Puncte Cardinale anul X, nr. 10 (118), octombrie 2000

= a 


2000 TIIARELE ȚUBILEU 


RT pepe pam 


JUDILEUL NASTERII LUI MIDAJ EMINESCU 150 


speranta 





PR. GH. CALCIU 


BISERICA 
ÎNLOMEA 
CONTEMPORANĂ 


Învățătura ortodoxă ne vorbeşte de cele 
două dimensiuni ale Bisericii: dimensiunea mântu- 
itoare, verticală, şi dimensiunea pământească, 
orizontală, adică extensiunea ei socială. Toate actele 
sacre sunt pentru mântuirea oamenilor. Ele îşi au 
sursa în învățătura hristică, în ansamblul 
sacramentelor, în harul lui Dumnezeu care s-a pogorât la înființarea Bisericii văzute şi care, 
de atunci, a rămas şi lucrează în lume, dar, mai ales, în prezenţa reală a lui lisus Hristos 
în Sfânta Euharistie, miracol ce se realizează în timpul Sfintei Liturghii, atunci când preotul 
rosteşte “epicleza” - rugăciunea de invocare a Sfântului Duh. 

Dimensiunea orizontală a Bisericii se referă la rolu! ei social în această lume, care, 
totdeauna, a avut nevoie de consolare şi ajutor spiritual şi material; şi nimeni nui l-a putut 
oferi mai bine decâtBiserica. Această dimensiune, acest Apostolat Social, cum îl numeşte 
în scrierile sale Patriarhul Justinian Marina, îşi are originea în Matei 25, 33-46. Aşa cum 
vedem din text, la sfârşitul lumii nu vom mai fi întrebaţi de credința noastră - în clipa aceea 
vomaveaevidența lui Dumnezeu- ci de faptele noastre, care sunt înşirate cu precizie: dacă 
am hrănit pe cel flămând şi am dat de băut celui însetat, dacă am îmbrăcat pe cel gol şi am 
primit pe cel străin, dacă i-am vizitat pe cei bolnavi şi pe cei din închisori. Dacă, aşa cum 
spun protestanții, ne mântuim numai prin credință, de ce îi contrazice Însuşi lisus, Care, la 
Judecata Finală, ne va trimite la iad sau la rai pe baza faptelor noastre? 

Am să mă refer aici cu precădere la aspectul socia! al Bisericii, deoarece, astăzi, 
grupurile atee şi cele politice se simtstânjenite de prezența Bisericii, atât de activă în Vest 
şi atât de puţin vizibilă în Est. Bisericile protestante şi cea catolică din lumea occidentală 
au conştiinţa importanței lor, a forţei umane de care dispun cu ajutorul lui Dumnezeu, iar 
de aceea au curajul să intervină în toate problemele care bântuie lumea noastră şi care fac 
din viaţa socială un infern, uneori mai suportabil, alteori insuportabil, dar, oricum, un infem 
pentru inima şi sufletul creştin. 

Biserica răsăriteană a fost de multe ori despuiată, de către puterea politică, de 
dimensiunea socială, iar Biserica actuală, supusă până nu demult statelor totalitare 
comuniste, se întoarce greu şi încet la misiuneaei caritabilă, împiedicată, în mare parte, de 
obişnuința cu poziționarea ei într-un fundal îndepărtat al vieții sociale şi, pe de altă parte, 
de sentimentul vinovăție creat de subordonarea față de puterea lumească din perioada 
ateismului roşu. E de ajuns ca indivizi fără importanță şi fără morală să ridice glasul 
împotriva ierarhilor- şi aceştia bat imediat în retragere; dintr-un sentiment de autocenzură, 
creat tot de lunga perioadă de teroare la care au fost supuşi, ierarhii ortodocşi nu mai au 
curajul să-şi asume public grupurile religioase care activează pentru Biserică şi, în special, 
organizațiile de tineri, care sunt mai înfocați prin natura vârstei şi pe care mondialiştii, deviații 
sexuali şi subminatorii adevărului credinței îi etichetează imediat drept “fundamentalişti” - 
unfelde lozincă aparţinând categoriilor de expresii de sorginte marxistă:"nazist”, “legionar”, 
“duşman al poporului” (aici: al “democraţiei”), cu care, în trecut, aceiaşi “tovarăşi”, sau alții 
mai vechi, puteau trimite la închisoare pe oricine lise năzărea. 

În realitate, Biserica răsăriteană este cea care a organizat primele acțiuni sociale, 
înaintea oricărui guvem sau grup caritabil: spitale, case de copii, case pentru fetele pierdute, 
pentru bătrâni, etc., şi chiar îngnjirispeciale pentru leproşii care trăiau în lagăre izolate, unde 
numai creştinii - în special, preoții şi monahii - aveau curajul  — 
să meargă printre ei, pentru a-i îngriji, hrăni elc. Această (continuare în pag. 2) 














— 


Ea SE ROMANIE N 1 SG A 


AD: 


pacea e SApieapigai 
ay pi a? 


ai ş 
| 
dp 
: ae 
P » 
AY) 
Pt he ptiaat |iuÎDerri be PR (Me 4 re m 
4 = j = N 3 mi h . 
p- » Pie |, i! r* 
b. E Tarte rc m mea 2 dă ! 
dusi | 4 1 aa L 
; + ji = o priei te P%, = i a. TI alai A A rit 
i i - 


PU NCrE 
CAD:NALE 


_PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA_ 


i a Și Sa 4 j | 
iai it RR) F3 LIC LIRE STI 








7 90 1.0) D096 


N LUA BE: 


Octombrie 
2000 








16 pag. - 5000 lei 


ORIGINEA i 
Si SEMNIFICATIA. bă 
ROMFEST-ULUI 


Bine ați venit la ROMFEST 2000! 

Noi, românii din vechiul Exil anticomunist, ne 
bucurăm că avem ocazia să ne prezentăm în fața 
Dvs., a Neamului Românesc, în chiar inima țării, să 
dăm socoteală despre cele ale noastre, să medităm 
împreună la “Rostul românilor la 2000 de ani de la 
Naşterea Mântuitorului lisus Christos” şi să ne mărturisim, în Forumul deschis aici, 
dragostea noastră nelimitată pentru tot ce este autentic românesc, adică răsărit organic 
din tradiția noastră bimilenară, istorică şi spirituală, fie că ea s-a închegat la dreapta sau 
la stânga Dunării, peste munţi sau dincoace de munți, până la Prut sau dincolo de Prut. 
Căci românitatea, unitară în diversitatea ei, se întinde de la Nistru pân” la Tisa şi din 
Carpaţi până în Balcani. Dar mai ales se întinde, fără de margini, în sufletele noastre: pe 
orizontală - până la marginile lumii, iar pe verticală - până la bunul Dumnezeu. 

Noi, pelerini ai destinului într-un “timp care şi-a ieşit din țâţâni”, nu ne-am schimbat 
identitatea sufletească prin peregrinările noastre, Noi nu am spus, când am ajuns în 
“lumea liberă” de atunci, că venim “de nicăieri”. Totdeauna am fost legaţi de ideea 
românească; ea a fost tăria noastră, pentru că a rămas slăbiciunea noastră. Azi, acea “lume 
liberă” în care am ajuns odinioară e /ot mai robită în sufletul ei. E vremea, iată, să ne 
regăsim libertatea adevărată acolo unde am lăsat-o sau am pierdut-o cândva: pe 
pământul sfințit de jertfele înaintaşilor noştri şi străluminat de credința în Christos. 

ROMFEST-ul, acest festival de suflet, deschis românilor de pretutindeni, s-a 
înfiripat mai întâi, ca idee şi năzuință, în mințile şi inimile câtorva români aflați departe 
de vatră, tocmai dincolo de ocean. Pentru țară erau încă vremuri vitrege şi voiam ca 
solidara noastră adunare laolaltă să-i vestească suferința şi să-i răscumpere robia. 

Subliniez un aspect demn de luat în seamă. În vremea aceea, grupul nostru era sub 
un atac puternic al infiltraților Partidului Comunist din România. Eram supuşi acuzațiilor 
şi denigrărilor de tot felul: “fascişti”, “trădători de țară”, “antiromâni”, “antidemocrați” 
- pentru că nu recunoşteam “democraţia” regimului comunist din România. Eram şi 
câțiva foşti deținuți politici, iar cel mai “proaspăt” dintre noi, eliberat de puțină vreme din 
a doua lungă detenţie, era Părintele Gheorghe Calciu. 

Or, noi am debutat printr-un act de democrație pură, pe care l-au acceptat atât 
americanii, cât şi canadienii, fără să ne facă vreodată dificultăți, căci lucram la lumina 
zilei. Şi asta la țoate cele 5 ediții ROMFEST desfăşurate pe pământ american. 

Pe de altă parte, am validat poziţiile noastre şi am marcat un crescendo de forță 
morală şi națională. Noi avusesem acolo Societatea Academică Română, care fusese o 
autentică Academie Română în exil, iar acum încercam să umplem într-un fel golul creat 
atunci când aceasta şi-a încetat activitatea. Venea acum rândul ROMFEST-ului, care 
preluase steagul acţiunilor naționale. Deși accentul cădea pe spiritualitate şi cultură, ca 
temeiuri de dăinuire eternă, aspectul temporal, aspectul politic, era implicit. În ordinea 
spirituală, liantul nostru cel mai puternic era creștinismul în 
lamura lui cea mai pură, mai presus de stenilele disensiuni (continuare în pag. 2) 


ef TALERI Ii N 30 MA PI a A PUI atiţi drd ma pa ȚARA otel a T A n DU 


ÎNTÂLNIREA 





4] 


PREI |] INDEN | J âzue R 


Poema 
11-18 octombrie | 


ep li 
V-a zale re 


















PAG. 2 NR. 10/118 OCT. 2000 


PUNCTE CARDINALE 





BISERICA ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ| ORIGINEA SI SEMNIFICATIA 


(urmare din pag. 1) 


acțiune socială a luat o proporție epopeică sub îngrijirea Sfântului Vasile cel Mare, cunoscută în 
patrologie şi în istoria Bisericii sub titlul de “Vasiliada”. Toate aceste date istorice pe care le-am înşirat 
au doar caracter de amintire. 

Scopul nostru este de a vedea dacă Biserica, în Vest şi în Est, are şi poate avea un rol important 
în viața socială şi chiar politică. În ciuda strigătelor disperate ale anumitor categorii de oameni ca 
Biserica să rămână între zidurile ei şi să nu se amestece în viața societăţii - exact ideile comuniste de 
până în 1990, exprimate într-o altă tonalitate şi în circumstanţe deosebite -, Bisericile continuă să aibă 
unroldin ce în ce mai important în afacerile publice ale societății occidentale şi, fără îndoială, şi în lumea 
răsăriteană. Spaima stnigătorilor izvorăşte din autoritatea tot mai crescândă a Bisericii în Răsărit, care 
are puterea de a împiedica corupția care înfloreşte copios în fostele țări comuniste (lucru pe care l-a 
apucatsă-lfacă până acum decât în mică măsură), de a moraliza societatea şi de a influența populația 
țării în privința alegerii parlamentarilor pe alte criterii decât cele ale propagandei deşănțate şi 
mincinoase, punând înapoia noastră isteriile politice, de orice natură arfiele, şisă cercetând pe candidat 
după faptele sale: dacă a hrănit pe cel flămând, dacă a îmbrăcat pe cel gol, dacă avizitat pe cel bolnav, 
aşa cum popovăduieşte şi face Biserica. 

Din nefericire, chiar oameni de bună-credință se asociază atitudinii de denigrare, lovind în Biserică 
prin ierarhi şi, implicit, în poporul tui Dumnezeu, care ştie că mântuirea vine prin Biserică şi prin harul 
dat slujitorilor ei, indiferent de vrednicia sau nevrednicia lor. Aceşti oameni îşi închipuie că Dumnezeu 
este atât de slab, încât se împiedică de nevrednicia “vaselor” prin care lucrează, sau că această 
nevrednicie poate opri puterea lui Dumnezeu de a lucra în lume! 

În America (maiales în S.U.A. .), situație pe care o cunosc foarte bine pentrucă o urmăresc stăruitor, 
influența bisericilor este din ce în ce mai puternică şi bisericile se implică din ce în ce mai mult în viața 
cetății, barând multe acțiuni neconforme cu principiile Binelui şi Dreptăţii. Toţi candidații încearcă să 
câştige aceste grupări de credincioşi, ştiind că votui lor contează. Vă asigur însă că acest vot are o 
pondere de cam o pătrime din ponderea pe care ar avea-o Biserica Ortodoxă în țările răsăritene, dacă 
aceasta s-ar angaja profund în viața socială, urmărind cu stăruință şi sfințenie purificarea vieții politice 
aţării. Votulamerican al bisericilorreprezintă un procentcam de 15%, pe când cel ortodox, în România, 
de exemplu, ar putea reprezenta 50-60%, presupunând că preoții şi ierarhii şi-ar recâştiga încrederea 
credincioşilor şi ar avea curajul să sfătuiască pe credincioşi cu cine să voteze, pomind exact de la 
Judecata lui lisus la sfârşitul lumii. 

Cei care strigă împotriva amestecului Bisericii în politică nu ştiu câteva noțiuni elementare: că 
politica este arta de a conduce cetatea, arta în care se implică nu numai partidul sau alesul, ci întreaga 
cetate, cu atât mai mult grupurile organizate; că Biserica se implică în politică, nu în poliiticianism, 
diferenţa fiind cam cea dintre rai şi iad; că Biserica urmează o poruncă divină în a apăra individul 
împotriva opresiunii guvernelor, în a lupta împotriva nedreptății; în sfârşit, că Biserica nu-şi trimite preoții 
să organizeze partide, sau să facă propagandă electorală vreunui partid, ci explică oamenilor puterea 
pe careoauşicare decurge automatdin calitatea de cetățean, călăuzindu-ispre făcătorii de fapte bune, 
nu spre indivizii vociferanți şiinşelători. 

n America, de multe ori, intervenţia asociațiilor religioase a schimbat orientarea unor candidați: 
când candidatul Phil Gramm a fost atacat de pastorul James Dobson pentru slabul său ataşament ia 
valorile creştine, acesta a răspuns: “Eucandidez la postul de preşedinte, nu de predicator”. Declarația 
sa a supărat întreaga Coaliţie Creştină. Phil Gramm şi-a schimbat atitudinea şi, de atunci, chiar după 
ce a pierdut postul de candidat, nu a încetat să prețuiască valorile creştine în viața sociată şi politică, 
Grupurile creştine au reuşit chiar să schimbe hotărârea Preşedintelui Clinton de a numi un ambasador 
în Belgia, pe motivul că era homosexual declarat public. Oare care ar fi reacția anumitor persoane 
apărătoare ale “demnității” homosexualilor din România auzind acest lucru despre democrația 
americană şi ce ar spune ei dacă acest lucru s-ar întâmpla la noi acasă? 

Biserica are dreptulsă intervină în viața socială, să intervină în viața politică, pentru a o încreştina, 
căcio politică încreştinată ar avea binecuvântarea Bisericii şi ar merge pe calea cerută de Dumnezeu. 

O deosebită atenţie trebuie acordată parlamentarilor, care sunt chemaţi să dea legi bune țării. Cu 
cât vor fi mai creştini, cu atât vor fi mai apropiaţi de principiile Mântuitorului şi de inima poporului. În 
Parlamentul american, membrii catolici nu sunt cei mai numeroşi, dar sunt cei mai uniţi, iar poziţiile pe 
care le iau sunt întotdeauna în favoarea bisericilor, a credinței şi a moralității creştine. Chiar dacă 
protestanții suntde trei ori mai numeroşi decât catolicii, ei suntscindați pe grupuri şi, adeseori, votează 
unii împotriva altora. Dacă Parlamentul român ar avea un procent de 80% creştini, viața politică s-ar 
asana, minciuna ar fi aruncată afară, corupția ar fi redusă cu un procent similar, iar îngerul Domnului 
ar pluti peste aleşii poporului. Parlamentul american are un capelan permanent, ceea ce Parlamentul 
român nu are. Datorită corpului compact al membrilor catolici, care nu reprezintă nicidecum o 
majoritate, această legislaţie, deşi democrată şi cu toate racilele ei morale, deşi protestantă într-o 
majoritate covârşitoare, a fost obligată să numească un capelan catolic, eveniment care se petrece 
pentru prima oară în istoria Partamentului. Oare Ortodoxia română nu poate obține un capelan ortodox 
al Parlamentului? Oare nu sunt suficienţi parlamentari ortodocşi? Toate aceste condiții sunt împlinite 
launnivel multmai înalt decâtîn America; piedica vine, însă, din două părți; 1. indecizia ierarhiei române 
ortodoxe de a-şi impune punctul moral-religios la care o obligă poziția sacră pe care o are şi datoria 
creştină; 2. agresivitatea adversarilor Bisericii, care ţipă gălăgios şi disperat, cu atât mai gălăgios şi mai 
disperat cu cât îşi dau seama cât de stupidă este poziţia lor şi, mai ales, cât de precară. Unsimplu suflu 
al credincioşilor i-ar zbura de pe schela pe care s-au cățărat fără nici un drept. Dacă minoritatea are 
drepturi, majoritatea își are, de asemenea, drepturile ei. Şimajoritatea în țara româneascăo deține, cu 
un procent zdrobitor, Biserica Ortodoxă Română. 

ROMFE ST 2000 susține cu hotărâre şi curaj încreştinarea legislatonlorțării, moralizarea Justiţiei, 
primenirea duhovnicească şi întoarcerea la pietatea de dinainte a acestui neam, care a dat sfinţi, şi 
martiri, şi ctitori de biserici, şi susținători ai locurilor sfinte din Israel şi din Muntele Athos, şi apărători 
aicreştinătății- funcție carea revenitdomnitorilorromâni după căderea Constantinopolului, şi învățători 
ai credinței, de la ierarhi şi până la simplii monahi, lumini ale neamului românesc binecuvântat de 
Dumnezeu cu părinţi duhovniceşti, dar şi cu pedepse pentru rătăcire, căci Dumnezeu îi mustră pe cei 
pe care îl iubește. 

Sunt convins că participanţii la ROMFEST 2000 susțin aceste adevăruri şi această poziție 
preconizată a Bisericii, neclintiţi în nădejdea unuiviitor românesc demn de toate jertfele istoriei noastre. 
Dumnezeu va rupe zăgazurile care împiedică împlinirea datoriei Bisericii trasate de la Tatăl, prin Fiul, 
întru Duhul Sfânt; El va netezi calea mersului spre această împlinire, va ridica punți peste obstacole, 
va Întări cu harul Său pe ierarhii noştri, va lega limbile care blestemă şi va spulbera cu suflarea gurii 
Sale pe cei păcătoşi, revărsândbinecuvântarea Sa peste locuri şi peste oameni, peste instituţii şi peste 
lăcaşurile Duhului, sfințind poporul acesta care aşteaptă de multă vreme să audă glasul păstorilor săi 
nesmintiţi şi să refacă sacralitatea de altădată a sufletului şi a pământului românesc. 








î2O0MFEST-ULUI 


(urmare din pag. 1) 


confesionale; în ordinea istorică, însă, liantul nostra cel mai puternic era, fără 
nici o îndoială, anticomunismul. 

Primul ROMFEST s-a desfășurat în 1988, la Cleveland, în Statele Unite, 
şi a fost închinat aniversării a 70 de ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 
1918. Un succes extraordinar, cu aproape 2000 de participanți din toată lumea 
Exilului, sub patronajul celor doi Episcopi români din America: P.S. Nathanail, 
ortodox (continuatorul marelui Vladică Valerian Trifa), şi P.S. Vasile Puşcaş, 
greco-catolic. Preşedinte de Onoare a! Comitetului Intemaţional de Organizare 
a fost ales de către noi, încă dintru început, Părintele Gheorghe Calciu, care 
avea în spate 21 de ani de închisoare sub comuniști, autontate spintuală şi o mare 
notoritate de mărturisitor şi luptător anticomunist, chiar dincolo de granițele țării. 

Românii din Exil nu cunoscuseră încă o astfel de manifestare națională. 

Principiile noastre fundamentale erau: 

1) primatul spiritual - credința creştină; 

2) comunitatea morală; 

3) axiologia tradiției naționale; 

4) rânduiala românească a organizării sociale, pe temeiul demofiliei, al 
dragostei de popor, iar nu pe idei abstracte; 

5) elita politică exemplară moral şi profesional; 

6) unitatea națională. 

Intenţiile noastre principale erau: 

1) să consolidăm conştiinţa națională, să ajutăm tuturor să participe la 
procesul de presiune asupra dictaturii comuniste, pentru eliminarea ei; 

2)să facem cunoscute valorile culturii, civilizației şi spiritualității româneşti 
lumii străine în care ne găseam şi să promovăm operele scriitorilor români din 
Exil peste tot în lume. 

S-a hotărât ca ROMFEST-ul să aibă o periodicitate bienală. Următoarele 
ediții s-au desfăşurat astfel: în 1990 - la Washington; în 1992 - la Hamilton; în 
1994 - la Los Angeles; în 1996 - la Princeton. 

Cu ediția a şasea, din 1998, ROMFEST-UL s-a strămutat, cum visasem 
mai demult, Acasă, în Țara de-acum liberă nu doar de comunism, ci, cel puțin 
deocamdată, şi de neo-comunism. Era firesc să începem cu Bucureştiul, de 
unde “Soarele Românismului” trebuie să răsară din nou, pentru a nu mai apune 
niciodată, dacă Dumnezeu va voi şi dacă noi ne vom în-vrednici. 

ROMFEST-ul începuse să primească, încă din 1990, tot mai mulți oaspeți 
dragi din țară: foşti camarazi de luptă și deținuți politici, clerici, oameni de 
cultură, gazetari, oameni politici, tinerime studioasă... Adus în România, în '98 
a avut şi o prezență semnificativă de fraţi din provinciile înstrăinate, de care ne 
bucurăm şi acum, aşa cum ne bucurăm nespus şi de prezența, pentru prima 
oară, a unui numeros contingent de frați din Balcani. Românismul va putea 
respira, în aceste câteva zile, prin toți plămânii lui. Și desigur, împământenind 
ROMFEST-ul aici, el este şi mai la îndemâna exilului sau diasporei din Europa 
occidentală - alți frați dragi, cu care ne simțim profund solidari, atât prin 
experiențe, cât şi prin năzuințe, dar, mai presus de toate, prin marea bucurie a 
adunării sub cerul românesc, pe care noi, desțărații, l-am jinduit mulți ani, 
deopotrivă, de pe un continent sau de pe altul. 

Fie ca adunaţi cu toții aici, să punem, întru iubire, un temei de trăire şi 
creație culturală panromânească. Cultură înseamnă, pentru noi, încordarea 
creatoare a “energiilor româneşti”, cum spunea Vasile Băncilă, cel mai fidel 
ŞI cuprinzător exponent al viziunii româneşti despre lume, viață şi moarte, căci 
această cultură porneşte de la “năzuințele formative” ale abisurilor 
subconştientului colectiv național. Cultura, spuneam altădată, este unificatoare 
numai dacă pornește din sursa vie a realității specifice unui neam. Atunci, 
creațule culturale dau măsura existențială a neamului în istorie, căci din 
adâncimea surselor se ridică, pe aripi de har, spre înălțimea aspirațiilor, 
proiectând existenţa națională atât spre viitor, cât şi spre eternitate. Căci nu stă 
oare scris că Dumnezeu ne va judeca după faptele ŞI în-făptuirile noastre, “pe 
fiecare în rândul cetei sale”? 

