Puncte Cardinale anul XX, nr. 6 (234), iunie 2010

“În preambulul statutului PPE se asumă explicit «viziunea creştină despre om şi societate». În statutul 
PDL se spune că «Partidul Democrat Liberal respectă tradiţia creştină». După mine, respectul acesta declarat | 
nu ajunge, pentru că a respecta doar tradiția creştină nu înseamnă că îţi fundamentezi acțiunea politică pe E 


valorile ei. Demnitatea persoanei umane, libertatea, responsabilitatea, subsidiaritatea şi solidaritatea sunt 
instrumentele prin care putem atinge binele comun, dar ele se pot folosi numai dacă PDL îşi asumă nu doar 3 


respectul vag faţă de nişte tradiţii, ci valorile care compun şi sustin în timp această tradiţie”. 
E 8 Jar : ia ; Teodor Baconsky) | 





credintă 


r 


iubire Nr. 6/234 
speranţa Ti 


CADINALE E 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 












generației bătrînilor (cea a lui Corneliu Coposu) sau a mai 
puțin tinerilor (cea a lui Varujan Vosganian) îi va fi dat 
generaţiei lui Adrian Papahagi şi Mihail Neamţu (față de 
care însuşi Teodor Baconsky este deja... senior). Bunele 
intenții ale inițiatorilor par mai presus de orice discuţie, dar 
pentru ca primenirea să devină reală va fi nevoie ca 
prezența elitistă din partid să nu rămînă doar una decorativă, 
ci mina aceasta de tineri capabili şi disponibili să ajungă — 
treptat, dar repede — şi la efective puteri decizionale, cu 
asentimentul responsabil al celor care se întîmplă să aibă 
mai mulți bani, dar mai puțină „evghenie” (intelectuală ŞI 
nu numai). Altminteri totul devine tripou de „moguli”, iar 
ingerului creştin i se înneeresc aripile. 

Va conta enorm. pe de altă parte, şi ce va prevala 

in conştiinţa şi lucrarea noului front „popular” şi „democrat: 
creştin”: necesitatea organică a unei drepte politice, pes Ma 
care țara o resimte de mulţi ani, sau necesitatea formală şi | 
conjuncturală a P.D.L: de a-şi „trage”, de ochii lumii largi, 
o identitate politică şi morală care astăzi e sublimă, dar 
lipseşte cu desăvirşire... D-l Valeriu Stoica pare sincer 
favorabil unei construcţii serioase, dar nu e numai 
dumnealui, venerabilul... 

Eu unul, după cel puţin 20 de ani de rimat în 
istoria şi doctrina dreptei româneşti şi europene, nu mai 
sînt în situația de a mă entuzisma cu uşurinţă de o ofertă 

De ziua Înălţării Domnului şi cinstirii Eroilor În mare, conferențiarul a căutat să desluşească, pe doctrinară şi ideologică de acest gen, nici de a mă amăgi, 

"| Neamului, în aula Bibliotecii Centrale Universitare, sub - înţelesul unui public mediu, pe de o parte ce oferă democrația  cetățeneşte sau prieteneşte, că vom şi avea de-acum - 
egida Fundaţiei „Konrad Adenauer” şi a Institutului de Studii creştină (de sorginte catolico-protestantă), iar pe de altă parte hocus-pocus! - O dreaptă adevărată într-o Românie 
Populare (1.5.P), şeful diplomaţiei româneşti, d-l Teodor cum s-ar putea valorifica această ofertă la meridian românesc nenorocită sistematic de stingism(e) Şi de interesele fără 
Baconsky (îmi iau îngăduința să folosesc grafia consacrată . (într-un cadru majoritar ortodox), cu precizarea inițială că culoare ale clanurilor mafiote. Imi dau bine seama că nişte 
cultural a numelui domniei-sale, iar nu pe cea în curs de a planul politic nu trebuie însă confundat cu cel religios. Idealul oameni mai deştepţi şi mai realişti decit mine, cărora nu li 
se impune politic: Baconschi), a conferenţial despre „Rolul - ar fi cel al unei Biserici libere într-un Stat liber, în care etica s-a oferit niciodată un cadru mai potrivit cu aspiraţiile lor 
democraţiei creştine în reconstrucția dreptei româneşti”... creştină să catalizeze conștiința civică şi să prevină, pe cît  (mărturisite sau nemărturisite), au decis că ar cam i 
Concomileni, s-a distribuit gratuit suplimentul 22 plus intitulat - posibil, derapajele politicianiste ale unei lumi fără Dumnezeu. vremea, după atitea ratări succesive în reconstrucția unei 
„Democraţia creştină în România europeană", în care apar Dreapta nu se poate lipsi de o tradiţie referenţială, dar sugestia drepte creştine, să fie lăsată în suspensie dreapta lui „ce 
mărturisirile de credinţă ideologică ale unui grup consistent ar fi ca, dincolo de cadrul general al tradiţiei creştine ' se cade” şi să se încerce măcar o dreaptă a lui „ce se 
de tineri intelectuali de elită (deja numiţi, insinuant, alături  bimilenare, raportarea să se facă în mod predilect la tradiţia poate”. Găsesc şi eu că e de preferat chiar Şi o jumătate de 
de alți cițiva, „ intelectualii lui Băsescu”): Teodor Baconsky europeană, iar nu la cea naţională (vechile „naţionalisme” dreaptă funcţională stingismului mai mult sau mai puţin 
însuşi, Adrian Papahagi, Alexandru Gussi, Theodor. fiind dezagreabile establishment-ului actual). Cu toate acestea, — deghizat în care băltim de 20 de ani încoace, între un 
Paleologu, Bogdan Tătaru-Cazaban, Aurelian Crăiuţu, loan. se așteaptă de la o democraţie creştină responsabilă nu numai socialism larvar şi un liberalism avortat, ajunse pînă la 
Stanomir, Radu Carp, Radu Preda, Bogdan Diaconu, Petre reconstrucţia unei drepte funcționale, ci şi înlesnirea unei urmă să-şi dea mina cu cel mai dezgustător oportunism, 
Guran, Mihail Neamţu, Sever Voinescu afirmări identitare în noul context globalizant (pe care Dacă şi ce va ieşi din această nouă aventură, numai 
conferențiarul n-a ezitat să-l critice principial). Pentru un orator Dumnezeu ştie. Oricum, dacă oamenii de dreapta cu 

Năzuința unei democraţii creştine, ca alternativă de dreapta ar putea să pară puţin, dar pentru un ministru de sensibilitate creștină mai nutresc ceva speranţe de la scena 


= Atp 
aaa 
inec. 


i 


a Ă 








de dreapta, nu-i nouă în România postcomunistă, darea n-a Externe este destul de mult... politică românească, ei nu au, momentan, în ce altceva să 
reuşit pînă astăzi să se concretizeze cu adevărat, nici măcar Sigur că marea problemă, cum a rezultat şi din le investească mai bine. 
cu girul „seniorului” Corneliu Coposu. Mai nou, teologul și intrebările puse din sală după conferință, rămine cum să faci La spartul conferinţei, d-l Adrian Papahagi, filolog 


diplomatul Teodor Baconsky, actualul ministru de Externe, ca „un model de pîndire” să ajungă a fi și „un model de redutabil şi consilier zelos, îşi mărturisea dezamăgirea că 
a ținut să-şi arate disponibilitatea de a o readuce în atenția acţiune”, Sau cum să obturezi, vorba lui Petre Ţuţea, asistența a fost mai puţin numeroasă decit se scontase şi 
opiniei publice. Da data aceasta, pînă la eventuala probă indelunga „istorie românească a a/lărilor în treabă”. Nupare — decit s-ar fi cuvenit. Poate că era loc de o organizare mai 
contrară, abordarea se înfăţişează mult mai serioasă şi mai nici lesne, nici la îndemîna oricui să prefacă peste noapte bună... Nu ştiu, nu mă pricep la lucrurile de felul ăsta... 
consistentă, beneficiind şi de o coagulare intelectuală fără struțocămila liberal-democrată (şi fost social-democrată) a Dar, ca tradiţionalist (nu conservator!) incorigibil, cu am 
precedent pe scena politică românească de după 1989, lui Băsescu, Udrea și Videanu într-un credibil şi viabil partid mers și merg pe idealismul boieresc al bătrânului lancu 

precum şi de o conexare mult mai fermă la „marea familie creștin și european, mai ales pe fondul de troglodeală, Văcărescu: La fapta bună/ Puţini s-adună / Mult pot puținii/ 

europeană a partidelor de dreapta populare şi democrat-  dezabuzare şi corupţie al societăţii româneşti de azi. Dar Buni împreună. 

creştine”, tinerețea e energică şi are timp. Poate că ce n-a fost dat Răzvan CODRESCU 














PAG. 2 Nr. 6/234 lunie 2010 


O SOLUȚIE 
PENTRU 
IEŞIREA 
DIN CRIZĂ 


Capitalismul a fost modul de producţie cel 
mai performant din câte s-au perindat de-a lungul 
istoriei omenirii. Axat pe conceptul de libertate, a 
descătuşat energiile creatoare ale omenirii şi astfel a 
dat un impuls decisiv dezvoltării ştiinţei şi a forţelor 
de producție. Dar, ca orice dat uman, avea o valoare 
relativă, existând posibilitatea unor derapaje cu 
consecinţe devastatoare. La conferinţa de la Bretton 
Woods, care avea menirea de-a pune bazele unei 
economii în plină dezvoltare în perioada de după cel 
de-al doilea război mondial, economistul englez John 
Maynard Keynes a prevenit că ar trebui create 
mecanisme care să nu permită ivirea unor derapaje 
grave. Dar, în euforia victoriei care se contura, 
economiştii americani fetişizau aproape conceptul de 
libertate, neadmițând nici o derogare de la teoria şi 
practica pieței libere şi concurenţiale. Astfel, acest 
principiu a devenit dominant ca şi concepție 
economică în lumea capitalistă. Dar din cauza faptului 
că factorii economici erau obsedaţi de dorinţa de a- 
şi maximaliza profiturile, derapajele s-au produs şi 
astfel accentul nu mai cădea pe producţie, ci pe 
speculație, când prin tranzacţii dubioase se obținea 
tocmai ceea ce se dorea: profitul maxim. 

Băncile, în loc să realizeze operațiunile 
tradiționale, şi anume de-a primi depozite şi de-a 
acorda împrumuturi, au trecut la folosirea unei a treia 
forme de activitate: speculaţia, noul compartiment al 
traderilor fiind de fapt cel mai important în activitatea 
băncilor. Existenţa paradisurilor fiscale, care 
absorbeau cantități uriaşe de bani care circulau fără 
nici un control, fără nici o evidenţă, şi dispăreau nu 
se ştie unde, agravau situaţia. Din cauze, de acum 
bine ştiute, adică prin operaţiuni dubioase, o serie de 
bănci au dat faliment, fiind necesară intervenţia 
statului. Acesta a fost obligat să injecteze bani în 
anumite bănci, în întreprinderi mari, cum erau 
General Motors şi altele, care altădată erau o mândrie 
a industriei americane. Partea gravă consta în faptul 
că nu statul influența băncile, ci băncile începuseră 
să controleze statul. Chiar şi atunci când banii erau 
injectați în bănci şi mari întreprinderi, în sume 
importante, aceste bănci îşi continuau obiceiurile. În 
felul acesta criza a cuprins Statele Unite ale Americii, 
iar de aici a fost rostogolită peste partenerii economici 
ai Americii, peste țările din vestul şi estul Europei. 
Criza părea mondială şi totuşi nu a fost aşa, ceea ce 
ne arată că sistemul era vinovat, care a creat criza şi 
a rostogolit-o peste alții. 

China, de pildă, după un prim şoc, şi-a revenit 
completamente şi a realizat indici economici în 
continuă creştere, PIB-ul chinez fiind unul de excepție, 
orientat permanent spre cifre record. Aceasta datorită 
faptului că în China exista o extraordinară piaţă internă 
de consum, iar pe de altă parte China se afla pe primul 
loc în lista exportatorilor mondiali. Diferitele laturi 
ale economiei chineze nu erau afectate, ci, dimpotrivă, 
se dezvoltau continuu. Un alt exemplu sunt țările 
arabe, unde băncile, supuse și unor reglementări de 
ordin moral, nu au fost afectate de criză. 

Din păcate, România a fost una dintre ţările 
destul de puternic afectate de criză, fiind într-o 
continuă recesiune, cu efecte dezastruoase pe plan 
financiar. Paleativele în direcția economiei nu se 
constituiau într-un adevărat program de ieșire din 


PUNCTE CARDINALE 


criză. Într-un anumit fel, lecţia grecească era cât pe 
aci să se repete şi în România. Gândirea economică 
din țara noastră nu este deocamdată la înălțimea 
aşteptărilor şi necesităţilor româneşti, iar continua 
indatorare prin împrumuturi care nu sunt destinate 
economiei reale, ci achitării unor obligaţii sociale, nu 
se poate constitui într-un panaceu eficient al stării 
economice actuale. 

Fiecare stat este obligat să-și valorifice 
posibilităţile reale de care dispune. România are două 
oportunități de excepţie, din care una se constituie într- 
o rezervă economică strategică şi nu într-o exploatare 
imediată, Mă refer la aşa-zisele zăcăminte aurifere 
cunoscute sub numele generic de Roşia Montană, dar 
care în condițiile actuale nu pot fi exploatate, atât din 
motive economice, cât şi tehnice. Zăcământul aurifer, 
apreciat la 20 de miliarde de euro, este ofertat de Gold 
Corporation Canada cu doar... 4 miliarde de euro. Pe 
de altă parte, nu se ştie exact ce conține. Nu numai 
zăcământul aurifer, dar şi posibile alte materii prime, 
care din exploatare subsidiară pot deveni de fapt 
principalul obiectiv al exploatării, în momentul de față 
necesită, în procesul de producţie, tratarea minereului 
cu cianuri; or, cianurile poluează atât solul, cât şi, prin 
infiltraţii, apa, afectând astfel suprafețe mari. Aceste 
zăcăminte trebuie să rămână o rezervă economică 
strategică a României şi vor fi exploatate atunci când 
procesul de producţie nu va mai constitui un pericol 
pentru mediul înconjurător. Deci, respingem categoric 
această oportunitate pentru un viitor apropiat. Există, 
însă, un alt obiectiv care, din punct de vedere 
economic, se justifică pe deplin şi pentru o exploatare 
imediată. 

Încă Mihail Kogălniceanu, în mod romantic, 
descria gurile Dunării ca un proiect extrem de însemnat 
din punct de vedere economic. De asemenea, ofițerul 
de marină Eugen Botez, cunoscut sub pseudonimul 
literar de Jean Bart, scria despre enormul potenţial al 
Dunării. De fapt, Dunărea este, din punct de vedere 
economic, cel mai important fluviu din lume. Fireşte, 
există fluvii cu un debit mult mai mare — Amazonul, 
Nilul, Gangele, Volga, Fluviul Galben, Fluviul Albastru 
—, dar toate acestea parcurg teritoriul unei singure ţări 
sau cel mult două, fiind deci căi fluviale importante, 
dar cu o utilitate restrânsă. Dunărea parcurge teritoriul 
a zece state europene, iar prin prelungirea fluviilor Main 
şi Rin din Germania va face o legătură între Marea 


SITE EP PI I 
* 


Pi ză 
( E . pi îi Ly miar . 
RA în 7. (fu 4 2, Hi cai 





constă în faptul că poate construi un complex portuar 
la gurile Dunării, având ca vârf de lance Sulina; chiar 
proiectul de construire a acestui port ar putea purta 
denumirea de Sulina. Ar fi vorba de a înlesni 
descărcarea vaselor maritime în vase fluviale şi a 
acestora la rândul lor în vase maritime. Un complex 
portuar care ar putea folosi expertiza unor specialişti 
români, germani şi chinezi care au o vastă experienţă 
în lucrări hidrotehnice. 

Urmări imediate: 

Crearea unei societăți pe acțiuni pe baza unui 
parteneriat public-privat, în care statul român, 
proprietarul unor locaţii de pe malurile Dunării, ar 
concesiona către asociaţie locaţiile necesare pentru 
construcţii, primind în schimb din partea societății 
redevenţe la prețul zilei. Societatea Sulina va emite 
acţiuni tranzacţionate la bursă, jumătate din numărul 
acţiunilor vor fi cedate statului român, iar cealaltă 
jumătate valorificate la bursă. La o sumă de cinci 
sute de milioane de euro, cumpărătorul primeşte 
dreptul de a-şi numi un om în consiliul de 
administraţie al societăţii. Ce câştigă statul român? 
Dă de muncă la un număr semnificativ de 
constructori, valorifică materiale de construcţie, se 
dau comenzi pentru construcția de vase fluviale de 
diferite tipuri, transportul mărfurilor în vrac, a 
industriei uşoare, grele, alimenatare etc. Şantierele 
navale la rândul lor încep să lucreze cu partenerii lor 
pe orizontală şi verticală. Scade numărul şomerilor, 
dar în schimb crește consumul. Statul român 
încasează diferite sume din impozite, taxe, accize, 
redevenţe şi dividente de pe urma acţiunilor, deci 
alimentează bugetul şi nu cheltuie însemnate părţi 
Gin buget. 

Altă posibilitate ar fi ca statul să emită 
obligaţiuni cu garanții de stat şi cu dobândă favorabilă, 
ca să atragă capitaluri cât mai multe şi care vor 
permite demararea lucrărilor, 

Un al treilea mod de-a coopera este cel cu 
Germania, care în afara expertizei tehnice, de înaltă 
calitate, ar avea tot interesul să facă din Dunăre o 
reuşită economică. Lucrările acestea la gurile Dunării 
trebuie continuate cu lucrări la porturile dunărene. 
In afara câtorva porturi mari, sunt porturi de care 
azi nici nu te poți apropia, pentru că sunt colmatate. 

O altă lucrare complementară ar fi 
ecosistemul denumit Delta Dunării. Este un obiectiv 


Neagră şi Oceanul Atlantic. Sunt fel de fel de inițiative. turistic unic în Europa. Locuitorii Deltei, care în 


care încep şi nu se finalizează, se tot amână. Problema 
transportului fluvial pe Dunăre este şi în atenţia Uniunii 
Europene. Din punct de vedere juridic, există şi o 
Convenţie Dunăreană şi, de bună seamă, toate proiectele 
care se elaborează trebuie armonizate cu această 
convenţie. Dunărea este o poartă a Europei spre 
Orientul Mijlociu şi chiar spre cel Îndepărtat. 

Să luăm lucrurile pe rând. China este cel mai 
mare exportator mondial de produse. Pătrunderea în 
Europa este însă greoaie, se operează prin calea ferată 
transiberiană, drum lung, scump şi anevoios. Cu mult 
mai utilă “pentru chinezi ar fi folosirea unor vase 
maritime încărcate în porturile chineze, care ar naviga 
până la Sulina, unde ar fi transbordate toate produsele 
în vase fluviale, care ar pleca pe Dunăre în amonte 
spre porturile de destinaţie, de unde ar fi încărcate cu 
mărfuri pentru export care ar pleca în aval până la 
Sulina, iar mărfurile ar fi transbordate pe vase maritime. 
Aceeași situaţie este valabilă şi pentru țări emergente 
ca Indonezia, India şi Pakistanul. 

O altă categorie de state sunt Iranul şi țările 
arabe, care formează un soi de Hinterland al Turciei — 
Arabia Saudită, Irakul, Emiratele Arabe etc. Cel mai 
mare beneficiar din această zonă, care ar avea un 
contact aproape direct cu ţările europene, este 
indiscutabil Turcia. Se vorbeşte despre sinergia Mării 
Negre, dar real cel puţin trei state, dacă nu chiar mai 
multe, ar fi interesate — Georgia, Armenia şi 
Azerbaidjanul. Cu aceasta niungem la țările europene 
riverane aşezate de-a lunuul Muviului dunărean, dintre 
care interesul cel mai marc l-ar avea, fireşte, cea mai 
mare țară ca putere economică a Europei, anume 
Germania, care dintotdeauna a prezentat un interes 
sporit faţă de Orientul Mijlociu. Interesul României 


momentul de față se ocupă cu braconajul, cu 
distrugerea fondului piscicol şi a unor specii 
valoroase cum sunt, de pildă, sturionii, ar putea fi 
relocați înspre locuri unde şi-ar găsi posibilități de 
valorificare a forțelor de muncă, pe lângă noile 
construcţii care se operează de-a lungul Dunării. Cel 
puțin zece judeţe ale țării ar deveni extrem de 
interesate pentru investitori străini, astfel s-ar putea 
pune în mişcare întreg angrenajul economic al ţării 
fără să solicităm noi ajutorul altora, ci alţii, atraşi de 
posibilitatea unui profit, ar investi exact în locurile 
de care economia noastră duce atâtea lipsuri. 

În felul acesta, România, prin forţe proprii, 
oferind şi primind, va ieşi din tecesiunea programată 
cu un avans de câţiva ani şi va degreva forurile 
europene de-a interveni permanent într-o economie 
pe care prea mulţi o văd în pragul falimentului. 

Pentru a nu mă afla în zona supoziţiilor, îmi 
permit să sugerez să se creeze o aşa-zisă celulă de 
criză care să cuprindă pe următorii domni: Lucian 
Croitoru, din partea Băncii Naţionale; Ilie Şerbănescu, 
fost ministru, actualmente analist economic; 
Constantin Rudniţchi, analist economic, şi care să 
analizeze problemele prezentate sub aspect 
economic. Concluziile pe care le vor trage sper să 
fie în folosul României, să preîntâmpine vâltoarea 
revendicărilor sociale şi să astâmpere corul 
detractorilor de orice nuanţă. 

Această lucrare este doar o schiţă sumară a 
unui proiect mai amplu şi care poate fi analizat, 
îmbunătăţit şi eventual pus în funcțiune, într-o lume 
lipsită de proiecte, dar plină de pretenţii. 

