Puncte Cardinale anul XVI, nr. 5 (185), mai 2006

“Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viată este Părintele Iustin Pârvu «de 
la Petru-Vodă... Chiar dacă nu are nici un rang ierarhic, are rangul Dulului care i 
S-a dat şi care nu se va putea lua de la el. Aş vrea ca Sf. Arhangheli şi Maica Domnului 


Să-i păzească pe ucencii săi de ispita mândriei de a-i fi ucenici...” 


(Pr. Gheorghe Calciu) 





credinţă 
iubire 
speranţa 


CASDI:NALE 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


PUIIC 





ll ANUL XVI 


LE = 





NR. 5/185 


al 
2006 


16 PAG.—3lei 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANTA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





ADEVĂRATA DRAhmĂ DE LA PETRY VODA 


Acum câțiva ani s-a făcut mare tulburare, 
cu inflație de scenarii neo-securistice şi mitinguni de 
protest în Dealul Patriarhiei, atunci când Părintele 
Adrian Făgețeanu (considerat — după plecarea la ceruri 
a Părintelui Sofian Boghiu — ultimul mare duhovnic 
al Bucureştilor) a luat hotărârea de a se retrage într- 
un schit izolat din creierii munților, mai sus de Lainici. 
Alegând să se îndepărteze, sub povara vârstei 
înaintate, de zarva capitalei şi de puhoiul de oameni 
care-l căutau zilnic, pentru spovedanie sau sfat, inarele 
înduhovnicit n-a fost lăsat în pace nici la Locurele, 
unde a fost iscodit şi hărțuit încă multă vreme, până 
când a devenit limpede pentru toată lumea, prin chiar 
repetatele sale mărturii, că nu fusese la mijloc nici un 
“scenariu” şi nici o “presiune”, ci doar libera sa voice, 
responsabilă şi bine cumpănită. 

Situaţia pare să se repete, într-un fel, și cu 
Părintele lustin Pârvu de la Petru-Vodă, care, la 88 
de ani, a luat hotărârea (desigur că deloc ușoară) de 
a se retrage din stăreție și de a-şi asigura o paşnică 
succesiune, asupra căreia să rămână de veghe chiar 
la faţa locului, ca rugător, sfetnic şi îndrumător 
discret, căci autoritatea de ctitor şi de duhovnic nu I- 
o poate pune nimeni în cumpănă, de la vlădică până 


la opincă. 








Din scrisoarea 
Protosinghelului 
Iustin Pârvu 

, adresată 
I. P. S. Mitropolit Daniel 


„Anale Prea Stinite Stăpâne, 
| Subsemnatul, protosinghelul Iustin . 


Pârvu, stareț al Mănăstirii „Sfinţii Arhangheli 
Mihail şi Gavriil"'- Petru Vodă, fiind la o vârstă 

înaintată de 58 de ani. după 15 ani de stăretie 
in această mănăstire pe care am inceput-o din 

temelii şi am adus-o la o stare de stabilitate 
materială şi duhovnicească, vă rog să binevoiți 
a asculta cererea mea de a mă retrage din 
funqia de stareț. Motivele care m-au indemnat 
să iau această hotărâre sunt atât vârsta 
înaintată, câtşi dorința de a lăsa încă din viată 

un succesor care să continue ampla activitate 
a mănăstirii noastre. [...] Toată această bogată 
activitate are nevoie de o supraveghere atentă, 

de multă putere de lucru. Deoarece eu însumi, 

Ja vârsta mea, fiind ocupat şi cu problemele 
credincioşilor care vin la mănăstire, nu pot să 
mă îngrijesc de toate acestea cum s-ar cuveni, 
am socotit nimerit să las pe ieromonahul 
Lavrentie Carp, viel uitor în obştea noastră, în 
funcția de stare! al mănăstirii, pentru a putea 
prelua din timp sarcina de a purta de grijă de 
bunul mers al mănăstiriişi, ind numit de mine 
personal, pentru a cvita eventuale 
neinţelegeri ce s-ar isca |...], Cel ales de mine 
pentru a prelua luncția de starel, şi pe care 
mă angajez că-l voi susține şi-l voi îndruma în 
dificila sarcină a păstoririi sutletelor şi a slujirii 
lui Dumnezeu din această postură, este 
ieromonahul Lavrentie Carp Lucian. Motivul 
acestei alegeri este că îl cunosc de multă 
vreme, irică înainte de a intra în mănăstire, şi 
am văzut că este cel mal potrivit |...]. 


Al Inalt Prea Sfinţiel Voastre supus ascultător, 
Stare! Protosinghel Iustin Pârvu, 
23 martie 2006 





lată însă că pe 2 aprilie, în a patra duminică 

din Sfântul şi Marele Post, la slujba de instalare a noului 
stareț, după maiestatea unei Liturghii ca din ceruri, 
lucrurile au luat-o razna la Petru-Vodă, ajungându-se 
la violenţe şi tensiuni inadmisibile, sub cuvânt că 
Părintelui lustin i s-ar fi forțat mâna şi că ar fi victima 
unei grozave conspirații “masonice”, La început au 
fost vociferări, apoi huiduieli efective, iar în cele din 
urmă noul stareț (Lavrentie Carp, ucenic mai discret 
al Părintelui lustin, de numai 28 de ani, călugănit în 
1998 şi preoţit anul trecut, după ce a absolvit Teologia 
la laşi) şi trimişii oficiali ai Mitropoliei Moldovei şi 
Bucovinei (Arhim. Timotei Aioanei, exarh cultural, şi 
Arhim. Pavel Toderiţă, exarhul pentru zona 
Neamţului) au fost molestaţi fizic şi chiar azvârhți de 
mulțime pe porţile mănăstirii! Zadarnic s-a străduit 
Părintele lustin însuși să lămurească şi să potolească 
asistenţa (incitată, din păcate, inclusiv dinăuntrul 
obștii): mărturisirile, explicaţiile, dojenile şi apelurile 
sale la cumințenie creșştinească n-au putut opri 
tăvălugul contestatar şi, pe cât se pare, nici decizia 
(continuare în pag. 2) 


Răzvan CODRESCU 








PAG. 2 Nr. 5/185 Mai 2006 


ADEVARATA DRAMĂ | 
Dt Lă PETAY vonă | 


(urmare din pag. 1) 





unor vieţuitori ultraradicali de a părăsi mănăstirea ŞI 
de a chema credincioşii la un fel de djihad “ortodox” 
impotriva... propriei ierarhii bisericeşti!”, 

De a doua zi, zvonistica furioasă şi ameninţă- 
toare a umplut Internetul, presa a exploatat tendenţios 
ŞI senzaționalist evenimentele, agitația a căpătat 
proporții naționale, iar Părintele lustin a ajuns să fie 
tratat de către cei care pretind a-l apăra ca un fel de 
nevolnic căruia alții trebuie să-i poarte de grijă şi pe 
care nimeni ny este atât de naiv încât să-l mai creadă 
pe cuvânt!!! 

Bazându-ne nu numai pe ceea ce a declarat 
Părintele Iustin prin viu grai, dar şi pe scrisoarea pe 
care preacuvioşia sa a adresat-o către Î. P. S. Daniel 
în data de 23 martie a. c. (din care alăturat reproducem 
esențialul), nu putem face decât următorul apel de bun- 
simț: CREDEŢI PĂRINTELUI IUSTIN, cu atât mai 
mult cu cât susțineți că-l respectați şi-l preţuiți ca nişte 
adevărați fii duhovniceşti! E trist că anii se adună, că 
nimic pe lume nu este netrecător, că sfințenia însăşi 
are și ca soroacele ei, dar se cade să ne păstrăm în 
toate echilibrul și luciditatea (chiar şi atunci când ştim 
că poate unii se bucură şi profită impur de toate acestea, 
cum se întâmplă de când lumea). 

Tot ce s-a petrecut recent (şi se petrece încă) 
în obştea de la Petru-Vodă — şi care ține mai mult de 
nişte aşteptări şi orgolii lezate din interiorul acesteia 
decât de cine ştie ce conspirații din afară — ne face să 
ne reamintim, între altele, de cuvintele Părintelui 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pe care le-am mai 
reprodus într-un număr anterior (pe lângă interviul luat 

„ Părintelui lustin de către d-l Claudiu Târziu): “Cred cu 
tărie că cel mai mare duhovnic în viață este Părintele 
Justin Pârvu de la Petru- Vodă... Chiar dacă nu are nici 
un rang ierarhic, are rangul Duhului care i s-a dat şi 
care nu se va putea lua de la el. Aş vrea ca SI. 
Arhangheli și Maica Domnului să-i păzească pe 
ucenicii săi de ispita mândriei de a-i fi ucenici...” 


P. S$. Mai recent s-ar părea că Mitropolia de la laşi, 
pentru a curma pe moment tensiunile păguboase pentru 
toată lumea, ar fi revenit asupra deciziei sale, lăsând 
ca Părintele Iustin să-și mai ducă o vreme crucea 
stăreției. În clipa în care predau aceste rânduri pentru 
tipar, n-am însă o confirmare oficială a faptului 
respectiv (care, oricum, nu schimbă prea mult esența 
discuţiei). (R. C.) 





"La toate acestea au contribuit, desigur, suspiciunile şi 
tensiunile acumulate de-a lungul mai multor ani între bastionul 
tradiționalist de la Petru-Vodă și linia mai degrabă 
antitradiționalistă, de larg compromis ecumenic, adoptată de 
Î. P, S. Daniel, acuzat inclusiv de angajare francmasonică. 
Acest gen de conflict nu e inedit în spaţiul ortodox 
contemporan, iar de curând frământări pe aceeași temă au 
avut loc și în Grecia, ba chiar și la Muntele Athos, Desigur, 
apartenența directă și efectivă a unor înalți ierarhi ortodocși 
la diferite loji masonice este greu de documentat, dar pentru 
percepția publică importă mai puţin latura formală şi mai 
mult atitudinea sau demersurile concrete ale ierarhilor 
respectivi, în vădită contradicţie cu anumite canoane sau 
uzanțe tradiționale, pe de o parte, și în surprinzătoare 
consonanță cu ideologiile dominante ale stângismului politic 
actual, pe de altă parte, La noi, aceeași problemă a stat, pe 
dedesubt, și la baza tensiunilor create de recentele alegeri 
mitropolitane şi de reîmpărțirea teritorială a Ardealului 
bisericesc, Poate că identificarea celor două tabere adverse 
ca fiind una strict “tradiționalistă” (în frunte cu Î. P. S, 
Bartolomeu Anania) şi alta strict “ecumenică” (în frunte cu |. 
P. $. Daniel Ciobotea) este cam simplificatoare, dar nu-i 
nicidecum nemotivată sau neplauzibilă, căci nu iese fum fără 
foc, iar contextul problemei se arată mult mai larg decât cel 
românesc, implicând două paradigme divergente la nivel 
panortodox. Aceasta este însă o discuţie — altminteri destul de 
riscată — care depăşeşte cazul concret şi imediat de la Petru- 
Vodă. 








EUBICI€ CRADINALE.: Ponadigme 


N 


î 
pi 





si rare E e 


SA 283 a 


dna. 


- ei PIXI, 


aa Ta: Rai A Po 


Ideea de identitate europeană — a ceea ce suntem şi am fost — este mai întâi de toate o problemă 
ontologică. Europa ca vocaţie este creştină, iar istoria ei este Revelaţie şi se citeşte, ca atare, cu „ochiul 
porumbiţei”. În cultură, cel care a valorificat strălucit acest principiu profetic, pornind de la tragediile lui 
Israel, a fost desigur Mircea Eliade. În opera sa, face adesea referire la rervarea istoriei ca pedagogie 
hotărâtoare în destinul popoarelor mesianice — evreii şi apoi creştinii. Astfel, când Israel „schimba de 
Dumnezeu”, era bătut de cucentori nemiloşi, trimişi ca instrumente de pedeapsă pentru infidelitatea „poporului 
ales”, ce-şi abandona idolii numai când istoria devenea amenințătoare, fiind scris ca mântuirea lui Israel să 
vină din dezastre. Cu patru sute de ani înaintea lui Eliade, voievodul Petru Rareş gândea în aceiaşi termeni 
lumea creştină. În faimosul Manual de domnie (publicat de Editura Anastasia), el califică teribila cădere a 
Bizanțului drept un dezastru datorat trădării misiunii creştine: „Au fost grecii leneşi de a apăra tare credința 
creştină în contra necredincioşilor şi prin aceasta au predat turcilor, spre batjocură, şi împărăţia grecească, 
şi credința creştină, şi frumuseţea bisericească”... „Au părăsit lumina pe întuneric”, ofta domnitorul. Peste 
toate, Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor şi ca urmare a milenarei zavistii dintre Apus şi Răsărit — 
cele două arii ale lumii Siettlnca medievale neputând să prevadă până la capăt şi să pouubală împreună 


pericolul Islamului. apti = Sg Dă SN, cea ua 


Confruntată azi cu aţi tip de re 10 rari vrea să înteleag 7ă ce temeri îi sunt confirmate şi ce 
semn este acesta? Păi, acelaşi prin care Dumnezeu a vorbit de-atâtea ori explicit: inactualitatea mărturisirii 
creştine, suprapuse peste hora multiculturalistă, a propulsat o altă „religie”, care, bineînţeles, nu are mai 
nimic în comun cu creştinismul. Ca urmare, Occidentul multiculturalist este incapabil să prevină amenințarea 
Islamului, pentru că n-a înțeles semnele timpului, nebănuind, de pildă, drama mântuirii ce s-a desfăşurat sub 
ochii săi în Kosovo. 

Istonia a demonstrat cu prisosință că cea mai mare amenințare a lumii civilizate o reprezintă indiferența, 
faptul că nu se mai crede! Şi până la urmă, necredința este cea care declanşează în lume adevăratele ei 
derive. Vrând-nevrând, Europa va trebui să recunoască în ofensiva islamică acel vechi „parteneriat” de 
pedeapsă, de pe când armatele musulmane sperau să cucerească întreg teritoriul creştin. De-atunci, Coranul 
îşi cheamă adepţii să-şi apere credința cu violenţă şi să domine lumea în numele lui Allah: „Luptaţi cu aceia 
care nu cred... chiar dacă ar fi poporul ales” (Sura 9, Ayat 29). Însuşi Mahomed, după ce a primit „revelaţiile” 
sale, a început jafurile şi cotropirile, care definesc islamismul până astăzi, sub numele de djihad („război 
sfânt”). De fapt, ce vrea să însemne tot acest comportament războinic? Aici numai Revelația poate să dea 
un răspuns explicit, pentru că arabii sunt totuși un popor biblic şi chiar binecuvântat. Mândru de flația sa, 
Islamul, revendicat de Ia fiul țiitoarei lui Avraam, vrea să uzurpe moştenirea legitimă a creştinismului ori de 
câte ori acesta se face nevrednic de făgăduințele mesianice: „Se vor binecuvânta întru tine toate neamurile 
pământului” (/eşirea 12.1-3), 

În scoliile sale profetice, Sf. Tihon de Zadonsk spunea că dacă Europa nu se va ridica la înălțimea 
adevăratei sale misiuni creştine, nesocotind darurile mari ale lui Dumnezeu, lăsându-se în voia deşertăciunii 
care este o înşelăciune, atunci mai bine va fi pentru închinătorii la idoli şi pentru mahomedani în ziua 
judecății lui Dumnezeu. Memento mori: poate să mai dureze cosmopolitismul, dar marile cetăţi ale istoriei 
(Ierusalimul, Roma, Bizanțul etc.) erau „amestecate” înainte de distrugere, semn că cei ce L-au negat pe 
Hristos s-au împrăștiat precum cenuşa, mai devreme sau mai târziu. Se pare că aceasta este chiar rațiunea 
ascunsă a Providenţei, așa cum spunea înțeleptul nostru părinte Arsenie Boca, anume că „lumea este ispitită 
să se ciocnească cu lisus”, Ce se poate înţelege de aici? Că doar claritatea şi mărturisirea unei singure religii 
în Europa este garanţia dăinuirii ei. Dumnezeu nu admite amestecul între diavoli şi sfinți. Sunt incompatibili! 
Or, când ajung să trăiască la un loc mai multe religii care se contrazic radical, ce poate ieşi din aceasta? 
Nimic altceva decât o nenorocire, mai devreme sau mai târziu! Iată de ce, într-un anume fel, globalismul nu 
ne mai sperie; dimpotrivă, este chiar aşteptat! Așa cum spunea părintele Stăniloae, el are la bază un simțământ 
creştin. Ideea este cât se poate de nobilă — unitatea de care avem atâta nevoie — şi face parte din orice vis 
frumos! Cu cât ne unim mai mult, cu atât ne prețuim mai mult. E foarte normal să trăim împreună, însă cu 
o singură condiție: să fim creştini, pentru că doar creștinismul conferă unității coerență şi pace durabilă. 
Astfel, problema unificării religiilor trece prin aceea a discordiei religioase. Și nu trăieşte decăt cel ce rezistă 
şi are capacitatea de a birui! 

A nu mărturisi credinţa creştină acum, şi tocmai în Europa, ar fi un act de inconştiență sinucigașă. 
Dacă nu în Europa, atunci unde? Şi dacă nu acum, atunci când? Niciodată n-a fost mai actual şi mai vital 
discursul pe tema; Europa va fi creştină sau nu va fi deloc! 


Daniela MOGA 














PUNCTE CARDINALE 


Mai 2006 Nr. 5/185 PAG. 3 





Intr-o lume așa cum este actuala societate românească, unde toate mecanismele care 
reglează existența socială sunt fie blocate, fie intenționat dereglate de către cei ce, mânați de 
interese Josnice, se străduiesc din răsputeri să impiedice instaurarea unui climat de normalitate, 
este din ce în ce mai ancvoie să se găsească (dar mai ales să se aplice) soluţii eficienţe pentru 
lichidarea moștenirii comuniste. “Comunismul — scria în 1991 Jean-Franţois Revel în Le 
regain democratique, studiu tradus şi în româneşte și publicat în 1995 de Editura Humanitas, 
cu titlul Revirimentul democraţiei — e cu atât mai devastator cu cât nu-i de ajuns să ieşi din el 
ca să scapi de el; trebuie să ieși din toate consecințele lui”. Or la noi, în decembrie '89, nu 
numai că "nu s-a ieşit din toate consecințele comunismului”, : 
aşa cum ar fi trebuit să se întâmple dacă evenimentele de 
atunci ar fi constituit o revoluție adevărată, iar nu o 
contrarevoluție pentru a se asigura supraviețuirea atât a 
instituțiilor fundamentale ale comunismului, cât şi a stării de 
spirit care le justifică perpetuarea 

Și tot aceluiaşi filozof, “personalitate de marcă a 
politologiei europene”, îi datorăm explicația dramaticului 
proces al ieşirii din comunism trăit de cei care, cu mijloace de 
o brutalitate criminală greu de imaginat pentru o minte 
normală, au fost trecuți timp de o jumătate de veac, împotriva 
voinţei lor, prin “patul lui Procust” al ideologiei marxist- 
leniniste, „«Revoluţiile contra Revoluției» se desfăşoară într- 
un spital de răniți grav. Este lupta unor invalizi care încearcă 
să-nvețe din nou să meargă, sau măcar să şchiopăteze. Nu e 
nicidecum antrenamentul unor campioni porniţi înspre 
atingerea unor performanțe superioare. Rolul lor e să repare 
trecutul, nu încă să construiască viitorul. Tragica lor istorie ne 
învață cât de scump se plăteşte aneantizarea libertății, fie şi 
numai! pentru câteva decenu”. 

lată însă că după 16 ani de umilințe tăcute, românii, răniții 
grav din spitalul în care s-a desfăşurat Revoluția noastră contra 
Revoluției, supraviețuitorii regimului comunist, “invalizii care 
încearcă din nou să meargă, sau măcar să șchiopăteze”, au 
găsit resursele de energie morală ca, printr-un gest de 
demnitate, “să repare trecutul”. Trecutul poporului român, 
căruia timp de o jumătate de veac, în numele unei ideologii 
criminale, regimul comunist i-a nesocotit drepturile 
fundamentale, i-a asasinat elitele și l-a impins în pragul 
dispaniției din istorie, transformându-l într-o populație lipsită 
de identitate, fără trecut și fără viitor, 

In numele “reparării trecutului”, un număr impresionant 
de intelectuali, nume prestigioase de oameni de cultură, elitele 
reprezentative ale actualei societăți românești, au adresat un 
memoriu preşedintelui Româmei — D-l Traian Băsescu — prin 
care i se cerea în mod imperativ să exercite „funcția de 
mediere între stat si societate”, funcţie prevăzută în Constituţie, 
și de la înălțimea demnității pe care o deţine să condamne în 
numele poporului român atăt regimul comunist, preciim ȘI 
crimele comise de acesta. 

Pentru ex-comunistul Traian Băsescu, memoriul 
vârfurilor societăţii civile venea într-un moment cum nu se 
poate mai nepotrivit. Fapte ținute timp de ș16 ani sub obroc 
urmau să fie scoase la lumină. Erau readuse în actualitate 
paginile sumbre din istoria recentă a României, pe care 
cvăsitotalitatea oamenilor politici, ca unii ce-și aveau 
rădăcinile adânc înfipte în trecutul comunist, le doreau uitate. 
Confruntat cu perspectiva acestor dezvăluiri, Declarația cerută 
cu insistență de societatea civilă îl punea pe preşedintele țării 
intr-o postură penibilă. Traian Băsescu nu a fost un comunist 
anonim. Deși nu a făcut parte din “nomenclatura” Partidului 
Comunist, a avut, prin natura funcţiilor pe care le-a deținut, 
legături strânse cu Securitatea, instituția căreia 1 se imputau 
crimele pe care ar fi trebuit să le denunțe şi să le condamne. 
Aşa stând lucrurile, nu trebuie să surprindă prea tare faptul că 
Băsescu a încercat se eschiveze de la a da un răspuns ferm, Tai 
în termeni lipsiţi de echivoc, la cererea de a se pune la zid comunismul. În loc de a proclama 
așteptata Declaraţie, preşedintele a condiţionat lansarea ei de producerea unor dovezi care să 
justifice o incriminare publică a comunismului! Dar nu orice fel de dovezi, ci “dovezi 
științifice”, 

Pentru o naţiune care aspiră să intre purificată în Uniunea i Ai ideea dezvăluirii 
crimelor săvârșite în anii comunismului se impunea ca o necesitate, În acest sens, la sfârşitul 
anului trecut, Guvernul Tăriceanu a înființat un Institut pentru Studierea Crimelor Comunismului 
(ISCC), Direcţia lui a fost încredinţată tânărului istoric Marius Oprea, consilierul primului 
ministru, avându-i colaboratori pe Andrei Pleşu, Doina Cornea, Gabriel Liiceanu și Radu 
Filipescu, personalităţi reprezentative atât pentru societatea civilă, cât și pentru lupta împotriva 
comunismului. Pentru buna funcţionare a Institutului, Guvernul a fost generos, asigurându-i 
acestuia un buget de 60 de miliarde de lei vechi, 

Într-o lume normală, dovezile cerute de preşedintele Băsescu pentru aşa-zisa 
fundamentare a Declaraţiei de condamnare a comunismului ar fi putut fi obținute fără dificultăți, 
făcându-se apel la serviciile ISCC. Dar România nu face parte dintr-o lume normală. În loc să 
colaboreze, asigurând astfel naţiunii o guvernare benefică, relaţiile dintre preşedinte și primul 
ministru sunt grav afectate de un conflict ireconciliabil, Consecința: în loc ca preşedintele să 
se adreseze ISCC pentru a obține dovezile de care are nevoie (şi care există cu prisosinţă, 
unele fiind chiar de domeniul evidenţei), a luat decizia aberantă de a crea propriul său instrument 
pentru investigarea trecutului comunist, Și astfel, recent, în cadrul instituţiei prezidenţiale a 
luat ființă “Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste”. lar ca bizanteria să fie 
completă, în fruntea noii Comisii a fost adus de peste mări și țări un „specialist în științe 
politice”, profesorul Vladimir Tismăneanu de la University of Maryland (Statele Unite), Și 
cum acestui personaj alogen i s-a încredințat de către președintele Băsescu sarcina de a aduna 





“dovezile științifice” necesare condamnării comunismului, este bine să-l cunoștem mai 
indeaproape. 