Noicredem neabătut în refacerea morală şi spirituală a țării prin reconcilierea 
celor două Biserici-surori româneşti; cea Ortodoxă şi cea Greco-Catolică: 
printr-o renaştere culturală deschisă spre universalitate în duhul propriei ei 
specificităţi, printr-o dreaptă reașezare a vieții naționale în matca ei firească de 
către vrednicia generaţiilor cruțate de ciuma comunistă. 

Pentru această reîntemeiere misionară a spiritualităţii, culturii şi civilizației 
româneşti, după lunga noapte roșie a barbariei, noi credem că tineretul este cel 
mai valoros capital al noii Românii. De aceea, eu unul mă bucur nespus că 
ROMFEST-ul nu duce lipsă de sânge tânăr, nici printre participanți, nici printre 
organizatori. Vreau să mulțumesc din inimă, şi pe această cale, în nume 
personal, dar şi în numele veteranilor Comitetului Internaţional ROMFEST, 
excepționalului grup de tineri de la revista Scara, care au dus, în cadrul 
Consiliului Naţional al acestei a şaptea ediţii ROMFEST, greul organizării, 
dăruindu-se pe ei ca să ne dăruiască pe noi unii altora, ca toți să fini ua, spre 
slava lui Dumnezeu și învierea Neamului Românesc. 








î 
| 
Ş 


PT AP PE 





PUNCTE CARDINALE 





OCT. 2000 NR. 10/118 PAG. 3 





DREAPTĂ ROMÂNEASCĂ POSTCOMUNISTĂ w 


O radiografie critică în pragul mileniului trei 


(urmare din numărul trecut) 


Precedând (în forma e: legionară) cu puțin apariția 
Puncteior cardinale, publicaţia timişoreană Gazera de 
Vest a jucat un rol important, până spre jumătatea 
deceniului, pe scena publicistică a dreptei. Din nefericire, 
directorul ei, tânărul Ovidiu Guleş, legionar de science- 
fiction, şi-a îndepărtat aproape sistematic toți colaboratorii 
tineri mai însemnați (ruptura cu “frații” Usca şi Andoni 
fiind cea mai necamaraderească), preferând să-şi 
urmărească interesele prin a face jocul falimentar al unor 
veterani radicalişti, ce au reuşit să transforme o publicație 
vie într-o fițuică desuetă şi veninoasă, de un sectanism 
deconcertant (““Doamne, ce ne-am fi făcut fără Hona 
Sima?”!). Din lipsa colaboratorilor de calitate şi a ideilor 
actuale, gazeta (ca şi almanahurile anuale, scoase după 
modelul Aimanahului “Cuvântul” din 1940) s-a 
împotmolit în texte “retro”, părând să trăiască viaţa altui 
timp. Ma: întâi moartea lui Zahania Marineasa, apoi 
emigrarea teribilului naționalist Guleş în Ungaria au pus 
capăt unei odisei publicistice începute promițător, dar 
care intrase demult într-o fundătură irespirabilă. 

Tot la Timişoara, pe lângă “mensualul” pomenit (şi 
“sateliții” săi temporari, cum au fost, bunăoară, foile 
studenţeşti scoase de un Cătălin Dumitrean sau un Radu 
Bogoevici), au funcționat în acest răstimp două edituri de 
dreapta destul de prolifice: “Marineasa”, aureolată mai 
ales de editarea sau reeditarea unor opere ale lui Radu Gyr 
şi Vasile Băncilă, şi “Gordian”, profilată mai ales pe 
(reeditarea în româneşte a scrierilor “Comandantului” (în 
condiţii de un primitivism editorial deconcertant: format 
imposibil, hârtie de cea mai proastă calitate, tehnoredactare 
rudimentară, concepție grafică şcolărească, inadmisibile 
deficiențe de redactare şi corectură). O 

Oarecum din cadavrul Gazerei de Vest, în acelaşi 
spirit îngust, dar într-o variantă mai ponderată şi cuo ținută 
publicistică incontestabil superioară, s-a editat la Bucureşti, 
din '98 încoace, revista lunară Permanenfe, inegală ca mai 
toate publicațiile de dreapta de la noi, dar putându-se 
recomanda şi cu câteva numere de o lăudabilă consistență. 
Asupra €i, ca şi asupra Gazetei de Vest într-o vreme, 
veghează umbra inflexibilă a contestatului activist 
ultrasimist Mircea Nicolau (în care nu ştiu cum se simte un 
tânăr inteligent precum Radu Creangă, fiul cunoscutului 
ziarist Mihai Creangă de la România liberă). 

Mircea Nicolau e un nume de care te loveşti la tot 
pasul în istoria postdecembristăa dreptei legionare. Pretins 
reprezentant şi apoi succesor oficial al lui Horia Sima în 
țară, el a devenit campionul exclusivismului simist; 
controversat sub aspect moral, din motive biografice pe 
care nu mă hazardez să le invoc aici, a creat tensiuni şi 
înlăuntrul taberei simiste (cazul regretatului Gheorghe 
Brahonschi). După eşecul U. D. C. (formaţiune în care s- 
a implicat mai degrabă cu prudență), a înfiinţat efemerul 
partid Noua Românie Creştină, în fruntea căruia l-a aşezat 
“strategic” pe profesorul Șerban Suru, pentru a crea 
imaginea unei osmoze cu tânăra generație. Cum însă 
acesta din urmă a refuzat relativ repede postura “omului 
de paie”, s-a creat o nouă sciziune, între “bătrâni” și 
“tineri”, iar partidul s-a volatilizat. Neagreat iniţial în 
sânul Partidului Pentru Patrie, a reușit în cele din urmă să- 
şi facă loc în el, nu fără o nouă tulburare a apelor. De la un 
moment dat, a găsit oportun să acționeze mai degrabă sub 
paravanul Fundaţiei Culturale “George Manu”, pe care a 
întemeiat-o la Bucureşti, continuând să controleze, pentru 
o vreme, atât editorialistica legionară de ia Timișoara 
(Gazeta de Vest şi Editura “Gordian”), cât și pe cea de la 
Bucureşti (Editura “Majadahonda” - lăsată mai apoi pe 
seama soților Vlad - şi mai târziu revista Permanenfe). 
Mai nou, Fundaţia '“George Manu” coabitează cu Editura 
“Imago” din Sibiu. M. Nicolau a căutat, de asemenea, 
să-și apropie şi alte grupări cu caracter (neo)iegionar, 
precum Fundaţia “Buna Vestire” (ale cărei baze fuseseră 
puse de regretatul Simion Ghinea, cea avutun rol însemnat 
şi-n demarajul Editurii “Elisavaros”) sau tinerii de la 





Scara (desigur prea “religioşi” din punctul său de vedere). 
In realitate, inteligența sa rece nu suferă cuminecare, iar 
partenerii nu pot fi decât pioni interşanjabili într-o schemă 
preconcepută. 

Lima simistă a fost sprijinită puțernic din exil, nu doar 
financiar (Aureliu Răuţă, frații Ronnett etc.), dar şi 
propagandistic, un rol important revenind în această ultimă 
privință neobositului Traian Golea, prolific editor de broşuri 
Şi volume în Statele Unite, sub egida unui aşa-zis “Institut 
de Studii Istorice Româneşti”. Publicaţiile lui Traian Golea 
- fără îndoială, dincolo de angajamentul său legionar, unul 
dintre marii apologeți ai cauzei româneşti în Occident, mai 
ales în problema Transilvaniei = au fost răspândite constant 
în mediile legionare din țară (mai ales după 1989), iar uneori 
reproduse, integral sau doar parțial, de principalele periodice 
de dreapta. 

Ofensivei simiste antisimiştii au căutat să-i răspundă în 
țară (în exil exista încă Varra lui Petru Vălimăreanu, ca să 
nu mai vorbesc de numeroasele broşuri şi chiar volume anti- 
Horia Sima, mergându-se până la reeditarea îndoielnicului 
“dosar al ruşinii”, nedifuzat totuşi pe scară largă) fie prin 
intermediul unor periodice sau edituri deschise principial 
ambelor tabere (cum au fost şi Puncrele cardinale, sau 
Cuvântul românesc din Canada, sau, cel puţin într-o vreme, 
Fundaţia “Buna Vestire” - cu periodicul omonim -, care în 
1993 a tipărit, bunăoară, volumul Din /uprele tineretului 
român: 1919-1939), fie prin publicații proprii, la fel de 
radicale - şi deci de reprobabile - ca şi cele adverse (cum a 
fostridicola revistă //7viereaa doctorului Şerban Milcoveanu, 
ce adăuga visceralismului antisimist o aiuritoare fantezie 
istorică). Dincolo de suspiciunile ce au planat asupra sa 
(inclusiv în mediile ostile lui Horia Sima), pe care evit să le 
colportez aici, prestaţia publică a lui Şerban Milcoveanu - 
foarte mediatizat într-o vreme, inclusiv prin televiziune, ca 
pretins “purtător de cuvânt al punctului de vedere legionar” 
- a fost una în registrul exaltării penibile. Ca “locotenent” al 
doctorului Milcoveanu s-a hazardat să funcţioneze tânărul 
gazetar Silviu Alupei (altminteri un om cu multe însuşiri 
apreciabile), ce a făcut parte, în urmă, din gruparea ieșeană 
care a scos cele câteva numere substanţiale din publicația 
lunară Biserica şi probiemele vremii (cu o atitudine de 
dreapta mai mult implicită decât explicită). 

Dacă veteranii, în genere, s-au resemnat, după febra 
primilorani, să-şi restrângă “activismul” politic sau politizant 
la cadrul oferit de Asociaţia Foştilor Deținuți Politici (de 
unde iarăşi nu au hpsit tensiunile majore, pe alocuri împinse 
până la sciziune, între cei cu trecut legionar şi cei de alte 
culori politice, aceştia din urmă grupaţi în jurul 
controversatului Ticu Dumitrescu şi favorabili unei apropieri 
politice de ţărănişti, inclusiv prin Fundaţia Culturală 
“Memoria” şi prin revista omonimă “a gândirii arestate”, 
agonică după dispariția entuziastului Banu Rădulescu, care 
cocheta prudent cu ideile de dreapta) sau de nostalgicul şi 
total necompetitivul partid legionar intitulat penibil “Pentru 
Patrie” (tentativă căznită de reînviere a vechiului partid 
“Totul pentru Ţară“, consolându-se însă, sub presiunea 
birocratică a oficialităților şi cu iluzia naivă a unei “tactice” 
discreţii, să se înregistreze şi să funcționeze - editând şi un 
Curier informativ lunar, mai mult de uz intern- sub titulatura 
fostei publicaţii comuniste a Armatei!!!), tinerii, în schimb, 
au produs o mai mare agitaţie, cu prelungiri până în prezent, 
în pofida puținătăţii rezultatelor. 


E 


Cea mai promițătoare a putut părea, la un moment dat, 
Mişcarea pentru România a lui Marian Munteanu, derivată 
mai ales din “fenomenul Piaţa Universităţii” şi din cultul 
liderilor pentru Eminescu, Nae Ionescu, Codreanu şi Petre 
Ţuţea. Avândun model mai mult transparent decât mărturisit 
în vechea Mișcare Legionară (pe care a imitat-o de la 
simboluri până la vestimentaţie), Mişcarea pentru România 
(găzduită o vreme în casa profesorului și scriitorului Marcel 
Petrişor, ca pe vremuri Legiunea în casa generalului 
Cantacuzino-Grănicerul) a reuşit să mobilizeze un număr 


considerabil de studenți şi liceeni, obținând, cel puțin 
momentan, şi grațiile unor vechi militanți ai dreptei, ale 
unor distinşi oameni de cultură sau ale unor tineri 
intelectuali cu înclinații tradiționaliste (dintre care n-au 
lipsit nici figurile teologice sau monahiceşti, sensibile la 
ortodoxismul afişat al M. P. R.). Marian Munteanu (fost 
lider al Ligii Studenților) şi-a luat ca principali sfetnici pe 
profesori Ilie Bădescu şi Ion Coja, de legionarii din țară 
sau din exil ştiind să se folosească abil, nu fără o prudentă 
distanță (de o poziţie privilegiată au beneficiat, o vreme, 
inginerul Duiliu Sfinţescu - unul dintre principalii 
finanţatori ai noii formaţiuni - şi un anumit grup de 
macedoneni “papanacişti”). Cu toate acestea, Marian 
Munteanu, în încercarea de a contracara anumite atacuri 
stigmatizante din partea presei democrate, a făcut şi 
afirmații destul de ambigue la adresa legionarilor, lezând 
multe sensibilități. Organul de presă al formațiunii, intitulat 
chiar Mişcarea (1992-1995, cu discontinuități), a 
ambiționat o publicistică bătăioasă, de un mare tenbilism 
retoric, depăşind adeseori cadrele urbanităţii. Până la 
urmă două lucruri s-au dovedit fatale: pe de o parte 
suficiența şi infatuarea liderului, pe de aită parte imixtiunea 
la vârf a unor figuri dubioase, de foşti securişti sau de 
flaşnetari ai național-comunismului, ce au târât partidul şi 
revista până în vecinătăți vadimisto-păunesciene. Marian 
Munteanu a risipit un imens capitai de popularitate şi n-a 
reuşit să valorifice până la capăt dramul de harismă ce nu 
1 se poate contesta, fiind părăsit treptat de mai toată lumea, 
înainte de a fi apucat să aibă de spus un cuvânt semnificativ 
pe scena politică românească. În urmă, pare a-şi fi descoperit 
adevărata vocație, cea de om de afaceri (ipostază în care 
Nici credulitatea generoasă a unor legionari din exil, nici 
relaţiile cu anumite oficine securisto-mafiote nu-i vor fi 
fost nefolositoare...). O tentativă mai târzie (sfârşitul lui 
'98) de publicaţie de dreapta finanțată de frații Marian și 
Bogdan Munteanu, Linia întâi (“Săptămânal al oamenilor 
tineri”), s-a oprit la numărul-pilot, după o gestație 
costisitoare de mai multe luni, ce unora le-a putut crea 
impresia unei “spălăn de bani”... (Recent, fostul “martir 
anticomunist” şi-a depus candidatura la preşedinţia 
României din partea oficinei neo-securiste a “Profesorului” 
Virgil Măgureanu - şeful S.R.1. de la data “martirajului” 
său! - , scriind o nouă pagină antologică din absurda 
tragicomedie politică românească a ultimului deceniu.) 
Elementele cele mai de calitate din cadrul M. P. R,, 
emancipate de conjuncturalul “mit Marian Munteanu”, 
dar rămase fidele principiilor de bază ale dreptei creştine, 
chiar dacă poate cu un prea ostentativ rigorism ortodox şi 
într-o frondă prea nenuanțată cu Occidentul crepuscular, 
se găsesc regrupate astăzi în jurul publicaţiei Scara 
(“Revistă de oceanografie ortodoxă, politică şi cultură”), 
ajunsă în anul al patrulea şi în pragul “treptei a şasea”; cu 
o prestație onorabilă mai ales în domeniul spiritualității şi 
culturii ortodoxe, adăugând publicisticii curente şi o 
promițătoare dimensiune editorială (nu fără stângăciile 
inerente oricărui început), de la o vreme în fericită 
colaborare cu Mănăstirea Petru-Vodă (unde străluceşte 
figura de “legionar” ceresc a marelui înduhovnicit Justin 
Pârvu), echipa de la Scara constituie una dintre grupările 
de dreapta cele mai tinere şi mai dinamice, ambiţionând, 
în perspectivă, înființarea unu: partid de nuanță 
conservatoare (în sensul clasic al termenului), de fapt un 
bastion de resurecție națională raportat la valorile eteme 
ale Tradiţiei. Rămâne de văzut în ce măsură vor alla 
sursele de finanţare necesare astăzi unui partid cu adevărat 
competitiv şi în ce măsură vor şti să-şi atragă potenţialul 
uman capabil să susțină, moral şi profesional, exigenţele 
unei politici deopotrivă realiste şi constructive. Implicarea 
lor în organizarea Rom/fest-ului 2000 - în strânsă colaborare 
cu Părintele Gheorghe Calciu, simbol viu al rezistențe: 
anticomuniste ortodoxe —a pus în evidenţă atât afinitățile, 
cât şi diverpențele dintre cercurile de dreapta din țară şi din 
exil (vezi pagina 16 a numărului de față). 
(Va urma) 
Răzvan CODRESCU 








PAG. 4 NR. 10/118 OCT. 2000 


“că a lor este împărăția cerurilor” 


PUNCTE CARDINALE 


SPINTIREA MAUSULEULUI-PARALLIS BE LA RAPA ROBILOR 





S-a construit acest nonumenl 


început la 28 Octombrie 1992, 


ferminat lu: 14 Septembrie 1999, 


pentru cinstirea memoriei deținuților politici 


morți în timpul regimului comunist 


în bichisoarea Aiud 


şi în închisorile 


unde nu S-au înăltat memoriale 


și ntunele lor nu cut fOSt săpare 


în piatră, pentru aducere aininto. 


Doanine, primeşte jertfa! 


Fratii de suferintă 


În ziua de 14 septembrie, de Înălțarea Sfintei 
Cruci, a avut loc la Mausoleul-Paraclis de la Aiud 
cz gi Altarului, Slujba de sfințire a fost oficiată 
de Î.P.S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul 
Vadului, Feleacului şi Clujului, împreună cu un 
sobor de preoţi ortodocşi şi greco-catolici. Din 
nefericire, la acest înălțător eveniment, cei ce și-au 
pus sufletui la temelia impresionantului Memorial 
creştin nu au fost prezenţi: în ianuarie 1997 s-a stins 
din viaţă neostenitul Gheorghe Brahonschi, iar în 
octombrie 1998 i-a urmat autorul proiectului şi 
îndrumătorul lucrărilor, arhitectul Anghei Marcu. 
Continuarea lucrărilor nu a fost însă afectată de 
aceste dureroase dispariţii, Nu greşim afirmând că, 
tot timpul, de-a lungul celor opt ani cât au durat 
lucrările, deasupra celor ce și-au angajat omeneştile 
puteri pentru împlinirea acestei opere s-a găsit 
“Duhul Adevărului”, căci Mausoleul-Paraclis de la 
Aiud “Mărturie a Adevărului” înseamnă. Adevărul 
despre ce a însemnat comunismul, dar mai ales 
despre primejdia revenirii lui sub alt nume şi cu 
metode aparent mai blânde, la fel de nocive însă 
pentru existența națiunilor ca entități ontologice. 

După dispariţia “bărbaţilor”, conducerea 
lucrărilor, în partea finală, a fost preluată de doamna 
Maria Brahonschi, la rândul ei fostă deținută politic, 
Împlinea astfel atât legatul testamentar al soțului ei, 
inginerul Gheorghe Brahonschi, cât şi pe cel al 
arhitectului Anghel Marcu. Ajutată de foştii deţinuţi 
politici din Filialele A.F.D.P.R. Sibiu și Alba, cu o 
remarcabilă energie şi putere de dăruire, a reușit să 
aducă lucrările la stadiul final. Astfel, anul acesta, 
la 14 septembrie, foştii deţinuţi politici, “Bătrâni cu 
obrazul de ceaţă, cu paşi năclăiți în tristețe...”, aşa 
cum i-a văzut cu ochi de vizionar poetul, au putut, 
într-un cadru solemn, să-şi pomenească creştineşte 
camarazii de luptă căzuţi în încleştarea cu 
comunismul, în chiar Paraclisul ridicat întru 
cinstirea acestora. 

În actualul climat politic pseudo-democrat, 
puternic poluat de miasmele comuniste, era firesc 
să nu-și păsească loco evaluare obiectivă a prigoanei 
şi crimelor comuniste, şi cu atât mai puţin o acțiune 
de cinstirea acelora care, în lupta pentru eliberarea 
țării de sub dictatura comunistă, şi-au sacrificat 
bunul cel mai de preţ pe care Dumnezeu l-a dăruit 
omului, viața. Ceea ce a refuzat să facă nemernica 
clasă politică, instalată la cârma ţării după 
Decembrie '89, au făcut, cu slabele lor puteri, 
bătrânii supraviețuitori ai temnițelor comuniste, 
care au înţeles că suprema lor datorie este să-şi 
cinstească morții, să păstreze vie memoria lor. 

Ca un răspuns la fărădelegile comuniste, cu 0 


impresionantă putere de dăruire, pretutindeni unde 
s-a suferit şi s-a murit pentru legea creştină, pentru 
near şi pentru țară, foștii deținuți politici au ridicat, 
după puteri, troițe, cruci comemorative şi, pe alocuri, 
chiar memoriale de dimensiuni impresionante, care 
să amintească, mai ales generațiilor viitoare, prețul 
plătit de români în lupta împotriva comunismului. 
Dar monumentul durat parcă pentru veşnicie de 
foştii deţinuţi politici, în memoria sacrificiilor şi 
suferințelor cumplite îndurate de victimele opresiunii 
comuniste, este prin excelenţă MAUSOLEUL DE LA 
AlUD. 

“La Aiud, loc de întemnițare şi exterminare, 
comuniştii au îngropat, în cimitirul denumit de 
localnici «Râpa Robilor», elita rezistenței româneşti, 
Înmormântarea deţinuţilor morți se făcea noaptea, 
pe întuneric, fără să li se pună cruce la căpătâi. Aici, 
unde morții sunt neidentificați, de multe ori azvârliţi 
în gropi comune, numai crucile acestui monument le 
vor veghea somnul” - suna anunțul sobru al 
iniţiatorului acestui memoria! denumit “CALVARUL 
ALUDULUI”, inginerul Gheorghe Brahonschi, fost 
deţinut politic, legionar şi veteran din războiul 
antisovietic, care purta pe umeri povara a 17 ani de 
închisoare anticomunistă, cei mai mulți executați în 
temnița Aiudului, 

Concepţia arhitecturală a Mausoleului de la Aiud 
este comparabilă cu concepţia care i-a însuflețit pe 
autorii Mausoleului de la Mărăşeşti, înălțat în 
memoria luptătorilor ce au înfăptuit România Mare. 
Dar spre deosebire de Mausoleul de la Mărăşeşti, 
care glorifică victoria, cinstind în acelaşi timp 
sacrificiul celor care şi-au jertfit viaţa pentru 
obținerea ei, Memorialul de la Aiud este închinat 
suferinței. Un teraplu al durerii, în care cele şapte 
perechi de cruci îngemănate simbolizează martiriul 
fraţilor de luptă — fraţi prin moarte, nu prin naştere. 
Deasupra lor, crucea grea a destinului unui neam 
care a îndurat povara întrângerii în cel de al doilea 
război mondial, iar apoi umilinţele și suferințele din 
lunga noapte comunistă. 

Ca şi la Mărăşești, Mausoleul de la Aiud este atât 
locaş de închinăciune şi reculegere, cât și necropolă 
pentru osemnintele celor căzuţi, Dar în timp ce, 
pentru a ajunge la osuarul de la Mărăşeşti, trebuie să 
urci, urcuș care simbolizează drumul spre victorie, la 
Aiud trebuie să cabori treptele suferinţei. În asuarul 
de la Mărășești se odihnesc rămășițele pământeşti a 
100.000 de ostaşi români, România Mare a ştiut să-și 
cinstească eroii! Osuarul de la Aiud este însă gol, Nici 
România lui lon Iliescu şi nici România lui Emil 
Constantinescu nu au făcut nimic pentru a identifica 
locurile unde au fost înhumați cei morți în temnițe, 

















deşi aceste locuri sunt cunoscute, iar cei mai mulți 
dintre temnicerii care au participat la înhumări 
sunt încă în viaţă. Din păcate, însă, instituțiile 
“statului de drept” nu-şi iau osteneala să-i întrebe 
“unde sunt cei care nu mai sunt”. Și nu este vorba 
doar de câţiva deţinuţi anticomunişti asasinați în 
temnițe prin înfometare, frig, tortură şi lipsă de 
asistență medicală, ale căror morminte fără cruce 
la căpătâi ar trebui identificate. În fapt, este vorba 
de mii, muite mii de astiel de morminte aflate pe 
«Râpa Robilor» şi în cimitirele asemănătoare din 
apropierea localităților marcate pe harta “Gulagului 
românesc”, 

Dominând «Râpa Robilon», masivul edificiu te 
face să te cutremuri în faţa profundei semnificații pe 
care o exprimă. În interior, pe pereţii capelei, de-a 
lungul treptelor care conduc spre masa altarului, 
străjuiesc plăcile de marmură albă pe care sunt 
gravate numele deținuților politici morţi în temniţa 
Aiudului, dar şi numele celor morți în alte închisori, 
care până la această dată nu au memorial care să le 
consemneze numele. (Pentru deținuții executaţi, în 
dreptul numelui s-a gravat litera “e”. Pentru 
categoria deținuților asasinați în anchetele 
Securităţii, precum şi pentru cei executați fără să 
existe o sentință de condamnare la moarte 
pronunțată deo instanță judecătorească, s-au gravat 
plăci separate). Și cum pereții capelei nu au putut 
cuprinde toate plăcile ce consemnează numele 
martirilor din rezistența anticomunistă, o parte din 
acestea au fost montate în osuar. 