Prof. univ. Raul VOLCINSCHI, 
Cluj-Napoca 





| 





zenhu 








NAE IONESCU 


120 DE ANI DE LA NAȘTERE (2) 





IEȘIREA DIN LEGENDĂ 


STADIUL EDITARII 
LUI NAE IONESCU (2010) 


(Urmare din numărul trecut) 
Spre sfîrşitul anului 1997, printr-o fericită întilnire a 
competențelor (filologică şi filosofică), dublată de o exemplară 
acribie editorială, Dora Mezdrea şi Marin Diaconu au pus la 
indemîna publicului contemporan cea mai substanțială ediţie 
de pînă acum a cursurilor de logică. Cele trei volume apărute 
la Editura Eminescu reunesc prelegeri în cea mai mare parte 
inedite, reprezentînd un pas important spre “integrala” 
cursurilor universitare rămase de la Nae Ionescu (“După 
tipărirea și a acestui curs [Cursul de logică ținut în anul 
universitar 1927/1928-n.R. C.], mai rămîne să fie editat doar 
Cursul de metafizică din 1937. Îngrijirea ultimului curs ţinut 
de Nae Ionescu și-a asumat-o Dan Zamfirescu. Sperăm ca în 
curînd să fie aşezat și acesta lingă cele scoase, în ultimii 
șapte ani, de cîteva edituri [Humanitas, Biblioteca Apostrof, 
Anastasia, Eminescu — R. C.] — citat din nota editorilor, p. 
231). Editate şi difuzate la un loc, cele trei volume 
(nenumerotate ca atare) cuprind, în ordinea cronologică a 
cursurilor: Curs de istorie a logicei, însoțit de trei prelegeri de 
Logica colectivelor (1924-1925) [cele trei prelegeri de logica 
colectivelor datează din 1935], avînd în chip de introducere 
un text al lui Mircea Vulcănescu (“Gindirea filosofică a d-lui 
Nae Ionescu”); Curs de logică, cu privire speciglă la ştiinţele 
exacte (1926-1927), avînd în chip de cuvînt înainte un text al 
lui Constantin Noica (“Nae Ionescu și spiritul de școală”); 
Curs de logică (1927-1928), precedat de un text al lui Emil 
Cioran (“Nae Ionescu şi drama lucidităţii”) [1]. În ce priveşte 
Cursul de istorie a logicei din fruntea acestei serii, el nu se 
suprapune întru totul cu cel din 1929-1930 (editat mai întii în 
1941, reeditat în 1993 —v, mai sus); explicaţii în această privință 
se găsesc la pp. 178-179 ale respectivului volum (raportul 
dintre cele două versiuni rămînînd destul de înceţoşat). 





'Conform paginilor de titlu ale celor trei volume. Pe coperţi, 
printr-o convenţie editorială, figurează următoarele titluri: 
Introducere in istoria logicei, Introducre în logica 
matematică (acest titlu convenţional își află suficientă 
acoperire în materia cursului) şi /nrroducere în logică (a 
nu se confunda cu Logica generală din 1934-35, editată 
mai întîi în 1943, reeditată în 1993 — v, mai sus), De 
adăugat, în treacăt, că în preajma morţii Nae Ionescu lucra 
la un Manual de logică (din care s-au păstrat fragmente 
în manuscris), 


= <a, 


Spre sfîrşitul secolului trecut, în ultima lui aventură 
estivală, s-a încheiat lungul şi sinuosul proces al editării 
cursurilor litografiate sau stenografiate ale lui Nae Ionescu 
(atitea cîte au ajuns pînă la noi). Evenimentul merită şi în 
expunerea de faţă o atenţie mai specială, cu atît mai mult cu 
cît este vorba de cursul inedit cel mai mult aşteptat, fiind şi 
ultimul ţinut integral de Nae Ionescu la Universitatea din 
București. Stenografiat şi apoi transcris de studentul Dumitru 
Neacşu în 1937, a apărut în 1999 la Editura Roza Vinturilor, 
fiind îngrijit de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu (patronul 
editurii), acesta din urmă semnînd şi cuvîntul înainte (“«Ultimul 
curs încheiat» de Nae lonescu”), şi postfața (“Metafizica 
secolului XXI”), ambele în stilul cam radicalist şi ditirambic 
care-l caracterizează. Dintr-o notă a editurii (p. 14) aflăm mai 
exact: “Contribuţia lui Dan Zamfirescu la îngrijirea ediţiei a 
constat în clarificarea unor locuri ce prezentau dificultăți de 
înțelegere, în propuneri de subliniere a unor pasaje şi în 
redactarea cîtorva note, în cea mai mare parte ele aparținînd 
lui Marin Diaconu. Toate celelalte contribuții, privind titlurile 
şi subtitlurile prelegerilor [prin preluarea mărturisită a metodei 
încetăţenite de Dumitru Cristian Amzăr şi de comitetut editorial 
din anii '40-n.R. C.], stabilirea textului şi completarea lui prin 
insemnările d-lui Nestor Ignat [alt fost student al lui Nae Ionescu; 
vezi şi mai jos-—n. R. C.], ca şi obţinerea şi retipărirea notelor 
de la prelegerile de logica colectivelor din 1938 [adnotate parțial; 
de altfel, cursul însuși nu pare să ti fost terminat de Nae Ionescu, 
arestat, din motive politice, la începutul lunii mai şi definitiv 
destituit de la Universitate— n. R. C.] aparţin lui Marin Diaconu”. 

Volumul, numărind 330 de pagini (plus ilustraţia 
fotografică), poartă titlul editorial (nu tocmai adecvat) 7rata! 
de metafizică şi redă cursul ținut în anul universitar 1936-1937 
(în fapt, numai în 1937, din 12 ianuarie pină-n a doua jumătate 
a lunii mai, nu toate lecţiile fiind datate cu precizie), alcătuit 
din XXII de lecţii (din păcate, lecţiile XII şi XIII lipsesc din 
stenograma d-lui Neacşu, iar lecţia X este incompletă, 
stenograful încurcînd paginile; lipsurile se suplinesc oarecum 
prin rezumatele d-lui Ignat: pentru lecţia X, vezi pp. 244-246; 
pentru lecţia XII — pp. 248-249; pentru lecţia XIII — pp. 249- 
251 [2]). Nu este exclus ca Nae Ionescu să mai fi ținut o lecţie, 
a XXIII-a, omisă de ambii stenograti, căci la p. 211 citim: 
“Problema [unitatea reală a lumii - n. R. C.] trebuie să o 
dezbatem mai pe larg, dacă nu se închid acum cursurile 
universitare...” (cf, şi p. 215, nota 1, din aceeași ediţie). 

Structura volumului — destul de stufos — este următoarea: 
A. prima secțiune, cuprinzînd a) cuvîntul înainte (Dan 
Zamfirescu); b) o notă asupra ediţiei (Marin Diaconu şi Dan 
Zamfirescu); €) cursul propriu-zis (pp. 15-216, unele lecţii fiind 
însoțite de note editoriale plasate la sfirşit), B. a doua secțiune, 
cuprinzînd d) “O mărturie” despre profesorul Nae Ionescu 
(Nestor Ignat); e) rezumatele, utile şi inteligente, a 18 lecții din 
cursul de Metafizică (realizate în epocă de studentul Nestor 
Ignat); £) notele aceluiaşi la cursul de Logica colectivelor din 
1938 (pentru numai 6 lecții); g) “«Misterul» morţii lui Nae 
[onescu în lumina ultimelor revelații documentare și a unei 
scrisori inedite de la Cella Delavrancea [document comunicat 
în 1995 de regretatul Octavian Ghibu, fiul lui Onisifor Ghibu, şi 
reprodus fotografic pe coperta 3 —n. R. C.]” (Dan Zamfirescu; 
studiu destul de substanțial — pp. 268-315 — şi bine documentat, 
demonstrînd slăbiciunea ipotezelor senzaţionaliste privitoare 
la moartea prematură a profesorului); h) “În loc de postfață...” 
(Dan Zamfirescu); i) planşe cu fotografii inedite (din perioada 
relaţiei lui Nae Ionescu cu Lucia Popovici-Lupa, aprox. 1933- 
1938), 

Cursul capătă dimensiunile și semnificaţia unui 
festament filosofic, sau mai exact spus spiritual, nu doar al 
profesorului, ci — sugerează chiar el în lecţia introductivă, poate 





: Am ținut să dau aici trimiterile corecte, deoarece, dintr-o 
gravă neatenţie redacțională, în volum se fac trimiteri 
eronate. 

' Traseul ideatic al acestui important curs “testamentar” ar 
putea fi fixat prin următoarele repere: precizarea preliminară 
a rostului metafizicii (care, zice Nae Ionescu, este un soi 
de “ofrandă lirică” vizînd “echilibrul” şi “împăcarea” omului 
prin experienţa “absolutului”, pe o cale diferită, dar 


PUNCTE CARDINALE 





lunie 2010 Nr. 6/234 PAG. 3 


Nae lonescu s-a născut acum 120 de ani 
(Brăila, 4 iunie 1890 — stil vechi) şi a murit acum 
70 de ani (Bucureşti/Băneasa, 15 martie 1940). 
A fost probabil cel mai influent profesor al 
României interbelice și unul dintre marii gazetari 
ai epocii. O întreagă pleiadă de intelectuali 
iluştri, de la Vasile Băncilă (n. 1897) la Emil 
Cioran (n. 1911), i-au fost studenţi, discipoli şi 
mărturisitori. Mircea Eliade (n. 1907) i-a fost 
asistent la Universitate şi prim editor, iar Mircea 
Vulcănescu (n. 1904) — prim monograf. Petre 
Ţuţea (n. 1902) sau Constantin Noica (n. 
1909) au dezvoltat în discursul lor multe teme 
şi sugestii naeionesciene. Angajarea sa ortodoxă 
şi de dreapta, dar mai ales apropierea de 
legionari (cu precădere în ultimii ani de viață) i- 
au marcat imaginea postumă într-o posteritate 
dominată de ideologiile stîngiste (de la 
comunismul roşu la comunitarismul albastru). 
Pe cît a fost de adulat de către unii, pe atit a fost 
de denigrat de către alţii, dar fascinația 
personalităţii lui a rămas mereu vie şi 
provocatoare. În întîmpinarea aniversării din 
această lună, publicăm continuarea “eseului 
bibliografic” adus la zi şi semnat de Răzvan 
Codrescu, ca pe o reverență tîrzie faţă de marele 
profesor al celei mai strălucite — dar poate şi 
mai tragice — generaţii intelectuale din istoria 
României şi a sud-estului european. Aşteptăm, 
cu cea mai caldă deschidere, orice alte contribuții 
la cunoaşterea personalității şi scrierilor marelui 
profesor, ce ne-ar plăcea să fie constant prezent 
în paginile revistei noastre pînă la sfîrșitul 
acestui an. (Redacția) 








bravînd, dar nu fără tilc — al unei întregi epoci sau virste 
spirituale: "Dacă [...] sistemul de metafizică, soluțiile pe 
care eu vi le voi înfățişa vor găsi răsunet în d-voastră, dacă 
d-voastră veţi fi cîndva cutia de rezonanţă pentru ceea ce 


vă spun, atunci. soluţia mea-nu va putea să rămină un .. 


exercițiu personal, ea va fi mărturisirea metafizică de 
credință a unei generații, a unei epoci istorice” (p. 27). 
Avînd în vedere uriaşa influenţă a lui Nae Ionescu, atit în 
epocă, cît şi după aceea, observaţia lui nu apare deloc 
exagerată sau lipsită de temei. Nu ştiu dacă el a deschis 
într-adevăr drumul “metafizicii secolului XXI”, cum susține 
un Dan Zamfirescu, dar ne-a dăruit, în orice caz, cea mai 
interesantă şi mai vie construcție metafizică românească a 
secolului XX, răspunzînd spiritualismului european al vremii, 
dar totdeodată în subtilă concordanță cu esența spiritualității 
noastre tradiționale, creştin-ortodoxe [3]. 


(continuare în pag. 4) 





CUVÂNTUL 


D. NAE IONESCU 












pe oa 68 





PAG. 4 Nr. 6/234 lunie 2010 


(urmare din pag. 3) 


Încheiată opera de editare a cursurilor sale, rămine 
să le vedem adunate într-o mare ediţie completă (dacă nu 
“critică”, cum s-ar cuveni, măcar cît mai profesional 
realizată), e reconfortant de ştiut că bazele unei astfel de 
ediții s-au pus deja, la Editura Crater din Bucureşti (a d-lui 
lon Papuc), sub îngrijirea aceloraşi neobosiți Marin Diaconu 
şi Dora Mezdrea (sprijiniți de Dan Zamfirescu şi Anca- 
Irina Ionescu). Ediţia — Nae Ionescu, Opere — a fost 
inaugurată în 1999 prin apariția volumului VI (573 pp.), 
primul rezervat scrisului publicistic (perioada 1909-1923), 
dar editorii au rămas Zeirciți cu amănuntele privitoare la 
structura ei globală. În anul 2000 a apărut şi volumul | 
(Cursuri de metafizică, 1). În 2005, cu volumul Il (Cursuri 
de metafizică, 2), ediţia s-a strămutat la Editura Roza 
Vînturilor, iar de atunci — fie dintr-o “criză” a colaborării, 
fie din alte pricini “ambientale” — demersul pare să stagneze, 
spre paguba tuturor. Că treaba nu merge lin se vede şi din 
nota inclusă în volumul din 2005 (p. 427): “Sub dictatura 
Măriei Sale Intimplarea — aceea care guvernează subiectiv 
devenirea lumii românești din ultimii 15 ani =, conjugată cu 
intimplări ce ţin de moştenitor şi de editor, s-a ivit şi înaintează 
ediția de Opere ale lui Nae Ionescu”. Din aceeaşi notă 
aflăm că volumele III şi |V sînt destinate cursurilor de Logică. 

Ultimele demersuri editoriale majore privesc 
publicistica, în speţă pe cea cu tematică sau implicaţii 
teologice. Diac. loan |. Ică jr şi Dora Mezdrea şi-au dat 
mîna spre a impune o sintagmă mai degrabă riscată: “Nae 
lonescu teolog” [4]. În 2001 apărea la Editura Deisis din 
Sibiu amplul şi cochetul volum intitulat Predania şi un 
îndreplar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu teolog, 
antologie prefațată şi realizată de diac. loan |. Ică jr (prefața 
- pp. 5-12 — se intitulează “Predania — testamentul teologic 
al unui filozof ortodox”). Volumul cuprinde, în reproducere 
anastatică, colecţia revistei Predania (februarie-noiembric 
1937), “revistă de critică teologică” sub direcția lui G. 
Racoveanu (cunoscut discipol al lui Nae lonescu), apoi un 
“îndreptar ortodox” (crestomaţie de “meditații şi articole” 
din perioada 1920-1938, după modelul celei scoase în 1957, 
Aa Wiesbaden, de D. C. Amzăr — v. mai sus), cîteva extrase 
din cursurile universitare cu tematică metafizic-religioasă 
(sub titlul generic “Nae Ionescu — metafizician al 
contemplaţiei şi iubirii”) şi cîteva “evaluări” mai vechi sau 
mai noi (Glicon Monahul, Sandu Tudor, Constantin Noica, 


complementară cu cea a religiei), consideraţii despre 
Fiinţă şi Existenţă (cu o îndrăzneață răsturnare a 
concepţiei noastre curente despre subiect/subiectiv şi 
obiect/obiectiv); raportul acestora cu Eu/ (“Aceasta este 
întrebarea esenţială a metafizicii, care s-a pus în mii de 
feluri şi care a dus la individualism, imanentism, 
transcendentalism: Eul este un element ultim, care trebuie 
să fie considerat ca punct de plecare, sau eul nu este 
decît o existenţă între altele?”), determinarea obiectului 
metafizicii (“Cea mai simplă şi mai sigură definiţie a 
metafizicii este transcendența”, conchide profesorul); 
raportul dintre mistică, religie şi metafizică (tot atitea 
tentative de a scoate condiţia umană actuală de sub 
semnul tragicului); rolul fundamental al trăirii (noţiune 
bagatelizată incult şi iresponsabil — ca şi cea de “neliniște 
metafizică” — prin eticheta de “trăirism”); considerații 
despre timp, spațiu, libertate şi cunoaştere (din 
perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu, în savuroasă 
frondă cu kantianismul), raportul cunoaştere-iubire- 
dăruire-mintuire  (transcenderea  personalist- 
integratoare a individualismului anarhic); problema 
suferinţei (căreia Hristos îi dă singura soluţie 
transfigurator-soteriologică: “Creştinismul — spusese 
altădată profesorul — este rezolvarea dumnezeiască a 


PUNCTE CARDINALE 


STADIUL EDITĂRII 
LUI NAE IONESCU 







(E 
4 
1- - 
_ 


-. 


pf 





A 
Va 
“) 


A TA 
Li 


î 
i tMĂ 


Pf 






og 


ii -Naelonescu: 
Biografia 


XXX 


EDITURA ISTROS MUZEUL BRAILEI 





Mircea Vulcânescu, Dan Ciachir) grupate sub utlul “Nae 
lonescu - teolog «nespecialisty”. 

Monumentala “integrală a publicisticii religioase” — Nae 
lonescu, Teologia (664 pp.) — va apărea tot la Deisis, în 2003, 
sub îngrijirea, cu introducerea (“Nae Ionescu — teologul” — pp. 
5-14) şi cu notele Dorei Mezdrea (care nu ezită să vorbească 
despre “acest adevărat bărbat apostolic”, ceea ce pe Nae 
Ionescu, înainte de a-l flata, probabil că l-ar fi amuzat copios). 





Sînt în total 441 de texte, din care “391 se publică pentru 
prima oară în volum”. Editoarea le-a grupat pertinent pe 
criterii tematice (secţiunile mari sînt: “Știință şi religie”, 
“Mîntuitorul”, “Antropologie creştină, “Ortodoxia”, 


“Biserica”, “Estetica sacră”, fiecare cu numeroase 
subsecțiuni) 

Recapitulînd, avem editate pină acum teza să de 
doctorat (în germană şi română), cursurile sale universitare 
(chiar dacă unele incomplete) pe teme de lopică, teoria 
cunoașterii, metafizică şi filosofia religiei, cele mai cunoscute 
dintre conferințele sale extra-universitare (pe teme politice 
sau culturale), aproape întreaga sa publicistică identificată 
(a publicat și multe texte nesemnate sau semnate cu varii 
pseudonime: unele certe, precum Nicolae Ivaşcu, Mihai 
Tonca, Skythes, Nemo, altele controversate, precum Verax 
[5]) şi o parte considerabilă a vastei sale corespondențe. 

Toţi aceşti pași importanți în editarea operei lui Nae 
lonescu şi în dezvăluirea fascinantei sale biografii (în care, 
adeseori, realitatea necunoscută covîrşeşte legenda curentă!) 
au înlesnit realizarea necesarelor sinteze critice cu privire la 
viața și pîndirea sa, ce au marcat profund, indiferent de 
receptarea lor actuală, chipul unei epoci şi destinul unei 
generaţii. 

Cu volumul 1V (648 pp.), apărut în 2005 la Editura 
Istros, sub egida Muzeului Brăilei (Nae Ionescu e brăilean 
prin naştere), scrupuloasa cercetătoare Dora Mezdrea şi-a 
incheiat vasta expunere critică a biografiei lui Nae lonescu 
[6]. Ne aflăm în faţa celei mai întinse şi mai documentate 
abordări monografice de după 1989 a unui autor interbelic: o 
monografie monumentală, însumînd peste 2000 de pagini 
dense, exemplară în toate privințele, iar într-o anumită măsură 
depăşind abordarea strictă a cazului Nae Ionescu și realizind 
o frescă mai cuprinzătoare a lumii interbelice româneşti. 

Volumul ultim începe cu anul universitar 1935-36 şi 
urmăreşte atent anii cei mai plini şi mai tensionaţi ai vieții 
marelui profesor, pînă la moartea sa prematură din pragul 
primăverii lui 1940 (în jurul căreia s-au țesut numeroase 
legende. de care autoarea ştie să rămină la distanță critică 
reprimind orice tentație spre senzaţionalism, sau spre o nouă 
mitologizare a subiectului). Cam din 1938 (după instaurarea 
dictaturii regale şi pe fondul campaniei de “decapitare” a 
Mişcării Legionare), pentru Nae lonescu încep marile 
încercări-limită: şicanele Siguranţei şi ale cenzurii, 
indepărtarea de la catedră, detenţiile politice, sechestrarea 
la domiciliu şi, nu în ultimul rînd, boala de inimă — care se 
agravează galopant şi din care i se va şi trage sfirșitul. 

In strînsă legătură cu biografia naeionesciană, se aduc 
contribuții importante şi asupra altor personaje ilustre ale 
epocii: Mircea Eliade (asistent al lui Nae lonescu între 1935- 
37 Şi prim editor al acestuia, prigonit sub o abruptă acuzație 
de “pornografie” literară — cf. pp. 37-52), Cella Delavrancea, 
Vasile Băncilă etc, 

Strădania autoarei este, printre altele, şi aceea de a-l 
deculpabiliza pe Nae Ionescu de acuzaţia de “legionarism”, 
chiar dacă legăturile acestuia cu mişcarea lui Codreanu, 
oarecum fatale în contextul epocii, nu pot fi propriu-zis 
contestate. Problema are nuanțele ei (pe care adversarii 
obişnuiesc să le eludeze) şi este meritul autoarei de a încerca 
să le stabilească speculativ, chiar cu riscul de a cădea într-un 
antilegionarism “de lucru”, cam strident şi nu o dată 
discordant cu documentele şi mărturiile vremii. Pietismul 
față de Nae Ionescu duce la unele impietăţi conjuncturale 
faţă de mediul în care el a respirat destul de organic şi din 
care nu poate fi “decupat” spre a-l “ajuta” să intre în grațiile 
unei posterități suspicioase. 

Autoarea urmăreşte şi stadiul imediat al posterității lui 
Nae Ionescu, inventariindu-i atent “Moștenirea materială” 





Y 








* Pseudonimul mai fusese folosit, de pildă, de lon Nădejde 
şi Radu Rosetti. Nae Ionescu s-ar fi “ascuns” sub el la 
Ideea europeană, în anii '20. Totuşi, în 1930, într-un articol 
din Cuvântul (16 iulie 1930), “Eroarea iniţială”, Nae 
Ionescu polemizează cu “Dl. Verax” (“... unul dintre vitejii 
care, cînd se cred în obligaţia de a te insulta, iscălesc... 
anonim. Verax-ul de ieri mă ţine de rău...” etc.). A se vedea 
şi Dosarele istoriei, anul 1V, nr. 5(33)/1999, p.44 (număr 
dedicat lui Nae Ionescu, sub titlul senzaţionalist “Un 
«Lucifer» al politicii româneşti”, exploatindu-se mai ales 
legenda că, la cererea expresă a Patriarhului Miron Cristea, 
unul dintre diavolii din fresca “Judecăţii de Apoi” din tinda 
catedralei de pe Dealul Patriarhiei, realizată de pictorul 
Belizarie, l-ar fi avut ca model pe Nae Ionescu, asemănarea 
este, într-adevăr, izbitoare), a 

* Volumele anterioare din Nae /onescu, Biografia apăruseră 
in 2001 (Ed. Universal Dalsi), 2002 (Ed, Acvila) şi 2003 (Ed, 
Istros — Muzeul Brăilei). 


