Puncte Cardinale anul XV, nr. 7 (175), iulie 2005

credinţă 
iubire 
speranţa 





“Boala cea mare a neamului nostru este datul cu părerea. Nimeni nu se poate abtine să dea mai departe ceea ce aude, fără să 
înflorească, fără să pună de la el, fără să aibă contributia sa proprie. Cu cît o minte este mai slabă şi mai bolnavă, cu atit ceea ce aude şi 
vede va fi dat mai departe în chip mai deformat. Nu-mi revin după ce citesc articolele presei în cazul Tanacu şi văd cum un caz nefericit a 
fost transformat de nişte minti antihristice într-o crimă abominabilă, cu iz de inchiziţie papistaşă! ”, 


PUINC 





el ANUL XV 


dn Înca 


CAMDI:NALE 











(Monahul Filotheu Bălan) 





N 97 /A 





Iulie 
2005 


16 PAG. -— 2 lei (Rox) 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAȚIONAL-CREȘTINĂ 





Faţă de ieşirea în stradă a pederaştilor, 
Biserica (1) a avut o atitudine ambiguă. Nu 
a fost de acord cu parada homosexualilor, 
dar nici nu a protestat răspicat. A mormăit a 
nemulțumire, de ochii credincioşilor, însă 
nu s-a opus public — cum s-ar fi cuvenit şi 
cum ar fi avut puterea să o facă. Îngăduinţa 
cu care Bisenca a tratat manifestarea gay- 
lor se înscrie într-o serie a concesiilor din ce 
în ce mai importante pe care le-a făcut în 
ultimii ani diverselor provocări ale unei 
societăți cu puternice tendințe păgînizante 
Ceea ce arată că ierarhii încearcă să nu-i 
mal supere pe principalii agenţi ai seculari- 
ZăTil: mass media şi zisa “societate civilă” 

Pe de altă parte, în cazul de la 
Mânăstirea Tanacu, ierarhia B.O.R. s-a 
grăbit să ingroașe scandalul prin citeva 
măsuri pripite şi nedrepte. P. S. Corneliu 
Birlădeanu, episcopul vicar al Hușilor, s-a 
năpustit asupra preotului acuzat de crimă, 
ieromonahul Daniel, fără să-l asculte sau să 
cerceteze faptele îndeaproape. I-a luat 
dreptul de a sluji, apoi l-a caterisit și l-a exclus 
din monahism, înainte ca Justiţia şi 
Consistoriul să se pronunțe. Speriat de 
ofensiva cetei de analfabeți teologic purtători 
de legitimație de presă, P. S. Corneliu a 
incercat, într-un mod deloc onorabil, să iasă 
basma curată. A mers pină acolo incit să 
spună că nu l-a hirotonit pe călugăr, că locul 
mănăstirii nu fusese sfințit, că în BO.R. nu 
se fac exorcizări — toate neadevăruri uşor 
demontabile, 

Nu ştim dacă Daniel Corogeanu este 
sau nu vinovat de moartea Irinei Cornici. N- 
am fost de față la cele întimplate. Pentru 
limpezirea împrejurărilor în care s-a produs 
tragedia, este nevoie ca ancheta criminaliş- 
tilor să fie dublată de una a Bisericii, Cu atit 
mai mult ni se pare extrem de suspect felul 
inclusiv printr- 

de un cleric 


in care Biserica s-a dezis 

un comunicat al Patriarhiei 
care fusese supus unui adevărat linșaj 
mediatic. Mai ales că avem informaţii 
potrivit cărora cazul Tanacu va [i folosii 
drept pretext pentru “curățarea” mănăsti- 
rilor de “fundamentalişti religioşi”(2), 


] — Cînd spun Biserica, mă refer la instituție, nu la 
comunitatea de credincioși. 

2- Înţelesul curental expresiei este pe nedrept peiorativ, 
pentru că fundamentaliştii mu sint, stricte sensu, nişte 
extremiști sngeroși, ci cei ce se bizuie pe fincdamentele 
onigmare și eteme ale credinței creştine. 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANTA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





























































MIZA UNUI LINŞAJ MEDIATIC 


Două evenimente zguduitoare, petrecute recent, sînt simptomatice 
pentru tendinţele din Biserica Ortodoxă Română. Mă refer, în 
ordine cronologică, la marşul homosexualilor din Bucureşti şi la 
moartea unei tinere în Mănăstirea Tanacu — Vaslui. Prin felul în 
care a reacţionat în ambele cazuri, Biserica îşi trădează gravele 
„slăbiciuni şi o pornire hotărîtă spre secularizare. 


SN 


Citiţi în paginile 2-3 ale acestui număr: 
Cazul de la Tanacu în oglinzi paralele 


Su + 


6 alee 















































“Fundamentalişti” înseamnă (pentru atei, 
dar, din păcate, şi pentru unii ierarhi) acei 
călugări tradiționalişti care se țin de buchea 
Evangheliei şi de cea a scrierilor Sfinților 
Părinți, monahi care respectă canoanele cu 
stricteţe şi, din această pricină, se opun 
curentului de “aggiornamento ”. Care curent 
presupune adaptarea Bisericii la mai toate 
racilele veacului, transformarea mănăstirilor 
în “puncte de atracţie turistică”, în ““muzee 
ale Ortodoxiei”, cu exponate vii, în costume 
“de epocă”. Într-un cuvint, “fundamenta- 



















































lştii” se împotrivesc ecumenismului ideolo- 
gizat şi relativizării normelor tradiționale de 
viețuire monahală. 

Semnalul de luptă contra “fundamenta- 
hştilor” l-a dat un preot-profesor din 
Bucureşti, care a declarat, într-o emisiune 
televizată, că “în Moldova există O rețea de 
mănăstin eretice, antiecumeniste, naționa- 
liste, care au ieşit de sub ascultarea ierarhiei 
ŞI fac parte dintr-o mişcare rusă”, ba a şi 
cerut “curățarea” acestora. Mai mult, a dat 
şi numele unei astfel de mănăstiri: Petru- 
Vodă din Neamţ. În logica acelui preot, a fi 
naționalist şi antiecumenist este egal cu a fi 
eretic. Dincolo de asta, aserțiunea este 
mincinoasă în mare parte. Pentru că sînt 
mănăstiri care se opun ecumenismului şi în 
care este cultivată identitatea națională, dar 
acestea nu încalcă disciplina şi nu fac 
politică. lar Mănăstirea Petru Vodă, călăuzită 
duhovniceşte de Protos. lustin Pârvu (87 de 
ani, fost deținut politic sub regimul ateu al 
comunismului), este o lavră exemplară a 
Ortodoxiei româneşti. 

Poate că preotul acela a fost 
"ntoxicat” şi s-a grăbit să se facă remarcat 
cu o declarație şocantă. Este însă regretabilă 
ieşirea sa, mai ales că vine pe fondul unui 
atac turibund al necredincioşilor din presă 
ŞI din societatea civilă asupra Bisericii. 
Adversari mai vechi sau mai noi ai B.O.R. 
au cerut, pe ton ultimativ, “reformă” în 
Biserică, eliminarea religiei din şcoli, 
punerea “cu botul pe labe” a fanaticilor, 
stoparea urgentă a sfințirilor de lucrări 
publice etc. 

Ne temem ca, în acest context, ieşirea 
televizată a preotului acuzator să nu fie 
semnul unui început de complicitate între 
unii dintre slujitorii B.O.R. şi adversarii tot 
mai influenţi ai acesteia, 












Claudiu TÂRZIU 











PAG. 2 Nr. 7/175 lulie 2005 


PUNCTE CARDINALE 





CAZUL DE LA TIANACU 





“Cert este faptul că acest eveniment a fost atit de bine 
garnisit cu senzațional și cu aspecte negative, încît a depăşit 
cu mult moartea Papei de la Roma. Dacă a fost mînă 
diavolească sau omenească, numai bunul Dumnezeu o ştie. 

Este clar că o greșeală fundamentală a săvîrşit acest 
părinte, dacă el afirmă că la Călugăreni-Suceava, părintele 
Daniel Horga scoate zilnic diavoli. Mai întîi de toate, inclusiv 
fenomenul Călugăreni este un lucru paralel cu practica 
Bisericii. Tocmai de aceea se creează acea aură de exorcişti 
care vor să cutremure lumea cu paraputerile lor, Părintele 
Cleopa, părintele Paisie Olaru, părintele Ioanichie Bălan, 
părintele Iustin Pârvu, părintele Arsenie Papacioc și alți 
duhovnici man, n-au strălucit în faţa lui Dumnezeu prin aceste 
teatre de izgonire a demonilor. Aceste iluzii personale de 
alungare a diavolilor sînt specifice preoților și duhovnicilor 
tineri, pentru a-și crea faimă și pentru a fi căutaţi. 

La Mănăstirea Frăsinei se practică aceste exorcizări în 
prezența unui preot virstnic; cu timpul tenta acestor exorcizări 
s-a întins și în Moldova, la cîteva nume de duhovnici sau 
preoți pe care nu le voi enumera, din respect. Dar acest ritual 
transformat în scena de teatru religios era condamnat de 
părintele Cleopa, care dădea nenumărate exemple de preoți 
care au pătimit în urma citirii acestor molitfe. [..,] 

În cazul de față, toate emisiunile mass-media, toate 
articolele din ziare, nu caută altceva decit să ducă lumea în 
derută, să scadă credibilitatea Bisericii și în același timp să 
umilească conducerea Bisericii că nu ține în ordine 
evenimentele care au loc în Biserică. Tot ce s-a vorbit, pe 
marginea acestui subiect, nu sînt decit vorbe goale. Biserica 
nu este în Evul Mediu, nici primitivă. Este obligată să suporte 
toate crizele şi neajunsurile sociale făurite de cei cu burțile 
pline, care au împins societatea într-un haos politic și 
economic fără precedent. Lipsa locurilor de muncă, lipsa 


protecției sociale, desființarea plasamentelor de copii ai 
străzii, lipsa de centre de şcolarizare pe banii statului a acestor 
copii fără familie, îi imping pe aceşti tineri să ajungă pe la 
mănăstiri. Fiind deja contaminaţi de viața în grup şi de tot 
felul de lipsuri în educație, este normal să te trezeşti cu tineri 
afectați de schizofrenie sau alte boli mintale. Degeaba se fac 
comentarii la Ministerul Culturii, Ministerul Justiţiei și în alte 
domenii care răspund de aceste evenimente, atita timp cît pe 
nimeni nu interesează protecția socială în România pentru 
clasa muncitoare de jos. [...] 

Fapta acestui părinte nu trebuie atît de mult condamnată 
pe cit trebuie deplînsă. Aceasta dovedeşte că înălțarea minții 
şi lipsa de experiență poate duce la eşecuri. Nu trebuie să ne 
batem joc de ieşirea lui, trebuie ajutat cu orice preț să-şi dea 
seama că a luat-o greşit...” (Părintele Calistrat de la Bîrnova, 
22 iunie 2005 — text parvenit pe Internet) 


“M-am îngrozit citind ziarele româneşti care relatează 
despre cazul părintelui Daniil de la Tanacu. «Criminalul cu 
barba roşie» trebuie să moară, strigă la unison toată presa. 
«Răstigneşte-l!». Şi dacă el a fost acuzat de practici medievale, 
acuzatorii lui trăiesc în plină antichitate, asta e limpede. [...] 

Ce a făcut părintele Daniil? A primit în mănăstirea sa de 
maici o soră declarată ca avînd serioase probleme psihice. A 
făcut bine? Dacă el a crezut că o poate ajuta, punînd multă 
dragoste şi atenție, şi luptînd cu armele Bisericii (rugăciunea 
şi postul) împotriva bolii ei, atunci Dumnezeu sigur că nu a 
trecut cu vederea fapta sa. Învățătura Sfinților Părinți spune 
că trăind înconjurat de oameni cu multă dragoste şi făcînd 
ascultare, chiar dacă eşti bolnav mintal, boala se poate 
vindeca, într-o mai mare sau mai mică măsura. [...] Eu cred 
că fapta părintelui a fost după Evanghelie (care spune clar: 
«Pe cel ce vine către Mine nu-l voi scoate afară» (loan 6, 
37) 4[55,] 

Sora Irina a început să aibă crize. Să zicem că presa și 
medicii săi au dreptate, iar crizele erau de schizofrenie şi nu 
de îndrăcire. Dar cum te apucă crizele tocmai cînd se fac 
slujbe în biserică şi ți se citesc rugăciuni? Mi-a fost dat aici să 
văd două cazuri de schizofrenie pînă acum şi vă pot spune că 
oamenii aceia nu reacționau deloc la slujbe şi nu intrau în 

„riză cînd erau în biserică și Ii se citeau rugăciuni, Mai mult, 
nu se linişteau aproape deloc prin citirea molitfelor, ci doar 
după ce-și luau pastilele. Iarăşi, din ceea ce am citit în presa, 
înțeleg că după ce i se citeau rugăciuni sora Irina îşi revenea. 
Şi atunci nu îi vom da dreptate părintelui Daniil, o dată mai 
mult? 

Am fost la multe Sfinte Masluri în multe mănăstiri şi am 
văzut multe cazuri de îndrăciți (îndrăcirea nu se poate 
cataloga cu mijloacele medicinei care neagă existența 
sufletului). Pe mulţi i-am ținut cu mina mea şi i-am imobilizat 
în vremea Maslului. Am văzut limpede ce putere ne- 
omenească au diavolii cînd un îndrăcit intră în criză. Am 
văzut jumătate de biserică golindu-se în jurul unei fete care a 
fost trîntită şi a început să scoată sunete înfiorătoare. Vă rog 
să mă credeţi că duhurile cele rele răspîndesc o senzaţie de 
teamă, o frică ce îţi intră în oase şi te trimite departe de cel 
posedat. Puţini sînt cei care dau dovadă de bărbaţie la un 
Maslu, cînd e vorba de a imobiliza un îndrăcit. A fost un caz 
în care atita putere avea diavolul în ființa ce o țineam încît 
eram 4 inși și cu greu, cu toată puterea noastră, abia puteam 
să o ținem la podea. Un om nu poate să aibă asemenea 
putere, nu. Și aici vine cazul Tanacu: puteau maicile să țină 
0 îndrăcită cînd avea crize? Nicidecum. Trebuia legată. A 
fost legată cu funii, de miini și de picioare, dar s-a dovedit că 
nu e de ajuns, pentru că era încă cu neputinţă de stăpinit. Și 
atunci au imobilizat-o. Presa spune că au imobilizat-o pe o 
cruce, Eu nu știu dacă a fost așa, dar cînd am citit despre caz, 
am zis: Ce idee bună! Știu, aici veţi spune despre mine că 
sînt nebun, retrograd, fanatic etc., dar eu nu am de spus decît 
«Crucea Ta, Doamne, armă împotriva diavolului ne-ai dat-o 
nouă», aşa cum cîntă Biserica de la Hristos încoace. Aşa că 
nu pot să spun decit că singurul pericol pe care îl văd este de 
a batjocori Crucea lui Hristos prin legarea unui îndrăcit pe ca. 
Dar cum nu pentru a batjocori Crucea a fost legată săraca 


fată, ci pentru a se insănătoși, cred că Dumnezeu nu mă va 
bate pentru că m-am bucurat de ideea de a o lepa pe cruce, și 
nici pe cei care au făcut-o nu îi va osîndi. Dar pînă acum nu 
am aflat din presă dacă a fost o cruce sau au fost niște simple 
scînduri, nu am văzut nici o fotografie. I-au pus căluș în gură? 
Numai cei ce au văzut îndrăciţi la slujbe pot spune ce tulburare 
pot face aceştia. lar dacă vrei să faci o slujbă în tihnă, cel mai 
bine e să îl scoţi afară. Dar şi ei, îndrăciții, au mult folos din 
prezența la slujbă. Avem cazul de la Sihăstria, din 1992, cînd 
o fată, Maria, care avea mulțime mare de draci, s-a tămăduit 
după 7 Sfinte Masluri și 9 Sfinte Liturghii. 

Părintele Daniil era singurul slujitor la Mănăstirea 
Tanacu. Pravila Bisericii spune că preotul nu poate face singur 
Sfintul Maslu, ci este nevoie de doi preoți, cel puţin. [...] Aşa 
încît ceea ce i-a rămas părintelui de făcut era doar citirea 
rugăciunilor din Molitfelnic. Şi pentru însănătoşirea celor 
bîntuiți şi stăpîniți de duhuri necurate avem în Molitfelnic mai 
multe rugăciuni, între care cele mai puternice sînt cele ale 
Sfintului loan Gură de Aur şi mai ales cele ale Sfintului Vasilie 
cel Mare. Toţi preoții pot să citească aceste rugăciuni, ori de 
cîte ori li se cere. Părerea unui reprezentant al Patriarhiei că 
Molitfele (Rugăciunile) Sfintului Vasilie se citesc numai o 
dată pe an, de 1 ianuarie, este cea mai mare minciună posibilă, 
de vreme ce în Molitfelnic scrie clar că sînt pentru alungarea 
duhurilor necurate şi tămăduirea bolilor. [...] 

Moare un om care este posedat. Ce spune Biserica în 
astfel de cazuri? Păi e cît se poate de limpede: dacă dracii 
sînt pricina morții, şi nu patimile în care te-ai aruncat de 
bunăvoie, atunci sufletul acela este mîntuit. Hristos îl primeşte 
împreună cu Mucenicii, pentru că a răbdat chinuri 
mucenicești. [...] 

Cred că am fost suficient de limpede în ce am scris pînă 
aici ca să înțelegem că tot ce s-a întîmplat acolo a fost după 
pravilă şi nu s-au călcat întru nimic rînduielile Bisericii. Şi 
atunci Dumnezeu le va purta de grijă tuturor celor care au 
fost implicați în caz...” (Monahul Filotheu de la Petru-Vodă, 

22 iunie 2005 — text parvenit pe Internet) - 


“Tragedia de la Tanacu a iscat, cum era şi firesc, un val 
imens de comentarii, împănate însă cu o referință istorică 
total falsă. Este vorba de mobilizarea mitului negativ al evului 
mediu întunecat. Pentru istoricii serioşi, evul mediu de fapt 
nici nu există, sau, pentru a fi mai precis, este un concept atât 
de vag şi de vast, încât e lipsit de orice valoare descriptivă. Cu 
atât mai puțin mai poate fi astăzi omologată din punct de 
vedere științific sintagma ignară de «ev mediu întunecat». Cu 
alte cuvinte, comentatorii pripiţi de la noi comit o dublă eroare: 
stipulează existența unui ev mediu omogen şi-l mai decretează 
şi «întunecat» pe deasupra. [...] $ 

Revenind la cazul preotului ucigaș de la Tanacu, ar trebui 
mai degrabă să privim în față realitatea românească actuală 
decât să o escamotăm cu referiri fanteziste la evul mediu. 
Adevăratele cauze ale îngrozitorului accident sunt 
analfabetismul teologic post-comunist ŞI, evident, prostia, 
eterna prostie omenească. Din păcate, confuzia mentală a 
unei societăți descreştinate de comunism și adaptate haotic 
la lumea contemporană produce în mod fatal fenomene de 
falsă recreștinare bezmetică. Toate piesele dosarului Tanacu 
sunt aberante pentru un teolog serios: rolul «sponsorului» care 
a construit mănăstirea, pregătirea preotului, laxismul episcopal 
faţă de revendicările maselor. La astea se adaugă sărăcia și 
delicvestența generală a instituțiilor româneşti, fie că vorbim 
de cele medicale, educaţionale sau, iată, bisericeşti. De ce ar 
fi Biserica mai brează decât restul unei societăți marcate 
politic de intervențiile repetate ale minerilor lui Cozma? Căci 
ce este preotul Corogeanu dacă nu un fel de Cozma în sutană? 
Atâta numai că, din fericire, realitatea românească nu se 
reduce la aceste fenomene patologice. Dar un diagnostic 
stupid precum eticheta evului mediu n-are cum să 
limpezească minţile”, (Toader Paleologu, “Mitul evului 
mediu”, în Ziua, 23 iunie 2005) 


3... Cele întâmplate ridică vălul de pe o seamă de 


chestiuni ignorate ani de zile. Cea mai vizibilă în context este 


ÎN OGLINZI PARALELE 








— ] _——_ 














PUNCTE CARDINALE 


lulie 2005 NR. 7/175 PAG. 3 





tema viețu din mănăstiri. lerarhia de fier, crearea unei 
dependențe absolute între conducătorul aşezământului şi 
călugăn ridică o preocupare legitimă pentru soarta celor din 
interior. S-a sugerat că raporturile de supuşenie din mănăstiri 
creează un cadru propice abuzurilor homosexuale. Dar nu 
se vorbeşte aproape deloc despre munca până la epuizare, 
sau pedepsele umilitoare, inumane, impuse câteodată 
călugărilor. Cei care intră într-o mănăstire accepta, liber, 
condiţiile vieții monahale. Însă faptul de a fi făcut-o la un 
moment dat nu acordă nimănui un drept absolut asupra vieții 
lor. Persoanele cu dizabilități psihice nu trebuie să fie reținute 
în mănăstiri. Ele au dreptul inviolabil la adevărate îngrijiri 
medicale. Statul are obligaţia să le ferească de tratamentele 
degradante şi tortură. lată de ce este atât de gravă prevederea 
actualului proiect al cultelor, ca opțiunea persoanelor pentru 
statutul de personal clerical sau asimilat să implice renunțarea 
la liberul acces la justiție. Evenimentele de la Tanacu 
demonstrează şi ele cât de necesară este separarea reală a 
statului de biserică, care implică supremaţia justiției. 

