Puncte Cardinale anul X, nr. 6 (114). iunie 2000

2000 EIARELE TUBILEU A, NASTERII DONULUI : 
TUBILEUL NASTERII LUI MINAI ECNIRESCU 150 [E 


PUNCLE 


speranta 


CASDINALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 


A. ELVEŢIA. DANEMARCA. SUEDIA. SPANIA. CANADA. STATELE UNITE, AUSTRALIA 


ÎNĂLŢAREA DOMNULUI LA CER | PRIN TRADIȚIE SPRE MÂNTUIRE 


irculație în afara României: AUSTRIA. GERMANIA. FRAN 





talcuita de 
Sf. Atanasie cel Mare 


Aducerea aminte despre Înviere hârăzeşte oamenilor semnul de biruinţă 
împotriva morţii, iar praznicul Înălţării îl duce pe om spre cer şi, schimbând râgazul 
de aici de pe pământ, deschide oamenilor porţile cele de sus. Câci nu se câdea ca 
Acela Care a biruit moartea să lase iarâşi neamul omenesc să sc sâlâşluiască în 
locaşurile morţii. Acum însă îmi vine Să „n 
mă mândresc într-adevâr faţă de (0 
diavoleasca stâpânire, când vâd astăzi 
pârga neamului meu impârâţind în cer 
Acum s-a prâbuşit puterea vrâj- 
mâşului, acum s-au dovedit 
neputincioase uneltirile diavolului (...) 
Nu mal aud: “Pământ eşti şi în pământ 

tevel intoarce” (Fac. 3, 19). Cichiar dacă 
“eşti pământ”, vei merge spre cer prin 
bunătatea Celui ce te duce într-acolo. 
Pârăsesc locaşul păcatelor, îţi las ţie, 
diavole, pământul peste care am lost 
rândult şi din care m-am hrânit. Mă 
mui în cer, slobod de inşelăciunea ta. 
Demul! ţi-a plăcut ţie pomul menit să 
prâpădească pe Adam [...) Dar acum, 
chiar de ţi-ai deşerta întreaga tolbă, 
impotriva ta zvârli loviturile sâgeţilor. Ci 
unde-ţi sunt, diavole, uneltirile vechii 
amâgiri? Unde îţi e şarpele cel viclean, 
pentru ca să depârteze pe Eva de ral, 
zicând: "În ziua în care veţi mânca, veţi fi 


AA 


pi 


Lo sue lar 


“ tacita A 


ERP, 
aa: 


si hi 
x Ad (atita ca 


7 VI 


Cu Ş 


canişte Dumnezei” (fac. 3,5)? Fărâvoia ț 

ta ai ajuns sâ-mi fl prooroc! Căci din A 

fâgâduinţele de care te-al slujit spre teză . | 
ademenire, cu am tras un câştig alevea. i MT RR 
Închipuita vestire, prin încercare, a 457 fi MA E | 
ajunsunadevâr pentru mine. O, minuni (6 PE EA Fa a ză 
ciudate şi de necrezut ale firii! Celor i e i te Su 
câroralis-a închis cândva cerul, acum Ii i A da 2 ADE de e 


s-a deschis ralul. Cel Care nu demul! fu 
judecat sub Pilat, astăzi e înscâunat ca 
Judecâtor în cer. Cel ce a fost batjocorit 
de ludei, Acela şade întru preamârire. 
Cel al Cărul cap fu încununat cu spinii 
cei jidoveşti, iatâ-l impodobit cu coroana 
vredniciel dumnezeleşti, O, de câte ori harfa lui David a prevestit cele de azi? Zis-a 
Domnul Domnului meu: “Şezi în dreapta Mea, până ce vol pune pe vrâjmaşii Tâi 
aşternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1). Acum acordurile harfei s-au dovedit aievea 
(...) Ştajutâtor cântecelor acelora făcutu-s-a cerul, care în sarcina sa a primi! azi pe 
Cel pomeni! de David [...) 

Ci pe mine mâ cuprinde mirarea, cum de s-a putut schimba în slavă ruşinca 
neamului omenesc?! Cum, din supârarea lau, Dumnezeu a izbutit să lacă o mare 
bunâvoinţâ?! Dumnezeu ne-a plâsmult pe noi cu mâinile Sale, ne-a învăța! să ne 
dobândim hranace creştea de la sine, ne-a da! putinţa desfătării, ne-a dat pământul 
să ne slujească, ne-a dat vâzduhul ca slugă, ne-a dat belşu gul mării, razele soarelui, 
strâlucirile lunii, mersul stelelor şi porunca peste toate dobitoacele. Atunci veni un 
vrâjmaş care, bârfindu-L pe Dumnezeu din plzmă, izbuti în înşelâciunea lui; cel 
amâgit trecu de partea aceluia, se molipsl de patima impotrivirii faţă de Domnul (....) 
Dumnezeu Se înfăţişează şi dovedeşte aceste nâdejul ca nelegjuite; îincepătorul 


(continuare în pag. 3) 





ţ 


A: 


SA . iz N. B Rp Ta 


Nr. 6/114 


lunie 
2000 


“16 pag, - 5000 lei 





O exegeză a 
Doinei eminesciene 


Doina lui Eminescu, pe care Octavian Goga o numise cîndva — retoric, fireşte 
— “cea mai categorică evanghelie politică a românismului”, tinde să fie receptată 
astăzi ca o piesă de la periferia creației eminesciene, discutabilă atît sub aspect 
estetic, cît şi sub aspect ideologic. Ea ar merita cel mult complezența noastră (în 
felul în care o merită, bunăoară, Un 
răsunet de Andrei Mureşanu). Nu 
lipseşte nici punctul de vedere conform 
căruia Doina ar fi un reflex al nebuniei 
poetului, avînd în vedere că închegarea 
ei definitivă s-a produs cu puțin înaintea 
crizei fatale (vara lui 1883). Aprecierile 
de felul acesta pornesc, dacă nu de la o 
inabilă fiondă antiromânească, în orice 
caz de la nişte neînțelegeri de principiu. 

Mai întîi este vorba, adesea, de o 
inadecvare a criteriilor estetice. Cu toate 
că aparține unui autor cult, Doina trebuie 
judecată contextual după estetica poeziei 
populare, căreia Eminescu i s-a 
circumscris în mod voit, cu o genială 
putere de transpunere şi sinteză 
creatoare. Scoasă din acest sistem de 
referință, orice discuție asupra ei devine 
arbitrară şi nelegitimă. În al doilea rînd, 
Doina nu este o scriere ideologică, ci o 
creație artistică, fictivă şi simbolică, 
tocmai de aceea ireductibilă la o 
contingență istorică precisă. Ea este 
expresia lirică a necesităţii de conservare 
a fiinţei şi identității naționale, ceea ce 
nu constituie o năzuinţă politică sau 
filosofică, ci una ontologică şi morală, 
un ideal care totalizează şi transcende 
fenomenalitatea brută. Citită prost, ea 
poate părea o profesiune de credință 
rasistă. Citită adecvat, ea nu este decit 
“ficțiunea ideală“ a posibilei noastre 
afirmări pe linia şi în cadrele neamului. 
Cît despre invocarea “nebuniei” 

poetului, aici neadevărul se împleteşte 
cu infamia. Textul nu numai că nu are nici un semn de incoherenţă, dar atitudinea 
lui fundamentală şi multe dintre aspectele particulare se regăsesc de-a lungul 
întregii creaţii eminesciene. Doina n-aduce nimic esenţial nou, ci este doar sinteza 
ultimă a unei coordonate majore a spiritului eminescian, evidente încă din epoca 
vieneză (G. Călinescu avea temeiuri să presupună că poezia € cu mult anterioară 
apariţiei sale publice; nu-i exclus ca “geneza interioară“ a Doinei să se lege de 
pregătirea serbărilor de la Putna, din 1870-71). Pe de altă parte, există în scrisul 
lui Eminescu accente lirice la fel de “radicale”, din vremuri în care nu putea fi 
suspectat de vreo urmă de “nebunie”... 

Doina nu este nicidecum o producție inferioară sau marginală, ci, la o analiză 
atentă, o creaţie reprezentativă şi testamentară, o capodoperă în genul ei, cel puţin 
în spaţiul sensibilităţii româneşti, dincolo de popularitatea sau impopularitatea 
conjuncturală. 


ES 72 2 ca Pee m 
* P Lă 
a | 
E : d AN PE i ii 
d (ne iată, de DE. ag Ap 
3 [. 3 e mi 42 „d a ' 
pd it pă A Că ip. Să ai, pn 4 


, = [i 
ae P a > - AA - 
ve aiba RE LS ie ta ar 


(continuare în pag, 2) 














PAG. 2 NR. 6/114 lunie 2000 





(urmare din pag. 1) 





in poezia aceasta, ca şi în alte cîteva, geniul lui Eminescu se subsumează subti! 
geniului folcloric românesc. “Eul” liric se obiectivează, în sensul absorbției “sinelui” 
individual în “sinea lărgită” a neamului său. Vocea lirică devine expresie unanimă 
şi Supratemporală de revoltă, durere şi nădejde românească. Taina acestei 
reprezentativități exemplare — care nu rezultă doar din cutare text, ci şi din imaginea 
globală a operei — au subliniat-o, chiar cu riscul supralicitării, toți comentatorii lui 
de seamă: “expresia integrală a sufletului românesc” (N. lorga), “mai mult un 
exponent decit un individ” (G. Călinescu), “conştiinţa noastră mai bună“ (C. Noica) 
etc. (Din păcate, pe fondul trufiei contemporane a “eului”, a disoluţiei lui “noi” fie 
în aventurile individualismului anarhic, fie în pseudo-comunitarismul gregar al 
masselor depersonalizate, virtutea tradițională a “personalismului trans-individua!” 
e din ce în ce mai puţin înțeleasă; de aici dubla criză cu care ne confruntăm: a 
spiritului religios şi a spiritului naţional). 

Nimic nu putea servi mai bine acestui “lirism obiectivat” decît specia tradițională 
a doinei şi simplitatea limbii populare, cu neostenţative nuanțe arhaice şi regionale. 

Intuiția artistică a lui Eminescu a selectat formele cele mai adecvate acestui tip de 
discurs, cu virtuți deopotrivă comprehensive, persuasive şi mnemotehnice, indiferent 
de condiția socială sau intelectuală a receptorului român. Avem aici principala 
explicație a popularității de odinioară a Doinei eminesciene, precum şi a forței ei 
mobilizatoare din momentele de tensiune națională (chiar şi cei ce, în pripa raţiunii 
sceptice, tind să o considere ““desuetă”, “retrogradă” sau “reacționară”, ajung să se 
lase purtaţi, în clipele de euforie comunitară, de vraja sonurilor ei?; e ceva care urcă 
din adincunle fiinţei etnice, ceva care ne transcende, în 
mod inefabil, individualitatea şi raționalitatea). Poate Ta opate: 
că nimeni nu s-a priceput mai bine ca Eminescu să pună pis: 
în vibrație coardele cele mai sensibile ale sufletului | | 
românesc, coborind chiar pînă la rădăcinile “sub- 
conştientului” etnic (în sens blagian). 

Prin această însuşire harismatică este Eminescu 
naţionalist, dincolo de orice conjunctură politică. Doina 
nu trimite nicidecum spre o agresivitate gregară, cum 
s-a spus uneori, pariindu-se pe litera textului, ci este 
cîntecul de veghe al românismului, încununat de o 
îndrăzneață aspirație mesianică. Aşezat la hotarul 
dintre doina de jale şi doina de haiducie (D. Murăraşu 
şi alții au arătat cum versuri întregi din lirica populară 
au trecut deliberat în textul eminescian), poetul 
construieşte un ansamblu metaforic, o hartţă sufletească 
a românismului, ridicînd concretul la idealitatea 
alegorică, 

“Prostul — îşi nota undeva Eminescu — este cel care 
ia metafora ad litteram”. Din nefericire, a existat și 
există încă ispita unei lecturi “prosteşti” a Doinei, iar 
panica unora în faţa acestor versuri se explică tocmai 
prin această “suficiență” a receptării (sesizabilă mai 
ales la ne-români), 

Discutind cazul lui C. Dobrogeanu-Gherea 
(Solomon Katz), G. Călinescu scria: “Cînd e vorba de 
Doină, Gherea, neputind să se smulgă din condiția lui 
de străin şi să înțeleagă valoarea strict fictivă pe care 
noi o atribuim poeziei, găseşte că Eminescu «a dat 
doinei un conţinut absolut fals» (...) Însă dacă Doina e 
conţinutistic xenofobă, ca poezie ea depăşeşte orice 
tendință şi exprimă numai aspiraţia spre o formă de stat 
fabuloasă (...) Doina simbolizează tocmai idealul 
națiunii” (Istoria literaturii române de la origini pină 
în prezent, ed. a doua, Ed, Minerva, Buc., 1982,p.551), 

„lar D, Murărașu adaugă, în felul său mai didactic: 
“In poeziile lui Eminescu nu avem a face cu 
naționalismul militant, cu un naționalism care să aibă 
scopul de a determina atitudini ori fapte sociale, ci cu 


pet 





| Este, în fond, criza globală a Tradiţiei. A se vedea subtilele 
consideraţii despre dinamica tradiției, cu distincția 
fundamentală între “im-personalizare” (“dez-apropriere”) 
şi “depersonalizare” (pornind de la distincția mai generală 
dintre “limite” şi “limitări”, deja impusă — la noi — de C. 
Noica şi “şcoala” sa), în Andre Scrima, Timpul rugului 
aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, EA. 
Humanitas, Bucureşti, 1996, mai ales pp. 41-48. 

2 Să ne amintim cît de des s-a făcut apel la Doina lui 
Eminescu în cele citeva luni de incandescență națională de 
după prăbuşirea regimului comunist. În timpul lungii 
demonstrații din Piaţa Universităţii (aprilie-iunie 1990), se 
luase obiceiul ca Doina să fie declamală zilnic, de un 
cunoscul actor, din balconul Universităţii, electrizind 
manifestanţii. Din păcate, poezia a lost recitată tot timpul 
(ără versul “Şi cum vin cu drum de fier”, care lipseşte din 
prima ediţie Maiorescu (pe atunci proaspăt reeditată 
anastalic, dar avind |a urmă nişte "Corecţiuni și emendâri” 
ale repretatului Petru Creţia, ce au fost trecute cu vederea), 


a, 2 A a de 


i 


Y 





PUNCTE CARDINALE 


naționalismul-emoţie, care se dezlânțuie cu toată forța şi se topeşte întreg în sufletul 
poetului creator (...) Numai în planul ideal al poeziei Eminescu putea să-şi găsească 
destinderea sufletească...” (Naționalismul lui Eminescu, Ed. Pacifica, Buc., 1994, 
p. 253). A LĂ JS 

Este o naivitate să cauţi cu obstinaţie în Doină imediatul istoric, politic sau 
geografic. Denumirile de rîuri, localităţi sau provincii devin aici metafore ale unui 
spaţiu sufletesc; “străinul” (““muscal” sau de altă origine), “neagra străinătate”, 
desemnează în plan metaforic orice primejdie de anulare sau pervertire a identității 
naţionale, fie ea prezentă, trecută sau viitoare; “drumul de fier” nu este atit o aiuzie 
la afacerea Stroussberg, cît un simbol al civilizaţiei materiale care tinde să ne 
otrăvească, în numele “utilitarismului”, ființa moral-spirituală (“Toate cîntecele 
pier”), problemă care nu este numai a “românului” (“creştinului”), ci a omului 
tradițional în genere (în Occident circula tot cam pe atunci butada papală: chemins 
de fer — chemins d'enfer);“Codrul— frate cu Românul” trimite la viziunea de origine 
tradiţională a “etnosferei”, evidențiată şi în Scrisoarea II] (*... riul, ramul/ Mi-e 
prieten numai mi€...”); blestemul (“Cine-au îndrăgit străinii...”) devine expresie 
metaforică a revoltei interioare și rechizitoriu liric al trădării de sine; în fine, 
invocarea retorică a lui Ştefan cel Mare (în Scrisoarea 117 fusese invocat Vlad- 
Ţepeş) trimite spre un ideal mesianic proiectat într-un viitor nedefinit, expresie 
ultimă a unui îndelungat cumul “mistic” al devenirii istorice a neamului (Petre 
Ţuţea: “Eminescu? Sumă lirică de voievozi”). 

Doina eminesciană se încheie cu această viziune grandioasă a “mîntuirii”, 
văzută ca rod posibil al unei con-lucrări între vrednicia omenească şi ordinea 
providenţială (“*Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ți miîntui neamul tău!”). Această 
salvare infraistorică implică, pe de altă parte, o desăvirşită 
unitate de credință şi acțiune (împotriva tuturor 
| “duşmăniilor”, fizice şi metafizice), angajind atît omul 
(“Ai s-aduni Moldova toată“), cît şi elementele Firii (“Îţi 
vin codrii-n ajutor”), pe linia acelui “sentiment cosmic şi 
organic” al sensibilităţii răsăritene (ce a trecut şi-n teoria 
eliadiană a “creştinismului cosmic”), În subtext se simte 
o critică implicită “lenei” şi “resemnării” româneşti, iar 
cutare pagină din publicistica poetului ne poate înlesni, 
cred, înțelegerea simbolului mesianic al Doinei: 

“Bietul Ştefan Voievod! EI ştia să facă fărime pe 
turci, tătari, leşi şi unguri, ştia nițică slavonească, avuse( se) 
mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de 
Cotnar și din cînd în cînd tăia capul vreunui boier ori 
nasul vreunui prinţ tătăresc. Apoi descăleca tirguri de-a 
lungul rîurilor. dăruia panțirilor şi dărăbanilor locuri 
bune pentru păşunatul hergheliilor de cai moldoveneşti, 
a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, 
şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri, şi iar se 
însura, pină ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi 
l-au îngropat cu cinste în mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea 
e! capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noştri, ce 
ştia el de subțietura de minte din vremea de astăzi?” (M. 
Eminescu, Opere, ed. Perpessicius, vol. X, Ed. Academiei, 
Buc., 1989, p. 28; să ne reamintim că Doina, în versiunea 
ajunsă pină la noi, fusese destinată iniţial să fie citită la 
dezvelirea statuii lui Ştefan — 5 iunie 1883 — de la laşi). 

Eminescu era potrivnic idealismului prost şi 
indiferentismului național, înțelegînd să opună, la modul 
romantic, cum a făcut-o în atitea alte rînduri, icoana 
eroică a trecutului unui prezent decăzut şi debusolat. 
Nostalgiile lui patriarhale — cu acel reper poetic- 
convențional al “anului 1400”, cu viziunea “Daciei ideale” 
sau a raiului codrenesc al '“Țării de Sus” (“Săracă țară de 
sus,/ Toată fairna ţi s-a dus!/ Acu cinci sute de ai/ Numai 
codru îmi erai;/ Împrejur creşteau pustii,/ Se surpau 
împărăţii,/ Neamurile-mbătrineau,/ Crăiile se treceau,/ 
Numai codrii tăi creșteau...”) — nu erau atît o formă de 
conservatorism arhaizant, cit expresia poetică a nevoii de 
puritate și rezistență națională. “Sănătoasa barbarie” (al 
cărei reflex se simțe şi-n versurile Doinei) nu reprezintă 

formula unei simple exaltări paseiste, ci o invitație ocolită 
la un realism constructiv, pe linia tradiției naționale; ea 
nu trebuie înțeleasă “prosteşte”, ca expresie retrogradă a 
sâlbăticiei, ci ca formulă a echilibrului şi vitalității 
eînice — temei firesc al oricărei afirmări şi “mîntuiri” 
viitoare. 

Prin Tradiţie spre Mintuire — iată sensul ultim al 
Doinei şi al eminescianismului în genere. Dar nu este 
oare acesta un adevăr... universal? 


... 


Răzvan CODRESCU 


(text preluat din vol, De la Eminescu la Petre Țuea. 
Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Anastasia, 
“Dreapta europeană”, Bucureşti, 2000: “Cum se cuvine 
înțeleasă Doina lui Eminescu”; noul titlu aparține autarului) 


PR e PO 


— mg PT me o 
















In sfârşit, a început să se încetățenească în cercurile 
conducătoare ale Europei occidentale ideea că, singură, economia 
nu poate garanta unitatea arhitecturii europene deja realizate, şi 
cu atât mai puţin a celei în curs de construcție. Criza economică 
de proporții (camuflată prin gestionarea unor enorme sume de 
rezervă) cu care se confruntă țările apusene ale continentului, 
numărul crescând al şomerilor, gravele conflicte de integrare a 
grupurilor etnice şi religioase extra-europene — toate acestea 
reclamă o altă soluție decât cea potrivit căreia banul rezolvă 
totul. Liantul economic, fiind supusrigorilor globalizării, iar cel 
politic emoțiilor neconstructive şi mioape — criza austriacă este 
un recent exemplu — căutarea unei garanții identitare, a unui 
«ceva» necontabilizabil, fără dobândă şi fără creanţe, a ajuns să 
fie o preocupare de rang strategic. Motiv pentru care de câțiva 
ani funcționează pe lângă Comisia 


Europeană programul special numit 
Sugestiv Un sufler pentru Europa. 
Dorinţa eurobirocraţilor de la 


Bruxelles şi de la Strasbourg se 
întâlneşte aici cu dorința Bisericilor de a se face auzite mai bine 
şi mai constant în concertul european, dincolo de granițele 
întâlnirilor strict teologice. Căutarea unui suflet pentru Europa 
este în egală măsură o provocare la adresa proiectului politic, 
dar şi la adresa conştiinţei creştine. Altfel spus: proiectul 
european este prea important pentru a fi lăsat doar pe seama 
tehnicienilor sau a ideologilor. 

Biserica Ortodoxă Românăa dovedit cu prisosință în acest 
deceniu postcomunist că este purtătoarea unei vocaţii 
integratoare. Fie că ne gândim la reorganizarea diasporei 
europene sau Ja gestul invitării papei, la dialogurile ecumenice 
la care participă, pe care le găzduieşte sau pe care le inițiază, 
Biserica a ştiut, cu precizia pe care o dă numai identitatea 
eliberată de angoase, să pună accente europene într-un peisaj 
autohton, nu de puţine ori înglodat în lupte provinciale şi unde 
integrarea europeană continuă să mai fie pentru unii doar o 
figură de stil politic. Recent, în şedinţa din 23 februarie a acestui 
an, Sfântul Sinod aprobat în principiu înființarea unei 
reprezentanţe a Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Uniunea 
Europeană de la Bruxelles. Reprezentanţa noastră urmează să 
se adauge altora. precum ceaa Patriarhiei Ecumenice, a diferitelor 
Biserici protestante şi a Bisericii Romano-Catolice. Bisericile 
Ortodoxe. Greacă şi Rusă, au decis la rândul lor trimitereaa unui 
delegat permanent la Bruxelles. Se pun astfel bazele pentru o 
viitoare Comisie Ortodoxă Europeană care să medieze între 












PUNCTE CARDINALE 


diferitele Biserici Ortodoxe, ca şi între acestea şi Bisericile 
neortodoxe, astfel încât vocea creştină să fie unică şi articulată. 
Nu este de mirare că Biserica Ortodoxă Română se angajează 
în demersul de integrare politică a țării în structurile europene. 
Este un angajament motivat de conştiinţa de a se şti purtătoarea 
unei spiritualităţi prin excelență europene. Europenitatea sufletului 
precede pur şi simplu europenitatea politică. Cultural şi spiritual, 
Europa este la noi, aşa cum noi suntem deja în Europa, tocmai 
pentru că nu am părăsit-o niciodată. Afirmarea acestui adevăr 
fundamental trebuie, chiar şi cu riscul de a plictisi, să fie reluată 
cât mai des, atâta vreme cât mai există voci, atât la noi cât și aiurea, 
care văd Europa terminându-se acolo unde Ortodoxia începe. 
Evident, revenirea politică în familia europeană aduce după 
sine o seamă de întrebări şi chiar temeri. Nu puține au fost 


NTA CRESTINA A E 


momentele în care — de la chestiunea legalizării avortului şi până 
la presiunea de a legaliza minoritățile sexuale — integrarea 
europeanăa semănat mai curând cuo aliniere europeană Revenirea 
acasă părea că trebuie precedată de o operație procustiană. S-a 
văzut atunci cât de important este apelul la identitate şi cum 
trebuie să rămânem români devenind europeni. În acest proces, 
nu lipsit de capcane, de ispitamimetică sau de gândul europenizării 
prin abandonarea românității, Biserica ne poate ajuta să privim 
lucrurile cu detaşare. Este vorba de un mod de gândire în care 
celălalt nu trebuie să existe doar cu prețul eliminării acestuia, aşa 
cum, în primul mileniu creştin, răsăriteanul nu era mai puțin 
creştin în teritoriile apusene sau apuseanul mai puțin demn de 
respect pentru răsăriteni. Integrarea europeană devine astfel, în 
cheia sufletului, expresia comuniunii şi arvuna ecumenicității 
depline, a comuniunii întregii lumi create de Dumnezeu. 
Văzută în întrega ei semnificaţie, ca şi comuniune, integrarea 
europeană provoacă mentalitatea europenilor vestici care, voit 
sau nu, gândesc în cadrele unei geografi: ciuntite. Imperativul 
integrării trebuie conştientizat nu mai puțin celor care trăiesc în 
cea de-a doua jumătate, în cealaltă emisferă a lumii creştine. 
Lectura chiar şi numai a unei singure cărți, precum cea a lui Paul 
Hazard, Criza conștiinței europene, între timp o operă clasică, 
ajunge pentru a ne lămuri asupra motivului pentru care Bisericile 
— aici: catolică şi protestantă — sunt datoare să repare ceea ce au 
stricatprin divizarea confesională şi intelectuală a Europei apusene. 