(familie, avere, bibliotecă), apoi “Moştenirea spirituală” 
(“Şcoala de filosofie a lui Nae Ionescu”, cu prelungiri pînă 
în ziua de azi), chiar dacă n-au putut fi trecuţi în revistă decit 
principalii săi discipoli sau proximi (de la un M. Eliade şi un 
C, Noica la un M. Şora sau un Al. Dragomir), 

Dintre cărțile despre Nae Ionescu — încă puţin 
numeroase şi destul de inegale — se mai merită menţionate 
măcar două: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae 
Ionescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2000, şi Romina Surugiu, 
Dominante filosofice în publicistica lui Nae Ionescu. De la 
“Logos” la “Cuvintul”, Ed. Paideia, Bucureşti, 2008. În 
materie de detractare, se poate cita, ca studiu de caz, Marta 
Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu — Mihail 


Sebastian, Ed, Polirom, laşi, 2009, După cum se vede, bărbaţii 
rămîn în continuare datori... 


problemei lui lov”); drama existenţială a umanului 
(sfişierea ființei umane între “întuneric” şi “lumină”); 
comunitatea — cale a comuniunii cu Dumnezeu 
(concepţie foarte apropiată de înțelesul ortodox al 
Bisericii). 
* Am arătat altădată, într-un articol postat și pe acest 
blog, polemizînd cordial cu d-l Dan Ciachir (pe care-l 
preţuiesc foarte mult), de ce Nae Ionescu trebuie numit 
mai degrabă filosof religios decît teolog (ceea ce nu numai 
că n-a fost propriu-zis, dar nici nu şi-a propus vreo clipă 
să fie), Nu oricine are sensibilitate pentru problemele 
spirituale și comentează actualitatea religioasă din cetate 
este neapărat teolog (nici în sensul mistic, nici în sensul 
scolastic). ȘI, în general, oamenii mari din trecut sînt ceea 
ce au fost, nu ceea ce ne-ar fi plăcut nouă să fie... Dacă 
Eminescu tratează adeseori probleme economice în 
publicistica sa, nu înseamnă că pot să vorbesc despre... 


„Eminescu — economistul”. Răzvan CODRESCU 











„Sera 






îi Piti 
Si - = 
tr: 














PUNCTE CARDINALE 


lunie 2010 Nr. 6/234 PAG. 5 





GEAEA VII, GEAEA TE DUCI..- 


“Geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci”. E o vorbă care circula prin 
mahalalele bucureștene de altădată. O percepţie elementară a zădărniciei: nu în 
dimensiunea €i cosmică, nici în “durata lungă a istonei”, ci în imediatul vieţii de zi cu zi... 

Un Bucureşti plouat a găzduit opac anul acesta, în două zile consecutive, două 
marșuri divergente: unul, de circa 150-200 de persoane, pentru apărarea familiei şi a 
moralei publice tradiționale, sub egida Forului Ortodox Român şi a Asociaţiei Familiilor 
din România (21 mai); altul, numit “al diversității” (homosexuali şi transsexuali), de circa 
200-250 de persoane, sub egida Fundaţiei “Accept” (22 mai). 

Desigur, opinia publică este, principial sau doar inerţial, favorabilă heterosexualității 
şi familiei tradiționale de tip creştin, dar pare din ce în ce mai puţin dispusă nu zic să se 
bată, ca la Vilnius, pentru credinţa ei, dar măcar să iasă civilizat în stradă pentru a o 
afirma, Cei care, de ani de zile, întrețin o opoziţie publică monotonă şi marginală față 
exhibiţionismul minorităților sexuale sînt, ei înşişi, o minoritate aproape luată deridere. 

Perverşii de toate felurile se pricep de minune să exploateze pro domo această lipsă 
de reacție a majorității, ca şi oportunismul iresponsabil al unor oficialități în egală măsură 
abjecte, laşe şi indiferente. Primarul Moscovei poate interzice anual paradele de acest 
gen. Cel al Varşoviei, de asemenea. Ba pină şi cel al Chişinăului. Numai viermişorul Sorin 
Oprescu “nu poate” (citeşte: nu vrea şi nici nu-i pasă). Şi de ce i-ar păsa, cînd viermii mai 
trupeşi ai parlamentului şi ai guvernului sint perfect împăcaţi în cloaca lor bugetară, iar 
cetățeanul bucureştean îşi plimbă impasibil copiii de mînă pe lingă floarea perversă a 


neamului, ieşită să-și dea petalele »este cap şi să polenizeze mediul ambiant al “Grădinii . » 


Maicii Domnului”? 

Poate că are şi românul nostru — deşi aşezat şi conservator din fire — o anume 
fascinaţie psihanalizabilă față de prezența pitorească a pidosniciei sau a eventualităţilor ei 
punitiv-vindicative. Mă întreb şi eu dacă mai există în lume vreun neam în a cărui limbă 
înjurăturile curente să fie atît de îndatorate posibilităților pidosniciei, împinse adeseori pînă 
la drăgălășenia admirativă (îmi cer iertare pentru crudul realism al expresiilor care urmează, 
dar nu văd de ce cuvintele ar deranja mai mult decit faptele — care am văzut că nu par să 
mai deranjeze aproape deloc!): “Futu-te-n cur să te fut!”, la paritate cu “Mă, dar al 
dracului mai eşti!”, în sensul de “Tare-ţi mai merge mintea!” sau “Multe-ţi mai poate 
pielea!”. De regulă, însă, registrul e mai grosier şi traduce obida amenințătoare. “Futu-te- 
n cur!” e varianta sofi. Varianta hard merge de la “Futu-ţi mă-ta/muma-n cur!”, sau “Fut- 
o-n cur pe mă-ta!”, la suprarealistul “PL te-n cur pe mă-ta!”. “Futu-i muma-n cur!” poate 
[i şi expresia urci descărcări abstrac! impersonale, putindu-se aplica şi la inanimate. La 
o supărare mai nare, există extensiunea: “Futu-te-n cur pe mă-ta şi pe tac-tu!”. Superlativul 

inză, ScâZi 6, mult mai cuprinzătorul “Futu-ţi neamul/rasa-n cur!”, 
căruia i se subsumează, într-un mari 
constitui precedenetul lingvistic şi tal al unei viitoare toleranțe faţă de necrofilie, 
atunci cînd ne vom “civiliza” încă şi mai mult şi cînd “Marşurile pentru Diversitate” vor 
deveni mai complexe decit astăzi, înglobind şi “diversitățile” deocamdată scandalos 
discriminate; pedofilia, gerontofilia, zoofilia, necrofilia... şi orice alte filii imaginabile ale 
omului liber şi emancipat). 

Dar, cu toate acestea, neputința noastră de a race ceva de dragul şi în numele 
normalităţii (horribile dictu) are alte redutabile cauze imediate decit proastele năravuri 
lingvistice (care rămîn doar cauze secundare, sau poate doar condiții favorizante). De ce, 
pînă la urmă, omeneşte vorbind, nu se poate face mai nimic în sprijinul sau apărarea 
familiei şi sexualităţii tradiționale? Păi pentru că, iată, cum ni s-a vădit cu prisosință im 
wunderschânen Monat Mai, o mînă de oameni cuminţi mărşăluiesc prin ploaie pe străzile 
Bucureştiului, pentru familie şi decenţă, şi nimeni nu se sinchiseşte şi nu-i bagă i în seamă 
(nici oficialităţile laice, nici cele religioase, nici presa, nici opinia publică mai largă), pe 
cînd tot o mînă de oameni mărşăluiesc pentru a-și afirma viciile bolnave şi oficialităţile 
(româneşti şi străine) le dau tot sprijinul lor necondiţionat şi le încurajează făiş, iar presa 
— scrisă și audio-vizuală — îi mediatizează aproape cu voluptate!!! E limpede că, în mod 
premeditat (şi încă la nivelul cel mai înalt și mai “european”), anormalitatea e “linia” 
dezirabilă, iar normalitatea e “reacţiunea” indezirabilă (cu Dumnezeul ei cu tot)! 

D-| Pleşu s-o fi amuzat pe vremuri, lansînd, zice-se, sintagma — astăzi folclorizată — 
“a intra în Europa cu spatele”, dar se pare că-i nevoie de încă şi mai mult “spate” ca să 
rămii în grațiile Europei. Ceea ce nu mai e — Dumnezeu mi-e martor — nici amuzant, nici 


“dilematic”.,. 


Sup ări | Lepre in 


Comentariile devin de prisos în faţa informaţiei brute (la care dacă oamenii nu 
strigă, poate pietrele vor striga); marşul homosexualilor şi transsexualilor din Bucureștiul 
anului de grație 2010 a primit susținerea a || reprezentanţe diplomatice din România. Într- 
o declaraţie comună, postată cu mîndrie pe site-ul Fundaţiei “Accept”, ambasadele A fricii 
de Sud, Australiei, Canadei, Cehiei, Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Olandei, Spaniei, 
Statelor Unite şi Suediei îşi manifestă solidaritatea cu şi sprijinul pentru comunitatea 
minorităților sexuale din “fascinanta şi eterna Românie”. 

Europarlamentarul Michael Cashman — ce pare a fi dat tonul, asumîndu-şi şi rolul de 
corifeu — a clamat fără înconjur, în mijlocul participanţilor la marş: “Sint mindru ca sint 
gay şi sînt mândru că şi voi aveţi curajul să vă exprimati liber”, 

Ambasadorul britanic Robin Barnett (excelența sa?) a declarat, pentru ziarul 
Adevărul: “Sprijin marşul şi diversitatea, pentru că toată lumea trebuie să aibă aceleași 
drepturi indiferent de orientarea sexuală. Eu sunt creştin practicant, dar mă duc la marş. 
Nu e nici o incompatibilitate”, Şi încă: “Poziţia noastră faţă de comunitatea minorităţilor 
sexuale este foarte simplă: într-o societate deschisă şi diversă, fiecare individ trebuie 
tratat egal, fără a se ține cont de orientarea sa sexuală”. 

Ambasadorul Franţei, Henri Paul, n-a vrut să rămînă mai prejos: a trimis la rîndul 
său un mesaj scris către organizatorii GayFest, arătind că este momentul istoric pentru un 
salt evolutiv al mentalității în societatea românească şi precizînd că trebuie luptat pe toate 
căile pentru ca homosexualii, drăguţii de ei, să fie vizibili fără a fi intimidați sau hărțuiţi. 

“Unele persoane se confruntă în continuare cu acte de discriminare din cauza 
orientării şi identității lor sexuale. Guvernele noastre încearcă să combată astfel de acte 
prin promovarea drepturilor omului. Oricine trebuie să se bucure de drepturile şi libertățile 
prevăzute pentru toți cetățenii”, se arată, pe limba de lemn a sodomiei “democratice”, în 
declarația comună a ambasadelor. 

Dacă s-ar face un top al susținătorilor evazionismului sexual la GayFest-ul 2010 de 
la București, atunci pe prima poziţie ar sta detașat “perfidul Albion”. Nu numai ambasadorul 
Barnett şi europarlamentarul Cashman au ieşit ferm la rampă, dar şi de-acum celebra 
Diane Fisher (recidivistă în susținerea paradelor gay dimboviţene), mamă lesbiană, 
preoteasă şi episcopeasă a așa-zisei Metropolitan Community Church, care a salutat 
faptul că în ultimii ani în România mentalitățile s-ar fi schimbat vizibil, dar a deplins 
efectele negative pe care criza financiară (ah, da, criza!) le-ar avea cu precădere asupra 
bietelor minorități sexuale. Îmi șterge o lacrimă şi-o citez mai departe: “Este mult mai ere" 
pentru minoritățile sexuale. O duc mult mai greu acum. Cind economia merge rău, îi 
doreşti ca altcuiva să îi meargă şi mai rău [?!). Cei marginalizaţi suferă mai mult în 
această perioadă. Dar cred că trebuie să fim uniţi, orice-ar fi”. Episcopeasa are şi tăria 


calianul “Futu-ți morţii-n cur!” (ce ar putea — “teologică” a opiniunilor sale: “Uneori Biserica spune că nu sîntem iubiţi. Eu am venit să” 


vă spun că Dumnezeu vă iubeşte exact pentru ceea ce sînteți. Toţi am fost creaţi a 
chipul şi asemănarea lui, nu numai unii” „a proclamat dumneaei, ca să se audă şi-n Dealul 
Patriarhiei... stare 

Mă gîndesc ce scandalizaţi ar fi toți aceşti britanici bățoşi, deştepţi şi generoşi 
nevoie mare, şi mai ales marea preoteasă şi fisher-iță de oameni (“creați după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu”, desigur), dacă li s-ar traduce pe limba lor vorba aceea 
românească, proastă ca țara şi ca oamenii ei: “Şi cu sula-n cur, şi cu sufletu-n rai — nu se 
poate”. Sau se poate numai dacă “raiul” şi “iadul” Sint aici, pe pămînt — unde sula (că de 
ea e vorba) poate nimeri şi în cur, şi în coaste... 

Ei, dar ca să nu mă mai lungesc, or fi ei, britanicii “răpitei majestăți”, fruntea topului 
de acum, dar, cu toate caznele timpurii ale “Marelui Will”, tot un franțuz de-al lui Henri 
Paul a avut, cu complicitatea traducătorului român, mai memorabila viziune profetică a 
marii “descreierisiri”; 

Lumeee, 

se-nvirte maşina,-şina, 

burtăverzimii îi tremură splina! 


Uraaa, 
„„4u-le-n cur şi-n pască, 
laica Ubu să trăiască! 


(Alfred Jarry, Ubu roi, trad. Romulus Vulpescu) 


A consemnat 
Răzvan CODRESCU 











tă, at 


PAG, 6 Nr. 6/234 lunie 2010 


INTERVIU CU 
ILIE 
BERGHEZAN 


preşedintele 
Asociaţiei Foștilor 
Deținuți Politici 
din jud. Sibiu 


(4) 


Puţini oameni ştiu că, în urmă cu 60 ani, în pădurea 
Dumbrava Sibiului, în noaptea de 28-29 octombrie 1949, a 
avul loc unul dintre cele mai dramatice masacre al unor 
luptători din rezistența armată, care se împotriveau regimului 
totalitar comunist şi dominaţiei sovielice. Vă rog să faceţi o 
evocare a acelui momeni eroic Şi cum l- -ați imortaliz zal peniru 
posteritate? 

Intr-adevăr, la 10 ianuarie 1994, după lungi demersuri 
ale asociaţiei noastre, s-a aprobat efectuarea de săpături în 
marginea de sud a Cimitirului Central din Sibiu (la indicaţiile 
omului de omenie lon Silaghi, fostul gropar, refugiat în 1940 
din Ardealul cedat Ungariei horthiste) pentru descoperirea 
rămășițelor pământeşti ale celor 7 deţinuţi politici, în frunte 
cu maiorul Nicolae Dabija (decorat cu Ordinul Mihai Viteazul 
cu Spade, clasa a III-a, pentru fapte de arme, în luptele 
purtate pe frontul de Est şi de Vest, de la 22 iunie 1941 la9 
mai 1945), luptători anticomunişti din Munţii Apuseni, 
condamnaţi la moarte de curtea marțială a Corpului 6 
Teritorial din Sibiu în 1949, executaţi prin împuşcare şi 
aruncaţi într-o groapă comună. fără nici un semn distinctiv. 

loată operațiunea s-a desfășurat sub directa conducere a 

| aceluiași colonel de tristă amintire, amintit în alte contexte, 
Gheorghe Crăciun, respectiv executarea celor 7 deținuți 
politici, transportarea lor de la locul execuţiei cu căruța şi 
depunerea lor în groapa comună din cimitir. De regulă, 
execuțiile se efectuau la lumina zilei. În cazul celor 7 eroi, 
sus-numitul colonel Gheorghe Crăciun a considerat ca 
această crimă să aibă loc în miez de noapte, fără a lăsa 
posibilitatea unor bănuieli care-l puteau viza. Doar oamenii 
care locuiau în acele case din pădure (Oraca) au fost treziți 
din somn de focurile de armă care tocmai seceraseră viețile 
celor 7 condamnaţi. 

Săpăturile din 1994 au fost executate sub 
supravegherea prim-procurorului militar, colonelul Anton 
Socaciu, şi a procurorului criminalist Nicolae Ihore, precum 
şi în prezența foştilor deţinuţi politici. După câteva zile de 
săpături, au fost descoperite şapte schelete umane, complet 
descompuse și împrăștiate, iar după analizele şi investigaţiile 
criminalistice au fost spălate conform tradiţiei creştine și, 
după o reconstituire aproximativă, fiecare schelet a fost pus 
într-un sac, apoi toate într-un sicriu de lemn, depus la Capela 
Catolică, până la terminarea criptei și a monumentului 
acestor eroi. 

Ceremonia religioasă de sfințire a criptei şi a 
monumentului funerar eroic (ridicate pe locul unde au fost 
descoperite aceste rămăşiţe), precum şi ceremonia de 
înhumare a sicriului cu rămăşiţele pământești ale celor șapte 
eroi anticomuniști (Nicolae Dabija, 42 ani — maior, Traian 
Mihălţan, 35 ani — lăcătuş-mecanic; loan Scridon, 32 ani — 
plugar, Titus Onea, 24 ani — student anul 4 Facultatea de 
Medicină; Augustin Raţiu, 26 ani - plugar, Silvestru Bolfea, 
50 ani — plugar, şi Gheorghe Opriţă, 22 ani — plugar) au avut 
loc duminică || septembrie 1995, în prezența a peste o mie 
de participanţi, foşti deținuți politici din diferite părți ale țării, 
rude, cunoscuți și alți reprezentanți ai autorităţilor locale, ai 
partidelor și organizaţilor înființate după 1989. 

Slujba religioasă a fost oficiată de un sobor de preoți 
ortodocși și greco-catolici, în frunte cu preoții loan Vladovici 
şi Gheorghe Bogdan, foşti deținuți politici. Trebuie menţionat 
că acesta a fost un prim lot din cei peste 190 de intelectuali, 
muncitori și țărani condamnaţi fie la moarte, fie la ani grei 
de închisoare, care au făcut parte din sau au sprijinit 
Organizaţia Frontului Apărării Patriei Române, organizaţie 
care a activat și acţionat în regiunea Munţilor Apuseni, între 
anii 1947-1949, sub conducerea maiorului erou Nicolae 
Dabija, şi pe care îi comemorăm în fiecare an de Ziua Eroilor. 


Două decenii de la înființarea Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici 


PUNCTE CARDINALE 





Vărog să arătaji care suni implinirile Asociaţiei Foștilor 
Deținuți Politici din judeţul Sibiu în ceea ce priveşte cinstirea 
eroilor care şi-au pierdut viața în lupta împotriva regimului 
[otalitar comunist? 

Aşa cum am arătat mai înainte, la ora actuală Asociaţia 
noastră are din ce în ce mai puțini membri şi din ce în ce mai 
îmbătrâniţi. Ca atare, şi activitatea comitetului de conducere e 
din ce în ce mai redusă, ea limitându-se la acordarea de 
asistență specifică Asociaţiei noastre, membrilor ei, precum şi 
participarea la unele manifestații ale AFDPR din țară şi unele 
ajutoare bănești în diferite cazuri. Ca să fiu mai explicit cu 
aceste probleme, trebuie să adaug că asociația noastră, în 
perioada post-decembristă, a participat la unele acțiuni, cum 
au fost: 

a) Construirea Mausoleului de la Aiud, construcție iniţiată 
de regretatul inginer Gheorghe Brahonschi, fost deținut politic, 
la care Asociaţia noastră a contribuit financiar în mod 
substanţial, alături de AFDPR-Alba. 

b) Ridicarea monumentului funerar-eroic în memoria 
Victimelor Comunismului amplasat în Cimitirul Central din 
Sibiu, la iniţiativa fostului i preşedinte, al + al Asociaţiei; preot 
Gheorghe Bogdan. 

c) Acordarea de ajutoare băneşti pentru monumentul 
Elisabetei Rizea, de la Nucşoara; pentru memorialul ce 
urmează a se realiza la Jilava; pentru monumentul din Cluj al 

foştilor deținuți politici; pentru construirea bisericilor greco- 
catolice din Aiud, Cluj, Sibiu şi pentru schitul ortodox de la 
Răşinari. 

d) Şase burse pentru studenții din Basarabia şi Bucovina 
de Nord, 

e) Ajutoare bănești pentru masa săracilor de la bisericile 
de pe strada Dealului şi Valea Aurie. 

Ar fi interesani pentru cititorii să afle dacă aveţi membri 
ai Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici din judeţul Sibiu care să- 
și fi depănat amintirile în cadrul unor monografii din anii de 
luptă şi din închisorile comuniste, spre a fi lăsate moştenire 
generațiilor de azi şi de mâine? 

Câţiva foşti deţinuţi politici şi-au aşternut pe hârtie 
amintirile, confesiunile și comentariile în legătură cu fenomenul 
comunist şi viața din lagăre şi închisori, cum sunt: Gabriel 
















Constantinescu — Gâlceava anticomunismului cu lumea, lon 
Halmaghi — Memoriile viitorului, pr. Zosim Oancea 
Închisorile unui preot ortodox; Constantin lorgulescu 
Memoria ca exercițiu de uitare, 4 volume (Târgșor, Jilava, 
Aiud, Canal); dr. Flor Strejnicu — Din lupta exilului românesc 
în Spania, Aurel Maxim Amintiri din temniţele comuniste; 
Luca Călvărăsan — Istoria în lacrimi, 2 volume; Dumitru 
Banea — Acuzat, martor, apărător, în procesul vieţii mele, 
Tiberu Hentea — De la Cotul Domnului la Aiud, Octavian 
Nicolae — De la Poarta Albă la Păltiniş; prof. Vasile Hanu - 
Confesiune. Merită să amintim faptul deosebit de important 
că la Sibiu apare periodicul Puncte Cardinale, al cărui director 
a fost timp de două decenii regretatul Gabriel Constantinescu, 
in care sunt evocate aspectele trăite de foştii deţinuţi politici 
în anii regimului totalitar comunist, actualitatea politico- 
economică şi cultural-socială a României la zi, ev ocarea 
unor reprezentanţi de frunte ai mişcării de rezistenţă anti- 
comunistă, din țară şi de peste hotare 

Cum percepeți situaţia României în perioada posi- 
decembristă? 

