Puncte Cardinale anul XVI, nr. 4 (184), aprilie 2006

“De Paştele lui 1951, eram în închisoarea Aiud, Dimineața, cînd garda se schimba, încălcind toare regulamentele draconice ale 
închisorii, i-am spus eardianului (unul dintre cei mai cruzi): «Hristos a înviat!» A ezitat cîreva clipe, înt care, ca într-o Străfulgerare, am 
văzut perindîndu-se pe chipul lui inocenta copilăriei, cînd mama sau bunica îl ducea de mină la biserică şi cind auzea glasul ca de înger al 


preotului spunînd: «IIristos a înviat!». După această clipă de ezitare, mi-a răspuns în şoaptă: «Adevărata înviat». [.-+] Tinere prieten, pot 
să-ți înşir dovezile biblice ale Invierii [...], dar Hristos a înviat în inima ta înainte de a ţi-o spune eu sau altcineva. Și tu Ştiai acest lucru şi 
l-ai confirmat, asemenea gardianului meu, atunci cînd ai strioat din adincul convingerii neargumentate: «Adevărat a înviat!” 





credinţă 

iubire 

speranţa 
E EEE Peg 
E! |. 12 PAG.—3lei 








(Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa) 


A ANUL XVI 


E E NR. 3/183 


Aprilie 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 





răzvan codrescu 


statistici 


Pa 0 


Îi 


y 
$ 


Mulţi se pling de o anume tendință (care, desigur, nu este numai una 
românească) de a se renunţa în măsură to! mai mare la numele de botez tradiționale, 
„optindu-se pentru nume cu aspect neologic, multe preluate, cu sau fără adaptări, 


din onomastica altor popoare. Fenomenii! există. dar rață că o recentă statistică 
onomastică sv iul ste faptul că ei nu este deocamdată chrar atit de estuns pe cil 


pare: Mamifestat cu predilecție în medule-orăşenești este contracarat “sănătos”, 
pe cît se-pare, de conservatorismul nediscursiv al mediilor sătești (încă deosebit 
de extinse în lumea românească). Este; dacă vreți, faţa bună a “troglodelii” (căci 
altminteri țăranul autentic a dispărut demult, cu toată ordinea lui existențială). 

Numele cel mai frecvent rămâne Maria, cu aproape 900000 de înregistrări 
(al doilea între numele feminine este Elena). Dacă lon marchează un anume 
regres (răminind totuşi-al doilea. dintre numele masculine), Gheorghe figurează 
incă. în frunte, cu peste 500000 de înregistrări. 

Onomastica mărturiseşte incă şi profunda angajare creştină (chiar dacă 
tot mai “reziduală”) a poporului. român. Dacă in privința prenumelor domină de 
departe la persoanele de sex femeiesc numele Maicii Domnului, iar la cele de sex 
bărbătesc numele Sfintului Marge Mucenic Gheorghe, în privinţa numelor de familie 
domină semnificativ Popa (aproape 200000 de înregistrări) şi derivatul lui cu 
sufixul autohton —escu; Popescu (aproape 150000 de înregistrări). Dacă credem 
vorbei că “numele nu stă degeaba pe om”, atunci sîntem — cel puţin “cu numele” 

încă aproape de idealizata imagine tradițională a unei “guri de rai” sau a unei 
“Grădint-'a Maicii Domnului”. Ne temem însă că nici numele nu mai sînt ce-au 


fost 





Din păcate, cu purtătorii de nume stăm mult mai prost decât cu numele 
insele. Chiar dacă după anul 2000 natalitatea a înregistrat o oarecare creştere, iar 
anul trecut a fost primul, din “89 încoace, cînd numărul nașterilor l-a depăşit pe 
cel al avorturilor, situația rămine tot sumbră. După calculele estimative recente 
ale Biroului de Statistică al Uniunii Europene (Eurostat), ne paşte perspectiva unei 
scăderi dramatice a populaţiei în următoarele decenii. In 2050, populaţia României 
ar putea ajunge (dacă se păstrează tendințele actuale) la numai 17 milioane de 
locuitori! 

Chiar neîmpărtășind perspectiva sumbră a istoricului Neagu Djuvara, 
care susține de mai mulți ani că românii manifestă simptomele tipice ale unui 
popor care stă să iasă din istorie (scăderea drastică a natalității, emigrările masive, 
alegerea repetată a celor mai nepotriviți conducători, pierderea identităţii şi 
disperarea de sine), estimânle respective s-ar cădea să ne pună serios pe ginduri. 

Probabil că faptul se explică, în mare măsură, prin factori de natură 
economică şi socială, pe fondul exasperant al unei interminabile “tranziţii”. Este la 
mijloc însă şi un important factor de natură morală, de care nu pulem face 
abstracţie din punct de vedere creștin. Cînd eşti, de 16 ani încoace, țara cu cel 
mai mare număr de avorturi din Europa, atunci îndărătul sărăciei și nesiguranței 
se întrevede şi o criză morală fără precedent. Biserica a atras în permanenţă 
atenția asupra disoluţiei psiho-morale pe care o aduce după sine promovarea unei 








Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


Toi mai des, furaţi de (ensiunile grobiene şi de anecdolica 
ieftină ascenei noastre politice;trecem uşuratric cu vederea adevăratul 
tablou Simiptomatic al realității româneşti, vferit, cu răceala 
personală a cifrelor, de soidajele şi statisticile întreprinse periodic 
în țată sau în străinătate, nu asupra unor Simple conjuncturi politic 
Sau economice, ci asupra unor fenomene sociale orgănice, Cu 
consecințe pe termen lung (sau, cun zic oamenii deşlepli, în “durata 


lunvă” a istoriei). 





Lă 


legislații tot mai permisive în privința avortului, contracepției, prostituţiei sau 
homosexualității, precum şi laxitatea sistemului educațional (dublată şi de tot mai 
îngrijorătoarea inconsistență a familiilor) sau a sistemului mediatic (dominat de 
vulgaritatea “de piaţă” a televiziunilor comerciale). Dar cine stă astăzi să mai 
asculte “la popi”?! 





Oricare ar fi cauzele, acest grav regres demografic, fără precedent în 
Europa, ne apare într-o lumină încă şi mai tragică dacă luăm în considerare faptul 
că statisticile de acest gen au în vedere întreaga populație, pe deasupra 
apartenențelor etnice, Or, în România se petrece un tenomen pe care nu-l ignoră 
nimeni: cea mai numeroasă şi mai problematică minoritate etnică actuală, țiganii, 
mult mai numeroşi decit îi arată “democraticele” noastre recensăminte, ne sfidează 
cu un ritm de înmulţire biologică net superior celui al românilor (care, dacă se 
perpetuează actuala stare de lucruri, vor deveni minoritari la ei acasă în mai putin 
de un secol!) lar, în paralel, țiganii reuşesc tot mai evident să-şi impună propria 
“paradigmă” la nivel macrosocial: le imprumutăm vorbele (la mişto?), le credităm 
superstițiile (cozile sînt astăzi la vrăjitoare și ghicitoare!), le maimuţărim năravunile 
(România este de departe țara europeană în care se (ură, se înjură și se scuipă cel 
mai mult!), le cîntăm cîntecele (manelele au devenit marcă națională!) ş. a. m. d. 
Nici gînd să se mai “romanizeze” țiganii: se țigănizează galopant românu! ȘI mai 
nimeni nu se sinchisește. 

Poate că ne va veni totuşi '*mintea românului cea de pe urmă” mai înainte 
ca România să devină de facto Țara Romilor (cum deja o şi cred chiar mulți 
dintre fraţii noştri de “ginte latină”, care nu stau să-și bată capul prea mult cu 
identitatea istorică şi sufletească a celor care le culeg căpşunile...) 














PAG. 2 Nr. 4/184 Aprilie 2006 


PUNCTE CARDINALE 





Unii sunt nedumeriţi atunci cînd aud câ 
Paşte au pină azi nu numai CTEŞIUNII, CI ŞI evreii (care 
nu L-au primit şi continuă să-L nege pe lisus ca 
Hristos/Mesia). Desigur, sărbătoarea numită genene 
Paşte sau Paşti (în evreieşte: pesah, „trecere”: în 
grecește: paskha, cu trimitere şi la paskhein, „a 
suferi”; în latineşte: pascha,-ae, de la care se trage 
direct E cuvintul românesc) are semnificaţii deosebite 
în cele două religii, chiar dacă există şi elemente 
simbolice comune. 

Paştele evreiesc celebrează anual rrecerea de 
la robie la libertate a poporului lui Israel, scos de 
Moise din Egipt (Jeşirea sau Exodul). Ritualul 


aminteşte îndeosebi de sacrificiul mielului pascal, 
insemnate casele evreieşti, spre a fi cruțate de îngerul Domnului (minia divină 
lovind astfel numai casele neevreieşti). Unii cred că numele sărbătorii (pesah, 
„trecere”) stă în legătură mai ales cu această rrecere a îngerului — binevoitoare 
faţă de evrei şi necruțătoare față de goim. Alţii îl văd în legătură mai ales cu 
trecerea Mării Roşii (cînd Moise a despicat apele cu toiagul, pînă ce fiii lui Israel 
au ajuns toți pe celălalt mal, după care acestea s-au adunat la loc, înecîndu-i pe de luliu Cezar în anul 46 î. 


egipteni). 


Pentru creştini, Paştele rememorează şi consfințeşte anual patimile, 


moartea şi mai ales Învierea lui Hristos, 


jertfă a venit mântuirea: Mîntuitorul ne-a scos din robia păcatului şi a morții, a 
pecetluit prin Cruce /recerea noastră de la moarte la viaţă sau de la viața trecătoare 
la viața veşnică. Învierea Domnului este temelia noii religii, în asemenea măsură 
încît Sf. Ap. Pavel a putut afirma fără înconjur: „Dacă nu este înviere a morților, 


LA 
CREŞTINI 
ŞI LA EVREI 


inviat din morţi, fiind începătură a învierii celor 
adormitţi. Că de vreme ce printr-un om a venit 
moartea, tot printr-un om și învierea morților. Căci 
precum în Adam toți mor, aşa și în Hristos toți vor 
învia” (/ Corinteni 15, 16-22) 

Paştele Legii Vechi este o afacere 
particulară a poporului iudeu (, poporul ales”), 
circumscrisă în ordinea istorică (a unei istorii, ce-l 
drept, considerate sfinte). Paştele Legii Noi este 
restaurarea şi răscumpărarea generală a omenităţii 
prin sîngele Fiului lui Dumnezeu, care depăşeşte 


istoria şi angajează veşnicia. 
De altfel, Biserica a avut grijă din vechime 


cu al cărui sînge au fost ca sărbătorirea Paştelui creştin să nu se suprapună ca dată cu aceea a Paştelui 


evreiesc (principiu păzit pînă azi de Biserica Ortodoxă, dar eludat de către apuseni). 

Regulile fixării acestei date au fost stabilite încă din anul 325 (Sinodul de la 
Niceea): duminica de după prima lună plină ce urmează echinocțiului de primăvară 
(stabilit la 21 martie), cu ămînare pentru duminica imediat următoare în caz de 
coincidență cu data sărbătorii evreieşti. Diferenţele dintre calendarul iulian (introdus 


Hr.) şi cel gregorian (propus de papa Grigore XIII în 


anul 1582) au complicat ulterior lucrurile, ajungindu-se ca unele Biserici să 


nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci şi aprilie). 
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. [...] Dar acum Hristos a 


sărbătorească Paştele la o dată, iar altele la o alta, însă în ultima vreme se discută 
„Mielul lui Dumnezeu”, prin a Cărui tot mai serios posibilitatea unui consens pentru celebrarea la o dată comună, 
Aşa cum stau lucrurile astăzi, datele-limită între care poate cădea Paştele 
în ansamblul lumii creştine sînt 22 martie şi 8 mai (în Apus; 22 martie-25 aprilie; 
în Răsărit: 4 apnlie-8 mai). Evreii îl sărbătoresc pe al lor în luna Nisan (prima 
lună a anului în calendarul iudaic, parțial corespunzătoare lunilor noastre martie 


(VW. A. M.) 


MINUNATA PASCALIE A SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN 


Unul dintre puţinii români care ştiu să 
calculeze Pascalia cu ajutorul Mâinii Sfântului loan 
Damaschin este Gheorghe Luca. Autodidact, acesta 
a publicat anul trecut, sub egida Fundaţiei BORNA, 
cartea Scara Sfintelor Paşti — Calendarul divin sau 
natural al omenirii. 


"De loc sunt din satul Pănceşti, Com | 


Sascut, jud. Bacău. În casa noastră a locuit o maică 
cu numele Serafima, din com. Orbeni, jud. Bacău, 
care s-a întors după 12 ani de vieţuire la Locurile 
Sfinte. De la cuvioşia sa, cu multă smerenie, dar şi 
de la părintele Antoniu, am prins acest meşteşug, 
această tehnică de calcul care nu dă greş”, ne-a 
explicat Gh. Luca. 

Părintele Antoniu lon Alexandru s-a născut 
la data de 23.07.1911 şi a trecut la Domnul pe 
28.03.1968. Ela urmat Facultatea de Teologie de la 
laşi (1925-1930) şi a fost profesor de cântări psaltice 
cunoscut în întreaga Moldovă. Arestat de comunişti, 
el a devenit o adevărată legendă în temnițele 
bolşevice, deoarece, [ără a vedea Soarele sau Luna, 
le spunea gardienilor toate evenimentele 
astronomice! 

Calculul e destul de complicat pentru un om 
simplu, nedeprins cu calculele matematice. De altfel, 
Gh. Luca ne-a înşirat pe tot biroul desene, scheme, 
care mai de care mai sofisticate. Şi într-adevăr, 
calculele sale pe Mâna Sfântului loan Damaschin 
se polriveau cu cele pe care noi le căutam pe 
Internet! Fără a clipi, Gh. Luca ne-a calculat Pascalia 
până în anul 2082, 

"Vă rog să menționați că Sf, Apostoli au 
stabilit ca Învierea Domnului să se prăznulască după 
Paștele evreiesc, după luna plină pascală şi în prima 
zi de duminică după echinocțiul de primăvară, 
Paștele evreiesc se sărbătoreşte întotdeauna în ziua 
care corespunde primei luni pline a primăverii din 
calendarul evreiesc. Această sărbătoare poate cădea 
între 16 martie (16 Adar — care înseamnă cel mai 
devreme) şi până la 14 aprille (14 Nisan - care 
înseamnă cel târziu), în oricare din zilele săptămânii. 
Pe de altă parte, luna plină pascală este exacl 
calculată după calendarul iulian sau după ciclul lunar, 
cât și cu ajutorul calendarului evreiesc, calculat tot 
după mersul lunii pe bolta cerească, în timp ce 
echinocțiul de primăvară este determinat după mersul 
Soarelui pe cer. Învierea Domnului nu trebuie să 
coincidă cu Paştele evreiesc, nici să fie mai înainte. 
Paştele evrelesc şi Învierea Domnului se calculează 


La primul Sinod Ecumenic de la Niceea, 
din anul 325, Sf. Părinţi, povățuiţi de Duhul Sfânt, 
au îndreptat calendarul iulian, acesta primind 
numele de calendarul iulian îndreptat. Ei au 
înlocuit octada sau decada romană (săptămâna 


de 8 sau 10 zile) cu săptămâna de 7 zile din 


moştenirea biblică. au eliminat săr bătorile 
păguine din calendar (înlocuindu-le cu cele 
creşline), au stabilit regulile de calcul pentru Sf. 
Paşti. Primul Sinod Ecumenic a mai hotărât ca 
prima zi a săptămânii să rămână tot duminica, 
atât ca primă zi a Creaţiei, căt şi ca zi a Invierii 
Domnului, sâmbăta rămânând ziua a şaptea. 

În sec. 7, Sf. loan Damaschin (+749) a 
descoperit cum calendarul iulian îndreptat se 
poate calcula pe încheieturile degetelor, stabilind 
un întreg algoritm pentru aceasta. Monah şi preot 
al Mănăstirii S/. Sava de lângă lerusalim, Sf. 
loan Damaschin ne-a lăsat scrierea Scara 
Sfintelor Paşti, invățătură ce a primit ulterior 
numele de Mâna Sfântului loan Damaschin. 
























după pascalia niceniană şi se observă că datele celor 
două sărbători rămân separate/deplasate unele față 
de altele, nu cum se întâmplă la calendarul 
gregorian”, ne-a mai spus Gh. Luca. 

Data Paştilor creştine depinde, aşadar, de 
două fenomene naturale (astronomice). dintre care 
unul cu dată fixă, legat de mişcarea aparenta a 
soarelui pe bolta cerească (echinocțiul de primăvară, 
care cade întotdeauna la 21 martie), iar altul cu dată 
schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în 
jurul pământului (luna plină de după echinocțiul de 
primăvară, numită şi lună plină pascală). Aceasta 
face ca data Sfintelor Paşti să varieze în fiecare an, 
căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai 
aproape de echinocțiu, în alții mai departe de el. 

Creştinătatea ortodoxă s-a împărțit, începând 
cu anul 1924, în două, în ceea ce priveşte data 
sărbătoririi Paştilor: Bisericile rămase la calendarul 
neîndreptat (numite şi „stiliste” sau „de stil vechi” )au 
continuat să serbeze Paştile după Pascalia veche, 
a calendarului iulian, pe când Bisericile care au 
adoptat, după uzul apusean, calendarul gregorian, 
zis şi “indreptat”. Ca să se înlăture însă dezacordul 
acesta supărător dintre diferitele Biserici ortodoxe ŞI 
a se stabili unanimitate în toată Ortodoxia = cel puțin 
în ceea ce priveşte data celei mai mari sărbători 
creştine —, Bisericile care au adoptat calendarul 
gregorian au stabilit (începând cu anul 1927), prin 
consens general, ca Paştile să fie prăznuit după 
Pascalia stilului vechi, adică o dată cu Bisericile 
rămase la calendarul neîndreptat. 


Florian BICHIR 


MPa atei? 


sia) 


unul “Punetelor cardinale. 
e ali celor care au răsp uns 


i-a 


_ 


apelului nostru Şi ne-au sprijinit nr E 
un moment greu. abia iii le 

i icacai Dumnezeu să ne țină uniţi 
sti -un duh şi. “într-o. lucrare, iar. 


bucuria pascală La Da i 
inimile tuturor! ce i A 


a XI a sa 































| 
| 





a N CI. ta 








Auzind că Învățătorul este gata să urce la 
lerusalim şi ştiind că mai marii cetății Îi puseseră gând 
rău, propni Lui ucenici s-au codit să-L urmeze într- 
acolo. lată însă că Toma Geamănul (Didymos), unul 
dintre cei 12, îi îmbărbătează şi pe ceilalți, zicând: 
„Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Joan 11, 16). 
Drumul Patimilor începe cu intrarea Domnului în 
Ierusalim, când poporul care peste câteva zile Îi va 
cere moartea („Să fie răstignit!... Sângele lui asupra 
noastră şi asupra copiilor noştri!” — Matei 27, 23 şi 
25) Îl întâmpină acum cu ramuri de finic ŞI cu osanale 
(de unde proverbul: „Cine-ţi strigă azi Osana mâine 
te va răstigni”). Prima denie pascală se ține chiar în 
seara zilei de Florii. Prin post, reculegere şi rugăciune, 
credincioşii ÎL însoțesc pe lisus ca ŞI când ar fi ei 
înşişi martori direcți la ultimele zile ale vieţi Lui 
pământeşti, pătimind cu EI în duh şi murind simbolic 

păcatului, ca să fie cu adevărat vrednici de bucuria 
Învierii. 

În Sfânta şi Marea Luni este pomenit la 
denie /osif cel preafriimos, patriarhul din Vechiul 
Testament, în care Biserica vede o preînchiputre a 
lui Hristos, căci şi acela fusese vândut de frații săi pe 
30 de arginţi, ieșise viu din groapa unde-l azvârliseră, 
ajunsese mare stăpân peste Egipt și salvase poporul 
de la foamete, sfârșind prin a-i ierta pe toți câți îi 
greşiseră. Tot acum se face pomenire despre 
smochinul neroditor, care s-a uscat la blestemul 
Domnului: acesta închipuie pomul păcatului şi 
secătuirea Legii celei vechi. Dumnezeu cere de aici 
înainte roada Legii celei noi, a harului și adevărului 
venit prin lisus Hristos (cf. /oan |, 17), Cărwma însă 
chiar în această zi mai marii sinagogii Îi hotărăsc în 
taină pieirea. 

În Sfânta și Marea Marţi ne reamintim la 
denie de șirul predicilor în care Hristos a prevestit 
distrugerea templului din Ierusalim, moartea și 
învierea Sa, dar şi semnele vremurilor de pe urmă, 
Se pune un accent aparte pe parabola celor 10 
fecioare care zăbovesc la uşa cămării Mirelui (imagine [i 
a lui Hristos); 5 înțelepte (așteptând cu candelele Pinid. | 
și 5 neînțelepte (rămase fără ulei în candelele lor), 
Refrenul acestor zile este îndemnul la priveghere, de 
aceea răsună acum mai puternic decât oricând 
rugăciunea; “Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită 
e sluga pe care o va afla priveghind, iar nevrednic 
este acela pe care-l va afla lenevindu-se,.,” 

În Sfânta şi Marea Miercuri denia aduce 
în prim-plan două personaje antitetice; /uda, apostolul 
devenit vânzător, în care se coace deja gândul trădării, 
spre veşnica lui osândă, și femeia des/rânată devenită 


PUNCTE CARDINALE 





+. + 


E NE sai să ; Fl AS 


ata Sai 


ue. NE x 


Gură de Aur, că au fost dud [ME care au făcut iata 
gest, celebrat de Biserică drept “ungerea din Betania”: 
Maria şi femeia păcătoasă (identificată de unii cu Maria 
Magdalena, cea din care lisus scosese 7 demoni). În 
această zi, ca şi în Vinerea Mare, credincioşii obişnuiesc 
să țină “post negru” (adică să nu pună nimic în gură 
până seara). 

În Sfânta şi Marea Joi este rânduită denia 
celor 12 Evanghelii. Evenimentele se precipită: lisus 
spală, ca pildă de smerenie slujitoare, picioarele 
ucenicilor Săi, iar la Cina cea de Taină, la care-i adună 
în seara acestei zile, spre a sărbători Paştele evreiesc 


rilor, până în Dur ca tu nainte 

“Paştele cel mic”), carei înch ie Săptămâna Luni i 
Cab supă 

Mitrea 

caca Rt u ine ctulu „esteuna cernit: y 

SI re nic s. Ea se cheamă 


> RA, £, 

i e A și d i da ră d SI 

| mile i Sea - 
milor, când: d A 
7004 cit a lar : 


DU LII enire 


“E, 
foci a sat 


Ga eat ace stoi 
provinedinii mb; a slav = pi) 


aut 
tri nd i 
sl 


papi vea a FĂ ni, marcând sul atit or 


"Domnului, aşa cum (e e cinstit Ştrăit d 20 (0) de! ani în 


tradiţia răsăr riteană, (VAM) 





(care semnifică ieșirea evreilor din robia egipteană, prin 
trecerea minunată a Mării Roșii), EL instituie S/ânta 
Taină a Euharistiei (Împărtăşaniei/Cuminecării): 


Aprilie 2006 Nr. 4/184 PAG. 3 


mie 


DACII 
AL: 


pf a =. 