Iunie 2000 NR. 6/114 PAG. 3 









Demersul lor nu poate evita însă Ortodoxia, atâta vreme cât 
integrarea europeană la primul nivel cel al Consiliului Europei 
— depășește cumult spaţiul occidental (pânănu demult considerat 
a fi singurul sinonim pentru numele continentului). lată de ce 
ecumenismul este un factor de vitalizare a conștiinței europene, 
de întemeiere a ceea ce economia şi politica vor zidi mai departe. 

Prietenia ecumenică dintre Biserica Evanghelic-Luterană 
din Wurttemberg şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, 
Feleacului şi Clujului este unul dintre exemplele care arată cum 
sufletul Europei, o dată găsit în mărturia comună întru Hristos, 
poate să apropie țări aflate încă în stadii economice şi politice 
diferite. Cele două Biserici se întâlnesc la picioarele Crucii şi 
daurelaţiei lor sensul legăturii dintre Marta și Maria. Acest lucru 
vrea să însemne că în timp ce noi recuperăm prin fraţii apuseni 
ethosul slujirii celor aflaţi în nevoie 


şi boală, ei reînvaţă de la noi 
profunzimea liturgică, frumuseţea 


















mântuitoare a laudei către 

Dumnezeu. Este un drum lung şi 
deloc simplu, de apropiere după secole de despărțire, diferenţele 
dogmatice neputând fi eludate şi nici relativizate. Pentru a 
ajunge la un numitor comun este nevoie de o respiraţie lungă şi 
de răbdarea constructivă a dialogului. Un motiv în plus de a 
vedea această prietenie între W irttemberg şi Cluj ajutată printr- 
un mai susținut ecumenism local — concretizat, printre altele, în 
reluarea Conferințelor teologice interconfesionale ce aveau loc 
înainte de 1989. 

Europa viitorului are nevoie de un suflet pe care trebuie 
să-l caute bine. Căutându-l, va găsi în Ortodoxie un izvor 
duhovnicesc apt să spele multe dintre păcatele minții omului 
european din ultimii trei sute de ani. Conştientă de propriile ei 
limite istorice, dar şi de lucrarea lui Dumnezeu în toți şi în toate, 
Ortodoxia Europei mileniului trei aduce continentului rotunjimea 
de care acesta are nevoie şi de lipsa căreiaa suferit, conştient sau 
nu, aproape o mie de ani. Nu este deloc întâmplător că această 
căutare a sufletului vine în momentul în care Bisericile îşi caută 
unitatea întreolaltă: sufletul Europei nu poate fi găsit altundeva 
decât în comuniune. Or în comuniune, datul material sau politic 
numai contează, ci numai darul de a fi după chipul şi asemănarea 
Creatorului. Astfel, maturitatea sufletului european va fi atinsă 
atunci când vom reuşi să vedem, dincolo de continentul nostru 
incredibil de strâmt. continentul umanității în aşteptarea 
lucrătoare a Împărăției lui Dumnezeu. 


















Radu PREDA 





mr 4 neamului omenesc se fereşte de privirea Lul şi fuge de 
INALŢAREA mustrare. Cel ce în chip nelegiuit şi-a închipuit 


dumnezeirea, fuge de zgomot şi se ascunde după un 


DOMNULUI copac. Despuindu-l Dumnezeu pe om de rangul lul, 

ilalungă din ral, şi doar câ nu-l spune aceste cuvinte: 
LA CER “Nu la asta Mâ aşteptam când te-am zidit; nu pentru 
(urmare din pag.!) aceasta te-am plăsmuit cu mâinile Mele, 


preschimbând lutul în viaţâ. Ci tu ai întins impotriva poruncii Mele mâna pe care al 
primit-o de la Mine, şi te-ai făcut părtaş de taină al diavolului, semeţindu-te impotriva 
Ziditorului. Aşadar leşi din vrednicia în care te-am pus, pleacă din locaşul cinstei! 
Pământ eşti şi în pâmânt te vei întoarce! Întoarce-te spre el, tu care ai nâzult la lucruri 
mal presus de tine!”. 

lată răsplata amâgirii diavoleşti (...) lată întâmplarea jalnică ce a dat peste fire. Dar 
n-a râbdat Ziditorul ca să vadă până la sfârşit fâptura oropsitâă. Se molipsi de firea 
tulburată şi întristată şi se făcu milă de icoana Sa care râtâcea în mijlocul făpturil. Ce 
face atunci? Plâsmuleşte un nou Adam, ridicând din fire un Stâpân peste fire şi, 
împrumutând un vas de la Fecioară, Îl întruchipează spre a fl o mal! adevărată icoană, 
plâsmuleşte în El germenul plâsmult şi, din mitră ţesându-l un veşmânt, îmbracă cu 
elchipul ca ocâmarâ impârâteascâ, pentru ca sâ-i ascundă goliciunea. CăciÎi făcu mai 
puternic decât inşelâciunea şi ma! presus de pâcat. Nemuritor şi dupâ moarte, şt chiar 
în mormânt find, dezlegâtor de morminte; iar azi, încununându-L cu nemurire, L-a 
adus în cer, dâruind zidirii, ca o obşteascâ podoabă, pe Cel ce a fost pârga firii (...) Ci 
privind de sus, El statorniceşte rânduială lucrurilor. Văzând câ prin osânda ia moarte 
se năârule firea şi câ mormântul stă gata să moştenească suferințele omeneşti, că 
vânatul de oameni sporeşte bogăţia Iadului şi câ fiecare zi inmulţeşte venitul morţii, 
Dumnezeu, frângând cerbicia amenințârii Sale, face să râsarâ pentru neamul omenesc 
nădejdea nemuririi, şi râpind pe Enoh, a arâtat câ moartea omencască e biruită şi a 
învâțat firea să primească hotarele nemuririi, arâtând cum să împiedice goana morţii, 
lar săvârşirea Celui Drept ajunse a fl sfârşitul morţii. Întâmplându-se aceasta în 
mijlocul întristârii, învâţă firea sâ cânte cântecul de întoarcere spre bucurie şi să sc 
întremeze cu bune nâdejdi. Şi ca sâ nu treacâla mijloc prea mult timp, ca să nu se spele 
potmenirea despre minune şi să nu sporeascâ mâhnirea ştergând urmele nâdejdul, iar 
moartea să se infăţișeze şi mai cumplită împotriva oamenilor, face din nou minunea şi 
îndoleşte darul; şi se Ivi Ilie, cel numit biruitor al morţii, care, cu zgomot cutrelerând 
norii, a ameninţat cu secetă cerul, şi legând zidirea cu cuvântul sâu, se [ăcu cârmultor 
alstihiilor, strângândcu mare glas cârmele zidirii. Atunci se arătă marea minune, când 
cerul seruşină în faţa unul om! Câci, pentru ca şubrezenla omenească să nu întunece 
simţul binuințel împotriva morţii, Dumnezeu îl face pe el mal întâi cunoscut firii întregi, 
lar apoi, suindu-l intr-un car de foc, îl face, prin zborul şi goana lui nemaipomenită, să 
lase pe Jos moartea, lar cinstea harului schimbă legea firii. Cei Ilie a fost luat ca şi în 





cer, iar Scriptura a strigat această minune, vestind-o prin glasul ei tuturor veacurilor. 

Ci tu, iubite frate, ia seama la osârdnica rândulală a cuvântări! şi să nu-ţi scape 
cuprinsul şi rostul nici une! slove scrise! ŞI prin grabnică nesocotință, sâ nu ajung! a 
socoti pe slugă deopotrivă cu Stăpânul. Căci Ilie nu se suie în cer, nici nu se sâlâşluieşte 
în acele locaşuri trecând peste tărie. Ci auzi ce spune Cel Care-l duce. În timp ce 
Domnul ducea pe Ille ca spre cer, o mică vorbă îl opri pe Ilie, care era purtat spre cele 
de sus. Câcl îl e de ajuns Proorocului să fie cinstit cu închipuirea faptei. Cerul nu 
primeşte pe slugă înaintea Stâpânului, câci la cer Se sule numai Cel ce S-a coborât din 
cer: Fiul Omului, Cel Care e în cer. Cerul era păstrat de Ziditorul oamenilor, pentru 
pârga oamenilor. Astfel, prin cele întâmplate cu Enoh şi Ilie, Dumnezeu a bucurat pe 
oameni cu bună nâdejde (...) 

Astfel a ştiut Dumnezeu prin chinuri sâ întoarcă pe cel necredincioşi şi să 
adevereascâ minunile prin minunl. Astfel S-a suit Hristos la cer; astfel a întârit prin 
faptă chipurile adevărului. Se câdea, deci, ca Înâlţarea Domnului să se împreune cu 
Învierea Mântuitorului; şi se cădea cerului să primească îndată pe Biruitorul iadului. 
Dar pentru ca luţeala celor întâmplate să nu întunece simţirea, a dorit cu vremea sâ 
întârească prin privelişte minunile în faţa Apostolilor; şi ca să bage credinţa în suflet, 
prin necurmata aruncare a ochilor, stă la masă împreună cu ucenicii, gustă din 
mâncare, deşi n-are nevoie, îngâdule să 1 se plpâle trupul, luând ca martori al 
adevărului nu numai ochil, ci şi degetele. 

Risipind aşadar bânuiala închipuliri! la timpul înfăţişării Sale, şi la Înâlţarea Sa 
spunând Apostolilor cele de cuviinţă, fâcu pe ucenici martori al Înâlţârii Sale. Câci se 
câdea ca propovâdultorii minuni! să ducă cu sine o cunoştinţă neîndolelnică despre 
cele ce aveau a fl propovâdulte. Fu luat deci Mântuitorul la cer; ucenicii se uitau de Jos, 
lar norul ce alerga sub picioarele Lui se făcu car pentru drum. O, minuni ciudate! Aerul 
se lasă strâbâtut, văzduhul Îl primeşte. Îngerii, alergând pe lângă EI, Î slâveau cu 
cântece de biruinţă, iar prin înfăţişarea lor îl încredinţau pe ucenicii înspăimântați că 
trebuie sâ ţină praznic: “Ce aţi rămas ultându-vă spre cer? Ce staţi? Propovăduiţi lumii 
minunea; propovâdulţi înfăţişarea Lui! prin plecarea Lut. Aşa va veni, cum L-aţi văzut 
pornind spre cer” (vezi Fapt. 1, 11), 

Auzind Pavel această vestire, işi repezi trâmbiţele glasului, strigând prin cartea lui: 
“Cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptâm Mântuitor pe Domnul lisus 
Hristos” (£7p. 3, 20). La acestea îl adaugă pe oameni, zicând: "Vom fi răpiți, împreună 
cuel, în nori, casă întâmpinâm pe Domnul în vâzduh, şi aşa purureavom îl cu Domnul” 
(7 Tes. 4, 17). Deci din această Înâlţare domnească a Mântuitorului şi Stâpânului şi 
adevăratului nostru Dumnezeu, lisus Hristos, indulcindu-necu asemânâtoare nâdejdi, 
să zicem câtre EL: "CAL s-au mârit lucrurile Tale, Doamne! Toate cu înţelepelune le-al 
făcut!” (Ps. 103, 25). Că a Ta e slava şi puterea, impreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, 
acum şt pururea şi în vecii vecilor. Amin, În româneşte de 

Ştefan BEZDECHI 





4“ 











PAG. 4 NR. 6/114 lunie 2000 





gabriel constantinescu 


în românia 





Textul publicat alăturat face parte din capitolul final 
al volumului Evreii în România de Gabriel 
Constantinescu, în curs de apariţie la Editura FRONDE 
(Alba lulia-Paris). 

Voluniul are la bază lungul serial “Evreii în România” 
găzduit în paginile Punctelor cardinale, dar textul a 
cunoscut, la pregătirea pentru apariţia în volura, 
importante adaosuri și revizuiri (din care face parte şi 
capitolul “Evrei — agenți ai comunismului”). 

După sintezele mai vechi din perioada interbelică (în 
frunte cu cea a lui N. lorga, /storia evreilor în Țările 
noastre), lucrarea d-lui Gabriei Constantinescu aduce 
problema “Ia zi”, cu o informaţie solidă şi de pe o poziție 
bine cumpănită, înlesnind dreapta înţelegere a multor 
fenomene sociale, economice, politice și culturale ce au 
marcat semnificativ istoria românească, mai ales în ultima 
suță de ani. (R. C.) 





La Fdiciones Ojeda din Barcelona (în strânsă 
colaborare cu Colecţia “Europa” din Miinchen), a apărut 
prima versiune spaniolă a Craniilor de lemn ale lui Von |. 
Moţa, martirul legionar căzut la Majadahonda. Realizată 
după versiunea italiană a lui Claudio Mutti (Edizioni di 
Ar, Padova, 1978), traducerea spaniolă este semnată de 
Antonia Medrano; s-a optat pentru păstrarea titlului din 
ediția italiană: L'uomo nuovo - în spaniolă: EI hombre 
huevo, 

Cochetul volum se deschide cu o Notă introductivă a 
neobositului editor român din Exil on Mării (pp. Y- 
XIII). Mai sunt incluse un cuvânt al lui Codreanu despre 
Moţa (din 1937), o autobiografie a autorului (datată; 
Martie 1936), precum și 8 pagini de fotografii. 

Cel interesaţi pot comanda cartea (2400 pts.) la Librerta 
Europa, Calle Stneca 12, Apt. 9169, E-ORORO Rarcelona/ 
Espatha. (G.C,) 





PUNCTE CARDINALE 


EVREII - AGENTI Al COMUNISMULUI 


(urmare din cumărul trecut) 

Explozia de ură şi violență împotriva românilor, 

care a caracterizat comportamentul evreilor din 
provinciile româneşti cedate Uniunii Sovietice în iunie 
1940, este explicabilă dacă ținem seama de sentimentele 
pe care “fiii lui Israel” le-au nutrit, în toate timpurile, 
față de popoarele în mijlocul cărora destinul lor istoric 
i-a obligat să trăiască. Rabbi Stephen Samue! Wise 
(născut în 1874 la Budapesta şi decedat în 1949 la New 
York, unul din autorii “Declaraţie: Balfour” din 1917, 
prin care a fost deschisă calea evreilor spre făurirea 
Statului Israel pe teritoriul Palestinei, şi întemeietorul 
Congresului Mondial Evreiesc) lămureşte tranșant 
problema relaţiilor dintre evrei şi popoarele în mijlocul 
cărora aceştia trăiesc, excluzând orice posibilitate de 
renunțare la identitatea etnico-religioasă prin asimilare 
în masa populaţiei majoritare. “Eu nu sunt cetățean 
american de religie mozaică. Eu sunt evreu. Sunt 
american de 63 de ani, dar sunt evreu de 4000 de ani”. O 
precizare lipsită de echivoc, prin care evreii din toată 
lumea se definesc, înainte de orice, ca fiind o “naţiune 
religioasă”. “Poporul nostru nu este un popor decât din 
cauza Torei [Legea religioasă)”, întăreşte ideea de mai 
sus una dintre cele mai înalte autorități ale iudaismului, 
Rabbi Sa'adia Hagga'on (secolul X). 

În această ipostază de “naţiune religioasă”, 
conştiență de destinul ei mesianic, ca şi de necesitatea 
unui desăvârşit spirit de unitate, garantul împlinirii 
jegământului sacru dintre Dumnezeu şi Avraam, trebuie 
privită evreimea din întreaga lume. O unitate care s-a 
afirmat ori de câte ori poporul evreu şi-a văzut amenințată 
existența, aşa cum s-a întâmplat în veacul nostru, în 
preajma şi în timpul celui de al doilea război mondial, 
când persecuția evreilor de către regimul național- 
socialist din Germania a pss în primejdie însăşi ființa 
fizică a iudaismului. În faţa acestei amenințări, deşi fără 
statut formal de națiune, evreii au participat la război cu 
toată energia şi cu toate resursele intelectuale, morale şi 
materiale de care dispuneau. Conducerile politice ale 
Marilor Puteri din alianța comunisto-democrată (Uniunea 
Sovietică, Statele Unite, Anglia și Franța) erau deținute 
fie direct de evrei, fie de politicieni înfeudaţi iudaismului 
prin intermediul Francmasoneriei. Oamenii de ştiinţă 
evrei (mulți distinşi cu Premiul Nobel) s-au pus, fără 
rezerve, în slujba etortului de război al “alianţei 
antifasciste”, Avuţia lumii, aflate într-o proporţie 
copleşitoare în mâna bancherilor evrei, a fost folosită 
pentrua finanța cheltuielile necesitate de un război total, 
de lungă durată, ştiindu-se că, după obținerea victoriei, 
învinşii vorachita nota de plată întocmită de învingători, 
după rețeta galului Brennus: “ae victis!”. (Principalii 
beneficiari al despăgubirilor de război sunt evreii, cărora 
germanii le plătesc de cincizeci de ani sune astronotnice, 
prețul presupusului sânge vărsat de coreligionarii lor în 
Şoah — denumirea evreiască a holocaustului.) 

Dar cea mai redutabilă armă a evreimii, în 
acțiunile desfăşurate pentru a se afirma şi a dobândi 
supremația mondială, a fost comunismul. Toţi 
teoreticienii de bază ai comunismului, în frunte cu Karl 
Marx, au fast evrei, Şi tot evrei au fost mai toți 
conducătorii politici care au transpus teoria comunistă 
în instituții de guvernare, O catagrafie completă a evreilor 
care, prio activitatea lor, au contribuit la amploarea luată 
de comunism, a fost inclusă în lucrarea intitulată, în 
versiunea germană, Verschworung gegen die Kirche 
(Conjuraţie impotriva Bisericii), apărută pentru prima 
dată în august 1962, în versiune italiană. Autorii (un 
grup de țeologi catolici care au semnat lucrarea cu 
pseudonimul “Maurice Pinay”) au intenționat ca, prin 
documentatul studiu pe care l-au întocmit, să atragă 
atenția prelaților participanți la Conciliul Vatican | 
asupra primejdiei reprezentate de iudaismul mondial în 





plină ofensivă anticreştină, ca şi de internaționalismul 
comunist ca instrument iudaic, pentru existența Bisericii 
Catolice, 

Listele conţinând numele personalităților 
comuniste care îşi desfăşoară pretutindeni în lume 
activitatea propagandistică, aşa cum au îost ele 
întocmite de “Maurice Pinay” şi publicate în cartea 
semnată astfel, pun în evidență un fapt demn de 
remarcat: evreii angrenaţi în “conjurația” comunistă 
nu se prezintă în fața opiniei publice, în fața celor pe 
care caută să-i convertească la ideile marxiste, cu 
numele lor adevărat. Ei îşi ascund numele evreieşti, la 
fel ca răufăcătorii care-şi ascund chipul în spatele unei 
măşti, Explicaţia acestei travestiri onomastice nu este 
greu de desluşit. Evreii ştiu, dintr-o îndelungată 
experiență, că populaţiile în mijlocul cărora îşi 
desfăşoară activitatea evită să stabilească legături cu 
ei, dând dovadă de suspiciune față de tot ce provine din 
surse evreieşti. Pentru a ocoli acest gen de dificultăți, 
conducătorii evreimii internaționale îi îndeamnă pe 
coreligionarii lor să folosească nume false. Şi, cu 
puține excepții, evreii comunişti, dar nu numai ei, s-au 
conformat recomandării superiorilor lor spirituali. 
Câteva exemple au darul să scoată în relief aptitudinile 
mimetice, în materie de onomastică, ale evreilor. 
Adevăratul nume al patriarhului comunismului , Karl 
Marx (evreu german), este Kissel Mordekay. Evreul 
rus Nuhăm Solomon Katz, urmărit de autoritățile țariste 
pentru activitate conspirativă socialistă, s-a refugiat în 
România, în anul 1875, unde se metamorfozează în 
Constantin Dobrogeanu-Gherea, devenind un activ 
propagandist al ideilor marxiste. Meritele sale, ca 
precursor al socialismului în România, au fost 
recunoscute de regimul comunist instaurat după 23 
august 1944, iar “Academia R. P.R.” l-a ales “membru 
de onoare post-mortem”. Cazul Katz-Dobrogeanu este 
însă instructiv şi din alt punct de vedere: manevrele 
onomastice ale evreilor. Fiul lui Katz-Dobrogeanu, 
Alexandru, îşi va pierde numele originar de Katz, 
actele de stare civilă consemnându-i identitatea doar 
prin pseudonimul tatălui. Ceea ce însă Alexandru 
Dobrogeanu-Gherea nu şi-a schimbat a fost identitatea 
comunistă, devenind în 1924 membru în C. C.al P.C. 
R., participând la acţiunile comuniste ilegale din 
perioada interbelică şi, pentru a evita urmărirea penală 
pentru unele acte cu iz de terorism, refugiindu-se în 
Uniunea Sovietică, unde şi-a sfârşit zilele. Un caz 
similar, în care un evreu devine român meaoș prin 
inginerie onomastică, fără să-şi schimbe ADN-ul, este 
cazul Petre Roman. Emst Neulănder, fiul rabinului din 
Oradea, îşi ia numele conspirativ Valter Roman, la 
adăpostul căruia participă la numeroase misiuni 
încredințate de Comintern. Fiul acestuia, Petre, 
abandonează patronimicul Neulinder şi, tolosind 
pseudonimul tatălui, îşi creează o identitate NOUĂ, 
devenind Petre Roman. Cu acest nume fraudulos, 
conduce România ca prim-ministru în perioada 1990- 
1991 Şi, în pragul anului 2000, pentru “competenţă şi 
merite patriotice deosebite”, i se încredințează 
portofoliul Extermelor, 

Onomasticonul iudeo-comunist întocmit de 
“Maurice Pinay” impresionează atât prin aspectul 
cantitativ (numărul mare de evrei comunişti), dar mai 
ales prin aspectul calitativ (funcţiile înalte deținute de 
evrei în structurile statelor comuniste). În faţa listelor 
cu evrei comunişti din Conjuraţie împotriva Bisericii, 
cititorul de bună-credinţă este constrâns de evidenţă să 
accepte ideea că comunismul este o creație evreiască şi 
că, pretutindeni unde s-a instaurat, cei care l-au impus 
au lost evrei. Cu toate acestea, telația evreime- 


| WI 
Gabriel CONSTANTIN ESCU 





Dia 













Iunie 2000 NR. 6/114 PAG. 5 





comunism este afectată de o inadvertență, de un paradox. Unul dintre principiile 
marxismului, cu autoritate de dogmă, este “ateismul”, “Religia este opiu pentru 
popor”, sună sentința rostită de Marx cu privire la religie. Or, dacă lucrurile stau aşa, 
Cum este cu putință ca reprezentanţii unei comunități care se defineşte ca “naţiune 
religioasă” să proclame ateismul ca normă de conduită în societatea pe care o 
conduc? Paradoxul este însă numai aparent. În primul rând, principiul ateismului are 
valabilitate doar pentru “uz extern”, nu şi pentru “uz intern”, El se aplică numai 
“gentililor”, nu şi evreilor. Toţi comuniştii feroci, când au intuit că sistemul pe care 
l-au creat nu este veşnic, au emigrat în Eref Israel, unde, odată ajunşi, înainte de a 
intra într-o sinagogă, şi-au scuturat de pe încălțări praful reminiscențelor comuniste. 
În al doilea rând, înțelesul iudaic al ateismului este cel de anticreştinism. Subminând 
Biserica lui Hristos, sub pretextul că îndeplinesc unul dintre comandamentele 
marxiste (ateismul), comuniştii evrei au contribuit la lupta pe care iudaismul o poartă 
de două mii de ani împotriva principalului său duşman, religia creştină. Cât priveşte 
poziția şi rolul îndeplinit de comuniștii neevrei, comuniştii racolați din rândul 


“gentililor” creştini (sub aspect cantitativ, îngrijorător de numeroși), aceştia greşesc pr j Karl Marx 
grav de două ori. Întâi greşesc față de credința strămoşească în care s-au născut, pe ÎN 0 Cs LL Li 9 Ia 


care o repudiază pentru a fi în pas cu ideologia marxistă, şi apoi greşesc faţă de 
neamul căruia îi aparțin, acordând preponderență intemaţionalismului de factură 
comunistă în dauna ataşamentului față de națiunea care le defineşte identitatea. 

