Puncte Cardinale anul X, nr. 8-9, august-sept. 2000

a 


pa zi ă 


e 


Se N. UBILECI. RASTERII LUI COTNT ENTRESCU150 = 


SERE EI Crap ET 
LE. 


<: 


zaesa aa 
iubire 
speranta August 


Ed ZII Septembrie 
2000 
i; E 24 pag. - 7500 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANŢA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 































Anul acesta, între 1 1-15 octombrie, la Sibiu, va avea loc ROMFE ST 2000 1. că Ortodoxia reprezintă, dincolo de crizele ei istorice, 
a şaptea ediție a ROMFEST-ului, festivalul bienal de | axa Tradiţiei naționale, sau, cum spune Eminescu, “Maica 
spiritualitate şi cultură al românilor de pretutindeni, născut în n spirituală a poporului român”; 
sânul exilului românesc de peste ocean (primele 5 ediții s-au 2. că Ortodoxia, deşi greu încercată sub regimul comunist, 
desfăşurat fie în Statele Unite, fie în Canada, iar cea de-a şasea reprezintă şi astăzi opțiunea confesională a majorităţii 
la Bucureşti, în 1998). In fruntea Comitetului Internaţiona! de covârşitoare a românilor; 
Organizare s-a aflat, încă de la început, ca preşedinte de 3.că Biserica Ortodoxă Română constituie, conform tuturor 
onoare, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. sondajelor postdecembriste, alături de Armată, instituţia 
Ediția din acest an, a cărei organizare locală a fost națională cu cel mai mare credit şi un punct de stabilitate în 
încredințată mai ales tânăruului şi dinamicului grup al revistei haosul general al societății româneşti; 
Scara (beneficiind de sprijinul moral şi material atât al unor 4. că Biserica nu se confundă cu slujitorii ei vremelnici, 
personalități marcante din țară sau din exil, cât şi al unor sau, cum a reamintit de atâtea ori Părintele Calciu, “ierarhii 
instituții naționale sau judeţene), are drept temă generală sunt trecători, dar Biserica este veşnică”; 
“Rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului : i 5.căB.O.R. şi actualul Patriarh personal au făcut paşi 
nostru Lisus Hristos”, cu o atenţie deosebită acordată românilor sas les aj importanți, în ultimii ani, atât spre o renaştere instituțională şi 
din diaspora sau din provinciile româneşti înstrăinate, Ca şi în i 4 <. „  duhovnicească,câtşispreoautentică deschidere ecumenică, 
cazul edițiilor anterioare, principalul deziderat rămâne cel al uree ŞI Sibiu ai cărui moment culminant l-a constituit recenta vizită la 
unității constructive aromânismului, în răspărul Dravocăzilor ] Li ] £ Octo nb ri e Bucureşti a Sanctității Sale Papa loan Paul Îi (prima vizită 
“dizolvante ale actualităţii. , =p pâpală într-o țară ortodoxă, chiar în pragul Marelui Jubileu). 
Desigur, între nobleţeţea acestui deiăeral şi starea curentă de lucruri din sânul “Tenta ortodoxă” a ROMFEST-ului de la Sibiu nu trebuie să constituie o piatră 
lumii româneşti există unele discordanţe, fie politice, fie confesionale, împinse de poticnire, aşa cum, bunăoară, în 1996, “tenta greco-catolică” a ediției de la 
uneori până la ceea ce s-a numit “războiul româno-român”. Anul jubiliar al Naşterii. Princeton (S.U.A.)nua constituituna. Trebuie să redobândim cu seninătate dreapta 
Domnului ar putea fi un prilej aparte de atenuare (dacă nu de eradicare) a acestor înțelegere a unităţii în diversitate şi să ne subsumăm unei civilizații a dialogului - 
tensiuni păguboase. aspecte pe care anterioarele ediții (mai ales cele desfăşurate peste ocean) le-au 
Din păcate, se fac deja auzite glasuri ce pun la îndoială puritatea morală şi întruchipat în mare măsură, Toate acestea reprezintă o datorie față de mileniul care 
ecumenică a ROMFEST-ului 2000, invocând abrupt tenta prea ortodoxă ce i-ar fi. se încheie şi un mesaj pentru mileniul ce stă să înceapă. Și, mai presus de toate, o 







esențiale: 





























“Noua Dreaptă” avându-l ca lider pe 
tânărul Bogdan George Rădulescu, se 
recomandă deocamdată mai mult ca “un grup 
de reflecţie” decât ca o grupare politică 
propriu-zisă. Preocupat, după modelul Noii 
Drepte Franceze, mai ales de clarificarea 
teoreticăa principiilor dreptei şi de alternativa 
unei culturi de dreapta, grupul nu are nici o 
legătură cu mai vechea aventură politică a 
unui Radu Sorescu (ce scosese pe vremuri 0 
fițuică omonimă, de un extremism maniacal). 


fost dată, precum şi aşezarea lui principială sub tutela B. O. R. 
Cârtitorii din această categorie uită (sau se prefac a uita) câteva lucruri 


Declarația de principii a grupului (“Pentru o 
nouă dreaptă”) apăruse mai demult în 
suplimentul 4/dineal României libere (| aprilie 
2000), fără a fi suscitat reacții majore. Tonul 
era de altfel destul de ponderat, cu grija 
mărturisită a unor delimitări faţă de 
“Disericuţele în care se oficiază liturghia vechii 
drepte” (printre care era trecută şi revista 
Puncte cardinale), identificate în genere cu 
manifestările legionare sau legionaroide. Între 
(imp, “Noua Dreaptă” pare să fi ajuns la o 
percepție mai nuanțată a antecedentelor și 
vecinătăților sale din câmpul dreptei, 
păstrându-şi însă o oarecare rezervă față de 
“orțodoxism”, ca și față de once formă de 
“fundamentalism”. Sunt identificabile în 
discursul “Noii Drepte” anumite nostalgii 
păpânizante (chiar sub masca “creştinismului 
cosmic”), în spintul Tradiţiei guenonisto- 
evoliene, dar şi o conexare lucidă și 
responsabilă la problematica atât de complexă 
a contemporaneității, 

Tinerii respectivi se află în căutarea unui 
curopenism esenţial, invocat obsesiv şi-n 
revista Măiastra, al cărei al doilea număr a 
fost lansat nu demult la Muzeul Literaturii 
Române din București, Această lansare, la 
care au fost prezenți reprezentanţi ai lumii 
culturale și pazetăreşti, inclusiv d-l Laurenţiu 








bună smerire dinaintea lui Hristos - “acelaşi ieri, azi şi în veci”. 










Ulici (preşedintele Uniuni Scriitonlor şi lider 
al Uniunii Forțelor de Dreapta), a stămit reacții 
mult mai dure decât numărul din Aldine, calea 
fiind deschisă, în Cotidianul, de publicistul 
loan Buduca (acesta cerând nici mai mult, nici 
mai puțin decât o “monitorizare” a micului 
grup de către serviciile speciale!). Delirul 
acuzator al lui |. B., îngnjorat nevoie mare de 
presupusa recrudescenţă a nazismului, ar fi 
rămas o simplă năstrusnicie )zolală dacă nu ar 
fi fost continuat, în paginile Observatorului 
cultural (14 august a. c.), de rechizitoriul unui 
oarecare Daniel Gruimberg, teribil întitulat 
“Noua dreaptă sau despre reînvierea 
simbologiei naziste”! 

Procedeul lui D. G. este acela de a aplica 
aprioric o grilă stigmatizantă, colportând de-a 
valma toate acuzațiile şi insinuările curente 
asupra dreptei ale establishment-ului stângist. 
E! încearcă să scoată dintr-o răsfoire superficială 
a revistei argumente în sprijinul idiosincraziilor 
sale. A discuta principial problema etniilor, a 
pune la îndoială mitul democratic al 
epalitarismului, a-i cita în treacăt pe Spengler 
şi Heidegger, a nu fi de acord cu “punctul de 
vedere liberal” al unor H.-R. Patapievici sau 
Alina Mungiu-Pippidi — toate acestea suni 
deconspirate ca păcate de neiertat, într-un 
adevărat spirit inchizitorial, Pe deasupra, se 


Vasile A. MARIAN 









apelează la insinuarea biografică (“nepot al 
fostului șef de cuib legionar Valentin 
Rădulescu”, adică o pură ficțiune, dincolo de 
orice alte considerente) sau la exploatarea 
pro domo a unor afirmaţii colaterale cu 
caracter personal (precum cea - imprudentă 
Şi discutabilă - a “tracologului de serviciu” 
Adrian Bucurescu, cum că “Însuşi Căpitanul, 
Comeliu Zelea Codreanu, le recomanda 
legionarilor întoarcerea la tradițiile dacice” - 
cf. Aldine, 29 iulie a. c.). 

În România au existat, în ultimul deceniu, 
manifestări mult mai radicale, în jurul cărora 
nu s-a mai făcut atâta agitaţie. S-ar părea că 
grupul “Noua Dreaptă” şi revista Măiastra 
geranjcază indeosebi prin faptul că au ieşit 

“prea în față”, amenințând vasta manipulare 
ideologică pe care stânga mondialistă o 
operează concertat prin mass-media. Câtă 
vreme este localizată marginal, dreapta, oricât 
de radicală, este strategic ignorată. De cum 
iese din marginalitate, ea este prompt 
diabolizată, cu orice mijloace, pentru că, în 
realitate, noul imperialism democratic nu 
admite alternative, trădându-se, în situaţiile - 
limită, ca nouă “variantă de lucru” a iudea- 
comunismului dizolvânt, 










Adolf VASILESCU 





I 


i 
Ri 





PAG. 2 NR. 8-9/2000 


PUNCTE CARDINALE 








DREAPTA ROMÂNEASCĂ POSTCOMUNISTĂ ([) 


O radiograție critică în pracul mileniului tre! 


(C) 


În febra facerilor, afacerilor, refacerilor şi 
prefacerilor de după decembrie 1989, pe un fond de 
libertate nedigerată, vecină cu anarhia, dreapta a 
reapărut pe scena politică românească, după aproape 
o jumătate de veac de subzistență agonică în 
catacombele istoriei. Fără a reuşi să tulbure 
semnificativ marșul triumfa! al stângii postcomuniste 
(bine sprijinite, material şi ideologic, atât din inferior, 
de avortonii regimului comunist, dar Şi de cei ai aşa- 
ziselor “partide istorice”, cât şi din exterior, de 
“democrațiile occidentale” şi de “organismele 
intermaţionale” de sorginte iudeo-masonică), dreapta 
şi-a agonisit în România încă un deceniu de istorie, al 
cărui bilanţ, din păcate, este departe de a fi încurajator. 

O trecere în revistă a “aventurilor” de dreapta 
consumate în acest deceniu de confuzie sterilă, precum 
şi o încercare de identificare a cauzelor eşecului ei 
general — iată un demers care se impune şi pe care 
rândurile de față nu-şi propun decât să-l provoace, 
dacă nu într-o dezbatere publică, atunci măcar în 
conştiinţa factorilor implicați, pornind de la speranța 
că aceştia n-au ajuns în acea stare de opacitate care 

exclude orice accenț (auto)critic şi orice “învățătură 
din propriile greşeli”, 

Voi avea în vedere grupările şi manifestările de 
dreapta în toată diversitatea lor: partide sau “mişcări” 
politice, “cuiburi” neolegionare, asociaţii, fundaţii, 
publicații periodice sau edituri de profil, fără pretenţii 
de exhaustivitate, fiind vorba doar de o schiță supusă 
meditaţiei şi legitimată prin cuprinderea reperelor 
esenţiale (asupra majorității acestor manifestări revista 
noastră şi-a informat cițitorii de-a lungul vremii, cu 
detalii pe care îmi voi îngădui să nu le mai reiau aici). 

Era oarecum firesc ca, într-o ţară care a cunoscut, 
înainte de bolşevizare, un fenomen de amploarea şi 
complexitatea celui legionar, noile manifestări de 
dreapta să poarte, în diferite grade, amprenia 
legionară. Vechea mişcare a lui Codreanu a numărat 
destui supraviețuitori, neaşteptat de activi, în pofida 
vârstei înaintate şi a numeroşilor ani petrecuți în 
închisorile comuniste, iar girul pe care legionarismul 
l-a primit din partea unor importante personalități 
culturale (unele devenite adevărate “legende vii”, 
precum Petre Ţuţea) l-a făcut cu atât mai seducător 
pentru un anumit segment — nu tocmai neînsemnat — 
aj tinerei generații. 

Din nefericire, “bătrânii legionari”, nu fără nefasta 
contribuţie a exilului, au adus la suprafață (şi au 
inoculat-o şi multor tineri) sămânța discordiei dintre 
“simişti” şi “antisimnişti” (“codrenişti”); ba mai mult, 
în cadrul fiecărei tabere mari s-au constituit subtabere 
divergente, plătindu-şi păgubos polițele trecutului şi 
punând resurecţia dreptei româneşti sub semnul unui 
segregaționisra devenit epidemic. Puținele tentative 
de “mediere” sau “echilibru” au fost privite cu 
suspiciune din ambele direcţii, iar în privința aceasta 
Puncte cardinale, prima publicaţie de dreapta ce s-a 
dorit şi s-a declarat echidistantă, a trecut, în zece ani 
de existenţă, prin experienţele cele mai deconcertanle 
(fiind, în paranteză fie spus, dacă-i însumăm toate 
“stiamatele”, singura publicaţie din lume deopotrivă 
“fascistă”, “defetistă”, “legionară”, “jegionaroidă”, 
“simistă”, “antisimistă”, “securistă”, “masonică”, 
«fundamentalist-ortodoxă”, “teoctististă”, “sectaristă” 
și chiar... “jidovită”!). Cutimpul, conflictului principal 
— cel dintre “brigadiri” şi “mexicani” (ca să variern 
puţin etichetele secesioniste de uz intern) — li s-au 
adăugat cel dintre legionarii din ţară şi legionarii din 
exil, cel dintre legionarii ortodocși și legionarii greco- 
catolici, cel dintre legionarii bătrâni și (pro)legionarii 


tineri etc. S-a ajuns la o atmosferă aproape irespirabilă, 
de suspiciune generalizață, pe fondul cărela s-au produs 
sciziuni după sciziuni, într-un fe] de euforie sinucigaşă 
şi tot mai lipsită de miză, încât legionarismul — şi 
“dreapta” odată cu el —a ajuns, din “sperietoarea” de la 
începutul anilor '90, un subiect de ironie pentru 
politicieni şi intelectualii stângişti... Ba mai mult: în 
ultima vreme au apărut grupuri de dreapta preocupate 
obsesiv să se delimiteze de legionari (percepuți ca un 
soi de handicap penibil pentru o “nouă dreaptă” viabilă), 
aşa cum trebuise, la un moment dat, să se delimiteze 
naționalismul creştin autentic de populismul demagogic 
al naţional-comuniştilor! 

Trist este că dezamăgitorul prezent legionar a 
aruncat încă un con de umbră asupra trecutului legionar, 
dând apă la moara detractorilor viscerali ai drepiei 
creştine româneşti, Încercând să slujească o cauză, 
mulți legionari (bătrâni, dar şi mai tineri) nu au făcut 
decât să o compromită în ochii opiniei publice, care n- 
a văzut “la dreapta” nimic mai bun decât “la stânga”, ci 
numai acelaşi iresponsabil “război româno-român” 
care riscă să ne strămute galopant în “neantul valah” al 
dezabuzării cioraniene. 

România postcomunistă nici nu aputut şi nici nu a 
vrut cu adevărat să iasă din cercul vicios al stângii. 
Dreapta a continuat să fie diabolizată, atât în prelungirea 
ideologiei marxist-leniniste, cât şi în sincronie cu 
ideologia democrațiilor globaliste ale Occidentului 
(noua “gândire unică” deconspirată chiar de un euro- 
marxist ca R. Garaudy). Mentalitatea poporului s-a 
dovedit mult mai perverțită decât s-ar fi putut estima 
sub vechiul regim, jibertatea exterioară funcționând ca 
un fel de revelatoral turpitudinii Și al abjecției cumulate 
sub teroare. Când nu a funcționat ca etichetă 
stigmatizantă, “dreapta” a însemnat cel mult o stângă 
mai flexibilă în raport cu neo- sau cripto-comunismul, 
reflectând mai degrabă un anume liberalism economic 
decât o poziţie politică sau existențială. Au putut părea 
“de dreapta” când țărăniştii, când liberalii, când “lupii 
tineri” ai lui Petre Roman. Numai că “țărănismul” (ce 
înseamnă acest cuvânt, doar țărăniştii pretind a şti!), 
liberalismul sau social-democrația au de-a face cu 
dreapta autentică tot la fel de puţin ca şi național- 
comunismul (care a încercat — încearcă încă — s-o 
maimuțărească în alt sens). Toate acestea n-au constituit 
decât forme chinuite ale unui soi de “dreaptă a stângii”, 
mascând fie un comunism “cosmetizat” demagogic, 
fie o lipsă penibilă de identitate politică, fie pura şi 
simpla indiferență doctrinară (tipică politicianismului 
Veros Şi versatil), 

În aceste condiţii, manifestările de dreapta, în 
sensul propriu al cuvântului, n-au fost decât izolate şi 
marginale, lipsite de un real impact social. După un 
deceniu de zbateri sterile (puţinele “roade” obținându- 
se doar la nivelul unor minorităţi încă inoperante), totul 
rămâne de făcut, poate cu un plus de luciditate istorică, 


C) 


Prima formaţiune politică de dreapta de o oarecare 
consistență a apărut, pe acest sol neprielnic, la răscrucea 
anilor 1989/1990, sub denumirea de Uniunea Democrat- 
Creştină (U. D. C.), după model nemțesc, dar cu 
conştiinţa unei necesare “autohtonizări” (ce n-a mai 
apucat să se realizeze). Alcătuită mai ales din foşti 
deţinuţi politici (parte legionari, parte nelegionari) şi 
sprijinită din exil (mai ales din Germania, Canada şi 
Statele Unite), Uniunea Democrat-Creştiă, infiltrată 
din capul locului cu personaje dubioase (cazul Vladimir 
Fulger), dependentă linanciar, lipsită de “sânge tânăr” 
şi erodată de tot mai numeroasele tensiuni interne, a 
rațato transplantare creatoare a creştin-democraţiei în 
România, aşa cum o va rata mai târziu și PN. Ţ-ul 


(devenit P. N. Ţ. C. D.) sau fantomatica Societate 
“Jacques Maritain” (cf, vol. Creştinism și democraţie, 
Ed. Crater, 1999), prezidată de controversatul Liviu 
Petrina (ieşit din “noul va!” țărănist, laolaltă cu alte 
figuri dubioase); dacă însă P. N. Ț.-ul lui Corneliu 
Coposu, tributar unei vechi tradiții de centru-stânga, 
a uzaț de “codița” creştin-democrată pentru a-şi 
ascunde actuala lipsă de identitate şi a avea acces la un 
anumit circuit politic extern (prin Internaționala 
Creştin-Democrată), U. D, C. ar fi putut fi nucleul 
efectival unei noi drepte româneşti, înglobând discret 
elementele legionare, dar mulându-se pe noile realități. 
Dacă oamenii de bună-credinţă ar fi fost lăsaţi să 
lucreze nestingheriţi la consolidarea ei (ideologică şi 
organizatorică) şi dacă anumite orgolii bătrâneşti ar fi 
fost ținute în frâu, U. D. C. nu s-ar fi dezagregat atât 
de rapid şi n-ar fi devenit, sub căciula de scamator 
ridicol a răposatului Mihai Grama, o anexă 
insignifianță a P. N. Ţ. C. D. şi a vechii Convenții 
Democrate. Astăzi din U. D. C. n-a mai rămas decât 
prăfuitul sediu din Piaţa Amzei, unde se adună câțiva 
“aventurieri” obscuri, masturbându-şi puținătatea, 
Praful s-a ales, chiar mai repede decât de partid, de 
năzuitul său “organ de presă”: foii inițiale, numite 
Veghea (promițătoare şi evocate elogios de un Petre 
Ţuţea), i-a luat locul, după doar două numere, la fe! de 
efemera (dar mult mai cenuşia) publicaţie Democraţia 
creştină (făcută după chipul şi asemănarea tandemului 
Fulger-Grama şi moartă de inaniție intelectuală şi 
ideologică). 

Din dorința de a sprijini publicistic o U. D.C. 
aflată încă în chinurile facerii, dar şi de a oferi un 
mijloc de exprimare generică a sensibilităţii de dreapta 
într-o lume covârşită de stângism, a luat ființă la Sibiu 
(ianuarie 1991), în strânsă legătură morală cu A.F.D. 
P. R. (ce, într-o lume normală, s-ar fi cuvenit să fie 
marea “instanță morală” a noii societăți româneşti), 
revista Puncte cardinale (“ctitoria” fostului deținut 
politic Gabriel Constantinescu, fiul scriitorului sibian 
Paul Constant), publicaţie independentă, desprinsă 
relativ repede de o “democrație creştină” tot mai 
descumpănitoare şi de finindu-şi o poziție principială 
național-creştină, atentă nu doar la factorul poliuc, ci 
şi la cel spiritual, precum şi la spectrul larg al culturii 
tradiționale. Revista, deşi cu o răspândire destul de 
limitată, a polarizat, de-a lungul anilor, multe simpatii 
și multe antipatii, a apărut lunar fără întreruperi şi a 
căutat, dincolo de unechilibru între forțele divergente 
ale dreptei, să respecte un anumit nivel de exigență 
culturală şi publicistică (pe care multe publicaţii de 
dreapta l-au neglijat păgubos, complăcându-se într-o 
prestație subculturală, devenită proverbială în rândul 
adversarilor, mai ales al intelighenţiei democrate de 
stânga, care nu poate fi înfruntată în termeni agrâmați 
şi stertodocți, indiferent de “dreptatea” aflată în joc), 
fără a reuşi să evite întotdeauna monotonia publicistică 
ŞI mai ales păcătuind prin articole prea lungi (uneori 
consecință a scrisului amatoricesc). Editura omonimă 
a avut o activitate mai modestă, publicând titluri 
dintre cele mai diverse (memorialistică, roman, poezie 
lirică, eseu etc. ), cu accent pe rezistența anticomunistă 
(printre autorii publicaţi: Dumitru Banea, Demostene 
Andronescu, Constantin lorgulescu, Ana-Maria 
Marin, Ovidiu Vasilescu, Claudio Mutti). O vreme 
(oct, '94 — iun, '96), Punerele cardinale au avut şi un 
supliment (sprijinit cu entuzism de “canadianul” 
Nicolae Pora) destinat celor din mediul rural: Lumea 
satelor (0 iniţiativă unică în noua presă de dreapta, din 
păcate blocată — după o apariţie regulață de aproape 
doi ani — din cauze financiare), 


(Va urma) 


Răzvan CODRESCU 


Da a 











i mit - 


caz fa 


snt Mee tie Ca 


> 
) 


5 om) oa 


__——— pp o COC 








PUNCTE CARDINALE 


Noile orientări de dreapta în Franţa şi Germania 


PRIVIRE ASUPRA ESENTIALULUI 


Precursorul curentului Vouve//e Droite, 
Alain de Benoist, despre cartea sa Revolta culturilor 


Alain de Benoist intervievat de redactorul publicației lunare Deutsche Stimme, Jurgen Schwab 


DS (Deutsche Stimme): Stimate domnule Alain de 
Benoisi, Dys. sunteţi considerat procursorul Noii 
Drepte Franceze. În cartea Dvs. “Revolta culturilor” 
insistaţi asupra faptului că termenul Nouvelle Droite 
să nu fie confundat cu echivalentul german Neue 
Rechte. Unde vedeţi diferenţele? 

Alain de Benoist: Orice mişcare determinată de idei 
noi este rezultatul unor circumstanţe istorico-sociale 
existente anterior ca mişcarea respectivă să le devină 
cauză. În trecutul apropiat aceste circumstanţe au fost 
diferite în Franţa şi Germania. “Noua Dreaptă” 
franceză şi “Noile Drepte” germane se găsesc în 
contexte diferite şi provin din moşteniri istorice 
diferite. 

O altă diferență constă în faptul că termenul 
“Noua dreaptă” (folosit pentru prima dată în 1979 de 
către mass-media) desemnează în Franţa un curent de 
gândire care a luat naştere prin 1968 ca o structură 
alcătuită din societăţi precum GRECE (Grupul de 
Cercetări şi Studii asupra Culturii Europene) sau din 
reviste ca Elements sau Nouvelle Ecole, pe când în 
Germania termenul este folosit pentru a desemna o 
gamă diversă şi heterogenă de grupări, asociaţii, 
publicaţii, etc. 

În Franța se vorbeşte la singular de “Noua dreaptă”, 
în timp ce în Germania se foloseşte pluralul, vorbindu- 
se despre “Noile Drepte”. O deosebire relevantă în 
sine. În afară de aceasta, obiectivul principal al“Noilor 
Drepte” germane este de natură politică, în timp ce 
“Noua Dreaptă” franceză participă, în primul rând, la 
dezbateri intelectuale, vizând realizarea teoretică a 
unei noi ordini sociale. Privind astfel lucrurile, “Noua 
Dreaptă” franceză poate fi comparată cu Şcoala de la 
Frankfurt* a cărei influenţă a fost, cu siguranță, mai 
mare decât a oricărui partid politic obişnuit. 

În fine, am impresia că Noile Drepte germane 
sunt interesate exclusiv de ceea ce se întâmplă în 
Germania, pe când Noua Dreaptă franceză a adoptat 
de la început o viziune europeană. Autorii la care - 
Noua Dreaptă a Franţei face referire nu sunt, în cea 
mai mare parte, francezi. De asemenea, Noua Dreaptă 


* Şcoala de la Frankfurt, promotoare a unui curent de 
gândire în filozofia şi sociologia germană denumit 
“Kritische Theorie”, avându-i în frunte pe filozofii 


nu este naționalistă. Ea consideră statele-naţiuni ca pe 
o formă depăşită a vieţii politice şi priveşte naționalismul 
ca fiind o expresie a individualismului şi a 
egocentrismului pe un plan mai înalt, ceva asemănător 
cu ceea ce Heideggernumeşte metafizica subiectivităţii. 
D.S.: Dar naționalismul critical de Dvs. este toluşi o 
reacție naturală la ceea ce cercetările asupra 
comportamentului denumesc “xenofobie” (teama de 
străini). În opoziție cu această înţelegere, Dvs. scrieţi 
în cartea Dvs. că cei de alte etnii nu ar fi o amenințare 
pentru identitatea naţională a europenilor. Nu credeți 
oare că ar trebui combătută atât înstrăinarea etnică, 
precum şi cea cultural-economică? 

Alain de Benoist: Este suficient să citiţi cartea mea 
pentru a vă da seama că eu condamn fără echivoc 
imigrările. Eu le consider ca pe o formă a dezrădăcinării 
care nu foloseşte nici poporului care îi primeşte şi nici 
imigranților, şi ca urmare imigrarea acționează ca o 
boală socială generalizată. Dar în aceeaşi măsură eu 
critic şi teza ţapului ispăşitor. În modul de înțelegere al 
Dreptei, imigrantul a luat locul comuniştilor. A vedea 
în imigrare amenințarea principală care pune în 
primejdie identitatea națională este un mod îngust de a 
înțelege lucrurile. Ceea ce amenință astăzi mai intens 
specificul popoarelor este procesul generalizat de 
uniformizare a stilului de viaţă pe care imigrarea, pe 
lângă alte urmări, îl grăbeşte. * 

Pe de altă parte, să nu ne lăsăm induşi în eroare de 
un concept metafizic, aşa cum este identitatea. 
Identitatea nu este o realitate imuabilă. Ea este o 
reprezentare complexă care evoluează de-a lungul anilor 
şi al cărei creator suntem, în primul rând, noi. Identitatea 
nu este ceea ce ne face identici, ci ceea ce determină 
potențialul nostru specific de evoluţie. Continuitatea 
unei identități germane, respectiv franceze, depinde de 
capacitatea noastră de a găsi un răspuns la întrebarea: 
Ce este german, respectiv ce este francez? Răspunsul la 
această întrebare nu are nimic de a face cu imigrarea. 
Chiar dacă atât în Germania, cât şi în Franţa nu ar exista 
nici un imigrant, identitatea noastră nu ar fi mai puțin 
primejduită. A lupta împotriva înstrăinării este absolut 
necesar. Dar nu cu preţul de a pierde din vedere ceea ce 
este esenţial. Înaintea tuturor amenințărilor care ne pun 
în primejdie identitatea se află incapacitatea noastră de 
a da un sens acestei identități. 

DS: Dacă doresc să tolerez numărul mare de străini în 


evrei Max Horkenheimer (1895-1973), Theodor W. propria țară, atunci “etnopluralismul” Noii Drepte 


Adorno (1903-1969) şi Jiirgen Habermas (n. 1929). 
Primii doi, ca de altfel toți gânditorii germani de 
origine iudaică, au emigrat în anii naţional- 
socialismului în Statele Unite, de unde s-au întors 
după terminarea războiului şi au acaparat catedrele 
de filozofie şi sociologie din universităţile germane, 
imprimând studiilor o anumită orientare. 
Reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt susțin, în 
contradicţie cu postulatul libertăţii valorilor (Max 
Weber), că înţelegerea adevărului este legată 
nemijlocit de teoria politică. Conform “Teoriei 
critice”, separarea ştiinţei de politică ar conduce la 
distorsionarea adevărului 

“Teoria critică” a avul un puternic impaci asupra 
mişcărilor studenţeşti din anii '60 şi a constituit baza 
ideologică a curentului denumit “Noua Stângă”, o 
orientare politică ce urmărea pe de o parte inculcarea 
antifascismului comunistoid în conştiințele tineretului 
occidental, iar pe de altă parte instigarea la revoltă 
împotriva dominaţiei sistemului capitalist 





este doar un termen eufemistic pentru ceea ce stânga 
internaționalistă denumeşte “societatea multi- 
culturală”. 

Alain de Benoist: Aceasta este părerea Dvs. Dar 
oricum ar fi, idealul unei suprapuneri egalizatoare între 
stat, națiune, limbă, teritoriu etc, este un ideal al secolului 
19. În fapteste vorba de iacobinismul francez sau de cel 
al mişcării pentru afirmarea naționalităților în al cărui 
nume preşedintele american Woodrow Wilson s-a 
străduit să fărâmițeze Imperiul austro-maghiar. 
Problema care se pune astăzi este aceea de a recunoaşte 
marele număr al diferenţelor şi al persistenţei acestora 
dintr-o perspectivă a dialogului dintre naţiuni. 

DS: În recenta Dvs, publicaţie cereți o “Revoltă a 
culturilor”, fapt recomandat de titlul cărţii, La ce vă 
referiți? 

Alain de Benoist: Sfârşitul sistemului sovietic 
marchează şi sfârşitul perioadei postbelice. Un astfel 


NR. 8-9/2000 PAG. 3 


a Pe apr 
sd - 


. mă, fe 


Alain de Benoist, născut în 1943 la Saint- 
Symphorien (Indre-et-Loire), trăieşte ca jurnalist la 
Paris şi este considerat ca fiind întemeietorul şi cel 
mai de seamă teoretician al aşa-numitei Nouvelle 
Droite (Noua Dreaptă) în Franţa. A studiat dreptul, 

ilozofia şi teologia. Este redactor şef al revistelor 
Nouvelle Ecole şi Krisis, precum şi autor a patruzeci 
de cărți, ultima fiind Revolta culturilor (1999). O 
selecţie din lucrarea sa Vu de droite a apărut şi în 
româneşte, în colecţia “Dreapta europeană” a 
Editurii Anastasia, sub titlul Operspectivă de dreapta. 
Antologiecrilică a ideilor contemporane (traducere, 
cuvânt înainte şi note de Marius Bădiţescu), în 1998. 

Între ideile susținute de Alain de Benoist şi 
orientarea revistei noastre există şi convergențe, şi 
divergențe. Dreapta repreziniă astăzi o realitate 
complexă şi polimorfă, pe care se cade s-o cunoaştem 
in toată diversitatea ei, evitând reducționismele steril- 
izolaționiste. Alain de Benoist este de-al nostru chiar 
dacă nu este ca noi. 





de eveniment a făcut posibilă reunificarea Germaniei 
şi unirea Europei, fapt care mă bucură. Dar aceste 
înfăptuiri au deschis şi poarta globalizării. 

Şi deoarece Europa nu a voit să se organizeze ca 
o putere politică independentă, Statele Unite s-au 
impus ca 0 singură putere mondială. Acesta este 
motivul pentru care globalizarea vine odată cu 
americanizarea, fără însă să se identifice cu ea. 
Globalizarea vizează înainte de toate pieţele financiare, 
tehnologia şi informaţia. Mult mai profunde sunt însă 
următoarele aspecte: cel economic şi cel moral. Funcţia 
principală a ideologiei drepturilor omului este aceea 
de a contribui la deschiderea pieţelor, Această 
internaţionalizare a economiei şi a “moralei” trezeşte 
pretutindeni rezistenţa orânduirilor politice şi culturale. 
Aceste rezistențe sunt adeseori convulsii fireşti ale 
identităţilor naţionale, însoţite de acte de violență 


(continuare în pag. $) 


În româneşte de 
Gabriel CONSTANTINESCU 


d 











PAG. 4 NR. 83-9/2000 





“O istorie comentată a Mişcării Legionare - 1927-1999” este intitulată prima versiune 
a suitei de interviuri luate de ziaristul Liviu Vălenaş veteranului legionar Mircea Dimitriu 
ŞI publicate, începând cu luna martie 1999, în revista Dorul, publicaţie lunară de cultură 
și politică editată în Danemarca, condusă de un colegiu de redacţie alcătuit din Dan 
Romaşcanu (director editor), Pavel Chihaia şi Radu Negrescu Suţu. 

Inainte de a sublinia ciudățenia titlului (“O istorie comentată...”), să reproducem 
preambulul acestui opuscul, în care autorul motivează ce anume l-a îndemnat să se aplece 
asupra acesui subiect: 

"Istoria Mişcării Legionare reprezintă un subiect extrem de interesant pentru istorici, 
mai ales că este un teren încă nedefrişat. Este simptomatic, în acest sens, că la o dezbatere 
organizată de TVR la 16.01.91, asupra așa-numitei rebeliuni legionare din 21-23 ianuarie 
1941, nu a luat parte (alături de moderatorul emisiunii) decât istoricul Dan Amedeo 





PUNCTE CARDINALE 


Din această perspectivă, fără pretenția unei clasificări riguroase, sunt posibile tei situaţii. 
În primul caz, persoana care întervievează este un ziarist consacrat, recunoscut ŞI apreciat 
pentru comportamentul său etic ireproşabil. Cei din această categorie, din păcate puțin 
numeroasă, de slujitori ai adevărului şi ai opiniei publice, devin de multe ori stânjenitori 
pentru interlocutori prin întrebările la care-i somează să răspundă. O a doua categorie este 
alcătuită din jurnaliştii care sunt de convenienţă cu persoanele pe care le intervievează. In 
acest caz, întrebările puse de ziarist sunt formulate chiar de cel chemat să răspundă, totul 
reducându-se la un spectacol de prost gust, în care dialogul are rostul ca “personalitatea” 
intervievată să ofere ca adevăr ceea ce îi convine şi să transmită opiniei publice ceea ce îl 
avantajează. Și, în sfârșit, există şi o a treia situaţie, aceea în care se găsesc față în față un 
ziarist viclean şi lipsit de scrupule, care-şi urmăreşte propnile sale interese, şi un 
interlocutor a cărui bună-credinţă frizează, pe alocuri, naivitatea. Este cazul d-lui Mircea 


“ADEVĂRUL” UMBLĂ CU CAPUL SPART 





Lăzărescu, ceilalţi istorici români refuzând să participe. După decembrie 1989 s-ar fi putut 
aborda de către ;stoniografia românească istoria Legiunii, dar s-a evitat tratarea acestui 
subiect delicat. Nu este o surpriză, istoricii români nu au dorit şi nu doresc să abordeze 
subiecte delicate, precum perioada regimului carlist (1938-1940), personalitatea lui Carol 
al II-lea, guvernarea lui lon Antonescu şi chiar istoria regimului comunist în România. 
Refuzul de a aborda astfel de subiecte pare să-i dea dreptate lui Dan Amedeo Lăzărescu, 
care declara, în 199], «că în perioada comunistă istoriografia românească a fost cea mai 
slabă din tot Estul Europei, fiind şi în urma Albaniei...» 

După 1989 s-a scris foarte mult despre Mişcarea Legionară, dar fie că s-au reluat tezele 
din urnpul regimului comunist (în lucrarea Mihai Moruzov şi Serviciul Secrel de Informaţii 
al Armatei Române, Bucureşti, 1997, istoricul SRI Cristian Troncotă vorbeşte despre 
Legiune ca despre o «mişcare ultranaționalistă teroristă»), fie abundă o memorialistică 
legionară, care a adus multe precizări şi detalii care lipseau, dar care, inerent, este partizană. 
În aceste condiţii, nu este de mirare că singura lucrare serioasă aparține unui istoric străin, 
spaniolul Francisco Veiga (/sforia Gărzii de Fier, Bascelona, 1988), republicată în 
România după 1990, în mai multe ediții, în editura «Humanitas». Nu este pentru prima dată 
când istoricii străini îi depăşesc pe cei români în tratarea unor aspecte din istoria 
României... 

