Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
ROSI Revistă de cultură creştină şi politică | i ASI Su . Sînge pe feăţia ortodoxă România față cu FE ucrainiano-română pro-homosexualitate de Alex luga de Ramona Suciu Dan Puric: „Poporul român Pentru o nouă elită a fost martirizat“ politică! de Claudiu Târziu de Sorin Stanciu an IV e nr. 40-41 e iunie-iulie 2006 e 4,5 lei (45.000 ROL) www.romfest.org Coperta I: lon Gavrilă-Ogoranu la 83 de ani sumar EDITORIAL De ce n-au voie homosexualii în stradă de Claudiu Târziu... cecene ceace ceace encaeeace 3 MARTORI Al VEACULUI Fapte, vorbe, gînduri...................ee. 5 REPERE Gavrilă-Ogoranu, voievodul rezistenței anticomuniste de Claudiu Târziu... nneanceneacenneeanaennaeae 8 Sprijinitorii „haiducilor“, în luptă cu Securitatea de Iuliu Crăcană. «n.n aoneeeneenoeeoaeeanee 12 Ion Gavrilă povestaşul de Răzvan Codrescu... anca aenunenaaee 20 Un omagiu lui Ion Gavrilă-Ogoranu de Dan Puric; scena snnaoieăatea sana case 22 POLITICA, LA DESCUSUT Mahalaua națională: mai tare ca politica europeană de Viorel Patrichi........n cecene ceeace 23 Pledoarie pentru o nouă elită politică de Sorin Stancil....n.nnnnacnneeeeeneenennea eee 27 SOCIETATE Dan Puric: „Poporul român a fost martirizat“ numărul 40 - 41 e iunie - iulie 2006 Cum pot muri şi mari popoare de Emilia Corbu... nenea 53 IN MEMORIAM Figurile rezistenței anticomuniste de Constantin Mihai... caen 57 Viaţa şi moartea unui model: dr. Virgil Velescu de Horia Brad........cecee ceeace 59 MARTIROLOGIU Un martir făgărăşean: Părintele loan Ghindea de Adrian Nicolae Petcu... nana 62 DEZLEGĂRI Homo Sapiens între îndumnezeire şi evoluționism de Marcel Răduț Selişte. area 65 Păcate post moderne (II) de Alexandru NCOLI......c en eaeeeaeaasce 09 Imaginea Sfintei Treimi oglindită în lume şi în Biserică de Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu...70 DECANTĂRI Mitropolitul Visarion Puiu şi Bisericile din America de Adrian Nicolae Petcu... ceaaeaaaee 74 Elemente de teologie țărănească de Claudiu Târziu de Stelian Gomboţ............cuacnnaea nana 75 România față cu politica Omul care îşi confunda soția pro-homosexualitate cu o pălărie de Ramona Suciu... nenea neant 35 de Paul Sandu... 78 CEALALTĂ ROMÂNIE LA ROST Sînge pe frăția ortodoxă Basarabia lui Volodea Tismăneanu ucrainiano-română. de Andrei Vartic. ...naauauaauaaaanaaanaa ae 80 Dosarul „Hagi Curda“ de ALEX Iuga. 40 Un atac ratat: „Evanghelia după Iuda“ de Antonio Aroneasa.......mcuncnnaeuneanae 82 HISTORIA Represiunea comunistă SEMNAL EDITORIAL împotriva culturii Pentru minte, inimă de Mircea STĂNESCU... 49 şi literatură... 86 Erată Pe coperta nr. 39 a revistei ROST, pe luna mai, dintr-o eroare tehnică, a apărut luna aprilie. Facem cuvenita rectificare: nr. 39 a fost pentru luna mai. ROSI Revistă de cultură creştină şi politică Fondată 2002 Revistă națională editată de Asociația ROST DIRECTOR Claudiu TARZIU tel.: 0740.103.621 rostOromfest.org REDACȚIA Mihail ALBIŞTEANU Richard CONSTANTINESCU George ENACHE Cristi PANTELIMON Mircea PLATON COLABORATORI PERMANENȚI Antonio ARONEASA Corina BISTRICEANU Pr. Gheorghe CALCIU Răzvan CODRESCU Pr. Radu ILAŞ Arhim. luvenalie IONAŞCU Constantin MIHAI Viorel PATRICHI Adrian Nicolae PETCU Marcel RĂDUT SELIŞTE Mircea STĂNESCU Constantin N. STRACHINARU Nicolae STROESCU-STINIŞOARĂ COORDONATOR DISTRIBUȚIE Nicu BUTNARU tel.: 0723.504.807 nicubutnaru?2romfest.org DIP Omni Press & Design omnipressErdslink.ro EDIȚIE INTERNET Dragoş DORAN CORESPONDENȚĂ CP 27, OP 23 - Bucureşti TIPAR Docuprint SRL tel.: 0234/588.930 DIFUZARE Hiparion Distribution SA Rodipet SA ABONAMENTE La redacţie sau prin Rodipet SA (nr. catalog 4843-VI) ISSN 1583-6312 www.romfest.org/rost Reproducerea unor articole apărute în revista ROST este permisă numai cu acordul scris al redacţiei. ROST este difuzată în țară şi în comunitățile româneşti din Europa, SUA şi Canada. EDITORIAL De ce n-au voie _ homosexualii în stradă N AND umeroase organizaţii civice şi politice au protestat faţă de organizarea GayFest în România, Biserica Ortodoxă Română a criticat Primăria Capitalei pentru că a autorizat o paradă a pederaştilor, o asociaţie controversată a organizat o manifestaţie „pentru normalitate“, iar mai mulți trecători i-au agresat pe unii homo- sexuali care au mărșăluit, la 3 iunie, în Bucureşti. La o primă privire, reacţia ar putea părea dispro- porționată. Spiritele s-au încins însă din pricina temei GayFest din acest an - căsătoriile homose- xuale. Politica activiştilor homosexuali în Româ- nia, ca şi aiurea, este clară. Înti, au cerut ca sodo- mia să nu mai fie sancționată de lege. Apoi, au pretins ca homosexualitatea să fie considerată o opţiune sexuală firească. Astăzi, revendică drep- tul la căsătorie civilă între parteneri de acelaşi sex. Miine, ne vor forța mîna să acceptăm adopți- ile în cuplurile de homosexuali. Iar poimiine, pe urmele pidosnicilor, şi pedofilii, şi zoofilii vor putea reclama aceleaşi drepturi - cum deja fac în Olanda, ţară în care homosexualilor li s-au satis- făcut toate doleanţele. În fața acestei perspective, este explicabil de ce o parte a societăţii civile, cîteva partide şi Bise- rica au luat atitudine. Mai ales că festivalul homo- sexualilor a avut două cauze provocatoare. Prima, de context: acțiunea s-a desfăşurat în Săp- tămîna Înălţării Domnului şi Mîntuitorului nos- tru lisus Hristos, ofesînd majoritatea creştină a țării. A doua, de principiu: ieşirea homosexuali- lor în stradă urmăreşte să facă prozeliți. Declara- Claudiu Târziu Festivalul homosexualilor, desfășurat la începutul lui iunie, a funcționat ca o hirtie de turnesol pentru societatea românească. S-a văzut că România mai are resurse de bun-simţ. Răspunsul românilor la această provocare este, în principal, un avertisment adresat autorităților: drepturile minorităților, tie ele și sexuale, nu trebuie să lezeze drepturile majorităţii. țiile activiştilor homosexuali cum că marșul gay-lor este o manifestare pentru toleranță şi di- versitate sînt sofisme. În fapt, face parte dintr-o propagandă menită să prezinte anormalul drept normal şi care amenință să smintească noile ge- nerații de la virsta cînd nu au discernămînt. Ceea ce este inacceptabil. Putem admite că homosexualitatea este o boală, dar atunci, cei atinşi de ea nu au nici un motiv să umble pe străzi fălindu-se cu maladia de care suferă. E ca şi cum schizofrenicii ar manifes- ta în pieţe, sub sloganul „Fiţi şi voi ca noi!“. Dacă homosexualitatea nu e o boală, ci „o opțiune“, adică un viciu, manifestările publice ale gay-lor ar trebui cu atât mai mult să stea sub sem- nul interzis. Nimeni nu le încalcă intimitatea, nimeni nu-i agresează atâta vreme cât rămîn discreți. Alt- minteri, este de aşteptat ca majoritatea să-şi ape- re drepturile sale cu o fermitate crescândă, pe mă- sura provocărilor la care se dedau activiștii ho- mosexuali. Dreptul la a da o educaţie creştină co- piilor noştri, dreptul de a-i feri de experienţe ne- fericite şi traumatizante, dreptul de a distinge în- tre firesc şi anormal, dreptul de a spune nu discri- minării pozitive a homosexualilor... Responsabilitatea pentru eventualele dera- paje în susținerea acestor drepturi revine în pri- mul rînd Guvernului - care finanţează festivalu- rile gaylor - şi Primăriei Bucureştiului - care autorizează ieşirile lor în stradă. Autorităţile vor arăta, a justificare, înspre UE, care cere țărilor membre să condamne penal continuare în pag. 7 anul IV e nr. 40-41 MARTORI Al VEACULUI Fapte, vorbe, ginduri Eroii neamului, omagiaţi în Basarabia La 1 iunie, de Înălțarea Domnului şi Ziua Eroilor, la Țiganca, jud. Cahul, în Republica Moldova, a fost sfințit şi inaugurat cimitirul românesc refăcut. La ceremonie, alături de 1000 de basarabeni şi de oficiali ai R. Moldova şi ai României, a fost prezent şi Regele Mihai. Sfinta Liturghie a fost oficiată de un sobor de preoți, în frunte cu ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei. Ceea ce a rămas în istorie drept bătălia de la Țiganca a fost, de fapt, ansamblul luptelor date de Corpul 5 al armatei române în intervalul 22 iunie-16 iulie 1941, pentru cucerirea zonei fortificate de pe malul opus al Prutului, zona Țiganca-Stoeneşti-Leca-Epureni. Au murit acolo 26.000 de soldaţi români. A fost cea mai mare jertfă a armatei române. Eroii neamului au fost înhumați, la grămadă, în trei gropi comune: la Cania, Epureni şi Stoeneşti. După îndepărtarea frontului, s-a împrejmuit un cimitir, s-au pus cruci şi s-a înălțat un monument. Cele din Epureni şi Stoeneşti au fost profanate în perioa- da regimului comunist. La inițiativa şi în special prin eforturile Consiliului Mondial Român, cimitirul de la Țiganca a redevenit un loc de reculegere în memoria celor peste 71.000 de militari români căzuți în Campania din Est, în perioada iunie 1941-august 1944. Este primul cimitir românesc reconstruit de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor în străinătate. Cenzură la Mitropolia Moldovei La pangarul Catedralei Mitropolitane din Iaşi se vând, printre altele, şi cîteva publicaţii religioase, între care şi revista „Lumea credinței“. Cititorii care o cumpără de obicei de acolo au avut o surpriză neplăcută luna trecută, căci n-au mai găsit-o. Unii dintre ei au întrebat de ce, iar vînzătorul le-a răspuns că numai numărul pe mai al publicaţiei nu este scos la vînzare acolo. Motivul: pe coperta acestui număr apare chipul unuia dintre cei mai mari duhovnici ai României: Pr. Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă - Neamţ. Cititorii noştri sînt la curent cu relațiile tensionate dintre Pr. Iustin şi ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei, soldate cu tentativa de schimbare a duhovnicului din scaunul de stareţ la Petru Vodă. Deşi Pr. Iustin şi-a dat demisia şi a acceptat numirea în locul său a tînărului Pr. Lavrentie, obştea şi credin- cioşii din jurul mănăstirii n-au acceptat schim- barea, acuzîndu-l pe ÎPS Daniel că vrea să-l ia de la ei pe cel pe care îl consideră un sfânt în viață. ÎPS Daniel a făcut un pas înapoi, iar Pr. Lavrentie, proaspăt numit, a demisionat şi el din funcţie, la stăreţie revenind Pr. Iustin. Se pare că ÎPS Daniel suportă greu această înfrîngere. Episcopul Melchisedec Ștefănescu comemorat la Roman În zilele de 14-16 mai a.c,, la iniţiativa Protopopiatului Roman şi cu sprijinul Episcopiei Romanului, la Roman s-a desfăşurat cea de-a VI-a ediţie a „Zilelor Episcop Melchisedec Ştefănescu“. În cadrul manifestărilor a avut loc concursul şcolar interjudețean „Viaţa şi activitatea Episcopului Melchisedec Ştefănescu“, s-a oficiat o slujbă de pomenire a vrednicului ierarh şi s-a ţinut un simpozion. Între cei care au cuvântat a fost şi colegul nostru Adrian Nicolae Petcu, istoric şi cercetător la CNSAS, care a susținut o comunicare pe tema „Episcopul Melchisedec Ştefănescu în operele unor teologi ortodocşi din perioada interbelică“. Comunicările au fost urmate de lansarea volumului: Barocul - artă și mentalitate în epoca lui Vasile Lupu (Ed. Cronica, laşi, 2006), al profesorului universitar ieşean Gheorghe Macarie. Evocare radiofonică Ion Gavrilă-Ogoranu Ediţia de joi, 11 mai, a emisiunii „Creatori între sacru şi profan. Ziduri de lumină“, realizată de Cristian Curte, la Radio România Cultural, i-a fost dedicată lui Ion Gavrilă-Ogoranu, simbol al rezistenţei anticomuniste armate, recent trecut anul IV e nr. 40-41 MARTORI Al VEACULUI ROST la cele veşnice. Invitat în studio, Claudiu Târziu, directorul ROST, a evocat personalitatea marelui luptător şi a explicat de ce aceasta reprezintă un caz-şcoală pentru cei care studiază istoria recentă a României. „Gavrilă-Ogoranu a fost nu numai un luptător anticomunist, ci şi un militant pentru întoarcerea la normalitate, şi un scriitor talentat, şi un model pentru tînăra generație“, a spus Claudiu Târziu. Prin telefon, au vorbit despre ce a însemnat Ion Gavrilă pentru România, dar şi despre semnificația întregii rezistenţe anticomuniste: Petru C. Baciu (83 de ani), liderul unui grup de rezistență din munţii Bacăului, şi Silviu B. Moldovan, istoric, cercetător la CNSAS. Gura masonului... Dezgustătoare a fost una dintre emisiunile de la OTV, în care au fost invitați doi masoni prea zgomotoşi ca să fie sau ca să mai rămîn masoni: Horia Nestorescu şi Olimpian Ungherea. Cei doi au debitat o groază de năzbitii, de la binele făcut de Masonerie neamului românesc pînă la faptul că Francmasoneria ar fi perfect compatibilă cu credința creştină! Deşi orice om care a citit ceva despre Masonerie ştie că aceasta este principial a-religioasă (recunoaşte un Mare Arhitect, creator al lumii, dar nu şi vreo religie anume, în afară de religia lor: banul) şi în fapt anticreştină. Însă, la un moment dat, căutând să-şi argumenteze teza că Masoneria nu e anticreştină, Ungherea a afirmat că „mulți înalți ierarhi din BOR din trecut şi de astăzi au făcut sau fac parte din Masonerie:. Ştie el ce ştie. Cînd un preot din Craiova i-a pus la punct printr-un mesaj telefonic, în care susţine că Masoneria e anti-creştină, cei doi masoni l-au trimis la plimbare, nu înainte de a-l înjura „popă prost“. Şi-au adăugat ameninţător că ar fi bine să nu cumva să urmărească emisiunea vreun superior mason al preotului. Mișcarea Legionară este legală În ultimul său număr, revista „Obiectiv Legionar“ tratează pe larg deznodămîntul în procesul lui Grigore Opriţă (42 ani), primul român judecat pentru propagandă naţionalist-şovină şi pentru organizarea unor grupări fasciste, după 1989. Profesorul braşovean Grigore Opriţă a fost trimis în judecată la sfirşitul anului 2002, condamnat de Tribunalul Braşov la doi ani şi jumătate de închisoare în iulie 2003 şi achitat de Curtea de Apel Braşov în septembrie 2005. Sentința de achitare a fost menținută şi în recursul formulat de procurori la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în februarie 2006. În sentinţa judecătorilor de la Curtea de Apel se arată: „În România, ca stat democratic, exprimarea unor opinii sau convin- geri legate de doctrina sau Mişcarea Legionară nu sunt interzise. (...) De altfel, funcţionarea a numeroase organizații legal înființate, precum: Mişcarea Legionară, Noua Dreaptă, etc. şi existența unor publicaţii ale acestora, constituie o realitate care nu poate fi ignorată. (...) Sîntem, de fapt, în prezența materializării libertăţii de exprimare care, dacă funcţionează în alte cazuri, trebuie să funcţioneze, în limitele legii, şi pentru inculpat“. În context, judecătorii precizează că articolele şi cărțile semnate de Opriţă nu conţin mesaje extremiste. Iar revistele la care a colaborat au apărut legal şi nu au fost vreodată condamnate pentru propagandă naţionalist-şovină. Incă un sfint: Pr. Ilarion Argatu La 11 mai a.c. s-au împlinit şapte ani de cînd a plecat la Domnul Părintele Ilarion Argatu, mare duhovnic al românilor şi unul dintre cei mai puternici exorcişti. Cu acest prilej, trupul neînsufleţit al Părintelui a fost dezgropat din mormîntul său de la Boroaia - Suceava. Deşi îl considerau sfint încă din viaţă, cei prezenţi, foşti ucenici, călugări, preoți şi rude, au rămas înmărmuriți de mirare cînd i-au descoperit trupul neputrezit şi bine-mirositor. Podul de deasupra sicriului, copîrşeul, parte din veşminte, totul era putrezit, în afară de trupul Părintelui. Rămăşițele pămînteşti ale duhovnicului au fost spălate cu agheasmă şi anul IV e nr. 40-41 MARTORI Al VEACULUI depuse în biserica satului Boroaia, unde slujeşte fiul Părintelui Ilarion, Pr. Alexandru Argatu. A doua zi, ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuților, în fruntea unui sobor de 30 de preoți, a oficiat o slujbă specială la catafalcul Părintelui Ilarion. Mii de pelerini din toată țara merg de atunci să se închine la moaştele Părintelui Ilarion. Pr. Ilarion Argatu, s-a născut la 2 august 1913, în satul Boroaia - Suceava. După ce a absolvit Facultatea de Teologie a fost mai mult timp preot de mir. Urmărit de Securitate, a stat ascuns timp de 16 soţia sa. Au avut cinci copii, două fete şi trei băieţi care au devenit preoți. La vîrsta de 46 de ani, după moartea soţiei sale, Pr. Ilarion s-a călugărit la Mănăstirea Antim din Bucureşti. Ultimii 20 de ani din viață şi i-a petrecut la Mănăstirea Cernica. Din colectă publică, a ridicat o biserică în satul natal şi a dăruit Comunității Româneşti din Israel un teren la Ierihon, unde a fost clădit un lăcaş de cult ortodox, cu hramul „Naşterea Domnului“. A plecat sora Benedicta Academicianul Zoe Dumitrescu Buşulenga a trecut la cele veşnice pe 5 mai, la vârsta de 86 de ani. Născută la 20 august 1920, Zoe Dumitrescu Buşulenga a făcut studii muzicale la Conservatorul „Pro-Arte“, studii juridice şi filologice, susținînd teze de doctorat în drept şi în filologie. A profesor universitar, cercetător şi director la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „George Călinescu“ şi director al Şcolii Române din Roma. Zoe Dumitrescu Buşulenga şi-a consacrat talentul elaborării unor lucrări de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice, memorialistică, toate repere ale culturii româneşti contemporane. Ca recunoaştere a valorii sale, a fost aleasă membru al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe şi Arte Europene şi a primit numeroase premii. În 2003, a fost decorată cu Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Ofiţer. În ultimii ani s-a retras la mănăstirea Văratec, sub numele monahal de sora Benedicta. Dumnezeu s-o odihnească în pace! Basarabenii sînt înjosiți de Justiţia română Potrivit portalului „Vocea Basarabiei“, Ministerul Justiţiei din România a răspuns într-un mod iresponsabil solicitării unui grup de români din Basarabia (majoritatea foşti deţinuţi politici) de a simplifica procesul de redobîndire a cetățeniei române. Secretarul de stat Katalin Barbara Kibedi susține că redobîndirea cetăţeniei „nu este o obligaţie a statului român“. El batjocoreşte astfel jertfa a un milion de basarabeni şi demonstrează că nu a înţeles că românii din Basarabia nu cer să li se acorde cetăţenia română, ci să li se redea dreptul de a fi cetăţeni români, drept răpit prin ocuparea ile- gală a acestei provincii româneşti la 28 iunie 1940. „Vocea Basarabiei“ îi îndeamă pe românii de pretutindeni să trimită scrisori către ministerul Justiţiei, Guvern şi Preşedinţia României în care să arate calvarul Basarabiei şi necesitatea recunoaşterii, printr-un decret unic al preşedintelui Traian Băsescu, a cetăţeniei române pentru toţi cei care au pierdut-o la 28 iunie 1940. Despre filosoful Constantin Rădulescu-Motru O amplă lucrare dedicată prestigiosului filosof român Constantin Rădulescu-Motru a apărut la Editura Albatros. Volumul - al treilea din studiul realizat de prof. univ. Constantin Schifirneţ de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative Bucureşti -, se referă la anii 1940-1957 din viaţa filosofului. Autorul lucrării prezintă informaţii inedite despre personalitatea marelui gînditor, precum şi fundamentele teoriei referitoare la anul IV e nr. 40-41 MARTORI Al VEACULUI ROST personalismul energetic. Ideea care l-a călăuzit pe profesorul Schifirneţ în elaborarea studiului a fost legitimarea ideilor şi acţiunilor filosofului în întemeierea unui sistem filosofic şi a unor instituţii naționale. Publicistica filosofului, apărută în timpul războiului, este analizată de autor în detaliu. De asemenea, sînt prezentate informaţii şi consideraţii preţioase şi inedite despre: T. Maiorescu, N. Iorga, I. Petrovici, $. Mehedinţi, D. Gusti, M. Ralea, M. Sadoveanu ş.a. Este descris, totodată, calvarul trăit de venerabilul filosof, rămas după exproprierea din martie 1949 fără nici un mijloc de subzistență. Prof. univ. Constantin Schifirneţ este autor al unor volume bine primite de specialişti şi public: Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (1999, 2002, 2004), Educaţia adulților în schimbare (1997), Civilizație modernă şi națiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, M. Eminescu (1996), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987); Generaţie şi cultură (1985). Pedofilii vor să-și facă de cap legal Pedofilii olandezi şi-au făcut partid în încercarea de a determina scăderea vîrstei consimțămîntului sexual de la 16 la 12 ani şi legalizarea pornografiei infantile şi a sexului cu animale, informează Reuters. Ad van den Berg, unul dintre fondatorii Partidului Carităţii, Libertăţii şi Diversităţii (NVD) a declarat ziarului Editorial homofobia şi să permită homosexualilor să se că- sătorească. Dar n-au nici o scuză. Nimeni nu ne poate obliga să îngăduim inadmisibilul. Nici Occi- dentul, nici presa autohtonă ticăloşită. Observăm că mare parte din presă îi pri- veşte cu simpatie pe homosexuali şi înfierează „alianța“ dintre BOR şi Gigi Becali, îndărătul că- reia s-ar încolona militanţii unei „noi mişcări de extremă-dreapta“. Din păcate, această nouă di- versiune a fost înlesnită de o dublă greşeală a Bi- sericii. BOR a ezitat să ia o poziţie publică pînă cînd a obligat-o un memoriu semnat de peste 20 de organizaţii civice. Apoi, a lăsat ca protestul să fie confiscat de Noua Dreaptă, grupare considera- tă extremistă şi legată prin câteva fire, unele vizi- bile, de Gigi Becali - personaj antipatizat de pre- Algemeen Dagblad: „Dorim să facem din pedofilie un subiect de discuţie“. Aşa încep toate la ei, cu discuţii, libertate de exprimare... Olanda are deja politici liberale asupra drogurilor uşoare, prostituţiei şi căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. Spre asta se îndreaptă, pe calea pretențiilor, şi „comu- nitatea gay“ (citeşte: a pidosnicilor) din România. Vernisaj sub egida ROST La 11 aprilie 2006, ora 10.00, sub egida Asociaţiei ROST, în coordonarea medicului Richard Constantinescu, a avut loc, la Muzeul de Istorie a Medicinei - Iaşi, vernisajul expoziţiei de pictură religioasă „Icoana - fereastră spre cer“. Desenele şi picturile au fost realizate de copii cu deficienţe de Ia Școala Specială „Constantin Păunescu“ din localitate. Parteneri ai manifestării au fost Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi şi Asociaţia „Alternative Sociale“. În prezenţa a peste 100 de elevi şi a numeroşi profesori, lucrările au fost comentate de artistul plastic şi criticul de artă Petrache Bicer, care a înmânat copiilor diplome. Un moment deosebit de emoţionant a avut loc când s-a constatat că una dintre diplome era scrisă pe numele unui copil bolnav de SIDA, care între timp decedase. Asociaţia ROST şi Asociaţia „Alternative Sociale“ şi-au propus să îşi extindă pe viitor colaborarea. (urmare din pag. 3) să din pricina suficienţei şi a aroganţei sale. În acest fel, a oferit unor jurnalişti - împinşi de ură sau de interes - ocazia de a se inflama pe tema „politizării Bisericii“ şi de a discredita mesajul creştin. Biserica Ortodoxă trebuia să fie prima care se declară împotriva acestui atentat la morali- tatea vieţii publice şi la demnitatea persoanei şi să conducă o manifestaţie de protest. La chema- rea Bisericii ar fi răspuns indiscutabil mai mulți români, iar impactul ar fi fost mai puternic. Poate chiar le-ar fi tăiat perverşilor pofta de exibiţio- nism. În absenţa unei astfel de inițiative a Bise- ricii, majoritatea românilor de bun-simţ a prefe- rat să tacă pentru a nu fi pusă sub eticheta Noii Drepte. anul IV e nr. 40-41 ROST REPERE Gavrilă-Ogoranu, voievodul rezistenţei anticomuniste România nepăsătoare şi-a mai îngropat un simbol: Ion Gavrilă- Ogoranu. Unul dintre ultimii şeti de grupuri de luptători anticomuniști din munți a murit pe 1 mai, a ora 21.00, în casa lui din Galţiu - Alba, după mai multe luni de grea suferință. Claudiu Târziu Avea 83 de ani. on Gavrilă a fost coşmarul Securităţii pentru ] aproape 30 de ani. Student la Agronomie în Cluj şi la Ştiinţe Economice în Braşov, Gavri- lă s-a aruncat în lupta anticomunistă încă din 1946. A fost unul dintre liderii grevei studenţeşti de la Cluj, din 1946, apoi a lucrat la constituirea unor nuclee de rezistență împotriva regimului de ocupaţie sovietică. Înainte de a-şi lua licenţa în Agronomie, în primăvara lui 1948, cînd au început marile ares- tări, Gavrilă s-a refugiat în Munţii Făgăraşului, îm- preună cu alți câţiva camarazi din organizaţia „Fră- ţia de Cruce“, din care a făcut parte. Ei au consti- tuit „Grupul Carpatin de Rezistență Naţională Ar- mată“, condus de Gavrilă - om cu experiența răz- boiului, în care participase în 1944 ca voluntar. Grupul Gavrilă, care nu a numărat niciodată mai mult de 30 de bărbaţi, a avut zeci de lupte cu trupele de Securitate pînă în 1955, cînd a fost li- chidat. După cum o arată documentele Securită- ţii, împotriva „bandei Gavrilă“ au fost declanșate peste 100 de atacuri. Soldaţii Securităţii nu au dat însă piept cu „partizanii“ de fiecare dată, căci aceştia reuşeau să se retragă din zonă la timp. Condamnat la moarte În 1951, Tribunalul Militar din oraşul Stalin (Bra- şov) Fa condamnat la moarte pe Ion Gavrilă în lipsă. „Aşteptam să vină americanii, să înceapă un război pentru eliberarea ţărilor din sfera de in- fluență sovietică. Rostul nostru era să sprijinim ofensiva americană din interior“, ne-a povestit, în urmă cu câtăva vreme, lon Gavrilă. Americanii n-au venit, iar grupul lui Gavrilă a fost distrus: unii dintre membri au fost ucişi în luptă, alții au fost prinşi şi condamnaţi la moarte. Gavrilă a scăpat miraculos, iar, în 1956, a coborit din munți şi s-a ascuns în Galtiu - Alba, la văduva unui fost coleg de liceu, Ana Săbăduş. S-au căsă- torit în secret. Securitatea l-a prins abia în 1976, în urma unei trădări, pe cînd se afla la Cluj. Eliberat de Nixon Anchetat 6 luni de Securitate, Gavrilă a fost eliberat la intervenţia preşedintelui american Richard Nixon, beneficiind şi de prescrierea fap- telor sale. Pus în libertate, Gavrilă a fost în conti- nuare urmărit de Securitate pînă la căderea lui Ceauşescu. A lucrat ca muncitor şi apoi tehnician la IAS Miercurea Sibiului pînă la pensionare. Gavrilă a participat la revoluţia din decem- brie 1989, dar nu a solicitat certificat de revolu- ționar, pentru că nu a vrut vreun avantaj din asta. Datoria de a mărturisi După 1989, Ion Gavrilă s-a dedicat „datoriei de a mărturisi despre răul comunist“. A înființat anul IV e nr. 40-41 REPERE ROST şi condus Fundaţia „Luptătorii din Rezistenţa Ar- mată Anticomunistă din România“, a făcut parte din Academia Civică, AFDPR şi din Partidul „Pen- tru Patrie“ - al cărui preşedinte a fost ales în no- iembrie anul trecut. Ion Gavrilă-Ogoranu şi-a scris povestea vieții în cartea Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc. Două dintre cele 5 volume ale cărţii (ultimul aflindu-se încă sub tipar) conţin documente selectate din dosarul de urmărire informativă al „bandei Ga- vrilă“, aflat acum în arhiva CNSAS. Securitatea a adunat 100.000 de file, în 124 de volume, referi- toare la activitatea Grupului Gavrilă. Gavrilă a mai publicat cărțile Amintiri din co- pilărie, Întâmplări din lumea lui Dumnezeu şi Episcopul Ioan Suciu în faţa furtunii - în care evo- Că, prin prisma documentelor din arhiva CNSAS, lupta şi martiriul episcopului greco-catolic Ioan Suciu. Scrierile şi le-a semnat Ion Gavrilă-Ogoranu, adăugîndu-şi la numele său, cu smerenie, un cog- nomen despre care credea că-l reprezintă. Căci, spunea, zîmbind cald: „Eu mi-s plugar. Trăiesc din trudirea pămîntului“. În urmă cu o lună, pe baza lucrării sale de diplomă întocmite din 1948, „Agricultura la mun- te“, a primit titlul de inginer agronom onorific din partea Senatului Universităţii de Ştiinţe Agro- nomice şi Medicină Veterinară din Cluj. Lipsa de recunoştinţă a autorităţilor În ultimii ani, bădia Gavrilă a făcut eforturi majore pentru a obține recunoaşterea publică a jertfei luptătorilor din munţi. Prin Fundaţia pe care a condus-o, a cerut ca „partizanii“ să fie recu- noscuţi drept soldaţi ai Armatei române. „Cînd întregul popor era încătuşat, ocupat de sovietici şi prigonit, noi ne-am considerat adevărata arma- tă a ţării. Şi ne-am purtat ca atare“, ne-a împărtă- şea Ion Gavrilă nu de mult. Ela iniţiat şi un proiect de lege în acest sens, în 1999, dar toate partidele aflate de atunci la pu- tere l-au trădat. Deşi politicienii erau de acord la modul declarativ, proiectul nu a trecut prin Par- lament. În urmă cu 5 ani, Ana Gavrilă, soţia lui Ion Gavrilă-Ogoranu, a solicitat unei Comisii specia- Ion Gavrilă, la vârsta retragerii în munți le, îndrituite de lege, să i se acorde calitatea de luptător în rezistența anticomunistă. La sfârşitul lui februarie a.c., a fost înştiințată că i se respinge cererea, întrucât cazul său nu era prevăzut de le- ge. Atunci, soții Gavrilă au trimis Monicăi Maco- vei, ministrul Justiţiei - căruia i se subordonează Comisia specială pentru acordarea calităţii de luptător -, o scrisoare deschisă, în care şi-au ma- nifestat mînhnirea. Ministrul nu a răspuns. Fără funeralii naţionale Chiar şi fără să fie recunoscut ca un mare comandant al rezistenței armate, aşa cum a fost, Gavrilă-Ogoranu merita însă să fie înmormîntat cu funeralii naţionale. Autorităţile puteau astfel, fie şi în ceasul al 13-lea, să se plece cu gratitudine în faţa acestui monument al demnității româ- neşti. N-au făcut-o. A fost îngropat joi, 4 mai, în strimtul cimitir al satului Galtiu din județul Alba, în prezența ce- lor care l-au prețuit cu adevărat. Trupul neînsuflețit al lui Ogoranu a fost de- pus timp de trei zile în biserica din sat, în care anul IV e nr. 40-41 ROST REPERE slujesc deopotrivă ortodocşi şi greco-catolici. La sicriul său au făcut de gardă, în schimburi de cîte 20 de minute, foşti deţinuţi politici, urmaşi ai luptătorilor din munţi şi tineri care l-au cunoscut pe bădia Gavrilă. La intrarea în biserică au fost arborate două drapele tricolo- re, aşa cum şi-ar fi dorit şi Ion Gavrilă, care a făcut proba patriotismului cu arma în mînă. Personalitatea sa marcantă a fost omagiată de liderii locali şi naţionali ai mai multor partide şi organizaţii civice, care şi-au exprimat regre- tul pentru trecerea la cele veşnice a lui Gavrilă-Ogoranu prin necroloage în presă şi prin depunerea unor coroane de flori la mor- mîntul său. Asociaţia ROST, în Senatul că- reia Ion Gavrilă era membru, a fost reprezen- tată de Marcel Petrişor (preşedintele Se- natului), Răzvan Codrescu (vicepreşedinte al grupării) şi subsemnatul (preşedinte al orga- nizaţiei). Slujba de înmormâîntare a fost oficiată de un sobor de preoţi greco-catolici şi ortodocşi. Iar înainte de a scoate sicriul din biserică, un preot a dat citire unui mesaj din partea lui Lucian Mure- şan, Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco- Catolice din România - confesiune căreia îi apar- ținea şi Ion Gavrilă. Peste 200 de persoane, majoritatea venite din toate colțurile țării, l-au însoţit pe Gavrilă- Ogoranu pe ultimul drum. Dintre cuvântările ținute la mormânt s-a distins cea a prof.univ. dr. Radu Munteanu, rectorul Universităţi Tehnice din Cluj-Napoca. „Ion Gavrilă a fost o legendă, dar, din păcate, istoria şi viața nu-şi respectă legendele. (...) Pe acest pămînt fiecare valore- ază atât cât a dăruit. lon Gavrilă s-a dăruit pe sine“ - a spus, printre altele, profesorul Munteanu. În preziua înmormîntării, circulau zvonuri că vor participa la ceremonie Majestatea Sa Re- gele Mihai 1 al României, premierul Tăriceanu şi alți oficiali. N-au venit. Memorialul „Lon Gavrilă Ogoranu“ Înhumarea lui Ion Gavrilă-Ogoranu nu în- seamnă şi îngroparea în uitare. Asociaţia „15 Noiembrie 1987“ a organizat, la 8 mai, la Braşov, cea de-a patra întrunire a Re- zistenței Româneşti Anticomuniste. Cu acest prilej, a propus fondarea la Braşov a unui me- morial al rezistenței numit „Ion Gavrilă Ogo- ranu“. De asemenea, bădia Gavrilă va fi pomenit de noi toţi în fiecare an, în prima duminică du- pă Sf. Ilie (20 iulie), la Mănăstirea Brîncoveanu din Sîmbăta de Sus - Braşov, unde are loc co- De gardă Ia catafalcul lui Gavrilă-Ogoranu 10 anul IV e nr. 40-41 REPERE ROST memorarea „partizanilor“ ucişi în munţi sau în închisori. Vreme de 15 ani, ceremonia a fost organiza- tă de Ion Gavrilă-Ogoranu, supraviețuitor al lup- telor din munți. Din acest an, dificila sarcină a fost asumată de Coriolan Baciu, nepot al liderului anticomu- nist. Ion Gavrilă a fost iniţiatorul pomenirii de la Sîmbăta, împlinindu-şi astfel, în parte, un legă- mâînt făcut cu camarazii săi, în prima zi de Paşti a lui 1952, la mănăstirea Brîncoveanu. Atunci, au jurat că acei care vor supraviețui le vor aduna rămăşiţele pământeşti celor ucişi de comunişti şi le vor îngropa la mănăstire, pentru a le cinsti cum se cuvine. După 1990, lingă mănăstire, Gavrilă, ajutat de alți foşti deţinuţi politici, a ridicat o cruce înaltă de marmoră albă pe care a scris numele celor care s-au jertfit în munţi. Oasele camarzilor săi nu le-a mai găsit. Moartea lui Ion Gavrilă-Ogoranu a atras, în sfirşit, atenţia asupra tuturor celor care, ase- meni lui, deşi s-au jertfit pentru țară, sînt igno- raţi de compatrioți. Episodul luptelor din munţi lipseşte din memoria colectivă a românilor. Şi iată de ce. Mărturiile unor foşti luptători au fost tipărite în tiraje nesemnificative, iar manualele şcolare ex- pediază rezistenţa în cîteva fraze. Puținele lu- crări ale unor istorici sînt cunoscute numai de inițiați. Aparent inexplicabila „discreție“ care în- văluie subiectul ar putea fi motivată de aparte- nența majorităţii „partizanilor“ la Mişcarea Le- gionară. Prea mulți sînt cei care gîndesc ca isto- ricul american Tony Judt - critic al Memorialului Sighet, sub cuvînt că acolo „legionari, antone- scieni şi antisemiți sînt recilați ca martiri ai prigoanei comuniste“ (Postwar, 2005). De altfel, şi legislaţia românească privitoare la foştii deținuți politici operează discriminato- riu nerecunoscîndu-i pe legionari drept luptă- tori anticomuniști. Chiar dacă hotărîrea de a lupta în munţi nu a fost determinată de aparte- nența politică, ci de conştientizarea pericolului comunist. Eroii uitaţi ai unui popor ingrat Grupul de „partizani“ al lui Gavrilă Specialiştii CNSAS au identificat 19 centre de rezistență, din Obcinile Bucovinei pînă în Banat şi din Maramureş pînă în Pădurea Babadag. Între anii 1945 şi 1959, au acţionat cel puţin 1.196 de grupuri de „bandiți“ - cu efective de la 20 la 120 de luptători -, ajutate de mii de persoane, organizate în rețele în jurul munţilor. Cu unele excepţii, grupurile nu aveau un program politic articulat, ci erau con- tra regimului comunist şi a URSS. N-au avut o conducere comună, lipsa de unitate fiind deopotrivă o slăbiciune, dar şi un punct forte - au fost mai greu de distrus. Luptătorii nu-şi spuneau „partizani“ - căci nu apărau vreun partid -, ci „haiduci“, fiindcă luptau împotriva sistemului. Scopul lor era să reziste pînă la iz- bucnirea unui nou război mondial, considerat iminent, între anglo-americani şi ruşi. Atunci ar fi ajutat ofensiva anglo-americană la elibe- rarea ţării. Posturile de radio occidentale au încurajat rezistența, iar SUA a antrenat exilați români pe care i-a paraşutat în țară. Aşa a fost alimentată speranța ca va izbucni un război izbăvitor. Din păcate, fuseserăm demult abandonaţi. anul IV e nr. 40-41 IN ROST REPERE Sprijinitorii „haiducilor“, în luptă cu Securitatea Între cele mai importante grupuri de rezistență armată împotriva comunismului, cel din munții Făgărașului, condus de Ion Gavrilă, a însemnat nu numai lupta unor tineri curajoși ci a unei întregi regiuni. Spre deosebire de alte grupuri de acest fel, membrii săi proveneau din sate diferite. Prietenii şi familiile acestora erau veriticate prin mijloace tehnice, urmăriți pas cu pas şi percheziționaţi trecvent. Pentru a divulga ascunzătorile celor ce rezistau în munți erau amenințați, bătuţi şi torturați de Securitate. luliu Crăcană area majoritate se cunoşteau din anii de M liceu (Liceul „Radu Negru“ din Făgăraş), unii dintre ei făcând parte din organiza- ţia tineretului legionar Mănunchiul de prieteni. Într-un raport al Securităţii din perioada ianuarie 1953-mai 1954 rezistența făgărăşeană era clasifi- cată ca fiind cea mai periculoasă din țară pentru motivul că „era formată din elemente intelectua- le tinere, foşti membri ai mișcării legionare şi în activitatea ei a găsit teren prielnic de a se men- ține deoarece pe raza Raioanelor Făgăraş, Sibiu şi Agnita, elementele duşmănoase sunt în număr destul de mare. Aici mişcarea legionară a avut ră- dăcini adânci, imprimate de foştii comandanți le- gionari originari din aceste locuri ca Horia Sima din comuna Mândra, Raionul Făgăraş şi Nicolae Pătraşcu din Comuna Sâmbăta acelaşi raion. La aceste elemente şi la familiile lor, banda şi-a găsit principalul ei sprijin. În afară de aceasta bandiții au mai găsit sprijin la elementele naţionaliste din rândul populaţiei germane care au activat în di- ferite organizaţii hitleriste (S.S., GEG) precum şi alte elemente dușmănoase, cu mentalități filo- americane, cunoscând fiind faptul că, într-o serie de comune din raionul Făgăraş şi Sibiu sunt foar- te mulţi români repatriați din America. Banda Gavrilă desfăşoară o activitate de instigare a popu- laţiei la nesupunere față de legile R.PR., de insti- gare a populaţiei naţionaliste, de crime şi jafuri îndreptate asupra organelor de stat şi unităților socialiste. Gavrilă Ion a fost conducător al organi- zaţiei de tineret Frățiile de cruce pe întregul Ardeal.