Listele sunt însă incomplete. Instituţiile statului 
“abilitate” nu s-au învrednicit să desferece arhivele 
Securităţii şi să aducă la cunoştinţa națiunii numele 
celor morți în temniţele comuniste. O atitudine de 
care se fac vinovate toate guvernele postdecembriste, 
indiferent de culoarea lor politică. Ele au pactizat 
tacit cu fosta Securitate, împiedicând cunoașterea 
unor adevăruri care în celelalte țări comuniste au 
fost demult dezvăluite opiniei publice. Conspirația 
tăcerii aşteenută peste acest trist capitolalrealită ților 
româneşti din anii comunismului ne îndreptățeşte 
să presupunem că ceea ce îi determină pe mulți 
dintre actualii politicieni să ignore crimele 
comuniste, obstrucționând sistematic dezvăluirea 
acestor oribile fapte şi stigmatizarea morală a 
făptaşilor, este statutul de colaborare şi complicitate 
cu fostul aparat de represiune comunistă. 

Dar, ca şi apele mari, neamul trece înainte, spre 
vărsarea în eternitate, fără să se împiedice de 
trunchiurile putrede ce i se pun de-a curmezişul... 


Gabriel CONSTANTINESCU 


Anania — tt, Pl e 


i | 
Ah Ati ai Ni sina cool aici aanczeida 0 la Caci ri at i ii fie a d, 


- 
e o 


—— A IE SNP VA OPRI PP 0 ONORNI NP 0 SN PPE IP IPEE PI DES PPE? PETE ESUAT 

















PUNCTE CARDINALE 


OCT. 2000 NR. 10/118 PAG. 5 


SPINTIREA MAUSOLEULUL-PARAGLIS DE LA "RAPA ROBILOR” 


Cuvântul Î.P.S. Bartolomeu nani, artiiepiacopul Vadului, Feleacului şi Clujului 


Iubiţi credincioşi, dragi prieteni, 


Venind către acest locaş, pe drum mi-am făcut un 
scurt plan asupra predicii pe care ar urma să o țin de ziua 
Înălţării Sfintei Cruci. Dar, odată ajuns aici, mi-am 
schimbat gândul, pentru că dintr-o dată mi-am amintit de 
un moment pe care l-am avut în București îndată după 
Revoluția din decembrie 1989, când mi s-a luat un 
interviu de către un reprezentant al unui post de televiziune 
din Franţa. Printre întrebările acestuia a fost şi: “Ce 
credeți că aveți de învățat dumneavoastră, românii, de la 
Occident? Şi ce credeți că are Occidentul de învățat de la 
dumneavoastră?” Am răspuns: “Eu cred că noi avem de 
învățat - de re-învăţat - de la voi democraţia, iar voi aveți 
de învățat de la noi comunismul”. Şi, văzând că, prin 
Ochii mart, îmi cere o explicație, i-am spus: “Noi, după 
cincizeci de ani de dictatură, am pierdut exerciţiul 
democrației şi trebuie să ni-l reînsuşim. Voi aţi pretins că 
ştiţi ce e comunismul, dar din cărți, din reviste, din studii, 
de la catedrele universitare, din simpozioane, conferințe 
şi întruniri publice, întimp ce noi,românii, l-am cunoscut 
pe osul şi pe sufletul nostru. Da, dacă vreţi într-adevăr să 
ştiţi ce este comunismul, întrebați-ne pe noi!”. 

Ei bine, iubiții mei, de îndată ce am păşit în acest loc 
mi-am adus aminte de acel moment şi am zis: Cum să 
vorbesc eu despre teologia crucii în fața celor care, de 
fapt, au purtat-o? Şi care, dincolo de orice fel de teoretizări 
sau cunoştinţe, au simţit-o pe umărul lor, pe sufletul lor, 
pe trupul lor, asemenea lui I:sus, şi care au fost împreună 
cuEI],culisus, ani şi ani, prin temniţele comuniste? Astfel 
m-am hotărât să nu vorbesc astăzi despre teologia crucii, 
fiind eu convins că cei mai mulți dintre frățiile voastre o 
cunoaşteţi, cunoaşteţi crucea po: din unt lucrul acesta 

„este cel mai important. AV DI 1952 ua By | 

 Tubiţii mei, săptămâna Fosti am avut o întâlnire 
emoţionantă cucolegii mei cu care am început Facultatea 
de Medicină la Sibiu şi Cluj, în 1944, şi de care m-am 
despărțit în 1946, după cunoscuta grevă studențească 
anticomunistă şi antirevizionistă de la Cluj. Ei au mers 
mai departe şi au absolvit în anul 1950. Acum zece ani s- 
au adunat în Cluj, la 40 de ani de absolvire, şi au avut 
amabilitatea să mă caute şi să mă invite, deoarece ei nu 
au încetat să mă considere, în continuare, colegul lor. 

Săptămâna trecută ne-am adunat Ia Cluj, la 50 de ani 
de laabsolvire: ca de obicei, în amfiteatru, la Universitate; 
iar a doua zi, sâmbătă, am mers împreună la Mânăstirea 
Nicula (vreo 70 ne-am mai strâns anul acesta, din 1000 
câţi am început în 1944 la Sibiu şi din 600 câți eram în 
anul doi la Cluj în 1946). Acolo am făcut un parastas, 
pentru profesorii şi colegii noştri strămutați la Domnul. 
Şi mi-am amintit de versul unui poet francez, care în 
româneşte sună: “Cu fiece plecare murim câte puțin”. 
Orice despărțire aduce sentimentul împuținării, cu atât 
mai mult când această plecare se numește moarte. Şi 
le-am mai spus o frază dintr-un poet sârb, şi anume că 
vine o vreme în care omul simte că cunoaşte mai mulți 
morţi decât vii. Şi le-am spus: lată, numele colegilor pe 
care i-am pomenit astăzi la parastas este mai mare decât 
numărul celor care suntem astăzi aici. Ei s-au despărțit 
demult de noi prin ceea ce numim moarte, dar Bisericane 
oferă o şansă: aceea de a constata că, de fapt, o despărțire 
nu este o despărțire adevărată, aşa cum Domnul Hristos, 
în momentul Înălţării, nu S-a despărțit de ucenicii Săi, ci 
le-a spus: “Iată, Eucu voi sunt până la sfârșitul veacului”. 
Acesta i-a făcut pe ucenici să nu simtă tristețea despărțirii 
- a ceea ce părea o despărțire - şi s-au întors la lerusalim 
““cu bucurie mare”, Așadar, rugăciunea este aceea care 
ne oferă şansa de a ne întâlni cu cei plecaţi dintre noi. 
Le-am spus colegilor mei de la Universitate: Să ştiţi cănu 
suntem doar 70 câți ne-am adunat aici, ci suntem toţi care 
am fost cândva pe bâncile Universităţii. Este o adunare 
a întregii promoții, nu doar a supraviețuitorilor”. 

Dragi prieteni, acest sentiment îl am și astăzi. lată, 
numele, multe, foarte multe, ale celor plecaţi dintre noi, 


e eră e ateld in E 
e ata N a pr & 
bas 02 A (SAGE PRI 


sri A? 


3 
r= 
3 


„male 


ti i, 


ri fi N 


A a ai 
Lă 
ok 


px 'e 
- _ 
Pia] 
. Pa 
- a ” 
P >? 
14 e $ 
4 “ Pi 
a . 
7 A » e 
Nu db ua Lig PRR 
d 3 
Pie, 7. TD Ta 
4 4 e dh bi 
Te N e 
„i [== 
Le ai ro 
i E i 
% a 
d. 33 DL Ai 
DN , “a - 
să n a =, 
pt PA + 
E . <a d ari 
i dă 
= 
| pt aa 
- 
j - dr 
i log 
7 pr 7, 
4 C o 
ş a m) 
La, p - $ 
DA $, - E 
To) 
7 -“ 
- - Pa 
j [] i A 
3 J 
ID - 
că . 
N Ai SA 9 
i 
Di 23 - p 
LD, : „ ] 
a 35) 2 
ă Ş *, 
d a AA 
x % pc 
P. 
Da pi lo 
a 4 d | 
= 
a 
. 
2] 
Pod 
5 gg, 
n 
., IS 
P + 
y , 
A 
1 x 
a e 9 
bi 





scrise pe aceste plăci din marmură, sunt incompatibil mai 
numeroase decât numele celor care ne-am adunat astăzi 
aici. Dar, prin rugăciune, ne-a oferit Dumnezeu această 
şansă de a fi împreună cu ei. Ei au avut privilegiul de la 
Dumnezeu să-şi termine drumul crucii şi să ajungă la 
Înviere. Unii dintre noi încă mai purtăm crucea, într-un fel 
sau într-altul, fie că este a tnsteții, a umilinţei, a mâhnirii, 

a sărăciei, dar năzuim către Înviere, pentru că ea, crucea, 
nu este un scop în sine, ci mijlocul prin care se ajunge la 
Înviere. lar noi, întotdeauna, am năzuit spre învierea 
noastră şi spre învierea neamului nostru. De aceea, iubiții 
mei, sentimentul meu- şi aş vrea să fie şi al frățiilor voastre, 
al tuturor - este că prin rugăciune ne-am întâlnit cu morții 
noştri, rugându-ne pentru iertarea lor, aşa cum şi noi le 
cerem ca și ei să ne ierte pe noi. Această iertare reciprocă 
este marea întâlnire şi marea comuniune dintre cei care 
s-au dus, dintre cei care nu mai sunt şi dintre cei care încă 
mai sunt. 

Iată, am venitsă sfințesc acest prestol care este realizat 
prin grija deosebită a Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici 
din Sibiu. De ei am fost invitat aici şi, în acelaşi timp, de 
către Î.P.S. Andrei, care avea angajată din vreme o altă 
slujbă importantă pentru această zi de 14 septembrie. Am 
primit şi am venit. Nu am cuvinte de prețuire pentru 
camarazii de la Sibiu, pentru jertfelnicia lor, ştiindu-se că 
nu este simplu să ridici o masă de altar făcută în întregime 
din marmură. Consultându-mă cu Î.P.S. Arhiepiscop 
Andrei, acesta a spus: “Este aşa de frumoasă, că ea va 
trebui să stea la vedere tot timpul”. Şi am făcut sfințirea 
după ritualul întreg, pentru că au socotit cei de la Sibiu- şi, 
împreună cu ei, alţii - că este bine ca această masă să nu fie 
doar un simbol, un jertfelnic pe care să se oficieze doar 
parastase, ci, cel puţin din când în când, Sfânta Liturghie. 
Pentru aceasta este nevoie deo sfințire specială. În piciorul 
Sfintei Mese am aşezat Sfinte Moaşte ale unui martir- într- 
un loc a! martirajului - precum şi documentul care s-a citit 
în faţa frăţiilor voastre și care rămâne aici, sub pecete, atât 
cât va dura acest jertfelnic şi cât va dura acest monument. 

lată, am slujit împreună cu un sobor de preoți, printre 
care și foşti deținuți politici. Bucuria noastră e cu atât mai 
mare cu cât simțim că suntem, şi aici, împreună. Am făcut 
aici şi un pogorământ: am primit în sobor şi doi preoți 
greco-catolici, deşi, din nefericire, Bisericile noastre încă 
n-au ajuns la comuniune euharistică, dar aceşti doi preoți 
mi-au cerut cu atâta căldură, convingere şi dragoste să-i 
primesc la Sfântul Potir, încât nu i-am putut refuza, ci, cu 


puterea arhierească ce-mi este dată, am făcut această 
excepție, de dragul lor, de dragul morţilor noştri şi, poate, 
de dragul unei perspective pe care am dori-o cât mai 
apropiată, dacă vom putea înlătura barierele care încă ne 
mai despart şi vom simți, odată şi odată, că aparținem 
aceluiaşi neam românesc. 

Este nevoie, iubiții mei, de forțe împreunate spre a 
face față asaltului răului care vine peste neamul nostru 
românesc. Sub comunism, duşmanul era unul singur 
şi-] cunoşteam, îi cunoşteam şi metodele; acum răul şi 
amenințările lui vin din mai multe direcții şi, deseori, pe 
căi oculte. Din nefericire, trebuie să o spun: deşi suntem 
europeni prin geografie, prin istorie şi prin vocaţie, noi 


+ suntem invitaţi “să intrăm” în Europa, ca şi cum Europa 
“ nuar fi a noastră! Dar ni se propune, în mare măsură, o 


Europă desfigurată, construită pe criterii economice şi 
politice; o Europă care şi-a pierdut Dumnezeul. Şi dacă 
se spune, în ultima vreme: “un suflet pentru Europa”, ar 
fi bine să se ştie că nu un su/ler pentru Europa, ci sufletul 


11 Europei,carenuestealtul decât lisus Hristos, cel alungat 


odată cu procesul de secularizare şi, acum, de globalizare. 
Ei bine, către noi se deschid porțile a ceea ce Occidentul 
are mai rău. Noi am cunoscut ceea ce Occidentul are bun, 
relevant, ziditor, dar, din păcate, prin ziare, prin reviste, 
princanalele de televiziune, Occidentul ne îmbie violența, 
bestialitatea, dezmăţul şi toată mizeria caracteristică unei 
lumi păcătoase, care intră în casele noastre şi ne strică 
tineretul. Există mişcări ecologice pentru depoluarea 
aerului, a atmosferei, a pământului, a apelor. Încă nu s-a 
născut 0 mişcare ecologistă care să lupte împotriva 
poluării spiritului. Spre uimirea noastră, suntem 
confruntați acum cu ceea ce era de neimaginat la noi, la 
părinţii, moşii şi strămoşii noştri. E vorba de liberalizarea 
homosexualității, dar nu în sensul de a nu-i trimite pe 
aceşti oameni la puşcărie, ci în sensul de a fi liberi să dea 
asalturi împotriva credinței noastre, tradiţiilor noastre 
creştine, împotriva bunului simț al acestui popor şi 
împotriva instituției sacre care este familia. 

Ieri veneam de la Bucureşti către Cluj şi am avut în 
maşină ziarele zilei. În două ziare centrale, pe prima 
pagină, era publicat un mesaj din Olanda, sub patronajul 
guvernului olandez: “O Românie mai homosexuală”. 
Iată unde am ajuns! Aceasta ar însemna: o Românie cu 
mai puține familii, o Românie cu mai puţini copii, adică 
o Românie condamnată la dispariție. Este o amenințare 
gravă la adresa ființei biologice a neamului nostru. 
Sufletul îl apără credința noastră în Dumnezeu; biologia 
vatrebui să o apărăm prin lege, iar pentru aceasta e nevoie 
să fim împreună. Noi, cei vii, alături de morții noştri şi în 
numele lor, suntem datori să oprim blasfemia de pe 
obrazul poporului român! De aceea este bine ca noi toți, 
lăsând deoparte ceea ce ne desparte (cur se face în vreme 
de război: un armistițiu de două-trei zile, pe durata 
Crăciunului sau a Învierii Domnului) şi, umăr lângă 
umăr, să ne unim puterile spre apărarea acestui neam 
pentru care cei ce au murit şi cei ce supraviețuiesc au 
suferit şi s-au jertfit. Nu pentru aceasta au murit ei, şi cred 
că nu pentru aceasta supraviețuiesc camarazii noştri, ci 
pentru ca neamul acesta să fie mai luminos, mai bun; şi 
chiar dacă de multe ori a trecut prin crucificare, să se 
îndrepte cu paşi limpezi spre Înviere. 

n numele lui Dumnezeu şi în numele morţilor 
noştri, vă mulţumesc tuturor, celor ce aţi jertfit şi ați 
ridicat acest monument memorial, celor ce aţi zidit acest 
jertfelnic pe care astăzi s-a săvârşit, pentru întâia oară, 
Sfânta Liturghie a Sfântului loan Gură de Aur. Le 
mulțumesc preoților care au slujit împreună cu mine, din 
ambele strane. Le mulțumesc celor care au cântat, 
seminarişti din Alba-lulia. Şi vă mulțumesc frățiilor 
voastre, tuturor celor care v-aţi ostenit - în pofida vârstei 
şi a slăbiciunilor şi a drumului lung - să veniţi de la mari 
depărtări pentru ca să fiți împreună cu morții voştri şi, 
prin €i, împreună cu ființa întregului neam românesc. 
Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă întărească! 





i me i) d e» du 











„fă 








PAG. 6 NR. 10/118 OCT. 2000 


MARGINALII LA STUDIUL PR. PROF. LIVIU STAN “ 


e — 


PUNCTE CARDINALE 





Time ajinteniec 


DESPRE CANONIZAREA SFINȚILOR ÎN BISERICA ORTODOXĂ” 


PATERICUL TEMNITELOR: PĂRINTELE ILIE MARTURISITORUL 


Motto: "Măcar Că toți creştinii cinstesc şi prăznuiesc 
pe toți sfinţii ca pre nişte plăcuţi lui Dumnezeu şi rugători 
pentru dânşii, dar deosebită evlavie au către sfinţii care, ori 
se trag de neam din țara sau orașul lor, sau că au mărturisit 
acolo pentru Hristos în vremile tiranilor, sau că au Stătul 
dascăli credinței, sau arhierei, sau pentru că au pustnicii 
acolo” 


“+ Losif, Episcop al Argeşului 


Biserica Ortodoxă dovedeşte o mare chibzuinţă atunci 
când purcede la canonizarea unui sfânt, pentru a evita 
excesele și rătăcirile. Părintele profesor Liviu Stan, unul 
dintre cei mai cunoscuți teologi români, a alcătuit un studiu 
temeinic asupra acestul act bisericesc atât de important, cu 
titiui Despre canonizarea Sfinţilor în Biserica Ortodoxă. 
Vom încerca să arătăm, folosindu-ne de fragmente din 
studiul ma: sus menționat, cum se poate răspunde 
principalelor întrebări legate de trecerea părintelui Ilie 
Lăcătușu în calendarul bisericesc, 


Împlineşte părintele Ilie condiţiile necesare pentru a 
fi canonizat? 

“Cu privire la canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă, 
suntem îndreptățiți să conchidem că, pentru a se putea 
proceda în zilele noastre la acte de canonizare, trebuie să fie 
date urmăţoarele condiţii de fond; 

Ortodoxia neindoielnică a credinţei celui despre care 
se tratează, ortodoxie păstrată până la moarte, fie in tot 
timpul vieții, fie de când a îmbrățișat credința ortodoxă. 

Proslăvirea lui de către Domnul, cel puţin printr-unul 
dintre următoarele darun sau puteri: 

- puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta 


mărturisirea dreptei credințe până la moarte; 

- puterea de a-și închina viața celei mai desăvârşite trăiri 
morale şi religioase; 

- puterea de a săvârşi minuni în viață sau după moarte; 

- puterea de a apăra şi a sluji cu devotament eroic 
credința şi Bisenca Ortodoxă. 

Răspândirea miresmei de sfințenie după moartea lui şi 
confirmarea acesteia, prin cultul spontan pe care i-l acordă 
poporul credincios, numărându-! în rând cu sfinții. Cultul 
acesta poate fi organizat sau difuz, manitestându-se printr- 
o cinstire simplă, pn faima sau numele de sfânt, De la 
îndeplinirea acestei condiţii pot face excepție numai 
mucenici drepte: credinţe. 

Existența condițiilor de fond şi anume existența 
neindoielnică a primei şi celei de a treia — care poate lipsi 
numai în cazul martirilor — ca şi a oricăreia dintre cele 
enumerate la cea de-a doua, îndreptăţeşte autoritatea 
bisericească să procedeze la actul de canonizare, 

[...] De-a lungul istoriei Bisericii moartea martirică, 
mucenicia, adică muncirea, chinuirea pentru Hristos, sfârşită 
prin moarte, a fost socotită şi a rămas semnul şi dovada de 
neînlocuit, semnul și dovada cea mai cerță a sfinţeniei. 

Altsemn al sfinţeniei a fost socotit și a rămas de atunci 
și până azi, mărturisirea neînfncată a dreptei credinţe în faţa 
oricărei ispite sau amenință, indiferent dacă o astfel de 


| atitudine a atras după sine muncirea și moartea de pe urma 


chinuritor fizice sau morale, sau nu, sau dacă a atras numai 


| exilul, închisoarea sau alte suplicii suportate cu bărbăție 


eroică. 

Al treilea semn al sfințenie: a fost socotit şi a rămas de 
atunci până azi viața sfântă, viața curată, viața care înfăptuieşte 
- prin asceză, prin binefacere ete. — cea mai înaltă trăire 
morală și religioasă, superlativul etic şi religios. Viaţa trăită 
în acest chip atrage proslăvirea din parte lui Dumnezeu cu 
daruri sau puteri suprafireşti, cu daruri de a face minuni, fie 
în viață, fie după moarte, sar săvârşirea minunilor a lost 
socotită și a rămas de atunci şi până azi ca al patrulea semn 
al sfințeniei. [...] S-a pus în Apus şi problema de a se Şt câte 
minuni trebuie săvârşite de către un eroual credinței, în viaţă 
sau după moarte, spre a fi socotit vrednic de așezarea între 
sfinți. Această problemă de esenţă scolastică a purces din 
nălucirile deşarte pe care și le-au făcut unii teologi apuseni 
despre posibilitatea de a drămui sfințema, de a fixa pe cale 





teoretică un mimim etalon taumaturgic, prin care să se poată 
măsura sfințenia, uitând că darurile sunt deosebite și ca natură 
şi ca grad, şi că lucrarea Duhului este necuprinsă nici în 
numere şi nici în cuvinte.O astfel de problemă este a se socoti 
între acelea prin care vine sminteala în lume. De aceea, 
credință, de a înfrunta once primejdii sau suplicii, pentru 


„Bisenca Ortodoxă nu şi-a pus-o Şi nu şi-o poate pune. 


1...) Al cincilea semnal sfințeniei a fost socotit şi a rămas, 
de atuncişi până azi, lupta de apărare a dreptei credințe şi lupta 
pentru biruinţa dreptei credințe, dec: lupta pentru Biserică, 
dusă de orice credincios, cu toate putenle lui. 

[...] În trecut şi chiar în zilele noastre, pe lângă aceste 
semne și dovezi ale sfinţeniei, au mai fost socotite şi altele, 
dintre care cel mai pricinuitor de îndoială şi de neînțelegere a 
fost nestricăciunea trupului după moarte. 