Cele întâmplate mai atrag atenția asupra invadării vieții 
publice cu obiceiuri primitive, fără nici o încărcătură 
spirituală, mai curând contrare creştinismului, căci acesta 
este o religie a valorilor, nu a aberațiilor explicative. 
Superstițiile sunt stimulate la cel mai înalt nivel al ierarhiei. 
Care era mesajul spiritual transmis de Patriarhul Teoctist 
oamenilor, când se aşeza în fruntea procesiunilor menite să 
aducă ploaia pe pământ? Minunile cele mai ridicole, 
exorcizările cele mai extravagante, tămâierile pentru 
scoaterea dracilor din locuinţe, maşini și coteţe au devenit o 
practică comună. Ce spun cetățenilor slujbele de prin 
cabinetele de miniştri şi secretari de stat? Unde este 
responsabilitatea celor care conduc instituțiile publice când 
stimulează astfel de manifestări? Când demnitarii aleargă 
după draci, devine firesc ca satul să-și apere starețul. Și 
ortodoxia suferă, căci se reduce la o afacere vulgară, o 
practică dogmatică curtată de o clasă politică cu mentalitate 
de Ev Mediu. .” (Gabriel Andreescu, “Crima de la Tanacu 
despre societatea românească”, în Ziua, 23 iunie 2005) 


*... Episodul Tanacu “nu este episodic. Doar 
deznodământul tragic a scos la iveală o realitate puternică, 
ale cărei legi nu acționează doar în mediul rural, cum au 
sugerat unii. De altfel, cel mai vehement au reacționat pentru 
apărarea falsului preot nu reprezentanții comunității locale, 
despre care s-a spus că sunt nişte inapoiaţi, ci intelectuali din 
mediul urban, care se simt solidari cu «măicuţele» exorciste 
de la Tanacu, Este o reacție resentimentară impotriva 
normelor statului de drept, care au fost impuse de modernitate 


ŞI de democrația liberală occidentală. Conservatorismul 
reacționar autohton este de fapt mai bine reprezentat în lumea 
intelectualităţii urbane decât în multe medii rurale, care de 
mai bine de un deceniu au fost expuse din plin influențelor 
occidentale, datorită milioanelor de români care s-au dus să 
lucreze afară. La fel s-a petrecut şi în cazul fundamentalis- 
mului terorist islamic, unde liderii aparțin mediilor educate 
Surpriza pozitivă în tot scandalul vine din partea credincioşilor 
de rând, a oamenilor consideraţi simpli, care imediat i-au 
considerat pe exorciştii de la Tanacu drept ceea ce sunt: niște 
criminali care trebuie judecați conform legilor, nu 
canoanelor...” (Dan Pavel, “«Al treilea val» și creştinismul 
oriental”, în Ziua, 27 iunie 2005) 


"Credincioşi sau necredincioşi, am fost zpuduiți de 
supliciul tinerei surori schizofrenice şi de barbaria torționarilor 
ei. Oricât de legitimă ar fi o slujbă de alungare a necuratului 
(sau, în termeni catolici, de exorcizare), nimic nu justifică 
înfometarea şi însetarea, schingiuirea, încarcerarea la care a 
fost supusă nefericită victimă. Aceste silnicii, e de prisos să o 
mai spunem, sunt străine de credința şi de Biserica noastră 
e) 

Din păcate, episodul de la Tanacu a fost speculat şi de 
ce! pentru care, credința echivalează cu ceea ce o jurnalistă 
numea, folosind cu grație clişeele marxiste reținute din şcoala 
generală, «tenebrosul Ev Mediu». Bănuiesc că D-Sa nu-şi 
petrece timpul printre manuscrise din tenebrosul Ev Mediu, 
ca autorul acestor rânduri, dar nădăjduiesc că a vizitat măcar 
o biserică medievală, că i-a citit pe Dante sau pe Chaucer, 
pentru a nu trebui să-i explic cât de tenebroasă a fost cu 
adevărat această epocă. De altfel, Toader Paleologu a pus 
foarte bine lucrurile la punct (Ziua, 23 iunie), deci nu voi 
insista. [...] 

Tot de «Ev Mediu» vorbeşte şi Gabriel Andreescu (Ziua, 
23 iunie), care foloseşte în mod abil episodul de la Tanacu 
pentru a vorbi, generalizator, '«despre societatea 
românească». Pornind de la un incident izolat, unic = după 
ştiinţa mea — în cei 15 ani post-comuniști, d Andreescu ne 
oferă un exemplu tipic de amalgam, sau de amestecare a 
criteriilor, a argumentelor şi a planurilor. Ocazia era prea 
potrivită pentru a fi scăpată, crima abjectă de la Tanacu fiind 
O găleată de lături numai bună de aruncat în capul Bisericii 
Ortodoxe Române...” (Adrian Papahagi, “Tanacu: oroarea 
și amalgamul”, în Averea, 27 iunie 2005) 


“Ultimele teribile evenimente petrecute la mănăstirea 
din Tanacu sunt de natură să ne ridice câteva îngrijorătoare 
întrebări, câteva gânduri legate de desfigurarea progresivă şi 











devenită înfricoşătoare a imaginii văzute a Bisericii Ortodoxe 
Române. Răul este, fireşte, mult mai vechi şi rădăcinile lui, 
întortocheate. Paradigma mai largă a creştinismului eliberat 
din catacombe şi instalat din ce în ce mai adânc în jilțul 
istoriei ne arată, cu o precizie cronologică, diminuarea pathos- 
ului sau esențial bun şi evoluția imperturbabilă a maladiei 
instituționalizării care l-a tot pustiit până în modernitatea 


„noastră târzie... Această cădere în timp a creştinismului 


instituționalizat a fost însoțită (Şi) în spațiul ecleziastic 
românesc de trădarea şi abandonarea punctelor cardinale 
ale credinței inspirate de Hristos, care, cel puţin în universul 
strâmt al multora dintre cei ce ocupă funcții bisericeşti- 
administrative, a ajuns să fie muzealizat, îmbălsămat în 
cuvinte sterpe, într-o retorică ininteligibilă sau într-o gestică a 
inchinăru ce aminteşte de sindromul lui Tourette. Știm de la 
Dostoievski cum L-ar primi astăzi pe Hristos în mijlocul lor 
aceşti mari şi mici inchizitori... [...] E, în plan spiritual, o 
tragedie care, iată, naşte deja drame cumplite sub ochii noştri. 
Acel bărbat (Daniel Corogeanu) cu evidente probleme de 
percepție a realității, care a ajuns să fie preot-duhovnic(!) în 
mănăstirea surorii Irina Cornici, a fost hirotonit şi numit acolo 
preot-duhovnic de un episcop! A ajuns, desigur, un truism 
afirmarea vinovăţiei anumitor ierarhi ai BOR, mai ales a celor 
învechiți în relele istoriei relativ recente... Numirea în funcții 
ce implică o responsabilitate morală covârşitoare a unor 
personaje frecvent patibulare a devenit din păcate în BOR o 
tradiție nefastă, o apucătură. [...] 

Cauzele cele mai consistente ale pervertirii spațiului 
ecleziastic românesc le constituie, cred, absența, uneori totală, 
a vocației și apetitului pentru spiritual a majorității celor 
descinși pe treptele ierarhiei bisericeşti, diformul şi 
sărăcăciosul învățământ teologic, atât în formula lui 
seminanală, cât și în cea universitară (sistemul menţinându- 
se dârz în continuare în zona imposturii profesionale, a 
descalificării morale a unor profesori şi a nepotismului), 
disprețul pentru cultura laică, dar şi pentru cea teologică, 
obsesia legată de tipic şi izolaționismul liturgic. Lipsa de 
discreţie şi tact, aropganța şi mitocănia, alergia la intelectuali 
şi pluralism religios, gluma groasă și vulgaritatea etalată 
dezinvolt în toate cele ale ei au ajuns să lipsească rarisim din 
portretul reuşit al (prea) multor clerici, monahi sau nu. Toate 
acestea concurează masiv la suprimarea unei relaţii normale 
între cler şi societate, mai ales între cler şi elita culturală a 
aceleiaşi societăţi...” (Vasile Bănescu, „Pervertirea spațiului 
ecleziastic românesc”, în rev, 22, 28 iunie-4 iulie 2005) 











PAG. 4 Nr. 7/175 Iulie 2005 


CONVERTIREA 





ETERODOCŞILOR 


Introducere. Hristos este “Lumina cea adevărată 
care luminează pe tot omul ce vine în lume”, iar după 
cuvântul Sfântului loan Gură de Aur, “harul se sălăşluieşte 
în toți, neîntorcându-se... nici dinspre iudeu, nici dinspre 
elin, nici dinspre barbar, nici dinspre scit, nici dinspre cel 
liber, nici dinspre rob. De toți se apropie la fel şi cu aceeaşi 
cinste”. Chiar dacă astăzi, unele neamuri au un nume diferit, 
Hristos Îşi continuă lucrarea Sa de mântuire a oamenilor, 
chemând în Biserica Ortodoxă pe mulți care au fost crescuţi 
în comunități de creştini eterodocşi. Cazurile lor sunt variate 
ŞI se aseamănă, dacă le sintetizează Cineva, cu un covor 
multicolor, țesut din minunatele intervenţii ale 
dumnezeiescului har şi din taina inimii omeneşti. 

Există multe cauze pentru care cineva, care 
aparține unei confesiuni eterodoxe, vine la Ortodoxie, dar 
cel mai important factor este întotdeauna prezența harului 
dumnezeiesc, care zideşte în felurite chipuri, atingând 
sufletul fiecărui om receptiv la iluminare şi călăuzindu-l să 
caute Adevărul. După aceea, el vinde tot ce are în stăpânirea 
sa, cu scopul de a câştiga mărgăritarul cel mai de preţ — 
dreapta credință. 

Cred că mi s-a cerut să vorbesc despre această 
temă pentru că, din multa milă a lui Dumnezeu, 
dumnezeiescul har a atins şi inima mea, călăuzindu-mă la 
început în Biserica Ortodoxă, iar în cele din urmă în Sf. 
Munte, chiar dacă eu am crescut într-o comunitate 
protestantă dintr-un mic oraş din Statele Unite, unde 
nicicând nu am întâlnit o parohie ortodoxă, nicicând nu am 
avut nici cel mai mic contact cu vreun creștin-ortodox. 

Biserica cea Una şi cum lucrează dumnezeiescul 
har, Când eram tânăr, eram învăţaţi că toate confesiunile 


creștine sunt în esenţă la fel și că diferenţele dintre ele sunt 
neimportante, Cu toate acestea, experiența m-a făcut să 
supun unei critici această învățătură centrală a mișcării 
ecumeniste. Când eram de 14 ani și urmăream o lecţie la o 
Școală Catehetică, într-o biserică metodistă, mai exact în 
biserica în care bunicul meu fusese mai demult pastor, i- 
am pus catehetului meu următoarea întrebare: “De ce 
trebuie să fiu metodist şi nu romano-catolic, sau 
prezbiterian, sau baptist? Cum pot să ştiu că metodiştii dețin 
Adevărul?” Catehetul meu, însă, nu mi-a dat un răspuns 
satisfăcător, și de atunci a început lungul meu drumul de 
căutare a Adevărului. 

Acum văd că acest drum al meu de a avut multe 
semne comune cu cel al altor căutători, care la fel au ajuns 
de la eterodoxie la Ortodoxie, și din aceste semne comune, 
ca şi din experienţa mea personală, aș vrea să schiţez dintru 
inceput dragostei voastre motivele principale, mai mult sau 
mai puţin comune, pentru care un eterodox vine la 
Ortodoxie, iar în al doilea rând să semnalez câteva 
consecințe pe care le are această convertire a lui la 
Ortodoxie, inclusiv în ceea ce priveşte implicarea noastră 
ecumenistă, Din cauza lipsei de timp, nu voi putea da multe 
exemple, dar acestea se află în mai lunga mea comunicare 
scrisă, care va fi preluată în actele Congresului, 

La cei mai mulți oameni care vin la Ortodoxie, 
printre care și cu, observăm acele caracteristici specifice 
tuturor celor ce au primit darurile pocăinței, Acestea ne 
sunt cunoscute din pocăința noastră personală și sunt inima 
înfrântă și smerită, o hotărâre matură a cuiva de a afla 
Adevărul numaidecât și cu orice preţ, un cuget smerit, care 
îi permite să vadă viaţa dintr-un alt unghi, o dispoziţie de a 
face comparații între ceea ce avea Și ceea ce descoperă, 
iar, în cele din urmă, o hotărâre statornică de a-și schimba 
viața, 

Este acea “durere a inimii”, care îi face capabili pe 
eterodocși să nu se mai increadă în propria lor logică, în 
propriile lor opinii și în propriile lor simțăminte, și astfel să 
poată lua serios în vedere insistențele Bisericii Ortodoxe, 


PUNCTE CARDINALE 


Una dintre cele mai interesante comunicari 


Bau 2 


să exercite o critică asupra propriilor lor crezuri şi să se 
întrebe: ce are cea mai mare valoare în viață? Avva 
Varsanufie cel Mare spune că “fără osteneala inimii, nimeni 
nu câştigă deosebirea gândurilor”. Aceasta este valabil și 
pentru orice fel de deosebire [discernământ — n. tr.]. 
Încercările, necazurile, ispitele care aduc durere în inimă, 
acestea sunt printre cele mai mari binefaceri ale lui 
Dumnezeu, deoarece creează condiţiile potrivite ca să aibă 
loc o problematizare, o reconsiderare a poziţiilor şi, eventual, 
o întoarcere către Ortodoxie. La mulți, primii paşi spre 
Ortodoxie au loc atunci când, în urma unui traumatism fizic 
sau sentimental, aleargă la Dumnezeu căutând mângâiere. 
Cei ce vin la Ortodoxie, La cei care sunt legați mai 
adânc de confesiunea lor eterodoxă, durearea inimii se naşte 
de obicei dintr-o criză personală în legătură cu confesiunea 
lor, care, după cum descoperă uneori, nu reflectă Creștinismul 
Evangheliei. Un important număr de episcopalişti, laici și 
clerici, au început să caute ieşirea din anglicanism, după 
criza care a izbucnit în legătură cu hirotonia femeilor. Pentru 
foşti evangheliști, ca Peter Guilquist, care s-au încurcat în 
organizația misionară Campus Crusade, nereuşita de a atrage 
în mod consecvent, prin prozelitism, oameni la credința în 
Hristos, i-a făcut să se întrebe asupra valorii existenţei acestei 
organizații, fapt care i-a călăuzit la căutarea Bisericii Noului 
Testament, o căutare care a luat sfârşit în 1967 prin intrarea 
lor în Ortodoxie. aia 
În alţii, chiar întâlnirea cu Ortodoxia provoacă o criză, 


care îi face să se întrebe despre adevărul crezului lor. Au. Pro 


existat un număr de convertiți la Ortodoxie care şi-au început 


drumul spre ea într-un mod negativ, adică încercând să 
dovedească că Ortodoxia este greşită. Unul dintre aceştia a 


fost pr. Thomas Avramis, care, cu toate că a crescut într-un 
mediu grec-ortodox, mai târziu, în liceu, s-a încurcat în nişte 
grupări protestante şi a fost convertit. Ca să poată să întoarcă 
pe ortodocși, dar și ca să se convingă el însuşi că Ortodoxia 
este o credință greşită, a început să studieze cărți referitoare 
la Ortodoxie. Consecința a fost exact contrarie: s-a convins 
el însuși că Ortodoxia deține Adevărul. 

O dată pentru totdeauna, acum, cineva a primit smerit 
Biserica Ortodoxă ca pe instituția dumnezeiesc-omenească, 
care are 0 autoritate unică în viaţă; în ceea ce priveşte 
mântuirea sa, trecerea de la consimțământul inimii la 
intoarcerea practică la credința cea adevărată, este nevoie şi 
de o altă virtute, pe care Sf. Clement, episcopul Romei, o 
numește “tărie a afierosirii şi a țintei”. Convingerea că nimic 
nu este mai important decât faptul de a intra cineva în Biserică 
și de a se lupta să reușească în acest scop, este necesară 
pentru acela care caută Biserica, așa încât să depăşească 
obstacolele prin care duhul cel viclean cu siguranță va încerca 
să-l aducă pe calea lui. Putem să vedem această putere a 
afierosirii la mulți dintre aceia care vin la Ortodoxie. Îmi 
amintesc că, după studierea timp de 6 luni a fiecărei cărți 
ortodoxe disponibile în Biblioteca Universității din Chicago, 
şi chiar înainte de a fi vizitat vreo parohie ortodoxă, am zis în 
mine însumi: “Voi face tot ce este necesar pentru a deveni 
ortodox, chiar dacă va trebui să-mi schimb cetățenia și să 
devin rus sau grec, sau să învăţ rusa sau greaca”. În final, 
intr-o oarecare măsură, am sfârșit prin a le face pe amândouă. 

Dumnezeiescul har, Însă, oricât de important ar fi să 
caute cineva Adevărul cu smerenie, cu inimă înfrântă, şi să 
I se supună de bunăvoie, factorul principal într-o convertire 
la Ortodoxie este dumnezeiescul har. Sf. Atanasie cel Mare, 
în lucrarea sa Despre Întrupare, relatează următoarele; 
“Mântuitorul lucrează în oameni atât de măre| și zilnic îi 
convinge în chip nevăzut să se apropie de credința în EI şi să 
se supună toţi învățăturii Sale, o atât de mare mulțime, din 
toate părțile, şi dintre cei care locuiesc în Elada, și dintre cei 
ce locuiesc în țările barbare”, Și în timp ce, În acord cu 
Părinţii Bisericii, harul nu lucrează în om, în adâncul sufletului 


ținute la Congresul Teologic Inter-Ortodox de la 
Tesalonic, din 20-24 septembrie 2004, cu tema: 
“Ecumenism: Naştere — Aşteptări — Dezminţiri”, a fost 
şi comunicarea ieromonahului Alexie de la Mănăstirea 
Karakalu (Sf. Munte Athos). Iată textul complet al 
acestei comunicări, în traducere românească. 


său, înainte de Botez, cu toate acestea, harul poate să mişte 
pe cel nebotezat spre binele care se lucrează în afara inimii. 

Desigur, harul lucrează în multe feluri în sufletele 
care sunt receptive Adevărului. În unele cazuri, e o carte 
potrivită care cade în mâini potrivite și la timpul potrivit. Pe 
vremea primului meu an la Colegiu, am citit Frații 
Karamazov şi am rămas uluit de frumusețea unui creştinism 
pe care nu-l mai întâlnisem niciodată înainte. Aceea era 
perioada în care, pentru prima oară, conştient, am fost 
atras spre Ortodoxie, La alţi convertiți a fost studiul Istoriei 
Bisericeşti cel care i-a adus în tinda Bisericii Ortodoxe. 

Însă în afara studiului, mulți au simțit atracția harului 
ŞI în timpul şederii lor la sfintele slujbe. Odată, unii au intrat 
superficial într-o biserică ortodoxă şi au fost robiți de 
frumusețea și de harul picturii. Când am intrat pentru prima 
oară într-o biserică ortodoxă și am văzut icoana lui Hristos 
şi l-am auzit pe preot că spunea ectenia — „Pre noi înşine, 
şi unii pre alții, şi toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu 
să o dăm” —, am înțeles că îmi găsisem locul, Biserica pe 
care o căutam încă din tinerețile mele. 

Este adevărat, de asemenea, că fiecare convertit 
la Ortodoxie simte că este trezit ca dintr-un somn adânc de 
harul lui Hristos, într-un fel sau altul. Ca şi fiul risipitor, îşi 
vine în sine, face comparaţie între casa Tatălui său Şi țara 
păcătoasă unde trăieşte și ia hotărârea de a se întoarce 
înapoi acasă. Unii compară rânduiala și structura Bisericii 





Ortodoxe cu confuzia care predomină în sânul 
[ i, în față con tea istoric: 


a Ortodoxiei cu lipsa continuității în Protestantismul 
contemporan. Alții accentuează prezența în Ortodoxie a 
instrumentelor şi mijloacelor de a da război păcatului şi 
absența lor în confesiunile eterodoxe. Compară, pun față 
în față şi hotărăsc. Astfel, în cele din urmă, persoana care 
provine dintr-o altă confesiune îşi completează catehizarea 
ŞI, prin harul lui Dumnezeu, se botează în Sfânta Biserică 
Ortodoxă. 

Procesul convertirii. De aici înainte nu trebuie să 
aibă importanță, pentru cineva care întră în Biserică, ce 
era înainte, pentru că, după Sf. Ilarion, “singurul lucru care 
este important şi mântuitor pentru el este că, devenind 
membru al Bisericii, a devenit deja mădular al Trupului lui 
Hristos”. Din această clipă, a Botezului, procesul convertirii 
continuă încă sub forma vieții de pocăință în Biserică. Tot 
ce s-a întâmplat acum, în procesul de convertire a cuiva la 
Ortodoxie (durere a inimii, căutare smerită a voii lui 
Dumnezeu și o hotărâre de a se face în continuare voia lui 
Dumnezeu) va trebui să fie continuat, în Biserică, în cursul 
vieţii de pocăință, pentru că Viața de pocăință este şi ca o 
viaţă de căutare, de fiecare clipă, a voii lui Dumnezeu în 
Viața noastră, Şi după cum este un mare păcat să facem 
ceva care să impiedice pocăința altcuiva, tot aşa este un 
mare păcat să împiedicăm venirea cuiva la Ortodoxie, fie 
prin viața noastră neatentă, fie prin faptele noastre, fie prin 
cuvintele noastre, 

Ecumenismul. Acum, un ecumenism care se 
preface că diferenţele reale dintre Ortodoxie și eterodoxie 
sunt neimportante, cade într-adevăr într-un păcat atât de 
infricoșător și pentru că neagă Adevărul, pentru care atât 
de mulți foşti eterodocşi creştini s-au luptat ca să-L 
găsească, şi pentru că încearcă să închidă uşa acelora 
care încă Îl caută. Nu trebuie să ne ademenească masca 
zâmbitoare a ecumenismului. Ecumenismul este potrivnic 
oricărui pas al cuiva care caută Adevărul şi urmăreşte 
intrarea sa în Biserica lui Hristos, Ecumenismul 
încurajează sentimentul ce izvorăşte dintr-o unire în 
aparenţă și nu din umilință și din Viața de pocăință. 
Descurajează căutarea Adevărului, acceptând indirect 
existența și primirea minciunii. Ecumenismul nu este 


Cai 






[i i ş 
tă 


SI a e pi al , 
a AT? Ă A y | 

ATA HA 
LARILA ÎN A 


AUTUPORTRET, AO 


lenatie Grecu de la Cernica 


Bătrâna casă 


Ca pasărea mai liber 


Ca pasărea mai liber, care cântă 

Și de nimic al ei nu se-ngrijeşte, 
Căci Domnul blând pe ea o ocroteşte 
Şi-i sprijină aripa tremurândă, 


Aş vrea să fiu şi eu de-acum. Primeşte 
Şi cântul meu sărac, Fecioară Sfântă, 
La tine-n cer. O, cum se înspăimântă 
Inima mea bătând, şi cum păleşte! 


