Puncte Cardinale anul XV, nr. 8 (176), august 2005

Deoarece în luna august prăznuim Adormirea Maicii Domnului şi pe Sfinţii Martiri Brîncoveni, închinăm acest număr Sfintei 
Mănăstiri Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, ctitorie brâncovenească purtătoare a hramului Adormirii Maicii Domnului, vatră de suflet 
a Părintelui Arsenie Boca şi a Părintelui Teofil Părăian, răscumpărători ai vremurilor întru Hristos şi pilde neîntrecute de duhovnicie 
ortodoxă românească. Accidentului de la Tanacu (prezentat pe larg în numărul trecut), prin care unii s-au pripit să judece întreg monahismul 
românesc, îi contrapunem aici icoana călugăriei “de foc”, care este lamură de duh a vieţii creştine şi arvună a veşniciei în veacul pămintesc, 


mall) ANUL XV 
iubire LE. NR. 8/176 


speranţă a 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


credinţă 












Circulaţie în afara României: 


xp 


A, tă 


as era 


PĂRINTELE ARSENIE ÎN ANII40 


Viața mănăstirească de la 
Simbăta de Sus stă sub arcul de spintualitate 
care se întinde, ca o punte între două veacuni 
și milenii, între maiestatea duhovnicească a 
Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 
1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui 
Teofil Părăian, care a împlinit în 2003 o jumătate 


de veac de ostenitoare și rodnică viețuire în Sfinta 7 


Mănăstire Brâncoveanu, Nu este deloc întimplător 

că, în anii din urmă, pindirea şi pilda duhovnicească a 
celor doi, pe care editurile creștine s-au întrecut să-l publice 
în tiraje îndrăznețe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai 
adincă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de 
catedră. Prestanţa exemplului personal, forța discursului altoit 
pe trăire, buna intilnire dintre credință şi cultură, refuzul 
şabloanelor și conectarea atentă a tradiției cu actualitatea 
iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari 
induhovniciți le au în comun și de care lumea ortodoxă 
românească simte o primenitoare nevoie, atit în mediile 
monahale, cît și în cele mirenești. Întruchipînd realismul 
duhovnicesc al Ortodoxiei autentice, în duhul Sfinților Părinți 
şi sub puterea perpetuu înnoitoare a harului, ei au înfruntat 
fără preget și fără complexe urgiile și provocările veacului, 
răscumpărind vremurile în Hristos și punînd temei renașterii 
noastre creștine, în răspărul bezbojniciei comuniste și 
neocomuniste, al tuturor maladiilor existenţiale ale „omului 
recent”. Cu toate acestea, ei sint încă departe de a Îi cunoscuţi 
și urmaţi pe cît s-ar cuveni, iar de aceca fiecare prilej de 
rememorare a vieţii și personalității lor este oportun și binevenit, 
amendînd uitarea și nepăsarea unei lumi românești despre 
care îţi vine să te întrebi uncori dacă își merită cu adevărat 


apostolii și profeţii... 


La 10 mai 1929, în curtea Liceului “Avram Iancu” 
din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, tinărul 
Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se 
numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, “Gorunul lui 


DP 2 3 Ia 2 | 
să | Ce Ai yd 2: at A] 


AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


pe 


aa) 
îi ctitoria voievodului martir [Constantin 


Zian”, Cel ce se născuse în inima Ardealului, la Vaţa de Jos, 
aproape de Țebea, unde veghează “Gorunul lui Horea”, săvirşea 
un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată 
semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al 
istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, 
sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: “cel plin de bărbăție ”), 
marele mărturisitor harismatic al credinței strămoşeşti, din 
mijlocul și în răspărul unui “secol nebun” 

După ce va studia Teologia și Artele Frumoase, dar 
va audia cu pasiune și cursuri de Medicină, Zian Boca va 
deveni diacon celib în 1935, iar în 1939 va lua calea Athosului, 
unde a petrecut 3 luni, pregătindu-se pentru călugărie. Se spune 
că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: "Mă, tu nu 
eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care 
tînărul și-a spus în sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau”, 
Incă din prima tinereţe se simte la el vocația asumată a celui 
ce mai tirziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se 
prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mintuiesc... Unii dintre 
călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugărești De 
vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!” 

Este închinoviat la mănăstirea Simbetei de Sus, în 
vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în 
monahism și să înceapă ceea ce s-a numit “mişcarea de 


reînviere duhovnicească de la Simbăta”, 
acea “bulboană spirituală uriaşă” în faţa 
căreia un Nichifor Crainic exclama: “Ce 
vreme înălțătoare cînd toată țara lui Avram 
lancu se mişca în pelerinaj, cîntind cu 
zăpada pină la piept, spre Simbăta de Sus, 


Brâncoveanu)!”. În paralel, aducînd cu sine 
manuscrisele trebuincioase de la Sf. Munte Athos şi 

stăruind pe lingă Părintele Dumitru Stăniloae, va fi un 
adevărat ctitor al Filocaliei româneşti, căreia îi va realiza 
şi coperta. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria 
unui fost coleg de liceu: “M-am înhămat la carul unui ideal 
cam greu; transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui 
Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile 
mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de 
nimicunile acestei vieți”, 

Vremurile se precipitau, iar comunismul ateu îşi 
infigea tot mai adinc ghearele în trupul țării. Ajutindu-i 
creştineşte pe luptătorii anticomuniști din Munţii Făgăraşului, 
Părintele Arsenie intră în vizorul Secuntăţii, fund arestat 
pentru prima oară în 1948, Strămutat forțat de la Simbăta la 
Prislop, devine acolo stareț, iar după ce sălaşul s-a 
transformat în mănăstire de maici, a rămas ca duhov-nic, 
pină în 1959, cînd comuniştii au risipit obştea Între timp mai 
fusese încă o dată arestat şi dus la Canal, unde a stat aproape 
un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, unde a fost ținut 
în marginalitate, ca simplu pictor bisericesc, mereu sub ochiul 
ciinos al puterii, În ultima parte a vieţii avea să se lege mult 
de două locuri: Drăgănescu (unde a pictat biserica timp de 
15 ani, începînd din 1968, lăsîndu-ne o adevărată — şi umcă 
în felul ci — “predică în imagini”) şi Sinaia (unde, din 1969, 
şi-a avut chilia și atelierul de pictură, unde obişnuia să se 
retragă tot mai des, şi unde a şi închis ochi, în pragul iernii lui 
1989 [1], în vîrstă de 79 de ani) 


(continuare în pag. 2) 

























PAG. 2 Nr. 8/176 August 2005 


(urmare din pag. 1) 


Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie 
(şi care multă vreme au circulat “pe sub mină”, în 
dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, 
de la Cărarea Împărăției şi pină la recentul volum de referință 
Părintele Arsenie Boca — mare îndrumător de suflete din 
secolul XX: O sinteză a gindirii Părintelui Arsenie în 800 de 
capele, realizat de loan Gânscă, cu sprijinul Părintelui 
Arhimandrit Teofil Părăian. Cuvîntul lui ne petrece spre vămile 
altor vremi şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăției, 
amintindu-ne mereu că “Neamurile au un destin ascuns în 
Dumnezeu. Cind işi urmează destinul, au apărarea lui 
Dumnezeu. Cind şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”. 

Din păcate, anul trecut, la împlinirea a 15 ani de la 
strămutarea la cele veşnice a omului care a schimbat, în inima 
secolului XX, fața monahismului nostru ortodox, s-a făcut prea 
puțin pentru cinstirea memoriei sale. Însă cu sau fără girul 
pietății noastre curente, Părintele Arsenie Boca, duhovnic şi 
clarvăzător intrat în legendă, mare trăitor, dar şi mare învățat, 
teolog şi pictor de icoane, rămîne “un fenomen unic în istoria 
monahismului românesc” (D. Stăniloae). Mutat la cele veşnice 
cu puțin înainte de prăbuşirea vechiului regim comunist (pe 
care se spune că o şi profețise), Părintele Arsenie odihneşte 
sub cetinile de la Prislop, mănăstirea unde fusese mai întîi 
surghiunit de comunişti și care a sfîrşit prin a-i deveni vatră de 
suflet. Urmele lui rămîn neşterse în spiritualitatea ortodoxă 
românească, sfințind toate locurile pe unde s-a perindat, din 
Făgăraş în Haţeg şi de la Sinaia la Bucureşti. “Din cîţi oameni 
am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică — mărturiseşte 
Părintele Teofil Părăian — socot că Părintele Arsenie Boca a 
fost cel mai de virf, culmea viețuitorilor şi propovăduitorilor 
din contemporaneitatea noastră”. 

Și cine altul l-ar fi putut defini pe Părintele Arsenie într-un 
stil mai succint şi mai inconfundabil decit acelaşi Părinte Teofil: 
„Cindva stăteam în fața unei icoane făcute de Părintele Arsenie, 
la Bucureşti, pentru mănăstirea noastră, o icoană cu Adormirea 
Maicii Domnului... Stăteam în fața acestei icoane şi o 
prezentam unui cadru universitar de la Sibiu, şi zic: «Eu cred 
că Părintele Arsenie este un geniu». Şi respectivul spune: «Asta 
înseamnă că are o cultură perfectă şi încă ceva». Și zic eu: 
«Nu știu dacă are o cultură perfectă, dar sint sigur că are incă 
ceva». Ăsta a fost Părintele Arsenie...” 


Spre sfirşitul lui august 1942, pe vremea cînd Părintele 
Arsenie, deși incă destul de tinăr, generase deja mişcarea 
duhovnicească de la Simbăta şi începea să-şi dobindească 
faima devenită legendară, un băiețandru de numai 13 ani, pe 
nume loan, răsănt din marele rezervor de credincioşie şi bună- 
cuviință al satului românesc de altădată, bătea cu rivnitoare 
candoare la poarta mănăstirii brincovenești, ca să ceară cuvint 
de indrumare, cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie nu- 
| tratează ca pe un ținc, ci pare să fi intuit din capul locului în 
micul nevăzător un mare văzător cu duhul, care avea să-i și 
fie cel mai de seamă ucenic şi urmaș. Călugăria rămînea s-o 
capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se incredințează deja taina 
“rugăciunii cu care se mintuiesc călugării” [2], marele rugător 
învățindu-l cum s-o spună “cu gîndul și lipită de respirație”: 
“între respiraţii să zic: «Doamne», trăgind aerul în piept să zic: 
«lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu»; și apoi, dind aerul afară 
din piept, să zic: «miluiește-mă pe mine, păcătosul!»”. Tînărul 
ascultă sfatul și îşi insușește metoda, trăiește străluminarea și 
bucuria rugăciunii, pune temei mistic nezdruncinat desăvirșirii 
sale viitoare, 

După ce urmează calea firească a formării intelectuale 
(luîndu-și bacalaureatul în 1948, la Timișoara, și licența în 
Teologie în 1952, la Sibiu), tinănul dă curs chemării pe care o 
simțise încă din pruncie și, la | aprilie 1953, intră în obştea 
călugărească a Mănăstirii Brincoveanu de la Simbăta de Sus, 
devenind monah în 15 august 1953, cu numele de Teofil (în gr. 
“jubitorul de Dumnezeu”) şi ierodiacon în 15 august 1960. 23 
de ani mai tirziu, în 13 mai 1983, de praznicul „Izvorului 
Tămăduirii”, va fi hirotonit preot și hirotesit duhovnic, iar în 8 
septembrie 1988, de praznicul Nașterii Maicii Domnului, va 
primi şi rangul de arhimandrit, cu care străluceşte pînă în ziua 
de azi, 

Părintele Arsenie își ducea de-acum crucea prigoanelor și 
bejeniilor, dar duhul lui continua să străjuiască sfințitor lavra 
Simbetei făgărășene, iar Părintele Teofil a avut șansa unei alte 
călăuze încercate, vrednicul de pomenire Părinte Arhimandrit 
Serafim Popescu, neasemuitul “odihnitor de oameni”, 

Dacă înainte de 1989, personalitatea și lucrarea Părintelui 
Teofil a fost mai degrabă circumscrisă în ana Simbetei și a 
împrejurimilor, sub un regim fățiș ostil propovăduirii valorilor 
religioase, după 1989 marele duhovnic a țișnit ca un far lumină, 
străluminînd de-a lungul și de-a latul întregii țări cu “tinerețea 
fără bătrinețe” a cuvintului mărturisitor şi ajungînd, în scurtă 





vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai mai de 
seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. 
N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la 
solicitănle tinenlor, în toate colțurile țănii, dar îndeosebi în manile 
centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor '90 cărțile 
sale au început să apară una după alta, statornicindu-i definitiv 
învățătura în conştiinţa creştină a României contemporane, ba 
faima sa mergînd şi dincolo de hotarele ei (cf, de pildă, 
„Cuvîntul de prețuire” al Î. P. S. Nicolae din fruntea acestui 
nou volum). Prea Cuvioşia sa a avut şi are iscusința de a se 
așeza mereu harismatic în punctul de convergență ziditoare al 
Credinței cu Cultura (3), ştiind să apere tradiția fără a ignora 
complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să 
deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să 
disprețuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească 
în același timp Simplu, dar subtil, patetic, dar rațional, cu 
gravitate, dar şi cu umor [4], găsind intotdeauna tema, tonul şi 
nuanța pe potrivă, ca un ales al Logosului (într-o vreme tot mai 
pîndită de primejdia logoreei lumeşti), redind cuvîntului forța 
lui originară și ideii tensiunea sacră a dinamismului sofianic. 


Cer îngăduința de a-mi exprima aici, într-o notă mai 
personală, nemîngiierea (care este şi a multor altora din 
generația mea) de a nu fi ajuns să-l cunosc pe Părintele Arsenie 
Boca în carne şi oase. (M-am dus o dată, plin de bune nădejdi, 
la Drăgănescu-Mihăileşti, unde încă lucra la pictura bisericii, 
dar sfinția sa tocmai plecase la Sinaia... iar apoi... „timpul n-a 
mai avut răbdare”...) Citind însă cărțile sau luînd parte cu 
semerită discreție la conferințele recente ale vrednicului său 
urmaș simbetean, am retrăit ca şi aievea, în mai multe rînduri, 
adânca înfiorare pe care am simțit-o pe la începutul anilor '80, 
când, călăuzit de neprețuitul meu prieten Grigore Moga, am 
păşit cu sfială în vatra monahală de la Simbăta de Sus, unde 
am avut șansa și bucuria de a-l cunoaşte pe Părintele Teofil. 
Nu mai văzusem niciodată pe cineva cu atita forță duhovniceas- 
că și îmi amintesc, pe de altă parte, cît de impresionat am 
rămas, printre altele, de faptul că Prea Cuvioşia sa era perfect 
avizat asupra misticilor spanioli (Sfintul loan al Crucii și Sfinta 
Teresa de Avila), pe care eu abia îi descoperisem pe atunci cu 
tinerească încîntare şi pe care îmi propusesem deja să-i traduc 
(ceea ce n-am reușit decit în parte şi abia mult mai tirziu [5]). 
lar cîțiva ani după aceea, nu mică mi-a fost mirarea că, revenind 
la Simbăta, bunul părinte, care m-a recunoscut îndată după 
voce, nu numai că reținuse numele unui nevrednic ca mine, 
dar îşi amintea şi fiecare detaliu al discuţiei pe care o purtasem! 

Deşi simplă, discretă și — pentru păcatele mele — 
nemaireinnoită ca atare de atunci, dubla întilnire față către față 
cu Părintele Teofil a rămas pentru mine una dintre acele intilniri 
esenţiale de care Dumnezeu ne face parte pe traseul unei vieți 
[6]. 

Tinerilor de azi mă simt dator să le spun: Fiţi mai puțin 
sfioşi şi mai smeriţi decît mine, bucuraţi-vă că sînteți trăitori în 
aceeaşi vreme cu Părintele Teofil şi nu pregetaţi să vă împărtăşiţi 
din cuvîntul preaputernic al Prea Cuvioşiei sale, care face pirtie 
în cer neamului nostru românesc! 


Venind în întimpinarea tuturor celor ce simt nevoia unei 
călăuziri duhovnicești iscusite și actuale, cartea de faţă (mai 
ales prin strădania neobositului Fabian Anton, care ne-a pus la 
dispoziție textele de bază), este astfel alcătuită încît să cuprindă, 
intr-un număr nu prea mare de pagini, ceca ce Părintele Teofil 








numește undeva „punctele cardinale ale Ortodoxiei”, cu accent 
pe rînduiala liturgică şi pe progresul duhovnicesc. Adresate, 
principial, tuturor categoriilor de credincioşi, cuvintele de folos 
ale marelui duhovnic de la Sîmbăta de Sus au totuși o aplecare 
aparte spre tineri, care reprezintă nu doar prezentul, ci şi viitorul 
învrednicirii ortodoxe românești. 

Cînd Dumnezeu a dăruit unui neam părinți îmbunătățiți de 
talia unui Arsenie Boca sau a unui Teofil Părăian, un asemenea 
dar cinsteşte, însă şi obligă, chemînd la răscumpărarea vremu- 
rilor prin credință. Punctele cardinale ale Ortodoxiei constituie 
mărturia îmbucurător-odihnitoare a chemării şi a putinței de a 
ne înălța, ca inşi şi ca neamuri, din veacul de întuneric al 
Răsăritului de Jos spre vecii de lumină ai Răsăritului de Sus. 

5 Răzvan CODRESCU 
 (Înlecdep-stfeță law hanul Punctele cardinale ale Ortodoxiei 
Indrumar duhovnicesc, al Fărintehui Arhimandrit Teofil Fcrăian, 

în curs de apariție la Editura “Lumea Credinței " din Eucureşti) 





Note: 

' Fatidic acest an (ce avea să se încheie în baia de sînge 
prin care a fost abolit vechiul regim comunist), an în care 
monahismul ortodox românesc şi-a pierdut în primăvară 
(30 martie) cea mai mare figură culturală (N. Steinhardt, 
devenit din 1980 Monahul Nicolae de la Rohia) şi în toamnă 
(28 noiembrie) cea mai mare figură duhovnicească 
(Părintele Arsenie Boca, considerat ani de-a rîndul un 
adevărat sfînt în viață)! 

? Aşa îi plăcea Părintelui Arsenie să numească R ugăciunea 
isihastă, căreia i se spune în multe feluri (Rugăciunea lui 
lisus, Rugăcinea minţii, Rugăciunea inimii) şi pe care 
Părintele Teofil preferă s-o denumească “Rugăciunea de 
toată vremea”, 

3 Urmînd creator, şi pe linia aceasta, învățătura Părintelui 
Arsenie (ce se întilneşte în multe privințe şi cu cea a 
monahului Nicolae de la Rohia, un alt primenitor harismatic 
al discursului ortodox contemporan): „Precum urmărim 0 
armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să 
urmărim 0 armonie și între cunoştinţele din cît mai multe 
domenii, precum Și O sinteză a acestora cu viața. Multa 
ştiinţă il apropie pe om de Dumnezeu; puțina ştiinţă îl 
îndepărtează şi de ştiinţă, şi de Dumnezeu. lar omul atita 
preţuieşte cită apropiere de Dumnezeu şi-a cîştigat în sine”. 
* Prefațatorul acestui volum, tînărul teolog Mihail George 
Neamţu, îl califică inspirat drept zoon gelastikon (ceea ce, 
într-o traducere mai liberă, va să zică “fiinţă aducătoare de 
bucurie”, care știe să se bucure şi să îm-bucure totdeodată, 
să ridă paideic şi exorcizator cu acel “ris al patriarhilor” 
despre care teologul Teodor Baconsky a scris o carte 
intreagă, încă insuficient înțeleasă și preţuită la noi de o 
anume habotnicie mohorită, cuibărită uneori şi pe la case 
foarte înalte,..). 

* Cf. San Juan de la Cruz/Sfintul loan al Crucii, Noche 
oscura del alma/Noaptea întunecată a sufletului, Editura 
Anastasia, Bucureşti, 1997, şi Sfintul loan al Crucii, 
Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu 
Jragmente din comentariile teologice în proză, Editura 
Christiana, Bucureşti, 2003, a 
* Și cu atit mai mare este părerea mea de rău că mulți ani mai 
tirziu, sub un alt nume (publicistic), cu care semnez penitent 
Şi rîndurile de faţă, am ajuns să-l mâhnesc pe Părintele cu 
o netericită scăpare de condei şi cu o inabilă expresie a 
dragostei mele faţă de dumnezeiasca frumuseţe a poeziei 
Zoricăi Laţcu (Maica Teodosia), în care s-ar fi cuvenit să 
mă (re)intilnesc cu totul altfel cu marele înduhovnicit... 
Azi nădăjduiesc că bunul părinte a înţeles şi m-a iertat, 
însă cu însumi n-am să mă iert niciodată. 





Camin de dale 


PUNCTE CARDINALE Nugust 2005 NR. $/176 PAG. 3 


10) 94180) 5%40):1 (07.0 7.V Lo 90. 7.9 (07. 9 N 519) 29 537.9, 


iubite şi recitate tinerilor de către sh ări le Teofil de la Sîmbăta 


a If 


Te port în mine 


Te port în suflet, ca pe-un vas de prej, 
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceți, 
Te pori în trup, în sînii albi şi grei, 
Cum poartă rodia sămînţa ei. 

Te pori în minte, ca pe-un imn sfinţii, 
Un cîntec vechi, cu crai din Răsărilt. 
Și port la git, neprețuit şirag, 
Sirînsoarea cald-a braţului tău drag. 
Te port în mine tainic, ca pe-un vis, 
În cer înalt de noapte te-am închis. i 
Te port, lumină rumenă de zori, 

Cum poartă florile mireasma lor.  * 
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin, 
O poamă aurită de smochin, 

Te port în brațe, horbote subţiri, 
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir. 
Cum poartă floarea rodul de cais, 
Adinc te port în trupul meu şi-n vis. 


Epitalam 


Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii. 
Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii. 
Torțele ard luminos şi răsună de cîntece casa; 
Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa. 


Vîntul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, 
Mindre fecioare din Chios, să ziceţi cîntarea de nuntă. 


Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre. 


Mulţi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre, 
Mulţi au dorit trupul alb şi buzele dulci ca o floare, 

Q, Kalliroe, tu ştii că pe mulți azi în suflet îi doare! 

j 

Vintul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, 
pda fecioare din Chios, să ziceţi cîntarea de nuntă. 


Doris frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele, 
Albe — şi mrejele lui totdeauna sînt grele. 
Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună, 
ărul lui moale luceşte, cînd trece sub raza de lună. 
intul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, 
îndre fecioare din Chios, să ziceţi cintarea de nuntă. 


oris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă! 
Tu ai să-i smulgi de pe față frumosul ei văl de mătasă. 
Noi o să ducem la temple miresme curate şi miere, 
Pentru Hymen Hymenaios, Athene şi vajnica Here. 