Vladimir Tismăneanu (n. 4 iulie 1951) provine dintr-o familie de evrei cominternişti 
Tatăl său, Tismineţki Leonid, devenit ulterior Tismăneanu Leonte, a intrat în rândurile 
Partidului Comunist Român în 1933, la 21 de ani. Mama sa, Hermina Tismineţki, a făcut de 
asemenea parte din PCR. „Am crescut într-o familie de comunişti revoluționari” — se 
confesează actualul președinte al “Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste” 
în principala sa lucrare, Stalinismul pentru eternitate. O istorie politică a comunismului 
românesc, „iar în această carte apar și câteva din rudele 
mele, inclusiv ambii mei părinţi, care au intrat în P.C.R. la 
inceputul anilor 30, convinşi că iau parte la o luptă eroică 
pentru salvarea umanității de barbaria fascistă. Atât mama, 
cât şi tatăl meu au luptat în Brigăzile Internaționale din Spania 
în timpul Războiului Civil, iar tatăl meu și-a pierdut brațul 
drept la 24 de ani. Apoi, în timpul celui de-al doilea război 
mondial, au trăit ca refugiați politici în URSS, lucrând la 
Departamentul Balcanic al postului de radio Moscova”. După 
23 august 1944, Leonid Tismineţki şi soția sa se întorc în 
România, în furgonetele Armatei Roşii, “eliberatoarea” țării. 
Fac parte din detașamentul de comuniști condus de Ana 
Pauker, pentru a împlini numărul de 800 de membri PCR cu 
care s-a început procesul de bolşevinizare a României. În 
cadrul acestui proces, tatăl politologului ales de Traian Băsescu 
“Să analizeze dictatura comunistă”, devenit acum Leonte 
Tismăneanu, îşi desfășoară activitatea în cel mai NOCIV 
departament, departamentul “agitprop” (propagarea 
ideologiei marxist-leniniste). “Tatăl meu — ne precizează în 
continuare VI. Tismăneanu — devine şef al Catedrei de 
Socialism ştiinţific de la Universitatea din București și director 
adjunct al Editurii Politice (director al editurii respective era 
un alt evreu cominternist: Valter Roman)”. 

Așadar, omul de ştiinţă căruia preşedintele Băsescu 
i-a încredințat conducerea Comisiei cotroceniste de analiză 
a dictaturii comuniste este odrasla unui fanatic ideolog 
marxist-leninist, care nu a pregetat să-și lase un braţ pe câmpul 
de luptă împotriva “barbariei fasciste”. Deşi nu impărtășim 
ideea rolului “originii sociale” în evoluția orientări politice a 
unei persoane, nu putem trece cu vederea faptul că VI. 
Tismăneanu s-a născut, a crescut și a fost educat în Cartierul 
Primăverii, bucurându-se de aceleaşi privilegii (inclusiv 
studiile în Occident) ca toate odraslele nomenclaturii 
comuniste. (Ca termen de comparație pentru condițule de 
viață de care a avut parte, nu-l putem pune în aceeași categorie 
cu copilul de țăran care vine acasă, gonit de la şcoală, şi-i 
spune părintelui său: “Tată, nu mă mai primeşte la şcoală 
dacă nu te inscrii in colhoz!”, Dar dacă totuși căutăm un 
termen de comparație pentru evoluția sa, cel mai potrivit este 
Petre Roman, fiul lu: Valter Roman-Neulander. Cele două 
tinere vlăstare au urmat acelaşi traseu educativ, formându-se 
in atmosfera viciată de ideologia comunistă, pe care părinții 
lor, conducători ai Editurii Politice, o răspândeau, otrăvind 
conștunțele intelectualilor români. ) 

Principalul op al politologului VI. Tismăneanu, 
Stalinismul în eternitate, care probabil a atârnat greu în 
desemnarea sa la conducerea Comisiei cotroceniste, a apărut 
în anul 2003 în limba engleză, versiunea românească fund 
publicată în 2005. Lucrarea este, aşa cum sună subtitlul, O 
istorie politică a comunismului românesc. Or, în acest 
domeniu, VI. Tismăneanu nu este un deschizător de drumuri. 
Cu mult înainte, în 1968, profesorul Ghiţă lonescu de la 
Universitatea din Manchester publică la Oxford University 
Press amplul studiu intitulat Comunismul în România 
(versiunea română în 1994), iar în 1984 apare în Editura Nord 
din Aarhus-Danemarca lucrarea lui Victor Frunză Istoria 
Partidului Comunist Român (în 1990, versiunea în limba română ia titlul de Istoria stalinismului 
în România), 

In raport cu aceste două valoroase lucrări, îndeosebi în comparație cu studiul profesorului 
Ghiţă lonescu, Stalinismul în eternitate al lui VI. Tismăneanu este o carte subțire ca valoare, 
contrastând cu condițiile grafice de excepție în care a fost tipărită, Deşi însoțită de o 
impresionantă “Bibliografie selectivă” (nu mai puțin de 479 de titluri), Istoria politică a 
comunismului românesc nu reuşeşte să aprofundeze nici măcar domeniul limitat asupra 
căruia şi-a concentrat cercetările. Ceea ce aşteaptă românii de la oamenii de ştiinţă nu este 
o Istorie a comunismului în România, ci o Istorie a românilor sub domnia comunismului. O 
deosebire fundamentală, pe care preşedintele României nu e capabil să o înțeleagă, cu toată 
istețimea lui mannărcască, 

Pe români nu-i interesează zâăzaniile care au avut loc între comuniştii cominterniști şi 
comuniștii naționali. Nu-i interesează schimbările care s-au produs de-a lungul timpului la 
vârful partidului și nici acerba luptă pentru putere între tovarăşi, după cum nu-i interesează 
nici intrigile şi murdăria din viaţa intimă a protipendadei comuniste. Îi interesează însă 
adevărul — întregul adevăr — despre existența tragică a populaţiei autohtone în anii 
comunismului. Și mai presus de orice, îi interesează ca generația tânără să afle adevărul 
ocultat cu bună știință de făptuitorii crimelor comunismului, mulți dintre ei încă în viață, 
deținând în continuare funcții importante, din care îşi pot împlini nestingheriţi opera malefică. 
Acestui interes nu-i poate răspunde un VI. Tismăneanu, dar se pare că nici nu se intenționează 
să i se răspundă cu adevărat, iniţiativa prezidenţială întrunind toate datele unei cinice butaforii, 
cu care nu vom face decât să ne afundăm şi mai mult în abjecţia şi iresponsabiltatea 


ultimilor 16 ani. 
Gabriel CONSTANTINESCU 









PAG. 4 Nr. 5/185 Mai 2006 






„înfruntând un duşman nemi 





Când vin americanii... 


La începutul anului 1944, americanii au început 
bombardamentele sistematice asupra obiectivelor strategice 
româneşti. Operațiunile au fost executate de Forţa a 15-a 
Aeriană a USAAF, dislocată în Italia şi aflată sub conducerea 
generalului-locotenent Nathan Twining. Primul atac a avut 
loc pe 4 apnlie, când vânătorii români au reuşit să facă față 
inamicului. Și asta pentru că bombardierele americane au 
venit fără protecția avioanelor de vânătoare. În următoarele 
atacuri, din 5, 15 și 16 aprilie, aparatele americane de 
vânătoare P-38 „Lighting” vor însoți bombardierele, stânjenind 
atacurile piloților de vânătoare români şi ale aliaţilor germani. 
Astfel, bombardierele B-17 şi B-24 reuşesc să lovească 
rafinăriile de la Ploieşti și Câmpina, Trajul şi Gara de Nord 
din Bucureşti, Uzinele LAR din Braşov şi instalaţiile portuare 
de la Turnu Severin. Veterani ai campaniilor din Africa de 
Nord şi Italia, zburători americani din cadrul Grupului 31 
Vânătoare (unitate creditată pentru intervalul august 1942 — 
martie 1944 cu aproape 200 de victorii aeriene) au fost aduşi 
să lupte impotriva escadrilelor româneşti şi germane. In 
primele zile ale lui aprilie 1944, membrii Grupului au intrat în 
componența Forţei a 15-a Aeriene și au făcut trecerea de pe 
avioanele tip „Spitfire” pe P-51B “Mustang”, considerate 
letale pentru aviația inamică pe frontul de vest. Escadnlele 
307, 308 şi 309 din cadrul Grupului 31 Vânătoare au fost 
amplasate la San Severo, în Italia. 


“Alarmă! Toată lumea în aer!” 


În prima parte a zilei de 21 aprilie, patru straturi de 
nori acopereau soarele, ascunzând parcă un pericol iminent. 
La ora 09.44 eşaloanele superioare ale aviației de vânătoare 
române și germane au fost informate că “mai multe sute de 
avioane inamice au decolat din regiunea Brindisi și se îndreaptă 
spre coasta Dalmației”. Între 10.10 şi 10.43 formațiunile au 
trecut peste Dubrovnik și s-au îndreptat în două valuri spre 
România. La 11.06, primul val a pătruns pe la Moldova Nouă, 
a survolat zona Oravița-Reșiţa, iar la vest de Piteşti se 
scindează: o grupare atacă zona petroliferă, iar cealaltă 
Capitala. La ora 11,25, al doilea val a pătruns pe la Calafat, a 
ocolit Craiova pe la sud şi, de asemenea, s-a divizat. O grupare 
s-a îndreptat spre Ploieşti, iar cealaltă spre Bucureşti. 
Concomitent, 130 de avioane româneşti și germane primesc 
ordin să intre în luptă. Primii care s-au ridicat în aer au fost 
zburătorii Grupului | Vânătoare de la Roşiorii de Vede, unitate 
aflată sub comanda cpt. comandor loan Sandu. Cele 26 de 
IAR-uri 81 A (escadrilele 43, 63 şi 64) au primit ordin de 
decolare la 11.20 şi, câteva minute mai târziu, se aflau la 
2000 m, la nivelul plafonului inferior al norilor. La 11,35 au 
primit ordin de zbor și Grupul 2, format din 34 de avioane IAR 
81C, precum şi Grupul 6, cu 30 aparate de zbor. Grupul 2 
Vânătoare s-a ridicat de pe aerodromul Pipera, iar Grupul 6 
de pe Popești-Leordeni. Germanii au trimis în luptă 40 de 
aparate” de zbor 39 Me-109 G.6 şi un Ju-88 


PUNCTE CARDINALE 


sd II - al 
PA PASA LORD STIL AN 
pe 21 aprilie 1944, raidurile americane au distrus elita flotei aeronautice române 


„Pentru prima oară se face lumină într-unul dintre cele mai negre capitole din istoria aviaţiei militare româneşti: bătă 

21 aprilie 1944, când au căzut la datorie cei mai buni piloți de vânătoare români. Evitat cu obstinaţie de regimul comunist, pentru care Al Lioiiec 

„Război Mondial începea după 23 august, episodul din trista-zi de vineri 21 aprilie rămâne un element de referinţă pentru istoria naţională. 
Studiul realizat de istoricii Sorin Turturică şi Vasile Tudor scoate la iveală di 


Măcelul din văzduh 


Deasupra României se aflau trei tipuri de avioane 
americane: bombardierul B-24 “Liberator” şi aparatele de 
vânătoare P-38 “Lightning” şi P-51 “Mustang”. Atacul fusese 
minuțios organizat, pentru ca rezultatele lui să fie cât mai 
dezastruoase. Avioanele de bombardament păstrau formaţia 
cu orice preț şi reacționau cu foc numai la distanţe mici. 
Vânătorii deschideau lupta de la 4-500 m, cu rafale scurte, 
urmărind avioanele românești “până la doborâre sau până 
dispăreau în nori”. Dacă pilotul se salva paraşutându-se, 
încercau să-l mitralieze în aer, chiar dacă există cutuma ca 
omul din paraşută să fie lăsat să trăiască. Evitau lupta când 
erau izolați şi atacau numai în formaţii de 2, 4 şi chiar mai 
mari. În schimb, piloții români, deși buni trăgători şi manevnieri, 
atacau de multe ori individual, cu foarte mult elan, fără să-şi 
coordoneze eforturile cu ceilalți. Pentru şefii de formaţii era 
foarte greu să-i stăpânească, fapt care s-a dovedit fatal. Mai 
mult, au făcut grava eroare de a confunda “Mustang”-ul cu 
avionul german Me-109 și nu l-au atacat, ba multă vreme nici 
măcar nu s-au ferit de el. 


Schimbare de tactică 


În general, luptele aveau loc la 6-8.000 m altitudine, 
adică la nivelul de zbor al bombardierelor. Piloții români 
trebuiau să atace bombardierele grele ale USAAF până la 
lansarea bombelor. Și asta pentru că după ce scăpau de 
încărcătură acestea deveneau mai uşoare şi apropierea de ele 
necesita mai mult timp, interval când micul avion de vânătoare 
era expus unui foc încrucişat devastator. O schimbare de 
tactică a americanilor a avut un deosebit succes: din 21 aprilie 
1944 vor trimite înainte cu o jumătate de oră la vânătoare 
liberă monomotoarele de tip “Mustang”, care vor angaja în 
condiții foarte avantajoase de înălțime şi viteză LAR-urile 
româneşti, atrăgându-le la o înălțime care depăşea posibilitățile 
de manevrabilitate a acestora. Strategia de luptă americană 
urmărea ca atunci când bombardierele ajungeau deasupra 
obiectivelor, avioanele româneşti să fie deja la limita de muniţie 
sau în pană de benzină. Deşi piloţii de pe “Mustang” -uri vor 
dobori mai multe IAR-uri 81, ei vor raporta că au dat jos fie un 
Focke Wolf 190 german, fie un Fiat 50 italian, confundându- 


le. 


Pierderi grele 


Cele mai grele pierderi le-au suferit cei din Grupul | 
Vânătoare: $ morți şi 2 răniți (aproape o treime din efectivul 
apt de luptă), iar 6 LAR-uri 8LA au fost distruse şi avariate alte 
4 (toate aterizaseră forțat şi erau recuperabile). O întreagă 
patrulă, compusă din 4 aparate, condusă de cpt. av. Grigore 
Muşică, a fost surprinsă de “Mustang” -uri deasupra Snagovului 
şi doborâtă în câteva secunde, fără ca zburători români să 
reuşească măcar să reacționeze. Alături de căpitan au murit 
adj. maj. av. Andrei Ciobânaş , ad). stg. av. loan Marchiş şi ad). 
stg. av, Mircea Catană. Scena a fost văzută de la distanţă de 
un aviator izolat, sublocotenentul Mihai Vieru, care se salvează 
sărind cu parașuta. După un timp, când camarazii vor merge 
la mormântul căpitanului Mușică, vor constata că acesta fusese 
înmormântat fără cruce şi că peste mormânt erau urme de 


camion. Un alt erou al Grupului | a fost sit. av. Alexandru 


Totoiu, al cărui IAR - BLA s-a izbit de pământ lângă gara 
Crivina, iar sit. av. Cristu |. Cristu, care a fost atacat de câteva 
“Lightung”-uri, a fost rănit și a aterizat forţat la Boteni, Escadrila 
63, condusă de cpt. av, Parsifal Ștefănescu, nu a întâlnit 
inamicul. La finalul misiunii, Grupul a pretins două avioane 
inamice doborâte sigur și unul probabil, 


O luptă inegală 


1 analele istoriei eroismul piloților NOŞtri, care şi-au dat viaţa 
los, ce manevra cu dibăcie niște adevărate mașini ale morții... > Aa 








lia aeronautică din 
“e Al Doilea 

















Php 3 


Grupul 2 Vânătoare a primit ordin să se ridice 
deasupra norilor, la aproape 8.000 de metni. L.A.R.-unle s-au 
dispersat, nefiind amenajate pentru zborul instrumental. Doar 
Escadrila 58 a venit în contact cu formaţiile masive de 
bombardiere și a început asaltul, dar într-un mod neorganizat. 
A fost foarte uşor pentru “Mustang”-uri să intervină prin atacuni 
fulgerătoare, chiar în spatele vânătorilor români izolați. Ad). 
av. Constantin Coman a fost doborât în flăcăi, iar slt. av. 
Spiridon Matei a fost mitraliat în timp ce încerca să se salveze 
cu parașuta. Alţi patru piloți ai Grupului 2 Vânătoare au fost 
răniți. Grupul 2 a declarat patru aparate distruse şi unul 
recuperabil. De asemenea, au fost raportate patru victorii 
aeriene, toate aparatele doborâte fiind bombardiere. Și cei 
din Grupul 6 Vânătoare s-au dispersat după ce au depășit 
cele patru straturi succesive de nori. Au întâlnit mai multe 
grupuri de bombardiere B-24 şi le-au atacat. Au fost obținute 
cinci victorii sigure şi două probabile. În luptă şi-au pierdut 
viața patru aviatori români: slt. av. Victor Arapi, adj. av. Nicolae 
Manea, ad). av. Dumitru Gheorghe şi adj. av. lon Oprea, ultimul 
ucis în paraşută. Grupul 6 nu a raportat răniţi, în schimb, patru 
avioane L.A.R. 81C au fost distruse şi alte trei avariate. 


Raportul “dezastrului” 


La câteva zile după evenimente, generalul Ermil 
Gheorghiu, şeful Statului Major al Aerului, înainteză şefului 
aviaţiei, generalul Gheorghe Jienescu, raportul cu pierderile. 
Jienescu pune pe raport următoarea rezoluţie: “Dezastru! (...) 
Nici 2 atacuri şi suntem desființați. Rog Statul Major al Aerului 
a întocmi un studiu asupra acțiunilor aeriene inamice începând 
cu 4 1V 944 şi a trage concluziile ce rezultă. ..”. Conformându- 
se ordinului, doi ofiţeri de Stat Major au vizitat unitățile 
implicate în luptă şi au constatat că “aviatori Grupunlor | şi 
2 nu sunt instruiți să lupte pe grup, lipsindu-le coeziunea şi 
spiritul de echipă” şi că “vânătoarea română şi cea germană 
colaborează deficitar. Concentrarea întregii aviații nu s-a 
realizat pentru că germanii apără în primul rând zona 
petroliferă, iar românii Capitala”, Totodată, aceştia observau 
că “atacul contra aviaţiei de vânătoare nu se poate da decât 
din față, dacă aceasta acceptă lupta, pentru că avioanele 
americane au calități net superioare şi se pot eschiva oricând 
de la luptă”. 

In raportul Statului Major s-a constatat şi că mulți 
piloți au fost doborâți din cauza lipsei de radio la bord. 
“Echipierii care au văzut pe aceşti piloți în pericol nu au fost 
în măsură să-i anunțe pentru a degaja...”, se arată în raportul 
citat, Dacă avioanele inamice puteau rămâne deasupra 
României cel puţin două ore, avioanele româneşti, după un 
angajament de 20-25 de minute, rămâneau în pană de benzină. 
Avionul IAR-81 nu putea utiliza rezervoare suplimentare, 
pentru că acestea intrau în funcțiune doar la 40 de minute de 
la decolare, adică tocmai în momentul întâlnirii cu inamicul, 
când pilotul trebuia să le largheze pentru a căpăta maximum 
de manevrabilitate... 


Florian BICHIR 





șa Doui  Te e 


5 dia 72 o 


e 005 arama 709 pene la igieatia Săregeeae 























REGIE ... (20) 


4 de Gabriel CONSTANTINESCU 


In dimineața de 6 septembrie 1940, la numai câteva ore după ce regele 
Carol al II-lea semnase actul de renunțare la tronul României, fiul său, Mihai, 
depunea jurământul în fața patriarhului Nicodim, a generalului lon Antonescu, 
conducătorul Statului ŞI preşedintele Consiliului de Miniştri, şi a lui Dimitne Lupu, 
preşedintele Inaltei Curți de Casaţie, devenind prin “Graţia lui Dumnezeu şi Voința 
Naţională” pentru a doua oară regele României. În legătură cu această ciudățenie 
în succesiunea la tronul Regatului României sunt utile câteva precizări. 

Pe ziua de 4 iume 1926, în urma renunțării principelui Carol la dreptul 
său de moştenitor al tronului României, regele Ferdinand cere Adunănii Constituante 
ca “în conformitate cu Constituţia şi Statutul Casei Regale, Adunările Naţionale 
să recunoască pe principele Mihai ca «Principe Moştenitor al României”. La 
moartea regelui Ferdinand — 20 iulie 1927 — principele Mihai, fiul lui Carol şi al 
principesei Elena a Greciei, a fost proclamat rege al României, Fiind însă minor 
(născut la 25 octombrie 1921), prerogativele sale au fost exercitate de o regență 
alcătuită din prinţul Nicolae, unchiul său, patriarhul Miron Cristea și Gh. Buzdugan, 
preşedintele Inaltei Curți de Casaţie. Regele Mihai | domneşte ca rege al României 
până la 8 iunie 1930, când este detronat de tatăl său, care se înscăunează printr- 
o lovitură de stat ca rege al României cu titlul de Carol al II-lea. Totodată, eegina- 
mamă Elena este obligată să părăsească ţara (se va stabili în taia, la Florenţa), 
locul ei fiind luat de ţiitoarea oficială a noului rege, evreica Elena Lupescu. Cât 
priveşte pe regele detronat, acestuia, în compensație pentru tronul pierdut, 1 se 
conferă, pe lângă calitatea de principe moştenitor, pompoasa titulatură de “Mare 


Voevod de Alba lula”. 
Faptul că prima decizie a generalului lon Antonescu în calitatea sa de 








conducător al Statului român a fost consacrarea princepelui moştenitor Mihai ca. 


noul rege al României nu trebuie să surprindă. Ea constituie expresia profundului 
ataşament faţă de instituția monarhiei al unui oștaş care şi-a slujit țara cu 
devotament şi credință sub sceptrul regilor Carol 1 şi Ferdinand I, ctitorii României 
moderne. “În ceea ce priveşte concepția generalului despre rolul regelui în stat — 
scrie George Magherescu în Adevărul despre Mareșalul Antonescu —, era bine 
definită. Regele trebuie să devină: prin coroană, suveran al țării; prin nume, simbol 
al reunirii tuturor provinciilor româneşti; prin dinastie, punte de legătură cu 
timpurile voevodale şi domniile glorioase ale lui Carol ] şi Ferdinand I, prin Viața 
de palat, pildă pentru societate românească”. 

Generalul Antonescu nu s-a limitat însă la formularea unor principii privind 
monarhia. “Regele era tânăr — ne informează în continuare biograful său -, 
educaţia lui nu era terminată. Studiile universitare se impuneau. Ele urmau să fie 
predate de profesori universitari aleși, după un program analitic pe care eu îl 
văzusem întocmit de mâna generalului: istoria universală, drept internațional, 
sociologie, istoria filozofiei, istoria artelor. Prin prerogative regele fiind absolvit 
de grijile guvernării, predând toată răspunderea conducătorului, avea tot timpul 
și liniștea să-şi desăvârșească educaţia și să se maturizeze, spre a fi cât mai apt 
de a lua la un moment dat frâiele guvernării. Deocamdată nu trebuia să se amestece 
în politica aceasta atât de întortocheată şi plină de riscuri. «Regele să rămână 
neîntinat,.. Toată răspunderea o port eu», astfel fusese auzit generalul declarând 
de nenumărate ori”, 

Este problematic însă dacă tânărul suveran (la consacrarea sa rege al 
României, Mihai avea 19 ani) era capabil să înţeleagă bunele intenții ale generalului 
Antonescu, care, într-un anumit sens, se considera obligat să îndeplinească rolul 
de tutore moral al imaturului suveran. Să nu uităm însă că la vârsta de 9 ani, 
când Mihai a fost despărțit de mama sa, intrând sub aripa ocrotitoare a lui Carol, 
mediul educativ în care s-a format vlăstarul regal nu a fost cel mai fericit. Se 
pare că atmosfera de la Palat, unde Elena Lupescu, amanta regelui, patrona 
camarila din jurul tronului, alcătuită din personaje de o moralitate îndoielnică, a 
avut o influenţă negativă în procesul de formare a caracterului prințului moştenitor, 
Scena petrecută în gara Mogoşoaia, unde proaspătul rege al României venise să- 
şi ia rămas bun de la tatăl său, ex-regele Carol al Il-kea, izgonit din țară pentru 
nemernicia sa, vine în sprijinul supoziţiei de mai sus. “Pe când Carol se afla pe 
treptele trenului — relatează Paul D. Quinlan în Rege/e Playboy —, Mihai l-a implorat 
să-l ia cu el. «Nu mă lăsa aici, ia-mă cu tine», insista el. «Plângea ca un căţelandru», 
relata mai târziu Fabricius [Wilhelm Fabricius, ministrul plenipotenţiar al 
Germaniei la București, prezent la plecarea fostului rege în exil — n. n.]”. Un 
comportament degradant în ochii diplomatului german, ale cărui aprecieri se fac 
ecoul vederilor Fiihrer-ului, despre care doamna Fabricius îi confia prietenei sale 
Martha Bibescu că “nu poate să sufere regii, curțile, dinastiile” (remarcă 
consemnată de aceasta din urmă în memoriile sale, intitulate Jurnal politic: 1939- 


1941). 


PUNCTE CARDINALE 


refacerea familiei regale prin 


Mai 2006 Nr. 5/185 PAG. 5 


«monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.” 






De mai multă omenească 
înţelegere dă dovadă George 
Magherescu în comentariul său 
asupra atitudinii regelui Mihai în 
clipa despărțirii de tatăl său. 
“Regele Mihai își iubea tatăl și 
oricum Şi oricâte umilinţe i s-ar fi 
adus, nu putea ierta cu ușurință că 
1 se aruncase în spinare un tron, 
cînd el nu-l dorea, fiind şi 
nepregătit, și mai cu seamă în 
aceste vremuri. Cel ce i l-a 
aruncat, în ochii lui Mihai, nu era 
altul decât generalul Antonescu, 
care poate, după credinţa lui, 
uzurpase domnia tatălui”. 