Căci nu sunt vrednic să ridic măcar 
Privirea-mi lăcrămată de pe strune. 
Mi-s buzele-ntinate, duhu-amar ... 


Cu toate-acestea, eu te rog, îmi pune 
Un strop senin din marele tău har, 
Ca versul meu curat şi lin să sune 


333 Adi i i mo d 


: Cireşul înflorit 


"Cireşul, înfloritul, Ți-aduce Ție slavă 
Și păsările-ntruna pe ramuri se întrec. 
Cum aş putea eu Singur, în mintea mea cea slabă, 
Cântare cuvioasă de-a pururi să încerc? 


Se bucură făptura pământului întreg. 
Chiar stelele în ceruri ning muzică suavă. 
Și luna, precum capului ucisului pe tavă, 
A Sfântului cu părul străluminat, în cerc... 


Privesc în jur cum toate dintr-odată, 
Ca o cascadă-n volburi murmurând, 
Te preamăresc şi Te slujesc, supuse. 


Dar eu aştept la orice lucru plată 
Și mă căznesc în versuri să Te prind, 
În loc să-not în valul Tău, Iisuse! 


stăpânit de acea smerenie care îngăduie să se facă auzită și 
o altă voce, diferită de a lui, în special atunci când acesta 
descoperă minciuna lui. Ecumenismul îngăduie comparații, 
dar nu concluzii care să demonstreze că o anumită tradiție 
creștină, în opoziţie cu alta sau cu altele, este mai autentică, 
În cele din urmă, ecumenismul descurajează orice acțiune 
fermă, care s-ar împotrivi scopurilor urmărite de el. Intr- 
adevăr, cuvintele lui Hristos către farisei s-au împlinit şi cu 
ecumeniştii: “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor fățarnici, că 
închideți Împărăția cerurilor înaintea oamenilor! Căci nici 
voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi”, 

Cum să ajutăm? Sf. loan Gură de Aur ne sfătuieşte 
pe fiecare dintre noi să ajutăm pe cel care se află în afara 
Bisericii. Spune despre cel care se află în Biserică: “Nu poţi 
face minuni şi să-l convingi? Cu acestea, pe care deja le ai, 
să încerci să-l convingi, adică prin iubirea de oameni, prin 
sprijin, prin blândeţe, prin buna tratare și prin toate celelalte” 
Cu alte cuvinte, trebuie să-i atragem pe cterodocși cu acea 
ospitalitate și iubire caracteristice Ortodoxiei. Drumul 
întoarcerii nu este deloc uşor și cei ce se luptă singuri au 


= SD 
97" ea li e ; CIA 
« -* b 


> - 


i Ă de a VĂ 4 IN A 3 

A? îni> PA uk [aia îi 
Aa A | (ad A 
A Lg. / A IV) 


Bătrâna casă-aşteaptă-n amintire 

O umbră prin unghere ori vreun glas. 
Păreţii albi, cu varul lor subţire, 
S-au măcinat de vreme şi s-au tras. 


Nu vine nimeni Să-i păşească pragul 
Și uşa de la tindă s-o deschidă 
Căâteodată,-n nopți adânci, tictacul 
Vreunui ceas sau cariul sună-n grindă. 


In seară umbre-ncep să se dezlege. 
Și, stoluri, vrăbii se intorc pribege 
La cuiburi pe sub streşini aninale. 


O stea aprinde-n ceruri lumânări 
Și urcă-ncet căzute, negre scări, 
lar în ferestre luna moartă bate. 


N-auzi cum strigă teii? 
N-auzi cum Strigă teii şi-nmiresmaţi te cheamă? 
Alungă, tânăr, grija şi te supune lor! 

Intind spre tine brațe de ramuri care vor 

Să îți mângâie fruntea lăioasă ca o lamă. 


Pleoapa iți ridică încet ca pe un stor 
Și ochii îți îmbată amurgul de aramă 
În care, strălucinde, ca visul se destramă 
Cetățile de nouri cu nimb multicolor. 


Nu-i timp de stat. Încalecă zburând! 
Copitele să sfarme pământul ca o spuză. 
Când buciumul răsună şi porțile se trag, 


Departe fii, prin codri străbătând, 
Cu luna printre nouri înaltă călăuză 
Și paloşul la coapsă vibrând ca un toiag. 


nevoie de ajutorul nostru, de sprijinul nostru, de dragostea 
noastră. În acelaşi timp, însă, trebuie să propovăduim 
“cuvântul tare” al Adevărului, chiar dacă acest lucru este 
dureros, Adevărul că Biserica Ortodoxă este singura Corabie 
mântuitoare, este “prețioasa noastră piatră din capul unghiului, 
cea aleasă, vrednică de cinste”, care dintotdeauna a fost şi 
întotdeauna va fi “piatră de poticnire şi piatră de sminteală”, 
Nu trebuie să ne mire faptul că acei foşti eterodocși care au 
venit la Ortodoxie sunt cei mai mari potrivnici ai ecumenis- 
mului. Pentru ecumenişti, convertiţii la Ortodoxie reprezintă 
ca și o palmă peste obraz, de vreme ce însăşi convertirea lor 
demonstrează inexistența unei zone neutre între Biserică şi 
confesiuni. Pentru convertiți, participarea lor la ecumenism 
va fi, pentru ei, împlinirea cuvântului: "După cum câinele 
când se întoarce la borâtura lui devine urât, tot aşa şi cel fără 
de minte, când prin răutatea sa se întoarce la păcatul său”. 
Convertiţii sunt adânc familiarizați cu boala duhovnicească 
care, în societăţile eterodoxe, este provocată de necredința în 
învățătura lui Hristos, Nu pot fi înșelați de cuvintele dulci de 
iubire, care sacrifică Adevărul, sau de cuvintele poale despre 


. „ati 
pe Deal A ni te 
de D= 
șI Ă 

Ip Ă 
[| Ul] 
SI în 
Pon 
Li 





lulie 2005 NR. 7/175 PAG. 5 


+ 
xi 


Când prima stea 


Când prima stea străbate inserarea 
(Sălbăticiune, umbra se retrase), 

O, fluvii se revarsă răcoroase 

Din codrii cei adânci şi vechi ca marea! 


Luminile se-aprind pe rând în case. 
Iau tirsul lung şi drept odată, care-a 
Lovit în stei, la porți de vis, şi boarea 
Lacteică a nopților o sparse. 


Cutreier țări de lună până-n zori. 
Ascult pământ suind la ramuri seve. 
Impovărate, grele, sfinte flori. 


Mărgean de rouă ţin pe buze-aieve. 
Suspină tainic, fără să întrebe 
Câţi au păşit în umbră călători. 


Eu nu am fructe 


Eu nu am fructe, rod de fapte bune, 
Ojrandă Ție, dulce, la picioare, 

Ci numai frunze, multe frunze care, 
Mişcate lin de vânt, încep să sune. 


O, inima se zbate-n piept şi doare, 
Ce simte-adânc nu poate încă spune 
Suind la Tine-n zbor de rugăciune, 
Se mistuie arzând strălucitoare. 


Primeşte-mi, dar, puţinul care-l am, 
Precum un pom ce încă n-a rodit 
Îți dăruieşte-un mugure pe ram. 


Și toarnă-n suflet cântecul dorit, 
Izvor de lacrimi, nesecat balsam, 
Ca să rodesc la vară însutit. 


o unitate care în realitate nu există. Pocăința lor (pentru 
apartenența lor la comunitățile eterodoxe) s-a făcut pentru ei 
un izvor de cunoaştere. Nu vor îngădui ecumenismului să 
disprețuiască această cunoaștere. Și această poziție a lor nu 
este o poziţie negativă. Dimpotrivă, provine din dragostea lor 
faţă de Hristos, din dragostea lor faţă de Biserică, din dragostea 
lor față de Adevăr şi din dragostea lor faţă de toți cei care sunt 
inăuntrul și în afara Bisericii. Din dragoste respingem 
ecumenismul, deoarece dorm să oferim eterodocşilor exact 
ceea ce Domnul ne-a dăruit nouă tuturor, în chip bogat, în 
Sfânta Biserică Ortodoxă, adică prilejul de a deveni mădulare 
ale Trupului lui Hristos, “copii ai Luminii” şi „moştenitori ai 
Împărăției pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-L iubesc pe 
BI”, 


Ierom, Alexie de la M-rea Karakalu, 

Sf. Munte Athos 

(Text preluat şi tradus integral din săptămânalul 
Uniunii Panelenice Ortodoxe = Orthodoxos Typos — 
din 15.10.04, pp. 3-4) 














PAG. 6 Nr. 7/175 Iulie 2005 





PUNCTE CARDINALE 


O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC: 
10M GALLAGHER, FURTUL UNEI NAȚIUNI 


Continuând necruțătoarea radiografie a României 
din anii “tranziției”, Tom Gallagher, constrâns de fapte, 
constată că “furtul națiunii” continuă, fără vreo 
diminuare a ritmului, şi sub guvernarea coaliției 
conduse de CDR. Explicaţia acestei situații, care şi 
astăzi ca şi atunci ne ține departe de Europa, îi este 
oferită cercetătorului britanic de însuşi preşedintele 
țării. “Emil Constantinescu părea a fi dat glas evidenţei 
pe 4 septembrie 1998, când a declarat că «experiența 
ultimilor ani ne arată că nu există un duşman mai mare 
al reformei şi al bunăstării decât o clasă politică aflată 
în veşnică discordie»”. 

Pentru a face ca totuşi guvernul să funcționeze, 
“preşedintele a adus câțiva, tehnocrați, după ce cei 
numiți de partide nu reuşiseră să impresioneze în 
ministere precum cel al Educaţiei, al Sănătăţii şi al 
Finanţelor — un mod de abordare al problemei care s- 
a bucurat de sprijinul mass-media”. Soluţia, deşi 
eficientă, nu era pe placul partidelor din coaliție. (Cazul 
Daniel Dăianu, ministru de Finanţe din decembrie 1997 


| până în septembrie 1998, este elocvent în acest sens. 


Deşi de o competenţă recunoscută, el nu a fost agreat 
nici de vechea gardă din PNŢCD şi nici chiar de 
liberali care îl nominalizaseră pentru acest post, dar 
cărora le-a refuzat sprijinul în afacerea Bell 
Helicopters, pe care a socotit-o dezastruoasă pentru 


] România.) Constatarea autorului Furtului unei naţiuni 


cu privire la calitatea profesională, dar mai ales morală 
a oamenilor politici din CDR, în care românii îşi 
puseseră nădejdea că vor scoate țara din mizeria 
moştenită de la regimul comunist, este necruțătoare: 
“La Jumătatea guvernării, devenise limpede că 
majoritatea deputaţilor CDR, mai ales cei mai noi, erau 
interesați să-şi promoveze propriile ambiţii şi nu cele 
care ar fi slujit bunăstarea celor care îi aleseseră”. 

Pe lângă deficitul de competenţă şi 
profesionalism, guvernarea alianței conduse de CDR 
a suferit, îndeosebi în perioada în care fotoliul de prim- 
ministru a fost ocupat de “țărănistul” Radu. Vasile, de 
o gravă carenţă de prestigiu, la originea căreia, uneori 
Justificat, de cele mai multe ori însă prin exagerarea 
unor fapte mărunte şi nesemnificative, s-a găsit mass- 
media. “După ce a fost o remarcabilă apărătoare a 
democrației la începutul anilor 90 — constată Tom 
"Gallagher —, o parte a presei cotidiene a declanşat 
critici ale coaliţiei într-un stil strident şi populist”. 
Criticilor din presa scrisă li s-au alăturat canalele de 
televiziune, care “au oferit la rândul lor un debuşeu 
„pentru frustrările populiste”. Un rol deosebit în cenzura 
şi critica activității politice l-a jucat atunci (Şi îl mai 
„Joacă și astăzi) Antena |, care, speculând fără 
"menajamente inconsistența unor oameni politici, îi 
“prezenta opiniei publice în culorile dorite de patronul 
acestui post de televiziune. Și deși “tehnica” folosită 
de Antena | era de notorietate publică, mulţi oameni 
de la vârful guvernării, ignorând zicala populară 
germană care spune că “nici cei mai proşti viței nu se 
duc singuri la măcelar”, răspundeau “prezent” de câte 
ori îi solicita “Domnu Tucă”, realizatorul emisiunii 
“Marius Tucă Show”, Caracterizând acest gen de 
emisiuni care, în ciuda vulgantății lor, făceau deliciul 
unei anumite categorii de telespectatori, cercetătorul 
britanic scrie: “Emisiunea lui Marius Tucă de la 
Antena! îi supunea pe politicienii coaliţiei și pe liberalii 
din societatea civilă, suficient de nesăbuiţi să apară în 
ea, unei, parodii de proces plin de invective şi 
denunțări”, 

Dar pe lângă lipsa de profesionalism şi de 
prestigiu a celor cărora românii le-au încredințat în 
1996 guvernarea țării, ceea ce a făcut ca toţi cei patru 
ani cât țara s-a aflat sub preşedinţia lui Emil 
Constantinescu să fie o neimplinire pe toate fronturile, 
a fost lipsa de autoritate, Afirmația “în funcţie, dar nu 
la putere” s-a dovedit a fi nu numai adevărată, ci și o 
fatalitate de neevitat, Spre deosebire de celelalte țări 
de sub tutela Moscovei, unde a avut loc o abrogare 


totală şi definitivă a comunismului, la noi evenimentele 
din decembrie *89 nu au fost decât schimbarea garniturii 
comuniste aflate la conducere. 

În cei 6 ani de democraţie originală iliesciană, atât 
instituțiile moştenite de la regimul Ceauşescu, cât și 
deținătorii funcțiilor de conducere ale acestor instituții 
au dobândit statut de intangibilitate. Au fost schimbate 
denumiri şi uniforme, dar nomenclatura și cadrele 
Securităşii au continuat să funcționeze ca în “vremurile 
bune”. Pentru înlăturarea lor ar fi fost necesară o 
revoluție adevărată, sau cel puţin o guvernare autoritară, 
care să opereze o epurare severă, eliminând numerosul 
detaşament de comunişti înrăiți. “Bătrânilor ţărănişti” 
le-a lipsit însă vigoarea necesară pentru o astfel de 
acțiune, iar “recruţii” adunaţi fără o selecție riguroasă, 
mulți dintre ei comunişti reciclaţi, nu numai că nu 
simțeau chemare spre o “cruciadă anticomunistă”, dar 
nici pentru democraţie nu arătau un zel deosebit. 
Preocupările lor se limitau la avantajele conferite de 
calitatea de demnitar. 

Cu privire la cea mai sensibilă zonă a societăţii în 
care s-a concretizat lipsa de autoritate a regimului 
Constantinescu, Tom Gallagher face următoarele 
precizări: “Cu mult înainte de a primi verdictul 
alegătorilor, CDR şi celelalte partide din coaliție au avut 
de înfruntat o încercare politică destul de gravă, care, 
ca şi evenimentele din 1989, a fost o combinaţie de 
revoltă populară şi de lovitură de stat, montată de 
personae suspuse, care aveau acces la pârghiile puterii. 
La începutul anilor *90, liderul lor, Miron Cozma, 
acționând de conveniență cu personalități influente, 
perfectase tehnica mineriadei. Ea fusese descrisă drept 
un instrument de presiune şi intimidare, menit să 
constrângă şi să pedepsească forțele socotite că ar 
amenința securitatea şi bunăstarea României şi a 
poporului ei”. Şi astfel luăm un prim contact cu 
personajul Miron Cozma, liderul minerilor din Valea 
Jiului, a cărui influenţă nefastă pluteşte asupra României 
postdecembriste ca un adevărat blestem. Va face jocul 
tuturor forţelor politice potrivnice democraţiei, cu 
precădere PDSR şi PRM, Ion Iliescu şi C. V. Tudor 
fiind principalii beneficiari ai serviciilor acestui 
conducător de bande teroriste, dar şi protectorii săi, 
atunci când “luceafărul huilei” se găsea la ananghie. 

La sfârşitul lui septembrie 1991, lon Iliescu a luat 
hotărârea să-l îndepărteze din funcție pe propriul său 
prim-ministru. Petre Roman îi punea în primejdie 
conceptul său de guvernare prin intenţia de a opera o 
reformă radicală, înlocuind “economia de comandă” 
cu o “economie de piaţă” şi, în final, “democraţia 
originală” cu o “democraţie reală”. Confruntat cu 
această perspectivă, preşedintele țării nu a ezitat să 
provoace o nouă năvală în Bucureşti a hoardelor de 
mineri conduse de Miron Cozma. Consecințele 


„provocate de această mineriadă au fost dezastruoase 


atât sub aspect material, cât mai ales sub aspect politic. 
Iar în Occident, percepţia românilor ca popor inadecvat 
şi inadaptabil la formele de viață democratice s-a întărit, 
devenind cvasicertitudine, până azi. 

n orice stat de drept, acțiunea minerilor care a 
provocat demisia lui Petre Roman ar fi fost considerată 
lovitură de stat, iar instigatorul ei ar fi fost adus în faţa 
justiţiei. Dar ancheta deschisă împotriva lui Miron 
Cozma a fost oprită la ordinul președintelui Lon Iliescu. 
Corpul magistraților români, acelaşi din perioada 
comunistă, nu își pierduse reflexul de a răspunde 
obedient la comenzile politice, Abia în toamna lui 1997 
(așadar, după căderea PDSR de la guvernare), Cozma 
a fost arestat. “A fost una dintre puţinele acțiuni decisive 
ale mandatului Constantinescu”, notează Tom Gallagher, 
Cum însă regimul Constantinescu a fost “în funcţie, 
dar nu la putere”, judecătorii din era Iliescu au rămas 
neclintiți în fotoliile lor. Consecința, în iulie 1998? Cozma 
a fost eliberat, judecătorul dându-i o pedeapsă ce 
echivala cu perioada petrecută în detenţie! O măsură 
care nesocotea principiul fundamental al oricărui sistem 





juridic: “după faptă, şi răsplată”. Motiv întemeiat pentru 
ca autorul Furtului unei națiuni să se aplece asupra 
unei probleme care nici până astăzi nu şi-a găsit soluția 
în România, țară aspirantă la UE — problema imixtiunii 
politicului în actul de justiție: “Judecătorul Dinu Marin, 
care îl judecase pe Cozma, își începuse viața 
profesională ca strungar şi îşi dobândise ascensiunea 
pe scara socială intrând în miliție. Loialitățile sale 
politice au fost date în vileag atunci când, ajuns 
judecător, a luat cuvântul la o mare adunare populară 
din Bucureşti, sprijinind realegerea lui Iliescu, în 1992, 
în funcţia de preşedinte”. Reîntors în Valea Jiului, 
Miron Cozma va prelua conducerea Ligii Minerilor, 
iar ca o dovadă a recunoaşterii meritelor dobândite în 
mineriadele pe care le-a organizat şi le-a condus, 
tnbunul C. V, Tudor îl înscăuriează vicepreşedinte âl 
Partidului România Mare (PRM). Aşadar o demnitate 
politică, într-un partid parlamentar, care la acea dată 
trecea în sondaje de 15%. În această dublă calitate, 
de căpetenie a minerilor şi de personalitate politică, 
Miron Cozma, sprijinit atât de PRM, cât şi de PSDR, 
va dezlănţui lupta împotriva firavului şi fragilului regim 
Constantinescu. O luptă pe care istoria recentă a 
României o va consemna ca pe “cea de-a cincea 
mineriadă”. 

“Cozma — relatează Tom Gallagher desfăşurarea 
evenimentelor — i-a chemat la grevă pe minerii din 
Valea Jiului pe 4 ianuarie 1999, iar pe 8 ianuarie cam 
10000 de mineri au pornit în marşul asupra 
Bucureştilor. Preşedintele Constantinescu a proclamat 
că ca trecut vremea răzmerițelor conduse de mineri»), 
însă marşul a dobândit un sprijin alarmant de mare în 
satele şi oraşele Olteniei prin care a trecut. Mircea 
Duţu a fost unul dintre ziariştii care au observat că 
de-a lungul întregului traseu al minerilor, populaţia li 
s-a alăturat cu entuziasm, atacând forțele de poliţie 
(potrivit lui Laurenţiu Dumitrescu, deputat PNŢCD, 
care a urmărit marşul minerilor timp de câteva zile, 
activişti din rândurile PRM, dar şi din Partidul Socialist 
(PS), au avut un rol activ în stârnirea localnicilor atunci 
când minerii înaintau în marş prin zonele lor. Lăâurenţiu 
Dumitrescu și ziariştii aflați la faţa locului au relatat 
că cei care îi comandau pe mineri aveau telefoane 
celulare şi hărți, iar Vasile Oancea, secretar general al 
Ministerului de Interne, a declarat că în spatele 
minerilor se aflau oameni antrenați în arta războiului. 
Adversarii Partidului România Mare au afirmat că 
minerii fuseseră antrenați de PRM-iştii proveniţi din 
rândurile armatei şi ale șerviciilor de informaţii. Valeriu 
Stoica, ministrul Justiţiei, a susținut că PRM se 
angajase într-o încercare de lovitură de stat ŞI a citit o 
scrisoare adresată de Vadim Tudor minerilor, în care 


(ai 
Gabriel CONSTANTINESCU 











(Fu acliii attana... 