Este neîndoios că Domnul poate arăta, ca semna! proslăvirii 
unui Sfânt al Său, şi nestricăciunea acestuia după moarte. Dar 
acest singur semn, spre a fi nouă dovadă a sfinţeniei celui în 
legătură cu care se produce, trebuie să fie însoțit necondiționat 
de semnul minunilor, de darul de a săvârşi minuni prin el. În 
acest sens, nestricăciunea trupuritor după moarte apare ca un 
accesoriu al semnului principal al sfințeniei, darul de a face 
nuinuni, Dacă lipseşte acesta din urmă, atunci simplul fapt că 
trupul unui credincios nu s-a stricat după moarte, nu constituie 
o dovadă a sfințeniei, Ba din contră, după tradiției Bisericii 
noastre, faptul acesta e privit ca urmare a blestemului sau 
anatemei sub care ar fi căzut un astfel de om, şi pentru acest 
motiv s-au rânduit rugăciunile de dezlegare de blesteme care 
4 se citesc fiecărui creștin răposat, la sfârșitul slujbei de 
înmormântare. 

Atâtînvățătura cât şi practica Bisericii din epoca apostolică 
până acum sunt mărturii că nestricăciunea trupului după 
moarte poate fi doar un accesonu al semnelor principale ale 
sfințenie! şi că nicidecum acest singur semn nu constituie un 
semn al sfințeniei.” 

Răspuns: În cazul părintelui Ilie Lăcătuşu sunt evidente 
două din cele trei condiții de fond enumerate mai sus: dreapta 
credință şi cultul spontan, Părintele Ie a trăit şi a murit în 
credința creştin-ortodoxă, iubind Bisenca şi învățăturile ei cu 
toată fiinţa sa. O mărturie vie a acestui fapt sunt credincioșii 
pe care i-a păstonl cu grijă, ferindu-i de rătăciri pierzătoare de 
suflet. Cultul pănntelui a apărut simultan cu descoperirea 
moaştelor sale binemirositoare, având o răspândire din ce în 
ce mai largă. Observăm că “faima sau numele de sfânt”, 
departe de a îi o inovație, este tocmai o condiție pentru 
canonizare; dar la cultul părintelui vom mai reveni. 

Pentru că părintele nu a suferit moarțea marurică, pentru 
canonizare mai este necesară împlinirea a cel puțin una dintre 
cele patru cennţe ale cele de-a doua condiții de fond: 
mărturisirea dreptei credinţe în faţa primejdulor, trăirea unei 


vieți duhovniceşti deosebite, facerea de minuni şi slujirea 
Bisericii cu devotament. 

Fără a ne grăbi, putem afirma cu tărie că pânntele a 
împlinit nu una, ci toate aceste patru condiții. 

Mărturisirea credinței în fața primejdiilor 

Aţât în anii grei de temniţă, cât şi în deportarea la muncă 
silnică, părintele Ilie a fostun mărturisitor al ivi Hristos. Bătăi, 
chinuri, foame, sete şi frig, suferință peste suferință, dar 
părintele lie nu s-a lepădat de Hristos. Aşa cum sfânta 
muceniţă Tecla, care a suferit pentru credinţa în Hristos, dar 
nu a murit de moarte martirică, a primit numele de “Mare 
Muceniţă”, tot aşa şi părintele Ilie a primit numele de 
“Mărturisitorul”, mure cu care va intra în veşnicie... 

Trăirea unei vieţi duhovniceşti deosebite 

Înainte dea spune ceva despre cazul particular al părintelui 
(lie, vom face o scurtă referire la sfințenia celor care trăiesc în 
lume. Deşi marea majoritatea sfinților au fost ori călugări, ori 
mucenici, deşi Vieţile Sfinţilor conțin multe relatări despre 
oameni care şi-au părăsit familia pentru a fugi la mânăstire, 
viața de familie nu exclude sfințenia, dimpotrivă. 

Pentra că au existat eretici care au defăimat sfințenia 
căsătoriei, Biserica a stabilit canoane precise pentru a nu lăsa 
Joc rătăcirilor. “Dacă cineva dintre cei care trăiesc în feciorie 
pentru Domnul şi-ar bate joc de căsătoriți, să fie anatema.” 
(Canonul 9, Sinodul de la Gangra), 

Nu numai călugării, ci şi cei care duc viață de familie sunt 
chemaţi la sfințenie. Monahismul presupune renunțări mai 
mari, dar viaţa creştină în familie este şi ea o viață de nevoință. 
Toţi credincioşii sunt chemați cu cuvintele: Fii sfinți, că Eu, 
Domnul Dumnezeul vostru, Sunt Sfânt (Levitic 19, 2). 

Apărând slujirea preoților de mir față de cei care îi 
desconsiderau, Biserica a învăţat câ Taina Preoției lucrează la 
fel la un ieromonah şi la un preot căsătorit, şi că cei care 
defaimă preoții căsătoriți stau sub grea osândă. “Dacă cineva 
afirmă că nu se cuv ine a primi cuminecăturile de la un preot 
căsătorit, când lturghuseşte acesta, să fie anatema” (Canonul 
4, Sinodul de la Gangra). 

Revenind la cazul pănntelui Ilie, observăm că nu există 
un teme: teologic pentru a considera viaţa sa de familie un 
impediment pentru canonizare. Aşa cum nu este un 
impediment, nu este însă nici un motiv. 

Totul depinde de viața duhovnicească pe care a dus-o 
părintele Ilie, Din cei mai fragezi ani şi până la bătrâneţe, 
părintele Ilie a trăit pentru Doninul, Principala sa preocupare 
a fost cum să se apropie mai mult de Dumnezeu. 

Obţinând “premiul 1 de virtute” ca elev al Seminarului 
Teologic din Vâlcea, tânărul Ilie Lăcătușu a arătat că scopul 
vieţii sale este trăirea virtuţilor creştineşti, pentru a fi bine 
plăcut Domnului. Acelaşi premiu de virtute ]-a însoţit şi în 
viața de familie, şi în slujirea preoțească din parobiile în care 
a fost irirnis, şi în înfruntarea suferințelor din temniță, şi în 
greaua cruce a bolii dobândite în urma detenției, boală care î- 
a grăbit moartea. 

Da, păriatele Ilie a dus o viață duhovnicească deosebită. 
A practicat rugăciunea lui lisus, rugăciune care sfințeşte 
sufletul şi trupul, umplându-ne de harul Duhului Sfânt 
Rugăciunea care transfigurează făptura umană, deschizându- 
1 porțile cerului. 

Părintele Lie a arătato dragoste deosebită faţă de semeni; 
aavutorăbdare fără margini în fața necazurilor; a trăit virtuțile 
care au tăcut din el un vas ales a! Duhului Sfânt. 

Slujirea Bisericii cu devotament 

Cei carei cinstesc pe părintele Tie Lăcătușu nu o fac doar 
PEDtIU Că 1 s-a găsit trupul neputrezit și bine mirositor. Nu îl 
cinstesc doar pentru că moaştele sale sunt o dovadă a dobândirii 
darului Duhului Sfânt. Ci pentru că părintele ]lie a fost un 
preol-modei, în adevăratul sens al cuvântului. Slu jirea sa ca 
preot a fost strâns legată de viața sa de permanentă nevoință 
îi eve Cele trei aspecte: mărturisirea credințe! în faţa 
Bia i rca sa duhoynicească deosebită şi slujirea 

strâns legate între ele. 
ri tza e i credinței, şi pentru aceasta a avut de 
gta Dde'ungate. E nevoie de mult discemământ 
gerea mârtunilor legate de viața deosebită pe care a 











| 
| 
| 
| 
| 
| 
| 
| 
| 


—— PP" 7 








Ip 








PUNCTE CARDINALE 


OCT. 2000 NR. 10/1186 PAG. 7 





dus-o părintele Ilie, pentrua nu se amesteca faptele adevărate 
cu fantezii şi exagerări. Biserica cere o atenție deosebită în 
întocmirea vieții unui sfânt: “Poruncim ca patimile 
mucenicilor (chinurile mucenicilor), martirologiile, cele 
plănuite de către vrăjmașii adevărului, în chip ca să-i defăimeze 
pemucenicii (martirii) lui Hnstos, şi ca să-i aducă lanecredință 
pe cei care le ascultă, să nu se răspândească prin Bisencă, ci 
acela să se dea focului. lar pe cei ce le primesc pe acestea, sau 
le cinstesc pe ele ca adevărate, îi dăm-anatemei.” (Canonul 
63, Sinodul Trulan). Cei care spun lucruri neadevărate 
despre viaţa părintelui sau despre moaştele sale 
binemirositoare stau sub osânda aspră a acestui canon. 
Viaţa părintelui a fost o viaţă de rugăciune şi de 
misionarism ortodox, pentru el temnița nefiind decât o 
încercare prin care i s-a vădit credința. Părintele a fostacelași: 
săvârşind Sfintele Taine în parohiile în care a fost în'mis, sau 
mărturisind credința ortodoxă în închisori şi colonii de 
muncă. 
Facerea de minuni 
Fără a căuta să răspândim relatările despre faptele 
minunate care au avut loc după găsirea trupului neputrezit al 
părintelui, vom atrage atenția asupra a doar două elemente 
care nu pot fi contestate. 
Părintele a profeţit cu 15 ani înainte moartea soției sale 
Şi implicit descoperirea propriului trup în stare de neputrezire, 
cerându-le celor apropiaţi ca soția să fie înmormântată lângă 
el. Nu poate fi vorba de o coincidență. Nimeni nu poate 
prevedea ce se va întâmpla peste ani și ani. Dar părintele, 
iluminat de Duhul Sfânt, a putut aceasta. Şi timpul a arătat că 
profeția părintelui s-a adevent. 
Cât despre găsirea trupului său neputrezit, mireasma pe 
care o emană este un alt semn minunat. 
Dacă trupul ar fi fost neputrezit din cauza unui blestem 
arhieresc sau a unor mari păcate, ar fi emanat un miros 
respingător. Dar mirosul plăcut, specific sfintelor moaşte, nu 
poate firăspândit, dupăcum arată Pravila Bisertcească, decât 
de un trup pătruns de sfinţenie. Aproape toți cei care s-au 
apropiat de moaştele părintelui au fost impresionați de 
| această mireasmă sfântă. DER 
Trupul părintelui Ilie Lăcătușu prezintă toate 
caracteristicile sfintelor moaşte, așa cum sunt prezentate ele 
de Pravila Bisericească: sunt întregi, până la cele mai mici 
amănunte (retina este întreagă, pupila și-a păstrat culoarea, 
degetele mâinilorsunt întinse, dând impresia unor mâini vii), 
chipul părintelui este plăcut vederii, nu provoacărepulsie sau 
teamă. Părintele are aspectul unui om care se odihneşte. 
Pielea sa are culoarea alunului. Trupul, deși şi-a păstrat 

| proporțiile, este mult mai ușor, iar descoperirea trupului într- 
un mod minunat printr-o profeţie- este ultima caracteristică 
cerută de pravilă şi validă în cazul acesta. Trupul părintelui 
]]ie nu prezintă nici una din însușirile indicate de Pravilă ca 
fiindspecifice trupurilor neputrezite din pricina unor blesteme 
arhiereşti sau unor mari păcate. Părintele Ilie Lăcătușu a fost 
proslăvit de Dumnezeu cu sfinte moaşte şi acesta este un 
lucru minunat. 

Este poate prea devreme să facem referire şi la celelalte 
sernne minunate. Rânduiala nu prevede un număr minim de 
minuni necesare canonizănii, ba chiar arată că facerea de 
minuni nu este ocondiție absolutnecesară pentru canonizare. 
De aceea, asupra acestul fapt este mai bine să vorbească 
timpul, Se potrivește însă cuvântul scripturistic: Fericiți cei 
care ma au văzut şi au crezut! (loan 20, 29). 

Considerăm că rândurile de mai sus au fost suficiente 
pentru a arăta că părintele [lie Lăcătuşu împlineşte condițiile 
pentru a fi canonizat. Chiar dacă acest moment va întârzia — 
din pricini mai mult sau mai puțin binecuvântate — trebuie să 
se ştie că din punctul de vedere al rânduielii canonice nu 
există nici un impediment pentru canonizare. 


pasa 


Câţi ani trebuie să treacă pentru ca numărul Sfinţilor 
români canonizaţi să fiesporitprin părintele Ilie Lăcătuşu? 

“Nu este necesar ca de la moartea unui erou al credinței 
până la canonizarea lui să treacă un anumit timp de verificare, 
Biserica noastră n-a stabilit termenc, nici precise, nici 
aproximative, pentru verificarea sfinţeniei, dat fiind că prin 
moarte se trece din timp în eternitate şi aceasta nu mai poate 
fi supusă măsurării comune a duratei. Este însă prea adevărat 


că niciodată Biserică n-a pus vreo grabă deosebită în actele 


de canonizare, decât atunci când avalanșa pietății populare 
i-a impus aceasta. 

[..] Numărul sfinților naționali în Bisericile autocefale 
variază. Unele îi numără cu sutele. Altele aproape că nu şi-i 
cunosc sau nu au apucat nici măcar să-l canonizeze. Între cele 
din urmă se înşiruie şi Biserica Ortodoxă Română, deşi ea nu 
e lipsită de sfinți naționali canonizaţi prin pietatea poporului 
sau prin grija altor biserici ortodoxe”. 

Răspuns: Observăm că nu este stabilită o perioadă de 
timp fixă care să treacă pentru a avea loc o canonizare. 
Bisericile ortodoxe din Grecia, Rusia şi Serbia au sute şi sute 
de sfinți, unii canonizați la câțiva ani de la moarte, alții abia 
după secole. 

În Biserica Ortodoxă Română numărul sfinților canonizați 
a crescut încet-încet doar după îndelungate cercetări. Unii 
întreabă: de ce să se grăbească canonizarea părintelui Ilie când 
pentru Sfântul Daniil Sihastrul au trecut sute de ani? 

Autrecutsute de ani pentru că Biserica Ortodoxă Română 
a dobândit autocefalia abia în anul 1885 şi nu putea face până 
atunci canonizări. 

O întrebare la fel de corectă ar fi: de ce totuşi Sfântul 
Daniil Sihastrul nu a fost trecut în rândul sfinților cu primele 
canonizări din România, din 1956, când au fost canonizați 
sfinți care au trăit mai aproape de zilele noastre? 

Răspunsul este simplu: au intervenit și neputințe omenești. 
Pentru Sfântul Daniil Sihastrul nu era nici un impediment să 
fiecanonizatîn 1956,evlaviapopularărecunoscându-isfințenia 
de cinci sute de ani. 

Această situţie arată că nu este de ajuns ca cineva să ducă 
o viață de sfânt pentru a fi canonizat. Există şi neputințe 
omeneşti care pot amâna pentru o perioadă, mai lungă sau mai 
scurtă, O canonizare. Acest subiect este însă prea controversat 
pentru a încerca să-l lămurim aici. 

Observăm o paralelă între părintele Ilie Lăcătuşu ŞI 
Sfântul loan Iacob de la Hozeva. Asemănarea dintre moaștele 
lor este izbitoare. În ambele cazuni trupunle s-au păstrat 
întregi, până la cele mai mici detalii. Mirosul emanat din 
ambele trupuri a impresionat în acelaşi mod pe cei care s-au 
apropiat de ele. Doar la o săptămână de la descoperirea 
moaştelor, Sfântul loan lacoba fost dus cuo fastuasă ceremonie 
şi aşezat în biserică. Nu a fost nevoie de niciun fel de cercetări 
pentru aceasta, căci moaștele vorbeau singure despre sfințenia 
nevoitorului întru Hristos. 

Au trecut douăzeci de ani până când Sfântul loan lacob a 
fost canonizat. Ani în care evlavia populară l-a cinstit din ce 
în ce mai mult. Îndrăznim însă să considerăm că dacă Sfântul 
loan ar fi fost lăsat în mormântul său (aşa cum este părintele 
Ilie), şi oamenii nu s-ar fi putut apropia de moaştele sale, 
demersurile pentru canonizare ar fi fost mult întârziate. 


Este firească răspândirea cultului popular alpărintelui 
Ilie Lăcătușu înaintea unui verdict din partea ierarhiei 
bisericeşti? 

“Ţstoria vieţii bisericești ne arată că inițiativa pentru 
aşezarea eroilor credinței creştine în rândul sfinților a avut-o 
întotdeauna poporul credincios. Evlavia populară a fost aceea 
care a identificat pe adevărații sfinţi, a început să-l venereze, 
creându-le un cult neoficial, local sau general. 

În primele veacuri, poporul credincios făcea aceasta cu 
ştiinţa, colaborarea şi asentimentul clerului şi al episcopilor. 
Autoritatea bisericească se mărginea să supravegheze şi să 
înlăture abuzurile sau greşelile care se puteau face de către 
credincioşi în această materie. 

Unii episcopi, arhiepiscopi sau mitropoliți au intervenit 
activ, lămurind pe credincioşi asupra unor greşeli, învăţându- 
i în ce chip se cade să venereze pe sfinți după învățătura 
ortodoxă şi chiar oprind venerarea neîntemeiată, ca sfinţi, a 
unorrăposaţi. lerarhia n-a avut niciodată inițiativa canonizăni 
în vechea Biserică. Sporadicele excepții, şi acelea mai târziu, 
nu schimbă constatarea justă că iniţiativa canonizăni a avut- 
o întotdeauna poporul credincios. Dar vorbind despre inițiativa 
în canonizare, ne referim la sorgintea ei, nu la săvârşirea 
actului formal al canonizării, acta cărui inițiativă o poate avea 
atât cârmuirea bisericească, cât şi orice cleric sau credincios. 

Biserica a admis sau respins canonizările populare, 
străjuind şi lucrând, ca lumina învăţăturii creştine să nu fie 
atinsă sau umbrită de rătăciri. Ea judecă, va să zică, actele de 
canonizare spontană şi se pronunţă asupra lor, Când mai târziu 


procedeul canonizării s-a amplificat, conturându-se ŞI 
fixându-se condiţiile de fond şi anumite reguli formale ce 
trebuiau observate la instituirea cultului unui sfânt, Biserica 
conducătoare, prin a cărei participare Şi lucrare, pozitivă sau 
probhibitivă, se definiseră condiţiile și regulile formale, a pus 
toată grija ca credința ortodoxă Şi mărturisirea ei prin cultul 
sfinților să fie păstrată nealterată şi îndrumată pe linia unei 
dezvoltări conforme cu misiunea mântuitoare a Bisericii. 
[...] Trebuierelevat faptul că Biserica n-a căutat niciodată 
să impună cultul vreunui sfânt, ci ea numa! l-a constat şi l-a 
însușit şi l-a legalizat, definindu-l mai precis. Nu există în 
viața Bisericii Ortodoxe nici un caz în care vreun sinod să fi 
încercat a crea, a institui şi a impune credincioşilor cultul 
vreunui sfânt neconsacrat în prealabil prin evlavia poporului.” 
Răspuns: Observăm că nu trebuie așteptată inițiativa 
ierarhiei bisericeşti, că manifestările evlaviei populare au 
fost foarte fireşti. Cei care au considerat nefondate 
manifestările evlaviei populare dovedesc o cunoaştere 
insuficientă a învățăturilor bisericeşti legate de acest subiect. 
“Canonizarea populară” a părintelui este nu numai 
îndreptăţită, ci chiar binevenită. Întotdeauna ierarhia a aşteptat 
manifestarea evlaviei populare şi nu a impus cinstirea uriui 
sfânt printr-o hotărâre fără acoperire în conştiinţa populară. 
Cultul popular al părintelui s-a răspândit în toate colțurile 
țării. Călugării din diferite mânăstiri îi înalță rugăciuni ȘI se 
roagă lui Dumnezeu pentru canonizarea părintelui. 
Esteadevăratcă, totuşi, cultul acestuia nu are amploarea 
pe care o merită. Motivul principal este că cei care vor să se 
convingă că trupul părintelui este întreg şi binemirositor nu 
au deocamdată posibilitatea să se apropie de el. Pentru că 
trupul părintelui se află în cripta în care a fost înmormântat 
și prea puțini preoți şi credincioşi au putut intra acolo. Sunt 
persoane care, neputând vedea trupul, răspândesc ştirea 
neadevărată că părintele este putrezit şi că totul este o farsă. 
Dar, cu mici opreliști, cultul părintelui se răspândeşte. 
Faptul că după citirea dezlegării arhiereşti trupul 
părintelui a rămas întreg a fost încă o dovadă că evlavia 
popularănu s-a înşelat când şi-a dat verdictul asuprasfințeniei 
părintelui. De acum ierarhia trebuie să supravegheze ca acest 
cultsărămână în cadru ortodox, canu cumva unele manifestări 
exagerate să întunece frumuseţea pietății populare. 


Care ar fi importanţa canonizării părintelui ilie 
Lăcătușu? 

“Prin canonizare Biserica îşi îndeplineşte nu numai 
formal, ci şi în fond cele trei misiuni mântuitoare ale ei, 
misiunea învățătorească: păstrând, adâncind şi răspândmd 
dreapta credință în cultul sfinților şi prin acest cult; misiunea 
sfințitoare: sporind izvoarele de har mântuitor, prin 
recunoașterea şi arătarea puterii sfinților şi a lucrăni lor 
pentru mântuirea sufletelor credincioșilor săi; misiunea 
conducătoare: prin îndrumarea vieţii creştinilor pe căile 
trăirii şi lucrării arătate de sfinți, pe cele mai drepte căi ale 
mântuirii. 

Canonizarea sfinților mărturiseşte, sporeşte, întăreşte şi 
răspândeşte dreapta credință, sporeşte sfințenia vieți 
credincioşilor şi îi cârmuieşte pe căile Domnului. Importanța 
religioasă a actului canonizăni pentru Biserică şi pentru 
mântuirea credincioşilor este de netăgăduit şi proporțiile ei 
nu pot fi înțelese just decât în perspectiva istorică pe care ne- 
o oferă dezvoltarea bimilenară a vieții Bisericii lui Hristos”. 

Răspuns: Vedem în rândurile de mai sus cât de 
importantă este o canonizare, ce implicaţii adânci are în viaţa 
religioasă a credincioşilor. 

Dacă ierarhia Bisencii Ortodoxe Române îl va canoniza 
pe părintele Ilie Lăcătuşu, roadele acestui act vor fi 
nenumărate. Am putea spune că va fi un model pentru toți 
preoții din lume, arătându-le că pot merge pe caleasfințeniei. 
Am putea spune că va fi un exemplu de rezistenţă creştină în 
faţa celor mai grele încercări ale vieții, Am putea spune 
multe. Dar sfinţenia nu poate fi prinsă în tipare omeneşti, 
Nimeni nu poate aprecia cât de folositoare ar fi canonizarea 
primului sfânt român cu moaşte întregi aflate în țara noastră, 
pnmului sfânt care, deşi nu a purtat crucea grea a monahismulu, 
a purtat crucea preoţiei, crucea Slujirii semenilor 

Aşteptând cu răbdare hotărârea ierarhiei, nu ne rămâne 
decât să nerugăm Bunului Dumnezeu: "Cu sfinţii odihneşte, 
Hristoase ... 


PATERICUL TEMNII ELOR: PĂRINTELE ILIE MĂRTURISITORUL 














PAG. 8 NR. 10/118 OCT. 2000 


PUNCTE CARDINALE 


2 N N N O N N N 





MÂNĂSTIREA : 
B ÂRSANA 


Ceea ce s-a făurit în doar câțiva ani la Bârsana, 
în inima Maramureşului, echivalează cu un 
“miracol” al vredniciei ortodoxe. 