În spiritul profundelor sale 
convingeri despre rolul monarhiei 
pentru propăşirea Neamului, cât şi 
despre importanța dinastiei ca 
factor unificator al Națiuni, una 
dintre primele măsuri luate de 
generalul Antonescu în calitatea sa 
de conducător al Statului a fost ta e , Să 


Prima zi de domnie a regelui Mihai 
(Antonescu este încadrat de doi 
dintre viitorii săi călăi: 
regele Mihai și colonelul Dămăceanu) 


rechemarea în țară a principesei 
Elena, mama regelui, aflată în exil 
în Italia. “Era o situație nedreaptă 
- scrie acelaşi George 
Magherescu, cronicarul anilor în care generalul Ion Antonescu a condus România 
—, care lovise în mod deosebit sensibilitatea românilor. Regina-mamă Elena trecea 
drept 0 victimă: ea era înşelată, părăsită de soț şi gonită de lângă fiul ei, care şi 
acesta avusese o copilărie nefericită, lipsit de dragostea caldă maternă. De la 
sine se impunea ca plecării lui Carol să-i urmeze întoarcerea reginei Elena, lucru 
pe care generalul Antonescu l-a şi realizat. Astfel, de îndată ce noul guvern veni 
la conducere, la 20 septembrie 1940, regina-mamă Elena îşi făcu reintrarea în 
Capitală, primită de populația Bucureştiului cu multă dragoste...” 

Pentru reglementarea situației create prin existența a două demnități 
suverane — Regele Mihai şi Conducătorul Statului —, generalul Antonescu a 
formulat, aşa cum relatează istoricul Andreas Hillgruber în Hi!/er, Regele Carol 
şi Mareşalul Antonescu, folosind informaţii furnizate de prințul Albrecht de 
Hohenzollern, următorul principiu de coexistență; “Regelui toate onorurile, mie 
însă toată puterea”. Ideală în principiu pentru o țară aflată într-o gravă criză 
politică, soluția generalului nu va fi respectată de nici una din părţi, A te bucura 
de “toate onorurile”, dar a fi total lipsit de putere — este vorba în primul rând de 
puterea politică — constituie un fals privilegiu pentru cei cărora li se aduc onorurile, 
în speță regele şi regina-mamă. Aceste două personaje, deținătoarele aurei regalității, 
nu vor accepta fără reacție postura ingrată pe care le-o re&zervasegeneralul 
Antonescu. La rândul său, Conducătorul Statului nu se va putea abține să nu 
intervină în problemele de protocol ale Casei Regale, când se considera îndreptățit 
să o facă. De aici până la inevitabilul conflict nu mai era decât un pas. Dar să 
urmărim evoluţia faptelor. 

“Primele neînțelegeri de natură personală — menționează acelaşi Andreas 
Hillgruber — apăruseră încă din anul 1942. Mihai şi mama sa, regina Elena, se 
simțeau puşi în umbrăși neluaţi în seamă de către Antonescu şi de către doamnele 
care căutau să se strecoare în primele rânduri, şi mai ales de către văduva lui 
Goga, Veturia, şi de către Maria, soția Conducătorului Statului român”. Mai 
explicit, cu privire la ciocnirea de orgolii între “primele doamne” ale țării din anii 
războiului, este George Magherescu: “Fricţiunile între rege şi mareşal se 
accentuează de îndată ce soția mareșalului începu să apară în public în calitate 
de preşedintă a Patronajului [instituţie de binefacere — n. n.], împărțind ajutoare 
săracilor. Regina Elena se simţi dintr-o dată frustrată. Relaţiile deveniră reci. 
Atmosfera de la sfârşitul anului 1942 era foarte favorabilă unei manifestări pentru 
a scăpa de tutela mareșalului şi de eclipsarea pe care o aducea reginei soția 
acestuia, Perspectiva de a sări pe o altă platformă se oferea promițătoare. Lângă 
regele tânăr, mocnit şi indecis, stătea vajnică sa mamă, ale cărei veleităţi erau 


departe de a fi satisfăcute”, (continuare în pag. 6) 























PAG. 6 Nr. 5/185 Mai 2006 


PUNCTE CARDINALE 


Z al uzoruied 





ȘAH LA REGE .. 


(urmare din pag. 5) 


Dacă în stadiul inițial conflictul dintre Conducătorul Statului şi Palat era 
motivat de frustrări personale şi orgolii nemenajate, încetul cu încetul neînțelegerile 
se vor agrava, degenerând, într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, 
într-o dispută politică. Angajată într-un război necruţător împotriva Rusiei 
bolşevice, națiunea avea o imperioasă nevoie de unitate pentru a se opune cu 
toate resursele sale morale şi materiale celei mai mari primedii care i-a amenințat 
ființa de-a lungul întregii sale istorii. 

“Primul motiv al unui diferend major — scrie Andreas Hillgruber, urmărind 
evoluția situației politice din România în anii celui de-al doilea război mondial — a 
fost un mesaj echivoc al regelui Mihai | cu ocazia Anului Nou, pe care i-l pregătise 
mareşalul Curţii, baronul Mocsony-Stârcea, citit la | ianuarie 1943. La protestul 
lui Killinger (Manfred Killinger, înlocuitorul lui Wilhelm Fabricius ca reprezentant 
al Germaniei în România — n. n.] împotriva conținutului acestui mesaj, mareșalul 
Antonescu a apelat la rațiunea de stat şi la disciplina naţională a tânărului monarh 
şi a cerut înlăturarea mareşalului Curţii, la care însă regele Mihai s-a opus. Reginei- 
mame Elena, care s-a plâns de cererea ultimativă de concediere, lon Antonescu 
i-a comunicat că pentru ea este pregătit oricând un tren special cu destinaţia 
Florența. Ruptura care s-a produs din acel moment între Rege şi Conducătorul 
Statului n-a mai putut fi depăşită în perioada ce a urmat; numai vice-preşedintele 
Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, a rămas într-o legătură permanentă 
atât cu monarhul, cât şi cu cercurile Curţii Regale”. 

Consecința imediată a conflictului ireductibil între Palat şi Conducătorul 
Statului a fost constituirea adversarilor mareşalului într-un grup organizat şi 
activ, care, sub pretextul restaurării prerogativelor cuvenite regelui Mihai, urmărea 
înlăturarea lui lon Antonescu de la conducerea țării şi totodată revizuirea politicii 
externe a României. În fapt era vorba de formarea unei noi camarile, care însă 
se deosebea esenţial de camarila din perioada regimului trecut. În timp ce membrii 
camarilei din anii domniei fostului rege Carol şi a amantei sale, Elena Lupescu, 
dispuneau doar de puterea şi privilegiile îngăduite de patronii lor, în camarila 
formată în jurul tronului regelui Mihai, puterea, întreaga putere, aparținea 

membrilor camarilei. Cu acceptul reginei-mame, “eminența cenuşie” a încă 
neîmplinitului ei fiu, regelui i se crea iluzia că el ar fi arhitectul care concepe 
planurile şi acţiuni unile puse la cale de complotiști împotriva mareşalului Antonescu 
Şi, nu în ultimul rînd, împotriva fii 
«Germania a pierdut războiul. Trebuie acum să ne concentrăm să nu-l 
pierdem pe al nostru”. Declaraţia îi aparține mareșalului lon Antonescu, după 
întrevederea cu Hitler din noiembrie 1942. Cât priveşte veridicitatea ei, iată ce 
scrie asiduul cercetător al surselor occidentale privind România în cel de-al doilea 
război mondial, Nicolae Baciu, în lucrarea sa Agonia României (Ed. lon Dumitru, 
Munchen, 1987). “Această declaraţie, făcută în trenul ce-l ducea din Germania 
spre Bucureşti, este autentificată de Penescu [Nicolae Penescu, ultimul secretar- 
general al Partidului Naţional-Ţărănesc, condamnat în procesul fruntașilor 
naţional-țărănişti în frunte cu Iuliu Maniu şi exilat în Occident după executarea 
pedepsei în temniţele comuniste — n. n.], cât şi de cercetătorul american Larry 
Watts în lucrarea sa În serviciul Mareşalului. Această convingere a dictat 
Mareşalului Antonescu o nouă politică destinată salvării intereselor românești. 
Se impunea ieşirea României din Axă și începerea negocierilor cu aliaţii în vederea 
ieşirii din război. Reţinem că, încă de la începutul anului 1943, mareșalul 
Antonescu, în mod curajos şi demn, a făcut cunoscute guvernului german — 
printr-un memoriu făcut de Mihai Antonescu şi înaintat lui Ribbentrop — intenţiile 
sale de a negocia cu aliaţii în interesul României şi chiar al Germaniei. În cadrul 
acestei politici, în primăvara lui 1943, au început negocierile de armistițiu de la 
Madrid, între guvernul român și ambasadorul Statelor Unite, Hayes. La Lisabona, 
ministrul României în Portugalia, Victor Cădere, lua contact cu ambasadorul 
Marii Britanii. Prin Vatican, prin reprezentanţii săi la Istanbul, Stockholm şi Helsinki, 
guvernul mareșalului Antonescu se străduia din răsputeri să găsească o soluție 
pentru a ieși din război cu garanţii pentru suveranitatea şi independenţa României. 
Opoziția română, adică luliu Maniu, șeful Partidului Naţional-Țărănesc, şi Dinu 
Brătianu, șeful Partidului Naţional Liberal, erau perfect de acord cu aceste 
tratative, informaţi cu regularitate şi consultați. Ceva mai mult, Antonescu a 
propus chiar să abandoneze puterea, dacă aliaţii ar prefera să negocieze cu opziția 
română și dacă ei pot obține condiţii mai bune pentru țară, Se lucra deci mână în 
mână cu guvernul și opoziţia”. Din păcate, consensul în vederea ieșirii din război 
a fost de scurtă durată. Teama ca un armistițiu real, cu arma în mână, să fie 
obținut de mareșalul Antonescu, și astfel acesta să se menţină la conducerea 
țării, i-a făcut pe “patrioţi” din clica din jurul regelui să acționeze pe cont propriu, 
sabotând iniţiativele guvernului, 

“Lângă rege — scrie George Magherescu -— se afla în permanenţă un 
grup de oameni tineri, unii apropiați vârstei sale, care nu mai puteau de nerăbdare 
să scuture jugul de fier al mareșalului şi să treacă puterea de partea regelui, adică 
a lor. Printre aceștia se aflau Mircea Ioaniţiu, fost coleg de şcoală, Alături de el 
Mihai primise pe Niculescu-Buzești și lon Mocsony-Stârcea, Niculescu-Buzești 
era şi membru al Partidului Naţiona-Țărănist, și secretar la Externe, Prin cl, 
regele avea legătură cu luliu Maniu și cu Ică (Mihai) Antonescu, al cărui subaltern 
era Niculescu-Bizeşti (...). La acest grup restrâns de civili se alăturase în 1943 
generalul C. Stănescu, numit de mareșal ca şef al Casei Militare a regelui Mihai, 
Lor li se va alătura şi generalul Aurel Aldea, acel general pe care mareșalul îl 
scosese din armată la venirea sa la putere, ca pe un element servil şi fără scrupule. 





Aceştia constituiseră grupul «celor cinci» de la Palat, care CE Are, SUR La 
lui 1943, grupul conspirativ de lângă regc, prezent din zi până noap a or, 
treptat-treptat, li se alătură şi alții, pe care îi vom vedea la mp, E1 au in pr 
asupra regelui, determinându-l să intervină în jocul politic al țării spre a o pregăti 


să treacă de partea aliaților”. 

Pentru a înțelege ușurința c 
mareșalului lon Antonescu, dar mai a 
este utilă o comparaţie cu un alt regim 
anume cel din Spania franchistă. Sp 


u care s-a înjghebat complotul împotriva 
les succesul pe care l-a avut acest complot, 
politic condus dictatorial, tot de un general, 
re deosebire de generalul Franco, a cărui 
guvernare s-a bucurat de sprijinul politic al tuturor grupărilor de dreapta, în 
frunte cu Falanga Spaniolă, ca şi de al Bisericii Catolice, generalul (00 
după dramaticul divorț de Mişcarea Legionară din ianuarie 1941, -> fost di 
lipsit de sprijin politic, principalele formațiuni politice ale timpului, Partidul Naţional- 
Liberal şi Partidul Naţional-Țărănesc, considerându-l ca pe un rău necesar, impus 
de conjunctura politică în care se găsea țara. Mai mult decât atât, în timp ce 
regimul franchist se baza pe personalități cu acelaşi crez politic, călite în anii de 
război civil împotriva comunismului, regimul antonescian, hpsit de sprijinul unui 
partid care să-i împărtășească fidel orientarea politică, a fost nevoit să folosească 
aparatul de stat moştenit de la vechiul regim. Cu excepția armatei, care îl era 
fidelă (dar nici aceasta în întregime, mulți generali cu grade ȘI funcții înalte, 
apropiaţi de fostul suveran, îi erau ostili şi căutau, pe toate căile, să-i submineze 
autoritatea), şi a unor personalități de o moralitate și un profesionalism exemplar, 
neînregimentate în vreun partid politic, aşa cum au fost de pildă Gh. Alexianu, 
lon Petrovici sau Mircea Vulcănescu, restul deţinătorilor de funcţii politice şi 
administrative erau de strânsură: fie membri, fie simpatizanți ai partidelor Naţional 
Liberal şi Naţional Țărănesc, partide care prin trecut şi doctrină erau adversare 
declarate ale oricărei forme de naționalism şi autoritarism. O carență gravă a 
regimului antonescian, care se va face simțită în domeniul politicii externe, când 
diplomaților români din capitalele țărilor neutre li se va cere să stabilească contacte 
şi să ducă tratative cu reprezentanții Statelor Unite şi Angliei pentru ieşirea României 
din război. 
În anul 1943, când opoziţia încă lucra mână în mână cu guvernul pentru 
“binele naţiunii”, luliu Maniu l-a determinat pe mareşalul Antonescu să-l numească 
pe Alexandru Cretzianu ambasador la Ankara, cu însărcinarea expresă de a iniția 
demersuri pe lângă aliați pentru ieșirea țării din război. În acelaşi context, 
Departamentul de Stat a fost informat că România doreşte să trimită un emisar 
pentru a negocia desprinderea României de Axă. În această nouă tentativă, tot la 
cererea lui Iuliu Maniu, mareşalul Antonescu i-a acordat prințului Barbu Știrbey 
un paşaport diplomatic pentru a începe tratative cu Statele Unite şi Marea Britanie 
la Londra. Planul a eşuat, astfel că tratativele au avut loc la Cairo, unde prințului 
i s-a alăturat, din partea țărăniştilor, Constantin Vişoianu. Din nefericire, atât 
misiunea lui Alexandru Cretzianu la Ankara (septembrie 1943 — martie 1944), 
cât şi cea a lui Barbu Știrbey şi Constantin Viişoianu la Cairo au eşuat. România 
dorea să capituleze numai în faţa anglo-americanilor, în timp ce aceştia cereau o 
capitulare necondiționată, incluzându-i în actul capitulării şi pe ruşi. Explicaţia 
acestui eşec nu este un secret. La Conferinţa miniştrilor de Externe de la Moscova, 
din noiembrie 1943, şi apoi la Conferinţa de la Teheran, o lună mai târziu. Stalin, 
Roosevelt şi Churchill pecetluiseră deja soarta Europei orientale. Abandonaţi de 
aliați, românii se găseau singuri în fața amenințării colosului bolşevic. Armata 
Roşie se apropia amenințător de hotarele României, impunând guvernului de la 
Bucureşti să ia urgent o hotărâre. 
| La mijlocul anului 1944, când devenise limpede că România se găsea pe 
“marginea prăpastiei”, Pamfil Şeicaru, directorul cotidianului Curentul, publică 
editorialul intitulat “Rechizitoriul marilor ipocrizii”, în care citează pasaje din 
discursul lui Edwin Juhol Linkomies, preşedintele Consiliului de Miniştri al 
Finlandei, o țară aflată in acele momente într-o situaţie la fel de disperată ca şi 
România, Este o încercare gravă de a atrage atenția tuturor celor care unelteau, 
în dauna intereselor naționale, pentru a-l înlătura pe Mareşalul Antonescu, dar nu 
Spre. MOIE OARA, Și pentru a pune mâna, indiferent de preţ, pe putere, împinşi 
i FA orgolii și interese meschine, ca şi de slugărnicie față de aliați. 
rupt taţi d ibn & pula (A ÎI londez SD MPȚA|eDLor săi - ris 
momentul decisiv al luptei sale pentru adie e Bo LON Rostru.șe pilă în 
țara, întregul nostru popor liber și inde ii N o Ra ARME jă, pejăpărăm 
viața noastră familială şi valorile s alei i A AI iul Areapie SA Ă apărăm 
să apărăm tot ceca ce face ie Ab de tă st A Ask Aeapali nostri, Drpbuie 
avem decât o singură alternativă: capitulare * AFA an preceda 7 bate 
i Mei dig PDM i ȘAplie Sa | piei acest cuvânt nu ca pe o 
După capitulare ni s-ar dicta o pace care în Msi ice REpițulazea F (pjangieă, 
cele mai elementare drepturi ale po lui AL IRM, ar ine 907RA nisi de 
oporului finlandez, O asemenea capitulare ne- 
ar lăsa fără apărare, la discreția inamicului. Într-o clipă am pierde tot ceea ce 
poporul nostru a clădit în curs de secole. Din anumite părți s-a susținut că s-ar 
putea obţine noi condiţii de pace, mai avantajoase, în cazul când oameni noi ar fi 
aduşi la conducerea țării, Și această presupunere este neîntemeiată. Dacă se ştie 
acest lucru, nu mai poate exista nici un fel de alegere, Ca bărbaţi liberă i ca fa IC 
libere trebuie să luptăm, trebuie să luptăm pentru prezentul şi Cita nu ȘI 
, poporului 
nostru, atât timp cât vom avea forţe suficiente”. “Parcă citim o pagină din Tit 
Liviu, evocând cele mai patetice momente din istoria Romei” — îşi ie ari A 
român editorialul scris în momente dramatice, când Armata țării lu ideii 
: : i â i pta eroic pe 
frontul Moldovei, străduindu-se din răsputeri să stăvilească puhoiul bolsevi 
oferind astfel guvernului legitim al României, cel condus de pică ai de aa 
condiţiile încheierii unui armistițiu onorabil, cu Oştirea țării intactă, cu ostaşul 


Ci 











PUNCTE CARDINALE 


român cu arma în mână, nu o ruşinoasă capitulare 
necondiționată. Dar nu tot la fel se gândea în tabăra 
complotiştilor grupați în jurul regelui. Și nu numai atât 
Nucleului de complotiști li s-a alăturat un număr dureros 
de mare de generali și ofițeri superiori din țară şi de pe 
front, care — să nu uităm — în septembrie 1940 depuseseră 
jurământ de credință Conducătorului Statului. 

Cum însă nici convorbirile pentru ieşirea din 
război, purtate direct de Fred Nanu, ministrul României 
la Stockholm, cu Alexandra Kollontai, reprezentanta 
Uniunii Sovietice în capitala Suediei, nu s-au dovedit mai 
productive decât negocierile de la Ankara şi Cairo, 
conspiratorii de la Palat, în strânsă legătură cu agenții 
sovietici aflați în țară, au trecut de la faza intenţiilor la 
faza acțiunii. “În timp ce E. Bodnăraş [fost ofițer român, 
dezertor în URSS şi revenit în țară ca principal agent 
sovietic în România — n. n.] — scrie Florin Constantiniu 
în O istorie sinceră a poporului român — dirija din umbră, 
potrivit directivelor sovietice, activitatea PCR, L. 
Pătrăşcanu — fața umană a comunismului în România — 
purta negocieri cu reprezentanții regelui şi cu liderii 
partidelor politice. Graba lor de a acţiona pentru 
răsturnarea regimului, dar, mai ales, a forţei aflate la spate 
— URSS — au făcut ca în unele împrejurări cei doi 
reprezentanți ai PCR să se bucure de o întâietate în totală 
disproporție cu însemnătatea partidului pe eşicherul 
politic românesc. Astfel, la prima consfătuire privind 
pregătirea loviturii de stat, desfăşurată în prezența regelui 
şi cu participarea generalilor C. Sănătescu, Gh. Mihail, 
C. Vasiliu-Răşcanu şi A. Aldea, precum şi cu cei doi apropiaţi sfătuitori ai 
suveranului, |. Mocsony-Stârcea şi Gr. Niculescu-Buzeşti, singurii reprezentanți 
ai unui partid politic au fost Pătrăşcanu şi Bodnăraş”. 

Concomitent cu acțiunea militară şi coordonată de Palat, are loc o acțiune 
politică al cărei protagonist a fost Iuliu Maniu: „La 20 iunie — continuă Florin 
Constantiniu — s-a constituit Blocul Naţional-Democratic, expresie a conlucrăni 
PNȚ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării regimului antonescian și a 
desprinderii României de Germania. Maniu considera că acordul său cu Brătianu 
reprezintă «principala forță politică, iar celelalte forțe democratice de stânga 
trebuie să se alăture acestei forțe». Pentru liderul național-țărănist, înțelegerea 
cu PCR era un fel de tratament homeopatic destinat să ferească societatea 
românească de comunizare”. 

Şi tot Florin Constantiniu relatează un fapt demn de reținut, care explică 
intr-o bună măsură reuşita loviturii de stat puse la cale de conspiratorii patronați 
de regele Mihai. “Informat despre activitatea forțelor de opoziție prin rapoartele 
SSI, mareșalul nu a luat nici o măsură pentru a pune capăt pregătirilor de 
îndepărtare a sa de la cârma statului, sau măcar pentru a le restrânge. Antonescu 
cra convins că puterea sa nu este primejduită, întrucât armata și poporul îl 
urmează cu fidelitate («pot să-mi pun capul între picioarele generalilor mei», 
avea el să spună comandantului Grupului de Armate «Ucraina de Sud», Hans 
Friessner, cu numai două zile înainte de a fi arestat), Inţelepțit de experienţa 
italiană [arestarea şi demiterea lui Mussolini, la 25 iulie 1943, de către regele 
Victor Emanuel III — n. n.], Hitler i-a spus lui Antonescu, la despărțirea lor din 5- 
6 august: «Să nu vă duceţi la Palatul Regal». Au fost ultimele cuvinte ale Fihrer- 
ului adresate mareșalului; Hitler nu uita că Mussolini fusese arestat îndată ce 
ieșise de la audiența avută la rege”. Un sfat de care, din păcate, Antonescu n-a 
ținut seama! 

În dimineaţa zilei de 20 August 1944, după o puternică pregătire de 
artilerie, forțele sovietice din Fronturile 2 şi 3 ucrainiene dezlănțuie o masivă 
ofensivă pe frontul Moldovei. Ofensiva sovietică a precipitat, așa cum era firesc 
să se întâmple, luarea unor hotărâri politice majore pentru viitorul țării. “La 20 
August, începând cu marea ofensivă de pe frontul românesc — relatează generalul 
Platon Chirnoagă în capitolul intitulat “23 August 1944” din /storia politică şi 
militară a războiului României contra Rusiei sovietice, lucrare exemplar de 
obiectivă, neafectată nici de subiectivismul memoriilor datorate participanților la 
evenimente, nici de spiritul partizan al majorităţii istoricilor care au abordat această 
temă —, regele cu Iuliu Maniu și ceilalți şefi ai opoziţiei, împreună cu generalii 
care făceau parte din complotul împotriva mareșalului, au luat toate măsurile 
pentru anunțarea ieșirii României din alianţa cu Germania pentru 26 August (...). 
Cum la 20 August nu se putea şti dacă ofensiva rusă va reuși să rupă frontul 
germano-român, în aşa fel încât să oblige apărarea la o retragere adâncă, Maniu 
s-a adresat aliaților occidentali să trimită la București trupe ca să-l poată înlătura 
pe Antonescu. Una din condiţiile puse de cege şi de blocul opoziționist — ofensiva 
puternică rusă — era realizată, Prin această ofensivă, toate forțele luptătoare ale 
națiunii fiind angajate în bătălie, la București rămânea câmpul liber pentru 
răsturnarea mareșalului cu ajutorul forțelor occidentale aeropurtate”. Așadar, în 
timp ce ruşii îi toacă pe frontul Moldovei pe ostaţii români care apără țara, “noi” 
îi aşteptăm la București pe americanii aeropurtaţi, care vin să-l răstoarne pe 
mareşal şi să ne dea „nouă” puterea politică! 

