special, precum 
ŞI împotriva tuturor celor nevolnici, în general, 
erau justificate, după trecerea anilor, în momentul 
când îşi scrie cartea şi când este de presupus că 
resentimentele împotriva acestora se estompaseră. 
s-ar Îi cuvenit să aibă o altă înţelegere asupra 
fenomenului în sine şi a încercărilor prin care a 
trecut, precum şi asupra oamenilor care, în 
împrejurările date, s-au comportat aşa cum s-au 
comportat. 
lon Cârja se dovedeşte, însă, a fi şi acum, 
în momentul scrierii cărţii, la fel de necruţător, ca 
şi atunci, cu slăbiciunile şi neputinţele celor ce nu 
au fost în stare să reziste aşa cum a rezistat el. Căci 
el, aşa cum am amintit deja, a avut faţă de acţiunea 
de reeducare o atitudine extrem de tranşantă, 
refuzând cu fermitate, dar şi cu o oarecare ostentație, 
aroganță chiar, să o accepte, motiv pentru care a 
fost în permanență în atenţia Colonelului Crăciun 
şi a ciracilor acestuia care au făcut tot ceea ce le-a 
stat în putință (şi în putință le-au stat multe) să-i 
frângă cerbicia. EI le-a suportat însă pe toate cu 
stoicism. Cu stoicism dar şi cu un soi de trufie, căci 
lon Cârja avea, ca orice om, pe lângă calităţile pe 
care nimeni nu i le putea contesta, şi o serie de 
defecte. Era, printre altele, extrem de orgolios, iar 
atunci când era vorba să judece pe alții era rigid şi 
neîndurător ca un inchizitor. Nu scăpa nici o ocazie 
să-şi etaleze cunoştinţele sale (avea o deosebită 
pregătire intelectuală), atât în disputele cu 
reeducatorii (interni sau externi), cât şi în discuţiile 
cu ceilalți deţinuţi. Avea o deosebită plăcere de 
a-și copleşi interlocutorul cu fel de fel de teorii şi 
cu trimiteri la autori celebri pentru a-l pune astfel 
în inferioritate. Dacă acest procedeu îşi avea o 
justificare în disputele sale cu adversarii pentru că 
s-ar putea presupune că astfel ar fi putut câştiga un 
ascendent asupra lor (deşi colonelului Crăciun și 
statului lui major puţin le păsa de erudiţia victimelor 
lor), în discuţiile cu ceilalți deţinuţi, această etalare 
de cunoștințe era cel puţin prețioasă, Puiu Giosanu 
nu a greșit prea mult atunci când, în articolul 
amintit publicat în “Gazeta de perete” a “Clubului” 
din fabrică, îl caracterizeză ca fiind “infatuat şi 
arogant”, “distant și mizantrop”, 
În orice caz, faptul că lon Cârja avea un eu 


_-— 





——— 


PUNCTE CARDINALE 


hipertrofiat se poate constata şi din lectura cărții lui 
despre care am amintit, carte în care se scoate în 
evidenţă, cu ostentaţie aproape. pe sine. Uneori o 
face numai aluziv, alteori o spune. însă, direct. lată. 
de exemplu, ce spune, referindu-se la o intervenţie a 
sa la una din şedinţele “Clubului”: “Ceea ce spuneam 
cu era exact ce gândeau cel puţin 90% din cei de faţă. 
Dar, deoarece, niciunul dintre ei nu avea privilegiul 
meu, niciunul dintre ei nu îndrăznea să spună ceea ce 
gândea. Eu...eram singurul titrat universitar cu 
distincția de doctor, dobândită încă sub imperiul 


XX. VAMEȘUL ȘI FARISEUL 





vechii legi universitare valabilă până în 1949. Pe 
lângă aceasta, aveam calificarea superioară chiar în 
probleme de politică” (Op. cit. pp. 215-216). Şi 
această afirmaţie o face cu seninătate cu toate că 
acolo, în sală, erau, cu siguranţă, destui deţinuţi care, 
cu sau fără diplomă, erau, cel puţin, tot atât de erudiţi 
ŞI de dotați din punct de vedere intelectual, ca şi el. 
Numai că aceştia erau mai modeşti. 

Astfel stând lucrurile, este explicabil de ce 
lon Cârja îşi judecă camarazii de suferinţă care nu au 
putut fi la înălțimea lui, cu atâta asprime, neavând, 
pentru majoritatea dintre ei, nici un fel de înțelegere. 
Spun pentru majoritatea, deoarece unora dintre cei 
care au capitulat. este adevărat. puţini la număr. le 
acordă totuşi circumstanţe atenuante. Pentru lon 
Caraion, de exemplu, are o surprinzătoare înţelegere, 
Justificându-i acţiunile reprobabile, deşi aceste 
acțiuni nu se deosebesc prea mult de cele ale lui Puiu 
Giosanu pe care îl stigmatizează cu atâta înverșunare. 
Or, dacă, în situația respectivă, când oamenii au 
acționat şi s-au comportat aşa cum au acționat şi s- 
au comportat, sub imperiul aceloraşi presiuni şi 
silnicii fizice şi morale, acorzi înțelegere unuia, 
atunci trebuie să acorzi aceeaşi înțelegere tuturor. 
Chiar şi acelui “odios” Hordilă care, atunci când 
s-a eliberat înainte de termen (ianuarie 1963) pentru 
participare activă şi deosebit de “fructuoasă” la 
acțiunea de reeducare, i-a şoptit discret prietenului 
său de la care îşi lua rămas bun: “Să loveşti tare, 
necruţător, căci numai aşa vei ieşi de aici”. Și pentru 
că veni vorba de Hordilă trebuie să amintesc că nici 
chiar el, care era socotit unul dintre cei mai ticăloșiţi 
mai fără de scrupule susținători ai acțiunii de 
reeducare, nu era total lipsit de omenie. El tuna şi 
fulgera mai mult împotriva trecutului şi a morţilor 
decât împotriva celor care refuzau să se reeduce. 
Filipicile sale erau îndreptate de obicei împotriva 
regimurilor “burghezo-moşiereşti”, în general, şi 
împotriva Mişcării Legionare şi a căpeteniilor ei, în 
special. Împotriva oamenilor de față prezenţi nu lua 
atitudine decât în cazuri extreme, când era neapărată 
nevoie să-şi dovedească sinceritatea față de 
reeducarea sau când i se cerea, în mod expres, să facă 
acest lucru. De altfel, aceasta era o practică aproape 
generală a celor care erau activi în acţiunea de 
reeducare. Majoritatea dintre ei vituperau mai mult 
impotriva trecutului şi a morţilor şi numai când era 
neapărată nevoie îi luau în primire şi pe cei refractari 
reeducării. Un alt exemplu în acest sens îl constituie 
șeful politic al fabricii din partea deţinuţilor, Romulus 
Drăgoiescu. Fost contabil la uzinele Reşiţa, acesta 
fusese implicat în procesul marii trădări naţionale, 
proces intentat unor mari personalități politice 
româneşti dintre care amintesc pe lon Pop, Bujoiu, 
prof. Mărgineanu, Auschnitt (judecat în lipsă), 
George Manu, etc. și condamnat impreună cu aceştia, 


Tu numele adeuinului 


La declanşarea reeducării. simțind că este rost să se 
elibereze înainte de termen. fără să-şi facă prea 
multe scrupule. a acceptat să se “puritice” prin 
“spovedanie” de toate păcatele trecutului, devenind, 
în felul acesta. unul dintre oamenii de bază ai 
colonelului Crăciun, printre deţinuţi. Era un ins 
pipernicit. surpat parcă în sine. veşnic încruntat şi 
veşnic cu privirea în pământ. Trecea printre oameni 
ca printre morminte, absent ca un somnambul şi 
ducând parcă în spate o imensă povară. Doar din 
când în când tresărea şi se uita cu suspiciune în jur, 
aşteptând parcă să i se facă 
reproşuri. Era cât se poate de 
clar că era un sufltet 
zbuciumat. Și totuşi omul 
acesta nu era un iremediabil 
ticălos aşa cum îl prezintă 
lon Cârja în cartea sa. A 
trecut, adesea. multora multe cu vederea. 
făcându-se că nu observă anumite lucruri, atunci 
când era sigur că nici el nu este observat. Un 
exemplu: La câteva zile de la venirea lotului nostru 
în fabrică am fost duşi la “Club” unde urma să vină 
colonelul Crăciun cu toată suita sa pentru a ne vorbi 
şi a ne face recomandări în legătură cu felul cum va 
trebui să ne comportăm în noua noastră situaţie. 
Cum în sala în care urma să aibă loc întâlnirea nu 
erau bănci suficiente am fost trimişi unii dintre noi 
să aducem câteva de la sala de mese. Şi pentru că 
noi nu cunoşteam rostul pe acolo, am fost însoțiți de 
un cetățean din fabrică care nu era altul decât 
Drăgoiescu. Eu nu-l cunoşteam şi nu ştiam ce rol 
important joacă el în acţiunea de reeducare de aici. 
Crezând că este un biet om obidit ŞI hărțuit ca şi 
mine m-am apropiat complice de el ŞI l-am întrebat: 
"Ce Vor să facă ticăloşii aceştia cu noi de ne-au adus 
aici? Vor să ne îndobitocească? Vor să ne ucidă 
sufletele? EI nu a răspuns, ca ŞI cum nu ar fi auzit 
nimic din ceea ce am întrebat ŞI şi-a văzut de treabă 
luând O bancă în spinare şi plecând spre sala în care 
se ținea adunarea. Peste câteva minute, văzându-l 
in compania colonelului Crăciun mi-am dat seama 
de a iei MM i cina m-am temut că vor 
apa mplat însă aşa. Am 
aa mai bine de un an în fabrică avându-l pe el şef 
e FcNSaI ii ate TRE î uelodată ine 
area uzie la incidentul de 
k eproşat alte cele, m-a criticat adesea 
ci şedinţe, acuzându-mă că sunt încăpățânat şi că 
d nd cela dinu car 
ia EI pă de trecut şi să devină oameni 
E insă niciodată nu a făcut nici cea mai mică 
opta ce Bam a no do n dece cu 
ceilalţi care sunt în situați AU. MAaLă cai NORI 
şi de compasiun p ă se bucure de înțelegerea 
ca noastră, după cum, sunt sigur că 
ŞI Dumnezeu le Va da dreptul la mântuire. Şi pentru 
ți i pomenit de mântuire mi-a venit în minte o 
Să ja eee AA i u Sissanu i-a pus-o prietenului 
din faţa dormitorului aa i la Pe E 
at ds el Mag Stru: Cezici loane, noi cel 
“dcim în mocirla de aici vom mai avea. 
Oare, acces la mântuire?” Cea răspuns lon Caraion 
nu am mai auzit, dar atunci cram convins că 
intrebarea fusese pusă aşa, în bătaie de joc. Acum, 
după ce i-am citit versurile, sunt convins că atunci 
când a pus această întrebare vorbea cât se poate de 
serios. 

ȘI încă ceva în legătură cu Puiu Giosanu şi 
cu lon Cârja, Evocându-i, nu ştiu de ce îmi vine în 
minte parabola biblică “Vameşul şi fariseul”. 

(va urma) 
Demostene ANDRONESCU 





| 
| 
















Există subiecte “delicate”, 
nu numai prin conținut. Abordarea 
lor se dovedeşte, toldeauna, o 
imprudenţă. Mulţi nu riscă, dar sunt 
destui şi din cei care nu rezistă 
lentaţiei. Fie că sunt ocnaşi ai 
erudiţiei, fie doar patinatori pe luciul 
expresiei, mai curind sau mai târziu, 
vor Suporta consecințele îndrăznelii. 
Să luăm. la întâmplare, una din temele 
la care ne referim. Oricum ar ataca 
cinevaproblema prostiei, de exemplu, 
Nu poale să iasă decăt în pierdere. Eu 
unul, recunosc, nu m-aş băga 
neprovocal, şi poale nici atunci, într- 
o astfel de discuţie. Nici domnul Pleşu 
n-o face deşi revista domniei-sale 
(Dilema nr.115) dovedeşte o 
îngrijorătoare lipsă de prudenţă când 
scrie mare, pe prima pagină, “NOI, 
PROŞTII...” Şi cine, cât de cât, în 
intimitatea lui, nu se simte? 

Lectura respectivului număr 

este, oricum, folositoare; în parte 
amuză, înparte remontează. Oricine, 
parcurgându-l, găseşte inel pe cineva, 
personaj sau autor, cu care 
comparându-se, să se consoleze.. 
Pentru noi prostia nu e nici inversul 
deşteptăciunii, nici “gradul zero al 
inteligenţei”, e partea ei care nu dă 
dovadă. Prostia e inteligența care se 
face de râsul lumii. Românul, cu 
experiența lui milenară, aşezat ca un 
huugiu al istoriei. la această 
incrucişare de drumuri cu vremea, ca 
unul care a hrănit, adăpostit, şi, de 
voie-nevoie, a oploşit la el atâtea 
popoare migratoare câte au trecut, 
observându-i pe toţi, oameni şi 
neamuri, a tras concluzia: “Unde e 
minte multă e şi prostie multă”. 
i Cred că nu m-aş fi referi! 
niciodată la subiectul ridicat de 
revista d-lui. Pleşu dacă, întâmplător, 
nu mi-ar fi căzul in mână, in acelaşi 
(imp, şi cartea domnului Vasile 
Blănaru-Flamură: "Blăstămele ” lui 
Iorga... - adevărul în moartea 
savantului -, dacă nu le-aş fi citit 
aproape concomitent, dacă, 
amândouă, puse alături, nu mi-ar fi 
stârnit, dureros, căința pentru păcatul 
infatuării noastre. 

Înrespectivul volum, autorul, 
cu toată reținerea de care e in stare, 
se ocupă de personajul care a fost 
Nicolae Iorga, fixându-l, în tragica-i 
soartă, cu ajutorul unui întreg arsenal 
de citate, dovedindu-i vinovăția, atât 
în cazul de care se ocupă în mod 
special, arestarea, condamnarea şi 
asasinarea lui Corneliu Codreanu, 
căl şi în multe altele de care este, sau 
pare a fi, răspunzător în faţa neamului 
şi a istoriei. 

Cunosc majoritatea 
argumentelor, întâmplărilor, datelor 
cuprinse in carte. Le ştiu de mul!, din 
inchisoare, unde am asistat la zeci de 
discuţii pe această temă, purtate între 
cunoscători ai faptelor, unii chiar 
participanţi la evenimente, martori 
oculari. Nicolae lorga a avut, 
incontestabil, o minte mare, a fost un 


U | 
R 
S 
| 


/ 


A 


erudit, un savant, dar a fost, în acelaşi 
(imp, Şi un temperament nestăpânit, cu 
un orgoliu maladiv şi cu o totală lipsă 
a simțului măsurii. Şi ca om, şi ca 
profesor, dar mai ales ca prim-ministru 
s-a dovedit neinspirat, ca să nu spun 
mai rău. În cartea lui, dl. Blănaru nu-l 
menajează. Aminteşte lungul şir 
al stângăciilor, inconsecvenţelor, 
vorbelor sale, nude puţine ori, penibile, 
cu atunci când, el dascălul, le-a spus 
imvățătorilor, pe care-i lăsase fără 
salariu, că n-au decăl “să se arunce in 
mare ”, sau când a venii, cu pistolul în 
mână, să-i “zboare creerii lui Ilarie 
Chendi, pentru că “l-a criticat” 
intr-un articol. 

Cartea d-lui Blănaru se vrea 
imparțială. Scoate în evidenţă enormul 
efort intelectual al profesorului Nicolae 
Iorga (1250 de cărţi şi peste 25000 de 
articole). Meditând la aceasta, cititorul 
e silit să recunoască faptul că 
inzestrarea intelectuală a unui om, dată 
de Dumnezeu, nu e suficientă, ea 
singură, că fără un strop de dragoste, 
de smerenie, inteligența, obişnui! 
rodiloare, se Iransformă în prostie 
crasă, păgubitoare. Ce i-a lipsit lui 
Jean-Paul Sartre ca să fie un filozof în 
vechea, adevărata, accepțiune a 
termenului, adică un înțelept? A reuşit 
săfie, aşacum l-a numit Eugen Ionescu: 
“prostul proştilor”. Ce i-a lipsit lui 
Nicolae Iorga ca să rămână un nume 
mare între români? Alături de 
Eminescu, de Cantemir, de Eliade... 
I-a lipsit şi lui, ca multora, cinstea 
sufletească. 

Corneliu Codreanu a scris, 
poale, nici a mia parte din cele scrise 
de Iorga, dar vorbele lui, spuse cu 
sfâşiere de inimă, cuvintele ce l-au 
adus în fața tribunalului şi apoi în 
ştreangul răzbunării talmudice: ”...voi 
striga din adâncul gropii, eşti un 
necinstit sufleteşte... ”, vor rămâne. A 

fost lorga, deci, altceva decăt unprost? 

Din toate aceste lragice 
intâmplări neamul românesc ar trebui 
să înveţe. ] se va mai lăsa timp? 





Pe domnul Vasile 
Blănaru l-am cunoscul 
intr-o cameră dincelularul 
Aiudului. Era, cred, pe la 
sfârşitul lui 1953. Venisem 
cu “trenul fantomă după 
evacuarea Canalului, de 
deţinuţii politici. Fostelev, 
arestat din clasă, eram, 
incă, avid de _invăţătură; 
Slăteam mereu cu urechile 
ciulite şi domnului Blănaru 
ii plăcea să povestească, 
mai ales! când era 
inconjurat de tineri care, 
ca mine, ascultau cu gura 
căscată. Multe lucruri interesante am 
aflat de la dânsul. Spre exemplu pentru 
prima dată am auzit că există o 
controversă privind paternitatea 
operelor semnate cu numele de William 
Shakespeare. În câteva şedinţe ne-a 
prezental argumentele celor ce se 
indoiau că actorul de condiţie modestă, 
născuj la Stratford-on-Avon,ar fi fost 
în măsură să cunoască aşa de bine 
obiceiurile, manierele, curții regale, 
ca să le poată descrie, atăt de exact, în 
piesele sale. Shakespeare a fost un 
personaj real sau doar pseudonimul 
sub care se ascunde un dramaturg ca 
Marlowe, un nobil, cum ar fi contele 
Essex, sau ali lord ce nu vrea să-şi facă 
public numele? 