În România, în perioada post-decembristă, sfintele 
idealuri pentru care am luptat şi ne-am jertfit cu 65 de ani în 
urmă, cei din generaţia mea, dar şi sângele vărsat de 
generația revoluţiei din decembrie 1989, au fost împlinite 
parțial și, ca atare, generaţiile de astăzi și de mâine vor avea 
încă mult de luptat pentru acele idealuri de libertate, dreptate, 
adevăr și prosperitate. 

lar ca încheiere, ce pot să spun mai potrivit decât să 
reactualizez cele spuse la vremea lui de Corneliu Zelea 
Codreanu, şi anume că este cea mai mare dezamăgire că pe 
jertfele şi suferințele celor care au trecut prin război, închisori 
şi evenimentele sângeroase din decembrie 1989, şi care au 
visat o altfel de țară, s-au ridicat nişte găşti de escroci şi hoți, 
mai hapsâni şi mai hrăpăreți decât cei din trecut, fără frică 
de Dumnezeu şi ruşine față de oameni, care ne-au condus şi 
ne conduc către o adevărată decădere morală, socială şi 
economică a țării, cu o îmbogăţire nejustificată a unora şi tot 
cu o nejustificată pauperizare a altora. 

Dacă aveți de transmis un mesaj foştilor deținuți politici 
cu care ați pătimit şi aţi suportat terorile închisorilor regimului 
totalitar comunist... 

Da, le doresc multă sănătate, să nu abandoneze crezul 
nostru pentru care ne-am ridicat în luptă şi ne-am jertfit cu 65 
ani în urmă, să nu-şi părăsească speranța pentru o viață mai 
bună, așa cum am dorit-o noi, care am fost în măsură să ne 
jertfim viața şi sângele. lar generațiilor tinere de azi şi de 
mâine le adresez îndemnul să ne urmeze exemplul, pentru 
că țara are nevoie de mintea şi faptele lor, să poposească la 
Cimitirul Eroilor din pădurea Dumbrava Sibiului, să aprindă 
o lumânare pe placa tombală care adăposteşte trupurile celor 


„7 eroi ce se odihnesc acolo, la margine de cimitir, şi să nu 


pregete de a citi cărţile memorialistice care s-au scris de 

către cei care au scapăt cu viață din anii grei ai regimului 

totalitar comunist. Ele oferă adevărate lecţii de istorie vie 

pentru toate generațiile de urmaşi, iar faptele şi jertfele 

acestora să-i călăuzească în lupta pentru împlinirea idealurilor 

sfinte ale libertății, suveranității, independenţei şi prosperității 
României. 

Să vă audă Dumnezeu. Vă mulțumesc. 
A consemnat 
Col (7) Victor Neghină 








Aia Pa 
> = $" 

























IE urTe a | 


.——— — -—— 





i 


DR pa d epinutpolti, 
„decanul de vârstă al 
| „Asociaţiei Foştilor 
n „Deținuți Politici din 
IE ap ee „judeţul Sibiu, 
ş a împlinit venerabila 
„vârstă de 102 ani. 
Colegii din Asociaţie 
„Şi Redacţia Punctelor 
“cardinale îi urează 
A „E SĂNĂTATE 


MP irniea 2 - % * 
A: AVE mer ȘI 


IULIA ANI! 


ca 
















PUNCTE CARDINALE 





lunie 2010 Nr. 6/234 PAG. 7 





> 


Cum cântăm în biserică 


> Cântarea în Biserică e bine să fie o neîncetată laudă adusă lui Dumnezeu pentru darul 
Vieţii şi pentru darurile primite în timpul hărăzit nouă pe pământ. 

Cântarea bisericească se deosebeşte ca modalitate și expresie de cântarea populară 
(folclorul) şi ușoară; cântarea bisericească trebuie să trezească în ascultători adevărate 
stări de înălțare sufletească, de participare activă şi trăire intensă a momentelor din cadrul 
sfintelor slujbe, şi mai ales din cadrul Sfintei Liturghii, cea mai de seamă slujbă a Bisericii 
Ortodoxe, unde, de fiecare dată când se săvârşeşte, Se aduce jertfă (ca pe Golgota, dar în 
mod nesângeros) Domnul şi Mântuitorul nostru lisus Hristos, pentru iertarea păcatelor 
oamenilor. 

De aceea, având în vedere că la fiecare Sf. Liturghie se reactualizează jertfa de pe 
Golgota, săvârşirea ei cere din parea slujitorilor curăție sufletească şi trupească, dar și 
rostirea ecteniilor şi a ecfoniselor corect ca dicție: accent, intonaţie etc. 

Or, şi când s-a transmis slujba Sfintei Liturghii de la Biserica Sf. Spiridon Nou, cât şi 
acum, când se transmite de la Catedrala Patriarhală, părinții slujitori fac multe modulații nu 
numai în cursul unei propoziții sau fraze muzicale, ci chiar în cadrul unui singur cuvânt, 
ceea ce nu cadrează cu demnitatea cultului divin; atâtea exhibiţii vocale, inflexiuni ale 
vocii, uneori emfatice, melodramatice, ca şi modul de redare prin voce a propoziţiilor şi 
frazelor muzicale (modul de a intona ciudat și nefiresc) ne dau impresia că ne-am afla într- 
o moschee, sau în plină epocă fanariotă. Uneori se accentuează cuvintele greșit sau se 
accentuează cuvintele de legătură (prepoziţii, conjuncții: de, la, spre, din, ca, să), care nu 
semnifică decat prea puţin în raport cu cuvintele care exprimă noțiuni. 

Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române are norme precise de 
rostire, de dicţie a cuvintelor, silabelor, sunetelor limbii române; accent, intonaţie etc. Dacă 
deschidem dicționarul, vom vedea că fiecare cuvânt are deasupra o virgulă sau dedesubt un 
punct însemnând silaba care trebuie accentuată. 

Domnul Nicolae Lungu, fost profesor de muzica psaltică şi liniară la Institutul Teologic 
de grad Universitar din Bucureşti, în a doua jumătate al sec. a] XX-lea, foarte bun pedagog, 
compozitor şi mare dirijor, avea multă ciudă pe preoții din Bucureşti care “doineau” cântarile 
sau cântau ca la Operă. 

Cântarea bisericească, pe lângă seriozitatea şi sobrietatea cu care trebuie rostită, e 
bine să se desfășoare mai mult recitativ, cu doar uşoare modulații la sfârşitul propoziției sau 
frazei muzicale. 

Erau la Catedrala Episcopală din Curtea de Argeș, în secolul trecut, doi diaconi, 
Didiţă (bariton) şi lordan (bas pedalist), care te cucereau sufletește prin telul cum cântau. 
După ce Episcopia Argeşului a fost asimilată Episcopiei Râmnicului, Didiţă s-a mutat la 
Catedrala Episcopală din- Râmnicu. Vâlcea, iar lordan a fost luat de Patriarhul Iustinian la 

| la Catedrala Patriarhală. Deşi nu mai era la valoarea pe « pe care avusese la Curtea 
| de Argeş, totuși “acesta te invită la rugăciune”, spunea părintele prof. Nicolae Balca, şi aşa 
era. 

Mai era atunci la București arhidiaconul Anton Uncu, un foarte bun cunoscător al 
muzicii psaltice şi al cântărilor bisericeşti, având cărţi tipărite cu notația psaltică şi care 
cânta la Catedrala Patriarhală, dar nu în felul celor de acum. Cântarea preoților şi diaconilor 
de atunci diferea de a celor de acum nu atât prin calitatea vocii, a timbrului, cât a modului 
de adresare. Când slujea părintele Benedict Ghiuş, era o adevărată desfătare sufletească. 

În cântare trebuie accentuate mai ales verbele, pentru că verbele arată lucrarea. 

Mai spunea profesorul Nicolae Lungu că atunci când preotul rosteşte cuvintele cu 
care Mântuitorul nostru lisus Hristos a instituit, joi seara, la Cina cea de Taină, Sf. 
Împărtășanie — “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu...” şi “Beţi dintru acesta toți, că 
acesta este Sângele Meu...” — 

accentul nu trebuie pus pe 
pronumele demonstrativ 
“acesta”, pentru că Sfintele 
Daruri, Sfântul Agneţ de pe 


te -— + 


“săvârşit vreodată pe pământ; de aceea, cred că trebuie păstrată cuviința acestui sfânt şi i 


Taină: „Luaţi, mâncaţi... ”, ceea ce iarăși, după cum bine ştim, nu se potriveşte cu învăţătura 


tradițională a Bisericii noastre, 

Poate se invocă faptul că acum se încearcă revenirea la cântarea tradijională a 
Bisericii, deoarece Vecernierul uniformizat și Utrenierul uniformizat au eliminat acele 
elemente specifice cântării tradiționale. Eu nu mă refer la cântarea de la strană, care se 
execută potrivit notaţiei psaltice și care nu e de acum, ci de secole, dar oare și cântarea 
preotului și a diaconului au fost puse pe note? 

Noi nu ştim cum se cânta pe vremea marilor psalți ai Bisericii, sau a lui Anton Pann, 
deoarece nu existau mijloacele de înregistrare fonică din vremea noastră, dar cred că 
fiecare Biserica Ortodoxă are şi un specific al ei în cântare, încât, ascultând o cântare 
bisericească, ne dăm seama dacă este a Bisericii Ortodoxe ruse, bulgare, sârbe sau grecești. 

Mă gândesc că ar fi bine dacă s-ar face o emisiune sau două pe tema aceasta, 
invitându-l pe părintele Constantin Drăgușin, care a fost studentul profesorului Nicolae 
Lungu, ce l-a şi lăsat la conducerea Coralei Patriarhiei. Părintele Constantin Drăguşin este 
mult mai în măsură să discute pe marginea celor prezentate mai sus. 

Aş vrea să mai amintesc că atunci în Corala Patriarhiei erau corişti de excepție, 
solişti de la Operă: Maria Voloșescu, Valentin Teodorian, Nicolae Secăreanu, dar care 
cântau, smeriţi, cum le cerea dirijorul, profesorul Nicolae Lungu. 

Sigur că există şi “primejdia” ca ascultătorii (credincioşii) să vină la biserică pentru 
vocile slujitorilor ei, sau pentru corul select al Coralei Patriarhiei, dar un credincios trăitor 
nu se lasă “vrăjit” de calitatea vocilor, el “citește” în spatele cuvintelor mesajul pe care 
Dumnezeu ni-l transmite prin mijlocirea lor. 

Aşa se întâmplă şi când nu e vorba de cântare. La Sibiu, de pildă, palatul mitropolitan 
comunica printr-o ușă cu Paraclisul Facultăţii de Teologie. Uneori venea la Sf. Liurghie, în 
cursul săptămânii, fostul mitropolit al Ardealului, marele Nicolae Bălan, şi spunea, în 
cuvântul pe care-l ținea studenţilor, că Simbolul Credinței (Crezul) trebuie rostit rar. 
respectând semnele de punctuație, iar când se ajunge la „Mărturisesc un botez...”, accentul 
trebuie pus pe un, fiindcă botezul este unul, este Taina care nu se repetă. 

Având în vedere cele spuse mai sus, cred că ar fi bine ca studenților anului IV de la 
Facultăţile de Teologie Ortodoxă din ţară să li se predea, în ultimul semestru, de către 
persoane avizate, câteva noțiuni de dicţie: accent, intonaţie etc. 

Vreau să mai adaug că în parohiile Bisericii Ortodoxe Române, la Catedralele 
Episcopale şi Mitropolitan, se cântă coiect, în sensul că nu se modulează atât cum se face 
la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, Cum să calificăm faptul că, la una dintre Liturghule 
din Săptămâna a 22-a după Rusalii, părintele protos, când a rostit cuvintele cu care 
Mântuitorul nostru lisus Hristos a instituit Sf. Împărtășanie, le-a rostit cam aşa: Beeeeţi (cu 
voce înaltă, apoi ridicând şi coborând vocea), melodramatic, de un patetism exagerat, 
teatral, incompatibil cu momentul liturgic respectiv? 

E adevărat că la fiecare Sf. Liturghie se reactualizează Jertfa de pe Golgota, o 
dramă, de fapt cea mai dureroasă, dar şi cea mai sfânţă şi sublimă dramă din. câte s-au 









































dumnezeiesc act liturgic. 
Părinţii şi diaconii de care am vorbit mai sus nu modulau atâta, cântau mai mult 


recitativ, cu uşoare inflexiuni la sfârșitul frazei muzicale; rosteau ecteniile foarte, foarte 
puțin declamatoriu, ceea ce conferea cântării lor o strălucire aparte, Sf. Liturghie fiind 
Slujbă Impărătească. 

Nu doresc să mi se considere umilele mele observaţii ca o lipsă de respect față de cei 
ce slujesc și cântă la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, dar, ascultându-i la TV Trinitas, 
excesele muzicale — ale unora mai mult, ale altora mai puţin — îmi produc o stare de 
insatisfacţie sufletească. Cred că unele îndreptări, în sensul celor spuse mai sus, ar fi 
binevenite. 


|. |. POPESCU 


| 


- 


Sfântul Disc şi vinul din Sfântul 
Potir se vor preface, prin 
rugăciunea preotului (Epicleza) 
adresată lui Dumnezeu Tatăl, 
în Trupul și Sângele Domnului 
peste un minut sau două, la fel 
ca Trupul în carne şi oase cu 
care S-a răstignit, a murit, a 
inviat, S-a înălțat la cer şi şade 
Domnul nostru lisus Hristos de- 
a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. 
A accentua pronumele demon- 
strativ “acesta”, de fapt silaba 
a doua a pronumelui: a-ces-ta 
(deși dicționarul pomenit mai 
sus arată că această silabă 
lrebuie acceniuală), e ca și 
când am crede că prefacerea 
a şi avut loc, sau ca și când am 
crede, ca latinii, că prefacerea 
are loc doar prin rostirea 
cuvintelor de instituire ale 
Mântuitorului de la Cina cea de 


dt A: i 


Ş > 


_qă 











| 64 catia, adi Xe 





PAG. 8 Nr. 6/234 Iunie 2010 


Răzvan Codrescu: (R/ZI/ 


Faptul că în micul meu volum În jurul lui Eminescu (Editura 
Christiana, Bucureşti, 2009) este inclus, în Addenda (pp. 109-111), şi textul 
intitulat “Recurs la «cadavrul din debara»” (publicat iniţial chiar în Puncte 
cardinale), în care încercam să arăt că, pe lingă atitea reproșuri legitime 
care i se vor fi făcut de-a lungul vremii d-lui Horia-Roman Patapievici 
(altminteri, vorba lui D'Annunzio, un nemico che vale la pena di avere), se 
numără și măcar unul cu totul nelegitim (referitor la poziția sa faţă de 
Eminescu), le-a produs unora nedumerire şi/sau amărăciune, ba chiar 
impresia că eu m-aș fi “patapievicizat”, devenind peste noapte, în răspărul 
întregului meu traseu existenţial şi intelectual, 
neamului românesc și al ideii naționale. Dacă impresia aceasta pripită ar 


un denigrator nedrept al 


PUNCTE CARDINALE 


L MEU NATIONAL () 


fi fost formulată doar de anumiţi trepăduși grobieni ai radicalismului 
tradiționalist, nu m-aş fi sinchisit în nici un fel. Se întimplă însă că ea a 
fost resimţită, pe alocuri, și de cîţiva oameni la care ţin foarte mult, pe 
care-i preţuiesc sincer şi a căror cinste sufletească este mai presus de 
orice discuţie. Printre aceştia se numără și monahul de aleasă osirdnicie 
căruia i-am adresat nu demult scrisoarea de mai jos (şi al cărui nume 
îmi rezerv discreţia de a nu-l divulga). Lămuririle din ea pot fi de folos şi 
altora, aşa că m-am decis s-o reproduc şi aici, cu speranța unei mai 
drepte înţelegeri a poziţiei mele — nu atît față de un Patapievici sau 
altul, cît față de însăşi problema naţională din perspectiva tradiţiei creştine 
și a provocărilor crudei realități actuale. 





O EPISTOLĂ LAÂMURITOARE 


Bucureşti, 12 aprilie 2010 


Mult iubite ostenitor întru Hrislos 
şi nepreţuit frate [V], 


Îmi pare sincer rău pentru amărăciunea 
prilejuită de cutare text în care eu am înţeles să mă 
pronunţ ceva mai aspru la adresa poporului român, 
ceea ce a putul crea impresia că m-am lăsat furat de 
„ISpila Patapievici”. Fără să mă fi supărat pe cineva 
(Doamne fereşte!), mă simt dator cu citeva lămuriri 
principiale, care privesc nu numai textul cu pricina, 
ci întreg scrisul meu, întreaga mea atiludine faţă de 
„Problema naţională” 

Las la o parte că nici d-l Patapievici nu mai e 
întru totul cel din 1996 (cînd au apărut Politicele, 
pricinuiloare de atita scandal şi pe margimea cărora 
eu insumi am polemizat dur cu autorul) şi cu atit mai 
puţin cel din 1990 (de cînd - din vrumeu mineriudelor 
— datau de fapt textele epistolare incriminate cu 
“Prbadăere şi adresate inițial, în particular. răposatului 
Alexandru Paleologu). Astăzi d-l Patapievici este mult 
mai la dreapta decit acum 15-20 de ani, chiar dacă 
dreapta lui nu e tocmai dreapta noastră. Fără să 
inceteze să fie critic faţă de ceea ce numeşte ,,vulgata 
bunului român”, s-a mai nuanţat în afirmaţiile la 
adresa poporului din care face parte, iar gindirea sa 
(nu întotdeauna şi comportamentul său, din păcate!) 
a căpălat mult mai evidentă consistență creştină 
(Omul recent a dovedit-o cu prisosinţă), chiar dacă 
nu neapărat în cadrele stricte ale Ortodoxiei, cum 
mulți şi-ar fi dorit. Toate acestea sint însă problemele 
lui Patapievici şi n-o să insist eu, care l-am amendal 
in atitea rînduri, să-i devin apologet. De altfel, nu 

ca apologet m-am referit la scandalul mai recent al 
raportării sale la Eminescu (i s-au pus în circă 
afirmaţii decontextualizate şi răstălmăcite), ci numai 
în virtutea unei minime onestități intelectuale, de la 
care cred că „cinstea sufletească ” a creştinului şi a 
omului de dreapta nu trebuie să facă rabat 

În ce mă priveşte, mi se pare cel puţin o pripită 
exagerare de natură sentimentală să fiu pus pe acelaşi 
plan cu d-l Patapievici în concepția şi atitudinea față 
de naţional, naţiune, naționalism. Mai întii că eu, 
chiar cînd am adoptat un ton mai critic, n-am folosit 
limbajul de odinioară al d-lui Patapievici (,„cur”, 
„fecale” etc.) pentru a defini condiţia naţională Apoi 
n-am generalizat abrupt asupra trecutului românesc 
observaţiile mele critice despre prezentul pe care îl 
trăim, ba n-am generalizat nici asupra prezentului, 
arătind întoldeana că, oricit de dezamăgiţi sau 
îngrijoraţi am fi faţă de o majoritate întristătoare, 
nu-i putem judeca pe toţi românii cu o singură măsură, 
iar segmentele responsabile şi creatoare nu ne lipsesc 
(ele păstrind de fapt adevărata „linie a neamului” şi 
indreptățindu-ne să sperăm că măcar de „hatirul” 
lor, prin mila Lui şi prin mijlocirea marilor noştri 
morți, Dumnezeu ne va scoate cindva la un liman). 
În fine, pentru mine toate acestea nu-s doar pariuri 
teorelice sau eventuale obligaţii civice, ci am încercat 
(oată viața — ca profesor, publicist sau editor — să 
lucrez, după daruri şi puteri, pe linia şi în spiritul 


“4 


Să / SAZIRA A 


tradiţiei naţionale (poezia mea, la rindul ei, cred că o 
vădeşte îndestul, iar ciclul „, Rost de domină” — îmi 
îngădu: această confesiune în paranteză — mi-e cel 


mai drag din cile am scris vreodată, pentru că nicăieri. 


nu m-am Simțit mai acasă în spațiul graiului şi 
sufletului românesc). 

Că avem o problemă (mare) cu prezentul, mai 
ales sub aspect naţional, e de prisos să vă mai amintesc 
eu. În aceste condiţii, eu n-am renunţat nici o clipă la 
linia naționalistă, dar am adoptat calea — desigur mai 
incomodă, dar cred că mai realistă şi mai eficientă pe 
termen lung — unui „naționalism critic”, străduindu- 
mă în acelaşi timp să rămin fidel principiilor şi 
exigenţelor creştin-ortodoxe tradiţionale, care-şi află 
temelia ultimă în Mîntuitorul Hristos, dojenitorul 
dumnezeiesc al lumii. 

Am selectat în cele ce urmează citeva constante 
ale „discursului” meu pe această temă şi încerc să le 
readuc în discuţie ca repere lămuritoare (pe care, de 
altfel, le veţi putea regăsi „transfigurate ” şi în modesta 
mea creaţie poetică). Am dat cu litere îngroșate acele 
pasaje care mi se pare că motivează mai îndeaproape 
poziția mea critică, de care v-aţi arătat atit de necăjit. 


Este cert că naționalismul se confruntă cu o dublă 
criză: internă, pe de o parte (handicapul exceselor 
istorice, disoluția curentă a sentimentului naţional, 
desuetudinea discursivă, disensiunile între grupuri, 
mixajul etnic), şi externă, pe de altă parte (inflația 
prejudecăţilor, diabolizarea mediatică, marginalizarea, 
provocările globalismului, eclipsa generală a tradiţiei). 
Singura lui şansă, prin urmare, ar fi aceea de a se redefini 
din mers şi de a găsi soluţii realiste de acomodare cu 
actualitatea. lar înainte de a se angaja în vreo ambițioasă 
campanie politică, forțele naționaliste autentice, atâtea 
cîte au mai rămas, ar trebui mai degrabă să-şi 
concerteze eforturile într-o inteligentă campanie de 





pedagogie națională, care la noi (ca şi în alte țări din 
estul Europei) implică, în plus, delimitarea fermă de 
pseudo-naţionalismul de sorginte comunistă 
(concurent pervers şi încă redutabil, care ştie să 
profite, de pe poziţii populiste de stinga, tocmai de 
destructurarea naționalismului propriu-zis, ca şi de 
lipsa mai generală a unei drepte credibile şi coherente). 

În istoria modernă a României se pot identifica 
trei tipuri de naționalism (dintre care numai al doilea 
e cu adevărat organic şi legitim): naționalismul 
masonic (de la Tudor Vladimirescu şi paşoptişti pînă 
la fondatorii junimismului), naționalismul creştin (cu 
rădăcinile în Hasdeu şi Eminescu, dar consolidat abia 
de marea generație interbelică) şi naționalismul 
comunist (de la protocronismul ceauşist pînă la 
discursul curent de tip România Mare). Or, aşa cum 
naționalismul creştin a avut de luptat cîndva cu 
reziduurile derutante ale naționalismului masonic 
(simplu instrument conjunctural de distrugere a 
imperiilor tradiționale), tot așa naționalismul creştin 
de astăzi, în măsura în care mai posedă ambiția şi 
resursele de a juca un rol istoric, într-o încă posibilă 
“Europă a naţiunilor”, este chemat să salveze “ideea 
națională” de reziduurile insalubre ale național- 
comunismului şi s-o reîncredințeze lui Hristos, 
Dumnezeul cel Viu al neamurilor (cf. Mate: 28, 19- 
20). 