“ Organizaţii din Făgăraș Convinsă de faptul că grupul din munţi era doar partea vizibilă a aisbergului, Securitatea şi-a făcut un scop din a descoperi în satele făgărăşene persoanele de sprijin (termenul Securităţii) care făceau posibilă existența grupului. Deşi ştiau că, ajutându-i pe fugari îşi riscau libertatea lor şi a familiilor sau chiar viața, însuflețiți de aceleaşi idealuri, suferind de aceeaşi incompatibilitate la comunism, făgarăşenii i-au ajutat pe cât posibil pe „cei din munţi“ găzduindu-i, procurându-le mâncare, informându-i permanent, sprijinindu-i moral şi material Locuitorii din satele făgărăşene, a căror lup- tă împotriva comunismului nu se putea duce fățiş 1 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS), fond Documentar, dosar 36, f. 37 12 anul IV e nr. 40-41 REPERE ROST Monahul Nectarie (Nicolae Ciolacu) şi Ion Gavrilă (dreapta) Ia Simbăta de Sus au înființat organizații care aveau ca scop înlătu- rarea regimului impus de tancurile sovietice. Organizaţia „Vultanul“ a luat ființă „în toam- na lui 1949 când locuitorul Redecea din comuna Veneţia de Jos, Raionul Făgăraş, a mers la învăță- torul Pridon loan (arestat), din comuna Pârău pe care l-a rugat să găzduiască pe fugarul Cornea Marcel în urma cărui fapt acesta a fost de acord. În urma unor discuţii purtate cu învățătorul Boamfă Ion, ultimii doi au hotărât să pună bazele unei organizaţii pe care să o denumească Vulta- nul.“ În concepţia lor, aceasta trebuia să fie com- pusă din tineri săteni a căror condiţie socială şi inteligență să le permită înţelegerea unor scopuri şi principii de bază înalte. Au fost recrutați în or- ganizaţie sătenii Nicolae Noara, loan Clement, Oana şi Cerbu Andrei.? Jurământul formulat de Marcel Cornea se efectua cu o mână pe pistol şi cu una pe inimă: „Jur să apăr interesele organizației Vultanul şi să păstrez secretele ei. Punctele de bază: 1. Organizaţia se numeşte Vultanul. 2. Vultanul trebuie să fie un bun român. 2 Idem, fond Informativ, dosar 770, vol. 1, f. 23-25 3 Ibidem, . 25. 3. Vultanul trebuie să fie un bun creştin. 4. Vultanul trebuie să dea adăpost şi hrană elementelor urmărite, dacă acestea nu au crime [a activul lor. 5. Vultanul trebuie să păstreze secretele şi viața morală. Scopul organizaţiei era „formarea unui om nou“ care să lupte împotriva comunismului prin participarea directă sau indirectă la rezistența armată. O altă organizaţie înființată cu scopul de a ajuta resistenţa din munţi a funcţionat sub egida mai veche F.D.C. (Frăția de cruce) compusă din tinerii loan Pică, loan Roşca, Cornel Mija, loan Balaban, Ioan Florea, Octavian Balaban, loan To- ma, Cornel Vlad, Nicolae Comşulea, loan Pică, loan Sasu, Ioan Coman, Simion Ghizdaru, Sabin Cornea, Toma Blebeş, loan Mardu, Dorel Cornea, Ioan Chiochernea etc. Cu scopul de a le folosi în lupta împotriva bolşevizării României şi-au pro- curat armament şi muniţie uşoară. Şi-au procurat chiar 3 bombe de avion a câte 50 kg fiecare. În 1951, Securitatea se putea lăuda că arestase 53 de săteni, participanţi la acţiune, cărora le şi întoc- anul IV e nr. 40-41 13 ROST REPERE mise dosarele pentru a fi trimişi în justiție şi că împuşcase mortal 4 partizani: loan Mogoş, Ni- colae Mazilu, Marcel Cornea, Toma Pirău.+ Încon- juraţi de Securitate, în casa învățătorului Pridon, la 15 noiembrie 1950, Marcel Cornea şi Virgil Radeş au încercat să fugă. Primul a fost împuşcat mortal. Celălalt fiind capturat, avea să fie con- damnat la 25 de ani de muncă silnică şi să sfâr- şească în închisoare. Membru mai nou al grupu- lui de partizani, urcase în munți în iulie 1950, Toma Pirău zis „Porâmbu'“ a fost înconjurat în timp ce se afla în podul unchiului său, Dumitru Cornea din Ileni-Făgăraş, aşteptând să-i întâl- nească pe aceştia. S-a apărat cu îndârjire împuş- când mortal un sergent-major şi un locotenent de miliție. S-a sinucis cu ultimele gloanțe în fața mamei lui, adusă de Securitate pentru a fi folosită ca scut viu. La 16 decembrie 1950, în urma unei trădări, Securitatea a aflat că loan Mogoş şi Nicolae Mazilu sunt în casa lui Traian Murariu din Pădureni-Timiş. Şeful de miliţie s-a deplasat cu 6 ostaşi la faţa locului şi, deşi a folosit gazda drept pavăză, a fost împuşcat mortal de rebelii treziţi din somn. Cei doi au fost copleşiți de numărul ostașilor şi ucişi. Nu împliniseră 20 de ani.5 Mii de făgărășeni urmăriți de Securitate Organele represiunii comuniste aveau infor- maţii certe că cei care au scăpat, Andrei Haşu, loan Gavrilă, loan Novac, Gheorghe Şovăială, Gheorghe Chiujdea, Gheorghe Haşu, Laurean Haşu, Ioan Ilioiu, Remus Sofronea, Victor Metea, Gelu Novac, stau ascunși prin comunele de la poa- lele munţilor Făgăraş, fiind alimentaţi în primul rând de familii şi rude, dar şi de alţi cunoscuţi. Dimensiunile exagerate ale dosarului de urmări- re al lui Gavrilă sunt date în principal de faptul că toți cei pe care Securitatea îi bănuia că ar fi putut 4 Ibidem, vol. 1, f. 28 5 Ibidem, £. 27 6 Ibidem, £. 29 7 Ibidem, 1,£.1 3 Ibidem, £. 8-16 9 Ibidem, £. 54-00 sprijini grupul au fost urmăriţi în acest dosar. Li- viu Negrea, preot ortodox din satul Pojorta, a în- treținut legături cu unii dintre „bandiți“, fiind ru- dă cu Gheorghe Haşu. „Datorită faptului că obiec- tivul acestei acţiuni nu este deosebit de cel al acţi- unii deschise elementelor din bandă“, Securita- tea face propunerea de închidere a dosarului de urmărire a acestora „şi urmărirea lui în contin- uare în cadrul acţiunii informative de grup a lui Gavrilă.“ Astfel, în dosarele de urmărire întâl- nim câteva mii de făgărăşeni urmăriți întâmplă- tor, note informative despre diverşi, mulţi dintre ei, probabil, nu aveau nici cea mai mică legătură cu grupul din munți. Existau însă şi „elemente ur- mărite“ cu consecvență, folosindu-se toate mij- loacele specifice. Opisul alfabetic din dosarul de urmărire al lui Ion Gavrilă cuprinde 290 persoa- ne8. Valuri de arestări şi percheziţii se abăteau pe- riodic asupra satelor făgărăşene. Numai în satul Netotu, Securitatea raporta 29 arestaţi pentru că l-au sprijinit sau au tăinuit pe Gavrilă. În privinţa altora, deşi existau dovezi care, cu certitudine, îi încriminau ca persoane de sprijin sau măcar tăi- nuitori, se evita arestarea lor până în momentul lichidării grupului din munți. Motivul era că, prin urmărire permanentă, aceştia ar fi putut să de- conspire ascunzătorile acestora, sau, prin pre- siuni, bătăi, şantaj, puteau fi determinaţi să cola- boreze la prinderea „bandiţilor“.10 Fiecare în par- te era monitorizat permanent. În 1956 Securita- tea urmărea 59 de persoane de sprijin despre care avea certitudinea că îi ajutaseră pe fugari, dar nu fuseseră „încă“ arestaţi până în acel mo- mentii. Au cerut ajutor SUA Neavând posibilitatea de a părăsi zona, pen- tru a fi informaţi şi a informa, la rândul lor cu pri- vire la cauza şi caracterul luptei lor, pentru a-şi 10 Soţia şi copii lui loan Toader se plângeau într-un memoriu că, de o lună, de când acesta fusese chemat Ia Miliție, nu mai ştiau nimic de el. Idem, fond Penal, dosar 16, vol. 12, f. 446 1! Ibidem, f. 38 14 anul IV e nr. 40-41 REPERE ROST face aliați, grupul se baza tot pe persoanele de sprijin. S-a încercat, de exemplu, luarea contactu- lui cu emigrația română şi cu guvernele occiden- tale. Menţionăm în acest sens încercarea de a transmite prin Ion Căpăţână, nepotul unui cunos- cut, Moise Câlţea, o scrisoare către Consiliul Na- țional Român din SUA, în care se dădeau coordo- nate geografice pentru paraşutarea de arme şi alimente. !2 Deoarece se presupunea că partizanii erau ajutaţi de preoţii mănăstirii Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus, a fost recrutat starețul acesteia. Însă ofițerul de Securitate care raporta acest „suc- ces“ avea impresia că informatorul este nesincer, din această cauză încadrându-l şi pe el cu infor- matori.I5 În cele din urmă, cei ce îi ajutau pe fugari erau descoperiţi. În urma unor turnătorii, în şura casei familiei Novac din Berivoii Mici Securitatea a descoperit în ascunzătoarea în care se adăposti- se, pe loan Novac.!* Securitatea ştia că Gheorghe şi Andrei Haşu au întreţinut în permanență legă- tura cu familia lor şi paralel cu preotul Liviu Ne- grea din Comuna Pojorta, că Preotul Viorel Ghin- dea din comuna Drăguş s-a întâlnit în repetate rânduri cu Ioan Ilioiu şi Remus Sofronea pe care i-a spovedit şi cuminicat, că Marcel Cornea a în- treţinut până la momentul împuşcării permanent legătura cu preotul Milea şi că a fost găzduit de Maria Idomir şi de loan Timaru fost casier al co- munei din comuna Ohaba. Securitatea a mai sta- I. ” —- = = Ana şi lon Gavrilă-Ogoranu 12 Idem, fond Penal, dosar 16, vol. 18, f. 222 13 Idem, fond Informativ, dosar 770, vol. 3, £. 357 14 Ibidem, vol. 1, £. 33 15 Ibidem, fond Informativ, dosar 770, vol. 1, f. 36 bilit că părinţii lui Marcel Cornea îi trimiteau bani prin intermediul lui loan Idomir din Oraşul Stalin. Ridicate de la domiciliu la orice oră din zi şi din noapte, percheziționate, obligate să dea de- claraţii, persoanele de sprijin aveau de ales între arest, bătăi, umilinţe ale lor şi ale familiilor lor şi a deveni informatori. Maria Idomir, Ștefan Ido- mir, Tănase Creţu, Oana Cuta Ioan, loan Dobrin, au fost arestați de Securitate doar după ce au dis- părut de la domiciliu.I5 În septembrie 1951, pădurarul Jean Pop, sprijinitor al fugarilor, care avea misiunea, traver- sând mai des munții prin natura funcției, să încer- ce facilitarea legăturii între Gavrilă şi grupările din sudul Făgăraşului conduse de Arsenescu şi Arnăuţoiu, a aflat de la un cioban de patru parti- zani care şi-ar face veacul pe creasta muntelui Bândea. Deconspirat, Jean Pop a fost nevoit să se alăture grupului de rezistenţă, nu înainte de a veni beat acasă şi a-şi bate, demonstrativ, în fața vecinilor, nevasta. Aceasta a plecat plângând la părinţi, care fuseseră preveniţi de această însce- nare menită să o salveze de represaliile pe care le sufereau rudele celor fugiți în munţi. Tot cu mar- tori l-a agresat verbal şi pe socrul său şi l-a dat afară din locuinţă, cei doi făcând plângere la mili- ție să vină să-l scoată din casă pe „nebun“. Soţia sa a divorțat la scurt timp. Această stratagemă era menită să păcălească Securitatea, dar, cu toate acestea, atât nevasta cât şi tatăl ei au fost înca- draţi informativ prin factorul poştal al satului, şi, în cele din urmă, au fost condamnați. Iernile „partizanilor“ Dacă vara traiul în munţi era mai uşor, pu- tându-se deplasa fără să lase urme, odată cu că- derea zăpezii, proscrişii trebuiau să se împartă în două sau trei grupuri pentru a putea ierna. Deoa- rece presiunea asupra persoanelor de sprijin era foarte mare, ei trebuiau să îşi facă dinainte pro- vizii de iarnă, în special de la stâne. Un neprețuit ajutor venea din partea ciobanilor făgărăşeni, care îi aprovizionau în special cu brânză şi carne, acestea fiind depozitate în locuri sigure încă din anul IV e nr. 40-41 15 ROST REPERE vară.1 Dosarul lui Gavrilă conţine mai multe chi- tanțe: „s-a ridicat de la stâna Mezea 75 kg de brân- ză de burduf şi 40 kg mălai. 25 iunie 1953. Rezis- tența naţională“. Tot de atunci se încerca şi con- struirea bordeielor pentru iernat deoarece iarna evitau deplasarea pentru a nu lăsa urme pe zăpa- dă. Depozitele de alimente erau în general desco- perite de Securitate. Aceasta se lăuda cu două ast- fel de capturi în vara anului 1952.18 Din acest mo- tiv, peste iarnă se punea acut problema lipsei de hrană. Datorită lipsei mijloacelor de subzistență, în februarie 1952, Andrei Haşu părăseşte bordeiul din muntele Trăznita. Este nevoit să apeleze la o persoană de sprijin. Este descoperit de Securitate, în şura unui prieten din Voievodeni, fuge desculț, dar nu ajunge prea departe fiind împuşcat. „În vara şi toamna lui 1954“ deoarece „prin acțiunile întreprinse de trupele operative le-a fost stingherită aprovizionarea cu alimente“ Securita- tea bănuia că grupul „ar fi adăpost la persoane de sprijin“. De aceea, în jurul fiecărei rude sau cu- noştință a celor din munţi formase deja sau era în curs de formare a unei reţele informative. Redăm în cele ce urmează un fragment dintr-un plan de măsuri al Securității: „Sectorul condus de tov. Lt. Popovici Octa- vian, cuprinde comuna Berivoi cu satele: Berivoii Mici, Sasciori şi Săvăstreni. Din acest sector res- pectiv din satul Berivoii Mici sunt originari ban- x fi E RY Vi Frăția Negoiul din care a tăcut mă şi Ion Gavrilă EEE diţii Chiujdea Ioan şi Novac loan. Pentru depista- rea acestora se iau următoarele măsuri: Chiujdea Maria mama banditului Chiujdea loan cunoscută că în perioada anilor 1950 - 1952 a găzduit şi a alimentat pe fiul său, aceasta va fi încadrată informativ cu informatorul «Boboc Nicolae» care are posibilități de pătrundere pe lângă aceasta. Beleaua Elena sora banditului Chiujdea Ioan din satul Berivoii Mici este cunoscută că a găzduit şi a alimentat pe fratele său în anii 1949 - 1950, aceasta va fi încadrată informativ cu informatorii «Porumbelu loan şi Craiul Lancea» pentru a se stabili dacă aceasta nu cunoaşte în prezent de existența banditului. Maga Victor din Berivoii Mici element tăinui- tor al bandei (1951) va fi încadrat informativ prin informatorii «Borzea Dumitru şi Craiul Lancea» prin dirijarea unuia din informatori se va inten- sifica munca informativă în scopul de a stabili motivul pentru care a fost scris numele său în adăpostul de pe valea Pojortei. Rădulescu Lucreția din Berivoii Mici va fi în- cadrată informativ cu informatorul «Ancuţa Ghe- orghe» în scopul de a se stabili dacă are legături cu bandiții întrucât din materialul informativ re- zultă că acesta s-a exprimat în vara lui 1954 «că până acum câteva zile au fost toţi bandiții bine şi deşi mama ei este arestată ea tot le-ar fi dat de mâncare bandiților dacă ar fi venit la ea.» Coman Spiridon din Berivoii Mici naşul ban- ditului Chiujdea Ioan fost element de sprijin timp de trei săptămâni va fi încadrat informativ cu in- formatorii «Craiul Lancea» şi «Boldea Dumitru» pentru a se stabili dacă are legături cu banda. Damian Coman din Berivoii Mici în cursul lu- nei decembrie 1954 s-a exprimat față de locuito- rul Socol Aurel care este vecinul său «măi Aurele tu dacă ai auzit ceva din partea mea sau ştii ceva să nu spui nimic, că eu vreau să-l ţin şi să-i dau de mâncare, pentru a-i face un bine» prin această afirmaţie se deduce că acesta are legături cu ban- diții. Acesta are un frate, Coman loan condamnat 16 pentru a nu crea probleme ciobanilor, aceştia primeau bonuri scrise de mână în care se preciza cantitatea confiscată în scopul „luptei împotriva comunismului“. Acestea erau semnate: Craii libertăţii, Partizanii libertăţii, Păunașii codrilor, Grupul 52 de rezistență, Şoimii Carpatilor. Ciobanii erau stătuiţi să declare că au fost jefuiți. Cantitatea de alimente trecută pe bon era mai mare, cu scopul de a le micşora acestora cotele date către stat şi a induce în eroare Securitatea cu privire la numărul membrilor grupului (Ibidem, vol. 1, f. 218) 17 Idem, fond Informativ, dosar 770, vol. 1, f. 153 18 Idem, fond Documentar, dosar 36, f. 136 16 anul IV e nr. 40-41 REPERE ROST 9 ani pentru că a fost element de sprijin al bandei. Obiectivul va fi încadrat informativ prin informa- torii «Craiu Lancea» şi «Boldea Dumitrw». Ganea Spiridon din Berivoii Mici în prezent lucrează la I.FE.T. în punctul numit «Piciorul Bă- trân» acesta va fi încadrat informativ cu informa- torul «Bradu Ioan» şi «Craiul Lancea» pentru a sta- bili dacă acesta mai are legături cu banditul No- vac loan cu care a fost intim prieten, iar în cursul lui 1954 a fost văzut des urcând în munte cu can- tități mari de alimente. Silaghi Ilie din Berivoii Mici chiabur are legă- turi suspecte cu alți chiaburi din Poiana Sibiului şi anume Pătraşcu Nicolae căruia i s-au cărat în mai multe rânduri oi la locuința sa. Mai este de semnalat că Chiujdea Matei în perioada anilor 1953-1954 în august l-a alimentat pe banditul Chiujdea Ioan, banditul a trecut prin curtea numitului Silaghi Ilie deci este posibil câ şi acesta poate să alimenteze banda, va fi încadrat informativ prin informatorul «Craiul Lancea». Va fi reactivat informatorul necalificat «Ancuţa Gheorghe» din satul Berivoii Mici, va fi reactivat pentru motivul că în perioada anilor 1954, luna august n-a semnalat faptul că auzise mai multe fluierături suspecte la marginea joa- gărului şi care se bănuieşte că ar fi fost banditul Novac loan. În urma anchetării numitului Chiujdea Ma- tei din satul Berivoi au rezultat un număr de 6 elemente de sprijin ale banditului Chiujdea din- tre care va fi studiat în vederea recrutării unul din- tre acestea elemente până la 12 februarie 1955. Novac Eugenia mama banditului Novac loan va fi încadrată informativ prin informatorii «Po- rumbelu loan» şi «Ancuța Gheorghe» tot cu aceşti informatori va fi încadrată informativ fica asces- teia Novac Viorica care urmează a se căsători cu Beleaua Gheorghe. Chiujdea Matei unchiul banditului Chiujdea şi care a alimentat de mai multe ori pe banditul Chiujdea şi care a recunoscut aceste lucruri în anchetă va fi încadrat informativ prin informato- 19 Idem, fond Informativ, dosar 770, vol. 1, f. 213-215 20 Ibidem, vol. 1, f. 272-274 2! Ibidem, £. 308 22 Ibidem, £. 312 23 Ibidem, £. 313 24 Ibidem, £. 315 rii «Boboc Nicolae», «Anastasia Adrian», şi «Bor- zea Dumitru» pentru a se stabili dacă nu are legă- turi cu banditul. Cristea Nicolae din Berivoii Mici chiabur de profesie inginer de drumuri şi poduri care în de- cembrie 1954 a cântat cântece legionare, se va studia recrutarea susnumitului pe bază de mate- rial compromițător, termen de executare 17 fe- bruarie 1955, această recrutare se face cu scopul de a cunoaşte dacă familiile bandiților Chiujdea şi Novac nu au cunoştinţă de ei iar susnumitul ne poate semnala acest lucru întrucât este în bune relaţii cu ambele familii“.19 Victimile trădării Pentru o mai bună reprezentare a sistemului relaţional din satele făgărăşene Securitatea a îm- părțit zona în 7 sectoare. Un sector cuprindea mai multe sate.20 Erau propuse următoarele măsuri: „Se interzice categoric Statului Major pre- cum şi organelor din subordine să reţină persoa- nelor care vin în mod voluntar şi semnalează de- spre existența bandei sau a elementelor lor de sprijin. Atitudinea față de aceste persoane tre- buie să fie corectă iar aceştia trebuie să fie stimu- laţi“.21 „Să ia măsuri în vederea recrutării de in- formatori din rândurile pădurarilor, ciobanilor care, prin nat muncii lor, se deplasează în munţi şi păduri.“22 Ținând cont de tinereţea majorității fugarilor care „pot avea legături cu femei (aman- te), se va da o atenţie deosebită prelucrării şi re- crutării de informatoare (agentura feminină) în vederea folosirii lor pe lângă bandiți şi rudele lor.“23 Șefului Serviciului „I“ îi era recomandat să folosească tehnica prin „organizarea de capcane şi în casele celor mai apropiate legături şi rude ale bandiţilor“.24 Conducătorii Securității recomandau subal- ternilor „atenţie deosebită la identificarea adă- posturilor de sub duşumea, cunoscut fiind faptul că Gavrilă şi-a construit adăpostul sub duşumea anul IV e nr. 40-41 17 ROST REPERE în casă în satul Dăişoara, cu foarte mare greutate s-au putut observa cele două scânduri prin care se introducea înăuntru.“25 Odată cu trecera anilor, măsurile Securităţii au început să dea roade. O parte dintre sătenii care îi sprijineau erau arestaţi iar ceilalți speri- ați20 sau, mai rău, informatori.27 Urmărirea per- manentă a acestora va face ca membrii grupului să îi protejeze. Preferă să se aprovizioneze pe alte căi, luând alimentele cu forța, sub amenințarea armelor, sau furând pur şi simplu. Când nu au mai respectat această regulă, având încredere în oameni necunoscuți în prealabil, au fost trădați. Ajungând lângă satul Obreja, Gelu Novac şi Ghe- orghe Şovăială au dat bani unui paznic de câmp şi unui păstor de vite pentru a le aduce pâine. Aceş- tia au alertat Securitatea. Cei doi partizani nu s-au lăsat prinşi, murind cu arma în mână. Capcana „fuga în Grecia“ Ajunşi într-o situaţie critică, fugarii s-au des- părțit în grupuri mici, încercând să fugă peste gra- niţă, folosindu-se de unii dintre puţinii oameni în care mai aveau încredere, profesorii Olimpiu Bor- zea şi loan Grovu din Sâmbăta de Sus şi de medi- cul Nicolae Burlacu din Făgăraş. Aceştia, însă, fu- seseră, ca mulți alții,28 nevoiţi să semneze un an- gajament cu Securitatea, în sensul că o vor ajuta în prinderea „bandiţilor“.29 La 20 august 1954, loan Ilioiu fusese rănit şi arestat. În timpul prime- lor anchete nu divulgase numele niciunei persoa- ne de sprijin, dar la 5 octombrie, în urma aplicării mijloacelor specitice de anchetă, îşi schimbă de- claraţia („Nu am fost sincer față de anchetă“) şi în- cepe să divulge zecile de persoane care îi ajutase- 25 Ibidem, £. 446 ră pe el şi camarazii săi în ultimii 5 ani. Printre aceştia se aflau şi cei trei menţionaţi anterior.30 În casa profesorului Olimpiu Borzea, Lau- rian Haşu a fost nevoit să ia o decizie dureroasă. Prietenul şi camaradul său Remus Sofonea fusese rănit, glonțul rămas în os provocându-i cangrena piciorului. În timp ce gazda era plecată să aducă pe ascuns un medic, Laurian a dat curs sugestiei lui Sofonea de a-i curma zilele, sub motivul că „nu s-a mai văzut partizan fără un picior“. Din solida- ritate, Haşu s-a împuşcat şi el în cap, glonţul a pă- truns prin tâmpla dreaptă şi a ieşit prin cea stân- gă, dar nu i-a fost dat să moară. „Când m-am reîn- tors, declara Borzea în anchetă, am văzut un ta- blou îngrozitor. Sofonea întins pe podea zăcea în- tr-un lac de sânge, cu pistolul pe piept. Lângă el, un alt lac de sânge, zăcea Haşu Laurian, cu pis- tolul tot pe piept. Acesta însă trăia. L-am întrebat ce s-a întâmplat, însă acesta nu mi-a răspuns ni- mic. L-am ajutat să se ridice de jos, pansându- la cap, unde avea împuşcătura. La întrebarea mea insistentă ce anume să fac, el mi-a spus să merg să anunț Securitatea spre a mă scăpa pe mine din încurcătură, însă eu nu am fost de acord.“3! Ajutat de fratele său Gheorghe, profesorul Olimpiu Bor- zea l-a îngropat pe Sofonea în propria grădină. Pe ceilalți, împreună cu Grovu şi Burlacu, sperau să îi poată trimite peste graniță. Printr-o călăuză cu- noscută de Grovu, ei trebuiau să plece pe rând în Grecia. Cei care ajungeau cu bine acolo, erau înţe- leşi să trimită scrisori care să conţină anumite cu- vinte-cheie. Borzea le dădea bani şi haine de oraş, mergea împreună cu ei până la Podul Olt, le făcea legătura cu călăuza tocmită şi se întorcea acasă.52 Datorită faptului că totul era o înscenare din partea Securităţii, cu ajutorul lui Grovu, toţi 2 La 1 iulie 1954 Filip Maria din Comuna Berivoii Mici refuză să vorbească cu Gheorghe Şovăială şi dă fuga la Miliție. La data de 4 iulie 1954 a fost semnalat Victor Metea în curtea lui Gheorghe Ciocan din satul Bucium. Soţia acestuia a refuzat să vordească cu el denunţând imediat cazul miliției. Ibidem, f. 317 27 Cea mai folosită metodă de recrutare a informatorilor era şantajul: Informatorul “Voiosul“, a fost recrutat pe bază de material compromițător. Fiind văr cu loan Ilioi, Securitatea ştia că, în 1948-1949, îl adăpostise pe acesta în domiciliu său şi nu îl denunțase organelor statului. Ibidem, f. 450 2 Olimpiu Borzea şi Remus Budac, un alt element de sprijin al partizanilor, îşi mărturisiseră reciproc situaţia de informatori formali ai Securităţii. Cu toate acestea, în discuţii nu îşi dezvăluiau unul altuia ultimele informaţii despre aceştia. Borzea îl bănuia de colaborare sinceră cu Securitatea. Budac va fi condamnat la 20 de ani de temniță grea, confirmând injusteţea bănuielii (dem, fond Penal, dosar 16, vol. 3, f. 49) 29 Ibidem, vol. 3, £. 102 30 Ibidem, vol. 2, f. 223-229 31 Ibidem, vol. 3, £. 35 32 Ibidem, £. 92, 97 18 anul IV e nr. 40-41 REPERE ROST Cu toţii (Ion Chiujdea, Laurian Haşu, loan Novac, Victor Metea, Gheorghe Haşu, lon Pop) au fost condamnaţi pentru crima de uneltire împo- triva securității interne și externe a R.P.R. la moarte prin împușcare de către Tribunalul Mili- tar Cluj, prin sentința nr. 1369/1957, la 6 august fiind executaţi. Tot această pedeapsă au primit pentru complicitate Nicolae Burlacu şi Olimpiu Borzea, care îi ajutau de mai mult timp. Alţi cola- boratori, peste 35 de persoane, au fost condam- naţi cu pedepse de la munca silnică pe viață până la 10 ani temniță grea.3% Printre aceştia nu se re- găseşte Ioan Grovu35, care, deşi fusese arestat îm- preună cu ceilalți, - remarcau anchetatorii în 1958 - „a sprijinit organele noastre în timpul ur- măririi penale a bandei în cauză, contribuind la arestarea unor membri ai acesteia“36. Locuitorii satelor făgărăşene au avut mult de teia de a distruge rezistența făgărăşană. Pentru a combate „psihoza creată de bandiți între anii 1950-1955“, Securitatea propunea ca procesul acestora să se desfăşoare la Sibiu, iar sala să fie plină de activişti, membri de partid şi muncitori fruntaşi.37 Bunurile sechestrate ale condamnaţi- lor au fost vândute în piaţă.58 În concluzie, putem afirma că împotriva regi- mului impus României de tancurile sovietice au luptat nu numai cei din munți, ci, cu alte mijloace, şi cei care şi-au riscat viaţa şi libertatea ajutându-i. În afara acţiunilor de anvergură a trupelor de se- curitate care scotoceau munţii, Securitatea a acţio- nat prin mijloace specifice în satele făgărăşene. Cauza obiectivă a fost legătura permanentă dintre săteni şi partizani, care nu erau cu totul izolați aşa A cum s-ar putea crede. Prin obiective şi idealuri co- Monumentul de Ia Simbăta de Sus mune, locuitorii satelor făgărăşene au fost în per- membrii grupului au fost arestaţi în vara lui 1955 manență alături de rezistența armată împotriva la Bucureşti.55 comunismului din munții Făgăraşului. 35 loan Novac şi Laurean Haşu au fost arestați la 28 iulie, iar loan Chiujdea, Victor Metea şi Gheorghe Haşu la 15 august (Ibidem, vol. 13, f. 26) 34 Ibidem, vol. 12, £. 188 35 Ioan Grovu fusese arestat de Securitate la 6 martie 1955, în urma divulgării lui de către Ilioiu. Pe 7 mai 1955, ministrul Alexandru Drăghici recomanda în privința informatorului „Petru Pavel“ (Grovu): „Să se treacă încet, cu tact şi sigur de a-i sădi în conştiinţa informatorului situaţia clară că atât sora lui cât şi el sunt în mâinile organelor noastre şi faţă de acestea el trebuie să meargă alături de noi pentru a preda pe banditul Gavrilă, întrucât îşi distruge sora, copiii, soția lui şi pe el însuşi.“ (dem, fond Informativ, dosar 770, vol. 85, f. 18). 36 Ibidem, vol. 9, £. 14 37 Ibidem, £. 299 38 Ibidem, vol. 17, f. 244 anul IV e nr. 40-41 19 ROST REPERE lon Gavrilă povestașul Nu prea înalt, dar foarte îndesat, cu mișcări sigure și iuți, în ciuda anilor ce-i albeau în plete, iscodind lumea cu ochi albastru-rizători, de o Răzvan Codrescu i-l amintesc umblind, acum vreo două- M sprezece veri, prin Paris ca prin Munţii Făgăraşului, drept fără ostentaţie, cu pas răzbit, ca un patriarh răsărit din uitare; trecă- torii, deveniți parcă deodată sfioşi, îi fereau calea de departe, cercetîndu-l cu un fel de admirație mută şi reverențioasă, ca şi cînd l-ar fi recunoscut fără să-l cunoască, nu după nume, ci după soi, aşa cum Simte jigania la om... (Trupul supt de cancer din copîrşeul de la Galtiu - ultima lui imagine pe răbojul acestei lumi - n-a fost decît o glumă proastă a firii stricăcioase, şi pe care memoria re- fuză s-o reţină...) Fidel fără emfază şi patetism crezului auro- ralalunei generaţii crescute organic în duhul Fră- țiilor de Cruce, luptător în rezistența armată din munți împotriva comunismului (1948-1955), a supravieţuit ascuns timp de peste 20 de ani, scă- pîndu-le mereu hăitaşilor printre degete. Poves- tea autentică a rezistenței din Munţii Făgăraşului a Scris-0, cu vocaţie de mărturisitor, în cele cinci volume intitulate Brazii se frîng, dar nu se îndo- iesc. Cînd represiunile s-au potolit, a coborit din munte, dar câte-o iscoadă a avut tot timpul pe urme. Se obişnuise cu asta şi uneori se amuza. „Eu mergeam înainte, fără nici o grijă; el mergea în urmă, cu grija mea“... Odată şi-a tuns, la pro- priu, urmăritorul. Văzîndu- că se ţine scai, a in- trat într-o frizerie şi s-a prefăcut a-şi aştepta rîn- dul. Securistul a făcut la fel, crezîndu-se ignorat. Cînd să-i vină rîndul, fostul partizan îi zice hîtru frizerului: „Eu mai aştept; serviţi-l pe dumnea- lui!“. Şi securistul, ca să nu se deconspire penibil, şiretenie fără răutate, ca unul îndelung vînat și niciodată prins, ținîndu-și capul sus şi pieptul înainte, nu cu ocoşenie, ci cu un fel de maiestate firească, amestec de voievod şi de haiduc rătăcit prin vaviloane - Ion Gavrilă Ogoranu (1 ianuarie 1923 - 1 mai 2006) era demult o legendă vie a rectitudinii şi a dîrzeniei româneşti de altădată. s-a lăsat pe miinile frizerului, ca o oaie la codinit. Între timp, bădia Gavrilă s-a ridicat zvelt de pe scaun, a salutat politicos şi s-a dus, nesupărat, la ale sale... Luptătorul a umbrit scriitorul Am avut prilejul să constat, cu inima strânsă, că mulți dintre cei care-l ştiu pe Ion Gavrilă luptă- torul, fie din memoriile publicate în răstimp de vreo doisprezece ani, fie din „Memorialul dure- rii“ al d-nei Lucia Hossu-Longin, fie din paginile unor publicaţii postdecembriste de dreapta (printre care şi Puncte cardinale sau meteorica Lumea satelor), aproape că îl ignoră - păgubos pentru ei - pe Ion Gavrilă „povestaşul“, cel din În- tîmplări din lumea lui Dumnezeu (1998) şi Amin- tiri din copilărie (2001), narator liric cu vînă sa- doveniană, atent nu doar la epicul existenței tra- diționale, dar şi la rînduielile tainice ale Firii, to- brazii se frâng, dar nu se îndoiesc vol. 1V 20 anul IV e nr. 40-41 REPERE Ion Gavrilă-Ogoranu, la 83 de ani pind la un loc, cu pană sigură, narațiunea vioaie, tezaurul experienței proprii sau ancestrale, des- crierea de o mare plasticitate poetică, umorul sfă- tos şi înțelepciunea nediscursivă a „lumii lui Dumnezeu“. Dulcea vorbire făgărăşană înfloreş- te - precum odinioară cea moldovinească a lui Creangă - în ample desfăşurări stilistice, vădind un artist conştient de mijloacele sale, ba uneori confiscat de-a dreptul de farmecul pur al „zicerii“ - gratuitate netăgăduită a harului care nu se pierde. Păstrez şi acum puternica impresie a primei întâlniri cu povestirile sale - şi de aceea pe aceas- tă lectură dintâi mă întemeiez cu precădere în în- semnările care urmează (şi care s-ar vrea o pro- vocare pentru cei neîndulciţi încă la mierea „Mo- şului“). Cele şapte texte adunate în volumul său de târziu debut literar, Întâmplări din lumea lui Dumnezeu (Editura M. Cşosmoviciț., Bucureşti, 1998, 145 pp., cu un util glosar final de termeni regionali şi cu rafinatele ilustraţii ale tinerei gra- ficiene Simona Bucan), inegale poate nu doar ca întindere, dar şi ca valoare literară, alcătuiesc în- să icoana unei lumi fascinante, care încununează, pe un plan mai general, vocaţia de mărturisitor a autorului. Acesta se sinchiseşte mai puţin de „construcţia epică“; în fond, adevărata şi marea „întîmplare“ a acestei lumi este uriaşa colcăire a vieții, după rînduieli eterne, ca un „miracol“ per- petuu, al cărui tilc nu se dezvăluie întreg decât prin trăire, prin acordul uman cu „ritmurile cos- mice“. Ne aflăm poate, la acest nou ceas de inva- zie galopantă a civilizaţiei de tip occidental („Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cîntecele pier“...), în fața uneia dintre ultimele mărturii be- letristice a ceea ce Mircea Eliade numea „creşti- nismul cosmic“, iar teologia răsăriteană - „senti- mentul cosmic şi organic al existenței. Puritatea unui erou Moș Pian, din bucata cu acelaşi nume (prac- tic lipsită de osatură epică), rătăcitor extatic prin „lumea celor care nu cuvîntă“ (dar tainic-cuvîntă- tori în graiul lor ne-omenesc), devine întruchipa- rea exponențială a unei „țărănii“ sacerdotale, un soi de „Mare Orb“ blagian în variantă rustic-creş- tină, invitîndu-ne, cu gesturi simple şi vorbe nai- ve, la liturghia cotidiană a tainelor Firii. Două Vetuţe pare o bucată de abecedar, for- țînd aceeaşi temă în universul domestic, pe di- mensiunea ludică a copilăriei. De unde atita re- zervă de puritate, îţi vine să te întrebi, la acest om hăituit o treime din viață asemenea unei sălbăti- ciuni, confruntat în atitea rînduri cu moartea, cu mizeria, cu trădările acestui veac?! Cine-s mai tari? înfăţişează un insolit şi pil- duitor război al furnicilor, unde cele mari sunt în- frânte de cele mici, a căror unică armă este jerfa de sine. Ceea ce fascinează este migala observa- ției (deopotrivă „entomologice“ şi „poetice“), din- colo de „morala“ prea transparentă a „fabulei“. Piţi este un înduioşător recviem pentru un pui de cinteză aurie („cea mai necăjită şi neajuto- rată pasăre din tot cuprinsul pădurii“), în care străluceşte, insuficient valorificat, nucleul epic al unei mari nuvele (povestea lelei Viroana, cea ca- re a murit singură şi săracă, dar ținînd în ladă po- liţa unei averi uriaşe, moştenite la bătrîneţe de la omul ei, ce „luase drumul Americii“ şi nu se mai întorsese niciodată). anul IV e nr. 40-41 21 ROST REPERE Puţinii camarazi rămaşi în viaţă poartă pe umeri sicriul lui Ion Gavrilă Despărţite de bucata numită Pripas (poves- tea unui cîine ce nu-şi află rostul, poate o alegorie reinterpretabilă în plan uman, ca şi Cine:s mai tari? sau Piţi), textele cele mai substanțiale şi mai savuroase ale volumului sunt cele intitulate Lupii (pp. 39-65) şi Urşii (pp. 72-139), două adevărate „monografii“ regizate beletristic, după modelul povestirilor sadoveniene la gura sobei, bazate pe observaţia vie, dar şi pe documentaţia folclorică, epuizînd realitatea şi proiectînd-o în mit. E aici şi ceva din verva eseistică odobesciană (Pseudokine- getikos), dar cu un alt gen de „erudiție“, necărtu- rărească, de „om al pămîntului“. Anevoie s-ar putea închipui o mai completă prezentare neconvenţio- nală a celor două specii şi a raporturilor lor cu lu- mea umană, fără nici o lezare a cadrului estetic. Mai rezistă „celula“ românească de azi la acest gen de ofertă estetică de iz „sămănătorist“? Oricum ar fi, cine ar îndrăzni să-l reducă la iposta- za de condeier pe omul total, exponențial şi eroic care a fost Ion Gavrilă Ogoranu, a cărui statură se ridică imperială, acum de dincolo de veac, deasu- pra tuturor cărților negre sau albe ale comunis- mului, cu acea maiestate a brazilor care „se frîng, dar nu se îndoiesc“ şi de care „lumea lui Dumne- zeu“ e astăzi atît de lipsită şi de vinovat uitătoare? Pe bădia Gavrilă, dacă te cumineci verde cu el, în duh şi în cuvînt, sfirşeşti prin a-l respira prin toți porii, ca pe un văzduh de veşnicie românească la vămile din urmă ale unei istorii care poate că nu l-a meritat... Un omagiu lui lon Gavrilă-Ogoranu Ce a fost acest om, dacă nu ultimul Voievod român trădat de semenii săi, dar înconjurat cu dragoste de oastea sfântă și tăcută, de brazi frînți, dar neîndoiți? Crescut parcă dintr-o stîncă din Carpaţii care L-au apărat, figura lui avea ceva mă- reţ, de dac încreştinat ce stă cu spatele Ia istorie, dar cu faţa Îa veșnicia neamului. Să ne bucurăm că am fost contemporani cu el şi să ne rușinăm Că el n-a vrut să tie contemporan cu noi. Dumnezeu să-l odihenească şi să-l aşeze lîngă ai lui, cei care, refugiaţi în munţi, cu arma în miini, au ținut loc de poporul român. Vor cobori și ei odată printre noi, ca sfinţi în biserici, şi uitîndu-ne Ia ei, vom şti că sînt ferestrele neamului nostru către Dum- nezeu. Dan Puric Ion şi Ana Gavrilă-Ogoranu 22 anul IV e nr. 40-41 POLITICA, LA DESCUSUT Vedere de pe centura politicii Mahalaua naţională, mai tare ca politica europeană „29 „(n are problemă este şi mingea pentru şefii M de stat! De ce vor ei s-o lovească imediat ce-o văd? Ca să arate că pot! Milică a vă- zut o minge, şi-a făcut vânt, a pălit-o pe lângă şi a căzut pe coadă. Marinelu a ginit şi el o minge la expoziţia de comunicaţii CERF 2006, a tras de trei ori (la poartă) şi mai să-i miroase gura a flori! Isterie naţională! Preşedintele paralizează! Şi dacă vrei să operezi un preşedinte în patrie, faci două comisii. Şi tot n-ajung. Preşedintele a fost trimis, în cele din urmă, la Viena. Şi-a început chirăiala ca la uşa cortului. Apare preocupat Ana- listul Neamului: „Nu se poate, Marinelu şi-a făcut prestigiu praf“. Trebuia să stea în patrie şi dacă rămânea lat, îl aveam acolo pe nea Nae Văcăroiu să ţină loc de preşedinte, că doar el este al doilea om în stat. Părerea mea! Apare scârbit şi eseistul Octavian Paler, această Casandră care abjură me- reu. „Eu şi Traian Băsescu avem un punct comun: coloana vertebrală“. Ho-paa! Nu, nu! Era vorba tot despre coada de cal... Tot mai agresiv şi mai spiritual şi Ludovic Or- ban. Cum să nu-l primească Traian pe Călin lângă patul de suferință? Aici, Marinelu a greşit iar. Trebuia să-l pri- mească, să nu mai cârâie nimeni. Ar fi fost per- fect, dar... Asta îmi aminteşte de ultima întâlnire dintre Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, doi ţărănişti din Tran- silvania. Fantastici amândoi şi aşa de români... Vine Ion Raţiu să-l vadă pe Corneliu Coposu, care tocmai ieşise din spital. Bătrânul se stingea. Viorel Patrichi „Lancule, ai venit să mă vezi, mă?!