PUNCTE CARDINALE 


O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC 


instiga populația să se alăture greviştilor, propunând 
crearea unui Consiliu al Revoluţiei. La o şedinţă a 
Parlamentului din 23 ianuarie, le-a promis PNŢCD şi 
PNL «o mamă de bătaie», declarând că «revoluțiile 
îşi creează propriile baze legale» şi cerând armatei să 
nu se supună ordinelor şi să fraternizeze cu populația” 

Această adevărată dramă națională, care a pus 
sub semnul întrebării însăşi existența României ca Stat, 
a avut un deznodământ tragic. “O grupare numeroasă, 
de 6000 de poliţişti şi de jandarmi, a fost pusă pe fugă 
de mineri pe 21 ianuarie la Costeşti, unde minerii i-au 
capturat şi dezarmat pe 1500 dintre ei. Guvernul a 
intrat în panică. Informațiile despre mineri erau 
insuficiente sau inexistente, iar oficialitățile de frunte 
ale SRI din zona de conflict şi-au luat concediu medical 
în timp ce criza era în plină desfăşurare! (...) Potrivit 
lu: Cnstian Tudor Popescu de la Adevărul, «nici un 
jandarm sau soldat nu era motivat în această 
confruntare, iar ei nu vedeau inamicul în mineri. 
Ordinele de la Bucureşti nu erau socotite drept măsuri 
de apărare a securității naţionale, ci o încercare 
disperată a conducătorilor de a-şi salva propria piele 
cu prețul sângelui vărsat de alții»”. 

În urma acestei ruşionoase înfrângeri, coman- 
dantul trupelor Ministerului de Interne, generalul 
Gheorghe Lupu, a fost destituit, iar ministrul de 
Interne, Gavnil Dejeu, şi-a dat demisia. Singurul care 
a Jubilat a fost Miron Cozma, sugerând în bătaie de 
Joc guvernului: “Să ne facă pe noi mineri Jandarmi, 
pentru că am dovedit că suntem mai buni decât cei 
cu care ne-am confruntat”. Şi, ca la terminarea 
oricărui război, în care s-au înfruntat oştiri, după 
victoria minerilor de la Costeşti, s-a încheiat pacea de 
la Cozia! 

“Pe 22 ianuarie, după mai multe ore de convorbiri 
la Mănăstirea Cozia, a fost semnat un acord suficient 
de avantajos pentru mineri ca să-i determine să-și 
oprească înaintarea și să se întoarcă acasă. Acordul a 
fost intermediat de Biserica Ortodoxă, o instituție 
naţională considerată de toată lumea ca fiind deasupra 
vrajbei politice. A fost un gest umilitor de cedare 
pentru un guvern al cărui şef s-a văzut nevoit Să-ŞI 
încalce promisiunea că nu va negocia (...) Intr-o 
mărturisire revelatoare, premierul Vasile a spus la 27 


“P AUREL IONESCU 


ianuarie, în timpul unei călătorii în Germania, că 
guvernul nu a avut altă variantă decât să ceară pace 
«Potnvit informațiilor deținute de guvern, dacă minerii 
ar îi ajuns la Bucureşti, peste 80.000 de elemente 
turbulente ar îi intrat în oraş... În această situație, oraşul 
s-ar îi transtormat într-un câmp de luptă şi guvernul ar 
h fost nevoit să plece... Poliția ar fi fost dominată 
numeric, dat lund că în Bucureşti erau doar 1.000 de 
Jandarmi, cei mai mulți recrutați de curând... Pacea de 
la Cozia a fost singura soluție»” 

Cu excepția PRM, toate celelalte partide 
parlamentare s-au alăturat guvernului în zilele crizei 
provocate de minerii conduşi de Miron Cozma spre 
Bucureşti. Mai mult chiar, Parlamentul a luat act de 
intentia lui C. V. Tudor de a folosi o eventuală răsturnare 
a guvernului pentru a prelua puterea politică şi l-a 
suspendat din funcţie pe o durată de 30 de zile, ndicându- 
1 totodată şi imunitatea de care se bucura ca senator 
Având sprijinul cvasiunanim al presei şi chiar al opiniei 
publice, Valeriu Stoica, ministrul de Justiţie, a trecut la 
măsuri hotărâte. „Statul a făcut apel împotriva hotărâni 
(judecătorului) în procesul lui Cozma şi pe 15 februane 
Curtea Supremă a dispus revenirea la vechea acuzație 
de periclitare a secuntăţii naționale şi l-a condamnat pe 
Cozma la 18 ani de închisoare. Două zile mai târziu, 
Cozma a fost arestat la Caracal, în urma unei 
confruntăn violente între poliție şi 300 de suporteri ai 
lui, pe când încerca să organizeze un nou marş asupra 
Bucureştiului. Cea de a şasea mineriadă a fost opntă în 
faşă”, 

Evenimentele de la Costeşti şi epilogul lor, 
consumat pentru mineri la podul de la Stoeneşti, iar 
pentru Cozma la Caracal, sunt argumentele pe care se 
sprijină concluziile lui Tom Gallagher cu privire la 
fragilitatea sistemului politic din anii din România 
preşedintelui Emil Constantinescu şi a guvernelor 
Ciorbea, Vasile şi Isărescu, în care rolul dominant, dai 
şi responsabilitatea eşecurilor şi a neîmplinirilor a 
aparținut, mai mult sau mai puțin îndreptățit, PNŢCD 

Privite îndeaproape, nici chiar arestarea şi 
condamnarea lui Cozma nu au fost un succes în 
adevăratul înțeles al cuvântului. „Succesul pohuei în 
capturarea lui Cozma — notează universitarul bntanic 
a fost pus şi pe seama iniţiativei luate de noul ministru 


Ne-a părăsit şi camaradul Aurel Ionescu. Prin această 


despărțire, ceata celor ce şi-au închinat viața luptei pentru 
regenerarea morală şi spirituală a sufletului românesc rămâne 

cu un luptător pur-sânge mai săracă. 
Aurel Ionescu, penultimul dintre cei 10 copii ai 
învățătorului Iordache Ionescu, din satul ialomiţean Slobozia 
Moară, s-a născut la 15 mai 1912. A urmat liceul la Brăila și 
studiile politehnice la București, obținând diploma de inginer 
chimist. Intrat în Mișcarea Legionară, s-a identificat cu 
destinul acesteia. După evenimentele din 1941, s-a refugiat, cu un numeros grup de 
camarazi, în Germania (Rostock), unde autorităţile le-au aplicat un regim de „libertate 
supravegheată”, În 1943, au fost internaţi cu toţii în lagărul de la Buchenwald. În urma 
bombardamentului american din 24 august 1944, Aurel Ionescu s-a numărat printre cei 
grav răniţi, rămând cu o infirmitate la picior pentru toată viața. După încheierea războiului, 
s-a stabilit definitiv în Germania, unde și-a întemeiat o familie și a lucrat ca inginer în 
industria chimică. Evenimentele din 1989 i-au prilejuit reluarea legăturilor cu ţara, 
participând din plin la ajutorarea camarazilor supraviețuitori ai închisorilor comuniste, 
precum și la tentativele de renaștere a crezului naționalist autentic (sprijinul său fiind 
primit inclusiv de publicaţia noastră). Credinţa în destinul bun al neamului românesc și 
optimismul său robust nu I-au părăsit până în ultimele clipe ale vieţii, În ultima convorbire 
telefonică purtată cu nepoata sa, D-na Brândușa Massion, la întrebarea: „Spune-mi, 
unchiule, te mai doare rana, tot mai iei opiatul ăla puternic de 4 ori pe zi?”, răspunsul său 
a fost: „Să știi că am rezolvat-o; am făcut un pact cu piciorul meu: nu mai suntem duşmani, 
suntem aliaţi; eu îl îngrijesc pe el și el mă duce pe mine până la 100 de ani. Aşa ne-am 
înţeles!”. Dar Aurel Ionescu a omis să facă o înțelegere și cu inima lui, care într-o duminică, 
pe 5 iunie 2005, a încetat să mai bată. Rămășițele sale pământești au fost înhumate în 
cimitirul orăşenesc din Idstein (nu departe de Wiesbaden), lângă mormântul soţiei sale, 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor mărturisitori. 


(G. C.) 





lulie 2005 NR. 7/175 PAG. 7 


de Inteme, Constantin Dudu lonescu, pe 10 februarie, 
de a introduce proiectul de lege privind amnistierea 
actelor comise de armată şi miliție în decembrie 1959 
Rațiunea acestei inițiative este străvezie. Atat armata 
cât şi miliția (devenită între timp poliție) erau aceleași 
instrumente de represiune alc statului, care aveau pe 
conştiinţă victimele represiunii din așa-zisa revoluție 
Prin proiectul său de lege, Dudu lonescu propunca 
acestor două instituţii, create şi îndoctrinate de regimul 


comunist, un troc: impunitate contra loialitate. O 
ințelegere puțin onorabilă pentru un regim, dar mai 
ales pentru un partid politic care avusese inscrisă pe 
flamura sa electorală „lupta fără concesii și fără 
compromisuri împotriva comunismului” 

Împotriva legii de amnistiere propuse de 
“tărănistul” Dudu Ionescu, lege care-i absolvea de 
vinovăţie, în primul rând, pe conducătorii armatei, cei 
care organizaseră şi comandaseră represiunea, a 
reacționat societatea civilă. Cât de consistentă a fost 
această reacțiune şi în ce măsură la ea au participat 
românii, pe care comunismul era la un pas în a-l! 
transforma dintr-un popor cu identitate și trecut 1stonic 
într-o populaţie trecută prin patul procustian al 
marxismului, ne reaminteşte, fără menajamente, tot 
Tom Gallagher: “Potrivit spuselor lu: Hona-Roman 
Patapievici, poate cel mai cunoscut intelectual lhberal 
din România, larga participare la demonstrațiile 
prodemocrația din Timişoara, pe 21 ianuarie, şi de la 
Bucureşti, pe 22 ianuarie, «dovedeşte că numărul celor 
care sprijină efectiv un protest împotriva unei tentative 
de lovituri de stat a fost îngrijorător de mic... Ceeeca 
ce descriem drept societate civilă este, de fapt, un 
organism fracturat» (...) În scurt timp se va observa 
din ce în ce mai mult la nivel național că aroganţa și 
corupția puterii, care conduseseră la căderea în alegeri 
a PDSR, erau trăsături împărtăşite cu totul de 
succesorii acestuia, mai! ales de către cei care 
vociferaseră cel mai: tare împotriva greşelilor 
administratiei lliescu ( 
politic de pe urma nemulțumirii populare a fost 
segmentul extremist. Partidul România Mare al lui C 
V. Tudor, eliminat în 19Y6, şi-a croit calea către brim- 
planul pohtic în interval de doi ani. Datele sondajelor 
arătau că alegătorii, în marea lor majoritate, începeau 


) Dar cel care a adunat capital 


să privească epoca lui Ceauşescu mai curând cu 
nostalgie decât cu repulsie”. Fără comentarii! 


(Va urma) 


“' ROMICĂ TEODORU 


Vineri 24 iunie a încetat din viaţă, după o lungă 


şi grea suferință, bunul şi dragul nostru camarad de luptă 
şi de idealuri Romică Teodoru. Născut în 1931, într-o 
familie de intelectuali din Bucureşti, a urmat cursurile 
Liceului “Mihai Viteazul”, unde, fiind un clement 
sârguincios și cu o purtare aleasă, a fost cooptat în 
“Frăţiile de Cruce”, primind o temeinică educaţie 
creştină şi românească, În mai 1949, cu câteva săptămâni 
înainte de absolvirea liceului, avea să fie arestat, judecat 
şi condamnat la 5 ani de temniţă grea, pentru “activitate 
contrarevoluționară”. Şi-a executat pedeapsa la 
închisoarea pentru elevi de la Târgșor. În 1954 este pus 
în libertate, dar rămâne în vizorul Securităţii şi nu i se 
permite să-şi continue studiile. Pentru a se întreține, 
prestează diferite munci necalificate. În 1958 este din 
nou arestat și trimis în lagărul de muncă de la Periprava, 
de unde se eliberează prin decretul din 1964. În noul 
context, i se permite să-şi continue studiile, astfel că 
devine student al Institutului de Agronomie (Facultatea 
de Mașini Agricole), luându-și licența în 1970. Se 
căsătoreşte şi lucrează ca specialist în domeniul agricol, 
lar o vreme a fost şi profesor la un liceu cu profil agricol 
din Teleorman. După evenimentele din 1989, s-a înscris 
în Asociaţia Foștilor Deținuți Politici, participând la 
multe dintre acțiunile acesteia, printre care renovarea 
Mănăstirii Vladimireşti şi ridicarea capelei de la Mislea. 
Dumnezeu să-l odihnească în ceata celor drepţi. 


(D. A.) 















PAG. 8 Nr. 7/175 lulie 2005 






CTE 


- 





Pesceana (jud. Vâlce 


ă la Pescea 


zmetriţ 


ă 
4 


», 


A 


PD; = 49)p = a dd Asti pr 


A (69 
„Pa 7 (7), =) 
f DI 4) Fr, 


Preot cu două neveste şi două concubine! Victor Tudor a funcționat 
ca preot paroh la Parohia Predești, com. Pesceana, jud. Vâlcea, din data de | 
lume 1990. Conform Episcopiei Râmnicului, “acesta a fost căsătont cu numita 
Tudor Marioara, din august 1986, în urma acestei căsătorii rezultând un fiu. 
După o perioadă de conviețuire, cei doi s-au despărţit în fapt, după care au 
divorțat în anul 1994, minorul fiind încredințat mamei, iar tatăl obligat să plătească 
pensie de întreținere, Din anul 1993 și până în 1998, acesta a trăit în concubinaj 
cu numita Filip Cristina, medic în com. Scundu, jud. Vâlcea, după cum reiese 
din declaraţia fostei soţii. Începând cu anul 1998, a urmat o altă aventură, cu 
numita Căpraru Gabriela, cu care s-a căsătorit la data de 21 octombrie 1999, 
divorțând însă în luna mai 2004, conform sentinţei civile nr.2362 a Judecătoriei 
Vâlcea, din vina preotului. A urmat, conform declaraţiei celei de-a doua soții, un 
alt concubinaj, cu o tânără de 19 ani”. Tot conform dosarului de la Episcopie, 
iubărețul preot nu s-a ţinut departe de politică. Din februarie 2004 a fost ales 
consilier local și nu a demisionat, încălcând decizia Sf. Sinod al BOR de neimplicare 
în politică, La dosar mai există probe că preotul a ţinut gestiunea după capul lui 
şi a fost trimis, în 15 iulie 2004, ca pedeapsă, 15 zile la Mănăstirea Frăsinei, însă 
a refuzat să se supună, Mai mult, pe | noiembrie a resfinţit biserica alături de un 
preot care nu aparține de B.O.R., mai exact fostul candidat la preşedinţia României, 
Aurel Rădulescu. Obosit probabil, Victor Tudor a plecat din 10 noiembrie 2004 
și până pe 10 decembrie 2004 în... Italia. Episcopia Râmnicului susține că a dat 
“dovadă de multă înțelegere, în spiritul de toleranță creștină, sperând că preotul 
se va îndrepta”, Însuși P.S. Gherasim, Episcopul Râmnicului, ne-a declarat: “Nu 
am caterisit pe nimeni în cei 30) de ani de arhierie, dar în acest caz nu s-a mai 
putut”, 

Cu bidonul de benzină în biserică! Esenţa conflictului este simplă. 
Preotul Victor Tudor a trecut de la Ortodoxie la cultul greco-catolic, “Totul a 
inceput ca urmare a unor sesizări venite din partea unui grup de enoriaşi, iar la 
Pesceana s-a luat măsura să fie trimis preotul Mihai Popescu ca preot II, pentru 
a-l ajuta pe preotul paroh Tudor să-și acopere toată activitatea. Preotul Tudor nu 
era de găsit tot timpul, lucru ce nu trebuia să se întâmple în cazul său, acesta 
trebuind să se afle permanent în mijlocul credincioşilor, Preotul Tudor nu l-a 
acceptat pe cel de-al doilea preot și i-a instigat pe oameni împotriva acestuia”, 
ne-a declarat vicarul episcopiei, Emilian Greșenoiu, O parte din credincioşi l-au 
sprijinit pe preotul Victor Tudor și au amenințat că, dacă îl prind pe noul preot, îl 
vor lega de un brad! “Datorită tulburărilor iscate și a gravelor sale abateri, deși 


CARDIN 


LI: C pp psi 
y. S Ă p 
pi, 0 





>> 


« 39 cca nf SP ii Sr i e, N 4 : 
Teroare”, “încăle 4 cruritar omulu » "grave persecutii”, “conflict 
inter-confesional”, “Drutalițăți ” Şi alte cuvinte dure au devenit sinonime cu 
d), 0 localitate devenită celebră astăzi, deşi până deunăzi 
era total necunoscută dâumea largă. Un conflict social s-a transformat într- 

îi unulreligios. După indelungi certetări; concluzia este că tot conflictul a plecat 

P i de la un singur om, iar ulterior a fost alimentat de vechi răfuieli româno-române. 

A Ă „fi  Faptestecă, în vremea din urmă, nu numai în mânăstiri (cazul Tanacu), dar şi în 
ef parohii, lumea ortodoxă româneascăttăieşte experienţe deconcertante, marcând 


Prea Sfinţitul anunţase că îl iartă dacă îl acceptă pe cel de-al doilea preot şi 
termină cu zâzania în parohie, preotul Tudor a fost chemat la judecata bisericescă. 
Însă imediat ce, pe 19 ianuarie, a primit citația Consistoriului Eparhial, realizând 
că va fi pedepsit, a recurs la strângerea de semnături pe un tabel, prin înşelăciune, 
de la un număr de enoriaşi ortodocşi din moși-strămoşi”, 

Demisie din Ortodoxie! Victor Tudor a adunat semnături de la 358 de 
credincioşi și a anunţat că trece la cultul greco-catolic, la Biserica Română Unită 
cu Roma. Pentru a calma spiritele, în data de 23 ianuarie 2005 un sobor de 10 
preoți, în frunte cu P. S. Gherasim, episcopul locului, s-a deplasat la biserica din 
Predești, pentru o slujbă misionară, însă Victor Tudor s-a închis în biserică, 
împreună cu 30 de enoriaşi, pentru aproape 5 ore (răstimp în care preoții şi 
episcopul de 91 de ani au slujit Sf. Liturghie în faţa bisericii în care era închis pr. 
Victor Tudor, pe un frig de 4 grade Celsius). Inăuntru, Victor Tudor a slujit o altă 
liturghie, având alături de el un bidon cu benzină, cu care a ameninţat că îşi va da 
foc în cazul în care va intra cineva peste el. “Dacă slujea cu mine, eram obligat 
să-l iert, dar cum nu a vrut, nu am mai avut cale de întoarcere”, ne-a declarat P. 
S. Gherasim. Astfel că, pe 25 ianuarie 2005, Consistoriul Eparhial al Episcopiei 
Râmnicului îi pronunța caterisirea. În aceeaşi zi, presimţind ce se va întâmpla, 
Victor Tudor s-a deplasat la Episcopie, unde şi-a prezentat demisia din postul de 
paroh şi din clerul Bisericii Ortodoxe Române! “Menţionez că această decizie de 
demisie am luat-o pentru a-i urma pe credincioşii mei din această parohie, deoarece 
aceştia au trecut în marea majoritate la Biserica Română Unită cu Roma, conform 
procesului verbal și adresei către Primăria Pesceana, pe care le anexez”. 

Cum Blajul ajunge în Vâlcea! Pe 30 ianuarie 2005, un număr de 14 
preoţi ortodocşi au fost trimişi de Episcopia Râmnicului la Pesceana, pentru a 
sluji o slujbă misionară şi a îndemna credincioşii să rămână la Ortodoxie. La fața 
locului au descoperit că fostul preot, Tudor Victor, însoțit de protopopul greco- 
catolic de Blaj, lon Fărcaș, şi de alți 3 preoţi greco-catolici, au încercat să intre 
în biserica parohială la primele ore ale dimineţii, pentru a săvârşi serviciul religios, 
însă au fost opriţi de credincioşii ortodocşi. A izbucnit un scandal de proporții, 
iar totul a degenerat într-un conflict social: de o parte adepții fostului preot, care 
trecuseră la greco-catolici, de cealaltă ortodocşii. “În urma discuțiilor cu prelați 
greco-catolici și cei câțiva susținători, li s-a pus în vedere că biserica fiind 













































Florian BICHIR 
A 







———_ ——— 7" 17 — 








ortodoxă, nu au nici un drept să slujească în ea, şi că nu au voie să facă prozelitism, 
întrucât în Pesceana nu a existat niciodată vreun greco-catolic. Li s-a spus că 





acest mod de a-şi face adepți, într-o comunitate ortodoxă din moşi-strămoşi, 
este sectar și că se găsesc în situația de a susține un preot caterisit, care vrea să 
îşi rezolve problema personală pe calea unor dispute confesionale, învrăjbindu-i 
pe credincioşi”, povesteşte episcopul ortodox. Scandalurile au continuat lanţ, 
pentru că pe 6, 13 şi 20 februarie preoți greco-catolici au încercat să intre cu 
forța în Biserica Ortodoxă, lucru care nu a fost dus la îndeplinire datorită opoziţiei 
enoriașilor. Cei -358 de credincioşi aşa-zişi “greco-catolici” nu reprezintă nici 
măcar 10% din totalul enoriaşilor. “Conform rencesământului din anul 2002, 
comunitatea este sută la sută ortodoxă, iar în județul Vâlcea există numai un 
număr de 164 de credincioşi greco-catolici, toți domiciliați în Râmnicu Vâlcea”, 
ne informează vicarul Episcopiei ortodoxe. 
Între body-guarzi şi “drepturile omului”! Totul a degenerat în violență, 
iar o firmă de body-guarzi a păzit aproape 2 luni biserica şi cimitirul ortodox, 
pentru a nu fi ocupate de cei trecuţi la greco-catolicism. Partea ortodoxă a susținut 
ŞI susține că dacă unii din locuitorii comunei au trecut la greco-catolici, ar fi 
firesc să-şi facă biserică şi cimitir proprii, nu să încerce să le ocupe cu forța pe 
cele ortodoxe. De cealaltă parte, greco-catolici, în frunte cu fostul preot ortodox, 
susțin că la “la primărie, la farmacie, la şcoală, la locurile de muncă, creştinii 
greco-catolici au fost şi sunt discriminați pe faţă, din motive religioase”. În frunte 
cu preotul acum greco-catolic Victor Tudor, greco-catolicii au protestat la 
Bucureşti, în fața Senatului şi a Guvernului, acuzând “discriminarea religioasă” 
la care ar fi supuşi. Deşi Primăna şi autoritățile locale susțin că, în temeiul legii, 
au refuzat să accepte înființarea cultului greco-catolic în Pesceana, dar mai ales 
funcționarea acestuia în lăcaşul ortodox, în Joc a intrat şi Secretariatul de Stat 
pentru Culte, care, prin ministrul Adnan Lemeni, s-a gândit să facă pace, iar pe 
24 mai 2005, la sediul Prefecturii Vâlcea, s-au întâlnit reprezentanții autonităților 
statului şi ai celor două Biserici, pentru “aplanarea conflictului interconfesional 
din Pesceana”. A fost semnat un protocol, dar a doua zi greco-catolici au anunțat 
că nu îl pot respecta, iar circul a reînceput. Un grup din Pesceana a venit iar la 
Bucureşti şi a protestat în fața Guvernului, iar preotul greco-catolic consilier 
local din partea PNL a susținut că este persecutat de Episcopie, care ar fi 
“pesedenzată”! 
Cum devii greco-catolic peste noapte! “Eu unul nu pot înțelege cum 
|. P. S. Lucian Mureşan, Mitropolitul Bisericii Unite cu Roma, a putut primi un 
preot caterisit, cu un comportament reprobabil, care nu face cinste niciodată 












hc pi A Maaat 2% | 

pă | Ri: N TE ae, e Pal TD ta 

| ză A A ? | = Pe. + Ă e Me Bi ! SA SA i e 
il preot Victor Tudorșiprimarullocal 


a ti să 





PUNCTE CARDINALE 












lulie 2005 NR. 7/175 PAG. 9 


. 

