Puncte Cardinale anul XX, nr. 7 235), iulie 2010

“Un nefast complex de cauze a făcut ca în România postdecembristă speranta să se stingă înainte 
de a prinde putere, Cei care ar fi trebuit să fie sufletul mișcării de regenerare națională erau foştii 
deținuți politici, în numele tuturor martirilor luptei anticomuniste. Pentru ei, însă, evenimentele din 
decembrie '89 au venit prea devreme pentru a fi apucat să intre în legendă și prea târziu pentru a mai fi 


fost capabili să acționeze...” 
_K E > 


credinţă 

iubire 

speranţa Ti 
EI 2 EEZ23 2010 
[] E 16 PAG —5lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 








Gabriel Constantinescu 






















































Oprişan, vegheat de camarazii săi 
Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi 
Marcel Petrişor. Din patru oameni 
supuşi exterminării, au supraviețuit 
puşcăriei, în chip miraculos, trei. Astăzi 
mai trăieşte unul singur, profesorul şi 
scriitorul Marcel Petrişor (n. 1930). 
Cel care, luni, ne-a fost ghid în acest 
pelerinaj la unul dintre locurile cele mai 
cumplite ale martiriului românesc din 


Luni, 2] iunie a. c., în jurul orei 
11.00, am văzut sălaşul diavolului 
Fortul 13 — Jilava. Ziduri groase, 
căptuşite cu întuneric. Celule largi, cu 
pereții mustind de apă, ca de balele unui 
monstru. Încăperi în care frigul 
înjunghie în plină vară. Am intrat din 
cameră în cameră, am străbătut hol 
după hol şi am văzut aproape fiecare 
ungher, ca într-o adevărată casă a 
groazei. Conştient că pardoselile 


acoperite acum de mizgă au fost î[ 
odimoară pline de sînge nevinovat şi că 


secolul XX. 
zidurile acelea ostile poartă încă crezul său, d-l Marcel Petrişor ne-a 
ă N J A a-i ITI | A Pc AI 
Casimcăi în care a murit, de mizerie şi TIILILIBI A Ştiu ce inseamnă să scapi din iad) 


IE3300 ț S[ Cu detaşarea omului care a 
memoria unor suferințe inimaginabile. povestit (pe alocuri amuzîndu-se, într- 
după schingiuiri atroce, o minte a ta ela chinurile prin care au trecut cei închiși 
strălucită şi un mare poet al generației | “| i Claudiu TÂRZIU 
interbelice, Constantin (Costache) 


indurat şi a iertat totul, nedezminţit în 

| 
M-am cutremurat intrînd în celula || BI | un fel de neînțeles pentru cei care nu 
(continuare în pag. 2) 


$ .. 
1 Pia sr 

IE 20 PS 

i torta 


4 
+ 


x 















PAG. 2 Nr. 7/235 lulie 2010 


(urmare din pag. 1) 


la Jilava în perioada comunistă. Murdăria, foamea, 
frigul, umilinţele, bătăile, duhoarea, lipsa de somn, 
înghesuiala, absenţa oricărei îngrijiri medicale, prostia 
agresivă a gardienilor — toate compun un tablou 
satanic. Cine se mai îndoieşte că experimentul 
comunist a fost întruchiparea răului în istone şi nu 
doar o utopie politică, să meargă la Jilava! 

Cind afli condiţiile în care au fost ținută o parte 
din elita neamului, ţi se face o ruşine iremediabilă. Şi 
nu înţelegi nici cum a mai putut supravieţui cineva 
acelui bestial şi diabolic regim de detenție. 

Mărturia d-lui Marcel Petrişor (care a şi scris o 
carte despre Jilava) a fost întărită de cele ale altor 
foşti deținuți politic: d-l Constantin Iulian (preşedintele 
Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici şi 
Luptători Anticomunişti — FRFDPLA), d-l Gheorghe 
Jijie (91 de ani, secretarul FRFDPLA, care şi-a pus 
etichetă pe celula în care a stat), d-l Dan Lucinescu, 
d-l Gheorghe Grecu (96 ani) şi d-l Demostene 
Andronescu (unul dintre marii poeți ai închisorilor). 

Peste o sută de persoane, în covirşitoare majori- 
tate tineri, între care şi monahi şi preoţi, au fost 


prezente la această lecţie de istorie românească, după 


care au participat la o slujbă de pomenire emoţionantă, 
oficiată de un sobor de preoți. Primul parastas făcut 
la Jilava pentru toţi morţii de acolo. 

În cuvîntul pe care l-a ținut după parastas, 
maestrul Dan Puric, un ostenitor pentru memoria 
martiriului din închisorile comuniste, a spus că s-ar 
cuveni ca la Jilava să vină să se închine toţi politicienii 
şi ierarhii români. Şi că Fortul 13 este un punct esențial 
pe un traseu al cunoaşterii istoriei noastre recente de 
către tinăra generaţie, alături de Aiud, Rm. Sărat, 
Tirgşor... . 

Pelerinajul s-a încheiat la crucea ridicată în 
memoria Mareşalului Ion Antonescu, în Valea 
Piersicilor, lîngă închisoare, acolo unde a fost executat 


iti, 
de comunişti (Foto: Lucian D. Popescu 


şi Claudiu Târziu) 


Sta 
ai 
. 
N 
. * 


CE 


- 


( e: 
a, Taz 
L 


Ai 




































































MĂRTURIA UNUI 
FOST DEȚINUT POLITIC 





“Camera era, de fapt, un coridor boltit de 15 metri 

lung şi de 5 metri lat, cu un spațiu de 75 metri pătraţi, 
în care se aflau 350 deținuți, deci aproximativ 9 oameni 
pe metru pătrat. Un adevărat furnicar! Peste zi oamenii 
se îngrămădeau pe cele două «priciuri» de lemn 
(scînduri de la un capăt la altul al camerei) O treime 
din el cobora peste noapte sub primul prici, ca să 
doarmă pe ciment, la aşa-numita «şerpărie» In ea 
intrai foarte greu, deoarece între pavimentul de ciment 
şi primul prici nu erau decit 50-70 de centimetri. Cum 
cele două rînduri de cite două priciuri şi cele două 
«şerpării» nu puteau cuprinde decit 300-320 indivizi, 
restul se culcau în timpul nopții pe coridorul dintre 
priciuri, larg de aproximativ un metru şi jumătate, pe 
coridor se făcea însă şi coadă de 15-20 persoane, 
care aşteptau să urineze. Ei călcau printre corpurile 
lor. Mincarea era aproape numai apă, iar la «şerpărie» 
era foarte fig. De aceea, fiecare era nevoit să urineze 
în cursul nopții de cel puţin 3 -5 on. 

Lîngă uşa de intrare erau două «tinete» (hirdaie) 
de metal pentru nevoile biologice, de o parte, şi cele 
două hirdaie cu apă, de cealaltă parte. Apa era folosită 
mai mult pentru spălarea de dimineaţă şi pentru nevoile 
biologice, căci de băut ajungea apa din mîncare. Spaţiul 
pentru culcare fiind numai de 30 cm lățime pentru un 
individ, oamenii nu puteau dormi decit cu toţii pe o 
singură parte a corpului. Cînd poziția pe o parte devenea 
obositoare, unul din deținuţ dădea ordinul de întoarcere 
pe cealaltă parte a corpului. Un adevărat infern, pe 
care fantezia lui Dante nu l-a putut imagina! 

Şi mai dezastruos era aerul, deoarece camera 
avea o singură fereastră în fundul ei, care era însă 
acoperită cu obloane de lemn, ca să nu putem vedea 
afară. În acest mod, aerul intra numai prin spațiul liber 
dintre zid şi partea infenoară şi superioară a obloanelor, 
care aveau o lărgime de 25 cm fiecare. Din aceste 
motive viața în cameră era mai uşoară iarna decit vara, 
cind aerul devenea pur şi simplu insuportabil. În partea . 
dinspre tinetele cu urină şi fecale în orice caz! Noii 
sosiți în cameră ocupau locurile nenorocite dinspre 
tnetele, care funcționau fără întrerupere, find nu numai 
victimele mirosului lor, ci şi a zgomotului pe care-l făcea 
căderea fecalelor în apă. Zilnic apoi 5-10 persoane 
aveau stomacul deranjat din cauza lipsei totale de 
igienă în care mincarea era servită. Ei poluau aerul şi 
mai rău. Pentru spălarea celor 350 gamele exista un 
singur hirdău şi de aceea limpezirea lor cu apă curată 
era imposibilă. - 

„Pe măsură ce deţinuţii plecau din cameră la 
penitenciare, noii sosiți înaintau de la uşă spre 
fereastră, unde aerul era mai bun. Ajunşi la capătul 
«şerpăniei», treceau pe rîndul prim de priciuri, luînd-o 
din nou de la uşă spre fereastră. larna rîndul cel mai 
bun era socotit cel din priciul al doilea. Vara însă 
preferința era dată priciului prim, iar unii mai tineri 
preferau chiar «şerpăna» de lingă fereastră, unde aerul 
era mai respirabil. Tot în timpul verii, pentru a simţi 
aerul primenit în nas timp de un sfert de ceas, oamenii 
veneau pe rind cite cinci şi stăteau pe jos lingă zidul 
de sub fereastră. . 

Plimbarea avea loc numai de două ori pe 
săptămină şi dura teoretic 20 minute, practic un sfert 
de ceas. Ea însemna 9 adevărată sărbătoare, pe care 
o aşteptam cu dor şi drag...” (Nicolae Mărgineanu, 
Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Ed. Fundaţiei 
Culturale Române, Bucureşti, 2002, pp. 362 — 363). 










































PUNCTE CARDINALE 


lulie 2010 Nr. 7/235 PAG. 3 





SOLIDARITATEA EUROPEI CREȘTINE 


DE DEEP A 





În data de 3 noiembrie 2009, Convenţia 
Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) decidea 
că prin afişarea crucifixului în şcoli se viola articolul 
2 al Protocolului nr. 1 (Dreptul la educație), ca şi 
articolul 9 (Libertatea religioasă) din cadrul 
Convenţiei Experţi politici ŞI junşti din diferite state 


ale continentului european, în frunte cu Italia (care - 


a ŞI iniţiat recursul împotriva sentinței respective), 
n-au întirziat să critice aspru decizia CEDO, 
declarînd-o "o încercare de impunere a laicismului”, 
cu atit mai neavenită cu cit CEDO nu prevede că 
statul este “obligat la neutralitate confesională în 
cadrul educaţiei publice obligatorii” sau în orice alt 
sector public. Realitatea este că numeroase state 
membre ale Consiliului Europei sint “state 
confesionale”, în sensul că, pe temeiul unei vechi 


noi drepturi, împotriva voinței statelor membre În 
această decizie trebuie să vedem o contrabalansare 
a puterii Curţii”, a precizat, pentru Zenit, Gregor 
Puppinck, director al ECLJ. 

Agenţia Zenit ne încredințează că Guvernul 
italian "face toate demersurile posibile” pentru a 
obține anularea sentinței din 3 noiembrie 2009 
Articolul precizează că Marea Cameră urmează să 
se exprime în speţă pină în luna iulie, iar decizia 
definitivă va fi publicată pină la sfirşitul anului în curs. 


” PU: PE ai A 

Dati BI AR A. 74 

d : si Za AA pr 
la 30 





11::/ROM, 
7713994) [ia 
e i AI zip , „a 


Este onorant faptul că România s-a alăturat 
Italiei în demersurile respective. Acest important pas 
moral şi diplomatic i se datorează în mare măsură 
actualului şef al diplomației româneşti, d-l Teodor 
Baconsky, teolog de formaţie şi fost ambasador al 
României pe lingă Sfintul Scaun. Încă din aprilie, 


Franco Frattini şi Dominique Mamberti ne 
solicitaseră, în cadrul vizitei ministrului de Externe 
român la Roma şi Vatican, să susţinem oficial Italia 
in cauza crucifixelor. Şi iată că în cursul lunii mai, 
în pofida anumitor reticențe ale unor membri ai 
Guvernului, ministrul a reuşit să obțină o poziţie 
oficială a României în această speță. Oficiali al 
statului italian şi ai Sfintului Scaun şi-au exprimat 
deja satisfacția pentru decizia Guvernului român 
De menționat şi că, pe 28 iunie 2010, 
Ambasada României pe lingă Sfintul Scaun a 


ŞI neintrerupte tradiții, au o religie oficială şi vorbesc 
de Dumnezeu în legile şi constituțiile proprii 





CEDO a comunicat, pe 1 iunie 2010, la = ASI en 
European Centre for Law and Justice (ECLJ), lista ara SAI 
statelor care s-au alăturat oficial Italiei. Armenia, 3 
Bulgaria, Cipru, Grecia, Lituania, Malta, 
Monaco, San Marino, România şi Rusia Aceste găzduit la sediul Misiunii, din proprie iniţiativă, 'o 
10 state, care fac parte din cele 47 de naţiuni —a reuniune diplomatică a reprezentanților mai multor 
membre ale Consiliului Europei, au solicitat în mod Dintr-un amplu articol dedicat Misiuni (Italia, Franța, Polonia, Rusia, Cehia, 





formal să se poată prezenta ca parte terță în cadrul problematicii simbolurilor religioase, cu Slovacia, Serbia, Slovenia), care şi-au exprimat 
procesului şi să poată susține oficial, la CEDO, titlul “În privința Crucifixului, 10 state interesul pentru o astfel de întilnire colegială, în 
observaţii scrise şi orale. În afara acestor 10 state susțin Italia în faţa Tribunalului spiritul viu al Europei creştine. Una dintre temele 
(dintre care rămine semnificativ că jumătate sînt European”, apărut pe data de 2 iunie a. c. discutate pe larg a fost şi aceea a recursului la 
majoritar ortodoxe), şi alte state europene, precum sub egida Agentiei catolice Zenit, aflăm CEDO, a roluluj Bisericii în cadrul societăţii şi a 
Austria sau Polonia, care din motive interne nu s- că “pentru prim a dată în istoria CEDO, laicismului “pozitiv”. 


Indiferent care va fi decizia CEDO din 
această vară, acest gest de solidarizare în numele 
crucii rămine un precedent exemplar şi dătător de 
speranțe, care-i onorează pe toți cei care şi l-au 


au putut constitui în “parte terță”, au făcut publice 
declaraţii de susținere a simbolurilor religioase, cu 
refuzul explicit de a le înlătura din spaţiile şcolare. 
"Este vorba de un precedent important 


10 state, între care şi Rusia, s-au 
declarat amicus curiae, pentru a susține 
Italia în recursul contra sentinței Curţii 


pentru CEDO, deoarece statele membre intervin de Prin Care sc InICIZACCA CĂDUNCT EA asumat 
obicei doar atunci cînd o sentință afectează un Crucifixului în aulele şcolilor publice”, 
cetățean propriu. Chestiunea Crucifixului este şi ea E o onoare pentru noi că România nu Răzvan CODRESCU 
unică şi fără precedent: 10 state au decis să explice lipseşte de la acest gest istoric de 
CEDO care este limita capacității sale de a crea solidarizare a Europei creştine. 

















PAG. 4 Nr. 7/235 Iulie 2010 


PUNCTE CARDINALE 











În sinteticul şi mult controversatul volum 
Mircea Eliade şi Garda de Fier, publicat în 1989 în 
Italia şi în traducere românească in 1995, vă 
propuneaji demistificarea cazului Eliade, pornind 
de la documente inedite, mărturii originale, 
respingând arârt unele contestări. dar şi an limle 
apologetice. Care este mesajul pe care aţi vrut su-l 


sub comunism câl şi eliadologilor din întreaga lume 
privind angajarea politică a lui Eliade în tinerețe? 

Angajarea lui Eliade alături de Mişcarea 
Legionară şi chiar în rândurile ei a fost incriminată 
de câţiva intelectuali cu totul condiționați de originea, 
de apartenenţa şi de solidarităţile lor. Judecând faza 
legionară ca pe „o pată” în biografia lui Eliade, 
apologeții conformişti ai acestuia s-au străduit să 
nege realitatea. Indignarea faţă de această situaţie 
m-a îndemnat să scriu „controversatul volum” din 
1989, cu scopul declarat de a restabili un adevăr 
istoric pe care prea mulţi încearcă să-l 
răstălmăcească sau să-l nege de-a dreptul. 

Cum explicaţi adeziunea lui Eliade şi a 
generaţiei sale la Mişcarea Legionară? 

Tânăra generaţie era foarte critică față de 
sistemele politice de origine apuseană. Eliade, în 
special, într-un articol din 1933, îi acuza pe paşoptişti 
de a fi contaminat specificul românesc introducând 
formule abstracte şi sterile. Liberalismul, o ideologie 
cu rădăcini în materialism, a produs degenerarea 
politicianistă, o practică demagogică care, fiind 
interesată numai. de consensul electoral, nu era 
capabilă să recunoască nevoile reale ale ţării; 
democraţia, fiind egalitară, împiedica emersiunea 
personalităţilor creatoare. Importarea modelelor 
străine punea România într-o condiţie de 
subordonare și de inferioritate. Deci, Mişcarea 
Legionară a fost singura alternativă pe care tânăra 
generaţie a găsit-o în fața materialismului liberal Şi 
democrat. 

Consideraţi această adeziune ca pe o atitudine 
nefastă, greşită şi deci condamnabilă, sau, 
dimpotrivă, ca pe unicul răspuns în epocă privind 
restaurarea valorilor creştine şi naţionale în 
condiţiile în care corupția clasei conducătoare şi 
politicianismul luaseră forme dintre cele mai 
nefericite, ca să spun aşa? 

Opţiunea legionară a lui Mircea Eliade, ca şi a 
altor intelectuali, se motivează prin faptul că 
Mişcarea Legionară nu numai că era singura forţă 
politică de opoziţie împotriva unui regim corupt, 


Scrisul d-lui Claudio Mutti este de multă vreme familiar cititorilor revistei noastre. 
Întrucât mulți şi-au exprimat dorința de a-l cunoaşte mai îndeaproape, atât sub aspect 
biografic, cât şi sub aspect bibliografic, reproducem aici un amplu interviu — preluat de pe 








instabil şi pus în slujba intereselor oligarhice,-dar, 
preconizând reîntoarcerea comunităţii naţionale la 
spiritualitatea religioasă, se şi propunea ca duşman 
radical al democraţiei liberale, adică al unui sistem 
născut dintr-o concepție raţionalistă şi individualistă, 
total străină de tradiţia românească. 

Putem considera Mişcarea Legionară, cel puţin 
in privința modului de a pune problema unui om nou, 
drept un nou umanism, sau pur şi simplu ca pe o 
mişcare politică ce avea nevoie de un program 
propagandistic cu care să câştige sufragiile 
tineretului? 