În urma evoluţiei situaţiei de pe câmpul de luptă şi discuţiilor purtate cu 
fruntașii național-țărănişti Iuliu Maniu și lon Mihalache, precum și cu Gh. Brătianu, 
pe 22 august, mareșalul lon Antonescu ia hotărârea să încheie armistițiu cu 
Uniunea Sovietică. “Dar acest armistițiu — precizează în continuare Platon 
Chirnoagă — era în funcţie de menținerea condiţiilor deja acceptate de Rusia și 

care erau: 1) guvernul român acordă armatei germane un termen de 15 zile 


Mai 2006 Nr. 5/185 PAG. 7 








Regele Mihai avansându-l pe Generalul Antonescu la gradul de Mareșal 


pentru părăsirea României; 2) valoarea despăgubirilor de război să fie fixată în 
raport de greutăţile financiare ale României şi de situația ei economică; 3) să se 
respecte o zonă liberă, în care guvernul român să funcționeze nestânjenit de 
trupe străine. 

Pe de altă parte, mareşalul hotărâse, de acord cu comandantul forțelor 
germano-române din România, să opună o nouă rezistență pe linia Carpaţii 
Moldovei, poziţia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, Dunărea până la mare. 
Aşadar, luase măsuri pentru continuarea războiului şi opnrea inamicului pe teatrul 
românesc de operaţii, în cazul că Rusia n-ar mai fi fost dispusă să trateze armistițiul 
pe baza condițiilor deja cunoscute. 

Cu tot succesul de pe front al armatelor ruse, o oprire şi o întârziere de 
câteva luni pe această nouă linie — pe care ruşii o prevedeau — nu ar fi convenit 
guvernului de la Moscova, care era grăbit să treacă Carpaţii înainte de venirea 
iernii, De aceea Antonescu se putea aştepta ca ruşii să accepte să semneze un 
arnustițiu convenabil pentru Româma”. 

Aşadar, un armistițiu negociat, cu armata română intactă, capabilă să se 
opună în continuare agresiunii sovietice în cazul în care negocierile ar fi eşuat. 
Pentru realizarea acestui plan, “Mihai Antonescu a trimis un curier la Stockholm. 
Acesta ducea ministrului Nanu un document prin care 1 se dădea sarcina de a se 
întâlni cu ambasadoarea Kollontai, și dacă Moscova menținea condiţiile admise 
la 29 Mai şi 2 lunie, să se aleagă locul şi data începerii negocierilor”. O soluție 
nedorită însă de rege şi de grupul de conspiratori din jurul său, pe care nu 
viitorul României îi interesa, ci înlăturarea mareşalului de la conducerea ţării şi 
preluarea puterii politice în beneficiul lor şi a “aliaților”, ale căror interese, în 
vederile lor, erau priontare față de interesele naționale. 

“In noaptea de 22-23 august 1944 — aflăm din documentatul studiu ... Și 
a fost 23 August, semnat de istoricii Gh. Buzatu şi Stela Cheptea, cuprins în 
culegerea de “Contribuţii, Mărturii şi Documente” intitulată Mareșalul Antonescu 
la judecata istoriei —, la Palatul Regal din Bucureşti, complotiştii se reunesc 
pentru ultima dată, înaintea trecerii la «acțiune» (...) Decizia finală privind 
înfăptuirea loviturii de stat la 26 august fiind luată, loan de Mocsony-Stârcea s- 
a ocupat de informarea Aliaților. Printr-un canal ultrasecret (secţia Cifru a 
Ministerului Afacerilor Străine al României — Al. Cretzianu la Istanbul — Cairo), 
aliații luaseră cunoştinţă că la 26 august 1944 «evenimente decisive» vor avea 
loc în România, fiind invitați să bombardeze în ziua respectivă poziţiile germane 
din preama Bucureștilor (...). Fără a intra în detalii, vom reaminti totuşi că, în 
dimineaţa zilei de 23 august 1944, complotiştii au luat cunoştinţă de hotărârea lui 
Antonescu, ca după terminarea sedinţei Consiliului de Miniştri de la Snagov, ori 
a doua zi, să se deplaseze pe front. Plecarea mareșalului din Capitală făcea 
inoperantă aplicarea variantei optime a planului de acțiune stabilit deja — chemarea 
şi arestarea lui lon Antonescu la Palatul Regal din Bucureşti. 7ot în prima parte 
a zilei de 23 august, istoricul Gh. Brătianu, mandatar al opoziției, s-a prezentat 
la Snagov şi, într-o scurtă pauză a şedinţei guvernului, s-a înțeles cu cei doi 
Antoneşti în privința conducerii de către ei a tratativelor pentru semnarea 
armistițiului cu Naţiunile Unite, Mai mult decât atât, cei doi Antoneşti avură 
inițiativa să solicite Regelui Mihai audiențe separate la Palat pentru după-amiaza 
respectivă. Prilejul ce s-a ivit, combinat cu temerea că, plecând pe front, mareşalul 
se sustrăgea arestării în incinta Palatului Regal din Bucureşti, i-a determinat pe 
complotiști să decidă pe dată trecerea neintârziată la acțiune”. Prin urmare, “în 
timp ce mareşalul pregătea astfel terenul pentru salvarea României — constată cu 
amărăciune generalul Platon Chirnoagă —, căutând calea unui armistițiu prin 
care ni s-ar fi respectat independența, regele Mihai, informat că a doua zi, 23 
august, mareşalul intenționa să plece pe front, a decis să dea lovitura de stat 
chiar în ziua de 23 august”. 

(Va urma) 











ga 


PAG. 8 Nr. 5/185 Mai 2006 


PUNCTE CARDINALE 





TEODOR 

M. POPESCU 
ȘI CAZUL 
WINNITZA 


In dosarul penal al profesorului Teodor M. Popescu există un manuscris 
[1], cu un exemplar dactilografiat [2], despre un caz prea puţin cunoscut, şi 
anume masacrul de la Winnitza (vestul Ucrainei), săvârşit de poliția politică 
sovietică. Prezenţa acestor documente se explică prin faptul că au fost ridicate 
la percheziţia făcută de Securitate, imediat după arestarea profesorului [3], mai 
(ârziu având să constituie parte a materialului probatoriu înaintat la procesul 
care i s-a intentat [4]. 

După săpăturile din pădurea de la Katyn, administraţia germană a Ucrainei 
a descoperit alte gropi comune, însă de data aceasta în oraşul Winnitza, localitate 
cu 92.900 de locuitori înainte de al doilea război mondial, reşedinţă a regiunii 
cu acelaşi nume. Această localitate este la aproximativ 250 km distanţă de Kiev 
şi 200 km de râul Nistru, la punctul Moghilev. Regiunea Winnitza se învecinează 
la sud cu Basarabia (R.S.S. Moldovenească în timpul regimului sovietic), la 
sud-est cu regiunea Odessa, la nord-est cu regiunea Kiev, la nord cu regiunea 
Jitomir, iar la vest cu regiunea Cameniţa-Podolia [5]. 

Imediat după cucerirea zonei de către trupele germane, au fost semnalate 
posibilele locuri ale gropilor comune, Însă abia la 24 mai 1943 au început 
cercetările. Încă de la început, germanii au chemat martori din mai multe state 
satelite Germaniei [6], cu această ocazie instituindu-se o comisie internațională 
spre a cerceta cazul [7], ca şi pe acela de la Katyn [8]. Astfel ajungem la legătura 
profesorului T. M. Popescu cu acest caz. Din partea României, pe lângă dr. 
Alexandru Birkle [9], care participa în cadrul comisiei la cercetări, în zilele de 
16-17 iulie 1943 la Winnilza, prin Berlin, a fost prezentă şi o delegaţie formată 
din IPS Visarion Puiu (şeful Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria), 
Nichifor Crainic (ministru însărcinat cu Propaganda Naţională), Teodor M. 
Popescu (decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti) şi lacob Lazăr (profesor 
la aceeaşi facultate), alături de alte delegaţii bisericeşti (bulgară, suedeză, 

finlandeză, greacă) [10]. De altfel, delegaţia română fusese solicitată de Legația 
germană din Bucureşti şi trimisă de Patriarhia Română, cu autorizaţia 
mareşalului lon Antonescu [11]. 

S-au descoperit trei puncte principale cu gropi comune: 1) „ Livada” sau 

grădina cu pomi din cartierul Dolinki, la 1,2 km spre apus de centrul oraşului, 


|, Arhivele Ministerului de Justiţie, Direcţia Instanţelor Militare (A.M.J.), fond penal, 
dos, 39.238, vol. [, f. 37-49. 

2, Ibidem, f. 50-54. 

3, Vezi „Procesul verbal de percheziţie” din data de 5 martie 19509 în A.M.J., dosar 
39238, f. 5-6,,, Cinci file bătute la maşină şi 13 file caiet, ambele intitulate « Morţii de 
la Winnitza» cu câracter antisovietic”, 

4. Vezi „Concluzii de învinuire” alcătuite de ofiţerul de anchetă Teodoru lon din 9 mai 
1959 (ibidem, f. 65), „Ordonanţa de învinuire” din 25 martie 1959 (ibidem, f. 17), 
„Ordonanţa privind ataşarea probelor materiale la dosarul de anchetă penală” din 27 
aprilie 1959, unde acest material este primul în lista probelor (ibidem, f. 36), „Sentința 
nr. 118” din2 iunie 1959 (ibidem, f, 135-137) şi la respingerea recursului „Decizia nr. 374 
din 13 iulie 1959” (ibidem, f. 167-169), 

5, *** Boneuaa caaemekan 3niţuxnonedua, Vol, 8, <Mockaa,l951>, pp. 94-95, 98, 

6, Cu excepţia celor din Suedia (țară neutră), cf, Evenimentul Zilei, an V, nr. 1502, 20 
iulie 1943, 

7, Șeful comisiei medico-legale era Dr. Schrăder din Germania, ajutat de medici legişti 
de la Gand, Sofia, Helsinki, Paris, Milano, Zagreb, Amsterdam, Stockholm, Bratislava 
şi Budapesta. 

8. La patru zile după descoperirea gropilor comune de la Katyn, guvernul polonez din 
exil, aflat la Londra, a cerut o anchetă la Crucea Roșie. Ancheta internaţională era 
necesară dat fiind faptul că oficialităţile sovietice lansaseră prin agenţia T.A.S.S. 
informaţia potrivit căreia uciderea polonezilor ar fi fost opera germanilor (A, Fontaine, 
Istoria războiului rece, vol, |, ed. îngr. de G, G, Potra și D, Răzdolescu, Ed, Militară, 
[f.a.], pp. 239-240), După recucerirea Smolenskului, în toamna lui 1943 ruşii au deschis 
o anchetă, însă Al. Werth, care participa din partea ziarului Sunday Times, în ciuda 
faptului că avea simpatii pentru cauza sovietică, a rămas sceptic fațh de versiunea 
oficială moscovită (ibidem, p. 241); în anul 1988 sovieticii au recunoscut că ei au fost 
făptașii. 

9, Vei Curentul, an XVI, nr. 5539, 20 iulie 1943; Memoria. Revista gândirii arestate, 
nr. 3. pp. 69-77, unde însă se vorbeşte de prezenţa acestuia numai la Katyn, 

10. “Masacrul bolşevic... .p. 438, , 

(1. Vezi adresa nr. 773, din 9 iulie 1943, trimisă de Patriarhul Nicodim câtre I.P.S. Visarion 
Puiu. în care se spune, confonn adresei nr. 6566 din 8 iulie 1943 a Legaţiei germane, că 
„S-att descoperit urmele unor noi mari crime bolşevice ” Şi ca atare să fie prezentă o 
delegaţie reprezentativă a B.O.R.. aleşi fiind profesorii teologi sus-menţionaţi, trimişi 
la Winnitza. via Berlin. intre 12-20 iulie 1943. La intoarcere să se scrie o dare de seamă 


Cultural” şi 3) cimitirul ortodox — toate trei în lungul 
| aua care duce de la Winniiza la Litin [12] j 
Punctul cel mai important — grădina cu pomi — avea 810p sr op zi ia a 
de un hectar, puțin retrasă de la şosea, şi nu avea locuințe A ji ! E i AT 
Aici s-au descoperit 38 gropi comune, săpate pe tei laturi ea A, 
, . de cadavre, câteva chiar 200. Gropile 
grădinii, cele mai multe conţinând 100 130 ada 3 
lesă - | > 3- adânci de aproximativ 3 m. Până la 16 
obişriuite erau largi şi lungi de 3-3 m şi < ep, inale [13] 
iulie au fost deshumate 1206 cadavre, din care 8 7 au şi fe, exam L ZA 

În celelalte două puncte, parcul popular şi cimitirul Orlodox, S-au găsi pr 
respectiv 40 gropi comune, peste care au fost instalate vagi Ț a spaţii, e 
joacă —, iar peste altele s-a aşezat nisip sau fost plantați salcâmi. În GARI 
gropile au fost mai mici, pentru a nu răda dimensiunile celor noi faţă e cele 
obişnuite. Din primele constatări germanii au estimat un număr de aproximativ 
10.000 de cadaver [14]. fi 

Prin cercetarea cadavrelor descoperite s-a ajuns la concluzia că moartea 
tuturor victimelor provine din împuşcături de revolver, în ceafă, de la mică 
distanță. Mulţi au primit un singur glonț, alții având mai multe, de calibru 5,6 
mm, în cap, iar unii prezentând mai multe răni provocate de forțe brutale [1 SI. 

Toate cadavrele au fost găsite cu mâinile strâns legate la spate cu sfoară, 
iar în gura şi esofagul unora a fost găsit pământ, ceea ce dovedeşte că aceştia 
din urmă nu muriseră până în momentul îngropării şi astfel au înghițit pământ 
în groapă. S-au găsit şi trei femei goale şi nelegate [16]. 

Identificarea celor deshumaţi nu a fost atât de uşoară, aceasta făcându-se 
cu ajutorul hainelor şi lucrurilor găsite asupra lor şi expuse într-o clădire din 
oraş spre a fi recunoscute de rude sau cunoscuți. S-au găsi! şi foarte multe gropi 
umplute cu cămăşi, sumane, pantaloni, rochii şi încălțăminte [17]. După 
cercetarea medico-legală şi eventuala identificare a morților, aceştia au fost 
înhumați creştineşte, în gropi lungi de 20-30 m, aşezaţi în rând, peste care s-a 
turnat var. Chiar profesorul Popescu împreună cu ceilalți membrii ai delegaţiei 
române au asistat, în data de 16 iulie 1943, la o astfel de slujbă, făcută de doi 
episcopi ai Bisericii Ortodoxe din Ucraina [18], un protopop şi 30 preoți, alături 
de mulțimea îndurerată şi autorităţile germane de ocupație [19]. 

Dintre cei identificaţi, cei mai mulți erau ucraineni, câțiva evrei, dar şi 
moldoveni, majoritatea înaintați în vârstă [20]. Aceştia erau oameni simpli, 
lucrători, țărani cei mai mulți [21]. 

Insuşi profesorul T. M. Popescu, prezent la Winnitza, a făcut cercetări 
pentru a vedea de cine şi de ce au fost masacrați aceşti oameni. Astfel, sesizând 
metodele poliției comuniste [22], de care avea să aibă parte mai târziu, acesta 
constata mulțimea obiectelor găsite asupra victimelor: acte, copii de pe procese 
verbale de percheziţie (scrise cu creionul), scrisori, albume, cărţi, fotografii, 


2) Parcul Popular zis şi , 
aceleiaşi străzi (Pidlissny), pe şose 


cărți de rugăciune, Biblii, cruci, iconiţe, metanii, bucăţi de odăjdii, multe obiecte 


sfinte [23]. Ca atare, profesorul era de părere că o vină imputată victimelor ar 
(continuare în pag. 10) 


Adrian Nicolae PETCU 





ee ee Naţionale Istorice Centrale, fond Visarion Puiu, dosar nr. 13/1942- 
12. Ibidem; cf. Curentul, an XVI, nr. 5541, din 22 iulie 1943 („Proces verbal încheiat cu 
ocazia cercetărilor întreprinse la mormintele comune ale populaţiei ucrainene din ținutul 


oraşului Viniţa”); acelaşi act publicat şi în Evenimentul Zilei 3 
22 iulie 1943, ul Zilei, ed. a II-a, an V, nr. 1504, 


13, Ibidem. 

14. "Masacrul bolşevic...”, p. 439; Curentul, nr. 5539, 20 iulie 1943 
15, /bidem. 
16. “Masacrul bolşevic...”, p.439; Curentul, an XVI, nr. 5539.20 iulie 1943; Eveni | 
Zilei, an V, nr. 1502, 20 iulie 1943 (în mare parte au fost îngropaţi de vii Di În sia 
mod au fost ucişi şi ofițerii polonezi găsiţi la Katyn (Memoria, nr. 3, pp. 65-67). 
Corespondentul ziarului Curentul la Winnitza, Aurel Popovici, spunea: Ceea ce 
Ice 18 sunt nici schelete — mai degrabă o masă diformă de oase şi de carne, care 
prin diferite semne caracteristice denunţă că a i 
PV 550 ea parțin unor oameni" (Curentul, an 


17. “Masacrul bolşevic...”, p, 440; Curentul, an XVI, nr. 55 iuli 

18, Pe teritoriul Ucrainei existau două biserici ortodoxe: time geci de 
Mitropolitul Alexei, fost episcop de Volinia (ucis la 7 mai 1943 — se pare — de autocefalişti 
şi urmat de un locțiitor până la revenirea sovieticilor) şi una ,, autocefalistă ” toiduLa 
de naţionalistul Policarp, care funcționau cu acordul autorităților germane de ocupaţie 
(cf. N. Grosu, “Veşti din Ucraina”, Transnistria Creştină. Revista Misiunii Ortodoxe 
Române în Transnistria, an |, nr. 3-4, 1942, p. 79). La înhumările de la Winnitza au 


participat astfel Mitropolitul de Kiev, Policarp, dar și Par 
Evloghie Marcovski. 'p, dar şi cel canonic de Winnitza, P.S. 


19, “Masacrul bolşevic,..”, p. 440; alt caz de î 
5545, 20 iulie 1943, când au fost prohodite 260 
20. Cu vârste între 40-50 de ani, De remarcat este cazul Alexandra Mişenc încă 
originară din Chişinău, care şi-a avut soțul înrolat în armata lui Denikin pui 
1919, s-au stabilit la Winnitza, unde soțul mereu era prigonit de poliția To ir ță 
pentru participarea în armata lui Denikin şi pentru spionaj în favoa ALUN 
(acuzaţii nedovedite), apoi învinuit pentru faptul că a fost polcovni rea României 
barbă! Intrebată de câte ori a fost arestat soţul, aceasta a răspuns: a întrucât purta 
1924, în 1927, în 1932 şi în iunie 1937. Când a fost arestat ultima d E: ap ip 
mort. Dacă mergea pe stradă, dacă era la lucru sau stătea pi “ei cra aproape 
să fie dus la N.A YD". La Winnitza i s-au găsit doar hainele recunos A A dei 
Mişenco, nu și trupul neînsufleţit (Curentul, nr. 5544 25 iulie 1043) € & Aleșandra 
21, Curentul, an XVI, nr, 5539, 20 iulie 1943. . 3). 
22. „0 dată cu morții de la Wimnitză s-u dos 
bolşevică " (” Masacrul bolşevic...” p. 440) 
23. /biclem. p.A4l. 


nhumări vezi în Curentul, an XVI, nr. 
de persoane, 


cOPperit cum arest şi ucidea poliţia 





SN N N N 0 CN 


PUNCTE CARDINALE 


Mai 2006 Nr. 5/185 PAG. 9 





leodor M. Popescu u 


MORȚII DE LA WINNIIZA 


= 


A | IL) 
Da e 1 





Am văzut morţii de la Winnitza. Cine a avut acest trist privilegiu nu va uita niciodată 
spectacolul îngrozitor al miilor de cadavre desfigurate şi descompuse, unele scoase la lumina 
zilei, cele mai multe zăcând încă în gropile în care teroarea roșie le-a aruncat unele peste 
altele noaptea și le-a socotit astfel ascunse lumii și adevărului pentru totdeauna. 

Sunt trei luni de când administrația germană a Ucrainei de Vest desgroapă şi cercetează 
medico-legal trupurilor nefericitelor victime, făcându-le dreptate şi cinste în singurul chip în 
care | se poate face, până la victoria asupra bolşevismului; stabilind cauza morții, identificându- 
le în parte, arătând nevinovăția lor, înmormântându-le apoi omenește şi creştineşte, în prezența 
populației îndurerate [şi a vizitatorilor străini] (2). 

Ca în toată Europa anticomunistă, ziarele au povestit şi la noi ororile descoperite în 
oraşul, celebru acum, aşezat nu departe de granița nordică a Transnistriei. Acte, date şi foto- 
grafii au documentat şi ilustrat masacrul şi au învederat proporțiile şi cruzimea lui. Descopenit 
după cel de la Katyn, imensul mormânt al ofiţerimii polone, care a înfiorat şi a instruit poate 
până şi pe aliați şi pe alți prieteni de interes şi de ocazie ai comunismului, cel de la Winnitza 
este pentru noi îndeosebi de înfricoşat şi edificator prin imediata apropiere de pământul 
românesc, prin unele oase moldovene găsite acolo şi prin ceea ce dovedeşte că s-a întâmplat, 
fără îndoială, cu cei mai mulți, dacă nu cu toți Românii ridicați sub stăpânirea comunistă de 


“ Ja casele lor: Siberia sau lagărul acestora trebuie să fie asemenea gropi comune, aflate unde- 


va, în ţara tuturor nelegiuirilor, probabil, ca și Winnitza, mult mai aproape de noi decât Uralii. 

Crimele de la Winnitza ingrozesc prin toate elementele și condițiunile lor. Arestaţi prin 
surprindere, în miez de noapte, sub învinuirea pe cât de banală şi de falsă, pe atât de 
indiscutabilă şi de periculoasă, de a fi „„ duşmani ai poporului ", ținuți câtva timp la inchisoarea 
poliţiei (N.K,V.D.), unde nimeni din afară nu-i mai putea vedea ŞI ajuta, dispăruți apoi fără 
urmă, sub pretextul stereotip al unei condamnări de zece ani intr-un lagăr nordic sau în 
Siberia, fără dreptul de a trimite şi de a primi scrisori — Oameni pâşnici ŞI nevinovaţi erau de 
fapt executați câinește noaptea, în curtea închisorii, prin împușcare în ceafă, cu mâinile 
Jegate la spate, în sgomotul motoarelor de autocamioane, în care erau apoi incărcaţi cu sutele 
şi duşi la locul îngropării, unde erau aruncaţi cu tot ce aveau asupra lor sau le aparținea, 
îngropați [probabil] (3) cu groparii înşişi într-o grădină cu pomi roditor, închisă, în funestul 
scop, cu gard înalt de trei metri și păzită cu străşnicie, în „parcul cultural” al oraşului, în 
cimitirul ortodox, poate şi în alte locuri, necunoscute până acum, În aceste locuri pângărite 
astfel nu-i era îngăduit nimănui să intre sau să privească atunci, nici să construiască vreodată. 

Pentru ca monstruozitatea filantropiei bolşevice să fie desăvârşită, după gustul iudaic 
al călăilor, şefi în N.K.V.D.,, se făceau — uneori de formă - percheziţii la domiciliul arestaților, 
se ridicau diferite obiecte, ce trebuiau să servească la acuzarea lor, se învoiau familiilor, ba 
erau chiar sfătuite, să aducă la închisoare rufe şi haine pentru cale lungă, se răspundea la 
cereri adresate la Kiev sau la Moscova, unele chiar lui Stalin sau lui Kalinin, că arestaţii au 
fost condamnaţi în adevăr la închisoare într-un lagăr din nord sau în Siberia și se amăgeau 
astfel familiile nenorocite cu iluzia deşartă că după zece ani vor putea să vadă pe cei osândiți 
venind acasă, | ua 7% 

Făcând cercetări, după unele indicaţiuni date de localnici, autoritățile germane au 
descoperit locurile „închisorii de zece ani” a celor arestaţi Şi dau de atunci zilnic pe faţă 
ororile acoperite de fiarele poliţiei comuniste cu pământul Şi cu iarba frumoasei grădini de 
pomi, cu nisip pentru jocuri de copii și cu barăci pentru distracţia tineretului sovietic în parcul 
popular cultural, sau cu copăcei sădiți deasupra gropilor pline de cadavrele „duşmanilor 
poporului”, care erau poate părinţii sau fraţii celor ce se „cultivau "în parc. Câte precauţiuni, 
atâtea profanări, câte execuţii, atâtea crime odioase, câte arestări, atâtea hedreptăţi strigătoare 
la cer, Dar asta este raţiunea și asta metoda regimului comunist: de a face să dispară, oricum 
şi oriunde, fără martori și fără urme, oricine este într-o țară de revoluționari, un om la locul 
său, paşnic și nepolitic, având doar vina de a nu se fi entuziasmat destul pentru idealul și 


pentru binefacerile bolșevismului, 


Învăţămintele ce se trag din cruzimea și din perversitatea acestor procedee teroriste 
sunt evidente și de mare actualitate, Cu prețul libertăţii şi al vieţii celor zece-cincisprezece 
mii de nefericiţi ucişi la Winnitza, ca și al milioanelor de uciși în general în Republica 
Sovietelor, se ilustrează un program social şi politic, se anticipează metodele și rezultatele 
revoluţiei proletare mondiale, se aplică principiile unei lumi noi, mai bune, mai drepte, mai 
luminate și mai fericite decât cea de până acum... | 

Ne întrebăm însă nedumeriţi şi îngrijoraţi: de ce atâtea orori inutile, la un program 
social-cultural atât de lăudat? De ce atâta teamă de adevăr şi de lumină, de ce atâta falsitate 
şi ipocrizie, de ce atâta laşitate în cinismul acestei proceduri criminale? De ce ascundeau 
ochilor Ucrainei și ai lumii gropile în care poliţia comunistă a depozitat pentru totdeauna atâta 
dreptate, cultură și fericire roșie-roșie ca sângele? 