“ „Da, desigur...“ „Vai, lancule, tare te rog să măierţi, mă!...“ „De ce, Cor- nele? Desigur...“ „Vai, Iancule, tare te rog să mă ierți, mă, că n-am murit încă, mă...“ „Da, desigur... Băsescu și Arghezi Eu, ca orice bătrân, am mania să văd lucruri- le în succesiunea lor cauzală, normală, vreau să merg până la curpănul sentimentelor omeneşti. Am oroare să mă opresc la efecte, ca orice gazetă- reasă-pistol. Cu doar câteva zile în urmă, boieru' Mircea Dinescu participase la conventul liberalilor de la Timişoara şi citise acolo un pamflet excelent scris: „Despărțirea de Traian Băsescu“. Că adicăte- lea noi, liberalii, am i anticomuniști, iar Marinelu stă în cap pă bârnă şi scuipă coji dă semințe dă bostan pîn strungăreata dinților, la Academia lu Mitică Dragomir şi a lu Jiji Becali după stadionu Ghencea. Pe când noi, cu Horia Patapievici şi alți români neaoși venim din Academia lu Heidegger. Reproducere afurisită! Imaginea este splendidă, ca o acuarelă de Slobozia. Dacă eram în locul Marinelului, râdeam şi io. Dar n-am fost. Adicătelea cum să stea Cârma- ciu în cap pe bârnă dacă nu mai are şuviță? Dar uite că Dumnezeul lui de Traian iar a ie- şit ca uleiul deasupra. Mai precis, îl loveşte coada de cal şi pamfletul boierului Dinescu dă până la urmă prost. Cum să râzi, domne, de un om aşa bolnav? Sitem creştini, ce mama... Să fie limpede, nu se poate imagina o istorie a pamfletului românesc, fără boierw Dinescu. Este cel puţin la fel de expresiv ca Tudor Arghezi sau ca Tribunul, chiar dacă nu se suportă ei neam. Boieru' otonelului cu Tribunul, adică. EI poate să- şi citească pamfletele oriunde, şi la Academia lu Heidegger, şi la mormântul lui Petrache Lupu. Dar când o face la plenara conventului liberal, în anul IV e nr. 40-41 23 ROST POLITICA, LA DESCUSUT aplauze frenetice, urale prelungite, în timp ce Că- lin se freacă la ceafă dă râs, pamfletarul se trans- formă în Gâdiliciu lu Patriciu, bă! Că tot veni vorba de Arghezi. Maestrul a fost chemat de Mihai Antonescu la Consiliul de Mi- niştri, care i-a cerut să scrie un pamflet la adresa baronului Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei la Bucureşti. Mareşalul voia să vadă britanicii că nu s-a pierdut complet pe Axă. „Trei mii dă lei!“, a zis maestrul „Cimitirului Buna Ves- tire“. „Mult! Ai o mie de lei. Uite banii, vreau pam- fletul mâine“. „Da, dar cu siguranța mea cum ră- mâne?“ „Pentru asta l-am invitat aici pe procuro- rul general al României, care vă dă toate asigură- rile...“. Şi aşa a apărut pamfletul „Baroane!“, pe care l-am studiat şi noi la liceu ca model de genia- litate artistică, verticalitate etc. Aşa a ajuns Ar- ghezi în Lagărul de la Târgu-Jiu, unde juca şah cu directorul. Uite cine deconspiră! Şi doar i-am cântat noi cântecul matelotului la proră: Ce-i trebuia, bace Traiane, comisie care să condamne comunismul? Singur nu puteai s-o faci, într-o singură frază? Ca să aibă adversarii ce spune, că eşti cu Ana Pauker, că eşti cu Bătrâna şi Perversa? Aşa-ţi trebuie! Ce dacă Parlamentul din Europa lui Troțki a refuzat să-l supere pe Lenin şi pe finanţatorii lui, chiar şi în anul de graţie 2006? Marinelu putea lua o carte de-a lui Paul Goma, de- a lui Lăncrănjan, că e mort, de-a lui Dumitru Radu Popescu sau să vadă reportajul despre Clită, asa- sinul lui Gheorghe Ursu. Să stea de vorbă cu un țăran care a fost la Canal sau cu Dorli Blaga, fiica poetului din Lancrăm, ca să dau un alt exemplu la extremă. Ar fi fost suficient şi putea apoi să scrie în piatră, ca să vadă şi Mircea Dinescu, oaspetele lui Gogu Rădulescu: „Comunismul a fost cel mai criminal regim politic din istoria milenară a ro- mânilor“. Ar fi fost de-ajuns. Nu vă place „istoria milenară“, dar asta e. Nu! Preşedintele nostru a vrut comisie, iar păduche deasupra la pus pe marele „istoric“ Tismăneanu. Mai bine mă punea pe mine coman- dant de bombardier! Existau istorici adevăraţi, ca Florin Constantiniu sau ca Gheorghe Buzatu, ca- re cunosc mult mai bine istoria modernă a româ- [4 „gr Foto: Bogdan Onofrei 24 anul IV e nr. 40-41 POLITICA, LA DESCUSUT ROST nilor, au muncit în arhive ani de zile şi nu ar fi avut prejudecăți. Aşa se face că Naşu presarilor i- a tras o bleandă peste ochi („Traiane, te termin!“) cu mâna lui Vladimir Alexe, care a publicat un excelent documentar - „Agentul Volodea“. Un singur citat: „Ceea ce dezvăluie Fişa din 13 august 1987 este un fapt neaşteptat: Vladimir Tismănea- nu a plecat din România, în noiembrie 1981, cu ajutorul UM 0617, unitate a Securităţii! UM 01617 nu este însă alta decât codificarea Direcţiei a II-a a Securităţii, specializată în contrainformaţii eco- nomice.“ Ia uite cine pe cine deconspiră! Şi face Poetu Otonelului un pamflet națio- nal, de mare capacitate, din care am dedus că noi, românii, la grămadă, mâncăm evrei pe pâine, că d-aia la pictat Vladimir Alexe pe Tismăneanu, fiindcă este evreu. Nu, maestre, pentru că a fost racolat, nu pentru că este evreu. Iar noi ştim şi de ce te burici aşa tare pe tema Vova Tismăneanu, dar nu spunem. De aceea, mai bine „Ciocu mic! Mic-mic!“ sau „Mucles!“ şi iar ne aducem aminte de Adrian Năstase. La integrare, tovarăși! S-a redactat şi raportul de ţară veselă şi şmecheră la UE. Procurorii au intrat la loc în gău- rile lor din sertare, printre dosarele mafiei de partid şi de stat. Show-ul lor a dat bine la Bruxel- les. Ce contează că nici un grangur nu a ajuns încă în fața instanţelor? Integrarea durează decenii, tovarăşi! Adică, domnilor! Percepția contează! Noi numărăm ouăle Împăratului-de-Mătase, în timp ce bulgarii îşi împuşcă mafioții în stradă, după model rusesc. Bulgarii nu au un spirit euro- pean, fireşte. Ceafă groasă! Miki Şpagă „stă pe croh cu urechile ciulite“, adică, mai este puţin şi-l saltă. Dar nu pentru ce ne aşteptam noi toţi, în frunte cu Adrian Năstase, ci pentru că a primit mită... nouă puşti de la fostul consilier personal Fănel Pavalache. Bietul Fănel este la puşcăria din Rahova pentru şase ani. EL i-a dat lui Miki armele, ca să rămână consilier, dar tot el a pretins patru milioane de dolari de la un in- vestitor, pe ciuci, chiar în parcarea Guvernului. Fără să-l vadă Miki. Drept pentru care, Miki avea să-i reproşeze pe sticlă: „Trebuia să vină la noi, ve- deam ce şi cum, şi ne despărțeam prieteni“. Adică- telea, cum, mă Fănele, tu vrei să furi singur? Şi Îm- păratu-de-Mătase nu pune botul şi el? Estimp, Prostănacu şi-a scos la păscut miniş- trii din guvernul fantomă. Să le-arătăm noi româ- nilor de ce am fi în stare dacă vor fi deştepţi şi ne votează din nou! Aşa a apărut şi ideea că n-ar fi rău să fie bună o alianță cu Corneliu Vadim Tu- dor. Altă chirăială prin târg! Propagandiştii de tip nou au început să ţipe că Prostănacu se face frate cu dracu până trece puntea din opoziție la cele două palate de cleştar din Împărăţia lui Oz, că mai e de ros. Stând drept şi judecând bătrâneşte, mă tot întreb care ar fi dracu gol în România uita- tă? Cel care strigă de 15 ani „Hoţii şi Escrocii!“, cu exagerările lui vituperante şi inerente, sau cel care a furat mii de miliarde din foamea şi frigul pe care le-am strâns noi toţi în toată „iepoca dă aur“? Să fim oneşti şi să răspundem deschis, în fața oglinzii din baie, la această întrebare simplă. (Eu nu am lipit afişe pentru Partidul România Mare). Iată de ce nu l-am înțeles pe Corneliu Vadim Tu- dor, care devine brusc prea preocupat de ce vor zice elitiştii de toate culorile. Alianța cu Partidul lui Mucles ar fi ca o pălitură în moalele capului pentru un electorat care l-a urmat orbeşte ani de zile, din diverse motive. Cu siguranță, în PRM există şi indivizi foarte apropiaţi de gaşca Împăra- tului-de-Mătase, dar să-ţi legi un asemenea bolo- van de gât, tocmai când eşti pe val, e mai greu de priceput. Oricum, Tribunul are eticheta pusă şi nu mai poate scăpa de ea. Nu ştiu la ce i-ar mai folosi să se prefacă. Mormoloci la plasă Ivan stă la copcă, îşi fumează mahorca şi se uită şiret la mormolocii din Dâmboviţa: au făcut dinți mormolocii - o mutație genetică, mormo- locii cu dinți! Se pot muşca între ei. Să se muşte. În timp ce miliţianul Vladimir Voronin îi aduce elogii lui Lenin şi sărbătoreşte ziua de 9 mai pen- tru „eliberarea de sub jugul fascist al României“, tinerii basarabeni i-au arătat din nou că s-au ma- turizat şi că nu mai pot fi minţiți. Sute de elevi ai Liceului „Gh. Asachi“ din Chişinău au ieşit în fața instituţiei în care îşi fac studiile şi au protestat îm- potriva modificărilor operate de directorul liceu- lui, care în zilele de vacanță a schimbat inscripția de pe frontispiciul instituţiei din „Liceul teoretic român-francez“ în „Liceul teoretic moldo-fran- anul IV e nr. 40-41 25 ROST POLITICA, LA DESCUSUT cez“. Liceenii au zdrobit partea de inscripţie pe care era scris „moldo“ şi au pus în loc o foaie pe care au scris „român“. O agitaţie în plus. Nu-i nimic. Kakaia aghi- taţiia? Țarul Vova oferă armatei ruse rachete stra- tegice Topol-M, iar specialiştii lui lucrează Ia alte arme, de înaltă precizie, a căror traiectorie nu poate fi detectată de nici un adversar. El a vorbit deja despre un nou război rece, despre o nouă cursă a înarmărilor. Lucru perfect adevărat. „Sta- tele Unite sunt o fortăreață datorită sumelor mari cheltuite pentru apărare, iar Rusia ar trebui să urmeze acest exemplu, pentru a-şi asigura o apă- rare solidă. Washingtonul alocă pentru apărare de 25 de ori mai mult decât Moscova. Casa lor, America, este castelul lor! Bravo lor! Asta înseam- nă că noi trebuie să ne con-struim casa într-un mod cât mai sigur şi de încredere“, a subli-niat pe un ton foarte liniştit Vladimir Putin. Un judoca aşteaptă atacul şi are 10 dani. Rusia, tot mai puternică Se întrevede o alianţă strategică Germania- Rusia în-tr-un viitor roz al Uniunii Europene. Așa se explică de ce ex-cancelarul Gerhard Schroeder a devenit consilierul gigantului GAZPROM. O companie care a prins în chingi întregul conti- nent. Şi a venit Alexander Medvedev, vicepreşe- dintele GAZPROM, şi a semnat cu societatea Co- nef un contract de export de 50 de miliarde de metri cubi de gaz metan, pe o perioadă de 25 de ani, sub privirile marelui ministru Codruţ Şereş. Mormolocii nu se prind la pripon. Se foloseşte plasa, iar diadia Ivan ştie. Conducta Nabucco pen- tru gaze din Asia Centrală pentru Europa, o alter- nativă pentru România? Da, dar Nabucco nu se poate construi fără să-şi bage coada Gazprom. Nu mai facem sovromuri, facem rusromuri. Gazprom vrea să cumpere Romgaz, cu tot cu resursele naturale. Cum s-a întâmplat cu PETROM, luat de OMV din Austria, unde LUKOIL are 30% din acțiuni. „Mî jdiom ătăvă tendera“. Hopa, Medve- dev îl aşteaptă pe Tender! Nu, ruşii aşteaptă licita- ţia pentru Romgaz. Ivan aşteaptă la copcă. Are ner- vii tari şi multă mahorcă. Am dat ţiţeiul, dăm şi ga- zul. „Niciodată nu a controlat Rusia mai bine Euro- pa, ca acum. Nici pe timpul lui Stalin, nici pe timpul lui Brejnev sau al lui Gorbaciov. În rest, aveţi toată libertatea. Puteţi face orice“, a spus Vladimir Bu- kovski, o legendă vie a luptătorilor anticomuniști, dar care rămâne totuşi un rus. Un rus adevărat. 26 anul IV e nr. 40-41 POLITICA, LA DESCUSUT Pledoarie pentru o nouă elită politică Motto: „Totul se petrece în mintea omului; păcatul este păcat al rațiunii, nu trupesc. Astfel, căpetenia grupului îl duce pe acesta Ia prosperitate sau la mizerie, Ia victorie sau Ia dezastru, la păcat sau la milostenie. Masa n-are nici o autonomie. “ Sorin Stanciu după 1989 separată de regimul politic totalitar care a precedat-o? Reprezintă par- tidele din România postdecembristă grupări de- mocratice şi moderne capabile să construiască administrații eficiente şi să susţină proiecte de dezvoltare economică şi socială corespunzătoare secolului XXI? Sursa maladiilor politice din societatea ro- mânească de după 1989 o reprezintă comunis- mul. Distrugând vechea elită politică interbelică care de abia începuse să capete reflexele respon- sabilității, după un secol de modernizare, regi- mul totalitar a impus prin teroare un nou model politic de inspiraţie sovietică. Noul model implan- tat s-a dezvoltat treptat din necesitatea conservă- rii puterii sub forma unei piramide de tirani con- dusă de Dictatorul comunist. Regimul comunist a format un om politic adaptat acestei relaţii. Dedu- blat şi primitiv, conducătorul comunist şi-a expri- mat traiectoria propriei puteri imitând modelul dictatorial. Prizonier între utopia comunistă a egalităţii şi propriile ambiţii de prestigiu şi îmbo- gățire, activistul comunist a învățat să mimeze pa- triotismul, generozitatea şi interesul pentru bi- nele comun. În fapt, prin ideologie şi mimetismul valorilor, comunismul a relativizat principiile şi idealurile umane. În spatele lor, el a ascuns o voinţă malefică de putere susținută prin teroare. Aceşti tirani minusculi au vascularizat violenţa şi ideologia comunistă în societate prin ocuparea p utem considera clasa politică românească Pergamentul diafan, loan Petru Culianu de funcţii în statul totalitar. Recrutaţi în majori- tate din clase sociale fără educaţie şi din etniile minore, ei au jucat rolul unei rețele în interiorul regimului. Această armătură socială a oferit fide- litate faţă de regim pentru privilegii şi pentru a putea exercitata puterea. Comunismul a format un nou tip de lider a cărui psihologie s-a dovedit capabilă să impună un alt mod de conduită comu- nitară din care erau excluse onoarea, demnita- tea, patriotismul, inteligența negocierii şi com- promisului, promovarea valorilor. Individ de suc- ces, acest „Om Nou“, reprodus în cadrul nomen- anul IV e nr. 40-41 27 ROST POLITICA, LA DESCUSUT claturii, a devenit si un model social pentru româ- nii dezrădăcinaţi de modernizarea comunistă. Noul tip uman s-a multiplicat astfel aproape la nesfâr- şit, în condiţiile în care societatea românească a fost incapabilă să producă prin intermediul soli- darităților tradiționale centrate pe familie, comu- nitate şi biserică, anticorpii necesari vieții sociale. „Omul nou“, peste tot După 1989, structura piramidală a puterii s-a prăbuşit şi s-a fragmentat, însă „Omul Nou“ din interstiţiile puterii sau din zonele privilegiate ale societății nu a dispărut. EI a descoperit în lumea liberă posibilitatea convertirii influenţei, infor- maţiilor sale şi exerciţiului politic din statul totali- tar în prestigiu şi bani. Facţiunile care au supra- viețuit şi-au disputat moştenirea ceauşistă. De asemenea, ele s-au adaptat rapid la noul joc al pu- terii din sistemul democratic şi al economiei capi- taliste. Partidele apărute în România post-comu- nistă, indiferent de orientarea ideologică pe care au avut-o, au reprezentat oportunităţi de îmbogă- țire şi de putere pentru acest „Om Nou“ metamor- fozat în politician democrat şi filo-occidental. Lip- site de viziune, de proiecte de dezvoltare şi efici- ență partidele din România populate de aceste animale politice de pradă au compromis valorile libertăţii, civismului şi pluripartidismului. În fapt, „Omul Nou“ de esență comunistă a conti- nuat instictiv lupta şi discreditarea capitalismului prin propria lui îmbogăţire ilicită, prin încălcarea legilor şi constituirea unei caste de privigeliați. Oligarhia care conduce astăzi România acuti- zează, prin eşecul ei politic, dramele românității din întreg, secolul XX. Chiar dacă România este membru NATO, iar integrarea în Uniunea Euro- peană aparține unui orizont apropiat, viitorul ță- rii este nesigur. Iar această incertitudine provine din absenţa unei viziuni proprii de dezvoltare şi a 28 anul IV e nr. 40-41 POLITICA, LA DESCUSUT ROST unor proiecte interne complementare efortului de integrare euroatlantică. Partidele politice ro- mâneşti au fost incapabile de a imagina viitorul atunci când au avut acces la guvernare. Politica lor a fost o continuă improvizație, care a căpătat uneori coerenţă prin adoptarea unor decizii im- puse de organismele internaţionale care moni- torizau România. Un nou fel de a face politică Lumea românească a intrat în secolul XXI cu un handicap istoric manifestat prin decalaje eco- nomice, realități sociale şi cronicizarea sărăciei. România, deşi şi-a recăpătat libertatea, nu își poate regăsi tempoul integrării în lumea occiden- tală. Prizonieră încă trecutului, lumea româneas- că trebuie să găsească soluţii pentru înlăturarea pașnică a acestei ologarhii corupte provenită din comunism. Înlăturarea oligarhiei presupune schimbarea modului de a face politică. Iar schim- barea modului de a face politică înseamnă imagi- narea unor mişcări politice de o altă ţinută şi a unei noi elite capabile să funcționeze după alte reguli şi care să impună şi celorlalte partide un standard înalt de implicare civică. Lumii româ- neşti îi lipseşte solidaritatea. Societatea româ- nească este formată din indivizi izolați, incapabili de a se uni în jurul unor proiecte comunitare. In- dividualismul românilor ascunde maladii sociale grave exprimate prin egoism, scepticism, neîn- credere, violență şi lipsă de clarviziune. Aceste stări constituie efectele experimentului comunist şi ale neaşezării istorice seculare transformate în manifestări sociale ale unei conştiinţe colective traumatizate. Țesutului social sfâşiat cu violență de modernizarea comunistă şi distrus până la descompunere de anarhie, corupție şi degringo- lada post-revoluţionară, îi vor fi necesare multe decenii să se refacă, în condițiile inexistenței unei strategii concertate din partea statului şi a socie- tății civile de refacere a spiritului comunitar. Ma- sele desfigurate de manipulare şi sărăcie vor re- descoperi cu greu reflexele comunitare pierdute. Dar pentru ca solidaritatea să devină o realitate a României conteporane, Patriei îi trebuie o Nouă Elită Politică. Numai o elită politică creştină, care să interiorizeze la nivel uman principiile solidari- tății, corectitudinii, profesionalismului, decenţei . E e me Ba şi spiritului de sacrificiu poate deveni acel liant care să ofere societăţii româneşti speranța unui viitor pe măsura potenţialului naţiunii române. Şi tot numai ea poate oferi modelul uman nece- sar reactivării instinctelor comunitare în socie- tate. Însă cum se poate naşte o asemenea elită creştină într-o societate care a fost expusă secula- rizării planificate de comunism şi de mentaliatea consumistă de factură occidentală? Cred că Bise- ricii, intelectualității şi societăţii civile din Româ- nia le revine un rol esenţial în a dezbate proble- ma crizei societăţii din punct de vedere al unei crize a omului. Această criză consistă în absența valorilor creştine şi civice, în scepticismul social care accentuează deruta istorică a românilor. Nu- mai punând întrebarea corectă, aidoma lui Parsi- fal, se pot naşte răspunsurile care pot dezlega ne- putinţa românităţii de a face istorie. Este impe- rios necesar ca această dezbatere să emane acele energii spirituale din care să se nască un curent social, politic şi economic care să schimbe fața întregii societăţi româneşti. lar din cadrul acestei efervescenţe creştine şi civice să apară acel cerc interior al unei Puteri politice reprezentative, care să reconcilieze neamul românesc cu Dumne- zeu şi să-l îndrume spre a se împlini în istorie pe măsura vocației sale. anul IV e nr. 40-41 29 ROST SOCIETATE Dan Puric: ,, Poporul român a fost martirizat“ an Puric (n. 12 febr. 1959, Bucureşti) este [) actor, scenarist, regizor şi dansator de step. A absolvit Institutul de Artă Teatra- lă şi Cinematografică în 1985, la clasa profesoru- lui Dem Rădulescu. S-a făcut repede remarcat prin calităţile de mim. A realizat o serie de specta- cole în care îmbină elemente de pantomimă, dans şi mișcare scenică. Dan Puric a jucat în şase filme de lung metraj. Este angajat la Teatrul Na- țional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, dar şi preşe- dinte-fondator al Asociaţiei „Compania de Teatru Passe-Partout DP“. A adunat în jurul său mai mulți actori talentaţi şi colindă lumea împreună cu spectacolele realizate chiar de el. Trupa „Pas- se-Partout“ a participat la festivaluri renumite din Germania, Elveţia, Franța, Grecia, Slovacia, Croaţia, Bosnia, Ungaria. Şi a înregistrat succes după succes cu piesele: „Costumele“, „Made in Ro- mania“, „Hic sunt leones“, „Visul“, „Don Quijote“. Dan Puric a fost distins cu numeroase premii în ţară şi în străinătate, dintre care amintim doar: Premiul Golden Arena la Festivalul Internaţional de Film de la Pola - Iugoslavia, pentru rolul prin- cipal din „Broken Youth“; Premiul Special la Al II- lea Festival al Pantomimiei de Ia St. Croix - El- veția; Marele Premiu UNESCO pentru Dezvoltare Culturală; Marele Premiu la Festivalul One Man Show de la Chişinău; Premiul UNITER pentru Teatru Non-verbal. Iar în 2000, a fost decorat cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler - pentru ser- vicii excepționale în cultură. „Mătur poteca spre Biserică“ - Sînteți printre actorii care nu-și ascund patriotismul şi credința în Dumnezeu. Prin aceas- ta contraziceți flagrant opinia generală despre actor - văzut ca un uşuratic, om al plăcerilor şi al îndeletnicirilor frivole. Mai ales Biserica are o re- zervă semnificativă faţă de actori şi teatru. Ce poate face artistul creştin în teatru? - Ce fac eu. Mă dau drept exemplu, cu „tru- fie“ aş spune, în contextul în care marele duhov- nic care este Părintele Iustin Pârvu a spus că avem inflaţie de smerenie. (ride) Acum, serios, este vorba de responsabilitate şi de demnitatea actului artistic. Atitudinea Bise- ricii faţă de teatru este istorică. Biserica răsăritea- nă a fost mult mai echilibrată şi nu a formulat in- terdicţii în domeniu, dar cea catolică, da - totuşi, nu prea aspre. Apropo că eu fac mimă, au existat mimi sfinți: Sfîntul Porfirie şi Sfîntul Ghelasie - care, chemați de împărat să batjocorească taina botezului, au ieşit din apă şi au mărturisit credin- ţa. Extraordinar! Iată cum această artă se poate converti... Lucrurile lui Dumnezeu nu le putem noi car- tografia. O conştiinţă creştină poate apărea ori- unde şi oricînd. Teatrul poate fi folosit ca un gen de mărturisire creştină, fără ca prin asta să facem 30 anul IV e nr. 40-41 SOCIETATE ROST un teatru explicit religios, o dramă liturgică, ci să trăim creştin raportul dintre artă şi credință. Nu e vorba de a face artă bisericească, fiind- că aceasta este legată de spaţiul Bisericii. Perso- nal, mătur poteca spre Biserică. Asta e funcția mea. Curăţ cât pot, că mi-a dat Bunul Dumnezeu. - Mai sînt actori preocupaţi de aşa ceva? - Sînt, dar puţini. Mă gîndeam cîndva că ar- tistul creştin a dispărut. Artistul nu mai are exerci- țiul conştiinţei. Păi, de unde, dacă nu are o cultu- ră religioasă. A avut o cultură total ateistă, a fost încadrat într-o anumită zonă, cu un anumit re- flex. Poate o nouă generaţie... Măcar unu la sută din cei care vin... Cu cît e mai alienant curentul de secularizare care creşte, cu atit ne reîncreştinăm mai mult, ca o reacţie de apărare. „În tineretul român se întîlnesc doi mutilaţi: comunistul și consumeristul“ - Apropo de noua generație, ați mizat pe ti- neri în construirea unor spectacole deosebite, în jurul dvs s-a constituit o echipă tînără. Aveţi O re- Iaţie privilegiată cu tineretul? - Este cam greu să-i foloseşti pe cei mai vechi - şi chiar pe cei din generaţia mea, care, cu părere de rău o spun, au fost marcați de regimul comunist. Cei tineri mă ascultă, mă cred, simt şi atunci se declanșează altceva. Sigur, nu toţi sînt aluat bun, pentru că tineretul de azi are foarte multe is- pite. Ideea este că sîntem cu toții supuşi unui bom- bardament ideologic, menit să transforme popo- rul în populaţie. Se poartă un război în special prin televiziune - care este o industrie a falsului. Uite şi la tinerii din politică. Majoritatea sînt reproduşi, nu procreaţi, căci procreaţia înseamnă taină divină. Seamănă toţi în interior, căci au avut o evoluţie într-un sistem de referință... Astăzi, în mare parte din tineretul român se întîlnesc doi mutilaţi: cel de tip comunist, ateist, cu cel secula- rizat, consumerist. Şi unul, şi celălăt au doar sco- puri materiale. - Poate asta-i direcţia de mers a istoriei... - Dacă luăm istoria noastră, noi nu avem evoluţie. Un lucru revelat nu are evoluţie. Occi- dentul (n-am nimic cu Occidentul - rămîne o mare cultură şi un model civilizator, acum vorbesc însă de spirit) a trecut prin trei etape: umanistă, creşti- nă şi utilitaristă. Occidentalii au trecut astfel de la statutul de persoană cu faţa către Dumnezeu la cel de cetăţean cu faţa către societate, pentru a sfirşi să fie un instrument de construit zidul Babi- lonului - unde o cărămidă valora mai mult decât un Om. Pe cînd în istoria noastră, în dreptul celor trei epoci occidentale poți pune: creştin, creştin, creştin. Şi dedesubt, poţi scrie liniştit: martir. Pe de o parte se află cruciații, pe de alta crucificaţii - ăştia sîntem noi. Acest popor a fost martirizat în perioada comunistă. „Occidentul trebuie responsabilizat“* - Şi-atunci care este dialogul nostru cu Occidentul? - Noi avem nevoie de Occident pentru a scăpa din jungla neosecuristă, ne sînt necesare in- stituțiile lui - nu trebuie ignorată acestă realitate. Dar şi Occidentul are nevoie de noi pentru reabi- litarea omului. Lumea occidentală a schilodit această evoluţie/ involuţie a omului: occidentalul a fost persoană în fața lui Dumnezeu, cetățean în faţa societății şi acum trăieşte stadiul de cetățean în mîna societăţii. Noi, românii, am rămas în ra- port cu Dumnezeu. Trebuie să ne repoziționăm în fața unei întil- niri cu Occidentul. Nu trebuie să ne înscriem într- un discurs baricadist. N-avem a ne teme: nu sîn- tem singuri, sîntem cu Dumnezeu. Occidentul trebuie responsabilizat pentru ce-am pătimit noi. Nu condamnat, nu culpabilizat în masă, ci responsabilizat. Trebuie să ştie că po- porul român a fost martirizat, iar el, Occidentul, are partea sa de vină. Să ştie, că nu se rezolvă ma- re lucru, dar trebuie să afle, iar noi să nu uităm. Totodată, este nevoie ca elitele să-şi schimbe discursul şi faţă de propriul popor. Cum a fost po- sibil ca poporul acesta să schingiuiască şi să uci- dă? Ce ideologie a putut transforma într-atit omul încât l-a făcut călău? Noi am fost şi victime, şi pro- prii noştri călăi. Noi am murit în închisori, sub tortură, dar tot noi am bătut bestial, am chinuit inimaginabil, am blasfemiat. Nae Ionescu spunea că, de la Răstignire în- coace, nu Binele şi Răul ne dau calitatea binelui şi răului, ci atitudinea noastră în faţa binelui şi a anul IV e nr. 40-41 31 ROST SOCIETATE răului. Genial. România are de ales astăzi între două atitu- dini: una de încolonare, fără creier şi fără şira spi- nării, în aşteptarea unei presupuse mântuiri veni- te de la o structură izbăvitoare - recte UE; alta deschisă, adevărată, de tip creştin, în care ne asu- măm adevărul şi îl mărturisim, construind pe el. - Credeţi însă că Occidentul va avea bună- voința să ne cunoască și să-şi asume greșelile tre- cutului? - În vremea martirizării lui Constantin Brân- coveanu, gazetele franceze scriau că a fost con- damnat la moarte un domnitor valah pentru că nu şi-a plătit impozitele, nu că a fost ucis pentru credința sa. Există o lipsă de comunicare între noi şi Occident, şi de aici lipsa de cunoaştere. Trebuie să reînvățăm dialogul împreună. Însă, nu putem redeveni parteneri în felul în care vor funcţiona- rii UE: după 50 de ani de comunism, ne-au par- fumat, ne-au pieptănat şi ne cer să alergăm la 100 de metri garduri. Nu putem, că venim după o ju- mătate de secol de privaţiuni şi de beznă. Mă iei din condiţia de puşcăriaş şi mă pui să alerg să prind căruţa ta din spate. Nu se poate, e imoral. De aceea este nevoie de responsabilizare, ca să putem relua dialogul, pe linie morală, creştină. Să se ştie cine este vinovatul. Şi-apoi vor apărea alte dimensiuni: răbdarea, înţelegerea şi taina. „Cu umor am traversat istoria“ - Nu știu dacă vom i în stare să impunem termenii acestui dialog cu Occidentul. Asistăm la destructurarea societății românești, accelerată și de o anumită nepăsare a tinerilor, o rupere a 32 anul IV e nr. 40-41 SOCIETATE ROST acestora de rădăcini, o aruncare bezmetică în va- lurile consumismului. În ce tel şi-ar putea găsi ma- joritatea tinerilor reperele? - Cultura de televizor şi în general modelele care ne vin din afară ne inhibă raportarea la tre- cut, dinamitează din interior ideea de ordine şi scară de valori, bagă democraţia (religia şi arta nu cunosc democraţia) acolo unde nu trebuie; crează în tînăra generaţie un complex de inferio- ritate, un complex de cultură minoră. În timp, această politică dă rezultate. Mai ales că subcul- tura şi „diversitatea“ sînt promovate de intelec- tualul român, care a fost cunpărat. Cu puţine ex- cepții de verticalitate, de oameni care au creat in- stituții-izvoare de recuperare, de renaştere (Me- morialul Sighet, Fundaţia Anastasia - ca să mă opresc doar la aceste exemple mai cunoscute). Totuşi, speranţa ne vine de la atitudinea ro- mânului, care este una standard, cum zicea Blaga, de „boicot a istoriei“. Noi n-am avut nici un fel de entuziasm pentru chestiuni din astea pioniereşti, de sincronizare. Am stat şi am privit ca în bancul ăla cu podul. Badea Gheorghe trecea de 30 de ani un rîu cu vacile prin acelaşi loc. Într-o bună zi ve- de, uimit, că peste rîu a apărut un pod de lemn. Zice în sinea lui: „Bă, ăştia au făcut un pod“, după care trece tot prin apă. După un timp, ajunge la pod şi nea Ion, cu oile. Se uită şi el perplex. Badea Gheorghe îi strigă: „Bă, vezi că ăştia au făcut un pod!“. Şi nea Ion trece cu oile prin apă. La un mo- ment dat apare şi Vasile împingând de zor o roa- bă. Badea Gheorghe şi nea Vasile îi strigă: „Bă, vezi că ăştia au făcut un pod!“. Vasile trece pe pod şi, cînd ajunge la jumătatea lui, se dărimă podul. În timp ce Vasile se lupta cu valurile să iasă de sub spun: „Noi i-am spus că aştia au făcut un pod“. Asta e atitudinea poporului român... Românul e sceptic, conservator şi plin de umor. De aceea poate, Părintele Stăniloae, cel mai mare teolog al secolului XX, spunea: „Cel mai bun discurs către poporul român este umorul“. N-a spus băşcălia - care e de tip ateu, desacralizantă, ia în deridere totul. Umorul exprimă atitudinea poporului ro- mân față de tot ce nu e natural şi care nu vine fi- resc. Umorul e de tip creştin, pentru că este nădej- dea care transcede necazul. A face haz de necaz nu înseamnă a desacraliza necazul, ci a trece prin el cu nădejde creştină. Băşcălia n-are nimic sfint. Băşcălia este ruda apropiată a blasfemiei. Noi cu umor am am traversat istoria. Şi-apoi, să nu uităm că există şi un ris al Patriarhilor. - L-aţi „jucat“ pe Eminescu în piesa „Și mai potoliți-l pe Eminescul!“. Prin ce consideraţi că aţi reușit să faceţi un rol credibil, să ni-l aduceţi pe Eminescu lîngă noi azi? - A fost o dublă ispită acest rol, pentru că, să nu uităm, personalitatea lui Eminescu a fost de două ori mutilată. O dată de comunişti, printr-o fetişizare şi o confiscare ideologică. A doua oară prin masacrul de tip dilematic, mai pervers, după părerea mea, căci a fost administrat în doze ho- meopatice, care, în timp, trebuia să ne producă deznădăjduirea, lipsa de încredere în propriile noastre valori. Între aceste două mutilări, am încercat să-l arăt aşa cum l-am simțit eu pe Eminescu. Pe cînd eram la Botoşani, secretarul literar al teatrului mi-a spus: Eminescu a fost şi poet. Re- voltat, l-am întrebat: „Cum adică?