Citind acum “Blăstămele ” lui 
Iorga, căutam povestitorul ce-l 
ascultasem cu atâta interes, în urmă cu 
peste patruzeci de ani. N-am reuşit 
să-l regăsesc. Cel de acum mi s-a părut 
prea crispal, prea inflexibil în 
încercareade a fi exact, obsedat, parcă, 
de a fi imparțial. Aproape nimic din 
spontaneitatea, din fluenţa vechilor 
narațiuni. Prea mult am zăcut sub zgura 
vulcanilor ce au nins cenuşă peste noi. 
Ce liberi, spirituali, eram când ne aflam 
in puşcărie! 

Din multe istorii, întâmplări, 


Mai '95 NR. 5/53 PAG. 7 







romane povestite de domnul Blănaru 
in celulă, îmi amintesc bine, şi astăzi, 
de un film. Cred că se numea “Lupii 
Finlandei”. Era transpunerea 
Cinematografică a unei legende 
despre strămoşul, întemeietorul 
acelei ţări. Filmul iîncepeq cu 
imaginea unei sănii trase de doi cai 
şi urmărită de lupi. În sanie se aflau 
doi tineri, soț şi soție, care duceau, 
învelit în blănuri, pruncul lor, nou 
născul. Lupii se apropiau din ce în 
ce. Tatăl, după ce şi-a epuizal 
gloanţele, văzând că lupii i-au ajuns. 
sare între ei şi se sacrifică să poată 
scăpa mama şi copilul. Este sfâşiat 
dar lupii continuă să urmărească 
sania şi o ajung. Mama face atunci 
acelaşi gest iar caii ajung în cele din 
urmă intr-un sat şi se opresc la poarta 
bisericii. Parohul descoperă copilul, 
il ia, il creşte şi acesta vă deveni un 
tânăr frumos, luptător pentru dreptate 
şi independenţă, ce va căpăta numele 
de Sem Finic, adică Fiul Finlandei. 

Filmul, după cum spunea 
povestitorul, care pe vremea aceea 
lucra în cinematografie, sosise înțară 
prin 1942, în plin război, şi era un 
bun mijloc de propagandă 
anlirusească. S-ar fi cuvenit să ruleze 
la toate cinematografele, dar n-a fost 
difuzat. După ce l-au văzut oficialii 
din domeniu şi cei de la cenzură. a 
fost vizionat de însuşi mareşalul 
Antonescu. Acesta l-a interzis. 
Motivul? Actorul care juca rolul 
Fiului Finlandei semăna foarte bine, 
şi la chip şi ca atitudine, cu Corneliu 
Codreanu, S-ar părea că înălțimea 
morală, neinfricarea dusă până la 
sacrificiu, puritatea sufletească a 
luptătorului pentru adevăr, îmbracă 
lotdeauna aceleaşi forme. capătă o 
aceeaşi înfăţişare, de care asupritorii, 
slugile lor, cei bicisnici la suflet, se 
tem. Să aibă, şi soarta, legi? 

Aşa se pare. Privind astăzi 
nediferenţiatele chipuri de la 
televizor, nu ne mirăm: ştim că şi 
prostia, una cu alia, seamănă. 
Constantin IORGULESCU 


Imaginea: Peter Bruceel cel Bătrân 
Parabola orbilor 
















| 
| 








PAG, 8 NR. 5/53 Mai '95 


PUNCTE CARDINALE 


TEOLOGIA MISTICA si DOGMATICA 





14. Viaţă, moarte şi înviere (continuare) 





Ce se întâmplă cu sufletul după moartea 
trupească? La această întrebare s-au dat, de-a lungul 
vremii, cele mai felurite răspunsuri - fie de natură 
religioasă, fie de natură “ocultă”, fie de natură 
filosofică. N-a lipsit nici tratarea... ştiinţifică a 
problemei (se pot consulta, între altele, cărțile de 
sinteză ale savantului francez Rene Sudre). 

Pornind de la datele oferite de Revelaţie, 
Biserica Ortodoxă învaţă că sufletul omenesc, după 
despărțirea de trup, este supus unei judecăți ircalabijea 
dând socoteală despre viaţa sa pământească şi primind 
starea ce 1 se cuvine (a se vedea Măriurisirea Ortodoxă 
1, LXIIL; ed.cit.. pp.67-68). Această judecată, fiind 
făcută fiecărui suflet în particular, este numită de 
obicei chiar judecată particulară. Ea ţine seama atât 
de faptele săvârşite de om în timpul vieţii, cât şi de 
ansamblul gândurilor şi vorbelor sale (e de observat 
însă că “se judecă numai cele ce se află, aşa-zicând, 
scrise, la moartea lui, în cartea veşniciei; faptele rele 
care au fost şterse prin Harul Pocăinţei, cât şi cele 
bune care au fost anulate prin păcate grele, nu vor fi 
amintite” - $ Teologia dogmatică şi simbolică, vol.I], 
p.939), astfel că starea postumă diferă de la suflet la 
suflet, existând felurite trepte ale fericirii sau ale 
damnării. Răsplata sau pedeapșa primite prin judecata 
particulară nu sunt însă nici complete, nici definitive 
(v.Mărturisirea Ortodoxă, |, LXIIL; ed.cit., pp.72- 
73), căci încă nu sunt date întregii naturi umane 
(suflet şi trup), ci numai sufletului. Pe de altă parte, 
starea celor mai puţin păcătoşi mai poate fi modificată 

spre bine până la Judecata din urmă, nu în mod direct, 
prin ei înşişi, dar prin consecinţele în timp ale celor 
săvârşite saurostite cândva, precum şi prin rugăciunile 
de pomenire ale celor rămaşi în viaţă. Omul în 
ansamblul său va primi “sentinţa” completă şi 
definitivă abia la Judecata de apoi. Prin urmare. starea 
în care sufletele despărțite de trup aşteaptă Invierea şi 
Judecata cea mare este doar o stare re/arivă. un fel de 
preludiu al vieții veşnice absolute. 4. 
Spre deosebire de ortodocşi. romano-catolicii 
exagerează importanța judecății particulare (făcând 
aproape de prisos judecata universală), în vreme ce 
protestanții (şi neo-protestanții) exagerează importanța 
udecăţii universale (ajungând până laa nega existența 
judecății icre). ste adevărat că romano- 
catolicii, prin învăţătura despre existența 
“Purgatoriului” (fără temeiuri scripturistice şi 
tradiționale), ar părea să contrazică afirmaţia de mai 
sus. E nu fac însă decât să cârpească o sminteală cu 
o altă sminteală (asupra căreia vom reveni)! 

Dogma ortodoxă a judecății particulare se 
întemeiază deopotrivă pe Si.Scriptură (a se vedea 
LUCA 16, 19-31 sau EVREI 9.27) şi pe Sf.Tradiţie, 
dar la ea conduce firesc şi dreapta socotință a minţii 
omeneşti (cum se arată şi în $ Teol dogm.şi simb.. 
vol.Il, pp.941-942). Revelația atestă judecata 

articulară, dar nu prea dă amănunte în (eggtură cu ea. 
-au exprimat însă anumite opinii reologice, fără 
caracter dogmatic deci, cu privire la modul cum 
aceasta ar decurge. Judecătorul este Hristos RU. 
asistat de îngerii cei buni (care caută a apăra sufletul), 


dar şi de îngerii cei răi (care caută a-l învinovăţi). 
După trecerea printr-un număr oarecare de “vămi , 
sufletul este încredințat fie unora, fie celorlalţi, după 





Forma originază a acestui cuvânt este /oşiana şi 
derivă de la un verb care înseamnă “a se grăbi”, Lasacest 
radical s-a adăugat sufixul -na, care înseamnă “te rog”, 
Septuaginta redă pe osana prin “Doamne miluieşte!”, 
Sf.loan Gură-de-Aur îl traduce cu “mântuire” sau strigare 
de bucurie, de biruinţă. 

Osana este un cuvânt trecut din textele biblice în 
cântările noastre religioase; se întâlneşte în toate 
Evangheliile și în mulţi psalmi. EI înseamnă o invocare de 
ajutor adresată lui Dumnezeu, lată-l în Evanghelia după 
Matei (21, 9), în textul împrumutat din Cartea Psalmilor 
(117,25): “lar noroadele, cele ce mergeau înainte şi cele ce 
veneau pe urmă, strigau: Osana! Fiul lui David! Osana 





Termeni ebraici folosiţi în cultul creştin: 





cum a fost găsit drept sau păcătos. S-a avansat şi ideea 
că judecata particulară ar putea fi doar un simplu act al 
conştiinţei omeneşti, ceea ce rămâne însă mai puţin 
probabil, neavând nici o întemeiere scripturistică, ci 
doar baze speculative, etico-filosofice. Cert este - şi 
acesta rămâne lucrul cu adevărat important pentru noi 
- că fiecare va fi judecat după conștiința şi după legea 
sa, cu toată dreptatea, căci Duliieze, nu poate fi, cu 
nimeni şi în nici un chip, nedrept. 

In ce-i priveşte pe păgânii de dinainte şi de 
după Hristos, ca şi pe pruncii morţi fără botez, nu 

utem ști exact în ce chip procedează Dumnezeu cu ei. 

ar, iarăşi, nu ne putem îndoi că EI îi judecă pe toţi 
după dreptate. Biserica nu s-a pronunțat definitiv în 

rivința acestora. “Numai Dumnezeu ştie”. scrie 

r.Andruţos în Dogmatica sa (trad.rom.cit.. p.441). 
lar Serghei Bulgakov afirmă că “Biserica nu judecă 
destinul celor ce nu-i apari (Ortodoxia, 
trad.rom.cit., ed.1994, p.185; totuşi întreg capitolul 
respectiv al sintezei lui S.Bulgakov trebuie citit cu o 
oarecare prudenţă). 

“Morţii” noştri continuă deci să trăiască, în 
mod real, cu sufletele lor, în taina vieţii de dincolo de 
mormânt. Din unele expresii frecvente în limbajul 
bisericesc, dar şi în cel laic, precum “cei mai dinainte 
adormiţi”, “în loc de odihnă”, “odihna cea veşnică”, 
“somnul de veci” etc., noi nu trebuie să scoatem cumva 
încheierea naivă că viaţa de dincolo ar fi doar o stare de 
“somn” sau de inactivitate totală. căci o asemenea 
concluzie ar fi potrivnică atât Revelaţiei, cât şi dreptei 
cugetări (nefiind în firea sufletului să fie total inactiv). 
Expresiile respective, mai mult sau mai puţin legitime, 
se referă fie la “odihna” sau "*somnul” trupului întors în 

ământ, fie la încetarea activităţii practice de mântuire. 

a care ne-am referit mai înainte (separându-se de trup. 
sufletul nu-şi mai poate lucra el însuşi mântuirea. 
“odihnindu-se” de incercările, ostenelile şi patimile 
cărnii). Dar nu poate fi îndoială că sufletul continuă să- 
Şi exercite funcțiile sale proprii, în plinătatea conştiinţei 
şi a voinţei, probabil chiar într-o măsură superioară 
celei pământeşti (a se vedea | CORINTENI 13, 12). 
Dincolo de mormânt, persoana trebuie să-şi urmeze 
viața în direcția pe care şi-a asumat-o încă de dincoace. 
“Viaţa pământească este timpul semănatului, iar viața 
de după moarte este timpul secerişului”. Modul în care 
pede sufletele drepţilor se numeşte rai (“paradis”, în 
imbajul apusean), iar cel în care petrec sufletele 
păcătoşilor poartă numele de iad (“infern ”, la catolici 
şi protestanți). Acestea nu reprezintă atât nişte locuri, 
cât nişte stări, chiar dacă, bunăoară, Ectenia morților 
numeşte metaforic raiul “loc luminat, loc de verdeață, 
loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi 
suspinarea”. Noţiunile curente de Sp afia tale nu se pot 
potrivi pentru “lumea de dincolo” (“dincolo” însemnând 
tocmai înafara spaţiului şi timpului terestru). Ne folosim 
totuşi de ele numai pentru a putea aproxima, pe înțelesul 
celor mulți, aceste realități mai presus de înțelegerea 
noastră actuală. Nu ne vom grăbi însă să şi credem că 
raiul este în mod concret chiar în cer, iar iadul undeva 
în străfundurile pământului. așa cum nu putem accepta 
că Dumnezeu ar fi. în mod real, un bătrân cu barbă albă 
sau că moartea ar fi, efectiv, un schelet înarmat cu o 
coasă! Nu trebuie să confundăm reprezentările 
antropomorfice mitico-populare cu adevărurile 


OSANA 


întru cei de sus!”, cuvântul însemnând aici: “Dă mântuire!”, 
dar şi o yrare în sensul de “Trăiască mai marele nostru, 
trăiască cel ce vine întru numele Domnului!” 

Cu aceste cuvinte a fost întâmpinat lisus la intrarea 
în Ierusalim (de Florii), de unde se vede că, în serviciul 
cultului divin creştin, termenul Osana şi-a păstrat semnificaţia 
biblică. 

Îl auzim curent la Sfânta Liturghie, când strana 
cântă urarea Serafimilor: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul 
Savaot!,.. Osana întru cei de sus!” 

În epoca Vechiului Testament era datina ca, la 
sărbătoarea “colibelor”, să se cânte urarea Osana, în ziua cea 
din urmă a sărbătorii (ziua a şaptea) se numea '“'osana cea 











dogmatice! Şi chiar de s-ar putea spune despre rai sau 
despre iad că sunt acolo sau acolo, aceasta tot nu 
ne-ar fi de nici un folos. “Să nu căutăm unde este 
iadul, ci să căutăm mai degrabă a ne feri de el!”, ne 
sfătuieşte Sf.Ioan Gură-de-Aur(Omilia3 | la Romani, 
5; P.G.60, 674). Şi în altă parte zice tot el: 
“Inchipuieşte-ţi condiţia vieții celeilalte atâta cât se 
poate închipui, căci spre a face aceasta cum se cade 
neîndestulătoreste cuvântul omenesc!” (Cuvâni către 
Teodor cel căzut, |, |]; P.G.47, 291). Pare îndeobşte 
limpede (şi Biserica învaţă ca atare) că sufletele 
ajunse după moarte în starea paradisiacă sunt eliberate 

e necazuri, se bucură de tainice daruri duhovniceşti, 
trăiesc în comuniune mistică cu Mântuitorul, cu îngerii 
și cu sfinţii, văzând însăşi “fața” lui Dumnezeu 
ALE 5, 8), după gradul de sfinţenie în care se află 
iecare. Cât despre sufletele ajunse după moarte în 
starea infernală, acestea stau în tovărăşia stearpă a 
duhurilor necurate (II PETRU 2, 4), în suferințe 
spirituale şi în remuşcări cumplite, în întuneric şi în 
neiubire (Dostoievski, în Frații Karamazov, defineşte 
iadul drept “suferinţa de a nu a mai putea iubi”). Insă 
atât fericirea sufletelor “din rai”, cât şi chinul sufletelor 
“din iad” nu au, deocamdată, decât caracter parţial, 
până la recăpătarea trupurilor prin înviere şi 
inveşnicirea fiecăruia într-o stare sau alta. în urma 
Judecăţii de apoi. 

Intorcându-ne pentru o clipă la dogma 
romano-catolică despre “Purgatoriu” (ca stare 
intermediară între “Infern” şi “Paradis”), teorie 
respinsă nu doar de ortodocşi, dar şi de protestanți, ea 
nu poate fi acceptată nici măcar ca opinie teologică, 
de vreme ce nu se bazează pe altceva decât pe 
răstălmăcirea grosolană a unor locuri scripturistice 
(mai ales | CORINTENI 3, 11-15). Numele de 
“purgatoriu' a fost derivat de la verbul latinesc puruo.- 
are (a curăţi””); ar fi vorba, aşadar, de o curăţire sau 
purificare a sufletelor după moarte, prin pedepse 
temporale, de unele păcate nu tocmai grele. devenind 
astfel apte de a intra oarecând în cer (în urma Marii 
Judecăţi, când “Purgatoriul” ar urma să fie lichidat). 
Această curăţire postumă s-ar face prin foc. Numai 
că, lăsând lao parte dificultățile dogmaticeale teoriei. 
ct îs caea gs dăunătoare mai cu seamă din 
abia de moral, ducând fie la nepăsare, fie la 

genei faţă de sine, ca de altfel şi mai 

vechea teorie a “apocatastazei” (lansată de Origen 
după care mântuirea va fi generală, incluzându-l până 
ŞI pe diavol!). Teoria “Purgatoriului” stă în legătură Şi 
cu alte învățături greşite ale romano-catolicismului. 
perpetuate până astăzi de pseudo-tradiţia apuseană. 
cum ar fi cea despre “satisfacție” sau Sai despre 
indulgențe”. (A se vedea, pentru aceste probleme, 
dar şi pentrucelelalte devieri sau “aventuri” doematice 
AS Galei cispia Cartea publicată în 1993 de către 
bariu a ale arhimandritul Philarete. şi 
sa „Creștini ortodocşi din Franţa, 
aparţin orientării stiliste '-subtitlul Noul catehism 
caloiic contra credinței Sfinţilor Părinţi. Un răspuns 
ortodox; tradusă în româneşte, cart d 
curând la Editura “Deisis” din Sibiu) e 
(va urma) 


Vasile A.MARIAN 






mare ; această sărbătoare era o manifestare a bucuriei Că 


€ VISILOV atat din robia Egiptului şi din pustiul arabic. 
evreii Bă Sa ni joc cuvântul osana îi întâmpinau 
deosebită. prezentativi, arătându-le o stimă 
“ral SD Iuba română curentă cuvântul, mai ales la 
de rebuințează ca exclamație, ovaţie de laudă. 
dn epic câte cineva că a fost primit cu '“osanale”, 
în da Aclamaţii, cu aplauze puternice. Apelativul osana, 
CTeşunism, este un reflex al măririi lui Dumnezeu şi 
ap rimă ideea că Dumnezeu poate împărtăşi grațiile Sale 
celui care II invocă. E aici convingerea că Dumnezeu se 
ocupă de om, cu care se află în comuniune prin credință: şi 
astfel Osana este mai mult decât un cuvânt. devenind 
CXPresia unei realități în care omul spune: “Mântuieşte-mă, 
Doamne! Căci robul Tău crede în Tine!” ? 


Nicu CRĂCEA 


























| 
| 
| 
| 


| 


——. —_—_ .. —”” OC... 





