Nicolae Nita — Articole din presa legionara vol. II — 2020

Nicolae  IMitâ 


Rs&icoie  Din 

pR £SR 

LeeionHRâ 


CULEGERI 


IDITUFLX  "LIBERTATEA",  JXCKSONVI LLG,  2020 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


exii 


©  Copyright  2020 

Toate  drepturile  rezervate 


Nicolae  Niţă 


3 


PROLOG... 


Presa  exilului  românesc  anticomunist,  şi  cu  precădere  presa  de  nuanţă  legionară 
din  exil,  a  fost  foarte  puţin  studiată  după  momentul  '89.  Câteva  încercări  timide  după 
această  dată,  mai  mult  sau  mai  puţin  obiective,  n’au  atins  nivelul  de  cunoaştere 
adecvată,  din  remarcile  şi  concluziile  prezentate,  cu  vădite  tendinţe  de  minimalizare 
şi  discreditare,  rezultând  ideia  că  presa  legionară  a  fost  un  component  mai  mult 
rezidual  şi  periferic. 

Sunt  aceleaşi  accente  de  intoleranţă  anti-legionară  care  încă  se  manifestă  şi  astăzi 
la  nivel  înalt,  impuse  şi  bine  unse  în  apanajul  de  legi  şi  interdicţii  ce  s’a  instalat, 
uzurpător  al  oricărei  justiţii  echitabile,  spiritului  liber  de  cercetare  şi  dreptului  sacru 
de  exprimare.  Societatea  românească,  intimidată  şi  detronată  de  orice  drepturi,  cu 
un  regim  care  se  distanţează  tot  mai  mult  de  legalitate  şi  alunecat  în  emanaţia 
propulsoare  a  dogmatismului  cu  înveliş  marxist,  rămâne  din  păcate  mută, 
imobilizată  în  orice  manifestare  şi  fără  nici  o  putinţă  să  riposteze. 

în  caracterul  şi  rostul  acestei  lucrări,  încercăm  să  readucem  un  dram  de  suflu  liber 
şi  necenzurat  al  acelora  care  -  cu  demnitate  -  mai  bine  de  cincizeci  de  ani  n’au 
înclinat  steagul,  au  denunţat  şi  s’au  manifestat  prin  scris  împotriva  ororilor 
comuniste  din  ţară,  au  formulat  idei  de  combatere  şi  au  căutat  soluţii  salvatoare  prin 
protestele  lor. 

Pretutindeni,  în  pustiitoare  singurătăţi,  acolo  unde  refugiaţii  s’au  găsit  siliţi  să-şi 
găsească  amarul  adăpost,  fie  în  ţările  Europei  de  Vest,  pe  continentele  Americii  de 
Nord  şi  celei  de  Sud,  în  îndepărtata  Australie  sau  în  alte  locuri  unde  au  înjghebat  noi 
comunităţi  româneşti,  din  filele  îngălbenite  şi  zdrenţuite  de  vreme  ale  revistelor  şi 
ziarelor  răzbate  aceiaşi  dragoste  şi  credinţă  arzătoare  care  le-a  măcinat  fiinţa 
întreaga  viaţă  şi  pentru  care  au  luptat  cu  atâta  ardoare:  Neamul  cotropit  şi  însângerat 
pe  care  l-au  păstrat  în  suflet  cu  sfinţenie,  pe  care  l-au  dorit  liber  şi  în  slujba  căruia  - 
în  spirit  legionar  -  au  acceptat  neşovăielnic  să  se  jertfească. 

“Ce-a  dintâi  publicaţie  legionară  apărută  după  sfârşitul  celui  de  al  doilea 
război  mondial  -  scrie  Prof.  Horia  Sima  într’un  articol  intitulat  “ Presa 
legionară  în  exil ”  din  anul  1963  -  a  fost  gazeta  “Dacia”.  Primul  număr 
al  “Daciei”  a  văzut  lumina  zilei  la  Paris,  în  Decembrie  1945,  tipărită  în  trei 
limbi:  română,  franceză  şi  engleză.  “Dacia”  nu  este  numai  cea  dintâi  foaie 
legionară  apărută  după  capitularea  Germaniei,  ci  şi  primul  ziar 
anticomunist  al  exilului  românesc.  Ideea  scoaterii  unei  gazete  legionare  în 
exil  s’a  cristalizat  în  Iulie  1945,  în  cursul  unei  consfătuiri  la  care  au 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


4 


participat,  în  grădina  Luxembourg ,  inginerul  Dumitru  Mihăescu,  Dr.  Faust 
Brădescu  şi  Ion  Ţolescu.  Ca  subtitlu  al  gazetei  s’a  pus  “Organ  du  Mouvement 
Patriotique  Roumain”,  iar  ca  deviză  “Pro  Patria  Semper”...  Primul  număr  al 
“Daciei”  a  fost  scos  în  3.000  exemplare  şi  a  reprezentat  un  triumf  al 
spiritului  de  sacrificiu  al  Mişcării  -  continuă  autorul  articolului.  Cu 
întreruperi  inerente  împrejurărilor,  “Dacia”  şi-a  continuat  apariţia  până 
în  Septembrie  1946,  când  o  parte  din  echipa  redacţională  a  emigrat  în 
Brazilia.  în  această  ţară  gazeta  şi-a  reluat  zborul,  având  aceeaşi  formaţie  de 
redactori,  bucurându-se  în  plus  de  colaborarea  Prof.  I.  G.  Dimitriu, 
Alexandru  Frâncu,  Marcel  Preoţescu,  Al.  Petre  Silistreanu,  Nicu  Iancu  şi 
Crişu  Axente”. 

Acesta  este  primul  pas  al  presei  legionare  în  exil  pentru  menţinerea  nealterată  a 
conştiinţei  româneşti,  continuând  firesc  lupta  anticomunistă  în  care  Mişcarea 
Legionară  s’a  angajat  încă  dela  începuturi  prin  Căpitanul  ei  martirizat,  Corneliu 
Zelea  Codreanu.  De-a  lungul  celor  cinci  decade  de  exil  fortuit,  această  presă  a  fost  în 
mod  sesizabil  adevărata  portavoce  a  luptei  anticomuniste  şi  cea  mai  răspândită. 

O  interogaţie  justificativă:  între  lumea  legionară  şi  lumea  comunistă  nu  a  existat  şi 
nici  nu  va  exista  conciliere  în  viitor!  între  spiritul  legionar  şi  cel  comunist  sunt 
decalaje  astronomice  şi  ireconciliabile!  O  mişcare  spiritual-religioasă  şi  eroică  de 
resuscitare  naţională  şi  nuanţă  creştină,  ancorată  în  credinţă  desăvârşită  şi 
acultătoare  de  Dumnezeu,  în  contrapondere  cu  o  mişcare  atee  sanguinară, 
distrugătoare  şi  pârjolitoare  a  sfintelor  altare,  demontată  de  propriul  trecut  istoric 
prin  milioanele  de  hecatombe  pe  care  le-a  produs  asupra  omenirii. 

Iată  de  ce  găsim  necesar  să  aducem  mărturie  contemporanilor  volumul  de  faţă, 
parte  a  unei  istorii  zbuciumate  ce  nu  poate  fi  negată  şi  deturnată  şi  asupra  căreia  se 
încearcă  păstrarea  tăcerii. 


♦ 


Din  cele  circa  60-70  de  titluri  de  ziare  şi  reviste  legionare  care  au  văzut  lumina 
tiparului  în  exil,  ne-am  rezervat  extracţiile  doar  asupra  unui  număr  restrâns  dintre 
acestea,  dar  cuprinzând  retrospectiv  întreaga  perioadă  a  anilor  de  exil.  în  condiţii 
dintre  cele  mai  vitrege,  aceste  publicaţii  s’au  zbătut  să-şi  menţină  apariţia  dela  o  lună 
la  alta,  de-a  lungul  a  zeci  de  ani;  altele  au  sucombat  explicabil  în  faţa  greutăţilor 
materiale  şi  financiare,  doar  după  câţiva  ani  de  apariţie. 

Dintre  cele  mai  longevive  şi  reprezentative  reviste  ale  exilului  românesc,  b  se 
cuvine  să  amintim  în  primul  rând  revista  “Carpaţii”  apărută  la  Madrid,  Spania, 
încă  din  anul  1954,  şi  care  în  ciuda  a  două  sincope  (1961  şi  1963-1971),  se  menţine 
apoi  cu  vigoare  până  în  anul  1990,  când  are  loc  schimbarea  politică  în  România  după 
evenimentele  cunoscute  din  Decembrie  1989. 

Cea  de-a  doua  revistă,  “Ţara  şi  Exilul”,  Curierul  informativ  al  Mişcării 
Legionare,  va  apare  tot  la  Madrid,  în  anul  1964,  continuând  fără  întrerupere  până  în 
anul  1991. 


b  -  Vezi  volumele  “Presa  Legionară”  şi  “Bibliografia  operelor  autorilor  legionari”  de 

Nicolae  Niţă.  Ed.  “Libertatea”,  Jacksonville,  2017  şi  1993. 


Nicolae  Niţă 


5 


Revista  “Drum”  de  inspiraţie  iconaristă  a  regretatului  poet  Vasile  Posteucă, 2)  cu 
primul  ei  număr  tipărit  în  1963,  va  rezista  de-a  lungul  anilor  chiar  după  moartea 
fondatorului  ei,  în  Decembrie  1972,  cu  existenţă  până  la  mijlocul  anilor  ’8o,  în 
Pittsburg,  tehnoredactată  în  format  mai  redus. 

O  altă  publicaţie  care  în  exil  s’a  bucurat  de  atenţie,  a  fost  ziarul  “Cuvântul 
Românesc”  din  Hamilton,  Canada,  cu  apariţie  neîntreruptă  din  Mai  1976  şi  până  în 
1995- 

Deşi  nu  fac  parte  în  culegerea  de  faţă,  revistele  “Orientări”  ( pentru  legionari ) 
1957-1975  Şi  “Vatra”,  1951-1994  (ambele  aparţinând  fracţiunii  dizidente  legionare), 
s’au  menţinut  la  rându-le  -  după  cum  se  vede  -  pentru  mulţi  ani.  Este  şi  cazul  revistei 
“Căminul”  din  Sao  Paulo  de  pe  continentul  sud-american  amazonian,  care  va 
cuprinde  perioada  1951-1970,  în  ciuda  tuturor  dificultăţilor  ivite  în  parcursul  ei. 

Merită  subliniat  în  acest  context  şi  efortul  consecvent  pe  care  unii  editori  de  ziare 
şi  reviste  l-au  depus  în  cadru  paralel  prin  tipărirea  sau  retipărirea  a  numeroase 
lucrări  de  însemnătate  pentru  lumea  legionară  şi  românească  în  exil,  în  prim  plan 
neobositul  Traian  Popescu,  directorul  revistei  “Carpaţii”  din  Madrid  şi  al  editurii  cu 
acelaşi  titlu  (cea  mai  cunoscută),  ori  Traian  Golea  prin  Colecţia  “Omul  Nou”  sau 
Colecţia  “Studii  Istorice  Româneşti”,  strămutat  pe  două  continente,  iarăşi  cu  eforturi 
incomensurabile,  şi  în  care  au  văzut  lumina  tiparului  sute  de  titluri  în  zeci  de  mii  de 
exemplare. 

Ca  şi  în  primul  volum  al  acestei  lucrări,  am  păstrat  ortografia  originală  folosită  de 
autori;  iarăşi,  am  păstrat  numele  şi  pseudonimele  folosite  de  aceştia  la  semnarea 
articolelor.  Ca  exemplu,  pe  Ion  (John)  Halmaghi  îl  întâlnim  sub  pseudonimul 
Grigore  Boieru  în  coloanele  revistei  “Drum”,  iar  la  multe  din  colaborările  sale  în 
paginile  “Cuvântului  Românesc”  vis-â-vis  de  numele  propriu  folosit,  îl  găsim  cu 
pseudonimul  Ion  Boieru  sau  Cronographus  Anonymus.  Practica  aceasta  de  uzanţă  a 
pseudonimelor  a  fost  des  întrebuinţată  de  foarte  mulţi  autori,  din  considerente  de 
diversitate.  Eu  însumi,  ca  director,  m’am  folosit  de  ele  de-a  lungul  anilor  în  coloanele 
“Libertăţii”,  ori  de  practica  -  şi  ea  abundentă  -  a  articolelor  şi  comentariilor  fără 
semnătură. 

Multe  din  editorialele  nesemnate  ale  ziarelor  şi  revistelor  le-am  atribuit  ca 
aparţinând  “Redacţiei”,  acestea  căzând  sub  incidenţa  directorilor  lor,  cel  mai 
probabil  ca  autori  de  sine. 

Un  caz  aparte  îl  constituie  revista  “Ţara  şi  Exilul”,  mare  parte  a  conţinutului 
fiind  redactat  de  Horia  Sima  şi  Gheorghe  Costea,  deşi  numele  primului  îl  întâlnim 
doar  în  cazul  editorialelor  buletinului  sau  articolelor  de  amploare  şi  substanţă 
apărute.  La  fel  se  prezintă  revista  “Orientări”  a  lui  C-tin  Papanace,  din  păcate  cu 


2)  -  în  cazul  lui  Vasile  Posteucă,  ne  exprimam  părerea  câţiva  ani  în  urmă  că  ar  fi  necesar  ca  opera 
sa  publicistică  să  fie  făcută  cunoscută  printr’un  volum  reprezentativ  de  culegeri.  Acest  lucru  încă 
nu  a  fost  posibil  deocamdată,  însă  ne  mulţumim  că  un  buchet  din  articolele  sale  am  reuşit  totuşi 
să  le  facem  loc  în  lucrarea  de  faţă.  în  acelaşi  context  de  cunoaştere,  a  se  vedea  broşura  întocmită 
de  bucovineanul  Vianor  Bendescu  cu  prilejul  împlinirii  a  zece  ani  dela  încetarea  din  viaţă  a  lui  V. 
Posteucă,  editată  în  Colecţia  “Drum”  sub  titlul  “Vasile  Posteucă:  Bibliografie”  (Pittsburg, 
1982),  “repertoriu  al  titlurilor  principale  ale  scrierilor  lui  V.  Posteucă  şi  ale  lucrărilor  apărute 
până  în  prezent  despre  el”.  După  cum  se  vede,  din  studiul  întocmit  lipseşte  indexul  articolelor  la 
care  facem  referire  mai  sus,  fiindu-ne  indicate  numai  periodicele  în  care  acestea  au  apărut,  o  lipsă 
care  totuşi  nu  scade  din  valoarea  şi  meritul  lucrării. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


6 


argumentaţii  absurde  de  contestare  a  şefiei  legionare,  un  fel  de  tabula  rasa,  şi  mai 
puţin  de  combatere  a  comunismului. 

Am  găsit  necesar  să  republicăm  şi  un  număr  de  articole  care,  deşi  au  văzut  lumina 
tiparului  în  cadru  separat,  ele  rămân  totuşi  greu  accesibile  publicului  interesat.  Vom 
aminti  aici  doar  două  dintre  ele:  “Antologia  Legionară”  ( opera  publicistică)  în  7 
volume  întocmită  de  Victor  Corbuţ  în  anul  1994  (apărută  în  Colecţia  “Omul  Nou”, 
Miami  Beach,  Florida)  cu  privire  la  articolele  publicate  de-a  lungul  anilor  în  exil  de 
Horia  Sima,  sau  voi.  “Pe  meleaguri  străine”  de  Filon  Verca  în  Ed.  “Petroşneana”, 
Paris,  în  anul  1990,  cuprinzând  colaborările  autorului  la  diverse  periodice  ale 
exilului,  câteva  dintre  ele  prezente  simbolic  şi  în  lucrarea  de  faţă. 

Facem  public  şi  antologăm  efortul  multor  altor  autori  -  azi  plecaţi  dintre  noi  -  ale 
căror  contribuţii  valoroase  s’ar  fi  pierdut  în  neant,  şi  cărora  ţinem  să  le  aducem  şi  pe 
această  cale  prinosul  nostru  de  recunoştinţă  eternă.  Ar  fi  să-i  amintim  aici  pe  N.  S. 
Govora,  Ovidiu  Vuia,  Sava  Gârleanu,  Vianor  Bendescu,  Nicolae  Novac  sau  pe  Traian 
Golea,  şi  nu  în  ultimă  instanţă  pe  Pr.  Gh.  Calciu-Dumitreasa  care  ne-a  descris  atât  de 
viu  în  coloanele  “Libertăţii”  chinul  apocaliptic  trăit  în  închisorile  comuniste  zeci  de 
ani,  dar  din  care  a  răzbătut  reconfortat  cu  cea  mai  adâncă  trăire  în  spirit  creştin  şi  în 
iubirea  de  Mântuitor. 

Selecţiile  de  articole  provin  din  colecţiile  următoarelor  reviste  şi  ziare,  dispuse  în 
ordine  alfabetică:  “Carpaţii”,  “Cuvântul  în  Exil”,  “Cuvântul  Românesc”,  “Dacia”, 
“Destin”,  “Discursul  Contemporan”,  “Drum”,  “Legea”,  “Libertatea”  (Madrid), 
“Libertatea”  (New  York),  “Scrisori  Legionare”,  “Sentinela”,  “Ţara  şi  Exilul”, 
“ Vestitorul ”  şi  “Vestitorii”. 

Mulţumim  încă  odată  celor  ce  ne  urmăresc  şi  ne  apreciază  eforturile  de  prezervare 
a  adevărului  istoric,  cerându-ne  scuze  şi  îngăduinţă  dacă  în  procesul  de  redactare 
s’au  strecurat  şi  unele  erori,  de  altfel  de  înţeles  într’un  parcurs  atât  de  masiv. 

Nicolae  Niţă 


Nicolae  Niţă 


7 


CARP  ATU 

9 

Revistă  de  Cultură  şi  Acţiune  Românească  în  Exil. 

Director:  Aron  Cotruş.  Redactor:  T raian  Popescu.  Caile  Conde  de  Penalver,  82,  4,  Madrid-28006 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


8 


PRINCIPESA  ZOE  MAVROCORDAT  STURDZA  3 


NECROLOG 

"CARPAŢir 

La  1  Aprilie  1973  s'a  stins  din  viaţă  la  Madrid,  după  o  scurtă  suferinţă,  Principesa 
Zoe  Mavrocordat  Sturdza,  soţia  Principelui  Mihail  Sturdza,  fost  Ministru  de 
Externe  al  României  Legionare  şi  distins  colaborator  al  revistei  CARP  AŢII. 

Grea  pierdere  pentru  familie  cât  şi  pentru  Comunitatea  Românilor  din  Spania, 
în  mijlocul  căreia  Principesa  Zoe  se  bucura  de  multă  stimă  şi  dragoste,  fiind 
totdeauna  exemplul  elocvent  a  ceace  înseamnă  abnegaţie,  putere  de  sacrificiu, 
patriotism. 

Prietenă  nedesminţită  a  Căpitanului  şi  a  Legiunii  Arhanghelului  Mihail,  încă 
dela  înfiinţarea  ei,  a  rămas  neclintită  în  credinţa  legionară  şi  idealurile  Mişcării 
Legionare,  până  în  ultima  ei  clipă. 

A  înfruntat  senin  toate  prigoanele  şi  rămasă 
singură  în  Ţara  ocupată  de  hoardele  sovietice,  a 
suportat  cu  resemnare  toate  lipsurile  şi  umilinţele 
la  care  a  fost  supusă,  dând  exemplu  celorlalţi. 

Reuşind  să  se  refugieze  în  streinătate,  a  venit  în 
Spania,  unde  s'a  integrat  grupului  legionar  de  la 
Madrid,  fiind  prezentă  în  toate  acţiunile 
româneşti  întreprinse. 

Cu  energia  şi  puterea  de  sacrificiu,  care  o 
caracterizau,  a  reuşit  să-şi  regrupeze  în  câţiva  ani 
de  sbucium,  familia;  întâi  fiul  Ilie  Vlad,  care  luptă 
în  Legiunea  Franceză  în  Indochina,  apoi  soţul 
Principele  Mihail  Sturdza,  exilat  în  acea  vreme  în 
Costa  Rica,  dedicându-se  după  acea  luptei 
întreprinsă  de  soţul  ei,  de  a  dovedi  Occidentului 
cu  scrierile  lui,  nedreptatea  făcută  României  prin 
predarea  ei  la  Yalta  cu  mâinile  legate 

comunismului  moscovit,  evidenţiind  primejdiile  care  pândesc  acuma  lumea  încă 
liberă. 

Chemaţi  un  timp  în  Statele  Unite  ale  Americii,  pentru  tipărirea  cărţilor  pregătite, 
continuând  pe  linia  aceloraşi  eforturi  supraomeneşti,  a  isbutit  să-şi  salveze  şi 
nepotul  Paltin  Sturdza  cu  soţia  lui. 

Fericită,  s'a  reîntors  la  Madrid,  unde  dorea  să-şi  trăiască  restul  vieţii  de  pribegie. 

Totdeauna  surâzătoare,  însă  dotată  cu  o  voinţă  de  fier,  Principesa  Zoe  a  ştiut  să 
învingă  toate  greutăţile  vieţii,  împlinindu-şi  cu  prisosinţă  datoria  de  româncă, 
soţie,  legionară,  fiind  exemplu  pentru  toţi  şi  bucurându-se  de  respectul  şi 
dragostea  tuturor. 


UN  NOU  L'EUROOROITE  EN 

23  AUGUST  1944  OUESTION 

di  Treia*  roresco  Mr  Fault  BRAMSCO 


ZOE  STURDZA!  PREZENT! 


3  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XIX,  Nr.  12-13,  15  Iunie  -  15  Iulie  1973. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


9 


24  IUNIE  1927  4 

de  Faust  BRĂDESCU 

Au  trecut  50  de  ani  de  când  simţirea  a  devenit  cuget  şi  cugetul  faptă! 

O  jumătate  de  veac  prinsă'n  cumpănirea  omului  între  a  rămâne  gând  nedospit  sau 
a  se  ridica  spre  zările  senine,  luminate  de  preceptele  legionare.  Răstimp  fertil,  plin  de 
prăbuşiri  şi  înălţări,  de  frământări  în  desnădejde,  de  bucurii  în  înfrângerea  propriei 
neputinţe...  Asta  a  fost  dintru  început  doctrina  «omului  nou»:  aluat  statornic  în 
plămada  spirituală  a  neamului  românesc  pentru  a-1  scoate  din  îndoială  şi  a-1  ridica  în 
istorie.  Nenumăraţi  au  fost  eroii  şi  martirii  în  istoria  oropsită  a  Valahilor.  Din  negura 
epocei  lui  Buerebista  şi  Decebal  şi  până  în  epoca  sumbră  a  comunismului  distrugător 
de  suflete,  numele  celor  ce  s'au  jertfit  pentru  aceeaşi  cauză  sfântă,  stau  mărturie  în 
Cartea  de  Aur  a  Neamului. 

Dar  printre  ei,  ca  o  lumină  nestinsă  şi  veşnică,  străluce  numele  lui  CORNELIU 
ZELEA  CODREANU!  în  mijlocul  atâtor  exemple  de  mare  respect,  se  desprinde  acest 
fiu  al  Moldovei  care  a  adus  cea  mai  statornică  contribuţie  întru  salvarea  sufletului 
românesc  şi  pregătirea  zilei  de  mâine  a  neamului. 

Gândirea  lui,  croită  pe  temeliile  nesdruncinate  ale  spiritualităţii  creştine  şi 
sprijinită  pe  virtuţile  sufleteşti  ale  străbunilor  Traci,  a  frânt  în  două  istoria.  Acum  50 
de  ani,  în  seara  de  24  Iunie  1927,  s'a  pus  piatra  unei  noi  zidiri  sociale  şi  politice. 
Zidire  smulsă  din  apăsarea  materiei,  a  egoismului  şi-a  urei. 

Sub  semnul  credinţei  legionare,  omul  şi-a  înţeles  menirea  şi'n  adâncul  fiinţei  lui 
au  început  să  se  limpezească  căile  împlinirei.  Destinul  neamului  e  străjuit  de  alte 
perspective,  chiar  dacă  în  această  clipă  zace  sub  călcâiul  unui  regim  neuman  şi  ateu. 
în  străfundurile  nevăzute  ale  sufletului,  flacăra  aprinsă  acum  50  de  ani  de  Căpitan, 
pâlpâie  ca  o  candelă  de  veghe.  în  milioane  de  inimi  româneşti  ea  păstrează  speranţa 
şi  încrederea  în  învierea  României,  aşa  cum  odinioară,  în  vremuri  de  prigoană,  tot  ea 
a  păstrat  demnitatea  şi  curajul  zecilor  de  mii  de  legionari  întemniţaţi. 

Aceasta-i  minunea  şi  măreţia  celor  50  de  ani  de  existenţă  a  Mişcării  Legionare!  S'a 
păstrat  în  istorie  pentrucă  a  rămas  neclintită  în  precepte  şi'n  atitudini.  Şi  se  păstrează 
în  clipă  pentrucă  e  croită  pe  simţirea  lăuntrică  a  românului! 

Astăzi,  mai  mult  ca  oricând,  toţi  cei  ce-şi  iubesc  neamul  îşi  îndreaptă  privirea  către 
Mişcarea  Legionară.  Omul  caută  o  ieşire  din  mlaştina  comunistă  unde  l-au  dus 
neprevederea  politicienilor  şi  prostia  gloatelor.  Şi  numai  doctrina  legionară  îi  poate 
da  această  certitudine.  Va  veni  timpul  când  toţi  se  vor  întoarce  spre  ea,  cuprinşi  de 
măreţia  înţelegerii  şi  de  entuziasmul  acceptării. 

Deaceea,  cei  50  de  ani  ai  Mişcării  Legionare  nu  sunt  un  bilanţ  de  încheiere,  ci 
chezăşia  unui  adevăr  ce  răsbate  peste  vremi  şi  rele.  Lupta  legionară  se  înscrie  în 
veşnicia  neamului,  ca  un  nestins  rug  de  sacrificii.  Aniversarea  de  azi,  mai  mult  decât 
o  aducere  aminte,  e  o  chemare,  un  îndemn  către  cei  ce  aşteaptă  salvarea  patriei. 

în  ciuda  negărilor  şi  ostracizării  oficiale,  istoria  românească  a  ultimilor  50  de  ani 
stă  prinsă  trainic  de  firul  nevăzut  al  existenţei  legionare. 

Iar  viitorul,  consecinţă  firească,  se  va  împlini  PRIN  şi  SUB  ÎNDRUMAREA  acestei 
mişcări  naţionaliste.  Fericiţi  cei  care-i  vor  înţelege  menirea  şi  i  se  vor  apropia  cu 
înflăcărare  şi  încredere  ACUM  când,  după  o  jumătate  de  veac  de  lupte  şi  jertfe, 


4  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  7,  Octomvrie-Noembrie  1977. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


10 


Mişcarea  Legionară  a  rămas  singura  speranţă  a  neamului  românesc.  Alături  de  cei 
neclintiţi  vor  simţi  retrăind  în  străfunduri  toate  virtuţile  strămoşilor  şi  tot  curajul 
marilor  dăruiri. 

Mişcarea  Legionară,  vie  şi  nestrămutată  în  gând  şi  faptă,  stă  straje  neclintită  în 
faţa  puhoaielor  comuniste,  a  inconştienţei  demo-plutocratice  şi  a  tuturor  rămăşiţelor 
oligarhice  care  au  trădat  neamul  românesc. 

Gândirea  politică  şi  socială  a  Căpitanului  se  confirmă  astăzi  ca  singura  viziune 
logică  şi  salvatoare  pentru  societate  şi  om: 

-  revenirea  la  potenţele  naţionale 

-  trăirea  în  duhul  preceptelor  armoniei  sociale 

-  înălţarea  în  spirit. 

în  această  rânduială  se  ascunde  o  întreagă  filozofie  socială  şi-un  întreg  program 
de  justiţie  şi  progres.  După  cinci  decade  de  ostracism,  această  gândire  se  dovedeşte 
singura  valabilă.  Prin  ea  CORNELIU  ZELEA  CODREANU  ne-a  dăruit  un  viitor 
înscris  în  veşnicie! 

Cu  ocazia  acestui  semi-centenar: 

-  ne  plecăm  respectuoşi  frunţile  în  faţa  marilor  noştri  înaintaşi  şi  întemeietori, 
martiri  şi  eroi,  care-au  cimentat  prin  sângele  lor  doctrina  «omului  nou»; 

-  privim  cu  mândrie  pe  cei  ce-au  rămas  neclintiţi  în  rândurile  legionare,  în  pofida 
tuturor  ameninţărilor,  linguşirilor  şi  desperărilor  ce  ne-a  fost  dat  să  îndurăm; 

-  salutăm  cu  bucurie  pe  toţi  cei  noi  veniţi  în  rândurile  noastre  şi'n  sarcina  cărora 
va  cădea  într'o  zi  răspunderea  viitorului  şi-a  onoarei  legionare. 

ECONOMIE  DE  MORŢI  5 

de  N.  S.  GOVORA 

O  istorie  a  războiului  nostru  -  tot  războiul  -,  se  putea  scrie  numai  în  exil.  A  scris- 
o  Generalul  Platon  Chirnoagă.  în  Ţară  nu  se  putea  scrie  şi  probabil  nu  se  va  putea 
scrie  încă  multă  vreme.  S'a  scris  doar  "Contribuţia  Romîniei  (cu  â  din  i)  la  războiul 
antihitlerist".  Autori:  Col.  I.  Cupşa,  conf.  Gh.  Matei,  col.  I.  Focşeneanu,  conf.  B. 
Bălteanu,  col.  L.  Ion,  V.  Zaharescu.  După  cum  se  vede,  între  colonei  sunt  şi  doi 
civili.  Departe  de  mine  gândul  că  civilii  nu  ar  putea  scrie  o  istorie  militară,  dar  e  de 
la  sine  înţeles  că  rolul  acestor  civili  era  de  a  controla  linia  ideologică.  Şi  cine  citeşte 
cartea,  îşi  dă  seama  că  nu  era  nevoie  de  controlul  civililor,  coloneii  înşişi  erau 
câştigaţi  la  ideile  partidului.  Având  în  vedere  că  citata  carte  a  fost  tipărită  în  1958, 
elaborarea  ei  nu  poate  fi  socotită  înainte  de  1954,  coloneii  trebuiau  să  facă  parte 
fără  doar  şi  poate  din  vechile  cadre  ale  armatei  române.  Deci  coloneii  au  fost  fie 
sublocotenenţi  ai  vechei  armate  ca  Tucacevski,  fie  plotonieri  majori  ca  Budionîi. 

Majoritatea,  marea  majoritate  a  ofiţerilor  vechei  armate  au  ajuns  la  Aiud, 
Gherla,  etc.  şi  o  mică  parte,  mai  norocoasă,  a  fost  pensionată  cu  pensii  de  mizerie. 
Unii  dintre  artilerişti  sau  genişti  au  intrat  la  politechnică  şi  s'au  făcut  ingineri, 
pifanii  trebuind  să  se  mulţumească  cu  posturi  de  magazioneri  sau  altele 
asemănătoare.  Ca  să  fi  rămas  în  armată,  să  fi  ajuns  în  posturi  înalte,  autori  de 
istorii,  trebuiau  să  se  dea  dovadă  de  exces  de  zel.  Şi  desigur  se  ştie  ce  se  înţelegea 
prin  exces  de  zel.  Şi  chiar  dintre  aceştia,  mulţi  au  căzut  pe  drum.  Unii  şi-au  legat 


5  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  7,  Octombrie  -  Noembrie  1977. 


Nicolae  Niţă 


11 


soarta  de  o  mărime  a  partidului  sau  alta,  şi  când  această  mărime  cădea,  respectivii 
luau,  şi  ei  drumul  arborelui  de  care  se  agăţaseră.  Se  poate  cita  cazul  colonelului 
Stanciu.  Acesta,  căzut  prizonier  în  Rusia,  devine  secretarul  comisiei  ce  organiza 
Divizia  Tudor  Vladimirescu.  Preşedintă  era  Ana  Pauker.  Şi  Stanciu  a  devenit  nu 
numai  secretarul,  ci  şi  amantul  Preşedintei.  Şi  amantul  devine  repede  colonel  -  nu 
cred  că  mă  înşel  afirmând  că  a  făcut  parte  din  Consiliul  de  război  ce  a  condamnat 
pe  Iuliu  Maniu,  destinat  desigur  să  ajungă  o  căpetenie  a  armatei.  Numai  că 
"bonzul  român"  Ana  Pauker,  a  căzut  precum  se  ştie  şi  deatunci  nu  s'a  mai  auzit  de 
colonelul  Stanciu. 

Cartea  de  care  vorbim  se  ocupă  numai  de  participarea  României  în  războiul  din 
Vest,  singurul  război  care  după  autori,  şi  din  nefericire  şi  după  anumiţi 
compatrioţi  din  exil,  a  fost  just,  cealaltă  parte,  războiul  din  Răsărit  fiind  o  mare 
eroare  după  părerile  acelei  părţi  din  exil,  a  crimă  după  părerile  Budionîilor 
români,  autori  ai  cărţii. 

Un  războiu,  victorios  sau  nu,  trebuie  să  fie  acceptat  de  popor.  Şi  războiul  nostru 
în  Răsărit  a  fost  nu  numai  acceptat,  ci  primit  cu  emoţia  marilor  momente  istorice 
din  viaţa  unui  popor.  în  ziua  de  22  Iunie  1941,  Ţara  întreagă  a  tremurat  de  la  un 
capăt  la  altul.  Orăşenii  şi  ţăranii  au  îngenunchiat  în  Biserici,  în  case,  şi  pe  străzi. 
Contra  au  fost  doar  străinii  şi  acei  Români  care  se  găseau  încă  de  pe  atunci  în 
serviciile  secrete  ale  străinilor.  Şi  chiar  şefii  partidelor  democratice,  Maniu  de 
exemplu,  au  fost  pentru  intrarea  în  război  contra  Rusiei  sovietice,  opunându-se 
doar  la  purtarea  lui  până  la  capăt,  adică  au  fost  pentru  oprirea  la  Nistru. 

Şi  toată  Ţara,  întreaga  Ţară,  a  fost  contra  războiului  în  Vest.  Anunţarea  lui  a  fost 
primită  nu  numai  cu  strângere  de  inimă,  ci  cu  lacrimi,  cu  multe  lacrimi. 

Soldaţii,  care  merseseră  până  la  Tisa  de  voie  de  nevoie,  aici  s'au  opus.  Colonelul 
comandant  al  regimentului  11  Dorobanţi  din  Galaţi,  a  trebuit  să  adune  soldaţii  şi  să 
le  ţină  un  discurs.  Sfârşitul  acestui  discurs  nu  era  un  apel  la  virtuţile  Neamului,  la 
Ştefan  cel  Mare  sau  Mihai  Viteazul,  ci  spunea  textual:  "Soldaţi,  înţeleg,  dar... 
trebuie  să  trecem.  Nu  avem  ce  face...  Trebuie  să  trecem".  Iar  generalul  Leonard 
Mociulschi,  un  erou  al  războiului  nostru  în  Răsărit,  şi-a  trecut  Divizia  peste  Tisa, 
cu  pistolul  în  mână.  E  drept  că  la  Tisa  rândurile  Diviziilor  româneşti  erau  atât  de 
reduse,  încât  Mociulschi  nu  a  făcut  scurtă  la  mână. 

Cartea  are  o  lungă,  foarte  lungă  introducere  politică.  Din  570  de  pagini,  182  sunt 
destinate  acestei  introduceri.  Cităm: 

"înscăunarea  dictaturii  fasciste  şi  aruncarea  ţării  noastre  în  războiul  criminal 
antisovietic  -  consecinţă  directă  a  politicii  antipopulare  şi  antinaţionale  dusă  de 
burghezia  şi  moşierimea  romînă  -  au  constituit  una  din  perioadele  cele  mai  negre 
din  Istoria  Romîniei  şi  au  pus  în  pericol  însăşi  existenţa  poporului  romîn. 

A  fost  însă  o  fericire  pentru  ţara  noastră  că  în  aceşti  ani  grei  a  existat  şi  a  activat 
neobosit,  înfruntînd  eroic  cea  mai  cruntă  teroare  (!!!),  partidul  comuniştilor  (1000 
de  membri,  n.n.).  Sub  conducerea  P.  C.  R.  s'a  desvoltat  tot  mai  mult  lupta 
naţional-eliberatoare  a  poporului  care  s'a  înbinat  strîns  cu  victoriile  vitezelor  oşti 
sovietice,  împotriva  cotropitorilor  fascişti.  Această  luptă  a  dus  la  izbînda 
insurecţiei  armată  de  la  23  August,  organizată  şi  condusă  de  P.  C.  R.  în 
împrejurările  favorabile  ale  înaintării  Armatei  sovietice  eliberatoare  pe  teritoriul 
ţării  noastre"  (pag.  5). 

După  cum  se  vede,  democraţii  noştri  sunt  copios  serviţi.  Nici  un  cuvinţel  despre 
participarea  lor  la  "momentul  antifascist"  23  August. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


12 


Capitolul  2  e  intitulat  "Partidul  comunist  din  Romînia  -  mobilizatorul  şi 
însufleţitorul  întregului  popor  în  lupta  împotriva  Germaniei  hitleriste"  (pag.  27). 
Isgonirea  generalului  Rădescu  poartă  titlul:  "Dejucarea  în  sdrobirea  planurilor 
reacţiunii  sabotoare  a  războiului  antihitlerist".  în  cuprins  citim  perle  ca  acestea: 
"în  acest  sens  au  şi  înţeles  elementele  fasciste  fondul  cuvîntării  lui  Rădescu.  îndată 
după  adunare,  cîteva  sute  de  legionari  şi  fascişti,  conduşi  de  membri  ai  partidelor 
naţional-ţărănesc  şi  naţional-liberal,  au  comis  acte  huliganice  pe  străzile 
Bucureştilor,  atacînd  şi  molestînd  elementele  democratice.  Pe  străzi  fasciştii  au 
distrus  ziare  democratice  şi  au  strigat  lozinci  antisovietice  şi  fasciste"  (pag.  116). 

"Pregătindu-se  pentru  lovitura  de  stat,  reacţiunea  din  interiorul  ţării  a  stabilit 
prin  I.  Maniu  contact  şi  cu  trădătorul  Horia  Sima,  fugit  în  Germania.  După  cum  a 
relatat  tov.  Gh.  Gheorghiu-Dej,  la  demonstraţia  din  Bucureşti  din  6  Martie  1945, 
agenţii  paraşutaţi  de  Horia  Sima  pe  teritoriul  ţării  noastre  au  fost  prinşi.  La 
interogatoriu  ei  au  declarat  că  au  primit  misiunea  de  la  Horia  Sima  de  a-i 
transmite  lui  Maniu  unele  probleme"  (pag.  134). 

La  pagina  137  e  o  fotografie  cu  explicaţia:  "La  chemarea  P.  C.  R.  ţăranii  trec  la 
ocuparea  pămînturilor  moşiereşti".  Autorii  sunt  loviţi  de  o  amnezie  totală  şi  nu  ne 
spun  că  aceste  pământuri  le-au  fost  date  ţăranilor  în  mod  demagogic,  pentru  ca  să 
le  fie  luate  apoi  şi  transformate  în  colectivuri.  Lipsa  de  elementară  pudoare  a 
Budionîilor  o  găsim  la  pag.  159:  "La  22  martie  1945,  puterea  populară  a  legiferat 
reforma  agrară  prin  care  au  fost  smulse  din  mîinile  moşierilor  1.468.000  ha  de 
pămînt,  din  care  cea  1.109.000  au  fost  împărţite  la  918.000  ţărani  fără  pămînt  sau 
cu  pămînt  puţin,  iar  restul  a  devenit  propietate  de  stat."  Adică  puţintel  mai  mult  de 
1  hectar  pentru  fiecare  ţăran  (!!!). 

Budionîi  romîni  spun  că  "armistiţiul"  a  fost  încheiat  la  12  Septembrie  la 
Moscova.  E  singurul  adevăr,  sau  jumătate  de  adevăr,  din  toată  cartea.  Mihai  Viteză 
şi  cu  eroicii  lui  ciraci  din  exil,  susţin  morţiş  că  acest  "armistiţiu"  a  fost  semnat  la  23 
August.  Şi  la  pagina  546,  citim: 

”într'o  notă  adresată  de  guvernul  sovietic  guvernului  român  la  6  August  1945, 
prin  care  comunica  hotărîrea  de  a  restabili  relaţiile  diplomatice  cu  Romînia,  se 
făcea  menţiune  despre  "participarea  activă  a  Romîniei,  începînd  de  la  23  August 
1944,  la  lupta  împotriva  Germaniei  hitleriste,  alături  de  Aliaţi". 

Deci  între  23  August  1944  şi  6  August  1945,  Ţara  noastră  nu  a  avut  relaţii 
diplomatice  cu  Rusia  sovietică.  Atunci  care  era  regimul  juridic  şi  diplomatic  care 
guverna  relaţiile  dintre  Ţara  noastră  şi  maarele,  gloriosul  "aliat"  de  la  Răsărit?  Nu- 
1  întrebăm  pe  Cupşa-Budionîi  de  la  Bucureşti,  ci  pe  exilaţii  noştri  care  serbează  în 
fiecare  an  "elaborarea"  de  la  23  August,  e  drept  că  din  ce  în  ce  cu  mai  puţin  fast.  în 
Drept,  Ţara  noastră  a  fost  sub  ocupaţie  străină,  între  aceste  date. 

Deci  Ţara  noastră  a  intrat  în  războiu  cu  Germania  "hitleristă"  la  23  August  1944. 
Conform  "armistiţiului",  România  s'a  obligat  să  participe  cu  12  divizii,  alături  de 
"eliberatori",  pentru  a  şterge  prin  sânge  eroarea  de  a  fi  luptat  contra  Rusiei 
sovietice",  aşa  cum  ne-o  spune  un  document  semnat  de  Gafencu,  Vişoianu  şi  alte 
caracude.  în  realitate  s'a  contribuit  cu  18  divizii.  Dar  avea  nevoie  Rusia  de  aceste 
12  sau  chiar  18  divizii?  Răspunsul  e  negativ.  Rusia  n'avea  nevoie  de  această 
participare  românească.  Ca  şi  în  1877,  îşi  crea  obligaţii  la  Conferinţa  păcii,  ar  putea 
gândi  cineva.  Argumentul  acesta  cade.  Dacă  în  1877,  din  cauza  acestor  complicaţii, 
Rusia  ţaristă  a  evitat  atât  cât  a  putut  participarea  românescă,  în  1944  nu  se  mai 


Nicolae  Niţă 


13 


încurca  în  aceste  marafeturi.  De  data  aceasta  Rusia  comunistă  avea  toate  atourile 
în  mână.  Roosevelt  şi  Churchill,  în  înţelegerile  de  la  Teheran  şi  Yalta  o  deslegaseră 
de  orice  fel  de  obligaţii.  Ţara  noastră  le  era  dată  plocon,  în  acest  spaţiu  de 
"influenţă  sovietică",  Ruşii  puteau  face  ce  vor. 

Atunci  de  ce  au  cerut  această  participare?  în  primul  rând  au  murit  169.000  de 
Români  şi  au  fost  cruţaţi  tot  atâţia  bezbojnici.  Dar  mai  mult  decât  atât,  Ruşii  voiau 
exterminarea  unui  număr  cât  mai  mare  de  viitori  inamici.  Practici,  Ruşii  nu-şi 
făceau  iluzii.  Ştiau  că  în  Ţara  noastră  nu  au  mai  mult  de  1000  amici,  restul  le  erau 
inamici,  aşa  cum  spunea  Mircea  cel  Bătrân:  "Şi  deaceia,  tot  ce  mişcă'n  Ţara  asta 
râul,  ramul.  Mi-e  prieten  numai  mie,  iară  ţie,  duşman  ţi-este".  Această  politică  de 
exterminare  a  inamicilor  au  dus-o  bezbojnicii  pretutindeni.  în  Polonia,  care  "nu 
luptase  dincolo  de  Nistru",  au  ucis  11.000  de  inamici  la  Katyn.  La  întoarcerea  de  la 
Moscova,  după  ce  semnase  zisul  armistiţiu,  Ghiţă  Pop,  declara  în  gazeta  partidului 
ţărănesc  că  Molotov,  mângâindu-şi  blajin  bărbia,  i-a  reproşat  lui  Ghiţă  că  nu  ne¬ 
am  oprit  la  Nistru.  Din  declaraţia  zisului  Pop,  reieşea  că  alta  ar  fi  fost  soarta 
noastră,  dacă  am  fi  ascultat  pe  Maniu,  şi  nu  am  fi  trecut  Nistrul.  Sancta 
simplicitas! 

în  Ţara  noastră  sovieticii  au  fost  mult  mai  perfizi  decât  în  Polonia.  Acolo,  la 
Katyn  au  exterminat  11.000  de  inamici,  în  România  au  exterminat  170.000 
cruţând  în  acelaşi  timp  vieţile  a  tot  atâţia  bezbojnici. 

Dacă  într'adevăr  ar  fi  avut  nevoie  de  participarea  noastră  ca  aliat,  s'ar  fi 
comportat  ca  aliat,  adică  ar  fi  dat  drumul  celor  aproape  200.000  de  soldaţi  români 
pe  care-i  luaseră  prizonieri  după  "semnarea  armistiţiului"  de  la  23  August.  Ştiut 
este  că  pe  aceşti  nenorociţi  care  nu  luptaseră  pentrucă  li  se  spusese  că  a  fost 
încheiat  armistiţiul,  i-au  dus  în  Siberia  şi  o  parte  s'au  întors  acasă  numai  după 
câţiva  ani,  iar  pe  alţii  i-a  înghiţit  pământul. 

Dar  mai  ales  armamentul,  nou  şi  în  bună  stare  pe  care  Ruşii  l-au  luat  "aliaţilor" 
lor  români  după  23  August,  nu  a  fost  restituit.  De  ce  nu  a  fost  dat  Românilor  dacă 
aveau  realmente  nevoie  de  contribuţia  lor?  E  normal  ca  cineva  să  dorească  să  aibă 
un  aliat  înarmat  şi  nu  fără  arme.  Căci  despre  armata  românească  ce  a  luptat  în 
Vest  se  poate  spune  ca  a  fost  desarmată  şi  nu  slab  sau  prost  înarmată.  Unităţile 
noastre  au  luptat  contra  "hitleriştilor"  cu  armamentul  de  la  părţile  sedentare, 
armament  vechiu,  de  şcoală  şi  insuficient.  Şi  fără  muniţii.  Am  arătat  de  multe  ori 
aceste  lipse,  cu  date  precise.  De  exemplu  în  batalionul  meu,  aveam  două  pistoale 
mitralieră  fără  nici  un  cartuş  şi  unul  cu...  35  de  cartuşe.  Şi  în  Moldova,  la  compania 
de  armament  greu,  avusesem  64  de  pistoale  mitralieră  cu  muniţia  necesară,  pe 
care  le  luaseră  "aliaţii"  după  "armistiţiu"  şi...  uitaseră  să  ni  le  înapoieze.  Cum 
aceste  date  ar  putea  fi  contestate  de  23  Augustişti,  nu  le  voi  repeta,  ci,  voi  veni  cu 
date  din  însăşi  cartea  lui  Cupşa-Budionîi.  La  pag.  208  citim:  "Spre  deosebire  de 
trupele  fasciste,  care  dispuneau  de  armament  modern  şi  îndestulător,  trupele 
Armatei  l-a  romîne  duceau  lipsă  în  special  de  tancuri,  artilerie 
antitanc,  artilerie,  artilerie  antiaeriană  şi  aviaţie".  Am  subliniat  cuvântul  artilerie. 
Cupşa  nu  ne  spune  de  ce  nu  aveam  artilerie.  Tunurile  ni  le  luaseră  "aliaţii",  după 
"armistiţiu"  şi  artileria  noastră  venise  să  se  bată  cu  "hitleriştii"  cu  tunuri  de  şcoală 
de  la  partea  sedentară  fără  proiectile. 

Şi  la  pag.  301  citim: 

"Divizia  a  4-a  infanterie  era  izolată  în  capul  de  pod  de  la  sud  de  Szolnok,  avînd  o 
înzestrare  tehnică  şi  o  dotare  materială  slabă.  Lipsa  aproape  completă  a  mijloa- 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


14 


celor  care  să  poată  duce  cu  succes  lupta  împotriva  tancurilor  grele  ale  inamicului, 
punea  într'o  situaţie  grea  această  mare  unitate.  Divizia  avea  forţele  împărţite  pe 
cele  două  maluri  ale  Tisei  (şase  batalioane  şi  divizioanele  de  aruncătoare  de  mine, 
pe  malul  de  vest,  iar  două  batalioane,  artileria  şi  formaţiile  de  spate  (!!!)  pe  cel  de 
est,  fapt  care  îi  limita  posibilitatea  de  a-şi  manevra  oportun  forţele  şi  crea  pericolul 
de  a  fi  bătută  de  inamic  pe  părţi". 