şi în zilele anterioare, dar Joia Mare e ziua predilectă 
pentru aceasta, fiind chiar ziua Cinei celei de Taină. 
Începând de acum şi până la Înviere, în biserici nu 
se mai trag clopotele, ci se bate numai toaca. 

În Sfânta şi Marea Vineri, numită şi 
Vinerea Neagră, rememorăm ziua aducerii la judecată, 
batjocoririi, schingiuirii, răstignirii, morţii şi îngropării 
lui lisus. Guvernatorul roman Ponţiu Pilat, din pricina 
faptului că nu-i prea suferea cu evrei, dar şi din pricina 
unul Vis al soției sale Claudia Procula, încearcă să-L 
scape de la moarte, după obiceiul ca de Paşte să fie 
ehberat un întemnițat. Pusă să aleagă între Hristos şi 
Baraba, mulţimea, ațâțată de preoți, cere însă 
eliberarea tâlharului și răstignirea lui lisus. Domnul 
Îşi poartă crucea spre Golgota (dealul “Căpăţânii”), 
unde este răstignit între doi tâlhari (dintre care unul, 
recunoscându-l nevinovăția şi dumnezeirea, se 
învredniceşte de mântuire). Dându-Şi El duhul pe 
cruce, spre seară li sc îngăduie drepţilor losif şi 
Nicodim să-l îngroape trupul după rânduială, iar 
mormântul este pecetluit şi pus sub pază, “ca nu 
cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure, spunând 
poporului că S-a sculat din morți” (Matei 27, 64). 
Seara se cântă în biserici denia Prohodului, adică 
slujba înmormântării Domnului. Alaiul îndurerat al 
credincioşilor trece pe sub Sf. Masă, ca şi când ar 
trece prin mormântul lui lisus, după care, în frunte 
cu preoții, dă ocol bisericii de 3 ori (câte o dată pentru 
fiecare zi a şederii Domnului în mormânt). 

În Sfânta şi Marea Sâmbătă este zi de 
reculegere, închipuind “odihna” în mormânt a 
trupului lui Hristos. Credincioşii se pregătesc pentru 
marea veghe de peste noapte, când în toate bisericile, 
la miezul nopții, preotul va vesti Învierea, va împărți 
lumina şi va ține slujba Sfintelor Paşti, sfințind pasca, 
ouăle roşii şi celelalte bucate, pentru că postul de 
aproape 7 săptămâni s-a încheiat, iar întristarea s-a 
preschimbat în bucurie: “Luminează-te, luminează- 
te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine-a 
răsărit! Saltă, saltă de-acum şi te bucură, Sioane, iar 
tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te 
întru învierea Celui născut al tău!”. Pâinea stropită 
cu vin, numită “Sfinte Paşti” şi împărțită acum 
credincioşilor, se va mânca dimineaţa, “pe inima 
goală”, când aceştia se vor întoarce, cu lumânări 
aprinse, la casele lor. Evangheliştii nu, dar tradiţia 
spune că lisus, în răstimpul şederii cu trupul în 
mormânt, S-a pogorât la iad, ale cărui porți le-a 
sfărâmat, scoțându-i de acolo pe Adam şi pe Eva, 
precum şi pe drepţii Vechiului Testament, ca arvună 
a învierii şi a mântuirii tuturor drepţilor, fapt adeseori 
reprezentat în icoanele închinate prăznuirii Sfintelor 





mărturisitoare, ce spală picioarele lui lisus cu lacrimile 


ei pline de căinţă şi Îl unge cu mir de mare preț, spre Paşti (tipul Andstasis, de străveche origine bizantină). 


Toată creștinătatea cântă (şi se spune că îngerii țin 
în cer isonul): Hristos a înviat din morți, cu moartea 
pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă 
dăruindu-le. lar de acum şi până la Înălţare 
credincioşii se vor saluta cu mărturia pascală: Hristos 
a înviat! Adevărat a înviat! 


“Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, care se frânge ! 
pentru voi. Beţi dintru aceasta taţi, că acesta este 
sîngele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se 
şi a lui Lazăr, pe care luda o acuză de risipă (“Dar el varsă, spre iertarea păcatelor!” (Marei 26, 26-28); apoi 
a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci se roagă Tatălui, cu sudori de sânge, în grădina 
pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea Ghetsemani, și primește, în toiul nopţii, sărutul lui Iuda 
vânzătorul, Cei ce au postit, se pot spovedi şi împărtăşi 


veşnica ei mântuire. După evanghelistul loan, ar fi 
fost vorba nu de o desfrânată, ci de Maria, sora Martei 


în ea” — /oan 12, 6)). E mai probabil, zice Sf. loan 


_. 
. 








PAG. 4 Nr. 4/184 Aprilie 2006 





REGE ... (23) 


PI de Gabriel CONSTANTINESCU 


Regele Carol al II-lea a supraviețuit politic cutremurului provocat de 
cedările teritoriale suferite de România la mijlocul anului 1940, cu toate că 
responsabilitatea pierderii Basarabiei, Bucovinei şi Ținutului Herţa îi revenea lui ŞI 
numai lui. Acest dezastru național era rezultatul celor 10 ani de domnie de-a 
lungul cărora întreaga guvernare, atât în politica internă, cât şi în politica externă, 
a fost total subordonată intereselor sale şi ale camarilei din jurul tronului. Un stil 
de guvernare nefast, care a culminat prin lovitura de stât din februarie 1938, 
când autoritarismul regal a încetat să se mai impună în spatele unei perdele subțiri 
de pseudodemocraţie, devenind dictatură pe față, iar regele — dictator fără scrupule. 

Conştient de faptul că cedarea către URSS a unor străvechi teritorii 
româneşti, fără nici un gest de rezistenţă, îi punea în primejdie prerogativele de 
monarh autocrat dobândite prin Constituţia impusă ţării după lovitura de stat, 
Carol a început să ia măsuri care să-i protejeze Tronul încă înainte de a se fi 
încheiat retragerea din teritoriile cedate. Aşa cum arătam în capitolul precedent, 
în ziua de 3 iulie 1940 a concediat întreg guvernul Tătărăscu, lăsând impresia 
celor neavizați că ar fi vorba de o sancțiune severă aplicată miniştrilor din cabinetul 
care semnase documentul de capitulare în fața Uniunii Sovietice. În realitate, a 
fost o manevră politică. Miniştrii concediați nu au fost azvârliţi în groapa cu lei a 
oprobriului național, ci retrași în rezervă, fiind oameni politici devotați trup şi 
suflet suveranului. Șarlatania regală este confirmată expressis verbis în nota datată 
3 iulie din Însemnări zilnice: „După masă, la 11, l-am chemat pe Tătărăscu ca să- 

1 comunic hotărârea mea, cu care a fost complect de acord. Mă sfătuise de mai 
multă vreme să fac această schimbare. Crede indispensabil să aibă o puternică 
coloratură naționalistă și să nu lipsească în nici un caz legionarii. Pe urmă m-a - 
asigurat de devotamentul său, mie și regimului, fiind oricând la dispoziţie pentru 
orișice. Cere să mă vază din când în când”. ae — 

Dar aşteptările lui Carol — că prin guvernul cu o pronunțată coloratură 
naționalistă, adus țări la 4 iulie, România va face un pas hotărâtor în eforturile de 
apropiere de Germania — nu s-au împlinit. Cu toate că lon Gigurtu, preşedintele 
Consiliului de Miniştri, şi Mihail Manoilescu, ministrul de Externe, erau personalități 
politice cu vederi progermane, iar din guvern făceau parte, aşa cum Gh. Tătărăscu 
il consiliase pe rege, atât miniştri proveniţi din Mişcarea Legionară, cât şi 
reprezentanţi ai grupării „Generaţia 22”, o modificare de substanţă în relațiile 
româno-germane, în sensul obținerii de sprijin politic german în fața pretențiilor 
revizioniste ale Unganiei şi Bulgariei, nu a avut loc. Fapt care-l determină pe Carol 
să exclame nemulțumit, pe 15 iulie: „De la germani nu vine răspuns şi tot mă 
îngrijorează starea de spirit a lui Fabricius [ministrul plenipotenţiar german la 
Bucureşti — n.n,]. Au țipat guvern naţionalist şi, iată, acum, că-l au; sunt tot atât 
de lenți şi de rezervaţi ca înainte! Am impresia că tot continuă să manevreze în 
politica internă prin gardişti”. 

Lucrurile au început să se lămurească când, pe 26 iulie, delegația română 
formată din lon Gigurtu şi Mihail Manoilescu s-a întâlnit cu Hitler la Berghof. 
„Hitler le-a repetat interlocutorilor săi — relatează esenţa întrevederii Andreas 
Hillgruber, în /fitler, Regele Carol și Mareşalul Antonescu — sfatul de a se pune 
direct în legătură cu guvernul ungar şi cu cel bulgar, pentru a satisface «pe o 
bază corectă și rezonabilă» pretențiile de revizuire”. Guvernul român a urmat 
sfatul lui Hitler, stabilind contacte atât cu guvernul de la Budapesta, cât și cu cel 
de la Sofia, pentru a păsi O soluție „corectă și rezonabilă” la pretenţiile de revizuire 
a frontierelor formulate de cele două state vecine, nemulțumite de felul în care 
fuseseră trasate în 1919, prin tratatele de la Trianon și Neuilly, 

„După convorbirile preliminare — relatează în continuare Andreas 
Hillgruber —, la 16 august au început la Turnu-Severin tratativele de fond cu 
Ungania, care, din cauza contradicțiilor ireconciliabile, au fost întrerupte la 23 
august, fără a se fi ajuns la vreun rezultat (...) Conform declaraţiilor lui Valer 
Pop, membru al delegaţiei române, guvernul ungar pretindea peste două treimi 
din Transilvania, voind să-i lase României numai o fâşie îngustă la nord de Carpaţii 
Meridionali”. Cu privire la noua frontieră româno-maghiară în viziunea guvernului 
de la Budapesta, regele Carol face următoarele precizări în /nsemnări zilnice: 
„Manoilescu, Gigurtu și Valer Pop au venit cu raportul de la Turnu-Severin. 
Dacă n-ar fi tragic, ar fi rizibil. Delegatul ungur a depus un Aide-memoire însoţit 
de o hartă, care, după concepția maghiară, trebuia să fie o soluţie împăciuitoare 
și care, din partea lor ar fi comportat dureroase sacrificii. Linia noii graniţe, după 
concepția lor, ar fi sud Arad-Mureşul-sud Alba lulia-nord Blaj — limita între judeţele 
Făgăraș și Braşov, Adică 3/4 din Transilvania, cuprinzând 2 milioane de români! 
l-a trebuit lui Valer Pop toată stăpânirea de sine să nu plece trântind ușile şi 
întrerupând negocierile”, 

Întreruperea tratativelor de la Turnu-Severin, înainte de a se ajunge la o 
înțelegere, l-a îngnjorat pe Hitler. Un eventual conflict armat între Ungaria şi 
România, care, în socotelile conducătorilor de la Budapesta, ar fi trebuit să se 





PUNCTE CARDINALE 






| E i . E ww * » 
« “monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi. 





bucure de sprijinul efectiv al Germaniei în virtutea vechii alianțe, din ânii primului 
război mondial, între cele două naţiuni, ar fi dat peste cap planurile de expansiune 
ale Germaniei spre Răsărit. „Un război ungaro-român — scrie Horia Sima în Sfârşitul 
unei domnii sângeroase — ar fi atras după sine intervenţia germană şi ocuparea 
țării noastre de către germani, iar Statul Român ar fi devenit eo ipso obiect de 
partaj între toți vecinii. Dacă germanii invadau România, nu li se putea refuza nici 
ruşilor dreptul să ia o parte din pradă, care ar fi fost Moldova până la Milcov. 
Berlinul nu putea tolera această evoluție primejdioasă, căci grânele şi petrolul 
României erau esenţiale pentru continuarea războiului”. Or, în „Planul Barbarossa” 
(denumirea codificată a planului de campanie elaborat de OKW — Comandamentul 
Suprem al Armatei Germane — împotriva Rusiei comuniste) România figura ca un 
pion important, care urma să participe la operaţiunile de pe Frontul de Est cu 
întreg potențialul ei economic, dar şi cu cel militar, după cum au evoluat lucrurile. 
Motive temeinice, care l-au determinat pe Hitler să împiedice un absurd război 
ungaro-român, intervenind direct în litigiul dintre Ungaria şi România. 

„Această problemă [diferendul ungaro-român — n. n.] — scrie Andreas 
Hillgruber în capitolul intitulat sugestiv „Anexarea Basarabiei şi a Bucovinei de 
Nord de către Uniunea Sovietică şi continua apropierea politică a României de 
Germania”, din lucrarea citată mai sus — nu era definitiv soluționată când, la 26 
august 1940, Hitler a decis să intervină în disputa pentru Transilvania. Această 
cotitură era determinată nu numai de incapacitatea țărilor participante de a-şi rezolva 
singure diferendele, dar şi de faptul că Hitler se temea mai ales că Uniunea Sovietică 
va interveni în cazul când ar izbucni ostilități între Ungaria şi România. Această 
decizie a lui Hitler a dus la o evoluție politică cu totul nouă pentru România”. 


„m Pe28 august 1940, guvernul României este încunoştiințat de la Berlin că 


ministrul de Externe român este aşteptat la Viena, pentru a doua zi. 29 august, în 
vederea reglementării diferendului ungaro-român. Un comunicat laconic, fără nici 
o altă precizare. Întrucât comunicatul avea un voalat caracter imperativ, regele 
convoacă la Palat pe prim-ministrul lon Gigurtu, pe ministrul de Exteme Mihail 
Manoilescu şi pe expertul în relațiile româno-ungare Valer Pop, ultimii doi urmând 
să plece la Viena chiar în seara aceea. „Am studiat toate ipotezele — notează Carol 
în Insemnări zilnice —, cari mai mult, cari mai puţin dureroase, şi am dat instrucțiuni 
hotărâte lui Manoilescu că nu putem accepta altă ipoteză decât aceea a schimbului 
de populație”. Așadar, „Nici o brazdă!”... 

A doua zi, 29 august, lucrurile s-au lămurit. „După masă, la 5 ŞI jumătate 
— continuă Carol relatarea evenimentelor —, s-a produs drama care să ne ducă 
departe. La Viena, s-a pus în vedere lui Manoilescu că, până la 12 noaptea, trebuie 
să răspundem dacă primim arbitrajul celor doi miniştri ai Afacerilor Străine ai 
Axei, fără să ni se spuie măcar principial despre ce e vorba”. În fapt, România era 
supusă unui dictat! Ministrul de Externe român nu fusese invitat la Viena pentru 
tratative, ci numai ca să i se aducă la cunoştinţă că Hitler hotărâse deja cum va fi 
împărțită Transilvania între Ungaria şi România. Prezenţa lui avea o singură rațiune: 
să declare celor doi arbitri, Joachim von Ribbentrop, din partea Germania, ŞI 
Contele Galeazzo Ciano, din partea Italiei, dacă guvernul României acceptă sau nu 


arbitrajul”, Acceptarea însemna pace; respingerea atrăgea după sine impunerea 


prin intervenţie armată a hotărârii luate de către arbitri. 

Regele Carol n-a avut curajul să ia un singur decizia Şi a convocat în 
noaptea aceea de 29-30 august un Consiliu de Coroană, pentru ca prin autoritatea 
acestuia să acopere gravele greşeli săvârșite de guvernarea sa în politica externă. 
A fost un Consiliu de Coroană sui-generis, aşa cum numai o minte perversă ca a 
sa putea să-l gândească, Pe lânpă membrii Consiliului de Miniştri, au fost aduse 
persoane care nu aveau nimic comun cu treburile statului ŞI cu atât mai puţin cu 
politica externă, „La Consiliu au participat — scrie Horia Sima în memoriile sale , 
în afara membrilor guvernului, mitropolitul şi episcopii din Ardeal, şefii partidelor 
de opoziţie, care au putut fi găsiţi, iar din partea Mişcării Legionare eram pus şi eu 
pe listă, Cum n-am putut fi găsit în noaptea aceea, s-a recurs la serviciile a două 
persoane, care nu aveau nimic comun cu Legiunea decât numele venerabil ce-l 
purtau, A fost invitat la Palat Horia Codreanu, care n-a deținut niciodată vreo 
funcție în Mișcare, şi a fost căutat și adus cu forța protopopul lon Moţa, care, în 
afară de faptul că era tatăl eroului, tot atât de puțin putea să vorbească în numele 
organizației. Au lipsit însă nume prele de pe scena politică a momentului, ca de 
pildă luliu Maniu, Nicolae Iorga şi Gh. Brătianu. După discuţii violente — Constantin 
|. C. Brătianu s-a opus cu vehemenţă acceptării ultimatumului —, în zorii zilei de 
30 august s-a redactat comunicatul prin care guvernul României declara că acceptă 
arbitrajul puterilor Axei, Documentul a fost transmis telefonic, la Viena delegaţiei 
române. Restul a fost simplă formalitate. Cei doi arbitri, Ribbentrop şi Ciano i-au 
comunicat delegatului României, ministrul de Externe Mihail Manoilescu, decizia 


(a 


ă 
s 





1. 0. 7 O... 7. 7. 


2 PI POR IO NPPVv Pe SPC pr 








PUNCTE CARDINALE 


Aprilie 2006 Nr. 4/184 PAG. 5 





lor (de fapt, hotărârea lui Hitler, arbitrii nefiind decât purtătorii de cuvânt ai: Fuhrer- 
ului Germaniei). La aflarea dimensiunilor cedării teritoriale la care fusese supusă 
România; Mihail Manoilescu a leşinat, fiind necesară intervenţia medicilor pentru 
a fi resuscitat, Prin arbitrajul de la Viena, România pierdea un teritoriu de 43492 
kmp cu 2667007 locuitoni, majoritatea (50,1%) huind români. O remarcabilă evocare 
a reacției opiniei publice româneşti, în totalitate, la pierderea Ardealului de Nord, 
este făcută de Hona Sima în memoriile sale, din care cităm următorul fragment: 

„Arbitrajul de la Viena a lovit ca un trăznet toate sufletele româneşti. 
Toată lumea se aştepta că va trebui să facem concesii grele la granița de vest, dar 
nimeni nu-şi imagina că Ungariei să i se atribuie jumătate din Transilvania. 
Nedreptatea era strigătoare la cer.. 1400000 de români, mai mulți decât ungurii 
din ținutul cedat, treceau din nou sub stăpânire maghiară. Străvechi aşezări daco- 
romane, cu mase compacte de români, au fost smulse din trupul țării şi incorporate 
Unganiei. După sfâşierile precedente, sufeream o nouă şi cruntă lovitură, care 
zeuduia adânc ființa Statului şi epuiza răbdarea poporului românesc. Ultima infamie 
a regelui Carol. Am pierdut bătălia împotriva Ungariei din cauza nefastei conduceri 
româneşti, din cauza unui regim urât şi vândut străinilor”, 

Carol ştia că întreaga suflare 
românească fierbea de indignare. O indignare 
legitimă, care amenința să se transforme într-o 
revoltă violentă impotriva celor pe care populația 
românească îi considera vinovați de pierdenle 
teritonale suferite în urma unei guvernări profund 
antinaţională. În încercarea de a atenua reacţiunea 
firească a românilor la aflarea prevederilor 
„Arbitrajului”, imediat după sosirea curierului 
diplomatic de la Viena cu protocoalele 
„Dictatului”, pe care guvernul României îl 
acceptase înainte de a-i cunoaşte conținutul, la 
miezul nopții, Carol convoacă un al doilea 
Consiliu de Coroană. Rostul acestui demers inutil 
— răul se înfăptuise şi minic nu mai putea fi 
îndreptat — era ca oamenii politici cu greutate, 
cei pe care nesăbuitul rege-dictator îi izgonise 
brutal din viața publică, să subscrie protocoalele 
dictatului, devenind astfel părtaşi la 
responsabilitatea pentru sfârtecarea trupului țării. 
De data aceasta la Consiliul de Coroană au 
participat atât lulu Maniu, cât şi Nicolae lorga 
şi Gh. Brătianu. În însemnări zilnice, Carol 
înceearcă si minimalizeze atitudinea fermă a : 

acestora, precum şi condamnarea acceptării e | 

„prevederilor Art trajului, im us României de a 

| Germania şi Ita a ș ai ST 
„Pentru cele două centre de opozițiela 
politica lui Carol, partidele istorice, ţărănişti şi 
liberalii, conduse de luliu Maniu şi Constantin | 
C. Brătianu, şi Mişcarea Legionară, la a cărei 
conducere s-a impus şi a fost acceptat Horia 
Sima, abdicarea regelui devenise un imperativ 
de la care trebuia să înceapă procesul de refacere 
a țării mutilate prin Dictatul de la Viena. În şedinţa 
Biroului politic al PNȚ din 30 august, luliu Maniu — relatează loan Hudiţă în 
Jurnal politic (| septembrie 1940 — 6 septembrie 1940) — declara fără echivoc: 
„Dezastrul de azi este opera unui dezechilibrat care de zece ani a folosit avantajele 
pe care i le-a dat Tronul pentru a corupe oamenii politici, exploatându-le ambițiile 
și pasiunea pentru avere. Această clică de ticăloși, în cap cu Carol, poartă cea 
mai mare răspundere pentru nenorocirile care s-au abătut asupra țării. Bineînţeles, 
şi noi, ceilalţi, care l-am combătut, avem și noio parte de răspundere pentru a nu 
fi reușit să-l înlăturăm de la tron mai demult”, 

La fel de categorică este și cerința de abdicare a regelui exprimată în 
manifestul lansat de Mişcarea Legionară pe tot întinsul țării, din al cărui conținut 
reproducem ideea de bază: „... Astăzi, când dezastrul țării este îngrozitor de 
"mare, când puterea Statului este fărâmițată, când un întreg popor nevinovat e 
azvârlit în cea mai neagră deznădejde, lovit, umilit, batjocorit, când anarhia cea 

"mai cumplită ne ameninţă, când foametea bate la ușă și când toată lumea indică 
"pe vinovat, Garda de Fier e silită să părăsească atitudinea ei de largă înțelegere 
față de Rege și să-i ceară singurul act patriatic ce i-a mai rămas, singura Și ultima 
datorie: să abdice! E strigătul unanim al țării. Voința totală a unui popor...” 
"Dar condamnarea cea mai aspră, necruțătoare, a regelui Carol al II-lea, 
principalul vinovat pentru cedările teritoriale pe care le-a sufent țara, fără să se 
tragă un singur foc de armă, au rostit-o românii. Românii de pretutindeni, din 


toate colţurile țării. „Vestea neașteptătă-a pierderii unei mari părţi din Transilvania 


— serie Paul D. Quinlan în Rege/e playboy — a căzut ca o bombă; oamenii au ieșit 
furioşi în stradă. O mulţime impresionantă striga «Să luptăm!» şi «Vrem pe 
Maniu! adunându-se în jurul statuii lui Mihai Viteazul din faţa Universităţii. În 
vreme ce 0 altă demonstrație zgomotoasă, care includea și cămăși verzi, pornise 
pe Bulevardul Elisabeta. «Il vrem pe Rege!», «O vrem pe Lupescu!», cereau 
"cetele de oameni. Pe străzi, oamenii plângeau fără să se ascundă la auzul ştirilor 
despre Transilvania. Revoluţia plutea în aer”. Și pentru ca frontul forțelor politice 
“care urmăreau detronarea lui Carol să se consolideze, numelor de prestigiu care- 
| alcătuiau li se alătură şi generalul lon Antonescu. 