Abordarea unui subiect din istoria modernă a României nu poate fi făcută decât fie 
apelând la consultarea arhivelor, fie recurgând la memorialistică. Majoritatea documentelor 
care privesc istoria Mişcării Legionare se află în prezent în arhiva Serviciului Român de 
Informații, ca atare ele nu ne-au fost accesibile (cum nu au fost accesibile nici istoricului 
Francisco Veiga...), În această situaţie, singura soluție care ne-a rămas a fost recurgerea la 
mărturiile unor persoane care au avut un ro! conducător în Mişcarea Legionară. Actualmente 
persoana cea mai îndreplăţită să vorbească, din interiorul Legiunii despre Legiune, este fără 
indoială Mircea Dimitriu, care după 1993 (moartea lui Horia Sima) a preluat în bună parte 
prerogativele conducerii Mișcării Legionare. Mircea Dimitriu, aflat în Mişcarea Legionară 
încă din 1928, dublat de o memorie prodigioasă şi de o evidentă cultură, a fost un 
interlocutor pasionant. Ţinem să-i mulțumim pe această cale. Mulţumirile noastre se 

îndreaptă şi spre d-nii Iulian Neamţu, Constantin Țârlea, Dr. Dionisie Ghermani, Dr. 
Nicolae Stroescu-Stânişoară, Nicolae Moranciu şi Wilfried H. Lang, care ne-au pus la 
dispoziție un amplu material documentar care ne-a permis structurarea întrebărilor 
noastre. Amplul dialog purtat credem că reprezintă o modestă contribuţie la cunoaşterea 
istoriei României moderne, mai ales că pentru prima oară se vor afla date despre o perioadă 
mai puţin cunoscută a Legiunii, cea de după 1945. Prin intermediul prestigioasei reviste 
şi edituri Dorul, punem acest material la dispoziția cititorilor noștri şi a istoricilor români” 
(semnat: Liviu Vălenaș). 

Înainte de a supune “Istoria comentată...” unei analize de fond, câteva observaţii cu 
privire la autor. Încă de la lectura notei introductive, citate mai sus, bunul simț al cititorului 
este jignit de utilizarea pluralului autorității - “noi” - când vorbește despre persoana sa 
(“singura soluţie care ne-a mai rămas”, “Ţinem să-i mulțumim”, “credem că reprezintă”, 
“Duner acest material la dispoziţia cititorilor noştri şi a istoricilor români”). Și când te 
gândeşti că, într-un context asemănător (Prefaţa la /storia Românilor - Din cele mai vechi 
timpuri până la moartea regelui Ferdinand), marele istoric Constantin C. Giurescu încheie 
emnoționanțul text cu cuvintele; “Doresc cititorilor mei [nu cititorilor noştri), pătrunşi de 
acest sentiment, să închine munca, disciplina şi credinţa lor, întăririi şi propăşirii patriei”! 

Cine însă dorește să cunoască mai îndeaproape “personalitatea” autorului “Istoriei 
comentate...” nu trebuie să se limiteze la “Biografia lui Liviu Vălenaş”, pe care singur și- 
a întocmit-o şi a inserat-o în cea de a treia versiune a (volumul intitulat Mișcarea Legionară 
între adevăr şi mistificare, apărut recent la Editura Marineasa). Dintr-un articol publicat 
în cotidianul România liberă din 21 mai 1999, cu titiul “Controversatul Liviu Vălenaş a 
fost trimis în judecată pentru escrocarea Automobil Clubului German”, sub semnătura lui 
Florin Ciucaş, se pot obţine informaţii suplimentare cu privire la profilul moral al 
“istoricului” cu pricina, 

O primă observație ce se cuvine a [i făcută asupra “Istoriei comentate...” este 
modificarea intervenită în ţitlu. În numărul din februarie 1999 al revistei Darul, litiul este: 
“Interviuri cu Mircea Dimitriu - O istorie comentată...”. Primul interviu apare în numărul 
din marlie al sevistei, însă, probabil în urma unui puseu de modestie al autorului, titlul este 
modificat, devenind: “O scurtă istorie comentată...”. După publicarea integrală a celor 10 
capitole ale “Scustei istorii...”, d-l Vălenaș își înregistrează “opera” pe Internet, renunțând 
însă la a o mai caracteriza ca fiind “scurtă”, astlel că oricine posedă un computer poate 
obţine “O istorie comentală...” fără să mai fie nevoit să scoată din buzunar 450 DKK, aţâl 
cât este abonamentul anual la revista Dorul, 

Valoarea interviurilor pe teme politice contemporane, cu rostul de a stabili sau restabili 
anumite adevăruri, depinde de moralitatea şi profesionalismul persoanei care intervievează. 





Dimitriu, unul dintre fruntaşii Mişcării Legionare din exil, astăzi în vârstă de 87 de ani, 
stabilit în Germania, în urma tragicelor evenimente din 21-23 ianuarie 1941. Domnia-sa 
a căzut în capcana întinsă de autorul “Istoriei comentate. .,”, care i-a speculat buna credință 
şi l-a făcut complice la ingerințele sale în trecutul şi prezentul Mişcării Legionare. 

Întregul edificiu construit de pseudo-istoricul Vălenaș are la bază un fals: afirmaţia 
că adevărata istorie a Mişcănii Legionare nu poate fi cunoscută, documentele referitoare 
Ja ea fiind ocultate de fosta Securitate (astăzi SRI). “În această situaţie, singura soluție care 
ne-a rămas a fost să recurgem la mărtunile unor persoane care au avut rol conducător în 
Mişcarea | egionară. Actualmente persoana cea mai indicată să vorbească, din interiorul 
Legiunii, este fără îndoială Mircea Dimitriu, care...”. Aşadar, din lipsă de material 
documentar, soluția ar fi recursul la memorialişti. Faţă de această ignorare (voită?) a 
realității, îl voi lăsa să răspundă pe cunoscutul istoric Gheorghe Buzatu. În studiul său 
intitulat Adevăr şi mistificare în istoria Mișcării Legionare, universitarul ieşean îi 
demonstrează unui oarecare |. Constantinescu, autorul “opusculului” Despre exegeza 
extremei drepte româneşti. Însemnări polemice (laşi, Editura Junimea, 1998), ignoranţa 
sa crasă în problema legionară, înşirând nu mai puţin de 160 de titluri din ţară şi din 
străinătate care tratează despre Mişcarea Legionară, pe care însă autorul “exegezei” nu le 
cunoaşte. Şi pentru ca ignoranța acestuia să nu rămână nesancționată, fiecare din 
titlurile enumerate este precedat de: “Constantinescu nu a citit” sau “Constantinescu nu 
a consultat”. O constatare, ce i se potriveşte ca o mănușă şi bravului autor al “Istoriei 
comentate...”, despre care, la o eventuală confruntare cu cele 160 de titluri despre Mişcarea 
Legionară, se poate spune senin: “Vălenaș nu a citit” sau “Vălenaș nu a consultat”. Altfel 
nu ar fi avut nevoie, pentru a-și redacta “opera”, de “amplul material documentar” pe care; 
i-au pus la dispoziţie, printre alţi români din Germania, Dr. N. Stroescu-Stănişoară şi Ing. 
C. Apolzan. (Nota bene: primul nu a avut decât contacte sporadice cu legionari, iar cel de 
al doilea, dacă i-a furnizat unele informaţii despre Legiune, ele provin — având în vedere 
vârsta fumizorului: sub 50 de ani — tocmai din cărțile pe care “Vălenaş nu le-a citit”.) 

Intr-o ierarhie a valorilor, având temeiul în spiritualitatea creştină, valoarea dominantă 
este valoarea religioasă; valorile morală, teoretică şi estetică sunt valori-scop, iar valorile 
politică şi economică sunt valori-mnijloc. Din acest unghi de înțelegere vieții în ceea ce ea 
are esențial, Mişcarea Legionară a fost înainte de orice o mişcare spirituală, cu toate 
rădăcinile adânc înfipte în creștinism. O realitate existențială pe care Liviu Vălenaş nu are 
statura să o înțeleagă şi nici nu face eforturi în acest sens. Autorul “Istoriei comentate...” 
face parte din categoria oamenilor care trăiesc în lumea adevărurilor contingente, în care 
ierarhia firească a valorilor a fost răsturnată, valorile-mijloc, politicul şi economicul, 
devenind valori dominante. Fără îndoială că actele cu coloratură politică şi economică 
domină viața de zi cu zi, dar numai cantitativ şi la suprafață. (Muncim din zori până 
noaptea, ne ciorovăim ceasuri întregi în agora, dar esenţiale sunt clipele în care ne coborâm 
în noi înşine, încercând să întindem o punte spre absolut, spre veşnicie.) Or, citind “O 
istorie comentată...”, constatăm cu mâhnire că toată narațiunea se consumă în plan strict 
politic. Că Liviu Vălenaș doar atât este capabil să înțeleagă din istoria Mişcării Legionare 
nu este surprinzător, trist este însă faptul că un legionar autentic, Mircea Dimitriu, se lasă 
ademenit pe panta acestui reducționism. 

Pentru a ilustra ideea de mai sus, este suficient să citim câteva titluri de capitole şi 
paragrafe. lată, de pildă, cum în primul capitol (“Începuturile Mişcării Legionare - 1927- 
1933”), după ce sunt demontate pe bază de arbore penealogic cunoscutele şi răscunoscutele 
calomnii ja adresa lui Corneliu Codreanu, Mircea Dimitriu scoate în evidență un moment 
la care a participat ca protagonist (constituirea la Politehnica din Timişoara a primului cuib 
legionar, al cărui întemeietor a fost). Să mai precizăm că în acelaşi interval de timp, în țară, 
au fost înființate multe alte cuiburi, constituirea lor fiind omisă din “Istoria comentată...” 

„Incel deal doilea capitol (“Legiunea între anii 1933-1937") sunt discutate fondurile 
din care s-a construi t Casa Verde, propaganda legionară în Banat (de ce oare nu în întreaga 
jară?), asasinarea lui 1, G. Duca, dar şi un act fără tentă politică, “Întâlnirea dintre Comeliu 
Codreanu şi Alexandru Şafran”. Se omite însă a se discuta esenţialul. în perioada mai sus 
menționată, Mișcarea Legionară câştigă cea mai importantă bătălie, “bătălia culturală”. 
Elitele intelectuale ale țării sunt cucerite de spiritul Legiunii şi aderă la Mişcare. Un fapt 
care ar trebui să dea de gândit actualilor reprezentanţi, mai mult sau mai puțin oficiali, ai 
Mişcării Legionare, Câtă vreme tineretul studios şi tinerii intelectuali nu vor fi cuceriți de 
spiritul Legiunii Arhanghelul Mihail, Mişcarea Legionară nu are nici o şansă să 
supravieţuiască, Bătălia decisivă va fi una culturală, nu una politică! 
legata ear Ocnei eg i AI Cei ung ata hi 

DE Grolegula ăi ate culturală, datorită căreia românii se bucură 
de aprecierile pozitive, atâtea câte sunt, ale Occidentului. Nata dominantă 
din cuprinsul acestor capitole este “ideea de sciziune”. Genmenul diboniei ai 
şi-a făcut apariția imediat după asasinarea Căpitanului, Mai întâi fisura 





















iu] “ 2 
Liviu Vglenaş Sima-Papanace, estompată la suprafaţă în timpul scurtei 
(es) 1 2 273| euvernări legionare (sept. 1940-ian. 1941), ca apoi să 
7 92| răbufnească intempestiv, dând naştere la două tabere, nu 
numai ireconciliabile, dar care se urăsc, aşa cum nu se 
urăsc nici cele mai câinoase suflete. În lumea creştină, în 
primele trei secole, adepții lui Hristos s-au împărțit în 
A : Y: numeroase bisericuțe, fiecare pretinzând că ea este cea 
: Miscarea Legionară | adevărată şi acuzându-l pe celelalte de erezie. Conciliile 
| i! ecumenice au încercat să-i unească pe toţi dreptmăritorii 
creştini în jurul aceleiaşi mărturisiri de credință. Otentativă 
cu rezultate îndoielnice dacă privim spectacolul oferit de 
| lumea creştină contemporană. Și totuşi, deasupra 
| becisniciei omeneşti, ecumenismul autentic încearcă să- 
i aducă pe toţi creştinii la acelaşi altar. Oare nu s-ar putea 
născoci şi un “ecumenism legionar” care să-i aducă la 
acelaşi altar, la altarul neamului, atât pe simişti, cât şi pe 
antisimişti? Întrebare retorică, întrucât d-l Mircea Dimitriu 
şi apropiații săi răspund categoric: “Cine nu este cu noi, 
este împotriva noastră” şi trebuie anatemizat! 

Citind “Istoria comentată...”, este greu de spus în ce 
măsură accentul pus pe relatarea neînțelegerilor din 
exilul legionar (“Sciziunea se adânceşte” - titlu de 

paragraf) este consecința întransigenței d-lui Mircea Dimitriu față de orice contestare a autorităţii lui Hona 
Sima, sau dacă nu cumva domnia sa a fost atras subtil pe povârnişul unor dezvăluiri care ştirbesc credibilitatea 
în monolitismul crezului legionar, de către ce! care a formulat întrebările, respectiv Liviu Vălenaș. La această 
dată este greu de spus cum îl va judeca “istoria dreaptă” pe Horia Sima ca om politic. Un lucru este însă cert: 
ca doctrinar al Mişcării Legionare şi al naţionalismului în genere, locul său este alături de figurile 
reprezentative ale dreptei româneşti. Or, pentru viitorul Mişcării, esenţiale sunt principiile şi ideile pe baza 
cărora s-a ridicat edificiul Legiunii Arhanghelul Mihail. Cine-şi închipuie că Mişcarea Legionară va renaşte 
ca un cJub politic bântuit de prejudecăți şi resentimente, acela greşeşte fundamental. Din păcate, însă, ultimele 
două capitole ale “Istoriei comentate...” nu au darul să spulbere această temere. 

Capitolul IX este intitulat “Legiunea revine în România”. O aberaţie profund jignitoare formulată de 
“comentatorul politic” Liviu Vălenaş, care vrea să ne sugereze că, de-a lungul celor cincizeci de ani de 
comunism, Legiunea s-a găsit, în totalitatea ei, în conservare undeva aiurea şi că abia după evenimentele din 
decembrie '89 “a revenit” în țară. O monstruozitate la care, din păcate, d-l Mircea Dimitriu subscrie, afirmând: 
“Nu ne-am aşteptat absolut deloc! Am fost total surprinşi!... Una din primele noastre măsuri a fost trimiterea, 
în explorare, în țară, a unui camarad, care să ne aducă rezultatul investigaţiilor sale asupra a ceea ce a rămas 
din Mişcare”. Trebuia oare să vină în țară răposatul Victor Corbuţ, din Cleveland, Statele Unite, pentru ca 
Horia Sima şi comandamentul său să afle “ce a mai rămas din Mişcare”? Nu ştia oare exilul legionar că în 
țară supravieţuiau sutele de mii de legionari care au luptat în Răsărit, împotriva comunismului? Nu ştia oare 
comandamentui legionar din exil că în țară supravieţuiau mii de legionari care au îndurat captivitatea în 
URSS, figuri luminoase, de un mare prestigiu moral şi cultural? Nu ştiau oare legionarii din Occident că mii, 
multe mii de legionari au supraviețuit temnițelor şi lagărelor de muncă forțată din România comunistă? Şi 
nu ar fi fost oare mai firesc ca, în locul unui “emisar” venit să sondeze “ce a mai rămas din Mişcare”, să cheme 
în Germania sau în Spania, acolo unde se găsea comandamentul Mișcării, nu unul, ci sute de legionari din 
țară, personalități distinse, cu mare putere de discernământ, dar mai ales cu credință nealterată în idealurile 
legionare? Nu s-a procedat așa! S-a preferat contactul cu o anumită fracțiune, care a fost unsă drept singura 
grupare legionară autentică. 

Nu vreau să intru în detaliile bălăcărelii imunde care poluează aceste ultime două capitole ale “Istoriei 
comentate...” Cei atașați sincer de idealurile Mişcării cunosc din interior atât pretextele care au generat 
conflictele dintre “carnarazi”, cât şi numele celor infieraţi de cuplul Dimitriu-Vălenaș, adeseori pe nedrept, 
ca personaje negative, malefice pentru viitorul Mişcării. În orice caz, un lucru este cert: cu larga contribuţie 
a d-lui Mircea Dimitriu, Liviu Vălenaș a reuşit nu numai să ridice încă un semn de întrebare cu privire la 
puritatea spirituală a Legiunii Arhanghelul Mihail, dar chiar să întărească în conştiințele celor neinformaţi, 
sau având doar cunoștințe superficiale despre Legiune, că toate calomniile proferate împotriva ei sunt 
adevărate, sau măcar plauzibile. 

“Ziaristul”, comentatorul politic şi “istoricul” Liviu Vălenaș este omul perfect al zilelor noastre. Ca atare, 
a ţinut să valorifice material colaborarea sa cu d-l Mircea Dimitriu. ŞI astfel, cu concursul Editurii Marineasa, 
a văzut lumina tiparului un volum de 358 de pagini: Mişcarea Legionară intre adevăr şi mistificare -Liviu 
Vălenaș, convorbiri cu Mircea Dimitriu. Cu privire vaacest volum trebuie făcute câteva precizări şi observaţii. 
1. Dincele 358 de pagini, numai 230 conţin “Convorbirile”. Restul de 128 de pagini sunt destinate unor anexe, 
fără legătură cu tema inițiată a lucrănii (“O istorie comentată...”), dar care au darul să accentueze incertitudinile 
cu privire la “ce este adevăr” şi “ce este mistificare” în noianul de “afirmaţii” și “informaţii” în circulație 
despre Mişcarea Legionară. 2, În paginile care conţin “Convorbirile”, răspunsurile d-lui Mircea Dimitriu au 
fost “îmbunătăţite” cu note de subsol prin care Liviu Vălenaş îşi exprimă punctul său de vedere de “gazetar 
cu convingeri țărăniste”. 3. Cartea este de negăsit în țară. (Redacţia Punctelor Cardinale nu a reuşit decât cu 
greu să obțină un exemplar). Se pare că la originea ținerii sub obroc, în țară, a cărţii lui Liviu Vălenaș se găseşte 
nemulțumirea unor bătrâni legionari față de conţinut, nemulțumire la care s-a asociat şi d-na Lucia Baki 
Nicoară, care a semnat “Prefaţa” fără a şti cum îşi va structura autorul materialul publicat în revista Don. 
În schimb, din informații primite din Germania, acolo cartea a fost pusă în vânzare, costul unui volum find 
de 45 DM! (În lei, costul acestei cărţi, editate în condiţii modeste, este echivalent cu costul celor trei volume 
de Opere eminesciene, însumând 3500 de pagini, editate de Academia Română pe hârtie de biblie!) 

Dar adevăratul beneficiar al cărţii lui Liviu Vălenaș este totuşi d-l Mircea Dimitriu, I s-a oferit prilejul să 
se răfuiască în scris (Scripta manent) cu cei care nu i-au recunoscut autoritatea, personalități de prestigiu din 
Mişcarea Legionară, așa cum au fost Nistor Chioreanu, Virgil Mateiaș, Nae Cojocaru, N. Păun, N. Rusu, 
Constantin Atanasiu, Leonte Radu, Tache Funda etc., etc., oameni care şi-au păstra! nealterat crezul țegionar, 
deşi încercările la care au fost supuși, în țară, au depășit cu mult limitele omenescului, Furia sa cea mare se 
revarsă însă asupra a două nume, cărora nu le iartă independenţă de a-şi exprima credința aşa cum au socotit 
de cuviință: regretatul Gheorghe Brahonschi şi tânărul Șerban Suru, Prea mult venin în potirul în care ar trebui 


să fie cuminecătură! 


Gabriel CONSTANTINESCU 


PUNCTE CARDINALE 





NR. 8-9/2000 PAG. 5 




























































































Alain de Benoist 
intervievat de redactorul 
publicaţiei lunare Deutsche Stimme, 

Jiirgen Schwab 





(urmare din pag. 3) 
motivate etnic, de războaie civile şi de diverse fundamentalisme. 
Mie, intoleranţa şi brutalitatea, ca şi înjosirea existenţei 
umane prin transformarea ei în marfă îrai sunt în aceeaşi măsură 
antipatice. De altfel, aceste două manifestări se amplifică reciproc. 
DS; Nu vi se pare oare naivă ideea Dys. cum că toți 
“enopluraliştii” de pe pământ vor începe într-o zi lupta 
împotriva americanismului, a capitalismului liberal şi a 
globalismului? Tot respectul fața de dorința Dvs., dar ideea că 
naționaliştii germani şi polonezi ar lupta împreună împolriva 
Siatelor Unite este lipsită de orice temei, deoarece răpirea 
teritoriilor estice germane de către polonezi este apărată tocmai 
de hegemonia americană. Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
relațiile dintre flamanzi şi valoni, despre austriecii de 
naționalitate germană şi fasciștii italieni, despre români şi 
maghiari, despre turci şi greci, ca şi despre canadienii britanici 
şi francezi. 
Alain de Benoist: Dacă pătrundem în trecutul istoric, ne vom da 
seama foarte repede că toate popoarele au motive întemeiate să 
se plângă de vecinii lor. Pentru mine este însă evident că cea mai 
nefericită soluţie pentru a face jocul globalizării este recursul la 
punctul de vedere iredentist. Evenimentele din fosta Iugoslavie 
demonstrează acest lucru în mod tragic. Întotdeauna când două 
popoare sunt în conflict, îşi râd în pumni cei care vor să distrugă 
toate popoarele. Cine nu realizează acest lucru, acela într-adevăr 
nu a priceput nimic. 
DS: Dar asta nu are nimic de-a face cu “a înțelege”, ci cu 
experiențele istorice, care ne învaţă cu totul aliceva decăl 
iluziile intelectuale. Concurența dintre naţiuni, îndeosebi când 
națiunile sunt vecine, este un capitol care aparţine realităților 

















? 


-- 


vieţii. - za 3: “Mi a Dna 

Alain de Benoist: Nu sunt nici visător, nici necugetat. Ştiu 
foarte bine că nu este întotdeauna posibil să se realizeze ceea ce 
doreşti, dar ştiu că întotdeauna există alternative. În ceea ce 
priveşte pretenţiile asupra teritoriilor, trebuie să renunțam la 
logica naţiunii statale. Regiunile disputate nu mai trebuie privite 
ca “'mize”, ci dimpotrivă, ele trebuie considerate ca punți de 
legătură. În ceea ce mă priveşțe, îmi este indiferent dacă A Isacia 
este o provincie a Germaniei sau a Franţei. Important este doar 
ca ea să rămână alsaciană. Nu mă simt apropiat de cineva doar 
pentru că provenim din aceeaşi țară sau pentru că avem aceeaşi 
naționalitate. Mă simt apropiat de cineva dacă are aceeaşi 
concepție despre lume şi viaţă ca şi mine, dacă respectăm 
aceleaşi principii şi valori. Acesta este motivul pentru care acord 
sprijinul meu tuturor mişcărilorregionaliste (bretonă, corsicană, 
bască) în lupta cu statul centrabizat. 

Cuvântul cheie al concepţiei federalismului integrator, 
concepţie la care cu însumi ader, este autonomia. Acest lucru 
înseamnă că oamenii trebuie să aibă putere de decizie în 
problemele care îi privesc. Mai mult, trebuie să se recunoască 
faptul că modul de a înțelege graniţele s-a schimbat. A trăi în 
interiorul granițelor unei țări garanta în trecut apartenenţa la o 
identitate comună, care se manifesta printr-un mod specific de 
viață. Acest lucru nu mai este valabil astăzi. Apartenența la un 
corp constituit, politic sau naţional, nu mai garantează identitatea 
comună, 

DS: Și? 

Alain de Benoist: Prin aceasta se garantează că oamenii, mai 
ales tinerii, indiferent dacă trăiesc în Franţa, Germania, Polonia, 
Tirolul de Sud, Italia sau altundeva, se îmbracă la fel, iau parte 
la aceleaşi reuniuni, ascultă aceleaşi cântece, cumpără aceleaşi 
mărfuri şi navighează în acelaşi fel pe Internet. Acesta este 
principiul identității impus de plobalizare. Retrasarea unor graniţe 
nu mai schimbă absolut nimic. lredentismul este astăzi, în mod 
tragic, depăşit. Nu există o greşeală mai mare decât aceea de a 
te amăgi în ceea ce priveşte calitatea momentului istoric în 
destăşurare. 

DS: Mulţumiri pentru interviu. 











E a 











PAG. 6 NR. 8-9/2000 


M-a chinuit de multe ori în anii 
din urmă întrebarea de ce nu se mai 
leagă, nu mai au coerenţă şi mai ales 
roade acțiunile atâtor figuri de seamă 
ale intelectualității basarabene, deşi 
irebuie să fi rămas unite întru acelaşi 
ideal? Și îmi revine în minte anul 
1989, când antena orientată în 
permanență către Chişinău ne 
aducea în casă unda proaspătă a 
reafirmării identităţii culturale 
româneşti, promovată de televiziunea 
moldoveană cu o lipsă de complexe - 
pentru noi, cei de dincoace - 
reconfortantă. 

Tolul a început cu acel fabulos 
ianuarie, când peste Prut Eminescu 
era aniversal consistent cu seri de 

poezie, pelerinaje pe urmele paşilor 
lui, cu acel extraordinar poem 
cinematograjic Cezara, Pot spune 
că în acel an inima românimii bătea 
la Chişinău; şi ne agătam de acest 
centru renăscul cu disperarea celui 
amenințat cu înecul în apele unei 
ideologii străine. 

Începuserăm să-i recunoaştem cu 
uşurinţă. Iată-l pe romanticul poet 
Grigore Vieru, femeia din apropiere 
ce-şi poartă diadema ca o Românie 
sărutată de fiorul unei răzbunări 
sfinte (ex ossibus ultor!) e “Laria”, 
omul acela cu figura chinuită e 
Matcovschi, lângă el blajinul Nicolae 
Dabija... Apoi au apărul şi oamenii 
de stat: Snegur, Moşanu, Oboroc, 
Ungureanu şi toţi ceilalți care aveau 
să însemne ceva pentru destinul 
Moldovei, dar în primul rând Mircea 
Druc. Oriunde începea să vorbească 
Druc, pulsul mulțimilor sălta brusc, 
ca într-o mare febră... 

Cum a fostposibil ca, numai după 
un an de la ruperea de un imperiu 
sovietic muribund, deci din august 
1991 până la alegerile din septembrie 
1992, aceşti oameni extraordinari, 
care vor rămâne în manualele de 
istorie, să fie exilați din sufletele 
noastre? Pentru că, mărturisesc, în 
câmpania pentru alegerile 
prezidențiale aproape că l-am 
abandonul pe Mircea Druc, tocându- 
! de comunist atunci când s-a 
exprimal critic la adresa instituţiilor 

inanciare internaţionale. Dar asta 
şi pentru că ziarul opoziției, România 
liberă, îl /uase în derâdere. Deci 
întrebarea inițială se întoarce 
împotriva noastră, celor care ne-am 
lăsat intoxicaţi de “europenismul” 
unei prese cu ochelari de cal, dacă nu 
chiar aservită deja altor interese. 
Desigur, manipularea mediatică nu 
fe absolvă integral de greşeală (dacă 


posezi criterii ferme de apreciere), 
darpresanici astăzi nu şi-a recunoscul 
vina, dovadă conspirația tăcerii şi a 
dezinformării pe care o urzeşte în 
continuare în jurul acestui nume, 

Oa doua mare lovitură primită de 
basarabeni a venit - cât de dureros 
pentru cei care veniseră în Ţară ca pe 
un pământ Sfânt, unii pentru întâia 
oară şi visând de o viaţă la acest 
moment- din partea politicianismului 
dâmboviţean. De cum şi-au anunțat 
intenția de a candida pentru 
Parlamentul României, cele câteva 
personalități de peste Prut au devenit 
feren de recrutare pentru coteriile 
politice, bun de “repus în posesia” 
intereselor lor meschine. Peniru ca, 
nu după mult timp, doamna Leonida 
Larisă fie jigniră “seniorial” de liderul 
partidului căruia îi oferise prestaţia şi 
numele ei. 

E oare a coincidenţă că din acea 
perioadă a începul să se aştearnă 
făcerea şi uitarea peste chestiunea 
Basarabiei? În acel răstimp crucial şi 
confuz de după proclamarea 
“independenței”, o tentativă disperată 
de a readuce necesitatea reîntregirii 
în câmpul viu al dezbaterilor naţiunii, 
a întreprins-o tineretul de pe ambele 
maluri ale Prutului, prin acel 
exemplar Drum al Crucii din 27 martie 
1992, model de coordonare între 
Mişcarea pentru România şi 
organizația creştină condusă de 
Veaceslav Ceremuş. Fără această 
sensibilizare a opiniei publice, la care 
au contribuit şi acțiunile repetate ale 
merituoasei “Societăţi Bucureşti- 
Chişinău”, nici protestele de mai 
țârziu împotriva întemnițării grupului 
Hlaşcu n-ar mai fi avut loc, cu 
procesiunea acelei cuşti cu gratii luată 
de cele mai multe din măştile politice 
drept un fel de puşculiță unde era 
suficient să te introduci pentru a ieşi 
cu acțiunile crescute. 

Surdina pusă pomenirii figurilor 
emblematice ale basarabenilor şi mai 
ales a pori-drapelului acestora, 
Mircea Druc, față de care se practică 
un adevărat erasio nominis, sfăruie şi 
azi. Dacă în ziua de 9 mai n-aş fi 
trecut pe la biblioteca municipală, nu 
aveam de unde să aflu că a doua zi 
urma să vină aici Mircea Druc, între 
altele pentru a ne aminti că au trecut 
10 ani de la “podul de flori”. 
Aniversarea s-a ţinut într-o sală de 
lectură care i-a încăpul, din păcate, 
pe cei 50-00 de participanţi, înire care 
s-au numărat şi basarabeni aflați la 
studii. Cu această ocazie a fost 
prezentată (pentru unii ca mine 


echivala cu o lansare) cartea de doi 
ani apărută Mircea Druc sau lupta 
cu ultimul Imperiu, scrisă de ziaristul 
băcăuan Viorel Patrichi pe baza 
abundentei documentaţii puse la 
dispoziție de eroul ei. 

Acesta a pus auditoriul la curent 
cu elemente care să-i permită 
evaluarea situaţiei actuale din 
Republica Moldova, începând cu cele 
trei grupări principale existente în 
Sfatul Ţării: adepţii aderării la 
uniunea  Rusia-Belarus (foştii 
rusofili), independenţii (militând fie 
pentru o Moldovă Mare, fie pentru a 
“Elveţie a Orientului”), şi unioniştii, 
care dețin în prezent 37%. A criticat 
apoi inconştiența şi loviturile pe la 
spate date idealului reunificării de 
către personaje ca Traian Băsescu (a 
cărui taxă pentru autoturismele cu 
mărfuri intrate în ţară loveşte 
producătorii basarabeni), Radu 
Berceanu (care a permis cu nepăsare 
condamnabilă unei firme spaniole să 
achiziţioneze o parte din reţelele 
electrice ale Republicii Moldova, deşi 
conducerea ei propusese ca Statul 
român să le preia în contul datoriilor 
peniru electricitate), amânarea sine 
die a construcției unui pod Strategic 
la Rădăuţi - Prut, tratamentul 
inadmisibil la care sunt supuşi 
doctoranzii basarabeni, faptul că nici 
astăzi nu sunt echivalate diplomele 
din Chişinău, deşi celpuţin în domenii 
ca medicina acestu are o şcoală de 
nivel european. 

Discuţiile şi întrebările care au 
urmat expunerii d-lui Mircea Druc 
du fost purtate cu un vădit interes, la 
ele participând mai multe 
personalităţi. E locul să spun că 
Galaţiul se poate mândri cu doi istorici 
care fac cinste ţării, deşi sunt prea 
puțin cunoscuţi şi apreciați: profesorii 
Paul Păltănea şi Mihai Cojocaru, 
ambii aflaţi la pensie, însă a căror 
putere de muncă dă de ruşine pe a 
multor tineri. În plus, ei se numără 
printre rarissimii istorici de astăzi 
dispuşi să rostească integral adevărul, 
cu orice ocazie. 

D-l Păltănea a prezentat cartea 
Plânsul Basarabiei a preşedintelui 
din exil al Asociaţiei “Pro Basarabia 
şi Bucovina”, Nicolae Lupan (din 
păcate absent), amintind şi despre 
semnificaţia zilei de 10 Mai. D-l 
Cojocaru, fost membru din partea 
laicatului în Sf. Sinod al B.O.R., astăzi, 
din păcate, numai în Adunarea 
Naţională a Bisericii, nu s-a sfiit să 
arate cu degetul trădarea 
conducătorilor post-decembrişti ai 





țării faţă de imperativul reîntregirii, 
oferind unele informații mai puţin 
cunoscute. Între altele, faptul că în 
ianuarie 1990 o delegaţie de 
basarabeni venise în audienţă la 
Iliescupentru a-l anunţa că Moldova 
de peste Prut are acum deplină 
libertate de acţiune şi reclamă 
reîntregirea neîntârziată. “Nici să 
nu vă gândiţi!”, le-a tăiat-o 
“emanatul”. , 

Însă nu numai vechea putere a 
dovedit nepăsare şi rea-voință faţă 
de anularea consecinţelor pactului 
Ribbentrop-Molotov. În preajma 
semnării tratatului cu Ucraina, 
istoricul Viorica Moisuc, care lucra 
la M.A.E., a descoperit în arhive un 
(rata! din 1919, prin care Ucraina 
recunoştea graniţele de atunci ale 
României, şi l-a propus ca bază de 
pornire în discuțiile cu partea 
ucraineană. În loc să-l accepte cu o 
firească satisfacţie, autorităţile 
M.A.E. au scos-o afară din funcţie 
pe d-na Moisuc! Nu a fost ocolit nici 
rolul funest al istoricului Dinu 
Giurescu, cel care l-a hotărât pe 
Emil Constantinescu la acest pas 
dezastruos. 

La încheierea discuţiilor, la care 
am avul ocazia să intervin cu două 
întrebări (ce crede fostul prim- 
ministru al Republicii Moldova 
despre rolul lui Petre Roman în 
încheierea tratatului cu această 
provincie românească, şi despre 
dezintegrarea grupului unionist 
basarabean), d-l Druc a avut 
amabilitatea să-mi ofere un 
exemplar din volumul închinat vieţii 
şi activității sale. 

Despre acest Mircea Druc, pe 
care l-am descoperit cu crescândă 
uimire mistuind paginile cărții, aş 
dori să vorbesc în numărul următor. 


A 


Florea TIBERIAN 




























60 de ani de la Diktatul de la Viena 
(30 august 1940 - 30 august 2000) 


INAINTE DE DIKIATL 
File din jurnalul “Faţă în față cu mine însumi” : 

15 martie 1939. M-am prezentat la Regimentul 82 Infanterie 
din Târgu Mureş, Am fost repartizat la Batalionul 1, Compania 1, 
Plutonul 1. Plecăm spre frontieră. Ne cheamă țara. Germanii şi 
ungurii au ocupat Cehoslovacia. Mare consternare în lumea întreagă. 
Pregătiri pentru plecare. 

| 16 martie 1939. Sosesc mereu trenuri cu soldați. La poarta 
regimentului staționează o lume imensă. Îi plânge pe cei chemaţi sub 
arme. Soldaţii, fără a fi prea pesimişti, sunt totuși prea îngrijorați, 
prea surpmşi. 

17 martie. Mâine plecăm spre Maramureş. Au avut loc foarte [83 
multe ruperi de trenuri şi de branşamente de cale ferată. Locotenentul | 
îm+ spune că acestea sunt consecințele trecutului regim politic, ai 
cărui aşi au recepționat atâta material prost pentru armată, dar ei - —— 
s-auales în schimb cu blocuri construite în Bucureşti. La ieşirea din cazarmă ne aşteaptă lumea 
de eri, cu mult sporită, ale cărei plânsete te impresionează fără să vrei. Seara mi-am pus la punct 
echipamentul și afacerile privind diferite ziare şi reviste unde am trimis articole spre publicare. 
I-am scris o scrisoare Liniştitoare mamei. Separat, am trimis şi o scrisoare-testament, pentru 
cazul că vo! muri în luptele ce se prevăd la frontieră, prin care las 500 de volume din biblioteca 
mea pe seama Bibliotecii din Reghin. Scriind despre eventuala mea moarte, n-am simțit nici 
o tresănre sufletească, nici o emoție. Parcă aş fi vorbit despre moartea altuia. A muri pentru 
țară e o onoare. Umanitatea se manifestă numai prin naționalism. Pentru ca Anglia şi Franța 
să ajungă unde au ajuns, a trebuit ca milioane de francezi şi de englezi să moară timp de sute 
de ani pe atâtea câmpuri de bătălie din lumea întreagă. Vreau pentru România acelaşi destin. 

18 martie 1939. Pregătinle pentru plecare continuă. A sosit mama. Plânge şi ea şi soția 
mea Lucreția. Dacă m-aş lăsa răpit de sentimentalism, aş plânge şi eu. Sufletul meu este prins 
însă în vâltoarea unei hotărâri extrem de serioase. Trebuie să plec și să lupt pentru țară. Poate 
va trebui să şi mor. Nimic nu-mi clintește conştiinţa. La ora trei plecăm la gară. Lucreția îmi 
aduceun buchet de viorele. Mile prind înpiept. La ora cinci, trenul se pune în mişcare. Ultimele 
sărutări, ultimele fluturăr; de mâini. Plecăm spre Baia Mare. 

19 martie 1939. La ora nouă dimineața am sosit la Baia Mare. Ni se comunică programul. 
NI se dau instrucțiuni severe. Totul scurt, ostășeşte. În ce mă priveşte, mă simt foarte liniştit 
şi hotărât să-mi fac datoria. Nimic din ceea ce am lăsat în urmă nu mă tulbură. Nici Lucreția, 
nici afacerile, nici acțiunile şi planurile mele culturale. Nimic. Nu sunt decât comandantul de 
pluton hotărât să-şi facă datoria până la capăt. 

20 martie 1939. Prima zi de instrucție. Oamenii nu-și dau seama încă de gravitatea 
situaţiei. 
profund. Noi suntem trecători. România este eternă. Asigurarea eternității ei constă în vitejia 
noastră, în sângele nostru, în moartea noastră. Aşteptăm aici încrâncenarea cea mare. 
Duşmanul pu va trece decât peste cadavrele noastre. 