Cupşa  minte.  Când  spune  că  pe  malul  de  Vest  erau  6  batalioane,  spune  adevărul, 
dar  când  spune  că  două  rămăseseră  pe  malul  de  est,  minte.  Şi  minte  pentrucă 
Divizia  avea  numai  6  batalioane  şi  nu  8:  3  regimente,  5,  20  şi  21  Infanterie,  cu  câte 
2  batalioane.  Artileria  rămăsese  pe  malul  de  est.  Dar  câte  tunuri  avea?  Şi  mai  ales, 
câte  proiectile?  Pariez  că  n'avea  nici  unul.  în  sprijinul  infanteriei  din  capul  de  pod, 
în  zilele  cât  a  durat  lupta,  n'am  auzit  spărgându-se  în  liniile  inamice  nici  un 
proiectil  românesc.  în  regimentul  nostru  aveam  3  tunuri  anticar.  N'aveau  nici  un 
proiectil  (!!!).  Când  am  fost  înconjuraţi,  l-am  găsit  pe  capitanu  Lupulescu, 
comandantul  lor,  bând  vin  într'o  casa.  L-am  întrebat  de  ce  nu  e  la  tunurile  lui  şi 
mi-a  răspuns:  Dacă-mi  dai  tu  un  proiectil,  mă  duc  să-l  trag... 

Deci  Divizia  a  4-a  găsea  cu  toate  batalioanele  la  Vest  de  Tisa.  La  Est  rămăsese 
numai  artileria  şi  comandamentul  Diviziei,  adică  furierii.  Tot  acolo  se  găsea  şi 
comandantul  regimentului  20  Dorobanţi,  Lt.  Colonel  Ilie  Ionescu  şi  adjutantul, 
căpitanul  Horodincă,  despre  care  voi  vorbi  mai  departe. 

Un  atac  cu  tancuri  germane  a  căzut  în  spatele  Diviziei,  înconjurându-ne.  Cele  6 
batalioane  erau  în  capul  de  pod  în  luptă  cu  trupele  ungureşti,  să  le  zicem  horthyste 
căci  aşa-i  place  lui  Cupşa  să  le  numească.  Acest  colonel  nu  vrea  să  spună  că 
artileria  română  n'avea  proiectile.  Dar  la  pagina  302,  uitând,  scrie:  "Bateria 
antiaeriană  a  Diviziei,  singura  care  ar  fi  putut  avea  oarecare  eficacitate  în  această 
împrejurare,  nu  dispunea  de  muniţia  necesară".  Pe  acest  Budionîi  istoric,  căruia 
nu-i  roşeşte  obrazul  scriind  aceste  rânduri,  îl  întreb:  Dar  de  ce  n'aveau  tunurile 
muniţie,  şi  dacă  n'aveau  de  ce  fuseseră  aduse  acolo?  Câte  tunuri  avea  această 
baterie,  uită  să  ne  spună,  dar  pe  aceiaşi  pagină  istoricul  ne  spune  că  în  acel  raion 
(!!!)  se  mai  găsea  o  baterie  grea  de  artilerie  antiaeriană.  Şi  de  aceasta  ne  spune  că 
avea...  două  tunuri. 

Deci  regimentul  20  de  Infanterie  îşi  dăduse  cele  două  batalioane  ca  să  constituie 
rezerva  regimentelor  din  linia  l-a,  5  şi  21.  Producându-se  încercuirea, 
comandantul  diviziei,  generalul  Platon  Chirnoagă  a  reuşit  să  se  strecoare  şi  să  intre 
în  cerc,  pentru  a  împărtăşi  soarta  soldaţilor  lui.  Colonelul  Ilie  Ionescu  n'a  avut 
aceste  scrupule.  în  noaptea  de  19  Octombrie,  generalul  Platon  Chirnoagă  ia  unul 
din  batalioanele  regimentului  20  Dorobanţi  şi-l  trimite  pe  Tisa  ca  să  facă  faţă 
Nemţilor,  fiind  dealtfel  singura  rezervă  a  Diviziei.  Ori  acest  comandant  de 
batalion,  singura  rezervă  a  Diviziei,  comunică  ofiţerilor  lui  că  a  hotărît  să  treacă  la 
Nemţi  şi  le  cere  părerea.  Şi  această  comunicare  a  fost  primită  cu  entusiasm,  de 
absolut  toţi  ofiţerii.  Şi  ofiţerii  acestui  batalion  nu  erau  hitlerişti.  Dar  mărşăluiseră 
timp  de  40  de  zile  alături  de  bezbojnici  şi  asistaseră  strângând  din  dinţi  de 
neputinţă  la  toate  sălbăticiile  "aliaţilor". 

Restul  Diviziei  nu  s'a  predat.  în  cursul  zilei  de  20  Octombrie,  Divizia  a  fost 
masacrată  de  o  puternică  artilerie  horthystă.  Se  răspundea  cu  puşca,  căci 
mitralierele  terminaseră  cele  două  unităţi  de  foc.  Individual  sau  în  grup,  soldaţii  se 
dirijau  spre  Tisa,  spre  a  se  preda  Nemţilor.  La  intervenţia  căpitanului  care  se 


Nicolae  Niţă 


15 


predase  în  timpul  nopţii,  s'a  obţinut  încetarea  tragerii  de  artilerie,  deci  a 
masacrului.  La  căderea  nopţii,  toată  Divizia  trecuse  Tisa  şi  se  predase 
Nemţilor.  între  Divizia  a  4-a  şi  unitatea  germană  nu  s'a  tras  nici  un  cartuş. 

în  special  după  defecţiunea  românească  -  ca  să  nu-i  spun  altfel  -  era  clar  că 
Germania  pierduse  războiul.  Pentru  ce  continua  să  lupte?  Probabil  pentru  a  apăra 
ceiace-i  mai  rămăsese:  onoarea.  Din  cartea  colectivului  reiese  că  forţele  germane 
erau  extraordinar  de  bine  înarmate,  numeroase,  etc.  Realitatea  e  că  lupta  Nemţilor 
era  ceiace  se  numeşte  apărare  elastică.  Lăsau  perdele  de  luptători,  arme  automate 
judicios  instalate,  care  aveau  o  misiune  de  luptă  limitată  în  timp:  rezişti  până  în 
ziua  de,  la  ora  x,  când  te  retragi.  Şi  contra  acestor  cuiburi  de  arme  automate  se 
dădea  atac  după  atac.  Fără  artilerie,  atacanţii  cădeau  ca  muştele.  Mulţi  ofiţeri 
români  care  erau  infinit  superiori  bezbojnicilor  ca  pregătire,  îşi  dăduseră  seama  de 
aceasta  şi  nu  atacau.  Aşteptau  să  se  retragă  Nemţii,  conform  ordinelor.  Acest  lucru 
ni-1  poveşte  şi  căpitanul  Emilian  în  cartea  despre  care  am  vorbit  în  revista  noastră. 
Ne  spune  Emilian  că-1  convinsese  pe  politrucul  de  lângă  el  de  tactica  Nemţilor  şi 
politrucul  s'a  lăsat  convins  de  argumentaţia  Românului. 

Dar  nu  toţi  ofiţerii  români  au  avut  acest  noroc.  Căpitanul  Horodincă  a  avut 
nenorocul  să  nu  cadă  prizonier  la  Tisa,  găsindu-se  în  afara  cercului,  lângă  Lt. 
Colonelul  Ionescu.  După  căderea  Diviziei  a  fost  repartizat  la  altă  unitate.  Comanda 
un  batalion.  îl  durea  inima  văzând  cum  îi  cădeau  soldaţii  de  pomană.  Ordinele 
erau  bezmetice  Atacă!  Atacă!  Şi  soldaţii  cădeau  ca  muştele,  din  lipsă  de  scule, 
într'o  zi,  Horodincă  primeşte  la  telefon  acelaş  ordin:  Atacă!  Atacă! 

-Dar  nu  se  poate  Dle  colonel.  E  imposibil.  Să  tragă  artileria. 

-Atacă!  Atacă! 

Urcându-i-se  sângele  la  cap,  Horodincă  răspunde.  "Nu  execut  acest  ordin 
tâmpit,  Dle  colonel." 

-Atacă,  atacă,  imbecilule! 

-Imbecil  e  tactu,  şi  după  ce  i-a  mai  spus  ceva  şi  despre  anatomia  măsii,  a  dat 
ordin  soldaţilor  să  nu  se  mişte  din  adăposturi  iar  el  a  ieşit  din  adăpostul  lui,  şi  cu 
mâinile  în  buzunare,  în  câmp  deschis,  s'a  îndreptat  spre  linia  nemţească.  Şi  acolo 
s'a  rupt  firul  vieţii  căpitanului  Horodincă,  băiat  de  ţăran,  care  a  preferat  să  moară 
el,  ca  să  cruţe  viaţa  soldaţilor,  ţărani  ca  şi  el.  Ceva  asemănător,  ne  povesteşte  Louis 
Dumur,  în  romanul  "Nach  Paris". 

Spuneam  că  ofiţerii  români  erau  infinit  superior  pregătiţi  în  comparaţie  cu 
"aliaţii".  Mulţi  alţii,  ca  şi  căpitanii  Emilian  şi  Horodincă,  descoperiseră  tactica 
germană.  Stăteau  nemişcaţi  în  adăposturi,  până  plecau  Nemţii  de  bună  voie.  Dar 
ce  se  putea  face  contra  ordinelor  telefonice,  Atacaţi!  Atacaţi? 

Şi  atunci  s'a  descoperit  economia  de  morţi.  Lugubră  descoperire! 

Toţi  Românii  core  au  făcut  armata,  efectiv  şi  nu  în  particular,  au  auzit  de 
economia  de  pâine,  de  fân,  de  efecte  militare,  etc.  în  războiul  din  Est  se  ajunsese  la 
economia  de  cai,  în  cel  din  Vest  s'a  depăşit  orice  închipuire  şi  s'a  ajuns  la  economia 
de  morţi,  de  oameni  morţi.  De  exemplu,  în  ziua  X  se  dădea  ordin  de  atac.  Victorios 
sau  nu,  după  terminarea  lui,  comandanţii  de  batalioane  raportau  rezultatul  şi 
numărul  morţilor.  Şi  dacă  aveau  20  de  morţi,  raportau  numai  10.  Le  rămâneau  10 
morţi  economie. 

în  ziua  următoare  sau  în  alta,  din  nou:  Atacaţi!  Atacaţi!  Şi  comandantul 
batalionului  dădea  ordin  soldaţilor  să  nu  iasă  din  adăposturi  şi  să  tragă  în  vânt.  în 
vânt  căci  a  trage  cu  puşca  în  direcţia  cuibului  de  armă  automată  nemţească,  era 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


16 


exact  acelaş  lucru.  Dar  să  nu  se  mişte.  După  o  oră  sau  două,  raporta  la  telefon: 
Domnule  colonel  am  atacat,  dar  am  fost  respinşi.  Am  avut  io  morţi.  Adică  morţii 
economie  din  atacul  anterior.  Răul  era  că  la  alt  ordin  de  atac  trebuia  să  se  atace 
efectiv,  ca  să  se  facă  o  altă  economie  de  morţi. 

Graţie  acestei  inteligenţe  a  ofiţerilor,  România  a  avut  în  Vest  numai  170.000  de 
morţi.  Fără  această  economie  de  morţi,  numărul  pierderilor  ar  fi  fost  infinit 
superior. 

într'o  istorie  militară  se  dau  numele  tuturor  comandanţilor  de  mari  unităţi.  E  o 
regulă.  în  istoria  despre  care  am  vorbit,  Cupşa-Budionîi  dă  numele  comandanţilor 
de  unităţi...  ruseşti.  Când  e  vorba  de  cele  româneşti  se  abţine.  Dă  doar  trei: 
generalii  Vasiliu-Răşcanu,  Ilie  Creţulescu  şi  Vasile  Atanasiu.  Pentru  primii  doi, 
explicaţia  e  simplă:  în  ziua  de  6  Martie  1945,  un  grup  de  generali  -  vreo  8  sau  10  - 
s'au  declarat  pentru  partid  şi  contra  lui  Rădescu.  Din  cei  10  reţin  numai  trei  nume: 
Vasiliu-Răşcanu,  Ilie  Creţulescu  şi  Simion  Coman.  Nu  ştiu  care  ar  fi  explicaţia  cu 
Atanasiu.  Să  fi  făcut  şi  el  parte  din  grupul  celor  10? 

Dar  de  ce  nu  figurează  numele  celorlalţi  generali?  De  data  aceasta  explicaţia  e  şi 
mai  simplă:  în  timpul  când  Budionîi  elaborau  istoria,  toţi  generalii  români  care 
comandaseră  mari  unităţi  în  Vest,  se  găseau  la  Aiud.  Cum  să-i  pui  în  istorie  deci, 
pe  "duşmanii  poporului"?  Care  a  fost  regimul  penitenciar  aplicat  acestor  duşmani? 
Ne-o  spune  regretatul  Ion  Cârjă.  E  o  pagină  înfiorătoare  care  ar  putea  fi  intitulată: 
Generalii  la  terci!  Nu  li  se  dădea  să  mănânce  decât  terci  şi  acela  în  cantităţi...  Să  nu 
mai  vorbim.  Dar  acestui  mizerabil  terci  i  se  adăogau  drăceştile  metode  de  umilire. 
La  ora  distribuirii,  temnicerii  -  aceste  scursori  Fără  Patrie  şi  Dumnezeu,  cum  le 
spusese  generalul  Rădescu  la  6  Martie  1945  -  strigau:  Generalii  la  terci! 

Toţi  cei  cari  într'un  fel  sau  altul,  dela  marii  oameni  politici  până  la  scribălăii  de 
la  "Timpul",  "Ecoul"  sau  "Scânteia  Tineretului"  (!!!)  au  contribuit  să  se  ajungă  la 
această  înfiorătoare  pagină,  ar  trebui  să  citească  cartea  lui  Ion  Cârjă  şi  să  mediteze. 

Am  pierdut  170.000  de  oameni.  De  ce?  E  o  întrebare  la  care  la  fel  ar  trebui  să 
mediteze  cei  la  care  am  făcut  aluzie  mai  sus. 

Pe  Cupşa-Budionîi  nu  avem  ce  să-l  întrebăm.  Mai  ales  că  după  cât  se  pare, 
servilele  lui  pagini  nu  mai  sunt  agreate  nici  de  cei  pentru  care  au  fost  scrise. 

UN  NOU  23  AUGUST  1944  6 


de  Traian  POPESCU 

Se  încearcă  reeditarea  pripitei  isprăvi  de  la  23  August  1944,  care  a  predat  Ţara  şi 
Neamul  Românesc,  satrapiei  sovieto-comuniste,  de  astă  dată  îndreptată  împotriva 
exilului  luptător,  pe  care  vor  să-l  anihileze. 

Din  iniţiativa  Domnului  Nicolae  Penescu,  fost  secretar  general  al  Partidului 
National  Ţărănesc  şi  ministru  de  interne  după  capitularea  din  23  August  1944  şi  cu 
colaborarea  câtorva  elemente  fugare  din  aşa  zisele  partide  politice  istorice,  liberal, 
naţional  ţărănist  şi  socialist,  autori  morali  şi  înfăptuitori  ai  trădărei  dela  23  August, 
s'a  constituit  la  Paris  un  nou  Comitet  Naţional  Român,  la  care  au  aderat  şi  câţiva 
legionari  din  exil. 


6  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  11-12,  Iulie  -  August  -  Septembrie  1978. 


Nicolae  Niţă 


17 


Are  pretenţia,  nici  mai  mult  nici  mai  puţin,  de  a  concentra  în  mâinile  acestui 
organism,  apărarea  drepturilor  încălcate  ale  poporului  român  de  către  comunismul 
moscovit  şi  de  a  elibera  România  din  ghiarele  comunismului. 

Totul  foarte  lăudabil.  Dar  cum  rămâne  cu  posibilităţile  de  realizare  ale 
grandiosului  plan  de  redresare  naţională  din  exil  şi  de  eliberare  a  Ţării? 

Preşedintele,  ca  şi  partidele  reprezentate,  au  trădat  la  23  August  1944  Poporul 
Român,  minţindu-1  că  aduc  terminarea  răsboiului,  pacea  şi  eliberarea  Ţării  de  sub 
"ocupaţia  germană". 

Şi  ce  au  adus  în  schimb? 

-  Capitularea  fără  condiţii. 

-  Predarea  Ţării  bunului  plac  al  Rusiei  Sovietice  şi  al  jidovimei. 

-  Măcinarea  celor  18  divizii  româneşti,  pregătite  pentru  apărarea  teritoriului 
naţional,  prin  utilizarea  lor  contra  aliatului  german,  drept  curăţitori  de  mine  şi  carne 
de  tun. 

Apoi  au  pactat  cu  comunismul  sub  masca  "democraţiei",  l'au  servit  şi  când 
scadenţa  mişeliei  comisă  cu  atâta  uşurinţă  le-a  sosit,  nici  anii  de  puşcărie  cu  care  au 
fost  răsplătiţi  pentru  serviciile  făcute  marxismului  şi  ovreilor,  nu  compensează 
imensele  pierderi,  suferinţi  şi  tragedia  abătută,  cu  voia  lor,  asupra  neamului 
românesc  de  peste  34  de  ani. 

Năluci  agitate  ale  unui  trecut,  pe  care  din  pudoare  nu  trebue  să-l  mai  actualizeze, 
fiind  legat  de  baia  de  sânge  şi  de  lacrimi  în  care  au  scăldat  Ţara  comuniştii,  ei  vor  să 
creeze  confuzii. 

Când  au  fost  eliberaţi,  ca  epave,  din  temniţele  R.  S.  R.-iste,  s'au  furişat  în  lumea 
liberă  pentru  a  preaslăvi  din  nou,  în  inconştienţa  lor  "victoria  democraţiei  româneşti" 
la  23  August  1944,  adică  în  realitate  predarea  Ţării  comunismului  sovietic,  împotriva 
căruia  exilul  luptător  s'a  ridicat  ca  un  bloc,  agitând  şi  demonstrând  opiniei  publice 
occidentale,  timp  de  peste  34  de  ani,  eroarea  de  interpretare  în  ceace  priveşte 
"democraţia  comunistă",  ororile  şi  crimele  comise  din  această  eroare  după  YALTA  şi 
POSTDAM,  confirmate  de  soarta  Poloniei,  Cubei,  Ungariei,  Cehoslovaciei,  Viet- 
Namului,  Africei. 

Cu  cutezanţa  impostorilor  de  profesie,  vor  să  se  substitue,  prin  organismul  creat, 
acestei  acţiuni  de  lămurire  şi  preparare  a  climatului  favorabil  acţiunilor  de  eliberare 
de  mâine,  pe  care  cu  dumnezeiască  răbdare  adevăraţii  patrioţi  luptători  ai  exilului  o 
duc  necontenit  dela  23  August  1944  şi  până  astăzi,  cu  certitudinea  că  dreptatea  va 
veni  obiditului  neam  românesc. 

Nu  ne  surprinde  prezenţa  politicienilor  de  carieră,  căci  dacă  au  trădat  odată,  o  mai 
pot  face  şi  a  doua  oară  şi  oridecâteori  interesele  lor  meschine  le-o  vor  cere. 

Ne  surprinde  însă  prezenţa  legionară.  Dr.  Vasile  Andrei,  Profesorii  Găzdaru, 
Nagacevschi,  Virgil  Mihăilescu,  Petre  Vălimăreanu,  Şeitan,  Indrieş,  Fotin  Enescu, 
Rev.  D.  M.  Popa,  veterani  ai  luptelor  şi  suferinţelor  naţionaliste  sub  guvernarea 
partidelor  istorice  şi  mulţi  sprijinitori  activi  ai  Guvernului  Român  în  exil,  constituit 
în  toamna  lui  1944  la  Viena  de  Comandantul  Legiunii  Horia  Sima,  cu  participarea 
naţională  a  tuturor  patrioţilor  Români  din  cel  de  al  III-lea  Reich  German,  care 
intuiseră  adevăratul  sens  şi  urmările  loviturii  dela  23  August  1944. 

Ce  a  putut  să-i  determine  să  accepte  a  se  supune  "spălatului  creierului"  practicat 
de  Dl.  Nicolae  Penescu  după  normele  date  temniţelor  R.  S.  R.-iste,  pe  când  era 
ministru  de  interne? 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


18 


Refuzăm  să  credem  că  invidia  ce  le  produce  prezenţa  vie,  în  sensul  de  activă,  a 
Domnului  Horia  Sima  în  lupta  exilului,  transformată  la  unii  în  ultima  vreme  în  ură 
halucinantă,  dementă,  mergând  până  la  instigarea  suprimării  lui  fizice,  poate 
justifica  călcarea  propriilor  credinţe  şi  înfeudarea  lor  adevăraţilor  duşmani  ai 
Mişcării  Legionare,  ai  lor  şi  ai  Şefului  actual  al  Legiunii. 

In  orice  caz  îi  putem  asigura  că  au  făcut  o  proastă  "afacere". 

Menţionatul  comitet,  cu  toate  machiavelicele  lui  combinaţii,  nu  reprezintă  nimic 
autentic  şi  nici  eficient.  Este  un  conglomerat  de  răsvrătiţi  împotriva  realităţilor 
exilului  românesc,  al  exponenţilor  lui  autentici,  iar  în  ceeace  priveşte  succesul 
acţiunei  preconizate  în  comun,  suferă  de  lipsa  a  trei  factori  determinanţi: 

1.  Autoritatea  morală  de  a-şi  aroga  "monopolul"  acţiunei  de  eliberare  a  Ţării,  pe 
cure  ei  însuşi  au  predat-o  -  en  rase  campagne  (fără  condiţii)  Rusiei  Sovietice. 

Ţara  o  ştie  şi  nu-i  iartă. 

2.  Fondurile  pentru  angajarea  măcar  a  unei  grupe  de  mercenari,  care  să  încerce 
aventura,  pentrucă  pieile  Domniilor  lor,  sunt  prea  scumpe  pentru  a  le  pune  la  bătae, 
iar  Ţara-i  priveşte  cum  merită,  căci  nu  o  mai  pot  ridica  ei,  după  ce  au  minţit-o  şi 
vândut-o  odată. 

3.  Puterea  de  a  convinge  pe  americani  că  trimiterea  unui  corp  expediţionar  ar 
elibera  Ţara  şi  pe  americani  de  stigmatul  crimei  roosveltiene  împotriva  Europei  de 
Est  şi  a  României. 

Un  al  doilea  Viet-Nam  nu  mai  e  posibil  pentru  mentalitatea  politică  americană. 

Domnul  Petre  Vălimareanu  cu  abilitate  gazetărească  spune  în  "Vatra"  Nr.  146- 
Apr.-Iunie  1978,  pag.  19,  "Când  Căpitanul  a  simţit  ca  o  nevoe  naţională  pactul  din 
1931,  n'a  mai  întrebat  pe  Maniu  dece  partidul  lui  ne-a  dizolvat  în  1930,  nici  pe 
Gheorghe  Brătianu  de  ce  n'a  plecat  din  partid  în  1933,  când  cu  dizolvarea  de  către 
Duca",  voind  să  justifice  astfel  participarea  legionară  la  noul  Comitet  şi  usurparea 
numelui  istoric  al  Partidului  Totul  pentru  Ţară,  patrimoniu  al  Mişcării  Legionare  şi 
nu  al  legionarilor  individual,  desfiinţat  de  Căpitan  în  1938  prin  circulara  148,  în 
momentul  instituirii  dictaturei  regelui  Carol  al  II-lea. 

Este  o  impietate  şi  un  abuz,  terfelirea  numelui  partidului  Totul  pentru  Ţară  -  steag 
al  victoriei  electorale  din  1938  (1937,  N.N.)  -  într'o  combinaţie  "democratică"  a 
câtorva  legionari  care  vor,  după  34  de  ani  de  rezistenţă  în  contra,  să  confirme  ca 
valabilă  palma  dată  Ţării  la  23  August  1944,  de  către  partidele  istorice. 

Dl.  Petre  Vălimareanu  pare  un  băiat  desgheţat  şi  probabil  ştie  să  diferenţieze  sub 
toate  aspectele  un  pact  electoral,  de  o  alianţă  ideologică  de  partide. 

Un  scop  limitat-dărâmarea  guvernului  la  putere,  printr'o  poliţie  de  partide  care  să 
vegheze  să  nu  fie  furate  urnele  în  alegeri,  e  una,  şi  a  recunoaşte  implicit  23  August 
1944  şi  a  milita  sub  umbra  lui,  acceptând  "onoarea"  de  a  şi-l  însuşi  şi  apăra  sub 
pretextul  "şi  cine  neagă,  în  bună  credinţă,  natural,  că  cea  mai  mare  nevoe  a  neamului 
robit  şi  amuţit,  este  o  bună  reprezentanţă  în  lumea  liberă,  care  să-i  pledeze  cauza" 
("Vatra"  acelaş  număr,  aceaşi  pagină),  ca  la  23  August  1944  adăugăm  noi,  e  alta,  şi  se 
măsoară  cam  cu  distanţa  de  la  pământ  la  galaxiile  universului.  Cum  să-i  pledeze 
cauza  cei  care  l'au  vândut? 

Consacrarea  lui  23  August  1944  e  pentru  legionarii  care  o  fac,  coborîrea  fără 
scăpare  în  văgăunile  mişeliei  şi  să-şi  reamintească  cuvintele  Căpitanului  privind 
învingerea  prin  mişelie. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


19 


23  August  1944  rămâne  un  act  negativ  în  istoria  neamului  românesc  şi  o  trădare 
care  nu  poate  fi  comparată  cu  niciuna  din  multiplele  produse  în  trecutul  nostru 
istoric,  după  cum  constituirea  Guvernului  de  la  Viena  va  rămâne  un  act  pozitiv  de 
protest  şi  de  apărare  cu  armele  până  la  8  Mai  1945,  a  dreptului  la  libertate  şi 
suzeranitate  încălcat  de  contropitorul  rus,  din  lipsa  de  viziune  politică  a  aliaţilor 
învingători  în  hotărârile  de  la  Yalta,  Teheran  şi  Postdam. 

Legitimitatea  Guvernului  de  la  Viena,  recunoscut  de  şase  state  în  acea  vreme,  nu  a 
fost  contestată  de  judecătorii  dela  Nuremberg  şi  membrii  lui,  deşi  prizonieri  în 
mâinile  americanilor,  nu  au  fost  predaţi  niciodată  Ruşilor  sau  comuniştilor  de  la 
Bucureşti,  cum  s'a  făcut  cu  celelalte  guverne  similare  în  exil  -  Generalul  Vlasov  şi 
armata  lui,  Monsenor  Tiso  şi  guvernul  slovac,  toată  armata  şi  guvernul  croat 
ustaschist,  mai  mult,  fiind  absolviţi  de  orice  culpabilitate  de  "crime  de  răsboi". 

Din  anul  1947  şi  până  astăzi,  el  este  prezent  în  lupta  anticomunistă  prin  diverse 
asociaţii  de  exil,  de  comunităţi  româneşti,  continuând  fără  preget  lupta  de  lămurire  a 
occidentului  asupra  nedreptăţilor  făcute  României  şi  ale  adevăratelor  ţeluri  ale 
comunismului  moscovit. 

Acţiunea  preconizată  de  noul  Comitet  Naţional  Român  de  sub  preşedenţia  Dlui 
Nicolae  Penescu,  nu  este  altceva  decât  o  supralicitare  a  eforturilor  depuse  până 
acuma,  reamintindu-ne  supralicitarea  făcută  de  partidele  istorice,  acţiunei 
întreprinsă  de  Mareşalul  Antonescu  în  1944,  tot  la  sugestiile  lor,  pentru  semnarea 
unui  armistiţiu  onorabil,  şi  toată  gama  de  tragedii  abătută  asupra  bietului  popor 
român... 

Ca  şi  Căpitanul,  Horia  Sima  poate  spune  liniştit:  supravieţuim  din  mila  lui 
Dumnezeu  şi  din  vârful  spadei  noastre,  iar  "dangaua  infamiei"  pe  care  o  cere 
Profesorul  Găzdaru  se  va  întoarce  ca  un  bumerang  împotriva  celor  cărora  invidia  le-a 
luat  minţile,  mânându-i  pe  drumul  pierzaniei  şi  al  oprobiului  public  marcându-i 
pentru  veşnicie  ca  ceea  ce  sunt  -  suflete  moarte  în  trupuri  vii  roase  de  ambiţii 
deşarte. 


ELOGIUL  SATULUI  ROMÂNESC  7 

de  Dr.  Ovidiu  VUIA 

El  (satul  românesc)  s'a  păstrat  feciorelnic  neatins  în  autonomia  sărăciei  şi  mitologiei  sale,  pentru 
vremuri  când  va  putea  să  devină  temelia  sigură  a  unei  autentice  istorii  româneşti.  (L.  Blaga) 

Sub  acest  titlu,  la  5  Iunie  1937,  îşi  ţine  Lucian  Blaga,  discursul  de  recepţie  ca 
membru  al  Academiei  Române,  realizând  totodată  unele  din  cele  mai  frumoase 
pagini,  ce  s'au  fost  scrise  în  limba  noastră,  laudă  şi  cuminecătură,  satului  românesc. 

Integrându-o  în  ansamblul  sistemului  său  filozofic,  Blaga  consideră  cultura  satului 
românesc  ca  şi  fundamentală  matrice  stilistică  din  care  se  poate  desvolta  cultura  aşa 
zisă  majoră  a  poporului  român.  întrebuinţând,  pe  măsura  geniului  său  de  poet, 
minunata  podoabă  a  metaforei,  Blaga  apropie  viaţa  de  mit  a  satului  de  cea  a 
copilăriei  omului,  el  însuşi  fiind  născut  şi  apoi  crescut  în  satul  lacrimei,  Lancrăm. 

Sub  vraja  scrisului  blagian,  vreau  să  arăt  că  şi  unuia,  căruia  această  copilărie  i-a 
fost  furată,  până  la  urmă  viaţa  îi  va  da  posibilitatea  să  repete  drumul  poetului 
găsindu-se  în  faţa  aceloraşi  trăiri,  care  dacă  nu-i  vor  putea  da  înapoi  copilăria,  sigur 


7  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  11-12,  Iulie  -  August  -  Septembrie  1978. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


20 


îi  vor  ceda  paradisul  cândva  răpit. 

Sunt  deci  născut  şi  crescut  la  oraş,  între  zidurile  întunecate  ale  unei  citadele,  pe 
drumuri  de  bitume  şi  asfalturi  cenuşii.  Satul  pentru  mine  nu  însemna  decât  trecutul, 
care  însă  nu  era  al  meu.  Tata  era  născut  în  satul  bănăţean,  Brestovăţ,  acolo  fiind 
înmormântat,  bunicul  meu  popa  Filip.  De  pe  şoseaua  ce  se  întindea  dela  Timişoara  la 
Lugoj,  am  privit  într'o  zi,  de-a  lungul  drumului  de  ţară,  care  se  pierdea  sub  zarea 
colbuită,  albă,  ducând  spre  acel  sat  care  mi-a  rămas  pentru  totdeauna,  undeva 
pierdut  în  inima  codrului  şi  a  dumbrăvii  dese.  în  Semlac,  în  grădiniţa  bisericii  se  află 
înmormântaţi  mai  toţi  strămoşii  mei.  Timpul  hain,  a  doborât  gardurile  şi  a  şters 
aproape  toate  numele  de  pe  crucile  de  lemn  şi  mai  puţine  de  piatră,  locul  devenind 
teren  de  păşune  pentru  animalele  satului.  Tata,  n'a  putut  să  realizeze  acel  "osuar  de 
pe  Mureş",  mic  mausoleu  al  strămoşilor  săi,  iar  eu  plecând  m'am  îndepărtat  pentru 
totdeauna  fizic  de  vatra  mea  strămoşească.  îmi  amintesc  azi  de  drumul  cu  duzi  care 
duce  până  afară  din  sat,  prin  porumbişte,  peste  câmp  spre  Secusigiu,  ieşindu-ţi 
deodată  în  cale,  apa  mută  cu  reflexii  de  ivoriu  a  Mureşului  care  face  acolo  o  cotitură 
uriaşă,  săpând  la  malul  înalt,  ca  o  cetate  de  lut.  Stihii  ale  trecutului,  acestea  au  fost 
întâlnirile  copilăriei  mele,  cu  satul  de  pe  câmpia  Aradului.  Vor  trece  ani  mulţi, 
depărtaţi  de  copilăria  mea,  când  voi  ajunge  să  trăiesc  6  luni  de  zile,  ca  medic  de 
circumscripţie  într'un  sat  din  nordul  Moldovei.  Şi  până  acum  şi  de  acum  înainte  în 
viaţa  mea,  voi  călca  pe  pământul  Moldovei,  cu  pietatea  pe  care  ţi-o  dă  un  lăcaş  sfânt, 
pentru  mine  Moldova  însemnând  Templul  culturii  româneşti,  patria  lui  Alecsandri,  a 
lui  Eminescu,  Creangă,  Iorga,  Enescu,  Luchian,  Sadoveanu,  Bacovia. 

Cutreerând  mai  apoi  Europa,  surorile  mai  mari  ale  acestei  Moldove,  le-am  găsit  în 
Renaşterea  italiană  cât  şi  în  cea  flamandă.  Aşa  le-am  orânduit  în  conştiinţa  mea  pe 
toate  trei,  alături.  Dar  atunci  voi  ajunge  să  mă  confrunt  pentru  prima  dată  în  viaţa 
mea  cu  satul  românesc.  Acel  sat  moldovenesc,  orânduit  în  jurul  bisercii  şi  a 
cimitirului,  adevărate  izvoare  mitice,  de  unde  se  împrăştiau  toate  casele  şi  rosturile 
sale,  filozofia  sa  de  început  biblic.  Acele  case  aşezate  pe  pământul  infinit,  nemărginit 
de  garduri,  risipite  pe  văi  şi  dealuri  între  covoare  bogate  de  verdeaţă  care  în  toamna 
în  care  am  ajuns  eu  acolo,  începea  să  ia  culoarea  de  aramă  roşcată.  în  acel  sat  m'am 
simţit  trecut  într'un  timp  nou,  măsurat  cu  paşi  coborîţi  din  Sfintele  Scripturi,  având 
glasuri  de  clopote,  care  sfâşiau  văzduhul  în  orele  când  umbra  lui  Dumnezeu  creştea 
peste  holde.  Viile  care  încărcau  dealurile,  aveau  miroase  de  tămăioase  şi  coarne 
coapte,  pregătite  pentru  recolta  unei  toamne  melancolice,  cu  irizări  violete.  Şi-apoi 
acele  ape  crepusculare  de  rubin,  care  ridicau  biserici  transparente  în  care  se'nchinau 
cirezile,  adunate  în  staulele  sării.  Şi  mai  apoi  miezurile  de  noapte,  în  care  liniştile 
păreau  nişte  stalactite  enorme  îngheţate  pe  oceanul  alb  al  lunii. 

în  satul  moldovenesc,  într'o  dis-de-dimineaţă  am  descoperit  râul  deschizându-se 
în  ceaţa  care  se  ridica,  la  fel  cu  nişte  oglinzi,  parchete  de  marmoră,  pe  care  luneceau 
asemenea  unor  robe  verzi,  tăind  azurul  ca  de  diamant,  sălciile,  arinii  şi  salcâmii,  cu 
ramuri  bogate,  zeiţe  despletite  ale  unui  zor  de  zi,  proaspăt  şi  clar  ca  de  cristal.  Aşa  am 
descoperit  lunca  pământului  moldovenesc  care  a  dat  naştere  poeziei  care  nu  va 
cunoaşte  nicicând  uitare. 

Peste  ani  la  Amboise,  de  la  poalele  cetăţii  medievale  şi  de  lângă  mormântul  lui 
Leonardo  da  Vinci,  având  casa  lui  roşie  în  faţa  ochilor,  în  jos  se  desfăşura  sub  soarele 
dimineţii  de  argint,  Loara,  cu  transparenţe  albe  ca'n  pânzele  lui  Corot  şi  cu 
acoperişuri  albastre,  descriind  un  colţ  de  peisaj,  fără  de  care  nu  se  poate  defini  nici 


Nicolae  Niţă 


21 


Franţa,  nici  arta  de  pildă  a  lui  Balzac.  Lunca  Moldovei  scăldată  în  aburii  de 
dimineaţă  este  mai  scundă,  având  dimensiunile  mănăstirii  Putna  pe  lângă  cea  a 
catedralei  din  Bourges,  dar  monumentalitatea  ei  spirituală  este  mai  aproape  de 
inima  muritorului  parcă.  Şerpuirile  luncii  Şiretului,  sunt  ca  şi  cântecele  de  sirinx  şi 
nai  ale  strămoşilor  noştrii,  Mioriţa,  fără  de  care  Ţara  Românească  nu  poate  să  prindă 
contururile  ei  veridice.  Aici  am  cunoscut  ţăranul  moldovean  nevoiaş  şi  sărac  lipit 
pământului,  ferit  însă  de  toate  pervertirile  evului  contemporan,  mai  apropiat  de  mit 
decât  de  civilizaţie.  Vorba  lui  lenevoasă,  are  ceva  din  dulceaţa  blândă  a  versului,  cu 
un  ritm  interior  care  mângâie  cuvintele  dându-le  o  întârziere  de  melodie  magică: 
moldoveanul  nu  vorbeşte,  el  cântă.  "Mamaia",  "Tataia",  "bădiţa  Mihai'  devin  tot 
atâtea  simboluri  ale  unui  suflet  pe  ale  cărui  răsad  cresc,  cădelniţând  parfumuri  tari, 
florile  care  nu  se  scutur  niciodată,  ale  cerului.  Cine  vrea  să  intre  în  tinda  acestui 
orizont  moldovean,  pentru  a-i  percepe  tainele  şi  toate  reverberaţiile  sale,  trebuie  să 
împrumute  alţi  ochi  şi  altă  inimă. 

Atunci  am  văzut  pentru  prima  dată  "dulcele  târg  al  leşului",  Copoul  şi  teiul  lui 
Eminescu,  bojdeuca  lui  Creangă,  şi  Trei  Ierarhi  şi  Turnul  Goliei,  cetăţi  şi  biserici  de 
piatră  ieşind  din  timp  şi  spaţiu,  trăind  în  proporţiile  neţărmuirilor  veşnice. 

Şi-apoi  pe  drumul  spre  Cracalia,  într'un  decor  pustiu  şi  negru  ca  de  peisaj  lunar, 
mă  îndreptam  spre  satul  lui  George  Enescu,  cu  aceaşi  oameni  primari,  legaţi  de 
pământurile  lor,  de  casa  lor  de  lut  cât  şi  de  dealurile  cu  contururi  blânde,  crescute 
sub  odăjdiile  albastre  ale  zenitului:  Aici  suntem  aproape  de  izvoarele  apei,  care  va 
creşte  spre  Mare  ca  o  Dunăre  a  vieţii  noastre:  Rapsodia  Română. 

Părăseam  Cracalia,  odată  cu  umbrele  nopţii,  care  pe  haina  ei  imensă  şi  adâncă  şi-a 
scos  comorile  stelare:  Orionul  cu  Sirius,  Pleiadele,  Aldebaren.  Stelele  cerului  erau 
mai  vii,  mai  aprinse,  apărând  pe  oceanul  de  ţintă  neagră  ca  nişte  cratere  de  vulcani 
din  care  irump  lavele  îmbelşugate  ale  luminilor,  ale  căror  meteori  se  izbeau,  blând  de 
geamurile  sufletului  meu,  larg  deschis,  ca  un  potir  în  care  se  adunau  firele  aurii  ale 
eresului.  Departe  se  auzea  mişcarea  înăbuşită  a  turmelor  sau  strigoilor  pământului  şi 
câte  un  licăr  alb,  scântee  al  unui  hulub  incandescent  al  nopţii,  cu  sborul  rătăcit 
printre  noi. 

Erau  denii,  slujbe  ale  tăcerii,  care  se  celebrau  acum  pe  altarele  codrului. 

îmi  spun  şi  azi,  cât  de  singur  e  George  Enescu  în  mormântul  său  din  cimitirul  Pere 
Lachaise  din  Paris,  fraţii  lui  cosmici,  îngemănaţi  pentru  eternitate  fiind  acolo  la 
Cracalia,  în  Moldova.  Aceştia  nu  vor  înceta  nicicând  să-l  cheme  la  ei,  la  casa  lui  de 
naştere  dela  Liveni,  casă  aşezată  pe  o  gură  de  plai,  care  este  descrisă  de  Enescu  după 
cum  urmează:  "acea  casă  fără  cat,  cu  prispa  de  lemn  vopsit,  unde  erau  puse  la  uscat 
funii  de  ceapă  la  soare...". 

Dar  petrecându-mi  drumul  pe  lângă  hăurile  absolutului,  avându-1  călăuză  pe 
Lucian  Blaga,  nu  pot  să  uit  nici  furiile  vremelniciei  care  se  desfăşurau  atunci  lângă 
mine,  în  anul  1954,  care  de  fapt  l-au  despărţit  pe  Enescu  pe  vecie,  de  locurile  lui  atât 
de  dragi. 

Satul  moldovean  şi  ţăranul  său  blajin,  erau  în  acei  ani  ţinta  unei  împilări  şi 
exploatări  cum  n'a  mai  cunoscut  niciodată  istoria  Moldovei,  istorie  a  lui  Alexandru 
cel  Bun,  Ştefan  cel  Mare,  Kogălniceanu  şi  Cuza-Vodă.  Statul  impunea  sechestrarea 
produselor  agricole  sub  forma  legalizată  a  cotelor  de  lapte,  de  carne  şi  cereale.  Numai 
că  ţăranul  era  atât  de  sărac  încât  pur  şi  simplu  n'avea  de  unde  împlini  şi  satisface 
birurile  aşprilor  stăpâni.  Şi  aceştia  în  loc  să  se  arate  mai  milostivi  şi-au  trimis 
perceptorii,  în  persoana  unor  activişti  de  partid,  reprezentanţi  ai  C.C-ului  din 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


22 


Bucureşti,  care  ca  nişte  cămătari  abjecţi,  circulau  din  casă  în  casă,  pentru  a  încasa 
lipsiţi  de  orice  limită  morală,  respectivele  cote.  Mă  ard  şi  azi  vorbele  unui  ţăran,  pus 
pe  lista  celor  mai  recalcitranţi  restanţieri  cu  cotele:  "Mi  se  cere  să  iau  laptele  şi 
carnea  dela  gura  copiilor  mei.  Ori  ştiţi  că  2  copii  îi  aveţi  înregistraţi  ca  bolnavi  de 
oftică  şi  2  ca  slabi  de  oase".  Mă  doare  şi  azi  tăcerea  cu  care  am  tratat  în  continuare 
prezenţa  acestor  domni  în  straie  nemţeşti  pe  străzile  acelui  sat  moldovenesc,  trimişi 
pentru  a  executa  în  fond  cea  mai  tâlhărească  hoţie. 

Ţăranul  moldovean  era  singur,  lipsit  de  arme  şi  apărare  în  faţa  împilat  orilor  săi, 
dar  ceva  îl  ajuta  să  reziste,  ceva  ce  era  adânc  ascuns  în  fiinţa  sa  şi  nu  i  se  putea  fura: 
mitologia  trecutului  său  de  care  vorbeşte  Lucian  Blanga,  în  acele  momente  de 
restrişte,  înviind  în  el,  îi  dădea  o,  putere  de  rezistenţă  de  granit. 

Ţăranul  moldovean,  sărac  şi  maltratat,  lua  deodată  proporţii  eroice,  sublime. 

în  satul  Văleni,  ceva  mai  depărtat  de  mine,  ivindu-se  un  caz  suspect  de  tifos,  am 
fost  chemat  de  urgenţă.  Sfatul  popular  era  instalat  într'un  fost  conac  boeresc,  aflat  pe 
jumătate  în  paragină. 

în  camera  în  care  discutam  cu  preşedintele  Sfatului,  plafonul  era  gata  sa  cadă, 
grinzile  de  lemn  ce-1  susţinea,  fiind  întrebuinţate  drept  lemne  de  foc  într'una  din 
iernile  mai  geroase.  Am  auzit  că  acest  conac  boeresc  a  fost  cu  totul  devastat,  la  un 
tovarăş  găsindu-se  o  pânză  de  Grigorescu,  pe  care  acesta  o  întrebuinţase  drept  ochi 
de  fereastră.  Bătrâna  boeroaică,  mai  trăia  în  sat,  la  nişte  ţărani,  putând  fi  văzută  rar, 
în  unele  Dumineci,  urcând  încet  la  biserică,  îmbrăcătă  de  sărbătoare,  cu  pălărie  de 
fetru  neagră  şi  mănuşi  de  aţă,  tot  negre.  Mersul  ei  încărcat  de  ani,  îşi  mai  purta 
solemn  şi  măreţ  nobleţea,  desmoştenită  de  berlina  şi  rochia  de  ţul  şi  muselină  de 
odinioară.  Ţăranii  din  Văleni  n'au  vrut  să  se  despartă  de  "Doamna  noastră", 
dăruindu-i,  adăpostul  şi  grija  lor.  Şi  o  nouă  lecţie  totodată,  izvorâtă  din  adânca  taină 
a  mitologiei  româneşti,  dată  unor  feţe  negre  cu  inima  şi  mai  neagră,  care  au  năvălit 
pe  pământul  ţării  întunecându-i  cerul  ca  lăcustele. 

Am  credinţa  că  în  profunzimile  sufletului  ţăranului  român,  vor  mai  putea  fi  găsite, 
ca  zăcămintele  în  funduri  de  mine,  permanenţele  eterne  ale  spiritualităţii  române, 
permanenţe  care  au  rămas  nealterate,  aşteptând  doar  să  fie  duse  la  lumină,  aurul  să 
fie  curăţit  de  zgura  trecătoare  a  anilor,  care  oricât  de  barbari  au  fost,  tot  trecători  vor 
rămâne  până  la  urmă,  ca  satul  românesc,  ca  spiritualitate. 

MISTIFICAREA  ISTORIEI  8 

de  Mihai  SĂNDULESCU 

în  luna  Aprilie,  anul  curent,  Postul  de  Televiziune  American  N.  B.  C.  a  transmis  un 
serial  filmat  şi  intitulat  HOLOCAUST. 

Este  vorba  de  reeditarea  evenimentelor  din  timpul  războiului  trecut,  legate  de  aşa 
zisa  problemă  evreiască. 

Filmul,  cum  era  de  aşteptat,  a  fost  plin  de  exagerări,  denaturând  adevărul,  într'un 
mod  grosolan.  însăşi  definiţia  Holocaust  este  o  mistificare.  Realitatea  este  că  cifra 
pierderilor  reclamate  este  cu  mult  mai  mică,  de  ordinul  câtorva  zeci  de  mii.  Nu  există 
statistici  autentice  dar  în  consecinţă  cu  "audiatur  et  altera  pars",  cifra  oscilează  între 
6o  de  mii  până  la  maximum  6oo  de  mii,  înglobând  toate  naţionalităţile  şi  care  au 


8-  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  11-12,  Iulie-August-Septembrie  1978. 


Nicolae  Niţă 


23 


murit  în  lagărele  germane  mai  mult  din  cauza  epidemiilor  şi  a  bombardamentelor 
americane. 

Apare  deci  destul  de  clar  că  filmul  este  o  subversiune  comunistă,  care  are  ca  scop 
să  ţină  Germania  desmembrată  şi  fără  putere  politică  sau  militară. 

Presa  de  aici  şi  pe  care  Al.  Solzhenitsyn  o  numeşte  “licentious  press"  (imorală, 
neruşinată,  abjectă,  s’a  ocupat  pe  larg,  din  nou  de  aşa  zisa  "exterminare  a  evreilor", 
în  paralel  iar  Liga  împotriva  Defăimării  (evreilor)  B'nai  B'rith  în  colaborare  cu 
Consiliul  Naţional  de  Studii  Sociale,  au  publicat  un  fascicol  în  cotidianul  New  York 
Post  din  17  Aprilie  a.  c.  intitulat  "Holocaust  în  istorie"  şi  în  care  pe  o  hartă  a  Europei 
se  indică  cifrele  rotunjite  care  "trebuiau"  să  totalizeze  suma  de  6  milioane  de  evrei, 
care  au  fost  omorîţi...  (cifră  absurd  de  exagerată)  şi  prin  care  de  ani  de  zile  se 
întreţine  o  propagandă  de  răzbunare  şi  de  acoperire.  Prin  această  "formulă"  se  abate 
atenţia  dela  ceeace  "produc"  evreii  pe  plan  politic  în  lumea  întreagă... 

Suferinţa  lor  din  trecut  a  fost  mai  mult  de  ordin  psihologic.  Dar  ei  nu  uită  umilinţa 
meritată  şi  sunt  în  stare  să  se  răzbune,  dacă  ar  putea,  şi  peste  o  mie  de  ani.  Aceasta  le 
este  educaţia. 

României  i  se  aruncă  în  spate  responsabilitatea  omorîrii  a...  300.000  de  evrei. 

în  cercurile  româneşti  asemenea  afirmaţii  au  stârnit  stupoare  însoţită  de 
indignarea  mistificării  adevărului. 

O  carte  însă  de  "istorie"  şi  care  a  apărut  furibund  (fără  publicitate  de  presă), 
încearcă  să  dovedească  că  cifra  este  reală.  Cartea  se  intitulează  TRANSNISTRIA  (The 
forgotten  cemetery  -  cimitirul  uitat)  şi  a  fost  scrisă  de  un  rabin  pe  nume  JULIUS  S. 
FISHER. 

Şi  aici  ca  şi  cu  Holocaust  frauda  începe  cu  titlul:  "Cimitirul  uitat"!  Care  cimitir? 
Unde?... 