Cel puţin două vechi vetre mănăstirești 
înnobilau tradiția locului, dar vitregia vremurilor le 
risipise şi pustia verde a muntelui se întinsese 
deasupra, din Valea Slatinei până-n Valea Hotarului 
(pe care vechile hrisoave o numeau şi Valea 
Mănăstirii), cumpănită de apele izei. Sihăstria de la 
Părul Călugărului, datând de pe la începutul 
secolului al XIV-lea şi prefăcută curând în 
mănăstire, va fi fost strămutată, în a doua jumătate 
a aceluiaşi veac (spre 1390), sub voievodatul lui 
Balcu şi al lui Drag, dincoace de Iza, în locul numit 
La Poduri (“Podurile Strâmtorii”, devenite mai apoi 
“Podurile Mănăstirii”). Vechiul aşezământ monahal a 
supravieţuit până în zorii secolului al XIX-lea, când 
călugării au fost izgoniți (parte refugiindu-se în 
Moldova, probabil la Mănăstirea Neamţului), chiliile 
distruse, iar averea prădată de stăpânirea străină. 
După desființarea mănăstirii, n-au dăinuit decât 
biserica şi stăreţia, pe care în 1806 credincioşii din 
Rârsana le-au strămutat în vatra satului, temători de 
profanare.. În locul numit Podurile Jbârului, vechea 
biserică de lemn - unul dintre cele mai preţioase 
monumenţe istorice ale zonei - dăinuie şi astăzi. 

Locul mănăstirii de odinioară a rămas în posesia 
parohiei Bârsana până spre jumătatea secolului 


Pf = 

AD a ui _ 
Fat pia AIE: 
sa ră pe 
. AP ai Lai sa pu Daf = 
. i e da A r- 


XX, când a fost confiscat de stat, peste partea mai de 
jos întinzându-se cătunul. Partea mai de sus a rămas 
de izbelişte, iar într-o vreme, sub comunişti, se afla 
acolo, în chip profanator, un “puț sec”, în care erau 
azvârlite mortăciunile de prin împrejurimi... 

Reînfiinţarea mănăstirii era o năzuinţă mai veche 
a bârsănenilor, dar ea nu s-a putut concretiza decât 
după 1989. încă din 1991, materialul lemnos fusese 
adunat, iar în 1993 s-a sfinţit piatra de temelie şi 
s-a început clădirea noii biserici, sub supravegherea 
părintelui Gheorghe Urda, parohul satului. 

În 1994, Dumnezeu a adus-o sub cerul binecuvân- 
tat al Maramureşului pe tânăra călugăriță Filofteia 
(Floarea) Oltean, de 18 ani încredinţată lui Hristos, 
tar acum rânduită ca stareță a noului aşezământ. Fire 
energică şi întreprinzătoare, cu simţ artistic şi evlavie 
ctitori-cească, reunind calităţile Martei cu cele ale 
Mariei, Maica Filofeia (sprijinită îndeaproape de 
“sora mea după trup, Maica Emanuela”)a chivernisit 
şi a vegheat, până |a cele mai mărunte detalii, ridicarea 
întregului ansamblu mănăstiresc, închinat Soborului 
Sfinţilor Apostoli. 

De la kilometrul 17 al drumului judeţean 186, 
trecând pe sub o frumoasă poartă maramureşeană, se 
răsuceşte în sus aleea care duce lin spre mănăstire; 
intrarea în incinta propriu-zisă se tace pe sub semeţul 
tur de lemn al! clopotniţei, dincolo de care, pe mâna 
dreaptă, biserica tâşnește mlădioasă spre cer - cea 


pEERIE 
5] SEI E E 


op Dia 


” m d | pă Z Ti-a Da e Pi CĂ A - + 
h i a 9 ai . d Ai 
PE e SA. * E, a 4 IA n 
RE Aita SI a Ea să Pai > 
| — m CA Abe AI 2 Sg | 
ii . i pai AS î Pa 


— m 4 


+ = j 

P 

Rap 
pia: i e 08 PSI a i 
: DEA ae e Re | 


II a pi 


Cp... N ie = 
y dd je m oa 
> E e a 





mai înaltă biserică de lemn din lume, în al cărei 
paraclis din partea inferioară se slujeşte în mod 
curent, pe când marea incintă din partea superioară 
aşteaptă să fie pictată şi împodobită. 

De la biserică porneşte aleea pietruită şi strățuită 
de flori ce duce spre palatul stăreției (sfinţit la 7 
ianuarie 1996), construcție supraetajată de o 
cuceritoare fantezie arhitectonică, unică probabil 
în mirifica ei splendoare, genială aplicare creatoare 
a stilului maramureşean al bisericilor de lemn. Pe 
pajiştea verde din stânga aleii se află un altar de 
Vară şi un agheasmatar, jar pe dâmbul din dreapta, 
la oarecare distanță, Casa Artistului - o fermecătoare 
vilă destinată să găzduiscă, pentru repaus şi creaţie, 
cărturari şi meşteri ai frumuseții sacre. Mănăstirea 
are, de altfel, şi un atelier de pictură deja faimos, iar 
Maica Stareţă însăşi e o pictoriţă de icoane plină de 
bar (a se vedea icoanele reproduse pe pagina 
alăturată). 

In spatele stăreției şi pe latura dinspre şosea se 
află chilii, ateliere şi o seamă de anexe gospodăreşti, 
unele deocamdată neterminate. Obştea numără 
astăzi zece vieţuitoare, tinere ŞI pline de râvnă, iar 
preot-duhovnic le este, de câţiva ani buni, părintele 
loan Stoica (una dintre figurile cele mai distinse ale 
NOI generaţii teologice formate la Sibiu), în care 
am avut bucuria să întâlnim un mare şi vechi 
prieten al Punctelor cardinale (ca, de altiel, şi 


CA DRE m. | 

pomii MA î, 

Că ARE di pi 
.€ Li cj 


iti 
A i » 




















d SPHUrU 


CA FLOTEI 


> 
| MPR) PPP Mota mos 


părintele Urda, sau alți preoți maramureşeni, de la 
Baia-Mare şi până la Vişeu). În această toamnă, 
desigur, despărțirea nu va fi deloc uşoară, căci 
părintele va pleca pentru 4 ani, cu o bursă teologică, 
în Grecia, unde bate inima însăşi a Ortodoxiei 
răsăritene, de a cărei maiestate e întru totul confiscat. 
Ceea ce la Bârsana fascinează cu precădere, 
dincolo de duhul locului şi de buna rânduială 
monahicească, este desăvârşita unitate stilistică şi 
simțul estetic fără greş care guvernează proaspăta 
ctitorie, pe linia unei tradiţii îmbogățite prin pioasă 
ingeniozitate (în sensul originar al lui ingenium), 
tocmai într-o vreme când prostul gust se întinde ca 
o pecingine peste toate ale noastre, de la sacru până 
la profan. Între monstruozitatea arhitectonică 
“ortodoxă“ de la Bogdan-Vodă (fosta Cuhea 
voievodală), ridicată chiar în coasta vechii biserici 
de lemn, şi monstruozitatea arhitectonică “greco- 
catolică“: de la Sarasău, care spurcă ochiul şi inima, 
puritatea liniilor de la Bârsana e ca o taină 
răscumpărătoare: kalokagathia Crucii, mlădiată în 


lemn! 


pr pa 
id 


î; | 


7 
Sa UD 


Se 


Sri to Spa 
Vu la t. 
4 Lă 











PUNCTE CARDINALE 


Mărturisesc a nu mai fi avuL o atât de puternică 
impresie, pe linie arhitecturală, de pe vremea când, 
la Barcelona, m-am perindat vrăjit prin lumea ca de 
basm a edificiilor lui Gaudi. E ca şi când la Bârsana 
geniul unui Gaudi s-ar fi altoit pe bunul primitivism 
al unei tradiţii milenare, ținând de o feerică şi 
anistorică “civilizație a lemnului”, tainic dogorită de 
lumina neînserată a Răsăritului de Sus! 

Impresia inefabilă a vegetaluiui eternizat şi 
transsubstanţiat în “slavă stătătoare” împărtăşeşte 
ochiul cu un fel de sfințenie aurorală; “gura de rai” 
a baladei capătă deodată consistenţă şi chip, vremea 
parcă nu mai “vremuieşte”, iar cuvintele (“uneltele 
veacului acestuia”) par să facă loc tăcerii esenţiale 
(“taină a veacului ce va să vie”), filocalicei “liniştiri” 
(hesychia), “negrăitelor suspine” cu care Duhul Însuşi 
se roagă, proniator, în noi... 

Nici o notă discordantă în această armonie 
mistico-estetică, în această mirifică osmoză de geniu 
“țărănesc” şi rafinament bizantin: arhitectura, 
sculptura ornamentală şi iconografia consună fără 
monotonie, dar şi fără ostentaţie, într-o cuminecare 
firească şi organică, integrând chiar accesoriile 
“umile”, precum scoarţa, cerga sau ştergarul. 

Maica Stareţă Filofteia pare încercată discret - 
mai în glumă, mai în serios - de ispita benignă a 
Meşterului Manole (“47ă că noi ştim / Oricând să 
zidim / Altă monastire / Pentru pomenire / Mult mai 
Juminoasă/ Şi mult mai frumoasă! ""): ne mărturiseşte 
că, la un semn sau la o poruncă, se simte în stare şi 
ar fi gata să o ia de la capăt, sub alt petec de cer, 
punând temeiul altei vetre mănăstireşti, fără a duce 
cu sine nici un capăt de aţă din sălaşul de la Bârsana, 
cu care acum se află identificată prin întreaga ei 
fiinţă. E “verde”, dreaptă şi dârză ca muntele, de o 
blândă asprime (iertat fie-mi oximoronul!), fără 
trufie sfătoasă, dar şi fără falsă smerenie. Are acea 
frumuseţe călugărească - ireductibilă la normele 
curente - prin care firea trece, înstrunită, spre 
duhovnicia figurativă a icoanei... 

Surâdem cu simpatie, dar ne e greu să ne imaginăm 
vatra Bârsanei fără veghea ei pricepută şi neostenită, 
căci sunt oameni care, pe nesimţite, devin una cu 
locul pe care-l bătătoresc, întru buna mireasmă a 
sfințeniei. 

La Bârsana, Ortodoxia este vrednică de tradiția 
ei, iar sufletul românesc răsuflă spre zariştea lui mai 
bună. E o dovadă că încă putem răspunde vremurilor 
pe limba noastră, nu sfidându-le, ci transfigurându- 
le, cu acea simplitate esenţială prin care credinţa şi 
fapta, feciorelnie nuntite, binemerită să intre, cu 
candelele pline, în cămara Mirelui dumnezeiesc. 


Răzvan CODRESCU 


P, AY 
Dincolo de impresiile căpătate la fața locului, 


materialul de mai sus se bazează pe informaţii preluate 
din dialogurile cu stareța mănăsitirii, cu părintele 
loan Stoica şi cu părintele Gheorghe Urda, precum şi 
pe “Scurtul istoric "semnat de Prof. Dr. Nuţu Roşca în 
micul album editat, nu demult, cu binecuvântarea P. S. 
Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului. 

Fotografiile sunt parte reproduse din albumul 
respectiv (icoanele), parie realizate de d-na Maria 
Constantinescu, în luna august a. c€. Regretăm, mai 
mul! decăt oricând, că nu avem posibilitatea materială 
a reproducerilor color. 

Mulţumim Maicii Starefe Filofieia Oltean pentru 
încuviințarea dală acestei modeste prezentări. 

(R. C.) 


Lungul serial Comentariu ta Levitic de Ana Usca va fi 
reluat din numărul viitor (n. Red). 














Ş 
. 
. 

















PAG. 10 NR. 10/118 OCT. 2000 






Inchin aceste versuri 
apuse! maiestăți 
a [ăranului român. 


OLARUL 


Din aluat de lut ai luat 
miezul fără de păcat 

şi cu briîncile-amîndouă 
ai strunjit făptură nouă. 


Citu-i, Doamne, de mlădie 
numai şarpele o ştie... 


În vîrtejul roatei cîntă 
stelele şi-o mierlă sfîntă, 
iar pe chipul tainei trece 
umbra veacurilor, rece. 


Ciru-i, Doamne, de tirziu 
numai ingerii o ştiu... 


ZAMISLIRE 


Din aievea te prădai, 

în vis dalb te ferecai, 

lanţ de dragoste-ți pusei 

şi lăcat cu patru chei. 

Doar o rază te-ajungea 

şi curvişi curat cu ea, 

ca să naşti, la ceas de seară, 
luminare făr” de ceară... 


RĂVAȘ 


Muieruşcă, trestioară, 
frîntu-te-am a cîta oară? 
Dar ca mîne, Zău-ţi ZIC, 
ți-oi lăsa dorul calic 

şi-oi fugi, mări, fugi 

c-o drăguță de pe-aci, 

de din ţara bogoslovă, 

unde tot se face slovă. 

Că la tine dorul trece — 

azi mi-eşti caldă, mîne rece, 
dar pe-aci, de-l prinzi o dată, 
nu se strică, nu se gată, 
ci-ngînînd luminele, 

vecuie cu Sinele... 


ISCOADA 


Fetele, sprinţarele, 

cînd le văz picioarele, 
face-m-aş drumeag prătos, 
să mă bată-n sus şi-n Jos, 
face-m-aş pirău de munte, 
să mă treacă fără punte, 
dar mai bine un macat, 

să mă-ntinză noaptea-n pat, 
cînd îşi gudură prin bezne 
mlădioasele lor glezne 

și de tînjet se-nfioară 

ca arcuşul pe vioară.., 


CIUTELE 


Ciuta-şi lasă-n unda lină 
taina botului blajină, 

şi-n oglinda apei clare 

ochii calzi vislesc arare... 
Ciutele, fecioarele, 

ne sfinţesc izvoarele, 

iar prin ierbi cînd trec uşure, 
raiul licăre-n pădure 

şi le joacă sub copite 

slava celor nesmintite. 


DEOCIHII 


Cînd îndur şi nu mă pling, 

mi se bate ochiul stîng; 

cînd mă iau cu toţi de piept, 
mi se bate ochiul drept... 
Doar cînd beu şi uit de toate — 
nici un ochi nu mi se bate! 
Neamul meu, din leat în leat, 
naşte treaz şi moare beat, 

şi îl mistuie un dor 

de-a fi orb, sau barem chior... 


SOROC 


Haiducit-am șapte veri 


şi m-a prins unjungbi, mai ieri... 


Nu m-au prins poterile, 

ce m-au prins durerile... 
Vară, vară, soro vară, 

geaba mă mai strigi de-afară! 
Zac pistoalele şi pling, 

paşte murgul zvon de crîng... 
Rupte mi-s băierele, 

țepene picerele... 

şi-o măiastră, pe macat, 
nu-mi mai tace din cîntat... 


AFURISENIE 


Albii cai cu ochi de soare 
setea-i mînă la isvoare; 
negrii cai cu ochi de lună 
setea-i mistuie nebună... 


Cin le-a dat jăratec, fie 
blestemat pentru vecie! 


Albi şi negri caii vin, 
şi de sete n-au alin; 
albi şi negri caii fug, 
setea-i ară ca un plug... 


Cin” le-a dat să mînce jar, 
bată-l iadul de tilhar! 


Şapte spline de-ar avea, 
n-or scăpa de piaza rea, 
că-i pîndeşte la răscruce 
moartea cailor pe cruce.., 


Cin! le-a dat tain de pară, 
arză-n focul din afară! 





Răzvan 
CODRESCU 


AGONIE 


Zac de glonţ într-o gropană, 
soarele mi-apune-n rână, 
iar de-a stînga mea, zurlic, 
şade moartea, parcă-l vie... 
Cînd plecat-am la război 
dădea frunza-n sat la noi 

şi gîndeam a mă-nturnare 
pîn-o creşte frunza mare... 
Ci-acum pică frunza şuie, 
dară cale-ntoarsă nu e, 

şi în coasa morţii, rece, 
văd năluca mea cum trece, 
nici cu jale, nici cu slavă, 
spre un hîrb de stea jilavă... 


NENOROC 


Am trimis la dorul carte, 

să mă cruţe de la moarte, 
dar porumbul ce-o ducea 
s-a-ncurcat c-o porumbea;: 
nici s-a-ntors şi nici s-a dus, 
bată-l milele de sus! 


SCRIPCARUL 


Ielele, nebunele, 

îmi smintiră strunele:; 

le dezmierd cu jale-n jos, 
ele-mi chiuie focos; 

le ciupesc cu foc în sus, 

ele pe jălit s-au pus... 

Slovele, zăluzele, 

îmi usucă buzele, 

Şi din creştet la picioare 

şira viersului mă doare... 
Doamne-al strunelor, de vrei, 
ce-a rămas din anii mei 

i-ai pe toţi, să-i mînci cu sfinții, 
dar mai lasă-mi scripea minții, 
să mai cînt pe ea, o zi, 

cîte-au fost şi n-or mai fi! 


OCHI DE RAI 


Într-al raiului cerdac 

toate patimile tac. 

Din aievea pînă-n vis, 

toate slovele s-au scris. 
Viîntu-adie, frunza cînță 

şi mă bate-o rază sfîntă... 
Doarme bunul Dumnezeu 
cu un ochi deschis mereu, 
iară eu, în poala Lui, 

tore un gînd şi nu i-L spui... 








—.—_. - 9. 


” PP .-—.—.—.—.——_—_—— "-———. "7" O.” 





PRI DE i n ai d ai i i ai 


rap n. 


[| <q — 


Cartea lui Viorel Patrichi* oferă mai întâi date de biografie profană, dar pe 


măsură ce te adânceşti în lectura ei, parcă ai cobori în straturi de memorie din ce 


în ce mai profundă, în vremea uitată a unei “conştiinţe mai bune”, cum ar zice 


Noica. 


Mircea Druc s-a născut în Pociumbăuţi (25 iulie 1941), sat situat la vrea 15 
km. în susul pârâului Chior, care se varsă în Prut la Stânca-C osteşti. Peste un sferi 
de veac, fratele mai mic, Vlad, va apela la memoria afectivă pentru a descrie, în 


proza Stâncile, cu care a debutat în ziarul “Tinerimea Moldovei”, momentul 


Li 


începerii lucrărilor la viitoarea hidrocentrală construită în cooperare cu România: 

“Nu mai sunt stâncile mele. Am văzut cum a venit Omul şi, odată cu el, şi maşinile, 
care au început să le sfredelească măruntaiele. Umerii lor s-au cutremurat de 
detunături, iar în coaste s-au deschis răni adânci, din care s-a scurs piatra albă 
- avuţia lor. Stâncile mele s-au prefăcut în drumuri...” (p. 158). 

Aşadar, “bădița Mircea” are doi fraţi mai mici, crescuţi de familie în acelaşi 
cult al dragostei de patrie şi al interesului pentru învăţătură. Vlad va deveni un 
apreciat regizor de film, iar Emil îşi va urma vocația similară în teatru. 

Urmează episodul - clasic pentru țăranul român - al înstrăinării. M. Druc 
merge la şcoală pe traseul Zăicani - Chişinău (facultatea de istorie şi filologie) - 
Leningrad - Moscova. Multe din scrisorile schimbate cu prietenii în această 
perioadă (publicate în număr mare în carte) parcă ar circula între Creangă şi 
catiheții lui din Folticeni. Risipiţi la carte sau după o slujbă mai bănoasă în 
necuprinsul Imperiului, ei îşi maschează amărăciunea faţă de mancurtizarea altor 
compatrioți. De aceea nici nu cad în capcana pesimismului. “Pesimismul pentru 
noi e dăunător. Să fii pesimist e un moft, o banalitate existenţială”, scrie Petru 
Dudnic la 10 martie 1960 din Ak-Tau, Karaganda (46), pentru ca după două luni 
să-i mărturisească, din Moscova: “Abia acum te-am înţeles cu adevărat. Jur o 
dată pentru totdeauna: Pentru Moldova! Cu Moldova! Nicăieri din Moldova!” 
(221). 


Preţuirea profundă pe care i-o acordă lui Mircea reiese din aproape fiecare 


"Iserisoare. La 19 martie 1964: “E stabilit deja: ceea ce înţelegi tu astăzi, eu voi 


înțelege mâine "(228), iar în iunie, acelaşi an, se bucură şi îl felicită pentru 


„ Îsuecesul absolvirii facultăţi de limbi străine din Leningrad cu o teză de diplomă 
—... concepută şi susținută direct în spaniolă: “În genere, Marcel, săţii cont întotdeauna 


de lucrul pe care ţi-l spun eu: eşti stimat de toată lumea în adâncul sufletului, toți 
te imvidiază (orice ţi-ar spune în ochi...). Pe tine te-ar invidia chiar de-ai fi la 
puşcărie... Fii mereu aşa: rebel, îndrăznej, deştepl. Dar vigilent! (...) Hâtrenia 
(absolut nefirească firii tale eroice) te-ar putea ajuta" (230). 

Adevărul e că ascensiunea lui Mircea Druc este urmărită de toți colegii de 

generaţie cu sufletul la gură. Pentru mulți moldoveni şi moldovence, el este 
“enigma Druc . Atât de exemplar este perceput, încât i se copiază scrisorile. (Cele 
adresate lui Alexandru Şoltoianu vor constitui una din piesele dosarului la KGB.) 
Şi ele meritau să fie copiate, măcar pentru sfaturile şi îndemnurile de genul celor 
selectate mai jos: 

- 15.03. 1962, (către fratele Vlad, care preda deja la şcoala din Zăicani, unde 
învățaseră): “Nu uitaţi că Sunteţi moldoveni şi, prin urmare, români ” (55); 

- 27.06.1962 (către Vlad): “Tot ce te împiedică trebuie combătut cu asprime, 
cu o voinţă de fier” (59); 

- 16.10. 1962 (către Mihai Andronic): “Răbdare şi acțiune. Creativitate. Cât 
mai puţine vorbe de prisos " (37); 

- 7.11.1962 (idem): “Se cere sânge rece, răbdare şi concreteţe ” (57); 

- 23.12 1962 (idem), referindu-se la unele iniţiative ale tinerilor intelectuali 
basarabeni: “Nu reformă ortografică, ci revenirea la alfabetul latin”. Semnează: 
“Mircea Basarab " (59); 

- 28.02.1963 (idem), în care înlătură confuzia întreținută interesat între 
termenii de naționalism şi şovinism, îndemnând la prudenţă: “Nu e cazul să te 
developezi imediat (..) Efori şi tăcere (...) Autoeducaţie, antrenament, cultură, 
capacitate de exprimare (...) Cum să poți realiza ceva dacă nu cunoşti istoria, 

politica, literatura, ceea ce a fost, ceea ce este,... limba, ca cel mai important 
mijloc de educare a oamenilor... " 

În aceeaşi scrisoare sepronunţă în favoare unei lupte cu mijloacele sistemului, 
pentru o camujlare în sistem. Fidel acestei politici de subplantare, Druc ia decizia 
de continuare a studiilor pentru o eventuală intrare în KGB. Fiind repartizat ca 
traducător la aeroportul internațional Şeremetievo din Moscova, urmează aici 
studii de psihologie, înscriindu-se la doctorat cu o teză despre psihologia 
managementului. Cariera universitară i-a fost însă barată,de vigilența autorităților 
din Chişinău. 

Astăzi, un “autohtonist ” ca Pavel Coruj doreşte să vadă în această intenţie un 
amănunt compromițător pentru biografia lui, ignorând faptele. Druc e un “KGB- 
ist” care din 1962 vrea grafie latină; care îşi creşte copiii în idealul scump al 
reintregirii; a cărui mezină va participă la marea demonstraţie de la Tbilisi din 3 


* Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu, Ed. Zamolxe, Buc. 1998. 





„2000 NR. 10/118 PAG. 11 


decembrie 1988 cu drapelul statului 

român; care e vizitat, în visele lui, de ua 
locuri din Țară unde nu călcase 
niciodată. Dacă nu a fost primit în 
serviciul de informaţii sovietic în 1964- 
1965, acesta s-a datorat tocmai 
dosarului său de naţionalist, de pe când 
era student la Chişinău, în 1959 (v. pp 

42, 113-116). 