In ultimii ani, în special, 
între 1970 şi prezent, numărul 
Evreilor din Statele Unite convertiți 
la creştinism a crescut de la circa 
1.000 persoane la 140.000. În felul 
acesta, în ultimii 20 de ani au fost 
convertiți de 140 ori mai mulţi Evrei 
decât în cei 400 ani de la stabilirea 
lor mai masivă în USA. Această 
scurgere de persoane umane de la 
iudaism spre creştinism a alarmat 
comunitatea evreiască şi a 
determinat apariția unei puternice 
organizaţii, EVREII PENTRU 
IUDAISM, care are misiunea de a 
împiedica această convertire tot mai 
periculoasă pentru conceptul 
evreiesc de popor ales. 

Evreii care oscilează între 
creştinism şi iudaism, sau care 
serbează Hanuka, dar îşi fac şi pom 
de Crăciun sunt cu mult mai 
numeroşi decât cei care se declară 
creştini. Numărul acestor Evrei este 
de aproape un milion şi jumătate; circa 700.000 se 
declară ataşaţi de creştinism, nu merg la sinagogă 
decât o dată sau de două ori pe an şi cam tot de atâtea 
ori, sau chiar mai des, la bisericile creştine. Ceilalţi 
se consideră Evrei prin cultură şi etnicitate şi nu 
prin religie. Ambele categorii sunt considerate de 
comunitatea evreiască drept pierdute pentru 
iudaism. 

Şi noi, şi Evreii ne punem întrebarea ce se 
întâmplă cu aceşti oameni care îşi părăsesc grupurile 
cărora le aparţin pentru a se ataşa, mai lent sau mai 
rapid, altor grupe cu cultură şi spiritualitate diferită? 
Fără îndoială că există o anchiloză a iudaismului 
care nu mai satisface dorința mistică şi de cunoaştere 
a omului modern, a Evreului contemporan şi 
conceptul de popor ales începe să devină iritant 
pentru mulți Evrei. In al doilea rând, aspectul tot 
mai închis al societăţii iudaice, exclusivismul tot 
mai accentuat pe care această societate l-a adoptat, 
în special după înființarea statului Israel, duce la 
anchiloză şi la abandonarea acestui tip de societate. 

Să ne întoarcem puţin la Bergson, filosof 
francez de origine evreiască, mort în 1941 şi care 
vorbeşte, în LES DEUX SOURCES DE LA 
MORALE ET DE LA RELIGION, despre “morala 
închisă” şi “morala deschisă”, ca şi despre “religia 
statică” şi cea “dinamică”. Morala statică, spune el, 
este un conformism pur, ea se prezintă ca o colecţie 
de imperative impersonale şi raționale. “Morala 
deschisă este un elan de creaţie a binelui şi ia corp 
în eroi şi în sfinți care devin modelele noastre pe 
calea progresului moral infinit. ae 13| 

Religia statică, asemenea moralei închise, 
se circumscrie pe ea însăși în rituri şi habitudini. 
Religia dinamică este credinţa în “Infinitul” prezent 
în noi şi care ne cere să făptuim. 

Toţi contemporanii au recunoscut în aceste 
opoziții, polii celor două morale şi ai celor două 
religii: iudaismul și creştinismul, Pentru noi, cei 
care trăim fenomenul de extindere a creştinismului 
și de “uscare” a iudaismului, este uşor să 
recunoaştem aspectul închis al societăţii iudaice și 
al moralei ei, ca şi aspectul deschis al creştinismului, 
dinamismul lui, prezența martirilor şi a eroilor 
creştini care ne atrag spre cele de sus, 

Grupul EVREII PENTRU IUDAISM 
afirmă că cei care trec la creştinism aparțin, în cea 
mai mare măsură, laxismului religios şi moral al 
celor care refuză să se supună disciplinei iudaice și 
caută nontonformismul creştin, Pe de altă parte, 
cei care trec la creştinism spun că numai în religia 


PUNCTE CARDINALE 


creştină au găsit o relaţie directă şi personală cu 
Dumnezeu, prin lisus Hristos, relaţie pe care nici un 
ludeu nu o poate realiza în mozaism, din cauza 
raportului de păcat şi răzbunare divină pe care 
iudaismul îl proclamă ca singura relație posibilă cu 
Dumnezeu. 

Fiecare Evreu care citeşte Biblia creştină şi 
are o anumită aprehensiune pentru iubirea 
nediscriminatorie a semenului său. este şocat de 
profunzimea cuvintelor lui lisus şi se simte eliberat 
de frică şi constrângere. ludaismul este gol de 
semnificaţii spirituale, spun unii din aceşti convertiți. 
Lor li se pare că iudaismul este nebulos şi lipsit de 
spiritualitate. Aceste afirmaţii nu sunt deloc noi 
pentru creştini. Știm acest lucru de la Mântuitorul 
care i-a numit pe Evrei lipsiți de umilinţă, iar pilda 
Vameşului şi a Fariseului este ilustrativă în acest 
sens. Mândria lor de a da zeciuială, de a posti şi a face 
milostenie la răspântii ca să fie văzuţi de oameni este 
moartea lor spirituală. 

Pe dealtă parte, caracterul închis al societăţii 
iudaice, care nu admite străinii convertiți la mozaism 
şi nu consideră Evrei nici măcar pe copiii născuţi din 
căsătorii mixte, în caz că mama nu a fost evreică, 
determină pe unii Evrei să se simtă ca într-un fel de 
cuşcă spirituală foarte inconfortabilă pentru sufletul 
uman. Acest exclusivism nu este o caracteristică 
nouă a societății iudaice, care devine tot mai politizată 
după înfiinţarea Israelului, ci ea a constituit trăsătura 
dominantă a mozaismului încă din vechime. Moise 
a interzis, sub pedeapsa cu moartea, orice încuscrire 
cu străinii (Deuteronom, 7: 3-4) şi alungă pe străini 
şi pe străinele căsătorite cu Evrei. 

După întoarcerea din robia babilonică, 
Neemia face acelaşi lucru: alungă soțiile străine şi pe 
copiii născuţi din ele, iar pe cei căsătoriţi cu străine 
îi îndepărtează din funcţii. (Vezi NEEMIA, 13: 23- 
28). De altfel, referindu-se la aceste excluderi din 
sânul poporului evreu, Neemia încheie: 

“Astfel i-am curăţit eu de toți străinii şi am 
pus rânduială preoţilor şi leviţilor, fiecăruia după 
slujba lui”. (Idem vers.30). 

In ceea ce priveşte afirmaţia grupului “Evreii 
pentru ludaism” că numai cei laxi părăsesc iudaismul, 
nu este total adevărată: o serie întreagă de persoane 
din familii foarte bigote și chiar fii de rabini au 
părăsit iudaismul pentru creştinism, 

ludaismul se simte tot mai amenințat de 
aceste dezertări. Oameni simpli şi intelectuali, săraci 
şi bogaţi, religioşi şi mai puţin religioşi, părăsesc 
mozaismul pentru că, citind Biblia creştină, au înţeles 





Mai '95 NR. 5/53 PAG. 9 





că legea veche nu mântuie pe nimeni şi că 
numai sângele lui Hristos este cel ce ne 
salvează. Acest număr de convertiți-prin 
citire şi evanghelizare este aproape dublat 
prin căsătoriile mixte cu creştini(e). Mult 
mai puţini din cei căsătoriţi astfel trec la 
iudaism. Majoritatea devin creştini. 
Îngrijorarea comunităţii iudaice este cea 
mai bună dovadă că numărul convertiţilor 
la creştinism este din ce în ce mai mare. 
Inființarea organizaţiei EVREII PENTRU 
IUDAISM (Jews for Judaism), pe lângă 
celelalte grupuri de presiune morală şi 
chiar materială a celor care trec la 
creştinism, are ca scop apropierea 
personală de fiecare convertit pentru a-i 
cerceta motivele părăsirii iudaismului şi 
a-i demonstra valoarea legii lui Moisi şi 
“frauda” făcută de preoții şi predicatorii 
creştini pentru a-i converti. 

Rabinul TOVIA SINGER, 
Preşedintele organizaţiei stabilite la New 
York şi apoi extinse în mare parte a 
Americii, ca şi diferiţi profesori 
universitari, rabini şi învățători de lege abordează 
pe cei convertiți şi le strecoară cărţi sau casete 
conținând “adevărata” interpretare a locurilor 
profetice despre Mesia, din Vechiul Testament, 
texte care sunt “speculate” de creştini pentru a 
dovedi că în lisus, profeţiile Vechiului Testament 
se împlinesc. Ei atacă, în special, mişcarea EVREII 
MIESIANICI. care demonstrează că împăcarea 
dintre iudaism şi creştinism este posibilă. prin 
acceptarea lui lisus. Aceste grupuri mesianice se 
înmulțesc rapid printre Evrei. În 1974 erau numai 
14 astfel de congregații în SUA, acum sunt peste 
160, toate țintind convertirea Evreilor. Unul dintre 
cei mai activi în aceste convertiri este pastorul 
Richard Wurmbrandt, evreu-român trecut la 
luteranism, care a stat în închisoare în România Şi 
acum predică peste tot, organizaţia lui extinzându- 
se în multe țări, inclusiv Africa, India, etc. 

Acum câţiva ani, Pastorul Wurmbrandt 
imi povestea că a călătorit în acelaşi vagon cu un 
rabin, cu care a început o discuţie despre Hristos. 
După mai multe contraziceri, au ajuns şi la dispute 
mai personale. Rabinul i-a contestat calitatea de 
evreu. “Dece?” a întrebat Wurmbrandt, “Pentru că 
te-ai făcut creştin”. 

-Acesta nu este un motiv suficient, a ripostat 
pastorul, Neam din neamul meu au fost Evrei şi am 
rămas Evrei. Credeţi, domnule rabin, că Marx. 
Engels şi ceilalți Evrei care au adus în lume 
comunismul, au făcut parte din grupuri sataniste, 
au ucis, au distrus popoare sunt Evrei şi eu nu? “Da, 
a fost răspunsul. Câtă vreme ei nu au părăsit 
iudaismul, rămân Evrei”. 

Când o societate sau o grupare religioasă 
gândeşte aşa de exclusivist, este firesc să înceapă să 
fie bolnavă, cum o numeşte Bergson. În realitate, 
pentru salvarea omenirii nu există altă cale decât 
creştinismul. Acest adevăr nu este valabil numai 
pentru Evrei, ci pentru noi toți. Din ce în ce mai 
mult se aleg creştinii de necreştini, cei buni de cei 
răi, fiii luminii de fiii întunericului. ludaismul este 
asemenea candelelor fecioarelor nebune. Lumina 
lor ținecât lumina fizică a lumii. La venirea mirelui, 
candelele lor sunt stinse, pe când cele ale fecioarelor 
înțelepte luminează. 

Să nu ne găsească sfârşitul cu candelele 
stinse şi să nu fie pentru noi cuvântul final al 
Domnului: “Adevărat vă spun vouă, nu vă cunosc 
pe voi”, 


Pr. Gheorghe CALCIU 











PAG. 10 NR. 5/53 Mai '95 


PUNCTE CARDINALE 





iii DIABOLIZAREA AI 
IQ ROMÂNISMULUL za 


Când cineva încearcă să-i facă altcuiva un 
bine şi este refuzat, nu în cine ştie ce zone abisale 
trebuie să căutăm explicaţiile acestui fapt, ci în unele 
mai concrete; ori cel căruia îi este destinat binele 
este mazochist şi-i place să se complacă în starea în 
care se află, ori este imatur (ca vârstă sau ca prap al 
normalităţii), fiind astfel necesar ca altcineva să 
decidă pentru el; ori, în fine, este şi matur. şi capabil 
de discernământ, iar atunci înseamnă că “binele” cu 
care este ademenit nu reprezintă, pentru el, un bine. 

Aceste reflexii abrupte mi-au fost stârnite 
de următoarele considerații pe care le-am întâlnit 
într-o carte ce a făcut multă vâlvă în ultima vreme 
(Cerul văzut prin lentilă de H.R.Patapievici): 


acestuia. Căci acest “bine” nu poate fi făcut decât în 
virtutea unei serii de afirmaţii apodictice cu privire la 
istoria şi la ființa poporului român, care conduc, 
inevitabil, la ideea schimbării substanţei acestuia. Să 
le luăm pe rând. Facerea “binelui” impune următoarea 
serie de afirmaţii apodictice; : 

|. ISTORIA NOASTRĂ ESTE OSUITĂ DE 
EȘECURI (id est: românul este incapabil de istorie; 
trebuie ca altcineva s-o facă - eventual cei 15%). 
Istoria românească (se înţelege, până când masoneria 
ne-a scos la lumina istoriei) este o lungă perioadă de 
“muţenie, letargie şi beznă”. întreruptă doar de invazii 
succesive (p.106-114). Geto-dacii ne-ar fi lăsat 
moştenire doar două însuşiri: “încăpăţinarea tenace” 
(care s-a perpetuat până astăzi în “naţionaliştii 
extremiști”, refractari “binelui” masonic) şi însuşirea 
lamentabilă de a ne “îmbrățişa călăul”. 

2. ROMANITATEA ESTE O FICŢIUNE (i4 
est: poate fi oricând schimbată). Românitatea nu ar 
putea fi “ceva substanţial, o esenţă cu o haecceitate 


[=> e II] E 1] 
PARADIGMA SCHIMBARII 


Dacă aceasta din urmă este identitatea 
noastră, ea trebuie nepreşit schimbată. Retorica 
schimbării este un loc comun al contemporaneităţii, 
dar e departe de a-i fi specifică: lumea nu a dus 
niciodată lipsă de reformatori şi istoria arată ca un 
vast laborator de experimente. Limitându-ne la 
materialul pe care nu-l oferă cartea de la care am 
pornit, aş vrea să spun că pledoaria ei pentru 
schimbare îmi pare de două ori suspectă: 1. pentru că 
precede capitolele destinate cercetării identităţii 
româneşti; deci schimbarea nu este un imperativ al 
decepţiei pe care această identitate alterată ar fi 
născut-o în observatorul ei, ci funcționează ca un 
apriorism; prin urmare, nu este o exigenţă dedusă 
din nişte constatări, ci este o exigenţă impusă din 


“BINELE” MASONIC 


ŞI ÎNCĂPĂŢINAREA ROMÂNEASCĂ 





*Naţionaliştii de astăzi, ca şi cei de ieri. continuă să 
ignore că națiunea română s-a născut prin 
intercesiunea statului capitalistmodern şi că singurul 
bine care poate fi făcut acestui popor este să fie lăsat 
să revină la calea pe care pațrioții adevăraţi l-au 
adus. prin conecţarea țării la sistemul de valori 
occidental, adică prin trecerea de la starea de agregare 
tribală, cântată de naţionalişti, la structura unei 
societăți civile de tip occidental” (s.n.). Veţi fi 
observat, desigur, că acesta este un loc comun al 
gândirii masonice, care poate fi regăsit, cu minime 
variaţii stilistice, de la Eugen Lovinescu până la Dan 
Amedeu Lăzărescu! Raționamentul, în simplitatea 
lui lineară, cum ar spune Nae Ionescu, poate părea 
seducător. Într-adevăr, ce poate fi mai simplu decât 
să “deconectezi” un aparat de la o rețea care nu-l lasă 
să funcționeze şi să-l “conectezi” la cea bună? 
Întrebarea este: pot fi aplicate principii mecanice la 
existenţa unui popor? La fel au gândit şi cei care au 
aplicat pentru prima oară la noi, la jumătatea veacului 
trecut, principijle “universaliste și evoluționiste”, 
deduse din schema conceptuală progresistă a lui 
L.H.Morgan; schemă care “admite tacit un subiect 
universal, antrenat de o lege a manifestării uniformă” 
şi care, între timp, şi-a dovedit caducitatea; fiecare 
popor este o realitate diferită şi are legile lui de 
dezvoltare. Că este aşa o dovedeşte bunăoară 
permanenta tensiune dintre Sat şi Stat, pe care o 
recunoaşte până şi autorul nostru; “Deşi contigue 
spaţial, lumile temporale ale Satului românesc 
tradițional şi ale Statului capitalist laic sunt fără 
legătură între ele”. Mai mult decât atât, din cartea 
lui O.Papadima, O viziune românească a lumii, 
aflăm că țăranul, atât de respectuos cu ierarhiile, nu 
are nici un respect pentru Stat “privit ca o invazie şi 
nu ca ierarhie firească”. Dar, vorba aceea, dacă 
realitățile ne contrazic, cu atâtmai rău pentru realități! 
Putem oricând crea teorii care să justifice orice; aşa, 
de pildă, istoricul francez Pierre Chaunu a 
“descoperit” teoria “vârstelor istorice”, Conform 
acesteia, 85% din locuitorii Franţei clasice “alcătuiesc 
un subiect a cărui vârstă istorică este mai tânără cu 
5 sau 6 sute de ani decât cei 15% care alcătuiesc seria 
ce fixează vârsta istorică (...) a momentului”. lată un 
alt instrument seducător! EI se potriveşte cel puţin 
lui Iorga, “înapoiatul” care cerea la 1900 să ne 
întoarcem la “democraţia românească” de la... 1300, 
Unde-i poate, aşadar, găsi aplicare în istoria 
românească această nouă teorie? Desigur, doar 
începând cu “seria istorică a bonjuriștilor”, cei 15% 
care aveau “să impună cronologiei româneşti vârsta 
ei istorică”, Schema mai poate fi aplicată tuturor 
generaţiilor care au făcut o politică filo-masonică 
până la 1938 şi, sărind peste perioada stalinistă şi cea 
a lui Ceauşescu (“'situat în imediata proximitate a 
naționalismului legionâr”), Înainte-merpâtorilor de 
astăzi, care vor binele poporului prin schimbarea 


proprie”. sau o “substanță” cu formulă eternă. “Eterne 
sunt popoarele lipsite de expresie politică, iarexaltarea 
țărăniei noastre, în dauna modernităţii, ne îmbrânceşte, 
vrând-nevrând, în hrubele sufletului nostru letargic”. 

