Puncte Cardinale anul XVI, nr. 12 (192), decembrie 2006

“Pentru enoriaşii şi fiii mei duhovniceşti las acest cuvânt: lubiţi-vâ unii pe alții cum şi lisus ne-a 
iubit pe noi, ca sâ se vadâ dintru aceasta câ suntem fiii Mântuitorului nostru lisus Hristos. Fiţi jertfelnici! 


Straduiţi-vâ pentru zidirea Bisericii! Rugaţi-vă şi milostiviţi-vâ de cei în nevoi!” 
(Din testamentul PărinteluiCalciu) 






credinţă malul ANUL XVI 
iubire L E NR. 12/192 
speranţa Decembrie 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


e merP PE impilati dea 
fțins însă i j 
după 3 | fugă ; 
Abia mutat, it, de hatârul familiei enim 


t încă o dată prin locurile. 

mudia natală, Petru-Vod ş 

moarte să fie îngropat), | 
„ Ocişorul „pi tepi tae dintre prigoană şi exil, dar E 
Bucureştiul =] (3 cărui oaze ode sfințenie le apăruse cândva 


iturghie a săvârşit-o la Sf. Ilie-Gorgani. ă Ă 
A Era mulțumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub 


"ă 
+ 
i] 


i] 
- 


pă 
_ 
| 


UE Z NE Esta i AȚ0s, pe cară 0 considera cea mai fidelă şi mai aaâiită 4 
pe AR tai Um turie testamentară a întregii lui generaţii. 
LA PAR RA A cu, i i | enicite, Prefaţa pe care o scrisese chiar în ajunul - 

i în țară şi pe care o intitulase, cu smerită pietate, 

înec i “ nevrednic cuvânt înainte la o carte de mare și sfântă 
Ay LĂ NSE Viednicie”, avea să fie ultimul text mărturisitor redactat 
'demâna sa, încununând „războiul întru cuvânt? pe” 

voal] dusese decenii de-a rândul, în duhul marilor 

Vă delâți interbelici şi al lui Valeriu Gafencu, „sfântul 

SN A (7 Şi înc! isarilor”, N-a mai putut însă să onoreze lansarea 
Na A estivă a cărții la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost 
Ziua os să răsune „cântecul de lebădă” al celui mai 
Sale predicator al Ortodoxiei luptătoare din târziul | 


secolului 20. | (continuare în pag.5) 























PAG. 2 Nr. 12/192 Decembrie 2006 


PUNCTE CARDINALE 





MEMENTO GULAG ÎN VENDEEA 


a i al | £ pai apt imi vski, Stephane 
Nu sunt foarte mulți cei care ştiu că 27 ianuarie este marii „reeducări”: formarea „omului nou”, cel „fără comunicări îi cunoaștem bine: Vladimir Bukovski, Step 


Ziua Internațională a Holocaustului (la 27 ianuarie 1945 a prejudecăţi”, adică fără Dumnezeu (creştinismul a fost Courtois (autorul principal al volumului Cea ae a 
fost închis primul lagăr de la Auschwitz). Și încă şi mai interzis), fără tradiții, fără memorie, Împotriva acestei revoluţii comunismului), Dario Fertilio (ziarist la Corriere d Că “Ali 
puțini sunt însă cei care ştiu că 7 noiembrie este Ziua s-a ridicat Vendeea. Nu a fost o mişcare de partizani (ca secretar al organizaţiei „Comitatus pro Libertati ri E 
Internațională a Gulagului, zi închinată memoriei victimelor — şuanii din Bretagne), şi nu a fost nici o răscoală populară alții mai puţin, aşa cum este Mathyas Kolos, unul din E 
comunismului. Această zi are încă un statut semi-oficial, obişnuită. A fost altceva. S-au ridicat țăranii, şi ei s-au dus la — participanții la revolta din Ungaria, din 1956, îi imaucziere , 
întrucât Parlamentul European, unde de mai multe ori s-a nobili şi i-au rugat să vină, şi au format — lucru unic în istorie . în limba franceză, a cărții Le cri de la tadga de Ardi a E 
făcut propunerea, nu a acceptat până acum instituirea -— o formidabilă armată. De aceea, ceea ce s-a petrecut în care este considerată ultima mare operă literară a gulagului. 
aceastei comemorări, ceea ce arată cât de dificilă este încă Vendeea nu se numeşte „revolta” sau „răscoala Vendeii”, ci Din delegaţia română au făcut parte, între alții, Marius 
deschiderea conştiinţei europene către o înțelegere a les guerres de Vendee, „războaiele Vendeii”. Vendeenii au Oprea, Ruxandra Cesereanu, Raluca Grosescu. 
dezastrului istoric care a însemnat comunismul. format o armată, o armată fără uniformă — erau săteni în Nu poate fi vorba în acest articol de a face un rezumat 
Vladimir Bukovski, vajnicul disident rus, este cel straiele lor obișnuite —, dar reprezentată printr-un simbol pe - al fiecărei comunicări în parte. Ele vor fi publicate, și ne 
care a ales 7 noiembrie ca zi a Gulagului, 7 noiembrie 1917 care toți l-au arborat spontan; o mică inimă brodată, inima - vom putea întoarce atunci cu comentarii. Acum voi reliefa 
fiind momentul luării puterii de către bolşevici. 7 noiembrie — arzătoare a lui Hristos (/e sacre coeur). (Şi astăzi simbolul numai câteva puncte. Că 
era ziua în care pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice (Şi în țările Vendeii este inima lui lisus.) Dacă vreodată a fost o mişcare „Memento Gulag” înseamnă recuperarea memoriei. 
sovietizate) se serba „Marea Revoluţie din octombrie” (7 de rezistență pură, firească — luptă pentru libertatea de a fi Comunicările au fost o întoarcere către trecut — un trecut 
noiembrie după calendarul gregorian echivalează cu 25 om, ființă a lui Dumnezeu şi ființă istorică, purtătoare a unei trăit, un trecut care trebuie mai departe cercetat Şi înțeles. 
octombrie după calendarul iulian). Această dată, care în comunități organice —, aceasta a fost Vendeea, ceea ce face Două teme mari au structurat ziua: istoria comunismului de 
plus este ajunul zilei Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, este din ea simbolul rezistenței ce avea să vină în fața la raportul Kruşciov la revolta din Ungaria (anul acesta este 
foarte bine aleasă, pentru că ea arată esența puterii comunismului. o jumătate de secol de la marea revoltă a Ungariei împotriva 
comuniste. Comunismul, care a început la 7 noiembrie, Rezistența vendeenilor este un capitol introductiv la comunismului), comunismul și ieşirea din comunism în 
înseamnă pur şi simplu Gulag; aceasta este ecuaţia istoriei. rezistența împotriva comunismului, iar represaliile care au România. 
În anii care au trecut Ziua Gulagului a fost marcată venit după aceea au arătat, la rândul lor, ceea ce avea să se A vorbi despre gulag este a continua lupta împotriva 
prin conferințe internaționale la Roma (2003), Bucureşti întâmple mai târziu. comunismului, luptă care nu s-a încheiat. Comunismul există 
(2004) şi Berlin (2005). Anul acesta „Memento Gulag” a Represaliile împotriva populației din Vendeea, care încă (China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam), iar în țările 





avut loc în Franța, la universitatea catolică (ICES, adică unde a fost zdruncinat se petrece o întoarcere spre comunism 
(Rusia, Ungaria, republicile din Asia), a subliniat Bukovski. 
Şi în Occident se constată puterea comunismului, nu numai 
în minți, ci şi în angrenajul politic. Nu se poate ignora forța 
pe care comunismul o are încă, de exemplu, în Italia, faptul 
că preşedintele Italiei, Giorgio Napolitano, a susținut invazia 
sovietică în Ungaria, sau că preşedintele Camerei 
Deputaţilor (Fausto Bertinotti) „este nu un fost, ci un actual 
comunist”, a spus Dario Fertilio. 

Procesul comunismului, care nu a putut avea loc de 
jure, a afirmat Vladimir Bukovski, amintind de încercarea 
lui de a organiza procesul comunismului la Moscova, poate 
avea loc de facto: aceasta este misiunea zilei de 7 noiembrie. 
Ceea ce nu s-a putut realiza ca un proces juridic, poate fi 
făcut prin memento, prin puterea memoriei. 


Institut Catholique d'Etudes Supsrieures) din oraşul La 
Roche-sur-Yon, în Vendeea. 

De ce în Vendeea şi nu într-un alt loc? De ce Vendeea 
este cea care s-a oferit să fie gazdă comemorării morților 
terorii comuniste? Nici un alt loc nu putea fi mai potrivit: 
Vendeea ştie şi îşi aminteşte. Morţii ei au fost primii morți în 
valul terorii ideologice care a culminat în Uniunea Sovietică 
și s-a împrăştiat pe toată planeta. Cum spunea Soljenițîn: 

„Experienţa Revoluţiei franceze ar fi putut să fie 
suficientă pentru ca organizatorii raționalişti ai «fericirii 
poporului» să tragă concluziile necesare. Dar nu s-a 
întâmplat așa! În Rusia, totul s-a desfășurat și mai rău încă, 

la o scară incomparabil mai mare. Numeroase metode pline 
de cruzime, practicate de Revoluţia franceză, au fost docil 
reaplicate pe trupul Rusiei de către comuniştii leninişti şi 
specialiştii internaţionalişti, iar gradul lor de organizare şi 
caracterul sistematic au depăşit cu mult pe cel al lacobinilor”. 

Aceste cuvinte le-a rostit Soljeniţin la 25 septembrie 
1993, când, pe drumul său de întoarcere din exil către Rusia, 
a făcut un singur popas: în Vendeea, pentru a asista la 
inaugurarea Memorialului de la Lucs-sur-Boulogne. La 
Lucs-sur-Boulogne, la 28 februarie 1794, 500 de oameni, 
mai ales femei și copii, au fost arşi de vii în biserică, de 
către „coloanele infernale” ale Revoluţiei franceze. Pentru 
Soljenițin, acest moment al inaugurării memorialului a fost 
acela de viziune înlăcrimată asupra terorii care a bântuit 
lumea din Franța până în Rusia și dincolo de ea. Văzând 
Memorialul „eroicei Vendei”, el a văzut „cu ochii minţii 
monumentele care într-o zi vor fi ridicate în Rusia, mărturii 
ale rezistenţei noastre ruse în fața urgiei hoardei comuniste”. 
„Am traversat împreună cu voi”, le-a spus Soljeniţin la 
sfârșit vandeenilor, „secolul XX, acest secol care a fost, de 
la un capăt la altul, un secol al terorii, încoronare îngrozitoare 
a acelui Progres la care visase atâta secolul XVIII. Astăzi, 
cred, tot mai mulți francezi vor înţelege mai bine rezistența 
și sacrificiul Vendeii, le vor aprecia mai mult și le vor păstra 
cu mândrie în memorie”. 

Într-adevăr, nu este deloc întâmplător că „Memento 
Gulag” a avut loc anul acesta în Vendeea, Soljenițin a marcat 
comuniunea de destin şi de spirit între Vendeea martiră și 
cei care au trăit suferința comunismului și rezistența 
impotriva lui, Rămânând credincioasă chemării ei, Vendeea 
păstrează memoria propriilor săi eroi și a eroilor care, în 
alte părți și în alte timpuri, au continuat aceeași luptă: nu știu 
câte licee din lume poartă numele lui Soljenițin, dar în 
Vendeea există, din anul 2005, „Le Collăge Alexandre 
Soljenitsyne”, în localitatea Aizenay. 

Da, Vendeea ştie şi îşi amintește. Această mică 
regiune din vestul Franței, la sud de orașul Nantes şi râul 
Loira (10.000 km:, 800.000 locuitori), s-a ridicat în martie 
1793 împotriva acelei revoluţii care i-a omorât regele și 
distrus legea (Point de roi, point de loi, „Unde nu e rege, nu 
e lege” a fost unul din refrenele revoltei), care i-a alungat, 
persecutat, omorât preoții, şi care supunea întreg poporul 


nu a cerut altceva decât libertatea de a-şi păstra credința şi 
legea (/'autel et le trâne), nu s-au limitat la câteva masacre 
răzlețe, oricât de oribile ar fi fost ele. Aici a fost o decizie de 
stat de a şterge de pe fața pământului „rasa blestemată” (/a 
race maudite) a celor ce gândesc altfel. Exterminarea 
sistematică a populaţiei din Vendeea este de aceea considerată 
un genocid, „primul genocid de natură ideologică” din istoria 
modernă. 

Legea din 1 august 1793 hotărăşte că „Vendeea 
trebuie să devină un cimitir național”, iar cea din | octombrie 
acelaşi an cuprinde ordinul de „exterminare a tuturor 
locuitorilor”. Cum avea să spună generalul Frangois-Joseph 
Westermann în raportul său oficial: „Vendeea nu mai există 
[...]. Am îngropat-o în mlaștinile şi pădurile din Savenay. După 
ordinile primite, am strivit copiii sub copitele cailor, am 
masacrat femeile — acestea, în orice caz, nu vor mai aduce 
pe lume bandiți [...]. Pe drumuri sunt cadavre peste tot [...]. 
Mila nu este un sentiment revoluționar”. 

De la 21 ianuarie la 15 mai 1794, Vendeea a fost 
străbătută în lung şi lat de cele 12 „coloanele infernale”, 
Totul a fost ars, şi orice om întâlnit a fost omorât, în mod 
special femeile (Je sillon generateur, brazda fertilă din care 
iese „rasa de bandiți”) şi copiii („viitorii bandiți”). 

În 1802, Chateaubriand se reîntoarce din exilul lui din 
Anglia și descoperă Vendeea, cândva pământ „fertil”, 
„transformată într-un pustiu”. „Acest ţinut”, scrie 
Chateaubriand, „purta, ca un vechi luptător, cicatricele şi 
mutilările care au fost preţul vitejiei sale. Oseminte albite de 
timp, ruine înnegrite de flăcări îţi izbeau privirea”. 

Forţele republicii revoluționare trecuseră într-adevăr 
pe acolo. Câţi au murit? Între 120.000 şi 250.000 de oameni, 
adică între 15 şi 30% din populație. În răstimp de 18 luni. Și 
pentru că nu era suficient, trebuia şi ca numele de Vendeea, 
sinonim cu răzvrătirea, cu „fanatismul” şi „prejudecăţile” 
(adică în primul rând credința creştină), să dispară. Memoria 
trebuia ştearsă. Numele de Vendce a fost înlocuit cu Venge: 
revoluția s-a răzbunat! 


Orașul în care s-a ținut „Memento Gulag” este, cum 
am spus la început, La Roche-sur-Yon, capitala Vendeii. La 
Roche-sur-Yon, nume care s-ar putea traduce cu „stânca de 
pe râul Yon” (orașul este construit pe piatră de granit, deasupra 
văii Yon- ului), este un oraş de provincie cu un farmec 
deosebit. O adiere blândă vine dinspre Oceanul Atlantic, care 
e la numai 20-30 de km. Acest La Roche-sur-Yon, pe care îl 
vedem astăzi, este un oraș tânăr, oraşul pe care l-a construit 
Napoleon, începând cu 1804, pe „ruinele înnegrite de flăcări” 
ale Vendeeii devastate de trupele revoluționare. 

În La Roche-sur-Yon se află cea mai tânără 
universitate catolică a Franţei, universitate înființată în 1990. 
În această universitate, în aula mare, în prezența a multor 
profesori, studenți şi elevi de liceu, s-a desfăşurat ziua intensă 
a memoriei Gulagului. Pe unii dintre cei care un ținut 


x 


Memoria ține de domeniul spiritului. A-ţi aminti şi a 
înțelege este o luptă pe care o dă spiritul împotriva morții şi 
a răului. In fața comunismului ca „negare a spiritului”, 
despre care a vorbit Francois Bouletreau, directorul 
universității catolice din La Roche-sur-Yon, se ridică 
„afirmarea spiritului”, despre care am vorbit eu la „Memento 
Gulag”. În fața „vastei otrăvi” care este minciuna 
comunismului, s-a ridicat din chiar adâncurile gulagului 
spiritul omenesc care redescoperă cuvântul purtător de 
adevăr, În fața terorii, a haosului şi a morții s-a ridicat arta, 
cu ordinea şi frumusețea ei, poezia şi muzica (de la Radu 
Gyr la Traian Popescu). Suferința a devenit o cale către 
Dumnezeu. Cum o spun versurile din închisoare ale lui Radu 
Gyr: 

Cu necerşită slavă Tu mă-ncarci 

şi-n cuie când sfinţenia mă frânge, 

ofiând mă uit la rănile prea largi 

şi-Ți cresc alături, sânge după sânge ... 


(„Ldentitate”) 
* 


Și Vendeea are poezia, muzica, folclorul ei de 
rezistență, Și în această privință aceste două lumi se apropie. 
În fața urgici, vendeenii au ascuns documente, povestiri, 
memorii, unele din ele descoperite târziu, de abia în timpul 
nostru, 

„Memento Gulag” în Vendeea are o semnificație 
cu totul deosebită. Evident, „Memento Gulag” este universal, 
Şi se cuvine marcat peste tot în lume. Dar legătura de destin 
Şi de spirit între „Memento Gulag” şi Vendeea rămâne ceva 
aparte, Aici, în Vendeea, înţelegi mai bine lungul şi pustiitorul 
drum, presărat cu milioane de victime, al iluziilor utopice 
care se ridică împotriva Vieţii şi a ordinii Spiritului. Aici, în 
Vendeea, înţelegi mai bine că este posibil pentru un popor 
de a-şi păstra memoria şi de a-și cinsti eroii şi martirii. 


Monica PAPAZU 





LA 





PUNCTE CARDINALE 


Totul a început la Moscova; centrul de putere 
ideologică şi politică al imperiului comunist. C onlruntați 
CW perspectiva unui colaps economic, cu grave 
consecințe pentru stabilitatea politică, potentaţii de la 
Kremlin au acceptat reformarea sistemului îincremenit 
de 70 de ani în dogmele imuabile ale ideologiei marxist- 
leniniste Dar perestroika în economie şi glasnost-ul 
in politică, reformele majore preconizate pentru 
resuscitarea. sistemului de Mihail Gorbaciov, ultimul 
secretar general al PCUS, s-au dovedit ineficace. 
Uniunea Sovietică s-a dezagregat, iar Federația Rusă 
(ceea ce a rămas după desprinderea republicilor 
unionale), constrânsă de împrejurări, a repudiat 
totalitarismul comunist şi — cel puțin formal — a adoptat 
democrația. 

Dispanţia Uniunii Sovietice a fost evaluată în 
lumea liberă ca o victorie decisivă a democraţiei asupra 
totalitarismului. Războiul rece, care ținuse Occidentul 
sub tensiune timp de o jumătate de veac, obligându-l 
să suporte uriaşe eforturi financiare pentru înarmare 
spre a ține în şah agresivitatea politică şi ideologică a 
Rusiei bolşevice, încetase, iar căderea Cortinei de Fier 
deschidea popoarelor din spatele ei calea spre libertate. 
O cale însă greu de parcurs din pricina sechelelor 
provocate de comunism. „Orologiul comunismului a 
încetat să bată — ne avertiza atunci Aleksandr Soljenițin. 
Dar edificiul lui de beton nu s-a prăbuşit încă. Şi, în 
loc de eliberare, să nu ne pomenim cumva striviți sub 
ruinele lui”. O primejdie reală, asupra-căreia atrăgea 
atenția şi gânditorul francez Jean-Francois Revel în 
documentatul său studiu Revirimentul democrației: 
„Comunismul este atât de devastator, încât nu-i de 
ajuns să ieşi din el ca să scapi de el; trebuie să poți ieşi 
inclusiv din toate consecinţele lui”. 

Aşadar, pentru ca ieşirea din comunism să 
fie fapt împlinit sub toate aspectele, este necesar să 
fie urmată de „ieşirea din toate consecinţele lui”. Altfel, 
cei care nu îndeplinesc această cerință imperativă sunt 
expuşi primejdiei ca „în loc de eliberare să se 
pomenească striviți sub ruinele lui”. Un deznodământ 
posibil, dacă ținem seama de starea mizerabilă în care 
se găseau popoarele, cărora li se deschideau porțile 
spre libertate după o jumătate de veac de opresiune 
comunistă. Privind făpturile umane, modelate după 
proiectele elaborate în laboratoarele ideologiei marxist- 


leniniste, filozoful francez este putemie impresionat” 


de contextul (oamenii şi fapte) în' care s-au produs 
„Revoluţiile contra Revoluţiei” (sintagmă sugestivă, 
prin care J.-F.R, exprimă concis insurecțiile populare 
- „Revoluţiile” = îndreptate contra regimurilor 
comuniste = „Revoluţia”): „«Revoluţiile contra 
Revoluţiei» se desfăşoară într-un spital de răniți grav. 
Este lupta unor invalizi care încearcă să învețe să 
meargă, sau măcar să şchiopăteze. Nu e nicidecum 
antrenamentul unor campioni porniţi înspre atingerea 
unor performanțe superioare. Rolul lor e să repare 
trecutul, nu încă să construiască viitorul, Tragica lor 
istorie ne învaţă cât de scump se plăteşte aneantizarea 
libertăţii, fie și numai pentru câteva decenii”. 

Această descriere sugestivă a situaţiei din 
țările în care au avut loc „Revoluții contra Revoluţiei” 
este însă incompletă. Ea surprinde numai mulțimea 
asupriţilor, omițând vigurosul detaşament al 
opresorilor. Or, fără a considera și acest al doilea 
termen al relației „oprimaţi-opresori”, nici înțelegerea 
momentului „ieșirea din comunism”, nici mai ales cea 
a procesului „ieșirea din toate consecinţele lui” nu este 
posibilă, 

Cu privire la modalitatea în care a evoluat 
această relație, trebuie să precizăm din capul locului 
că într-un fel au înțeles să se comporte față de 
„Revoluţiile contra Revoluţiei” conducătorii comuniști 
din Ungaria, Cehoslovacia și Polonia și, cu totul alta, 
diametral opusă, a fost reacţiunea deţinătorilor puterii 
din Rusia și România, Conducătorii comunişti din prima 
categorie de țări s-au înclinat în fața acestui eveniment 
crucial din viața popoarelor pe care le guvernaseră 
până atunci, Ei au înţeles că „orologiul comunismului 
încetase să mai bată”, Dând dovadă de înțelepciune, 
ei nu s-au cramponat de putere și nu s-au opus adoptării 
noului sistem de valori pe care popoarele lor se 
hotărâseră să-l adopte. Consecința benefică a acestei 
hotărâri raționale s-a făcut imediat simțită în procesul 
de tranziție spre o democraţie de tip occidental, care 
s-a desfăşurat fără convulsii. 