FI" E S/] 
| 
* ŢI 


£ Di 


atol e A 
RA e au ti 
"La uşa bisericii din Pesceana 


vreunei instituții!”, spune P. S. Gherasim. Ortodocşii vorbesc de prozelitism, 
pentru că în Vâlcea greco-catolici nu au existat niciodată, iar ceca ce se întâmplă 
acum este catalogat drept “prozelitism agresiv”. “Am dorit tot timpul să lucrăm 
în spiritul păcii şi al dialogului. Reprezentanți a: Episcopiei Râmnicului au participat 
la sfințirea locului construcției bisericii greco-catolice din Râmnicu-Vâlcea şi 
chiar ne-am oferit să ajutăm la materializarea acestei idei pentru cei 164 de greco- 
catolici, câți sunt în Vâlcea, conform rencensământului din 2002. Asta cu toate 
că preotul Marian Stoicănescu, fost ortodox, a fost preluat de greco-catolici, 
fără cercetarea activităţii sale anterioare. Acesta a avut un comportament nedemn 
de misiunea preoțească, delapidând parohia la care a funcționat şi înşelând diverse 
persoane. Văzându-se încolțit de datoriile acumulate, a plecat în Italia, unde a 
continuat acelaşi practici, în cele din urmă fiind alungat şi de comunitatea 
românească din Milano. Atâta timp cât aceşti doi nu au făcut cinste slujirii preoțeşti 
în Biserica noastră, cu siguranţă nu vor face cinste nici Bisericii Unitecu Roma”, 
adaugă P. S. Gherasim. 

De la 358 la... 15 membri! Şi celebrele tabele, cu cei 358 de credincioşi 
care au trecut la greco-catolici, au o poveste aparte. După verificări, autoritățile 
au descoperit că 33 de semnături aparțineau unor militari, altele mai multor minori, 
unor persoane plecate din ţară, unui deținut, unui număr de 8 decedați şi 2 
handicapaţi. lar Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgăşani, prin rezoluția din 
26 mai 2005, nota că “în timpul cercetărilor penale, o mare parte din cetățenii 
care au semnat tabelele nominale au revenit şi, în declaraţiile date, au precizat că 
nu sunt de acord să treacă la cultul greco-catolic, precizând că nu au cunoscut 
în totalitate că semnăturile date însemnau de fapt o trecere la alt cult religios”. 
“Preotul Tudor a indus oamenii în eroare şi le-a promis foarte multe lucruri: 
excursii în Italia, la Roma, și altele. Avem declaraţii de la oameni care şi-au retras 
semnăturile, Acum fostul preot nu mai are decât 15 persoane care îl urmează. 
Episcopia a câștigat toate procesele intentate acestuia, dar el incită în permanenţă 
credincioşii şi vrea să pescuiască în ape tulburi”, încheie vicarul Episcopiei 
ortodoxe. 





iii 


partea a treia: PROFEȚII 


PAG. 1O Nr. 7/175 Iulie 2005 


ci 200 ih di, 
a Pe TA “ i 
a E e N ma nd n iasă j 
Și » Fă . E Ed 


- 
+ 





CAPITOLUL VI 


4) VASILI ROZANOV 
— UN PROFET ÎNSINGURAT -— 


Criza culturii europene, a umanismului, 
conştientizată de Dostoievski pe linia nihilismului 
anistoric şi a mesianismului specific rusesc, reapare 
la gânditorii de la sfârşitul secolului al XIX-lea și 
începutul secolului al XX-lea. Filosofi sau moralişti, 
promotoni ai liniei soloviene şi dostoievskiene, ai unui 
nou creştinism, sau doar simpli nihilişti, toți au resimţit 
aceeaşi apăsare istorică care i-a făcut pe ruşi 
apocaliptici şi profeți, cu sentimentul situării la 
marginea culturii. Acest sentiment de izolare a fost 
amplificat de evenimentele politice care au marcat 
dramatic destinul Rusiei. 

Încordarea supremă a individului aflat în afara 
culturii şi a societății înseşi se manifestă la un filosof 
de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul 
secolului XX, Vasili Rozanov (1856-1919). Prin 
scnerile sale, el se înscrie pe linia nihilismului rus al 
anilor '60 — Pisarev, Cernîşenski, Dobroliubov —, dar 
pe care îl depăşeşte, marcând trecerea spre 
existențialismul lui Şestov sau spre noua conștiință 
religioasă reprezentată de scriitorii de sorginte 
ncoslavofilă, cum ar fi Nikolai Berdiaev sau S. N. 
Bulgakov. 

Rozanov este o figură reprezentativă pentru 
istoria culturii ruseşti de la sfârşitul secolului al XIX- 
lea. Figura tragică a lui Rozanov se situează într-un 
fel la răscruce de drumuri, în el resimțindu-se influențe 
diverse. EI face trecerea de la existențialismul creştin 
dostoievskian la curentele post-revoluționare. 

A fost numit filoso/ creştin (Zenkovski) sau 
filosof neopăgân (Berdiaev); mai degrabă însă poate 
fi considerat un creştin convertit la agnosticism, și 
căruia nu-i lipseşte harul profetic moştenit de la 
Dostoievski. 

Creştinismul, afirmă Rozanov, este o religie a 
morții. Lui îi este opus iudaismul, care ar afirma — 
crede autorul — o legătură mai personală între 
Dumnezeu și om (13). 

Cu toată influența nihilistă exercitată asupra sa, 
Rozanov nu este propriu-zis un nihilist. El nu este un 
negator de valori, ci doar opune unei valori un alt tip 
axiologic, mai vital după părerea sa. Rozanov militează 
pentru un creștinism integral, care să răspundă 
problemelor universale şi sociale ale omului. Revolta 
împotriva creștinismului care nu a prevăzul războiul 
și Joamea reprezintă, de fapt, revolta spiritului rus 
impotriva oricărui sectarism slavofil și a conştiinţei 
de tip raskol, În cele din urmă, o revoltă împotriva 
societății rusești contemporane autorului (14). 

Însuși idealul creştin al ruşilor începe să fie pus 


la îndoială de gânditorii sfârşitului de secol al XIX- 





dm. p...> 
sa-ă, Ed 
- 


La - 


Po 


tip» 


E , 


be IPA na = m m — 


45 [ 
Cv 


pari ami îi $ ..2" i. 


ff Flu 


PUNCTE CARDINALE 


d 


A 


RUSIA ŞI ISPITA MESIANICĂ 
îm religie şi ideologie (16) 













lea, Rozanov apreciază nihilismul ca fiind a/ doilea 
nume al ruşilor. Rusia nu mai poate trăi de pe urma 
împlinirilor spirituale ci trebuie să-şi găsească 
mântuirea aici, pe pământ, să capete contur lumesc, 
De aici rezultă imediat primatul imanenței față de 
transcendenţă, a ordinii sociale față de ordinea sau 
echilibrul spiritual şi în cele din urmă, ca o consecință 
ultimă, a trupului față de spirit. Ca orice rus veritabil, 
Rozanov respinge progresul civilizației, pe motiv că 
artificializează viața omului. El opune creştinismului 
istoric bazat pe o idee a morţii fizice, un creştinism al 
naşterii, opune religia Golgotei, progresistă pe cea a 
Bethleemului, naturală — de aici şi orientarea 
gânditorului spre iudaism. Evreii, spre deosebire de 
creştini, sunt legaţi de Dumnezeu printr-o legătură 
organică, prin eros. 

La Rozanov există o adevărată metafizică a 
sexului. Erosul, pentru gânditorul rus, reprezintă putere, 
afirmare a vieții. Adevărata religie este o religie a Erosului 
ca mod de afirmare a vieții, ca legătură tainică dintre 
om și Dumnezeu. Nu putem să nu remarcăm influența 
lui Soloviov în ceea ce priveşte această metafizică a 
sexului. Cu toate acestea, spre deosebire de Soloviov, 
Rozanov nu sfârşeşte în speculații sofianice. Spiritul 
mistic se manifestă însă şi la el, mai mult ca o mistică 
a trupului, ca purtător al vieţii. 

Ca şi la filosofii secolului al XIX-lea, şi Rozanov 
îşi păstrează vocaţia mesianică şi profetică. 
Mesianismul său se situează undeva la marginea 
creştinismului, fiind mai mult un mesianism abstract 
— poate singurul din cultura rusă — un mesianism care 
pare a nu avea nici un obiect concret. Mesianismul lui 
Rozanov nu vizează nici imperialismul, nici poporul 
rus. El reprezintă mai mult o credință care transcende 
înseși ființa profetului, în Rusia. 

După Rozanov, creştinismul trebuie depăşit prin 
rezolvarea problemei: sociale, care reprezintă pentru 
gânditorul rus adevărata problemă a omului. El 
prevesteşte prin ideile sale, naşterea comunismului. 
Comunismul este mult mai practic, căci el pare că 
rezolvă problema umană. Creştinismul nu a răspuns 
suferinței umane, refuzând să accepte cele trei ispite 
din pustie. Prin aceasta, însă, suferinţa nu a fost 
înlăturată. De aceea, comunismul este mai mult un 
simptom al nefericirii umane, care încearcă să ofere 
o soluţie ideală şi cu toate acestea, practică, problemei 
sociale, pe care creştinismul este incapabil să o 
rezolve. Recunoaştem în ideile lui Rozanov spiritul 
Marelui Inchizitor, cel puțin în ceea ce priveşte 
rechizitoriul pe care îl face creştinismului. 

Evident, nici Rozanov nu putea să treacă peste 
profețţiile privind viitorul Rusiei. Motivul profeților îl 
constituie apropierea iminentă a războiului (15), care 
va impune după Rozanov, dominația Germaniei asupra 
Rusiei. Nemţii vor aduce în Rusia valorile practice, 
ordinea atât de mult dorită de o Rusie haotică. Rușii le 
vor da în schimb nemților ceva din ființa lor; îi vor 
învăța pe aceştia să danseze şi să se roage. Ocupaţia 
nemţească va fi însă una pur formală. În contact cu 


Pe == 20 pa 


- ” + 


E 2 E E ăi o. 
i | ă | a) Ț P 
Limbă A Ă Î Le 

N VIA 4 Tu Di, 


4 | MIM aa 


SA 


m di dipră O 


N 


La îi 


n? 





ADI! 
. , A 
î - - ai .T.p” . i 
a A DORSIDOINDa pelPaiploet 
, m i x a g 
a Ş -ș 
A ) | 
PR E i — = 1) . * i 
3 ad aaa a N Le Ve pina Pi medi 2 e 
















poporul ales — căci Rozanov nu-şi pierde credința în 
Rusia — nemţii se vor transforma din stăpânitor în 
supuşi. Spiritul rus se va impune în cele din urmă, 
dându-le nemților o față rusească. Nemţii vor fi cei 
care se vor închina pământului sfânt al Rusiei. 

Imperialismul mesianic este negat cu desăvârşire 
de Rozanov: Am stăpânit, din nefericire şi spre paguba 
noastră, sufletul şi trupurile a o șesime din suprafața 
uscatului şi, stăpânind, am stricat şi această șesime... 
Planeta nu a răbdat şi a întors totul cu susul în jos 
(16). 

Ruşii sunt făcuți responsabili de suferințele unei 
mari părți a omenirii — acolo unde a stăpânit Imperiul 
țarist — şi întreaga lume se revoltă împotriva 
stăpânitorului. Rusia are misiunea, ca națiune aleasă, 
să se impună doar spiritual şi să renunţe la dominația 
asupra pământului şi aceasta în numele iubirii 
creştine şi a suferinței umane. 

Observăm că, cu tot nihilismul său ușor anarhic, 
Rozanov nu-şi pierde speranţa în mesianismul rusesc. 
În aşteptarea victoriei finale, a eshatonului, profetul 
face un adevărat rechizitoriu în fața Europei: Simțiți 
voi oare, europeni, că deja întreaga lume este 
transfigurată! Nu mai sunt categoriile voastre uscate, 
plate. Unde e jurisprudenţa, unde sunt legile? Unde 
e mândria? De aici a rezultat totul pentru Europa. 
Toată Europa e mândră şi din mândrie iese totul. 
Dar nu trebuie să fie aşa! Nu trebuie! Cerul, cerul! 
Dă-ne nouă cerul! Dar Cerul... (17). 

Rechizitoriul este aspru, iar stilul este abrupt, 
halucinatoriu. Prin vocea profetică a lui Rozanov, 
Rusia dă un verdict întregii Europe. Cu un ultim gest 
disperat, Rozanov încearcă să se agațe de Cer. Acesta 
ar fi trebuit să fie răspunsul său. Dar profetul se 
opreşte; priveşte în sus şi murmură: Dar Cerul! N 
Ce este Cerul? Să fi văzut Rozanov nori grei deasupra 
Rusiei sau a Europei? Rozanov a privit Cerul şi s-a 
simțit mai singur ca niciodată. Agonia sa de final 
reprezintă viziunea asupra Rusiei, iar însingurarea 
sa este însingurarea profetului care strigă în pustie. 

Profetul a deznădăjduit; este în fond aceeaşi dez- 
nădejde pe care a simțit-o Gogol atunci când, 
înspăimântat, l-a privit pe Diavol în față. De acum 
înainte agonia sufletului unui profet însingurat nu mai 
lasă loc mărturisiri. Cu Rozanov moare şi ultimul 
dintre profeţii Rusiei. De acum încolo aşteptăm ca 
profețiile lor să se împlinească... 


(Va urma) 





13, Această aplecare către Vechiul Testament se remarcă şi la 
un gânditor apropiat în idei de Rozanov, Nikolai Berdiaev 
14. Să nu uităm că este epoca nihilismului rusesc ŞI a 
anarhismului. 

15. Este vorba de primul război mondial. 

16. Vasili Rozanov, Apocalipsa timpului nostru, Institutul 
European, lași, 1994, p. 154 

17. Ibidem, p. 172 


: 





4 
+ pă 
sai: "av: € 
ă 


n E 














Me ui “x ă >. A Sea LI » 
g ei. SE 3 - 
Ry 3 E RA la 
n. 
*. Pe i 








- e tăia 
i LA IA i 
A . 


EEE» caiete 
A Ie gts 
Te - e, SI rr NN 3 me 


pi 5 - -. 
5 _ 


Popoarele intră şi rămân în stone pnn ceea ce 
creează durabil. Originalitatea unui popor este cartea 
sa de vizită, cu care-şi legitimează trecutul, prezentul 
şi accesul la viitor. În structura socială a poporului 
român, țărănimea a constituit, până în plin secol XX, 
stratul esențial al dăinuiri noastre. Înfruntând 
cataclismele milenarei şi greu încercatei noastre istorii, 
țăranul a ieşit mereu în gurile de rai ale devenirii 
europene şi universale, imortalizându-şi geniul în 
profunzimea şi diversitatea folclorului, în arhitectura, 
structura și pictura atâtor sfinte lăcaşuri de cult şi 
cultură, de unitate de limbă, simțire și neam, altare de 
veghe înălțate de-a lungul şi latul unui spațiu pe bună 
dreptate numit de Papa loan Paul al II-lea “Grădina 
Maicii Domnului”, 

Întru apărarea acestui leagăn răcorit de codrii 
seculari, înmiresmat de pajiști, vii şi livezi, oglindit în 
muzica apelor ce-i asigură fertilitatea, el, țăranul român, 
făuritor de balade fără seamăn ca Miorița şi Meşterul 
Manole, creatorul doinei (în ale cărei vanațuni vibrează 
intregul registru emoţional al sufletului omenesc), 
realizatorul artistic al atâtor modele de costum popular, 
de instrumente gospodăreşti, de porți şi case, de icoane 
pe sticlă, şi de câte alte ingeniozități intrate în legendă, 
s-a bătut cu toate valurile de venetici şi cu toate 
vitregiile veacurilor. Ne vom opri aici numai asupra 
celei mai recente şi mai dezastruoase nopți istorice pe 
care ne-a fost dat s-o trăim, în care a fost pusă în 
cauză însăşi existența neamului românesc, tocmai prin 
desfiinţarea țărănimii și prin lichidarea intelectuahtății 
ieşite, indiferent la a câta generație, din lumea satelor 


A $ Ya 


IP E: c 
ada A E, E a, Pda 
4 Da i - [ 








Este vorba de jumătatea de secol bolşevic, în care, 
prin cele mai diabolice mijloace şi metode, s-a căutat 
intensiv desfiinţarea acestui segment social din centrul 
existenței noastre naționale. 

Opresiunea operată atâtea decenii de hoardele cu 
stea roşie în frunte a luat chipul unci terori 
nemaicunoscute până atunci în istoria românilor. 
Bolşevismul însetat de sânge şi flămând de tot ceea ce 
nu-i aparţinea, transplantat pe tancunle sovietice, a 
strivit sub şenilele sale tot ce poporul român avea mai 
sfânt: credinţa, familia, proprietatea, libertatea de a trăi 
creator. Jaful şi crimele şi-au dat mâna în numele unui 
partid al urii şi răzbunării nemotivate. Prin furcile 
caudine ale acestui binom ucigător a trecut țărănimea 
română şi conexiunile sale sociale, fiii săi şcoliți din 
sate şi oraşe, începând cu tentorile cotropite în 1940 
şi extinzându-se, după blestematul 23 august 1944, în 
toată țara 

Satul românesc, generator de neam şi patrimoniu 


spintual național, s-a pomenit desfigurat de colhozuri . 


ŞI copleşit de netrebnicii năvălți din subistone, gata 
să-l scoată la mezat, ba chiar să-l elimine din istorie. 
Istoria colectivizării în România are imaginea 
holocaustului roșu: un timp în care zeci de mii de ţărani 
au fost schingiuiți şi ucişi, familii întregi distruse şi 
risipite, gospodării răvăşite sau rase de pe fața 
pământului. Termenul de “chiabur” l-a dislocat pe cel 
de pospodar, adică de om harnic şi chibzuit. Cu eticheta 
de “chiabur”, oamenii cei mai vrednici ai satelor erau 
amenințați şi terorizați, ca şi cu sintagma acuzatoare 
de „duşmani ai poporului”. Ce tragic nonsens ca tocmai 





PUNCTE CARDINALE 









lulie 2005 NR. 7/175 PAG. 1] 


făuritorii de popor şi al unui întreg patrimoniu spiritual 
şi material să fie acuzați de uzurpatori ai țării ŞI 
pedepsiți cu sentințele dictate de cel mai înstrăinat 
partid din istoria noastră! 

lar drama ţăranului român nu a luat sfârşit nici 
in decembrie 1989, când deposedaţilor de propria lor 
condiţie existenţială, pământul, proprietatea trebuia să 
le revină pe vechile amplasamente, Primărnle satelor 
fiind repede acaparate de foştii comuniști, adică de 
lupii intrați în piele de oaie, i-au purtat pe țărani şi pe 
urmaşii lor de la Ana la Canata, ascunzând registrele 
agricole şi împărțind pământul după bunul lor plac. Și 
astfel, drama țăranilor a continuat, demnitatea lor fiind 
agresată prin ignorarea actelor cu care şi-au căutat 
dreptatea, și mulți o mai caută încă Se ştie că țăranii 
care au încercat să intre, după decembrie 1989, pe 
pământurile lor au fost nu o dată brutalizaț și 
persecutați, aduși din nou la mizerie și deznădejde 
Prefecţii, primarii, secretarii, polițiștii şi jandarmii 
satelor, toți aceştia nu numai că nu au limpezit apele, 
dar, încasând salanii mănte pe spatele poporului, au 
tulburat și mai mult articolele Legii 18/1991 Fond 


vin ree 


Di 





Funciar, aplicând-o discreționar şi, în loc să ajungă 
cu cătuşe la mâini în procesul comunismului, au 
continuat să-şi facă de cap, sub tutela FSN/PDSR/ 
PSD, practicând corupția la scară naţională. 

| “Considerăm că, în numele dreptăţii şi adevărului 
Istoric, a prea sosit timpul să i se redea ţăranului 
român demnitatea şi condițiile decente de trai, iar toți 
mişeii care l-au trădat şi batjocorit să fie arătați cu 
degetul la scară națională şi dați pe mâna unei justiții 
în sfârşit funcționale. Celebrele versuri ale lui Radu 
Gyr își păstrează şi astăzi mobilizatoarea actualitate: 


Pentru sângele tău scurs prin şanţuri, 
Pentru cântecul tău țintuit în piroane, 
Pentru lacrimile soarelui tău pus în lanţuri, 
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, loane! 


Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte 

Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, 
Pe toate ce slobode-ți ies înainte, 
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, loane! 


Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii, 
Ridică-te, loane, pe sfinte ciolane! 

Sus, spre lumina din urmă-a furtunii, 
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, loane! 


Această „lumină din urmă a furtunii” o aşteaptă, 
incă, întregul popor român. 


Constantin N. Străchinaru 


















PAG. 12 Nr. 7/175 Iulie 2005 


SAH 





REGE ... (17) 


"4 de Gabriel CONSTANTINESCU 


Aducerea la guvernare a Partidului Naţional-Creştin, cu Octavian Goga pnm-ministru 
ŞI A.C. Cuza ministru de Stat, a constituit pentru regele Carol al II-lea, aşa cum el însuşi 
mărturiseşte în /nsemnări zilnice, “singura soluţie constituțională”. În felul acesta suveranul 
se punea la adăpost de primejdia reprezentată de o posibilă preluare a puterii de către Iuliu 
Maniu sau Comeliu Z. Codreanu, critici necruțători ai stilului său de guvernare, dar mai ales 
ai influenței şi imixtiunii Elenei Lupescu şi camarilei în toate domeniile vieții publice şi chiar 
private. Cum însă Partidul Naţional-Creştin nu obținuse la scrutinul din decembrie 1937 
decât 9% din voturile exprimate, fiind abia al patrulea partid politic în ordinea de preferință a 
electoratului, în urma Partidului Naţional Liberal, Naţional Țărănesc și Mişcănii Legionare, 
guvernul Goga-Cuza era lipsit de legitimitate într-un regim democratic. În această situație s- 
a recurs la vechea metodă practicată în politica dâmbovițeană: dizolvarea Parlamentului (în 
acest caz insolit, chiar înainte de a se fi constituit) şi programarea unui nou scrutin, la care 
național-creştinii sperau să obțină majoritatea necesară, care să le legitimiteze prezența la 
guvernare. Până la data la care urma să aibă loc consultarea electoratului (martie 1938), 
guvernul național-creştin şi-a concentrat activitatea asupra două obiective majore: rezolvarea 
problemei evreieşti (Prof. A. C. Cuza era părintele şi teoreticianul antisemitismului în România) 
şi desfăşurarea unei propagande electorale cât mai eficiente, care să asigure câștigarea 
alegerilor de către PNC. 

“Ofensiva antisemită — notează Paul D. Quinlan în Regele playboy — a început chiar 
din ziua în care noul guvern a fost instaurat. Au fost anunțate câteva decrete antisemite prin 
care se interzicea apariția aproape a tuturor ziarelor evreieşti, se anulau călătoriile gratuite 
pe calea ferată ale ziariştilor evrei, se retrăgea ajutorul acordat de stat instituțiilor evreieşti, 
erau concediați evreii care ocupau funcții în instituțiile publice, li se interzicea evreilor să 
angajeze ca servitoare femei sub 40 de ani care nu erau evreice și se anunța că în scurt timp 
aveau să fie retrase hcențele de comercializare a băuturilor evreieşti. Neoficial, guvernul a 
declarat război minorității evreiești din țară, scopul ultim fiind îndepărtarea lor din România. 
In următoarele câteva săptămâni, mii de evrei români și-au pierdut drepturile cetăţeneşti, au 
fost concediaţi de la locurile lor de muncă, iar în orașele cu un procent ridicat de populație 
evreiască, precum lași şi Cernăuţi, posturile administrative au fost ocupate de antisemiţi 
declarați. Evreii au replicat cu o impresionantă rezistență pasivă, şi-au închis prăvăliile şi 
fabricile, și-au retras depozitele bancare, și-au vândut acțiunile și au organizat boicotarea 
taxelor și tarifelor. Liderul lor, Wilhelm Filderman, a cerut guvernelor francez şi britanic, 
precum și Ligii Naţiunilor să intervină. Ambasadori francez, britanic şi american de la 
București au înaintat proteste. In câteva zile fragila economie românească a încetat practic 
să mai funcționeze. Ca răspuns la nota de protest a lui Franklin Mott Ginther, ambasadorul 
american la București, Goga a pufnit încruntat; «Evreii ăştia americani sunt nişte neruşinați!»”, 

Cât priveşte desfășurarea campaniei electorale, paradoxal, toate eforturile partidului 
aflat la guvernare s-au îndreptat spre combaterea Mișcării Legionare, considerate de național- 
creștinii lui Goga și Cuza ca fiind principalul adversar, care, prin popularitatea sa în creştere, 
le putea periclita succesul, Așadar, război deschis, dezlănțuit de un partid naționalist şi 
creştin împotriva unei mișcări naționalist-creștine! “Intre timp — notează Ioan Scurtu în 
Istoria Partidului Naţional Țărănist-— campania electorală lua un curs tot mai violent. Regele 
l-a autorizat pe Armand Călinescu să facă uz de arme împotriva legionarilor, fapt ce demonstra 
că suveranul era decis să declanșeze lupta deschisă împotriva Gărzii de Fier”. Mai explicit, 
cu privire la tulburările din timpul campaniei electorale, este însă Paul D. Quinlan, care scrie 
în lucrarea citată mai sus; “În toată țara s-a declanșat în februarie un război în toată regula 
între Legiune și Lăncieri (membri PNC -— n. n.), cei din urmă beneficiind de sprijinul 
jandarmilor. În prima zi a campaniei au fost ucişi 2 legionari, 52 au fost răniți şi 450 arestați. 
România părea să se îndrepte cu pași repezi spre un război civil. Terorizați şi bătuți, evreii 
erau prinși în mijlocul acestor evenimente, În cele din urmă, la cererea lui Călinescu, în data 
de 7 ianuarie Goga a promis că va cere poliției să împiedice excesele împotriva evreilor”. 
Aşadar, “excesele” împotriva evreilor trebuiau întrerupte, dar războiul fratricid româno- 
român putea continua! 

Remarcabile pentru istoria politică a României moderne sunt Circularele semnate de 
Corneliu Z. Codreanu în perioada de pregătire și apoi în timpul campaniei electorale 
desfăşurate înaintea alegerilor organizate de guvernul Goga-Cuza, alegeri programate pentru 
data de 2 martie 1938, “Ordinul confidenţial” din 18 ianuarie 1938 constituie un veritabil 
indemn la decență și chiar la eleganţă în timpul confruntării cu adversarii politici. „Până la 
cel din urmă legionar va păstra o notă de mare demnitate. Nu se va deda în propagandă la 
aluzii răutăcioase, calomnii, insulte etc.(...) Nu atacați pe nimeni. Nu veţi zice: Să ne votaţi 
pentru că cuziștii, țărâniștii, sunt răi! Ci veţi zice: Votaţi-ne pentru ce avem noi bun! Votaţi-ne 
pentru credința și jertfele noastre! (...) Voiesc ca această propagandă să fie făcută sub 
semnul bucuriei, al luminii, al împrăștierii de voie bună, de încredere, de biruință”, 

Răspunsul guvernului național-creştin la această atitudine, pe care astăzi o denumim 
“politică pozitivă”, a fost dezamăgitor. “Circulara Nr. 129”, din | februarie 1938, ne relatează 
care a fost acest răspuns; „Aproape în toate Judeţele, Guvernul = prezidat de Domnii A. C. 
Cuza și Octavian Goga =, a înțeles să ia măsuri fără motiv legal sau moral impotriva Mişcării 
legionare. Șefi de judeţe, candidați, oameni, - păstrându-se în cea mai deplină legalitate și 
bunăcuviință -, au fost opriţi de a-și ține întrunirile prin bariere de jandarmi, au fost sechestrați, 
au fost arestaţi, au fost bătuţi, Faţă de atitudinea noastră cunoscută, mi se pare acest răspuns 
al guvernului naționalist, câtre fratele său naționalist, ceva cu totul în afară de orice logică”, 


x 7 






PUNCTE CARDINALE 


[i 


« monarhi buni, foarte buni, slabi sau 


, 
Pa > 
md 


* 
E 


E 
i 
(3 
4 


răi.” 







a 


n 3 


Li Sp 7 
DR d 







Obstrucţionarea adversarului de către “fratele naționalist” nu se limitează însă doar la 
şicane și brutalități. Abuzurile degenerează în acte tragice. “La 6 februarie 1938 — relatează 
Nicolae Roșca în Cronica unor violențe politice — în satul Maia-Fierbinţi, jud. Ilfov, sunt 
împuşcaţi de plutonierul jandarm Coman Paraschiv, studentul Florin Popescu și Constantin 
Groza. Popescu moare, Groza este internat în spital. În satul Măineasa sunt împuşcaţi de 
jandarmi Mijea Dumitru şi Ciubuc Marin. Mijea moare. În comuna Lăzăreni, Bihor, sunt 
împuşcaţi de jandarmi și atacați cu baioneta mai mulţi legionari ce se aflau în propagandă 
electorală. Lăzăreanu moare în spital, iar Hoadrea Vasile e rănit grav”. 

“Circulara Nr. 140” din 7 februarie este un rechizitoriu necruţător, care-l vizează 
direct pe primul ministru: “In județul Făgăraș, şeful de județ comunică: 200 de legionari 
arestați şi schingiuiți. La Șinca Veche 45 de legionari bătuţi crunt la sânge. Domnule Goga, 
sunt fii Ardealului. Copiii nației româneşti, frați de un sânge și de o mamă cu Dumneavoastră!”. 
ȘI apoi continuă, adresându-se camarazilor săi: “Legionari, cine dintre voi îşi va pierde 
calmul, cine dintre voi nu va primi zâmbind orice suferință, cine de sub dureri va încreți 
fruntea sau va încerca o cât de mică ripostă, pe acela îl vom privi cu milă, ca pe un frate care 
nu merită numele de legionar. Treceți cu cea mai desăvârşită bărbăţie şi acest examen”. lar 
amărăciunea provocată de condamnabila lipsă de solidaritate națională manifestată de 
conducătorii unui partid care pretindea a fi naționalist este exprimată lapidar în următoarea 
“Circulară”, datată 8 februarie 1938: “Pe locurile pe care acum 20 şi ceva de ani loveau şi 
împuşcau în români jandarmii maghiari, astăzi împușcă şi bat același neam românesc jandarmii 
Domnului Goga, poetul pătimirii românești!” 

In această fază a evoluției a situației politice din România, în ziua de 8 februarie 1938, 
după o şedinţă a Senatului legionar al Capitalei, Corneliu Z. Codreanu adresează un apel 
“Către legionarii din toată țara”, prin care le comunică următoarea hotărâre dramatică: 
“Mișcarea legionară, cu inima însângerată şi îndoliată, nu răspunde provocărilor nelegiuite la 
care a fost supusă. După cum nu răspundem nici atacurilor date, în acelaşi timp cu guvemul, 
de către partidul liberal. Atacați cum vreți, loviți cât puteți. Noi nu avem nimic de răspuns ŞI nu 
vă fie teamă de nici o reacțiune. Le faceți toate acestea pentru voturi? Pentru 6 luni, un an sau 
doi de guvernare? Ei bine, rog pe toți duşmanii noştri, pe cei care ne-au ucis camarazii, să afle 
că Mişcarea legionară s-a retras din propaganda electorală. Ea nu mai apare în luptă, deoarece 
nu vrea să facă umbră nimănui (...) Putenilor vrăjmașe din afara hotarelor sau din lăuntru, 
care-şi închipuie că legionarii le pot face jocul printr-un început de răsmeriță, le răspund că se 
înşeală”, 

Pentru a pune capăt nefirescului conflict între cele două formaţiuni naționaliste, dăunător 
pentru națiune, dar cum nu se poate mai binevenit pentru Carol şi camarila coordonată de 
Elena Lupescu, Mihail Sturdza, diplomat de carieră și apropiat de Mișcarea Legionară, ia 
inițiativa de a-i aduce faţă în față pe Octavian Goga şi Corneliu Z, Codreanu. Întâlnirea a avut 
loc în ziua de 9 februanie 1938, în locuința lui Ion Gigurtu, membru al guvernului, “Cu Gigurtu 
am aşteptat mai bine de două ceasuri, înghițind cești de cafea și fumând țigări una după alta” 
— relatează evenimentul inițiatorul întâlnirii, în lucrarea sa România şi Sfârşitul Europei, 
Amintiri din țara pierdută, publicată în 1966 la Madrid. „Când, în sfârşit, uşile s-au deschis, nu 
am avut nevoie de nici o explicație, împăcarea și înțelegerea le-am citit în obrazul lui Codreanu 
şi a lui Goga, în lunga strângere de mână care şi-au dat-o în momentul despărțirii (...) Înțelegerea 
se făcuse cu atât mai uşor cu cât Căpitanul nu vroia să fie partidul cel mai puternic în viitorul 
Parlament. Era o situație de care pentru moment se ferea şi era pata să ajute pe Goga ca s-o 
câştige el, pentru guvernul său”. 

"Deşi secretă — ne spune loan Scurtu — întâlnirea Goga-Codreanu a ajuns la cunoştinţa 
regelui Carol al II-lea, care a sesizat pericolul acordului realizat”. În fața perspectivei de a se 
confrunta cu un front naționalist unit, cu şanse reale dea câştiga apropiatele alegeri, legitimându- 
şi astfel guvernarea, suveranul şi camarila, care îşi vedeau primejduite planurile de instaurare 
a dictaturii regale, a reacționat cu promptitudine, “În după-amiaza zilei de 9 februarie (la 
câteva ceasuri distanță de momentul perfectării înțelegerii între cei doi fruntași naționaliști — 
n. n.) — urmăreşte, în continuare, Paul D. Quinlan, firul evenimentelor —, la o întâlnire între 
Rege, Urdăreanu, Călinescu și Tătărăscu la Casa Nouă, au fost definitivate ultimele detalii 
ale planului menţionat de Urdăreanu. Pe lângă formarea unui guvern de tehnocrați, s-a convenit 
de asemenea ca partidele politice să fie dizolvate, legea marțială să fie extinsă pe teritoriul 
întregii țări şi coloneii din armată să-i înlocuiască pe prefecţi. Planul urma să fie pus î 
aplicare de a doua zi. În dimineața următoare, pe 10 februarie, Carol l-a convocat pe Go a E 
palat, i-a spus despre planul său și despre intenţia de a anula viitoarele alegeri. Dar A a 
exaltat de pactul de neagresiune încheiat cu Codreanu în ziua precedentă, prin care cei dătse 
angajau să coopereze în campania electorală, a respins propunerea Regelui. Carol i-a oferit 
funcția de prim-ministru în noul guvern, dar Goga a refuzat şi de data asta. În această situație 
Carol i-a cerut = și Goga a acceptat — să-și dea demisia. Puțin mai apoi, Goga şi-a anun at 
furios demisia la radio, sfârşindu-și discursul de adio cu celebra frază: «Israel, ai învinse 

După demiterea guvernului prezidat de Octavian Goga, acțiunea de lichidare E 
democraţiei româneşti, atâta câtă era, se desfăşoară fără sincope, într-un ritm impresionant 
Ceea ce surprinde însă la această acțiune, echivalentă cu o lovitură de stat, este complicitatea 
la reușita ei, cu câteva excepții notabile, a unui număr neaşteptat de mare de personalități 
marcante, care aveau datoria, atât cu motivație politică, dar mai ales cu motivație morală, să 


(ai 

















PUNCTE CARDINALE 





lulie 2005 NR. 7/175 PAG. 13 





se opună transpunerii în fapt a planului urzit de cuplul Carol 
Caraiman-Elena Lupescu încă înainte de a le fi succes 
“Restaurația” 

“In acea după-amiază — relatează în continuare Paul 
D. Quinlan — Carol i-a convocat la palat pe şefii partidelor (cu 
excepția lui Codreanu) şi pe foştii prim-miniştri. Regele le-a 
explicat că Legiunea reprezenta o serioasă amenințare la 
adresa statului şi că, pentru a pune capăt haosului, luase 
hotărârea să-şi asume o responsabilitate politică (...) În cele 
din urmă, la | dimineaţa, înaintea Consiliului de Coroană, 
Carol a anunțat oficial componența noului guvern. Mai târziu, 
în aceeaşi zi, Carol a declarat la radio că «în vremuri grele 
numai metodele eroice pot întări România, a cărei salvare 
este legea noastră supremă, pe care o voi respecta». Guvernul 
tehnocrat al lui Carol, sub conducerea nominală a lui Miron 
Cristea, numit Guvernul de Uniune Naţională, includea o 
combinație de persoane respectabile: lorga, Averescu, 
Călinescu, Tătărăscu, Vaida-Voevod, Argetoianu, Mironescu 
şi generalul Antonescu. Duşmanul implacabil al Legiunii, 
Armand Călinescu, în care Regele ajunsese să aibă mare 
incredere, a rămas în postul de ministru de Interne. Evident, 
nu se putea spune despre guvern că ar fi fost format din 
«oameni tineri şi energici»”. 

Măsurile menite să consolideze regimul de dictatură 
instaurat prin “lovitura de stat regală” se succed fără întârziere, 
făcând ca, din punctul de vedere al instituțiilor sale 
fundamentale, România Mare, aşa cum fusese ea creată la | 
Decembnie 1918, să înceteze a mai exista. Constituţia a fost 
abrogată. Prefecții au fost înlocuiți cu comandanți militari 
locali. Partidele politice au fost dizolvate şi toate activitățile 
politice au fost interzise. “La 17 februarie — relatează în 
continuare Paul D. Quinlan, folosind ca sursă de informare 
lucrarea cercetătorului german Armin Heinen, intitulată Die 
Legion “Erzengel Michael” in Rumănien —, Monitorul Oficial 
a declarat ilegală constituirea organizaţiilor secrete, 
mărşăluirea în formațiuni militare şi chiar intonarea cântecelor 
patriotice. La 20 februarie, Carol a proclamat o nouă 
Constituţie de tip fascist, care înlocuia Constituţia din 1923, şi 
prin care Regelui îi erau conferite puteri sporite și care, în 
general, transforma Parlamentul într-o marionetă. De acum 
înainte, miniştrii aveau să fie aleşi de Rege şi nu trebuiau să- 
1 dea decât lu: socoteală. De asemenea, miniştrii trebuiau să 
fie de naționalitate română de cel puțin trei generaţii, o 
restncție care viza desigur familia lui Codreanu. Dreptul la 
vot a fost ridicat la vârsta de 30 de ani — încă o măsură 
îndreptată direct impotriva Legiunii, Patru zile mai târziu. 
intr-o parodie de plebiscit, noua Constituţie a fost ratificată 
printr-un vot oral de 99% din votanți”, 

Spirit lucid și nepărtinitor, Pamfil Șeicaru privind 
evenimentele din România anului 1938 de la distanţa de un 
sfert de veac, remarca faptul că “din ianuane 1938 și până în 
ziua abdicării, toate acțiunile regelui au fost subordonate luptei 
împotriva Gărzii de Fier”. Intuind până unde era capabilă să 
meargă Oculta, care nu urmărea numai desființarea Mişcăni 
Legionare ca organizație politică, ci și lichidarea fizică a 
celor care nu acceptau să abjure crezul legionar, credința în 
valorile eterne ale neamului, Corneliu Z. Codreanu face 
cunoscută, prin intermediul presei, “Circulara Nr. 148”, 
documentul care conține refuzul de a intra în conflict deschis 
cu regimul de dictatură instaurat de Carol al II-lea: “Anunţăm 
pe membri că, începând cu data de astăzi, 21 Februarie 1938, 
Partidul «Totul pentru Țară» nu mai există, (...) Suntem 
aruncaţi din raportul de Drept în raportul de Forţă. Pe aceasta, 
insă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acționăm în cadrul 
legii, manifestându-ne credinţele noastre. Dacă aceasta n-o 
putem face, și dacă orice manifestare de credință ne este 
interzisă, rațiunea de existenţă a partidului nostru a încetat. 
Noi nu voim să întrebuințăm forța. Nu voim să întrebuințăm 
violența. Ne este suficientă experiența din trecut, când fără 
voia noastră am fost atrași pe calea violenţei. La orice violență, 
noi nu mai răspundem în nici un fel. Suportăm. Și chiar atunci 
când întreaga naţiune română este tratată ca o turmă de 
animale inconștiente. Lovitură de Stat nu voim să dăm. Nu 
vom Întrebuința aceste mijloace pentru că tineretul de astăzi, 
are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale istorice și a 
răspunderii sale pentru a face acte necugelale, care să 
transforme România Într-o Spanie însângerată”, Și 
documentul se încheie cu cuvintele: “Credeţi, camarazi din 
sate, din orașe, din munți și din câmpii, în viitorul legionar al 
României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană, și nici 
moartea nu-l pot împiedeca!” 