Vîntul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, 
Mindre fecioare din Chios, să ziceţi cîntarea de nuntă. 


Zeus, stăpînul cel drep!, să vă dea din belşug fericire. 
Zile senine de muncă să cereți, şi nopți de iubire. 
Brațele albe să fie un leagăn de dulce-alintare, 
Pentru micuțul ce vine ca prej al durerii amare. 


Vintul suspină prin ierburi, şi murmură marea căruntă, 
Mindre fecioare din Chios, să ziceţi cintarea de nuntă. 


Nu vei mai merge cu noi în cimpiile ude de rouă, 

O, Kalliroe, de-acum vei intra în viața cea nouă! 
Buzele noastre surid, dar de lacrimi ni-s genele pline, 
Cînd vă urăm cu iubire un ultim: Rămineţi cu bine! 


Tace şi vintul în ierburi, şi tace şi marea căruntă, 
Mindre fecioare din Chios, sfirşit-am cîntarea de nuntă. 


Aa: 
PR 


n Bucură-te, raza stelei din vecie, 


Filă din Acatist 


Bucură-te, leagăn alb de iasomie, 
“Către care-n roiuri fluturii coboară, 


)0/ care curge lin cu apă vie, 
ură-te, Maică pururea Fecioară, 
ilcea mea Marie. 


Bucură-te, floare fără de prihană, 


Albă ca argintul nopților de vară, 
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană, 
Mirul care vindeci orice fel de rană, 
Bucură-te, Maică pururea Fecioară, 
Ploaia cea de mană. 


Bucură-te, brazdă plină de rodire, 

Munte sfint, în care s-a-ngropat comoară, 
Bucură-te, cîntec tainic de iubire, 

Clopot de chemare, cîntec de mărire, 
Bucură-te, Maică pururea Fecioară, 
Blindă fericire. 


Bucură-te, mărul vieţii care-nvie, 

Pomul greu de roadă-n plină primăvară. 
Bucură-te, iarăşi, țărm de bucurie, 
Dintru care curge miere aurie, 
Bucură-te, Maică pururea Fecioară, 


Sfinta mea Marie. 


> 


Da ciiti 


Pentru ca iubirea noastră să-nflorească, 
Albă cum e crinul Bunelor Vestiri, 
Pentru ca mlădița dragostei să crească, 
Plină de miresme, dulce de rodiri; 
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă 
Rod de viață caldă iarăşi să legăm, 
Pentru ca lumina peste noi să cearnă, 
Domnului să ne rugăm. 


Pentru ca să-şi verse binecuviîntarea, 
Ca un zvon de vinturi line, peste noi, 
Pentru ca în suflet să-i simțim chemarea, 


Cînd plecăm genunchii, „ami ana 
Pentru ca-n iubirea Lui erat 
Cînd, cuprinşi de patimi, numele-I Su dti,. 
Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune, ju 
Domnului să ne rugăm. iară 
Pentru ca belșugul țarinilor grele 

Să ne facă traiul rodnic şi umil, i 

Pentru ca răsfrîngeri din suris de stele. 

Să sclipească-n lacrimi ochii de copi 
Pentru ca sudoarea să ne miruiască 5 

Şi-n lumina morții viața s-o cercăniii stă 
Pentru ca din muncă pacea să rodească, petate 
Domnului să ne rugăm, 


Pentru ca-n mulțimea îndurării Sale 
Însuşi să-şi pogoare pasul către noi, 
Pentru ca să-l ducem sufletul în cale, 
Cu miros de smirnă şi cu ramuri moi; 
Pentru ca-n lumina alb-a dimineţii, îi 
Din strinsoarea cărnii să ne dezlegăm, — 
Și-ntr-un pas să trecem pragul larg al vieții 
Domnului să ne rugăm. ie 


(Pe fundalul paginii: Părintele Teofil recitând din poeziile Maicii Teodosia) 














PAG, 4 Nr. 8/176 August 2005 





PUNCTE CARDINALE 


$ note de lectură $ note de lectură $ note de lectură €% note de lectură $ note de lectură $ note de lectură $ note de lectură * 


NU DOAR STILUL BRÂNCOVENESC, CI ŞI MODELUL BRÂNCOVENESC 


De mai mulți ani, după1989, suntem ținta unei insistente 
oferte de manuale de istorie alternative. Nimic nou sub soare: curând 
după 1944 a apărut și s-a impus pentru o vreme o “istorie alternativă” 
elaborată de Roller, iar ecourile ei nu s-au stins nici până acum. 
Este în toate acestea o luptă pentru impunerea în conştiinţa publică 
a unor noi modele, diferite şi chiar opuse celor tradiționale, pe fondul 
afirmării unui “vid” în acest domeniu, În asemenea momente, 
apariția unei lucrări monografice de mare ținută și seriozitate 
profesională este un semn că modelele tradiționale își păstrează 
vigoarea şi fecunditatea. Ne referim la volumul Martirul Sfinților 
Brâncoveni, realizat de Fundaţia Sfinților Martiri Brâncoveni ŞI 
tipărit de Editura Sophia & Editura Cartea Ortodoxă (Bucureşti, 
2005, 542 pagini). 

Serghei Marcov, directorul Institutului de Studii Politice 
din Moscova, într-un interviu acordat d-nei Florentina Dol ghiu, după 
un verdict tranșant: “Toţi mint. Asta e treaba politicienilor, Dar mint 
ŞI ziariştii...”, adăuga: “Spun întotdeauna studenților mei din Rusia: 
citiți cărți groase fără poze... şi veţi avea dreptul la păreri personale” 
(Magazin Istoric, iunie 2005, p. 23). Lucrarea publicată de Fundaţia 
Sfinţilor Martiri Brâncoveni este într-adevăr o carte groasă. Şi este 
chiar și o carte “fără poze”: ilustrațiile din volum (peste 150) sunt de 
fapt documente istorice și ne fac să trăim un pic din lumea 
Brâncoveanului: oamenii din apropierea lui, cei dimpotriva lui, medaliile pentru a căror 
batere a fost învinuit, o parte din numeroasele sale săbii cu destin straniu și chiar reproducerea 
unor însemnări autografe ale domnitorului, inclusiv o semnătură din 25 martie 1714 (v. p. 270) 
— a doua zi după primirea firmanului de mazilire! Şi e vrednic de îndelungă privire chipul 
Banului Grigore, cel din urmă purtător pe linie bărbătească al numelui Brâncoveanu, și al 
soției sale, Safta (v. pp. 465 şi 466). 

Unora, superficiali sau deranjați în interesele lor, genule, eroii și sfinții le trezesc 
spaime și antipatii — aşa, de pildă, este astăzi cu Eminescu, Mihai Viteazul sau Ştefan cel 
Mare, Aşa a fost, încă din vremea lui, şi cu Constantin Vodă. Citind Martiriul Sfinţilor 
Brâncoveni, vom avea însă „dreptul la păreri personale” şi chiar la convingeri bine întemeiate. 
Pentru că e o carte nu numai scrisă cu profesionalism, ci și dăruită cu har. Ea este nu numai 


„un îndemn pentru toți creștinii ortodocşi români... de a zăbovi cu mintea și inima la modelul 


dat nouă de Dumnezeu prin mărturia Sfinților români” (p. 532), ci și ceva mai mult: „ne-am 
propus”, spune d-l L. S. Desartovici in Cuvântul înainte, „ca prin redactarea cărții de față să 
inchegăm un itinerariu care să inlesnească apropierea de taina muceniciei Sfinţilor 
Brâncoveni” (p. 63). Acest mod de abordare a vieții sfinţilor corespunde cu totul ideii cu care 
a pornit părintele Seraphim (Rose) de la Platina-California la publicarea unor vieți de sfinţi în 
revista The Orthodox Word (în anii 1970-1980): în vieţile sfinților putem vedea pe Hristos 
lucrând în continuare în lume. Îl întâlnim direct pe Hristos. Mucenicia Brâncovenilor nu a fost 
un act al curajului personal sau al „disperării” în fața inevitabilului, nu ține nici de stoicism, 
nici de Ubermensch — ea este expresia unci vieţi întregi, a fost rezultatul ei apoteotic. Sunt 
fapte incontestabile care vorbesc în acest sens, adunate aici la un loc, În scrisoarea adresată 
românilor brașoveni din Şchei (din 5 iulie 1701, cu 13 ani înainte de mucenicia sa), domnitorul, 
îndemnându-i cu vorbe bine cântărite să-şi păstreze credința strămoșească, adaugă și o notă 
de asprime: „... încredințați suntem că Dumnezeu unora ca acestora, care ocărăsc şi nu 
cinstesc legea întru care s-au pomenit şi inaintea lui Dumnezeu s-au făgăduit, cu degrabă le 
va răsplăti, că de multe ori aceasta am văzut, că cei ce-și lasă legea şi poftesc alta, iau plată 
de la Dreptul Judecător Dumnezeu...”. A scris aici pe-ndelete tocmai ce va trebui să spună 
repede și cu promptitudine în august 1714 fiului său mai mic (în vârstă de 16 ani), care 
începuse să șovăie — „mai bine să moară în legea creştinească, decât să se facă păgân turc” 
(p. 368). Alt reper; scrisoarea domnitorului către Patriarhul Hrisant Notara. Fiica mai mare, 
Stanca, În vârstă de 28 ani, a murit de o pneumonie galopantă pe 15 martie 1714. lată ce scria 
Brâncoveanul, deși „cu multă strângere a inimii noastre” : „Domnul a dat, Domnul a luat, și 
cum Domnului l-a părut, așa a și făcut. Mulţumim și ne închinăm voinţei Sale sfinte” (p. 266). 
O săptămână și jumătate mai târziu, pe 24 martie 1714, pe umărul domnitorului cra pusă 
năframa neagră a mazilirii (v. p. 266), | 
Chiar a doua zi, pe 25 martie, pe când era sechestrat de turci, Constantin 
Brâncoveanu îi scrie din nou Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara: „„... mazilia noastră, 


și cu astfel de poruncă, încât să ne ducă la Țarigrad cu soția şi 3 copii şi ginerii noştri. Această . 


întâmplare fireşte că este prea plină de jale ... ; dar , deoarece cunoaștem că a venit din 
multele noastre păcate, facă-se voia cea sfântă [a lui Dumnezeu)... Dumnezeu să ne ajute” 
(p, 270). Lar câte alte pregătiri de acest fel vor fi fost în vieţile Martirilor Brâncoveni, nu știm. 
După cum spunea într-o Cuvântare de laudă către loan Constantin Basarab Voievod profesorul 
Sevastos Kimenitul din Trapezunt (înainte de anul 1702); “ Nu mai vorbesc — căci nu le 
cunosc în amănunțime = de virtuțile tainice și duhovniceşti şi ascunse ale Măriei Sale, pe 
care nu le știe decât Dumnezeu... făptuite de Măria Sa în taină și fără ştirea nimănui ...” (p. 
119), 

Dar să nu rămânem cu impresia greșită că domnitorul era înclinat spre fatalism și 
pasivitate, Chiar în clipa plecării spre Constantinopol, acesta îi spune lui Ştefan Cantacuzino, 
cu calm și demnitate; „, Finule Ștefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru 
păcatele mele, facă-se voia Lui, Dacă însă sunt roada răutății omeneşti ... Dumnezeu să-i 
ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mânia teribilă și răzbunătoare a judecății divine” 
(p. 311), Brâncovenii și-au trăit credința! Și să nu ne inchipuim că era ceva „normal” sau 
„dutomat” în acel Ev Mediu încă „neluminat” de științele experimentale! Nu toţi trăiau așa. 





Şi nu ne referim doar la trădători (linia viitorului domn Ştefan, feciorul 
lui Constantin Cantacuzino Stolnicul). Trădănile şi micimea de suflet 
au fost o pacoste degradantă, revenind mult prea frecvent în istoria 
noastră (a se vedea, de pildă, amarul eseu al d-lui G. Constantinescu, 
„Noroiul la români”, publicat inițial în Puncte Cardinale și apoi inclus 
în vol. Gâlceava anticomunistului cu lumea, Ed. Christiana, Bucureşti, 
2002, p. 148 şi urm.). Ne gândim la gesturi de-a dreptul surprinzătoare, 
care dezvăluie un orizont interior straniu. „Trădătorii... numai decât, 
trecând Paştile, au gătit doi boieri... şi i-au trimis la Țarigrad... să 
pârască pe Constantin Vodă... să nu scape cu viaţă...” etc. (p. 344). 

Dar în afară de pregătirea martirajului în şi prin viaţa 
Brâncovenilor, autorii cărții pe care o parcurgem discem şi o notă 
abisală, semnificativ mistică, a celor ce s-au petrecut: „Dacă vom 
mai privi o dată către mucenicia sa, vom pricepe că, prin iconomia 
Proniei lui Dumnezeu, o rânduială minunată s-a plinit în urcușul 
martiriului Voievodului Mucenic. Vestea mazilirii i-a fost adusă chiar 
în Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, miercurea în care luda 
Îl vinde pe Hristos. Deopotrivă s-a petrecut această vânzare și în viața 
lui Brâncoveanu, pentru că în această zi a rodit vânzarea celor cu 
Care mâncase la aceeași masă: Ştefan Cantacuzino era văr cu 
Brâncoveanu și copilărise împreună cu el, iar pe stolnicul Constantin 
Cantacuzino, tatăl lui Ştefan, îl cinstea ca pe un tată al său, acesta 
fiindu-i şi naș la Sfântul Botez. Apoi, timp de două zile, Voievodul a fost arestat în odaia sa, 
iar în Vinerea Mare şi-a început urcușul pe Golgota [...], o Golgotă în care s-a făcut întru 
adevăr următor lui Hristos. În rugăciunile săvârşite în nopțile lungi din Temniţa Celor Șapte 
Turnuri [de la Istanbul), Brâncoveanu a priceput iconomia Proniei dumnezeiești şi în adâncul 
sufletului său a început să înflorească un zâmbet tainic, surâsul celui care a fost învrednicit 
să-şi urmeze Stăpânul. Dar această lumină lăuntrică face parte din taina zâmbetului din 
veşnicie al lui Brâncoveanu, este surâsul Învierii din morți a lui Hristos” (p. 68). 

Ne-am permis să dăm acest citat amplu din volum, întrucât el arată că lucrarea nu 
este o simplă colecţie de documente (fie mai cunoscute, fie de o circulație mai restrânsă, sau 
chiar inedite). Cu discreţie şi economie de mijloace, apar în punctele nodale comentarii 


ziditoare de suflet şi foarte pătrunzătoare. Comentariile unui trăitor cu Duhul. 
„Din această categorie fac parte şi consideraţiile referitoare la un alt aspect al . 


activității Brâncoveanului, politica desfăşurată în anii de domnie: „.... nu în chip zadarnic 
Istoricii îi atribuie lui Brâncoveanu geniu politic. Noi indrăznim să spunem că genialitatea sa 
şi-a avut izvorul atât în acea putere a minții pe care Sfinţii Părinți o numesc discemământ sau 
dreaptă judecată, cât și în blândețea şi cumpătarea sa”, ceea ce l-a ajutat „să ia cele mai 
bune hotărâni pentru neam şi țară, dar și pentru ajutorarea creştinătăţii pravoslavnice” (p. 
41). La urma urmelor, este și firesc să fie aşa. O mare personalitate este un om unitar, 
necompartumentat (neschizoid). Gestul politic al domnitorului Constantin Brâncoveanu se 
află în armonie cu crezul său, îl exprimă şi îl concretizează. Şi dă măsura omului care a fost, 

În această ordine de idei, remarcabil este și Apelul către cititori al Fundației Sfinţii 
Martini Brâncoveni (v. pp. 532-535). Cea mai importantă lucrare a Fundaţiei este considerată 
cea educațională, „elaborându-se proiectul unei Școli confesionale creştin ortodoxe; în 
perspectiva unui Colegiu Naţional „Sfinții Martiri Brâncoveni”. Se face apel la „sprijinul 
tuturor credincioşilor români din țară sau de peste hotare” pentru susținerea acestui proiect 
educațional. Va fi inițiată și o filială a mişcării „Pro Vita”, pe linia începută de Părintele 
Nicolae Tănase de la Valea Plopului. Pe vremunile Brâncovenilor şi Muşatinilor, turcii ne 
ucideau copiii, fie trupeşte, fie sufleteşte. Acum, în epoca ştiinţei şi civilizației, ni-i ucidem 
singuri în proporție de masă, fie trupeşte (înainte de a apuca să se nască), fie sufleteşte (copii 
străzii, copiii teledependenți etc.), Unde eşti tu, Brâncovene Doamne, tu care în 1714, un an 
înainte de începutul domniei lui Ludovic al XV-lea, epoca lui Voltaire şi a enciclopediştilor 
antihristici, ai rostit cuvintele credinței în fața reprezentanților întregii Europe, aparent creştine, 
adunaţi de sultanul mahomedan în jurul unui eșafod 1789 avant la lettre?! | 

Și în această privinţă, schița monografică oferită de Fundaţie ne aduce, puse la un 
loc, documente foarte instructive. A Șaptea treaptă (25) din itinerariul de apropiere de taina 
jertfei martirice a Sfinților Brâncoveni propus de autor (capitolul VIII) ne prezintă ziua de 15 
august 1714 în cronicile străine şi relatările unor martori oculari, iar capitolul LX — în cronicile 
româneşti. Este relevantă orientarea multor observatori diplomatici exclusiv (sau aproape 
exclusiv) spre aspectele politice și economice, sau chiar spre cel al torturilor în sine. Puţini 
și adeseori distorsionat relatează despre aspectul religios al „evenimentului”. Lăsăm pe 
cititor să verifice: mărturisirea de credință a Brâncovenilor nu este pentru nici unul dintre 
occidentalii vremii prilej de reflecţie măcar existențială, dacă nu şi religioasă. Nu le-a atins 
fibra interioară, lar ziarul parizian La Gazette de France îşi „informa” cititorii la un nivel 
foarte „modern”: arestare, problema averii aflate în străinătate, torturile, sugrumare şi 
evacuare în apa mării. Despre eroismul credinței, sau despre eroism pur şi simplu = nici o 
vorbuliță. Nu se vinde bine pe piaţă... 

Nu-i nimic! În ciuda tuturor necazurilor şi dezastrelor, în continuare ,,... în centrul 
Bucureștiului, la Km zero al României, aici, în acest punct, în inima țării, se află Biserica 
Sfântul Gheorghe Nou și mormântul Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu...” Şi acesta 
este la Km zero al neamului nostru ortodox. 

Dumnezeu să le ajute ostenitorilor din Fundaţie, iar la viitoarea ediție să poată 
aduce la lumină monografia în mai multe volume, însoțită şi de un Index de nume şi teme, 


George CĂBAŞ 


05 II "Dup ÎI = 


O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC; | 
TOM GALLAGHER, FURTUL UNEI NAȚIUNI vw | 303 


Toate mineriadele sunt pete negre pe istoria 
postdecembnistă a României, dar cea care a culminat cu 
bătălia de la Costeşti şi s-a încheiat cu pacea de la Mânăstirea 
Cozia a dovedit încă o dată adevărul afirmației preşedintelui 
Emil Constantinescu: “In funcție, dar nu la putere”. De data 
aceasta însă faptele au arătat că nu numai președintele, ci 
Statul ca atare, ansamblul instituțiilor fundamentale a căror 
activitate trebuie să asigure şi să garanteze existența unei 
națiuni, în conformitate cu un complex de norme permanente, 
nu a funcționat. La Costeşti s-a consumat o pagină de război 
civil în care insurgenții au pus pe fugă forțele de ordine şi 
numai lipsa de viziune politică a lui Miron Cozma i-a răpit 
satisfacția de a intra ca un general victorios, în fruntea 
armatei sale, în capitala țării. 

“Guvernul a împiedicat cu foarte mare greutate — 
scrie istoricul britanic Tom Gallagher în Furtul unei națiuni, 
care ar trebui să fie carte de căpătâi pentru toți oamenii 
politici oneşti — preluarea controlului asupra Bucureştilor de 
către mineri. Dacă aceștia şi-ar fi continuat marșul, nu se 
poate şti cum ar fi putut să fie opriți, dat fiind că există 
posibilitatea ca armata să fi refuzat să îndeplinească ordinul 
de a trage în ei. După mineriadă, relațiile dintre corpul de 
ofițeri din armată şi ministrul Babiuc deveniseră tensionate. 
După arestarea pe 17 februarie a lui Miron Cozma, s-a 
aşternut o pace stânjenitoare. Guvernul nu a fost însă în 
stare să-şi impună nici autoritatea, nici popularitatea de care 
se bucura cu un an înainte. O confirmare a acestei slăbiciuni 
a fost neîndoielnic şi soarta pe care au avut-o eforturile de 
a-l aduce pe Corneliu Vadim Tudor în fața justiției”. Aşadar, 
“Nici un început nou, după mineriadă” este constatarea 
sumbră a lui Tom Gallagher pentru ultima parte a guvernării 
CDR. Această guvernare, în care românii îşi puseseră 


nădejdea la începutul ei, va trena apatic, guvernanţii parcă. 


așteptând ca ea să se încheie cât mai grabnic. - 
„Ceea ce însă a salvat, cel puțin pentru moment, 
procesul de dezagregare progresivă a guvernării CDR au 
fost evenimentele externe. Statele Unite, folosind blazonul 
NATO, în zelul lor de răspândire și propăşire a democrației 
în lume (chiar şi “prin foc şi sabie”, la nevoie), în intervenția 
asupra lugoslaviei lui Miloșevici (conflictul din Kosovo), 
din rațiuni militare, au schițat o apropiere faţă de România. 
O situație nouă pentru anemica democraţie românească, 
fapt ce îl îndreptățește pe Tom Gallagher să se întrebe: 
“România și conflictul din Kosovo: momentul de vârf al 
coaliţiei?”. O întrebare mai degrabă retorică, la care tot el 
ne va da răspunsul: “În primăvara anului 1999, evenimentele 
interne au fost eclipsate de conflictul din Kosovo. Campaniile 
aeriene ale NATO împotriva Serbiei, începând din data de 
24 martie, au oferit României 0 detentă în relațiile 
internaţionale de care nu se mai bucurase de mulți ani. NATO 
solicitase României şi Bulgariei anumite facilități militare 
în efortul său de a-l forța pe Slobodan Miloșevici să ofere o 
autonomie semnificativă majorităţii albaneze din Kosovo și 
să pună capăt epurărilor etnice. Importanța strategică a 
României a sporit o dată cu prelungirea războiului aerian şi 
a întocmirii rapide a planurilor pentru o invazie terestră în 
Kosovo. Importanţa flancului sud-est european pentru 
securitatea NATO, subestimată anterior de strategii 
organizaţiei, părea justificată de războiul din Kosovo, Un 
guvern de obicei divizat nu a dovedit atâta unanimitate, cel 
puțin în public, în nici o problemă majoră ca de data aceasta”. 
Consensul cu privire la sprijinul acordat NATO în 
războiul pe care l-a purtat împotriva Serbiei nu a trecut însă 
dincolo de nivelul instituţiilor politice, “Pe 22 aprilie 
Parlamentul a aprobat cererea NATO de folosire nelimitată 
a spaţiului aerian al României (....) Până şi partidul lui [escu 
a preferat să se abțină de la votul parlamentar pentru 
acordarea accesului solicitat la spațiul aerian decât să ia o 
poziţie care putea să-i pericliteze legăturile cu NATO, dacă 
avea să se întoarcă la putere după alegerile ce urmau să se 
țină în 2000”, Nu tot atât de entuziaști au fost însă și românii 
în legătură această legătură îndreptată împotriva unui vecin 
cu care România avusese întotdeauna relaţii cordiale. “Un 
sondaj al opiniei publice, pe 2 aprilie, arăta că doar 1% 
dintre români sprijineau campania militară NATO pentru 


August 2005 NR. 8/176 PAG. 5 


PUNCTE CARDINALE 










Să »y ] ” 
J pi 
.+ re ap Pie 


Mo ile ei te Vii ace Lui 
Ea + a | Ca 3 ui acă 
LA 
pr) Ep 4 3 Ș.A a 






aţi 
ra Pa Ş, 
AI 

- De d PRI 






h i Cade 
SIR da. 
Ce e 


+ 
Zis de Ei 
ne 2 






retragerea trupelor sârbe din Kosovo. Iar în timpul conflictului, MS 
o mare parte a presei şi câteva posturi particulare de televiziune 
au exprimat opinii virulent antioccidentale. Președintele 
Constantinescu a încercat să apere poziţia guvernului, 
declarând: «Pentru țara noastră nu există o altă opțiune 
strategică... Am plasat România ferm pe această cale pentru 
că de-a lungul istoriei ei a suferit prea mult din cauza ezitărilor 
şi schimbărilor de direcție...»”. 