3. ONTOLOGIILE AUTORILOR CULŢI 
SUNT FANTEZISTE (id est: ne putem da, sau alții ne 
pot da, orice determinaţii). “Incercarea de a abilita un 
autohtonism imemorial cu mijloacele teoretice cele 
mai prizate” n-ar fi decât o replică dată “neîmplinirilor 
propriei noastre istorii”, istorie pasibilă de a fi 
“îndelung psihanalizată”: Este vorba de compensarea 
sentimentului de carenţă prin postularea unei esențe 
tari a ceea ce părea să lipsească: românitatea care 
transcende triumfal timpul şi îşi bate joc de aspectul 
terren al istoriei care, ea, a pus-o mereu, pe românitate, 
la periferie. Desigur, această tehnică a revanşei este 
bovarică în cel mai înalt grad”. Autorii acestui 
“hagialâc” cu pretenţia “aburoasei metafizici”, ai 
acestei “enorme literaturi incompetente şi 
encomiastice”, ai acestei “trăncăneli inconsistente”, 
se numesc: Eminescu, Pârvan, Nae lonescu, lorga, 
Lucian Blaga. M.Vulcănescu, Dan Botta, Anton 
Dumitriu, O.Goga. C.Noica şi lista ar putea continua. 

4. IMAGINEA ŢĂRANULUI ESTE 
FETIŞIZATĂ (id esr: surparea temeliei ființei noastre 
comune). Intelectualii. începând cu jumătatea sec.XIX, 
ar fi dat “țărăniei definițiile unei erudiţii metafizice 
improprii”! substituind țăranul adevărat cu o ființă 
culturală de fantezie. EI n-ar fi depozitarul spiritualităţii 
şi al tradiţiilor noastre, ci un fetiş datorat '*neputinţelor 
noastre”. 

5. ORTODOXIA ESTE O EROARE DE 
OPȚIUNE (id est: ne putem alege sau ni se poate 
impune orice altă identitate confesională). Intotdeauna 
intelectualii masonizaţi au privit Ortodoxia ca-pe o 
“opțiune”. Greşită, se înțelege. Este aici dovada nu 
numai a ignoranței, ci şi a prostiei. Căci, din orice 
istorie religioasă decentă, se poate afla că in il/lo 
tempore nu se alegea religia ca la ruleta modernă, ci 
că, de pildă, cele două părţi ale Europei dezunite au 
urmat fiecare, cum au crezut de cuviinţă, creşterea 
credinței creştine: Apusul către realizarea Împărăției 
lui Dumnezeu aici, pe pământ, prin bunăstare şi 
expansiune teritorială, iar Răsăritul către împlinirea 
lăuntrică, prin realizarea Împărăției în sufletul 
credinciosului. Nu este locul să discutăm aici care 
dintre ele a urmat litera sau spiritul Evangheliei şi care 
nu, 

Prin urmare, identitatea noastră fiind alta, şi 
modelele noastre reprezentative ar fi altele: nu Satul 
este roposul nostru specific, ci mahalaua; nu cei pe 
care |-am numit mai sus sunt reprezentanţii autorizaţi 
ai conceptualizării românismului, ci unii ca Al.George 
şi HLEH.Stahi; nu “Mioriţa” reprezintă cel mai fidel 
românismul, ci “De ce bat clopotele, Mitică?”, de 
unde se vede că a fi român înseamnă “delirul politic, 
sexul şi băşcălia”,,. 


rațiuni exterioare; 2. pentru că paradigma schimbării 
prezintă o analogie suspectă cu ideologia new-age- 
istă care, după cum se ştie, se întrepătrunde armonic 
şi se completează cu cea a francmasoneriei. lată, de 
pildă, chipul lumii de azi în care pulsează frenetic 
elementele new-age-iste: contestarea 
particularităților regionale, contestarea ierarhiilor 
până la ura contra establishmentului (“închinarea 
bigotă la instituţiile zise fundamentale: Armata, SRI, 
Biserica etc.”), cultul toleranței, denunţarea 
fanatismului, a barierelor confesionale, a 
fundamentalismului, a obedienței şi supuşeniei, ideea 
zidirii civice, elogiul ludicului şi al uşurătăţii, al 
erotismului şi al hedonismului (“sexul incert este 
primul pas spre o personalitate schimbată”!), 
ocrotirea minorităților (cu deosebirea celorsexuale), 
elogiul statalității globale şi al redistribuirii puterii - 
obsesie tipic francmasonică - având cinstea unui 
întreg capitol , sub aparenţa unei nevinovate cronici 
la cartea lui Artur C.Clarke, Sfârşitul copilăriei (se 
poate observa subtilitatea trimiterii la “imaturitatea” 
noastră ca popor, despre care vorbeam la început, şi 
exigența încheierii acestei “copilării”). Agenţii 
schimbării ar fi Overlorzii, “fiinţe întrebuințate ca 
agenţi de inginerie planetară către un tip de existență 
care transcende localizarea şi durata”, un fel de 
supraoameni (un citat din Nietzche precede articolul, 
ar un alt text îi este dedicat în întregime, sub titlul 
“Eşecul aurorei” -un alt simbol new-age-ist, având 
grept corespondent 4uroville, “oraşul zorilor”, sau 
al omului viitorului”, înălțat sub protectorat 
UNESCO, în SUA) care impun calea schimbării (cei 
15%!) după cum urmează: “impun pacea mondială, 
eficacitatea extremă a economiei şi, deci, 
Protpia tatea universală, înființarea Statului mondial 
ete. 2 
“Nouaoicumenă” - de natură francmasonică 
- se obține prin ştergerea diferențelor confesionale 
(“nu mă refer la vreo ramură teologică confesională 
anume”, crie răspicat autorul) şi înlocuirea lor cu o 
religiozitate difuză, mai. “tolerantă” şi mai 
“democratică”, fără sensul sacrului: “Noua oicumenă, 
născută mai puţin împotriva valorilor pompieristice, 
cât în consecința noului sentiment al plenitudinii 
Vieţii, s-a făcut alături de Europa pedanților şi în 
disprețul culturii oficiale (...) Această nouă cultură a 
mediilor de comunicare nu este o subcultură, ci 
reflectă ceva extrem de profund din ființa noastră, şi 
anume un nou mod de a fi viu”. Felul în care 
creştinismul este integrat viziunii holistice Şi 
reinterpretat în viziune universalist-religioasă apare 
greu de consecințe, Aceleiaşi ispite holistice (de a 
integra contrariile într-o mişcare unificatoare) par a 
i se subsuma şi unele afirmaţii relativ obscure, în 


(continuare în paz, 11) 
Dora VRÂNCEANU 


| 





































































“Filantropul” 
G.SOROS 


- 


DPcoTaây ad, gara a 
PY x IO Aa i d y 
etate Pt 


E mai ci 

"Viţelului de aur” nu-i poţi aduce ofrandă 
decât lingouri. de aur bine-nţeles. G. Soros cu 
a doua lui soție. cu 26 de ani mai tânără ca el 


Printre duzina de rechini mari 
care, de la un cap la celălaltal pământului. 
nu se ocupă decât cu specula financiară 
ŞI bursieră intemaţională merită să cităm 
pe George Soros. cunoscut la noi în țară 
datorită fundaţiei care-i poartă numele. 
(N.B.ela mai creat fundaţii şi în alte ţări 
din Europa centrală şi de Est). 

Israelit, născut la Budapesta în 
1930. Sorosa fugit din Ungaria în timpul 
revoluţiei din 1956. 

După unele peregrinări în 
Europa de Vest. ajunge în USA. sinuurul 
loc - după propriile lui declaraţii - unde 
se poate face cu rapiditate avere dacă 
slujeşti cu religiozitate biblică "x iţelul 
de aur” în templul de la Wall Street. am 
adăuga noi. 

Soros se denumeşte, el însuşi. 
speculator financiar. Am aflat, mai sus, 
în ce constă această nobilă meserie. 

Pentru informarea cititorilor 
merită citate câteva “fapte de arme” 


semnificative, ale ”filantropului” nostru. 

In lumea interlopă a marilor 
speculanți financiari internaţionali. Soros 
devine o statură majoră în zilele lui 
"Octombrie negru”, cele câteva zile 
denumite astfel din cauza “Krach'-ului 
bursier şi financiar - cauzat de speculă - 
din Octombrie 1987 la bursa din Wall 
Street. Economia occidentală s-a păsit, 
atunci, nu departe de catastrofa bursieră 
americană din 1929 care a distrus o bună 
parte a economiei occidentale pentru 


mulți ani. 

Cu această ocazie Soros şi-a 
permis luxul să piardă 800.000.000 de 
dolari fără să dea faliment. ca alţii. În 
tagma speculanţilor, stima față de DI.Soros 
a crescut în proporție cu pierderea suferită, 
adică nul. Cota lui de credit pe piața 
internațională a crescut în consecinţă. 

In 1992. tot prin speculaţii, Soros 
ŞI gaşca lui au obligat Italia să devalueze 
liracu 50% şi Anglia să devalueze livra cu 
20% (!!) ceea ce a provocat ieşirea acestor 
două ţări din SMR (sistemul monetar 
european) provocându-le, cu această 
ocazie. pierderi financiare şi economice. 
apreciate de specialişti la 4-5 miliarde de 
dolari. Operația asta i-a procurat lui Soros 
un beneticiu de 1,5 miliarde de dolari. 

Este ştiut că stabilitatea devizelor 
pe piaţa internațională este unul din 
parametrii principali ai dezvoltării 
comerțului între state. In epoca de astăzi, 
când numai Europa de Vest are 


ie Vie 


cca.25.000.000 şomeri şi asistați social. 
orice atac împotriva capacității de 
producție a vreunuia din statele ce o 
compun este pur şi simplu o crimă contra 
umanităţii. 

Sâmbătă 14 August 1993, tolănit 
pe un transat în grădina vilei lui din Long 
Island, Soros declară. printre altele. foarte 
peremptoriu pe ecranele televiziunii 
(franceze: “Francul francez este 


supraevaluat; luni el nu va mai exista!?!” 
(N.B.Soros pregătise atacul contra 


JEFUITARII 


sau racila gravă a vremurilor noastre: 
Ss peculanti 


| fi nancIari 


-Niculae GHIOAGĂ- 


francului pentru Luni 16 August). 

Ghinionul lui Soros a fost numai 
orgoliul lui nemăsurat. care-l făcea să 
creadă că el singur poate decide soarta 
unei țări. în speță Franţa. Aflând de 
declaraţiile lui Soros, Primul ministru 
E.Balladur s-a înțeles, în aceeaşi zi. cu 
Cancelarul german H.Kâhl să schimbe o 
singură dispoziţie esenţială a SME-ului şi 
astfel francul francez a fost salvat de la o 
devaluare extrem de dăunătoare pentru 
economia franceză. Această înţelegere, 
insă, nu a fost adusă la cunoştinţa 
publicului decât luni 16 August, în ziua în 
care trebuia să aibă loc atacul împotriva 
lrancului francez. & 

Se pare (după informaţiile date 
de concurenţii lui) că în afacerea asta 
Soros a pierdut multe sute de milioane de 
dolari; dar ce contează, balta (mai bine zis 
mocirla) are peşte. 

Am pomenit mai sus specula 
împotriva materiilor prime. Bine” nţeles 


Mai '95 NR. 5/53 PAG. [| 


Soros este unul din iniţiatorii acesteia. 
Acum câteva luni a cumpărat “a terme” 
(în franceză, un termentehnic care indică 
o cumpărare asemănătoare cu jocul de 
ruletă într-un cazinou!) 60.000 tone de 
cafea. pe hântie, fără să vadă nici măcar 
o sinuură boabă de cafea. De la data 
“cumpărării” acestor zeci de mii de tone 
şi până la vânzarea lor, de curând, cafeaua 
a crescut pe piața intemaţională cu 133%. 
Calculul beneficiului realizat cu această 
speculație este uşor de făcut. 

Venitul lui Soros în 1993 a fost 
1.200.000.000 de dolari. 

In 1994 el a câştigat. numai la 
bursa de la New York. 140.000 dolari/ 
oră. 

După prezentarea 
“profesională” a personajului să trecem 
la “filantropul” G.Soros. 

Una din dispoziţiile legii 
privind impozitul pe venit în USA 
permite oricărui contribuabil să facă 
donație - instituţiilor sau fundațiilor de 
binefacere - 50% din impozitul pe venit 
datorat fiscului în cursul unui an. 

Deci “filantropul” G.Soros 
finanţează aşa-zisele fundaţii ale lui cu 
banii fiscului american. fără să scoată 
nici un cent din buzunarul lui. Genial! 
Nu? 

Cum, din nefericire. Soros 
câştigă foarte mulţi bani - numai cu 
matrapazlâcuri “legale” - sumele 
disponibile pentru “actele de binefacere” 
sunt şi ele importante. 

In concluzie ne punem 
întrebarea: oare aceşti bani murdari, 
adunați în dauna a milioane de indivizi. 
pot ei aduce fericirea altora? Dacă mai 
crezi într-o oarecare etică eşti înclinat să 
spui NU. 

Documentație: în alară de 
propriile declaraţii ale lui Soros, “Paris- 
Match” nr.2310, “Le Point” nr.1136 Şi 
1137, Televiziunea franceză ş.a. 


(Articol preluat din Cuvântul 
Românesc, anul 21, nr. 226, aprilie 1995) 


ȘI ÎNCĂPĂŢÎNAREA 


(urmare din pag, 10) 

vădită contradicţie cu Evenghelia. cum ar fi aceasta: 
“În fapt. mie mi se pare că dogma hristologică 
<<două naturi - o singură persoană>> nu permite 
erijarea unei opoziții reologice între individualitate 
şi persoană”, ca şi poziţia care tace din creştinism 
un nesecat izvoral cunoştințeloromeneşti: “criteriul 
decisiv nu este devoţiunea populară ŞI nici frecvența 
sfinților (...), ci capacitatea acestei lumi de a se mai 
hrăni din aporiile (!) revelaţiei creştine, ceeacene 
duce la gnosticism sau neo-gnosticism şi nicidecum 
de creştinism. Dintr-o altă perspectivă, care vrea să 
pună în valoare tipul de acţiune al creştinismului şi 
diferența specifică faţă de islam, îi sunt atribuite 
creştinismului “modele intuitiv-geometrice” pentru 
a ilustra modul acestuia de acţiune: “dacă islamul 
generează identici, creştinismul îşi reproduce 
substanța prin crearea de autosimilari „ceea ce ne 
trimite cu gândul la teoria holistică a marricei $, 
conform căreia toate din jur sunt modele dinamice 
care trec necontenit unele într-altele şi vădesc 
dependențe și condiţionări ontologice față de 
“totalitate”. Îi trimitem pe amatori la imensa literatură 
de specialitate din fizica modernă care urmăreşte 
reunirea tehnicii cuantelor și a teoriei relativităţii 
într-o unică teorie cu aplicabilitate universală, ŞI 
poate că nu e lipsit de interes să amintim aici că 
fizician, ca şi autorul cărții pe care 0 discutăm, este 
şi Fritjof Capra, autorul viziunii sistemice new-age- 
iste, al concepţiei despre coincidenţa dintre fizica 
modernă şi vechile concepţii mistice despre lume. 

estinismull e nicg ni ho 


ă , ă ă n P £ 4 & ă . DAE ( PA A PRAI Di: Ea. Ș = 
“BINELE? MASONIC 
| RR ei EI 


Es 9, 


5 geto tc 
E, Î* o % 


Drug 
a 9 adie Se za Stagii i, 
ră E ie pi 3% e BR sa pe AN ză 
ua, Ă %arzy vă p A E, N re da 
E ă Aa SĂI 
A 


5 Vie fa i ee Ei Ai 
dt aa zi 


* 
= 


PPR A 
PR Ia e 
ii 


8 

Ag 
„ A r 

1 


« 
j Ve Dă i / a e eat 

4 Met Rm aa a A ui Ai i 

2 7] 

RO A Ț AS A 
. ze j îi La _ 

4 gti AT Zi y Fa a Su, ep Ay af Ego 


Ti aa 


ŞI prin ceea ce se numeşte **voinţa de a modifica 
lăuntrul lucrurilor (de aici dogmatica omului nou)”, 
fiind astfel solidar “cu renovarea sau restaurarea 
lumii”, Este aceasta încă o demonstraţie subtilă a 
felului în care spiritul creştinismului este deviat în cel 
al new-age-ismului; căci, dacă acesta din urmă vrea să 
determine o schimbare a omului în sensul ciclicelor 
regenerări păgâne (“Suntem astăzi o omenire de 
Renaștere”, ne tot repetă autorul nostru), el nu este 
nimic altceva decât o alternativă politică; în vreme ce 
înnoirea omului prin creştinism nu se poate face decât 
printr-o a/fer-nativă de fond, printr-o altă naştere, 
prin naşterea din nou în lumina Parusiei: Şi am văzut 
un cer nou şi un pământ nou; fiindcă cerul cel dintâi 
şi pământul cel dintâi au trecut” (Apoc.21, 1). lar 
aceasta nu este cu pulință decât prin Dumnezeu; 
automântuirea este o amăgire opusă creştinismului. 
De altfel, autorului îi rămâne neînţeleasă atât 
adâncimea semnificaţiilor teologice creştine, cât şi a 
filozofiei cu tentă creștină (să fie din pricina des 
invocatei “tâmpenii” sau “prostii” româneşti?). lată 
doar două exemple: “Un cuvânt profund afirmă că 
“<Dumnezeu este cunoscut atât prin cunoaştere, cât 
şi prin necunoaștere>>, (...) Acelaşi lucru se poate 
spune şi despre noi: românii au răspuns provocărilor 
istoriei atât ripostând, cât şi anulându-se”, A tâlcui 
necunoaşterea lui Dumnezeu (apofatismul) lui 
Dionisie Areopagitul prin “anulare” e o dovadă de 
savantă pugumănie! Cel de-al doilea: “Crescând prin 
reproducerea autosimilară a aporiei întrupării, 
creştinismul şi-a înmulţit diferenţialele divine etc.”! 


ne vorbeşte de “'diferenţialele divine” ale lui Bla 


ar fi trebuit să sesizeze că ele nu au nimic de-a face 
(o spune Blaga însuşi) cu creştinismul, nici măcar 
la modul metaforic... De câte ori vine vorba despre 
creştinism, d-l Patapievici cade într-un 
delir verbal şi ideatic de fizician apostat. Nici un 


creştin nu poate privi cerul prin lentila d-lui 
Patapievici. 
* 


Ne putem întoarce acum la punctul de 
pornire: nu din mazochism, nici din infantilism 
refuză românii “binele” cu care sunt îmbiaţi, ci 
pentru că "încăpăținarea” i-a învățat să se ferească 
de utopii. Şi alte utopii le-au promis raiul pe pământ. 
lată de ce încăpăţinarea de a te feri de utopii devine 
un semn de înțelepciune. A le cere românilor să-şi 
piardă memoria este o insultă. 