Cartea  este  o  blasfemie.  Ea  ne  denigrează  nu  numai  pe  liderii  noştri  din  perioada 
premergătoare  războiului  sau  din  perioada  războiului  propriu  zis  (Mareşalul 
Antonescu)  dar  şi  poporul  nostru  despre  care  autorul  are  numai  cuvinte  de  dispreţ  şi 
ură.  Şi  ceeace  este  mai  interesant,  că  rabinul  nu  este  un  evreu  care  să  fi  trăit  vreodată 
în  România  şi  mai  mult  decât  atât,  nu  este  un  evreu  care  să  fi  fost  "deportat"  în 
Transnistria.  Rabinul  este  originar  din  Ungaria,  pe  care  a  părăsit-o  indefinit  la 
începutul  războiului,  după  ce  a  încercat  chipurile  (??)  să-şi  ajute  conaţionalii  din 
România.  în  1942  rabinul  apare  în  America,  el  ştie  cum  şi  cu  mult  timp  după  război 
se  apucă  să  scrie  numitul  pamflet,  cu  iz  de  istorie.  Ne  întrebăm  şi  pe  bună  dreptate, 
dece  n’a  scris  despre  Transnistria  un  evreu  român  şi  care  a  fost  acolo? 

Iarăşi  interesant  (!)  şi  destul  de  bizar  este  că  lucrarea  de  "istorie"  apare  abia  în 
1969  şi  la  patru  ani  după  moartea  autorului  (!). 

Un  capitol  din  carte  (3  pagini)  de  statistică  (?)  a  apărut  în  1958  în  "Jewish  Social 
Studies".  Acest  capitol  de  trei  pagini  (reprodus  de  rabin)  este  de  fapt  o  statistică  de  o 
superficialitate  de  batjocură.  Se  stabileşte  exact  cifra  de  138.957  evrei  exterminaţi  de 
către  Români  (??).  Pe  contracopertă  se  înscrie  cifra  de  200.000...  iar  la  pagina  31 
cifra  de  300.000!  Totul  balansat.  Jonglerie  de  cifre.  Defalcări  contabile. 

Deasemeni  cartea  abundă  în  epitete  ca:  "bestialitate",  "sadism",  "cruzime", 
"masacre",  "exterminare",  "canibalism"  (sic)...  toate  ni  le  aruncă  în  spate  cu  o  ură 
specifică.  Altă  jonglerie,  de  data  aceasta  jonglerie  de  epitete! 

Cartea  de  fapt  începe  cu  un  capitol  despre  istoria  României  (rabinul  devine  istoric 
de  ocazie,  alt-Roller"!)  şi  încearcă  chiar  să  pună  sub  semn  de  întrebare  însăşi 
existenţa  noastră  ca  Stat!?  Totul  senin  cu  neruşinarea  şi  cinismul  specific. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


24 


Cum  am  mai  spus,  cartea  se  vrea  istorie  şi  încheie  cu  tot  felul  de  indexuri. 

Semnalăm  această  carte  detractatoare  şi  plină  de  neadevăruri  şi  invităm  pe 
cititorii  noştri  din  generaţiile  mai  vechi  şi  care  cunosc  realitatea  situaţiilor  petrecute, 
să  le  afirme  în  faţa  acestor  impostori,  căci  se  impune  o  punere  la  punct  la  această 
mistificare,  căci  noi  trebuie  să  ne  scriem  propria  noastră  istorie,  noi  care  am  trăit 
evenimentele,  nu  rabinii! 

Una  din  poruncile  înscrise  în  Tabela  Legislatorului  Moise  este  "să  nu  minţi!"  dar 
patimile  defunctului  rabin  au  fost  mai  puternice  decât  educaţia  sa  religioasă,  cum 
denotă  din  plin  această  "carte"  intitulată  "Transnistria". 


♦  ♦♦ 


Lăsăm  la  o  parte  faptul  că  nimeni  din  foştii  combatanţi  români  nu-şi  aminteşte  de 
vreo  deportare  masivă  a  evreilor  din  Basarabia  în  Transnistria,  aşa  cum  susţine 
autorul. 

Dar  să  vedem  care  ar  fi  izvoarele  cheie  pe  care  se  bazează  cartea.  Principala  sursă 
ar  fi  procesele  "criminalilor  de  război".  Se  citează  fugitiv  câteva  mărturii  din  unele 
procese  din  Bucureşti.  De  exemplu  un  martor  spune  că  într’un  lagăr,  Vertujeni  (?) 
erau  vreo  22-23.000  de  evrei.  Şi  cu  toate  exagerările,  autorul  nu  poate  aduna  cifra  pe 
care  o  contabilizează  la  urmă  şi  recurge  la  artificii. 

Ne-am  fi  bucurat  ca  să  stăm  personal  de  vorbă  cu  rabinul  pentru  a-1  fi  dezvăţat  să 
mai  mintă,  dar  cum  cartea  a  apărut  după  moartea  sa  ne  consolăm  şi  reamintim  altor 
evrei  care  ar  încerca  să  mistifice  realitatea,  după  formula  tradiţională,  că  în  perioada 
imediat  postbelică,  când  comuniştii  au  venit  la  putere,  prin  Tratatul  odios  dela  Yalta 
-  ca  Ministru  de  interne  în  România  era  un  evreu  (Teohari  Georgescu)  şi  că  tot 
aparatul  de  Stat  era  saturat  de  evrei. 

Aproape  toţi  coloneii  din  Securitatea  de  Stat  erau  evrei,  iar  aceştia  ordonau 
anchetele  şi  arestările  în  conformitate  cu  metodele  de  răzbunare  pe  care  le  dicta 
educaţia  şi  "conştiinţa"  lor. 

Anchetele  se  făceau  bestial  cu  umilinţe,  ameninţări,  bătăi,  schingiuiri,  aşa  încât 
toate  mărturiile  luate  sub  anchete  de  tortură  se  contestă! 

Biata  fiinţă  omenească,  ca  să  nu  mai  fie  schingiuită,  uneori  îşi  sacrifica  demnitatea 
făcând  declaraţiile  pe  voia  satrapului.  La  Tribunal  îşi  negau  însă  declaraţiile.  Dar 
deziluzie!  Judecătorii  de  cele  mai  multe  ori  evrei,  nici  nu-i  luau  în  consideraţie. 
Justiţia  era  de  batjocură.  O  simplă  formulă  de  legalizare  a  bestialităţilor  Regimului, 
pentru  propaganda  externă  şi  atât. 

în  afară  de  sursa  de  mai  sus,  restul  sunt  informaţii  vagi,  pe  care  le-a  adunat  mai 
mult  dintr’o  imaginaţie  bolnavă.  Şi  pe  tot  parcursul  cărţii  rabinul  nu  încetează  să  ne 
numească  antisemiţi. 

Poporul  român  nu  este  şi  nici  nu  a  fost  un  popor  rasist.  Dovadă  că  la  noi  (ne 
referim  la  perioada  modernă  şi-au  găsit  adăpost  Armenii,  fugiţi  din  Turcia,  Grecii 
veniţi  în  număr  mare  pentru  comerţ  şi  o  viaţă  mai  bună,  Italienii  care  lucrau  în 
construcţii,  Polonezii  la  începutul  războiului,  iar  de  Evrei  nu  mai  vorbim,  că  se 
cantonaseră  la  noi  în  mod  masiv  şi  se  pare  că  nu  le-a  mers  prea  prost,  de  vreme  ce  se 
scurgeau  necontenit  în  Ţara  noastră  în  special  din  toată  Europa  Estică  (din  Rusia, 
Polonia,  Ungaria...). 


Nicolae  Niţă 


25 


Şi  n’au  dus-o  prost  nici  în  timpul  războiului.  Regimul  lui  Antonescu,  pe  care  ei 
acum  îl  condamnă,  cu  ingratitudinea  specifică  i-a  scutit  de  front  şi  nu  i-a  dat  pe 
mâna  Nemţilor.  Singura  Ţară  din  Europa,  care  i-a  apărat  chiar.  S’au  găsit  scrisori  ale 
Mareşalului  Antonescu  prin  care  refuza  să-i  predea  Nemţilor. 

în  plin  război,  sub  acelaş  Antonescu,  în  Bucureşti  Evreii  aveau  un  Institut  de 
învăţământ  Superior,  unde  decan  era  profesorul  Marcu  Onescu.  Aveau  şi  servicii 
bune  uneori  de  Stat.  Exemplu:  în  Oficiul  Naţional  al  Propagandei  lucrau  36  de  Evrei 
fotografi  sub  şefia  lui  Hertfurt  Petre  (român  de  origine  austriacă)  şi  care  şi  azi 
trăieşte  în  Bucureşti.  Alţi  evrei  lucrau  la  Economatele  militare  şi  în  seviciile 
sedentare.  Ce-i  drept,  unii  dintre  ei  au  fost  scoşi  în  câteva  rânduri  la  munca  de  folos 
obştesc.  Stroe  a  ieşit  la  zăpadă  (la  curăţat  zăpada)  în  Piaţa  Brătianu  şi  făcea  pe 
saltimbancul  în  frac  şi  joben,  cu  lopata  în  mână,  în  timp  ce  copiii  noştri  mureau  pe 
front  împotriva  comunismului. 

Dar  despre  aceste  lucruri  rabinul  nu  suflă  o  vorbă.  El  vede  numai  masacre! 

Vine  numai  cu  acuzări.  Şi  atunci,  ne  întrebăm,  nu  e  o  impietate  ca  Evreii  din 
România  să  tacă  acum  când  se  scriu  asemenea  imposturi? 

Asta  e  răsplata! 

Căci  cum  spune  poetul  undeva: 

"Româneşte  aşa  efost 
Să  te’nclini  după  putere 
Să  fii  blând  cu  cel  ce-ţi  cere 
Milă  şi-adăpost 
Neîndurat  să  dai  din  coate 
Când  duşmanul  vorbe-ţi  scoate 
Că  eşti  rău  şi  prost...” 


♦  ♦♦ 


Şi  pentrucă  veni  vorba.  Să  facem  şi  noi  un  scurt  apendice  la  cartea  rabinului  şi  să 
vedem  ce  s’a  întâmplat  după  război,  când  evreii  nu  au  mai  fost  "persecutaţi". 

Aşazisele  cele  Trei  Mari  Puteri,  după  ce  ne-au  obligat  ruşinos  să  luptăm  împotriva 
aliatului  nostru  german,  ne-au  impus  apoi  şi  forma  de  guvernământ,  adică  ne-au  dat 
pe  mâna  Rusiei  Bolşevice. 

O  parte  din  foştii  prizonieri  români  care  s’au  mai  întors  din  Uniunea  Sovietică, 
povesteau  că  aproape  toţi  comandanţii  de  lagăre  şi  translatorii  ereau  evrei  din 
Basarabia,  iar  Ana  Pauker,  pe  atunci  în  uniformă  de  general  în  Armata  Roşie,  le  ţinea 
conferinţe  de  îndoctrinare  politică... 

Dar  în  Ţara  Românească  ei  ce  găseau?  Peste  tot  în  conducerea  de  Stat  erau 
cocoţaţi  Evreii.  Aproape  toate  Ministerele  erau  conduse  de  către  evrei. 

Astfel  între  anii  1945-1959  unele  Instituţii  sau  Ministere  din  România  deveniseră 
pare!  Instituţii  exclusiv  judaice.  Spre  exemplu  în  Agerpres  (Agenţia  română  de  presă) 
erau  aproape  80%  evrei  (inclusiv  conducerea  bineînţeles).  în  Ministerul  Comerţului 
Exterior,  aprox.  80%  evrei!  în  Radiodifuziunea  Română  şi  mai  târziu  în  Televiziune 
aprox.  80%  evrei;  în  Ministerul  de  Externe  în  toate  posturile  de  "Şefi"  etc.,  etc.,  fără  a 
mai  reaminti  Ministerul  de  interne  precum  şi  toate  Serviciile  de  Cadre  de  la  toate 
întreprinderile  mai  mari  şi  mai  mici  care  erau  deasemeni  conduse  aproape  exclusiv 
de  către  evrei.  Directorii  dela  aşa  numitele  Sovrom-uri  erau  evrei  (un  exemplu:  la 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


26 


Sovromasigurare,  Petreanu,  fost  Director  al  Băncii  Ardealul).  Translatorii  care  făceau 
legătura  între  Români  şi  "Consilierii"  sovietici  erau  deasemeni  Evrei  din  Basarabia. 

Numele  lor  a  rămas  ca  "mărturie"  în  semnături  olografe  pentru  cercetătorii  de  mai 
târziu,  chiar  dacă  le-au  schimbat  în  Petreanu,  Săveanu,  Balaban,  Bratu,  Mihail 
Florescu  (alias  Blumenfeld)  fost  Ministru  al  Industriei  Chimice  sau  Năstăsescu  (alt 
evreu  cu  nume  schimbat,  rămas  încă  de  pe  vremea  lui  Ana  Pauker,  ani  de  zile 
"translator"  oficial  al  lui  Gh.  Gh.  Dej  şi  mai  apoi  al  lui  Ceauşescu  şi  care  azi  a  devenit 
ideolog,  scrie  articole  politice  în  Tribuna  României. 

Alţii  îşi  păstrau  numele  lor  reale  cum  spre  exemplu  în  1952  căpitanul 
Haltenwagner  Lenin  din  M.  A.  I.  De  semnalat  că  pronumele  Lenin  îl  avea  dela 
naştere  (1926?).  Desigur  că  mâzgălitura  numelui  său  a  rămas  pe  undeva  ca  s’o  putem 
găsi  când  vom  face  şi  noi  bilanţul  (căci  noi  ne  vom  conduce  după  realităţi  şi 
documente,  nu  ca  rabinul  Fisher  după  fantezie! ). 


♦  ♦♦ 


Noi  Românii  nu  suntem  un  popor  pătimaş. 

Noi  nu  privim  totul  prin  prizma  urei  şi  a  răzbunării,  dar  iată  că  numitul  autor  ne-a 
incitat  memoria  la  adresa  lor.  Referitor  la  alte  acuzări.  Cândva  am  vizitat  Cimitirul 
Mozaic  din  Bucureşti,  de  pe  Şoseaua  Giurgiului  şi  nu  am  văzut  acolo  mai  mult  de 
cifra  14  morminte  ale  celor  care  au  "stat  la  Abator"  înainte  de  război.  Aici  nu  odată 
am  întâlnit  cifra  speculată  de  2.000!  în  altă  parte...  "mii  de  evrei  au  fost  masacraţi  de 
către  legionari"!... 

Fac  din  ţânţar  armăsar. 

Sau  niciodată  nu  se  spune  pentruce?  Pentruce  au  fost  omorîţi,  dacă  au  fost? 
Mormintele  de  pe  Şos.  Giurgiului  sunt  cifre  de  istorie  adevărată.  Sunt  documentele 
materiale,  nu  minciunile  şi  deturnările  de  adevăr,  mâzgălite  pe  hârtie  în  străinătate, 
pentru  a  întreţine  o  propagandă  de  ură.  Au  numărat  ei  (evreii)  vreodată  mormintele 
legionarilor  prin  comparaţie? 

Au  căzut  zeci  de  evrei  şi  au  căzut  zeci  de  mii  de  legionari  şi  mulţi  dintre  ei 
condamnaţi  la  moarte  de  către  Tribunale  Speciale  comuniste,  peste  care  tronau 
evreii!  (Ministrul  Justiţiei  Abraham  Bunaciu!). 

Legionarii  erau  Români  şi  erau  la  ei  acasă  şi  cădeau  şi  au  căzut  pentru  vina  că  şi- 
au  iubit  Patria,  Ţara,  Neamul  şi  pe  care  l-au  vroit  aşezat  în  drepturile  lui  naturale.  Ce 
fac  evreii  azi  în  Israel;  nu  sunt  naţionalişti? 

Ar  fi  interesant  de  întrebat  pe  fostul  Colonel  magistrat  Oprescu  (nume  schimbat) 
fost  asistent  la  catedra  de  Teoria  Statului  şi  Dreptului,  prof.  Marcu  Onescu 
(Ornstein)  Facultatea  de  Ştiinţe  Juridice  Bucureşti  (1948-1960)  -  câte  sentinţe  de 
condamnare  la  moarte  a  semnat?  Iată  istorie  adevărată!  Cândva  acele  "dosare"  '  vor 
fi  cercetate  căci  adevărul  crimelor  trebuie  să  iese  la  suprafaţă  “ca  untdelemnul 
deasupra  apei". 

De  fapt  cei  care  ne-au  comunizat  Ţara  dintru  început  şi  au  dat  dicte-ul 
monstruoasei  formule  comuniste,  se  pot  găsi  grămadă  la  Mausoleul  roşu  comunist  - 
acele  maţe  oribile  si  care  se  înconvoaie  către  cer  din  Parcul  Carol  (azi  Libertăţii)  din 
Bucureşti. 

Acolo  îi  puteţi  găsi  pe  Roller-ii  care  veniseră  la  fel  să  ne  mistifice  istoria,  pe  Ana 
Pauker,  fost  general  de  brigadă  în  Armata  Roşie  şi  decorată  de  mai  multe  ori  de 


Nicolae  Niţă  ■fr 


27 


Stalin,  şi  care  a  venit  la  noi  să  ne  facă  "istorie",  pe  toţi  Chişinevschii,  Abrahamii, 
Breslaşii...  and  de  jusdem  farinae. 

I-a  numărat  vreodată  cineva?  A  făcut  cineva  un  tabel  cu  ei?  Sunt  prezenţi  morţi. 
Să  vedeţi  ce  mulţi  sunt.  Jumătate  din  "locuitorii"  acelui  aşa  zis  mausoleu  sunt 
evrei!... 

♦  ♦♦ 


300.000  de  morminte  evreeşti  nu  va  găsi  nimeni  în  Transnistria  pentrucă  nu 
există,  cum  am  spus  decât  consemnate  în  sus  numita  carte  mincinoasă. 

Dar  în  schimb  veţi  găsi  mii,  zeci  de  mii,  sute  de  mii  de  nume  evreeşti  presărate 
oficial  peste  tot  în  România  postbelică,  nume  care  aruncă  o  lumină  sinistră  asupra 
istoriei  noastre,  care  nu  sunt  comparabile  nici  cu  Domniile  Fanariote! 

Şi  toţi  acei  tovarăşi  de  Goldenbergi  sau  Lazarovici,  aproape  toţi  secretarii  de  partid 
instructori  sau  agitatorii,  azi  se  plimbă  liberi  pe  străzile  New-Yorkului,  în  Tel-Aviv 
sau  la  Paris. 

Dar  aceste  nume  de  evrei,  aceşti  Pauker-i  şi  Roller-i  fie  ei  morţi  sau  în  viaţă,  sunt  o 
pată  murdară  nu  numai  pe  istoria  Ţării  noastre  dar  şi  pentru  propriul  lor  popor! 

Am  fost  siliţi  aici  să  trecem  sumar  în  revistă,  câteva  aspecte  negative  ale  unor  evrei 
şi  care  aruncă  o  umbră  în  trecutul  nu  prea  îndepărtat. 

Trebuie  să  le  reamintim  istoria  adevărată  impostorilor  şi  mistificatorilor. 

Am  fi  fost  bucuroşi  să  înşirăm  şi  nume  care  fac  onoare  unor  elemente  judaice  din 
România,  dar  aceştia  îşi  au  locul  lor  în  ochii  lui  Dumnezeu  şi  al  istoriei  (adevărate)  şi 
despre  care  vom  vorbi  altădată  separat,  neamestecându-i  cu  jigodiile  fanatice  şi  care 
acţionează  din  impulsuri  maladive  de  isterie  şi  paranoia,  şi  despre  care  ne-am  ocupat 
aici  pe  scurt  şi  am  scris  cele  de  mai  sus  cu  mare  scârbă! 

Se  impune  o  luare  de  atitudine  omenească  pentru  adevărul  istoriei  şi  pentru 
poporul  nostru  în  suferinţă. 

Până  când  să  fim  călcaţi  în  picioare  şi  batjocoriţi  de  către  nemernici?... 

UN  "23  AUGUST"  ÎN  ROMÂNIA  DE  AZI  9 

de  Iulian  NIŢESCU 

Apropiindu-se  tristul  "23  August"  gândurile  îmi  fug  în  urmă  cu  câţiva  ani,  când, 
împreună  cu  alţi  colegi,  mă  găseam  într'un  consiliu  profesoral. 

Tema  de  zi  a  consiliului:  "Marea  defilare  de  23  August",  participarea  activă  a 
fiecărui  profesor  la  pregătirea  în  cele  mai  bune  condiţii  a  acestei  defilări. 

Totul  simplu  până  aici...  De  pe  scaunul  meu  îmi  arunc  privirea  spre  ceilalţi 
profesori  şi-i  surprind  pe  mulţi  că  mă  privesc  şi  ei  în  acelaş  timp.  Am  impresia  că 
gândurile  noastre  coincid.  încă  o  nouă  sarcină  pe  umerii  noştri...  Şi  ce  sarcină!  De 
cele  mai  multe  ori  de  această  defilare  în  condiţii  optime  depindea  dacă  în  anul 
următor  mai  aveai  postul  de  profesor  asigurat  sau  nu.  Sunt  bine  cunoscute  cazurile 
în  care  profesori  excelenţi  au  fost  aruncaţi  într'un  sătuc  pierdut  în  fundul  ţării 
pentrucă  "nu  s’au  achitat  cu  cinste”  (!!)  de  această  mare  sarcină  -  defilarea  de  23 
August...  Directorul,  după  comunicarea  temei,  dă  cuvântul  Secretarului  de  partid. 
Apoi  ia  poziţia  omului  plictisit  de  atâtea  şedinţe  la  care  este  obligat  să  participe 


9  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  11-12,  Iulie-August-Septembrie  1978. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


28 


prin  funcţia  lui.  Ca  să-şi  ascundă  enervarea,  începe  să  se  joace  cu  un  pix  şi  nu  uită 
să  se  scobească  prin  urechi  din  când  în  când.  Răbdător  face  bile  de  hârtie  pe  care, 
cu  o  linişte  olimpiană  (ca  să-şi  camufleze  enervarea)  le  aliniează  în  scrumieră  sau 
"discret"  le  aruncă  pe  jos. 

Secretarul  de  partid  pe  şcoală,  trece  peste  noi  o  privire  cercetătoare,  după  care 
cu  logoreea  binecunoscută  începe  să  facă  istoricul  "actului  dela  23  August". 

Privesc  din  nou  spre  ceilalţi  profesori  şi-i  văd  pe  mulţi  dintre  ei  că  scriu  ceva  pe 
hârtiile  din  faţa  lor.  Mă  gândesc  că  poate-şi  iau  notiţe  din  expunerea  secretarului 
de  partid  pentru  completarea  cunoştinţelor  istorice...  Zâmbesc,  şi-mi  spun  că  peste 
puţin  timp  mă  voi  convinge  de  contrariul.  Dar  pentru  a  nu  face  "opinie  separată"  - 
de  multe  ori  remarcată  de  către  un  binevoitor  -  încep  şi  eu  să  scriu  "ceva fac  lista 
de  tot  ceeace  va  trebui  să  cumpăr,  dacă  găsesc,  pentru  sâmbăta  viitoare  când  voi 
avea  câţiva  prieteni  la  cină.  Atmosfera  era  deci  cum  nu  se  poate  mai  "bună" 
şi  "normală"  plictiseală,  fumăraie  şi  din  ce  în  ce  mai  des  mâini  mascând  discret 
droaia  de  căscături. 

în  sfârşit,  Secretarul  de  partid  îşi  încheie  cu  emfază  “diareia  verbală".  Rând  pe 
rând,  profesorii  -  începând  cu  cei  mai  vechi  şi  terminând  cu  cei  mai  noi  -  iau 
cuvântul  obligatoriu.  E  clipa  verificărilor,  când  secretarul  şi  acoliţii  lui  completează 
fişele  individuale  cu  "constatări  şi  opinii  personale". 

Profesorii  mai  vechi,  "titularii",  acei  care  au  scris  acel  "ceva"  pe  hârtiile  din  faţa 
lor,  încep  să  peroreze  arătând  înainte  de  toate  meritele  personale  şi  contribuţia  lor 
eficace  la  pregătirea  manifestaţiilor  din  anii  trecuţi.  Şi  nu  uită  să  sublinieze  cum  au 
fost  lăudaţi  de  tovarăşul  X  dela  Ministerul  învăţământului...  cum  au  fost  felicitaţi 
de  tovarăşul  Y  dela  Comitetul  Central  al  Sindicatului...  cum  au  fost  ridicaţi  în  slăvi 
de  tovarăşul  Z  dela  Comitetul  Central  de  partid,  etc...  în  concluzie,  reese  totdeauna 
că  EI  AU  FOST  ŞI  SUNT  FORMIDABILI.  La  urmă,  printr'o  măiastră  combinare  de 
fraze  dau  de  "înţeles"  că  ar  fi  necesar  ca  noii  profesori  să  se  "remarce"  şi  ei  în 
această  direcţie,  spre  binele  partidului  şi-al  culturii  româneşti. 

Alţii,  văzând  că  nu  va  mai  fi  posibil  să  convingă  asistenţa  cu  "argumentele"  lor 
din  anii  trecuţi  dat  fiind  că  cei  care  i-au  precedat  au  epuizat  stocul  de  laude 
personale,  "atacă”  alte  aspecte  ale  problemei:  Participarea  cu  grupele  lor  la 
celelalte  manifestaţii  "importante"  ale  anului  -  24  Ianuarie  /  Unirea  Principatelor; 
8  Martie  /  Ziua  internaţională  a  femeilor;  1  Mai  /  Ziua  oamenilor  muncii;  1  Iunie  / 
Ziua  internaţională  a  copilului...  Până  la  urmă  ei  cred,  şi-o  spun  cu  convingere,  că 
ACUMA  această  "sarcină  patriotică”  poate  fi  încredinţată  celorlalţi  care  nu  au 
avut  încă  o  "activitate”  aşa  de...  bogată  ca  a  lor. 

Alţii,  încep  să-şi  arate  "meritele  personale"  pe  linia  de  partid.  Cum  îşi  desfăşoară 
ei  "activitatea  politică",  cum  au  fost  prezenţi  cu  grupele  lor  la  zilele  onomastice  ale 
"regelui"  Ceauşeşcu,  ale  "reginei"  Ceauşeasca...  Cum  au  făcut  programe 
formidabile  cu  ocazia  nenumăratelor  plenare  ale  Comitetului  Central  al 
partidului...  Până  la  urmă  dau  de  înţeles  că  pregătirea  lui  "23  August"  nu  mai  cade 
în  sarcina  lor. 

Alţii,  care  au  participat  mai  puţin  la  "manifestaţii"  de  acest  soi  şi  nu  pot  face  caz 
de  ele,  încearcă  alte  “argumente"...  de  sănătate,  de  concediu,  de  necesitatea  unor 
cantonamente  pentru  grupele  lor  TOCMAI  în  această  perioadă;  ajung  până  la 
argumeneul  de  excursii  de  studii  bine  calculate  dinainte.  Nu  mai  vorbesc  de 
argumentele  "probleme  de  familie",  copii  mulţi,  părinţi  bolnavi. 


Nicolae  Niţă 


29 


Alţii,  mai  tineri,  mai  experimentaţi  în  arta  prefăcătoriei,  aduc  argumente 
aproape  "sincere"  spunând  că  ei  au  participat  cu  grupele  lor  la  "manifestaţiile" 
făcute  cu  prilejul  vizitelor  Preşedinţilor  de  Stat  streini  în  România.  Exemplul  cel 
mai  curent  şi  imbatabil  era  "vizita  Preşedintelui  Nixon".  Or  se  ştie  că  în  acest  caz, 
poate  pentru  prima  dată  participarea  maselor  româneşti  a  avut  loc  cu  plăcere. 

Liniştit  în  scaunul  meu,  gândesc:  Doamne,  ce  "mic"  sunt  în  faţa  acestor  "mari" 
care  vin  cu  aşa  de  grozave  "argumente"  pentru  a-şi  glorifica  acţiunea  "patriotică" 
faţă  de  regim! 

Privesc  spre  grupul  de  profesori  noi  şi  remarc  că  nu  se  simt  deloc  în  largul  lor. 
Dau  impresia  unor  oameni  izolaţi  prin  "graţii"  invizibile...  Desbaterile  continuă. 
Atmosfera  consiliului  începe  să  devină  incandescentă.  Directorul  şi  cu  Secretarul 
de  partid  nu  mai  ştiu  ce  atitudine  să  ia  în  faţa  nenumăratelor  şi  grelelor 
"argumente"  venite  din  partea  profesorilor. 

Fără  să  vreau,  scriu  pe  dosul  "notei  de  cumpărături"  reacţia  acestor  doi  "şefi"  la 
auzul  numelor  "înalţilor  tovarăşi"  citaţi  în  argumentele  lor  de  către  profesori: 
Teamă...  Groază...  Câtă  micime  de  caracter  şi  câtă  umilinţă... 

Dar  gândurile-mi  sboară  singure:  în  ce  hal  a  reuşit  această  societate  comunistă 
care  "se  vrea  cea  mai  evolută",  să  transforme  omul  încât  să  nu  mai  fie  el  însuşi...  Să 
nu  mai  existe  ca  suflet  şi  gândire...  Să  devină  un  simplu  robot  care  ascultă  şi 
execută  fără  să  crâcnească... 

Concluzia  care  se  desprinde  din  acest  consiliu,  ca  de  altfel  din  desbaterile  tuturor 
celor  anterioare  premergătoare  defilărilor  de  23  August,  nu-i  decât  una  şi  aceeaşi: 
Fuga  de  răspundere  a  tuturor  membrilor  de  partid  în  ceeace  priveşte  pregătirea 
defilării,  pentrucă  ei  ştiu  prea  bine  -  dar  nu  au  curajul  s'o  mărturiseacă:  poporul  nu 
consideră  această  sărbătoare  ca  ziua  eliberării  lui  ci  mai  degrabă  ca  cea  a  înrobirei. 

în  sfârşit,  după  vreo  4-5  ore  de  discuţii  -  cine  mai  ştie  exact!  -  s'a  ajuns,  ca  de 
obiceiu,  la  un  "compromis"  între  profesori:  Patru  sau  cinci  profesori  "noi",  sub 
îndrumarea  unui  profesor  "vechi"  iau  în  sarcina  lor  organizarea  defilării  pe  şcoală. 

Intrând  cu  câţiva  prieteni  dintre  participanţi  într'un  restaurant  pentru  a  ne 
"îndulci"'  gustul  amar  rămas  după  pelteaua  consiliului  cu  un  pahar  de  bere,  scot 
lista  mea  de  cumpărături  personale  şi  scriu  pentru  desfătarea  generală  şi  în  cinstea 
tuturor  pregătirilor  pentru  "marea  defilare  de  23  August",  un  singur  cuvânt  ce  mai 
lipsea  de  pe  listă;  dar  îl  scriu  cu  litere  majuscule  -  VARZĂ. 

Iulian  NIŢESCU,  nou  refugiat 

EXILUL  LUPTĂTOR  ŞI  23-VIII-1944  10 

de  Serafim  BRATOCEA 

Pentru  naţiunea  română  acel  23  August  1944  are  gust  de  cenuşe  şi  miros  de 
pulbere.  Dar  nu  numai  din  cauza  răsboiului  pierdut  şi-a  năvălirei  hoardelor 
comuniste. 

Sub  greşelile  unei  democraţii  hibride  şi  slăbiciunile  unui  rege  fără  personalitate,  o 
epocă  crucială  îşi  joacă  soarta  între  pereţii  istorici  ai  palatului  din  Bucureşti. 
Lucrăturile  prosteşti  ale  "eminenţelor"  ce  conduceau  în  aceea  vreme  destinele 
politicei  internaţionale  ale  Ţării,  au  împins  naţiunea  română  în  ghiarele 


10  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  11-12,  Iulie-August-Septembrie  1978. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


30 


comunismului  şi  au  adus  pe  scena  politică  cel  mai  inexistent  partid  marxist  din  lume: 
Partidul  Comunist  Român. 

Acel  23  August  1944  evocă  nu  numai  gândul  de  capitulare  fără  nicio  acoperire 
diplomatică,  dar  şi  ideia  de  trădare  din  partea  celor  ce  se  gargarisesc  încă  şi  acum  cu 
îndeplinirea  actului  odios.  Din  cauza  acestor  incompetenţi,  neprevăzători  şi  laşi,  de 
peste  treizeci  de  ani  stă  zăgăzuit  destinul  Ţării. 

Sincer,  nu  avem  niciun  respect  pentru  aceşti  ciocli  ai  neamului,  iar  în  lupta  ce 
ducem,  nicio  afinitate.  Vin  şi  ei,  adesea,  să-şi  exprime  "gama  de  anti-comunism  ce-i 
animă",  dar  noaptea  de  23  August  a  fiecărui  an  -  când  noi  ne  strângem  durerile  în 
rugă  mută  -  ei  o  sărbătoresc  cu  şampanie,  în  semn  de  victorie  personală.  Ne  întrebăm 
ce  fel  de  victorie  când,  în  urma  inconştienţei  lor,  trupele  sovietice  ne-au  cotropit 
plaiurile,  regimul  comunist  s'a  instalat  la  putere  şi  naţiunea  îşi  duce  calvarul  de  34  de 
ani! 

Vrem  să  menţionăm,  odată  pentru  totdeauna,  că  adevăratul  exil  luptător  nu  se 
consideră  solidar  de  modul  de  a  vedea  şi  de  acţiunile  vechi  sau  noi  ale  acestor 
măscărici  politici.  Mai  mult  chiar,  nici  nu-i  asimilează  forţelor  patriotice  ce  luptă 
contra  racilei  roşii  ce  ruinează  Ţara.  Când  ai  avut  neruşinarea  să  semnezi  un 
armistiţiu  cu  Sovieticii,  în  condiţiile  cunoscute  şi’n  convingerea  mărturisită  că 
"lumina  vine  dela  Răsărit",  nu-ţi  mai  este  permis  să  vii  astăzi  să  faci  politică 
naţionalistă  şi  anti-sovietică.  ACEL  ARMISTIŢIU  ŢI-A  MARCAT  DESTINUL.  Trebue 
să  rămâi  consecvent  cu  opinia  ce-ai  avut  atunci  când  ai  nenorocit  neamul.  Sau,  dacă 
ţi-ai  dat  seama  de  eroarea  comisă,  nu-ţi  rămâne  decât  calea  mănăstirii  sau 
sinuciderei.  în  nici  un  caz,  cameleonismul  şi  duplicitatea.  Cu  atât  mai  puţin  pretenţia 
de  a  deveni  mentorul  exilului  şi  campionul  luptei  anti-comuniste. 

Exilul  luptător  refuză  în  mijlocul  său  asemenea  personagii,  chiar  dacă  au  fonduri 
secrete  pe  ici  pe  colea  sau  reprezintă  oficial  niscaiva  partide  istorice.  Şi  nu  împotriva 
bietelor  lor  persoane  ne  ridicăm,  ci  mai  ales  împotriva  mentalităţii  ce-i  domină  şi  pe 
care  încearcă  s'o  impună  în  jurul  lor.  Vicleana  mentalitate  a  combinelor  şi 
compromisurilor,  a  aranjamentelor  tangenţiale,  a  tergiversărilor  aparent  subtile... 
Exact  caracteristicile  care  i-au  dus  acum  34  de  ani  la  catastrofa  din  23  August.  Să  nu 
uităm  că,  dacă  această  mentalitate  ar  ajunge  să  se  infiltreze  în  rândurile  celor  mai 
tineri,  s'ar  putea  ca  lupta  noastră  să  devină  o  întrecere  de  combine  şi  aranjamente, 
preludiu  catastrofic  al  unui  nou  23  August. 

Aceasta  n'o  putem  admite! 

Trădarea  diplomatică  şi  capitularea  regală  de  acum  trei  decenii  apasă  destul  de 
greu  pe  istoria  epocei  noastre  pentru  a  mai  putea  permite  repetarea  gestului  fatal. 
Chiar  dacă  în  mărinimia  noastră  de  Valahi,  ajungem  să  trecem  cu  vederea  eroarea 
comisă  odinioară,  o  repetare  cât  de  vagă  a  acelei  atitudini  ne  apare  monstruoasă. 

Pentru  exilul  luptător,  23  August  constitue  punctul  de  ruptură  al  vieţii  naţionale  şi 
prăbuşirea  unui  ciclu  de  redeşteptare  spirituală,  iar  toţi  cei  ce-au  luat  parte  la 
realizarea  tristului  moment  constituesc  o  pată  pe  care  nimic  n'o  mai  poate  şterge. 
Deaceea,  orice  apropiere  de  aceste  personagii,  în  spiritul  unei  reconcilieri  şi 
colaborări  nu  poate  decât  compromite  intenţiile  cele  mai  curate.  Exilul  luptător  nu 
poate  pactiza  cu  cei  ce-au  provocat  intrarea  necondiţionată  a  trupelor  ruseşti  pe 
teritoriul  naţional.  în  acest  caz,  lupta  noastră  n'ar  mai  avea  niciun  sens,  căci  nu 
putem  (pe  de-o  parte)  să  luptăm  contra  regimului  impus  de  evenimentul  din  23 


Nicolae  Niţă 


31 


August  1944,  iar  (pe  de  altă  parte)  să  primim  alături  de  noi  pe  cei  ce  poartă  vina,  ca  şi 
cum  nimic  nu  s'ar  fi  întâmplat. 

Exilul  luptător  care  n'a  admis  nicio  o  clipă  ideia  capitulării  şi  care  a  constituit 
totdeauna  o  stavilă  împotriva  hoardelor  marxiste,  are  datoria  să  fie  intransigent, 
neînduplecat,  cu  toţi  cei  ce  vor  să  fie  consideraţi  ca  făcând  parte  din  rezistenţa  anti¬ 
comunistă.  Or,  prima  condiţie  pentru  a  face  parte  din  oastea  exilului  luptător  e  să 
respingi  capitularea,  să  te  declari  contra  trădării  dela  23  August  1944.  Fără  această 
declaraţie  de  conştiinţă  niciun  Român  din  refugiu  nu  poate  fi  considerat  un  luptător 
anticomunist. 

înţelegem  că  celor  ce-au  luat  parte  activă  la  înfăptuirea  unui  act  anti-românesc,  le 
vine  greu  să-şi  recunoască  greşeala.  Dar  nu  li  se  cere  nici  măcar  atâta!  Exilul  luptător 
ar  trece  peste  acest  trecut  de  i-ar  vedea,  în  sfârşit,  plini  de  remuşcare  şi  cuminţiţi... 
Dar,  cum  spune  proverbul:  "Năravul  din  fire  n'are  lecuire".  Duşi  de  ambiţii  şi  siguri 
de  sprijinul  democraţiilor  occidentale,  au  otrăvit  treizeci  de  ani  exilul  românesc  şi-au 
împiedecat  unirea  tuturor  forţelor  anti-comuniste.  N'au  ştiut  nici  să  tacă,  nici  să 
îmbrace  haina  modestiei,  nici  să  se  facă  uitaţi.  Din  contră,  au  continuat  să 
ostracizeze,  să  vâre  zâzanie  şi  să  pactizeze  indirect  cu  regimul  din  Ţară,  prin 
aniversarea  paralelă  a  aceluiaş  23  August  1944. 

Acest  grup  de  capitularzi  n'a  constituit  niciodată  o  ramură  reprezentativă  a 
exilului  românesc,  cu  toate  pretenţiile  ce-1  caracterizează.  Exilul  luptător  l-a 
considerat  ca  o  exemplificare  a  nefastei  democraţii  balcanice  şi-a  decadenţei  morale 
ce-a  stăpânit  politica  românească  între  cele  două  răsboaie.  Grupul  în  sine  nu 
constitue  o  primejdie.  Cel  mult,  o  ruşine  a  exilului.  Dar  mentalitatea  ce-1 
caracterizează  poate  deveni  o  problemă,  dacă  se  va  răspândi  în  mijlocul  generaţiilor 
mai  tinere  de  refugiaţi. 

Un  exil  gata  într'o  zi  la  orice  compromisuri,  la  orice  aranjamente,  nu  mai  constitue 
o  garanţie  pentru  neamul  românesc.  Valoarea  exilului  consistă  în  DÂRZENIA 
ATITUDINEI  şi  în  INTRANSIGENŢA  OPINIEI. 

Deaceea,  cu  neplăcuta  ocazie  a  acestei  aniversări,  ne  simţim  îndreptăţiţi  să 
atragem  atenţia  tuturor  celor  ce  vor  să  lupte  pentru  eliberarea  Ţării  că  au  datoria  să 
ia  seama  la  afilierea  pe  care  o  mărturisesc.  Nimeni  nu-i  va  opri  să  facă  cum  vor.  Dar 
şi  exilul  luptător  îşi  va  lua  dreptul  să-i  judece  şi  să-i  respingă  din  sânul  său  de  nu  vor 
răspunde  afirmativ  primei  condiţii  a  oricărui  exilat  luptător:  RESPINGEREA 
ACTULUI  DELA  23  AUGUST  1944.’ 

Nu  există  derogare  la  această  regulă  şi  cine  se  afiliază  celor  ce-au  provocat  şi 
semnat  această  ruşine  naţională,  îşi  asumă  ipso  facto  răspunderea  actului  de  atunci. 
Indirect,  devin  călăii  neamului  pentru  eliberarea  căruia  ar  vrea  să  lupte.  în  plus,  sub 
influenţa  mentalităţii  capitularde,  vor  luneca  pe  panta  uşurinţei,  ce  nu  mână  nici  la 
glorie,  nici  la  eliberarea  Ţării. 

Exilul  luptător,  a  cărui  temelie  se  întinde  până  la  acel  act  din  23  August  1944,  se 
ridică  împotriva  tuturor  celor  ce  l-ar  putea  susţine  sau  aproba.  Acel  document  a  fost 
actul  de  înmormântare  al  neamului. 

Cine  nu  se  ridică  împotriva  lui,  cine  nu-1  respinge  categoric,  cine  nu-1  combate  cu 
ultima  energie,  pierde  singura  posibilitate  de  a  se  găsi  pe  drumul  neamului  şi  de  a-şi 
face  datoria  ca  atare. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


32 


JURNAL:  DESHUMAREA  CĂPITANULUI 11 

deVasile  POSTEUCĂ 

24  Iunie.  Ziua  Legiunii. 

în  1937,  de  24  Iunie,  scria  Căpitanul:  "Faceţi-vă  cu  bărbăţie  toate  socotelile 
interioare  şi  păşiţi  cu  hotărîre  în  decada  decisivă  a  luptei  legionare.  Aceşti  zece  ani  ce 
vin  vor  mai  vedea  asupriri  şi  morminte  de  ale  noastre,  dar  vor  vedea  şi  pe  toti 
vrăjmaşii  noştri  înfrânţi  şi  toate  uneltirile  lor  sfărmate.  Aceşti  zece  ani  ce  vin  vor 
vedea  lupta  decisivă,  vor  vedea  pe  legionari  învingând.  învingând  şi  risipind  trufaşele 
puteri  întunecate  de  astăzi.  învingând  şi  punând  temelie  nouă  neamului  nostru". 

Decada  decisivă!  Mai  sunt  trei  ani  din  ea.  Şapte  s'au  dus.  Şi,  Doamne,  amari  au 
fost  aceşti  şapte  ani.  O  nesfârşită  zare  de  cruci  şi  morminte.  Morminte  şi  cruci  mari 
cât  veacurile.  Mormântul  lui  Moţa  şi  Marin.  Mormântul  Căpitanului.  Mormintele 
elitei  legionare.  Cu  sutele,  cu  miile...  Morminte,  morminte...  E  plină  ţara,  e  plină 
Rusia  până  în  Caucaz,  de  morminte.  în  curând  va  fi  presărată  şi  Europa  de  ele. 

Decada  decisivă  a  luptei  legionare  a  cerut  la  temelia  biruinţei,  însăşi  jertfa 
Căpitanului.  Şi  cine  ştie  câte  alte  jertfe  va  mai  cere?  Lumea  se  îmbracă  în  întunerec 
de  nepătruns.  Mintea,  oricât  de  versată  şi  născocitoare,  nu  mai  poate  vedea  nimic.  Şi 
totuşi  biruinţa  românismului  prin  Legiune  va  trebui  să  vină.  Ca  istoria  să  aibă  un 
sens.  Pentruca  să  existe  un  echilibru  în  lume.  Pentruca  să  existe  însuşi  Dumnezeu. 

Mintea  nu  mai  poate  ajuta  la  nimic.  Suntem  avizaţi  numai  la  certitudinile  pe  cari 
ni  le  dă  inima.  Inima  credincioasă.  "Crede  şi  te  vei  mântui!"  Şi  credem.  Amarnică 
istoria  acestor  şapte  ani  din  decada  decisivă.  Din  1938-1940,  prigoane  fără  egal  a  lui 
Carol  II  şi  Călinescu...  Câţi  mai  credeam  atunci,  dintre  noi,  că  vom  mai  birui  politic? 
Căci  de  biruinţă,  în  spirit,  în  sens  creştin,  nu  ne  îndoiam  niciunul,  cum  nu  ne  îndoim 
nici  astăzi.  Şi  totuşi  am  biruit  politic.  A  venit  epoca  de  libertate  1940-1941,  când  am 
putut  să  ne  strângem  din  nou  rândurile  şi  să  ne  îngropăm  morţii.  A  venit,  peste  toate 
desnădejdile,  clipa  învierii.  Morţii  s'au  ridicat  din  morminte  şi  au  străbătut  încă 
odată  ţara,  dealungul  şi  de-alatul,  în  fruntea  coloanelor  legionare  biruitoare.  S'a 
ridicat  de  sub  lespedea  dela  Jilava,  însuşi  Căpitanul,  pentru  a  străbate  Bucureştiul 
care  l-a  omorît,  pentru  a  afirma  în  veşnicie  că  dreptatea  nu  poate  fi  niciodată 
omorîtă.  Ea  poate  fi  prigonită,  dar  nu,  niciodată  omorîtă.  Dreptatea  îngropată,  învie. 
Precum  învie  şi  morţii  căzuţi  pentru  ea,  în  numele  ei. 

Dar  cerul  s'a  întunecat  din  nou.  Din  toate  părţile  s'a  abătut  încăodată  asupra 
Legiunii  şi  neamului  nostru,  furtuna  prigoanei.  21  Ianuarie  1941...  Şi  anii  s'au  scurs 
repede.  îndurând  batjocura  şi  calomniile  vrăjmaşilor,  suferind  şi  murind  în  închisori 
şi  lagăre,  luptând  şi  murind  pe  fronturi  de  luptă  în  contra  bolşevicilor,  suferind  şi 
îndurând  umilinţa  pribegiei.  Ne-au  mai  rămas  numai  trei  ani  din  decada  decisivă.  Şi 
în  aceşti  ani  va  trebui  să  smulgem  biruinţa.  Dar  pentru  a  birui,  va  trebui  să  ducem 
lupte  grele  şi  să  jertfim  mult.  Mult  cum  poate  mintea  noastră  nici  nu-şi  poate 
imagina.  Va  trebui  să  biruim.  Şi  vom  birui.  Cum?  Cine  ar  putea  spune?  Nouă  ne-a  dat 
Dumnezeu  numai  puterea  de  a  crede,  nu  şi  aceea  de  a  vedea.  Mergem  pe  calea  unui 
destin  de  dinainte  fixat,  pe  care  numai  Căpitanul  a  putut-o  intui  şi  vedea.  Nouă  nu  ni 
se  cere  decât  s'o  străbatem  eroic  şi  jertfelnic.  Noi  nu  suntem  decât  instrumentul 
acestui  destin  de  mărire  al  neamului  românesc.  Suntem  numai  ceea  ce  a  spus 


11  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIV,  Nr.  14,  Noembrie-Decembrie  1978. 


Nicolae  Niţă 


33 


metaforic  Căpitanul:  "Trâmbiţele  de  aur  prin  care  Dumnezeu  va  suna  neamului 
românesc  biruinţa". 

Mergem  printre  morminte,  prin  noapte,  spre  zarea  luminoasă  a  biruinţei,  pe  care 
nu  o  vedem,  în  care  credem.  Mergem,  credem  şi  vom  birui.  Ce  interesează  cum?  Vom 
birui.  în  legendă,  în  istorie,  în  spirit,  peste  propriile  trupuri,  peste  propriile  dureri  şi 
visuri.  Dar  vom  birui.  Şi  neamul  nostru  va  trăi  din  noi,  din  legenda  noastră. 


♦  ♦♦ 


Când  lupţi  şi  mori  pentru  o  credinţă  ca  a  noastră  nu  se  poate  să  nu  birui  şi 
murind,  nu  se  poate  să  nu  învii.  învierea  stă  în  sensul  înalt  al  morţii  şi'n  apăsarea 
grea,  senin  consimţită,  a  mormântului. 

Cine  ar  fi  cutezat  să  spună  în  1938-39  şi  chiar  40,  că  va  învia  Căpitanul?  Cine  l-ar 
fi  crezut  sănătos  la  minte  pe  acela  care  ar  fi  afirmat  atunci  că  Corneliu  Codreanu  va 
da,  într'o  bună  zi,  lespedea  de  două  vagoane  de  ciment  la  o  parte  şi  că  va  mai 
mărşălui  odată  biruitor  prin  mijlocul  neamului  regăsit  şi  cutremurat  de  aşa  măreţie, 
prin  faţa  duşmanilor,  a  călăilor  înnebuniţi  de  groază  şi  aruncaţi  la  pământ,  călcând 
peste  propria  sa  moarte?  Cine  ar  fi  crezut,  cine  ar  fi  putut  afirma?  Şi  totuşi  minunea 
s'a  împlinit.  Căpitanul  şi  martirii  lui  au  înviat.  Au  înviat!  Scriu  acest  cuvânt  cu  toată 
îndrăzneala.  Căci  ridicarea  lor  din  morminte,  n'are  nimic  pământean.  Face  parte  din 
voia  lui  Dumnezeu  şi  din  veşnicia  celeilalte  învieri,  întâmplată  acum  aproape  2.000 
de  ani.  A  fost  cu  adevărat:  înviere. 