Toate regimurile politice arestează şi condamnă, fireşte, săvârşesc unele nedreptăți şi 
poate ucid, Toate sistemele sociale au erori, ezitări, nepotriviri sau exagerări. Nici unul însă 
n-a mers aşa şi atât împotriva nu numai a rațiunii şi a omeniei, ci a înseși principiilor şi 
propriilor lui interese. Au ucis și alții cu patimă și cu cruzime; bolşevicii ucid cu un suveran 
dispreţ de viaţă şi mai ales cu plăcerea sadică de a ucide, Ucid pentru a ucide, ucid poporul 
pe care trebuie să-l convertească la comunism și să-l fericească. Ucid de dragul revolverului 
şi al crimei, al crimei profesionale; ucid cu nepotolită sete de sânge, de sânge nevinovat al 
unor oameni liniștiți, care, fiind ei poporul, nu pot fi duşmanii lor înșiși, „duşmanii poporului 

Ce rău aducea, de pildă, lumii proletare și Republicii Sovietice, mecanicul de tren 
care fusese premiat pentru buna întreținere a locomotivei? Ce pericol prezenta pentru statul 
comunist cetățeanul în casa căruia s-a găsit un album cu vederi din Veneţia? Ce conspirație 
putea să urzească posesorul unui catalog de cărți literare germane? Ce se putea pune la cale 
cu o veche fotografie familiară a unei rude răposate, în uniforma militară de acum câteva 
decenii? Ce pagubă adusese comunității sovietice țăranul ucrainean care refuzase să ia în 
căruța sa pe un evreu, sau ce nedreptate comisese cel care spusese altui evreu să stea la 
rând, la magazinul unde, pe vremea foametei de acum vreo zece-doisprezece ani, mulțimea 
flămândă făcea coadă? Ce vină au avut atâţia alţii, în sarcina cărora nu s-a putut pune nici 
măcar atât? 

Și dacă, în logica idealului comunist, acestea sunt totuși vini mari și ofense grave 
aduse maiestăţii (4) regimului proletar, de ce atâta ferocitate bestială, de ce atâta perfidie, de 
ce atâta laşitate în condamnarea mascată şi în executarea ascunsă a presupușilor delincvenți? 
De ce acest exces de cruzime, de ce atâta minciună? De ce se ocolea lumina, de ce se evita 
o acuzaţie precisă şi o judecată regulată, de ce nu se formula deschis, pe înțelesul tuturor şi 
spre înțelepțirea tuturor, cel puţin o vină verosimilă? De ce atâta comedie jucată cu lucruri 
aşa triste? De ce nu se justificau, fie şi cu un text de lege scelerată, asemenea procedee şi 
condamnări capitale? De ce se camufla totul cu cinism, de ce se acopereau împuşcăturile şi 
gemetele nenorociților uciși, cu sgomot de motoare, [de ce se mai presăra nisip peste urmele 
de sânge ce duceau spre locul îngropării] (5)? De ce se mai legau la spate mâinile unor 
victime incapabile de apărare, de ce se sfărâmau maxilare şi spărgeau capetele celor ce 
trebuiau să moară de revolver, [de ce n-au fost măcar uciși de tot cei care aveau să mai 
înghită pământ în groapa sufocării] (6)? De ce erau ucise şi îngropate goale femei, şi cu ce 
vor fi greşit oare lui Karl Marx? De ce trebuia să fie secret pe veci locul îngropării nocturne 
a miilor de victime ale furiei poliției bolşevice, de ce nu trebuia știut de nimeni niciodată că 
acolo se ascund „dușmanii poporului”? De ce trebuia adăugată atâtor cruzimi batjocura așa- 
zisei „închisori de zece ani”, fără drept de corespondență şi a unor răspunsuri fictive la ceren 
pline de durere de soție sau de mamă? Şi de ce, după toate celelalte plăceri ale crimei, 
trebuiau să se Joace copii şi tineri pe morminte în care zăceau poate și cadavrele alor lor — 
sinistră distracție populară într-un parc zis „cultural”?. .. 

Poliția comunistă procedează cu cea mai mare discreție, prudent şi rapid. Ea evită 
lumina şi publicitatea, cruță cu bunătate şi sensibilitatea cetățenilor, acoperă cu tăcerea şi cu 
compătimire tortura celor ucişi, ca şi a celor rămași pe urma lor. Ea lasă acestora cel puțin 
mângâierea falsă a unei iluzii, ea procedează adică practic, simplu şi radical. 

Nu, ea terorizează. Aceasta este metoda şi arma ei specifică: ea vrea să fie temută, şi-şi 
acordă pentru aceasta dreptul şi plăcerea de a ucide fără vină, fără judecată și fără răspundere 
Noaptea îşi spală în sânge mâini, care ziua trebuie să pară curate. Ea nu persecută, nu 
comite nedreptăți, ab 1 i i pititaba este o foarte onorabilă instituţie proletară, cea care 
face mai mult pentru reuşita ideii comuniste şi nu are nimic asemănător cu cele burgheze. 


„Lumii întregi i se ascund şi neagă crimele comise de poliția bolşevică în numele programului 


social marxist-leninist şi în scopul fericirii celei noi. Tot ce se crede despre ele în afară este 
simplă închipuire răutăcioasă şi tendențioasă de burghezi speriați. G.P.U. şi N.K.V.D. n-au 
UCIS şi nu ucid, ci doar avertizează și sperie în adevăr, adică terorizează, pentru cumințirea 
oricui care n-ar fi pe deplin convins de fericirea ce va să vină. Ea cruță deci, mulțumindu-se 
să condamne cu indulgență la abia zece ani închisoare... care acum ştim bine că se execută 
pe veşnicie în gropile de la Winnitza şi cine ştie în câte alte asemenea încăperi subterane, pe 
intinsul imens al paradisului roşu! Ceea ce s-a făcut la Katyn şi Winnitza nu este o excepție, 
nu este o greșeală administrativă, nu este o eroare judiciară, nu este un accident; este o 
regulă, un sistem, este metoda practică a ideologiei atee şi criminale a bolşevismului. 

Dacă lupta noastră împotriva lui mai poate părea cuiva temerară sau nejustificată, să 
meargă nedumeritul la Winnitza. Să ia cu sine arome tari, pentru că mirosul cadavrelor şi al 
efectelor de corp, întinse cu miile pe sârme, pentru identificarea celor ucişi, este insuportabil. 
Să ceară a vedea şi a pipăi el însuşi, să treacă de la groapă la groapă, de la parcul cultural la 
grădină, să stea de vorbă cu cei îndoliați, să audă plânsul lor sfâşietor, să ia toate informaţiile 
ce doreşte și să înțeleagă atunci ce ne-ar fi așteptat şi pe noi, ca neam şi ca stat, dacă 
monstruoasele inițiale U.R.S.S. şi-ar fi întins sau şi-ar întinde puterea şi protecția asupra 
noastră, | 

Cine se îndoiește de cele scrise despre morții de la Winnitza să meargă în adevăr 
acolo. Va învăța mai mult decât din toate cărțile din lume care este adevărata față a 
bolşevismului, care sunt principiile, metodele și binefacerile raiului comunist, şi va putea 
edifica apoi pe toți naivii și toți neîncrezătorii, dacă mai sunt din aceştia, 

Morţii de la Winnitza zac putrezi, stâlciţi, cu gura mută, cu mâinile legate la spate, dar 
scoși la lumina zilei ei capătă grai și învaţă pe toți amatorii de fericire roşie, ca şi pe toţi câți 
s-ar mai îndoi de scopurile strategice, politice, sociale şi culturale ale bunilor noştri vecini de 
la Răsărit, că ducem în adevăr, din porunca destinului şi a chemării noastre, un război sfânt 
i inevitabil, pentru noi înşine şi pentru Europa toată. 

Părinți greu loviți și soții îndoliate, copii orfani, surori şi frați mult încercaţi, Români [şi 
Românce] (7) care plângem pe un scump pierdut din țara Sovietelor, să ne mângâiem în 
durerea noastră grea cu încredințarea neclintită că sacrificiul pe care l-am făcut este necesar, 
mare și sfânt, ca însăși lupta noastră împotriva comunismului, ca însuşi patrimoniul nostru 
naţional şi creștin, ca însuși dreptul nostru la viaţă și la libertate pe pământul bimilenar al 
strămoșilor, Eroii noștri ne apără de teroarea roşie, de moartea de la Winnitza. 


! În partea superioară titlului este înscrisul ulterior: ,„Ridicar de la mine cu ocazia 
percheziției domiciliare, 5.1I. 1959, T. M. Popescu; la fel şi pe manuscris. 

' Completare ulterioară cu cerneală, iar în manuscris nu este. 

* Cuvânt tăiat în exemplarul dactilo, însă în manuscris există. 

* Iniţial, în exemplarul dactilo: „maiestății sale” 

* Pasaj adăugat ulterior cu cerneală pe exemplarul dactilo. 

* Idem. 

? Idem. 






PAG. LONr. 5/185 Mai 2006 


UN ABANDON RUȘINOS 
Dovezile $) 5 
unei trădări istorice 






„Greşelile” lui Titulescu (urmare) 


In urma întrevederii cu ministrul polonez Szembeck, Gafencu consemnează, în data de 24 decembie 1931, două 
elemente neliniştitoare; faptul că „Rusia nu acceptă decât pacte separate” şi existența unor deosebiri de fond între pactul 
polonez și pactul românesc, „Pactul polono-rusesc se sprijină pe tratatul de pace polono-rus şi pe lămuririle politice şi 
tentonale prevăzute în acest tratat. In al doilea rând, pactul vorbeşte de «neviolabilitatea integrităţii teritoriale». lată două 
puncte care vor lipsi din pactul nostru!” [1]. 

Aflată în această situație, România respingea cu înverşunare propunerile repetate (din 22 octombrie și 20 
noiembne 1934, 13 noiembrie 1936, 20 februarie şi 20 martie 1937) ale Germaniei de a ne garanta frontierele și a ne 
înarma, în schimbul unor contracte comerciale şi a transformării noastre în avanpost răsăritean menit să asigure securitatea 
Europei Centrale în această parte a continentului, față de tendințele expansioniste ale Uniunii Sovietice [2]. 

Alex Mihai Stoenescu este un alt cercetător care admite caracterul de trădare pe care I-a reprezentat faptul 
cedării Basarabiei şi nordului Bucovinei. „Documentele confidențiale ale ministrului de Externe, date publicității de 
Academia Română în 1992, arată pericolul în care ne-am aflat permanent, o dată cu apariția revizionismului, şi cât de 
greşită a fost respingerea brutală a garanțiilor germane” [3]. Concluzia autorului: „Cam tot ce a fost gândire de Dreapta 
românească din această perioadă [...] a pornit de la premisa corectă că Franţa trădează România pentru o înțelegere cu 
Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt care trebuia să declanșeze o apropiere sistematică şi inteligentă de Germania” 
(ibidem, pp. 263-264) [4]. 

„Pentru a înțelege cât mai bine că cedarea teritoriilor din 1940 a reprezentat un act de înaltă trădare, ne vom opri 
cu analiza asupra unui aspect tehnic, dar nu mai puțin important.” (op. cir., pp. 281-282, subl. în text). Aici, autorul se referă 
la planurile militare de apărare a țării, nefuncționale la data ultimatumului rusesc, din cauza înzestrării defectuoase a 
armatei. Întocmit de generalul lon Antonescu, Planul „Traian” prevedea rezistența statului român la o agresiune venită 
simultan din trei părți, şi la care ar fi trebuit să recurgă militarii în 1940. 

„Carol Il ştia de el. Pentru asta se deplasa foarte des în 1934 la Marele-Stat Major, unde lon Antonescu îi făcea 
prezentări detaliate ale planurilor de operații. După întocmirea tuturor acestor planuri de apărare, Antonescu a descris şi 
nevoile de dotare ale Armatei pentru a putea asigura în practică apărarea țării. Aici s-a lovit de afacerile regelui...Pentru 
acest motiv, lon Antonescu era îndreptățit să considere atitudinea regelui Carol II în 1940 drept înaltă trădare, ştiind bine 

amândoi că se putea rezista contra agresiunii sovietice. Ajutat de un alt trădător, generalul Florea Ţenescu, Carol II a jucat 
comedia Consiliului de Coroană” (cf. op. cit., pp. 283-284). 

Faţă de această veritabilă înscenare, pentru a înțelege mobilul şi motivele intime ale acestei atitudini ale lui 
Carol, autorul este de părere ele trebuie căutate și judecate într-un context mai larg, începând din copilărie. Astfel, sursele 


consultate compun treptat o altă imagine decât cea „de suprafață”: cea a unui prinț destrăbălat, cu simpatii stângiste şi cu - 


admiraţie pentru regimurile autoritare bolşevic şi fascist... 


ăla: FIU 


Stângismele lui Carol 


„În perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elvețian ciudat, homosexual şi urmărit de «idei 
socialiste înaintate». Acest individ, pe nume Mohrlen, a avut o influență decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului 
prinț, umplându-i mintea «cu îndoieli tulburătoate, mai ales în privința menirii lui de prinţ și de oștean și, de asemenea, îi 
zdruncina ideile asupra religiei»... Dar lucrul cel mai periculos a fost educația republicană pe care a primit-o...” [5]. În 
19] 1, avansat la gradul de sergent, Carol, încă un copil, a refuzat să îmbrace uniforma militară, replicând asistenţei, în cap 
cu Regele Carol |, că avea convingeri antimilitariste şi antimonarhice (cf. op. cit, p. 204). 

Carol va renunța, în 1919, la calitatea de Principe Moștenitor al României, expediind, în acest sens, o scrisoare 
tatălui său, Regele Ferdinand, la | august. Pentru a fi sigur că avea să fie publicată, a trimis un exemplar şi liderului socialist 
Toma Dragu (;bidem, p. 211), 

„Nu există mărturie a unui om politic din preajma lui Carol care să nu confirme înclinațiile sale socialiste — care 
l-au şi apropiat de fascism — şi să nu amintească de predilecţia sa de a se inconjura de «bolşevici» - indivizi care vedaeu 


în regimul comunist viitorul omenirii [...], De altfel, ideea de republică s-a aflat de timpuriu între proiectele sale. În 


consemnarea din 25 mai 1930, Simona Lahovary reproduce mărturia unei cunoştinţe, Lala de Beloy, care «afirmă că 
prinţul Carol i-a spus cândva că nu vrea să fie rege, ci preşedinte de republică». În anul 1918, el a declarat anturajului său: 
«Ştiu bine că în 20 de ani România... va fi republică; de ce să fiu împiedicat atunci să trăiesc cum vreau?” (ibidem, p. 291), 

Autorul lucrării din care am reprodus pe larg aceste citate construieşte ipoteza conform căreia Elena Lupescu ar 
fi putut intra în anturajul lui Carol ca agentă a U.R.S.S. Colaţionarea unor surse care evidenţiază o serie de activități 
suspecte ale acesteia, precum și opinia unor personalități avizate ale epocii par să susțină această ipoteză, la care autorul 
revine de mai multe ori în cadrul lucrării, volumele II și III, Pentru scopul textului de faţă prezintă un interes faptul că 
„Elena Lupescu întreținea legături informative cu activiști din rândurile socialiștilor români, de regulă evrei”, şi că „prințul 
Carol folosea acest canal pentru a produce campanii de presă împotriva Brătienilor și a prințului Barbu Știrbey” (ibidem, 
pp. 220-221). Mai mult, „Lonel Brătianu comunicase cu titlu confidenţial unor ziarişti francezi că «principele Carol era în 
legătură cu rușii, prin intermediul doamnei Lupescu, agentă sovietică»” [6]. „Nu trebuie să ne mire faptul că exact în acea 
perioadă [anul 1925], în jurul lui Carol au apărut niște indivizi suspecți, care s-au constituit într-un fel de grup politic carlist: 
«Acest grup de opoziţie a atras o mulţime de socialişti, precum şi câţiva extremiști, ceea ce i-a îndreptățit pe adversari să- 
i spună Carol bolşevicul, din cauza relaţiilor sale politice»” (ibidem, pp. 221-222), 

Rămâne în sarcina cercetărilor şi a documentelor ulterioare — conchide autorul — să lămurească „dacă 
comportamentul regelui Carol al II-lea a fost influențat de o agentă sovietică, Am avea astfel un răspuns şi pentru marile 
enigme ale deciziilor aberante de politică externă din anii premergători și pentru prăbușirea teritorială inexplicabilă din 


1940.” (op. cir, p. 223), Florea TIBERIAN 





' Însemnări politice, ed. cit., p. 286, 

2 Cf, M. Surdza, op. cit., pp. 16-20, 

” Alex Mihai Stoenescu, op. cir, p. 91. 
Titulescu s-a străduit, dimpotrivă, să-și manifeste disprețul faţă de Germania; „„..la 18 martie 1933 [deci la numai două 
luni de la numirea noului cancelar], Titulescu i-a cerut lui Hitler o întrevedere secretă [...]. Adolf Hitler i-a acordat-o 
imediat, deplasându-se pentru asta la Mânchen, dar Titulescu nu s-a mai dus, punându-l pe liderul Germaniei în cea mai 
penibilă situație” (ibidem, p. 75). a 

* Maria, Regina României, Povestea vieții mele, apud Alex Mihai Stoenescu, /sforia loviturilor de stat în România 1821- 
1999, vol. LI: Eşecul democraţiei române, Ed. RAO, Bucureşti, 2002, p. 203, 

* Ibidem, p. 221, citând din cartea prinţului Paul al României, Carol al II-lea, Rege al României. 


PUNCTE CARDINALE 


CU Pezoătee > 


(EODOR M. POPESCU 
ȘLCAZUL WINNITZA 


(urmare din pag. 8) 

















































































fi fost cea pentru activitatea asociaţiei religioase 
"Adevăraţii țărani greco-ortodocşi ai Arhanghelului 
şi ai Sfântului Duh, de după 1932, când s-au închis 
bisericile [24]. 

Arestările s-au făcut în anii 1937-1 939 [25], iar 
amenajarea locurilor viitoarelor gropi comune, cum 
a fost cazul grădinii în mod special, s-au făcut în 
martie 1938 [26] şi în circumstanțele generale din 
anii epurărilor ordonate de Stalin, atunci când se 
descopereau „duşmanii poporului" [27]. Printre cei 
arestați şi găsiți la Winnilza erau şi foşti opozanți ai 
armatei roşii (din trupele lui Denikin), deşi fuseseră 
amnistiați de Constituţia lui Stalin, sau foşti ofițeri 
din armata țaristă — oameni care fuseseră luaţi pentru 
10 ani într-un lagăr din nord [28]. 

În lucrarea lui Florin Mătrescu se găsesc etapele 
genocidului comunist comis la Winnitza, în Ucraina, 
între 1921-1938, de proporţii uriaşe față de cel 
descoperit de comisia internaţională din 1943. Astfel, 
în prima etapă, cea dintre 1921-1922, au fost ucişi 
peste 10.000 ofițeri, soldați şi politicieni ucraineni, 
participanţi la mişcarea de eliberare a [ării lor; 
ulterior, circa 8000 de membrii ai mişcării „„ Uniunea 
pentru eliberarea Ucrainei”; apoi, între 1930-1933, 
circa 20.000 de țărani care s-au opus colectivizării; 
în 1935, o dată cu asasinarea lui Kirov la Moscova, 
au fost îngropate aici circa 20.000 de persoane; în 
anii 1937-1938, poliția secretă a aruncat în acest 
cimitir circa 15.000 de ucraineni, iar în ultima etapă, 
cea din timpul foametei provocate, la Winnilza au 
fost înhumate circa 150.000 [29]. Aceeaşi lucrare, ne 
încredințează că din această cifră de 205.000 
persoane, 60% erau ţărani, restul fiind muncitori şi 
intelectuali; moartea s-a provocat prin împuşcarea 
în ceafă cu două sau trei gloanțe, metoda preferată a 
poliției politice sovietice, iar vârsta victimelor era în 
majoritate de 20-40 ani [30]. Probabil că aceste cifre 
sunt ridicate în mod nevoit, dintr-o necunoaştere a 
documentaţiei necesare, însă atât estimările, căt şi 
statistica sunt făcute în bloc, conducându-ne astfel 
pe un teren sensibil. Afirmația lui Florin Mătrescu 
despre genocidul comunist asupra naţionaliştilor 
ucraineni este întărită de unele surse de după 1941. 
AStfel, în referatele informative întocmite de Serviciul 
Secret al Jandarmeriei care activa în Transnistria se 
găsesc numeroase aspecte ale activității naţionaliste 
ucrainene, care îşi aveau centre de susținere 
propagandistică la Kiev, Lemberg, Nicolaiev şi 
Winnitza [31]. 

Cu toate acestea, ca în loc de concluzie, putem 
afirma că acest masacru, asupra căruia ne-am oprit 
în mod tangenţial, ca fiind relatat de profesorul Teodor 
M. Popescu, a fost săvârşit de către poliția politică 
sovietică (N.K.VD. sau G.PU) între 1937-1938, iar 
victime au fost persoane care deranjau sistemul 
sovietic, fie că erau foşti luptători naționaliști 
ucraineni, opozanți ai acțiunii de colectivizare sau 
simpli credincioşi creştini, altfel spus „duşmani ai 
poporului”. 

Urmează ca prin cercetări mai atente să se 
edifice un studiu complet cu privire la acest caz, 
inclusiv prin Studierea unor documente din arhivele 
sovietice. 









24. Membrii acestei asociații purtau cusută pe 
îmbrăcămintea lor o cruce şi țineau adunări în care citeau 
Sf. Scriptură; alte indicii de participare la asociație (cărți 
religioase) erau de asemenea motiv de arestare. De 
remarcat este cazul unui preot, lucrător la o pădure, căruia 
la arestare i s-a spus: „„Câine, ai trăit destul!” (ibidem, 
PR: 444-445) 

5, Arestaţii au fost ținuți în cele două închisori din oraş, 
cea a poliției N.K.V.D. şi cea a oraşului; conform 
informaţiilor culese de profesorul T. M. Popescu, din 
rapoartele autorităților germane, aici au fost aduşi peste 
18.000 arestaţi (iPidem, pp. 441-442). 

26. Ibidem, pp. 442-443; Curentul, nr. 5543, 24 iulie 1943). 
27. “Masacrul bolşevic...”, p. 442; „Curentul”, an XVI 
nr, 5542, 23 iulie 1943, | 
20 Leica nr, 5544, 25 iulie 1943; “Masacrul bolşevic...” 
p.442. 

29. FI. Mătrescu, Holocaustul roșu, ediţia a II-a revăzută 
şi adăugită, Bucureşti, 1998, p.61. 

30. /Fidem,. ş 

31. A.N.I.C., fond Inspectoratul General al Jand iei 
dosar 60/1942, f. 2. ti i 








PUNCTE CARDINALE 


Mai 2006 Nr. 5/185 PAG. II 





MIRCEA ELIADE ȘI MOMENTUL „CRITERION” (1934-1935) 


l. Criterionismul — pro şi contra 


Mircea Eliade avea, la vremea când făcea parte 
din redacția revistei Criterion, vârsta de 27-28 de ani 

Bilunarul Criterion. Revistă de arte. liter e şi filosofie 
apare la Bucureşti, la Tipografia „Vremea”. apoi Institutul 
de Arte Grafice „Vremea”, de pe strada Carol nr.10, 
neintrerupt, din octombrie 1934 până în ianuarie 1935, in 
total şapte numere, din care două numere duble. după cum 
urmează: anul |, nr. | din 15 octombrie 1934. 6 pagini, tre! 
lei; anul |, nr. 2 din | noiembrie 1934, 6 pagini, cinci lei; anul 
I, nr. 3-4 din 15 noiembrie-l decembrie 1934, $ pagini, cinci 
lei, anul |, nr. 5 din 15 decembrie 1934, 4 pagini, cinci lei; 
anul Il, nr. 6-7, ianuarie-februarie 1935, 6 pagini, cinci lei. O 
«sene nouă» a revistei a apărut la Bucureşti, după 1989, sub 
redacția lui Gabriel Stănescu. 