“. „Păi a fost şi poet, căci înainte de toate a fost o conştiinţă“ - mi- a răspuns. Ei, eu am încercat să prezint acea con- ştiinţă. Eminescu este primul act de verticalitate al poporului român după voievozi. E o continuitate voievodală. Bine, cine mă aude spunînd asta mă face taliban. Dar nu mă deranjează, căci astfel de oameni trebuie studiaţi din punct de vedere an- tropologic... (ride) „Eminescu nu se poate juca, se mărturisește“ - Revenind Ia piesa despre Eminescu... - Textul era bine scris, îl înfăţişa pe Emines- cu acela care gîndea politic şi avea atitudine poli- tică în calitate de jurnalist. Concentra foarte bine discursul lui politic. Piesa s-a bucurat deopotrivă de o cronică proastă din partea „băieţilor de serviciu“ şi de o primire entuziastă a publicului. Însă, nu a avut o viaţă foarte lungă, mai ales că a fost condamnată din start. Era anul Eminescu, iar sărbătorirea lui se făcea în ascuns, ca o manifestare de tip sectant. Pînă şi la nivelul publicului se strecura un soi de complex, care îl împiedeca să se manifeste. To- tuşi, baerierele au fost depăşite destul de repede, dar piesa nu s-a mai jucat. anul IV e nr. 40-41 33 ROST SOCIETATE În orice caz, Eminescu nu se poate juca. Noi am făcut un fel de pomenire, un act liturgic, un act de rememorare a atitudinii lui Eminescu. Emi- nescu se poate mărturisi, nu se poate juca. Am fă- cut cîndva diferenţa dintre arta grecească, de tip mimetic şi arta creştină, care este de tip mărturi- sitor. Eminescu te obligă la mărturisire. - Din păcate, Eminescu a ajuns, în mod re- gretabil, să fie „apărat“ de serie de cabotini poli- tici, de falși proteți, care L-au confiscat şi încearcă să se legitimeze prin el. Și îi fac rău... - Au confiscat discursul creştin, european, democraţia, naționalismul. Sigur că şi Eminescu trebuia confiscat... E tragic că apărătorii lui Emi- nescu - deşi el nu are nevoie de apărare - sînt po- litruci pigmei, care îl îngînă pe Eminescu. În con- dițiile în care intelectualitatea rafinată, de la care ar fi fost de aşteptat o atitudine favorabilă valori- lor naţionale, a fost prinsă cu garda jos: căci această „elită“ în mare parte este născută oportu- nistă, nu făcută. Eminescu este o reintrare în rost. În rostul poporului român. Ieşirea din rost sînt aceşti oa- meni, intelectuali, care sînt, vorba lui Noica, plini de cunoştinţe dar fără cunoaştere. Eu aş adăuga: şi fără trăire, pentru că trăirea presupune risc. „Eminescu poate fi brand de ţară“ - Mai avem astăzi nevoie de Eminescu? - Nevoia de Eminescu... Nu trebuie să ne punem problema, să facem eforturi să-l apărăm. E ca şi cum am încerca să ne salvăm grupa sang- vină - el face parte din firea noastră... Însă, tre- buie să-i ajutăm pe aceşti bieţi infirmi spiritual, care îl contestă sau care îl ignoră, să-l descopere. Să ne situăm pe poziţia unui om care îndură ne- dreptatea, nu care o face. Am o compasiune creş- tină pentru cei care fac nedreptatea. Spunea Elia- de că, dacă poporul român dispare de pe fața pă- mâîntului şi rămîne o carte a lui Eminescu, lumea ştie cine au fost românii. Punct. Şi pentru că tot caută ăştia un brand de ţară: iată brandul, Emi- nescu! - Sînteţi preocupat de ce se întîmplă cu soci- etatea românească şi totodată sînteţi un artist de succes, un creator apreciat, o voce sonoră, o per- sonalitate cunoscută. Nu simţiți uneori nevoia de a vă implica mai mult în viaţa cetății şi alttel decit ca artist? - Am reținut o remarcă a poetei Ana Blan- diana care m-a întristat profund, dar care e justă: „Nu merge în România împreună“. Dar, ca să tre- zesc aşa cât pot eu, e un lucru pe care mi l-am asu- mat firesc, fără efort şi fără să fac caz de asta. Ca să intru în spațiul politic, ar fi ca şi cum aş intra întrun spaţiu virusat şi cu perspective de a nu mai fi curăţat. Zarurile au fost aruncate... - Nu mă refeream Ia o acțiune politică, ci la una cultural civică. - Da, mă interesează, dar caut încă o formu- lă potrivită pentru un demers de reabilitare a po- porului român. Nu cred că trebuie acţionat pe căi- le clasice. Bănuiesc că se va naşte ceva... Va fi o surpriză. În primul rînd trebuie să iasă un alt dis- curs. Trebuie să ne reaşezăm. Formele vor veni. Deocamdată sînt importante vocile, nucleele şi atitudinea. Interviu realizat de Claudiu Târziu 34 anul IV e nr. 40-41 SOCIETATE România faţă cu politica pro-homosexualitate În perioada 30 mai - 4 iunie a.c,, în Bucureşti a avut loc a treia ediţie a festivalului homosexualilor. La ora când scriem aceste rânduri, nu ştim ce reacții a stârnit manitestarea. Dar acestea sunt mai puţin importante. Fundamental este faptul că noi, românii, suntem un popor creştin și că, în această calitate, nu putem rămâne indiferenți la încercările, tot mai îndrăzneţe, de smintire a societăţii. De această dată, militanţii pentru „drepturile homosexualilor“ au cerut să fie permise căsătoriile între persoane de același sex. La anul, vor cere, probabil, să li se dea voie să înfieze copii - pe care apoi să-i distrugă pe viaţă. Avem obligaţia să ne opunem acțiunilor de pervertire a tinerei generaţii. Și totodată, ca fii ai Bisericii, trebuie să-i ajutăm şi pe aceşti rătăciţi să regăsească drumul spre Viaţă. Ramona Suciu gur omul a fost creat după chipul şi ase- mănarea lui Dumnezeu. Primind un dar suprem, chipul lui Dumnezeu, omul are datoria de a duce lupta până la capăt, învrednicindu-se să ajungă la asemănarea cu El. Datoria morală a omului de a fi „împreună lucrător cu Dumnezeu“ (| Corinteni 3,9) decurge firesc din faptul că acesta reprezintă încununarea creaţiei: „Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ți aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dân- sul cu puţin față de îngeri, cu mărire şi cu cinste I- ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lu- crul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui“. (Ps. 8, 3-6). Dintru început, omul a fost creat pentru o viaţă cerească, asemenea îngerilor. Dar să nu ui- tăm că, totuşi, o mare parte din îngeri au căzut, alături de Lucifer, prin păcatul mândriei. Diavolul a crezut că poate zadărnici complet creaţia lui Dumnezeu prin viclenie şi minciună, ducându-l pe om în păcatul neascultării. Ispitindu-l pe om să fie asemenea lui Dumnezeu, însă fără Dumnezeu, diavolul a reuşit să sădească îndoiala în sufletul C itind Sfânta Scriptură, descoperim că sin- omului: „Oare a zis Dumnezeu să nu mâncaţi din orice pom din rai?“ (Facere 3,1). Lucrarea de ispitire nu s-a încheiat odată cu căderea omului, ci continuă, sub o formă sau alta, distorsionând realităţile în care omul trăieşte. Într-o lume în care valorile sunt inversate, în care ateismul a fost ridicat la rangul de „religie“ de stat, în care media îşi impune curente de gân- dire şi de atitudine aşa-zis moderne în defavoa- rea celor tradiționale, considerate depăşite şi în- vechite, lupta omului cu forța răului începe să devină din ce în ce mai inegală. Vremurile noastre sunt dominate de cel pu- țin trei patimi: - patima mândriei (vanitate, invidie, dorin- ţa de mărire, de imagine, de succes, invidie pe succesul altuia); - patima desfrânării, păcatele trupeşti, care tind să fie prezentate drept o formă de normali- tate; - patima puterii (mai mulți bani, mai multe proprietăți). Păcatele nu trebuie privite doar din perspec- tiva clasificării acestora în grave sau mai puţin grave, pentru că toate ne îndepărtează de Dum- nezeu şi cel mai greu este întotdeauna acela pe care nu-l putem înfrâna. Sfântul Apostol Pavel arată că, spre deosebire de celelalte păcate, des- anul IV e nr. 40-41 35 ROST SOCIETATE frânarea întinează şi trupul omului: „Fugiţi de desfrânare. Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrână- rii păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveți de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri?“ (1 Corinteni 6, 18-19). Teorii privind cauzele homosexualității Secularismul neopăgân actual, scoțându-L pe Dumnezeu din sufletul omului, îl lasă pe aces- ta pradă înclinațiilor nefireşti, prin prezentarea vieţii de familie drept o formă de îngrădire a libertăţii. Homosexualitatea, ca de altfel toate perver- siunile, au existat din cele mai vechi timpuri, dar, bineînţeles, sub o altă formă. lerodiaconul Sava- tie Baştovoi arată că există o mare diferenţă între un homosexual din Grecia lui Socrate şi un homo- sexual din epoca modernă. Dacă un grec de atunci practica homosexualitatea doar pentru plăcere, homosexualul de azi o trăieşte ca pe o angajare existenţială, ca pe o dramă. Astfel, homosexualii de acum îşi cer tot mai insistent drepturile: de a avea o familie, de a adopta copii şi chiar de a avea o biserică lor. Aceste cereri se lovesc de învățătura Biseri- cii, de conştiinţa curată a celor care n-au uitat de pedeapsa dată de Dumnezeu cetăţenilor Sodo- mei şi Gomorei. Dar, din nefericire, lumea moder- nă s-a îndepărtat de adevărul biblic şi nu mai re- cunoaşte pedeapsa divină în tragedia celor două cetăţi. Conceptele moderne încearcă să şteargă granițele dintre bine şi rău, instalând suprematia senzaţiilor. Aşa că modernului nu i te mai poţi adresa cu formule de genul: nu este frumos ce faci, pentru că el are deja o «estetică a urâtului». Epoca modernă a creat şi a impus concepţia de- spre frumusețea urâtului şi despre plăcerea du- rerii“. Părintele Savatie Baştovoi consideră că „ho- mosexualii de azi sunt un produs al artiştilor din secolul XIX, sunt, pe drept cuvânt, nişte întruchi- pări ale teoriilor lor monstruoase. Ei sunt cumva nişte producţii artificiale, ceea ce îi face să fie şi mai dramatici, pentru că trăiesc nişte sentimente inventate în laborator. Toată viața lor este o dureroasă minciună, în numele căreia se jertfesc cu docilitate. Freud este cel care, supraevaluând puterea instinctului sexual în om, caută să-i ofere aces- tuia o justificare ştiinţifică, prin intemediul psihanalizei. Ulterior, au apărut o serie de teorii care justifică diversitatea orientării sexuale. În 1991, neurobiologul Simon Le Vay susținea că un mic grup de neuroni din hipotalamusul creieru- lui bărbaţilor homosexuali este identic cu cel al femeilor heterosexuale. Totuşi, întrebarea care se pune este dacă mărimea redusă a nucleului este cauza ori consecința homosexualității. Alte cercetări au sprijinit, dar nu au stabilit definitiv justețea teoriei că genele ar juca un rol în prefe- rința sexuală. Oricum, toţi specialiştii insistă să se ia în considerare şi factorii sociali şi cei psiho- logici. John F. Harvey ajunge la concluzia că: „Nu ştim cum interacționează factorii hormonali şi genetici cu influenţele de mediu, pentru a deter- mina orientarea homosexuală într-un anume individ. Se poate spune, cel mult, că factorii genetici şi hormonali pot predispune spre o orientare homosexuală, dar nu pot să o deter- mine dinainte. Numai factorii genetici care pre- dispun spre o asemenea orientare nu conduc la orientarea sexuală“. Alte teorii susțin că homosexualitatea e pur şi simplu o „construcţie socială“, adică o idee in- ventată la sfârşitul secolului XVIII, cu scopul ca o anumită categorie de oameni să iasă de sub auto- ritatea Bisericii. După cum am arătat, trei teorii indepenente una faţă de alta - biologică, psihanalitică şi socia- lă - caută în mod diferit să explice unul şi acelaşi fenomen. Oricare are pretenţia că poate fi accep- tată în aceeaşi măsură în care, la o analiză seri- oasă, poate fi şi respinsă. Homosexualii militanți insistă asupra com- ponentei genetice, pentru a apăra teoria conform căreia homosexualitatea e înnăscută şi pentru a se putea constitui ca grup minoritar. Alții acceptă rolul factorilor de mediu, în general problemele de relaţie care apar în sânul familiei. Neavând cauze genetice, endocrine sau psihice, homo- sexualitatea „poate fi considerată un viciu, şi, ca orice viciu, are o influență cert nefastă atât asu- pra individului însuşi, cât şi asupra familiei sale, asupra întregii societăţi.“ 36 anul IV e nr. 40-41 SOCIETATE ROST Pledoarie de pe poziţii „creștine“ Tot referitor la homosexualitate, lerodiaco- nul Savatie Baştovoi afirma că „Homosexualita- tea nu poate fi moştenită. În schimb, s-ar putea transmite înclinația spre perversiuni în general. Există spirite atrase de varietate, de anormal, cum sunt, de exemplu, artiştii. Eu, care am trăit printre artişti, pot spune cu certitudine că există în această categorie de oameni o chemare irezis- tibilă spre tot ce poate dărgi» limitele vieții aces- teia, limitele firii. Şi cred că nu întâmplător, aceşti oameni au practicat întotdeauna o sexualitate deformată. Mai toate numele mari ale artei şi lite- raturii moderne au fost fie homosexuali, fie pe- dofili sau zoofili, fie toate acestea la un loc“. Pe lângă artiști, însă, tot mai mult se vor- beşte despre creştini homosexuali şi chiar de preoți şi pastori având astfel de metehne morale. În ace- laşi timp, i se cere Bisericii să binecuvânteze căsă- toriile între persoane de acelasi sex; se cere apoi hirotonirea homosexualilor, ceea ce, evident, nici nu se poate, nici nu se vrea. În acest context, au apărut tot mai multe cărți care pledează cu hotă- râre, de pe poziţie „creştină“ în favoarea homose- xualităţii. Unul dintre autori este Adrian That- cher, directorul Centrului de Teologie şi Educaţie Creştină de pe lângă Colegiul „Sf.Marcu“ şi „Sf. Ioan“ din Pleymon, Marea Britanie. El a predat la acest colegiu un curs de doi ani despre „Credinţă, sex şi zămislire“. La cererea studenţilor, a sinteti- zat ideile în lucrarea Liberting sex (Descătuşarea sexului ) cu bibliografia Ia zi. Este, astfel, atât de evidentă direcţia spre care se îndreaptă omeni- rea, odată cu descătușarea patimilor de orice fel. Puţină istorie Pentru iudeii monoteişti, cunoscători ai voii şi poruncii divine, desfrâul era un păcat. Era fi- resc ca într-un stat teocratic, acest păcat, conside- rat delict antisocial, să fie aspru pedepsit. În acest context, homosexualitatea era considerată ca o anul IV e nr. 40-41 ROST SOCIETATE întinăciune în fața lui Dumnezeu, atrăgând bles- temul Lui, asemenea împreunării cu dobitoacele (Leviticul 18,22-23), fiind pedepsită cu moartea (Leviticul 20,13-16). Atât de mare urâciune era acest păcat în fața lui Dumnezeu, încât locuitorii cetăților Sodoma şi Gomora au fost osândite cu pieirea: „slobozind peste ei Dumnezeu ploaie de pucioasă şi foc din cer“ (Facerea 19,24). De aici şi numele păcatului de „sodomie“, după numele cetății distruse. În lumea păgână, homosexualitatea nu era socotită păcat, fiindcă evlavia avea un caracter formal şi exclusiv cultic. Mai mult, erau cazuri când destrâul era ridicat la rangul de cult, ierodu- lele depunând costul desfrâului în visteria tem- plului. În astfel de situaţii, homosexualitatea celor vechi era considerată un mod de exprimare a naturii umane, asemenea heterosexualității. Es- te cunoscut faptul că deviza vechilor înţelepţi este de „a-ţi trăi viața conform naturii“. Cinicii (de la kynos - câine, fiindcă aveau ca emblemă un câine) erau de părere că „naturalia non sunt tur- Foto: Bogdan Onofrei pia“ („ceea ce este natural nu este ruşinos*). Aceşti filosofi duceau o viață austeră, reducând nevoile Ia strictul necesar. Mai târziu, celebra lor deviză a fost compromisă, cinicii find socotiți cei care manifestă dispreţ faţă de orice normă mora- lă, motivându-şi pasiunile obscene prin aceea că nu este ruşinos nimic din ceea ce aparține naturii. Se poate constata că, dintru început, omul a fost fascinat de fenomenul de însămânțare şi ro- dire, închinându-i un cult cu ritualuri, serbări, tra- diții, pământul devenind „Geea mater“, care pri- meşte sămânța lui Uranos şi rodeşte viața. Cule- sul recoltelor era un prilej de bucurie pentru mul te dintre religiile antice. Însă, cultul fecundității s-a transformat într-un cult erotic ce însoţeşte fecun- ditatea. Plăcerea instinctivă s-a liberalizat fără oprelişte, neținând cont de raţiunea sănătoasă şi de conştiinţa curată, iar homosexualitatea a de- venit o formă a sexualităţii practicată de popoare- le antice în văpaia desfrâului lor. Înţelepţii vechi nu au intuit întotdeauna fap- tul că, aşa cum în natura macrocosmosului pot exista abateri, care, căzând de sub controlul legii fizice aduc dezordinea, tot astfel şi în natura mi- crocosmosului pot exista norme ale ordinii, care trebuie respectate, căci altminteri natura însăşi se va perverti în loc să se desăvârşească... Legi perverse Recent emisa Declaraţia Consiliului Europei nr. 227/1993 se referă la „drepturile homosexua- lilor în noile democraţii“. Una din condiţiile ade- rării la calitatea de membru al Consiliului Euro- pei pe care trebuie să o îndeplinească este respec- tarea drepturilor homosexualilor. În Anglia e deja votată legea conform căreia homosexualii se pot căsători şi pot inclusiv adop- ta copii. Dacă în Italia şi Cipru e interzisă, în ma- joritatea țărilor europene s-a fixat şi vârsta de la care poate fi practicată. Astfel, în Suedia copiii de 15 ani pot să-şi practice liber această „aptitudine sexuală“, în Elveţia - la 16 ani, iar în Franţa - la 18 ani. În România, sodomia era pedepsită cu moar- tea pe vremea lui Vasile Lupu. Codul Penal din 1937, prin articolul 420 pedepsea cu închisoarea corecțională de la doi la cinci ani această perver- siune, considerată delict şi „infracţiune contra pudoarei“. Codul Penal din 1968, prin articolul 38 anul IV e nr. 40-41 SOCIETATE ROST 200, incrimina, de asemenea, relaţiile între per- soane de acelaşi sex şi stabilea o pedeapsă cu în- chisoarea între unul şi cine ani. Din dorinţa de a deveni membru al Consiliu- lui Europei, România şi-a revizuit legislaţia privind homosexualitatea, publicând în Monitorul Oficial nr. 289/14 noiembrie 1996, modificarea articolu- lui 200 din codul penal, în sensul că homosexualii sunt pedepsiți numai dacă „au produs scandal pu- blic“, cu închisoare de la doi la şapte ani. Ce spune Biserica Poziţia Bisericii Ortodoxe este că toate fapte- le homosexuale sunt inacceptabile din punct de vedere moral: ele denaturează scopul şi funcțiu- nea firească a organelor trupeşti. Ele reprezintă o parodie a iubirii „într-un singur trup“. O reală, autentică iubire într-un singur trup se realizează doar între un bărbat şi o femeie. De altfel, e evi- dent faptul - menţionat adesea şi în literatura de specialitate - că actele homosexuale sunt dăună- toare celor angajaţi în ele. Prin homosexualitate se transmite virusul HIV, care provoacă SIDA. În plus, homosexualitatea aduce omul în starea de robire, de dependență, deşi susţinătorii practici- lor homosexuale se străduiesc să dovedească fap- tul că mulți dintre homosexuali pot iubi la fel de mult ca şi cei cu orientări fireşti şi pot fi chiar mult mai fideli. Pentru a înţelege această afirma- ție, este necesar să facem distincție între act şi ori- entare. Dacă o anumită orientare e datorată me- diului şi factorului genetic, atunci orientarea ho- mosexuală nu reprezintă un păcat. Ceea ce con- stituie răul, păcatul, este punerea acesteia în prac- tică. Deci, persoanele cu această orientare sunt chemate să crească alături de celelalte, spre ase- mănarea divină. Atunci când luptă pentru a-şi schimba orientarea sexuală sau pentru a-şi păstra castitatea, homosexualii au nevoie de sprijinul Bisericii. Dintr-o grijă pastorală pentru sănătatea spi- rituală, psihică şi fizică a membrilor săi, „normali sau homosexuali“, Biserica respinge astfel de re- laţii, aşa cum trebuie să se opună adopțiilor în ca- zul unor cupluri homosexuale. Cu toate acestea, Biserica nu-i poate abandona pe aceşti oameni, dintre care majoritatea sunt, dacă nu din convin- gere, cel puţin prin Botez, fiii ei. Astfel, Biserica trebuie să şi-i apropie, ştiută fiind puterea de con- vertire a Cuvântului lui Dumnezeu, a rugăciunii şi a harului Sfintelor Taine. Pentru a putea fi primiţi la Sfânta Împărtăşa- nie, cei care practică această patimă trebuie să re- nunţe la ea printr-un act de sinceră pocăință. E într-adevăr o prejudecată să credem că Cu- vântul lui Dumnezeu ajunge mai greu la inima oamenilor cu păcate mai mari. Părintele Savatie Baştovoi argumentează acest lucru, arătând că aceşti oameni sunt capabili de o mare suferință, fiind mereu „altfel“, într-o permanentă opoziție cu lumea şi cu normele ei. De aceea, când aud de un Dumnezeu, prieten al vameşilor şi al păcăto- şilor, şi care îndeamnă să fim „nebuni“ pentru EI, sunt cel puţin curioşi. Această curiozitate însă le poate lipsi intelectualilor călduți, funcționarilor, „burghezilor“, care se identifică cu mersul acestei lumi. Deşi păcatele trupeşti sunt foarte greu de în- vins, nu e deloc exclus ca lupta împotriva păcatu- lui să fie câştigată, întrucât totul este posibil cu ajutorul lui Dumnezeu. Singura condiţie este ca omul să se întoarcă radical şi sincer la Dumnezeu. Din mulțimea de păcătoşi, doar aceia care au „trăit“ păcatul cu toate implicaţiile lui, pot trăi în mod autentic şi pocăinţa, „pe când ceilalţi nu înţe- leg pocăinţa, deoarece nu au înţeles nimic nici măcar din păcatele pe care le-au făcut, pentru că le-au făcut ca nişte dobitoace, nu ca nişte oameni, fără să înțeleagă şi fără să se întrebe vreodată de ce fac cutare sau cutare lucru. Să nu uităm că există numeroase exemple de convertiri reale, când oamenii şi-au schimbat mo- dul păcătos în care trăiau şi chiar au ajuns Ia sfin- țenie, confirmând cuvintele Mântuitorului: „Cui i se iartă mult, iubeşte mult“. Bibliografie: 1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Creştină al Bisericii Ortodoxe Române; 2. Năstase, Rodica, „Homosexualitatea privi- tă din punct de vedere psihanalitic“, în Homo- sexualitatea, propagandă a degenerării umane, 3. Cosma, Sorin, Curs elementar de bioetică, Ed. Marineasa, 2002; 4. Stan, G., Teologie şi bioetică, Ed. Bisericii Ortodoxe, Alexandria, 2001. anul IV e nr. 40-41 39 ROST CEALALTĂ ROMÂNIE Cum îşi manifestă „dragostea“ faţă de români fraţii ortodocşi ucrainieni. După greci, bulgari şi sirbi Dosarul „Hagi Curda“ Hagi Curda este numele istoric al localității Camâşovca, sat românesc din sudul Basarabiei, situat pe malul lacului Chitai. Ela intrat în conștiința opiniei publice românești datorită conflictului religios care există acolo de mai mulți ani, conflict care ridică o serie întreagă de întrebări despre libertatea religioasă din Ucraina de azi şi, mai ales, despre situaţia reală Alex luga a etnicilor români din regiune. N n 1875, în perioada când sudul Basarabiei ] era în stăpânirea României, episcopul Mel- chisedec Ştefănescu al Dunării de Jos sfințea la Hagi Curda o frumoasă biserică cu hramul Sfin- ților Apostoli Petru şi Pavel. Viaţa religioasă a continuat în limite fireşti şi după ce Rusia a ane- xat în 1878 cele trei judeţe din sudul Basarabiei, la fel şi după revenirea administraţiei româneşti după 1918. Pentru românii din regiune calvarul începe odată cu instaurarea administraţiei so- vietice atee. Preotul din sat (pe care oamenii şi-l amintesc ca popa Gheorghe) şi protopopul Nico- lae din Ismail sunt ridicaţi de autorităţi, fiind con- damnaţi ulterior la 18 ani de detenţie. Obiceiul autorităților sovietice era ca, după patru ani de „reeducare“ intensă în diverse lagăre, să permită preoților care acceptau unele compromisuri să slujească din nou. Condiţia principală era colabo- rarea cu KGB-ul. Popa Gheorghe nu va accepta compromisul şi va sta în închisoare toți cei 18 ani. Va reveni în cele din urmă ca preot, dar niciodată într-un Sat românesc (va Sluji în raionul Ismail, la Vasileuca, apoi în oraşul Ismail). Protopopul Ni- colae va ieşi din închisoare după patru ani. Bol- nav de TBC, el făcuse un compromis pentru a pu- tea supraviețui. În ceea ce priveşte Camâşovca, aici vor fi trimişi numai preoţi de alte naționali- tăţi „cu misiune specială“. Mai mult, în 1979, sub pretextul că biserica este în ruină, autorităţile ho- tărăsc demolarea ei. Astfel, din 1979 până în 1994, în sat nu a mai fost preot şi nu s-a mai slujit liturghia, parohia fiind desființată. Însă, în 1994, a iniţiativa unui grup de cre- dincioşi, se hotărăşte renaşterea vieții religioase în Camâşovca. Este constituită comunitatea reli- gioasă „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ având drept epitrop pe Vasile Iordăchescu. Pentru cei obişnuiţi cu organizarea bisericească din Româ- nia, modul de organizare bisericesc din Camâşov- ca poate apărea destul de ciudat. Comunitatea în frunte cu epitropul hotărăşte în ceea ce priveşte chestiunile administrative şi are un cuvânt greu de spus în alegerea preotului. Preotul în schimb este dator să aibă grijă să ţină slujbele „după cuvi- ință“ şi să-şi îndeplinească în mod conştiincios datoriile catehetice. Se pot decela lesne tradiţiile „slobodei“ basarabene, un oarecare spirit şagu- nian, precum şi tipul de religiozitate foarte atent la formă, specific regiunii, care nu a fost înţeles de ierarhii „regăţeni“ în perioada interbelică, fapt care a condus la numeroase conflicte, care nu au fost decât spre paguba unităţii Bisericii Ortodoxe Române. Putem invoca aici cazurile ierarhilor Gu- rie Grosu şi Dionisie Erhan, acuzaţi permanent de spirit „separatist“, de promovare a „autono- miei“ bisericii basarabene. Odată constituită, noua comunitate îşi va căuta un preot şi, în con- dițiile în care apele bisericii ortodoxe din Ucraina erau extrem de tulburi, s-a hotărât aducerea unui preot din nou înființata mitropolie a Basarabiei, care să slujească în limba română într-un sat com- pus numai din români. O delegaţie, în frunte cu 40 anul IV e nr. 40-41 CEALALTĂ ROMÂNIE ROST primarul de atunci, având asupra sa o cerere sem- nată de peste 800 de credincioşi, a mers la Î.PS. Petru Buburuz, mitropolit Basarabiei şi exarh al plaiurilor, care l-a rânduit ca slujitor în Camâşov- ca pe preotul Anatolie Cristea. Expulzarea unui preot Timp de doi ani, Anatolie Cristea a slujit, cu vrednicie spun oamenii din Camâşoveca, într-o în- căpere închiriată, în ideea că în curând se va ridi- ca din nou o biserică. Pe vechiul loc al bisericii se aşezase între timp un monument al eroilor „Ma- relui război pentru apărarea patriei“. Comunita- tea a cerut mutarea monumentului şi ridicarea pe vechiul amplasament a bisericii, în forma origi- nală. În acest sens s-a trecut la colecta de fonduri. Însă, din 1996, autorităţile ucrainene nu au mai privit cu ochi buni activitatea preotului Anatolie, care a fost calificat drept spion român, care are misiunea să bulverseze „armonia etnică“ din regiune. Profitând de faptul că mitropolia Basara- biei nu era recunoscută de către autorităţile Re- publicii Moldova, miliția ucraineană îi va pune in- terdicție pe cinci ani părintelui Cristea ca să mai N i 3 = E intre pe teritoriul Ucrainei. Timp de alți doi ani va fi un joc de-a şoarecele şi pisica, preotul Cristea încercând din când în când să ajungă la credincio- şii săi, pentru a fi din nou expulzat de autorităţile ucrainene. La începutul lui 1998 se începe asaltul siste- matic împotriva „cuibului de naționaliști români“ din Camâşovca, manifestându-se o stranie con- vergenţă între autorităţile ucrainene şi reprezen- taţii Mitropoliei Odessei şi Ismailului, dependen- tă de Patriarhia Moscovei. Spun stranie deoarece guvernul ucrainean visează demult să impună una din cele două autoproclamate biserici auto- cefale ortodoxe ucrainene, pentru a combate Pa- triarhia Moscovei, vector şi azi al ambițiilor impe- rialiste ale Rusiei. Din păcate pentru ei, nici una nu are recunoaştere canonică din partea autori- tăţilor sinodale ortodoxe legiuite. Însă, în cazul Camâşovca, „pericolul“ românesc era mai mare, iar Mitropolia Odessei este atotputernică în re- giune, dar fiind procentul mare de ruşi şi alţi lo- cuitori de credință ortodoxă de altă naţionalitate decât cea ucraineană. S-a profitat şi de decesul bătrânului protopop Nicolae, persoană mult mai conciliantă cu „rascolnicii“ români. După tradiţie, la Ismail a fost ales un nou protopop, în persoana unui alt Nicolae, care nu va conveni mitropolitu- lui Agafanghel al Odessei. EL'va impune cu forța ca protopop pe Gheorghe Grichko, Nicolae fiind tri- mis preot în satul bulgăresc Kamenka. Se va do- vedi în curând care era de fapt misiunea acestui Grichko. Diversiuni cu popi politici Forţat de autorități, primarul din Camâşovca (S. Bujor) a cerut public oamenilor să accepte un preot din partea Moscovei. În fața acestei acţiuni de forță, la 18 ianuarie 1998 peste 300 de oameni s-au adunat pe locul fostei biserici şi au cerut ca, până la clarificarea situaţiei bisericeşti din Ucraina, în Camâşovca să fie preot din Mitropolia Basarabiei. Toată manifestaţia a fost monitoriza- tă de autorităţile polițieneşti, iar epitropul Vasile Iordăchescu a fost arestat şi trimis în judecată pentru că a organizat o manifestaţie publică ne- autorizată, procurorii cerând, pe baza articolului 85 alin. 1 CP. Ucraina, o pedeapsă între 1 şi 3 ani sau o amendă de 8.000 de grivne, plătibilă de cei anul IV e nr. 40-41 4 ROST CEALALTĂ ROMÂNIE care participaseră la manifestaţie. În timpul pro- cesului, care a avut multe în comun cu vechile procese politice sovietice, Vasile Iordăchescu a reuşit să obțină achitarea, arătând că adunarea a avut caracter religios şi că, pe baza art. 34, alin. 2 din Constituţia ucraineană, orice adunare este permisă dacă este anunţată autorităţilor cu o zi mai devreme. Or adunarea fusese anunțată auto- rităților raionale cu o săptămână înainte. Scăpat de închisoare, epitropul Iordăchescu se vede confruntat cu preoţii pe care Odessa îi tri- mite în sat. Primul venit a fost Marian, care a fost primit cu ostilitate de credincioşi şi a plecat la scurt timp. În locul lui, în 1999, va veni preotul Alexei Grecu, român din părţile Reniului, sau „moldovan“ după propria declaraţie. Până a veni la Hagi Curda el fusese preot la Orlovka (raionul Reni), unde făcuse oarecare treburi necurate. Drept pedeapsă mitropolitul Agafanghel îl trimi- te „în exil“ la Camâşovea, cu misiunea precisă de a „pacifica“ zona. Avertizat că nu mai are unde pleca în alt sat şi sigur pe sprijinul autorităților 42 bisericeşti şi polițieneşti, preotul Grecu trece ime- diat la un program de forță. EI îl proclamă pe fos- tul preot Anatolie Cristea eretic şi cere ca toți co- pii botezați de acesta să fie rebotezaţi de el, căsă- toriile să fie refăcute, iar în cazul morţilor să se ia un pumn de țărână de pe mormânt, să fie dus la biserică ca să fie citit şi mai apoi să fie presărat pe mormânt. În plus, popa Alexei va refuza să oficie- ze orice slujbă de înmormântare, dacă groapa era făcută conform unui obicei vechi din zona: după ce se sapă o groapă de doi metri se face apoi o ni- şă laterală unde este pus mortul, pentru ca pă- mântul să nu cadă direct pe sicriu. Alexei a cerut ca groapa să se facă aşa cum se face „pe tot cuprin- sul patriarhiei Moscovei“. Gesturile lui Alexei şi presiunile autorităților au produs ample frământări în sat. La început, la slujbele făcute de Alexei asistau doar câteva rude ale primarului, păzite de gardieni ca să nu pără- sească incinta. Majoritatea erau revoltați de atitu- dinea dură a noului preot, denunțând în plus sla- ba sa pregătire teologică. Cu timpul, nevoia de a Biserica din Hagi Curda înainte de demolare anul IV e nr. 40-41 CEALALTĂ ROMÂNIE ROST participa la slujbe a unei părți a populaţiei a învins. După cum afirma cineva din zonă: „după atâţia ani de ateism, poţi îmbrăca şi o maimuță în odăjdii, iar babele îi vor săruta mâna“. Era până la urmă tot popă şi Alexei, cu anteriu şi cu potcap, după rânduială. Alţii s-au dus de frică, o teamă care se va accentua pe an ce va trece. Nucleul „dur“ al credincioşilor a rămas alături de epitrop. Aceştia s-au întâlnit o perioadă fără preot, într-o casă din sat. Conştient de faptul că acest lucru nu e normal şi dorind să nu rupă în două comunita- tea din Hagi Curda, Vasile Iordache va căuta un modus vivendi cu preotul Grecu. La rândul lui, acesta va căuta un timp să nu intre în conflict cu epitropul care, legal, era administratorul paro- hiei sub toate aspectele materiale. Banii românești declanșează războiul Visul lui Vasile Iordache era să se ridice în sfârşit biserica, pentru ca să existe un loc în jurul căruia credincioşii să se adune. El va face toate demersurile în acest sens (proiecte, aprobări) şi va cere finanțare de la Departamentul Românilor de Pretutindeni, condus atunci de entuziaştii Vio- rel Badea şi Antonie Popescu. Departamentul a promis, în 2000, 15.000 de dolari pentru biserica din Hagi Curda, bani care însă nu au mai ajuns niciodată în mâinile epitropului, din simplul mo- tiv că noua putere iliesciană instaurată la Bucu- reşti nu era interesată de asemenea probleme. Cu toate acestea, mirajul banilor a produs scânteia care a declanşat războiul. La auzul că va exista o finanțare importantă, protopopul Grichko, îm- preună cu alţi cinci preoți, se va deplasa în sat şi-i va cere epitropului Iordăchescu ca 5.000 de do- Lari să fie daţi pentru refacerea soborului din Is- mail, iar toate actele parohiei să fie încredințate preotului Grecu. Vasile Iordăchescu a refuzat să dea banii deoarece aceştia aveau o destinaţie pre- cisă şi nu puteau fi deturnați. În plus, a fost clar că se dorea subordonarea cu orice preţ a comunită- ţii Mitropoliei Odessei, în timp ce majoritatea cre- dincioşilor doreau să ţină de Mitropolia Ba- sarabiei. Conflictul a continuat surd timp de alți doi ani, timp în care, de frică, tot mai mulți credin- cioşi au părăsit ideea de a fi de partea Mitropoliei Basarabiei, în fața permanentelor demonstraţii de forţă ale preotului Grecu şi a indiferenței inte- resate de care dădeau dovadă autorităţile locale. În cele din urmă, o parte a credincioşilor hotărăş- te să se regrupeze ca fideli ai Mitropoliei Basara- biei, făcând în acest sens demersuri lungi şi obosi- toare la reprezentații Departamentului pentru Probleme Religioase din Odessa şi Kiev. În acţiu- nea lor, ei au fost favorizați de faptul că, în cele din urmă, Mitropolia Basarabiei a fost recunoscu- tă la 30 iulie 2002 în Republica Moldova şi de vântul schimbării care se manifesta în rândul autorităților de la Kiev. La 26 martie 2003 este recunoscută de Ad- ministraţia regională de Stat Odessa Comunita- tea religioasă ortodoxă „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“ din satul Camâşovca, raionul Ismail, de- pendentă de Mitropolia Basarabiei. Autorităţile raionale au trebuit să recunoască existenţa în Ca- mâşovca a două parohii, una care ţine de Mitro- polia Basarabiei şi alta dependentă de Mitropolia Odessei, iar primarul din localitate (M. Bulgarul) a acordat spaţii pentru ambele comunități, în aceeaşi clădire, însă la etaje diferite (e vorba de clădirea administrativă a fostului colhoz „Pobe- da“) pentru desfăşurarea cultului. Prin urmare, cu toate aprobările în bună re- gulă, preotul Anatolie Cristea a revenit în Camâ- şovca şi a trecut la reorganizarea comunității. Din păcate, oamenii nu s-au bucurat prea mult de drepturile obţinute, deoarece diversele servicii de securitate, în colaborare cu reprezentanţii Mi- tropoliei Odessei au trecut rapid la contracararea „cuibului de conspiratori români“ prin tot felul de mijloace de intimidare. Ei au grijă însă ca în față să apară acest Alexei Grecu, iar cei implicați în dispute să fie tot locuitorii din sat, români, astfel încât din exterior să pară că este vorba de un sim- plu conflict între românii dintr-un sat, o păruială între doi preoţi care-şi împart aceeaşi parohie. Ameninţări, bătăi, incendieri Cronologic, lucrurile s-au petrecut astfel: Pe 17 iunie 2003, un număr de 19 credincioşi ţinând de Mitropolia Basarabiei, cu voia primarului M. Bulgarul au trecut la amenajarea terenului unde se aflase biserica, teren care ţine, conform celor afirmate chiar de avocaţi ucraineni, de Mitropo- anul IV e nr. 40-41 43 ROST CEALALTĂ ROMÂNIE lia Basarabiei, în virtutea faptului că a fost pro- prietatea Episcopiei Dunării de Jos. Ei au fost agresaţi verbal de soţia preotului Alexei, Elvira, care l-a amenințat apoi pe Vasile Iordăchescu că-i va da foc la casă. Sosind şi preotul Grecu, acesta a declarat că sudul Basarabiei a fost eliberat de ruşi de sub stăpânirea turcilor şi că Patriarhia Mosco- vei a readus credința pravoslavnică în zonă. În plus a afirmat că a jurat Patriarhului Moscovei şi că se va bate până la ultima picătură de sânge pentru ca să facă să dispară „schisma“ în Camâ- şovca. În seara zilei de 21 iunie părintele Cristea a săvârşit botezul copilului soților Alexei şi Viola Cocoş şi a ieşi apoi, cu un grup mic de credincioşi, pe scările clădirii administrative unde se ţin sluj- bele. Atunci au fost înconjurați de un număr de indivizi mirosind a alcool, care l-au agresat fizic şi verbal pe preot, cerându-i socoteală în ce calitate a venit să slujească în sat şi ce a făcut cu banii strânşi până în 1997 pentru construcţia bisericii (ulterior, în revista Concordia se va arăta lămurit ce s-a întâmplat cu banii şi cu materialele de con- strucție cumpărate până în 1997). Întâmplător sau nu, din sat erau ple- cați în acea zi şi primarul, şi miliţian- ul, iar lucrurile au fost lăsate fără re- zolvare. În noaptea de 29-30 noiembrie 2003, gospodăria lui Vasile Iordăchescu a fost incendiată pentru prima oară. După o serie de amenințări telefonice, locuinţa epitropului este pentru a doua oară incendiată la 29 februarie 2004, dată la care este incendiată şi maşina preotului Anatol Cristea. În noaptea de 4-5 iulie 2004 (în ajunul sărbătorii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel), camera care slujea drept capelă eno- riaşilor care ţineau de Mitropolia Basarabiei a fost devastată, iar epitropul Iordăchescu bătut. Deşi au fost deschise anchete de către autoritățile polițieneşti, niciodată aceste nu au fost finalizate. Fiindu-i teamă ca familia sa să nu păţească ceva, preotul Cristea va pleca în cele din urmă din sat. În locul său a fost “| orânduit părintele Nicolae Asargiu, care mai avusese experiențe de acest gen la Anadol, sat în părţile Reniului, de unde a fost la rândul lui expulzat pe cinci ani în Republica Moldova, deşi era de baştină din Anadol. Într-un interviu din 2005, părintele Nicolae arăta: „În cazul de la Hagi Curda nu se poate vorbi de două comunităţi ortodoxe. Este vorba doar de doi pre- oți, pe care nu-i deosebeşte nimic, în afară de fap- tul că nu-i deosebeşte nimic, în afară de faptul că au subordonări canonice diferite: unul este cu Biserica Ortodoxă a Mitropoliei Basarabiei, celălalt este cu Biserica Pravoslavnică Rusă. Și atât. Chiar şi hramul bisericii este unul şi acelaşi: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Vreau să ştiţi: comunitatea creştin-ortodoxă de la Hagi Curda niciodată n-a fost în dezastrul în care este astăzi. Ea a fost întotdeauna sub o singură oblăduire şi cu o singură păstorire. Şi aşa ar fi fost în contin- uare, dacă în viața ei nu s-ar fi amestecat au- torităţile politice... La Hagi Curda lumea ar fi fost şi ar fi rămas toată împreună, dacă în viața bi- sericească nu s-ar fi implicat statul“. Părintele 44 anul IV e nr. 40-41 CEALALTĂ ROMÂNIE ROST Nicolae îşi exprima speranța că se va putea sărbă- tori cum se cuvine aniversarea celor 130 de ani de la sfinţirea bisericii, fapt care din păcate nu s-a petrecut. În urma repetatelor agresiuni fizice şi dat fiind că mai avea şi altă parohie de păstorit în Re- publica Moldova, părintele Nicolae va părăsi la rându-i Hagi Curda, la sfârşitul lui 2005, în locul lui sosind tânărul Anatolie Curtev. Acesta a şi fost întâmpinat de preotul Alexei cu amenințarea că mafia pe care o are în Ismail îi va omori soția şi copiii. În postul Paştelui din acest an amenințări- le vor fi concretizate în bătaia cumplită pe care preotul Curtev o va primi de Ia trei indivizi în preajma autogării din Ismail şi mai apoi, în noap- tea învierii, de aruncarea de gaze lacrimogene în capelă, fapt care a făcut ca o mare parte din cre- dincioşi să se împrăștie fără a serba cum se cu- vine învierea Domnului. Acest eveniment a fost punctul culminant al unor evenimente care au loc săptămânal. Cum credincioşii lui Alexei au capela la parter, iar cei ce țin de Mitropolia Bsarabiei la etaj, permanent duminica după liturghie, diverşi indivizi urcau şi proferau injurii la adresa „românilor“ sau arun- cau manifeste împotriva preoților dependenţi de mitropolia Basarabiei. Oamenii erau prin urmare destul de obişnuiţi cu acest tratament, însă ulti- mele evenimente se pare că i-au afectat foarte mult. Preotul Anatolie a plecat să-şi pună soția şi copii la adăpost în altă localitate, iar oamenii se tem să mai vină la biserică. Mai mult, terenul fos- tei biserici din sat a fost atribuit credincioşilor preotului Grecu, iar Mitropolia Odessei a dema- rat acţiunea de construcţie a unui locaş de cult în Camâşovca. În aceste condiţii este legitimă în- trebarea câți vor mai rămâne fideli Mitropoliei Basarabiei? Conspirația KGB Acestea ar fi evenimentele, în mare, până în prezent, iar pe marginea lor merită făcute câteva comentarii. În primul rând e vorba de implicarea directă a Mitropoliei Odessa în acţiunea de des- ființare a redutei româneşti din Hagi Curda. Ma- joritatea ierarhilor din Patriarhia Moscovei sunt foşti agenți KGB, care nu văd cu ochi buni dezvol- tarea unei conştiinţe româneşti. Preotul Alexei Grecu este numai un pion în această gigantică conspirație deoarece cei din Odessa se tem că, dacă ar fi lăsate în pace, majoritatea comunități- lor româneşti din sudul Basarabiei ar trece la mi- tropolia păstorită de Petru Buburuz. Implicarea autorităților ecleziastice din Odessa şi Ismail în scandal nici nu a fost ascunsă. În periodicul bise- ricesc editat la Ismail, Vasile Iordăchescu este cal- ificat cu epitete ca „satana“ sau „spion român“. În ultimul timp, pentru a nu exista acuze de discri- minare, s-a început numirea de preoți „moldo- veni“ în satele majoritar româneşti, însă ei sunt puşi sub un control strict şi sunt lipsiţi de posibili- tatea de a avea cărți de cult româneşti, astfel că limba pe care o folosesc în slujbe este departe de a fi satisfăcătoare. Orice carte de cult adusă din România este privită ca o ingerință a Patriarhiei Române pe un teritoriu care ţine canonic de Mos- cova şi este respinsă. În această chestiune Biserica Ortodoxă Ro- mână ar trebui să aibă un cuvânt de spus, însă până acum ea s-a păstrat într-o tăcere prudentă. Ea este în comuniune cu Patriarhia Moscovei şi în- cearcă să întreţină relaţii cât mai bune cu aceasta. De aici rezultă o tăcere care ar putea părea exce- siv de prudentă. Dintr-o anumită perspectivă po- ziția bisericii noastre poate fi de înţeles, deoarece ea are o poziţie deloc de invidiat într-o lume orto- doxă sfâşiată de nenumărate contradicții. Una din ele priveşte chestiunea jurisdicției canonice şi a interferenţei diverselor autorități ecleziastice, poate principalul motiv care împiedică convoca- rea multaşteptatului sinod panortodox. Interpre- tarea diferită a termenului etnos (tradus fie prin neam, fie prin provincie) conţinut de canonul 34 Apostolic stă Ia originea tuturor disputelor. În ca- non se spune: „Se cade ca episcopii fiecărui neam (etnos) să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să facă fără încuviințarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care se referă la epar- hia sa. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviințarea tuturor, căci numai astfel va fi înțelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt“. Nu vom insista asupra modului în care a fost folosit acest canon de-a lungul timpului. Amintim doar câteva repere: în momentul creştinării bulgarilor acesto- ra lise recunoaşte un patriarh. În momentul cuce- anul IV e nr. 40-41 45 CEALALTĂ ROMÂNIE ririi Bulgariei de împăratul bizantin Vasile al II-lea, patriarhia bulgară este desființată şi toți credin- cioşii sunt aduşi sub ascultarea patriarhului de Constantinopol. Sub Asăneşti, patriarhatul bul- gar este restaurat, iar lui i se va adăuga patriarha- tul sârbesc. După cucerirea Peninsulei Balcanice de către turci, aceştia vor păstra o perioadă diver- sitatea autorităţilor patriarhale, însă, în secolul XVII, când Imperiul Otoman începea să scârţâie, au pus pe toţi ortodocşii din imperiu, indiferent de naţionalitate, sub autoritatea Patriarhiei de Constantinopol. Din acel moment şi mitropoliile româneşti, cu o mare tradiție de autonomie, au fost înfeudate Fanarului. Prin urmare, lupta pen- tru independenţa politică a popoarelor din Bal cani s-a îngemănat cu lupta pentru independența religioasă de sub autoritatea Fanarului. Imperiul Rus a răpit pămînturi și biserici Dacă în cazul românilor şi sârbilor, de la independența politică s-a trecut la independența religioasă, cazul bulgar a fost invers. Preoții şi cre- dincioşii bulgari aflați încă sub dominație tur- cească au cerut înființarea unui exarhat care să promoveze limba slavonă în biserică şi care să-i protejeze pe bulgari de încercările grecilor de asi- milare prin biserică. Această înființare de două autorități bisericeşti în cadrul aceluiaşi stat a stâr- nito imensă dispută în jurul aşa numitei probleme filetiste care nu se va rezolva decât în 1953 Ia pre- siunile Patriarhiei Moscovei, manipulată de KGB. În ceea ce priveşte Patriarhia Moscovei, aceasta, pe măsură ce Imperiul Rus cucerea noi teritorii, le îngloba în teritoriul ei canonic, chiar dacă acestea nu făcuseră niciodată parte din el. Aşa s-a petrecut cu Basarabia, până atunci parte integrantă a Mitropoliei Moldovei. La fel, nici mi- tropolia Kievului, nu a fost până la cucerirea rusă sub ascultarea Moscovei. Deşi s-a angajat să res- pecte diversitatea lingvistică şi etnică, Biserica Rusă a trecut la o amplă campanie de rusificare prin biserică ale cărei efecte se văd şi azi. În mo- mentul în care Imperiul Rus s-a prăbuşit, diverse- le părți desprinse s-au reorganizat în biserici ca- nonic recunoscute de patriarhiile Răsăritului. Acest lucru nu a fost acceptat niciodată de URSS care s-a folosit de Patriarhia Moscovei în planuri- le sale de dominație în Europa de Est şi Centrală. Teritoriile care au fost recucerite după 1944 au fost reînglobate în patriarhia Moscovei iar unde nu s-a putut, cum a fost cazul Cehoslovaciei şi Po- loniei, Moscova a dat o nouă „confirmare“ şi „re- cunoaştere“ acestor biserici locale, făcând astfel precum preotul Grecu când a venit prima dată la 46 anul IV e nr. 40-41 CEALALTĂ ROMÂNIE ROST Hagi Curda. Prin urmare, organizarea bisericeas- că ortodoxă de azi este rezultatul Conferinţei Panortodoxe de la Moscova din 1948, făcută sub indicaţiile KGB-ului pentru a sluji planurile ex- pansioniste sovietice. Acum bisericile ortodoxe din țările baltice, din Ucraina sau Republica Mol- dova pot foarte bine, în virtutea modului cum de- a lungul istoriei a fost interpretat canonul 34 să-şi proclame autonomia, autocefalia sau să treacă de altă autoritate canonică decât cea moscovită. Din- tre aceste noi biserici ortodoxe unele au fost recu- noscute (în Estonia), altele sunt considerate neca- nonice. Acest fapt se datorează fricii pe care o emană în continuare Rusia şi a încercării de a se evita fragmentarea şi mai mult a unui organism al ortodoxiei deja hăcuit şi suferind. Cum i se răspunde bunăvoinţei BOR În lumea ortodoxă Biserica din România este într-o situaţie ingrată. Se poate afirma cu toa- tă certitudinea că, încă din perioada interbelică, Biserica Ortodoxă Română este cea mai deschisă la nou şi cea mai modernă în spirit din toate bise- ricile ortodoxe importante. Deşi şi ea a avut une- le excese, totuşi în Biserica Ortodoxă Română nu au existat manifestările de imperialism religios pe care le constatăm şi azi la Biserica Rusă, nici manifestările de naționalism primitiv pe care le decelăm la sârbi sau la diversele eparhii greceşti. Biserica Ortodoxă Română a înființat pentru cei mai numeroşi credincioşi ortodocşi de altă naţio- nalitate decât românii, anume sârbii şi ucraine- nii, două vicariate dependente de Patriarhul Ro- mâniei, prin care aceştia îşi pot dezvolta o viață bisericească autonomă în limba proprie. Din pă- cate, nici sârbii, nici ucrainenii n-au răspuns cu aceeaşi monedă. Sunt binecunoscute persecuțiile la care sunt supuşi românii din Valea Timocului, „vinovaţi“ de faptul că vor slujbă în limba româ- nă, iar situaţia din Ucraina am prezentat-o deja. Din perspectiva canoanelor bisericeşti, aceasta ar fi soluţia cea mai bună: înființarea unui vicariat ortodox român în Ucraina, care să permită dez- voltarea unei vieţi bisericeşti româneşti. Dar, până acum, nici o discuţie nu s-a purtat în acest sens (e şi greu de stabilit cu cine trebuie purtată această discuţie) în timp de oamenii din Hagi Curda nu mai pot aştepta. Totuşi, juridic, această parohie ţine de Mitropolia Basarabiei, oamenii de aici au răspuns cu entuziasm de câte ori ier- arhul lor le-a cerut obolul, iar Patriarhia Română ar trebui să ia o decizie. Dacă din punct de vedere bisericesc lucrurile sunt mai complicate, din punct de vedere legal ele sunt cât se poate de clare. Ucraina este un stat care recunoaşte liberul exerciţiu al cultelor reli- gioase şi mai multe autorități ecleziastice orto- doxe pe teritoriul său. Parohia din Hagi Curda funcţionează legal ca parohie dependentă de Mi- tropolia Basarabiei, conform legilor ucrainene, iar acest lucru nu mai poate fi schimbat. Tocmai pentru că nu se poate lua o măsură administra- tivă, servicii secrete şi autoritățile locale încura- jează actele de teroare împotriva românilor, care nu sunt apoi rezolvate niciodată, sperîndu-se ca oamenii din Hagi Curda vor ceda în faţa terorii. Acest lucru este posibil cât nimeni nu se intere- sează de cele ce se petrec acolo. În momentul când Hagi Curda ar deveni un caz dicutat în mass- media internaţională, acest lucru ar înceta, deoarece noile autorități de la Kiev, care doresc să obţină integrarea Ucrainei în Uniunea Euro- peană, sunt sensibile la semnalele venite de la Strasbourg. Aici trebuie să intervină autorităţile române şi opinia publică românească. Responsabilitatea noastră Se tot vorbeşte de cât de ticăloşi sunt ucrai- nenii, dar se uită partea de vină, imensă, pe care noi 0 avem. Ucrainenii fac tot ce fac pentru că li se permite acest lucru de către noi, pentru că, din laşitate sau comoditate, ne facem că nu-i vedem pe fraţii noştri din sudul Basarabiei. Teama este cuvântul de ordine în toate satele româneşti din Ucraina, teama că nu au pe cine să se bazeze în afară pe ei înşişi. Adesea cei de acolo spun că, dacă ar simți măcar puţin ajutorul din partea țării-mamă, ar putea să facă mult mai multe. În schimb, din România se aud din când în când zbierete isterice din partea unor iresponsabili, care cer unirea imediată a teritoriilor româneşti din Ucraina cu România, şi... atât, fără să-şi dea seama că ponoasele pentru o asemenea atitudine le trag cei din Ucraina. Din această perspectivă, este firească suspiciunea autorităţilor ucrainene, anul IV e nr. 40-41 47 ROST CEALALTĂ ROMÂNIE care, la fel de adevărat însă, iau măsuri dispro- porționate. De exemplu, dacă mergi cu maşina prin sudul Basarabiei, îţi poţi da seama dacă satul este românesc sau bulgăresc în funcţie de calita- tea drumurilor comunale, net superioare în al doilea caz. E limpede că, dacă sunt tăiate investi- țiile pentru sat, îţi piere cheful de a mai promova cauza românească. Românii din Ucraina suferă, iar din partea României nu vine nici un ajutor concret (culmea culmilor este că autorităţile ro- mâne nu ştiu nici acum care sunt satele cu popu- laţie română din Ucraina). Din acest motiv, este normală adoptarea hainei moldovenismului, care te scuteşte de neplăceri, sunt explicabile de- mobilizarea oamenilor şi chiar sentimentul de ură de sine - atât de bine manifestat în cazul ro- mânilor din Camâşovca. Ne putem întreba ce ar fi fost dacă toți românii cu influență ar fi denunțat viguros şi sistematic abuzurile din acel sat, la toate instanţele posibile. Ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă banii pentru biserică ar fi ajuns în Hagi Curda şi s-ar fi construit sfântul locaş. Nu putem şti precis, dar credem că am fi fost mai aproape de o comunitate unită în jurul bisericii, sigură că țara-mamă o apără. Nici acum nu e tim- pul pierdut, acum când românii din Hagi Curda sunt în cea mai neagră deznădejde. Trebuie atrasă atenţia tuturor celor care pot interveni ca abuzurile de acolo să înceteze, iar autorităţile ucrainene să înceapă să aplice legea. Mai mult, orice bănuţ dat pentru ridicarea bisericii din Hagi Curda va întări însutit inimile oamenilor de aco- lo. Ei au fost solidari cu tot neamul românesc la nevoie, acum e rândul nostru. Poate soluţia aceasta va deveni redundantă în condiţiile unei înțelegeri între biserici, dar cel puţin în acest mo- ment ea este singura ca să arătăm că suntem aproape de românii de acolo. Ce-i de făcut Închei aceste rânduri cu următoarele consi- deraţii în ceea ce priveşte relaţiile româno-ucrai- nene: trebuie să fim fericiți că în coasta noastră nu mai este monstrul rus, chiar dacă naţionalis- mul de azi din Ucraina este extrem de deranjant. Trebuie însă înțeleşi şi ucrainienii. Au fost secole de-a rândul sub stăpânire străină şi abia şi-au obținut o independență care este atacată sistema- tic. Cu ei va trebui să negociem în viitor şi să avem relaţii bune. Va trebui să negociem deschis, bărbăteşte, pe probleme care se pot rezolva con- cret şi nu pe utopii: colaborarea în bazinul Mării Negre (gazul din jurul Insulei Şerpilor este de fapt miza esenţială a relaţiilor dintre cele două țări, miză din care derivă totul), pe Dunăre şi pro- blema Transnistriei. Nu cred posibilă revenirea nordului Bucovinei şi a sudului Basarabiei la România, mai ales că am recunoscut aceste pro- vincii ca aparținând Ucrainei. Se poate visa la o unire cu Republica Moldova sau cel puţin la o Re- publică Moldova în graniţele de azi în afara influ- enței ruse, cu problema Transnistriei rezolvată şi cu identitatea românească asumată. În momen- tul în care chestiunile economice şi politice dintre Ucraina şi România vor fi rezolvate, nu vor mai fi motive ca etnicii români din Ucraina să fie consi- deraţi „agenți“ sau „spioni“, iar problema va fi în- chisă. Până atunci, autoritățile române trebuie să atragă permanent atenţia că este împotriva drep- turilor omului să limitezi libertatea de exprimare aunei etnii în virtutea faptului că există unele dis- pute cu țara-mamă a acesteia şi să apere drep- turile lor, chiar dacă sunt doar nişte bieţi țărani la margine de lume. 48 anul IV e nr. 40-41 HISTORIA Represiunea comunistă impotriva culturii Studiu de caz: Paul Goma Mircea Stănescu nistă“ înțelegem toate acele metode şi teh- nici ale Partidului comunist/Securităţii, folo- site pentru a distruge nu doar orice formă reală sau posibilă de opoziţie, ci şi orice manifestare publică a libertăţii de gîndire şi de expresie. În mod conex, prin „cultură“ înţelegem toate acele producții ale spiritului care diferă de linia politică oficială a regimului comunist, indiferent că este vorba despre artă, ştiinţă, religie sau atitu- dini ori comportamente politice!. În ilustrarea şi analiza acțiunilor represive ale Partidului şi/sau Securităţii am ales cazul scri- itorului Paul Goma, unul dintre cei mai mari pro- zatori postbelici, opozant al regimului şi dizident, militant pentru drepturile omului, atât în ţară cât şi în exil. Cazul este cu adevărat emblematic, mai întîi pentru că Paul Goma trimite sistematic în Oc- cident manuscrisele romanelor sale în vederea publicării. Apoi, pentru că odată cu Paul Goma se naşte dizidenţa din România comunistă, organis- mele regimului utilizînd toată gama de metode şi N ] n prezentul studiu, prin „represiune comu- tehnici represive pentru a-i distruge pe el şi pe cei din jurul său. Pentru expunerea de faţă ne vom întemeia pe lucrările scriitorului, pe de o parte, şi pe docu- mentele de Securitate accesibile, pe de altă parte2. Putem decela trei perioade în scrierile şi acţi- unile lui Paul Goma: refugiul și închisoarea (1944-1976), dizidența (1977) şi exilul (1977- prezent). Documentele accesibile care reflectă acțiunile Aparatului Terorii acoperă parțial şi lacunar doar o parte din istoria personală a scrii- torului (1957-1977). Din acest motiv analiza noastră se va focaliza pe o parte din prima peri- oadă - cea a originilor dizidenţei scriitorului - şi pe cea de-a doua, lăsînd de-o parte cea de-a treia perioadă şi etapa dintii a primei perioade 5. Prima perioadă În 1956, în timpul Revoltei Maghiare, Goma este condamnat la 2 ani de închisoare „corecţio- nală“ pentru „agitaţie“. Este deţinut la Gherla, ex- periență pe care o redă în romanul cu acelaşi titlut. La 21 noiembrie 1958 ar fi trebuit ca pe- 1 Pentru o analiză mai detaliată asupra scopurilor represiunii în regimul comunist, în general, şi a represiunii asupra gîndirii şi expresiei („crimăgîndit“, după formula lui Orwell), în particular, a se vedea studiul introductiv Ia cartea noastră: Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituțiile şi practicile, Bucureşti, Editura Vremea, 2004, pp. 9-52. 2 Mare parte din scrierile lui Paul Goma se găsesc, în acces liber, pe site-ul său, la adresa electronică: www.paulgoma.free.fr. Menţionăm, totodată, că autorul a făcut deja acea punere față-în-față a propriilor lucrări memorialistice cu documentele Securităţii în ediţia a III-a din Culoarea curcubeului '77, publicată în 2005 la Editura Polirom din Iaşi, lucrare care este însoţită de o selecţie de documente, comentate, din dosarele Securităţii care îl privesc pe scriitor, intitulată Cod „Bărbosul“ (Din dosarele Securităţii, 1957-1977). Pentru studiul de față vom trimite la această din urmă lucrare care se află pe site-ul autorului, întrucât este completă, deci: „standard“. 3 Întrucât documentele Aparatului Terorii tac cu privire la ceea ce doresc să ascundă, sau ele nu sînt accesibile din acelaşi motiv, orice expunere trebuie să precizeze din capul locului rațiunile selecției tematice pe care o operează. Pentru o analiză a „momentului Goma“ în contextul general (şi ulterior) al dizidenței în România comunistă, a se vedea studiul nostru Despre dizidență în România comunistă (1977-1989), în „Sfera Politicii“, nr. 106/2004, pp. 39-47. Totodată, pentru acţiunile represive ale Securităţii asupra scriitorului şi a familiei sale a se vedea studiul nostru Securitatea şi terorismul (inter)naţional (1977-1989), în revista ROST, octombrie-decembrie 2005. 4V. Paul Goma, Gherla, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990. anul IV e nr. 40-41 49 ROST HISTORIA deapsa să-i expire, însă cu circa trei luni înainte de termen Securitatea se interesează de situația sa. La dosar există un schimb de adrese între Bi- roul „D“ al Regiunii de Securitate Cluj (sub juris- dicția căruia se afla închisoarea Gherla) - struc- tura locală a Direcţiei centrale „D“ a Securităţii (care se ocupa de deţinuţii politici) şi Serviciul/ Direcţia „C“ a Securităţii de la Bucureşti (care se ocupa de dosare - strămoșul Centrului de Infor- mare şi Documentare de mai tirziu). Întrucât con- cluzia este că Paul Goma nu s-a „reeducat“, prin Decizia nr. 15.157, semnată de însuşi şeful Secu- rității, Pintilie Gheorghe, i se fixează „domiciliu obligatoriu“ pe o perioadă de 36 de luni. Modul în care se produce această a doua condamnare este unul de tip extrajudiciar, Securitatea fiind în acest caz nu doar călăul, ci şi procurorul şi judecă- torul. Decizia în cauză se întemeiază pe Hotărirea Consiliului de Miniștri nr. 337/11 martie 1954, cu privire la reeducarea foștilor condamnaţi con- tra-revoluționari care şi-au executat pedeapsa. Hotărîrea însăşi face parte din legislaţia secretă a regimului, fiind integrată unei suite de norme procedurale prin care erau distruşi duşmanii re- gimului. Rolul măsurii, după cum este spus expli- cit, este unul preventiv, căci în timpul detenţiei Paul Goma „nu a fost semnalat informativ“? (a se citi: rețeaua informativă nu a obținut despre el in- formaţii că ar fi avut atitudini sau un comporta- ment împotriva regimului). Motivarea constă în chiar antecedentele sale: „a desfăşurat activitate duşmănoasă împotriva regimului [...] iar în peni- tenciar a avut o comportare rea“ (a se citi: a fost pedepsit). Domiciliul forţat - în fapt, un stadiu interme- diar între detenţie şi „libertate“ (oficialii chinezi au un mod sugestiv de a-i numi pe aceşti deținuți: „prizonieri liberi“7) - îi este stabilit în „satul nou“ Lăteştis. La expirare, în 1961, prin Decizia nr. 16.285, semnată de secretarul general al MAI, Ne- grea Vasile, pedeapsa i se prelungeşte cu alte 24 de luni, pe motiv că: „întreţine relaţii cu elemente urmărite prin acțiuni informative“. În acest con- text, Paul Goma redactează primul său memoriu către MAI, Procuratura Generală, MAN şi CC al PMR cerîndu-le să ancheteze decizia de a i se pre- lungi domiciliul forțat. Este un moment foarte im- portant, care poate fi integrat în tipul de acțiuni care țin de originile dizidenţei est-europene în ge- neral, şi a lui Paul Goma în special. În urma me- moriului, în ianuarie 1963 acelaşi Negrea Vasile hotărăşte „să fie pus în libertate şi lucrat informa- tiv şacoloţ unde se va stabili“10. Se stabileşte la Șercaia, la părinţii săi, unde lucrează ca muncitor necalificat, „la munca de jos“, ca toţi foştii deţinuţi politici „nereeducaţi“. Este în permanență urmărit. În 1965, ca urmare a unui decret dat de Ceauşescu în august, prin care foştilor deţinuţi politici li se dădea voie să-şi con- tinuie studiile, concurează şi reuşeşte - în urma unui examen - să fie admis la Facultatea de Filo- logie din Bucureşti. Aici este luat „în lucru“ de securistul de „obiectiv“, It.-maj. Achim Victor. Ca manieră de „lucrare activă“!! - adică de anihilare -, Securitatea caută să-l recruteze ca informator. Tentativa are loc pe 17 februarie 1967, ziua în care tatăl lui Paul Goma a murit. După toate pro- babilităţile, Organul Teorii s-a folosit de acest mo- ment prielnic, întrucât directivele privind modul de recrutare a informatorilor indică maniera de studiere a „candidaţilor“ şi găsirea celor mai po- trivite momente pentru a o face!?. În total au fost trei asemenea tentative - toate eşuate. Pentru a evita presiunile Securităţii, în toam- na lui 1967 Paul Goma abandonează facultatea: „Ca Să nu mai aibă ce pierde, ca să poată fi şanta- 5 Paul Goma, Cod „Bărbosul“ (Din dosarele Securității, 1957-1977), la www.paulgoma.free.fr, p. 10 (fără altă indicație, toate trimiterile sînt la prezenta ediţie a acestei lucrări). 6 Paul Goma, op. cit, p. 12. 7 Vezi Hongda (Harry) Wu, Laogai, the Chinese Gulag, Westview Press Inc., 1992 (ed. franceză Paris, Dagorno, 1996). 8 Această experienţă este descrisă de autor în două lucrări: Bonifacia, Bucureşti, Editura Omega, 1991 şi Lătești (neterminată), pe site-ul autorului. 9 Paul Goma, op. cit, p. 14. 10 Paul Goma, op. cit, p. 17. 1! Paul Goma, op. cit. p. 26. 12 Vezi în acest sens Directiva despre munca cu agentura, Arhivele Securităţii, Fond „D“ (Documentare), 19 p. 50 anul IV e nr. 40-41 HISTORIA ROST d ae Foto: Bogdan Onofrei jabil“13. În vară trimite în Occident prima varian- tă a romanului Ostinato - acest roman, eseu, poem epic în acelaşi timp - în vederea publicării. Aceste două decizii fac ele însele parte din genul de acțiuni care vor contura noul tip de opoziţie la comunism - diferit de acțiunea armată sau de re- zistența pasivă (subversivă) - dizidenţa. Fără drept de semnătură În 1968 - în timpul invaziei sovietice în Ce- hoslovacia - Paul Goma cere conducerii USR să intre în Gărzile Patriotice. Motivul: Basarabia. 1 se spune că drumul către Gărzile Patriotice trece prin Partid, aşa că face cerere de primire. Goma pauză VI le iii A SI ———=S3I II == Ni va regreta mai tirziu că nu primise o armă, aşa cum spera. Pentru Partid, acest episod nici nu va exista: se va comporta ca şi cum evenimentul nici n-ar fi avut vreodată loci“. 1 se publică prima şi singura carte: Camera de alături. Începînd din 1970, scrierile îi sînt refuzate sistematic de cen- zură şi nu i se mai publică nimic (în termenii regi- mului: „i se retrage dreptul de semnătură“). Ace- laşi lucru se întîmplă şi cu soţia şi socrul său. Con- comitent, prin „planul de măsuri“ de la 24 iunie 1971, semnat de şeful Direcţiei I (Informaţii Inter- ne), gl.-mr. Borşan Dumitru, Securitatea acționea- ză pentru împiedicarea publicării scrierilor sale 13 Paul Goma, Bio-bibliografie, la www.paulgoma.free.fr, p. 9. 14 Sau, aşa cum îi va spune George Ivaşcu în 1973: „Nu te-am dat afară, atât că, în 1968, nu te-am primit înăuntru.“ Paul Goma, Bio-bibliografie, la www.paulgoma.free.fr, p. 14. Într-un mod similar se petrec lucrurile şi cu Vasile Paraschiv, membru de partid deziluzionat, care în 1969 îşi dă demisia din PCR, cu privire la care Securitatea afirmă, chiar şi în documentele sale cele mai secrete, că el ar fi fost... exclus. Vezi Vasile Paraschiv, Lupta mea pentru sindicate libere în România. Terorismul politic organizat de statul comunist, laşi, Polirom, 2005. anul IV e nr. 40-41 51 ROST HISTORIA în Occident, toate eşuate. După întoar- cerea din Occident, în 1973, împreună cu Virgil Tănase şi în înţelegere cu Du- mitru Țepeneag (aflat la Paris), Goma caută să grupeze un număr de scriitori tineri, ca să-i convingă să trimită man- uscrise pentru publicare în străină- tatel6. Imediat, Securitatea trece la represalii, pentru a „destrăma“ grupul contestatar pe cale de a se contitui sau, în termenii ei: „să desfăşurăm o activi- tate de influențare a lor [a componen- ților, n.n.] cu ajutorul rețelei sau direct (avertizare, contactare), să creem im- presia că deşi «Bărbosul» [numele de cod al lui Paul Goma, n.n.] îi atrage la activităţi ostile [a se citi: anticomunis- te, n.n.], le cere să acţioneze în-tr-un anumit fel, lui nu-i face nimeni nimic şi tot ei sunt traşi la răspundere.“!7. Aceste „măsuri“ arată că Securi- tatea folosea - şi era capabilă - de cele mai brutale acţiuni, cărora le alătura şi din cele subtile. Lui Paul Goma i se in- terceptează corespondența, este „filat“ (urmărit), iar la serviciu şi acasă are in- în străinătate!5. În cele din urmă, ediţia germană a romanului Ostinato apare în REG într-un mo- ment cum nu se poate mai potrivit: după Tezele din iulie ale lui Ceauşescu. În 1972 i se oferă paşaport pentru o călăto- rie în Austria, REG şi Franţa, cu speranța că va ră- mine în străinătate. Paul Goma pleacă fără soţie, tocmai pentru a se putea întoarce. Călătoreşte în Occident şi în anul următor, dă interviuri şi atacă regimul politic şi cenzura din România comunis- tă. Securitatea întreprinde măsuri de „influența- re“ - prima treaptă în arsenalul mijloacelor re- presive - pentru a-l face să renunţe să mai publice 15 Paul Goma, op. cit. pp. 44-45. stalate microfoaneiă. Pe lingă numi- tele „acţiuni“, Securitatea întreprinde acum şi din cele de „compromitere a sa în rîndul scriitorilor, a relaţiilor din emigrația reacționară [exilul anti- comunist, n.n.]“9. Motivația Organului Terorii este aceea că Paul Goma „este în stare de orice acțiune ostilă“20. Acest „plan“ complex al Securităţii a primit numele de cod: „ETHOS*21. De unde se vede care era etosul securistului - naţional, cum altfel?! —; de a distruge ceea ce avea mai bun România ace- lor ani. Tocmai din acest motiv, din aprilie 1974 şi pînă în 1977 documentele Securității lipsesc din dosarul accesibil. 15 Paul Goma, op. cit., pp. 78, 85-86, 88-80, 116. Printre aceştia erau: Florin Gabrea, Cezar Ivănescu, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, lon Negoiţescu, Daniel 'Turcea, Mihai Ursachi, Marius Robescu, Stelian Ţurlea, Ioana Crăciunescu. 17 Paul Goma, op. cit. p. 104. 18 La serviciu din 1971, iar acasă din 10 iunie 1973. Paul Goma, op. cit., p. 113. 19 Paul Goma, op. cit. p. 105. 20 Paul Goma, op. cit. p. 105. 21 Paul Goma, op. cit, pp. 114 şi 117. 52 anul IV e nr. 40-41 HISTORIA Cum pot muri și mari popoare! V-aţi gândit vreodată că şi popoarele pot muri, aşa, ca oamenii? Probabil că nu. Istoria învățată în şcoală pune accent pe pozitiv, pe mari evenimente şi personalități şi mai puțin pe accidente. Istoria iubeşte învingătorii. Învinşii sunt lăsaţi în spate, amintirea lor stăruie prin birourile istoricilor, prin articole de specialitate, prin biblioteci. Emilia Corbu populaţii care „au fost asimilate“ sau „s-au contopit în masa majoritară“. În realitate un popor moare atunci când oamenii care îl formează nu mai iubesc acelaşi pământ şi nu mai vorbesc aceeaşi limbă, când nu mai participă la aceeaşi istorie şi nu mai au acelaşi destin. „Noi cu pecenegii nu ne putem pune; căci nu ne putem război cu ei, pentru că şi țara lor e mare şi sunt popor mult și sunt niște oameni răi.De alt- cum cu vorba asta să nu vii la noi că nu ne place“ 1. Vom încerca în două pagini de revistă să sin- tetizăm ceea ce mari istorici au scris despre pece- negi?. Un popor care atunci când strămoşii noştri d-abia începeau să fie menţionaţi în documente, stăpâneau un teritoriu imens şi se impuneau ca forță militară atât în faţa Bizantinilor, stăpânii lu- mii de atunci, dar şi în fața ruşilor. Despre ei au scris împărați dar şi cronicari de rând, istorici, iar amintirea lor este păstrată şi azi, E ste drept că în manuale mai sunt pomenite după o mie de ani, de numeroase toponime din România, dar şi Ungaria, Serbia, Bulgaria. Mă voi opri doar asupra unor momente, care credem că le-a marcat sufletul dar mai ales istoria. Pecenegii sunt menţionaţi în cronici arabe, persane, bizantine, slave, maghiare, dar mă voi opri doar la Constantin Porfirogenetul“, împăra- tul care i-a cunoscut când ei erau în plină glorie şi la Anna Comnena, fiica împăratului Alexios Com- nenul (1081-1118), cel care i-a trimis în istorie „în aprilie, în a 29-a zi a lunii, într-o marti din săp- tămână“ 5. Gustul stepei Gustul stepei există aşa ca şi iubirea pentru mare sau munte. Nu este o metaforă, este o stare pe care dacă o cunoşti te leagă de stepă, de dem- nitatea pământului care se impune, mult ca ori- unde, în nemărginirea orizontului. Pecenegii erau organizaţi într-o confederație tribală compusă din 13 triburi şi vorbeau o limbă “In memoria arheologului Nicolae Marcel Simina, care nu a mai avut timp să scrie despre pecenegi. 1 Răspunsul ungurilor la cererea bizantinilor de a-i ataca pe pecenegi în Constantin Porfirogentul, Carte de învățătură pentru fiul său Romanos, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1971, p. 17, cap. 8. 2 Bibliografia este vastă, dar menţionez câteva lucrări de referință: Petre Diaconu, Le peceneques au bas Danube, ed. Academiei RSR,1970; Victor Spinei, Marile migrații din estul și sud-estul Europei în sec. LX-XIII, Institutul European, 1999; Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanțul, Ed. Corint, Bucureşti, 2002. 3 Ca de pildă localitatea Peceneaga (jud. Constanţa), dar şi altele. 4 În anul 952 d. Hr. un împărat bizantin înţelept, Constantin al VIHlea a scris o carte de învățătură pentru fiul său Romanos, în realitate un mic tratat de politică externă şi internă menit să-l iniţieze pe fiul său în lumea pe care urma să o stăpânească. Pecenegilor le-a dedicat un capitol vast. 5 Anna Comnena, Alexiada, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977, p. 20. 6 Victor Spinei, op. cit., p. 88. anul IV e nr. 40-41 53 ROST HISTORIA turcică. Țara lor, numită în cronici Patzinakia, era împărțită în opt ţinuturi şi patruzeci de districte. Două triburi se întinseseră până în regiunile extra- carpatice româneşti”, ajungând până la Sirets. Se ocupau cu creşterea vitelor mari, cu co- merțul cu vite, sclavi sau prizonieri de război dar şi cu jaful. Aveau încheiate tratate comerciale şi politice cu Imperiul Bizantin şi tot felul de înţele- geri cu popoarele vecine pe care nu prea le res- pectau. Creşterea vitelor, ocupaţia de bază, pre- supunea păşuni întinse pe care doar regiunile de stepă le ofereau. Așa că se întindeau în stepa eu- roasiatică. Ştim că practicau o migraţie cel puţin sezonieră pentru a prinde un anotimp cald cât mai îndelungat. Așa se face că sălaşele lor se întin- deau din fața Dristrei (Durostorum- Ostrov, jud. Călăraşi) până la Sarkel pe Don. Mulţi cronicari ne spun că erau nomazi de- plasându-se cu căruțele şi adăpostindu-se în cor- turi. Deplasarea lor periodică pe aceleaşi trasee era un spectacol măreț de şiruri de căruțe cu fe- mei şi copii, herghelii imense şi cirezi nenumă- rate de vite. Dar această plimbare cu vitele avea o carență psihologică, nu-i lega de o ţară”. Un vecin periculos Popor războinic, pecenegii s-au amestecat aproape în toate confruntările popoarelor vecine şi fără nici o gândire strategică, le-a atacat aproa- pe pe toate. În jurul anului 900 au lovit şi voievo- datului lui Gelu din Transilvania, slăbind rezis- tența acestuia în faţa lui Arpad. După ce au îm- pins ungurii aşezaţi iniţial în Atelkuz în pusta pannonică, după constituirea statului maghiar, detaşamente de pecenegi au început să treacă în Transilvania, în secolul X, iar altele au fost coloni- zate de unguri pe teritoriul dintre lacul Balaton şi Dunăre. În 971 îi găsim pândind drujinele ruşilor 7 Ibidem, p.99. 3 Constantin Porfirogenetul, op. Cit., p. 60. lui Sviatoslav care se întorceau învinse de bizan- tini la Dristra după un scurt episod de stăpânire la Dunărea de Jos şi mândrul prinț de Kiev nu a mai ajuns niciodată acasăl0. Războinicii pecenegi au contribuit nu o dată a victoria armatelor ma- ghiare, dar şi la trădarea altora. Atacurile lor erau foarte violente, dovadă în acest sens fiind nivelul cu locuinţe incendiate de la Dinogeţia, groapa comună de la Capidava, pre- cum şi o serie de locuințe incendiate sau schelete descoperite în aşezările culturii arheologice Dri- du. Dealminteri o serie de arheologi români leagă sfârşitul acestei culturi în prima jumătate a sec. XI de apariția pecenegilor, iar dacă adăugăm faptul că această cultură a mai fost numită în literatura de specialitate cultură veche românească, înțele- gem că nu sunt chiar străini de istoria noastră. Deşii bizantinii i-au ţinut la distanţă prin di- plomaţie la începutul sec. X, pecenegii au atacat şi cetăţile bizantine din Dobrogea. Pe malul stâng al Dunării o serie de aşezări încep să fie abando- nate. Este cazul şi aşezării de la Vlădeni-Popina Blagodeasca, unde după nivelul locuinţelor aban- donate se află un nivel cu cuptoare mari. Într-unul din ele am găsit o căldare pecenegă, semn că într-adevăr au trecut pe acolo. Iată cum, o banală oală te poate identifica, la un moment dati!. Nu ştim ce a fost în capul lor când au atacat pe bizan- tini, dar s-a dovedit că, şi slăbit, Imperiul era o for- ță şi ei, chiar şi puternici, s-au dovedit a fi o adu- nătură. Trădarea fratelui Deşi pecenegii au manifestat mereu unitate în jurul conducătorului, totuşi sub presiunile ex- terne, la mijlocul sec. XI, două triburi din cele treisprezece îndrăznesc să susţină un alt condu- cător, pe Kegen. Aflaţi în evident dezechilibru de 9 Se spune că unul din copii unei căpetenii pecenege, crescut ca ostatic la Constantinopol (exista obiceiul ca tratatele să fie întărite prin schimb de ostatici) nu mai voia să se întoarcă acasă, fascinat probabil de mirajul şi bogăţia civilizaţiei bizantine. Se spune că tânărul a revenit asupra deciziei sale când i-au trimis de acasă un braț de iarbă proaspăt cosită. Morala povestioarei ar fi că omul s-a întors la stepă şi nu la conaţionalii săi. 10 Leon Diaconul, Istoria, Fontes Historiae Daco-Romanae, II, Ed. Academiei RSR, 1970, IX, 12, p. 697 1! Emilia Corbu, Aşezarea medieval timpurie de la Vlădeni-Popina Blagodeasca (jud. Ialomiţa), în Cronica cercetărilor Arheologice, campania 2005 (sub tipar). Este lucrată cu mâna dintr-o pastă grosieră cu microprundişuri şi chiar pietricele, căldarea are urechi interioare pentru a fi agățată deasupra focului şi parcă are ceva din spiritul peceneg. 