Acest eşec nu-l “scoate din mână”. 
Perseverența cu care işi urmăreşte 
autoformarea sa, ca viitar pion strategic 
al noii elite moldoveneşti, transpare din 
programul riguros de studiu şi viaţă ce 
şi-l impune încă din timpul studenţiei la 
Leningrad. La Moscova, în camera de 
cămin în care va locui între 1976 şi 
1980, practică posturi yoga de 
fortificare psiho-fiziologică, în care le va iniţia şi pe fetițe. Cezara îi va promite: 
“Am să fac medicină, yoga şi balet, şi n-au să-mi poată face nimic cei care mi-au 
ciopârțit țara...” (147). Exersarea acestor tehnici, iniţierea într-o serie de 
discipline antropologice, se fac simţite în stilul însemnărilor jurnalului pe care 
începe să-l țină la Moscova: “Fixarea nimicurilor cotidiene, ca un experiment 
psihologic, ca un act de voință şi de antrenare a atenţiei” (138). E un salt 
semnificativ de spiritualitate, în numai cățiva ani, din universul lui Creangă, la 
pagini deroman existenţial, de mocnită ardere şi introspecţie tip Vasile Lovinescu! 
Redactarea a 6 teze de doctorat pentru ştabii unor întreprinderi din capitala rusă, 
în schimbul unei locuinţe, îi facilitează accesul în multiple domenii ştiinţifice. La 
sfârşitul anului 1977 nota în jurnal: “Elaborez un program Sul generis - 
«Enciclopedia autodidactă» pentru următorii zece ani: 1978-1988. O bancă de 
date pentru «Etnosistemica - ştiinţa modelării şi arta guvernării naţiunilor». Voi 
înmagazina cunoştinţe şi informaţii pe direcţii: teoria sistemelor, viitorologia 
(prognoza ştiinţifică), managementul, biologia, ecologia, creutivitatea 
(culturologia), producţia (economia), transportul, comunicațiile (sistemele 
rohrematice), informatica şi etnopsihica ” (139). 

Se abonează la diferite publicaţii din Țară: România literară, Luceafărul, 
Contemporanul, Manuscriptum, Flacăra, Lumea, Revista de psihologie ec. De 
câte ori are prilejul, cumpără copiilor din magazinele foarte bine asortate ale 
Moscovei discuri şi cărţi cu poezii şi legende româneşti. Cu familia frecventează 
filme româneşti şi spectacole de teatru şi e fericit când găseşte cărţi rare ca Dacia 
preistorică şi Daco-geţii. Paradoxal, supravegherea ideologică mai puţin strictă 
în capitala imperiului, face ca piesele lui lon Druţă să fie premiate la Moscova, 
în timp ce erau interzise, de Bodiul, la Chişinău (173). 

Această conectare multiplă la realităţile româneşti îl va face mai bine 
informat asupra istoriei decât mulți conaționali. De pildă, pe 10 Mai 1978 
notează: “Astăzi e ziua fetiţei mele şi a Ţării: ziua Independenţei ” (168). 

Şi în domeniul artei populare este perfect orientat estetic. Referindu-se la 
fesăturile din satul lui, observă cum “modelele cu trandafiri le influenţează 
puternic. Eu îi spun nănaşei să lase trandafirii şi să treacă la figurile geometrice 
româneşti. I-am adus o carte cu covoare româneşti. Aşa a renunțat nănaşa la prea 
mult roşu şi la trandafirii ucraineni. Aşa au revenit ornamentele româneşti în 
satul Pociumbăuţi... ” (188). 

De altfel, Druc nu are iluzii asupra lumii rurale şi îndeamnă necontenit la 
realism. Încă dintr-o scrisoare din 1959 îşi exprimă părerea. “Am convenit. 
oamenii simpli, ignoranţi, nu rezistă, se asimilează. De aceea nu vom rămâne 
oameni simpli” (212). Aşa cum Eminescu s-a simţit “sorbit din popor de 
Dumnezeul geniului", Mircea Druc vorbeşte despre o prima lux (poezia naţională 
alui Goga) care l-a scos din clasa lui socială. Fără să învinuiască țăranul pentru 
că nu este “purtător de valoare naționalistă, etnocrată ”, el subliniază totuşi acest 
fapt. Dacă nu înţelege spusa lui Blaga “eu credcă veşnicia s-a născut la sat”, este 
numai pentru că ea se referea la o perioadă străveche, pe vremea când satul era 
cu adevărat “centru al lumii ”, spre deosebire de starea şi funcţia lui actuală, care 
justifică violența antisemănătoristă, antiidilică vis-ă-vis de satul basarabean 

“Satul a fost măcinat, forțele au plecat (...) Dar eu nu le cer țăranilor să facă 
revoluţii. Mă bucur că există, să facă avere, copii, şi să fie sănătoşi (...) N-am auzi! 
niciodată să pornească de la ţară o mişcare patriotică. A fost doar învățătorul 
Satul a dus-o bine pe vremea brejnevismului, de aceea a volat cu agrarienii. 
Pentru ei, problema unirii n-a existat, aşa cum problemareligiei n-a fost a tuturor 
țăranilor. Tot intelectualii au luptat şi pentru salvarea Bisericii ortodoxe. Eu nu 
sunt țăran. M-am născut țăran şi am abandonat această ipostază la 16 ani. Este 











oaloecă 
AD Eta) ati 
ză at ea 


” A ai 
pa pi 
i Ep A 


A el 






(continuare în pag. 15) 
Florea TIBERIAN 

















PAG. 12 NR. 10/118 OCT. 2000 


CABAUA 


“Cabala îl face pe om atent la mister; la misterul din el şi la cel care-l înconjoară. ” 


PUNCTE CARDINALE 





Rabinul Dr. Alexandru Şafran 








6. HASIDISMUL (1) 


Mastica este o formă deosebită de comportament 
religios, larg răspândită în toate religiile. Ea presupune un 
anumit tip de cucermnicie caracterizat printr-o serie de note 
specifice, ceea ce îi determină pe teologi să o trateze în 
cadrul unei discipline distincte, iar pe istoricii religiilor să 
o studieze diferenţiat.. Privită ca tip de manifestare 
religioasă, mistica, indiferent de religia în mijlocul căreia 
îşi desfăşoară activitatea, prezintă următoarele 
caracteristici: ]. țelul ei este experiența/irăirea unei legături 
nemijlocite cu divinitatea, care, în împlinirea ei desăvârşită, 
ajunge să fie nu numai o apropiere sensibilă de Fiinţa 
Supremă, ci chiar o contopire cu Dumnezeu. 2. practicile 
prin care ea poate atinge acest ţel sunt contemplarea, 
meditaţia, asceza, precum Şi alte exerciţii spirituale şi 
fizice, specifice fiecărei forme de mistică; 3. 0 puternică 
tendință antiinstituțională față de religia de bază; 4, adeseori, 
un plus de preţuire acordată reprezentărilor religioase 
individuale faţă de regulile cu caracter colectiv şi social 
impuse de rigorismul religiilor instituționalizate. 

“În gândirea iudaică - conform Dicţionarului 
enciclopedic de iudaism, publicat recent de Editura Hasefer 
în traducere românească - învăţătura ezoterică şi mistică 
sunt asociate în genera! cu Cabala. În accepțiunea sa cea 
mai largă, aceasta desemnează, în acest caz, curentele 
ezoterice succesive care s-au dezvoltat începând cu 
perioada celui de al Doilea Templu şi care au devenit 
elementele dinamice ale istoriei iudaismului”. Al Doilea 
Templu a fost construit la jeusalim aproximatiy în anul 
5)5 î. Chr., cam la 70 de ani după distrugerea Primului 
Templu. Noua construcție a fost consecința decretului lui 
Cyrus, care le-a permis evreilor exilați în Babilon să se 
întoarcă în ludeea, Acest A! Doilea Templu nu a fost însă 
decât o copie palidă a Templului lui Solomon. El va avea 
aceeaşi soartă ca şi predecesorul său, fiind distrus de către 
romani în anul 70 d. Chr. 

În spiritualitatea iudaică, orientării ezoterice îi 
corespunde până la identificare învățătura Cabalei. 
Conform periodizării şi localizării geografice făcute de 
Simon Dubnov în /storia Hasidismului, publicată în 1998, 
în traducere românească, la Editura Hasefer, această 
învățătură secretă a cunoscut în evoluția ei trei perioade 
distincte, Prima - Cabala reoretică sau speculativă - s-a 
format în Spania secolului al XIII-lea ca “o învăţătură 
destinată exclusiv celor binecuvântați, aşa-numiţilor iodee 
hen, la care han (adică harul )era interpretat ca o prescurtare 
de la hohmanistare, adică, “ştiinţa secretă” Acestui centru 
înfloritor de cultivare a misticii evreieşti i s-a pus însă 
capăt la 2 august 1492, când, conform decretului regilor 
catolici Ferdinand şi Isabela, nici un evreu nu mai avea 
dreptul să se afle, după miezul nopții, pe pământul Spaniei. 

“După ce - scrie Simon Dudnov, în continuare - 
centrul evreiesc din Peninsula Iberică a fost distrus până 
în temelie şi valurile Mediteranei i-au purtat în toate 
vânturile pe sefarzii rămaşi fără patrie, o parte a refugiaților 
a debarcat în Turcia, alţa în Palestina, şi în secolul al XVI- 
lea a înflorit acolo un nou centru spiritual al evreimii, în 
care sefarzi alungaţi s-au întâlnit cu mizeria reveniţilor 
aşkenazi... Ce direcție putea acum, în aceste împrejurări, 
să ia spiritul «celor întorși la Sion»? Chpa se potrivea cel 
mai puţin pentru incursiuni în «împărăţia cerească», pentru 
a investiga adevărul şi autoritatea acesteia. Astfel, sulletul 
îndurerat al Israelului a năzuit acum spre culmi, pentru a 
zgudui lumile mai înalte prin doliu! lui stâşietor, pentru a 
se jelui Dumnezeului poporului ales de suferința lui 
aproape insuportabilă, ca să-i trezească îndurarea și să 


implore mântuire de soarta jui cumplită. Mistica religioasă 
se împreuna cu cel mai înfocat sentiment național şi urmarea 
era o nouă învăţătură: o învățătură despre penitență şi 
rugăciune, despre asceză şi mortificarea trupului, ca mijloace 
pentru purificarea de păcatul național şi pentru obținerea 
eliberării definitive... Formată îna doua jumătate a secolului 
al XVI-lea în Palestina, această învățătură a fost desemnată 
drept «cabala practică», în opoziţie cu deja existenta 
cabală speculativă. Perfecționarea propriului eu şi salvarea 
naţională erau principalele scopuri ale noii învățături. 
Suferința neîntreruptă pentru chinurile galutului (diasporei) 
şi aşteptarea încordată a venirii lui Mesia, dar şi forțarea 
sfârşitului prin mijloace magice, dădeau cabalei practice 
caracteristicile ei deosebite”. 

Mesianismul Cabalei practice, reprezentat spectaculos 
de Sabbatai Zvi, a avut un sfârşit lamentabil (aşa cum s-a 
putut vedea în capitolul în care a fost prezeniat acest “caz”), 
chiar dacă reverberațiile lui au durat aproape un secol. Care 
au fost consecinţele acestui eşec, ne spune în continuare 
Simon Dubnov: “După ce eşuaseră mişcările mesianice, 
conduse tocmai de adepţii cabalei, poporul pierduse 
încrederea față de transmiterea învățăturii secrete la nivel 
naţional, în așa fel încât aceasta abia a mai păstrato influență 
asupra vieţii religioase a indivizilor, fără să se poată extinde 
dincolo de acest cerc. Numai rabinii, învățații, cei aleşi se 
puteau lăsa călăuziți de învățătura ascetică a cunoscătorilor 
cabalei, pe când evreul polonez mediu, negustorul, micul 
comerciant şi meseriaş de la oraş sau arendaşul de moşie şi 
cârciumarul de la țară nu erau pregătiți în nici un caz pentru 
provocări atât de ambițioase. Marea masă avea nevoie de o 
învățătură mult mai apropiată de contingent, de o concepţie 
despre lume care, în loc să se înstrăineze de viață, să ridice 
un pod către ea şi să poată oferi un obiectiv spiritual în reali- 
tatea nemijlocită. Acesta a fost momentul în care dezvoltarea 
misticii iudaice a intrat în a treia fază a ei: cea a hasidismului, 
Hasidismul a reprezentat o mişcare populară, care a condus 
mistica din înălțimile abstracte în lumea cotidiană”, 

La originea denumirii de hasidism atribuite celei de a 
treia faze a misticii evreieşti se păseşte cuvântul ebraic 
hasid, care înseamnă “bun, binevoitor, evlavios, cucernic”. 
Aplicabil oricărui individ care manifestă evlavie deosebită, 
acest atribut a fost asociat de-a lungul timpurilor cu trei 
grupuri de credincioşi, distincte prin perioada istoncă în 
care au trăit şi prin localizarea geografică. Primul grup, 
hasidim rişonim (“primu evlavioşi”) sunt menționați în 
Hteratura talmudică. Din acest grup nu ereşim afirmând că 
au făcut parte esenienii, sectă evreiască semimonastică, 
activă spre sfârşitul epocii celui de al Doilea Templu (din 
secolul al ȚI-lea î. Chr. până în secolul [. d. Chr.) şi răspândită 
în diferite regiuni din Palestina, în special pe malul apusean 
al Mării Moarte. Cel de al doilea grup sunt Hasidei așkinaz 
(“evlavioşii germani”) din secolul al XIII-lea, răspândit cu 
precădere pe teritoriul Germaniei. Cel de al treilea grup, de 
care ne vom ocupa în continuare, este alcătuit din adepții lui 
Israel Ren Eliezer (1700-1760), cunoscut sub acronimul 
Beşt, prescurtare pentru Baal Şem Tov, “Stăpân al Bunului 
Nume” (al lui Dumnezeu), Şi, în sfârşit, în literatura religioasă 
iudaică este menționat şi un al patrulea grup de cucernici, 
hasidei umo! haolam, aceştia tiind oamenii evlavioşi din 
rândul necredincioşilor, “drepții neamurilor din lume”. 

Condiţiile sociale, economice şi politice, precum şi 
sistemul feudal predominant în Europa onentală din secolul 
al XVIII-lea au constituit una dintre cauzele principale care 
i-a determinat pe evrei să caule soluția pentru un viitor mai 
bun într-un reviament religios, alimentat de tendinţele 
mistice, în care se păstrează unele afinități cu sabbateismul, 
ale cărui promisiuni pluteau încă în atmosfera spintuală, 
chiar dacă numai în forme vagi, nedelinite. 


4 adi 2 A 
Le ed Dr 
- 4 5% iz 


Condiţiile de viaţă ale evreilor polonezi din perioada 
în care a izbucnit cu vigoare hasidismul sunt analizate de 
Simon Dubnov în /sforia Hasidismului, în capitolul 
închinat acestei teme, ajungând laconciuzia că “construcția 
socială, în ale cărei niveluri de mijloc evreii îşi găsiseră 
refugiu mult timp, a fost distrusă treptat şi situația lor a 
devenit, an de an, mai greu de suportat”. Să semnalăm în 
primul rând presiunea exercitată asupra evreilor de păturile 
sociale suspuse, moşierii, clerul şi funcționărimea. La 
aceasta se adaugă presiunea exercitată de cei aflaţi teoretic 
pe aceeaşi treaptă socială, orășenii polonezi şi ruşi, şi chiar 
de țărănimea înapoiată, care se revolta adeseon pe motive 
întemeiate împotriva claselor superioare, dar, de cele mai 
multe ori, nimereau în pătura de mijloc evreiască. Pe tărâm 
economic evreii erau, pe de o parie, împovârați prin 
impozite din ce în ce mai mari, iar, pe de altă parte, prin 
interzicerea accesului în ramurile economice care aduceau 
beneficii bogate: exploatarea minelor de cupru şi salinelor 
şi arendarea vărnilor şi impozitelor. În mediul rural, dacă 
nu formal, cel puţin din punct de vedere practic, evreul se 
găsea într-un fel de raport de semiiobăgie față de moşier. 
La oraş, războiul dintre negustorii şi meseriaşii creştini Şi 
omologii lor evrei era purtat fără milă. Fiecare din cele 
două tabere încerca să o anihileze pe cealaltă, creştinii 
folosind breslele şi îngrădirile legislative, evreii iscusința 
comercială pe care 0 aveau în sânge. 

În acelaşi registru se înscriu consecinţele deosebirilor 
de ordin religios dintre creştini şi evrei. Preoțimea catolică 
îl detesta pe evreul “necredincios ” (judaeus infidelis este 
desemnarea oficială pentru evreu în actele oficiale). 
Conciliile bisericeşti din acea penoadă au luat unele 
hotărâri care îi discrimina pe evrei. Astfel, a fost un timp 
când evreilor le era interzis să se arate pe stradă în timpul 
ceremoniilor relhgioase. Sinodul din Lovicz, din 1720, 
interzicea evreilor să construjască sinagogi noi şi să le 
renoveze pe cele vechi. Dar cea mai gravă acuzație adusă 
evreilor a fost cea de “omor ritual”. O problemă 
controversată până în zilele noastre. În timp ce evreii 
consideră această acuzaţie drept “minciună”, ea făcând 
parte din arsenalul folosit de propaganda antisemită, 
Numeroase surse din rândul creştinătăţii vin cu argumente 
puternice, care coniirmă existența acestei practici rituale. 

Un alt prilej de suferință pentru evreimea poloneză au 
fost revoltele cazacilor de la jumătatea secolului al XVII- 
lea, unmate de cele de la mijlocul secolului al XVIII-lea. 
In anii treizeci ai acelui secol, cazacii şi țăranii din 
provincia Kiev, ca şi cei din Volhinia şi Podolia, s-au 
adunat în bande, cutreierând satele şi cătunele, jefuind şi 
pârolind, obiectivele lor predilecte fiind aşezările evreieşti. 
Aceste revolte au avut drept urmare, ca de altfe] şi războiul 
cu Suedia, o stare de anarhie în țară, de pe urma căreia au 
avut de suferit, în primul rând, comunitățile evreieşti. 

În fața atâtor nefericiri, conchide Simon Dubnov, 
“evreul, subjugat din afară, a rămas în viaţa interioară liber 
şi stăpân al eului său, el s-a agăţat cu atât mai pătimaş de 
singurul sprijin şi loc de refugiu care i-a mai rămas, 
comunitatea populară, care, asemeni unei neclintite stânci, 
a rezistat cu încăpățânare timp de milenii tuturor valurilor 
care se spărgeau de mal, amenințând s-o înghită”, Este 
temeiul pe care s-a clădit hasidismul secolului a! XVIII-lea. 

(va urma) 


Gabriel CONSTANTINESCU 








De a a 





PUNCTE CARDINALE 


LIGA PENTRU COMBATEREA ANTI-ROMÂNISMULUI 


Ne adresăm înaltelor foruri politice, morale, religioase şi academice din întreaga 
lume, capabile să ia atitudine Şi să-şi exprime un punct de vedere, documentat şi 
argumentat, asupra unui subiect extrem de important pentru poporul român: acuzaţia 
potrivit căreia România a fost părtaşă la holocaustul antievreiesc din anii 1940-1945. 
Sunt avansate cifre care urcă până la 800.000 (opt sute de mii!) în legătură cu numărul 
evreilor care şi-au pierdut viața în aceste condiţii, ca victime ale unui genocid, ale unui 
holocaust provocat şi organizat de autoritățile româneşti. În mod deosebit, incintele 
memonale de la Tel Aviv şi Washington fac mențiune despre această cumplită 
hecatombă, răspândind în conştiinţa omenirii faima tristă a acestui carnagiu care s-ar 
fi petrecut pe teritoriul României, sau din pricina autorităţilor româneşti. 

Ne vedem puşi în situația de a semnala şi sublinia faptul că dovezile invocate în 
sprijinul acestei acuzații sunt extrem de precare şi de neconvingătoare în raport cu 
gravitatea acuzațiilor. 

De asemenea, se cunoaşte bine faptul că, dimpotrivă, foarte multe personalităţi, 
inclusiv de naționalitate evreiască, printre care şi reputați istorici, au semnalat situația 
de excepţie de care au avut parte evreii în România anilor '40, când țara noastră a 
reprezentat pentru sute de mii de evrei “o oază de linişte şi pace” (Malcolm Randolph)... 
Însuşi W. Filderman, preşedinte al Uniunii Evreilor din România în perioada 1940- 
1945, declara în 1946 că “în nici o țară dominată de nazişti, n-a supravieţuit o aşa de 
mare proporție a populației evreieşti”. Această concluzie a fost reluată în cadrul 
Congresului Institutului Intemațional de Statistică, Stockholm, 8-15 august 1957, în 
comunicarea intitulată Regional Development of the Jewish Population in Romania. 

Noi, semnatarii documentului de față, contestă în modul cel mai solemn şi mai 
categoric existenţa unui holocaust anti-evreiesc produs vreodată în România şi cerem 
din partea celor care susțin contrariul să îşi facă publice temeiurile, argumentele şi 
dovezile, întreg probatoriul valabil şi acceptabil sub aspect juridic şi ştiinţific, punându- 
I la dispoziţia opiniei publice internaţionale. 

Nu excludem deloc eventualitatea ca, prin contestarea ideii de holocaust şi 
genocid anti-evreiesc în România, noi să ne situăm, fără voia şi fără ştiinţa noastră, pe 
o poziţie greşită, înşelându-ne, aşadar, asupra celor petrecute în anii 1940-1945. De 
aceea, noi cerem o judecată publică şi internațională asupra chestiunii şi nu ne erijăm 
în postura închipuită de unici deținători ai adevărului. Ne adresăm celor ce dețin 
documente şi argumente, fie pro, fie contra ideii de holocaust în România, rugându-i 
să le publice in extenso ori să le pună la dispoziţia celor interesaţi, a publicului larg 
îndeosebi. 

Ne adresăm celor care au formulat acuzația de holocaust în România, învitându- 
i respectuos şi colegial să publice documentele pe care se întemeiază această acuzaţie 
atât de gravă, de cutremurătoare. Dacă însă aceste dovezi au fost deja publicate şi au 
stârnit în timp contestaţii şi contra-argumente faţă de ideea de holocaust în România, 
rugăm ca odată cu republicarea documentelor holocaustului să se precizeze şi motivele 
pentru care contestaţiile şi obiecțiile de până acum au fost respinse, astfel încât se 
menţine acuzația de holocaust, de genocid anti-evreiesc în România. = 

Ne adresăm celor care nu au nici un anestec direct în această dispută, dar care îşi 
pot spune părerea, în principiu, asupra gravității acuzației de holocaust şi asupra 
necesității ca o asemenea acuzație să fie întemeiată pe o documentație şi o argumentație 
serioasă şi irefutabilă. A Ă 

Există o disproporție frapantă între dimensiunile apocaliptice ale holocaustului 
din România şi numărul extrem de mic al persoanelor din România Grea ici ploă 
azi acuzate, incriminate şi pedepsite pentru crime m pOteava QnD 40 tă [ţa POATA 
populației evreieşti. În momentul de față încă mai sunt în Viaţa gesui de multe persoane 
care cunosc ori au luat parte la acele evenimente din anii 40- 44. Nu e târziu să fie 

identificate şi trase la răspundere persoanele care au paărucipab la desfăşurarea 
holocaustului, fie şi ca simplu executant. În acest sens, noi, semnatarii documentului 
de faţă, ne exprimăm în mod solemn convingerea că pentru crima de genocid, de 


holocaust, nu poate exista nici prescripţie şi nici circumstanţe atenuante; de aceea 


ne declarăm totala disponibilitate de a sprijini orice acțiune sau activitate având 


drept scop identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi de producerea în România a 
unui holocaust anti-eyreiesc sau anti-țigănesc. Dacă un astfel de holocaust s-a 
produs într-adevăr, înseamnă că încă mai sunt în viaţă Iota persoane care au 
participat, într-un fel sau altul, ja acțiunile criminale din anii 40-'44. Aceste persoane 
se cuvine să fie identificate şi pedepsite pentru abominabila lor aptă pai is 

Avem însă o nedumerire: de ce până acum Organizațiile şi instituţiile care se 
ocupă pe plan mondial de identificarea vinovaţilor de holocaust şi genocid 
antievreiesc nu au deschis nici o anchetă asupra holocaustului din România: Nici 
0 cercetare serioasă, temeinică din punct de vedere juridic, şuiințific şi istoric, care să 
dea de urma celor care au asasinat 800 000 de evrei! Nu putem consemna pe acest 
subiect, al holocaustului din România, nici DAGAF o anchetă gazetărească! 