îmi  stăruie  şi  acum  în  minte,  în  suflet  şi'n  sânge,  zilele  şi  nopţile  acelea  ale 
deshumării  dela  Jilava.  Aş  vrea  să  mă  adun  pentru  a  putea  descrie  tot  fiorul 
dumnezeesc  simţit  atunci,  şi  nu  ştiu  cum  să  încep.  Mă  pierd  într'o  stare  de  evlavie 
care-mi  frânge  sufletul  şi  mă  aruncă  în  genunchi,  pentru  a  mă  închina  şi  a  mă  ruga 
lui  Dumnezeu. 

E  o  noapte  de  toamnă.  Rece.  Bate  din  când  în  când,  câte  o  şuviţă  de  vânt  tăios, 
foşnind  straniu  în  frunza  uscată  a  salcâmilor.  Lucrăm  de  zor.  Peste  zi  lespedea  uriaşă 
a  fost  dată  la  o  parte  cu  ajutorul  tancurilor  grele  şi  al  macaralelor.  Hârleţele, 
târnăcoapele  şi  lopeţile  hârşie  în  pământul  jilav  şi  înegrit  de  acidul  sulfuric,  ca  şi  cum 
ar  atinge  în  oase.  în  lumina  stranie  a  reflectoarelor,  feţele  celor  care  lucrează  se 
răsfrâng  palide,  ca  şi  lutul  depe  lopeţi,  iar  păduricea  Jilavei  pare  o  armată  de  duhuri 
cu  braţele  tremurate  a  rugăciune  spre  cer.  Lângă  un  mal  înalt,  la  picioarele  crucii 
date  la  o  parte,  ard  sute  de  lumânări  de  ceară,  aruncând  umbre  şi  lumini  pe  feţele 
icoanelor  înegrite  de  vreme.  O  noapte  ireală.  Suntem  undeva  pe-o  margine  de  cer,  în 
legendă  şi  veşnicie.  Oprit  pentru  o  clipă  din  lucru,  mă  copleşesc  mii  de  întrebări  : 
Oare  e  aevea  ceeace  văd?  Nu  cumva  e  un  vis?  îmi  vine  să  mă  reped  la  camarazii 
dealăturea,  cu  frunţile  numai  picuri  de  sudoare,  să-i  pipăi  şi  să-i  întreb:  Voi  sunteţi, 
cu  adevărat,  măi?  Trăiţi?  E  posibil,  sau  am  înnebunit  eu?  îl  desgropăm  pe  Căpitanul? 
Nu-mi  vine  să  cred.  Mă  uit  mirat,  atent  şi  cutremurat  împrejur  şi  fiece  clipă  care  se 
scurge,  rupe  din  mine,  împingându-mă  din  ce  în  ce  mai  mult  în  mit  şi  ireal.  îmi  duc 
mâna  la  frunte  ca  să  o  simt  rece,  lângă  vatra  de  jar  ce-mi  incendiază  trupul,  mintea  şi 
sufletul,  şi  mă  întreb:  E  oare  posibil?  Acum  un  an  se  lăudau  duşmanii  în  satanica  şi 
ura  lor  fără  margini:  L-am  trântit  sub  piatră  grea.  De-acum  să  poftească  să  se  mai 
ridice.  Să  poftească  a  mai  vorbi  de  biruinţă  şi  înviere! 

Toate  fantasmele  dimprejur  sunt  numai  întrebări,  numai  chinuri.  Şi  totuşi,  e 
adevărat.  Săpăm  la  deshumarea  Căpitanului;  a  Nicadorilor  şi  Decemvirilor.  Săpăm 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


34 


chinuiţi,  mereu  mai  adânc,  într'o  tăcere  de  sfârşit  de  lume.  Zidurile  negre  de  noapte 
care  mărginesc  lumina  reflectoarelor,  fac  din  păduricea  dela  Jilava,  o  insulă  fără 
legătură  cu  lumea.  Suntem  undeva  departe,  dincolo  de  ţară,  de  zilele  de  care  abia  ne¬ 
am  desprins  şi  dincolo  de  lume.  Fără  aderenţă  în  materie,  fără  calendar.  Când  am 
început?  Când  vom  sfârşi?  Nu  ştim.  Săpăm  tăcuţi,  cu  lopeţile,  cu  căuşele  palmelor 
înegrite  şi  însângerate.  Mai  pe  deal,  sfinx  mut  al  durerii  româneşti  de  totdeauna,  stă 
tatăl  Căpitanului,  Moş  Zelea.  în  sumanul  lui  bucovinean,  înalt  cât  un  stejar  secular 
din  Codrul  Cosminului,  creşte  în  lumina  jucăuşă  a  reflectoarelor  şi  mai  înalt.  Până  la 
cer.  Ce  va  fi  zicând  sufletul  acestui  om,  în  aceste  clipe;  când  aşteaptă  să-şi  scoată  din 
pământul  nesătul,  feciorul?  Mintea  mă  doare  ca  sub  cuţite.  Nu  pot  să-mi  mai 
răspund  nimic.  Ştiu  că  în  sufletul  bătrânului  apostol  şi  tată,  stăruie  amara  întrebare, 
care  ne  sfârtecă  şi  nouă  inima:  "Dar  dacă  mormântul  e  gol?  Dacă  i-au  ars  la 
crematoriu  sau  i-au  aruncat  în  altă  parte,  şi  au  făcut  mormântul,  numai  pentru  a 
minţi  ochii  lumii?  Durerea  mă  frământă  în  ghiarele  ei  sălbatece,  cum  ai  frământa  în 
mâna  aspră  un  bulgăre  de  lut.  Mi-i  rece,  mi-i  cald.  Mi-i  somn.  Aş  vrea  să  dorm.  Dar 
nu  pot.  Săp  mai  departe.  Mă  simt  ca  de  piatră.  S'a  adunat  tot  universul  în  mine.  îmi 
vine  să  plâng  cu  hohote,  aud  gemete  în  mine,  cari  mă  îngrozesc.  E  posibil?  A  murit 
Căpitanul?  îl  desgropăm  pe  Căpitan?  îmi  vine  să  strig  peste  toată  lumea:  Unde 
sunteţi  voi  duşmani?  Unde  vă  e  puterea  cu  care  vă  lăudaţi  mai  ieri?  Unde  vă  sunt 
slugile,  unde  vă  sunt  santinelele  cari  până  mai  ieri  păziau  la  mormântul  acesta,  la 
uşile  tuturor  închisorilor,  lângă  reţelele  lagărelor?  Unde  sunteţi?  Unde  vă  e 
dreptatea?  Unde  e  ordinea  în  numele  căreia  aţi  omorît?  Mi-i  mintea  o  noapte 
valpurgică.  Trec  zece  ani  într'un  minut.  Mă  văd  pornind,  copil  încă,  în  1932,  la  luptă, 
îl  văd  pe  Căpitanul.  îi  văd  apostolii  cutreerând  ţara  pentru  a  semăna  duhul  nou  al 
mântuirii  româneşti,  mă  văd  în  primele  începuturi,  crezând,  cântând,  înfruntând 
lumea.  Casa  Verde,  1933,  prigoana  Duca.  Apoi  anii  de  glorie:  35,  36,  37.  Victoria 
formidabilă  din  Decembrie  1937.  Toate  taberele  de  muncă:  Rarăul,  Carmen  Sylva, 
altele  şi  altele.  Apoi  viforniţa  din  38.  "Căpitanul  nu  poate  fi  omorît!"  Râdeam  de 
duşmani  când  spuneau  că-1  vor  omorî.  Şi  iată  că  l-au  omorît.  Dar  nu  l-au  putut 
înfrânge.  Nu  i-au  putut  fura  învierea.  Acum  stau  aci  şi  sap  pentru  a-1  desgropa  pe 
Căpitan... 

Săpăm  mereu.  Sudoarea  depe  frunţi  picură  fierbinte  în  ţărână.  înaintăm  în  adânc 
şi  nu  dăm  de  nimic.  Suntem  aproape  la  doi  metri.  Desnădejdea  că  nu  vom  găsi  nimic 
ne  anchilozează  braţele.  Şi  noaptea  nu  se  mai  sfârşeşte.  O  noapte  fără  sfârşit...  Caut 
să  mă  desbăr  de  vis.  Să  mă  agăţ  de  realitate.  Iau  ţărâna'n  palme  şi-o  duc  la  frunte. 
Sunt  cu  adevărat?  Da!  Sunt  cu  adevărat.  E  adevărat.  Sunt  adevărate  toate.  între 
lumânări,  cu  faţa  la  icoane,  cu  genunchii'n  ţărâna  rece  şi  udă,  se  roagă  doamna  Lilica, 
soţia  Căpitanului.  în  vălul  de  doliu,  pare  o  umbră  a  mormântului  pe  care-1 
scormonim... 

Trăesc  şi  acum  clipele  acelea  şi  mă  înfior.  Şi  vorbesc  de  unul  singur  cum  vorbiam 
şi  atunci.  Dece  l-aţi  omorît,  măi?  Dece?  Dece  aţi  însângerat  întreaga  istorie  viitoare  a 
neamului  românesc?  Ce  v'a  făcut  acest  om?  N'aţi  ştiut  că  prin  El  vorbeşte  însăşi 
istoria  românească?  Cu  ce  veţi  putea  plăti  crima  aceasta  care  întunecă  lumea,  care-1 
întunecă  la  faţă  pe  însuşi  Dumnezeu? 

Da...  în  noaptea  aceea  la  Jilava  s'a  împlinit  voia  lui  Dumnezeu.  învierea  lui 
Corneliu  Codreanu  şi  pedepsirea  fulgerătoare  a  călăilor  lui.  Cei  ce  cădeau  în  noaptea 
aceea  sub  gloanţe,  în  cazematele  de  alăturea  ale  Jilavei,  nu  cădeau  din  vrerea 


Nicolae  Niţă 


35 


pământeană,  ca  rezultat  al  unei  uri  sau  însetoşări  de  răzbunare,  ci  sub  biciul 
implacabil  al  destinului,  al  voiei  lui  Dumnezeu,  pentru  a  restaura  ordinea  şi  respectul 
dreptăţii  în  lume. 

Mă  gândesc  astăzi  după  4  ani  la  toate  acestea,  şi  văd  cele  întâmplate  acolo,  total 
desprins  de  evenimente  şi  oameni.  Cei  ce  loviau  în  cazematele  Jilavei,  erau  numai 
instrumente  ale  unei  porunci  care  venia  din  mormântul  Căpitanului.  Nimic  mai 
mult.  Era  o  poruncă  mare,  uriaşă,  pe  care  oamenii  n'o  puteau  înconjura,  căreia  nu  i 
se  puteau  refuza.  Era  glasul  Căpitanului:  "Doresc  să  fiu  răsbunat...  deoarece  sunt 
convins  că  în  felul  acesta  veţi  face  un  mare  bine  neamului  românesc". 

Şi  în  timp  ce  noi  râcăiam  lutul  cu  degetele,  alte  braţe  mânate  de  destin  ridicau 
pietrele  depe  sufletul  Căpitanului.  Isbiau  cu  moarte  pe  călăi.  Şi  dimineaţa  a  venit 
greu.  Dar  a  venit.  Albă  şi  liniştită,  cum  sunt  dimineţile  Sfintelor  Paşti,  când  pe  tot 
pământul  se  strigă:  Hristos  a  înviat!  Căpitanul!  Dar  pentru  a  învia  era  nevoie  ca  Iuda 
să  nu  mai  existe.  Şi  Iuda  era  acum  multiplicat.  Nu  era  numai  unul.  Dar  şi  crucea,  şi 
mormântul  jertfei,  erau  multiplicate.  Nu  era  numai  unul.  Erau  sute.  De  aceea  şi  Iuda 
trebuia  să  ispăşească  multiplicat.  Şi  a  ispăşit.  A  plătit  înainte  de  a  se  da  lespedea  la  o 
parte  şi  de  a  se  ridica  fiul  neamului. 

Au  fost  şi  mai  sunt  încă  oameni  (şi  probabil  vor  mai  fi!)  cari  să  ne  acuze  că  i-am 
împuşcat  pe  călăii  Căpitanului,  fără  a-i  judeca.  Dar  oare  deschiderea  mormântului 
dela  Jilava  n'a  fost  un  proces?  N'a  fost  cea  mai  teribilă  sentinţă,  care  va  rămânea  în 
toată  istoria  românească?  Biruinţa  legionarismului  în  cadrul  naţionalismului 
european  nu  era  cea  mai  formidabilă  sentinţă?  Mai  era  nevoie  de  formalităţi?  Şi 
totuşi  noi  n'am  ocolit  aceste  formalităţi.  Cei  ce  ne-au  acuzat  şi  ne  mai  acuză.  Noi  am 
fi  vrut  ca  cei  dela  Jilava  să  fie  judecaţi.  Dar  dacă  judecata  formală  a  putut  fi  evitată, 
cea  mai  implacabilă,  care  e  mai  tare  decât  vicleniile  oamenilor,  n'a  putut  fi. 

Pe  cei  dela  Jilava  i-a  judecat  istoria  şi  tot  ea  i-a  pedepsit  prin  mâna  legionară,  la 
porunca  mormântului  care  se  deschidea  în  noaptea  aceea,  pentru  a  aduce  a  doua  zi, 
neamului  întreg,  ridicat  cu  fruntea  spre  cer,  vestea  învierii. 

Mă  înconjoară  şi  acum  lumina  blândă  a  acelei  dimineţi  tihnite  de  toamnă  târzie. 
Sunt  acolo  în  păduricea  dela  Jilava.  Soarele  ridicat  de-asupra  salcâmilor  ne-a  alungat 
desnădejdea  din  suflete.  Am  dat  de  trupuri.  Luăm  ţărâna  cu  grijă,  scormonind  cu 
degetele,  ridicând-o  cu  palmele.  Desgolim  încet  cele  14  trupuri.  întâi  picioarele,  apoi 
spatele  şi  capetele.  Au  fost  aruncaţi  în  două  rânduri,  de-alungul  gropii.  Unii  peste 
alţii,  cu  faţa  în  jos.  îl  recunoaştem  la  mijloc  pe  Căpitan.  Mai  voinic  decât  toţi.  Drept 
ca  un  gorun  prăbuşit  de  furtună,  cu  fruntea  pe  umărul  lui  Niki  Constantinescu. 

Căpitanul!  Ne  cuprinde  o  durere  cutremurătoare.  Victor  Silaghi,  paladinul 
Căpitanului,  dă  la  o  parte  ultimii  bulgări  cari  îi  acopăr  faţa,  apoi  isbucneşte  într'un 
plâns  nestăvilit  şi  sărută  fără  să  se  mai  oprească  trupul  aceluia  care  i-a  fost  nădeide, 
soare  şi  Căpitan.  Pe  mal,  femeile  celor  morţi  plâng  cu  hohote.  Faţa  Doamnei  Lilica  e 
numai  lacrimi,  în  cari  plânge  însăşi  soarele.  Moş  Zelea  geme  ca  o  fiară  rănită  şi  ochii 
lui,  secătuiţi  de  plâns,  străpung  cerul  pentru  a  cere  parcă  o  deslegare,  o  înţelegere. 
Mă  simt  mic,  apăsat  sub  bolovanii  uriaşi  ai  clipelor  care  trec  greu,  şi  mă  cuprinde 
teama  ca  nu  cumva  tatăl  Căpitanului  să  se  prăbuşească  la  pământ.  Mă  tem  că-1  va 
sfărma  durerea.  E  în  el  nu  numai  durerea  de  tată  care  şi-a  pierdut  cel  mai  drag  fecior, 
ci  însăşi  durerea  neamului,  care-şi  pierde  la  capătul  a  secole  de  luptă  şi  îngenunchere 
pe  cel  mai  mare  profet  şi  mântuitor.  Va  înţelege  cineva  vreodată  aşa  cum  trebuie 
măreţia  durerii  acestui  tată,  care  după  patru  decenii  de  luptă  naţionalistă,  se  înscrie 
pentru  a  duce  lupta  mai  departe  în  oastea  şi  sub  comanda  propriului  său  fecior?  Cred 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


36 


că  e  unicul  caz  în  lume  acesta,  când  un  tată  se  înscrie  să  lupte  şi  să  asculte  neşovăitor, 
până  la  moarte  şi  dincolo  de  ea,  sub  comanda  politică  a  copilului  său!  Mă  uit  la  el  şi 
mă  mir  cum  poate  suporta  atâta  durere  câtă  se  revarsă  din  ochii  lui  secătuiţi,  din 
braţele  acelea  ridicate  spre  cer  ca  nişte  blesteme  apocaliptice.  Dar  n'am  timp  să  mă 
uit  multă  vreme.  Alăturea  e  trupul  Căpitanului,  multiplicat  în  alte  13  trupuri. 
Numărăm  ca  să  ne  convingem  că  sunt  toţi.  Da.  Sunt  13.  îmi  trece  repede  prin  minte 
semnificaţia  tainică  a  lui  13.  Chiar  şi'n  mormânt  a  avut  parte  Căpitanul  de  numărul 
13.  A  fost  îngropat  împreună  cu  "cei  13  înmormântaţi  de  vii"  ai  săi  Nicadorii  şi 
Decemvirii.  Şi  a  murit  la  39  de  ani:  de  3  X  13. 

Cu  grijă,  înfăşurate  în  cearceafuri,  trupurile  sunt  identificate  de  familii  şi  scoase  pe 
mal,  unde  se  înşiră  lângă  cel  al  Căpitanului.  Ţărâna  din  jurul  trupurilor  rămâne  plină 
de  sânge.  O  scormonim,  o  frământăm  în  mâni,  o  amestecăm  cu  lacrimile  ce  ne  curg 
fără  încetare,  o  sărutăm  şi  o  luăm  cu  noi,  ca  talisman.  Ţărâna  Căpitanului,  a 
Nicadorilor,  a  Decemvirilor.  "Acum  slobozeşte,  Doamne,  pe  robii  tăi"...  Plângem 
cutremuraţi.  De  minunea  pe  care  o  vedem  cu  ochii,  de  durerea  morţii  nedrepte,  de 
toată  jalea  neamului  văduvit  de  Căpitan  şi  de  cei  mai  buni  luptători  ai  săi.  Plângem. 
De  acum  vom  merge  plângând,  cu  aceste  trupuri  sugrumate  în  ştreang,  ciuruite  pe  la 
spate  de  gloanţe,  şi  arse  cu  acid  sulfuric,  vom  merge  cu  ele  în  suflet,  pe  toate 
drumurile  şi  zilele  ce  le  vom  mai  străbate,  până  la  capătul  vieţii  noastre.  Mormântul 
acesta  s'a  deschis  şi  nu  se  va  mai  închide  niciodată.  Vom  vorbi  mereu.  Cum  ne 
vorbeşte  acuma  nouă,  prin  sângele  pe  care-1  sărutăm,  prin  ţărâna  ce  o  ascundem  în 
sân,  ca  să  o  ducem  în  altarele  familiilor,  sau  să  o  purtăm  mâne  în  săcuşorul  cu 
ţărână,  la  gât. 

Au  venit  preoţii  ca  să  facă  slujba.  în  urmă  vin  sicriile. 

Cele  14  trupuri  stau  înşirate  unul  lângă  altul,  între  lumânări,  icoane,  jerbe  de  flori, 
steaguri  verzi  şi  tricolore.  Fumul  din  căţuile  de  tămâie  se  urcă  înalt  şi  drept,  spre  cer, 
ca  nişte  rugăciuni  fără  cuvinte.  Hainele  vărgate,  de  ocnaşi,  ale  morţilor  sunt  curăţate 
de  ultimele  fire  de  lut.  Feţele  şi  mânile  le  sunt  negre,  atacate  de  acid.  Cineva  se 
apleacă  şi  taie  ştreangul  dela  gâtul  Căpitanului.  în  graba  lor,  criminalii  au  uitat  să  i-1 
taie,  deşi  au  avut  grijă  să  mai  descarce  în  cadavre  şi  gloanţe,  pentru  a  lăsa  impresia  că 
la  Tâncăbeşti  cel  14  au  fost  împuşcaţi.  Dar  crimele  întunerecului,  ies  totdeauna  la 
lumină  şi  se  acuză.  Iată  o  bucată  din  ştreangul  cu  care  Carol  II  a  vrut  să  sugrume 
neamul  românesc.  Acest  capăt  de  ştreang  îl  va  acuza  şi  pe  el,  şi  pe  toţi  complicii  lui, 
până  la  sfârşitul  istoriei  româneşti. 

Doamna  Lilica  scoate  din  buzunarul  hainei  Căpitanului  cărticica  de  rugăciuni: 
rugăciunile  Sf.  Antonie  de  Padova.  Apoi  taie  haina  la  piept.  La  gât  stau  intacte: 
săcuşorul  cu  ţărână  şi  câteva  cruciuliţi  cu  chipul  Mântuitorului  şi  al  Maicii 
Domnului.  Toate  sunt  intacte,  neatinse  de  umezeală.  însăşi  trupul  Căpitanului  e 
parcă  astăzi  trecut  din  viaţă.  Pieptul  e  bombat,  de  par'că  ar  vrea  să  iasă  din  haină,  iar 
sub  pielea  albă  se  desluşesc  bine  de  tot  vinele  cu  sânge  roz.  E  în  adevăr  o  minune. 
Căpitanul  n'a  putrezit.  Pe  când  celelalte  trupuri  sunt  prăbuşite,  al  lui  e  întreg, 
neintrat  în  descompunere.  Jumătatea  de  faţă  care  n'a  fost  atinsă  de  ţărână  e  albă  şi 
luminoasă.  Ca  de  om  viu.  Privim  la  el  cutremuraţi.  Da!  Căpitanul  a  fost  un  sfânt.  El 
n'a  putrezit  şi  nu  va  putrezi.  Am  credinţa  nestrămutată  că  aşa  se  va  păstra  şi  de  acum 
încolo,  în  mormântul  dela  Casa  Verde. 

Doamna  Lilica  strânge  lucrurile  găsite  la  el,  le  sărută  cu  lacrimi,  apoi  se  prăbuşeşte 
într'un  strigăt  dureros:  Măi  Corneliu!...  Măi  Corneliu!... 


Nicolae  Niţă 


37 


Şi  lumea  începe  a  plânge  cu  hohote,  din  nou.  Sub  înfiorarea  unei  aripi  de  vânt 
plâng  şi  salcâmii,  cu  lacrimi  mari,  galbene,  de  frunze  uscate.  E  în  plânsul  Doamnei 
Lilica  durerea  celei  mai  credincioase  şi  încercate  soţii.  Durere  care  ne  străbate  pe 
toţi.  Nu  ştiu  de  ce,  simt,  în  clipa  aceasta,  cum  plâng  odată  cu  ea,  toate  soţiile  şi 
mamele  neamului  românesc.  îi  urmăresc  mânile  calde  şi  mângâietoare,  care  resfiră 
părul  răvăşit  al  Căpitanului,  pentru  a  se  prelinge  apoi  peste  faţă  înspre  pieptul  unde 
inima  aceea  mare  cât  o  istorie  nu  mai  bate.  îi  văd  lacrimile  cum  spală  faţa 
Căpitanului,  a  soţului  pe  care  duşmanii  nu  i  l-au  cruţat  şi  simt  cum  un  potop  de 
durere  inundă  toată  ţara...  E  atâta  lacrimă.  Atâta  plâns.  Voi  călăilor,  când  l-aţi  omorît 
pe  Căpitan,  aţi  râs  şi  aţi  dansat  în  sabaturi.  Iar  noi,  acum  când  v'am  pedepsit, 
plângem.  Noi  nu  ne  bucurăm  de  moartea  voastră.  Căci  nu  noi  v'am  omorît.  Voi  v'aţi 
omorît! 

Asist  par' că  şi  acum  la  slujba  religioasă  şi  văd  cum  în  mijlocul  slujbei  se  ridică  cu 
braţele  înălţate  spre  cer,  Moş  Zelea.  Aud  rugăciunea  lui  cutremurătoare.  Ceva  de 
apocalips.  Dece  nu  sunteţi  aci,  voi  vrăjmaşii,  ca  să-l  auziţi:  "Doamne  al  Cerurilor  şi 
pământului,  care  mi-ai  luat  pe  Corneliu,  trimite  foc  şi  pucioasă  peste  toţi  slujitorii 
întunerecului  şi  fă  ca  neamul  nostru  să  învie  prin  jertfa  Lui". 

Glasul  lui  uriaş  tună  peste  toată  dumbrava  Jilavei,  peste  toată  cetatea  lui  Bucur, 
sodoma  care  l-a  omorît  pe  Căpitan...  Şi  va  tuna  de-acum  peste  toate  veacurile.  Căci 
vorbeşte  la  mormântul  Căpitanului,  în  ceas  cumplit,  în  ceas  de  înviere. 

Restul  lucrurilor  îl  ştiu  desigur  mai  mulţi  dintre  noi.  Eu  am  vrut  să  însemn  doar  în 
această  zi  a  Legiunii,  când  stăm  sub  zodia  celor  mai  negre  semne  de  întrebare,  sub 
alte  prigoane  şi  alte  morminte  acoperite  de  piatră,  numai  minunea  învierii  dela 
Jilava,  învierea  Căpitanului. 

Stând  şi  azi  sub  lumina  acestei  minuni,  comemorând  ziua  de  temeinicie  a 
Legiunii,  pot  rosti  cu  conştiinţa  împăcată:  Legiunea  nu  mai  poate  fi  înfrântă. 
Condusă  de  dincolo  de  mormânt  de  către  Capitan,  ea  va  fi  mereu  biruitoare,  oricâte 
decade  de  luptă  i-ar  mai  sta  în  faţă. 


♦  ♦♦ 


Noi  am  fost  o  generaţie  nefericită.  Dar  când  mă  gândesc  că  am  avut  norocul  să-l 
vedem  şi  să-l  slujim  pe  Căpitan,  nu  pot  crede  că  altă  generaţie  se  va  putea  numi  mai 
fericită  decât  noi.  Noi  l-am  văzut  pe  Căpitan  şi  i-am  văzut  şi  învierea.  I-am  sărutat 
sângele  scurs  în  ţărână,  trupul  ferit  de  legea  ţărânei,  care  se  preface  în  ţărână,  trupul 
de  sfânt.  Şi  altă  mulţumire  şi  fericire  nu  ne  mai  trebuie  până  la  capătul  vieţii  noastre. 

Generaţiile  de  mâne,  pentru  a  înţelege  mai  bine  chemarea  neamului  şi  voia  lui 
Dumnezeu,  vor  trebui  să  meargă  şi  să  îngenunche  la  Jilava  şi  la  Casa  Verde.  Să  sărute 
ţărâna  aceea  sfinţită  de  cel  mai  curat  sânge  al  primei  generaţii  legionare.  Căci  această 
ţărână  le  va  vorbi  mai  mult  şi  mai  clar  decât  toate  cărţile  de  învăţătură  şi  le  va  da  cel 
mai  bun  sfat  cum  să  creadă,  să  lupte,  să  moară  şi  să  biruie. 

Noi  cei  de  azi,  aşa  mici  cum  suntem,  cutremuraţi  de  clipele  trăite  la  Jilava, 
spunem:  o  istorie  este  cu  atât  mai  mare,  cu  cât  e  mai  grea  de  morminte.  Şi 
mormintele  istoriei  se  deschid,  iar  morţii  ei  învie. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


38 


Sărbătorim  şi  de  data  aceasta,  ziua  Legiunii,  cu  sufletele  chinuite.  Departe  de  tară 
şi  de  rosturile  noastre  fireşti.  Ne  adunăm  din  nou  la  icoană,  ca  să  ne  rugăm,  ca  să 
trăim  în  Căpitan  şi'n  Moţa,  să  petrecem  cu  mintea  şi  sufletul  bătăliile,  biruinţele  şi 
înfrângerile  anilor  prin  care  am  trecut,  şi  să  răzvedim  măcar  o  geană  de  lumină  pe 
zarea  viitorului.  Dar  nu  vedem  nimic.  Drumul  duce  mereu  prin  întunerec,  mergem 
bâjbâind,  îngenunchind,  căzând,  ridicându-ne.  Suntem  în  prigoană.  Toată  lumea 
noastră  e  înghesuită  de  vrăjmaşi  şi  ameninţată  cu  moartea.  Pârâie  schelele  lumii 
naţionaliste  şi  creştine  sub  vânt  năprasnic.  înnotăm  până  la  gât  în  mlaştina 
desnădejdii.  Muntele  suferinţii  l-am  urcat.  Pădurea  cu  fiare  sălbatece  am  trecut-o. 
Acum  înnotăm  prin  mlaştina  desnădejdii.  înapoi  nu  ne  putem  întoarce.  Şi  malul 
celălalt  nu  se  vede... 

Scria  în  Axa  de  acum  doi  ani,  bădia  Corneliu  Georgescu:  "Suntem  în  toiul  celei  de 
a  treia  încercări  proorocită  de  Căpitan:  "mlaştina  desnădejdii".  Legionarii  se  luptă 
din  greu  cu  ochiurile  puhave  ale  mocirlei,  cu  miile  de  ventuze  ale  smârcurilor  fără 
fund.  Doi-trei  dintre  legionari  au  şi  fost  acoperiţi  până'n  creştet  de  glodul 
desnădejdii.  Urlă  de  bucurie  ovreiul  şi  cu  aliatul  său,  francmasonul  român,  îmbrăcat 
de  ocazie  în  cine  ştie  ce  haină  politică  de  împrumut. 

"Dar  bucuria  lor  se  dovedeşte  pe  zi  ce  trece  a  fi  fost  prematură.  în  marea  de  noroi 
a  mocirlei  trup  lângă  trup  de  legionar,  se  înşiră  punte  peste  glod.  Dacă  ventuzele 
mlaştinilor  urei  îi  atrag  spre  adâncurile  pierzaniei,  flacăra  credinţei  nestrămutate  în 
destinul  Legiunii,  sădită  de  Căpitan  în  sufletele  lor,  îi  înalţă  la  suprafaţă,  spre  cer, 
spre  soare,  spre  lumină. 

"Aceeaşi  flacără  sfântă  lăuntrică  le  călăuzeşte  drumul  prin  întunecimea  desişurilor 
smârcului  şi-i  conduce  spre  limanul  de  verdeaţă  scăldată  în  soare,  care  începe  să 
strălucească  în  zare:  spre  biruinţa  deplină,  definitivă  şi  vecinică  a  Legiunii. 

"Mlaştina  desnădejdii"  va  fi  străbătută  şi  Legiunea  va  învinge  măreţ  şi  definitiv. 
Pentrucă  aşa  a  proorocit  Căpitanul  şi  Căpitanul  nu  a  greşit  niciodată". 

înnotăm  prin  mlaştina  desnădejdii.  Nu  numai  noi.  Ci  însăşi  ţara  pentru  care  ne¬ 
am  ridicat.  însăşi  lumea  creştină  şi  naţionalistă. 

ÎNSEMNĂRI  DE  BORD: 

ROLUL  CULTURAL  AL  SĂPUNULUI 12 

de  Gabriel  BĂLĂNESCU 

La  celebra  închisoare  Jilava  -  intrând  în  prima  celulă  populată,  după  anchetă  -  în 
momentul  în  care  am  făcut  primul  pas,  patruzeci  şi  nouă  de  capete,  toate 
nebărbierite,  s'au  ridcat  şi  m'au  privit.  Desigur  multe  cunoscute.  Printre  ei,  Petre 
Ţutea,  Ştefan  Iacobescu,  Aurelian  Bentoiu  (fost  ministru  al  justiţiei),  etc. 

O  singură  întrebare  am  citit  în  ochii  tuturor,  apoi  şeful  camerei  a  formulat-o:  "Ce 
mai  e  nou?"  Un  general,  fostul  ministru,  un  filosof,  un  profesor,  avocaţi,  ingineri, 
câţiva  tineri  şi  câţiva  meseriaşi.  Câţi  oameni  atâtea  organizaţii  de  rezistenţă,  apărute 
peste  noapte,  după  intrarea  trupelor  sovietice  pe  teritoriul  ţării.  Privesc  "mobilierul" 
celulei.  Un  hârdău,  un  ciubăr  pentru  apă,  două  priciuri  suprapuse,  din  zid  în  zid,  de  o 
parte  a  celulei.  Jos,  ciment.  Zidurile  luceau  în  pete  verzi  de  mucegai.  La  fereastră  un 


12  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIV,  Nr.  16,  Martie-Aprilie  1979. 


Nicolae  Niţă 


39 


oblon  de  scândură  căptuşit  cu  tablă,  deasupra  căruia  se  vedea  o  peliculă  de  cer,  de 
cinci  cm.  Niciunul  condamnat,  mulţi  arestaţi  de  patru  ani.  Pufoaicele  cu  care  erau 
îmbrăcaţi  soldaţii  ruşi  la  23  August  1944,  îmbrăcau  în  acest  an  (1949  Februarie)  - 
deţinuţii  politici. 

Figurile  îngălbenite,  privirile  unele  speriate,  altele  senine,  şi  bărbile  a  patruzeci  şi 
nouă  de  capete,  toate  tunse  chilug. 

-  "Ce  fac  americanii  şi  englezii?"  -  răsună  o  întrebare  hotărâtă. 

O  clipă  am  încercat  să  rememorez  ce  ştiu,  ce-am  ştiut,  ce  bănuesc,  sau  ce-am 
bănuit,  dar  nimic  nu  era  de  natură  să  încurajeze  cele  patruzeci  şi  nouă  de  suflete 
tulburate  şi  cele  patruzeci  şi  nouă  de  trupuri  chinuite,  înfometate,  pline  de  bube  - 
aproape  nişte  stafii. 

încerc  sa  îngăimez  câteva  cuvinte,  să  dau  o  explicaţie  Ialta,  Teheran,  zone  de 
ocupaţie,  zone  de  interese,  de  influenţă... 

-  "NU-nu!  Lasă  astea!  Astea  au  fost!  Ce  ştii  precis?  Ce  se  întâmplă  acum?" 

-  "N’au  fost!  Sunt!  Sunt  mereu!" 

-  "Eşti  defetist!  Toţi  care  au  fost  arestaţi  recent  vorbesc  de  Teheran,  de  Ialta.  Ar 
trebui  să  înţelegem  că  Stalin  este  geniul  epocii.  Şi  că  Stalin  a  tras  la  moara  lui 
Imperiul  englez  şi  marea  forţă  militară  a  Statelor  Unite.  Care  sunt  raporturile 
militare  între  ruşi  americani?" 

-  "Americanii  culeg  informaţii  despre  ruşi  şi  ruşii  despre  americani." 

-  "Bun!  Asta  este  interesant!  Este  o  informaţie  încurajatoare.  Şi  altceva  ce  fac?" 

-  "Banchete!  Banchete,  în  care  se  laudă  unii  pe  alţii,  în  care  îşi  preamăresc  virtuţile 
militare.  Şi  după  cum  ştiţi,  după  ce  au  condamnat  Germania  pentru  rasismul  lui 
Hitler,  toţi  la  sfârşitul  războiului  au  devenit  rasişti.  Şi  Roosvelt  şi  Churchil  şi  Stalin. 
Ştiţi  bine  că  la  sfârşitul  războiului  niciunul  n'a  pregetat  să  vorbească  despre  marile 
calităţi  ale  rasei  poporului  pe  care  îl  reprezenta. 

în  toiul  acestor  discuţii  politice  savante,  când  fiecare  dintre  cei  arestaţi  cu  mult 
înainte,  spunea  ceeace  dorea  să  fie,  -  se  deschide  uşa,  zăvoarele  grele  sunând  în 
cădere  ca  un  car  de  oale  sparte.  Gardianul  intră  însoţit  de  două  plantoane, 
condamnaţi  de  drept  comun,  cu  înfăţişeri  lombroziene  şi  împarte  săpunul,  după  ce 
ne-a  întrebat  câte  "capete  sunteţi".  într'adevăr,  săpunul  împărţit  pentru  o  lună,  nu 
ajungea  să  ne  spălăm  decât  mâinile  şi  faţa.  Bineînţeles,  săpun  de  rufe  şi  atât  de  moale 
încât  în  lipsă  de  orice  lucru,  şi  în  setea  de  estetic  a  fiecăruia,  după  distribuţie  începea 
cu  o  frenezie  inimaginabilă  "confecţionarea"  formelor  săpunului  de  toaletă,  rotund, 
oval,  pătrat,  dreptunghiular.  Celula  toată  era  agitată.  Pe  marginea  stâlpilor  priciului, 
sau  pe  ciment,  între  mâini,  sau  uneori  izbit  de  frunte,  calupurile  de  săpun,  în  două 
ore,  luau  forme  noi,  fiecare  admirându-şi  forma  preferată,  care  nu  era  alta  decât 
forma  săpunului  pe  care-1  întrebuinţa  în  libertate. 

Pentrucă  era  ziua  săpunului,  discuţiile  celor  "vechi"  erau  în  legătură  cu  fabricarea 
săpunului.  Proprietăţile  ingredientelor  care-1  alcătuiau,  procesul  prin  care  se 
acţionează  asupra  impurităţilor,  etc.  La  aceste  "simpozioane",  participau  toţi,  cu 
excepţia  filosofului  care  privea  cu  simpatie  desbaterea,  ca  un  bătrân  care  îşi  asistă 
nepoţii  la  joacă.  Nu  exista  niciun  subiect  în  care  să  nu  intervină  controverse.  Uneori 
foarte  violente.  în  celulă,  nu  erau  îngăduite  hârtia,  creionul,  sau  orice  altceva  care  ar 
fi  ţinut  mintea  într'o  activitate  oricât  de  restrânsă.  "Să  fierbeţi  în  propria  zeamă",  -  ni 
se  spunea  adesea.  Profesorul,  însă,  intervine  cu  o  problemă  care  trebuia  desbătută 
"Rolul  cultural  al  săpunului".  Ideea  prinde  "în  massă"  şi  aderenţi  sunt  de  la  cel  mic  la 
cel  mare,  inclusiv  filosoful.  Iată  tehnica  propusă:  se  procură  pe  orice  cale,  de  la 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


40 


infirmerie,  sticluţe  cu  medicamente.  Se  "unge"  sticluţa  cu  săpun,  apoi  se  aşterne  un 
strat  subţire  de  praf  D.  D.  T.,  pe  care-1  aveam  în  celulă,  pentru  campania  care  se 
ducea  contra  păduchilor,  purecilor  şi  ploşniţelor.  Mai  rămânea  să  dăm  bătălia  pentru 
un  minuscul  instrument  cu  care  să  putem  sgârâia  această  pastă  pudrată.  Nu  era  o 
întreprindere  prea  uşoară,  chiar  foarte  riscantă,  pentrucă  orice  beţigaş,  cui,  sau  ac, 
găsit  asupra  unui  deţinut  determina  sancţionarea  cu  zile  multe  de  izolare,  foamete, 
frig  şi  bătăi.  Pentrucă  acest  beţigaş,  cui  sau  ac,  ne  ajuta  să  evadăm  -  nu  din  închisoare 
-  ci  din  condiţia  morală  care  eram  constrânşi  s'o  trăim,  şi  care  trebuia  să  conducă  la 
spălarea  creierului.  Dar  ingeniozitatea  deţinutului,  complet  rupt  de  orice  altă 
realitate,  totalmente  izolat,  era  foarte  activă.  Cum  odată  pe  săptămână  primeam  un 
fel  de  ciorbă  cu  oase,  toţi  eram  obligaţi  -  prin  consemn  tacit  -  să  păstrăm  cu  sfinţenie 
oasele  care  puteau  fi  aşchiate.  Dece  numai  prin  consemn  tacit?  Pentrucă  un  consemn 
rostit,  putea  fi  denunţat.  Prin  urmare,  determina  o  anchetă.  Iar  într'o  anchetă  nu 
putea,  fi  nimic  ascuns,  întrucât  exista  martorul  ocular:  denunţătorul. 

Astfel,  într'o  singură  zi  de  ciorbă  cu  oase,  toată  camera  avea  condeie  pregătite 
pentru  lecţii  de  engleză,  poezii,  şi  teme  filosofice.  Iar  în  cursul  săptămânii,  spre 
surprinderea  plutonierului  gardian,  într'o  singură  zi,  mai  mult  de  jumătatea  camerei, 
s'a  înscris  pentru  vizita  medicală.  Am  spus  spre  surprinderea  gardianului,  pentrucă 
el  ştia  foarte  bine,  că  la  orice  vizită  medicală,  nu  se  recomanda  decât  sulfat  de 
magneziu  (sare  amară).  Indiferent  ce  aveai.  Dacă  aveai  un  furuncul,  cancer  sau 
miocardită,  panaceul  era  sulfatul  de  magneziu.  Medicul,  la  rândul  lui,  surprins  de  o 
îmbolnăvire  în  massă,  subită,  considerând  cererea  deţinuţilor  "un  fenomen  social", 
le-a  dat  tuturor  sulfat  de  magneziu  preparat  în  pripă,  -  dar  a  sesizat  şi  organele 
Ministerului  de  interne,  forul  tutelar  al  penitenciarelor.  Nici  medicul,  nici  gardianul, 
cu  atât  mai  puţin  conducerea  Ministerului  de  interne,  nu  se  sesiza  de  îmbolnăvirea 
deţinuţilor,  care  era  dorită,  chiar  provocată.  Dar  numărul  mare  de  deţinuţi  care  au 
cerut  să  fie  văzuţi  de  medic  într'o  singură  zi,  presupunea  ceva:  sau  o  tentativă  de 
evadare,  sau  o  pregătire  generală  de  atac  împotriva  conducerii  închisorii.  Ca  urmare, 
ministerul  fiind  sesizat  telefonic  (după  cum  am  aflat  ulterior  din  indiscreţia  unui 
paznic),  s'au  dat  ordine  de  supraveghere  strictă.  Numărul  gardienilor  a  fost  dublat, 
iar  supravegherea  celulei  noastre  minuţioasă.  în  cursul  zilei,  acolo,  deţinuţii  sau 
frecau  sticlele  cu  săpun,  discret  şi  atent,  să  aibă  un  strat  uniform,  sau  le  pudrau  cu 
D.D.T.  Desigur,  însă,  că  dintr'o  dată  celula  ne  mai  zumzăind  mereu  în  discuţii 
contradictorii,  şi  îndeletnicirea  fiecăruia  prin  gesturi  ciudate,  a  mărit  suspiciunea. 
Organele  de  pază,  foarte  stricte  în  observarea  ordinelor,  n'au  intervenit  direct  la 
intrările  în  celulă,  să  constate  ce  se  ascunde  în  grabă  sub  rogojină,  sau  sub  pătură, 
dar  prin  vizeta  uşii  eram  priviţi  şi  desigur  suspectaţi. 

în  fine,  după  câteva  zile,  într'o  dimineaţă,  înainte  de  a  ni  se  da  terciul  (150  grame, 
un  fel  de  supă  din  făină  de  porumb),  auzim  tropăitul  a  numeroase  cizme.  Celula  se 
deschide  cu  violenţă  şi  ordinul  cade  ca  o  lovitură  de  măciucă:  "Nimeni  nu  face  nici-o 
mişcare!"  Apoi  unul  câte  unul  suntem  escortaţi  de  câte  un  gardian  şi  duşi  într'o 
celulă  goală,  alăturată.  După  ce  a  fost  adus  şi  cel  de  al  50-lea,  îşi  face  apariţia  un 
pluton  de  gardieni,  privindu-ne  cu  un  aer  triumfător.  Unul  dintre  aceştia,  probabil 
cel  care  răspundea  de  această  operaţie  fulger,  -  rosteşte  o  mică  alocuţiune:  "Toată 
lumea  ascultă  la  mine!  Cu  partidul  nu  vă  jucaţi!  Noi  nu  vrem  să  vă  exterminăm  la 
maximum,  dar  cine  calcă  consemnul,  este  curăţat  instantaneu.  Aţi  auzit?  Acum 
desbrăcarea  la  piele,  cum  te-a  făcut  mă-ta  şi  arunci  hainele  la  un  metru!".  Ordinul 


Nicolae  Niţă 


41 


acesta  cu  aruncarea  hainelor  la  un  metru,  ne-a  creat  oarecare  încurcătură,  pentrucă 
pentru  50  oameni  ne-ar  fi  trebuit  50  metri.  N'aveam  de  unde'i  scoate.  Aşa  încât, 
speram  ca  în  faţa  realităţii  evidente,  să  fim  toleraţi  să  le  aruncăm  la  30  cm.,  adică  la 
picioarele  celui  din  faţa  fiecăruia.  Ceeace  s'a  şi  întâmplat.  Goi,  aproape  nu  ne  mai 
recunoşteam  unul  pe  altul.  O  clipă  mi-au  venit  în  minte  scheletele  expuse  la  muzeele 
antropologice.  Diferenţa  era  numai  pielea  în  care  erau  îmbrăcate  scheletele  noastre. 
O  piele  mată,  scămoşată,  plină  de  excoriaţii  şi  la  cei  mai  mulţi,  zemuind  de  bube  şi 
furuncule,  altele  evidente  petele  vinete  ale  celor  ce  au  fost.  Eram  ruşinat,  pentrucă 
fiind  nou  venit,  şi  cu  o  detenţie  încă  redusă,  mai  păstram  nişte  urme  din  ceeace  poate 
fi  un  om.  Bărbile  mari  ale  veteranilor,  atârnând,  decorau  sinistru  această  massă  de 
oameni,  pe  care  picioarele  abea  îi  mai  ţineau,  iar  toracele  se  observau  cu  greu 
mişcându-se  la  respiraţiile  plăpânde.  Această  percheziţie  minuţioasă,  de  la  buzunare 
până  le  butoniere,  apoi  în  anus,  între  degetele  picioarelor,  etc.,  s'a  soldat  cu  o  singură 
captură.  Aurelian  Bentoiu,  reuşise  să  treacă,  până  atunci,  prin  sute  de  percheziţii, 
fotografia  fiului.  De  această  dată,  marea  crima  i-a  fost  descoperită.  Câteva  picioare  în 
abdomen,  două  palme  puternice  şi  bravura  gardianului  s'a  soldat  cu  prăbuşirea 
bătrânului.  Privindu-1  pe  ciment,  gardianul  adaugă:  "Luaţi  exemplu!  Partidul  este 
neîndurător.  Lenin  ne-a  învăţat  să  fim  neîndurători  cu  duşmanul  de  clasă!  Fuga  marş 
la  celulă!  Nu  se  îmbracă  nimeni!  Luaţi-vă  boarfele  şi  la  cameră!". 

Cele  50  de  schelete  s'au  mişcat  greu,  cu  ochii  îndreptaţi  spre  Aurelian  Bentoiu 
care,  încercând  să  se  ridice,  a  căzut  din  nou. 

-  "Luaţi-1  şi  pe  el”-  spune  gardianul.  Moşul  are  caroserie  slabă."  Bentoiu  cel  mai 
înalt  din  celulă,  cu  greu  putea  fi  ridicat  de  atâţia  câţi  îl  puteau  apuca  de  mâini  şi  de 
picioare.  înfometarea  îndelungată,  lipsa  de  aer  şi  nemişcarea,  redusese  trupurile 
noastre  la  limita  rezistenţei.  Numărul  de  calorii  care  trebuia  să-l  primim  în  raţia  de 
mâncare,  era  de  1200  zilnic.  Din  calculele  medicilor  deţinuţi,  însă,  rezulta  că  se 
primeau  sub  900,  uneori  sub  800. 

Ieşit  pe  culoar,  mai  întâi  trebuia  să  fim  aliniaţi.  Scheletele  noastre,  între  zidurile 
umede,  cu  hainele  în  braţe,  tuşind,  sgribuliţi  de  frig  şi  umezeală,  dădeau  un  spectacol 
straniu  şi  comic  în  acelaş  timp.  Toţi  voiam  să  ne  ascundem  goliciunea,  ţinându-ne 
hainele  pe  abdomen.  Numai  bătrânul  lovit,  Bentoiu,  cu  ochii  întredeschişi,  pe  braţele 
a  patru  deţinuţi,  parcă  îşi  expunea  toate  organele  ca  să  batjocorească  autoritatea 
gardianului.  Unul  din  grup,  a  aruncat  o  cămaşe  pe  el.  Gestul  a  fost  considerat  o 
indisciplină,  şi  sub  o  ploaie  de  lovituri,  am  fost  fugăriţi,  într'un  fel  de  dans  de 
marionete,  cu  paşii  târşiţi,  în  sgomotul  saboţilor,  al  bocancilor  şi  al  loviturilor  de 
baston. 