54 anul IV e nr. 40-41 HISTORIA ROST RĂZBOINIC PECENEG (sec. al X-XIII-lea) GAR Coif descoperit pe teritoriul Ucrainei în mormântul unui nobil cuman. Ad Ad) EA Za “ME a A Ra f (N | Coif de fier, descoperit în Moldova în mormântul unui războinic nomad din sec. ul X-lea. forţe, cele două triburi (belermanii şi pagumanii) se refugiază în Imperiul Bizantin. Pentru un timp au stat în Balta Ialomiţei, iar descoperirile de la Vlădeni-Popina Blagodeasca, localizată la 4 km de Baltă, ilustrează probabil acest moment. După ce primesc acceptul Imperiului Bizantin li se dau trei cetăţi în Dobrogea şi misiunea de a apăra gra- nița de pe Dunăre. Kegen se botează în Dunăre împreună cu o parte din oamenii săi. Cam din aceeaşi perioadă încep să fie menţinante la Dună- rea de Jos, trei căpetenii pecenege: Satza, Sestlav şi Tathos. Poate acestui episod paşnic i se datore- ază şi gestul pecenegului Galinas, care, în con- fruntarea bizantino-pecenegă de la Diakene sal- vează viața comandantului bizantin Kekaumenos - arhonte al cetăților şi regiunilor de la Dunărea de Jos -, pe care la scos din luptă şi îngrijit atunci când acesta a fost grav rănit. Pentru că, spune cronicarul, Galinas ştia ce om era acela când era comandantul fortărețelor. d Coit cu mască, specific popoarelor „ |aflate la nordul Mării Negre (ruşi kieveni, pecenegi, uzi, cumani) în secolele X-XI Tolbă dintr-un mormânt cuman din Ucraina Războinic peceneg (Reconstituire de R. Oltean, SCArt. Historia SRL) Bizantinii, primind pe cei 20.000 de oameni ai lui Kegen, şi-au atras furia celor 800.000 de oa- meni ai lui Tirach, care îl acuză pe Kegen că face descinderi în teritoriile natale, răpeşte copii şi fe- mei pe care îi vinde ca sclavi în Imperiu. Bizanti- nii au întărit paza pe Dunăre. Sub pretextul pe- depsirii lui Kegen, toate cele 11 triburi conduse de Tyrach, care grupau 800 000 de oameni se în- dreaptă spre Bizanţ. Era prin 1048. Au trecut Du- nărea pe gheaţă, pe la vest de Silistra, când flota bizantină nu putea interveni şi s-au apucat de jaf. Confruntarea cu o armată creștină Orice s-ar spune despre Bizantini, un lucru este sigur, când simțeau primejdia se aşterneau cu toţii pe post şi pe metanii, cu împăratul în frun- te. Armata bizantină pornea la luptă cu steaguri, icoane şi preoți şi uneori toți soldaţii erau obli- anul IV e nr. 40-41 55 ROST HISTORIA gați să țină post chiar şi în timpul confruntărilor. Nu ştim care a fost pregătirea spirituală bi- zantină la apariţia pecenegilor, dar ştim că în spri- jinul bizantinilor alături de care lupta şi Kegen cu oamenii Săi, a venit şi o molimă devastatoare care a decimat rândurile inamice. În cele din urmă, Ty- rach a fost obligat să capituleze. Din acest mo- ment până în 1090, marţi, 29 aprilie, pecenegii au bântuit prin Imperiu, primind anumite teritorii pe care mai niciodată nu rămâneau, încheind alianțe, învingători sau învinşi, buni mercenari sau trădători. O agonie de aproape 50 de ani, în urma căreia au fost striviți de administraţia bi- zantină, de armată, de alianţe, de tot ce însemna maşinăria unui mare stat. Ultima bătălie În 1090, o armată pecenegă se pregătea să atace oraşul Chirovachi (azi loc. Kiucuk-Cekma- die din Turcia). Împăratul Alexios 1 Comnenul a luat 500 de oameni şi s-a dus în oraş. Însă, a con- statat că are forțe prea puţine faţă de pecenegii care puteau trimite 6.000 de oameni numai după hrană, în împrejurimi. Bizantinii atacau scurt, în momente propice, după care se retrăgeau. Şi pe când împăratul se ruga la Dumnezeu fiind din ce în ce mai îngrijorat, în ajutorul bizantinilor au ve- nit 40.000 de cumani de la nordul Dunării, 5.000 de munteni (identificaţi de istorici cu vlahi din Balcani) şi 500 de celți ai contelui de Flandra, aflaţi în Nicomedia. La apusul soarelui, armata bizantină a înce- put rugăciunea, care a durat până târziu după miezul nopţii, punând în lăncile lor torţe, de lumi- nau tot cerul şi spune Comnena „Rugile făcute de armată au ajuns, fără îndoială, la cer, sau, mai bine spus, la Domnul Atotputernic“ 12. A doua zi, pe dealul Lebunion, pecenegii au dat ultima lor luptă. În zori „când cele două arma- te au ajuns față în față, s-a putut vedea un măcel cum nu a mai pomenit nimeni vreodată“. Se lupta aproape fără încetare, de vreme ce sătenii din sa- tele din jur îşi încărcau măgăruşii cu burdufuri cu apă şi duceau soldaţilor bizantini. Pecenegii aveau cu ei, ca de obicei, tot avu- tul, femeile şi copii. Cu toții au fost ucişi. Bătălia a 12 Anna Comnena, op. cit., p. 18. 15 Ibidem, p. 20. încetat seara. „Când soarele s-a apropiat de as- fințit şi toți sciţii (pecenegii - n.n.) au căzut pradă sabiei - o repet - împreună cu copii şi mamele lor, în timp ce o mulțime dintre ei au fost luaţi pri- zonieri, împăratul a poruncit să se sune încetarea luptei“. 13 Doar că nici acea mulțime de prizonieri nu a supravieţuit. În timpul nopții, soldații bizan- tini i-au omorât pe toţi, temându-se de numărul lor (aproape fiecare soldat avea în grijă treizeci de prizonieri). Împăratul s-a mâniat când a auzit aceasta, pentru că „erau și ei oameni“. Pecenegii care au mai scăpat cu viață au fost colonizați în zona Moglena. Dar acest popor nu a dispărut într-o zi, la 29 aprilie 1090. Atunci a murit gloata care mai rămă- sese din el. Ei au murit încet, cu fiecare greşeală, cu fiecare trădare, cu fiecare frate vândut sclav în Bizanţ, cu fiecare întoarcere la stepă şi nu la pă- rinți şi cu fiecare jertfă adusă idolilor în plin mile- niu creştin. Pecenegii nu au avut nici o viziune politică adaptată timpului pe care îl trăiau, nu au avut lideri politici pe măsură şi acest lucru îl demon- strează cu prisosinţă foştii lor vecini din Asia, actualii noştri vecini în Europa, mă refer la bul- gari şi unguri. Pentru că Asparuh a trecut Dună- rea cu 20.000 de bulgari şi numele lor e purtat azi de o ţară, Tirach a trecut cu 800.000 de pe- cenegi şi-au umplut cu leşurile lor dealul de la Lebunion. Bizantinii nu pot fi acuzaţi de nimic, s-au purtat la fel cu toți barbarii. Pentru toţi aveau acelaşi tratament: creştinare, stipendii, un loc în care îi colonizau. Însă, în timp ce țarii bulgari şi regii maghiari au aplicat măsuri aproape de neînțeles atunci de confrații lor, pecenegii s-au încăpățânat să fie ce-au fost în- totdeauna. Au plătit cu viața. Noi nu contestăm că genele unora din ei mai pot să rătăcească şi azi prin ADN-ul unor indivizi din Balcani, dar ei nu vor mai fi niciodată ce au fost, un mare po- por. Testul pe care l-au avut de trecut popoarele sosite în Europa acum o mie de ani nu a fostunul al gloriei, ci unul în care s-a jucat însăși existența lor. Bulgarii şi ungurii au înțeles, pecenegii nu. Şi niciodată stepa nu a mai tremurat sub copitele cailor lor. 56 anul IV e nr. 40-41 IN MEMORIAM Figurile rezistenţei anticomuniste Există o catholită, cum ar diagnostica Noica maladia culturii ză Dă del p lecarea dintre noi, cu o discreţie desăvâr- Constantin Mihai şită, a unuia dintre ultimii mohicani ai re- zistenței anticomuniste, Ion Gavrilă-Ogo- ranu, cel care a pus în alertă Securitatea comu- nistă între 1948-1976, prin organizarea unui pu- ternic front de rezistență armată în Făgăraş, a re- deschis Cutia Pandorei. E bine ca măcar în aceste momente triste pentru omenia românească, pu- blicul să iasă din starea de ignoranță, în care a fost sistematic ţinut, dar în care s-a şi complăcut, şi să afle despre ceea ce a însemnat salvarea onoarei unei națiuni din iadul comunist. Dispariţia unor modele nu înseamnă doar o pierdere pentru preconizata sau mult așteptată condamnare a comunismului de către autorități- le statului, care încă se simt legate, datorită unor complicităţi, de trecutul roşu, ci apusul unei lumi în care curajul, atitudinea, cinstea, generozitatea, onoarea, competența, bunul-simţ, credința ade- vărata, şi nu cea mimată, dădeau măsura valorii sale. Bădia Gavrilă-Ogoranu a întrupat toate aces- te trăsături ale unei tradiții aristocratice interbeli- ce a cărei normalizare încercăm s-o regăsim astăzi. Se cuvine să ne plecăm cu smerenie şi bucu- rie, deopotrivă în faţa tuturor martirilor apoca- lipsei comuniste care au dat o lecţie de cinste şi onoare, într-un moment decisiv al parcursului na- țiunii române. Mişcarea de Rezistență Armată din România, prima de o asemenea amploare în Eu- ropa Răsăriteană se constituie într-o prelungire a luptei începută în temnițele comuniste, ca un răs- române, predispusă adeseori la spiritul funebru, prin care se încearcă revigorarea unui spaţiu intelectual. Cu alte cuvinte, există Ia noi această „cultură a parastasului“ de care vorbea şi Andrei Pleşu, prin care ne redescoperim valorile, modelele, trecute altfel sub o tăcere suspectă. puns hotărât la acţiunea de satanizare a ţării. Me- moria colectivă va trebui să înregistreze toate aceste episoade ale combaterii comunismului, episoade esenţiale pentru recuperarea unei is- torii supusă atâtor falsuri. Oaza noastră de normalitate O altă figură a rezistenţei anticomuniste de la a cărei moarte s-au scurs trei ani, (ar fi împlinit în iulie, 80 de ani) este Gheorghe Stănescu, auto- rul volumelor: Jurnal din Prigoană (Editura Ve- nus, 1996); Pseudo-Jurnale Poetice (Editura Ve- nus, 2000) şi Cabala tăcerii și dreptul Ia replică (Editura Venus, 2000), de care m-am ocupat pe larg în „Jurnalul Literar“, „Mozaic“ şi „Povestea Vorbei“. Un intelectual rafinat, un poet talentat, Gheorghe Stănescu aparținea aceluiaşi mediu in- terbelic, ca şi bădia Gavrilă, cu care era în relaţii apropiate. Născut în comuna Negru Vodă, din ju- dețul Constanţa, absolvent al Liceului Spiru Ha- ret din Bucureşti, promoţia 1946, student al Fa- cultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, este silit, în toamna lui 1948, să-şi întrerupă studiile pentru a evita arestarea. Motivul era unul simplu: FDC-ist - pentru o mai bună lămurire a termenu- lui, să spunem că este vorba de Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare care aduna cei mai buni elevi din clasele de gimnaziu şi liceu, pentru a-i pregăti în această Şcoală a Caracterelor puternice. În 1949, judecat în lipsă de Tribunalul Militar Constanţa, Gheorghe Stă- nescu este condamnat la 5 ani închisoare pentru anul IV e nr. 40-41 57 ROST IN MEMORIAM uneltire împotriva ordinii sociale. Arestat în 1952, la Bucureşti, trece prin geografia peniten- ciară de la Constanța, Peninsula-Valea Neagră, Aiud, mina Cavnic, Gherla, Jilava, Iași. Este elibe- rat în decembrie 1956. Participant la fenomenul Pieței Universităţii, Gheorghe Stănescu vorbeşte în mai 1990, din balcon, în numele studenților tri- mişi de regimul comunist la „studii“ în temniţele şi lagărele de muncă forțată. În 1994, înființează la Rm.Vâlcea, filiala Fundaţiei Culturale Memoria pe care o conduce ca preşedinte, până la moartea sa, în ianuarie 2003. În această calitate, ia inițiati- va realizării unei emisiuni Radio şi TV „Restituiri din istoria confiscată“, facilitând opiniei publice întâlnirea cu ceea ce a însemnat rezistenţa antico- munistă din România. O bună parte din aceste emisiuni constituie un fond documentar al „Me- morialului Sighet“ şi al „Memorialului Fortul 13- Jilava“. Pornind de unul singur în această întreprin- dere salutară, Gheorghe Stănescu a contribuit la strângerea unui bogat fond documentar, util cer- cetării istorice. Acest demers, singular în spaţiul românesc postcomunist, este cu atât mai merito- riu cu cât recuperează mărturii ce se pot constitui în piese esenţiale ale viitorului dosar de condam- nare a comunismului. Noblețea şi generozitatea, fermitatea şi duritatea răspunsului, atunci când era cazul, eleganța şi bunul simţ, oratoria elevată şi buna dispoziție, competența şi profesionalis- mul, discernământul şi înțelepciunea constituiau trăsăturile personalităţii lui Gheorghe Stănescu, un reprezentant al modelului paideic interbelic. Asumarea unui destin implacabil este dominanta întregii generaţii de sacrificiu, cum foarte suges- tiv caracteriza Mircea Vulcănescu generaţia crite- rionistă, care a luat fie calea temniței comuniste, fie pe cea a exilului nesfârşit. Contactul cu Gheorghe Stănescu, precum şi cu alte figuri ale rezistenței anticomuniste pre- cum: Mircea Nicolau, Dr. Nae Nicolau, George Po- pescu Glogoveanu, Viorica Călinescu, Gheorghe Mihai, Pr. Liviu Brânzaş, Aspazia Oțel Petrescu, Sandu Ştefănescu ş.a., mi-a oferit fericita ocazia de a cunoaşte adevărate caractere, modele de ur- mat. Toţi aceştia întruchipează valorile unei lumi pe care comunismul a încercat s-o distrugă, înlo- cuind-o cu un surogat. Reconstrucţia țării, profund cangrenată de microbul comunist, nu se poate începe decât cu asemenea oameni care au trăit şi trăiesc în res- pectul față de semeni şi față de Dumnezeu. Pre- zenţa lor provoacă pentru mulți dintre cei nără- viţi în comunism o mustrare de conştiinţă, trezin- du-i la realitate. Rezistenţii anticomuniști repre- zintă oaza noastră de normalitate, oglinda mo- rală pentru o primenire a actualei stări de lucru. Dacă rândurile lor se reduc aici, pe pământ, ele se înmulţesc acolo, în cer, constituind biletul nostru de trecere la Judecata universală de Apoi. _ a bn > D= [i 58 anul IV e nr. 40-41 IN MEMORIAM Viaţa și moartea unui model: dr. Virgil Velescu În dimineaţa zilei de 30 aprilie 2006, a plecat dintre noi inginerul doctor în științe economice Virgil Velescu, un naționalist-creștin exemplar. A trecut la Domnul, senin şi discret precum a trăit. Horia Brad 1997 - 1998. Se întorsese în ţară, în 1993, după un exil de 53 de ani, pentru a muri pe pămînt românesc. Nu a acceptat nici o altă cetățe- nie în afară de cea română, considerînd că asta este măsura loialității sale faţă de România. L-am vizitat în apartamentul modest din Ba- cău pe care îl împărțea cu fratele său, Petru. Am păşit în acel loc conştient că voi da ochii cu un martor important al istoriei recente. Ştiam de la alți seniori anticomuniști că Virgil Velescu a fost implicat în constituirea Guvernului român în exil, la Viena, după invadarea României de sovie- tici. Ştiam că fusese un apropiat al lui Horia Sima, şeful Mişcării Legionare, şi că luptase o viață pen- tru România. ÎL, -am cunoscut pe dr. Virgil Velescu prin Un martor important Venerabilul naționalist era de o discreţie şi de o modestie exemplare. Îi plăcea să primească musafiri, dar mai mult asculta. Nu-i plăcea să vor- bească despre sine, chiar dacă era provocat sau rugat. N-am auzit din gura sa nici un cuvînt care să semene a laudă de sine. Povestea despre evenimente dramatice din istoria țării, la care participase nemijlocit, fără emfază, cu grijă pentru acurateţea informaţiei. Era calm, chiar cînd avea de combătut opinii nedrepte şi prejudecăți. Îşi exprima opiniile, dar nu pole- miza. În toată atitudinea sa se vedea o seniorali- tate de bătrân înțelept, fără ostentaţie. Aducea mai degrabă a anahoret decit a luptător. Cu răb- dare, plin de politeţea acelei şcoli vechi după care unii tînjim fără s-o fi cunoscut, ştia să dea răspun- suri definitive fără aerul că emite sentinţe. Concepţia sa de viață era întemeiată pe învăţătu- ra creştină. De aici îi veneau răspunsurile. Şi tot la această concepție îşi raporta şi comportamentul cotidian. Dr. Virgil Velescu trăia ca un schimnic, deşi avea venituri - de pe urma unei vieţi de muncă în Germania - care i-ar fi permis să ducă un trai lu- xos. Prefera să facă bine. Filantropul Velescu a fost o instituţie. A sprijinit financiar publicații şi organizaţii de dreapta, dar şi oameni care aveau proiecte personale lipsite de orice implicație po- litică. Cînd îl întrebai ce mai face, răspundea inva- riabil: „Aştept Învierea!“. În această propoziţie- mărturisire stătea toată viaţa sa. „Rebeliunea“ Născut la 10 martie 1914, în comuna Traian, judeţul Bacău,Virgil Velescu a urmat Liceul Teo- retic la Roman, după care s-a înscris la Politehnica din Bucureşti. Acolo, majoritatea studenţilor erau legionari. A intrat în mișcare în 1934, con- vins că Dumnezeu a vrut aşa, ca el să păşească în rând cu cei mulți. După obţinerea diplomei de in- giner, a fost angajat la Ministerul Lucrărilor Pu- blice. Ion I. Moţa, unul dintre fondatorii Mişcării Legionare, i-a cerut ajutorul pentru refacerea mă- surătorilor necesare la Casa Verde - Sediul Cen- tral al Legiunii, căci plănurile clădirii dispăruseră în timpul lucrărilor, în condiţii necunoscute. Cu anul IV e nr. 40-41 59 ROST IN MEMORIAM Închisoarea Gherla văzută din cimitir acest prilej, l-a cunoscut pe Corneliu Zelea Co- dreanu, şeful Legiunii. Anti-Hitler Virgil Velescu a fost în primejdie de moarte în 1939. După asasinarea premierului Armand Călinescu de către o echipă de legionari, ca pe- deapsă pentru uciderea lui Corneliu Codreanu, Puterea a declanşat o represiune groaznică. Aproape 300 de legionari au fost ucişi fără jude- cată. Între aceştia, şi mare parte din elita Mişcării. Ministrul Lucrărilor Publice, Mihai Ghelmegea- nu, a reuşit să-l salveze pe Velescu, sub pretextul că este un specialist indispensabil ministerului. La 3 septembrie 1940, împreună cu un grup de 20 de legionari, inginerul Velescu a luat parte la acţiunea de la Braşov, condusă de Nicu Crăcea, pentru ocuparea postului de emisie Radio-Bod, a 'Telefoanelor şi Jandarmeriei. În confruntarea cu jandarmii, a fost rănit. Evenimentele din ianuarie 1941, cunoscute sub denumirea de „Rebeliunea legionară“, l-au prins pe Virgil Velescu în Bucureşti. Cum era un legionar destul de vizibil, a fost nevoit să fugă din țară pentru a nu fi are- stat. În lipsă, a fost condamnat la opt ani de temniță pentru „procurare de arma- ment“. Bun cunoscător al limbilor engleză, franceză şi germană, Velescu a fost anga- jat în Ministerul Propagandei celui de-al treilea Reich. „Am aflat repede ce plă- nuiau nemții să facă din ţara noastră dacă ar fi cîştigat războiul. România trebuia di- vizată, să rămână numai o bucăţică, iar românii urmau a fi obligați să muncească doar în agricultură, fără a-şi putea dezvol- ta vreodată industria. În atari condiţii, | eraimposbil să iubesc regimul lui Hitler“ - ne-a spus Velescu, acum cîțiva ani. 1 Arestarea La finele lui 1942, Velescu a fost are- stat şi dus, împreună cu alţi legionari aflați în Germania, în lagărul de extermi- nare de la Buchenwald. Horia Sima, şeful Mişcării, evadase din lagărul de la Ber- chenbruch, iar nemții au delanşat prigoana împo- triva legionarilor. „Comandantul a simțit inten- țiile necurate ale lui Hitler în privința României şi a fugit din lagăr, unde era deţinut alături de alte căpetenii legionare, şi i-a cerut ajutorul lui Mus- solini. Dar Italia l-a trimis pachet nemților. Era de aşteptat, întrucât Mussolini era la remorca lui Hitler, lucru pe care îl ştiam din minister şi pe care l-am comunicat şefilor Mişcării Legionare“ - ne-a povestit Velescu. Arestarea lui Velescu a fost o lovitură pentru legionarii din exil, fiindcă era unul dintre oa- menii de legătură între Horia Sima şi legionarii din libertate. Viaţa de lagăr În lagărul de la Buchenwald erau ţinuţi 50.000 de oameni, în majoritate ruşi, polonezi şi evrei. Spre deosebire de aceştia, românii aveau un tratament mai bun, pentru că totuşi România era aliată Germaniei. „Pe ruşi şi pe polonezi îi duceau la muncă la o carieră de piatră. Erau nişte 60 anul IV e nr. 40-41 IN MEMORIAM ROST schelete ambulante, epuizați de muncă şi rupți de foame. Când am intrat în lagăr şi i-am văzut, m-am speriat. Pe poarta lagărului scria în germa- nă, în batjocură, «Fiecăruia ce i se cuvine»“ - îşi amintea seniorul. După evadarea lui Sima, au fost aduşi la Buchenwald şi ceilalți lideri legionari. Horia Sima a fost închis în lagărul de la Sachenhausen, unde nu se aflau alți legionari. A fost ținut acolo, izolat, pînă la 23 august 1944, când România a întors ar- mele. După această dată, Hitler a dispus eliber- area tuturor legionarilor. „Nu mai avea nevoie de noi închişi, nu mai puteam fi folosiți ca element de şantaj contra mareşalului Ion Antonescu. Reich-ul îl ţinea sub presiune pe şeful statului român, amintindu-i că dacă nu se supune dorințe- lor sale, ar putea să- înlocuiască de la putere cu noi, legionarii“ - credea Velescu. Lagărul de la Buchenwald şi-a luat totuşi obolul şi din tabăra legionarilor. La 22 august, înainte de a apuca să cunoască din nou libertatea, şase legionari au fost ucişi într-un bombardament al americanilor deasupra lagărului, iar alți 40 au fost grav răniţi. Guvernul și Armata din exil Toţi legionarii au fost duşi cu trenurile la Viena, unde au înființat, la 24 august 1945, Gu- vernul Naţional Român, sub conducerea lui Horia Sima. Tot la Viena a fost creată Armata Naţională, formată din trei regimente, avîndu-l ca şef pe ge- neralul Platon Chirnoagă. Ambele structuri au avut ca scop împiedecarea legitimării guvernului bolşevic de la Bucureşti. „Voiam să atragem aten- ţia opiniei publice internaţionale asupra celor ce se petrec în România şi să întreţinem flacăra spe- ranței pentru românii din ţară. Ştiam ce va urma dacă bolşevicii pun mîna pe ţara noastră. În par- te, ne-am îndeplinit obiectivele, dar nu i-am putut salva pe cei din ţară. Un regiment din Armata Na- țională a luptat, la cererea noastră expresă, pe Oder, împotriva ruşilor comunişti“ - afirma bă- trînul legionar. Virgil Velescu nu vrut să ocupe o funcţie în Guvernul din exil şi nici să primească gradul de comandant legionar. Considera că alții sînt mai îndreptăţiţi decât el să aibă titluri şi onoruri - mai ales dintre camarazii săi martirizați în țară. Guvernul Naţional şi Armata sa şi-au încetat activitatea după capitularea Germaniei, la 8 august 1945, cînd românii din exil au realizat că nu mai exista nici o speranţă pentru a opri bolşe- vizarea țării. Scăpaţi de Niirnberg Principala preocupare a legionarilor a deve- nit aceea de nu fi pecetluiți cu calificativul de „co- laboraţionişti“ ai regimului nazist. Virgil Velescu a întocmit un succint memoriu despre activitatea Mişcării Legionare şi năzuinţele ei, pe care l-a în- mânat lui Robert Murpy, consilierul diplomatic al generalului Dwight D. Eisenhower, şeful Car- tierului General al Aliaților, amplasat la Frankfurt pe Main. Discuţia cu Velescu l-a convins pe Mur- phy că Mişcarea Legionară nu face parte din gru- pările care au colaborat cu naziștii. Avizul său pe memoriu a fost paşaportul pentru libertate al legionarilor. Ulterior, Virgil Velescu a urmat Facultatea de Economie Politică a Universităţii din Minchen şi a obţinut titlul de doctor la aceeaşi înaltă şcoală. A lucrat o vreme ca inginer în Franţa, iar din 1964 a devenit redactor al secţiei în limba română a postului de radio „Deutsche Welle“, de unde a ieşit la pensie. anul IV e nr. 40-41 61 ROST MARTIROLOGIU Un martir făgărăşean: Părintele loan Ghindea Părintele Ion Ghindea s-a născut la 4 iunie 1906, în Ucea de Sus, jud. Făgăraş (azi jud. Brașov) în familia lui Gheorghe şi Paraschiva Ghindea. După absolvirea şcolii primare, urmează Școala normală de 7 ani din Sibiu, cu examen de calificare ca învățător, apoi cursurile Academiei Teologice din Sibiu. Se căsătorește şi este hirotonit ca diacon Ia 5 martie 1935, iar la 7 martie același an ca preot, de către arhiereul-vicar Vasile Stan, pe seama parohiei Zdrapț, jud. Hunedoara. Ulterior, este transferat la parohia Drăguș, jud. Făgăraş, unde în 1941 era semnalat ca „administrator parohial“. Aici avea să slujească până Adrian Nicolae Petcu Ia arestare. Nu a avut copiil. e pare că părintele Ion Ghindea avea să $ adere la curentul politic legionar de regă- sire spirituală a țării, care îşi făcea loc tot mai mult în rândurile preoţilor ortodocşi. În sta- diul actual al cercetărilor nu ştim care a fost acti- vitatea ui în această Mişcare, activând probabil încă înainte de 1938 - an în care partidele poli- tice au fost desființate. După acest moment, se pare că nu a mai activat, atâta vreme cât nu a fost condamnat, potrivit dosarelor de la Securitate care ne-au fost semnalate de deţinătorii actuali ai arhivelor. Se pare că activat în timpul guvernării na- țional-legionare, însă numai pe plan local, deoa- rece la consumarea evenimentelor din ianuarie 1941, părintele Ghindea se afla în parohia Dră- guş. Cunoscut ca membru legionar, după ianua- rie 1941 avea să fie anchetat, împreună cu alți preoți „legionari“ - în urma unui ordin special al Jandarmeriei Generale. Astfel, la 14 martie 1941, părintele Ion Ghindea, împreună cu alți învăță- tori din localitate, a fost anchetat de şeful Pos- tului de jandarmi din Viştea de Sus, jud. Făgăraș, în legătură cu participarea lui la evenimentele din ianuarie acelaşi an. În anchetă, părintele a arătat cum în seara zilei de 21 ianuarie a primit o circulară ca toți legionarii din localitate să se adune la sediul legionar din Făgăraş, unde a şi fost în aceeaşi seară. Acolo avea să constate că există o neînțelegere între Mişcarea legionară şi generalul Ion Antonescu, față de care atât legio- narii, cât şi şeful Legiunii de jandarmi lau deter- minat să plece, împreună cu cei cu care venise. În zilele de 22-23 ianuarie, părintele Ghindea a ră- mas în Viştea, slujind la biserică şi ţinând orele de religie la şcoală2. La percheziţie i se găsiseră mai multe broşuri legionare publicate anterior guvernării legionare şi care fuseseră scoase de acesta din pământ, unde fuseseră îngropate, după 6 septembrie 1 Adresa a Arhiepiscopiei Sibiului către Patriarhia Română, din 17 martie 2005, privitoare la martirii din eparhie, cu date strânse din Arhiva confesională şi mărturii de Ia preotul loan Glăjar de la Ucea de Jos. 2 ACNSAS, fond Penal, dosar 317, vol. 1, f. 120-122. Potrivit art. 61 din Legea învățământului primar din 26 iulie 1924, modificat şi publicat în Monitorul Oficial de Ia 22 aprilie 1932, preotul parohiei trebuia să predea două ore pe săptămână în mod gratuit Religia, ca disciplină obligatorie, în localul şcolii, la fiecare clasă sau divizie. Această obligație constituia parte esenţială a misiunii lor pastorale. Controlul religios se făcea de către organele specifice ale Ministerului Instrucțiunii şi de autoritatea bisericească respectivă. Acolo unde preotul nu era sau era infirm se preda de către învățător sau persoana indicată de autoritatea superioară bisericească ( „Apostolul“, an X, nr. 9-10, 1-15 mai 1933, p. 129). 62 anul IV e nr. 40-41 MARTIROLOGIU ROST 1940. Aceste publicaţii aveau să nu-i fie imputate părintelui, deoarece conform unui ordin din 1941, trebuiau ridicate de şeful postului de jan- darmi din localitates. Mai mult decât atât, în data de 22 martie 1941, la instrucția Parchetului de pe lângă Tribu- nalul Făgăraş a afirmat că nu a participat la vreo manifestaţie şi nici nu a avut armă. Faţă de acestea, la 8 mai 1941, cazul părinte- lui lon Ghindea a fost clasat de Parchetul Militar al Garnizoanei Braşov$. Arestat și sub Antonescu, şi sub comuniști Chiar dacă fusese achitat, organele Jandar- meriei aveau să-l urmărească în continuare pe părintele Ghindea, ca pe un posibil atentator la siguranța statului. Nu ştim dacă acesta a mai acti- vat în clandestinitate în Mişcarea legionară, însă avem date certe că, împreună cu alți preoți sus- pectaţi de aceleaşi manifestări, în zilele Crăciunu- lui din 1942, a fost internat în lagărul de la mă- năstirea Tismana, afectat preoților. Ca şi ceilalți preoți a fost eliberat în aprilie 1943, când, proba- bil, avea să se întoarcă în parohia sa. La 15 octombrie 1944 părintele Ghindea era arestat din nou de către jandarmi şi trimis în la- găr, pentru antecedentele sale politice şi în virtu- tea convenţie de armistițiu încheiate de statul ro- mân cu URSS. Faţă de aceasta, locuitorii satului vor protesta energic printr-un memoriu către pre- fectul judeţului Făgăraş, care suna astfel: „Pe noi credincioşii Bisericii ortodoxe din comuna Dră- guş ne-a întristat foarte mult acest fapt, deoarece nu se cuvenea, după a noastră părere, să se aplice o asemenea pedeapsă preotului nostru loan Ghindea, pe care îl avem de mult timp în mijlocul nostru, ca pe un bun păstor sufletesc şi care nici- când nu ne-a îndrumat pe căi rele, ci numai bune, pentru binele nostru obştesc. Prin plecarea sfin- ției sale dintre noi, ne cauzează o mare întristare, rămânând ai nimănui, fără nici un povățuitor în îndrumător în toate împrejurările vieţii noastre 3 AMJDIM, fond Penal, dosar 104355, f. 5-5v. 4 ACNSAS, fond Penal, dosar 317, vol. 1, £. 129-129v. 5 Ibidem, f. 137. 6 1dem, fond Documentar, dosar 74, vol. 6, f. 35. 7 Idem, fond Informativ, dosar 6445, f. 49. Ioan ghindea înainte de a fi hirotonit de toate zilele. [...] Faţă de aceste împrejurări, res- pectuos şi cu supunere, vă rugăm [...] să binevoiţi a se interveni locului în drept, pentru eliberarea părintelui nostru Ioan Ghindea, pentru a-l avea în mijlocul nostru pentru totdeauna“. În urma acestui demers, se pare că părintele nostru era eliberat din detenţia în care fusese tri- mis. Însă, persecuția la adresa sa nu se va termina aici, deoarece, după instaurarea comunismului, va culmina cu martirajul. Astfel, potrivit unei note informative fur- nizate Securităţii, aflăm că în săptămâna 14-21 mai 1950, „la iniţiativa“ părintelui loan Ghindea, s-a ridicat o cruce Ia ieşirea din sat, care a fost sfințită de cinci preoţi printr-o „mare procesiu- ne“, urmată de un Maslu. Informatorul Securității arăta că „impresionant a fost pentru cei 400-500 de credincioşi că [pe] lângă prapori stăteau cu multă evlavie şi un grup de membri PMR din or- ganizaţia Drăguş“, nominalizându-i, dar şi preşe- dintele cooperativei din localitate, de asemenea membru PMR. Aceeaşi sursă mai nota că pentru agapa ce s-a organizat ulterior, preotul Ghindea a anul IV e nr. 40-41 63 MARTIROLOGIU pă / Cp (pb păi! ..— a. strâns de la locuitorii comunei, diferite produse, printre care şi „8 kilograme carne vițel tăiat pro- babil clandestin“8. Ulterior, Securitatea avea să-l pună sub stric- tă urmărire informativă. Totodată, printr-un or- din abuziv al Comitetului Provizoriu local, din mai 1950, i se confisca locuinţa, casa parohială, instalându-se aici noua „casă de naşteri“ din loca- litate. Faţă de aceasta, părintele Ghindea a pro- testat, pentru care a fost ameninţat atât de orga- nele administrative locale, cât şi de Securitate, prin Miliţie?. 3 Ibidem, f. 30-30v. pr ._—. Totodată, se pare că, părintele Ioan Ghindea s-a implicat în mişcarea de rezistenţă armată anti- comunistă din România, spovedindu-i şi ajutîn- du-i pe luptătorii din grupul Olimpiu Borzea, din munții Făgăraşului. Pentru aceasta, în 1950 Securitatea avea să-l rețină şi să-l ancheteze la Făgăraş şi Sibiu, chiar de colonelul Gheorghe Crăciun. Însă, din cauza torturilor Ia care fusese supus, părintele avea să treacă la cele veşnice, acasă la Ucea de sus, la 6 martie 195210. A fost înmormântat în cimitirul parohial din Ucea de Susil. 9 Ibidem, f. 56. După ocuparea abuzivă a casei parohiale, acelaşi autorităţi locale îi puneau în vedere preotului 10 Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, vol. |, Hrisovul, 1995, p. 63-64, 328; Vasile Manea, Preoți ortodocși în închisorile comuniste, ed. a I-a, Patmos, 2001, p. 121; Paul Caravia coord., The Imprisoned Church. Romania, 1944-1989, INST, Bucharest, 1999, p. 190. În această din urmă lucrare se precizează că acesta ar putea fi greco-catolic, ceea ce este eronat. 1 Adresa Arhiepiscopiei Sibiului către Patriarhia Română, din 17 martie 2005, privitoare la martirii din eparhie, cu date strânse din Arhiva confesională şi mărturii de Ia preotul loan Glăjar din Ucea de Jos. 64 anul IV e nr. 40-41 DEZLEGĂRI Homo Sapiens intre îndumnezeire și evoluţionism Secolul XXI este un secol născut sub aripa morții. Prăbuşirea în New York a celor două turnuri ale WIC lovite de avioane kamikaze în septembrie 2001, Războiul din Iraq, atentatele de la Bagdad, Madrid şi Londra, luptele sângeroase purtate între trupele NATO şi insurgenții iraqieni şi abgani au reprezentat tot atâtea trepte coborâte de rasa umană spre străfundurile iadului. Marcel Răduţ Seliște nale nemiloase ce par să constituie un fel de al Treilea Război Mondial au fost făptui- te cu invocarea lui Dumnezeu, fiecare dintre păr- țile beligerante propunând oamenilor propria variantă de Eden, de fericire perpetuă fie în nu- mele unei pseudo-asumări a Islamului, fie în nu- mele unei democraţii globalizante de inspiraţie pseudo-creştină. Dobândirea fericirii, prelungi- rea vieții, stăpânirea pământului, altfel spus în- vingerea morţii sunt idealurile omenirii contem- porane, iar proclamarea unui aşa-zis adevăr reli- gios şi utilizarea instrumentelor morţii sunt mij- loacele prin care se doreşte împlinirea acestora. Secolul XXI este şi un secol al marilor spe- ranţe - relansarea ofensivei de cucerire a spaţiu- lui cosmic, descoperirile făcute de genetică, de medicină oferind locuitorilor planetei Pământ aceeaşi iluzie a unei vieți lungi şi prospere într-un trup scăpat de boli şi stăpân peste natura înconju- rătoare. Secolul XXI pare a fi, deci, un secol în care oamenii doresc să afle cât mai repede cu putință calea spre Eden, calea spre o viață fericită şi, eventual, veşnică. p aradoxal este faptul că aceste acte crimi- nezeu ori transformând pe Dumnezeu într-un agent electoral al intereselor politice, militare sau de altă natură, după firea noastră căzută şi meschină? Globalizarea, aşa cum este înțeleasă şi pro- movată de venerabilii puternici ai lumii actuale, care se străduiesc să se substituie lui Dumnezeu, ne spune că ar fi posibilă fericirea aici, pe Pământ şi în forma trupească şi sufletească în care este cuprins omul modern. Civilizația umană îşi con- struieşte propriul templu în care locul de venera- re este ocupat de Homo Sapiens, copilul precoce şi teribil al unui neînțeles Mare Arhitect care i-a dăruit spre stăpânire şi cucerire permanentă Cosmosul. Drepturile omului sunt acum noua carte sfântă, iar ştiinţa modernă îl transformă pe om într-un atotputernic slujitor peste tainele na- turii. „Apoi au zis unul către altul: «Haidem să fa- cem cărămizi și să le ardem cu foc! Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. Și au zis iarăși: «Haidem să ne facem un Oraș şi un turn al cărui vârf să ajungă Ia cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fata a tot pământul!“ (Facerea XI, 3 - 4) „Raiul“ pe pământ Omul este călăuzit pe acest drum de o forță pe care, în lipsa lui Dumnezeu, nu o poate înţele- ge: frica de moarte. Cu excepţia fanaticilor, orice anul IV e nr. 40-41 65 ROST DEZLEGĂRI ființă umană poartă cu sine acest sentiment. Civi- lizaţia modernă se luptă cu moartea de pe poziţii orgolioase şi crede cu putere că ştiinţa modernă va oferi, în cele din urmă, panaceul universal pentru bolile ce macină trupurile noastre, conco- mitent cu zidirea unei noi ordini mondiale care ar purta germenii unui viitor Eden pământesc. Dumnezeu este uitat, omul îşi face chip cioplit din propria mândrie şi se închină acestuia... Civilizaţia globalizării repetă actul păcatului adamic, însă la dimensiuni planetare. Salvarea din ciclul morții este aştepată doar de la om, bol- navul doreşte să-şi fie propriul doctor, deşi boala sa este devastatoare şi îi interzice orice demers curativ. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a tre- cut Ia toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el “(Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pa- vel V, 12) Acest lanţ cauzal al păcatului şi morţii este ignorat, moartea fiind privită doar ca un sim- plu accident bilogic, o defecțiune genetică reme- diabilă. „Center for Future Human Evolution - CFHE“ o organizaţie non-profit din SUA - forma- tă din studenţi şi cercetători aparţinând diferite- Ț lor domenii ale ştiinţei de frontieră - propune modele de evoluţie a ființei umane pline de opti- mism şi bazate pe marile descoperiri ştiinţifice ale secolelor XX şi XXI. Ingineria genetică ocupă un loc central în presupusa evoluţie viitoare a omului şi va oferi acestuia învingerea bolilor, lon- gevitate extremă, capacități fizice şi intelectuale extraordinare şi adaptabilitate la diferite medii (ocean, spaţiu cosmic etc.). Miracolul dumneze- iesc al vieţii este redus la o simplă combinaţie de gene care pot fi manipulate după bunul plac. „În- ceputul truției omului este a părăsi pe Dumnezeu şi a-şi întoarce inima sa de la Cel care La făcut.“ (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah X, 12) Trufia omenească, asemănătoare trufiei luciferi- ce, îi determină pe oameni să-şi afle repere de credință aproape cu caracter religios în proiecte- le ştiinţei moderne. Se vorbeşte despre inteligen- ţa artificială, despre nanotehnologie, despre co- lonizarea spaţiului cosmic, imaginea unui Uni- vers plin de galaxii ce pare a fi infinit seduce pe om, acesta uitându-L pe Creator şi închinându-se creaturii... Conform unui amplu articol postat pe site-ul MSNBC-NEWS, „Evoluţia umană Ia răscruce“ scris & E =Ă E = = 5 06 anul IV e nr. 40-41 DEZLEGĂRI ROST de editorul ştiinţific Alan Boyle, comunitatea oa- menilor de ştiinţă evoluţionişti (formată din per- sonalități recunoscute la nivel mondial precum Richard Dawkins - un vestit biolog evoluționist supranumit în media de specialitate „rottweilerul lui Darwin“, paleonologul Peter Ward de la Uni- versitatea din Washington şi autorul cărții Evo- luţia viitoare ori Stuart Pimm - expert în biodi- versitate de la Universitatea Duke) susține că evo- luţia fiinţei umane va continua. De la Australopi- tecus timpuriu, Sahelantropus Tchadensis, pre- zumtivul strămoş al omului ale cărui fosile vechi de 6-7 milioane de ani au fost descoperite în Afri- ca, ființa umană a ajuns la actualul Homo Sapiens şi va continua să evolueze căpătând noi forme: Homo Sapiens Sapienter - rasa umană obținută în urma globalizării prin amestecul actualelor ra- se şi sintetizarea trăsăturilor rasiale în trăsături comune; Homo Postapocaliptycus - rasă umană post-cataclism (război atomic, ciocnirea planetei cu un meteorit etc.) împărțită în grupuri izolate şi răspândite pe suprafața planetei, cu trăsături pro- prii apărute prin adaptarea la condiţiile de mediu din regiunea unde au supravieţuit, Homo Geno- micus - rasă umană apărută ca urmare a selecţiei genetice aplicate în conformitate cu principii ra- siale politice ori religioase, rasă care va coexista cu rasa naturală şi pe care va căuta să o elimine; Homo roboticus - rasă umană mixtă robot-om care se va dezvolta ca urmare a descoperirilor din genetică şi nano-tehnologie, rasă care ar permite realizarea primilor paşi spre cucerirea spațiului cosmic; Homo Astranthropus - rasă perfectă creată prin selecție rasială, genetică şi nano- tehnologie care va transforma ființa umană în ființă spaţială, adaptată condiţiilor călătoriei cos- mice interplanetare. Această aşa-zisă evoluţie vi- itoare a fiinţei umane s-ar întinde pe aproximativ 4 milioane de ani. O înşiruire halucinantă de supoziţii sus- ținute cu argumente şubrede şi formând o falsă structură logică ne oferă spre amăgire ştiinţa modernă. Puterea oamenilor de a visa este mare, însă uitarea de Dumnezeu transformă vi- sul în rătăcire. „Cel ce seamănă în trupul său însuși, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viață veşnică.“ (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel VI, 8) Creştinul ortodox nu dispreţuieşte ştiinţa, căci ființa umană a fost zidită de Dumnezeu pen- tru a participa la creaţie şi a cunoaşte creaţia, slă- vindu-L pe Dumnezeu. „Și Dumnezeu i-a binecu- vântat, zicând: «Creșteţi şi vă înmultiți şi umpleți pământul şi-l supuneți; şi stăpâniti peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate anima- Iele, peste toate vietăţile ce se mișcă pe pământ şi peste tot pământul!»“ (Facerea 1, 28) Creştinul însă nu se închină ştiinţei, nu aşteaptă de la ea mântuirea. Lipsită de Dumnezeu, ştiinţa este doar o biată idolatrie şi se dovedeşte într-un final, o ispită trimisă de diavol. „Atunci se vede cât este de neștiutor omul, cu toată ştiinţa lui, şi orice ar- gintar se rușinează de idolul său, căci chipul tur- nat de el nu este decât minciună; n-are nici o suflare în el.“ (leremia X, 14) Frica de moarte Ştiinţa modernă este fără suflare, fără viață, deşi în aparenţă slujeşte vieţii. Creştinul ortodox încercat de boala trupească ştie că aceasta se vin- decă nu doar cu ajutorul doctoriilor prescrise de medicul laic, ci mai ales înlăturând păcatul care a cauzat-o, de aceea creştinul ortodox îl cheamă în ajutor, înainte de toate, pe Hristos: „Iisuse prea- dulce, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, anul IV e nr. 40-41 67 DEZLEGĂRI miluieşte-ne!“ (Condacul 1 din Aacatistul pentru izbăvirea de boală) Frica de moarte este diminuată până la anu- lare pentru că în moarte, ca şi în viață, creştinii nu sunt singuri. Hristos este mereu prezent. „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.“ (Sfânta Evanghelie după Ioan XI, 25) Ştiinţa modernă ne poate prelungi viața în trupul stricăcios, dar ne dă ea oare vreun răspuns în faţa întunericului morţii? Nu. Moartea rămâne un mister pentru ştiinţă, un fenomen explicat simplist - încetarea funcţiilor organismului - o definiţie care nu oferă ființei umane altceva decât amplificarea spaimei ancestrale de necunoscut. Această definiţie ştiinţifică a morţii anulează val- oarea vieții, căci oricât am prelungi viața trupu- lui, la final întâlnim aceeaşi moarte dincolo de care ne aşteaptă un neant indefinit. Creştinul ortodox nu se teme de moarte căci el are puterea credinței care îl determină să ros- tească cu pace şi seninătate: „Binecuvântat fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru lisus Hris- tos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morți, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moștenire nestricăcioasă şi nef- ntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi.“ (Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1, 3 - 4) Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu a murit pen- tru noi pe cruce, a coborât în Iad şi a omorât moartea şi înviind ne-a dăruit calea spre viața ră ? 7 a ri Ra “ ră veşnică. „Îngropați fiind împreună cu EI prin bo- tez, cu EI aţi şi înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți. Iar pe voi care eraţi morți, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreu- năcu Sine, iertându-ne toate greșealele. Ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potriv- nic cu rânduielile lui, şi L-a luat din mijloc, piro- nindu-l pe cruce.“ (Epistola către Coloseni a Stân- tului Apostol Pavel 11, 12 - 14) Creştinul ortodox nu priveşte spre viitor cu ochi rătăciți şi orbiţi de capcanele îngerului căzut. Raiul nostru nu este firea stricăcioasă, oricât de perfecționată ar fi aceasta prin mijloacele ştiinţei moderne, ci firea transfigurată, nestricăcioasă, „Căci, când vor învia din morţi, nici nu se mai în- soară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii din ceruri.“ (Sfânta Evanghelie după Marcu XII, 25), iar idealul de creştinului este viaţa veşnică la care ne-a rânduit Dumnezeu, aşa cum Hristos ne-a mărturisit „că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în EI să aibă viață veșnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.“ (Sfânta Evanghelie după loan VI, 40) Să ne întoarcem faţa de La ispitele acestor vre- muri şi altă laudă să nu ne fie nouă, celor ce în- drăznim a ne numi creştini, decât aceea despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptura: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru lisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!“ (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel VI, 14) 68 anul IV e nr. 40-41 DEZLEGĂRI Păcate postmoderne w Alexandru Nicolin Punct - Într-un articol apărut iniţial în arabă la începutul anilor '30 şi apoi în franceză, în volu- mul „M6langes“, volum tradus de curând şi în limba română sub titlul Demiurgul și alte studii tradiționale (Editura Herald, 2005), Ren€ Gue- non insista asupra superficialităţii cu care omul modern priveşte binecunoscuta formulă delfică „enothi seauton“. În mod curent, expresia este văzută ca un îndemn la cunoaşterea psihicului uman în scopul unei mult-sperate ameliorări mo- rale. Sensul ei profund îndeamnă însă la cunoaş- terea părții nepieritoare din noi - la cunoaşterea sâmburelui nostru divin. Prins însă în vâltoarea sulfuroasă a vremurilor postmoderne, omul anu- lui 7514 ab origine mundiuită prea repede textul psalmilor biblici care spune explicit „Dumnezei sînteți şi toți fii ai Celui Preaînalt“ (Psalmul 81:6), deconstruindu-se în mod tragic. Degeaba con- struim zgârie-nori de mai bine de jumătate de kilometru înălțime, degeaba construim maşini cât mai rapide şi cât mai puţin poluante etc., inu- tile construcţiile exterioare în general, dacă nu construim întâi în noi. În vechime, construcțiile impunătoare erau semnul unei construcţii inte- rioare Ia fel de importante - astăzi, ele arată doar performanţă tehnologică. Biserica este şi ea atât exterioară, cât - mai ales - interioară. Până să in- trăm în biserica din lemn, cărămizi, mortar şi, după caz, beton-armat, trebuie să intrăm în bise- rica interioară. Nu degeaba deasupra uşii de la Foto: Bogdan Onofrei intrarea mănăstirii Antim străjuieşte cioplit în piatră un melc, emblema sfântului Antim Ivirea- nul, aceeaşi formă având-o şi prima cheie a bise- ricii, simbol cu tâlc. Biserica interioară o purtăm cu şi în noi aşa cum melcul îşi duce cochilia - creşte în noi ca unghia în carne. Ea este casa Dom- nului cum spune apostolul Pavel: „Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sînt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini“ (Fapte 17:24). Apoi, întreabă apostolul în prima epistolă către corinteni, „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi tem- plul lui Dumnezeu şi că duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?“ (| Corinteni 3:16). De altfel, sen- sul esotericului V.LT.R.L.O.L. (abreviere a for- mulei alchimice „Visita Interiora Terra Rectifi- cando Inveniens Occultum Lapidem“) trimite tot la un drum interior, doar că omul postmodern gândeşte acum în termeni exclusiv profani şi răs- punde violent atunci când simte scintilațiile sâm- burelui său divin; pentru cel nepregătit, poate chiar nedoritor, vitriolul poate fi otravă, de aici derivând şi identificare pe care poporul o face între vitriol şi acid sulfuric - esenţa pură arde. Mi- ar plăcea să spun că omul postmodernul rămâne mut în faţa lucrurilor care transced spaţiul şi tim- pul, însă nu pot, căci mut, mit şi mister au aceeaşi rădăcină etimologică, iar omul postmodern are oroare de mister. Muţenia în faţa misterului este semnul tainic al celor din vechime - postmoder- nii sunt invariabil locvace. Atunci când sunt gân- dite în termenii raționalismului, consideraţiile asupra misterului înseamnă, de la Vasile Lovines- cu citire, „0 căsătorie din dragoste cu ambiguita- tea“, căci misterul divin trebuie trăit şi nu disecat la nivel intelectual. Contrapunct - Analiştii câtorva ziare centrale devin din ce în ce mai atenţi atunci când aud de ortodoxie. Văzându-le agresivitatea faţă de textele lipsite de mult-necesarul certificat de castitate ide- ologică, mi-am adus aminte de ce se spunea despre textele membrilor grupului de la Antim: „au carac- ter mistic, adică dușmănos“. Semn că şi somno- lenţa inimii, nu numai a raţiunii, naşte monştri. anul IV e nr. 40-41 69 ROST DEZLEGĂRI Imaginea Sfintei Treimi oglindită în lume și în Biserică Arhimandrit dr. Chesarie Gheorghescu nitatea după imaginea Sfintei Treimi o U vedem înfăptuită, în mod intim, în antro- pologia creştină şi, îndeosebi, în Biserica Ortodoxă. Neţinând cont ce este omul, în ce sens şi în ce măsură este el după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, noi nu putem rezolva problema unității noastre! creştine, atât de actuală în lumea de față. Din revelaţia divină, din teologia patristi- Că şi cea ortodoxă contemporană, vedem că Bise- rica a existat în veşnicile paradigme dumneze- ieşti şi adâncurile fiinţei ei îşi au obârşia în Sfânta Treime. Biserica a luat naştere, ca manifestare ex- terioară, concretă, socială, din revărsarea iubirii intratrinitare asupra omenirii căzută în păcat. În lumina Sfintei Treimi, se descoperă străfundurile de taină ale ființei Bisericii şi mai ales, adevăratul sens al comuniunii şi unităţii tuturor în Hristos. În taina treimică îşi are izvorul şi cea eclesiolo- gică şi universală, în care totul cuprinde partea şi partea cuprinde plinătatea totului - credinciosul singurat putând fi asemenea în sfințenie cu în- treaga Biserică cu care este în unire prin Duhul Sfânt. În epistola către Efeseni, cea mai eclesiolo- gică între toate, Sf. Apostol Pavel arată unele feţe ale lucrării Persoanelor Sfintei Treimi în Biserică. După ce dă mulţimită lui Dumnezeu „Tatăl slavei, pentru darurile Sale cele bogate“ (1, 16-19), adau- gă că „EL a vădit puterea Lui în Iisus Hristos, că- ruia i-a supus toate şi L-a dat cap Bisericii“ (1, 20- 23). „Biserica este plinirea Celui care plineşte toate întru toți“2. Privind revărsarea Duhului Sfânt în viața in- dividuală a omului creştin, după cruce şi înviere, un alt teolog ortodox, Sergiu Bulgakov spune că în viața Bisericii este viața Dumnezeiască, care se descoperă în viața făpturilor: este îndumnezeirea făpturii prin puterea întrupării şi a coborârii Du- hului Sfânt. Această viață este o realitate supremă şi sigură pentru toţi cei ce o trăiesc. Ea este o viață „duhovnicească“ ascunsă în „omul credincios“; * Studiu din teza de doctorat Învățătura Ortodoxă despre Iconomia Divină şi Iconomia Bisericească, sustinuță la Institutul Teologic Universitar-Bucureşti, în 1980, sub conducerea Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, reeditată la Editura Antim Ivireanul, 2001, pp.116-120. 1 Arhimandrit Sophrony, in „Contacts“, 10 an. (1958), nr.24, p91. 2 Prof. N. Chiţescu, Sobornicitatea Bisericii, în „Studii teologice“, anul VII (1955), nr. 3-4, pp. 150-152. 70 anul IV e nr. 40-41 DEZLEGĂRI Toto: Bogdan-Onofrei este mister, taină...; omul vede, concepe şi cu- noaşte aceste lucruri cu ochii săi duhovniceşti. Credinţa este organul acestei cunoaşteri, căci ea este, după cuvântul Apostolului, „dovedirea lu- crurilor nevăzute“; ea ne înalță pe aripile sale în lumea spiritului, ne face cetăţeni ai lumii cereşti. Viaţa Bisericii este viața credinței, Biserica o cu- noaştem prin credință, ca o unitate a tuturor oa- menilor. Această unitate se arată în iubires, ra- portată la Dumnezeu şi la semeni. Misterul răscumpărării şi al recapitulării tu- turor în Hristos reprezintă fondul cristologic al Si) “eige aaeă | Bisericii, care este exprimat, în mod deosebit, în viața sacramentală, împreună cu caracterul său de obiectivitate absolută. Dar dacă vrem să scoa- tem în relief un alt aspect al Bisericii, care are un caracter de subiectivitate tot atât de absolut, va trebui să-l fondăm pe iconomia unei alte persoa- ne divine, independente de cea a Fiului întrupat. Astfel am risca să depersonalizăm Biserica, supu- nând libertatea ipostazelor umane unui fel de de- terminism sacramental. Din contră, dacă vrem să insistăm asupra părții subiective, se va pierde, îm- preună cu noțiunea de trup a lui Hristos, terenul 3 Serge Boulgakove, L'Orthodoxie, p. 5-7; Idem, Ortodoxia, în româneşte de Nicolae Grosu, Sibiu, 1933, pp.1-10. Biserica, întemeiată de Dumnezeu cel apropiat de oameni, este împărăția harului, în care omul este ridicat la comuniune cu Dumnezeu şi prin aceasta este destinat unei vieți veşnice şi fericite. Orice om ridicat în cadrul ei s-a mântuit de inutilitatea unei vieţi sfârşite în moarte, ca una ce este trăită numai pe planul legalităţii fizice şi sociale. Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi înălțat Ia dreapta Tatălui conduce această ridicare a oamenilor în planul Bisericii, al mântuirii prin comuniunea cu Sine. Acesta este adevăratul scop al istoriei mântuirii. lar această lucrare a lui lisus Hristos este conducerea propriu-zisă a lumii. La ea participă omenitatea noastră asumată de Fiul lui Dumnezeu şi participăm şi noi cu toții prin libertatea noastră şi prin puterea lui lisus Hristos din noi (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 384; Idem, Pogorârea Duhului Sfânt şi începutul Bisericii, în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Bucureşti, 1978, pp. 195-229. anul IV e nr. 40-41 TI ROST DEZLEGĂRI „logic“ al Adevărului şi se va ajunge la devierea credinței „individualiste“. Întruparea şi opera răscumpărătoare a lui Hristos, luate separat de iconomia Sfântului Duh, nu pot justifica multipli- citatea personală a Bisericii, tot atât de necesară ca şi unitatea naturală în Hristos. Misterul Cinci- zecimii este tot atât de important ca şi cel al Răs- cumpărării“. Opera răscumpărătoare a Mântuito- rului Hristos este o condiţie indispensabilă a ope- rei de îndumnezeire a Sfântului Duh care se re- varsă în lume prin Biserică. Domnul Însuşi afir- mă: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins“ (Luca 12, 49). Fiul s-a născut asemenea nouă prin întru- pare; noi ne facem asemenea lui prin îndumne- zeire, luând parte la dumnezeire prin Duhul Sfânt pe care îl comunică fiecărei persoane uma- ne în parte. Opera răscumpărătoare a Fiului se raportează la natura noastră; opera de îndum- nezeire, de actualizare a recapitulării noastre în Hristos, care se face prin Sfântul Duh, se adresea- ză fiecărei persoane în parte. Dar şi răscumpăra- rea, adică mântuirea obiectivă şi îndumnezeirea, adică mântuirea subiectivă, sunt inseparabile şi de negândit una fără alta, căci ele sunt prezente una în alta - nu sunt în cele din urmă decât o sin- gură iconomie a Sfintei Treimi, împlinită prin ce- le două Persoane divine, trimise în lume de Tatăl. „Cincizecimea apare astfel ca scopul ultim al ico- nomiei trinitare a mântuirii“5. Sfântul Atanasie spune: „Cuvântul a asumat trupul, pentru ca noi să primim pe Duhul Sfânt. Dumnezeu s-a făcut purtător de trup, pentru ca noi să ne facem purtă- tori de duh, pneumatofori“6. Dumnezeu este Unul Singur şi niciodată nu s-ar putea concepe vreuna din cele trei Persoane divine, fie în ea însăşi sau în lucrarea ei, ca des- părțită de celelalte două. Atât în existența intratri- nitară, cât şi în manifestările exterioare sau în ac- tul iconomiei divine, Sfânta Treime lucrează într-o desăvârşită armonie, călăuzindu-se după acelaşi principiu care este iubirea perihoretică. Ea se arată în creaţie şi în orientare spre acelaşi punct al perfecțiunii, a tuturor celor create, inclu- siv al omului. Tradiţia şi teologia creştină sunt unanime în afirmarea acestui principiu general. Primii creştini vedeau intervenţia formală a fiecăreia dintre cele Trei Persoane în toate acţiu- nile exterioare ale Dumnezeirii. Orientali sau Oc- cidentali, Sfinţii Părinți au fost tot atât de afirma- tivi în aceasta, pe cât este în timpul de față teolo- gia creştină, în general şi cea ortodoxă, în special. Astfel, Sf. Irineu, pe de o parte, spune că „Duhul pregăteşte pe om pentru Fiul lui Dumnezeu, că Fiul îl conduce la Tatăl și că Tatăl, în sfârşit, îi dă viață veşnică“, iar pe de altă parte, precizează chiar în acelaşi capitol că se manifestă întotdeau- na acelaşi Dumnezeu unic, „Duhul lucrând, Fiul oferindu-şi slujirea şi Tatăl binevoind pentru ca omul să fie adus la desăvârşire, în vederea mân- 4 Vladimir Lossky, A image et £ Ia ressemblance de Dieu, Paris, Aubier-Montaigne, 1967, pp. 107-108. 5 Paul Evdochimov, L Esprit saint dans Ia Tradition orthodoxe, Paris, Les Editions du Cerf, 1969, p.87; Vladimir Lossky, op. cit. p. 108. 6 Sfântul Atanasie, De Incarnatione, 8, PG., XXVI, 996 G; vezi la Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Sfântul Duh în revelaţie şi în Biserică, în „Ortodoxia“, anul XXVI (1974), nr. 2, p. 220; Idem, Universalitatea și etnicitatea Bisericii în concepţia ortodoxă, în „Ortodoxia“, anul XXIX (1977), nr. 2, p. 145-150. 72 anul IV e nr. 40-41 DEZLEGĂRI , | preț uiti tuirii noastre“7. În alt pasaj, Sf. Irineu al Lyonului atribuie fiecăreia din cele Trei Persoane, dar sub un anumit unghi special, acţiunea universală a Dumnezeirii“8. Alți martori ai tradiţiei patristice explică încă şi mai direct această lucrare comună a Persoane- lor Sfintei Treimi. Astfel, Sf. Chiril al lerusalimu- lui explică catehumenilor săi că „iconomia mân- tuirii noastre, cea care ne vine de la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, este indivizibilă şi comună, deoare- ce Tatăl prin Fiul şi cu Sfântul Duh, dăruieşte to- tul. Deci darurile nu sunt unele de la Tatăl, altele de la Fiul şi altele încă de la Sfântul Duh. Într-ade- văr, una este mântuirea, una puterea, una credin- ța“9. Iar Chromaciu de Aquileea spune: „Tatăl nu face nimic nimic fără Fiul şi Duhul, căci lucrarea Tatălui este cea a Fiului şi cea a Fiului este cea a Duhului, este un singur har şi acelaşi, care ne vine de la Sfânta Treime... Acum suntem mântuiți de către Treime, căci prin Ea am fost zidiţi dintru început“!0. În mod mai subtil, Sfântul Ambrozie afirmă acţiunea comună a Sfintei Treimi, într-o formulă care deosebeşte implicit pe cele trei Per- soane, cu ajutorul utilizării a trei propoziţii dife- rite: „Omnis creatura, et ex voluntate, et per ope- rationem, et in virtute est Trinitatis“11. Totul vine de la Tatăl, prin Fiul şi în Duhul“, prin Fiul creează Tatăl lumea, şi îndeplineşte mântuirea şi dacă pu- tem spune cu Sfântul Pavel că şi creştinii există „în Hristos“, atunci este vorba de Hristos înviat, devenit „Duh de viață dătător“12. Întreaga regenerare a omului, deşi este opera lucrării Sfintei Treimi întregi, este totuşi înfăptuită de acţiunea specifică a Duhului Sfânt, care o actualizează prin Biserică. „Căci Sfânta Treime, după cum spune Sf. Leon cel Mare, şi-a re- partizat sarcina privitoare la om: Tatăl de a-l crea, Fiul de a-l răscumpăra, iar Duhul Sfânt de a-l sfinţi sau a-l înflăcăra cu focul său. Și totuşi, dacă Tatăl a creat pe om, este în unire cu Fiul şi Duhul, Fiul Fa răscumpărat în unire cu Tatăl şi cu Duhul; în sfârşit, Duhul îl regenerează şi îl luminează, în unire cu Tatăl şi cu Fiul...“15. Această iconomie divină, comună Persoane- lor Sfintei Treimi, se numeşte mântuire, răscum- părare, recapitulare, îndumnezeire şi trebuie să aibă loc cu fiecare persoană în parte, în Biserică. Ea va fi desăvârşită în mod deplin în viața viitoa- re, când, după ce toate se vor uni în Hristos, Dum- nezeu va deveni totul în toate (1 Cor. 15, 28). 7 Sfântul Irineu, Adversus haereses, 1, 4, C.20, nr. 5 şi 6, apud Henri de Lubac, La Foi Chrâtienne, essai sur Ia structure du Symbole des Apâtres, Paris, Aubier-Montaigne, 1969, p. 125. 8 Sfântul Irineu, Adversus haereses, 1, 5.c. 18, PG., VII, 1173. 9 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza 17 şi 18, P.G., XXXIIL, 9764. 10 Chromaciu de Aquileea, Homdlie 18, in „Revue bândictine“, t. 73., Editions Jean Lemari6, 1963, p. 196. 1! Sfântul Ambrozie, De Spiritu Sancto, 1,2, c.9., P. G., XVI, 704. 12 Frangois Szab6, S. P, Le Christ createur chez saint Ambroise, Studia Ephemeridis „Augustinianum“, 2, Rome, 1968, pp. 103-113. 13 Sfântul Leon cel Mare, De divinis officiis, 1.7, c. 10, PL., CLXX, 189 D; cf. De glorificatione Trinitatis, |, 1.c.16, PL., CXXIX, pp. 28-29. anul IV e nr. 40-41 75 ROST DECANTĂRI Mitropolitul Visarion Puiu şi Bisericile din America Adrian Nicolae Petcu n ziua de 27 februarie a.c., la Casa de Cultură ] din Paşcani, printre altele cărţi, a fost lansat volumul lui Dumitru Stavarache şi Ion Ne- goescu, Mitropolitul Visarion Puiu. Relațiile cu Bi- serici din Canada şi SUA. Documente (1912-1963) (Bucureşti, Ed. Publirom, 2005), acesta fiind al treilea din seria de izvoare iniţiată truditorul is- toric Dumitru Stavarache. Volumul conţine 114 documente, extrem de importante, provenite de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Biblioteca Română de la Freiburg şi din ziarul Crucea, perioada anilor '20. Noile documente publicate aduc în atenţia celor interesaţi o serie de aspecte inedite privitoare la interesul lui Visarion Puiu față de viaţa religioasă a românilor din SUA şi Canada. Astfel, constatăm că, încă din perioada în care se afla episcop la Argeş, Visarion Puiu solici- ta la Sf. Sinod al BOR organizarea românilor ortodocşi din Lumea Nouă într-o eparhie, în sco- pul primenirii misiunii religioase din toate punc- tele de vedere: cler pregătit, disciplină canonică şi activitate social-culturală. Din volumul de față, putem observa că, încă din 1937, episcopul Poli- carp Moruşca se arăta deziluzionat de clerul ro- mân din America care căuta pe orice cale să-l de- nigreze şi să-i submineze activitatea. Însă, majoritatea documentelor aduc o serie de informaţii, credem noi concludent, în proble- ma spinoasă din Episcopia românească ortodoxă din America. Astfel, constatăm cum încă din 1946 mitropolitul era chemat în America să aplaneze conflictul dintre taberele care îşi disputau autori- tatea la conducerea Eparhiei de la Vatra Româ- neacsă, în lipsa episcopului Policarp Moruşca. În acest context, mitropolitul condamna comporta- mentul politicianist al taberei din care se va re- marca preotul loan Truţa, care a creat condiţiile instalării teologului Victor "Trifa. În aceeaşi or- dine de idei, mitropolitul Visarion, aflat în Fran- ţa, condamna hirotonirea samosfeată a episcopu- lui Valerian Trifa, pe care, de altfel, nu l-a recunos- cut. Ca singurul episcop considerat canonic în exilul românesc, mitropolitul Visarion Puiu va lansa proiectul constituirii Sinodului românilor din exil, format din episcopul Andrei Moldovan, după ce se rupea canonic de Patriarhia din Bucu- reşti, episcopul Teofil Ionescu, după hirotonirea sa în 1954 cu sprijinul episcopilor ruşi albi şi înfi- ințarea Eparhiei din Canada şi a rehirotonirii lui Valerian Trifa. De altfel, mitropolitul Visarion aspira la concretizarea acestui proiect după mo- delul rusesc, care apăruse după primul război mondial. Cu toate eforturile depuse, potrivit docu- mentelor din acest volum, constatăm că mitro- politul a înregistrat un eşec, din cauza lipsei de sprijin din partea liderilor politici români din exilul românesc; a refuzului exprimat nu o dată de către Valerian Trifa; a alunecării canonice să- vârşite de Teofil lonescu, dar mai ales a campa- niei de denigrare la care a fost supus de toți aceştia, poate mult mai mult decât a vrut şi a reuşit regimul comunist de la Bucureşti, prin agenții săi din Occident. În concluzie, putem spune că prin editarea acestui volum s-au adus contribuţii serioase la cunoaşterea şi aprofundarea documentată a pro- blematicii vieţii religioase a românilor din exilul american, atât de mult speculat, însă foarte puţin cercetat. 74 anul IV e nr. 40-41 DECANTĂRI Elemente de teologie ţărănească Costion Nicolescu: „Elemente de teologie țărănească - Chipul creştin țărănesc al lui Dumnezeu“, Editura „Vremea XXI“ - Bucureşti, 2005, 301 pagini. Drd. Stelian Gomboș documente“, apărută cu sprijinul Ministe- rului Culturii şi Cultelor, este una dintre cărţile de referință ale autorului. Costion Nicoles- cu este un profund cunoscător al teologiei şi al tradiției naţionale şi un promotor al curentului de reaştere a spiritualității creştin-ortodoxe în st- nul poporului român. Volumul prezentat aici, unic în felul său, vine să evidenţieze tezaurul profund şi autentic al spi- ritualităţii popular-teologice a ţăranului român, care trebuie (re)adusă la lumină, cunoaştere şi împlinire! Nu întâmplător unul dintre mentorii şi înaintaşii autorului pentru realizarea acestui serios deziderat este nimeni altul decât Ernest Bernea. Cartea aceasta îşi atinge foarte bine scopul deoarece - după cum mărturiseşte şi Costion Ni- colescu în preambul - problema asupra credinţei unui popor este fundamentală. Credinţa este unul dintre elementele definitorii pentru un po- por în ceea ce priveşte ființarea sa, căci felul cre- dinţei sale îi structurează decisiv gândirea, viaţa, comportamentul în lume. Ea îi determină răspun- surile la problemele pe care viața zilnică, dar şi istoria în ansamblul ei, i le pun în ceea ce priveşte relaţia cu natura, cu semenii şi îndeosebi cu Dum- nezeu. Cu alte cuvinte, credința vorbeşte mult mai substanţial despre alcătuirea interioară a unui neam, despre structura sa dobândită prin etnogeneză şi construită în cursul istoriei. Este deja cunoscut adevărul că unul dintre elementele fundamentale ale etnogenezei românilor îl con- stituie creştinismul primar şi că pentru păstrarea ÎL, ucrarea aceasta din colecţia „Fapte, idei, nealterată a acestui creştinism genuin, pentru rodirea lui au fost necesare pe parcursul istoriei jertfe dureroase şi mărturisiri curajoase. Toate aceste lucruri, exemplificate, sunt foarte bine re- liefate în această carte care susţine că pentru po- porul credincios, pentru țărani în special, credin- ţa are exact acest înţeles şi cuprins teologic, de cunoaştere prin unire şi prin har. Căci țăranii nu caută explicaţii savante, teologale, dar ei ştiu şi nu se îndoiesc, sunt neclinitiți în credința lor. Ei o trăiesc aievea şi acționează ca atare. Înţelepciune și credinţă Elemente de teologie... este elaborată pe opt capitole mari - care, la rândul lor, au numeroase subcapitole, cum sînt, de pildă: „Cunoaşterea lui Dumnezeu“; „Dumnezeu Unul şi Treime de Per- soane“; „Cele trei slujiri şi demnități ale lui Hris- COSTION NICOLESCU anul IV e nr. 40-41 75 ROST DECANTĂRI tos“; „Marile «lucrări» ale lui Dumnezeu către umanitate“; „Atributele lui Dumnezeu în «texte» ţărăneşti“, „Însoţirea cu Dumnezeu în momente- le importante ale vieţii“; „«Crezul» - baza dogma- tică cea mai accesibilă ţăranului pentru cunoaş- terea lui Dumnezeu“; „Slăvirea sau cinstirea lui Dumnezeu“; „Cu Dumnezeu la masă“; „Salutul în numele lui Dumnezeu“; „Înrudirea lui Dumne- zeu“; „Tandreţea ţăranului pentru Dumnezeu“; „Locuința lui Dumnezeu“. Țăranii ţin cont de cu- noaşterea lor şi orice întâmplare este privită prin prisma acestei cunoaşteri, care se află în raport cu această învățătură izvorâtă din credință. Cercetarea lui Costion Nicolescu scoate în evidenţă faptul că modul suprem în care se poate Ea e Ș mi Lă « manifesta cunoaşterea în popor este înțelepciu- nea. Aceasta nu vine în primul rând din exersarea abilă şi complexă a unor mijloace intelectuale - după cum remarcă şi autorul -, ci din coagularea spectaculoasă a cunoştinţelor dobândite prin ex- perienţa unei vieți trăite împlicit şi în trezvie, de- oarece înțelepciunea este dovedită mai ales de capacitatea de a (stră)vedea dincolo de imanent şi de aparenţe, de a lua hotărâri cu discernere, de a fi cât mai aproape de gândul lui Dumnezeu, iar nu de cel al oamenilor; căci în felul acesta cel înţe- lept este capabil să dea sfatul cel bun şi de aceea este căutat de către semenul său aflat în momen- te de cumpănă. În concepţia țărănească - remar- că autorul - înțelepciunea este strâns legată de mi 5 76 anul IV e nr. 40-41 DECANTĂRI ROST credință. Ea mai este pusă de români în legătură cu mintea omului, cu capacitatea lui de a gândi bine, inteligent, în conformitate cu darul său na- tural de a fi ființă raţională... Dacă îl vei întreba despre credinţa sa, țăranul român va răspunde adesea că ţine de legea strămoșească sau de legea românească, ceea ce denotă, după Părintele Du- mitru Stăniloae, faptul că ea „reprezintă astfel pentru el fundamentul tuturor legilor de viață, printr-o conviețuire de reciprocă prețuire şi con- lucrare, care-i asigură unitatea şi identitatea“... Biserica ţăranilor Cartea scoate în relief ideea că un merit im- portant în păstrarea dreptei credinţe revine, fără putință de tăgadă, ţăranilor. Nae Ionescu - pome- nit şi el aici - merge până la a vorbi despre Bise- rica țăranilor, care, cel puțin până la înființarea mitropoliilor celor trei provincii, a suplinit lipsa unei ierarhii bisericeşti „puternic închegate“. Fap- tul că pentru poporul român Ortodoxia nu a fost o credință alipită, formală, ci una asumată, im- pregnată în ființa neamului, trăită intens, îl do- vedesc atât comportamentul şi caracterul româ- nilor, atât viziunea lor despre lume şi viață, mani- festată în ceea ce fac, cât şi realizările lor culturale şi aristice. Orice drum într-un sat păstrător al ce- lor vechi ale sale, orice carte cu texte populare sau cel mai modest muzeu etnografic dă mărturie despre profunzimea spirituală şi rafinamentul ar- tistic al românului. Dacă trecem totuşi adesea ne- păsători, ignoranți sau aroganţi pe lângă aceste frumuseți este poate numai pentru că ne-am obiş- nuit cu existența lor în preajma noastră şi, astfel, ne-am blazat, mărturiseşte, cu toată seriozitatea, autorul!... Acelaşi gânditor îşi pune problema situaţiei de criză datorată îndeosebi asaltului civilizaţiei orăşeneşti moderne, cu accentul ei pus pe indus- trializare şi robotizare şi care conchide, trăgând un semnal de alarmă: „Chiar dacă nu dispare, chiar dacă nu există încă suficiente centre de via- ță creştină autentică şi puternică, o anumită disi- pare a crediței se face simțită, precum şi o coborâ- re a ei spre zone intelectuale inferioare“ Apare un fel de idolatrie inferioară chiar civilizației pre- creştine. Idolii acestui tip de societate, care ig- noră în prea mare măsură pe Dumnezeu, sunt ba- nul, mentalitatea hedonistă, ştiinţa, tehnologia sau, mai bine zis, unele părți ale lor; idei trăsnite sau false personalităţi, oportunişti şi epigoni, din varii domenii care caută a se afirma prin şmeche- rii şi violență, ajungând la vedetism şi altele! Din păcate sistemul de valori este foarte bulversat, astăzi! În ce măsură a fost afectată societatea să- tească contemporană de acest tip modern de ido- latrie, în ce măsură mai rezistă la asaltul ei, rămâ- ne una dintre problemele vitale ale supraviețuirii reale, spirituale, ca neam al românilor, depăşind cu mult domeniul strict al antropologiei şi etno- grafiei. Nu numai calitățile ci şi slăbiciunile şi tarele românilor sunt destule şi s-au manifestat adesea în cursul istoriei, cu toate implicațiile şi consecinţele negative aferente. Dar aceste de- vieri, de cele mai multe ori provin dintr-o abatere de la elementele normative constitutive, dintr-o cădere din echilibrul specific dat românilor de te- meinicia credinţei lor, care a fost deplin asumată. Chipul lui Dumnezeu în țărani Costion Nicolescu şi-a propus să vadă în ce măsură regăseşte în textele ţărăneşti osatura credinței noastre, teologia în formularea ei cris- talin dogmatică, urmărind concordanța dintre în- vățătura dogmatică a Bisericii şi credința țărani- lor. „Ceea ce a prevalat în cazul acestei lucrări a fost surprinderea chipului creștin țărănesc al lui Dumnezeu, felul în care acest chip este perceput şi exprimat în mod specific de țăran, direct sau in- direct, apoi măsura în care el concordă cu chipul evanghelic şi cu cel apostolic“ - scrie el. Aşadar, cartea este foarte bine venită pentru toate aceste relatări şi sesizări şi, mai cu seamă, pentru concluzia, mărturisită chiar de către au- tor, că dincolo de orice conceptualizări, specifice teologiei academice, poate fi constatată în recep- tarea țărănească a lumii o fină şi delicată teologie trăită şi exprimată firesc, la nivelul vieții cotidie- ne sau la sărbători, aflată în deplină concordanță şi armonie cu gândirea Bisericii. Credința țărani- lor şi exprimările ei sunt, deci, în cea mai strânsă compatibilitate cu cele ale Bisercicii, totul reflec- tând cum că viața ţăranului era centrată, din punct de vedere spaţial şi temporal, pe învăţătu- ra Bisericii, din punct de vedere moral, şi pe cul- tul ei liturgic. anul IV e nr. 40-41 77 ROST DECANTĂRI A e Omul care îşi e confunda soţia SA1y e cu o pălărie Publicată la editura Humanitas, cartea lui Oliver Sacks, Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (2005, trad. rom. Dan Rădulescu, 286pp.), face parte din rândul acelor cărţi pe care nu le poți citi doar o singură dată. Simţi nevoia să reciteşti, din când în când, măcar una dintre fermecătoarele povestiri - de fapt, cazuri de boli neurologice. Paul Sandu eventual, „o ființă de sex femeiesc, albinos, trisomică, de 21 de ani, [descriere] care s-ar putea aplica tot atât de bine unui şobolan ca şi unui om“ (p. 8); cio fiinţă observată în întreaga ei umanitate, un subiect uman, iar nu un obiect al unei cercetări specializate, deşi aceasta din urmă este prezentă amănunțit de cele mai multe ori. Oricărui cititor al cărții lui Oliver Sacks îi va fi venit în minte (chiar dacă n-ar fi existat compa- rația autorului), celebra poveste a celor 1001 de nopți, şi asta pentru că naraţiunile strânse în acest volum „au fost îngemănate la hotarul dintre fapt şi legendă, hotar ce defineşte vieţile pacien- ților povestite aici“ (p. 9). Încă de la primele pagini, cititorul pătrunde într-un teritoriu magic, confruntându-se - în mod cert uimit - cu neverosimilul bărbat care îşi con- funda soţia cu o pălărie, descriind un trandafir ca pe o figură geometrică, cu doamna care nu recu- noaşte a avea trup, cu „Ray cel comic şi plin de ti- curi“ şi cu multe alte personaje, le-am putea spu- ne, care suferă de boli neurologice. Sentimentul care străbate aceste scurte po- vestiri strânse sub aceeaşi copertă este că ceva din umanitatea noastră, aşa cum n-am cunoscut: o niciodată până acum, se dezvăluie tocmai prin aceste disfuncţii cerebrale ale anumitor oameni, AN ] n centrul fiecărei narațiuni nu se găseşte, prezentate aici cu o naturaleţe de scriitor exersat şi cu o privire de neurolog pasionat (sau poate obsedat) de cazurile sale. În capitolul întâi, clasat sub titlul general de „pierderi“ care semnalează „o deteriorare sau o incapacitate a funcţiei neurologice“ (p. 13), ne este prezentat un caz straniu şi foarte interesant sub toate aspectele sale. „Christina era o tânără bine făcută de douăzeci şi şapte de ani, jucătoare de hochei pe iarbă şi călăreață sigură pe sine, robustă la trup şi la minte“ (p. 62). Nimic nu prevestea, s-ar putea citi în subtext, ce avea să se întâmple cu Christina. 