Desigur, orice discuţie despre naționalism ar 
trebui să se raporteze, în mod principial, la 
fundamentul său ontologic: “naţia” sau “națiunea” în 
sens originar, “etnia” sau “neamul”. Numai acest 
fundament ontologic corect înţeles şi asumat (realitate 
complexă şi inefabilă, pe care o aproximează toți 
termenii menţionaţi) dă naționalismului consistență şi 
legitimitate, dincolo de orice context istorico-politic, 
după cum contestarea acestui fundament permite 
criticismul antinațional şi implementarea discreţionară 
a noilor proiecte politice de tip nivelator. 

Că, în ciuda atitor destructurări, contaminări 
ŞI relativizări, națiunile continuă să existe — acesta e 
un fapt în jurul căruia nu poate să încapă discuţie. 
Discuţiile încep atunci cînd se cau-tă a se stabili natura 
şi notele definitorii ale acestei realități: este ea o realitate 
secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o 
realitate primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel 
spus, sînt națiunile (neamurile) entități necesare în 
ordinea firtască a lumii (fie că o concepem ca 
determinism natural, fie că o concepem ca 
determinism divin), sau ele au un caracter aleatoriu, 
conjunctural? E greu de aproximat care ar putea fi 
cel mai simplu argument pentru eventualul caracter 
aleatoriu, dar pentru caracterul necesar este fără 
îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă 
națională, ba mai mult, originea etnică e ceva la fel 
de imposibil de modificat ca şi condiţia umană: aşa 
cum, născut om, nu mă pot preschimba în altă specie 
animală, tot aşa, născut român, să zicem, nu mă pot 
preschimba în chinez, în evreu sau în turc. Îmi pot 
schimba religia, mentalitatea, patria, cetăţenia, 
infăţişarea, ba chiar şi sexul — dar cu nici un chip 
apartenența etnică. În mod fatal, fie că-mi place, fie 
că nu, voi muri drept ceea ce m-am născut; şi, după 
expresia biblică, “mă voi adăuga la neamul meu”. 


Ci 











4 








Aşadar, înainte de orice altă tratare mai 
sofisticată (teologică, filosofică, istorică, etnologică, 
sociologică, psihologică, biologică etc.), evidenţa 
bunului simţ e cea care ne arată că națiunea, 
naționalitatea, naţionalul ţin de o realitate obiectivă, 
de un dat al firii. Sigur că mie, om deştept şi gelos de 
libertatea mea, se poate întimpla să nu-mi convină 
această stare de fapt şi să mă revolt principial 
împotriva ei (ca d-l Patapievici la un moment dat), ca 
ŞI împotriva oricărei alte forme de determinism. 
Revolta nu foloseşte însă la nimic dincolo de planul 
strict al subiectivităţii mele: la nivelul ontologic al 
realităților primare, determinismul nu-i mai puţin 
existent din cauză că îl contest eu, 


Din unghiul de vedere al unui naționalism 
creştin, interesează dacă această realitate incontestabilă 
- nați(une)a sau neamul — este de la oameni sau este 
de la Dumnezeu. Episodul biblic al Tumului Babel 
(Facerea 11, 1-9) sprijină aserțiunea că diferențierea 
„limbilor“ (cuvint care în vechime avea şi înțelesul 
de „neamuri“) nu-i străină de voinţa şi lucrarea divină 
(dar într-un sens mai degrabă corecțional). Conştiinţa 
teologică creştină nu se poate mulțumi însă doar cu 
acest vag mit paleosemitic (ce are mai degrabă 
relevanță morală şi nu explică decit o latură a 
problemei [1]), ci reclamă o fundamentare teologică 
mai solidă şi mai cuprinzătoare, în lumina revelaţiei 
hristice şi a tradiţiei bisericeşti. 

Spre o perspectivă providenţialistă ne duce şi 
puternica încredințare a lui Israel că este „poporul! lui 
Dumnezeu“, ales şi chemat să parcurgă mesianic o 
istorie sfintă, păzindu-şi cu habotnicie temeiurile 
identitare, tocmai din răspundere faţă de Dumnezeul 
său şi de ordinea divină a Creaţiei. Numai că originea 
şi misiunea de sus Israel le revendică strict pentru 
sine [2], pe cînd pe noi ne preocupă o explicație 
integratoare, în măsură să dea seama nu doar de un 
neam, ci de roate neamurile, consfinţite ca atare prin 
universalismul mesajului creștin („La ai Mei am venit 
şi ai Mei nu M-au primit; chema-voi neamurile şi 
acelea Mă vor preamări!'"). Cert este că nicăieri în 
Sf. Scriptură, nici în Vechiul Testament, nici în Noul 
| Testament, nu este contestată (sau măcar pusă la 
îndoială) legitimitatea existenţei diferențiate a 
neamurilor în istorie, cu toate consecințele ce decurg 
de aici [3]. Nici teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii 


' Etnicul (sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de 
obicei cu o anumită limbă și cu un anumit spațiu, dar 
între acestea nu-i o legătură indisolubilă sau o 
convergență necesară. Există în istorie şi neamuri care 
| şi-au pierdut limba sau teritoriul, dar nu şi identitatea 

etnică, iar cazul cel mai relevant e chiar cel al poporului 

evreu. “ Amestecul limbilor” nu constituie nicidecum un 

criteriu suficient în explicarea diferenţelor etnice sau a 

misterului etnogenetic. 

? Statutul de “popor ales” al lui Iahve reprezintă însăși 

axa istorică şi religioasă a iudaismului, iar ideea 
dominaţiei sale universale, pe cale de consecinţă, este 
limpede atestată în textul Legii (Tora): cf. Ieşirea 23, 27, 
sau Deuteronomul 7, 6 (discutabilă rămînînd doar 
extrapolarea acestei “alegeri” din planul religios în cel 
istorico-politic). În orice caz, spune o formulă celebră 
datînd din secolul X şi atribuită rabinului Saadia 
Hagga'on, “Poporul nostru este un popor numai în 
virtutea Torei”. 

' Ba mai mult, Biblia ne încredinţează (cf. Deuteronomul 
32, 8-9, dar şi Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rinduit 
ingeri protectori fiecărui neam (de Israel văzînd EI Însuşi), 
În cartea sa Despre ingeri (2003), controversatul Andrei 
Pleşu are un frumos capitol intitulat „Îngerii, muzica lumii 
şi naţiunile”, din care îmi îngădui aici citeva spicuiri: 
„Toţi marii învăţaţi ai creștinismului timpuriu sînt de 
părere că, în economia divină, fiecare seminţie îşi are 
îngerul ei păzitor, Nu doar individul uman are, prin urmare, 
un înger [păzitor], ci şi poporul din care face parte. lată, 
în acest sens, un pasaj semnificativ din Sf. Vasile cel 
Mare (sec. al IV-lea): «Ştim încă de la Moise şi de la 
Profeţi că există îngeri Înainte-stătători ai tuturor 
naţiunilor... Aceste căpetenii și guvernatori puși să 
ocrotească şi să supravegheze popoarele ce |i s-au dat 
în grijă sînt fără de număr». [...] Comentarii iudaice la 
legenda Turnului Babel (Testamentum Nephtali) 
precizează că răspîndirea pe Întreg pămintul a urmașilor 
lui Noe s-a făcut cu ajutorul unei armate de 70 de îngeri, 


PUNCTE CARDINALE 


nedespărțite, fie ca răsăriteană sau apuseană, nu se 
pronunţă în alt sens; ba mai mult, Biserica Ortodoxă, 
care a păstrat cel mai fidel învăţătura tradiţională, a 
dăinuit firesc în duhul organicităţii etnice, orinduită 
treptat în Biserici naţionale, pe temeiul unității În 
diversitate a întregii Firi create. Apusul, din păcate, s- 
a îndepărtat de această viziune realist-spirituală, 
absolutizind unitatea în detrimentul diversitățu, cu 
căutarea raționalistă a unui universalism abstract, 
precursor religios al universalismelor laicizate ale 
modemităţii, de la „cosmopolitismul'“ sau „internaționa- 
lismul“ de ieri pînă la „„mondialismul“ sau „globalismul“ 
de azi. Cu toate acestea, natura lucrurilor a opus o 
rezistență semnificativă abuzurilor artificiale, naţiunile 
conservindu-şi cu îndărătnicie fiinţa şi conştiinţa de 
sine, chiar dacă pe fondul unei crize tot mai accentuate, 
ce pare a permite astăzi, cel puţin în Occidentul euro- 
american, pasul îndelung pregătit spre abolirea definitivă 
a structurilor naţionale, adică a întregii ordini tradiționale 
a lumii. 

Cum se poate deci fundamenta /eologic, pe baze 
scripturistice, patristice şi ortodoxe, dar şi în 
confruntare deschisă cu provocările oneroase ale 
modernităţii, existenţa legitimă a naţiunilor şi 
naţionalismelor (în sensul nepervertit al cuvîntului)? 
Se ştie că problema, conturată în secolul al XIX-lea, a 
fost destul de pe larg şi de cu folos dezbătută în 
România interbelică, fie de oameni de ştiinţă creştini, 
precum Nicolae C. Paulescu (socotit de Nichifor 
Crainic, exagerat poate, chiar „fondatorul 
naționalismului creştin“ la meridian românesc) sau 
Simion Mehedinţi, fie de filosofi cu sensibilitate 
teologică, precum Nae lonescu sau Vasile Băncilă, fie 
de ideologi politici ai dreptei creştine, precum Corneliu 
Z. Codreanu sau (într-o fază mai tirzie) Petre "uţea, 
fie de teologi propriu-zişi, precum Nichifor Crainic sau 
Dumitru Stăniloae. 

Cea mai solidă fundamentare metafizică a naţiunii 
în duhul teologiei mistice răsăritene, de la înălțimea 
unei înalte autorităţi teologice, dar şi cuo bună respiraţie 
filosofică, îi aparţine fără îndoială părintelui Dumitru 


„Stăniloae şi-se regăseşte în prima parte a volumului 


Ortodoxie și românism, Care sintetizează, în 1939, un 
deceniu de dezbateri serioase pe această temă, 
Pornind, în mare, de la aceste antecedente și 
raportindu-mă interpretativ la cunoscutul loc paulinic: 
„Căci precum în Adam toți mor, aşa în Hristos toţi vor 
învia. Dar fiecare în rindul cetei sale [4]...” (1 
Corinteni 15, 22-23; traducerea literală este, ce-i drept, 
fiecare la rîndul său), am încercat o sinteză a ceea ce 
se poate numi „teologia neamului“, socotind că acest 
cuvint, deşi de origine maghiară, exprimă mai exact 
înlăuntrul limbii române statutul ontologic şi 
dimensiunea mistică a entității etnice sau naţionale, 
avînd şi avantajul de a fi (încă) un termen de circulație 
curentă (spre deosebire de „nație“, receptat tot mai 
mult ca un termen învechit şi oarecum livresc, eliminat 
in mare măsură din uzul curent de către sinonimul 
parțial „naţiune“, ce are însă un puternic caracter 
sociologizant, impus mai ales pe filieră marxistă). 


Criza identitară a devenit una dintre mărcile 
“omului recent” şi principalul factor dizolvant al 





care i-au învățat pe oameni 70 de limbi diferite. Origene 
consideră şi el că la originea limbilor naţionale stau îngerii 
(cf. infra, «Îngeri şi litere», pp. 204-206). Sîntem, aşadar, 
îndreptățiți să ne imaginăm că la temelia fiecărei comunități 
etnice se află un principiu spiritual, un înger, care se 
exprimă în felul de a fi al respectivei comunități, în destinul 
ei istoric, în limba şi cultura ei. [...] În asemenea măsură 
se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le 
păstoresc, încît, potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să 
răspundă o dată cu ele la Judecata de Apoi”. Hristos 
este însă mai mare peste îngeri şi în El avem supremul 
„interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei 
națiuni”, 

“ În originalul grecesc: ExaoTog 6e Ev TO totăyuari, 
* Părintele Dumitru Stăniloae evoca, din teologia germană, 
sintagma Gottes Erhaltungsordnungen, “orînduirile 
dumnezeieşti de conservare a lumii”, Pînă la urmă, ca 
orişice realitate organică, neamul poartă spre Dumnezeu, 
Creatorul şi Rost(u)itorul — Logos-ul - lumii, Orice refuz 
sau siluire a realităţii firești este “partea diavolului”, 
negarea luciferică a creației şi a ordinii ei divine, 








lunie 2010 Nr. 6/234 PAG.9 


culturilor tradiționale. Se pune însă întrebarea dacă 
procesul tot mai accelerat de deznaționalizare a lumii 
(pavat poate, ca şi iadul, cu bune intenții) nu reprezintă 
cumva o violentare a ordinii fireşti a existenței istorice? 
Nu cumva se petrece, la nivelul “naţiunilor” şi al 
“Datriilor”, un proces de uniformizare tendențioasă, 
foarte asemănător cu cel încercat la nivelul indivizilor 
în diferitele regimuri totalitare (și mai ales în cel 
comunist)? Nu e oare la fel de scandalos să pui între 
paranteze personalitatea istoniceşte consolidată a unor 
comunități ca şi pe aceea a unor indivizi umani? Dacă 
fiecărui om i se recunoaşte. dreptul la personalitate 
proprie şi la liberă determinare, atunci de ce acest 
drept nu s-ar cuveni respectat şi în cazul comunităților 
umane? Cum să nu existe temeri, în fața acestor 
tendinţe nivelatoare cu vădit substrat ideologic, că 
internaţionalismul democratic al “noii ordini mondiale” 
(sintagmă adeseori grafiată cu majuscule) nu-i decit 
o formă camuflată de totalitarism, ale cărui victime 
nu vor mai fi atît indivizii luaţi izolat, cît comunităţile 
tradiționale? Din acest punct de vedere, nu ne aflăm 
decit pe linia de continuitate a comunismului marxist 
(“Proletarul n-are patrie!”), deci a aşa-numitului 
internaționalism proletar, ale: cărui baze sînt, cum 
bine ştim, ateismul şi materialismul, adică atentatul 
de tip luciferic la “ordinea firească a lumii lui 
Dumnezeu” [5]. Cea care se vede agresată, îndărătul 
ordinii politice, este însăși ordinea religioasă, care-n 
spațiul nostru european se identifică organic cu 
creştinismul. 

De aceea, problema naţională se cuvine 
rediscutată (Şi) din perspectiva generală a 
creştinismului, cu toată responsabilitatea mistică şi 
morală pe care omul creştin o are în faţa lui 
Dumnezeu, atît pentru sine, cît şi pentru aproapele. 
Trăitor în Biserică, creştinul are conştiinţa vie că nu 
se mîntuieşte “de unul singur”, ci că există cercuri 
concentrice de viață comunitară (familia, neamul, 
Biserica), pe care nu le poate eluda nepedepsit, căci 
pină şi pentru marea judecată fiecare va învia “in 
rindul cetei sale” (/ Corinteni 15, 23). Chiar dacă nu 


„avem.aici “cetate stătătoare” (Filipeni. 3,10), ci 
“cetățenia noastră este în ceruri” (Evrei 13, 14), istoria 


sau “veacul de acum” rămîne marea “scenă a 
mântuirii”, care nu ne poate fi indiferentă, după cum 
nu ne poate fi indiferent “trupul stricăcios” în care 
viețuim cu nădejdea “nestricăciunii” ce va să vie. Nu 
absolutizăm “lumea”, nici nu ne împătimim de ea, 
dar ne pasă de rosturile ei, căci tot ceea ce ne 
înconjoară e sprijin sau pidică pe calea mintuirii. 

Conform ideologiilor curente, naţiunile sint 
contestate pentru că generează naţionalisme, iar 
naţionalismele sînt definite ca forme revolute de 
extremism şi intoleranță. Dacă națiunea este 
devalidată, atunci naționalismele rămin fără obiect. 
Este un caz tipic de reducţonism ideologic. În 
realitate, cum spuneam, existenţa națiunilor este un 
fapt de evidenţă elementară, iar naţionalismele 
reprezintă consecinţe fireşti ale acestei stări de fapt. 
Că naţionalismele au ajuns uneori la excese 
reprobabile, acesta e un adevăr. Nu înseamnă însă că 
orice naționalism trebuie condamnat aprioric, aşa cum 
anumite excese pătimaşe ale iubirii nu ne îndreptăţesc 
să condamnăm iubirea în sine — care nu numai că 
este bună, dar este cel mai mare bun. 

Părintele Stăniloae conchidea, la capătul unei 
minuţioase analize teologice: “Există, prin urmare, 
naționalism şi naționalism. Există un naționalism care 
poate fi o grea cădere în păcat — şi de multe ori aşa 
este —, dar antinaționalismul e prin sine, ca fugă nu 
numai de forma creştină a vieţuirii, ci şi de conţinutul 
ei firesc, o şi mai grea cădere în păcat. [...] 
Naționalismul, ca tot conţinutul natural al vieţii, chiar 
dacă nu ne miîntuie el, ci credinţa din el, nici nu ne 
pierde practicindu-l cu credinţă. [...] Naționalismul, 
în sine luat, nici nu mîntuie, nici nu pierde. Dar în 
practică, orice naționalism sau mintuie, sau pierde, 
după cum este sau nu este străbătut de credinţa 
creştină” (“Naționalismul sub aspect moral”, în 
Ortodoxie şi românism), 


(Continuarea în numărul viitor) 














PAG. 10 Nr. 6/234 Iunie 2010 


PUNCTE CARDINALE 








E. POEME, NEPT ICE, (= RAZVAN 





LEGENDA CELUI SINGUR 


Hatîr de voi că dracii vi se-arată! 
Eu zac aici de multe zeci de ai 
Şi nu-i văzui la față niciodată, 
ci doar cu mine însumi mă luptai. 


Neglorioasă-i rivna mea şi-mi pare 
pustia-ntreagă doar o fundătură, 
cît Dumnezeul fraților de mare 

şi cît păcatul strămoşesc de pură! 


Sătul mă simt de mine pînă-n git 

şi dosădit de-atita rugă-amară, 

căci nici nu-mi ține duhul de urit, 

nici nu mă face dracul de ocară. 
Da mai avea destulă vlagă, poate 

aş lua spre lume calea înapoi 

ŞI pasul din cetate în cetate 

mi l-aş purta spre vremurile noi. 


a 


l-aş învăţa pe tineri să n-asculte 

de cei bătrîni, ce nu mai pot iubi, 

ba i-aş mîna spre patimi mari şi multe, 
prin iarmaroace, nu prin sihăstrii! 


O, cîtă viață netrăită este, 

cît larg de zări se cască şi ne-mbie! 
În timp ce raiul sună a poveste, 

splendoarea firii-i doldora de vie! 


De-am dobiîndit cu vremea vreo virtute, 
bolnav mă simt şi vinovat de ea: 

cînd neamul ludei stă să te sărute, 
virtutea sună ca o piază rea... 


Puteam oricînd să fiu orice pe lume, 
căci mă născusem nobil şi bogat 

şi dobindisem din juneţi renume 

de ritor bun, dar şi de brav bărbat. 


Puteam orice, oricum, oricind, oriunde... 
dar m-am lăsat tîrit de o nălucă... 

Ce-oi fi crezut că poate-n ea ascunde 
pustia asta tristă şi uitucă?! 


Am dat din mine tot, cu zel şi pară, 


şi n-am primit în schimb un semn măcar!... 


De-s îngeri sus, la mine nu coboară, 
iar jos de-s diavoli, mie nu-mi apar... 


Dar mi-s aici, în carne și în oase, 

și ruga mea făcu potecă-n cer!... 

De ce în seamă nu mă bagi, IHristoase?! 
De ce nu-mi dai tircoale, Lucifer?! 





Trec peste mine sarbezi şi ciudoși 
cumpliţii ai, de nu-i mai ştiu la număr, 

Şi parc-aş fi-n deşert din moşi-strămoşi, 
purtind povara crugului pe umăr... 


Fii blestemat de-a pururi, Isihie, 
că m-ai momit aici pe urma ta! 
ŞI voi, ce-mi staţi în jur şi-mi plingeţi mie, 
nu dau pe plinsul vostru o para! 


Dar nu era țipenie de frate 

să plingă-n jur, ci numai Piatra sură... 
Și-acela cică pină azi se zbate, 

că-l scuipă moartea iar şi iar din gură. 


CAP DE VEDENIE 


Venea-n amurg şi se ducea cu zorii, 
de ani întregi, dar doar pe lună plină... 
Şedea-n genunchi, la fel cu rugătorii, 
şi ochii ei făceau în jur lumină. 


Era frumoasă, Doamne, de nespus 

şi-atit de tristă-ncit durea privirea, 

un plinset toată de la tălpi în sus, 

cum n-am văzut nicicînd şi nicăirea! 
dept” ere pa să Pre: : 


În coama ei se e alinta văzduhul ” 
ca-ntr-un frunziş de toamnă ruginie, 
iar eu, răpit cu văzul şi cu duhul, 
săpat păream în piatra din chilie... 





Crezui întii că-i vraja minţii mele, 
precum în vis ceva ţi se năzare, 

dar urma ei n-avea cum să mă-nşele, 
căci zile-ntregi se desluşea-n cărare. 


Ştiam că e aievea şi e-n trup, 

Şi cîte dăţi îmi răsărea în minte, 

cu greu răzbeam din vrajă să mă rup 
şi să mă-ntorc la sîrgul celor sfinte. 


Fiorii dulci îmi stăruiau în oase 

şi sîngele-mi cînta pe limba lui, 

iar Dumnezeul gleznelor frumoase 
părea milos cum nici un altul nu-i... 


Crezui apoi că-i drac împieliţat, 

cum mulți zic fraţii că le dau tircoale, 
dar n-aveâ-n ea pecete de păcat, 

nici nu-şi vădise farmecele goale. 


Nu mă privea şi nu-mi grăia nicicînd, 

ci doar ardea în muta ei durere, 

cu lacrimi mari pe gene scăpărind, 

ca o Marie pină la-nviere. ' 


Era prea înger ca să fie drac, 

iar ca să fie înger — prea femeie! 

Și cite cruci n-am prididit să-mi fac, 
nici gind vreuna tresăriri să-i deie... 


Crezui atunci că chiar femeie-ar fi, 
muncită-n duh de jalea lumii toată, 
dar cum s-ajungă singură-n pustii 
de-atitea ori — și pururi neschimbată?! 