În cartea sa Pentru legionari, Corneliu Codreanu 
declara că Legiunea trebuia să fie mai mult o şcoală şi 
o oaste decât un partid politic şi că din această şcoală 
legionară trebuia să iasă un om nou, adică un om cu 
calități de erou. lată de ce Eliade a considerat 
fenomenul legionar nu atât ca pe un fenomen politic, 
cât ca pe unul de esenţă etică, chiar religioasă. Şi Julius 
Evola, după faimoasa sa întâlnire cu Căpitanul, a scris 
că „sarcina Mişcării nu este formularea de noi 
programe, ci crearea, proiectarea unui om nou, a unui 


nou mod de a fi”. Dacă acest om nou este omul capabil 
să lupte şi să se Jerilească, putem alirma că „noul 


Intr-o Europă aflată în plină efervescenţă 
naționalistă, ce era „rău ” în critica pe care o aducea 
tânărul Eliade politicienilor incompetenţi — în 
articolul “Piloții orbi”, de exemplu? 

loan Culianu, care s-a angajat în apărarea lui 
Eliade împotriva inchizitorilor acestuia, găsea 
„tulburător” articolul “Piloții orbi” (scris de Eliade în 
1937 împreună cu alte articole prolegionare), dar n-a 
încercat în nici un fel să înțeleagă motivele care l-au 
impins pe Eliade să simpatizeze cu Mişcarea Legionară. 
Nici apărătorii lui Eliade, nici adversarii lui nu au 
reflectat la un fapt de netăgăduit: că în multe părți ale 
Europei milioane de persoane, printre care mii de 
intelectuali, au crezut că soluţiile fasciste sau 
parafasciste puteau să remedieze dezechilibrele 
produse de democraţiile liberale. 

Cum explicaţi existența în prozele lui Eliade, şi 
mai ales în romanul Noaptea de Sânziene, a unor 
elemente autobiografice legate de orientarea politică 
de dreapta a lui Eliade? 

În primul rând, în cazul lui Eliade eu nu aş vorbi 
sic et simpliciter de „orientarea politică de dreaptă”. 
Chiar Eliade a scris în 1934: „Am văzut că există 
«dreapta» şi «stânga» în Apus — am inventat şi noi 
una. Să avem şi noi «dreapta» noastră! În fond, ce 
avem noi de-a face, cu nevoile neamului nostru — cu 
asemenea scheme apusene?” (“Contra dreptei şi contra 
stângii”, în Credinţa, II, 59, febr. 14, p. 2). După 
aceea, faptul că elemente autobiografice legate de 
orientarea politică a lui Eliade au fost introduse, cu 
necesara prudenţă, în câteva opere de narativă ale sale 
se poate explica uşor: mediul în care Eliade a trăit 
după război şi obiectivele pe care el şi le propunea nu- 
i permiteau revendicarea deschisă a experienţei 
legionare. 

În acest sens, Eliade vorbeşte despre aşa-zisa 
camuflare a sacrului în profan. Oare prin această 
camuflare el a crezut că era posibilă exprimarea în 
proza de ficțiune a unor adevăruri care nu puteau fi 
rostite decât în gând sau într-un grup restrâns de 
prieteni? 


internet — acordat de d-l Mutti, în 2007 (Anul Eliade), d-lui Gabriel Stănescu (directorul 
revistei româno-americane Origini), căruia îi mulțumim pentru bunele sentimente pe care 
le-a purtat şi le poartă Punctelor cardinale. (Redacţia) 


'ransmiteţi atât generaţiilor educate cincizeci de ani umanism” al şcolii legionare a fost un fapt real. 


După cum se ştie, Eliade crede că dincolo de 
existenţa istorică se ascunde un scenariu mitic, aşa 
încât prezența sacrului şi elementul ritual se pot regăsi 
şi în viața omului de rând din societăţile profane. O 
mitologie camuflată se poate uşor descoperi, după 
el, nu numai în visele, dar până şi în creaţiile literare 
de astăzi. Deci nu este de mirare deloc dacă Eliade 
şi-a conceput propriile opere de narativă şi de teatru 
ca texte dincolo de care există metatexte. Are perfectă 
dreptate Eugen Simion cârd scrie că „unele fapte 
din naraţiune par a spune mai mult decât am văzut 
că spun” (Mircea Eliade, spirit al amplitudinii, p. 
236). Eu însumi am încercat a schița o interpretare 
a tragediei Ifigenia şi a romanului Nouăsprezece 
trandafiri pe baza unei hermeneutici de acest gen. 

Dacă Eliade e culpabilizat şi contestat de fel 
de fel de detractori care nii au nimic comun cu 
calitatea de român, ce puteţi spune dvs., cercetătorul 
italian al operei sale? 

Ca italian, aş vrea să amintesc că doi italieni cu 
care Eliade a întreţinut o relație decisivă pentru el, 
adică Giuseppe Tucci şi Julius Evola, au fost și ei 


obiec: a, detractării și al cuipabilizării din partea 
inchuziriei democratice. Tucci a fost, într-o anumită 


perioadă, îndepărtat de la catedra universitară, pe când 


Evola a fost băgat și în pușcărie. Și în ziua de astăzi, 
Tucci şi Evola sunt, într-o măsură diferită, amândoi 
culpabilizaţi. Sub acest aspect, se pare că relațiile lui 
Eliade cu intelectualitatea italiană continuă postum... 

Ce v-a atras, ce v-a frapat din capul locului 
în gândirea istoricului religiilor? Sau a prozatorului? 
Sau poate a publicistului Mircea Eliade? 

Faptul că a putut să fie, în acelaşi timp, român 
şi universal, deci nici provincial, nici cosmopolit. Ca 
istoric al religiilor, ca narator şi ca publicist, Mircea 
Eliade este adânc înrădăcinat în spațiul mioritic, dar 
este şi conştient, vorba lui, de unitatea fundamentală 
nu numai a Europei, ci a întregii lumi, care se extinde 
din Portugalia până în China şi din Scandinavia până 
în Ceylon. E deci evident că poziţia de „pană a 
Arhanghelului” nu a implicat deloc pentru Eliade faptul 
de a fi acel meschin „animal naţionalist” care ar fi 
românul după definiţia lui Eugene Ionesco. 

Credeţi că adeziunea lui Eliade la Mişcarea 
Legionară se poate pune în legătură cu preocupările 
sale încă din adolescenţă privind tradiţiile româneşti, 
folclorul, lumea miturilor, printre care şi acela al 
jertfei? 

Mitul jertfei creatoare, care după Eliade este 
„un mit central al spiritualităţii neamului românesc”, 
i-a inspirat piesa de teatru /figenia, care datează din 
1939; dar deja în anii 1936-1937 jertfa creatoare a 
lui Manole a fost subiectul unui curs de istorie şi 
filosofie a religiilor (din care în 1943 se va naşte 
cartea Comentarii la Legenda Meşterului Manole). 
Despre moartea voluntară a lui lon Moţa şi a lui Vasile 
Marin pe câmpul de luptă din Majadahonda, care are 
loc chiar în ianuarie 1937, Eliade scrie textual că 
„are un sens mistic: jertfă pentru creştinism. O jertfă 
care să verifice eroismul şi credința unei întregi 
generaţii. O jertfă menită să fructifice; să întărească 
creştinismul, să dinamizeze un tineret”. Dar nu numai 
Legenda Meşterului Manole, ci şi cealaltă mare 

legendă românească, adică Miorița, poate fi pusă în 
legătură cu Weltanschauung-ul legionar. Eliade scrie 
că moartea asimilată unei nunţi este o temă folclorică 


ai 







UN INTERVIU CU PROFESORUL CLAUDIO MUTTI | 


-—- 
p 


] 











PUNCTE CARDINALE 





arhaică, avându-şi rădăcinile în preistorie; dar acest 
motiv a devenit un element important al spiritualității 
legionare: „Moartea, numai moartea legionară ne este 
cea ma! scumpă nuntă dintre nunţi” spune Imnul 
Mişcării, compus de Radu Gyr. lar /figenia eliadescă 
spune în ceasul morții: „Aminteşte-ţi, e seara de 
nuntă! Acum, dintr-o clipă într-alta, voi fi mireasă 
(+52): Aduceţi-mi vălul de mireasă!”. 

In ce măsură gândirea istoricului religiilor este 
influenţată de tradiționalismul lui Evola şi Guenon? 
Aţi putea exemplifica? 

Există o analogie evidentă între câteva noțiuni 
fundamentale ale hermeneuticii eliadene Şi anumite 
teme din opera lui Gu&non şi a lui Evola: ar fi destul 
să ne gândim la simbolismul Centrului. Atât pentru 
„maeştrii tradiționalismului” cât şi pentru Eliade, Polul 
sau Axis Mundi este punctul în jurul căruia se 
invârteşte lumea şi la care trebuie să se întoarcă 
individul uman pentru a se reintegra în starea 
primordială. Există totuşi şi importante diferenţe între 
viziunea lui Eliade şi doctrina tradițională. De pildă, 
dacă pentru Guenon simbolul are un fundament 
obiectiv, fiindcă în el se manifestă corespondența 
dintre diferitele niveluri ale fiinţei, pentru Eliade 
gândirea simbolică exprimă voința omenească de a 
concepe cosmosul în mod unitar. Apoi, spre 
deosebire de Guenon şi de Evola, pentru a explica 
difuzarea universală a anumitor simboluri, Eliade nu 
se referă nici la tradiția primordială, nici la o 
cunoştintă ezoterică şi iniţiatică. 

Ce alte documente există privind întâlnirea de 
la Bucureşti din 1938 dintre Evola şi Eliade? În 
Memorii Mircea Eliade consemnează acest 
eveniment nu lipsit de importanţă 

Într-o scrisoare din 1971 a lui Julius Evola către 
Gaspare Cannizzo (director al revistei Vie della 
Tradizione) putem citi: „Este adevărat că Mircea 
Eliade a făcut parte din Garda de Fier şi a fost prin el 
că în anul 1936 am intrat în contact cu conducătorul 
ei, C. Codreanu, la Bucureşti; totuşi lui M. Eliade 


nu-i place, din motive uşor de înțeles, să fie amintit 


trecutul acesta al său”. (După război, Evola pare să 
nu-şi mai amintească precis anul în care avusese 
loc vizita lui la Bucureşti; în studiul meu Julius Evola 
sul fronte dell'Est am demonstrat că era vorba de 
1938, nu de 1936). O altă mărturie este ceea a lui 
Vasile Posteucă (Desgroparea Căpitanului, Editura 
Mişcării Legionare, Madrid, 1977, p. 35-36): “Nu 
pot reda pe larg aci cele relatate de Mircea Eliade 
(poate le va scrie el undeva), dar mă voi mărgini să 
subliniez că, după o audienţă de aproape zece sau 
douăsprezece ore, Evola s-a întors total cucerit de 
forţa spirituală a Căpitanului, de noblețea credinței şi 
ideilor care-l mânau în luptă, menţinându-l pe linia 
onoarei nepătate și al celui mai desăvârşit martiriu 
creştin. (...) Şi profesorul italian a început să înşire 
despre ce au vorbit. De politică, nici vorbă. S-au 
afundat în dialectica drumului interior, în mistica şi 
doctrina creştină. Și, oră de oră, oaspele a uitat de 
fumat şi foame. (...) Nu voi uita orele de la Paris în 
care Mircea Eliade, cu bunătatea şi calmul lui atât de 
caracteristice, cu vocea lui învolburând dangăte de 
clopot şi tristeţi de doină, mi-a relatat acest episod al 
istoricei întâlniri de la Bucureşti”. 

În ce măsura gândirea lui Eliade, în calitate 
de critic al crizei de valori occidentale, a fost 
influenţată de tradiţionalismul unor Guenon, Evola 
etc. şi în ce raport s-a aflat Eliade cu aceşti 
gânditori, inclusiv cu Vâlsan şi Lovinescu? 

Mai mult decât un critic al crizei de valori 
occidentale, Eliade a fost într-o anumită măsură un 
critic al valorilor occidentale. Bineînţeles, critica lui 
Guenon a fost mult mai radicală, fiindcă pentru 
metafizicianul francez civilizaţia occidentală modernă 
este o simplă anomalie care începe cu Renaşterea, 
pe când Eliade declara (Fragments d'un journal, 
trad. it., p. 184 şi urm.) de a fi primit şi înţeles 
“adevărata lecţie a Renașterii”, adică lărgirea 
orizontului cultural și reconsiderarea situaţiei 
omeneşti. Totuşi, putem remarca influenţa tradiţio- 
nalismului asupra lui Eliade în special când acesta 





din urmă pune în opoziţie concepţia lineară a istoriei 
cu concepţia circulară, fiindcă doctrina ciclurilor, 
după cum se ştie, ocupă o poziţie centrală în operele 
lui Gucnon şi Evola. În ceea ce priveşte în particular 
raportul lui Eliade cu Vâlsan şi cu Lovinescu, există o 
scrisoare de la Vâlsan către Lovinescu (1957) din care 
rezultă că au fost zadarnice eforturile făcute de Vâlsan 
pentru a-l convinge pe Eliade să-l citeze deschis pe 
Gucnon. 

Unii istoriografi vorbesc, împrumutând 
sintagma lui Mircea Vulcănescu, despre o oarecare 
„pedagogie negativă" exercitată de Nae Ionescu 
asupra lui Eliade şi a întregului grup din jurul său 
Sunteţi de părerea lui Cioran că Nae Ionescu a 
influențat întreaga generaţie în sensul adeziunii ei la 
Mişcarea Legionară, sau doar în planul gândirii şi 
al creaţiei filosofice? 

Cioran, ca şi Eliade, colabora la Cuvântul, care 
a fost suspendat de guvern din cauza sprijinului 
acordat de Nae Ionescu Mişcării Legionare. Discipolii 
profesorului au reacționat în mod natural, în sensul 
că şi-au asumat o poziţie de antagonism faţă de un 
sistem care ataca în mod deschis cultura românească. 
Pe de altă parte, adeziunea tinerei generaţii la Mişcarea 
Legionară corespundea unui fenomen care se putea 
observa în multe țări ale Europei, unde avangardele 
tineretului şi ale culturii refuzau ideologiile perimate 
din care se inspira mediocritatea liberal-democratică. 

Să vorbim despre posteritatea lui Eliade. Credeţi 
că toată această conspirație internațională împotriva 
sa a reuşit să dăuneze prestigiului său de istoric al 
religiilor de notorietate mondială, sau, dimpotrivă, 
efectul a fost, contrar aşteptărilor lumii oculte, 
invers? 

Nu numai Eliade, ci şi Cioran şi Noica, ca şi 
Heidegger, Schmitt, Dumezil şi alte mari personalități 
ale culturii, au fost supuse unui fel de proces politic, 









EDITURA (| VREMEA 
"CLAUDIO MUTTI 
MIRCEA ELIADE, 
LEGIUNEA 
JNEA 


NOUA INCHIZIȚIE 


——— 


S 











aa 





din partea noilor inchiziţii. Dar, în pofida acuzațiilor 
de „antisemitism”, „„fascism”, „nazism” etc. ce le-au 
fost adresate, prestigiul lor a rămas intact. Vreau să 
spun mai mult: toate aceste manevre, care nu s-au 
abținut de la a recurge la falsificare şi la defăimare, s- 
au întors împotriva inchizitorilor, arătând existența 
unei mafii politico-intelectuale legate de centrele 
internaţionale de putere. 

În ce măsură este cunoscută în Italia de azi 
opera lui Eliade? 

Din producţia lui Eliade, au fost traduse în limba 
italiană aproape 40 de cărţi: opere ştiinţifice, opere 
narative şi pasaje de jurnal, câteva zeci de eseuri şi 








lulie 2010 Nr. 7/235 PAG. 5 





articole sunt cuprinse în volume colective şi reviste. 
Nenumărate monografii, studii critice, articole de 
ziar, recenzii şi teze de doctorat au ca subiect pe 
Eliade şi opera lui. 

Ce ne puteți spune despre aşa-zisul „proces 
Eliade " provocat de Segre & Comp.? 

Acum zece ani filologul Cesare Segre a publicat 
în Corriere della Sera două articole în care sunt 
relansate acuzaţii mai vechi aduse lui Eliade şi lui 
Dumezil. lată o scurtă mostră: “Cel mai compromis 
de fascism e Mircea Eliade (1907-1986). De la 
participarea în tinereţe la mişcarea criminală 
românească numită Garda de Fier, el a ajuns la 
celebrarea totalitarismului lui Salazar, iar în cele din 
urmă la justificarea genocidului nazist. Aici legătura 
dintre teorie şi practică este evidentă: ajunge să ne 
gândim la celebrarea mistică a riturilor sângeroase 
şi a sacrificiilor omeneşti, într-o autentică religie a 
morţii. Eliade a elaborat, pe baza teoriilor sale asupra 
originilor, o adevarată doctrină rasistă”. Zadarnic a 
intervenit Julien Ries (director al Centrului de Istoria 
Religiilor din Louvain), cerând să se arate unde 
anume se găseşte la Eliade pretinsa „Justificare” a 
„genocidului nazist”. Cesare Segre i-a răspuns, 
sfidător, că... “recurge la argumente de tip revizio- 
nist”. Zadarnic a denunțat Ries tentativa de a se 
regiza împotriva lui Eliade un proces întemeiat pe 
elemente ținând de planul ideologic, cărora li se 
forțează confirmarea “cu ajutorul unor texte eliadene 
scoase din context şi interpretate în lumina ideolo- 
giei”. Cotidianul i-a dat ultimul cuvânt lui Segre, 
care nu s-a priceput să facă altceva decât să reia 
acuzația de “nazism” la adresa lui Eliade şi să 
concluzioneze: “corespondentul fidel al lui Evola, e 
firesc să fi justificat genocidul”. Este interesant că 
tocmai autorul unor astfel de rânduri îi atribuie lui 
Eliade, textual, o formă de “delir”. 

Ce ecou a avul publicarea volumului dumnea- 
voastră Penele Arhanghelului Mihail. Intelectualii 
români şi Garda de Fier, apărul iniţial în Franţa, 
tradus în mai multe limbi europene, inclusiv în 
româneşte? 