Din păcate, acest dezinteres total față de dovezile şi probele producerii holocaustului 
nu-i împiedică pe unii, persoane şi instituţii, să deplângă mai departe sutele de mii de 
victime ale unui holocaust imaginar, nedovedit şi neînregistrat în analele istoriei 
îiiidiecai specific semnalăm situația în care se află membrii Mişcării Legionare, 
formaţiune politică aflată la puvernarea României în perioada 6 septembne 1940 - 


e Pi A ee 


NR. 10/118 OCT. 2000 PAG. 13 


UN HOLOCAUST IMAGINAR? 
APUL, ÎN NUI ADU VĂRULUI 


20 ianuarie 1941, în sarcina căreia sunt puse o sumedenie de victime, fiind în mod curent 
acuzată de pogromuri şi genocid antisemit. La sfârşitul celui de-al doilea război 
mondial, după cum se ştie, forţele aliate au organizat un tribunal internațional, cel de 
la Niirnberg, care a cercetat toate crimele împotriva umanității comise în anii celui de- 
al doilea război mondial, Cu acel prilej a fost anchetată şi Mişcarea Legionară, dar 
procurorii înaltei instanțe internaţionale nu au putut reţine nici o vină, nici o crimă de 
genocid pe seama legionarilor. Cu toate acestea, sub efectul propagandei comuniste, 
acuzațiile de genocid la adresa Mişcării Legionare din România nu au încetat nici o 
clipă. Nici măcar după căderea comunismului, ceea ce ar putea constitui o dovadă în 
plus că acesta, comunismul, este departe de a-și fi dat sfârşitul. 

Mişcarea Legionară din România a fost prima formațiune politică din lume care 
a avut în programul ei politic şi în strategia sa, ca principal obiectiv, lupta împotriva 
comunismului, considerând că “triumful mişcării comuniste în România ar însemna 
desființarea Monarhiei, desființarea Bisericii, desființarea Familiei, desființarea 
proprietății individuale şi desfiinţarea libertății”. 

Mereu acuzată de crimele cele mai onbile, Mişcarea Legionară pretinde a fi 
victima unei vaste manipulări a opiniei publice, a unei diversiuni mediatice care a 
încercat, până acum cu un succes total, să arunce pe umerii legionarilor povara unei 
vinovăţii fără pereche în istorie. În ultimii ani, însă, în apărarea Mişcării Legionare s- 
au adus probe şi argumente tot mai convingătoare care confirmă în mod strălucit 
verdictul de la Niirnberg. Semnatarii documentului de față susțin şi aprobă cererea cu 
care ni se alătură reprezentanţii Mişcării Legionare, de a se pune la dispoziţia tuturor 
instanțelor intemaţionale, a persoanelor doritoare ş interesate de aflarea adevărului 
istonc, pentru a da toate lămuririle şi explicațiile legate de activitatea acestei formațiuni 
politice în anii '40-'44, legate de activitatea fiecărui membru, fiind gata să răspundă în 
fața justiţiei pentru aceste fapte, conform principiului “crima de genocid nu se 
prescrie”! 

Nu putem decât să promovăm şi să susţinem în fața opiniei publice internaționale 
dorința compatrioților noştri legionari de a se face definitiv lumină şi dreptate în privinţa 
activităţii lor, a ideologiei şi a practicii lor politice. Cităm în acest sens un paradox: deşi 
mii şi zeci de mii de legionari au cunoscut rigorile şi suferințele temniţelor, condamnaţi 
la ani grei de închisoare în perioada 1941-1964, deşi pe seama legionarilor sunt puse 
mii de victime din rândul evreilor din România, până azi nici un legionar nu a fost 
acuzat şi inculpat pentru uciderea unui evreu! Nici măcar după 23 august 1944, când 
în structurile puterii politice din România au ajuns numeroşi comunişti evrei! 

De aceea considerăm că încă nu este prea târziu pentru a afla adevărul despre 
vinovăția legionară față de evreii din România şi din lumea întreagă. Susținem cu tărie 
ca legionarii vinovaţi de violenţe şi atrocități antievreieşti, de crime, să plătească potrivit 
legii penale, indiferent de vârsta celor vinovați. În mod special solicităm intervenția 
instituțiilor pe care evreimea mondială le-a creat pentru identificarea tuturor persoanelor 
care s-au făcut vinovate de crime împotriva evreilor. Suntem în situația de a consemna 
ca pe un lucru greu de înțeles faptul că până azi aceste instituții şi organizații cu vocaţie 
justițiară nu au putut stabili nici măcar pentru un singur român legionar implicarea în 
acțiuni antievreieşti criminale! Cu toate acestea, asupra legionarilor şi, implicit, a 
românilor, se menţine aceeaşi presiune mediatică, produsă prin insistența cu care este 
reluată la nesfârşit acuzația de genocid şi de holocaust antievreiesc în România. 

Ne adresăm în mod deosebit muzeelor-memorial ale holocaustului din Tel-Aviv 
şi Washington pentru a le face cunoscut că au datoria morală de a prezenta publicului 
internațional, specialiştilor jurişti şi istorici, documentele doveditoare pe baza cărora au 
stabilit că în România anilor '40 s-a comis un genocid apocaliptic, un holocaust! 

Cunoaştem bine că în România acelor ani a existat o legislație cu caracter 
discriminator față de evrei, dar acea legislație antisemită, impusă României de 
contextul internațional, nu a împins niciodată discriminarea până la crimă, la genocid. 
Dimpotrivă, potrivit acelei legislații, care interzicea evreilor accesul în structurile 
combatante ale Armatei Române, zeci de mii de evrei au fost salvaţi de la moarte 
neparticipând la un război care pe români i-a costat viața a aproape un milion de oameni 
în floarea vârstei. 

De asemenea, ştim că au existat lagăre de deportare pentru evrei, dar numai pentru 
evreii care se făcuseră vinovaţi de colaborarea cu inamicul, de organizarea în spatele 
frontului a diverse acțiuni şi activități de sabotaj, soldate cu moartea a mii de soldaţi şi 
ofițeri români. Aplicarea legii marțiale în asemenea cazuri, chiar şi a unor represalii 
oricât de sângeroase, nu constituie act de genocid, de persecuție rasială. 

Acei evrei nefericiţi au fost sub incidenţa legii penale, împinsă uneori până la 
pedeapsa capitală, dar nu pentru că erau evrei, ci pentru că erau agenți ai Uniunii 
Sovietice, ai bolşevismului, cu care România s-a aflat în conflict politic şi militar până 
în august 1944, În aceeaşi perioadă, pentru opțiunile lor politice au suferit, alături de 
evrei, şi numeroşi români care, după caz, au fost deportaţi, încarcerați sau chiar 
condamnaţi la moarte. Nu pentru că erau români, ci pentru că erau trădător de țară! 
Astfel de trădători de țară s-au găsit, din păcate foarte mulți, şi printre evreii din 
provinciile de Răsărit ale României, Basarabia şi Bucovina. 

În acest context, merită să luăm aminte faptul că au 


fost mulţi evrei din alte țări europene (Franţa, Ungaria, continuare în pag. 15 


Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică) care, 











ep 





i 
- 








PAG. 14 NR. 10/118 OCT. 2000 


După ce în 1997 se mulțumise să 
£ scoată lucrarea elementară a lui Dagobert 
D. Runes, Dicţionar de iudaism. Rituri, 
La] Obiceiuri şi concepte iudaice (trad. din 
lb. engl. de Viviane Prager), Editura 
“Hasefer” (generos sponsorizată în continuare de 
guvernul României) a editat de curând, în cele mai 
bune condiţii tehnice şi la un preţ aproape simbolic 
(160000 lei!), un monumental Diczionar enciclopedic 
de iudaism, însoțit de o Schiţă a istoriei poporului 
evreu (de fapt, un expozeu istoric de aproape 250 de 
pagini format mare, cu foarte utile hărți şi liste 
bibliografice la zi). Este vorba, fără îndoială, de cel 
mai important instrument pentru cunoaşterea 
iudaismului existent până astăzi în limba română. 

Lucrarea, totalizând 1149 de pagini, impecabilă 
din punct de vedere redacțional (lucru tot mai rar în 
România postdecembristă), este tradusă după 
versiunea franceză (corpul dicționarului: Viviane 
Prager, C. Litman, Ţicu Goldstein; schița istorică: 
C. Litman), care reprezintă la rândul ei “o adaptare a 
unei enciclopedii americane [7he Encyclopedia of 
Judaism, Yhe Jerusalem Publishing House, Ltd. 1989], 
îmbogățită cu informații esențiale privind 
particularitățile iudaismului european” şi propune "o 
ordonare clară şi concisă a elementelor fundamentale 
ale iudaismului şi o complexă trecere în revistă a 
istoriei de milenii - pe aripi vaste - a poporului evreu” 
(cf. prefața semnată de Sylvie Anne Goldberg, 
coordonatoarea ediţiei franceze). 

Enciclopedia, elaborată minuţios, dar fără 
îngustimi scandaloase, are, printre altele, calitatea de 
a face numeroase paralele informative cu celelalte 
două monoteisme altoite pe tradiția biblică, 
recomandându-se astfel ca o bună unealtă de lucru şi 
pentru cercetătorul creştin (un argument în plus, 
poate, în sprijinul controversate; sintagme de “iudeo- 
creştinism”, atât de întrebuințate şi de un M. Eliade, 
mai ales în sintezele sale ultime). 


7 ară a fi teolog, publicistul DUMITRU 
MANOLACHE (actualmente redactor 
Dei! la ziarul Curentul) a cercetat cu dragoste 
şi migală mărturiile sau argumentele 
scripturistice, patristice, istorice, arheologice, 
lingvistice, mitologice și folclorice referitoare la 
Sfântul Apostol Andrei, “Cel dintâi chemat” dintre 
apostolii Domnului, şi la misiunea lui evanghelizatoare 
la Gurile Dunării, unde strămoşii românilor, vechii 
daci (al căror nume etnic se tălmăceşte: “lupii”; cf. 
mai ales M. Eliade, De /a Zalmoxis la Genghis-Han, 
cap. |: “Dacii şi Lupii”), au primit creştinismul de 
timpuriu, în mod paşnic şi organic, pregătiţi tainic 
pentru aceasta, s-ar zice, de henoteismul spiritualistal 
religiei lui Zalmoxis. 

Din lăudabila strădanie de mulți ani a d-lui 
Manolache s-a născut volumul Andrei - Apostolul 
lupilor (scos recent la Editura “Anastasia”), care 
constituie, dincolo de unele mici cusururi amatoriceşti 
şi de o anume tentă “protocronistă“ (hrănită din 
speculaţiile unor N, Densuşianu, A. Dumitriu, V. 
Lovinescu alias Geticusetc.), cea mai completă sinteză 
de până astăzi asupra tradiţiei globale privitoare la Sf. 
Andrei (fcate cu Sf. Petru) şi la originile apostolice ale 
creştinismului românesc, oferind reflecției teologice 
un vast material factologic, în parte inedit, într-o 
vreme în care conştiinţa românească are nevoie mai 
mult decât oricând de o recuperatio a tradiţiilor ei 
legitimante, peniru a-şi recăpăta încrederea în sine şi 
a depăşi criza iconoclasmului post-comunist, 

Partea cea mai interesantă a cărţii ține de analiza 
tradițiilor folclorice și de prezentarea unor recente 
descoperiri arheologice din zona Derventului (a se 
vedea și ilustrațiile incluse în volum), Ampla 
bibliografie finală lămurește asupra extensiunii şi 
consistenței demersului, iar evlavia ortodoxă poale 


PUNCTE CARDINALE 


afla în corpul cărții nu doar o seamă de informații 
teolopice sistematizate la nivel de popularizare, dar şi 
frumosul Acatist al Sfântului Apostol Andrei, cel pe 
care conştiinţa creştină românească şi-l reafirmă ca 
patron spiritual în acest an de emulaţie jubiliară. 

Şi pentru că a venit vorba de Editura “Anastasia”, 
să mai menţionăm, în treacăt, apariția integrală în 
româneşte (col. “Psalm”, trad. Mibail Nemeș) a 
Ceaslovului lui RAINER MARIA RILKE (din care 
anterior, în aceeaşi colecție, apăruse, sub tutiul 
Rugăciunile, doar “Cartea despre viața monahală"), 





precum şi reeditarea demult aşteptată a merituosului 
Dicționar enciclopedic al numelor de botez, cu un 
tabel alfabetic al sfinților ortodocşi alcătuit de tânăra 
TAŢIANA PETRACHE (absolventă a Facultăţii de 
Teologie din Bucureşti), din păcate fără adaosurile şi 
îndreptările pe care autoarea le avea în vedere. 


//4 n eveniment în domeniul editorialisticii 

biseșiceşti îl constituie fără îndoială 
recenta apariţie, la Editura “Învierea” 
(Arhiepiscopia Timişoarei), a masivului 
prim volum (peste 900 de pagini) din Pe baricadele 
presei bisericeşti, cuprinzând articole scrise de Î.P.S, 
NICOLAE CORNEANU, Mitropolitul Banatului, în 
publicaţia bilunară /nvierea. Contestat de unii şi adulat 
de alții, înaltul ierarh de la Timişoara a făcut, mai ales 
în ultimul deceniu, figura unui arhiereu ortodox care a 
înțeles mai bine decât mulți alții “duhul vremii”, cu 
prioritățile lui culturale şi ecumenice, nu fără asumarea 
întru căință a “compromisurilor” mai vechi. 

Luna trecută, în pagina creştină a cotidianului 
Ziua, a apărut o frumoasă recenzie a cărții (semnată de 
țeologui Eduard Rădună), din care îmi îngădui să spicuiesc 
(ca să nu risc vreo judecată prea mirenească): “Dar în 
ce măsură răspund articolele inserate în volum 
întrebărilor ce i se adresează de zece ani Bisericii 
Ortodoxe? Un răspuns îl avem în aspectul de cronică al 
cărții”, dar şi “în analiza făcută evenimentelor” ca şi 
“unor la fel de numeroase chestiuni de fond”, ceea ce “ne 
dezvăluie un observator atent al multiplelor reflexii ale 
Unicului Adevăr, egal distanțat şi de concesie, şi de 
rigiditate. De asemenea, un teolog de mare modernitate, 
ce scrie pentru toți contemporanii săi, evitând limbajul 
arbaizant sau specializarea exclusivă *. Autorul dovedeşte, 
pe lângă “iconomie şi acrivie”, ceea ce se numeşte “darul 
deosebirii ":“ONise pare că puține expresii pot desemua 
în chip mai fericit impresia generală ce se desprinde din 
lectura cărţii (...) Înlăturând preconcepţiile, Î. P. S. 
lărnureşte adevărul în incandescenţa credinţei superioa- 
re, cea care separă fără eroare ceea ce pare să fie de 
ceea ce este. De fapt, nu avem de-a face cu baricade, 
ci mai degrabă cu turnuri de strajă; conotația combativă 
a cuvântului din titlul cărţii are înțeles numai ca loc de 
apărare a veracităţii de agresiunea, deopotrivă brutală 
şi insidioasă, a minciunii. Existăun realisrn critic ortodox, 
decurgând direct din clarițatea de sine scrutătoare a Părin- 
ților Bisericii și, mai departe, din intransigenţa însăşi a 
Domnului față de ispitire; afirmarea lui se impune ca 
necesară - nu numai Bisericii, ci şi lumii întregi. Considerăm 
de aceea că Pe baricadele presei bisericeşti reprezintă, 
prin fiecare articol din cuprins, o puternică pledoarie 
pentru revalori [icarea acestei țrăsături esenţiale, ..” 














ătimiri şi duminări din caprivilatea 
sovietică (Editura “Albatros”, 
Bucureşti, 2000, 529 pp.) constituie 
prima parte a memoriilor de detenţie 
ale distinsului intelectual şi scriitor 
RADU MĂRCULESCU (un grupaj din creaţia sa 
lirică a fost publicat, acum câţiva ani, şi-n Puncte 
cardinale, iar poemul său dramatic, Meșterul fără 
nume, nominalizat al 2-lea la concursul UNITER din 
decembrie 1992, a fost difuzat în premieră radiofonică 
ia 7 iunie 1994), născut în 1915, licenţiat în litere şi 
filosofie (1938) şi trecut prin experienţa frontului de 
răsărit, a prizonieratului şi a închisorilor comuniste. 

Scrise începând din ianuarie 199], amintirile din 
acest volum au ca obiect ceea ce autorul numeşte 
“prima detenţie” a sa (etapa prizonieratului în 
U. R. S. S. - Oranki, Uscioara sau “Gaura Dracului”, 
Kazan, Marsansk, Mihailovo, Odessa -, unde destinul 
i s-a intersectat cu cel al directorului de azi al Puncrelor 
cardinale, “Gabi Constantinescu”, pomenit de mai 
multe ori în paginile cărții), de la “căderea în 
prizonierat” (iama lui '42) până la “repatriere” şi 
primele contacte cu universul concentraţionar 
autohton (vara lui '$1). “A doua detenție” (sau 
“prizonieratul în propria țară”), cea dintre 1959 şi 
1964, va face obiectul unui alt volum. 

Lectura cărții mi-a adus aminte, în multe privinţe, 
de Drumul crucii al regretatului Aurel State. Spre 
deosebire însă de alţi autori de memorii din 
prizonieratul rusesc, d-l Radu Mărculescu are darul 
deosebit al scrisului, ceea ce şi explică apariția cărții 
la o editură centrală de prestigiu. Îmi place să cred că 
acest aspect va înlesni receptarea ei într-o vreme de 
inflaţie a memorialisticii de acest gen (aşa cum s-a 
întâmplat, bunăoară, cu ampla mărturie a lui lon 
loanid - alt autor cu graţia condeiului -, reeditată 
recent la Editura “Humanitas”). 





ot de orizontul complex al rezistenței 

g, anticomuniste se leagă şi un alt titlu 

recent, scos - în splendide condiții 

grafice - la Editura “Duh şi Adevăr” 

din Bucureşti (n-am înţeles bine dacă în col. “Mărturia 

credinței”, cum se indică pe p. 4, sau în col. “Răul 

comunist”, cum figurează pe coperta finală). NICOLE 

VALERY-GROSSU, Hegemonia violenţei. 

Comunism, fotalitarism, ateism (cu un cuvânt înainte 
al neconsolatului soț al autoarei, poetul şi publicistul 
Sergiu Grossu, care nu mai are nevoie, cred, de nici 
o prezentare). Nicole Valery (devenită Grossu în 1957), 
înrudită pe linie maternă cu Iuliu Maniu (activă de altfel 
în P. N, Ţ, şi la ziarul Dreptatea până la arestarea ei din 
1949), s-a născut în 1919 la Turnu Măgurele şi a decedat 
în Franța, în 1996 (fiind însă înmormântată la Bucureşti, 
conform dorinței sale). După ani întregi de hărțuială a 
puterii comuniste din țară şi de activitate “ilegală” în 
Oastea Donmului, soții Grossu reuşesc să se refugieze 
la Paris, unde vor scoale, începând din octombrie 1971, 
celebra revistă Caracombes (ce va apărea până-n 1992), 
Tot acolo, la prestigioasa editură Plon, în 1976, apăruse 
zguduitoarea mărturie a Nicolei Valry-Grossu, Benie 
sois-tu, prison (tradusă în mai multe limbi). 

Noul volum cuprinde o selecție, structurată pe 
nouă secțiuni tematice, din “Notele de lectură“ pe care 
autoarea le-a publicat de-a lungul anilor în revista 
Catacombes. Textele, dense în ciuda conciziei lor, 
revelează oaleasă conştiinţă creştină, o cultură superioară, 
un condei ferm şi o mare vocaţie luptătoare. linpecabila 
versiune românească aparține unei traducătoare pe 
măsură: distinsa romanistă Ileana Cantuniari. 

Răzvan CODRESCU 






Volumul de conferinţe şi comunicări Rom/est 
2000 - Rostul românilor la două mii de ani de la 
Naşterea Mântuitorului lisus Hristos (312 pp.) va fi 
prezentat pe larg în numărul viitor, 








i, 


_—— 


PT PR "lat Se 





ÎN — 


PUNCTE CARDINALE 


pn PO ml 


OCT. 2000 NR. 10/118 PAG. 15 





UN HOLOCAUST 
IMAGINAR? 


2 titei fete DA] 


(urmare din pag. 13) 


riscându-şi viața, s-au refugiat în România 
pentru a-şi salva viaţa, amenințată în țara pe 
care o părăseau. Au fost şi evrei, nu puțini, 
care au părăsit România în acei ani. Au 
părăsit-o cu acordul şi chiar cu sprijinul 
autorităților româneşti şi toți au plecat în 
aceeaşi direcție: Palestina. Chiar şi evreii 
aflați în lagăre de deportare erau liberi să 
plece în Palestina sau în alte țări! Un 
asemenea regim de deportare nu era în nici 
un caz un regim de exterminare. 

În aprecierea evenimentelor, 
situațiilor şi faptelor care ar putea face 
obiectul acuzaţiei de pogrom, genocid sau 
holocaust, noi credem că nu greşim dacă 
luăm în considerare numai acele acțiuni şi 
activități care au urmărit, în mod deliberat 
şi premeditat, să provoace moartea unor 
persoane culpabilizate exclusiv pentru 
apartenența lor la o anumită naționalitate 
sau o religie. 

După ştiinţa noastră, în arhivele 
româneşti, ajunse după război sub controlul 
totalal forțeloraliate, nu s-a găsit nici un act 
care să poată evidenția intenţia, politica sau 
dorința autorităților româneşti de 
exterminare fizică a evreilor sau a țiganilor. 


În momentul de față, însă, cea mai 
mare parte a arhivei militare româneşti din 


„anii războiului se află în Rusia, capturată 
după semnarea armistițiului dintre România 


şi Rusia, în septembrie 1944. Cu aceste 
precizări vrem să preîntâmpinăm obiecția 
incorectăşi neserioasă precum căautorităţile 
româneşti de ieri şi de azi ar bloca accesul 
la arhive, împiedicând aflarea şi 
documentarea adevărului. 

Semnatarii documentului de față țin 
să precizeze, în încheiere, că nu avem nici 
o legătură cu acele persoane şi opinii care 
contestă integral producerea holocaustului 
antievreiesc dinanii celui de-al doilea război 
mondial. Competența noastră, oricum 
relativă, nu depăşeşte frontierele neamului 
românesc şi ale istoriei României. Dar ne 
vom permite să atragem atenția asupra 
modului uşuratec, neserios în care sunt 
avansate cifrele şi însăşi ideea unui 
holocaust în România, cifre şi idee uşor de 
contestat, deoarece nu se sprijină pe nici o 
dovadă! 