Roadele “politicii ferme” a preşedintelui 
Constantinescu, prin plasarea țării pe orbita intereselor NATO, 
nu au fost nici pe departe cele scontate. Cu toate că România 
a împins această fermitate până acolo încât “pe 18 aprilie a 
refuzat cererea Rusiei de folosire a spațiului ei aerian pentru 
zboruri umanitare către Serbia, iar pe 23 aprilie și-a anunțat 
sprijinul pentru embargoul asupra petrolului anunțat de NATO, 
pentru a-l priva pe Miloșevici de aprovizionarea cu 
combustibil”, pierderile suferite de economia românească nu 
au fost compensate niciodată. 

“După o serie de vizite efectuate într-o succesiune 
rapidă de către personalități importante occidentale — ne 
informează Tom Gallagher -, Constantinescu a declarat pe 
13 iulie: «În fiecare zi vin la Bucureşti personalități de la sume imense de bani societăți de stat falimentare și clientela 
NATO şi de la UE şi ne spun că în timpul conflictului ne-am regimului Iliescu, care au pompat apoi cantități enorme din 
comportat ca un stat membru NATO. Dar nici una dintre banii contribuabililor către bancă, Afacerea Bancorex a fost 
acestea nu ne oferă garanții de securitate și nici nu vorbeşte una dintre petele cel€ mai întunecate din istoria României 
despre recuperarea pagubelor suferite din cauza embargoului,.. postdecembriste, deşi un număr din ce în ce mai mare de 
În timp ce suntem bătuți prietenește pe umăr și suntem felicitați, cetățeni nu făceau nici un fel de distincție în materie de 
pierderile noastre cresc pe zi ce trece» În şase săptămâni de corupție între regimurile dinainte de 1996 și cel de după 
la încheierea războiului, președintele României a descoperit 1996”. 
că declaraţia preşedintelui Clinton din 12 aprilie — «Occidentul Emblematic pentru “reacția slabă şi plictisită a 
va trebui să încerce să facă pentru sud-estul Europei acelaşi opiniei publice” față de corupția din anii guvernării Iliescu 
lucru pe care l-am făcut noi pentru Europa Occidentală după este “cazul Gabriel Bivolaru”. Prin fals şi fraudă, acesta a 


cel de-al doilea război mondial şi pentru Europa Centrală după obţinut de la Banca de Dezvoltare credite în valoare de 20 


Războiul Recey - nu avea să fie dublată de acţiuni concrete”. de miliarde de lei. Cum fapta a fost descoperită, PDSR, al 
Aşadar, o națiune furată din două părți: şi dinlăuntru, şi din cărui membru era, i-a oferit un loc eligibil pe listele partidului. 
afară! | fn S To A "A fost ales deputat, “ceea ce l-a aşezat departe de brațul 
Pentru ca totuşi să existe o despăgubire a statelor nemilos al legii”. Timp de trei ani PDSR a blocat încercările 
care au suferit pierderi substanțiale în urma conflictului din de a i se ridica imunitatea parlamentară. lar când totuşi s-a 
Kosovo, compensaţiile au fost reglementate printr-un acord reuşit să fie înlăturată această piedică, pentru a fi adus în 
denumit “Pactul de Stabilitate”, pe care Tom Gallagher îl fața justiției, “colegii lui parlamentari din PDSR. (sub 
caracterizează ca fiind “mai puțin decât se vede la suprafață”: conducerea lui Adrian Năstase) au mers până acolo încât |- 
“Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, încheiat pe au însoțit la Procuratură în semn de solidaritate!”. 
10 iunie de miniştrii de Externe ai principalelor state Abandonată de Occident printr-un iluzonu Pact 
occidentale, avea să fie o palidă versiune a Planului Marshall. de Stabilitate şi erodată în interior printr-un conflict mocnit 
Declaraţia făcută de Madeleine Albright, că «Europa trebuie între preşedinte şi prim-ministru, dar şi prin neînțelegenle 
să plătească pentru reconstrucția Balcanilon», s-a bătut cap în între partdele care alcătuiau ahanța, România nu reuşea 
cap cu cele ale ministrului de Externe al Germaniei, Joschka să-și găsească drumul spre ieşirea din tragica moştenire 
Fischer. Acesta s-a exprimat clar cu ocazia vizitei sale la comunistă. Ceea ce a accentuat această criză de structură a 
Bucureşti, pe 8 iulie, că Pactul de Stabilitate nu trebuie înțeles statului postdecembnist a fost tentativa directorului general 
ca un mijloc de furnizare de materiale și de recompense în al FPS, Radu Sârbu, “de a încheia procesul de privatizare 
bani pentru pierderile suferite. În schimb, scopul pactului este până în anul 2000”, adică până la expirarea mandatului 
promovarea «oportunităţilor de dezvoltare economică în președintelui Emil Constantinescu. O intenție care echivala 
regiune pe termen lung». Precauţia germană era poate de cu “consolidarea și relansarea economiei româneşti pe altă 
înțeles, dat fiind că Germania, statul cel mai bogat din Uniunea bază de proprietate”. Acest program de privatizare, dar mai 
Europeană, ar fi trebuit să contribuie cel mai mult la orice ales cele câteva reuşite răsunătoare în aplicarea lui, au avut 
plan de tip Marshall, deoarece Statele Unite lăsaseră de înțeles darul să afecteze interesele clientelei PDSR, avantajos 
că, în ceea ce le priveşte, contribuția lor va fi reprezentată cuibărită la conducerea întreprinderilor de stat vizate de 
mai ales de finanțarea campaniei militare din Kosovo”. procesul de privatizare. În Parlament, reprezentanţii PDSR 
Paradoxal, dar deşi regimul Constantinescu a spnjinit și PRM, fideli cuvântului de ordine lansat încă din decembrie 
efectiv NATO în conflictul din Kosovo, pe plan intern — este "89 de “bătrânul bolşevic” Ion Iliescu: “Păstrați structurile!”, 
de părere autorul Furtului unei națiuni — “Kosovo stimulează s-au revoltat, protestând energic. Ei pretindeau că 
o revenire a PDSR”. Pe fondul lipsei de popularitate a întreprinderile “strategice” erau vândute sub valoarea de 
sprijinului acordat de România Statelor Unite în agresiunea piaţă, că ar fi existat lipsă de transparență şi corupție în 
asupra Serbiei, PDSR a reușit să evite deschiderea unor organizarea licitaţiilor.” Evoluţia “cazului Radu Sârbu” a 
procese penale pentru jefuirea avuţiei naţionale de către degenerat într-o criză politică dramatică, pe care Tom 
clientela sa politică, şi chiar de către unii membri marcanţi ai Gallagher o prezintă succint sub titlul “Demiterea lui Radu 
partidului, fapte săvârșite în perioada în care partidul lui lon Vasile”, 
Iliescu s-a aflat la putere; “Gradul de popularitate a PDSR — Totul a început de la ostilitatea miniştrilor PNȚCD 
constată Tom Gallagher - era în continuă creştere, iar în timpul faţă de prim-ministrul Radu Vasile, de asemenea, cel puțin 
conflictului din Kosovo acest partid a reușit să devanseze formal, membru PNŢCD. Pentru a-şi reduce contestatarii la 
CDR. Toate acestea s-au întâmplat în pofida dezvăluirilor tăcere, Radu Vasile a ordonat un control al gestiunilor 
apărute în presa cotidiană cu privire la jefuirea celei mai mari acestora, efectuat de AVAB (agenţie guvernamentală 
bănci de stat a României, Banca Română pentru Comerţ 
Exterior (Bancorex), în timpul ultimului mandat al PDSR. Între 
1990 și 1996, Bancorex a imprumutat în mod discreționar cu 


(continuare în pag. 6) 
Gabriel CONSTANTINESCU 


























PAG. 6 Nr. 8/176 August 2005 





ORADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC 


(urmare din pag. 5) 


condusă de Ovidiu Grecea, o persoană de moralitate îndoielnică, dar devotat premierului). Cotidianul România 
liberă a făcut public acest conflict intestin al PNȚCD, “cerând cu insistenţă înlocuirea lui Vasile cu Sârbu, 
susținând că țara are nevoie de un prim-ministru ardelean — tânăr, ferm şi în acelaşi timp cu principii morale... 
clare”. Ziarul pretindea că „aflase din «surse de încredere» că Palatul Cotroceni şi liderii PNŢCD plănuiau să- 
| schimbe pe premier şi să «recomande o personalitate care să se opună balcanismului»”, Cât de ferme erau 
“principiile morale” ale lui Radu Sârbu, prezumtivul viitor prim-ministru, şi în ce măsură liderii PNŢCD se vor 
opune “balcanismului” în politica dâmboviţeană se va vedea curând, când acțiunea de schimbare a lui Radu 
Vasile se va transforma într-un spectacol grotesc, dovedind încă o dată gravele carențe morale şi profesionale 
ale oamenilor politici români, indiferent de culoarea partidului pe care-l reprezintă. Dar să-l ascultăm pe Tom 
Gallagher: “Scenariul s-a desfăşurat întocmai imediat după încheierea summit-ului UE de la Helsinki, pe 14 
decembrie 1999, când întreaga atenție s-a concentrat asupra hotărâni UE de a invita România să înceapă 
negocierile de aderare. In aceeaşi zi PNȚCD a anunțat că îi retrage spnjinul politic lui Radu Vasile şi că le va 
cere miniştrilor săi să părăsească guvernul. În scurt timp, peste jumătate din miniştri s-au retras, dar Radu 
Vasile a refuzat să plece din fruntea cabinetului şi a fost revocat din funcție prin decret prezidențial”. Comentatorii 
politici s-au întrebat în ce măsură decizia preşedintelui a fost constituțională, rezultatul acestei incertitudini 
concretizându-se într-o serie de controverse penibile, dăunătoare țării tocmai în momentele în care ni se oferea 
şansa de a adera la UE. In cele din urmă, “primul-ministru a acceptat sfidător să demisioneze, cu condiția să 
primească preşedinţia Senatului, demnitate devenită vacantă după ce deținătorul ei fusese numit ministru de 
Externe în noul cabinet”. 

După două încercări eşuate de a găsi un prim-ministru eficient în propriul partid, PNŢCD, la insistenţele 
preşedintelui Constantinescu, a făcut apel la un tehnocrat pentru funcția de şef al puterii executive: Mugur 
Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale. De altfel eşecul era previzibil. Din lipsă de cadre autentic “țărăniste” 
(cele valoroase pieriseră în temnițele comuniste, iar puținii supraviețuitori erau depăşiţi biologic şi nu numai), s- 
a recurs la “noii veniți” de după decembrie '89, aproape toți provenind din rândurile PCR, al căror ataşament 
față de doctrina creştin-democrată (de asemenea străină național-țărănismului autentic, dar adoptată din rațiuni 
conjuncturale) era iluzoriu. Victor Ciorbea, provenit în PNŢCD din ramura de stânga a mişcării sindicale, şi-a 
creat repede un partid propriu, Alianța Naţională Creştin Democrată (ANCD), pentru a concura PNŢCD, iar 
Radu Vasile nu a avut nevoie să recurgă la o astfel de soluție pentru a se menține în “elita” politicienilor; 
concepţia politică a lui Radu Vasile — ne spune Tom Gallagher — era atât de vagă şi de oportunistă „încât el ar 
fi putut fără nici o greutate să păsească un loc în oricare dintre principalele partide rivale”. 

Mugur Isărescu era o personalitate remarcabilă ca profesionist în domeniul bancar. “Nimeni nu a 
deținut o funcție publică de importanță majoră — îl caracterizează autorul Furtului unei națiuni — pentru 0 vreme 

atât de lungă în afară de Isărescu, care s-a aflat la cârma BNR din 1991 şi a întreținut relații bune cu toate 
partidele din spectrul politic. EI fusese prețuit în mod special pentru abilitatea sa de a apăra moneda națională 
în perioadele de criză. Mâna sa fermă la conducerea BNR a asigurat stabilitatea atât de necesară unei economii 
lipsite de un puternic avânt în reformă (...) Avansarea lui Isărescu a coincis cu un grad fără precedent de sprijin 
popular pentru cererea României de integrare în Uniunea Europeană. Președintele UE, Romano Prodi, în cursul 
unei vizite la Bucureşti, în 12-13 yanuarie 2000, s-a arătat optmist în legătură cu şansele de aderare ale gazdelor 
sale (...) Pe 15 februarie s-au deschis oficial negocierile cu Comisia Europeană, iar la mijlocul lunii martie 
România şi-a prezentat strategia de dezvoltare pe termen mediu, pentru perioada 2000-2006”. 

Dar recunoaşterea competenţei și respectul de care se bucura noul prim-ministru în forurile de 
conducere ale UE nu erau suficiente ca să i se pretindă să rezolve, în scurtul timp pe care-l avea la dispoziție, 
ceea ce nu se rezolvase într-un întreg deceniu. Primul obstacol major pe care a trebuit să-l depăşească a fost 
lipsa de unitate a guvernului pe care l-a preluat. Miniștrii puneau mai presus de interesele țării interesele 
partidelor din care făceau parte, La lipsa de unitate de vederi, se adaugă lipsa unui minim spirit de decenţă în 
ședințele de guvern. “Una din realizările lui Isărescu a fost impunerea ordinii în ședințele de guvern. Pe vremea 
lui Radu Vasile — ne spune Tom Gallagher — aceste şedinţe se țineau într-o atmosferă de fum de țigară, cu 
telefoanele mobile zbârnâind în continuu și cu pălăvrăgeli între miniştri, Isărescu a interzis fumatul şi a instalat 
un câmp electronic în jurul sălii de ședințe a cabinetului, pentru a împiedica funcționarea telefoanelor mobile...” 
| La calitatea îndoielnică a miniştrilor se adăuga calitatea personalului superior din ministere, format în 
anii regimului comunist, preluat de regimul Iliescu și îndemnat imperatiy de doctrinarul “democrației originale” 
să păstreze nealterate structurile administrației de stat de dinainte de decembrie 1989. “Ministerele — constată 
în continuare universitarul britanic —, în marea lor majoritate, duceau o lipsă de personal competent și motivat, 
precum și de resurse necesare ridicării capacității administrative. Birocraţi cu lungi state de vechime, neîncrezători 
în schimbare, erau încă înșurubaţi în mai multe ministere. În plus, numirea unui personal calificat şi capabil în 
ministere nu a ținut pasul cu plecarea nucleului acestui gen de funcționari în slujbe bine plătite din sectorul 
privat...” 

Cât priveşte sarcina principală pe care ar fi trebuit să şi-o asume regimul patronat de preşedintele 
Constantinescu, sarcina impusă cu insistență și de UE ca “drepturile de proprietate călcate în picioare in 
perioada comunistă să fie respectate și să fie asigurată restituirea proprietăţilor confiscate, dacă România era 
hotărâtă să realizeze progrese în cadrul negocierilor de aderare”, ea nu a fost rezolvată de guvernul Isărescu, 
Este drept că în august 1999 “Camera Deputaţilor a votat o lege menită să-i despăgubească pe foştii proprietari 
pentru pierderea caselor lor”, Dar era o lege şchioapă, care de fapt dădea mai multe drepturi churiaşilor, 
majoritatea nomenclaturiști și securiști, decât proprietarilor de drept. Și cu toate acestea, P DSR, în frunte cu lon 
Iliescu, s-a năpustit “cu mânie proletară” împotriva acestei legi, “promițând să o răstoarne o dată cu venirea lor 
la putere”, lar Adrian Năstase, prim-vicepreşedintele partidului, îi ținea isonul, declarând că “guvernul actual 
dorea să restaureze puterea interbelică deținută de o oligarhie limitată”, Concluzia la această problemă majoră, 
de care depindea intrarea României în Uniunea Europeană, este formulată sec de Tom Gallagher: “Problema 
generală a drepturilor de proprietate a rămas astfel nerezolvată și cu largi perspective de a fi o permanentă 
sămânță de conflict”. 

Prezența lui Mugur Isărescu în fruntea guvernului pentru o perioadă scurtă, într-un an electoral, prin 
forța împrejurărilor, nu a avut drept urmare prefacerile de substanță care să marcheze o ruptură totală de 
trecutul comunist, condiție imperativă pentru dăinuirea naţiunii. Dar principalul obstacol in calea acestui obiectiv, 
de a cărui împlinire depindea integrarea în Uniunea Europeană, a constituit-o calitatea mai mult decât îndoielnică 
a clasei politice, “Vorbăria goală — constată cu o nedisimulată amărăciune Tom Gallagher — despre înclinația 
către modernitate și atitudinea pro-occidentală, dublată de aderarea la o abordare monopolistă şi autoritară a 
politicii, a rămas o trăsătură puternică a deceniului care a urmat revoluției din 1989”, 

(Va urma) 


PUNCTE CARDINALE 





Duminică 3 iulie 2005, în comuna Isverna, în nordul judeţului Mehedinţi, 
a avut loc sfințirea monumentului ridicat de Asociaţia Foștilor Deținuți 
Politici din Turnu Severin pentru cinstirea memoriei celor trei martiri 
anticomuniști ucişi la 31 martie 1949. În ciuda vremii ploioase, au participat 
sătenii din Isverna şi din satele vecine, cum şi din cei ce i-au cunoscul pe 
cei trei tineri. Biserica satului a fost plină. P. S. Nicodim, Episcop de 
Severin şi Strehaia, cu un sobor de preoți, a slujit Sf. Liturghie, după care 
a urmat pomenirea şi sfințirea monumentului. 

Cele întâmplate în martie 1949 sunt relevante în privința negrei 
perioade comuniste prin care a trecut țara noastră. Patru tineri din Grupul 
Fraţilor de Cruce mehedinţeni au hotărât să ia calea muntelui şi să se 
alăture grupurilor de luptători anticomuniști din Munţii Banatului. In acea 
perioadă se spera într-o conjunctură favorabilă pentru ieşirea țării noastre 
din zona de influenţă sovietică, deci îndepărtarea conducerii comuniste. 
Tinerii pleacă în grabă, nepregătiți îndeajuns, pe o vreme heprielnică de 
sfârşit de martie, fără o călăuză care să cunoască bine zona, fără o 
destinaţie precisă. Sunt găzduiți la Prejna, la recomandarea unui coleg. 
Sătenii sesizează prezența unor tineri străini şi anunţă autorităţile locale. 
Sunt puşi în situația să părăsească satul. Fără călăuză, greşesc drumul şi, 
în loc să iasă spre Herculane, urcă spre Isverna. Obosiţi, spre seară 
ajung la colibă, unde se hotărăsc să rămână peste noapte. Aurică Firulescu 
îi părăseşte, nefiind de acord cu riscul de a găzdui la coliba unui necunoscut. 


| Gazda îi primeşte, dar bănuind că ar fi partizani, îi trădează. Anunţă 


imediat autorităților din sat prezenţa lor. A doua zi îi trimite cu fratele său, 
nu spre Herculane, ci spre Isverna. Într-un loc bine stabilit îi aşteptau 
înarmaţi comuniştii zeloşi din zonă: şeful de post, învățătorul, brigadierul 
silvic, pădurari. Îi iau prin surprindere, fără somaţie, şi trag în plin. Cud 
pe rând, morți pe loc, Gheorghe Eftimiu şi lon Bocârnea. Eugen Bocârnea 
moare abia după ce suni transportați în sat. Nu s-a găsit asupra lor nici o 
armă. 

A doua zi este adus tatăl fraţilor Bocârnea să recunoască cadavrele. 
A trecut prin fața ucigaşilor copiilor săi, a intrat la şeful de post, s-a uitat 
la nişte fotografii şi a zis scurt: „Da, Sunt băieţii mei!". Ce va fi fost în 
sufletul acelui părinte! Sunt îngropați toți trei intr-o ladă de lemn, în 
marginea cimitirului din 
sat. Această groaznică 
crimă a zguduit comuni- 
tatea liceană a Severinului 
şi a i-a urmărit mult timp, 
Ca un coşmar, pe oamenii 
satului Isverna. 

Astăzi, după 56 ani, 
este de neînțeles cum dintre 
românii satelor noastre, 
oameni cu suflet curat, 
s-au putut găsi câțiva 
ticăloşi care să ucidă trei 
tineri neînarmaţi, bănuiți 
doar că ar avea legătură 
cu luptătorii anticomuniști 
din munţi. Comunismul a 
creat monştri! Ticăloşia 
crimei lor a rămas nepedep- 
sită de rânduielile statului 
comunist. Dumnezeu, însă, P5 
nu a întârziat să-i pedep- PO 
sească pentru fapta lor: la 
scurt timp, toți au avu parte 
de un destin tragic. 