în  celulă  ajunşi,  nu  ne  venea  să  credem  ochilor.  Un  maldăr  de  scânduri  şi  un  praf 
în  care  cu  greu  se  putea  respira.  Priciurile  desfăcute  bucată  cu  bucată.  Ciubărul  de 
apă  înlocuit  cu  altul  murdar  şi  plin  de  var.  Tineta  care  suplinea  closetul,  aptă  să 
"găzduiască"  50  de  persoane,  înlocuită  şi  ea  cu  una  mai  sgârcită  şi  deasemenea, 
foarte  murdară.  Paturile  schimbate  toate  cu  ciosvârte  de  pătură.  Raţia  noastră  de 
săpun  înjumătăţită.  Toate  sticluţele  de  medicamente,  care  ne-au  dat  atâtea  satisfacţii 
câteva  zile,  -  confiscate.  O  parte  din  rogojinile  care  ne  serveau  de  saltele,  deasemenea 
ne-au  fost  luate.  Sancţiunea  pentru  încercarea  noastră  de  a  ne  ţine  spiritul  treaz,  a 
fost  nemiloasă.  Am  privit  grămada  de  lemne  şi  în  spaţiul  mic  în  care  ne  puteam 
mişca  cu  greu  50  de  oameni,  am  încercat  să  ne  îmbrăcăm.  Totul  fusese  regisat,  însă 
perfect.  Stupoarea  noastră  era  atât  de  mare,  încât  toate  mişcările  erau  leneşe  şi  triste. 
Nici  cămăşile  încă  nu  le  îmbrăcasem,  când  se  deschide  uşa  şi  plutonierul  ne  anunţă 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


42 


pe  un  ton  foarte  dulce:  "Masa".  Scena  care  a  urmat,  este  indescriptibilă.  Prin  urmare, 
să  recapitulăm:  bătuţi,  desbrăcaţi,  cu  un  bătrân  care  nu  se  putea  mişca  singur,  întins 
pe  două  scânduri,  cu  mai  mult  de  trei  sferturi  din  celulă  ocupat  de  scândurile 
priciurilor  desfăcute,  şi  flămânzi.  Când  s'a  anunţat  masa,  era  o  mângâere  adusă 
dezolării  noastre.  Dar  tragedia  a  început  când  a  trebuit,  în  grabă  mare,  să  ne  căutăm 
gamelele.  Nu  s'a  mai  gândit  nimeni  să  se  îmbrace.  Masa  era  un  eveniment  mare.  Cele 
zece  sau  cincisprezece  minute,  cât  dura  îngurgitarea  celor  două-trei  jumătăţi  de 
cartofi  şi  zeamă,  sau  arpacaşul  (pe  care  afară  nu  i-am  fi  dat  nici  animalelor  noastre), 
toate  necazurile,  toate  durerile,  încetau.  Dar  unde  să  găsim  gamelele?  Cincizeci  de 
perechi  de  ochi,  căutau  grăbiţi,  speriaţi,  în  toate  ungherele  celulei,  şi  nu  vedeau 
nimic. 

-  "Mai  repede  -  ordonă  gardianul  -  că  rămâneţi  fără  mâncare!" 

La  această  ameninţare,  panica  a  crescut  şi  nici  unul  nu  mai  privea  decât  spre  locul 
unde  şi-ar  putea  găsi  gamela.  Scândurile  au  fost  răsturnate,  mutate  dintr'un  loc 
într'altul,  într'un  sgomot  sinistru,  praful  se  ridica,  şi  cincizeci  de  oameni  tuşeau 
îngrozitor, 

-  "Le-am  găsit!"  -strigă  unul  triumfător. 

Cele  cincizeci  de  gamele,  erau  jumătate  în  tineta  de  apă,  jumătate  în  tineta  care  ne 
folosea  de  W.  C.,  amândouă  acoperite  cu  o  rogojină.  Nimeni  nu  s'a  mai  gândit  să-şi 
spele  vasul  în  care  primea  mâncarea.  De  altfel  nici  nu  aveam  cu  ce,  pentrucă  tineta 
noastră  cu  apă,  fusese  evacuată  din  celulă,  aducându-se,  cum  am  spus,  o  alta  goală  şi 
atât  de  murdară  încât  numai  cu  atenţie  o  putea  deosebi  de  cealaltă.  A  urmat 
sgomotul  de  gamele,  amplificat  de  starea  jalnică  a  celulei,  apoi  grav,  ordinul  şefului 
de  cameră:  "Păstraţi  ordinea.  Cine  a  fost  primul  ieri?". 

într'o  ordine  stabilită  pe  poziţia  paturilor,  se  primea  zilnic  mâncarea,  întrucât  cel 
care  lua  primul,  lua  mâncarea  mai  slabă,  iar  ultimul,  ceva  mai  grăscioară,  dar  şi 
suplimentul.  Astfel  încât,  cel  care  era  primul  astăzi,  era  ultimul  mâine.  Şi  tot  astfel,  în 
această  ordine,  de  la  primul  pat,  la  al  doilea,  al  treilea,  etc.  în  cazul  celulei  noastre, 
întrucât  nu  erau  paturi,  ci  priciuri  de  scândură,  se  lua  mâncarea  în  ordinea  locurilor 
pe  care  le  ocupa  fiecare  pe  prici.  "Şeful  de  cameră",  care  era  un  deţinut,  se  impunea 
în  ochii  celorlalţi,  fie  prin  autoritatea  lui  morală,  fie  prin  tupeu,  sau,  când  lipsea  şi 
una  şi  cealaltă,  cel  care  avea  cea  mai  mare  condamnare,  sau  cel  care  era  mai  vechi  în 
celulă.  Erau  şi  cazuri  când  şeful  de  cameră  era  ales  în  funcţie  de  relaţiile  cu 
plantoanele,  care  în  mod  obişnuit  erau  deţinuţi  de  drept  comun.  Uneori  intervenea 
administraţia  să-i  numească,  dar  foarte  rar. 

Şi  iată-ne,  goi,  păstrându-ne  totuşi  ordinea  în  dreapta  uşii.  Cincizeci  de  perechi  de 
ochi,  erau  îndreptate  spre  ciubărul  cu  mâncare.  Venit  nou,  îi  priveam  cu  atenţie.  Era 
o  linişte  impresionantă,  neauzindu-se  decât  polonicul,  înfundându-se  în  ciubăr. 
Fiecare,  după  ce  îşi  primea  porţia,  trecea  spre  stânga  uşii,  căutând  un  loc  să  stea  jos, 
să'şi  îngurgiteze  zeama.  Şi-a  tras  fiecare  pe  cap  cămaşa  (dar  nici  unul  camaşa  lui), 
gamela  cu  mâncare  ţinându-i-o  cel  de  lângă  el,  pentru  că  nu  exista  un  locşor  în  care 
s'o  aşezi  fără  riscul  de  a  se  vărsa.  Ar  fi  fost  o  adevărată  tragedie.  Apoi,  fiecare  îşi 
dumica  jumătate  din  porţia  de  150  grame  de  pâine,  cealaltă  jumătate  fiind  păstrată 
"pentru  masa  de  seară".  Dumicatul  se  făcea  cu  mare  grije,  să  nu  se  piardă  nicio 
firimitură,  fiecare  jurându-şi  că  în  libertate,  dacă  va  mai  ajunge,  nu  va  mai  arunca 
firimiturile  "pentrucă  este  un  mare  păcat".  Foamea  era  cumplită  şi  procesul  de 
distrofie  al  acestor  trupuri  chinuite,  era  evident.  Mirosul  de  acetonă,  din  celulă,  îl 


Nicolae  Niţă 


43 


simţeam  numai  când  veneam  de  la  anchetă,  sau  de  la  grefă,  unde  eram  chemaţi 
pentruca  să  semnăm  sentinţele  de  divorţ  ale  soţiilor  care  nu-şi  puteau  altfel  menţine 
serviciul.  Constrânse  să  divorţeze,  femeile  rezistau  până  erau  chemate  la  "secţia  de 
cadre"  unde  primeau  ultimatum-ul:  "sau  te  desparţi  de  bandit,  sau  pleci  din  uzină". 
Sentinţa  de  divorţ,  era  obţinută  cu  mare  urgenţă  de  partid,  şi  cu  aceeaşi  urgenţă 
comunicată,  prin  grefa  penitenciarului,  deţinutului,  pentruca  astfel  să-i  mărească 
descurajarea  şi  depresiunea  psihică.  în  fine  într'un  timp  record,  mai  toţi  eram  cu 
lingura  în  gamelă.  Cei  mai  mulţi,  în  picioare,  -  o  parte  aşezaţi,  chinuit,  pe  câte  un 
capăt  de  scândură,  după  ce  se  asigurase,  în  prealabil,  că  pe  celălat  capăt  mai  putea 
sta  unul  care  s'o  ţină  în  echilibru.  Apoi  întrebările:  "Câte  steluţe  de  grăsime  ai 
Costică?"  -  "Trei,  dar  tu?"  -  "Am  noroc  astăzi.  Am  şapte"  -  "Mă  Ioane,  mi-a  pus 
Dumnezeu  mâna  în  cap!  Ce  semn  să  fie  ăsta?  Am  cinci  jumătăţi  de  cartof.  De  când 
sunt  în  închisoare  n'am  avut  atâta!"  -  "Dar  de  cât  timp  eşti  în  închisoare?"  -  "De  trei 
ani  şi  jumătate!" 

-  "Pentruce  eşti  condamnat?" 

-  "Nu  sunt  condamnat." 

-  "De  ce  eşti  aici  dacă  nu  eşti  condamnat?" 

-  "Dar  tu  de  ce?" 

-  "Nu  ştiu,  dar  cred  că  din  cauza  unui  unchi  care  ducea  mâncare  prizonierilor 
aviatori  de  la  regimentul  Mihai  Viteazul.  S'a  auzit  şi  l-au  făcut  spion  american." 

-  "De  ce  să  te  închidă  pe  tine  şi  nu  pe  el?" 

-  "El  a  fugit  peste  graniţă  când  a  aflat  că  este  urmărit,  şi  dus  a  fost!" 

Astfel  de  dialoguri  se  auzeau  adesea,  pe  acelaş  motiv,  sau  pe  altele  asemănătoare. 
Mii  de  oameni  au  stat  închişi  ani,  nu  numai  fără  nicio  condamnare,  dar  fără  nicio 
anchetă.  Resemnaţi  -  după  3-4  ani  de  detenţie  în  condiţiile  de  mai  sus,  sau  altele  mai 
grele,  începeau  să  presupună  "fratele  fugit",  "tată  naţionalist",  "sora  căsătorită  cu  un 
englez",  sau  "am  spus  la  o  coadă  alimentară  de  ce  după  un  an  de  la  sfârşitul 
războiului  nu  se  găseşte  nici  pâine  nici  mălai". 

în  sfârşit,  ciorba  îngurgitată  pe  îndelete,  cu  o  anumită  perversitate,  trântim 
gamelele  una  peste  alta  şi  privim  în  jurul  nostru.  Celula  părea  bombardată.  De  unde 
să  începem?  Cuiele  cu  care  erau  prinşi  stâlpii  priciurilor  etajate,  lipseau.  Cincizeci  de 
oameni  pe  un  singur  prici,  de  la  un  capăt  la  celălalt,  din  zid  în  zid,  nu  încăpeau.  Pe  jos 
ciment.  Umezeala  cu  praful  stârnit,  făcuse  un  fel  de  noroi  subţire. 

Aşezăm  căpriorii,  punem  scândurile,  rogojinele,  şi  priciul  de  jos  este  gata.  Dar  ce 
facem  mai  departe?  Au  început  ipotezele: 

-  "Probabil  că  jumătate  dintre  noi  vor  fi  duşi  în  altă  celulă." 

-  Nu  cred!  Toate  sunt  pline.  în  plus  sunt  şi  vreo  20  condamnaţi  la  moarte,  ţinuţi 
câte  unul  sau  doi  în  celulă.  într'una  se  spune  că  ar  fi  fostul  şef  al  partidului  comunist, 
Lucreţiu  Pătrăşcanu,  care  urmează  a  fi  împuşcat,  în  curând.  Mi-a  şoptit  plantonul, 
într'alta  este  fostul  şef  al  serviciului  secret  de  informaţii  al  armatei  comuniste, 
colonelul  Pretorian,  care  a  fost  prins  cu  "cioara  vopsită".  Era  spion  englez.  Mai  este  şi 
un  lot  de  partizani  din  munţii  Făgăraşului  adus  pentru  anchetă." 

-  "Ce  anchetă?  Ăştia  nu  sunt  condamnaţi?" 

-  Da  da!  Tot  la  moarte!  Dar  îi  mai  anchetează  să  le  smulgă  tot  ce  ştiu,  înainte  de  a 
fi  împuşcaţi.  Li  se  promite  marea  cu  sarea,  şi  ca  să'şi  salveze  viaţa,  unul  mai  slab  de 
îngeri  mai  spune  şi  ce  nu  ştie,  sau  ce  bănueşte. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


44 


PAMFIL  ŞEICARU  *3 
(ÎN  EXIL,  PAMFIL  ŞEICARU  N'A  TĂCUT...) 


de  Nicolae  NOVAC 

în  luna  Aprilie,  din  acest  an,  decanul  presei  româneşti,  atât  de  pe  vremuri  din 
tară,  cât  şi  acum  din  EXIL,  anume,  Dl.  Pamfil  Seicaru,  a  împlinit  frumoasa  vârstă  de 
85  de  ani.  Dar,  cu  toată  vârsta-i  înaintată,  Pamfil  Şeicaru  se  află  încă  pe  baricadele 
luptei  ce-a  dus  întreaga-i  viaţă  împotriva  celor  "fără  de  ţară  şi  fără  Dumnezeu",  prin 
ziarul  «CURENTUL»,  pe  care-1  scoate  acum,  peste  hotarele  Patriei. 

în  timp  ce  unii  ziarişti,  scriitori  şi  scriitoraşi  de  ieri  din  ţară,  făceau  coadă  la  blidul 
de  linte  al  defunctului  Comitet  Naţional  Român,  Pamfil  Şeicaru  şi-a  păstrat 
demnitatea  de  Român  şi  ziarist,  ridicându-se  împotriva  imposturii  şi  impostorilor 
acelui  23  August  1944.  Fapt  pentru  care,  este  ştiut,  a  fost  criticat  şi  batjocorit.  Dar, 
aceasta  nu  i-a  clătinat  poziţia,  dovedindu-se  în  anii  mai  recenţi,  când,  pe  baza  unor 
documente  diplomatice  străine,  s'a  făcut  în  sfârşit  lumină  în  acest  caz,  că  el  a  avut 
dreptate.  Cum,  iarăşi,  a  avut  dreptate  şi  în  articolele  sale  din  CURENTUL  anului 
1944,  în  care  atrăgea  atenţia  democraţiilor  vestice,  asupra  holocaustului  ce  va  urma, 
dacă  Rusia  va  ieşi  biruitoare  din  cel  de  al  doilea  război  mondial. 

în  exil,  Pamfil  Şeicaru  n'a  tăcut,  cum  au  tăcut  alţii,  ci  a  continuat  să-şi  spună 
răspicat  cuvântul  în  anumite  probleme  de  interes  naţional. 

Pentru  aceste  considerente,  cu  toate  că  nu  i-am  împărtăşit  întotdeauna  părerile 
exprimate,  nici  în  ţară,  când  anume,  într'un  editorial  al  său,  pe  care  credem  cu 
sinceritate  că-1  regretă,  sugera  guvernului  dela  putere  să-i  trimită  pe  legionari  pe 
Insula  Şerpilor,  ca  apoi,  în  exil,  să-şi  găsească  cei  mai  buni  şi  sinceri  prieteni,  tocmai 
dintre  legionari,  şi  nici  altele,  semnate  în  exil;  am  considerat  că,  pentru  dârza  lui 
luptă  de  lămurire  a  opiniei  publice  româneşti  şi  mondiale,  merită  din  partea  noastră 
a  celor  mai  tineri,  acest  omagiu  sărbătoresc. 

într'o  scrisoare  recentă,  Pamfil  Şeicaru  ne  împărtăşea  credinţa  că  va  trăi  ziua  când 
se  va  putea  iarăşi  plimba  pe  malul  Nistrului  românesc,  prevăzând  apropiata  cădere  şi 
nimicire  definitivă  a  comunismului. 

îi  dorim  din  toată  inima,  s'ajungă  acea  zi  fericită  pentru  noi  toţi. 

NEDUMERIRILE  CĂPITANULUI  IENCIU  ‘4 

de  Căpitan  N.  S.  BELDIE 

După  cum  am  spus  într'o  notă  dintr'un  număr  anterior  al  revistei  noastre, 
căpitanul  Ienciu  ne  trimisese  o  scrisoare,  cerând  o  rectificare,  pe  care  am  făcut-o  cu 
deosebită  plăcere.  în  acelaş  timp,  ne  aducea  la  cunoştinţă  că  va  scrie  şi  va  face  să 
apară,  în  alte  publicaţii,  experienţa  sa  persoană  în  evenimentele  dela  23  August  1944. 
Căpitanul  Ienciu  vorbea  de  "trădarea"  de  la  23  August.  Bănuiam  că-şi  va  publica  deci 
zisa  experienţă  în  "Cuvântul  Românesc"  sau  în  "Stindardul",  de  exemplu.  Am 
constatat  însă  că  preţioasele  sale  mărturii  şi  le-a  publicat  în  gazeta  "conciergelor"  şi 


13  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIV,  Nr.  16,  Martie-Aprilie  1979. 

14  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXIV,  Nr.  16,  Martie-Aprilie  1979. 


Nicolae  Niţă 


45 


încă,  fără  ca  această  publicaţie  scrisă  într'o  aproximativă  limbă  românească,  să-i  fi 
dat  cel  puţin  girul.  în  plus,  publicarea  s'a  făcut  pe  cheltuiala  autorului.  Am  rămas 
surprins  pentrucă  sunt  sigur  că  excelentele  publicaţii  de  care  am  vorbit  mai  sus,  i-ar 
fi  publicat  mărturiile  căpitanului  Ienciu,  dându-le  girul  şi,  în  plus,  pe  cheltuiala  lor, 
aşa  cum  e  normal.  Ceiace  desigur  ar  fi  făcut  şi  revista  noastră. 

Căpitanul  Ienciu  a  ales  altă  cale.  E  chestie  de  gust  şi  "de  gustibus  non 
disputandum". 

Mărturiilor  căpitanului  Ienciu  le-am  spus  preţioase,  pentrucă  aceasta  este  părerea 
mea.  Mai  cred  că  Ienciu,  căpitanul  de  artilerie  Ienciu,  a  făcut  cu  aceste  mărturii  un 
mare  serviciu  Istoriei  de  mâine. 

Dar  se  impune  o  constatare:  căpitanul  Ienciu  nu  ştie  să  scrie,  adică  nu  are 
înclinaţie  spre  scris,  spre  un  scris  mai  mult  sau  mai  puţin  literar,  sau,  spus  cu  alte 
cuvinte,  căpitanul  Ienciu  nu  e  un  om  de  condei.  Dar  nici  el  nu  a  lansat  nici  o  dată 
pretenţii  în  acest  domeniu  al  scrisului.  A  fost  ofiţer  de  artilerie  şi  acuma  e  inginer.  Şi 
sunt  oameni  care  cred  că  o  naţie  are  mai  degrabă  nevoie  de  oameni  care  să 
construiască  şosele  şi  căi  ferate,  decât  de  scribălăi.  Personal  cred  că  sunt  necesari  şi 
unii  şi  alţii. 

Deci  din  "opusculul",  cum  îi  spune  "directorul  ziarului  nostru"  reiese  că  nu  e 
maestru  în  mânuirea  condeiului  şi  totuşi,  repet,  mărturiile  sale  sunt  preţioase, 
adăogate  la  acest  dosar  care  se  îngroaşe  în  fiecare  zi:  dosarul  lui  23  August.  Şi  poate 
sunt  mai  preţioase,  tocmai  din  cauza  aceasta:  căpitanul  Ienciu  nu  e  om  de  condei. 
Cititorul  de  azi  şi  istoricul  de  mâine  îşi  vor  da  seama  că  paginile  căpitanului  Ienciu 
sunt  adevăruri,  scrise  de  un  om  care  nu  avea  talentul  să  le  facă  convingătoare.  Şi 
tocmai  de  aceia  sunt  mai  convingătoare. 

La  vremurile  de  care  vorbeşte,  ne  găseam  amândoi  pe  frontul  din  Moldova:  el 
locotenent  de  artilerie  şi  eu  căpitan  de  infanterie,  deci  oameni  de  la  roată.  Ultimele 
evenimente  povestite  de  Ienciu  eu  nu  le-am  trăit  îndeaproape,  găsindu-mă,  cum 
spune  căpitanul,  "în  concediu  prin  rotaţie".  în  seara  de  23  August,  mă  găseam  în 
redacţia  ziarului  "Porunca  Vremii",  unde  aveam  un  prieten  redactor  de  mâna  a  doua, 
dar  cunoşteam  personal  şi  pe  director  şi  pe  redactorul  principal,  Prundeni.  Şi  a  venit 
Prundeni,  răvăşit.  "îi  rău  de  tot,  dle  căpitan"  mi-a  spus  el.  Am  rămas  ca  trăznit.  Ştiam 
că  linia  de  apărare  era  solidă,  se  lucrase  luni  întregi  la  întărirea  ei  şi  acuma  se 
prăbuşea  ca  un  castel  de  cărţi  de  joc. 

Când  am  auzit  comunicatul  la  radio,  am  început  să  pricep  despre  ce  este  vorba.  Se 
spunea  că  s'a  semnat  un  armistiţiu  şi  se  dădeau  ordine  ca  armata  română  să-i 
primească  pe  ruşi  ca  prieteni!!!  Ori  aceasta  mi  s'a  părut  suspect.  Când  se  semnează 
un  armistiţiu,  oştile  rămân  faţă  în  faţă,  nu  se  mai  trage,  dar  nici  nu  se  mai  mişcă, 
fiecare  rămânând  pe  poziţia  atinsă,  până  când  se  definitivează  situaţia.  Şi  se  dădeau 
ordine  ca  soldaţii  români  să-i  primească  pe  ruşi  ca  prieteni,  deci  ruşii  nu  aveau  să 
rămână  pe  poziţia  atinsă,  ci  aveau  să  continuie  a  înainta.  Şi  în  acest  caz  nu  mai  poate 
fi  vorba  de  armistiţiu.  Ba  mai  era  şi  o  altă  chestiune  psichologică:  se  cerea  să-i 
primim  pe  duşmani  ca  pe  nişte  prieteni.  Ori  pe  duşman,  chiar  când  te  învinge,  nu-1 
primeşti  ca  pe  un  prieten.  Ne  găseam  deci  în  faţa  unei  schimbări  de  ideologie,  care, 
după  părerea  mea  era  mai  gravă  decât  înfrângerea  însăşi.  Pentru  cine-i  cunoştea  pe 
ruşi,  era  deadreptul,  catastrofal. 

Câteva  ore  mai  târziu,  în  camera  unui  hotel  centric  -  era  chiar  în  faţa  ziarului 
Universul  -  nu  am  putut  dormi  toată  noaptea,  nu  numai  din  cauza  durerii  de  care 
eram  stăpânit,  ci  şi  din  cauza  sgomotului  infernal  din  blocurile  vecine.  în  aceste 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


46 


blocuri  se  făcea  chef  la  toartă;  se  bea  desigur  şampanie.  Aparatele  de  radio  dădeau 
noua  formaţie  a  guvernului  şi  numele  altor  înalţi  demnitari.  Printre  ei  am  auzit  şi 
numele  generalului  Racoviţă,  comandantul  armatei  din  care  făceam  parte.  Şi  atunci 
am  înţeles.  Simplu  de  tot  mi-a  fost  dat  să  înţeleg  în  zilele  următoare  că  armistiţiul  era 
o  minciună:  comunicatele  de  la  radio  şi  articolele  de  gazetă  anunţau  "eliberarea" 
oraşelor  Bârlad  sau  Tecuci  şi  luarea  în  prizonierat  a  diviziei  X  sau  Y.  Şi  totuşi,  cu 
îndărătnicie,  ca  să  nu-i  zic  prostie,  comunicatele  de  radio  şi  articolele  de  gazetă, 
vorbeau  de...  armistiţiu.  Şi  am  avut  ocazia  să  stau  de  vorba  şi  cu  un  judecător,  deci  cu 
un  om  de  Drept,  care  ar  fi  trebuit  să-şi  dea  seama  din  comunicatele  de  radio  şi 
articolele  de  presă  că  armistiţiul  era  o  minciună  şi  că  ne  găseam  în  Drept  şi  în  fapt  în 
faţa  unei  capitulări  fără  condiţii.  Când  i-am  spus  judecătorului  care  era  situaţia  reală, 
era  gata  să  mă  ia  în  unghii.  Atitudinea  lui  belicoasă  a  fost  desigur  moderată  de 
pistolul  pe  care  a  văzut  că-1  am  încă  la  şold.  Totuşi,  mi-a  strigat:  "Cum  dle  căpitan, 
dta  pui  la  îndoială  cuvântul  Majestăţii  Sale  şi  a  lui  Iuliu  Maniu?  Cum?  Majestatea  Sa 
a  minţit?  Maniu  a  minţit?” 

Şi  desigur  că  nu  am  reuşit  să-l  conving  că  minţiseră  şi  unul  şi  altul.  Şi  nu  era 
vinovat  bietul  judecător,  de  moment  ce,  treizeci  şi  ceva  de  ani  mai  târziu,  în  exil,  nu 
se  poate  angaja  un  dialog  logic  cu  membrii  fostelor  partide,  zise  istorice:  aceştia 
continuă  să  vorbească  ca  bietul  judecător:  a  fost  armistiţiu  şi  nu  capitulare.  Admit 
doar  că  zisul  armistiţiu  nu  s'a  semnat  la  23  August  ci  la  12  Septembrie  (după 
americanul  Kinlan,  şi  această  dată  este  falsă,  cea  adevărată  fiind  13  Septembrie). 
Deci  o  hârtie  semnată  atunci  când  inamicul  nu  se  mai  găsea  pe  linia  atinsă  în 
Moldova  la  23  August  ci  când  el  se  găsea  deja  la  Bucureşti  şi  afară  că  ne  "eliberase" 
toate  oraşele,  ne  mai  luase  şi  200.000  de  prizonieri  se  numeşte  armistiţiu!!!  Şi 
aceasta  o  mai  susţin,  fără  să  roşească,  oameni  de  Drept  ca  dl  Penescu. 

Cu  toate  documentele  româneşti  sau  străine  care  au  apărut  de  atunci  încoace  şi  au 
făcut  destulă  lumină  asupra  acelor  tragice  vremuri,  ei  continuă  să  ne  vorbească  de 
eroicul  act  de  la  23  August",  de  "eliberarea  de  nazişti"  sau  -  de  data  aceasta  filozofic  -, 
de  "momentul  antifascist  de  la  23  August". 

Şi  iată  că  vine  acum  o  nouă  mărturie:  aceia  a  căpitanului  Ienciu.  Această  mărturie 
e  mai  preţioasă,  deoarece  ea  vine  din  partea  unui  fost  ofiţer  activ  -  deci  apolitic  -,  şi 
care,  de  când  este  în  exil,  s'a  alăturat  unui  partid  zis  istoric,  cel  socialist,  deci  nu  s'a 
alăturat  unei  mişcări  de  dreapta,  nici  măcar  dizidentă.  Mai  mult,  căpitanul  Ienciu 
este  acuma  membru  al  zisului  Consiliu  Naţional,  om  care  nu  are  nici  un  interes  să 
arunce  cu  piatra  pe  propriul  acoperiş,  deşi,  fără  să  vrea  desigur,  transformându-şi 
condeiul  în  măciucă,  sparge  mai  multe  oale  consiliereşti  decât  au  făcut-o  sau  au 
putut  să  o  facă  toţi  cei  care  nu  sunt  de  acord  cu  acest  Consiliu,  la  un  loc. 

Mărturia  căpitanului  Ienciu,  are  două  părţi:  una  în  care  scrie  ce  a  trăit  şi  a 
văzut  şi  a  doua  în  ceiace  crede  el,  adică  în  explicaţia  evenimentelor.  Le  vom  examina 
pe  rând. 

Căpitanul  Ienciu  ne  spune  că  la  acea  dată  s'au  dat  concedii  la  ofiţeri  şi  soldaţi,  prin 
rotatie.  Purul  adevăr:  printre  beneficiarii  acestei  măsuri  am  fost  şi  eu.  Dar  măsura 
era  gravă:  se  slăbea  apărarea,  numărul  apărătorilor  se  reducea  la  jumătate.  De  ce  s'a 
făcut  aceasta?  Căpitanul  Ienciu  ne  spune  fără  înconjur,  că  a  fost  un  complot,  o 
trădare.  Complotiştii  -  spune  Ienciu  -  ştiau  data  atacului  rus.  Tot  el  ne  spune  că  la 
data  ce  era  cunoscută,  membrii  complotului  au  plecat  în  concediu  şi  nu  numai  ei,  ci 
şi  însoţiţi  de  favoriţii  lor.  Ienciu,  pentru  a  nu  i  se  pune  afirmaţiile  la  îndoială,  dă  şi 


Nicolae  Niţă 


47 


nume.  Ceiace,  natural,  face  şi  mai  preţioase  mărturiile  sale.  Eu  vin  să  adaog  că  au 
existat  şi  schimbări  în  comandament.  Toţi  cei  care  erau  consideraţi  contrarii,  adică 
erau  bănuiţi  că  nu  se  vor  supune,  că  "nu  vor  primi  prieteneşte  pe  ruşi",  au  fost 
schimbaţi.  Schimbările  au  mers  până  la  comandanţii  de  regimente.  De  exemplu, 
comandant  al  regimentului  meu  era  colonelul  Sava  Teodorescu.  Nu  era  el  prea  foc  de 
inteligent,  era  sever,  dar  tot  timpul  era  pe  linie,  vizitându-şi  soldaţii  şi 
îmbărbătându-i.  A  fost  schimbat  cu  Lt.  Colonelul  Ducea,  om  ce  nu  era  sever,  dar  care 
nu  juca  cărţi  decât  în  timpul  când  dormea. 

Spuneam  că  linia  de  apărare  era  puternică,  se  lucrase  la  ea  luni  de  zile,  se  făcuseră 
cazemate  din  bârne  acolo  unde  nu  existau  de  beton,  se  făcuseră  şanţuri  anticar  şi 
câmpuri  minate.  E  ştiut  că  în  ultimul  războiu  s'a  constatat  că  nu  există  linie  de 
apărare  inexpugnabilă  -  contrar  constatărilor  din  războiul  anterior  -,  dar  aici 
intervine  manevrarea  rezervelor.  Se  sparge  frontul  într'un  punct  şi  către  acel  punct 
comandantul  îndreaptă  rezervele;  pentru  a  închide  breşa,  pentru  a  colmata.  E  ceiace 
nu  s'a  făcut  la  23  August,  pentrucă  ne-am  găsit  în  faţa  unei  conjuraţii.  Rezervele  erau 
plimbate  dintr'un  loc  în  altul,  dar  nu  acolo  unde  se  produsese  breşa,  unde  era  nevoie 
de  ele,  ci  din  contră,  unde  nu  era  nevoie  de  ele.  După  23  August  am  avut  ocazia  să 
stau  de  vorbă  cu  diferiţi  ofiţeri,  dar  toţi  în  grad  mic  ca  şi  mine,  care  mi-au  spus  acest 
lucru,  explicaţiile  lor  erau  confuse.  într'un  cuvânt,  în  sistemul  meu  de  gândire  lipsea 
o  probă,  probă  că  rezervele  nu  au  fost  folosite.  Gândirea  mea  era  nevoită  să  se  reducă 
la  ipoteze.  Am  mai  scris  în  acest  sens.  Şi  iată  că  acea  probă  capitală,  aceia  care-mi 
lipsea,  mi-o  aduce  camaradul  Ienciu. 

Deci  până  la  "opusculul"  căpitanului  Ienciu,  sistemul  meu  de  gândire  se  rezema 
numai  pe  logică.  Şi  logica  îmi  spunea  că  de  moment  ce  generalul  Racoviţă, 
comandantul  armatei  IV-a  se  găsea  în  seara  de  23  August  la  Bucureşti,  pentru  a  fi 
ministru  şi  nu  pe  front,  însemna  că  înfrângerea  de  la  23  August  era  plănuită. 
Căpitanul  Ienciu  afirmă  că  în  seara  de  23  August,  generalul  Racoviţă  se  găsea  în 
concediu  (prin  rotaţie).  Nu  ştiu  în  ce  măsură  e  justă  afirmaţia,  dar  aceasta  e  de 
importanţă  secundară.  Când  s'a  declanşat  atacul  rusesc,  comandantul  unei  armate 
trebuia  să  plece  imediat  pe  front,  renunţând  la  concediu.  Generalii  au  datorii  mai 
mari  decât  soldaţii.  Şi  pentru  comandantul  unei  armate  se  putea  găsi  un  avion  pentru 
a  fi  în  două  ore  la  postul  lui.  în  timpul  bătăliei  de  la  Stalingrad,  un  general  a  fugit  cu 
avionul  şi  a  venit  la  Bucureşti.  Şi  mareşalul  Antonescu  l-a  trimis  imediat  la  postul  lui, 
punându-i  un  avion  la  dispoziţie.  Generalul  se  numea  Tătăranu  şi  fusese  un  erou  al 
primului  război.  Nu  s'a  mai  auzit  nimic  de  acest  general.  Dar  pe  vremea  aceia,  încă 
mai  conta  onoarea  militară. 

Dar  la  un  sistem  de  gândire  care  se  baza  numai  pe  logică,  în  sprijinul  celor  ce  am 
afirmat  în  scris  de  mai  multe  ori  -  şi,  curios,  nu  m'a  combătut  nimeni  -  vine  acuma 
căpitanul  Ienciu  cu  date  uluitor  de  precise.  După  ce  a  trecut  Bistriţa,  se  întâlneşte  cu 
un  camarad  şi  prieten  al  lui,  care  comanda  o  baterie  din  divizia  blindată.  Şi  această 
divizie  blindată,  constituia  rezerva  armatei  a  IV-a.  Adică  rezerva,  şi  blindată,  pe 
care  comandamentul  armatei  trebuia  s'o  trimită  acolo  unde  eventual  s'ar  fi  produs 
spărtura.  Şi  iată  ce-i  spune  căpitanului  Ienciu,  acest  camarad,  component  al  rezervei 
Armatei  IV-a:  "Ienciule,  a  fost  trădare!...  Comandamentul  armatei  a  trădat,  Dorule. 
De  la  19  la  23  August  noi,  Divizia  Blindată  care  constituiam  rezerva  Armatei  IV-a, 
n'am  tras  un  foc!  Da,  am  primit  ordine  de  operaţii,  nu  unul.  Dar  cum  ajungeam  pe 
poziţie  şi  ne  pregăteam  de  atac,  eram  trimişi  altundeva.  Aşa  am  fost  mutaţi  de  colo 
până  colo,  fără  să  ajungem  să  tragem  un  foc!!!  Nu  ştiu  ce  ne  va  mai  aduce  ziua  de 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


48 


mâine,  dar  ţi-am  spus  ca  s'o  repeţi  (?)  Şi  tu:  A  FOST  TRĂDARE".  Am  copiat 
rândurile  de  mai  sus  din  mărturiile  căpitanului  Ienciu,  cu  o  corectitudine  fără  reproş. 
Cuvintele  "A  FOST  TRĂDARE",  cu  majuscule,  aparţin  căpitanului  Ienciu. 

Deci  logica,  numai  logica  pe  care  mi-am  sprijinit  afirmaţiile  timp  de  30  ani,  e 
confirmată  astăzi  de  date  uluitor  de  precise,  de  mărturia  căpitanului  de  artiterie 
Doru  Ienciu:  Rezervele  nu  au  fost  utilizate  cum  trebuia,  din  contra,  au  fost  trimise 
unde  nu  trebuia.  Şi,  mai  grav,  au  fost  puse  să  joace  un  cadril  al  morţii.  De  ce  s'a 
întâmplat  ce  s'a  întâmplat,  şi  cum  s'a  întâmplat,  nu  e  nevoie  să  ne  mai  întrebăm. 
Răspunsul  ni-1  dă  căpitanul  Ienciu:  A  FOST  TRĂDARE.  Până  aici,  căpitanul  Ienciu 
spune  ce  a  văzut  şi,  în  special,  a  trăit.  Afirmaţiile  sale  sunt  contundente,  nu  lasă  nici 
măcar  umbra  unei  îndoieli. 

De  aici  înainte  însă,  pentru  căpitanul  de  artilerie  Ienciu,  încep  îndoielile, 
nedumeririle.  Cum  am  mai  spus  numitul  camarad  nu  se  pricepe  la  învârtirea 
condeiului,  el  se  pricepe  la  mânuit  rigla,  compasul  şi  echerul.  Dar  s'a  apucat  să  facă 
politică.  Şi  politica  l-a  impins  să  pună  mâna  pe  condei.  Şi  nu  se  pricepe  să-l 
învârtească  şi  deaceia  face  afirmaţii  de  o  naivitate  desarmantă.  A  afirmat  cu  tărie  că 
la  23  August  a  fost  TRĂDARE,  dar  ceiace  urmează  în  expunerea  sa,  ne  duce  la  fraza 
caragialescă:  Dacă-i  trădare  s'o  ştim  şi  noi! 

Se  întreabă  cine  a  făcut  trădarea.  Regele?  Marele  Stat  Major?  Generalul  Racoviţă 
singur?  Şi  ajunge  la  surprinzătoarea  concluzie  că  în  nici  într'un  caz  partidele  politice 
nu  au  participat  la  aceasta  trădare.  Şi  cititorul  nu  mai  pricepe  nimic.  Rămâne  cu 
impresia  că  Ienciu  a  rămas  la  cunoştinţele  din  1944.  Că  nu  a  citit  nimic  din  ce  s'a 
scris  în  limba  română  şi  în  cele  străine  de  atunci  încoace.  Pare  că  el  nu  ştie  că  se 
formase  un  Bloc  democratic  din  care  făceau  parte  partidele  istorice  plus  cel 
comunist.  Că  acest  Bloc  democratic  ducea  pe  cont  propriu  tratative  cu  "Aliaţii",  că 
Iuliu  Maniu  se  obligase  să  dea  o  lovitură  de  Stat,  să  răstoarne  pe  mareşal  şi  să  oblige 
armata  română  să  lupte  alături  apoi  de  cea  sovietică.  Aceste  afirmaţii  le-a  găsit  dl 
Nicolae  Novac  într'o  carte  scrisă  recent  de  un  american.  Dl  Novac  a  făcut  o  sobră 
recenzie  acestei  cărţi  în  serioasa  gazetă  "Cuvântul  Românesc".  Oare  căpitanul  Ienciu, 
dintre  toate  publicaţiile  exilului,  citeşte  numai  gazeta  "conciergelor"? 

Ienciu  ne  vorbeşte  de  generalul  Racoviţă,  îl  înfierează  aşa  cum  trebuie,  dar  se 
îndoieşte  că  numitul  general  trădător  ar  fi  avut  vreo  legătură  cu  Iuliu  Maniu  şi  Co. 
Ba,  spre  stupoarea  cititorului  român  din  exil  care  citeşte  şi  alte  publicaţii  în  afară  de 
gazeta  "conciergelor",  căpitanul  Ienciu  afirmă  că  nu  a  avut  nici  o  legătură.  Ori  dl 
Grigore  Dumitrescu,  care  nu  poate  fi  bănuit  de  pronazism,  fiindcă  e  ţărănist  şi  încă 
membru  şi  el  al  Consiliului  naţional  condus  de  dl  Penescu,  în  zguduitoarea  sa  carte 
"Demascarea",  vine  cu  o  afirmaţie  rotundă:  După  constituirea  Blocului  democratic, 
din  care  făceau  parte  partidele  naţional-ţărănesc,  liberal  şi  socialist,  se  constată  că  nu 
e  complet:  le  lipsea  un  comunist.  Dar  de  unde  să-l  ia?  Cu  aceasta  s'a  însărcinat 
numitul  general  Racoviţă:  l-a  scos  imediat  pe  Pătrăşcanu.  Cum  şi  de  unde? 
Pătrăşcanu  trăia  în  clandestinitate.  Autorităţile  nu  ştiau  unde  se  găsea,  dar  îi 
cunoştea  ascunzişul  generalul  Racoviţă,  comandant  al  unei  armate  pe  frontul  din 
Moldova.  întrebarea  care  se  pune  e  clară:  îi  cunoştea  numai  ascunzişul,  sau  îl  şi 
ascundea?  Şi  de  ce  îl  ascundea? 

însfârşit,  a  stat  de  vorbă  cu  Maniu  şi  cu  ceilalţi  şi  le-a  prezentat  piesa  de  care 
aveau  nevoie:  un  comunist,  şi  încă  de  talie.  Crede  oare  cineva,  crede  căpitanul  Ienciu 
că  Racoviţă  s'a  mulţumit  cu  atât,  adică  după  ce  le-a  prezentat  piesa,  le-a  spus:  şi 


Nicolae  Niţă 


49 


acuma,  la  revedere  Domnii  mei?  Sau  a  continuat  legăturile  cu  ei?  E  căpitanul  Ienciu 
atât  de  naiv  sau  îi  crede  pe  toţi  cititorii  săi,  nişte  "concierge"  naive?  Logica  cea  mai 
elementară  spune  că  Racoviţă  a  continuat  legăturile  cu  Blocul  democratic.  Maniu  îşi 
lua  obligaţia  să  răstoarne  pe  Antonescu,  să-i  facă  tovarăşi  cu  bezbojnicii  pe  soldaţii 
români,  cerea  doar  ca  lovitura  lui  să  coincidă  cu  o  ofensivă  sovietică.  Dar  această 
ofensivă  trebuia  uşurată.  Cum?  Aşa  cum  s'a  făcut:  s'a  subţiat  frontul  prin  trimiterea 
ofiţerilor  şi  soldaţilor  în  concediu,  s'au  schimbat  comandanţii  consideraţi  integri  (gen 
generalul  Gheorghiu,  citat  de  căpitanul  Ienciu)  şi  când  lovitura  rusească,  a  cărei  dată 
era  cunoscută,  s'a  produs,  rezervele  au  început  să  joace  cadrilul  morţii  iar  generalul 
Racoviţă,  comandantul  armatei  a  IV-a,  se  găsea  la  Bucureşti  pentru  a  intra  ca 
ministru  în  cabinetul  format  tocmai  de  zisul  bloc  democratic!!!  Deci  legăturile  au 
continuat  între  generalul  comunist,  procomunist,  imbecil  sau  ros  de  ambiţie,  şi 
Blocul  democratic  condus  de  Maniu.  Căpitanul  Ienciu  spune  că  se  cunoştea  data 
atacului  rusesc.  Cum?  în  general,  comandantul  unei  armate  îşi  dă  seama  când  se 
pregăteşte  declanşarea  unei  ofensive,  prin  mijloacele  ce-i  stau  la  dispoziţie,  dar  data 
precisă  nu  o  poate  cunoaşte.  Aceasta  a  fost  cunoscută  prin  contactele  diplomatice: 
Tilea  la  Londra,  Creţeanu  la  Ankara  şi  Vişoianu  la  Cairo.  Aceştia  au  tratat  cu  englezii 
şi  americanii.  "Anglosaxonii  ne  duceau  cu  vorbe  dulci",  spune  căpitanul  Ienciu.  Ba 
ne  mai  spune  că  ruşii  'fiind  informaţi  de  aliaţi,  se  lăsau  greu  şi  înăspreau 
condiţiile”. 

Care's  concluziile  logice  deci?  Partidele  politice  au  fost  acele  care  au  dirijat 
trădarea,  în  legătură  cu  Mihai  Viteză.  Aceştia,  pe  lângă  generalul  Racoviţă,  au 
câştigat  şi  pe  alţii.  Unii  roşi  de  ambiţie  de  a  deveni  miniştri,  generalii  Racoviţă, 
Negulescu,  comandantul  grănicerilor  şi  Puiu  Petrescu,  alţii  din  ură  faţă  de  mareşal  - 
generalul  Aldea  -,  alţii  din  imbecilitate  iar  alţii,  de  bună  credinţă.  Căpitanul  Ienciu  nu 
crede  că  trimişii  la  Cairo  sau  Ankara  au  fost  lipsiţi  de  patriotism.  E  posibil  că  unii  au 
jucat  cartea  rusească  în  ultimul  moment,  când  se  trage  la  quintă  regală  spartă 
(persată),  din  disperare,  adică,  după  ultima  formulă,  "când  s'a  încercat  să  se  salveze 
ce  se  mai  putea  salva",  dar  alţii  au  jucat  această  carte  rusească  cu  mulţi  ani  înainte 
(Vişoianu)  iar  Iuliu  Maniu  încă  de  la  începutul  anului  1942  când  nu  se  punea  o 
asemenea  gravă  problemă  (Paul  Kinlan). 

Ce  însemnează  aceasta?  Că  în  cel  mai  bun  caz  erau  de  o  crasă  incultură,  că  nu 
aveau  habar,  că  "cunoştinţele  lor  asupra  chestiunilor  ruseşti  şi  în  general  a 
caracterului  slav,  erau  de  o  ingenuitate  îngrozitoare"  (asombrosa)  (Mareşal 
Mannerheim).  Ori  şefilor  politici  nu  le  este  permisă  incultura.  Aceşti  oameni  fără 
cultură  care  se  aruncă  din  avion  fără  paraşută  şi  atrag  prin  actele  lor  robia  Neamului, 
sunt  responsabili  în  faţa  istoriei. 

Căpitanul  Ienciu  ne  spune  că  nu  poate  răspunde  la  unele  întrebări  şi  ar  avea 
nevoie  de  arhivele  oficiale.  Nu  văd  la  ce  i-ar  folosi  accesul  la  arhivele  oficiale,  căci  în 
ele  nu  ar  găsi  nici  planuri  de  şosele,  nici  de  căi  ferate,  nici  de  fabrici,  lucruri  la  care  se 
pricepe  un  inginer.  în  aceste  arhive  se  găsesc,  sunt  sigur,  acte  şi  mai  grave  contra 
actorilor  tragediei  de  la  23  August.  Se  găsesc,  fără  îndoială,  procese  verbale  ale 
consfătuirilor  conspirative,  planurilor  şi  hotărîrilor  la  care  a  participat  şi  dezertorul 
Bodnăraş,  la  care  s'a  hotărît  arestarea  mareşalului  şi  predarea  lui  în  mâinile 
dezertorului,  etc.  îl  pot  asigura  pe  Ienciu  că  nu  va  găsi  în  aceste  arhive  nici  cea  mai 
mică  hârtiuţă  prin  care  "Aliaţii"  îşi  luau  vreun  angajament  faţă  de  noi,  nici  măcar  una 
semnată  de  un  sergent  englez  sau  american.  Căci  dacă  ar  fi  existat  asemenea 
hârtiuţă,  de  mult  ar  fi  scos-o  omul  ce  a  jucat  cartea  rusească,  Vişoianu,  şi  ar  fi 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


50 


fluturat-o  triumfător  ca  pe  un  stindard.  Sau  ne-ar  fi  vorbit  de  ea  dl  Nicolae  Penescu, 
care  şi-ar  fi  scris  memoriile  şi  nu  ar  continua  să  încerce  a  ameţi  pe  exilaţi  cu 
articolaşe  cu  gust  de  apă  sălcie  în  care  nu  se  găseşte  nici  cea  mai  insignifiantă  ideie. 

Dar  motivul  pentru  care  căpitanul  Ienciu  publică  preţioasele-i  mărturii,  este  de  a 
spăla  partidele  politice  de  vina  trădării  de  la  23  August.  Şi  acesta  pentrucă  aceste 
partide  au  făcut  un  Consiliu  naţional,  care,  după  3  ani  de  opintiri,  se  găseşte  încă  în 
fazele  preliminare,  ne  asigură  dl  D.  C.  Amzăr,  în  "Cuvântul  Românesc".  Şi  din  acest 
consiliu,  face  parte  şi  căpitanul  Ienciu. 

îl  asigur  pe  camaradul  Ienciu  că  nu  am  nimic  contra  lui,  că  nu  am  nimic  contra 
dlui  Penescu  şi  nici  contra  altora  care  se  găsesc  în  acest  consiliu,  oameni  cum  se  cade 
şi  de  bună  credinţă,  dintre  care  unii  îmi  sunt  chiar  prieteni. 

Dar  pentru  Dumnezeu,  de  ce  crede  oare  căpitanul  Ienciu  că  oameni  care,  din  o  mie 
de  motive  sunt  contra  acestui  consiliu,  contra  activităţii  sau  mai  bine  zis  inactivităţii 
lui,  nu  sunt  Români  ci  "numai  îşi  zic  Români"?  Oare  critica  acestor  "zişi  Români", 
împiedică  consiliul  de  a  trece  de  la  fazele  preliminare  şi  a  depune  o  activitate  care  să 
se  impună  chiar  şi  criticilor?  Decând  dreptul  la  critică  este  antidemocratic? 

Căpitanul  Ienciu  şi-a  publicat  preţioasele-i  mărturii  cu  evidentul  scop  de  a  apăra 
Consiliul  naţional,  al  cărui  membru  este.  Din  nefericire  pentru  dl  Penescu,  din  cauza 
nepriceperii  căpitanului  de  artilerie  în  ale  scrisului,  l-a  apărat  ca  funia  pe  spânzurat. 

Căci  căpitanul  Ienciu,  camaradul  căpitan  Ienciu,  scrie  că  la  23  August  A  FOST 
TRĂDARE.  Cu  majuscule.  întrebarea  este:  dacă  actul  a  fost  trădare,  cum  se  numesc 
cei  ce  l-au  pus  la  cale  şi  l-au  executat?  Concluzia  logică  spune  că  au  fost 
TRĂDĂTORI.  Tot  cu  majuscule. 


PRINCIPELE  MIHAIL  STURDZA  *5 

“CARP AŢII” 

în  ziua  de  5  Februarie  1980  s'a  stins  în  Madrid  la  vârsta  de  95  de  ani,  Principele 
Mihail  Sturdza,  strălucită  figură  a  Ţării  şi  exilului  românesc. 

Coborâtor  din  cele  mai  străvechi  familii  de  Voevozi  şi  Principi  Români,  cum  o 
mărturisea  el  însuşi  în  cartea  sa  "România  şi  Sfârşitul  Europei",  "numele  nostru  se 
înlănţue  cu  istoria  pământurilor  româneşti,  dela  întemeietorii  Principatelor  din 
secolul  al  12-lea  şi  până  în  zilele  noastre",  el  a  fost  mereu  prezent  în  cele  mai  grele 
momente  ale  României  moderne,  atât  pe  câmpurile  de  bătae,  cât  şi  ca  diplomat, 
scriitor,  gazetar  sau  om  de  cultură. 

