Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
credinta iubire speranta aue inal Fariseule orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului ca să fie curată și cea din afară. [ese fm safe mit e eri PUNCIE CARDiNALE PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA ara Romaniei: AUS | RIA, GERMANIA. FRANȚA. ELVEŢIA. DANEMARCA. SUEDIA SP ANIA, CANADA, SIA TELE UNIIE, MATEI 23/26 Nr. 5/53 iii | 1995 16 pag. - 500 lei AUSIRALIA COMEMORAREA TERMINĂRII UNUI "RĂZBOI INUTIL" . ] cest culustrofal conflict mondiul, care s-a $farşii prin u deschide Rusiei calea spre inima Europei “războiul inutil>> . Cu aceste cuvinte își începe istoricul englez Sir Basil Henry Liddell Hart epilogul cuprinzătoarei sale opere <<lIstoria celui de al doilea război mondial>>. O operă impresionantă prin vastitatea documentaţiei. profunzimea analizei, dar mai ales rin obiectivitatea cu care autorul prezintă cauzele 1) u OSI SUVoSII) den ul de ( hurchil! ț izbucnirii acestui cumplit conflict, desfăşurarea operațiunilor militare şi imprejurările în care a avut c capitularea Germaniei şi a aliaţilor ei Lidudeil Hart s-a numărat, de la incepul intre acei autori din a/aru Germaniei cure u incercat, după lotala prăbuşire a celui de al Treilea keich, sa fie drepl in prezenta: cu ucțiunilor, erorilur şi nereuşitelor fostului inamic. Cartea sa.<<Acum le este permis să vorbească>>. a fost cu ala! mai remarcabilă cu cât utorul, în urma a numeroase interviuri cu foştii conducători ai armalei germane, a creional o altă imagine despre conducereu germană decăl cea oferită de propaganda de război a inamicilor Germaniei ” Cuvinte prin care Hans Adolt Jacobsen caracterizează în prefața traduceni în limba germană a “Istoriei...” spiritul în care Liddell Hart abordează problemele ridicate de desfăşurarea celui de al doilea război mondial * Din păcate tonul întrebuințat la ceremoniile prin care s-a comemorat o jumătate de veac de la terminarea marii contlagraţii a secolului XX arată că mentalitatea oficialităților, precum şi a mass mediei. atât în Occident, cât şi în Răsărit, a rămas încremenită in tiparele propagandistice folosite de inamicii Germaniei în timpul războiului. Şi astăzi ca şi în urmă cu cincizeci de ani, toate canalele de propagandă din “lumea liberă” şi-au concentrat eforturile pentru a câlâuzi opinia publică spre convingerea că elementul central, detinitoriu, în desfăşurarea celui de al doilea război mondial a fost “//olocaustul”, exterminarea evreilor de către regimul naţional-socialist din Germania | Desigur că exterminarea unor oameni lipsiţi de apărare constituie o faptă profund reprobabilă care nu trebuie uitată. Dara reduce ororile săvârşite în cel de al doilea război mondial la o singură categorie de victime este mai mult decât o exagerare. Este afirmarea din ce în ce mai apăsat a concepției despre existenţa în cadrul omenirii a două specii dinstincte de ființe umane. Pe de o parte evreii, poporul ales pe care Dumnezeu l-a sortit să stăpânească lumea; de cealaltă parte. restul popoarelor pe care Divinitatea le-a creat ca să-l! slujească pe evrei = Comemorând sfârşitul celui de al doilea război mondial, mai marii zilei de astăzi nu au rostit nici un cuvânt care să amintească de faptul că în acest cumplit măcel s-au găsit, incleştaţi în bătălii crâncene pe uscat, pe apă şi în aer, 110 milioane de soldaţi. Nu s-a rostit nici un cuvânt despre cele 27 de milioane de pierderi de vieţi omeneşti din rândurile combatantțiloi ŞI nici despre cele 25 de milioane de victime. Copii temei şi bătrâni din rândurile populaţiei civile. Nu s-arostit niciun cuvânt despre milioanele de prizoniei de război exterminați prin înfometare. boli ŞI muncă forțată în lagărele din Uniunea Sovietică. Dar mai ales, actualii conducători ai lumii, urmaşii prin filiație directă a celor care au croit soarta omenirii la Teheran. Yalta şi Potsdam, nu au spus nici un cuvânt despre faptul că grozăviilor celui de al doilea război mondial nu li s-a pus capăt, nici pe departe, la 9 Mai 1945. dată comemorată cu fast atât la Moscova cât şi în capitalele “lumii libere”. Ce a urmat după această dată, şi (continuare în pag. 2) Gabnel Constantinescu “Într-o zi preşedintele Roosevelt mi-a spus că doreşte să ceară opiniei publice recomandări de cum ar trebui denumit războiul. Eu i-am răspuns pe loc: <<Războiul inutil>>. Niciodată nu se putea evita mai uşor un război ca acesta care tocmai a distrus tot ceea ce rămăsese nedistrus de precedenta conflagrație". Winston Spencer Churchill PAG. 2 NR. 5/53 Mai '95 (urmare din pag. |) afirmaţia nu are nimic exagerat în ea, a fost mai cumplit, mai aducător de suferințe şi de moarte pentru milioane, multe milioane de oameni din tabăra țărilor învinse. ŞI tot la festivitățile prin care s-a marcat comemorarea datei de 9 Mai 1945 s-a omis să se spună că pentru unele popoare, şi nu în ultimul rând pentu noi, pentru români, rănile provocate de deznodământul celui de al doilea război mondial sunt departe de a se fi închis. Este ca şi cum acest război, pentru țara noastră, încă nu s-a terminat. * Cel de al doilea război mondial este o continuare directă şi firească a primei conflagrații care a zguduit Europa în scolul XX. Un adevăr pe care Mareşalul Ferdinand Foch, comandantul suprem al forțelor aliate în ultima fază a războiului, îl sublinia prin cuvintele profetice rostite imediat după semnarea, la 28 iunie 1919 la Versailles, a Tratatului de pace: "Aceasta nu este pace, este doar un armistițiu pentru 20 de ani”. Populaţia Europei, obosită după cei patru ani de război în care şi-au pierdut viaţa 8 milioane de oameni, şi-a închipuit că prin semnarea Tratatului de pace, dar mai ales prin înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite de astăzi, s-a pus capăt pentru totdeauna conflictelor armate dintre state. Pentru minţile lucide. fragilitatea Tratatului de la Versailles era însă mai mult decât evidentă. Condiţiile umilitoare şi apăsătoare impuse Germaniei de către învingători vor fi una din cauzele izbucnirii celui de al doilea război mondial. dar nu singura. S Înfrângerea pe câmpul de luptă, urmată de grelele condiţii impuse prin Tratatul de la Versailles, a avut consecințe dezastruoase pentru Germania. Intregul echilibru politic. economic, social şi moral al țării s-a prăbuşit. Incercările unor agitatori comunişti de a bolşeviza Germania după modelul sovietic din Rusia au fost împiedicate, cu greu. de combatanți întorşi de pe front, ostaşii şi corpul ofițeresc dovedindu-se segmentul din populația germană imun la virusul comunist. Dar Republica de la Weimar. forma de guvernământ instituită la 9 noiembrie 1918 în urma abdicării Impăratului Wilhelm al II-lea, nu a reușit să facă față complexelor probleme cu care era confruntată țara. Începutul anului 1923 găseşte Germania într-un total haos economic şi politic. Nemaifiind în stare să plătească ratele scadente în contul “reparațiilor”, la 1] ianuarie 1923 trupele franceze ocupă regiunea industrială Ruhr. Spectrul foametei amenință populația. Moneda națională se devalorizează de la o zi la alta şi rata inflaţiei atinge cifre inimaginabile, un dolar american fiind cotat la 4,2 bilioane mărci germane. Premize ideale pentru bolşevizarea Germaniei. Această perspectivă îngrijorează însă Occidentul şi Statele Unite oferă Germaniei, prin Planul Dawes, posibilitatea de a obține credite pentru a depăşi dificultățile financiare şi economice, O soluţie care nu rezolva însă fondul problemelor. Şi o bună parte din germani au înțeles acest lucru, orientându- se politic spre dreapta. La alegerile din anul 1925, Generalul Paul von Hindenburg, învingătorul de la Tannenberg, cunoscut pentru vederile sale monarhice şi naționaliste, este ales preşedinte al Republicii. O alegere cu valoare de simbol care prefigurează soluţia politică de la care germanii aşteptau redresarea țării. * / Curând se va dovedi însă că Planul Dawes nu' a fost leacul miraculos care să vindece economia Germaniei. În această situaţie, financiarii americani, nerăbdători să recupereze sumele împrumutate Germaniei, elaborează în anul 1929 un nou plan, Planul Young, denumit după numele economistului american care a condus lucrările conferinţei internaționale la care a fost adoptat. Noul plan, expresie a politicii financiare practicate de “Marea finanţă internațională” constituia încă un pas pe calea înrobirii economice a Germaniei cu consecințe politice privind suveranitatea țării. O acţiune neinspirată care, în loc să contribuie la însănătoșirea economiei a stimulat radicalizarea formațiunilor politice de dreapta. Dar reafirmarea viguroasă a sentimentului naţional şi consolidarea dreptei politice vor fi influențate decisiv de consecințele pe plan mondial ale crahului financiar de la bursa din Wall-Street din octombrie 1929. Foarte curând economia Germaniei va cădea victimă şi ea acestui cataclism financiar. 7 milioane de şomeri, muritori de foame, amenințau să azvârle țara în brațele comunismului. O situaţie căreia Republica de la Weimar s-a dovedit incapabilă să-i facă faţă. Națiunea germană a găsit însă energia pentru a-şi afirma identitatea şi a-şi salva existenţa. Venirea la putere, prin alegeri libere, a Partidului Naţional-Socialist condus de Adolf Hitler a însemnat salvarea Germaniei de primejdia bolşevizării, readucerea ţării. într-un timp impresionant de scurt. la statutul de mare putere industrială şi, ceea ce a constituit poate cea mai notabilă realizare a regimului naţional-socialist, renaşterea demnității naţionale şi a încrederii în capacitatea creatoare a poporului german. Infăptuiri de natură să reinvie adversităţile care au stat la originea primului război mondial, adeverind profeția Marelui Foch. %* Poartă Germania singură vinovăția pentru cel de al doilea război mondial? O întrebare pe care. în zilele acestui început de mai, încărcate până la saturație de festivități, au evitat-o atât oficialităţile cât şi mediile de informare dințările în care se comemorează sfârşitul celui de al doilea război mondial, Pentru a nu o lăsa însă fără răspuns, din voluminosul dosar al analizelor privind acest subiect. să cităm câteva din afirmaţiile unor istorici şi personalităţi politice care nu s-au ferit de greaua povară a întrebării şi s-au încumetat să-i dea un răspuns. Numele baronului Robert Gilbert Vansittart, diplomat britanic, este atât de cunoscut în istoria relațiilor dintre Anglia şi Germania, încât a dat naştere unui simbol pentru o riguroasă politică antigermană; vansittartismul. In lucrarea “Das Spie/ um Deutschland” (Jocul în jurul Germaniei). autorul ei. Fritz Hesse, fost consilier al ambasadei germane la Londra, relatează următoarele cuvinte dintr-o discuţie cu diplomatul britanic: *Dardragul meu Hesse, războiul dintre Germania şi Anglia nu-l veţi putea impiedica. Vedeţi Dumneavoastră, Domnul Hitler vrea ca Germania să devină prima putere in Europa şi acest lucru noi nu-l vom îngădui”. RUGA PENTRU PACE "Nichifor CRAINIC Slavă Tie Doamne, pentru-această noapte, somnul meu în umbra lunii s-a scăldat. Din abisul păcii, visul scufundat, mi-a cules mireazmă de naramze coapte. Slavă Ţie Doamne, pentru-această noapte! Semăna cu noaptea Sfintei Tale Naşteri, când ai rupt pecetea vechiului blestem. Pacea Ta-nstelând-o peste Betleem şi vărsând lumina tainicei cunoașteri. Semăna cu noaptea Sfintei Tale Naşteri! A lăsat un înger porțile deschise; cântec fără sunet Te slăvea-n sobor unduia azurul, aripi fără zbor, când spre-abisul păcii năzărit din vise, a lăsat un înger, porţile deschise! Dă-mi şi mie-aevea, Pacea Ta Cerească, miezul de tăcere al strigatei vieți, care-nflăcărează din fricoși, profeți, măduvă ce-mpinge vârful să-nflorescă, Dă-mi şi mie-aevea, Pacea Ta Cerescă! Pacea lumii zace pe vărsări de sânge şi rodește bobul viitoarei uri. Pacea Ta răsfrânge raiul în făpturi, cel înfrânt având-o, el e cel ce-nfrânge. Pacea lumii zace pe vărsări de sânge! Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne, flacără ce nu se zbate-n uragan. Să răzbesc războiul duhului duşman, căci tărâna trece, sulletul rămâne. Dă-mi și mie pacea inimii, Stăpâne! „ Tu, răcoarea celui ars pe rug, lisuse, și dulceața celui sfâşiat de leu n arena morţii, Dumnezeul meu, fii Tu răsăritul vieții mele-apuse. Tu, răcoarea celui ars pe rug, lisuse! Și mă-nalţă Doamne, la Cereasca Pace, că Tu ești de-apururi neclintitu-mi crez, dragostea de care nu mă-ndestulez și nădejdea care de lut mă desface. Și mă-nalţă Doamne, la Cereasca Pace! Şi tot acelaşi diplomat scria în anul 1933, imediat după preluarea puterii de Partidul Naţional- Socialist. într-un memorandum conceput în spiritul obsesiei britanice, “Germaniam esse delendam” (Germania trebuie distrusă): “Dacă Hiller dă gre;, locul lui il va lua bolşevismul; dacă insă reuşeşte, in următorii cinci uni va avea parle de război”. Mult mai explicit este însă istoricul britanic J.F.Fuller care afirmă în cartea sa apărută în traducere germană sub titlul *Der zweire Welrkrieg, Strategie und Taktic” (Cel de al doilea război mondial. strategie şi tactică): "Nu concepția politică a lui Hitler ne-a aruncat în războiul mondial; de datu aceasta motivul a fost succesul experimentului său în construirea unei noi economii. Rădăcinile războiului au fost: invidia, lăcomia şi frica”. Dar cea mai lipsită de echivoc afirmaţie în acest sens îi aparţine lui Churchill care, în anul 1937. ca persoană particulară. îi declara lui von Ribbentrop. la data aceea ambasador la Londra: "Dacă Germania va deveni prea puternică, o vom distruge ca şi în 1914”. Ajuns prim-ministru al Marii Britanii îşi va îndeplini ameninţarea până la ultima consecinţă. x Şi în încheiere. o ultimă întrebare privind dramaticul deznodământ al celui de al doilea război mondial. omisă la comemorarea datei de 9 mai 1945. Pentru ce a fost nevoie ca acest război nimicitor să fie prelungit până când anglo-americanii şi sovieticii s-au îmbrăţişat pe malurile Elbei, lăsând în urma marşului lor victorios o ţară transformată în ruine şi moloz, câtă vreme era clar, încă de la începutul anului 1944, că Germania pierduse războiul? Să fie oare germanii un popor de sinucigaşi care s-au hotărât să se bată până la ultimul om. aruncând în luptă şi copii. de 12-13 ani? Intrebare tulburătoare, pe care actualii conducători ai Germaniei o evită. De aceea îl vom lăsa pe Liddell Hart să răspundă. "Cel mai mare obstacol pentru aliați, după ce cursul războiului se schimbase, a fost făurită chiar de ei: nechibzuita şi mioapa pretenţie ca Germania să capituleze necondiţionat. Această pretenţie i-a fost «de cel mui mure ujulur lui Ilitler, devuruece cu ui întărea poziția in fața poporului german... Dacă conducătorii aliaților ar fi fost îndeajuns de înţelepţi ca să ofere anumite asigurări cu privire la condiţiile lor de pace, Hitler şi-ar fi pierdut ascendentul asupra poporului german încă înainte de 19453. Cu mai bine de trei ani inainte, delegaţii marii mişcări antinaziste din Germania comunicaseră conducătorilor aliaţi planurile lor pentru răsturnarea lui Hitler, ca şi numele generalilor care erau hotărâți să ia parte la o revoltă în cazul în care ar fi primit asigurări cu privire la condiţiile de pace ale aliaţilor. Dar şi atunci, ca şi mai târziu, nu numai că nu li s-au dat asigurări, dar nu a fost schiţată nici măcar o aluzie în acest sens. Ca urmare, în mod firesc, celor care conspirau împotriva lui Hitler, le-a fost greu să găsească sprijinitori pentru un salt în necunoscul. Şi astfel, <<războiul inutil>> a fost şi mai inutil prelungit. Milioane de vieţi omeneşti au fost sacrificate fără să fie nevoie, iar sfârşitul războiului, care a veni! în cele din urmă, a adus cu sine amenințarea şi primejdia pentru izbucnirea următorului război. Căci inutila prelungire a celui de al doilea război mondial prin cerința ca inamicul să capituleze necondiționat i-a folosit numai lui Stalin, deschizându-i calea pentru instaurarea comunismului în Europa Centrală ”. Curajul cu care Liddell Hart rosteşte cutremurătorul adevăr cu privire la poziția adoptată de conducătorii occidentali, în partea finală a războiului, poziție nejustificată din punct de vedere militar şi condamnabilă sub aspect moral, nu avea însă cum să trezească ecoul la care avea dreptul la ceremoniile la care au participat peste 50 de şefi de state şi de guverne. A existat însă un glas care nu s-a sfiit să rostească adevărul, glasul lui Lech Walesa - preşedintele Poloniei. Refuzând să ia parte atât la festivitățile de la Londra, cât şi la cele de la Moscova şi motivând refuzul prin cuvintele - Polonia nu are ce sărbători! Occidentalii sunt nişte ipocriţi care i-au vândut pe polonezi Rusiei - Lech Walesa i-a stigmatizat aşa cum se cuvine pe cei care în numele “democrație?” şi “libertăţii” au azvârlit, cu cinism, sute de milioane de oameni în iadul comunist. O satisfacție morală, de care noi românii nu am avut parte. Preşedintele României a fost prezent atât la Moscova, cât şi la Londra, sărbătorindu-şi fără să roşească atât trecutul comunist, cât şi convertirea de circumstanţă la democraţie. Lichelismul tovărăşesc de pe malurile Dimboviţei se poate mândri că a mai realizat un succes! PUNCTE CARDINALE Mai '95 NR. 5/53 PAG. 3 Filolog, istoric şi teoretician literar, unul dintre cei mari mari romanişti ai secolului XX. d-l Alexandru Ciorănescu, provenit dintr-o vrednică familie de cărturari dâmboviţeni, s-a născut în 1911, la Moroeni. După ce urmează clasele primare în satul natal, devine elev al Liceului “Spiru Haret” din Bucureşti (1922-1930), apoi student la Litere. În 1933, îşi ia licenţa în Literatură română şi Literatură franceză; totdeodată, obţine şi' diploma Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleozrafie. După efectuarea serviciului militar, este desemnat membru al Școlii Româneşti din Franţa, în vederea pregătirii doctoratului. La Facultatea de Litere audiază cursul de Literatură comparată al lui F.Baldensperger. Are legături, de asemenea, cu Paul Van Tieghem şi cu Paul Hazard. Obține titlul de Doctor în Litere la Sorbona. în 1938. omagial ce i-a fost consacrat la împlinirea vârstei de 80 de ani (1991): A/exandru Ciorănescu. L'homme et |'oeuvre (care cuprinde, între altele, şi o bibliografie pe secţiuni tematice, însumând aproape 450 de titluri). Din acelaşi an este şi membru de onoare al Academiei Române. Dintre numeroasele volume publicate în anii exilului, fundamentale rămân, pe lângă monumentele bibliografice deja menţionate, studiul £/ Barroco o el descubrimiento del drama (1957;trad.rom. 1980), Principios de literatura comparada(1964), precum şi utilul Diccionario elimologico rumano (finalizat în 1966, dar, din păcate, încă nepublicat în România, deşi de o altă lucrare echivalentă nu dispunem nici până azi!). Barocul sau descoperirea dramei, | impresionant monument de erudiție şi profunzime analitică, este opera sa cea mai cunoscută şi mai apreciată, reprezentând astăzi baza clasică a bibliografiei universale a Barocului. Nu putem uita, de asemenea, că d-l Al.Ciorănescu Intre 1938-1940 este lector de limba română este autorul uneia dintre cele mai apreciate versiuni franceze la Universitatea din Lyon şi consilier cultural al Ambasadei române de la Paris. Incă din această primă perioadă franceză, începe să colaboreze la faimoasa CAII Z>XIar > COAnHIZ>IO=0 Lausanne, 1964). însoţite de Introducerea şi Notele traducătorului, precum şi traducătorul în franceză al scrierilor “Revue de Litteralure Comparce” (în 1988 va deveni membru în Comitetul de patronaj al publicaţiei pariziene), pe urmele altui mare comparatist român. regretatul Bazil Munteanu. Intors pentru o vreme în ţară, desfăşoară o bogată activitate culturală, ca istoric, filolog, publicist, editor, director de teatru şi inspector cultural. Este director literar al Editurii Contemporane şi director al revistei “Universul literar” (suprimată de regimul comunist). Dintre volumele publicate în această epocă de tinerețe menţionăm: L 'Ar:oste en France (2 vol.