Contrazicându-l pe J.-F.R., „răniții grav” din 
aceste țări nu numai că au învăţat din nou să meargă, 
dar „fără să şchiopăteze” au păşit cu hotărâre spre 
„construirea viitorului”. Performanţe recunoscute de 
Occident prin acceptarea în Uniunea Europeană, fără 


PREAMBUL 
LA INTRAREA 
ROMANIEI 
IN UNIUNEA 
EUROPEANĂ 


> ă 
7 A Ș 
PMI a Pr i 
N A Art RER i 7 Pr fu d 
e ZA 
j 


SC peri varf x fo 2 Ă a pro bă 
Ai cobai Pe m A RICA ra a LA A bea a iii: 0a Ii d 4 





povara apăsătoare a unor clauze de salvgardare. O 
dovadă și un exemplu convingător că nu numai „ieşirea 
din comunism” este posibilă, dar şi „ieşirea din toate 
consecințele lui”. Din păcate, însă, comuniştii români 
nu au ales calea urmată de colegii lor din Ungaria, 
Cehoslovacia şi Polonia, ci, credincioşi liniei tradiționale 
a PCR, au urmat soluţia recomandată de „tovarăşii” de 
la Moscova. O soluţie al cărui adevărat chip este 
dezvăluit în toată hidoşenia lui de autorul Arhipelagului 
Gulag prin următoarele cuvinte: „Sistemul care ne 
guvernează este alianţa între fosta nomenclatură, rechinii 
finanţelor, falşii democrați şi KGB (Securitatea sovietică). 
Eu nu pot numi democrație această cârdăşie. In fapt, 
este vorba de un abominabil hibrid, fără precedent în 
istorie, despre care nu știm în ce direcție va evolua... 
Dar dacă această alianță se va impune, ea nu ne va 
exploata doar 16 ani, ci timp de 160 de ani”. O dezvăluire 
îngrijorătoare şi o previziune sumbră, care se potriveşte 
ca o mănuşă României postdecembriste! 

Dotat cu o remarcabilă capacitate genetică de 


PA ă A 2 e i 
î sesiza. incotro bat vânturile potrivnice şi încotro 


„trebuie să te îndrepţi 'spre a nu fi zdrobit de ele, în 


calitatea să de membru PCR, Silviu Brucan, ia iniţiativa 
de a interveni în procesul de coagulare a disidenţei din 
Partid, mizând pe resentimentele nomenclaturiştilor 
veterani, marginalizaţi brutal de Nicolae Ceauşescu din 
cauza atitudinii lor critice față de demențialul cult al 
personalității impus de acesta. În anul 1988, „fostul 
stalinist”? şi „diplomat roşu la Washington” întreprinde 
o călătorie de informare în capitalele Statelor Unite şi 
Marii Britanii, la sfârşitul căreia poposeşte la Moscova, 
unde se întâlnește cu Mihail Gorbaciov. Aşa cum 
relatează în biografia sa, intitulată De Ja capitalism la 
stalinism şi retur, principala problemă luată în discuţie 
de secretarul general al PCUS a fost „chestiunea 
răsturnării lui Ceaușescu”, poziţia acestuiă fiind 
rezumată astfel: „A declarat de la început că este de 
acord cu acțiunea de răsturnare a lui Ceauşescu, cu 
condiția ca aceasta să fie concepută şi înfăptuită astfel 
încât să ducă la menținerea Partidului Comunist ca forță 
politică conducătoare în România”. Și pentru a întări 
directiva trasată de Gorbaciov — un adevărat „ordin de 
operaţii” -, Brucan citează concluzia interlocutorului său: 
„Partidul trebuie să rămână în picioare, altfel va fi haos”. 

Semnalul prin care a fost declanşată acțiunea 
de răsturnare a lui Ceaușescu a fost „Scrisoarea celor 
6”, Pe 10 martie 1989, BBC transmitea scrisoarea 
deschisă adresată lui Ceauşescu. Cei şase semnatari — 
Constantin Pârvulescu, Alexandru Bârlădeanu, 
Gheorghe Apostol, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu 
și Silviu Brucan =, figuri emblematice ale Partidului 
Comunist, condamnau principalele aspecte ale politicii 
interne dictate de Ceaușescu și consecinţele 
dezastruoase ale acestei politici asupra societății. Dacă 
acest document, redactat pe un ton sarcastic, nu a 
impresionat prea mult pe românul de rând, copleşit de 
grija zilei de mâine, el a produs efectul scontat în rândul 
membrilor de partid din cele două domenii pe care se 
sprijinea puterea comunistă: Securitatea și clubul select 
— nomenclatura — al demnitarilor cu funcţii de decizie 
în aparatul de stat. Atât securiştii, cât și nomenclaturiştii 
au receptat corect mesajul ce le era adresat: tronul pe 
care Ceauşescu, în paranoia sa, se crede așezat pe vecie 
este şubred şi se va prăbuşi curând; ca atare, nu vă 
legați destinul vostru de destinul său! 





Decembrie 2006 Nr. 12/192 PAG. 3 





Reprezentanţii Securității din ultima perioadă 
de existență a „odioasei” instituții încearcă să ne 
convingă că „er, cei din 1989, nu au nimic comun 
cu precursorii lor, părinţii fondatori ai aşezământului 
pe care ci, urmașii, l-au servit cu abnegaţie, 
devotament şi mai ales animați de cel mai curat 
patriotism. În cartea sa intitulată Un risc asumat, 
colonelul Filip Teodorescu, umplicat şi condamnat în 
procesul represiunii de la Timişoara, ne spune: „Nu 
este intenția mea să «spăl» faţa acestei instituţii, eu 
însumi fiind unul dintre cei ce au detestat şi detestă 
ceea ce au făcut în primii 10-15 ani ai existenţei sale 
acei satrapi, de import sau de provenienţă indigenă, şi 
care, din nefericire, au purtat aceeași denumire de 
«securişti». Eram copil şi apoi adolescent, la Ploieşti, 
când am cunoscut nemijlocit pe unii dintre cei ce au 
fost cooptați la «Securitate». În copleșitoare majoritate 
fără studii, nici măcar liceale, abia reuşeau să țină în 
mână un stilou. Un asemenea «securist» era vecin de 
cartier şi îl cunoşteam bine. De profesie pietrar. Un 
om cumsecade, dar atât. Un altul, ţigan din mahalaua 
vecină, când ajungea acasă îşi scotea cizmele şi 
uniforma și ieşea la poartă desculț, păstrând pe cap 
numai chipiul cu calotă albastră, gândind probabil, în 
primitivismul său, că astfel îşi păstrează autoritatea 
față de vecini”. 

De pe aceeaşi poziție a „securistului patriot”, 
G-ral. Div.(r) Neagu Cosma dezvăluie în capitolul 
intitulat „Faţa nevăzută a Securităţii” din cartea sa 
Securitatea, Poliţia politică, Dosare, Informatori, 
abundența de străini, cu preponderență evrei, în 
posturile importante ale acestei instituţii. După ce 
nominalizează, cu detalii, 22 de securiști evrei, îşi 
încheie demonstraţia cu cuvintele: „Până prin anii 
1950-1952, pe lângă cei 22 numiţi, mai erau în Direcţia 
Anchete Penale 8-10 maghiari-evrei, 4-5, greci, 2-3 
sârbi, 2-3 lipoveni. Restul, până la 45, câţi erau în 
total în acea unitate, erau români”. Lipsit de abilitatea 
de a aştepta ca să se stingă din viață toţi cei care au 
trăit pe viu ororile săvârșite de Securitate, şi pot depune 
mărturie despre ele, vajnicul general Neagu Cosma 
face un salt spectaculos peste cele patru decenii, de- 
a lungul cărora instituția din care a făcut parte a 
săvârşit, fără reținere, toate: fărădelegile ce i-au fost 
comandate de patronul ei, Partidul Comunist, şi se 
opreşte la momentul decembrie 1989. Un moment în 
care, într-adevăr, nu s-a implicat, motivându-şi astfel 
atitudinea: „Securitatea nu a tras, pentru că ea nu era 
desprinsă de aspiraţiile poporului, ea nu iubea dictatura 
comunistă”, Minciună sfruntată! Securitatea nu a tras 
impotriva insurgenților care strigau „Jos comunismul!” 
pentru că se aflau în posesia celei mai redutabile arme 
în astfel de situaţii: „informaţia”. Securiştii ştiau că 
Ceauşescu trebuia să fie răsturnat şi, cu cinismul care 
le-a caracterizat întotdeauna conduita, s-au pus, fără 
ezitări, în slujba celui despre care erau bine informați 
că va prelua puterea: tovarăşul lon Iliescu, 

Mai deschis față de adevăr decât generalul 
Cosma, colonelul Teodorescu mărturiseşte deschis: 
„Nu neg existența până în ultimul moment a «poliţiei 
politice». Este vorba despre acele segmente din 
sistemul Securității care se ocupau de activități politice 
scoase în afara legii. Aici intrau, în principal: rămăşiţele 
mişcării legionare, naționalişti-fascişti, naţionalişti- 
iredentişti, foşti membri ai partidelor istorice. Toţi 
aceştia erau încadrați într-un sistem de supraveghere 
generală având drept scop cunoaşterea faptului dacă 
intenționează să redevină activi. Se ajunsese la 
convingerea că legionarii, de exemplu, trebuie avuţi 
în atenţie permanent, până la moarte, şi în continuare 
descendenţii, tocmai datorită incisivităţii doctrinei 
politice căreia se subordonau. Dizidenţii, atâţi câți au 
fost, erau, de asemenea, în atenție”. 

Cât priveşte tentativa apologeților Securității 
de a trasa o linie de demarcație fermă între „securiştii 
evrei şi țigani”, din prima perioadă a existenţei acestei 
instituții, şi „securiştii români patrioți”, care le-au luat 
locul, ea este lipsită de temei şi absurdă. Pe toată durata 
existenței ei, Securitatea a avut aceeaşi misiune şi a 
folosit aceleaşi metode: misiunea de „centru vital al 
puterii comuniste”, iar ca metode — represiunea şi 
teroarea, 

Directiva trasată comuniştilor români de 
Gorbaciov va fi urmată întocmai de grupul de 
complotişti din PCR, coordonaţi de lon Iliescu. 
„Revolta populară spontană de la Timişoara — şi mai 
târziu de la Bucureşti —, scrie Tom Gallagher în cartea 
sa Furtul unei națiuni, a fost urmată de un puci intern 


(continuare în pag. 4) 








i 





PAG. 4 Nr. 12/192 Decembrie 2006 


PREAMBUL LA INTRAREA ROMÂNIEI 
IN UNIUNEA EUROPEANĂ 


(urmare din pag. 3) 





pe care Ceauşescu nu a fost în stare să-l înăbușe. O serie de oameni politici bine informaţi, care 
inițial s-au autocaracterizat ca fiind comunişti ponderați, credincioşi legalității socialiste, au format 
un Front al Salvării Naţionale (FSN)... La 22 decembrie, primul discurs televizat al lui lon Iliescu, 
figura cea mai importantă dintre conspiratori, a oferit indicii clare că el rămâne credincios rădăcinilor 
sale comuniste. Iliescu a spus că foştii conducători «s-au declarat a fi comunişti. Ei n-au avut 
nimic de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific... Ei doar «au pângărit 
numele Partidului Comunist Român»”. Caracterul pur comunist al FSN este pus în evidenţă de 
grupul său de direcție, constituit din oameni care fuseseră comunişti până în ultima clipă a regimului: 
lon Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, generalul Victor Stănculescu, Alexandru 
Bârlădeanu şi Dan Marțian. 

In forma sa inițială, FSN a avut viață scurtă. „Consensul fragil între iniţiații comuniști Şi 
elementele recent politizate care s-au aflat pentru scurt timp de aceeași parte a baricadei în revolta 
anticeauşistă — ne spune în continuare Tom Gallagher —, s-a prăbuşit pe 24 ianuarie 1990, când un 
mare număr de protestatari ultragiați au ieşit în stradă pentru a denunța FSN. Ei au fost cuprinşi de 
furie din cauza schimbării de politică semnalate la o întrunire a consiliului FSN când s-a anunţat că 
FSN va lua parte la alegeri ca organizaţie politică”. 

„Hibridul abominabil”, pe care Soljeniţin refuza să-l numească democrație, prindea contur. 
Pe 23 martie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (înființat de FSN pentru a-i legitima 
acțiunile) decretează înființarea Serviciului Român de Informații (SRI). Securitatea, ținută până 
atunci sub obroc, spre a fi ferită de oprobriul şi indignarea publică, iese la lumină travestită, în strai 
nou, dar neschimbată în comportamentul şi metodele care i-au făcut pe români să o stigmatizeze 
cu calificativul de „odioasă”. 

Şi procesul travestirilor nu se opreşte aici. Cum comuniştii ideologici (adică cei opuși 
celor care se folosesc de partid ca de un mijloc de a dobândi putere şi privilegii) erau ran pe 
pământ, mai ales pe pământul românesc, tovarăşilor din această categorie nu le-a fost greu să se 
lepede de ideologie, cu condiția să păstreze neştirbite puterea şi privilegiile de care s-au bucurat 
înainte de căderea regimului comunist. Aşa au apărut pe scena politică în curs de constituire „„falşii 
democrați”, cum îi numeşte Soljenițîn, sau „travestiții”, trădătorii „Revoluţiilor contra Revoluţiei”, 
al căror chip îl dezvăluie Jean-Franşois Revel, fără menajamente. 

„Travestiţii români nu au renunțat la teroare. Au folosit-o din plin și fără scrupule în 
săptămâna 11-17 iunie 1990 la București, unde au adus formațiuni de asalt compuse din aşa-zişi 
mineri, mulți dintre aceştia fiind agenți ai Securităţii, care au ucis şi au lovit cu drugi de fier, zile de- 
a rândul, manifestanți şi simpli trecători, au spart sedii de partide, au lovit lideri politici ai opoziției. 
Însăşi frazeologia travestiţilor a regresat înspre cele mai vechi stadii ale stalinismului; manifestanții 
care cereau pluralismul autentic și libertate efectivă de expresie au fost numiți «fascişti» care 
ascultă «ordine venite din străinătate». lon Iliescu a mulțumit public falşilor mineri veniți «să apere 
revoluția». Ca de obicei, Occidentul a oftat vag”. 

Travestirea „democraţiei originale”, inventată de Ilhescu în aşa fel încât să lase impresia 
unei democraţii autentice, a fost pasul următor. Cum Partidul Comunist Român avea 4 miloane de 
membri, pentru a satisface condiția pluralismul politic, au fost sacrificate câteva hălci din el. Peste 
noapte, scena politică românească a fost populată cu noi partide. In centru, trunchiul de bază, 
Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR). In jurul lui sateliții: Partidul de Uniune Naţională 
Română (PUNR), Partidul România Mare (PRM), Partidul Socialist al Muncii (PSM), Partidul 
Socialist (PS), Partidul Democrat Agrar din România (PDAR). Nu toate însă au dăinuit. Cum 
șarlatania travestiților era prea stridentă, cu timpul s-au operat transformări în formula inițială de 
pluralism. Deoarece PDSR-ul mirosea de la distanță a PCR, i s-a schimbat numele în Partidul 
Social Democrat. În această vestimentaţie nouă a fost acceptat de socialiştii occidentali. Din nou 
Occidentul a închis ochii, făcându-se că nu vede „Secera şi ciocanul” din spatele celor „Trei 
trandafiri”, 

Pentru ca însă abolirea comunismului să fie deplină, nu era suficientă trecerea de la partidul 
unic la pluralismul democratic. Trebuia să aibă loc şi trecerea de la sistemul economic colectivist 
generalizat la capitalism. Prin definiţie, „capitalismul este sistemul economic în care mijloacele de 
producție sunt stăpânite sau controlate de către proprietari privați care urmăresc să obțină profit, 
iar producătorii sunt salariaţi”. Dacă cel de-al doilea termen al binomului „Proprietari-producători”, 
mâna de lucru salariată, producătorii, se găsea din belşug în România postdecembristă, capitaliştii, 
proprietarii, trebuiau inventaţi. Regimul comunist îl lichidase fără milă. Ce a urmat — știe. Avuţia 
națională a fost împărțită abuziv „foştilor tovarăși”, deținători ai puterii politice, şi clientelei lor. 
Ceea ce ar fi trebuit să fie o îndreptăţită restiturio in integrum, prin repunerea adevăraţilor proprietari 
în posesia bunurilor ce le-au fost jefuite, a transformat țara într-o junglă economică, în care hoția 
și corupția nu au nici limită, nici măsură. O lume în care „rechinii finanţelor”, protejaţi de impunitatea 
garantată prin legi strâmbe, se mişcă în voie, 

Acesta este adevăratul chip al României care, la | ianuarie 2007, va intra, cu drepturi 
depline, în Uniunea Europeană. Va fi un moment solemn, pe care actuala clasă politică îl va celebra 
cu îmbrățișări, şampanie și focuri de artificii, Dincolo însă de aspectul festiv al acestui eveniment 
istoric, suntem îndreptăţiți să ne întrebăm dacă amfitrionii noștri de la Bruxelles știu despre noi, cei 
care peste câteva zile le vom călca pragul casei, toate câte ar trebui ştiute. Dacă ştiu că România 
care intră în UE este guvernată de politicieni recrutați, cu rare şi nesemnificative excepţii, din 
rândurile „travestiţilor”, Dacă ştiu că marea majoritate a celor chemaţi să facă legi în Parlamentul 
României provin din lumea „tovarăşului Gușă și tovarăşului Ceafă, care au devenit deputatul Gușă 
şi senatorul Ceafă”, Dacă ştiu că datorită becisniciei acestei clase politice, populația României de 
astăzi se zbate într-o sărăcie lucie, fără speranță într-un viitor mai bun. Dacă ştiu că țăranii români 
— „talpa țării” — nu reușesc să treacă dincolo de nivelul agriculturii de subzistență, emblema ei fiind 
„Vaca înjugată la plug”, Dacă ştiu că legile anticorupţie, pe care le-au aplaudat la apariţie, sunt simple 
petece de hârtie, ineficace în lupta de stârpire a „marilor corupți”, din cauza unei justiţii la fel de 
corupte ca şi cei pe care ar trebui să-i judece și să-i condamne. Dacă știu că mizeria din țară şi lipsa 
oricărei perspective determină tineretul studios — „viitorul naţiunii” = să aștepte, cu nerăbdare, 
primul prilej favorabil să plece aiurea, oriunde în lume, numai să plece, lăsând în urmă, fără regrete, 
două milenii de istorie. 

S-ar putea ca frământările, grijile şi necazurile noastre să le fie cunoscute și să aibă gândul 
bun să ne ajute. Dacă va fi aşa, le vom fi recunoscători. Dacă însă ne primesc în mijlocul lor doar 
pentru bogăţiile pământului românesc și pentru a le servi drept scut la Răsărit, era mai bine să ne 
lase în legea noastră. Am fi fost obligați de instinctul de conservare al neamului să căutăm singuri 
soluții pentru a supraviețui... 


PUNCTE CARDINALE 








PROF. VASILE MAN 


Nu demult l-am condus pe ultimul drum pe acest 
binecunoscut luptător anticomunist, fost veteran de război 
şi deținut politic între anii 1948-1964. ne 

Vasile Man s-a născut pe 26 II 1921 în com. Bărbeşti, jud. 
Mureş, dintr-o familie de țărani înstăriți şi cu frica lui Dumnezeu, fiind 
cel mai mic dintre cei 5 fraţi (2 fete şi 3 băieţi — unul mort la Stalingrad, 
altul fost protopop greco-catolic la Bucureşti). 

După terminarea liceului se înscrie la universitate, unde obține 
două licenţe, fiind apoi un eminent profesor de istorie Și limba română. 

Trece prin anii grei ai războiului și, angajat din tinerețe in 
lupta naţională şi creştină, în noaptea de 14-15 mai 1948 este arestat și 
condamnat la ani grei de închisoare. După perioada dură a anchetelor 
temniţei criminale a lui Gheorghiu-Dej, avea să parcurgă 16 ani de 
foamete, frig şi regim de exterminare, printre care şi 4 ani de muncă 
forțată în adâncul minelor de plumb din regiunea Baia Mare. După 
eliberarea din 1964 n-a scăpat de urmărirea Securităţii, dar a rămas 
drept şi demn, călăuzit de spusele Mântuitorului: „Eu sunt Calea, 
Adevărul şi Viaţa. Cine Mă urmează pe Mine, nu umblă în întuneric, ci 
va avea viața veşnică”. 

După evenimentele din decembrie 1989, înființându-se şi la 
Braşov Asociaţia Foștilor Deținuți Politici, Vasile Man ar fi trebuit să fie 
printre conducătorii acestei filiale. Dar, din modestie, Vasile Man a stat 
deoparte, găsindu-și alinarea şi mulțumirea în rugăciune şi în practicarea 
învățăturilor creștine. Cred că nu a fost zi lăsată de la Dumnezeu, după 
ieşirea din închisoare, să nu meargă la biserică, să nu asculte Sfânta 
Liturghie şi să nu se împărtășească. Chiar și cu o zi înaintea morții 
(survenite pe 23 X 2006) a fost împărtășit cu Sfintele Taine. Iar ultimele 
cuvinte înainte de a închide ochii au fost cel de „mamă” (primul cuvânt 
rostit la începutul vieții sale), precedat de cel de „Jeni”, numele soției 
sale, care l-a înțeles şi l-a ajutat în boala sa, dar care la această oră este 
ŞI ea țintuită la pat. 

Acum, la despărțire, dragă Vasile, noi, prietenii şi camarazii 
tăi din cadrul AFDPR, toți cei care te-am iubit, te-am înțeles şi te-am 
ajutat în suferințele tale, ne rugăm bunului Dumnezeu să te odihnească 
în corturile drepţilor, alături de toți eroii şi martirii neamului nostru, Şi să- 
ți dea liniştea binemeritată de care pe pământ ai avut prea puțin parte. 


DR. TEOFIL MIJA 


ii EMIL BUDAC | 


Filiala AFDPR -— Petroşani aduce un ultim 
omagiu celui care a fost Emilian Budac, camarad stimat 

„Şi prețuit deopotrivă de toți cei care l-au cunoscut. 