Şi-a  început  cariera  diplomatică  în  anul  1913,  ca  secretar  al  Legaţiei  Române  din 
Tirana,  Albania,  unde  a  luat  parte  activă  la  luptele  pentru  independenţa  acestei  Ţări, 
ceea  ce  a  provocat  rechemarea  sa. 

A  participat  la  epopeia  României  Mari  dela  1916-1918,  fiind  după  realipirea 
Transilvaniei  la  patria  mamă  România,  primul  prefect  al  Clujului  desrobit,  reuşind 
prin  tactul  său  diplomatic,  să  elimine  asperităţile  dintre  Românii  învingători  şi 
aristocraţia  maghiară  transilvăneană,  facilitând  o  convieţuire  armonioasă,  care  câţiva 
ani  mai  târziu,  când  se  găsea  la  Budapesta  ca  Secretar  de  Legaţie,  a  provocat  vizita 
Ministrului  Afacerilor  Streine  Banfi  şi  a  Contelui  Teleki,  la  Legaţia  Română  pentru  a- 


15  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXV,  Nr.  21  -  22,  Decembrie  1979  /  Ianuarie  -  Februarie 
1980. 


Nicolae  Niţă 


51 


i  exprima  personal,  mulţumirile  pentru  cavalerismul  cu  care  îşi  împlinise  mandatul 
de  prefect  român  al  Clujului. 

Mai  mult,  a  militat  totdeauna  pentru  o  apropiere  politică  a  celor  două  popoare, 
român  şi  ungar,  preconizând  contopirea  ambelor  într'un  singur  Regat,  după 
prăbuşirea  Imperiului  Austro-Ungar. 

A  urcat  toate  treptele  carierei  diplomatice  din  acea  vreme  în  România,  fiind  între 
anii  1927-1929,  consilier  al  Legaţiei  din  Washington,  între  anii  1929-1934,  Ministru 
Plenipotenţiar  la  Riga,  Director  în  Ministerul  de  Externe,  la  cerere  proprie,  dat  fiind 
deosebirile  de  păreri  existente  între  el  şi  ministrul  titular  la  Externe  atunci  Nicolae 
Titulescu,  Textul  telegramei  trimise  în  acest  sens  spunea: 

"Mulţumesc  Excelenţei  Voastre  pentru  noua  dovadă  de  încredere  arătată. 
Raporturile  noastre  cu  Rusia  Sovietică  fiind  însă  la  ordinea  zilei,  prefer  să 
pun  experienţa  şi  informaţiile  mele  în  această  chestiune  la  dispoziţia 
Excelenţei  Voastre.  Cer  deci  transferarea  mea  la  Bucureşti,  în  administraţia 
centrală." 

în  acest  timp  a  cunoscut  pe  Corneliu  Zelea  Codreanu,  şeful  Legiunii 
Arhanghelului  Mihail,  coincizand  în  opiniile  lor  asupra  problemelor  României  Mari, 
atât  în  politica  externă  cât  şi  desideratele  interne  de  reeducare  în  alt  sens  al 
tineretului  Ţării. 

S'a  înrolat  ca  soldat  al  Legiunii  şi  nu  a  mai  părăsit-o  de  atunci  până  ce  şi-a  dat 
ultimul  sfârşit,  în  1980,  ajungând  la  gradul  de  Comandant  al  Bunei  Vestiri. 

în  1939-1940,  este  Ministru  Plenipotenţiar  în  Danemarca,  de  unde  se  întoarce 
pentru  a  ocupa  funcţia  de  Ministru  de  Externe  al  Statului  Naţional  Român  Legionar, 
pe  care  o  părăseşte  după  "Putschul"  Generalului  Antonescu  împotriva  Mişcării 
Legionare  şi  a  Statului  Naţional  Legionar  din  21  Ianuarie  1941,  pentru  a  o  relua  după 
23  August  1944  în  guvernul  român  de  exil  din  Viena. 

în  toată  această  perioadă  a  desfăşurat  o  intensă  activitate  publicistică  ca  scriitor, 
ziarist  şi  istoric,  lăsând  în  urma  lui  o  serie  întreagă  de  lucrări  necesare  consultării 
pentru  a  cunoaşte  adevăratele  aspecte  ale  politicii  Europei  între  anii  1920-1978  şi 
adevărul  care  a  provocat  drama  pe  care  continentul  nostru  a  trăit-o  după  1945,  şi 
care  nu  se  ştie  cum  se  va  lichida  în  viitor. 

Nu  a  pierdut  nici  o  ocazie  pentru  a  fi  apărătorul  Ţării  şi  Neamului  nostru  şi 
advocatul  marei  dreptăţi  ce  se  cuvine  României  trădată  de  politicienii  ei  şi  de  ultimii 
doi  regi  pe  care  lipsa  de  prevedere  a  primilor,  i-au  impus. 

Cărţile  scrise  în  ultimii  ani,  "ROMÂNIA  ŞI  SFÂRŞITUL  EUROPEI",  "BETRAYAL 
BY  RULLERS  TEDDY  BARE",  şi  "MÂINE  VA  VENI  RÂNDUL  DUMNEAVOASTRĂ", 
stau  mărturie. 

Pentru  noi  camarazii  de  luptă,  Pricipele  Mihail  Sturdza,  Moş  Lucă,  cum  îi 
spuneam  în  intimitate,  rămâne  exemplul  statorniciei  în  lupta  legionară  pentru 
făurirea  acelei  Românii  visată,  strălucitoare  ca  un  soare  şi  temătoare  de  Dumnezeu, 
pentru  care  el  a  jertfit  totul  şi  viaţa  lui. 

Dumnezeu  să-l  odihnească  în  pace. 

PRINCIPE  MIHAIL  STURDZA! 

Prezent! 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


52 


CRUCILE  VII16 
PĂDUREA  CU  FIARE  SĂLBATICE 

de  Alexander  von  RANDA 

La  30  Noiembrie  1938  a  început  un  an  de  suferinţe  pentru  Legiune,  de  un  tragism 
în  faţa  căruia  au  pălit  toate  cele  precedente.  Comparaţia  cu  "pădurea  cu  fiare 
sălbatice"  a  devenit  o  realitate. 

întregul  aparat  de  stat  şi-a  propus  ţeluri  criminale  şi  a  recurs  la  mijloace 
criminale. 

Cel  uitat  impusese  tuturor  legionarilor  să  lupte  deschis  şi  să  nu  se  ascundă 
niciodată  sub  cnutul  anonimităţii.  Aparatul  poliţienesc  dispunea  deaceea  de  liste 
exacte  ale  legionarilor,  iar  cetele  de  agenţi  îi  cunoşteau  aproape  pe  toţi  soldaţii 
Arhanghelului  şi  practicaseră  ani  dearândul  trădarea.  Urmărirea  fusese  preluată  de 
tehnicieni  deosebit  încă  din  perioada  democraţiei,  însă  dictatura  s'a  deosebit  de 
democraţie  prin  abuzurile  mai  consecvente  şi  prin  eliminarea  oricărei  ocrotiri  din 
partea  justiţiei.  Primul  ministru  a  înfiinţat  o  "brigadă  mobilă",  sub  ordinele  sale 
directe.  Campania  de  exterminare  a  acestui  prim  ministru  asasin  şi  a  brigăzii  sale  de 
asasini  se  temea  de  lumină  şi  o  mulţime  de  crime  au  rămas  şi  rămân  ascunse  in 
întunericul  pădurii  cu  fiare  sălbatice. 

La  trei  zile  după  asasinarea  celui  uitat,  brigada  de  asasini  a  scos  din  celule  trei 
deţinuţi,  doi  muncitori  şi  un  jurist;  a  cărui  mărturie  prezenta  un  interes  deosebit 
pentru  comandamentul  brigăzii:  el  trebuia  să  declare  cine  a  preluat  moştenirea  celui 
uitat.  Metodele  cu  care  a  fost  torturat  sunt  indescriptibile  şi  erau  menite  să  se 
generalizeze,  dar  au  rămas,  după  cât  se  pare,  fără  succes,  căci  în  noaptea  de  3 
Decembrie  a  fost  împuşcat  împreună  cu  cei  doi  camarazi  muncitori  ai  săi.  Efectuarea 
execuţiei  într'un  cartier  periferic  al  unui  centru  universitar  era  menită  să  înfricoşeze 
studenţimea  legionară  M.  Cadavrele  au  dispărut  fără  urmă. 

E  greu  de  stabilit  care  dintre  comandanţii  Bunei  Vestiri  a  preluat  efectiv 
moştenirea  celui  uitat,  însă  nici  unul  dintre  ei  n'a  putut  să  şi-o  asume  pentru  un  timp 
mai  îndelungat.  Vânătorii  de  oameni  au  profitat  de  faptul  că  Legiunea  nu  era  o 
societate  secretă.  Fruntaşii  legionari  fuseseră  întemniţaţi  şi  deveniseră  în  felul  acesta 
ostateci.  Un  tribunal  militar  condamnase  la  şapte  ani  de  închisoare  nouăprezece 
intelectuali  fruntaşi  într'un  simulacru  de  proces  în  şedinţă  secretă.  Un  profesor 
universitar  şi  un  prinţ  au  reuşit  să  sară  din  tren  în  cursul  unui  transport  şi  să  scape 
de  urmăritori.  Profesorul,  vice-preşedinte  al  organizaţiei  "Totul  pentru  Ţară",  a  reuşit 
să  rămână  ascuns  timp  de  câteva  luni.  Trădat  şi  înconjurat,  el  s'a  apărat  şi  a  fost 
împuşcat  la  26  Ianuarie  1939.  Prinţul,  comandantul  Corpului  Moţa-Marin,  fost 
luptător  în  Spania,  a  rămas  nedescoperit,  dar  s'a  predat  de  buna  voie  şi  n'avea  să 
supravieţuiască  actului  său  de  cavalerism. 

Legiunea  decapitată  era  desbinată  sufleteşte.  încă  nu  se  cunoşteau  detaliile 
abominabile  ale  strangulării  celui  uitat,  însă  simplul  comunicat  oficial,  evident 
mincinos,  referitor  la  împuşcarea  lui  în  cursul  unei  tentative  de  fugă  de  sub  escortă 
însemna  o  sfidare  monstruoasă  a  simţământului  de  onoare  legionară. 

Cu  ani  înainte,  cel  uitat  îşi  încheiase  cartea  "Pentru  legionari"  cu  ordinul  ca 


16  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXV,  Nr.  21  -  22,  Decembrie  1979  /  Ianuarie  -  Februarie 
1980. 


Nicolae  Niţă 


53 


asasinarea  sa  să  nu  fie  acceptată  cu  resemnare  şi  repetase  acest  avertisment 
presimţind  intenţia  dictaturii.  El  revocase  acest  avertisment,  când  i  se  dăduseră 
asigurări  că  ministrul  de  interne  are  "cele  mai  bene  sentimente  faţă  de  el",  dar  acelaş 
ministru  de  interne,  ridicat  la  rangul  de  prim-ministru,  devenise  asasinul  său. 
Ultimul  său  ordin  de  a  suporta  urmărirea,  pentru  a  scuti  ţara  de  sângeroasa  soartă  a 
Spaniei,  părea  categoric;  trebuia  interpretat  însă  ca  un  salvconduct  pentru  asasini? 
Se  pronunţase  în  mod  demonstrativ  în  favoarea  monarhiei,  dar  făcuse  o  deosebire 
între  monarhie  şi  monarh  şi  tocmai  acest  monarh  părea  implicat  în  asasinat  în  pofida 
alibiului  străveziu  al  unei  călătorii  în  străinătate. 

După  condamnarea  celui  uitat  printr'o  sentinţă  care  batjocorea  orice  sentiment  de 
justiţie,  un  comandant  şi  cincizeci  de  legionari  au  vrut  să  se  sinucidă  demonstrativ  în 
fata  palatului  regal,  dar  acest  gest  de  protest  eroic  corespundea  mai  degrabă 
cavalerismului  moral  japonez  decât  liniei  creştine  a  Legiunii  şi  a  devenit  lipsit  de 
sens  după  asasinatul  din  Noiembrie.  Un  mic  prinţ  şi  mare  artist  s'a  oferit  zadarnic 
să-l  împuşte  de  pe  scenă  pe  criminalul  încoronat  în  cursul  unei  reprezentaţii  de  gală. 
Atunci,  un  tânăr  ofiţer,  profund  zguduit  sufleteşte,  s'a  hotărît  să  se  jertfească  şi  să 
impună  pe  propria  sa  răspundere  ispăşirea  crimei.  Acest  locotenent,  cu  un  talent 
deosebit  în  domeniul  pirotehniei,  asistent  universitar  la  catedra  de  chimie,  a  început 
să  construiască  în  secret  într'un  atelier  al  armatei,  aruncătoare  de  flăcări  artizanale. 
El  concepuse  planul  de  o  îndrăsneală  nebunească  să  atace  deschis  somptuosul  palat 
regal  din  capitală  pentru  a  extirpa  întregul  cuib  de  ucigaşi,  însă  o  explozie  produsă  în 
atelier  a  atras  atenţia  poliţiei.  La  23  Ianuarie  1939,  locotenentul  a  sucombat  sub 
torturi.  Relatările  referitoare  la  moartea  sa  diferă  între  ele.  Poate  că  a  reuşit  să  se 
spânzure,  pentru  a  nu  trebui  să  reveleze  numele  nici  unuia  dintre  cei  iniţiaţi  în 
planurile  sale.  Nu  se  mai  poate  stabili  câţi  legionari  s'au  alăturat  de  buna  voie 
intenţiei  sale.  Doar  un  inginer  prieten,  care  furnizase  aruncătorul  de  flăcări  pentru 
atac,  i-a  împărtăşit  soarta. 

Au  fost  puse  în  practică  în  schimb  două  acţiuni  individuale  cu  valoare  simbolică. 
Pagubele  provocate  de  ele  au  fost  neînsemnate,  n'au  costat  vieţi  omeneşti  şi  nu  s'au 
ridicat  la  anvergura  crimelor  guvernului,  dar  dictatura  a  lovit  orbeşte,  fără  să  se 
sinchisească  de  vină  sau  de  lipsa  de  vină.  La  8  Februarie,  o  licenţiată  în  filosofie  a 
sărit  pe  fereastră  ne  mai  putând  suporta  torturile.  în  aceeaşi  zi,  un  medic,  în  agonie 
în  urma  torturilor  îndelungate,  a  fost  ars  de  viu  la  crematoriu.  Alţi  şapte  legionari  au 
fost  împuşcaţi  în  grup  la  14  Februarie.  Cel  de-al  optulea,  grav  rănit  de  salvele  de 
gloanţe,  s'a  târît  după  plecarea  plutonului  de  execuţie  până  într'o  stradă  învecinată. 
Câţiva  trecători  miloşi  sperau  să-i  salveze  viaţa  internându-1  într'un  spital,  dar  au 
fost  înşelaţi  într'un  mod  ruşinos.  De  pe  urma  pierderii  de  sânge  era  atât  de  slăbit, 
încât  poliţia  n'a  mai  socotit  că  este  locul  să-l  împuşte  şi  a  ordonat  să  fie  otrăvit:  un 
medic  a  acceptat  să  facă  acest  lucru.  Şapte  intelectuali  legionari,  acuzaţi  de 
participare  la  o  tentativă  de  asasinat  împotriva  primului-ministru,  au  fost  torturaţi 
până  la  desfigurare,  apoi  împuşcaţi  la  18  Februarie  şi  cadavrele  trimise  la  crematoriu, 
în  această  iarnă  de  asasinate  ale  dictaturii,  Legiunea  nu  intrase  în  acţiune  ca  un  tot, 
însă  rarele  acţiuni  individuale  au  fost  suficiente  pentru  a  umple  de  teamă  pe  cei 
răspunzători  pentru  urmărire.  Poliţia  secretă  a  recurs  la  o  manevră  abilă  de 
diversiune,  răspândind  prin  agenţii  ei  ştirea  liniştitoare,  că  cel  uitat  nu  este  mort  şi  că 
şi-a  putut  realiza  intenţia  iniţială  de  a  pleca  în  străinătate.  Basmul,  care  nu  era  nimic 
altceva  decât  o  manevră,  a  fost  crezut  mult  prea  uşor  de  mulţi  din  cei  care  nu  se 
puteau  resemna  şi  accepta  stingerea  din  viaţă  a  celui  uitat.  O  Comandantă  legionară 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


54 


a  dispus  efectuarea  unor  cercetări  şi  s'a  făcut  astfel  pasibilă  de  un  delict  demn  să  fie 
pedepsit  cu  moartea.  începând  de  la  io  Iunie  a  fost  supusă  unor  suferinţi  inumane. 
Când  a  fost  adusă  la  crematoriu,  o  fărâmă  de  viaţă  se  mai  zbătea  încă  în  trupul  ei 
mutilat  îngrozitor.  Călăii  se  grăbeau  însă  şi  au  aruncat-o  de  vie  în  cazan.  în  urmă  cu 
500  de  ani,  fecioara  din  Domremy  declarase  judecătorilor:  "J'ai  entendu  la  voix  de 
l'Archange  Michel.  II  m'a  dit:  Prends  tout  en  gre;  n'aie  pas  trop  grand  souci  de  ton 
martyre;  tu  viendras  finalement  au  royaume  du  Paradis".  Cuprinsă  de  flăcările 
rugului,  Jeanne  d'Arc  strigase:  "Mon  Archange,  mon  Archange!".  Fosta  colaboratoare 
apropiată  a  celui  uitat  aşezase  cândva  la  mormântul  eroului  necunoscut  crucea  care 
lipsea  din  ordinul  lojii  Marelui  Orient;  şi  ea  a  fost  arsă  în  credinţa  în  poporul  ei  şi  în 
Arhanghel  şi  ca  pe  timpul  primilor  creştini,  un  funcţionar  al  crematoriului  a  cules 
cenuşa  unei  martire. 

Comandanta  n'a  fost  ultima  victimă  a  morţii  prin  ardere;  a  fost  ars  de  viu  şi 
comandantul  grupului  de  jertfă  de  bună  voie  din  faţa  palatului  regal.  în  ciuda 
temniţelor,  a  lagărelor  de  concentrare  şi  a  crematoriilor,  marea  încercare  de 
extirpare  a  eşuat.  Metodele  de  tortură  indescriptibile  au  putut  avea  ca  rezultat  că  unii 
legionari  au  căzut  victime  slăbiciunii  omeneşti  în  pădurea  cu  fiarele  deslănţuite  şi  i- 
au  făcut  "să  se  ascundă  după  copaci",  cum  prezisese  cel  uitat.  Dar  tocmai  josnicia  şi 
brutalitatea  persecuţiilor  au  făcut  să  crească  noi  legionari,  netrecuţi  în  listele  poliţiei, 
care  au  rămas  necunoscuţi  şi  celor  mai  experimentaţi  agenţi  ai  ei.  Nu  erau  nici  titraţi 
şi  nici  funcţionari,  nu  purtaseră  niciodată  cămaşa  verde  şi  nu  depuseseră  nici  un 
jurământ,  însă  -  în  conformitate  cu  voinţa  comandantei  arse  de  vie  -  au  stabilit 
realitatea  morţii  celui  uitat  şi  s'au  hotărît  să-l  răzbune.  Nu  le-a  trecut  însă  prin  gând 
să  întineze  prin  acte  de  comitagii  sau  de  partizani  memoria  unui  om,  care  în  credinţa 
lor  avea  să  creeze  şi  după  moarte  "o  ţară  ca  soarele  sfânt  de  pe  cer".  Ei  erau  conştienţi 
că  nici  un  legionar  nu  parte  încălca  porunca  a  cincea  decât  în  caz  de  pericol  extrem 
pentru  ţară  şi  că  trebuie  să  ispăşească  el  însuşi  acest  păcat.  Ca  întotdeauna  de  la 
naşterea  Legiunii,  vitejia  acestor  ucenici  în  armata  Arhanghelului  era  strunită  de  un 
simţ  de  răspundere  cavaleresc  şi  creştin. 

Bucurându-se  de  favoarea  vizibilă  a  capului  încoronat,  primul-ministru  nu  credea 
că  este  expus  vre-unui  pericol  în  timp  ce  parcurgea  la  21  Septembrie  1939  străzile 
capitalei. 

La  orele  13,  maşina  sa  de  lux  a  fost  ciocnită  de  o  alta  la  intersecţia  din  apropiere  de 
podul  Sfântul  Elefterie  şi  răzbunătorii  au  deschis  focul.  Asasinul  şi-a  dat  viaţa 
imediat,  dar  răzbunătorii  nici  n'au  fugit  şi  nici  nu  s'au  sustras.  Au  luat  cu  asalt  postul 
de  radio  şi  au  anunţat  ţării  întregi:  "Ne-am  îndeplinit  dureroasa  noastră  obligaţie, 
călăul  a  fost  pedepsit".  Şi-au  spus  numele,  s'au  predat  de  bună  voie  şi  au  fost 
masacraţi  imediat  fără  nici  o  formalitate.  Noile  cadavre  au  fost  expuse  public  timp  de 
trei  zile  la  podul  Sfântului  Elefterie,  deasupra  lor  cu  inscripţia:  "Aşa  vor  sfârşi  toţi 
trădătorii!". 

Primul-ministru  căzuse,  dar  rămăsese  intactă  centrala  asasinilor  şi  cu  ştiinţa  şi  din 
voinţa  coroanei  a  ordonat  telefonac  şi  telegrafic  baia  de  sânge  din  noaptea  de  21-22 
Septembrie.  în  lagărul  de  concentrare  din  mijlocul  ţării,  anti-camera  morţii  pentru 
fruntaşii  legionari,  preşedintelui  partidului  "Totul  pentru  Ţară"  A  i  s'a  cerut  să 
semneze  mărturia  gata  scrisă  că  primul-ministru  a  fost  împuşcat  din  ordinul  său. 
Comandantul  Bunei  Vestiri  era  însă  conştient  că  dictatura  voia  să-i  smulgă  o 
justificare  pentru  represaliile  intenţionate.  A  rezistat  unor  torturi  care  abia  pot  fi 


Nicolae  Niţă 


55 


bănuite,  lipsindu-i  astfel  pe  persecutori  până  şi  de  cel  mai  străveziu  pretext  pentru 
ceea  ce  avea  să  urmeze.  împreună  cu  el  au  fost  puşi  în  faţa  plutonului  de  execuţie 
unsprezece  legionari  din  "procesul  celor  nouăsprezece".  Cel  de-al  unsprezecelea, 
rămas  în  viaţă  datorită  gloanţelor  greşit  ţintite,  s'a  ascuns  sub  cadavre.  A  fost 
descoperit  a  doua  zi  şi  lovit  de  data  aceasta  mai  sigur.  Nu  se  putuse  evita  transferarea 
a  şapte  dintre  "cei  nouăsprezece"  într'un  spital  militar,  întrucât  se  îmbolnăviseră  în 
timpul  detenţiei.  Când  jandarmii  i-au  ridicat  din  paturi,  unii  erau  atât  de  slabi  încât 
nici  nu  s'au  putut  îmbrăca  singuri.  Unul  dintre  ei  a  pus  mâna  pe  o  cruce,  spre  marea 
nemulţumire  a  ofiţerilor  de  jandarmi:  -Nu-mi  puteţi  răpi  dreptul,  domnule  colonel, 
de  a  fi  împuşcat  cu  crucea  în  mână.  Legionarii  mor  creştineşte".  Colonelul  şi-a 
proclamat  nevinovăţia  şi  a  invocat  ordinul,  afirmând  că  întotdeauna  nu  s'a  purtat 
bine:  "Vă  iertăm  acest  lucru  şi  vă  iertăm  moartea  noastră,  dar  nu  vă  va  fi  iertată 
nenorocirea  pe  care  o  aduceţi  asupra  poporului  nostru".  Cei  şapte  bolnavi  au  fost 
duşi  într'o  pădure  şi  împuşcaţi.  La  numărătoarea  cadavrelor  s'a  constatat  că  unul 
lipseşte.  în  întunerecul  nopţii  unul  din  bolnavi  s'a  desprins  din  cătuşele  comune  şi 
scăpase.  Prin  radio  s'a  anunţat  un  mare  premiu  pentru  aducerea  lui  viu  sau  mort.  A 
fost  descoperit  în  crăcile  unui  copac  şi  împuşcat.  Dictatura  se  descotorisise  de  încă 
douăzeci  de  fruntaşi  legionari. 

în  lagărul  din  partea  de  Vest,  o  fostă  şcoală,  au  fost  chemate  din  front 
patruzecişipatru  de  victime,  dintre  care  nouăsprezece  studenţi  şi  câte  trei  muncitori 
şi  ofiţeri.  Un  maior  le-a  comunicat  "transferarea  într'un  alt  lagăr",  la  care  cei  meniţi 
morţii  i-au  strigat  verde:  "Spuneţi  în  sfârşit  adevărul,  măcar  o  singură  dată  în  viaţă  şi 
încetaţi  de  a  mai  fi  o  canalie  măcar  în  faţa  morţii  noastre!".  Rugăciunea  din  urmă  a 
celor  patruzecişipatru  legaţi  unul  de  altul  s'a  stins  în  păcănitul  mitralierei. 

în  lagărul  din  partea  de  Est  au  fost  mânaţi  în  faţa  ţevilor  de  mitralieră  treizeci  şi 
doi  de  legionari,  printre  care  se  numărau  un  colonel  invalid,  un  om  de  artă  şi  un 
doctor  în  teologie.  Primul  legionar  străpuns  de  gloanţe  a  fost  şi  cel  dintâi  aruncat  în 
groapă,  dar  rămăsese  în  viaţă.  S'a  târît  printr'o  pădurice  apropiată  până  la  locuinţa 
unui  medic.  Doctorul  l-a  dus  la  un  spital,  dar  a  telefonat  jandarmeriei,  care  a  ordonat 
repetarea  execuţiei.  Jandarmul  care  trebuia  să  execute  ordinul  a  tras  intenţionat  pe 
alăturea,  dar  legionarul  grav  rănit  n'a  putut  ajunge  prea  departe.  Un  ofiţer  de 
jandarmi  a  dat  de  urma  celui  rănit  şi  slăbit  total  de  pierderea  de  sânge  şi  s'a  îngrijit 
de  o  moarte  sigură.  Unui  alt  legionar,  salvele  de  mitralieră  i-au  retezat  ambele  mâini; 
a  reuşit  să-şi  tragă  cioturile  însângerate  din  cătuşele  comune,  dar  n'a  mai  putut 
scăpa.  L-au  împuşcat  şi  i-au  aruncat  cadavrul  lângă  celelalte.  Lagărul  din  partea  de 
Est  se  găsea  în  apropierea  oraşului  şi  învăţătorii  şi  profesorii  au  primit  dispoziţia  să-i 
ducă  pe  elevi  la  colina  morţii,  pentru  a  fi  înspăimântaţi  de  acest  exemplu.  Cei 
"treizecişidoi  de  trădători"  au  fost  transportaţi  abia  două  zile  mai  târziu  într'un 
cimitir  pentru  animale. 

Pe  lângă  morţii  din  cele  trei  lagăre  de  concentrare,  centrala  ucigaşilor  din  capitală 
mai  ordonase  ca  în  zorii  zilei  în  fiecare  judeţ  să  fie  expuse  cadavrele  a  trei  legionari. 
Ordinul  a  ajuns  peste  tot  aproape  la  timp,  astfel  încât  au  fost  ucişi  mai  mult  de  o  sută 
cincizeci  de  legionari,  între  alţii  un  frate  al  celui  uitat  şi  trei  preoţi.  Fără  să  fi  bănuit 
nimic,  victimele  au  fost  smulse  noaptea  din  sânul  familiilor  şi  împuşcate  pe  stradă. 
Elevii  au  trebuit  să  se  perinde  timp  de  trei  zile  pe  lângă  cadavrele  aşezate  la  vedere, 
astfel  încât  fiii  au  trebuit  să  treacă  pe  lângă  cadavrele  însângerate  al  taţilor,  marcaţi 
ca  "trădători".  Doi  condamnaţi  arbitrar  la  moarte,  cu  opt  luni  mai  înainte,  au  fost 
împuşcaţi  în  noaptea  nelegiuită  la  mormântul  celui  uitat  şi  apoi  cadavrele  au  fost 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


56 


duse  la  crematoriu.  Despre  un  inginer,  directorul  închisorii  respective  raportase  că 
este  deosebit  de  periculos,  fiindcă  era  respectat  până  şi  de  temnicerii  săi.  El 
răspândise  o  lucrare  despre  înscenarea  judiciară  împotriva  celui  uitat  şi  astfel 
urmăritorilor  li  s'a  părut  firesc  să-l  transporte  într'un  camion  spre  capitală  şi  să-l 
sugrume  pe  drum  după  metoda  de  neuitat  a  asasinării  celui  uitat.  Predarea 
cadavrului  la  crematoriu  a  avut  loc  la  12  Octombrie  1939. 

Amănuntele  ulterioare  ale  drumului  plin  de  suferinţe  al  legiunii,  precum  şi  ale 
victoriei  şi  apusului  ei  au  intrat  în  istoria  poporului  ei,  astfel  că  nu  ne  vom  ocupa  aici 
de  ele. 

Faptul  că  "sfânta  cohortă  de  tineri",  grav  decimată,  s'a  ridicat  la  luptă  înainte  de  a 
fi  trecut  un  an  de  la  aceste  asasinate  şi  că  a  pus  capăt  ruşinoasei  dictaturi  regale,  a 
fost  calificat  un  miracol. 

Victoria  din  Septembrie  1940  a  fost  meritată,  însă  tristă,  căci  ea  trebuia  să-şi 
jelească  nu  numai  morţii,  ci  şi  ţara  teribil  mutilată,  aşa  cum  prezisese  cel  uitat. 
Lăudărosul  regal,  animat  de  o  inumană  cruzime  faţă  de  Legiune  a  fost  un  laş  în 
politica  externă  şi  a  cedat  fără  nici  o  rezistenţă  o  treime  din  teritoriul  naţional.  A  fost 
aproape  un  gest  de  supraomenie  că  fugarului  laş  nu  i  s'a  întâmplat  nimic.  însă 
disciplina  legionară  a  fost  pusă  la  o  încercare  şi  mai  grea  când  au  ieşit  la  lumina  zilei 
grozăviile  din  anul  asasinatelor. 

Cercetările  pentru  a  descoperi  rămăşiţele  pământeşti  ale  celui  uitat  i-au  dus  pe 
legionari  la  un  bloc  imens  de  beton,  menit  să  ascundă  cea  mai  mare  crimă  a 
dictaturii.  Cântărea  patruzeci  de  tone  şi  a  putut  fi  ridicat  doar  cu  mijloace  mecanice. 
De  desupt  au  ieşit  la  iveală  cincisprezece  bidoane  mari  cu  vitriol,  dar  acţiunea 
acidului  sulfuric  fusese  împiedicată  de  placa  de  beton.  Trecuseră  doi  ani  din  noaptea 
crimei,  dar  cadavrele  celui  uitat,  ale  Nicadorilor  şi  Decemvirilor  nu  erau  atât  de 
descompuse  încât  să  nu  mai  poată  fi  recunoscute  şi  toate  paisprezece  purtau  urmele 
vizibile  ale  strangulării  şi  ale  împuşcăturilor  ulterioare  în  ceafă.  Dacă  priveliştea 
grozavă  era  de  natură  să  sguduie  profund  pe  orice  legionar,  criminalii  şi  complicii  lor 
au  intrat  în  panică.  în  special  asasinii  deţinuţi  în  vecinătatea  imediată  a  mormântului 
au  oferit  un  spectacol  desgustător.  Scheunau  încercând  să-şi  scape  viaţa,  s'au  acuzat 
reciproc,  au  invocat  ordinele  superiorilor  şi  au  făcut  apel  la  înaltele  legături  de  care 
dispuneau.  Dictatura  transformase  o  mare  parte  din  funcţionarii  de  stat  în  complici. 
Procurorul  care  asista  la  exhumarea  victimelor  a  cerut  "terminarea  rapidă  a  acestei 
comedii"  şi  asasinii  sperau  salvarea  din  partea  acestei  justiţii.  Când  paznicii  legionari 
ai  mormântului  şi  ai  închisorii  au  fost  informaţi  că  vor  trebui  să  cedeze  locul  unor 
unităţi  ale  armatei  încă  în  cursul  nopţii,  şi-au  pierdut  răbdarea.  Au  făcut  repede 
dreptate  pe  propria  lor  răspundere,  s'au  aliniat  la  mormântul  celui  uitat  şi  au 
raportat  că  a  fost  răsbunat  te).  Conştienţi  de  păcatul  comis  au  fost  gata  de  orice 
pedeapsă.  Marea  massă  a  înalţilor  complici  ai  dictaturii  a  rămas  în  viaţă  şi  în 
libertate. 

Legiunea  a  jertfit  "Totul  pentru  Ţară"  şi  a  fost  trădată  de  toţi  cei  în  care  avusese 
încredere. 

Cel  de-al  II-lea  război  mondial  a  adus  în  ţară  "unităţi  de  instrucţie"  ale  unei  mari 
puteri,  a  căror  prezenţă  a  sprijinit  puciul  militar  de  la  21  Ianuarie  1941.  Legionarii 
atacaţi  de  formaţiile  de  tancuri  s'au  bătut  cu  aceeaşi  abnegaţie  ca  în  bătălia  din 
Septembrie.  Muncitorii  şi  studenţii  ridicaţi  pe  baricade  n'au  putut  fi  înfrânţi  nici  de 
artilerie.  însă  o  victorie  a  legiunii  ar  fi  lipsit  poporul  de  propria  sa  armată  şi  l-ar  fi 


Nicolae  Niţă  ■fr 


57 


transformat  într'o  jucărie  a  puterilor  beligerante.  Ea  ar  fi  însemnat  războiul 
împotriva  unei  mari  puteri  ale  cărei  divizii  înarmate  până  în  dinţi  se  găseau  deja  în 
capitală  şi  care  acum  au  primit  ordinul  de  angajare.  în  provincia  pierdută'n  răsărit 
pândea  însă,  mai  apropiată  şi  mai  periculoasă  ca  oricând,  puterea  uriaşă  a  împărăţiei 
lui  Satan.  N'a  mai  rămas  altă  cale  decât  aceea  a  ultimei  şi  celei  mai  înalte  jertfe:  Totul 
pentru  Ţară. 

Legiunea  neînvinsă  a  acceptat  în  felul  acesta  noi  urmăriri  şi  noi  tribunale 
excepţionale  ale  celei  de-a  doua  dictaturi,  care  a  provocat  hecatombe  poate  şi  mai 
mari  decât  prima.  Dictatorul  militar  însetat  de  răzbunare  i-a  încadrat  pe  ostaşii 
Arhanghelului  în  batalioane  de  pedeapsă  trimiţându-i  să  moară  pe  front.  Mulţi  au 
pierit  însă  în  lagăre  şi  temniţe  străine.  Cea  de-a  doua  dictatură  a  durat  aproape  de 
două  ori  mai  mult  decât  prima;  i-a  luat  locul  în  1944  cea  de-a  treia,  cea  mai  teribilă,  a 
cărei  operă  de  exterminare  fizică  şi  sufletească  continuă  de  două  decenii.  Această 
victorie  finală  a  împărăţiei  lui  Satan  s'a  realizat  cu  complicitatea  Europei  şi  a 
încoronat  totodată  o  catastrofă.  Continentul  s'a  transformat  într'o  pădure  cu  fiare 
sălbatice  şi  ispăşeşte  această  complicitate  prin  divizarea  sa  până  în  zilele  noastre. 

Cântecele  Legiunii  au  amuţit  în  "mlaştina  deznădejdei".  A  fost  oare  cel  uitat  din 
această  cauză  un  individ  orbit  al  unui  singur  popor,  sau  a  fost  profetul  unui  crez 
creştin  pentru  salvarea  multor  popoare?  Face  parte  credinţa  sa  în  învierea  de  apoi  în 
faţa  tronului  dumnezeesc,  a  tuturor  popoarelor,  din  gândirea  anacronică  a  unei  "ţări 
înapoiate  în  curs  de  dezvoltare",  sau  din  Vechiul  Testament  al  unei  viitoare  Europe  a 
Arhanghelului  Mihail?  Vor  intra  oare  "crucile  sale  vii"  în  istoria  secolului  nostru  ca 
ultimii  sau  ca  primii  cruciaţi  ai  Arhanghelului? 

(1)  La  Univ.  din  Cluj  exista  una  din  cele  mai  puternice  organizaţii  ale  mişcării  legionare  (Editorul). 

(2)  Inginerul  Gheorghe  Clime,  şeful  Corpului  muncitoresc,  preluase  conducerea  partidului  ca 
succesor  al  generalului  Cantacuzino,  după  moartea  acestuia  (Editorul). 

(3)  împins  de  oameni  din  umbră,  generalul  Antonescu  a  încercat  să  înlesnească  evadarea  din 
închisoarea  Jilava  a  unei  părţi  din  complicii  dictaturii  lui  Carol.  Legionarii  au  aflat  de  acest  plan  şi  l-au 
făcut  să  eşueze.  După  pedepsirea  vinovaţilor,  în  total  şaizeci  şi  patru,  printre  care  se  numărau  trei 
generali  şi  un  fost  şef  de  guvern,  legionarii  aliniaţi  în  formaţie  de  onoare  la  mormântul  lui  Codreanu, 
i-au  raportat,  cu  mâna  ridicată  pentru  salut:  "Căpitane,  te-am  răsbunat!"  (vezi  Horia  SIMA:  "Cazul 
Iorga-Magearu",  Ed.  "Carpaţii",  Madrid,  1961,  pag.  42-43;  deasemenea  Mihail  Sturdza:  România  şi 
sfârşitul  Europei.  Amintiri  din  Ţara  Pierdută,  Ed.  "Dacia",  Rio  de  Janeiro/Madrid,  1966,  pag.  225). 
Traducere  din  limba  germană  de  Mircea  BOBU 

PAN  HALIPPA 

de  Sava  GÂRLEANU 

în  ziua  de  30  Aprilie  1979  s'a  săvârşit  din  viaţă  la  Bucureşti,  în  etatea  venerabilă 
de  96  de  ani,  PAN  HALIPPA,  cunoscut  militant  pentru  drepturile  Basarabiei  şi  unul 
dintre  făptuitorii  activi  ai  unirii  acesteia  cu  Regatul  României,  în  1918. 

Ca  totodeauna  când  e  vorba  de  dispariţia  din  viaţă  a  unor  personalităţi  de  seamă 
ale  istoriei  noastre  contemporane,  în  R.  S.  R.  se  trec  sub  tăcere,  se  escamotează 
datele  biografice  esenţiale.  Cu  cât  mai  însemnate  sunt  meritele  din  trecutul 
"burghez"  al  persoanei  în  cauză,  cu  cât  mai  mult  a  fost  aceasta  eliminată  din  viaţa 
reseristă,  cu  atât  mai  zgârcite  sunt  organele  resere  în  relatarea  adevărului,  acoperind 


17  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXV,  Nr.  21-22,  Decembrie  1979  /  Ianuarie  -  Februarie 
1980. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


58 


golurile  cu  fraze  formale  şi  cu  referiri  la  momente  minore  din  viaţa  şi  activitatea  unui 
dispărut  de  seamă. 

"Am  scăpat  de  încă  unul!"  -  pare  a  fi  raţionamentul  acestei  ţinute  observate  în 
atâtea  şi  atâtea  cazuri.  în  consecinţă,  în  cazul  lui  Pan  Halippa  nu  se  suflă  nici  un 
cuvânt  despre  meritul  suprem  al  lui  de  a-şi  fi  dedicat  viaţa  cauzei  supreme  a 
Basarabiei  şi  prin  aceasta  cauzei  întregului  neam  Românesc.  Se  aminteşte  într'un 
necrolog  scurt  numai  de  creaţia  poetică  a  dispărutului,  act  venind  în  ajutorul 
muşamalizării  caracteristice  împrejurarea  cât  se  poate  de  "fericită",  că  G.  Călinescu  a 
consemnat  amintita  creaţie  poetică  în  a  sa  antebelică  "Istorie  a  literaturii  române". 
Or,  această  istorie,  tacit  anatemizată,  nu  se  găseşte  şi  nu  se  reeditează  în  R.  S.  R.  (Ea 
capătă  valoare  doar  în  asemenea  momente  "de  circumstanţă").  Iar  a  consemna  acum 
versuri  mai  noi  ale  aceluiaşi  "recunoscut"  poet,  de  pildă  aceea  prin  care  el  se  anunţa 
ca  fiind  în  viaţă,  în  1972,  amicului  său  Ion  Păscăluţă  din  Canada,  una  ca  asta  intră 
mai  puţin  ca  orice  în  vederile  mânuitorilor  de  date  biografice  reserişti.  Căci  în  acele 
versuri  este  vorba,  printre  altele,  de  "o  Românie  Mare",  cum  şi  de  "a  vieţii  creştineşti 
poruncă". 

Mai  mult  însă  decât  a  trece  sub  tăcere  cu  tot  dinadinsul  adevărurile  despre  viaţa 
de  luptă  a  patriotului  Pan  Halippa,  în  nota  de  necrolog  amintită  se  proferă  o 
minciună  sfruntată,  anume  că  lui  i-ar  fi  fost  dată  "bucuria  de  a  trăi  să  vadă 
înfăptuirea  idealurior  pentru  care  militase  în  tinereţe,  concretizată  în  fiinţa  României 
socialiste  de  azi,  liberă  şi  stăpână  pe  soartă"  (!!) 

Poftim,  vă  rog,  daţi  dumneavoastră  crezare,  dacă  puteţi,  unei  asemenea  afirmaţii 
gratuite  pusă  pe  seama  celui  ce  nu  mai  grăieşte! 

Căci,  idealul  pentru  care  a  luptat  Pan  Halippa  în  tinereţe  şi  pe  care  mai  întâi 
repereul,  apoi  şi  resereul,  în  deplină  şoglăsuire  cu  ureseseul,  până  astăzi  îl 
dispreţuieşte  şi-l  trădează,  a  fost  emanciparea  Basarabiei,  promovarea  conştiinţei 
naţionale  la  Basarabenii  săi  şi  unirea  firească  a  ţării  dintre  Prut  şi  Nistru  cu  celelalte 
provincii  româneşti.  Pentru  aceasta  însă,  fiind  printre  primii  pe  lista  neagră  a 
"celoviecilor"  (adică  a...  "oamenilor"!)  bolşevici,  Pan  Halippa  a  fost  ridicat  din 
Bucureştii  "eliberaţi"  şi  deportat  pe  undeva  "na  Sibir". 

Dacă  aceasta  nu  i-a  făcut-o  ţarul  cel  "alb"  Nicolae  II-lea,  ci  doar  l-a  arestat  puţin 
timp  în  1905,  lăsându-1  îndată  la  casa  lui  din  Basarabia,  apoi,  poftim,  s'o  plătească  el 
mai  scump  după  patru  decenii,  în  1944-45,  sub  ţarul  cel  roşu  I-iul. 

Departe  de  vreo  realizare  a  lor  în  R.  S.  R.  sunt  şi  ideile  narodniciste,  dacă  la 
acestea  se  va  fi  făcut  aluzie  în  fraza  reseristă  citată,  cu  care  Halippa  într'adevăr  a 
venit  în  scurt  contact  în  tinereţele  sale.  Pe  urmă,  el  a  fost  naţional-democrat.  Cum 
putea,  deci,  Pan  Halippa,  văzând  până  în  ultimul  său  ceas  năruite  ambele  sale 
idealuri  din  tinereţe:  cel  cu  Basarabia  liberă,  încorporată  acum  de  noul  ţarism 
cuceritor,  şi  idealul  de  narodnicism  (semănătorism),  apoi  aceea  de  democrat 
naţional,  toate  sugrumate  şi  înghiţite  de  plaga  orânduirii  pecerist-reseriste,  să  se 
considere  fericit  în  R.  S.  R.?  Aceasta  se  poate  numai  în  stilul  escamotării  reseriste  a 
adevărurilor  mari  şi  mici! 

Că  lui  Pan  Halippa  nu  i-au  putrezit/îngheţat  oasele  prin  Siberia,  aceasta  s'a 
datorat  în  primul  rând  robusteţei  extraordinare  a  organismului  său  solid,  cât  şi, 
trebuie  recunoscut,  scurtei  devieri  de  pe  linia  stalinistă  a  lui  Nichita  Hruşciov  care  a 
dispus  ca  deţinutul  număr  cutare  din  conţlaghăr  să  fie  escortat  la  Ungheni,  să  treacă 
dincoace  de  Prut  şi  aci,  mântuit,  să  sărute  încă  odată  pământul  ţării  mame  (ceea  ce, 


Nicolae  Niţă 


59 


din  punct  de  vedere  "mare-rusesc"  îl  privea  personal).  Pentru  vina  numai  de  a  fi  fost 
fiu  credincios  al  acestei  mame  i  se  pierduse  lui  urma  pentru  mulţi  ani  de  zile,  încât 
unii  cunoscuţi  din  exil  afirmau  în  scris,  pe  când  el  trăia  din  nou  în  Bucureşti,  că  ar  fi 
murit  în  exilul  siberian. 

Născut  în  satul  basarabean  Cobolta,  pe  râul  cu  acelaşi  nume,  Pan  Halippa  îşi  face 
aci  şcoala  primară  în  limba  rusă,  limba  românească  nefiind  admisă  în  învăţământ. 
Dascălul  Ch.  Barcă  şi  elevul  Pan  Halippa,  şi  unul  şi  altul  Români  moldoveni  (ca  şi  toţi 
ceilalţi  elevi),  făceau  a  la  reciproca  învăţătură  în  limba  rusă!  Mare  minune  pe  pământ 
care  se  mai  repetă  şi  astăzi  cu  frânturi  ale  neamului  românesc  din  alte  ţări! 

Din  dorinţa  tatălui  său  de  a  se  face  preot,  Pan  Halippa  merge  la  Seminarul  Teologic 
din  Chişinău.  Acolo  are  profesori  tot  Ruşi,  cu  excepţia  a  2  -  3  Moldoveni,  care  tot  în 
ruseşte  trebuiau  să  predea. 

De  importanţa  istoriei  Basarabiei,  seminaristul  Pan  Halippa  s'a  sesizat  de  la 
fratele  său  mai  în  vârstă,  zelos  culegător  de  documente  privind  trecutul  istoric  al 
provinciei.  Ulterior,  aceste  documente,  adunate  în  număr  mare,  au  alcătuit  trei 
volume  publicate  sub  titlul  "Documentele  moşiilor  din  Basarabia".  M'am  izbit  de 
primejdia  contactului  cu  asemenea  documente  şi  cu  numele  proscris  Halippa  la 
biblioteca  Academiei  Române,  devenită  "pe  parcurs"  Academie  R.  P.  R.,  când,  cerând 
volumele  spre  consultare,  m'am  văzut  înşfăcat  de  cenzorul  politic  cu  ancheta:  de  ce 
mă  interesez  eu  de  asemenea  carte  "cu  fotografia  regelui!?".  Se  prefăcea  a  nu  vedea 
că  e  vorba  de  Basarabia. 

La  Seminar,  Pan  Halippa  cunoaşte  ideile  narodnicilor  şi-şi  face  socoteala  că 
acestea  sunt  prielnice  pentru  promovarea  cauzei  Basarabenilor.  De  aceea  el  este  activ 
în  revoluţia  din  1905,  numită  burghezo-democrată,  şi  drept  urmare  este  arestat, 
exclus  din  Universitate  unde  făcea  studii  în  drept,  fixându-i-se  apoi  domiciliu 
obligatoriu. 

în  1906,  Pan  Halippa  scoate  împreună  cu  alţi  patrioţi  basarabeni  ziarul 
"Basarabia",  titlul  acestuia  fiind  scris  cu  litere  latine,  în  timp  ce  textele  din  corpul 
lui  erau  publicate  în  limbă  moldovenească,  însă  cu  litere  chirilice.  în  această 
formă  Moldovenii,  trecuţi  prin  şcoli  ruseşti,  puteau  citi  pentru  prima  dată  în 
limba  maternă.  Ziarul  “Basarabia",  de  orientare  naţional-democratică,  a  apărut  în 
decurs  de  numai  10  luni;  dar  în  acest  scurt  timp  el  a  trezit  ţărănimea  basarabeană 
din  letargie,  massele  începând  a  fi  interesate  de  chestiunea  lor  naţională. 

După  interdicţia  ziarului,  Pan  Halippa  trece  la  Iaşi,  ca  şi  alţi  vreo  20  de  tineri 
basarabeni  şi  urmează  studiile  la  Facultatea  de  istorie,  geografie  şi  literatură,  între 
1908-1912. 

Aci  are  profesori  printre  alţii,  pe  Al.  D.  Xenopol  şi  pe  Constantin  Stere,  fost 
deportat  în  Siberia.  La  terminarea  studiilor,  Halippa  nu  acceptă  invitaţia 
profesorului  său  Al.  D.  Xenopol  de  a  rămâne  asistent  al  său  la  catedra  de  istorie  a 
Românilor,  ci  preferă  să  se  întoarcă  pe  câmpul  luptei  patriotice  în  Basarabia.  Acolo, 
începând  imediat  din  1913,  participă  la  editarea  ziarului  -  revistă  "Gând 
Moldovenesc".  Acest  organ  de  luptă  patriotică  revoluţionară  pregăteşte  până  in  1917 
emanciparea  Basarabiei,  netezeşte  calea  spre  constituirea  Sfatului  Ţării  şi  unirea  cu 
România. 