Cred că primul care a luat în seamă această 
carte a mea a fost, în 1994, d-l Leon Volovici din 
lerusalim, care a lichidat-o ca o „pledoarie foarte 
tendenţioasă”, aflată „la un nivel intelectual mai 
coborât, ostentativ pro domo” (Ideologia naționa- 
listă şi „problema evreiască” în România anilor 
'30, Humanitas 1995, p. 16). Totuşi, din faptul că 
d-l Volovici mă pomeneşte ca „Carlo Mutti” (sic) 
şi-mi atribuie, citându-le între ghilimele, anumite 
sintagme („complotul sionist” şi „francmasonic”) 
pe care eu nu le-am întrebuințat deloc, am impresia 
că dumnealui a citit cartea mea puţin distrat. Mai 
atentă decât d-l Volovici a fost d-na Laignel- 
Lavastine, care crede şi dumneaei de datoria sa să 
recomande cititorului „multă prudență”, dar admite 
totuşi că „documentarea este serioasă, cu surse 
riguros probate” (Filozofie şi naționalism. Parado- 
xul Noica, Humanitas 1998, p. 261). 0 analoagă 
recunoaștere se poate găsi şi în alte recenzii, de 
exemplu în paginile prestigioasei reviste franceze 
Catholica, care a vorbit de Penele Arhanghelului 
ca de „un remarquable travail, d'une probite 
intellectuelle exemplaire et d'une meticulosite rare 
dans I'tude des sources”, 

Care sunt proiectele legate de opera eliadescă 
ale editorului Claudio Multi la Edizioni all 'insegna 
del Veltro din Parma în acest an [2007] în care se 
împlinesc o sută de ani de la naşterea lui Eliade? 

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus în 
lumină unitatea care leagă între ele diferitele forme 
tradiționale ale continentului eurasiatic. Acest aspect 
al activităţii ştiinţifice a lui Eliade este o temă pe 
care mi-ar plăcea să o tratez în paginile revistei de 
studii geopolitice Eurasia, care apare de trei ani 
incoace la Edizioni al'insegna del Veltro şi pentru 
care deja am tradus un articol al lui Eliade despre 
India, 


A consemnat 
Gabriel STĂNESCU 








PAG. 6 Nr. 7/235 lulie 2010 


PUNCTE CARDINALE 





Lă 


Piti a i 2 “ X Di 
dl A . st js 4 ., (Li 5 aa 
ir DI Pepi za SI pai da 


Am cunoscut Aiudul în luna august 1953, venind de la Canalul 
Dunăre-Marea Neagră, după încetarea lucrărilor de acolo. Un 
număr de 350-400 de deținuți eram trimişi la penitenciarul de aici, 
în vederea executării restului de condamnare. Ştiam de Aiud că 
era cea mai temută închisoare din ţară, prin regimul inuman la 
care erau supuşi deţinuţii politici. „Aici e Aiudul, aici e Aiudul...” - 
era cutremurătoarea poezie a lui Radu Gyr, care circula prin toate 
închisorile din România încătuşată. 

Prin urmare, nu a fost o surpriză modul în care am fost 
întîmpinaţi la intrarea pe porțile de infern ale Aiudului. Aceasta se 
petrecea acum 57 de ani. Nici unul dintre noi nu îndrăzneam să 
visăm la ceea ce se va petrece după acest număr de ani... 

La data de 20 martie a. c. iată-ne invitaţi la un eveniment 
inedit care se va petrece la acest penitenciar. De data aceasta, alţi 
oameni, alt comportament al administraţiei: plini de respect şi 
consideraţie faţă de foştii locatari ai acestui cumplit loc de supliciu. 

Suntem întîmpinaţi chiar de către directorul penitenciarului, 
domnul Valentin Nazare, un om cu înfăţişare plăcută, luminoasă, 
deschisă, urîndu-ne bun-venit. Plin de bunăvoință nedisimulată, 
ne arată scopul invitaţiei noastre. Răscolind prin arhivele închisorii, a fost profund 
impresionat de modul în care au fost trataţi foştii deținuți politici în regimul de 
tristă amintire, cu rezultatul de 600 de decese, la care se mai adaugă nenumăratele 
„sechele” care au rămas, cu toate consecințele inerente. 

Pentru o cît de cît reparaţie, conducerea penitenciarului a hotărît dezafectarea 
unei celule din “Zarca” şi aducerea ei la forma iniţială din perioada comunistă, cu 














Z „i . 4 
- ] per 1 dă > 
_ D - ă _ - 
| i A E 
- a = ii 


Y I 
. [Popa 
[i ă Aia 


regim de muzeu. Inaugurarea a fost precedată de un serviciu divin săvirşit de un 
sobor de 6 preoți, cu participarea |. P. S. Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop de Alba 
lulia, şi a protopopului de Aiud, |. Ciocănel. În interiorul celulei au fost amplasate 
două manechine, una reprezentînd deţinutul îmbrăcat în haine vărgate, cealaltă 
„caraliul” (nume dat de deţinuţi gardienilor). ş 

Slujba oficiată a fost închinată memoriei celor 600 de deţinuţi morți în Aiud, 
dar şi martirilor din alte închisori şi lagăre de muncă forțată de pe vremea regimului 
comunist. 

Au participat conducerea penitenciarului, autoritățile locale, precum şi un 
grup de foşti deținuți politici din Braşov, Cluj, Tîrgu Mureş şi Sibiu. Directorul 
penitenciarului a declarat că are în vedere ca în cursul acestui an să se ridice un 
obelisc în memoria deținuților care au decedat în acest penitenciar şi ale căror 
nume urmează să fie înscrise pe tăblițe de marmură. 

În final, cei prezenţi au fost invitaţi la o agapă întru pomenirea celor care nu 
mai sunt şi care, după cum s-a exprimat Î. P. S. Andrei, s-au jertfit mărturisindu- 
şi crezul fie politic, fie crezul religios, salvînd în faţa lui Dumnezeu şi a lumii 
întregi demnitatea creştină a poporului român. 

La plecarea din penitenciar am fost conduşi de la doamna şi domnul Nazarie, 
de la care ne-am luat rămas-bun plini de încredere şi bune speranţe. 

Marele Mausoleu-biserică de la Aiud, schitul alăturat, viitoarea mânăstire, 
viitorul Centru de Martirologie şi acest mic muzeu din incinta penitenciarului cinstesc 
laolaltă memoria celor căzuţi, eroismul martiric al suferinţei pentru Credinţă, Țară 
și Neam, lăsînd generaţiilor care vin mărturia adevăratei rezistențe româneşti şi 
lecţia unei experienţe istorice care, prin veghea lor responabilă, nu trebuie lăsată 
să se mai repete vreodată. Aşa să ne ajute Dumnezeu: 


Zaharie URDEA 











PUNCTE CARDINALE 





LA EDITURA CHRISTIANA DIN BUCUREȘTI ESTE ÎN 
CURS DE APARIȚIE TULBURĂTOAREA SINTEZĂ A 
PROFESORULUI CONSTANTIN 1. STAN INTITULATĂ 
CRUCEA REEDUCĂRII. „REEDUCĂRILE” DE LA PITEŞTI, 
GHERLA, AIUD ŞI CANAL ÎN LITERATURA DE DETENȚIE, 
CARE ARE URMĂTORUL CUPRINS: 


INTRODUCERE; 

CAP I -— ÎNCEPUTUL REEDUCĂRII LA ÎNCHISORILE 
DIN SUCEAVA ȘI TÂRGŞOR; 

CAP. II — „FENOMENUL PITEŞTI” SAU APOGEUL 
REEDUCĂRII; 

CAP. III — EXPORTUL REEDUCĂRII LA GHERLA, 
AIUD, TARGU OCNA SAU CANAL. PROCESUL; 

CAP IV — ULTIMA REEDUCARE: 1960-1964; 

BIBLIOGRAFIE; 

POSTFAȚĂ EDITORIALĂ (RĂZVAN CODRESCU). 


REPRODUCEM AICI, ÎN CHIP DE SEMNAL, CÂTEVA 
FRAGMENTE DIN CAPITOLUL AL DOILEA AL CĂRȚII, 
REFERITOARE MAI ALES LA IMPLICAREA CREŞTINIS- 
MULUI ÎN TEROAREA ŞI ÎN REZISTENȚA CUMPLITEI 
EXPERIENŢE PENITENCIARE CUNOSCUTE SUB NUMELE 
DE „FENOMENUL PITEȘTI”. 

REDACŢIA 


.Î[ 


IA 
. 


- lcoan TAN 


art A dial a 








umul editat de Sfânta Mănăstire Diaconești m A 
(unde a fost realizată şi se află icoana) te e: 





Alb 











lulie 2010 Nr. 7/235 PAG, 7 


„FENOMENUL PITEŞTI” 
SAU APOGEUL REEDUCARII 
(fragmente) 


„.. Pentru foarte mulţi supraviețuitori, credința în Dumnezeu a constituit 
factorul principal al salvării din infernul piteştean. Relevând acest lucru, părintele 
Gheorghe Calciu susține că „singura noastră salvare a fost rugăciunea. Sau te 
aruncai cu capul înainte în credinţă şi în rugăciune, sau rămâneai în afară şi 
ajungeai bolnav sufleteşte, nebun până la urmă, sau mureai. Nădejdea în oameni 
se spulberase, nădejdea în noi se spulberase. Nu mai rămânea decât nădejdea în 
Dumnezeu” (1). 

Credinţa în Dumnezeu înlătura de multe ori dorința unora de a-şi pune capăt 
zilelor. Aflat în infernul reeducării, Viorel Gheorghiţă supune discuţiei următorul 
aspect: „Instinctul de conservare, pentru că în cele din urmă mutația semnalată 
era o clară respingere a ideii de sinucidere, îşi găsea, iată, cel mai preţios aliat în 
mistica unei profunde şi continue rugăciuni, rugăciunea inimii, în rugăciunea 
consubstanţială ritmului bătăilor ei” (2). 

Metodele bestiale şi diabolice folosite de Eugen Ţurcanu erau cunoscute şi 
aprobate de conducătorii din Ministerul Afacerilor Interne. Locotenent-colonelul 
Teodor Sepeanu afirma într-o declaraţie făcută organelor de anchetă pe 16 martie 
1954 că „bătaia, în acțiunea de demascare, a fost o metodă de bază, însă nu cea 
mai principală, dar care se practica în mod organizat în cadrul acțiunii de demascare 
ce se desfăşura în penitenciarul piteştean, şi dacă în urma bătăii au fost victime 
sau deținuți grav răniţi, în această situație îmi iau toată răspunderea mea şi mă 
consider vinovat de toate torturile şi ororile săvârşite” (3). 

Bătăile, torturile, schingiuirile fizice şi psihice au creat multe victime Numai 
în perioada martie — iunie 1950, potrivit datelor furnizate de Costin Merişca, erau 
internaţi în infirmerie cinci studenţi. Unul dintre ei frecventase cursurile Universității 
clujene şi avea venele tăiate. Ceilalţi patru fuseseră stâlciți în bătaie: Enea Ghiuriţă, 
Petre Diaschevici, Gheorghe Stan şi Constantin Popescu (4). Dumitru Bacu relevă 
faptul că unii studenți provocau bătaia „din disperare, de a da o mică şansă morții”, 
Torţionarii au primit ordin să nu lovească „în tâmplă, în dreptul inimii, în ceafă 
sau în orice alt loc care ar fi putut provoca moartea”. Acelaşi martor ocular aduce 
în discuţie decesul colonelului Paul Lambrea, originar din Piteşti, afirmând 
următoarele: „Cei care au ucis nu au avut de suferit nici o consecință [...]. Vinovaţii 
au fost doar avertizați să nu se mai repete, pedeapsa le-a fost promovarea ca 
membri ai Comitetului de demascare. Pătarea mâinilor de sânge era o garanție, 
dovada cea mai plauzibilă de completă încadrare pe noua linia morală” (5). 

Moartea apare deci ca o eliberare, ca o salvare din infern. Evidenţiind acest 
lucru, Dumitru Bordeianu consemnează următoarele: „Cei care au fost ucişi, care 
s-au sinucis preferând moartea în loc să se lepede de credinţele lor, care au 
înnebunit, le-au pătimit pe toate, numai ei ştiu cum, pentru că şi-au mărturisit 
deschis şi fără echivoc credința lor în Dumnezeu” (6). [...] 

Sinuciderea era atunci considerată ca o veritabilă izbăvire, deoarece rezistența 
fizică şi psihică a omului are limitele ei. Relevând acest adevăr, deținutul politic 
bănăţean Lucian Plapşa recunoaște în amintirile sale: „Afirm cu certitudine că nu 
există oameni care să reziste torturilor aplicate un timp nelimitat. Având organismul 
slăbit prin înfometare și prin lipsa odihnei, m-am gândit nu o dată la sinucidere, 
dar îmi lipsea fiola de cianură” (7). Dumitru Bordeianu notează şi el în însemnările 
sale că „medicii din lagărele de concentrare naziste au fost într-un fel mai umani, 
îngăduind moartea, pe câtă vreme medicii comunişti de la cabinetele medicale din 
închisori, agenţi ai Securităţii şi rivalizând în crime cu Țurcanu, au împiedicat-o, 
ca să facă chinul mai mare” (8). Comparaţia nu este deloc deplasată. 

Biserica creştină condamnă însă sinuciderea, considerând că viaţa reprezintă 
un dar al lui Dumnezeu şi nu avem dreptul să ne-o curmăm. Pentru cei aflaţi în 
infernul de la Piteşti lucrurile stăteau cu totul altfel. loan lanolide constată cu 


(continuare în pag. 8) 





' Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, Bucureşti, 
Editura Christiana, 2007, p. 55, 

: Viorel Gheorghiţă, Er ego in Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud. Scurtă istorie a devenirii 
mele, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, p. 163 

3+**Memorialul ororii. Documente ale procesului reeducării din inchisorile Piteşti, 
Gherla, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, pp. 127-128; cf. şi Arh. S.R.1, fond Penal, 
dosar 26979, vol. 23, f. 281. 

* Costin Merişca, Tragedia Piteşti. O cronică a reeducării din închisorile comuniste, 
laşi, Institutul European, 1997, pp. 31-32. 

* Dumitru Bacu, Piteşti — centru de reeducare studențească, Bucureşti, Editura 
Atlantida, 1991, p. 78. 

* Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, ed. a Il-a, Bucureşti, Editura 
Scara, 2001, p. 139. 

” Lucian Plapşa, Memorii, vol. |, Soarele de la Nord, prefaţă de Paul Caravia, Timişoara, 
Editura Helicon, 1996, p. 197; Nicu Ioniţă, „Piteşti = reeducarea prin tortură”, în 
Analele Sighet, VII/1999, pp. 25-29, 

* Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării (cele văzute, trăite şi suferite 
la Piteşti şi Gherla), vol. |, Piteşti, ed. a Il-a, Bucureşti, Editura Gama, 1995, p. 75. 











PAG. 8 Nr. 7/235 lulie 2010 


GRUGEA 
REEDUCĂRII 


(urmare din pag. 7) 


durere în memoriile sale: "Dacă moartea nu ne este oferită, dacă nu există scăpare 
din moartea reeducării, atunci sinuciderea era o izbăvire, un act conştient de 
sacrificiu, o problemă de onoare şi demnitate şi o deznădăjduită salvare a omului. 
Sinuciderea este un act de laşitate ori de dezechilibru mintal şi ne repugnă şi o 
disprețuim,dar acolo era unica alternativă a monstruozității şi a demenţei fără 
limită” (9). 

Torţionarii, în frunte cu Eugen Țurcanu au acționat în aşa fel încât sinuciderile 
să nu se poată realiza. Deţinuţii nu aveau voie să posede corpuri ascuţite, sfori, 
trebuiau să doarmă cu mâinile în afara păturilor. Sinuciderile ar fi creat mari 
probleme călăilor deținuți şi securiştilor. Procesul de reeducare ar fi fost astfel 
compromis, iar imaginea regimului de la Bucureşti pătată. Totuşi, după cum am 
văzut, unii au reuşit să-şi curme viața. loan Muntean aminteşte în însemnările sale 
de un coleg pe nume Şerban, care, aflat în activitatea de reeducare, „a sărit din 
capul scărilor, dar aşa ceva mai târziu nu mai era posibil. Eram noi plantoanele 
care vegheam să nu se mai sinucidă nimeni” (10). La rândul său, Lucian Plapşa 
afirmă în amintirile sale că unii camarazi de suferinţă, fiind la capătul puterilor şi 
răbdării, practic în pragul disperării, „cu siguranţă ar fi preferat moartea, dar nu 
au avut cum să-şi realizeze această dorință, pentru că se luaseră toate măsurile să 
nu existe nici un mijloc de sinucidere, şi asta i-a distrus totalmente” (11). Viorel 
Gheorghiţă confirmă în cartea sa de memorii că „măsurile de supraveghere erau 
atât de stricte încât orice asemenea încercare devenea imposibilă. Tentative au 
fost totuşi: tăieri de vene, opăriri, îngurgitări de săpun, parate în cele din urmă. 
Singur, din păcate, ştiu că studentul Şerban Gheorghe din Murfatlar, sărind în gol 
de la casa scării, a reuşit” (12). Grigore Dumitrescu, supraviețuitor al gulagului 
românesc, are însă o altă variantă, pretinzând, după patru decenii, că „Gheorghe 
Şerban şi-ar fi tăiat venele chiar în camera 4 Spital” (13). Dumitru Bordeianu, 
devenit din victimă torționar, îşi pune în memoriile sale „cenuşă în cap”, susținând 
că „Da, noi am fost slabi şi neputincioşi, şi o mărturisim. Dar nu din frica de 
moarte, moarte pe care o doream în fiecare clipă, ci din groaza de a nu ne pierde 
minţile ca Pinulie, lonescu (...]. Aceia dinue noi care au lost ucişi au răscumpărat 
insă prin jertfa lor slăbiciunea noastră. Scopul terorii în esenţa ei a fost să nu ne 


din noi nişte ucigaşi” (14). [...] 

Alţi deţinuţi politici, pentru a scăpa de torturile groaznice la care erau supuşi 
aproape neîncetat, au ameninţat că se sinucid. Octavian Voinea înfăţişează în 
propriul jurnal cazul dramatic al lui Dan Dumitrescu, care, după ce a anunţat că 
refuză reeducarea, i-a informat cu vădită ironie pe torționari că a ales calea 
sinuciderii: „«Tâmpiţilor, am băut toată cutia de creolină, otravă ce sigur într-o 
jumătate de oră îşi va face efectul. Atât mai durează până ce soseşte salvarea. 
Mor». Şi mai întăreşte o dată entuziast, cu bucurie nespusă: «Incă o jumătate de 
oră şi sunt mort! Mişeilor, veţi da socoteală pentru toate acestea nu peste mult 
timp!». Când se lămuriră şi gealaţii lui Eugen Țurcanu că nici vorbă să se stingă 
cum nădăjduia, l-au tras jos de pe prici, i-au dat cu forța să bea câteva gamele de 
urină şi apoi au reînceput tortura. Nu se găsesc cuvinte pentru a descrie martiriul 
la care a fost supus acest om” (15). 