- 1938), Teutrul românesc în versuri şi isvoarele lui (1943) şi La Roumanie vue par les ctrangers (1944). Revenit oficial la Paris, în 1946, pe post de consilier cultural pe lângă Ambasada României, avea să [ie destituit în anul următor. De acum începe lungul său exil. Rămâne în Franța până în 1948, după care IMNUL ITALIAN - “ . A - | RT pi bag e "ARII PE Sa XA pi haz i e ai fe 5 pus PN VP PI, 5090 a ACNE AUDE ae A pri pd! 7 5 = „A . d e - i ă pi fazele 2) SA 35 Se ă FCI e 25 E nf a L A E AED St cor 300 N A trece în Spania; între 1948 şi 1979 funcţionează ca profesor al Universităţii din La Laguna. Aici predă primul curs de Literatură comparată ce s-a ținut vreodată în Spania, La începutul anilor '60 a petrecut un'nou răstimp în Franţa, unde şi-a definitivat faimoasa lucrare Bibliographie de la litterature francuise (publicată între 1959-1969, acoperind secolele XVI-XVIII şi totalizând 7 volume masive). Acesteia i se va adăuga mai târziu (1977) Bibliograflu Jranco-espahola: 1600-1715. A fost invitat să ţină cursuri de Literatură comparată în Argentina (1968), Anglia (1975) şi talia (1988). A! fost unul dintre marii animatori ai studiilor istorice şi culturale din Insulele Canare, devenite a doua sa patrie. A purtat-o însă permanent în suflet şi pe cea dintâi (unde va reveni temporar după 1989), iar în 1988 s-a numărat printre membrii fondatori ai Fundaţiei Culturale Române de la Madrid. Sub egida acesteia, mai ales prin strădaniile d-lui Prof.Aureliu Răuţă, va apărea volumul | Stăpâne, Domn pe-adânc şi pe văzduhuri, 24% Tu, ce-ai făcut pământ şi cer şi mare, | seal „Pe om din lut şi nevăzute duhuri; k pt Tu, care din fecioară întrupare n 4] Ai vrut să iei, Părinte preaputernic, | —- Ca să-nviezi şi să ne dai iertare; | ale Divinei Comedii a lui Dante Alighieri (prima ediţie: | | lui Cristofor Columb (1961), cu un bogat corp de note şi comentarii. Marile virtuţi de traducător şi le dovedise încă din tinerețe, în limba maternă. Reproducem mai jos vestitul /mn italian al lui Petru Cercel, în traducerea d-lui Al.Ciorănescu (apărută - cu un amplu comentariu - în 1935. în “Revista Fundațiilor Regale”). Intr-un interviu pe care i l-a-luat distinsului savant în 1980, d-l Pavel Chihaia îl întreba asupra “proiectelor pentru viitorul imediat”. ] s-a răspuns: “Mi-ar plăcea să scriu o carte despre mine. Subiectul mă pasionează, dar e plin de dificultăţi. Inainte de a începe, aş vrea să-l epuizez; dar partea proastă e că ne epuizăm reciproc...” "PUNCTE CARDINALE” În Numărul viitor: George USCĂTESCU Prea multă dragoste şi bunătate Arăţi spre noi, căci cu nesocotire O prețuim şi numai cu păcate Răspundem la a ta milostivire Şi-al tău judeţ, cu care plin de fală Călăuzeşti spre bine-ntreaga fire. În 1995 se împlinesc 450 de ani de la naşterea lui Petru Cercel. fiul mai mare al lui Pătraşcu cel Bun (şi deci fratele lui Mihai Viteazul). Desigur. noi n-am avut Renaștere (în sensul occidental al cuvântului). dar oameni de Renaștere am avut, chiar înainte de “renascentistul întârziat” care a fost marele Cantemir. Dacă despre un Nicolaus Olahus se pomeneşte mai adesea. pe un Petru Cercel conştiinţa culturală româneascătinde să-l dea uitării. E! a fost totuşi unul dintre oamenii cei mai interesanţi ai vremii sale, recunoscut ca atare dincolo de hotarele româneşti. Pe de altă parte. este primul nostru versificator notabil într-o /imbă modernă (care se întâmplă să fie tocmai limba lui Dante). Petru Cercel era un poliglot (cunoştea 12 limbi) şi un om de mare subțirime (impresionându-i puternic pe italieni şi pe francezi "prin cunoştinţele şi manierele sale alese"). Petrecând în Apus răstimpul 1577-1580. îşi redactează acolo faimosul Imn închinat dumnezeirii. într-o italiană fluentă şi elegantă, adoptând endecasilabul şi terţina dantescă, în care topeşte o sensibilitate religioasă de tip răsăritean (cu ecouri din imnografia bizantină). Este. din păcate, singura sa scriere care ni s-a păstrat. Avem însă mărturia secretarului său italian (Franco Sivori) că şi mai târziu (1585-1587) “componeva in versi una certa storia e si dilletava molto de la poesia” (alcătuia o anume istorie în versuri şi se desfăta din plin cu poezia), În 1586 apărea la Veneţia cartea | Dialoghi piacevoli (Dialoguri plăcute), a unui oarecare Stefano Guazzo. În cel de-al doilea dialog (cu Francesco Pugiella) este vorba de Petru Cercel, “Prencipe della Valacchia maggpiore”, tratat ca model ideal de principe al Renaşterii. Sunt sigure alte trei ediții (1587, 1604 şi 1610), . Ajuns vremelnic pe tronul Țării Româneşti. este mazilit în 1585, iar în 1590 - după alte aventuri şi pribegii de la un capăt la celălalt al Europei - e ucis și aruncat în mare de către turci, în drum spre insula Rhodos, noul său loc de surghiun., Republicăm aici excelenta versiune românească a Imnului (originalul se află în cartea lui Guazzo, după care a fost reprodus de mai multe ori în surse româneşti, începând. încă din secolul trecut, cu M.Kogâlniceanu și Gr.G.Tocilescu) dată de tânărul Al.Ciorânescu (1935). Versiunea de faţă a mai fost introdusă recent. cu grave deformări, în strania Antologie de poezie religioasă românească (în care o treime din texte sunt... anticreștine și chiar anti-teiste!) încropită de un oarecare Florentin Popescu (Editura “Albatros”, Bucureşti, 1992); acolo nu se indică numele traducătorului (şi nici faptul că este vorba de o versiune modernă), cititorul neavizat fiind lăsat să creadă că aşa scria Petru Cercel, româneşte, la 1580! Tu, ce vărsându-ți sângele cucernic Ai sfărâmat a iadului tărie Şi l-ai legat pe diavolul nemernic; Tu, ce-ai deschis a ta împărăție Şi blând te-arăți şi milostiv cu mine, Spre-a-mi face raiul veşnică moşie; Ascultă, Tată, ruga mea ce vine La tine arzătoare și plecată, Tu, ce-ai fost om ca să mă-nalţi la tine. Cum voi plăti, Stăpâne-al meu, vreodată Atâtea bunuri mie hărăzite Și ce-aș putea să-ți juruesc răsplată? Mă-mbelșugaşi cu daruri nesfârşite, Fiind nevrednic eu, şi cu-ndurare M-ajuţi mereu, mă-ndrepţi din căi greşite. Tu nu pui preț pe-averi sau pe odoare, Pe perle, nici pe pietre nestemate, Căci tot ce e, e-al tău, Stăpâne mare. De tine-au fost făcute-n lume toate, Şi omul mârşav nici cu-n pai subţire Să se fălească-a [i al său nu poate. Cu o bătaie d-aripi, cu-o privire Chivernisești și-ndrepți orice făptură, Şi cerul, și tărâmul de sub fire. Plăcute-altfel de jertfe nu-ţi mai fură, AL dar decât o inimă curată Și închinată ţie cu căldură, Şi toţi să te mărturisească, Tată, Drept Domn al Israelului, cel care L-a înecat pe Faraon odată. Tu vrei doar faptă bună și-nchinare, Și toţi să te slujim, căci știi în minte Şi-n inimă ce-ascunde fiecare, E mică plata ce ne-o ceri, Părinte, Și n-o-mplinim pe toată cu dreptate, Dar tot ne vrei moşteni ai slavei sfinte. RC În româneşte de Alexandru CIORĂNESCU Cu multă neştiință şi greşală Noi ne trudim să-ți dăm în închinare O inimă plecată cu sfială, Dar, bieți de noi, greșim fără-ncetare In fața ta, puternice-mpărate, Şi-ţi risipim averea-n desfătare. Pân'ce Ursitele ne-nduplecate Vor rupe-al anilor mei fir subțire, Imi iartă, Doamne, grelele păcate Şi-atât de mare ai milostivire Spre mine, sluga ta cea vinovată, Ca să trăiesc cu tine-n nemurire. Şi fă-mă, Doamne, vrednic de răsplată, Nu-mi da pedeapsă după-a mele vine, Ce-ntrec măsura ce-ar fi fost iertată. Greşit-am, Tată; milă ai de mine, Aprinde-mi sufletul şi mă învață, Şi fă să vin alăturea de tine. Tu, ce ești cale, adevăr şi viață, Ştiu că tot binele ce va să-mi vie Mi-l va trimite sfânta ta povaţă. | Ferice de voi [i şi-n bogăţie De stare şi avere, dă-mi putere Cu spaimă mare să ți-o-nchin tot ție. lar caznă când avea-voi şi durere, Să fiu ca lov, cu straşnică răbdare, Şi să-ți slujesc statornic îți voi cere. Orice ţi-e voia, Împărate mare, Nespus de mult mă bucură şi-mi place, De-ar [i spre bine sau spre grea-ncercare. Mi-e gândul doar la slujba ce voi face Măririi tale tot mereu, căci ție Cel ce-ţi slujeşte, va trăi în pace Şi va zbura la cer cu bucurie. PAG. 4 NR. 3/53 Mai'95 PUNCTE CARDINALE LUCIAN BLAGA VĂZUT DE CONTEMPORANII SĂI “Incă din 1919, când, fără ca nimic să-l anunţe, şi fără ca nimeni să-l presimtă, cum scrie atăt de just Tudor Vianu, în substanţialul studiu ce deschide numărul de față [Lucian Blaga - Poetul, în “Gândirea”, Anul XIII, Nr.8, decembrie 1934, pp 305-310], noi am fost cei dintâi în Vechiul Regat, Al.Busuioceanu. în Luceafărul şi eu în ziarul << Dacia>>, care um salutat cu nemărginită bucurie meleorul ce venea brusc şi fulgerând văpaie nouă, de dincolo de munte. Scurt timp după aceea, pe dăra de faimă aprimului volum, descălecaprintre noi şi omul, ca odinioară Negru-Vodă pe urma aeriană a vulturului legendar [...] Un băiat înalt şi subțire, adus puţin din spate -<< aplecat peste întrebările lumii> >, cum ar zice el - a intrat pe ușă, calm, calm, alât de calm, că n-avea nici un pic de timiditate în el [este vorba de o întâlnire a câtorva jineri scriitori “in casa... generosului Alexandru Vlahuţă, care ne-a fost ani de zile ca un părinte” - nr]. Lucian Blaga, tare n-are gesturi de îndrăzneală în viaţă, nu cred totuşi să fi încercat vreodată ce e limiditatea. Inorice împrejurare. el rămâne acelaşi: o suverană siguranță de sine, manifestată simplu, fără nici un ifos, cu naturalețea stejarilor care sunt mari fără să fie teatrali. O faţă prelungă şi palidă [...], modelată pe dinlăuntru în linii şi contururi de o precizie de marmiwră. O bărbie întoarsă in relief tare, o gură tăiată larg şi care, când râde, colțurile i se ridică până la urechile mari, ca la un drac de Sylen. O frunte nici lată, nici îngustă, încununată de păr castaniu şi aspru [...] Dar, mai ales, înfața palidă, ochii căprui ai lui Lucian Blaga! Lumina lore transparentă şi fixă. Sunt ochi, unii, în care 'arde curiozitatea lumii sensibile, mobili şi jucăuşi incoace şi încolo, după senzaţia formelor multiple şi schimbătoare ale existenței; lumina lor e neastâmpărată şi superficială. Ochii lui Blaga suni, dimpotrivă, guri de peşteră în soare. Cine poale bănui profunzimea subterană a acestor tainițe de beznă şi mister, cu care te Întâlneşti brusc în munte, deschise fix şi imperturbabil asupra lumii dinafară, de parcă spiritul pământului te-ar ținti prin ele din hăul unei nepătrunse mobilități” Blaga priveşte parcă dintr-un punct statornic şi înalt, aşezat În nu ştiu ce zonă de tăcere imperială, deasupra huletului lumii, de unde lucrurile se pot vedea dincolo de formele variate şi vremelnice, în substanța lor permanentă, in entelechiile lor aristotelice sau în ideile lor platonice |. ] Intre noi, Lucian Blaga cobora dintr-o lume pe care n-o cunoşteam, cu poeți de care n-auzisem, cu frământări de gândire şi artă străine nouă. Tol aşa de străine cum era pentru el lumea din care veneam noi. Indărătul nostru sta cultura franceză; îndărătul lui cultură germană. În confuzia aceea haotică de imediat după război, pe cure n-o poate înțelege dec ul . ine a trăit-o in dezolanta ei dezorientăre, românismul din noi ni-l pipăiam prin confruntări de antene, cagângăniilecâmpului. Înnoi, cei din Regatul Vechi, era ca un instinct ce trebuia săltat şi clarificat înzona inteligenţei reflexive. De un lucru eram absolut siguri: că în nici un caz cultura noastră franceză nu ne va pulea inlesni această clarificare [...] Blaga, care era încă doctorandla Universitatea din Viena, sosea la vreme. N-a fost greu să ne hotărâm pentru Viena, până lacare, pe-atunci, drumul dura patru zile şi mai bine, printr-o Europă centrală in care Imperiul Habsburgic abia murise, iar statele succesorale nu se organizaseră încă [...] Această Vienă ne-a consolidat prieteniile, ne-a clarificat ca scriitori români, ne-a peceiluit viețile [...] Lucian Blaga ne-a fostpretutindeni ocălăuză fermecătoare. Uneori sensibilitatea noastră de regățeni era contrarială oarecum de admiraţia lui prea lipită de lucrurile nemțeşti [..] Îl subjuga expresionismul, lozinca de artă a vremii [...] Ele şi azi între foarte puţinii supraviețuitori ai acestei mişcări. Dar ironiile cu care reacționam noi la nemţismele de gust şi de stil, pe Blaga îl delectau şi îl făceau să râdă ca un copil. << Uriaş pe dinafară, copil pe dinlăuntru> >, zice Avram lancu în noua piesă a poetului [drama lui Blaga a fost scrisă şi publicată în 1934; premiera absolută va avea loc în ianuarie 1935, la Teatrul Naţional din Cluj - n.r.]. Nimeni nu ştie să râdă mai cu bună dispoziție ca Lucian Blaga atunci când e ironizat, El are atăla siguranță de sine incă! puţin îi pasă dacă se vede dedublat în obiect de glumă. Alteori, surprinzând anumite lipsuri de aderenţă ale spiritului nostru la lucruri pe care el le socotea scumpe, ironia trecea pe buzele lui. Noi eram atunci africani căzuţi brusc în mijlocul civilizaţiei. Din asemenea confruntări cu o lume străină, ale unor prietenii intelectuale ce nu s-au modificat niciodată decât în sensul unei adânciri continue [aveau să se modifice, totuşi, după 1940, când Blaga se va rupe, treptat, de gândirişti - nr.], s-au cristalizat spiritul şi directivele revistei <<Gândirea> >. De-atunci încoace, evoluţia sufletească a lui Blaga a descris o traiectorie de la universal la particular, de la internaţional la etnic. Trăind, fără voia lui şi din necesităţi, departe de țară, el, care ar fi voit să fie dascăl la Universitatea din Cluj [ceeu ce avea să şi devină pentru o vreme - Hr], țara a izbucnit în el cotropiloare, din negurousele adâncimi ale fiinţei sale [scrisese încă din tinerețe - 1921 - despre Revolta fondului nostru nelatin; în 1936 aveau să-i apară Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic. iar în 1937 va rosti Elogiul satului românesc, ca discurs de recepție la Academia Română - n.r.]. Acumcățiva ani, întorcându-se vara de peste graniţă, îmi spunea: <<Nu mai pot! Incepe să-mi fie grea străinălatea. Vreu să cunosc Moldova pe care n-am văzul-o incă> >. i-am hoinărit împreună, din mânăstire în mânăstire, cu maiestalea Ceahlăului deasupra noastră [...] Fuziunea lui intimă cu Spiritul acestui pămânl se desăvârşea odată mai mult [...] De căte ori am căulat să definesc crezul mişcării noastre [gândirismul sau ortodoxismul - n.r.], am spus că noi vedem izvoarele creaţiei româneşti în mitul folkloric şi în misterul religios [...] Personalitatea literară şi filosofică a lui Lucian Blaga se mişcă între aceste două sorburi opuse, ce-şi întâlnesc vârfurile în ea”... NICHIFOR CRAINIC (extrase din revista “*Gândirea”, Anul XIII, Nr.8, decembrie 1934, pp.348-350: Câteva notițe despre Lucian Blaga) * "E regretabil că în limbă nu există un termen care să însemne şi poel şi filosof, care să înlăture conjuncția aceasta, ce mai mult separă decăt uneşte. Căci, în ultimă analiză, Blaga nu e poet şi filosof. ci e ceva unic, care numai în afară apare ca poezie şi filosofie [...] Pentru avorbi într-un vocabular preferat, această unicitate e fenomenul său originar [ Fenomenul originar este una dintre cărțile de tinerețe ale lui Blaga, apărută în 1925-n.r.]! Înclinareasapentru romantism, față de care are totuşi deosebiri însemnate [expresionismul însuşi a putut fi definit ca "neoromanlism " - n.r.], se lămureşte mai ales prin această apreciere comună a poeziei şi a filosofiei [..] Când, în 1919, Blaga a apărut cuo operă de poezie | Poemele luminii -nr.] şi cu una de filosofie [Pietre pentru templul meu - n.r.], ceea ce a emoționat a Jost mai ales faptul că poetul era filosof. iar filosoful - poet [...] Ardealul ne trimetea un crucial al spiritului în care poezia şi filosofia erau valori nu de derivație, ci de prime coordonate. Această afirmaţie e atât de adevărată încât s-a putut face o experiență instructivă. D-l Al Busuioceanu, transcriind în proză una dintre poeziile din Poemele luminii şi transcriind în versuri una dintre însemnările din Pietre pentru templul meu, a dovedit, printr-un mijloc grafic, că ele devin plasabile fiecare în celălalt volum. Pentru noi, aceasta dovedeşte unicitatea sau polivalența fondului din care au plecat. De aceea un al! critic, d-l Perpessicius, a mai putut afirma, În treacă, că Pietre pentru templul meu e <=<o ediţie algebrică a Poemelor luminii> >. Noi, modernii, ne-am învăța! prea mult să aritmetizăm sufletul în uşa măsură încât nu mai putem înțelege - şi nici n-avem termeni să explicăm - ceea ce e deodată poezie şi filosofie [...] Dar Blagaede O singularitate care ne forțează tiparele de gândire. Marea sa semnificaţie, din acest punct de vedere, e că întoarce spiritul la sensurile lui inițiale, când s-a descoperit ca spirit pe lume: atunci era, într-un triumfunic, nedisociabil, şi poezie şi filosofie. Rafinarea lui Blaga, pe de o parte, şi această primordialitate a lui, pe de alta, e ceea ce face ineditul insondabil al apariției sale [...] CENITENAR Viziunea lui Blaga este artistică şi elică în egală măsură. Artisticul şi eticul nu sunt juxtapuse ori alternante, ci se inalță dinadâncuri, concrescând. Sinteza aceasta e, defapt, foarterară în istorie. Eo inclinare a moraliştilor de a sacrifica arta şi o inclinare - poate şi mai caracterizantă - a artiştilor de a sacrifica moralul. Blaga e, în acelaşi timp, un artist de rasă şi un etic de rasă. Se va înţelege deci uşor că Blaga nu se înrudeşte nici pe departe cu acel complex de însuşiri minore ale omului modern. Totul în Blaga contrazice egotismul, domesticismul, didacticismul de suprafață şi lirismul uşor, sportul intelectualismului de opinii, de disocieri, de mici şi elegante ingeniozităţi, de puncte de vedere comode şi discontinui, de intuiții lucide în spaţiu strâmt, dar perfect opace în cuprinsul realității adânci. Tăria şi vraja lui Blaga incep tocmai acolo unde se depăşeşte istoricitatea şi geografia mondenă. Caracterul profetic al operei sale tocmai de aici vine. Ideile, sensurile şi formele se ridică inexorabil în Blaga, aşa cum se ridică temperatura în natură sau se aprind stele în cer [este semnificativ titlul pe care Vasile Băncilă îl va da cărții sale despre Blaga, publicate în 1938: Lucian Blaga, energie românească- n.r.]. Ele interpretul transcendenţelor poetice şi filosofice, toate reflexeale aceleiaşi realități esenţiale, liberă fiindcă e ultima, dar coherentă fiindcă e veșnic aceeaşi. Filosofie şi poezie de joc sideral, de taină apământului, de geometrie dincolo «le geometrie şi de asceză - opera lui Blugu sfârşeşte prin afi chiar şi deasupra ideologiilor [...] Citindu-l pe Blaga, iți dai seama căstilul mare eo primejdie, căe o putere ca şielectricitatea, ca şi gravitația universală, ca şi furtunile solare, că e o demonie sacră. un blestem şi o sfințenie. E aici o supremă plasticizare de strigoi abstracţi. care dă halucinanță mersului gândirii. Arta autorului de a boteza entităţile spirituale ace concurență nu stării civile, ci stării ontologice. Când, foarte rar, citează dintr-un altfilosof; contrastul e aşa de mare incât devine violent distonant. Artistul serveşte pe filosofca un vraci zelos şi SUpus. Propoziţiile capătă o aromă tare şi haină, păstrând Iotuşi o limpezime văratecă ŞI O geometrie care e maică şi imobilitate totdeodată Poetul imbie aici oamenilor un potir cu otrăvuri fără preţ, după care vine izbăvirea. Cuvintele sunt ele însele mistere polențale şi transfigurate, depozite de luciditate şi de taină Expresia e atât de nouă şi de personală incăt sfârşeşti prin a avea un regret: Blaga devine întraductibil. ca şi Eminescu, nu numai în poezie, dar şi în filosofie. În schimb, pentru limba eri ci S ultimul mare creator, iar, Şte exprimarea filosofică, cel mai mare creator [în jumătatea de veac Fra Spore ze atunci, numai Constantin “at, poate, in această privinţă SA Tulea filoșajiet române are 0 întâie coasa pe ia sa ie în e. Ca toţi gânditorii autentici şi de mare anvergură, Blaga şi-a inel e a 8, unei $ at in acelaşi timp şi penirunoi Oculegere a expresiilor filosofice făurite de Blaga ar fi de mare interes [din păcate, o astfel de “culegere * nu s-arealizat nl) Es pu ae emiei Române, e şi un bine El nu trebuia făcut înainte de apariția lui Blaga”... VASILE BĂNCILĂ (extrase din revista “Gândirea”, Anul XIII, Nr.8, decembrie 1934, pp.339- 347: Lucian Blaga - Eseist) LUCIAN BLAGA După cum bine se ştie, Lucian Blaga se numără printre puținii scriitori români care au refuzat să semneze pactul cu diavolul roşu; dar partidul comunist avea nevoie de girul marilor oameni de cultură pentru ca să-şi legitimeze existența. În viziunea lui, erau trei categorii de scriitori: |. irecuperabili; 2. colaboraţionişti; 3. anexabili; Irecuperabili pentru partidul comunist erau cei care refuzau să facă orice compromis şi a căror operă nu lăsa loc nici unei posibile abordări materialist-dialectice. Este, să spunem, cazul *gândiriştilor”, “misticilor”, “ortodocşilor”. Destinul lor era încarcerarea (în cazul în care mai trăiau) şi interzicerea publicării operei, ca şi a oricărei referiri la numele lor. Spiritualitatea românească, cu cele două componente de bază ale ei: ortodoxia şi latinitatea, era astfel grav mutilată, printr-o adevărată extirpare a uneia dintre componentele ei de bază. Colaboraţioniştii sunt cei care au trecut cu arme şi bagaje în tabăra partidului comunist, cu urmări pe care nu ne-am propus să le discutăm aici. A treia categorie, anexabilii, o constituie cei care, în viaţă sau plecați dintre cei vii, ofereau posibilitatea, reală sau doar speculativă, a unei anexări la ideologia comunistă. In cazul lui Blaga, nu vrem să spunem că această anexare ar fi fost justificată prin conţinutul operei sale, ci vrem doar să dovedim cum s-a petrecut anume. * Desigur că partea cea mai vizată a operei lui Blaga nu putea fi nici poezia, nici teatrul, ci scrierile filozofice - îndeosebi cele scrise după 1945; pentru a marca progresia cu care partidul comunist încearcă să-şi anexeze această parte a operei lui Blaga, nu ne vom referi doar la scrierile de după 1945, ci vom începe cu cele dinaintea acestei date, aşa cum apar ele grupate în volumul 9 al Operelor sale (ed.Minerva, 1985); vom continua cu cele grupate în volumele 10 şi 11, apărute la aceeaşi editură în anii 1987 şi 1988. Cel desemnat de partidul comunist să efectueze această “anexare” a fost Al.Tănase. Volumul 9, cuprinzând “Trilogia culturii”, oferă prea puţin posibilitatea unei anexări; cele trei scrieri din acest volum, “Orizont şi stil” (1935), **Spaţiul mioritic” (1936) şi “Geneza metaforei şi sensul culturii” ( 1936), postulează existența unei matrici stilistice inalienabile duhului nostru etnic, care-şi pune pecetea pe toate creaţiile spirituale, un apriorism dăinuind în inconştient, un “<<românism>> în înţelesul superior al unui complex sau al unei constelații cu totul aparte de determinante spirituale”, care, în ciuda tuturor influențelor şi vitregiilor istoriei, nu poate să piară, şi a cărui părăsire benevolă echivalează cu o “apostazie”. Acest mod de a gândi fiind prea puțin susceptibil de o lectură materialist-dialectică (cu atât mai mult cu cât Blaga însuşi a ținut să se despartă răspicat de o atare perspectivă în cap."Pitoresc şi revelaţie”, unde, vorbind despre “primatul economic” marxist, crede că “Si-ar fi putut găsi desigur şi unele confirmări în felul vieţii ţărăneşti din apus”, în vreme ce “țăranul român, ca să nu vorbim decât despre el, fiindu-ne cel mai apropiat, manifestă orientări care dezmint hotărât primatul intereselor economice”), politrucului Al.Tănase, pus să-l “aducă” pe