La sfârşitul lunii august, ostatecul regelui, pencralul lon Antonescu, ținut 
sub strictă supraveghere în domiciliu forțat la Mânăstirea Bistriţa din Oltenia, 
părăseşte, se pare cu acordul tacit al Palatului, locul de detenție și, dintr-o reședință 

„conspirativă, ia legătura cu principalele personalităţi politice angajate în căutarea 
































ION ANTONESCU 





unei soluții pentru salvarea a ce se mai putea salva din eniza în care fusese azvârlită 
țara prin succesivele cedări teritoriale. Conştient de gravitatea situației, pe 2 
septembrie, Carol nota în Însemnări zilnice: „După-masă am avut în audienţă pe 
Valer Pop, care este extrem de îngrijorat de situaţie. Valul de nemulțumire împotriva 
mea creşte vertiginos, zice cl, chiar în armată. După el, chestiunea prezintă o 
deosebită gravitate, căci ura se îndreaptă împotriva mea. Maniu, în primul rând, 
și alții cer plecarea mea. Trebuie, zice el, cât:mai repede o schimbare de guvern. 
Va trebui găsit cineva cu prestigiu şi autoritate, cum ar fi, după părerea lui, generalul 
Antonescu, Am rămas uimit de propunere. Voi putea, oare, avea încredere în el”. 

Evenimentele de a doua zi, 3 septembrie, îl împing spre o soluție. „Au 
mai fost răzvrătiri la Constanţa şi Braşov — notează în continuare în /nsemnări 
zilnice —, unde autorităţile au fost atacate şi unele localuri ocupate. Ar fi fost morți 
şi răniți (...). Situaţia devine gravă, aşa încât trebuie reacţionat. Gigurtu e prea 
slab, iar Popescu David [ministrul de Interne -.n. n.] n-are energia de care se 
lăudase. Parcă îi e frică de a reacționa, mai ales împotriva Gărzii de Fier. Propunerea 
de a face apel la Antonescu ia corp, mai ales la Urdăreanu, care e totdeauna gata 
de a proceda la schimbări. Eu sunt încă foarte îndoit asupra persoanei lui. Până 

mai ieri în domiciliu forțat la Bistriţa, care 

va fi atitudinea lui, care va fi loialitatea lui 

faţă de mine? Raporturi bune are cu Garda 

de Fier, cu Dinu Brătianu şi cu Maniu. Acesta 

este un avantaj. Înainte de a face un pas 
definitiv, am pus pe Urdăreanu să-l întrebe 
pe generalul Mihail ce părere are asupra 
acestei eventualtăţi. Răspunsul său a fost 
clar, că nu-l iubeşte, dar că consideră că 
este un soldat şi că nu va trăda. Această 
părere a fost ultima picătură care a făcut să 
iau hotărârea (...). Singura persoană care 
nu e deloc mulțumită de desfăşurarea 
evenimentelor este Duduia, care consideră 
că se face un pas greşit şi că nu va fi bine. 
Nu are încredere în credinţa lui”. Şi faptele 
nu vor întârzia să o; confirme pe această 
veritabilă Casandră, de care Carol a fost 
legat, pnin fire tainice, până la sfârşitul vieţi. 
Urmând sfatul lui Urdăreanu şi al 
generalului Mihail, dar mai ales presat de 
amploarea manifestațiilor organizate de 
Mişcarea Legionară în toate oraşele man ale 
țării, Carol se hotărăşte să recurgă la solutia 
Antonescu, în speranţa că îşi va salva 
„us ronul, „In data de 3 septembne, la ora 22 
i su relatează Paul D.. Quinlan, folosind 
P unformaţi din surse a căror credibilitate nu 
1 poate fi pusă la îndoială —, Antonescu a sosit 
"la palat. Intrevederea a fost extrem de 
încordată, şi în câteva rânduri Carol aproape 
că şi-a pierdut cumpătul când Antonescu 
l-a acuzat că este responsabil de situaţia gravă 
| în care se găsea țara. Dar Carol ştia că nu 

; „prea are de ales, aşa că i-a oferit funcția de 

premier, Insă în loc să profite de ocazie, Antonescu şi-a exprimat unele rezerve şi 
a arătat fără echivoc că acceptă numai în condițiile în care avea «mână liberă» în 
conducerea guvernului. Mai târziu, în cursul dimineții, Antonescu s-a întors la 
palat ca să-l informeze pe Rege că-i primise oferta. Regele nu precizase însă de 
câtă putere va dispune. Antonescu părea într-o poziție avantajoasă. Deşi nu fusese 
niciodată filogerman, mulțumită lui Fabricius care l-a sfătuit «să-şi asume puteri 
dictatoriale», Berlinul îl vedea acum ca pe omul providenţial capabil să menţină 
pacea în România. In plus, colabora îndeaproape cu Maniu şi Constantin Brătianu 

ŞI era simpatizat de legionar”. 

„Aşadar, Carol ar fi trebuit să renunţe la prerogativele de dictator pe care 
le deținuse până atunci, acestea urmând să fie preluate de generalul lon Antonescu, 
lui românându-i, problematic, doar calitatea de rege. O situaţie greu de acceptat 
după ce timp de un deceniu se bucurase de puteri discreționare în. guvernarea 
țării, Ca urmare, într-o primă tentativă de a găsi o alternativă la soluția Antonescu, 
dar mai ales la condiţiile draconice impuse de acesta, Carol încearcă să se înțeleagă 
cu legionarii, cărora le promite pedepsirea tuturor vinovaţilor de crimele săvârşite 
impotriva lor. „Dacă legionarii s-ar preta la acest joc — notează fruntaşul țărănist 
loan Hudiţă în al său /urnal politie =, .atunei Carol ar fi gata să-i sacrifice pe toți 
colaboratorii săi răspunzători de aceste crime, în cap cu Tătărăscu, lamandi, 
Urdăreanu, Gavrilă Marinescu, generalul Argeşeanu şi toţi ceilalți ofiţeri din 
Inspectoratul Jandarmeriei”. O dovadă cum nu se poate mai convingătoare despre 
josnicia caracterului celui care a condus timp de 10 ani, după bunul său plac, 
destinele neamului românesc. eră ae ! | 

În aceeaşi idee, de a scăpa din cleştele condiţiilor imperative pe care i le 
impunea Antonescu, Carol încearcă să găsească sprijin la ministrul plenipotențiar 
al Germaniei la Bucureşti, „La puţin timp după miezul nopţii, Carol l-a trimis pe 
Valer Pop la Fabricius, ca să vadă dacă nu putea conta pe ajutorul german — 
relatează în continuare desfăşurarea evenimentelor din noaptea de 4/5 septembrie | 
—, dar Fabricius a lăsat să se înțeleagă că-l sprijinea total pe Antonescu. «Dacă 
Regele dorește să scoată țara din haos», a spus ambasadorul german, «nu are 
decât'o cale! dictatura». În final, la ora 3:50 dimineața, Carol a semnat un decret 


* 


SRI 


(continuare în pag. 6) 






















PAG. 6 Nr.4/184 Aprilie 2006 


“SAH LA REG 


(urmare din pag. 5) 





IP 
15 


9 


prin care suspenda Constituţia din 1938, dizolva Parlamentul și conferea puteri 
depline lui Antonescu, în calitate de şef al Statului”. 

Fermitatea oamenilor politici, în frunte cu luliu Maniu şi Dinu Brătianu, în 
cererea ca regele să abdice, precum şi manifestaţiile conduse de legionari, care 
cereau capul regelui şi al amantei sale, considerați principălii vinovaţi pentru 
dezastrul țării, l-au obligat pe lon Antonescu să acționeze în spiritul voinţei 
cxprimate unanim de națiune. Aceasta cu atât mai mult cu cât Decretul prin care 
1 se acprdau generalului Antonescu „puteri depline” fusese şiret ticluit, lăsându-i 
lui Carol un larg câmp de acţiune. Dacă Art. | prevedea: „Investim pe d-l General 
Antonescu, Preşedintele Consiliului de Miniştri, cu puteri depline pentru conducerea 
Statului Român”, Art. 2, cel referitor la prerogativele regale, conţinea două prevederi 
care practic anulau „deplinele puteri”. La pct. a) „Regele este Capul Oştirii” şi la 
pet. f) „Modificarea legilor organice, numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de 
stat se face prin decrete regale, contrasemnate de Preşedintele Consiliului de 
Miniştri”. Motive temeinice, care reclamau clarificarea relaţiilor dintre rege şi 
„deținătorul deplinelor puteri”. O clarificare pe care numai abdicarea lui Carol o 
putea tranşa fără complicaţii ulterioare. Și generalul Ion Antonescu nu va ezita să 
acționeze în acest sens. 

„In seara de $ septembrie, la numai optsprezece ore după ce Carol 
semnase decretul prin care-i atribuia lui Antonescu puteri depline — continuă Paul 
D. Quinlan relatarea evenimentelor —, aghiotantul său de încredere, colonelul 
Elefterescu, a sosit la palat cu un mesaj prin care Regelui i se cerea să abdice spre 
binele țării. Dacă regele ar fi refuzat, avertiza Antonescu, n-ar fi putut să-i asigure 
securitatea personală. Prim-ministrul mai preciza că are nevoie de un răspuns 
până la ora 4 dimineața. Totul se juca acum sau niciodată. Carol avea doar şase 
ore să decidă ce urma să facă. A convocat imediat o întâlnire cu consilierii săi. 
Gheorghe Brătianu, Cuza și generalul David Popescu l-au sfătuit să abdice. 
Urdăreanu, care-şi pierduse slujba de ministru al Curţii cu o zi înainte, la cererea 
lui Antonescu, a intrat ca de obicei în panică şi i-a sugerat să plece înainte de a fi 
forțat să o facă. Ballif şi Manoilescu au fost evazivi. Pe de altă parte, generalii 
Mihail și Teodorescu i-au cerut Regelui să rămână pe tron. Întorcându-se spre 

generalul Mihail, Carol i-a spus: «În trecut, am găsit întotdeauna că informaţiile 
pe care mi le dai sunt obiective şi demne de încredere. Mi s-a spus astăzi că 
armata nu mai e de partea mea. Este adevărat?y. «Cine a spus asta, Sire?» — a 
replicat Mihail. «Sunt șeful Statului-Major al armatei şi cunosc. 


tronul, concepând un plan îndrăzneț prin care să formeze un guvern de generali 
credincioși Regelui. Antonescu urma să [ie asasinat. Din fericire pentru Antonescu, 
generalul Popescu, pe care Carol îl considerase întotdeauna loial, l-a avertizat pe 
premier în ultimul moment. Fără să piardă o clipă, Antonescu l-a trimis pe 
Elefterescu la palat să-i spună Regelui că avea timp să abdice până la ora 6 
dimineața”. | 

Pentru Carol, minutele până la expirarea termenului ultimativ de semnare 
a documentului de abdicare se scurpeau necruţător. Perspectivele de a nu i se mai 
asigura securitatea, lui şi amantei sale, Elena Lupescu, în cazul refuzului de a 
semnă actul de renunțare la tron, fiind lăsaţi la discreția mulțimii amenințătoare 
care manifesta în fața palatului, l-a convins că nu avea multe opțiuni. Mai ales 
datorită faptului că la întrebarea adresată generalului Coroamă, comandantul militar 
al capitalei, şi în această calitate şeful gărzii palatului, dacă poate conta pe sprijinul 
său pentru eliminarea premierului incomod, acesta i-a răspuns: „Armata care a 
lăsat să fie cotropit teritoriul nostru, fără a trage un foc, va refuza să tragă asupra 
generalului Antonescu. Chiar eu voi refuza să dau ordin în acest sens”. In această 
situaţie, conştient de faptul că doar o intervenţie de ultimă oră a Berlinului îl mai 
poate determina pe Antonescu să renunţe la hoțărârea de a-l izgoni din țară, Carol 
îl trimite în plină noapte pe Mihail Manoilescu la Legația Germaniei, spre a solicita 
sprijin. Reacția brutală și totodată dispreţuitoare a lui Fabricius —«Reichul nu a dat 
nici o importanță rămânerii sale (pe tron) și consultă pentru el mersul trenurilor» 
— l-a convins că nu mai era nimic de făcut. La ora 6 și 10 minute, în acea 
dimineață de 6 septembrie, Carol semna documentul de renunțare la tron în 
favoarea fiului său Mihai”, 

„Proclamaţia către Români”, un document emfatic, asezonat cu toată 
gama ingredientelor patriotarde, prin care Carol făcea cunoscut că „iată-mă din 
nou pus pe drumuri, din nou pribeag pe drumuri străine”, constituie încă o dovadă 
de şarlatanie tipică pentru carăcterul fostului suveran. „În actul zis de abdicare — 
scrie Florin Constantiniu în O istorie sinceră a poporului român —, nu figurează 
cuvântul «abdic», pentru ca, atunci când împrejurările îi vor fi devenit favorabile, 
ca să se poată reîntoarce, aşa cum făcuse în 1930 (învățase acum lecţia și în loc 
de «abdic» formula: «trecând astăzi fiului meu (...) grelele sarcini ale domnici»)”. 

Bineînţeles că în euforia generală provocată de vestea abdicării nimeni 
nu a dat importanță acestui viciu de formă. În timp ce treimea Carol, Elena Lupescu, 
Urdăreanu ostenea din greu, adunând bunurile de valoare cu care urmau cu taţii 
să părăsească țara, lon Antonescu lua măsurile ce se impuneau pentru 
reglementarea succesiunii la tron: „Dis-de-dimineaţă — comentează cu încrâncenare 
Carol în Însemnări zilnice, ceremonia solemnă prin care fiul său, Mihai, devenea 
noul Rege al României —, ca să nu piarză timpul, să nu se poată reacționa, Antonescu 
l-a pus pe Mihăiţă să depuie jurământul numai în faţa sa, a Patriarhului Nicodim şi 
a lui Lupu [Dimitrie G. Lupu, magistrat, din septembrie 1940 preşedintele Inaltei 
Curți de Casaţie — n. n.], pe care, făcând uz de plinele puteri, l-a numit prim- 
preşedinte al Casaţiei”. 


PUNCTE CARDINALE 





Evenimentele din ultimele ceasuri trăite de Carol pe pământul țării, care-l 
repudiase pentru nemernicia faptelor sale, sunt relatate succint de Paul D. Quinlan 
în ultima pagină a capitolului „Dictatura regală” din Rege/e playboy. Mizeria morală 
şi faptele care repugnă prin urâciunea lor nu sunt stimuli pentru relatări ample, 
nici char pentru istorici! 

„Între timp, Carol a început să împacheteze toate lucrurile de valoare pe 
care a putut pune mâna, încărcându-le într-un tren special, care urma să-i scoată 
pe el şi pe Lupescu din țară. Îşi asuma un risc mare nepărăsind România, Toată 
ziua demonstrațiile se ținuseră lanț în capitală, mulțimea înfuriată cerându-le 
capetele. Cu mult înainte ca bucureştenii să se trezească, în zorii zilei următoare, 
la ora 4, Carol şi anturajul său au ajuns la Gara Bâncasa. Regele era însoțit în exil 
de Lupescu, Urdăreanu, colonelul Filitti, Pavelescu [inspector general al trenurilor 
regale — n. n.], valetul său personal și mai mulți aghiotanți. Pe când Carol se afla 
pe treptele trenului, Mihai l-a implorat să-l 1a cu el: «Nu mă lăsa aici, ia-mă cu 
tine!» insista el. «Plângea ca un cățelandru», relata mai târziu Fabricius. Antonescu 
îi promisese lui Carol că va putea trece granița în siguranță. Detaliile călătonei 
fuseseră puse la punct de Pavelescu. Trenul urma să facă mai multe opriri scurte, 
ultima dintre ele la Timişoara. Iniţial, Antonescu îi spusese lui Carol că îl va însoți 
până la granița iugoslavă, dar în ultima clipă a pretins că e bolnav și l-a trimis în 
locul lui pe generalul Popescu”. 

Călătoria a decurs normal până la Lugoj. „Sosit la Lugoj — relatează Carol 
în ultima consemnare din Însemnări zilnice, purtând data 7 septembrie —, văd 
mişcare multă în gară şi trupe cari se urcă în tren, În curând am avut explicația 
acestui lucru. Gardiştii sunt stăpâni pe situaţie la Timişoara şi la Jimbolia. Ceruseră 
chiar ca trenul să fie înapoiat de la Turnu-Severin la Bucureşti, ca să nu pot 
pleca”. După o serie de consfătuiri, la care participă principalele personaje ale 
acestei aventuroase călătorii, se ia hotărârea de a fi continuată, înfruntându-se 
eventualele riscuri. 

Evitând să ne angajăm pe panta unor speculații asupra intențiilor ascunse 
care au stat la baza agresiunii trenului regal (recuperarea unor valori inestimabile 
pe care Carol le scotea fraudulos din țară, sau asasinarea lui Carol şi apoi 
incriminarea Mişcării Legionare de regicid), ne vom limita la a urmări firul 
evenimentelor, în relatarea lui Paul D. Quinlan: 











CAROL II ÎN EXIL, 
CU ELENA LUPESCU 


o a DP 


ar i 





„Legionarii aşteptau sosirea trenului la Timişoara. Dar înainte de a ajunge 
la Timişoara, Carol a aflat, nu se ştie cum, că legionarii urmau să oprească trenul, 
să-l percheziționeze şi s-o răpeascş pe Duduia. Temându-se de soarta care i-ar fi 
așteptat, Carol a dat ordin ca trenul să nu se oprească. Din fericire pentru Carol şi 
suita sa, comandantul legionar nu a avut timp să ia măsurile necesare pentru a 
transfera trenul pe o linie de rezervă şi să-l împiedice să meargă mai departe în 
cazul în care mecanicul ar fi refuzat să oprească. Pe când trenul trecea cu viteză 
prin gară, surprinşi, legionarii care stăteau la pândă au deschis focul, ciuruind 
trenul cu gloanţe. Când gloanţele au început să pătrundă prin ferestrele vagoanelor, 
Carol şi Lupescu s-au aruncat la podea. Nefiind dispuşi să cedeze aşa uşor, legionarii 
au sărit într-un camion care se afla la îndemână şi s-au luat după ei. Dar trenul lui 
Carol a traversat în goană granița cu Iugoslavia înainte ca legionarii frustraţi să-l 
poată prinde din urmă”. 

Carol şi însoțitorii săi reuşiseră să scape, după cum şi românii reuşiseră 
să scape de blestemul unei „domnii sângeroase”. Din păcate, însă, urmările acestui 
blestem au stăruit în timp, unele dintre ele dăinuind până în ziua de astăzi. „După 
1930 — sună caracterizarea făcută de Pamfil Șeicaru nefastei domnii a regelui 
Carol = a început trivializarea funcției regale, a dispărut majestatea ei. Regele 
Carol II a ignorat decența, nu s-a sfiit să dea funcției regale o rentabilitate, ca în 
epoca celor mai hrăpăreți domni fanarioți. Ca o apă care nu este strânsă între 
maluri solide, revărsându-se pustiitoare, domnia regelui Carol n-a întâlnit nici o 
rezistență din partea clasei politice, în stare să-l facă să simtă teama unei posibile 
trimiteri peste hotare. Partidele democratice n-au avut forța de intimidare a clasei 
politice din epoca precedată primul război mondial; au cedat ca un mal nisipos 
sub presiunea crescândă a unei ape turburi, a cărei tendință era să se reverse, să 
inunde nesăţioasă cât mai mari spaţii, spre a aduce ruina. De la 1918 până în 
1940, când a început hărtănirea României Mari, s-a lăsat asupra țării, ca un blestem, 
umbra lui Carol IL. lar Mihai a complectat opera tatălui, ducând țara în robia 
moscovită. Biet neam eroic şi fără noroc, ce crunt ai ispășit devotamentul închinat 
instituţiei monarhice!” . (Va urma) 











PUNCTE CARDINALE 


Aprilie 2006 Nr. 4/184 PAG. 7 








„Greşelile” lui Titulescu (urmare) 


In decembrie 1933, Titulescu îi forțează mâna lui |. G. Duca să scoată Garda de Fier 
în afara legii, fapt cunoscut şi de Grigore Gafencu, care numai de simpatie faţă de mişcările 
de dreapta nu poate fi bănuit: „Stăpân pe mijloacele de informare ale străinătății, a participat 
la alarmarea centrelor apusene cu privire la «primejdia» Gărzii de Fier şi a adus apoi la 
cunoştinţa regelui, în calitate de intermediar «dezinteresat», ostilitatea Parisului împotriva lui 
Vaida, pe care €l 0 provocase” (Grigore Gafencu, op. cit., p. 312). 

La9 iunie 1934 Titulescu încheie, cu Litvinov, un acord de reluare a relațiilor diplomatice 
româno-ruse. In perioada imediat următoare a fost semnată o Convenţie Feroviară de reluare 
a legăturilor pe cale ferată dintre cele două țări. În Convenţie „orice cuvânt sau expresie care 
ar fi confirmat sau implicat existența unei granițe la Nistru erau...înlocuite prin 
circumlocuțiuni...” [1]. Primul tren care va trece între Tighina şi Tiraspol va fi pe 18 octombrie 
1935 (ibid., p. 83). Intre timp, pe 16 mai 1935 Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică încheiaseră 
un pact de asistenţă mutuală, indreptat împotriva unei eventuale agresiuni germane. Asistenţa 
nu era posibilă decât prin tranzitarea teritoriului României (învecinat cu Cehoslovacia în 
perioada interbelică) de către ajutorul militar sovietic. (:bid,, pp. L7, 81-83). 

În notele sale, Armand Călinescu reproduce un comentaniu semnificativ referitor la 
activitea diplomatică a lui Titulescu. Astfel, insemnarea din 4 iulie 1934: „La comisia afacerilor 
străine Titulescu face un expozeu asupra reluănii raporturilor cu Rusia. Explicaţiile asupra 
recunoașterii implicite a Basarabiei sunt lungi şi cam confuze. Maniu, lângă care stau, îmi 
spune: Niciodată nu s-a confirmat mai mult principiul că dacă vrei să dovedeşti prea mult nu 
dovedeşti nimic. Apoi Titulescu dă explicaţii asupra tezaurului, despre care spune că îl 
păstrează pentru a face obiect de compensație cu tunurile ruseşti capturate de noi. Maniu îmi 
șopteşte că niciodată Titulescu nu a făcut atâtea imprudenţe ca în discursul de azi” [2]. 