În evoluţia procesului de afirmare a iudaismului, comunis-mul a constituit 
numai o etapă, cu unele similitudini în trecut. În secolul XVI, Rabbi Liwe Juda Ben 
Bezalei din Praga, creează din lut, prin magie şi mistica numerelor, un uriaş înzestrat 
cu puteri excepționale, Golemul, menirea sa fiind să-i apere pe evrei de persecutorii 
lor. După un timp, însă, creatura s-a răzvrătit împotriva celui care a creat-o, refuzând 
să-i mai asculte ordinele. Confruntat cu actele de nesupunere ale Golemului, Rabbi 
Lăwe i-a luat puterile şi l-a transformat într-o grămadă de lut — lutul din care fusese 
creat. 


- 


La sfârşitul celui de al doilea război mondial, în euforia provocată de 
victorie, ruşii sovietici şi-au închipuit că ei sunt învingătorii. Cuceririle teritoriale şi 
sovietizarea unei bune părți din Europa le-au alimentat iluzia că ei au câştigat 
războiul. O gravă eroare. Au uitat că şi Uniunea Sovietică este o creatură, un Golem 
— creatura iudaismului. Şi, în ciuda aparenţelor oferite de câmpurile de luptă, victoria 
nu a fost repurtată nici de ruşi, nici de aliații occidentali, ci de evrei. Evreii au 
provocat războiul, ei l-au întreținut şi ei l-au câştigat. Ce consecințe grave a avut 
această înțelegere eronată a realității, se ştie. În timp ce Occidentul a acceptat 
realitatea şi a făcut act de supunere în fața iudaismului, comunismul sovietic nu a 
acceptat situaţia, şi-a închipuit că are identitate proprie şi că poate să obțină pe cont 
propriu supremația mondială. 

In această situaţie, ca şi în cazul Golemului de la Praga, creatorii 
comunismului au inițiat un proces complex prin care monstrul sovietic să fie 
transformat în grămada de lut din care a fost creat. Fiind însă vorba de un imperiu 
dotat cu un uriaş potenţial militar, procesul de anihilare a colosului sovietic şi a 
sateliților săi a fost anevoios. O primă consecinţă a divorțului dintre iudaism şi 
creatura sa, Uniunea Sovietică, a fost izbucnirea unui conflict, parţial ideologic, 

parțial economic, cu Occidentul. Un conflict care a durat o jumătate de veac şi pe care 
istoria contemporană l-a înregistrat sub denumirea de “războiul rece”, În acest 
răstimp, comunismul sovietic, lipsit de sprijinul iudaic, a suferit o profundă alterare 
a fondului său ideologic. Internaționalismul (care constituise una dintre trăsăturile 
definitorii ale comunismului până la cel de al doilea război mondial) s-a transformat 
în Rusia în “mândrie naţională”, iar raporturile cualiații săi din Pactul de la Varşovia, 
până atunci “frățeşti”, s-au transformat în “doctrina suveranității limitate”. Aceste 
modificări de substanță ale comunismului originar au avut drept urmare apariția unui 
hibrid ideologic, “național-comunismul”. Şi în timp ce internaționalismul comunist, 
așa cum a fost gândit de clasicii marxismului, degenerează în național-comunism, 
evreii inventează un substitut, o nouă formă de intenaționalism, “mondialismul” sau 
“globalismul”, care preia de la marxismul originar cele două obiective majore: 
desființarea națiunilor ca entități ontologice, prin amalgamarea lor într-un creuzet 
supranaţional (asemănător mefting-pot-ului în care a fost făurită “națiunea” americană) 
şi subminarea Bisericii creştine prin ecumenism, ofensiva sectelor şi apropierea de | zi Roman (Er . a) ulănder) 
iudaism, prin acțiuni menite să transforme creştinismul apostolic în “iudeo-creştinism” întrețiiTAn lae Ceauşescu 
(“Evreii sunt frații noştri, şi anume frații noştri mai mari”, declara Papa loan Paul II 
în aprilie 1984, în Sinagoga de la Roma) . 

Distanțarea evreimii de comunism nu a fost însă un proces desfăşurat fără 
să ridice o serie de întrebări stânjenitoare pentru autoritatea morală revendicată de 
iudaism în calitate de victimă a Șoah-ului. Dezvăluirile lui Aleksandr Soljeniţin 
despre “Arhipelagul Gulag”, ale lui Jean Pasqualini despre închisorile din China şi 
ale lui Pin Yathy despre genocidul din Cambodgia, au atras atenția Occidentului 
asupra ororilor petrecute în lumea comunistă, provocând la vremea apariţiei lor o 
stare de tulburare în conștiințele multor oameni din lumea liberă. Conjunctura în care 
s-au produs aceste dezvăluiri nu a fost însă favorabilă unor reacțiuni pe măsura 
gravității faptelor relatate, Comunismul dispunea de largi enclave în țările occidentale 
(partide comuniste cu un număr mare de membri). Intelighenţia apuseană era încă 
fascinată de ideologia marxistă, în care vedea o continuare a ideilor lui Platon, 
Thomas Morus, dar mai ales a filozofiei “Secolului Luminilor”, considerând că 
bolşevismul rusesc era implinirea concepţiei voltairiene şi a Revoluţiei franceze. 

va urma) 








> 
EP e i, 

























































PAG. 6 NR. 6/114 Iunie 2000 PUNCTE CARDINALE 
"CLIO ÎNCARCERATĂ” 


Concomitent cu piosul omagiu adus unui număr de 21 de istorici români care au suferit ani grei de 
închisoare în perioada dictaturii comuniste, cartea intitulată C/io încarcerată, apărută de curând în Editura 
“Libertatea” din Brăila, xeprezintă totodată şi munca neobosită dusă vreme de trei ani de inimosul profesor 
brăilean Toader Buculei. Este o carte de interviuri pe care autorul le-a luat direct de la sursă, în cazul 
supravieţuitorilor, sau de la urmaşi, în cazul celor ce s-au săvârşit între timp din viață. O carte-document. 

Structurată din acest punct de vedere, cartea conține mărturii zguduitoare privind chinurile şi umilințeie 
îndurate de aceste adevărate piscuri ale culturii şi istoriografiei româneşti în iadul comunist, ale cărui 
sucursale deopotrivă de cumplite se numesc: Aiud, Botoşani, Bragadiru, Cavnic, Galaţi, Gherla, Jilava, 
Malmaisom, Piteşti, Râmnicu Sărat, Sighet etc. 

O hartă bicisnică ce marchează locurile sinistre, oroare a condiției umane, prin care călăii acestui neam 
şi-au târât victimele, printse care se numără și fala istoriografiei noastre naționale interbelice. Figuri ilustre 
ale acestei istoriografii sunt evocate de profesorul Toader Buculei, şi pentru că suferințele acestora nu pot fi 
ierarhizate, prezentarea lor a fost făcută în ordine alfabetică. Pentru că - spune autorul - toți au suferit la fel, 
numai că unii au avut neşansa să sfârşească în închisoare. 5 

Mărturiile au fost depuse, aşa cum am amintit deja, direct, în cazul supraviețuitorilor (Paul Păltânea, 
Alexandru Zub ş.a.) sau de urmaşi ori discipoli, în cazul celor care nu mai sunt. Astfel, figura şi martiriul lui 
Gheorghe I. Brătianu au fost evocate de fosta sa asistentă, Cornelia Bodea; despre George Fotino a fost 
intervievată fiica acestuia, Stanca Ciobanu Fotino; Dinu C. Giurescu a evocat figura şi suferințele tatălui său, 
Constantin C. Giurescu; Mariana Vlasiu Lupaș, pe ale tatălui său, istoricul lon Lupaş; iar despre suferințele 
prolificului istoric Vasile Netea a depus mărturie fiul acestuia, Gelu Netea. Am enumerat, din lipsă de spațiu, 
doar pe o parte dintre slujitorii muzei Clio care au cunoscut ororile temniţelor comuniste şi sperăm că această 
carte în care ei au fost evocaţi nu va rămâne singulară, ci că ea constituie doar un început în opera de punere 
a istoriei acestei tragice perioade în drepturiie ei. Pentru că, după cum remarcă Alexandru Zub: “deşi a trecut 
mult timp de la căderea lui Ceauşescu, istoria nu a fost încă repusă în drepturile ei. Suntem departe de a avea 


semnele unei schimbări profunde în acest domeniu. Nu s-a produs nimic esențial între timp”... 
Gelu NETEA 


OVIDIU LA... BUENOS AIRES 


|  Înîndepărtata Argentină,lat:ditura“Euthymia” din Buenos Aires, a apărut în 1999 cartea lui Ovidiu Găină (Stan 
| M. Popescu) intitulată Legionarismul sau trăirea virtuților şi fragmente din sbuciumul exilului. Primul capitoi al 
[ | cărţii, intitulat““Descoperirea comorii interioare”, se deschide cu circularadin !8 februarie 1938, princare Codreanu 
4ză | recomandă legionarilor cum să se comporte şi cum să st roage în timpul postului pentru ca acesta să aibă finalitate 
fala ecu utând noi mot de acțiune | şi să contribuie la descoperirea comorii interioare şi la cultivarea virtuților creştine. Urmează apoi pagini dedicate 
eficace... Şi noile modalități sau arme de luptă sugerate concepției legionare despre moarte şi înviere, educației legionare în spiritul dragostei şi al onoarei, cu ample 
„au surprins prin pita vizată: transformarea progresivă a comentarii pe marginea legilor şi a celor zece porunci cuprinse în Cărticica şefului de cuib, precum şi importanţei 

“mentalităților contemparane, p entru e i FER CA iati ată. pe care o are spiritul de sacrificiu în lupta pentru O cauză dreaptă Şi nobilă. 
ie Poe mapa a Un capitol special, al VII-lea, intitulat **Moţa sau eternitatea înfiptă în timp ”, este închinat măreției şi finalității 
E cite cutremurătoarei jertfe a lui Ionel Moţa. Cu această ocazie autorul realizează o succintă biografie a martirului 

legionar, precum şi profilul moral şi sufletesc al acestuia. 

Următorul capitol, al VIII-lea, este consacrat duşmanilor armoniei sufleteşti, identificând pe câțiva dintre 
aceştia: fățămicia, minciuna, invidia, vanitatea, resentimentele, ura şi îngâmfarea. Indică, de asemenea, câteva 
metode de luptă împotriva acestor duşmani. 

Partea a doua a cărții, “Fragmente din sbuciumul exilului”, cuprinde corespondența dintre Comandantul 
Mişcării Legionare (Horia Sima) şi autor (Ovidiu Găină), precum şi câteva articole publicate în diferite reviste ale 
Exilului, 

Schimbul de scrisori dintre cei doi datează din 1978, deci după mai bine de 30 de ani de exil. Cu toate acestea, 
problemele puse în discuție sunt extrem de realiste, ceea ce demonstrează că şi unul, şi altul erau la curent atât cu 
problemele lumii din spatele cortinei de fier, câtşi cu cele ale lumiicontemporane în general. Amândoi sunt de părere 
că Exilul românesc, în special cel legionar, trebuie să acționeze unitar şi să continue lupta împotriva comunismului, 
Nu sunt însă de acord cu felul în care trebuie să se ducă această luptă. Se vede aici deosebirea dintre luptătorul şi 
| omul politic de anvergură care a fost Horia Sima şi “misticul " care este profesorul de la catedra de psihologie socială 
şi filosofie politică a Universităţii din Buenos Aires. Unul pledează pentru lupta politică, pentru crearea unui front 
mondial de dreapta, iar celălalt pentru lupta pe plan spiritual, în vederea zidirii “dinlăuntrului”, cum spune el. 
fată cum îşi argumentează Horia Sima poziția sa: “După cum te-ai convins desigur, nu mai putem aştepta nimic 
de la acest Occident, zis democrat şi creştin. Nu e nici democrat şi nici creştin, căci altminteri nu ar colabora atât 
de strâns, până la complicitate, cu comunismul antidemocrat şi ateu... Comunismul nu e o țară, ci un sistem, O 
conspirație mondială, cu rețele răspândite pe tot globul, ajungând până în cabinetele ministeriale ale marilor 
tă cu sfinţe ; "| democraţii occidentale... Pânăcândnu va fi scoasă din funcție această rețea mondială, secretă şi invizibilă, nu putem 
ie, al FA A  1..| aşteptanimic bunnici pentru neamul nostru şi nici pentru restul lumi m, Mai departe adaugă că pentru a putea lupta 
e RE Spa d, d iai | eficientimpotriva acestei oculte este necesar “ca forțele naționale şi creştine din întreaga lume să se unească şi să- 
“pai în edi 7 td beredla, | şi coordoneze eforturile pentru a forma un front anticomunist”. : 
MA i În replică, Ovidiu Oăină scrie în una dintre scrisori: *“Eu nu cred că rostul nostru în exil ar putea fi formarea unui 
front anticomunist, pentru că aceasta ar însemna O irosire a forțelor spirituale al Legiunii... Eforturile şi energiile 
noastre ar putea fi cheltuite mai cu folos dacă am încerca să refacem unitatea dintre noi... În ultimii 25 de ani viaţa 
noastră în exil ne-a măcinat. Ne-am irosit energiile în lupta pentru existență şi supraviețuire, e adevărat, dar o mare 
fa 0eifnaes MRI] parte din forţele noastre spirituale le-am chehtuit în luptele di ntre noi... ne etichetăm unul pe altul de mişei, trădători, 
/ reali maţiei care | ticăloşi, vânduți etc.! Nici nu ne mai vorbim! Nici nu ne mai salutăm! Trăim uneori în același oraș şi ne urâm între 
i iz, 2 ! Chiar în reviste facem cunoscută lumii întregi ura care ne desparte 


în mass media! = ne mal.) noi mai mult decât ne urăsc comuniştii şi masonii zeitei acla” 
Ș Min Când vom muri, vom tăsa ca «zestre» urmaşilor această ură... N-ar fi mai folositor şi 


dacă am înfăgăşui energiile noastre spirituale pentru formarea Frontului 


0 SEL sn a 





 falalitatea eșecului, c 
i Hi cj 4 Ra pe: ȘI 


e 





0 A 


a: Iocvlului No i Drepi e, de proprii noştri camarazi! 
îi și er/taviite, alegații) mai frumos, pentru Neamşi pentru Legivac, oder E Iveze pe tărâm spiritual” 
îi ay A , | Unic Legionar?,.. Aşadar, ÎNAPOI LA ICOANA! Legiunea tre VIE să se sa veze pe tărâm spini dt 
/ ră, | aă tpti rm P(r8 În sfârşit, în ultima parte a cărții sunt reproduse, din diferite publicaţii, o serie de articole şi de eseuri pe care 
par Le ral. viei metrie I9IC0 /Țurilă, 4] autorul le-a publicat de-a lungul anilor. Dintre acestea menţionăm: “Crizele ideologice din lumea democratică”; 
"Pespri i: | - deseori înln a are ruțiun feel, PE Care | “Sensul spiritual al prieteniei”;'“Suferinţa ca trăire legionară”, “Echilibrul sufletesc”; “Despre bunul simţ”; “Despre 
Aa Ai, 


| raţiunea pricepe. Pa ge ai dU 7] îngaduință” etc. 
e A i a A Marcel FTRISOR i Demostene ANDRONESCU 


X, je; să MĂ ip, 
esprit de 


La id 
ah 7 la. 





pm ce RTS Cu Poti te e nafieameg 




















Un țipăt e un țipăt, doar? Şi-atit?! 
Ce poate, oare, însemna un țipăt? 
De-mi creşte — cât un arbore — din git, 
Cît un vulcan — cu temeraru-i sclipăt! 


EI poate creşte-n slăvi, cît un taifun, 
Pe şapte voci, c-o orgă de tornade — 
Un țipăt — ca tridentul lui Neptun! 
Ori — trăsnetul lui Jupiter, cînd cade! 


Un țipăt poate fi un Lucifer! 


Ori Prometeu — din siăvi zvirlit pe-o stincă — 


Înflicărînd durerea lui prin cer, 
C-o spadă grea de-nsingerare-adincă! 


Titanul Encelade dat în brînci 

Şi afundat în Etna, spart în tină — 

De unde — ars de furii — printre Stinci, 
Tot străduie să iasă la lumină! 


Hefaistos cel şchiop e — din străfund, 
I[zbind la forje, uneltindu-şi arme — 
Într-un vacarm de sonuri, pînă cînd, 
Din Iadul lui, Olimpul o să-l sfarme! 


Un țipăt e un pathos de Eoi 
Închis în pieptul munţilor — de unde, 
Prin buza strimbă-a unui munte gol, 


Ca un concert de sistru-n cer pătrunde! 


Un țipăt poate fi Acel Păun, 


Ori Pom Celest, cînd stelele-n tot largu-s, 


Cind Mările şi Cerul şi-mpreun 
Pleiadele-n Universalul Argus! 


Un țipăt e leonicul văzduh 
Al blondului Apollo-n cataractă! 


Ori aisbergu-Arhanghel — straniul Duh, 


Cu strălucirea lui de ger, compactă! 


Un țipăt e un palhos declanşat, 
Pulsînd năvalnic, izbucnind prin vene 
“Vocalele ” — cu magicul substrat 

Al viziunilor rimbaldiene! 


PUNCTE CARDINALE 


Tudor George(scu) — inepuizabilul “Ahoe” — 
s-a născut la 3 febr. 1926 în com. Ulmeni, jud. lifov. 
Absolvent al Liceului “Marele Voievod Mihai” şi al 
Facultăţii de Ştiinţe Juridico-Administrative din 
Bucureşti (1949), a debutat precoce, la numai 10 ani, 
în publicaţia Universu/ copiilor. A frecventat cenaclul 
“Sburătorul” din ultima lui fază şi a reuşit să evite 
compromisurile semnificative cu noul regim comunist. 
S-a lansat editorial în 1957, cu poemul Legenda 
cerbului. Figură pitorească a boeme: bucureştene, a 
alternat rugby-ul cu poezia (“Sport şi liră”), cucerindu- 
şi renumele mai ales cu villoneştile Balade 
singaporene (1970). Între 1967 şi 1989 a publicat 
peste 20 de volume de poezii, la care se adaugă mai 
multe volume pentru copii şi traduceri din marea 
lirică universală, cu vădită predilecție pentru poeții 
medievali tîrzii, renascentişti şi baroci, cu care se 
întîlneşte în gustul pentru un anume manierism sublim- 
exacerbat, de unde şi adevărata patimă pentru sonet 
(în 1987 a dato Carte a sonetului, “vastă incursiune 
în istoria sonetului”, după ce mai devreme publicase 
“trilogia sonetelor” — Sonetele aeriene, Armura de 
sudoare, Bazarul cu măşti — şi chiar o... “epopee 
națională în sonete”, Dacica!). Poet poate inegal în 
prolificitatea creaţiei lui, Tudor George nu e mai 


Cumplite somuri: A! E! I! O! U!— 

Din care s-a compus cumplita gamă 

A luptelor ce-n Mythos se dădu — 

Prin care lumi se nasc ori se destramă! 


Un țipăt e teribilul diftong 

În care, parcă, sunetul d-apoi e, 
Cum răsăritul lumii bate-n gong 
Ori soarele-n vecernie: Ahoe! (...) 


Un țipăt e o punte peste Timp: 

Aheii dînd asalt la vechea Troie — 
Homericul spectacol din Olimp — 
Troianul Cal, cu-aprins nechez: Ahoe! 





Un țipăt e funestul “Halali!” 

Al crîncenei Diane, cînd apari-i 
Cerbitul Acteon, spre-a-l urmări, 
Zburlindu-şi peplu-n vinturi, Şi ogariir 


Coridă moldovană din trecut, 
Nechez de cal şi durăt de eroi e 
Și mugetul bourului durut, 

De Dragoş Vodă-nsulițat: Ahoe! 


Ahoe! Suie-mbărbătatul ritra, 
Ce-nlănţuia vislaşii ia trireme! 
Argonauţii-n pathos unanim — 
Unindu-şi duhul, peste val şi vreme! 


Olimpicii visiaşi care-i văzui, 
Ca-ntraripaţi delfini — caiac, canoe — 
Aveau un ritm din țipătul dintii, 

Un duh din ştima apelor: Ahoe! 


Cu Fleverdahi, ori cu Alain Bombard, 
Cu Chichester, cu Robinson Crusoe, 
Aud, pe mări, supremul Son solar, 
Salutul lor uranian: Ahoe! 





Iunie 2000 NR. 6/114 PAG. 7 


puțin un mare estet, un magțistru) al limbii române 
şi un tumultuos binevestitor al neamului său. Mort 
ia 12 ian. 1992, el a intrat într-un nemeritat con de 
uitare. E de nădăjduit că va veni o zi cînd poezia se 
va întoarce de la smintea/a destructurantă la nebunia 
sacră, iar conştiinţa românească va fi în măsură să- 
şi oglindească mai fidel valorile, fie şi numai în 
splendoarea risipei lor. Poate că atunci ne va biîntui 
din nou, ca un “Scarabeu sacru” (Dar, incă mai 
încoace, din sfinte bălegare, / Poet — asemeni 
trudnic și dedulcit cu greul —/ lo mi-am creat, d-a 
firşa, Închipuitul Soare / Şi l-am tirit cu mine-n 
mormînt — ca Scarabeul! ), umbra lu: “Ahoe, de 
care toţi avem nevoe”... 

(Din lungul “eseu” versificat reprodus în pagina 
de faţă — un soi de falsă definiție metaforică a 
țipătului: “Ahoe!”, îndărătul căreia se ascunde un 
autoportret liric în cheie deliberat manieristă — am 
fost nevoiţi, din motive de spațiu, să reducem 
câteva strofe, marcând cu croşete locurile respective; 
textul — ca şi autoportretul grafic — sînt preluate din 
micul volum antologic Scarabeul sacru. Legende, 
balade, sonete, poeme, cu un cuvânt înainte de 
Romulus Vulpescu, Ed. Albatros, col. “Cele mai 
frumoase poezii”, Bucureşti, 1979.) (R. C.) 


Plutaşii iuți pe bistrițe-i mai văd 
Rostogolind buştenii sub țapine 

Şi-n cîntec ritmic cum se arăpăd — 
Ahoe'l-armonizindu-se-n destine! (...) 


E-un glas din Cer, din Mări, de sub Pământ, 
De pe pămînt — parfum de brad şi-aloe — 
Un imn sublim A-Toare-Cite-Sint 
Însuflețite-n țipătul: Ahoe! 