Munţii Mehedinţilor 
şi Munţii Cernei veghează 
cu măreția lor gravă pe cei 
înfrățiți pentru totdeauna 
prin sacrificiul vieţii cu 
destinul țării, depunând 
astfel mărturie de sânge 
pentru Credinţă, Țară şi 
Neam. Veşnică să le fie 
pomenirea! 








n i ii 





E curios faptul că un om cu puterea de 
discernământ a d-lui Octavian Paler constată de-abia 
acum cât de generalizat este sistemul ticăloşit care 
„guvernează” azi România. Căci după propria-i 
mărturisire, dumnelui de-abia acum observă că „acest 
sistem nu se rezumă doar la PSD. Tot în sistemul 
ticăloșit se află şi «fiţele» d-lui Voiculescu şi «soluția 
imorală» pe care o oferă când unora, când altora. Se 
află şi o parte din democrați [ba chiar cea mai mare 
parte, am spune noi — n. n.], chiar dacă şi-au vopsit 
fesenismul în portocaliu. Se află şi acei liberali [nu 
puțini — n.n.) care au doctrina în PNL şi buzunarele în 
PSD. Se află şi «răcnitorii» din PRM şi «tăcuții», cu 
agendă proprie, din UDMR. Se află, practic, toţi 
parveniții, toți panglicarii, toți lăutarii care cântă pe la 
diverse cumetrii politice”. Cu experienţele pe care le- 
a trăit şi cu puterea sa de observator al fenomenelor 
sociale, dumnealui ar fi trebuit să observe demult că 
aşa-zisa clasă politică românească (inclusiv o mare 
parte din țărăniştii astăzi ieşiţi din joc) e ticăloşită în 
fibra ei, ab origine. l-ar fi fost suficientă, pentru a-şi 
da seama de acest lucru, doar decepția pe care 
mărturiseşte că i-a provocat-o guvernarea CDR. 
Pentru că oamenii politici din România nu s-au 
schimbat peste noapte. lar eventualele figuri nou 
apărute pe scena politică descind, în marea lor 
majoritate, din aceeaşi specie de „dăunători” ca şi 
predecesoni lor ieşiţi la pensie. 

Spuneam cu altă ocazie că „atât cele două 
Camere ale Parlamentului, cât şi fotoliile executivului, 
sunt ocupate, cu foarte rare excepții, de același soi de 
indivizi grobieni şi venali, puşi pe căpătuială şi 
nesimţitoni la durerile cetăţeanului de rând, ca şi cei 
de dinaintea lor”, Şi mai spuneam atunci că prestațiile 
acestora nu se deosebesc prea mult de prestațiile 
predecesorilor lor, iar măsura importanţei schimbării 
care a avut loc în România spre sfârşitul anului trecut 
este dată aproape exclusiv de prestațiile preşedintelui. 
De altfel, lucrul acesta îl recunoaşte și d-l Paler. Căci 
iată ce spune dumnealui (în acelaşi editorial din care 
am luat citatul reprodus mai sus): „...am votat pentru 
Traian Băsescu, deși d-l Băsescu nu reprezintă nici pe 
departe modelul meu de «bărbat de stat». L-am 
considerat a fi singurul capabil să se bată cu «sistemul 
ticăloşit». Şi nu pentru că Traian Băsescu ar fi un 
personaj neprihănit sau un personaj moral. Mi-am zis 
că vorbitorii despre morală, idealiştii, visătorii n-au 
nici o şansă în faţa canaliilor pe care se sprijină 
«sistemul ticăloşit». Unica lor şansă e să se facă de 
râs, jucând rolul lui Don Quijote. În schimb, unul ca 
Traian Băsescu își poate trage reuşita tocmai din 
defectele sale [subl. n.]. Dovadă că a fost singurul 
politician care i-a putut speria pe învârtiții din PSD. 
Nimeni nu i-a făcut faţă, căci, în luptele cu parul, 
Băsescu nu prea are adversari, În plus, calitățile sale 
de demagog puteau asigura și o bază democratică 
parului mânuit de e]. Ceea ce s-a şi întâmplat”. 

Cu toate acestea, spre surprinderea multora, 
d-l Paler optează totuși pentru sistemul ticăloşii, de 
vreme ce, după cum declară într-un editorial, se reține 
să ridice piatra împotriva „învârtitului” de Ja Palatul 
Victoria, dar aruncă, în schimb, cu pietroie însoțite 
de reproșuri în „păpușarul” de la Cotroceni, precum 
și în doamna Mona Muscă, pe care o acuză că ar face 

jocul președintelui Băsescu, Și pentru a-și justifica 
opțiunea, dumnealui construiește o „ipoteză” pe cât 
de surprinzătoare, pe atât de puerilă pentru un 
observator al vieţii politice de cahbrul său. Căci iată 
ce spune în editorialul amintit, în legătură cu „Joaca” 
de-a demisia a premierului: „Poate că d-l Tăriceanu s- 
a săturat să fie un executant șef, la dispoziția umorilor 
lui Traian Băsescu, și s-a hotărât să fie, în fine, şeful 
Executivului. Adică să-i comunice d-lui președinte, 
când de revarsă peste malurile Constituţiei. [...] Poate 
că d-l Tăriceanu nu mai vrea să fie o marionetă trasă 
de sfori de păpuşarul de la Cotroceni. Le lasă această 
«plăcere» celor din PD. Poate că d-] Tăriceanu nu 
mai este dispus să accepte O democraţie în care Iraian 
Băsescu bate cu pumnul în masă: «Comanda la mine! 


PUNCTE CARDINALE 
D-L PALER FAȚĂ CU “SISTEMUL TICÂLOŞIT” 





». Ipoteza mea nu c, desigur, decât o ipoteză. Dar dacă 
ea e valabilă, eu unul înclin să-l respect pe d-l Tăriceanu 
pentru orgoliul regăsit şi să-i urez noroc”. 

Dar, atât cât se poate vedea, lucrurile nu stau 
deloc aşa. D-l Tănceanu nu s-a răzvrătit din interese 
nobile şi principiale, legate de mai binele obştei, nici 
pentru a-l împiedica pe preşedinte „să-şi şteargă pantofu 
cu Constituţia pe care a jurat” (citat din d-l Paler), ci 
din motive mult mai pragmatice, meschine chiar. În 
legătură cu această problemă, să-mi fie permis să 
„construiesc” şi eu, asemeni d-lui Paler, o ipoteză: d-l 
Tăriceanu a făcut acest gest, poate, şi dintr-o de înţeles 
şi omenească invidie pe Traian Băsescu, care, datorită 
personalității şi dinamismului său, a reușit, la scurt timp 


după câştigarea alegerilor, să schimbe raportul de forțe // 
din cadrul Alianţei, în favoarea PD. De unde la început |/ 
4 


liberalii erau vioara întâi a acestei Alianțe, după alegeri 
rolurile s-au inversat. Desigur, s-ar putea să fie şi asta, 
dar motivul principal al revoltei d-lui Tăriceanu şi al 
celor care îl susțin (liberali şi chiar unii dintre democrați) 
este altul mult mai pragmatic, şi anume interesul 
economic. Cea mai mare parte a echipei care este astăzi 
în fruntea trebii (şi în rândul acestora îl includ şi pe 
premier) nu au fost animați să acceadă în aceste poziţii 
de cine ştie ce sentimente nobile, altruiste, ci au făcut- 
o pentru a se căpătui, sau, cei deja căpătuiți, pentru a- 
şi rotunji şi apăra agoniseala. Din aceste motive, ei au 
tot interesul „de a menţine în funcție un guvem slab, 
fără autontate”, care să nu le încurce socotelile. Aşa se 
explică înverşunarea cu care prim-ministrul s-a opus, 
încă de la început, anticipatelor, prin care, dacă ar fi 
avut loc în timp util, Alianţa ar fi obținut, mai mult ca 
sigur, o majoritate confortabilă, ce i-ar fi permis o 
guvernare mai eficientă, iar preşedintelui Băsescu însuși 
i-ar fi pus la îndemână „temeiuri constituționale” pentru 
a putea „mânui cu succes parul” împotriva corupției 
generalizate. | i 

În strădania sa de a bloca alegerile anticipate, 
premierul Tăriceanu a fost sprijinit, atât de partenerii 
de circumstanță din coaliția guvernamentală (UDMR şi 
PUR), cât şi de opoziția pesedistă. Spnijinind „viclean” 
pe premier în disputa sa cu preşedintele pe tema 
alegerilor anticipate, PSD a fisurat serios Alianța, creând 
totodată şi impresia că PNL ar fi „infiltrat”, ceea ce-i 
foarte grav dacă-i adevărat, deoarece, în acest caz, 
„vasul” Alianţei, deocamdată doar fisurat, ar risca să se 
facă țăndăni. Și atunci să te ţii criză! Căci nu există, din 
păcate, nici o alternativă funcțională la actuala 
guvernare. Toţi îşi dau seama de acest lucru, dar toți 
îşi văd de interesele lor, menajându-se complice unii pe 
alții. Doar președintele Băsescu, care nu a renunțat la 
„marota” sa în legătură cu lupta împotriva corupției, 
mai aruncă, din când în când, câte o petardă în ograda 
guvernului, producând panică în Palatul Victoria. 

O astfel de petardă a explodat în curtea 
guvernului chiar zilele trecute, cînd preşedintele a făcut 
afirmația „că există pericolul ca membri ai guvernului 
să intre sub influența unor grupuri de interese 
economice”. A spus-o cu menajamente, dar el știe precis 
că unii dintre membrii executivului sunt deja sub 
influența unor astfel de grupuri. O ştie dumnealui de la 
serviciile secrete, probabil, dar o putem deduce şi noi 
din circul la care asistăm aproape zilnic. În ultimul timp, 
suntem informați tot mai des de arestări spectaculoase, 
urmate de eliberări la fel de spectaculoase. Dacă ar fi 
să ne referim numai la cazul Dinu Patriciu și ar fi 
suficient să ne dumirim cam despre ce este vorba. Eu 
refuz să cred că arestarea acestui magnat al petrolului a 
fost făcută din greşală. Refuz să cred că cei care au 
instrumentat acest caz nu au avut probe temeinice pentru 
a-l pune sub acuzare, după cum refuz să cred că cei 
care au semnat mandatul de arestare au făcut-o cu ochii 
închişi. Cum au evoluat ultenor lucrurile — se ştie, La 
doar câteva ore de la incarcerarea sa, în plină noapte, 
d-l Dinu Patriciu a fost pus în libertate, fiind scos și de 
sub urmărirea penală. Acest lucru nu putea fi posibil 
fără intervenţia cuiva foarte mare. Nu este greu să ghicim 
cine este acest „cineva foarte mare” care, în miez de 
noapte, a intervenit providențial pentru salvarea celui 


August 2005 NR. 38/1760 PAG. 7 





Si 
(007 / ! 


Et 27 FI 
> i 


E 4// 
d bi 

Zi 200////4 
09 497//4/ 


căzut în nenorocire, dacă ținem cont de relația strânsă 
de prietenie dintre acesta din urmă şi d-l Călin 
Popescu-Tăriceanu, precum şi de relațiile de afacen 
dintre cei doi. Sigur, aceasta nu e decât o ipoteză. 
Dar dacă llucrunile stau cumva chiar aşa, ce ne facem 
în acest caz, d-le Paler? Îi mai urăm noroc d-lui 
Tăriceanu sau „ridicăm piatra”? 

Dar să revenim la preşedintele Băsescu. D-l 
Paler nu-i poate ierta acestuia faptul de a-l fi 
decepționat. Nu-l poate ierta pentru că i-a înşelat 
încrederea pe care a investit-o în el atunci când l-a 
votat. Căci, culmea, d-l Paler a votat pentru cel în 
care acum azvârle cu pietre: „În decembrie trecut 
mărturiseşte dânsul — am votat pentru Traian Băsescu, 
deși d-l Băsescu nu reprezintă nici pe departe modelul 
meu de «bărbat de stat». L-am considerat a fi singurul 
capabil să se bată cu «sistemul ticăloșit»...” Foarte 
bine. Mulţi dintre cei care l-am votat, am făcut-o din 
aceleaşi considerente. Să-l lăsăm deci să-şi facă treaba 
(căci se pare că e pus pus pe treabă) şi să-i dăm şi 
răgazul necesar pentru aceasta. Altceva nu avem ce 
face, căci revenirea PSD la putere nu este de 
conceput, iar altă alternativă funcțională la actuala 
guvernare am stabilit că nu există. 

Deci, donquijoteşte sau nu, suntem 
condamnați să mergem pe mâna marinărească a d- 
lui Băsescu şi să-l acceptăm aşa cum este, speriînd 
că se va ține măcar în parte de cuvînt. Şi punându- 
ne nițeluş nădejdea şi în Dumnezeu, nu numai în 
oameni... 


Demostene ANDRONESCU 








PAG. 8 Nr. 8/176 August 2005 





BISERICII 


ORTODOAL 
DE STIL VE“ 


Cazul de la Tanacu a mai aruncat pe piața mass-media o diversiune 
Ieromonahul Daniel Corogeanu ar fi fost, chipurile, în legătură ba cu Biserica 
Rusă, ba cu Biserica Stilistă, de unde au apărut, vezi Doamne, abaterile canonice, 
dar şi excesul său de zel. Pentru o dreaptă lămurire, am decis să publicăm un 
documentar despre istoria Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi (sau despre “stiliști”, 
cum sunt credincioşii ei denumiți în popor). Cu atât mai mult cu cât, din 
necunoaştere sau rea-voinţă, stiliştii sunt confundați frecvent cu ortodocşii de rit 
vechi (lipovenii), o mişcare schismatică a Bisericii Ruse, şi au fost persecutați în 
perioada interbelică, consideraţi fiind drept “rusofili”, dar mai ales de către 
regimul comunist. Or, nimic nu este mai jignitor pentru nişte români, care dorm cu 
icoana lui Ștefan cel Mare deasupra capului, decât să fie declaraţi. 








„ruşi! 


Calendar iulian contra calendar gregorian 


De 81 de ani, adică din 1924, de la introducerea calendarului gregorian în 
Biserica Ortodoxă, lumea creştină prăznuieşte separat cele mai mari sărbători 
bisericeşti. În timp ce majoritatea românilor abia î îşi revin după cheful de Revelion, 
carca 1 milion de ortodocşi români de stil vechi, la care se adaugă ruşi, ucrainieni 
şi sârbii, fără a-i mai pune la socoteală pe basarabeni, se pregătesc de Ignat şi de 
sărbătorirea Crăciunului, adică a Naşterii Mântuitorului lisus Hristos 

În Iugoslavia şi Rusia, la Ierusalim ŞI în Sfântul Munte Athos este utilizat 
calendarul iulian, iar în celelalte țţăn ortodoxe — cel gregorian, introdus în Biserica 
Catolică incă din 1582. Considerând modificarea calendarului drept o modificare 
a Pascahei stabilite la primul Sobor Ecumenic de la Niceea (anul 325) şi a dogmelor 
ortodoxe, mai mulți credincioşi din Grecia, Bulgaria şi România au organizat Biserici 
separate față de cele oficiale. Cu toate că au acceaşi mărturisire de credinţă ortodoxă, 
aceste Biserici sunt considerate disidente, deoarece şi-au organizat o ierarhie proprie. 
În România, o dată cu modificarea calendarului, a luat naştere Biserica Ortodoxă 
Română de Stil Vechi, sau “stilistă”, cum este ea denumită popular, iar credincioşii 
ei serbează Crăciunul pe ? ianuarie şi Anul Nou pe 13 ianuanie. 


— n ge par 


Dr 


ri 


F-r remi dr 


sp i si 
44 


4 r A 


za Pi 


A. ma 17 i 
Per dr te tra 
Li i 


eat 
papat 


a Pa Remi 


lee Sthrettrtiriri 
so vepaeeețe 


DI Da, 4 5... 


se vttttotttra 


9 5913 i 





„= 
- 


.._ 


Zi 50907 3-5 pe ceapă ra gt uă i 
„mo sonola Statioara ci Pr 


; [] 
| 


ci 4 A p Au) +a. 


A a Sl fa 





nu 


va a SĂ 


2? $ 
Hram la Slătioara 





La 1 octombrie 1924, Biserica Ortodoxă a acceptat înlocuirea calendaruilui 
iulian cu cel gregorian. Imediat a apărut o aprigă dispută în presa creștină a 
vremii, susținută de nume precum Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu sau Vasile 
Băncilă, dispută care continuă, pe alocuri, şi în zilele noastre. Adepții calendarului 
gregorian consideră normală modificarea, deoarece vechiul calendar avea o 
întârziere de 13 zile, în timp ce “tradiționaliştii” susțin că prin această schimbare 
s-au adus modificări atât dogmelor, cât şi ordinii fireşti întemeiate de apostoli. Cu 
atât mai mult cu cât între 1926 și 1928 Paştele ortodox a fost serbat o dată cu 
Bisenca Catolică, Acest eveniment a generat opoziţia unui mare număr de clerici, 
proveniți din Mănăstirea Neamţ, în frunte cu ieromonahul Glichene Tănase, care 
împreună cu mii de credincioşi au constituit primul nucleu al Bisencii Ortodoxe 
Române de Stil Vechi: (BOSV). 


Caterisiţi pentru neascultare 


Ghcherie Tănase s-a născut în anul 1890 şi a îmbrăcat de tânăr rasa 
monahală la celebra Mănăstire a Neamţului, ctitorită de Binecredinciosul Voievod 
Ştefan cel Mare şi Sfânt. Schimbarea calendarului, în 1924, l-a surprins pe Glicherie 
cu rangul de ieromonah. Împreună cu alți 30 de călugări din aceeași mănăstire, el 
a refuzat să se conformeze Sinodului, continuând să slujească după vechiul 
calendar, Pentru a se evita o situație neplăcută, ieromonahul Glicherie a fost numit 
stareţ la Schitul Pokrov, Numai că şi aici a continuat să slujească după calendarul 
iuhan. Cazul nu era singular în România şi se ajunsese la o adevărată harababură 
Unele bisenci şi mănăstini țineau Paştele şi sărbătorile la o dată, în timp ce altele 
după 13 zile, spre uimirea credincioşilor, care nu mai înțelegeau nimic 

Patriarhul Miron Cristea, fost greco-catolic, a hotărât, împreună cu 
Sinodul, acceptarea numai a calendarului gregonan. Din acel moment, zeci de 
călugări, în frunte cu Glicherie Tănase, au fost caternisiți şi alungați din mănăstiri 
pentru neascultare, 


FITE prerpzzar 


PE iale d 
— 


IP i 0 . 


dare pai rara TEI date 


d A nah ÎN _ IDE ş . 


Ă ARĂ perie 


. 
sd by 








PUNCTE CARDINALE 





Condamnat la moarte şi salvat miraculos 


leromonahul Glicherie Tănase, consecvent ideilor sale şi tradiției ortodoxe, 
la care nu a renunțat niciodată, a început să caute un sprijin În anul 1925. impreună 
cu alți preoți şi câțiva credincioşi, a făcut o vizită la Ierusalim şi Muntele Athos, 
pentru a se consulta cu personalități ale Ortodoxiei. În urma întâlnirilor avute, 
printre care şi cu Patniarhul Ierusalimului, Damianos, Glicherie Tănase s-a întors 
in țară ŞI, impreună cu zeci de mii de adepți, a început construirea de biserici şi 
parohii ortodoxe de stil vechi. Sediul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a fost stabilit 
lângă Neamț, în localitatea Vânători, unde a început construcția unei mari mănăstiri 

In 1936, activau nu mai puțin de 35 de parohii ale acestei biserici 
Dezvoltarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a pus pe gânduri Biserica oficială, 
care, împreună cu poliția ŞI Jandarmeria, a început o campanie agresivă. Bisencile 
de stil vechi au fost închise, iar călugării şi călugărițele au fost încarcerate în două 
mănăstiri. Mănăstinile Dobru şi Cucova au fost demolate şi reconstruite de trei 
or1, tar ieromonahul Pambo a murit din cauza bătăilor primite. Alţi $ călugări au 
murit ucişi în bătaie şi mai multe zeci de civili au fost arestați. Ca urmare a acestor 
acte, în 1936 au avut loc în mai toată Moldova numeroase demonstrații. În 
septembrie 1936, la Piatra Neamţ, mai multe mii de adepți ai vechiului calendar au 
protestat împotriva abuzurilor la care erau supuşi, pohția intervenind în forță. 
Glicherie Tănase a fost arestat ca instigator, încarcerat la București şi condamnat 
la moarte. El a scăpat miraculos, după ce soția ministrului de Finanţe din acea 
Vreme, care nici nu auzise de călugăr, a avut un vis prin care Maica Domnului i: 


a cerut eliberarea lui Glicherie! Pedeapsa ieromonahului a fost comutată, el fiind 
claustrat într-o mănăstire. 


2 ani în pădure, ca asceţii 


| După terminarea celui de-al doilea război mondial, Glicherie a fost eliberat 
ŞI, împreună cu diaconul său David Bidaşcu, au trăit timp de 2 ani în pădure, 
exact ca primii sfinți asceți. Impreună cu preoții care au putut scăpa din prigoană, 
s-a trecut la reconstrucția bisericilor dărâmate şi la ridicarea altora noi. Totodată, 
noul sediu al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a fost stabilit la Slătioara, comuna 
Râșca, județul Suceava, unde s-a construit o mănăstire. Profitând de 0 scurtă 
perioadă de libertate, “stiliştii” au reuşit în 1948 să fie recunoscuți drept asociație 
religioasă, decizie care a fost abrogată în anul 1952 de către autoritățile comuniste. 
Astfel, ortodocşii de stil vechi au trecut din nou în ilegalitate şi toţi clericii din 
Mănăstirea Slătioara au fost arestați în noaptea de 1/2 februarie 1952. Cu toate 
persecuțiile suferite, pe 13 apnlie 1955, Galaction Gordun, episcop pensionar al 
Bisericii oficiale, teolog de o înaltă ținută şi fost secretar al Sfântului Sinod, a 
anunțat public că trece la ortodocşii de stil vechi, devenind astiel primul arhiepiscop 
şi mitropolit al “stiliştilor”. Un gest uluitor, mai ales că aceştia erau în ilegahtate! 
Imediat a fost caterisit, prin decizia Patnarhului, iar numele său a fost șters până 
astăzi din istoriografia bisericească. Arestat, el a fost obhgat să trăiască la Mănăstirea 
Căldăruşani, iar mai târziu a avut domiciliu obhgatoriu în Bucureşti. Cu tot domicihul 
forțat, în secret, Mitropolitul Galaction a reuşit să hirotonească noi episcopi: Evloghie 
Oţa, Meftodie Marinache și Glicherie Tănase, înființându-se astfel primul Sinod 
al “stiliştilor”. O dată cu moartea lui Galaction, în 1959, aflat sub atenta 
supraveghere a Securităţii, noul mitropolit a fost desemnat în persoana lui Glichene 


Tănase. 
Sfântul Glicherie Mărturisitorul 


Prigoana a continuat însă cu aceeaşi intensitate, alte zeci de mănăstiri şi 
biserici fiind demolate, iar clericii continuând să zacă periodic prin puşcănile 
comuniste. Perioada de după 1965 a fost mai liniștită, “stiliști” având un statut de 
semi-clandestinitate. Mai precis, autontățile comuniste au tolerat Biserica Ortodoxă 
de Stil Vechi, însă portul rasei era interzis în afara aşezămintelor monahale. Spuneni 
relativ tolerată, deoarece o mănăstire din Bucureşti, “Adormirea Maicu Domnului , 
a fost dărâmată, şi nu de rare on miliția îi tundea și îi bărbierea pe preoții de stil 

Pr e EI e NE 
o pp le Vei Securitatea a co 









> îi 4 Ve re . j 
nd unei 


Vaii bagi 


A RI] iezi 986, pe timp de noapte, mănăstirea a fost vizitată de. 