Andreas Hillgruber constată orientarea prosovietică a activității ministrului român de 
Externe și ajutorul oferit comuniștilor din Spania; „După incheierea Tratatului de asistență 

mutuală sovieto-francez la 2 mai 1935, Titulescu a încercat să se alăture schimbării survenite 


în politica franceză și să promoveze o politică ostentativ prosovietică. Intenţia lui Titulescu, 
era de a asigura stăpânirea Basarabiei. Cu aceasta era de acord şi Regele Carol. Evident, 


Titulescu a folosit mijloace ciudate. Fără a-l consulta pe rege, el a acordat ajutor Spaniei roşii 
permiţând cu de la sine putere trimiterea de arme şi muniții prin porturile dunărene, cedând 
fără multă vorbă guvernului Spaniei roşii avioane comandate de Franţa pentru Româma” 
(Andreas Hillgruber, op. cir.. p. 46). Protestele energice ale Poloniei faţă de aceste manevre 
diplomatice, care slăbeau frontul comun româno-polon față de marele vecin comun de la 
Răsărit, au dus la înlocuirea lui Titulescu, pe 29 august 1936. „Curând, relațiile dintre Uniunea 
Sovietică și România s-au înrăutățit” (ibidem) [3]. 

Dar cu o lună înainte de a fi demis, pe 21 iulie 1936 la Montreaux, Titulescu semnează 
un pact de asistență mutuală româno-sovietic care permitea trupelor sovietice să tranziteze 
teritoriul României spre a ajuta Cehoslovacia în cazul unei agresiuni din partea unei terțe țări 
(se subințelegea Germania). 

România revenea din nou la statutul din 1877, de țară aflată Ja discreția trupelor 
Imperiului de la Răsărit! lar durata lor de staţionare depindea, ca ȘI în 1877-1 878, de durata 
campaniei ocupantului împotriva agresorului țării căreia îi acorda frățescul ajutor. Mai grav, 


vină se AES iii dm e ee e 
' Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din țăra pierdută, 
FRONDE, Alba lulia-Paris, 1994, p. 82. 

2 Armand Călinescu, Însemnări politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 224. 

' Sansele încheierii unui trătat de prietenie româno-sovietic deveniseră practic nule 
încă din februarie 1924, după eşecul conferinței de la Viena (vezi Gh. Buzatu, România 
cu şi fără Antonescu, ed. cit., p. 101), nu din cauza demiterii lui Titulescu. Dacă până în 
1922-24, Rusia mai avea o urmă de intenţie de a recunoaşte unirea Basarabiei cu 
România, după această dată toate tratativele s-au angajat cu gânduri ascunse. 
Consemnul era: există un diferend teritorial nesoluţionat între Uniunea Sovietică și 
România, La o lună de la tentativa eşuată în sudul Basarabiei („răscoala” de la Tatar- 
Bunar din septembrie 1924, instigată de agenţi ai Kominternului), pe 12 octombrie 
1924, se constituia, peste Nistru, Republica Autonomă Socialistă Sovietică 
Moldovenească (RASSM), cu scopul bine precizat al sensibilizării populaţiei, in bună 
parte de origine moldovenească, pentru o „unificare”, în sens invers, a acestei făcături 
statale, cu Moldova dintre Prut și Nistru, În calitate de fost delegat român pentru 
negocierile de la Copenhaga, D. Ciotori arată într-un Memorandum: „Adevărul este 
că, în februarie 1920, la Copenhaga, Cicerin l-a autorizat pe D-] Litvinov să declare că 
Rusia Sovietică este dispusă să înceapă imediat negocieri cu România pentru 
recunoașterea reunirii Basarabiei cu România ( ) Reprezentanţii sovietici voiau să 
obţină în schimb lichidarea depozitelor românești (stocul metalic al Bâncii Naţionale a 
României) şi, mai cu seamă, să obțină un pact de neagresiune, Cicerin insistă până în 
1922 și fură opt cereri formale din partea-i pentru ca o conferință să se reunească cât 
mai repede cu putință” (apud Gh. Buzatu, p. cir. p. 100). Disponibilitatea Sovietelor 
de a recunoaşte alipirea Basarabiei s-a evaporat rapid în momentul în care acestea au 
ieşit cu bine din războiul civil, au încheiat pace cu Polonia, învinse fiind de mareșalul 
Pilsudski, şi au dobândit recunoaștere internațională (tratatul de la Rapallo cu Germania, 


semnat la 16 aprile 1922). 








î > 


W p 





UN ABANDON? 
RUȘŞINOS . - 
a Dovezile. , 






unei trădări istorice 


Zid 





această înțelegere era ținută în secret față de populaţia României: „Titulescu voia să acorde 
trupelor sovietice dreptul de trecere, cu condiția ca trupele sovietice să fie retrase dincolo de 
Nistru imediat după lichidarea agresiunii care ar fi făcut necesară intervenţia lor (...) Regele 
Carol era de acord cu acesta. După înlăturarea lui Titulescu, din cauza noii înrăutățiri a 
relaţiilor româno-sovietice, problema trecerii trupelor sovietice prin România a fost mutată pe 
planul al doilea. Totuşi, încă din toamna anului 1937, Regele Carol, într-o convorbire cu 
generalul Maurice Gustave Gamelin la Sinaia, l-a asigurat pe acesta că, în cazul unei agresiuni, 
trupele sovietice vor putea trece prin nordul României, însă — spunea el — opinia publică 
română nu trebuia să afle nimic despre aceasta” [4]. 

Pasajul este foarte important, deoarece demonstrează continuitatea politicii prosovietice 
a lui Carol al II-lea şi după plecarea lui Titulescu. Chiar dacă şi-a schimbat ministrul de 
externe, nu mai este atât de sigur că motivul ar fi fost sancţionarea acestei politici şi îngrijorarea 
Regelui pentru Basarabia. Mihail Sturdza, afirmă că Titulescu ar fi intervenit într-o afacere cu 
armament Vickers, deranjând interesele lui Carol [5]. 

Carol a fost avertizat chiar de unchiul lui, prințul Friedrich von Hohenzollern- 
Sigmaringen, în privinţa pericolelor cultivării unei prietenii cu Uniunea Sovietică [6], însă 
zadarnic: pe 30 aprilie 1938, în plină criză a Sudeților, „şapte bombardiere sovietice, fără 
încărcătură, (au) zburat din Uniunea Sovietică în Cehoslovacia și...au făcut escală pe teritorul 
românesc, pentru care avuseseră autorizația Marelui Stat Major român.” (Declaraţia 
ministrului Petrescu-Comnen la Berlin, făcută lui: Fabricius) [7]. Petrescu-Comnen comunicase 
chiar, la sfârșitul lui august 1938, ministrului de Externe al Cehoslovaciei singura concesie a 
guvernului român faţă de tranzitul militar sovietic: va închide ochii în eventualitatea unui 
astfel de survol, mărginindu-se să protesteze oficial, dar fără consecințe (;bid., p. 54). lar 
Litvinov a confirmat, la 11 septembrie, că „Petrescu-Comnen a fost de acord să permită 
trupelor rusești să treacă prin tenitoriul român, în cazul când Liga Naţiunilor ar fi declarat că 
Cehoslovacia este victima unei agresiuni” (ibid, p.317, nota 66). 

Tabloul situației diplomatice după patru ani de ministeriat Titulescu se prezenta 
dezastruos; din 1932 până în 1936, singurele rezultate concrete ale intense: activități 
diplomatice, purtate într-o manieră foarte personală, se soldaseră cu slăbirea considerabilă a 
poziției României față de imperiul de la Răsărit şi izolarea ei față de aliați, în primul rând de 
Polonia, manevre la care a contribuit decisiv şi diplomația franceză, care spera, în felul 
acesta, că o Românie timorată de pericolul din est, va reveni pe făgaşul politicii antantuste, 
respingând avansurile germane [8]. Slăbiciunea (reală) a României nu putea fi compensată în 
nici un fel prin întărirea (formală) a statutului ei juridic ce rezulta din pactul Bnand-Keloge 
(1928), cuplat artificial de Titulescu cu convenţia pentru definirea agresorului, semnată de 
Uniunea Sovietică şi România în 4 iulie 1933 la Londra, Pentru că, tot la începutul anului 1929, 
prin intermediul Poloniei, guvernul român primise din partea ruşilor propunerea de a aplica 
pactul Kelogg printr-un protocol, semnat pe 7 februarie, care a rămas cunoscut sub numele 
adjunctului comisarului cu afacen străine al Rusiei, Litvinov [9]. 

Reprezentantul diplomatic italian la Bucureşti l-a atenționat în zadar pe Gafencu despre 
inutilitatea semnării protocolului Litvinov „Preziosi s-a străduit în lungi convorbiri să-mi explice 
că protocolul Litvinov nu înseamnă nimic, că e o cursă întinsă în care vom cădea, şi că se 
miră că eu «atât de inteligent» nu pricep asta”. (Grigore Gafencu, op. cit., p.225). De altfel, 
Gafencu, pe atunci subsecretar de stat la comunicații, fusese pus la curent cu dedesubturile 
ofertei sovietice de către specialiștii diplomației: ,„Anion, directorul politicii orientale din minister, 
mi-a atras atenţia asupra faptului că «toate declarațiile oficiale ale cârmuitorilor ruşi până la 
cele mai recente note privitoare la pactul Kelogg, iscălite de Cicerin şi Litvinov, aminteau, fie 
pe faţă, fie prin subînțelesuri, că între Rusia şi România dăinuieşte o stare de război, în temeiul 
căreia trupele românești ocupă Basarabia, Pactul Kelogg nu putea să aibă deci nici un efect 
între Rusia şi noi. Năvălirea oștilor bolşevice în Basarabia nu ar fi însemnat, după teoria 
bolşevistă, un act de agresiune, adică o tulburare a păcii, ci o simplă operație de război între 
două țări care sunt de atâta vreme în stare de război»” (ibidem, p. 227). 

În aceste condiții, diplomația română a „inventat” o formulă adăugată textului-bază, 
din care să reiasă, că între cele două țări „dăinuie” o stare de pace. Însă acele cuvinte din 
preambulul protocolului Litvinov = „Statele subsemnate, în dorința de a întări starea de pace 
existentă între ele...” — nu pot ţine locul unui tratat de cooperare. Starea de pace nu putea fi 
existentă între două țări care nu aveau în vigoare un Tratat de Pace după încheierea primului 
război mondial, cu integritatea teritorială recunoscută de ambele părți. Formulele lui Titulescu, 
sub aparența unei subtilități inteligente, ascundeau o extrem de periculoasă fragilitate. 

(Va urma) 


Florea TIBERIAN 


“A. Hillgruber, p. cit. p. 315, nota 47, Din cuvintele pe care le-am evidenţiat prin litere 
italice reiese că perioada staționănii trupelor era nedeterminată! 

* Cf. M. Sturdza, 2p. cit., p. 164. 

“A, Hillgruber, sp. cir., nota de la p. 312. 

"Cf. A. Hillgruber, 2p. cir. pp. 52 și 315, nota 49. 

" Mihail Sturdza mai dă în vileag faptul că Titulescu a escamotat telegrama prin care 
Petrescu-Comnen, ministrul României la Berlin, transmitea, pe la mijlocul lui octombrie 
1934, propunerile Germaniei de a înarma România în schimbul unor facilități comerciale, 
astfel că la 22 octombrie 1934 Goering reînnoia aceste propuneni, respinse şi ele de 
guvernul român. (%p. cit., pp. 86-89). 

” Cf. Grigore Gafencu, 2p. cit., pp. 224-225. 










PAG. 8 Nr. 4/184 Aprilie 2006 





leologul TEODOR 


“ $ 4 pa Ni ———u ” SN ma & în 
* Mea a Se DEI "N . pis Să 
| al: i tat să i sl îe Lă in SERbae ouă $ "m j 0) 3 
i “ XA ci P ego: x d : 4 9) e. a j i 3 ul 
1 Rat > să. i Pe ă vf Ei Va = 2 &p > 
- hc : ie În 


n [e Aaa AFA o e CARa = 
prin: VP Petala 
i Să => A - DA 
îi 
. 


DEI Ta > URC a 
+ 3 gară Le pr 
3 
€ 0 Că A 
a în 
Y 3 ai [ 


TI DIDI 22 


Ri) 
a 





ea a i ANII ca Pete CARP 


da Sa = 


- TEODORM.POPESCULAARESTARE(4MARTIE 1959) 
(Documentul 5 din volum] 


131/22 septembrie 1949! 
FIŞA 


S-a născut la 9 iunie 1893, în comuna Boteni, jud. Dâmboviţa. A absolvit Seminarul 
Central din București, în anul 1913, înscriindu-se apoi la Facultatea de Teologie, pe care a 
absolvit-o în anul 1919, terminându-şi studiile in străinătate la Atena, Leipzig şi Paris; domiciliat 
în str. Trotuş 84... [ae 2 

În luna decembrie 1925 a fost numit profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău, iar 
în anul 1927 a fost transferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti ca titular al catedrei de, 

istoria bisericei universale ET pai stă calitate a ajuns cu sprijinul vechilor liberali AA CMS 
DEMETRESCU şi BADEA CIREȘEANU (morți) şi al actualilor liberali PETRE 
VINTILESCU, [Dimitrie] BOROIANU şi [Ion G.] COMAN. 

În anul 1941-1944, POPESCU TEODOR a ţinut o serie de conferințe cu caracter 
anticomunist şi antisovietic, editând şi o broşură intitulată „De la Neron la Stalin”, prin care se 
făcea o paralelă intre persecuțiile anticreștine din timpul lui Neron și „persecuțiile antireligioase 
din U.R.S.$.”. De asemenea, în anul 1942 a scris un articol în revista „Biserica Ortodoxă 
Română”, nr. 1-4, care printre altele se pot citi unnătoarele: „In fața noii ordini europene se 
găsește — apărându-și ideile, alături de alții, care își apără imperiul universal şi interesele 
plutocratice — 0 armată atee, armata unei revoluții anticreştine, care vrea să descreştineze 
lumea și s-o comunizeze. Este pentru prima dată când ateismul constituie baza și condiția unei 
lumi şi vieți noi, principiul esenţial al'unei revoluții de o cruzime și de proporții nevăzute până 
acum, Ateul bolșevic este și se vrea nu om, ci bestie, Pentru el nu există şi nu înseamnă nimic, 
legături sfinte și sentimente umane; el a pierdut sensibilitatea şi afinitățile omul[ui] normal, 
Familie, părinţi, copii, prieteni, bunătate, dreptate, nu preţuiesc nimic în registrul valorilor 
comuniste, În schimb, ura, cruzimea şi teroarea sunt ridicate la rangul de dogme comuniste, de 
legi și metode ale Statului proletar”. | 

În anul 1943, împreună cu fostul mitropolit VISARION PULU, criminal de război fugit 
din țară, NICHIFOR CRAINIC şi alții, a fost trimis de Antonescu la Viniţa (Polonia), unde a 
iscălit un proces verbal prin care U.R.S.S. era făcută vinovată de asasinarea a 10.000 polonezi. 

În prezent, POPESCU TUDOR nu este încadrat în nici un partid politic, însă se manifestă 
ostil regimului actual, La cursurile de îndrumări de pe lângă Institutul Teologic, prin conferințele 
sale, a căutat să imprime în rândul preoţilor misticismul, în loc de a-i lămuri de prefacerile 
sociale din țara noastră. (ACNSAS, fond informativ, dosar 706, vol, 3, |. 3-4) 


— 


[Documentul 17 din volum] 

Întâlnirea a avut loc în ziua de 25 noiembrie 1958 
"eu Cpt, Coman Nicolae și sursa „Prundeanu David” 
STRICT SECRET 


NOTA [INFORMATIVĂ] 


“Pe prof; POPESCU M. TEODOR de la Institutul Teologic București, sursa îl cunoaşte 
din 1931 când era student. Se purta foarte serios cu studenţii teologi, Acesta originar este din 
comuna Conţeşti, raionul Păeni', regiunea Bucureşti, unde arc și o gospodărie la care merge 
vara, Pe lângă funcţia de profesor, mai este şi epitrop la biserica Sf. Maria — patriarhul MIRON 
— din spatele cimitirului Sf. Vineri. Acolo cântă la strană cu cântăreții bisericeşti, Este căsătorit 
cu o femeie care a fost văduvă, fapt pentru care nu a fost făcut preot, Este cumnat cu 
HARALAMBIE COJOCARU, cu care locuieşte în aceeași casă și care a fost asistent la 
Institutul. Teologic Bucureşti. Acesta în prezent este preot la biserica mai sus amintită (Sf, 
Maria) din Bucureşti. Ca atitudine politică HARALAMBIE COJOCARU este dubios pentru 
regimul R.P.R. Ai aid 

Deşi POPESCU TEODOR putea fi pensionat, totuşi, patriarhul îl ține pe mai departe la 
institut ca profesor, În prezent, acesta și-a mai schimbat atitudinea faţă de studenţi, se poartă 
mai bine cu ei”, | 





martir creştin anticomunist cinstit după cuviință de Biserica neamului. 


„probleme teologice scrise în revistele de spec 


PUNCTE CARDINALE 
M. POPESCU în documentele 


Da ma 
A 
Par 













om 


es: 
i ăia | 
si Ai. Ey 
[> e 


E ai LV 8 
, 3 4 

La peste 40 de ani de la lichidarea închisorilor politice comuniste ŞI la peste 15 ani 
de la prăbuşirea vechiului regim, în România nu avem nici un martirologiu oficial Şi nici un 
“Să ştiţi că şi din 
această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaștem jertfa”, avertiza nu demult 
Părintele Iustin Pârvu Vebuat 

Deşi n-a murit în închisoare, ci numai de pe urma închisori, profesorul Teodor M. 
Popescu (1893-1973), figură cvasilegendară a învățământului teologic românesc, dar şi a 
rezistenţei ortodoxe la ateismul agresiv al comunismului, rămâne un mărturisitor exemplar 
al Crucii, încă insuficient cunoscut publicului larg, dar de-acum familiar cititorilor Punctelor 
cardinale (după ce i-am publicat în serial lungul documentar cntic Anticreştinismul comunist, 


precum şi un scurt expozeu biografic). La Editura Christiana din Bucureşti este în curs de 


apariție volumul Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu. Alături de 
ampla biografie a profesorului (redactată de ruda sa Vasile M. Popescu), volumul cuprinde 


î opartedin publicistica acestuia (Papolatria, De la Nero la Stalin, A nticreştinismul comunist), 


precum şi un tulburător dosar documentar din arhivele fostei Securități, realizat şi prefațat de 
tânărul istoric Adrian Nicolae Petcu, cercetător la CNSAS. 

Anunţând iminenta apariție a cărții, reproducem aici, în premieră absolută, cu 
îngăduința d-lui Petcu, câteva dintre cele 48 de documente din secțiunea a treia, precedate 
acolo de o notă lămuritoare din care spicuim: “Acest pachet de documente au fost selectate 
din dosarele de urmărire informativă (ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 1-3) şi 
penal (AMJDIM, fond Penal, dosar 39.238, vol. 1-4) ce i-au fost întocmite profesorului 
Teodor M. Popescu de către Securitatea comunistă. [...] De regulă, redactarea documentelor 
a respectat textul original, redându-l cât mai fidel. Am corectat tacit acele modificări impuse 
de normele ortografice actuale, iar pasajele neinteligibile au fost marcate cu note la infrapagină. 
Corecțiile şi intervențiile sunt semnalate cu paranteze drepte. [...] Sublinierile făcute de 
creatorii documentelor sau cele operate ulterior, cu creion, pix sau cerneală, au fost redate cu 
caracter bold şi semnalate la infrapagină”. Selecţia care urmează aparține Redacţiei, iar 
spațiul ne-a obligat la reducerea grafică a unor alineate. | (RC) 


Are multe articole teologice publicate în revistele bisericeşti, este un adversar de temut 
a catolicilor, şi mai ales al Vaticanului, contra căruia a scris mai multe articole. Până în 1944, 
printre altele are şi un articol publicat în revista „Biserica ortodoxă română”, intitulat „De la 
Nero la Stalin”, articol în care atacă vehement comunismul. După 1944, are articole de 

ȚE ; SE A tat te. urc: ta A AI 07 a a "2 
- Cunoaşte limba greacă, germană și franceză. Se bucură de încrederea patriarhului, care 

l-a ataşat de multe on pe lângă delegațiile bisericeşti venite din Onent-— folosindu-l ca translator. 
Pe linie teologică ortodoxă este apreciat şi peste hotare pentru scrierile sale teologice. Are de 
asemenea cunoştinţe peste hotare în Germania, Grecia, Franţa şi în alte locuri pe unde a fost 
pentru studii. | 

Din punct de vedere politic, are vederi reacționare, pe care caută să le ascundă sub 
masca unei supuneri față de regim. Pentru studenții teologi nu poate fi un bun educator, în ceea 
ce priveşte latura socială și politică în care se orientează astăzi poporul muncitor din patria 
noastră, 


i „David Prundeanu” 
| | 22 noiembrie 1958 
NOTA BIROULUI: . -: | 
Materialul a fost cerut pentru documentarea activităţii lui POPESCU TUDOR. 
Agentului să i se ceară să ne procure articolul, „De la Nero la Stalin” — pentru a-i proba 
acestuia în ancheta pe care o vom efectua, ss/Cpt, Cristea lon (ACNSAS, fond Informativ, 
dosar 706, vol. 1, f. 79-80) | 


(Documentul 29 din volum) 
PROCES VERBAL DE INTEROGATORIU 


Învinuit Popescu Teodor, născut la 9 iunie 1893 în com. Conţeşti, raionul Titu, fiul lui 
Marin şi Safta, profesor, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Trotuş, nr. 84. | 
18 martie 1959, Localitatea București. Interogatoriul a început la ora 9 şi [...]* min. S-a 
terminat la ora [,..] și [...] min. 

Întrebare: Arată activitatea criminală pe care ai desfşurat-o împotriva mişcării 
revoluționare? 

Răspuns: Activitatea anticomunistă cu am desfăşurat cu mulți ani în urmă”, însă încep să 
o materializez pe la începutul anului 1934 cu ocazia unei conferințe pe care am ținut-o în sala 
Dalles, despre „Misiunea creștină u statului”, în care printre alte probleme legate de importanța 
și rolul religiei în stat, închei conferința cu un avertisment dat asupra politicii comuniste din 
U.R.S,S,, care ar fi putut influența şi România — după părerea mea — în mod negativ. Am preci- 
zat că în U.R.S.S, creştinismul ar fi combătut cu cea mai mare înverșunare de comunişti, ceea 
ce va trebui să dea de pândit statului să lupte împotriva acestei influențe comuniste din răsărit. 

ntrebare: Cine ţi-a indical această temă a conitrinței menţionate? 

Răspuns: Secţia culturală a Patriarhiei a organizat un ciclu de conferințe care interesa 
biserica, tema însă am ales-o cu şi am dezvoltat-o după concepțiile mele despre rolul bisericii 
în stat şi concepții anticomuniste, 

ntrebare: În ce a fost publicată această conferință? 