Intreaga sa viață a fost o luptă neîncetată împotriva spoliatorilor 
de țară şi a celor fără Dumnezeu. Incă de la cea mai fragedă vârstă se 
înrolează în rândul apărătorilor dreptății şi în slujba țării. În octombrie 
1942, când nu împlinise încă 18 ani, este elev la Școala de Ofițeri, iar la 
8 noiembrie 1943 este sublocotenent. În perioada 1943-1944 este 
instructor la Şcoala de Ofiţeri de rezervă, la Ineu. Participă, pe front, cu 
Școala Ofiţerilor de rezervă la care era instructor. Prin Înaltul Decret 
Regal cu nr. 548 din 01.12.1944 este decorat cu Virtutea Militară de 
Război. Este repartizat la Divizia a III-a Vânători de munte, la Biroul 2 
Cercetare. La data de 10 mai 1945, prin Înaltul Decret Regal nr. 2241, 
este Decorat cu Ordinul Mihai Viteazul în grad de ofițer. La data de 9 
mai 1947 este avansat, la excepțional, la gradul de locotenent, iar în 
1950 este avansat la gradul de căpitan. 

Pentru activitate împotriva regimului comunist, este arestat şi 
condamnat, prin sentința nr. 549/1959 a Tribunalului Militar, la 25 ani 
muncă silnică, conform art. 208-209 din Codul Penal, pentru „crime de 
uneltire contra ordinei sociale”. A fost arestat în 16 octombrie 1954 şi 
judecat abia în 1959, A fost eliberat din temniţă la 24 ianuarie 1963, după 
8 ani şi 4 luni. şi găseşte refugiu în Valea Jiului, ca atâția alți deținuți 
politici, lucrând la unitățile miniere, de unde se pensionează. 

După decembrie 1989, se angajează în susținerea drepturilor 
deţinuţilor politici. In 1993, solicită acordarea drepturilor stabilite prin 
DL. 118/1990, Comisia Judeţeană de aplicare a prevederilor DL 118/ 
1990, prin Hotărârea nr, 49/1993, îi respinge cererea pe considerentul 
că a făcut parte din „organizaţii fasciste”. Pentru comisia de atunci, nu 
au avut nici o valoare cei peste $ ani de detenție politică! 

Acţionează în instanţă hotărârea, solicitând revizuirea acesteia. 
Tribunalul Deva admite recursul și constată că Mişcarea Legionară nu 
avea caracter fascist, În baza sentinței Tribunalului Deva, de această 
dată Comisia judeţeană emite Hotărârea nr. 131 din 12.10.1997, punându- 
| în drepturile prevăzute de DL 118/1990, 

Rămâne, pentru toţi cei ce l-am avut alături, un reper moral, 
un exemplu de comportament civic, de angajare plenară în slujirea lui 
Dumnezeu, a țării şi a neamului nostru. Veşnică să-i fie pomenirea! 





A.F.D.P.R. - Petroşani 








PUNCTE CARDINALE 


Decembrie 2006 Nr. 12/192 PAG. 5 








INTRAREA ROMÂNI 
N & N 3 Ph Ș 
PA! d 4_/ i 7 Ni Ai $ 


Consecințe asupra 


dreptului național 


Simona NICULESCU 


O dată cu aderarea României la Uniunea 
Europeană, viața românească civilă va suferi unele 
transformări. Ne vom ocupa aici de consecințele 
acestei aderări asupra dreptului în țara noastră 

Dreptul românesc îşi trage rădăcinile din 
dreptul roman, codificat de către împăratul Justinian 
In Franța, Napoleon s-a inspirat din Codul Justinian 
pentru a elabora Codul Civil francez în 1804, ce a 
fost preluat aproape fără modificări de către țara 
noastră în 1864. 

Bineînţeles, modificări au intervenit într-un 
secol şi jumătate, însă Codul Civil, în redactarea 
actuală, reflectă încă o viaţă socială ce (din păcate, 
de multe ori) nu mai este actuală. 

La vecinii noştri mai vechi europeni situația 
nu este mai bună. Eminentul profesor Serge 
Guinchard deplângea demult acest decalaj în dreptul 
francez, chiar dacă dreptul procesual (care este 
specialitatea domniei-sale) s-a adaptat mult mai uşor 
noilor metode/tehnici moderne. 

Ce să mai cerem în materie de realism istoric 
când Dalloz-ul precizează că notele explicative ale 
redacției figurează în italică şi articolul 1 al Codului 
Civil francez este redactat în felul următor: “Legile 
sunt executorii pe tot teritoriul francez, în virtutea 
promulgării ce este făcută de către Rege (Preşedintele 
Republicii). Vor fi executate în fiecare parte a 
Regatului (Republicii). 

Nevoia unei reforme în profunzime a dreptului 
este resimțită în multe țări, în vederea actualizări şi a 
unei mai bune adaptări la realitatea cotidiană. La 
începuturi, visul european chema la un drept comun 
pentru toate țările C.E.E.; imposibil de realizat, 
încearcă acum să devină un modus vivendi, să fie 
numitor comun măcar în materie civilă, în domeniile 
liberei circulații a persoanelor, al azilului, al emigrării. 

Dreptul comunitar, un supra-drept se poate 
spune, va deveni de la 1 ianuarie 2007 direct aplicabil 
şi în dreptul nostru intern. Va reprezenta cea mai 
însemnată consecință a aderării țării noastre la 
aventura europeană — ȘI de mare importanţă, precum 
vom vedea 


Ce este dreptul comunitar? 


În absenţa unor prevederi clare, definiția 
dreptului comunitar este aceeași ca și a dreptului intern 
Unealta ce permite o funcţionare legală a societății 
civile, compusă din texte legislative, din jurisprudenţă 
și din doctrină. Doctrina reprezentând articolele de 
specialitate, ce aduc o lumină asupra interpretării unui 


text sau a aplicaţiilor posibile 
Noţiunea de aplicabilitate directă nu a fost 


La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămâni de-a 
rândul cei dornici să-l vadă au făcut coadă de dimineață până seară, 
a fost cercetat de însuși Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul 
Bartolomeu, vechiul camarad, care l-a spovedit şi l-a cuminecat 


LA ÎNVEȘNICIREA 
PĂRINTELUI CALCIU 


enunțată de lepgislator în tratatele fondatoare, ci precum 
vom vedea a fost degajată de către C.J.C.E. [Curtea de 
Justiţie a Comunităţii Europene] trăgând concluziile 
textelor care urmăreau alinierea tuturor justițiilor în 
spațiul european 

Din multe justiţii, câteodată desuete și având 
fiecare particulăritățile lor naţionale (de multe ori şi 
regionale), legislatorul a visat să facă una singură, 
aplicabilă în tot spațiul comunitar. Utopia este evidentă, 
dat fiind volumul legislației și al codificărilor ce intervin 
zilnic. Atunci când un deputat francez (A. Tourret) nu 
ezită să spună în fața camerelor că în Franța nimeni nu 
ştie exact câte texte se votează în propria Adunare 
Naţională, nu putem decât să deplorăm diletantismul 
ce caracterizează aventura europeană. 


Delimitările dreptului comunitar 


Se doreşte o aliniere a Justiţiilor în spațiul 
european, iar prin apele tulburi ale diverselor tratate o 
întrebare interesantă se pune în discuţiile de specialitate: 
dar ce înseamnă mai clar acest lucru ? Dacă se invocă 
în Franţa o jurisprudență spaniolă, oare judecătorul 
francez are obligația să țină cont de aceasta? Vom vedea 
mai departe că dispozițiile comunitare primează asupra 
dreptului național. Acolo unde însă opiniile autorizate 
sunt divergente, este limita acestor dispoziții comunita- 
re. Unii pretind că o jurisprudență dintr-o țară aderentă 
(de exemplu în materie socială, unde regula stabilită 
este de a aplica dispoziţiile cele mai favorabile 
salariatului) poate şi trebuie aplicată într-un caz similar 
din altă ţară europeană. 

Dar cum rămâne cu baza legislativă? Cum 
poate fi aplicată în România o Jurisprudenţă spaniolă 
atunci când textele legiferatoare care sunt la baza 
jurisprudenţei spaniole lipsesc cu desăvârşire în 
România? Adevărata întrebare este dacă jurisprudenţele 
naționale se încadrează sau nu în dreptul comunitar 
derivat, la care C.J.C.E. a extins obligativitatea aplicănii 
directe în dreptul național. 


Aplicarea directă în dreptul național a dreptului 
comunitar 


Dacă delimitările dreptului comunitar nu au fost 
definite, precum am văzut, în mod satisfăcător, nici 
aplicabilitatea directă nu a fost în mod expres prevăzută; 
a trebuit C.J.C.E. să precizeze această obligație a statelor 
membre: 

“Rezultă din toate aceste elemente că, fiind 
dintr-o sursă autonomă, dreptului născut din tratat nu i 
s-ar putea deci opune judiciar — din cauza naturii 
specifice originale — un text intern, oricare ar fi acela, 


pentru cea din urmă oară. 


(urmare din pag. 1) 


Transportat la Washington (via Mânchen — nicidecum cu 
vreun Charter plătit de Becali, cum s-a zvonit), a apucat, în scurtul 
răstimp de dinaintea agoniei, să-și revadă preoteasa şi să-și ia rămas-bun de la enoriașii de peste ocean 


(cărora le adresase deja o emoţionantă scrisoare, reprodusă şi în numărul de faţă), 


De Sf, Andrei, l-a fost dat să revină acasă în sicriu, fiind depus în biserica Mănăstirii Radu-Vodă, 
unde rostise odinioară cele Șapte cuvinte către tineri şi de unde fusese ridicat de Securitatea regimului 


ceaușist. Pe 1 și 2 decembrie valuri de credincioşi s-au perindat pe la sicriul lui, sărutându-i dreapta 
pentru cea din urmă oară. Apoi a luat calea spre Mănăstirea Sf, Arhangheli de la Petru-Vodă (jud. Neamţ) 


unde a fost înmormântat pe 3 decembrie, cu ala 


Înveşnicirea în ceruri și în legendă a Părintelui Gheorghe Calciu lasă pe decindea veacului un gol 
de neumplut, cum a lăsat şi strămutarea Părintelui Galeriu (care anul acesta, tot în aceeaşi lună, ar fi 
Măcar ne mângâiem să-l știm odihnind în gura de rai românesc de la Petru-Vodă, 
viața, îl îngăduie moartea, până la răsunetul trâmbiţei de Sus. Şi nu ne îndoim 
că puternică este rugăciunea lui înaintea lui Dumnezeu, pentru neamul care rămâne să binemerite pe cât 


Răzvan CODRESCU 


împlinit 88 de ani). 
unde dacă nu l-a îngăduit 


a fost iubit. 


TITI TI ELB 





fără a pierde caracterul lui comunitar şi fără să fie 
pusă în cauză însăși baza Comunității, că transferul 
operat de către state a ordinii lor juridice interne către 
ordinea juridică comunitară, al drepturilor şi obligațiilor 
corespunzând dispozițiilor tratatului, înseamnă deci o 
limitare definitivă a drepturilor lor suverane, împotriva 
căreia nu ar putea merge nici un act unilateral ultenor 
incompatibil cu noțiunea de Comunitate...” (CJ CE, 
15 iulie 1964, p 36-37) 

„Judecătorul național, însărcinat cu aplicarea, 
în cadrul competenţei lui, a dispoziţiilor dreptului 
comunitar, are obligaţia să asigure deplinul efect al 
acestor norme, lăsând la nevoie neaplicată, din propna 
sa autoritate, orice dispoziție contrară a legislației 
naționale, chiar posterioară, fără să fie nevoie de a 
cere sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe 
cale legislativă sau prin oricare alt procedeu 
constituţional” (C.J.C.E., 4 aprilie 1968) 

Deciziile C.J.C.E. se lipsesc de comentarii. 
Judecătorului intern, fie de Judecătorie, de Tribunal, 
de Curte de Apel, sau, cu atât mai mult, al Curții 
Supreme, i se face de la 1 ianuarie 2007 o obligație 
din nerespectarea propriei legislații, din moment ce 
aceasta ar intra în conflict cu dreptul comunitar. Ceea 
ce presupune cel puțin o bună cunoştinţă a dreptului 
comunitar (compus, reamintim, din legislație, 
jurisprudenţă şi doctrină). Acest lucru, în condițule în 
care, din câte ştim, nici deciziile C.J.C.E., nici cele 
C.E.D.H. [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] 
nu sunt traduse în limba română. Răspunderea 
conformităţii deciziilor judecătorului cu dreptul 
european este cu atât mai mare cu cât judecătorul 
intern are pe de altă parte obligaţia de a califica în 
drept argumentele părţilor şi de a desemna textele 
aplicabile, la nevoie recalificând faptele fără a fi legat 
de încadrarea dată lor de către părțile la un proces. 

Să nu disperăm totuşi; judecătorii noştri nu 
vor fi chiar aşa de singuri în fața noilor lor răspundeni. 
Din haosul judiciar european, Comisia Comunităţilor 
Europene a dat un raport pe 28 iunie 2006, care 
încearcă să readucă puţină ordine în interpretarea şi 


aplicarea textelor. De la 1 ianuarie 2007 va reintra în 
vigoare articolul 234 al tratatului C.E., ce permite 


consultarea C.J.C.E. de către oricare instanță 
națională, prin intermediul întrebării prejudiciale. Acest 
mecanism, destul de complex, va fi explicat într-un 
articol următor; aici vom spune doar că este posibilita- 
tea oferită oricărui justițiabil de a verifica dacă legile 
aplicate în faţa instanței naționale sunt sau nu conforme 
dreptului european. Judecătorii vor fi deci luminați de 
avizul Curţii de Justiţie, în caz de dubiu. 

Când ne gândim că încă din 1975 Curtea de 
Casaţie franceză aplică preeminența dreptului european 
asupra dreptului național, şi cu toate acestea Franța 
era încă în 2004 cea mai condamnată ţară pentru ne- 
respectarea tocmai a dreptului european, nu ne rămâne 
decât să le urăm judecătorilor noştri, pornind de la 
judecătoriile judeţene, multă putere de muncă, 
capacitate de memorizare, cursuri intensive de limbă 
franceză şi engleză, ca şi acces non-stop la internet, 
pentru a putea face provizie de jurisprudenţă 
europeană. Și un An Nou fericit. 


Bilanţul de stârşit de an relevă un fapt cel 
puţin stânjentor: mai mult de jumătate dintre 
abonaţii din țară ai Punctelor cardinale nu şi- 
au achitat abonamentul pe anul 2006, dar nici 
nu ne-au comunicat decizia lor a renunța la 
abonament. In aceste condiţii, la sfârşitul 
acestui an calendaristic, resemnaţi cu pagubele 
acumulate, vom anula abonamentele respec- 
tive, cu tot regretul că trăim într-o lume în 
care o asemenea lipsă de principialitate este 
posibilă, şi încă din partea unor oameni care 


au pretins la un moment dat a împărtăşi o 
poziţie de rectitudine creştină. Am inserat 
această notă pentru a se şti că dacă revista va 
(i nevoită să-şi inceteze apariţia, lovitura de 
grație nu ne-au dat-o adversarii, ci pretinşii 
prieteni (de care ne rugăm ca Dumnezeu să 
ne ferească de acum inainte), 


Redacția 


Următorul număr va fi dublu şi apărea 
spre jumătatea lunii februarie 2007. 














PAG. O Nr. 12/192 Decembrie 2006 





LA PLECAREA DINTRE 
NOL A PĂRINTELUI 
GHEORGHE CALCIU 


Ne-a “trădat” părintele Gheorghe Calciu: a plecat să se odihnească puțin 
“în lumina Celui Nepătruns”, lăsându-ne pe noi, cei din generaţia lui, al căror 
spiritus rector a fost, de izbelişte în această “vale a plângerii”. Ne vei lipsi mult, 
pănnte Ghiţă, atât nouă, prietenilor tăi de o viaţă, cât şi tuturor celor ce te-au 
prețuit şi te-au iubit. Și, mai ales, vei lipsi mult tinerilor pe care, cu harul tău și cu 
sufletu-ți mereu tânăr, ai ştiut, ca nimeni altul dintre noi, să ți-i apropii. 


[= „dă 4 . . % i 93 


MS 
a 


] 


Îi O părintele Gheorghe CAUGIIRESI, Man, * Aorinirea Malti Domnului” 
Diaconești, com. Agă: jud. Baciu - Duminică B Octombrie 2006 





Nu, nu spun vorbe mari și fără acoperire. Gheorghe Calciu a fost, într- 
adevăr, liderul spiritual de necontestat al noii “generaţii de la '48”. A fost printre 
puținii care au ieșit cu sufletul neschilodit din iadul de la Pitești. Pe el suferinţa nu 
l-a înrăit, ca pe alţii, ci l-a înțelepțit şi înnobilat. Desigur, a cunoscut şi el, ca toți 
ceilalți, căderea, căci, în acest cumplit “experiment”, omenește nu s-a putut 
rezista. Supuşi la tortură continuă timp îndelungat, subiecţii acestui “experiment” 
au fost transformați în roboți care executau cele mai aberante ordine. (“Am 
înțeles ce s-a întâmplat la Pitești când am aflaț că Puiu Chivulescu, care a fost 
un momument de rezistenţă și demnitate în lagăr, a căzut” — mi-a spus un prieten 
care fusese tovarăș de suferință al acestuia în lagărul de ofițeri români de la 
Oranki). Dar, în cazul lui Ghiţă Calciu, pe cât de dureroasă i-a fost căderea, pe 
atât de spectaculoasă i-a fost înălțarea ulterioară. Imediat ce perioada de teroare 
a luat sfârşit, el a conștientizat ce s-a întâmplat cu ei toți şi a a avut tăria să ia 
atitudine, cu o îndrăzneală şi o fermitate rămase legendare. A fost, poate, singura 
dintre fostele victime care a ridicat glas împotriva ororilor săvârșite și care a 
refuzat cu vehemenţă să se facă părtaş unei noi mârşăvii, pe care regimul comunist 
o punea la cale, şi anume aruncarea vinovăţiilor pentru tot ceea ce s-a întâmplat 
la Pitești tot asupra nefericitelor victime, Încă înainte de a se renunța la 
“experiment”, Securitatea a purces, din însărcinarea organelor de Partid şi de 
Stat, la instrumentarea unui proces (care urma să fie public) intentat “țapilor 
ispăşitori” recrutaţi, în marea lor majoritate, dintre fostele victime. Se pare că 
această acţiune este legată de excluderea din partid a Anei Pauker, pe care 
Gheorghiu-Dej ar fi vrut să o facă răspunzătoare, printre altele, şi de ororile de la 
Piteşti. Deşi la vârful partidului se ştia precis că “tovarășa Ana” fusese inițiatoarea 
acestui sinistru proiect, până la urmă, de teama implicațiilor internaţionale probabil, 
s-a renunțat la această variantă. Au fost totuşi sacrificate câteva cadre de calibru 
mai mic, precum colonelul Tudor Sepeanu, Alexandru Dumitrescu (directorul 
penitenciarului Piteşti), câţiva ofiţeri politici, precum și câțiva gardieni, cărora li 


PUNCTE CARDINALE 





s-au dat pedepse nesemnificative Grosul acestui lot, al “țapilor ispățitori ra 
deci format din deţinuţi care fuseseră supuși acțiunii de reeducare. Dintre [cei a, 
singurul care a refuzat să semneze declaraţiile care 1 se impuneau a fost Ghiţă 
Calciu, Acesta a cerut cu insistenţă ca în procesul care se pregătea să fie implicați 
şi adevărații inițiatori ai ororilor săvârşite: Ana Pauker, Alexandru Nikolski, Ep lonplul 
Dulgheru a/ias Dulbergher şi toată liota de ofițeri de Securitate care puseseră a 
cale și “monitorizaseră” fenomenul. Până la urmă, pentru a nu le strica dara 
pe care îl pregăteau, anchetatorii au fost nevoiţi să-l disjungă din lotu prim, 
rămânând să fie judecat cu un al doilea lot, al cărui proces â avut loc de-abia în 
957 | 
pr deci foarte de timpuriu, deţinutul Gheorghe Calciu, 
Şi răscumpere păcatele prin 
e mărturisire, de jertfă şi de 
şti, 2004), Răzvan 


Tot atunci, 
conştientizând faptul că a păcătuit, s-a hotărât să- 
ispaşă. Din acel moment, toată viaţa lui a fost una d 
ispăşire În Cartea îndreptărilor (Ed. Christiana, Bucure 
Codrescu, referindu-se la această performanță a părintelui Calciu, spune 
următoarele: “Poate că nimeni n-a mai reuşit după Piteşti o victorie morală atât 
de pilduitoare şi de nedezmințită. Pentru că există un caz Gheorghe Calciu, se 
poate afirma că «experimentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit oameni, dar nu a 
putut distruge, până la capăt, Omul. Părintele Calciu nu s-a salvat doar pe sine: el 
a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade 
numea «teroarea istoriei”. 