'piserica i chilie, acum irătat pe viu dramă 
după zeci de uni de existență pioasă şi as “i : 


“adormit la Domnul în 1 


„arhierese şi îmbrăcat 


„td: MA 994 şi îngropat în pronaosul bisericii. Aşezal pe tronul ş rugăciuni.» 
în adăjdii strălucitoare — cum se îngroapă icrarhii 97 PEPI 


August 2005.NR. 38/176 PAG.9 


vechi, sub diferite pretexte, desigur absurde. Mitropohtul Ghchene a ajuns, chiar 
în anii comunismului, o legendă vie, mai ales în Moldova, unde era venerat. 

Glichene Tănase a trăit până la 95 de ani, trecând la Domnul pe 15 iunie 
1985 şi fiind îngropat în interiorul Bisericii “Schimbarea la Faţă”, din Slătioara. 
La 12 ani de la moartea sa, pe 29 iunie 1997, au fost deshumate rămășitele 
pământeşti ale Mitropolitului Glicherie, în prezența Sinodului Biserici “pe stil 
vechi”. Spre surprinderea tuturor, acestea răspândeau miros de tămâie, iar trupul 
nu intrase în putrefacție. Preoții şi ierarhii Bisenicii Ortodoxe de Stil Vechi au 
considerat acest lucru ca un semn al lui Dumnezeu şi l-au trecut în rândul sfinților, 
pe 27 iunie 1997 


81 de ani de luptă în numele credinţei 


În ciuda libertății religioase de care se bucură după 1989, nici în prezent, 
cu toate eforturile făcute de liderii săi, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, cu peste 
500.000 de credincioşi, nu este recunoscută drept cult, ci doar ca o asociație 
religioasă. Situaţia este însă similară cu a celorlalţi “stiliști”, din Grecia și Bulgaria. 

La începutul lunii martie 2003, cea mai mare grupare “stilistă”, Organizația 
Credincioşilor Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, și-a schimbat 
denumirea în Biserica Ortodoxă Română de Răsărit. Arhiepiscop și Mitropolit 
este Î. P. S. Vlasie Mogârzan, care este secondat de 7 Episcopi. Mitropolia are 
circa 500.000 de credincioşi înregistraţi, dar, potrivit propriilor statistici, la slujbe 
şi la viaţa Bisericii participă peste un milion de creștini. Ea are 130 de preoți de 
mir Şi 60 de parohii (faţă de numai 36 înainte de decembrie 1989), răspândite pe 
teritoriul întregii țări. 

Din pricina unor probleme canonice și dogmatice, “stiliști” români sunt 
organizați în trei Biserici distincte: una cu sediul la Slătioara (Suceava), avându- 
l ca şef pe |. P. S. Vlasie Mogârzan, una cu sediul la Furceni (Galaţi), avându-i ca 
lideri pe P.S. Gherontie şi Casian, şi Biserica Ortodoxă Tradiţională, cu sediul în 
Bucureşti, sub oblăduirea mitropolitului grec Î. P. S Hristofor. Trebuie menţionat 
că toţi credincioşii basarabeni aflaţi sub ascultarea Patnarhiei Române respectă 
calendarul vechi (iulian), aceasta fiind condiția pe care au pus-o în 1992, o dată 
cu revenirea lor la B. O.R 

În ciuda atacurilor sau calomniilor la care au fost supuşi, “stiliştii” sunt 
doar nişte ortodocşi români tradiționalişti, care luptă de peste 80 de ani pentru 
păstrarea calendarului vechi din România şi pentru menținerea neştirbită a vechilor 
rânduieli în Bisenca lui Hristos. 

Documentar realizat de Florian BICHIR 


ta Ta atAt 
2" £ 


„si DP? 





- rr "PATRON PP, 2 EI" Topa 
a ri . , V = ] ap At Pa bas Ă 
171 pe DEP NS (Maat Bă [tai fălrtet VAN ară MID — vaste i0Gli isp d hr Ai: di 
nfiscat mumia unui episcop 094 dy 2e ae 2ecat e 
MĂ Ap AA ANDI Sta te E. ii > În d Fu Ş* ă Vrsst Iota apt Îi care ŞC Vs «st 


ului al A. Episcopul Evloghie apărea de sub lopeţi neatins de putreziciune! Monahii au 
1 de la marginea Bucureştiului, mănăstirea ortodoxă de stil căzut în genunchi, uimiţi de această minune! 


1 aie i (FL. Bichir) 


pi ÎL te tii 23, 





AUR LII 60 te înioari 1 V4] 






















PAG. 10 Nr. 8/176 August 2005 


St 





= ducă d stea) Popi 
„i îi fas pa Xa, 4 
AX x Dă E E Asa pt > (3 Y = 


par 2 Madi marei PP 
partea a treia: PROFEȚII 
CAPITOLUL VI 


A 5) KONSTANTIN LEONTIEYV - 
INTRE BIZANTINISM ŞI LUMEA SLAVĂ (18) 


Secolul al XIX-lea este cu siguranță pentru Rusia 
secolul în care ideile politice şi sociale, privind în 
special împlinirea destinului Rusiei și raportul său cu 
Europa, sunt deosebit de fecunde. În cadrul acestei 
problematici, gândirea lui Leontiev se distinge printr- 
o extraordinară luciditate şi acuratețe în ceea ce 
priveşte problemele istorice legate de Rusia şi de 
destinul ei. 

Tradiţionalismul lui Leontiev nu urmează linia 
obişnuită a populismului slavofil şi nici pe cea a 
panslavismului oficial. El se datorează unei viziuni 
culturale ample, care deseori l-a dus în conflict pe 
Leontiev cu doctrina oficială, imperialistă. Conflictul 
rezultă din faptul că morfologismul cultural a lui 
Leontiev nu corespundea cu împlinirea culturală care 
se putea realiza prin “arderea etapelor”, pe care o 
credeau posibilă atât comuniştii, cât şi gânditorii 
ortodocşi ai vremii. Mult mai realist şi mai bun 
cunoscător al realităților culturale ruseşti, Leontiev nu 
se alătura vocilor profetice, multe dintre ele delirante, 
care vorbeau despre destinul superior al Rusiei. 
Panslavismul reprezintă pentru gânditorul rus, un 
vehicul al mentalității antitradiționale provenite din 
Europa modernă (19). Forma acestei mentalități o 
reprezenta deea naționalistă, la modă în secolul al XIX- 
lea. În această ideologie naționalistă vedea Leontiev 
spiritul burghez care degradează cultura umană a 
Occidentului. Prin aceasta, gânditorul rus se alătură 
tradiționaliştilor care vedeau în cultura europeană 
muribundă principalul rău care se putea abate, sub 
diferite forme, asupra Rusiei pravoslavnice. 

Ideea naționalităților - afirmă gânditorul rus - 
nu este decât un alt aspect al aceluiaşi proces de 
democratizare liberală care lucrează deja de multă 
vreme pentru distrugerea marilor lumi culturale ale 
Occidentului (20). Acest spirit burghez a pătruns şi în 
Rusia, iar panslavismul este una dintre formele pe care 
acest spirit o ia. Împotriva cultului dizolvant al acestei 
mentalități anti-tradiționale, Leontiev încearcă să opună 
ideea de bizantinism. Bizantinismul, ca fip cultural 
particular şi autonom reprezintă adevărata esență a 
Rusiei, cea care-i conferă energie și putere. Într-un 
cuvânt, tot ceea ce înseamnă Rusia, se datorează 
modelului cultural bizantin asimilat în totalitate. Este 
vorba de țarism — adică ideea imperialistă, ortodoxă — 
şi de întreaga structură socială a Rusiei. Indiferent de 
aspectul sub care vom privi viața şi statul rus — afirmă 
Leontiev — vom vedea că bizantinismul — adică Biserica 
şi Țarul — pătrunde întotdeauna mai mult sau mai 
puțin direct, în profunzimea, în miezul organismului 
nostru social. Forța noastră, disciplina, istoria 
culturii, poezia şi tot ceea ce e viu în Rusia apar organic 
legate de monarhia noastră naţională şi binecuvântată 
de Ortodoxie, căruia îi suntem urmaşi direcţi şi 
reprezentaţi în lume. Bizantinismul ne-a organizat în 
sistemul ideilor bizantine şi, unindu-se cu principiile 
noastre simple şi patriarhale şi cu deja bătrânul 
material elnic slav, a creat măreţia noastră (21). 

Sentimentele naţionaliste de sorginte panslavistă, 
precum și cele rasiale, nu fac decât să trădeze acest 
fond cultural, pricinuind astfel căderea Rusiei. 
Proiectele panslaviste sunt de fapt antibizantine, adică 
antitradiționaliste, în măsura în care acestea presupun 
amestecare şi fuziune incoerentă, care nu ţine cont de 


18. Bizantinismul şi lumea slavă este titlul principalei 
opere a lui Konstantin Leontiev, tradusă recent în 
româneşte de Elena Pîrvu (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999), 
19. Claudio Mutti, prefața la Bizantinismul şi lumea slavă. 
20. Leontiev, op. cit, p. 45. 

21. /Pidem, p. 43. 


RUSIA ŞI ISPITA MESIANICĂ, 


> 


d“ . 


2 aRUE 


distincția culturală între ruşi şi ceilalți slavi. Greşeala 
panslavismului, în viziunea lui Leontiev, este una de 
esență — de aici și imposibilitatea împlinini idealului 
panslavist. Premiza de la care pornesc toate ideile 
panslaviste este credinţa în existența slavismului ca ip 
cultural autonom. În realitate însă, spune gânditorul 
rus, slavismul nu există deocamdată; ceea ce există este 
doar o lume slavă ce nu se poate identifica cu auto- 
conştiinţa panslavistă. 

Slavismul sau a pierit pentru totdeauna, dispărând 
din cauza slăbiciunilor sale şi a excesivei sale simplități 
originare, zdrobit de acțiunile combinate ale 
catolicismului, bizantinismului, germanismului, 
maghiarismului, islamismului, etc., sau, dimpotrivă, 
nu şi-a spus încă ultimul cuvânt şi se ascunde, ca focul 
sub cenuşă, in masa etnică amorfă a lumii slave (22). 
Această lume este dispersată în numeroase entități slave 
naționale; nu există, în acest sens, o idee originală şi 
unificatoare care ne-ar putea face să vorbim de slavism 
ca de un tip cultural unic ce s-ar deosebi de celelalte 
lumi culturale. Aceste idei l-au situat pe Konstantin 
Leontiev la antipodul doctrinei politice oficiale. EI face, 
în acest sens, notă discordantă cu ceilalţi gânditori și 
analişti politici, adversari pe planul ideilor, care-l 
etichetează cu atributele neonorante de turcofil 
(Berdiaev) sau chiar necreştin (Dostoievski). 

Deşi original în planul ideilor politice (pe care le 
integrează în vasta sa viziune culturală), Leontiev rămâne 
totuşi în gândire un rus desăvârșit. Ceea ce-l leagă pe 
Leontiev de gândirea tradițională € în primul rând acea 
opoziție față de valorile culturale occidentale aflate în 
descompunere, precum şi credinţa într-un destin viitor 


Yva 


al Rusiei, însă nu independent de spiritul tradițional, 
bizantin. La aceasta se adaugă și harul profetic — deşi 
mai puțin realizat în operele sale — datorat mai ales 
prezicerilor lucide privind :minența afirmării în Rusia 
a unui socialism ateu şi totalitar (23). Viitorul Rusiei 
depindea de modul în care aceasta era capabilă să apere 
patrimoniul valorilor religioase şi politice ale 
bizantinismului. Adevăratul interes al Rusiei în Occident 
consta, după părerea sa, în conservarea idealurilor 
bizantine ale Ortodoxiei şi ale Autocraţiei (24), care 
constituiau, aşa cum am văzut, esența istorică a Rusiei. 

Observăm astfel că tradiționalismul leontievian a 
fost unul religios şi monarhic, opus naționalismului 
modernist (şi numai în aparenţă ortodox) al slavofihlor. 
Acest tradiționalism neo-bizantin va putea salva Rusia 
de uniformizarea specifică civilizaţiei burgheze 
occidentale. Rusiei i se prezentau astfel două alternative: 
să se supună progresului european, sau să se opună ŞI 
să persiste în propria individualitate conservatoare. În 
acest al doilea caz, opoziția față de Occidentul burghez 
se putea face cu prețul unor infinite suferințe, dar în 
special, printr-o ordine statală rigidă. Trebuie să 
remarcăm că Leontiev crede şi el în a Treia Romă 
imperială şi ortodoxă — care nu va cădea niciodată. 

Și totuşi, viziunea unui iminent sfârșit al Rusiei 
bizantine apare mai ales în ultimele sale scrieri, 
impregnate de profetism şi eshatologism. Dacă Rusia 
ortodoxă şi imperială nu va avea forța să-şi 
împlinească... datoria — de păstrare a principiilor 
bizantine —, va fi, inevitabil, răsturnată de o revoluţie 
socialistă (25). Utopia neobizantină ia locul unei 
anticipări privind viitorul tragic al Rusiei: Va apărea 
poate o sclavie sui generis, o sclavie în formă nouă, 
probabil sub forma unei foarte dure supuneri a 
persoanelor aparținând unor comunităţi mici şi mari şi 
a comunităţilor statului... În orice caz, această nouă 
cultură va fi extrem de apăsătoare pentru mulți, iar 
oamenii secolului XX, de acum atăt de aproape, nu o 





22. Ibidem, p. 67, 

23, Aldo Ferrari, A Treia Romă. Renaşterea naționalis- 
mului rus. Introducere În gândirea lui Leontiev, Ed, 
Anastasia, București, 1999, p. 23, 

24, Aldo Ferrari, p. cir., p. 34, 

25, Ibidem, p. 25. deea se regăseşte în scrierea lui Leontiev 
Rosia i Slavjonstvo, vol, LL. 


PUNCTE CARDINALE 


i Pi A 


cei care l-au criticat. 








ideologie (17) 


vor stropi sigur cu apă de trandafiri şi cu zahărul 
libertăţii şi al umanitarismului, ci cu ceva diferit, 
teribil chiar, pentru cine nu va fi pregătit (26). 

Răul care urma să vină, sub forma unei culturi 
a sclaviei, nu era destinat numai ruşilor, ci întregii 
umanităţi europene. Căci Europa nu este în stare — 
după gânditorul rus — să opună nimic viabil acestei 
adevărate forme diabolice culturale. Singur bizantinis- 
mul era în stare să se opună acestei tare burgheze, la 
fel de rea ca şi liberalismul sau democrația. 

Prin aceasta, salvarea Europei era încă o dată în 
mâinile Rusiei. Ea trebuia să se întoarcă la ideea 
bizantină şi să se unească cu popoarele asiatice şi de 
religie necreştină pentru simplul fapt că în sânul 
acestora n-a pătruns încă iremediabil spiritul european 
modern (27). În plus, numai Rusia posedă forța 
politico-militară şi creativitatea necesară pentru a 
juca un rol decisiv în istoria universală (28). 

Previziunile lui Leontiev privind moartea culturi 
europene sunt şi ele încărcate de un profund fatalism 
istoric. Răspândirea universală a unei civilizații atee, 
democrate, i-a părut lui Leontiev a fi semnul sfârşitului 
istoriei. Aici, el îl anticipează cu 40 de ani pe Spengler, 
care prevedea şi el sfârşitul inevitabil al culturii 
europene. În ambele cazuri, se tinde spre un egalita- 
rism social şi economic fad, spre un om mediu, lipsit 
de sensul religios şi metafizic al existenţei. 

Prin viziunea sa morfologică asupra culturii, 
Leontiev dă o importantă lovitură mesianismului rusesc 
clasic. Totuşi, semnele vocației mesianice se văd şi 
în cazul filosofului rus: iubirea pentru “Sfânta Rusie” 
şi patosul profetic recunoscut în cele din urmă şi de 





= 

Secolul XX a însemnat pentru Rusia o încercare 
a unor intelectual din exil de reîntoarcere la tradiția 
creştin-ortodoxă, la idealul estetic prerevoluționar, ca 
o contrapondere față de ateismul ucigaş al comuniş- 
tilor. Pe acest fond, se continuă o tradiție sănătoasă a 
unei Rusii care se dorea a/rfel decât era în realitate. 
Intelectuahlor din exil, reprezentați ai noii conștiințe 
religioase le revenea greaua misiune de a păstra în 
afara Rusiei adevăratele valori ale tărâmului sfânt. Aşa 
cum afirma şi Soljenițin, adevăratul suflet al Rusiei 
în secolul XX va fi în exil (29). Rusiei i se impuneau 
în cele din urmă două soluții incompatibile: să revină 
la credință sau să accepte moartea spirituală impusă 
de comunişti întregului popor. Prima era condiționată 
de dărâmarea structurilor comuniste și reîntemeierea 
unei lumi noi, a libertății; în cazul al doilea, de însănăto- 
şirea regimului şi continuarea imperialismului în forma 
sa monstruoasă, îmbrăcând o nouă ideologie. 

Nu întîmplător, accentul va fi pus de noii 
reprezentanți ai conştiinţei ruse pe ideea libertăţii, atât 
de prețioase, dar din păcate inexistente în istoria 
Rusiei. Poate şi de aceea gustul libertății va fi atât de 
apreciat de un Nikolai Berdiaev, de exemplu, care va 
impune ideea unei libertăți absolute, care-l predeter- 
mină pe Însuşi Dumnezeu (30). De altfel, Berdiaev 
va' fi cel care va prelua mesianismul rus şi-l va face 
cunoscut, prin scrierile sale, întregii Europe. Else 
înscrie pe linia unui mesianism religios care va duce 
la crearea divino-umanității, un ideal soloviovian, la 
religia libertății, a Duhului Sfânt, şi la un nou Ev 
Mediu, totul ducând spre un sens al istoriei caracte- 
rizat printr-o revelație antropocentrică în care omul 
îşi va recăpăta chipul şters de întunericul din minte şi 
inimă, Şi care va impune pe omul îndumnezeit, 


(Va urma) 
Bogdan SILION 





26. Ibidem, p. 25, 

27. Claudio Mutti, în prefața la Bizantinismul şi lumea 
slavă, ed. cit. 

28, Aldo Ferrari, 2p. cit. p. 37, 

29. Căderea imperiului comunist sau Cum să 
reîntemeiem Rusia, Ed. Rampa şi Ecranul, 1991. 

30, Sensul creației, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, şi 
mai ales Spirit şi libertate, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996. 








PUNCTE CARDINALE 


August 2005 NR. 8/176 PAG. 1] 





Una dintre implinirile postdecembriste e aceea că, în camerele anumitor 
hoteluri, găseşti într-un sertar al noptierei, sau aşezată lângă piciorul lămpii de 
veghe, la căpătâiul patului, o Biblie. Sau doar un Nou Testament. Tradusă într-o 
limbă română sforțată puritan, tipărită pe hârtie fină, deşi nu tip “foiţă de țipară”, 
ŞI învelită în coperţi de vinilin, cartea emană un aer stângaci şi steril. Mă face să- 
mi amintesc de cetele de țărani-cooperatori care, sâmbăta dimineaţa, se suiau în 
tren ca să meargă la nuntă două halte mai încolo. Îmbrăcaţi în ceea ce lor li se 
păreau a fi straie de sărbătoare: costume, cămăşi, cravate şi năframe cu totul şi cu 
totul din supraelastic, de o veselie decăzută, care le dezvelea dinții de aur, nuntaşii 
erau astfel separați, prin pitorescul sintetic al hainelor, de lanurile de grâu pe care, 


după ce coborau din tren, le mai aveau de străbătut până în zare, în satul mirilor. 
De aceea Bibliile cu 


pricina, împrăştiate prin 

hoteluri de tot felul de EEE EEE EEEEEEE 
asociații misionare, nu m- 
au atras niciodată la 
lectură, Nu se lipesc de 
nimic. Nu-mi amintesc de 
NIMIC Şi nici nu-mi vestesc 
ceva. Aerul, lumina, 
liniştea sau memoria alunecă peste file fără a le iriza. E ca și cum aş citi ingredientele 
de pe o cutie de conserve. “Jesus” la conservă, în suc neoprotestant. Citind 
instrucțiunile de folosire, îți poți prepara o pioasă budincă creștină, însiropând 
chitaristic, după pofta inimii, versetele tipărite de societăți anonime, venite de 
nicăieri şi aşteptând necitite în camere de hotel glazurate în calcio-vecchio îmbâcsit 
de fum de țigară. La fel ca şi predicile pe stadioane, crucifixurile de fosfor, icoanele 
cu beculeţe Şi ceasunle cu cuarț, mari, galbene şi din Hong-Kong, lipite în naosul 
unor biserici, tipăriturile respective mă stingheresc. Pentru că îmi pot închipui un 
Dumnezeu umil, sărac, sau glorios izbăvitor. Un Dumnezeu folcloric sau un 
aristocrat. Dar nu un Dumnezeu țoapă. Numai că omul de azi are nevoie de un zeu 
pe măsura-i. Și dacă grecilor, cum lui Pitagora, încă li se mai dădea drept sclav 
vreun zeu precum Zalmoxis, lumea postmodernă pune la dispoziţia celor desprinşi 
de tradiție doar un zeu în coajă de vinilin, trăind prin motelun şi tămăduind hâțânat 
pe stadioane. 