Răspuns: Am arătat mai sus că în acel an a fost un ciclu de asemenea conferinţe. Toate 
aceste conferințe, inclusiv conferința mea, au fost publicate într-un volum, al cărui titlu nu 
mi-l mai amintesc, volum tipărit de Patriarhie şi răspândit la toate bisericile din țară, 


Cai 





aa 














m ALA amine fc ata = 








PUNCTE CARDINALE 


Aprilie 2006 Nr. 4/184 PAG. 9 





Intrebare: In afară de această conferință pe care ai ținut-o, în care printre alte probleme 
al trăi ȘI aspecte îndreptate împotriva mişcării revoluționare, ce alte asemenea lucrări ai mai 
Scris) 

Răspuns: Nu-mi amintesc precis dar cred că în 1940, la deschiderea cursurilor Facultăţii 
de Teologie, am ținut o lecţie despre „Ce reprezintă azi Biserica Ortodoxă”, În această lecţie, 
pe lângă faptul că scot în evidență suferințele Bisericii Ortodoxe de pe urma stărilor istorice 
prin care a trecut, fund stăpânită de popoare necreştine, am legat această suferință a Bisericii 
Creștine şi de politica comunistă dusă în Uniunea Sovietică despre care, potrivit concepțiilor 
mele antirevoluționare, am calomniat politica Uniunii Sovietice despre care am arătat că ar fi 
persecutat religia ortodoxă şi că în stratul sovietic nu ar fi admisă. Şi această lecţie a' fost 
publicată în revista Biserica Ortodoxă Română care apărea atunci. Tot în această revistă am 
mai publicat un articol anticomunist intitulat „Anticreştinismul comunist”, În acest articol am 
poncgrit și calomniat politica statului sovietic spunând că preoții ortodocși ar fi fost schingiuiți 
de comunişti în sensul că unii preoți ar [i fost înecaţi, li s-ar fi scos ochii, li s-ar fi tăiat nasul şi 
urechile şi i-ar fi plimbat pe străzi astfel cu câte o placă la gât. De altfel, întreg acest articol este 
legat exclusiv de politica comuniştilor cu privire la religie, pe care am căutat să o defăimez. În 
continuarea acestui articol, am scris şi articolul „De la Nero la Stalin” [...]. 

Intrebare: În ce perioadă de timp ai scris şi publicat aceste două articole? 

Răspuns: Articolul „Anticreştinismul comunist” l-am scris şi publicat în revista „Biserica 
Ortodoxă Română” în perioada 1941-1942, iar articolul „De la Nero la Stalin” l-am publicat în 
aceeaşi penoadă în revista „Gândirea” condusă de Nichifor Crainic. 

Intrebare: În ce scop ai scris și publicat d-ta aceste articole anticomuniste? 

Răspuns: Aceste articole le-am scris şi publicat pentru că începusem războiul impotriva 
U.R.S.S. şi voiam să cunoască cititorii cele ce credeam noi de pe poziţia noastră anticomunistă, 
despre cele ce s-ar petrece în Uniunea Sovietică. 

După ce am citit prezentul proces verbal cuvânt cu cuvânt şi am constatat că corespunde 
cu cele declarate îl susțin şi semnez. ss/T. M. Popescu. Anchetator penal de secuntate Cpt. ss/ 
Teodoru lon (AMJDIM, fond Penal, dosar 39238, vol. 1, f. 11-12v) 


[Documentul 41 din volum] 


da a: TRIBUNALUL MILITAR AL REGIUNII a II-a MILITARE 
Colegiul de Fond — Dosar nr. 1455/59 


SENTINŢA NR. 118 


Astăzi 2 iunie 1959, Tribunalul Militar al Regiunii a Il-a Militare colegiul de fond, 
compus din: Preşedinte: Lt. Colonel de Justiţie Hirsch Emil; Judecători: Maior de Justiție 
Munteanu Fănica, Lt. Colonel Constantinescu Petre; Asesori populari: Maior Anghel Traian, 
MaiorLazăr Radu; Procuror militar: Căpitan de Justiție Câmpeanu loan; Secretar ședință: 
Secretar Dumitrescu: Aurel, 

S-au întrunit în şedinţă publică, în scopul de a judeca cauza privitoare pe POPESCU 
TEODOR, născut la 9 iunie 1893, în Conţeşti, raion Titu, regiunea București, fiul lui Marin şi 
Safta, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Trotuş, nr. 84, raion Griviţa Roşie, profesor la 

Institutul teologic, căsătorit — fără copii, are împreună cu soția o locuință, stagiul militar satisfăcut, 
condamnat în trecut declară că nu ppai fost, Doctor în Teologie, invinuit pentru infracțiunea p.p. 
de art: f93/f'â[ 76.p Ei că mi „acateaa 38 taiata rugat) Po oandup 0aqrtonportraă 

Inculnatul s-a prezentat în instantă în stare de arest. asistat de apărătorul său av. Radu 
Soare. Preşedintele a stubilit adeninatea meulpatului care este menţionată în interogatoriul 
anexat. Nu sunt inartori propuși în cauză, 

S-a dat citire de către secretar a concluziilor de invinuire şi a pieselor din dosar şi apoi 
Președintele a procedat la luarea interogațoriului inculpatului, ataşându-se la dosar. 

După care, apărarea având cuvântul, a solicitat Tribunalului să aprobe inculpatului o 
probă cu martorii Bercuș Constantin și Vintilescu Petre, pentru a dovedi comportarea şi atitudinea 
acestuia față de mișcarea legionară — împrejurările în care a fost numit și demis imediat de la 
decanat de către guvernul legionar, precum şi comportarea sa în toată perioada de activitate în 
cadrul facultăţii. Solicită totodată o probă cu acte constând într-o adresă către Institutul Teologic, 
prin care să se ceară titlurile și textele conferințelor ținute de inculpat în cadrul muncii 
extraprofesionale sau de folos obștesc, 

Asupra probatoriului solicitat de apărare s-a dat cuvântul procurorului militar, care a 
declarat că se opune admiterii sale, deoarece probele cerute nu se referă la faptele ce se pun 
în sarcina inculpatului, 

Tribunalul deliberând în secret asupra probelor cerute de apărare, văzând şi concluzule 
procurorului military, văzând că probele solicitate de apărare nu se referă la fondul cauzei, ci 
tind a dovedi anuinite împrejurări care nu au legătură cu faptele ce se rețin în sarcina sa, că din 
actele dosarului rezultă suficiente elemente din care instanța să-și poată forma o convingere 
justă asupra stabilirii exacte a situaţiei de fapt, că un nou termen ar duce la o tergiversare a 
procesului, nu la soluţionarea lui, ca atare respinge probatoriul solicitat de apărare ca 
neconcludent, 

După care, procurorul militar având cuvântul în fond, arată că în perioada anilor 1941- 
1944 inculpatul a ținut o serie de conferințe cu caracter antimuncitoresc, prin care a denigrat 
mișcarea revoluţionară din țara noastră. Inculpatul a făcut parte de asemenea dintr-o delegație 
care s-a deplasat în localitatea ucraineană Winitza, unde fasciștii germani înscenaseră o 

josnică provocare la adresa Uniunii Sovietice, La întoarcerea în țară, inculpatul redactează o 
cronică prin care denaturând faptele, calomniază Uniunea Sovietică. Atât de grosolane erau 
însă minciunile, încât ziarul „Universul” refuză să publice această cronică. Folosindu-se de 
religie ca de un paravan, inculpatul a propovăduit războiul și lupta între oameni, Faptele sale 
sunt recunoscute de către inculpat și dovedite cu actele de la dosar, În concluziune, cere 
instanţei condamnarea inculpatului în baza art. 193/1, al, 2, C.P. 

Apărarea, având cuvântul, arată că inculpatul, fiu de țăran muncitor, a reușit să urce 
scara ierarhiei bisericeşti numai datorită meritelor sale personale, Concepţiile sale le-a 
concretizat într-o serie de articole și conferințe, În anul 1934, într-un astfel de articol el face o 
serie de aprecieri progresiste în ceea ce priveşte munca, Această probleină o reia și o dezvoltă 
și în unele lucrări ale sale în anul 1953. După 23 august 1944, inculpatul s-a încadrat pe deplin 
în opera de reconstrucție a țării. Depune, de asemenea, în apărarea inculpatului, o serie de 

acte prin care orgânele superioare fac o serie de aprecieri favorabile, pentru munca desfășurată 
pe tărâm social-politic, după 23 august 1944, Relevă faptul că inculpatul în articolele sale cu 
conținut dușmănos a prezentat în mod denaturat o serie de realități, despre care el nu avea 
cunoștință — ca o urmare a faptului că e] însuși era victima propagandei fasciste ce se desfășura 
în acea vreme și că primise directive de la organele de stat în acest sens, În concluzie, arată 
că faptele sale întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii p.p. de art. 225 în care solicită 


schimbarea de calificare. 


Procurorul militar, având cuvântul asupra schimbării de calificare solicitată de apărare, 
declară că işi menţine concluziile puse a 

După ce apărarea a avut ultimul cuvânt, Președintele a întrebat pe inculpat dacă mai are 
ceva de adăugat în apărarea sa, la care acesta a declarat că nu se simte vinovat, după care a 
declarat dezbaterile închise, iar Tribunalul s-a retras în Camera de Consiliu spre a delibera 
asupra culpabilității şi aplicațiunii pedepsei. 

TRIBUNALUL 

Deliberând în secret în conformitate cu prevederile C.J.M. asupra acțiunii penale deschisă 
prin concluziunile de invinuire din aprilie 1959 împotriva lui Popescu Teodor învinuit pentru 
crima de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcănii revoluționare, p.p. de art. 193/ 
I. al. 2,C.P; având în vedere concluziunile orale ale procurorului militar precum ȘI susținerile 
inculpatului făcute personal și prin apărătorul său în fața instanței în şedinţa publică; având în 
vedere că din instrucția orală, urmată în cauză în ședința publică, cât şi în actele de la dosar 
care au fost puse în discuţia părților în ședința publică, se constată următoarele: 

În fapt: 

dia Popescu Teodor a desfășurat în perioada anilor 1940-1944 o intensă activitate 
îndreptată împotriva clasei muncitoare și a mișcării ei revoluționare prin aceea că a conceput 
O serie de articole şi de conferințe cu conținut antimuncitoresc, în care a calomniat mişcarea 
revoluționară. Odată cu instaurarea regimului fascist, inculpatul ţine o serie de conferinţe în 
sala Dalles şi în faţa studenţilor teologi. Prin aceste conferințe ascunzându-se fățamic sub 
masca religiei se dedă la manifestări instigatoare îndreptată împotriva U.R.S.S., contribuind 
totodată și la crearea psihozei războiului. Astfel este cazul conferinței intitulate „Anticreștinismul 
comunist” pe care o ține în 1940, publicând-o ulterior, în 1942, sub formă de broșură. Atât prin 
această broșură, cât şi prin alte broşuri cum sunt „Misiunea creştină a statului” sau „Actualitatea 
creştinismului” el denaturează realitatea cu privire la politica progresistă a Uniunii Sovietice, în 
ceea ce priveşte religia instigând pe cei care-l ascultau la acțiuni războinice îndreptate împotriva 
U.R.S.S. Prin aceste lucrări el indica guvernanților să ia măsuri împotriva clasei muncitoare 
contribuind astfel la înăbuşirea mișcării revoluționare din România și la sprijinirea fascismului. 

În anul 1943 inculpatul este numit alătuni de Nichifor Crainic și alţii într-o comisiune care 
s-a deplasat în localitatea ucraincană Winitza, unde fasciștii germani puseseră la cale o josnică 
provocare îndreptată împotriva Uniunii Sovietice. La reîntoarcerea în țară, inculpatul redactează 
O așa-zisă cronică externă, în care crimele săvârşite de ocupanții hitlerişti sunt puse pe seama 
Uniunii Sovietice. Cronica este publicată în revista „Biserica ortodoxă română”. Acest material 
inculpatul îl transformă într-un articol, pe care îl intitulează „Morţii de la Winitza”, intenționând 
să-l publice în ziarul „Universul”. Redacția ziarului văzând însă minciunile grosolane puse în 
el, refuză să-l publice. 

Audiat în ancheta penală şi în fața instanţei (f. 131), inculpatul recunoaşte faptul de a fi 
redactat și de a fi ținut în sala Dalles ca şi în fața studenților conferințele „Anticreştinismul 
comunist”, „Misiunea creştină a statului”, „Actualitatea creștinismului”, articolul „De la Nero 
la Stalin” precum şi faptul că a redactat și a publicat cronica intitulată „Morții de la Winitza”, 
inculpatul recunoaşte de asemenea caracterul calomniator şi duşmănos al acestor lucrăn. 
Recunoaşterile sale sunt coroborate cu materialul corp delict cuprinzând scnerile sale cu 
conținut duşmănos aflate la dosar. Faţă de probatoriul administrat în cauză tnbunalul reține ca 
dovedite faptele săvârşite de inculpat. 

In drept 

""Inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracțiunii p.p. de art. 193/1, al. 2, 
C.P. Având în vedere că pentru a putea fi incadrat în art. 193/1. al. 2. C.P. potrivit textului de lege 
incriminator, trebuiește ca inculpatul să fi avut'un alt post decât unul de răspundere în aparatul 
de stat sau într-un serviciu secret pe timpul regimului burghezo-moşieresc; având în vedere că 
inculpatul nu a ocupat nici un astfel de post în aparatul de stat burghezo-moșieresc; că prin 
scrierile sale el a ajutat organele aparatului de stat burghezo-moșieresc pentru a desfăşura 
activitatea lor de calomniere a mişcării muncitoreşti și a Uniunii Sovietice, că aşa cum arată 
textul articolului 193/1 „al. 4, C,P, cu aceeași pedeapsă se sancţionează şi instigatorii, complicii, 
favorizatonii ŞI cei care au ajutat în orice mod pe aceia care au desfăşurat o intensă activitate 
împotriva clasei muncitoare și a mişcării ei revoluționare, că această activitate a inculpatului 
întrunește în drept latura obiectivă a infracțiunii p.p. de art. 193/1, al. 4, C.P., tribunalul urmează 
a face potrivit art. 292 C.J.M. schimbarea de calificare în acest text, 

Latura subicetivă a intracțiunii se caracterizează prin aceea că inculpatul cu voința a 
desfăşurat activitatea,care a fost analizată în starea de fapt, activitate care a adus un însemnat 
prejudiciu mişcării revoluționare din țara noastră. El era conştient de faptele ce le comitea și de 
urmările acestor fapte, 

Apărătorul inculpatului a solicitat schimbarea de calificare în art. 225 C.P, susținând că 
în speță ar fi vorba de un delict îndreptat împotriva bunelor relații internaționale, 

Din analiza actelor aflate la dosarul cauzei rezultă că activitatea desfăşurată de inculpat 
de a fi ținut o serie de conferinţe cu caracter anticommunist, pe care ulterior le-a publicat în 
broşuri şi cu ajutorul cărora a făcut propagandă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării ci 
revoluționare, aducând totodată o serie de calomnii la adresa U.R.S.S. şi a regimului său şi 
ajutând prin aceasta regimul burghezo-moşieresc şi organizația legionară în activitatea lor de 
fascizare a țării, constituie în drept infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată şi pe care 
acest tribunal o reține ca dovedită. Încât sub acest aspect cererea apărării privind schimbarea 
de calificare apare ca neintemeiată și tribunalul o respinge ca atare, 

Având în vedere că în cauză s-au făcut cheltuieli cu judecarea procesului şi inculpatul 
are detenţie preventivă, urmează ca tribunalul să facă aplicațiunea art. 304 şi 463 C.J.M. 

Pentru aceste motive, tribunalul în unire cu concluziile procurorului militar, cu unanimitate 
de voturi declară culpabil pe Popescu Tudor pentru infracțiunea p.p. de art. 193/1, al. 4, CP. 
Asemenea cu unanimitate de voturi declară că nu sunt circumstanțe atenuante în favoarea 
inculpatului, 

În consecinţă, | 

TRIBUNALUL 

ÎN NUMELE POPORULUI 

HOTĂREȘTE 

Cu unanimitate de voturi condamnă pe Popescu Teodor la 15 (cincisprezece) ani detențiune 
grea pentru crima p.p. de art. 193/1, al. 4, C.P. din schimbare de calificare conform art. 292 
C.I.M. din crima p.p. de art, 193/1, al. 2, CP. 

Se dispune confiscarea totală a averii personale conform art. 25, pet. 6, C.P. şi art. 30 din 
Codul Familiei. j 

Compută detenţia preventivă de la data de 5 martie 1959. 

II obligă la 400 (patru sute) lei cheltuieli de judecată. [...) 

Dată şi citită în şedinţa publică astăzi 2 iunie 1959... (ACNSAS, fond Penal, dosar 39238, 
vol. 1, f. 135-137) 

(Notele la care se face trimitere în text le găsiți la pag. 14) 





PAG. 10 Nr.4/184 Aprilie 2006 


PUNCTE CARDINALE 





CAZUL “CĂLUGĂRULUI ANANIA” 
RASPUNS UNEI TENTATIVE ABJECTE DE ASASINAT MORAL 


Reorganizarea, prin hotărârea Sf. Sinod din 
noiembrie trecut, a Mitropoliei Ardealului, în vechea Mitropolie 
(care-și păstrează numele) cu reşedinţa în Sibiu şi Mitropolia 
Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, cu reședința în 
Cluj-Napoca, a prilejuit detractorilor mai vechi şi mai noi să- 
ŞI reia ofensiva împotriva Bisericii noastre naționale, şi 
indeosebi impotriva ierarhiei acesteia. Impusă de “trebuințele 
pastoral-misionare ale vremii”, această reorganizare 
constituie, de fapt, “intrarea în normalitate a structurilor 
ecleziastice din Transilvania”, necesitate sesizată ŞI 
preconizată încă de prin anii “20 de Octavian Goga, în calitatea 
sa de ministru al Cultelor. 

Cu toate acestea, reorganizarea teritorial- 
administrativă a Ardealului ortodox a iscat un adevărat război 
mediatic, ce scoate în evidenţă, o dată în plus, reua-credință a unor impostori “dezbisericiţi” 
care, în numele unei pretinse “opinii publice democrate”, debitează o serie de enormităţi şi 
de aberaţii menite mai degrabă să denigreze Biserica şi pe slujitorii ei. S-a mers până acolo 
încât s-a vorbit de un adevărat “diktat de la Cluj”, comparabil, vezi Doamne, cu diktatul de 
la Viena, care ar scinda Ardealul în două, şi chiar de o “schismă fără precedent în sânul 
Bisericii Ortodoxe Române” (vezi lon Zubaşcu, în România liberă din 4 februarie 2006). 
Unii dintre aceşti “buni cunoscători” ai dogmelor creştine au mers până la absurditatea de 
a pretinde că Biserica ar putea fi chemată în fața justiției laice pentru ceva ce ține strict de 
organizarea ei internă! 

Dar amintita campanie de presă nu s-a limitat doar la a pune în circulație aceste 
enormități, ci s-a dedat şi la o mârşavă acțiune de denigrare a ierarhiei bisericeşti, în special 
a |. P. S. Bartolomeu Anania, considerat a fi fost inițiatorul și “artizanul” acestei pretinse 
“schisme” bisericești. Excelează, din acest punct de vedere, prestaţia celui care a făcut din 
denigrarea Biserici Ortodoxe şi a slujitorilor ei o adevărată patimă maniacală. L-am numit 
pe d-l lon Zubaşcu, cel care, în România liberă din 4 februarie 2006, a publicat un infam 
articol denigrator impotriva Î, P. S. Bartolomeu Anania, articol în care, vrând să demonstreze 





că înaltul ierarb ar fi fost nici mai mult, nici mai puțin decât torționarul deținuților di din Aiud” di 


debitează o serie de elucubrații care, pur şi simplu, compromit publicaţia care le găzduieşte. 

Din preambulul acestui articol reiese că autorul lui mai comisese unul de aceeaşi 
speță, pe care îl publicase in numărul din 17 ianuane al aceluiaşi cotidian, sub titlul: “În 
celebra sa carte Orizonturi roşii generalul Pacepa îl deconspiră pe Î. P. S. Bartolomeu 
Anania ca agent al Securităţii”. Deşi acest articol nu mi-a căzut în mână, din preambulul 
amintit am înțeles că d-l Zubaşcu, scoțând din context unele “destăinuiri” ale generalului 
Pacepa şi interpretându-le sui generis, le consideră suficient de elocvente pentru a demonstra 
că actualul înalt ierarh de la Cluj a fost trimis în America de către Securitate, ca agent 
acoperit. Căci iată ce spune el în acest preambul: “Volumul Orizonturi roșii are marele 
merit că deconspiră în termeni fără echivoc misiunea de agent al Securității (D, 1. E.) pe 
care a avut-o Anania în dezbinarea exilului românesc, fiind prețuit pentru aceasta de însuşi 
dictatorul Nicolae Ceauşescu”. Nu voi [ace aici aprecieri în legătură cu “valoarea 
documentară” a “operei” generalului transfug, nici cu creditul moral al acestuia, ci mă voi 
opri numai la interpretările tendențioase ale d-lui Zubaşcu, căruia superficialitatea, lipsa de 
rigoare și reaua-credință îi joacă tot mai multe feste. Căci iată cum sună singurul pasaj din 
cartea lui Pacepa în care acesta se referă în treacăt la “arhimandritul Bartolomeu Anania”. 
Menţionez că este vorba despre o pretinsă discuţie care ar fi avut loc între Ceauşescu şi 
Pacepa, în timpul vizitei pe care dictatorul român a făcut-o în America, în aprilie 1978: 
“Sfinţia sa arată binişor în costumu' ăla de maimuţă. Ce treabă face pe aici?”, începu 
Ceauşescu discuția. “Este activ şi productiv, conform celor declarate de Florea”, urmează 
răspunsul lui Pacepa, făcându-se apoi următoarea precizare: “Se referea la arhiepiscopul 
Bisericii Ortodoxe Române în Statele Unite și Canada, care a fost trimis din România să 
preia controlul asupra bisericilor emigranților din această parte a lumii”. După care Ceauşescu 
continuă: “Trebuie să-l facem ofiţerul cu cea mai bună acoperire... Trebuie să-l facem pe 
sfinția sa colonel, poate chiar general. Şi să pompăm în el cât de mulţi bani posibil. În 
America poți cumpăra orice cu bani, inclusiv bisericile”, Este clar că d-l Zubașcu, voit sau 
din superficialitate, încurcă borcanele, pentru că, Bartolomeu Anania nu a fost niciodată nici 
arhiepiscop, nici episcop în Statele Unite, și apoi, la vremea aceea (1978), când Ceaușescu 
avea cuvinte de laudă pentru arhiepiscopul respectiv, cel vizat prin confuzie nu se mai afla 
demult pe meleaguri americane (se întorsese în țară din 1974)! De fapt, acest lucru îl 
confirmă însuși Pacepa când, în același context, îl pomenește și pe “arhimandritul Bartolomeu 
Anania”. Atunci când vorbește despre arhiepiscopul “prețuit” de Ceaușescu, el adaugă 
următoarele: “Predecesorul lui fusese arhimandritul Bartolomeu Anania, un membru vechi 
al D. |. E., care fusese trimis în Statele Unite cu mult timp în urmă, pentru a prelua controlul 
publicaţiei religioase Credinţa, pe care să o folosească drept instrument de influenţă. D. 1. E, 
însă l-a rechemat în 1974, din cauza unor rapoarte pe care intențioma să le înainteze 
Statelor Unite. Dacă s-ar fi întâmplat asta, folosirea inaltelor funcţii bisericești drept acoperire 
pentru ofițeri D. 1, E. ar fi fost total compromisă...” Aceste afirmaţii ale lui Pacepa, ca și 
multe altele pe care el le debitează în “opul” său, nu rezistă la o corectă evaluare critică, 
pentru că este știut de către toţi cei ce am avut de-a face cu Securitatea că această sinistră 
instituție, atunci când nu reuşea să te convingă să colaborezi, încerca să te compromită, iar 


cea mai la îndemână metodă de 
compromitere era aceea de a răspândi 
zvonul că eşti colaborator al ei. 