7 aprilie 1939. Vinerea Patimilor. Aseară am fost la biserică. Am ascultat câteva 
evanghelii, regretând până în adâncul sufletului că nu m-am apropiat încă, pe cât ar fi trebuit, 
de lisus. Totuşi, din septembrie 1937, mă rog în fiecare seară. După Tatăl Nostru, rostesc o 
rugăciune personală - comuniunea mea cu Dumnezeu. | 

Saprilie 1939. Peste noapte am plecat fulgerător spre Botiz. Zvonuri despre eventualitatea 
unui atac maghiar. Pe la 12,00 noaptea, am ajuns la Satu Mare. Oamenii se întorceau de la 
Înviere. Noi ne pregăteam să ucidem pe cei care ar fi voit să ne ucidă... vei 

9 aprilie 1939. Sfintele Paşti. Până acum am avut noroc. Doamne, dă-mi-l și de acum 
înainte. Hristos a înviat! Si A 

28 septembrie 1939. După şase luni, mă găsesc tot pe aceleaşi meleaguri, în poziție de 
luptă, la Satu Mare. | 

5 iulie 1940. Mă aflu în Ţara Oaşului, pe Muntele Comşa. Sufletul meu a trecut prin 
nenumărate încercări. Doamne, fereşte-ne de un ceas asemănător răpirii Basarabiei. La 14 
ianuarie, Lucreția anăscutun copil. La | februarie, de ziua mea de naştere, l-a botezat cu numele 
de Vasile-Gheorghe. Vasile - eu, Gheorghe - socrul meu, protopopul ortodox onorar George 
Cazan. Îi vom zice Gelu. Cu e! s-au născut o serie întreagă de noi preocupări, noi griji, noi 
gânduri. Ce, oare, îi va rezerva viitorul? Va fi, poate, un orfan de război? Va creşte, cine știe, 
într-o țară robită? Doamne, fie voia Ta! Suntem aici așteptând inamicul. In zare se vede 
frontiera... 

ÎN TIMPUL DIKTATULUI 
Fragment din articolul “Cuvânt despre lupta unei generaţii” | 

“Arbitrajul” de la Viena, în acea tragică noapte de 30 august 1940, m-a găsit pe culmile 
Grohotişului, în Țara Oaşului, comandant al unui pluton de infanterie, așteptând cu îndârjire 
măsurarea cu străvechi noştri duşmani. Din martie 1939, îi aşteptăm fără încetare. Fortificațiile 
şi tranșeele noastre crescuseră vertiginos, iar curajul şi vitejia ostaşilor se arătau mai presus de 
orice îndoială, 

După un an şi jumătate de așteptare - de aprigă şi nervoasă aşteptare - dușmanul a apărut 
totuşi, constrângându-ne să părăsim poziţiile de luptă, dar nu prin iureşul său irezistibil, nu prin 
armele sale, ci - blestem al vremii - printr-un ordin de retragere dat de către însuşi guvernul de 
la Bucureşti, care, dezorientat şi strivit de povara evenimentelor şi a incertutidinilor, a înțeles 
să se supună, fără murmur, sentinței semnate de Ribbentrop și Ciano! 

Cea fost această sentință? incontestabil cea mai brutală atingere a drepturilor și demnității 
unui popor, o sfidare a tuturor principiilor de drept şi a celor îmai evidente realităţi geografice, 
economice, istorice și naționale. O imoralitate politică totodată, fiindcă se ştia, prerheditat, atât 
la Roma, cât şi la Berlin, că prin sfârtecarea în două a Transilvaniei, fără a se rezolva nici una 
dintre problemele ei de bază, nici cea economică şi nici cea etnică, cele două popoare, ungurii 
şi românii - în dorința unei rezolvări integsale a litigiului şi în lipsa unei previziuni diplomatice 
mai adânci - nu vor face altceva decât să accepte în mod indiscutabil tutela exploatatoare a 
Germaniei şi a Italiei, amândurora dându-li-se să înțeleagă că arbitraţul va fi revizuit în favoarea 
celor ce vor deveni mai devotați. 

În cei 300 de kilometri făcuţi pe Jos, de la Seini și până la Târnăveni, unde avea să 


21 martie 1939. Ni s-a ţinut o splendidă lecţie de educaţie națională. Ne-a impresionat 


NR. 8-9/2000 PAG. 7 





Un martor de excepție: 
istoricul Vasile Netea 


i ps poposească Regimentul 82 Intanterie, mergând alătuni de un pluton 
“| dincare, la fiece apel de dimineață, constatăm lipsaa doi-trei soldaţi, 
porniţi să-şi rezolve singuri problemele pe care guvernul român se 
arătase incapabil a le rezolva, am avut astfel prilejul de a medita 
"| îndelung, sfâşiat la tot pasul de o pătrunzătoare durere, atât la 
termenii litigiului dintre noi şi unguri, cât și la întreaga tragedie ale 
“| cărei personagji eram. 

Căci, fără îndoială, străbăteam o tragedie: cruntă şi adâncă; 
„| etnică şi politică în egală măsură. O tragedie ce, ridicând Ja iveală 
| o sumă de deficienţe, de erori şi de fatalități politice, lăsa în urmă 
| aproape un milion cinci sute de mii de victime, lăsa jumătate din 
| Transilvania şi prăvălea întreaga naţiune într-o prăpastie cu 
nenumărate cascade. 
> | Zile şi nopți, confruntându-mă necontenit cu atâtea amintiri şi 

——_ cu atâtea mustrări istorice, am irecut prin satele înlăcrimate ale 
Sătmarului, Someşului, Clujului şi Turdei; plângeau românii după “cătanele” lor. lar cătanele 
coborau cu drapelele înfăşurate, cu frunțile posomorâte, ruşinate de ordinul pe care îl executau 
şi înfricoşate de tainele viitorului. 

Câţi dintre ofiţerii şi ostașii care au făcut această tristă retragere nu aveau să moară la 
Odesa, la Sevastopol sau la Stalingrad, când ar fi fost atât de logic, şi pentru generațiule viitoare 
un atât de strălucitexemplu, ca sângele lorsăstropească pământul Bihariei ori al Maramureşului. 
Stejarii şi mestecenii foşneau atât de dureros în urmă... Glasul lui Vasile Lucaci, tribunul 
Sătmarului, “Leul” Memorandumului, se auzea, parcă, din mormântul de ja Siseşti, întrebându- 
ne deznădăjduit: De ce plecaţi? Unde plecaţi? Cum de plecaţi? De ce?... 

— Plecăm pentru a ne reîntoarce, bădiţă Lucaci. La revedere! 

DUPA DIKTAI 
Extras din broşura Ardealul în politica României de astăzi 

Au fost abandonate astfel în ghearele Ungariei horthyste, încălcându-se brutal frontierele 
consfințite prin “Tratatul de la Trianon”, unteritoru de 42.610 kmp. şi o populaţie de 2.612.000, 
dintre care 1.3 15.000 români. Generaţia ardeleană crescută în mândria Transilvaniei libere şi 
înfăptuirii României Mari a suferit un şoc extrem de violent. Este exact ceea ce a făcut-o să 
ridice iarăși din panopliile părăsite vechile arme de luptă ardelenească şi să se urce din nou pe 
baricadele de la 1 decembrie 1918. 

Ideea de arămâne în Transilvania “cedată”, devenind cetățean maghiar, nu m-a ispitit nici 
măcar O singură clipă. Am avut de la început convingerea nestrămutată a caducității actului de 
la Viena şi în acelaşi timp dorința irezistibilă de a contribui din toate puterile mele la limpezirea 
marelui proces național ce ştiam că trebuie să înceapă. 

Lupta împotriva acestui arbitraj a constituit supremul obiectiv al tinerei generații ardelene 
- o luptă în care ea s-a aruncat cu toată îndrăzneala şi cu toată energia, izbutind să facă să 
strălucească iarăşi pe cerul luptei naționale vechiul spirit combativ al Transilvaniei. 

A lupta cu fanatism pentru dezrobirea Transilvaniei şi pentru readucerea ei sub autoritatea 
Coroanei României întregite sub Ferdinand | - iată hotărârea cu care plecam în dimineața zilei 
de 1 septembrie 1940, de sub culmile Ţării Oaşului. 

Desigur, mă bântuiau atâtea alte gânduri contrare şi care m-ar fi îndemnat să fac altfel. 
Imaginea vechilor luptători ardeleni, Horia, “Crăişorul țăranilor”, şi Avram lancu, “Craiul 
munților”, conducători răzvrătiți ai poporului și exponenți necontestați ai unei incoruptibile 
idei de dreptate, stând alături și împărtăşindu-se în mod direct din suferințele cosângenilor lor, 
mi-au apărut în faţa ochilor în nenumărate şi amamice clipe. Mai erau apoi legăturile şi 
obligațiile de familie care îşi cereau şi ele tributul de atenţie şi durere. Atâtea alte rosturi strict 
omeneşti se cereau şi acestea judecate, chibzuite, cumpănite. 

Nimic însă nu a putut rezista îndemnului vibrant pe care ni-l strigau din morminte 
antecesonii: “Soarele de la Bucureşti răsare pentru toți românii!”. După un scurt popas la Blaj 
şi Arad, am sosit la București. De peste linia Feleacului răzbăteau fără oprire veştile cele mai 
crâncene: oameni schingiuiți, masacrele sălbatice de la Ip şi Trăznea, biserici aprinse, sate 
devastate, întemnițări neîntrerupte, sfidarea celor mai elementare simțăminte omeneşti, mii de 
expulzați şi de martiri, biblioteci arse, şcoli desființate, preoți izgoniți şi toată acea crâncenă 
prigoană îndreptată cu atâta furie împotriva unei populații dezarmate, numărul refugiaților care 
creştea necontenit, înspăimântați de perspectivele unei supunei maghiare, au determinat 
întreaga noastră atitudine, activitate şi luptă pentru reîntregire ce a urmat şi în care ne-am 
aruncat cu toții sfidând orice instinct de conservare. Transilvania sau nimic! Era tot ce 
gândeam, tot ce doream, tot ce voiam. 


Prin cele de mai sus, cu fihală mândrie şi cucernică emoție, am retrăit o parte din viața 
tatălui meu închinată în întregime celor două puncte cardinale ale românismului: credința 
în Dumnezeu şi dragostea de țară. 

Am încercat să restitui cititorului, dintr-o sumedenie de pagini, una mai dramatică decăt 
alta, pasajele cele mai elocvente pentru înțelegerea Cauzei Transilvaniei, în numele căreia 
Vasile Netea a cuvântat, a luptat şi a scris, a trăit şi a mail. | 

Crezul său naţionalidevine astfel o lecţie de istorie ținută postum în fața unor elevi şi 
studenţi cărora le sunt baljocorile manualele şi cursurile, cât şi o spovedanie de nelăgădui!. 

Personal, nesocotindu-mă a fi mai mult decăt un blacheu pe talpa grea aşezată de el spre 
înfelegerea cum se cuvine a adevăratului naționalism creştin, în pofida naţionalismului 
comunist şi neocomunist, pe care-l vedem manifestându-se în formele sale cele mai abjecte 
cu putință, inchei relatând una dintre ultimele noastre discuţii. Aflat pe patul de moarte, 
aproape orb din cauza unui diabet contractat în cei opt ani de închisoare pe care i-a suferit 
în perioada dictaturii comuniste, a mai avut încă puterea să-mi spună, printre multe altele, 
cu glas testamentar, următoarele: “După ce vorbeau în faţa mulțimilor adunate, cu tin patos 
imposibil de reprodus, marii noştri oratori, Barbu Delavrancea, Take Ionescu, Nicolae 
Filipescu, A. C. Cuza, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga, Nae lonescu şi Corneliu Codreanu, 
exponenții cei mai de seamă ai unei istorii a oratoriei româneşti, pe care mi am mai apucat 
să o scriu, nimeni nu mai pulea vorbi nimic”, 

După ce v-a vorbit astăzi, de dincolo de mormânt, Vasile Netea, ce aş mai putea adăuga 


eu? 
Gelu NETEA 


PAG. 8 NR. 8-9/2000 


RĂSFRÂNGERI 
ALE TRADIŢIEI 
CULTURALE 
PATRISTICE 
ÎN POEZIA 


EMINESCIANĂ: 
SEMANTICA 


“VEACULUI” 
ÎN POEZIA 
REVEDERE 








PUNCTE CARDINALE 


S-a vorbit în ultima vreme de o posibilă 
similaritate la nivel semantic între 
mentalul lumii patristice şi o reflectare a 
acestuia în unele poezii eminesciene, mai 
ales de inspiraţie folcloricâ, urmând faza 
unor stilizâri poetice fireşti. 

Cristian Bâdililiţă afirma pe bună 
dreptate, în Sacru și melancolie (Ed. 
Amarcord, Timişoara, 1997), că Eminescu 
emai aproape de modul de gândire gnostic 
decât de cel creştin. Gnosticii râmân nişte 
creştiniidealişti, niştecreştinimelancolici. 

Poezia Revedere, analizată din punct de 
vedere al limbajului folosit, reveleazâ în 
planul de profunzime al gândirii 
eminesciene o râsfrângere a tradiţiei 
culturale de o anumită facturâ patristicâ. 

Sa luâm spre exemplificare cuvântul 
“veac” care, la poet, are o dimensiune 
temporala aflată în contrapunere cu 
ETERNUL, 

Ne circumscriem examinarea la 
cuvântul “veac”, la derivatul sâu 
“vecinicie”, precum şila cuvântul “vreme”, 
care deţine cheia limbajului simbolic al 
poeziei Revedere. 

Orizontul semantic al vocabulei se 

extinde, îmbrâţişând concepte spaţiale, 
până la a se identifica cu lâcaş, lume. În 
mediul mistic are loc evoluţia de la 
“saeculum'la “eon”. Eoniipotfioentitate, 
o ipostaza sau iînsâşi forţa lui Dumnezeu. 
Subtilele distincţii pe care le regăsim în 
tradiţiapatristică, undeproblema timpului 
şiaeternitâţiiseînfațişeaza continuu, sunt 
prezente şi-n conştiinţa poetului. 

lată ce scrie în Dogmatica sa Sf. loan 
Damaschin: “Trebuie sâ se ştie câ numele 
de veac are multe sensuri, căci înseamnă 
multelucruri. Veacsenumeşte şi viaţaunui 
0In...; veacsenumeşte şitimpuldeomiede 
ani. larâşi se numeşte şi veacul ceva sâvie, 
celfâră de sfârşit, dupâ înviere. Senumeşte 
iarâşi veac nu timpul, nicio parte din timp, 
care se mâsoară cu mişcarea şi drumul 
soarelui, adică cel format din zile şi nopţi, 
ci un fel de mişcare şi un interval de timp 
care merg împreună cu cele veşnice[...)” 

(Dogmatica, Bucureşti, 1943, ed. II, p.77). 
Putem afirma câ valoarea esenţială a 


cuvântului “veac” oscileazâ între devenire 


- sensul heraclitean - şi o duratâ-veşnicie 
caracterizata de permanenţă - sensul 
platonician al lui A7IOW: o durată pe care 
Proclus ar numi-o “eternitate după timp”, 
pentru că stă între timpul naşterii şi 
eternitatea ontică. 

Într-un exemplu extras din poezia 
Revedere - o meditaţie kantiană pe tema 
vremelniciei esenței ontice, precum şi pe 
raportul fenomenalitate-noumenalitate - 
vedem cuvântul “vreme” folosit cuvaloarea 
luiabstractă, adica deeternitatea devenirii 
cosmice, contrapus cuvântului “veac” in 
sensul de timp care se condensează într-un 
felde eternitate temporală: “Ce mi-i vremea 





când de veacuri,/ Stele-mi scânteie pe 
lacuri...”. 

Dimensiunea abstracta a trecerii 
timpului, acea eternitate a devenirii 
cosmice este revelată prin raportul dintre 
natură (cu sensul ei de eternitate, 
noumenalitate) şi fiinţa umană, 
fenomenalitatea concretului pur: 
“Codrule, codruțule,/Ce mai faci, 
draguţule, /Câ de când nu ne-am văzut, / 
Multa vreme a trecut...?". 

Acelaşi raport dintre sensul abstract al 
eternitâațiisimbolizat decuvântul “vreme” 
(cu pandantul lui spaţial, “codrul”) şi 
fenomenalitatea fiinţei umane estesugerat 
în versurile: “Codrule curâuri line, /Vreme 
trece, vreme vine; /Tu, din tânâr precum 
eşti, /Tot mereu întinereşti...”. 

Desigur, toate acestea nusunt A/IOW-ul: 
absolută autosuficienţa, după definiţia pe 
care o regâsim la Dionisie Pseudo- 
Areopagitul, o definiţie pe care o citâm 
întrucât, fiind conformă cu aceea a unei 
Filozofii a Fiinţei derivate de la Platon, 
apare apropiată de sentimentul 
eminescian. 

Dupa ce a proclamat câ Dumnezeu nu 
este numai autorul Timpului şialEonului, 
Dionisie scrie: “Et sicut dicebamus de eo 
qui est, esse aevi ipsius per se esse "(P.G., 
III, col. 885 A)= “şiastfel, ziceam câ ceeace 
este să fie prin sine, în același timp”. 

Dincolo de o fixare a temporalităţii sau 
de o stilizare a acesteia: “Că de-i vremea 
rea sau bunâ,/Vântu-mi bate, frunza-mi 
sunâ/ Şi de-i vremea bună, rea,/Mie-mi 
curge Dunarea”, Eminescu tinde spre o 
esenţializare a Eternului Absolut. Dar 
pentru a înţelege în adânca lui splendoare 
cuvântul-symbolon prin care poetul 
esenţializează Eternul, secuvinesăapelâm 
la Sf. Maxim Maârturisitorul. 

AION-ul este ceva care transcende 
devenirea şi durata, timpul şi veşnicia 
eonilor. Aceia care îl ating vor fi eliberați 
de orice “patimâ"” şi chiar de acea “patimă 
areîntoarcerii”: “ab ormnipenitusmotu ac 
incitatione in Deus inciderint” (P.G., XX, 
col. 1166 B) = "din toată mişcarea adâncă 
va inceta orice provocare după ce secolele 
urmâtoare în Dumnezeu se vor fi 
întrerupt”. 

Această demonstraţie de natură 
semantică, aplicată la poezia Revedere, 
vine sâ certifice faptul câ în structura 
mentală eminesciană se regăsesc multe 
inflexiuniale tradiției culturale patristice. 

Separecâexegeza eminescianâarputea 
aduce argumente suficiente în ceea ce 
priveşte răsfrângerea lumii patristice în 
universul poetic eminescian prin analiza 
altor poezii, oferind onouâ grilă de lectură 
şi o mai bună înțelegere a planului poetic 
de profunzime. 


Constantin MIHAI 





&, 














Divina Co 


Purgatoriului. 


să treacă mai departe, 


10 


16 


19 


22 


25 


28 


31 


34 


37 


40 


43 


46 


| Versul al doitea, în original: che la mia comedia cantar non cura, 
2 Demnitar din orașul Lucca, a cărui protectoare eră considerată 


INFERNUL 
CÎNTUL XXI 

Aşa, din punte-n punte, îndrugind 

la cîte-n cînt nu prididesc a spune!, 
ajunşi eram pe-o coamă-naltă cînd 
cu ochii-am dat de cealaltă genune 
din Malebolge, plină de-ntristare 

şi cufundată-n negurile brune. 

Cum la Veneţia, iarna, în cuptoare 
catranul fierbe, clocotind vîscos, 
corabia să şi-o dreagă fiecare, 

în aşteptarea timpului frumos, 

astfel că unul unge, altu-astupă 

cu cîlți corabia ce de drum s-a ros; 
unii la proră dreg, alții la pupă, 

iar alții vîsle-şi fac, ori strîng odgoane, 
ori cos vîntrele gata să se rupă, 

la fel şi-acolo gilgîie-n bulboane, 
dar nu prin foc, ci prin lucrare sfîntă, 
o smoală groasă, dînd peste limane. 
Atita desluşeam: că se frămîntă 

şi creşte în băşici, cu clocot mare, 

şi dă-napoi, şi iarăşi se avîntă. 

Pe cînd scruţam pierdut acea viltoare, 
maestrul meu, zicînd: “Păzea! Păzea!”, 
mă trase către el cu-ngrijorare. 

Ca unul care-n pripă ar vedea 
primejdia ce-l paşte, mă-ntorsei, 

cu spaimă iscodind în urma mea, 
năuc şi-abia urnindu-mi paşii grei; 
iar dindărăt un drac întunecat 

văzui cum vine iute peste stei. 
Vai, cât era la chip de-nfricoșat! 

Şi cît părea în goana-i de ciudos, 
mai mult de-aripi decît de paşi purtat! 
Pe cruntul umăr, falnic şi țepos, 
ţinîndu-l de picioarele-amîndouă, 

pe sus ducea cu el un păcătos. 

Şi din înaltul punţii: “îNa-vă vouă 
fruntaş din Sfînta Zita”, Ghearerele”! 
Viriţi-l în afund, c-o raită nouă 

voi da-n curînd ticsitei citadele“: 

făr de Bonturo, doar pungaşi cuprinde“, 
ce nu în da îl schimbă pe lovele“”. 
Zwrlind povara, îată-l că o-ntinde 

pe stîncă iar, cum n-am văzut dulău 
mai iute urma hoțului a prinde. 

Pieri acela”, -apoi săltă din hău, 

cu faţa-n sus, iar dracii, roi, strigară: 
“Nu-i Sfinta Faţă-aci la locul său! 


Sfinta Zita. 


3 În original: Malebran 
traducerea aproximativă a numelor da 
Dante, 


4 Orașul Lucca, plin ochi de pungași (baraltieri). 


5 Exprimare ironică; Bonluro 


din acel oraș. 
6 În original: del no, per !i denar, vi si fa ita (ita e un latinism), 


7 Osinditul azvirlit în srnoală 


INC 


che. Am optat, ca şi Eta Bocnu, pentru 
(e demonilor de fantezia lui 


Dau era, de fapt, pungașul pungașilor 


PUNCTE CARDINALE 


g alui Dante Alighieri 
într-o nouă versiune românească 


de Răzvan Codrescu 


Reiau, după o întrerupere de un an, publicarea noii versiuni româneşti a Divinei Comedii. Primele 20 de cînturi 
ale Infernului au apărut în Puncte cardinale de-a lungul mai multor ani, într-o ordine aleatorie. Sper ca următoarele 
13 cînturi ale acestei prime părți a operei danteşti să vadă lumina tiparului în succesiune firească şi cu o anume 
ritmicitate. Poate că pînă la sfirşitul anului 2001 voi în măsură să republic integral traducerea, în volum, urmînd ca 
Punctele cardinale (de nu-și vor înceta apariția) să găzduiască, în serial, măcar o parte din cele 33 de cînturi ale 


În Cîntul XXI, inclus în pagina de față, Dante şi Vergiliu trec prin brâul al cincilea al! celui de-al optulea cerc al sp% 
Infernului, loc în care își primesc osînda i barattieri, jefuitorii bunurilor de obşte (precum demnitarul din Lucca), 
cufundați în smoală clocotindă. După ce sînt nevoiţi să-i înfrunte pe diavolii păzitori ai locului, cei doi poeți izbutesc 


49 Nici baia nu-i ca-n Serchio* de uşoară! 
De nu pofteşti să ne încapi în gheare, 
din smoală cată-a nu ieşi afară!”. 

52 lar după ce, cu căng! o sută, tare 
l-au încolțit: “Sub smoală Joci aici 
şi doar furiş te-nalți, de eşti în stare”. 

55 Nu altfel bucătarii pe-ucenici 
îi pun să-ndese carnea în ceaune, 
cînd zeama clocoteşte cu băşici. 

58 “Spre-a nu-şi da seama”, prinse domnu-a spune, 
““că eşti pe-aci, te-ascunde după stei 
şi-aşteaptă-acolo vorba-mi să-i îmbune; 

61 şi-oricît ar fi cu mine de mişei, 
tu nu te teme: ştiu a-i îmblînzi, 
căci şi-altădată piept am dat cu ei”, 

64 Trecu apoi de capul punţii şi, 
de cum Călcă în cea de-a şasea vale, 
îşi luă avînt şi fruntea-şi semeți. 

67 Cum se reped copoii cînd în cale, 
cu mîna-ntinsă, vreun calic se-opreşte, 
turbați lătrîndu-l, gata să-l prăvale, 

70 la fel şi dracii de sub pod, orbeşte, 
cu căngile spre el buluc dădură, 
dar le strigă: “Nu vă pripiţi prosteşte! 

73 Pîn' să mă luaţi în furci cu-atita ură, 
din voi poftească unu-a m-asculta, 
şi-apoi veți şti de-i rost de-mpunsătură”. 

76 “Codarcea” meargă!”, prinseră-a striga. 
Atunci din gloată unul se desprinse, 
zicînd spre domnul meu: ““Ce vrei mata?” . 

79 “Crezi tu, Codarcea”, domnu-a zice prinse, 
“că pîn' la voi, cum vezi, am fost răzbit, 
prin tot noianul curselor întinse, 

82 făr ca de sus să fiu călăuzit? 

Lăsaţi-ne, căci ceru-aşa voieşte, 
să-l port pe-acela!” pe-acest drum cumplit”. 

85 Trufaşul drac văzui cum se smereşte, 
căci cangea şi-a lăsat-o la pămînt, 
zicînd: “Cruţaţi-i, dacă drept vorbeşte!”. 

88 Iar domnul către mine: “N-ai cuvînt 
să te mai temi, tu, cel pitit sub stîncă,; 
urmează-mă, căci piedici nu mai sînt”. 

9] M-am fost urnit, dar tot cu teama încă — 
văzînd cum dracii se-mbulzeau spre mine — 
că-n pizma lor cuvîntul şi-l mănîncă, 

94 precum cîndva, cu spaima morții-n vine 
eu din Caprona i-am văzut cum ies 
pe cei împresuraţi de oşti străine". 

97 În domnul meu zorii să mă îndes, 
dar către dracii crunți la-nfățișare 
privirea mea îşi da întruna ghes. 

100 Şi-aceia, dînd din căngi: “Să-l mingii oare 
pe şale-un pic?”, se îmbiau struntat, 

Și-şi răspundeau; “Da, arde-l, Lrățioare!”, 





8 În Serchio obișnuiau să facă baie locuitorii din Lucca, 

9 În original: Malacoda, “Coadi-rea”, 

10 Pe Dante, cel tupilat după stinci, 

4] Dante ar fi participat la asediu! Capronei (1289), unde asediați se 
predaseră asedialoritor. 







NR. 8-9/2000 PAG. 9 


Închin cu smerenie această tălmăcire 


memoriei ilustrului romanist şi dantolog 
MARIAN PAPAHAGI 





103 Însă-acel demon ce de vorbă-a stat 
cu domnul meu se-ntoarse iute foarte: 
“Ho, Scărmănilă!?, ho!”, rosti-ncruntat. 

106  Apoisprenoi: “Să mergeţi mai departe 
pe-aici nu-i chip, căci în adîncuri zac 
din puntea-a şasea resturile sparte; 

109  cidacă-a-nainta vă e pe plac, 
pe buza rîpei apucaţi devale, 
căci stîncile mai jos podeţ se fac”?. 

112 leri ani au fost, de cînd plesni în cale, 
o mie două sute şaizeci şase, 
decît acum cinci ceasuri mai la vale!*. 

115 Să vadă de vreunul capu-l scoase 
trimit iscoade-acolo dintre-ai mei: 
urmaţi-i, căci în pace-o să vă lase. 

118 Hai, Aripilă'””, prinse către ei 
a porunci, “Brumancea!€ şi Cîinilă””, 
şi Barbăcreaţă-n frunte!t, şi Vilvei!?, 

121 la fel şi voi, Mistreţea” şi Rînjiulă”!, 
şi, ca să fie zece, Gherilău?, 
şi Farfarel?”, şi loaza de Roşilă*! 

124 Daţi roată toți încinsului hîrdău 
Şi-i duceţi teferi şi pe-aceştia doi 
de-a curmezişul stîncilor din hău”. 

127 “Ce văd, maestre, vai şi-amar de noi?!”, 
zisei atunci. “Dacă tot ştim pe unde, 
mai bine-am merge singuri amîndoi. 

130  Tu,celce toate lesne le pătrunde, 
nu vezi c-aceştia ne rînjesc hidos 
şi sub ocheade gînd viclean se-ascunde?”. 

133  Cielspre mine: “Nu te vreau fricos! 
În legea lor tu lasă-i să rînjească: 

-nu-i pentru noi, ci pentru cei de jos”. 

136 Prin stinga roată prins-au să păşească; 
dar îi văzul cum mai întîi se-ntoamă 
şi-şi muşcă limba, domnul să-şi vestească?*; 

139 iarelatunci din cur făcut-a goamă”. 


12 În original: Scarmiglione. 

13 Diavolul caută să-i înşele, după cum cei doi îşi vor da seama mai 
tirziu. 

14 Întreg pasajul se referă la cutremurul stimit odinioară de pogorirea 
lui Hostos la iad, oferind și un reper cronologic: dacă Hristos 
(conform tradiției) a murit pe 25 martie 34, pe la ora 3 p. m, atunci 
ne aflăm în 26 martie 1300, către ora 10 a. m. 

(5 În original: Alichino. Eta Boeriu traduce;“Zbate-Aripi”. 

16 În original: Calcabrima,“Calcă-brumă”. 

(7 În original: Cagnazzo, cam cum am zice-n româneşte“ Porc de 
cîine”, 

18 În originat: e Barbariecia guidi la decina,“şi Barbă-creaţă ca 
fruntaș al cetei (de zece draci)”, 

19 Înoriginat: Libicocco. Al. Marcu glosează:" Etimologie nesigură: 
poate «lureş de vinb» (/ibeccio)”. La Eta Boeriu: Libicoane”. 

20 În originat: Ciriarto,"Mistreţul”, 

21 În original: Draghignazzo,“Balaur rînjit” (după AL. Marcu). 
21 În original: Graffiacane,"Jupoaie (sfişie/zpirie)-ciine”. 

23 Farfarello — răspîndit nume de spiriduş. 

24 În original: Rubicante,“Roşcovanul” 

25 Osindiţii care fierbeau în smoată. 

26 Dracii se pregătesc să se năpustească stol asupra osindților 

27 În original: ed elli avea del cul farto trombetia. 


E A 








PAG. 10 NR. 8-9/2000 





nietzsehe: 





Nietzsche este cel de al treilea gânditor revoluționar 
din secolul 19. Ca și Marx şi Kirkegaard, Nietzsche 
constată degradarea lumii burghezo-creştine. Se pare însă 
că pe Marx l-a ignorat total, iar despre Kirkepaard a aflat 
târziu, prin intermediul lui G. Brandes. Primul i s-ar fi 
părut prea ataşat de vulg, iar celălalt prea creştin. Cât 
priveşte părerea despre sine, el se consideră cel mai radical 
dintre gânditori, un punct de răscruce în istorie. În ultimul 
capitol al lui Fcce Homo, scria cu puţin timp înainte de a 
fi cuprins de demenţă: “Va veni o zi când numele meu se 
va întipări în memoria oamenilor ca ceva grandios... Eu nu 
sunt om, sunt dinamită... Eu contest, aşa cum nimeni nu a 
contestat vreodată... Înfruntarea milenară dintre adevăr şi 
minciună va provoca zdruncinări, un adevărat cutremur, 
așa cum nimeni au şi-a putut închipui că se poate întâmpla. 
Conceptul de politică se va transforma într-un război al 
spiritelor, fără precedent pe pământ. Abia începând cu 
mine există pe pământ politică mare”. 

Gândirea lui Nietzsche i-a împărțit pe cei care i-au 
aprofundat opera în admiratori entuziaști şi în detractori. 
În faţa acestei situaţii, cu prilejul comemorării morții sale 
(25 august 1900), ne-am propus să schițărn un portret câ! 
mai veridic al filozofului german, păstrând curnpăna între 
atitudinea de adulație a adepților săi şi corul imprecațiilor 
venite din partea detractorilor. În acest sens, am ales ca 
punct de reper poziția adoptată de Biserica apuseană față 
de filozofia nietzscheiană, prezentată întratatul Geschichte 
der Philosophie Îl, Neuzeit und Gegemwart (Istoria 
Filozofiei, 1l, Epoca modernă şi prezentul), 1984, Ed. 
Herder, Freiburg-Basel-Wien, avându-l autor pe Dr. 
Jobannes Hirschberger. 

Referindu-se la citatul de mai sus din Ecce homo, 
Johannes Hirschberger face următorul comentariu: 
“Cuvinte care sună îngrozitor, dar îşi pierd din intensitate 
imediat ce Nietzsche se întreabă: «Dar oare nu sunt decât 
o paiaţă?». O afirmaţie gravă, pe care poate nu ar trebui să 
o luăm în serios. Sau poate este una din acele afirmaţii prin 
care filozoful se coboară sub adevăratul său nivel? Dar ce 
știm noi, de fapt, despre nivelul lui Nietzsche? Să ne 
referim la întreaga sa operă, sau să procedăm selectiv? Şi 
dacă procedâm selectiv, care este criteriul selecţiei? 
Admiratorii lui Nietzsche trec cu vederea multe din 
afirmaţiile filosofului și consideră că cei care le iau în 
seamă sunt nedrepji cu geniul. Aceştia uită însă că 
procedând astfel adoră o imagine deformată a idolului lor. 
O cale care nu conduce la interpretarea corectă a lui 
Nietzsche, ci la ceea ce admiratorii săi cred că este 
gândirea lui Nietzsche, Despre Nietzsche trebuie să 


PUNCTE CAADINALE 


scohita de 


cunoaştem întregul adevăr, nu să-l idealizăm artificial, 
oricare ar fi motivele”. 

Friederich Nietzsche s-a născut la 15 Octombrie 1844, 
în localitatea Rocken bei Lutzen, ca fiu al unui pastor 
protestant. Între anii 1854-64 a fost elev la cunoscutul 
institut Schulpforta, după care şi-a continuat studiile la 
Berlin şi Leipzig, specializându-se în filologie clasică. În 
perioada petrecută la Leipzigacitit operele Jui Schopenhauer, 
care l-au impresionat puternic, deschizându-i un nou orizont 
de preocupări, şi totodată l-a cunoscut pe Richard Wagner, 
de asemenea un admirator al filozofului. La vârsta de 24 de 
ani, Nietzsche a obținut catedra de filologie clasică de la 
Universitatea din Basel, prilej cu care a stabilit legături de 
prietenie cu istoricul de artă Jacob Burckhardt şi cu teologul 
protestant Franz Oberbeck, profesor de studiul Noului 
Testament la aceeaşi universitate. Totodată s-a apropiat mai 
mult de Richard Wagner, care era stabilit la Triebschau, pe 
malul lacului Vierwaldstătier. La războiul din 1870 Nietzsche 
a luat parte ca sanitar voluntar, dar după câteva luni s-a 
îmbolnăvit de dizenterie şi difterie, afecțiuni care i-au ruinat 
grav şi delinitiv sănătatea, provocându-i chinuitoare dureri 
de cap. Din această cauză şi-a nat concediu de boală şi în 
1877 s-a pensionat. De acum înainte va fi pradă unui 
continuu neastâmpăr în căutarea liniștii şi însănătoşirii. 
Planul unei căsătorii cu Lou Andreas-Salome (1882) va 
eşua. Va călători, poposind un timp mai lung sau mai scurt 
ja Veneţia, Genoa, Rapallo, Sils, Maria, Sicilia, Mentone şi 
Torino, unde în 1889 tulburările sale psihice s-au agravat, 
fiind diagnosticate ca paralizie progresivă. (Diagnosticul a 
fost confirmat ulterior, pe baza fişelor medicale din clinica 
unde a fost internat, de Karl Jaspess.) Afecţiunea cu care a 
fosti îngri "it permanent de mama şi sora sa nu va conduce la 

o ameliorare a stării de întunecare a spiritului. Îşi va sfârşi 
zilele |a Weimar, la 25 august 1900. 

Activitatea creatoare a lui Nietzsche poale fi 
sistematizată în trei perioade. În scrierile sale timpurii el 
militează pentru un nouideal cultural și educativ, întruchipat 
de omul ale cărui trăsături dominante sunt pasiunea pentru 
frumos şi eroismul. Personalități care ilustrează acest tip de 
ideal uman se întâlnesc în perioada “tragică” a culturii 
greceşti, perioada dinainte de Socrate. Din aceşti ani datează 
scrierile Nașterea tragediei din spiritul muzicii (1871), 
conferințele cu tema Despre viitorul institutelor noastre de 
îmvățământ (1873-76) şi Consideraţii inactuale (1873-76). 

Sprijinindu-se pe filozofia lui Schopenhauer, Nietzsche 
încearcă să găsească un sens artei greceşti, îndeosebi 
tragediei. Preluând de la Schelling opoziţia apolinic/ 
dionisiac, el îi dezvoltă conţinutul în Naș/erea tragediei. 
Apolinicul este spiritul de ordine, raționalitatea şi armonia 
intelectuală reprezentate de Apollo, în opoziţie cu stările de 
extaz exuberant, dar mai ales cu voința de viață al căror 
simbol este Dionysos. Nietzsche le consideră ca fiind 
alternativele extreme în oricare creație artistică, sinteza lor 
realizându-se în tragedia greacă şi în muzica dramatică a hui 
Wagner. În fața opoziţiei apolinic/dionisiac,. Johannes 
Hicschberger este de părere că “inima lui Nietzsche îi 
aparține lui Dionysos și prin aceasta îl depăşeşte pe 
Schopenhauer”, voința fiind afirmată cu tărie. 