Cu „„medicinistul” Ghiţă Calciu am vorbit prima dată prin Morse în mai 
1957. Eram amândoi în arestul Ministerului de Interne, însă în celule diferite Mie 
tocmai mi se terminase ancheta (eram arestat în legătură cu proiectata manifestaţie 
studențească de solidaritate cu revoluția din Ungaria) și fusesem chemat de 
anchetator pentru a-mi comunica punerea sub acuzare şi încadrarea juridică. 
Aflasem, cu această ocazie, că fusesem încadrat la un articol care prevedea 
pedeapsa cu moartea. Acolo sus, în biroul în care mi se comunicase vestea, m- 
am străduit să par cât mai indiferent, pentru a nu da satisfacție bestiei de anchetator 
care de-abia aştepta să mă vadă lamentându-mă. Intors însă jos, în celulă, am 
început să rumeg situația în care mă aflam şi am intrat, oarecum, în panică. Mă 
gândeam că, pentru a da un exemplu drastic celorlalți studenţi, s-ar putea ca pe 
unii dintre noi, considerați inițiatorii acțiunii, să ne condamne la moarte In timp 
ce mă plimbam agitat prin celulă, aud deodată o ciocănitură în perete. M-am 
apropiat cu preacauţie şi, supraveghind, în acelaşi timp, cu atenție uşa, pentru a 
nu fi surprins de gardian, am răspuns chemării. Astfel, am aflat că omul de 
dincolo de zid este „Gheorghe Calciu, student medicinist, arestat încă din 1948”. 
Ne-am confesat unul altuia şi, simțindu-mi zbucimul şi neliniştile, a încercat să 
mă liniştească, spunându-mi că şi el este în aceeaşi situaţie şi că nu putem face 
altceva decât să ne rugăm şi să avem încredere în pronia cerească. Relatându-mi 
despre Piteşti (în legătură cu care, la ora aceea, eu nu ştiam mare lucru), mi-a 
spus următoarele: “Ai să auzi despre mine că am făptuit lucruri îngrozitoare. Să 
ştii că totul este adevărat. La Piteşti nimeni nu a putut rezista. Doar cei care au 
reuşit să se sinucidă. Am păcătuit şi va trebui să ispăşesc. De aceea am făcut 
legământ că, dacă voi mai ieşi vreodată de aici, mă voi preoți”. 
| După câteva zile petrecute “împreună” (e un fel de a spune), am fost 
mutați în alte celule, fiecare urmându-ne destinul. Eu am fost judecat şi condamnat 
(nu la moarte, ci la 20 de ani muncă silnică), după care am luat drumul Aiudului. 
EI a fost, de asemenea, judecat şi condamnat la muncă silnică pe viață, după 
care, împreună cu alți 15 “bandiți” condamnaţi în acelaşi lot, au luat drumul 
Jilavei, unde au fost “cazați” în celebra Casimcă, supranumită şi “Secția morții”. 
Aici li s-a aplicat un regim de exterminare atât de sever încât, într-un an şi 
Jumătate cât au stat acolo, 9 dintre ei au decedat (majoritatea de t.b.c.). Pe la 
începutul anului 1960, cei rămaşi în viață au fost trimişi la Aiud, de unde, în 
1964, în urma apariţiei decretului de “slobozenie generală”, s-au eliberat şi ci o 
dată cu ceilalți deținuți, 

După eliberare ne-am reîntâlnit, bineînțeles. De data aceasta față către 
faţă, Ne-am cunoscut şi între noi s-a înfiripat o trainică şi de nezdruncinat prietenie. 
Fiecare însă ne-am urmat drumul nostru. Fidel legământului făcut în temmniță, 
după ce a terminat Filologia, s-a înscris la Teologie, iar în 1972 a fost hirotonit 
preot şi numit protesor de franceză şi de dogmatică la Seminarul Teologic Ortodox 
din Bucureşti, Din această postură, în 1977, când, ierarhia Bisericii, timorată, era 
dispusă să dea Cezarului mai mult decât i se cuvenea, el a făcut ultima mare 
“nebunie” a vieţii sale: a ridicat public glas ferm împotriva demolării Bisericii Enei 
din inima Bucureştiului, pornind astfel o luptă fățişă — şi, din păcate, solitară la 
nivel clerical — împotriva unui regim politic scelerat. Acest nou “război” al lui cu 
puterea lumească atee şi materialistă a culminat cu cele “Şapte predici către 
tineri”, rostite în Biserica Radu-Vodă, în Postul Mare al anului 1978. Această 
îndrăzneală a lui nu putea rămâne nepedepsită, drept care, în mai 1979, după 
multe șicane și ameninţări, a fost arestat, judecat şi condamnat la 10 ani de 
închisoare pentru activitate duşmănoasă împotriva regimului. S-a eliberat în 1984, 
în urma unor susținute proteste internaţionale, dar, pentru că era în continuare 
incomod, în 1985 a fost practic expulzat, împreună cu familia, în Occident. Cu 
sufletul a rămas însă aici, în țară, şi a dovedit acest lucru cu prisosință după 
1989, De atunci, în fiecare an, de obicei toamna, a venit cu regularitate acasă; şi 
de fiecare dată, timp de o lună, cutreiera țara în lung şi în lat, întâlnindu-se ŞI 
întreținându-se mai ales cu tinerii, pentru care avea o aplecare specială. 

Deşi grav bolnav, nu a lipsit de la această întâlnire cu țara nici anul 
acesta, Când eu, realizând cât de gravă îi era boala, l-am mustrat, spunându-i că 
a fost inconştient să plece, în halul în care era, într-o călătorie atât de lungă şi de 
obositoare, el mi-a răspuns, uitându-se trist şi blând în ochii mei: “Tu nu îți dai 
seama că eu am venit să-mi iau rămas-bun de la voi şi, eventual, să mor aici?” 
De murit nu i-a fost dat să moară aici, dar, conform legământului făcut s-a 
întors să fie înmormântat în pământul țării. ş 

TE ODIHNEȘTE IN PACE, PRIETEN DRAG! 


Demostene ANDRONESCU 








TESTAMENTUL PĂRINTELUI CALCIU 


Indrumări pentru familie şi biserică, 
privitoare la moartea mea 


Când Dumnezeu mă va chema la EI, vor fi nişte trepte de parcurs 
pentru pregătirea trupului meu spre îngropare. 

: Mai întâi, să ştiţi că Părintele Stareţ al Mănăstirii Petru-Vodă, 
Arhimandritul Iustin Pârvu, ne-a acordat în cimitirul mănăstirii două gropi 
alăturate, pentru ca aşa cum am trăit în viață să fiu şi-n moarte cu soția mea 
Adriana, care m-a ajutat în împrejurările grele, cu un curaj pe care înainte 
d [ aceste împrejurări nici nu i l-am bănuit. La căpătâi va fi o singură cruce 
de piatră, pe care vor fi scrise numele noastre, data naşterii şi a decesului şi 
un îndemn către cei care ne vor vizita mormântul, să se roage pentru noi. 

Conform legilor americane, trupul meu va fi depus într-o casă 
mortuară, care va îndeplini procedurile prevăzute pentru un trup care va fi 
transportat în România. După spălarea profesională făcută de casa mortuară, 
rugați un preot ortodox să spele trupul cu vin şi untdelemn, rostind rugăciunile 
de cuviință şi miruindu-mă pe tot trupul. Apoi, să mă îmbrace cu straiele 
preoțeşti şi pe piept să-mi pună icoana Maicii Domnului, cea sculptată în os 
şi fixată într-un cadru de lemn, pe care mi-a dăruit-o în spital Prea Fericitul 
Patriarh Teoctist al României, care mi-a dat şi binecuvântare pentru asta. În 
mâna dreaptă să-mi pună sfânta cruce şi metaniile primite de la Mănăstirea 
Diaconeşti, care vor merge cu mine în mormânt. 

De la aeroport din Bucureşti până la Petru-Vodă sunt vreo şapte 
ore de mers cu maşina... Prietenilor mei de o viață, ucenicilor mei şi 
credincioşilor care mă vor însoți pe ultimul drum le mulțumesc. Dumnezeu 
să le răsplătească însutit dragostea, grija şi ajutorul pe care mi l-au dat! Nu 
sunt în stare să găsesc cuvinte de recunoştinţă pentru toate, cuvântul îmi 
este prea slab şi inima mea prea săracă, ca să pot exprima toată recunoştinţa 
mea pentru ci. 

Pentru enoriaşii mei las acest cuvânt: lubiţi-vă unii pe alții cum şi 
lisus ne-a iubit pe noi, ca să se vadă dintru aceasta că suntem fiii Mântuitorului 
nostru lisus Hristos. Fiţi jertfelnici! Străduiţi-vă pentru zidirea Bisericii! 
Rugaţi-vă şi milostiviţi-vă de cei în nevoi! 

Arhitecţilor care au proiectat Biserica fără nici o răsplată materială 
să le înmulțească Dumnezeu harul, să le răsplătească dragostea cu care au 
lucrat la proiect luni de zile, pentru a ajunge la cea mai desăvârşită formă, 
prin inspirația Duhului Sfânt. Vă rog să păstraţi curată pictura bizantină, 
fără nici un fel de amestec cu alte influențe. Numai pictura, culoare şi 
lumină... nici o icoană în relief, nici o icoană atinsă de modernismul zilelor 
noastre! 

Mulţumesc Consiliului Parohial care m-a susținut şi ajutat. Duc cu 
mine în mormânt o dragoste uriaşă pentru voi, pentru jertfa voastră, pentru 
susținerea mea în fața greutăților, a micilor neînţelegeri şi a propriilor mele 
slăbiciuni. 

Dacă am uitat pe unii, îi rog să mă ierte... Scriu asta pe patul spitalului, 
sunt slăbit şi fără îndoială că mintea mea nu-i poate cuprinde astăzi pe toți 
cei care m-au iubit şi i-am iubit, dar Dumnezeu ştie dragostea mea pentru 
toți, şi-mi iartă neputința. 

Harul Domnului nostru lisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu- 
Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să i: Amin. 

(i + 12 noiembrie 2006, 
"Spitalul Militar Bucureşti 


Pai 


E - 


i noa 
2 
PL 5 | 
UI LUA! 


.— 4 


a, 
.—_ 


PUNCTE CARDINALE 


Decembrie 2006 Nr. 12/192 PAG. 7 


SCRISOAREA PĂRINTELUI CALCIU 
CĂTRE ENORIAȘI 
ȘI FIII DUHOVNICEȘTI 


lubiții mei credincioși, 


“Dumnezeu m-a certat, dar morții nu m-a dat. 

Deşi eram bolnav, nu m-am dus la medic, ci am hotărât să 
mă duc în tară, să-mi iau rămas-bun pentru totdeauna de la preoții 
mei care mi-au fost elevi la seminar, de la neamurile mele, de la 
monahii și monabhiile pe care i-am cunoscut și de la locurile acestea 
în care am îngropat o comoară de şaizeci de ani de suferință şi de 
bucurii spirituale. 

Eram convins că nu mă voi mai întoarce în America și că voi 
muri aici. M-a bucurat foarte mult valul de simpatie, de dragoste și 
de rugăciune din partea a sute şi mii de persoane care m-au vizitat 
sau au trimis vorbă prin alții; şi faptul că preoți din București și din 
alte provincii ale țării, inclusiv Bucovina, au venit să mă vadă şi să 
slujească Sfântul Maslu aproape zilnic pentru mine. 

Poate că Dumnezeu a vrut să înțeleg că ceea ce am lăcut eu, 
cu ajutorul Lui, a fost bine, şi dau slavă Domnului că mi-a spulberat 
îndoielile pe care le aveam în privința afirmațiilor din predicile mele 
şi a tonului lor. Aveam îndoieli în privința metodei pe care am tolosit- 
o şi ştiu acum că nu am ales-o pe cea mai bună, dar Dumnezeu a 
deschis inimile oamenilor ca să fie mai îndurători cu mine. 

În momentul în care vă scriu această scrisoare doctorii mi- 
au spus că situaţia mea s-a îmbunătățit şi că aceasta este tot ce pot 
face ei pentru mine; ceea ce urmează de acum înainte ține de 
Institutul de cancer, tratament care poate da rezultate sau poate 
eșua, după cum Dumnezeu a decis sorocul. 

Vreau să vă mărturisesc dragostea pe care o am pentru voi 
toți şi vă cer iertare pentru orice greşeală am tăcut, că cine poate 
spune că este fără greşeală?!... 

Totuşi vă scriu această scrisoare cu gândul că, dacă nu voi 
ajunge viu în America, prin ea să vă ajungă la urechi mărturisirea 
aceasta de dragoste şi de iertare... 

Dar acum vreau să multumesc încă o dată tinerilor din 
Comitetul Parohial, care cu sacrificiu şi cu un curaj sfânt au pornit 
acest proiect al construirii unei noi biserici și continuă să-l susțină 
în ciuda faptului că suntem săraci și că posibilitatea de a reuşi nu 
este prea clară. Dar Dumnezeu va pune mila Sa şi va trimite îngerii, 
păzitorii bisericii, şi pe patronul ei, Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi 
chemat, creştinătorul românilor, ca să ne scoată din toate impasurile. 

Sunt unii dintre dumneavoastră care cred despre ei că sunt 
mai buni și judecă, iar acest lucru nu este îngăduit. Umilinţa şi 
smerenia sunt cheia tuturor virtuților. Ce-ţi pasă ție — spune Sfântul 
Apostol Pavel — dacă sluga aproapelui tău stă sau cade? Dacă stă, 
pentru el Stă, iar de cumva cade, pentru el cade. Cine priveşte cu 
ochi duhovnicesc înlăuntrul lui nu va zice niciodată: “Eu sunt drept”; 
această afirmaţie o face vameşul; ci, cuprins de jalea păcatelor pe 
care le descoperă întru el, va spune împreună cu Slântul Simeon 
Metatrastul: Eu sunt cel mai mare păcătos. 

Nimeni în lumea asta nu este fără de păcat. Unul singur 
este, Domnul nostru lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care n-a avut 
nici păcat, nici măcar prăvălirea spre păcat. 

Scriu această scrisoare cu o anumită îndoială, în sensul că 
nu am certitudinea că voi ajunge viu la Washington, nici certitudinea 
ă voi muri înainte de a atinge pământul Americii. O scriu de aceea 
într-un stil puţin ambiguu, adică şi pentru una, și pentru cealaltă 
posibilitate. 

Ar trebui să pomenesc pe fiecare după nume, cu mulțumire 
și dragoste, căci voi aţi fost copiii mei iubiţi şi bucuria zilelor mele. 
Ar [i însă prea lung şi mă simt obosit... 

Binecuvântarea Domnului să fie peste voi toți, cu al Său har 
şi cu a Sa iubire de oameni. Amin. 

Preot Gheorghe Calciu 
31 octombrie 2006 
Spitalul Militar Bucureşti 





PAG. 8 Nr. 12/192 Decembrie 2006 


PUNCTE CARDINALE 





UIN SFANT AL EXILULUI 


În această experiență a vieții, adeseori trăită la limită, omul înțelege cu adevărat 
cât de greu este atunci când te rupi de neamul și credința ta... pentru că neamurile se vor 
prezenta la “judecata de apoi”. 

Poate Dumnezeu să “ridice” un sfânt al exilului, poate El să încurajeze această 
rupere? 

Și totuşi cât de mult caută tot creştinul îndurerat o icoană a unui sfânt încercat 
de exil ca şi el, care la rândul său să ştie mai bine cum să inspire rugăciunea credinciosului 
exilat şi să se roage pentru el la Bunul Dumnezeu. 

Mă aflu de peste 20 de ani pe acest drum al exilului şi este prima dată când 
conştientizez această mare nevoie de sprijin în rugăciune pe care o icoană a unui sfânt al 
exilului ar putea să o aducă celui încercat şi îndurerat, dar şi pentru cel care și-a găsit 
liniștea şi pacea aici, în noua viață, pe un alt tărâm. Cât de mare ar [i bucuria de a 
împărtăşi această simțire cu icoana sfântului. 

Dacă Dumnezeu se va îndupleca şi în iconomia Sa va rândui un astfel de sfânt 
— atunci îndrăznesc așa, după puținele mele cunoștințe adunate de-a lungul anilor, să-l 
propun pe Părintele Gheorghe Calciu, care pe 21-11-2006 (zi sfântă şi sărbătoare mare în 
ceruri: Intrarea Maicii Domnului în Biserică) s-a ridicat la cer şi bate la poarta Raiului. 

Cine doreşte să cunoască viața acestuia, va pătrunde într-un univers de iubire 
dăruită lui Hristos și tuturor celor din jurul său, pentru care Prea Cucernicul Părinte a 
plătit cu lacrimi, rugăciune, ani grei de temniţă și tot felul de privaţiuni. 

A iubit-suferit și s-a rugat pentru noi toți, iar acum Suntem noi cei care ne 
rugăm pentru sufletul lui. 

Dacă încercăm să înțelegem doar periplul demn de frumoasa tradiție a ciobanului 
mioritic, care asemeni planetelor se “rotea” în această transhumanță pentru a asigura 
hrana turmei sale, la fel putem vorbi de această etapă ultimă a vieții Părintelui care a fost 
invrednicit de Dumnezeu spre a iubi pe toți românii, atât pe cei din țară, cât şi pe cei 
răspândiți în lume. 

Până la urmă, iată, el a venit aici, pe Noul Continent, şi de acolo, de la mica lui 
biserică închinată Sfintei Cruci, a fost prezent şi printre noi, chiar şi aici în Canada, a fost 
legat și de cei de la Paris, dar nici un moment nu s-a rupt de țară. 

Simtindu-și sfârşitul, iată că a dorit să-și ia rămas-bun de la locurile şi oamenii 
pe care i-a iubit. 

Înainte de plecarea spre România a scris prefața la cartea lui loan lanolide, 
Întoarcerea la Hristos, o carte care cunoaşte un adevărat succes deosebit în momentul de 


faţă. Este o carte despre care Părintele spunea că reprezintă adevăratul “Testament al 


generației noastre”. 

În țară a vizitat locurile copilăriei, la Mahmudia, apoi a fost la Părintele lustin 
“Pârvu la Mânăstirea Petru Vodă. S-a dus la Cluj la ÎPS Bartolomeu Anania, la Ocișor, la 
prietenul său Marcel Petrişor, dar n-a mai putut merge și la Timişoara, pentru că boala 
l-a silit să revină urgent la București, unde prietenii săi l-au internat la Spitalul Militar 

“Central. 

Acolo, la căpătâiul său, au venit, între alții, Prea Fericitul Patriarh, Înaltul 
Bartolomeu şi Ambasadorul Statelor Unite ale Americii, iar mulți tineri și credincioşi au 
așteptat ore în șir să poată veni la patul său de suferință și să-i sărute mâna, 

Acolo, la patul de suferință, a primit şi ajutorul lui Gigi Becali, care a făcut o 
donație importantă pentru biserica nouă la care Părintele începuse deja construcția, 

Readus pentru puțină vreme în America, și-a revăzut enoriașii și familia, apoi a 
plecat spre viața veșnică, 

Și dacă am pomenit cuvântul transhumanță, iată că în testament Părintele a 
lăsat dorința să se întoarcă în țară, unde să fie expus la București, la Seminarul teologic 
unde a predat multor generații de învățăcei. Apoi să fie îngropat la Mânăstirea Petru- 
Vodă, unde Părintele Iustin Pârvu, prietenul său, se va îngriji de tot rostul. 

Joi 22-11-2006, la Biserica Înălțarea Domnului din Montreal s-a făcut o slujbă 
pentru sufletul Părintelui. Au slujit preotul-paroh Nicolae Stoleru și Părintele profesor 
Cezar Vasiliu, iar în continuare s-a produs acea stare minunată declanșată de taina 


La Radu-Vodă, pe 1 decembrie 2006 





iubirii. când toate sufletele celor care au depus mărturie pentru sufletul Părintelui s-au 
deschis, iar lacrima s-a înfrățit cu lumina candelei. Atâta curățenie sufletească, ce a făcut 
să vibreze toată suflarea tuturor celor prezenţi, nu mi-a fost dat să trăiesc niciodată de 
când mă aflu aici, la mari depărtări; am fost cu toții într-un duh, iar Părintele Gheorghe 
Calciu ne-a privit cu zâmbetul său plin de iubire, ascuns parcă smerit în barba sa de 


lumină, 

Vineri 24-11-2006, la Biserica Sfânta Cruce din Washington a fosto zi de priveghi 
neîntrerupt, iar sâmbătă a avut loc slujba arhierească, în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul 
Părinte Nathaniel, Prea Sfinţitul Părinte Irineu și un sobor de 30 de preoți. Biserica a fost 
neîncăpătoare, iar slujba s-a ținut în aer liber, 

După spusele unui martor ocular (Cristian Geoagiu din Montreal), pentru 
câteva momente totul a încremenit, chiar şi circulaţia automobilelor s-a oprit la semafor, 
s-a citit scrisoarea trimisă de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Nicolae, ca gest de frățietate cu 
„fratele nostru”, Prea Cucernicul Părinte Gheorghe. 

Dacă Părintele Gheorghe a „supărat? sau „smintit” pe cineva, el a plătit i in 
această lume cu ani grei de temniţă, cu întoarcerea şi a celuilalt obraz etc. A reușit să 
treacă prin toate încercările și provocările, dar nu s-a abătut de la dreapta credință 
pentru nimic în lume, şi cu iubire a mărturisit Adevărul, care este Iubire, Viaţă şi Unire 
în lisus Hristos, peste toate lucrările întortocheate ale „ierarhiilor și intereselor umane”. 


R SAL CLAR 


P.S. Înalt Prea Sfinţitul Părinte Nicolae Condrea, în duh de iubire creștină, ne 


permite transcrierea scrisorii pomenite mai sus,. ed „a 
23 noiembrie 2006 | pe 
Inalt Prea Sfinţitului Părinte Nathaniel, A i 
Prea Sfinţitului Părinte Irineu i 


Înalt Prea Sfinția Voastră, Prea Sfinţia Voastră, 


Vestea trecerii la cele veşnice a Prea Cucernicului Părinte Gheorghe Caleiu- 
Dumitreasa ne-a întristat profund. Biserica Ortodoxă Română a pierdut un 
un luptător pentru libertate şi adevăr, un slujitor. vrednic, un | pl | 
credincioşi în această lume care ure tot mai puţine chipuri  pilduitoare. sa 

Am avut bucuria să slujesc împreună cu Părintele Gheorghe şi P. S: Disco pă 
Irineu [Duvlea] în Biserica Sf. Cruce din . Alexandrik [Virginia, U.S.A.], şi mă bucur de 
prezența unui om încercat care a străbătul timpurile Şăa continuat să slujească cu dăruire 
Biserica străbună. Suntem convinşi că acest sentimențăle bucurie pentru împreuna-slujire 
este împărtăşit de toți cei care s-au aflat în preajma bă ntelui Gheorghe şi (Qți simi acum 0 
mare pierdere. 

În numele preotilor şi al credincioșilor Aid 4 ;scopiei noastre, al Prea Sfi nțitului 
Episcop Vicar loan Casian, doresc să vă transmit con | anțe şi să vă asigur de rugăciunea 
noastră pentru sufletul fratelui şi părintelui Host u Găborghe. 

Suntem alături de familia îndoliată, de Aj păoriţii sfintiei sale gin, Pushing 
îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să le aducă alinare. 

Dumnezeu să-l odihnească şi să-l numere în 











: i 









Li 







ata clei 















?NIC OLAE. 
Arhiepiscop 

al Arhiepiscopiei 
Ortodoxe Române 

în America şi Canada 


















NECROLOG ÎN 
THE WASHINGTON POST 


Anti-Communist Priest 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa 


By Patricia Sullivan 
Washington Post Staff Writer 
Sunday, November 26, 2006; C09 


The Rev. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, 80, an anti- 
communist Romanian Orthodox priest who was imprisoned for 
21 years in his homeland, died of pancreatic cancer Nov. 21 at 
Inova Fairfax Hospital. 