Pentru edificare, voi da un 
exemplu care, cred eu, este suficient 
de elocvent. Pe la începutul anilor '70, 
un amic de al meu care făcuse ani 
mulți de temniță era hăituit de 
Securitate pentru a accepta să 
colaboreze, Periodic, un ofiţer care se 
a ocupa de el îi făcea vizite acasă, 
sau, cel mai adesea, la întreprinderea 
la care lucra. De la locul lui de muncă 
era chemat la Biroul Organizaţiei de 
Bază (B. O. B.), unde, rămas singur 
cu securistul respectiv, stăteau uneori 
şi câte o oră, sau chiar mai mult, „la 
taclale”. Vorbeau despre fotbal, despre 
femei, despre câte cele şi, din când în 
când, interlocutorul lui mai arunca câte 
o aluzie sau aborda direct problema 
care îl interesa. La una dintre aceste “şedinţe”, amicul meu, agasat de insistenţele 
securistului, îi spuse răspicat: “Domnule X, nu vă mai pierdeţi vremea degeaba cu mine! 
Nu vedeți că nu vreau să colaborez cu d-voastră, pentru că nu vreau să mă compromit 
tocmai acum, la spartul târgului?!”. “Ce vorbeşti, mă? — îi răspunse rânjind securistul. Nu 
vrei să te compromiți? Dar tu nu îți dai seama că ești deja compromis? Tu crezi că toți! 
aceşti oameni de dincolo de uşă nu ştiu cine sunt eu şi ce putem noi discuta aici ore 
întregi?”. La care amicului meu, căruia nici prin cap nu-i trecuse o asemenea posibilitate, 
îi căzu dintr-o dată fisa şi, cum era cam ipulsiv, țâșni brusc în picioare. Cel din faţa lui se 
sperie, 1 crezând că. vrea să-l pocnească, dar el se îndreptă precipitat spre ușă, o deschise 
larg, Şi cu 0 yoce 4 care voia să fie calmă, dar fermă, strigă: “Băi tovarăşi, domnilor!”, şi 
cum ke care, din “întâmilare, e erau prin pi: s-au bulucit spre uşă, zi continuă: “Îl 
cunoaşteţi pe dumnealui? E securistul nostru de serviciu. Vrea să mă facă turnător. Să vă 
torn pe voi, să-mi ton prietenii, să-mi torn nevasta”. Bietul securist, dându-și seama de 
imensa gafă pe care o făcuse, a amuţit. Il speria perspectiva consecințelor pe care le va 
avea de tras, Cu gesturi dezarticulate, căutându-și mapa, o luă Și, strecurându-se prin 
mulțimea care se îngrămădise la uşă, plecă cu coada între picioare. Ce i se va fi întâmplat 
lui — nu ştiu. Știu însă că, din acel moment, prietenul meu a fost lăsat în pace. 1 s-au făcut 
alte mizerii, dar de chemat la Securitate nu a mai fost chemat niciodată. Să revenim însă 
la problema noastră. 

În 1965, Î. P.S, Bartolomeu Anania, pe atunci bibliotecar al bibliotecii Patriarhiei 
Române, a fost trimis de această instituţie, de Patriarhul Justinian personal, în Americsa, la 
Detroit, pentru a reorganiza episcopia ortodoxă română de acolo, în urma decesului 
episcopului Andrei Moldovan. Dându-și seama de situația complicată şi de primejdiile 
care îl pasc, el a refuzat categoric să ocupe scaunul episcopal, reuşind până la urmă să-l 
convingă pe arhimadritul Victorian Ursache să accepte această demnitate, el rămânând un 
fel de consilier al acestuia. În această situație, securiştii de la ambasadă care, printre 
altele, aveau și obligația de a face cât mai multe racolări, atât din rândurile emigrației, cât 
şi din a celor care veneau cu diferite misiuni în America, au încercat să-l recruteze, însă el, 
după cum mărturiseşte, a refuzat sistematic orice fel de colaborare. În cele din urmă, în 
1974, a fost rechemat în țară din cauza unor rapoarte pe care intenţiona să le înainteze 
Statelor Unite, cum spune Pacepa în pasajul deja citat. Probabil că arhimandritul Bartolomeu 
Anania intenționa să facă, mutatis mutandi, ceea ce a făcut şi amicul meu, adică să 
deconspire publicului şi autorităților americane tentativele Securității române. 

Tot în preambulul articolului din 4 februarie, d-l Zubaşcu, considerând că a adus 
suficiente argumente care să demonstreze calitatea de agent acoperit DIE a Î. P.S. 
Bartolomeu Anania, mai face următoarele afirmaţii riscate: “Mai rămâne de lămurit ce s- 
a întâmplat cu deținutul Valeriu Anania (închis în 1958 în lotul legionarilor de la Aiud) în 
timpul celor șase ani de detenţie, astfel încât la doar câteva luni de la eliberarea sa din 
teribila închisoare să câștige încrederea Securității şi să fie trimis pentru 12 ani de activitate 
«misionară» în S, U, A, şi Canada... Opinia publică românească are la îndemână în clipa 
de faţă cel puţin trei cărți cutremurătoare (pe lângă Orizonturi roşii,unde se dezvăluie 
adevărata identitate a ierarhului care a provocat cea mai mare criză din istoria Bisercii 
Ortodoxe Române”. Se referă, în primul rând, la cartea lui Grigore Caraza, intitulată Aiud 
însângerat, apoi la cea a lui Nistor Chioreanu, intitulată Morminte vii, şi, în sfârşit, la 
volumul lui Aurel Sergiu Marinescu, intitulat Contribuţie la istoria exilului românesc, De 
fapt, strădaniile d-lui Zubaşcu se rezumă la răsfoirea uneia singure, deoarece cartea d-lui 
Aurel Sergiu Marinescu are reprodusă, în pagina de ziar realizată de dânsul, doar fotografia 
coperții, fără să ne spună prin ce este ea „cutremurătore” în ceea ce-l priveşte pe ierarhul 





(continuare în pag. 14) 
Demostene ANDRONESCU 


LUCIFERISMUL DE LARG CONSUM 


Gonsideraţiile de mai jos reprezintă răspunsul subsemnatului la o recentă anchetă întreprinsă de publicația 
culturală Origini (Noreross, U.S.A.), cu privire la principalele ispite sau provocări cu care se confruntă intelectualul 
zilelor noastre, precum și cu privire la posibilitățile culturii de a le preveni și contracara, 


I. Este evident — și pină la urmă de înțeles — că numărul şi subtilitatea ispitelor se află în creștere galopantă pe 
măsură ce istoria avansează spre eshaton. Postmodernitatea, de care se vorbește atit, nu-i propriu-zis altceva decit 
modernitatea, ci drojdia care s-a ales din lunga ei fermentare. Perversiunea moral-spirituală este atit de mare, iar minţile 
atit de stricate, încit răul, cu întreg sistemul lui de ispite, s-a mecanicizat funcțional, ca un perpetuum mobile, iar dracul 
mai degrabă stă și se uită, „măsurindu-și coada”, cum zice vorba din bătrini. Şomează dracul și are rezultate mai 
grozave decit pe vremea cind se trudea din greu! Omul a devenit un artizan rafinat al propriei pierzanii și dracul îşi poate 
ingădui doar să iscodească din umbră, intrind în joc numai atunci cind se iveşte accidental vreun puseu de virtute sau 
vreun gest exorcizator. Ce-i drept, atunci să te ţii! La noi, de pildă, s-a văzut, mai ales din vechea serie a Observatorului 
cultural (cind secera şi ciocanul revistei erau purtate de lon Bogdan Lefter), cît de urit fac cei posedați de demonii de 
modă nouă atunci cînd vreun nesupus de talia unui Hona-Roman Patapievici încearcă vreo exorcizare, fie și la modul 
cultural. Căci Omul recent, orice s-ar zice, s-a vrut o carte „exorcizatoare” în felul ei... 

Ispitele, deşi interferente structural, acționează şi ele pe „căprării”. Sub aspect spiritual (sau duhovnicesc, în 
limbajul ortodoxizant), marea ispită este ignorarea oricărei transcendențe, suficiența de sine a omului „fără nici un 
Dumnezeu”, a omului care „nu mai are nimic sfint”. Sub aspect moral, marea ispită aş identifica-o cu ştergerea graniţei 
dintre normal și anormal, firesc şi nefiresc, cu decretarea „tolerantă” a plăcerii şi a capriciului individual ca „drept al 
omului” şi criteriu (sau „rațiune suficientă”) a unei intregi „civilizaţii” a ne-ruşinării. Sub aspect cultural, marea ispită mi 
se pare ideologizarea şi mercantilizarea produsului intelectual, pe fondul unei sterilități de tip alexandrin a spiritului 
creator (ce se încearcă a fi depăşită prin teribilisme de prost-gust, mereu cu pretenții „novatoare”, de inchipuită 
„originalitate”). Sub aspect politic, marea ispită ar putea fi generalizarea „gîndirii unice” de stînga (radicalizată deja în 
aşa-numita „corectitudine politică”), cu massificarea și globalizarea manipulatorie din vechiul proiect masonic (Porribile 
dictu!) al „noii ordini mondiale”, care nu-i decit o altă formă de comunism („comunismul american”), aparent mai 
blindă, dar esențial mai parşivă, întruchipind poliform sintagma apostolică a „diavolului îmbrăcat în înger de lumină”. 


Şi poate că se mai cuvine evidențiat că, pe deasupra tuturor acestor ispitiri dizolvante, și a altora asemenea, în 


inima însăşi a acestei crize generalizate, stă unul dintre cele mai mari paradoxuri ale omului (post)modern (căruia îi şi 
atestă, o dată mai mult, precaritatea — ca să nu zic oligofrenia și schizofrenia — aşezării în existență): pe de o parte, 
luciferic încîntat de sine, el exaltă orgolios „condiția umană”, iar pe de altă parte îşi tot scuză insanitățile prin limitele ci! 
Omul acesta rupt de Dumnezeu şi certat cu ordinea firească a lumii create, „omul autonom”, cum îl numea Petre Ţuţea, 
se vrea și se crede „măsură a tuturor lucrurilor”, dar îşi recunoaşte, cind îi convine, el singur slăbiciunea de fond (Homo 
sum...), omeneasca — şi pînă la urmă insurmontabila — nimicnicie! În această confuzie de absolut şi relativ cu văd 
primasa din umbră a diavolului, care nu dă doi bani pe om, dar îi gidilă orgoliul, spre a-l folosi impotriva lui Dumnezeu, 
cum a făcut, într-o formă sau alta, încă de la începuturile lumii. 

Luciferismul (duhul lui Antihrist) este, în ultimă analiză, numitorul comun al tuturor deviațiilor ce marchează 
vremurile apocaliptice — acele vremuri cînd, după cuvîntul apostolic (cf. II Timorei, cap. 4), „oamenii nu vor mai suferi 
invățătura sâpăoaţă, ci, dognici s.și deztete auzul și oreăpaăiavecări după pOfige 19 agora uzi put ee, 
la adevăr şi abătindu-se către basme”. Ade | a | 

ui PI: iii ARE RE ie 


i 
igii +5 i ret | not 


11. Răspunsuri lămuritor-trezitoare și putere soteriologică, în sens larg, nu pot avea decit acele direcţii spirituale, 
culturale sau politice care intuiesc, măcar principial, nevoia de repere şi de temeiuri reale, prin apelul smerit la Tradiţie, 
fie în sens creştin, fie in sens guenonian. Salubrizante şi recoagulante nu pot fi, în condiţiile date, decit acele curente sau 
tendinţe care merg spiritualicește spre sacru și politiceşte spre dreapta. Sau, altfel spus, orice opțiune spirituală, culturală 
sau politică în stare să rupă cercul vicios al idealismului materialist şi să redescopere realismul spiritual al Tradiţilor 
autentice. Antropocentrismul trebuie să recapete alternativa unui teocentrism viu şi coherent, deocamdată măcar la 
nivelul unor elite (deopotrivă morale și profesionale), 

E şi aici, însă, o primejdie - și nu mică: accea de a căuta Tradiţia vie şi de a nu reuşi — dintr-o pricină sau alta 
(pripă, superficialitate, lipsă de har etc.) — să găseşti decit tradiționalismul obtuz, fantoşa ideologizată a Tradiției, coaja 
ei fără miez. Sau, chiar redescoperind Tradiţia autentică, să te izolezi în ea în loc s-o faci cuminecătoare, să ajungi mai 
fascinat de „iniţierea” ta decit de „miîntuirea” fratelui, uitind că, cel puțin creștineşte vorbind, e scris că vom învia spre 
judecată „fiecare în rîndul cetei sale” (cf. / Corinteni, cap. 15) şi că-n „Noul Ierusalim” va străluci apoteotic „slava și 
cinstea neamurilor” (cf. Apocalipsa, cap. 21). Odată redescoperită, Tradiţia adevărată obligă la comuniune și la slujire 

jerfelnică, la purtarea crucii tale şi a lumii întregi spre limanul eshatologic al „Bisericii triumfătoare”, care nu-i afacere 
pe cont propriu, ci perpetuă deschidere, prin iubire, spre Dumnezeu și spre ceilalți, spre alteritatea complinitoare ce 
conformează deopotrivă Creator și creaţie, îngeri și oameni, Cer și Pămînt, veac și veşnicie. Numai diavolul ne vrea 
însingurați, înstrăinaţi, neînfrățiţi, necuminecaţi, steril ca neiubirea însăși. 

Există, din păcate, printre intelectualii despiritualizați de azi, o confuzie curentă între Tradiţie și tradiționalism 
(nu atit în teorie, cit în practică), precum și prejudecata că orice opțiune tradițională limitează fatal şi sărăceşte spiritul 
creator. Nu-i deloc adevărat, Îl supune doar unor răspunderi și unor rigori, ceea ce € cu totul altceva. Pe linia tradițională 
s-au creat, chiar și în smintitul secol XX, cele mai solide valori estetice și culturale, Stă mărturie chiar marea cultură 
interbelică românească, ce a dat cei mai mari cărturari și artişti români ai tututor timpurilor (ce creator mai mare ca 
Blaga, sau ce cărturar mai complex ca Eliade?), stau mărturie curentele spiritualiste din Europa, in general prost 
cunoscute (gutnonismul, neotomismul, existenţialismul creștin, o anume latură a expresionismului, la noi gândirismul 
etc.), din nefericire trase în prăpastie de extremismul fascist, care a inmormintat cu el multe valori ce i-au fost conjunctural 
sau abuziv anexate, Certate cu principiile, cu rigorile, cu specificul naţional şi, mai ales, cu emergența divinului, 


| (neo)stingismul și (post)modernismul au repulsie de toate acestea, n-au „Organ” pentru ele, dar asta nu dovedeşte nimic 





altceva, dincolo de context, decit cecitatea lor complexată, neputința lor structurală de a dialoga cu valorile, barbaria lor 
intrinsecă, obsesiile lor psihanalizabile. Îi și văd pe politrucii „politicii corecte” și ai „multiculturalismului” logofob 
strimbind din nas și făcînd ironii „deștepte”, puțindu-le totul a „legionarism” şi „protocronism”, ba chiar și a „antisemitism 
mascat (căci nici evreilor nu le place paradigma tradițională. a altora)! 1 | 

Tinerii intelectuali de azi și de miine, în cazul in care „le va păsa” şi vor avea și stofa necesară, vor trebui să 
mobilizeze mult curaj pentru a sparge aceste poncife și a redescoperi adevărata europenitate cultural-spirituală şi 
adevărata forță creatoare a identităţilor legitimante, adevărata rectitudine a poziţiei intelectuale, adevărata dimensiune 
a personalismului și comunitarismului, adevărata etică a dialogului și adevărata exigenţă a omului faţă de sine însuşi. 
Pînă atunci, nivelul lor intelectual, prin forța conformismului sau a proastelor „nărăviri” mentale, riscă să rămină acela 
de a crede și afirma că o întimplare tragică precum cea de la Tanacu, bunăoară, ține de nu ştiu ce „ev mediu întunecat” 


şi că răspunzător moral pentru ea ar putea fi un Andrei Pleșu, intrucit a încuraja „Obscurantismul” scriind o carte despre 
îngeri!!! lea A - 


Răzvan CODRESCU 


PUNCTE CARDINALE 





Aprilie 2006 Nr. 4/184 PAG. 11 
















- 
p 






PE 
Fu 
A 
PE, 
A. 


? + 
y . 
pi 





























a er? 06 mea Vi pă IN Za 
căa e A) aa ip ad 

“MAI LASĂ DIN CUVIA 
DEZI Aerior ie betret 
A. i a ia PR aa în PE, ori at 
| ORE 





“A 









A 


) 












E d za 

Ă i y 

4 LE e 
E] 

De] ia 


MA 


















| p a. 2 A i E ai i LA srp 7 E i & 
| Mai săi i  cuninte de vre i s-a] uni în cer 
| 'Găcitoiee Tumba are sămință de trupe... 

Pra fă | 


“* Șidupă care pururi lăcerile se cer! 52 


"* Cind toate sînt nălucă şi ca nălucă pier, 


. 





- & A e IRI x SP a a ai e z si 
Cind mintea iar te minte şi pofia iar te-mbie, 
Cind visul ți-este şarpe Şi dragostea robie, | 
ngerul rămâne la cîrma ta năier 
E | Li PARA pi MI pu 


























d Doa d 
id A] > 

Aripa. 

plai Zoia 2 4 


ai zii iri 


Ş . 
* 


su duă 
În , . - 
x Y 
Ş d ( [] a 
j 2 
w A 4 
A poti Ș d 
Oa y 
d 
WI 4 
NA 
Ta 


sal € ) Li 
9 7 DOVE 
sa SR 










Atta hot 
EN UA pi 
5 


Da ii 
PI £. 


AMBIGUA 





a m — 
Pe . 


. 
AA 






o Di i 


i 
zi 4 o 







a a 







Pitar) 
k A Av 
N ya & . La ya iN 
Isi d mba Z, 4) d 
| pPlămada slavei pu i: Aaa AERO ALA. 
„răzbej At ad ii 
3) | | Şi, E (4 șI 
7 L e 9 E i SA rar 
A seama 


pe S 203; E 00 i i 
AUR Ba Pa e ppotria e aaieaiatioaă aie 












iune vie, 





organizat un simpozion naţional dedicat 









PAG. 12 Nr.4/184 Aprihe 2006 


0 a Ka MAN 


Uniunea Mondială a Tuturor Românilor 
“Tara şi exilul românesc”, “Asociaţia 
Culturală Mihai Eminescu” şi cenaclul 
literar al armatei “Vasile Cârlova” au 


provinciilor româneşti Basarabia şi 
Bucovina, în ziua de 13 martie a. c., la 
Cercul Militar Naţional. Mihai 
Eminescu, Radu Gyr şi Nae lonescu au 
fost personalitățile evocate cu precădere 
la conferințele acestui simpozion, la care 
au participat foşti deținuți politici, foşti 
ofițeri ai Armatei Regale, intelectuali din 
Basarabia şi Bucovina, reprezentanți ai 
presei. Cum la 15 martie 2006 s-au 
împlinit 66 de ani de la moartea (prin 
otrăvire?) a profesorului de logică şi 
metafizică Nae Ionescu, simpozionul a 
cuprins şi o conferință dedicată operei 
acestui mare intelectual creştin-ortodox. 
Conferinţa a fost susținută de ziaristul 
Silviu Alupei (41 de ani), un vechi şi 
constant colaborator al revistei Puncte 
Cardinale. Redăm aici textul 
conferinței. 

(Redacția) 


De ce este “periculoasă” Merafizica 
lui Nae Ionescu? 


tel geația. românească post-comunistă, cu 
idolii săi şcolarizați cu burse în Occident sau SUA, se 
opune spiritului naeionescian. Cu ce a greșit profesorul 
de losică si metafizică? Pe cine a deraniat. prin 


cursurile sale universitare, prin atitudinea sa politică, 


prin gândirea sa creştin-ortodoxă, exprimată în spațiul 
academic şi universitar, cu limbajul cel mai subtil al 
modernității? Cine dintre cerberii ideologici 
postcomuniști ai culturii de tranziție se încumetă astăzi 
să răspundă la aceste întrebări? 

Noi, cei care ne străduim să cugetăm în spint 
naeionescian, sub aripile Arhanghelilor care i-au 
vegheat moartea acum 66 de ani, noi cei care ne 
încăpățânăm să ne adâncim ideile sale metafizice, ne 
mulțumim, din păcate, cu libertatea de asociere şi cu 
libertatea de exprimare în cadrul acestor cuminţi și 
“nevinovate” simpozioane, comemorări şi conferinţe 
(considerate neinteresante de tinerii rău instruiți ai 
României anului 2006). 

Peste 30 de ani va pleca din această lume 
românească, a-metafizică, şi generaţia noastră, a 
celor care astăzi, la vârsta de 40 de ani, ne-am putut 
iluziona că intelectualul de tranziţie va refuza 
cosmopolitismul imitativ și-l va recupera pe gânditorul 
Nae lonescu. Am crezul și că Biserica Ortodoxă 
Română, prin azi nenumăratele sale Facultăţi de 
Teologie, va valorifica opera unui intelectual român 
jertfit și pentru Ortodoxie, considerat de biograful și 
editorul său cel mai autorizat, d-na Dora Mezdrea, 
drept “adevărat și singur precursor al teologiei 
româneşti neopatristice”, Nici ziaristica postcomunistă 
(religioasă, culturală în genere, ca să nu mai vorbim 
de cea cotidiană) nu a vrut să-l descopere până la 
capăt pe Nac lonescu, Nici tratatele de logică ale 
profesorului nu și-au găsit locul în structura 
programelor universitare, Filosofia sa, etichetată în 
continuare, abrupt, drept” fascistă”, “fundamentalistă”, 
“extremistă” etc., este mitraliată cu vechi gloanţe 
carliste, antonesciene, comuniste sau democrato- 
stângiste, ori de câte ori cerberii culturii româneşti de 
tranziție au ocazia (sau primesc comanda) să o facă. 
Din nou intrebarea: Cu ce-i deranjează astăzi gândirea 
profesorului Nae Ionescu pe aceşti zeloşi paznici ai 
“culturii mondialiste”? 