Și Robespierre avea o Biblie. A fost găsită şi confiscată, laolaltă cu alte 
hârtii, după ce a fost ghilotinat. Era subliniată şi adnotată. Avea o Biblie. Dar de 
crezut credea în Rousseau, Care şi el avea o Biblie, dar îl căuta pe Dumnezeu la 
zvârlitura de băț a unei emoții. Şi-l închipuia picurând în marginea unui sentiment. 
Deşi educat la școli catolice şi cu burse abaţiale, Robespierre nu credea în 
Dumnezeul Tradiției creştine, ci în nou-venitul introdus în saloane de Rousseau. 
(În paranteză fie spus, ataşamentul lui față de Rousseau era lipsit de nuanțe. În 
decembrie 1792, a distrus bustul lui Helvetius din Clubul Jacobin pe motiv că 
acesta fusese un intrigant ce complotase împotriva lui Rousseau. Câteva luni mai 
târziu, i-a refuzat lui: Palissot certificatul de civism pe motiv că, în urmă cu 35 de 
ani, îl ridiculizase pe Rousseau în comediile sale!) Robespierre nu citea Biblia cu 
discernământ ascuţit de Sfinții Părinţi, ci cu simțurelul vicarului savoyard. 
Robespierre nu era ateu, Era, ca şi Rousseau, un înverşunat adversar al ateilor, 
dar și al Tainelor, Crezului, lerarhiilor. Preoţii, spunea el, sunt “pentru moralitate 
ceea ce şarlatanii sunt pentru medicină”. Și se extazia: “Ce difenit e Dumnezeul 
Naturii de cel al preoților!” Religia e Morală. Și moral e ceea ce asigură propăşirea 
socială. Deci nimic din religie nu are voie să ciobească armonia socială. Religia în 
limitele rațiunii a lui Kant, un alt mare rousseauist, e de fapt religia în limitele 
sociale. Religia ca rezultat și garanție a unui aumit mod de viață mai degrabă decât 
ca sursă a lui. Nu legile pogoară de la RC IER GET 
Dumnezeu, ci Dumnezeu purcede din Agenti na, ce? ude ee igo 
legislaţie. Societatea își arvuneşte zeul = | aim ti ea 
care îi trebuie. Un Dumnezeu cu 
simbrie. Care să o slujească și să fie | 
bun la toate în curtea din dos. Dar dacă 
societatea e matriţa lui Dumnezeu, cine 
e matrița societăţii? Robespierre, 
desigur. Pe care-l încape Rousseau. 
Societatea revoluționată nu urma să fie 
decât confirmarea justeţii relaţiilor 
dintre  Robespierre-Rousscau și 
Dumnezeu. Chipul văzut al acestei 
intimități e consumat cu lacrimi, suspine 
şi flagelări, care însă nu erau menite a 
smeri importanţa profeților, ci a le-o 
exacerba: “Fiinţă Eternă, strânge-mi în 
jur nenumărate mulţimi de semeni de- 
ai mei, astfel încât să-mi asculte 
mărturisirile, să-mi deplângă ocările și 
să roşească pentru păcatele mele. 


Lasă-l să-şi deschidă sufletul la picioarele tronului tău cu aceeaşi sinceritate; lasă- 
1 apoi să-Ți spună, dacă îndrăzneşte vreunul, «Am fost mai bun decât acest om»” 
Astfel se roagă Rousseau la începutul Confesiunilor sale, cu îndolorată trufie. 
Dacă societatea e un construct care abia trebuie articulat, atunci trecutul 
nu-şi mai are rostul. Deci poate fi şi trebuie eliminat. De aici, Anul | Revoluționar 
şi calendarul decadar. Singurul lucru conservat din trecut, singura tradiție, o 
constituie autobiografia. Oamenii rupți de tradiție au tendința de a se justifica, de 
a-şi face istoria sentimentelor, de a-şi trasa genealogia moralei. Singura garanţie a 
adevărului propriilor teorii e propna bunătate, Şi aici apare simplificarea mincinoasă 
şi solipsismul. Omul excepțional. Reacționarul poate fi un om normal. El nu trebuie 
să stea garanție pentru lucruri pentru care au stat alții, mai vrednici decât el, 


DES 





înaintea lui. Revoluționarul 
nu. E o linie dreaptă de la 
propria bunătate la propriul 
adevăr. Invers, conserva- 
torii pornesc de la adevăr, 
care nu € unul abstract, ci 
istoric în esență și mani- 
îi festări, pentru a găsi calea 

spre bunătate. Autobiogra- 


ej 


fia — Confesiunile lui Rousseau, dar şi celelalte scrieri mărturisitoare ale lui — e 
apologie a revelației rousseauiste și sămânță a sociogoniei în acelaşi timp. Acolo 
vedem cum “bobul de spumă” devine Tatăl. Și asta pentru că Rousseau și 
Robespierre nu erau atei. Ei erau doar împotriva Tradiţiei. Adică a Întrupării. De 
fapt, cu unele triste și epuizate excepții, creștinătatea se împarte în cei care cred 
că Dumnezeu s-a făcut om şi că utopia nu se va face realitate, și cei care nu cred 
că Dumnezeu s-a făcut om şi luptă pentru ca utopia să devină realitate. 

Pentru aceştia din urmă, ghilotina e instrumentul grăbirii istoriei, care nu 
mai rabdă nici o eroare şi nici o întârziere în execuție. Care nu mai are nevoie de 
om decât ca victimă, Restul se petrece ştiinţific, conform legilor gravitației şi 
Naturii, Fără arbitrariul forței şi neprevăzutul iscusinței unui gâde. Fără posibilitatea 
de a scăpa cu viaţă, ca la spânzurătoare. Fără şansa unor vânturi potrivnice sau a 
unei furtuni de vară, ca la rug. Fără implicarea elementului timp. Adică istorie. 
Capul e despărțit de trup precum rațiunea de simţire şi religia naturală de adaosunile 
superstiției. Interesant e că, deşi omul moare la această separație, filosofii se 
aşteptau ca religia să trăiască aşa, numai din cap. Sau numai din inimă. Cultul 
Funţei Supreme (susținut de Robespierre) şi cel al Rapiuni/Natunii (oficiat de Herault 
de Sechelles) erau o mistică fără asceză. Garantau accesul imediat, plebeu, la 
Dumnezeu. Acolo unde creştinismul tradiţional îl are pe Dumnezeu sus pe vitraliu 
sau boltă, iar Lucrarea sa, Pronia, aproape, noua credinţă îl ținea pe Dumnezeu la 
îndemână, dar implicarea sa în istorie devenea nulă. Noi puteam da oncând buzna 
în cămăruţa lui de sub scări, dar el nu avea voie să se amestece în trebunle 
noastre. Decât ca sentiment. Nu ca Taină, dogmă, asceză sau minune. Creştinismul 
tradițional are trepte şi ocolişuri, ierurgii şi realități simbolico-liturgice. Şi instituțiile 
politice ale Europei creştine erau complicate, întârziate și sublimate de proceduri, 
sfaturi, divanuni, privilegii, ordine cavalerești, bresle și confesori. Numai dictaturile 
moderne sunt simple, cu o religie a iluminării cotidiene şi un cult al subitului. 
Deschizi Biblia, sau Mein Kampf, sau Das Kapital, şi te izbăveşti. 


Dacă e să credem în mintea omenească, apoi nu putem trece cu vederea 
peste certitudinile a mi de ani. Dacă rațiunea umană valorează ceva, atunci a 
valorat dintotdeauna, Dacă nu valorează nimic, atunci nu avem dreptul să operăm 
schimbăn în virtutea unor concluzii obținute cu un instrumentar aproximativ. 
Nimic din ce e citit în afară de contextul tradiției nu are valoare. Nici măcar Biblia, 
























OF HOPE AND 


PEACE 
îm i Kâ 
TT EA 


care, și ea, nu e decât o poveste a 
reiterării memoriei, a ființăriu 
paradisiace, a sentințelor profetice, a 
înțelesului încercărilor şi izbânzilor 
trecute. O carte a restaurării. Utopia 
incearcă să abolească istoria, fiindcă 
Istoria are amintiri din sânul lui 
Dumnezeu. Lucrurile noi care ne bucură 
sunt, precum pruncii, acelea care poartă 
în sine chipul celor vechi, Restul e 
parvenitism. De aceea UE, încercând 
să-şi usuce rădăcinile creştine, nu va fi 
decât o Europă țopească. Unul din copiii 
abandonați ai lui Rousseau. 


Mircea PLATON 


(din volumul provizoriu intitulat 
Obişnuința memoriei, 

aflat în pregătire la Editura 
Christiana din Bucureşti) 











PAG. 12 Nr. 8/176 August 2005 


REGE ... (16) 


|] ae Gabriel CONSTANTINESCU 


Prin toate măsurile adoptate, era clar că dictatura regală instâurată după înlăturarea 
guvernului condus de Octavian Goga țintea cu prioritate desființarea Mişcării Legionare. 
Pentru realizarea acestui obiectiv, cuplul Carol-Lupescu îşi găsise omul potrivit. „Armand 
Călinescu — scrie Paul D. Quinlan în Regele playboy — era devotat Regelui şi fusese omul lui 
de încredere în timpul loviturii de stat din februarie. De ani de zile urmărea să distrugă 
Legiunea. Era totodată apropiat şi de amanta Regelui. Nu se ştie dacă avea cunoştinţă de 
încercarea nereușită a lui Lupescu de a-l asasina pe Codreanu, care se desfăşurase exact 
în momentul în care Carol înfăptuia lovitura de stat; în orice caz, dacă ar fi știut, ar fi 
sprijinit-o sută la sută. De astă dată, însă, norocul fusese de partea lu: Codreanu, fiindcă unul 
dintre asasini avusese mustrări de conştiinţă şi-l informase despre complotul pus la cale. 
Câteva zile mai târziu, pe 14 februarie, la o întâlnire a Cabinetului, Călinescu a pledat pentru 
arestarea și internarea a 100-150 de conducători ai Legiunii. «Dacă chiar în situația de azi 
procedăm cu mănuși, vom pierde şi autoritatea și prestigiul», a avertizat el, fără nici un 
rezultat”, Aşadar, pledoarie pentru o „soluție finală” avant la lettre în acțiunea de lichidare 
a Mişcării Legionare. 

Ceea ce nu i-a reuşit lui Călinescu în februarie, îi va reuşi în martie. O reușită la care 
va fi nu numai sprijinit de patronul său “Rex”, dar chiar impulsionat brutal. În Însemnări 
politice, la 25 martie, Călinescu nota: “Urdăreanu mi-a spus că Rex a avut impresia că fac 
machine arriăre [cu înţelesul de a da înapoi, a se răzgândi — n.n.] pe chestia Gărzii de Fier. 
După explicația prin Ur(dăreanu), mi se spune că e mulțumit”. O mulțumire ca răspuns la: 
propunerea făcută suveranului de “lichidare imediată a gardismului prin arestarea lui 
Codreanu şi a tuturor fruntașilor”, 

Dar Însemnările politice ale lui Armand Călinescu sunt interesante nu numai sub. 
aspectul informațiilor cu privire la desfăşurarea acțiunii de lichidare a Mişcăni Legionare 
Fără voia memorialistului, ele exprimă fără echivoc caracterul de camanilă, de clică, de 
coterie, în flagrantă opoziţie cu grosul naţiunii, a celor care exercitau “dictatura regală”. În 
relatarea datată 25 martie, referitoare la “Audiența la M. S. Regele”, Călinescu notează: 
“În ce priveşte Garda de Fier, conducătorii se agită îndeosebi după evenimentele din Austria 
[referire la proclamarea de către Hitler a unirii Austriei cu Germania — n. n ]. Am arătat că 
trebuie continuată supravegherea şi am schițat presiunea ce vom face. Am adăugat că am 
lucrat singur (subl. n.]. Poliţia, uneori, nu m-a secondat. Justiţia nu a activat, armata m-a 
sabotat. Unii membri din guvern, de asemenea, m-au contracarat și au întreţinut legături cu 
Codreanu. Astfel, apăream că duc o politică personală, ceea ce este inadmisibil. Propun 
acum urmărirea lui Codreanu pe tema ultragierii lui lorga. Eventual, arestarea celor ce s-ar 
solidariza”, 

Măsurile preconizate de Armand Călinescu şi aprobate de rege au fost aplicate fără 
întârziere, Pe 17 aprilie 1938, ziua arestării lui Corneliu Z. Codreanu pentru a fi judecat în 
procesul intentat de profesorul lorga pentru “ultraj asupra unui demnitar de stat”, toţi fruntașii 
Mişcării Legionare au fost arestaţi și internaţi în lagăre de concentrare, recent înființate de 
guvern la Tismana, Dragomirna şi Miercurea-Ciuc, Două zile mai târziu va fi judecat de un 
tribunal militar. “Rezultatele procesului — notează Paul D. Quinlan — erau previzibile. 
Guvernul se asigurase că de astă-dată Căpitanul n-avea să fie adus în faţa unor judecătoni 
care simpatizau cu Legiunea”. Sentința rostită de tribunal, așa cum menționam în capitolul 
anterior, a fost de șase luni de închisoare, pedeapsa maximă prevăzută pentru această 
categorie de delicte. 

“Era însă abia începutul. La câteva ore după condamnarea lui Codreanu — continuă 
relatarea istoricul american, cu remarcabilă obiectivitate, o atitudine străină, din păcate, în 
relatările istoricilor români —, guvernul a decis să fie judecat pentru fapte care puneau în 
pericol siguranța statului și pentru încercarea de a organiza o rebeliune prin care s-ar fi 
urmărit preluarea controlului asupra guvernului. Între timp, mâna grea a lui Călinescu s-a 
abătut nemiloasă asupra Legiunii. Mii de legionari au fost arestaţi, printre care majoritatea 
liderilor lor, judecaţi în grabă şi azvârliți în închisoare sau în lagăre de concentrare: 
aproximativ 30.000 de case ale legionarilor au fost percheziţionate și nenumărate bunuri 
confiscate; iar universitățile, mult timp focarul sprijinului legionar, au fost închise”. 

După pronunțarea sentinţei de condamnare în procesul de calomnie intentat de Nicolae 
Iorga, Corneliu Z. Codreanu a fost depus în Fortul-închisoare Jilava. “Va sta izolat, neavând 
contact cu exteriorul decât prin rarele vizite ale avocaţilor, până în ziua de vineri 20 mai 
1938, când va fi condus la Tribunalul Militar Bucureşti pentru «a-și pregăti, cu avocaţii, 
apărarea» (studiul a 20 de dosare, 20 teoretic pentru că numai 14 au fost puse la dispoziție 
apărării spre studiere, căutare de contra-probe, lista de martori, pregătirea pledoariilor etc.), 
procesul fiind hotărât pentru luni 23 mai 1938, deci peste două zile!” ne informează autorii 
lucrării Din luptele tineretului român: 1919-1939, în “Cuvântul lămuritor” al capitolului 
intitulat “Procesul, 23-25 Mai 1938”, 

Pentru dreapta cunoaștere a istoriei noastre recente, o cunoaştere care ne ajută să 
înțelegem rădăcinile adânci ale situaţiei nenorocite în care se zbate, fără prea multe 
perspective de a ieși la lumină, România de astăzi, lucrarea menționată mai sus este un 
document util şi lhmuritor, Autorii ei, Nicolae Horodniceanu, Duiliu Sfinţescu, Nicolae 
Smărăndescu și Stelian Stănicel, colaboratori apropiaţi ai lui Corneliu Codreanu în anii 








PUNCTE CARDINALE 


« monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.” 





Xe 2 Deal 


1936-1938, “au reprodus largi extrase din dosarul dezbaterilor, care oglindesc condiţiile în 
care a fost pregătit şi s-a desfăşurat procesul”, Totodată precizează că “din acest dosar au 
reţinut ceea ce au crezut esențial ca argument semnificativ pentru înțelegerea felului cum 
se împărțea justiția pe vremea regelui Carol II”. 

Ingerințele puterii politice în activitatea justiției fac parte din practica tuturor regimurilor 
de dictatură, iar “dictatura regală”, instaurată şi exercitată de regele Carol al II-lea, nu a 
făcut excepție de la practicarea abuzurilor în împărțirea dreptăţii. “Ordonanța definitivă de 
trimitere în judecată a lui Corneliu Z. Codreanu pentru crimă de trădare, uneltire contra 
ordinei sociale şi pentru crime de răzvrătire”, a Tribunalului Militar al Corpului II Armată 
— Cabinetul 6 Instrucție, dovedeşte cât de departe poate merge perversitatea unui dictator, 
dispus la săvârşirea oricărei nelegiuiri pentru a-i înlătura pe cei pe care îi bănuieşte că ar 
putea să-i pericliteze poziția. În cazul dictaturii lui Carol, analiza psihologică făcută de 
jurnalistul american R. G. Waldeck în Arhence Palace (New Jork, National Travel Club, 
1942) are meritul de a pătrunde în resorturile intime ale dictatorului, care l-au împins să se 
transforme din rege într-un criminal odios. “Gelozia lui Carol pe Codreanu a cauzat cercul 
vicios de răzbunare și violență care i-a pătat domnia... Gelozia sălbatică a lui Carol a izvorât 
din faptul că C. Z.Codreanu era și făcea tot ce Carol îşi dorea să fie şi să facă. Incă din 1920, 
când a auzit prima dată de Mussolini, Carol şi-a dorit să creeze o mişcare fascistă în 
România. Și Codreanu a creat această mişcare de tip fascist. Carol şi-a dorit să fie iubit de 
poporul său, mai ales de tineret. Şi Codreanu a fost un Făt-Frumos care a cucerit inimile 
poporului său, mai ales ale celor tineri. Carol a dorit să fie un tribun în imaginația Românilor, 
în loc să fie rege. Şi Codreanu a fost un tribun care era în imaginația Românilor atât un 
martir, cât şi un profet... Drumul spre prăbuşirea domniei lui Carol poate fi urmărit înapoi, 
prin negura de sânge și ură, până la invidia Regelui pe Corneliu Codreanu”. 

Pentru a se elibera de obsesiile provocate de ascensiunea Mişcării Legionare, Carol 
a găsit unealta cea mai eficace: Armand Călinescu. “Regele vrând să extermine Garda de 
Fier - scrie Pamfil Șeicaru, urmărind desfăşurarea evenimentelor din perioada “dictaturii 
regale” —, a fost obligat să recurgă la omul politic care nu concepe o tranzacție, NICI un 
armistițiu cu mișcarea legionară. Când Virgil Madgearu a propus şi uliu Maniu a susținut 
ideea unui pact electoral cu Garda de Fier, Armand Călinescu a combătut-o cu înverşunare, 
considerând-o ca o renegare a principiilor democrate prin legalizarea unei mișcări totalitare 
[...] Guvernul național prezidat de Patriarhul Miron Cristea a fost doar un decor pentru a 
acoperi intenţiile reale ale regelui, al cărui executant era Armand Călinescu”, Se pare că 
aşa se explică de ce, în zelul său democratic, “țărănistul” Călinescu, pentru a combate o 
posibilă dictatură legionară, a recurs la preceptul alopatiei, contraria contrariis curantur, 
mai pe româneşte: “cui pe cui se scoate”, punându-se cu trup şi suflet în slujba dictaturii 
regale. 

Armand Călinescu a fost artizanul “Procesului lui Corneliu Zelea Codreanu”, ca de 
altfel al întregii acțiuni de lichidare a Mişcării Legionare, și nu face nici un secret din acest 
rol pe care şi l-a asumat. În Însemnări politice consemnează “Câteva reflecţii asupra 
procesului”, dialogând cu sine însuşi. “Ce a urmărit (procesul)? — “Îndepărtarea lui Codreanu. 
Discreditarea lui”. “Ce am făcut?” — “O campanie de presă prealabilă, care a reuşit. 
Libertate la proces, pentru a nu crea legende. Când s-a observat tendința de schimbare a 
atmosferei, am introdus şi am difuzat rechizitoriul”. “Problema grea: 
nu mai aveam personal chestiunea în mână; era şi adversarul care lucra”. “Ce am constatat?” 
— “Slăbiciunea personalului [magistrații — n. n.). Inexistent cu toate instrucțiunile. A trebuit 
să fac eu într-o noapte rechizitoriul. Prea mari aderenţe. Toţi martorii, ofițeri, profesori, 
depoziţii favorabile, gata. Anume cercuri, [înclinate] să se demoralizeze și să producă 
panică”, “Ce e de făcut?” — “Problema nu e închisă. Am obținut succesul tactic, dar pentru 
a schimba atmosfera trebuie timp. Stabilitate în acţiuni de guvern şi evitarea greşelilor. 
Socotesc indispensabil un an sau un an și jumătate pentru ca procesul psihologic să se 
resoarbă. Dar în acest timp să se lucreze ireproşabil. Aşa sunt legile psihologice”. Așadar, 
“Justiția este un lucru prea important ca să fie lăsată pe seama judecătorilor”, chiar dacă 
sunt judecători-militari, obişnuiţi să execute, “fără murmur şi şovăire”, ordinele superiorilor. 

Nu mai puţin reprobabile au fost intervențiile regelui, care, în loc să respecte — suveran 
- independența Justiţiei, s-a implicat, fără jenă, în lucrănile Tribunalului, recomandând 
corecţii acolo unde socotea că este cazul. În nota datată 19 mai 1938, din Însemnări zilnice, 
după ce ține ca posteritatea să afle, citindu-i Jurnalul, că a fost “una din singurele nopți când 
Duduia (Elena Lupescu — n. n.] n-a dormit cu mine”, trece la problemele politice, “La 12, 
vine Călinescu, spre a vorbi din nou chestiunea Gărzii de Fier. Găsesc că în rechizitoriul 
asupra lui Codreanu s-au făcut erori, de pildă, de a cita faptul că s-au găsit arme de vânătoare 
la percheziţiile ce s-au făcut, chiar dacă n-aveau permisele în regulă. Nu trebuie niciodată 
citat în aceste acte fapte care pot minimaliza acuzarea. Mai a fost și informația care am 
primit-o, că legăturile lui Codreanu cu exteriorul continuă prin intermediul medicului de la 
Jilava, Călinescu confirmă aceasta şi-mi raportează că s-au şi luat măsuri, vinovatul fiind 
mutat”. A doua zi, consemnează: “Chestiunea pardiştilor și hotărârea mea de a lua măsuri 
pentru întremarea țării au făcut un excelent efect”. (Este vorba de reacțiile guvernelor de la 


7 





PUNCTE CARDINALE 


August 2005 NR. 3/176 PAG, 13 





Londra şi Paris. ingnjorate de posibilitatea instalării la 


irita e 8 unu! guvern care să renunțe la “alianțele 
tradiționale”, pentru o apropiere de Roma și Berlin.) 


In ziua de luni 23 mai 1938 a inceput procesul 
Parchetul militar luase din timp m 


ăsun de a nu se permite 
intrarea în s 


ală decât persoanelor special îndrituite a asista 
reprezentanții presei române şi străine, avocații şi rudele 
acuzatului. La porţile de intrare erau postați comisari ȘI 
Jandarmi, care făceau verificarea cărților de intrare şi a 
camnetelor de identitate. În sală, într-un colț de bancă, stau 
mama acuzatului, d-na Eliza Codreanu. iar alături de dânsa, 
d-na Elena Codreanu, soția lui Corneliu Codreanu Momentul 
este consemnat și de regele Carol, care notează în Jurnalul 
său: “Astăzi a şi început procesul lui Codreanu. Lucrurile 
merg normal, tribunalul energic. Se ridică, ca de obicei, 
incidente, din care unul ni se pare justificat, acel cu lpsa 
dosarelor [...] Vin din nou știri că atmosfera în Anglia este 
foarte bună şi a crescut de când cu măsurile contra Gărzii 
de Fier”. 