Sub influența lui Wagner, Nietzsche își va făuri un nou 
ideal artistic şi un nou model cultural. Wagner era în 
legătură cucercurilerevoluţionareale hegelienilor de stânga, 
îndeosebi cu Feuerbach, şi pe această filieră a participat la 
Revoluţia de la 1848, Așa cum însuşi mărturiseşte, a luat 
parte “ca un nebun” la distrugerea Leipzig-ului şi s-a găsit 
alături de Bakunin în vâltoarea evenimentelor de la Dresda. 
Elanul său cevoluționar își găseşte expresie într-o (razeologie 
parcă ruptă din Marx: “Vreau să zdrobesc stăpânirea unuia 
asupra altora... Vreau să sfărâm autoritatea celor puternici, 
a legii și a proprietăţii. Voința proprie să fie singurul stăpân 
al omului, plăcerea singura lege, forța sa să-i fie integral 
proprietate, căci sfânt este doar omul liber şi nimic pu este 
mai slânt decât EL... ȘI priviţi mulțimile de pe muncel, cum 





po PIE (L 


stau tăcute în genunchi... Chipurile lor înnobilate iradiază 
însuflețire, o strălucire vie irupe din ochii lor şi cu strigătul 
care cutremură cerul, «Eu sunt un om)», se năpustesc 
milioane, revoluția vie, Dumnezeul devenit om, spre 
câmpii şi spre văi, anunțând întregii lumi noua Evanghelie 
a fericirii!”. (Comparând citatul de mai sus cu încheierea 
primei bucăți din Mașterea /ragediei, concluzia puternicei 
influențe exercitate de Wagner asupra lui Nietzsche nu 
mai poate fi contestată.) 

Dinacest punct drumunle celor două mari personalități 
din cultura germană se despart. În scrierea Artaşi Revoluția, 
Wagner conturează noul său program de viaţă şi cultură. 
Un proiect de viitor cu privire la institutele de educație, 
care îl preocupă în aceeaşi măsură pe Nietzsche. Dar în 
timp ce Wagner vrea să ridice pe altarul viitorului pe lisus 
şi spiritul apolinic, Nietzsche, încă din textul Mașterii 
tragediei, l-a aşezat pe Dionysos în locul lui Hristos. După 
ce a asistat, în 1876, la primele festivități de la Bayreuth, 
se întreabă: “Este oare german aşa ceva?”; şi răspunde; 
"Ceea ce auziţi este Roma, credința Romei fără de cuvinte”. 
Păcatul lui Wagner consta în faptul că era puternic ataşat 
de idealul creştino-german. “Vai ție, căci şi tu vei fi 
răstignit! Şi tu! Şi tu - un învins!”. Wagner întruchipează 
pentruel întreaga decadență a lumii germane şi occidentale 
împotriva căreia “simte nevoia să tragă cu un tun greu, ca 
an bătrân artilerist”. 7 

În cea de a doua perioadă a activităţii sale, Nietzsche 
se orientează spre studiul teoretic al formelor de viaţă, 
adoptând poziţia unui om de ştiinţă, obiectiv şi p pozitivist, 
Acum, în scrierile "sale se regăsesc sc formulele tradiționale 
împotriva. “metafizicii, precum m şi elogiul spiritului. 
descătuşat de dogme şi canoane, Ascultându-l, ai 
sentimentul că vorbeşte un filozof francez din Secolul 
Luminilor. Peste noapte s-a transformat în ceea ce ironiza 
ieri, devenind “intelectual!” şi “socratic”. Din această 
perioadă fac parte scrierile Omenescul, prea omenescul 
(1878), Aurora, gânduri asupra prejudecăţilor morale 
(1881) şi Șiiinţa voioasă (1882). 

Această perioadă ințermediară nu a fost însă de lungă 
durată și Nietzsche va reveni la motivele din trecut, de data 
aceasta însă radicalizate prin formula de sinteză a filozofiei 
sale, “voinţa de putere”. Sub semnul acestui principiu au 
apărut operele Aşa grăi-a Zarathustra (1883-85), Dincolo 
de bine şi rău (1886), Genealogia moralei (1887), precum 
şi operele publicate după prăbuşirea sa psihică (1889) de 
către Elisabeth Forster Nietzsche - sora și infirmicra sa - 
care a avut o contribuție deloc neglijabilă în influenţa 
filozofului asupra spiritualității germane. Din această 
perioadă provin scrierile Cazul Wagner (1888), Antichristul 
(1895), Nietzsche contra Wasmer (1895), Ecce homo 
(1908), precum şi o colecție de texte cu titlul Voinpa de 
putere (1901). 

Fără îndoială că a încerca să prezinți o concepție 
filozofică de complexitatea şi dimensiunile “filozofiei lui 
Nietzsche” într-un articol comemorativ este cu neputinţă. 
Este însă posibilă o prezentare succintă a principalelor idei 
care alcătuiesc osatura gândirii filozofului german, 

Împotriva moralei şi pentru viaţă. “Nu există decât 
un singur mijloc pentru a onora din nou filozofia. Trebuie 
spânzurați toţi moraliştii. Atât timp cât aceştia vorbesc 
despre fericire şi virtute, nu vor reuşi să atragă spre 
filozofie decât babele... Prin această carte [Voința de 
putere] declarrăzboi moralei şi mă leapăd de toți moraliştii”. 
Nietzsche luptă împotriva moralei, pentru că aceasta, 
crede el, ucide viața. Întreaga istorie a filozofiei, dar mai 
ales a creștinismului, este o luptă ascunsă împotriva vieţii. 
Viaţa se sprijină însă pe premize care sunt potrivnice 
moralei. Tocmai de aceea viața neagă morala. Or viața este 
singura realitate. Morala este ficțiune, minciună, de făimare. 
“Principiul meu fundamental este: «Nu există fenomene 


a 


LĂ + SA păi - = N 























PUNCTE CARDINALE 


NR. 8-9/2000 PAG. 11 





morale». În realitate, însă, el nu este nici imoral, nici 
amoral. Contestă doar actuala morală, morala idealistă, 
eudemonismul, precum şi morala creştină şi burgheză, 
pentru a le înlocui cu o morală nouă, morala vieții. 
Reconsiderarea tuturorvaloriloreste țelul său şi din această 
perspectivă filozofia lui Nietzsche este o filozofie morală. 
Ce este viaţa? Viaţa este conceptul central al întregii 
sale filozofii şi la întrebarea de mai sus Nietzsche dă mai 
întâi un răspuns negativ: “Viaţa nu este fericire”. Cu o 
ironie fină, el se distanțează de eudemonismul utilitariştilor 
englezi, ca şi de iubirea aproapelui din concepția creştină. 
“Eu nu vă recomand iubirea aproapelui, ci mai degrabă 
fuga de aproape”. 
Voința de putere. Pentru Nietzsche, viaţa este voința 
de putere. În voința de putere el găseşte principiul 
fundamental al tuturor valorilor. “Ce este bine? Tot ceea 
ce face să se amplifice în noi sentimentul puterii, voința de 
putere, puterea din om. Ce este rău? Tot ceea ce provine 
din slăbiciune... Nu împăcare, ci mai multă putere, nu 
pace, ci război, nu virtute, ci vrednicie. Cei slabi şi cei 
degeneraţi trebuie să piară: prima poruncă a dragostei 
noastre de oameni. Şi ar mai trebui să-i mai şi ajutăm. Ce 
este mai dăunător decât oricare alt viciu? Compătimirea 
celor slabi şi degenerați, creştinismul!” Pentru Nietzsche 
întregul proces universal este voința de putere. Puterea 
este însă un concept cu multiple refenin posibile; putere 
fizică, putere brutală, puterea dreptului, puterea 
nevinovăţiei, puterea valorilor, puterea adevărurilor ideale. 
Mulţi comentatori sunt de părere că trăsătura dominantă 
a eticii lui Nietzsche este biologismul, recursul la puterea 
brută. (Aluzia la “bestia blondă” care s-ar găsi la originea 
tuturor marilor rase nobile a fost copios speculată de cei 
care au vrut să-l facă pe Nietzsche precursorul 
“hitlerismului”). În realitate, însă, afirmă Johannes 
Hirschberger, Nietzsche nu este un reprezentant al 
naturismului şi cu atât mai puțin al biologismului. Există 
suficiente texte în care se exprimă fără echivoc atât 
"împotriva forţei fizice, cât şi împotriva vitalității nude, în 
“Jocul cărora aşază temeinic criterii de valoare, făcând o 
distincţie categorică între diferitele forme de putere. 
Stăpâni şi sclavi. În strânsă legătură cu principiul 
fundamental al vieţii - voința de putere - se găsește 
conceptul de nobilime (/errentum), cu ajutorul căruia se 
poate face distincția dintre adevărata morală, morala 
stăpânilor, şi falsa morală, morala sclavilor. Nietzsche 
consideră că “bine” este tot ce exprimă caracterele 
stăpânilor: puterea, distincția, mândria, încrederea în sine, 
curajul, bogăția, precum și respingerea altruismului care 
are la bază compasiunea. În contrast, “răul” este asociat 
comportamentului sclavilor, comportament caracterizat 
prin laşitate, frică, meschinărie, egoism şi, mai ales, prin 
minciună. Încercând să imagineze geneza moralei sclavilor, 
Nietzsche descrie “revolta sclavilor în morală”. Văzândcă 
virtuțile celor putemici şi mândri le sunt inaccesibile, 
sclavii au condamnat calitățile aristocratice (bun, distins, 
puternic, frumos și plăcut zeilor) ca nonvalori şi le-au 
înlocuit cu trăsăturile de caracter ale omului de jos 
(suferința, umilinţa, slugărnicia, bunătatea, mila, răbdarea 
şi înțelegerea). lar cu privire la originea acestui alt tabel de 
virtuţi, filozoful german le localizează în lumea iudaică, 
evreii fiind aceia care au avut curajul să opereze această 
răsturnare de valori şi să o cultive cu consecvență. 
Supraomul. Din edificiul principiilor moralei 
aristocratice preconizate de Nietzsche nu putea să lipsească 
purtătorul şi executorul acestor principii, “supraomul”. 
Supraomul transcende granițele claselor, credințelor şi 
naționalităților. EI trece dincolo de însăși natura umană, 
adoptând o atitudine de superioritate aristocratică în raport 
cu convențiile şi regulile normale ale vieţii sociale. În el 
este condensată toată vrerea lui Nietzsche, Omul a eşuat: 
“Fi bine! Fie! Voi oameni superiori! Abia acum muntele 
este pe cale să nască omul viitorului. Dumnezeu a murit, 
acum vrem că supraomul să trăiască”, Cuvintele folosite 
de Nietzsche pentrua contura portretul supraomului aparțin 
mai degrabă literaturii decât filozofiei, sau unei discipline 
normative, aşa cum este morala. “EI este o trecere și un 


asfinţit, o năzuinţă către celălalt mal, un fulger care ne atinge 
cu limba lui, o nebunie cu care trebuie să fim inoculați, 
modelul celor mai înalte izbutiri“, cu alte condiţionări 
privind geneza şi dăinuirea sa, “o rasă cu propria ei sferă de 
viaţă, cu un prisos de vigoare pentru frumos, eroism, cultu- 
ră, cu. o țintă spiritualizată, o rasă care-şi poate îngădui orice 
fast, îndeajuns de putemică pentru a nu fi supusă tiraniei 
imperativelor, suficient de bogată pentru a nu fi nevoită să 
se zgârcească şi să dea importanţă lucrurilor neînsemnate, 
dincolo de bine şi de rău, o seră pentru plante alese”. 
Germanitatea. Nietzsche a fost aproape la fel de 
revoltat împotriva germanității, ca şi împotriva 
creştinismului! O stare de spirit pe care a exprimat-o nu 
numai în Ecce homo, dar şi în opere anterioare. În Omenescul, 
prea omenescul se întreabă dacă distincţia lui Goethe şi 
capacitatea lui de a se ridica deasupra oricărei invidii, 
resemnarea nobilă şi însingurarea lui Beethoven, grația şi 
gingăşia lui Mozart, neînduplecata virilitate a lui Hândel şi 
interiorizarea liniştită şi transfigurată a lui Bach - sunt 
caractere proprii germanilor. Răspunsul este negativ. Pentru 
Nietzsche, operele lui Montaigne, La Rochefoucauld, La 
Bruyere, Fontanelle, Vauvenargues, Chamfort conţin mai 
multe idei decât toate cărțile filozofilor germani! El consideră 
că germanii au gustul degenerat şi se comportă slugarnic în 
fața demnităților, uniformelor, ceremoniilor şi fastului. În 
Dincolo de bine şi de rău face de asemenea o descriere 
depreciativă a caracterului național german. Germanul este 
impur rasial, în pieptul lui sălășluiesc mai multe suflete. EI 
iubeşte “morii şi tot ce nu este clar, ce este în devenire, 
crepuscular şi voalat: el simte ca având semnificații profunde 
incertitudinea și informul, ceea ce se amână, ce este în 
creştere. Germanul nu este, el devine, se dezvoltă... Străinul 
stă uimit în faţa naturii contradictorii a sufletului german (pe 
care Hegel l-a transpus în filozofie, iar Wagner în muzică)”. 
Dar în spatele asprelor critici la adresa germanilor se 
ascunde dragostea tainică pe care Nietzsche o nutreşte 
pentru ““Germani, rasa puternică”, pentru “Germanii care s- 
au stins”, pentru nordici şi arieni. Dispariţia “germanității” 
autentice constituie motivul pornirii lui împotriva 
creştinismului, pe care îl consideră religia antariană prin 
excelență. Creştinismul a pervertit cele mai reuşite exemplare 
de “bestii blonde”, cărora le-a “corectat” defectele, le-a 
“îndrumat” spre mânăstire şi a făcut din ele “păcătoşi”. 
Idealul său este acelaşi ca al lui H5lderlin: spiritul germanic 
precreştin ar fi trebuit să se cunune cu spiritul helenismului 
presocratic. Dintr-o astfel de împreunare aştepta Nietzsche 
să se nască omul nobil al viitorului. De aceea a mizat la 
început pe Wagner, care însă l-a dezamăgit, ca unul ce a 
devenit creştin. 
Creștinismul. În viziunea lui Nietzsche, creştinismul 
a creat conceptul de Dumnezeu ca o contrapondere pentru 
viață, pentru a reprima instinctele, bucuriile și exuberanța; 
lumea de dincolo, pentru a deprecia lumea de aici; sufletul, 
pentru a arunca oprobiu asupra trupului; păcatul, conştiinţa, 
liberul arbitru, pentru a le răpi puterea celor mândri şi 
vViguroşi. În fapt, păcatul şi conştiinţa sunt o invenție iudaică, 
dar creştinismul, şi îndeosebi Roma, le-a răspândit în lume. 
Conceptele de bază ale creştinismului: dragostea, 
compătimirea, smerenia, altruismul, spiritul de jertfă ar 
constitui o morală pentru sclavi şi un atentat la adresa vieții. 
“Dumnezeu pe cruce este un blestem asupra vieţii - un semn 
doar pentru a se izbăvi pe sine!”. Conceptul contrar este 
Dionysos. “Dionysos contra celui răstignit” este una dintre 
lozincile lui Nietzsche. “Rostesc împotriva Bisericii creştine 
cea mai teribilă dintre toate acuzaţiile... Pentru mine ea este 
focarul celor mai grave acte de corupție. Biserica creştină nu 
a lăsat nimic neatins de stricăciunea ei, a făcut din fiecare 
valoare o nonvaloare, din fiecare adevăr o minciună, din 
fiecare act onesto josnicie”. Dar la fel cum în spatele mâniei 
împotriva germanilor se găseşte un sentiment de dragoste, 
(ot astfel se petrec lucrurile şi în cazul creştinismului: 
“Trebuie ironizaţi cei care cred că pot înfrânge creştinismul 
folosind ca argument ştiinţele modeme ale naturii. Judecăţile 
de valoare creştine sunt de neclintit. «Cristos pe cruce» este 
cel mai sublim simbol - pentru totdeauna”, După cum se 
vede, Nietzsche nu merge până la ultima consecvență în 


contestarea creştinismului. Apreciază pozitiv spiritul 
aristocratic statuat în ierarhia Bisericii catolice, nu însă şi 
egalitarismul democratic (preoția generală) introdus de 
Luther prin Reformă. 

Interpretarea lui Nietzsche. Există exegeți ai 
filozofului german care îi atribuie frecvent idei şi atitudini 
care nu-i aparțin, fiind omise multe din cele care-l 
reprezintă. Confruntat cu astfei de situaţii, interpretul 
obiectiv este normal să se întrebe dacă nu cumva Nietzsche, 
cel prezentat de unii exegeți interesați să ajungă la anumite 
concluzii, nu este un Nietzsche răstălmăcit, “îmbunătățit”, 
nu cel istoric. Această primejdie este amplificată de faptul 
că Nietzsche nu face parte din categoria filozofilor ale 
căror idei, după ce au fost formulate, se aşază cuminţi în 
cuprinsul tratatelor de istoria filozofiei. El este un“ filozo f- 
profet”, ideile sale dând naştere unui curent - “Mişcarea 
Nietzsche” - cu influență în creația artistică, politica şi 
orientarea ideilor filozofice din secolul 20. 

Actul creaţiei îi apare autorului Naşterii tragediei din 
spiritul muzicii ca o justificare a existenței lumii. În sine, 
lumea este amorală şi ca atare de nesuportat. Dar când 
artistul înfăţişează cele mai îngrozitoare realități, actul său 
exprimă un “instinct al puterii şi splendoare... el nu se teme 
de lume... arta afirmă”. 

Interpretarea politică a lui Nietzsche are la bază vo:nța 
de putere. Din această perspectivă, Dionysos nu mai este 
zeul artei, ci zeul războiului. Pentru înțelegerea rolului 
voinţei de putere ca pârghie în activitatea politică există 
două căi: interpretarea populară şi interpretarea academică. 
Prima face apologia luptei pentru existență, afirmării fără 
scrupule, barbariei, brutalității şi machiavelismului. 
Versiunea academică a interpretării politice a lui Nietzsche 
evitătonul durşi izbucnirile oarbe de brutalitate. Principalul 
reprezentant al acestui curent, A. Baeumler, vorbeşte de 
un activism eroic după modelul grecescului azon 
(sărbătorile periodice în cinstea lui Zeus, când aveau loc 
întreceri bărbăteşti). Luptă, tot timpul luptă! Nu doar la 
jocurile festive, ci întreaga viaţă trebuie trăită ca o luptă 
eroică, “căci în străfundurile natuni, unde zac pornirile 
sălbatice şi răul, îşi au originea şi calitățile bune şi nobile”. 
Privite însă îndeaproape, cele două interpretări se deosebesc 
numai în formă, nu şi în principii. Ambele sunt expresia 
unui vifalism Sublimat în criterii valorice. 

Cât priveşte ultima caracteristică atribuită lui 
Nietzsche, apartenenţa sa la curentul existențialist care 
domină într-un anumit sens spiritualitatea actuală 
europeană (mai ales după intrarea înagonie a marxismului), 
ea este rezultatul interpretării datorate unuia din marii 
filozofi germani ai timpului nostru, Karl Jaspers. Pornind 
de la sesizarea faptului că în concepția zbuciumatului 
autor al lui Aşa grăit-a Zarathustra ideea centrală este 
unitatea dintre gândire şi viață, o unitate dinamizată de un 
motor propriu, voința de putere, Jaspers a recunoscut 
orientarea existențialistă a filozofiei sale. Cartea intitulată 
Nietzsche. Introducere în înțelegerea modului său de a 

filozofa a apărut în anul 1936. 

O concluzie finală cu privire la filozoful german de la 
a cărui moarte se împlinesc 100 de ani este greu de 
formulat. După cum în viațăa fost o personalitate complexă, 
adeseori în contradicţie cu sine însuşi, tot astfel sunt şi 
sentinţele pe care le rostesc comentatorii săi. Karl Lâwith 
(1897-1973), profesor la Heidelberg, se întreba în cartea 
sa despre Nietzsche: “Este oare Nietzsche în realitate un 
mare gânditor sau doar un poet nerealizat?”, ca apoi să 
răspundă: “Comparat cu Aristotel şi Hegel, este un diletant 
pătimaş... Comparat cu Sofocle şi Hălderlin, poeziile şi 
alegoriile sale sunt, cu unele valoroase excepții, învelişul 
artistic al trăirilor sale. Privit la suprafaţă, Nietzsche este 
un scriitor filozofic, aşa cum Kierkegaard este unul religios, 
dar fără pregătirea acestuia în domeniul gândinii abstracte, 
Privit însă în profunzime, Nietzsche este un adevărat 
iubitor al înţelepciunii, care, mânat de această pasiune, 
caută ceea ce este permanent sau veşnic şi de aceea a voit 
să biruie atât timpul său, cât mai ales trecătoarea viaţă 
pământească”, 

Gabriel CONSTANTINESCU 




















PAG. 12 NR. 8-9/2000 


PUNCTE CARDINALE 





are aici un acarcter mai degrabă religios: exilatul era 


CGTITAl LA CANTA ARSirie 


Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului. 
Evreii o numesc fie Weiqra (= şi El a chemat), după 
cuvântul cu care începe cartea, fie, după conținut, Tora 


Haqohanim (= Legea Preoților) sau Torat Hagorbanot : - 


(= Legea Jertfelor). În Septuaginta, cartea se numeşte 


Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdatal în Israel. 
Leviticul este cheia religiei indaice, oferind cadrulpentru ( * 
toate celelalte cărți biblice. În cene priveşte, vom căuta | să 
mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 
rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 


(urmare din numărul trecut) 


Cap. 7, 1-6: “lată şi rânduiala jertfei pentru vină: 
Aceasta este sfințenie mare. Jertfa pentru vină să se 
junghie în locul unde se junghie jertfa arderii de tot şi 
cu sângele ei să se stropească jertfelnicul de jur 
împrejur. Cel ce o aduce să asebească din ea loată 
grăsimea, coada și grăsimea de pe măruntaie, amândoi 
rărunchii, grăsimea cea de pe ei şi seul de pe ficat: 
loate acestea să le osebească împreună cu cei doi 
rărunchi. Acestea să le ardă preotul pe jerifelnic, ca 
jertfă Domnului. Aceasta este jertfă pentru vină. Toţi 
cei de parie bărbătească din neamul preojese să 
mănânce din ea, dar s-o mănânce în locul cel sfânt, că 
această este sfințenie mare”. 

În acest capitol este vorba despre părțile jertfelor 
care reveneau preoților şi familiilor acestora. 

7-8: “La jertfa pentru vină, ca şi la jertfa pentru 
păcat, este aceeaşi rânduială; ele suni partea preotului, 
care săvârşeşte curățirea cu ajutorul lor. Când preotul 
va aduce jerifa arderii de to! a cuiva, pielea jertjei 
aduse va fi a preotului”. 

“Această prescripţie este unică în întreg Vechiul 
Țestament, căci nicăieri nu se specifică faptul că o 
anume parte din sacrificiul complet va rămâne preotului 
sacri ficaţor, cu toate că pielea nu figurează între părțile 
viței imolate (cf. |, 8-9). Se pare însă că această 
indicație are un caracter restrictiv, fiind vorba de jertta 
unui particular şi nu de cea comunitară”. 

9-10: “Tor prinosul de pâine copt în cuptor şi tot 
prinosul de pâine gătit în oală sau în tigaie va fi al 
preotului care-l săvârşeşte. Orice dar de pâine, 
frământat cu untdelemn sau uscat, va fi al tuturor. fiilor 
lui Aaron deopotrivă”. 

“Se face aici deosebirea între azimile frământate 
cu untdelemn şi cele uscate, adică doar prăjite. în 
untdelemn”. 

| 1-13: “Zar rânduiala jertfei de impăcare, care se 
aduce Domnului, este aceasta: Dacă se va aduce că 
jertfă de mulțumire, arunci să se aducă pâini frământate 
cu untdelemn, turle nedospite, unse cu untdelemn, 
făină de grâu, frământată cu untdelemn, pe lângă 
pâinile nedospite să se mai aducă dar la jerifa de 
mulțumire şi pâine daspuă”. 

Jenfa de mulțumire (/îr//a /audei - Biblia 1688) era 
ofranda prin care se exprima recunoştinţa față de 
bunăvoința divină. Pâinile dospite erau “pâini preparate 
cu un ferment vegetal! (...) care nu puteau fi oferite ca 
jertfe, rezultă că suplicantul le aducea cu e! pentru a le 
consura el însuşi, împreună cu părțile care îi reveneau 
din animalul jertfit”. 

14: “Unul din toate aceste daruri ale sle să-l aducă 
Domnului dar ridicat; acesta va fi al preolului, care 
s/ropeşte cu sângele jertfei de mântuire e 

Pentru dar ridicat, textul Sepruagintei are aferema 
Kirio (= sidicat Domnului), Biblia Hebraica are ferumah 


|. LEV. p, 172 
2, Ibid 
3. /bid 





(jertfă ridicată). “Interpretări mai noi consideră că 
sensul exact este acela de a pune deoparie (...). Este 
vorba de acea parte a jertfei care revenea preotului şi nu 
putea fi consumată de laici”$, 

15; “Şi carnea jertfei de mântuire, ca dar de 
mulțumire, va fi tot a lui, însă să se mănânce în ziua 
aducerii ei şi să nu rămână din ea nimic pe a doua zi”. 

“Laicilor li se permitea să consume din carnea 
jertfei ceea ce rămânea după ce se prelevau părțile arse 
pe altar (cf; 3, 3-5) şi cele rezervate preoţilor (c/. 7, 28- 
36)”. Mâncarea jertfei în aceeași zi e o anticipare 
eshatologică: “curgând timpul şi trecând veacul acesta 
ca o zi, se va ivi un alt mod de doxologie decât cele pe 
care le ştim noi. (,..) Căci Îl'vom lăuda pentru lucruri şi 
mai mari, Şi îmbogâţindu-se cu bunătăţile mai presus de 
minte şi cuvânt, vom încununa împreună cu Dumnezeu 
şi Tatăl cu laude şi mai strălucite pe Hristos, Dătătorul 
tuturor bunătăţilor”*. E, . 

16: “Dacă însăjerifa ce se aduce este din făgăduință 
sau de bunăvoie jertfa lui să se mănânce în ziua aducerii 
şi ceea ce va rămâne se poale mânca a doua zi. 

“Jertfa adusă spre îndeplinirea unei făgăduinţe (ebr. 
neder) era o ofrandă adusă în scopul îndeplinirii unei 
promisiuni explicite către divinitate, ca în Judecători 
11, 30-39 sau J7 Regi 15, 7-8, pe când jertta voluntară 
(ebr. nedabah) era o ofrandă spontană, adusă divinității 
în semn de omagiu şi supunere, ca în Esdra 3, 5”, 

17: “Iar ceea ce va mai rămâne din carnea jerijei pe 
a treia zi să se ardă cu foc”. 

“Respectul față de carnea sacrificată pe altar impunea 
grija de a nu îngădui alterarea ei; de aici prescripţia de a 
fi arsă imediat”*. 

18: “Dacă însă carnea jerifei acesteia o va mânca 
cineva a treia zi, jertfa aceasta nu va fi primită şi nu i se 
va ține în seamă, că este întinare și cel ce o va mânca va 
avea asupra sa păcat”, 

Lipsa de grijă față de carnea sacrificată (introdusă în 
sacru) atrăgea întinarea celui în cauză, fiind din nou 
impusă curățirea sa, printr-o altă jertiă, altfel, cum vom 
vedea, pedeapsa era foarte aspră. 

19-20; “Carnea care a fost atinsă de ceva necural 
să nu se mănânce, ci Să se ardă cu Joc; iar carnea curală 
să se mănânce tot de cel curat. Dacă însă vreun om, în 
stare de necurăţie, va mânca din carnea jerțfei de 
mântuire, adusă Domnului, acel suflet se va stârpi din 
poporul său”. 

“Există incertitudini cu privire la semnificația exactă 
a acestei expresii, unii văzând aici o condamnare la 
moarte, Conform unei interpretări mai probabile, ar fi 
vorba aici doar de o izganire din sânul comunităţii a 
celui care a greşit grav, ceea ce, în condiţiile deşertului, 
echivala totuşi cu o condamnare la moarte. Condamnarea 





4. LEV, pp. 172-173, 

5 LEV p. LB. 

6. Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea și slujirea în duh şi 
adevăr, XI 

7, LEV. p.17. 

, Ihid 


privat de efectele promisiunilor divine date neamului 
lui Avraam”. Dacă în Legea veche era urmărită curăția 
cu deosebită râvnă, cu atât mai mult trebuie să fim 
atenţi noi, care ne învrednicim de Jertfa cea mântuitoare: 
“Cu câtă curăţenie va trebui să păstrăm castitatea 
corpului şi a sufletului nostru, noi cei care zilnic 
trebuie să mâncăm carnea prea sfântului Miel, pe care 
chiar învățăturile Legii vechi opresc să le atingă cineva 
necurat”. 

21|: “Dacă vreun om, care s-a atins de ceva necurat, 
de necurăţie omenească, sau de dobitoc necurat, Sau 
de vreo târâtoare necurată, va mânca din carnea 
jerifei de izbăvire, adusă Domnului, omul acela se va 
stârpi din poporul său”. 

Sunt arătate cazurile de întinare trupească ce 
constituiau impediment la consumarea jertfei. Întinarea 
era înțeleasă, de pe atunci, şi în sens ritual. 

22-25: “Și a grăit Domnul cu Moise şi a zis: 
Grăieşte fiilor lui Israel şi le zi: Nici un fel de grăsime, 
nici de bou, nici de oaie, nici de țap să nu mâncaţi. 
Grăsimea de mortăciune şi grăsimea dobitocului sfâşial 
de fiară să se întrebuinţeze la orice lucru, iar de 
mâncat să nu se mănânce. Totcelce va mânca grăsimea 
dobiioculuii, care se aduce jerifă mistuită cu foc 
Domnului, acela să se stârpească din poporul său”, 

“Dacă era interzisă orice fel de utilizare a grăsimii 


animalului jertfit, grăsimea unui animal most putea fi | 


însă folosită în scopuri extraalimentare (de exemplu, la 
întreţinerea uneltelor şi gresarea pieilor), deşi 
consumarea cărnii acestor animale era interzisă (...), 
ele fiind considerate impure. Faptul că grăsimea lor era 
totuşi utilizată vădeşte aici o victorie a bunului simţ 
gospodăresc asupra rigorismului iudaic ulterior”. 

26-27: “Niciun fel de sânge să nu mâncaţi în toate 
cetățile voastre, nici de păsări, nici de dobitoace. Tot 
cel ce va mânca sânge, acela se va stârpi din poporul 
său”, 

Sângele fiind viaţa, nu se dădea celor de sub Legea 
veche. Dar poporul cel nou se împărtăşeşte şi cu 
sângele Mielului, dobândind viața veşnică. 

28-3|: “Şi a grăi Domnul cu Moise şi a zis: 
Grăieşte fiilor lui Israel şi le zi: Cel ce îşi înfăţişează 
Domnului jertfa sa de mântuire, acela din jertfa sa de 
mântuire să aducă o parte prinos Domnului şi anume: 
Să aducă Domnului jertfă cu mâinile sale: grăsimea de 
pe pieplul jerifei şi seul de pe ficat; să aducă legănând 
pieptul jertfei înaintea Domnului. Grăsimea s-o ardă 
preotul pe jerifelnic, iar pieptul va fi al lui Aaron şi al 
fiilor lui”, 

“Specificarea cu mâinile sale subliniază faptul că 
ofranda nu putea fi prezentată decât de către cel care 
aducea sacrificiul”!2. Legănarea pieptului e interpretată 
in două feluri: “Conform Talmudului, preotul prelua 
jertfa din mâinile suplicantului şi o mișca orizontal, 
înainte şi înapoi, indicând prin prima mişcare 
prezentarea jertfei către lahve, iar prin cea de a doua 
mişcare faptul că ea revenea apoi preotului, ca slujitor 
a! divinității, în semn de bunăvoință şi protecţie divină. 
Într-o interpretare rabinică mai recentă, ceremonia ar 
consta în mişcarea jertfei către cele patru puncte 
cardinale, precum şi în sus şi în jos, spre a semnifica 
faptul că lahve stăpâneşte vânturile şi că Ela creat cerul 


(continuare în pag. 14) 
Ana USCA 
9, Ibid 


10, SE loan Casian, Agezămintele mânăsti V 
(pi Da a e mănăstirești, VI, $, 
12, Ibid, 








pe E RR RR PP Or, PI $ 


PUNCTE CARDINALE 


NR. 8-9/2000 PAG. 13 





Creștinii se ridică din când în când la mănăstiri, să caute la gurile raiului “apa odihnei” 
sufleteşti și trupeşti, să se regăsească pe ei înşişi şi unii pe alții, să se întărească în nădejdea 
locului unde timpul nu-i costă, iar prezenţa aproapelui nu înseamnă concurență. Ei se întorc 
acasă din exilul comodităţilor urbane, cărora prea adesea le sunt sacrificate sănătatea morală 
şi obişnuința efortului dea deveni gospodar, adică “dumnezeu al propriei lumi”; o lume care 
să evoce (anamnetic, simbolic, ritualic) lumea de dincolo, perfectă, din care omul s-a rupt şi 
spre care trebuie să tindă. Este o întoarcere la cuvintele vii ale poveştilor uitate într-o limbă 
românească ne(mal)pomenită, îngropată în spațiul lingvistic al urbanității anglofone, pe cât 
de universal și “informaţional”, pe atât de amnezic şi impersonal, inaderent la specificul 
național. Limba, slujind în exilul urbanității mai ales cerințelor de adaptare la “mediu”, este 
o întâmplare nefericită, dacă nu are nimic în comun cu limba engleză! Drept urmare, 
continuitatea tradiției vii, odinioară fluviu puternic, purtător al identității naționale peste 
“toponimia” accidentată a veacurilor româneşti, s-a întrerupt într-o mlaștină a formelor fără 
fond (şi fără fund) pe măsură ce forme străine au infestat-o precum mătasea broaştei, 
zăgăzuind-o. In acest “scenariu”, prea puţini dintre tinerii României (post-)modemne (i 
comuniste) ne-am putut moşren; tradiţia ortodoxă: unii dintre noi ne-amrecuperat-o din cărți, 
dar, odată liberi, cel mai adesea ne-am redescoperit-o pe 
neașteptate, aşa cum un fragment de copilărie te copleşeşte 
cu aducer? aminte şi te izbăveşte de amnezie, întregindu-te ca 
om. 

Explozia revoluției a dus la transformarea “eco- 
sistemului” comunist în societate dedicată consumului de 
nervi pe fondul consumului de “capitalism” produs sub 
licenţă, dar... în acele zile şi nopți de decembne, când tinerii 
s-au înfrățit involuntar cu strămoşii de care ei singuri au fost 
şi vor fi apropiaţi, în stare să le audă glasul de duh insuflând 

peste timp evlavie și eroism, a fost ca o lumină de idealuri 
izbucnind din adâncurile aproape uitate ale spintualității și 
trăirii ortodoxe. În anii '90, pe măsură ce entuaziasmul 
recâştigatei libertății devenea conştiinţă a valoni libertăţii, 
am înțeles ce înseamnă secularizarea lumii şi că singura 
formă de luptă împotriva acestui proces de deşertificare 
sufletească este afirmarea identității naționale. În anii '90 a 
luat ființă Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi Români, 
ceea ce a marcat un prim pas al întoarcerii dintr-un lung şi 
chinuitor exil. “A.S.C.O.R.-ul, pentru mine, e Împărăția lui 
Dumnezeu”, mărturisea un tânăr. O asemenea afirmație pare 
exagerată, dar nu este: mult prea mulți ne-am regăsit calea de 
integrare în Biserică prin A.S.C.O.R. ca să mai putem 
exagera acum, în contextul timpurilor apocaliptice pe care le 
traversăm. A.S.C.O.R.-ul e fermentul tainic şi catalizator 
oricărui mediu tineresc din licee, sau universități, întru trezirea la viaţă şi întru zidirea vie a 
Bisericii întemeiate de Mântuitorul prin însăşi jertfa Sa; entuziasm, avânt, dor şi primăvară 
a Ortodoxiei, nebunie a iubirii pentru Hristos, iar nuispităavreunui elitism, nu hobbycultivat 
dintr-o lipsă de preocupări, ci şcoală şi strană, paraclis şi comuniune, spirit şi duhovnicie, 
adică viaţă creştină: în duhul Sfântului, întâiului-chemat Apostol Andre: ŞI în Biserică- adică 
îndumnezeire a vârstei tinere! lar “ascorenii”, oriunde s-ar găsi, nu sunt dintre aceia care, de 
pe alte meleaguri sosiți la noi mai în urmă, taie “teologie” gară la câini! Nu ești “ascorean” 
pentru că umbli cu Bibha, sau cu Psaltirea, nici pentru că ştii * Doamne Jisuse!”, sau pentru 
că vorbeşti despre îndumnezeire, contemplație, urcuş duhovnicesc, har ş-a.m d, CI ee 
prin râvna de a te asemăna cu Tatăl, după îndemnul Cuvântului: credință, nădejde, dragoste! 
Elitele A.S.C.O.R. s-au format şi se formează în şcolile vieții: în spitaleşi azile, pe lângă 
bolnavi şi bătrâni, mângâindu-i cu bucuria darului din darul zăpezii ȘE al colindei, în 
penitenciare, unde sufletele se călesc căutându-L pe Hristos in adâncul sufletelor asprite de 
încercări; în orfelinate, alături de copiii Domnului; pe “gurile derai IOMANESG unde se învaţă 
limba cerească universală, a rugăciunii, dusă apoi în cele patru zări ale oricărei inirni tinere 
de către ucenicii care au devenit apostoli. Astfel cresc viitori profesor, viiton preoți, viitori 
monahi; astfel cresc oamenii viguroși, în stare să înfrunte urgia secularizări! onunde și în orice 
situație, gata să pună început bun mântuirii lorşi a neamului care iza născut- i AID Cc scui 
şi noi, însuflețiți mereu de un tainic gând: să fim sarea pământului românesc! i 
Odată cu A S.C.O.R.-ul... ne-am întors din exil ca să aflăm cine suntem. Căutări e ne- 
au călăuzit şi prin munți, pe drumul inițierii întru paideia românească, rea Ap 
adolescentul Eminescu pornit să caute tărâmul tinereții fără prize : e iai 
moarte, pe care I-a şi găsit în taina fără de sfârşit a limbii iei ke Se ; e £ Sa : 
(nostalgie a paradisului uitat şi melancolie a nemuririt ce Vă să vin ), care, îlind o sp Ape, 
absolutului, necircumstanțiabilă, înseamnă implicit dorința vitală de a-ţi E e 
absolut, de a te reintegra armoniei pierdute, izbăvindu-te de relativismul temporalităţii şi de 
moarte. 