Abilitatea, ingeniozitatea diabolică, cruzimea nebănuită a torționarilor, în frunte 
cu Eugen Țurcanu, întrecea orice limită. Martor al inimaginabilelor torturi, 
studentul de atunci Viorel Gheorghiţă consemna în memoriile sale: „Nu mai vorbesc 
de alte suplicii imaginate pentru bandiți la grămadă. Ți se cerea să te culci pe 
burtă. Peste tine trebuia să se culce altul şi altul, până când simţeai că eşti strivit 
ca un vierme sub călcâi. Peste îngrămădirea aceasta de trupuri schiloade aruncau 
apoi pături, multe pături, aşa fel ca respiraţia să devină ceva imposibil. ŞI eram 
ținuți așa, în starea aceasta de sufocare, până se ajungea la leşin” (16). Oamenii 
lui Eugen Ţurcanu dovedeau astfel un condamnabil exces de zel. [+] 

Virgil lerunca vede în Eugen Țurcanu un Piotr Verhovenschi, personajul lui 
Dostoievski din celebrul său roman Demonii, dus dincolo de limita răului, şi un al 
doilea marchiz de Sade (17), Într-adevăr, potrivit mărturiilor vremii, cei aflați în 
procesul de reeducare erau bătuţi cu ciomegele, cu vâna de bou, curele, frânghii, 
cozi de mătură, trebuiau să-şi mănânce forțat materiile fecale ori să-şi bea propria 
urină. Mâncarea urma să fie consumată obligatoriu în poziţii incomode, fără să-şi 


* loan lanolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru om lume nouă, Bucureşti, 
Editura Christiana, 2006, p. 127, iii 

' Joan Muntean, La pas prin reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, 
Editura Majadahonda, 1997, p. 113. 

" Lucian Plapşa, op. cit., p. 143. 

": Viorel Gheorghiţă, op. cit, p. 162, 

" Gheorghe mal săp ar 4 Spital — Piteşti”, în Memoria, nr. 3/1991, pp. 22-27. 
"4 Dumitru Bordeianu, op. cit. (ed. 1995), p. 95, 

'* Octavian Voinea, Masacrarea studenţilor români în închisorile de la Piteşti, 
Gherla şi Aiud, mărturii redactate de Gheorghe Andreica, București, Editura 
Majadahonda, 1996, p. 74. 

'* Viorel Gheorghiţă, op. cit, p. 159, 
"Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p, 18; cf. şi 
Mircea Stănescu, „Reeducarea totală. Fenomenul Piteşti”, în Revista de Cercetări 
Sociale, II, nr. 2/1995, pp. 51-59, 


PUNCTE CARDINALE 








Icoana de la Diaconeşti (detaliu) 


ucidă pe noi, pentru că această crimă ar fi fost considerată ca genocid, ci să facă . folosească mâinile sau tacâmurile. De cele mai multe ori, hrana era fierbinte, | 


a 


ciorba sau arpacaşul se înghițea fără a fi mestecate. Din cauza torturii, „pierderea 
cunoştinței devenise un lucru frecvent” (18). [...] 

Scopul demascării era acela de a rupe cu trecutul odios, realizarea aşa-zisei 
„Curățiri a societăţii de putregai, ca noua societate să poată trece mai repede prin 
faza de tranziție spre comunismul luminos” (19). La rândul său, Viorel Gheorghiţă 
supus reeducării din închisoarea piteşteană, arată în însemnările sale că „nimic, 
dar absolut nimic din ceea ce înseamnă trecut nu trebuie să rămână neîntinat, 
nici viaţa intimă, nici viața spirituală cu valorile ei. Se urmărea insinuarea ideii că 
fiecare dintre noi este un criminal real, ori în devenire. Demolarea trebuia să 
înceapă cu demolarea miturilor” (20). 

Potrivit lui loan lanolide, „reeducarea” avea patru etape: 

1) Distrugerea rezistenţei oamenilor prin forță până la «şocul revoluționan», 
adică până la acceptarea reeducării; 

2) Autodemascarea, care trebuia să divulge totul din trecut şi din prezent 
despre prieteni şi despre străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie 
deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau 
torturi şi mai înfricoşătoare. Nimeni nu îndrăznea să mai ascundă ceva; 

3) Batjocorirea şi lepădarea de toate valorile şi ideile din trecut, cu deosebire 
de Dumnezeu; 

4) Angajarea ca activist al reeducării cu scopul de a distruge cu orice mijloace 
pe cei care refuză a se «restructura»” (21). 

Trecutul individului supus reeducării era „crimina!”, josnic, influențat de 
societatea burgheză aflată în putrefacție. Această societate nu a realizat nimic 
bun. Se realiza astfel o „spălare a creierului”, o degradare a omului, experimentată 
fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi. Trecut prin dramatica 
reeducare de la Piteşti, fostul deținut politic Eugen Magirescu îşi aminteşte într- 
un articol publicat în paginile revistei Memoria că „trebuia să mă autobatjocoresc, 
să spun că am fost un prefăcut, un escroc, că i-am minţit pe alții. Mi-am dat 
seama ce vor şi am scuipat singur cât au vrut ei” (22). Autocritica mergea foarte 
departe. Cei care îşi făceau demascările exagerau din plin pentru a fi cât mai 
convingători şi a scăpa astfel de bătăile şi torturile zilnice. Martor al groaznicelor 
evenimente din anii 1949-1950 de la Piteşti, Viorel Gheorghiţă afirmă în însemnările 
sale că „propria-ți nimicnicie trebuia şi ea anihilată. Unul pretinde că a trăit cu 
propria lui soacră, e prin urmare un incestuos. Altul că s-a împreunat cu nu ştiu 


La 


'* Banu Rădulescu, „Preambul la «Dosarul Piteşti»”, în Memoria, nr. 1/1990, pp. 18-27; 
nr. 2/1991,pp. 16-24. 

' Lucian Plapşa, op. cit., p. 182. 

% Viorel Gheorghiţă, op. cit, p. 103. 

" loan lanolide, op. cit, p. 97. 

"2 Vezi Eugen Magirescu, „Moara dracilor”, în Memoria, nr. 13/1994, p. 39. 

» Viorel Gheorghiţă, op. cit, p. 165. 








Ă 
E 
7 
E 








.—————._——_— 


PUNCTE CARDINALE 


ce ani PR : ă 
animal din gospodărie. Perversiuni. violuri. orgii 


letească 3 Despre ce curățenie 
suiletească mai poate fi vorba?” (23) 


> ap > » | >» ") 3 ri = 
Pierderea credinței în Dumnezeu nu era intâmplătoare. Ea avea drept principal 
scop abrutizarea celui reeducat, dezumanizarea sa 


„ anularea oricăror repere moral- 
spirituale 


tata a aa Aa astfel nişte roboți care făceau mecanic ce |i se 
cețea, să gândească. Re evând toate acestea, Octavian Voinea, supus şi el 
esa e ea pi inuman, consemna următoarele: „Acolo, la Piteşti, 
as hz ău gradual. Tânărul a fost lăsat să reziste numai cu 
PL LA A oi lati ape i a STRULA până atunci. Aceasta 
« - credinţei în Dumnezeu era destrămat, 
individul devenea satanizat [...]. Cât de sublim e regimul comunist care ne-a 
trimis pe acest profet, pe domnul Țurcanu, ca să ne lumineze Şi să ne scoată din 
intuneric! Dacă el nu ne-ar fi torturat, n-ar fi putut scoate putregaiul din mine şi 
aş îi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric. Victima, cu creierul spălat, 
crede de datoria sa, în mod sincer, să ducă mai departe, prin teroare, această 
lumină [...]. Tânărul satanizat devenea o maşină cu un motor cu explozie care 
tuncționează de la sine, după ce l-au pornit, până la epuizarea combustibilului sau 
ivirea vreunei defecţiuni” (24). [...] 

Eugen Țurcanu a marşat pe educaţia ateistă, care era dusă până la extrem 
ŞI avea menirea să înlăture şi ultimul reazem pe care îl aveau cei mai mulţi deţinuţi: 
credința în Dumnezeu Majoritatea studenților piteşteni erau creştini practicanți, 
tar prin măsurile luate de Țurcanu se vedeau nevoiţi să-şi renege credința, hulind 
impărtăşania ŞI rostind cântece religioase în care erau introduse cuvinte obscene. 
Ateismul său era însoțit întotdeauna de desconsiderarea şi batjocorirea celor 
care îşi păstraseră cu enorme sacrificii credința strămoşească. În multe discursuri 
rostite în fața deținuților, el realiza o supradimensionare a propriei valori. Martor 
al evenimentelor, fostul deținut politic Gheorghe Andreica înfăţişează în mărturiile 
sale concepțiile sataniste ale lui Eugen Țurcanu: „Dacă Hristos ar fi trecut prin 
mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost 
creştinism, această mare minciună, şi toată lumea ar fi trăit în linişte! Eu sunt 
adevărata Evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. 
Ce scriu €e un lucru adevărat, nu basme de adormit copiii” (25). [...] 

Blasfemia era un lucru obişnuit pentru Eugen Ţurcanu şi îi producea o 
mare satisfacţie. Ea se manifesta printr-o totală lipsă de respect şi consideraţie 
faţă de credincioşi, luaţi în derâdere. loan lanolide relata în amintirile sale atitudinea 
total inumană, deplasată, batjocoritoare a temutului torționar față de colegul său 
de pat: „Ţurcanu îl bătuse zi şi noapte. Îi spuse: «Ca pe Hristoşii mă-tii, măi 
banditule, am să te răstignesc, dar tu nu eşti Dumnezeu, ca ăla, ca să învieze, 
invia-l-ar mama dracului de mincinos, ca de Ia el se trag toate ororile săvârşite de 

legionari, din spirit de sacrificiu ca el, nu? [...] Hristos a fost un şarlatan care a 
inşelat lumea şi numai atât, bă. Va trebui să-ți răstignesti tu singur prietenii ca să 
le scoţi pe Hristos din capetele alea verzi. S-a terminat cu jerfa! Aici vă facem 


2 Octavian Voinea, op. cit., pp. 70-71. 
:5 Gheorghe Andreica, Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, 


Bucureşti, 2000, pp. 70-71 


HARTA 
GULAGULUI ROMÂNESC 


MARI CENTRE DE 
EXTERMINARE 


ÎNCHISORILE MORŢII 
LAGĂRE DE MUNCA 
FORŢATĂ 


GROPI COMUNE, 
EXECUŢII 


LOCURI DE ANCHETĂ, 
SURGHIUN 

LAGĂRE DE 
DEPORTARE 


AZILE 
PSIHIATRICE 


BI coca dem a =» sora . 
[I caca prana rd i [7 
maia 


ŞI zuma 


| E iti 
cara XD ți 


. Pa | 


lulie 2010 Nr. 7/235 PAG. 9 





oameni, bă, oameni, nu bandiți, nu mistici!»”. Acelaşi loan lanolide mărturiseşte 
in continuare că lon i-ar fi declarat că a fost nevoit să facă multe compromisuri 
cu torționarii: „Am batjocorit crezul neamului românesc, mi-am făcut de râs 
părinţii, l-am împroşcat cu noroi pe fratele meu, iar despre mine însumi nu am 
găsit cuvintele cele mai oribile şi odioase pentru a mă înjosi. Numai aşa le intra: 
in voie”, Acelaşi coleg Ion îl avertiza pe lanolide că a fost trimis de Eugen 
[urcanu să-şi spioneze colegii i spunea, de asemenea, că „vor să vă zdrobească 
Nu vor să vă ucidă, ci să vă facă să-L, batjocoriţi pe Hristos, în Care credeți” 
(26). 

Blasfemia lui Țurcanu nu se oprea, din păcate, aici. Ea se manifesta cu 
multă acuitate în preajma şi în timpul marilor sărbători religioase. O asemenea 
acțiune monstruoasă a avut loc în preajma Sărbătorilor Pascale din 1950, chiar 
în Săptămâna Mare. Deţinuţii au fost obligaţi, grație imaginaţiei bolnave a lui 
Eugen Țurcanu, să se cuminece cu fecale şi să mimeze orgii sexuale 
blasfemiatoare (27). Martor al incredibilelor momente, fostul deținut politic loan 
Muntean pretinde în memoriile sale că Viorel Gheorghiţă, fost teolog, a primit 
rolul lui lisus Hristos: „Ca într-o liturghie neagră, i-au atârnat de gât nişte organe 
genitale confecţionate din săpun la camera 4 Spital. A fost suit pe hârdăul cu 
dejecţii şi ținut acolo aproape întreaga zi, iar în jurul lui au fost siliți să ţopăe, pe 
o melodie de conga, dar cu cuvinte de blasfemie, cei doisprezece apostoli [...]. 
Gheorghiţă avea un chip atât de descompus încât nu cred să fi îndurat vreodată 
o suferință fizică şi o durere interioară mai mare” (28). Această scenă oribilă este 
confirmată în amintirile sale şi de Mihai Buracu, care susține că cei aflați în 
celulă erau obligaţi „să sărute un falus de săpun atârnat de gâtul unui «sacerdot». 
În loc de ramuri înverzite de salcie, existau bâte, spini, dar şi un «Pilab», care |- 
a osândit pe lisus, răstignindu-l pe hârdăul de excremente” (29). Participant la 
această scenă incredibilă, Viorel Gheorghiță susține în însemnările sale că s-a 
ajuns până la imitarea momentului biblic în care isus este înconjurat în genunchi 
de cei doisprezece apostoli: „Se rostește o rugăciune în sens de blasfemie, se 
răspunde în cor cu vulgarități grețoase, se sărută aripa Sfântului Duh sub formă 
de falus modelat din săpun. Cum a fost cu putință? E o întrebare pe care atunci 
nimeni nu şi-a pus-o [...]. Ce au simţit în clipele acelea protagoniştii? E o întrebare, 
zic eu, legitimă. S-au lepădat de credință? Mă îndoiesc. Cei a căror credință în 
trecut a fost doar convențională au avut mai mult de luptat cu greața, o senzație 
ce în cele din urmă se poate învinge [...]. Oricum, apostaziile acestea şi blasfemiile 
rostite în condiţii de silnicie nu au fost luate de nimeni în seamă, nici de torționari, 
nici de victime”. Acelaşi martor ocular recunoaşte mai departe că „nu am fost la 
înălțimea mărturiilor Bisericii creştine. Am fost slabi? Se poate. Ticăloşi, însă, 
cu oarecari excepții, n-am fost. ori acest lucru rămâne esenţial. Blasfemia era 

(continuare în pag. 10) 





% loan lanolide, op. cit, p. 264. 

> Vezi Alin Mureșan, „Reeducarea prin tortură”, în Memoria, nr. 4 (57), 2006, p. 24 
“ Joan Muntean, op. cit, p. ll2 

* Mihai Buracu, Tăblițele de săpun de la lişet- ip, Craiova, Editura M.J.M., 2003, pp 
44-45, 


45 VI9CARA 
| ZA VALEA CĂLMĂȚUI 48 GURA Wu CaaȚE 
1 
n Damn urarea SOC . 
AA 


unt e 


RI vio seca 
[* RE 


i: MAN “x LB 
A a 


O miseacu GÂmAr 


că 


+ de 
9 "O şn 


PI i Lai 
AA 
» 
d -.* ț . 


DN sara 











2 





PAG. 10 Nr. 7/235 Iulie 2010 


CRUGEA 
NEEMIA 


(urmare din pag. 9) 


însoțită de obicei de murmurul concomitent al unei rugăciuni profunde: «Doamne 
lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», taină 
neințeleasă de victimă, nebănuită de torționari” (30). loan lanolide consemna în 
cartea sa, cu oarecare mirare, că "cineva a observat că în zilele de sărbătoare, ori 
în zilele de post (vineri mai ales), reeducaţii erau şi mai îndrăciţi. De fapt, nu 
exista nici un moment de destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator 
la tortura altora” (31). 

Memorialistul descrie apoi o scenă de blasfemie realizată de Eugen Țurcanu 
ŞI acoliții săi în ultimele clipe de viaţă ale lui Alexandru Bogdanovici: „Când 
Bogdanovici trăgea să moară şi nimeni nu se uita la el, cineva a spus: «lată-l că 
moare nebotezat. Hai deci să-l botezăm!». În hohote de iad, l-au luat de picioare 
şi l-au vârât cu capul în tineta cu fecale, din care a înghiţit pentru a nu se îneca. 
Acest mod de «botez» a devenit apoi frecvent. Când Bogdanovici era muribund, 
un alt «binevoiton» zis: «lată că moare fără a fi fost împărtăşit!». Şi au luat fecale 
Şi i le-au băgat cu de-a sila pe gât”. Acelaşi martor ocular susține că, totuşi, pe 
patul de moarte, Alexandru Bogdanovici a regretat cele întâmplate, cerându-şi 
iertare de la colegii de celulă: „Vă rog să mă iertați! Am greşit! Nu am crezut că se 
poate ajunge aici. Nu este permis să cochetezi cu Satana. Mor ca un nemernic. 
Nimeni, niciodată, să nu accepte nici cel mai mic compromis cu Satana. Eu sunt 
victima greşelilor mele. Avertizez oamenii să nu facă ce am făcut eu!” (32). 

Poate fi acesta un semn al pocăinţei dincolo de ceasul al doisprezecelea la 
unui om care şi-a dat seama prea târziu de grava greşeală comisă când s-a apucat 
de reeducare. Este adevărat că unii torționari au trăit o adevărată dramă, fiind 
nevoiţi să-l urmeze pe călăul Țurcanu pentru a scăpa de bătăi şi torturi. Alţii au 
fost alături de el din proprie iniţiativă, întreținând împreună o atmosferă de teroare. 
Potrivit lui Virgil lerunca, „imaginaţia sa delirantă se dezlănțuia mai ales când avea 
de a face cu studenţii care credeau în Dumnezeu şi se străduiau din răsputeri să 
nu-L. renege. Astfel, unii erau «botezați» în fiecare dimineaţă, scufundaţi cu capul 
în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi din jur psalmodiau formula 
botezului” (33). 

Intr-adevăr, Ţurcanu s-a dovedit un ateu înfocat. Greu de spus dacă era 
sincer, deoarece a trecut, practic, de la o extremă la alta. El a fost de acord cu 
ținerea în celulă a unor conferinţe despre materialismul ştiinţific. Gheorghe Bâgu 
a vorbit în faţa colegilor despre ireversibilitatea mutaţiilor în evoluția materiei, 
arătând că anumite adaptări ale organismului la mediul înconjurător nu se schim 
în timp, chiar dacă condiţiile materiale suferă alte transformări importante (34). 
O altă conferinţă a rostit, potrivit lui Gheorghe Boldur-Lăţescu, un tânăr geolog, 
al cărui nume memorialistul l-a uitat. EI a realizat, practic, un adevărat curs: „Spre 
stupoarea noastră, Ţurcanu nu l-a întrerupt, n-a încercat să-i bagatelizeze 
expunerea, iar la sfârşit a spus doar atât: «Nu eşti prost, mă banditule!y. Geologul 
a fost lăsat în pace şi nu-mi amintesc să-l mai fi bătut vreodată” (35). 