Blaga către marxism, nu-i rămâne, în studiul introductiv aşezat în fruntea volumului, decât să-l alăture pe acesta “umanismului” (etichetă vagă şi... bună la toate!). În acest sens, filozofia lui Blaga ar fi “o filozofie umanistă a culturii...” Studiul introductiv la volumul 10, “Trilogia valorilor”, marchează un pas înainte în efortul de “anexare” a lui Blaga. Cuprinsul acestuia nu îngăduie, la drept vorbind, nici el o anexare (“Ştiinţă şi creaţie”, “Gândire magică şi religie”, “Artăşi valoare”, darii dă posibilitatea politrucului să insiste asupra distanţei dintre gândirea blagiană și doctrina creştină, reiterând chiar cunoscuta teorie marxistă despre religie ca “opium pentru popor”; “Religia se află la antipodul unei culturi centrate pe om, deoarece lumea religiei este aceea a omului înstrăinat, pierdut în propria sa operă, aceea în care omul nu-şi poate afla în sine însuşi - ci doar în forțe opresive străine şi necunoscute - rațiunea de a fi”, Istoria religiilor este prezentată ca unaa fanatismelor și superstiţiei, oferind “cele mai monstruoase forme de înstrăinare, de umilire şi pervertire a demnităţii şi a conştiinţei umane”, Acestea, în ciuda faptului că Blaga consideră religia o PUNCTE CARDINALE permanenţă a ființei noastre, rost şi scop al omului care trăieşte în “orizontul misterului şi pentru revelarea acestuia”; Blaga îi recunoaşte subiectului mistic preeminenţa, ca “loc unde se produc fenomene excepționale, absente în viața normalului de toate zilele”, prin identificare cu “eul christologic” (în cazul misticii creştine), ceea ce-i face pe mistici să spună, asemenea Sfântului Pavel, că nuei trăiesc, ci Hristos este Cel care trăieşte în ei: “eul mistic este echivalentul ontic al marii opere de creație pe care o găsim pe planul mitic-religios-metafizic”, iar extazul este “o stare de supraconştiință. Dar cum, pentru Blaga, viața mistică poartă pecetea unui stil, înseamnă că ea aparține istoriei - iată o contradicţie nesoluţionată a creaţiei blagiene: recunoaşterea supraconştiinței căreia i se refuză accesul la absolut, la care-l obligă propriul său sistem filozofic (cenzura transcendentă ar fi cea care stopează accesul omului la absolut). De aici, tragismul destinului uman, condamnat doar să aproximeze acest absolul prin intermediul creaţiei. Pentru ideologia comunistă, acestea sunt “mentalități retrograde, mistice şi religioase”, în locul lor pledându-se pentru “însuşirea filozofiei materialist-dialectice şi istorice...”; politrucului comunist nu-i rămâne decât să constate “incompatibilitatea şi conflictul dintre misticismul religios şi raționalismul ştiinţei”. Cum probabil propriile argumente i se par politrucului insuficiente, el apelează la “supremul argument” al epocii: citatul din... “tovarăşul Nicolae Ceauşescu” (“Expunerea la şedinţa activului central de partid şi de stat”, aflată în volumul 16 al operelor “genialului conducător”: “noile descoperiri demonstrează în modul cel mai convingător materialitatea lumii, confirmând pe deplin valabilitatea concepţiei noastre revoluţionare...) de aceea ar fi “cu totul anacronic să mai existe oameni care cred în forțe supranaturale...”, adaugă 41. Tănase. Şi, conform îndemnului lansat de Ceauşescu la Congresul XIII, care cerea “să luăm atitudine hotărâtă contra diferitelor manifestări mistice şi obscurantiste...”, nu-i rămâne decât să-l mustre pe Blaga pentru “rătăcirea” sa! “Trilogia cosmologică” (vol.11), cuprinzând “Diferenţialele divine”, “Aspecte antropologice” şi “Fiinţa istorică”, oferă, îndeosebi prin cea de-a doua, pretextele unei “anexări” politice. Aceasta datorită faptului că Blaga ține să integreze filozofiei sale o serie de teme de care uza şi teoria materialistă, despărțindu-se însă clar de semnificațiile lor materialiste. Să luăm cazul cosmologiei blagiene, conform căreia lumea este creată prin “diferențialele divine”. În loc ca această filozofie să fie discutată în argumentele pe care le produce, ea este pusă în paralel cu ceaa lui P.P.Negulescu, “gânditorul materialist”, pentru a putea astfel conchide că “modelul cosmologic al lui Negulescu este superior celui al lui Blaga, prin caracterul său ştiinţific materialist”; ceea ce e o aberaţie din start: un sistem filozofic nu este superior sau inferior după cât materialism conţine, ci este sau nu coherent ca mod de a explica lumea; el se judecă după conţinutul său de adevăr şi nu după “materialitatea” lui. Meteahna cosmologiei blagiene este, pentru politruc, aceea că reprezintă “un model metafizic al genezei şi evoluţiei speciilor - seducător şi subtil ca tot ce iese de sub pana lui Blaga, dar care nu explică şi nu poate explica nimic, de vreme ce recurge la factori şi puteri ascunse, secrete, cu neputinţă de tradus în termeni inteligibili de natură rațională”! “Aspecte antropologice” - operă concepută în 1947-48 - ni se pare cea mai contestabilă din creaţia lui Blaga, deşi ea-şi găseşte locul firesc în sistemul filozofic blagian, convins de destinul creatoral omului, şi constatând existența unei direcţii evolutive în teoriile care-şi propun explicarea omului, începând cu Lamarck şi continuând cu cele mai noi direcții ale cercetărilor antropologice ale vremii sale, Blaga e de părere că se află în faţa unui bun cucerit al omenirii, care trebuie inteprat studiilor celor mai recente în domeniu, înce are el valabil. Aşa se face că Blaga încearcă să integreze sistemului său antropologic acea parte a evoluţionismului speciilor care i se pare valabilă şi în acord cu teoria sa creaționistă. Cum antropologia marxistă împărtășește integral evoluționismul, se înţelege că Al, Tănase se va grăbi să afirme că “Blaga s-a apropiat în anii de după revoluţie de concepția marxistă”, Dacă raționalismul şi pozitivismul fuseseră o simplă metodă de lucru, ele au devenit, precum se ştie, pentru marxiști, viziune ideologică; a utiliza o explicaţie pozitivistă, de pildă, echivala cu o recunoaştere a Mai '95 NR. 5/53 PAG. 5 ETAPELE UNEI ANEXĂRI marxismului. Toţi cei care făceau un pas în această direcţie erau rapid anexaţi doctrinei marxiste; este bunăoară, cazul teologului catolic Teilhard de Chardin care, într-o perioadă de delir marxizant, a avut misiunea ideologică de a face compatibil creştinismul cu evoluționismul, în consensul unanim şi culpabil al unei intelectualități de stânga care căuta justificări “ştiinţifice” derutei sale! Dar nu acesta este cazul lui Blaga; pentru că el admite, mai întâi, o anume evoluţie a speciilor create şi, în al doilea rând, el admite, ca nici unul dintre evoluţionişti, pentru fiinţa umană, un sal! ontologic -ceea ce înseamnă că-l aşează pe om într-o poziţie singulară în univers, ca singură ființă care trăieşte “în orizontul misterului şi pentru revelarea acestuia” - mult mai aproape, aşadar, de doctrina creştină decât s-ar părea la prima vedere. Blaga ţine să se delimiteze astfel nu numai de antropologia marxistă, dar şi de întreaga concepție materialistă, fără niti un echivoc: -în “Diferenţialele divine”, el arată (în cap."Finalităţi şi parafinalităţi”): “Desigur că printre nenumăratele explicaţii metafizice la care gândirea omului a recurs în cursul timpurilor pentru lămurirea fenomenelor accesibile chiar simțurilor, cea mai compromisă este astăzi concepția materialistă. Când vorbim despre materialism, acordăm termenului un sens mai larg, înțelegând prin el orice filozofie care, în explicaţiile ce le dă, refuză să introducă factori <<finalişti>>. Materialismul este astfel atât concepția vulgară că omul este aceea ce el mănâncă, cât şi o teorie inteligentă, deşi caducă, cum este aceea a evoluționismului biologic prin <<selecție naturală>>, dar tot aşa cutare concepţie energetică de dată mai recentă, din care conceptul materiei aproape s-a evaporat”. Prin urmare, evoluționismul biologic cu caracter nefinalist, împărtăşit de ideologia marxistă, este respins fără echivoc; dacă Blaga acceptă în parte darwinismul, este pentru că el reprezintă “cea dintâi teorie care încearcă să înlăture radical principiul finalismului ca factor creator, fără a tăgădui totuşi faptele finaliste în sine”. - Blaga respinge, de asemenea, dialectica aplicată devenirii istorice: “Hegelienii țin până la obsesie şi delir să cadenţeze orice <<istorie>> de oarecare amploare, în tact de trei, câtă vreme marxiştii se mulțumesc să constate mereu jocul alternant al tezei şi al antitezei, şi atât. După părerea noastră, dialectica nu este însă un aspect general al devenirii istorice, aceasta putând avea Şi O înfăţişare nedialectică, de creştere continuă, firească, liniară”. Mai mult decât atât, Blaga nu se sfieşte să dovedească devenirea nedialectică a materialismului istoric din naturalism. a pozitivismului din naturalism şi a impresionismului artistic din naturalism, a materialismului filozofic din ştiinţele naturiste etc, ceea ce, se înțelege, îi aduc mustrarea aspră a lui Al. Tănase: “Cert este că Blaga dovedeşte aici o slabă, unilaterală şi chiar falsă cunoaştere a dialecticii hegeliene şi mai ales a celei marxiste”. - Blaga respinge corolarul firesc al dialecticii, ideea de “progres liniar, absolut”, aşa cum a fost ea concepută de ideologia iluministă şi cum şi-a însuşit-o şi ideologia marxistă, arătând că “patria progresului ca atare este la drept vorbind tehnica”, dar că el “nu afectează întru nimic existența omului în anume coordonate metafizice”; dimpotrivă, progresul “nicăieri şi niciodată nu iese din materialitate”, Mai mult decât atât, în problemele metafizice se parcurge drumul exact opus progresului: ele “se adâncesc mereu. Misterul ce cade în obiectivul metafizicii câştigă parcă în profunzime”, Declarându-se antiiluminist, antiprogresist, antipozitivist şi antimaterialist, departe de a putea fi apropiat de marxism, aşa cum au încercat politrucii partidului comunist, Blaga rămâne un gânditor de dreapta, hrănindu-se din substratul inconfundabil al etnicului românesc, teoretician inepalabil al “românismului” ca individualitate stilistică aparte, creator de primă mărime în toate domeniile în care s-a manifestat, dând glas fiinţei sale profunde, aflate în tainică şi organică solidaritate cu “sine, cu sângele şi cu morții săi”; teritoriu spiritual de înaltă anvergură metafizică, năpădit uneori de lumina taborică, şi pe unde n-a bântuit niciodată materialismul, [ie el istoric sau dialectic... Dora VRÂNCEANU PAG. 6 NR. 5/53 Mai '95 Am afirmat în episodul anterior că lon Cârja este nedrept atunci când îi judecă atât de aspru pe camarazii lui de suferință care, ajunşi la limita puterii lor de rezistență, au capitulat. În cartea sa despre care am amintit deja (Întoarcerea din Infern, vol. 11), consacrată aproape în intregime reeducării de la Aiud, el depune mărturie şi acuză în acelaşi timp. Depune mărturie despre ororile pe care le-a trăit el şi ceilalți deţinuţi în Aiudul acelei perioade şi acuză de-a valma, atât pe călăi cât ŞI pe victime, adică pe acei dintre deţinuţi care, oameni fiind, s-au comportat omeneşte făcând compromisurile necesare pentru a supravieţui. Citindu-l şi cunoscând şi cumplitele realităţi de acolo îți dai cu uşurinţă seama că lon Cârja, cu toată statura lui intelectuală şi morală, nu a înțeles nici fenomenul reeducării în sine şi nici pe “nefericiții” care trecând prin această reeducare şi neavând vocaţie de martiri s-au comportat omeneşte, adică s-au îndoit, s-au lepădat renegându-şi trecutul şi idealurile, au renunțat la vise. Dacă atunci şi acolo, în timpul cumplitei încleştări, când nu aveai răgaz să-ţi sondezi propriu-ți suflet, necum pe al celor de lângă tine, îndârjirea sau chiar ura lui împotriva unui Puiu Giosanu şi a altora asemenea lui, în special, precum ŞI împotriva tuturor celor nevolnici, în general, erau justificate, după trecerea anilor, în momentul când îşi scrie cartea şi când este de presupus că resentimentele împotriva acestora se estompaseră. s-ar Îi cuvenit să aibă o altă înţelegere asupra fenomenului în sine şi a încercărilor prin care a trecut, precum şi asupra oamenilor care, în împrejurările date, s-au comportat aşa cum s-au comportat. lon Cârja se dovedeşte, însă, a fi şi acum, în momentul scrierii cărţii, la fel de necruţător, ca şi atunci, cu slăbiciunile şi neputinţele celor ce nu au fost în stare să reziste aşa cum a rezistat el. Căci el, aşa cum am amintit deja, a avut faţă de acţiunea de reeducare o atitudine extrem de tranşantă, refuzând cu fermitate, dar şi cu o oarecare ostentație, aroganță chiar, să o accepte, motiv pentru care a fost în permanență în atenţia Colonelului Crăciun şi a ciracilor acestuia care au făcut tot ceea ce le-a stat în putință (şi în putință le-au stat multe) să-i frângă cerbicia. EI le-a suportat însă pe toate cu stoicism. Cu stoicism dar şi cu un soi de trufie, căci lon Cârja avea, ca orice om, pe lângă calităţile pe care nimeni nu i le putea contesta, şi o serie de defecte. Era, printre altele, extrem de orgolios, iar atunci când era vorba să judece pe alții era rigid şi neîndurător ca un inchizitor. Nu scăpa nici o ocazie să-şi etaleze cunoştinţele sale (avea o deosebită pregătire intelectuală), atât în disputele cu reeducatorii (interni sau externi), cât şi în discuţiile cu ceilalți deţinuţi. Avea o deosebită plăcere de a-și copleşi interlocutorul cu fel de fel de teorii şi cu trimiteri la autori celebri pentru a-l pune astfel în inferioritate. Dacă acest procedeu îşi avea o justificare în disputele sale cu adversarii pentru că s-ar putea presupune că astfel ar fi putut câştiga un ascendent asupra lor (deşi colonelului Crăciun și statului lui major puţin le păsa de erudiţia victimelor lor), în discuţiile cu ceilalți deţinuţi, această etalare de cunoștințe era cel puţin prețioasă, Puiu Giosanu nu a greșit prea mult atunci când, în articolul amintit publicat în “Gazeta de perete” a “Clubului” din fabrică, îl caracterizeză ca fiind “infatuat şi arogant”, “distant și mizantrop”, În orice caz, faptul că lon Cârja avea un eu _-— ——— PUNCTE CARDINALE hipertrofiat se poate constata şi din lectura cărții lui despre care am amintit, carte în care se scoate în evidenţă, cu ostentaţie aproape. pe sine. Uneori o face numai aluziv, alteori o spune. însă, direct. lată. de exemplu, ce spune, referindu-se la o intervenţie a sa la una din şedinţele “Clubului”: “Ceea ce spuneam cu era exact ce gândeau cel puţin 90% din cei de faţă. Dar, deoarece, niciunul dintre ei nu avea privilegiul meu, niciunul dintre ei nu îndrăznea să spună ceea ce gândea. Eu...eram singurul titrat universitar cu distincția de doctor, dobândită încă sub imperiul XX. VAMEȘUL ȘI FARISEUL vechii legi universitare valabilă până în 1949. Pe lângă aceasta, aveam calificarea superioară chiar în probleme de politică” (Op. cit. pp. 215-216). Şi această afirmaţie o face cu seninătate cu toate că acolo, în sală, erau, cu siguranţă, destui deţinuţi care, cu sau fără diplomă, erau, cel puţin, tot atât de erudiţi ŞI de dotați din punct de vedere intelectual, ca şi el. Numai că aceştia erau mai modeşti. Astfel stând lucrurile, este explicabil de ce lon Cârja îşi judecă camarazii de suferinţă care nu au putut fi la înălțimea lui, cu atâta asprime, neavând, pentru majoritatea dintre ei, nici un fel de înțelegere. Spun pentru majoritatea, deoarece unora dintre cei care au capitulat. este adevărat. puţini la număr. le acordă totuşi circumstanţe atenuante. Pentru lon Caraion, de exemplu, are o surprinzătoare înţelegere, Justificându-i acţiunile reprobabile, deşi aceste acțiuni nu se deosebesc prea mult de cele ale lui Puiu Giosanu pe care îl stigmatizează cu atâta înverșunare. Or, dacă, în situația respectivă, când oamenii au acționat şi s-au comportat aşa cum au acționat şi s- au comportat, sub imperiul aceloraşi presiuni şi silnicii fizice şi morale, acorzi înțelegere unuia, atunci trebuie să acorzi aceeaşi înțelegere tuturor. Chiar şi acelui “odios” Hordilă care, atunci când s-a eliberat înainte de termen (ianuarie 1963) pentru participare activă şi deosebit de “fructuoasă” la acțiunea de reeducare, i-a şoptit discret prietenului său de la care îşi lua rămas bun: “Să loveşti tare, necruţător, căci numai aşa vei ieşi de aici”. Și pentru că veni vorba de Hordilă trebuie să amintesc că nici chiar el, care era socotit unul dintre cei mai ticăloșiţi mai fără de scrupule susținători ai acțiunii de reeducare, nu era total lipsit de omenie. El tuna şi fulgera mai mult împotriva trecutului şi a morţilor decât împotriva celor care refuzau să se reeduce. Filipicile sale erau îndreptate de obicei împotriva regimurilor “burghezo-moşiereşti”, în general, şi împotriva Mişcării Legionare şi a căpeteniilor ei, în special. Împotriva oamenilor de față prezenţi nu lua atitudine decât în cazuri extreme, când era neapărată nevoie să-şi dovedească sinceritatea față de reeducarea sau când i se cerea, în mod expres, să facă acest lucru. De altfel, aceasta era o practică aproape generală a celor care erau activi în acţiunea de reeducare. Majoritatea dintre ei vituperau mai mult impotriva trecutului şi a morţilor şi numai când era neapărată nevoie îi luau în primire şi pe cei refractari reeducării. Un alt exemplu în acest sens îl constituie șeful politic al fabricii din partea deţinuţilor, Romulus Drăgoiescu. Fost contabil la uzinele Reşiţa, acesta fusese implicat în procesul marii trădări naţionale, proces intentat unor mari personalități politice româneşti dintre care amintesc pe lon Pop, Bujoiu, prof. Mărgineanu, Auschnitt (judecat în lipsă), George Manu, etc. și condamnat impreună cu aceştia, Tu numele adeuinului La declanşarea reeducării. simțind că este rost să se elibereze înainte de termen. fără să-şi facă prea multe scrupule. a acceptat să se “puritice” prin “spovedanie” de toate păcatele trecutului, devenind, în felul acesta. unul dintre oamenii de bază ai colonelului Crăciun, printre deţinuţi. Era un ins pipernicit. surpat parcă în sine. veşnic încruntat şi veşnic cu privirea în pământ. Trecea printre oameni ca printre morminte, absent ca un somnambul şi ducând parcă în spate o imensă povară. Doar din când în când tresărea şi se uita cu suspiciune în jur, aşteptând parcă să i se facă reproşuri. Era cât se poate de clar că era un sufltet zbuciumat. Și totuşi omul acesta nu era un iremediabil ticălos aşa cum îl prezintă lon Cârja în cartea sa. A trecut, adesea. multora multe cu vederea. făcându-se că nu observă anumite lucruri, atunci când era sigur că nici el nu este observat. Un exemplu: La câteva zile de la venirea lotului nostru în fabrică am fost duşi la “Club” unde urma să vină colonelul Crăciun cu toată suita sa pentru a ne vorbi şi a ne face recomandări în legătură cu felul cum va trebui să ne comportăm în noua noastră situaţie. Cum în sala în care urma să aibă loc întâlnirea nu erau bănci suficiente am fost trimişi unii dintre noi să aducem câteva de la sala de mese. Şi pentru că noi nu cunoşteam rostul pe acolo, am fost însoțiți de un cetățean din fabrică care nu era altul decât Drăgoiescu. Eu nu-l cunoşteam şi nu ştiam ce rol important joacă el în acţiunea de reeducare de aici. Crezând că este un biet om obidit ŞI hărțuit ca şi mine m-am apropiat complice de el ŞI l-am întrebat: "Ce Vor să facă ticăloşii aceştia cu noi de ne-au adus aici? Vor să ne îndobitocească? Vor să ne ucidă sufletele? EI nu a răspuns, ca ŞI cum nu ar fi auzit nimic din ceea ce am întrebat ŞI şi-a văzut de treabă luând O bancă în spinare şi plecând spre sala în care se ținea adunarea. Peste câteva minute, văzându-l in compania colonelului Crăciun mi-am dat seama de a iei MM i cina m-am temut că vor apa mplat însă aşa. Am aa mai bine de un an în fabrică avându-l pe el şef e FcNSaI ii ate TRE î uelodată ine area uzie la incidentul de k eproşat alte cele, m-a criticat adesea ci şedinţe, acuzându-mă că sunt încăpățânat şi că d nd cela dinu car ia EI pă de trecut şi să devină oameni E insă niciodată nu a făcut nici cea mai mică opta ce Bam a no do n dece cu ceilalţi care sunt în situați AU. MAaLă cai NORI şi de compasiun p ă se bucure de înțelegerea ca noastră, după cum, sunt sigur că ŞI Dumnezeu le Va da dreptul la mântuire. Şi pentru ți i pomenit de mântuire mi-a venit în minte o Să ja eee AA i u Sissanu i-a pus-o prietenului din faţa dormitorului aa i la Pe E at ds el Mag Stru: Cezici loane, noi cel “dcim în mocirla de aici vom mai avea. Oare, acces la mântuire?” Cea răspuns lon Caraion nu am mai auzit, dar atunci cram convins că intrebarea fusese pusă aşa, în bătaie de joc. Acum, după ce i-am citit versurile, sunt convins că atunci când a pus această întrebare vorbea cât se poate de serios. ȘI încă ceva în legătură cu Puiu Giosanu şi cu lon Cârja, Evocându-i, nu ştiu de ce îmi vine în minte parabola biblică “Vameşul şi fariseul”. (va urma) Demostene ANDRONESCU | | Există subiecte “delicate”, nu numai prin conținut. Abordarea lor se dovedeşte, toldeauna, o imprudenţă. Mulţi nu riscă, dar sunt destui şi din cei care nu rezistă lentaţiei. Fie că sunt ocnaşi ai erudiţiei, fie doar patinatori pe luciul expresiei, mai curind sau mai târziu, vor Suporta consecințele îndrăznelii. Să luăm. la întâmplare, una din temele la care ne referim. Oricum ar ataca cinevaproblema prostiei, de exemplu, Nu poale să iasă decăt în pierdere. Eu unul, recunosc, nu m-aş băga neprovocal, şi poale nici atunci, într- o astfel de discuţie. Nici domnul Pleşu n-o face deşi revista domniei-sale (Dilema nr.115) dovedeşte o îngrijorătoare lipsă de prudenţă când scrie mare, pe prima pagină, “NOI, PROŞTII...” Şi cine, cât de cât, în intimitatea lui, nu se simte? Lectura respectivului număr este, oricum, folositoare; în parte amuză, înparte remontează. Oricine, parcurgându-l, găseşte inel pe cineva, personaj sau autor, cu care