DRESCU 


Ce taină-a nopţii ar putea s-o poarte 
desculţă-aci, în straiul ei subțire, 

şi ce blestem de viață şi de moarte 
ar arde-aşa cum arde-a ei privire?! 


Și mai ales cum ar putea să-ncapă 

în trup lumesc atita frumuseţe 

cum nici în slavă, cînd de zi se crapă, 
n-arată firea mai sublime feţe?!... 


Nemaiştiind eu însumi ce să spun, 
l-am întrebat pe-un avvă vechi de zile, 
şi-acela-mi zise: “O să-ţi par nebun, 
dar cred că-aceea-i coasta ta, copile! 


Aflind pe-Adam căindu-se în tine, 
s-a îndurat anume Dumnezeu 

să nu fii singur, ci să ai cu cine 
să-ți plingi de viu păcatele din greu. 


Şi să înveţi că jalea e frumoasă 
cînd stă cu ochii aţintiţi spre cer, 
şi-n ea se frînge şi a morţii coasă, 
şi ascuțitul dracului hanger... 


lar trumuseţea nu e poticnire 
decît atunci cînd pierdem tilcul ei: 


"altminteri se-mplineşte prin iubire 


Şi tot ce este are-n ea temei. 


Doar simţurile cată să-ţi păzeşti, 
căci hoaţe sînt şi chiar din rai te fură, 
dar tot cu ele, dacă vrednic eşti, 
poţi slava Lui s-o guşti în ghicitură”. 


Amin, părinte! Şi-am plecat uimit 

şi fermecat în sinea mea de mine... 

Dar astă-noapte luna s-a-mplinit 

Şi ea n-a fost... Şi simt că nu mai vine... 


Îmi trec pe coaste mîna sub veşmînt 
şi-mi creşte-n trup o-nfiorare rece... 
De fuga ei de vină dacă sînt, 

osînda mea pe toate le întrece... 


RECVIEM PENTRU AVVA EFREM 


Înțepenit în peşteră şi rece, 

avva Efrem, cu piatra năsălie, 

plecat în trup, şi stind şi-n duh să plece 
spre cea de veci şi fără dor pustie... 


Era senină faţa lui hirsută, 

dar pumnii strinşi i-avea-n încremenire, 
de parcă-o luptă se dădea, tăcută, 
intre-a fi fost şi între a nu mai fire... 


Şi deodată,-n umbra grotei sure, 
ca vulturii ce unde-i stirvul vin, 
dădură iama, silnici să se-ndure. 
un sol al slavei şi un drac hain. 


Tăcînd un timp, din văz se înfruntară, 
de-a dreapta şi de-a stinga celui dus, 
iar stînca lung scrişni ca sub povară 
şi se crăpă de jos şi pină sus.., 








“Nici gind să-ți fie lesnicioasă pradă 
un suflet plin de rîvnă ca al lui! 

L-ai ispitit în fel şi chip să cadă, 

dar eu căzut vreodată nu-l văzui. 


Ce-i drept, s-a îndoit, ca fiecare, 
dar îndoiala n-a rodit păcat, 

ci s-a smerit în rivnă rugătoare, 
şi însăşi moartea-n rugă l-a aflat”. 


“Halal credinţă, cu-ndoieli corcită! 

lar de smerenie, ce mai vorbă-n vint? 
Cînd biruia şi el ciîte-o ispită, 

se şi credea în sinea lui un sfint. 


Dar mai presus de toate, ştii prea bine 
că a pofiit de mii de ori în gind 

şi la muieri cu şoldurile line, 

dar şi la cîte-un frate mai plăpind...” 


“Perfect n-a fost, dar s-a luptat întruna, 
iar pofta-i cruce-a cărnii pentru toți: 
visă muieri, dar nu sminti nici una; 

cît despre fraţi, a-l dovedi nu poți. 


Tu fără trup te-nveşnicişi în rele, 
dar el în trup abia de le-a cercat; 
l-ai vrea al tău, dar nu-s destul de grele 
păcate-n el, să-l ai cu-adevărat”. 


“Dar pumnii strinşi? Pioasă îndirjire! 


S-a străduit, dar n-a ajuns la pace. 


Desăvirşit n-a fost la săvirşire 


şi-i deci al meu, că-ţi place sau nu-ți place! 


Şi iadul meu e pardosit, se spune, 
cu ce-au vrut unii bun, dar n-au putut... 


| ie « u la zeul dragostei nebune Pie PR F 
Și zi-i că zeul urii te-a avut!” 


Dar chiar atunci se auzi de-afară, 
ca pentru Lazăr, glasul lui lisus, 

iar pumnii celui mort se descleştară 
şi duhul slobod se urni în sus. 


DE LA AVVA ANTONIE CITIRE 


iile be 


Venit-au fraţii, dar ajunşi la el, 

se tot codeau şi nu găseau cuvinte... 
Şi-a zis bătrînul: “Răsuflaţi niţel, 

că face bine-adusului aminte!”, 


Aceia îl priveau cu ochii mari, 

şi încîntaţi să-i fie aşa de-aproape, 

şi ispitiți să-l pună la cîntari, 

cu-n gînd viclean clipindu-le pe pleoape. 


Sfiala lor părea cumva să-i doară, 
umbriţi de el, dar şi geloşi de sine — 
și-un drac sprințar, cu coada lui uşoară, 
juca de zor în poala lunii pline... 


Şi-ntr-un tirziu: “Venim anume, avvă, 
să-ți cerem un cuvint de mîntuire”, 
se-ncumetă, dregîndu-și vocea gravă, 
să zică unul, mai scorţos din fire. 


“De știți Scriptura, de ajuns vă este, 
căci nu-i cuvînt de dinsa mai presus”, 
grăi bătrînul, cu privirea peste 

pustia oarbă. Şi mai mult n-a spus. 


“Dar noi, părinte, şi din gura ta 
vrem s-auzim deplina-nvăţătură 
sări atunci și cel ce arăta 

a fi mai mic de ani ca de statură. 


pm 
' ș 


Câtă la el bătrinul, cumpănind, 
şi-apoi: “La Evanghelie mă-nvaţă 
şi celălalt obraz să i-l întind, 

de mă loveşte unul peste faţă”. 


Aceia tresăriră şi-ntre ei 

privindu-se: “Ne fie cu iertare”, 
grăiră ca-ntr-un singur glas toţi trei, 
“dar noi de asta nu sintem în stare!”. 


“De asta nu puteți, atunci măcar 
lovirea s-o-nduraţi fără cricnire”, 
urmă bătrinul, pe un ton amar, 

dar nepărind ca vorba lor să-l mire. 


“Nici asta nu putem!”, grăiră-aceia. 

“De nici de-atit n-aveţi putinţă voi, 
măcar, spre-a nu preface-n foc scînteia, 
nu-ntoarceţi lovitura înapoi”. 


“Nici asta nu putem!”. Şi lung tăcură, 
lar avva-atunci, cătind spre ucenic: 
“Mai bine fă-le-o oleacă de fiertură, 
că-s slabi şi poate se-ntăresc un pic!”. 


Şi-apoi le zise-acelora: “Păi dacă 
putință nu-i, nici voie-n cele bune, 
nimic şi nimeni n-are ce să facă, 
ci-aici e rost de multă rugăciune...” 


Din danţul lui lunatic şi uşure 

stătu sprințarul drac, iar împrejur, 
pe-ntinsul nesfirşit al pietrei sure, - 
doar umbra avvei mai prindea contur. 


CRUCE ȘI ZAPIS 


. 


apa A j “i Îsi + Pa 


Zicea cîndva un avvă singuratec, 
ce-albise-ntre Nitria şi Chilii, i 
că Dumnezeu ca rima pe Jăratec 

se perpeleşte-n sufletele vii. 


Ne stă micit în oase şi în singe, 
iar cînd uităm a da căinţei glas, 
în locul nostru Duhul Însuşi plinge, 


"şi pentru noi se roagă pas cu pas. 


E bucurie Dumnezeu în Sine, 
dar jale grea Se face pentru noi, 
căci libertatea noastră rob îl ține 
pe crucea care nu se ia-napoi. 





PUNCTE CARDINALE 


— 


y 


lunie 2010 Nr. 6/234 PAG. 


O, Doamne, răstignita mea iubire, 
de-ar fi pustia plină ochi de fraţi 
şi tot n-ar fi destulă nevoire 

la cît ne rabzi pe toți și nu ne baţi! 


Nimic nu-i milei Tale pe măsură, 
nimic iubirii Tale mai presus, 

iar cine vrea cuvint de-nvățătură — 
să-L bea şi să-L mănince pe lisus! 


“Dar partea mea?!”, grăi viclean deodată 
şi dracul, dintr-o gaură de stei, 

“Mă ocăriţi c-aş fi minciunii tată, 

dar eu mă port cinstit cu toţi ai mei, 


Nici nu promit eterna fericire, 

nici nu-l lipsesc pe om de bucurii; 
nu-s jale grea, ci doar păcat subțire, 
nici răstignit, nici gata-a răstigni. 


Eu nu fac firea toată să suspine, 
ci-o-nvăţ să ridă cît e-n trup şi vie, 

iar moartea — care, orice-ar fi, tot vine — 
e restul meu secret de veşnicie”. 


Stăteau sub boltă frații-ncremeniţi, 
făcîndu-şi cruci cu limbile în gură, 
nici în credința dreaptă neclintiţi, 
nici imbătaţi de vraja lui impură... 


Atuncea avva cel de-odinioară 
închise ochii şi grăi ca-n vis: 

“E crucea Lui cu-atita mai ușoară 
cu cît mai greu e vechiul tău zapis! 


Puterea ta, oricit de mare este 

(şi care, fără EI, n-ar fi deloc) 

e prinsă-n veac şi nu va trece peste, 
ci se va stinge-n sine, ca un foc. 


Din A AVEA tu vrei să faci cetate, 
dar ale tale trec ca o părere; 
E| din A FI le face rost la toate, 
şi-i suferința mugur de-nviere”. 


Amar rînjind în crăpătura şuie, 
pieri grozavul iadului străjer, 
iar avva lumina ca o căţuie 
chilia lui înaltă pîn” la cer. 


















PAG. 12 Nr. 6/234 lunie 2010 





“a a. | 


AAN ANI) 
ISTM Erast CALINESCU 


"fiii. Mi 


EVENIMENTELE 
DE ACASĂ 
IN TRĂIREA EXILATULUI 


Cu urechea mereu la radio, la televizor, avizi de informaţii, aveam mereu sentimentul 
că ni se comunică prea puțin, insuficient pentru starea noastră emoţională. Evenimente ca 
dărâmarea bisericilor, mai târziu Piaţa Universităţii şi mineriadele, toate acestea le simțeam 
ca pe nişte cutremure ale căror unde ajungeau până la noi. Unii dintre noi erau mulțumiți că 
plecaseră “la timp”, alţii parcă simțeau un abur de vinovăţie că nu sunt şi ei acolo, cu 
studenții, cu protestatarii. Manifestam şi noi pe aici, protestam în fața indiferenței autorităţilor 
şi a porților închise. Ce puteam face mai mult?... Parcă ne simțeam vinovați față de copiii 
noştri, pe care îi lăsasem acolo şi care erau acum “pe baricade”... Îmi simţeam sufletul 
încărcat şi mi-l descărcam scriind în Cuvântul Românesc, jurnalul nostru de pe atunci, care 
apărea la Hamilton, Ontario, prin strădania dezinteresată a lui George Bălaşu. Era în zilele 
“Pieţii Universităţii”; 





Vouă, copiilor noştri care luptaţi astăzi pe stradă, vouă vă suntem datori cu această 
spovedanie, indiferent dacă suntem acasă sau departe. Căci nu ne-am ispășit vina, nici prin 
toată mizeria îndurată acasă şi nici prin ce am pălimit aiurea. 

D. aceea ne strigaţi voi astăzi, din stradă. “Nu staţi în balcoane, că muriți de 
foame!” şi “Nu vă fie frică, Iliescu pică!” Pentru că voi ştiţi că noi, părinţii voştri, v-am 
ascuns, din frică şi din laşitate, ce este comunismul. Şi că tot de aceea stăm azi în balcoane, 


DS ai mii "și privim, de la adăpost, la televizor, cum sunteţi bătuţi şi ucişi în stradă Şi ne bucurăm că - 


a căzul Ceauşescu şi că o să fie brânză la Alimentara şi lapte fără coadă şi că n-o să ne mai 
îngheţe țeava în baie. 

Noi, care luptam contra comunismului şoptind bancuri şi poezioare şi așteptând 

“marea veste” de la Radio Europa Liberă, pe care îl ascultam în surdină, ca să nu ne 
toarne vecinul. dn timp ce alții, cu care copilărisem şi cu care împărțisem acelaşi codru de 
pâine, luptau pentru libertate prin munţi sau erau “reeducaţi ”, în chinuri, la Piteşti, sau 
schingiuiți pentru credința şi pentru lupta lor, prin celelalte închisori cu care era presărată 
Tara. Ori erau exterminați, din ordinul lui Stalin, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Căci 
el a fost cel care proclamase: "Dacă un individ are o problemă, lichidăm individul şi am 
lichidat problema!”. lar aceasta a fost şi a rămas esenţa “umanismului comunist, trâmbițat 
fără ruşine, pe care noi, părinţii voştri, v-am ascuns-o, ca nu cumva să scăpaţi vreo vorbă 
pe la şcoală şi să ne trezim cu o invitaţie la Securitate, invitaţie din care nu toți se mai 
întorceau acasă. Pentru a supravieţui situaţiei, bună-rea, cum o fi, Jără să ne riscăm nici 
serviciul, adică pâinea, nici şcoala voastră, nici buletinul de oraş. 

Noi, care alergam să semnăm condica, la ora fixă, sub privirea neagră şi rânjetul 
rânced al şefului de cadre, iar după lucru înfulecam iute cele trei chifiele cu sos, de la 
cantină, grăbiţi să “răspundem la chemarea Partidului”, care ne imbarca în camioane şi 
ne vărsa pe șantierul de construcţie al “Casei Scânteii”. Iar la chenzină mai şi plăteam, pe 
marginea statului de plată, tot “la chemarea... ", şi nişte cărămizi pentru ridicarea acestui 
izvor de ură, minciună şi otravă... tot pentru voi, copiii noştri. 

În mitinguri ni se încreţea pielea pe noi, dar tot aplaudam când “guristul” striga, la 
un semn, câte o lozincă “mobilizatoare ”, în timp ce turnătorii vegheau ca să-i noteze pe cei 
care nu aplaudă. . - 

Nu ne dădea mâna să refuzăm “carnetul roşu” şi-l acceptam ca să ne păstrăm postul 
călduț, dar şi la gândul că într-o zi vom reuşi să plecăm “în interes de serviciu” prin [ări 
străine, unde tot voi, copiii noştri, veţi avea parte de un viitor mai bun. Dar uitând că 
niciodată nu ne vom pulea smulge rădăcinile din pământul din care am răsări!. 

Ajunşi în altă lume, intoxicaţi şi speriaţi de “mâna lungă a Securităţii”, prea mulți ne 
ascundeam capul, că struţul, în nisipul celor care nu fac politică, adică fac de fap! jocul 
comunismului de care am fugit. În loc să strige, chiar de şi aici, de departe: “Jos 
comunismul!” şi “Vrem libertate în România! " şi “Nu dărâmaţi sate şi biserici!” 

Ba unii susțineau că învățarea limbii părinţilor lor ar însemna un handicap pentru 
copii, deci n-are rost să o cunoască. Și că Ceauşescu trebuia primit în Canada cu pâine şi 
sare, nu cu ouă şi roşii, pentru a le arăta străinilor tradiția civilizată a ospitalităţii româneşii. 
ŞI to! aceștia, care ciocneau paharul la Ambasadă, la aniversările "celui mai iubit fiu al 
poporului”, au fost cei care strigau de zor, după căderea sa: "Jos Ceauşescu!" şi "Jos 
Securitatea!” 

O spovedanie sumară, care poate îi va înfuria pe unii ce se vor simţi cu musca pe 
căciulă, dar dacă măcar unul dintre noi o va accepta ca justificată, voi zice că aceste 
rânduri şi-au atins scopul 


PUNCTE CARDINALE 


| IAA II A II 3 pi 
LA LANLHA 


A EXILULUIE() 






BA A A 
e 





it: Când sosise şi ceasul mărturisirii adevărului i. 


Departe, dar atât de aproape de inimile noastre, apăreau mărturii. Mărturii ale celor 
care n-au fugit, ca noi. N-au vrut sau n-au putut fugi de oprimarea comunistă. ȘI au plătit- 
o din greu, prin suferinţă în închisori, la Canalul Morţii, în Siberia. A căzut comunismul şi au 
început să scrie ce au pătimit. Nouă, celor fugiţi, ne-a rămas să-i mulțumim lui Dumnezeu 
că ni i-a mai lăsat, să mărturisească ADEVĂRUL. Să mărturisească ce am fi putut pătimi 
şi mulți dintre noi, dacă nu plecam în lume... Scriam atunci, ca un Omagiu generaţiei 
mărturisitoare, că Dumnezeu, în dragostea Lui nemărginită pentru acest Neam al nostru, 
născut şi rămas creştin după toate furtunile, nu a lăsat de izbelişte noile generații şi le-a dat 
alți mărturisitori decât părinții care i-au crescut sub regimul comunist. Scria, cu bună 
dreptate, un elev de liceu: “De /a părinţii noştri nu avem ce învăța, decâl compromisuri, 
dar ce avem de învățat, este de la bunicii noştri”. Bunicii, care reprezintă generaţia eroică 
a anilor 30-40, generaţie mărturisitoare a adevărului ascuns de comunişti, a credinței şi a 
suferinței lor, a genocidului căruia i-au supraviețuit: Memorialul Durerii, Canalul Morții, 
Drumul Crucii, Sărata, Piteşti, Mlaştina deznădejdii, Morminte fără Cruce, Lacrima 
prigoanei 

Supravieţuitorilor acestui martiriu le-a fost hărăzit să nu ducă în mormânt adevărul 
luptei şi suferinței lor, ci să-l mărturisească, în nădejdea că sămânța cea bună nu va cădea 
nici pe stâncă şi nici în cărare, ci pe pământul roditor al conştiinţei generațiilor viitoare. 


Aşa simțeam atunci, în 1995, de departe, mesajul mărturiilor din lumea suferinței, 
care începuse să se dezvăluie în Ţară. Noi n-aveam de mărturisit fapte eroice, martiriu 
fizic, rezistență la reeducare. Şi totuşi şi în închisoarea cea mare, care fusese RPR, apoi 
RSR, reeducarea comunistă era pe primul plan, Şi comuniştii se străduiau să formeze un 
“om nou”: comunist, stalinist, care să urască de moarte burghezia, religia, capitalismul. 
Esenţa acestei reeducări era aceeaşi ca și a celei practicate în închisori, numai mijloacele 
de constrângere erau diferite, Acolo erai amenințat cu tortura, cu foamea, cu exterminarea, 
în timp ce aici te păştea pierderea pâinii tale şi a familiei, eliminarea copiilor tăi din şcoli şi 
facultăţi, privarea de drepturi elementare, dar vitale pentru o existență normală. In facultate. 
dacă neglijai cumva învățarea limbii ruse, erai luat la întrebări, dacă nu-ți place sau dacă 
n-ai nevoie. Dacă nu luai examenele de marxism, nu puteai promova examenul de stat 
(licenţa) sau doctoratul 

În anul 1950 eram proaspăt asistent într-un institut de cercetări. Toţi şefii noştri erau 
oameni de şcoală veche, deci trebuiau reeducaţi. În acest scop, frecventam împreună, de 
două ori pe săptămână, într-un amfiteatru, la C.O.Ş. (Casa Oamenilor de Ştiinţă), cursuri 
obligatorii de marxism. Pentru noi, tinerii, nu era mare lucru, dar dintre ceilalți mai căsca 
sau mai aţipea câte unul. Atunci securiştii, care ne supravegheau de sus, din ultimul rând al 
amfiteatrului, îi trimiteau, din mână în mână, câte un bileţel care, până la vinovat, era citit 
de toți şi care făcea să-i sară somnul, poate şi pentru noaptea următoare... lar în instituții şi 
întreprinderi ziua de activitate începea prin citirea articolului de fond din ziarul partidului, 
Scânteia, după care secretarul organizaţiei îndemna la comentarii, dar văzând că tovarășii 
se cam uită pe pereți, îl numea pe unul pe care avea pică, iar omul spunea că aşa e cum 
scrie acolo și că articolul e bun... Şi asta era o formă de reeducare, în orice caz una mai 
paşnică, decât cea în care erai notat şi întrebat de ce nu aplaudai la şedinţe. 

ali 

“Epoca” lui Ceauşescu se terminase şi răsuflam uşuraţi şi noi, cei de departe. Uşuraţi, 
dar cu prudenţă, căci în Țară era un adevărat haos. Noul preşedinte, Iliescu, declarase 
public că el rămâne comunist cât va trăi. Se vântura “comunismul cu față umană”, predicat 
de Gorbaciov, Prin vitrinele librăriilor, locul “operelor” lui Ceaușescu era ocupat acum de 
cărțile noii doctrine: “Glasnost” şi “Perestroika”. Unii manifestau strigând: “Iliescu apare, 
soarele răsare!”. Alţii strigau “Jos comunismul!”, Petre Roman (din tată luptător în Brigăzile 
Roşii din Spania) apare la o manifestaţie costumat în pulover muncitoresc şi, când este 
huiduit, unul de la spate îi pasează un panou cu “Jos comunismul!”, pe care îl ridică în faţa 
manifestanţilor, care, dezorientaţi, strigă şi ei cu el (scenă văzută la TV, în Canada). Şi... 
pentru ca să facem şi noi, ca tot românul, un pic de haz de necaz... cică un grup de 
muncitori strigă de zor: “Trăiască Petre Stoica!”. Un trecător îi întreabă cine e Petre 
Stoica? “Aşa ni s-a spus de la fabrică: să stripăm ce e scris pe panou!”. Pe panou scria; 
“Trăiască Perestroica!”... 

Dar, deşi toate acestea sunt atât de aproape de cugetul, de sufletul tău, parcă te 
consolezi, la un moment dat, la gândul că, în situaţia ta, tot nu-ți stă în putere să faci mare 
lucru, aşa că, vorba românului, “mai aproape îţi e cămașa decât haina”, adică renunţi să 
țe baţi cu morile de vânt şi revii la oportunismul din vremea când lăsai toate deoparte, 
pentru a-ţi proteja familia şi situaţia. Deşi... uneori, savurând un hamburgher, proaspăt 
dezghețat şi încălzit la microunde, mai cazi pe gânduri la întrebarea; Oare ce mănâncă cei 
de-acasă”... 