Eugen Țurcanu se pare că avea uneori manifestări bizare, neînţelese de cei 
din jur. El era creierul întregii acţiuni, dar trecea des de la furie la batjocură, 
blasfemie. Cunoscutul scriitor disident Paul Goma preciza într-o carte-document, 
intitulată Patimile după Piteşti, că „mai mult de patru ore pe noapte nu doarme, 
restul timpului îl dedică demascărilor, explică, urlă, bate, comandă bătăi el însuşi 
la 4 Spital, iese din celulă când are chef, gardienii îi stau la dispoziţie, la fiecare 
dorință a lui zic: «Să trăiţi!» [...], absentează alteori mai multe ceasuri, revine 
gâfâind, cu ochii arşi, cu gura uscată, a cheltuit multă salivă pe noii bandiți” (36). 
Aa Eugen Țurcanu era pornit împotriva legionarilor, cu toate că fusese alături 
de ei. Probabil că îi considera vinovaţi de prezenţa lui în închisoare. Viorel 
Gheorghiţă a surprins în însemnările un dialog între Ţurcanu şi un candidat la 
reeducare. Vestitul torționar I-a întrebat pe „bandit”: „«Spune, ce ştii despre familia 
Codreanu?». Candidatul la reeducare a răspuns: «Ştiu că nu avea nici un strop de 
sânge românesc, că după tată [Corneliu Zelea Codreanu] era polonez, iar mama 
nemţoaică, această familie era una de criminali. Bunicul a fost pădurar şi a ucis cu 
toporul nu ştiu pe cine. Tatăl lui a fost profesor şi a trădat în nu ştiu ce împrejurări 
țara»” (37). Cele mai multe dintre Afirmaţii erau fantasmagorice şi ambigue, dar 
ele aveau menirea de a crea o imagine deformată, cât mai urâtă, despre familia 
Codreanu. 

Nici luliu Maniu nu era scutit de calomnii şi batjocură din partea lui Țurcanu, 
care îl considera un afemeiat, lipsit de scrupule, lacom, dornic de putere. luliu 
Maniu se afla pe atunci încarcerat la penitenciarul din Sighet, unde îşi va găsi 
sfârşitul. Tot astfel erau catalogaţi Dinu şi Gheorghe 1. Brătianu, Prezentarea 
deformată a imaginilor unor oameni politici naţionali, ţărănişti, liberali sau legionari, 
nu era întâmplătoare, Ei trebuiau să apară în mintea reeducaţilor ca nişte depravaţi, 





** Viorel Gheorghiţă, op. cit, p. 165, 


"1 Joan lanolide, op. cit, p. 93, 


" Ibidem, pp. 93-95, pi 

" Virgil lerunca, op. cit, p. 38. 

4 Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 93, 
'* Gheorghe Boldur-Lăţescu, Memorii. Patru generaţii, amintiri, Bucureşti, Editura 
Universal Dalsi, 2008, pp. 143-144. 

* Paul Goma, Patimile după Piteşti, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990, p. 
129. Ă 

” Viorel Gheorghiţă, op. cit., pp. 163-164, 

** Dumitru Bacu, op. cit, p.97, 







dornici de îmbogăţire rapidă pe seama poporului. Nu erau scutiţi de invective şi 
calomnii nici preoții, care, potrivit lui Dumitru Bacu, „trebuiau să fie descrişi ca 
beţivi, afemeiaţi, cartofori, hoţi, avari, mincinoşi, vânduți claselor exploatatoare 
sau fostei Siguranţe” (38). În felul acesta se urmărea discreditarea Bisericii 
Ortodoxe, îndepărtarea oamenilor simpli de lăcașurile de cult, unde, chipurile, se 
întâmplu adesea asemenea grozăvii. Propaganda comunistă trebuia să formeze 
un om nou, debarasat de aşa-zisele concepţii burgheze, retrograde, mistice. 
Lovitura principală trebuia dată Mişcării Legionare şi „partidelor istorice”, 
întrucât în închisori şi în afara acestora existau destul de mulţi adepți. S-a creat 
astfel „fenomenul Piteşti”. Comentând acest „fenomen” greu de explicat, părintele 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa scria peste ani: „Acolo a fost ceva care depăşeşte 
puterea umană de înțelegere, pentru că a fost războiul a două tabere supraumane, 
acolo a fost spaţiul în care, privit din afară, războiul a fost câştigat de Satana, 
pentru că psihologii şi esteţii confundă aparențele cu realitatea duhului şi ignoră 
faptul că această lume este un răstimp uman pentru mântuire” (39). [...] 
Studentul Valeriu Gafencu a scăpat de reeducare, deoarece era grav bolnav 
de cancer la plămâni. EI sosise de la închisoarea din Aiud. Traian Popescu, care 
l-a cunoscut în acei ani tulburi, îl descrie astfel: „Inalt, puţin adus de spate, căci 
povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta, purta pe cap o căciuliță 
croşetată, care semăna cu o armură medievală [...]. Figură ascetică, de mucenic 
bizantin, dar având o față luminoasă, surâzătoare [...]. Am văzut cum la acest 
om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai 
puternice” (40). Valeriu Gafencu devenise foarte apreciat şi respectat, chiar de 
oamenii care nu îl cunoşteau. Părintele Gheorghe Calciu, care doar a auzit de el, 
are numai cuvinte de laudă: „Dar absolut toată lumea îl socotea un sfânt. Adică 
cei vechi îl socoteau sfânt şi de la ei am primit mesajul sfințeniei lui” (41). Totuşi 
boala avansa. loan lanolide mărturiseşte în amintirile sale că în toamna anului 


„1949 Yaleriu Gafencu a ca o priză i puternică hemoptizie cauzată de T.B.C.- 


ul pulmonar: „A căzut la ost dus la spitalul din oraș şi închis singur 
într-o cămăruţă păzită de temniceri [...]. După oprirea hemoptiziilor, Valeriu 
Gafencu a fost readus la penitenciar, iar în decembrie 1949 avea să fie expediat 
împreună cu alți T.B.C.-işti la spitalul penitenciar Văcăreşti şi apoi la Târgu Ocna. 
Astfel a scăpat de înfricoşătoarea orgie ce avea să se abată asupra studenţilor din 
Piteşti, «iadul reeducării», unde el era cap de listă, mare «bandit», «mistic, 
retrograd», duşman de moarte al comunismului şi în plus acuzat de puternica 
înrâurire pe care o exercita asupra celorlalți deținuți. Urma să intre printre primii 
în «tura» reeducării. Dar Dumnezeu hotărâse altfel” (42). A sfârşit în penitenciarul 
sanatoriu de la Târgu Ocna (18 februarie 1952). [...] 

În rândurile celor reeducaţi exista şi teama justificată de a nu fi expediaţi din 
nou în iadul piteştean. Constantin Voicescu îşi aminteşte peste ani că teama de a 
reveni la închisoarea din Piteşti îi chinuia: „Dacă mă întorc la Piteşti? — ne întrebam 
speriaţi. [...] Dacă mă întorceam la Piteşti, Dumnezeu ştie cum ieşeam! De aceea 
nici nu îndrăzneşti să-i judeci; au trecut oamenii prin nişte greutăți de neimaginat. 
De neînțeles ce au putut să le facă, ce chinuri au putut să îndure unii. Mă mir 
cum au scăpat, o, Doamne!” (43). 

Aflat pentru refacere, fiind bolnav de plămâni, în penitenciarul sanatoriului 
de la Târgu Ocna, fostul deţinut politic loan lanolide recunoaşte în însemnările 
sale că „groaza reeducării era aşa de mare încât noi toți hotărâsem, în caz că vom 
fi retrimişi la Piteşti, să nu mai riscăm să ajungem acolo, ci să provocăm, de va fi 
posibil, un scandal public în care să fim împuşcaţi, ori dacă vom ajunge totuşi, să 
ne sinucidem” (44). Disperarea îi face de multe ori pe oameni să recurgă la 
gesturi extreme pentru a scăpa dintr-o situaţie fără ieşire. Eugen Țurcană 
dezumanizase tinerii în procesul de „spălare a creierului”, îi transformase din 
victime în călăi şi era mândru de ceea ce făcuse (45). [...] 

Din păcate, procesul reeducării de la Piteşti, care îşi propunea, chipurile, să 
formeze cu ajutorul forței omul nou, constructor al noii societăţi socialiste, nu s- 
a oprit în oraşul piteştean. El a continuat, într-o formă mai mult sau mai puţin 
intensă, şi la alte închisori din gulagul românesc, precum Gherla, Aiud, Târgu 
Ocna, Canal... 

, Constantin I. Stan 





* Părintele Gheorghe Calciu, Mărturisitorul prigonit, Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 
2007, p. 87. 

x 6) A icolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu — Sfântul închisorii din România, 
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2003, p. 150; vezi şi Mărturisesc...robul 1036, 
ediţie îngrijită de Virgil Maxim, Bucureşti, Editura Scara, 1998, p. 183. 

“1 Viaţa părintelui Gheorghe Calciu... ed. cit., p. 43. 

“ Joan lanolide, op. cit., pp. 81-82. 

“ Pr. Constantin Voicescu, „Patrahirul ascuns”, în suplimentul A/dine al ziarului 
România Liberă din 26 aprilie 1997, p. 2; vezi şi revista Scara, 1V/1999, pp. 49-50. 

“ loan lanolide, op. cit, p. 126, 

* Ruxandra Cesereanu, „Originile şi avatarurile spălării creierului şi ale reeducării”, în 
Analele Sighet, LX/2001, pp. 307-315. 











PUNCTE CARDINALE 


lulie 2010 Nr. 7/235 PAG. 1] 

























Faptul că în micul meu volum. În 
jurul lui Eminescu (Ed. Christiana, Buc. 
2009) este inclus, în Addenda (pp. 109-111), 
ŞI textul intitulat “Recurs la «cadavrul ia 
debara»” (publicat inițial chiar în Puncte 
cardinale), în care încercam să arăt că, pe 
lingă atitea reproşuri legitime care i se vor 
fi făcut de-a lungul vremii d-lui H.-R. 
Patapievici, se numără şi măcar unul cu 
totul nelegitim (referitor la poziţia sa faţă 
de Eminescu), le-a produs unora nedume- 
rire şi/sau amărăciune, ba chiar impresia 
că eu m-aş fi “patapievicizat”. Printre 
aceştia se numără şi monahul de aleasă 
osîrdnicie căruia i-am adresat nu demult 
scrisoarea de mai jos (şi al cărui nume îmi 
rezery discreţia de a nu-l divulga). Lămuri- 
rile din ca pot fi de folos şi altora, aşa căm-. 
am decis s-o reproduc şi aici. | 


O EPISTOLĂ LAÂMURITOARE 


(Urmare din numărul trecut) 


Mai întîi se cade arătat că naționalismul genuin n-are 
nimic de-a face cu şovinismul sau cu vreo altă formă de 
izolare ori agresivitate etnică. Tot aşa cum personalismul, la 
nivelul individual, nu-i o formă de însingurare sau de negare 
a celorlalți. Orice persoană este chemată să se dezvolte cit 
mai mult pe linia propriei personalităţi, aceasta constituind 


organismul social. Tot aşa, orice neam este chemat să se 
dezvolte cît mai mult pe linia tradiţiei proprii, spre a aduce 
sporul său specific umanității înseși, care nu este altceva 
decit unitatea în diversitate a tuturor comunităţilor umane, 
finalitatea lor armonică (integratoare, dar nu nivelatoare). E 
un adevăr banal că, bunăoară în ordinea valorilor spirituale, 
cu cît eşti mai specific, cu atit eşti mai interesant şi mai 
universal. Căci fiecare este chemat să aringă universalitatea 
în propria lui specificitate. Universalul este ideal, specificul 
este concret, Or, idealul trebuie întruchipat în concret, pe 
care-l catalizează şi prin care se valorifică funcțional, 
Universalul viu, “întrupat”, nu este nicidecum totalizare 
amorfă, ci vastă simfonie de note specifice. Cei ce umblă să 
ne ispitească în numele unui universalism abstract şi 
impersonal sînt deopotrivă in-amicii “neamurilor” şi ai 
“omenirii”; şi, implicit, ai lui Dumnezeu, Care a rînduit ca 
neamurile să existe prin fire şi să coexiste prin iubire, pînă ce 
se vor înfățișa, cu zestrea lor istorică, la marea Lui judecată. 

Adevăratul naționalism înseamnă, aşadar, păzirea și 
afirmarea creatoare a ființei și geniului naţional al unui ne-am, 
dar și efort conştient de armonizare cu celelalte neamuri, în 
concertul universal al omenirii. 

Naționalismul aces-ta nu are doar baze materiale 
(biologice, istorice, politice), ci şi baze moral-spirituale, 
metafizice şi chiar mistice. De aceea, cea mai pură formă de 
naționalism este naționalismul creştin, câ unul care stă sub 
marele imperativ al /ubirii: iubire față de Dumnezeu, iubire 
faţă de propriul neam, iubire faţă de orice om ca făptură a lui 
Dumnezeu. Altfel spus, iubire lucidă (în sensul mistic al 
cuvîntului) față de ordinea firească a Creaţiei, în care 
neamurile/naţiile, lăsate ca atare de Dumnezeu, sint forme 
de existență metafizic legitime şi istoriceşte necesare. 

Orice atitudine — politică sau de altă natură — care 
contravine temeiului dumnezeiesc al iubirii cuminecătoare 
este o formă de patologie istorică. Șovinismul (rasismul, 
xenofobia), tocmai pentru că se întemeiază nu atit pe iubirea 
de propriul neam, cît pe ura faţă de alte neamuri, nu este decît 
o formă de pseudo-naţionalism, ce trebuie repudiată tocmai 
in numele naţionalismului adevărat. A amesteca însă 
tendenţios lucrurile, cultivînd deliberat confuzia dintre 


naționalism şi şovinism, denotă o lipsă de probitate vecină cu 
infamia. Din păcate, propaganda antinaţională a reușit să 
singura modalitate optimă de contribuţie creatoare la “inoculeze adînc această confuzie în conştiinţa opiniei publice 


mondiale, transformînd naționalismul în “sperietoarea” de 
serviciu a lumii contemporane. Creştineşte vorbind, demersul 
onest ar fi acela de a veghea ca lucrurile să nu degenereze, 
prin manipulare interesată, nici în pseudonaționalismul șovin, 
nici în pseudo-universalismul antinaţional, care nu sînt decit 
două fundături simetrice ale vieții istorice. 


În al doilea rînd, se cuvine reamintit că fundamentul 
uman al naționalismului autentic nu este poporul, ci neamul. 
Actualizez aici o distincție curentă în discursul interbelic de 
dreapta. Dincolo de imanența poporului, există o transcendență 
a neamului, conexată la Dumnezeu. Cînd spun “popor”, 
înțeleg o ipostază actualizată a neamului, uneori fastă, alteori 
nefastă, în funcţie de virtuțile sau păcatele liber exercitate de 
fiecare trăitor curent. lar cînd spun “neam”, înțeleg 
comunitatea, deopotrivă istorică și transistorică, a tuturor 
generaţiilor trecute, prezente şi viitoare subsumate ontologic 
aceluiași “mode!” identitar de origine divină, avînd o dinamică 
structurală complexă, a cărei evaluare definitivă e legată de 
misterul eschatologic, în raport tainic cu fiecare destin 
personal. Chiar în stare degenerată, “chipul” neamului continuă 
să subziste în fiecare dintre noi, aşa cum, creștineşte vorbind, 
la nivelul ontologic al condiţiei panumane, păcatul n-a desființat 
din noi “chipul lui Dumnezeu”, ci numai l-a stricat sau l-a 
obscurizat. Omul şi-a “ieşit” din fire, pe toate registrele 
existenţei sale, dar Dumnezeu îi lasă posibilitatea şi-i adresează 
chemarea de a-şi “veni”/reintra în firea lui, mintuirea 
reprezentînd o provocare complexă, deopotrivă particulară şi 
generală, personală și comunitară, istorică şi metaistorică, Inşi 
și neamuri (realităţi ontologic solidare) se pot pierde sau se pot 
cîştiga, căzînd toate sub “judecată”; nu atit sub judecata 
omenească a istoriei (care este parțială și poate fi nedreaptă), 
cît sub Marea Judecată a lui Dumnezeu, cea de la “plinirea 
vremii”, 

Raportul dintre popor şi neam nu trebuie în nici un caz 
înțeles simplist, ca unul dintre o realitate fizică, supusă devenirii, 
și alta metafizică, substrasă devenirii, În fond, este vorba de 
una şi aceeași realitate, dar în două ipostaze complementare: 
una care “se arată” în veac, alta care “se ascunde” dincolo de 
veac; sau, altfel spus, de o prelungire a fizicului în metafizic, 





printr-o dinamică tainică şi perpetuă, de ordin cumulativ. Tot 
ce păţeşte un “popor” (ipostaza sincronică a realității etnice) 
se înregistrează în contul “neamului” respectiv (ipostaza 
diacronică a aceleiași realități). În felul acesta, putem spune, 
fără nici o ezitare, că “neamul” se actualizează. şi devine 
prin “popor”. Această dinamică ni se înfăţişează complexă 
şi imprevizibilă, ca una ce angajează tot şirul generațiilor 
istorice ale unui organism comunitar. De aceea, cum am 
arătat în polemica mai veche cu d-l Patapievici), se poate 
spune că nu există neamuri o dată pentru totdeauna rele, 
nici neamuri o dată pentru totdeauna bune. Ca orice 
realitate care cade (şi) sub incidența istoriei, neamurile nu 
sînt entități perfecte, pentru că omul însuși nu (mai) este o 
fiinţă perfectă. Via-ţa națională se colorează și ea, la toate 
nivelurile, de virtuțile sau de viciile umanului, iar neamul, 
ca ansamblu organic, se resimte, clipă de clipă, de starea 
fiecărui mădular [6]. Aşa cum insul u-man nu poate fi judecat 
definitiv după o singură împrejurare a vieţii sale, ci o dreaptă 
judecată se cade să ia în seamă ansamblul acestei vieţi, tot 
așa neamurile se cade să fie judecate în ansamblul existenţei 
lor istorice (tocmai de aceea precizam mai sus că adevărata 
lor judecată aparține lui Dumnezeu şi că nu se poate face 
decit la sfîrşitul istoriei). 