comparându-se, să se consoleze.. Pentru noi prostia nu e nici inversul deşteptăciunii, nici “gradul zero al inteligenţei”, e partea ei care nu dă dovadă. Prostia e inteligența care se face de râsul lumii. Românul, cu experiența lui milenară, aşezat ca un huugiu al istoriei. la această incrucişare de drumuri cu vremea, ca unul care a hrănit, adăpostit, şi, de voie-nevoie, a oploşit la el atâtea popoare migratoare câte au trecut, observându-i pe toţi, oameni şi neamuri, a tras concluzia: “Unde e minte multă e şi prostie multă”. i Cred că nu m-aş fi referi! niciodată la subiectul ridicat de revista d-lui. Pleşu dacă, întâmplător, nu mi-ar fi căzul in mână, in acelaşi (imp, şi cartea domnului Vasile Blănaru-Flamură: "Blăstămele ” lui Iorga... - adevărul în moartea savantului -, dacă nu le-aş fi citit aproape concomitent, dacă, amândouă, puse alături, nu mi-ar fi stârnit, dureros, căința pentru păcatul infatuării noastre. Înrespectivul volum, autorul, cu toată reținerea de care e in stare, se ocupă de personajul care a fost Nicolae Iorga, fixându-l, în tragica-i soartă, cu ajutorul unui întreg arsenal de citate, dovedindu-i vinovăția, atât în cazul de care se ocupă în mod special, arestarea, condamnarea şi asasinarea lui Corneliu Codreanu, căl şi în multe altele de care este, sau pare a fi, răspunzător în faţa neamului şi a istoriei. Cunosc majoritatea argumentelor, întâmplărilor, datelor cuprinse in carte. Le ştiu de mul!, din inchisoare, unde am asistat la zeci de discuţii pe această temă, purtate între cunoscători ai faptelor, unii chiar participanţi la evenimente, martori oculari. Nicolae lorga a avut, incontestabil, o minte mare, a fost un U | R S | / A erudit, un savant, dar a fost, în acelaşi (imp, Şi un temperament nestăpânit, cu un orgoliu maladiv şi cu o totală lipsă a simțului măsurii. Şi ca om, şi ca profesor, dar mai ales ca prim-ministru s-a dovedit neinspirat, ca să nu spun mai rău. În cartea lui, dl. Blănaru nu-l menajează. Aminteşte lungul şir al stângăciilor, inconsecvenţelor, vorbelor sale, nude puţine ori, penibile, cu atunci când, el dascălul, le-a spus imvățătorilor, pe care-i lăsase fără salariu, că n-au decăl “să se arunce in mare ”, sau când a venii, cu pistolul în mână, să-i “zboare creerii lui Ilarie Chendi, pentru că “l-a criticat” intr-un articol. Cartea d-lui Blănaru se vrea imparțială. Scoate în evidenţă enormul efort intelectual al profesorului Nicolae Iorga (1250 de cărţi şi peste 25000 de articole). Meditând la aceasta, cititorul e silit să recunoască faptul că inzestrarea intelectuală a unui om, dată de Dumnezeu, nu e suficientă, ea singură, că fără un strop de dragoste, de smerenie, inteligența, obişnui! rodiloare, se Iransformă în prostie crasă, păgubitoare. Ce i-a lipsit lui Jean-Paul Sartre ca să fie un filozof în vechea, adevărata, accepțiune a termenului, adică un înțelept? A reuşit săfie, aşacum l-a numit Eugen Ionescu: “prostul proştilor”. Ce i-a lipsit lui Nicolae Iorga ca să rămână un nume mare între români? Alături de Eminescu, de Cantemir, de Eliade... I-a lipsit şi lui, ca multora, cinstea sufletească. Corneliu Codreanu a scris, poale, nici a mia parte din cele scrise de Iorga, dar vorbele lui, spuse cu sfâşiere de inimă, cuvintele ce l-au adus în fața tribunalului şi apoi în ştreangul răzbunării talmudice: ”...voi striga din adâncul gropii, eşti un necinstit sufleteşte... ”, vor rămâne. A fost lorga, deci, altceva decăt unprost? Din toate aceste lragice intâmplări neamul românesc ar trebui să înveţe. ] se va mai lăsa timp? Pe domnul Vasile Blănaru l-am cunoscul intr-o cameră dincelularul Aiudului. Era, cred, pe la sfârşitul lui 1953. Venisem cu “trenul fantomă după evacuarea Canalului, de deţinuţii politici. Fostelev, arestat din clasă, eram, incă, avid de _invăţătură; Slăteam mereu cu urechile ciulite şi domnului Blănaru ii plăcea să povestească, mai ales! când era inconjurat de tineri care, ca mine, ascultau cu gura căscată. Multe lucruri interesante am aflat de la dânsul. Spre exemplu pentru prima dată am auzit că există o controversă privind paternitatea operelor semnate cu numele de William Shakespeare. În câteva şedinţe ne-a prezental argumentele celor ce se indoiau că actorul de condiţie modestă, născuj la Stratford-on-Avon,ar fi fost în măsură să cunoască aşa de bine obiceiurile, manierele, curții regale, ca să le poată descrie, atăt de exact, în piesele sale. Shakespeare a fost un personaj real sau doar pseudonimul sub care se ascunde un dramaturg ca Marlowe, un nobil, cum ar fi contele Essex, sau ali lord ce nu vrea să-şi facă public numele? Citind acum “Blăstămele ” lui Iorga, căutam povestitorul ce-l ascultasem cu atâta interes, în urmă cu peste patruzeci de ani. N-am reuşit să-l regăsesc. Cel de acum mi s-a părut prea crispal, prea inflexibil în încercareade a fi exact, obsedat, parcă, de a fi imparțial. Aproape nimic din spontaneitatea, din fluenţa vechilor narațiuni. Prea mult am zăcut sub zgura vulcanilor ce au nins cenuşă peste noi. Ce liberi, spirituali, eram când ne aflam in puşcărie! Din multe istorii, întâmplări, Mai '95 NR. 5/53 PAG. 7 romane povestite de domnul Blănaru in celulă, îmi amintesc bine, şi astăzi, de un film. Cred că se numea “Lupii Finlandei”. Era transpunerea Cinematografică a unei legende despre strămoşul, întemeietorul acelei ţări. Filmul iîncepeq cu imaginea unei sănii trase de doi cai şi urmărită de lupi. În sanie se aflau doi tineri, soț şi soție, care duceau, învelit în blănuri, pruncul lor, nou născul. Lupii se apropiau din ce în ce. Tatăl, după ce şi-a epuizal gloanţele, văzând că lupii i-au ajuns. sare între ei şi se sacrifică să poată scăpa mama şi copilul. Este sfâşiat dar lupii continuă să urmărească sania şi o ajung. Mama face atunci acelaşi gest iar caii ajung în cele din urmă intr-un sat şi se opresc la poarta bisericii. Parohul descoperă copilul, il ia, il creşte şi acesta vă deveni un tânăr frumos, luptător pentru dreptate şi independenţă, ce va căpăta numele de Sem Finic, adică Fiul Finlandei. Filmul, după cum spunea povestitorul, care pe vremea aceea lucra în cinematografie, sosise înțară prin 1942, în plin război, şi era un bun mijloc de propagandă anlirusească. S-ar fi cuvenit să ruleze la toate cinematografele, dar n-a fost difuzat. După ce l-au văzut oficialii din domeniu şi cei de la cenzură. a fost vizionat de însuşi mareşalul Antonescu. Acesta l-a interzis. Motivul? Actorul care juca rolul Fiului Finlandei semăna foarte bine, şi la chip şi ca atitudine, cu Corneliu Codreanu, S-ar părea că înălțimea morală, neinfricarea dusă până la sacrificiu, puritatea sufletească a luptătorului pentru adevăr, îmbracă lotdeauna aceleaşi forme. capătă o aceeaşi înfăţişare, de care asupritorii, slugile lor, cei bicisnici la suflet, se tem. Să aibă, şi soarta, legi? Aşa se pare. Privind astăzi nediferenţiatele chipuri de la televizor, nu ne mirăm: ştim că şi prostia, una cu alia, seamănă. Constantin IORGULESCU Imaginea: Peter Bruceel cel Bătrân Parabola orbilor | | PAG, 8 NR. 5/53 Mai '95 PUNCTE CARDINALE TEOLOGIA MISTICA si DOGMATICA 14. Viaţă, moarte şi înviere (continuare) Ce se întâmplă cu sufletul după moartea trupească? La această întrebare s-au dat, de-a lungul vremii, cele mai felurite răspunsuri - fie de natură religioasă, fie de natură “ocultă”, fie de natură filosofică. N-a lipsit nici tratarea... ştiinţifică a problemei (se pot consulta, între altele, cărțile de sinteză ale savantului francez Rene Sudre). Pornind de la datele oferite de Revelaţie, Biserica Ortodoxă învaţă că sufletul omenesc, după despărțirea de trup, este supus unei judecăți ircalabijea dând socoteală despre viaţa sa pământească şi primind starea ce 1 se cuvine (a se vedea Măriurisirea Ortodoxă 1, LXIIL; ed.cit.. pp.67-68). Această judecată, fiind făcută fiecărui suflet în particular, este numită de obicei chiar judecată particulară. Ea ţine seama atât de faptele săvârşite de om în timpul vieţii, cât şi de ansamblul gândurilor şi vorbelor sale (e de observat însă că “se judecă numai cele ce se află, aşa-zicând, scrise, la moartea lui, în cartea veşniciei; faptele rele care au fost şterse prin Harul Pocăinţei, cât şi cele bune care au fost anulate prin păcate grele, nu vor fi amintite” - $ Teologia dogmatică şi simbolică, vol.I], p.939), astfel că starea postumă diferă de la suflet la suflet, existând felurite trepte ale fericirii sau ale damnării. Răsplata sau pedeapșa primite prin judecata particulară nu sunt însă nici complete, nici definitive (v.Mărturisirea Ortodoxă, |, LXIIL; ed.cit., pp.72- 73), căci încă nu sunt date întregii naturi umane (suflet şi trup), ci numai sufletului. Pe de altă parte, starea celor mai puţin păcătoşi mai poate fi modificată spre bine până la Judecata din urmă, nu în mod direct, prin ei înşişi, dar prin consecinţele în timp ale celor săvârşite saurostite cândva, precum şi prin rugăciunile de pomenire ale celor rămaşi în viaţă. Omul în ansamblul său va primi “sentinţa” completă şi definitivă abia la Judecata de apoi. Prin urmare. starea în care sufletele despărțite de trup aşteaptă Invierea şi Judecata cea mare este doar o stare re/arivă. un fel de preludiu al vieții veşnice absolute. 4. Spre deosebire de ortodocşi. romano-catolicii exagerează importanța judecății particulare (făcând aproape de prisos judecata universală), în vreme ce protestanții (şi neo-protestanții) exagerează importanța udecăţii universale (ajungând până laa nega existența judecății icre). ste adevărat că romano- catolicii, prin învăţătura despre existența “Purgatoriului” (fără temeiuri scripturistice şi tradiționale), ar părea să contrazică afirmaţia de mai sus. E nu fac însă decât să cârpească o sminteală cu o altă sminteală (asupra căreia vom reveni)! Dogma ortodoxă a judecății particulare se întemeiază deopotrivă pe Si.Scriptură (a se vedea LUCA 16, 19-31 sau EVREI 9.27) şi pe Sf.Tradiţie, dar la ea conduce firesc şi dreapta socotință a minţii omeneşti (cum se arată şi în $ Teol dogm.şi simb.. vol.Il, pp.941-942). Revelația atestă judecata articulară, dar nu prea dă amănunte în (eggtură cu ea. -au exprimat însă anumite opinii reologice, fără caracter dogmatic deci, cu privire la modul cum aceasta ar decurge. Judecătorul este Hristos RU. asistat de îngerii cei buni (care caută a apăra sufletul), dar şi de îngerii cei răi (care caută a-l învinovăţi). După trecerea printr-un număr oarecare de “vămi , sufletul este încredințat fie unora, fie celorlalţi, după Forma originază a acestui cuvânt este /oşiana şi derivă de la un verb care înseamnă “a se grăbi”, Lasacest radical s-a adăugat sufixul -na, care înseamnă “te rog”, Septuaginta redă pe osana prin “Doamne miluieşte!”, Sf.loan Gură-de-Aur îl traduce cu “mântuire” sau strigare de bucurie, de biruinţă. Osana este un cuvânt trecut din textele biblice în cântările noastre religioase; se întâlneşte în toate Evangheliile și în mulţi psalmi. EI înseamnă o invocare de ajutor adresată lui Dumnezeu, lată-l în Evanghelia după Matei (21, 9), în textul împrumutat din Cartea Psalmilor (117,25): “lar noroadele, cele ce mergeau înainte şi cele ce veneau pe urmă, strigau: Osana! Fiul lui David! Osana Termeni ebraici folosiţi în cultul creştin: cum a fost găsit drept sau păcătos. S-a avansat şi ideea că judecata particulară ar putea fi doar un simplu act al conştiinţei omeneşti, ceea ce rămâne însă mai puţin probabil, neavând nici o întemeiere scripturistică, ci doar baze speculative, etico-filosofice. Cert este - şi acesta rămâne lucrul cu adevărat important pentru noi - că fiecare va fi judecat după conștiința şi după legea sa, cu toată dreptatea, căci Duliieze, nu poate fi, cu nimeni şi în nici un chip, nedrept. In ce-i priveşte pe păgânii de dinainte şi de după Hristos, ca şi pe pruncii morţi fără botez, nu utem ști exact în ce chip procedează Dumnezeu cu ei. ar, iarăşi, nu ne putem îndoi că EI îi judecă pe toţi după dreptate. Biserica nu s-a pronunțat definitiv în rivința acestora. “Numai Dumnezeu ştie”. scrie r.Andruţos în Dogmatica sa (trad.rom.cit.. p.441). lar Serghei Bulgakov afirmă că “Biserica nu judecă destinul celor ce nu-i apari (Ortodoxia, trad.rom.cit., ed.1994, p.185; totuşi întreg capitolul respectiv al sintezei lui S.Bulgakov trebuie citit cu o oarecare prudenţă). “Morţii” noştri continuă deci să trăiască, în mod real, cu sufletele lor, în taina vieţii de dincolo de mormânt. Din unele expresii frecvente în limbajul bisericesc, dar şi în cel laic, precum “cei mai dinainte adormiţi”, “în loc de odihnă”, “odihna cea veşnică”, “somnul de veci” etc., noi nu trebuie să scoatem cumva încheierea naivă că viaţa de dincolo ar fi doar o stare de “somn” sau de inactivitate totală. căci o asemenea concluzie ar fi potrivnică atât Revelaţiei, cât şi dreptei cugetări (nefiind în firea sufletului să fie total inactiv). Expresiile respective, mai mult sau mai puţin legitime, se referă fie la “odihna” sau "*somnul” trupului întors în ământ, fie la încetarea activităţii practice de mântuire. a care ne-am referit mai înainte (separându-se de trup. sufletul nu-şi mai poate lucra el însuşi mântuirea. “odihnindu-se” de incercările, ostenelile şi patimile cărnii). Dar nu poate fi îndoială că sufletul continuă să- Şi exercite funcțiile sale proprii, în plinătatea conştiinţei şi a voinţei, probabil chiar într-o măsură superioară celei pământeşti (a se vedea | CORINTENI 13, 12). Dincolo de mormânt, persoana trebuie să-şi urmeze viața în direcția pe care şi-a asumat-o încă de dincoace. “Viaţa pământească este timpul semănatului, iar viața de după moarte este timpul secerişului”. Modul în care pede sufletele drepţilor se numeşte rai (“paradis”, în imbajul apusean), iar cel în care petrec sufletele păcătoşilor poartă numele de iad (“infern ”, la catolici şi protestanți). Acestea nu reprezintă atât nişte locuri, cât nişte stări, chiar dacă, bunăoară, Ectenia morților numeşte metaforic raiul “loc luminat, loc de verdeață, loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea şi suspinarea”. Noţiunile curente de Sp afia tale nu se pot potrivi pentru “lumea de dincolo” (“dincolo” însemnând tocmai înafara spaţiului şi timpului terestru). Ne folosim totuşi de ele numai pentru a putea aproxima, pe înțelesul celor mulți, aceste realități mai presus de înțelegerea noastră actuală. Nu ne vom grăbi însă să şi credem că raiul este în mod concret chiar în cer, iar iadul undeva în străfundurile pământului. așa cum nu putem accepta că Dumnezeu ar fi. în mod real, un bătrân cu barbă albă sau că moartea ar fi, efectiv, un schelet înarmat cu o coasă! Nu trebuie să confundăm reprezentările antropomorfice mitico-populare cu adevărurile OSANA întru cei de sus!”, cuvântul însemnând aici: “Dă mântuire!”, dar şi o yrare în sensul de “Trăiască mai marele nostru, trăiască cel ce vine întru numele Domnului!” Cu aceste cuvinte a fost întâmpinat lisus la intrarea în Ierusalim (de Florii), de unde se vede că, în serviciul cultului divin creştin, termenul Osana şi-a păstrat semnificaţia biblică. Îl auzim curent la Sfânta Liturghie, când strana cântă urarea Serafimilor: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot!,.. Osana întru cei de sus!” În epoca Vechiului Testament era datina ca, la sărbătoarea “colibelor”, să se cânte urarea Osana, în ziua cea din urmă a sărbătorii (ziua a şaptea) se numea '“'osana cea dogmatice! Şi chiar de s-ar putea spune despre rai sau despre iad că sunt acolo sau acolo, aceasta tot nu ne-ar fi de nici un folos. “Să nu căutăm unde este iadul, ci să căutăm mai degrabă a ne feri de el!”, ne sfătuieşte Sf.Ioan Gură-de-Aur(Omilia3 | la Romani, 5; P.G.60, 674). Şi în altă parte zice tot el: “Inchipuieşte-ţi condiţia vieții celeilalte atâta cât se poate închipui, căci spre a face aceasta cum se cade neîndestulătoreste cuvântul omenesc!” (Cuvâni către Teodor cel căzut, |, |]; P.G.47, 291). Pare îndeobşte limpede (şi Biserica învaţă ca atare) că sufletele ajunse după moarte în starea paradisiacă sunt eliberate e necazuri, se bucură de tainice daruri duhovniceşti, trăiesc în comuniune mistică cu Mântuitorul, cu îngerii și cu sfinţii, văzând însăşi “fața” lui Dumnezeu ALE 5, 8), după gradul de sfinţenie în care se află iecare. Cât despre sufletele ajunse după moarte în starea infernală, acestea stau în tovărăşia stearpă a duhurilor necurate (II PETRU 2, 4), în suferințe spirituale şi în remuşcări cumplite, în întuneric şi în neiubire (Dostoievski, în Frații Karamazov, defineşte iadul drept “suferinţa de a nu a mai putea iubi”). Insă atât fericirea sufletelor “din rai”, cât şi chinul sufletelor “din iad” nu au, deocamdată, decât caracter parţial, până la recăpătarea trupurilor prin înviere şi inveşnicirea fiecăruia într-o stare sau alta. în urma Judecăţii de apoi. Intorcându-ne pentru o clipă la dogma romano-catolică despre “Purgatoriu” (ca stare intermediară între “Infern” şi “Paradis”), teorie respinsă nu doar de ortodocşi, dar şi de protestanți, ea nu poate fi acceptată nici măcar ca opinie teologică, de vreme ce nu se bazează pe altceva decât pe răstălmăcirea grosolană a unor locuri scripturistice (mai ales | CORINTENI 3, 11-15). Numele de “purgatoriu' a fost derivat de la verbul latinesc puruo.- are (a curăţi””); ar fi vorba, aşadar, de o curăţire sau purificare a sufletelor după moarte, prin pedepse temporale, de unele păcate nu tocmai grele. devenind astfel apte de a intra oarecând în cer (în urma Marii Judecăţi, când “Purgatoriul” ar urma să fie lichidat). Această curăţire postumă s-ar face prin foc. Numai că, lăsând lao parte dificultățile dogmaticeale teoriei. ct îs caea gs dăunătoare mai cu seamă din abia de moral, ducând fie la nepăsare, fie la genei faţă de sine, ca de altfel şi mai vechea teorie a “apocatastazei” (lansată de Origen după care mântuirea va fi generală, incluzându-l până ŞI pe diavol!). Teoria “Purgatoriului” stă în legătură Şi cu alte învățături greşite ale romano-catolicismului. perpetuate până astăzi de pseudo-tradiţia apuseană. cum ar fi cea despre “satisfacție” sau Sai despre indulgențe”. (A se vedea, pentru aceste probleme, dar şi pentrucelelalte devieri sau “aventuri” doematice AS Galei cispia Cartea publicată în 1993 de către bariu a ale arhimandritul Philarete. şi sa „Creștini ortodocşi din Franţa, aparţin orientării stiliste '-subtitlul Noul catehism caloiic contra credinței Sfinţilor Părinţi. Un răspuns ortodox; tradusă în româneşte, cart d curând la Editura “Deisis” din Sibiu) e (va urma) Vasile A.MARIAN mare ; această sărbătoare era o manifestare a bucuriei Că € VISILOV atat din robia Egiptului şi din pustiul arabic. evreii Bă Sa ni joc cuvântul osana îi întâmpinau deosebită. prezentativi, arătându-le o stimă “ral SD Iuba română curentă cuvântul, mai ales la de rebuințează ca exclamație, ovaţie de laudă. dn epic câte cineva că a fost primit cu '“osanale”, în da Aclamaţii, cu aplauze puternice. Apelativul osana, CTeşunism, este un reflex al măririi lui Dumnezeu şi ap rimă ideea că Dumnezeu poate împărtăşi grațiile Sale celui care II invocă. E aici convingerea că Dumnezeu se ocupă de om, cu care se află în comuniune prin credință: şi astfel Osana este mai mult decât un cuvânt. devenind CXPresia unei realități în care omul spune: “Mântuieşte-mă, Doamne! Căci robul Tău crede în Tine!” ? Nicu CRĂCEA | | | | | ——. —_—_ .. —”” OC... In ultimii ani, în special, între 1970 şi prezent, numărul Evreilor din Statele Unite convertiți la creştinism a crescut de la circa 1.000 persoane la 140.000. În felul acesta, în ultimii 20 de ani au fost convertiți de 140 ori mai mulţi Evrei decât în cei 400 ani de la stabilirea lor mai masivă în USA. Această scurgere de persoane umane de la iudaism spre creştinism a alarmat comunitatea evreiască şi a determinat apariția unei puternice organizaţii, EVREII PENTRU IUDAISM, care are misiunea de a împiedica această convertire tot mai periculoasă pentru conceptul evreiesc de popor ales. Evreii care oscilează între creştinism şi iudaism, sau care serbează Hanuka, dar îşi fac şi pom de Crăciun sunt cu mult mai numeroşi decât cei care se declară creştini. Numărul acestor Evrei este de aproape un milion şi jumătate; circa 700.000 se declară ataşaţi de creştinism, nu merg la sinagogă decât o dată sau de două ori pe an şi cam tot de atâtea ori, sau chiar mai des, la bisericile creştine. Ceilalţi se consideră Evrei prin cultură şi etnicitate şi nu prin religie. Ambele categorii sunt considerate de comunitatea evreiască drept pierdute pentru iudaism. Şi noi, şi Evreii ne punem întrebarea ce se întâmplă cu aceşti oameni care îşi părăsesc grupurile cărora le aparţin pentru a se ataşa, mai lent sau mai rapid, altor grupe cu cultură şi spiritualitate diferită? Fără îndoială că există o anchiloză a iudaismului care nu mai satisface dorința mistică şi de cunoaştere a omului modern, a Evreului contemporan şi conceptul de popor ales începe să devină iritant pentru mulți Evrei. In al doilea rând, aspectul tot mai închis al societăţii iudaice, exclusivismul tot mai accentuat pe care această societate l-a adoptat, în special după înființarea statului Israel, duce la anchiloză şi la abandonarea acestui tip de societate. Să ne întoarcem puţin la Bergson, filosof francez de origine evreiască, mort în 1941 şi care vorbeşte, în LES DEUX SOURCES DE LA MORALE ET DE LA RELIGION, despre “morala închisă” şi “morala deschisă”, ca şi despre “religia statică” şi cea “dinamică”. Morala statică, spune el, este un conformism pur, ea se prezintă ca o colecţie de imperative impersonale şi raționale. “Morala deschisă este un elan de creaţie a binelui şi ia corp în eroi şi în sfinți care devin modelele noastre pe calea progresului moral infinit. ae 13| Religia