Această joacă cucifrele şi cu acuzațiile 
cele mai înfricoşătoare devine vinovată 
față de evreii nevinovaţi care într-adevăr au 
suferit de pe urma unei politici rasiale, 
intolerante, de genocid. Au suferit cam 
peste tot în Europa acelor ani, dar nu și în 
România. Din respect pentru suferinţa lor, 
atât de reală, noi nu dorim să intrăm în 
polemică pe tema holocaustului, ci ne 
interesează numai purul adevăr, indiferent 
care ar fi acela, cu privire la felul în care s- 
au purtat evreii în România anilor 1940- 

1944 şi felul în care românii au răspuns 
solicitărilor istoriei în perioada amintită. 
Căci, aşa cum ne-au rămas mărturiile unor 
evrei demni de toată încrederea, în acei ani 
România și poporul român au avut un 
comportament care face onoare demnității 
umane. 


otragedie? Să fi rămas 
fecior la plug? Dacă 
NOi nu cucerim Ora- 
şele, nu salvăm româ- 
nismul”. Dimpotrivă, 
subliniază Druc, in- 
dustrializarea a salvat 
națiunea, reconquista 
a pornit de la oraşe (cf. pp. 88-89 şi urm.). 

Circulă încă opinia despre o aşa-zisă asimilare a elitei 
basarabene, când tocmai ea nu s-a lăsat rusificată, aşa cum 
ardelenii secolelor 78 şi 19 nu se lăsaseră maghiarizați, 
alergând la studii în Budapesta şi Viena (137). 

Rezistenţa în imperiul sovietic este favorizată, treptat, şi 

de un alt fenomen. Începând din a doua jumătatea deceniului 
8, în plină epocă brejnevistă, începe o vastă mişcare de 
redistribuire apopulației pe criteriul apartenenţei teritorial- 
enice. Evreii setrag către Moscova (unde spiritul cosmopolit, 
internaţionalist e mai puternic), ruşii încep să plece din 
republicile unionale, balticii şi central-asiaticii se scurg 
către țările tor. Totul se petrece ca şi cum fiecare grup etnic 
şi-ar căuta instinctiv marca din care să-şi tragă noi puteri 
pentru o înfruntare ce se anunţa tot mai probabilă (pp. 200, 
201, 207). Druc se pregăteşte de plecare în Cernăuţi, 
“Mecca” lui. În aşteptarea unui schimb favorabil de locuinţă 
(ruşii îl pun în gardă că nu acceptă pensionari sau evrei), 
meditează la rolul acestora din urmă la destrămarea 
imperiilor, începând cu cel spaniol. “Antisemitismul s-a 
terminat pentru nemți cu dezmembrarea Germaniei. Cu ce 
se va termina el pentru Rusia? ” (140). Altă dată notează: 
“13 septembrie 1979 (...) Am pierdut o jumătate de zi la 
harta URSS, cugetând cum ar fi mai just împărțită când se 
va destrăma ” (192). 

Ajuns la Cernăuţi în 1981, găseşte românismul într-o 
stare deplorabilă. Pe crucile mormintelor româneşti se pun 
plăcuțe ucrainene (239). Soția lui, Mariana, vopseşte pe 
furiş mormântul lui Aron Pumnul. Îndoctrinarea e mai 
avansată decât la Moscova. Oră pentru informare politică 
în şcoală. În vreme ce la Chişinău studenţii cer, acum, limbă 
maternă şi li se impune rusa, la Cernăuţi li se impune 
ucraineana, iar studenții cer singuri rusa! (238, 245) 

Structura socială oferă un tablou simplu: nomenclatură 
alogenă, “iar moldovenii pasc vacile” (241). 

Lupta împotriva decadenței sociale şi a degenerării 
biologice l-a preocupat totdeauna pe Druc. Într-o analiză 
amănunțită a alcoolismului (pp. 298-305) demonstrează pe 
date statistice cum la a doua generație acesta duce la 
creşterea spectaculoasă a numărului de copii debili. În 
Rusia, diagrama consumului de alcool arată că în 1925 
cantitatea anuală pe cap de locuitor era de 0,9 Î, pentru a 
atinge 12 litri în 1983! “Se evidenţiază satele din Siberia. 
Acolo a început decăderea totală: beau copiii şi femeile, şi 
se bea absolut totul” (299). “Când încep femeile să bea, 
s-a terminat. Degenerare totală şi dispariţie ca națiune. Aşa 
au procedat cu indigenii din America "” (303). Ca peste tot, 

“în Rusia Străinii au fost cei care produceau şi livrau 
țăranilor băutura” (302). 

Alături de alcoolism, sunt promovate pe scară largă 
tabagismul şi perversiunile sexuale. “Hominternul sau 
mondializarea degenerării”, cum spune Druc (305). După 
1989 va observa cu amărăciune cum mişcarea naţională 
începe a fi subminată tocmai de proliferarea rapidă a 
mentalității consumiste (417). 

Ca antidot împotriva diferitelor tipuri de agresiuni 
(biologice, economice, ideologice), propune dacismul şi 
latinismul. Acestea ar putea contracara lotodată şi strategia 
de azi a Rusiei de a utiliza ortodoxia “ca armă a 
imperialismului cultural”. Acesteia îi preferă o Uniune cu 
fraţii italieni, francezi, spanioli, portughezi (255), deci un fel 
de “axă latină”. 

Putem înțelege că opțiunea lui Druc pentru readopția 
unor cuvinte liturgice latine nu vine din fobie ortodoxă, ci 
reflectă situaţia disperată a limbii române în provinciile 
răpite de ruşi. Românismul se simte, acolo, ameninţat în 
lemeiurile lui, şi orice mijloc de rezistenţă este mai eficient 
decât nici unul. Inclusiv acela de a apela la comunitatea 
baptistă (care a dat o lecție de unitate în credință) pentru a 
înființa o şcoală cu predare în limba română la Cernăuţi, 


ÎNTÂLNIRE (U 








(urmare din pag. 11) 


deoarece cu parohii 
ortodocşi de acolo nu 
se putea discuta un 
asemenea subiect 
(285). 

Împotriva aces- 
tei deculturalizări 
generale, avansează 
soluția reîntoarcerii la rădăcini, simbolizate prin trei 
concepte-emblemă: 

Zamolxe - sau revenirea la surse, “unitatea şi indepen- 


dența dintre om şi cosmos"; 

Dacia Phoenix - sau “renașterea din propria cenuşă 
(reîntregirea vetrei ancestrale) "cao premisă a supravieţuirii 
şi a fericirii; 

Dacia Felix - sau Țara, spaţiul vital “în care triumfă 
spiritul reîntregirii, inclusiv deplina unitate a tuturor 
românilor, depăşind actualele disensiuni confesionale... ” 
(257). 

Către sfârşitul anilor '80 lupta pentru revenirea la 
alfabetul latin ia proporţii. Fetele lui Druc, acum studente 
(una la Chişinău, alta la Tbilisi), fac istorie din mers, 
biografia lor punctând descompunerea statului sovietic. La 
30 decembrie 1988, Cezara scrie Corinei, care tocmai 
participase la demonstrațiile gruzinilor: “La Chişinău s-au 
trezit, în sfărșit, moldovenii (...) Cred că ne vor da limbă de 
stat până la urmă. O să avem şi alfabet latin. În fiecare 
duminică eu umblu la demonstraţii şi la cenaclul 
« Mateevici» ” (273). 

Nici una din ele nu şi-ar fi închipuit, pe atunci, că sub 
ministeriatul tatălui lor (25 mai 1990-22 mai 1991) vor fi 
obținute şi suveranitatea, şi imnul, şi drapelul, şi încă multe 
altele. lată doar câteva realizări ale guvernului Druc, în 
scurta-i existenţă: 

- sistează privilegiile comuniştilor la parcul de maşini şi 
la cantina guvernului, de care se foloseau pânăşi pensionarii 
nomenclaturişti - şi asta mult înainte ca Elţinsă fi scos PCUS 
în afara legii; 

- desființează Comitetul de Stat al Planificării;: 

- sistează afluxul de studenți străini la facultăţile 
moldoveneşti, 

- transformă şcoala militară din Chişinău în Academie 
de Poliţie; 

- fransformă KGB-ul în Ministerul Securităţii Moldovene; 

- face din trupele interne “carabinieri”; 

- la trei luni după numire, deschisese 14 şcoli şi licee cu 
predare în limba română, introduce punctajul de 10 note; 

- faptul că s-a opus declanşării privatizării înaintea 
unei legi a cetățeniei care să facă dreptate elementului 
autohton. Dejoacă intenția de acordare a cetăţeniei 
“moldoveneşti” oricui se așeza în Republică, lansând un 
apel către toți refugiații din exil şi din Țară să ceară în masă 
cetățenia statului moldovean. Au răspuns la această chemare 
mii de români, ceea ce i-a făcut pe rusofonii din Parlament 
să renunţe la intenţia lor. 

Confruntat, în turneele sale, cu gorbimania occiden- 
talilor, le prezice căderea iminentă a URSS (388). Însă 

politica de trădare a noii conduceri a României (girată de 

“societatea civilă” - a se citi GDS) îl pune într-o situaţie 
imposibilă, care îşi are partea de contribuţie la înlăturarea 
sa (467). 

Va condamna recunoaşterea independenţei Moldovei 
de către România, arătând că trebuia numai să se ia act de 
ieşirea de sub ocupație a celor 11 judeţe basarabene (447). 

Politicienilor grăbiţi să se predea unor comandamente 
de-abia formulate de “comunitatea internațională” 
(încheierea unor tratate de cooperare şi bună vecinătate) le 
aminteşte că Polonia, care nu a semnat o “declaraţie de 
reconciliere istorică” cu Ucraina, a fost primită în NATO 

fără prea multe formalităţi (515). Căci tocmai această 
atitudine de slugărnicie şi laşitate, trădarea faţă de interesele 
şi valorile propriului neam, îndreptățesc disprețul altor 
popoare 

“Cum ați putut să ni-l daţi pe Antonescu pe tavă?!", 
l-a chestionat odată un rus. 

Sfichiul de foc al întrebării va stărui pe obrazul nostru 
atâta vreme cât vom continua să ne trimitem eroii la Lubianka, 
la Hlinaia, sau - cine ştie? - la Haga. 


MIRCEA D 








PAG. 16 NR. 10/118 OCT. 2000 










se iii a capraigie ka 


ALiuz be 

Z: a tanaa 
i iat) ae N. ri 
* “A A % 


Li is = ii . “ 
ţ si preț 
SEA 


at 





di fiu E ANNIE Li: Aa 








ZE DESCALIFI CÂNDU-SE MORAL ŞI DEONTOLOGIC, COTIDIANUL ZIUA REFUZĂ SĂ | ACORDE ORDE E DREPTUL LA REPLICA. [| 


DE LA FRUSTRARE LA | 


În articolul “Diversiunea ROMFEST 2000”, publicat în 
ziarul ZIUA din 20 septembrie 2000, d-l Andrei Bădin, riscând 
descalificarea morală şi profesională, face un număr de afirmaţii 
cu totul eronate, dar cu atât mai ușor de combătut. 

Singura “acțiune” din America împotriva organizării 
ROMFEST 2000 îi aparține, cel puţin deocamdată, lui... 
Andrei Bădin (ca voce a unui mic grup de interese), Începută 
dincolo de ocean, “acțiunea” este continuață în țară, mai ales cu 
informații “după ureche”. 

Mai întâi, este omis în mod jignitor Președintele 
ROMFEST, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel 
care - după cum d-l Bădin ştie foarte bine - a conferit prestanță 
şi credibilitațe acestei manifestări şi care, împreună cu “restul” 
Comitetului Internaţional, susține întru totul poziția actualului 
Consiliu Naţional ROMFEST, așa cum o atestă rândurile 
următoare (ținem e-mailul la dispoziția oricărui circumspect): 

“Întregul Comitet Internaţional - probabil, cu excepția d- 
lui Prof Iliescu, a cărui participare la ediţiile ROMFESTa fost 
aproape nulă - au ştiut exact care era Comitetul Naţional. 
Poziţia D-lui Bălașu şi a D-nei Moisin a fost următoarea: noi 
nu vom participa la ROMFEST, dar rămânem în Comitet. În 
mare, au ştiut despre ce este vorba şi noi am socotit că era 
suficient ceea ce ştiau, detaliile de organizare mi-i priveau 
deloc, conform poziţiei lor." 

Prin urmare, organizarea din acest an a ROMFEST-ului a 
fost făcută împreună cu Comitetul Internaționalşi cu Preşedintele 
său de onoare, în baza unei cereri exprese a acestui Comitet, 
încât nu puteam “confisca” noi ceva ce ni s-a încredințat de 
bunăvoie (aşa cum altădată i s-a încredințat şi d-lui Bădin, a 
cărui prestație s-a întâmplat să fie 
nemulțumitoare). 

Chestiunea modului în care € 
văzută Biserica Ortodoxă Română 
în America şi în Occident este una 
mai delicată. Zeci de ani de zile, o 
parte a emigrației s-a străduit, cu 
generalizări şi exagerăni contextuale, 
să denigreze singurul spațiu ideal de 


parere i 


e name Te m 






2ca STII 
fi ș 
tg n mai 
gi E za 
age N Al 


- bi d 
de a dA Diem poa 
- i ” 










mapa Pe tace AR 


„- „anatema re 


, ear 00 Aa 4 
i N cad E Me E - 
ic AIE SUL PRE 
pes see i 


2000. 


cdi finite E At aa = 








cca Pot CIARA PR 23 


e 


DEZINEORMARE 


Vadim Tudor); şi, cel mai important: decizia Comitetului 
Naţional a fost de a mu invita liderii politici la ROMFEST, aşa 
că nici vorbă de basmele d-lui Bădin. 

Despre caracterul “ultraortodox” şi “antisemit” atribuit 
revistei Scara consider inutil să vorbesc, deoarece se pare că 
d-l Bădin nu poate recepta corect o publicație consacrată 
valorilor culturale româneşti (deci și creştinismului ortodox, 
la care domnia-sa se dovedeşte atât de refractar), iar nu 
stiematizării programatice a altor popoare sau tradiții. 

Nucred că este treaba grupării de la Scarasă-lalfabetizeze 
pe d-l Bădin. Trebuie spus doar că “a fi ortodox” nu înseamnă 
- cum se crede în anumite medii frecventate de d-] Bădin - a 
fi extremist, iar fotografia unei maimuțe apărută în revista 
Puncte cardinale (într-un articol referitor la teona 
evoluționistă) nu este câtuşi de puţin Papa loan Paul Îi, (cum 
încearcă să acrediteze, fantasmagoric, acelaşi semnatar), ci 
pur şi simplu o maimuță. 

Nu există, pe de altă parte, nici un loc în care Scara 
să-l considere pe Miloşevici “erou al ortodoxiei”. Ceea ce a 
apărut în revistă nu este în legătură cu Slobodan Miloşevici, 
preşedintele iugoslav, ci cu Slobodan Mileusnici, directorul 
Muzeului Bisericii Ortodoxe Sârbe din Belgrad, care a 
publicat o listă a bisericilor şi mănăstirilor bombardate şi 
dărâmate în ultimii zece ani. 


În fine, faptul că, pe când ocupam funcția de secretar de 


stat la DRRH (Departamentul de Relaţii cu Românii de peste 
Hotare), care a fost înființat prin străduințele mele şi ale 
colaboratorilor mei, m-am opus ca d-l Andrei Bădin - 
organizator local al ediției anterioare - să primească fără 
acoperire 100.090.000 lei în 
timpul organizării ROMFEST 
1998, cred că este just. De altfel, 
d-l Bădin a dispus destul de dubios 
de fondurile alocate manifestării 
respective, lucru pe care îl pot 
confirma o parte din membrii 
Comitetului Internaţional 
i  ROMFEST 1998. 





e 





SA 





aa 


conciliere a românilor » E aha Aşadar, afirmaţiile tendenți- 
pretutindeni: Biserica Ortodoxă  -. it EA dept oase ale d-lui: Bădin ar putea fi cu 
Română. D-l Bădin contribuie, NA, Lt eee etil în RE ușurință suspectate ca provenind 


inerţial sau interesat, la denigrarea 
în manieră diversionistă a Bisericii 
Ortodoxe Române şi la dezbinarea 


sau 
despre rostul românilor lim dicază mă do ard 
da la națterea Mântiatoruiui lina Wriztore 


DBUCURPSTI si SIBIU 
411|  sSostombria 2000 


din faptul că acesta nu-și mai poate 
repeta rolul nefast la ROMFEST 
2000 - ca şi din faptul că acum doi 






PUNCTE CAADINALE 


sa = 
ÎL i, 3 ÎNTÂI II F 
[Ace casa mă: i Fi i | NI. îi SIRE A 


ROMĂ A EA Ș i 


1] - 13 Ociomor! i 


sta pt i i 


mii at me rii da 4 _— 


pi 







— 
la 


Lă 28 


“SCĂRA 


RES IRTA BE OCEAOLEALIC UR 
POLE TIC AR Pete 


TUTINDENI 





a 


LE) tnt ți. e 








RĂSPUNS PENTRU PACE 

În urma unor articole şi E-mailuri care circulă şi poate 
vor mai circula, dorim să facem unele precizări. Principiul 
nostru este de a nu răspunde atacurilor, de a nu face 
polemică şi de a nu ne risipi în discuţii sterile. 

Nu acuzăm în nici un fel pe cei de la Cuvântul 

Românesc, care au iniţiat E-mailul cu pricina, nici pe cei ce 
qu căutat să-lexploateze în presa din țară. Singurul răspuns 
pecare li l-am data fost că, dacă aceasta este hotărârea lor, 
noi nu avem nimic de spus. Întregul Comitet Internaţional 
-probabil, cuexcepția D-lui Prof. Iliescu, a cărui participare 
ia edițiile ROMFEST afost aproape nulă - a ştiut exaci care 
era Comitetul Naţional (în jurul căruia s-au purtat 
polemicile). Poziția D-lui Bălaşu şi a d-nei Moisin a fost 
următoarea; noi nu vom participa la ROMFEST, dar 
rămânem în Comitet (Comiteiul Internaţional). În mare, 
Gu ştiut despre ce este vorba, iar noi am socotit ca era 
suficient ceea ce ştiau, detaliile de organizare neprivindu-i 
deloc, conform pozitiei lor. 

Poziţia mea fală de Biserica Ortodoxă Română şi de 
Ierarhii ei era cunoscută tuturor, nu numai Comitetului 
Internaţional; între4 persoane, oricât le-aş stima, şi întreaga 
Ortodoxie românească, nu ezit nici o clipă: locul meu este 
alături de milioanele de români care îşi expimă ferm Şi fără 
leamă ataşamentul faţă de ierarhie, care are harul lui 
Dumnezeu; iar judecata este, oricum, a lui Dumnezeu. 

Cei care atacă ierarhia pentru greşelile trecule se 
substituie lui Dumnezeu, Care iartă pe cel ce se pocăieşte. 
În plus, din toți cei pe care îi cunosc şi sun! plasați pe această 
poziție, cei mai mulţi nu sunt oameni credincioşi; nu merg 
la biserică decât atunci când au un interes, sau la festivități. 

Domnul on Halmaghi nu este în nici un fel amestecat, 
pentru a fi fost citat în E-mail. El rămâne alături de noi şi 
de Comitetul National. Pe aceeaşi poziție este şi d-l Zahu 
Pană, ca şi d-l Nicolae Popa. În toată perioada în care 
ROMFEST-uls-a exprimat, am vorbit cu toții de o întoarcere 
a lui spre țară, în momentul când va fi posibil, procedura 
urmând a fi stabilită atunci. 

În consecinţă, rămânem pe poziția noastră şi ne rugăm 
lui Dumnezeu să ne lumineze pe toți, să ne împace şi Să 
rămânem împreună acum, când dezbinările lovesc cu 
viclenie în întregul nostru neam. 

Cerem iertare celor de bună-credinţă, care au fost poate 
(ulburaţi şi chiar dezamăgiți de cele ce s-au întâmplat. Îi 
asigurăm Că ami făcul tot ce ne-a stat în putinţă pentru a ne 
menţine unitatea. Demonul dezunirii a biruit o parte din 


În Debate Pit ne td ii DR n lia d Mi ne pn e OC ae A e a e În e 


i 


pă —— 
— —— — 


i 
i 


pi 


noi, Încolo, rămânem credincioşi neamului, Ortodoxiei şi 
lui Dumnezeu. Viaţa noastră este morală, nu avem ambiţii 


românilor din străinătațe, uzând 
neonorabil de prestigiul publicațiilor 


pete eee oa ani nu s-a putut “întinde” cât îşi 
i propusese... din cauza mea. 


| 

i 

i 
E 
i 
| 
îi 


| 
| 
Ip 
! 
i 
RL 
(i 
4 


— 


[| 
ți 
ți 





7 


care-l găzduiesc, 


4 


| 
UI] 


Dacă este un lucru grav în toată 


[i 


Pretinsele “mai multe e POR Pfa o Rp E ra această situaţie, acela este că în 
A ai i DIR m E pe TE uz Fă a A 
Organizații româneşti” care susțin România mai există şi astăzi o 


punctul de vedere al celor patru 

oponenți invocați de d-l Bădin se reduc de fapt la... ziarul 
Lumea liberă, în care a fost publicat același articol apărut şi în 
ZIUA (cu minime modificări), Adică Andrei Bădin din Z/UA îl 
citează pe Andrei Bădin din Lumea liberă, sub sintagma- 
paravan “mai multe organizații românești”! 

Mai departe: Comitetul Naţional ROMFEST 2000 nu a 
făcut nici o invitație “măscăriciului național” Corneliu Vadim 
Tudor pentru ROMFEST 2000. Zvonul a pornit din discuțiile 
Comitetului Naţional de a invita lideri politici sau nu. E 
adevărat că au existat aceste discuţii, dar ele nu se refereau la 
Comeliu Vadim Tudor (cu atât mai puţin doar la Corneliu 


Editura 
PUNCTE CARDINALE 


B.R.D. Sucursala SIBIU 
Cont nr. 251 1009965175099 











Adresa Redacţiei: 2400 SIRIU - 


preocupare asiduă de a păstra 
ruptura între românii din lume și cei din țară, ba chiar de a 
amplifica tensiuni care astăzi nu-şi mai au rostul. Cu atât mai 
mult cu cât de această dată demersul are drept cauză 
sentimentul de frustrare al unui particular obscur, ce încearcă 
să exploateze pro domo câteva divergențe din sânul vechiului 
exil. 

Deci se poate vorbi despre o “diversiune”, numai că ca 
nu poartă numele de “ROMFEST”, ci pe acela de “Andrei 
Bădin”. 

Mugur VASILIU 
Director ROMFEST 2000 


Gabriel CONSTANŢINESCU (director), 


Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demastene ANDRONESCU (redactar şef-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBRERIAN 
Calea Dumbrăvii 1009, tel, 0609/422536 





personale, nu încăleăm principiile credinţei ortodaxe şi nu 
ducem o viaţă care să nu fi fost binecuvântată de Biserică. 
Păcatele pe care le săvârşim - nu este om care să vietuiască 
şi să nu păcătuiască = ni le spovedim şi cerem iertarea lui 
Iisuspentru ele: “şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum 
şi noi iertăm greşiţilor noştri”... 

Acest răspuns este pentru pace şi nu pentru învrăjbire. 
Acest răspuns este pentru cei care s-au întristat din cauza 
HOastră, ca să ne ierte pe noi, Acest răspuns este în spiritul 
creştin al surpării vicleniei. 

Aşa să ne ajute Dumnezeu. 


Preot Gh. CALCIU, 

Preşedinte al Comitetului Internaţional ROMIEEST, 
lon HALMAGHI, Zaharia PANĂ, Nicolae POPA, 
membri ai Comitetului Internaţional ROMFEST 


Tehnoredactare computerizată 
"PUNCTE CARDINALE" 


Pact SRL 


Printing Company