Pe data de 15 iulie XxxX, am pornit, un grup de prieten uri 
oameni de care ne aduceam aminte când ne salutau creștineşte, de parcă niciodată nu am fi 


fost plecați dintre ei. De ce Maramureşul? La Inicep Ub măgtuțIs, i; a A pă 
superficială, fondată pe mărturii consacrate ŞI [iteraturizate despre un ținut e Su Sa a 
“refugiul dacilor liberi”, despre “tradiția vie” a unui popor care se încăpățâne ; s a 
contemporan cu țăranul ete. Apoi... n-am mat avut nevoie de i, Aeue j e taliei 
turistice, pentru că, nevoiţi fiind săne însușim condiția de Cere a | scz rar 
condiția de turiști. Mersul pe jos, cu rucsacul în spinare, s-a dovedita 4 mai degra oYI ră 
decât o dificultate; trăiam în sfârșit experiența acestei "țări de peris Pa Oe ȘI să 
decât în cărțile de istorie, alții decât ne învaţă propaganda oficială a vreunui gmcni po due 
Ca să te botezi întru “sentimentul românesc al ființei” trebuie să-ți Vezi FARA cu piCiOru ȘI 
astfel să devii un iniţiat, un om întregit de o mare spirituală ale cărei profunzimi şi orizonturi 


le consacră ca navigator. 









i, înspre Maramureş: o țară cu 


"EXILUL 


IMPPRAŢIA! 


Codrin SMIRNOFF 


Ne întorceam din exilul unui limbaj fără Dumnezeu, de care fuseserăm vorbiţi... precum 
în poveste Harap-Alb este la cheremul timpului-Spân. Limba poate fi, ne aducem aminte, “de 
lemn” când nu “rodește” decât “obiecte” interesante, utile, însă de lemn, “plutind” ca gâsca 
prin apă, adică fără să comunice decât tot atâta sens câtă apă scutură gâsca odată ajunsă pe 
mal. “Limba de lemn” înseamnă gândire de lemn, adică stearpă, pustie, un depozitpentru toi 
felul de lucruri bune şi ele odată la ceva. 

Normală e “limba de pământ”, în stare să germineze în adânc sensuri noi din semințe 
vechi, în stare să arunce-n lumină străvechile umbre ale unor păduri noi. Primul sens al 
expresiei “limbă de pământ”, acela de “fâşie” sau “bucată”, desemnând o întindere relativ 
mică de pământ, ne face să ne întrebăm, sau, mai simplu şi mai adevărat, ne întreabă: de ce 
“Jimbă”?; de ce nu “fâşie”, sau “bucată”? O expresie curioasă, pe care ne vine s-o explicăm 
pur şi simplu pe baza imaginaţiei şi a capacității analogice a românului în stare să vadă într- 
un deal, de pildă, forma organului său de vorbire. Încercând să teoretizăm un mister şi miracol 
lingvistic ca acesta, riscăm să provocăm ilaritate; ca să îi aflăm taina trebuie să presupunem 
că ni se transmite un mesaj ce depăşeşte situaţia articulării sociale între indivizi domici să 
vândă, să cumpere, să actualizeze într-un fel oarecare o fâşie sau o bucată de pământ. Cine 
să fi altoit substantivului “limbă” substantivul “pământ”, 
transformându-l în ramură atributivă şi dăruindu-ne un soi 
nou, atât de fecund în înțelesuri, că îndată ce-i mesteci fructul 
te pierzi în halucinante reverii? Vreun poet? O generație de 
poeţi? Întâmplarea? Poate că însăşi limba. Puţini sunt 
vorbitorii conştienţi de limba lor - sistem, sau miracol - ca şi 
de natura relaţiei lor cu aceasta. Numai indivizii de excepție, 
creatorii, făuritorii de limbaj, ajung să dialogheze cu limba, 
să-i vorbească întrebând-o şi primind răspuns, iar nu numai 
să o vorbească, lăsându-se de fapt vorbiţi de ea. Înțelegerea 
procurată de gramatica unei limbi se aseamănă aceleia 
procurate de un atlas anatomic; înțelegerea viului, respectiv 
a fiinţei limbii este o aventură. Modul în care alcătuieşti 
mesaje într-o limbă nouă, când reuşeşti s-o stăpâneşti, ține de 
altceva decât numai de gramatică, ține de spiritul înlănțuirii 
fonematice, coagulat în cuvinte, circulând prin construcții 
sintactice; în ultimă instanță, a vorbi într-o altă limbă (“limba 
de lemn” a “noii orânduiri”...) decât cea în care te-ai născut, 
pnlejuieşte uneori revelația că eşti posedat de limbă şi, în 
acest sens, vorbit de ea. Cei mai mulți dintre indivizii unei 
nații nu conştientizează decât în cazuri extreme că patria le 
este propria limbă şi nu înțeleg că geografia pe care o apără, 
pământul care îi hrăneşte, este de fapt condiția matenală a 
posibilităţii lor de a-şi apăra şi vorbi “patria”. lar imperiul 
limbii oricărui neam echivalează nu numai lumea în genere, 
sau o geografie particulară, nu numai spațiul și materialitatea sub orice semnificaţie a lor, ci 
şi timpul, evenimentul trăit, conştientizat, căci limba este conştiinţa mărturisitoare a omului 
despre viața sa generațiilor viitoare, şi despre viața generațiilor trecute omului cu care stă de 
vorbă. lar această “patrie”, univers ideal şi atemporal, este departe de a fi un simplu concept 
abstract. Fenomenul redundanței, al repetițiilor şi reprecizărilor, specifice comunicării orale 
Şi, într-o mai subtilă măsură, celei scrise, mărturiseşte nu numai despre dorința şi necesitatea 
emițătorului (receptorului) de a fi fost bine înțeles: rezultatul “reprecizărilor” succesive ar fi 
atunci sinonim cu semnificația inițială a mesajului; or, se observă o deviere permanentă de 
la semnificaţia inițială, fie în sensul aprofundării şi dezvoltării subiectului, fie în sensul 
atingerii unor obiecte colaterale discuţiei, neincluse în intenția iniţială a vorbitorilor. 
Constatăm adeseori că ceea ce spunem este altceva decât ceea ce credeam că vrem să spunem; 
iar redundanța nu ține numai de imperfecțiile procesului de codare-decodare a unui mesaj, 
sau de cele ale împrejurărilor comunicării, câtă vreme se poate ajunge la un mesaj în care 
emițătorul nu îşi mai recunoaşte neapărat intențiile inițiale, ci modul cum au evoluat acestea, 
iarreceptorul (în măsura în care și-a asumat rolul de emiţător secund) îşi recunoaşte “treptele” 
apropierii de ceea ce el credea a fi fost semnificaţia comunicării angajată de emițătorul prim. 
E ca şi cum însăşi limba ar participa la împrejurarea dialogului asemenea unei funţe, cu 
întrebările ei fecunde şi cu răspunsunile ei imprevizibile, iar nu numai ca mijloc. 

Pilda semănătorului (Luca 8, 5-8, 11-15) ne arată că pământul sufletelor (realitate 
ontologică înglobând şi mintea, şi conştiinţa) celor ce stau de vorbă, cu cât este mai adânc 
rănit de “plugul” rugăciunii, cu atât este mai ferțil şi face să rodească sămânța-de-cuvânt... 
Până să îi pătrundem înțelesul, rugăciunea ne este asemenea fierului de plug, rostuindu-ne 
sufletul înțelenit, şi abia mai apoi, pe măsura credinței, a nădejdii, a dragostei noastre, “fierul” 
ni se [ace odihnă a apei vii țâşnind chiar dintre “brazdele” cuvintelor “scrise” tainic în noi 
de Insuşi Hristos. Şi ne cufundăm atunci în apa tăcerii şi a smeririi noastre înfiorată de zborul 
nestingherit al îngenlor, să ne vindecăm de zgomot şi să învăţăm inefabilul slavoslovirii 
înălțate veşnic lui Dumnezeu. 

Nu altceva decât “fierul” Psaltirei ne-a călăuzit spre adâncul sufletului nostru şi totodată 
prin satele maramureşene întinse ca punți între capetele de pod ale mănăstirilor. Altfel... am 
fi fost simpli turişti, vânători de forme încercându-ne “puterile” în a da de capăt vreunor teorii 
estetice şi fără să vedem că frumusețile Maramureşului sunt porți către Rai într-un itinerariu 
al sacrului marcat de borne kilometrice în chip de troițe şi întemeiat de vreo icoană-făcătoare- 
de-minuni, care a străbătut singură către locul închinării sale. “Poarta Nicula” - aici se 
păstrează icoana Fecioarei Maria cu Pruncul: la 1695 a lăcrimat, iar țăranii şi-au dorit să o 
aibă şi săi se închine, ei şi copiiti lor, Au repictat-o pe sticlă, tehnica picturii pe lemn fiindu- 
le prea scumpă. Văzând şi noi icoanele pe sticlă, nu ni s-au părut a fi numai nişte copii, ci, 
întocmai tehnicii lor de întocmire, parcă printr-o fereastră icoana minunată îl privise pe cel 
care, pe aceeaşi fereastră, lăsase apoi mărturia întâlnirii sale. La rându-ne priveam umbra 
sulletului aceluia, luminat o clipă de dumnezeire. 

Casele din bârne, cu acoperișuri ca nişte munţi 









(continuare în pag. 14) 








PAG. 14 NR. 8-9/2000 


PUNCTE C 


"EXILUL ŞI ÎMPARAȚIA' 


(urmare din pag. 13) 





sprijinindu-se pe stâlpi deasupra cerdacelor, sunt zămislite aici de părnântul viu. Aşa am 
cunoscut, de pildă, satul Breb. Sau Rohia, cetate a rezistenţei creştine româneşti în fața 
violenței atee - Rohia părintelui Nicolae Steinhardi... Locuri pur şi simplu frumoase sunt 
peste tot, dar în Maramureș ele sunt binecuvântate fie de minunile Domnului, fir de harul 
oamenilor: dacă nu i-am fi întâlnit, poate că am Îi uitat locul. Poate am fi uitat Rohiţa, o 
mănăstire mai greu accesibilă, dacă nu ne-ar fi întâmpinat Starețul Vasile, ucenic al părintelui 
Steinhardt, pe care ni l-a evocataşa cum poatenu l-am fi bănuit din cărți: un om vioi, niciodată 
încruntat sau îngrijorat, antrenându-i pe cei din jur cu vorba sa vie, cuceritoare, un om pe de- 
a-ntregul spintuai, care-şi vita de slăbiciunea trupească, preocupat cum era să descopere 
mereu lumea. Pe măsură ce urmam călătoriei, reînvățam să spunem poveşti de la cei care nu 
încetaseră să și Je spună fie în cuvinte, fie cioplindu-le, fie zugrăvindu-le în icoane, sau 
transmutându-le în culori şi împodobindu-şi cu ele țesăturile. 

Ultima “poartă”, după altele nepomenite, dar prin care trecând ne-am regăsit mereu 

altfel, a fost mănăstirea de maici Salva, unde, în seara sosirii noastre, după vecernie, ne-am 
împărtăşit câteva gânduri cu părintele monah şi duhovnic Teofil, despre rolul credinciosului 
în biserică şi despre iconostas: mulți dintre creştini au uitat, din păcate, în vremurile din urmă, 
limba lui Dumnezen, iar acum, deși vin la Sfânta Liturghie, sunt aproape muţi şi fără putință 
de a-şi apropia înțelesul celor ce sepetrec, asemănându-se turiştilor, adică neştiutori să treacă 
dincolo de “porțile formelor” de a căror frumuseţe se simt totuşi atraşi - căci, dacă Frumosul 
și Adevărul sunt una, Frumosul nu poate fi decât poarta văzută a Adevărului. Prin urmare, 
țot mireanul trebuie să fie co-liturghisitor, alături de preoți; să îşi îndeplinească datoria lăsată 
de Mântuitorul prin Sfinții Părinți ai “dramei liturgice”, anume de a-și converti libertatea în 
rugăciune cu întreaga fiinţă. Ar fi o eroare să se înțeleagă simpla rostire de către preot a 
formulelor sacramentale specifice liturghiei şi în general oricărei slujbe, sau numai executarea 
gesturilor rituale, ca rugăciune - e drept, rugăciunile consacrate ale Bisericii au puterea lor, 
intrinsecă, dar valoarea le este una obiectivă şi impersonală ca efect câtă vreme sufletul celui 
ceseroagă nusetransformă prin evlavie. Atât în biserică, câtşi acasă trebuie actualizată starea 
de liturghisire, care, în adevărul ei, înseamnă împreună-aflare cu Hristos, dialogare cu 
Dumnezeu despre omeneştile păcate, sau, pur şi Simplu, cea mai frumoasă declarație de 
iubire. Nu numai cu buzele cuvintelor, cu auzul cântărilor, cu văzul icoanelor, cu mirosul 
tămâii, sau cu trupul închinăciunilor, căci nu de dragul acestora ne va milui Dumnezeu, ci 
numai din iubire față de creatura Sa, față de cel care, rugându-se, îşi mărțuriseşte imperioasa 
nevoie de a se şti ierta! şi mângătat, de a se elibera din capcana singurătăţii colective şi de a 
se întoarce la adevărata sa Familie. Cuvintele, cântările, icoanele, tămâsa, închinăciunile, 
toate trebuie primite cu umilința şi cu evlavia celui ce se întoarce, jarnucu mulțumirea egoistă 
şi inconştientă a celui ce pleacă în lume, luând cu sine jumătate din moștenirea părintească, 
Să actualizăm mereu în liturghie şi în rugăciune starea sufletească a fiului risipitor la 
întoarcerea sa acasă, să trăim continuu starea de “întoarcere”, de înviere din morți, să privim 
în juru-ne cu uimirea și bucuria năvalnică citită pe faţa lui Lazăr la jeşirea sa din mormânt! 
Dar, ca să auzim “Întoarce-te!” sau “Scoală-te!”, trebuie să ne cunoaștem mormântul 
păcatului şi tristețea exilului. În Biserică se găsesc mai ales două feluri de fii: cel care “pleacă” 
în jume, crezându-se bogat cu jumătate din rnoştenirea părintească, şi care repetă destinul lui 
Adam, îndepărtându-se în numele Tatălui de Tată! (de câte ori în numele jui Hristos nu ne 
ascundern de Hristos chiar între cărţi teologice, sau chiar în mijlocul prietenilor noştri?), şi 
acela care. mânat de dorul iubirii, “se întoarce acasă”: iar Tată! I-a şi recunoscut de departe 
și l-a întâmpinat cu mâinile întinse spre capul și umerii plecaţi în semn de câință, l-a îmbrățișat 
și l-a acoperit de daruri scumpe, oglindind în ochii fiului, parcă întâia oară deschişi luminii, 
Jacrimile unei bucurii nemărginite: 





AADINALE 


Aşadar, să reînvățăm /imba lui Dumnezeu: atunci frumuseţea văzută a lumii acesteia 
mărginite ar îi o poartă spre Împărăţia fără de margini şi spre absolutul semnificației. 
Lumea materială este ca o oglindă: nu ar exista dacă nu şi-ar primi lumina de la cuvinte. 
Nu cuvintele etichetează lucrurile, ci lucrurile sunt literalmente “etichete” ale cuvintelor, 
un lucru neputând fi şi altceva decât ceea ce este, indiferent de context. Dumnezeu face 
lumina înainte chiar de luminătorii cereşti: trebuie să fi fost lumina limbii şi a miriadelor 
de cuvinte. 

În primele secole ale erei creştine, Imperiul roman se afla sub “ocupaţia” civilizației 
decadente a Greciei, molpsit de rafinamentul decadenței, iar “imperiul” pe care apostolii 
religiei revelate aveau a-l cuceri era de fapt limba şi gândirea greacă. [dealul limbii ebraice 
fusese (şi mai este) Legea, “paharul!” sfânt din care urmau să se împărtășească întru viață 
veşnică cu sângele izbăvitor de păcate al Mântuitorului cei ce aveau să creadă; idealul 
limbii eline fusese înțelepciunea sau știința de a-ţi administra nefericirea pământească 
astfel încât, împăcat cu sine, să poți trăi veşnic; creştinii nu aveau o limbă a lor şi n-o Vor 
avea niciodată - în schimb credeau în Hristos, Fiul lui Dumnezeu și al Omului, Cel Care 
Je revelase adevărul, și astfel aveau forța să edifice o lume nouă pe minele lumi; căreia nu 
îi mai rămăsese decât să îşi verifice la nesfârșit propriile concluzii; iar asta e tot ce poate 
face rațiunea. 

Abia la predica de pe munte”, după ce ascultaseră alături de mulțime Fericirile, atunci 
vor fi înţeles viitorii apostoli că Legea, călăuză a conștiinței poporului ales vreme de sute 
de ani, era candela, că vorbele profeților erau uleiul candelei, că Cel ce le vorbea era lumina 
pe care nici un obroc n-o va ascunde, căci este interioară, transfiguratoare, lumina pascală. 
“(n-am venit să stric, ci să plinesc” 2 Profeţui fuseseră trimiși de Domnul să împlinească 
sau să îndeplinească, adică întru plinire; prefixul românesc în- trebuie să provină din întru, 
numai așa deosebindu-se semantic verbul “a plini” de aparentul său sinonim “a împlini”. 
Dar nimeni până la Răstignise și Înviere n-a ştiut că Legea profeților, Vechiul Legământ, 
era, alături de Evanghelie, Graalul - nimeni, până ce n-a fost plinit de Hristos. Vreme de 
trei secole s-au scurs secundele martirilor - martori-mărturisitori de Hristos: atâta a durat 
convertirea limbii eline. Apoi, din sfântul Graal al limbii eline s-au împărtășit toate limbile 
lumii. 

EI Și-a trimis apostolii să propovăduiască, sfințind limbile neamunilor. Se ştie că și 
neamurile vor fi judecate la sfârşitul istoriei - pare ciudat să ne imaginăm procentajul 
virtuților şi păcatelor unei sure de indivizi reprezentând bunăoară poporul român. Într- 

„o atare situație am putea câștiga în sfârşit concursul pe națiuni cu câteva procente înaintea 
altora. Abia apoi, cei să zicem 20% de români mântuiți ar urma să afle... ce? Eventual 
„contribuţia fiecăruia la procentajul general! Doar dacă nu cumva Dumnezeu consacră de 
faptlimbile, oglinzi ale sufletelor neamurilor, adevărate patrii spirituale, iar nu geografice, 
"adevăratul ceral libertăţii, adevăratarealitate, memorie fără de timp, adevăratul pământ din 
care, cândva, vom învia cu toții. 


Note: 
1 Noul Testament, versiunea Bartolomeu Anania, Ed. 1.B.M. al B.O.R., 1995, M5: 
14. Voi sunteţi lumina lumii, nu poate să se ascundă cetatea 
din vârful muntelui; 
15. nici aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, 
şi ea le luminează tuturor celor din casă, 
16. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei 
să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl 
vostru Cel din ceruri. 
17. Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocil; 
n-am venit să stric, ci să plinesc, 
18. Că adevăr vă grăiesc: Înainte de a trece cerul şi pământul, nici o iotă 
sau o cirtă din Lege nu va trece până ce toate se vor împlini. 
2 Ibid 


























Cl | N IER 


(urmare din pag, 12) 


și părnântul”'?. E şi un sens mistic al acestora: “Prin 
piept se înțelege contemplaţia înaltă, iar prin braţ 
activitatea, adică deprinderea cugetării şi lucrarea, sau 
cunoştinţa şi virtutea. Căci cunoştinţa aduce mintea în 
chip nemijlocit lui Dumnezeu, iar virtutea o desface 
prin fapte de toată devenirea lucrurilor. Acestea le-a 
lăsat Scriptura pe seama preoților, care au primit ca 
moştenire numai pe Dumnezeu şi nimic din cele ale 
pământului”. 

32: “Şi spata dreaptă din jertfele de izbăvire ce 
aduceţi să o daţi preotului” 

“Coapsa dreaptă a animalului (ebr. so0g haiamin) 
era considerată bucata cea mai aleasă: situată în 
apropiere de organele de reproducție, deci de izvorul 
vieţii, ea nu putea fi consumată de jaici, revenind deci 










13. Hbid 
14. Sf Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 45, 











preoților, indicaţia expresă către coapsa dreaptă trebuie 
pusă în relaţie cu intensa conotaţie pozitivă atnbuită părții 
drepte la israeliți, ca de altfel şi la alte popoare antice”"*. 

33-36: “Spata dreaptă va fi partea aceluia din fiii 
lui Aaron careva aduce pe jerifelnic sângele şi grăsimea 
jertfei de izbăvire; căci Eu voi lua de la fiii lui Israel, din 
jertfele lor de izbăvire, pieptul legănal şi spata dreaptă 
şi le voi da lui Aaron preotul şi fiilor lui ca venit veşnic 
de la fiii hui Israel. Acestea sunt pariea lui Aaron şi 
partea fiilor lui din jertfele Domnului, pe care o vo 
primi din ziua când se vor înfălişa ei înaintea Domnului, 
ca să slujească, şi pe care a poruncit Domnul să [i se dea 
de către fiii lui Israel din ziua ungerii lor. Aceasta este 
hotărâre veşnică în neamul lor" 

Preotul era miruit în prima zi a ritualului de 
consacrare, dar își incepea atribuţiunile doar în a opia zi, 
după sfârşitul săptămânii ceremoniale, 

37-38: “Aceasta este rânduiala arderii de tot, a 
darului de pâine, a jertfei pentru păcat, a jertfei pentru 
vină, a jertfei afierosirii şi a jerifei de mântuire, cum a 
dat-o Domnul lui Moise pe Muntele Sinai, când a 
poruncit fiilor lui Israel, în pustiul Sinai, să-şi aducă 
prinoasele lor Domnului”, 


15. LEV,p. 173 





Finalul acestui capitol e, totodată, şi o concluzie a 
primei părţi a Leviticului, cea referitoare la jertfe. “Partea 
concluzivă a unei secțiuni este considerată de exegeţi 
drept o adevărată formă literară şi pusă în relație cu 
practica scribilor Mesopotamiei de a nota într-un 
colofon de la sfârșitul fiecărei tăblițe cuneiforme 
conținutul rezumativ al întregii tăblițe, pentru a asigura 
pe de o parte receptarea rapidă a conținutului şi, pe de altă 
parte, relaţia de continuitate cu tăblițe din aceeaşi 
senle”!€, 

Concluzionând, putem spune că jertfele se aduceau 
dintre animalele socotite curate, anume: tauri, berbeci, 
miei, țapi, porumbei şi turturele. Erau preferate jertfe de 
parte bărbătească, dar nu în mod exclusiv. Animalele 
sălbatice curate nu erau jertfite, acelea aparținând prin 
excelență lui Dumnezeu, în vreme ce animalele 
domestice, într-o măsură aparțineau omului, datorită 
muncii sale de a le îngriji. Jerttele trebuiau să fie de cea 
mai bună calitate, atât în ce priveşte vârsta, cât Şi 
integritatea tizică. Sacrificiile se împărțeau în publice, 
aduse pentru întreaga comunitate, şi particulare. 
Ofrande se puteau aduce şi din grâne, vin, untdelemn 
şi sare. În plus, mai consemnăm jertia de tămâie, 


16. Ibid, (va urma) 

















PUNCTE CARDINALE 





NR. 8-9/2000 PAG. 15 





Nu sunt economist, dar ştiu de la bunii mei că numai munca şi buna 

chiverniseală sunt aducătoare de belşug şi de bunăstare. Or, la noi, astăzi, nici 
nu se munceşte, nici bună chivemiseală nu este. Comunismul, acest adevărat 
cataclism social, ne-a lăsat moştenire, printre multe alte rele, şi o deplorabilă 
concepție despre muncă. Nicicând munca nu a fost privită cu mai mult dispreţ 
decât în timpul acestui regim care se pretindea a fi muncitoresc. “Aristocraţia” 
nou creată, cunoscută, îndeobşte, în literatura sociologică şi în politologie, sub 
denumirea de “nomenclatură”, a fost, fără nici un fel de exagerare, cea mai 
parazitară pătură socială românească de la fanarioți încoace, reprezentanții ei 
reuşind în timp record, prin jaf şi samavolnicie, să-şi transfere în cont toată 
agoniseala şi privilegiile “burghezo-moşierimii” (obţinute de către aceasta, în 
majoritatea cazurilor, prin muncă şi bună chivemniseală). Aceasta pe deo parte. 
Pe de altă parte, pentru muncitorime, considerată a fi clasă conducătoare, 
chiulul a constituit, conştient sau numai instinctiv, o formă de rezistență 
împotriva exploatării şi a umilințelor la care erau supuşi de către cei care aveau 
pretenția că îi reprezintă. “Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” era 
vorba de duh care circula semi-suversiv în epocă şi care ilustra, cât se poate de 
bine, o anumită stare de spirit. Această atitudine față de muncă s-a perpetuat, 
devenind, cu timpul, obişnuință, iar după 1990 s-a amplificat din pricina crizei 
de autoritate şi haosului care s-a instalat în noile circumstanţe, dar mai ales din 
pricina incompetenței şi ticăloşiei celor ce şi-au asumat gestionarea perioadei 
de tranziție. 

Este inadmisibil ca într-o țară ca România, în care sunt atâtea de făcut, să 
nesocotești, să-ți baţi joc chiar, de una dintre cele mai mari bogății ale unei 
societăți moderne: forța de muncă. Străbunii noştri, când se întorceau din 
băjenie, după ce îşi jeleau şi îşi îngropau morții, se târguiau cu Dumnezeu, luau 
dezlegare de la Vlădică şi se puneau cu “duşmănie” pe muncă, nemaiținând 
cont nici de “ziua a şaptea”, nici de praznicile împărăteşti chiar, şi nu cunoşteau 
clipe de “hodină” până când nu-şi refăceau căminele, lăcaşunile de cult, şi nu- 
ŞI pregăteau şi fertilizau, pentru o nouă recoltă, ogoarele. 

În decembrie 1989, românii se întorceau dintr-o lungă şi cumplită băjenie, 
iar cei care şi-au asumat sarcina de a le călăuzi paşii prin deşertul tranziţiei, spre 
normalitate, în loc să-şi sumece mânecile şi să-i îndemne la muncă, nu au găsit 
altceva mai bun de făcut decât să reducă, din rațiuni populiste, săptămâna de 
lucru, de parcă în țară curgea lapte şi miere şi nu mai era nimic de făcut. Mai 
mult decât atât, din acelaşi ieftin populism, au risipit şi bruma de agoniseală pe 
care au găsit-o în visteria statului, iar când nu au mai avut cu ce să mituiască 
poporul au recurs la împrumuturi externe, în vederea consumului, amanetând 

“| astfel viitorul câtorva generații. 

În acelaşi timp, noii vechi diriguitori ai treburilor țării au înțeles repede că 
numai poziția politică nu le va mai putea asigura puterea şi privilegiile de care 
s-au bucurat în comunism, ci că pentru a-şi perpetua aceste privilegii şi în noua 
eră, a “economiei de piață”, va trebui să cucerească puterea economică. Şi 
astfel a început dezmăţul. Mai întâi în agricultură. Încă din primele zite ale lui 

1990, fără nici o reglementare juridică, dar cu acordul tacit al primului guvem 
Roman, au fost “sparte” şi prădate fostele Cooperative Agricole de Producţie. 
A fostunadevărat jafnaţional. Atunci s-au pus bazele dezorganizării agricultunit 
româneşti. Beneficiarii acestor stări de lucruri au fost, bineînţeles, foştii 
“nomenclaturişti” ai satelor (foştii secretari şi activişti de partid, inginerii 
agronomi, medicii şi felcerii veterinari, brigadierii etc.), care şi-au însuşit toată 
averea lichidă a C.A .P.urilor respective. Tot acestora li se va încredința, mai 
târziu, şi aplicarea Legii Fondului Funciar, din rândurile lor formându-se 
comisiile care vor tăia şi spânzura la retrocedarea pământurilor către țărani. În 
felul acesta, guvernanţii de atunci şi-au asigurat o clientelă electorală de 
nădejde, aşa încât nu trebuie să mai mire pe nimeni majoritatea zdrobitoare 
obținută, în lumea satelor, de FSN şi de tovarășul Iliescu la alegerile din mai 
1990. | 

Au urmat apoi, pe rând, celelalte sectoare economice. Sub pretextul 
privatizării şi al restructurării, foştii “nomenclaturii” şi securişti, constituiți 
în adevărate structuri mafiote, şi-au însuşii, prin furt cu legea în mână, o ELE 
parte din avuţia țării, devenind astfel, peste noapte, marii capitalişti autohtoni: 

Desigur, privatizarea şi restructurarea economiei au fost şi sunt încă 
cerințe obiective ale perioadei de tranziţie, dar felul în care s-au făcut ŞI 
continuă să se facă, şi mai ales faptul că cei care şi-au asumat responsabilitatea 
de a duce la bun sfârşit această dificilă şi anevoioasă întreprindere au profitat 
de ocazie şi s-au pus pe căpătuială, sunt de incriminat. Cu această (cazi pe 
lângă acele capacităţi de producţie care lucrau în pagubă (aşa-numitele găuri 
negre”), au fost falimentate cu bună ştiinţă şi întreprinderi rentabile sau unele 
care, cu un minim efort şi cu o bună gospodărire, ar fi putut fi rentabilizate, Mai 
mult chiar, făcând jocul unor interese străine, “specialiştii” în ale economiei au 
falimentat chiar şi economia de subzistență, punând astfel în pericol securitatea 
alimentară a ţării. Dacă amintim doar de neglijarea programată Ş asteintlli 
agricol şi de tragedia complexelor avicole şi de porcine din anii '94 şi 95 şi este 
suficient pentru a ne da seama de proporțiile dezastrului. Din PRICIUA acestei 
nefaste politici economice agro-alimentare, România, care era altădată” cămara 
de alimente” a unei bune părţi din Europa, şi-a pierdut independența alimentară, 
devenind, din acest punct de vedere, tributară importurilor, 





> > ZO = > Z pa Zi: 





Dar şi ceea ce trebuia făcut (închiderea şi lichidarea capacităţilor de 
producție păguboase) s-a făcut la întâmplare, fără nici un discernământ. Au 
pus, cum se spune în popor, carul înaintea boilor. Întâi au tăiat şi apoi au 
numărat. Au închis mine, au lichidat complexe industriale şi s-au pomenit cu 
o masă de şomeri care, pe bună dreptate, fac acum presiuni asupra statului să 
li se dea de mâncare. Nu era normal, nu era mai omeneşte, decât să se lase mii 
de oameni pe drumuri, să se fi găsit o formulă şi să-i fi transferat în “interes de 
serviciu” în acele sectoare economice unde este nevoie de mână de lucru şi 
unde să presteze o muncă echivalentă cu ajutorul de şomaj pe care-l primesc? 

În agricultură, de exemplu, anual, mii, zeci de mii de hectare de pământ 
rămân necultivate, în timp ce mii, zeci de mii de brațe de muncă stau, în cel mai 
fericit caz, încrucişate, atunci când sărăcia sau lipsa de preocupări nu-i împinge 
cumva la alte blestemăţii. “Nu avem bani să investim în aceste sectoare” este 
Jaitmotivul vocilor “(i)responsabile” cu asanarea economică a țării şi al unor 
economişti de ocazie. Inexact. Nu sunt bani pentru continuarea construcțiilor 
începute pe vremea “odiosului”, de exemplu, dar se găsesc bani pentru a plăti 
oameni care săstea degeaba! Nu ştiu să mai fie vreo țară care să subvenționeze 
nemunca aşa cum se întâmplă la noi. În ţările occidentale cu o economie 
dezvoltată, atât şomajul, cât şi reducerea săptămânii de lucru îşi au cauze bine 
întemeiate. Acolo “şomerii” nu lucrează pentru că, efectiv, nu au ce lucra. Nu 
sunt locuri de muncă. Din cauza productivității ridicate a murcii, din cauza 
automatizării, a robotizării ete. Pe când la noi este de muncă, slavă Domnului! 
Nu este pricepere, nu este imaginaţie sau, poate, nici nu se vrea să fie altfel, 
deoarece această stare de lucruri, acest haos, parcă anume creat, permite unora 
să pescuiască în ape tulburi. De altfel, corupția neruşinată, care s-a întins ca o 
caracatiță în toată această perioadă, nu ar fi posibilă fără existenţa şi întreținerea 
acestui haos. 

“Şi apoi, în acest mod păgubos de abordare a reformei economice, nu este 
vorba doar de efortul financiar pe care trebuie să-l facă societatea pentru a plăti 
nişte oameni să nu facă nimic, ci şi de un alt aspect deloc de neglijat. Este vorba 
de degradarea forței de muncă şi a omului în general. Mai ales a tineretului. Din 
zece tineri, de exemplu, ţinuţi un an sau doi în şomaj, cel puţin trei sau patru 
se vor degrada până vor deveni rebuturi sociale, care nu vor mai munci cât e 
hăul. Se vor obişnui să trăiască pe sponci, din mici expediente şi găinării, mai 
înşelând pe cineva, mai făcând o afacere necurată, şi aşa vor ajunge la 
maturitate fără să-şi fi făcut vreun rost în viață. Aceasta în cazul în care nu vor 
ajunge să îngroaşe rândurile delicvenților şi ale infractorilor mai mici sau mai 
mari. 

Desigur, am spus-o şi o repet, reforma economică trebuie făcută. Depinde 
însă cum 0 faci. Cu discernământ sau fără discernământ, după un plan bine 
gândit sau la întâmplare, cum trebuie sau cum o ieşi. Printre altele, reforma 
trebuia în aşa fel gândită încât costurile ei sociale să fie repartizate pe umerii 
fiecărui membru al societății, nu numai pe umerii unora. Apoi se cereau de la 
început identificate soluții prin care forța de muncă disponibilizată prin 
închiderea capacităților de producție nerentabile să fie absorbită de alte 
sectoare. Printre sectoarele care ar fi putut absorbi o mare parte din această forță 
de muncă se numără şi sectorul agricol. 

Este evident pentru oricine cunoaşte cât de cât mecanismele economice 
că, în România, ani buni de acum încolo (opt, zece sau chiar mai mulţi), o mare 
parte din agricultură se va face tot cu mijloace “clasice”, adică cu multă mână 
de lucru. De ce atunci cei care au gândit reforma nu au gândit şi soluţii prin care 
o parte din forța de muncă disponibilizată să fie îndrumată spre agricultură? 
Aveau şi model. Puteau urma în sens invers drumul pe care l-au urmat 
comuniştii atunci când au purces, din motive ideologice şi economice, la 
distrugerea şi proletarizarea țărănimii. Se ştie că atunci comuniştii le-au luat 
țăranilor, fără să-şi facă prea multe scrupule, obiectul muncii, adică i-au 
deposedat de pământ, creându-le în acelaşi timp posibilitatea să migreze spre 
alte sectoare economice. În anii '50, visul tuturor tinerilor din satele din sudul 
Moldovei era să ajungă la Combinat la Galaţi. Şi au ajuns. S-au angajat, la 
început, ca muncitori necalificaţi, apoi s-au calificat la locul de muncă şi astfel, 
din muncitori de pe ogoare, s-au transformat în muncitori la furnale. Alţii s-au 
dus în mine, unde se câştiga foarte bine, şi astfel au ajuns mineri. Mai mult de 
jumătate dintre minerii care au fost disponibilizați cu ocazia recentelor 
restructurări sunt mineri la prima sau cel mult la a doua generaţie. Aşa că le 
venea destul de uşor să se întoarcă la meseria părinților sau bunicilor lor dacă, 
în loc de cele 15 sau 20 de salarii câte li s-au dat drept compensații cu ocazia 
restructurării, li s-ar fi dat câte două sau trei hectare de pământ şi posibilitatea 
de a-şi înjgheba o gospodărie. La urma urmei, s-ar fi putut face chiar o nouă 
reformă agrară prin care să fi fost împroprietăriți toţi cei disponibilizați din 
industrie şi dispuşi să se întoarcă la țară. Şi s-ar fi păsit mulți să o facă. Chiar 
dintre cet care astăzi ameninţă că îşi vor da foc. Dar pentru aceasta ar fi fost 
nevoie ca politicienii care pretind că vor să (re)construiască normalitatea în 
România să aibă putere de dăruire, să aibă imaginație şi mai ales să fie cinstiți. 
Ceea ce cam lipseşte clasei noastre politice, care, până una-alta, n-a reuşit decât 
să facă pulbere din praful “moştenirii” comuniste... 


Demostene ANDRONESCU 


PAG. 16 NR. 8-9/2000 


ION 
PARASCIIVESCU 





PRIETENE 
Lui Gheorghiţă Stănescu, 
prieten de-a lungul unui veac 


Prietene, carte cu minuni 
lăsată anume deschisă, 
cine ţi-a logodil anii buni 
cu zodia proscrisă? 


Prietene, paletă de dureri, 

nucul copilăriei cine ţi l-a smuls? 
Toate zilele tale s-au numit “ieri”, 
toate țățele tristeţii le-ai muls. 


Prietene, visător pătimaş, 

pelerin statornic la templul iubirii, 
ce osândă ţi-a făcut visul vrăjmaş 
ofilindu-ți în suflet trandafirii? 


sduteonehepobogtaverețevonseeaze pogrenarnrebhoraanvrepeee 


Simt, prietene, cum ți se limpezeşte văzduhul | 
şi potecile cum ţi se laie drepte. 

Da ce numai săracii cu duhul esa 
să poată spera, „să. aştepte? du eat 


Cat aprestata ft FeepeaÎ i pia PR 


zid E BILA ci tepe 


Fiului meu Radu, cu Pta 


Am, iată, dublul vârstei lui Christos. 
Grădina mea? Numai ciulini şi bozii; 
pomii-S uscați, n-au ce păzi zăvozii. 
Fost-am degeaba vajnic şi vârIos. 





M-au pus la zid şi veacul şi minciuna. 
Când tunul a tăcut, printre pocale 
am încercat să desluşesc o cale 
_ spre adevăr, dar n-am găsit nici una. 