statică, asemenea moralei închise, se circumscrie pe ea însăși în rituri şi habitudini. Religia dinamică este credinţa în “Infinitul” prezent în noi şi care ne cere să făptuim. Toţi contemporanii au recunoscut în aceste opoziții, polii celor două morale şi ai celor două religii: iudaismul și creştinismul, Pentru noi, cei care trăim fenomenul de extindere a creştinismului și de “uscare” a iudaismului, este uşor să recunoaştem aspectul închis al societăţii iudaice și al moralei ei, ca şi aspectul deschis al creştinismului, dinamismul lui, prezența martirilor şi a eroilor creştini care ne atrag spre cele de sus, Grupul EVREII PENTRU IUDAISM afirmă că cei care trec la creştinism aparțin, în cea mai mare măsură, laxismului religios şi moral al celor care refuză să se supună disciplinei iudaice și caută nontonformismul creştin, Pe de altă parte, cei care trec la creştinism spun că numai în religia PUNCTE CARDINALE creştină au găsit o relaţie directă şi personală cu Dumnezeu, prin lisus Hristos, relaţie pe care nici un ludeu nu o poate realiza în mozaism, din cauza raportului de păcat şi răzbunare divină pe care iudaismul îl proclamă ca singura relație posibilă cu Dumnezeu. Fiecare Evreu care citeşte Biblia creştină şi are o anumită aprehensiune pentru iubirea nediscriminatorie a semenului său. este şocat de profunzimea cuvintelor lui lisus şi se simte eliberat de frică şi constrângere. ludaismul este gol de semnificaţii spirituale, spun unii din aceşti convertiți. Lor li se pare că iudaismul este nebulos şi lipsit de spiritualitate. Aceste afirmaţii nu sunt deloc noi pentru creştini. Știm acest lucru de la Mântuitorul care i-a numit pe Evrei lipsiți de umilinţă, iar pilda Vameşului şi a Fariseului este ilustrativă în acest sens. Mândria lor de a da zeciuială, de a posti şi a face milostenie la răspântii ca să fie văzuţi de oameni este moartea lor spirituală. Pe dealtă parte, caracterul închis al societăţii iudaice, care nu admite străinii convertiți la mozaism şi nu consideră Evrei nici măcar pe copiii născuţi din căsătorii mixte, în caz că mama nu a fost evreică, determină pe unii Evrei să se simtă ca într-un fel de cuşcă spirituală foarte inconfortabilă pentru sufletul uman. Acest exclusivism nu este o caracteristică nouă a societății iudaice, care devine tot mai politizată după înfiinţarea Israelului, ci ea a constituit trăsătura dominantă a mozaismului încă din vechime. Moise a interzis, sub pedeapsa cu moartea, orice încuscrire cu străinii (Deuteronom, 7: 3-4) şi alungă pe străini şi pe străinele căsătorite cu Evrei. După întoarcerea din robia babilonică, Neemia face acelaşi lucru: alungă soțiile străine şi pe copiii născuţi din ele, iar pe cei căsătoriţi cu străine îi îndepărtează din funcţii. (Vezi NEEMIA, 13: 23- 28). De altfel, referindu-se la aceste excluderi din sânul poporului evreu, Neemia încheie: “Astfel i-am curăţit eu de toți străinii şi am pus rânduială preoţilor şi leviţilor, fiecăruia după slujba lui”. (Idem vers.30). In ceea ce priveşte afirmaţia grupului “Evreii pentru ludaism” că numai cei laxi părăsesc iudaismul, nu este total adevărată: o serie întreagă de persoane din familii foarte bigote și chiar fii de rabini au părăsit iudaismul pentru creştinism, ludaismul se simte tot mai amenințat de aceste dezertări. Oameni simpli şi intelectuali, săraci şi bogaţi, religioşi şi mai puţin religioşi, părăsesc mozaismul pentru că, citind Biblia creştină, au înţeles Mai '95 NR. 5/53 PAG. 9 că legea veche nu mântuie pe nimeni şi că numai sângele lui Hristos este cel ce ne salvează. Acest număr de convertiți-prin citire şi evanghelizare este aproape dublat prin căsătoriile mixte cu creştini(e). Mult mai puţini din cei căsătoriţi astfel trec la iudaism. Majoritatea devin creştini. Îngrijorarea comunităţii iudaice este cea mai bună dovadă că numărul convertiţilor la creştinism este din ce în ce mai mare. Inființarea organizaţiei EVREII PENTRU IUDAISM (Jews for Judaism), pe lângă celelalte grupuri de presiune morală şi chiar materială a celor care trec la creştinism, are ca scop apropierea personală de fiecare convertit pentru a-i cerceta motivele părăsirii iudaismului şi a-i demonstra valoarea legii lui Moisi şi “frauda” făcută de preoții şi predicatorii creştini pentru a-i converti. Rabinul TOVIA SINGER, Preşedintele organizaţiei stabilite la New York şi apoi extinse în mare parte a Americii, ca şi diferiţi profesori universitari, rabini şi învățători de lege abordează pe cei convertiți şi le strecoară cărţi sau casete conținând “adevărata” interpretare a locurilor profetice despre Mesia, din Vechiul Testament, texte care sunt “speculate” de creştini pentru a dovedi că în lisus, profeţiile Vechiului Testament se împlinesc. Ei atacă, în special, mişcarea EVREII MIESIANICI. care demonstrează că împăcarea dintre iudaism şi creştinism este posibilă. prin acceptarea lui lisus. Aceste grupuri mesianice se înmulțesc rapid printre Evrei. În 1974 erau numai 14 astfel de congregații în SUA, acum sunt peste 160, toate țintind convertirea Evreilor. Unul dintre cei mai activi în aceste convertiri este pastorul Richard Wurmbrandt, evreu-român trecut la luteranism, care a stat în închisoare în România Şi acum predică peste tot, organizaţia lui extinzându- se în multe țări, inclusiv Africa, India, etc. Acum câţiva ani, Pastorul Wurmbrandt imi povestea că a călătorit în acelaşi vagon cu un rabin, cu care a început o discuţie despre Hristos. După mai multe contraziceri, au ajuns şi la dispute mai personale. Rabinul i-a contestat calitatea de evreu. “Dece?” a întrebat Wurmbrandt, “Pentru că te-ai făcut creştin”. -Acesta nu este un motiv suficient, a ripostat pastorul, Neam din neamul meu au fost Evrei şi am rămas Evrei. Credeţi, domnule rabin, că Marx. Engels şi ceilalți Evrei care au adus în lume comunismul, au făcut parte din grupuri sataniste, au ucis, au distrus popoare sunt Evrei şi eu nu? “Da, a fost răspunsul. Câtă vreme ei nu au părăsit iudaismul, rămân Evrei”. Când o societate sau o grupare religioasă gândeşte aşa de exclusivist, este firesc să înceapă să fie bolnavă, cum o numeşte Bergson. În realitate, pentru salvarea omenirii nu există altă cale decât creştinismul. Acest adevăr nu este valabil numai pentru Evrei, ci pentru noi toți. Din ce în ce mai mult se aleg creştinii de necreştini, cei buni de cei răi, fiii luminii de fiii întunericului. ludaismul este asemenea candelelor fecioarelor nebune. Lumina lor ținecât lumina fizică a lumii. La venirea mirelui, candelele lor sunt stinse, pe când cele ale fecioarelor înțelepte luminează. Să nu ne găsească sfârşitul cu candelele stinse şi să nu fie pentru noi cuvântul final al Domnului: “Adevărat vă spun vouă, nu vă cunosc pe voi”, Pr. Gheorghe CALCIU PAG. 10 NR. 5/53 Mai '95 PUNCTE CARDINALE iii DIABOLIZAREA AI IQ ROMÂNISMULUL za Când cineva încearcă să-i facă altcuiva un bine şi este refuzat, nu în cine ştie ce zone abisale trebuie să căutăm explicaţiile acestui fapt, ci în unele mai concrete; ori cel căruia îi este destinat binele este mazochist şi-i place să se complacă în starea în care se află, ori este imatur (ca vârstă sau ca prap al normalităţii), fiind astfel necesar ca altcineva să decidă pentru el; ori, în fine, este şi matur. şi capabil de discernământ, iar atunci înseamnă că “binele” cu care este ademenit nu reprezintă, pentru el, un bine. Aceste reflexii abrupte mi-au fost stârnite de următoarele considerații pe care le-am întâlnit într-o carte ce a făcut multă vâlvă în ultima vreme (Cerul văzut prin lentilă de H.R.Patapievici): acestuia. Căci acest “bine” nu poate fi făcut decât în virtutea unei serii de afirmaţii apodictice cu privire la istoria şi la ființa poporului român, care conduc, inevitabil, la ideea schimbării substanţei acestuia. Să le luăm pe rând. Facerea “binelui” impune următoarea serie de afirmaţii apodictice; : |. ISTORIA NOASTRĂ ESTE OSUITĂ DE EȘECURI (id est: românul este incapabil de istorie; trebuie ca altcineva s-o facă - eventual cei 15%). Istoria românească (se înţelege, până când masoneria ne-a scos la lumina istoriei) este o lungă perioadă de “muţenie, letargie şi beznă”. întreruptă doar de invazii succesive (p.106-114). Geto-dacii ne-ar fi lăsat moştenire doar două însuşiri: “încăpăţinarea tenace” (care s-a perpetuat până astăzi în “naţionaliştii extremiști”, refractari “binelui” masonic) şi însuşirea lamentabilă de a ne “îmbrățişa călăul”. 2. ROMANITATEA ESTE O FICŢIUNE (i4 est: poate fi oricând schimbată). Românitatea nu ar putea fi “ceva substanţial, o esenţă cu o haecceitate [=> e II] E 1] PARADIGMA SCHIMBARII Dacă aceasta din urmă este identitatea noastră, ea trebuie nepreşit schimbată. Retorica schimbării este un loc comun al contemporaneităţii, dar e departe de a-i fi specifică: lumea nu a dus niciodată lipsă de reformatori şi istoria arată ca un vast laborator de experimente. Limitându-ne la materialul pe care nu-l oferă cartea de la care am pornit, aş vrea să spun că pledoaria ei pentru schimbare îmi pare de două ori suspectă: 1. pentru că precede capitolele destinate cercetării identităţii româneşti; deci schimbarea nu este un imperativ al decepţiei pe care această identitate alterată ar fi născut-o în observatorul ei, ci funcționează ca un apriorism; prin urmare, nu este o exigenţă dedusă din nişte constatări, ci este o exigenţă impusă din “BINELE” MASONIC ŞI ÎNCĂPĂŢINAREA ROMÂNEASCĂ *Naţionaliştii de astăzi, ca şi cei de ieri. continuă să ignore că națiunea română s-a născut prin intercesiunea statului capitalistmodern şi că singurul bine care poate fi făcut acestui popor este să fie lăsat să revină la calea pe care pațrioții adevăraţi l-au adus. prin conecţarea țării la sistemul de valori occidental, adică prin trecerea de la starea de agregare tribală, cântată de naţionalişti, la structura unei societăți civile de tip occidental” (s.n.). Veţi fi observat, desigur, că acesta este un loc comun al gândirii masonice, care poate fi regăsit, cu minime variaţii stilistice, de la Eugen Lovinescu până la Dan Amedeu Lăzărescu! Raționamentul, în simplitatea lui lineară, cum ar spune Nae Ionescu, poate părea seducător. Într-adevăr, ce poate fi mai simplu decât să “deconectezi” un aparat de la o rețea care nu-l lasă să funcționeze şi să-l “conectezi” la cea bună? Întrebarea este: pot fi aplicate principii mecanice la existenţa unui popor? La fel au gândit şi cei care au aplicat pentru prima oară la noi, la jumătatea veacului trecut, principijle “universaliste și evoluționiste”, deduse din schema conceptuală progresistă a lui L.H.Morgan; schemă care “admite tacit un subiect universal, antrenat de o lege a manifestării uniformă” şi care, între timp, şi-a dovedit caducitatea; fiecare popor este o realitate diferită şi are legile lui de dezvoltare. Că este aşa o dovedeşte bunăoară permanenta tensiune dintre Sat şi Stat, pe care o recunoaşte până şi autorul nostru; “Deşi contigue spaţial, lumile temporale ale Satului românesc tradițional şi ale Statului capitalist laic sunt fără legătură între ele”. Mai mult decât atât, din cartea lui O.Papadima, O viziune românească a lumii, aflăm că țăranul, atât de respectuos cu ierarhiile, nu are nici un respect pentru Stat “privit ca o invazie şi nu ca ierarhie firească”. Dar, vorba aceea, dacă realitățile ne contrazic, cu atâtmai rău pentru realități! Putem oricând crea teorii care să justifice orice; aşa, de pildă, istoricul francez Pierre Chaunu a “descoperit” teoria “vârstelor istorice”, Conform acesteia, 85% din locuitorii Franţei clasice “alcătuiesc un subiect a cărui vârstă istorică este mai tânără cu 5 sau 6 sute de ani decât cei 15% care alcătuiesc seria ce fixează vârsta istorică (...) a momentului”. lată un alt instrument seducător! EI se potriveşte cel puţin lui Iorga, “înapoiatul” care cerea la 1900 să ne întoarcem la “democraţia românească” de la... 1300, Unde-i poate, aşadar, găsi aplicare în istoria românească această nouă teorie? Desigur, doar începând cu “seria istorică a bonjuriștilor”, cei 15% care aveau “să impună cronologiei româneşti vârsta ei istorică”, Schema mai poate fi aplicată tuturor generaţiilor care au făcut o politică filo-masonică până la 1938 şi, sărind peste perioada stalinistă şi cea a lui Ceauşescu (“'situat în imediata proximitate a naționalismului legionâr”), Înainte-merpâtorilor de astăzi, care vor binele poporului prin schimbarea proprie”. sau o “substanță” cu formulă eternă. “Eterne sunt popoarele lipsite de expresie politică, iarexaltarea țărăniei noastre, în dauna modernităţii, ne îmbrânceşte, vrând-nevrând, în hrubele sufletului nostru letargic”. 3. ONTOLOGIILE AUTORILOR CULŢI SUNT FANTEZISTE (id est: ne putem da, sau alții ne pot da, orice determinaţii). “Incercarea de a abilita un autohtonism imemorial cu mijloacele teoretice cele mai prizate” n-ar fi decât o replică dată “neîmplinirilor propriei noastre istorii”, istorie pasibilă de a fi “îndelung psihanalizată”: Este vorba de compensarea sentimentului de carenţă prin postularea unei esențe tari a ceea ce părea să lipsească: românitatea care transcende triumfal timpul şi îşi bate joc de aspectul terren al istoriei care, ea, a pus-o mereu, pe românitate, la periferie. Desigur, această tehnică a revanşei este bovarică în cel mai înalt grad”. Autorii acestui “hagialâc” cu pretenţia “aburoasei metafizici”, ai acestei “enorme literaturi incompetente şi encomiastice”, ai acestei “trăncăneli inconsistente”, se numesc: Eminescu, Pârvan, Nae lonescu, lorga, Lucian Blaga. M.Vulcănescu, Dan Botta, Anton Dumitriu, O.Goga. C.Noica şi lista ar putea continua. 4. IMAGINEA ŢĂRANULUI ESTE FETIŞIZATĂ (id esr: surparea temeliei ființei noastre comune). Intelectualii. începând cu jumătatea sec.XIX, ar fi dat “țărăniei definițiile unei erudiţii metafizice improprii”! substituind țăranul adevărat cu o ființă culturală de fantezie. EI n-ar fi depozitarul spiritualităţii şi al tradiţiilor noastre, ci un fetiş datorat '*neputinţelor noastre”. 5. ORTODOXIA ESTE O EROARE DE OPȚIUNE (id est: ne putem alege sau ni se poate impune orice altă identitate confesională). Intotdeauna intelectualii masonizaţi au privit Ortodoxia ca-pe o “opțiune”. Greşită, se înțelege. Este aici dovada nu numai a ignoranței, ci şi a prostiei. Căci, din orice istorie religioasă decentă, se poate afla că in il/lo tempore nu se alegea religia ca la ruleta modernă, ci că, de pildă, cele două părţi ale Europei dezunite au urmat fiecare, cum au crezut de cuviinţă, creşterea credinței creştine: Apusul către realizarea Împărăției lui Dumnezeu aici, pe pământ, prin bunăstare şi expansiune teritorială, iar Răsăritul către împlinirea lăuntrică, prin realizarea Împărăției în sufletul credinciosului. Nu este locul să discutăm aici care dintre ele a urmat litera sau spiritul Evangheliei şi care nu, Prin urmare, identitatea noastră fiind alta, şi modelele noastre reprezentative ar fi altele: nu Satul este roposul nostru specific, ci mahalaua; nu cei pe care |-am numit mai sus sunt reprezentanţii autorizaţi ai conceptualizării românismului, ci unii ca Al.George şi HLEH.Stahi; nu “Mioriţa” reprezintă cel mai fidel românismul, ci “De ce bat clopotele, Mitică?”, de unde se vede că a fi român înseamnă “delirul politic, sexul şi băşcălia”,,. rațiuni exterioare; 2. pentru că paradigma schimbării prezintă o analogie suspectă cu ideologia new-age- istă care, după cum se ştie, se întrepătrunde armonic şi se completează cu cea a francmasoneriei. lată, de pildă, chipul lumii de azi în care pulsează frenetic elementele new-age-iste: contestarea particularităților regionale, contestarea ierarhiilor până la ura contra establishmentului (“închinarea bigotă la instituţiile zise fundamentale: Armata, SRI, Biserica etc.”), cultul toleranței, denunţarea fanatismului, a barierelor confesionale, a fundamentalismului, a obedienței şi supuşeniei, ideea zidirii civice, elogiul ludicului şi al uşurătăţii, al erotismului şi al hedonismului (“sexul incert este primul pas spre o personalitate schimbată”!), ocrotirea minorităților (cu deosebirea celorsexuale), elogiul statalității globale şi al redistribuirii puterii - obsesie tipic francmasonică - având cinstea unui întreg capitol , sub aparenţa unei nevinovate cronici la cartea lui Artur C.Clarke, Sfârşitul copilăriei (se poate observa subtilitatea trimiterii la “imaturitatea” noastră ca popor, despre care vorbeam la început, şi exigența încheierii acestei “copilării”). Agenţii schimbării ar fi Overlorzii, “fiinţe întrebuințate ca agenţi de inginerie planetară către un tip de existență care transcende localizarea şi durata”, un fel de supraoameni (un citat din Nietzche precede articolul, ar un alt text îi este dedicat în întregime, sub titlul “Eşecul aurorei” -un alt simbol new-age-ist, având grept corespondent 4uroville, “oraşul zorilor”, sau al omului viitorului”, înălțat sub protectorat UNESCO, în SUA) care impun calea schimbării (cei 15%!) după cum urmează: “impun pacea mondială, eficacitatea extremă a economiei şi, deci, Protpia tatea universală, înființarea Statului mondial ete. 2 “Nouaoicumenă” - de natură francmasonică - se obține prin ştergerea diferențelor confesionale (“nu mă refer la vreo ramură teologică confesională anume”, crie răspicat autorul) şi înlocuirea lor cu o religiozitate difuză, mai. “tolerantă” şi mai “democratică”, fără sensul sacrului: “Noua oicumenă, născută mai puţin împotriva valorilor pompieristice, cât în consecința noului sentiment al plenitudinii Vieţii, s-a făcut alături de Europa pedanților şi în disprețul culturii oficiale (...) Această nouă cultură a mediilor de comunicare nu este o subcultură, ci reflectă ceva extrem de profund din ființa noastră, şi anume un nou mod de a fi viu”. Felul în care creştinismul este integrat viziunii holistice Şi reinterpretat în viziune universalist-religioasă apare greu de consecințe, Aceleiaşi ispite holistice (de a integra contrariile într-o mişcare unificatoare) par a i se subsuma şi unele afirmaţii relativ obscure, în (continuare în paz, 11) Dora VRÂNCEANU | “Filantropul” G.SOROS - DPcoTaây ad, gara a PY x IO Aa i d y etate Pt E mai ci "Viţelului de aur” nu-i poţi aduce ofrandă decât lingouri. de aur bine-nţeles. G. Soros cu a doua lui soție. cu 26 de ani mai tânără ca el Printre duzina de rechini mari care, de la un cap la celălaltal pământului. nu se ocupă decât cu specula financiară ŞI bursieră intemaţională merită să cităm pe George Soros. cunoscut la noi în țară datorită fundaţiei care-i poartă numele. (N.B.ela mai creat fundaţii şi în alte ţări din Europa centrală şi de Est). Israelit, născut la Budapesta în 1930. Sorosa fugit din Ungaria în timpul revoluţiei din 1956. După unele peregrinări în Europa de Vest. ajunge în USA. sinuurul loc - după propriile lui declaraţii - unde se poate face cu rapiditate avere dacă slujeşti cu religiozitate biblică "x iţelul de aur” în templul de la Wall Street. am adăuga noi. Soros se denumeşte, el însuşi. speculator financiar. Am aflat, mai sus, în ce constă această nobilă meserie. Pentru informarea cititorilor merită citate câteva “fapte de arme” semnificative, ale ”filantropului” nostru. In lumea interlopă a marilor speculanți financiari internaţionali. Soros devine o statură majoră în zilele lui "Octombrie negru”, cele câteva zile denumite astfel din cauza “Krach'-ului bursier şi financiar - cauzat de speculă - din Octombrie 1987 la bursa din Wall Street. Economia occidentală s-a păsit, atunci, nu departe de catastrofa bursieră americană din 1929 care a distrus o bună parte a economiei occidentale pentru mulți ani. Cu această ocazie Soros şi-a permis luxul să piardă 800.000.000 de dolari fără să dea faliment. ca alţii. În tagma speculanţilor, stima față de DI.Soros a crescut în proporție cu pierderea suferită, adică nul. Cota lui de credit pe piața internațională a crescut în consecinţă. In 1992. tot prin speculaţii, Soros ŞI gaşca lui au obligat Italia să devalueze liracu 50% şi Anglia să devalueze livra cu 20% (!!) ceea ce a provocat ieşirea acestor două ţări din SMR (sistemul monetar european) provocându-le, cu această ocazie. pierderi financiare şi economice. apreciate de specialişti la 4-5 miliarde de dolari. Operația asta i-a procurat lui Soros un beneticiu de 1,5 miliarde de dolari. Este ştiut că stabilitatea devizelor pe piaţa internațională este unul din parametrii principali ai dezvoltării comerțului între state. In epoca de astăzi, când numai Europa de Vest are ie Vie cca.25.000.000 şomeri şi asistați social. orice atac împotriva capacității de producție a vreunuia din statele ce o compun este pur şi simplu o crimă contra umanităţii. Sâmbătă 14 August 1993, tolănit pe un transat în grădina vilei lui din Long Island, Soros declară. printre altele. foarte peremptoriu pe ecranele televiziunii (franceze: “Francul francez este supraevaluat; luni el nu va mai exista!?!” (N.B.Soros pregătise atacul contra JEFUITARII sau racila gravă a vremurilor noastre: Ss peculanti | fi nancIari -Niculae GHIOAGĂ- francului pentru Luni 16 August). Ghinionul lui Soros a fost numai orgoliul lui nemăsurat. care-l făcea să creadă că el singur poate decide soarta unei țări. în speță Franţa. Aflând de declaraţiile lui Soros, Primul ministru E.Balladur s-a înțeles, în aceeaşi zi. cu Cancelarul german H.Kâhl să schimbe o singură dispoziţie esenţială a SME-ului şi astfel francul francez a fost salvat de la o devaluare extrem de dăunătoare pentru economia franceză. Această înţelegere, insă, nu a fost adusă la cunoştinţa publicului decât luni 16 August, în ziua în care trebuia să aibă loc atacul împotriva lrancului francez. & Se pare (după informaţiile date de concurenţii lui) că în afacerea asta Soros a pierdut multe sute de milioane de dolari; dar ce contează, balta (mai bine zis mocirla) are peşte. Am pomenit mai sus specula împotriva materiilor prime. Bine” nţeles Mai '95 NR. 5/53 PAG. [| Soros este unul din iniţiatorii acesteia. Acum câteva luni a cumpărat “a terme” (în franceză, un termentehnic care indică o cumpărare asemănătoare cu jocul de ruletă într-un cazinou!) 