Dacă în anii guvernării liberale (1933-1937), homo 
regius fusese prim-ministrul Gh, Tătărăscu, în guvernarea 
naţional-creștină, condusă de Octavian Goga, omul de 
incredere al regelui a fost ministrul de Interne Armand 
Călinescu, “Chiorul” (în copilărie, în urma unui accident, 
pierduse un ochi și purta un plasture negru peste orbită stângă) 
Făcea parte, impreună cu Petre Andrei, Ralea, Ghelmegeanu 


ŞI Gafencu, din aripa stângă a Partidului Naţional- Țărănesc. 
“Dar — ne spune Pamfil Șeicaru — din rândurile stângii național- 
țărăniste era cel mai categoric duşman al Gărzii de Fier”. De 
ani de zile, de când făcuse parte din guvernul Vaida-Voevod 
(1933) în calitate de subsecretar de Stat la Interne, era obsedat 
de ideea distrugerii Mişcării Legionare şi chiar acţionase în 
acest sens, “Era totodată — îi întregeşte profilul politic Paul D 
Quinlan — apropiat şi de amanta Regelui. Nu se ştie dacă avea 
cunoștință de încercarea nereușită a lui Lupescu de a-l asasina 
pe Codreanu, care se desfășurase exact în momentul în care 
Carol înfăptuia lovitura de stat; în orice caz, dacă ar fi ştiut, ar 
fi sprijinit-o sută la sută”, 

Despre punerea la cale de către Elena Lupescu, în 
complicitate cu Istrate Micescu, a asasinării lui Corneliu Z. 
Codreanu relatează amănunțit Constantin Argetoianu în /nsemnări 
politice. Odiosul proiect este consemnat şi de Nicolae Roșu în 
Cronica unor violențe politice, din care cităm: “11 Februarie 
1938 — Se dezvăluie că Ministrul de Externe al Guvernului 
Goga, juristul Istrate Micescu, a cerut d-lui Emilian, avocat și 
prefect de Neamţ, să îl suprime pe Corneliu Zelea Codreanu, 
promițându-i anumite avantaje, lucru pe care dl Emilian [l 
denunță. De asemeni, generalul Sichitiu îi dezvăluie lui 
Codreanu că Armand Călinescu a pus la cale asasinarea lui”, 

Insistența lui Armand Călinescu, în deplin acord cu Elena 
Lupescu, de a-l convinge pe Carol că regimul său de dictatură 
personală nu va fi cu adevărat consolidat câtă vreme fruntașii 
legionan sunt liberi, iar Codreanu este în viață, a dobândit un 
argument puternic prin înfăptuirea de către Hitler a Anschluss- 
ului, anexarea Austriei, din 13 martie 1938, la Reich-ul german, 
In aceeaşi zi s-a prezentat la palat şi, printre recomandările pe 
care 1 le-a făcut suveranului, pe primul loc s-a găsit propunerea 
de “lichidare imediată a gardismului prin arestarea lui Codreanu 
şi a tuturor fruntaşilor”. 

“Lovitura de stat” din 11 februane 1938 a fost un test 
sever pentru venficarea convingerilor democratice, pe care 
cele mai multe personalități de vârf ale partidelor politice nu |- 
au trecut, Au acceptat, fără remuşcări, complicitatea la 
instaurarea dictaturii regale, devenind mai întâi “miniştri de 
Stat” şi apoi “consilieri regali”. Singura excepție de la trădarea 
colectivă a foştilor prim-miniştri ai confuze: democraţii 
româneşti din anii interbelici a fost lulu Maniu. Printr-o scrisoare 
adresată Patriarhului Miron Cristea, dar care de fapt îi viza pe 
toți cei care se închinaseră ruşinos regelui şi țitoarei sale, 
marele om politic rostea acuzator: “Se săvârşeşte o lovitură de 
stat, în urma căreia vor fi distruse valori sufleteşti, poate vieți 
omenești, şi-mi cuprinde sufletul a adâncă tristeţe, că această 
schimbare de lucruri se întâmplă cu protecția Patriarhului 
României (...) O dictatură care nu este pusă în serviciul unei 
idei mari, generoase, şi nu se întemeiază pe un curent popular, 
CI serveşte un cerc de interese condamnabil şi stă profund 
imorale, este dinainte condamnată şi nu este permis să îngroape 
sub ruinele ei şi cea mai înaltă autoritate bisericească...” Un 
adevăr dureros şi întristător. “Carol — întregeşte această idee 
Mihail Sturdza, în lucrarea menționată ma! înainte -, care 
înjosise toate partidele și toate instituțiile Statului, prin dezbinare 
Și corupție, alesese pe Capul Bisencii Ortodoxe Române pentru 
a scrie paginile cale mai ruşinoase ale rușinoasei sale domnii”. 








Pretextul de “lichidare imediată a gardismului prin 
arestarea lui Codreanu şi a tuturor fruntașilor” le-a fost ofenit 
lui Carol și Călinescu de Nicolae Iorga, “ministru de Stat” în 
guvernul Miron Cristea. “Cercetând motivele care l-au 
determinat pe Iorga, odinioară idolul tinerimii şi simbolul 
naționalismului ei — notează în continuare Mihail Sturdza —, 
să trimită pe Căpitan la moarte și să-l urmărească după 
mormânt, găsim numai unul. Intr-un articol din Neamul 
Românesc spunea întocmai următoarele; «Cine este acest 
tânăr care calcă cu capul ridicat, salutat ca un împărat roman 
de tineretul acestei țări, uitător de adevărații săi dascăli?»”. 
Aşadar, mândria, păcatul primordial şi pizma, nelpsitul 
complement al mândriei, “cauza căderii îngerilor”, l-au 
împins pe lorga să reverse valuri peste valuri de invective și 
acuzaţii îndreptate împotriva Mişcăni Legionare, ultima țintă 
spre care şi-a îndreptat furibunda campanie de defăimare 
fiind “Comerţul legionar” 

“Jorga, prin editorialul său din Neamul Românesc — 
ne reamintește desfășurarea evenimentelor acelaşi Mihail 
Sturdza — dădea alarma, într-o serie de articole, asupra 
acaparării comerțului de către evrei și îndemna tineretul la 
crearea unui comerț românesc. Crearea unui comerț românesc 
făcea parte din programul Mişcării și, în anul 1938, comerțul 
legionar ajunsese la un înalt grad de prosperitate şi extensiune. 
Iorga, uitând îndemnul său de odinioară și orbit de ura 
bolnăvicioasă pe care i-o inspira Căpitanul, cerea acuma, în 
alt editorial al său, desființarea prin forță a acestui comerț, 
pe care îl chema un simplu instrument de conspirație şi de 
propagandă. Corneliu Codreanu, indignat, cu drept cuvânt, în 
trimite o scrisoare la 26 Martie 1938, în care îl acuză de 
necinste sufletească. Cu puţine zile mai înainte, insă, lorga 
îmbrăcase livreaua albastră a noilor consilieri regali şi, uitând 
că este orga, ziaristul care iscălise articolele din Neamul 
Românesc cere lui Călinescu darea în judecată a Căpitanului, 
pentru insultă adusă unui înalt demnitar al Statului” 

In cei optani de “Restauraţie”, Carol a reuşit să corupă 
nu numai partidele politice, ci şi toate instituțiile fundamentale 
ale Statului. Magistratura ţării, odinioară de o înaltă 
independență şi ținută morală, s-a încovoiat sub presiunea 
exercitată de camarilă, al cărei vârf de lance era acum 
ministrul de Interne Armand Călinescu, secondat îndeaproape 
de Victor lamandi, ministrul de Justiţie, şi a dat curs denunțului 
făcut de “lacheul regal” Nicolae lorga. 

“Ziua de 17 Aprilie 1938, Dumineca Floriilor, a fost 
cea din urmă zi trăită de Corneliu Codreanu în libertate. Lua, 
impreună cu soția sa. dejunul in casa unuia din cei mai 
apropiaţi sfetnici ai săi, inginerul Ştefan Predescu, Se simţea 
atmosfera apăsătoare a unei iminente mari prigoane, care a 
ȘI venit neîntârziat. Chiar în noaptea aceea era arestat, dus la 
Consiliul de Război şi încarcerat pe baza plângeri lui Iorga”. 

Pe 19 aprilie se judecă procesul și Corneliu Z. 
Codreanu este condamnat la 6 luni de închisoare, pedeapsa 
maximă prevăzută pentru ultraj asupra unui demnitar de Stat 
“Astfel începe pentru Comeliu Codreanu, în Săptămâna 
Patimilor, calvarul Jilavei, al Doftanei şi al Râmnicului Sărat, 
care avea să se încheie cu sugrumarea din noaptea Sfântului 
Andrei”. (Va urma) 





PAG, 14 Nr. 7/175 lulie 2005 


PUNCTE CARDINALE 





„= nore de lectură — note de lectură == note de lectură = note de lectură — note de lectură — note de lectură — note de lectură — 


db us. 


Radu Mărculescu: 

Mărturii pentru “judecata de 
apoi” adunate din gulagul 
românesc 


„RADU NARCULESTU. | 
ap: Ei 08 FR 3 N 


ș îi > . L ad 
1 A vi o 
ăk 
- d Lă 
ă 
: | 
€ . ip A 
Ei , = $ 


primăvara 
acestui an a apărut, la 
Editura Aldine din 
Bucureşti, cartea d-lui 
Radu Mărculescu su- 
gestiv intitulată Mărtu- 
n PEZ rii pentru „judecata de 
AS RARE | apoi” adunate din 
gulagul românesc. Este 
5. | a doua carte a acestui 
BA | adevărat „mucenical 
Neamului” (care va 
împlini în curând 90 de 
ani), închinată univer- 
sului concentraționar al 
| secolului XX. Prima, 
intitulată Pătimiri şi iluminări din captivitatea 
sovietică, apăruse în anul 2000, la Editura Albatros, 
redând cu o deosebită forță de evocare pătimirile 
prizonierilor români în lagărele de exterminare din 
Uniunea Sovietică. Această a doua carte o continuă 
pe prima în sensul că în ea sunt evocate pătimirile 
aceloraşi oameni (foştii prizonieri), de data aceasta 
în lagărele şi închisorile din propria lor țară. Dar să-i 
dăm cuvântul autorului, care în prefața acestei a doua 
cărți explică mai bine acest lucru: „În acest volum, 
îmi propun să urmăresc, în temniţele, închisonle şi 
lagările din țara noastră, atât propria-mi soartă, cât şi 
pe-a acelor camarazi de prizonierat, personagii din 
amintitul volum, ofițeri ai Armatei Regale Române, 
cei care în lagărele sovietice, ca ripostă la 
inimaginabilele presiuni exercitate asupra noastră de 
către puterea sovietică spre ă Tace din noi unelte de 
implantare şi în propria-ne ţară a „raiului comunist”, 
ne situaserăm pe poziția radicală de rezistență. [...] 
După ce au pătimit în acest iad alb [este vorba de 
lagărele de muncă forțată de dincolo de Cercul Polar 
— n. n.], câţiva ani buni, în fine ca urmare a 
temporarelor dezgheţuri politice petrecute în această 
împărăție a răului, printre care cea în urma morții lui 
Stalin, au fost şi ei repatriați. Intraţi în ţară, cu între 9 
și 12 ani de captivitate în cârcă, iar pe spate cu 
invizibila dungă de reacționar şi inamic al Uniunii 
Sovietice, ei au fost internați — de la câteva luni până 
la 3-4 ani — în lagărele gulagului sov-românesc, pentru 
a-și ispăși astfel vina de-a fi rămas până la sfârşit 
credincioși Neamului și Legilor lui şi de a fi refuzat 
întoarcerea în patrie pe camioanele sovietice, sub 
otreapa roșie cu secerea şi ciocanul pe ea”, 

După ce şi-au făcut stagiul şi în temniţele din 
propria lor țară, pentru foștii prizonieri, ca de altfel 
pentru toți „dușmanii poporului” din România, a urmat 
O perioadă de acalmie, în care și unii, şi alţii, împinşi 
la marginea societăţii, au fost nevoiți să-şi câştige 
pâinea cea de toate zilele prestând muncile cele mai 
umilitoare, supravegheați continuu de sinistrele 
„servicii de cadre” și hăituiţi de Securitate, Această 
perioadă nu a durat însă prea mult, deoarece în 1958 
a început din nou teroarea. În acel an, pentru a 
„Stimula” colectivizarea forțată (care se derula pe 
atunci în cea de a doua ei fază) și pentru a intimida 
„reacțiunea” din România, ca nu cumva să interpreteze 
retragerea trupelor sovietice ca pe o dovadă de 
slăbiciune a sistemului, au reînceput arestările abuzive. 
Au fost arestați atunci zeci, poate chiar sute de mii de 
oameni: intelectuali, țărani (foarte mulţi țărani), 
muncitori și orice cetățean al Republicii cu un trecut 
cât de cât dubios, Bineînţeles, dintre cei vizaţi de 
această scelerată acțiune nu puteau lipsi nici foştii 
ofițeri ai Armatei Regale Române, care, în lagărele de 
prizonieri din Uniunea Sovietică, depuseseră o îndârjită 
rezistență împotriva tratamentelor inumane, și mai ales 
impotriva acțiunii de racolare de voluntari în diviziile 
de tristă amintire, „Ludor Vladimirescu” și „Iloria, 
Cloşca şi Crişan” Aceştia au fost, „în marea lor 
majoritate, la indicaţiile consilierilor sovietici, arestaţi, 
anchetați, torturați cu sălbăticie și târâţi în faţa aşa- 


î 7 JUDECATA-DE-APQI 3 


mp AP 
. 7 





zisei justiții militare, de unde au plecat în închisori şi 
lagăre cu condamnări la mulţi şi grei ani de detenţie”. 
Printre ei s-a numărat şi autorul volumului de faţă, care, 
mai versat într-ale anchetelor, nu s-a lăsat înduplecat 
nici de ameninţări, nici de promisiuni, nerecunoscând 
nimic din cele ce i se puneau în cârcă, Din aceste 
motive, el a fost ținut în anchetă, în arestul Ministerului 
de Interne de la Uranus, aproape doi ani. În tot acest 
timp, prin celula în care era „cazat”, s-au perindat zeci 
de arestaţi, acuzaţi de diferite „vini”, de cele mai multe 
ori închipuite. De unii dintre aceşţia s-a legat sulleteşte, 
evocându-le memoria în această carte de mărturii. 

Merită amintit aici portretul sugestiv făcut lui 
Nicolae Pascu, magistrat pensionar, pe care l-a găsit în 
celulă şi care, timp de aproape un an, i-a fost „duhovnic” 
şi „Ssfătuitor”. Acesta, vechi „puşcăriaş” şi cu experiență 
în materie, că doar fusese, pe vremuri, procuror şi 
cunoştea metodele și psihologia anchetatorului, i-a dat 
sfaturi extrem de utile în legătură cu felul în care trebuie 
să se comporte la anchetă: „Niciodată să nu vorbești 
mai mult decât trebuie! Mai degrabă lasă-l pe anchetator 
să-ți smulgă din gură cu cleștele fiecare vorbă! [...] 
Invinge-ți prejudecata de a nu minţi, de-a fi sincer, cum 
şi ruşinea de-a fi prins cu minciuna. N-ai cu cine fi 
sincer. N-ai de cine să te ruşinezi, dacă ești prins 
mințind. Pe anchetator nu-l interesează dacă ești vinovat 
sau nevinovat. EI ştie din capul locului că eşti nevinovat, 
dar ştie că a primit de sus ordinul de-a te băga la apă. 
Pe el îl interesează doar probele pe care i le poţi da din 
naivitatea sincerității dumitale, sau din vorbăria în plus, 
ca să te înfunde pe dumneata şi — bineînţeles — și pe 
alții. Şi încă ceva. Dacă te vede retras în dumneata, 
blocat şi măsurându-ţi fiecare cuvânt, ca să te 
deblocheze, anchetatorul schimbă tactica. Începe să-ți 
arate compasiune, ba chiar simpatie. [...] Fereşte-te de 
«căldura» sufletească a anchetatorului! Ea e perfidă ca 
tactica vulpii când dă de un arici făcut ghem, în care 
nu poate să-și înfigă colții. Ştii ce face ea în acest caz? 
Face pipi pe el. Atunci ariciul, dând de «căldură», se 
destinde de plăcere, iar vulpea îl înşfacă, sfâşiindu-l pe 
loc. Aşadar, teme-te de amabilitatea anchetatorului, care 
e cu mult mai periculoasă decât agresivitatea şi bădărănia 
lui. De compasiunea, de simpatia lui fereşte-te ca de 
un pipi cald de vulpe. Rămâi până la sfârşit precaut şi 
blocat ca un arici țepos”. Toate aceste sfaturi i-au fost 
de mare folos, deoarece, urmându-le întocmai, nu a 
putut fi implicat în „marele complot” al ofiţerilor foşti 
prizonieri în Rusia. 

O altă figură pe care o evocă cu pioşenie este cea 
a inginerului Ștefan lacobescu. Acesta venea din Aiud, 
unde executase fără întrerupere o pedeapsă de 20 de 
ani, primită pe vremea lui Antonescu. Fusese adus aici, 
la Bucureşti, nu pentru a fi pus în libertate, ci pentru a 
i se comunica prelungirea pedepsei, ştire pe care a 
primit-o cu un calm şi o seninătate care l-au uimit pe 
tovarășul lui de celulă. lată cum îl caracterizează acesta: 
„Era un om calm şi blând, un om pe care îndelungata 
detenţie — cu toate suferinţele şi mizeriile ei — neizbutind 
să-l doboare, îl făcuse mai tare. Era în el o linişte şi o 
pace pe care le transmitea şi celor din jur, ceea ce a 
făcut să se instaleze îndată între noi acea comunicare 
de la inimă la inimă. [...]. Pentru mine Ştefan lacobescu 
rămâne una dintre cele mai tonice întâlniri pe care mi- 
a fost dat să le am în viaţa mea”. 

În sfârşit, după aproape doi ani de anchetă, 
neputând fi implicat în „marele complot legionar” pus 
la cale de „fiorosul” Puiu Atanasiu şi, în consecinţă, 
neputând fi condamnat de justiția militară, Securitatea 
l-a „blagoslovit” cu 72 de luni de „pedeapsă 
administrativă”. (Amintim, pentru cei ce nu ştiu, că 
Securitatea română, în perioada ei de glorie, era îm- 
puternicită „de sus” să pedepsească „administrativ”,fără 
judecată, în limita a 72 de luni, pe oricine şi pentru 
orice), Pentru ispăşirea acestei pedepse a fost trimis la 
tăiat de stuf, în lagărul de muncă forțată de la Periprava. 
Aici altă lume, alt fel de iad, alte suferinţe. Timp de trei 
ani a trudit alături de ceilalți C. R.-işti (contra- 
revoluționari) la tăiatul stufului, sau la alte munci grele 
şi degradante, Toate pătimirile îndurate de el şi de toată 
această lume de proscriși sunt evocate în continuare 
în aceste destăinuiri care, pe lângă că vor servi ca 
mărturii pentru Judecata de Apoi, vor servi tot ca 
mărturii, sperăm, și pentru judecata Istoriei. 


George Manu: 


In spatele cortinei de fier. 
România sub ocupație 


FUSCASCĂ 


Testis Dacicus 
(GEORGE MANU) 


IN SPATELE 
CORTINEI DE FIER 
crista 82) ecapața rasazucă 


E ditara Hatucya 





În ziua de 8 iunie 
a. c. a avut loc, la Casa 
Universitară din Bucu- 
rești, lansarea unei cărți 
de excepţie. Este vorba 
de lucrarea realizată de 
profesorul George 
Manu în anii 1945- 
1947, intitulată /n spa- 
tele Cortinei de Fier, 
„cărțulie cu un titlu 
înprumutat de la 
Goebbels şi Churchill” 
— se specifică, pentru a 
da greutate acuzației de 


înaltă trădare, în referatul introductiv întocmit de 
Dumitru Mociorniţa, prim-procuror al Tribunalului 
Militar Bucureşti, acuzator în procesul Mişcării 
Naţionale de Rezistență, (așa-numitul lot „Popp- 
Bujoiu”), în care a fost implicat şi profesorul George 
Manu. Dintru început se cuvine să facem câteva 
precizări în legătură atât cu titlul acestui studiu, cât şi 
cu limba în care el a fost redactat iniţial. 

Mai întâi trebuie să facem precizarea că editarea 
studiului profesorului George Manu a fost făcută după 
un exemplar dactilografiat în limba română, confiscat 
de poliție în 1948, la arestarea acestuia, și restituit, în 
zilele noastre, moştenitorilor, de către Consiliul 
Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Pe 
prima pagină a acestui exemplar este făcută de către 
autor următoarea adnotare: „Aceasta este lucrarea mea 
(buletinul informativ) redactată de mine în limba 
engleză și tradusă în limba română şi predată de mine 


misiunilor americană şi engleză”, 


Este foarte clar că 


acest text nu aparține profesorului Manu, ci că el i-a 
fost dictat şi impus de către anchetator, În primul 
rând, deşi textul este foarte scurt, se poate observa 
totuşi că nu este stilul acuzatului, ci formularea-şablon 
a unui anchetator mărginit. Apoi, categorisirea unei 
lucrări ca aceasta drept „buletin informativ”, prin care 
autorul ar fi dezvăluit unor puteri străine importante 
secrete de stat, este absurdă, ea fiind tot „găselnița” 
anchetatorului pentru a justifica şi întări acuzația de 
înaltă trădare. În realitate, lucrarea este, după cum 
anunță autorul în scurta prefață ce o însoţeşte, „un 
studiu care are ca scop să descrie în mod obiectiv 
felul în care un popor mic este nimicit în mod 
sistematic de o mare putere. El intenţionează să 
informeze pe orice persoană imparțială, şi în special 
pe conducătorii celor două Puteri Occidentale, Statele 
Unite și Imperiul Britanic, state ce şi-au asumat în 
mod voluntar obligații precise prin Charta Atlanticului, 
care a devenit acum Charta Naţiunilor Unite. Astfel, 
națiunile amenințate de invazie străină au fost 
îndreptățite să spere într-un viitor mai bun”. Aceste 
precizări sună mai degrabă a reproş făcut Occidentului 
pentru faptul de a fi lăsat țările din Răsăritul Europei 
la cheremul Uniunii Sovietice, decât a „informaţie” 
dată de un „spion”. În sfârşit, trebuie menționat faptul 
că această lucrare, considerată de anchetă ca fiind 
„buletin informativ”, nu a fost redactată inițial în 
engleză şi apoi tradusă în română, ci invers. Căci iată 
ce spune profesorul Manu în declarațiile date în timpul 
anchetei în legătură cu elaborarea acestei lucrări: 
„Principala realizare pe teren informativ [formulare 
iarăși impusă — n. n.) a fost cartea Behind the Iron 
Curtain, scrisă întâi în româneşte, între Iulie 1945 şi 
Februarie 1946, şi tradusă în englezeşte între 
Octombrie 1945 și Februarie 1946...” Ambele versiuni 
(română şi engleză) au avut, după declaraţiile 
profesorului, câte trei ediţii dactilografiate în mai multe 
exemplare, Prima ediție engleză, de exemplu, a fost 
dactilografiată în 8 exemplare, a doua în 6 exemplare, 
iar a treia tot în 6 exemplare. Unele dintre aceste 
exemplare au fost date misiunilor occidentale 


LX 


—-- — -” 


(americană, engleză şi franceză) la Bucureşti, iar altele 
au fost trimise, prin diferite ocazii, la Washington, 
Londra şi Paris. Unul dintre exemplarele trimise în Angha 
a ajuns, prin „bunăvoința” Serviciilor Secrete britanice, 
pe biroul lui Stalin. Fără comentarii! 