Revista apare în urma încetării activității Asociaţiei 
de arte, litere şi filosofie „Criterion”, dar este de remarcat 
coeziunea de idei în care funcționează revista, dovedindu- 
se o etapă crescătoare în evoluția grupului foştilor membri — 
dintre care redactori ai revistei sunt: lon I. Cantacuzino, 
Petru Comarnescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Henri 
H. Stahl, Alexandru-Christian Tell şi Mircea Vulcănescu, cu 
participarea meteorică, la nr. 2 şi nr. 3-4, a lui Constantin 
Enescu - anume funcționarea coerentă a unui grup 
redacțional alcătuit exclusiv din personalități (auto)selectate 
după principiul afinităților elective. Aplicat, principiul 
goethean se vădeşte unul de mare valoare culturală şi 
eficiență instrumentală, prin forța persuasivă a unui curent 
de gândire pe care cei şapte tineri redactori încearcă să-l 
instaleze în societatea românească a vremii. 


+ 


Grupările intelectuale care organizau ciclu de 
conferințe publice — din păcate, o practică azi uitată! — erau 
obişnuite între cele două războaie mondiale. Ionel Janu 
fondase Gruparea „Forum” — ne informează Marin Diaconu, 
într-o notă de la pp.139-140, ale volumului Mircea 
Vulcănescu, «Tânăra generație» —, iar în cadrul ciclului de 
conferințe publice cu tema „Explicația timpului nostru”, între 
januarie şi martie 1932. la «Forum» au conferențiat: Petru 
Comarnescu, lon |. Cantacuzino, Haig Acterian, Șerban 
Cioculescu, Mihail Sebastian, Mircea Grigorescu, Mircea 
Eliade, Mihail Polihroniade, Ionel Jianu; pentru ca în 
primăvara aceluiaşi an, gruparea să se destrame, iar în vară 
majoritatea celor din «Tânăra generație» să se organizeze 
în Asociaţia de arte, litere și filosofie «Criterion», care ÎŞI 
incepe activitatea în toamnă, cu noi cicluri de conferințe şi 
simpozioane, 

În revista Convorbiri literare (fondată de 
«Junimea» la | martie 1867), avându-l ca director pe Al. 
Tzigara Samurcaş, am găsit un articol apărut în anul 1934, 
intitulat “Criterion” şi semnat L. |. C. — mai mult decât probabil 
Ion. |. Cantacuzino —, din care aflăm că: „În iarna lui 1932 a 
apărut în chip de bolid pe cerul destul de aton al mişcării 
noastre culturale o nouă grupare realmente militantă. 
«Criterion», adunând laolaltă aproape totalitatea elementelor 
reprezentative ale tinerei generații, a parvenit în sezonul 
acela să revoluționeze oarecum atmosfera noastră 
intelectuală”; de asemenea, că respectiva grupare „a avut 
cinstea de a fi prima victimă a stărei de asediu instituită în 
urma incidentelor comuniste de la Căile Ferate”, După ce, 
în primăvara anului 1933, „criterioniştii se retrăseseră într- 
un cort ce le adăpostea discuţiile intelectuale în cerc restrâns”, 
in toamna aceluiași an, arată autorul articolului, au reînceput 
conferințele cu audiții, la Sala Dalles, sub genericul „Marile 
momente ale muzicii”, soldate, din nefericire, „cu un deficit 
financiar firesc”; în vreme ce „ciclul [paralel de conferințe, 
intitulat) «Tendinţe», deși nu a stârnit mișcarea de masse din 
primul an a avut în schimb o preparaţie şi o seriozitate adesea 
mai reală”. Scopul declarat al acestor mărturisiri scrise, ar 
fi acela de „a marca încă odată rostul evident cultural al 
grupării, rezultatele ei și folosul, de ferment cultural, pe care 
putea să-l aibe”; subliniind un regret: „Tocmai de aceea ne 
întristează zvonurile de disoluție ce înconjoară actuala 
inactivitate a grupării”. Căutând o explicaţie, autorul înşiruie 
retoric unele tare ale organizării sociale sau de ordin 
mentalitar, din acea vreme românească: „greutatea 
materială”, „oboseala aceea veşnică ce subminează orice 
elan şi taie aripile oricărei inițiative de pe aici”, pentru a 
pune, în final, degetul pe rană, în sensul sesizării implacabilei 
polarizări politice a membrilor, cu rezultate catastrofale 


pentru alcătuirea ființei culturale a grupului: „unitatea grupului, 
de ordine strict culturală, suferă depe urma multiplicității 
punctelor de vedere politice ale membrilor, ale căror 
diferențieri de culoare s-au accentuat în ultimul timp”. Opinia 
din final, în schimb, nu lasă nici un dubiu asupra considerației 
pe care autorul o formulează în legătură cu gruparea 
criterionistă: „Oricum ar fi, dispariția «Criterionului» ar trebui 
repretată. Căci acolo era un real nucleu de activitate pur 
culturală, unul din ranile locuri unde tineretul actual se găsea 
grupat în jurul ideei de măi bine cultural al țării, unul din 
rarele locuri în care gândul obiectiv prima şi pasiunea 
politicului tăcea Şi dispariția «Critertonului» ar însemna 
invingerea, încă o dată, a culturalului de către politic şi 
economic. Ce e mai trist, de astă dată între cei tineri...” [|]. 

„În afară de «Criterion» am mai apucat un cerc aşa 
numit «Poesis» (cam între anni 1926-1930), în fruntea căruia 
erau lon Marin Sadoveanu și Bădăuţă ca organizatori şi 
conferenţiari, iar Marieta Sadova, Lily Popovici etc., în calitate 
de recitatoare sau interprete ale unor scene de teatru. «Poesis» 
a ținut câțiva ani serii de prelegeri la Fundația «Carol». Mai 
târziu a urmat o altă asociație, «Forum», inițiată de publicistul 
şi criticul plastic lonel Jianu” — îşi aminteşte un membru al 
Asociaţiei “Criterion”, Arşavir Acterian, în articolul “Câte 
ceva despre Critenon”, publicat în anul 1990, în primul număr 
al revistei Criterion, serie nouă [2]. „In sala Fundaţiei, 
asociația de cultură polivalentă «Criterion» a ţinut în prima 
jumătate a deceniului al treilea conferințe, simpozioane, 
recitaluri de poezie şi dans cu săli ticsite de public aşa cum 
nu mi-a fost dat să văd decât la conferințele lui Vasile Pârvan. 
Conducătorii acestei asociații au fost fruntaşii de atunci ai 
așa-zisei «generații noi», care întrupa idealuri ce se distingeau 
prin unele năzuinți de ordin spiritual de idealul înfăptuit al 
luptei pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat: al 
României Man”, iar „membrii criterioniști ai diferitelor tabere 
se adunau laolaltă să dezbată probleme la ordinea zilei din 
puncte de vedere ce se băteau uncori cap în cap spre a-şi 
lumina propriile opinii ori spre a le impune, Două formule 
latinești: Concordia discors şi Discordia concors, pe care le 
invocă Ren€ Hocke spre a clarifica, pe cât posibil, 
manierismul în artă servesc, cred, să ne ajute să înțelegem 
starea de spirit a criterioniștilor care pendula uneori între 
viziuni contradictorii, în dorința de a lumina un cosmos 
spiritual prin integrarea contradicțiilor din el”. 

În articolul “Criterion”, publicat în suplimen-tul 
revistei Origini/Romanian Roois, nr. 1-2-3/2004 de Mac 


'1. |. C. [lon C, Cantacuzino], „Criterion”, în Convorbiri 
literare, București, an LXVII, 1934, nr. 3, martie, p. 278, 

: Arşavir Acterian, „Câte ceva despre Criterion”, articol 
apărut în revista Criterion, Bucureşti, serie nouă, nr.l/ 
1990, reluat de revista Drigini/Romanian Roots, Norcross 
GA, USA, vol. VIII, no. 1-2-3 (79-80-81), January-February- 
March 2004, în suplimentul Asociaţia Criterion, pp. L-lL. 


> 
Ș, R 5 
_ 3 i PA 





Linscott Ricketts (ca fragment din monografia sa: Rădăcinile 
româneşti ale lui Mircea Eliade. 1907-1986, în pregăure la 
Editura Cnterion Publishing, în traducerea Virginiei Stănescu 
şi a Marinei Cap-Bun) citim: „Ca şi Criterion, Forum a fost 
o asociaţie de tineri intelectuali care țineau confennțe publice 
(dar nu şi simpozioane: aceasta a fost o inovație a Criterion- 
ului)”. Autorul american arată că „Mihail Polihroniade, 
membru şi prieten din liceu al lui Ehade”, a descns într-un 
articol de ziar al momentului (“Forum”, în Calendarul, 22 


“februarie 1932) importanța grupării “Forum” (deşi „grupul 


avea doar 20 de membri”) astfel: „constă în faptul că, pentru 
prima oară în Româna, s-a constituit un front unit al tinerilor 
cu ideologii difente”, iar a doua însemnătate ar consta în 
aceea că reușise chiar „să antreneze tineretul universitar, 
care până atunci zăcea într-o stare de toropeală”, subliniind 
rolul de element de scindare al ideologiilor politice, asupra 
întregului Tinere: Generaţii, care, „din 1927-28 a devenit 
mai puțin gălăgioasă şi mai neomogenă”; „Acum, tânăra 
generație, care cu patru ani în urmă împărtăşea o ideologie 
relativ omogenă — adică accepta cam aceleaşi sisteme de 
valori în cultură, politică şi metafizică — este divizată”, 
Ricketis subliniază şi specificul manifestărilor de la 
“Criterion”; „de la mijlocul lui octombrie [1932] şi până în 
decembrie, se vor desfăşura concomitent două cicluri de 
prezentări ale acestui grup: primul, simpozioane pe tema 
«ldolilon», în serile de joi, la Fundaţia Carol | (cea mai mare 
sală de conferințe din Bucureşti), şi al doilea, constând dintr- 
o conferință şi o «reprezentaţie artistică live», intitulat 
«Cultura română contemporană», în fiecare sâmbătă seara, 
la Fundaţia Dalles”, Eliade conferenţiind la două 
simpozioane, unul despre Freud şi celălalt despre Gandhi, 
iar la „ciclul paralel de programe dedicate «Culturii române 
contemporane»”, cercetătorul afirmă că „participarea lui 
Eliade s-a lumitat la citirea unor eseuri, cu ocazia conferinței 
despre «Critică şi eseu» (5 noiembrie)”. 

Zigu Ornea, în cartea sa Anii treizeci, Extrema 
dreaptă românească, Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale 
Române, 1996, pp.151-152, scrie despre acțiunile grupării 
“Criterion”: „Fireşte, aceste manifestări au impus gruparea 
în conştiinţa publică, potențând interesul pentru scrierile 
acestor tineri. Se repeta aproape aidoma, episodul propulsării 
Junimii în faza dinaintea apariției Convorbirilor literare, 
prin ciclul de conferințe în epocă sub denumirea de 
«prelecțiuni populare»...”, 

Mihaela Gligor scrie în articolul “Amintiri despre 
Criterion” [3]; „Deşi au fost mulţi care s-au opus acestei 


(urmare în pag. 13) 
Mihai POSADA 


' Mihaela Gligor, „Amintiri despre Criterion”, în Origini/ 
Romanian Roots, Norcross GA, USA, vol, VIII no. 1-2-3 
(79-80-81), January-February-March 2004”, în suplimentul 
Asociația Criterion, pp. LU-IV. 








PAG. 12 Nr. 5/185 Mai 2006 


PUNCTE CARDINALE 





E. R. DODDS? 





TRADIȚIE 

ȘI REALIZARE 
PERSONALĂ 

ÎN FILOZOFIA 
LUI PLOTIN (|). 


Colecţia de eseuri filozofice ale lui Plotin. căreia din nefericire 
încă îi mai dăm titlul — atât de lipsit de sens şi atât de neplotinian — de 
Enneade. constituie un punct de cotitură în evoluția ideilor occidentale. În 
această carte converg aproape toate curentele principale de gândire ce au 
în spate 800 de ani de speculație greacă: din ea se propagă un nou curent, 
destinat să fecundeze minţi. precum cea a lui Augustin şi Boethius. Dante 
şi Meister Eckhart. Coleridge. Bereson şi T. S. Eliot. Și istoricul nu poate decât să se întrebe 
care este secretul acestei transmutări prin care ideile vechi sunt preluate de ideile noi. 
dându-li-se o direcţie şi o semnificaţie proaspete. O astfel de întrebare nu permite nici un 
răspuns complet şi nimeni aici nu poate fi jenat. Articolul de față caută doar să ilustreze 
câte a aspecte ale problemei în beneficiul cititorilor care nu sunt prea avansați în ceea ce- 
| priveşte pe Plotin. Trece cu vederea multe din lucrurile pe care un specialist în Plotin le-ar 
considera pe bună dreptate ca fiind importante: şi foloseşte termeni generali. acolo unde un 
expert ar putea. tot atât de bine. să insiste asupra nevoii de clarificare. 

Este normal să incepem prin a ne intreba ce credea Plotin despre propria operă şi 
cum îşi vedea propria funcţie istorică. La această problemă. răspunsul este uşor. dar şi 
dezamăgitor, Se pare că Ploun nu ştia că este neoplatonician: el se considera a fi platonician, 


10ul court. „Afirmațiile noastre”, spune el (V.1.8). vorbind despre propriul sistem. „nu sunt 


noi şi nici de acum, ci că au fost enunțate demult, chiar dacă nu explicit. şi că cele spuse 
acum au fost nişte explicaţii ale vechilor teorii. sprijinindu-se pe scrierile lui Platon însuşi 
je: „Acesta nu este limbajul unui gânditor 
inventiv, ce aduce recunoștință pentru ceea ce îi datorează unui mare predecesor; este 
limbajul unui învățător ce se apără în fața unei acuzaţii de neortodoxie (kaivoropua). Şi. într- 
adevăr, Plotin evită de regulă să aibă vreo pretenţie de originalitate; rarele excepţii ținând 
numai de detaliile sistemului său. La o primă vedere, acest lucru este deconcertant. Dar 
trebuie să acceptăm faptul că Plotin era un învăţător. S-a născut într-o lume unde aproape 
timp de jumătate de mileniu nimeni nu s-a aventurat să pună bazele unei noi şcoli filozofice 
sau chiar să prezinte o nouă idee ca pe ceva întru-totul şi cu adevărat nou. Evident, asta nu 
înseamnă că oamenii nu aveau idei noi. Dimpotrivă, între secolul al treilea înainte de Hristos 
şi al treilea după, nu numai platonismul, ci şi pitagorismul, stoicismul şi chiar aristotelismul 
au trecut prin mari schimbări de doctrină şi, mai presus de toate, a avut loc o schimbare 
radicală de interes: problemele cel mai acut dezbătute în aceste şcoli, când Plotin încă era 
copil, nu se mai asemânau cu cele care îi preocupau pe fondatori; epicurismul a rămas 
îngheţat într-o rigiditate dogmatică. Dar noile idei au continuat să navigheze sub vechile 
pavilioane, Climatul se schimbase, iar filozofii, ca şi alți oameni, au simţit schimbarea până 
în măduva oaselor, Dar nu puteau să admită schimbarea, chiar și lor înşişi — înțelepciunea 
era atemporală. Chiar şi Antioh — cel mai flexibil şi mai evaziv dintre platonişti — chiar şi el, 
aflăm că trebuia cumva să-și găsească originile teoriilor sale stoice la Platon şi să susțină că 
teoria sa eclectică era o întoarcere la învățăturile Vechii Academii [2]. Acelaşi lucru, cu 
două secole mai târziu, i se întâmpla și lui Numenius: propovăduind propriul amestec de 
elemente platoniciene, pitagoreice și gnostice, acesta susținea că ceea ce face de fapt este 
să restaureze adevărata învăţătură a lui Platon, curățată de toate acumulările aristotelice şi 
stoice [3]. Aceste exemple ne-ar putea preveni de la a înțelege prea literal pretenţia lui 
Plotin că ar fi un gânditor lipsit de originalitate. Originalitatea, ca atare, în secolul al treilea, 
nu era 0 cerinţă, 
Filozofia lui Plotin este o interpretare a lui Platon la nivel formal și numai formal; 
in substanța ei, o voi considera o încercare de rezolvare în termenii raționalismului tradiţional 
grec a problemelor spirituale din perioada sa. Acesta nu intră niciodată în dezacord deschis 


"Eric Robertson Dodds (1893-1973) s-a născut în Irlanda de Nord, și-a urmat studiile 
la St. Andrew's College din Dublin. În 1912 Dodds pleacă cu o bursă la University 
College, Oxford pentru studii clasice, Printre prietenii săi de acolo se numără Aldous 
Huxley și T. S. Eliot. În 1919 preia postul de profesor de greacă la Universitatea din 
Birmingham, In 1936 devine Regius Professor of Greekla Universitatea din Oxford, 
Este autorul volumelor The Greeks and the Irrational şi Pagan and Christian in an 
Age of Anxiety, traducând şi editând totodată mai multe texte din greacă ale unor 
autori precum Euripide, Platon, Proclos etc.; cartea sa autobiografică, Missing Persons, 
a fost publicată în 1977, [Toate notele marcate cu asterisc aparţin traducătorului şi au 
fost așezate în subsol. Cele marcate cu cifre arabe între paranteze drepte aparțin 
autorului şi au fost grupate la sfârşit.] 

” Preluare din versiunea românească, Enneade I-I11 (2003), 1II-V (2005), 2 vols., Ed. 
IRI, Bucureşti, 


3 N, Da 
- Liă - 
€ 
n 0 
“a 





cu maestrul său. deşi uneori recunoaşte că Platon 
vorbeşte în enigme (V[.2.22), lăsându-ne să 
rezolvăm sensul de unii singuri (V.8.4), şi de 
asemenea că învăţătura sa nu este întotdeauna 
concordantă, cel puţin la suprafață (1V.4.22; 8.1). 
Pentru fiecare dintre aspectele majore ale 
propriului său sistem, acesta poate prezenta, şi 
se simte obligat să prezinte, anumite texte 
platoniciene ca pe o „autoritate”. Astfel, acesta 
găseşte cele trei Principii Divine ale sale în 
TPWTOV Ev, Ev no))a şi Ev Kat noiia din 
Parmenide” şi în cei trei „Regi” din Scrisoarea 
a doua (pe care. asemenea tuturor contempo- 
ranilor săi. o considera autentică). 

Pentru transcendența Binelui. acesta poate 
face apel la Republica 509 b; pentru concepţia 
sa dinamică despre Forme şi echivalarea 
acestora cu Nous-ul, la Sofistul 247 e şi 248 e. şi 
la Timaios 39 e; doctrina sa despre Materie o 
redescoperă în vno5oym-ul”””” platonician (7im 
49 a). Unele dintre interpretările sale pot fi 
considerate a fi prelungiri legitime ale gândirii 
lui Platon: altele sunt modificări clare. Unele 
dintre acestea. cum este interpretarea la 
Parmenide. sunt cunoscute ca circulând înainte 

. de perioada sa [4]: altele ar putea fi rezultatul 
propriei sale gândiri — de pildă. într-un eseu de început (111.9.]) acesta se joacă cu interpretarea 
lui Numenius la un pasaj crucial din Timaios. în schimb. mai târziu. regândind aceste 
lucruri. respinge la modul explicit perspectiva lui Numenius în această problemă (11.9.6). 

Dar aceste texte platoniciene nu reprezintă adevăratele puncte de plecare ale 
filozofiei sale: el nu crede în Unu fiindcă l-a găsit în Parmenide: dimpotrivă. îl găseşte în 
Parmenide fiindcă deja credea în el. Nici expunerea ideilor sale nu porneşte de la Platon: 
metoda cel mai des folosită este să exprime o problemă şi să încerce diferite căi de a o 
rezolva până când ajunge la ceva pe care il găseşte satisfăcător din punct de vedere logic 
(eviioyov): atunci. şi de cele mai multe ori numai atunci. va cita pentru confirmare un text 
din Platon. De fapt. el îl citează pe Platon cam în acelaşi spirit în care unii filozofi de secol 
şaptesprezece citau Scriptura — nu ca pe o parte a argumentului său logic. ci ca pe o dovadă 


„a ortodoxiei sale. Intrebarea lui nu este una istorică, „Ce credea Platon în privinţa acestui 


lucru?”, ci una filozofică, „Care este adevărul în privința acestui lucru?”. Într-adevăr, 
respectul pentru marele fondator cerea ca amândouă întrebările să aibă acelaşi răspuns. 
Dar acolo unde trebuia să se folosească violența pentru a se atinge acest consens, în 
general, cel adus în concordanță cu adevărul era Platon; din câte pot să apreciez, de foarte 
puține ori, adevărul este deformat pentru a intra în consonanţă cu Platon. Dacă Platon nu ar 
fi existat, Plotin ar fi trebuit să-şi formuleze gândirea într-un cu totul alt mod, dar sunt tentat 
să presupun că structura şi direcția generale ale acesteia s-ar fi păstrat tot aşa cum se 
prezintă acum. Cel care-i vorbea în numele lui Platon era propriul său daemon, chiar şi 
atunci când folosea cuvintele lui Platon. 

Desigur, Platon nu este singura sursă a lui Plotin — dacă „sursă” este termenul 
corect pentru a fi folosit în această privință. Faptul că elementele stoice şi peripatetice pot 
fi găsite în scrierile sale ştim încă de la Porfir'"”" (vit. Plot. 14). În sine, acest lucru nu era 
o noutate: eclectismul era demult la modă în Școala platonică. Dar Porfir adaugă la această 
remarcă o condiţie: la Plotin aceste elemente străine sunt AavOavovra, înțelegând de aici 
că originea lor străină trecea neobservată de către cititori, din moment ce erau contopite şi 
transmise într-un context intelectual nou. Aici, acesta indică foarte clar diferența esenţială 
dintre Plotin şi predecesorii săi eclectici. Este adevărat că, dacă desfaci sistemul lui Plotin 
în părţi, de obicei, poţi găsi în fiecare din acestea, dacă nu ceva ce se poate numi în sens 
strict „sursă”, în orice caz un model sau un precedent sau o influență mai mult sau mai puțin 
înrudită, fie că influența provine din interiorul Școlii platonice, fie din afară. Plotin şi-a clădit 
structura în cea mai mare parte din elemente folosite, materialele pe care filozofia tradițională 
greacă i le-a pus la dispoziţie. Dar esența sistemului plotinian rezidă în noua semnificaţie pe 
care întregul o impune asupra părților; adevărata sa originalitate nu ține de materiale ci de 
proiect (aşa cum, într-adevăr, bănuiesc că este cazul cu fiecare mare sistem filozofic). Şi 
asta consider eu că este ceea ce dorea să spună Longinus prin 15og Tponoc Beopiaș, ce a 
găsit-o în scrierile lui Plotin (vit. Plor. 20, 70). Pentru a aprecia acest gen de originalitate 
trebuie să-ți citeşti autorul in extenso; nu este suficient să fii familiarizat cu câteva replici şi 
câteva pasaje de efect. Dar voi încerca, în cele ce urmează. să aduc în vedere unele 
aspecte ale proiectului plotinian, care sunt atât noi, cât şi importante din punct de vedere 
istoric. 

Asemenea celor mai mulți gânditori sistematici, Plotin este în principal preocupat 
de două concepte, Fiinţa şi Valoarea. ca și de relaţia dintre acestea. Dar modul cum 
înfăţişează această relaţie, în esenţă, îi aparține, Acesta vede harta realităţii ca pe un câmp 
de forţe (noixuua âvvautov, 1V.4,36) complex, ținut în echilibru de jocul neîncetat a două 
impulsuri, pe care le numeşte Purcedere (npooâog) şi Întoarcere (emioTpoepn). Pentru 
Purcedere, imaginea sa favorită este cea a unui cerc aflat în expansiune, ale cărui raze 
pornesc din simplicitatea pură a unui punct nespaţial şi indivizibil, ŞI care duc în afară. spre 
circumferință, o urmă a acelei simplicități mâreţe, urmă ce slăbeşte treptat pe măsură ce se 


Lai 





 „Primulunu”, „unu-multe” şi „unu şi multe” (En. V.1.8), 
 „Receptacul”, 
"Principalul discipol al lui Plotin. 

















PUNCIC CARDINALE Mai 2006 Nr. 5/185 PAG. 13 





MIRCEA ELIADE ȘI MOMENTUL 
„CRITERION” (1934-1935) |; 


(urmare din pag. 10) 


Asociaţii, numind-o «Cretinion» [poreclă — menţionează Mac Linscott Ricketts, 
în art. cit. — inventată, se pare, de Ion Barbu şi preluată de N. Crevedia, în 
Calendarul din 9 noiembrie 1932], ciclul de conferințe a fost reluat şi în 1933”. 