In contextul monitorizării (am spune astăzi) guvernului 
de la Bucureşti de către cancelariile democrațiilor 
occidentale, un fapt sesizat de Pamfil Șeicaru este 
semnificativ: “De multă vreme, Elena Lupescu depăşise 
zona şoaptelor și rolul ei — ediție du Barry pentru valahi — 
era cunoscut de toate guvernele străine. La Quai d'Orsay 
(Ministerul de Externe al Franţei — n. n.] se temea de o 
bruscă schimbare în politica externă a regelui Carol, şi, 
pentru a se asigura, guvernul francez a adus la Bucureşti de 
la Athena, ca ambasador, pe un eminent diplomat, Thierry, 
care avea o calitate în plus: soția lui era născută Rotschild”. 
Fără comentarii! 

Procesul s-a desfăşurat după tipicul clasic al 
proceselor politice din regimurile totalitare, al căror 
deznodământ — sentința — este dinainte cunoscut. Pentru a 
ascunde însă, atât românilor, care în copleşitoare majoritate 
ştiau că li se prezintă o farsă judiciară, cât mai ales opiniei 
publice din lumea liberă, caracterul arbitrar şi abuziv al 
acestui proces, regizori lui din umbră au avut grijă să fie 
parcurse toate etapele procedurii penale, astfel ca sub aspect 
formal totul să pară a fi în ordine. Imediat după deschiderea 
dezbaterilor, apărării i s-a permis să ridice incidente, care 
bineînţeles au fost respinse. S-a făcut apelul martorilor, 
constatându-se că din cei 117 martori propuși de apărare, 
erau prezenți doar 27. (Cu excepția personalităților 
proeminente, cărora dacă li s-ar fi interzis să depună mărtune, 
presa din țară şi din străinătate ar fi protestat, ceilalți, oameni 
liberi din punct de vedere juridic, dar internați în lagăre de 
concentrare, nu au fost aduși să depună mărturie.) S-a dat 
apoi cuvântul acuzatului, spre a se disculpa de acuzațiile ce 
i se puneau în sarcină. Pentru a se menţine însă veridicitatea 
acuzațiilor, inculpatul a fost supus unui sever interogatoriu 
de prim-procurorul care susținea acuzarea. In partea finală 
a procesului au urmat audierea martorilor, rechizitoriul 
procurorului și cuvântul apărării, reprezentate de avocații 
Horia Cosmovici, Lizeta Gheorghiu, P. lacobescu, C 
Hentzescu, Caracaș, Rențescu, Radovici şi Theodorescu. 
Procesul se încheie cu “Ultimul cuvânt al Căpitanului” şi 
pronunțarea sentinței. | 

Deşi — nu din sala în care avea loc procesul lui Corneliu 
Z. Codreanu, ci din culise — Carol urmărea atent atât 
desfăşurarea dezbaterilor, cât şi reacțiile îngrijorătoare 
stârnite în rândurile unei mari părți a populației de acțiunile 
sale samavolnice, reacţiuni pe care i le aduceau la cunoştinţă 
rapoartele Siguranţei, Jandarmeniei şi Poliţiei, conştient fiind 
de faptul că idealurile Mişcării Legionare nu puteau fi scoase 


pe 





j 


Eat a ri APR 
cet ali Pete 


"EAI 













x sa PT 
Perie 9, 


PD î. 


poceși E e a imi Ș 


din sufletele adepților ei printr-un proces de a cărui Justeţe nu 
se îndoiau numai acuzații, ci şi judecătorii lor, hotăra deja 
măsurile ca prin represiune şi teroare să domine clocotul 
surd al nemulțumirilor din țară. În ziua de marți 24 mai, a 
doua zi a procesului, nota în Jurnalul său: “Procesul continuă 
Codreanu duce o dârză şi bine chibzuită luptă. Scnsonle de 
ameninţare continuă [să vină). În Consiliul de Miniştri de 
astă-seară s-a hotărât punerea în aplicare pe timp de un an a 
articolului din Constituţie ce prevede pedeapsa cu moartea 
Această deciziune s-a luat din cauza mulțimilor de scrisori 
de amenințare ce s-au trimis persoanelor oficiale şi marcante 
în legătură cu procesul lui Codreanu, Această măsură a fost 
luată în Consiliul de astăzi, de sub președinția lui Gheorghe 
Argeşeanu, ca să nu puie fața bisericească a patriarhului într- 
o postură dificilă, , P. S. Miron Cristea nu este contra măsurii, 
dar, fiind capul Bisericei, nu poate iscăli această hotărâre, E 
cazul de la Consiliu, când nu s-a opus la articolul constituțional, 
dar s-a abținut de la vot”. 

In cea de-a treia zi, ultima a procesului, 25 mai 1938, 
când s-a pronunțat sentința, Carol își exprimă insatisfacția 
faţă de proces, în ansamblul lui, “Oareșcari îndoieli asupra 
atmosferei de la procesul Codreanu, el se apără destul de 
bine, deşi neagă evidenţa. Avocaţii lui = decenţi. Actul de 
dare în judecată — slab, făcut cu lacune şi acuzări uncori trase 
de păr”. 

Scena pe care s-a desfăşurat “Procesul de trădare, 
uneltire contra ordinei sociale şi pentru crimă de răzvrătire” 
intentat lui Corneliu Z. Codreanu ne înfăţişează două tipuri 
distincte, diametral opuse, de chipun și caractere umane. De 
o parte, desfigurați de ură împotriva Mişcării Legionare, Carol, 
(itoarea sa Elena Lupescu şi primul lor sfetnic, Armand 
Călinescu, urmați de un numeros cortegiu de complici şi 
slujitori, în cazul de față magistrații militari implicaţi în proces, 
care, mai mult sau mai puțin conştient, au servit o cauză 
străină şi dăunătoare intereselor naționale. De cealaltă parte, 
eroul martirizat, întruchipând românismul în forma sa pură, 
căruia i s-au alăturat personalități respectabile ale vieții 
politice românești, oameni demni, care n-au avut reținen în a 
depune mărtune așa cum le-a dictat conștiința, nu așa cum ar 
fi dont stăpânirea. Alături de ei, avocații apărării, caractere 
puternice, oameni de curaj, care prin intervențiile și pledoarule 
lor i-au îngenunchiat profesional pe acuzatori şi judecători. 
lar dacă adevărul pe care l-au scos la lumină nu a triumfat, 
victoria morală le-a aparținut în intregime. Și pentru că atât 
depozițiile martorilor, cât şi intervențiile apărării reprezintă 
documente valoroase pentru istona noastră recentă, am spicunt 
din înfruntările cu instanța de judecată afirmaţii şi răspunsuri 
semnificative, care, fără îndoială, au biciuit cugetele 
judecătorilor 

În depoziţia sa, |. Frollo declară: “Această Mişcare 
am găsit-o sfântă, în toate. Mișcarea nu era un partid politic, 
ci o organizaţie de înaltă moralitate”. La întrebarea avocatului 
P. lacobescu, “Îl credeţi capabil de răzvrătire pe acuzatul C 
Z. Codreanu?”, martorul răspunde: “Hotărât nu, absolut nu”. 
“Dar de trădare?”. Răspunsul sună: “De once m-aș îndoi, de 
d-l Codreanu niciodată”. 

De reținut este mărturia profesorului universitar Eugen 
Chimoagă, care, la întrebarea Preşedintelui Const. Dumitru: 
“De unde cunoaşteţi Mişcarea Legionară, sunteți membru al 
partidului?”, răspunde; “Da, sunt membru. Mişcarea o cunosc 
mai bine din 1937. Până în 1934, am fost ostil acestei Mișcăn, 
pentru că am fost multă vreme în străinătate, vreo şase ani, la 
studii, şi în timpul acesta mi-am făcut o idee cu desăvârşire 
falsă în ceea ce priveşte această Mișcare, Am venit în țară cu 
ideea că d-l. Comeliu Codreanu estre un criminal ordinar, Ani 

pre 3 de zile am crezut acest lucru, până 
N când am luat cunoştinţă cu 
SO realităţiledinţară. Am fostprofund 
P mişcat în 1937, când am luat primul 





contact cu spiritul legionar la Carmen Sylva, unde munca 
era ordonată. Am considerat această Mișcare ca salvatoare 
a țării noastre şi pot spune că niciodată Mişcarea Legionară 
n-a urmărit să vină la putere printr-o lovitură de stat. De 
când a pătruns în viața studențească Mişcarea Legionară, 
am observat, zi de zi, o schimbare de spint, atât în școală, 
cât şi în afară. Cei mai buni studenți ai mei sunt legionari, 
pentru că d-l Codreanu i-a indemnat să fie primii la carte” 

Profesorul universitar Mihail Manoilescu afirma în 
depoziția sa: “Mişcarea Legionară îndeplinește toate 
condițiile unei mișcări de purificare. D-l Corneliu Codreanu, 
cât şi Mişcarea Legionară sunt de o probitate sufletească, 
de o curăţenie, de o puritate, jertfă și un exces de loialitate 
cum n-am mai întâlnit”. 

La întrebarea pe care C. Z. Codreanu 1-0 pune 
martorului, d-l general Ion Antonescu, “Mă crede D-| 
General capabil de trădare?”, acesta răspunde sec: “Din 
elementele pe care le-am avut și le am, pot spune că nu 
poate fi acuzat de trădare. Generalul Antonescu nu stă de 
vorbă cu trădător”, 

La intrebarea apărării: “Cunoașteţi Mișcarea 
Legionară?”, prof. univ. Sextil Puşcariu, membru al 
Academiei Române, răspunde: “Nu sunt membru în 
Mişcare. Am cunoscut-o demult și cu multă simpatie m-am 
apropiat de ea. M-a apropiat sufletul cald al acestui tineret, 
care era necesar țării, Cei mai buni elevi ai mei au fost 
legionari. Mi-a plăcut cartea Pentru legionari. Codreanu 
este un scriitor de talent. M-a apropiat de el religiozitatea sa 
adâncă, iubirea față de țară și devotamentul său faţă de tron. 
L-am căutat să-l văd și l-am văzut. Am rămas cu acecași 
impresie”, 

Și, în sfârşit, depoziţia lui lulu Maniu, din care cităm: 
“D-] Codreanu crede, ca şi mine, că ideea națională este 
factorul vital în propășirea unei națiuni. D-sa crede, ca şi 
mine, că Statul, cu toată puterea sa, trebuie să perfecteze 
calitățile fără seamăn de frumoase ale poporului român, 
susținător de Stat, și să-i dea posibilitatea, punându-i-se la 
dispoziție mijloacele materiale, culturale și sociale, să-şi 
poată împlini misiunea pe care o are în această parte a 
lumii. Adevărat că d-l Codreanu are în concepția sa un 
element, cel al antisemitismului, pe care eu nu-l aprob, dar 
ideea fundamentală €ste identică. Afară de aceasta, d-l 
Codreanu este de aceeaşi convingere ca şi mine, că, fără a 
respecta regulile de corectitudine în viața particulară și 
publică, şi fără a ține seama de morala creştină, nu se poate 
asigura dăinuirea unei națiuni; şi că părăsirea acestora ar 
însemna şi pentru poporul nostru ceea ce a însemnat și pentru 
multe popoare din trecut: distrugere şi pieire. Pentru aceasta 
suntem de acord în tendința de a impune, în viața particulară, 
socială şi publică, corectitudinea, onoarea și morala creștină, 
pe care astăzi — durere — atâția o calcă...” 

Despre curajul, seriozitatea şi profesionalismul 
apărătorilor, care au înfruntat exemplar acuzarea susținută 
fățiş de rege şi de camanilă, am vorbit mai sus. Ca un omagiu 
adus acestor demni şi neînfricați slujitori ai Justiției, cităm 
partea finală a pledoarie: aceluia care atunci slujea adevărul 
ca avocat, iar după eliberarea din iadul țemnițelor comuniste, 
ca preot, pe Dumnezeu - Honia Cosmovici; “Am cerut să 
vină martoni cei cu domiciliu forțat în Ciuc. Ni i-ați respins. 
Dar pe unul din ei nu-l puteți împiedica să depună. Acesta 
este poetul Radu Gyr”. Şi apoi, spre uimirea instanței şi 
asistenței, recită solemn impresionantul poem Avem atâția 
morți, atâtea oseminte, după care se adresează judecătorilor 
înmărmunți de insolitul situației: “S-a făcut şi mai târziu. 
Veţi spune un da sau un nu, Un cuvânt pentru o viață întreagă. 
Să ştiţi că, dacă veți condamna, veți închide, deodată cu 
Corneliu Zelea Codreanu, sufletul unei generații întregi” 

În urma pledoariilor apărării, Tribunalul a dat, la ora 
10 şi jumătate, ultimul cuvânt acuzatului Corneliu Zelea 
Codreanu, care a rostit grav, adresându-se nu judecătonlor, 
ci istoriei: “Aveţi în mâinile Dvs nu viața mea, 
pe care o dau bucuros. Aveţi în mâinile Dvs 
onoarea întregului tineret al neamului 
românesc”, 

După dehberare, Tribunalul a răspuns la 
toate capetele de acuzație afirmativ, iar dacă 
acuzatul merită circumstanţe atenuante, negativ. 
Sentința: “Tribunalul Militar al Corpului Il 
Armată găseşte vinovat pe acuzatul Comeliu 
Zelea Codreanu, avocat din Bucureşti Noi, Casa 
Verde, Str. Niculescu Dorobanţul Nr. 38, pentru 
faptele imputate mai sus şi îl condamnă la 10 
(zece) ani muncă silnică şi 6 (şase) ani 
degradare civică, precum şi la 5.000 lei amendă 


ȘI 2.000 lei cheltuieli de judecată”, (va dim) 








—— 
poze 








PAG. 14 Nr. 8/176 August 2005 PUNCTE CARDINALE 


MARGINALII EDITORIALE 


EPOPEILE NU POT FI UIIATE 


Deşi faptele s-au petrecut cu destul de multă vreme 
în urmă, în Carpaţii sudici ai României, iar la noi, pe un fond 
de minciună şi abrutizare colectivă, uitarea ameninţă să se 
aştearnă peste acele isprăvi de legendă, iată că un neamț cu 
urechile deschise, trecând nu întâmplător prin părțile 
Făgăraşului şi ale Sibiului, le-a putut auzi cu ocazia participării 
la o nuntă la care fusese invitat, 

Le-a aflat, dar sub ce formă, însă? Că prin acele 

locuri s-au petrecut, în vremuri apuse, dar nu foarte 
îndepărtate, nişte lucruni aproape de necrezut pentru mintea 
lui de generație postbelică, lucruri pe care, punînd cap la cap 
relatările, nu prea ştia în ce categorie să le încadreze, de 
unde şi întrebarea devenită ulterior titlu al cărții sale, apărute 
la o prestigioasă editură germană: Bandiţi, spioni sau eroi? 
(Sttutgart, 2005). Autorul, dumint mai apoi, după o îndelungă 
ascultare şi atentă investigație, adaugă chiar în subutlul cărți 
specificarea că toate acele relatări auzite de el prin părțile 
locului, în legătură cu nişte „haiduci”, „bandiţi”, „spioni” sau 
„eroi” locali (diferit calificați de o sursă sau alta, şi până la 
urmă mai degrabă neînțeleşi), nu sunt altceva decât fragmente 
vii din bătălia purtată, timp de aproximativ un sfert de secol, 
de către cei ce s-au opus, cu armele în mâini, procesului 
samavolnic de bolşevizare a României de după cel de-al doilea 
război mondial, când țara s-a aflat multă vreme sub ocupația 
armatei sovietice sau la cheremul poltrucilor ghidaţi de la 
Kremlin. Faptele lungii rezistențe armate din munți alcătuiesc 
o adevărată epopee istorică a luptei anticomuniste româneşti. 
Din păcate, un aspect istonic — în multe privinţe unic în Europa 
— pe care noi n-am vrut sau n-am fost vrednici să-l punem 
în evidență, preferând, din rațiuni meschine, să-l ascundem 
şi să-l denigrăm, obscurizându-l nu doar în conştiinţa publică, 
dar şi la nivelul istoriografiei oficiale, care s-a complăcut 
mai degrabă (şi se complace încă) în fel de fel de ticuni 
ideologice stângiste şi în fel de fel de „demitizări” antinaționale. 
Numai că luptătorii născuți pe pământurile Făgăraşului, 
Bucovinei, Bistriţei, Apusenilor, Muscelului sau Vrancei n-au 
pierit cu toţii, nici n-au amuţit cu lașitate. Unul dintre aceştia, 
„marele bandit” lon Gavrilă Ogoranul, a dat chiar o 
monumentală tetralogie, deopotrivă mărturisitoare şi 
documentară, despre grupurile de rezistență pe care le-a 
cunoscut direct sau din care a făcut efectiv parte, Capodoperă 
a genului haiducesc modern, Brazii se /râng, dar nu se 
îndoiesc, cartea lui lon Gavrilă Ogoranu, avea să fie una 
dintre sursele de bază ale autorului german Karl Heinz 
Brenndărfer, cel ce a avut şansa să-l întâlnească pe luptătorul 
român chiar față către față, la acea nuntă despre care am 
pomenit (și care a avut loc într-o familie săsească). 

K. H. Brenndărfer a ascultat atent toate relatănle și 
i-a iscodit pe toţi, ajungând să înțeleagă adevărata miză a 
faptelor, eroismul lor haiducesc, de înaltă demnitate morală 
şi națională, dar și de ce stăpânirea acelor vremi n-a precupețit 
nici un efort de a-i prezenta ca „spioni” sau ca „tâlhari de 
drumul mare”, nu doar ucigându-i pe mulţi dintre ei, dar și 
întinându-le memoria pe termen lung, după toate metodele 
cominterniste ale propagandei mistificatoare. 

Și a mai înțeles ceva autorul german: a înțeles de ce 
acestei rezistențe eroice i s-au alăturat, de-a lungul anilor, Şi 
mulți sași, șvabi sau unii exilați de peste hotare, pentru a 
duce lupta împreună, în numele lui Dumnezeu şi al demnității 
umane. Un caz relevant este cel al celor parașutați la începutul 
anilor '50, prinşi cu contribuţia unor trădători englezi şi 
condamnaţi la moarte în faimosul proces al „Paraşutiştilor” 
din 1953, pe care românii i-au uitat, dar K. [H. Brenndârfer 
nu-i uită, ba chiar aduce în cartea lui mărturie ilustrată despre 
monumentele ridicate întru pomenirea lor în anii de după 
prăbuşirea lagărului comunist, În general, monumentele şi 
documentele atestă participarea la această lungă şi eroică 
rezistență anticomunistă, alături de mulţi oameni fără 
apartenență politică propriu-zisă, atât a „partidelor istorice”, 
cât şi a Mişcării Legionare, din care au făcut parte mulţi 
dintre cei mai reprezentativi „bandiți”, 

Gestul nobil de reconsiderare istorică săvârșit — cu 
totul dezinteresat — de autorul german va ajuta poate noilor 
generaţii românești să ştie că la 23 august 1944 nu toți românii 
au trădat, ci au fost şi cruciați — adevăraţi cavaleri ai spintului 
- care au dus lupta mai departe, salvând onoarea istorică a 
poporului român, într-unul dintre cele mai tragice momente 
ale zbuciumatei sale istoni 


Marcel PETRISOR 





APARIȚII 
RECENTE 


Auguștin Alea ndru cet 


aderi. (a ÎL: msn 
ș - 


îP Dna me 





















dună 12 ani, noua versiune românească â 
Infernului. Am năzuit de la început s-o pot tipări 
în ediție bilingvă (ceea ce ar fi o premieră în 
cultura românească, în ce-l priveşte pe Dante) și 
ilustrată (cum au apărut atâtea ediţii în Occident, 
mai cu seamă cu gravurile lui Gustave Dore, sau, 
în perioada interbelică, traducerea românească 
în proză a lui Alexandru Marcu, cu gravurile lui 
Mac Constantinescu). O asemenea ediţie implică, 
desigur, costuri editoriale foarte mari (chiar 
renunțînd la legarea şi supracopertarea volumelor, 
ca şi la policromie, cu excepția copertei): 
remunerarea — fie și modestă — a unui ilustrator 
de marcă (ediţia va avea cel puţin 34 de ilustrații 
interioare — cîte una pentru fiecare cînt, redind 
scenele cele mai semnificative), o hîrtie de 
calităte superioară, un format atipic (peste 
dimensiunile obişnuite) ete. În aceste condiţii (şi 
avind î în vedere că toate cele 34 de cînturi au 
fost publicate de-a lungul Vremii chiar în paginile. 
Punctelor cardinale, cu care am “compătimit” 
toți laolaltă nu mai puțin de 14 ani), îndrăznesc 
acum, ca niciodată, în nume propriu, să fac. 
un apel către abonaţii şi | cititorii revistei, din. 
țară şi din străinătate, să contribuie, în 
Ii ULA e n N la apariția: acestei iărția 
ia va. 





ei a iva 2 Sir la ta DT 
vor primi un volum gratuit, cu o dedicație specială. 
Năzuinţa mea ar fi ca ediția să apară, într-un 
tiraj de minimum 1000 de ex, şi la un preţ totuşi 
accesibil, pînă în pragul toamnei viitoare şi să 
vădească, în răspărul crizei pe care o străbatem, 
o solidaritate de conştiinţă şi de suflet deopotrivă 
ice românească şi europeană." | 
RAZA Codrescu, 
„(cu iertarea Dvs.) 
sf Ingadui Şi cerşetor: 
i j “ i >) di dt 
P s ei and în vedere rebirocrajia şi comisioanele 
exagerate din România, ar fi preferabil ca eventualele 
ajutoare să fie aduse personal s: sau prin bunăvoința 4 unor 
„intermediari particulari (pentru Bucureşti: tel 021/3211076 
sau 4402501; pentru: Sibiu: tel, 0260/422536), sau livrate 
numai in următoarele e conturi ING! Bank N: N, Nae 


INGBROBU - RO3SINGB0000999900050236 (EUR - 
bancă corespondentă: ING Bank N, V. Amsterdam), 
"Pentru sumele în. lei: ING Bucureşti, ContROL 
ROS2INGB0000999900050221. Titularul conturilor: 

Adolt-Marian Vasile (Aleea Bucşeneşti 5,bl.E8, et.4, 
ap, 21, sector 6, Bucureşti, cod poștal 061573; e-mail: 


razvancodrescu(d yahoo.com). Sr EA i 


Le mulțumesc celor care n-au 
întârziat să răspundă deja acestui apel 
şi sper ca, pe drumul deschis astfel, să 
ne bucurăm cu toții, până în toamnă, de 
finalizarea ediţiei în cele mai bune 
condiții, 












ia / p. 