Credem că nu este lipsit de interes să specificăm 
că prima vanantă românească a acestei lucrări, elaborată 
după cum am amintit în perioada iulie 1945 — februarie 
1946, era intitulată România între Rusia şi Europa. 
Deoarece „metafora” Cortina de Fier a fost pusă în 
circulație de Churchill de-abia în martie 1946, cu ocazia 
celebrului discurs rostit la Universitatea din Fulton 
(Missouri), este de presupus că şi prima versiune 
engleză realizată, după cum am amintit deja, între 
octombne 1945 şi februarie 1946, să fi avut acelaşi 
titlu. Probabil că profesorul George Manu a schimbat 
titlurile ambelor versiuni în cursul anului 1946, după 
ce „metafora” Cortina de Fier s-a impus şi a făcut 
epocă. De asemenea, credem că merită să amintim că, 
deşi paternitatea acestei metafore i-a fost atribuită lui 
Churchill, nu el este adevăratul ei inventator, ci Joseph 
Goebbels, ministrul hitlerist al Propagandei. Acesta, într- 
un articol publicat în Das Reich din 25 februarie 1945 
(deci cu un an înaintea discursului lui Churchill), 
pronostica următoarele: "După posibila prăbuşire a 
Germaniei, se va lăsa imediat o cortină de fier în spatele 
căreia se va produce măcelărirea în masă a oamenilor”. 
Autontățile comuniste din România cunoşteau această 
similaritate de limbaj a celor doi politicieni şi au folosit- 
o în scopuri propagandistice, atunci când au afirmat 
că George Manu a împrumutat titlul studiului său de la 
Goebbels şi Churchill. 

Să revenim acum la cartea propriu-zisă. Ea a 
apărut în Editura Kullusys din București, în 2004, şi a 
fost editată după ultima versiune românească, redactată 
ŞI dactilografiată în perioada martie-iunie 1947. Acest 
studiu, pe care George Manu l-a semnat, din cauza 
rigorilor impuse de activitatea sa clandestină, cu 
pseudonimul Testis Dacicus, a constituit piesa cea mai 
grea în dosarul procesului de înaltă trădare care i s-a 
intentat. Pe cât de elaborat şi argumentat în fond, pe 
atât de îngrijit ca formă și stil, acest studiu, structurat 
în ll capitole, prezintă, cu acnibia omului de știință, 
situația din România anilor 1945-1947. 

În primul capitol, autorul scoate în evidență 

importanța poziției geografice a României și o parte 
din „neajunsurile” care decurg din această poziție, cum 
ar fi, de exemplu, riscul permanent al unor invazii și 
lipsa de securitate și de stabiitate politică. În legătură 
cu acest ultim aspect, iată un citat: „Poziţia geografică 
a României a fost un izvor de mari nenorociri pentru 
poporul român în timpul ultimilor 250 de ani. Din 1690, 
teritonul românesc a fost invadat şi ocupat, parțial sau 
total, de şapte ori ce către germani sau austrieci, de 1] 
ori de către ruşi și de 13 ori de către tătari și turci. 
Fiecare ocupație străină a fost urmată de omoruri, 
deportări, Jafuri, devastări și dezorganizarea Statului”. 
Într-o asemenea situaţie se găsea România şi în perioada 
1945-1947, pe care o radiografiază profesorul George 
Manu. Uniunea Sovietică era conştientă că numai 
asigurându-și dominaţia asupra României putea să-şi 
menţină controlul asupra celorlalte teritorii pe care le 
controla în urma aranjamentelor făcute cu aliații 
occidentali la terminarea războiului. lată ce spune el în 
legătură cu această problemă: „Pentru a domina 
politicește și economiceşte, atât Europa Centrală, cât 
şi Sudul Oriental, Rusia are absolută nevoie să fie 
stăpâna necontestată a României. Această stăpânire este 
asigurată prin prezența armatelor şi va trebui să fie 
menţinută în viitor prin dezagregarea oricărei rezistențe 
româneşti”, 

În capitolele următoare, George Manu demon- 
strează, cu date precise și cu exemple de netăgăduit, 
cum rușii, cu ajutorul comuniștilor și minoritanlor din 
țară, au dus o susținută acţiune de dezintegrare a tuturor 
sectoarelor societății românești: dezintegrare politică, 
dezintegrare naţională, socială, economică. Și toate 
acestea cu scopul de a slăbi puterea de rezistenţă a 
poporului român, prefăcându-l într-o turmă obedientă 
şi într-o masă de manevră, după reţetarul diabolic al 
imperialismului bolşevic, 


Demostene ANDRONESCU 


N o: 1. a 4 


E aaa 


i 
i 


“Inca sm: vpine AU bona teo rea 


Ad, PRI LU, 


Pai |-EODOR 
BACONSKY 


Insula 


ACTUAL 


FAUSTIATĂ| 


| 
j | 
i 


"n. 


aspecte ale 
bioeticii contemporane 

in lumina 

ortodoxiei 


Ă, 


Si Îl 


| si rilaa RANG cota. 


E mataa eevântim mutam 

PTR Și SADU Mn atata ! ata mine note 

semana at verona» pe ile petir 
LOTANTIRORA pata 


moară pm 
Doria aata eta Far reameana | 


+ iar 
a bata 





4 


| A iata E N Sal, tg) 
ef i pe iti nai e ză i i 





cu echivalentul a cel puţin 100 de dolari U.S.A. 
Vor primi un volum gratuit, cu o dedicație specială. 





5 315914» A 


“accesibil, pînă în pragul toamnei viitoare şi să 


razvancoxlrescula yahoo'com) 


lulie 2005 NR. 7/175 PAG. 15 





ERIE CER ERE EII 


APEL 





Dumnezeu m-a ajutat să închei, 
după 12 ani, noua versiune românească a 
Infernului. Am năzuit de la început s-o pot tipări 
în ediție bilingvă (ceea ce ar fi o premieră în 
cultura românească, în ce-l priveşte pe Dante) şi 
ilustrată (cum au apărut atâtea ediţii în Occident, 
mai cu seamă cu gravurile lui Gustave Dore, sau, 
în perioada interbelică, traducerea românească 
în proză a lui Alexandru Marcu, cu gravurile lui 
Mac Constantinescu). O asemenea ediție implică, 
desigur, costuri editoriale foarte mari (chiar 
renunțind la legarea și supracopertarea volumelor, 
ca şi la policromie, cu excepția copertei): 
remunerarea — fie și modestă — a unui ilustrator 
de marcă (ediţia va avea cel puţin 34 de ilustraţii 
interioare — cîte una pentru fiecare cint, redind 
scenele cele mai semnificative), o hîrtie de 
calitate superioară, un format atipic (peste 
dimensiunile obişnuite) etc, În aceste condiţii (şi 


avind în vedere că toate cele 34 de cînturi au 


fost publicate de-a lungul vremii chiar în paginile 
Punctelor cardinale, cu care am “compătimit” 
toți laolaltă nu mai puţin de 14 ani), îndrăznesc 
acum, ca niciodată, în nume propriu, să fac 
un apel către abonaţii şi cititorii revistei, din 


ţară şi din străinătate, să contribuie, în 


măsura posibilităţilor, la apariţia acestei cărți, 
care sper să fie una de excepție. Ediţia va 
cuprinde o listă de onoare a principalilor ei 
“ctitori”, iar fiecare dintre cei care o vor sprijini 







Năzuința. mea ar fi ca ediţia să apară, într-un 
uraj de minimum 1000 de ex. şi la un preţ totuşi 







“vădească, în răspărul crizei pe care o străbatem, 
o solidaritate de conştiinţă şi de suflet deopotrivă 
eine, românească şi europeană, 









Răzvan Codrescu, 
(cu iertarea Dvs.) 
tălmaci şi cerşetor 





P $, Desigur, avînd în vedere birocraţia şi comisioanele 
exagerate din România, ar fi preferabil ca eventualele 
ajutoare să fie aduse personal sau prin bunăvoința unor 
“intermediari particulari (pentru Bucureşti: tel. 021/3211076 
“sau 4402501; pentru Sibiu: tel. 0269/422536), sau livrate 
“numai în următoarele conturi ING Bank N. V, Amsterdam, 
“Sucursala Bucureşti (Şos. Kiseleff 11-13, sector l): 
"INGBROBU - RO89INGB0000999900050234 (USD - 
bancă corespondentă: JP Morgan Chase Bank) sau 
INGBROBU - RO3SIN GB0000999900050236 (EUR — 
bancă corespondentă: ING Bank N. V. Amsterdam), 
Pentru sumele în lei: ING Bucureşti, Cont'ROL 
"ROS2INGB0000999900050221. Titularul conturilor: 
Adolf-Marian Vasile (Aleea Bucșeneşti $, bl. ES, et. 4, 
ap. 21, sector 6, Bucureşti, cod poştal 061573, e-mail: 














Le mulțumesc celor care n-au 
întârziat să răspundă deja acestui apel 
şi sper ca, pe drumul deschis astfel, să 
ne bucurăm cu toții, până în toamnă, de 
finalizarea ediţiei în cele mai bune 
condiții. 










































PAG. 16 Nr. 7/175 lulie 2005 


PUNCTE CARDINALE 





Proorocul Ilie în Sfintele Scripturi 


Odraslă de preot al Legii Vechi 
(Sovac, din neamul lui Aaron), originar 
din Tesva Galaadului (drept care i se şi 
spune Tesviteanul), Ile a fost unul dintre 
primii mari prooroci ai lui Israel, în sensul 
complex al cuvântului, căci prooroc nu 
însemna doar înainte-văzător al celor 
viitoare, ci şi glas dojenitor în numele Celui 
Preaînalt, ca să nu se smintească de la 
dreptate nici poporul, nici mai marii lui, 
Scriptura istoriseşte cum l-a înfruntat Ilie 
pe regele Ahab (care, sub influenţa soției 
sale de neam 
păgân, se 
abătuse de la credința monoteistă şi se îndulcise spre 
cultul lui Baal), certându-l cu asprime şi prevestind, 
ca pedeapsă dumnezeiască, trei ani şi jumătate de 
foamete peste Israel. lar Dumnezeu, chemându-l pe 
Ie, i-a spus în ajunul osândei pe care-o pregătise 
celor rătăciți: “Du-te spre Soare-Răsare şi ascunde- 
te la pârâul Chent, care este în fața Iordanului. Din 
apa pârâului îți vei potoli setea, iar corbilor le-am dat 
poruncă să te hrănească acolo, după măsura 
credincioşiei tale”. Și după ce astfel l-a pus la adăpost 
pe dreptul Ilie, Domnul a trimis secetă cumplită şi 
îndelungată peste Israel, de-şi blestemau iudeii ceasul 
în care se născuseră. Ilie îşi potolea însă setea din 
apa izvorului de lângă peştera în care se retrăsese, iar 
corbii, după cuvântul Domnului, îi aduceau în zbor 
de-ale gurii, ca-n vremurile de belșug: dimineaţa — 
pâine, iar seara — carne. Şi așa a petrecut proorocul, 
până ce lui Dumnezeu l-a plăcut să-l scoată de acolo 
şi să-l trimită în Sarepta Sidonului, apropiindu-se 
vremea îndurăni Sale şi a obşteştii îndreptări, mai ales 
prin cuvântul și puterea date lui Ile. 

Tesviteanul a săvârşit multe minuni, cu aceeaşi 
putere de sus, de la pogorârea din cer a focului sau a 
ploii şi până la învierea fiului văduvei. lar când a fost 
voia lui Dumnezeu să-l cheme la EI pentru totdeauna, 
Ihe nu a murit ca toți oamenii, ci a fost ridicat la cer 
într-un car de foc, chiar de sub ochii ucenicului său 
Elisei, care privea uluit la ce se petrecea şi spunea 
cuprins de frică mare: “Părinte, părinte, carul lui Israel 
ŞI caii lui!” (/V Regi 2, 12), 

Pe vremea Mântuitorului, vreo opt veacuri mai 
târziu, renumele lui Ilie era atât de mare printre evrei 
încât, de mai multe ori, asupra lui loan Botezătorul, 
ca şi a lui lisus Însuși, a planat bănuiala că ar fi fost 
reintrupări ale proorocului din vechime. lar la 
Schimbarea la Faţă a Domnului, petrecută pe Tabor, 
Evanghelia ne spune că Moise și Ilie s-au arătat de-a 
dreapta și de-a stânga lui Hristos, cutremurându-i şi 
năucindu-i de-a binelea pe cei trei ucenici care-L ! - 
însoțeau (Petru, lacov şi loan). 

Conform unei vechi tradiții, cu temei în Sfânta Scriptură (cf. Matei 17, 10- 
11), Ilie va reveni la sfârşitul veacurilor, ca martor şi vestitor al Parusici, deci ca 
înainte-mergător al celei de-a doua veniri a Domnului. 





călătoria aceea: 


4 
= 


aduc aminte de mine? 


oameni? 


Ci... 


rămas”! 


Proorocul Ilie în conștiința Bisericii 


Reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peştenii sale (ce se poate 
vizita şi astăzi în ţinutul Hozevei), însoţit de corbul trimis să-l hrănească, fie în 
carul de foc cu care a fost răpit la cer, cu Elisei ca martor şi urmaș al său, Sf. 
Mare Prooroc Ilie Tesviteanul este, în calendarul bisericesc, ca și în tradiția 
populară, personajul din Vechiul Testament cel mai drag și mai familiar conştiinţei 
creştine de pretutindeni. 

E] este socotit şi protopărintele monahismului creştin, prin îndelunga sa viețuire 
în pustie (“păros peste tot și încins peste mijloc cu o cingătoare de piele”, asemenea 
Sfântului loan Botezătorul, de care apare apropiat în multe pnvinţe), iar în Apus 
ordinul carmelitan și-l revendică drept patron, ca unul ce s-a ostenit tocmai pe 


www,punctecardinale,ro 
e-mail: redactia punctecardinale,ro 


PUNCTE CARDINALE S, A. L. 
cont: B, R. D, Siblu RO4SBRDF330$V02146003300 
ISSN; 1223-3145 





SFÂNTUL “HlRE: PROOROC ILIE "7 


Odată, demult, pe când sfinţii obișnuiau să se coboare 
pe pământ şi să stea de vorbă cu oamenii, iată că şi cel mai 
posac dintre ei, Sfăntul Ilie, lăsându-și carul de foc şi tunul 
cu care bubuie după draci, ceru îngăduință de la Dumnezeu 
să umble cu pasul pe pământ şi să-şi cerceteze neamurile, 
ce mai zic şi ce mai fac, şi cum mai merge lumea. Dumnezeu 
l-a slobozit să se ducă, doar-doar s-o mai însenina la faţă, 
iar Sfântul Ilie bătu pământul în lung şi în lat, după care 
se întoarse, cam căzut pe gânduri şi codindu-se parcă să 
dea ochii cu Dumnezeu. Dar Domnul nu-l lăsă cu una-cu 
două, ci prinse a-l descoase, să vadă cu ce s-a folosit din 


- lazi, Ilie, cemaie pe pnânt Oare oamenii îşimai 


- Belşug şi fericire e e pe pământ, Doamne ;) toată 


zidi rea ta se Ra Da cu muzici şi c 


e me m e m 


“Şi i așa mai curse o rzine, nu tocmai puţină, după 
care iar îi veni Sfântului Ilie dorul de ducă pe pământ, dar 
se întoarse mai degrabă decăt data trecută. 

- Ce-i cu tine, mă lie, de n-ai zăbovit mai mult printre 


- Apoi, Stăpâne, cum aş fi răbdat să stau mai mult, 
când găsii pământul la mare strâmtorare, chinuit de jale şi 
de pagubă multă, că l-a bătut rău ploaia şi grindina, de le- 
a Strical Certo: casele şi  arinile, parcă, a adi (acu peste 


- Ce să-i i faci, mă Ilie, deodată e şi așa. Dur f mine 
oamenii îşi mai aduc aminte? ă 
- O, sărmanii de ei, tot timpul ep uza A tău pe A Aa | 
şi ridică ochii înlăcrimaţi spre cer, strigând cu glasuri 
rugătoure: „Doamne, Dumnezeul nostru, fie-ţi milă de noi 
şi nu ne urgisi pentru păcatele noastre multe şi i grele; Ci Și 
opreşte Pizpădiia că numai nădejlea la tine ne-a mai. 


ap Sa: 0 ză 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), Demostene 
ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel 
PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 

Claudio MUTI (corespondent Italia) 

Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Y L 
N 


Muntele Carmelului (cf. 1/7 Regi 18, 19). Şi la noi sunt multe mănăstiri sau schitun 
cu hramul Sfântului Ilie, pe tot cuprinsul țării. lată aici o listă a celor mai importante 
dintre ele: Mănăstirea Dragomireşti (Dragomirești, jud. Maramureş), Mănăsti- 
rea Floreşti (Poienești, jud. Vaslui); Mănăstirea Izvorul Miron (Româneşti- 
Tomeşti, jud. Timiş), Mănăstirea Nuşeni (Nușceni, jud. Bistrița-Năsăud); 
Mănăstirea «Sfântul Ilie» (Albac-Horea, jud. Alba); Mănăstirea Toplița (Topliţa, 
jud, Harghita); Mănăstirea Vasiova (Bocșa, jud. Caraș-Severin); Schitul Băişoara 
(Băişoara, jud. Cluj); Schitul Pahomie (Olăneşti, jud. Vâlcea), Schitul «Sfântul 
Ilie» de pe Muntele Semenic (Văliug, jud. Caraş-Severin); Schitul «Sfântul 
Ilie» (Buda-Berzunţi, jud. Bacău); Schitul «Sfântul Ilie» (Borlești, jud. Neamţ); 
Schitul «Sfântul Ilie» (Vama-Tarcău, jud. Neamţ). | 
Numele în sine este şi el purtător de înaltă semnificaţie religioasă: continuator 
al numelui biblic E/ijahu, alcătuit din cele două numiri predilecte ale lui Dumnezeu 
în limba ebraică, £E7/ şi /ahve (cum am zice noi: „Doamne Dumnezeule”), are 
înțelesul de „Domnul e adevăratul Dumnezeu”. Prin 
intermediul Bibliei, numele s-a impus în toată lumea 
creştină de mai târziu. La noi, numele //ie (diminutivul 
cel mai frecvent: //iuţă) este astăzi tot mai rar folosit 
ca nume de botez, dar în trecut a fost foarte răspândit 
şi a cunoscut numeroase variante (unele perpetuate 
doar ca nume de familie: //ia, /lieș, /liaş, Ilioiu, 
Ilaşcu, Ilea, Ilian, Elian, Elie, Eliade etc.), ba şi 
unele forme feminine (//iana, /lica, Iliuca ş. a.). 


Proorocul Ilie în tradiția populară 


În bogata noastră tradiţie folclorică, de Ilie se 
i leagă credințe destul de stranii, precum aceea că, „pe 
vremea când era om”, ar fi fost păcălit de diavol, 
" ucigându-și fie părinții, fie soția şi fiul, sub bănuiala 
- nefondată — că ar fi fost „încornorat”. Aşa se explică 
capul că principala ocupație a lui „Sântilie” este să-l 
urmărească pe diavol, pentru a răzbuna vechea și 
tragica păcăleală. Se spune că el nu se va lăsa până 
ce nu-i va stârpi pe draci până la ultimul. Când tună, 
se crede că Sfântul îi avertizează pe păcătoşi, iar când 
trăzneşte, atunci înseamnă că a găsit vreun drac 
ascuns în sau după păcătosul nepocăit. Fulgerul și 
trăznetul sunt armele sale predilecte (care iau adesea, 
în fantezia populară, chipul „biciulu: de foc”), 
încredințate lui chiar de către Dumnezeu, ca şi carul 
de foc cu care brăzdează cerul şi se dedă la mare 
tărăboi. Exasperat EI Însuşi, Dumnezeu, ca să-l mai 
domolească, i-ar fi uscat oarecând brațul şi/sau 
piciorul stâng. Păle ar fi un fel de supranume al 
sfântului (dar, după alții, Ilie Pâlie ar fi, de fapt, vizitiul 
acestuia). 

Se mai zice că sfântul, fiind așa de „vechi de 
zile”, nu prea ține minte când cade sărbătoarea lui, 
drept care, dornic să mai şi petreacă puţin, Îl iscodeşte 
mereu pe Dumnezeu, Care-l duce însă cu vorba, până 
când ziua praznicului a trecut deja. Aceasta ca nu 
cumva să se încingă prea tare, cum îi e firea, şi să 
dea frâu liber 
puterilor sale, 
cu care poate 
lesne să cutremure tot pământul. Uneori ploile 
din mijlocul veri sunt socotite ca expresii 
ale furiei sfântului, ce pare să aibă la 
îndemâna sa, cu voie de sus, tot mersul 
stihiilor, de la grindină la foc. 

De ziua sfântului (20 iulie) e mare păcat 
să lucrezi, riscând să-ți ardă casa sau să fii 
trăznit peste an. Te poți păzi prin bună purtare 
sau cu ajutorul unor „talismane” creştineşti 
(cum ar fi, bunăoară, mâţişorii de salcie 
sfințiți la Paşte sau la Flori). Cel mai sigur 
rămâne însă semnul crucii, căci numai 
îndărătul ei nu se poate ascunde nicidecum 
diavolul vânat de sfânt... 


.; 


* as 


9, 
be pl ă 




























[N 
er 4 | 
Ap ă 






Răzvan CODRESCU 






Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 







Tipar: PMaal S.R.L