Să nu uităm, suntem la finalul crizei economice care a zguduit nu 
doar Europa, ci şi America, între anii 1929-1933! Pe fundalul acestei crize. 
Carol al II-lea ajunge rege pe tronul României. cu concursul lui Maniu, a cărui 
bună-credinţă o va insulta fără scrupule, iar guvernul lorga-Arpetoianu impune 
curbe de sacrificiu, reducând drastic salariile bugetare. Printre ce mai loviți vor 
fi învățătorii şi profesorii. 

Intr-un articol intitulat chiar “Cretinion”, în Cuvântul din 25 noiembrie 
1932, Eliade răspunde la articolul lui Crevedia printr-un soi de apologie a faptului 
de a fi cretin, “în această țară de învârtiți şi de băieţi deştepţi”, lăudând cu 
firească amărăciune iniţiativele “nerenumeratorii” ale Tinerei Generaţii de 
criterionişti: “Numai un grup de cretini vor spera că libertatea și generozitatea 
spirituală poate dura mult timp într-o piaţă”. 

In Jurnal (| noiembrie 1946), Eliade subliniază importanța 
„trăirismului” practicat de membrii Asociaţiei: *Criterionul a însemnat depășirea 
momentului universitar în cultură, coborârea intelectualului în arenă, contactul 
direct cu publicul, în deosebi cu tineretul; exact ceea ce au încercat, şi izbutit. 
existențialiştii parizieni. Sartre are, şi îşi impune, un „sistem de filozofie”; noi 
nu aveam. dar majoritatea criterioniştilor erau un fel de „.existenţialişti” care se 
ignorau. Ceea ce îi interesa în primul rând era .autenticitatea”, experienţa 
imediată. concretul de ordin autobiografic: de aici pasiunea pentru jurnalele 
intime. pentru confesiuni şi ..documente”. Dacă Criterionul ar fi avut un alt 
instrument de expresie decât limba română. ar fi fost considerat drept cel mai 
interesant precursor al existenţialismului francez de astăzi” (4). deşi avea să 
fie o vreme interzis în urma presiunilor exercitate de gruparea unor tineri 
naționalişti. cu ocazia conferinței despre Gide, urmată de altele cu prilejul 
conferinţei despre Lenin -..Circa o sută de studenți. membri ai Uniunii Naţionale 
a Studenţilor Creștini Români (UNSCR). fanatici anticomuniști şi antisemiţi” 
(Ricketts). dar şi în urma zvonului că gruparea ar incuraja pederastia (totul 
pornind de la gelozia Floriei Capsali în raport cu un rol interpretat de Gabriel 
Negri). zvon degenerat intr-o campanie de presă stimulată de Sandu Tudor la 
Credinţa. cum mărturiseşte insuşi Eliade; campanie din primăvara anului 1934, 
prin care era urmărită de fapt compromiterea «Criterionului»”, într-o “foarte 
utilă diversiune”, foarte utilă politicienilor (Palatul, adică Regele Carol al II-lea 


Şi camarila): “Ministerul de Interne voia cu orice preţ să paralizeze activitatea . 


«Criterionului», grupare de intelectuali extrem de suspecți şi cu atât mai 
primejdioşi cu cât deveniseră prea populari” [5]. E, 
Asociaţia “Criterion” rămâne un exemplu de toleranţă, o organizaţie 
culturală democratică. în înțelesul real și încă posibil „către sfârşitul epocii 
interbelice, când erau încă permise discuţiile libere şi oamenii cu vederi police 
radical opuse puteau să apară împreună pe acelaşi podium. Chiar dacă membrii 
săi erau în marte parte «burghezi», în asociaţie şi implicit printre Vorbitorii de la 
simpozioane se mai găseau și membri ai Gărzii de Fier sau comunişti” (Ricketts). 
Eliade notează despre luna decembrie 1933 şi zilele consecutive 
atentatului la prim-ministrul |. Gh. Duca: „Cuvântul fusese suspendat, şi Nae 
Ionescu arestat. Arestaţi de asemenea șefii legionari (din gruparea «Criterion» 
— Mihail Polihroniade şi Alexandru Tell)” [6], Te 8 
Asasinarea prim-ministrului |. G. Duca are loc din inițiativa proprie a 
trei studenți macedoneni, în contextul scoaterii în afara legii a Gărzii de Fier în 
preajma alegerilor (tactică electorală imorală) şi este urmată de un val de 
arestări și întemniţări. cu schingiuri inimaginabile a || mii de studenţi şi tineri, 
În plus, pare-se la Paris. România acceptase propunerea de a se transforma în 
țară de emigrație și colonizare pentru evreii europeni, persecutați în afara 
ițelor româneşti. | 
PI, „Și loan RE Culianu notează. în monografia sa Mircea Eliade, PP. 
225.226; „Grupul cuprindea oameni aparținând întregii game politice, de la 
comunistul Belu Silber până la legionarul Mihail Polihroniade, trecând prin 
democrați ca Eliade şi Petru Comarnescu, aceştia formând, la drept vorbind, 
a”, i | A e 
"adie pile ae politice au fost acelea care au destabilizat Asociaţia. 
Arestarea lui Nae lonescu și suspendarea Cuvântului au avut urmări, chiâr 
dacă nu imediate”, astfel încât, „în 1934, Asociaţia «Criterion» s-a autodizolvat”, 
adaugă și Mihaela Gligor, conchizând: „Deși activităţile sale au durat numai 
doi ani. prin ceea ce a conţinut sub titulatura sa, Asociaţia «Criterion» a reușit să 
ofere culturii româneşti a viziune complet diferită faţă de manifestările existente 
până la momentul respectiv”; și ceea ce este foarte important; „Majoritatea 
criterioniştilor au împlinit un destin [...] în cadrul întâlnirilor de la Fundaţia 
Cara! | s-au format şi au înțeles că au o misiune; aceea de a da culturii româneşti 
lucrări bune şi foarte bune, astfel încât aceasta să poată sta alături de marile 


culturi”. 
| (Va urmă) 


| 
"Mihaela Gligor, „Amintiri despre Criterion”, în Origini/Romanian Rools, 
Noreross GA. USA. vol. VIII no. 1-2-3 (79-80-81), January-Pebruary- March 
2004”. în suplimentul Asociaţia Criterion, pp, II-IV, | 

'Jurnul.. Vol, 1. p- 94. 

“Aremorii. pp. 286-288. 

“Memorii. pp. 283-284 


TRADITIE ȘI REALIZARE PERSONALĂ 
ÎN FILOZOFIA LUI PLOTIN (1) 


(urmare din pag. 12) 


extinde cercul, dar care nu se pierde niciodată în întregime (1V.2.1 etc.). Ne-am putea gândi la cercurile 
valurilor care se măresc și care se atenuează continuu, obținute atunci când aruncăm o piatră într-o apă 
liniştită — numai că aici nu este nimeni care să arunce piatra și nu există nici apă: realitatea este valurile 
şi nu este nimic altceva. Sursa unitară şi atenuarea treptată a influenței acesteia prin emanaţii succesive 
reprezenta supoziţia comună a acelor vremuri. Dar există trei semne distinctive ce diferențiază această 
Purcedere plotiniană de celelalte teorii anterioare despre substanță. 

(î) Este o concepție dinamică. Pentru Plotin întreaga Fiinţă provine din revărsarea unui unic 
rezervor de forţă infinit. un rezervor care este, în limbajul lui Blake, nu o cisternă, ci o fântână, o Svvapiş 
Buooobev aneipoş (VI.5.12). Şi acest dinamism iniţial se comunică pe sine tuturor nivelurilor ulterioare 
de existență. Formele platonice nu sunt simple arhetipuri statice, așa cum greşit presupune Aristotel 
(Mer 991 b 4); Svvapic, potența creatoare, reprezintă chiar lucrul din care se constituie ființa lor 
(VI.4.9). Şi revărsarea continuă în lumea sensibilă: Natura. după o metaforă agreată de Plotin, „erupe de 
viață” (vnep(et (on, VI.5.12); şi viața este o comunicare de putere la toate nivelurile. 

(ii) Teoria plotiniană nu este o relatare istorică sau mitologică a originii universului. Pentru 
Plotin, universul nu a avut nicio origine: nu a existat nicio vreme în care fântâna să nu se fi revărsat, tot 
aşa cum nu va exista o vreme în care va seca. Cauzalitatea nu este un eveniment: este o relaţie 
nesfârşită de dependenţă prin care lumea inteligibilă este susținută în fiinţare eternă. lumea sensibilă în 
devenire perpetuă comparabilă cu „creația continuă”, în care acum cred unii astronomi. Acest aspect 
diferenţiază plotinismul de miturile creației de tip ebraic sau gnostic. ca şi de acel gen de platonism care 
a înțeles Timaios-ul la modul literal. Astfel, creaţia pentru Plotin nu este rezultatul unui act de voință 
(V.1.6). Fântâna se revarsă pur şi simplu fiindcă stă în natura sa să facă astfel, și întreaga creație 
ulterioară este, în mod similar. automată şi involuntară: superiorul produce inferiorul ca o consecință 
incidentală a propriei sale fiinţe. 

(îi) Acestea ne conduc spre cel de-al treilea semn distinctiv: pentru Plotin relaţia dintre cauză 
ŞI efect este non-reciprocă: adică superiorul determină inferiorul fără a fi el însuşi determinat sau 
modificat datorită propriei activități cauzale; acesta comunică propria forță, într-un grad diminuat. 
produsului său, dar, prin aceasta. el însuși nu suferă nicio diminuare de forță, sau vreo schimbare de 
vreun fel. tot aşa cum niciun om nu suferă vreo schimbare sau vreo micşorare atunci când i se reflectă 
umbra. Această doctrină îşi are probabil originea în stoa medie. care se preocupa să-i dea lui Dumnezeu 
un loc real în sistemul stoic. în contrast cu Cosmosul. Dar. în orice caz. acesta este aspectul esențial ce 
deosebeşte plotinismul de orice fel de panteism sau panpsihism. Fără această doctrină. cauza. până la 
urmă. s-ar epuiza prin risipite în efectele sale. Unitatea creatoare fiind înghițită de creatie 

Dacă această Purcedere, dacă acest impuls exterior şi descendent veşnic ar sta de unul singur 
în sistemul lui Plotin, fără niciun impuls interior şi ascendent care să-l echilibreze, universul său ar fi fost 

“un tărâm al determinismului rigid — este adevărat, un determinism mentalist; iar nu unul materialist, dar 

nu mai puțin zdrobitor pentru individ. O astfel de doctrină nu ar fi avut un mare impact asupra unei lumi 
ce, mai presus de orice, îşi dorea „mântuirea”, adică eliberarea individului de puterea paralizantă a lui 
Heimarmene. Dar, pentru Plotin, individul este mai mult decât produsul neputincios al unei revărsări 
cosmice: este o făptură înzestrată cu voință, dându-i-se posibilitatea să-şi realizeze adevăratul său sine 
— nu prin afirmarea unei independenţe iluzorii, ci printr-o identificare de sine voluntară cu sursa sa. o 
inversare intenţionată a Purcederii, într-un cuvânt, prin Întoarcere. Această posibilitate nu este, în teorie, 
limitată doar la om: ni se spune că este exercitată neîncetat de către Inteligența Divină în relaţie cu Unul 
şi de către Sufletul Lumii în relație cu Inteligența. Dar este clar că singurul model pentru o astfel de 
concepţie trebuie să se găsească în experiența umană. Germenele acesteia apare în mitul din Phaidros 
şi în bine-cunoscutul pasaj din Republica, referitor la „răsucirea” ochiului sufletului; şi ar putea avea 
antecedente mult mai apropiate în stoicismul mediu, dacă luăm în considerare afirmaţii cum este cea a 
lui Seneca, sur sum illum vocanl initia sua (Epist. 79, 12; cf 65, 16). Dar pentru Plotin aceasta este cuiul 
de osie al întregului sistem; valoarea pe care Realitatea o pierde în mod necesar în procesul de expansiune 
sau de desfăşurare, îi este redată prin actul voluntar de Întoarcere, fără ca prin aceasta să fie anihilată 
individualitatea pe care procesul de expansiune o creează perpetuu. Acesta este astfel capabil să 
împace libertatea cu necesitatea, și realitatea şi valoarea părții cu unitatea întregului, . 
ţ „Merită să fie luate în seamă două aspecte distinctive, din moment ce stabilesc diferența dintre 
Intoarcerea plotiniană și doctrinele analoage din ceea ce în ultima vreme a fost numit „platonism 
proletar” [5] — genul de lucruri pe care le găsim în Hermetica, Oracolele Caldeene şi sistemele gnostice. 
In primul rând, Intoarcerea ploținiană a sufletului, fie că este realizată în această viață sau după moarte, 
nu este altceva decât o întoarcere spre interior, o recuperare a adevăratului sine: nu presupune nicio 
mişcare spaţială, niciun „zbor al sufletului prin univers”; călătoria sufletului este o călătorie spre lăuntric 
— NBEL OvKk Eig add0, ad)” ei eavrnv (VI,9.11). Și, în al doilea rând, nu depinde de vreo cunoaştere 
secretă (7vooig) şi nici de vreun act specific al harului divin, ci pur şi simplu ţine de alegerea sufletului; 
aşa cum spune de Gandillac, „mântuirea este opera celui mântuit” [6). Diferenţa dintre independenţa de 
sine plotiniană și „harul” gnostic sau creștin a fost atenuată, dacă nu negată, de unul dintre cei mai fini 
erudiți plotinieni, Jean Trouillard [7], dar argumentul său nu m-a convins pe deplin. Fără îndoială, 
capacitălea de întoarcere este dată în Purcedere; și fără îndoială, Unul, ca și Zeul lui Aristotel, xivei wş 
epupevov (VI,7.31), Dar Plotin ne asigură că Unul nu are nevoie de produsele sale şi nu l-ar fi preocupat 
dacă nu ar fi avut nici un produs (V.5.12); încă nu am găsit un text care să sugereze că este interesat de 
mântuirea individului, sau că ar fi măcar conştient de acest lucru, 


Traducere de Alexandru ANGHEL 


Articol citit la al Treilea Congres Internaţional de Studii Clasice, septembrie, 1959, publicat în 
The Journal of Roman Studies, 50, 1960, 

* Sext, Emp. Pyrrh, Hyp. |. 235, 

'Numenius fr. | Leemans, apud Eus. Prep. Evang. 14. 5. 728d. 

"Cf. The Classical Quarterly 22 (1928), 129 sa. 

*W. Theiler în Recherches sur la tradition platonicienne (Entretiens Hardt, tomul 3) 78. 

"M. de Gandillac, La Sagesse de Plotin, 27, 

"1. Trouillard, La Purification plotinienne. NI, 125 sqqi; cf. A. H. Armstrong, „Salvation, Plotinian 


and Christian”, Downside Review, 1957, 126 sqq,, şi HI. Crouzel, Bull, de litt, eceles. (Toulouse), 
1956, 


















PAG, 14 Nr. 3/155 Mai 2006 





















Cu câteva zile înainte de Florii, a trecut la 
cele veşnice doctorul şi publicistul Flor Strejnicu din 
Cisnădie (Sibiu), unul dintre cei mai oneşti şi 
echilibrați mărtunsitori ai crezului legionar, om de o 
probitate morală şi profesională cum rar mai poți 
întâlni în vremurile acestea tulburi şi piticite. 

Născut la Ploieşti, în 1926, cu numele oficial 
Alexandru Popescu, intră în Mişcarea Legionară pe 
poarta Frăţiilor de Cruce, ca licean, iar în 1941, la 
numai 15 ani, este arestat şi condamnat, cu un întreg 
grup de tineri camarazi (40). În temniţă s-a 
îmbolnăvit de plămâni, dar a reuşit să biruie boala 
prin credință. Este eliberat în pragul anului 1944 şi 
îşi reia studiile la fără frecvenţă, dar după câteva 
luni este arestat din nou și azvârlit în temnița de la 
Mărgineni, de unde Dumnezeu i-a ajutat să iasă teafăr 
in anul următor. Acum îşi schimbă numele şi reuşeşte 
să-şi ia bacalaureatul, după care se înscrie la 
Facultatea de Medicină din Cluj. Descoperit în cele 
din urmă, este împiedicat să-și dea examenul de stat 
5 se mulțumește să lucreze mulţi ani ca felcer la 
spitalul din Cisnădie. A reuşit, într-un târziu, să-și 
dea secundariatul în Radiologie şi s-a îndreptat, în 
mare măsură, spre medicina naturistă, dovedindu- 
se un foarte bun diagnostician și terapeut. 

Oprit să se exprime public înainte de 1989, 
a făcut-o cu prisosință după aceea Între altele, este 


UN GÂND PENTRU ADRIAN BRIGHIDĂU 


Figură mai puţin cunoscută publicului larg (deşi a desfăşurat şi ceva activitate 
pazeteărească, îndeosebi pe la România liberă, nu fără vocaţia satirei şi a pamiletului), dar 
care s-a învrednicit să lase o urmă frumoasă, de cruciat al adevărului, în cercurile dreptei 
inimosul Adnan Nicolae Brighidău (n. 1946), bărbosul cu trăsături teutonice 
(păr blond, ochi albaștri, umeri voiniceşti), a avut parte, la cumpăna dintre iarna și primăvara 
acestui an, de o moarte prematură, într-o amară singurătate. Se despărţise nu de multă vreme 
de soția sa, ziarista Magda Brighidău (Antoniu), dar mai ales îi va fi lipsit fiica sa, pe care o 
iubea nespus și de care îmi amintesc că se arăta foarte mândru. L-am cunoscut mai puțin 
decât alţii (care s-ar [i cuvenit să scrie mai pe larg despre el), dar i-am admirat dinamismul şi 
buna credinţă (chiar dacă investite adesca în direcţii mai degrabă utopice, însă de donquijotească 
calități rare în generaţia lui prost nărăvită. Regret nespus că am ratat ocazia de a- 
| însoți, acum câţiva ani (când am comunicat ultima oară cu el), la un fel de concurs de 
epigrame la care mă invitase și din care nu știu ce se va fi ales. Dar mai ales regret că nu i-am 
publicat în Puncte cardinale versurile trimise prin e-mail (și rătăcite între timp), socotindu-le 


postdecembriste 


nobleţe) 


atunci nu prea potrivite cu profilul revistei 


Intoxicat cu monoxid de carbon în apartamentul său de bloc din Bucureşti (strâmtorat 
financiar după divorţ, se debranşase de la rețeua termică şi se încălzea cu mijloace improvizate), 
a fost găsit mort de către vecini după câteva zile (veste năprasnică pe care am aflat-o abia o 
lună și ceva mai târziu, fiindu-mi greu să înţeleg și să iert faptul că prieteni apropiaţi, care au 
ştiut şi au fost prezenţi la înmormântarea de la Cernica, n-au găsit de cuviință să ne-o dea şi 
nouă la vreme, spre a-l putea însoţi pe ultimul drum). 

Să ne rugăm pentru sufletul lui, dar să ne uităm mai adânc și în sufletele noastre şi să 
ne dojenim că în ele, de la an la an, adevărata camaraderie stă să scapete, bolind pe drojdiile 


veacului! (Răzvan Codrescu) 


PUNCTE CARDINALE 





k să 540) 9);$ ea SIA 


invitat la ONU să conferenţieze despre Dr, Albert 
Schweitzer (1875-1965), celebrul medic alsacian 
teolog şi filosof, laureat al Premiului Nobel (1952), 
Albert Schweiltzer şi 
România. Studiu bibliografic — în 1997, la Editura 
Imago din Sibiu (unde au apărut mai toate scrierile 
sale). Din marea sa pasiune pentru filatelie, împărtăşită 
cu vechiul camarad Traian Popescu (fostul diplomat 
exilat în Spania, la Madrid, unde s-a ilustrat și ca asiduu 
editor), a ieşit cartea semnată de amândoi și tipărită la 
Sibiu în 1994: Din lupta exilului românesc din Spania 
împotriva comunismului (cu accent pe propaganda 
pro-românească şi anti-comunistă prin emisiuni 
filatelice, de la începutul anilor '50 până la sfârşitul 
anilor '60) 

În lucrările sale cele mai cunoscute şi mai 
substanțiale a căutat să facă dreptate adevăratului 
legionarism, răspunzând acuzaților şi mistificărilor 
istorice perpetuate până azi. Discursul său este sobru, 
ordonat, bine argumentat şi documentat (cum s-ar fi 
cuvenit să fie toate apologiile dreptei de după 1989). 
Cea mai mare vâlvă a făcut-o cartea sa despre Mişcarea 
Legionară şi evreii (1996), care a generat mai multe 
cicluri de dezbateri şi conferințe, clătinând serios teza 
calomnioasă că legionarii ar fi fost nişte „mâncători 
de evrei” şi ar fi împărtăşit ca atare concepțiile 
ultrarasiste ale fascismului german. Contnbuţia sa cea 
mai de seamă rămâne însă vasta sinteză intitulată 
Creştinismul Mişcării Legionare (2000; ed. a II-a, 
revăzută şi adăugită: 2001), care depăşeşte tot ce s-a 
mai scris anterior pe această temă (cărțile şi broşurile 
unor teologi ca Ilie Imbrescu, George Racoveanu sau 
Victor Moise), adunând şi analizând atent atât principii, 
cât şi fapte, din perioada interbelică şi până în 


despre care publică o broşură - 


contemporaneitate (cu un accent aparte pe rezistența 
din închisori și din munţi, precum şi pe ctitorule exilului 
legionar, pe care l-a cunoscut direct mai ales în ipostaza 
lui spaniolă), şi încheindu-și expozeul cu o vastă şi 
utilă listă bibliografică (a se vedea mai ales ediția a 
doua). Tot în anul 2000 publică frumosul album 
documentar intitulat Zronic legionar, ilustrat cu troițe 
ridicate pe tot cuprinsul țării. 

Dr. Flor Strejnicu a manifestat o deosebită 
sensibilitate pentru poezie. Micul volum de Miniaturi 


Po 


MăRT VRISITOR VI 


(2002) cuprinde discreta sa lirică personală, cu 
poeme scurte în genul hai-ku-urilor, subtil 
esențializate ca idee şi expresie poetică. Câteva dintre 
acestea, dedicate martirajului şi transcendenței 
crezului legionar, se regăsesc şi în ampla culegere 
de poezii închinate Căpitanului — Mărturisitorul — pe 
care, deşi aproape orb, a îngrijit-o şi tipărit-o în ultimul 
an de viață (dezvoltând o mai modestă antologie 
anterioară, scoasă cu prilejul centenarului naşteni lui 
Codreanu). Din această ultimă carte pe care a moşit- 
O, şi care capătă asifel un fel de valoare testamentară, 
am alcătuit o selecție în pagina alăturată (cu o 
lămuntoare notă introductivă) 

Omul minunat şi neobosit care a fost Dr. 
Flor Strejnicu dăinuieşte exemplar prin cărțile lui și 
prin amintirea de neşters pe care i-o poartă toți cei 
ce l-au cunoscut (şi printre care, mai ales în ultimii 
ani, s-au numărat și destui tineri). Dumnezeu să-l 
odihnească în pace şi să-i binecuvinteze pomenirea. 


Răzvan CODRESCU 


“* ION PANGRATE 


A trecut la cele veşnice, nonagenar, şi camaradul lon Pangrate 
(înmormântat pe 15 martie 2006 şi căruia prietenul şi fostul deținut politic 
George Cușa i-a făcut o emoţionantă evocare). 

lon Pangrate (“Nea lonică”) s-a născut la 17 octombrie 1915 în 
com, Negru Vodă din jud. Constanţa, într-o familie modestă, dar adânc 
trăitoare în duh ortodox şi în dragostea de neam. 

A trecut la cele veşnice, nonagenar, şi camaradul lon Pangrate 
(înmormântat pe 15 martie 2006 şi căruia prietenul şi fostul deținut politic 
George Cuşa i-a făcut o emoţionantă evocare), 

lon Pangrate (“Nea Ionică”) s-a născut la 17 octombrie 1915 în 
com. Negru Vodă din jud. Constanţa, într-o familie modestă, dar adânc 
trăitoare în duh ortodox şi în dragostea de neam. 

Aderând la cauza legionară, lon Pangrate şi-a purtat crucea pe 
toate Golgotele veacului: şi sub prigoana carlistă (lagărul de la Bazargic, 
în 1939), și sub prigoana antonesciană (Aiud: 1941-1943), şi sub prigoana 
comunistă (lagărul de la Cobadin, în 1946, iar apoi, din 1948, temnița de 


la Gherla şi domiciliul obligatoriu din Bărăgan), între timp făcând şi 


frontul (1944), A trecut prin experiența-limită a reeducării, iar la un moment 
dat, refuzând orice compromis, a încercat să-şi curme zilele, tăindu-şi 
grumazul cu un ciob de sticlă. Până la urmă Dumnezeu l-a învrednicit să 
scape cu viaţă şi să biruiască, prin credință şi demnitate, şi vremurile, şi 
omeneştile slăbiciuni. Muncitorul cu mâini de aur şi fără astâmpăr, cinstit 
şi dârz, a fost opusul creştin al clasei muncitoare descreştinate şi 
deznaţionalizate pe care s-a străduit să o promoveze regimul comunist. 
Dumnezeu să-l odihnească între drepții Lui şi să ne 
învrednicească neamul de cât mai mulți oameni din aceeaşi plămadă. 