ERATĂ | 
Colegiul de redacție al revistei "Puncte 
Cardinale" cere scuze cititorilor pentru erorile 
strecurate în numerele 3/51 şi 4/52 din anul acesta, 
făcând cuvenitele rectificări. 
n numărul 3/51 la pag. 9 în articolul] 
"Complexul Cain-Abel” pe coloana a doua, aliniatul 
textul "cum să se explice sinuciderea lui Frederic al 
Il lea al Prusiei...” trebuie înlocuit cu "Cum să se 
explice șî iCiderta lui Ludwig al IL lea al Bavariei”. 
n numărul 4/52 la pag. 10 purtând genericul 
"Dicţionar de idei primite” s-au strecurat mai multe 
greseli, rugăm cititorul să țină seama cel puţin de | 
ouă îndreptări: titlul articolului era “Modelul 
american”, lar nu “Modelul culturii”; pe coloana a 
doua, ultimul paragraf, care începe cu “Am văzut...” 
se va citi: “tendința naturală a omului supus unui | 
regim al bunăstării este aceea către CONSUMISM și 
nicidecum către “comunism”, cum din eroarea apăru 
Tot în numărul 4/52 la pag. 15 în articolul 
"Figuri de seamă din exilul românesc” în coloana 
inta e raul 8 de jos, anul "1919" va fi înlocuit cu 
Mulţumim cititorilor care ne-au semnalat 
aceste erori. 





m — 





PAG. 12 NR. 5/53 Mai '95 


PUNCTE CARDINALE 


LUMEA ARADĂ 


adevăr si prejudecată 


Pe actuală hartă politică a 
Peninsulei Arabia, pe lângă Arabia 
Saudită se mai găsesc următoarele state: 
Kuwait, Qatar, Bahrain. Emiratele 
Arabe Unite, Oman şi Yemen. 

Cu excepţia Yemen-ului care 
are o identitate istorică şi culturală bine 
definită, celelalte formaţiuni statale de 
pe teritoriul Peninsulei sunt creații 
artificiale, rezultate în urma perioadelor 
de ocupaţie străină. Mai întâi ocupația 
otomană şi apoi, în secolul trecut şi în 
prima Jumătate a acestui secol, 
colonialismul britanic au prilejuit 
apariția şi recunoaşterea lor ca entităţi 
statale distincte. 

Din seria statelor arabe 
menţionate mai sus, despre Kuwait s-a 
vorbit într-un capitol anterior. Cu acel 
prilej s-a făcut menţiunea că afirmaţia 

lui Saddam Hussein, dictatorul Iraq- 
ului. că acest emirat este de fapt o 
provincie iragiană corespunde întru 
totul adevărului. Cât priveşte celelalte 
mici state arabe de la Goltul Persic, ele 
nu-şi datorează existenţa unei identități 
etnice şi istorice proprii. ci intereselor 
marilor puteri occidentale atrase în 
această parte a lumii de mirosul 
petrolului. 


QATAR 

Statul Qatar este aşezat pe o 
peninsulă la Golful Persic. având o 
întindere de aproximativ 11000 kmp. 
(Suprafaţa țării este aproximativă 
deoarece granița sa cu Arabia Saudită 
nu este trasată cu exactitate, ea a 
lându-se în deşert, într-o zonă care nu 
prezintă interes pentru nici unul din 
cele două state.) Populaţia, în număr de 
220000 de locuitori, alcătuită din arabi 
wahabiţi, locuieşte în proporție de 90 
% în oraşe, 

Qatarul a fost creat ca un şeicat 
de sine stătător în anul 1766 deo ramură 
a tribului Utub din Kuwait. Cursul 
istoriei sale se înscrie în fluctuațiile 
politice din Peninsula Arabia din 
ultimele două secole. După ce va fi 
ocupat de Oman, în anul 1810 intră sub 
protectoratul Bahrain-ului. În anul 1868 
este recunoscut ca şeicat independent, 
dar după numai patru ani intră în zona 
de dominație a Imperiului Otoman, 
având statutul de stat vasal până în anul 
1913. În anul 1916 devine protectorat 
britanic, păstrându-și acest statut până 
în 1971 când își declară independența, 
rămânând însă legat în continuare de 
Marea Britanie printr-un tratat de 
prietenie. 

Ca sistem politic, Qatarul este 
o monarhie absolută în care emirul 
deține concomitent atât puterea 





Situaţia actuală din lumea arabă (4) [ESI 


executivă, cât şi pe cea legislativă. 
Sistemul juridic este o combinaţie între 
anumite prescripţiuni împrumutate din 
normele de drept occidentale şi dreptul 
tradițional islamic. 

Activitatea economică este 
dominată de extracția petrolului şi a 
gazelor, exportul acestor produse 
asigurând încasările necesare existenţei 
statului. În ultimii ani economia țarii s-a 
mai diversificat, construindu-se o 
rafinărie pentru prelucrarea petrolului, o 
fabrică de îngrăşăminte artificiale şi o 
fabrică de produse chimice. Venitul anual 
pe cap de locuitor de 16600 dolari,” 
Qatarul făcând parte din categoria celor 
mai bogate state din lume. 


Sil BAHRAIN 

Statul Bahrain este format din 
33 de insule aflate la intrarea în golful cu 
acelaşi nume din partea vestică e 
Peninsulei Qatar. Suprafața acestui stat 
insular este 6602 kmp, cea mai mâre insulă, 
insula Bahrain având o întindere de 563 
kmp. Populaţia numără 350000 de 
locuitori, din care 82% sunt arabi, restul 
fiind indieni, pachistanezi, iranieni, 
britanici şi yemeniţi. 

"Ramura principală a economiei 
este extracția şi prelucrarea petrolului. 
Rafinăria din insula Bahrain prelucrează 
însă şi petrolul adus printr-o conductă 
submarină din Arabia Saudită. Pe lângă 
industria petrolului. în Bahrain se mai 
produce aluminiu din minereu adus din 
Australia şi se execută reparaţii la 
supertancurile petroliere pe un doc 
construit în colaborare cu alte sapte ţări 
din OPEC. Şi să mai notăm o vie activitate 
bancară, în continuă dezvoltare, care 
caracterizează economia țării. 

Insulele care alcătuiesc actualul 
stat Bahrain au fost locuite încă din 
timpuri preistorice, constituind o zonă 
de legătură între Babilonia şi India. După 
ce au statun timp sub stăpânirea dinastiei 
sassanide, au fost ocupate în secolul 7 de 
arabi. În perioada 1515-1602 insulele au 
fost posesiune portugheză. Între 1602 şi 
1783, ele s-au aflat sub stăpânire persană. 
De la 1783 până la 1867 insulele devin 
şeicat independent condus de dinastia 
al-Khalifah, De la această dată încheie 
un tratat de protectorat cu Marea Britanie. 
În perioada 1935-1958 emiratul Bahrain 
a constituit cea mai importantă bază 
militară britanică în Golful Persic. În 
197] Bahrain-ul se declară stat 
independent şi suveran, 

Ca şi celelalte emirate de de la 
Golful Persic şi Bahrain-ul este o 
monarhie absolută în care puterea 
aparține emirului care guvernează fără 
partide politice și fără parlament, 





Gabriel 


Sistemul juridic este cel islamic pentru 
musulmani şi cel britanic pentru 
nemusulmani. Es 
pf 
EMIRATELE ARABE UNITE 

Statul cu denumirea de 
Emiratele Arabe Unite este o federație 
de 7 emirate aflate în Sudul Golfului 
Persic. Cele 7 emirate care alcătuiesc 
federația sunt: Abu Dhabi cu o întindere 
de 67000 kmp, Dubai; cu o întindere de 
3900 kmp, Shardsaha cu o întindere de 
2600 kmp, Adshman cu o întindere de 
260 kmp, Umm Al Kaiwain cu o întindere 
de 780 kmp, Ras A/Chaima cuo întindere 
de 1700 kmp şi Fudshaira cu o întindere 
de 1300 kmp, suprafața totală fiind de 
77540 kmp. 

Federația numără | milion de 
locuitori, din care originari din regiune 
nu mai sunt astăzi decât cel multa cincea 
parte. Restul sunt muncitori-oaspeţi 
proveniţi din celelalte state arabe: indieni, 
pachistanezi, perși, europeni şi 
nordamericani. Majoritatea populației 
este concentrată în emiratele din care se 
extrage” petrol, Abu Dhabi, Dubaij şi 
Shardsha. Restul polulaţiei sunt beduini 
nomazi Şi locuitori ai oazelor, 

Activitatea economică 
principală este exploatarea petrolului. În 
afară de petrol, în ultimul timp s-a mai 
construit o fabrică de prelucrat minereul 
de aluminiu, fabrici pentru produs ciment, 
sulf, sodă şi îngrăşăminte chimice. În 
regiunile de coastă se practică un intens 
comerț, favorizat de existența unor porturi 
naturale la Golful Persic, portul Dubaij 
fiind cel mai important centru pentru 
tranzacții cu aur din Orientul Apropiat. 

Un alt domeniu economic 
prosper în Emirate este agricultura. În 
grupurile de oaze Al Buraimi cu o 
populaţie de 22000 de locuitori şi ASI 
Dshiwa se găsesc imense grădini de 
legume şi plantaţii de curmali. Şi, în 
sfârşit, să mai amintim pescuitul care se 
practică pe tot întinsul coastei la Golful 
Persic. 

În regiunea unde astăzi se află 
Emiratele Arabe Unite, în secolul 8, secta 
charijiţilor a pus bazele unui stat care a 
durat- până în secolul 9. Din secolul 9 
până în secolul II], regiunea a aparținut 
statului înființat de secta şiită, secta 
karmaţilor. În secolul 18 Compania 
britanică a Indiilor de Răsărit a încercat 
să ocupe regiunea pentru a proteja căile 
navigabile din Golful Persic, dar s-a izbit 
de rezistența navigatorilor arabi care 
jefuiau vasele comerciale. De aici şi 
denumirea regiunii de coastă din jurul 
portului Dubaij de “Costa piraţilor”, În 
anul 1853, șeicii locali au încheiat un 
acord cu Anglia, acceptând protectoratul 





britanic. Planul unei federaţiui ale 
principalelor emirate s-a născut în anul 
1968, plan la care au aderat 6 şeici. Cel 
de al şaptelea a aderat în anul 1971. 
prilej cu care Anglia a acceptat ca 
federaţia să se declare independentă. În 
anul 1975 a fost acceptată Constituţia 
definitivă care reglementează modul 
de funcţionare al federaţiei. 

Ca sistem politic, federaţia 
funcționează sub conducerea unui 
preşedinte ales pe cinci ani ajutat de un 
Consiliu Suprem alcătuit din 
conducătorii celor 7 emirate. Un guvern 
numit de Consiliul Suprem are în sarcină 
rezolvarea problemelor administrative 
ale statului. În cadrul fiecărui emirat, 
emirul este suveran absolut şi 
guvernează conform tradiţiei islamice. 

da 
Ed SULTANATUL OMAN 

Sultanatul Oman este aşezat în 
regiunea de Sud-Est a Peninsului 
Arabia. țărmurile sale fiind scăldate de 
Golful cu acelaşi nume şi de Marea 
Arabiei, Sultanatul are o întindere de 
212500 kmp şi o populaţie de 900000 
de locuitori, din care 80% sunt arabi. 

În oaze populaţia se 
îndeletniceşte cu cultura curmalilor, a 
rodiilor, a citricelor şi a tutunului care 
sunt recoltate pentru export. Pentru 
consumul intern se cultivă intens orz, 
mei, legume şi bumbac, dar grâul şi 
orezul trebuie importate. O altă 
îndeletnicire tradițională este pescuitul, 
însă baza economiei naţionale o 
constituie extracția petrolului din 
regiunea sudică a Munţilor Oman. 

În jurul anului 630, Omanul 
intră, ca dealtfel întreaga Peninsula 
Arabia, sub dominaţia califilor. Din 
secolul 9 devine însă imamat 
independent. În anul 1509, regiunea 
este ocupată de portughezi. Ei vor fi 
însă izgoniți în anul 1650, locul lor 
fiind luat de persani a căror dominație 
durează până în 1744. 

Sub dinastia Saidită, Omanul 
îşi redobândeşte independenţa şi îşi 
extinde dominaţia asupra coastei A fricii 
Orientale şi a Insulei Zanzibar unde, în 
anul 1832, îşi strămută capitala. După 
moartea sultanului Said Ibn Sultan 
(1856) Omanul intră în declin. unitatea 
statului se destramă, Zanzibarul 
declarându-se stat independent. 

La sfârşitul secolului 19, 
Omanul intră total sub influenţa Angliei, 
devenind de facto protectorat britanic. 
În anul 1970, actualul sultan, Said Kabus |. 
Ibn Taimur îl răstoarnă de la conducerea 
“Statului pe tatăl său care conducea de o 
manieră ultraconservatoare şi inițiază o 
amplă acțiune de modernizare a ţării. 

Vecinătatea cu Republica 
Democrată Populară Yemen a constituit 
un izvor de tulburări în țară, ca urmare 
a sprijinului acordat de regimul marxist 
de la Madinat ash-Sha'b Frontului 
Popular de Eliberare a Omanului, o 
mişcare comunistă, alimentată cu 
fonduri de la Moscova. Cu sprijin militar 
din partea Iranului, noul sultan a reuşit 
să înlăture primejdia imediată, dar 
focarul de agitaţie revoluționară este încă 
activ, 


În prezent Sultanatul Oman 
sprijină politica Statelor Unite în Orientul 
Apropiat, olerind guvemului american 
baze pentru apărarea Strâmtorii Hormos. 













00 / ua AEEuă 


PUNCTE CARDINALE 


N dă 





Mai '95 NR. 5/53 PAG. 13 


MARCUS ELI RAVAGE - "O ACUZAŢIE REALĂ ÎMPOTRIVA EVREILOR” 
Dino io ue g atol ioan 





Fireşte că vă suntem de-a dreptul nesuferiţi! 
N-are nici unrostsă mă contraziceți. Să nu pierdem deci 
timpul cu dezminţiri şi alibiuri ț=.] 

Pe legea mea. nu-i iau nimănui în nume de rău 
faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce mi se pare 
insă hazliu în toată afacerea asta cu antijidovismul, pe 
care o regizați. este totala voastră lipsă de abilitate. 
Faceţi ocoluri mari şi vă învârtiţi ca pisica în jurul 
terciului fierbinte, născocind fel de fel de dezvinov ățiri 
fanteziste. Dar se vede cât de colo cum crăpaţi de 
înfumurare şi de încredere în sine: dacă jocul n-ar fi atât 
de grotesc, apoi chiar că ne-am putea supăra... 

Măcar dacă aţi fi nişte novici! Dar iată. au 
trecut mai bine de cinsprezece secole de când vă 
indeletniciți cu asta. Şi totuşi, dacă stăm să vă cercetăm 
mai îndeaproape şi să vă ascultăm poveştile infantile, 
ne vine să credem că habar n-aveţi de ceea ce se petrece 
în jurul vostru. Vă umple mânia împotriva noastră. dar 
nu sunteți în stare să spuneți limpede de ce! Scormniţi zi 
de zi câte-un nou motiv, câte-o nouă “demonstraţie”, 
cum îi ziceți voi. Secol de secol ați îngrămădit la 
justificări, dar fiecare nouă îndreptăţire e mai rizibilă 
decât cea de dinaintea ei şi fiecare nouă scuză o contrazice 
şi o desființează pe cea anterioară. 

Până mai acum câţiva ani, afirmaţi înti-una că 
noi n-am vâna decât banul, că nu ne-ar interesa decât să 
facem comerţ ca să ne umplem punea. lar acum şuşotiți 
şi vă lamentaţi pe la toate colţurile că nici o activitate 
artistică și nici o ramură profesională nu mai este la 
adăpost de invazia ovreiască! 

Dacă ar fi să vă dăm crezare. noi suntem 
stăpâniţi de spiritul de clan, exclusivişti şi neasimilabili, 
pentru că nu vrem să ne amestecăm sângele cu al vostru; 
nu căutăm decât să ajungem cât mai sus sau mai în față 
şi constituim o primejdie pentru puritatea voastră rasială. 
Stilul nostru de viată ar fi atât de decăzut încât am fi 
inventat industriile bazate pe exploatarea muncii. dar în 
acelaşi timp atât de pretenţios incât am fi năvălit peste 
voi, în cele mai selecte caniere rezidenţiale. Pacifişti 
prin natură şi tradiţie, ne-am eschiva în timp de război 
de la datoriile faţă de Patrie. dar în acelaşi timp am fi 
urzitorii din umbră ai războaielor mondiale, precum şi 
principalii lor profitori [...] Am fi atât întemeietorii şi 
fruntașii activi ai capitalismului, cât şi promotorii 
rebeliunii împotriva lui. Asemenea versatilitate, fără 
îndoială, nu se mai poate descoperi în toată istoria 
omenirii! NA. 