Father Calciu, a priest at the Holy Cross Romanian 
Orthodox Church near Bailey's Crossroads since 1989, was a 
hero to his religious brethren and to anti-communists around 
the world for standing up for his beliefs despite long prison 
terms, torture and death threats. He was released from prison 
after supporters, including then-President Ronald Reagan and Vice President George H.W. Bush, pressured 
Romanian dictator Nicolae Ceausescu. Father Calciu was forced into exile in 1985 and had lived in Northern 
Virginia since. 

Father Calciu (pronounced Cul-chew), who in the mid-1980s preached on the Voice of America 
and Radio Free Europe, returned to Romania in 1990 to celebrate a Mass in Bucharest's central University 
Square, despite being followed by the govemment's security police. 

He was first imprisoned for making speeches against the imposition of Communist rule in 1948, 
when he was a 21-year-old medical student from Mahmudia, Tulcea, Romania. 

““We protested atheism, the collectivization of the means of production, destruction of the intelligentsia 
and the bourgeoisie”, he told The Washington Post in 1989. “The Communists did not support this, and | 
was put in prison for 16 years”. In that confinement, he came to admire the priests who were also jailed, 
and his faith grew. Released during a general amnesty, he was forbidden from studying theology. So he 
studied French for four years, then secretly arranged to study for the ministry with the consent of Justinian, 
the patriarch of the Romanian Orthodox Church. 

His clandestine faith was discovered by secret police in 1972. To save his life, Justinian appointed 
him professor of French and the New Testament at the Orthodox Seminary in Bucharest. He was ordained 
that year. For the next five years, Ceausescu's government tolerated his anti-Marxist sermons. But after 
Justinian's death in 1977 and the appointment of a hard-line church patriarch, conditions worsened. 

Father Calciu announced plans to give a series of seven Wednesday sermons in the winter of 1978. 
The sermons attacked Ceausescu's persecution of religion; after the third, he was thrown out of the church. 
He then preached on the church steps. The government closed the gates to the seminary, but the faithful 
climbed over the seminary walls to hear him. The new patriarch expelled the dissident priest, and, deprived 


of the church's protection, he was arrested. 
Prison the second time was much worse. “Ceausescu saw me as his personal enemy”, Father 


Calciu said. “For this he applied to me special methods of torture”. 

When he did not break, the government decided to have him killed by two cellmates, convicted 
murderers who had been promised leniency if they would kill him. He was made to stand in a corner of the 
cell and not allowed to eat, drink, speak or relieve himself without permission, and he was often beaten. 

After three weeks, the other two prisoners were summoned by the head of the secret police. When 
they returned, Father Calciu said, his tormentors were subdued. Taken to a small prison yard, his cellmates 
told him to stand in one corner while they conferred. Ready to die, Father Calciu confessed his sins and 


prayed for his family. Fifteen minutes later, the men approached him. 
“And the youngest one said, «Father,» — and that was the first time they called me Father — «we 


have decided not to kill you»”. ! | 
That Sunday, he asked their permission to celebrate Mass. He was making preparations and turned 


to see the two criminals kneeling on the cold concrete floor. ai i | 
Throughout Father Calciu's imprisonment, the Reagan administration lobbied Ceausescu for his 
release. In August 1983, those efforts, and the dictator's fear that the United States would rescind its most- 


favored- nation trading status, led to the priest's release, , 
The secret police told him that he was being transferred to a special prison where he would dice in 


anonymity, But the next day, he was released. | | 

Father Calciu spent the next two years under house arrest before Ceausescu sent him into exile in 
the United States in 1985 with his wife, Adriana Calciu, and son, Andrei Calciu, both now ot Burke, A 
grandson also survives, | 

The 1989 Post article described Father Calciu's face “pink as a child's and his eyes are an unclouded 
blue. Something in his gaze suggests the triumph of joy over anguish”. 

“From the beginning of my time here, 1 decided to tell the truth, to awaken the conscience ot the 
Western people who thought Ceausescu was like a maverick from Communism”, he said. “He was a big 
criminal and | knew it”, i | 

In Washington, he led demonstrations and lobbied Congress in addition to preaching radio sermons, 
still vocal in his criticism of atheism in Romania's govemment. The FBI told him in 1989 that Ceausescu had 
dispatched assassins who were looking for him. He hid in rural Pennsylvania for a short time, returning cach 
weekend to celebrate Mass at Holy Cross parish. But he said he had already survived two attempts on his life 
oning and finally shrugged off the threat. He was the pastor of Holy Cross at the time of his death, 

Although the priest originally wanted to return to Romania to live, he ultimately decided that his 
calling was in Virginia, building the church and alerting the world to the situation in his homeland. Hundreds 


of people greeted him every time he returned for a visit. 
He will be buried in Romania. 


by pois 





BIBLIOGRAFIE 
GHEORGHE CALCIU- 
DUMITREASA 


9 Priester Gh. Calciu, Sieben Worte an die jungen 
Freunde, Jon Dumitru Verlag, Munchen, 1984. 

9 Pr. Gheorghe Calciu, „Prefață“ la vol. D. Bacu, Piteşti, 
ed. a |l-a, Editura “Cuvântul Românesc”, Hamilton/ 
Canada, 1989 (prefața a fost inclusă, cu grave mutilări 
editoriale, şi în noua ediţie scoasă la Editura Atlantida, 
Bucureşti, 1991, pp.9-15). 

€ Preot Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, 
ediție îngrijită şi prefață de Răzvan Codrescu, Editura 
Anastasia (Col. '“Omiletica”), Bucureşti, 1996. 

0 Father Gh. Calciu, ChristIs Calling You. A Course In 
Catacomb Pastorship, St Herman of Alaska Brotherhood, 
Platina/California, 1997. 

9 Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Rugăciune şi 
lumină mistică. Eseuri şi meditații religioase, cu un cuvânt 
înainte de Răzvan Codrescu, Editura Dacia (Col. “Homo 


religiosus”), Cluj-Napoca, 1998. | 
9 Pr. Gheorghe Calciu, “Biserica în lumea 


contemporană” [pp. 7-10], în volumul Romfest 2000; 


Despre rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea 


Mântuitorului nostru lisus Hristos. Conferințe şi 
comunicări tipărite cu binecuvântarea Prea Fericitului 
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 
volum editat de Asociația Română pentru Cultură şi 
Ortodoxie, cu sprijinul publicațiilor Scara (Revistă de 
oceanografie ortodoxă) Şi Puncte cardinale (Periodic . 


independent de orientare naţional-creştină), Bucureşti- 


Sibiu, 2000. 

9 Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru 
Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, ediție 
îngrijită, prefață şi note de Răzvan Codrescu, Editura 
Nemira (Col. “Alfa&Omega”), Bucureşti, 2001. 

9 Pr.Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. 
Oradiografie ortodoxă, ediţie îngrijită şi prefață de Răzvan 
Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002. 

Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Cuvânt inainte” [pp. 
7-10] la volumul Occidentali convertiți la Ortodoxie. Şase 
ipostaze mărturisitoare, ediţie îngrijită de Răzvan 
Codrescu, Editura Christiana (Col. “Tainele credinței”), 
Bucureşti, 2002 (trei dintre texte antologote sunt traduse 
de Părintele Calciu). 

9 Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Un nevrednic 
cuvânt înainte la o carte de mare şi sfântă vrednicie” [pp. 
5-14), în volumul loan lanolide, Întoarcerea la Hristos. 
Document pentru o lume nouă, ediție îngrijită la Mânăstirea 
Diaconeşti, Editura Christiana, Bucureşti, 2006. 


a eg 





















































































PAG. LONr. 12/192 Decembrie 2006 













ră 






„i 
ae aie 
e taia, 


$u $ 
pre a) 
tut pe. 
_ 
Pi . [ai 


- 












PUNCTE CARDINALE 


FUNERALIILE 

PĂRINTELUI 

GHEORGHE 
CALCIU 


Părintele Gheorghe Calciu s-a stins pe 
21 noiembrie 2006, cu doar două zile înainte de 
a împlini 81 de ani. A fost readus în țară de 
Sfântul Andrei (în ziua de hram a noii biserici 
ortodoxe româneşti căreia apucat să-i facă 
început ctitoricesc peste ocean) şi a fost depus 
la biserica Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti, 
unde ținuse pe vremuri (în Sfântul şi Marele Post 
al anului 1978) faimoasele sale “Şapte cuvinte 
către tineri” şi de unde fusese arestat de 
Securitate (fiind apoi condamnat la 10 ani de 
închisoare, din care a efectuat 5, impunându-i- 
se ulterior exilul). Deschiderea sicriului după 
atâtea zile de la deces a fost ca un dar nesperat, 
căci am putut cu toţii să-l revedem şi să-i sărutăm 
pentru ultima oară mâna. Seara i s-au citit 
“Stâlpii”, noaptea s-a făcut priveghi, iar ziua (pe 
1 decembrie, de dimineaţă până seara, şi pe 2 
decembrie, până spre prânz) s-au succedat prin 
fața sicriului poate zeci de mii de credincioşi. 

Sâmbătă 2 decembrie s-a oficiat slujba 
festivă, săvârşită de Prea Fericitul Părinte 
Patriarh Teoctist împreună cu Î. P. S. losif Pop, 
P. S. Varsanufie Prahoveanul şi P. S. lrineu 
Duvlea (sosit anume de peste ocean, ca 
reprezentant al Î. P. S. Nathaniel). Părintele 
Patriarh a ținut şi o memorabilă cuvântare, 
evocând (deşi poate mai “timid” decât s-ar fi 
cuvenit), pe lângă virtuțile teologice şi 
duhovniceşti ale răposatului, şi lunga sa luptă 
împotriva regimului ateu şi materialist, precum 
şi “mucenicia temnițelor comuniste” (Părintele 
Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare). 
Un moment distonant s-a produs, din păcate, în 
clipa în care trepăduşul şi arivistul postcomunist 
Doru Braia (personaj de o căznită notorietate şi 
de un deconcertant versatilism) a pus mâna pe 
microfon şi aținut să se înscrie, țanțoş şi găunos, 
printre vorbitori (ceea ce i-a făcut pe mulți foşti 
deținuți politici şi vechi exilați să părăsească 
temporar incinta bisericii, exprimându-şi 
perplexitatea indignată). Apoi crucea şi racla 
părintelui au făcut înconjurul bisericii, cu 
impresionant alai de preoţi şi credincioşi. 

La amiază s-a plecat spre Petru-Vodă, 
locul de îngropăciune pe care părintele şi l-a 
ales cu limbă de moarte. Pe o vreme pe care 
Dumnezeu a rânduit-o superbă (parcă, arghezian 
vorbind, Niciodată toamna un fu mai frumoasă 
sufletului nostru bucuros de moarte...), s-au 
adunat acolo câteva mii de credincioşi (din toate 
colțurile țării, dar şi din străinătate), iar slujba a 
fost oficiată de un sobor de 34 de preoți, în frunte 
cu Părintele Stareţ lustin Pârvu şi cu P. S. Irineu. 
N-a putut ajunge, din nefericire, Î. P. S. 
Bartolomeu Anania, deşi şi-ar fi dorit — şi a fost 
dorit — cu osebire. Părintele rămâne să odihneas- 
că la poalele “Muntelui Sfânt” al românilor, 
înduplecând în cele din urmă şi pe ierarhul de 
la laşi (care a trimis un frumos mesaj la înmor- 
mântare, după ce privise cu ostilitate perspectiva 
în săptămânile anterioare, din motive şi cu 
mijloace asupra cărora vom vorbi poate cu un 
alt prilej). 

Dumnezeu să-l numere şi să-l bucure cu 
sfinții şi cu drepţii pe Părintele Gheorghe, 
Luptătorul şi Mărturisitorul, să aducă mângâiere 
familiei îndoliate (soția Adriana şi fiul Andrei), 
iar pe noi să ne învrednicească să-i păstrăm vie 
amintirea şi pilda în minţile şi în inimile noastre. 

VEŞNICA LUI POMENIRE! (V. A.M.) 













































La Radu-Vodă || La Petru-Vodă 
<a (foto: Răzvan Codrescu) ||. (foto; Erast Călinescu) mp 





Grafica: Victor Noti 


D in bogata și puternica publicistică a lui Mircea 
Eliade, opt ani după /tinerariul spiritual ce pentru întâia 
oară punea problema tinerei generații care se identifică şi 
se recunoaşte ca atare, reținem articolul numit „Mitul 
generaţiei tinere” (1935). Acolo ne vorbeşte de acea stare 
binecuvântată care este tinerețea, „când absolut toată lumea 
poate depăși condiția umană”, întruchipând vechiul mit 
românesc al „tinereții fără de batrânețe și vieții fără de 
moarte”, dincolo de determinările vârstei biologice, 
ajungând la o viaţă „perfectă, plenară, firească — adică 
tânără”. Speranţele lui Eliade asupra caracterului unic al 
generaţiei ce se ridica după sfârşitul primului război mondial 
s-au verificat, acei tineri au rămas ne-întrecuţi în căutarea 
Absolutului, de o înaltă spiritualitate ce, unită cu profunda 


lor erudiție, le-a asigurat multora un renume mondial. 


Ne întrebăm ce ar fi gândit Eliade despre colosalele 
potenţe ale noastre, ale celor ce aveam la „revoluție” 18-25 
de ani, prima generaţie ce putea gândi şi scrie liber după 
infernalul holocaust comunist, atât de selectiv, care a secerat 
floarea elitei noastre și a zdrobit tot ce putea fi bănuit de 
intelectualism sau spiritualitate. 

În aceasta lună decembrie, lal7 ani după 
Timişoara şi masacrele din toată țara, nu putem decât 
constata că generația noastră nu numai că nu s-a afirmat, 
dar — ceea ce este mult mai grav — nici măcar nu s-a conturat. 
Răspândiţi prin exil sau prin țară, nu am ştiut să ne adunăm 
dincolo de acel dureros moment al Pieţii Universităţii, după 
care am ajuns a ne răspândi care încotro, prudă unei lumi 
necunoscute, ce-i îmbogăţea exponențial pe vechii securişti 
și condamna la mansarde mizere, alcoolism și ratare pe 
tinerii creatori care, prin. definiţie, nu puteau exploata în 
folosul lor structuri economice clădite pe naţionalizări şi 
nepotism comunist. După lunga noapte bolşevică, cei ce 
trăiseră în țară aveau încă frica înșurubată în conștiință sau 
erau atât de uimiţi de proaspăta libertate de a vorbi şi scrie 
fără cenzură încât au lăsat pe mai târziu rolul lor misionar, 
cel de a păstra vie memoria, trăgând concluziile 
comunismului, fie și în mod uşor ridicol, cu auto-suficiența 
caracteristică vârstei. lar cei ce scăpasem de frică, prin trai 
îndelungat în exil, nu i-am ajutat, nu i-am impins, 
mulțumindu-ne să le rezumăm lecturi pentru ei până atunci 
inaccesibile sau încercând să împărtășim o credinţă într-un 
destin imperialist al țării și culturii noastre, crez ce nu se 
mărturisea decât în discuţii de cafenele. 

Regretăm că nu s-a făcut un Nirnberg al 
comunismului? Spunem că este injust? Dar cine oare ne 
împiedică pe noi, noi ce încă mai vrem şi mai putem face 
acest lucru, să facem după puterile noastre, fiecare cu 
fărâma lui de talent, teza, antiteza, sinteza, să explicăm pe 
limba tuturor monstruozitatea stalinistă, și asta până nu vom 
mai vedea pe umerii tinerilor de 20 de ani tricouri cu Che 
Guevara, sau, mult mai dureros, cu Ceaușescu însuși? 

Credința noastră este că nu mai putem asista doar 
cu dezgust la lichefierea coloanelor vertebrale, la 
dezintegrarea societății româneşti, la inversarea valorilor, 
la renunțarea oricărei demnități naționale, fără măcar a 
releva aceste anomalii profunde şi a încerca să le combatem. 











PUNCTE CARDINALE pconriczooe e zici 





TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE 


Asistăm la o banalizare și la o relativizare a ocupației sovietice, 
ce nu a luat sfârşit nici în 1989; nu rari sunt azi tinerii care se 
pretind comuniști, aşa cum probabil părinţii lor regretă 
vremurile ceauşiste, în care, de bine, de rău, aveau o gheară 
de pui în farfurie, un apartament insalubru și împodobit cu 
țurțuri, dar cu o chirie aproape simbolică. 

Din vina noastră s-a ajuns la această banalizare, nu 
am făcut destul în anii aceia glorioși, când a muta munții ni se 
părea un minim efort. Cine oare în 1990 ar fi îndrăznit să 
arboreze un tricou în slava lui Ceauşescu, nume la auzul căruia 
tot omul scuipa, după care-și făcea repede semnul crucii, 
pentru a alunga necuratul? Dar noi tăceam. Aveam tinerețea 
noastră de trăit, şi apoi eram convinși că bunul simţ al 
românului, hrănit de scrierile predecesorilor noștri, nu va 
permite o repetare a istoriei. 

Şi iată că acum, după 17 ani, vechii securiști şi-au 
refăcut o sfidătoare virginitate, ba sunt chiar respectați cu 
ajutorul confortabilelor conturi prin băncile străine sau 
româneşti. Creatori de cultură nu au ajuns — și nu au cum să 
ajungă —, dar creatori de „opinie publică” au devenit aproape 
pe nesimţite. 

Dacă nici acum nu reacționăm, nu punem mâna pe 
condei, încă şi încă o dată, de câte ori va fi nevoie, pentru a 
explica acestori tineri „comunişti” sau indiferenți tragedia prin 
care a trecut poporul nostru, nu putem spera într-o continuitate 
a sclipitoarei noastre culturi, făurite cu atâtea jertfe prin exil 
sau prin temnițele comuniste. Nu putem spera ca acești tineri 
de 20 de ani să cunoască — şi cu atât mai puţin să-și însuşească 
— autenticele valori creştine şi naționale ale românilor. 

Putem scrie despre ce ne macină, despre acel Piteşti 
sau Aiud ale căror nume stau scrise în conştiințele noastre cu 
litere de foc, fie şi numai despre faptul că cel mai învrăjbit 
torționar al Piteştiului îşi termină viața de membru activ al 
societății românești cu o pensie cochetă servită din banii 
obşteşti, în libertate bineînțeles, având oricând posibilitatea de 
a se întâlni cu vreunul dintre puținii foşti deținuți care ar fi 
supravieţuit torturilor onfernale. Putem scrie oriunde ne publică, 
despre acele lucruri ce ne dor şi vor continua să ne doară. 

Să aşteptăm oare cuminţi să se îndeplinească 
blestemul din închisori, să vină Dunărea puhoi, spălând țara 
de gunoi, de urgia stalinistă şi de pleava comunistă? Francezul 
din popor, înțelept ca și țăranul român de odinioară, are o 
vorbă de duh: „Când omul îşi aduce aminte, neamul 
supravieţuieşte” (Quand |'homme se souvient, le peuple se 
maintient). O ajunge oare o mână de oameni pentru a forma 
cimentul unei societăți, atunci când majoritatea ignoră sau 
bagatelizează trecutul? Ne-om putea mulțumi să păstrăm vie 
memoria în micro-celulele noastre, îndurerîndu-ne invanabil 
şi Ja infinit la câteva pahare de vin cu aceiaşi prieteni demult 
convinşi de aceste adevăruri, dând cu bocancii pentru a sparge 
uşi deja larg deschise? O fi destul să punem pe umerii copiilor 
noştri — și aşa destul de fragilizați de acapararea copilăriei lor 
de către televizor și jocuri electronice — tragedia comunistă 
fără a face NOI ceva, orice ? 

Toţi cei ce am avut norocul de a citi la o vârstă 
fragedă pe Nae Ionescu, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Emil 
Cioran, Mircea Eliade, am crescut în umbra lor, simţindu-ne 
mici şi ezitând a scrie, a ne da cu părerea atunci când nu ne 
întreabă nimeni, ferm convinși că dacă până la Platon nu se 
scrisese tot, până la noi sigur se înfăptuise prin sclipirea unică 
a generației interbelice, Amarnică greşeală! Chiar dacă 
esenţialul a fost scris, trebuie repetat, reformulat iarăşi şi iarăși. 

După atâţia ani ce nu au fost închinaţi menirii noastre, 
adică a arăta prin faptă şi prin scris calea luminoasă pe care o 
distingeam cu avântul și nebunia tinereții, momentul a sosit să 
ne recunoaștem ca și generaţie, să ne unim eforturile, adică 
să scriem, în sens mărturisitor și misionar, Să scriem pentru a 
nu uita trecutul și pentru a ne descoperi un viitor, Deoarece 
subscriem crezului lui Bulgakov că scrisul este „magic”. Și 
deoarece ajungem la vârsta la care începem să ne gândim că 
dacă nu o facem acum, nu o vom mai face niciodată, Primatul 
și importanţa scrisului, cel cotidian, efort prelungit în timp, ne- 
au fost îndestul arătate de către cei ce au pus bazele iubirii de 
țară şi neam și ale luptei naționale. Cine dintre noi poate uita 
publicistica unui Eminescu, unui Goga, unui Eliade? Avem 
deja un oarecare sentiment al inutilității, întrebându-ne cine în 
Țara Româneasca mai citește presa și cât anume am putea 
influenţa ceva fie şi în cultură, într-o lume în care necinstea şi 
laşitatea — și nu doar cele politicieneşti — sunt mai degrabă 
prețuite şi recompensate. Dar frumoasa nebunie a lui Don 


Quijote nu ne sperie, și până la urmă nimic din ceea ce 
gândim și scriem nu poate fi absolut inutil. Dacă durenile, 
zbaterile noastre mişcă zece tineri, dacă zece suflete de 
români își pot depăși preocupările strict materiale, dacă cu 
ajutorul scrierilor noastre pot ajunge să tindă dacă nu spre 
Absolut, măcar spre respectul spiritualului, scopul nostru 
va fi atins. 

Zece. Cei zece pot forma, la rândul lor, o elită, o 


generație, 


A m citit recent o piesă de teatru numită Cât Saturn 
va răsări, scrisă de Liviu Uleia. D-sa, excelent observator, 
nu creează o'lume — în piesă decorurile, pe două nivele, 
fiind dintr-un azil psihiatric —, ci retranscrie în acest cadru 
discuții banale din Uniunea Scriitorilor sau dintr-un oarecare 
minister din România post-revoluționară, unde, dacă nu 
există un interes financiar, toată lumea vorbeşte împreună 
pentru a se înțelege separat. Or, cum polemica din Cât Saturn 
va răsări este în mod manifest lipsită de miză economică 
pentru personaje, replicile se succed, se încrucişează, 
câteodată senzuale, deseori pline de umor (cunoscându-l 
pe D-l Uleia, cu greu ni-l putem imagina lipsit de umor), fie 
el şi negru, ba se şi schițează un sistem filozofic. Autorul, la 
39 de ani, filolog, are opere publicate, fiind atât poet, cât 
dramaturg şi eseist. Face parte din generația care la 
„revoluție” avea 18-25 de ani. D-l Uleia însă, ca şi alți 
exponenți emeriți ai generației noastre, strălucește prin 
absența D-sale din discuţiile treburilor obşteşti. 