Acum mă doare ceasul de bilanț. 
Departe-i piscul, prea aproape balta. 
Simt menghina războiului sau alta? 
Ceva se rupe-n mine - za în lanţ. 


FĂ Î-.. 


Și totuşi, într-o latură-a grădinii 
lăstar seme| înfruntă pălămida, 
răpune mucegaiul şi omida; 
când va rodi, s-or minuna vecinii. 


Am, iată, dublul vârstei lui lisus. 

Un grădinar ce-a incercal altoiul 
pe-un pom de rând, ca să-i ridice soiul, 
Să cred că pol trăi cu fruntea sus?... 


EPITAF 


Aud cum curge timpul. Parcă sună 
încet, molcom, ca paşii unor sfinţi. 
Mă voi înfățișa - cred - la părinţi 
c-un fir de crin care miroase-a lună, 





a 
L (| 
me fata a: 
3 Îi E A 
 = _ 
sa 7) 
. 4 


NI 44 CU 
ji 4 >, AI 25 Ag A 
1 AD 





PUNCTE CARDINALE Paegte 


GHEORGHE 
STANESCU 


ARTĂ POETICĂ 
“Doi Setari dea viată, 
„două voci lirice Inge e 


Ne apărăm de bezne cu imagini, 

din versul făurit ne facem Scul. 

ostaşi ai gândului incendiem Cartagini, 
noi înşine drept torță de-începul. 


CLAUSTRARE 


Nimeni hu deschide această ușă, 
numai tu, Singur, paznic de cenuşă; 
fereastra, cu oblon, e zăvorâlă: 

de ce ţii să le mint că nu-i urâtă 
viața mea cu tine, paznic nevăzut? 
Ceri să te laud, vrei să le sărut, 

day cum să intru-n absurdul carusel 
ce-şi fyânge mijlocul în josnic zel? 
Când însuşi cugetul mi-l vrei zăvor, 
cu gândul plec în lume, călător; 
rămâne lângă iine trupul meu: 


Cpt ă | mumzpeelă poi vea refau AI PY Ptiiitlara 
Sranite RED cit iri x Si să 
i-a apărut titi de versuri Să afingi| E “rii DIE Baii re at na 
|oerulcumâna(euopreiațădePanlzverna), | BOCETUL MAMEI 


nărut Cei 


ut chiar în acest 


U Jtimul său. Yo ua 
e e deschide cu, 


Fiul meu urca pe o scară la Rai, 
privindu-l, adesea îmi venea să cânt 

şi iată-l, prăvălit la pămâni, fără grai... 
Unde erai, Doamne, când scara S-a frânt? 


Nici un grădinar vu era în grădină: 
frandafirul înflorit cel mai fi-umos 

l-a rupt o nevăzută mână Străină; 

unde erai, Doamne, grădinar somnoros? 


Nici un pădurar nu era în pădure 

şi firii, în zori, prin ceață au venit, 

cel mai drept paltin de l-au culcat sub secure; 
unde erai, Doamne, pădurar adormit? 


VARIANTĂ LA MIORIȚA 


Mă voi muta în moarte ca într-o casă nouă 
Şi ziua innoirii mă va afla râzând: 

am vrut să umplu ulcioare noi cu rouă 

şi să le fierb la focul unui gând 

id Voi împăca pământul din mine cu pământul 

pe care, prea adesea, cu silă l-am călcat 

că m-a împins în lume, dar nu mi-a spus cuvântu 
fără de care, singur, sunt gol, întunecal. 


Voi paposi în moarte ca-n munţi la o cabană: 
despovăral de mine, eliberat de dor, 

voi fi mu brad ce- înfruntă prăpastia avană, 

ci dâra unei stele sau albul unui mor. 








: 
| 
4 


AR Aia 





PUNCTE CARDINALE 


NR. 8-9/2000 PAG. 17 





RADU GYR DESPRE GRATUITATEA EROISMULUI 


Eroismul este o stare de spirii. Ea aparține unei 
generaţii, unui popor, sau persoanelor singure. Sensul pe 
care îl dăm noi eroismului în această accepțiune nu are 
nimic de-a face cu eroismul militar, nici măcar cu eroismul 
cruciaților, celor de bună-credință. Această categorie de 
eroi suntcircumstanțiali, tranzitorii, determinaţi de spiritul 
vremii, de entuziasmul creat local şi temporar, Sau de 
apelul unor persoane harismatice care pun în fața unei 
generaţii un scop precis şi tangibil. 

Eroismul gratuit este cel care nu vizează o victorie în 
materie, ci în spirit. Încertitudinea victoriei nu impielează 
asupra eroismului persoanei care îl practică, aşa cum 
pocăința Cuiva nu imptetează asupra perseverării în ea, 
chiar dacă nu avem certitudinea că suntem mântuiți. 
Taina mântuirii sță în mâna Domnului, taina eroismului 
Stă în devoţiunea celui care a primit harul acestei virtuţi. 


(nu în sens de personaj) tragic se distinge de orice alt erou 

prin neaderare la istorie şi la temporalitate. El trăieşte 
într-o altă dimensiune, care este cea mistică. Toate 
eroismele gratuite sunt mistice, chiar dacă nu apar explicit 
ca alare. 

Propensiunea spre eroismul gratuit al lui Radu Gyr 
mijeşte incă din opera lui de tinerețe, probabil, cu puţin 
înainte de contactul cai Mişcarea Legionară, care teoretiza 
un eroism gratuil-programat. Tinerețea lui Radu Gyr-se 


“jui. După apariția României Mari, visală de atătea 
generații dinsecoleleanterioare celui de-al Doilea Război. 


contaminate de “visul” antecesorilor lor şi nu puteau Să- 
şi găsească un echilibru pentru a-şi justifica existența 
într-o Românie Mare, diferită de cea visată. Opţiunea lor 
indreptat spre purifi carea morală a naţiunii, spre 
asanarea sufletească a unui ne. neam lovit de toatecalamitățile 
„modernismului, care, afuci, “fa şi acum, aducea o 
înjelegere necon venabilă. a libertăţii şi egalităţii, pentru 
Ur? POpOr. ieşit de curând dir lanțurile unei robii politice 
şi influenționale. ale marilor puteri creştine şi păgâne. 
Numai asifelse explicăeroisri îi) pir epergile 
pe care le-am pomenil, atracția; j 
totală a lor sub scutul națiuni 
Bisericii. Ei trăiau sub zodia Îi îi Eine 
gândire şi poezie, ci şi ca situăre. Di conte 
într-un timp înfînit, expus în art 20e 
din poezia La steaua: zi Saci E, 
.. Era pe când nu s'a arii 3 : 
sa o vedem şi nu e! E e 3) 7 
Eroismul gratuit al lui Gyr nu €s E cojseci i 
şederii lui în închisoare, unde claustrareă; întâi ri 
spresine, contemplaţia şi rugăciunea devin, cun, So 
modul de a trăi viața şi a învinge opresiunea născută dur 
simplul fapt al reducerii spaţiului de mişcare fzică și 
spirituală. Germenii unei asemenea disponibilități pe 
sacrificiu apar încă din tinerețe. Una din poeziile sale în 


—— 





CU, numai ca 

















- zi 





care sunt subsumate elemente de sacrificiu gratuit prin “consideră unic şi chiar este unic printre pile 


substituirea 1 persoanei este Domnişoara Lizeta a muril,. 


dedicată tatălui său, foste actor la corela Naţional din. 
zi 
E 






Craiova: pe A SI Psi 
dara ăi 4 Doritişoara Lizeta a. Tit Dea 
f „„Şinici un clopot nu a dăngănit 
Ga fremătul în aer să şi-l piardă 
a sc ez Ji nu s-a înclinat măcar. un steag ceznit 
SECERA TA „Aa poartă ee e fite 
ri i do omnişoară locuise-ntr-0, mansardă... . 
ic a Ei A 3 Domnișoara Lizeta e. artă. dă 
A, ba Aa: “Cum, ciim? NU s Sia £ găsit nici un iniş ai 
ÎS Iau  S-apuindă n dă lunânărea ce s-a stins? 
74 pi i prazmătică p ARE aa di Gyr 
AP Quijote Fascinăţia, opere lui Gervantes asupra 


asupra tinerilor, a fost (și în multe cazuri, mai este încă), 
extraordinără.. Timpurile moderne privesc mai suspicios 
operaaceasta, tinerii nuprea injeleegrahuitaleaeroismului 
donquijotesc, oprindu-se mai mult asupra comicului 
situațiilor romaneşti, dar_în perioada anterioară 


ve” detail 





Eroismul lui Don Quijote era unul gratuit. EL a pornit 
lupta împotriva duhurilor rele, a strigoilor, a cavalerilor : 
răt, fără o altă țintă, dincolo de dorinţa de a-i birui. Eroul 


„dezvoltă sub Steaua acestui eroism care era al generației. 


-Mondial, “generaţiile noi, de la'22 şi ulterioare, erai = 


e rul magi nirii., 


SE lume îngropată în 


[Ai 
E 


a Ceea Ce STIA 






poeților, filosăfilar, a! “oamenilor. de litere şi, mai alesi fii 


modernizării excesive a lumii apusene şi a blazării 
generaţiilor magnetismul eroului lui Cervantes era irezistibil 
pentru cei care înțelegeau că au o chemare dincolo de 
limitele lumii acesteia. 

Este impropriu să faci afirmaţii într-un domeniu atât 
de fulgurant şi atât de sensibil ca sacrifi ciul gratuil al unui 
erou care nu aspiră la: Victorii. “spectaculare, care nu 
consideră lumea o scenă şi care nu joacă un teatru de 
exhibiţie. Înţelegerease conturează i din integritatea poeziei, 
neclamoroasă şi cuminte. în expunere, la prima vedere, dar 
cu un fluviu subteran de. semnifi îcații care te invadează 
treptat, confiscându-ți sentimentul şi mişcarea sufletească. 

Gyr expune compact detali ile, c cu aceeași minuțiozitate 
întâi, poetul nu-şi scuaide der carea sa cu eroul. Nu 
ascunde nici atracția exercitată de ideal asupra lui şi nici 
inutilitatea sacrificiului său eroic. Ş: aa 3 

| Voi râcâi cu grijă rugina. de pe za: 
SE a e „Şi-n pod găsi-voi spartă o chivără. M-auzi? 


Eee 






DEI A “I-oi drege buza Ştirbă la loc, din mucava, _ za 
Sa Şi o Voi strânge-n n braţe lung tim p, cu ochii uzi. 
| i  Mi-oi ascuţi d de-o ui cu gându-n lume. lancea 
4 Şi-o noapte, că, în În iziguri 7 “Zorii când 
"2 Mi-oi săruta săruta n mârțoaga pios: RE blând, 
Porind aleea i cu: soarele 'din Mancha. 
Gyriă “ca propriul s său £ i, nu “citeşte cărțile autorilor 


de române. e cavalerești. i El Ştie a ceea ce Don 'Oui ijote nu ştia: 
a 
că dincolo. de Gvenimeniele « osific cate ale lumii. „acesieia, 
dincolă de cimitirul, istoriei, „demonii distrugerii spirituale 
â “icrează neobosiţi “Trăind i în această lume « a aparențelor 
“materiale, Gyr îşi are ca însopitol | lumcă cu înțelepciunea 
“ei cu aripi frânte, lumea cuminte ŞI supusă legilor care o 
“conduc, dar elştiecă i acest 1ip umăh, reprezentat de Șancho 
Panza, nu este decâi groparul eroului nebun. 5 
În urmă, Sancho Panza își Ya! certa mereu 
Şi-şi va propti-n călcâie măgarul lui cuminte. 
Va da din cap prostimea:] “Este nebun! Dar eu 
Voi merge numai suflet ŞI numai vis"nainte. 
Cum ar pulea un. tânăr. din. vremea: noastră, care 
ascultă muzică rock Şişi vopseşte părul în în două sau cinci 
culori, să înțeleagă asta? A meri rai suflet şi numai 

















y 
“nainte? Visul lor este lipsit de Su/ler, protestul lor faţă de "sagă si „ Costăclie Oprişan, în Poemul Noologic, spune despre 
Că. patima 





vidul societăţii se Ș corinăei mult, prini numărul 


incă ce CeV Va; Pe de PE PA 
155% Poezia lui Radu. Gyr nui are umor, nimeni a iai ră 
de donquijotismul lui, toți îl em Îl viţă, 
un nebun viteaz, are şi-a. asumat nebunia. vite 
alerie; şi  cuminfeniă &i e 

poezia ui nu este 


ie. Gyr. 
" poetică, nici o  fulsăşi erință pe care poel 


-.» 


cu atât mai mult de dorit, pentru că şi idealul şi i poetul se 
plasează dincolo de condiția umană obişnuită. urtându- 
i cu mândrie armura prin lumea meschină, poetul se 


„comune în care se desfăşoară. 
Hei! Nimeni n-o să poarte vestmânt medieval 
Mai scump ca zaua ştearsă cu trudă c de xigină. 
Ca Rosinanta nimeni n-o să mai aibă cal. 

i nici un Vis ca visu- i, să ardă de lumină. 


sm 


Bu] sul lui de ângerălşii vânăl de ciomege, Var rămâneveşnie. 
mister Şi 0 2 nă interzisă hamgiilor; şi i bucătarilă luai 
bn lui Don Qui ijote în lumea hăngiilor apare ca. 
joia i Ar Gtumitii Ştiu Că lumea merge 
nainte prin nebinit duhului şi ei zu Vor ca ceva să se 
crimbe: De aici işi şi Vrăjmăşia înipotri a nebunilor. 
> Când lisus, în țara. "Gadarenilor, alungă dracii din cel 
»îndrăcil, îngăduindu-le să intre în turma porcilor, care se 
i îneacă din cauza asta, cetățenii gadareni vin la El şi-l cer 
“să i plece din țara. lor. Este ca şi cum I-ar fi spus: “Lasă-ne 
în pacea iibastă. să ne creşiem porcii, cum i-am crescut şi 
până acum. Noi nici nu vrem aliceva”. 
Un nebun trece prin hanuri şi castele şi răstoarnă O 
lume bine osificată pe temeliile ei cuminţi. Ticurile şi 






A ja 

x E Te ( 

' însuși ca pe Ceva real, ti-o premoniţie, o i 5 a eye şi 
Pta 

E înainte trăire a unei suferințe şi a unui ideal intăngibil “dar 


obișnuințele sunt zdruncinate, schematismul sufletesc se 
dezarticulează, lumea se răstoarnă: 
Şi totuşi, huiduită mi-o fi armura-n drum 
Şi nimeni cavalerul cel trist nu-l va-nţelege 
Cât e de sfânt pe urma castelelor de fum, 
Însângerat de pietre şi vânăt de ciomege. 
Generaţia lui Radu Gyr şi generația noastră au trecul 
prin această lume de hangii şi paznici ai unei mentalități 
instituționale, însângeraţi de pietre şi vineţi de ciomege. 
Neînţeleşi şi neacceptați, ei au trecut printr-o. lume 
măcinată de incapacități spirituale şi de ideea că a muri 
pentru un ideal (sau, cel puţin, a suferi pentru el) este o 
boală psihică numită fanatism sau intoleranță, după 
autor. 
Virgil Ierunca, în Jurnal de Exil, 31 Mai 1950, scrie 
despre Nicu Naum, legionar care şi-a păstrat sufletul de 
“frate de cruce” până la moarte şi pe care l-a vizitat la 
spitalul din Paris, următoarele: “Îi sunt simpatic, nu Ştiu 
de ce, fiindcă fanatismelor sale de legionar intransigent 
eu îiopunstările mele macerate de îndoială, de deznădejde 


- şi de confuzie. Nu voi înțelege niciodată tinerețea acestor 


oameni care-şi convertesc puritatea, suferința şi sărăcia 
în voinţă şi speranță. Sunt neclintiţi şi tari. Poate pentru 
că sunt hişte săraci cu duhul seduşi de temeriatea 
cruciatului ”. 

Virgil lerunca este un intelectual şi nu a înţeles nimic 
din Nicu Naum şi cei ca el. Nu toţi po! înțelege eroismul 
gratuit. Nu convertirea purității în “voinţa de nădejde ” îl 
explică pe Don Quijote, sau pe Nicu Naum şi categoria 
lor, ci sensul mistic al luptei lor pe un tărâm interzis 
rațiunii. 

Însetoşat, hangii nu-mi vor întinde cana 
Şi aripile morii mi-or rupe carnea, dar 
M-o strânge scutierul călare pe măgar 
Şi va porni cu mine să-mi afle castelana. 
"Şi visu-o să-mi sărute şi-o să-mi amoarte rana. 
Să fi ie asta o premoniție a nebunului care nu-şi 
corisezleşie puritatea în voinţă de nădejde, ci rămâne fidel 
cr şi  gratuitaţii eroismului. Va fi o vreme, oare, în 
fr: Fa ia „Sancho Panza va lua în „spate pe nebunul 
să-l ducă spre împlinirea visului la Dulcineea? 





5 Sunt Unamuno parcă, nici eu nu ştiu precis, 
; Identitatea certă m-ar ține-ncătuşat. 
i = „Privese aici o urmă şi urmăresc un vis, 
spe care-l ştiu că este, deşi nu l-am visat. 
ie cu gândul, convins că-l urmăresc, 
Dar nu ştiu ce „povară mă ține sedentar 
Şi, în zadar, „deo, viață, mă chinui să păşesc, 
Pe urma Rosinantei, din urma de măgar. 
Va veni o vreme când o amumită parte a societăţii va 
preluă sarcină cavalerilor neînfrânaţi, ce mor? - 
"3. Trăgând să mor alături de-o veche lumânare, 

Voi auzi pe Sancho bocind şi pe-preot: 

Cum a putut să-ncapă un vis atât'de mare 

În trupul ăsta firav şi slab de Don Quijot? 

Poate că protestele tineretului de astăzi şi de mai ieri 

împotrivă convenționalismului social, exprimate prin inele 
în nas, lanţuri, fuga de acasă, viăţa pe sub poduri, mâncaţi 
de păduchi, nu reprezinlă decât o formă viciată de 
„ donquijotism al generajiilor noastre şi dinainte de noi, 
- careser chimiiesc să i pășească din urma de măgar pe urma 


ee." 4 


> Sfințen ia cavalerului pe. urma castelelor de fum, cu -“Roşinantei. Şi unii au reuşit! Mă refer la acei tineri 


“revoltați care, în America, au descoperit pe Dumnezeu, 
idealul naţional, săcrificiul pentru aproapele, ba chiar 
monahismul. Vorbesc de tinerii care au murit în România, 
în 1989, fără a le păsa dacă era “util”, fără a-şi pune 
problema dacă erau manipulați sau nu. Ei au simţit 
Chemarea eroismului gratuit şi au urmat-o, părăsind 
pentru totdeauna “urma măgarului ”. 

„Mi-o năluci, în urmă, că ani învins toți smeii, 

- Că sunt biruitorul întregului pământ 

Şi că-mi adoarme ochii, blând, mâna Dulcineii, 

Şi voi muri departe de morile de vânt. 


Că! de departe de morile de vânt a murit Radu Gyr? 





IP 7 07" 2 


| 








PAG. 18 NR. 8-9/2000 









PUNCTE CARDINALE 





Așa lam cunoscut pe Vlădica Alexandru husu 


În cele ce urmează voi căuta să evoc un crâmpel din 
viața de martir a celui ce a fost Vlădica Alexandru Rusu, 
unul dintre participanţii la Marele Act al Unirii din 
1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, mort în anul 1959 în 
temniţa de la Piteşti. 

Timp de un an de zile, în hruba mare de la demisolul 
închisorii Piteşti, 55, iar mai apoi 60 de deţinuţi politici au 
îndurat foamea cumplită din toamna şi iarna 1958/1959, 
unde singura hrană a fost un boț de mămăligă şi o fiertură 
cumplit de iute, provenită exclusiv din resturile de 
zarzavaturi - gogonele, morcovi, ardei, sfeclă şi alte 
rădăcinoase. La această înfometare se adaugă frigul și 
comportamentul bestial al gardienilor care, după bunul lor 
plac, la vini scornite de ei, te trimiteau pentru 5 sau 7 zile 
la carcera de Ja subsol, numită “talpa iadului”, într-un 
perpetuu întuneric şi frig. 

Cum am ajuns ja Piteşti, de la Gherla? 

Pentru mine acea zi de iulie 1958 a însemnat în primele 
ei ore VIAȚA dăruită din nou de către Dumnezeu, după 
cum au afirmat camarazii mei din celula 47, şi apoi 
fericirea de a-l cunoaşte pe Mucenicul Alexandru Rusu, 

Cu câteva zile mai înainte avusese loc revolta din 
Celularul mare din Gherla, începută la camera 100, unde se 
petrecea un adevărat genocid. 

Camera 100. Sfidând orice consecință, tinerii din 
această cameră, care fusese transformată din biserica lipită 
celularului într-o cameră a morții, unde abia mai respirau 
în plină vară cei peste 120 de deţinuţi, cu ferestrele astupate 
de obloane şi cu hârdăile de murdărie în celulă, au aruncat 
obloanele jos, strigând; 

* - Ne omoară!” 

* - Mai bine morți!” 

“ — Ne omoară! Ne ormoară!”. 

Bineînţeles că s-a dat alarma. Unitatea de Securitate 
din Gherla a înconjura! celularul. Pompieriiau înălțat scările 
şi jeturile de apă i-au culcat ia podea pe tinerii deținuți, care 
erau asemenea unor umbre. A urmat un măcel îngrozitor. 
Evacuaţi la parter, aceşti deținuți au fost bătuţi în mod 
bestial şi stivuiţi pe ciment, după madelul lemnelor din 
pădure care se așază în metri cubi. 

Spectacolul eraapocaliptic, sângele curgea ca la abator, 
încât procurorul care asista la această represiune a declarat: 

“.Tovarăşe Comandant, îmi declin orice răspundere.” 

După dispersarea acestor nefericiți prin celule de 
izolare, deţinuţii de drept comun au spălat cimentul unde 
se petrecuse drama, cu furtunul cu apă, ca la abator, 

Oare când se vor reconstitui aceste crime odioase şi vor 
fi pedepsiți criminalii? 

În timpul evenimentelor de la camera 100, şi alte 
celule s-au solidanzat şi au aruncat obloanele. A urmat 
identificarea celor vizați de temniceri şi, începând de a 
doua zi, între orele 5 şi 7, aceştia erau duşi la parter şi băgați 
cu picioarele în golurile grătarelor de baie, cărora li se 
scotea câte o șipcă. După ce li se punea zeghea în cap, ca 
să nu vadă de către cine eraudoviți, călăi, cărora li se dădea 
înainte rația de votcă, îi făceau zob pe cei aduşi, 

Mulţi au mers de aici la“ROZA ȘANDOR”, cimitirul 
de alături, ori s-au eliberat în 1964 în căruciorul cu rotile, 
paralizați, 

Curm și eu fusesem trecut pe lista neagră, în câteva zile 
urma să vină şi rândul celulei mele. În dimineața aceea m- 
am trezit, m-am spălat cu rația de apă de o cană, m-am 
schimbat în rufele curate ce le purtam în nelipsita traistă - 
singura noastră avere - şi la capătul patului, la rândul al 
doilea, cu faţa în pătura sură şi acoperit cu prosopul pe cap, 
mă rugam bunului Dumnezeu să mă aibă în paza lui. O 
linişte de mormânt era în celulă. Camarazii îmi respectau 
cu sfințenie starea suflețească şi din când în când mă 
mângâiau pe cap sau pe umăr. 

Victima era ridicată din celulă cuo zeghe pe cap şi dusă 
ca de dârlog, după câtva timp se auzeau nişte țipete 
îngrozitoare de la baie, care la un moment dat încetau: 
victima era ori leşinată, ori moartă. Dacă era numai leşinată 
se auzeau tropăituri, se deschidea ușa şi un corp inert era 
răsturnat de pe pătura pe care fusese adus de cei paru 
(emniceri 


aq be î “ î 
pa Po pi 6 2 (a 





În ziua aceea a fost ridicat vecinul de celulă; au urmat 
răcnetele, pauza, tropăiturile, uşa celulei vecine se deshide, 
bufnitura nenorocitului azvârlitîn mijlocul celulei; minutele 
deveneau chinuitoare..., acum trebuie să se deschidă uşa... 
camarazii erau împietriți... Dar în clipa următoare sună la 
parter clopotul, semnul orei 7, ritualul numărătorii... Am 
scăpat astăzi. Camarazii mei mă îmbrățişează, plângând... 
Cu toții ridicăm o rugă de slavă lui Dumnezeu... 

Se face număratul, se serveşte terciul şi pe la ora 10 se 
dă alarma la parter, când deținuții de drept comun, care 
făceau muncile de exterior, sunt lăsaţi în cameră şi pe 
celular începe o vânzoleală; uşi se deschid şi se închid şi ne 
dăm seama că din diverse celule sunt culeși deținuți şi 
concentrați undeva la parter. Cam după o oră se deschide şi 
uşa celulei noastre, Conformregulamentului, toţi ne bulucim 
cu faţa la perete şi cu mâinile la ceafă... Ni se ordonă să ne 
întoarcema... Din pragul uşii ofițerul de serviciu, însoțit de 
grefier şi gardian, începe să ne întrebe pe muțește, conform 
regulamentului - arătându-ne pe rând cu degetul, când 
trebuia să spui inițialele. În dreptul meu, la răspunsul meu: 
S. A, insistă continuând: mumele complet, inițialele tatălui, 
mamei, data naşterii, condamnarea. Odată identificat, îmi 
ţipă formula: “Ta-ţi bagajul şi dă-i drumul!”. 

Apuc bocceluța, zeghea mi se ridică de poale şi ca un 
cal tras de dârlog sunt dus la parter. Oare nu se pregăteşte un 
nou măcel? Dar în dreptul celulei cu nr. 7 - dacă îmi 
amintesc exact - se deschide uşa, sunt îmbrâncit înăuntru şi 
mi se ordonă; “Culcat, cu burta la pământ!” . 

Celulele pe partea aceasta erau man —10/5 metri — şi 
complet goale. M-am aruncat cu burta pe ciment, căci mă 
aşteptam și la o pocnitură. Dar ușa se închide. Ridic încet 
capul şi privesc în jur, unde o mulţime de deținuți erau în 





aceeaşi poziție ca şi mine, şi cum ne simţeam în siguranță 
cu uşa care se închisese, capetele tinerilor încep să se ridice 
pentru a-l vedea pe noul venit. Din diverse locuri aud cu 
voce stinsă, de conspirație: Adriane.., Sârbule... ziceau 
cunoscuţii, care în decursul celor peste cinci ani scurşi 
până atunci prin diverse închisori aveau din nou ocazia 
revederi. După încă vreo oră, odată cu ultirnul adus, 
temnicerul ne spune: “Sunteţi liberi.” Adică liberi de a ne 
ridica. 

Singur, într-un colț, o mână de om, în zeghea prea 
mare pentru trupul său firav, nu se clinteşte și un geamăt 
stins se aude. Cineva se repede într-acolo, îl întoarce cu 
fața în sus şi se apleacă să-i sărute mâinile. 

“Prea Sfinţia Voastră, vă ştiam liber după plecarea de 
la Sighet şi cu domiciliu la Mânăstirea Pasărea, în 
Dobrogea... Ce-i cu Prea Sfinția Voastră aici?”. 

] se improvizează un aşternut din bagajele noastre şi 
în continuare ne spune: 

“După plecarea din Sighet, toată ierarhia bisericii 
greco-catolice, care după cum ştiţi a fost arestată din 1945, 
a fost dusă într-un spital din Bucureşti pentru refacere, căci 
eram într-o stare jalnică, drept consecință a regimului de 
exterminare de la Sighet. Dar statul în spital nu a fost de 
lungă durată, căci credincioşii, aflând despre noi, au stârnit 
un adevărat pelerinaj. Eu am fost dus cu domiciliul !a 
Mănăstirea Pasărea din Dobrogea. De acolo am înaintat 
un memoriu lui Petru Groza, cerând libertatea pentru 
cultul greco-catolic. Am fost vizitat şi de ambasadorul 
francez, căruia i-am dat acelaşi memoriu pentru a fi depus 
la ONU. Drept consecință, am fost rearestat şi condamnat 
la 25 de ani de muncă silnică pentru “înaltă trădare”. Am 
spus instanței la ultimul cuvânt: “Cine va răspunde pentru 
faptul că le voi rămâne dator? La vârsta mea de 75 de ani 
nu voi apuca să-mi execut pedeapsa...”. 

Persoana care l-a recunoscut şi se îngrijea acum de 
dânsul era câlugărul iezuit Raţă Tarcinius, profesor de 
limba germană la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti, arestat 
şi judecat pentru înaltă trădare cu lotul Nunciaturii Papale 
din Bucureşti, altă înscenare monstruoasă a Secuntății 
comuniste, 

Încep întrebările între noi pentru a dezlega misterul 
acestei concentrări, mai ales că au început să ne ducă pe 
rând la magazie, unde dăm în primire zeghea de deținut şi 
suntem îmbrăcați în zdrențele noastre de haine civile. 
Când se lasă întunericul suntem scoşi în şir indian într-o 
curte interioară, unde aşteaptă o dubă cam de mârmea 
unui microbuz. Suntem urcați şi ni se poruncește să stăm 
în picioare, cu bagajele pe podea, între picioare. Am urcat 
printre ultimii întrucât susțineam într-o parte pe Prea 
Sfinţitul Alexandru Rusu. La spatele maşinii observăm că 
era plină ochi şi totuşi ni se ordonă să urcăm. Eu şi 
camaradul meu urcăm şi ne aplecăm să-l ridicăm şi pe 
părintele Rusu, ÎI ridicăm până la nivelul podelei, dar nu 
se mai puteau închide ușile. În acest moment ochii noştri 
aveau să vadă un act de o rară barbarie. Temnicerul, care 
era unul dintre renumiți frați Şomlea, un munte de or, se 
ridică şi pune un picior pe marginea podelei, iar cu celălalt, 
în timp ce se apucase cu ambele mâini de pervazul maşinii, 
îl împinge pe pănnte ca într-o menghină, pentru a putea 
închide uşile. Pachetul de “sardele” putea fi transportat! 
Până Ja gara Gherla era destul drum, mai ales că se stătea 
pentru verificare şi control pe sub şasiul maşinii pe la 
numeroasele porți. 

Până în mormânt mă va urmări scena presării firavului 
trup care de acum era leşinat. Aşa au fost trataţi şi şi-au dat 
obştescul sfârşit toată elita acestei țări: preoți şi înalți 
prelați, penerali-eroi, profesori universitari şi tineri studenţi 
care s-au opus comunismului, 

Ajunşi la gara Gherila, suntem urcați în vagonul-dubă 
CFR, însă, ca să fim chinuiți în continuare, suntem 
înghesuiți în carcere de două persoane câte patru inşi. Ni 
se dă hrană rece: o pâine cazonă, slănină (ocnă de sărată) 
şi o bucată de marmeladă, cam cât patru bucăţi de zahăr 
laolaltă, Am încercat să răzuim stratul de sare, însă slănina 
ol Qcnă era, 


W 








PUNCTE CARDINALE 


NR. 8-9/2000 PAG. 19 





Înfometați, ne-am “înfipt” în alimentele căpătate. 
Pâine! Ce frumos mirosea, cu toată vechimea ei! Am 
sărutat-o mai întâi, amintindu-ne cum ne spunea mama, că 
este faţa lui Christos. Cu grijă o ţineam în prosop, ca nu 
cumva 0 firimitură să se risipească, acea firimitură 
conținând în mintea noastră resurse de viaţă imense. 

In podeaua carcerei din construcția vagonului-dubă 
era prevăzută o gaură pentru evacuare, însă sub pretextul 
că sub aceasta s-au lăsat mesaje, a fost astupată, pentru 
necesitățile fiziologice existând un vas, bineînţeles fără 
capac. Oricine îşi poate da seama de atmosfera din această 
cutie metalică. 

Duba a fost ataşată la un tren marfar normal şi am 
plecat. Încotro? Cu fiecare transport o întrebare ne chinuia 
tot timpul: Siberia? 

Se călătorea numai noaptea, iar ziua eram garaţi pe o 
linie moartă. În plină vară, închisoarea noastră pe roți, 
complet metalică, era un infern. Am călătorit astfel trei 
nopți şi două zile. În noaptea următoare, la o staționare în 
gară, i-am auzit pe ceferiştii care manevrau câteva vagoane 
pronunțând “Ghimeş”. Da, temerea noastră se adeverea. 

Plecăm spre Moldova. Destinația Siberia. 

Hrana rece fusese mâncată chiar de a doua zi. Slănina 
îşi aducea contribuţia ei de chin, căci apa ni se dădea 
drămuită; ce le păsa călăilor care ne păzeau, ce stăteau 
tolăniți pe canapele în cele două compartimente de la 
capetele dubei? Mâncare bună şi băutură aveau din belşug! 

În zorii celei de a treia zile, duba a fost manevrată la 
un peron. S-au deschis uşile de la carceră, fiind “invitați” 
să coborâm din tren. Era un adevărat chin, căci nefiind un 
peron normal, distanța până la pământ era foarte mare. 
Cădeam ca nişte saci... Chiar de la uşa dubei un culoar de 
secunşti, dotați şi cu câţiva câini, ne luau în primire. 
Părintele Rusu, cu care nu fusesem în aceeaşi carceră, a 
fost coborât pe brațe de părintele Raţă şi alt deținut. În 
apropiere ne aşteptau două dube, în care am fost urcați şi 

cu care am plecat... Cum am ieşit din tirajul gării, prin 
ferestruica zăbrelită ne-am dat seama unde ne găseam: 
PITEȘTI, închisoarea la al cărui nume te înfiorai amintindu- 
—Hţi-de crimele unice din lumea închisorilor şi lagărelor 
comunismului mondial. Este adevărat că faza acestui 
experiment trecuse, dar stafia ororilor petrecute aici era 
permanentă. 

Odată ajunşi la închisoarea Piteşti, după ritualul 
obişnuit de întocmire a fişelor de încarcerare şi schimbarea 
lucrurilor civile cu zeghea penitenciară, am fost cu toții 
repartizați într-o încăpere de la demisol, ultima pe dreapta, 
Hruba aceasta era mai acceptabilă, jumătatea de geam 
care dădea într-o curte interioară nu avea oblon şi se putea 
face o aerisire mai bună. Înăuntru se găseau paturi de fier 
suprapuse. După un stâlp de beton de susținere, în patul de 
jos, s-a instalat Prea Sfinţitul Rusu, alături de dânsul 
părintele Raţă, iar eu în patul de deasupra părintelui Rusu. 
Un an încheiat am stat în această formaţie, iar la fiecare 
chemare a Prea Sfințitului, care se făcea prin ridicarea 
mâinii şi atingerea marginii patului, imediat săream şi-l 
ajutam cu ce mă solicitase: cu aducerea unei căni cu apă, 
cu sprijin până la tinetă, cu a face câţiva paşi pe coridorul 
dintre paturi pentru puţină destindere, rezumată la câţiva 
paşi, căci era o umbră de om. 

Dimineaţa şi seara eram scoşi la capătul coridorului, 
unde era o cameră cu guri de canalizare pentru deversarea 
tinetelor şi unde se mai găseau câteva “găuri”, un fel de 
closete turceşti şi, culmea confortului, câțiva robineţi 
pentru apă. Erau clipele noastre de adevărată fericire, căci 
ne puteam spăla pe fața năclăită de transpiraţie şi ne mai 
răcoream trupul murdar, dovada vieţii noastre de mizerie 
şi a coşmarului pe care alții considerau că trebuie să-l trăim 
pentru liniștea lor - doar pământească... | 

Asta se întâmpla când paznicul era mai omenos, căci 
între ei era unul, mic de statură, cu figură colțuroasă şi o 
privire lombroziană, care ne ordona că totul să fie făcut în 
pas alergător. Bineînţeles că în tura lui cei bătrâni şi cei 
extrem de slăbiţi nu se puteau bucura de atingerea apei. 

Pe tot timpul verii şi toamna târziu, hrana se rezuma 
invariabil la o zeamă de arpacaș sau coji de cartofi, care ni 
se dădea într-o stare extrem de fierbinte şi în două ture, 
căci, după regulament, aveam dreptul la o gamelă şi la o 
lingură doi deţinuţi, o cană pentru cinci, iar pentru mărirea 
supliciului tura întâi hălpăia IAturile sub imperiul predării 


gamelei. Pentru o amăgitoare echitate, turele se schimbau 
zilnic. În timpul verii, cele treizeci de gamele fierbinţi 
încălzeau atmosfera ca într-o baie de aburi. Toamna şi iarna 
care au urmat ne-au adus o altă suferință. Mâncarea a 
constat invariabil dintr-o fiertură incandescență de legume 
şi rădăcinoase, resturi rămase pe câmp la IAS-uri sau 
Aprozar; gogonele, sfeclă furajeră şi de consum, morcovi, 
ardei, verze neajunse la maturitate, totul cu frunze şi vreji, 
așa cum erau adunate de pe câmp, Fiertura aceasta era 
extrem de fierbinte şi ardeiată. Pentru a-i da o oarecare 
consistenţă, rețineam boțul de mămăligă de pe o zi pe alta, 
pe care îl fărâmițam pe prosopul întins pe pat, devenind 
cocoloaşe de făină care ni se păreau că dau un aspect mai 
consistent fierturii din gamelă. 

A tosto iarnă geroasă. Vizavi de camera noastră era alta 
similară, unde se găseau deţinuţii de drept comun, care erau 
scoşi la muncile exterioare. Ei primeau pachete şi aveau alt 
regim. 

Cu toată iarna grea şi regimul de exterminare la care 
eram supuşi cu bunăştiință, nu am avut nici un mort, 
supravieţuindcu toții până în primăvară. Temnicerul amintit 
mai sus, uimit şi înciudat în aceeaşi măsură de capacitatea 
noastră de adaptare şi supraviețuire, într-o zi ne-a spus: 
“Cum se explică, bă bandiților, că ăia de dincolo, cu 
mâncare pe săturate şi pachete grase de acasă, dau aproape 
în fiecare săptămână câte o miortăciune?”. 