Ah! Dar staţi o clipă! Era să uit tocmai pricina 
pricinilor: noi suntem poporul îndărătnic ce n-a acceptat 
niciodată Creştinismul, ba chiar poporul criminal care 
I-a răstignit pe întemeietorul acestuia. ă 

Dar. în ciuda tuturor acestora, vă spun: vă 
amăgiţi singuri! Nă lipseşte fie cunoaşterea propriilor 
sentimente, fie curajul de a privi adevărul în faţă. Nu-i 
puteţi suferi pe “jidani”” nu pentru că l-au crucificat pe 
lisus, ci pentru că i-au dat viață! Adevăratul motiv al 
îndârjirii voastre împotriva noastră nu este acela SA am 
respins Creştinismul, ci acela că vi l-am dat pe cap! Că 
vi l-am impus adică! fe 

Şubreda şi contradictoria acuzaţie pe care 
ne-o aduceţi este nimica toată pe lângă adevărata noastră 
ticăloşie sau mişelie istorică. Ne învinuiți căam PEDNocăi 
Revoluția la Moscova. Hai să acceptăm acuzația! ȘI 
ce-i cu asta? Faţă de ceea ce a realizat iudeul Saul din 
Tars [numele Sfântului Pavel dinainte de convertire - 
n.Red.] la Roma. răzmerițaruseascăe un bietscandal pe 
o uliţă de mahala. Ai | 

Faceţi mare caz de excesiva influențăa evreilor 
asupra teatrelor şi cinematografelor voastre. Mă rog, să 
zicem că plângerea ar fi îndreptăţită. Dar ce mai contează 
asta în comparație cu înrâurirea noastră covârșitoare 
asupra bisericilor şi şcolilor voastre, asupra legilor ŞI 
guvernelor voastre, ba chiar şi asupra celor mai intime 
tresăriri ale cugetului vostru?! Pi 

Un nătâng de rusnac falsifică o mână de hârtii 
şi face din ele o carte, pe care o botează "Protocoalele 
Ințelepților Sionului". Volumaşul lasă să se înțeleagă 
că noi complotăm pentru dezlânţuirea unui Război 

Mondial! Bine! Fie! [...] Dar ce mai pot însemna toate 
acestea pe lângă istoria indubitabilă a activităţii 
conspirative pe care noi am dus-o până la capăt, fără a 
o nega vreodată. căci voi nici măcar n-aţi avut bărbăția 
de a ne acuza de ea, cu toate că existența e! este evidentă 








Evreul Marcus Eli Revici, fiul lui Iuda 
Loeb Revici şi al Bellei Rosenthal, s-a născut în 
România, la Bârlad, pe 25 iunie 1884. Emigrat în 
Statele Unite, în anul 1900, îşi schimbă numele IL 
Ravage (““ravagiu”, “pustiire”, “prăpăd”). În 
perioada 1909-1913 studiază la diferite universităţi 
americane, obținându-şi doctoratul la Columbia 
University. 

Eseul-pamflet pe care-l publicăm mai jos, 
în traducerea d-lui Valentin Popescu, este o 
ec Li e el RE) 


sfidătoare “scrisoare deschisă” 
cărei judecată o lăsăm în seama cititorilor. Textul 
(din care noiam eliminat câteva pasaje redundante, 
din motive de spațiu) a apărut inițial în numărul 
din ianuarie 1928 al publicaţiei americane “The 
Century Magazine”, sub titlul A REAL CASE 
AGAINST THE JEWS. 


Baa că Liu LL 


pentru oricine? 

Dacă vreți într-adevăr să daţi un temei serios 
pălăvrăgelilor voastre despre “complotul evreiesc”, atunci 
mă Simt dator să vă îndrept atenţia asupra singurei 
chestiuni ce merită luată în discuţie. Ce sens ar avea să 
risipim vorbele pe marginea pretinsului control exercitat 
de bancherii. magnații filmului sau ziariştii evrei asupra 
"opiniei publice”, atâta vreme cât ne puteți învinovăți 
chiar de o supraveghere permanentă. lesne de demonstrat. 
asupra întregii voastre civilizaţii. anume prin mitologia 
iudaică? 

Nici măcar nu aţi început să vă daţi seama de 
adevărata dimensiune a“vinovăţiei” noastre. Da, suntem 
invadatori, distrugători, dezbinători. Am pus stăpânire 
pe firescul lumii voastre. v-am distrus destinul şi idealurile. 
Am fost nu doar la originea ultimului război mondial, ci 
la originea mai tuturor războaielor voastre Nu numai în 
revoluția rusească, ci in toate marile voastre revoluţii noi 
am tost autorii. Noi am determinat dezbinarea şi 
dezordinea din viața voastră personală şi publică. Ba 
chiar continuăm şi vom continua să o facem, cine ştie 
câtă vreme de acum înainte. 

Să aruncăm o privire în trecut şi să vedem cum 
s-au petrecut lucrurile. Cu nouăsprezece secole în urmă 
erați o rasă fără griji, necoaptă şi păgână. Veneraţi o 
puzderie de zei şi de zeițe [...] Vă mândreaţi fără să roşiți 
cutrupurile voastre [...] Desfătările voastre erau bătăliile, 
înfruntările şi jocurile din arene. Războiul şi sclavia erau 
instituţii temeinic aşezate în statele voastre. 
Zbenguindu-vă pe coastele munților, prin văi şi pe întinsul 
câmpiilor, aţi început să visaţi la minunile şi secretele 
vieții, punând primele pietre la temelia ştiinţelor naturii 
şi a filosofiei. O mândră şi veritabil senzualistă cultură 
aștepta să ocuceriți, netulburată de contradicţiile spinoase 
ale conştiinţei sociale şi de problematica dulceag 
sentimentală a egalităţii dintre oameni, Cine ştie de ce 
destin măreț şi glorios aţi fi putut avea parte, dacă noi 
v-am fi lăsat pe făgaşul propriei voastre sorți! 

Dar [...] am pus mâna pe voi şi am dat de pământ 
cu splendidul vostru edificiu istoric![...] V-am subjugat 
mai bine decât au reuşit s-o facă vreodată puterile voastre 
coloniale în Africa sau în Asia. Şi totul fără arme, fără 
vărsare de sânge, fără tumultul bătăliilor de nici un fel. 
Numai şi numai prin puterea spiritului nostru, prin ideile 
şi propaganda noastră, cărora nimeni şi nimic nu li se 
poate împotrivi. 

V-am transformat în purtători bucuroşi şi 
inconştienți ai viziunii noastre în întreaga'lume[...]Fără 
să înțelegeţi bine la ce treabă v-am înhămat, aţi ajuns 
comis-voiajorii tradiţiilor rasei noastre, răspândind 
miturile noastre până la marginile pământului. 

Obiceiurile noastre tribale stau în centrul codului 
vostru moral [...]şi sistemelor voastre de legi. Legendele 
şi basmele noastre populare sunt mesajele sacre pe care 
le depănați în taină copiilor voştri. Cărțile voastre de 
cântece şi rugăciuni sunt doldora de operele poeţilor 
noştri [...] Regii noştri, profeții noștri, războinicii noştri 
sunt pildele voastre de înțelepciune şi eroism. Vechea 
noastră țărişoară a devenit pentru voi Țara Sfântă, iar 
literatura noastră națională este Biblia voastră[...] 

Nişte meşteşugari şi niște pescari iudei sunt 
învățătorii şi sfinţii voştri [...] O fecioară dintre evrei este 
idealul vostru de maternitate şi feminitate. Un profet 
rebel de-al iudeilor este punctul central al cultului vostru 





divin. V-am doborât zeii. v-am înlăturat moştenirea 
rasială proprie şi am ps în loc Zeul nostru şi Tradiţia 
noastră. Nici o cucerire din istoria omenirii nu se poate 
compara cu jugul pe care vi l-am impus noi vouă. 

Cum de am făcut-o? Aproape dintr-o 
întâmplare... 

Acum două mii de ani. în îndepărtata Palestină, 
religia noastră căzuse pradă materialismului şi se afla în 
pragul ruinei[...] Atunci s-a ridicat un tânăr patriot 
idealist, ce începu să cutreiere țara pentru a reînsufleți 
credința. Nici nu se gândea să întemeieze o nouă 
comunitate [...], ci doar să purifice vechea credință[...] 
Autoritățile Romei, ce ne ocupase ţara, s-au temut că 
toată acea agitaţie s-ar fi putut ridica împotriva lor, aşa 
că l-au arestat pe profet, l-au judecat şi l-au condamnat 
la moarte prin răstignire [...] 

Adepții lui lisus din Nazareth, cei mai mulți 
sclavi şi muncitori săraci [...], s-au unit într-o comunitate 
frățească de pacifişti non-rezistenţi. Ei sunt cei ce au 
propagat amintirea conducătorului lor crucificat [...] 
Unui evreu patriot, cu numele de Saul sau Paul, i-a trecut 
prin cap ideea de a umili şi dărâma puterea Romei, prin 
distrugerea rezistenței morale a soldaţilor ei cu doctrinele 
despre iubire şi non-rezistenţă susținute de mica sectă 
iudee. Aşa a devenit acela Apostolul Păgânilor [Sf. 
Pavel este supranumit în creştinism “Apostolul 
Neamurilor” - n.Red.]. el, care până atunci fusese cel 
mai înverşunat persecutor al acestei bande. Paul şi-a 
făcut atât de bine trebuşoara încât, după numai patru sute 
de ani, marele Imperiu, care supusese Palestina şi jumătate 
din lume, nu mai era decât un morman de ruine. lar legea 
mozaică, emisă din Sion, devenise deja religia oficială 
a Romei [...] 

Din acel moment, istoria voastră a devenit 
aproape în exclusivitate o luptă pentru supremație între 
vechiul vostru spirit păgân şi spiritul nostru iudaic 2) 
Nu v-aţi putut indepărta de simplitatea religiei voastre 
primitive şi n-aţi atacatefectiv practica învăţăturii păgâne 
romane decât abia cu Luther care, înarmat cu scrierile 
noastre, s-a ridicat să vă doboare pe voi şi să întroneze 
deplin moştenirea noastră. Să ne gândim la cele trei mari 
revoluții din timpurile moderne, cea franceză, cea 
americană şi cea rusă. Ce altceva au fost ele dacă nu 
triumful ideii evreieşti de dreptate socială, politică şi 
economică? 

Dar până la capăt mai este încă o bună bucată 
de drum. Sunteţi însă sub dominaţia noastră! În cli pa de 
față, bisericile voastre sunt sfâşiate de un adevărat 
război între fundamental işti şi modernişti [...] Mereu şi 
mereu iese la suprafață moştenirea veritabilă a lui luda 
[...] Şi în timp ce se petrec toate acestea. voi fMecăriți 
despre influența evreiască în cinematografie! 

Mai poate fi atunci de mirare că nu ne puteţi 
suferi? Am pus piedici în calea progresului vostru. V-am 
impus o carte străină, pe care nu o gustaţi şi nu o puteţi 
asimila până la capăt, căci stă în contradicție cu firea 
voastră şi vă face teribil de neliniştiţi. N-aveţi forța 
sufletească necesară nici pentru a o respinge complet, 
nici pentru a i vă supune [...] În adâncul inimii tot pagâni 
ați rămas [...] Sunteţi cu sufletul dezbinat, cu instinctele 
răvăşite, cu dorinţele paralizate. În lupta pentru existență 
vă vedeți siliți să îngenuncheaţi în fața celor ce v-au dat 
porunca “să întoarceți şi obrazul celălat” [...] şi v-au 
învățat că “fericiţi sunt făcătorii de pace”. Tocmai când 
vă doriţi bani şi bogăţie, vă trăzneşte amintirea orelor de 
religie. când aţi fost învăţaţi să nu vă faceţi griji pentru 
ziua de mâine [...] lar când vă apucă pofta să cădeți în 
ispită, dresajul evreiesc vă pune pe umăr o mână 
înfricoşătoare şi vă smulge cupa plină de la buze. În 
fond, voi, creştinii, nu v-aţi convertit niciodată la 
creştinism. În privinţa aceasta, noi am eşuat. Dar v-am 
stricat totuşi pe veci gustul pentru păgânism! [...] 

Dacă am [i în locul vostru, v-am suporta probabil 
într-o măsură mult mai mică! Dar nu ne-am face griji să 
vă spunem de ce, Nu am face apel la subterfugii şi 
pretexte cusute cu aţă albă [...] Nu! Noi am trape direct 
la țintă, Am examina o dată şi bine, de-a fir a păr, acest 
jalnic talmeş-balmeş cu pretenţii de civilizație, pe 
jumătate creştin, pe jumătate păgân, iar după aceea, 
chiar dacă aţi vrea să ne rezervaţi locuri la un asemenea 
spectacol, v-am spune de la obraz: “Nu, mulțumim de 
aşa ghiveci (fie el şi serviciu divin!) Mulţumim pentru 
proorocii voştri şi pentru Biblia voastră!”.., 











PAG. 14 NR. 5/53 Mai '95 





ltima apariţie din colecţia 
"Părinți şi scriitori bisericeşti” (de la 
Editura Institutului Biblic şi de Misiune 
al Bisericii Ortodoxe Române, ce 
lâncezise vreme cam îndelungată) pune 
la îndemâna cititorilor români. într-un 
volum masiv (1051 p.), Omiliile la Matei 
ale Sfântului loan Gură-de-Aur. Aceasta 
este a treia parte din Scrierile 
Hrisostomului în versiunea românească 
a Pr.D.Fecioru (părțile întâi şi a doua, 
cuprinzând Omiliile la Facere, apăruseră 
în 1987 şi 1989). 

Cele 90 de omilii la Evanghelia 
după Matei (P.G..vol.47-48. col.13-794, 
Paris, 1862) au fost rostite în Antiohia. 
probabil către anul 390. Ele se numără 
printre cele mai preţuite scrieri ale fostului 
Arhiepiscop al Constantinopolului. Spre 
a ne da o idee despre faima lor în toată 
lumea creştină, traducătorul, în scurta sa 

Introducere (ce pare neterminată), 
selectează o semnificativă relatare a lui 
Guillaume de Toco, biograful lui Toma 
de Aquino. Arătându-i-se frumuseţile 
whitectonice ale Parisului, *doctorul 
anzelic” ar [i spus: "Aş prelera să am, în 
locul tuturor acestor frumuseți, Omiliile 
Sfântului loan Gură-de-Aur la 
Evanghelia după Matei”... 

Omiliile respective, constituind 
O exegeză completă a textului primei 
evanghelii, mai fuseseră tălmăcite în 
româneşte spre sfârşitul secolului al 
XVIII-lea, la Mânăstirea Neamţu, de către 
un Isaac Dascălu! (dar astăzi manuscrisul 
- atestat ultima oară în 1941 - s-a rătăcit, 
cum e datina la români...). Traducerea 
modernă a Pr.D.Fecioru este impecabilă. 
însoțită de un corp limitat (dar foarte 
uti!) de note de subsol, de un Indice 
scripturistic şi de un Indice real şi 
Aalogi se (pp.1023-1044). 

Din păcate, volumul are un preț 
care-l face multora inaccesibil: între 
11500 și 15000 lei (depinde de unde ţi-l 
procuri!). Ce să-i faci, astea-s vremurile, 
asta-! “economia de piață”, şi n-o să se 
apuce, nu-i așa, tocmai Biserica Ortodoxă 
să facă... acte de caritate! Cine are parale, 
să citească Sfinţii Părinţi! Cine n-are, să 
citească broşuri și pliante heterodoxe, că 
se dau gratis! 

In 1993, Arhiepiscopia 
Romano-Catolică de Bucureşti tipărea 
versiunea românească autorizată a noului 
Catehismal Bisericii Catolice (promulgat 
oficial de câtre Papa loan Paul || în 
octombrie 1992), adaptat liniei trasate 
acum 30 de ani de Conciliul Vatican II 
(pretinsa deschidere spre tradiţia 
patristică și spre celelalte confesiuni 
creştine). Este vorba însă, la o cercetare 
atentă, doar de o serie de “ajustări” de 
supralață, mai mult din rațiuni de tactică 
prozelițistă, cum sunt de pildă, în 
Versiunea românească, unele concesii 
terminologice (Sfântul Duh in loc de 
"Sfântul Spirit”, har în loc de “graţie”, 
slavă în loc de “glorie” ş.a), 

Tot în 1993 apărea la Lausanne 
(Editions L"'Age d'Homme, colleclion 
“La Lumiere du Thabor”), avându-i drept 
autori pe un Monseigneur Phatios şi pe 


AD m ar 





un Archimandrite Philarete, Le nouveau 
Cathechisme contre la foi des Peres. 
Versiunea românească a acestei replici 
foarte oportune ne-a fost oferită recent, în 
traducerea d-nei Marilena Rusu, de Editura 
“Deisis” din Sibiu (colecția “Dogmatica”, 
seria "Apologetica”), sub titlul Nou/ 
Catehism catolic contra credinţei Sfinţilor 
Părinţi. Un răspuns ortodox. Ediţia 
românească include, într-un Apendice, şi 
două excelente studii ale regretatului 
Părinte Patric Ranson (1957-1992): 
»=<Schisma>> între Răsăritul şi 
Occidentul creştin” şi “Somnul dogmatic 
al Occidentului” (în franceză; Le lourd 
sommeil dogmatique de l'Occident), 
ambele datând din anii '80, 

Preasfinţitul Photios, Arhimandritul 
Philarete şi Părintele Patric. ortodocşi din 
Franța, aparțin Frăției Ortodoxe "Sfântul 
Grigorie Palama” (adeptă a ramurei 
conservatoare, “stiliste” a Ortodoxiei, "pe 
nedrept marginalizată şi voit ignorată”, 
deşi “teologia lor este o invitaţie virilă lao 
meditaţie dogmatică şi spirituală riguroasă 
asupra Tradiției Bisericii şi la un adevărat 
dialog, de prolunzime, între Răsăritul şi 
Occidentul creştin, dincolo de 
superficialităţile, ambiguităţile şi falsele 
irenisme ale diplomaţiei <<ecumenice>> 
actuale”, poziție pe care se situează şi 
temeinicul “răspuns” în discuție, "care nu 
se vrea un <<atac>>, ci o veritabilă 
<<deconstrucție>>” a Catehismului. 
incriminat, cum se observă, cu dreptate, în 
Cuvântul de prezentare al ediției sibiene). 

“Răspunsul” propriu-ziscuprinde, pe 
lângă Introducere, cinci capitole (având 
fiecare un număr variabil de subcapitole): 
|. “Dogma trinitară. Reafirmarea ereziei 
lui Filioque”; II. “O ecleziologie străină 
Tradiţiei Bisericii”; Il. “Tainele Bisericii”; 
IV. “Iconomia mântuirii noastre” şi V. 
“Viaţa spirituală”. Aşezându-se exclusiv 
pe temeiuri tradiționale (măituriile 
apostolice, hotărârile Sinoadelor 
ecumenice și scrierile Sfinţilor Părinţi). 
autorii deconspiră sistematic (chiar dacă 
nu întotdeauna suficient de amănunțit) 
devierile mai vechi sau mai noi ale romano- 
catolicismului de la dreapta credinţă, 
constituite într-o pseudo-tradiţie proprie, 
de geneză augustiniană şi de expresie 
tomistă, cârpită penibil de un lung şir de 
Papi, până în ziua de azi. Lucrarea poate fi 
citită, astfel, şi ca un compendiu foarte 
actual de Teologie Simbolică, ce n-artrebui 
să lipsească din biblioteca nici unui creştin 
ortodox. 