Tăcerea noastră este dureroasă, nu pentru că am 
lăsa un loc neocupat sau pentru că nu am face noi istona, 
dar pândindu-ne la copiii noștri, pe care în anii de huzureală 
sau luptă zilnică împotriva sărăciei, am găsit timp să-i 
facem, la golul pe care-l vor resimți când vor constata că 
între scriitorii realist-socialişti, ce sunt pe cale de a deveni 
referințele culturale ale acestui secol, şi ei, tinerii, nu este... 
nimic, 

Ţine D-l Uleia neapărat să se expună unor 
asemenea concluzii din partea copiilor D-sale? Această 
întrebare ne-o punem și noi, şi O punem tuturor celor din 
generația noastră care nu şi-au secat izvorul forțelor vii 
încercând să supravieţuiască în această societate îngăduitor 
numită „liberală” sau „capitalistă”, care nu s-au compromis 
iremediabil sau care, după expresia lui Eliade, mai pot trăi 
altceva decât dezagreabila şi puţin glorioasa serie de 
procese biologice, psihologice, economice şi sociale ce-i 
poartă mai lent sau mai rapid spre moarte. 

Piesa D-lui Uleia este o radiografie fidelă a 
haosului ce domnește în societatea românească post- 
comunistă. Menirea noastră însă, aşa cum o înțelegem noi, 
nu este de a fotografia naturi moarte, ci, cât avem încă acea 
licărire de nebunie numită tinereţe, de a încerca să ordonăm 
acest haos fie numai și prin condei, singurul mijloc pe care 
îl mai avem la îndemână cinstit vorbind. 


AR: rânduri sunt un îndemn la luptă. Şi, ca atare, 
durerosul strigăt din temniță, cu acelaşi nume al lui Radu 
Gyr, traduce perfect constemarea, stupoarea noastră de a 
vedea bărbați de valoare demisionând din rolurile lor fireşti, 
Oricâtă scârbă ne-ar provoca forma actuală a mioriticei 
polis, nu avem voie să dezertăm, cu pumnii strânşi să tăcem 
din gură, să întrebuințăm în loc de polilalie ermetismul, să 
fugim în munţi până să fi început lupta, darămite să se îi 
sunat retragerea... Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile 
din piept nu dor! cum dor acele brațe slute! care să lupte nu 
mai vor... 

Am putea concluziona prin: „Ascute-ţi, aşadar, 
pana de gâscă, ia hârtia și la morile de vânt!”, Sau prin a ne 
întreba cât ne-o mai Îi rămas în clepsidră înainte de a o 
întoarce definitiv, când ne vom dispensa de a mai pomeni 
vreodată ceva despre tinereţea şi avântul nostru, renunțând 
până şi a înțelege acea tinerețe fără de bătrâneţe invocată 
de înaintaşii noştri. 

Mircea Eliade spunea că timpul pe care ni-l 
îngăduie viața pentru totala noastră depăşire, pentru trăirea 
unui mit, este limitat. Este întotdeauna timp pentru creații 
de orice fel, artistice, sociale, filozofice. Trăgea concluzia 
în 1965 că generația sa nu a avut decât 12 ani de libertate 
creatoare. Apoi a venit ocupația sovietică şi totul a amuţit. 

Oare generația noastră cât va mai avea? 

Simona NICULESCU 


e 
m lia 











——— 






PAG, 12 Nr. 12/192 Decembrie 2006 


2. Atmosfera epocii, în paginile revistei 


(urmare din numărul trecut) 


lon 1. Cantacuzino, în articolul intitulat “De două 
mii de ani.../ roman de Mihail Sebastian” [1], denunţă pista 
ne-literară pe care au alunecat cnticii pretins-literani ai cărții, 
sub influența prefeţei motivate ideologic, a lui Nae lonescu 
Recenzentul se angajează apoi să prezinte, strict „din punct 
de vedere al cniticei literare”, romanul lu: Sebastian ca pe o 
dramă „general umană şi universal valabilă, a conştiinţei 
prinsă în dilema de a fi tot sau parte, De a fi solitară sau 
solidară. Individual-entică sau încadrată. De a fi ea însăşi 
sau emanația unei conştiinţe mai vaste” În singura notă de 
subsol din acest articol, este reiterată critic influenţa prefeței 
lui Nae Ionescu în conștiința colectivă: „În legătură cu eroul, 
trebuie să notăm o nouă dovadă a forței de sugestie pe care 
a exercitat-o prefața d-lui Nae Ionescu. Azi toată lumea e 
de acord să creadă că eroul lui Sebastian se numeşte Iosif 
Hechter. Or, nicăieri în roman autorul nu-i dă eroului său 
acest nume. | l-a dat însă, o dată, d. Nae Ionescu, în prefață. 
Şi atât a fost de ajuns..-”. Însă: „Hechter era numele de 
familie al scriitorului. Din 1935, pseudonimul literar Mihail 
Sebastian devine şi numele său de stare civilă” [2]. 

Atmosfera epocii o reprezintă „cazunile prezente 
oferite de viața epocii noastre, toată prinsă între încercarea 
vehementă de afirmare a puterilor individuale şi elanul 
tumultos şi vast prin care se impun câteva din încercările 
de realizare a vieţii colective și a statului totalitar”, iar 
„dilema” care îi cuprinde pe toți cei tineri (cum erau şi 
membrii generației Eliade) este psihologică, rezultanta 
plonjării metafizicului în social; „omul acela va lupta între 
pornirile lui individualiste şi dorurile sale de subordonare, 
de încadrare în societate”. Această „dialectică” a romanului 
este analizată pe cele trei planuri decelate de cronicarul 
cărții: unul „heredo-temperamental”, altul „social” și ultimul 
„al cunoaşterii”; toate trei construite antinomic, în 
subdiviziuni conduse de „acelaşi ritm altern”. lon |, 
Cantacuzino sesizează, în finalul romanului, „resemnarea”, 
derivată din „incapacitatea” eroului sebastianian „de a 
alege” între cele două „poziţii” reprezentate dihotomic de 
doi eroi emblematici: Ghiţă Blidaru — „tipul integral al 
apologetului biologiei”, şi, respectiv, Mircea Vieru - 
„Spiritualistul absolut și spadasinul ideilor pure”; incapacitate 
afectivă, tocmai pe motiy că „afecțiunea eroului” (cul epic), 
egală pentru ambii, „însumează ceea ce eroul lui Sebastian 
se vrea”, iar lipsa unei soluții privează de orice final opera 
aceasta literară, „carte sobră, limpede scrisă şi armonios 
construită”, 

Imperative social-politice, probleme existenţiale 
corelative şi orientări culturale ale momentului transpar 
din concluziile şi îndemnurile formulate tranşant, spre 
exemplu, într-o cronică de carte. Se consideră, în jurnalismul 
contemporan, că printre funcțiile presei figurează şi aceea 
de instrument de identificare şi apartenenţă socială, pentru 
că mass-media (între care şi presa scrisă, cu publicațiile 
aferente) sunt canalele prin care oamenii își formează și 
consolidează păreri, atitudini, opinii, comportamente. ȘI 
revistele de cultură, fără a fi tipărituri de partid, cum nu este 
nici Criterion, le facilitează cititorilor o identificare cu 
publicaţia respectivă și cu comunitatea de care aparțin, 
mediile incitând la o mai mare participare la activitatea 
comunității, în urma formării convingerii că „participă” la 
0 politică instituțională sau alta, Cu alte cuvinte, cronica de 
carte, prin extensie articolul cultural, îşi revelează certele 
posibilități propagandistice de instrument ideologic subtil în 
canalizarea energiilor tinerești. În articolul de întâmpinare 
„Nu, de Eugen Ionescu” [3], lon 1. Cantacuzino afirmă că 
Eugen lonescu „nu va fi niciodată un adevărat critic literar”, 
pentru că nu are credinţe estetice, iar „uciderea criticului 
din el” este urmare a situației simptomatice de incertitudine 
și dilemă existențială, ce debusolau la acea oră întreg 
tineretul român, cu atât mai mult tineretul intelectual, lamura 

” generației de care ne ocupăm aici: „acea turburare lăuntrică 
a tânărului fără rost”, a omului ce se vede „silit să se 
mulțumească cu o existență dedicată sicși [...], din lipsă de 


"Ion. Cantacuzino, „De două mii de ani. . /roman de Mihail Sebastian”, în 
Onterin,an.1(1934),nr. |, octombrie 15, p.2. 

? Citimm în volumul lui Mihail Sebastian, Jurnal: 1935-1944, Editura 
Humanitas, București, 1996, nota 21, p. 63, 

"lonl. Cantacuzino, „Nu, de Eugen lonescu'”, în Criterin, an.1(1934), nr.2, 
noiembrie |, p.2. 





pe 
i 


obiect căreia să şi-o devoteze”, Dacă, „privită astfel, drept 
confesiunea, unui tânăr care, din întâmplare, îşi pune 
problemele tinerilor vremii lui pe planul vieții literare, 
oglindește, într-un stil de o febrilitate perfect adecvată, şi cu 
dese scăpări de adâncire psihologică, tragicul eroului său”, 
atunci „pare o carte realizată deplin”, în schimb, din unghiul 
valorii de „confesiune” a cărții, ca „document uman”, acest 
volum de tinereţe al dramaturgului celebru mai târziu nu ar fi, 
pentru o eventuală vocație critică, decât o realizare veleitară, 
anume „mărtunia înfrângerii lui Eugen Ionescu, criticul literar. 
Înfrângere izvorâtă din faptul că Eugen Ionescu, omul, se 
zbate zadarnic într-o problematică egocentristă şi, ca atâția 
tineri de scama lui, nu are curajul sau îndrăzneala să se 
depăşească, subordonându-se şi disciplinându-se” (sublinierea 
ne aparține) — acecași obsesie întâlnită şi în comentariul critic 
făcut de același romanului De două mii de ani. 


3, Mitul Spiritualităţii 


Mircea Vulcănescu semnează, la rubrica 
„Dicţionarului”, amplul studiu intitulat “Spiritualitate” [4], în 
consonanță cu orientarea spre spiritual a tinerilor publicişti 
care generaseră şi întrețineau cu convingere emulația de la 
Criterion. Tema este importantă, având în vedere 
desfăşurarea „revoluției spirituale” derulate în lumea 
românească, în conștiințele tinerei generații. M. Vulcănescu 
analizează procesul apariției şi dezvoltării conceptului: 
„Origina preocupărilor spirituale în cultura românească de 
după războiu trebuie căutată în cursurile universitare ale lui 
Vasile Pârvan (Problema salvării, 1919/20, şi Drama antică, 
1920/21) şi ale lui Nae Ionescu (Filosofia Dumnezeirii, 1920/ 
21, Realitatea vieții sufleteşti, 1921/22, şi Filosofia religiei, 
1923/29)”; dar și stridențele manifestate de corul opozanților 
de la revista Kalende, al căror atac la adresa “noii spiritualități” 
a scos la lumină un aspect important! „a dovedit că identitatea 
de generație nu implică o identitate de poziție spirituală”. 
Articolul lui M. Vulcănescu este important şi pentru că face o 
analiză critică și oferă sinteza stării presei româneşti la data 
respectivă, în raport cu problema spiritualităţii, așa cum a fost 
ea considerată de grupurile de opinii în care au polarizat 
energiile publicistice ale vremii, 

Tânărul filosof păsește, pentru termenul 
„Spiritualitate”, considerat echivoc”, dar cu înțelesul literal 
de „stare de spirit”, trei accepții principale: „viaţă interioară, 
cultură, viață duhovnicească”, cărora le corespund trei sensuri 
funcționale distincte. În primul rând: „trăire intensă a clipei 
indiferent de valoarea calitativă a conţinutului sufletesc trăit” 
(cu alte cuvinte: „activitate, frământare, entuziasm, pasiunc, 
lirism, înflăcărare, tragism; și pentru aceasta; sinceritate, 
depășire necontenită și aspirație la integralitate”); 





* Mircea Vulcănescu, „„Spintualitate”, în Criterien, an. 1(1934), nr.2, noiembrie 
1,pp.3-4. 


PUNCTE CARDINALE 
MIRCEA ELIADE ȘI MOMENTUL „CRITERION” (1934-1935) (VI) 





Drame litenană, 


B' 


caracteristicile dominante ale acestui sens al spiritualității 
sunt: "imediatismul, activismul, psihologismul (interioritatea) 
şi biologismul”. În al doilea rând: „trăire cu sens, trăire 
pentru un ideal, pentru o valoare”. Şi, în fine, în al treilea 
rând; „viață vecinică, trăire şi universalitatea absolută, în 
Duhul Sfânt: asceză şi viață mistică”. Dacă „Spiritual”, în 
primul sens, „e omul «viu», «nou» şi «autenticy” (aşa cum 
sa manifestat în „umanismul renașterii” şi „protestantism”) 
, în al doilea, „«omul de geniu», creatorul și înfăptuitorul de 
valori” (care a dat trei forme de manifestare: „umanismul”, 
„naționalismul integral” şi „marxismul”), în cel de-al treilea 
„e numai omul «sfânt», care trăieşte în comunitate cu 
Dumnezeu şi care duce războiul nevăzut împotriva răului 
din lume” (cu rădăcini în „ceremoniile primitive, în misterele 
orfice, orientale şi — în forma ei cea mai înaltă — în mistica 
şi ascetica creştină”); caracterologic, primul şi cel de-al 
treilea sens al „spiritualităţii” se apropie prin „caracterul 
interior și cel realist”, dar se deosebesc prin „caracterul 
eteronom al trăirii, omul duhovnicesc nefiindu-şi niciodată, 
Sieşi, lege şi măsură”, în timp ce „caracterul transcendent 
al termenului acestei trăiri şi chipul supra-firesc în care 
această transcendență ia cuprindere în viața sufletească a 
omului duhovnicesc despart acest sens de cel de-al doilea”. 

Sub influența „autohtonismului”, dar şi a „modei 
din Apus”, continuă M. Vulcănescu, aceste preocupări legate 
de problema „spiritualității” au făcut, după Războiul de 
Intregire, subiectul conferințelor diferitelor grupări culturale 
româneşti: „Ideea europeană, Poesis, Societatea de Estetică, 
Gândirea, Revista universitară, Ideea creştină, Vremea, 
Viața literară, Tiparniţa literară, caietele Acţiune şi reacțiune, 
Floarea de foc, România literară, Fapta, Azi, Dreapta, Axa, 
Discobolul, Familia ete”, precum şi al ziarelor “Cuvântul, 
Curentul, Politica, Ultima oră, Calendarul, Viitorul, Rampa, 
Dreptatea şi Credinţa”, adică majoritatea publicațiilor 
importante „care au militat, în diferite feluri, pentru aceste 
preocupări”, 

Autorul prezintă sinoptic şi diacronic întreaga 
desfăşurare de până atunci a „spiritualităţii” ca preocupare 
culturală românească, dezbaterile luând amploare o dată 
cu momentul declanșator: „în 1927, prin intrarea în 
publicistică a tinerei generaţii, o dată cu apariția 
Itinerariului spiritual al lui Mircea Eliade în Cuvântul”, 
urmat de al doilea moment important: „trecerea lui Nichifor 
Crainic la conducerea revistei «Gândirea»” (bilunar şi apoi 
lunar apărut la Cluj, la | mai 1921, mutat din 20 decembrie 
la Bucureşti, conducere preluată de la Cezar Petrescu), când 
„această revistă concentrează în jurul ei pe aproape toți 
militanţii noii spiritualități în cultura românească”. 


(Va urma) 
Mihai POSADA 
(din studiul Opera publicistică a lui Mircea Eliade) 





/ 






Y 





PUNCTE CARDINALE 





Decembrie 2006 Nr. 12/192 PAG. 13 


A apărut noua ediţie românească a INFERNULUI dantesc, realizată de "9. VAVNRL90)) 100) 





(Urmare din numărul (recul) 


La 18 ani neimpliniți, în 1283, îşi pierde şi tatăl, 
iar el rămine capul nefericitei familii Moştenirea 
părintească, deşi modestă, îl pune la adăpost de grijile 
Subzistenţei ŞI-I permite să se ocupe exclusiv de studiu și 
de poezie, ba chiar să ia parte la viața mondenă şi culturală 
aF lorenţei, deschizindu-şi calea spre viitoarele demnități 
publice. 

2 Despre formația lui Dante nu se ştiu prea multe 
lucruri. În viziunea encomiastică a lui Boccaccio din al 
său Trattatello in laude di Dante (11), micuțul, în loc să 
se Joace sau să trindăvească în poala părintească, şi-a 
dedicat „intreaga copilănie artelor liberale” (10). 7rivium- 
ul (gramatica, retorica, dialectica) şi poate şi guadrivium- 
ul (aritmetica, muzica, geometria, astronomia) le va fi 
studiat succesiv cu același dascăl Romano evocat mai 
tirziu (Romanus dictator puerorum), mai întîi într-una 
dintre şcolile particulare din oraș, de pe la 1272 pînă spre 
1277, iar apoi, pînă spre 1283, după unele izvoare cărora 
nu toți le dau credit, în cadrul colegiului franciscan Santa 
Croce. S-ar putea să fi trecut şi pe la cel dominican de la 
Santa Maria Novella. Cu bătrinul învățat Brunetto Latini 
(aprox. 1220-1295), despre care Giovanni Villani spune 
în Cronica sa (VIII, 10) că a fost primul care, ajuns într- 
o vreme şi prior al cetății, a încercat în mod serios să-i 
şlefuiască pe florentini (fu cominciatore e maestro in 
digrossare i Fiorentini), şi pe care Dante în Divina 
Comedie (cf. Inf, XV, 22 şi urm.) îl prezintă drept dascăl 
al său, poetul va avea de-a face abia mai tîrziu (spre 
1287) şi nu într-o formă instituționalizată. Ulterior ar fi 
trecut pe la vestitele universități de la Bologna (în 1287) 
și Paris (în anii exilului), dar de o pregătire sistematică 
pe acolo nu poate fi vorba. Pină la urmă Dante este mai 
degrabă un autodidact, ce-i drept cu cunoştinţe 
impresionante, mai ales în domeniul antichităţii latine, al 
teologiei scolastice apusene, al liricii și epicii medievale, , 
stăpînind destul de bine nu numai latina, ci și provensala şi chiar franceza. In ce privește 
supoziţia tirzie că Dante, alături de alți „stilnoviști”, ar fi făcut parte din ordinul secret 
inițiatic al aşa-numiților Fedeli d'Amore (pus în legătură cu supralicitatele mistere ale 

Templierilor şi receptat îndeobşte ca focar obscur de erezie intelectualistă), faptul nu prea 
-] poate fi documentat pozitiv. 

La 20 de ani (unii susţin că totuşi ceva mai tirziu) se căsătoreşte, în virtutea vechii 
promessa, cu Gemma di Manetto Donati, cu care va avea patru copii: Jacopo, Pietro, 
Giovanni (mort prematur) şi Antonia (aceasta din urmă călugărită pare-se, sub numele de 
Beatrice, la Mănăstirea San Stefano degli Ulivi din Ravenna). Se va fi străduit să fie un soț 
responsabil, dar cine ştie ce sentimente nu va fi nutrit pentru Gemma, cum probabil nici ea 
pentru el (cînd a fost condamnat la exil, ea a preferat să rămînă cu copiii în Florenţa, de 
atunci ieșind, practic, din viața lui Dante (11)). 

Nu sînt semne ca familia să fi prevalat vreodată în preocupările sale. După căsătorie, 
viața lui se împarte mai ales între scris şi imperativele cetăţeneşti (urmărind o carieră în 
viața publică, la care va accede ceva mai tirziu și cu rezultate nu tocmai fericite). In 1289 
îl găsim, călare şi cu arma în mină, luptînd în rîndurile guelfilor la Campaldino (iunie) şi 
Caprona (august). E: 

În 1290 moare Beatrice, la numai 24 de ani. Dante mărturiseşte în Vita Nuova şi în 
Convivio, dar fără să ofere detalii, a fi trecut pe atunci printr-o criză gravă, pe marginea 
căreia s-au făcut fel de fel de speculaţii de-a lungul timpului. De orice natură ar fi fost criza 
respectivă, pare a şi-o fi autoexorcizat prin lecturi consolatoare (Boethius, Cicer 0, Augustin) 
și prin scris. Între 1293 şi 1295 redactează, in volgare, îmbinînd proza cu versurile (cele 42 
de capitole cuprind 31 de compoziţii rimate, în cea mai mare parte sonete), pseudo-romanul 
lirico-filosofic intitulat Vira Nuova. Continuă totdeodată să studieze asiduu filosofia (care 
pentru Dante acoperă tot ansamblul ştiinţei profane) şi teologia, adincindu-i îndeosebi pe 
Aristotel şi Toma de Aquino. Cum în 1293, prin nişte Ordinamenti di giustizia de inspirație 
protoburgheză, promulgate de priorul Giano della Bella, nobililor mari şi mici (dar şi 
bancherilor „boieriţi”) li se blocase accesul la viața politică florentină, tinărul Dante se 
văzuse nevoit să-și limiteze preocupările la activitatea strict intelectuală, Cind în 1295 
magna!i şi popolo grasso cad la înțelegere conjuncturală împotriva lui Giano della Bella 
(pentru care se cere pedeapsa capitală şi confiscarea averii), iar legea se îmblinzeşte Şi 
potentaţilor cetății li se redau drepturile civice cu condiţia de a se înscrie într-o corporație 
(breaslă), Dante se înscrie, ca poeta şi cultore di studi filosofici, în corporaţia medicilor și 
spiţerilor, căreia îi erau anexaţi şi i ibliotecari (în sensul larg de oameni care, într-un fel sau 
altul, trăiau din cărți, care pe atunci se vindeau prin spiţerii — în speţă, intelectualii, cum am 
zice noi astăzi), 

Acum se precizează mai bine și începe să se ascută conflictul dintre cele două 
facţini guelfe, Albii („ghibelinizanţii”) şi Negrii (numiți așa după facțiunile omonime 


a isa 
4 


* Postfaţa volumului Dante Alighieri, Divina Cemede Infezmud,extbilingev, cu versiune românească, note, cormentrii, 

postfață și repere bibliografice de Răzvan Codrescu, proaspăt apărut a Editura Christiana din București, În textul 
aici în serial, notele de subsol sînt numerotate în continuarea celor din numărul precedent, păstrindu-se 

astfel identitatea lor numerică din volum. | | Se pi 

10, S-a mai presupus și că, fiind de viță nobilă, pe lingă instrucția teoretică, ar fi primit, măcar în parte, și o inițiere 

în abilităţile și manerele cavalerești: „călăria, minuirea armelor, dansul, vînătoarea cu șoim (R. Ontiz), 

11.E de presupus că rudenia cu Corso Dona, lider al Negrilor, a scutit-o în mare măsură de efectele colaterale ale 


dizgrație în care căzuse soțul ei. 