3 & E 3, =) & [=] E E 78 anul IV e nr. 40-41 DECANTĂRI IM MU) | Il i În ziua dinaintea unei banale operaţii este însă chinuită de un vis în care „se clătina nebuneşte, nesigură pe picioare, abia simțind pământul de sub ea, fără să poată ţine nimic în mâinile care biciuiau aerul încoace şi-n acolo, scăpând tot ce încercau să apuce“ (p. 63). Numai câteva ore mai târziu, în mod cu totul paradoxal, chiar asta avea să se întâmple cu ea, în ziua operaţiei starea ei înrăutățindu-se vizibil. Mâinile „se rătăceau“ dacă nu stătea cu ochii pe ele, aproape că nu mai putea sta în picioare. Naratorul înregistrează el însuşi uluit cuvintele ei: „Nu-mi pot simți trupul, simt ceva straniu, ca şi când nu aş avea trup“ (p. 64). Christina suferea de un sindrom bi-parietal, asta însemnând că lo- bii parietali nu mai primeau informaţia lor senzo- rială obişnuită. Fizioterapeutul chemat să analizeze cazul, după ce a recurs la teste electrice ale funcţiei ner- vilor şi muşchilor avea să facă incredibila consta- tare: „Şi-a pierdut întreaga propriocepțiune - aveți dreptate - din cap până în picioare. Nu are nici o senzație musculară, tendinoasă sau articu- — a lată. Există o uşoară pierdere a altor modalități senzoriale - atingere uşoară, temperatură şi du- rere şi o uşoară implicare a fibrelor motorii.“ Christina n-avea să-şi recapete niciodată pro- priocepţiunea şi totuşi ea avea să iasă din această stare, parţial, prin înlocuirea propriocepțiunii atât cât este cu putință, cu simțul văzului. Dacă povestea acestei femei poate constitui cu succes subiectul unei cărţi, nici unul dintre celelalte ca- zuri nu sînt mai prejos. Deşi țin de domeniul pato- logicului, ne vine foarte uşor să le subsumăm fan- tasticului, mai ales dacă înțelegem fantasticul în felul în care Roger Callois o făcea, ca o scizură, o irumpere în real a unui eveniment care violentea- ză regulile acestuia. Talentul autorului care renunță la registrul specializat, indigest pentru un public neavizat, construind fiecare caz aseme- nea unei scurte povestiri, joacă un rol esenţial şi în această suprapunere a fantasticului peste cazu- rile prezentate în acest volum. Sfârşind de citit cartea rămâi cu impresia că umanitatea nu a scăzut cu aceste cazuri, ci a fost îmbogățită. anul IV e nr. 40-41 79 ROST LA ROST Basarabia lui Volodea Tismăneanu Faptul ca Vladimir (Volodea) Tismăneanu, fiul activiștilor comuniști şi nkvd-iști (kominterniști) de rang înalt Tismanetchi, a fost ales pentru a condamna genocidul comunist în România are şi latura lui „unionista“. Andrei Vartic rea Traian Băsescu sau nu vrea (ca el l-a V numit pe Volodea în scaun de Areopag), dar Leon Tismanetchi, tatăl lui Volodea, s-a născut la Soroca, în Basarabia. El a intrat de tânăr în mişcarea mondială comunist şi a în- mulțit de la Moscova, mai ales prin radio, semi- nţele comunismului în România mult înaintea lui 28 iunie 1940. Tot el a întreţinut relaţii strânse cu fraţii lui de comunism de la Soroca şi din toată Basarabia şi a fondat celule teroriste comuniste aşa de multe că, la 26 iunie 1940, oraşele basarabene erau violentate fară milă (există documente) de nenumărate bande comuniste, care împuşcau, maltratau, furau şi spânzurau cu o furie antidemocratică necruţă- toare (poliţia, armata şi siguranța române aveau ordin să nu riposteze). Aşadar, profesorul Tismăneanu va trebui să deschidă dosarele condamnării regimului comunist începînd cu Basarabia (poate chiar cu Soroca, unde a activat organizația anticomu- nistă „Arcaşii lui Ştefan“), dacă nu vrea să-şi păteze reputaţia lui de „savant“. Şi să înceapă condamnarea asta mult înainte de 1940, ba chiar înainte de 1924, când NKVD-ul a încercat distrugerea României prin provocarea aşa-zi- selor răscoale de la Tatarbunar şi Hotin. Fiind- că, după opinia noastră, documentată serios, genocidul comunist din România nici nu poate fi cercetat fără iluminarea cuibarelor comu- niste zidite de NKVD şi Komintern în Basarabia după 27 martie 1918. Cercetarea să înceapă din Basarabia Se vorbeşte mult în ultimul timp despre faptul că actuala clasă politică românească, pro- venită din şcoala comunistă, a furat şi revoluţia, şi reformele, şi democraţia postdecembristă pentru a se căpătui. Problema e mult mai com- plexă. Actuala clasă politică a fost tarată de sis- temul comunist atât de adânc încât nici nu a fost capabilă să se reformeze şi să reformeze România fără resursele mentale comuniste. Or, aceste resurse nu puteau crea (aşa cum a creat Kogalniceanu sau Stere) o Românie nouă, de- mocratică şi europeană, cu economie funcțio- nală de piață, din simplul motiv că ținta siste- mului care le-a format era distrugerea Româ- niei democratice şi scoaterea poporului român din istorie. Există în arhiva CC al PCUS docu- mente care arată că, mult înainte de 23 august 1939, Stalin a „ordonat“ alfabetul latin în fosta RASSM (o parte din actuala Transnistrie, cu ca- pitala la Balta) pentru a-i învăța forțat pe viitorii agitatori, comisari, nkvd-işti şi funcţio- nari limba română şi alfabetul român, necesar nu numai pentru a instala „statul comunist“ în Basarabia a doua zi după 28 iunie 1940 (către acea dată până şi ştampilele sovietelor săteşti erau gata, iar cei vreo 5.000 doar de „predse- dateli selisoveta“ şedeau pe bagaje de câteva luni, dar Siguranța română „nu ştia“), ci pentru a „uni“ cu URSS toată România (acest scenariu stalinist a salvat limba româna în Basarabia şi după 1949). Fără cercetarea acestor cuibare 80 anul IV e nr. 40-41 LA ROST ROST „basarabene“ a comunismului românesc, cru- ciale pentru devenirea contemporană a Româ- niei, practic este imposibilă condamnarea atro- cităților comuniste din spaţiul de locuire (şi geneza) al poporului român. Au dispărut un milion de oameni Volens-nonlens, Volodea Tismăneanu, co- legul de clasă al multor odrasle de comunişti de rang foarte înalt, va trebui să ajungă la scenari- ile moscovite ale instalării comunismului în Ro- mânia. Fără cercetarea acelor scenarii judeca- rea comunismului românesc este o totală bă- taie de joc față de memoria sutelor de mii de inocenți ucişi în România. Iar acele scenarii nu pot fi descifrate fără cercetarea filierei basara- bene a Partidului Comunist Român, care a în- ceput realizarea lor mult înainte de 28 iunie 1940, practic imediat după votul istoric de la 27 martie 1918 care a declanşat procesul Marii Uniri a poporului român. Volens-nonlens, Volodea Tismăneanu va ajunge la dosarele martirilor români din Ba- sarabia, unii maltrataţi şi ucisi până la 28 iunie 1940, alţii luaţi din casele lor chiar la 28 iunie 1940 sau în zilele următoare, condamnaţi fără altă vină decât aceea de a fi români (sau evrei, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari), apoi ucişi cu o cruzime despre care, cum spuneam mai sus, arareori ființa omenească a dat dovadă în întunecata ei istorie. Volens-nonlens omul de ştiină Vladimir Tismăneanu este obligat deontologic să ajungă la dosarele moscovite ale acelor martiri (nevi- novaţi față de statul democrat român), dar şi la informatorii care au transmis la Moscova (din România democrată interbelică) informaţii ce au pecetluit soarta lor mult înainte de 28 iunie 1940. De pildă, Vasile Gafencu, deputat în Sfatu- lui Țării, agricultor de la Sângerei, mort în Gu- lag, tatăl lui Valeriu Gafencu, sfântul închiso- rilor comuniste din România. Volens-nonlens Volodea Tismăneanu va tre- bui să ajungă măcar la cartea Naselenie Moldav- sckoi SSR, de E. M. Zagorodnaia şi V.S. Zelenciuc (Cartea Moldovenească, 1987, Chişinev) unde la paginile 23 şi 32 (ce oglindire numerologică!) se vede foarte clar faptul că, între 28 iunie 1940 şi 28 iunie 1950, din Basarabia au dispărut un mili- on de oameni (din 3,3 milioane). Românismul, demolat cu bani românești? Azi, când aceiaşi comunişti leninişti distrug tot ce este românesc în Basarabia (inclusiv ma- nualul de istorie a românilor sau arhitectura sacră a poporului român), când până şi denumiri- le liceelor româneşti le stau în gât, când sunt ata- cați, ca şi în perioada interbelică, patriarhii reuni- ficării Basarabiei cu România (cum ar fi Paul Goma, Grigore Vieru sau Mihai Cimpoi), o între- bare grea de tot se pune şi serviciilor secrete ro- mâneşti, şi clasei politice de la Bucureşti: de ce peste zece ani pe banii statului român (Vieru este atacat în publicaţiile finanțate de Departamentul Românilor de Pretutindeni, iar Paul Goma şi Mi- hai Cimpoi în cele finanțate de Institutul Cultural Român)? De ce vestite şi foarte mediatizate ONG-uri, zise „democratice şi anticomuniste“, din România nu condamnă atrocitățile actualilor comunişti, aflați la putere în Republica Moldova (cum ar fi exodul unui milion de români)? De ce membri marcanți ai acestor ONG-uri bucureştene tac despre uriaşele monumente ale ocupantului comunist, pe care le ridică în Basarabia, alt Volo- dea, comunistul „leninist creştin ortodox“ Vladi- mir Voronin sau despre lichidarea institutelor academice de studiere a culturii şi istoriei româ- nilor? De ce aceşti „anticomunisti“ au luat apă în gură atunci când Volodea Tismăneanu a fost nu- mit în funcţia de „terminator“ comunist al comu- nismului românesc? Poporul român, ca şi popo- rul rus, ca şi poporul evreu, ca şi poporul italian sau spaniol, ca şi poporul german, are destui nemernici comunişti şi naziști pe sufletul său. Dar oare aşa de îmbolnăvit de comunism să fie preşedintele României (Einstein spunea că ştiinţă fără morală e un nonsens) încât să nu înțe- leagă că judecarea genocidului comunist este o problemă morală şi că profesorul Vladimir Tismaneanu va trebui să înceapă judecarea co- munismului românesc cu mama şi tatăl său - năs- cut la Soroca, în Basarabia, străvechi pământ ro- mânesc? anul IV e nr. 40-41 8l LA ROST Un atac ratat: „Evanghelia după luda“ Antonio Aroneasa avut prilejul să ia cunoştinţă despre exis- tența unei noi evanghelii, numită provo- cator „Evanghelia după Iuda“. Cine a fost Iuda, care a fost relaţia lui cu ceilalți apostoli şi ce rol a avut el în prinderea Mântuitorului Hristos pentru a fi crucificat ştim din cele patru Evanghelii cano- nice ale Noului Testament (Evanghelia după Ma- tei, după Marcu, după Luca şi după Ioan). Atunci când afli că, pe lângă cele patru evanghelii cano- nice, a mai apărut una în care apostolul Iuda este prezentat într-o imagine pozitivă şi că rolul său în Patimile Mântuitorului Hristos a fost unul pozitiv, nu poţi să nu îţi pui câteva întrebări. Sunt cele R ecent, lumea creştină contemporană, a IE 7 patru evanghelii canonice, „Clasice“, tot ceea ce s- a scris despre lisus în acea vreme? Mântuitorul lisus Hristos a fost într-adevăr doar aşa cum ÎL prezintă evangheliile Noului Testament? Aposto- lul Iuda Iscarioteanul, cel care la vândut pe Mân- tuitorul este vinovat, sau imaginea lui poate fi reabilitată aşa cum se încearcă prin descoperirea recentă a „Evangheliei după Iuda“? Poate fi revo- luţionat creştinismul prin această descoperire? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care putem să ni le punem în legătură cu Evanghelia după Iuda, pornind mai ales de la informaţiile furni- zate prin documentarul foarte bine realizat şi prezentat în programul unui cunoscut post de televiziune. Este firesc să încercăm să găsim răspunsurile la aceste întrebări ţinând seama de 82 anul IV e nr. 40-41 LA ROST ROST faptul că suntem creştini ortodocşi, încercând în acelaşi timp să ne păstrăm obiectivitatea istorică, cea care confirmă autenticitatea cărţilor Noului Testament. Ceva despre „evanghelia după luda“ Este întru totul adevărat faptul că Evanghe- lia lui Iuda, recent descoperită, se prezintă ca un document important, care poate aduce lămuriri în plus asupra primelor secole de creştinism. „Evanghelia“ a fost descoperită întâmplător la sfârşitul anilor '70, în Egipt şi este scrisă în limba coptă (limbă derivată din vechea limbă egipteană şi folosită în cultul religios de către creştinii din Egipt, până în zilele noastre). Documentul trece prin mâinile mai multor persoane, timp de mai mulți ani stă închis în seiful unei bănci din New York, după care este achiziţionat de o fundaţie elveţiană, în 2002. Pentru că a „zăcut“ ani în şir într-un seif, filele lui au ajuns într-o stare foarte gravă, astfel încât pentru a fi descifrat a fost ne- voie de munca titanică a unor oameni de ştiinţă. După ce a fost îndelung studiat, s-a ajuns la con- cluzia că documentul poate fi datat la sfârşitul secolului III, începutul secolului IV, presupunân- du-se că acesta nu ar fi originalul, ci doar o copie. Documentul a fost prezentat ca fiind autentic, chiar dacă asupra autenticităţii acestuia există încă destule rezerve, stârnind deja reacții nega- tive, atât din partea teologilor creştini cât şi din partea cercetătorilor. Mai amintim faptul că, în preajma anului 180 d.Hr, episcopul Irineu de Lyon vorbea despre „Evanghelia după Iuda“ în lu- crarea „Despre erezii“, incluzând-o în rândul evangheliilor apocrife, ceea ce împinge scrierea acestei evanghelii până la sfârşitul secolului II d.Hr. Ce cuprind Evangheliile canonice Noul Testament cuprinde în total 27 de cărți canonice, între care patru evanghelii scrise de autori diferiți. Pentru credincioşii creştini Sfânta Scriptură este cartea de căpătâi, întrucât cărțile cuprinse în ea au fost scrise sub inspirația Du- hului Sfânt şi de aceea ele sunt normative pentru mărturisirea credinței creştine. Toate cele patru evanghelii prezintă „Vestea cea bună“ a mântuirii şi Persoana centrală este cea a Mântuitorului isus Hristos. Evangheliile cuprind revelaţia făcu- tă oamenilor prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, isus Hristos, pildele şi învățăturile Sale şi toate evenimentele majore ale vieţii trăite de lisus Hristos pe pământ, de la Naşterea Sa până la Înăl- țarea la Cer. Aşa cum spune şi părintele Teofil Pă- răian în multe din predicile sale, evangheliile nu au fost scrise de către autorii lor pentru zilele noastre, ci ele sunt cărți ocazionale, scrise pentru vremea aceea şi spre bucuria noastră au ajuns până în zilele noastre. Prima evanghelie a Noului Testament este „Evanghelia după Matei“ pe care autorul a scris-o pentru început în limba aramai- Că, în jurul anului 50 d.Hr, rescriind-o ulterior în limba greacă înainte de anul 70. Cea de-a doua evanghelie canonică este „Evanghelia după Mar- cu“ scrisă în jurul anului 64 în limba greacă. A treia evanghelie a Noului Testament este „Evan- ghelia după Luca“ scrisă în jurul anului 65 tot în limba greacă. Această evanghelie este conside- rată cea mai documentată dintre cele trei în pri- vința informaţiilor. A patra evanghelie este „Evanghelia după loan“ scrisă în limba greacă în jurul anului 100. Toate aceste patru evanghelii îl prezintă pe Domnul nostru lisus Hristos ca Mân- tuitorul lumii. Pe lângă acestea au existat la în- ceputurile creştinismului şi aşa-numitele evan- ghelii necanonice sau apocrife, contestate de că- tre Biserică întrucât ele nu prezintă adevărul de credință aşa cum l-a descoperit Mântuitorul apos- tolilor Săi. Foarte multe dintre acestea sunt speci- fice sectelor gnostice care, neprimind cărțile ca- nonice scrise de către Apostolii şi apropiații Mântuitorului, sau acceptând doar o mică parte dintre ele, au scris ei înşişi „evanghelii“ care sunt pline de elemente dualiste specifice ereziilor gnostice şi cale îl prezintă pe Mântuitorul Hristos într-o lumină falsă. Pentru a căpăta credibilitate în acea vreme, unele evanghelii gnostice au fost prezentate ca fiind scrise de către apostoli ai Domnului. Biserica a avut misiunea dificilă de a le îndepărta pe acestea şi de a menţine în rândul Evangheliilor şi al celorlalte cărți ale Noului Testament doar pe acelea care erau autentice şi despre care se ştia sigur că au fost scrise de către Apostoli sau ucenici ai Mântuitorului. anul IV e nr. 40-41 83 ROST LA ROST Ce spun cei patru evangheliști Cele patru evanghelii canonice, aşa cum am arătat mai sus, prezintă viața lui lisus Hristos pe pământ, naşterea Sa, Patimile Sale, Învierea şi Înălțarea Sa la Cer, cu alte cuvinte, lucrarea Sa mântuitoare pentru eliberarea omenirii de sub robia păcatului. Evangheliile ne spun că un rol deosebit în prinderea Mântuitoru-lui, pentru a fi judecat şi răstignit pe cruce, l-a avut unul dintre apostolii Săi, Iuda Iscarioteanul. Imaginea pre- zentată de evanghelişti, cu referire la Iuda Isca- rioteanul este una total negativă. EL nu intră în rândul apostolilor cu gând curat, ci devine hoţ deoarece el era cel care „purta punga şi lua din ce se punea în ea“ (loan 12, 4 - 6). Iuda reprezintă în-tr-un fel dorințele poporului iudeu care aştepta un Mesia politic, care să îi elibereze de sub stăpânirea romană. Realizând că lisus nu este acel Mesia politic aşteptat, Iuda l-a vândut pe Mântuitorul Hristos pentru treizeci de arginți. În timp ce lisus se ruga în Grădina Ghetsimani, Isca- rioteanul a venit însoţit de ostaşi pentru a-L prinde, trădându-L cu o sărutare: „Iudo, prin să- rutare vinzi tu pe Fiul Omului?“ (Luca 22, 48). Realizând totuşi, gravitatea păca-tului pe care la făcut şi văzând că Mântuitorul a fost osândit la moarte, Iuda a înapoiat cei treizeci de arginți, recunoscând că a vândut sânge nevinovat. Căința lui nu a fost însă o pocăință, nu a fost însoţită de smerenie, ceea ce l-a făcut să se spânzure, sfârşin- du-şi astfel viața cel care la vândut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru a fi dat morţii. Prin urmare, imaginea lui Iuda în evangheliile canon- ice nu este nici pe departe una pozitivă şi nici nu se putea să fie altfel. Desigur, el nu a fost predes- tinat pentru trădarea Mântuitorului şi pentru sin- ucidere. Dacă s-ar fi pocăit cu smerenie, Domnul lisus Hristos l-ar fi reaşezat în demnitatea apos- tolică aşa cum a făcut şi cu Petru, cel care s-a lepă- dat de trei ori de El. Alt luda Documentul descoperit redă o imagine cos- metizată, complet diferită de cea a evangheliilor canonice, asupra lui Iuda Iscarioteanul. El nu este, nici mai mult nici mai puțin decât prietenul lui lisus, singurul care poate duce Ia îndeplinire „misiunea“ trădării. În mod sigur, acesta a şi fost scopul pentru care autorul anonim a scris această evanghelie, după moartea sfinților apostoli. Evanghelia vrea să scoată la suprafaţă un creşti- nism ezoteric, cu un mesaj destinat numai celor inițiați pe care nu îl poate primi mulțimea. Intro- ducerea evangheliei după Iuda este următoarea: „Povestirea secretă a revelaţiei, pe care lisus i-a spus-o lui Iuda Iscarioteanul“. Iuda care trans- pare din rândurile acestei evanghelii apocrife, este total diferit de cel pe care îl cunoaştem noi. Iuda apare ca un erou care duce la îndeplinire planul lui lisus, el fiind singurul în stare să îl înțe- leagă. De fapt Hristos îi spune lui Iuda: „Îi vei depăși pe toți. Vei sacritica trupul care îl înveleşte pe adevăratul Hristos“. Iuda devine singurul care poate primi învățătura secretă pe care însuşi lisus i-o dezvăluie: „Apropie-te de mine şi îti voi dez- vălui misterele Împărăției Cerurilor. Vei putea ajunge acolo, dar până atunci vei ti pus Ia grele încercări“, i-ar fi spus lisus. De asemenea, după ce lisus îl înştiințează pe Iuda de importanța „misiu- nii“ sale, îl avertizează că tocmai pentru aceasta va fi blestemat. Prin urmare, această evanghelie a fost scrisă din dorinţa de a şterge imaginea nega- tivă cu care Iuda a fost „îmbrăcat“ după ce la tră- dat pe Iisus. Pe de altă parte, cel puţin ideea lega- tă de trupul lui Iisus, care îl acoperă pe Hristos Cel adevărat, este o idee gnostică, cu alte cuvinte o erezie pe care biserica a respins-o dintru înce- put. Gnosticii vedeau în trup ceva rău, ca şi în ma- terie în general, ceea ce îl face pe autorul acestei evanghelii să spună că trupul nu este decât un înveliş care ascunde adevărata identitate a lui Hristos. Aşadar, conform acestei evanghelii, uda Iscarioteanul, nu este nicidecum de condamnat, ci dimpotrivă... Negarea Evangheliilor canonice Conflictul care se iveşte acum, este cel legat de modul în care evangheliile canonice şi evan- ghelia după Iuda reflectă imaginea apostolului care la trădat pe Mântuitorul. Să nu uităm că această imagine reflectată în Evanghelii s-a pro- pagat de-a lungul istoriei prin Sfânta Biserică şi pentru noi ea este cea reală. Poate fi totuşi răstur- 84 anul IV e nr. 40-41 LA ROST ROST nată această perspectivă? Îl putem vedea pe Iuda bun, spre deosebire de ceilalți apostoli? Răspun- sul este fără nicio îndoială negativ. Dacă Iuda ar fi fost singurul apostol căruia Hristos i-ar fi destăi- nuit tainele Împărăției, atunci toţi ceilalţi apostoli ar fi fost nişte mincinoşi şi ar fi răspândit în lume o învățătură falsă. Întreaga temelie a creştinismu- lui, construită de nimeni altul decât de Hristos, s-ar dărâma. Apar aici, două întrebări care se nasc din cea mai elementară logică: puteau apostolii, dacă erau nişte mincinoşi, să îşi sacrifice viața pentru a răspândi o minciună? Ar fi acaparat această minciună atâtea minți luminate din acele secole zbuciumate care au constituit istoria începutului Bisericii? În niciun caz. Nu. Ar trebui să fii nebun să îţi dai viața pentru a propovădui o minciună, şi la fel de nebun să accepți o învățătură minci- noasă pentru care să îţi dai viaţa (cazul miilor de martiri creştini din primele secole, dar şi din „luminatul“ secol XX şi nu numai). Or, învățătura pe care au răspândit-o Sfinții Apostoli în lume, la porunca Mântuitorului - „Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învățându- le să păzească toate câte v-am spus vouă și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacu- lui. Amin.“ (Matei 28, 19-20) - nu reprezintă de- cât adevărul. Dacă am accepta istorisirea din evanghelia după Iuda ca verosimilă, atunci am nega veridicitatea Evangheliilor canonice. Revoluţionarea creştinismului După descoperirea acestei evanghelii s-a crezut de către mulţi că documentul respectiv va revoluţiona creştinismul, schimbând imaginea pe care acesta şi-a creat-o şi şi-a păstrat-o timp de două milenii. Chiar se va petrece aşa? Să nu uităm că au fost descoperite şi alte evanghelii apocrife cu mult înainte de cea a lui Iuda, iar în 1959, atunci când Evanghelia după Toma - o altă scrie- re apocrifă - a fost publicată pentru întâia oară în limba engleză, nu a provocat nicio „revoluţie“ în creştinism. Într-adevăr evanghelia lui Iuda este puțin picantă şi oferă oarecare senzaţie pentru faptul că eroul ei principal este Iuda Iscarioteanul căruia, dintr-o dată, i se ataşează o imagine total pozitivă față de cea pe care o cunoaştem din Sfin- tele Evanghelii. Această evanghelie nu are cum să sape la temeliile unui creştinism bine fundamen- tat pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie şi nu are cum Să strâmbe minţile celor înrădăcinați în adevărul propovăduit de Biserică. Încă o dată spunem: această evanghelie a fost scrisă în medi- ile gnostice care erau răspândite mai ales în Egipt şi care susțineau dualismul spirit-materie, în care spiritul era de esență pură, superioară, pe când materia era rea. Locul în care a fost descoperită evanghelia este recunoscut de către arheologi ca fiind un loc populat în primele secole d.Hr. de către comunități gnostice. Un cunoscut profesor israelian, Aviad Kleinberg de la Universitatea din Tel Aviv afirmă, alături de arheologul creştin Mi- chel Picirillo, care trăieşte la Ierusalim, că este naiv să credem că descoperirea acestei evanghe- lii va schimba creştinismul. Dacă istoria vitregă - mai ales cu creştinii din Răsăritul Ortodox - nu a reuşit să dărâme temeliile creştinismului, ba mai mult le-a întărit, cu atât mai puţin va reuşi acest lucru un document despre care se ştie că provine din medii ostile creştinismului autentic revelat de Însuşi lisus Hristos. Credem că putem primi „evanghelia după Iuda“ ca pe o descoperire arhe- ologică, importantă din punct de vedere istoric. Atât. În ceea ce priveşte publicitatea care i se face şi care pe alocuri este puţin agresivă cu „majori- tatea“ creştină, să nu uităm de alte încercări „cul- turale“ Ia care creştinii au fost puşi chiar în vre- murile noastre: „Codul lui Da Vinci“ scris de Dan Brown şi, pe meleagurile noastre creştine, „Evangheliştii“ Alinei Mungiu-Pippidi. Există o dorință ascunsă a unora de a reînvia gnosticis- mul? Apare o luptă de discreditare a creştinismu- lui şi a Mântuitorului lisus Hristos? Nu suntem nişte obsedaţi susţinători şi căutători de noi teorii conspirative care urmăresc discreditarea creştinismului, dar parcă evenimentele petre- cute în ultima vreme prea se leagă! Credem însă cu tărie că o eventuală sărăcire a creştinismului depinde cel mai mult de modul în care creştinii - de la cler până la laici - trăiesc învățătura creştină şi nu de dorințele unora de a submina tradiția creştină bimilenară pe care s-a zidit temelia Europei. Şi nu trebuie niciodată să uităm de datoria pe care o avem în mărturisirea lui Hristos prin cuvânt, prin faptă şi dacă va fi ne- voie chiar prin viață. anul IV e nr. 40-41 8 ROST SEMNAL EDITORIAL Traian Popescu Experimentul Pitești Despre monstruosul experiment concentraționar comu- nist al „reeducării“, început la Piteşti şi continuat, cu o intensi- tate totuşi descrescătoare, la Gherla, s-a adunat în timp, o bi- bliografie considerabilă, de la cartea regretatului Dumitru Bacu (Pitești) şi cea a lui Paul Goma la volumele semnate de Marcel Petrişor şi Dumitru Gh. Bordeianu. În pofida atâtor mărturii, documente şi analize, „fenomenul“ este departe de a fi elucidat sub toate aspectele sale, iar fiecare nou document sau mărturie îşi au importanța lor. Traian Popescu (a nu se confunda cu editorul omonim de TRAIAN POPESCU EXPERIMENTUL PITEŞTI la Madrid) contribuie în bună măsură la cunoaşterea „reeducării“, printr-o scriere sinceră pînă la cruzime, limpede, concisă şi austeră stilistic (Ed. Criterion Publishing, Bucureşti, 2005). Mărturia lui Traian Popescu capătă dimensiunea ultimă a datoriei împlinite: față de Dumnezeu, de sine şi de memoria camarazilor de suferință. (R.C.) PS Calinic Argatu Dan Ciachir Sfintul Voievod Ștefan cel Mare între cer şi genune SFÂNTUL Pentru a VOI EVOD ȘTEFAN CEL MARE înțelege cât Su- INTRE CER ŞI GENUNE ” KOA flet şi cât talent a pus PS Ca- linic Argatu, Episcopul Ar- geşului şi Mus- celului, în acest volum (apărut la Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2004), este de ajuns să par- curgem un citat din scurtul Cuvânt Înainte semnat de Pr. Prof. Mircea Păcurariu: „Cartea de «eseuri» a Prea Sfinţitului Episcop Calinic nu are nevoie de prea multe recomandări şi elogii. Ea trebuie citită cu luare aminte, con- siderată ca o rugăciune a unui credincios ro- mân ortodox, o rugăciune rostită de fiecare dintre noi la altarul mănăstirii Putna, acolo unde marele domnitor veghează...“. (S.E.) CALINIC ARGATU Luciditate și nostalgie Aşezată în patru trepte: „Criterion“, „Fa- talism sau realism?“, „Recuperări“ şi „Lucidi- tate şi nostalgie“, cartea (Ed. Timpul, Iaşi, 2005) este o antologie de texte, scrise între 1983 şi 2003, pe teme care au rădăcini comu- ne şi uneori se întrepătund. Capitolul final este o trecere printr-un lan dens de aforisme. Găsim un Dan Ciachir familiar, în articolele despre Eliade, Mircea Vulcănescu, Noica, Nae Ionescu, lon Barbu, Alexandru Paleologu, Sartre, Caragiale. Dar şi unul abia întrezărit, pe alocuri surprinză- tor, ultra- sensibil, în- singurat, îmbătat de nostalgie, dar tăios în sclipirile San “Fiachin CLuciditate lucide, în și nostalgie TIMPUL aforisme. (E.B.) 86 anul IV e nr. 40-41 ROST: cuvint, rațiune, sens, ordine În latină, rostrum însemna „deschizătură“, „cioc“, „plisc“, „bot“. Mai tîrziu, în latina populară, PI a început să însemne şi „gură în general. În româna veche, sub forma rost, a fost moştenit cu acest din urmă înţeles, păstrat astăzi doar în cîteva expresii de largă răspîndire (a învăţa pe de rost, a lua la rost) şi stînd la baza verbului a rosti. Rost a evoluat spre înțelesul „rațiune“, „sens“, „tic“, „Doimă“, „scop“, cu care se foloseşte astăzi în mod curent. Aşa a apărut verbul a rostui („a da sens“, „a pune ordine“), cu derivatele rostuire, rostuitor etc. Creat prin Rostirea (Cuvântul) divină, omul este el însuşi făptură rostitoare, dar şi rostuitoare. Omul are un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. In orice caz, starea cea mai rea a omului este aceea de a fi fără rost pe lume. Iar cel mai mare serviciu care poate fi făcut omului este de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv la nivelul lumii româneşti, care în comunism şi-a pierdut rostul şi care trebuie să se redescopere pe sine, în primul rînd prin recursul la tradiție. În acest număr semnează: e Antonio Aroneasa - teolog, publicist e Răzvan Codrescu - scriitor, ultima carte publicată: Gâlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată (2005) e Emilia Corbu - doctor în istorie, arheolog e Iuliu Crăcană - istoric e Pr. Arhim. Chesarie Gheorghescu - duhovnicul Mănăstirii Dintr-un Lemn, Vâlcea, doctor în teologie, fost deţinut politic e Stelian Gomboş - doctorand în teologie, publicist e Constantin Mihai - doctorand în filologie, eseist, a publicat volumul Arca lui Nae. Perspective culturale asupra generației interbelice (2004) e Alexandru Nicolin - doctorand în astrofizică la Niels Bohr Institute, the Faculty of Science at Copenhagen University e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte publicată: Ochii și urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleşiţă (2001) e Dan Puric - actor, regizor, scenarist e Adrian Nicolae Petcu - istoric, publicist, a publicat (coord.) Partidul, Securitatea şi cultele (2005) e Marcel Răduţ Selişte - teolog, publicist e Claudiu Târziu - jurnalist e Paul-Gabriel Sandu - student la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti e Mircea Stănescu - doctor în istorie, a publicat volumul Organisme politice româneşti (1945 - 1965) e Ramona Suciu - profesor, teolog e Andrei Vartic - publicist, cercetător istoric, director al postului de radio Vocea Basarabiei din Chişinău. Anunţ important Următorul număr al revistei ROST (42-43) va fi dublu, pe lunile august şi septembrie, şi va apărea la începutul lunii septembrie a.c. Edi- torul a luat această mă- sură din cauze adminis- trative. Începînd cu nr. 44 (pe octombrie 2006), ROST îşi va relua apa- riția lunară regulată. Editorul şi redacţia le prezintă scuze cititori- lor dacă, prin această mă- sură, le vor pricinui vreun disconfort. Abonament Vă puteţi abona trimițind contravaloarea abonamentului prin mandat poştal (în care specificaţi citeţ numele, adresa completă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele: Târziu Claudiu Richard, CP 27, Oficiul Poştal 23, Bucureşti sau achitînd contravaloarea abonamentului în contul nr. ROG61CECEISO143RON 0122556, deschis la CEC Iaşi pe numele Asociaţiei ROST, cod fiscal 12495302, după care veţi trimite copia chitanţei şi o scrisoare în care solicitați abonamentul la CP 27, Oficiul Poştal 23, Bucureşti. Preţul unui abonament este 180.000 lei (18 lei noi) pentru 6 luni şi de 360.000 lei (36 lei noi) pentru un an. Pentru cei din străinătate abonamentul este de 50 euro/an în Europa şi 70 USD/an pentru celelalte continente. Nr. 1-— martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt Nr. 2 — aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade Nr. 3 — mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga Nr. 4- iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu — iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu — august 2003, dedicat lui Sandu Tudor — septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu Nr. 8— octombrie 2003, dedicat lui Valeriu Gafencu Nr. 9 — noiembrie 2003, dedicat părintelui Dumitru Stăniloae Nr. 10-11 — decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă Nr. 12 — februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic Nr. 13 — martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu Nr. 14-15 — aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr Nr. 16 — iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia Nr. 17 — iulie 2004, dedicat lui Ștefan cel Mare , i Nr. 18 — august 2004, dedicat lui Radu Gyr | Ernest Bernea | Nr. 19 — septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica Nr. 20 — octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca Nr. 21-22 — noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui Constantin Galeriu Nr. 23 — ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu Nr. 24 — februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga Nr. 25-26 — martie-aprilie 2005, dedicat | Părintelui Constantin Voicescu Părintele G | axa _. j $ d 3 Nr. 28 — iunie 2005, dedicat onea emma me me me mmm - Părintelui Arsenie Papacioc Nr. 29 — iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea Nr. 91] .6 7 nem emo men —— Nr. 30 — august 2005, dedicat lui RO ST, = RO MI Valle Vaicallacă Nr. 31 — septembrie 2005, dedicat , Părintelui Liviu Brânzaș = / Nr. 32 — octombrie 2005, dedicat lui i Aron Cotruș 4 Nr. 33 — noiembrie 2005, dedicat Părintele Tustin ; PA Părintelui lustin Pârvu purtăto! ag Ovaraă ee - Nr. 34 — decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma Nr. 35 — ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea Nr. 36 — februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru Nr. 37 — martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Nr. 38 — aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu Nr. 39 — mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu o c".vcvcooooooovoovsoovsooooosovoovcooee. Cei care doresc să-şi completeze colecția publicației ROST pot trimite contravaloarea revistei (30.000 lei vechi/exemplar), prin mandat poştal, pe numele: Târziu Claudiu Richard, CP 27, OP 23, Bucureşti. Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, în câte exemplare şi adresa dvs. Pentru informații sunați la tel.: 0740.103.621