Atunci te scuturi, ca un câine plouat, şi faci efortul să revii cu picioarele pe pământ 
Și începi să te uiţi prin vitrinele prăvăliilor, după vreun anunţ care ți-ar putea oferi o 
“oportunitate”, adică niscai ore de muncă ce ți-ar mai putea rotunji un pic şomajul sau 
ajutorul social, La negru, bineînţeles... Adio orgoliu, care ţi-a ajuns pe undeva prin 
subconştient, iar grija ta devine acum preocuparea de a-ţi ascunde calificările, ca să nu fii 
mereu “onorat” cu epitetul inhibitor de “supracalificat”! Şi te trezeşti că ai alunecat, din 
nou, ÎN MINCIUNA DE CARE Al FUGIT DE-ACASĂ,, 











siliti A (0.9) 





În sfârşit, după 21 de ani de la trecerea lui 
Vasile Netea la cele veşnice, a apărut cartea sa de 
Memorii. Proverbul „Mai bine mai târziu decât 
niciodată” ne alină lungimea şi greutatea aşteptării. 
Reuşita acestei apariții, întârziată exclusiv de lipsa 
mijloacelor financiare, se datorează efortului de ultimă 
oră al lui Dimitrie Poptămaş, preşedintele fundaţiei 
Culturale purtând numele celui dispărut. 

Cartea conține patru părţi distincte, toate la 
“un loc reprezentând un complex unitar, sentimental 
şi documentar, favorizându-i cititorului înțelegerea 

unei vieți închinate, de la început până la sfârşit, luptei 
pentru poporul român. 

Mai întâi, o scurtă prefață semnată de Dr. 
Florin Bengean, din care extragem; „Vasile Netea, 
cărturarul nostru de pe Valea Mureşului, a fost 
apropiat de cele sfinte, apropiat de oamenii Bisericii, 
de marii ierarhi ai acesteia, s-a referit prin scrisul său 
la literatura religioasă, atribuindu-i acesteia rolul 
| primordial în acțiunea de culturalizare a poporului 
român. Netea se apleacă cu pioşenie asupra marilor 
personalităţi din viața Bisericii Române, creator de 
limbă şi cultură românească şi luptător pentru idealul 
național al românilor”. 

Urmează un amplu studiu introductiv, 
aparţinând editorului, cercetătorului şi admiratorului 
fără rezerve Dimitrie Poptămaş. Acesta analizează, 
reliefează, subliniază şi sintetizează cronologic 
structura memoriilor. Precizările sale se referă la anii 
când au fost publicate, număr de număr, cu câteva 
intermitențe, în revista Vatra, condusă atunci de 
Romulus Guga şi continuată, ulterior dispariţiei sale 
premature, de către Cornel Moraru, respectiv anii 
1980-1986. Dintre multele sale aprecieri, care toate 
ar merita redarea, distingem pasajele esenţiale: 
„Pronunţată personalitate pluridisciplinară a culturii 
- istoric, filolog, istoric literar, folclorist, memorialist, 
biograf de excepţie şi om politic —, Vasile Netea 
rămâne reprezentativ pentru unele priorităţi, în special 
în domeniul cercetării istorice. Este autor a peste 40 
de cărţi, care îl definesc ca bun cunoscător al 
evenimentelor anilor antebelici, interbelici şi postbelici. 
Toate aceste lucrări, ca şi cele peste 4000 de studii şi 
articole risipite în presa vremii, îl consacră pe Vasile 
Netea între personalităţile depline ale culturii 
româneşti. Aşadar, memoriile sale se justifică”, 

Cu deosebire ne reţine atenţia evaluarea de 
ansamblu asupra activităţii lui Vasile Netea, făcută de 
reputatul istoric și istoriograf acad. Pompiliu Teodor, 
Un portret pe care Dimitrie Poptâmaș îl preia ca o 


PUNCTE CARDINALE 
MEMORIILE 


Iunie 2010 Nr. 6/234 PAG. 13 





ISTORICULUI 
VASILE NEILEA 


incununare a propriilor sale susțineri: „Opera lui este 
de o extraordinară complexitate. E extraordinară prin 
dimensiuni, prin discurs istoriografic şi prin 
convergența la o anumită problematică. Există, în opera 
lui Netea, o anumită liniaritate. Opera lui a avut apoi, 
cred, şi asta îi defineşte personalitatea, un caracter 
contemporan prin excelență, actual, fiind izvorâtă din 
sensibilitatea pentru istoria trăită; şi el s-a implicat în 
politica României, când țara era țară. Vasile Netea a 
fost foarte atent la tot ceea ce însemna dinamica 
societăţii româneşti şi a căutat, prin scrisul său atât de 
diversificat, să ofere răspunsurile pe care le-a crezut 
de cuviinţă. EI a chestionat trecutul din perspectiva 
prezentului, nu pentru a extrapola valori prezente din 
trecut, ci pentru a putea întreba trecutul; trecutul este 
mort dacă nu îl întrebăm şi el trebuie să fie chestionat, 
şi îl chestionăm, atunci, pornind de la sensibilitatea 
noastră prezentă. A fost o mare operă, de o informaţie 
copleşitoare, care m-a surprins întotdeauna şi m-am 
întrebat cum au putut să fie depozitate atâtea fişe, 
care sunt de o exactitate uimitoare”. 

Partea a treia o constituie memoriile propriu- 
zise. Ele pornesc din 1923, când venise la Târgu 
Mureş să se înscrie la cursurile Şcolii Normale, şi se 
întind până la „Diktatul” de la Viena (1940). 
Contemporan cu cele mai alese spirite ale literaturii 
române, referințele sale ne prezintă un tablou viu și 
colorat al elitei noastre scriitoriceşti, pe care a 
cunoscut-o îndeaproape şi cu care a avut relaţii extrem 
de strânse. _ 


7 Sacre pe 20302 ORAR aaa acu = ailapi 
» Simpla enumerare a numelor cu care şi-a 


întretăiat drumurile ne conferă, fără îndoială, senzaţia 
de vizitare a unei expoziţii la al cărei vernisaj abia 
aşteptăm să participăm: Liviu Rebreanu, Mihail 
Sadoveanu, lon Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Camil 
Petrescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, lon 
Minulescu, Claudia Millian, Elena Farago, Perpessicius, 
lon Simionescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, lon 
Petrovici, Gheorghe Bogdan-Duică, Lucian Blaga, loan 
Lupaş, D. D. Roşca, Dimitrie Popovici, luliu 
Haţieganu, Zaharia Boilă, Ion Breazu, Grigore Popa, 
Mihai Beniuc, lon Vlasiu, Horia Stanca, George 
Călinescu, Eugen Lovinescu, lonel Teodoreanu, 
Păstore| Teodoreanu, Alexandru Philippide, Victor lon 
Popa, lon Pas, lorgu Iordan, Victor Eftimiu, Patriarhul 
Elie Miron Cristea... 

Nume sonore, oameni, fapte şi întâmplări pe 
care memorialistul ni le expozează într-un peisaj 
incărcat de istorie. Sunt de nerezumat încărcătura, 
scriitura, descrierile amănunțite, amintirile povestite. 
Modalitatea realizată de povestitor stârneşte, 
mulţumeşte, cucereşte. Cadru în care definiţia dată 
de Dimitrie Poptămaş ni se pare suficientă şi elocventă: 
„Vasile Netea a fost un maestru al genului. Un vrednic 
şi neîntrecut artist”. 

A patra parte şi ultima este un capitol separat, 
rupt din configuraţia generală şi cronologică: un jurnal 
de tinerețe, intitulat „Faţă în faţă cu mine însumi”, 
având ca subtitlu „Însemnări ocazionale”. Jurnalul se 
deschide de la data de 3 februarie 1939 şi se încheie la 
5 iulie 1940. Avem aici ocazia să-l vedem pe Vasile 
Netea față în față cu sine însuşi, într-o perioadă de 
mare zbucium sufletesc, determinat de prima sa 
concentrare militară, prevestitoare de furtuna iminentă 
al celui de-al doilea război mondial. Concentrat şi 
cantonat cu Regimentul 82 Infanterie ca sublocotenent 
în judeţele de graniţă Satu Mare, Maramureş şi Sălaj, 
asistăm la o revărsare de simţiri în care nimic nu mai 
contează decât simțământul de român, de sacrificiu şi 
de dragoste de ţară. 


Spicuim dintre frazele sale — brazde arate 
cu un plug ale cărui coarne i-au însângerat palmele, 
i-au rănit inima, i-au apăsat sufletul, dar i-au întărit 
mai tare ca oricând conştiinţa. Conştiinţa naţională. 


„17 martie 1939, Mâine plecăm spre 
Maramureş. Seara mi-am pus la punc! echipamentul 
I-am trimis o scrisoare liniştitoare mamei şi alta d- 
lui Eugen Nicoară. O scrisoare-testameni, peniru 
cazul că voi muri în luplele ce se prevăd la frontieră, 
prin care las 500 de volume din biblioteca mea pe 
seama Astrei din Reghin. Scriind despre eventuala 
mea moarte, n-am simţit nici o tresărire sufletească, 
nici o emoție. Parcă aş fi vorbit despre moartea altuia 
A muri pentru [ară e o onoare. Umanilatea se 
manifestă numai prin naționalism. Pentru ca Anglia 
şi Franţa să ajungă unde au ajuns, a trebuit ca 
milioane de francezi şi de englezi să moară timp de 
sute de ani pe atătea câmpuri de bătălie din lumea 
întreagă. Vreau pentru România acelaşi destin”. 

„18 martie 1939. Pregătirile pentru plecare 
continuă. A sosit mama. Plâng şi ea, şi Lucreția, şi 
mătuşa. Dacă m-aş lăsa răzbit de sentimentalism şi 
de regretul despărțirii, aş plânge şi eu. Sufletul meu 
e prins însă în cătuşele unei serioase hotărâri. Trebuie 
să plec şi să lupt pentru țară. Poate va trebui să 
mor. Nimic nu-mi clinteşte conştiinţa. La ora 3, 
plecăm la gară. Lucreția îmi aduce un buchet ue 
viorele. Mi le prind în piept”. 

___„19 martie 1939 Întrucât mă priveşte, mă 
simt foarte liniştit şi hotărât să-mi fac datoria. Nimic” | 
din ceea ce am lăsat în urmă nu mă tulbură. Nimic. 

Nu sunt decăt comandantul de pluton hotărât să-şi 

facă datoria”. 

„23 martie 1939. Noi suntem trecători, 
România e eternă. Asigurarea eternității ei constă 
în vitejia noastră, în sângele nostru, în moartea 
noastră. Suntem puşi de pază la poarta Someşului. 
Aşteptăm aici încercarea cea mare. Duşmanul însă 
nu va trece decât peste cadavrele noastre" 

„7 aprilie 1939. Vinerea Patimilor. Aseară 
am fost la biserică. Am ascultat câteva evanghelii, 
regretând adânc că nu m-am apropiat încă cu întreg 
sufletul de lisus. Totuşi, din septembrie 1937, mă 
rog în fiecare seară. După Tatăl Nostru, rostesc o 
rugăciune personală — comuniunea mea cu 
Dumnezeu. Am scris mamei şi tatei o scrisoare 
emoţionantă. l-am făcut să priceapă rostul şi Jertfa 
vieţii lor”. 

„8 aprilie 1939. Peste noapie, am plecat 
fulgerător spre Botiz Zvonul despre eventualitatea 
unui atac maghiar Am hotărât să nu las nici un 
minoritar ungur la puşca mitralieră. N-am încredere 
în ei. Pe la 12, am ajuns la Satu Mare. Oamenii se 
întorceau de la Învierea lui lisus. Noi ne pregăteam 
să ucidem pe cei care ar voi să ne ucidă”. 

„9 aprilie 1939 Paştele. Parcă a fost ieri 
ziua în care mă spălam, având în lighean un ou roşu 
și un ban de argint pus de mama — ca sa-mi aducă 
noroc. Mama se ruga pentru mine”, 


Nimic nu mai e de extras, de adăugat, de 
evidenţiat, de sugerat, de comentat. Cititorul singur 
îşi va face adnotările, sugerările, interpretările, singur 
işi va pune întrebările, singur îşi va da răspunsurile. 
Conforme sau diferite, funcţie de o viață pe care o 
poate privi ca pe un exemplu de eroică prefaţă sau 
inutilă postfață. 

Să dea Dumnezeu, cititorule, să-ţi fie 
gândurile aşa cum i-au fost tatei rândurile! 


Gelu NETEA 










Dan Puric: 


4 DVD-URI 
DEO COBE GIL 


“Supraviețuirea neamului 
românesc aparţine tragicului, 
dăinuirea lui însă aparține 
miracolului. Agăindu-se doar de 
cer şi de Marea Neagră, fără de 
prieteni în jur, românul a trecut 
prin hăul istoric cu sufletul 
zdrobit. În fața acestui suflet 
zdrobit de astăzi m-am oprit ca 
să mă rog. Am crezul că eram 
singur, dar cind m-am întors, în 
spatele meu se-ntindea o mare de 
suspine...” 





(Dan Puric) 


4 DVD-uri de Colecţie 
Conferințe Ateneul Român 2009 „- 


Lansare la Ubraria Mihall Sadoveanu 


Miercuri 12 Mai 2010, ora pe 
E 
- a 





În după-amiaza de 12 mai, la 
Librăria “Mihail Sadoveanu” din 
Bucureşti, actorul şi regizorul Dan 
Puric şi-a lansat “4 DVD-uri de 
colecție” cuprinzind conferințele ținute 
la Ateneul Român de-a lungul anului 
trecut (despre “OMUL FRUMOS”, 
“CORP”, “UMOR” şi “IUBIRE”), 
difuzate “cu țiriita” şi de către TVR şi 
deja referenţiale în spaţiul public 
românesc. 

Beneficiind de o prezentare 
grafică și tehnică de excepţie, cele 4 
DVD-uri au fost realizate de Fundaţia 
ART PRODUCTION, în colaborare cu 
TVR. Întregul set a putut fi achiziţionat 
la prețul promoțional de 20 lei noi, dar 
pe internet ofertele sînt la 47 lei noi 
(preţ care mi se pare cel firesc — 
inclusiv de dragul... Aiudului). 

Prezent la lansare, maestrul, ca 
întotdeauna spumos și  miezos 
deopotrivă, şi-a afirmat încă o dată 
increderea în valorile creştine şi 
naţionale, precum şi ataşamentul față 
de “Proiectul Aiud”, al cărui principal 
finanţator rămîne în continuare, 
Discursul a fost mai scurt ca de obicei, 
cruțindu-i pe cei circa 150 de 
admiratori şi jurnalişti prezenţi la 
lansare, ce au trebuit să îndure un 
regim ca de saună, păstrindu-și totuşi 
pină la capăt interesul și buna dispoziţie. 
(R. C.) 


PAG. 14 Nr. 6/234 lunie 2010 





PUNCTE CARDINALE 


PI VIEȚILE 3 
SFINȚILOR 
PROROCI  * 


x 





Vieţile Sfinţilor Proroci. Prorocii mari şi Prorocii mici 
ai Vechiului Testament, trad, de pr. Constantin Jinga, 
Ed. Sophia/Cartea Ortodoxă, Bucureşti/Alexandria, 
2010, 709 pagini. 

Tradusă din limba engleză, cartea cuprinde, pe baza unei 
vaste bibliografii la zi (a se vedea p. 705 şi urm.), portretele 
biografice ale Prorocilor mari şi mici din corpusul canonic 
al Vechiului Testament (16 la număr), cu „lucrările”, 
„nevoinţele” şi „pătimirile” lor. Personalităţile profetice sînt 
aşezale în contextul istoric al epocilor respective, dar şi in 
lunga perspectivă a Tradiţiei bisericeşti. Se face în acelaşi 
timp prezentarea mesajelor fundamentale din scrierile lor, 
dar fără a se intra în detalii de ordin filologic. 


Prea Sfinţitul Pavel de Ballester, 


Episcop de Nazianz 


Convertirea mea 
ia Ortodoxie 


mărturia unul călugăr franciscan 





Pavel de Ballester, Episcop de Nazianz, Convertirea mea 
la Ortodoxie. Mărturia unui călugăr franciscan, trad. 
de Maria Cătălina Muraru, Ed. Nepsis, f. 1., 2010, 110 
pagini + 8 planşe (alb-negru și color). 

Apărută în româneşte sub egida Asociaţiei Synaxis, cartea 
reprezintă cutremurătoarea mărturisire din 1954 a unui 
călugăr catolic spaniol trecut la Ortodoxie, înălțat la 
vrednicia arhierească în 1970 şi asasinat în 1984 de un 
fanatic catolic mexican. Convertirea a avut ca prim mobil 
constatarea unor reprobabile abuzuri istorice ale puterii 
papale, pe care autorul o combate cu argumente zdrobitoare, 
de ordin scripturistic şi patristic, şi în care vede principala 
cauză a lungului declin al creştinismului apusean, 





mitropolit 


ANTONIE 


PLĂMĂDEALĂ 


Tradiţie 


și libertate 


în spiritualitatea ortodoxă 


Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tradiție şi libertate 
în spiritualitatea ortodoxă, cu pagini de Pateric 
românesc şi o prefață de pr. Dumitru Stăniloae, Ed. 
Sophia, Bucureşti, 2010, 374 pagini. 

Ediţia o reproduce pe cea de la Sibiu, din 1983, demult 
epuizată. Cartea fostului Mitropolit al Ardealului (n. 1926 — 
m. 2005) este o introducere avizată în spiritualitatea 
ortodoxă răsăriteană, cu accent pe viaţa monahală şi pe 
tradiţia isihastă, ca exerciţiu duhovnicesc al adevăratei 
libertăţi, de neînțeles tără raportarea la Dumnezeu şi la 
comunitatea mistică a Bisericii. Al zecelea capitol, de un 
interes aparte, analizează „Câteva trăsături specifice ale 
spiritualității româneşti” 






AS ENIIA adr ae ai ata 
Î ar 















. 
| 
i ; | 
$ iris >. _ 5] 
e. A . ai Za 
rd 4 I[) . ei ii | 
i m Bila Et E 
4 : î ati. - A 
. . dă i = Ş 
” . + | 
et pi De 
£ BAST 
-” ? Et Damă 
Li] rii 5 27 Ah 
- 5 i ” x 
se e.X N ai 4! 










F: 
pasa SP EROEA IE SE d 
DE ăi n A | ip NEI Stat dai 
[sea TC ATEI hi hori ai i 
[era E a E AD se zi car Rp 





Savatie Baştovoi, Diavolul este politic corect, Editura 
Cathisma, București, 2010, 192 pagini. 

„Eutanasia va fi un instrument esenţial al societăţii noastre 
viitoare”, scria socialistul francez Jacques Attali; „logica 
socialistă este libertatea, iar libertatea fundamentală este 
sinuciderea. În consecinţă, dreptul la sinucidere, directă 
sau indirectă, este o valoare absolută în acest tip de 
societate”. Cum ar arăta lumea dacă un astfel de scenariu 
ar deveni realitate? Romanul Diavolul este politic corect 
constituie o proiecţie în viitor a'unor legi, proiecte de legi 
sau afirmaţii ale unor politicieni şi formatori de opinie 
contemporani despre ceea ce şi cum ar dori ei să fie lumea 
furată lui Dumnezeu, 





































































MOARA CU NOROC a 


SAU MINIROMANUL UNUI SIMULACRU DE IUBIRE 


Incepând din numărul pe octombrie, publicăm în serial unul dintre capitolele interesantei 
lucrări de doctorat a d-nei Denis-Steliana Brădescu închinată operei lui loan Slavici lecturate din 
perspectivă creştină. Este una dintre puţinele realizări notabile de critică literară creștină din peisajul 
culturii noastre actuale (istoria şi critica literară rămânând, din păcate, una dintre ariile cele mai 
descreştinate ale culturii româneşti). Să sperăm că astfel de întreprinderi se vor înmulți şi vor ajuta 
„litera” să se reînalţe spre „duh”. (R. C.) 


Partea VIII sentință, când de fapt e doar un sfat părintesc: „Însoțirea făcută 
i fără voie nu-i pentru oameni plămădiţi ca noi. [...] Slăbiciunea 
G h eron di ssa lui [a lui lorgovan), şi asta nu ține toată viaţa, nici n-o au cu toții 


pentru tine. Nu te face, fata mea, pui de cuc în cuib de cioară că 

nu-ți este firea pentru aceasta”. Aşezat în deschiderea nuvelei, 

Prima ieşire la rampă a bătrânei e în defavoarea ei, ca ar fi dat naştere la interpretări critice asemănătoare şi ar fi 

în cazul Anei. Vorbele ei sună, în mintea cititorului de azi, a hărăzit eroului un destin literar de aceeaşi natură controversată 
„prevestire” [1], a „predestinare” [2] sau a „formulă cu cel al soacrei din Moara cu noroc. Diferenţa principală 
oraculară” [3]; în cel mai bun caz le atribuim „înțelepciunii constă în personalizarea evident mai pronunțată dată de 
ancestrale, conservatoare” [4] care emite doar „un adresarea la persoana a II-a singular. Trebuie de asemenea să 
avertisment pe care îl va repeta chiar în preziua catastrofei ținem cont de faptul că raporturile dintre personaje sunt altele 
finale” [5]. Lucrurile nu stau deloc așa [6]. Pe măsură ce în cele două texte amintite: tată — fiică în Pădureanca, soacră 
înaintăm în lectura nuvelei, se conturează o altă imagine a — ginere în Moara cu noroc. Acesta din urmă înseamnă de fapt 
bătrânei: personaj unic în literatura română, ea păstrează şi o un dublu raport (femeie — bărbat; văduvă — cap al familiei), 
poziţie singulară în creaţia slaviciană. Recunoaştem o aşadar un dublu obstacol în comunicare. Bătrâna nu poate fi 
apropiere a ei de Mihu, tatăl Martei din Gura satului, însă — atât de directă ca Neacşu. Ea îşi exprimă părerea „îmbrăcând- 
una de suprafață: acelaşi părinte bun care acceptă hotărârile 0” în straiele „formulelor” bătrâneşti ce trimit mai degrabă la 


copiilor săi, cu deosebirea mare că bătrâna o face de la bun 
inceput. Nu există în conştiinţa sa o luptă, o confruntare între 
ceea ce crede şi îşi doreşte ea (sau colectivitatea a cărei 
reprezentantă este — ca şi Mihu, de altfel) şi aspiraţiile 
descendenților săi. Mai degrabă, bătrâna e asemenea lui 
Neacşu, tatăl „Pădurencei”. Sfatul dat de acesta fiicei sale 
într-un moment crucial al existenţei ei pare de asemenca v 


' Constantin Crişan, „Schiţă pentru o poetică sociologică 


, personajelor”, în vol Evaluări critice, Editura Facla, 


Timişoara, 1977,p.71. 
2 |. Cheie Pantea, „Slavici şi vocaţia tragicului”, în vol. 