60.000 tone de cafea. pe hântie, fără să vadă nici măcar o sinuură boabă de cafea. De la data “cumpărării” acestor zeci de mii de tone şi până la vânzarea lor, de curând, cafeaua a crescut pe piața intemaţională cu 133%. Calculul beneficiului realizat cu această speculație este uşor de făcut. Venitul lui Soros în 1993 a fost 1.200.000.000 de dolari. In 1994 el a câştigat. numai la bursa de la New York. 140.000 dolari/ oră. După prezentarea “profesională” a personajului să trecem la “filantropul” G.Soros. Una din dispoziţiile legii privind impozitul pe venit în USA permite oricărui contribuabil să facă donație - instituţiilor sau fundațiilor de binefacere - 50% din impozitul pe venit datorat fiscului în cursul unui an. Deci “filantropul” G.Soros finanţează aşa-zisele fundaţii ale lui cu banii fiscului american. fără să scoată nici un cent din buzunarul lui. Genial! Nu? Cum, din nefericire. Soros câştigă foarte mulţi bani - numai cu matrapazlâcuri “legale” - sumele disponibile pentru “actele de binefacere” sunt şi ele importante. In concluzie ne punem întrebarea: oare aceşti bani murdari, adunați în dauna a milioane de indivizi. pot ei aduce fericirea altora? Dacă mai crezi într-o oarecare etică eşti înclinat să spui NU. Documentație: în alară de propriile declaraţii ale lui Soros, “Paris- Match” nr.2310, “Le Point” nr.1136 Şi 1137, Televiziunea franceză ş.a. (Articol preluat din Cuvântul Românesc, anul 21, nr. 226, aprilie 1995) ȘI ÎNCĂPĂŢÎNAREA (urmare din pag, 10) vădită contradicţie cu Evenghelia. cum ar fi aceasta: “În fapt. mie mi se pare că dogma hristologică <<două naturi - o singură persoană>> nu permite erijarea unei opoziții reologice între individualitate şi persoană”, ca şi poziţia care tace din creştinism un nesecat izvoral cunoştințeloromeneşti: “criteriul decisiv nu este devoţiunea populară ŞI nici frecvența sfinților (...), ci capacitatea acestei lumi de a se mai hrăni din aporiile (!) revelaţiei creştine, ceeacene duce la gnosticism sau neo-gnosticism şi nicidecum de creştinism. Dintr-o altă perspectivă, care vrea să pună în valoare tipul de acţiune al creştinismului şi diferența specifică faţă de islam, îi sunt atribuite creştinismului “modele intuitiv-geometrice” pentru a ilustra modul acestuia de acţiune: “dacă islamul generează identici, creştinismul îşi reproduce substanța prin crearea de autosimilari „ceea ce ne trimite cu gândul la teoria holistică a marricei $, conform căreia toate din jur sunt modele dinamice care trec necontenit unele într-altele şi vădesc dependențe și condiţionări ontologice față de “totalitate”. Îi trimitem pe amatori la imensa literatură de specialitate din fizica modernă care urmăreşte reunirea tehnicii cuantelor și a teoriei relativităţii într-o unică teorie cu aplicabilitate universală, ŞI poate că nu e lipsit de interes să amintim aici că fizician, ca şi autorul cărții pe care 0 discutăm, este şi Fritjof Capra, autorul viziunii sistemice new-age- iste, al concepţiei despre coincidenţa dintre fizica modernă şi vechile concepţii mistice despre lume. estinismull e nicg ni ho ă , ă ă n P £ 4 & ă . DAE ( PA A PRAI Di: Ea. Ș = “BINELE? MASONIC | RR ei EI Es 9, 5 geto tc E, Î* o % Drug a 9 adie Se za Stagii i, ră E ie pi 3% e BR sa pe AN ză ua, Ă %arzy vă p A E, N re da E ă Aa SĂI A 5 Vie fa i ee Ei Ai dt aa zi * = PPR A PR Ia e ii 8 Ag „ A r 1 « j Ve Dă i / a e eat 4 Met Rm aa a A ui Ai i 2 7] RO A Ț AS A . ze j îi La _ 4 gti AT Zi y Fa a Su, ep Ay af Ego Ti aa ŞI prin ceea ce se numeşte **voinţa de a modifica lăuntrul lucrurilor (de aici dogmatica omului nou)”, fiind astfel solidar “cu renovarea sau restaurarea lumii”, Este aceasta încă o demonstraţie subtilă a felului în care spiritul creştinismului este deviat în cel al new-age-ismului; căci, dacă acesta din urmă vrea să determine o schimbare a omului în sensul ciclicelor regenerări păgâne (“Suntem astăzi o omenire de Renaștere”, ne tot repetă autorul nostru), el nu este nimic altceva decât o alternativă politică; în vreme ce înnoirea omului prin creştinism nu se poate face decât printr-o a/fer-nativă de fond, printr-o altă naştere, prin naşterea din nou în lumina Parusiei: Şi am văzut un cer nou şi un pământ nou; fiindcă cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut” (Apoc.21, 1). lar aceasta nu este cu pulință decât prin Dumnezeu; automântuirea este o amăgire opusă creştinismului. De altfel, autorului îi rămâne neînţeleasă atât adâncimea semnificaţiilor teologice creştine, cât şi a filozofiei cu tentă creștină (să fie din pricina des invocatei “tâmpenii” sau “prostii” româneşti?). lată doar două exemple: “Un cuvânt profund afirmă că “<Dumnezeu este cunoscut atât prin cunoaştere, cât şi prin necunoaștere>>, (...) Acelaşi lucru se poate spune şi despre noi: românii au răspuns provocărilor istoriei atât ripostând, cât şi anulându-se”, A tâlcui necunoaşterea lui Dumnezeu (apofatismul) lui Dionisie Areopagitul prin “anulare” e o dovadă de savantă pugumănie! Cel de-al doilea: “Crescând prin reproducerea autosimilară a aporiei întrupării, creştinismul şi-a înmulţit diferenţialele divine etc.”! ne vorbeşte de “'diferenţialele divine” ale lui Bla ar fi trebuit să sesizeze că ele nu au nimic de-a face (o spune Blaga însuşi) cu creştinismul, nici măcar la modul metaforic... De câte ori vine vorba despre creştinism, d-l Patapievici cade într-un delir verbal şi ideatic de fizician apostat. Nici un creştin nu poate privi cerul prin lentila d-lui Patapievici. * Ne putem întoarce acum la punctul de pornire: nu din mazochism, nici din infantilism refuză românii “binele” cu care sunt îmbiaţi, ci pentru că "încăpăținarea” i-a învățat să se ferească de utopii. Şi alte utopii le-au promis raiul pe pământ. lată de ce încăpăţinarea de a te feri de utopii devine un semn de înțelepciune. A le cere românilor să-şi piardă memoria este o insultă. ERATĂ | Colegiul de redacție al revistei "Puncte Cardinale" cere scuze cititorilor pentru erorile strecurate în numerele 3/51 şi 4/52 din anul acesta, făcând cuvenitele rectificări. n numărul 3/51 la pag. 9 în articolul] "Complexul Cain-Abel” pe coloana a doua, aliniatul textul "cum să se explice sinuciderea lui Frederic al Il lea al Prusiei...” trebuie înlocuit cu "Cum să se explice șî iCiderta lui Ludwig al IL lea al Bavariei”. n numărul 4/52 la pag. 10 purtând genericul "Dicţionar de idei primite” s-au strecurat mai multe greseli, rugăm cititorul să țină seama cel puţin de | ouă îndreptări: titlul articolului era “Modelul american”, lar nu “Modelul culturii”; pe coloana a doua, ultimul paragraf, care începe cu “Am văzut...” se va citi: “tendința naturală a omului supus unui | regim al bunăstării este aceea către CONSUMISM și nicidecum către “comunism”, cum din eroarea apăru Tot în numărul 4/52 la pag. 15 în articolul "Figuri de seamă din exilul românesc” în coloana inta e raul 8 de jos, anul "1919" va fi înlocuit cu Mulţumim cititorilor care ne-au semnalat aceste erori. m — PAG. 12 NR. 5/53 Mai '95 PUNCTE CARDINALE LUMEA ARADĂ adevăr si prejudecată Pe actuală hartă politică a Peninsulei Arabia, pe lângă Arabia Saudită se mai găsesc următoarele state: Kuwait, Qatar, Bahrain. Emiratele Arabe Unite, Oman şi Yemen. Cu excepţia Yemen-ului care are o identitate istorică şi culturală bine definită, celelalte formaţiuni statale de pe teritoriul Peninsulei sunt creații artificiale, rezultate în urma perioadelor de ocupaţie străină. Mai întâi ocupația otomană şi apoi, în secolul trecut şi în prima Jumătate a acestui secol, colonialismul britanic au prilejuit apariția şi recunoaşterea lor ca entităţi statale distincte. Din seria statelor arabe menţionate mai sus, despre Kuwait s-a vorbit într-un capitol anterior. Cu acel prilej s-a făcut menţiunea că afirmaţia lui Saddam Hussein, dictatorul Iraq- ului. că acest emirat este de fapt o provincie iragiană corespunde întru totul adevărului. Cât priveşte celelalte mici state arabe de la Goltul Persic, ele nu-şi datorează existenţa unei identități etnice şi istorice proprii. ci intereselor marilor puteri occidentale atrase în această parte a lumii de mirosul petrolului. QATAR Statul Qatar este aşezat pe o peninsulă la Golful Persic. având o întindere de aproximativ 11000 kmp. (Suprafaţa țării este aproximativă deoarece granița sa cu Arabia Saudită nu este trasată cu exactitate, ea a lându-se în deşert, într-o zonă care nu prezintă interes pentru nici unul din cele două state.) Populaţia, în număr de 220000 de locuitori, alcătuită din arabi wahabiţi, locuieşte în proporție de 90 % în oraşe, Qatarul a fost creat ca un şeicat de sine stătător în anul 1766 deo ramură a tribului Utub din Kuwait. Cursul istoriei sale se înscrie în fluctuațiile politice din Peninsula Arabia din ultimele două secole. După ce va fi ocupat de Oman, în anul 1810 intră sub protectoratul Bahrain-ului. În anul 1868 este recunoscut ca şeicat independent, dar după numai patru ani intră în zona de dominație a Imperiului Otoman, având statutul de stat vasal până în anul 1913. În anul 1916 devine protectorat britanic, păstrându-și acest statut până în 1971 când își declară independența, rămânând însă legat în continuare de Marea Britanie printr-un tratat de prietenie. Ca sistem politic, Qatarul este o monarhie absolută în care emirul deține concomitent atât puterea Situaţia actuală din lumea arabă (4) [ESI executivă, cât şi pe cea legislativă. Sistemul juridic este o combinaţie între anumite prescripţiuni împrumutate din normele de drept occidentale şi dreptul tradițional islamic. Activitatea economică este dominată de extracția petrolului şi a gazelor, exportul acestor produse asigurând încasările necesare existenţei statului. În ultimii ani economia țarii s-a mai diversificat, construindu-se o rafinărie pentru prelucrarea petrolului, o fabrică de îngrăşăminte artificiale şi o fabrică de produse chimice. Venitul anual pe cap de locuitor de 16600 dolari,” Qatarul făcând parte din categoria celor mai bogate state din lume. Sil BAHRAIN Statul Bahrain este format din 33 de insule aflate la intrarea în golful cu acelaşi nume din partea vestică e Peninsulei Qatar. Suprafața acestui stat insular este 6602 kmp, cea mai mâre insulă, insula Bahrain având o întindere de 563 kmp. Populaţia numără 350000 de locuitori, din care 82% sunt arabi, restul fiind indieni, pachistanezi, iranieni, britanici şi yemeniţi. "Ramura principală a economiei este extracția şi prelucrarea petrolului. Rafinăria din insula Bahrain prelucrează însă şi petrolul adus printr-o conductă submarină din Arabia Saudită. Pe lângă industria petrolului. în Bahrain se mai produce aluminiu din minereu adus din Australia şi se execută reparaţii la supertancurile petroliere pe un doc construit în colaborare cu alte sapte ţări din OPEC. Şi să mai notăm o vie activitate bancară, în continuă dezvoltare, care caracterizează economia țării. Insulele care alcătuiesc actualul stat Bahrain au fost locuite încă din timpuri preistorice, constituind o zonă de legătură între Babilonia şi India. După ce au statun timp sub stăpânirea dinastiei sassanide, au fost ocupate în secolul 7 de arabi. În perioada 1515-1602 insulele au fost posesiune portugheză. Între 1602 şi 1783, ele s-au aflat sub stăpânire persană. De la 1783 până la 1867 insulele devin şeicat independent condus de dinastia al-Khalifah, De la această dată încheie un tratat de protectorat cu Marea Britanie. În perioada 1935-1958 emiratul Bahrain a constituit cea mai importantă bază militară britanică în Golful Persic. În 197] Bahrain-ul se declară stat independent şi suveran, Ca şi celelalte emirate de de la Golful Persic şi Bahrain-ul este o monarhie absolută în care puterea aparține emirului care guvernează fără partide politice și fără parlament, Gabriel Sistemul juridic este cel islamic pentru musulmani şi cel britanic pentru nemusulmani. Es pf EMIRATELE ARABE UNITE Statul cu denumirea de Emiratele Arabe Unite este o federație de 7 emirate aflate în Sudul Golfului Persic. Cele 7 emirate care alcătuiesc federația sunt: Abu Dhabi cu o întindere de 67000 kmp, Dubai; cu o întindere de 3900 kmp, Shardsaha cu o întindere de 2600 kmp, Adshman cu o întindere de 260 kmp, Umm Al Kaiwain cu o întindere de 780 kmp, Ras A/Chaima cuo întindere de 1700 kmp şi Fudshaira cu o întindere de 1300 kmp, suprafața totală fiind de 77540 kmp. Federația numără | milion de locuitori, din care originari din regiune nu mai sunt astăzi decât cel multa cincea parte. Restul sunt muncitori-oaspeţi proveniţi din celelalte state arabe: indieni, pachistanezi, perși, europeni şi nordamericani. Majoritatea populației este concentrată în emiratele din care se extrage” petrol, Abu Dhabi, Dubaij şi Shardsha. Restul polulaţiei sunt beduini nomazi Şi locuitori ai oazelor, Activitatea economică principală este exploatarea petrolului. În afară de petrol, în ultimul timp s-a mai construit o fabrică de prelucrat minereul de aluminiu, fabrici pentru produs ciment, sulf, sodă şi îngrăşăminte chimice. În regiunile de coastă se practică un intens comerț, favorizat de existența unor porturi naturale la Golful Persic, portul Dubaij fiind cel mai important centru pentru tranzacții cu aur din Orientul Apropiat. Un alt domeniu economic prosper în Emirate este agricultura. În grupurile de oaze Al Buraimi cu o populaţie de 22000 de locuitori şi ASI Dshiwa se găsesc imense grădini de legume şi plantaţii de curmali. Şi, în sfârşit, să mai amintim pescuitul care se practică pe tot întinsul coastei la Golful Persic. În regiunea unde astăzi se află Emiratele Arabe Unite, în secolul 8, secta charijiţilor a pus bazele unui stat care a durat- până în secolul 9. Din secolul 9 până în secolul II], regiunea a aparținut statului înființat de secta şiită, secta karmaţilor. În secolul 18 Compania britanică a Indiilor de Răsărit a încercat să ocupe regiunea pentru a proteja căile navigabile din Golful Persic, dar s-a izbit de rezistența navigatorilor arabi care jefuiau vasele comerciale. De aici şi denumirea regiunii de coastă din jurul portului Dubaij de “Costa piraţilor”, În anul 1853, șeicii locali au încheiat un acord cu Anglia, acceptând protectoratul britanic. Planul unei federaţiui ale principalelor emirate s-a născut în anul 1968, plan la care au aderat 6 şeici. Cel de al şaptelea a aderat în anul 1971. prilej cu care Anglia a acceptat ca federaţia să se declare independentă. În anul 1975 a fost acceptată Constituţia definitivă care reglementează modul de funcţionare al federaţiei. Ca sistem politic, federaţia funcționează sub conducerea unui preşedinte ales pe cinci ani ajutat de un Consiliu Suprem alcătuit din conducătorii celor 7 emirate. Un guvern numit de Consiliul Suprem are în sarcină rezolvarea problemelor administrative ale statului. În cadrul fiecărui emirat, emirul este suveran absolut şi guvernează conform tradiţiei islamice. da Ed SULTANATUL OMAN Sultanatul Oman este aşezat în regiunea de Sud-Est a Peninsului Arabia. țărmurile sale fiind scăldate de Golful cu acelaşi nume şi de Marea Arabiei, Sultanatul are o întindere de 212500 kmp şi o populaţie de 900000 de locuitori, din care 80% sunt arabi. În oaze populaţia se îndeletniceşte cu cultura curmalilor, a rodiilor, a citricelor şi a tutunului care sunt recoltate pentru export. Pentru consumul intern se cultivă intens orz, mei, legume şi bumbac, dar grâul şi orezul trebuie importate. O altă îndeletnicire tradițională este pescuitul, însă baza economiei naţionale o constituie extracția petrolului din regiunea sudică a Munţilor Oman. În jurul anului 630, Omanul intră, ca dealtfel întreaga Peninsula Arabia, sub dominaţia califilor. Din secolul 9 devine însă imamat independent. În anul 1509, regiunea este ocupată de portughezi. Ei vor fi însă izgoniți în anul 1650, locul lor fiind luat de persani a căror dominație durează până în 1744. Sub dinastia Saidită, Omanul îşi redobândeşte independenţa şi îşi extinde dominaţia asupra coastei A fricii Orientale şi a Insulei Zanzibar unde, în anul 1832, îşi strămută capitala. După moartea sultanului Said Ibn Sultan (1856) Omanul intră în declin. unitatea statului se destramă, Zanzibarul declarându-se stat independent. La sfârşitul secolului 19, Omanul intră total sub influenţa Angliei, devenind de facto protectorat britanic. În anul 1970, actualul sultan, Said Kabus |. Ibn Taimur îl răstoarnă de la conducerea “Statului pe tatăl său care conducea de o manieră ultraconservatoare şi inițiază o amplă acțiune de modernizare a ţării. Vecinătatea cu Republica Democrată Populară Yemen a constituit un izvor de tulburări în țară, ca urmare a sprijinului acordat de regimul marxist de la Madinat ash-Sha'b Frontului Popular de Eliberare a Omanului, o mişcare comunistă, alimentată cu fonduri de la Moscova. Cu sprijin militar din partea Iranului, noul sultan a reuşit să înlăture primejdia imediată, dar focarul de agitaţie revoluționară este încă activ, În prezent Sultanatul Oman sprijină politica Statelor Unite în Orientul Apropiat, olerind guvemului american baze pentru apărarea Strâmtorii Hormos. 00 / ua AEEuă PUNCTE CARDINALE N dă Mai '95 NR. 5/53 PAG. 13 MARCUS ELI RAVAGE - "O ACUZAŢIE REALĂ ÎMPOTRIVA EVREILOR” Dino io ue g atol ioan Fireşte că vă suntem de-a dreptul nesuferiţi! N-are nici unrostsă mă contraziceți. Să nu pierdem deci timpul cu dezminţiri şi alibiuri ț=.] Pe legea mea. nu-i iau nimănui în nume de rău faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce mi se pare insă hazliu în toată afacerea asta cu antijidovismul, pe care o regizați. este totala voastră lipsă de abilitate. Faceţi ocoluri mari şi vă învârtiţi ca pisica în jurul terciului fierbinte, născocind fel de fel de dezvinov ățiri fanteziste. Dar se vede cât de colo cum crăpaţi de înfumurare şi de încredere în sine: dacă jocul n-ar fi atât de grotesc, apoi chiar că ne-am putea supăra... Măcar dacă aţi fi nişte novici! Dar iată. au trecut mai bine de cinsprezece secole de când vă indeletniciți cu asta. Şi totuşi, dacă stăm să vă cercetăm mai îndeaproape şi să vă ascultăm poveştile infantile, ne vine să credem că habar n-aveţi de ceea ce se petrece în jurul vostru. Vă umple mânia împotriva noastră. dar nu sunteți în stare să spuneți limpede de ce! Scormniţi zi de zi câte-un nou motiv, câte-o nouă “demonstraţie”, cum îi ziceți voi. Secol de secol ați îngrămădit la justificări, dar fiecare nouă îndreptăţire e mai rizibilă decât cea de dinaintea ei şi fiecare nouă scuză o contrazice şi o desființează pe cea anterioară. Până mai acum câţiva ani, afirmaţi înti-una că noi n-am vâna decât banul, că nu ne-ar interesa decât să facem comerţ ca să ne umplem punea. lar acum şuşotiți şi vă lamentaţi pe la toate colţurile că nici o activitate artistică și nici o ramură profesională nu mai este la adăpost de invazia ovreiască! Dacă ar fi să vă dăm crezare. noi suntem stăpâniţi de spiritul de clan, exclusivişti şi neasimilabili, pentru că nu vrem să ne amestecăm sângele cu al vostru; nu căutăm decât să ajungem cât mai sus sau mai în față şi constituim o primejdie pentru puritatea voastră rasială. Stilul nostru de viată ar fi atât de decăzut încât am fi inventat industriile bazate pe exploatarea muncii. dar în acelaşi timp atât de pretenţios incât am fi năvălit peste voi, în cele mai selecte caniere rezidenţiale. Pacifişti prin natură şi tradiţie, ne-am eschiva în timp de război de la datoriile faţă de Patrie. dar în acelaşi timp am fi urzitorii din umbră ai războaielor mondiale, precum şi principalii lor profitori [...] Am fi atât întemeietorii şi fruntașii activi ai capitalismului, cât şi promotorii rebeliunii împotriva lui. Asemenea versatilitate, fără îndoială, nu se mai poate descoperi în toată istoria omenirii! NA. Ah! Dar staţi o clipă! Era să uit tocmai pricina pricinilor: noi suntem poporul îndărătnic ce n-a acceptat niciodată Creştinismul, ba chiar poporul criminal care I-a răstignit pe întemeietorul acestuia. ă Dar. în ciuda tuturor acestora, vă spun: vă amăgiţi singuri! Nă lipseşte fie cunoaşterea propriilor sentimente, fie curajul de a privi adevărul în faţă. Nu-i puteţi suferi pe “jidani”” nu pentru că l-au crucificat pe lisus, ci pentru că i-au dat viață! Adevăratul motiv al îndârjirii voastre împotriva noastră nu este acela SA am respins Creştinismul, ci acela că vi l-am dat pe cap! Că vi l-am impus adică! fe Şubreda şi contradictoria acuzaţie pe care ne-o aduceţi este nimica toată pe lângă adevărata noastră ticăloşie sau mişelie istorică. Ne învinuiți căam PEDNocăi Revoluția la Moscova. Hai să acceptăm acuzația! ȘI ce-i cu asta? Faţă de ceea ce a realizat iudeul Saul din Tars [numele Sfântului Pavel dinainte de convertire - n.Red.] la Roma. răzmerițaruseascăe un bietscandal pe o uliţă de mahala. Ai | Faceţi mare caz de excesiva influențăa evreilor asupra teatrelor şi cinematografelor voastre. Mă rog, să zicem că plângerea ar fi îndreptăţită. Dar ce mai contează asta în comparație cu înrâurirea noastră covârșitoare asupra bisericilor şi şcolilor voastre, asupra legilor ŞI guvernelor voastre, ba chiar şi asupra celor mai intime tresăriri ale cugetului vostru?! Pi Un nătâng de rusnac falsifică o mână de hârtii şi face din ele o carte, pe care o botează "Protocoalele Ințelepților Sionului". Volumaşul lasă să se înțeleagă că noi complotăm pentru dezlânţuirea unui Război Mondial! Bine! Fie! [...] Dar