Conform învățăturii creştine, există o certă solidaritate 
schatologică între ins şi comunitatea căreia îi aparține. 
Învățăturii deja citate a Sf. Apostol Pavel, privind învierea 
fiecăruia “în rîndul cetei sale”, Sf. loan Teologul îi adaugă 
această viziune a Ierusalimului ceresc: “Şi neamurile vor 
umbla în lumina ei [a cetății sfinte), iar împărații pămîntului 
vor aduce la ea mărirea lor [...] Şi vor aduce în ea slava şi 
cinstea neamurilor” (Apocalipsa 21, 24 şi 26). Încă din 
vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului 
cu spiţa lui, spunînd despre cel ce murea că “s-a adăugat la 
neamul său”. Biserica se roagă în mod curent pentru cei 
răposaţi să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot neamul lor cel 
adormit”, Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a 
fiecăruia dintre noi, avind nu doar subzistență istorică, ci şi 
permanenţă fransistorică. 

Între “neam” şi “popor” există un raport analog — 
mutatis mutandis — cu cel dintre “Biserica văzută” şi 
“Biserica nevăzută”. Comunitatea mistică a neamului nu se 
substituie nicidecum comunității mistice a Bisericii (0 
asemenea înţelegere ar constitui o erezie de tip filetist, de 
care a fost păscut uneori naționalismul romantic, ce nu s-a 
sfiit să vorbească chiar de o “mistică naţională”), ci este 
internă acesteia: nu atit ca parte într-un întreg, cît ca 
diversitate în unitatea întregului. 

În teologia Părintelui Stăniloae, pe lingă accepțiunea 
de comunitate mistică a generaţiilor etnice (la care ne vom 
adăuga cu toții, pînă la sfîrşitul veacurilor, cu virtuțile şi cu 
păcatele noastre), neamul o mai are şi pe aceea de model/ 
proiect dumnezeiesc etern care susține şi puvernează 
realizarea în timp a unui destin comunitar [7]. (În acest sens, 


(continuare în pag. 12) 





* Părintele Stăniloae observa cu dreptate (c/ “Scurtă interpretare 
teologică a naţiunii”,în Ortodoxie şi românism) că nu împotriva 
neamurilor e de luptat, ci împotriva păcatului care sluțeşte (şi) 
neamurile: “Scoaterea neamurilor din starea păcâtoasă nu se 
face prin anularea calităților naționale, ci prin îndreptarea naturii 
omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos însuşi specificul 
naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi 
răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi!”. Principial, neamul 
este şi nu poate să nu fie. El devine însă întru Bine sau întru 
Rău, după împrejurările istoriei. Aici, “sub vremi”, lucrurile 
sînt neclare şi amestecate (perplexae şi permixtae, cu 
terminologia augustiniană), într-o mişcare perpetuă, find 
întotdeauna loc şi de “mai rău”, şi de “mai bine”. 

"Astfel, creaţiunea propriu-zisă n-a constat într-o arătare a 
lumii în forma ei deplin dezvoltată, cu toate speciile şi varietățile 
lucrurilor din ca. Dumnezeu a creat numai seminţele lucrurilor, 
dar în aceste seminţe se cuprind potențial toate formele ulterioare 
ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui 
Dumnezeu, ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la început, 
in Dumnezeu, deplin descoperi! şi dezvoltat, în lume se arată 
pe rind, în timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire în timp a 
formelor care există etern [in sophig divină]. În ce priveşte pe 








PAG. 12 Nr. 7/235 Iulie 2010 


CREZUL MEU 
NATIONAL «ay 


(urmare din pag. 11) 





nu-i neavenit să spunem că libertatea făpturilor raționale 
este şi o problemă de conformare sau de non-conformare la 
aceste cadre tainice ale ordinii divine: neamul, ca şi individul, 
îşi poate împlini destinul sau şi-l poate rata.) 

Ținînd seama de toate aceste dimensiuni teologice, 
confuzia dintre neam și popor poate duce la grave 
neajunsuri pentru înțelegerea corectă a naționalismului, 
care riscă să devieze uneori nu doar spre o supralicitare 
păgină a naționalului (cum a fost cazul rasismului german, a 
cărui critică ortodo-xă a întreprins-o Nichifor Crainic în “Rasă 
ŞI religiune”), dar şi spre un populism demagogic şi 
conjunctural (cum este cel practicat astăzi la noi de Partidul 
România Mare sau de alte oficine național-comuniste, ieşite 
de sub pulpana vechii Securităţii). 


În istorie există o linie a fiecărui neam [8], urmată şi 
îmbogățită în măsuri variabile de şirul generaţiilor etnice. 
Ea, această linie a neamului, constituie axa esenţială a 
existenței naționale. Pe ea se întilnesc, în ceea ce au mai 
reprezentativ, morții şi viii, cei ce au fost, cei ce sînt şi cei ce 
vor fi; la capătul ei va sta întreagă, pentru dreapta judecată a 
lui Dumnezeu, vrednicia sau nevrednicia istorică a fiecărui 
neam. În dialectica istorică a vieții naționale, există generații 
care se învrednicesc mai mult şi generaţii care se 
învrednicesc mai puțin. Sau, am putea spune: popoare 
care trăiesc mai aproape de linia neamului lor și popoare 
care, orbite şi decăzute, se îndepărtează considerabil de la 
această linie. Or, degenerarea unui popor poate să meargă 
şi pînă la frîngerea definitivă, încă de aici, a liniei istorice a 
unui neam; există destule exemple de neamuri care au 
părăsit scena istpriei prin nevrednicia uneia sau a mai 


PUNCTE CARDINALE 


mărturiseşte linia neamului, acesta se poate salva prin ca, 
Acea minoritate va fi național reprezentativă: ea va constitui 
“elita mesianică” a neamului respectiv, capabilă să-l 
indreptăţească în fața lui Dumnezeu [9]. Căci, după vechea 
mărturie biblică (Jeșirea 18, 23-32), pentru o mînă de drepți 
Dumnezeu poate salva/ierta întreaga Cetate... 

Un popor ticăloșit trebuie mustrat cu asprime, tocmai 
în mumele neamului, de către “drepții” lui. Poporul nu trebuie 
absolutizat și iubit orbește, Dacă el periclitează, prin 
nedesăvirşirile clipei, existența veșnică a neamului, atunci 
adevăratul naționalist are obligația morală și istorică de a-l 
certa, trezindu-l din nemernicie, cum făceau proorocii din 
vechiul Israel — și cum a făcut-o Mintuitorul Însuși (“Neam 
[popor] păcătos!” — le strigă EI evreilor în mijlocul şi din 
sîngele cărora S-a întrupat ca om). Dumnezeu Însuși îi ceartă 
pe cei pe care-i iubeşte, dojana nefiind decît semn al iubirii 
care veghează. Adevăratul naţionalist va fi, aşadar, cel care, 
iubindu-şi neamul pînă la sacrificiul de sine, va evita să-l 
mistifice sau să se mistifice. A vorbi necondiționat numai în 
termeni superlativi despre poporul tău, oricît de rătăcit ar fi 
acesta, nu e atitudine de adevărat naționalist, ci de jalnic 
demagog populist. Ca şi şovinismul, populismul este o formă 
de denaturare a naționalismului; el apare de obicei ca apanaj 
al retoricii politicianiste, dispuse oricînd, pentru interesele sale 
imediate, să lingușească poporul, chiar în detrimentul destinului 
național. Este tocmai ceea ce au făcut în România ultimilor 
ani avortonii național-comunişti ai vechiului regim, dar şi 
anumite tabere ce s-ar dori sincer naţionaliste, fără a fi meditat 
însă cum se cuvine asupra temeiurilor mai adînci ale doctrinei 
şi atitudinii lor politice. 

Adevăratul naționalist nu caută să-şi în-cînte, ci mai 
degrabă să-și descînte poporul, spre a-l lecui de bolile sau 
infirmitățile curente. El va fi “desfermecătorul” poporului, 
de pe poziţiile absolute ale Tradiţiei neamului. Un astfel de 
“desfermecător” a fost, bunăoară, Eminescu (azi atit de puțin 
sau de fals cunoscut, din păcate, în această ipostază trans- 
literară a personalităţii lui). Fără a fi o conştiinţă teolugica sau 
o fire prea evlavioasă, el a înțeles, cu intuiţia geniului, dar şi 


umanităţii (a fiecărui “noi unii” în cadrul lui “noi toţi”). 
Universalul este rînduit să se întrupeze în formele particulare 
ale naţionalului, iar naţionalul este chemat să se dez- 
mărginească (iar nu să se anuleze!) în ecumenicitatea harică 
alubirii. “Naţiunile — scrie D. Stăniloae — sint, după cuprinsul 
lor. eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. In fiecare 
arată o nuanță din spiritualitatea Sa nesfirşită. Le vom suprima 
noi, vrind să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui 
Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existența 
fiecărei naţiuni, protestînd cind una vrea să oprime sau să 
suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie 
deplină e şi în lumea ideilor dumnezeieşti” (“Scurtă 
interpretare...”). | 

Și pentru că Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce Horia- 
Roman Patapievici nu ştie (sau se preface a nu şti), îmi îngădui 
să| mai citez o dată: “Apartenența la o naţiune sau alta este 
un dat providenţial, aşa cum este culoarea ochilor, statura Şi 
tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, 
această apartenenţă are un sens și creează o răspundere. Nu 
te naşti întimplător într-o anumită naţiune: există o marcă 
destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică 
cu ceilalți, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă 
care leagă, în adînc, pe toți utilizatorii ei. Și există un ros? al 
fiecărei națiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o 
porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea națională e un 
fapt de la sine înțeles, care lucrează în noi clipă de clipă. 
Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă și diversitatea 
lor este «sarea pămîntului». [...] Problema nu este a abandona 
sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără 
emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia 
confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. 
Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia 
chipul unei ofensive a creativităţii...” (în Despre îngeri). 

Se cade recuperat, în concluzie, acel naționalism care 
îmbogățește şi deschide, cu grija de a-l separa tranșant de 
formele patologice ale suficienţei gregare şi de autoamăgirea 
(ca să nu zic automistificarea) cu care ne ispiteşte “vulgata 
bunului român”. Altfel spus, se cade redescoperită relaţia 


multor generații succesive. Un neam se poate “stinge” atunci cu răspunderea asumată a pedagogului naţional, că-Biserica intimă dintre! naturalul creat şi divinul necreat [10], reaşezîndu- 


cînd poporul — ipostaza lui actualizată într-un anumit ceas 
istoric — decade atit de mult încît uită complet şi se 
îndepărtează de linia neamului, adică de formula specifică 
a vredniciei și demnităţii lui, Cită vreme mai există însă în 
sînul unui popor măcar o minoritate ce urmează şi 


om în special, Dumnezeu a crea! la început pe Adam şi Eva. 
Dar în ei se cuprindeau potenţial toate naţiunile (neamurile). 
Acestea sint descoperiri în timp ale chipurilor care există etern 
în Dumnezeu. La baza fiecărui tip național acţionează un model 
dumnezeiesc etern...” (ibidem). Oricum le-ar numi — raţiuni/ 
logoi, idei-voință, modele-forţă, esențe, substanţe etc. — şi 
oricum le-ar concepe, creştinismul se întemeiază, pretutindeni 
şi totdeauna, pe certitudinea unor “idei” divine eterne, ce 
constituie — fie că le place, fie că nu “antiesenţialiştilor” — 
temeiurile şi ordinea metafizică a Creaţiei. Nu poți fi creştin 
dacă nu accepți, în însuşi spiritul Revelaţiei, o formă de 
esențialism. Toată tradiţia creştină, atît cea răsăriteană, cit şi 
cea apuseană, mărturiseşte esențialismul ca pe o consecinţă a 
creaţionismului. Este însă o deosebire fundamentală (pe care 
probabil că VI. Lossky a formulat-o cel mai limpede, bunăoară 
în Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, mai ales capitolele 
IV şi V, sau în Introducere în teologia ortodoxă, mai ales cap. 
II): Apusul, pe urmele lui Augustin, perpetuează, inclusiv prin 
Toma de Aquino, un esenţialism static de origine platoniciană 
(este esenţialismul sau substanţialismul prost, pe care-l cunoaște 
şi e supărat un Patapievici, şi care confundă ființa 
neschimbătoare a lui Dumnezeu cu fiinţa schimbătoare a lumii, 
înghețind dinamismul creației divine), Răsăritul, depăşind de 
devreme atit idealismul platonismului antic, cît şi formele de 
neoplatonism creștinat ale origenismului sau augustinismului, 
a promovat — prin Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo- 
Arecopagitul, loan Damaschin etc. — un esenţialism dinamic 
sau energetic, consolida! definitiv prin marea sinteză palamită: 
este esenţialismul ce distinge între “fiinţa” şi “lucrarea” lui 
Dumnezeu, raţiunile lucrurilor ținînd de sfera “energiilor 
necreate”, a “dumnezeirii de jos” despre care vorbea Sf. Grigorie 
Palama, prin care făptura se împârtăşeşte haric şi progresiv — 
liberă de orice fixism fatalist — din slava atotcuprinzătoare şi 
atoițiitoare a Creatorului ei, chemată fiind la în-dumnezeire 
theosis). D. Stâniloae insistă și mai tirziu (în Teologia 
dogmatică ortodoxă, vol. |) pe acest carncter ortodox, 
“maleabil” sau “flexibil”, al raportului dintre rațiunile eterne şi 
“rațiunile plasticizate”, 
* Sintagma “linia neamului” se întilnește, cu o accepţie 
asemânâtoare, și la Corneliu Codreanu (în Pentru legionari) 





Ortodoxă este “Maica spirituală a poporului român”, că 
formula de creştere a unei naţiuni sănătoase este dată în însăşi 
tradiţia ei, că naționalismul adevărat trebuie să se manifeste 
deopotrivă critic și creator, iar românii să răspundă “misiunii” 
istorice pe care Dumnezeu le-a hărăzit-o: aceea de a fi “un 
strat de cultură la gurile Dunăre”. 


Prin urmare, adevăratul naționalism, întemeindu-se pe 
realitatea eternă a neamului, călăuzit de iubire, dar şi de 
luciditate, nu se poate confunda nici cu populismul, nici cu 
şovinismul. El nu-i decît valorificarea istorică firească şi 
exemplară, străină de orice extremism degradant, a fiinţei şi 


a 


geniului naţional “întru” care am venit pe lume şi “întru” care 
sîntem chemaţi a ne împlini, fiecare după puteri, ca în “sinele 
nostru lărgit” sau în “conştiinţa noastră mai bună”. 

Religia lui Hristos, deopotrivă universalistă şi 
personalistă, poate cataliza, pe de o parte, dezvoltarea 
specifică şi armonioasă a fiecărei persoane umane în cadrul 
organismului său etnic (a fiecărui “eu” în cadrul lui “noi”) şi, 
pe de altă parte, a fiecărui organism etnic în cadrul general al 


? Problema elitei este fundamentală, în pofida discreditărilor ei 
actuale. Întreaga istorie se întemeiază pe un “paradox” pe care 
Marx n-a reuşit să-l înlăture prin decret ideologic: calitativ, 
majorităţile n-au fost niciodată reprezentative, Ele se manifestă 
cantitativ: “umplu” o formă istorică sau alta, dar nu pot da ele 
insele formă istoriei Bună sau rea, istoria o fac elitele (sau falsele 
elite) — deci minoritățile calitative (sau care se pretind ca atare) — 
din sînul unei comunităţi. De cînd lumea, cei puţini au decis 
pentru cei mulți. La noi şi aiurea, comunismul (ca şi neocomunismul 
succesiv) s-a întemeiat pe lichidarea sau marginalizarea elitelor 
autentice, decapitind calitativ națiunea. El a instaurat puterea 
discreționară a falselor elite, sub camullajul pur demagogic al 
“voinţei proletariatului/poporului”. Noi avem trebuință astăzi, 
înainte de toate, să ne crească la loc capetele retezate de comunişti, 
Nu este vorba aici, se înțelege, doar de aşa-numitele elite 
profesionale, nici de cele economice, cît de o adevărată elită 
națională, definită în primul rind moral, care să redibuiască “linia 
neamului” şi să ne readucă “în fire”. O astfel de elită nu se poate 
constitui decit în duhul Ortodoxiei, care reprezintă axa spirituală 
a dâinuirii româneşti. Cum au dovedit-o anii din urmă, orice 
“elită” străină de acest duh rămine inoperantă la nivel naţional. În 
acest punct, sint întru totul de acord cu d-l Mircea Platon, 
principalul teoretician al “României profunde”. 


ne, cu înțelepciune şi realism, pe coordonatele eterne ale 
lumii lui Dumnezeu, Se cade, în fine, să reînvățăm lecţia 
adevăratei comuniuni, care înseamnă integrare organică a 
diversității existenţiale în marea unitate dinamică a Făpturii. 


Sper că am reuşit să mă explic şi să arăt în ce măsură 
mă diferenţiez de d-l Patapievici, dar şi de orice najionalism 
demagogic sau linguşitor. Iubesc sincer şi încăpăținat neamul 
românesc, dar nu cu o iubire oarbă, ci mă simt dator. tocmai 
în virtutea acestei iubiri responsabile, să cert, atunci cînd mi 
se pare ai cazul, poporul în numele neamului, chemind ceea 
ce este lrecător să se reorienteze după şi spre ceea ce este 
veşnic. Consider dojana — frățească sau părintească — o 
expresie uneori necesară a iubirii şi a grijii faţă de neam. Nu 
fac, în această privinţă, decit să urmez — după puterile mele 
modeste — pilda lui Hristos, la nivelul de sus, şi pilda lui 
Eminescu, la nivelul de jos. Nimeni n-a iubit lumea mai mult 
decit Hristos şi nimeni n-a certal-o mai mult decit EL Nimeni 
n-a iubit lumea românească mai mult decit Eminescu şi nimeni 
n-a certal-o mai mult decit el. lar marea mea grijă nu e aceea 
că aș fi prea aspru dojenitor, ci aceea că nu sint Suficient de 
vrednic ca dojana mea, mai blindă sau mai aspră (după 
împrejurări), să aibă suficientă greutate într-o lume cu tot mai 
multe urechi închise şi tot mai resemnată în decăderea ei. De 
aceea rămin cu încredințarea că, fără să o excludă, mai presus 
de dojană rămine rugăciunea Dar despre aceasta frăţiile 
voastre ştiu şi pot mult mai mult decit mine şi de aceea n-aş 
putea încheia alfel această epistolă dureroasă ca o rană decit 
cerşindu-vă smerit să vă rugaţi ne încetat pentru neamul nostru 
greu încercat, dar şi pentru mine, nevrednicul şi păcătosul, 
care n-am deci! rugăciune mică şi lumească 


Cu toată dragostea frățească 
și buna nădejde întru Hristos, 
Răzvan CODRESCU 





"N, Crainic: *.., naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se 
completează, Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o 
desăvirşească, Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar 
creştinismul ce revelaţia aceluiaşi Dumnezeu” (“Nicolae 
Paulescu, lundatorul naţionalismului creştin”, în Ortodoxie şi 
e(nocrație) 





-/r-.— 





PUNCTE CARDINALE 


Iulie 2010 Nr. 7/235 PAG. 13 





DIVINA COMEDIE A LUI DANIE 


IN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI RĂZVAN CODRESCU 


PURGATORIUL  cînruL xx 


In brîul al cincilea, printre zgirciţi şi 


risipitori, Dante şi Vergiliu întîlnesc umbra lui 


e Li alapeca 10 contemporanilor săi, îl confundă cu retorul „tuluzan” Lucius 
poemelor Tebaida i Sherpa Nero, aici e vorba de poetul Publius Papinius Statius, autorul 
Domițian) cai pai (etii eida, ultimul neterminat, născut la Neapole și trăitor în vremea lui 
cult asia sa ag . și-a împlinit ispășirea şi stă să urce spre cer. Se dezleagă pricina 
chiat elita rea it eta i Iei cîntări (Gloria in excelsis) din cîntul anterior, pricină care este 
ai ir a i a e ului ui Staţiu. Acesta, fără să ştie că-l are în faţa sa, aduce un emoţionant 

d AL ergiliu şi Eneidei sale, iar în final, lămurit de Dante, face plecăciune dinaintea 
Marelui Mantovan, pe care-l socoate maestrul său într-ale poeziei şi căruia mărturiseşte că ar 


fi rîvnit să-i fi fost contemporan. 