Palingeneza valorilor, Editura Facla, Timişoara, 1982, 
p.40. 

' Elisabeta Lăsconi, „Moara cu Noroc sau biruirea 
balaurului”, în Adevărul literar şi artistic, anul XI, nr. 
605, 19 februarie 2002, p. 9. 

+ Sara lercoşan, „Moara cu noroc”, în vol. Dicționar de 
opere literare: M-P, coordonare şi revizie ştiinţifică lon 
Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2001,p.7|. 

* Ibidem. 

* Bătrâna ocupă în Moara cu noroc un loc important, 
poate tocmai din această cauză ea a născut atât de multe 
variante de interpretări în critica literară. Unii îi acordă 
un statut de personaj (viu sau doar simbolic), alții 
transferă „mesajului” său rolul: „prevestirea gnomică este 
cel dintâi, cel mai complex şi cel mai prezent personaj în 
nuvelistica lui Slavici ”. „Ideea cumpătului, a renunțării 


predicile bisericeşti decât la zicătorile populare. Mesajul e 
acelaşi ca în cazul tatălui Siminei. Grăitoare în acest sens e 
ultima intervenţie a bătrânei la plecarea ei, în vederea 
sărbătoririi Paştelui, de la Moara cu noroc. Fără mască, la 
persoana a I-a plural (aici se adresează ambilor copii: fiică şi 
ginere), ea spune acelaşi lucru, dă același sfat, cu aceeaşi 
motivaţie — protejarea lor, din grijă pentru ei: „Eu vorbesc 
arareori, deşi totdeauna spun cam multe. Aşa-mi este firea. N- 
am însă obiceiul de a mă amesteca in treburile altora. Voi 
sunieţi copiii mei. n-am stăruil însă niciodată să faceţi altfel 
decă! aşa cum vă trage inima. Acum însă mă doare inima când 
văd că pentru Lică voi părăsiți neamurile voastre de sfintele 
sărbători şi nu vă miraţi dacă doresc să ascultați o dată şi de 
mine: nu vă lăsaţi prea departe cu oameni ca Lică. Bine să-i 
crezi pe oameni buni, fiindcă aşa te bucuri mai mult de dânşii. 
Lică e însă om rău din fire. Nu v-am spus-o până acum, findcă 
-aveam pentru ce: acum vă zic să-l ţineţi mai departe de voi”. 
Mama cea bătrână e însă mai mult decât înțeleaptă. E 
înzestrată cu o calitate rară: dreapta-socotință. Nu ne mirăm 
că o posedă. Ştim că ea e partenera de cuplu a Bătrânului, 


despre care aflăm din partea a II-a a nuvelei: „Bătrânul, fie, 


iertat, fusese cojocar şi cântărej de strană, şi aşa, mergând la 
biserică, ea (bătrâna) se ducea parcă să-l vadă pe el”. Ceea 
ce ne uimeşte e modalitatea „măiastră” în care femeia o pune 
în practică. Nouă capitole conțin intervențiile în firul narativ 
ale eroinei. Unele directe, altele indirecte, ele construiesc 
același portret: al unei femei deschise spre celălalt, atentă să 


şi a răspunderii pentru faptele tale e întruchipată de asculte, să înțeleagă, să ajute, să spună adevărul. (E celebră în 
scriitor, în mod pozitiv, în personajul bătrânei” — nota, în — acest sens scena în care bătrâna vorbeşte lui Lică despre cei 
1958, lon Breazu. „Cu toate că personajul bătrânei nu € — vrei porcari care au mâncat și n-au plătit.) Cititorului avid după 
menținut pe primul plan, el este purtătorul de cuvânt al  qesalii și nuanţe i se formează încetul cu încetul opinia că 


scriitorului. Ea ED rezintă 9 lume veche, la ale cărei bătrâna e mai mult decât un om înțelegător, tolerant, în ochii 
moravuri scriitorul e evident că ține”. Patruzeci de ani 


mai târziu, Mircea Popa vorbeşte de prezenţa în Moara 
cu noroc „a două mentalități — care se confruntă — două 
moduri de a vedea existența şi finalitatea ei: cea a 
bătrânei... şi cea a lui Ghiţă, două mentalități etice, morale: 


căruia binele şi frumosul ies mai întâi de toate la lumină: „Aşa 
suni vremurile, grăi bătrâna, Ghiţă e om harnic şi sârguitor şi 
aşa se gândeşte mereu să adune ceva pentru casa lui. Are şi 
el, ca tot omul, o slăbiciune: îi râde inima când îşi vede sporul. 
E bună slăbiciunea asta şi nu trebuie să le mâhneşti pentru ea. 


cea lui Ghiţă şi cea a lui Lică; [...] în al treilea rând, nuvela 
aduce în dezbatere două concepții opuse cu privire la rabdă, că de folosul tău rabzi, şi nici nu ai prea mult de răbdat”. 


dragoste: aceea totală şi pasională a Anei [...] și aceeaa Nu ştim dacă lon Breazu avea dreptate când observa, în 1958, 
lui Ghiţă, care o sacrifică...” iar Elisabeta Lăsconi vede următorul aspect: „Cu toate că personajul bătrânei nu e menținut 
în batrână fie „adevărata păstrătoare a sacrului”, fie pe primul plan, el este purtătorul de cuvânt al scriitorului. Ea 
„strămoșul mitic pe linie feminină, care pare să vegheze reprezintă o lume veche, la ale cărei moravuri scriitorul e 
fecunditatea, dar şi stingerea”. Situat, din această ultimă — evident că ține” [7]. Oricare au fost intenţiile lui Slavici, ele au 
perspectivă critică, într-un punct de interferență a două „juns a fi, categoric, depăşite de creaţia sa. Acesta este 
CETATII: pisic e, personajul bătrânei trimite chiar la O „ezujtatul directal geniului creator; dă aripi şi punctul de plecare 
„zeitate de tipul Marii Mame, care ajunge până la noi rămâne undeva în spate, mic şi neînsemnat. 


sărăcită de multe atribute, păstrând doar pe cel de 
veghetoare a germenilor de viaţă”. Sara lercoşan îi așază 
de la început eticheta de „înţelepciune ancestrală şi 
conservatoare”; bătrâna emite doar „un avertisment pe 
care îl va repeta chiar în preziua catastrofei finale”. Dintre 
atribute, criticul nu notează, în finalul studiului, decât 
unul — ce-i drept, pe cel definitoriu: „inocenţa prin 
legătura neîntreruptă cu sacrul și colectivitatea”, 


Oricum am privi Ifcrurile, bătrâna este „omul lui 
Dumnezeu”, Relaţia ei cu sacrul traversează ca un fir roşu 
nuvela. Inocenţa cu care ea priveşte în final „oasele albe ieşind 
pe ici pe colo din cenuşa groasă” şi „lacrămile alinătoare” 
mărturisește o aceeaşi filiație. Nu mai are rost acum să 





"Ion Breazu, op. cit., pp. 29-30, 


mărturisim că nu susţinem ipoteza unui personaj-simbol. 
Bătrâna e un om în carne și oase, nu încarnarea unei idei 
(„Ideea cumpătului, a renunțării şi a răspunderii pentru faptele 
tale e întruchipată de scriitor, în mod pozitiv, în personajul 
bătrânei” [8]). Îi recunoaștem o mulțime de atribute, ca şi 
defecte omeneşti (scena cu străina din cap. VIII). Asemenea 
profeților şi sfinţilor aflați în raport intim cu Dumnezeu, dar 
marcați de neputințe proprii, Bătrâna e o persoană purtătoare 
a mesajului lui Dumnezeu, o voce a sacrului, Comparaţia cu 
Sfânta Duminică nu o avantajează însă. Ne-am gândit mult 
la această apropiere. Există chiar în Povestea lui Harap-A Ib 
o secvenţă în care tânărul fecior de crai se află (ca şi Ghiţă 
după judecată) într-un moment de analiză negativistă a 
propriei vieți. Sfânta Duminică (ca şi Bătrâna) îi €, în acest 
moment, o bună parteneră de dialog. Ambele, „adânc 
mişcate”, îşi propun să aline suferinţa şi să susțină moralul 
celui drag: „Nu te mâhni, dragul meu, grăi bătrâna adânc 


-mişcată- Mă uit la fața ta; mă uit la părul tău și-n matinireb 


ce s-a întâmplat: văd eu c-a fost mare nenorocire prin care 
ai trecul. Nu-mi spune nimic. mă lem ca nu cumva 
nenorocirea ta să-mi pară prea mică şi să-ți fac o nedreptate, 
căci ea este aşa de mare cum o simţi tu. Dar să nu te mâhneşti 
e norocit omul care a trecul prin o mare nenorocire, căci a 
scăpat de multe necazuri mici, care mistuie mai rău decăt 
durerea” (Moara cu noroc), „Căle a dat Dumnezeu, Harap 
Alb — zise Sfânta Duminică — aşa a trebuit să se întâmple şi 
n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândeşte omul ci-i 
după cum vrea domnul. Când vei ajunge şi tu odată mare şi 
tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr şi vei crede 
celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că știi acum ce e năcazul, 
Dar până atunci mai rabdă, Harap Alb, căci cu răbdarea îi 
frigi pielea...” (Povestea lui Harap-Alb). Dincolo de tonul 
şugubăț, şi aici se ascunde aceeași preocupare pentru celălalt, 
aceeaşi înțelegere, aceeaşi căldură. Sfătoşenia e mai 
accentuată în cazul eroinei lui Creangă. Aceasta se datorează 
faptului că ea vorbeşte mai puţin în numele său şi mai mult în 
numele lui Dumnezeu pe care-l reprezintă şi care i-a dat o 
misiune ce trebuie dusă la bun sfârşit: „Cel-de-sus varsă 
darul său şi peste cei nepulincioşi; se vede că aşa place 
sfinției sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi stremțuroasă, 
dar prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ce au de gând 
să izvodească puternicii pământului şi adeseori râd cu hohot 
de nepriceperea şi slăbiciunea lor [...] Of! Crăişorule, crede- 
mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura țările şi mările, uite 
aşa, pe degete şi toate ar fi după gândul tău”. 

Bătrâna de la Moara cu noroc nu are conştiinţa unei 
astfel de investiri. Ea e doar „Bătrâna” (gr. Gherondissa), 
ceea ce înseamnă cumpătare, responsabilitate. înțelepciune, 
smerenie şi, mai ales, credință. Ca şi în cazul Sfintei Duminici, 
ea îşi oferă de trei ori ajutorul celui în nevoie (fie că e Ghiţă 
— cap. |, cap. X, cap. XIV; fie că e Ana — cap. |, cap. VIII, 
cap. XIV). Decizia nu îi aparţine. Ea are doar controlul 
propriilor principii care se concretizează în sfaturile transmise 
cu căldură celuilalt. Bătrâna închide şi deschide partea |; 
ridică şi coboară cortina întregii nuvele, Nu e întâmplător, 
Conștient sau nu, Slavici a ales-o să fie Alpha şi Omega 
primei sale capodopere certe, 


Drd, Denis-Steliana BRĂDESCU 





* Jon Breazu, op. cit., pp. 29-30. 











——— 








PAG. 16 Nr. 6/234 lunie 2010 








î! 


e 
“ÎN 


LA MUNCHEN 
ÎN GERMANIA FEDERALĂ 


(urmare din numărul trecut) 


Pamiil Şeicaru se alla în Bavaria şi când 


9 terminam serviciul îl vizitam de patru și chiar de cinci 


ori pe săptămână, şi câteodată plecam în direcția lui 
fără să trec pe acasă. Îi telefonam soţiei şi îi spuneam 
unde mă găsesc. Nu eram obligat să fac un astfel de 
teatru, dar Bădia se atârnase de mine şi îmi dădusem 
seama că avea nevoie de o fiinţă cu care putea sta 
de vorbă, de cineva care cunoştea politica 
internaţională. Datorită acestei situaţii și faptului că 
exilul român nu se interesa de el, îmi făcea o plăcere 
imensă să discut cu o personalitate din țară, o 
personalitate cum după primul război mondial nici 
nu existase în România. Este adevărat că se spun 
multe lucruri despre el, inclusiv că ar fi fost o 
personalitate controversată, care ar fi stat în calea 
multora, dar ştiam că majoritatea criticelor care i se 
aduceau nu puteau fi dovedite. Mă duceam, îl găseam 
singur și n-aveam idee că în mod regulat era vizitat 
de mulți; primii fiind cei trimişi din România. Nici 
refugiații români nu lipseau, care mai târziu îşi făceau 
o mândrie cu vizita lor. Când treceam pe la hotelul 
Karisfelderhof, nu găsecam pe nimeni în cameră, în 
afară de Plesky, fost ofiţer în Wehrmacht, pe care I- 
am Întâlnit pentru prima oară în cameră la el. 
Făcând cunoştinţă cu rudele lui apropiate, 
Veguţa şi nea Costache, ceream să nu-i încarce capul 
cu basme. Le spuneam că Șeicaru nu putea intra în 
tratative cu regimul impus în România, el fiind 
singurul care avea o mare valoare printre cei fugiţi 
de pericolul sovietic. Le mai spuneam că el avea 
obligaţia morală să nu facă legături cu regimul 
comunist, că trebuia să-şi menţină demnitatea de 
tomân, chiar dacă regimul le ceruse să-l influenţeze. 
Din convorbirile avute cu cei doi, îmi dădusem seama 
ce însărcinare aveau și îi rugam să nu-l facă să creadă 
că situaţia din România cra raiul pe pământ, cu atât 





www,punctecardinale.ro 
e-mail: ligia.banea(2yahoo,com 


PUNCTE CARDINALE S, A, |. 


cont: B. R. D, Sibiu RO4SBRDE3305V07(46003300 
ISSN; 1223-3145 ; 


- 





, 
2 


ACA SONT Vaela 
ASA CUMVA KOSI 


PUNCTE CARDINALE 


1 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist 








mai mult cu cât în țară realitatea era oarecum stranic. 
Bădia cunoştea adevărul de la mine şi i-l spuneam 
făţiş, fără să fac un secret din adevărul instalat în 
România de regimul comunist. Nu-l menajam, chiar 
dacă mă privea cu ochi întrebători. Îmi promiseseră 
că nu o vor face, dar au făcut-o. Probabil fuseseră 
sinceri cu el, spunându-i că li se ceruse să-l 
influențeze, deoarece n-aveau altă posibilitate. Dacă 
nu o făceau, viza cu ieşirea din România rămânea o 
iluzie. Cunoscând metodele regimului de la Bucureşti, 
nu puteam fi supărat pe cei doi: ei trebuiau “să-şi 
facă datoria”. În orice caz, Şeicaru decidea singur ce 


d trebuia făcut. Azi, din nefericire, Veguța şi nea 


Costache nu mai sunt în viaţă şi nu au posibilitatea să 
certifice rugămintea pe care le-o făcusem. Cu alte 
cuvinte, sunt obligat să spun adevărul. Singurul lucru 
care poate dovedi vizitele mele în hotelul 
Karlsfelderhof sunt fotografiile din această perioadă, 
făcute în camera lui, ca şi fotografiile cu cei pe care 
îl găsisem acolo într-o duminică din vara anului 1976. 
Lotografiile sunt făcute în afara hotelului şi într-una 
din ele mă aflu și eu. Fostul ofiţer din arm ile somata 
Plesky, sas din România, locuia în Republica Federală 
Germană şi din momentul când auzise că Șeicaru se 
afla în Bavaria, venea la Karlsfeld să-şi viziteze 
prietenul. Când făceam fotografiile, contam şi eu pe 
ceva: voiam să-l fac pentru posteritate nemuntor. 

Vizitele la Karlsfeld deveniseră regulate. iar Bădia 
se bucura de prezența persoanei mele. Nu mai era 
obligat să rămână singur cu iluziile lui deşarte. Cu 
timpul, stând seara de vorbă cu el, lăsam vremea să 
treacă şi îi devenisem foarte apropiat. Orele se 
scurgeau fără întrerupere, discuţiile durau uneori peste 
miezul nopţii şi nu ştiam cum să-l întrerup, Îi spuneam 
că ziua următoare trebuia să mă prezint la datorie, 
aveam şi eu nevoie de câteva ore de dormit, fapt pe 
care îl aproba, dar cu greutate. În serile noastre de 
tete r tete, vorbeam nu numai despre situaţia politică 
internaţională, ci mă obişnuisem să ascult şi amintirile 
lui din trecut. În timpul discuţiilor, îmi dădusem seama 
de memoria lui impresionantă, monstruoasă chiar, 
putând face concurenţă lui Nicolae Iorga, una dintre 
personalităţile româneşti pe care le admira. Cum îmi 
este obiceiul, ascultam, înregistram totul şi începusem 
să povestesc şi eu despre timpuri demult trecute. Mă 
privea oarecum ciudat, dar n-avea curaj să spună ce 
îl nedumerea atât de mult, până n-a mai putut răbda: 

- Dar ce vârstă ai tu, măi băiete? Lucrurile astea 
nu le poate şti decât unul care le-a trăit. Tu vorbeşti 
de lucruri petrecute în copilăria mea de parcă ar fi 
fost ieri şi nimeni n-ar trebui să le ştie... 

- Cam... 300 de ani, Bădie. 

Trebuia să dau răspunsul de mai sus, deoarece 
el nu putea înțelege că vorbeam despre chestiuni dintr- 
un trecut atât de îndepărtat, la care cu, cu adevărat, 
nu puteam să-i fac concurenţă, Memoria pe care o 


DIRECTOR FONDATOR: GABRIEL CONSTANTINESCU 


Răzvan Codrescu (redactor şel), 


Demostene Andronescu (redactor șel-adjunct), Andreea Banea 
(secretar de redacție), Ligia Banca (tehnoredactor), Marcel Petrişor (redactor) 
Adresa Redacţie: 550399 SIBIU, Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536, mobil 0730023992 


posedam nu putea să o epaleze pe a lui, dar ştiam o 
orămadă de lucruri care se întâmplaseră pe timpul 
când trăia el, povestindu-le cu o uşurinţă care îl lăsa 
perplex. Clătinând din cap, mă privea nedumerit şi 
nu-i venea să creadă. Amânunte pe care numai el 
trebuia să le ştie, erau cunoscute şi de mine. Un lucru 
care nu-i dădea linişte şi era pentru el ceva de 
neînțeles. Cu timpul, stând aproape în fiecare seară 
de vorbă cu el, gheaţa între noi se topise şi Şeicaru 
se dumirise că n-aveam interes să beneficiez de un 
bătrân visător. Alţii au făcut-o, eu nu! Era un gând 
care nu-mi intrase în cap şi n-aveam intenţia să o 
fac. Pentru ce oare? Îi vedeam vârsta, că şi nevoia 
să ştie pe cineva lângă el. Avea însă un cusur: nu mi- 
a spus niciodată cine erau persoanele cu care stătea 
de vorbă, ce fel de persoane erau cei care îl vizitau, 
dar, ce-i drept, nici eu nu l-am întrebat. Nu mă 
interesa. A fost probabil o greşală, dar nu puteam 
să-mi ies din propria piele. Dacă mi-ar fi spus, aş îi 
ştiut cine şi ce fel de oameni veneau la el, dar nu 
eram atât de curios să-l întreb. Atașamentul sincer 
pe care îl aveam faţă de trecutul lui îmi interzicea o 
astfel de comportare, iar pentru mine a fost şi a 
rămas pentru totdeauna... Bădia. 

A venit anul 1976, vizitele mele continuau fără 
întrerupere, până am avut un accident de automobil 
in apropierea oraşului Berchtesgaden. Robert, băiatul 
nostru mijlociu, conducea şi în urma accidentului a 
trebuit să fiu internat la spitalul din Berchtesgaden. 
unde am stat toată luna mai. Acolo fiind, m-am 
pomenit cu un telefon din Minchen, unde Mâ;cuţa 
revenise în Germania Federală, să fie împreună cu 
fratele ei. Nu mi-a spus niciodată cum a reuşit să 
afle telefonul de la spital, dar grija lor mă înduioşa 
La începutul lui iunie m-am reîntors la Minchen şi 
incă nu trebuia să merg la birou. Eram în 
convalescenţă şi mai tot timpul liber eram împreună 
cu el la Karlsfelderhof. Când sora sau lratcle lui 
apăreau la Karlsteld eram fericit că nu mai crrazolat, 
aveam posibilitatea să stau acasă. să mă dăruiesc 
familiei şi să-i las singuri. Pentru el, prezența celor 
doi era o legătură cu ţara. A fost o perioadă plăcută 
şi la sfârşit de săptămână mă duceam la Karlsteld, îi 
băgam în maşină, porneam într-o direcție oarecare 
şi făceam călătorii prin Bavaria împreună cu ei. În 
această perioadă observasem că peştele prăjit era o 
mare plăcere pentru el. Mai tot timpul mă învârteam 
cu ei în jurul lacurilor bavareze şi acolo, pe malul 
lacului Starnbergersee, cunoşteam un mic local în 
Ambach, unde se mânca un peşte foarte bun. Era 
condus de un prieten al lui Bernard, băiatul nostru 
cel mare, şi mă duceam foarte des cu ei acolo. 
Michael Bader, şetul restaurantului, mă cunoştea. Ni 
se oferea o masă în cel mai bun loc, comandam peşte 
pentru toţi şi mă bucuram că Bădia se delecta cu 
peştele servit. 

De atunci trecuse destul de mult timp, 6 august 
1976 era pe terminate şi lon Gheorghe, băiatul fostului 
general lon Gheorghe, care pe timpul lui Hitler fusese 
ministru plenipotenţiar român la Berlin, m-a chemat 
la miezul nopţii la telefon şi mi-a comunicat moartea 
preotului greco-catolic Vasile Zăpârțan. În drum spre 
Munchen, pe autostrada Miinchen-Niurnberg, 
avusese un accident mortal, Se întorcea de la lagărul 
Zirndorf din apropierea oraşului Nirnberg, unde 
incerca să rezolve problemele unei românce care, 
împreună cu faţa ei, ceruseră azil în Germania 
Federală. Cu o zi înainte de plecare, îl rupasem să se 
interneze, deoarece inima îi făcea greutăţi. Înainte 
de plecare îmi promisese că se va interna imediat 
cum se reîntoarce, dar n-a fost să [ic... 


(Va urma) 


Rene Al. DE FLULRS 
(Mânchen) 





Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CAADINALE 


a a a 
ri 
Tipar; NOBLESSE SRL .