Euhoe, Bachus! Dionisiac, 

Mâă-ntorc, sehes, prin vii şi roş ca macu-s, 
Și-ncununat cu ugeri de butac, 

În cinstea Vieţii strig: Ahoe, Bachus! 


Jar toale-acestea, câte-n piept le Sin, 

C-un viers de-amor, le-nchin frumoasei Chloe — 
Descătușând din pieptul meu prea strâmt, 

În cinstea ei, un drăgăstos: Ahoe! 


E-un țipăt orfic — glasul lui Orfeu, 
Care-ar putea Infernul să-l despice — 
Pierzând, pe veci, al dragostei trofeu — 
Privind spre umbra ta, Euridice! 


Ahoel!-i glasu-acelor, mai curând, 
Ce-au naufragiat, de bună voe! 
Eneas şi Ulise-or fi strigând, 
Urmând destinul lor cumplit: Ahoe! 


Ahoe! Poate-i glasul luptător 

Al celor drepţi — râvnind edene zile — 
Spre Insula Preafericiţilor, 

Unde, cu greu, d-abia răzbi Ahile! 


E, poale că, un imn al lui Pindar — 
Care-nsorea Olimpica Arenă — 
Și-nsulițatul glas l-aduc în dar 

În cinstea ta, Puternică Athenă! 


Și-atâtea temeri, bucurii ce-am strâns, 
Precum Hercul, spre slava-ţi le-aduc, Joe, 
Şi-nspre Olimpul tău, de nepătruns, 

Înaljţ — de fum — columna mea: AHOE! 












PAG. 8 NR. 6/114 Iunie 2000 






Si Deziua Înălţării | Domnului, joi 8 iunie 2000, 
a avut loc, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti 
(dar fără nicio prezență arhierească!), lansarea 
cutremurătorului i volum documen tari VINELE 
OR: TODOXIEI.. JUGOSLA VIA: 3! 991-2000, 

„realizat în cea mai mare! parte de SLOBODAN 
MILEUSNIC și i tradus din engleză în română. 














„de tânărul teolog IONI UȚ GURGU (volumul a 
Piu ot, iu 7 dee aEditurii Scara"), 





ză PAC e 


E pontie ia eul 


ape 








rea E ură &: ză at: Aaa U i de peste 
are - victime ale unei civilizaţii” căzute în 
barie, care, rea ptă cu oam i iise 


Pi uree bi bir a (pia SA CU paru Guise 
d d ze pa pa Ş A ei e €4 Ar SE 

+ dev, 5 a, ga : Ea 
e | de la 


a Scara, 
d stia Su 4 + - ja 
zi mei! 
extrase din volumul 
Atta Sem poe Pe E Ă CD a ge 
€ î no di a 














7. Eau 














pe 
e i 





(> = 


GENOCIDUL SPIRITUAL 


Acest mai din urmă război (1991-1995) a luat ceea ce 
este cel mai de valoare; pe lângă vieți inocente, a pângărit 
şi distrus altare, bunuri culturale, artistice şi materiale. 
Acestrăzboi îndreptat asupra poporului sârb a adus Biserica 
Ortodoxă Sârbă, şi pe credincioşii ei din acel teritoriu, la un 
pas de anihilare. 

Bisericile şi alte elemente de moştenire religioasă şi 
istorică a Bisericii Ortodoxe Sârbe, în fosta Republică 
lugosiavă a Croaţiei, care include 5 Episcopii Ortodoxe 
(Osijek Polje şi Baranja, Slavonia, Zagreb-Liubliana, Gronji 

3 Karlovac şi Dalmatia), au fost primele care au avut de 
suferit. Distrugerile au fost deliberate, scopul fiind 
înlăturarea mârturiilor autentice şi a moştenirii spirituale a 
sârbilor din teritoriile Baranja, Slavonia, Lika, Banija, 
Kordun, Dalmatia și din alte teritorii sârbești. Aceste biserici, 
toate monumente de arhitectură, reprezintă identitatea 
religioasă şi naţională a sârbilor din aceste regiuni. Prin 
demolarea, incendierea şi distrugerea prin alte căi a 
bisericilor sârbeşti şi a monumentelor culturale, duşmanul 
urmâreşte, în afara curățirii oricărei urme a existenţei lor, să 
maltrateze spiritual pe sârbii ortodocşi. Noul Episcop al 
Eparhiei de Osijek nu îşi poate restaura Reşedinţa Episcopală 
din Osijek. Reședința Episcopală din Pakrac (construită în 
1732) a fost jefuită, bombardată şi devastată. Reşedinţa 
Episcopală din Zagreba fost avariată de explozibil. Reşedinţa 
Episcopală din Karlovac a fost jefuită şi demolată în timpul 
Crăciunului romano-catolic din 1993. Nici unul din Episcopii 
Ortodocși din fosta Republică Iugoslavă a Croaţiei nu se 
poate întoarce la reşedinţa sa din două motive: ori reşedințele 
sunt distruse, ori, mai degrabă, autoritățile croate nu le 
permit acest lucru, 

Atitudinea faţă de bisericile, mănăstirile şi alte clădiri 

bisericeşti sârbeşti este aproape aceeaşi în Bosnia și 
| 





Herţegovina. Şi în acea fostă Republică lugosiavă existau 
cinci Episcopii Ortodoxe sârbe (Banja Luka, Bihac-Petrovac, 
Zahum-Herţegovina, Dabar-Bosnia şi Zvornik-Tuzia). 
Reședinţele episcopale au fost distruse sau au suferit 
stricăciuni grave în Mostar, Sarajevo, Tuzla, iar episcopii 
au reşedințe temporare în alte locuri. 


Karin , biserica Sfânta Kiriaki, 4 mai 19097 






















Avertizându-i pe ucenicii Săi 
de nenorocirile ce se vor abate 
asupra lor în această lume, 
Mântuitorul nostru lisus Hristos 
le-a spus nu numai o dată: «În lume 
necazuri veţi avea», «Feriji-vă de 
oameni». « Dacă M-au prigonit pe 
Mine, şi pe voi vă vor prigoni» 
(loan 16, 33; Matei 10, 17; loan 15, 
20). 

Înepistolele lor, Sfinţii Apostoli 

îi învățau pe credincioşi despre 
acestea, căutând a le da obişnuinţa 
deosebirii intre suferinţa pe drumul 
adevăratului Dumnezeu şi aceea 
dincalea nedreptății (1 Petru 4, 15) 
îndemnându-i de fiecare dată să 
țină porunca: «Nimeni dintre voi 
să nu sufere ca ucigaș sau fur sau 
făcător de rele... Iar de suferă ca creştin, să nu se 
ruşineze... Căci e mai bine, dacă este voia lui Dumnezeu 
să pătimiţi făcând cele bune, decâl făcând cele rele» 
(1 Petru 4, 15-16; 3, 17). 

Aceste vremi nefericite ale nebuniei şi terorii 
aduse de războiul civil ce se desfăşoară pe teritoriul 
patriei noastre, cu atâtea măceluri, cu atâtea cămine 
distruse, cu biserici distruse impreună cu preţioasele 
lor odoare de valoare culturală şi istorică, de toate 
părțile acestui conflict, îi va face pe mulți să-şi pună 
întrebarea Înţeleptului: «Ce folos are omul din toată 
truda lui cu care se trudeşte sub soare?» (Ecleziastul 
], 3). 

Nu este prima dată în istoria sa când neamul 
nostru a fost larăscrucea existenţei sale, “a fi sau a nu 
fi" înnegura sclaviei, în urâciunea pustiirii -şi înaintea 
bătăliei de la Kosovo, şi în timpul ei, şi chiar până în 
ziua de azi. Dar luminaţi de învățătura Evangheliei şi 
cu credința în Fiul lui Dumnezeu, neamul nostru nu a 

căzut nici în nepăsare, nici în disperare. Ei au avut 
încă puterea de a ridica asemenea lăcașuri de lumină 
ca la Studenica, Zica, Sopocani, Gracanica şi atâtea 
altele, mici şi mari, pe tot cuprinsul patriei. Le-au 
ridicat mai întâi de toate spre slava lui Dumnezeu, 


Muzeul Bisericii Ortodoxe Sârbe din Belgrad, pe lângă 
salvarea obiectelor liturgice sau a altor obiecte sfinte sau de 
artă, întocmeşte o listă completă a noilor victime ale 
distrugerilor croate şi musulmane. Numărul sfintelor lăcaşe 
sârbeşti demolate, avariate sau pângărite este enorm, şi este 
încă incomplet, pentru că altarele sârbești, precum și alte 
monumente istorice aflate pe teritoriul controlat de forțele 
croate şi musulmane nu sunt accesibile, iar destinul lor este 
nesigur, astfel încât numărul de 212 de biserici distruse şi 
367 avariate este încă incomplet. 

Din cele zece reșdințe episcopale ortodoxe sârbe în 
fostele Republici Iugoslave ale Croaţiei şi Bosniei- 
Herţegovina, şapte au fost bombardate sau devastate. 
Catedralele din Pakrac, Karlovac şi Mostar au fost distruse. 
Vechea Bibliotecă Episcopală din Pakrac, una din cele mai 
valoroase biblioteci sârbești, a fost jefuită, cărțile vechi 
împrăştiate şi vândute în toată fosta Iugoslavie şi în Europa. 
Această venerabiță bibliotecă a fost înființată de Patriarhul 
Arsenije III Camojevic şi fiecare episcop de Pakrac dona 
biblioteca personală acestei Biblioteci Centrale Episcopale. 
În Bibliotecă, pe lângă vechi manuscrise, se aflau 112 cărţi 
bisericeşti sârbeşti medievale, cel mai mare număr adăpostit 
de o bibliotecă din Iugoslavia. Aceeaşi soartă au avut şi 
bibliotecile episcopale din Zagreb, Karlovac şi Mostar. Cea 
din Sarajevo a fost arsă în totalitate. 

Abia în 1985, odoarele bisericii, împreună cu operele 
de artă jefuite în al doilea război mondial, s-au reîntors la 
posesorii lor: episcopii, mânăstiri și parohii, Au fost din nou 
Jeluite acum sau, mai tragic, distruse, Odoarele vechii 
Episcopii de Pakrac, icoane prețioase şi alte obiecte liturgice 
sau de artă (vase, veșminte) salvate în Mânăstirile Orahovica, 
Pakrac şi Sfânta Ana, precum şi în alte numeroase biserici, 
au fost jefuite și distruse fhră milă, Muzeul Episcopal al 


CUVÂNTUL PATRIARHULUI PAVLE 














pentru nevoile şi pentru neamul 
lor. Precum stelele pe cer, aceste 
lăcașuri de cult au luminat calea 
în bezna nenorocirilor ce s-au 
abătut asupra noastră. Întărit de 
credință, neamul nostru a putut 
să treacă peste aceste necazuri, 
iară şi iară, reconstruindu-şi 
bisericile distruse de duşmani. 

Ei au înţeles bine: ce ar fi 
fost cu noi fără ele de-a lungul 
veacurilor şi ce însemnătate amfi 
avut inaintea lui Dumnezeu, 
înaintea lumii şi în fața propriilor 
conştiinţe? 

Ar fi fost greu neamului 
nostru să supraviețuiască, dar am 

ăzbălul, fiindcă din negura 

fimpului până la sfârşitul lumii 
ne-au răsunat în suflete cuvintele Fiului lui Dumnezeu 
insuflate credincioşilor Săi: «Nu te teme de cele ce ai 
săpătimeşti... Nu te teme; Eu sunt Începutul şi Sfârşitul... 
Fii credincios până la moarte şi iți voi da cumina 
vieții» (Apocalipsa 2, 10). 

Scopul acestei lucrări, înfăpluite cu mare trudă de 
Slobodan Mileusnic, Director al Muzeului Bisericii 
Ortodoxe Sârbe, este de a scoate la iveală suferinţele 
recente ale poporului nostru, oferind date asupra 
originii bisericilor, asuprarestaurărilor şi repetatelor 
lor distrugeri. 

Am citit-o cu jale şi cu ruşine pentru că atâta rău 
s-a întâmplat şi se întâmplă printre noi, de la noi 
înşine. Cu aceeaşi jale şi ruşine am auzit şi de 
distrugerea bisericilor romano-cătolice şi a moscheilor 
musulmane. Cu capetele plecate, în durere, ne-am 
rugat lui Dumnezeu ca aceste necazuri Să-şi găsească 
în cele din urmă sfârşitul, niciodată să nu se mai repete 
nicăieri în lume şi niciodată să nu se mai abată asupra 


nici unui neam. Patriarhul Sârbilor, Pavie 



































4 





Bisericii din Zagreb, aflat în reşedinţa mitropolitană, a fost 
dinamitat; reşedinţa episcopală din Mostar, cu toate odoarele 
ei, a fost dinamitată. lar soarta odoarelor din Episcopia de 
Gronji Karlovac, din reşedinţa din Karlovac, este 
necunoscută (deoarece reşedinţa însăşi a fost complet 
devastată); nesigură este şi soarta odoarelor Episcopiei de 
Zvomik-Tuzla, care se află sub control musulman. 

Din nefericire, numeroase monumente istorice şi de 
cultură ale neamului sârbilor au dispărut pentru totdeauna. 
Pe lângă preţioasele obiecte sacerdotale, galerii întregi de 
icoane şi iconostase întregi au fost distruse, la fel şi opera 
celor mai faimoși pictori iconari şi artişti laici din secolele 
XVI-XX: numărul de icoane de pe un singur iconostas 
variază între 20 şi 50 şi chiar 70. Media minimă ar fi de 35 
de icoane pe un iconostas, fără a mai pune la socoteală 
celelalte icoane dintr-o biserică. Când această cotă minimă 
de numai 35 de icoane pe iconostas este înmulțită cu 210 
biserici demolate, se obține un total de 7.000 de icoane 
distruse, Un astfel de număr de opere de artă pierdute ar 
reprezenta o catastrofă pentru orice națiune, Acestea 
echivalează cu Luvru, Hermitage, Prado şi alte mari galerii 
naționale de artă. Aceasta reprezintă un genocid îndreptat 
împotriva unei nații, împotriva artei şi spiritualității sale, 
împotriva culturii şi moștenirii ei. Din păcate, moștenirea 
spirituală a sârbilor este distrusă de oameni care sunt 
apropiaţi de aceste valori bisericeşti şi artistice, prin 
împărtăşirea credinței creştine, a unei tradiţii culturale sau 
a teritoriului, 

Această vedere generală asupra bisericilor şi 
mănăstirilor distruse, stricate sau pângărite a fost întocmită 
pe bazele rapoartelor originale pe care episcopii şi preoții 
le-au trimis Sfântului Sinod şi Muzeului Bisericii Orinda 


”--—-—.———_— "79, 


— 7 TE 0 TBC 9 > 





TRAGEUIA 1UGOȘIANA 





PUNCTE CARDINALE 


Numă rul bisericilor ortodoxe distruse în diferitezone de responsabilitate KFOR dislocate în Kosovo 
şi Metohia, în perioada iunie 1999- februarie2000, este de78. Lista încă nu este completă. Mult mai multe 


biserici şi paraclise au fost vandalizate sau complet distruse. 


0 NATO bâ/mbar Deva: na 

SR hagataviu 199% 

mportani etiens dastroypi o 
daragea în tPre 1939 NALO 
boereartimara ot ina FRY 





TAAALNA Oaie 
PAR Sr DR FE AL CMIRCH 


2 GIC 
bb Eeetene 


a “ppm, 


i PARA MASA | 





i] 
pa , 
€ . 


- - + 


agree time re, year n Lada a me ADaran 
E păi e UP et RP pă atata e aan ne 1990 Ş 









Bile INTO 


obrecno CA pai nare ră 


a i [i 


veanano [E 
> ara y 


Harta bisericilor şi mănăstirilor distruse 


Sârbe din Belgrad. Comisii de experți, numiţi de Ministerul 
Culturii al Republicii Serbia, anume de Institutul Republican 
pentru Protecția Monumentelor de Cultură, s-au deplasat 
acolo unde se puteau observa siturile. Rapoartele venite din 
partea observatorilor Uniunii Europene, ca şi de la refugi- 
ații sârbi care au depus mărturie despre demolarea sau 
stricarea bisericilor, mănăstirilor sau altor așezăminte 
bisericeşti ale lor, sunt, de asemenea, o importantă sursă de 
informații. 

Anumite biserici sauclădiri bisericeşti au fost dinamitate 
de mai multe ori, până au fost complet distruse, Aceasta 
s-a întâmplat cu bisericile din Petrinja, Nova Gradiska, 
Mostar şi multe alte localităţi. Pe numeroase locuri unde se 
aflaseră biserici demolate în timpul celui de al doilea război 
mondial, alte biserici noi se reconstruiseră în perioada 
postbelică. Aceste noi biserici în Petrinja, Nova Gradiska, 
Slavonski Prod, Trnjani, Mănăstirea Zitomisli€ şi în multe 
alte locuri au fost din nou dărâmate până la temelii. 

O mare parte din lăcașurile de cult sârbeşti au suferit 
stricăciuni în afara zonei de conflict. Unele biserici sârbești, 
deşi aflate la peste 100 km. de liniile frontului, au fost 
demolate. Este de condamnat în special distrugerea delibera- 
tă a moştenirii care este de o valoare arhitecturală şi artistică 
excepțională. Astfel, naționaliștii croați au ars două monu- 
mente de arhitectură sârbească unice: vechile biserici de 
lemn din Raztovac şi Donja Rasenica, închinate Sfântului 
Mare Mucenic Dimitrie (construită în 1730), respectiv 
Adormirii Maicii Domnului (din 1709). Biserica de lemn 
din Buzeta (sec. XVI), lângă Glina, a fost de asemenea arsă 
până în temelie, Astăzi nu mai există nici măcar ruinele lor, 

Chiar şi cele mai sfinte altare sârbeşti au fost distruse 
într-un mod brutal, precum Paraclisul Memorial din 
Prebilovici (Herţegovina), unde mii de martiri sârbi şi-au 





găsit moartea în al doilea război mondial: oameni 
bătrâni, femei şi copii, majoritatea din Prebilovici şi din 
satele sârbeşti din împrejurimi. Aceste moaşte, scoase la 
iveală acum câțiva ani (1991) din gropile comune ale 
Herțegovinei şi îngropate într-un paraclis construit de curând 
în Prebilovici, au fost din nou batjocorite în cel mai barbar 
mod. Acest lăcaş sfânt a fost complet distrus, iar oasele 
martirilor au fost arse. Istoria încă nu cunoaşte să fi existat 
asemenea criminali care să-şi fi ucis victimele de două ori, 
şi asta numai într-o perioadă de 50 de ani! 

Numai o grămadă de pietre mai aminteşte de vechea 
Mănăstire Zitomisli€, care împreună cu obştea au avut 
enorm de suferit în urma ultimului război. (...) 

În acest război (1991-1995) lăcaşurile de cult croate şi 
musulmane au avut şi ele de suferit. Dar dacă suntem 
încredințaţi cu misiunea dea raporta devastările abătute 
asupra bisericilor şi altor clădiri bisericeşti şi asupra 
comorilor artistice în timpul războiului (1991-1995), atunci 
să o facem întru dreptate şi cu demnitate, ca adevăraţi 
credincioşi şi descendenţi ai acelora care au creat toate 
acestea, impreună cu ceilalți oameni care au trăit în aceste 
locuri, să le prețuim ca o moştenire culturală şi spirituală. 

În loc de concluzii, să ne reamintim evenimentele 
recente (septembrie - octombrie 1996): biserica Sfânta 
Nedelja din Karin a fost dinamitată şi ştearsă de pe faţa 
pământului, biserica sârbească din Obrovac a fost 
devastată; o grenadă a deteriorat catedrala ortodoxă din 
Dubrovnik; ruinele bisericii Sfânta Cruce din Veliki 
Zdenci au fost demolate (după ce fuseseră deja deteriorate 
în cel de al doilea război mondial), Mănăstirea Orahovica a 
fost jefuită... Oare unde se vor termina toate acestea şi cine 
sunt făptaşii? Este oare războiul cu adevărat încheiat în ceca 
ce priveşte bisericile şi mănăstirile ortodoxe? 









lunie 2000 NR. 6/114 PAG.9 





CI PCTIA PRICADANA 


| 


Poe MIP 210 dă At TPI 
PIMEN ZU a Ars ATU 
aia puterii i MIN DA 


A 
să ap tata + Pita 
Aaa aa, i i e ela EP SE A Matt 
ie [fc Aurie Sp ne Și A i 
ră A Ă i pb x vuat i a! 4) PL 
[3] . d 
[) i] ] 
A Aa 


Li a Aj 
ha pe CA 
Sa 


LPP oieri 


RUINELE ORTODOXIEI 
lugoslavia, 1991-2000 


pi 
dd 


Editura 
SCARA 





SCURTĂ RECAPITULARE 
1991-1995 











Eparhia de Banjaluka 
Bisencr 2 distruse; 3 avariate, 
Case parohiale: 2 distruse; 










Eparhia de Bihac-Petrovac 
Biserici; 26 distruse: 68 avanate; 
Case parohiale şi alte clădiri bisericești: 10 distruse: 26 avariate: 








Fparhia de Gornji Narlovae 
Biserici: 11 distruse. 45 avariate; 
Case parohiale şi alte clădiri bisericeşti: 8 distruse: 14 avariate: 








Fparhia de Dabar-Bosnia 
Biserici: 23 distruse: 13 avariate; 
4 ase purubiale și alte clădiri bisericeszi 





7 distruse; 3 avariate; 










Eparhia Dalmației 
Biserici 14 distruse; 4S avariate: 
Case parohiale şi alte clădiri bisericești 







| distrusă; 3 avariate; 










Eparhia de Zagreb-Ljubljana 
Biserici: 9 distruse: 29 avariate, 
Case parohiale şi alte clădiri bisericeşti 







5 distruse; 7 avariate, 










Eparhia de Zahum-Hercegovina 
Biserici: 36 distruse; 28 avariate: 
Case parohiale şi alte clădiri bisericeşti 








12 distruse: 2 avariate, 










Fparhia de Zvornik- Tuzla 
Biserici: 38 distruse: 60 uvariate; 
Case parohiale şi alte clădiri bisenceşti 








31 distruse; 19 avariate; 








Eparhia de Osjek Polje şi Baranja 
Biserici: 14 distruse; 35 avariate; 
Case parohiale şi alte clădiri bisericeşti 





6 distruse; Ș avariate; 







Fparbia Slavonici 
Biserici: 39 distruse; 4] avariate, 
Case parohiale și alte clădiri bisericeşti: 25 distruse; 15 avariate; 








RECAPITULARE: 
Biserici 212 distruse, 3167 avariate. 
Case părohuale şi alte clădiri bisericești: [11 distruse; 107 avariate: 






Obrovac, interiorul bisericii, 20 nov. 1996 





















PAG. 10 NR. 6/114 lunie 2000 


Leviticul este cea de-a treia carte a Pentateuhului. 
Evreii o numesc fie Weigra (= şi E! a chemat), după 
cuvântul cu care începe cartea, fie, după conţinut, orar 
Haqohanim (= Legea Preoţilor) sau Torat Haqorbanot 
(= Legea Jertfelor). În Septuaginta, cartea se numeşte 
Levitikon, de la Levi, devenit trib sacerdotal în Israel. 
Leviticul este cheia religiei iudaice, oferind cadrul pentru 
toate celelalte cărți biblice. În ce ne priveşte, vom căuta 
mai cu seamă sensurile morale şi mistice ale vechilor 
rânduieli mozaice, în lumina împlinirii lor în Hristos. 





(urmare din numărul trecut) 


Cap.3, 1-2: “Dacă însă jertfa lui va fijerifă de împăcare 
şi dacă se va aduce din vite mari, parte bărbătească sau parte 
femeiască, să se aducă înaintea Domnului din cele fără 
meteahnă, să-şi pună cel ce o aduce mâna sa pe capul jertfei 
şi s-o junghie inaintea Dommului, la uşa cortului adunării, iar 
preoții, fiii lui Aaron, săstropeascăcu sânge dineajerifelnicul 
împrejur”. 