1 Fireasca sete potolită doar 
cu apa cea pe care altădată 
samariteanca o ceru în dar 
4 mă îmboldea pe calea încurcată, 
pe urma călăuzei date mie 
şi-adinc mişcat de cei munciţi drept plată 
7 Şi iată că, precum la Luca scrie 
că Domnul, din mormint abia sculat, 
la doi drumeţi ținu tovărăşie, 
10 o umbră s-a ivit şi ne-a urmal, 
cit noi păzeam să nu călcăm pe cei 
de jos; şi seama, cînd grăi, i-am luat: 
13 „Vă deie Domnul pace, fraţii mei ' . 


Poă 


16 Apoi grăi: „În sfatul cel mai bun 


fe-aşeze-n pace dreapta Judecată 
ce mie-mi dele veşnicul surghiun '. 

19 „Cum?!”, zise, pe cînd noi zoream deodată. 
„De sînteţi umbre ce-s de cer nedemne, 
au cine-i cel ce calea-n sus v-arată?". 

22 Iar domnul meu: „Dacă te uiţi ce semne 
acesta poartă şi-s de înger puse, 
vezi că-i menit cu drepții să se-ndemne. 

25 Dar fiindcă cea ce zi şi noapte nu se 
opreşte-n torsul ei nu-i isprăvise 
fuiorul ce de Cloto dat îi fuse, 

28 cînd duhul lui, ce geamăn ni-i, primise 
har de-a urca, el nu putea prin sine, 
ne-avînd, ca noi, vederile deschise. 

31 Atunci fui scos de unde iadu-şi ține 
mai larg deschisă gura, să-i dau sfat, 
şi sfat i-oi da cit rost va fi de mine. 

34 Dar zi-mi, de ştii, de ce s-a scuturat 
mai adineaori muntele-aşa tare 
şi toți, din poale-n creştel, au strigat 

37 A nimerit cu-asemeni întrebare 
dorința mea ca prin urechi de ac, 
speranța dindu-i setei alinare. 

40 Acela începu: „Ceea ce fac 
cei de pe munte nu-i fără-nvoire, 
nici lucru nou, ci datină din veac. 

43 Nu-i loc pe-aci de-a vremii răzvrătire; 
doar ce-i din cer sau după cer se cere 
e pricină a tot, nu oarba fire. 

46 De ploi, zăpezi sau grindini nu-i cădere, 
nici brumele, nici roua mai În Sus 
de scara cu trei treple n-au putere, 

49 nici nouri, deşi sau rari, pe-aicea nu-s, 
nici fulgere, nici Taumantida care 
în lume-i schimbătoare de nespus 


De 


.. . — 


52 uscatul abur nicidecum n-apare 
dincoa ' de zisul prag pe care-şi ține 
vicarul lui Sin Petru a lui picioare. 

55 Or fi mai jos clătiri, ori tari, ori line, 
dar vintul ce se-ascunde în pămînt, 
habar n-am Cum, aicea sus nu vine. 

58 Se clatină pe-aci doar dacă sînt 
curate duhuri gata-n sus a trece, 
iar strigătu-nsoțeşte-al lor avint. 

61 Ca probă-a curăției nu întrece 
nimic voinţa, slobodă-n mişcare, 
ce duhu-l face-n cer voios să plece. 

64 Dintru-nceput ar vrea. dar dor mai mare 

_îi dă dreptatea sfintă-a resimți 
să ispăşească ce păcale are. 

67 Iar mie, care-am pătimit aci 
cinci veacuri şi mai bine, acuma doară 
dor slobod de mai bine îmi veni. 

70 de-aceea fu cutremur şi cintară 
cei cuvioşi mărire Celui Sfint, 


mai iute-n sus să-i ia din cazna-amară”. 


73 Aşa grăi; şi cum mai veseli sînt 
acei ce beau cu cit le e mai sete, 
nespus mă bucurai de-al lui cuvînt. 

76 Şi-atunci Virgil. „Pricep pe îndelete 
ce mreji vă țin şi cum scăpaţi din ele, 
de ce-i cutremur şi extaz în cele. 

79 Acuma, cine-ai fost şi care rele 
atitea veacuri te-au făcut a sta 
pe-aici, dezvăluieşte-i minţii mele". 

82 „Pe cînd voi supremul rege ca 
s-aducă bunul Titus răzbunare 
cui luda-i dete sărutarea sa, 

35 cu nume dăinuind în cinste mare 
trăiam pe lume”, acel duh ne spuse, 
„dar încă fără-a crucii-ncredinţare. 

88 Cintarea mea atit de dulce fuse 
că Roma, deşi-s os de tuluzan, 
m-a înfiat şi mirt pe timple-mi puse. 
91 Mă ştiu şi azi de Staţiu acolo sus: 
Teba-am cintat-o şi apoi pe-Ahile, 
ci-n drum povara-a doua m-a răpus. 
94 De-am strălucit într-ale mele zile, 
cuprins am fost de flacăra divină 
ce-n barzi revarsă harul sfintei mile; 
97 de Eneida zic, ce-a fost să-mi țină 
de maică şi de doică-ntru cuvint: 
în lipsa ei, nici dram n-aş fi de tină. 

100 Să fi putut fi-n viaţă pe pămint 
deodată cu Virgil, aş mai şedea 
un an în cazne-aicea unde sint”. 


= 


j PR 
E o drapele BA 3 
4, pd db aaa EA Vima” 
tab, Pfa e 7 y , 
(a 42) 4-24 


ep 





103 La vorba lui, cu fața spre a mea 
Virgil se-ntoarse, mut cerîndu-mi: „Taci! 
dar nu-i virtuţii lesne tot ce-ar vrea, 
106 căci ris şi plins aşa-s de buni ortaci 
simţirii ce li-i sincer născătoare, 
încît e greu la chip să te prefaci. 
109 Zimbii în semn c-am înțeles, la care 
umbra tăcu şi muta ei privire 
în ochi mi se-aţinti, iscoditoare: 
112 „De-n bine află truda ta-mplinire”, 
grăi, „de ce pe chip ţi-a licărit 
mai adineaori un Suris subțire? ”. 
115 Din două părți mă văd acu-ncolțit: 
una să tac ar vrea, iar alta-mi cere 
să spun; suspin şi domnul meu iubit 
118 pricepe şi dezleagă-a mea tăcere: 
„Nu-ţi fie teamă de acum a-i spune 
și-a ostoi-ngrijata lui durere”. 
121 Jar eu: „, Tu poate, duh din vremi străbune, 
mirat ai fost de-acel suris al meu, 
dar ce-am să-ți spun ţi-o fi mai de minune 
124 Acesta, ce mă-ndrumă-n sus mereu, 
e-acel Virgil din care-ai supt odată 
puteri să-nalți în cînt şi om, şi zeu. 
127 Iar de-ai crezut zimbirea mea iscată 
de alte pricini, lasă-le-n uitare, 
căci doar ce-ai zis fu cea adevărată”. 
130 Să-mbrățişeze ale lui picioare 
voi acela, dar Virgil: „Nu, frate! 
Doar biete umbre sintem fiecare”. 
133 Iar duhul, ridicîndu-se: „Socoate 
cit mi-e de mare dragostea de tine, 
de-am fost uitat c-aici-doar fum sint toate, 
136 luind umbre goale ca pe trupuri pline” 


7 ia tul 
(Va urma). 


P, K, 
Pe Si Tali 








PAG. 14 Nr. 7/235 Iulie 2010 








ROST DE MOARTE 


În inima pustiei levantine, 

mi-au trebuit vreo douăzeci de ani 
să dea în foc lehamitea din mine 
de-aceşti bătrini soioşi şi monomani. 


Se cred cu toții sfinți nevoie mare, 
vorbesc în dodii, umblă-aduşi de spate, 
şi cît de “blinzi” şi-”umili” sînt fiecare 
se-ntrec, de ochii lumii, să arate. 
“Dar nu e mai fățarnică mîndrie 

decît a lor, nici mai scîrbavnic zel, 

iar dacă-l prind pe vreun naiv să-l ție 
drept ucenic, e vai şi-amar de el! 


Smintesc în om ce-i viu şi-l fac nălucă, 
bătîndu-şi joc de el în fel şi chip: 

il pun cu ciurul apă să le-aducă, 

ori să aleagă praful de nisip, 


să tot repete-aceeaşi rugăciune 

sau să îi strige dracului ocări, 

ba chiar cu funii să se bată-l pune 
vreunul — şi-astea cică-s “ascultări”! 


Dar ce-ascultări?! În Evanghelii oare 
ne cere Domnul, Ce-i în tot măsură, 
asemeni nebunii “ascultătoare”, 

ce fac de ris trupeasca Lui făptură? 


Credinţă cere doar şi fapte pline 
de o iubire fără jumătăți: 

a te-njosi,-nvățind c-așa e bine, 
nu-i voia Lui, ci-a altei judecăţi! 


Sihaștrii ăștia silnici şi ciudoşi + 
sluțesc chiar floarea facerii, divina, 
punînd nevolnicia lor de moşi 

să îi usuce firii rădăcina! 


lar dracul, dacă e cu-adevărat, 

parşiv le ține hangul, se-nțelege, 

şi, spre-a-i lega de propriul lor păcat, 
se dă învins şi ca pe-o zeamă-i drege... 


l-am învăţat de-acum de-a fir a păr 
și tot ce simt, de-mi iese unu-n cale, 
e că-s minat de Sfintul Adevăr 

să curăţ lumea de aşa o jale! 


De-aceea port pumnalul sub veşmint 
şi îi vinez anume ca pe-o pradă, 
şi pustniciei m-am jurat să-i cînt 
prohodul și s-o-ngrop cu ei grămadă! 


PUNCTE CARDINALE 


Să-j vezi cum fug spre Nil şi spre Sinai, 
să-şi scape pielea! N-au curaj să-nfrunte 
stihia morţii — şi decit în rai, 

mai bine-n scorburi şi prin colţi de munte! 


Eu scriu cu sînge o dreptate nouă 

şi Dumnezeu mi-e martor pe tăiş 

că de-aş avea eu mii de brinci, nu două, 
i-aş dibui în orice ascunziş. 


Aş curăţi pustia Sketei toată, 

şi lumea de la Nil pîn” la lordan, 
iar umbra mea ar creşte-nfricoşată 
din țărm în țărm şi de la an la an... 


.„. Dar tu, întunecoasă arătare, 
cu coasa aia ştirbă, cine eşti?... 
Nălucă pari din creştet la picioare... 


Nu ştiu ce vrei... Nu taci, nici nu vorbeşti... 


Pe-un stei bătut de vinturi, în pustie, 
un trup Chircit găsiră, ce stringea 

pe sub veşmint o lamă argintie, 
înfiptă-n pintec pină la plăsea... 


ÎNAINTE-VEDERE 


“Va fi o vreme -— şi la uşă bate — 

cînd frații toți vor fi trecuți prin ciur 
şi a pustiei grea singurătate 

va-ncremeni în stîncile din jur. 


Doar oasele-ngropate în țărînă 
sau tăinuite-n funduri de chilii 
spre mută mărturie-or să rămînă 
a bietei noastre treceri pe aci”. 


Aşa vestea, cui sta să îl asculte, 

avva Evloghie, psaltul lui Hristos 

(cum îi ziceau, din vremuri dedemulte, 
cei ce-l ştiau cît cîntă de frumos). 


Şi-un frate tînăr: “Oare Domnul n-are 
atita milă de pustia Sa?!”; 

şi-n toți mocnea aceeaşi întrebare, 
drept care avva ne grăi aşa: 


“Chiar mila Lui în cumpănă ne pune, 

ca nu cumva făptura s-o trufim; 

iar de-atirnăm mai greu prin fapte bune, 
vom birui al lumii țintirim. 


Şi ce pustie poate să ne-nghită 
de-om fi în Cartea Vieţii scrişi de sus 
şi de-om avea iubirea răstignită 

pe crucea învierii, ca lisus? 


Vom înflori, prin săbii cînd ne-or trece, 
şi ca mireasma ne-om sui la rai, 

dar cui rămîne câldicel sau rece 

i-o fi pustia cel mai groaznic vai! 


Deci nu de hoarde-avane ne vom teme, 
de diavoli sau de-a Domnului mînie, 

ci doar de noi, ce cînd o să ne cheme 
al morţii glas, n-om [Îi văpaie vie!”, 


“Dar nu stăm noi prin peşteri rugători? 
Nu ne smerim pe-aici, uitaţi de lume? 

Nu nexifrinăm și pofte, şi umori? 

Nu-l spunem toţi lui Dumnezeu pe nume? 


CODRESCU 


Ce altceva se mai cuvine-a face 
ca mila Lui în pază să ne țină 

şi să ne cruțe cuştile sărace 

şi vieţile-nsetate de lumină?! 


De lumea-ntreagă s-ar vădi sperjură, 
noi, trejii pustnici, nu ne-om lepăda 
şi slava Lui din inimi, nu din gură, 

in patru zări de lume-o vom striga!”. 


Se aprinsese fratele-n cuvinte, 
cu-ntinse braţe şi cu barba-n vînt 
şi cei mai mulți îl aprobau cuminte, 
bătînd mătănii pînă la pămînt. 


Dar blind şi trist rămase în tăcere 

avva Evloghie, iar în ochii lui 

luceau pioase lacrimi de durere 

şi-un drag de frați cum nici că mai văzui... 


De-a fost au ba aievea nu pot zice, 
dar parcă din adîncuri de pustii 
cocoşi părură cîntec să ridice, 

trei dăţi la rînd, şi nimeni n-auzi... 
FĂRĂ DE URMĂ 


Să ştie fraţii taina mea, m-ar bate 


„cu pietre, să m-alunge din pustie, 


şi-afurisenii mari şi-nfricoşate 
n-ar zăbovi asupra mea să vie! 


Greşit-am poate cerului şi lor, 

dar nici gînd rău n-avui, nici drag de sine, 
ci doar un fel de dor mistuitor 

de-a fi, Hristoase, cît mai mult cu Tine. 


N-am vrut defel să fac cuiva smintire 
şi din chilie n-am ieșit afară 

decît arar, cînd noaptea-i mai în fire, 
zorind mereu spre-a Mirelui cămară... 


Veneau, cu timpul, frații să mă strige, 
dar n-am răspuns chemării lor nicicînd, 
iar de-am simţit vreodată că mă frige 
o poftă rea, am stins-o-n rusi, plingînd. 


Şi dracilor de seară ori de-amiază 
le-am stat mereu cu rîvna mea în git, 
încît de-o vreme nici că mai cutează 
să-mi dea tircoale neamul lor urit. 


Mi-s fraţii grija cea dintii de-acum, 
nu dracii care ştiu, dar n-au putere: 
aş vrea să pier din viață ca un-fum 
şi să-mi aştept județul la-nviere. 


Să nu rămină urmă după mine 

nici între stinci, nici în vreo minte-anume 
ci doar răbojul dragostei divine 

să-mi poarte-n coadă-adevăratul nume. 


» 


Pin” la-nviere, cînd vom fi, cum spune, 
ca îngerimea veşnicei Troiţe 

şi nu mi-or fi nici piază, nici minune 
rotunzii sîni sau lungile cosiţe... 


De-afară Moartea,-nduiaşată parcă, 
strigă atunci ca-n vis: "Kiriaki!”, 
iar amma, pin s-apuce să se-ntoarcă, 


Lai 


fuior de fum spre cer se-nvirteji (Va urma) 











DIN NOTA AUTORULUI 
LA VOLUMUL 
CRUCILE PUSTIEI. 
POEME NEPTICE 


Cel dintii poem neptic* (“Plingerea lui Agapie 
Sketul”), scris cu cîțiva ani mai înainte, a apărut inițial 
în revista sibiană Puncte cardinale (anul XI, nr. 8/ 
128, august 2001, p. 10) şi a fost inclus, un an mai 
tîrziu, în primul meu volum de poezii**. Se regăseşte 
insă şi în Addenda volumului de sonete***, împreună 
cu cel de-al doilea poem neptic (intitulat acolo 


“Legămiîntul tăcerii”). 

Celelalte douăzeci şi două de poeme neptice, 
tipărite acum pentru prima oară în volum, au fost 
concepute în perioada ianuarie-aprilie 2010. 

Douăzeci dintre aceste douăzeci şi patru de 
po-eme neptice au fost postate, succesiv, şi pe blogul 
meu personal, cu unele variaţii de formă şi chiar de 
titlu. Versiunile din acest volum sînt cele definitive. 
Am păstrat, în mare, succesiunea cronologică de pe 
blog (unde s-au bucurat de o bună receptare). După 
apariţia volumului, pe blog rămîn doar o parte dintre 
ele, din fireşti rațiuni de ordin editorial. 

Precizez că numai unul dintre cele douăzeci 
şi patru de poeme, anume cel de-al optulea (“De la 
avva Antonie citire”), reprezintă prelucrarea efectivă 
a unei istorisiri din Patericul egiptean (“Despre avva 
Antonie”, 19). Personajele lirice din acest ciclu nu se 
regăsesc ca atare în vechile paterice, dar sînt croite 
din materia şi duhul lor. 