DIVINA 
COMEDIE 


INFERNUL 


Text bilingv, cu noua Versiune 
românească a lul Rărvan Codrescu 


pistoieze), Dante a fost, din capul locului, de partea Albilor, 
desigur şi din pricina aversiunii sale față de papalitatea 
contemporană în general şi de papa Bonifaciu VIII Cactani 
(1294-1303) în special (cf şi Inf, XIX, 53-57, dar mai ales 
XXVII, 70 şi urm., unde-l numeşte Jo principe de” novi 
Farisei). Aici Boccaccio (Vita, IX) e de părere că „hotărîndu- 
se deci Dante să meargă pe calea onorurilor trecătoare Şi a 
pompei deșarte a slujbelor publice, și văzînd că el singur nu 
putea să alcătuiască un al treilea partid, care, fiind foarte 
drept, să doboare nedreptatea celorlalte două, aducindu-le la 
unire, s-a alăturat aceluia dintre ele care, după părerea sa, 
dădea dovadă de mai multă înțelepciune și de mai multă 
dreptate, săvirşind necurmat tot ceea ce ştia că era în folosul 
patriei sale și al cetăţenilor ei” (12). 

În acest răstimp de dinainte de 1300 (an în care 
este plasată aventura extramundană a Divinei Comedii) 
trebuie să fi avut loc în viaţa lui Dante acea abatere de la 
„drumul drept” (la dirrita via) care l-a adus în impasul beznei 
existenţiale (Ia selva oscura), interpretată mai ales ca 
defecțiune morală, ca eclipsă a stării de virtute. Poate fi 
vorba de enigmatica criză — aparent surmontată prin 
compunerea expurgatoare a Vieţii Noi — din primii ani de 
după moartea Beatricei (vezi mai sus), sau de ceva petrecut 
după 1295 (an din care s-a îndepărtat temporar de litere și s- 
a avîntat în viața publică), sau poate chiar de întreaga penioadă 
de 10 ani dintre tristul eveniment și începutul ideal al poemului, 
în care poetul, rămas fără farul „ochilor Beatricei”, devenise 
mai lumesc, mai superficial, mai ușuratic. Este foarte posibil 
să fie vorba de escapadele prin taverne cu Forese Donati, 
petrecărețul și risipitorul său văr, sau de o anumită evaziune 
amoroasă, ale cărei urme se pot depista, zic unii, în Rime 
(13). Fioretta, Violetta, Lisetta etc. ar putea fi însă doar ficțiuni 
și pretexte poetice (14), după gustul galant al epocii, ceva 
mai probabil rămînînd ca o pasiune reală, dar trecătoare să 
stea îndărătul acelor rime pietrose (în care o Petra/Pietra nu 
răspunde îndrăgostitului după aşteptările lui, provocînd 
încheierea că Petra € di fuor che dentro petra face). Alţii au 
opinat că ar fi vorba mai degrabă de o „culpă” spirituală sau intelectuală: trădarea vremelnică 
a ortodoxiei religioase (prin ispitirea cu averroismul şi epicureismul, cum pățise i! primo 
amico Guido — cf. şi Inf., X, 62-63), sau a ortodoxiei literare (prin vulgarizarea discursului în 
raport cu exigenţele intelectualiste ale „dulcelui stil nou”). Pînă la urmă investigația devine 
oțioasă, 

Cert este că treptat, după moartea Beatricei, poetul se umplică mai mult în realitatea 
curentă, în mersul celor lumești. „A dorit din tot sufletul onorurile și fastul, poate mai mult 
decit ar fi avut nevoie glorioasa lui virtute”, observă cu dreptate Boccaccio (Vita, XX; trad. 
rom. cit.). Trăind din plin tensiunile politice ale timpului său, în care nu va întirzia să se 
implice efectiv, cu pasiune, dar şi cu rectitudine, Dante, pe care s-ar putea spune că „il 
doare Florenţa” şi „frumoasa țară unde se răsună”, prin raportare la vechea unitate şi 
măreție a Imperiului roman, își va construi o bună parte din operă în jurul figuri impenale 
— mit idealist-nostalgic al unei unități pină la urmă utopice în noul context. Pe fondul luptei 
acerbe între Albi şi Negri, în vara lui 1300 (15), Dante — după ce mai inainte (16) fusese 
membru, se pare în mai multe rînduri, al difentelor consilii politico-cetățeneşti din complicata 
structură organizatorică a Florenței (7rentasei del Capitano del Popolo, Consiglio dei Savi, 
Consiglio dei Cento) (17) — este ales prior. Priorii, în număr de şase, erau cei mai înalți 
magistrați ai executivului florentin, din care se compunea Signoria, Aceştia, între care se 
număra de-acum și Dante, pe de o parte îşi asumă răspunderea de a-i proscrie pe cei mai 
radicali dintre capii celor două partide, pentru a face să scadă violența conflictului dintre 
Albi şi Negri, iar pe de altă parte tutelează respingerea vicariatului papal asupra Toscanei. 
Toate relele i se trag de la acest priorat: Tu/ti li mali e tutti | 'inconvenienti miei dalli infausti 
comizi del mio priorato ebbono cagione e principio, avea să scrie el mai tirziu într-o epistolă 
care nu s-a păstrat, dacă e să-i dăm crezare lui Leonardo Bruni (biograf al său din secolul 
al XV-lea, în dezacord principial cu abordarea boccaceiană, pe care-şi propune s-o corijeze), 
(Va urma) 


Răzvan CODRESCU 


12. Giovanni Boccaccio, Viaţa lui Dante, trad. rom. Ștefan Crudu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 
1965. Vitadi Dante şi Thattatelb in laude di Dame sînt două ttlun pentru una şi aceeași scriere boccacciană (redactată 
în trei vanante, cam din 135| în 1361). 

13, Le Rime (pentru care s-a propus la un moment dat, fără succes deplin, şi termenul de.// Canzzoniere) reprezintă 
ansamblul poemelor compuse de Dante de-a lungul întregii sale canere, dar mau ales în puma jumătate a vieții, şi care 
n-au fost incluse în vreo altă operă (cum s-a întâmplat, bunăoară, cu cele absorbite în Vita Nuova). Nu este partea cea 
mai elaborată, dar este, într-un fel, partea cea mai vie şi mai „modemă “a poeziei lui Dante, pe un registru foarte vanat, 
care merge pe alocuri pînă la goliandic şi burlesc, 

14, Cum este cazul la altnivel de transfigurare simbolică și alegorică, mai elaborată şi mai intelectualizată — cu acea 
donna gentile sau pletesa din Comvivio, identificată cu Filosofia şi îndreptățind chiar mai mult decît Beatrice 
exclamaţia perplex-admirativă a lui Coșbuc: „Mare șarlatan acest Dante! A cîntat pe o femeie on un simbol?“ (R. 
Ortiz), 

15 Anul instituirii Jubileului la Roma, de către acel papă Bonifaciu VIII căruia. Albii lui Dante umblau să-i contracareze 
pomirile hegemonice, fideli idealului de imperium secular. De altfel, chiar în ajunul alegenii sale ca prior, Dante fusese 
trimis în ambasadă la San Gimignano, în chestiunea refaceni Ligii Toscane a guelfilor (din care făceau parte Florența, 
Lucca, Pistoia, Prato și Voltera), de priontară opoziție față de pretențiile pontificale, 

16, Sigurîn 1295-1296, dar se presupune că și în anii următori. 

17, C(. Florentine Tuscarp,. Structures and Fractices cf Power, edited by William], Connell and Andrea Zorzi, 
Cambridge University Press, Cambridge, 2004; pe scurt, Ramiro Ortiz, „Dante şi epoca sa. 2. Italia şi Florența în 
vremea lui Dante" în Dante Alighieri, Divina Comedie. VA. I: Infernul, traducere de G. Coşbuc, ediție îngrijită şi 
comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească “, Bucureşti, f. a. [1924], p. XIII şi urm. 





—. op tea EP tr, 








= 








PAG. 14Nr 127192 Deceribrie 2006 


Pentru a înțelege mai uşor greutatea în care se 
află o țară oarecare să-și aleagă singură calea existenței, 
trebuie să ştim, mai întâi de toate, care sunt posibilitățile 
acestei țări de a decide clar şi hotărât. Deocamdată, nu cred 
că este momentul să ne ocupăm mai pe îndelete cu 
republica, o instituție destul de bine cunoscută, ci cu 
monarhia, o instituție în curs de dispariție. Este adevărat că 
ca mai subzistă în unele țări, datorită tradiției, dar sunt 
monarhii constituționale, care nu au nimic de a face cu o 
monarhie absolută, sau de drept divin. Din acest motiv, 
trebuie să ştim ce este o monarhie şi ce puteri are un monarh. 

Intr-o instituție monarhică de drept divin, regele 
este autoritatea supremă şi toată puterea se găseşte în mâna 

lui, Cu alte cuvinte, este principiul regalității absolute de la 
care emană toate puterile Statului. După marea revoluție 
franceză, după domnia lui Napoleon | şi Napoleon III, 
regalitatea fiind reintrodusă pentru a doua oară în Franța, 
Charles X, moştenind tronul în 1824, după moartea regelui 
Louis XVIII, încercase să pună la cale restaurarea monarhiei 
de drept divin. Cu alte cuvinte, intenționa să transfere puterea 
constituantă de la națiune la rege. Rezultatul: la 2 august 
1830, a fost obligat să abdice. Cu asta, regalitatea absolută 
fusese scoasă din funcție, o dovadă că absolutismul dintr-o 
țară orientală nu mai era posibil în Europa. 

Să trecem acum la monarhia parlamentară, sau 
constituțională: regele domnește, nu guvernează; toată 
puterea în Stat emană de la națiune. O dogmă care, în practica 
politică, demonstrează absenţa efectivă a regelui din orice 
activitate guvernamentală, fiind redus la rolul de simbol al 
unității şi continuității naționale. Poporul decide, regele 
trebuie să execute dorința națiunii. Vrea, nu vrea, regele 
trebuie să se abțină de la orice amestec în politică. El este 
numai şeful puterii executive, iar direcția politică este 
subordonată Parlamentului, unde el n-are dreptul să intervină. 
Cu alte cuvinte, puterea constituantă a națiunii nu mai poate 
fi pusă în discuție. 

De ce scriu eu toate aceste lucruri? Cunoscând o 
parte din evenimentele care au avut loc în 1944 la Bucureşti, 
m-am gândit că ar fi momentul să le fac cunoscute şi acelora 
care nu le cunosc, ei fiind născuţi în perioada războiului sau 


| după. Ei trebuie să cunoască aceste evenimente istorice, ca 


să fie în stare să ia o atitudine corectă. În momentul de față, 
fostul rege ar dori mult de tot să urce din nou pe tronul pe 
care l-a părăsit la sfârşitul anului 1947, fiind, cum spun unii, 
obligat să semneze o abdicare ruşinoasă, prin care declara 
perimarea monarhiei. Punându-și semnătura pe actul de 
abdicare, mai mult ca sigur că el ştia ce însemnătate avea 
acest act. Dacă este aşa, cum mai poate el spera să se 
reîntoarcă în țara pe care a trădat-o şi cum își mai poate 
închipui că are drept la tronul pe care singur l-a declarat 
contrar dezvoltării istorice a poporului român? Semnând 
actul de abdicare, a trădat nu numai regalitatea, ci și un 
popor care îşi pusese toate speranţele în el. Nu mă gândesc 
la protipendada de la Bucureşti, ci la țăranul român, care se 
uita la el ca la un arhanghel, Un rege legat de popor n-ar fi 
putut să o facă, Și totuși, fostul rege al românilor a preferat 
să părăsească țara și să se ducă într-un alt loc, unde nu i se 
putea întâmpla nimic, Fapt care dovedeşte că interesul lui 
pentru popor era nul. Singurul interes pe care îl avea era 
numai tronul, de care se îndrăgostise şi incercase să-l salveze 
cu orice preţ, Evenimentele de la 23 august 1944, dar și de 
după, au materializat această trădare, făcând practic 
imposibil ca el să mai poată reintroduce monarhia în 
România i ca poporul român să-l mai dorească, 

n 1866, după îndepărtarea marelui domnitor 
român Alexandru loan Cuza, la dorința Partidului Liberal, 
condus de Ion Brătianu, fusese adus în țară principele Carol 
de Hohenzollern-Sigmaringen, care, la origine, era pe 
jumătate francez, La 10 mai 1866, principele depusese 
jurământ de credință și cu asta o nouă stăpânire îşi începea 
existența în România. Constituţia primului domn al celor 
două Principate Unite, Alexandru loan Cuza, a fost înlocuită 
cu alta nouă, introdusă de Carol de Hohenzollern- 
Sigmaringen, Domnia principelui Carol de Hohenzollern- 
Sigmaringen începuse într-o Românie încă neîntregită, 
întregirea realizând-o mai târziu nepotul său Ferdinand |, 
După războiul de independenţă din 1877, principele Carol 
fusese încoronat ca Rege al Românilor la 27 martie 1881, 
devenind întemeietorul primei dinastii monarhice în 
România. Ca rege, Carol | era autoritar, avea o înaltă 
concepție a regalității, nu așa cum s-a întâmplat mai târziu, 
Și-a impus o viață austeră, iar pregătirea lui politică îi garanta 
autoritate faţă de reprezentanţii partidelor politice, În perioada 
domniei sale indelungate, care a durat 48 de ani, n-a existat 
camarilă, nici persoane care ar fi reușit să devină preferaţii 


PUNCTE CARDINALE 


regelui prin linguşire. Camarila a apărut mai târziu, chiar la 
începutul domniei regelui Ferdinand |; condusă fiind de Barbu 
Șurbey. 

După moartea lui Carol |, Ferdinand, nepotul lui, îi 
urmase la tron în 1914, iar Constituţia fusese din nou înlocuită 
cu alta nouă, Constituţia din 1923, bazată pe concepţiile 
Constituţiei din 1866. Noua Constituţie a durat până la 12 
februarie 1938, când regele Carol Il a introdus dictatura regală, 
adică a forțat o regalitate absolută, exact cum încercase și 
Charles X în Franța. Cu doi ani şi ceva înainte de a fi îndepărtat, 
la 12 februarie 1938, Carol Il scosese din Constituţie principiul 
că toate puterile Statului emană de la națiunea română și îl 
înlocuise cu principiul regalității, de la care emană toate 
puterile Statului, Regalitătea absolută devenea în ochii lui o 
putere superioară Constituţiei și căuta să arate că izvoarele ei 
vitale nu curg din paginile unei Constituţii, ci din taina regalității 
şi din spiritul tradiţional monarhic al românilor. A fost suficient 
să înlăture principiul națiunii ca putere constituantă, pentru ca 
tot ce făcea regele să treacă drept sfânt. N-a durat prea mult 
şi ce a urmat se ştie: la 6 septembrie 1940 a fost nevoit să 
părăsească tronul (nu cu mâinile goale), lăsând în urmă pe 
Mihai, fiul său, tânăr și nepregătit pentru ce va urma. 

Şi acum, ca să ne dăm seama de anumite realități, 
trecem la punctul principal: Mihai |, eroul capitulării en rase 
campagne. Aceasta este problema fundamentală şi, dacă am 





ocoli-o, am evita adevărul, nereușind niciodată să clarificăm 
situația. Adevărul, chiar dacă unii o doresc, nu poate fi eliminat. 
De atunci au trecut mai mult de 50 de ani şi avem tot dreptul 
să ne punem întrebări. Singurul lucru care se impune este să 
judecăm toate faptele clar și fără sentimentalisme. Dacă nu o 
facem, vom îngreuna soluționarea situaţiilor care ni se vor ivi 
în cale. De aceea, încerc să aduc o contribuție la elucidarea 
cauzelor care au dus la dezastrul României şi la rolul jucat de 
fostul rege în această nenorocire. Sunt nevoit să pun pe hârtie 
faptele aşa cum s-au desfășurat, iar cel care va citi aceste 
rânduri va avea posibilitatea să se transpună în timpuri demult 
trecute şi să judece mai clar evenimentele ce s-au întâmplat 
atunci. 

La Ministerul de Externe, pe timpul lui Nicolae 
Titulescu, când el mai avea ceva de spus în politica externă 
română, se constituise un fel de mafie, care pusese mâna pe 
toate punctele-cheie din minister. Cel care o conducea era 
Grigore Niculescu-Buzeşti, ginerele lui Barbu Știrbey, de la 
care învățase cum să organizeze o camarilă. Ba ceva mai 
mult; la Palat el avea o influență imensă, amplificată și de ura 
reginei-mamă Elena împotriva Mareşalului Antonescu, 
Antipatia acesteia faţă de Mareşal era cunoscută. Cei care 
aveau ceva de-spus la Bucureşti o știau, dar nu acționau. 
Interesele lor erau de așa natură că nu se mişcau, Și iată că, 
în-1943, Mareșalul, scandalizat de lipsa de decenţă a 
legăturilor reginei-mamă Elena cu locotenentul de jandarmi 
Jacques Vergotti, grec de origine, ca și regina-mamă de alttel, 
l-a trimis pe front. Cu asta şi-a semnat condamnarea la moarte, 
n-a fost iertat de regina-mamă, 

Între timp, la Palat se terminau ultimile puneri la 
punct a loviturii de Stat. Celicare concepuse această lovitură 
era Grigore Niculescu-Buzești, în spatele căruia se afla Iuliu 
Maniu, chiar autorul loviturii. Poporul român nu mai poate fi 
minţit, el trebuie să cunoască realitatea efectivă, trebuie să 
afle ce se ascundea în spatele acestei acţiuni şi de ce a fost 
nevoit să sufere o perioadă atât de îndelungată, timp în care 
fostul rege, aflându-se la Versolx, în Elveţia, ducea o Viaţă 
fără griji, Trebuie acceptat adevărul și spus aşa cum a fost, 
direct şi fără menajamente, A trecut multă apă pe Dunăre de 
atunci, iar luliu Maniu şi-a ispăşit greşelile în închisorile 
comuniste, Nici Grigore Niculescu-Buzeşti, tocmai cel care 
căuta să culeagă fructele victoriei ca răsplată pentru 











maşinaţiile lui, n-a fost iertat de soartă: ne-a părăsit în 1949, 
răpus de leucemie. Toată osteneala pe care o depusese in 
trădarea intereselor naţionale nu i-a fost de nici un folos, | 

Să începem cu recapitularea faptelor din seara zilei 
de 23 august 1944. Cu o zi mal inainte, Mareșalul se 
reîntorsese de pe front, convocase Consiliul de Miniștri la 
Snagov, făcuse un raport detaliat asupra situaţiei militare 
(care era dezastruoasă) ŞI se pregătea să se reîntoarcă din 
nou pe front. În aceeaşi zi, luliu Maniu se întâlnise cu 
Constantin |. C. Brătianu şi cu Constantin Titel Petrescu, să 
discute situația de pe front. Ei, care cu aprobarea tacită a 
Mareșalului duceau de mai mult timp discuţii pentru un 
armistițiu cu americanii, hotărâseră să-l trimită pe Gheorghe 
Brătianu la Snagov, să-l hotărască pe Mareşal să facă 
armistițiu. S-au întâlnit; Mareșalul şi-a spus părerile, cerând 
lui Gheorghe Brătianu să transmită şefilor partidelor istorice 
că este de acord, dar şi ei, fiind vorba de o răspundere istorică, 
trebuie să-și ia răspunderea printr-un act Scris. Mareşalul, 
cerând asentimentul semnat de toți trei, căuta să dovedească 
poporului că acţiunea lui avea susținerea partidelor istorice. 
În aceeaşi zi, Grigore Niculescu-Buzeşti, care se afla la 
Palat, reuşeşte să-l convingă pe rege să-l primească într-o 
audiență pe Mareșalul Antonescu. De ce atâta grabă? Grigore 
Niculescu-Buzeşti, interesat în îndepărtarea Mareşalului cu 
orice preţ, fusese informat că Mareșalul era de acord.să 
facă un armistițiu. Nu era de acord ca el să i-o ia înainte, 
căuta să-i pună bețe în roate, Fostul suveran, fără simpatie 
pentru Mareșal, care îl trata ca pe un copil, acceptase ideea 
lui Grigore Niculescu-Buzești. La ora 4 după-amiaza, 
Mareșalul sosise la Palat, unde se afla ministrul de Externe ! 
român, Mihai Antonescu. Informat de intențiile Mareşalului, 
regele i-a primit și a stat de vorbă cu ei. Mareşalul Antonescu 
îl informase că hotărâse să facă armistițiu şi acum fostul 
rege se găsea în dilemă, nu mai ştia ce să facă. Camarila 
care îl sfătuia pe rege hotărâse lovitura de Stat pentru 26 
august. Mareșalul nu trebuia să facă armistițiu, nu trebuia 
să le-o ia înainte. Grigore Niculescu-Buzeşti, generalul Aurel 
Aldea şi lonel Mocsony-Stârcea, marii lui sfătuitori, se aflau 
într-o cameră alăturată şi, auzind convorbirea din sala de 
audiențe, deveniseră nervoşi. Tot acolo, împreună cu 
secretarul particular al regelui, Mircea loaniţiu, se afla şi | 
colonelul Emilian Ionescu. Regele trebuia să stea de vorbă 
cu cei trei; lăsase pe cei doi Antoneşti singuri, mergând în 
camera unde se aflau sfătuitorii lui. Acceptând sfatul lor cu 
arestarea celor doi Antoneşti, s-a şi executat. Într-o altă 
cameră se găsea maiorul Anton Dumitrescu, cel care 
acceptase rolul ingrat de executor. Colonelul Emilian lonescu 
s-a dus la el şi, în numele regelui, i-a dat ordin să-i aresteze 
pe Mareșal şi pe Mihai Antonescu, Maiorul şi-a făcut datoria. 
Cu arestarea Mareşalului Antonescu nenorocirea poporului 
român era ireversibil declanșată. 