Biblia 1688 are jertfă de pace pentru acest loc. Ebraicul 
zebak şelamim ar putea însemna jertfă de pace (de la șalom) 
sau jertfă de ispășire (de la şi/lem). Jertfa de împăcare diferă 
de cea a arderii de tot prin unele deosebiri tehnice, precum şi 
de intenție. Dacă prin arderea de tot se aducea închinare 
necondiționată Creatorului, jertfa de pace era un mod de a 
invoca bunăvoința divină. “Ințelesul jertfei se referea la 
Emanuil. (...) Litera legii nu face deosebire între partea 
bărbătească şi fermeiască. Prin aceasta se înțelege că în ambele 
este Hristos. In partea bărbătească, pentru că e conducător şi 
povăţuitor, căci în amândovă privințele bărbatul are un ro! mai 
însemnat; în partea femeiască, pentru că S-a aşezat sub lege, 
deşi e conducător, căci ferneia e supusă şi a doua după bărbat, 
odată ce este cu adevărat mai mică și de măsuri mai reduse”. 

3-5: “Din jertfa de mântuire să aducă jertfă Domnului. 
grăsimea care acoperă măruntaiele, loală grăsimea ce 
acoperă intestinele; amândoi rărunchii, grăsimea de pe ei şi 
cea de pe şolduri, seul de pe ficat şi cel de pe rărunchi, iar fiii 
lui Aaron să ardă acestea pe jertfelnic împreună cu arderea 
de tot, care este pe lemnele de pe focul de pe jerifelnic; aceasta 
este jertfă, mireasmă plăcută Domnului ”. 

Ficatul e socotit sediul pasiunilor, iar rârunchii, al 
dorințelor ascunse. Ar rezulta că acestea trebuie îndreptate 
către Dumnezeu, unindu-se cu lumina Sa, închipuită prin foc. 
Despre înțelesul acestora va fi vorba şi ceva mai jos. 

6-11: “Jardacăcinevaoduce Domnului jertfă de impăcare 
dinvite mici, parte bărbătească sau femeiască, s-o aducă din 
cele fără meteahnă. Dacă aduce jerifă o oaie, să o înfățişeze 
înaintea Domnului. Să-şi pună mâna sa pe capul jertfei sale 
şi s-o junghie înaintea cortului adunării; iar preoții, fiii lui 
Aaron, să stropească cu sângele ei jertfelnicul pe toate 
părțile. Şi din această jertță de împăcare să aducă ardere 
Domnului grăsimea ei, toată coada, retezând-o chiar din 
capătul spinării, grăsimea de pe măruntaie, toată grăsimea 
de pe partea dinăuntru; amândoi rărunchii, grăsimea de pe 
ei şi cea de pe şolduri, seul de pe ficat şi praporul, pe care-l 
va desprinde cu rărunchii, iar preotul să ardă acestea pe 
jertfelnic; această mistuire prin foc este jertfă Dommului ”, 

Coada reprezintă sfârşitul vieţii noastre pământeşti, care 
trebuie să ne găsească uniți cu Dumnezeu. Animalul jertfit e 
fără meteahnă: “Căci cei ce se aduc lui Dumnezeu spre miros 
de bună mireasmă trebuie să fie curați şi cât mai depărtați de 
orice pată. (...) Grăsimea de pe pântece indică (...) prosperitatea 
minţii şi grăsimea celor dinlăuntru, hrănite cât se poate de bine 
de darurile spirituale ale Duhului. (...) Rărunchii servesc de 
chip al lucrării de dreapta socoteală dinl4untrul minții, prin 
care se leapădă ceea ce e nedrept şi se alege şi se judecă 
vrednic de prirnire ceea ce se foloseşte. (...) lar pielița ficatului 
nu se arată altceva decât lucrarea sufletului, prin care el tinde 
spre poftă. Căci cei ce au cercetat acestea nu zăbovesc să 
spună că tot animalul își are poftele în ficat, Deci trebuie 
predată lui Dumnezeu şi pielița ficatului, adică izvorul a toată 
pofta noastră”, 

12-16: “Dacă insă jertfa lui este din capre, s-o infățişeze 
inaintea Domnulii, să-şi pună mâna sa pe capul caprei şi s- 
O junghiie la uşa cortului adhinării; iar preoții, fii! lui Aaron, 
să stropeascăcu sângele ei jerifelnicul imprejur. Din acestea 
săaducăprinos şi jertfă Domnului: grăsimea de pe măruntale, 
(oară grăsimea care acoperă intestinele, amândoi rărunchii, 


|. Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire (a Levitic. 
2. [d . Închinarea şi slujirea În duh şi adevăr, XVI 






PUNCTE CARDINALE 





ho 


E „nd 


Li: 


ărților lui Mojse 
grăsimea de pe ei şi cea de pe şolduri, seul de pe ficat pe 
care-l va desprinde cu cel de pe rărunchi, şi să le ardă preotul 
pe jertfelnic; această ardere pe foc este mireasmă plăcută 
Domnului”. 

Capricioasă, caprasugerează şi gratuitatea darurilor divine, 
ca şi imprevizibilitatea lor. 

17: “Este lege veşnică şi pentru toți urmaşii voştri din 
(oate aşezările voastre, ca toată grăsimea şi tot sângele să 
mu-l mâncaţi ”. 

Până azi, evreii credincioşi se abțin de la a mânca sânge; 
cât priveşte grăsimea, după pătrunderea în Canaan, interdicția 
s-a limitat doarla animalele jertfite, încetând odată cu dărâmarea 
Templului şi desființarea preoţiei iudaice, 

Cap.4, 1-3: “Şi agrăit Domnul cu Moise şi azis: Grăieşte 
fiilor lui Israel şi le spune: Dacă vreun om va păcătaă din 
neştiință împotriva poruncilor Domnului şi va face ce nu se 
cuvine, călcând vreuna din ele; de a păcătuit arhiereu miruil 
şi a tras pe popor la păcat, pentru păcatul său, pe care l-a 
săvârşit, să aducă un vițel fără meteahnă, ca jertfă Domnului 
pentru păcat”. 

“Ceremonialul sngerii cu untdelemn a preoților era un 
semnal investirii lor cu puteri sacrale (...). Aici, ca şi mai depar- 
te, 6, 15; 8, 12; 16, 32, se înțelege că doar marele preot (...) era 
uns în întregime în momentul consacrării. Aici textul se referă 
limpede (a un personaj unic, marele sacerdot, şeful preoților, 
care, ca reprezentant al lui lahve, avea datoria de a urma cel 
dintâi, cu stricteţe, comandamentele divine. Păcatul său nu era 
o chestiune personală, ci se revărsa asupra întregii comunități. 
De aceea jertfa prescrisă trebuia să fie de o calitate maximă”. 

4-5: “Să se infățişeze vițelul înaintea Domnului, la uşa 
cortului adunării, să-şi pună mâna sa pe capul vițelului şi să 
junghie vițelul inaintea Domului. Apoi să iapreotul cel miruil, 
ale cărui mâini sunt sfințite, din sângele vițelului şi să-l ducă în 
cortul adunării ”. 

Septuaginta ase aici cuvântul hristos (=uns; miruit) pentru 
arhiereu: “Pentru ca să preamărească pe marele preot al lui 
Dumnezeu, atâta cât era cu putință unui om, l-a numit Aristos 
sau tinsul (cel miruit), adăugând la această vrednicie a preoţiei 
celei mai înalte, care după părerea lui întrece orice altă vrednicie 
omenească, numele de //ristos, ca un adaos de cinste şi mărire, 
întrucât (Moise) credea cu adevărat că acest nume conține ceva 
dumnezeiesc”, 

6; “Acolo să-şi moaie preolul degetul său în sânge, să 
stropească cu sânge de șapte ori înaintea Domnului, asupra 
perdelei locaşului Sfânt”. 

“Utilizarea sângelui, simbol al vieții, în ritualul de expiere 
semnifică dorința de reîmpăcare, de comuniune vitală între om 
şi divinitate”“, Înşeptita stropire e legată de simbolistica 
numărului şapte; la evrei, acesta însemna cu precădere sfințenia, 
desăvârşirea, perfecțiunea. 

7: “După aceea să pună preotul sângele vițelului înaintea 
Domnului, pe coarnele jerifelnicului tămăierii, care se află în 
cortul achmării, iar toată rămăşița din sângele viţelului s-o 
toarne la femelia jertfelnicului arderii de lot, care se află 
inaintea cortului adunării", 

“ Altarele pentru sacrificii aveau în Palestina o formă 
specială, extremitățile lor având aspectul unor coarne de animal. 
Se pare că aceste extremităţi ale altarului erau considerate de evrei 
drept partea cea mai sfântă a întregului ansamblu (cf. 7 Regi 1, 50- 
51), De aceea, ungerea cu sânge, simbolul vieții, a extremităților 
sale, avea o valoare simbolică şi ritualică maximă'”*, Cornul 
simbolizează forța sau, aici, cele patru direcţii ale spațiului și 
întinderea proniei divine, dar autorii patristici au mai văzut în 
cele patru coame şi a preinchipuire a Crucii. De remarcat şi 
atenția faţă de sângele rămas care, fiind considerat sacru, era 





3. LEV, p. 167 
4. Eusebiu de Cezareea, /storia bisericească, |, 3A 
5. LEV, p. 167 
6. LEV, p. 168 


depus la temelia altarului, spre a fi ferit de profanare. 

8-12: “Apoi să scoată din vițelul adus pentru păcal toată 
prăsimea lui, grăsimea cea de pe măruntaie, toată grăsimea 
ce acoperă lăuntrul, amândoi rărunchii cu grăsimea de pe ei 
şi cea de pe şolduri, seul de pe ficat, acestea să le scoată 
împreună cu rărunchii, precum se ia din vifelul jertfei de 
izbăvire, şi să le ardă preotul pe jerifelnicul arderii de tot. Iar 
pielea vițelulii şi tot trupul lui cu capul şi cu picioarele hui, cu 
măruntaiele hui şi cu necurăţenia lui, adică tot vițelul să-l 
scoată afară din tabără, la loc curat, unde se aruncă cenuşa, 
şi să-l ardă pe foc de lemne; unde se aruncă cenuşa, acolo 
să-l ardă”. 

Se scotea în afara taberei tot vițelul, “adică pielea, carnea, 
oasele şi măruntaiele, tot ceea ce nu a fost ars pe altar. Spre 
deosebire de jertfa de mulțumire, în cadrul căreia era ars 
întregul animal, aici, la jertfa de ispășire (ebr. hattat), taurul 
este scos afară din tabără, adică din incinta poporului ocrotit 
de Dumnezeu, ca factor simbolic asupra căruia a fost transpus 
păcatul preotului. Asderea sa completă semnifică aneantizarea 
păcatului în cauză”. 

13-21: “Dacă însă ioată obştea lui Israel va păcătui, din 
neştiință, şi vaface impotrivaporuncilor Domnului cevace nu 
trebuie făcut şi vrednic de osândă, iar fapta aceasta va 
rămâne necunoscută adunării, când se va afla păcatul pe care 
l-au săvârşit ei, să se aducă din partea întregii obşti un vițel 

fără meteahnă, jerfă pentru păcat, să-l înfățişeze înaintea 
cortului adunării, iar bătrânii obştii să-și pună mâinile lor pe 
capulvițelului, înaintea Domnului, şi săjunghie vițelul înaintea 
Domnului. Apoi preotul miruit să chică din sângele viţelului în 
cortul adunării. Să-şi moaie preotul degetul său în sângele 
vițehahui şi să stropească de şapte ori înaintea Domnului 
asupra perdelei sfintei sfintelor. Apoi preotul să pună din 
sânge pe coarnele jertfelnicluiu tămâierii, care este inaintea 
feței Domnului în cortul adhmării, iar celălalt sânge să-l 
foarne la temelia jertfelnicului arderii de tei, care este la ușa 
cortului adunării. Toată grăsimea lui s-o scoată din el şi s-o 
ardă pe jertfelnic; şi să facă cu vițelul acesta ceea ce s-a făcut 
cu'vițelul adus pentru păcat; aşa să facă cu el şi aşa să-i curețe 
preotul, şi li se va ierta păcatul. După aceea să scoată vițelul 
întreg afară din tabără şi să-l ardă, aşa cum a ars şi vițelul de 
care s-avorbii mai Sus. Aceasta ejerifăpentrupăcatul obştii ”. 

Dacă păcătuia toată obştea, se aducea o jertfă similară 
celei pentru păcatul arhiereului. “Dumnezeu, voind să arate că 
mult mai mare pedeapsă se cuvine păcatelor săvârşite de 
preoți decât celor săvârşite de oamenii de rând, a poruncit ca 
pentru păcatele preoților să se aducă o jertfă tot atât de mare 
cât se aduce pentru păcatele întregului popor.(...) Păcatele 
preotului sunt mai grele nu prin natura lor, ci prin dregătoria 
preotului care le săvârşeşte”. Prin bătrânii obştii se transfera 
păcatul asupra jertfei. “In anțichitate, ca de altfel în toate 
culturile de tip tradițional, vârsta senectuții era o garanție a 
înțelepciunii şi echilibrului. E de presupus că în orice lucrare 
presupunând luarea unor decizii importante pentru comunitate 
sfatul bătrânilor avea un cuvânt decisiv, fie că era vorba de 
probleme religioase (cf. Jeşirea24, 1-9), administrative (Nneri 
11, 16-17), sau culturale, ca aici”. Păcatele treceau asupra 
vițelului, tip al Mântuitorului: “în Hristos e curăţia preoților şi 
a poporului, a celui mic şi mare şi a tuturor împreună, chiar 
dacă ne-am aflat păcătuind câte unul, pentru că nu cunoaşteam 
legea dumnezeiască, sau am fost impinşi fără de voie la ceea 
ce nu voieşte Dumnezeu, Stăpânul tuturor”, 

22-26: “lar dacă va greşi o căpetenie şi din neştiință va 
Jace impotriva uneia din toate poruncile Domnului 
Dumnezeului său ceva ce nu trebuia să facă şi vredhhic de 
asândă, când va afla el păcatul său, pe care l-a săvârşii, să 
aducă jertfă pentru păcat un țap fără meteahnă, să-şi pună 
mâna sa pe capul japului şi să-l junghie, unde se junghie 
arderile de to, înaintea Domului, aceasta este jertfă pentru 
păcal. lar preotul să ia cu degetul său sânge de la jertfa penmu 
păcat şi să-l pună pe coarnele jerifelnicului arderii de toi, 
celălalt sânge să-l toarne la temelia jertfelnicului arderii de 
tot. Toată grăsimea ei s-o ardă pe jertfehnic, ca grăsimea 
jerțfei de izbăvire, şi aşa îl va curăţi preotul de păcatul lui şi 
i se va ierta”, 

Jertfa e de o valoare mai mică decât în cazurile de mai sus. 
Căpetenia (ebr. nasi) e un “termen cu înțeles nesigur, Se 


Ana USCA 
Lai 
7, Ibid 
8, Sf. loan Gură de Aur, Despre preoție, XI 
9 LEV, p. 168 


10, SE. Chiril al Alexandriei, op. cir. XV 





po "2 ii pe li zeii 


— IPP PI IS [i 


Pau Pi 


Pnuccaţii secolului II 


Cu multă bucurie sufletească vom încerca să prezentăm în 
Scurte tuvinte ce a însemnat. pentru mânăstirea noastră. Maica 
Mihaela. 

Maicii Mihaela 4 se păstrează amintirea ca un foc sacru, pe 
care îl întreținem prin rugăciuni de pomenire [a sfintele slujbe, 
ia pravila de chilie şi urmând exemplul vieții sale. 

Când ne gândim la Maica Mihaela, ne apare în memorie, ca 
un diamant Care a radiat prin dragoste, prin smerenie, prin 
sacrificii, prin postiri îndelungate. Pentru obştea noastră a fost 
ca un far luminos, spre care s-au îndreptat inimile, fiind luată ca 
exemplu de urmat. 

Atrasă de fenomenul tainic al Vladimireştiului, pe care l-a 
trăit duhovniceşte, acestai-a transformat întreaga ființă şi idealul 
Vieții sale; astfel a dorit să-şi închine tinereţea slujirii până la 
moarte a Domnului şi Mântuitorului nostru isus Hristos. 

S-a născut în 1914, la Nicorești, nu departe de Tecuci, într- 
o familie de buni creștini, Elena şi Alexandru Iordache, în casa 
cărora a primit o educație aleasă. 

In cancelaria mânăstirii se păstrează diploma ei de licență de 
la Institutul de Educaţie Fizică din București. 

Aveaoputemică credință în Dumnezeu, ce a prefăcut iubirea 
în rugăciune. Era singurul lucru care-l făcea tainic, ziua şi 
noaptea, îngenunchind şi cerând îmbunarea lui Dumnezeu 
pentru mântuirea oamenilor. 

Rugăciunea însoțită cu smerenia şi cu dragostea a ajutat-o să 
urce ușor calea desăvârşirii monahale, la care s-a adăugat şi 
mucenicia din închisorile ateiste, ridicând-o pe o treaptă înaltă 
în veșnicie, 

Calitățile sufletului său, ce au făcut-o plăcută lui Dumnezeu 
şi oamenilor, reies clar şi din unele lucrări de pictură, de scriere 
frumoasă, dar mai ales din cum a ştiut să se prezinte ca un 
exemplu viu în mânăstire. Era un fel de duhovnic la îndemâna 
oricui şi la orice oră. Cu toate că lipseşte din mijlocul nostru de 
45 de ani, nu putem spune că s-a găsit cineva s-o urmeze în 
desăvârșire. 

În toamnaanului 1937, mergând prin sate şi orașe, unde eram 
chemată de către preoți, pentru a le spune oamenilor mesajul 
primit de la Dumnezeu, întotdeauna am fost însoțită de Dl. 
Colonel Coman lonescu, pensionar din Tecuci, şi de câte o soră; 
astfel am ajuns şi în com. Nicoreşti, fost județ Tecuci. La 
Nicoreşti am fost găzduiți la părinţii sorei Maria lordache, 
devenită mai târziu Maica Mihaela. De la prima vedere ne-am 
simpatizat; eu eram fericită, parcă îmi găsisem omul potrivit 
pentru o misiune pe care încă nu o cunoşteam. 

Era o fire veselă, bună la suflet, căutând întotdeauna să facă 
i: trecut un an şi eu am primit. în 7938. binecuvântarea 
Sfintei Episcopii de Roman, de a purta uniformă de soră, Mi s- 
a dat un registru chitanțier, să pot aduna fonduri pentru Sfânta 
Mânăstire, ce primise binecuvântarea Sfântului Sinodal Bisericii 
Ortodoxe Române, să se construiască pe locul meu părintesc, de 
pe colina “Gurgueta”. 

Mergeam des pe la Tecuci, gândindu-mă spre ce sat s-o iau, 
dar întotdeauna mă îndreptam spre Nicorești. 

Nu mai ştiu cât timp a trecut, dar, într-una din zile, mama 
sorei Maria (căreia i se mai spunea şi Marieta), văzându-mă 
intrând pe poartă. m-a luat în braţe plângând şi printre lacrimi 
mi-a Zis: 

- “ Am pierdut un băiat şi acum am pierdut şi o fată pe care 
o iubeam așa de mult, având o fire nobilă”. Am încurajat-o 
spunându-i: ' - 

- “Aveţi încredere în Dumnezeu şi în Maica Domnului, că 
pe sora Maria nu âși pierdut-o, pentru că eu am nevoie de ea la 
construcția sfintei mânăstiri”. S-a uitat lung la mine şi mi-a zis: 

- “Ştiţi ceva de ea7”, 

-“Nu, dar o simt foarte aproape de mine”. 

- “Cum? Nu înțeleg!”.  dheitua 

-“O să înțelegeţi mai târziu când o să vedeți faptul împlinit”. 

Ca să nu cieaciă că 60 cea, aa rug 0.7 DE E Ca 
retrag, îndreptându-mă spre o doamnă bolna 

Mama Marietei m-acondus până la poartă, privindu-mă lung 
şi bănuitoare. l-am zis: Rr. 

- “Fiţi liniştită, eu nu știu nimic, dar vocea inimii nu m-a 


consideră în general că este vorba de şeful unui trib sau a! unei 
părți de trib (...) sau, mai nou, de un fel de purtător de cuvânt al 
tribului (...). Oricum, autoritatea acestei căpetenii era limitată, 
e! subordonându-se șefilor religioşi. În consecință, păcatul său 
nu antrena responsabilitatea întregii comunități, ca în cazul 
marelui preot”, 


23-31: “Dacă însă un om din poporul de rând va greşi din neştiinţă împotriva uneia din 
toate poruncile Domnului şi va face ceva ce nu trebuia să facă şi vrednic de osândă, când va 
afla el păcatul ce l-a săvârşit, să aducă din caprele sale jertfă o capră Jără meteahnă, pentru 
păcatul ce l-a săvârşit, să-şi pună mâna sa pe capul jertfei pentru păcat şi săjunghie capra adusă, 
jertfă pentru păcat, unde se jurtghie jertfele arderii de tot Apoi să ia preotul din sângele ei cu degetul 
său şi să pună pe coarnele jertfelnicului arderii de tot, iar celălalt singe săi foame la temelia 
jertfelnicub. Toată grăsimeaei s-o aleagă, cum se alege grăsimea la jertfele de mântuire, Şi s-o cadă 
preotul pe jertfelnic, spre miros bineplăcut Dommulă; astfel î] vacurăţi preotul şi i seva ierta păcatul 

În cazul unui om de rând, jertfa era inferioară celei aduse de o căpetenie şi, desigur, celei 


aduse de către arhiereu. 


32-35: “Iar dacă cineva vrea să aducă jertfă pentru păcat din turma de oi, să aducă parte 





11. LEV, p. 168 


PUNCTE CARDINALE 


= MAICA. 
“MIHAELA 





înşelat niciodată. Aveţi credință în Dumnezeu”. Avea motiv să 
mă privească bănuitoare, pentru că sora Maria evadase de la 
Mânăstirea “Suzana” din județul Prahova, unde a fost dusă de 
către autorităţile din Bucureşti, cu domiciliu obligatoriu; şi, ca să 
nu facă necaz altcuiva, a venit la părinții ei, spunându-le: 

- “MĂ urc în podul casei; dați-mi o saltea şi ceva de învelit, 
cărți de cetit, păpuşi şi multe jucării”. A stat 2 ani în podul casei. 

Pe orice drum porneam, mătrăgea spre com. Nicorești, fără să- 
mi dau seama că sora Maria mă privea prin papandura casei, pe 
unde îmi arunca câte o jucărie, iar eu cu atâta bucurie o luam, 
spunându-i mamei ei: 

- “La dumneavoastră cad din pom jucării?”. Mama Marietei, 
cam încurcată, îmi răspundea: 

- “Avem aici în vecini două fetițe zelobii, cred că ele le 
aruncă”... d 

Eu îmi luam jucăria şi plecam fericită. In toate acţiunile mele 
îmi mergea tare bine. 

In anul 1941. spre marea mea bucurie, o văd îmbrăcată în 
costum naţional. vine la mânăstire. zâmbind către mine. Eu o 
întreb: 

- “Draga mea, ai venit să-ți iei jucăriile?”. Marieta îmi 
răspunde: 

= “Mai păstraţi-le puțin. Ce mult mă bucur că le aveţi!”. 

În primăvara anului 1942, a venit spunându-mi: 

-“Măicujă, dincolo de poarta mânăstirii am lăsat totul. Am 
venit să vă fiu de folos, aşa cum spuneaţi mamei pe când eu eram 
în pod și ascultam conversaţia”. 

- “Curios, soră Maria, podul nu avea niciodată capacul închis!”, 

-“Măicuţă, prin aceasta dovedeam oricui că în pod nu există 
ființă omenească, dar vă rog, spuneți cum de simțeaţi că sunt 
aproape de Dys.7”. 

- Nici eu nu ştiu cum să mă exprim... dar te simțeam 

Timpul atrecut, mânăstirea a crescut şi a sosit momentul să fie 
trecută în rândul maicilor, depunând votul călugăriei pe 14 iulie 
1946, primind numele de MONAHIA MIHAELA, 

De la intrarea în mânăstire a fost numită secretară, făcând parte 
din consiliul de conducere, până la 1955. Mie mi-a fost nu numai 
soră/sau secretară, ci o alifie vindecătoare pentru sufletul meu, 
care presimțea un viitor tragic. 