Năzuiesc ca folosul acestor poeme — chiar 
limitat de puţina mea vrednicie — să fie deopotrivă 
estetic şi duhovnicesc, sensibilizindu-l o dată mai mult 
pe cititorul de azi faţă de marea zestre de spiritualitate 
ascetică şi mărturisitoare a Răsăritului ortodox și de 
fascinanta lume/umanitate a Evului Mediu creştin. Dar 
şi față de actualitatea eternă a problematicii 
duhovniceşti, pe hotarul inefabil dintre filocalie şi 
calofilie, acolo unde cuvintele (încă) se mai cer după 


Cuviînt. 


Răzvan Codrescu 


“ De la gr. nepsis, “vigilenţă, trezvie”. Deşi nu figurează 
încă în dicționarele curente, termenul “neptic € demult 
incetăţenit în limbajul teologic, mai ales pe filieră occi- 
dentală, cu referire la părinţii pustiei din secolele IV-V şi 
la colecţiile consecutive de apoftegme din secolele V-VI 
(traduse numai parţial în româneşte) 
“* Răzvan Codrescu, Răsăritenele iu 
Jezlumire, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, 

““* Razvan Codrescu, Rug aprins O sută de sonete şi 
false sonete, Editura Christiana, Bucureşti, 2008 


biri. Fals tratat de 


PUNCTE CARDINALE 


DIN POSTEFATA 
EDITORIALĂ 
A VOLUMULUI 
CRUCILE PUSTIEI. 
POEME NEPTICE 
(Editura Christiana, 
Bucureşti, 2010) 


] 


Printre volumele sale de articole, studii şi 
eseuri, Răzvan Codrescu a publicat și două volume de 
traduceri din poezia creştină europeană (Dante şi Sf. 
loan al Crucii), precum şi trei volume de versuri 
originale: Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire 
(2002), Rug aprins. O sută de sonete şi false sonele 
(2008) şi Crucile pustiei. Poeme neptice (2010) — toate 
apărute sub egida Editurii Christiana. 

În “Preoţia împărătească a poetului. O lectură 
în viziune liturgică a Răsăritenelor iubiri” am încercat 
mai demult o exegeză a primului volum de versuri al 
lui Răzvan Codrescu, în care figura şi cel dintâi poem 
neptic (“Plângerea lui Agapie Sketul”), despre care 
scriam: 

“Plângerea lui Agapie Sketul este rodul 


lulie 2010 Nr. 7/235 PAG. 15 


răzvan, Codrescu, 
SI A Ana ra Pi e si 


s.d -£ 
ci cile/pii 





experierii în duh a ispitirilor unuia dintre pustnicii sketici, pelerini angajaţi pe drumul cel mai abrupt al iubirii 
pentru Hristos. Cu o înţelegere duhovnicească demnă de Părinţii trăitori realmente ai acestor experiențe, 
poetul ne face părtaşi la o ispitire îndeobşte rezervată monahilor îmbunătăţiţi, cu vederea ca şi aievea a 
demonului de amiază, pricinuitorul temutei akedia — de data aceasta în ipostaza de duh măgulitor. Este 
descris tot meşteşugul aţâţării prin care diavolul e gata-gata să-i fure eremitului armele duhovniceşti: crucea, 


“Stihuirea sihastrului bătrin”, iar în volumul de, faţă.adevărul şi smerenia (Fac semnul crucii, dar viclean râvnesc!/ la vorba lui, şi plin mă simt de mine... ). 


Punctul culminant al ispitirii e semănarea confuziei (Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,/ iar cine 
minte — tu de unde ştii?!), orbirea noastră cea mai cumplită, aceea de a nu discerne între Dumnezeu şi diavol: 


Mă răsucesc ca râma pe jăratec 

și n-am habar: acolo-s eu sau el? 
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec? 
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?... 


Sînt. /rații.fel de fel — și-așa e bine, 
prin tinduiala proniei divine. * 
: Numai pusha-i una și ne-nghile 
cu toată bezna noastră de ispite. 
Și Iămuriți îniintrea ei ca-n chit, 
a treialzi ne varsă.la zenit. 


2 4 


i 
(d 

O, Doamne, Care-ai pus Iinina-n Noi, 

ae, primește-ne-n pustia de apoi! ad 
A SIC lipsă-n pîrga noastră sînt, > 

PA ua cu Duhul Tău plinește-le-n Cuvîni. “ 

 “Găcilcele multe trag.să fie uno, 

“aril le eşii.în veci deiveci cununa. 


Li 
| 


de 
pista 


d)  î Ade N, tea Ă 
>= Sp ac i 


a. 
P. 
41 


_ PH, 


| 


Pay 


Î 53 


| 
| 


| 
| 
| | 
| 
a 1) v 
ua RANA A UA 


ma € . 
TILA AV e, ps. mn e 
n III RELE 1 Nat da UR a i 


dt 





Numai iubirea nebună a lui Hristos îl ajută pe atletul 
duhovnicesc al pustiei să-şi redobândească trezvia 
(nepsis): 


Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce. 
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce! 

Nu, n-are răni, oricât de splendid e: 

de la-nceput, cu vorba doar ne duce! 


Dar El, Hristosul rănilor, boier, 
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte... 


şi să trăiască în continuare cea mai dureroasă 
logodnă, până la vremea nunții eterne cu Mirele ceresc: 


Pe stârvul meu icoana slavei geme 
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu, 
şi ne durem de-atăt amar de vreme, 
mereu străini şi logodiţi mereu. 


Plângerea lui Agapie Sketul este scrisă cu 
o cunoaştere duhovnicească şi cu o artă de atlet al 
poeziei creştine”. 

Cred că cele scrise atunci se potrivesc, în 
mare, pentru întreg ciclul de 24 de poeme neptice ce 
vede acum lumina tiparului şi despre care am 
încredințarea că încununează fericit o lungă tradiție 
a poeziei religioase româneşti adăpate la izvoarele 
duhovniceşti ale Răsăritului ortodox. Sau, cum îi 
place poetului să spună, a Răsăritului nostru fără de 
apus... 


Gabriela Moldoveanu 


Cartea poate fi procurată şi prin poştă: 
S.C. Supergraph S.R.L., str. lon Minulescu 36, 
sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: (021) 320 
61 19; fax: (021) 319 10 84; e mail: 
editura(asophia.ro . 





PAG; 16 Nr. 7/235 lulie 2010 





E 


——— - 
. — 
, 
po. 3 
] 4 
p. > $ 
“ d 
în n . s 
- 4 pă. ş FĂ 
« . “ = 3 
t 
n XX. L 
. . 
II i P 


2 > GH 


a a d 
pd, 


p. 
) 


_] 
Sai 
> 
rs 
, 


LA MUNCHEN 
IN GERMANIA FEDERALĂ 


(urmare din numărul trecut) 


Stând de vorbă cu lon Gheorghe la telefon, 


gândul îmi fugise imediat la Pamfil Şeicaru. Preotul 
Vasile Zăpârţan, cel care îi procurase cazarea în 
Karlsfe!d, la hotelul Karlsfelderhof, îşi pierduse viaţa. 
Ziua următoare am pornit imediat la Karlsfeld, eram 
oarecum cu capul plin de întrebări şi voiam să ştiu 
care îi sunt planurile. Nu aflase de moartea preotului, 
eram primul care îi aducea această ştire tristă, II 
vedeam răvăşit, cu atât mai mult cât nici sora, nici 
fratele lui nu se aflau la Mănchen. Îmi băteam deja 
capul cu situaţia lui. Având o familie destul de ma. 
îmi făceam socoteala cum voi rezolva cheltuielile care 
trebuiau să-mi cadă pe cap ş; eram chiar sigur că 
românul din exil nu va mişca nici un deget. Ajuns la 
Karlsfelderhof, răspunsul lui Șeicaru a fost foarte clar: 
se va rezolva. Rămăsesem oarecum nedumerit, n- 
aveam idee de planuiile lu: Î-aveam legături cu 


comunitatea română din exil şi imi făcean» gânduri, 


dar într-un fel oarecare răspunsul era o asigurare. Şi 
am să fac o scurtă lămurire despre legăturile mele cu 
exilul românesc: este adevărat că lucram la o secție 
românească şi majoritatea colegilor erau români, dar 
imediat ce terminam serviciul, legăturile mele cu ei nu 
mai existau. Experiențele pe care le avusesem cu 
refugiații românii în trecut nu erau uitate, cum n-am 
uitat nici faptul că, ajuns la Minchen, trebuia să le 
stau la dispoziţie, deoarece în hârtiile mele era 
menţionat că vorbeam limba română. Cu alte cuvinte, 
n-aveam nici un fel de legături private cu colegii mei, 

Convorbirea despre accidentul lui Padrito o dată 
terminată, plecasem la birou și aproape în fiecare seară 
treceam pe la Bădia Discutam ca întotdeauna diferite 
probleme, dar când se ajungea la cea mai fierbinte, 
îmi retezea imediat cuvântul: nu voia să discute 
problema /ui. Cu alte cuvinte, nu puteam afla nimic. 
Uneori îi găseam la el pe Veguţa sau pe nea Costache, 
dar niciodată nu mi s-a spus cine se afla în spatele lui 


www,punctecardinale.ro 
e-mail: ligia,banea(2 yahoo.com 


PUNCTE CARDINALE S.A.L 
cont: B. RD, Sibju RO45BRDE3305Y 02146903300 
"ISSN: 1223-3145 


PUNCTE CARDINALE 
AŞA CUM AFOST 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 
român 

al secolului XX (8) 








şi nici preţul care fusese plătit pentru această înlesnire. 
Era un fel de conspirație a tăcerii, însă de data aceasta 
privindu-mă pe mine. Mă obişnuisem cu felul lor de a 
se comporta şi nu le mai îmi puneam întrebări, dar 
curios eram. La sfârşit de săptămână îi băgam în maşină 
şi plecam prin Bavaria, sau îi aduceam acasă, unde 
Caroline, soția mea, le pregătea ceva bun de mâncare. 
Dânsa n-a întrebat niciodată motivul care mă făcea să 
aduc în casă români, dar ştia că Pamfil Şeicaru era 
singurul de care eram oarecum legat. 

Seara, pe când mă aflam la el, stăteam de vorbă 
despre situația politică internaţională şi, dintr-odată, mi- 
a pus în mână câteva hârtii. Erau scrisorile lui Nichifor 
Crainic adresate lui la Madrid. Voia să le fotocopiez. Nu 
era o problemă, o puteam face cu uşurinţă, dar n-am 
avut curajul să-l întreb motivul. În momentul acela îmi 
adusesem aminte de comportamentul lui Crainic dintre 
cele două războaie mondiale, când aflase de construcția 
Palatului Curentul şi spusese plin de mânie: Pamfil 
Șeicaru construieşte în mijlocul Bucureştiului un 
“zgârie-nori "...! Ştiam multe despre Nichifor Crainic, 
lect pe timpuri rdolui tineretului român, şi şuiam că era 
un pclemist usturător, tumultos, care nu ierta. Îi făcea 


aa să Make A inj. taiah » pi, rd ri 3 pet uz> dee + A 
ccr.curenţă lui Pamfil Şeicaru şi nu putea sa uite că 


Şeit: r' avusese succes cu ziarul Curentul, pe când el 
nu. Tar ce m-a mirat mai mult, au fost cele povestite 
de Bădia: Măi Rene, Nichifor Crainic a fost unul din 
marii mei adversari. Am lucrat împreună la “Cuvântul” 
și “Curentul”, dar n-am uitat ce făcuse el împotrive 
mea. Fe timpul când se construia Palatul Curentul le 
Bucureşti, inventase sloganul “Șantajul şi etajul” m: 
aşa cum se spune că ar f; fost Nicolae lorga. Pe gardul 
vis-r-vis de Palatul Curentul, scrisese cu litere uriaşe 
sloganul menţicnai de mine mai sus... La despărțire 
mi-a spus repece, de parcă timpul era pierdut şi nu 
puteam să ascult cele povestite de el: Crainic suferă pe 
pământul patriei, pe când eu sunt liber, lupt cu greutăţile 
exilului, dar ru pot face nimic pentru neamul meu. 
Spre deosebire de Crainic care l-a atacai şi ra 
criticat cu ferocitate, Şeicaru n-a făcut-o. Nu pentru 
că ar fi fost fricos sau laş, cum spunea Crainic (care-l 
poreclise “Ziarilă”), ci pentru faptul că el îi respecta 
românismul. Amândoi veneau din pătura de jos şi 
sufletul ţăranului nu le era străin. Şeicaru era pe jumătate 
transilvănean de la Şeica Mare, unde înaintaşii lui aveau 
turme mari de oi, iar după mamă era pe jumătate armân 
din Pind, Grecia. Nichifor Crainic, înainte de a-şi legaliza 
pseudonimul, se numea lon Dobre şi se născuse în 
Bulbucata, pe malui Neajlovului. Neamurile lui erau 
originare din Oltenia şi veniseră în Muntenia să lucreze 
pe moşia unui boier. Este drept că în noua regiune unde 
fuseseră strămutați îşi păstrau mândria de olteni, purtând 
mereu capul ridicat... Totuşi Șeicaru avusese înaintași 
doi preoţi: bunicul şi străbunicul... Dar este adevărat și 
faptul că în exil, cum o repeta mereu singur, avea o 
viaţă plină de greutăţi. Gândind însă la Crainic şi 
suferințele lui, o spunea cu durere în suflet că el era 
liber, iar Crainic se păsea în România comunizată. 


DIRECTOR FONDATOR: GABRIEL CONSTANTINESCU 


Răzvan Codrescu (redactor șet), 


Demostene Andronescu (redactor șef-adjunct), Andreea Banca 
(secretar de redacție), Ligia Banca (tehnoredactor), Marcel Petrişor (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU, Calea Dumbrâvii 109, tel./fax 0269/422536, mobil 0730023992 


Gândurile lui Șeicaru se învârteau mai tot timpul în 
jurul lui Crainic, nu uita că fusesese închis timp de 
15 ani fără judecată. În 1962, când a fost eliberat, i 
s-a cerut şi lui, cum i se ceruse și lui Radu Gyr, să 
scrie în Glasul patriei, ziar înfiinţat de George Ivașcu 
pentru refugiații români, aşa-zisă gazetă liberă tipărită 
în Berlinul Oriental, în zona germană de ocupație 
sovietică. Din scrisorile pe care trebuia să le 
fotocopiez, probabil trimise la dorinţa celor care 
stăpâneau țara, făcusem câpii și pentru mine, Le-am 
citit şi câteva rânduri mi-au rămas întipărite adânc 
de tot în memotie: Dragă Pamţil, ceea ce m-a 
entuziasmat la culme e marea ta carte La Roumanie 
dans la grande guerre! Câră dragoste de țară şi de 
neam ai concentrat tu în această carte, punând pe 
lângă talent o documentare ştiinţifică uluitoare. M- 
a făcut să te am mereu în față, citind-o, în mantia 
albă de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul... Află 
că nici prin aluzie nu te-am pomenit în polemicile 
de aici, fiindcă, cunoscându-te în fondul tău, eram 
sigur că acest fond va izbucni vulcanic la un moment 
necesar. Nu m-am înşelat. Să trăieşti, Pamfil! 

Bădia primise de la Crainic vreo cinci scrisori 
şi se simţea foarte mândru. În momentul acela mă 
gândeam la timpuri demult trecute şi la faptul că cei 
care îi reproşau retroactiv oscilații politice, sau îl 
acuzau de interese financiare, erau în cea mai mare 
parte evrei, sau cei din camarilă, cărora le leza 
interesele. Din partea evreilor este totuşi foarte curios. 
El a fost persoana care a salvat majoritatea evreilor 
români din Franţa. Se reîntorceau în România prin 
cel de-al 3-lea Reich, fără să fie molestaţi şi fără să 
fie opriţi. 

A trecut şi anul 1976, an în care nu se dusese 
la Bucureşti, cum se spune dintr-o anumită parte. În 
primul rând a fost moartea tragică a preotului Vasile 
Zăpârțan, la începutul lui august, apoi fusese mai tot 
timpul împreună cu mine prin Bavaria, chiar în toată 


luna august. Am intrat în 1977, problema cu locuința 
fusese clarificată şi mă bucuram. În această perioadă 


nu mi s-a spus niciodată cine se încărcase cu 


raspunderea lui ÎN stiam Secretos şi amr lăsat totul la 
“vcia întâmplării. În sine nu mă interesa, principalul 


ere că problema cu locuința se terminase. Incă din 
toamna lui 1576 se mutase la Dachau, unde se găsise 
pentru el un apartament mai ieftin ca hotelul! 
Karlsfelderhof. Făcându-i prima vizită le Dachau, am 
întâlnit-o acolo pe Măicuţa, care mi-a dat imediat o 
cheie să * multiplic. Am luat cheia în mână şi aveam 
senzaţia că era o datorie de care nu mă puteam 
eschiva. Am făcut cinci iar mie îmi rămăsese una 
ca să nu aştept în fața intrării. Restul a fost împărțit 
de Măicuţa persona! celor care aveau nevoie de ele. 
Nu ştiu cine le-a primit şi nici n-am întrebat. Probabil 
nea Costache primise una și ultima fusese oprită de 
Cânsa În felul acesta am făcut cunoştinţă cu noua 
|ecuinţă, iar bucuria a fost mare pentru toată lumea. 
Am stat de vorbă şi aşteptam nerăbdător să mi se 
spună ceva, dar a fost o tăcere de mormânt. N-am 
deschis gure şi n-am vrut să depăşesc limitele 
îngăduite Prokabil, mz: târziu voi atia... 

Serile rămăscseră cum le cunoşteam, ca şi 
călătoriile prin Bavaria. Singura dife-rență erau 
vizitatorii lui Bădia. Nu veneau numai cei trimişi de 
la Bucureşti, fapt pe care nu-l cunoşteam, ci şi mulți 
refugiaţi dir; ţară, stabiliți la Miinchen sau prin alte 
locuri din Germania Federală. Mă obişnuisem să fac 
fotografiile de rigoare şi în felul acesta l-am eternizat 
pe un nou-venit din țară, Grigore Golescu, care locuia 
pe undeva prin Bavaria. Făcea parte dintr-o familie 
bună de la Bucureşti şi regele Belgiei, Baudouin |, îl 
răscumpărase. Se stabilise în Germania Federală, nu 
departe de Munchen. 


(Va urma) 


Rent Al DE FLERS 
(Mânchen) 


Tehnotedactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 
———————————————— 


Tipar; NOBLESSE SRL