(Puncte cardinale) 











PUNCTE CARDINALE 


DlARTYURISITORYUL 


u doar câteva lum înainte de a ne părăsi, Dr. 
Flor Strejnicu a editat la Sibiu; în regie 
propne, ultimul volum pe care l-a îngrijit: 


Pe tonul cel mai surd al lirei, însă, 
O, Goelrtingen, te Sun misterios, 
Chilie luminând de miere strânsă, 
Smoerit, lui Riemann, zeul tău bărbos, 


185 PAG. 15 


Mai 2006 Nr. 5 








Lupta e cântecul şi biblia noastră, 

holde vor creşte de samulastră 

din cremenea oarbă, din pietroase mormane 
şi din sângele nostru, o, Căpitane! 


Mărturisitorul — o amplă culegere de poezii 
dedicate lui Corneliu Z. Codreanu (începând din 
1925 şi până azi), semnate fie de auton anonimi, 

fe de poeți consacrați (membri sau doar simpatizanți 
a! Legiunii, români, dar ȘI străini), printre care şi 
câțiva reprezentanți iluştri ai linicii noastre interbelice 
(Tudor Arghezi, Aron Cotnuiş, Lucian Blaga, lon 
Barbu, Radu Gyr etc:). L-am ajutat îndeaproape 
la definitivarea culegeri (presărată ŞI cu citate în 
proză din şi despre Codreanu) şi am adăugăt o 
postfață şi o bibliografie ă senerilor Căpitanului. 

Se grăbea, presimțindu- -Şi parcă Sfârşitul, Cu atât 
mai mare a fost bucuria apăriţiei cărții, în foarte 
bune condiții prafice. Nu mai ştiu în ce fel a mai 
avut putere să se ocupe de difuzare, dar tirajul. a 
fost modest şi cartea nu se găseşte cu uşurinţă, aşa 
că am considerat potrivit să vă oferim câteva dintre 


Moartea însăşi de-ar sălta pe punie, 
sărire-ar fulgeriş cine s-o-nfrunte, 
printre mii şi mii de uragane, 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


Dar semnul tău în Duh, ce clar, pe hartă, 
Zugravul, defăimatul, azi a scris, 
Atmhenă, încolăcind pe-o aspră Spartă, 
Liberatar, ca iedera pe 1yrs! 


Radu Gyr 


Cu ce auguste îndestul arpegii 
Mormântul Căpitanului 


Vom umple spațiul de la ocean 

La pietrele zgâriate, în Norvegii: 
Legi tari şi table geniului german? De-aci-nainle vremea se măsoară 
cu trudnicele tale oseminte 

şi veacul care curge peste țară 


Noi nu uităm că duhul ce învinge 
începe din cenuşu 1a fierbinte. 


În veacul vlah uscat ai fost şi istm, 
Că «iarba de omăt» a noastră-ntinge 
În despletitul tău idealism; Mergi printre noi cu sfânta-ți moarte vie, 
| ne tămâiezi cu marea ta tăcere... 
Mormânilul tău e numai înviere, 


Iar cea mai pură creştere din toate, 
prin tine luminăm de veșnicie. 


EI, începutul, cel ce ne e tot, 


textele adunate în ea (reproduse aici în ordimea 
alfabetică a auțorilor), cînstindu-1 şi astfel memoria: 


(aa Coat ecu 


Tu Si scntăuj/ 5/40 care. 


Te-u frământat, le-a căutat , născocit 


Și semn izbit în tine-d-ncremenit 
De sabie biruitoare. + . 


Aceluia ce-atinge neatins noroiul 
Şi poate duce drum şi peste cer, 


“Printre aramă, cremene: şi fier: > SAS 
Gigunticul, molatecul, vioiul. 


EI năzuieşte-n lespede schimbare, 
Singurătăţi, de sus, de stalactit, 
Din veac cu toate fiind nepotrivit 


Și dripile strânse fiindu-i călătoare. 


Tu ştii tăcea când este de tăcere 


Şi-n toată ora-nălți câte un turn 
Arhanghelului mare tacilurn, 
Neliniştit de greaua lui putere. 


Stii suferi, iubi şi mângâia, 
Îndepărtat de oameni şi de tine, 
Dar bucurii tânjite şi suspine. 
Nu aburesc oţelul şi sticlirea Ha, 


“Ce nimb e pi tale AR 


lon Barbu 
1940 


Germanie, suind cu spadă ta? 
Amiaza cărei Tebe ori Ninive 
Aa gând şi faptă arăta? 


Desfirule de Miri, de Zeu, (7 Liră, | (5 SE 
Apare cântărețul ostonit, e ASEZA, 


Peanurile cărui ocoliră 


A zice a ta ardere-n zenit, S 


“Dar dreptul Viah, oprit î în 74 pe Coama. 
cununii tale-adânci de cetăţii, 
"Ca Ramiing, prințul, strânge-n el icoana. 


Acesti mari, u doua ări « d lui, | fă 


fiii 


i Vi 1) sh) USI UI (e 


“Voi zice deci, ca Novalis, urinii (7) IPC ULUI 


Coline. srinse-n, cel mai dulce-amurg, CD iri 
În hipogeu. ascunsul somn al mingii 
Pe raze, şi ierbosul due 


“Din codrii Bucovinei întrupat 


Preasfântul Căpitan, cuprinde, poate, 
În strat adânc şi osemântul got. 


Deci slăvă, Căpitane FE iihrer, ție! St 


Arhanghelul verde >> 


În ochii tăi mijeau Valahii pure, 


în glasul tău se răzvrăteau Stihii, 
îți. miresma Sumunul a pădure 
şi-ţi fluturaiu pulpanele:a, vecii, 


te plâng şi astăzi Jagii pe coline, 
Că într-o toumnă veştedă-ai plecut 
şi-au flămânzit nădejdile de tine. 


Dar cum sămânța putrezind rodeşte, 
lu fel şi tu învii printre prigoane 

şi laina ta pe vrejul vremii creşte, 
străluminând că auru-n icoane, - 
căci Dumnezeu vorbit-a româneşte 


cu rostul tău de moarte, Căpitune! 


“Aron Cotruș 


Corabia verde 


Corabia se frământă şi se răsuceşte 

în lupta cu valurile ce-o isbesc tâlhăreşte. 
şi apele cresc ca din hău hăsdrăvane,; 
Căpitane! Căpitane! Căpitane! 


» Învinsă o clipă, sub valuri Se pierde). 

parcă de-a. pururi, corabia verde, 

“Măprăsnie muşeată de uragane, 
Căpitațiel Căpitane! Căpitane!., 


Prin potopul ce zălud o răzflaral | i 


s-aud prin văzduh ca o goarnă, 
peste-ale mării nesfărşite noiane, 
poruncile tale de proroc, Căpitane! 


Şi iat-o, deodată su-nalţă semeaţă, 
iarăşi Crăiasă peste Timp, peste ceaţă, 


"peste-ale apelor țilanice toane, 


corabia ta verde, Su puua ei 


- Zănatec cald prăpă îdul pe ape, N, 


Tot mai aproape, Şi mai uproape, 
Dar duhul mal tare-i ca-ale mării pripoane, 


5 Anita Căpitane! Căpitane! 


Prin tine bem, setoşi, din mântuire, 
Prin tine doar ne-am curățit de spură... 
Isvor ne eşti şi cină şi zidire 


| Sp ( SA CO ACIDA Legiunea trage verdele-i covor. > ADS Și patrafir şi cuminecătură.s. 

SCIPIO) SAL SUD RAI Qi ae "Se recidn mers de altă-Alexăndrie.. SS 

Tudor Arghezi» XE SOS ot nisi La Darius şi Împăratul Par > SA Eşti azima pe care-n plâns o cere. 

Su) d 0 a CI RL SS UE A 56 SUA x lo ASI inima noastră pururea flămândă. 
Sl CI CN E ta Ră an "Codrescu CSE sa N i Eşti drumul nostru către zări de miere, 


eşti perna penru tâmpla fumegândă. 
Eşti ruga Tării pentru biruinţă, 
mistriă noastră-n aur ferecată, 

dalta de foc înfiptă în credință..+ 
Mormântul tău e viața noastră toată. 


AL Venim lângă țărâna ta iubită, Sa 


şi umbra ta, prin smirnă şi balade, 
ne-atinge cu plutirea ei sfințită 
şi ne preschimbă-n torţe şi în spade, 


Cu duhul tău — mireasmă de grădină — 
ne miruim sub zâmbet de icoane. 
Culegem din mormântul tău lumină 
şi ne spălăm obrajii de prigoane. 


Luăm in pumn de lut din groapă sfântă 
şi-l punem pe vechi răni de închisoare; 
şi rănile din noi tresar şi cântă, 

se fac medalii şi zâmbesc în soare... Ă 
Dar de-or veni, cândva, cu paşi uşarnici 

la groapă ta mişeui şi viclenii, 

şi se vor bate-n piept cu pumni fă ien 
slăvind lumina sfintelor vedenii, Se 


Mormântul tău, pemână, să se ridice». ) 
"şi duhul tău, țâşnind din veşnicie,, 
„întt-un năprasnic fulger să despice S 
Cl i Sac lor țemernicie! 
N “Demetiius Legntiey. Xa Ss 
Ş Destinul e entoraţiaă de jerjă 
“Tu ne-ai promis, în sohimubul rioreţii 
O Țară ca un soare, Căpitane! 
Noi am lăsa! iubirite. orfune > (CS 
ŞI te-am Aa pe drumul cu aa SS 
Ami Poposil pe prispe jestipiega i (CA 4 
Casă urzim pe ele. idealuti; CONS 
"În fimp ce VU petreceau la, baluri, i! DU (e 
Ne-am logodit cu, lanţuri la Dicoare Ass 
Apoi, pe drunilă phodnie AIA A Sp du ) 
În noaptea Sfi nțilar. Bartolamiei,. 





70970007 Ss i | (4 e Oa iai Ii > Ne-am coborât A (NOE ZA, criace, A) 
“voi lăuda Ianoviă vibrăt are, SS 8 NaCl 00 Gata cu toții să murim în picioără, AR N SS > VAD 
1 Dezacele. amfori S seci, suprafire 1 ASTA, | „pe mărba aceasta ce crâncen ne doare, Aşa cum ne-a fost scris Câulvg la Soute,. Să SU, d 


“Fecioarele. cu mâini vinilecătăare.. (UIC 


$ spărgem talazuri, înfrângem bulboune, 


Noi ne-om hrăni, În. limea. de pigmiei, . A > 


ori străvezii, ca /(jM sclimpe cesti | (6 cu pândul la tine, o, Căpitanel A Cu visurile tale stau moartei 9) 0 că OS Da SU 
1 a 7, Ti ) ș p 4 N ia îsi A d î) ) 

A AA A 1 [isă (ES re u DI | AS G: : SUL 5) p, 1 SIR SI Joy: fs: sii LEI ş DD: Ac A “ tina Sta A 

A XS Zi AA Y) 440) ) SSI OS) PM AS aa DD, a cal S A GSTEAA, SATE LA p-* 








PAG. 16 Nr. 5/1$5 Mai 2006 


PUNCTE CARDINALE 





Vi N VIA L Î+ 


Mai ales de vreo sută de ani încoace, noi românii avem parcă “vocația” de a fi 
mereu 'trașt pe sfoară” în probleme de patrimoniu istoric și cultural. După 1989. presa a 
prezentat și dezbătut indelung (dar fără a reuși să determine vreo rezolvare) situații precum 
cea a tezaurului național rămas la ruşi, sau a sabiei Binecredinciosului Voievod Ștefan cel 
Mare rămasă la turci, sau a bununlor Fundatiei Gojdu rămase la unguri... Dar nici asupra 
celor rămase acasă nu prea suntem în stare să veghem cum se cuvine. Avidității sau lpsei 
de scrupule a străinilor h se adaugă mai micile sau mai marile noastre complicităţi, dar şi 
o anume indolență generală, care parcă invită la a fi escrocaţi 

Mai recent, iată că ne fură pe faţă şi cei la care ne-am fi aşteptat poate cel mai 
puțin: nemții. Este cazul scandalos al facsimilâni ilicite a faimosului manuscris medieval 
numit Codex Aureus (din care noi deținem jumătate în Biblioteca Batthyaneum de la Alba 
lulia — fihală a Bibliotecii Naţionale a României), reprodus apoi în Germania cu mijloace 
ultrasofisticate și pus în vânzare la preţuri exorbitante, într-o afacere care se ridică, pare- 
se, la peste 10 milioane de euro (şi în care este parte, pe lângă nemţii ce au inițiat frauda, 
insuşi Vaticanul, care posedă cealaltă jumătate a manuscrisului). Ca să-şi facă idee oricine 
despre valoarea inestimabilă a acestui manuscris (un evangheliar scris cu cerneală de aur 
spre sfârşitul secolului 8 şi inceputul secolului 9), e de ajuns să spunem că Nicolae Ceauşescu, 
la răscrucea deceniilor 6 şi 7, a garantat cu el în Occident pentru inprumuturi de miliarde de 
dolan! 

Fotocopierea s-a făcut în 1993, fără nici un contract 
Scris, printr-o simplă înţelegere verbală cu filiala B.N.R. din 
Alba Iulia, de pe urma căruia s-au “ciupit”,.. 1000 de dolari. 
Directorul în funcțiune pe atunci al Bibliotecii Naţionale, 
ulterior demis, arestat şi judecat, a fost scos față curată de 
Justiția română: nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase! 
Intre timp, România a ajuns să se judece cu Germania (în 
Elveţia), dar şansele noastre se pare că sunt destul de firave. 
lar pe de altă parte avem toate motivele să fim îngrijorați de 
ce se va întâmpla în continuare cu Codex Aureus şi cu alte 
manuscrise de mare valoare, în condițiile în care imobilul 
care găzduiește fondul de carte Batthyaneum (aprox. 60000 
de volume) a fost retrocedat în 2003 Arhiepiscopiei Romano- 
Catolice de Alba lua... (R. CODRESCU) 


LOTCA EXTREMISTIILOR 


Hai să fim oameni serioşi, lucizi și, judecând „la rece”, 
să recunoaștem că mult-trâmbițata autonomie a secuilor s-a 
dovedit a fi o mare fâsâială. Un mare balon de săpun, care 
după ce s-a umflat peste măsură, s-a spart liniștit, fără să 
deranjeze pe nimeni. Păcat de eforturile presei de a tnmite o 
armată de corespondenţi la fața locului pentru a relata în direct 
„revoluția secuilor” şi „ciocnirile violente” preconizate. Exista riscul, la un moiment dat, ca 
jurnaliştii să fie mai numeroşi decât participanții! : 

În fond, ce s-a intâmplat la Odorheiul Secuiesc? In prezenţa a cel mult 4.000 de 
persoane — cifră de altfel constantă de-a lungul timpului în data de 15 martie în Odorhei 
și în lipsa totală a oficialilor maghiari, s-a cântat muzică rock și s-au rostit nişte discursuri 
plictisitoare, bombastice şi neconvingătoare, despre autonomie, identitate... bla, bla, bla. In 
final, la insistențele repetate ale organizatonlor, participanţii au susținut, fără vlagă, că 
doresc autonomia Ținutului Secuiesc. Sunt tare curios dacă printre cei prezenți se aflau toți 
cei 200 de secui declaraţi la ultimul recensământ... Prin discursurile lor ngide şi plate, 
amintind de „limba de lemn”, Laszlo Tokes, Szasz Jeno, Csapo Jozsef și Raffai Erno 
păreau picaţi de pe altă planetă, „Inimoșii” lideri contrastau puternic şi ridicol cu sărbătoarea 
secuimii, iar „dorinţa de nestăvilit pentru autonomie” era minunată, dar lipsea cu desăvârșire. 

O singură concluzie poate fi trasă: autonomia teritorială atât de râvnită de Consiliul 
Naţional Secuiesc și Uniunea Civică Maghiară nu are susţinere în rândul maghiarilor de 
rând. Mai degrabă, reprezintă un pretext pentru câștigarea sprijinului populaţiei de această 
etnie în detrimentul UDMR. Ironia sorții face ca discursul lui Marko Belo, rostit în 15 martie 
la Târgu Secuiesc, să fie receptat ca fiind cu adevărat radical. Atâta timp cât luptă pentru 
autonomie teritorială beneficiază de susţinerea a sub 0,5% din populaţia judeţelor Covasna, 
Harghita și Mureş, CNS şi UCM încep să aducă cu Partidul Liber Schimbist sau cu cel 
Republican-Monarhist al „contelui” losipescu-Zambra. Singurul sprijin al celor două 
organizații, părăsite de toți oficialii maghiari, fie ei de stânga sau de dreapta, a venit din 
partea unor puşti cu craniile rase, membri ai asociației neonaziste „Conștiinţa 88". La 
vârsta lor e normal ca, după câteva beri, să vadă Ungaria Mare... Liderii autonomiști ma- 
ghiari au pierdut pe mâna lor și sunt — vorba paleriei Rapidului — singuri împotriva tuturor. 

Extremiștii maghiari au atâtea șanse la carieră politică pe cât are Marko Belo să-i 
crească plete. Poate doar să spere într-o minune, cum s-a întâmplat în 1990, când judeţul 
Tulcea s-a trezit cu un deputat UDMR, deși nu exista picior de maghiar în toată Delta! 
Fenomenul a fost explicat rapid: lipovenii, uşor amețiţi de emoțiile alegerilor, au pus ştampila 
pe „nufărul” UDMR-ul, confundându-l cu simbolul lor = „lotca”, (FI, BICHIR) 


NEM TUDOM MAGYARO 


Senatorul Gyorgy Frunda e un om să-l pui pe rană, panaceu, pe care toţi românii |- 
ar îndrăgi, dacă ar ști ce sentimente nutrește pentru țărişoara noastră. L-ar strâge în braţe 
până la leșin, l-ar împăia să nu-l piardă generaţiile viitoare... 


www,punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(apunctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B, R. D, Sibiu RO48BRDE330$V02146903300 
ISSN: 1223-3145 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRIȘŞOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 

Claudio MUTTI (corespondent Italia) 

Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Până în anul 1990, prenumele său era Gheorghe, iar ulterior, prin maghiarizare, a 
devenit Gyorgy. În CV-ul său, 'om delicat și european, a trecut limba română la... limbi 
străine. Avocatul udemerist, în marea lui bunătate, l-a apărat pe Cseresznyes Pal. Cum, nu 
Ştiţi cine este Pal? Nimeni altul decât „eroul” care l-a desfigurat şi ologit pe Mihai Cofaniu 
in martie 1990 la Târgu-Mureş. Tot el i-a apărat pe cei care l-au ucis, în 22 decembrie 
1989, pe maiorul de miliţie din Târgu Secuiesc, Aurel Agachi 

Senator al României, Gyorgy Frunda s-a dus şi la Strasbourg pentru a cere ca 
România să nu mai fie stat național, iar amicul său Marko Belo afirma că Gyory trebuie 
lăudat deoarece “conceptul de stat național nu mai există în Europa”. Degeaba a plâns 
baciul Frunda şi ne-a reclamat pe la toate cancelariile curopene. A venit Olli Rehn, comisarul 
european pentru extindere, și i-a băgat mințile în cap. „Legislația din România în materie 
de drepturi ale minorităților etnice corespunde prevederilor europene în domeniu, ar trebui 
să se încheie discuţiile pe acest subiect, definitiv”, le-a zis Olli, care nu e vreun „vlah 
impuţit”, ci finlandez. De neam ugro-finic, adică neam cu voi, baci Frunda. 

„Avem probleme cu învățământul. Vrem predarea limbii române la disciplina limba 
străină”. Nicăieri în lume limba oficială nu figurează la limbi străine. „Autonomie 
teritorială”? Nu merge, că nu e constituțional. „Folosirea limbii materne de către maghiani 
ceangăi”? Nu există cereri „Învăţământ superior în limba maghiară”?. Numai la “Babeş- 
Bolyai” sunt peste peste 6000 de studenți. „Universitate de stat maghiară”? Păi unde e 
multiculturalismul, vreţi segregare? | 

Luna trecută, Olli Rehn, băiat deştept, cu masterat in 
SUA şi doctorat la Oxford, i-a explicat clar lui Frunda și celor 
ca el că prin cererile udemeriste se încearcă legiferarea 
separatismului educațional, cultural, civic şi chiar 
administrativ. Și că “nu se poate cere unei țări candidate 
ceea ce nu se cere țărilor membre ale UE”. 

Maestre Frunda, eu zic că e timpul să-ți iei înapoi 
numele de Gheorghe, iar când te mai întreabă cineva de 
autonomie, enclavizări şi alte bazaconii, să răspunzi demn: 
Nem tudom magyaro. (FI. BICHIR) 


ÎNTOARCEREA LUI IUDA 


La începutul lunii aprilie, postul TV Wational 
Geographic a transmis un documentar despre o aşa-zisă 
“Evanghelie după luda”. Filmul este construit în jurul unui 
document în limba coptă, vechi din anii 200-300 după Hristos, 
document care ar aparține seriei de evanghelii scrise în 
primele secole de creştinism. Documentul a fost descoperit 
în 1970 şi în toţi anii scurşi de atunci a fost tradus, cercetat şi 
autentificat. Povestea cuprinsă în acel papirus spune că luda 
a fost cel mai iubit dintre apostolii Mintuitorului, Care de 
aceea i-a încredințat misiunea de a-L trăda, ca să se poată 
împlini profețile privind moartea şi Invierea Sa. Logic, dacă 
Lristos nu ar hi fost trădat de luda, EI nu ar [i fost răstignit şi nu ar fi inviat. Or, Invierea 
Domnului, prin care ni s-au deschis porțile mintuirii, este esenţială pentru creştinism 

Interesant, “Evanghelia după Iuda” se încheie după trădare, fără să ne spună ce 
s-a întimplat cu trădătorul 

Întii de toate, se cuvine precizat că ev anghela înseamnă mărtuna unuia dintre cei 
care au stat aproape de lisus Hristos, cit Fiul lui Dumnezeu s-a aflat în trup, şi au cunoscut 
Viața şi învățătura Sa în mod nemijlocit. Însă, după cum ştim din Sf. Scriptură, luda s-a 
sinucis imediat după trădare, deci n-a avut vreme să scrie. A doua observație: dacă luda 
știa că din supunere față de Hristos a participat la realizarea scenariului divin pentru 
salvarea lumii, nu s-ar mai fi sinucis, comițind un păcat capital. Mai mult, dacă Mintuitorul 
l-ar fi rugat pe luda să fie trădător pentru a se împlini profeţiile, după Înviere, cînd li S-a 
arătat apostolilor, cu siguranță Hristos le-ar fi spus şi lor despre menirea pe care a avut-o 
luda. Nu există nici un motiv pentru care lisus, în incomparabila Sa dragoste de oameni, să 
fi lăsat ca luda să fie urit în vecii vecilor de toți creştinii. 

Una peste alta, “Evanghelia după luda” pare mai degrabă o încercare de deposedare 
a lui lisus Hristos de dumnezeire, de prezentare a Sa ca fiind, iată, un om supus greşelu: 
greşește în alegerea lui luda şi apoi greşeşte încă o dată lăsînd ca apostolul său cel mai iubit 
să poarte stigmatul trădării, deşi este nevinovat. În nici un caz cei care au scris această 
poveste nu iau în calcul esența divină a lui lisus, care nu avea nevoie să joace tragedia 
răstignirii pentru a putea aduce apoi bucuria Învierii. El ştia că aşa se va întîmpla, nu trebuia 
să pună nimic la cale. 

Pînă şi anumite medii intelectuale de la noi, altminteri prea puţin interesate de 
teologie şi viaţa creştină, au luat în dezbatere “evanghelia”, dindu-și cu presupusul despre 
semnificaţiile sale şi despre cum va schimba ea istoria şi felul nostru, al creştinilor, de a ne 
raporta la Sf. Scriptură și chiar la istorie. Concluziile sînt adesea deconcertante. lat-o, 
de pildă, pe cea trasă de un loan Buduca: “Ce importanţă are noua poveste a lui luda 
in acest orizont de mister? Da, are. Are una strictamente politică. Dacă documentul copt 
este autentic în conținutul său, trebuie să încetăm să mai gindim politic aceste întîmplări. 
Sint anulabile toate interpretările despre vinovăția cuiva (evrei, romani) dacă luda însuşi a 
fost iniţiat să ştie că nu va purta nici o vină, Noi toți, creştini sau necreştini, purtăm vina de 
a pindi în termeni de vinovăţie un scenariu divin mai bogat decit orice scenariu profetic 
sau uman” (Ziua, 20 aprilie 2006). Ehei, cum le zici matale, Buducule, mai rar cineva! (CP 
TÂRZIU) 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CAADINALE 


Tipar: Vasil S.R.L