(uite de a leşi din domeniul 
publicaţiilor teologice, să semnalăm și 
două bune reviste, cu periodicitate (măcar 
intențional) lunară: "Lumină pentru suflev” 
(editată de mai multă vreme de 
Arhiepiscopia Târgoviștei, sub îndrumarea 
Inalt Prea Sfinţitului Dr. Vasile Costin şi 
cu strădania redacțională a Pr,lon Stoica și 
a studentului teolog Florian Bichir, asiduu 
ziarist), și mai ales, “Itinerarii” (Publicaţie 
a studenţilor de la Facultatea de Teologie 
Ortodoxă din Cluj-Napoca). Aceasta din 
urmă este, din cât avem cunoştinţă, singura 


publicaţie periodică realizată actualmente 
chiar de studenții vreunei facultăți de 
teologie ortodoxă din România (în fruntea 
Redacției se află tânărul Cătălin 
Dumitrean). Numărul inaugural a apărut 
în aprilie a.c., impresionând atât prin 
calitatea şi actualitatea articolelor, cât şi 
prin frumoasa prezentare grafică. Fie ca 
noua publicaţie studenţească de la Cluj, ce 
şi-a primit “botezul” în chiar lumina 
Invierii (intenţia iniţială fusese de a fi 
intitulată "Lumină lină”), săaibă o apariție 
cât mai îndelungată şi mai fericit 
primenitoare! 


Pin în alt domeniu. cel al cărții 
istorice şi politice, să consemnăm un volum 
interesant atât pentru istoricii profesionişti, 
cât şi pentru simpatizanţii instituţiei 
monarhice (căci la noi lumea nu 
obişnuieşte să citească decât din “obligaţii 
profesionale” sau după “simpatii”): O 
domnie întreruptă (convorbiri realizate 
recent, pe parcursul a zece zile, de către 
M.Philippe Viguie Desplaces cu 
Maiestatea Sa Regele Mihai | al României, 
la reşedinţa de la Versoix). 

“In haină de tweed şi pantalon de 
caşă, Mihai al României [...] impresionează 
prin eleganţă şi prin acea distincţie pur 
englezească pe care Regina Victoria, 
străbunica sa. ar recunoaşte-o, fără 
îndoială. Inalt, el are un fel de a se ridica, 
de a se aşeza. de a merge, de a-ți vorbi cu 
o curtenie ce nu este egalată decât de 
simplitatea [neafectarea] sa. lăsând o 
impresie de absolută maiestate. Trebuie 
spus că acest bărbat, cu ochii de un minunat 
albastru deschis, este descendentul unei 
dinastii [Hohenzollern - Sigmaringen] ce 
se înrudeşte cu tot ceea ce a domnit sau 
mai domneşte încă în Europa. Genealogia 
regalăa lui Mihai al României este pertectă, 
Desunul său. insă. se arată a fi mult mai 
sacadat... (p.12). 

Cele şapte capitole în care cartea 
a fost structurată urmăresc firul cronologic 
(“Regele copil”, *Detronat de tatăl său”, 
“Un rege ostatic”, “Puterea comunistă: de 
la rezistență la surghiun”, *Asprimea 
exilului”, *O revoluţie sub control”, “O 
coroană de tedobândit”), împletind 
biografia regală cu istoria contemporană 
(fără a se produce însă revelații notabile). 
Maiestatea Sa rămâne un optimist: 
"Domnia mea nu va rămâne neîmplinită” 
(p.212). Intră în discuţie, ca succesori 
legitimi, Principesa Margareta şi micul 
Prinţ Nicolae, Pe coperta finală, Regele 
priveşte (deocamdată) de jos în sus... 

Versiunea românească a cărții, 
apărută la o editură bucureşteană numită 
“Libra”. este realizată, sârguincios şi 
elegant, de d-na Ecaterina Stamatin. 


pă incitantă (dar din care e 
anevoie să te hotărăşti cât e de crezut şi cât 
nu), cu titlul foarte comercial Eugen 
Cristescu - asul serviciilor secrete 
româneşti (memorii, mărturii, documente), 
a fost alcătuită destul de scrupulos de d-l 
Cristian Troncotă şi editată teribilist de d- 
| Dan Zamfirescu (notoriul securist şi [ost 
biograf al lui Ceauşescu) la “Roza 
vânturilor” din Bucureşti. O afacere ca de 
la Siguranţă la Securitate, s-ar zice... 
(Actualul S.R.I., ieşit direct din S.S.-ul 
“epocii de aur”, încearcă tot mai insistent 
în ultima vreme să se revendice de la 
tradiția vechiului S$.S5.1,), 

Din prefața editorului aflăm că 
Serviciile Secrete au constituit “structura 
de rezistență a naţiunii române”! Din 
paginile d-lui Troncotă reiese că meritul 
cel mai Însemnat al succesorului lui 
Moruzov în fruntea $.S.l. a constat în 
aceea că a fost - aţi ghicit probabil - “un 
adversar consacrat al Mişcării Legionare”! 
Din Însemnările memorialistice (1916- 
1944) ale lui Eugen Cristescu însuşi 


(decedat, se pare, în iunie 1950, la 
Penitenciarul/Văcăreşti) rezultă că el nu 
ar fi avut, toată viața. decât o singură 
grijă: “linia intereselor naţionale” (dar 
cu o retorică amintind de “țărişoara” 
personajelor lui Caragiale)! In fruntea 
cărții sunt aşezate, drept motto, 
următoarele cuvinte ale “marelui român”: 
“Pentru istoria acestei țări sunt atâtea 
fapte pe care înțeleg să le dezvălui 
neamului meu, casă rămână şi să se ştie”. 

Secțiunea cea mai interesantă 
(şi cea mai credibilă totodată) rămâne, în 
opinia noastră, cea cuprinsă între paginile 
259-453  (“Anexe: mărturii şi 
documente”). Intre altele. se redă integral 
şi textul interogatoriului luat lui Eugen 
Cristescu în cursul aşa-zisului “procesal 
marii trădări naţionale”, masiv cenzurat 
în volumul cu acest titlu ce se publicase 
în 1946 la Bucureşti (a se vedea, în noul 
volum. pp.279-337. urmate de fragmente 
din Actul de acuzare; pedeapsa cu 
moartea îi va fi comutată în închisoare pe 
viață). 


a Editura “Marineasa” din 
[imişoara a apărut şi volumul Il (353 
p.+fotografii) al cărții d-lui lon Gavrilă 
Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se 
indoiesc. Rezistenţa anticomunistă in 
Munţii Făgăraşului. Relatările, foarte 
diverse, se referă la perioada de după 
1953. Lipsa unui sumar e singura scăpare 
mai gravă a editorilor. Dintr-o notă finală 
a autorului aflăm că *volumul al III-lea 
va cuprinde un <<pomelnic>> al tuturor 
celor ce au fost implicaţi, într-un fel sau” 
altul, în Rezistenţa anticomunistă 
[făgărăşeană?), fiecăruia dedicându-i 
măcar câteva rânduri [...] i rog pe cei 
care deţin amintiri, sentințe, scrisori şi 
alte mărturii să facă în aşa fel cu ucusivu 
Să ajun lu atine, Să nu rămuntă au uta 
nepomenit" (subl.n.). 

Lansarea cărții s-a făcut în 
cadrul frumoasei festivități organizate în 
Aula Facultății de Drept din Bucureşti, 
sub egida Fundaţiei “Profesor George 
Manu”, cu ocazia celui de-al 40-lea 
episod din “Memorialul durerii” (aprilie 
1995), unde au fost prezenţi, ca invitaţi 
de onoare, atât d-l lon Gavrilă Ogoranu, 
cât şi d-l Zaharia Marineasa, patronul 
editurii timişorene. 


rită menționate şi câteva 
broşuri ce imbogăţesc bibliogratia dreptei 
româneşti. Fundaţia “Buna Vestire” a 
adunat la un loc câteva consideraţii ale 
teologului G.Racoveanu despre Mişcarea 
Legionară (“Mişcarea Legionară şi 
Biserica”, “Despre ființa şi existența 
Mişcării Legionare a lui Corneliu 
Codreanu” şi “Mărturii legionare şi 
creştine”), cu prefața din 1973 a lui 
C.Papanace. D-l Simion Ghinea, 
adevăratul “părinte” al Fundaţiei "Buna 
Vestire”, semnează două broşuri: 
Silogismul slav şi Ora adevărului (un 
aspru rechizitoriu anti-țărânist, în fruntea 
căruia a fost pus acest proverb german: 
Nici cei mai proşti viței nu se duc singuri 
la măcelar”,..). 

Intr-o colecție “Haretiana” 
(scoasă la Liceul “Spiru Haret” din 
Bucureşti), d-l Marcel Petrişor pune la 
îndemâna tinerilor câtevautile Dialoguri 
politice (despre raporturile dintre 
“dreapta” şi “stânga” în lumina 
actualității), Se pleacă de la o prezentare 
a categoriilor politice respective şi 
se ajunge la “Naționalismul ca formulă 
politică” (naționalismul creştin 
fiind propus ca unică soluție eficientă 


contra ismelor dizolvante ale 
contemporaneităţii), 
Răzvan CODRESCU 








| 
| 
| 


| 
| 
| 





- 


(Zânăra generaţie ) PUNCTE CARDINALE Mai '95 NR.5/53 PAG. 13 
“ESTE TANARA GENERATIE... RE 67 a 
E 





















Li 


“O GENERAȚIE PIERDUȚĂ”) [A 


1 dis 
+: 


ir 


CÂND GAȘCA PUNE DE-UN 


BAIRAM... Reluăm incursiunile noastre cu caracter documentar în universul si 
generaţiei tinere. De data aceasta apelăm la o revistă scoasă de elevii Liceului “Sfântul a: 
Sava” (ce trece drept cel mai bun din Bucureşti). Revista se intitulează “Gaşca” și se recomandă a fi “o P 
revistă adevărată” (îţi vine să te întrebi, ca Pilat: “Ce este adevărul?”; şi rişti ca un tânăr de 15 ani, cu tată | 
editor de reviste deochiate să-ți răspundă plin de tupeu: “Eu sunt adevărul!...”). Realizatorii se numesc 
George Alexandru (19 ani), Daniel Codrescu (14 ani), Roxana Dumitriu (15 ani), Gabriel Georgescu (15 
ani), Mihai Lăzărescu (15 ani), Vlad Nancă (15 ani), Mădălina Voicu (15 ani). Cel puţin aceasta era situaţia 
în luna februarie... Textele selectate aici sunt reproduse din Numerele 2 şi 3/1995. Revista apare în culori, 
are 12 pagini şi costă 400 de lei. Cine şi de ce o susţine, de dincolo de “gaşcă”, nu e, desigur, treaba noastră... 1 
Să observăm, în treacăt, că aceşti liceeni se revendică, în mod repetat, de la “cei căzuți în "89 pe străzile din Ș. 
Timişoara şi Bucureşti”. Aşa, ca să se ştie că nu s-a vărsat sângele degeaba... (RC) 
Gaşca s-a lansat la lapte 


Joi, 15 decembrie 1994, Emoţii, „1 - Salutăm cu “salut voios de pionier” celor mai de gaşcă puştani din 
neliniște, nerăbdare. În locul în care ne-am pu ăregi care ne-au dovedit că viața adevărată, de gaşcă, poate incepe şi la |5 
întâlnit toţi, “Lăptăria Enache”, şi în care | ani. Bravo, “Gaşca !!! $ 
s-a sep de fapt ideea unei 0 a 2- GÂŞCA celor de la “GAŞCA” ne-a ambiţionat pe toți şi... iată-ne 
noastră, adevărată, lansăm “Gaşca”. *O | ăşti. gășculițe mărăluind pe străzile goale şi dureros de reci punând la cale 
evicivadăgiriea Ii sunet. mo ala aie |. chefuri i plăurt năzbâtii, farse, înregistrări pe ascuns, surprize... Ca 

SER i - Găşti din toată țara, uniți-vă!!! 9 - pBEOp* A 
(ecara.a contribu Ar pi Pat S-a făcut o revistă pentru noi! Numai pentru noi! Se cuvine so salutăm SARMALELE RECI PROPUN: 


- “pioniereşte”! - NICU CEAUȘESCU - 
n-a visat la inceput că ideea noastră se va Scrieţi-ne şi noi TOȚI, împreună, vom forma cea mai COOL gaşcă din PREȘEDINTE 
materializa, motiv pentru care la lansare | câte au existat până âcum! . 
toţi eram parcă sub o stare de şoc. FAN-CLUB “GAŞCA” Str.9 Mai, BI.10, Ap.4 Azi noapte am visat 

Searaa inceput cu un mic omagiu Loc. Sighetu-Marmaţiei Jud Maramureş Că zburam fermecat 
adus celor cazu în '89 pe srăzie din — Piinti ii de baloană 
Timişoara şi Bucureşti, urmat de o 3 -) Porumbei şi-avioane 
conferință de presă şi, în final, de un | SCRISOAREA UNUI DISPERAT Ca fulzerul tu zori 
concert de “gaşcă”. Ora 18.00. Incep să | Paun cesiără nasi 
sosească ziariştii, în număr mult mai mare Stimată Gaşcă, | Magistrala albastră 
decât ne-am fi aşteptat. Şi era pentru noi Pentru Că am văzul că vă ocupați de bairame vreau să vă relatez cazul meu pe care, dacă vreți, a 
toți prima conferință de presă! Eram atât | puteți să-l publicaţi, dar vă rog două chestii: | pă & - 
de emoționată încât nu-mi mai amintesc - să nu-mi daţi tot numele drea patria noaştr 
nici o întrebare, dar salvarea noastră a fost -să puneţi titlul aşa; “Scrisoarea unui disperat” Cine să transfo im poaig 
Paul, care le-a descurcat pe toate de minune. Poate s-o găsi vreun suflet mai milos să "mă ajute cu vreo idee. Visu-n realitate? 

După interminabilele probe de Totul a început înainte de Crăciun la un bairam demenţial pus la cale de un tip din pușca fi ă 
sunet, timp în care am încercat să observăm | noastră, o să-l numesc aici Bronson (o poreclă a lui mai veche), să nu-i fac belele. Acolo eu am venit Cine, cine altul decât 
reacţiile fiecăruia în faţa unei noi reviste, 


cu otipă mişto, din alt liceu, unul cu fete nu prea cuminţi dar multe. Dansam noi acolo, ne simțeam bine 
seara a fost completată de Jean, Ovidiu şi | darpe la unu noaptea apare prietenul meu Broască (zis așa pt.că odată a venit la şcoală cu o broasă 
Costin, care ne-au încântat cu câteva | râioasăşi-a făcut-o pe profa de biologie să leşine deşi ea ar trebui să fie obişnuită cu vietăţile care trăiesc 
colinde. Dragoş Leca (Plutonium) cu o | în natură, poare pentru că i-a băgat-o după guler sau poate e dânsa mai sensibilă). 

lormulă inedită de trupă şi. mar ales, Vank. Brvască a venit c-o tipă nouă, nevăzută-neauzită care ne-a siderat pe toți, câți eram cât de cât 
care au entuziasmat asistența. Printre | treji Toi dipii au început să se deu mari, să fucă pe nebunii, culminând cu Tavi care d turnat coniac în 


Nicu Ceaușescu preşedinte? 


La Ghencea cu flori 
Unde m-am recules cu 
Gândul la Ceauşescu 







Când deodat” 
prietenii şi personalităţile prezente am | video-u/ Panasonic al lui Bronson. Asta nu se Juce, noroc că ai lui sunt de gaşcă. Mi saoiiatai 
remarcat prezența Doamnei profesoare | Casănu mai lungesc povestea, dintre toți tâmpiții care erau cota Erlelenă lui Bre Ca un abur uşor 
Sterian (cu soţul, Valeriu!) şi a Domnului | Raluca, m-aplăcul pe min e şi ra lăsat pe Broască în apele lui (s-a şi cărat furios). M a rău, Coins da a 
profEste Burg „de MESS vata CA n-a fost fruiăs, dar rod cani phictstsem și ai. 3 î IN TESS Aa AR E ac RSR 

Ecourile nu s-au lăsat aşteptate. | Tipa cu care eram a făcut şi ea pe nebuna, mai mult de faţadă că ştiu eu ce-i tea pielea. Mai M-a sfătuit părinteşte' 

Cotidianele centrale (“România Liberă”, | nasol fostcă după aceea, de bucuria succes eul ie apoi jile ue e pe Riu pă beau şi mai mult Iara stai ARIA az 
“Tineretul Liber”, “Cotidianul”, poate şi | şi m-arn apucat ca tâmpitul, spre sfărșit, când unii ilormeau pe ei iar alții deja se eş 


altele pe care n-am apucat noi să le citim), | urârla Raluca, confundând-o cu ailaltă, care nu era deloc uşă de biserică. De unde îl lăsase pe Broască. 
mai multe gazete îndrăgite de tineri | pentru mine, acum s-a ofticat îngrozitor, a zis că am vrut 5-0... înțelegeți voi... Normal că voiam, dar cu. 
(“Formula As”, “Vox Pop& Rock”, ş.a.), | consimțământul ei, ce naiba, nu-s eu atât de criminal. „PCI La ici Ş 
posturile de radio (“Delta”, “Tinerama”, | Oricum aplecat supărată şi acum, că m-am trezit în sfârşi și după Revelion (făcut u alții) şi ne săbii 
“Total”, “XXI”, *Z”) au salutat apariţia. |. dupăS/Ion, suntdisperat. Nici Raluca nici ailaltă (n-o mai numesccănu merită) n-au vrutsă vorbească | Din cer au apărut 
revistei noastre cu colegialitate. Le | cu minenici la telefon iar idiotul de Broască s-a şucărit şi a mâncat rahat pe la toți că nu sunt « e gaşcă, Elena, chimista, 
mulțumim şi vă mulțumim Şi vouă, dragi. | că i-am făcuz şi i-am dres ere. Nu ştiu ce să fac, de sinucis nu se pune problema, că mu vreau să mă dea | Dar şi Burebista, 
cititori, fără de care n-am putea exista! la Evenimentul ca pe toate tâmpitele alea care beau sodă că au luat trei la chimie. Dar ceva trebuie să | Traian şi Decebal, 
, fac, dracu ştie ce... e Pe pt voi sau aril ui În gaşca VOaStră. Acum vă pup, că v-am ținut destul, Amândoi pe-un cal, 
MĂDĂLINA VOICU. | vă doresc bată şi să- neapărat o soluţie. Pe RR Se O ai ARRO mila! Şi Ştefan cel Mare 
| ea 3 f, Me o  Cudisperare, Răzvan Și Mircea cel Mare 


Să-l alegem în frunte pe... 
rcu. Nicu Ceaușescu preşedinte! 