A sosit momentul... În anul 1955, martie 29, noaptea pe la ora 
2, am văzut incinta mânăstirii plină de armată, ofiţeri numai grade 
superioare de Securitate, într-un număr mare ca la hramul bisericii. 
Nu am cunoscut nici o persoană. În câteva minute m-am hotărât 


să mă predau. 
NA 





Iunie 2000 NR. 6/114 PAG. 1] 


Deoarece toată armata se lupta cu maicile, ce țineau rezistența 
sănu poată pătrunde în stăreție, am hotărât să ies pe o uşăce dădea 
în atelierul de croitorie, din afara incintei. Am bătut în uşa 
atelierului, ce avea lacăt; la un zgomot ușa s-a deschis şi eu am 
întrebat: 

- “Pe cine căutaţi?”, 

- “Pe Veronica, stareța mânăstirii”. 

- “Eu sunt.” 

- “Nu se poate...” La un fluierat-consemn, au început să 
năvălească militari pe terasa atelierului, unde mă găseam. Un 
ofițer îmi pune căluşul în gură, altul îmi leagă mâinile la spate. 

Din nou aud un fluierat, iar apar ofițeri; nu ştiu câţi erau la 
număr, îmi pun lanterna în ochi şi aud pe unu că zice: 

-“Nu-i Veronica, seamănă cu ea”. Apar alții. Unul dintre ei 
zice: 

- “Daţi-vă deoparte, luați-i călușul din gură!”. A procedat 
cum se poate mai bine. Apoi mă întreabă: 

- “Unde îţi este buletinul de identitate?”. La care eu am 
răspuns; 

- “Mergeţi în camera mea de lucru şi pe birou veți găsi 
servieta în care am buletinul şi banii pregătiți să merg mâine la 
Galaţi, să comand cruci pentru maicile noastre moarte.” 

A fugit unul dintre ei, a adus servieta şi a zis: se găsește exact 
ce a zis dânsa. Alt ofițer a dat ordinul zicând; 

- “Aduceţi pe Iordache Mihaela, adă-l şi pe popa Ioan şi 
maicile din comitet, numele fiind pe lista dată”. 

Ne-a ținut în fața dubei pe noi trei până a adus maicile scrise 
pe listă. Ne-am urcat în dubă. Eu am făcut ochii mari-roată şi am 
ZIS: 

- “Fie Doamne, voia Ta, ştii numai Tu când voi mai vedea 
locaşul sfânt”. Dar simțeam în suflet o bucurie nemaipomenită. 
Am fost ultima urcată în dubă. Am început să cântăm cu toatele 
Imnul Maicii Domnului: “Ceea ce eşti mai cinstită decât 
Heruvimii...” 

Pomind după duba noastră şi celelalte maşini-dubă, cu armata, 
ne-au dus la Securitateadin Galaţi, de lângă Catedrală. Eu aici am 
stat 24 de ore şi m-a pornit într-o maşină mică, cu patru bărbați 
civili. La început am crezut că mă vor duce să mă omoare în vreo 
pădure; tot timpul nu s-a vorbit nici un cuvânt. Am ajuns la 
Bucureşti. 

Maşina s-a oprit în Piaţa Victoriei, la Ministerul de Interne, 
unde m-au rugat să cobor. Însoțită de un singur bărbat, am urcat 
până la lift, dându-mi ochelari negri. Liftul s-a oprit la etajul 


A urmat ancheta. Șapte «ini am stat în Bucureşti, singură în 
celulă, fără să ştiu nimic de nimeni. Nu mai țin minte câte luni au 
trecut şi am auzit tusea Maicii Mihaela. 

Anchetatoni mă acuzau că Maica Mihaela recunoaşte că eu 
am luat parte la mai multe şedinţe legionare, Eu nu am admis 
această acuzație şi am cerut să văd declarațiile Maicii Mihaela, 
să mă pot convinge. 

Mi-au adus dosarul în care toate hârtiile erau albe, fără nici un 
cuvânt scris pe ele. Ei au zis: 

= “De aici reiese fanatismul Mihaelei!”. 

În octombrie 1955, ne-au adus pe toți la Securitatea din 
Galaţi, unde S-a ținut procesul, fiind judecaţi de către Tribunalul 
Militar Constanţa în deplasare la Galaţi, încadrându-ne în art. 
iti din Codul Penal. Trei zile a ținut procesul, 4-5-6 decembrie 

955. 

Eu am primit 15 ani muncă silnică. 

Maica Mihaela - 20 de ani m.s. 

Pr. loan lovan = 20) de ani m.s. 

Ne-am eliberat cu Decretul lui Gh. Gheorghiu Dej, afară de 
Maica Mihaela, despre al cărei sfârşit! mu? nicesc, în închisoarea 
de la Miercurea Ciuc, am aflat 2 ani mai târziu. 

Eu împreună cu obştea de maici şi surori îi păstrăm vie 
amintirea, cinstindu-i viața şi sfârşitul său. 

Sufletul curat al Maicii Mihaela se bucură de fericirea veşnică 
între sfinţi, iar chinuitul său ttup se odihneşte în cimitirul din 
Miercurea Ciuc, neştiut de nimeni. 


Stareţa, 
Stavrofora Veronica 


femeiască fără meteahnă, să-şi pună mâna sa pe capul jertfei 
pentru păcal şi s-o junghie, cajertfă pentru păcat, la locul unde 
se junghie jertfa arderii de tot. Apoi să ia preotul cu degetul său 
din sângele acestei jerţfe pentru păcat şi să pună pe coarnele 
jertfelnicului arderii de tot, iar celălalt sânge să-l toarne jos 


lângă jerifelnic. Toată grăsimea ei s-o aleagă, cum se alege grăsimea din oaia pentru jertfă de 


12. LEV, p. 169 


izbăvire, şi s-o ardă preotul pe jerifelnic, ca jertfă Domnultă, şi aşa îl va curăți preotul de 
păcatul ce l-a săvârşii şi i se va ierta”. 

Omul de rând putea aduce şi o oaie, în locul caprei. La versetul 35, Septuaginta arată că 
aceste jertfe se puneau peste jertfele arderii de tot (epi to olokaftoma), urmând Biblia Hebraica 
unde e al isei lehva (peste arderile Domnului), “Rezultă că jertfele de acest tip erau imolate 
alături de alte jertfe, nefiind nevoie să se aprindă un foc special în acest scop”!?. “Mărimea 
victimelor corespunde cu mărimea păcatelor. (...) Căci Hristos S-a adus pe Sine Însuşi deodată 
pentru toți, ca într-o icoană, în vițel, care e o victimă grea şi mare (...), dar şi pentru fiecare în 
parte, ca un ied şi ca o oaie, pentru că S-a făcut asemenea celor de sub păcat”, 


(va urma) 





13. Sf. Chiril al Alexandriei, op. cir., XV 











PAG. 12 NR. 6/114 lunie 2000 


CABALA 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară.” 





4. SABBATAI ZVI (5) 
(prelucrare după Hirsch Gractz - 


Volkstiimliche Geschichte der Juden) 


Continuâm să prezentăm istoria lui Sabbatai Zvi, de 
data aceasta într-o postură nouă: cea de convertit la Islam. 

Când vestea despre fapta comisă de Sabbatai a ajuns 
în toate comunitățile iudaice şi s-a stabilit că relatarea este 
neîndoielnică, mulțimea adepților săi a fost copleşită de 
un sentiment de dezamăgire şi de mşine. Cel mai înalt 
reprezentant al iudaismului îşi abandonase credința şi o 
trădase! Atât mahomedanii, cât şi creştinii îi arătau cu 
degetul pe naivii şi credulii evrei. O mişcare precum cea 
condusă de Sabbatai nu putea însă să dispară fără să lase 
urme. Sultanul intenționa să-i lichideze pe toţi evreii din 
împărăția sa, iar pe copiii sub vârsta de şapte ani să-i educe 
în legea islamică. Consilierii săi (şi îndeosebi sultana- 
mamă) l-au determinat să renunțe la această intenție, 
folosind argumentul că evreii au fost doarvictime, înşelate 
de Sabbatai Zvi. Cu toate acestea, cincizeci de rabini din 
Constantinopol, Smirnaşi alte oraşe urmau să fie executați, 
întrucât nu îşi îndepliniseră misiunea de a călăuzi poporul 
pe drumul cel drept. S-a considerat ca o măsură 
excepțională faptul că acestei hotărâri nu i s-a dat curs şi 
că evreimea nu a fost supusă nici măcar la o pedeapsă în 
bani. 

Cea mai gravă consecinţă a episodului Sabbatai a fost 
însă dezbinarea din sânul comunităților. Cei care nu-i 
acordaseră credit falsului Mesia îi acopereau pe ceilalţi cu 
batjocura lor. Din dorinţa de a atenua conflictele, rabinii 
din comunitățile Occidentului au intervenit cu energie 
pentru a curma neînțelegerile. Cât priveşte pe cei mai 
zeloşi susținători ai lui Sabbatai, cei din Smirna, aceştia nu 
se puteau linişti şi nici nu se puteau împăca cu gândul că 
idolul lor fusese o umbră. Şi totuși ceva trebuie să fi stat 
la baza mesianismului lui Sabbatai, susțineauei. Cabaliştii 
au trecut cu uşurinţă peste şocul inițial. Ei pretindeau că 
nu Sabbatai devenise turc, ci doar irnaginea sa ar fi fost 
prezentă la acest act. El s-ar fi refugiat în cer, de unde va 
reveni în curând pentru a-şi desăvârşi opera de mântuire 
a evreimii. Alţii, care voiau să desființeze iudaismul 
rabinic cu ajutorul lui Sabbatai, ca Samuel Primo, Jakob 
Faliagi sau Jakob Israel Duhan, secramponau mai puternic 
de e]. Cei mai interesaţi în a-l menţine în actualitate erau 
însă profeții din anturajul lui Sabbatai, care, prin convertirea 
lui la Islam, puteau fi pedepsiţi pentru minciună. Nathan 
din Gaza rămăsese în Palestina în perioada de glorie a lui 
Sabbatai pentru a primi omagiile ce erau transmise într- 
acolo, de unde, şi după ce a avut loc actul de apostazie, el 
continua să expedieze pretutindeni în lume mesaje mistico- 
bornbastice care au avut darul să-i întărească în nebunia 
lor pe cei exagerat de creduli. În fața acestei situații, rabinii 
au intervenit cu energie. Nathan din Gaza a fost 
excomunicat și aceeași pedeapsă a fost aplicată celor care 
aveau contacte cu el. 

O extirpare totală a răului nu era însă posibilă, oricât 
de severe erau măsurile luate. Unul dintre cei mai înfocați 
sabbatieni, Samuel Primo, a lansat o versiune mai 
atrăgătoare decât cea în care actul apostaziei ar fi fost 
săvârşit nu de Mesia, ci de imaginea sa. El pretindea că 
tocmai convertirea sa la mahomedanism constituia dovada 
că Sabbatai era adevăratul Mesia. La mijloc ar fi vorba de 
un mister cabalistic care abia mai târziu va fi dezvăluit, La 
fel cum primul mântuitor, Moise, a trăit un timp la curtea 
faraonului, având în exterior aspect de egiptean, tot astfel 
şi ultimul mântuitor a trebuit să devină turc în exterior. “În 
aparență renegat, în interior însă adevăratul Mesia”, 
Această explicaţie a avut succes; ea a aprins din nou Și 
chiar a amplificat credința în mesianismul lui Sabbatal. 


m ri pl 0 O 


PUNCTE CARDINALE 


Rabinul Dr. Alexandru Şafran 


La început renegatul a fost obligat să-şi însuşească 

doctrina islamică sub îndrumarea muftiului Wanni şi să 
joace rolul unui turc plin de evlavie, evitând orice contact 
cu evreii. Din când în când el se putea mişca însă liber şi 
chiar să vorbească despre vederile sale cabalistice din 
trecut. Dar viața liniştită îl obosea şi, din dorința de a juca 
din nou un rol important a restailit contacte cu evrei, 
pretinzând că Duhul Sfânt i-a transmis noi revelații. El, sau 
unul din acoliții săi, a răspândit o scriere mistică scrisă într- 
un stil exaltat, adresată evreilor, În acea scriere se afirma 
că Sabbatai este şi rămâne adevăratul Mesia, şi că poate 
dovedi oricând, cu uşurinţă, divinitatea sa. De asemenea, 
în document se susținea că trecerea sa la mahomedanism 
a fost formală, iar rămânerea sa în cadrul Islamului ar avea 
drept scop convertirea neevreilor la iudaism. În același 
timp, în calitate de Mehmed Efendi, dădea de înțeles 
sultanului şi muftiului că scopul său ar fi să-i convertească 
pe evrei la mahomedanism. Ca urmare, i s-a permis să aibă 
din nou contacte cu evreii şi chiar să predice în sinagogă. 
În această stare de confuzie, în care Sabbatai era când 
iudeu, când musulman, mulți evrei s-au convertit cu bună 
credință la islam, constituindu-se chiar o sectă iudeo-turcă 
în jurul lui Sabbatai Zvi. Repulsia față de apostazie s-a 
diminuat, totul fiind înregistrat ca un fapt divers, spunându- 
se simplu: ““Cutare şi cutare şi-au pus turban”. Şi ca şi cum 
această harababură cabalistico-mesianică trebuia împinsă 
până la ultirna consecvență, Sabbatai a făcut un nou adept 
şi apărător redutabil în persoana lui Abraham Miguel 
Cardoso. 

Născut într-un oraş portughez, din părinți marani. 
Miguei Cardoso, ca şi fratele său mai vârstnic, Fernando, 
a studiat medicina. Dar în timp ce Fernando îşi lua studiile 
în serios şi se ocupa numai de ştiinţă, Miguel îşi pierdea 
timpul cu nimicuri, făcea serenade sub balcoanele fetelor 
frumoase şi nu-l interesau câtuşi de puțin problemele 
iudaismului. După ce Fernando şi-a făcut un nume apreciat 
în rândul oamenilor de ştiinţă din Spania, din dragoste 
pentru iudaism, a emigrat la Veneţia, iar Miguel l-a însoțit. 
La sosirea lor la destinaţie cei doi medici au revenit la 
religia părinților lor şi şi-au luat nume evreieşti. Dar în timp 
ce Fernando ducea o viață morală în sânul comunității 
tradiționale, Miguel, devenit Abraham, s-a comportat ca 
unexaltat, mânat în acțiunile sale de o fantezie exuberantă. 

Aşa se explică apropierea lui Cardoso de fanatismul 
lui Sabbatai şi inițierea lui în Cabală. Actul de apostazie 
săvârşit de falsul Mesia nu l-a impresionat. E] a continuat 
să rămână unul din cei mai devotați adepţi, având o 
explicaţie praprie pentru trădarea lui Sabbatai, în sensul că 
a fost necesar ca Mesia să se numere printre păcătoşi, 
pentru ca prin acest păcat să ispăşească idolatria practicată 
timp îndelungat de poporul lui Israel. În zadar încerca 
Jucidul său frate, devenit Isak, să-i atragă atenția asupra 
rătăcirii în care alunecase. Adeziunea sa fără rezerve la 
mesianismul lui Sabbatai l-a făcut să devină unul din cei 
mai importanţi propovăduitori ai acestei erezii. Prin cultura 
dobândită în universitățile creştine, Abraham Cardoso era 
superior tuturor celorlalți predicatori sabbateni, fiind 
capabil să dea prostiei un lustru de adâncă înțelepciune, cu 
care îi orbea pe naivi, reușind chiar să-i convingă pe unii 
ce la început se îndoiseră de autenticitatea mesianismului 
lui: Sabbatai. 

Încurajat de faptul că, în ciuda convertirii sale la 
mahomedanism, unii evrei continuau să creadă în misunea 
sa mesianică, Sabbatai s-a străduit să strângă legăturile cu 
foştii săi coreligionari. Dar, prin comportamentul său, 
dovedea un puternic dezechilibru psihic, Uneori blasfemia 
iudaismul şi pe Dumnezeul lui Israel, folosind cuvinte de 
ocară, ca apoi să țină un serviciu divin împreună cu adepții 
săi evrei, după ritualul iudaic, să cânte psalmi şi sâmbăta 
să citească din Zora. A luat în căsătorie şi o a doua soție, 








ă 
ă 
di 


Sega — 


* 
să + 
NI i 3 ta 
Noam, la e 


“ 
-.. 
“> Ă aa 3 


A 
- 
- 


VP ese 0 Agata 
*» 
ui ? FR i a 

mu “i » 





fiica unui talmudist numit Iosif Filozoful din Salonic. 
Surprins de poliţia turcă la o întâlnire iudaică unde se 
cântau psalmi, din ordinul marelui vizir a fost exilat într- 
un orășel din Albania, Dulcingo, în care nu locuia nici un 
evreu. Acolo a murit izolat şi părăsit, în anul 1676. 

Contemporan cu Sabbatai Zvi a fost marele filozof 
Baruch Spinoza, şi el, într-un anumit sens, un renegat al 
iudaismului talmudic. O paralelă între cele două orientân 
care au încercat să submineze religia iudaică duce la 
concluzia că răul cauzat de Cabală a fost cu mult mai 
mare decât cel provocat de rațiune şi filozofie. Dar, din 
fericire pentru iudaism, nici Cabala şi nici filozofia 
raționalistă nu au reuşit să-i clintească din credința lor pe 
numeroșii evrei culți din Amsterdam, Hamburg, Londra 
şi Bordeaux. Fi au rămas puternic atașați de credința 
părinților lor, o dovadă în acest sens fiind construirea 
unei sinagogi la Amsterdam, a cărei târnosire a avut loc 
tocmai în perioada în care nebunia mesianică provocată 
de Sabbatai Zvi era în toi. Concluzia formulată mai sus 
nu trebuie să conducă la ideea că moartea lui Sabbatai a 
însemnat și moartea mesianismului sabbataic. Credinţa 
în-iminenta venire a lui Mesia şi în reîntoarcerea lui 
Mesia-Sabbatai a turburat încă mult timp viața 
comunităților iudaice din Orient şi Occident. Un capitol 
de istorie la fel de interesant ca şi cel despre viața şi 
activitatea desfăşurată de Sabbatai Zvi. 

La patru ani de la moartea lui Sabbatai a murit şi unul 
din cei mai vajnici susținători ai săi, Nathan din Gaza. 
Înainte de moarte a elaborat însă o teorie care făcea 
posibilă aderarea în continuare la credința în calitatea de 
Mesia a lui Sabbatai. El susținea că moartea lui Zvi ar fi 
fosto simplă “ocultare”, el înălțându-se la ceruri, absorbit 
de “luminile dumnezeieşti”. Conform teoriei lui Nathan, 
nu exista doar un singur grup de “lumini”, aşa cum 
susținuse Luria şi alți cabalişti, ci două, un grup “bun” şi 
unul care frizează “răul”. Creaţia se produce ca urmare a 
unui raport dialectic între cele două grupuri, raport în care 
Mesia joacă rolul principal. Uneori el este capabil! de 
atitudini eroice împinse până la sacrificiu, alteori poate 
lua înfăţişarea răului, pentru a-i purifica pe alții. În 
lucrarea sa O istorie a evreilor (publicată de Editura 
Hasefer, în 1999, întraducerea Irinei Horea), Paul Johnson 
face următoarele aprecieri cu privire la soarta 
sabbataismului după Sabbatai: 

'“Ca rezultat, mişcarea sabbataiană nu numai că a 
supraviețuit - uneori pe față, alteori în ascuns - eşecului 
total al apostaziei, ci şi-a continuat existența, timp de mai 
mult de un secol. Majoritatea rabinilor au ajuns să o 
urască atât din pricina faptului că teoria lui Nathan, în 
forrna sa finală, era în mod limpede eretică, cât și pentru 
că, neimplinindu-se reaparițiile proorocite ale lui Zvi 
(cele din 1700 şi 1706) - mulți sabbataieni dezamăgiţi s- 
au convertit fie la creştinism, fie la islamism. Unii rabini, 
însă, erau ei înşişi cripto-sabbațaieni şi nu puţini dintre ei 
erau adepți ai curentului nonraționalist din cadrul 
iudaismului, asupra cărora ideile absurde ale lui Nathan 
au exercitat o puternică atracţie. Mişcarea a supraviețuit 
dezbinărilor propriilor sale deviații non-contormiste şi, 
în cele din urmă, a produs o religie disidentă bazată pe 
reîncarnarea lui Zvi, proclamată de un anume Jacob 
Frank (1726-91). 


(va urma) 
Gabriel CONSTANTŢINESCU 








“JEa ră 


| 
pt if 
9 








„» 
.- 


UN MARE SAVANT CRESTIN: MUC 


profesorul 
PAULESCU 


(urmare din numărul trecut) 


Deşi (sub influența insinuărilor perfide ale confraţilor 
geioşi şi răi, care au profitat de faptul că era mult prea 
reținut în laboratorul său de cercetări de la Facultate) se 
acreditase zvonul că nu se ocupă de practica medicală, 
totuşi profesorul Paulescu n-a respins niciodată vreun 
bolnav. 

Nenumăraţi bolnavi săraci îl găseau la Facultate, unde 
îi primea cu o înfăţişare fermecătoare, care îi cucerea şi 
impresiona adânc. Zâmbitor şi calm, lăsa pe bolnav să-i 
povestească în voie şi-l asculta cu luare-aminte; apoi, 
curtenitor şi delicat, îi punea câteva întrebări. Când îl ruga 
să se dezbrace (“Ei, vrei D-ta să te desbraci nițeluş?”), 
diagnosticul era pus clar, dar îl examinatotuşi îndelung, cu 
răbdare şi bunăvoință. Înainte de a-i prescrie tratamentul, 
profesorul ținea ca, neapărat, să-i explice bolnavului 
pentru ce îi prescrie fie şi medicația cea mai simplă, uneori 
“banală“, 

Fiziologist şi chimist, el nu admitea administrarea 
fără rost a unui medicament şi voia ca organismul să fie 
ferit de substanțele ce l-ar putea vătăma. În lecţia sa de 
deschidere, ca suplinitor al catedrei de Chimie medicală 
de la Facultate, în 1929, arătase trei lucruri: |. că ştiinţele 
naturii sunt de două feluri: a) “unele pur descriptive, şi 
anume, pentru corpurile brute: Mineralogia, Geologia, 
Astronomia, iar pentru ființele viețuitoare: Biologia, ce 
cuprinde: Zoologia, Botanica, Bacteriologia, Anatomia, 
Istologia” şi b) “altele sunt experimentale, şi anume, 
pentru corpurile brute: Fizica şi Chimia, iar pentru ființele 
viețuitoare: Fiziologia”...; ||. că““Chimia studiază materia 
ŞI, împreună cu dânsa, energia latentă înmagazinată în 
materie şi numită energie chimică: '*Cât despre Fiziologie, 
ce nu este în realitate decât Fizica şi Chumia biologică, ea 
studiază mutațiile energiei şi ale materiei care se petrec la 
ființele viețuitoare şi sunt puse în serviciul agenrului 
vital”; IL. că “un medic care nu cunoaşte Chimia este ca 
un om care umblă cu ochii închişi şi bâjbâie ca şi cum 
s-ar afla în întuneric. El nu înțelege Fiziologia şi Patologia 
generală. El nu pricepe Farmacologia, nici Terapeutica, şi 
nu ştie să se servească de medicamente, care toate sunt 
substanțe chimice”... 

“Din nefericire, Chimia este neglijată în țara 
românească şi asemenea defect, ce e capital. dăunează şi 
înjoseşte învățământul nostru medical. E deci indispensabil 
să nu ocoliți această frumoasă şi uşoară ştiinţă, ci, 
dimpotrivă, să o cultivați cu drag şi să faceți ca România 
să îşi recapete un loc onorabil printre țările care, în această 
privinţă, ne-au lăsat mult înapoi”. 