Noi ştiam însă motivul... Era conştiinţa că în faţa lui 
Dumnezeu şi a neamului nostru nu săvârşisem nici o 
fărădelege. Sufeream pentru acest neam de opincari şi 
pentru credința-n Dumnezeu. În celula noastră de suferință 
plutea binecuvântarea Domnului, invocată în fiecare 
dimineaţă la trezire de Părintele Rusu şi Părintele Rață. Nu 
mai vorbesc de zilele de Duminică şi Sfintele Sărbători, 
când celula se transforma în sfânt lăcaş şi predicile Prea 
Sfințitului ne aduceau hrana spirituală şi nădejdea mântuirii. 
Cufundaţi într-o adâncă meditaţie, fiecare în colțişorul său, 
ascultam cu smerenie cuvintele sfinte rostite de acestapostol. 

Şi acum mă întreb şi nu încetez a mă minuna, cum, din 
mâna aceea de om, din firavul trup, vorbele răsunau ca 
trâmbiţele Ierihonului. După predica acelei Duminici şi 
Sfânta Anafură, reprezentată prin câteva firimituri pe care 
Prea Sfântul le păstra ca pe o comoară în colţul unei batiste, 
simțeam prezența în mijlocul nostru a Mântuitorului. Aceste 
firimituri le primise de la Papa de la Roma prin intermediul 
unor preoți greco-catolici, care se lăsaseră să fie arestați prin 
oficierea unei slujbe religioase în ciuda interdicției impuse 
de către regimul comunist. O altă binecuvântare a prezenței 
Părintelui Rusu în mijlocul nostru am simţit-o prinamintirile 
sale despre perioada dinaintea Actului de la | Decembrie 
1918 dela Albalulia. Ca preot, angajat în ridicarea neamului 
său, ne-a făcut să înțelegem ce a însemnat actul unirii cu 
Roma, săvârşit de corifeii Şcolii Ardelene, şi că numai 
perfidia regimului comunist reuşise să ne strecoare în suflet 
dezbinarea, că cele două Biserici s-au simțit în aceeaşi mână 
a Domnului şi că fără înțelepciunea înaintaşilor starea de 
iobăgie a românilor ardeleni ar fi fost cumplită. Evocările 
sale despre starea de spirit din preajma Unini ne ridicau 
mhoralul şi ne dădeau siguranța reînvierii noastre. 








Pentru toate acestea Dumnezeu ţinea aprinsă flacăra 
firavei sale vieți. 

Evocările Sfinţiei Sale erau alternate cu depănarea 
amintirilor Părintelui Raţă, condamnat în procesul 
Nunciaturii Papale la muncă silnică pe viaţă. Timp de un 
andezile, de câteva oripe săptămână, îşi repeta programul 
său oral de a ne expune mesajul cuprins în testamentul lui 
Iuliu Maniu. Fiind şi el închis la Sighet, cu câtva timp 
înainte de a se stinge din viață marele om politic Iuliu 
Maniu, grav bolnav şi într-o stare de aproape descompunere 
fizică, a fost băgat în aceeaşi celulă pentru a-l îngriji. Cu 
O dragoste şi un devotament de adevărat samaritean i-a 
spălat trupul şi rufele. Era în hainele sale de la arestare: o 
căciulă de astrahan şi un palton... semne ale vieţii sale 
sobre şi modeste ca Preşedinte al Partidului Naţional 
Țărănesc şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri al 
României interbelice. Făcea acest exercițiu pentru a nu 
uita nici un cuvânt din acel testament transmis oral. 

După 1964 şi eliberarea deţinuţilor politici din 
România, m-am întâlnit cu Părintele Raţă în Băneasa, 
plimbându-ne pe alei, pentru a ne feri de ochi şi urechi 
vrăjmaşe. Fiind obligat să plec pe şantier, în locuri de 
muncă rezervate foştilor deţinuţi politici, am pierdut o 
vreme legătura cu Părintele Raţă. La o tentativă de a-l 
căuta la Catedrala Sf. losif, unde preda lecţiile de limbă 
germană, mi s-a spus că este mutat la o mănăstire din 
Maramureş, comunicare făcută într-un mod care mi s-a 
părut nefiresc. Peste câtva timp am aflat că se stinsese din 
viață. Cauza? Eram de aceeaşi vârstă, era sănătos şi 
optimist! Vestea mi-a dat de gândit. Doamne, care este 
adevărul? 

În acea perioadă, în celula noastră am avut ocazia să 
luăm cunoştinţă, de proporțiile şi grozăviile Gulagului 
rusesc. Doi camarazi de suferință, Falk Helmut, de origine 
germană, fiul proprietarului firmei Falk, renumita firmă 
de spălătorie chimică din Bucureşti, arestat de NKVD şi 
condamnat, chipurile, pentru colaborare cu serviciile 
germane, şi tânărul sublocotenent Popa, fiul colonelului 
de Stat Major Popa, arestat pentru aceleaşi motive - 
condamnaţi la 25 ani deportare în Sibena. Şi-au petrecut 
nefericita tinereţe dincolo de Cercul Polar de Nord, la 
Magadan. Înzestraţi cu o memorie fantastică şi o putere de 
evocare excepțională, am luat cunoştinţă prin povestirile 
lor de această lume halucinantă a lagărelor ruseşti, lagăre 
în care se găseau oameni din toate naţiunile Europei, de la 
republicanii spanioli care ceruseră azil politic după 
prăbuşirea regimului roşu din Spania, până a simpli țărani 
din Ucraina, Crimeea sau alte regiuni ocupate de trupele 
germane sau române, 

Aceste lagăre numărau 30-32 milioane de oameni. 
Impresionante erau lagărele de baltici sau femei, lagăre 
formate în vederea tăierii pădurilor, construcției de căi 
ferate pe distanțe de 40-60 km. Nu este locul aici de a 
reaminti aceste infernuri, ele formând o literatură aparte, 
începând cu Arhipelagul Gulag al hui Soljeniţin. 

Aşa am supraviețuit până în primăvară - nişte umbre. 
Primul care s-a stins din viață a fost un ungur, un mic 
boiernaş de țară (chiar din Gherla), un munte de om de 2 
m., care suferea îngrozitor de foame, în cele din urmă 
murind de inaniție. 

ŞI într-o bună zi apare în cadrul uşii ofițerul de 
serviciu de la grefa penitenciarului şi, după ceremonialul 
cunoscut, suntem scoşi din celulă cinci persoane, 
condamnați cu aceleaşi articole din codul penal - art. 209 
partea a III-a, crimă de uneltire, la Piteşti fiind închisoare 
de execuție pentru cei condamnați pentru înaltă trădare. 
Bazat pe acest lucru, sunt convins că bunul Dumnezeu, în 
iulie 1958, când fusesem programat pentru represalii, în 
mod miraculos, în marea sa bunătate, m-a scos din Gherla, 
întunecându-le mințile. Acum, că represaliile din Gherla 
reprezentau istorie, călăul acelor represalii fiind înlocuit, 
erâm trimis din nou la Gherla 

Lacâtvatimp după plecarea mea din Piteşti, Dumnezeu 
a chemat la sine pe cel ce fusese slujitorul său şi apostol al 
neamului său, pe Prea Sfinţitul Episcop Greco-catolic 
Alexandru Rusu, ridicat în închisoare de către Sfântul 
Părinte de la Roma la rangul de Mitropolit Greco-Catolic 
al Ardealului 


Adrian SÂRBU 








PAG. 20 NR. 8-9/2000 


CABRNUAR 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară.” 





5. UN REFLUX DE DURATĂ (2) 


Din Italia, Chajon a trecut în Germania, la Berlin, unde 
i s-a oferit un nou prilej să pescuiască în ape tulburi. 
Comunitatea iudaică din Berlin, deşi prosperă şi în continuă 
creştere, era divizată în două tabere care se duşmăneau: prima 
grupată în jurul văduvei bijutierului curții, Liebman, iar 
cealaltă, în jurul lui Marcus Magnus, evreul de casă al 
Kronprințului. După ce și-a dat seama de situație, Chajon s- 
a alăturat partidului mai puțin numeros, dar mai bogat, cel 
grupat în țurul văduvei Liebman. Mişcarea s-a dovedit 
inspirată, căci rabinul comunității, Ahron Benjamin Wolf, 
pinerele văduve; Liebman, l-a primit cu o deosebită 
condescendență şi, profitând de sprijinul său, a reuşit să 
tipărească opera cu care venise de la Smirna, cu titlul 
Mehemenuta de Cola (Credinţa universală). Îndată ce şi-a 
văzut opera tipărită, a plecat la Amsterdam pentru a-și încerca 
norocul în acest Eidorado al lumii iudaice, Sosirea lui a avut 
drept consecință începutul unui proces de destrămare a unităţii 
comunitare. Chajon s-a alăturat grupului de evrei portughezi 
cărora le-a încredințat un exemplar din lucrarea sa spre a i se 
cunoaşte activitatea și calitatea de mesager al evreilor din 
Jerusalim. Spre neşansa sa, însă, tocmai în acele momente, la 
Amsterdam se găsea un trimisautentic al evreilor din ierusalim, 
Mose Chages. Acesta le-a atras atenția coreligionarilor săi 
asupra casacterului ereţic al scrieșii şi a cerut să fie supusă 
unei atente analize. Rabinul comunității evreilor germani din 
Amsterdam şi-a dat seama de erezisle conținute în scnere şi a 
cerut să fie izgonit din oraş. Hahamul portughez Salomo 
Ayllon, care în tinereţe fusese apropiat cercurilor sabbaliene, 
s-a opus însă aducerii la îndeplinire a hotărârii de izgonire. 

n timp ce reprezentanții celor două comunități iudaice 
din Amsterdam discutau aspectele teologice ale controversatei 
scrieri, hahamul Zvi Aşknazi, în înţelegere cu Mose Chages, 
l-a excomunicat pe Chajon “deoarece vrea să-l îndepărteze pe 
[sraei de la Dumnezeul său adevărat, impunându-i dumnezei 
străini (trinitateay”. În urma excomunicăcii, nimănui nu-i mai 
era îngăduit să aibă contacte cu el, iar cartea care conţinea 
ereziile trebuia arsă, Sentința a fost tipărită în limbile ebraică 
şi portugheză și distribuită tuturor evreilor din Amstesdam, 
Evreii de origine portugheză nu au acceptat însă 
excomunicarea. Mai mult chiar, autorul acestei dezbinări a 
fost dus cu triumf în sinagoga mare, unde 1 s-a recunoscut 
valoroasa contribuţie la teologia iudaică. Hahamul Zvi nu s- 
a intimidat însă în fața reacţiunii evreilor de origine portugheză 
şi a cerut informaţii și asistență din partea celor mai respectaţi 
rabini din Europa. Aceştia au condamnat în unanimitate 
scrierea, considerând-o eretică. Ca urmare, Chajon a trebuit 
să părăsească Amsterdamul, lăsând în urma sa o comunitate 
dezbinată din pricina nesăbuitelor sale ambiții. 

Între timp delirul sabbatian s-a dezlănțuit din nou în 
Polania. În Podolia şi în împrejurimile Lembergului această 
sămânță otrăvită sernănată de luda Chassid, după reîntoarcerea 
sa din Turcia, a început să rodească. Adepții săi încălcau 
prescripțiile iudaice, iar moralitatea lor îndoielnică atrăgea 
noi adepți. Pe măsură ce secta devenea din ce în ce mai 
numeroasă, membrii ei nu se sfiau să-și practice moravurile 
pe față, fapt care a determinat rabinatul din Lemberg să-i 
excomunice din sinagogă. Măsura nu a avut însă rezultatul 
scontat. Adepții sectei refuzau să respecte prescripțiunile 
talmudice, considerând Cabala ca singura învățătură adevărată 
şi Cartea Zahar drept cartea sfântăa iudaismului. Conducătorii 
sectei trimiteau, în ascuns, curieri în Moravia, Boemia şi 
Germania, spre a stabili contacte cu sabbatienii de acolo. 
Aceşti trimiși se prezentau comunităților iudaice drept 
predicatori ambulanți și, prin remarcabila lor putere de 
convingere, reușeau să facă prozeliți. În aceeași perioadă, la 
Praga, a apărul o scriere cabalistică, despre al cărui autor se 
spunea că ar fi fost Jonathan Fibeschâtz, cu un conținut 
agresiv la adresa Talmudului. Împotriva acestei acțiuni de 


PUNCTE CARDINALE 


Rabinul Dr. Alexandru Safran 


subminare a iudaismului tradițional, rabinii au pronunţat 
numeroase excomunicări, dar măsura nu a avut darul să pună 
stavilă fanatismului sabbatian. 

În timp ce comunitățile iudaice din Polonia, Moravia, 
Boemia şi chiar Germania erau confruntate cu recrudescența 
sabbatiană, Chajon s-a reîntors în Europa, prezența sa constituind 
un puternic impuls pentru erezie. Dar, de data aceasta, reapaniția 
sa a fost de scurtă durată. Deoarece la Berlin s-a discreditat, 
amenințând comunitatea că dacă nu: se plăteşte o considerabilă 
sumă de bani se va converti la creştinism, a fost nevoit să 
emigreze din nou, de data aceasta în Nordul Africii, unde a şi 
murit. Fiul său şi-a fixat drept ţel al vieți să-şi răzbune tatăl 
pentru umilințele suferite şi în acest scop a trecut la creştinisrn. 
Stabilit la Roma, a desfăşurat o vie activitate de calomniere a 
iudaismului, 

Un nume menţionat în treacăt mai sus şi care a continuat 
acțiunea destructivă în lumea iudaicăa fost Jonathan Eibeschitz 
(1690-1764), originar dintr-o famile de cabalişti polonezi. 
Dotat cu o inteligență deosebită şi o memorie excepțională, el 
s-a văzut pus în fața alternativei care domina lumea iudaică a 
timpului său; fi de a adera ideologic la orientarea lucidă şi 
echilibrată, reprezentată de Talmud, fie de a se alătura Cabalei. 
Se pare că decizia a fost luată la Praga, cu prilejul întâlnirii cu 
Nehemia Chajon, care l-a câştigat pe tânărul aspirant. la 
înțelepciune pentru cauza Cabalei. Prudenţa însă l-a sfătuit să 
nu se manifeste pe față ca adversar al Talmudului. 

La vârsta de2 | de ani, Jonathan Eibeschitz conducea deja, 
la Praga, o şcoală în care numărul discipolilor se mărea de la an 
la an. Când scaunul de rabin de la Metz s-a făcut liber, tânărul 
maestm şi-a prezentat candidatura şi, cu toate că au fost 
formulate obiecțiuni la numirea sa, până la urmă a fost acceptat. 
În timpul conflictului dintre Franța şi Austria, s-a alăturat 
trupelor franceze şi, cu o împuternicire specială, a mers la 
Praga, unde a restabilit contacte cu vechii să; admiraton. După 
retragerea trupelor franceze (1742), atât el, cât şi ceilalți evrei 
care avuseseră legături cu francezii au fost acuzaţi de autoritățile 
austriece de crimă de inaltă trădare. Acuzaţia nu l-a afectat, 
deoarece la terminarea campaniei s-a reîntors la Metz; în 
schimb, evreii din Boemia şi Moravia au avut de suferit, fiind 
acuzaţi de colaborare cu inamicul. Decretele din 1744 pentru 
Boemia şi din 1745 pentru Moravia îi condamnau pe toți evreii 
din aceste provincii la izgonire din Imperiul austriac, Deşi 
Eibeschiitz a încercat să obțină o anulare a celor două decrete 
cu ajutorul puternicelor comunități evreieşti din Bayonne şi 
Bordeaux, intervenția au a avut succes. Abia cu ajutorul 
evreilor influenţi de la curtea de la Viena şi a unor creştini 
binevoitori s-a obținut o îndulcire a prevederilor decretelor. 

Deoarece rabinatul din Metz i s-a părut prea îngust pentru 
aspirațiile sale, Jonathan Eibeschitz a reuşit să obțină funcția 
derabin-şefal oraşelor germane Altona, Hamburg şi Wandsbeck. 
Dar irnediat după preluarea funcției a fost confcuntat cu o 
problemă deosebit de gravă. Numărul deceselor ferneilor la 
naștere crescuse îngrijorător în cele trei orașe de sub jurisdicția 
sa. Toate tinerele evreice care aşteptau să nască erau îngrozite. 
Nimic mai firesc, deci, că ele s-au adresat rabinului, care prin 
harul și înțelepciunea sa trebuia să fie în stare să izgonească 
îngerul morții care bântuia comunitatea. Neavând încotro, 
Eibeschiltz a fabricat o serie de amulete, “făcătoare de minuni”, 
pe care le-a distribuit tuturor evreicelor care au făcut apel la 
ajutorul său. Cineva, din curiozitate, a desfăcut o amuletă 
confecționată de rabin şi, spre surprinderea sa, a găsit o bucăţică 
de hârtie cu următorul text; “O, Dumnezeule al! lui Israel, Care 
sălăşluieşti în splendoarea măreției Tale, trimite prin meritele 
slugii Tale Sabbatai Zvi sănătate pentru această femeie, peniru 
ca prin aceasta numele Tău și a lui Mesia, Sabbatai Zvi, să fie 
slăvit în lume”, Desigur că dezvăluirea acestei mistificări nu a 
rămas fără urmări. Rabinii ortodocşi au denunțat erezia 
sabbatiană pe care o perpetua Fibeschilz, Reclamat regelui 
Friederich | aj Danemarcei ca eretic, a fost chemal să se 

justifice, În sprijinul său a intervenit profesorul de teologie 
David Frederich Megerhn, cunoscător ai limbii ebraice, care, 





- 


i A A 


o loa = = 


ra Pip te a Mai Asa e 
- 47) a, Poorza 
cj 


analizând textul incriminat, a ajuns la concluzia că anumite 
semne grafice simbolizează trinitatea creştină şi că Eibeschiitz 
ar fi de fapt creştin, drept care nu trebuie sancționat. Regele 
a fost convins de această interpretare fantasrnagorică şi astfel 
controversatul rabin a rămas in funcție. Privită cu ochi obiectivi, 
această situaţie constituie o dovadăelocventă despre confuzia 
spirituală în care se găsea lumea iudaică în secolul 18. Dar 
nică;eri dezorientarea nu era atât de profundă ca în Polonia, 
unde ideile sabbatiene răspândite de Chajim Malach se 
bucurau de o largă audienţă. 

Ceea ce însă lipsea adepților ideilor sabbatiene era un 
conducător. Dar în curând acesta îşi va face apariţia în 
persoana lui lacob Frank, sau, aşa cum se numea în realitate, 
lankiew Leibowitz (1720-1791), una din cele mai autentice 
figuri de şarlatan - aşa cum îl caracterizează Hirsch Graetz în 
a sa Volkstiimliche Geschichte der Juden - dintre evreii 
secolului 18. În timpul unei cătătorii în Turcia, ela luat contact 
cu sabbatienii din Salonic, sau mai bine zis cu musulmanii 
evrei, denumiți “Donmăh” (transfugii), Cu acel prilej a 
adoptat mahomedanismul cu aceeaşi ușurință cu care mai 
târziu va adopta creştinismul. Între timp a reuşit să câştige o 
avere considerabilă, iar la Nicapole s-a căsătorit cu o femeie 
excepțional de frumoasă. Întovărăşit de un grup de evrei din 
Turcia şi din Țara Românească, s-a îndreptat spre Polonia, 
vizitând oraşele în care se mai găscau sabbatieni. Din rândul 
acestora Frank şi-a organizat o sectă proprie. E! propovăduia 
în rândul adepților săi ideea că le este îngăduit să se 
îmbogăţească folosind orice mijloace. Efortunle sale se 
îndreptau spre deshințarea iudaismului talmudic şi înlocuirea 
lui cu ideile cabalistice. Pentru a stăvili acțiunea 
propagandistică a noii secte, rabinatul polonez s-a plâns 
autorităţilor, învinundu-l pe Frank că încearcă să-i 
convertească pe evrei la Islam şi să-i determine să emigreze 
în Țurcia. Concomitent, împotriva lui s-au rostit blesteme şi 
excomunicări, interzicându-se tuturor evreilor orice contact 
cu sabbatienii. De asemenea, evreilor sub 30 de ani le era 
interzis să citească literatură cabalistică. 

Pentru a se apăra, Frank a recomandat adepților săi să 
susțină teza trinitară a divinității, ceea ce era pe placul 
autorităților ecleziastice creştine, şi în acelaşi timp să acuze 
Talmudul că ar conţine atacuri la adresa creştinismului. Dar 
încă mai gravă era acuzația că adepții Talmudului înfăptulau 
omoruri rituale, Deznodământul acestei echilibristici 
pseudoreligioase a fost cel firesc. Autoritățile catolice au 
cerut adepților lui Frank să se boteze, din moment ce acceptau 
ideea unei divinităţi irinitare. Deşi la început s-au opus, în cele 
din urmă au fost nevoiţi să accepte, În frunte cu profetul lor, 
au deverut cu toții creştini, în cadru] unei ceremonii festive. 
Aventura nu se sfârşeşte însă aici. Denunţat de către săi unii 
că încreştinarea sa nu a fost decât o manevră tactică şi că 
adepții sectei continuă să-l considere drept Mesia, Frank a 
fost judecat de Inchiziția poloneză, sub acuzaţia de înşelătorie 
şi blasfemie, şi întemnițat la Mănăstirea Cestovova, unde a 
zăcut timp de 13 ani. n 1774, cu prilejul ocupării Poloniei de 
ruşi, a fost eliberat şi, de data aceasta, s-a convertit la 
ortodoxie. 

Aventuroasa sa existență nu se încheie însă aici. După 
eliberare şi-a continuat seria mistificărilor timp de peste 
douăzeci de ani, la Viena, Brno şi Offenbach. Pe fiica sa Eva 
O prezenta ca întruchiparea divinității, reuşind să găsească 
destul de mulți naivi care să dea crezare elucubraţiilor sale 
mistice, După moartea sa, erezia sabbatiană se stinge, dar nu 
şi atracția spre Cabală şi misticism. Ea va dăinui ca o constantă 
a spiritualității iudaice până în zilele noastre, 

(va urma) 
Gabriel CONSTANTINESCU 











| 


| —— 


Te Pr 


a d 





amp — —— —— 


= 


| 





Împrumut aici titlul unui articol apărut în Magazin 
Istoric nr. 6 din iunie 1983, auton: M. Î. Dragomirescu şi 
V. Bordeianu. 

Articolul are o introducere de politizare, în spiritul 
desuet partinic al comunismului atotbiruitor (cât pe ce să 
devină visul de aur al întregii omeniri). Citez: “În ciuda 
rigorilor regimului de teroare — evreii din România au avut 
posibilitatea de a-şi lărgi învățământul primar sau secundar 
ŞI de a-şi organiza un învățământ 
universitar, în care au fost instruiți 
tinerii eliminați, în urma măsurilor 
discriminatorii, din şcolile ne- 
evreieşti (de stat sau particulare).” 

În 11 oct. 1940, decretul lege 
nr. 3438 prevedea eliminarea 
tinerilor evrei din şcolile 
secundare şi universitare, dar 
acelaşi decret lege prevedea că 
evreii sunt liberi să-şi organizeze 

şcoli proprii în învățământul 
particular, primare şi secundare. 
Pentru cele universitare, spre a 
ocoli termenii decretului, au fost 
înființate şi o serie de colegii, care 
aveau programe analitice 
universitare, identice cu 
facultățile şi institutele din 
învățământul de stat. Aceste 
colegii încep să funcționeze pe 
data de 2 decembrie 1940 şi ele 
sunt frecventate de peste 2000 de 
studenți. 

Colegiile respective au fost; 

1. Colegiul “Est Abason”; 
politehnică şi biologie umană; 

2. Colegiul “Marcu Bercovici”: fizico-chimice şi 
matematici; 

3, Colegiul “Marcu Onescu”: umanistică şi biologie 
umană (respectiv medicină). 

colegiul *Onescu”-avea-+3-seeţii;-133-profesori şi 
1500 studenți. Clădirea acestui colegiu era situată pe str. 
Mircea Vodă şi este menţionată în /sforia Bucurescilor a 
lui Ionescu Gion drept “Casa Eliade” (în anii '30-40 a 
aparținut bancherului Elias). Intrarea la cursuri se făcea 
prin latura vestică a clădirii, str Columbelor 2. 

Profesorii mai importanți ai colegilor noştri evrei 
erau: Peter Justin — anatomie, Merkeş —embrilogie (mai 
târziu profesor la Facultatea de Medicină Timişoara), 
Darius Cuper — chimie, apoi lagnov, Sager, Poper... şi alții 
(care toți au fost ulterior încadrați cu diferite grade în 
învățământul de stat). 

După 23 august 1944, la reînceperea cursurilor în 
seria mea (1941-1947), acum fiind anul IV, au fost 
înmatriculaţi între 100 şi 200 studenţi evrei, printre care 
îmi amintesc de Conitz Leim, Cosmovici Louis, Dremscher 
Marcel, Litman Solomon, Luigi Luigi, Soraga Jean, 
Schonfeld Marcel, Schreiber Edmond, Schwartz Villy, 
Spiner Armand, Kesler Isidor, Tansig Hugo, Glucklich 
Norbert (mai târziu Nicolae Minei), lakob lakob şi alții, 
Integrarea lor în seria noastră s-a făcut în mod firesc, €i 
reuşind să refacă handicapul de pregătire mai temeinică a 
noastră (teoretic şi practic). Dr. lakob a fost un excepțional 
profesionist la secţia de radiologie a Clinicii de Cardiologie 
a Prof. Dr. Bazil Teodorescu. Glucklich Norbert (Nicolae 
Minei) a fost, până în anii '80, redactor-şef adjunct la 
Magazin Istoric. 

Totîn 19440 altă serie de studenți evrei s-a reîncadrat 
în anul V al Facultăţii de Medicină umană Bucureşti, 
printre ei şi actualul preşedinte al Federaţiei Comunităților 
Evreieşti, Nicolae Cajal. 

Politizarea acestor “şcoli unice într-o Europă bântuită 
de fascism” oscilează între “cumsecădenia poporului 
român” şi “complicitatea unor funcționari superiori din 
Ministerul Cultelor şi din Ministerul Educaţiei Naţionale”. 

Cumsecădenie ? Da! Complicitate? Da! Dar timp de 
4 ani guvernanţii perioadei respective (octombrie 1940 - 
august 1944) chiar să nu fi ştiut nimic? În octombrie 1940, 
cânds-a emis decretul 3438, ministrul Educaţiei Naţionale 
era chiar Traian Brăileanu, membrual Mişcării Legionare, 










PUNCTE CARDINALE 


profesor universitar, sociolog de talie europeană, cu studii 
de excepție în teoria comunității omeneşti. Ulterior titular 
este Ion Petrovici, profesor universitar, filozof şi el de talie 
europeană. Traian Brăileanu a murit la Aiud, Ion Petrovici 
a supravieţuit detenţiei dure de care a avut parte (pentru 
“cumsecădenia” lor). 

În subsolul paginii 37 din articolul semnant de M.. 
Dragomirescu şi V. Bordeianu se menționează că unică a 


"SCOLI UNICE ÎNTR-O 
EUROPA BAÂNTUITĂ DE 


it E 


a i e nana, 


fost şi existența unui teatru evreiesc în aceeaşi perioadă. 
S-a ţinut chiar un colocviu, în cadrul celui de al XV-lea 
Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice, pe tema 
“Propaganda în timpul celui de al II-lea război mondial. 
Metode, obiective, rezultate”. Numai că înființarea teatrului 
Baraşeumi sc ştie că este datorată fostului director general al 
teatrelo: din România, nimeni; altul decât Radu Demetrescu 
Gyr, membru al Mişcării Legionare. 

Măsuri discriminatorii, în ceea ce priveşte şcolile. Da. 
Dar numai în România s-a găsit soluţia de toleranță! 

Despre cota de supraviețuire a evreilor în România, 
istoria este clară: studiul tui Filderman şi Manuilă din Italia; 
a se citi şi reciti cuvintele de recunoaştere cinstită ale 
venerabilului rabin şef-Şafran, ca şi ale prof. univ. dr. 
Weinberger (fost rabin-şefa Clujului); ca şi altor multor alți 
mărturisitari evrei, personalități de seamă, care au spus 
răspicat că în timpul celui de al II-lea război mondial 
România fost o oază pentru evrei, Totasaltul de misti ficări, 
cu cifre inventate, apare... la 45 ani de la instituirea puterii 
comuniste în România. Marius Mircu, membru a! Uniunii 
Scriitonlor din România, în prezent stabilit în Israel, în 
cartea sa Dosar Ana Pauker, Iosif Chişinevschi şi alții, 
Editura Globus, 1994, prezintă un capitol intitulat: “Guvern 
de evrei în România” (4 vicepreşedinţi ai Consiliului de 
Miniştri, 8 miniştri, 42 miniştri adjuncți şi demnitari 
echivalenți, ambasade, presă, radio, securitate etc., 
exemplificări detaliate cu numele respective şi cu 
pseudonimele româneşti). 

Oare cum se explică faptul că atunci, cu un aparat 
guvernamental puternic evreo-comunist, nu se ajunge 
nicicum la concluzia de holocaust în România? 

Procesele celor vinovaţi de crime împotriva umanității 
au fost judecate de Tribunale ale Poporului, au fost 
mediatizate în perioada respectivă, condamnații respectivi 
sunt cunoscuți... dar nici vorbă de holocaust. Dosarele lor 
şi presa anilor respectivi pot fi studiate. Domnul Nicolae 
Cajal, beneficiarul acelor şcoli, în care şi-a făcut studiile 
universitare ale primilor 4 ani de Medicină, nu spune o 
vorbuliță despre aceşti 4 ani! 

Oricum, seria mea, în anul VI de Medicină (1946-1947), 
l-a găsit pe Nicolae Cajal asistent preparator la 
inframicrobiologie, membru al Partidului Comunist. 
Domnut Cajal nu se poate să nu ştie că în acei ani intrarea 
în facultăți se făcea acum după un numerus clausus 
comunist (75% fii ai clasei muncitoare, 25 % ceilalţi), că 





Nr.8-9/2000 NR. PAG. 21 





studentul Topolinski, din anul | de Medicină, a fost 
exmatriculat în cadrul unei şedinţe UTM pentru că nu a 
vrut să cumpere Scânteia Tineretului, că Vişoianu Maria 
(în prezent Enache), studentă în anul IV, a fost 
exmatriculată că a minţit în autobiografie că nu este rudă 
cu “trădătorul” Vişoianu, că fiii şi fiicele de preoți erau 
eliminaţi din licee pe această simplă culpă: copii de preoți 
(am 2 nepoate care au avut această soartă: Badea Melania 
şi Badea Lelia) ş.a.m.d. 

Discniminări... Discriminări... 

La vremea aceea demonstran- 
ţii la mitinguri purtau pancarte pe 
care era scris: “Să cultivăm ura de 
clasă!”. 

“Ura de clasă” a făcut peste 
120 milioane de victime, de 20 de 
ori mai mult decât “ura de rasă”. 
Dar nici vorbă de proces moral al 
comunismului! Nici vorbă de 
condamnarea urei de clasă! Deci: 
nu poate fi discutat holocaustul 
roşu alături de holocaustul 
evreilor. De ce ? 

Printre stereotipiile domnului 
Cajal este şi ... “masacrul de la 

Abator”. Domnia sa uită că: 
| e Autorităţile guvernului 
militar a! jui Antonescu (parchet, 
poliţie, Institutul medico-legal) 
| au cercetat cazul şi au clasat 
1 dosarul ca nefondat. 

e În 1944, odată cu dispariția 
cenzurii, întreg personalul 
Abatorului a dat o dezminţire 
categorică a basmului despre masacru, toate semnăturile 
apărând pe acest protest, iar în final semnând Conf. Dr. 
Iftimovici, directorul Abatorului. Protestul a fostrepublicat 
în 1990, întâi în presă, apoi în broşură. 

9 În 1946 au venit în România Ilya Ehrenburg cu o 
echipă de cineaşti şi reporteri mass-media din Vest. Toţi 
pleacă dezamăgiți. Nimic real în legenda publicitară cu 
abatorul! 

$ Într-o emisiune cu Florin Călinescu, academicianul 
Nicolae Cajal a rămas surprins că n-a fost întrebat nimic 
despre inframicrobiologie. Oare ar fi spus domnul 
academician că Gh. Marinescu Dinizvor, băiat de țăran 
din Argeş, şeful promoției noastre, şef de secție la Spitalul 
Dr. Victor Babeş şi cercetător la inframicrobiologie, era 
laureat al Academiei de Medicină din Paris, pentru că 
descoperise mononucleoza infecțioasă? Bineînţeles că 
francezii l-au făcut şi membru al Academiei de Medicină 
din Paris. Ar fi spus? Ar fi spus şi că nu a fost membru al 
Partidului Comunist? Dacă ne-am lua după rabinul Cohen, 
care spune că evreii sunt cununa creației lui Dumnezeu, iar 
ceilalți sunt scursura creației, bineînțeles că dr. Gh. 
Marinescu este scursura creației lui Dumnezeu... 

De 60 de ani, tot felul de istorici, de comentatori, de 
analişti, începând cu cei ai dictaturii carliste, apoi cei al 
dictaturii militare, apoi cei ai puterii evreo-comuniste (din 
care s-au detaştat cei de speța Fătu, Spălăţelu, Neagoe, 
etc:), ajungându-se la troncănitorii şi troncotitorii ultimei 
decade, toți, darabsolut toți nu renunţă la insulte, invective, 
falsuri, dezinformări, manipulări la adresa Mişcării 
Legionare, fără să se jeneze de poruncaa 9-aa Decalogului 
lui Moise: “Să nu depui mărturie strâmbă”... 

Domnilor istorici certaţi cu conştiinţa dumneavoastră, 
întoarceţi-vă la Decalog! 

Cât priveşte grija deosebită pe care o poartă evreii 
României, mai bine zis culpabilizării României, postfața 
cărții lu Marius Milcu s-ar putea să le fie spre luare 
aminte: “... evrei, nu mai stăruiţi în a lucra pentru fericirea 
altor ai Orice aţi face, mai curând sau mai târziu 
popoarele vă vor blestema, ele nu pot suporta că evreii au 
idei ieşite din comun. Lăsaţi-le să se descurce singure, nu 
e deloc imposibil, cum v-aţi teme. Aveţi acum pentru ce 
şi pentru cine lupta [statul Israel — n. Red] fără să vi se 
poală reproşa aceasta!”. 





Dr. Constantin DIACONESCU 


TĂ 








PAG. 22 NR. 8-9/2000 


venimentul editorial al ultimei perioade 
pare a fi fost publicarea, la Editura 
“Polirom” din laşi, a corespondenței inedite 
————— dintre MIHAIL EMINESCU şi 
VERONICA MICLE (93 de scrisori ale lui Eminescu 
din perioada 1878-1883 şi 15 scrisori ale Veronicăi 
Micle dintre 1878-1881, iar în Addenda două scrisori ale 
aceleiaşi către Harieta Eminovici şi o scrisoare a lui Î. 
Maiorescu către poet), sub titlul Duicea mea Doamnă/ 
Eminul meu iubit (formule de adresare împrumutate din 
corespondenţa respectivă). Toate scrisorile (provenite 
dinarhiva farniliei Graziellaşi Vasile Grigorcea, Graziella 
Nanu-Grigorcea fiind chiar nepoata Veronicăi Micle) 
sunt redate şi în facsimil, ceea ce face să crească 
semnificativ interesul ediției, dar în acelaşi timp pune în 
evidență şi anumite inconsecvenţe, stângăcii şi chiar gafe 
ale îngrijitoarei, d-na Christina Zarifopol-Ilias (căreia 
îL aparțin transcrierea, notele şi prefața). Urmaşa lui Paul 
Zarifopol, trăind de mai mulți ani în America şi neavând 
antecedente culturale, nu putea face treaba unui editor 
profesionist; transcrierea n-are criţerii clare şi omogene, 
soluţiile variază uneori inexplicabil, iar lecțiunile greşite 
nu lipsesc (o dată, în textul tipărital scrisorii 24, mutilându- 
seamatoriceşte chiarun vers eminescian, deşi în manuscnis 
Jocul este cât se poate de lizibil: “Salcâmii-şi scurure 
floarea de toamnă şi de vânt” în loc de “Salcâmii-şi scutur 
floarea...”, devenit celebrul “Se scutură salcâmii de 
toamnă şi de vânt”). Nu mi-am propus aici să fac un 
inventar al acestor nereguli, ce au fost deja, în mare parte, 
semnalate de alții (ca, de pildă, de Joana Pârvulescu în 
România literară). Deşi de un cert interes pentru biograf 
şi istoricul literar, publicarea acestei corespondențe, 
dincolo de aspectul tehnic sau profesional, mi se pare un 
demers moralmente impur, violând cu prea puţin folos 
intimitateaa doi oameni nefericiți (putându-i da, bunăoară, 
unui personaj isteţ, dar elementar, precum Cristian Tudor 
Popescu, ocazia de a divaga, în Adevărul literar şi 
artistic, pe tema “caragialismului” lu Eminescu). 
Posteritatea are, ce-i drept, deseori astfel de cruzimi 
grobiene, Eminescu fiind doar o victimă între altele (cum 
e] însuşi o presimţise). Simptomatice faptul că scrisorile 
acestea au fost păstrate mai bine de un veac de discreția 
aristocraticăa posesorilor, fiind date la iveală de indiscreția 
romanțios-mitocănească a descendenților actuali. E de 
presupus, pe de altă parte, că publicarea aşa-zisei “comori 
ascunse” (corpus inedit ce-l completează fără revelații 
esenţiale pe cel deja cunoscut: cf. vol. XVI din marea 
ediție academică a Operelor lui M. Eminescu) va fi 
constituit cea mai grasă afacere editorială a anului jubiliar 
(exploatând atât curiozitatea principială a cercetătorilor, 
cât și curiozitatea ieftină — dar scump plătită; 440000 lei! 
— a publicului larg). 


re) titluri atrag cu osebire atenția din oferta 
“7 estivală a Editurii “Anastasia”. Este vorba 
mai întâi de prima ediţie românească a 
Parabolelor lui lisus, eruditul studiu 
devenit clasic al teologului protestant JOACHIM 
JEREMIAS (1900-1979), cu un cuvânt introductiv 
(circumstanțial, dar miezos) al Părintelui Galeriu. 
Efectuată după ediția engleză din 1963 (cartea a fost 
redactată la origine în limba germană), traducerea (făcută 
chinuit de monahul Calinic Dumitriu — actualmente 
episcop-vicar la laşi — şi revăzută mai degrabă superficial 
de Pr. Prof, Dr. Vasile Mihoc şi de Dr. Stefan Matei) 
este slabă, dar nu ilizibilă (cum se mai întâmplă uneori cu 
versiunile “popeşti”). E o lectură care se adresează cu 
precădere specialiştilor, inaccesibilă în miezul ei 
necunoscătorilor de limbă greacă (şi chiar aramaică) sau 
celor certați cu discursul hipertehnicizat. Ediţia se vede 
a fi lost făcută în pripă, căci altminteri s-ar fi renumerotat 
desigur stufosul corp de note (care se reiau mereu de la 
], de câte ori se atinge suta — procedeu economicaos, dar 


PUNCTE CARDINALE 





funcțional numai într-o ediție cu notele la subsol, cum n- 
a avut răgazul s-o facă “Anastasia”), iar numeroasele 
citate greceşti s-ar fi cerut măcar în parte traduse (bunii 
cunoscători de greacă din lumea noastră bisericească şi 
monahală fiind din ce în ce mai puțini, ca urmare a unui 
învățământ teologic înstrăinat de cultura mare, şi mai ales 
de filologie). Darchiar şi așa (în fond, rămâne posibilitatea 
unei reeditări îmbunătăţite, făcute cu tihna necesară 
profesionalismului adevărat), actul editorial al“ Anastasiei” 
umple un gol însemnat în bibliografia în limba română a 
exegezei neotestamentare (anumite ticuri protestante ale 
autorului pot îi uşor trecute cu vederea, cel puţin atâta 
vreme cât dinspre lumea ortodoxă nu prea se arată erudiți 
de aceeaşi talie). 