N 
N 





ă Profitând de plecarea din Bucureşti pentru 
ne-au întâmpinat părinţii lui, cu un zâmbet prefăcut şi cu nişte ochi ce analizau tot: cum | câteva zile a babacilor unuia dintre noi, am pus-o de-un 


suntem îmbrăcaţi, ce fel de flori am adus, cât de mare e cadoul. Muzica curge uşor. Este o | bairam la care a luat parte numai gaşca noastră. E bine că 


Este ora 16,10. A sosit şi ultimul invitat la ziua de naştere a gazdei. Incă de la uşă | 

| 

casetă cu ABBA. a fostun BONNEY M. va fi una cu BEE GEES. Mulţi dintre noi am venit | la noi nu s-a întâmplat așa cum se întâmplă la alte | 
| 


Cântau în cor lângă groapă 
pede Vodă-i dirija c-o țeapă 
nălțau un omagiu lui 


cu muzica noastră pre ferată, dar... “în casa asta se ascultă muzică bună, nu aberaţii d-astea; ! bairame; mai mulţi neinvitați decât invitaţi. Fazae că nici Nicu Ceaușescu preşedinte! 


uzică de degeneraţi!” | cei care au fost invitați n-au venit toți. Ca la orice bairam 
€ Stărm cuminţi pe o canapea, două fotolii şi patru scaune (suntem opt în total) şi La A UBSIE RE PAuLYAle, „ai girl, Cale SEI [gs E eta e 
suntem vizibil stresaţi de prezenţa părinţilor. Acum câteva secunde, am încercat să le Ch-uri, care erau așezate pe un platou s-au termina 


d 3 Sp | de la pri a oră, apelându-se apoi i 
BAIRAM PE PLACUL LOR imicimmisprcanic minuni | ăretiie geme ei BAIRAMUL UNEI GĂSTI 


nouă perechi de ochi (şi ai părinţilor) s-au în reptat asupra mea, Acţiunea se desfăşura în toate încăperile apartamentului: în 


| - bucătărie fetele cele hamnice şi bune gospodine pregăteau, pentru cei 
ego e pică mergea în continuare. E stresantă. Un băiat, care era COSTEA CEL VOINIC înfometați, cartofii sustrași de pe balconul gazdei. În sufragerie, cu 
singurul (în afară de mine) îmbrăcat cu blugi, se ridică şi se apropie de masa AI i | lumina zi N asculta Mă i bots aur (Qjai puția rap), i 
bogată şi frumos aranjată, ia cu stângăcie un pahar cu TEC şi începe să bea. Muzică şi text: VANK | : poa n e e gel Wa i Sci Se unu pachete ntre i le 
MA ridic şi eu (bucuros că n-am fost primul) şi mă îndrept spre masă. lau un țigări. In cea C po p 


j ? 8 „ cunoască mai bine. Nu mai spun de baia care era ocupată mai tot 
fursec şi împreună cu băiatul curajos mă întorc cu faţa spre ceilalţi. Şoc!!! Toţi Eu sunt Costea cel Voinic, poate tu mă crezi tâmpit. « Ve ice 
de cretu firii următoarea genii Amândoi ne-am dus într-un colţ al ps PI: timpul și unde a ieşit o prea bestială bătaie cu duşul care i-a obligat 


+ + = + * - pe 
«+ Dacă tu eşti depășit şi sculat dintr-o beţie, câțiva dintre noi să stea până dimineaţă în pantaloni scurți sau chiar 
caer pm ec d male rea cena cae Eagle om. inch tale oii Brema ez tace 
€- & | i | m i .. + p s 
câte ori venea îl întreba pe postere! meu de ce şi-a lăsat plete, apoi zâmbea Scrii teal SA et “ având loc distracţia cu paharul de băutură și ieşind d evidență o 
provocator, sau aşa voia să pară. șcare 1 de te omor, 


i | opt „atmosferă “de cacao”. Y 
Peste vreo juma' de oră a apărut prima conversație, peste o oră ;itetale cui cuțit, dacăencerși să mişil un pie. Bineînţeles că problemele cu v: cinii din bloc nu au lipsit! 
primul zâmbet, Primul banc bun nu s-a ivit deloc, după părerea mea şi a Refren. Când ne era lumea mai dragă şi când eram în culmea veseliei ne 
colegului meu de suferință. Pe la ora 20 au început primele apropo-uri, 


Eu sunt Costea, cel Voirkc. trezeam cu ci la ușă. Era să avem texte şi cu poliţia, datorită 
culminând cu: “Victor, vino, mamă, să-ţi iei pastila de dinainte de culcare!” iliri. CE îni injurăturilor adresate, sub influenţa alcoolului, către doi poliţişti care 
Toată întâlnirea s-a terminat la opt şi jumătate. Toţi ne-am împrăștiat pe la Eu sunt Costea, Costea cel Voinic, atrulau liniștiți prin bata blocului. În jurul orei cinci spiritele s-au mai 
casele noastre, Și când mă gândesc d nici măcar între ei n-au dansat! Eu sunj Costea, Costea cel Voinic, ir [mişti şi mai toţi au adormit pe unde au apucat: unii pe jos, alţii în pat, 


Și când mă gindesc că printre lucrurile (Guin de altfel) pe care i Singur beau o Indă-nireagă ş-apoi cad pradă beţiei, alţii prin câte un fotoliu, 


le-am dat era şi un prezervativ! MA întreb dacă părinții lul n-or să sune ca Cellali beţi ca şi mine se dedică golăniei. Toţi am fost daţi afară pe la ora opt, când gazda se tot 
să-i spună mamei: * 
dumneavoastră?” 


| "chinuia să facă curat. Atunci când veneau babacii de la plimbare nu 
Doamna Lăzărescu, ştiţi cu ce porcării umblă copilul Agia fer, pin dt d firea, trebuia să-și dea seama cea avut loc, cu o noapte În urmă, laei în casă... 


(Refren) __ GABRIEL GEORGESCU 


MIHAI LĂZĂRESCU 











PAG. 16 NR. 3/53 Mai'95 








CINCI, DOAMNE, ȘI TOȚI CINCI... 


Furia unei anumite minorităţi împotriva 
tradițiilor noastre naţional-creştine pare să fi intrat 
într-o fază paroxistică. După o lungă campanie 
antiromânească în periodicele ce formeză, din păcate, 
opinia intelectuală de la noi (22, “România literară”, 
“Dilema”, etc.), piața este acum invadată de o serie de 
volume evident concertate, echivalând cu un radical 
“proces al naționalismului românesc” (faptul a fost 
deja semnalat, cu fermitate şi pertinenţă; de d-l Dan 
Dungaciu, în revista “Mişcarea”, Nr. 8/Aprilie 1995, 
p.3: *...un proces teribil., condus de aceiaşi procurori, 
ce şi-au schimbat doar culoarea togii: de la roşul aprins 
al Moscovei la albastrul strălucitor al Bruxellesului. 
NI se propune o autoflagelare colectivă, o mea culpa 
generalizată...”). Procesul comunismului a fost blocat 
(în parte şi pentru a nu fi aduse cumva în discuţie 
responsabilităţile consângenilor Anei Pauker), dar se 
face în schimb procesul amticonnmismului (care a fost 
principala dimensiune a naționalismului românesc 
interbelic)! lar acest lucru se întâmplă cu servila 
complicitate a elitelor noastre intelectuale, care încep 
să intruchipeze tot mai mult “creierul spălat” al 
națiunii... 

Cinci sunt autorii (de origine evreiască) şi 
cărțile acuzatoare la care ne referim. Una este cea a d- 


lui Zigu Omea (parțial publicată în paginile“ Dilemei”, 


sub aripa directorială a d-lui Andrei Pleşu, acest 
Pantagruel “dilematic” al creştinismului minimal), 
editată acum de Fundaţia Culturală Română. sub titlul 
Anii treizeci. Extremadreaptăromăneascălaanalizele 
forțate și vădit rău-voitoare ale autorului ne-am referit 
deseori în paginile “Punctelor Cardinale”). Aproape 
identică tematic, dar mai concentrată (şi mai inteligentă 
în perfidiăei)este cartea d-lui Leon Volovici, /Jeologia 
naționalistă şi “problema evreiască". Eseu despre 
formele antisemitismului intelectual în România anilor 
'30 (apărută mai întâi în limba engleză, la Londra, în 
1991, cu scopul evident de a pune la îndemâna 
Occidentului o imagine tendenţioasăa lumii româneşti). 
E interesant că şi d-lui Ornea şi d-lui Volovici le-a 
scăpat din vedere tocmai celebra carte a lui Ilariu 
Dobridor din acelaşi deceniu al patrulea, Decăderea 
dogmelor. Cum au disolvat evreii cultura europeană 
(studiul cel mai sistematic şi mai incomod pe tema 
respectivă). De fapt, cei doi autori nu discută niciodată 
fondul real alanumitoratitudini “antisemite”, ei pomind 


invariabil de la axioma inocenfei evreieşti (însă nici o 


minte sănătoasă și onestă nu poate evita întrebarea: De 
ce /ocmai evreii trezesc dintotdeauna şi pretutindeni 
atâtea “reacțiuni”, esenţial identice?!). Editată de 
“Humanitas”, cartea d-lui Volovici e prefațată chiar de 
d-l Gabriel Liiceanu, care simte nevoia unei penibile 
“explicaţii” (bazate - aţi ghicit - pe invocarea 
“obiectivității”). Obiectivitate?! Vorba d-lui Dungaciu 
(loc.cit.): “Niciodată //umanitas-ul nu va îndrăzni să 
publice, aşezată tot sub <<zodia adevărului>>, o 
lucrare intitulată, bunăoară, /Jeologia comunistă şi 
“ “problema evreiască> >"! Sau (am adăuga noi, 
pentru cătot veni vorba)o carte precum cea a '“uitatului” 
Ilariu Dobridor... 
Orientate exclusiv asupra fenomenului 
legionar (sumă a tuturor răutăţilor, fireşte!) sunt cărțile 


Se RAT 
0 aid [s i 


Înca iii o e) 
LS PRI TITEI PRIN: 
Cont nr. 4072996517509 





loan NISTOR - secretar de redacție 
Doina Marilena CĂBAŞ - corector 


PUNCTE CARDINALE 





moşite de d-nii Radu loanid (“mare preot” al 
Holocaustului) şi Radu Florian (până mai ieri ideolog 
oficial al marxismului): Sabia Arhanehelului Mihail şi. 
respectiv, /deea care ucide (ambele afurisind 
“dimensiunile ideologiei legionare” în clasicul jargon 
comunist). Să remarcăm perfecta continuitate între 
discursul comunist de ieri şi discursul democratic de 
azi; veacul se încheie pe aceeași linie de agresivitate 
mistificatoare, antiromânească şi anticreştină, în răspărul 
unei întregi istorii pe care, încetul cu încetul, începem 
să nu mai avem - la noi acasă! - nici măcar îngăduința 
de a o invoca. 

Foarte supărat pe românism şi pe ortodoxie e şi 
d-l H.R. Patapievici, micul geniu, “capitalist” al d-lor 
lerunca şi Liiceanu. privind cerul printr-o lentilă de 
fizician şi de aceea, probabil. confundându-l cu 
“societatea civilă de tip occidental” (care altminteri. 
trebuie să recunoaştem, nu e tocmai de lepădat). Că d- 
| Patapievici e inteligent şi erudit nu se poate contesta; 
dar vorba mult mai contestatului Nae lonescu: 
nenorocirea vremurilor noastre o fac prea mulţi oameni 
deştepţi şi teoriile lor... (Despre Cerul văzur prin lemilă 
se vorbeşte mai pe larg în interiorul acestui Număr: şi 
probabil că se va mai vorbi...) 
| Ar mai fi de semnalat, tangențial, şi un alt 
aspect, pe cât de grav, pe atât de îngrijorător: am ajuns, 
noi românii, în situația paradoxală de a ne recepta 
propria cultură naţională prin prismă...evreiască! Mai 
toată bibliografia cât de cât recentă şi sistematică 
despre cultura noastră modernă suferă de acest handicap. 
Tineretul studios aproape că n-are altceva la îndemână. 
D-l Paul Corea e încă autoritatea consacrată în ce 
priveşte Originile romantismului românesc. D-l Zigu 
Ornea figurează în fruntea bibliografiilor despre 
Junimism, Sămănătorism, Poporanism, şi totdumnealui 
devine “grila” anilor '20-'30 (7radiţionalism şi 
modernitate în deceniul al treilea - 1980; Anii treizeci. 
Extrema dreaplă românească - 1995), secondat de 
vreun Leon Volovici. Pentru o abordare mai strictă a 
literaturii beletristice interbelice (dar tot cu aparat 
ideologizant) e la mare cinste, chiar şi după două 
decenii, vasta sinteză a d-lui Ovid S. Crohmălniceanu. 
Literatura română între cele două războaie mondiale 
(3 vol.), la care se adaugă şi Liferatura română şi 
expresionismul. Şi exemplele s-ar putea înmulți...În 
România de acum o jumătate de veac o asemenea situație 
nefirească şi umilitoare ar fi fost de neînchipuit. Praful s-a 
ales între timp de conştiinţa şi vrednicia românească! Să fie 
doar “vremunle” de vină? Cât şi până când? 


“PROȘTII PAȘTELUI” 


Bătrânii noştri, când voiau să sugereze treapta 
cea mai de jos până la care cineva la care poate să decadă 
sufleteşte, spuneau că “nu mai are nimic sfânt”, Pe de 
altă parte, nu s-ar putea spune-că noi românii n-am ştiut 
să preţuim umorul, făcându-ne din el chiar un fel de 
filozofie consolatoare și compensatorie (“A face haz de 
necaz”). Dar hazul cu orice preț, zeflemeaua ie/iină, 
râsul profanator - iată ce nu se află în firea tradiţională 
a românului, nici a omului normal în genere, 

O mostră a mizeriei sufleteşti la care am ajuns 
din păcate, împotriva firii noastre cumpânite de odinioară, 
dar și oricărei porme de igienă a umanului, ne-a fost 


Colegiul redacţional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; 
Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, 


Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 


2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr, 109 
telefon 0069/422536 


Ci Snideute ) 


oferită de Numărul de Paşte al revistei “Academia 
Caţavencu”. plin ochi de parafraze vulgare şi stupide 
ale textelor evanghelice şi ale cântărilor pascale. 
Caragiale. pe care săptămânalul bucureştean şi-l 
revendică drept patron spiritual, n-ar fi alunecat 
niciodată într-o asemenea cloacă de gratuită 
ireverențiozitate! 

Cina cea de taină, maimuţărită pe prima 
pagină cu personaje din clica neocomunistă şi presărată 
cu “găselniţe” de felul “unul dintre voi mă va vinde 
fără IVA” sau “şmecheria aia cu vinu” de la Cana 
Galileii” (procedee reluate și în interiorul Numărului, 
mai ales pe paginile 3.4 şi $) - iată ceva demn de 
categoria..." “Suntem nişte dobitoace!”. Vorba lui 
Topârceanu: uneori omului îi trebuie o mare doză de 
nesimţire ca să nu roşească în faţa porcului... 

E curios cum de umorul altădată szbure al 
revistei se irgrouşă regulat tocmai în preajma Sfintelor 
Sărbători! Probabil că nu-i întâmplător, cum nu-i 
întâmplător nici la “Dilema” (unde tocmai se celebrase 
în decembrie un soi de Crăciun porcesc). Or dacă se 
poate aşa ceva sub tutela d-lui Pleşu, atunci la ce să te 
mai aştepţi sub tutela d-lui Dinescu”?! 

Noi, ăştia de dreapta, “reacționarii”” înguşti, 
suntem, pesemne, “proştii Paştelui” (a sc vedea Nr. 
cit., p.8)... 


I MAI DE TRANZIȚIE 


S-ar putea zice că în România există încă atâta 
comunism câte sărbători “roşii” continuă să se țină 
peste an. Pentru ziua de 23 August s-a băgat, ce-i drept, 
şi Regele pe fir, stricând oarecum cheful festiv al 
poporului suveran. La 3() Decembrie, însă, Televiziunea 
Naţională aduce nesmintitaminte întregului proletariat 
că Republica-i măreaţă vatră, în care numai din cauza 
unuia ca d-l Coposu nu se mai coace nimic...De $ 
Martie, cu sau fără soare, Iliescu-apare pe televizoare, 
felicitând contingentul feminin al electoratului, căruia 
! se asigură dreptul la odihnă intensivă timp de 24 de 
ore, ca mame, soții şi fiice din popor...Dar tot /Mai 
rămâne, în cele din urmă, marea sărbătoare moştenită 
a obştii, în care românul e liber prin decret 
guvernamental, de la şomer până la patron, ca să se 
simtă toată lumea clasă muncitoare mergând în paradis! 

Clasicul *1 Mai muncitoresc”, devenit 
deocamdată” | Mai de tranziţie”, înaintează împiedicat, 
dar ireversibil, spre viitorul “1 Mai capitalist”! 

Anul acesta a fost adus să se bucure cu noi, în 
ajun de | Mai, până şi ex-preşedintele american 
George Bush, pe post de mascotăelectorală a partidului 
de guvernământ. S-a încins şi-un tenis prietenesc la 
fosta arenă “Progresul”, ca simbol al destinderii dintre 
Est şi Vest, Poporului i s-a permis să contemple 
țurloaiele televizate ale noii nomenklaturi, iar 
“golanilor” naţiunii li s-a dato lecţie usturătoare, să nu 
mai strige altădată pe străzi prostii de tipul “Cine-a stat 
cinci ani la ruşi/ Nu poate gândi ca Bush”... 

În ce-l priveşte pe d-l Bush personal, acesta a 
dovedit că până la urmă tot “vin americanii”, dar şi că, 
pe de altă parte, toate trec, inclusiv gloria pauni, şi că, 
în fond, între “sâniuţa” valahului Văcăroiu şi saxofonul 
yankeului Clinton s-ar putea ca distanţa să nu fie chiar 
atât de mare... (VAM) 


Tehnoredactare computerizată 


0 La i-si ali 


lao SRL 


Printing Company