Iuliu Maniu, anunțat prin telefon de Grigore 
Niculescu-Buzeşti de acțiunea care avusese loc, apăruse 
personal la Palat, să-l felicite pe rege pentru curajul pe care- 
| avusese. Că regele fusese activ în această acțiune, ca şi în 
pregătirea şi executarea întregului complot, este un lucru 
evident. Dar nu acest fapt este esenţial, ci faptul dacă trebuie 
să-l considerăm răspunzător de acest lucru. În caz că o 
facem, trebuie să fim din capul locului convinşi că punem în 
joc existența întregii dinastii, sau mai bine zis a întregii 
monarhii. De altfel, fostul rege însuşi nu s-a gândit la viitorul 
monarhiei în România când a semnat actul de abdicare. 

Tot în aceeaşi seară, Palatul fusese informat şi de 
arestarea colaboratorilor cei mai apropiați ai Mareşalului 
Antonescu, generalul Constantin Pantazi şi colonelul Mircea 
Elefterescu. Mai târziu, către miezul nopții, chiar înainte ca 
regele să părăsească Capitala, sosise şi Spătaru-Bodnăraş 
la Palat, impreună cu un grup de comunişti. Întrebarea lui a 
fost dacă Mareșalul mai este arestat, spunând că fusese 
informat că ar fi fost liber. Comunicându-i-se unde se găseau 
Mareșalul şi Mihai Antonescu, s-a dus acolo, i-a scos şi, 
împreună cu generalul Pantazi, generalul Vasiliu şi colonelul 
Elefterescu, i-a urcat într-o dubă adusă cu ei şi i-a dus pe toți 
pe strada Vatra Luminoasă, într-o casă conspirativă 
comunisță, Soarta lor fusese definitiv pecetluită. 

Tot în aceeași seară, mai precis la ora 10, fostul 
rege anunţase la radio încheierea unui armistițiu, ordonând 
incetarea ostilităţilor. Un fapt care dă naştere la întrebări 
fără un răspuns plauzibil. Orice asemenea act impune 
obligații reciproce pentru părțile interesate, prin acordul scris 
a două voințe, pe când armistițiul anunțat exact la ora 10 
seara de către rege nu era semnat, deci nu exista. Încetarea 
unilaterală a luptelor se numește capitulare, iar o capitulare 
făcută în condiţii atât de singulare, şi cu urmări atât de sinistre 


(ai 








PUNCIC CARDINALE perie 2000 Nr 2245 


pentru poporul român, nu poate fi uitată. Regele nu se gândise 
la repercusiuni şi făcuse o capitulare fără condiţii, crezând 
că astfel îşi putea salva tronul. Vorbind mai departe la 
microfon, ceruse ofițerilor superiori români să ia imediat 
contact cu comandamentul Armatei Roşii. Se luase contact 
i conform instrucțiunilor primite, ofițerii români ar fi trebuit 
să coordoneze operațiunile ulterioare. Momentul de 
zăpăceală al forțelor germane produs de neaşteptata 
incetare a ostilităților în sectoarele românești trebuia 
exploatat şi armata germană trebuia dezarmată. Un singur 
lucru făcea greutăți ofițerilor superiori români: 
comandamentul sovietic refuza un răspuns clar, tot spuneau 
că... aşteaptă instrucțiuni. Dar, în momentul în care trupele 
sovietice şi-au dat seama de realitate, au intrat imediat în 
acțiune. Profitând de dezorientarea unităţilor româneşti, le- 
au inconjurat şi dezarmat. Un singur locotenent de artilerie 
român, căruia nu-i venea să creadă ordinul venit de la rege, 
n-a vrut să se supună şi a avut prezența de spirit să dea 
ordin pentru reînceperea ostilităților. Era un act de sfidare, 
dar şi ultima zvâcnire în fața unui pericol cunoscut de toată 
suflarea românească. La primele salve, sovieticii, surprinşi 
de reacția românilor, s-au retras în dezordine. Nu le venea 
să creadă că așa ceva era posibil şi nici că soldatul român 
încerca să-şi apere glia strămoşească! Restul unităților 
româneşti, dezarmate, au făcut cunoştinţă cu adevăratul 
caracter al noilor aliați: soldații sovietici s-au repezit asupra 
ofițerilor români, le-au rupt epoleții cu o furie de neimaginat, 
i-au scuipat, iar cei care încercau să se apere au fost 
împuşcaţi pe loc. Nici soldatul român n-a avut alt tratament. 
Mulţi au fost dezbrăcați şi soldații Armatei Roşii le aplicau 
cu o plăcere sadică lovituri cu patunile de armă pe trupurile 
goale. 

Pentru Armata a IV-a, care fusese trădată pentru 
a doua oară, de data asta de regele însuși, nu mai rămânea 
nici un fel de posibilitate să se apere. Ordinul regal, ca şi 
capitularea fără condiţii au fost catastrofale. Prima trădare 
o făcuse la laşi generalul Mihai Racoviţă, şeful armatei 
care se afla în retragere, dând bir cu fugiţii. Îşi părăsise 
postul de comandă, lăsând în felul acesta porțile larg 
deschise invaziei sovietice. Mai târziu, tot același general 
va apărea ca ministru de Război în cabinetul generalului 


_ Sănătescu... Armata a IV-a fusese condamnată la moarte, 


incetase realmente să mai existe, iar cei 130.000 de soldaţi 
şi ofiţeri români, la care regele nu gândise, căzuseră în 
mâinile sovieticilor și... pohod na Sibir! Primul capitol din 
martirajul poporului român începuse și, în curând, acesta 
va simți pe propria lui piele crivățul siberian adus din Rusia 
Sovietică. Oameni nevinovați plăteau astfel mârşăvia unor 
politicieni cu interese personale, care nu erau preocupați 
câtuși de puţin de ce se întâmpla efectiv cu poporul român. 
Prăbușirea totală a Statului român nu mai putea fi oprită, 
suveranitatea lui fusese distrusă în momentul în care regele 
Mihai ordonase încetarea focului. Lovitura de Stat făcută 
sub patronajul fostului rege a însemnat pentru poporul român 
începutul unei tragedii care, chiar dacă nu putea fi evitată, 
ar fi putut avea un cu totul alt curs, simțitor mai atenuat. 
Se pune acum întrebarea: se putea executa 
capitularea fără intervenția regelui care, la radio, dăduse 
ordinul de încheiere a ostilităților? Categoric că nu! Deci 
inițiativa din partea lui nu poate fi negată, plus că în acțiunea 
de arestare a Mareşalului Antonescu acceptase fără 


În pragul Sărbătorilor, Dumnezeu ar 


scrupule colaborarea lui Spătaru-Bodnăraş. Regele Mihai, 
ordonând trupelor române să înceteze ostilitățile, crezuse că 
armata sovietică va respecta condițiile de armistițiu propuse 
la 12 aprilie 1944 chiar de către Uniunea Sovietică. Aşa îl 
asigurase Grigore Niculescu-Buzeşti, consilierul său preferat. 
N-a fost însă deloc aşa, iar capitularea en rase campagne 
lăsase țara la cheremul inamicului. Armata sovietică, văzând 
că românii nu opuneau rezistență, ocupase (sau, cum spunea 
Radio Moscova, „elberase”) tot teritoriul român, cu singura 
diferență că pe acolo pe unde trecea Armata Roșie rămânea 
dâră de sânge şi deznăejde. Violurile, asasinatele, jafurile, 
teroarea şi destrăbălarea soldatului sovietic nu mai puteau fi 
stăvilite. 

Lăsând la o parte tot ce s-a întâmplat între august 
1944 şi martie 1945, când fostul rege încerca să impună un fel 
de democraţie cu ajutorul unui guvern militar, neacceptat de 
Uniunea Sovietică şi de satrapii impuşi la Bucureşti de 
Moscova, trebuie să facem o analiză a evenimentelor de 
atunci. Partidul Comunist era condus de Ana Pauker, 
Gheorghiu-Dej şi aşa nu conta, ea lupta cu frenezie să pună 
mâna pe putere. Toate încercările regelui de a zădărnici 
uneltirile comuniştilor să formeze un guvern comunist se 
loveau de încăpățânarea lor, susținută de armata sovietică şi 
de generalul Bodenko, reprezentantul Comisiei de Control 
Aliat de la Bucureşti. Nu-şi dădea seama că, pentru Uniunea 
Sovietică, monarhia era un simplu provizorat, de care se putea 
debarasa în momentul în care stăpânirea sovietică în țara 
„eliberată” de către ei era definitivă. 

Războiul se găsea în ultima fază și Uniunea 
Sovietică plănuia deja să instaleze un regim strict comunist în 
România. În martie 1945, Generalul Rădescu, ultimul 
preşedinte al Consiliului de Miniştri, în momentul în care regele 
acceptase la conducerea guvernului pe dr. Petru Groza, omul 
Moscovei, fusese nevoit să părăsească postul. Viîşinski, 
emisarul lui Stalin, trimis către sfârşitul lui februarie la 
Bucureşti, reuşise să-l impună. Tot el era cel care hotăra 
întâlnirile cu regele, unde se comporta ca stăpân pe situație. 
De ce fostul rege accepta samalvonicia lui, în loc să cheme la 
întâlniri şi pe ceilalți doi reprezentanți din Consiliul de Control 
Aliat? Avea oare teamă că Viîşinski refuza participarea lor la 
discuţii? Greu de înțeles, cu atât mai mult cu cât un refuz al lui 
Vişinski l-ar fi pus pe Viaceslav Mihailovici Molotov, ministrul 
de Externe sovietic, într-o situație neplăcută. Molotov, în 
discuţiile pe care le ducea cu ambasadorul american Averell 
Harriman, spusese că la Bucureşti reprezentanții aliaților vor 
lua parte la convorbirile care aveau loc. Fără îndoială a fost 
aşa. Harriman, în mod regulat, informa guvernul american de 
întâlnirile avute cu Molotov. Din această cauză, mie imi face 
impresia că regele, acceptând comportarea lui Vişinski, căuta 
să-şi salveze cu orice pref tronul, de care nu se putea despărți. 
Altă explicație nu pot avea, dar asta îmi dovedeşte că regele 
pierduse prima luptă, inițiată prin greva pasivă, când refuza 
să contra-semneze decretele guvernului Groza. O încercare 
neserioasă, soarta lui fiind deja pecetluită. D-na Pătrășcanu, 
comunistă militantă şi soția lui Lucrețiu Pătrășcanu, pe atunci 
şeful Partidului Comunist și ministrul Justiției, o spusese clar 
de tot: monarhia în România este de scurtă durată. Declaraţia 
fusese înregistrată la 20 iulie 1945 de ziariştii englezi, în 
momentul când Stalin îl decorase pe regele Mihai cu Ordinul 
Victoria. Cu alte cuvinte, regele era avertizat. A mai pierdut o 
posibilitate atunci când a ratificat guvernul Groza. Șefii 


SAH LA REGE... ÎN VOLUM 


Anduit să împărtășim cu toții bucuria apariţiei în volum, la Editura Christiana din București, cu ajutorul 
românesc, a studiului istoric al d-lui Gabriel Constantinescu Șah la rege..., privitor la „Declinul 





partidelor istorice îl rugaseră să nu o facă, dar el a refuzat. 
Următoarea şansă a fost când se dusese la căsătoria 
principesei Elisabeth a Angliei. În loc să se urce în avion şi 
să se ducă la ONU, să pună pe tapet situația din România, a 
preferat să se întoarcă în țară, cu toată uminența unei abdicăn 
Tușinoas€. 

În drum spre Bucureşti s-a oprit și la Paris, unde 
Jean Pangal, şeful fancmasoneriei române, a căutat să-l 
convingă să nu se reîntoarcă în țară, dar fără folos. Ce este 
însă şi mai curios s-a întâmplat atunci când, după abdicare, 
ajunsese în 1948 în Elveţia. Refuza net să declare actul 
abdicării nul — și asta imediat. De ce a făcut acest lucru? 
Când a fost întrebat, a răspuns că... elveţieni nu acceptă 
declarații politice pe teritoriul lor. Probabil n-avea curaj, sau 
mai degrabă aștepta ca guvernul Groza să-i trimită yacht-ul 
Luceafărul, promis reginei-mamă. Comandorul Arpad 
Gherghel, aghiotantul regal, rămăsese trei luni la Bucureşti 
să-l primească şi să-l ducă într-un port maritim din 
Mediterană. Între timp, Groza şi Gheorghiu-Dej se 
răzgândiseră. Comandorul Arpad Gherghel aşteptase trei 
luni de zile zadarnic şi se întorsese de la Bucureşti cu mâinile 
în buzunare. Abia atunci s-a trezit fostul rege din letargie, 
denunțând guvemul comunist de la Bucureşti. Prea târziu, 
declaraţia nu mai avea valoare, dar cu asta dovedise că 
interesul lui material era mult mai puternic decât dragostea 
pentru un popor de care nu se simțea legat. Ca să găsesc o 
paralelă pentru conduita lui, trebuie să mă reîntorc cu gândul 
la anul 1940. Se ştie că regina-mamă niciodată n-a avut 
prețuire şi respect pentru poporul român; îl ura din tot sufletul. 
În luna octombrie 1940, după ce Carol II fusese dat afară din 
țară, generalul lon Antonescu, Conducătorul Statului Român, 
o invitase să revină în țară, ca să fie alături de fiul ei. Pe 
peronul din Veneţia, unde se despărțea de ducele de Spoleto, 
prietenul ei intim, spusese pe italienește, cu voce tare: „Mă 
îngrozeşte să mă întorc în această țară pe care o detest şi să 
văd mutrele românilor, pe care îi urăsc”. Printre românii 
prezenți pe peron — şi chiar alături de regina-mamă — se afla 
d-şoara Potop, directoarea Casei Române din Veneția. 
Auzind disprețul pe care îl avea regina-mamă față de poporul 
român, spus atât de clar, rămăsese înmărmurită şi nu-i venea 
să creadă. D-şoara Potop era orfană din primul război mondial 
şi fusese crescută de prof. Nicolae lorga în cultul principesei 
Elena, zisă şi... sfânta neamului! 

Acestea s-au întâmplat în România, în 1944. Ca 
martor al acestor evenimente, m-am văzut obligat să le pun 
pe hârtie. Dacă românul hotărăşte reintroducerea în România 
a monarhiei, este dreptul lui. Nimeni nu-l poate opn, dar mă 
întorc cu gândul cu câteva decenii în urmă. Îmi aduc aminte 
de o discuție din primăvara anului 1976 cu Pamfil Șeicaru. 
EI a fost, între cele două războaie mondiale, fondatorul şi 
directorul ziarului Curentul. lată ce îmi spunea: „Ie întreb 
eu pe tine, cum califici tu, ca fost militar, ratificarea unei 
capitulări făcute de rege? Te întreb pe tine, ca militar, cum 
mai poate fi acceptat ca rege Mihai, care n-a ezitat nici o 
secundă, într-un moment atât de tragic pentru România, să 
accepte colaborator, în lovitura de Stat, un ofițer dezertor şi 
agent al inamicului? Sentimentalii pot cânta fără întrerupere 
Trăiască regele până răguşesc, dar nu se poate înlătura 
întrebarea: un asemenea individ mai are ceva comun cu 
onoarea?” 

Rent Al, de Flers 
Munchen = Germania 


Gabriel 
Constanlinescu 


ȘAN LA REGE 





discret și neprețuit al unor sponsori din vechiul exil 


monarhiei române în secolul XX”, A VIZA CN i 3% s 
Veteran de război şi fost deținut politic sub comunişti, licenţiat în Filosofie şi Cibernetică, întemeietor şi director al Punctelor cardinale (ce 


al șaptesprezecelea an de apariţie neîntreruptă), autorul și-a publicat iniţial textul, în serial, în paginile revistei (din nr, 1-2/2004 
reușind nu numai să trezească asentimentul admirativ al celor care au trăit în mare măsură evenimentele din prima jumătate a 
evărata istorie a acelor ani (de obicei măsluită, din raţiuni ideologice, în sursele 


declinul monarhiei române 
in secolul XX 


pășesc curând în cel de- 
până în numărul 9/2006), ment 
secolului trecut, dar și interesul multor tineri care ignoraseră mai inainte ad 


de informare curente), | | i + AR Fs 
Solid documentată (a se vedea bibliografia de la finele recentului volum) și călăuzită de credința nestrămutată într-un sens moral al istoriei (nu 


întâmplător serialul apăruse sub rubrica „Lecţiile istoriei”), această radiografie critică nu este doar un istoric al instituţiei monarhice şi al culiselor ei sub 
Carol 11 (1930-1940) şi Mihai 1 (1927-1930; 1940-1947), ci o bine cumpănită sinteză de dreapta asupra lumii românești din prima jumătate a secolului 
XX, cu urmări resimțite — uneori acut — până în zilele noastre, 

Cartea (de aproape 400 de pagini) poate fi procurată, la prețul de 15 RON (pentru străinătate, incluzând şi expediția: 10 EURO), fie de la sediul 
Punctelor cardinale (Calea Dumbrăvii 109, Sibiu, cod 550399, tel./fax: 0269/422536), fie de la cel al Editurii Christiana (Șos. Pantelimon 27, sector 2, 
Bucureşti, cod 021591, tel./fax: 021/2520517), fie prin intermediul societății de difuzare Supergraph (Str. lon Minulescu 36, sector 3, București, cod 
031216, tel. 021/3206119, fax: 02 1/3191084, e-mail: editura(Asophia.ro). În Bucureşti, locul cel mai sigur şi mai la îndemână este Librăria Sophia (Str. 


Bibescu- Vodă 24, tel. 0722/266618), 
Pentru primul trimestru al anului următor, se are în vedere o lansare la Sibiu, în prezența autorului şi a editorului, (V A. M) 



























PAG. 16 Nr. 12/192 Decembrie 2006 PUNCTE CARDINALE 















Monahia [i PN L-A Ernest Bernea, 
MANIE 


























Anca Crivăţ, - l 

Fiziologul latin Siluana Vlad, D Indemn la 

| Bestiarul iubirii Împreună UI aica 

ard de Fournival de Richard de dumiriri | Mărturisiri 
Z|) pia Fournival [text pe Cale, PER U un A ej 
AES ILARUI bilingv), ediție Editura ed. a Ill-a rev., 
LU BIRII îngrijită, traducere Mitropoliei N SR Editura 

$ A 3 Vremea, 





Olteniei, 
Craiova, 2006, 


din latină şi 
franceza veche, 
note şi studiu 
de... Editura 
Polirom, laşi, 
2006. 


Bucureşti, 2006. 
















Florian Bichir, 
Reporter 

in tărâmul 
minunilor 

25 de popasuri 
mărturisitoare, 

cu un cuvânt înainte 
„de P. S, Calinic 

şi cu o prefață de 
„Răzvan Codrescu, 
Editura Revistei 
“Lumea Credinței”, 
„ Bucureşti, 2007. 


- 








Paul Nistor, 


PAUL NISTOR Înfruntând. Vestul, 
ÎNFRUNT ANI) PCR, România lui 
; D . li _ | 
Y Ia 
VESIUL nerical 


România iul Dej p de îngrădire 


politică "mer ană de insulare E) 


Ernest Bernea, 
Civilizaţia 
romană 
sătească, 

ediție îngnjită de 
Rodica Pandele, 
ed. a ll-a rev, 
Editura Vremea, 
Bucureşti, 2006. 

















emanat a comunismului, 
dă Editura Vremea, 
FID! Bucureşti, 2006. 

















STARE ȚUL ÎN 

ȚADEI “Starețul Tadei je 
iei II la Mănăstirea 
Vroneța _ Vitovnita, 
Cum îţi sunt 

gândurile, aşa iți 

este şi viața, 

traducere 

din limba sârbă de 
Valentin Petre-Lică, 
Editura Predania, 
Bucureşti, 

7514/2006. 


sI : 


Pr ioan Sorin 
„Usca, 

Prof. ci “Traia, 
Vechiul" Testament 
în tâlcuirea 
Sfinților Părinți. 10 
I-II Paralipomene, 
Editura Chnstiana, 
Bucureşti, 2007. 





Preot Mihai- 
"Andrei Aldea. 
Lumina 
Adevărului 

Un studiu 
ortodox asupra 
adventismului 
şi altor secte 
apropiate, 
Editura 
Christiana, 
București, 2007. 














Preoi lase Sorin 9 e Pal. lsan 


Vechiul Testameni în in â Pic 2h | 
Ii i . 







ŞI VIAȚA 


du ră 


RO S | Rost. Revistă de 


iv iza de cruz) crvetină și palăcă cultură creştină 

| şi politică 
[Bucureşti], 

d aiă- an IV, nr. 45, 
noiembrie 2006: 


număr dedicat lui 
Simion Mehedinţi. 


i dn id 48, preia: “pipi 
idea ri jr dea 





















lamblichos, 
Teologia 
aritmeticii. Despre 
- simbolismul mistic, 
matematic şi 
cosmologic 

al primelor 

zece muimere, 
traducere 

[din engleză] 

"ŞI îngrijire ediţie: 
Alexandru Anghel, 
Editura Herald, 
Bucureşti, 2006, 


Arhimandritul 

Serafim Alexiev, 

Viața 

duhovnicească 

„a creştinului 

ortodox, 

traducere 

LL din limba bulgară de 
SI Valeniin Petre Lică, 
SPELI Editura Predania, 
ACESTNLU Bucureşti, 
OTU 7514/2006, 


mm boat 4 jul di pai 


e, 





XEDACŢIA REVISTEI PUNCTE CARDINALE UREAZĂ CITITORILOR ȘI COLABORATORILOR DE 
PRETUTINDENI UN CRĂCIUN PLIN DE BUCURIE ȘI UN NOW AN DE BUNĂ SPORIRE SUFLETEASCĂ, 






Piz ponrteeae ui nale 70 Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şet), Tehnoredactare computerizată 
e-mail: redactia(â punctecardinale.ro Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), PUNCTE CAADINALE 
PUNCTE CARDINALE S. A. L. Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIȘOR, 


cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE330$V02146903300 Claudio MUTTI (corespondent Italia) 
ISSN: 1223-3145 Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 Tipar: PMaa( S.R.L