Într-o zi, pregătindu-se să asculte pe un bolnav adus 
de unul dintre servitorii Facultăţii, văzu păduchi pe spatele 
lui. Liniştit, îl şterse ușor cu palmele, ca să înlăture 
păduchi, aruncându-i pe mozaicul laboratorului, şi incepu 
să-l asculte, lipindu-şi urechea de spatele gol. Se duse apoi 
într-o cameră vecină, îi aduse rețeta, în care înfăşurase şi 
o sumă de bani, iar după ce îi dădu sfaturile cuvenite, îl 
conduse prieteneşte până la uşă. 

- Moşule — îi zise laborantului său —, ia dă niţeluş pe- 
aici cu petrol... 

- Şi ăsta fu cu păduchi!... 

- la mai taci, moşule! Şi nute apuca, ca un năuc ce eşti, 
să spui cuiva... să nul umileşti!... Cine ştie de unde i-a 
luat?... Bietul om... parcă a vrut el să-i ia?!.., 

Altădată, la Paris, unul dintre duhovnicii lui 
Lancereaux, Monseniorul Ernest Jouin, ilustrul inițiatoral 
luptei anti-iudeo-masonice, mi-a povestit impresia 
puternică pe care o făcuse profesorul Paulescu asupra 
faimosului miliardar Zaharoff. Îngrijit de Lancereaux şi 
de Paulescu, acesta, pe lângă un onorariu regesc, îi făcuse 
cadou lui Lancereaux (care avea o trăsură modestă, hamuri 
vechi, un cal și un vizitiu bătrâni) un cupeu de toată 
splendoarea, un cal de rasă, hamuri noi şi... un vizitiu 
chipeş, cu leafa plătită pe un an înainte, Lancereaux 


|. Paulescu, “Ce e Chimia?”, în România medica/ă, |5 dec. 1929 


€ 





Pra pie - 


PUNCTE CARDINAL 


PAU LESC 


N 


DE Da ȘI 
Dumnezeu 


Role Za O, OIO 








EDITURA 


























ZM CĂ 
CE E d Ș8 dă NC pă ră En Pegas _ 
eh a A e: Ari dna rtr Aaa şi eat e boii 
În | iara e PE e pi i dnei E Pace PA 
a. A AI A m Er - ch) o, 
4 să Aa Din îs 'Ş CP =, Pin. ci 
| T Fie versări, Editur: 
A el ta tipi sa e E, CEsăi Eur: Aaa 
| in București i a reeditat una dintre 
sictir 
Fată 
Vip i 
drescu) 
e e ei 
i te cs 
câtre Dr 
gt, PN A, 
paz ata Eau les pi să te poa mpa ab 
SE îi SĂ 
in! 


intitulată «Profes orul ra seu, i 







” cât aceas a. 
p a dpi Ati: 29%) 
pre ațăn = j IT ] i 
să ooferimîn foile pia > 


p_ 






primise totul bucuros, refuzând doar înlocuirea bătrânei 
sale slugi... Paulescu, întrebat de Zaharoft, probabil cu 
inevitabila insolență a magnatului financiar, acesta i-a 
răspuns că nu primeşte nimic... Zaharoft, neînţelegând de 
unde putea veni acest refuz, adânc turburat, i-a spus lui 
Lancereaux, care nu a reținut gestul lui Paulescu decât 
pentru a-l comparacual său. N-aspus nimic colaboratorului 
său, ci a dat fuga la duhovnicul său, ca să-l întrebe dacă nu 
era mai bine să facă şi el ce făcuse Paulescu... Întors, am 
încercat să aflu amănunte de la profesor. Când a auzit 
numele lui Zaharoft, mi-a răspuns molatec: “Vai, Doamne, 
ce om nesuferit era, săracul!”. 

Uneori, avea naivităţi de copil. Nu-şi putea închipui că 
un om ar putea refuza să se îndrepte, dacă i s-ar face 
cunoscut adevărul. Odată îi rugă pe nepoții săi (fiii surorii 
sale, Doamna Elena Angelescu) să-i spună vizitiului să 
pună calul lacupeul pe care cu mare greutate l-a înlocuit mai 
târziu cu un automobil. “E beat, unchiule!”. “Cum se 
poate?!” — întrebă profesorul uimit. “Dar bine, unchiule 
Nae, dumneata nu ştii că e beţiv?”. “Nu, de unde vreţi să 
ştiu? Mie mi se pare un om cumsecade. Şi dacă bea, voi 
sunteți de vină; de ce nu i-aţi dat să citească ce-am scris eu 
despre beţie? Bietul om s-ar fi lăsat, poate, de băut”... 













APE aa 
pe E A RA Sa 
au u 
. j 







lunie 2000 NR. 6/114 PAG. 13 


DARE ate E gr i 





evocare de 
DR. V. TRIFU 


Oriunde vedea “trufia”, o ocolea cu silă... “Trufia, 
Mândria, Orgoliul. Această nefastă patimă — zicea 
profesorul Paulescu- infectează pe oriceom, făcându-l să 
nu se mulțumească cu starea în care se află şi să se revolte 
în contra lui Dumnezeu, ... care nu îl pune deasupra 
semenilor săi. «Veţi fi ca nişte Dumnezei», murmură 
Diavolul Trufiei în surdină, tuturor oamenilor: mari şi 
mici, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrâni. Şi toți sunt cuprinși 
de dorința nebună de-a părea mai mult decât sunt în 
realitate, adică: mai tineri, mai frumoşi, mai putemici, 
mai deştepţi, mai învăţaţi, mai bogați, mai sus-puşi... Toţi 
vor laude, onoruri, osanale... ca şi când ar fi Dumnezei! 
Astfel, flagelul mândriei şi al îngâmfării se întinde asupra 
întregii Omeniri” 2. 

Ce bine ar fi fost dacă tinerii noştri naționalişti ar fi 
citit şi ar fi reținut, măcar aceste câteva rânduri ale 
profesorului Paulescu!... Dar uni! dintre dânşii, încăde pe 
când trăia profesorul, au avut cruzimea de a-mi reproşa, în 
aşa fel încât să afle şi dânsul, că eu l-am imventat pe 
“savantul Paulescu”, al cărui Creştinism, ca şi al meu, 
vatămă... “dinamismul” necesar “izbânzii” naționaliste! 
Alții şi-au permis să-i corecteze un manuscris trimis spre 
publicare, pe motiv că nu cunoaşte ortografia şi că scrie 
substantivele comune cu literă mare ('“Trufia”, “Orgoliul”, 
“Desfrâul” )! 

Câţivatineri “naționalişti-creştini”, plecați să-i depună 
candidatura la una dintre alegeri, au găsit nimerit să 
petreacă şi să-i cheltuiască banii destinați taxei de înscriere. 
Au telegrafiat apoi că nu sunt lăsați de autorități să se 
apropie de Tribunal, în timp ce prefectul, un admirator al 
profesorului, mă întreba telefonic de ce nu vin delegații 
săi!... 

Nu erau, poate, prea vinovați, fiindcă nu făceau decât 
să imite pe un şef de organizaţie județeană, vechi titrat 
universitar, care, cu banii luaţi de la profesorul Paulescu, 
ca să-i depună candidatura, a candidat şi s-a ales el însuşi... 
Scârbit, profesorul n-a mai voit să mai candideze, mai ales 
că taberele “naționaliste” se mâncau între ele, cu o 
înverşunare sălbatecă. 

În 1931, cu trei luni înaintea morții sale, am fost 
însărcinat să-l conving să-şi pună candidatura — “cap de 
listă” — într-un județ din Bucovina. A acceptat cu greu, 
neîncrezător şi obosit: “Nu mi-e bine deloc şi sunt foarte 
strâmtorat în momentul de față“... 

Voia sătipărească volumul al cincilea din 7ratatul de 
Medicină... 

Am depus, la laşi, banii necesari candidaturii, iar lista 
noastră obținu şi în județul acela un loc în Parlament. Dar 
nu profesorul fu ales, fiindcă nu dânsul fusese “cap de 
listă“, cum se hotărâse, ci un tânăr oarecare, foarte “abil”. 
Profesorul Paulescu'“figurase”,.. al treilea pe listă! Nu ştia 
acest lucru şi, foarte emoționat, credea că a fost ales: va 
vedea, în sfârşit, acest Parlamentromânesc cănue “nebun”, 
aşa cum fusese de atâtea ori acuzat acolo, fără ca nimeni 
să protesteze .. 

Într-o zi, pe când era la masă, i se anunțară mai mulți 
fruntaşi naționalişti. Veni repede să-i întâmpine, cu şervetul 
uitat în mâini, mişcat şi zâmbitor, ca un copil; când, 
deodată, adevăratul ales începu să-i spună, într-un fel de 
discurs, adevărul. Profesorul pricepu imediat şi îl întrerupse: 
“Da, da!... Foarte bine... aveţi dreptate... ce însemnezeu?... 
Sunt bolnav şi istovit... Dumneavoastră sunteţi tânăr... Da, 
da!... Foarte bine. Vă mulțumesc”... Delegaţia s-a dus 
senină să ia masa, la o grădină de vară din 11 Iunie... 

A doua zi, profesorul îmi dădu, scrise cu propria sa 
mână, cele două anunţuri de interpelare contra 
Francmasoneriei, pe care le-am citit în Cameră, la | 1 iulie 

1931 (profesorul murea la 17 iulie) şi la 25 noiembrie 
acelaşi an, şi pe care am izbutit să le dezvolt în şedinţa din 
5 februarie 1932, 
(va urma) 


2. Paulescu, Cele patru patimi şi remediile lor (1921). 














PAG. 14 NR. 6/114 lunie 2000 








PUNCTE CARDINALE 


CARTEA RELIGIOASĂ CREŞTINĂ 
la Târgul Internaţional de Carte “Bookarest — 2000” 


A opta ediție a Târgului Internaţional de Carte Bookarest, 
organizat la Teatrul Naţionai din Bucureşti, a fost deschisă 
pentru presă şi editori în după-amiaza zilei de marți 23 mai, iar 
pentru publicul larg — în dimineața zilei următoare. Editunile 
prezente au fost în număr de peste 200, mai mult de trei sferturi 
fiind edituri româneşti, de la cele mai prestigioase până la cele 
mai obscure. Oferta de carte nouă, chiar dacă nu s-a ridicat la 
nivelul anilor anteriori, a reuşit să onoreze tradiția celei mai 
importante manifestări editoriale a anului, pe de o parte sfidând, 
iar pe de altă parte răscumpărând pauperitatea şi haosul general 
ale interminabilei noastre “tranziții”. 

Observatorii străini ai societății româneşti postdecembriste 
au remarcat nu o dată că în România se cumpără şi se citește 
carte, la nivel mediu, într-o măsură mult mai mare decât în 
majoritatea țărilor occidentale, dar şi decât în alte țări din Est. 
Fenomen de natură “compensatorie”? Cert este că mirarea 
occidentalului creşte şi mai mult (un cercetător suedez elabora, 
acum vreo doi ani, chiar un studiu pe această temă) în fața foarte 
extinsului “consum” de carte cu lematică religioasă (creştină 
sau exotică), inclusiv în rândul cititorilor tineri. Îndelungata 
tradiție creştină, firea mai degrabă liric-contemplativă a 
românului, “reacția inversă” la propaganda ateo-materialistă a 
defunctului regim comunist sau voga unei personalități de talia 
lui Mircea Eliade pot constitui tot atâtea explicaţii, cauzale sau 
contextuale, ale acestui fapt statistic. 

Pe acest fond, nu este lipsit de interes să facem o trecere în 
revistă cel puțin a ofertei de carte religioasă creştină din 
România anului 2000, folosindu-ne de prilejul oferit de Târgul 
internaţional de Carte încheiat pe 28 mai. Este cu adevărat 
impresionantă cantitativ această ofertă? Este calitatea acestor 
cărți pe măsura performanței cantitative? Fenomenul este constant 
sau cunoaşte un recul față de anii anteriori? Nu ne propunem aici 
răspunsuri tranșante la aceste întrebări, ci doar o informare în 
mășură să lumineze, fie şi numai parțial, problematica respectivă. 
Fără pretenția unui inventar complet, avem încredințarea de a fi 
acoperit esenţialul. Acest gen de carte este oferit atât de edituri 
de profil (bisericeşti sau laice), cât şi de edituri care includ cartea 
religioasă creştină într-o gamă mai langă de oferte, Se va constata 
cu uşurinţă că ponderea — cel puțin sub aspect cantitativ — nu o 
are editorialistica bisericească; ofertele cele mai numeroase şi 
mai variate vin dinspre editurile creştine particulare (în care sunt 
însă implicați adesea, desigur, și reprezentanți ai clerului de 
diferite confesiuni). Pe de altă parte, se va constata cu uşurinţă 
preponderența cârții creştine ortodoxe, altminteri firească într- 
O țară cu un atât de mare procent de ortodocşi declarați (dar şi 
cu o veche şi bogată tradiție culturală bizantin-ortodoxă). 

Ca şi în anii anteriori, cea mai bogată ofertă de titluri noi a 
adus-o în domeniu Editura Anastasia. Principalul eveniment 
l-a constituit, desigur, apariția volumului 1 din prima ediție 
românească a Omiliilor Sfântului Gngorie Palama (Carte apărută 








TALOG 20090: n roma! 000 caras ec 2006 isronnmaii 


Sa 


a 


, 
DA, 
" 
Â* 
răi 
ă i Re 


A 
a 


a i PI dd 
i sine omorati: ama catacombe dram iri! 


” 


cu binecuvântarea şi cuvântul înainte al Î. P. S. Nicolae 
Corneanu şi cu o amplă introducere a Părintelui Galeriu, care 
a şi fost prezent la lansarea de joi 25 mai), în traducerea 
regretatului dr. Constantin Daniel (revăzută de Laura Pătraşcu 
şi stilizată de Răzvan Codrescu), în noua colecție jubiliară 
“Luminătorii Lumii”. Acestui eveniment i-a fost închinat şi 
standul editurii, precum şi elegantul Catalog informativ. În 
populara colecție “Comorile Pustiei” a aceleiaşi editun ai 
apărut Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, urmată de cele mai 
frumoase predici ale Sfântului Atanasie cei Mare (în 
traducerea lui Şt. Bezdechi şi îngrijirea lui R. Codrescu) şi 
romanul moral-alegoric (tradus la noi în mediu paisian) 
Desiderie sau Cărare către dragostea lui Dumnezeu (ediţie 
de pr. Paul Mihail şi Zamfira Mihail, cu o prefață de acad. 
Virgil Cândea). Tot d-l Virgil Cândea prefațează şi solida 
monografie Viaţa şi opera Sfântului Nicodim Aghioritul 
semnată de pr. Konstantinos Karaisaridis (ce a redactat-o 
direct în limba română, dar a publicat-o şi în versiune 
grecească, la Athena, în 1998), care vine la scurt timp după 
reeditarea, în “Comorile Pustiei”, a Pazei celor cinci simţuri. 
În colecţia “Psalm” a văzut lumina tiparului noua versiune 
românească (după Septuaginta) a Cărții profetului lezechiel 
(redactată şi comentată de Î. P. S. Bartolomeu Anania). 
Foarte recente sunt şi alte două titluri de mare interes şi 
actualitate: Roma remodelată. O istorie a Jubileelor (1300- 
2000) de Desmond O'Grady (trad. Tatiana Petrache şi Ileana 
Neţoiu-Achim) şi Oamenii, Biserica, Țara. Creştinismul ca 
provocare socială (trad. Tatiana Petrache şi Rodica Neţoiu, 
cuo prefață de Teodor Baconsky) de Cardinal Christoph von 
Schănborm, Arhiepiscopul Vienei (Doctor Honoris Causa 
al Universităţii Bucureşti chiar de luna trecută). Trebuie 
adăugat că acest an jubiliar a adus şi relansarea 
Departamentului Audio-Vizual al Fundaţiei Anastasia: s-a 
editat primul CD “Anastasia”, Ziua fără Sfârşit, închinat 
memoriei compozitorului Corneliu Cezar (prematur plecat 
dintre noi), şi s-au reeditat video-convorbirile realizate de 
pictorul Sorin Dumitrescu cutrei mari duhovnici ai Ortodoxiei 
- arhim. Cleopa Ilie, arhim. Ilarion Argatu şi arhim. Arsenie 
Papacioc (primii doi mutaţi, între timp, la cele veşnice). 

În rândul al doilea vine, negreşit, Editura Deisis di” 
Sibiu: la cele câteva titluri noi — Makarios Simonopetritul, 
Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic (trad. diac. 
Joan [. că jr.), Michel Henry (filosof creştin contemporan), 
Eu sunt Adevărul. Pentru o filosofie a creştinismului (prez. 
şi trad. de diac. loan |. ică jr.), /ubirea nebună de aproapele. 
Viaţa şi îmățătura Maicii Maria Skobțova (1891-1945) 
(trad, Maria Cornelia Oros şi diac. loan |. ică jr.) se adaugă 
reeditarea volumului Mica dogmarică vorbită (trad. Maria- 
Comelia Oros), reunind dialogurile cemicane ale părintelui 
Costa de Beauregard cu părintele Stăniloae (ediția întâi — 
rapid epuizată — apăruse în 1995). 

Standul “Supergraph-Deisis” a oferit şi carte creştină de 
la numeroase alte edituri mai mărunte: la Editura 
Bunavestire din Bacău, pe lângă o altă reeditare a Pazei 
celor cinci simţuri de Cuv. Nicodim Aghioritul, au mai 
apărut, din păcate slab editate, două cărți ale Mitropolitului 
de Nafpaktos, Hierotheos S. Vlachos: ampla monoprafie 
Sfântul Grigarie Palama Aghioritul (trad. din engl. de prof. 
Paul Bălan, îngr, de pr. Marin Comănescu) şi Viaţa după 
moarte (trad, Adrian Tănăsescu-Vas, îngr. Eugen Drăgoi). 
Editura Sophia din Bucureşti oferă o nouă ediţie 
(binecuvântată de Î. P. S. Nicolae al Banatului), legată şi cu 
ilustrații color, a Erminiei picturii bizantine a lui Dionisie din 
Furna, urmând ediția din 1979 îngrijită de C. Săndulescu- 
Verma (oaltă ediţie, subtitlul Carte de pictură, apăruse tot pe 
atunci la Editura Meridiane). O menţiune deosebită merită şi 
volumul documentar Ruinele Ortodoxiei. Iugoslavia: 1991- 
2000 de Slobodan Mileusnic, tradus din limba engleză şi 
editat de gruparea de la Scara, mai cu seamă prin strădania 
lui lonuţ Gurgu (ase vedea amănunte în pp. 8-9ale numărului 
de față), 

Surprinde, desigur, sărăcia de moment a ofertei dinspre 
editurile propriu-zis bisericeşti, în special dinspre Editura 
Iastitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe 
Române, care s-ar cuveni — atât printradiţie, cât şi prin șansa 
de a avea în frunte un profesionist de valoarea d-lui Aurelian 


Marinescu — să fie “locomotiva” editorialisticii creştin- 
ortodoxe din România. Ce-i drept, puţinele titluri mai recente 
de la standul respectiv — în speţă, reeditarea Tălcuirii 
duhovniceşti la Psalmi a Sfântului Vasile cel Mare (trad. şi 
note de pr. prof. D. Fecioru) şi Mistagogia Sfântului Maxim 
Mărturisitorul (introd., trad., note şi două studii “în loc de 
postfață” de pr. prof. D. Stăniloae) — sunt remarcabile din 
toate punctele de vedere (inclusiv prin eleganța coperților 
realizate de Emil Bojin). Mai trebuie menţionată, desigur, 
Metodica predării Religiei semnată de pr. prof. Sebastian 
Şebu, prof. Monica Opri şi prof. Dorin Opriş-— volum apărut 
sub egida Patriarhiei Române şi a Ministerului Educaţiei 
Naţionale la Editura Reîntregirea din Alba Iulia. 

Nu trebuie uitată nici o editură catolică precum Ars 
Longa, unde, printre titlurile foarte recente, se remarcă Mark 
[. Miravalle, Maria Comântuiroare, Mijlocitoare, Avocală 
(trad. de Christian Tâmaş) și Gaetano Mollo, Dincolo de 
angoasă. Educaţia etico-religioasă la Soren Kierkegaard 
(trad. de acelaşi Chr. Tămaş), aceasta din urmă lansată chiar 
în prezența autorului (profesor universitar la Perugia), joi 24 
mai. Şi pentru căa venit vorba de aria creştină occidentală, nu 
putem omite reeditarea, la Editura Ştiinţifică, a primului 
volum din Summa theologiae a Sf. Toma de Aquino (încă 
puțin tradus în România). 

Semnificativă este buna reprezentare a cărții creştine la 
edituri cu un spectru mai larg: dacă Editura Humanitas a 
cunoscut un oarecare recul în această privință, oferind doar 
volumul de scrisori ale lui N. Steinhardt către Virgil Ierunca 
(Dumnezeu în Care spui că nu crezi...) şi Crezul şi Tatăl 
nostru în zece limbi (cu acuarele de Horia Bernea), Editura 
Polirom, în schimb, a dat o excelentă ediție a principalei 
opere a teologului şi savantului martir rus Pavel Florenski, 
Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă 
în douăsprezece scrisori (trad. de Emil lordache, pr. lulian 
Friptu şi pr. Dimitrie Popescu), îngrjită de pr. loan Florescu 
şi beneficiind de un amplu şi doct studiu introductiv (“Pavel 
Aleksandrovici Florenski şi mântuirea eclezială a rațiunii”) al 
diac. loan |. Ică jr. (v. recenzia din numănul trecut), La aceeaşi 
editură ieşeană se mai cuvin menționate volumele Sacrul în 
istoriareligioasă a omenirii de Julien Ries (apologetal lui M. 
Eliade), Amtihristul (texte traduse de Radu Pârpăuță din VI. 
Soloviov, G. P. Fedotov, A. Maţeina, B. Molceanov, S. N. 
Bulgakov), cu un studiu erudit al lui Toader Paleologu: 
“Profetul şi katehom-ul. Contribuţii la problema «orientării 
pesimiste» în apera lui Vladimir Soloviov” (trad. din fr. de 
Gabriela Scurtu-llovan) şi reeditarea într-o formă amplificată 
a volumului Evanghelii apocrife (tradus, adnotat şi comentat 
de Cristian Bădiliță), ce apăruse inițial (1996) la “Humanitas”. 

LaEditura Dacia din Cluj, încolecția'““Homoreligiosus”, 
se remarcă două titluri relativ recente: Sandu Frunză, lubirea 
şitranscendenţa. O introducere laproblema spațiului median 
al experienței religioase în Iudaism şi în Creștinismul 
Răsăritean şi Teodor Poenaru, Din practica teologiei pure 
sau Închinarea în spirit şi adevăr, precum şi unul de ultimă 
oră, cu destule implicații creştine: O istorie universală a 
nursingului de Miscea Gelu Buta şi Liliana Buta (a lansare a 
participat, printre alții, teologul Radu Preda). La Editura 
Paideia a debutat editorial popularul prezentator ProTV 
Cristi(an) Tabără (teolog de formaţie), cu volumul Experiența 
mistică a luminii în religiile orientale şi creştinismul ortodox 
(lansat vineri, 26 mai). Chiar şi o editură “postmodernistă”, 
Paralela 45 (Piteşti), are a colecţie “Cartea religioasă”, în 
care a apărut recent, bunăoară, Orthodoxia sau dreapta 
credință de G. K. Chesterton. În fine, Editura Albatros -— pe 
urmele pr. |. Buga, care scosese o ediţie prin 1992 — ne oferă 
incitantul volum Dumnezeu şi ştiinţa. Către metarealism, 
avându-i ca semnatari pe acad. Jean Guitton, Grişa şi Igor 
Bogdanov. (Am lăsat la o parte, în mod deliberat, cărțile de 
orientare sectantă, precum cele oferite de Editura "Cartea 
creștină”, 

Asupra altor apanţii interesante din ultima perioadă (vol. 
| din Operele lui Nae lonescu, la Editura Crater, Linişti de 
schituri. Cerbul de lumină de Radu Gyr, la Editura Vremea; 
Dalai Lama, Etica noului mileniu, la Editura Ştiinţifică etc.) 
vom scrie în numărul viitor, desigur mai pe îndelete... 