ST CULT 


Cultul marianic 


SU 


Biserica Ortodoxă o preacinsteşte dintotdeauna pe 
“Preasfinta, Preacurata, Preabinecuvintata, slăvita Stăpina 
noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria” 
ca pe cea care este “mai cinstită decit Heruvimii şi mai slăvită 
fără de asemănare decit Serafimii”, adică mai presus de 
toate celelalte făpturi, nu doar de cele văzute, dintre care s-a 
ivit, dar şi de cele nevăzute, între care veşniceşte. Iubirea și 
evlavia față de Sfinta Fecioară stă în inima însăși a trăiri 
ortodoxe, încălzind și însuflețind întreg trupul Bisericii. Ea 
apare pretutindeni — în slujbe, în rugăciuni, în icoane, Aceasta 
nu inseamnă nicrdecum-o "“divinizare” a ei, ci doar o cinstire 
aparte (prea-cinstire sau supra-cinstire), mai prejos de 
adorația adusă lu. Dumnezeu, dar mai presus de cinstirea 
adusă Ingerilor și Sfinților. Un creştinism fără cultul 
Născătoarei de Dumnezeu este întru totul străin de duhul 
ortodox (de altfel, adepții protestantismului și urmașii lor, 
sectanții, se deosebesc cel mai mult de Ortodoxie tocmai prin 
aceea că refuză cu înverşunare cultul Fecioarei și al Sfinților), 
Desăvirşita unire în Hristos a divinului cu umanul stă în strinsă 
legătură cu sfințirea și proslăvirea firii noastre omeneşti, căreia 
Maica Domnului îi este temei și icoană. Biserica nu separă 
niciodată pe Maică de Fiu, “pe aceea care a întrupat de Acela 
Care S-a întrupat”. Pe de altă parte, Dumnezeu n-a voit ca 
întruparea să fie o siluire a firii noastre, ci a voit ca această 
fire să consimtă de bunăvoie la aceasta, prin glasul celei mai 
curate ființe omeneşti, care a răspuns îngerului vestitor: “lată 
roaba Domnului. Fie mie după cuvintul tău!” (Luca 1, 38). 
Atunci Duhul Sfint a pogorit și a rămas asupra ei: “Buna 
Vestire a fost Cincizecimea Fecioarei”. Maica Domnului 
reprezintă, totdeodată, răscumpărarea și plinătatea feminității, 
reunind în chip tainic maternitatea şi fecioria. Dacă pn femeie 
(Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit 
în lume mintuirea. Așa cum lui Hristos I s-a spus “Noul Adam”, 
Maicii Domnului i s-a spus “Noua Evă”. Dar legătura dintre 
Maică și Fiul ei nu se mărginește doar la momentul zămislirii 
fecioreşti; ea a vegheat cu smerenie drumul Lui pămintesc, 
între nașterea din Betleem și înălțarea din Betania; a luat 
parte la nașterea Bisericii apostolice, iar “adormind”, a fost 
ridicată în chip minunat la ceruri, ca maică duhovnicească a 
umanității innoite prin Hristos 


Adormirea Maicii Domnului În Sfinta Tradiţie 


Cind Hristos a găsit de cuviință ca maica Sa să se 
mute de pe pămint la cer, Prea Curata a fost vestită cu 3 zile 
înainte de către Arhanghelul Gavriil: “Acestea zice Fiul tău; 
Vremea este a muta pe Mai-ca Mea la Mine, Nu te teme de 
aceasta, ci primeşte cuvîntul cu bucurie, de vreme ce vii la 
viață cea nemuritoare”, Primind această “a doua Bună 
Vestire”, Maica Domnului i-a adunat în preajmă pe toți cei 
apropiaţi, inştiinţindu-i de ce avea să se petreacă, rinduindu- 
și toate cele spre inmormintare și zicind: “Facă-se cu mine 
voia Fiului și Dumnezeului meu”, Apoi a adormit în pace 






= 


PUNCTE CARDINALE 


- e DL 
1. 








N A Vacetd  / Ae 
MARIANIC 


Icoana ortodoxă a Adormirii ne-o înfăţişează pe Născătoarea 
de Dumnezeu întinsă pe un pat, cuprinsă de un somn senin, 
apostoli se prosternează în jur, iar Hristos, în mijloc, circumscris 
în nimbul luminos al slavei Sale, îi ține sufletul în palme. Tradiția 
spune că apostolii au venit în chip minunat de pe unde se aflau, 
străbătînd văzduhul cu iuţeala pîndului, ca să-şi ia rămas bun și 
să-i vegheze strămutarea. Petrecuți de cîntece îngereşti şi de 
mare alai cinstitor, ei i-au pus trupul în mormint, la Ghetsemani, 
veghind acolo vreme de 3 zile, neîmpăcați de a trebui să se 
despartă de dinsa. Apoi, deschizind mormîntul, pentru ca și 
Toma, care nu fusese de față la vreme, să se închine trupului 
preasfint, ei s-au minunat aflind mormintul gol, doar cu giulgiul 
rămas drept mărturie. După o altă versiune a Tradiției, trupul 
Fecioare: ar fi fost răpit la cer chiar din miinile apostolilor Petru 
şi Pavel, iar linţoliul cu trupul celei adormite a mai putut fi văzut 
o vreme plutind pe nori. Multe minuni: s-au petrecut cu acel 
prilej, printre care şi cea a iudeului necredincios care, voind să 
răstoame năsălia, s-a pomenit cu brațele ca retezate din umeri, 
ar apoi, căindu-se şi atingindu-se de patul Maicii Fecioare, s-a 
vindecat pe loc şi i-a adus pe mulți la credință. Ca şi Fiul 
odinioară, Maica Domnului s-a mutat la cer cu trupul ei 
feciorelnic, iar acolo mijlocește neincetat pentru oameni în fața 
lui Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții. 


TA, 
-+ 


Adormirea Maicii Domnului în iconografia ortodoxă 


În Răsărit, conform vechilor erminii (manuale de 
pictură bisericească), Adormirea Maicii Domnului (zugrăvită 
în biserici pe peretele de Apus al naosului) este înfăţişată astfel: 
în planul central se află patul pe care stă întinsă cea adormită, 
cu mîinile încrucişate pe piept, iar în spatele patului se află 
Hristos în mandorla (nimbul, aureola) slavei Sale, încadrat de 
îngeri și ținînd în braţe sufletul maicii Lui, reprezentat în chip de 
prunc înfăşat. Asistența este alcătuită, de regulă, din sfinți ierarhi 
liturghisitori, îmbrăcați în polistavrion (veşmânt cu multe cruci) 
şi ținînd în miîini Sfintele Evanghelii, apoi din cei 12 apostoli, cu 
expresii de jale adincă (Petru şi Pavel stau cel mai aproape, 
aplecaţi la cele două capete ale patului) și din femei bocitoare 
(în stinga, într-un plan mai îndepărtat). Apostolii (iar uneoni şi 
ierarhii) sint reprezentați fără aurcole în jurul capetelor, ca să 
se distingă astfel mai bine aurcolele Maicii Domnului și ale 
personajelor cereşti. Uncon apare mai mic, în planul apropiat, 
un om cu mîinile tăiate de sabie îngerească: este evreul fanatic 
consemnat de tradiție (care s-ar fi numit Jehonias). Cum însă s- 
a constatat că această apanție anecdotică tinde să abată atenţia 
privitorilor de la chipurile esenţiale ale compoziţiei, 
reprezentarea lui a fost părăsită de cei mai mulți iconografi 
bizantini. Compoziţia este străjuită pe laturi de două clădiri 
(reprezentind, poate, Sinagoga şi Biserica, templul Legii Vechi 
şi templul Legii Noi), Fără bază scriptunistică, iconografia e 
însă aici în acord cu imnografia, mai ales cu svetilna în care se 
cîntă (de Adormirea Maicii Domnului, dar și în postul de 2 
săptămini care o precede); “Apostoli, de la margini adunindu- 
vă aici, în satul Ghetsimani, îngropaţi trupul meu. Și Tu, Fiule și 
Dumnezeul meu, primește duhul meu”. (VW A.M) 















August 2005 NR. 8/176 PAG. 15 


AXIOANE De CINSTIRE 
A MAICII DOMNULUI LA 
MARILE PRAZINICE BISERICESTI 


La Învierea Domnului: Îngerul a strigat celei pline 
de dar: Curată Fecioară, bucură-te, şi iarăşi zic: 
bucură-te, căci Fiul tău a înviat a treia zi din 
mormînt! Luminează-te, luminează-te, Noule 
lerusalime, căci slava Domnului peste tine-a răsărit! 
Saltă, saltă acum şi te bucură, Sioane! lar tu, Curată 
Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea 
Celui născut al tău! 


La Înălțarea Domnului: Măreşte, suflete al meu, 
pe Hristos, dătătorul de viaţă, Cel ce S-a înălțat de 
pe pămiînt la cer. Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea 


“mai presus de minte și de cuvînt, care ai născut 


negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioşii, cu 
un gind, te fericim. i sd ui 


La Pogorirea Sfintului Duh (Rusaliile/ 
Cincizecimea)): Bucură-te, Împărăteasă Maică, 
slava fecioarelor! Că toată gura cea limpede şi bine 
grăitoare, vorbind, nu te poate cînta cum se cuvine; 
Şi se întunecă toată mintea a cunoaște naşterea ta. 
Pentru această, cu un gînd, pe tine te slăvim, 


La Adormirea Maicii Domnului (Sfinta Maria 
Mare). Neamurile toate te fencesc pe tine, una, de 
Dumnezeu Născătoare! Biruiescu-se hotarele fini 
întru tine, Curată Fecioară, ceea ce eşti după naştere 
fecioară şi după moarte — vie. Mintuieşte pururea, 
„Născătoare de Dumnezeu, moştenirea tal 
= : - Era W! he, 3] 


_.... - 


sălăşluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, 
Hnstos Dumnezeu, pe Care, lăudindu-L, Îl mărim! 


sia, | 74% Ma ă cae II « 
La Botezul Domnului: Măreşte, suflete al meu, 
pe Cel ce în Iordan de la loan a luat Botezul! Nu se 
pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie şi se 
întunecă şi mintea cea mai presus de lume, a te 
cînta pe tine, cea de Dumnezeu Născătoare. Însă 
fiind bună, primeşte credința, căci ştii dragostea 
noastră cea dumnezeiască; că tu creştinilor eşti 


folositoare şi pe tine te mărim. EA 
EUR PE ai as a Ti i ri ecumisat Ă 44 d vale - 
La Buna Vestire: Binevesteşte, pămintule bucurie 


mare! Lăudaţi, ceruri, mărirea Dumnezeului nostru! 


tii 
A 
N no 
E 
T, 
. 















Ca de un sicriu Si gal pe zl je 
XEIE ai A VE 4 = 61 0pofa d od cet ISC du? 
nu se atinge mîna neeredincioşilor, iar buzele 

credincioşilor, fără tăcere, precum glasul ingeru 
cintînd cu bucurie, să strige Născătoar i 
„ceea ce eşti plină de ha 

Aa Aici 

DT € Pi 


Dumnezeu: Bucură-t 
a a 


Domnul este cun 
el A ME pi - n.a Ă 



























Li 








n 
pe 2 










PAG. 16 Nr. 8/176 August 2005 


Doresc să demonstrez în cele ce urmează că 
apartenența la francmasonenie este cel puțin imorală. 

Voi pune în paranteză toată controversa în legătură 
cu contnbuția reală şi potențială, negativă sau pozitivă, a 
francmasoneniei la istoria omenirii, pentru că aceasta nu 
schimbă cu nimic concluzia în problema pe care am pus-o 

Pentru sprijinitorii francmasoneriei, aceasta a 
contribuit, printre altele, la realizarea unui climat de toleranță 
şi libertate politică (?), la constituirea statelor nahonale, la 
evitarea unor conflicte, 

Pentru adversarii francmasonenei, aceasta a fost o 
forță în principal ocultă, prin care răul major s-a revărsat 
asupra lumii. Ea ar fi contribuit la izbucnirea revoluțiilor și 
războaielor mondiale din ultimele secole, la împărțirea lumii 
în zone de influenţă, la vânzarea unei părți a Europei 
comunismului sovietic, chiar la fundamentarea şi biruința 
acestuia, la triumful nu al toleranţei benefice, ci la încurajarea 
imoralității, pornografiei, homosexualității, în numele unei 
false lupte împotriva discriminării şi sprijinirii aşa-ziselor 
minorități, la tendințele anticreştine în numele democrației, 
în realitate a unui libertina)j criminal, 

Aşa cum am spus, nu voi intra în această controversă 
care deschide calea unei discuții niciodată terminate şi în 
realitate nesemnificative pentru ceea ce vreau să 
demonstrez. Voi arăta că, indiferent ce părere avem despre 
contribuția francmasonenei, pozitivă sau negativă, la viața 
societății din ultimele secole, participarea la ea este imorală 
în sine. Indiferent că vedem jumătatea plină sau cea goală a 
paharului, contează doar responsabilitatea pentru ce lipseşte 

În fond, ce este francmasoneria? Plecăm de la ceea 
ce se ştie fără nici un dubiu. Francmasonena este o asociație 
prezentă în toată lumea, care dispune de fonduri unaşe, sursă 
a unei influenţe viu resimțite; cel puțin aceasta este mărtuna 
a foarte mulți oameni, peste care nu se poate trece fără a 
friza absurdul, şi care, cu toate acestea, nu este cunoscută în 
toate aspectele ei, deși s-au spus şi s-au scris despre ea 
milioane de pagini, de emisiuni televizate sau de relatări pe 
Intemet. 

Să plecăm de la ceea ce se vede: asociațiile văzute, 
chiar dacă par a fi doar de fațadă, mascând centrele ventabile 
de putere şi influență, sunt totuși singurele de necontestat 
pentru toată lumea, inclusiv pentru cei neinițiați. Luăm deci 
de bun, aşa cum am făcut de la inceput, ceea ce se vede. 
Astăzi, membrii francmasoneriei văzute pretind că ea este 
un fel de asociație nevinovată, care nu are nici un fel de 
caracter sau țeluri politice, religioase, estetice etc, Este greu, 
dacă nu imposibil de imaginat şi admis că miliardele de 
dolari din dosul acestor asociaţii sau loje, răspândite în toată 
lumea, nu urmăresc şi nu cer membnlor lor nimic politic, 
religios sau artistic, 

Simple asociații - eventual de jucat golf sau bridge, 
Dar pentru a demonstra fără drept de apel şi a stabili ca 
ultimă concluzie posibilă caracterul imoral al participării la 
francmasonerie, să luăm de bune aceste afirmații. 

Ceea ce se pretinde în fond este că francmasoneria 
nu este în ultimă instanță decât o asociaţie frățească şi 
filantropică tinzând spre a generaliza în toată lumea spiritul 
de maximă toleranță. Dar toleranță față de ce şi de pe ce 
poziţie? Toleranţa ca atare, fără a lămuri în prealabil aceste 
elemente şi fără a avea o poziţie faţă de ele, este o noțiune 
goală. Înainte de a avea o credință, toleranța ta este o atitudine 
inutilă, care face să zăngănească o monedă calpă. 

De altfel, ceea ce este valoros în atitudinea de 
toleranță este îmbrățișat astăzi, cel puţin declarativ, de 
majoritatea societăților civilizate. 

S-a renunțat, cel puțin în marea majoritate a 
societăţilor civilizate, și în primul rând în zona creştină, la 
impunerea concepției de viață prin forța statală. Fiecare 
trebuie să fie liber în raport cu puterea politică, să gândească 
asupra lumii, a vieții și a organizării societății aşa cum doreşte, 
În orice caz, valoroasă este această toleranță, acest respect 
al credinței celorlalți, neutilizarea în nici un fel a forței sau a 
ascendentului pe care ţi-l dă puterea politică, pentru alinierea 


www,punctecardinale,ro 
e-mail: redactia(a punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B, R. D, Siblu RO4BBRDF330$V02146903300 
RIN PIARIL L: 


PUNCTE CARDINALE 


IMORALITATEA 
APARTENENȚEI 





celorlalți la propriile tale convingeri, în măsura și numai în 
măsura în care ai o convingere pe care firesc doreşti să o 
răspândeşti, însă exclusiv pe cale spirituală, pe calea 
argumentelor. Adevărul în care nu crezi şi pe care nu dorești 
să-l împărtăşeşti altora nu este decât o caricatură de adevăr 

De aceea, o asociaţie care pretinde că nu militează 
pentru nici o concepție religioasă sau politică, ci exclusiv pentru 
toleranță, este o imensă cacealma, dăunătoare şi absurdă 
deopotrivă. 

Această poziție afirmată declarativ de partea văzută a 
francmasoneriei, posibil pentru uzul naivilor, şi care are 
menirea de a acoperi atitudini mult mai grave nemărtunsite, 
este ea însăşi de o mare nocivitate, pentru că ea conduce la 
slăbirea şi, în final, abandonarea oricărei credințe, Atitudine 
sterilizantă şi cel puțin la fel de nocivă ca şi fanatismul 
instransigent, de care francmasoneria pretinde că ne apâră 

Nu ar fi de mirare ca această poziţie, transparent 
afirmată, să ascundă, aşa cum mulți cred, un țel ocult, mergând 
până la dorința de dominație a lumii, de anihilare a credințelor 
religioase, îndeosebi a creştinismului, și chiar, așa cum unii o 
susțin, de satanizare a societății noastre, Este atât de aberantă 
afirmaţia că francmasoneria nu doreşte decât să răspândească 
toleranța încât toate aceste suspiciuni își găsesc justificarea. 

Dar din nou să renunțăm la orice alte învinuiri Și 
suspiciuni și să rămânem strict la ceea ce se recunoaşte de 
către partea văzută a francmasoneriei, ba chiar să plecăm de 
la premisa că nu există parte ocultă a francmasoneniei, oricât 
de improbabilă este această ipoteză, pentru a vedea că acest 
“rest” de necontestat este el însuși profund imoral, așa cum şi 
ma! imorală ar fi şi alternativa unor acțiuni politice sau 
(anti)religioase oculte, caracter care ar face-o profund 
dăunătoare societăți omenești 

S-a ajuns cu greu la convingerea - acum de necontestat 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șel-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 


Claudio MUTII (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





_că cele mai mari şanse pentru ca politica să fie benefică le 
asigură transparența În societățile moderne, centrele de 
iniţiativă politică trebuie să fie la lumina zilei şi să acționeze 
pe baza unor reguli cunoscute, pentru a mări şansele de reușită 
a lor. Desigur, nu totdeauna această transparență şi aceste 
reguli sunt respectate, şi nu totdeauna, chiar când se respectă, 
ele conduc la cele mai bune soluții și la eliminarea elementelor 
nocive şi chiar imorale din viața publică. Totuși, șansele cele 
mai mari pentru optimizarea vieții publice le asigură 
transparenţa şi respectarea unor reguli minimale 

Este posibil ca iniţiativele politice pornind din centre 
oculte să fie bune în anumite momente. Aceasta nu împiedică 
ca o astfel de politică să fie per sold rea, şi mai ales să nu 
conțină în mult mai mare proporție primejdii nemăsurate, 
unele cu caracter criminal şi potenţial fatale civilizațiilor în 
cadrul cărora se manifestă. 

Ce sunt deci și ce justificare au asociaţiile francma- 
sonice după ce am eliminat, aşa cum susțin francmasonil, 
chiar frizând absurdul, orice caracter militant, după ce am 
văzut că justificarea așa-zise! “lupte pentru toleranță” este 
goală de conținut? 

Singura justificare de neînlăturat, de fapt lantul şi 
forța pe care o au şi pe care o mărturisesc formal de la început 
societățile masonice, rămâne organizarea, în mijlocul unor 


societăţi mai mari, de nuclee cu oameni ce se ajută reciproc, 


transferând criteriile de selecţie și promovare sociale. Aceasta 
este de fapt singura justificare posibilă, chiar dacă aceasta nu 
se recunoaşte deschis, pentru apartenența la francmasoneric, 
în condiţiile în care se a în serios afirmația că ea a renunțat la 
orice țeluri politice, religioase etc. 

Analizăm deci imoralitatea apartenenţei la francma- 


sonerie, în condiţiile în care dăm crezare afirmației că ea nu 
mai are țeluri religioase sau politice. Dacă aceste țeluri există 


totuşi, bine mascate, aceasta nu ar face decât să agraveze 


caracterul imoral şi dăunător al apartenenţei la 


francmasonerie. 

Prin urmare, din nou şi din nou, vom porni, chiar 
frizând absurdul, de la această afirmație de totală neutralitate 
a francmasoneriei, pentru a arăta fără dubiu că în once caz 


apartenența la francmasonene este imorală. De mii şi sute de 
ani, omenirea încearcă, în ciuda nenumăratelor ratări, să 
stabilească criteriile obiective, cât mai oportune pentru 
societate, ale selecției şi promovării în cadrul ei. O asociație 
cum ar fi cea a francmasoneriei, care nu are nici un alt scop 
decât cel al întrajutorării reciproce a membrilor săi, prin 
eludarea sau în orice caz, transgresarea criteriilor transparente 
de promovare în societăte, este evident imorală. 

Negarea unor scopuri politice sau religioase, pe lângă 
că este, pentru un om cât de cât lucid şi informat, total 
inacceptabilă, nu înlătură cu nimic caracterul imoral şi 
antisocial al apartenenţei la francmasonerie. Admițând, chiar 
împotriva evidenţei şi a bunului simţ, neutralitatea politică şi 
religioasă a francmasoneriei, nu se face altceva decât să se 
pună în relief că motivația atitudinii lor este una interesată 
imorală şi antisocială. Prin urmare, pentru un creştin nici nu 
se pune problema justificări participări la francmasonerie, 
dar chiar pentru un necreştin situația este inacceptabilă moral. 

În general, cei care intră astăzi în francmasonerie 
sunt intelectuali şi, din păcate, aceştia au în general o mare 
capacitate ca, atunci când interesele lor o cer, să-şi justifice 
poziția. Totuşi mi se pare că argumentele care condamnă din 
punct de vedere moral apartenența la francmasonene sunt 
atât de pertinente încât este imposibil ca măcar o urmă de 
îndoială să nu răzbată pentru cel ce optează pentru apartenența 
la ea şi căruia i-a mai rămas o fărâmă de bun-simţ 

Acestuia, dacă se uită cu luciditate în oglindă, este 
imposibil să nu-şi apară sieşi penibil. 

Pentru ca acest sentiment al penibilului să mijească 
în conștiința celor cărora le-a mai rămas o urmă de bun-simţ 
şi sunt membri ai francmasoneriei, am scris, poate cu naivitate 
Şi în zadar, aceste rânduri 

Pr. Matei BOILĂ 
(Matenal apărut şi în Aldine, $ lulie 2005, p. LII) 






Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Mao SRL