ce mai pot însemna toate acestea pe lângă istoria indubitabilă a activităţii conspirative pe care noi am dus-o până la capăt, fără a o nega vreodată. căci voi nici măcar n-aţi avut bărbăția de a ne acuza de ea, cu toate că existența e! este evidentă Evreul Marcus Eli Revici, fiul lui Iuda Loeb Revici şi al Bellei Rosenthal, s-a născut în România, la Bârlad, pe 25 iunie 1884. Emigrat în Statele Unite, în anul 1900, îşi schimbă numele IL Ravage (““ravagiu”, “pustiire”, “prăpăd”). În perioada 1909-1913 studiază la diferite universităţi americane, obținându-şi doctoratul la Columbia University. Eseul-pamflet pe care-l publicăm mai jos, în traducerea d-lui Valentin Popescu, este o ec Li e el RE) sfidătoare “scrisoare deschisă” cărei judecată o lăsăm în seama cititorilor. Textul (din care noiam eliminat câteva pasaje redundante, din motive de spațiu) a apărut inițial în numărul din ianuarie 1928 al publicaţiei americane “The Century Magazine”, sub titlul A REAL CASE AGAINST THE JEWS. Baa că Liu LL pentru oricine? Dacă vreți într-adevăr să daţi un temei serios pălăvrăgelilor voastre despre “complotul evreiesc”, atunci mă Simt dator să vă îndrept atenţia asupra singurei chestiuni ce merită luată în discuţie. Ce sens ar avea să risipim vorbele pe marginea pretinsului control exercitat de bancherii. magnații filmului sau ziariştii evrei asupra "opiniei publice”, atâta vreme cât ne puteți învinovăți chiar de o supraveghere permanentă. lesne de demonstrat. asupra întregii voastre civilizaţii. anume prin mitologia iudaică? Nici măcar nu aţi început să vă daţi seama de adevărata dimensiune a“vinovăţiei” noastre. Da, suntem invadatori, distrugători, dezbinători. Am pus stăpânire pe firescul lumii voastre. v-am distrus destinul şi idealurile. Am fost nu doar la originea ultimului război mondial, ci la originea mai tuturor războaielor voastre Nu numai în revoluția rusească, ci in toate marile voastre revoluţii noi am tost autorii. Noi am determinat dezbinarea şi dezordinea din viața voastră personală şi publică. Ba chiar continuăm şi vom continua să o facem, cine ştie câtă vreme de acum înainte. Să aruncăm o privire în trecut şi să vedem cum s-au petrecut lucrurile. Cu nouăsprezece secole în urmă erați o rasă fără griji, necoaptă şi păgână. Veneraţi o puzderie de zei şi de zeițe [...] Vă mândreaţi fără să roşiți cutrupurile voastre [...] Desfătările voastre erau bătăliile, înfruntările şi jocurile din arene. Războiul şi sclavia erau instituţii temeinic aşezate în statele voastre. Zbenguindu-vă pe coastele munților, prin văi şi pe întinsul câmpiilor, aţi început să visaţi la minunile şi secretele vieții, punând primele pietre la temelia ştiinţelor naturii şi a filosofiei. O mândră şi veritabil senzualistă cultură aștepta să ocuceriți, netulburată de contradicţiile spinoase ale conştiinţei sociale şi de problematica dulceag sentimentală a egalităţii dintre oameni, Cine ştie de ce destin măreț şi glorios aţi fi putut avea parte, dacă noi v-am fi lăsat pe făgaşul propriei voastre sorți! Dar [...] am pus mâna pe voi şi am dat de pământ cu splendidul vostru edificiu istoric![...] V-am subjugat mai bine decât au reuşit s-o facă vreodată puterile voastre coloniale în Africa sau în Asia. Şi totul fără arme, fără vărsare de sânge, fără tumultul bătăliilor de nici un fel. Numai şi numai prin puterea spiritului nostru, prin ideile şi propaganda noastră, cărora nimeni şi nimic nu li se poate împotrivi. V-am transformat în purtători bucuroşi şi inconştienți ai viziunii noastre în întreaga'lume[...]Fără să înțelegeţi bine la ce treabă v-am înhămat, aţi ajuns comis-voiajorii tradiţiilor rasei noastre, răspândind miturile noastre până la marginile pământului. Obiceiurile noastre tribale stau în centrul codului vostru moral [...]şi sistemelor voastre de legi. Legendele şi basmele noastre populare sunt mesajele sacre pe care le depănați în taină copiilor voştri. Cărțile voastre de cântece şi rugăciuni sunt doldora de operele poeţilor noştri [...] Regii noştri, profeții noștri, războinicii noştri sunt pildele voastre de înțelepciune şi eroism. Vechea noastră țărişoară a devenit pentru voi Țara Sfântă, iar literatura noastră națională este Biblia voastră[...] Nişte meşteşugari şi niște pescari iudei sunt învățătorii şi sfinţii voştri [...] O fecioară dintre evrei este idealul vostru de maternitate şi feminitate. Un profet rebel de-al iudeilor este punctul central al cultului vostru divin. V-am doborât zeii. v-am înlăturat moştenirea rasială proprie şi am ps în loc Zeul nostru şi Tradiţia noastră. Nici o cucerire din istoria omenirii nu se poate compara cu jugul pe care vi l-am impus noi vouă. Cum de am făcut-o? Aproape dintr-o întâmplare... Acum două mii de ani. în îndepărtata Palestină, religia noastră căzuse pradă materialismului şi se afla în pragul ruinei[...] Atunci s-a ridicat un tânăr patriot idealist, ce începu să cutreiere țara pentru a reînsufleți credința. Nici nu se gândea să întemeieze o nouă comunitate [...], ci doar să purifice vechea credință[...] Autoritățile Romei, ce ne ocupase ţara, s-au temut că toată acea agitaţie s-ar fi putut ridica împotriva lor, aşa că l-au arestat pe profet, l-au judecat şi l-au condamnat la moarte prin răstignire [...] Adepții lui lisus din Nazareth, cei mai mulți sclavi şi muncitori săraci [...], s-au unit într-o comunitate frățească de pacifişti non-rezistenţi. Ei sunt cei ce au propagat amintirea conducătorului lor crucificat [...] Unui evreu patriot, cu numele de Saul sau Paul, i-a trecut prin cap ideea de a umili şi dărâma puterea Romei, prin distrugerea rezistenței morale a soldaţilor ei cu doctrinele despre iubire şi non-rezistenţă susținute de mica sectă iudee. Aşa a devenit acela Apostolul Păgânilor [Sf. Pavel este supranumit în creştinism “Apostolul Neamurilor” - n.Red.]. el, care până atunci fusese cel mai înverşunat persecutor al acestei bande. Paul şi-a făcut atât de bine trebuşoara încât, după numai patru sute de ani, marele Imperiu, care supusese Palestina şi jumătate din lume, nu mai era decât un morman de ruine. lar legea mozaică, emisă din Sion, devenise deja religia oficială a Romei [...] Din acel moment, istoria voastră a devenit aproape în exclusivitate o luptă pentru supremație între vechiul vostru spirit păgân şi spiritul nostru iudaic 2) Nu v-aţi putut indepărta de simplitatea religiei voastre primitive şi n-aţi atacatefectiv practica învăţăturii păgâne romane decât abia cu Luther care, înarmat cu scrierile noastre, s-a ridicat să vă doboare pe voi şi să întroneze deplin moştenirea noastră. Să ne gândim la cele trei mari revoluții din timpurile moderne, cea franceză, cea americană şi cea rusă. Ce altceva au fost ele dacă nu triumful ideii evreieşti de dreptate socială, politică şi economică? Dar până la capăt mai este încă o bună bucată de drum. Sunteţi însă sub dominaţia noastră! În cli pa de față, bisericile voastre sunt sfâşiate de un adevărat război între fundamental işti şi modernişti [...] Mereu şi mereu iese la suprafață moştenirea veritabilă a lui luda [...] Şi în timp ce se petrec toate acestea. voi fMecăriți despre influența evreiască în cinematografie! Mai poate fi atunci de mirare că nu ne puteţi suferi? Am pus piedici în calea progresului vostru. V-am impus o carte străină, pe care nu o gustaţi şi nu o puteţi asimila până la capăt, căci stă în contradicție cu firea voastră şi vă face teribil de neliniştiţi. N-aveţi forța sufletească necesară nici pentru a o respinge complet, nici pentru a i vă supune [...] În adâncul inimii tot pagâni ați rămas [...] Sunteţi cu sufletul dezbinat, cu instinctele răvăşite, cu dorinţele paralizate. În lupta pentru existență vă vedeți siliți să îngenuncheaţi în fața celor ce v-au dat porunca “să întoarceți şi obrazul celălat” [...] şi v-au învățat că “fericiţi sunt făcătorii de pace”. Tocmai când vă doriţi bani şi bogăţie, vă trăzneşte amintirea orelor de religie. când aţi fost învăţaţi să nu vă faceţi griji pentru ziua de mâine [...] lar când vă apucă pofta să cădeți în ispită, dresajul evreiesc vă pune pe umăr o mână înfricoşătoare şi vă smulge cupa plină de la buze. În fond, voi, creştinii, nu v-aţi convertit niciodată la creştinism. În privinţa aceasta, noi am eşuat. Dar v-am stricat totuşi pe veci gustul pentru păgânism! [...] Dacă am [i în locul vostru, v-am suporta probabil într-o măsură mult mai mică! Dar nu ne-am face griji să vă spunem de ce, Nu am face apel la subterfugii şi pretexte cusute cu aţă albă [...] Nu! Noi am trape direct la țintă, Am examina o dată şi bine, de-a fir a păr, acest jalnic talmeş-balmeş cu pretenţii de civilizație, pe jumătate creştin, pe jumătate păgân, iar după aceea, chiar dacă aţi vrea să ne rezervaţi locuri la un asemenea spectacol, v-am spune de la obraz: “Nu, mulțumim de aşa ghiveci (fie el şi serviciu divin!) Mulţumim pentru proorocii voştri şi pentru Biblia voastră!”.., PAG. 14 NR. 5/53 Mai '95 ltima apariţie din colecţia "Părinți şi scriitori bisericeşti” (de la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ce lâncezise vreme cam îndelungată) pune la îndemâna cititorilor români. într-un volum masiv (1051 p.), Omiliile la Matei ale Sfântului loan Gură-de-Aur. Aceasta este a treia parte din Scrierile Hrisostomului în versiunea românească a Pr.D.Fecioru (părțile întâi şi a doua, cuprinzând Omiliile la Facere, apăruseră în 1987 şi 1989). Cele 90 de omilii la Evanghelia după Matei (P.G..vol.47-48. col.13-794, Paris, 1862) au fost rostite în Antiohia. probabil către anul 390. Ele se numără printre cele mai preţuite scrieri ale fostului Arhiepiscop al Constantinopolului. Spre a ne da o idee despre faima lor în toată lumea creştină, traducătorul, în scurta sa Introducere (ce pare neterminată), selectează o semnificativă relatare a lui Guillaume de Toco, biograful lui Toma de Aquino. Arătându-i-se frumuseţile whitectonice ale Parisului, *doctorul anzelic” ar [i spus: "Aş prelera să am, în locul tuturor acestor frumuseți, Omiliile Sfântului loan Gură-de-Aur la Evanghelia după Matei”... Omiliile respective, constituind O exegeză completă a textului primei evanghelii, mai fuseseră tălmăcite în româneşte spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, la Mânăstirea Neamţu, de către un Isaac Dascălu! (dar astăzi manuscrisul - atestat ultima oară în 1941 - s-a rătăcit, cum e datina la români...). Traducerea modernă a Pr.D.Fecioru este impecabilă. însoțită de un corp limitat (dar foarte uti!) de note de subsol, de un Indice scripturistic şi de un Indice real şi Aalogi se (pp.1023-1044). Din păcate, volumul are un preț care-l face multora inaccesibil: între 11500 și 15000 lei (depinde de unde ţi-l procuri!). Ce să-i faci, astea-s vremurile, asta-! “economia de piață”, şi n-o să se apuce, nu-i așa, tocmai Biserica Ortodoxă să facă... acte de caritate! Cine are parale, să citească Sfinţii Părinţi! Cine n-are, să citească broşuri și pliante heterodoxe, că se dau gratis! In 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti tipărea versiunea românească autorizată a noului Catehismal Bisericii Catolice (promulgat oficial de câtre Papa loan Paul || în octombrie 1992), adaptat liniei trasate acum 30 de ani de Conciliul Vatican II (pretinsa deschidere spre tradiţia patristică și spre celelalte confesiuni creştine). Este vorba însă, la o cercetare atentă, doar de o serie de “ajustări” de supralață, mai mult din rațiuni de tactică prozelițistă, cum sunt de pildă, în Versiunea românească, unele concesii terminologice (Sfântul Duh in loc de "Sfântul Spirit”, har în loc de “graţie”, slavă în loc de “glorie” ş.a), Tot în 1993 apărea la Lausanne (Editions L"'Age d'Homme, colleclion “La Lumiere du Thabor”), avându-i drept autori pe un Monseigneur Phatios şi pe AD m ar un Archimandrite Philarete, Le nouveau Cathechisme contre la foi des Peres. Versiunea românească a acestei replici foarte oportune ne-a fost oferită recent, în traducerea d-nei Marilena Rusu, de Editura “Deisis” din Sibiu (colecția “Dogmatica”, seria "Apologetica”), sub titlul Nou/ Catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi. Un răspuns ortodox. Ediţia românească include, într-un Apendice, şi două excelente studii ale regretatului Părinte Patric Ranson (1957-1992): »=<Schisma>> între Răsăritul şi Occidentul creştin” şi “Somnul dogmatic al Occidentului” (în franceză; Le lourd sommeil dogmatique de l'Occident), ambele datând din anii '80, Preasfinţitul Photios, Arhimandritul Philarete şi Părintele Patric. ortodocşi din Franța, aparțin Frăției Ortodoxe "Sfântul Grigorie Palama” (adeptă a ramurei conservatoare, “stiliste” a Ortodoxiei, "pe nedrept marginalizată şi voit ignorată”, deşi “teologia lor este o invitaţie virilă lao meditaţie dogmatică şi spirituală riguroasă asupra Tradiției Bisericii şi la un adevărat dialog, de prolunzime, între Răsăritul şi Occidentul creştin, dincolo de superficialităţile, ambiguităţile şi falsele irenisme ale diplomaţiei <<ecumenice>> actuale”, poziție pe care se situează şi temeinicul “răspuns” în discuție, "care nu se vrea un <<atac>>, ci o veritabilă <<deconstrucție>>” a Catehismului. incriminat, cum se observă, cu dreptate, în Cuvântul de prezentare al ediției sibiene). “Răspunsul” propriu-ziscuprinde, pe lângă Introducere, cinci capitole (având fiecare un număr variabil de subcapitole): |. “Dogma trinitară. Reafirmarea ereziei lui Filioque”; II. “O ecleziologie străină Tradiţiei Bisericii”; Il. “Tainele Bisericii”; IV. “Iconomia mântuirii noastre” şi V. “Viaţa spirituală”. Aşezându-se exclusiv pe temeiuri tradiționale (măituriile apostolice, hotărârile Sinoadelor ecumenice și scrierile Sfinţilor Părinţi). autorii deconspiră sistematic (chiar dacă nu întotdeauna suficient de amănunțit) devierile mai vechi sau mai noi ale romano- catolicismului de la dreapta credinţă, constituite într-o pseudo-tradiţie proprie, de geneză augustiniană şi de expresie tomistă, cârpită penibil de un lung şir de Papi, până în ziua de azi. Lucrarea poate fi citită, astfel, şi ca un compendiu foarte actual de Teologie Simbolică, ce n-artrebui să lipsească din biblioteca nici unui creştin ortodox. (uite de a leşi din domeniul publicaţiilor teologice, să semnalăm și două bune reviste, cu periodicitate (măcar intențional) lunară: "Lumină pentru suflev” (editată de mai multă vreme de Arhiepiscopia Târgoviștei, sub îndrumarea Inalt Prea Sfinţitului Dr. Vasile Costin şi cu strădania redacțională a Pr,lon Stoica și a studentului teolog Florian Bichir, asiduu ziarist), și mai ales, “Itinerarii” (Publicaţie a studenţilor de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca). Aceasta din urmă este, din cât avem cunoştinţă, singura publicaţie periodică realizată actualmente chiar de studenții vreunei facultăți de teologie ortodoxă din România (în fruntea Redacției se află tânărul Cătălin Dumitrean). Numărul inaugural a apărut în aprilie a.c., impresionând atât prin calitatea şi actualitatea articolelor, cât şi prin frumoasa prezentare grafică. Fie ca noua publicaţie studenţească de la Cluj, ce şi-a primit “botezul” în chiar lumina Invierii (intenţia iniţială fusese de a fi intitulată "Lumină lină”), săaibă o apariție cât mai îndelungată şi mai fericit primenitoare! Pin în alt domeniu. cel al cărții istorice şi politice, să consemnăm un volum interesant atât pentru istoricii profesionişti, cât şi pentru simpatizanţii instituţiei monarhice (căci la noi lumea nu obişnuieşte să citească decât din “obligaţii profesionale” sau după “simpatii”): O domnie întreruptă (convorbiri realizate recent, pe parcursul a zece zile, de către M.Philippe Viguie Desplaces cu Maiestatea Sa Regele Mihai | al României, la reşedinţa de la Versoix). “In haină de tweed şi pantalon de caşă, Mihai al României [...] impresionează prin eleganţă şi prin acea distincţie pur englezească pe care Regina Victoria, străbunica sa. ar recunoaşte-o, fără îndoială. Inalt, el are un fel de a se ridica, de a se aşeza. de a merge, de a-ți vorbi cu o curtenie ce nu este egalată decât de simplitatea [neafectarea] sa. lăsând o impresie de absolută maiestate. Trebuie spus că acest bărbat, cu ochii de un minunat albastru deschis, este descendentul unei dinastii [Hohenzollern - Sigmaringen] ce se înrudeşte cu tot ceea ce a domnit sau mai domneşte încă în Europa. Genealogia regalăa lui Mihai al României este pertectă, Desunul său. insă. se arată a fi mult mai sacadat... (p.12). Cele şapte capitole în care cartea a fost structurată urmăresc firul cronologic (“Regele copil”, *Detronat de tatăl său”, “Un rege ostatic”, “Puterea comunistă: de la rezistență la surghiun”, *Asprimea exilului”, *O revoluţie sub control”, “O coroană de tedobândit”), împletind biografia regală cu istoria contemporană (fără a se produce însă revelații notabile). Maiestatea Sa rămâne un optimist: "Domnia mea nu va rămâne neîmplinită” (p.212). Intră în discuţie, ca succesori legitimi, Principesa Margareta şi micul Prinţ Nicolae, Pe coperta finală, Regele priveşte (deocamdată) de jos în sus... Versiunea românească a cărții, apărută la o editură bucureşteană numită “Libra”. este realizată, sârguincios şi elegant, de d-na Ecaterina Stamatin. pă incitantă (dar din care e anevoie să te hotărăşti cât e de crezut şi cât nu), cu titlul foarte comercial Eugen Cristescu - asul serviciilor secrete româneşti (memorii, mărturii, documente), a fost alcătuită destul de scrupulos de d-l Cristian Troncotă şi editată teribilist de d- | Dan Zamfirescu (notoriul securist şi [ost biograf al lui Ceauşescu) la “Roza vânturilor” din Bucureşti. O afacere ca de la Siguranţă la Securitate, s-ar zice... (Actualul S.R.I., ieşit direct din S.S.-ul “epocii de aur”, încearcă tot mai insistent în ultima vreme să se revendice de la tradiția vechiului S$.S5.1,), Din prefața editorului aflăm că Serviciile Secrete au constituit “structura de rezistență a naţiunii române”! Din paginile d-lui Troncotă reiese că meritul cel mai Însemnat al succesorului lui Moruzov în fruntea $.S.l. a constat în aceea că a fost - aţi ghicit probabil - “un adversar consacrat al Mişcării Legionare”! Din Însemnările memorialistice (1916- 1944) ale lui Eugen Cristescu însuşi (decedat, se pare, în iunie 1950, la Penitenciarul/Văcăreşti) rezultă că el nu ar fi avut, toată viața. decât o singură grijă: “linia intereselor naţionale” (dar cu o retorică amintind de “țărişoara” personajelor lui Caragiale)! In fruntea cărții sunt aşezate, drept motto, următoarele cuvinte ale “marelui român”: “Pentru istoria acestei țări sunt atâtea fapte pe care înțeleg să le dezvălui neamului meu, casă rămână şi să se ştie”. Secțiunea cea mai interesantă (şi cea mai credibilă totodată) rămâne, în opinia noastră, cea cuprinsă între paginile 259-453 (“Anexe: mărturii şi documente”). Intre altele. se redă integral şi textul interogatoriului luat lui Eugen Cristescu în cursul aşa-zisului “procesal marii trădări naţionale”, masiv cenzurat în volumul cu acest titlu ce se publicase în 1946 la Bucureşti (a se vedea, în noul volum. pp.279-337. urmate de fragmente din Actul de acuzare; pedeapsa cu moartea îi va fi comutată în închisoare pe viață). a Editura “Marineasa” din [imişoara a apărut şi volumul Il (353 p.+fotografii) al cărții d-lui lon Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se indoiesc. Rezistenţa anticomunistă in Munţii Făgăraşului. Relatările, foarte diverse, se referă la perioada de după 1953. Lipsa unui sumar e singura scăpare mai gravă a editorilor. Dintr-o notă finală a autorului aflăm că *volumul al III-lea va cuprinde un <<pomelnic>> al tuturor celor ce au fost implicaţi, într-un fel sau” altul, în Rezistenţa anticomunistă [făgărăşeană?), fiecăruia dedicându-i măcar câteva rânduri [...] i rog pe cei care deţin amintiri, sentințe, scrisori şi alte mărturii să facă în aşa fel cu ucusivu Să ajun lu atine, Să nu rămuntă au uta nepomenit" (subl.n.). Lansarea cărții s-a făcut în cadrul frumoasei festivități organizate în Aula Facultății de Drept din Bucureşti, sub egida Fundaţiei “Profesor George Manu”, cu ocazia celui de-al 40-lea episod din “Memorialul durerii” (aprilie 1995), unde au fost prezenţi, ca invitaţi de onoare, atât d-l lon Gavrilă Ogoranu, cât şi d-l Zaharia Marineasa, patronul editurii timişorene. rită menționate şi câteva broşuri ce imbogăţesc bibliogratia dreptei româneşti. Fundaţia “Buna Vestire” a adunat la un loc câteva consideraţii ale teologului G.Racoveanu despre Mişcarea Legionară (“Mişcarea Legionară şi Biserica”, “Despre ființa şi existența Mişcării Legionare a lui Corneliu Codreanu” şi “Mărturii legionare şi creştine”), cu prefața din 1973 a lui C.Papanace. D-l Simion Ghinea, adevăratul “părinte” al Fundaţiei "Buna Vestire”, semnează două broşuri: Silogismul slav şi Ora adevărului (un aspru rechizitoriu anti-țărânist, în fruntea căruia a fost pus acest proverb german: Nici cei mai proşti viței nu se duc singuri la măcelar”,..). Intr-o colecție “Haretiana” (scoasă la Liceul “Spiru Haret” din Bucureşti), d-l Marcel Petrişor pune la îndemâna tinerilor câtevautile Dialoguri politice (despre raporturile dintre “dreapta” şi “stânga” în lumina actualității), Se pleacă de la o prezentare a categoriilor politice respective şi se ajunge la “Naționalismul ca formulă politică” (naționalismul creştin fiind propus ca unică soluție eficientă contra ismelor dizolvante ale contemporaneităţii), Răzvan CODRESCU | | | | | | - (Zânăra generaţie ) PUNCTE CARDINALE Mai '95 NR.5/53 PAG. 13 “ESTE TANARA GENERATIE... RE 67 a E Li “O GENERAȚIE PIERDUȚĂ”) [A 1 dis +: ir CÂND GAȘCA PUNE DE-UN BAIRAM... Reluăm incursiunile noastre cu caracter documentar în universul si generaţiei tinere. De data aceasta apelăm la o revistă scoasă de elevii Liceului “Sfântul a: Sava” (ce trece drept cel mai bun din Bucureşti). Revista se intitulează “Gaşca” și se recomandă a fi “o P revistă adevărată” (îţi vine să te întrebi, ca Pilat: “Ce este adevărul?”; şi rişti ca un tânăr de 15 ani, cu tată | editor de reviste deochiate să-ți răspundă plin de tupeu: “Eu sunt adevărul!...”). Realizatorii se numesc George Alexandru (19 ani), Daniel Codrescu (14 ani), Roxana Dumitriu (15 ani), Gabriel Georgescu (15 ani), Mihai Lăzărescu (15 ani), Vlad Nancă (15 ani), Mădălina Voicu (15 ani). Cel puţin aceasta era situaţia în luna februarie... Textele selectate aici sunt reproduse din Numerele 2 şi 3/1995. Revista apare în culori, are 12 pagini şi costă 400 de lei. Cine şi de ce o susţine, de dincolo de “gaşcă”, nu e, desigur, treaba noastră... 