De o traducere net superioară (Zenaida Luca, 
absolventă de limbi clasice specializață în neogreacă, 
substanțial sprijinită redacțional de Marilena Andrei, 
absolventă de filosofie) a beneficiat densul şi controversatul 
studiu filosofico-teologic al cunoscutului gânditor creştin 
grec CHRISTOS YANNARAS, Persoană şi eros (ediția 
românească este precedată de avizatul cuvânt înainte al 
filosofului Mihai Şora), ce urmează altui eseu celebru, 
publicat în româneşte acum câțiva ani tot la “Anastasia” 
(Heidegger și Areopagitul trad. Nicolae Şerban Tanaşoca). 
Spre deosebire de ediția din ]. Jeremias, ediția din Ch. 
Yannaras se vede a fi avut o lungă şi benefică gestație , pe 
măsura subulității, complexității şi densității textului (însoțit 
de peste opt sute de note ale autorului, totalizând nu mai 
puţin deo sută de pagini). “Ideea directoare care structurează 
întreaga substanţă a cărţii lui Yannaras — scrie d-l Mihai 
Şora este ideea de persoană; mai exact, ideea de relație 
personală (şi aşspune chiar: de relație personală fondatoare) 
—, pentru bunul motiv că persoana este esențialmente 
«deschidere spre», adică relație dinamică, respectiv ec- 
stază, dispoziţie nativă de a veni în întâmpinare, de a se 
dărui (...) De fapt, analitica aceasta a persoanei începe cu 
capătul ei imediat abordabil, cu capătul dinspre noi (noi: 
făpturile omenești), dar se urcă abrupt spre problematica 
fondatoare a persoanei/persoanelor divine (evident, cu 
corectivul absolut indispensabil al teologiei negative)” (p. 
6). 

În fine, de un indiscutabil interes este volumul 
Introducere în Ştiinţa creaţiei (cum, apare în antetele 
interioare şi cum o atestă şi titlul englezesc: Whar is 
Creation Science?, iar nu în “ştiinţa creaționistă”, cum 
apare pe copertă şi pagina de titlu, probabil printr-o 
intervenție discreționară de ultimă oră), semnată de savanții 
americani HENRY M. MORRIS şi GARY E. PARKER 
(cartea datează din anii '80, dar traducerea românească, 
realizată de ing. Emil Silvestru, a urmat cea mai recentă 
reeditare: cea din 1999), Ideea de creație divină, tratată 
insă — în mod deliberat —strict ș/iinţific, este axa întregului 
discurs, lumea fiind văzută ca realizare a unui design 
perfect unitar, iar Dumnezeu ca Designer-ul suprem. 
Prefaţa traducătorului (în acelaşi timp un rechizitoriu al 
lirnitelor/erorilor morale şi pnoseologice ale spiritului 
modern) netezeşte inspirat drumul spre o abordare ştiinţifică 
a lumii prea puțin familiară la noi, dar extrem de ripuroasă 
şi infinit mai coherentă decât “ipoteza evoluționistă”, 
Cartea este structurată în trei părţi: |. Evoluţia ştiinţă sau 











credință; Il. Ştiinţele vieții; Ul. Ştiinţele fizice (în anexe 
aflăm o amplă bibliografie, desigur greu accesibilă 
cititorului român). Avem de-a face, fără îndoială, cu cea 
mai substanțială şi mai lesne digerabilă lucrare pe tema 
respectivă apărută până astăzi în România (volumul se 
încheie cu “Manifestul Fundaţiei Române pentru 
Cercetarea Creaţiei”, publicat — nu demult — inclusiv în 
paginile Punctelor Cardinale). 

O mențiune aparte merită noul stil al coperților 
“Anastasia”, de o eleganță discretă şi austeră, datorată 
“viziunii gratice” a d-nei Doina Dumitrescu (care 
consolidează astfel, într-un alt registru, tradiția de bun- 
gust a coperților “Anastasia”, cu care nu multe edituri 
româneşti se pot lăuda). 


SŞ paţiul nu-mi mai permite, din păcate, decât 

menţionarea în treacăt a altor câtorva 
apariții editoriale mai recente: amplul eseu 
de hermeneutică folclorico-religioasă 
Creștinismul cosmic — o paradigmă pierdută? Mit şi 
ortodoxie în tradiţia românească semnat de d-l VASILE 
AVRAM (care este şi autorul unei alte cărți de excepție 
a ultimilor ani: Constelaţia magicului — 1994), apărut în 
1999 la Editura “Saeculum” din Sibiu şi dezvoltând 
fascinant, într-o perspectivă interdisciplinară, faimoasa 
sintagmăşi teorie istorico-mitologică a lui Mircea Eliade 
(autorul estecadruuniversitar —specializat înantropologie 
— la Facultatea de Litere, Istorie şi Jumalistică a 
Universității “Lucian Blaga” din Sibiu); rafinatul şi 
pertinentul studiu literar Motive lizice în poezia lui 
Lucian Blaga: Drumul şi Oglinda al regretatului 
PETRE NICOLAU (nepotal lui L. Blaga şi iubit dascăl 
de literatură al Universității Bucureşti, plecat prematur 
dintre noi în primăvara acestui an), singurul volum pe 
care autorul a ajuns să-l publice (din nefericire, 
impardonabil mutilat de primitivismul editorial al 
“Viitorului Românesc”, care și-a înscris pe obraz o pată 
de neşters); insolitul studiu Lucian Blaga şi medicina 
(apărut la Sebeş, subegida Centrului Cultural şi Fundaţiei 
“Lucian Blaga”), semnat de doctorul RADU 
CĂRPINIŞIANU, care ne propune în premieră o 
“patografie” a lui Lucian Blaga, evitând cu destulă 
prudență alunecările senzaționaliste (binecunoscute în 
cazul Eminescu, de la C, Vlad la O. Vuia); incitantul 
volum, de un superior amatorism (în sensul etimologic 
al termenului), Eminescu — Destin, Conştiinţă. Viorel 
Gheorghiţă în dialog cu Emil Şimăndan, apărut înacest 
an la Editura Fundaţiei “Ioan Slavici” din Arad și 
bucurându-se de cuvântul înainte al poetului Ştefan 
Aug. Doinaş (care vorbeşte, în legătură cu fostul deținut 
politic VIOREL GHEORGHIŢĂ, despre “o 
tulburătoare nobleţe spirituală”, verificabilă în mai toate 
paginile cărții), emoționantul voluni de versuri al d-lui 
TRAIAN POPESCU, Catrenele Învierii. Exerciţii de 
memorie şi de supraviețuire din temniţa Aiudului, 
apărut la Editura “Crater”, cu o prefață a d-lui Pan 
Izverna şi cu bogate ilustraţii semnate de talentata 
Cornelia Amărăscu (autorului — binecunoscut şi în 
postură de compozitor — trebuie să-i mai apară în curând, 
la aceeași editură bucureşteană, un volum-mărturie despre 
experiența-limită a “reeducării” de la Piteşti), ediția a 
doua completată a masivului volum. de memorii al 
preotului NICOLAE GREBENEA (legionar şi fost 
deținut politic), Amintiri din întuneric (Editura “Scara”, 
Bucureşti, 2000), cu un mărturisitor cuvânt înainte al 
Protos. lustin Pârvu şi în frumoase condiţii editoriale, 

Despre toate aceste titluri nădăjduiesc să am răgazul 
de a scrie mai pe larg în numerele viitoare (când îmi 
propun să fac şi trecerea în revistă a câtorva interesante 
publicaţii periodice, ivite sau fericit consolidate în vremea 
din urmă). 


Răzvan CODRESCU 











aa e Smeu de ] 


















Deşi în actele de 
stare civilă figura cu numele 
de Ispas Naum, toți îl 
| cunoşteau drept Nicu 
Naum. Era Cavalerul 
| Absolut al Ordinului 
“Frăţiilor de Cruce” şi, deşi 
| trecuse demult pragul celor 
| 70 de ani, a rămas 
neschimbat, aşa cum intrase 
in adolescență în Frăţie. 
Nimic n-a putut să-i altereze 
puritatea sufletească, deşi 
asalturile împotriva ei nu l-au ocolit. 

În “Războiul lui Antonescu cu Fraţii de Cruce”, cum a redat 
sugestiv Nicolae Călinescu acea nefericită perioadă din istoria 
României, Nicu Naum a fost prins în malaxorul acestei încleştări 
şi a ajuns la închisoare. După o perioadă scurtă în închisoarea 
Vaslui, a ajuns în toamna anului 1942 în închisoarea din Alba 
Iulia, cu grupul de fedecişti dobrogeni din care făceau parte 
Dumitru Paceag, Nicolae Roşca, Cornel Oţelu, Panaitescu şi alţii. 
Au nimerit într-o perioadă când închisoarea Alba lulia, destinată 
Fraților de Cruce, elevi de liceu care trecuseră de 18 ani, era 
pedepsită de colonelul magistrat Alex. Petrescu, directorul general 
al penitenciarelor pe țară. 

În crunta stare de război, când hrana deținuților din Alba lulia 
consta în mămăligă de “mei” (da, mei, nu porumb) şi supă de 
“caralabe”, gulii tăiate mărunt cât o anafură, care nu se găseau mai 
mult decât câteva bucăţi în ciorbă, deținuților adolescenți, în plină 
formare, le-au fost suspendate şi pachetele cu alimente de acasă. 

Slăbiseră cu toţii, unii au contractat câte o tuberculoză 
galopantă, iar cel mai slăbit, Bădărău, un talent de pictor deosebit, 
a murit pictând icoane pentru o biserică. În starea de tensiune care 
domnea în închisoare, doar Nicu Naum era de neînfrânt, aducând 
în celule noile cântece pe versurile lui Dumitru Paceag, puse RE 

tele Vică Paceag. Romanțele “Tatiana 
“Un greier micuț” şi altele, nimeni nu le cânta mai Cu patimă decât 
Nicu Naum. 

În noiembrie 1942 a apărut decretul lege de trimitere pe front 
pentru reabilitare a deținuților, dar directorul închisorii a amânat 
punerea în libertate a Fraților de Cruce, pentru că nu aveau stagiul 
militar satisfăcut, până la încorporarea noului contingent 1944, 
care urma să se facă la 1 aprilie 1943. Deşi decretul prevedea 
eliberarea cu cel puţin 10 zile înainte de încorporare, directorul 
închisorii Alba Iulia nu i-a eliberat pe deţinuţi decât la miezul 
nopţii de 22-23 martie, luându-le tinerilor încă două zile de 
libertate... 

Nicu Naum a fost încorporat în Regimentul 2 Pionieri de 
Gardă, cu sediul pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti, alături de fostul 
Otopeni. După perioada lunilor de instrucţie, a fost trimis la 
centrul Sărata din Basarabia, unde se formau “batalioane de 
reabilitare” pentru a fi trimise pe linia întâi a frontului. 

Ca mulţi dintre cei trimişi să fie omorâţi pe linia întâi, Nicu 
Naum a fost protejat de îngerul său păzitor şi a scăpat nevătămat, 
dar a fost luat prizonier de ruşi, când întreaga armată de pe frontul 
de răsărit a primit ordin să nu se mai lupte şi să depună armele, 
pentru că la 23 august 1944 s-a semnat armistițiul cu ruşii. 
Cunoscând perversiunea bolşevicilor şi tactica lor, profitând de 
paza slabă a prizonierilor, aflându-se încă pe teritonul României, 
ca foarte mulţi alții, care au simțit pe pielea lor trădarea din 23 
august, Nicu Naum a evadat din lagăr şi astfel a scăpat de 
trimiterea în Siberia. 

Scăpat de deportare, se prezintă la Regimentul său 2 Pionieri 
de Gardă. Regimentul tocmai primise ordinul de plecare pe 
frontul de Vest. Ardealul fusese eliberat şi trupele române înaintau 
în Ungaria şi Cehoslovacia. În Nicu Naum ardea chinuitoarea 
întrebare: “Cum să lupte alături de ruşi?” A luptat împotriva 
rușilor, chiar în umilitoarea poziție de “reabilitare”, pentru că era 
conștient de pericolul bolşevic. “Chiar dacă Rușii ar fi înaintat, 
puteam să luăm calea munţilor şi tot nu ne găseau, dar am crezut 
în «armistițiu» și Rușii ne-au luat prizonieri. Eu am evadat, dar cei 
peste 100.000 de camarazi care au luat drumul Siberiei? Şi acum 
să luptăm pentru victoria comunismului? Dacă România este 
acuzată de ce a trecut Nistrul, ce căutăm acum spre Tisa, pentru 
a lupta în pusta maghiară şi în Munţii Tatra?”, 


Heea-ae.irate 












PUNCTE CARDINALE 
(70071973 | AVIURA “FRĂȚIILOR DE CRUCE” i BUCUR STĂNESCU 


Hotărârea lui a fost luată. EI nu va lupta alături de bolşevici 
pentru comunizarea Europei, după ce au pornit la comunizarea 
României. A plecat pe front cu regimentul său, dar n-a luptat nici 
o zi pentru victoria comunismului, ci, la prima ocazie, alături de 
alți camarazi, a fost alături de cei care luptaseră efectiv împotriva 
bolşevicilor. Şi-a pus întreaga sa capacitate de jertfă în lupta 
inegală cu monstrul dirijat de Moscova, dar acolo Sus, unde se 
croiesc destinele noastre, altele erau planurile fixate destinului 
său. 

Rămas pribeag într-o Europă răvăşită de război, salvată de la 
nazism, dar luată cu asalt de comunism, Nicu Naum şi cei de o 
credinţă cu el, supraviețuitorii marelui cataclism al celui de-al 
Doilea Război Mondial, ale lagărelor germane şi al închisorilor 
din România, priveau, ca toți năpăstuiții de soartă, spre Lumea 
Nouă a celor două Americi. 

Săraci, lipsiţi de orice bunuri, unii cu sănătatea şubredă, nu 
aveau decât tinereţea şi idealul lor. Tnaţi, ca negrii de pe vremuri 
de către noii stăpâni, aceşti refugiați erau îmbarcaţi în pântecele 
marilor transatlantice, unii cu destinaţia spre întinsele pampasuri 
ale Argentinei şi misterioasele păduri ale Braziliei, alţii spre sobra 
şi recea Canadă sau ispititoarea lume a Statelor Unite. 

Încercările prin care trecuse Nicu îi afectaseră sănătatea şi a 
scăpat ca prin minune de o boală de plămâni. lremediabil 
romantic, o mare dragoste se sfârşeşte printr-o fericită căsătorie 
şi Nicu Naum vine în Canada însoțit de devotata sa Marioara care, 
în scurta lor convieţuire, i-a dăruit trei copii şi o lungă, dureroasă 
stingere de viață, care s-a prelungit în ani grei de suferință. Faţă 
de atâtea încercări, este de neînchipuit ce resurse sufleteşti a avut 
acest om, ca în fiecare zi şi la orice oră să fredoneze un cântec, să 
zâmbească şi să-i ajute pe alții, mai puţin chinuiţi decât el, să 
reziste, să se redreseze şi să meargă mai departe. 

De unde atâta putere de dăruire fără snobism, atâta credință 
fără pic de fariseism, atâta îndurare ioviană fără a cârti niciodată 
împotriva presupuselor (de noi, muritorii) “răni nedrepte”? 

Era tot şi totdeauna o continuă dăruire: pentru Credinţă, 
„ pentru Neam, pentru idealul său, pentru fratele căzut în nenorocire, 
fără a pretinde nimic. Faptele lui au dat roade. Poate nici n-a ştiut 
ce comoară a lăsat în urma lui, pentru că niciodată nu privea în 
urmă. 

A trebuit să aflăm noi, nu acum când nu mai este printre cei 
vii, ci în vara anului 1999, când tinerii din Montreal! din grupa 
teatrului “Cortina” şi-au suspendat spectacolul ce urma să fie 
prezentat la “Câmpul Românesc” din Hamilton, pentru că Nea 
Nicu era bolnav şi lipsea pentru prima dată de la “Săptămâna 
Câmpului Românesc”. 

Era în sufletul acestor tineri atâta zbucium sufletesc, atâta 
durere înăbuşită, mai puternică decât grija pentru părinți, pentru 
că, la Montreal, Nicu Naum era pentru fiecare şi frate, şi părinte, 
şi prieten şi duhovnic. Când frunțile se încruntau de necazuri, de 
nedreptăți, de suferințe, Nicu Naum, păstrându-şi discret toate 
necazurile lui, venea cântând vechile lui şlagăre şi durerile 
sufleteşti amorțeau, grijile treceau şi necazurile erau date uitării, 
pentru că Nicu Naum avea harul dat de Dumnezeu să aducă pacea 
şi liniştea în sufletul fiecăruia. 

Dispreţuia linguşirea, invidia, intriga, mişelia, iar mai presus 
de toate ura trădarea n-a folosit însă niciodată injuria, nici 
vorbirea brutală, nici violența. 

Îngrijit ca aspect, avea totdeauna un simţ deosebit al liniei 
vestimentare şi armonizare a culorilor. Discret până la pudicitate, 
a rămas până la ultima sa picătură de forță în a se ajuta singur, el, 
care sărea în ajutorul tuturor, fiindcă era brațul lor de nădejde. 

Când unii se aflau la vreo răscruce a vieţii, ştiau că undeva 
este Nicu Naum şi nu plecau fără cel puţin o bună îndrumare. 

La Montreal, românii sunt trişti. Nu pentru că au rămas cu un 
om mai puţin, ci cu sentimentul că fiecare a pierdut câte ceva din 
sine însuşi. 

La “Câmpul Românesc” din Hamilton, serile de tabără vor 
fi mai sărace, ca şi serile de taină, izolaţi în câte o cabană. 
România Mare, de care ne vorbea cu patos, s-a dus cu cântecele 
lui Nicu Naum, care o aducea proaspătă în fiecare vară la Câmpul 
din Hamilton, iar noi, “betegi şi jalnici seniori”, ce n-am putut 
intra în Prima Cruciadă la Terusalimul Spiritual, îi mulțumim 
pentru tot ce a lăsat în urma lui şi îi spunens: “La revedere, 
Nicule”. 

Zahu PANĂ 


NR. 8-9/2000 PAG. 23 


a pa 


Vara aceasta, în ajunul marelui 
praznic al Adormirii Maicii Domnului, 
ne-a părăsit una dintre cele mai 
distinse figuri ale lumii legionare: 
BUCUR STĂNESCU. 

Născut în Roşiorii de Vede la 14 
iulie 1916, a fost absolvent al 
Facultății de Litere şi Filosofie din 
Bucureşti (1938). Membru activ al 
Mişcării Legionare, este nevoit să 
se refugieze în Germania după aşa- 
zisa “Rebeliune” din ianuarie 1941. 
Între1942 şi 1944 a fost internat în 
lagărul de la Buchenwald. După alţi 
câțiva ani petrecuți în exil (Austria şi 
Germania), alege soluţia repatrierii, 
în iunie 1947, considerând ca pe o 
datorie morală să fie “prezent la 
dezastrul țării”. Arestat chiar de la 
graniță, este reținutcâteva luni, apoi 
rearestat în mai 1948 şi internat la 
Aiud, fără sentință judecătorească. 
Eliberat în 1955, are domiciliu forțat 
până în 1958, când este din nou 
vârât în închisoare (coloniile de 
muncă “Culme"şi Periprava”) până 
în 1964, 

Marginalizat şi obligat să 
peregrineze prin mai multe locuri 
din țară, prestând activităţi sub 
calificarea sa, se stabileşte în cele 
din urmă la Găeşti (1969). A avut o 
intensă activitate de traducător 
(colaborând cu Editura Univers, 
Editura Meridiane, Editura Muzicală), 
iardupă 1989 activitate publicistică 
remarcabilă (Vatra, Caiete Cnitice, 
Memoria, Viaţa Românească etc.), În 
1999, la Editura Ramida din 
Bucureşti, i-a apărutvolumul Spicuiri 
dintr-o viață chinuită. Meditaţii asupra 
închisonilor comuniste. 

Fie ca amintirea lui să dăinuiască 
sfântă printre noi, iar Dumnezeu să- 
| odihnească în ceata drepţilor Săi. 

Puncte Cardinale 













































Redacția aduce mulțumiri D-lui 
Mihai Ghyka (nepotul Prințului 
Alexandru Ghyka) pentru discretul 


şi penerosul sprijin acordat revistei 
Puncte Cardinale într-un moment de 
grea cumpănă. 














PAG. 24 NR. 8-9/2000 





Sunt un om senos, ce rareori sare peste cal. Dar canicula 
din vara aceasta mi-a provocat tulburări de comportament, 
fapt explicabil când zile şi nopți în şir eşti doar o pastă fetidă, 
dispusă, ca o ironie, într-o vagă formă humanoidă. 

Inspirat de un post de televiziune pe care, în mod normal, 
n-ar trebui să-l urmăresc, mi-a venit gust, contrar fiii mele 
echilibrate, să alcătuiesc un soi de sondaj de opinie, pomind de 
la întrebarea: “Cum credeți că este receptată țara noastră de 
către occidentali?”. Bănuind că majontatea subiecților vor 
răspunde că percepția asupra realităților românești e, mai 
degrabă, una negativă, pregătisem, în ctornă, şi scherna unui 
editorial care să decreteze, pe baza rezultatelor sondajului, 
falimentul întregii noastre clase 
politice. Materialele (sondaţul şi 
editorialul) urmau să apară într-un 
cotidian local, la care colaborez 
uneori, râvnind câştigul facil şi 
flatarea propriei vanități (deseori mi 
s-a spus, aproape pe ton de reproș, 
că sunt atât de sincer încât oamenii 
cred că glumesc; țin să precizez că 
eu glumesc foarte rar, fiind, cum am mai spus, un Om ser10$). 

Once gazetar cu experiență (cum mă pretind şi eu a fi), 
când dorește să ofere publicului un sondaj de opinie, nu se 
îndepărtează de propriul birou spre a-şi alcătui cercetarea, ci 
o rezolvă cu profesionalism, atribuind un procent covârșitor 
(dar plauzibil) răspunsului care coincide cu propria sa părere 
sau, după caz, cu propriul interes. Cunosc toate aceste secrete 
ale meseriei şi le respect, dar vara asta a fost una caniculară, în 
care până şi sufletul se perpelea nădușit. Confuz, am cedat 
impulsului nefast de a-mi realiza materialul pe teren, în contact 
cu diverşi subiecți. Ca loc al desfăşurării anchetei am ales un 
cartier mai îndepărtat, dorind să evit ironiile cu care, foarte 
probabil, m-ar fi tratat cunoscuții, aceştia ştiind câte ceva 
despre micile trucuri ale laboratorului gazetăresc. 

Odată descins în carțierul cu pricina, am intrat într-o 
cafenea pioasă, deoarece oamenii se simt deranjați şi 
stânjeniți când sunt abordați pe stradă; în schimb, spațiul închis 
şi șederea |a o masă predispun la dialog. 

| Mi-am ales drept prim. interlocutor (subiect) un domn 


care, judecând după barba deasă, cutele dintre sprâncene şi 


proemunențele reliefului frunții, părea a fi intelectual. După un 
mic preambul lămuritor, i-am adresat întrebarea plănuită, 
reformoulată în urma unei inspirați: 

- Cum credeți că suntem văzuţi, noi, românii, de către 
occidental? 

În acest moment, un tânăr bine legat de la o masă alăturată 
a părăsit în grabă localul, amănunt căruia, în aşteptarea 
răspunsului, nu i-am acordat atenția cuvenită. După o pauză 
destul de lungă, am primit şi replica, nu lipsită de originalitate: 

- De curând, domnul meu, am fost invadat de gândaci de 
bucătărie, astfel că m-am văzut silit'să recurg la dezinsecție, 
acţiune încununată de succes. Nu m-am gândit, însă, dacă 
gândacii aceia vor fi avut vreo părere despre mine şi, sincer să 
spun, nici nu-mi pasă... Poate vă par insensibil, dar cred că ar 
fi exagerat să suferim după fiecare deratizare şi, mai mult, să 
ne preocupe ce părere au despre noi feluritele viețuitoare. Nu 
neg, cu toate acestea, că vor fi fost şi ele lăsate pe lume cu vreun 
rost, poate cu acela de a ne atenționa să nu ajungem să ne 
asemănăm lor... 

Nu mă înşelasem,convivul era un intelectual, cum reieșea 
din claritatea expunerii; însă aluziile sale mi-au părut (poate şi 
din pricina arşiței) exclusiviste până la stridență. Oricum, i-am 
mulțurnit pentru disponibilitate, scuzându-mă, totodată, pentru 
eventualul deranj. Am purces apoi la abordarea unui al doilea 
subiect, un domn înalt, cu privirea de un gri-verzui halucinant 
scrutând către lumi inaccesibile mie: 

- Care credeți că este opinia occidentalilor despre noi? 

„ Socotesc ca mult mai relevantă opinia mea despre ei - 
răspunse, în transă parcă, straniul Subiect nr. 2. 

- Şi care ar fi aceasta? - am sistat, deşi mă abătearmn iarăși 
de la scopul sondajului. 

- Nu cred că aș avea ceva nou de adăugat față de cele zise 
de Gogol în Taras Bulba. Citiţi-o, dacă n-aţi făcut-o până 
acurn, jar în cazul că sunteţi botezat, s-ar putea să înțelegeţi... 

Orice gazetar se bucură, de obicei, să întâlnească opinii 
cât mai inedite, surprize fiind de dorit în domeniul nostru de 
activitate. În cazul de faţă, însă, eu îmi concepusem în linii mari 
editorialul, astfel că mă vedeam pus în încurcătură. Speram, 
totuși, ca răspunsurile următonlor, subiecți să-mi îngăduie 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Conţț nr. 251100996517509 


PUNCTE CARDINALE 


revenirea la planul inițial, ba, chiar, o boare trimisă de un uriaş 
ventilator cu care era dotată cafeneaua măi aduse o clipă la 
realitate, venindu-mi gândul sănătos, dar tardiv (cum voi arăta 
îndată), de a mă întoarce acasă pentru a-mi realiza sondajul “din 
burtă”, cum se spune între profesionişti. 

În vreme ce chbzuiam la soluția optimă, un grup de nouă 
bărbați pătrunse în cafenea. Recunoscui, între ei, pe tânărul ce 
părăsise masa vecină pe când operam asupra primului subiect 
Şi care, pe lângă tovarășii săi, era însoțit acum și de o superbă 
bâtă de oină. De altfel, el fu acela care mă prezentă celorialți, 
adresându-se în specia! unui ins atletic, ale cărui trăsături ferme 
încadrau o privire de oţel: 





IOAN SORIN USCA 


- Ăsta e! - spuse tânărul, arătând către mine, Face agitaţie 
pe-aici, că nu ştiu ce chestii cu occidentalii, că ce cred ei, treburi 
de astea... 

Domnul cel atletic mă scană scurt, după care mi se adresă: 

-Mă numesc igor lonescu şi conduc Liga pentru Ocrotirea 
Bunelor Moravuri. Vă rog să vă legitimați! 

Din fericire, sunt deprins să port asupra mea buletinul de 
identitate şi legitimația de serviciu, tic deprins încă din anii 
dictatuni, Ţotodată, ştiu că actele pot fi solicitate doar de către 
organele abilitate. Având de-a face cu civili, am încercat să 
protestez, dar tânărul dotat cu acea splendidă bâtă interveni, 
mârâind printre dinți: 

- Dumnealui se pare că vrea să jucăm o partidă de oină sau, 
poate, de base-bali, ca-n Occident... 

Ca prin farmec, un casetofon dădu glas ariei lui Boris 
Godunov din opera omonimă a lui Modest Petrovici Musorgski 


(1839-1881). Scopul acestei intervenții muzicale nu esa atât 


desfătarea estetică, ci mai cu seamă acela de a acoperi eventualele 
sunete stridente. Însoțitorii țânărului păreau, în marea lor 
majontate, să-i susțină punctul de vedere: 

- Una peste rât ar fi legitimă şi necesară! - opină o voce, 
citând cu aproximaţie o vorbă devenită celebră, chiar dacă într- 
un context diferit. 

- Terminaţi! Să cercetăm întâi cu atențe, ca să nu facem 
vreo greşeală! - tună domnul Igor lonescu, la momentul oportun. 

- Pagubă colaterală - încercă, timid, un glas mai din fundul 
sălii să salveze distracţia, dar cei mai mulți se potoliseră la 
intervenția conducătorului Ligii, mai cu seamă că şi eu 
prezentasem, între timp, documentele. 

- Verifică - ordonă domnu! lonescu unui aghiotant - dacă 
nu se află pe listele CSPEC (Comitetul pentru Sprijinirea 
Preşedintelui Emi! Constantinescu - personaj retras între timp, 
pare-se, din cursa pentru un nou mandat prezidențial). 

- Nu-i! - hotări aghiotantul, după cercetarea minuțioasă a 
unor liste. 

- Vezi dacă nu-i dintre dua care au vărsat o lacrimă pentru 
albanezii din Kosovo! - continuă autoritarul comandant. 

Devenisem mult mai liniştit, ştiind că în acea perioadă nu 
vărsasem nici un fel de lacrimi imputabile, ba chiar mă situam 
ferm de partea pravoslavnicilor. Poate uimi faptul că, având 
asemenea antecedente, am nimerit acum, doar din vina mea, 
într-o situaţie aţât de penibilă, dar în acest an a fost o caniculă 
nemaiîntâlnită pe la noi. Trecut cu bine şi de cea de-a doua 
verificare, membrii Ligii au mai ținut să afle dacă nu aparțin 
vreunui partid politic dubios, ori unei grupări eretice. După cum 
cred că știți, nu este cazul... 

- Propun - zise domnul ionescu, după alte câteva venificări 
- să-l ducem la Club, ca să lămunum ce vroia să spună cu 
occidentalii ăia... 

Tocmai atunci, din stradă se stârni O larmă uriaşă, bubuind, 
ca tunete, scandări ritmate: 

- Ce-hov! Ce-hov! Ce-hovl... 

Aveam să aflu ulterior că fusese vorba de un miting al 
OEOIAPC - Organizaţia pentru Editarea Operei Integrale a lui 
Anton Pavlovici Cehov (1860-1904), organizație ce numără 
doar în urbea noastră 17.000 de susținăton, devansându-l nu 
doar pe specialiştii Convenţiei, ci chiar şi pe admiratori lui 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor șel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șel-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIŞOR, Florea TIRERIAN : 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel. 0069/422536 








Gogol şi ai lui Dostoievski, luaţi la un loc. Spre neșansa mea, 
am fost scos din calenea tocmai atunci, nimerind în mijlocul 
mitingiştilor. Fără nici o explicație logică, un cetățean m-a 
confundat, strigând din toți rărunchui: 

- Băăă, haideţi că l-au pnas pe Andrei Comea!... 

Oncine îşi poate imagina ce-a urmat... Mulţimi nesfârşite 
curgeau din blocuri, sporind imbulzeala. Pe dată, au fost puse 
în circulație numeroase zyonuri contradictorii. Oricum, cu 
aveam de sufenit din pncina celor din imediata mea apropieie, 
presupunerile mulțimii. fiindu-mi, cel puțin deocamdată, 
indiferente. Până şi domnul Igor Jonescu pierduse controlul în 
tot acel vacarm, haotic şi nimicitor ca o furtună. Un glas 
bărbătesc strigă, trădând mânie şi 
scârbă: 

- Asta-i 95 la sută ăla, care vrea 
în NATO! 

O doamnă cu trăsătun nobile, 
dar istovite, mă lovea cu o sacoşă 
plină cu cartofi (presupun), urlând 
Ja fiecare izbitură: 

- Ţine-aici NATO! Legitimă şi 

necesară! Na-ţi, porcule, integrare curo-atiantică!... 

- Lasă-mă să dau şi eu! Lasă-mă să dau şi eu! - implora 
o voce stridentă, dintr-un loc mai îndepărtat. 

Câte vorbe de ocară nu mi s-au aruncat!... Am fost făcut 
spion, MTV, pedofil, bulangiu (expresie trivială, pe care nu 
in s-o explic), homunculus, avarton, eretic împuțit (evident, 
un pleonasnu!), bărbat gonflabil, ecumenist, american tâmpit 
(truism!) şi multe altele... 

Paradoxal pentru situația în care am ajuns e faptul că, 
atunci când nu cad victimă unei insolații, sunt un om serios, 
după cum am mai amintit. Mi-am însușit o cultură preponderent 
răsâniteană, între cineaștii mei preferați se numără Vasili 
Şukşin ori Nikita Mihalkov, iar dacă mă îndulcesc uneori la 
apuseni, aceștia sunt aleşi cu multă grijă, pentru a nu mă înti- 
na. Astfel, nu i-am ocolit pe Cervantes sau pe Rilke, bunăoară, 
dar socotesc că nimeni nu m-ar învinovăți pentru asta... 

Cu multă greutate, căci timpul se dilatase insuportabil, 


am ajuns în așa-numitul Club, în fapt un fost cinematograf, 


folosit acum ca sală de consfătuin. Spiritele potolindu-se 
oarecum, am apucat să-mi justific prezența mea acolo şi 
straniul demers gazetăresc. În timp ce-mi pledam cauza, un 
glas de tenor m-a întrerupt: 

- Fraţilor, eu îl ştiu pe ăsta! Nu-i trădător de ţară, 
dumnealui scrie la “Puncte cardinale”! .. 

Odată spuse aceste vorbe, ca în urma unei parole miracu- 
loase, orice urmă de ostilitate dispăru şi diverşi cetățeni 
prinseră a mă asalta cu sumedenie de întrebări, precum: Ce 
mai face domnul! Gabriel Constantinescu? Când se vor găsi în 
librăni versurile domnului Traian Călin Uba? Răzvan Codrescu 
este evreu, sau nu?... 

Curând se trecu la întrebăn cu caracter mai tehnic: 

- În senierea Nostalghia, nu trebuie să citim anamneză, 
în loc de amnezie? Titlul se doreşte a fi o aluzie la fulmul lui 
Tarkovski? În Comentariu la Cartea Levitic, scris de doarana, 
nu vom citi cu/tuale, în loc de culturale? Şi aşa mai departe... 

Ceea ce debutase ca un proces se metamortoză brusc în 
conferință de presă. Spre seară, jenat de situaja în care mă 
pusese şi, totodată, fericit că m-a cunoscut, domnul Igor 
Ionescu m-a poftit la un festin, ce urma să se desfăşoare într- 
o grădină, la lumina lămpilor de petrol. O fericită întâmplare 
îi adusese acolo şi pe lăutanii din Clejani. 

S-au adus la masă specialități de brânzeturi cu struguri şi 
mere, icre negre şi roșii, fructe de mare, fil€ de monun la grătar, 
antricot de căprioară şi ficat de pasăre în sos de citrice, vițel 
fript, sarmale moldoveneşti şi, spre ziuă, ciorba de potroace, 
pentru dres. Fiecare fel de mâncare a fost exaltat cu cel mai 
potrivit sortiment de vin, astfel că au ce regreta toți cei care n- 
au fost de faţă... 

„„.Dar nu atât acele bunătăți ne-au bucurat sufletul, nici 
răcoarea parfumată a nopții, cât părtăşia cu frații de credință, 
care numai la noi, în Răsănt, e deplină... 

Poate părea că întreagă această istorie s-a conformat unui 
şablon ieftin în care, după o succesiune de penpeții, urmează un 
final fericit. Dar nu este aşa! Căci, în toiul bucunei, răsare ca o 
buruiană tristeţea, din cine știe ce unghere ale inimii. Cu cât 
se întețeşte voia-bună, cu atât ne covârşeşte simțământul unei 
înîncoşate zădărnicii. Cântecele s-or stinge, ce-am strâns în 
jitniţe s-a risipi, Vremea n-o mai putem întoarce, iar vara e pe 
sfârşite.., 


[ehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CAADINALE" 
Lo iai iai da PN te aa) 


S.R.L 


Printing Company