PUNCTE CARDINALE 











F METAFIZICĂ 


a, 


j A hd 
ş RE rar pa 


Discipolul Vasile Băncilă 


Și mai departe: “E o întrebare dacă 
metafizica mai poate fi înțeleasă de cineva care, în 
tinereţe, nu a avut intuiții de acest fel. E o întrebare 
dacă, în maturitate, când înţelegem realitatea 
malefică, noi nu facem în cea mai mare parte decât 
să ne exploatăm o stare sufletească din tinerețe. Fără 
aceste amintiri ale adolescenţei, filosofia pe care am 
mai putea-o face ar fi foarte săracă. Nici o vârstă nu 
este mai puţin metafizică decât maturitatea. În privința 
aceasta chiar şi bătrânețea o întrece, iar copilăria îi e 
mult superioară. Și adolescenţa e apogeul”. 


În duhul Bisericii Răsăritene 


În subtilul context psihologic, biologic şi 
spiritual descris și analizat de Vasile Băncilă se poate 
răspunde mai uşor la întrebarea: cu ce a păcătuit 
profesorul Nae Ionescu atunci când a introdus la 
Universitatea bucureşteană cursul de Metafizică 
(desființat prin decret regal în 1938, sub dictatura 
carlistă), atunci când a tratat probleme teologice chiar 
şi în articole de gazetă? Potrivit observațiilor şi 
cugetărilor lui Vasile Băncilă, instinctul metafizic 
se manifestă cel mai puternic la vârsta adolescenţei, 
în cazurile celor care păşesc în viață cu un suflet 
sănătos şi cu un ridicat coeficient nativ de inteligență, 
valorificat de aşa-zisa şcoală generală şi de aşa- 
zisul liceu. Tot potrivit lui Vasile Băncilă, inteligența 
metafizică se dezvoltă şi se cristalizează, ca atribut 
al personalității creştine, după adolescenţă, adică în 
faza tinereții, a studenției, a studiilor universitare. Or, 


„profesorul Nae Ionescu tocmai aici a “păcătuit”, 


[i Am citit aproape tot c ce s-a. scris pro! şi contra 
despre viaţa, opera şi moartea profesorului. Dincolo 
de idiosincraziile comandate politic sau cultural de 


ocupantul militar vremelnic al tării sau de oamenii din 
umbră ai dictatunilor aplicate României, creştine, nu 


am reuşit să descopăr adevăratele cauze ale acestei 
prigoniri post-mortem a spiritului naeionescian, “Ceva” 
este considerat extrem de periculos inclusiv de către 
noul ateo-materialism importat de România ortodoxă, 
la sfârșit de secol XX și început de secol XXI, din 
ara euro-americană. 

Inegalabilul metafizician creştin Vasile Băncilă, 
unul dintre cei mai fidel şi mai prolifici discipoli ai 
profesorului, ne poate oferi răspunsul atât de căutat, 
Cum viața, opera şi moartea lui Nae Ionescu sunt toate 
străbătute de firul metafizic creştin, al căutării 
Absolutului şi Mântuirii (Soreria), filosoful Vasile 
Băncilă a sesizat un fapt existențial, uluitor pentru omul 
european şi omul american de astăzi. Mai precis, 
Vasile Băncilă a făcut o constatare a unui fapt 
psihologic simptomatic (şi definitoriu) pentru formarea 
spirituală a tânărului intelectual creștin. Tot: grație 
neobositei Dora Mezdrea, a fost tipărit un text 
fundamental al lui Vasile Băncilă, lăsat posterității sub 
formă de ciorne (proiectele unor lucrări şi eseuri de 
filosofie şi psihologie, nefinalizate din cauza dictaturii 
comuniste). Intitulată “Rolul filosofiei în liceu”, ciorna 
lui Băncilă (cf. Opere, vol. II, Ed. Istros, Brăila, 2004) 
cuprinde două pasaje cu totul remarcabile pentru modul 
în care discipolul marelui profesor raportează inte- 
ligenţa metafizică la vârstele adolescenţei şi tinereții: 

“Instinctul metafizic la nici 0 vârstă nu este 
mai puternic decât în adolescenţă. Superioritatea 
maturității, din acest punct de vedere, e că are o mai 
puternică inteligență metafizică, însă trăirea 
perspectivelor metafizice, voluptatea infinitului, 
religiozitatea înaintea faptului existenţei, surprinderea 
de a exista, chinul de a se lămuri, dilătarea funcțiunii 
logice, recepționarea entuziastă şi mută a simtoniei 
cosmice, cu un cuvânt, epopeea metafizică, nicicând 
nu sunt mai simtiţe şi întrezărite în perspective 
vizionare ca acum, deşi studierea lor va veni abia mai 
târziu, în cea mai mare parte, lucrând pe materialul 
trăit în laza aceasta a vieţii”, 


introducând lecţii de. Metafizică la Universitate, Cu 
alte cuvinte, nemuritorul Nae lonescu a oferit (în 
cadrul Universităţii) o reţetă pentru valorificarea 
instinctului metafizic cu care se nasc acei 
adolescenţi români, crescuți în duhul Bisericii 
Răsăritene, pe care însă stânga intelectuală şi politică, 
acum dominantă pe mapamond, nu e deloc dispusă 
să o înțeleagă sau să o agrceze. 


Intelectualul a-metafizic 


Tânărul român de astăzi şi intelectualul 
român de tranziție postcomunistă — iată două tipuri 
de om a-metafizic , două realități cumplite ale unei 
societăți agresate până în celula ei de laicismul şi 
materialismul Occidentului contemporan. Constatăm 
că tipul de intelectual român a-metafizic este 
omniprezent în viața publică: la catedra universitară, 
în cancelariile liceelor, ba chiar şi la amvon (în postura 
de preot predicator), ca să nu mai vorbim de mass- 
media (în postura de realizator de programe şi 
emisiuni, sau de redactor în presa scrisă) etc. 

Cursurile universitare şi articolele de presă 
cu subiect metafizic şi teologic, susținute sau scrise 
de Profesorul Nae Ionescu, au fost reeditate după 
1990. Dar rămân ignorate sau neînțelese de 
adolescenţii şi studenţii cu instinct metafizic 
“lobotomizat” în liceele şi la universitățile actuale. 
Operele lui Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Petru P. 
lonescu, Stelian Mateescu şi ale altor figuri 
representative ale cugetării creştine moderne zac prin 
anticariate, sau prin muzeele de literatură... Se pare 
că intelectualul a-metafizic — omniprezent, prețuit 
şi promovat în spațiul UE şi SUA -— este tipul de 
personalitate castrată spiritual, cu care omenirea se 
pregăteşte să intre în Apocalipsă, pervers încântată 
de propria ei suficiență. Or, “orice atitudine în viață 
înseamnă metafizică”, scria Vasile Băncilă, pe urmele 
profesorului său Nae Ionescu şi în duhul unei întregi 
generații mărturisitoare, care s-ar cădea să fie 
adevăratul reper al unei încă posibile renaşteri cultural- 
religioase româneşti. 


Silviu ALUPEI 





i 
| 
| 
| 
să 





m miere e area Pe mal tacere Ti 


Una dintre figurile importante ale exilului 
romanesc a fost Victor- Vasile Leu, fiul episcopului de Huşi 
Grigorie Leu. Fugit din țară şi hirotonit episc op al exilului, 
Victor- Vasile Leu ajunge duşmanul numărul unu al regimului 
comunist şi al Moscovei. Răpit de KGB din Viena, este 
anchetat, timp de şapte luni, la Liublianca. Este condamnat 
la moarte, la Bucureşti. Eliberat în 1964, episcopul Leu 
moare în 1975, refuzând orice compromis cu regimul 
COMunISt ŞI reprezentanţii săi. Mulţumim pe această cale 
scriitorului Corneliu Leu, nepot al episcopului, care a 
publicat recent lucrarea Cartea Episcopilor Cruciaţi 
bazată pe documente din Arhivele Securității 


Solii către diasporă 


Vasile Leu s-a născut în anul 1903 în com 
Oancea, jud. Galaţi. După absolvirea Seminarului şi a 
Facultăți de Teologie, a fost diacon la Episcopia Romanului, 
preot la Biserica Sf. Spiridon din laşi, confesor la Spitalul 
Colentina şi la Corpul de Jandarmi din Bucureşti, preot la 
Parohia Jianu din Bucureşti. În 1947, este, pentru o scurtă 
perioadă, consilier la Departamentul Cultelor În 1948, 
situația Bisericii începuse să se înrăutățească, iar la cererea 
Uniunii Sovietice, BOR. a fost obligată, printr-un ordin venit 
direct de la Moscova, să cedeze parohiile din diaspora sub 
junsdicția rusă. După un sfat de taină, ierarhii anticomuniști, 
precum Grigone Leu şi Chesane al Tomisului, au hotărât 
să-i tmmită în exil pe preotul Florian Gâldău şi pe Vasile 
Leu. Cum acestuia din urmă îi murise soția în urma 
bombardamentelor şi era un om de încredere, fiind fiul 
episcopului Grigorie, a fost călugărit, în eventualitatea 
hirotonirii lui ca episcop în exil. La 21 august 1948, preoții 
Vasile Leu și Florian Gâldău au părăsit România şi au 
ajuns în Austria 


Primul episcop al exilului 


Cu sprijinul Consihului Ecumenic s-a organizat 
o adunare la Salzburg a tuturor românilor relugiau. Aşa a 
luat fiinţă Episopia Ortodoxă Română Autonomă din 
Europa Apuseană, iar candidat pentru postul de episop a 
fost propus Vasile Leu, deoarece mitropolitul Visarion Puiu, 
aflat deja în exil, era bolnav şi paralizat într-un sanatoriu 
din Elveţia. Atkinson, reprezentantul Consiliului Ecumenic, 
cât și cele trei puteri aliate au recunoscut imediat alegerea 
episcopului Leu, acestuia elberându-i-se un pașaport de 
liberă trecere. În acest timp, reprezentanţi ai nou Episcopii 
au plecat la Minchen pentru a discuta cu trei episcopi ruși 
aflaţi în exil pentru hirotonisirea lui Vasile Leu ca episcop, 

Din acest moment incepe o activitate fructuoasă, 
episcopul Leu înființând mai multe parohii ortodoxe 
românești şi încercând să coaguleze exilul. Parhcipă la 
Conferinţa episcopilor ortodocși refugiați, îl vizitează în 
Elveţia pe Regele Mihai, iar Regina Ana i se spovedeşte. 
Regele Mihai îi cere, ca vlădică âl românilor din exil, să ia 
legătura cu Horia Sima, pentru a opri atacurile impotriva 
monarhiei. La Londra este întâmpinat de toți românii de la 
BBC, printre care se afla şi Ion Raţiu. Este primit oficial la 
Ministerul de Externe şi de către arhiepiscopul Londrei, In 
septembrie 1949, realizează prima emisiune religioasă la 
BBC, în care face comentarii împotriva comunismului, a 
persecuției de acasă, precum și a tuturor episcopilor noi 
aleşi în țară. La Paris, îi face un parastas lui Niculescu- 
Buzești, îndemnându-i pe români să stea strânşi în jurul 
Regelui Mihai şi să lupte până la victorie impotriva 
comunismului. În toamna anului 1949, la Miinchen, este 
hirotonit episcop de către mitropolitul Serafim, 
arhiepiscopul Ștefan și episcopul Filip, cu numele de Victor- 
Vasile. În 1950, se întâlneşte cu fostul Rege Carol, cu care 
rezolvă problema cazării ofițerilor români la Paris. Tot în 
1950, vizitează Spania, unde este primit de Franco și 
oficiază un parastas la mormântul eroului necunoscut 
spaniol, pentru legionarii Moţa și Marin, căzuţi în războiul 
civil. În Italia, îl ajută pe Vişoianu, care înființase un partid 
creştin. 


Episcopul Grigorie moare otrăvit 


În țară, reacţia autorităţilor nu se lasă așteplată, 
În primul rând a avut de suferit tatăl lui Vasile Leu, 
episcopul Grigorie Leu. Pe 25 februane 1949, la două zile 


PUNCTE CARDINALE 


Din istoria rezistenței anticomuniste 
EPISCOP ROMÂN RAPIT DE KGB 





Ş | “ . 9 4 
J i vo ; și 
E | E 4 - „i pe . sp 1? 
e fa | i Ș | 
= 9 A a 
Ja i 
> j 


L) 
Aa i i: N i 
i Li - | LA mil 35 2 : | X - 2 
(3 j F! pp SEP pe AA n - . 





x 
> 
de la intrarea în vigoare a decretului de desființare a Episcopiei 
sale, episcopul Grigorie este invitat la Bucureşti pentru discuții. 
La întoarcere i se face rău și după trei zile moare, fiind mai 
mult ca sigur otrăvit 

In contrapondere, episcopul Victor- Vasile Leu scrie 
în toate publicațiile exilului, ține o rubrică săptămânală la 
postul de radio BBC, vorbeşte la postunle americane din 
Salzburg, Munchen, la cel englez din Graz, la cel francez 
din Innsbruck și, deseori, la Radio Paris, Discursunle sunt în 
limba română și îndeamnă la luptă împotriva regimului 
comunist, primind şi titlul onorific de “general de divizie al 
grupului de unități militare ortodoxe din armata Atlanticului” 
Înființează zeci de parohii românești și eliberează mii de 


adeverințe românilor refugiaţi, pentru a putea emigra în alte 
(ân. 


Răpit de KGB și anchetat de Beria 


Considerat duşman de moarte al regimului comunist, 
dar şi al Moscovei, episcopul Vasile Leu este răpit, pe 16 
august 1952, din Viena, după ce i s-a făcut o injecție. După 
două zile, se trezește în arestul trupelor sovietice, bârbierit şi 
cu părul vopsit. Este dus la Moscova şi întemnițat la 
Liublianca. Este anchetat timp de şapte luni, sub acuzaţia că 
se află în slujba serviciilor secrete americane și engleze. La 
unele dintre anchetele participa însuși temutul şe! al poliţiei 
politice sovietice, Lavrenti Beria. Este transferat la București, 






Aprilie 2006 Nr. 4/184 PAG. 13 






unde, prin sentința nr. 2417-20. 1.1954, este condamnat la 
moarte pentru “crimă de trădăre de patrie”. Refuză să fie 
grațiat sau să delege vreo persoană care să facă o astfel de 
cerere în numele său: “Îmi dau seama că urmănți să aflați 
amestecul meu în serviciul englez de informaţii. Eu am 
spus şi repet că nu am făcut spionaj pentru nimeni. Sunt un 
adversar al acestui regim din România care a transformat 
țara într-o închisoare. Am dus această activitate pentru că 
regimul comunist este o cămașă de forță pe sufletul și ființa 
neamului românesc. Singura sentință care m-ar onora pe 
mine si tribunalul ar fi condamnarea mea la moarte”, a 
declarat episcopul Victor-Vasile Leu la sedința publică a 
Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti din 16 noiembrie 
1954. lar în declaraţiile date spunea; “Consider comunismul 
ca duşman principal al creştinismului” 


Condamnat la moarte 


După ce trece prin toate puşcăriile comuniste din 
România, este eliberat, în 1964, cu biletul numărul 5949. 
Dosarul său de Securitate, cât şi mărtunile celor care 1-au 
fost colegi de temniță arată că episcopul Leu nu a cedat şi 
că a refuzat să facă vreun compromis. “Leul a rămas Leu”, 
scrie Teohar Mihadaş în memoriile sale. După eliberare, 
refuză să recunoască jurisdicția Patriarhiei Române şi se 
alătură ortodocșilor tradiționalişti, o mică biserică autonomă 
de cea oficială (Biserica Românilor Ortodocși 
Tradiționalişti), în care slujeşte fără dependenţă de ierarhule 
vremii. Această biserică ortodoxă sui generis îl alege 
intâistătător al ei — chiriarh bătrân și orb, dar demn. Trece la 
Domnul în 1978, la Cernica, unde a fost înmormântat după 
toată rânduiala ortodoxă, ca simplu şi resemnat monah. Își 
scne simplu şi sobru ultimul anunț: “Credincioşii şi familia 
Leu anunță decesul Arhiepiscopului Victor Leu, cel ce a 
fost Arhipăstor al Românilor de peste hotare şi al Românilor 
Ortodocşi Tradiţionalişti din țară, singuraticul strănepot al 


lui Mihail Leu, popă de tabără al lui Ştefan cel Mare”. 


1074 j Ă 7 
| | 


Controverse ui 





„„. Dacă documentele Securității sunt foarte clare, 
in exil Victor- Vasile Leu nu a avut o primire Şi o presă prea 
bune, existând până în prezent controverse în privința sa, 

N, S. Govora, un strălucit publicist al exilului, 
seria în revista Carpaţii că Vasile Leu fusese condamnat 
în timpul războiului pentru că furase bani de la nişte evrei 
în urma unor afaceri destul de dubioase. În plus, în exil 
“episcopului îi plăcea să sărute cucoanele mai mult pe 
gură decât pe obraz”... DI 
PI “Nicolae Balotă nu are nici el amintiri foarte 
frumoase ”Apăruse cu câţiva ani în urmă la Jilava o faţă 
bisericească destul de dubioasă, Vasile Leu. Îşi spunea 
episcop (fiind, de altfel, fiul binecunoscutului episcop Leu); 
“susținea uneori că a fost sfințit la Ierusalim, alteori că ar fi 











w: 


it de sovietici (uneori spunea că se alla în Austria. 


PI 


[ 














“impunătoare, Într-o anumută Iiogdă SNA mai elementă, 

lin Ungaria, S-a îngăduit unora de pr 

puşcării să-şi lase barbă. Preoţii, e iei i 
ar 








Nota Redacţiei. Pe baza cărții d-lui Corneliu Leu, a arhivelor 
Securității şi a articolelor d-lui Florian Bichir, Vladimir 
Moss, cunoscut teolog ortodox din Occident, lucrează la un 
volum dedicat lui Victor-Vasile Leu 








PAG. 14 Nr. 4/154 Aprilie 2006 





PUNCTE CARDINALE 


CAZUL “CĂLUGĂRULUI ANANIA” 


'urmare din pag. 10) 


respectiv, iar a doua (Morminte vii a lui Nistor Chioreanu) 
este prezentă în pagina de ziar respectivă doar cu un citat din 
ea reprodus de Grigore Caraza în cartea sa Înainte de a trece 
la prezentarea incriminărilor aduse deținutului Valeriu Anania 
în această carte şi în textul reprodus în ca din cartea lui Nistor 
Chioreanu, câteva cuvinte despre autorul ei 
Pe Grigore Caraza il cunosc foarte bine Îmi este 
chiar prieten. Un prieten drag şi pentru care am o deosebită 
considerație. A fost unul dintre cei mai îndârjiți opozanți 
împotriva samavolniciilor comise în închison, precum şi 
împotriva acțiunii de dezumanizare şi de batjocorire a funţei 
umane din timpul reeducăni de la Aiud. În toţi cei peste 20 de 
ani pe care i-a petrecut în temnițe nu a făcut nici cel mai mic 
compronis, nici chiar în timpul reeducării. A trăit eroic până la 
capăt, de parcă era lipsit de instinct de conservare. Dar (pentru 
că există şi în cazul lui un dar) Grigore Caraza a ieşit din 
închisoare cu sufletul schilodit şi cu o serie de resentimente şi 
de complexe. El nu face parte dintre cei pe care suferința i-a 
înțelepțit, făcându-i mai buni şi mai îngăduitor. Nu l-a făcut 
nici mai rău, ci doar i-a împietrit sufletul. Nu are nici un fel de 
înțelegere, nici pentru limitele şi nici pentru neputinţele 
celorlalți. EI are întotdeuna dreptate şi niciodată nu acceptă 
să fie contrazis. Cu un eu hipertrofiat, el nu mai are nici simţul 
măsurii şi nici pe cel al ridicolului. Hiperbolizând totul, face 
uneori afirmaţii care frizează absurdul, inclusiv în cartea cu 
pricina. Pentru a da un exemplu voi reproduce o afirmație de 
acolo privitoare la Patriarhul: Justinian Marina: “În anul 1955, 
la Mănăstirea Vladimireşti au năvălit securiştii turbați, în 
fruntea lor fiind capul Bisencii Ortodoxe Române de la acea 
vreme, patriarhul Iustinian Marina... Că o făceau securiştii, 
nu era de mirare, dar faptul că în fruntea lor se afla capul 
Bisericii române și legifera (sic!) această crimă era un lucru 
cu totul ieșit din comun”. Cu totul ieșită din comun este și 
această afirmaţie. Cum îşi poate inchipui cineva un patriarh, 
oricât ar fi fost el de “roşu”, dând năvală într-o mănăstire de 
maici. în fruntea unei hoarde de securiști?! Cam așa sunt și 


majoritatea acuzelor pe care Grigore le aduce unor camarazi 
de ar săi care, ajunși la capătul puterilor, au acceptat, fiecare 


in felul lui, reeducarea. Cu unii este de-a dreptul necruţător 
Printre aceştia se numără şi “călugărul Anania”, pe care 
“inchizitorul” nostru îl ridică, nici mai mult, nici mai puțin, 
la rangul de “şef al Comitetului de reeducare"(7!). Căci iată 
ce spune la un moment dat; “Colonelul Gheorghe Crăciun s- 
4 întâlnit cu fostul șef al studenților grevişti de la Cluj şi, 
probabil, cei doi s-au înţeles atât de bine încât 1-a dat mână 
liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud”!!! 
A firmație total gratuită, pentru că, în primul rând, la Aiud nu a 
existat un “Comitet de reeducare” care să aibă ca șef un 





deținut. Au fost, în schimb, mai multe colective complet 
autonome, pretenţios numite “cluburi”, ce aveau în fruntea 
lor câte un “şef” pe care l-am putea asemul cu ceea ce sc 
cheamă astăzi “moderator”. Aceştia conduceau discuţiile din 
“clubul” respectiv, puneu întrebări celor ce se “spovedeau”, 
intocmeau rapoartele pentru administraţie etc. Numele lor 
erau cunoscute de către toți deținuții — şi de către cei ce 
frecventau aceste “cluburi”, şi de către cei ce refuzau să o 
facă. Eu, care am trăit reeducarea în felul meu, de la inceput 
la sfârşit, mărturisesc că nu am auzit ca vreunul dintre aceste 
cluburi să-l fi avut ca “şef” pe deținutul Valeriu Anania. De 
alfel, nici eu şi nici alții cărora numele lui ne era oarecum 
cunoscut din timpul grevei studențești de la Cluj, din 1946, nu 
ştiam, la vremea aceea, că el este arestat și că se află printre 
noi. Abia când am ajuns în fabrică, în 1963, am aflat acest 
lucru. Târziu, după eliberare, prietenul meu Ion Paragină mi- 
a relatat că el cea mai mare parte din perioada reeducării a 
petrecut-o la secția TBC, unde l-a avut ca tovarăș, printre 
alții, şi pe Valeriu Anania. Din cauza situației în care se aflau, 
aici atmosfera era ceva mai călduță, în sensul că nu se făceau 
presiuni prea mari asupra lor. În aceste condiţii, Valeriu Anania 
şi-a făcut şi el, ca toți ceilalți, un simulacru de autoprezentare, 








În această primăvară Î. P.S.B 
Anania a împlinit 85 de ani și a fost înscăunat 
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi 
Maramureşului. 