1 Să observăm, în treacăt, că aceşti liceeni se revendică, în mod repetat, de la “cei căzuți în "89 pe străzile din Ș. Timişoara şi Bucureşti”. Aşa, ca să se ştie că nu s-a vărsat sângele degeaba... (RC) Gaşca s-a lansat la lapte Joi, 15 decembrie 1994, Emoţii, „1 - Salutăm cu “salut voios de pionier” celor mai de gaşcă puştani din neliniște, nerăbdare. În locul în care ne-am pu ăregi care ne-au dovedit că viața adevărată, de gaşcă, poate incepe şi la |5 întâlnit toţi, “Lăptăria Enache”, şi în care | ani. Bravo, “Gaşca !!! $ s-a sep de fapt ideea unei 0 a 2- GÂŞCA celor de la “GAŞCA” ne-a ambiţionat pe toți şi... iată-ne noastră, adevărată, lansăm “Gaşca”. *O | ăşti. gășculițe mărăluind pe străzile goale şi dureros de reci punând la cale evicivadăgiriea Ii sunet. mo ala aie |. chefuri i plăurt năzbâtii, farse, înregistrări pe ascuns, surprize... Ca SER i - Găşti din toată țara, uniți-vă!!! 9 - pBEOp* A (ecara.a contribu Ar pi Pat S-a făcut o revistă pentru noi! Numai pentru noi! Se cuvine so salutăm SARMALELE RECI PROPUN: - “pioniereşte”! - NICU CEAUȘESCU - n-a visat la inceput că ideea noastră se va Scrieţi-ne şi noi TOȚI, împreună, vom forma cea mai COOL gaşcă din PREȘEDINTE materializa, motiv pentru care la lansare | câte au existat până âcum! . toţi eram parcă sub o stare de şoc. FAN-CLUB “GAŞCA” Str.9 Mai, BI.10, Ap.4 Azi noapte am visat Searaa inceput cu un mic omagiu Loc. Sighetu-Marmaţiei Jud Maramureş Că zburam fermecat adus celor cazu în '89 pe srăzie din — Piinti ii de baloană Timişoara şi Bucureşti, urmat de o 3 -) Porumbei şi-avioane conferință de presă şi, în final, de un | SCRISOAREA UNUI DISPERAT Ca fulzerul tu zori concert de “gaşcă”. Ora 18.00. Incep să | Paun cesiără nasi sosească ziariştii, în număr mult mai mare Stimată Gaşcă, | Magistrala albastră decât ne-am fi aşteptat. Şi era pentru noi Pentru Că am văzul că vă ocupați de bairame vreau să vă relatez cazul meu pe care, dacă vreți, a toți prima conferință de presă! Eram atât | puteți să-l publicaţi, dar vă rog două chestii: | pă & - de emoționată încât nu-mi mai amintesc - să nu-mi daţi tot numele drea patria noaştr nici o întrebare, dar salvarea noastră a fost -să puneţi titlul aşa; “Scrisoarea unui disperat” Cine să transfo im poaig Paul, care le-a descurcat pe toate de minune. Poate s-o găsi vreun suflet mai milos să "mă ajute cu vreo idee. Visu-n realitate? După interminabilele probe de Totul a început înainte de Crăciun la un bairam demenţial pus la cale de un tip din pușca fi ă sunet, timp în care am încercat să observăm | noastră, o să-l numesc aici Bronson (o poreclă a lui mai veche), să nu-i fac belele. Acolo eu am venit Cine, cine altul decât reacţiile fiecăruia în faţa unei noi reviste, cu otipă mişto, din alt liceu, unul cu fete nu prea cuminţi dar multe. Dansam noi acolo, ne simțeam bine seara a fost completată de Jean, Ovidiu şi | darpe la unu noaptea apare prietenul meu Broască (zis așa pt.că odată a venit la şcoală cu o broasă Costin, care ne-au încântat cu câteva | râioasăşi-a făcut-o pe profa de biologie să leşine deşi ea ar trebui să fie obişnuită cu vietăţile care trăiesc colinde. Dragoş Leca (Plutonium) cu o | în natură, poare pentru că i-a băgat-o după guler sau poate e dânsa mai sensibilă). lormulă inedită de trupă şi. mar ales, Vank. Brvască a venit c-o tipă nouă, nevăzută-neauzită care ne-a siderat pe toți, câți eram cât de cât care au entuziasmat asistența. Printre | treji Toi dipii au început să se deu mari, să fucă pe nebunii, culminând cu Tavi care d turnat coniac în Nicu Ceaușescu preşedinte? La Ghencea cu flori Unde m-am recules cu Gândul la Ceauşescu Când deodat” prietenii şi personalităţile prezente am | video-u/ Panasonic al lui Bronson. Asta nu se Juce, noroc că ai lui sunt de gaşcă. Mi saoiiatai remarcat prezența Doamnei profesoare | Casănu mai lungesc povestea, dintre toți tâmpiții care erau cota Erlelenă lui Bre Ca un abur uşor Sterian (cu soţul, Valeriu!) şi a Domnului | Raluca, m-aplăcul pe min e şi ra lăsat pe Broască în apele lui (s-a şi cărat furios). M a rău, Coins da a profEste Burg „de MESS vata CA n-a fost fruiăs, dar rod cani phictstsem și ai. 3 î IN TESS Aa AR E ac RSR Ecourile nu s-au lăsat aşteptate. | Tipa cu care eram a făcut şi ea pe nebuna, mai mult de faţadă că ştiu eu ce-i tea pielea. Mai M-a sfătuit părinteşte' Cotidianele centrale (“România Liberă”, | nasol fostcă după aceea, de bucuria succes eul ie apoi jile ue e pe Riu pă beau şi mai mult Iara stai ARIA az “Tineretul Liber”, “Cotidianul”, poate şi | şi m-arn apucat ca tâmpitul, spre sfărșit, când unii ilormeau pe ei iar alții deja se eş altele pe care n-am apucat noi să le citim), | urârla Raluca, confundând-o cu ailaltă, care nu era deloc uşă de biserică. De unde îl lăsase pe Broască. mai multe gazete îndrăgite de tineri | pentru mine, acum s-a ofticat îngrozitor, a zis că am vrut 5-0... înțelegeți voi... Normal că voiam, dar cu. (“Formula As”, “Vox Pop& Rock”, ş.a.), | consimțământul ei, ce naiba, nu-s eu atât de criminal. „PCI La ici Ş posturile de radio (“Delta”, “Tinerama”, | Oricum aplecat supărată şi acum, că m-am trezit în sfârşi și după Revelion (făcut u alții) şi ne săbii “Total”, “XXI”, *Z”) au salutat apariţia. |. dupăS/Ion, suntdisperat. Nici Raluca nici ailaltă (n-o mai numesccănu merită) n-au vrutsă vorbească | Din cer au apărut revistei noastre cu colegialitate. Le | cu minenici la telefon iar idiotul de Broască s-a şucărit şi a mâncat rahat pe la toți că nu sunt « e gaşcă, Elena, chimista, mulțumim şi vă mulțumim Şi vouă, dragi. | că i-am făcuz şi i-am dres ere. Nu ştiu ce să fac, de sinucis nu se pune problema, că mu vreau să mă dea | Dar şi Burebista, cititori, fără de care n-am putea exista! la Evenimentul ca pe toate tâmpitele alea care beau sodă că au luat trei la chimie. Dar ceva trebuie să | Traian şi Decebal, , fac, dracu ştie ce... e Pe pt voi sau aril ui În gaşca VOaStră. Acum vă pup, că v-am ținut destul, Amândoi pe-un cal, MĂDĂLINA VOICU. | vă doresc bată şi să- neapărat o soluţie. Pe RR Se O ai ARRO mila! Şi Ştefan cel Mare | ea 3 f, Me o Cudisperare, Răzvan Și Mircea cel Mare Să-l alegem în frunte pe... rcu. Nicu Ceaușescu preşedinte! N N ă Profitând de plecarea din Bucureşti pentru ne-au întâmpinat părinţii lui, cu un zâmbet prefăcut şi cu nişte ochi ce analizau tot: cum | câteva zile a babacilor unuia dintre noi, am pus-o de-un suntem îmbrăcaţi, ce fel de flori am adus, cât de mare e cadoul. Muzica curge uşor. Este o | bairam la care a luat parte numai gaşca noastră. E bine că Este ora 16,10. A sosit şi ultimul invitat la ziua de naştere a gazdei. Incă de la uşă | | casetă cu ABBA. a fostun BONNEY M. va fi una cu BEE GEES. Mulţi dintre noi am venit | la noi nu s-a întâmplat așa cum se întâmplă la alte | | Cântau în cor lângă groapă pede Vodă-i dirija c-o țeapă nălțau un omagiu lui cu muzica noastră pre ferată, dar... “în casa asta se ascultă muzică bună, nu aberaţii d-astea; ! bairame; mai mulţi neinvitați decât invitaţi. Fazae că nici Nicu Ceaușescu preşedinte! uzică de degeneraţi!” | cei care au fost invitați n-au venit toți. Ca la orice bairam € Stărm cuminţi pe o canapea, două fotolii şi patru scaune (suntem opt în total) şi La A UBSIE RE PAuLYAle, „ai girl, Cale SEI [gs E eta e suntem vizibil stresaţi de prezenţa părinţilor. Acum câteva secunde, am încercat să le Ch-uri, care erau așezate pe un platou s-au termina d 3 Sp | de la pri a oră, apelându-se apoi i BAIRAM PE PLACUL LOR imicimmisprcanic minuni | ăretiie geme ei BAIRAMUL UNEI GĂSTI nouă perechi de ochi (şi ai părinţilor) s-au în reptat asupra mea, Acţiunea se desfăşura în toate încăperile apartamentului: în | - bucătărie fetele cele hamnice şi bune gospodine pregăteau, pentru cei ego e pică mergea în continuare. E stresantă. Un băiat, care era COSTEA CEL VOINIC înfometați, cartofii sustrași de pe balconul gazdei. În sufragerie, cu singurul (în afară de mine) îmbrăcat cu blugi, se ridică şi se apropie de masa AI i | lumina zi N asculta Mă i bots aur (Qjai puția rap), i bogată şi frumos aranjată, ia cu stângăcie un pahar cu TEC şi începe să bea. Muzică şi text: VANK | : poa n e e gel Wa i Sci Se unu pachete ntre i le MA ridic şi eu (bucuros că n-am fost primul) şi mă îndrept spre masă. lau un țigări. In cea C po p j ? 8 „ cunoască mai bine. Nu mai spun de baia care era ocupată mai tot fursec şi împreună cu băiatul curajos mă întorc cu faţa spre ceilalţi. Şoc!!! Toţi Eu sunt Costea cel Voinic, poate tu mă crezi tâmpit. « Ve ice de cretu firii următoarea genii Amândoi ne-am dus într-un colţ al ps PI: timpul și unde a ieşit o prea bestială bătaie cu duşul care i-a obligat + + = + * - pe «+ Dacă tu eşti depășit şi sculat dintr-o beţie, câțiva dintre noi să stea până dimineaţă în pantaloni scurți sau chiar caer pm ec d male rea cena cae Eagle om. inch tale oii Brema ez tace €- & | i | m i .. + p s câte ori venea îl întreba pe postere! meu de ce şi-a lăsat plete, apoi zâmbea Scrii teal SA et “ având loc distracţia cu paharul de băutură și ieşind d evidență o provocator, sau aşa voia să pară. șcare 1 de te omor, i | opt „atmosferă “de cacao”. Y Peste vreo juma' de oră a apărut prima conversație, peste o oră ;itetale cui cuțit, dacăencerși să mişil un pie. Bineînţeles că problemele cu v: cinii din bloc nu au lipsit! primul zâmbet, Primul banc bun nu s-a ivit deloc, după părerea mea şi a Refren. Când ne era lumea mai dragă şi când eram în culmea veseliei ne colegului meu de suferință. Pe la ora 20 au început primele apropo-uri, Eu sunt Costea, cel Voirkc. trezeam cu ci la ușă. Era să avem texte şi cu poliţia, datorită culminând cu: “Victor, vino, mamă, să-ţi iei pastila de dinainte de culcare!” iliri. CE îni injurăturilor adresate, sub influenţa alcoolului, către doi poliţişti care Toată întâlnirea s-a terminat la opt şi jumătate. Toţi ne-am împrăștiat pe la Eu sunt Costea, Costea cel Voinic, atrulau liniștiți prin bata blocului. În jurul orei cinci spiritele s-au mai casele noastre, Și când mă gândesc d nici măcar între ei n-au dansat! Eu sunj Costea, Costea cel Voinic, ir [mişti şi mai toţi au adormit pe unde au apucat: unii pe jos, alţii în pat, Și când mă gindesc că printre lucrurile (Guin de altfel) pe care i Singur beau o Indă-nireagă ş-apoi cad pradă beţiei, alţii prin câte un fotoliu, le-am dat era şi un prezervativ! MA întreb dacă părinții lul n-or să sune ca Cellali beţi ca şi mine se dedică golăniei. Toţi am fost daţi afară pe la ora opt, când gazda se tot să-i spună mamei: * dumneavoastră?” | "chinuia să facă curat. Atunci când veneau babacii de la plimbare nu Doamna Lăzărescu, ştiţi cu ce porcării umblă copilul Agia fer, pin dt d firea, trebuia să-și dea seama cea avut loc, cu o noapte În urmă, laei în casă... (Refren) __ GABRIEL GEORGESCU MIHAI LĂZĂRESCU PAG. 16 NR. 3/53 Mai'95 CINCI, DOAMNE, ȘI TOȚI CINCI... Furia unei anumite minorităţi împotriva tradițiilor noastre naţional-creştine pare să fi intrat într-o fază paroxistică. După o lungă campanie antiromânească în periodicele ce formeză, din păcate, opinia intelectuală de la noi (22, “România literară”, “Dilema”, etc.), piața este acum invadată de o serie de volume evident concertate, echivalând cu un radical “proces al naționalismului românesc” (faptul a fost deja semnalat, cu fermitate şi pertinenţă; de d-l Dan Dungaciu, în revista “Mişcarea”, Nr. 8/Aprilie 1995, p.3: *...un proces teribil., condus de aceiaşi procurori, ce şi-au schimbat doar culoarea togii: de la roşul aprins al Moscovei la albastrul strălucitor al Bruxellesului. NI se propune o autoflagelare colectivă, o mea culpa generalizată...”). Procesul comunismului a fost blocat (în parte şi pentru a nu fi aduse cumva în discuţie responsabilităţile consângenilor Anei Pauker), dar se face în schimb procesul amticonnmismului (care a fost principala dimensiune a naționalismului românesc interbelic)! lar acest lucru se întâmplă cu servila complicitate a elitelor noastre intelectuale, care încep să intruchipeze tot mai mult “creierul spălat” al națiunii... Cinci sunt autorii (de origine evreiască) şi cărțile acuzatoare la care ne referim. Una este cea a d- lui Zigu Omea (parțial publicată în paginile“ Dilemei”, sub aripa directorială a d-lui Andrei Pleşu, acest Pantagruel “dilematic” al creştinismului minimal), editată acum de Fundaţia Culturală Română. sub titlul Anii treizeci. Extremadreaptăromăneascălaanalizele forțate și vădit rău-voitoare ale autorului ne-am referit deseori în paginile “Punctelor Cardinale”). Aproape identică tematic, dar mai concentrată (şi mai inteligentă în perfidiăei)este cartea d-lui Leon Volovici, /Jeologia naționalistă şi “problema evreiască". Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor '30 (apărută mai întâi în limba engleză, la Londra, în 1991, cu scopul evident de a pune la îndemâna Occidentului o imagine tendenţioasăa lumii româneşti). E interesant că şi d-lui Ornea şi d-lui Volovici le-a scăpat din vedere tocmai celebra carte a lui Ilariu Dobridor din acelaşi deceniu al patrulea, Decăderea dogmelor. Cum au disolvat evreii cultura europeană (studiul cel mai sistematic şi mai incomod pe tema respectivă). De fapt, cei doi autori nu discută niciodată fondul real alanumitoratitudini “antisemite”, ei pomind invariabil de la axioma inocenfei evreieşti (însă nici o minte sănătoasă și onestă nu poate evita întrebarea: De ce /ocmai evreii trezesc dintotdeauna şi pretutindeni atâtea “reacțiuni”, esenţial identice?!). Editată de “Humanitas”, cartea d-lui Volovici e prefațată chiar de d-l Gabriel Liiceanu, care simte nevoia unei penibile “explicaţii” (bazate - aţi ghicit - pe invocarea “obiectivității”). Obiectivitate?! Vorba d-lui Dungaciu (loc.cit.): “Niciodată //umanitas-ul nu va îndrăzni să publice, aşezată tot sub <<zodia adevărului>>, o lucrare intitulată, bunăoară, /Jeologia comunistă şi “ “problema evreiască> >"! Sau (am adăuga noi, pentru cătot veni vorba)o carte precum cea a '“uitatului” Ilariu Dobridor... Orientate exclusiv asupra fenomenului legionar (sumă a tuturor răutăţilor, fireşte!) sunt cărțile Se RAT 0 aid [s i Înca iii o e) LS PRI TITEI PRIN: Cont nr. 4072996517509 loan NISTOR - secretar de redacție Doina Marilena CĂBAŞ - corector PUNCTE CARDINALE moşite de d-nii Radu loanid (“mare preot” al Holocaustului) şi Radu Florian (până mai ieri ideolog oficial al marxismului): Sabia Arhanehelului Mihail şi. respectiv, /deea care ucide (ambele afurisind “dimensiunile ideologiei legionare” în clasicul jargon comunist). Să remarcăm perfecta continuitate între discursul comunist de ieri şi discursul democratic de azi; veacul se încheie pe aceeași linie de agresivitate mistificatoare, antiromânească şi anticreştină, în răspărul unei întregi istorii pe care, încetul cu încetul, începem să nu mai avem - la noi acasă! - nici măcar îngăduința de a o invoca. Foarte supărat pe românism şi pe ortodoxie e şi d-l H.R. Patapievici, micul geniu, “capitalist” al d-lor lerunca şi Liiceanu. privind cerul printr-o lentilă de fizician şi de aceea, probabil. confundându-l cu “societatea civilă de tip occidental” (care altminteri. trebuie să recunoaştem, nu e tocmai de lepădat). Că d- | Patapievici e inteligent şi erudit nu se poate contesta; dar vorba mult mai contestatului Nae lonescu: nenorocirea vremurilor noastre o fac prea mulţi oameni deştepţi şi teoriile lor... (Despre Cerul văzur prin lemilă se vorbeşte mai pe larg în interiorul acestui Număr: şi probabil că se va mai vorbi...) | Ar mai fi de semnalat, tangențial, şi un alt aspect, pe cât de grav, pe atât de îngrijorător: am ajuns, noi românii, în situația paradoxală de a ne recepta propria cultură naţională prin prismă...evreiască! Mai toată bibliografia cât de cât recentă şi sistematică despre cultura noastră modernă suferă de acest handicap. Tineretul studios aproape că n-are altceva la îndemână. D-l Paul Corea e încă autoritatea consacrată în ce priveşte Originile romantismului românesc. D-l Zigu Ornea figurează în fruntea bibliografiilor despre Junimism, Sămănătorism, Poporanism, şi totdumnealui devine “grila” anilor '20-'30 (7radiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea - 1980; Anii treizeci. Extrema dreaplă românească - 1995), secondat de vreun Leon Volovici. Pentru o abordare mai strictă a literaturii beletristice interbelice (dar tot cu aparat ideologizant) e la mare cinste, chiar şi după două decenii, vasta sinteză a d-lui Ovid S. Crohmălniceanu. Literatura română între cele două războaie mondiale (3 vol.), la care se adaugă şi Liferatura română şi expresionismul. Şi exemplele s-ar putea înmulți...În România de acum o jumătate de veac o asemenea situație nefirească şi umilitoare ar fi fost de neînchipuit. Praful s-a ales între timp de conştiinţa şi vrednicia românească! Să fie doar “vremunle” de vină? Cât şi până când? “PROȘTII PAȘTELUI” Bătrânii noştri, când voiau să sugereze treapta cea mai de jos până la care cineva la care poate să decadă sufleteşte, spuneau că “nu mai are nimic sfânt”, Pe de altă parte, nu s-ar putea spune-că noi românii n-am ştiut să preţuim umorul, făcându-ne din el chiar un fel de filozofie consolatoare și compensatorie (“A face haz de necaz”). Dar hazul cu orice preț, zeflemeaua ie/iină, râsul profanator - iată ce nu se află în firea tradiţională a românului, nici a omului normal în genere, O mostră a mizeriei sufleteşti la care am ajuns din păcate, împotriva firii noastre cumpânite de odinioară, dar și oricărei porme de igienă a umanului, ne-a fost Colegiul redacţional: Gabriel CONSTANTINESCU, redactor-şef; Demostene ANDRONESCU, Răzvan CODRESCU, Constantin IORGULESCU, Marcel PETRISOR 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii nr, 109 telefon 0069/422536 Ci Snideute ) oferită de Numărul de Paşte al revistei “Academia Caţavencu”. plin ochi de parafraze vulgare şi stupide ale textelor evanghelice şi ale cântărilor pascale. Caragiale. pe care săptămânalul bucureştean şi-l revendică drept patron spiritual, n-ar fi alunecat niciodată într-o asemenea cloacă de gratuită ireverențiozitate! Cina cea de taină, maimuţărită pe prima pagină cu personaje din clica neocomunistă şi presărată cu “găselniţe” de felul “unul dintre voi mă va vinde fără IVA” sau “şmecheria aia cu vinu” de la Cana Galileii” (procedee reluate și în interiorul Numărului, mai ales pe paginile 3.4 şi $) - iată ceva demn de categoria..." “Suntem nişte dobitoace!”. Vorba lui Topârceanu: uneori omului îi trebuie o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa porcului... E curios cum de umorul altădată szbure al revistei se irgrouşă regulat tocmai în preajma Sfintelor Sărbători! Probabil că nu-i întâmplător, cum nu-i întâmplător nici la “Dilema” (unde tocmai se celebrase în decembrie un soi de Crăciun porcesc). Or dacă se poate aşa ceva sub tutela d-lui Pleşu, atunci la ce să te mai aştepţi sub tutela d-lui Dinescu”?! Noi, ăştia de dreapta, “reacționarii”” înguşti, suntem, pesemne, “proştii Paştelui” (a sc vedea Nr. cit., p.8)... I MAI DE TRANZIȚIE S-ar putea zice că în România există încă atâta comunism câte sărbători “roşii” continuă să se țină peste an. Pentru ziua de 23 August s-a băgat, ce-i drept, şi Regele pe fir, stricând oarecum cheful festiv al poporului suveran. La 3() Decembrie, însă, Televiziunea Naţională aduce nesmintitaminte întregului proletariat că Republica-i măreaţă vatră, în care numai din cauza unuia ca d-l Coposu nu se mai coace nimic...De $ Martie, cu sau fără soare, Iliescu-apare pe televizoare, felicitând contingentul feminin al electoratului, căruia ! se asigură dreptul la odihnă intensivă timp de 24 de ore, ca mame, soții şi fiice din popor...Dar tot /Mai rămâne, în cele din urmă, marea sărbătoare moştenită a obştii, în care românul e liber prin decret guvernamental, de la şomer până la patron, ca să se simtă toată lumea clasă muncitoare mergând în paradis! Clasicul *1 Mai muncitoresc”, devenit deocamdată” | Mai de tranziţie”, înaintează împiedicat, dar ireversibil, spre viitorul “1 Mai capitalist”! Anul acesta a fost adus să se bucure cu noi, în ajun de | Mai, până şi ex-preşedintele american George Bush, pe post de mascotăelectorală a partidului de guvernământ. S-a încins şi-un tenis prietenesc la fosta arenă “Progresul”, ca simbol al destinderii dintre Est şi Vest, Poporului i s-a permis să contemple țurloaiele televizate ale noii nomenklaturi, iar “golanilor” naţiunii li s-a dato lecţie usturătoare, să nu mai strige altădată pe străzi prostii de tipul “Cine-a stat cinci ani la ruşi/ Nu poate gândi ca Bush”... În ce-l priveşte pe d-l Bush personal, acesta a dovedit că până la urmă tot “vin americanii”, dar şi că, pe de altă parte, toate trec, inclusiv gloria pauni, şi că, în fond, între “sâniuţa” valahului Văcăroiu şi saxofonul yankeului Clinton s-ar putea ca distanţa să nu fie chiar atât de mare... (VAM) Tehnoredactare computerizată 0 La i-si ali lao SRL Printing Company