Răzvan CODRESCU 


Sa Pica 408 


——— or t id Î 4£ "miau liaa 


DD i e dă 


— IT. 7.” —_”.———— 1 p._v. 7 Po 






DUMITRU BANEA 





Pe 25 februarie ne-a părăsit Dumitru (Mitu) BANEA 
(1911-2000), fratele fostului şef legionar a! Ardealului, dr. lon 
ii Banea(ucis în 1939 în lagărul de la Râmnicu Sărat), şi cumnatul 
Îi] fostului secretar general al Mişcării Legionare, prof. Nicolae 

| Pătraşcu (asasinat de Securitate în 1968). 

Intruchipare paradigmatică a maiestății ţărăneşti (a purtat 
straie tradiționale până la sfârşitul vieţii), el însuşi comandant 
|| legionar, Dumitru Banea ne-a lăsat între altele, un remarcabil 
volum de memorii: Acuzat, martor, apărător în procesul vieții 
mele, publicat la Editura “Puncte Cardinale” în 1995 (şi completat cu o broşură un an mai 
târziu). Volumul se încheia cu postfața regretatului Aurel Cioran, din care merită să cităm: “Ce 
a făcut Banea, ne «povesteşte», dacă poveste poate fi drama unei întregi generații. O istorie 
vie, văzută dinlăuntrul ei, nu aşa cum, cu o încrâncenată obstinație, a fost mereu rescrisă «de- 
a-ndoaselea»(...) Toată această carte e un strigăt, cu întrebarea sfredelitoare: Cât adevăr 
suportă un om? Inchei cu încredințarea că Mitu luptătorul, spadasinul verbal, a înțeles de la 
inceput ceea ce episcopul Micu-Klein scria, vizionar, din surghiunul de la Roma, unde a stat 
caprizonieral Papei vreme de 25 de ani: «La Judecata de Apoi nu poți învia decât din pământul 
patrie)”. 

In acest sacru pământ al patriei, pe care a slujit-o muceniceşte cu toată familia lui, s-a 
coborât de acum, la Vurpăr, trupul celui care scria în Cuvântul înainte al mărturiei sale: “Chiar 
dacă noi, legionarii, n-am avea alte mente, lumea nemurdărită a neamului, lumea de bună- 
credință nu ne poate lua acest merit că suntem primii în țara noastră care am luptat fățiş şi am 
arătat adevărata față a comunismului. Azi, neamul s-a lepădat, ca de un cojoc plin de păduchi, 
de comunism. Deci o luptă am câştigat-o până la urmă; dar cu ce jertfe? Cu mii şi mii de morți 
în beciurile Securității şi cu un milion de ani de temniță! (...) Dacă unii dintre cei ce vor citi 
această carte vor cunoaşte şi vor accepta adevărul, înseamnă că munca mea n-a fost în zadar”. 

Dumitru Banea nu voise să scrie o carte, cât să-și împlinească o datorie: aceea de smerit 
mărturisitor a! idealurilor şi jertfelor unei generații. Fie ca mărturia lui să afle cât mai multe 
urechi deschise, spre mai dreapta pomenire a tuturor cruciaților secolului XX, dar şi spre 
ridicarea altor generații de luptători întru Hristos. 


PUNCTE CARDINALE 








Iunie 2000 NR. 6/114 PAG. 15 


NI (019) 9.9 e :9.[e 





Pe 30 mai a încetat să mai bată inima celui care a fost 
preotul ortodox şi comandantul legionar Nicolae (Nicu) CRACEA 
(1914-2000), unul dintre cei mai nobili luptători şi mărturisitori al 
generației sale mucenicite. 

Teleormănean de origine, N. Crăcea şi-a identificat viața cu 
3 slujirea lui Dumnezeu şi a Neamului său, de pe reduta ridicată de 
crezul legionar, de care a fost străluminat până la ultima suflare, 
vegheat îndeaproape de distinsa şi devotata sa soție, scriitoarea 
Flora Jianu Crăcea, de viță macedoneană. 

Participant activ la revolta anticarlistă din august-septembrie 1940, care a deschis calea 
“Statului Naţional Legionar”, niciodată consolat de întorsătura tragică a evenimentelor, N, 
Crăcea a îndurat fără crâcnire greaua cruce a prigoanei: exiluri succesive (Bulgaria, Germania, 
Italia), temnițe politice (16 ani sub comunişti), marginalizare. 

După 1989, deşi bolnav, s-a implicat în refacerea parțială a structurilor politice legionare, 
adoptând o poziție înțeleaptă, de mediere între taberele divergente, animat de un mare patos 
mărturisitor, cu o deschidere aparte către tânăra generație. Păstrându-se cu discreție în spatele 
“documentelor obiective”, a scris patru volume de Dezvăluiri legionare (pe al cincilea n-a mai 
apucat să-l termine), editate cu mari eforturi, din proprile resurse modeste. Ultimii ani şi i-a 
petrecut aproape țintuit în pat, scriind pe genunchi sau dictând, găsind mereu puteri noi, cu un 
fel de blândă încăpățânare. A fost, într-o vreme, şi colaborator al Punctelor cardinale (anticole 
cu conţinut teologic), pe care a ştiut să le prețuiască dincolo de orice îngustimi partizane, ca un 
spirit cu adevărat superior. 

Slujba de înmormântare a avut loc vineri, 2 mai, la Biserica Sf. Ilie-Gorgani, fiind oficiată 
de un sobor de preoți în frunte cu părinții Vasile Gordon şi Vasile Pătraşcu. L-au evocat, în 
termeni emoționanți, atât cei vârstnici (Mircea Nicolau, prin Atanasie Lefa), cât şi cei tineri 
(Mihai Spirache, nepotul părintelui Ilie Lăcătușu). Numeroși camarazi l-au petrecut, cu cântec 
îndurerat (“Plânge printre ramuri luna...”), pe ultimul drum, înconjurând-o cu căldură şi prețuire 
pe văduva sa, pe care o încredințăm şi noi de adânca noastră compasiune, rugându-L, pe 
Dumnezeu să o întărească şi să o aline. 

Dumnezeu să-l odihnească pe robul şi slujitorul său Nicolae în ceata celor drepți, iar în 
sufletele noastre să păstreze vie amintirea şi pilda lui, ca pe un crâmpei de lumină neînserată. 


Dumnezeu să-l odihnească de-a dreapta Lui. 


“P O RODICA IONESCU 


Buna noastră soră Rodica lonescu (născută Airinei) ne-a 
adunat pe toți la căpătâiul său, să-i prohodim, în acest anotimp 
superb, marea trecere. 

4 aprilie 1926 - 3 mai 2000 este arcul de timp pe care s-au 
înşiruit clipele ei de viață pământească, lină şi duioasă uneori, 
zbuciumată şi săgetată de dureri de cele mai multe ori. Şi-a 
strecurat anii de liceu printre ororile războiului şi înstăpânirea 
celei mai crunte dictaturi, care avea să trimită în neant gloria 
armatei române, elita spiritualității naţionale, cohortele de 
tineret studios, fruntea satelor noastre. A reuşit să prindă doi ani 
Ja Facultatea de Litere din lași. Participă la viața studențească 
ceveghea la păstrarea valorilor spirituale ale neamului românesc 
şi descuraja infiltrarea ateismului marxist-leninist. 

Dar în vara anului 1948, Rodica este chemată la o cruntă 
ascultare, odată cu generaţia din care făcea parte. Impreună cu 
cei doi fraţi ai săi, Remus (Care va primi cinci ani) şi Ovidiu (cu 
trei ani), Rodica va intra şi ea în temniţele comuniste, 
suprasaturate de elevi şi studenţi. Arestată la 12 iunie 1948, 
Rodica vacunoaște inchiziția Securităţii, farsa proceselor injuste 
şi va fi pecetluită pentru patru ani în carcerile comuniste, cu 
regim de exterminare în totală izolare. De la închisoarea 
Suceava, va fi trimisă cu tot lotul de studente la închisoarea 
centrală de femei de la Mislea. 

Se va “elibera” în închisoarea mai mare ce se numea 
Republica Populară, la 9 septembrie 1952. Reuşeşte să ocupe 
un post de secretară la un liceu din Bacău, iar în 1954 să-şi 
unească viața cu Paul lonescu, bărbat integru, a cărui evoluţie 
a fost şi ea întreruptă din anul III de facultate, tot la Litere şi tot 
la laşi. A executat, din 1947, trei ani de închisoare. Curând 
căminul lor va fi binecuvântat cu un copil. S-a realizat prin fetița 
lor, Livia, care reuşeşte să-și termine studiile, devenind 
profesoară de limba franceză. Anii senectuții sunt din nou 
umbriţi: soțul, Paul, născut în 16 iunie 1926, închide ochii la 19 
martie 2000. Marcată de suferință, Rodica trage şi ea oblonul 
dinspre lume, la 3 mai a. c. 

A plecat în săptămâna luminată, când toate vămile 
văzduhului sunt deschise. Îngerul păzitor şi Arhanghelul însoțitor 
au așezat-o în flancul drept al Legiunii biruitoare, Să ne înălțăm 
şi noi gândul pe norii spirituali ai acestei convingeri şi să însoțim 
biruința Rodicăi noastre cu același imn intonat de cele de sus 
Cerescului Tată: Gratias agimus Tibi, Domine, propter magnam 
gloriam Tuam (Îţi aducem, Doamne, mulțumiri pentru marea 
Ta slavă). Aspazia Petrescu 


Puncte Cardinale 


1P DESPA OLARIU-CARANICA 


Pe ziua de 12 mai 2000 a plecat dintre noi, după o lungă şi 
grea suferință, doctorița Despa Olariu, născută Caranica. 

A văzut lumina zilei la 4 iulie 1920 în comuna Doliani din 
Macedonia grecească, o aşezare armânească din apropiere de 
Veria. În 1931, împreună cu întreaga familie, vine în țară şi se 
stabileşte la Bazargic, în Cadrilater. În septembrie 1940, după 
cedarea Cadrilaterului, se stabileşte, împreună cu familia, la 
Bucureşti. Clasele primare le-a urmat în comuna natală de 
lângă Veria, iar pe cele secundare la Liceul “Domnița Ileana” 
din Constanţa, a cărui premiantă de onoare a fost. A fost de două 
ori premiată la concursurile societăţii “Tinerimea Română” şi 
s-a clasificat pe primul loc la examenul de bacalaureat din 
Constanţa, din 1939. Urmează apoi cursurile Academiei de 
Înalte Studii Comerciale (1939-1943) şi paralel cursurile 
Facultății de Medicină din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 
1946. În 1948 obţine titlul de Doctor în Medicină şi Chirurgie 
şi lucrează apoi în rețeaua balneară şi ca medic de circumscripție 
până în 1958, când este arestată şi condamnată la 25 de ani 
muncă silnică, pentru “crimă de uneltire împotriva ordinei 
sociale”. Timp de şase ani a cunoscut toate ororile închisorilor 
comuniste, pe care le-a suportat cu demnitate. S-a eliberat în 
1964 şi a lucrat ca medic specialist în Bucureşti, Târgu-Jiu şi 
Drobeta-Turnu Severin, dar nu i s-a permis să se prezinte la nici 
un concurs de promovare pe linie medicală. Capacitatea 
ştiinţifică şi-a dovedit-o însă prin numeroase lucrări şi comunicări 
ştiinţifice publicate în diferite reviste medicale româneşti şi 
străine, multe în colaborare cu soțul său, doctorul Blazius 
Olariu (fost deţinut politic şi el în perioada 1952-1964, decedat 
în 1997), 

Despa Olariu a fost un medic de excepție, un adevărat 
“doctor fără de arginţi”, care nu precupețea nici un efort pentru 
a veni în ajutorul celor suferinzi. Sub o aparenţă austeră, aspră 
chiar, ea ascundea o sensibilitate ieşită din comun. Dovadă a 
acestei sensibilități stau versurile “scrise” de ea în închisoare 
“cu pana gândului minune”. Aceste versuri au fost strânse şi 
publicate în volumul intitulat Lumini pe crucea mea din bezne, 
apărut în 1995 şi dedicat “Memoriei fratelui meu Enache lon 
Caranica, asasinat mişeleşte la Joseni-Ciuc, în noaptea 
groaznicului masacru din 21-22 septembrie 1939", 

La despărțirea de omul de excepție care a fost Despa 
Olariu-Caranica, rugăm pe Bunul Dumnezeu să o primească în 
ceata drepţilor Săi, dăruindu-i liniştea şi odihna de care în viață 
nu a avut parte, 


(R.C.) 


“P MIHAIL DUMITRESCU 


Se tot răresc rândurile. Ne-a mai părăsit un 
camarad. În ziua de 25 maia. c., omul de nădejde şi 
camaradul nostru de luptă şi idealuri Mihail 
Dumitrescu (“nea Mişu”, cum îi spuneau cei 
apropiaţi), a trecut la cele veşnice. De acum înainte 
el, care era prezent la toate comemorările şi acțiunile 
veteranilor legionari, nu va mai răspunde prezent 
decât la apelul celor morți. 

Mişu Dumitrescu s-a născut în Bucureşti, la 3 
august 1921, dintr-o familie modestă. Cursurile 
primare, cât şi pe cele liceale (liceul comercial) le- 
a urmat în Bucureşti, în perioada 1928-1940. Educaţia 
legionară şi-a desăvârşit-o în cadrul Frăţiilor de 
Cruce de la liceul pe care îl frecventa. În 1939, în 
timpul dictaturii lui Carol al II-lea, avea să cunoască 

rima arestare pentru răspândire de manifeste. 
Inceputul războiului împotriva bolşevismului îl 
surprinde sub arme, satisfăcându-şi stagiul militar. 
Plecarea pe front şi participarea la războiul 
antisovietic îl scuteşte de prigoana antonesciană. 
După terminarea războiului, neavând posibilitatea 
să-şi continue studiile, s-a angajat şi a lucrat în 
diferite întreprinderi din capitală, ca economist sau 
contabil, impunându-se prin seriozitate şi 
competență. Timp de 15 ani a reuşit să treacă 
neobservat şi să scape de ochiulvigilental Securității, 
dar de valul arestărilor din 1958 nu mai poate scăpa. 
În acest an este arestat şi condamnat la 20 de ani 
muncă silnică, pentru “crimă de uneltire contra 
ordinei sociale”. S-a eliberat după şase ani, în 1964, 
o dată cu toți ceilalți deținuți politici. După eliberare 
a dus, precum toți ceilalți foşti puşcăriaşi, o existenţă 
modestă, nespectaculoasă, trăindu-şi visul în 
intimitate şi aşteptând cu nezdruncinată încredere 
ÎNVIEREA. După 1989, ca un alt Badea Cârţan, a 
fost unul dintre cei mai neobosiți colportori de carte 
naționalistă, în rândul tinerilor mai ales. “Omul cu 
rucsacul”, cum i se spunea, era prezent la toate 
manifestările Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici, 
oferindu-şi “marfa” tuturor celorcare aveau trebuință 
de ca. 

Dumnezeu să-l odihnească în pace! 

(D. A.) 


E a e EP e SC pp E e bai PR o cot 














PAG. 16 NR. 6/114 lunie 2000 





PUNCTE CARDINALE 


DACĂ NU TE DOARE-N COT, CUM SĂ TE MAI DUCI LA VOT?! 


DUMINICA CETĂŢEANULUI TURMENTAT 


Alegerile locale de la începutul lunii iunie 
s-au derulat, pe tot cuprinsul țării, pe un fond de 
absenteism fără precedent. Nu s-a prezentat la 
ume decât aproximativ o treime din electorat: în 
locul votului efectiv, majoritatea românilor au 
preterat să-şi dea votul de blam. Cea amendată 
cu precădere a fost puterea în exercițiu, care, in 
patruani de guvernare, n-areuşit decât să risipeas- 
că penibil şi iresponsabil un întreg capital de 
speranță, dovedindu-se nu doar incompetentă în 
materie de guvernare, dar şi tributară, în mare, 
aceloraşitare pe care le carele reproşasezgomo- 
tos puterii anterioare: corupția şi demagogia. 

Acest generic vot de blam a fost dat însă 
şi ansamblului vieţii politice româneşti, confiscată 
de figuri patibulare şi mişcată doar de interese 
personale şi de grup. Pe acestfond de politicianism 
abject, culoarea politică a devenit treptat 
indiferentă: politicianul român este (s-a dovedit 
cu prisosințăa fi), de la stânga ladreapta, invariabil 
un profitor fără scrupule, năimit - din instinct sau 
din calcul - unor centre de putere din afara ţării, 
incapabil de orice gest de responsabilitate sau 
nobleţe, puţin la inimă şi la minte; altfel spus: un 

avorton moral, civic şi profesional, parazitând pe 
spinarea tot mai încovoiată a unei populații 
abrutizate de mizerie şi umilință. 

“Analiştii politici” (performeri ai pălăvrăgelii 
principialiste) s-au grăbit să înfiereze acest 
absenteism, desigur reprobabil în absolut, dar 
lesne explicabil în context. Într-o lume care şi-a 
ars toate posibilitățile şi alternativele în zece ani 
de politicianism sinistru şi imperturbabil, cetățeanul 
a obosit să fie paravanul “democratic” al unor 
lichele ambalate sub etichete de paradă, care-l 
mint în față din patru în patru ani, iar între două 
campanii mincinoase îl disprețuiesc profund şi îl 
sfidează cu cinismul şmecher al oricărei “scroațe 
suite în copac”. De-acum românii îşi cunosc 
“clasa politică” în tot spectrul ei şi pricep prea bine 
că nu mai au nimic de aşteptat de la ea, ci mai 
degrabă de la anumite jocuri politice mondialiste, 
sau de la bunul Dumnezeu. 

Pentru mulți, în acest context, nepartici- 
parea la mascarada electorală este aproape o 
problemă de decență, de igienă existențială. Nu 
electoratul e de culpabilizat, ci cei care l-au adus 
în această situație, sistematic, în 50 de ani de 
dictatură şi 10 ani de pseudo-democraţie 
clientelară. Aşa cum s-au aşezat lucrurile în 
lumea românească postcomunistă, orice acțiune 
de tip democratic rămâne ineficientă până la 
zădărnicie, iar orice implicare în viața publică 
riscă să echivaleze cu un compromis moral 
România are nevoie, mai mult decât oricând, de 





Editura 
PUNCTE CARDINALE 


PS N O N N O N N N 


'B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont sr, 25(100996517509 





un cutremur cu adevărat revoluționar, dar 
deocamdată par a-ilipsi energiile necesare. Actuala 
stare de lucruri trebuie "măturată” literalmente, 
printr-un gest de voinţă politică internă, altminteri, 
urmând larvar pe acelaşi făgaş otrăvit, România 
nu va face decât să se sinucidă galopant, departe 
şi de Europa, şi de ea însăşi. 

Desigur, la fel de neavenit este şi a-i lăuda 
pe cei ce s-au prezentat la urne. (Ce frumos - şi în 
chip semnificativ îngrijorător - ar fi fost un boicot 
cvasi-general, care ar fi echivalat şi cu o probă de 
unitate responsabilă, dar şi cu un început de 
revoluţie non-violentă!) Căci să nu ne ferim a ne 
întreba: cine a votat totuşi? Cu tot riscul de a 
ofensa multă lume, eu unul nu mă sfiesc să afirm 
că a mers a vot, cu puţine excepții, “prostimea' în 
sens larg: au votat (rezultatele o dovedesc) mai cu 
seamă fanii decerebrați şi gregari ai neo-şi cnpto- 
comunismului şi/sau nostaigicii vechiului 
comunism, apoi conformiştii laşi (încă temători că 
neparticiparea la vot le-ar putea fi - cine ştie când 
şi cum - imputată şi sancționată polițieneşte), 
escrocii mai mici sau mai mari aflați în solda directă 
a cercurilor politicianiste, în fine - “deştepţi” 
închipuiți, idealiştii principiilor suverane, pentru 
care teoria este întotdeauna mai importantă decât 
realitatea. Puţinii votanți de calitate s-au rătăcit 
prin secţiile de votare ca Dante prin pădurea 
întunecată. În general, au mers la vot oamenii fără 
mari scrupule morale sau intelectuale, acea 
“massă” care asigură, oriunde şi oricând, 
perpetuarea funcţională a oricărei aberaţii istorice, 
viermuind voluptuos pe orice hoit care i se pune 
dinainte, tocmai din lipsa oricărei conştiinţe critice 
şi a oricărui reper moral. Dar aceşti oameni de 
serviciu ai istoriei ieftine au avut măcar, trebuie să 
recunoaştem, o intuiție justă: aceea că România 
constituie astăzi spațiul lor ideal, grota perfectă a 
trogloditului “cu drepturi” (care, să observăm în 
treacăt, işi consideră aproape întotdeauna “dreptul” 
ca pe o “datorie”, dar aproape niciodată “datoria” 
ca pe un “drept'!). Orice “mascaradă' are nevoie 
de un minimum de "măscărici”... 

În aceste condiţii, rezultatul alegerilor nici 
nu putea fi altul. Harta electorală a României apare 
abundent colorată în roşu: ulcerată de 4 ani de 
“domnie” falimentară, “mitocănirnea” şi-a luat o 
închipuită revanşă. Profund mitocănizată în ultima 
jumătate de veac, România se pregăteşte “să 
piară pe limba ei”; chiar dacă la fel de proastă, 
puterea “mânecilor suflecate” rămâne mult mai 
agreată decât cea a “papioanelor”, pentru că este, 
Nu-i aşa, mai de-a noastră... 

Și lată cum, încă o dată, s-au adeverit mai 
toate “profeţiile” cinice ale lui Silviu Brucan; cea cu 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şel-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN j 
Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel, 069/422536 











Călin Cătălin Chiriţă — 
un outsider de importanță capitală... 
Pentru tine! 





inflația “proştilor” (stupid people), cea cu 
imposibilitatea unei democrații reale mai devreme 
de 20 de ani şi, mai ales, cea cu “pluralismul în 
cadrul Frontului”: scena politică românească, 
după un accident confuz de 4 ani, a redevenit o 
afacere între PDSR şi PD, adică între Iliescu şi 
Roman, sau, dacă vreţi, între "lupii bătrâni” şi 
“Jupii tineri” ai indestructibilei nomenclaturi roşii 
(aşa cum şi scena economică este practic 
confiscată de vechii securişti). 

E de observat că evreii, abili şi judecând 
mai la rece, au o percepție mult mai realistă a 
realităților din România: Lăsându-l la o parte pe 
Silviu Brucan, ce exactă definiție a poporului 
român oferea deunăzi un evreu'israelian (pornind 
de la scandalul FNI şi de la refugiul Mariei Vlas 
în Israel): “Româniinu învață niciodatădin propnile 
greşeli”! Ei bine, da, poporul român este, altfel 
spus, poporul care nu se învață minte, un fel de 
popor perpetuu întors “la propria vărsătură”, 
precum “câinii” de care vorbea Apostolul Petru! 
lar dacă pentru el mai este vreo nădejde, aceea 
nu vine, desigur, de la cei care au votat în 
această nouă "Duminică a Orbului” (N. Cc. 
Munteanu, dacă nu înă înşei, a redefinit-o ca 
“Duminică a cetățeanului turmentat”), ci de la cei 
care, spre indignarea politrucilor democrației de 
manual, au ales "votul de blam”. 

Se înțelege că alegerile generale din 
toamnă nu prea pot fi privite, pe acestfond, decât 
cu o mare doză de scepticism. Românii vor arăta 
că “s-au învățat minte” numai atunci când vor 
înțelege că actualul sistem nu duce la nimic şi că 
izbăvirea lornuvaveni niciodată pe calea umelor. 

"Darpecealtă cale?'-măvețiadmonesta 
agasați. lar eu mă simt ispitit să vă răspund mai 
degrabă socratic; “Ar trebui să întrebăm un 


i 


Zeu... 


Adolf Crivăţ-Vasile 

(alias Răzvan Codrescu), 

“refuznic” şi "absenteist” 
Tehnoredactare computerizată 


"PUNCTE CARDINALE" 
o e RE Pi e IE PRE PR 


S.R.L 


Printing Company