De  aceea,  Basarabenii  vor  fi  primii  dintre  Românii  de  peste  graniţe  care-şi  vor 
exprima  răspicat  şi  apoi  (tot  primii  care)  îşi  vor  realiza  dorinţele  de  unire,  urmaţi 
fiind  de  Bucovineni  apoi  de  Transilvăneni. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


60 


în  cursul  frământărilor  din  1917  se  ajunge  la  convocarea,  în  20  Octombrie,  a 
"Congresului  militar  român"  care  consfinţeşte  autonomia  politică  a  Basarabiei  şi 
înfiinţează  Parlamentul  -  Sfatul  Ţării,  acesta  reprezentând  toate  categoriile  sociale, 
inclusiv  minorităţile  din  Basarabia. 

Ales  deputat  al  Congresului  ţăranilor  la  Petrograd,  Pan  Halippa  foloseşte  prilejul 
de  a  sta  de  vorbă  direct  cu  Kerenski  şi  cu  Miliukov  (istoric  şi  ministru)  în  chestiunea 
basarabeană.  Aceştia  s'au  împotrivit  proclamării  autonomiei,  chiar  şi  procurării  de  la 
Iaşi  a  manualelor  şcolare  pentru  anul  şc.  1917/18  în  vederea  progresului  cultural  mai 
accelerat  în  Basarabia.  Nemulţumit  de  politica  lui  Kerenski  şi  Miliukov  în  chestiunea 
basarabeană,  Pan  Halippa,  după  cum  o  arată  personal,  se  adresează  opoziţiei 
bolşevice  în  persoana  "compatriotului"  basarabean  Troţcki.  Lămurindu-1  că  "omul  de 
mâine"  este  V.  I.  Lenin,  Troţcki  are  amabilitatea  să-l  conducă  pe  Halippa  la  locuinţa 
conspirativă  a  lui  Lenin.  în  convorbirea  avută  cu  acest  prilej,  Lenin  i-a  dat  lui 
Halippa  soluţia  conformă  cu  concepţia  sa  enunţată  tocmai  pe  atunci  în  chestiunea 
naţională,  spunând  că  întrucât  ei,  Basarabenii,  sunt  Români,  trebuie  desigur  să  caute 
soluţia  în  legătură  şi  cu...  toţi  Românii;  să  procedeze  în  concordanţă  cu  conştiinţa  lor 
naţională  şi  cea  politică;  să  facă  însă  totul  pe  cale  legală  prin  Sfatul  Ţării. 

După  cum  se  ştie  aşa  s'a  şi  făcut  datorită  în  cea  mai  mare  parte  lui  Pan  Halippa 
însuşi  el  fiind  la  început  vicepreşedinte  apoi  "ultimul  preşedinte"  al  Sfatului  Ţării.  La 
27  Martie  (stil  v.)  1918  acest  Sfat  îndeplinind  voinţa  majorităţii  absolute  a  populaţiei 
Basarabiei,  hotărăşte  unirea  pentru  totodeauna  a  acestei  provincii  cu  ţara  mamă  - 
România.  împotrivă  au  votat  doar  trei  deputaţi,  aceştia  fiind,  după  cum  preciza 
Halippa,  streini  de  neamul  românesc  şi  deci  de  interes.  Desăvârşirea  Unirii,  prin 
Adunarea  transilvană  de  la  Alba  Iulia,  are  loc  abia  după  8  luni,  la  1  Decembrie  1918. 
Desigur  că  in  R.  S.  R.  se  ignorează  această  prioritate  calendaristică,  cu  oricât  patos 
s'ar  face  caz  de  "desăvârşirea  Unirii". 

Iată,  aşadar,  pe  scurt  istoria  care  a  dus  prin  măsura  NKVD  şi  totodată  a  noii 
securităţi  comuniste  române,  la  adăogirea  a  încă  unui  capitol  al  acesteia,  acela  de 
"penitenţă",  în  viaţa  luptătorului  patriot  Pan  Halippa. 

Readus  la  Bucureşti  îl  puseseră  pe  Halippa  să  locuiască  la  un  demisol  umed  pe  str. 
Principatele  Unite,  unde  prindea  apa  în  găleată  de  la  un  robinet  de  sub  tavan  ca  să 
prepare  mâncarea  pe  o  lampă  cu  gaz. 

Cei  de  la  partid,  aflând  că  Pan  Halippa  a  stat  cândva  de  vorbă  cu  Lenin,  au  venit  la 
el  să  le  dea  relaţii  despre  acea  întâlnire  memorabilă.  Lucreţiu  Pătrăşcanu  care  la 
rândul  său  s'a  fost  văzut  cu  Lenin,  fiind  asasinat  de  către  înşişi  tovarăşii  săi 
comunişti,  Halippa  era  acum  singurul  martor  în  viaţă  care  l-a  văzut  pe  Lenin 
personal.  Şi  se  ştie  cu  câtă  migală  se  recuperau  în  general  mărturii  orale  şi  scrise 
despre  viaţa  şi  spusele  lui  Lenin. 

"Vă  spun  eu  în  ce  a  constat  convorbirea  mea  cu  Lenin,  le-a  răspuns  Halippa  destul 
de  tăios  (doar  a  trecut  prin  spaime  şi  primejdii  care  l-au  călit),  dacă -mi  redaţi  casa 
mea  de  aici  din  Bucureşti,  măcar  să  locuiesc  în  ea,  dacă  nu  se  poate  să-mi  redevină 
proprietate!"  -  "Că  să  vedeţi..."  -  au  încercat  interlocutorii.  -  "Eu  văd,  văd  că  locuiesc 
în  mizerie,  iar  colo  există  o  casă  a  mea  în  care  locuiesc  comod  alţii!" 

I-au  acordat  în  cele  din  urmă  spaţiu  de  locuit  în  fosta  lui  casă.  Atunci  şi  Pan 
Halippa,  tot  în  cele  din  urmă,  a  convenit  să  dea  relaţii  privind  întreţinerea  sa  cu 
Lenin  în  ajunul  revoluţiei.  Iar  acesta  i-a  spus,  în  ascunzişul  său  din  Petrograd,  cele 
mai  sus  amintite.  Au  holbat  ochii  emisarii  partidului  la  auzul  acestei  "erezii",  mai 


Nicolae  Niţă 


61 


fiind  la  mijloc  şi  buclucaşa  personalitate  a  lui  Troţcki:  au  notat  totul  şi  au  pus  sub 
lacăt  la  "secret  de  stat"  până  astăzi  şi,  probabil,  până  vor  dura.  în  fond,  n'aveau  de  ce 
să  rămână  buimăciţi  şi  puteau  să-şi  reamintească  şi  singuri  poziţia  lui  Lenin  din 
Septembrie  1917  că  "în  chestiunea  naţională,  partidul  proletar  trebuie  să  susţină  mai 
întâi  proclamarea  şi  înfăptuirea  imediată  a  libertăţii  depline  de  despărţire  de  Rusia 
pentru  toate  popoarele  şi  naţiunile  asuprite  de  ţarism,  înglobate  cu  forţa  sau  ţinute 
cu  forţa  în  graniţele  statului,  adică  anexate". 

Noi  cunoaştem  acest  "secret"  prin  "divulgarea"  lui  de  către  Halippa  însuşi,  când 
venea  la  el  câte  un  basarabean  sau  altcareva  cu  sentimente  adevărat  patriotice  ca  să-l 
omagieze.  Halippa  îşi  putea  îngădui  să  vorbească  mai  deschis,  faţă  de  cei  sincer 
interesaţi  de  cunoaşterea  adevărului  istoric.  în  fond,  nici  nu  i  se  putea  impune  zisa 
"discreţie"  absolută  sub  acest  raport.  Căci  dânsul  n'avea  nevoie  bunăoară  de... 
paşaport;  nu  l'a  avut  nici  în  Russa  sovietică.  Iar  că  n'a  vorbit  nimic  despre  întâlnirea 
sa  cu  Lenin  şi  către  Duiliu  Vinogradski,  cum  dumnealui  arăta  cu  mirare  într'o 
împrejurare,  aceasta  se  va  fi  datorat  şi  gradului  de  încredere  pe  care  Halippa 
înţelegea  să-l  acorde  unuia  sau  altuia  dintre  interlocutori. 

Odată  am  mers  la  el  împreună  cu  un  macedonean  care  se  interesa  de  activitatea 
politică  şi  revoluţionară  în  1918,  în  Sfatul  Ţării,  a  compatriotului  său  Draganov. 
(Unul  dintre  cei  care  votaseră  contra).  Lui  Pan  Halippa  îi  păru  bine  de  acest  interes 
"mai  larg"  despre  istoria  acelor  vremuri  la  care  el  a  fost  părtaş  atât  de  activ.  Jovial, 
Halippa  îşi  depănă  cu  acest  prilej  amintirile.  Cercetătorul  strein  era  foarte  satisfăcut 
de  valoarea  informaţiilor  istorice  culese  din  sursă  vie,  autentică.  La  despărţire, 
Halippa  ne  îmbrăţişe  amical  şi  zise:  "Să-mi  mai  aduci  vizitatori  de  aceştia,  tot  aşa  de 
simpatici  ca  dumnealui!"  Aceasta  fusese  ultima  noastră  întrevedere. 

Acum,  Uniunea  scriitorilor  din  Bucureşti  se  limita  a  zice  că  ea  pierde  doar  "pe 
unul  dintre  cei  mai  vechi  membri  ai  săi".  O  credem  şi-i  dăm  dreptate  în  privinţa 
"vechimii".  Iar  asupra  motivelor  restrângerii  şi  "modestiei"  în  această  declaraţie  nici 
nu  mai  întrebăm. 

Ştim  că  a  trecut  în  viaţa  de  dincolo  un  proeminent  militant  Basarabean,  un 
devotat  Român  şi  un  mare  Patriot.  Şi  n'a  plecat  dintre  compatrioţi  fără  a  le  lăsa 
mesaj.  Acesta  constă  în  opiniunea  sa  exprimată  răspicat  ca  Basarabia  să  revină  în 
graniţele  României,  aceasta  fiind  singura  condiţie  firească  a  adevăratei  ei  prosperităţi 
şi  a  menţinerii  etnosului  ei  românesc.  Credinţa  noastră  nestrămutată,  a  tuturora  este 
că  această  dreptate  se  va  împlini. 


PE  BARICADELE  ADEVĂRULUI 18 
1927  -  1980 


de  Horia  SIMA 


Legionari, 

La  începutul  acestei  decade,  care  se  anunţă  încărcată  de  primejdii  pentru  soarta  lumii 
întregi,  Legiunea  împlineşte  53  de  ani  de  existenţă.  Nu  atât  anii  cari  s'au  scurs  trebue  să 
ne  oprească  atenţia  -  prin  ei  înşişi  şi  un  semn  de  vitalitate  şi  trăinicie  al  Mişcării 
Legionare,  ci  intensitatea  evenimentelor  cari  i-au  definit  istoria. 

începând  dela  primele  manifestări,  drumul  Legiunii  e  un  lung  calvar:  eforturi 
supraomeneşti,  pornind  de  la  nimic  în  domeniile  organizării,  a  propagandei,  a  doctrinei, 
a  literaturii,  a  educaţiei,  a  taberelor  de  muncă  şi  altor  activităţi  de  interes  naţional,  care 


18  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXV,  Nr.  24,  1980. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


62 


nu  s'au  realizat  liber,  ci  sub  ploaia  de  lovituri  a  guvernanţilor,  furioşi  pe  acest  tineret  cu 
dragoste  de  ţară.  în  loc  de  a  se  asocia  operei  lor  de  exploatare  a  maselor  populare,  acest 
tineret  frământa  lutul  sub  picioare,  ridica  troiţe  şi  învăţa  pe  român  să  câştige  bătălia 
comerţului.  Când  înaintam  cu  greu  pe  muntele  suferinţii,  am  auzit  din  spate,  urletele 
fiarelor  sălbatece  care  năvăleau  să  sfâşie.  în  tot  acest  răstimp,  am  stat  cu  o  mână  pe 
târnăcop  sau  pe  condeiu,  iar  cu  alta  pe  spadă,  ca  să  ne  apărăm  de  haitele  duşmanilor. 

Am  intrat  nu  odată,  ci  de  mai  multe  ori  în  mlaştina  desnădejdii,  unde  eram  târâţi  spre 
funduri  nămoloase.  Dar  ne-am  ridicat  din  aceste  adâncuri  de  desnădejde,  purtând  în 
suflet  icoana  Celui  înviat  din  morţi  şi  cutremurătoarea  jertfă  a  Căpitanului,  care  şi-a  pus 
viaţa  la  temelia  Mişcării. 

Fără  îndoială,  soarta  noastră  ar  fi  fost  mai  blândă  dacă  ne-am  fi  sustras  răspunderilor 
ce  ni  le-a  încredinţat  Neamul  în  ceasurile  lui  de  amar  şi  durere.  Dar  cine  să-l  apere  de 
urgia  din  răsărit?  Partidele  corupte?  Monarhia  degradată  la  rolul  de  anexă  a 
comunismului? 

Numai  legionarii  au  ţinut  piept  tuturor  primejdiilor  cari  s'au  abătut  asupra  Neamului 
nostru  între  cele  două  răsboaie. 

Cei  ce  se  aflau  în  fruntea  treburilor  Statului,  au  dezertat  sau  au  pactat  cu  puterile 
răului,  pentru  a  se  pune  ei  înşişi  la  adăpost. 

Noi  am  stat  permanent  în  tranşee,  apărând  cu  înverşunare  şi  până  la  ultima  picătură 
de  sânge  patrimoniul  politic  al  Neamului  nostru.  Atât  în  perioada  Căpitanului  cât  şi  mai 
târziu,  nu  se  poate  înregistra  nici  o  defecţiune  în  consecvenţa  cu  care  am  servit  idealului 
legionar,  nicio  abatere  dela  legile  de  viaţă  şi  de  moarte  ale  Neamului  nostru. 

Căpitanul  poate  privi  mulţumit  la  oastea  lui  pământeană! 

Şi  astăzi,  ca  şi  acum  53  de  ani,  în  acea  zi  binecuvântată  de  24  Iunie,  când  ia  naştere 
Mişcarea  Legionară,  stăm  neclintiţi  pe  baricadele  adevărului. 

Nu  avem  armate,  nu  dispunem  de  mijloace  materiale  şi  nici  de  protecţiuni  puternice, 
dar  suntem  înarmaţi  cu  sceptrul  adevărului,  care  poate  fi  temporar  ignorat,  dar  niciodată 
înfrânt  şi  până  la  urmă  va  triumfa.  Suntem  slabi  în  aparenţă,  dar  puternici  prin  tăria  ce-o 
acordă  împăratul  Divin  celor  ce  luptă  pentru  biruinţa  cauzei  Lui. 

Uitaţi-vă  la  lumea  de  astăzi!  Ce  frământări,  ce  nelinişti,  ce  svârcoliri,  voind  să  scape 
din  strânsoarea  comunismului  prin  transacţii  ieftine  cu  Anticristul.  E  numai  o  amânare  a 
inevitabilului.  Acesta  îşi  desfăşoară  implacabil  logica  lui  intrinsecă  destructivă,  cotropind 
şi  alte  popoare.  Pe  noi,  crescuţi  în  duhul  marilor  rupturi,  nu  ne  poate  surprinde  nimic 
din  ceace  se  întâmplă  astăzi  în  lume.  Noi  ştim  că  nu  poate  să  existe  pace  sau  linişte  în 
lume,  până  nu  se  va  rezolva  problema  fundamentală  a  epocei  noastre;  cine  nu  vrea  să 
devină  rob  al  imperiului  comunist,  trebue  să  iasă  cu  nădejde  în  întâmpinarea  hoardelor 
ateo-marxiste. 

Din  orice  unghiu  am  privi  realităţile  internaţionale,  se  merge  grabnic  spre 
desnodământ,  care  se  traduce  în  termenii:  capitulare  sau  confruntare.  E  linia 
Căpitanului!  E  biruinţa  ideii  lui.  Fără  luptă  vitează,  cum  spune  Ion  Moţa,  nici 
Arhanghelul  Mihail  n'a  putut  scoate  pe  îngerii  rebeli  din  cer. 

Exilul  se  apropie  de  sfârşit,  căci  bătălia  finală  nu  mai  e  departe.  Să  mulţumim  lui 
Dumnezeu  că  ne-a  ajutat  ca  dela  1945  până  astăzi  să  nu  închinăm  steagul  Legiunii  în  faţa 
păgânilor.  Mai  este  puţin  şi  Dumnezeu  va  răsplăti  credinţa  şi  răbdarea  noastră. 

Din  această  perspectivă  întunecată,  dar  brăzdată  de  mari  speranţe,  fac  un  nou  apel  la 
unitate,  la  frăţietate,  la  disciplină,  la  acte  creatoare,  pentruca  în  mijlocul  unei  lumi  în 
descompunere  să  ne  menţină  treji  şi  gata  de  luptă. 

Să  lăsăm  altora  tristul  privilegiu  de  a-şi  uita  de  Neamul  răstignit,  iar  noi  să  rămânem 
statornici  de  strajă  pe  baricadele  adevărului,  până  va  suna  ceasul  izbăvirii. 

CIRCULARĂ,  24  Iunie  1980 


Nicolae  Niţă  ■fr 


63 


DE  CE  VIITORUL  NU  MAI  POATE  FI  COMUNIST  “> 

deVintilă  HORIA 

E  uşor  să  închei  bilanţul  adeziunei  sau  al  opoziţiei  intelectuale  la  comunism.  Cei 
mai  mari  scriitori  şi  gânditori  ai  secolului  20,  chiar  şi  cei  care  la  început  s'au  arătat 
favorabili  Uniunii  Sovietice,  au  renegat  după  aceea  această  eroare  a  tinereţii. 

în  schimb  sunt  foarte  puţini  inamicii  marxismului,  care  să  fi  trecut  după  aceea  în 
rândurile  lui.  Cei  care  fug  din  spaţiul  sovietic  sunt  mult  mai  numeroşi  decât  cei  care 
îl  aleg,  ca  să  reducem  problema  la  perspectiva  ei  cotidiană.  Şi  dacă  vreun  romancier 
ca  Huxley,  a  prezentat  în  culori  înspăimântătoare  viitorul  lumei  capitaliste,  sunt 
cohorte  întregi  care  au  profetizat  cel  mai  funest  viitor  posterităţii,  dacă  şi-ar  propune 
ca  bază  societatea  sovietică  actuală.  Majoritatea  oamenilor,  intelectuali  sau  nu,  nu 
acceptă  comunismul.  în  fond,  dece? 

Cred  că  după  şaptezeci  de  ani  de  decepţii,  cei  care  au  trăit  într'un  asemenea  regim 
şi  cei  care-1  privesc  de  departe,  au  putut  să-şi  dea  seama  că  două  au  fost  greşelile 
fundamentale  ale  acestui  regim,  atât  de  perfect  constituit  sub  formă  de  poliţie 
ideologică.  Dublă  greşală  deci,  practică  şi  filozofică,  în  primul  rând  pentrucă  nu-ţi 
este  permis  să  micşorezi  şi  să  umileşti  persoana  umană,  reducând-o  la  necesităţile  ei 
economice  şi  în  al  doilea  rând,  măcar  promisiunile  legate  de  pâinea  zilnică  trebuiau 
împlinite.  Ultima  grevă  din  Polonia  demonstrează  acest  dublu  eşec,  pentru  a-1 
abandona  după  aceea,  pradă  disperării  materiale. 

Nu  ştiu  dacă  toţi  cititorii  vor  înţelege  ceace  vreau  să  spun.  E  greu  să  centrezi,  să 
contempli  şi  să  înţelegi  din  depărtare  această  dublă  dramă.  Nici  un  cetăţean  al 
Occidentului,  nici  chiar  cine  a  trăit  ultima  dictatură  a  lui  Somoza,  nu  poate  să-şi 
imagineze  ce  înseamnă  o  viaţă  consumată  în  căutarea  alimentelor,  cărora  trebue  să 
le  dedici  orele  libere  aproape  în  totalitatoa  lor,  a  face  coadă  înaintea  măcelăriei  de 
Stat,  sau  înaintea  brutăriei,  uneori  fără  rezultat  pozitiv,  sau  ce  înseamnă  să  pleci 
după  cumpărături,  gândindu-te  le  o  mâncare  de  cartofi  cu  carne  şi  să  cinezi  varză 
cu  untdelemn,  pentrucă  în  acea  zi  piaţa  nu  avea  posibilitatea  de  a  oferi  populaţiei 
dintr'o  anumită  regiune,  sau  chiar  din  întreaga  Ţară,  altceva  decât  varză,  de  proastă 
calitate  bineînţeles  şi  în  cantităţi  minime: 

-  să  intri  într'o  librărie  şi  să  nu  găseşti  nici  o  carte,  afară  de  cele  plăcute  regimului 
şi  nici  un  ziar  străin  în  afară  de  «l'Humanite»,  cărţi  şi  gazete  tot  atât  de  proaste  ca  şi 
varza  amintită,  sau  ce  înseamnă  să  lupţi  ani  de  zile  ca  să  obţii  un  paşaport  şi  să  pleci 
în  voiaj  cu  zece  dolari  -  ca  devize  -  în  buzunar, 

-  să  tremuri  trecând  prin  faţa  miliţianului  din  colţ,  sau  pe  dinaintea  miliţianului 
travestit  în  portar  sau  frizer, 

-  să  gândeşti  la  un  viitor  fără  alt  fel  de  soluţie  decât  cea  prezentă,  fără  nici  o 
speranţă  de  schimbare,  lumea  fiind  transformată  într'un  bloc  static,  orfan  de 
surprize,  condamnat  să  trăiască  la  infinit  în  propria-i  plictiseală, 

-  să  ai  nevoe  de  o  pereche  de  pantofi  Nr.  40  şi  să  te  întorci  acasă  cu  numărul  42 
sau  38,  pentrucă  în  acel  interval  de  timp  nu  s'au  fabricat  alte  numere  decât  cele 
amintite, 


19  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXV,  Nr.  25,  Octombrie  -  Noembrie  1980. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


64 


-  să  fii  în  aşteptarea  lamelor  de  ras,  care  se  termină  ziua  următoare,  sau  a 
chibriturilor  care  se  termină  peste  o  săptămână, 

-  să  visezi  la  o  ciorbă  de  peşţe  care  de  treizeci  de  ani  a  dispărut  depe  piaţă  şi  nu  va 
reapare  niciodată,  pentrucă  Guvernul  a  dedicat  peştele  exportului, 

-  să  convieţuieşti  în  aceiaşi  casă  cu  lume  neplăcută  şi  să  te  întâlneşti  zilnic  cu  ea, 
în  baia  comună,  în  bucătăria  comună  sau  chiar  şi'n  supă, 

-  să-ţi  dai  seama  că  Ţara,  ca  oricare  alta  din  cele  aflate  în  spaţiul  ocupat  de 
comunism,  a  încetat  de  a  mai  avea  scriitori,  sculptori,  pictori,  compozitori  şi  că 
cultura  nu  reprezintă  esenţa  caracteristică  a  unui  popor,  ci  numai  ceva  relaţionat  cu 
norme  dictate  din  afară  de  vreun  politician  incult  şi  scrise  de  vreun  scriitor  sau  poet, 
fără  alt  talent  decât  abilitatea  de  a  ridica  în  slăvi  genialitatea  celor  care  sunt  la  putere, 

-  să  fii  soldat,  să  invadezi  ţări  vecine,  să  dărâmi  oraşe  întregi,  să  omori  şi  să 
torturezi  mii  de  cetăţeni  liberi  până  atunci,  al  căror  singur  păcat  este  ambiţia  de  a  nu 
fi  comunişti. 

Umbra  teribilă  a  unei  utopii  căzută  în  mâna  unor  sadici  însetaţi  de  putere,  a 
congelat  aproape  o  duzină  de  naţiuni  producătoare,  înainte  de  revoluţia  din  1917  şi 
de  ocupaţia  din  1944-1945,  nu  numai  de  grâu  şi  de  alimente  în  abundenţă,  ci  şi 
exportatoare  de  produse  alimentare  şi  chiar  şi  de  cultură  autentică. 


♦  ♦♦ 


Timp  de  şapte  decade  sovieticii  au  promis  o  reformă  totală,  a  cărei  realizare 
implică  anumite  sacrificii.  Două  goneraţii  au  crezut  în  acea  promisiune  şi  au  acceptat 
schimbarea,  logic  urmată  de  un  viitor  de  glorie  şi  progres.  Dar  în  faţa  cantităţii  de  ani 
în  timp  trecuţi  înzadar  şi  repeziciunii  cu  care  alţi  reformatori  occidentali,  «bieţi» 
militari  fără  cultură  câteodată  şi  fără  filosofie  realizau,  în  mai  puţin  de  o  decadă 
îmbunătăţiri  spectaculare,  fără  a  cere  sacrificii,  nici  adeziuni,  nici  fanatisme,  lumea 
supusă  teribilei  inutilităţi  a  acelei  promisiuni,  a  început  să  gândească  în  alt  fel.  Lipsa 
totală  de  încredere  în  viitorul  comunist  şi  de  orice  speranţă  în  orice  fel  de  viitor, 
provoacă  reacţiuni  greu  de  sufocat  după  îndrăsneala  manifestată  de  lucrătorii 
polonezi.  Nici  încercările  de  a-i  înşela,  nici  poliţia,  nu  vor  isbuti  să  oprească  procesul 
deslănţuit  la  Danzig. 

♦  ♦♦ 

Dar  mai  e  ceva. 

Vreau  să  mă  refer  la  o  altă  categorie  de  disperare,  constituită  din  separaţia 
încercată  de  comunişti  între  prezent  şi  trecut.  Regi,  principi,  generali,  scriitori  (mă 
gândesc  la  atitudinea  luată  acum  vreo  zece  ani  de  artiştii  spanioli  teleghidaţi  de 
partid,  faţă  de  Filip  al  II-lea  şi  Regii  Catolici),  ale  căror  idei  opere  sau  atitudini  nu 
coincideau  cu  idealurile  comuniste,  au  fost  eliminaţi  din  actualitate.  Danton  şi 
Robespierre,  da.  Ludovic  al  XlV-lea  sau  Carol  al  V-lea,  nu.  Pentru  a  nu  mai  vorbi  de 
sfinţi  sau  de  biserică  în  general.  Să  ne  gândim  până  la  ce  punct  un  preot  contaminat 
de  comunism,  sau  chiar  un  cardinal,  ar  putea  urî  pe  Sfânta  Teresa,  sau  pe  Sfântul 
Ioan  al  Crucii,  pe  Sfânta  Caterina  din  Siena  sau  pe  Jeanne  d'Arc.  Ura  împotriva 
trecutului,  adică  a  ceace  este  mai  bun  din  efortul  pe  care  un  popor  a  fost  capabil  să-l 
dea  lumii,  e  o  altă  oprelişte  a  fiinţei  umane  în  faţa  comunismului.  Nu  e  natural,  nu 
încape  în  ordinea  naturală  a  lucrurilor,  să  urăşti  până  într'atâta  istoria,  pentrucă 


Nicolae  Niţă  ■fr 


65 


totul  este  istorie  şi  a  termina  cu  ea  înseamnă  a  ne  rupe  de  noi  înşine,  înstrăinându-ne 
în  mijlocul  haosului.  Şi  asta  e  ceace  vor  ei.  Să  ne  lase  goi,  maleabili,  schimbători 
înaintea  puterii  absurde  a  utopiei.  Va  veni  o  zi  când  cineva  vă  trebui  să  ne  explice 
cum  şi  pentru  ce  toate  astea  au  fost  şi  sunt  încă  posibile.  Cum  şi  pentru  ce  am  fost 
obligaţi  să  trăim  paradoxul  cel  mai  crud  şi  mai  cretin,  producător  de  gol,  de  violenţă 
de  disperare?  Ce  păcat  a  avut  să  ispăşească  poporul  rus,  ca  să  cadă  în  infern  acum 
şapte  decenii,  sau  poporul  român,  sau  cel  polonez,  sau  cel  lituan,  de  mai  mult  de  trei? 
Pentrucă,  repet,  de  aici,  e  greu  să  înţelegi  ce  teribil  a  fost  şi  este  tot  ce  s'a  întâmplat 
acolo. 

Nimeni,  în  nici  o  carte,  sau  operă  de  teatru,  în  nici  un  film,  n'a  isbutit  să  zică  ce  s'a 
întâmplat  acolo,  în  înspăimântătoarea  totalitate  anti  umană,  nici  chiar  Soljenitsin, 
care  a  făcut  imposibilul  pentru  a  o  spune. 


♦  ♦♦ 


Inutilitatea  giganticului  efort  întrebuinţat  cu  scopul  de  a  obţine  ceace  s'a  obţinut 
până  acuma,  adică  să  se  trăiască  mai  rău  decât  înainte,  reducând  fiinţa  omenească  la 
numere  şi  statistici  zoologice,  va  fi  ciocanul  care  sparge  imperiul  comunist,  sau 
secera  care-1  va  tăia  în  bucăţi.  Omul  nu  poate  trăi  gândindu-se  cât  de  inutil  este  el  pe 
lume.  Fiinţă  umană,  înainte  de  toate,  e  cineva  înamorat  de  propria  sa  utilitate, 
moştenită  din  trecut  şi  proectată  către  viitor. 

Pentru  aceasta,  odată  demonstrată  şi  ineficienţa  sistemului,  pericolul  în 
proporţiile  lui  teribile,  e  greu  de  gândit  că  ar  fi  posibilă  o  continuare  a  comunismului 
dincolo  de  decada  noastră,  cu  toate  sforţările  pe  care  stăpânii  inutilului  le  vor  face 
pentru  a-1  prelungi. 


CEAS  SFÂNT  LA  MAJADAHONDA  20 

de  Ovidiu  VUIA 

în  anul  1937,  eram  copil,  prin  primele  clase  primare,  şi  poate  chiar  deaceea  mi  s'a 
întipărit  atât  de  adânc  în  memorie,  ziua  când  au  fost  aduse  în  ţară  trupurile 
neînsufleţite  ale  lui  Moţa  şi  Marin.  O  sfinţenie  şi  un  doliu  naţional,  neimpus, 
stăpânea  în  acele  clipe  România,  gata  să  cinstească  cu  steagurile  lăsate  în  bernă,  pe 
eroii  săi,  drumul  urmat  de  cortegiul  funerar  fiind  format  de  un  cordon  viu  de  oameni, 
jelindu-i  aşa  cum  se  cuvine,  cu  fruntea  sus,  pe  cei  doi  fraţi  de  sânge  şi  ideal,  căzuţi 
după  voia  lor,  pe  câmpul  de  bătaie.  Era  un  moment  solemn  în  care  toată  naţia  şi-a 
menţinut  pentru  un  scurt  răgaz  respiraţia  politică,  devenind  un  tot,  sacrificiul  celor 
atât  de  tineri,  corespunzând  convingerii  profund  anticomuniste  a  poporului  nostru 
daco-roman.  Poate  niciodată  în  istoria  sa  neamul  românesc  n'a  fost  mai  cutremurat, 
mai  pătruns  de  evlavie,  îngenunchind,  precum  un  tată  cu  lacrimi,  în  ochi  lângă 
catafalcul  lor,  întregind  întru  eternitate  un  mare  gest  de  mistică  naţională. 

N'am  auzit  nici  atunci,  nici  de  atunci  pe  cineva  spunând  vreodată  ceva  rău  despre 
Moţa  şi  Marin,  ci  totdeauna  când  era  vorba  de  ei,  chipurile  deveneau  serioase, 
cucernice,  cum  se  întâmplă  când  eşti  în  faţa  unui  altar  de  sărbătoare.  Dacă  ar  fi  fost 
în  obiceiul  bisericii  ortodoxe  ca  şi  în  acelei  catolice,  de  bună  seamă  cei  doi  ar  fi  fost 
santificaţi.  Aşa  însă  tot  după  datina  bisericii  de  rit  oriental  îi  vom  putea  aşeza  pe 


20  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  26,  Decembrie  1980  -  Ianuarie  1981. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


66 


Moţa  şi  Marin  printre  fericiţii  ei  prea  slăviţi. 

Aşadar  voi  fi  înţeles  dece  odată  ajuns  în  Madrid  ardeam  de  dorinţa  de  a  vizita 
monumentul  de  la  Majadahonda,  pentru  mine  personal  un  fel  de  Meccă  a  spiritului 
meu. 

Crucea  şi  piatra  funerară  a  eroilor  sunt  chiar  pe  locul  tranşeei  unde  au  căzut  ei. 
încercând  să  mă  rog  pentru  sufletele  lor,  mă  năpădesc  gândurile  dându-mi  seama  că 
nicio  descriere  sau  fotografie  nu  poate  înlocui  vederea  directă  pe  viu,  faptă  a  lui 
Toma  când  a  pipăit  rănile  Domnului. 

închid  ochii  şi  revăd  cu  toată  claritatea,  întorcându-mă,  ca  sărmanul  Dyonis  al  lui 
Eminescu,  în  timp  înapoi,  ziua  de  13  Ianuarie  1937. 

îmi  apare  Moţa,  cum  îl  ştiu  dintr'o  poză,  tânăr  şi  frumos  gata  să  înfrunte  furtunile, 
la  fel  ca  Avram  Iancu  şi  Horia  cântaţi  de  Aron  Cotruş.  în  privirile  negre  purta  ape 
argintii  precum  apostolii  lui  El  Greco.  îmbrăcat  în  costum  naţional  pare  ciobanul 
mioritic,  ca  şi  el  gata  să  treacă  în  moarte  cântând,  ceace  ne  face  să  credem  că 
reprezintă  tipul  dacului,  cu  părinţii  părinţilor  săi  slujitori  ai  lui  Zamolxe,  rămaşi  în 
jurul  vechii  capitale  a  Sarmisegetuzei  între  zidurile  Orăştiei  de  azi.  Fiul  unui  preot  de 
mare  cultură,  încă  din  leagăn  îi  descântă  Jelele  ursita.  Drumul  său  a  fost  drept,  fără 
şovăire,  întrupare  a  mitului  în  Om,  Cranii  de  lemn  conţin  un  fel  de  cântece  ale  inimii. 

Cu  totul  altfel  ni  se  înfăţişează  Marin,  având  obrazul  tăiat  parcă  în  piatră, 
seamănă  cu  un  patrician  roman,  deci  urmaşul  inginerilor  constructori  de  viaducte  şi 
poduri,  împăraţi  ai  continentului.  Prezintă  părul  îngrijit  cu  cărare  dreaptă  aşa  ca 
Rebreanu  şi  la  fel  ca  el  este  blond.  întâi  naţional  ţărănist  trece  mai  târziu  lângă  Moţa, 
suferind  deci  conversiunea  de  pe  calea  Damascului  a  lui  Saul  din  Cilicia.  în  Crez  de 
generaţie  domină  echerul  şi  rigla  raţiunii,  observându-se  şi  gazetarul,  redactor  al  lui 
Nae  Ionescu  de  la  Cuvântul. 

Şi  dacă  cei  ce  i-au  cunoscut  mi-ar  putea  aduce  obiecţiunea  că  în  realitate  n'au  fost 
chiar  aşa  cum  îi  văd  eu  în  reconstrucţia  mea,  decorul  în  schimb  s'a  păstrat  cu  totul 
acelaş.  Este  un  peisaj  deluros,  lipsit  de  vegetaţie,  mai  golaş  şi  mai  întunecat  în  acea  zi 
de  iarnă,  când  bătea  un  vânt  necruţător,  oamenii  noştri  pe  bună  dreptate  suferind  de 
frig,  în  centrul  mohorâtei  Castilii.  Departe  la  orizont  se  văd  culmile  albastre-cenuşii 
ale  munţilor  Guadarrama  undeva  la  poalele  lor  ridicându-se  palatul-mânăstire  al  lui 
Filip  al  doilea,  regele,  călugăr,  înveşmântat  în  negru,  tristul  Escorial.  «On  ne  peut 
rien  imaginer  de  plus  aride  et  de  plus  desole»  scrie  Th.  Gauthier  despre  regiunea 
întinsă  la  poalele  Guadarramei. 

Tranşeea  unde  se  găseau  Moţa  şi  Marin  se  afla  pe  vârful  unei  coline,  într'un  bun 
punct  strategic,  tancurile  ruseşti  venind  din  vale.  Deacolo  a  pornit  şrapnelul  morţii 
ucigând  pe  cei  doi,  al  treilea  camarad  fiind  internat  cu  febră  în  spital.  Tabloul  mi  se 
întunecă,  totul  sare  în  aer  şi  trupul  celor  doi  martiri  întră  în  moarte,  calcă  peste 
hotarul  veşniciei. 

Deschid  ochii  şi  disting  monumentul  ridicat  în  memoria  lor.  Cunoscând  sărăcia  şi 
mai  ales  lipsa  de  solidaritate  a  exilului,  ceace  s'a  realizat  pare  o  adevărată  minune.  Se 
vede  că  la  fel  ca  în  1937  şi  mai  târziu,  Moţa  şi  Marin  au  reuşit  să  unească  laolaltă 
cugetele  românilor  pribegi. 

Deoparte  şi  de  alta  două  arcade  descriu  litera  M  iniţiala  numelor  lor.  în  mijloc 
granitul  despicat  de  un  paloş  încoronat  de  o  cruce,  este  arma  lui  Ştefan  cel  Mare  şi  a 
lui  Mihai  Viteazu  dar  şi  a  lui  Sf.  Gheorghe  sau  a  lui  Iovan  Iorgogvan  în  luptă  cu 
balaurul -leviatan  al  răului. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


67 


Masa  de  altar  din  faţă  îmi  dă  idea  că  totul  este  doar  un  început,  un  schelet  de 
absidă  de  biserică  şi  că  în  ziua  Victoriei  se  va  completa  cu  o  navă  a  templului, 
deasupra  monumentului  funerar  ridicându-se  o  cupolă-tiară  cu  nestemate  de  piatră 
aşa  cum  este  catedrala  din  Burgos,  maosoleul  eroului  spaniol,  Cidul. 

Dar  această  viziune  este  încă  un  vis  aproape  utopic.  Nu  pot  să  înţeleg,  ca  un  om  cu 
judecată  comună,  situaţia  politică  din  Spania.  Franco  şi  naţionaliştii  săi  au  pregătit 
venirea  regelui  şi  a  democraţiei  spaniole  actuale.  La  Vale  de  Los  Caidos  cu  o  dreptate 
unică  în  istorie  au  fost  cinstiţi  şi  învingătorii  şi  învinşii.  Lucrurile  sunt  uitate,  eroii  de 
ieri  trecuţi  în  anonimat. 

Asupra  monumentului  Moţa  şi  Marin  se  adună  nori  grei,  el  fiind  ameninţat  poate 
în  existenţa  lui.  Procedeul  nu  este  nou  şi  se  arată  caracteristic  forţelor  violenţei  şi  ale 
răului.  Oare  nu  aşa  s'a  întâmplat  în  ţară  la  Casa  Verde?  Oare  nu  la  fel  s'au  comportat 
răsculaţii  revoluţiei  franceze  când  au  golit  mormintele  regilor  Franţei  la  St.  Denis  sau 
au  ciopârţit,  schilodind  pentru  totdeauna,  măreaţa  biserică-metropolitană  a 
Clunyului? 

Deaceea  trebue  să  accentuez  că  monumentul  lui  Moţa  şi  Marin  de  la 
Majadahonda  reprezintă  înainte  de  toate  un  simbol  şi  o  esenţă  spirituală,  aceasta 
neputând  să  fie  distrusă  atâta  timp  cât  în  om  va  exista  iubire  şi  dor  de  libertate. 

Cât  despre  Moţa  şi  Marin,  atunci  când  au  murit  privind  spre  zările  depărtate  şi- 
au  înscris  cu  litere  de  lumină  întru  vecie,  numele,  pe  munţii  goi  ai  Guadarramei,  cu 
tristul  negrul  Escorial.  în  granitul  rece  bate  ceva  din  inima  fiinţei  lor  nobile,  jertfa 
săvârşită  de  ei  nu  poate  rămâne  fără  rod.  Ci  într'o  zi  ea  va  da  muguri  şi  flori 
asemenea  lemnului  sterp  al  lui  Tanhauser. 

Cât  despre  mine  n'am  să  uit  ceasul  sfânt  petrecut  la  Majadahonda. 


MOARTEA  CĂPITANULUI  OPRIŞ  21 


de  N.  S.  GOVORA 

Pe  căpitanul  Opriş,  l-am  cunoscut  în  anul  1932,  în  Sighetul  Maramureşului.  Era 
sublocotenent  cu  patru  ani  mai  în  vârstă  decât  mine;  eu  eram  în  batalionul  10 
Vânători  de  Munte,  iar  el  în  al  9-lea  de  Munte,  al  vestitului  Locotement  colonel 
Leonard  Mociulschi. 

Eu  am  părăsit  Sighetul  Maramureşului  după  cinci  ani,  soarta  purtându-mă 
aproape  prin  toate  regiunile  Ţării,  Opriş  rămânând  lipit  de  Vânătorii  de  Munte.  Şi  cu 
Vânătorii  lui,  Opriş  a  făcut  războiul,  Sfântul  nostru  războiu,  din  Răsărit.  Am  aflat  că 
Vânătorii  de  Munte,  cum  Ţara  întreagă  a  aflat-o,  au  făcut  minuni  de  vitejie  acolo  în 
Răsărit.  Şi  am  aflat  că  dintre  tinerii  pe  care  eu  îi  cunoscusem  acolo  la  Sighet,  puţini, 
foarte  puţini,  au  scăpat  cu  viaţă. 

Căpitanul  Opriş  a  făcut  parte  dintre  aceia  care  au  luptat  de-a  lungul  şi  de-a  latul 
Rusiei,  şi  cei  care  l-au  cunoscut,  n'au  aflat  din  gura  lui  nici  una  din  luptele  la  care  a 
luat  parte,  nici  de  câte  ori  a  fost  rănit  şi  unde.  De  ce?  Pentru  că  Opriş  era  un  om 
tăcut,  era  un  om  căruia  nu-i  plăcea  să  vorbească  de  faptele  lui  de  vitejie.  Acesta  era 
căpitanul  Opriş:  modestia  personificată. 


21  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  28-29,  Aprilie-Mai,  Iunie-Iulie  1981. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


68 


Aşa  îl  cunoscusem  la  Sighet,  aşa  era  cunoscut  sublocotenentul  Opriş,  aşa  a  rămas 
până  la  moarte.  Şi  mai  era  cunoscut  Opriş  cu  o  altă  calitate:  era  om  blând,  era  omul 
blajin!  Nici  unul  dintre  cei  care  l-au  cunoscut  mai  bine,  care  a  trăit  mai  mult  timp  cu 
Opriş  în  aceiaşi  localitate,  nu  l-a  văzut  niciodată  furios,  niciodată  căutător  de  ceartă. 
Totdeauna  Opriş  era  omul  împăciuitor,  omul  înţelegerii. 

L-am  reîntâlnit  în  momente  tragice,  l-am  reîntâlnit  în  ziua  de  18  Octombrie  1944, 
adică  în  ziua  încercuirii  diviziei  a  4-a,  în  cotul  Tisei.  Erau  momente  de  nelinişte,  de 
groază  chiar. 

Şi  l-am  reîntâlnit  acelaş:  calm,  cu  ţigarea  în  colţul  gurii,  fără  să-şi  piardă  nici  un 
moment  cumpătul. 

-Păi,  ce  ne  facem  Domnule  Căpitan? 

-Păi  ce-o  vrea  Dumnezeu,  căpitane  Beldie. 

Peste  patru  zile  l-am  reîntâlnit  în  lagărul  de  prizonieri.  Acolo  aveau  loc  discuţii 
aprinse  între  ofiţeri,  unii  erau  pentru  mergerea  în  Armata  naţională,  anticomunistă, 
iar  alţii  spuneau  că  trebuie  să  rămânem  mai  departe  în  lagărul  de  prizonieri, 
pentrucă  războiul  e  pierdut  de  Germani. 

Cei  ce  se  vor  înscrie  în  Armata  naţională,  spuneau  aceştia,  la  sfârşitul  războiului 
nu  vor  putea  să  se  întoarcă  în  Ţară,  şi  nu  le  mai  rămâne  decât  să  spargă  piatră  în  una 
din  ţările  vestice.  Cei  care  susţineau  această  teză,  erau  vehemenţi,  şi  le  răspundea  cu 
calmul  lui,  căpitanul  Opriş: 

-Eu  prefer  să  sparg  piatră  într'o  ţară  liberă  în  Vestul  Europei,  decât  să  mai  fiu 
căpitan  într'o  ţară  românească  comunistă! 

Opriş  a  făcut  parte  din  armata  românească  anticomunistă  şi  în  această  situaţie  are 
onoarea  de  a  fi  ofiţerul  român  care  a  luptat  până  în  ultima  zi,  cu  arma  în  mână, 
contra  comunismului. 

Da,  căpitanul  Opriş,  este  căpitanul  care  a  luptat  pe  Oder.  Şi  după  cum  armata 
română  are  ofiţeri  care  au  luptat  şi  căzut  la  Nalcic,  adică  punctul  cel  mai  depărtat  din 
Răsărit,  are  şi  ofiţeri  care  au  luptat  tot  cu  arma'n  mână  pe  Oder,  adică  în  punctul  cel 
mai  din  Vest.  Şi  amândouă  punctele,  Nalcic  şi  Oder,  sunt  tot  atât  de  importante,  căci 
în  amândouă  punctele,  s'a  luptat  tot  cu  arma'n  mână  şi  tot  în  contra  comunismului. 
Şi  căpitanul  Opriş  a  luptat  şi  la  Nalcic  şi  pe  Oder! 

Şi  după  războiu,  căpitanul  Opriş,  a  ajuns  tot  ca  ofiţer  român,  în  armata  spaniolă, 
întâi  a  fost  în  Maroc,  şi  pe  urmă  la  Marele  Stat  Major,  în  Madrid.  Şi  pe  oriunde  a 
trecut,  Opriş  a  făcut  cinste  armatei  române,  bineînţeles  acelei  armate  care  a  luptat  la 
Nalcic  şi  pe  Oder! 

Şi  căpitanul  Opriş,  în  Madrid,  s'a  considerat  Român  până  în  ultima  clipă  a  vieţii 
lui. 

A  fost  prezent  la  toate  manifestaţiile  româneşti  din  Spania,  şi  când  a  fost  nevoie, 
şi-a  dat  şi  el  obolul  generos. 

La  întâlnirile  adevăraţilor  Români,  odată  pe  an,  la  Majadahonda,  căpitanul  Opriş 
nu  a  lipsit,  afară  de  ultima  dată,  când  boala  care  l-a  răpit,  a  fost  mai  puternică  decât 
voinţa  lui. 

A  murit  încă  un  Român  verde  în  exil,  în  acest  amar  exil,  şi  rămânem  tot  mai 
puţini,  mereu  mai  puţini. 

Cei  care  l-au  cunoscut,  nu  vor  uita  niciodată  pe  căpitanul  Opriş,  pe  blajinul 
căpitan  Opriş! 


Nicolae  Niţă  ■fr 


69 


SINDICATUL  CRIMEI  22 

de  Nicolae  ROŞ  CA 

într'un  articol  anterior  spuneam  unor  domni,  îmbarcaţi  într'o  acţiune  de 
deformare  sistematică  a  realităţii,  că,  de  va  fi  nevoie,  vom  scrie  câte  ceva  şi  despre  cei 
«63  foşti  demnitari»  care  au  pierit  la  Jilava  în  anul  1940. 

Cu  toate  că  noi,  legionarii,  nu  vom  putea  uita  niciodată  barbaria  orientală  cu  care 
foştii  guvernanţi  ai  ţării  -  anteriori  comuniştilor  -  «democraţi»,  au  tratat  Mişcarea 
Legionară,  consideram  că  era  mai  util,  în  momentele  de  faţă,  să  trecem  sub  o  pioasă 
tăcere  acele  fapte  deplorabile.  Dar  alţii  gândesc  altfel.  De  un  încoace  şi  urmând  o 
tactică  precisă,  vechii  noştri  prigonitori  s'au  transformat  în  acuzatori.  Şi  nu  se  poate 
admite  această  alterare  voită,  repetată  cu  încăpăţânare  suspectă,  a  unor  fapte 
precise,  care  s'au  petrecut  sub  ochii  noştri  şi  care  sunt  deja  istorie,  cu  toate  că  tristă 
istorie.  Sunt  circumstanţe  când,  împrospătarea  memoriei,  unora,  devine  un 
imperativ  etic. 

Episodul  dela  Jilava  al  celor  «63  foşti  demnitari»  (termenul  fiind  comun  şi 
comuniştilor  din  ţară  şi  pamfletiştilor  din  exil)  nu  a  fost  decât  o  consecinţă  a 
sângeroasei  inchiziţii  prin  care  a  fost  târâtă  Mişcarea  Legionară.  Astăzi,  numai  cine 
nu  vrea,  nu  ştie  ce  s'a  întâmplat  atunci.  Numai  cine  vrea,  întoarce  spatele  adevărului, 
sau  încearcă  să-l  altereze  cu  ascunse  şi  calculate  intenţii.  Experienţa  «democrată» 
(căci  tot  ea  a  trecut  şi  la  faza  dictatorială  când  i-a  eşuat  dialectica)  a  fost  tragică 
pentru  generaţia  noastră.  Ea  s'a  soldat,  cum  este  notoriu,  cu  sute  şi  mii  de  morţi 
provocate  în  circumstanţe  sălbatice. 