Redacţia Punctelor cardinale îi urează 
mulți ani de viață şi păstorie! 


| VASILE BLĂNARU-FLAMURĂ 


În seara zilei de 3 martie a. c., ne-a părăsit, la vârsta de 93 de ani, scriitorul şi ziaristul Vasile 
Blănaru (a/ias Cezar Flamură), care a fost, pentru cei ce l-au cunoscut (şi în special pentru mai tinerii lui 
prieteni) un model de luptător, de gazetar național-creştin şi, mai ales, de om. 

Vasile Blănaru-Flamură s-a născut în 1913, la Câmpulung-Bucovina. Urmează cursurile medii la 









Liceul “Dragoş Vodă” din Câmpulung, iar la absolvirea liceului se înscrie la Academia de Artă Dramatică 
şi Cinematografie din laşi, frecventând în paralel şi cursurile de Istorie ale profesorului Andrei Oțetea. 
După absolvirea facultăţii, în 1927, se stabileşte la București, unde este angajat ca asistent de regie la 
Teatrul Naţional, al cărui director era pe atunci Liviu Rebreanu, Concomitent își începe activitatea şi în 
presă, colaborând, sub pseudonimul de Cezar Flamură, la ziarele Buna Vestire, Curentul, Universul, 
Timpul, precum şi la revistele Vremea, Iconar, Bis, la revista Sânzeana lui Constantin Gane. 

Activitatea sa legionară a început de timpuriu, din 1929, când s-a înrolat în Frățiile de Cruce, la 
liceul “Dragoş Vodă” din Câmpulung, la parte la primul Congres Legionar, din 8 noiembrie, de la Iaşi, şi 
participă la multe dintre activirăţile legionare (tabere de muncă, campanii electorale) din anii '30, 

La război participă, pe frontul de Răsărit, ca reporter al Secţiei de propagandă a Marelui Stat 
Major, colaborează activ cu presa militară. După 23 august 1944 ia parte la lupta impotriva comunizării 
țării, motiv pentru care este arestat și condamnat la 5 ani de închisoare, Se eliberează în 1954, dar în 1958 
este din nou arestat, de această dată fiind condamnat la moarte (pedeapsă ce îi este, în cele din urmă, 
comutată în muncă silnică pe viață), Se eliberează în 1964 şi, pentru a-şi câştiga existența, este nevoit să 
presteze diferite munci necalificate. Pentru că în toată perioada de după eliberare nu a avut drept de 
semnătură, aşa-zisa revoluție din decembrie 1989 l-a găsit cu o bogată “literatură de sertar”. În perioada 
postdecembristă a publicat 6 volume de memorialistică şi culegerea de versuri Crini printre zăbrele, 

Plecarea sa la cele veşnice a lăsat un mare gol în rândurile celor ce au visat frumos şi s-au 
străduit să facă din visul lor realitate. 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata celor drepți ai Săi! (D. A) 








anostă, fără angajamente şi fără invective la adresa nimănui 
A ieşit totuşi în evidenţă atunci când noul “şef” al “clubului”, 
Nicolae Grigorescu, trimis special de colomelul Crăciun “să 
pună ordine” în activitatea educativă de aici, a inceput să țină 
“lecţii de ateism științific” şi să denigreze creştinismul Şi 
sentimentul religios în general. Printre puținii “cursanţi” care 
au protestat vehement impotriva acestei acțiuni s-a numărat 
și călugărul Valeriu Anania. Ca pedeapsă pentru această 
atitudine îndrăzneață şi fermă, a fost scos din secția TBC şi 
mutat în alt “club”. 

O altă acuzaţie care i se aduce lui Valeriu Anania 
este aceea că el ar fi autorul infamantei cărți care s-a Scris 
atunci, în închisoare, despre reeducare, Ca să demonstreze 
acest lucru, d-l Zubașcu reproduce un fragment din mai sus 
pomenita carte a lui Nistor Chioreanu, Morminte vii. Este 
vorba de o discuţie dintre acesta şi Nicolae Petrașcu, după ce 
ambii îşi rostiseră alocuţiunile Ia reeducare: “A doua zi, când 
am coborât la cei doi prieteni, Petrașcu îmi spune: Bine că al 
venit! Trebuie să mergem la secţia I, unde un deținut, fost 
călugăr și fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat să scrie o 
carte despre păcatele Legiunii. Colonelul Iacob ne-a rugat să 
mergem să-l ajutăm şi să semnăm și noi cartea”. 

Îmi pare foarte rău, nu vreau să știrbesc cu NIMIC 
martiriul celor doi, căci martiriu a fost viața amândurora, dar 
trebuie să remarc, în numele adevărului, că această apreciere 
este foarte subiectivă. Sună chiar a autojustificare. E adevărat, 
cartea respectivă există, însă ea nu este “opera călugărului 
Valeriu Anania”, ci este o operă colectivă: aparține tuturor 
celor care au luat cuvântul în “cluburile” de reeducare, deci 
şi a celor doi menţionaţi. Când colonelul Iacob i-a trimis să 
semneze cartea, i-a trimis să o semneze în calitate de co- 
autori, în sensul că şi declarațiile lor erau înregistrate acolo. 

Care este însă contribuţia “călugărului Valeriu 
Anania” la redactarea acestei cărți? La începutul anului 1964, 
când acțiunea de reeducare intrase în faza ei finală şi când 
administraţia era în posesia unei bogate recolte de materiale 
documentare (declaraţii, demascări, autodemascări etc.), 
colonelul Crăciun a dispus, din proprie inițiativă sau din ordinul 
superiorilor, crearea unui colectiv format din deținuți şcolți 
(oameni de carte sau chiar scriitori consacrați) care să 
stihzeze, să sistematizeze şi să dea coerenţă acestui matenal 
informativ, pentru a putea Îi publicat apoi într-o carte. Din 
acest colectiv (care, pe cât imi amintesc, era format, printre 
alții, din Petre Pandrea, Stere Mihalexe, Petre Ţuţea şi alți 
câțiva) a făcut parte şi “călugărul Valeriu Anania”. Faptul că 
a acceptat să facă parte din acest colectiv este, cred eu, 
singurul reproş care 1 se poate face acestui om. Dar aceasta 
este infinit mai puțin decât ceea ce s-a încercat să i se pună în 
cârcă de către nişte oameni ulceraţi de vremuri, sau de către 
cutare gazetar imund (care şi-a dovedit astfel, o dată în plus, 
nu doar reaua-credinţă, ci şi ignoranţa crasă, cu un zel 
partizan demn de o cauză mai bună). 


„NOTELE DELAPAGINILES-9: 


' În partea stângă, în dreptul datelor personale, este 
dactilografiat: „POPESCU M. TUDOR, profesor la 
Institutul Teologic din Bucureşti”. baie gust mai âflă 
într-un exemplar în acelaşi dosar, acelaşi volum, . 5-6, cu 
adnotarea „Dosar Pers...” d be i Dag Ie ba Că 
1 Date despre aceşti profesori a se vedea în Mircea 
Păcurariu, Dicționarul teologilor români, Bucureşti, Editura 
Enciclopedică, 2002, pp. 59-60, 105, 113-117, 153-154, 
518-519. ATM Ac) are i PA BERRY: 
' Pasaj din „Anticreştinismul comunist”, Bucureşti, 
Tipografia Cărților Bisericeşti, 1942 (extras din BOR, an 
LX(1942), 8r Lc). ARO e 
* Corect raion Titu, cf: "di lu alla al localităţilor 
din Republica Populară Română, Bucureşti, Editura 
SEACA, 1956, R:2l2. i, Ano i dan CAE „si. 
* Sublinierile sunt făcute cu cerneală albastră şi creion. 
LOC IIDOR e sabie 3 REC pat ară 3 e d A 
de către profesorul Popescu 





















ESL] i . 






"La piciorul paginii este scris d 

însuşi, într-un stil influențat de tortura fizică din timpul 
anchetei: „P.S. Activitatea anticomunistă începe din anul 
„1934; idei anticomuniste am avut şi mai înainte. TM. 
Popescu nici ne Aaa ANIME Se are ă 
* Tot la piciorul paginii, în acelaşi stil, este scris: „P.S. 
Volumul cu conferințele tipărite de Patriarhie cred că a 
fost trimis bisericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, nu în. 
toată țara, Te Me Popestul. Se A Sală ESC afa paleta E 


ete lată it nitta 


i 

















ÎN E a e N a i ae a “ ÎN N — _—————— 000 za 








PUNCTE CARDINALE Aprilie 2006 Nr. 4/184 PAG. 15 


VITRINA CĂRTII 





“P GRIGORE LECHINȚAN 


A trecut la cele veşnice, pe luna martie a acestui 
an, Grigore Lechinţan, fratele nostru de suflet ŞI 
camaradul nostru de suferință de pe frontul antibolşevic 
ŞI din închisorile comuniste. 

Născut la 27 octombrie 1913, în com 
Cucerdea, jud. Mureş, într-o familie cu 7 copii, a urmat 
hceul la Blaj (Şcoală Confesională „Sfântul Vasile”), 
absolvindu-l ca şef de promoţie. Apoi a făcut studii 
Juridice la Cluj, iar în 1937 şi-a luat doctoratul în Drept. 
In 1942 se căsătoreşte cu Irina Botoş, licenţiată în 
Filosofie tot la Cluj. Cunoscând mediile legionare, şi 
mai ales pe harismaticul lonel Banea, de unde până 
atunci fusese mai degrabă un simpatizant al stângii, a 
devenit un înflăcărat şi consecvent om de dreapta (a 
fost şeful legionar al județului Sibiu). A luat parte la 
campania din Rusia, cu gradul de locotenent, fiind 
rănit, lăsându-și brațul stâng pe câmpul de luptă (Şi 
cerându-le camarazilor să-i recupereze de pe degetul 
mâinii verigheta ce-l unea cu soția Irina). Pentru faptele 
de arme a fost decorat cu Steaua şi Coroana României. 
După pierderea braţului, a fost trecut în rezervă cu 
gradul de căpitan şi decorat cu Virtutea Militară. Din 
căsătorie au rezultat doi copii: Ana-Maria (născută la "EDITURA ROMÂNIA PRESS 
12.06.1945) şi Horia (născut la 03.01.1947). Activitatea 
de magistrat, pentru care se pregătise asiduu, a fost 
scurtă: judecător în oraşul Dumbrăveni şi apoi, în 

1947, în Sibiu. La Dumbrăveni a funcționat şi ca primar, 
bucurându-se de stima locuitorilor. Arestat în 15 mai 
1948 de Securitatea din Sibiu şi judecat pentru activitate 
legionară dimpreună cu alți 30 de camarazi de crez, a 
primit 12 ani de temniță grea. De la Securitatea de 
tristă amintire din Sibiu a fost depus la Aiud. Zilele 
libertăţii de după 1964 n-au fost uşoare căci securiştii 
îl urmăreau tot timpul, nedându-i dreptul de a-şi mai 
profesa meseria. Lucrând câţiva ani ca modest 
funcționar la întreprinderea „Independenţa” din Sibiu, 
s-a pensionat în 1971. După 1989 s-a înregimentat în 
activitatea Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici, fiind 
preşedintele filialei locale a acesteia. 

O viaţă de aproape un secol, o luptă cu 
vremurile care nu poale fi redată în câteva fraze, o 
pildă de neuitat pentru toţi cei ce l-au cunoscut: acesta 
a fost Grigore Lechinţan, omul credinţei şi al dreptăţii. 
Dumnezeu să-l odihnească în ceata aleşilor Lui. 

Pr. Gh. Bogdan 


Virgiliu Gheorghe 


Efectele televiziunii 
asupra mintii umane 


"DUMITRU CRISTIAN AMZĂR 


ai) 


îi 
PN: 


și despre creșterea copiilor în lumea de azi 


(ri 


A Atari 
PA 
-. 
- 


“ 


SD ai 
Bu - 
Na î VE 
A 
FRA: 
k Sa. 





Dr. ZEBRAC 


Pt aha 
a d. 
N Rai 


| oiluri de gât Dgguli+ -— 
A (din cică NR i 


zu tine pi Lie a ha în de 


. 


ap MAICA MACRINA POPA 





Etura Pro îrera)reata 
LIT I 735 





Născută în părțile Paşcanilor la 29 septembrie 
1926 (cu numele de botez Marița) şi rămasă orfană de 
la numai 9 ani, a ajuns în Bucureşti sub tutela unor 
rude de-ale mamei sale şi face aici trei clase de liceu. Rafila MANIU 
Are şansa de a-l cunoaşte pe părintele Toma Chiricuţă, 
vestitul predicator interbelic, iar prin acesta Fe Mrs 
Veronica, întemeietoarea și stareța Vladimireştilor, unde A 
se duce într-o vacanță și hotărăște să rămână definitiv, 71011 PU 
îmbrăcând haina monahală, în 1942, sub numele de 
Macrina. 

A împărtăşit destinul dramatic al întregii obşti, ai 
suferind prigoana comunistă și fiind întemniţată la 
Miercurea Ciuc (3 ani) și la Galaţi (2 ani). După | 
eliberare, a fost silită o vreme să rătăcească din loc în | 
loc, după care s-a așezat la Gura Râului - Sibiu (unde 
avea domiciliu obligatoriu Maica Teofila, de care a fost | PS 3 











foarte apropiată). i 
După 1989, s-a reîntors în reînființata 
mănăstire de la Vladimirești, unde a fost o pildă 
nepreţuită pentru surorile şi maicile mai tinere, care Îi 
vor păstra o amintire de neșters (ca, de altfel, toți cei 
care au cunoscut-o), A trecut la cele veşnice în ziua | | Pa 
de 2 martie 2006 şi a fost îngropată în cimitirul 


un piscăluhoviicesc 





| 
| | Dame nație hpeada i i ai A 
mănăstirii căreia i-a dăruit toată viaţa şi râvna ei | mu i A eri cu lia ie î amp Cllg 
duhovnicească. a tara i | soia E Lac -Ataeoeml SE Sa 
Dumnezeu s-o odihnească în pace, / | ma ne 2003, | EREI 1 


Maria Constantinescu-Blaj 














PAG. 10Nr.4/154 Apnlie 2006 





PUNCTE CARDINALE 





Butaforil 


O altă butaforie, cu pretenţii de organizaţie a societăţii civile, s-a făcul 
recent remarcată pe scenă vieții publice de la noi. Numele pompos — Asociaţia 
Română pentru Patrimoniu (ARP) — e paravan pentru un mare gol. Însă, sub 
patronajul ARP se tine anual, bianual sau de cîte ori simte nevoia şeful ei, o 
manifestare cu ifose nobelissime: gala premiilor de excelență ale patrimoniului 
românesc. In ultima şuşă de acest fel au fost tirite, pentru a asigura momentul 
de glorie a liderului ARP, Artur Silvestri, şi citeva personalități ale vieții culturale, 
alătun de vreo două publicaţii onorabile 

In dosul — ca şi dinaintea — inițialelor fără acoperire, ARP, se distinge, în 
toate rolurile, acelaşi Artur Silvestri, pe numele său real Gabriel Tirnăcop. Omul 
incearcă să recupereze, în planul capitalului de imagine, cei 16 ani post-decembrişti, 
in care şi-a abandonat preocupările literare în favoarea afacerilor. Una dintre 
metode este să împartă, la răstimpuri, diplome de carton în țiplă — catastrofale şi 
din punct de vedere grafic. După ce a distribuit vreo cîteva zeci de hirtii în 
toamnă, iată că Tirnăcop alias Silvestri (unde dai şi unde crapă?!) avu poftă să 
mai distribuie vreo cîteva zeci şi în primăvară. Preparativele de dinainte, pline de 
morgă, anunțau o operațiune riguroasă: nominalizări, decantări, ierarhizare, 
premiere. Dovada stătea în lunga listă de nume notorii (unele chiar ilustre) care 
“primiseră” premiul ARP 

Pe 17 martie, la Clubul Floreasca din Bucureşti, ARP a avut o nouă 
sesiune de “premii de excelenţă”. Între cei vreo sută de participanți s-au nimerit 
ŞI cîțiva oameni de altitudine culturală, unii fiind invitați pentru a li se recunoaşte 
activitatea de-o viaţă, alții pentru a fi “recompensați” pentru vreo carte sau pentru 
că reprezintă publicaţii de calitate, Majoritatea cra însă asigurată de teribilii 
tracomani — pnietenn de suflet a: lui Artur Silvestri, care îşi face un titlu de glorie 
din faptul că e “protocronist” (dar, trebuie să precizăm, nu din speța lui Edgar 
Papu şi Constantin Noica, ci din cea a lui losif Constantin Drăgan şi Napoleon 
Săvescu) —, de securiştii reciclați (şi patrioţi nevoie mare), de masoni fanfaroni, 
din loje de operetă. Deşi aparent diferiți, ceva incfabil îi face compatibili (să fie 
trecutul comunist?): se simt bine împreună, se simt solidari. Apropo, ăsta a şi 
fost motto-ul seri: “Nu sintem singuri”. Exact de ce ne temeam... 

Figura unui Gelu Voican-Voiculescu, sau a unui Gheorghe Iscru, iradiind 
în mulțimea de gravitoni anonimi, sînt revelatoare pentru componența adunării. 

Revenind, atmosfera mustea fierbinte a haine de mort şi a subsuori 
revoluționare. Cu transpiraţia şiroind pe tîmple, invitaţii au răbdat trei ceasuri 


căldura insuportabilă şi statul în picioare pină să le vină rîndul la microfon. Estimp, - 


vedeta serii, Artur Silvestri, citea pedant numele celui onorat cu “diploma de. 
excelență”, rostea cabotin cîteva fraze de prezentare a premiatului, după care îi 
dădea acestuia cuvîntul. Fiecare persoană, după cele îndurate, îşi căuta detularea 


in mici discursuri festiviste, în care mulțumirile adresate organizatorilor e! 
retexlul pentru a transmite vreun mesaj sau a se scoale pe Sine In ci idenţă (e. 


toți se ărătau cit se poate de încintaţi de ei înşişi, parcă nemaiprididind să-şi deu 
pe spate laurii care le cădeau pe ochi) 

Cei mai cu-minţi dintre laureați au stat acasă. Dar numele lor tot au slujit 
la clădirea unui piedestal de carton pentru mecenatul lui Silvestri-Tirnăcop. Aşa 
au fost invocate — insinunindu-se, în mod fals, complicităţi subterane — numele 
unor mari duhovnici, ale unor artişi renumiţi şi ale unor intelectuali proeminenți 
(dintre care cei mai mulți, probabil, nici n-au habar că ARP există). Facem 
cunoscute citeva tocmai pentru a dejuca planul celor de la ARP de a se folosi de 
ele în mod nepermis: Pr. Arhim, lustin Pârvu, Pr. Arhim. Arsenie Papacioc, Tudor 
Gheorghe, Octavian Paler. 

Cei care nu fac parte din gașca tracomanilor și totuși s-au nimerit la gală 
sînt, în parte, naivi, neinformaţi sau — mai știi? — poate masochişti de o specie 


35 


E, 
4 


(7 3 006 Ș 


www.punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(a punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D. Sibiu RO4SBRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șet), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 

Claudio MUTTI (corespondent Italia) 

Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





rrromâne ŞtI 


ma! aparte Îi recunoașteai repede EI 
după semnul nedumeriri, imposibil 
de disimulat. Între aceştia, cei mai 
păcăliți vor [i fost românii veniţi 
tocmai din Basarabia, Serbia sau 
Australia, să asipure decorul unui 
spectacol grotesc, cu care pină la 
urmă ţi-e jenă că ești contem- 
poran 





La anul, sau poate mai 
devreme, cînd ARP va mai pune 
la cale vreo premiere en gros, vor 
fi ademeniți într-o sală încinsă, în 
care vor fojgăi “dacişti” şi 
securişti, şi alte persoane mai de 
calitate, dar deconcertant de naive, 
tocmai pe baza listei impresionante 
de nume care deja au primul 
premiul, în cap cu marii noştri 
preoți ortodocşi. 

Să trecem. Poate totul ar 
îi fost mai uşor de suportat dacă 
manifestarea ar fi lăsat fie şi o vagă impresie de selecţie riguroasă şi de onorabilitate 
reală. Însă, din păcate, mulțimea de “premii” (72) a distrus orice idee de selecţie, 
lar covîrşitoarea majoritate a laureaților — gen Dan Romalo şi Dacia Revival! 
International Society (curat dacism — după limbă, după port!) — a şters orice 
urmă de plauzibilitate a “recunoaşterii publice”: 

Trist este că agențiile de presă au difuzat relatări din care se înțelege că 
manifestarea a fost una cu mare încărcătură culturală”. În context, organizatoni 
apar ca unii merituoşi, butaforia rrromânească primind astfel şi un complice gir 
mediatic. 

In plus, sînt destui frustrați cărora — fie şi prin astfel de şuşe — li se dă 
satisfacție şi Ii se alhnă complexele: au ȘI ei prilejul să se laude cu un carton țiplat 
ŞI o fac cu proxima ocazie, promovind imaginea publică a “generosului” amfitrion, 
ca nişte adevărate “cozi de tirnăcop”. ci 
A | Nicolae TESCANU 





lată, de pildă, comunicatul dat de ROMPRES: „Premiile Patrimoniului Românesc 


"a a treia. Bucuresti. 19 martie. Asociatia Română nen!ru Patnmoniu (ARP) a acordat 
„meri, Premule Patrimonmulu: Românesc. Atută la cea de-a treia ecdhţre, lestivitatea a 


reunit, printre cei 70 de laureați [de lapt, 72- n. n.], nume prestigioase ale culturi 
române de azi, printre care Dan Romalo, Octavian Paler, Tudor Opriş, Emiha Conuşel, 
Vasile Boroneanţ, Radu Rey, Radu Câmeci, Comeliu Leu, Tudor Gheorghe, lon Long 
Popescu, Gheorghe Istru, alături de preotul românilor timoceni Bojan Aleksandrovic 
ş.a. Premiile Patrimoniului au «încoronat», deja, opera importantă şi contribuția 
memorabilă deopotrivă a unor mari contemporani cum ar fi, între alţii, Mitropolitul 
Antonie Plămădeală, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Constantin Ciopraga, Virgil Cândea, 
Ovidiu Drimba, Arhiepiscopul Bartolomeu Anania, lon Hangiu, Dan Zamfirescu, Al, 
Nemoianu, Mihai Ungheanu, Ghgor Popi ete, Reuniunea anuală ARP a prilejuit, ca de 
fiecare dată, întilnirea unui număr impresionant de cărturari, oameni ai Bisericii, savanți 
ŞI cercetători, artişti, scrutori, editori de cărți şi publicații culturale şi ştiinţifice, precum 
şi conducători de organizaţii cetăţeneşti şi culturale din toată ţara şi din numeroase 
țăn străine”. S-ar zice că nici Academia n-ar mai putea să țină pasul! 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Paul S.R.L