Toată  acea  orgie  bestială  de  sânge  în  care  a  fost  scăldat  tineretul  ţării  noastre, 
numai  pentru  vina  de  a  fi  intuit  cu  claritate  suficientă  pericolul  comunist  care  ne 
ameninţa  şi  forţele  care  lucrau  din  umbră  pentru  promovarea  lui,  a  fost  condusă  de 
un  grup  de  indivizi,  cruzi  şi  fără  suflet,  selecţionaţi  cu  grije  de  acea  catastrofă  umană 
şi  românească,  care  a  fost  Regele  Carol  II.  împreună  au  înfiinţat  la  noi,  în  decada 
anilor  30,  un  adevărat  sindicat  al  crimei,  prin  care,  călcând  în  picioare  toate  legile 
ţării  şi  toate  preceptele  umanitare  -  pe  care,  unele  din  vlăstarele  lor,  le  invoacă  acum 
-  au  condus  România  după  bunul  lor  plac,  au  împestriţat-o  cu  multe  morminte 
nevinovate,  au  scăldat-o  în  râuri  de  cruzimi  incompatibile  cu  omul  veacului  20  şi  au 
lăsat-o  apoi  în  situaţia  pe  care  o  cunoaştem  cu  toţii  astăzi.  Acest  «sindicat  al  crimei» 
(ei  îl  numeau  «permanenţele  statului»)  niciodată  nu  va  fi  suficient  judecat,  niciodată 
procesul  lui  nu  va  putea  fi  închis  şi  nicio  sentinţă  nu  va  fi  suficient  de  severă  ca  să 
spele  faţa  istoriei  româneşti  de  nefasta  lor  acţiune.  A  numi  aceşti  indivizi,  aceşti 
naufragiaţi  insalvabili  ai  istoriei,  demnitari,  denotă  o  lipsă  alarmantă  de  cunoştinţe 
şi  un  mult  prea  scăzut  nivel  de  conştiinţă,  în  nişte  oameni  care  spun  că  vor  să  se 
ocupe  cu  politica,  înseamnă  o  lipsă  de  sensibilitate  pentru  fenomenele  româneşti  şi 
confirmă  înţeleaptă  zicală  că  «aşchia  nu  sare  departe  de  copac». 


♦  ♦♦ 


Să  revenim  la  fapte.  După  alungarea  din  ţară  a  lui  Carol  II  şi  demontarea  acelui 
gang  de  ucigaşi  strânşi  pe  lângă  el,  se  punea  o  chestiune  de  onoare  pentru  Mişcarea 
Legionară:  pedepsirea  vinovaţilor.  Existenţa  unei  întregi  generaţii  fusese  frântă  fără 


22  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  31,  Decembrie  1981. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


70 


milă,  pentru  ceeace  avea  ea  mai  frumos:  croirea  unei  vieţi  româneşti  autentice.  însăşi 
şeful  Mişcării  şi  toată  elita  intelectuală  de  atunci  fusese  distrusă  implacabil  de  nişte 
bestii,  numai  cu  înfăţişare  omenească,  depe  a  căror  mâini  şuruia  din  belşug  sânge 
românesc. 

Reacţia  normală  a  unor  oameni  care  suferiseră  pe  spinarea  lor  atrocităţile  cele  mai 
înspăimântătoare,  ar  fi  fost,  şi  poate  nimeni  nu  i-ar  fi  condamnat  atunci,  uciderea  pe 
loc  a  vinovaţilor,  a  cadrelor  regimului  ce  i-a  prigonit  cu  atâta  cruzime. 

în  toate  revoluţiile  din  lume  s'au  întâmplat  astfel  de  băi  de  sânge,  după  perioade 
de  represiune.  întotdeauna  masele  populare  nedreptăţite  şi  violentate  şi-au  căutat 
singure  dreptatea.  Şi  cu  cât  baia  de  sânge  a  fost  mai  mare,  mai  necruţătoare  cu  vechii 
inamici,  ea  şi-a  creat  mai  uşor  drum  în  istorie  şi  a  fost  chiar  glorificată  cu  timpul.  Mai 
este  cazul  să  amintim  revoluţia  franceză,  revoluţiile  din  1848  şi  mai  ales  holocaustul 
rusesc  contemporan? 

Mişcarea  Legionară  nu  a  făcut  însă  aşa.  Mişcarea  Legionară  a  cerut  justiţiei 
româneşti  pedepsirea  prigonitorilor  ei.  Era  o  revoluţie  naţională  şi  contrar  celor  cu 
caracter  internaţionalist,  nu  urmărea  distrugerea  unor  clase  sociale  şi  nici  chiar  a 
unor  grupuri  de  influenţă  care  o  vătămaseră  crunt.  Ea  urmărea  numai  «instaurarea 
unei  noui  ordini  de  convieţuire»,  cu  corijarea  (asta  da,  era  imprescriptibilă) 
neregulilor  şi  exceselor  la  care  au  participat  cadrele  statului  anterior.  Şi  asta,  pe  cale 
legală.  «Noi  am  optat  pentru  justiţie  -  spune  Dl.  Horia  Sima  -  pentru  calea  legală... 
Niciun  legionar  n'a  ridicat  mâna  împotriva  vreunui  om  al  vechiului  regim.  Cea  mai 
mare  biruinţă  a  fost  asupra  noastră  înşine...  Abea  ieşiţi  din  închisori,  cu  răni  încă 
deschise,  trupeşti  şi  sufleteşti,  cu  goluri  înspăimântătore  în  mijlocul  nostru,  am 
refuzat  să  ne  facem  singuri  dreptate.» 

Aşadar,  şi  cu  asentimentul  Generalului  Antonescu,  călăii  au  fost  arestaţi  pe 
măsură  ce  erau  găsiţi  şi  înaintaţi  justiţiei.  Niciunul  nu  a  fost  ucis. 

Nu  toţi  aceia  care  ar  fi  trebuit  să  stea  în  rândurile  acuzaţilor,  au  fost  arestaţi,  însă. 
Numărul  vinovaţilor  era  foarte  mare.  Unii  prin  acţiune  şi  alţi  prin  omisiune.  Câteva 
mii  ar  fi  meritat,  poate,  banca  acuzării.  Ei  făceau  parte  din  toate  straturile  societăţii 
noastre:  miniştrii  diferitelor  guverne  represive,  prefecţii  (civili  sau  militari)  ofiţeri  de 
diferite  gradaţii  şi  jandarmii  şefii  de  poliţii  şi  de  siguranţe,  armate  întregi  de  comisari 
şi  agenţi  care  schingiuiau  barbar,  chiar  şi  partidele  politice  «democrate»  care  nu 
numai  că  nu  au  intervenit  pentru  încetarea  atrocităţilor,  dar  şi-au  împrumutat  chiar 
şi  oameni,  gangului  criminal  carlist.  (Victor  Iamandi,  Tătărăscu,  dela  liberali; 
Ghelmegeanu,  Ralea,  Guşti,  Gafencu,  Petre  Andrei,  dela  ţărănişti).  Reţeaua  de 
asasini,  montată  de  naţional-ţărănistul  Armând  Călinescu,  era  foarte  întinsă. 

Lotul  prigonitorilor  însă  a  fost  împărţit  în  3  categorii: 

«1.  Prefecţii  militari,  generali,  colonei,  sunt  scoşi  complect  din  cauză.  Aceştia  vor 
rămâne  în  armată  şi  cariera  lor  nu  va  avea  nimic  de  suferit.  Armata  nu  trebuia 
identificată  cu  crimele  fostului  regim. 

2.  Şefii  de  legiuni  de  jandarmi,  colonei  şi  maiori,  comisarii  de  poliţie,  jandarmii  şi 
agenţii  care  au  executat  ordinele  din  servilism  sau  inconştienţă,  fără  însă  a  fi  săvârşit 
cruzimi  sau  să  fi  pus  zel  în  urmărirea  legionarilor,  nu  vor  suferi  decât  sancţiuni 
administrative,  adică,  vor  fi  îndepărtaţi  din  corpul  jandarmilor  sau  din  poliţie. 

3.  Lotul  marilor  vinovaţi,  indiferent  din  ce  sector  al  statului  proveneau,  armată, 
poliţie,  jandarmerie,  justiţie  civilă  sau  militară,  organizaţii  politice,  etc.,  vor  fi 
arestaţi  şi  deferiţi  justiţiei.» 


Nicolae  Niţă 


71 


(Citat  dintr'o  lucrare  a  Dlui  Horia  Sima,  ce  va  apare  oportun.) 
în  această  categorie  din  urmă  au  intrat,  aşa  numiţii,  de  unii,  «foşti  demnitari». 
Ei  erau: 

Generalul  Gabriel  Marinescu,  fostul  Prefect  al  Poliţiei  şi  apoi  Ministru  la  Interne. 
Om  de  o  adâncă  cruzime,  a  patronat  şi  ordonat  schingiuirile  şi  uciderile  săvârşite  la 
Prefectura  de  Poliţie,  era  primul  braţ  de  execuţie  al  regimului  carlist. 

Generalul  Ion  Bengliu,  Inspector  General  al  Jandarmeriei,  instituţie  care 
representa  al  doilea  braţ  de  execuţie  al  omorurilor,  a  luat  parte  din  plin  la  tote 
excesele  sângeroase  ale  sistemului. 

Generalul  Argeşanu,  numit  Prim  Ministru  la  21-22  Septembrie  1939,  a  acoperit  cu 
prestigiul  lui  de  militar,  asasinatele  săvârşite  în  acea  noapte  de  groază,  când  su  fost 
imolaţi  sute  de  legionari,  ridicaţi  din  lagăre,  din  închisori,  din  spitale  sau  de  pe  la 
casele  lor. 

Victor  Iamandi,  Ministru  de  Justiţie  în  sistem,  a  coborît  justiţia  română  la  cea  mai 
joasă  treaptă  a  ei.  Toate  condamnările  în  procesele  nedrepte  deschise  legionarilor, 
treceau  prin  mâinile  acestui  om,  care  erau  înroşite  încă  din  anul  1933,  când  era 
Secretar  la  Interne  în  guvernul  Duca,  a  ordonat,  sau,  cel  puţin  a  luat  parte,  la  primele 
ucideri  de  legionari. 

Colonelul  V.  Zeciu,  Prim  Procuror  Militar,  a  organizat  asasinarea  şi 
înmormântarea,  pe  ascuns,  a  Căpitanului  şi  a  celor  13  legionari  care-1  însoţeau. 

Colonelul  Ştefan  Gherovici,  din  Inspectoratul  de  Jandarmi,  era  mâna  dreaptă  a  lui 
Bengliu.  A  luat  parte  la  asasinarea  lui  Corneliu  Codreanu,  îndeplinind  «ordinele 
patronului». 

Colonelul  Anibal  Panaitescu,  din  jandarmerie,  schingiuitor  şi  asasin. 

Maior  Iosif  Dinulescu,  din  jandarmerie,  a  fost  şeful  echipei  de  asasini  care  au 
strangulat  pe  Corneliu  Codreanu  şi  cei  13  însoţitori,  în  pădurea  Tâncăbeşti. 

Maior  A.  Popescu,  zis  marinarul,  zis  bestia,  şeful  jandarmeriei  din  jud.  Constanţa. 
Era  de  o  cruzime  feroce.  Personal  schingiuia  şi  împuşca.  Printre  alţii  a  împuşcat  pe 
preotul  Chivu  din  corn.  Viişoara. 

Scarlat  Rioşanu,  ofiţer  jandarm.  A  fost  comandantul  închisorii  Râmnicu  Sărat,  pe 
timpul  detenţiunei  acolo  a  Căpitanului.  El  a  scos  pe  cei  14  oameni  din  celule,  i-a  legat 
şi  urcat  în  camioanele  care-i  duceau  spre  moarte. 

Niky  Ştefănescu,  Director  al  Siguranţei  Statului.  Siguranţa  era  al  treilea  braţ 
sângeros  al  «sidicatului  crimei».  Aici  s'au  schingiuit  şi  apoi  ucis,  de  preferinţă  prin 
sugrumare,  zeci  de  legionari,  ale  căror  corpuri  erau  arse  în  crematoriul  din  Bucureşti. 

Moruzof  şeful  serviciului  secret  al  armatei.  Era  de  origină  rus,  om  important  al 
sistemului  şi  avea  în  subordine  pe  Niky  Ştefănescu. 

Căpitanul  Blebea,  din  jandarmerie,  la  ordinele  căruia  au  fost  ucişi  7  legionari  din 
comuna  Huedin,  asupra  cărora  nu  exista  nicio  condamnare  şi  nu  avusese  loc  niciun 
proces. 

Sublocotenentul  Cinghiţă,  din  jandamerie,  care  a  comandat  plotonul  de  execuţie 
dela  Vaslui,  unde  au  fost  ucişi  31  de  oameni,  legaţi  de  mâini  şi  de  picioare. 

Mai  erau  în  acest  lot  şi  cei  14  Plutonieri  Jandarmi  care  au  sugrumat  cu  mâinile 
lor  pe  Corneliu  Codreanu  şi  legionarii  care-1  însoţeau.  Nu  mai  dăm  numele 
acestor  «foşti  demnitari»,  dar  cităm  numai  pe  plut.  Sârbu,  căruia-i  revenise 
sarcina  de  a-1  gâtui  pe  Căpitan. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


72 


Tot  aici  se  mai  găseau  comisarii  din  Prefectura  Poliţiei  şi  cei  din  brigada 
mobilă  a  Singuranţei,  compusă  din  circa  40-50  de  indivizi,  specialişti  în 
represiuni  legionare.  Aceste  bestii  (pardon,  «foşti  demnitari»  după  nomenclatura 
comunisto-neoliberală),  se  identificaseră  în  aşa  măsură  cu  guvernul  încât 
săvârşeau  toate  crimele  ce  li  se  ordona  fără  nicio  tresărire  de  conştiinţă.  «A  ucide 
un  legionar  era  pentru  ei  o  bagatelă»,  spune  undeva,  Dl.  Horia  Sima.  Dintre 
aceştia  au  fost  arestaţi  numai  cei  mai  fioroşi:  comisarii,  Davidescu,  Pavel  Patriciu 
(care  a  omorît  şi  pe  Nicoleta  Nicolescu),  Mănăilă,  Cristescu,  Dumitrescu,  Oprea, 
Curelea  (o  bestie  îngrozitoare,  specialist  în  torturi  şi  sugrumări),  Macovei,  Streza 
şi  ajutorii  acestora  la  crime,  agenţii,  Panova  Ion  (care  l-a  ucis  în  1933  şi  pe  Sterie 
Ciumetti),  Bonea  Nicolescu,  Otto  Reiner  (care  l-a  împuşcat  pe  Prof.  Vasile 
Cristescu),  Laurenţiu  Constantinescu,  Petre  Malneschi,  Nicolae  Gâman,  fraţii 
Iuliu  şi  Victor  Horvath, 

Un  alt  «demnitar»  era  Mihail  Vârfureanu,  una  dintre  figurile  cele  mai  sinistre  ale 
acelei  sângeroase  perioade  1938-1940,  student  la  medicină,  şi  legionar,  este  captat  de 
poliţie.  în  sânul  Mişcării  îndeplineşte  diferite  funcţiuni  care-1  pun  în  legătură  chiar 
cu  grupul  de  conducere  din  timpul  prigoanei.  Are  o  atitudine  foarte  dârză,  printre 
camarazii  lui  şi  ajunge  chiar,  un  timp,  şeful  studenţimii  din  Bucureşti.  Forma  echipe 
de  răzbunare  a  morţii  Căpitanului  cu  studenţi  şi  elevi,  pe  care  apoi  îi  dădea  pe  mâna 
poliţiei.  O  serie  întreagă  de  legionari  au  fost  prinşi,  schingiuiţi  şi  ucişi  de  poliţie  din 
cauza  acestui  individ  Este  descoperit  şi  izolat  deabea  după  omorîrea  Nicoletei 
Nicolescu,  pe  care  tot  el  a  predat-o  poliţiei.  Aceste  repugnante  trădări  a  propriilor  lui 
camarazi  şi  colegi  le  făcea  numai  pentru  bani.  Fusese  numit  comisar  de  poliţie  (cum 
s'a  aflat  după  aceea)  şi  primise  şi  nişte  bani  cu  care-şi  deschide  o  prăvălie. 

Acesta  era,  aproximativ,  profilul  uman  al  «foştilor  demnitari»  (ucigaşi  de  rând,  in 
realitate),  care  au  fost  arestaţi  în  toamna  anului  1940,  deferiţi  Justiţiei  şi  închişi,  cu 
mandate  de  arestare,  în  Jilava. 

Iată  acum  şi  câteva  din  actele  de  acuzare  întocmite  de  Comisiunea  Specială  de 
Anchetă  Criminală,  care  era  condusă  de  Consilierul  Curţii  de  Casaţie,  Eugeniu 
Bănescu  şi  din  care  nu  făcea  parte  niciun  legionar: 

-  30  Noem.  1938:  Corneliu  Zelea  Codreanu  şi  13  legionari  sunt  ucişi  prin 
strangulare  de  14  jandarmi. 

-  2  Dec.  1938:  avocatul  Nicolae  Făgădău,  Bica  Anania  şi  Petre  Ion,  sunt  ucişi  în 
comuna  Pata  (Cluj). 

-  25  Ian.  1939:  Lt.  Nicolae  Dumitrescu,  este  ucis  prin  strangulare  la  Pref.  de 
Poliţie. 

-  26  Ian.  1939:  Prof.  Vasile  Cristescu  (elev  al  lui  Pârvan)  este  împuşcat  de  poliţie. 

-  27  Ian.  1939:  Sculptorul  Iacobi  este  împuşcat  de  poliţie  (numai  pentrucă-1 
găzduise  pe  Profesorul  Cristescu). 

-  29  Ian.  1939:  Lucia  Grecu  este  schingiuită  la  Prefectura  de  Poliţie  şi  cadavrul  ei 
este  aruncat  pe  fereastră  (pentru  a  simula  sinuciderea). 

-  13  Feb.  1939:  uciderea,  prin  împuşcare  a  7  legionari  din  corn.  Huedin  (Cluj). 

-  17  Feb.  1939:  strangularea  a  7  legionari  în  timp  ce  erau  transportaţi  dela  Pref.  de 
Poliţie  la  crematoriul  Cenuşa.  (Este  echipa  Nadoleanu). 

-  24  Mart.  1939:  uciderea  în  închisoarea  Legiunii  de  Jandarmi  din  Soroca  a  3 
Legionari. 

-  10  Iul.  1939:  împuşcarea  Nicoletei  Nicolescu,  în  drum  spre  Jilava. 


Nicolae  Niţă 


73 


-  21  Sept.  1939:  împuşcarea  a  9  legionari  în  Bucureşti.  (Este  echipa  Miti 
Dumitrescu). 

-  22  Sept.  1939:  împuşcarea  a  câteva  sute  de  legionari  din  lagăre,  spitale,  închisori 
şi  din  toate  judeţele  ţării,  cu  expunerea  cadavrelor  pe  străzi. 

Lista  nu  este  totală,  dar  oprim  aici  nararea  unor  înfricoşetoare  bestialităţi 
săvârşite  în  România,  de  acel  gang  de  ucigaşi,  ridicaţi  astăzi,  cu  ruşinoasă 
inconştienţă  şi  suspectă  intenţiune,  la  rang  de  «demnitari».  Infirmă  concepţie 
despre  etica  politică  au  acei  ce  susţin  astfel  de  idei. 

♦  ♦♦ 


Cercetările  deţinuţilor  din  Jilava  au  început  şi  au  urmat  un  timp  un  curs  normal. 
Antonescu  ceruse  o  gardă  legionară  pentru  paza  arestaţilor,  căci,  în  primele 
momente  ale  guvernării  lui,  era  furios  pe  oamenii  regimului  carlist,  care-1 
prigoniseră,  oarecum,  şi  pe  el  şi  nu  voia  să-i  scape  din  mâini.  Totul  decurgea  în 
ordine.  Arestaţii  n'au  fost  bruscaţi  niciun  moment,  aveau,  în  închisoare,  o  viaţă 
relativ  comodă  (complect  diferită  de  cea  impusă  de  ei,  legionarilor,  când  aceştia  erau 
arestaţii),  erau  alimentaţi  omeneşte,  iar  cei  care  puteau  îşi  procurau  chiar  mâncarea 
dela  restaurante  (cum  au  făcut  tot  timpul  Gavrilă  Marinescu,  Bengliu,  Iamandi,  Niki 
Ştefănescu,  etc.). 

încet  însă,  lucrurile  încep  să  se  deterioreze.  Aşa  cum  s'a  mai  scris,  cu  referinţă  la 
acea  epocă,  relaţiile  dintre  Gen.  Antonescu  şi  Mişcarea  Legionară  intră,  treptat,  într'o 
fază  de  nelinişte  crescândă.  Aceasta  s'a  reflectat  şi  în  mersul  cercetărilor  şi  al 
accelerării  procesului  celor  dela  Jilava,  care  capătă  un  ritm  de  tărăgăneală.  Era  din  ce 
în  ce  mai  vădit  că  cineva  încerca  să  câştige  timp.  Pentruce? 

La  intervenţiile  forurilor  competente  legionare  pentru  a  se  accelera  stabilirea 
responsabilităţilor  şi  deschiderea  procesului,  se  răspundea  cu  evasive.  Aşa,  spre 
exemplu,  mărturiseşte  Dl  Horia  Sima,  Vice-Preşedintele  Consiliului  de  Miniştri  de 
atunci,  când  l-a  întrebat,  prin  luna  Noembrie,  pe  Mihail  Antonescu,  care  era 
Ministrul  Justiţiei,  asupra  mersului  procesului,  acesta  i-a  răspuns  în  doi  peri,  că  ar 
mai  fi  nevoe  de  cercetări  complementare  pentru  a  ridica  nivelul  acuzaţiei  şi  pentru  a 
mări  numărul  inculpaţilor  şi  că  va  mai  dura  câteva  luni.  Devenea  evident  că  între 
culise  se  luase  altă  hotărîre  cu  privire  la  judecarea  acelor  indivizi  şi  că,  pentru  asta,  se 
arunca  nisip  în  osiile  Justiţiei. 

Duşmanii  Mişcării  intraseră  în  legătură  deja  cu  Antonescu,  şi  încercau  să-şi 
salveze  prietenii  din  închisoare.  Aşteptau  momentul  lor. 

Dar  şi  lumea  legionară  începea  să  se  neliniştească.  întrezăreau  posibilitatea  că  toţi 
călăii  lor,  cei  ce  i-au  bătut,  schingiuit  şi  omorît,  după  bunul  lor  plac,  fără  justificare  şi 
mai  ales,  ignorând  legile  pe  care  ei  înşişi  le  creiaseră,  vor  scăpa  Justiţiei  şi  că  faptele 
lor  vor  fi  acoperite  cu  o  cortină  de  tăcere,  preludiul  uitării  definitive.  Dar  mai  mult, 
nu  era  exclus  (aşa  cum  s'a  întâmplat  dealtfel),  că  într'o  nouă  circumstanţă  politică,  la 
care  toţi  începuseră  să  lucreze,  acei  criminali  să  fie  repuşi  în  funcţiile  lor  anterioare 
de  unde  să-şi  continue  acţiunea  nefastă.  Aceasta  nu  se  mai  putea  suporta. 

Există  o  lege  universală  care  determină  că  acolo  unde  se  distruge  un  echilibru,  o 
armonie,  o  dreptate  (ar  spune  poporul  nostru),  naturală,  biologică  sau  socială, 
intervin  numaidecât  forţe  care  încearcă  readucerea  lucrurilor  la  nivelul  echilibrului 
iniţial,  al  armoniei  originare.  în  România  se  rupsese  de  mult  această  armonie, 
această  dreptate  şi  ea  trebuia  restabilită.  O  cerea  ordinea  lucrurilor  şi  reînnobilarea 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


74 


vieţii  româneşti.  Se  cerea  spălarea  păcatelor  ei.  Ei  bine,  legionarii  simţeau  şi 
evenimentele  ulterioare  au  dovedit-o,  că  această  ordine,  această  dreptate 
românească,  era  din  nou  încălcată,  din  nou,  ştirbită,  din  nou  înlăturată  din  circuitul 
vieţii  noastre. 

S'a  încercat  chiar,  în  acel  Noembrie  1940,  liberarea  unora  dintre  deţinuţi  pe 
motivul  lipsei  de  dovezi  suficiente  (cazul  Lt.  Cinghiţă,  spre  exemplu,  care,  aşa  cum 
am  văzut  mai  sus,  comandase  personal  plutonul  de  jandarmi  care  a  ucis  grupul 
legionarilor  din  Vaslui),  sau,  scoaterea  de  sub  pază  a  altora  şi  internarea  lor  în  spitale 
militare,  pe  motiv  de  boală,  dar  fără  justificare  medicală  (cum  s'a  încercat  cu 
generalii  Marinescu  şi  Bengliu,  cei  doi  mari  călăi  ai  tineretului  românesc).  în 
amândouă  cazurile  s'au  putut  para  la  timp  liberările. 

Din  zi  în  zi  manevrele  deveneau  mai  transparente  şi  mai  periculoase,  căci  puteau 
da  naştere  la  reacţiuni  de  indignare,  care  ar  fi  creat  tensiuni  şi  mai  mari  între  Mişcare 
şi  Antonescu.  Şi  poate  chiar  asta  se  urmărea. 

Momentul  culminant  al  crizei  s'a  atins  în  ziua  de  26  Noembrie  1940.  Fără  să  fie 
anunţat  niciun  ministru  legionar  nici  măcar  Vice-Preşedintele  guvernului,  Generalul 
Antonescu  decide  ca  în  aceeaşi  noapte,  26-27  Noembrie,  să  fie  schimbată  garda 
legionară  dela  Jilava  (pe  care,  cum  am  văzut,  o  ceruse  el  însuşi)  cu  una  militară. 
Legionarii  care  tocmai  lucrau  la  desgroparea  lui  Corneliu  Codreanu  şi  a  celorlalţi 
camarazi  ai  lor,  îngropaţi  în  apropierea  închisorii,  sunt  consternaţi.  Era  o  provocare 
directă  şi  desvăluia  intriga  care  se  ţesea:  salvarea,  cu  feţele  curate,  ale  călăilor  din 
Jilava.  O  tristeţe  profundă  şi  o  furie  crescândă  cuprinde  pe  fiecare. 

Această  stare  deprimantă  şi  explozivă  este  amplificată  şi  de  găsirea  şi  scoterea  la 
suprafaţă  în  aceeaşi  dupămasă  a  corpurilor  camarazilor  şi  a  Căpitanului  lor,  acel  om 
providenţial  în  care  crezuseră  cu  fanatism,  pe  care-1  iubiseră  fără  limite  şi  pe  care-1 
urmaseră  cu  entusiasm  (unii  chiar  şi  în  gropile  comune).  în  groapa  comună  din 
Jilava,  cadavrele  erau  aruncate  clae  peste  grămadă  fără  niciun  pic  de  pietate  şi  arse 
cu  vitriol.  De  gâtul  lor  spânzurau  încă  ştreangurile  pe  care  le  folosiseră  ucigaşii  în 
acea  operaţie  perfect  regisată  dela  Bucureşti.  Iar  vinovaţii,  autorii  acelui  măcel 
înfricoşetor  care  apărea  în  toată  bestialitatea  lui  în  faţa  ochilor  tuturor  celor  prezenţi, 
autorităţi  judiciare  şi  legionari,  erau  acolo,  la  câteva  sute  de  metri  numai,  de  ei.  Şi 
cineva  voia  chiar  să-i  scape.  Ei  bine,  se  cerea  prea  mult  legionarilor!  Aceasta  nu  se 
mai  putea  tolera!  Paharul  se  împlinise. 

Cu  liniştea  marilor  determinări,  legionarii  lasă  jos  sapele  şi  târnăcoapele,  pătrund 
în  Jilava  şi  împuşcă  pe  călăi.  îşi  fac  astfel  singuri  o  dreptate  pe  care  Justiţia  ţării  lor 
nu  vroia  sau  nu  putea  să  o  mai  facă. 

Au  fost  ucigaşi?  în  adevăr  au  suprimat  nişte  vieţi,  dar  nu  erau  nişte  ucigaşi  de 
rând  după  cum  nu  erau  ucigaşi  de  rând  haiducii  istoriei  româneşti,  care  interveneau 
violent  pentru  restabilirea  unei  dreptăţi,  pe  care  le-o  refuzau  şi  o  refuzau  poporului 
lor,  mai  marii  zilei. 

Astfel,  Antonescu,  sau  cei  din  jurul  lui,  voind  să  scape  pe  inculpaţii  dela  Jilava,  i-a 
condamnat  în  realitate  la  moarte.  Le-a  precipitat  destinul.  Căci  dacă  Justiţia  şi-ar  fi 
urmat  drumul  ei  normal,  fără  ingerinţe  străine,  probabil  că  nu  s'ar  fi  produs 
împuşcarea  acelor  asasini. 

Astăzi,  Mişcarea  Legionară  este  acuzată,  de  unii,  că  ar  fi  omorît  nişte  demnitari 
nevinovaţi.  întâi,  aşa  cum  am  văzut,  nu  este  vorba  de  niciun  «demnitar»  ci  de  nişte 
fioroşi  asasini  care  au  vărsat  în  România,  râuri  nesfârşite  de  sânge.  Atâta  sânge  au 


Nicolae  Niţă  ■fr 


75 


vărsat,  că  l-au  determinat  chiar  pe  Dl.  Şeicaru  (care  nu  avea  excesive  simpatii 
legionare)  să  exprime  în  studiul  său  asupra  partidelor:  «A  recurs  la  represiunea  cea 
mai  spectaculară,  în  stilul  mai  vechi  al  lui  Abdul-Hamid».  (E  vorba  de  Carol  II  şi  de 
nedemnii  lui  slujitori). 

Dar  se  mai  pune  şi  altă  întrebare:  au  fost  împuşcaţi  oare  fără  nicio  judecată? 
Mormintele  care  se  redeschideau  pretutindeni  în  ţară,  nu  erau  oare  judecăţi?  Dar 
mormântul  dela  Jilava,  acel  amestec  de  pământ,  de  vitriol  şi  de  cadavre  omeneşti  nu 
era  o  judecată  suficientă?  Dar  ştreangul  agăţat  de  gâtul  lui  Codreanu,  era  şi  acesta  o 
judecată?  Şi  toate  la  un  loc,  nu  erau  oare  tot  atâtea  sentinţe? 

Au  trecut  mulţi  ani  de  atunci  şi  încă  simţim  cum  urcă  în  noi  valul  indignării  şi 
cum  aceeaşi  întrebare  ne  sfredeleşte  dureros  creierii:  cum  au  fost  posibile  aceste 
bestialităţi?  Şi  dacă  după  atâţia  ani,  simţim  acelaşi  amestec  de  durere  şi  furie,  ce-or  fi 
simţit  oare  acei  camarazi  ai  noştri,  acei  legionari  care  scormoneau  pământul  şi 
descopereau  cu  groază  şi  cu  indignare  crescândă,  nivelul  sălbăticiilor  la  care  fuseseră 
supuşi  prietenii  şi  camarazii  lor? 

Aşa  s'au  petrecut  faptele  dela  Jilava.  «Sindicatul  Crimei»  plătea  însfârşit 
nenumăratele  fărădelegi  săvârşite  dealungul  acelor  ani  de  groază,  în  România, 
în  numărul  viitor  vom  reveni  cu  date  culese  din  publicaţii  şi  din  ziarele  timpului. 
Din  fericire,  cei  ce  urmăresc  sugrumarea  adevărului,  n'au  putut  distruge  încă 
bibliotecile  şi  hemerotecile.  Nu  am  ajuns  încă  în  anul  1984  (N.N.  -anul  orwellian). 

VASLUI  -  LAGĂRUL  MORŢII  23 

de  Eugenia  DUMITRESCU 

încerc  din  negura  vremii  să  conturez  imagini,  amintiri,  care  să  fie  cunoscute  lumii 
întregi,  amintiri  legate  de  tragicul  şi  durerosul  destin  al  Legiunii. 

Vaslui  -  un  orăşel  patriarhal  din  mijlocul  Moldovei,  cunoscut  încă  din  timpul 
domniei  lui  Ştefan  Cel  Mare.  Locuitori  paşnici  cu  vorba  domoală,  calzi,  cu  suflet 
deschis,  primitori,  cu  ochi  care  au  tot  seninul  cerului  în  ei  cu  tabieturi  devenite 
obiceiuri,  curţi  pline  de  flori  şi  zumzet  de  albine. 

în  zorii  zilei  de  22  Sept.  1939,  orăşelul  este  trezit  brusc  de  salve  de  mitralieră, 
îmbrăcaţi  sumar,  fiecare  încearcă  să  aibă  o  ştire  mai  precisă  dela  vecin  sau  dela  cel 
care  s’a  încumetat  să  iasă  în  stradă.  Nimeni  nu  ştia  nimic,  afară  de  împuşcăturile 
auzite. 

Fratele  meu  n’a  mai  aşteptat  încuviinţarea  tatei  şi  într'o  clipă  a  dispărut  în  partea 
unde  se  bănuia  că  s'a  întâmplat  ceva  grav.  Apoi,  a  început  aşteptarea... 

împuşcăturile  se  auziseră  din  partea  oraşului  unde  fusese  şcoala  normală  de 
băieţi,  transformată  în  Lagăr  pentru  Legionari.  Drumul  spre  aeroport  trecea  prin  faţa 
închisorii  şi  cu  un  an  înainte,  lumea  care  luase  parte  la  un  mare  meeting  de  aviaţie  îşi 
amintea  perfect,  că  la  toate  geamurile  închisorii  se  vedeau  mâini  care  strângeau 
gratiile  dela  ferestre,  ochi  care  încercau  să  vadă,  iar  din  sute  de  piepturi  ca  la  o 
comandă  nevăzută,  se  înălţa  tulburător  imnul  «Sfântă  Tinereţe  Legionară».  Peste 
cântec  însă,  se  auzeau  cuvintele  scandate:  -  «...nu  batee...  nu  baa...  tee...e  nu...  ba  ...te 
...  ee  ...  nu!...»  strigăte  care  ne-au  însoţit  până  acasă. 

Strada  se  anima,  toţi  bănuiam  ceva,  dar  nimeni  nu  îndrăznea  să  rostească  vre'un 


23  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  32,  Ianuarie  -  Februarie  -  Martie  1982. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


76 


cuvânt.  într'un  târziu,  un  svon  trecut  din  gură  în  gură  -  «au  fost  împuşcaţi  legionarii 
din  lagăr»,  -  s'a  transformat  în  tristul  adevăr. 

Figurile  s'au  crispat,  pumnii  s'au  încleştat,  piepturile  clocoteau  de  revoltă,  dar 
nimeni  n'a  îndrăznit  să  întreprindă  ceva. 

A  trecut  un  oarecare  timp  şi  a  apărut  şi  fratele  meu,  palid,  cu  ochii  plini  de  lacrimi 
şi  printre  suspine  s’au  putut  desluşi  doar  cuvintele:  «...  ca  pe  nişte  câini  i-au 
împuşcat  prin  spate,  zac  toţi  pe  marginea  şoselei  păziţi  de  jandarmi  -  sunt  33  de 
legionari». 

într'un  târziu,  orăşelul  şi-a  reluat  viaţa  obişnuită,  dar  în  aer  plutea  o  tăcere  grea, 
ameninţătoare.  La  un  moment  dat,  l-am  auzit  pe  fratele  meu:  «...  mamă  te  rog  dă-mi 
o  lumânare,  dă-mi  mamă  toate  lumânările  din  casă,  dă-mi-le  pe  toate,  nu  pot  răbda 
să  zacă  în  şanţ  ca  nişte  câini  fără  o  lumină.  Şi  nu-ţi  fie  frică,  suntem  mai  mulţi,  nu  se 
va  întâmpla  nimic  rău  cu  mine.  Să  nu  mă  aşteptaţi  la  masă,  voiu  veni  când  voiu 
putea». 

în  clipa  următoare  a  dispărut  ca  o  nălucă  cu  lumânările  şi  nu  l-am  mai  revăzut 
decât  a  doua  zi  de  dimineaţă  când  povestea  părinţilor:  «...  unii  dintre  ei  erau  atât  de 
tineri...  au  fost  minţiţi  că  vor  schimba  lagărul,  că  vor  fi  duşi  la  Miercurea-Ciuc  iar 
când  au  ajuns  aproape  de  şosea,  jandarmii  au  tras  în  ei  pe  la  spate...  unul  din  ei  n'a 
murit  pe  loc,  s'a  mai  târît  vreo  3  m...  lângă  un  alt  tânăr  s'a  găsit  o  mandolină...  se 
spunea  că  Nellu  Manzatti  era  şi  el  printre  ucişi...  Doamne  cât  sânge  mai  era... 
jandarmii  se  schimbau  din  4  în  4  ore.  Au  venit  oameni  care  au  încercat  să  dea 
jandarmilor  ţigări  să-i  îmbuneze,  iar  alţii  au  aprins  lumânări  să  ardă  pentru  sufletele 
celor  ucişi.  Jandarmii  sting  lumânările,  dar  ele  se  aprind  din  nou,  parcă  ţâşnesc  din 
pământ  aprinse.  Toată  noaptea,  femei,  copii,  bărbaţi,  s'au  târât  pe  burtă  prin  şanţ 
până  la  cei  ce  zăceau  nemişcaţi,  cu  toate  strigătele  ce  se  auzeau  -  «stai  că  trag!». 
Acum  mă  duc  la  şcoală  să  văd  ce  ni  se  va  spune». 

A  doua  zi  la  ora  11,  directorii  şcolilor  primare  şi  directorul  liceului  de  băeţi  au  fost 
obligaţi  să-şi  ducă  elevii  să  vadă  îngrozitorul  spectacol,  împreună  cu  profesorii. 

După  trei  zile,  trupurile  au  fost  ridicate  de  furgoanele  primăriei,  în  spatele 
cimitirului  s’a  făcut  o  groapă  comună,  cadavrele  au  fost  aruncate  laolaltă,  s’a  turnat 
deasupra  acid  sulfuric  şi  ciment,  care  s’a  transformat  în  placă  groasă  de  beton. 

Nici  un  preot,  nici  o  rugăciune  pentru  sufletele  celor  ucişi,  nici  o  lumânare,  nici  o 
floare,  nici  un  membru  al  familiei  nu  i-a  întovărăşit  pe  ultimul  drum.  Totul  s’a  făcut 
noaptea,  o  noapte  întunecoasă  ca  şi  crima  săvârşită,  iar  zorii  zilei  a  găsit  doar  o 
porţiune  de  pământ,  proaspăt  bătătorit,  fără  măcar  o  cruce. 

Nu  se  ştia  nici  un  nume  din  cei  plecaţi,  dar  orăşelul  trăia  ruşinea  neputinţei  de  nu 
fi  putut  împiedeca  această  monstruoasă  crimă  şi  ici,  colo,  pe  porţiunea  de  pământ 
nivelată  apărea  o  candelă,  o  lumânare,  o  floare  şi  nu  ştiu  prin  ce  miracol,  nu  creştea 
nici  o  buruiană. 

♦  ♦♦ 


Comandantul  legiunii  de  jandarmi,  maiorul  Bencu,  pe  care-1  cunoşteam  bine  ca 
om  cu  mare  suflet  românesc,  în  faţa  ordinului  primit  s’a  supus,  având  astfel  pe 
conştiinţă  33  de  suflete  de  martiri.  Câteva  săptămâni  mai  târziu  a  fost  avansat 
locotenent-colonel.  Nu  l-am  mai  văzut  niciodată  râzând,  iar  ochii  priveau  cu  atâa 
tristeţe  şi  desnădejde,  încât  aveai  impresia  că  niciodată  nu-şi  va  mai  regăsi  liniştea 
sufletească.  într'adevăr,  după  trei  ani,  «din  greşeală»  şi-a  tras  un  glonte  în  inimă. 


Nicolae  Niţă 


77 


♦  ♦♦ 


Pe  21  Sept.  1939  este  împuşcat  de  o  echipă  de  opt  legionari,  condusă  de  avocatul 
Miti  Dumitrescu  -  Armând  Călinescu,  preşedintele  Consiliului  de  Miniştri,  care  era 
vinovat  de  cea  mai  cruntă  teroare  împotriva  Legiunii  -  omul  din  ordinul  căruia  a  fost 
asasinat  mişeleşte  în  noaptea  de  29-30  Nov.  1938,  Corneliu  Zelea  Codreanu  în 
pădurea  Tâncăbeşti,  învinuit  ca  «trădător  de  ţară»  tocmai  El,  care  şi-a  iubit  ţara,  mai 
mult  decât  propria-i  viaţă.  Odată  cu  el,  au  fost  asasinaţi  încă  13  legionari. 

Avocatul  Miti  Dumitrescu,  împreună  cu  echipa  lui  şi-au  făcut  singuri  dreptate, 
apoi  s'au  predat  imediat.  După  schingiuiri  îngrozitoare,  au  fost  executaţi  fără  nici  un 
fel  de  judecată,  iar  trupurile  au  fost  expuse  în  centrul  Capitalei  timp  de  trei  zile.  Ca 
represalii,  fiecare  judeţ,  fiecare  lagăr  trebuia  să  lichideze  un  număr  de  legionari,  care 
nu  aveau  nici  o  legătură  cu  Armând  Călinescu  sau  Capitala  -  dar,  aşa  suna  ordinul  şi 
el  trebuia  executat.  Iar  unul  din  Lagăre  era  şi  cel  dela  Vaslui. 


♦  ♦♦ 


Zi  după  zi,  anotimp  după  anotimp,  orăşelul  îşi  ducea  viaţa  mai  departe,  dar  era 
«ceva»  care  nu  putea  dispare  din  sufletele  locuitorilor,  deşi  nu  se  vorbea  nici  un 
cuvânt  despre  ceeace  se  întâmplase. 

3  Sept.  1940  -  Marea  biruinţă  legionară,  când  rândurile  s’au  strâns  din  nou  -  un  an 
după  monstruoasa  crimă. 

O  zi  întunecată  de  toamnă,  cu  vânt  sunând  a  jale  printre  frunzele  îngălbenite.  Spre 
seară  o  agitaţie  nemaipomenită  pe  străzile  micului  orăşel,  şoapte  timide  trecute  din 
casă  în  casă  din  om  în  om.  «Legionarii  îi  deshumează  pe  camarazii  ucişi  acum  un  an 
şi  vor  să-i  înmormânteze  creştineşte». 

Grupuri,  grupuri,  ajutaţi  de  întunerecul  nopţii  fără  lună,  locuitorii  se  furişau  să 
ajungă  la  cimitir.  Voiau  într'un  fel  tăcut  să  ia  parte  la  cele  ce  se  petreceau. 

La  lumina  felinarelor,  torţelor  şi  lumânărilor,  echipa  de  legionari  veniţi  dela 
Bucureşti  săpau  pământul  groapei  comune,  iar  alături  de  ei  familiile  celor  ucişi  îşi 
strigau  durerea  crâncenă.  Deabea  în  zorii  zilei  placa  de  beton  a  putut  fi  înlăturată. 
Trupurile  şi  feţele  arse  de  vitriol  cu  greu  au  putut  fi  recunoscute  şi  părinţi,  soţii, 
surori  şi  fraţi,  în  hohote  de  plâns,  curăţau  de  pământ  şi  sânge  cu  lacrimile  lor 
fierbinţi  feţele  şi  corpurile  celor  dragi. 

Trupurile  au  fost  puse  în  scrie  care  s’au  închis  imediat,  sicriele  s’au  înfăşurat  în 
tricolor  şi  fiecare  a  fost  aşezat  într'un  car  împodobit  cu  crengi  de  brad,  tras  de  câte  4 
boi.  înaintea  fiecărui  car  mergeau  preoţii,  iar  în  spatele  carului  familia  şi  prietenii  cu 
lumânări  aprinse. 

Primul  car  a  pornit  de  lângă  cimitir  pe  strada  principală  cam  la  orele  15  cu  direcţia 
spre  gară.  La  fiecare  întretăiere  de  străzi,  vase  mari  cu  smirnă  şi  tămâie  şi  torţe  care 
ardeau  ca  nişte  ruguri  imense.  Se  înopta  repede  şi  vântul  nu-şi  contenise  jalea  ci  şi-o 
împletea  cu  cea  a  oamenilor.  Trotuarele  erau  pline  de  oameni,  dar  nu  se  auzea  nici 
un  cuvânt,  afară  de  plâns  înăbuşit. 

Casa  părinţilor  mei  era  chiar  pe  strada  principală.  Am  urmărit  toată  procesiunea, 
care  a  durat  ore  întregi  cât  veşnicia.  Străzile  nu  erau  luminate  decât  de  lumânările 
aprinse  în  urma  carelor  cu  boi,  care  ca  nişte  fantome  nevăzute  duceau  în  pas  domol, 
cu  uşor  sgomot  de  roţi,  ceiace  rămăsese  dintr'un  ideal,  secerat  brusc,  în  urma  unui 
ordin  criminal. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


78 


Preoţii  cântau  rugăciunile  morţilor,  oprindu-se  la  fiecare  răscruce  de  drum, 
familiile  şi  prietenii  îşi  plângeau  dispăruţii  iar  camarazii  cu  feţele  crispate  de  durere, 
cântau  deabea  auzit:  «Plânge  printre  ramuri  luna...  numai  vântul  mai  suspină 
dulcele  tău  cânt...  peste  florile  ce-alină  tristul  tău  mormânt...» 

Tot  ceeace  vedeam  mi  se  părea  ireal,  dintr'o  altă  lume,  la  care  asistam  fără  să  pot 
articula  vre'un  cuvânt. 

Târziu  în  noapte  tot  convoiul  a  ajuns  în  gară  unde  un  tren  împodobit  cu  crengi  de 
brad  aştepta  sicriile.  O  ultimă  rugăciune  în  gara  oraşului  unde  li  se  curmase  viaţa, 
sicriile  au  fost  aşezate  în  tren,  fiecare  familie  alături  de  cel  drag,  prietenii  şi 
camarazii,  preoţii  şi  tot  trenul  a  pornit  spre  Predeal,  unde  urmau  să  fie 
înmormântaţi. 

♦  ♦♦ 

Au  trecut  7  ani... 

într'o  vacanţă  am  plecat  la  Predeal  -  voiam  să  văd,  să  mă  conving  dacă  totul  s-a 
întâmplat  aidoma,  sau  a  fost  doar  un  vis  urât. 

Am  găsit  cimitirul  şi  cu  o  emoţie  imposibil  de  descris,  am  găsit  prima  cruce  de 
lemn  -  înegrită  de  timp  -  nume,  pronume,  anul  naşterii  şi  menţiunea:  «împuşcat 
la  Vaslui».  M’am  trezit  plângând,  mângâind  cruci,  parcă  toţi  mi-ar  fi  fost  buni 
prieteni  -  fraţi.  Iarba  era  înaltă,  nu  mai  fusese  curăţită  de  ani.  înainte  cu  o  zi  de 
terminarea  concediului,  m'am  dus  să-i  văd  pentru  ultima  oară.  M’am  despărţit  de 
ei  cu  o  mică  mulţumire  sufletească  -  aceea  de  a  fi  lăsat  mormintele  curate,  o  floare 
şi  o  lumânare  aprinsă.  Mă  simţeam  indirect  vinovată  şi  eu  -  făcusem  doar  parte 
din  locuitorii  Vasluiului. 

NOAPTEA  SFÂNTULUI  BARTOLOMEU  2* 

de  Pătru  OPINCĂ 

Când  la  30  August  1940  a  căzut  vestea  ca  un  trăznet,  că  prin  Arbitrajul  dela 
Viena  s’a  hotărât  să  se  tragă  o  nouă  graniţă  prin  inima  Transilvaniei,  între  noi  şi 
unguri,  douăzeci  de  milioane  de  români,  indiferent  de  crezul  lor  politic,  au  rămas 
înmărmuriţi.  A  fost  cea  mai  cruntă  sentinţă  pe  care  poporul  a  îndurat-o  fără  să 
poată  ridica  măcar  sîneata  lui  Horia  împotriva  cutropitorilor  hortyşti. 

Azi,  când  aici  peste  hotarele  ţării,  ungurii  care  au  fugit  din  Ungaria  comunistă, 
fac  pe  vitejii  subvenţionaţi  de  cei  ce  i-au  alungat  din  ţara  lor,  agită  problema 
Ardealului  revendicându-şi-1  prin  teorii  inventate  şi  argumente  absurde,  dar  mai 
ales  prin  teoria  că  românii  au  rămas  barbari  şi  ar  fi  rămas  şi  inculţi,  necivilizaţi  şi 
sângeroşi,  dacă  nu  i-ar  fi  îmblânzit  ei,  le  vom  demonstra  cu  fapte  şi  acte  concrete, 
oficiale  dacă  vor,  cine  au  fost  şi  cine  au  rămas  barbari  cu  toată  spoiala  lor  de 
miltoşagoş  ur,  de  conţi  şi  baroneţi,  titluri  împrumutate,  ca  şi  mărgelele  colorate  cu 
care-şi  risipeau  sălbatiicii  aurul,  să  se  împopoţioneze. 

Şi  pentru  ca  să  se  vadă  starea  de  sălbătăcie  din  spatele  titlurilor  cu  care  s’au 
împăunat,  vom  începe  cu  reproducerea  textului  care  a  hotărît  la  Viena  smulgerea 
celei  mai  româneşti  părţi  din  Transilvania.  Text  care  prevede  o  serie  de  obligaţii 
din  partea  celor  două  combatante,  Ungaria  şi  România,  prin  care  hortyştii  se 


24  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  32,  Ianuarie  -  Februarie  -  Martie  1982. 


Nicolae  Niţă 


79 


obligă  să  rămână  OAMENI,  să  nu  redevină  sălbatici,  să  nu  comită  nici  o  crimă 
împotriva  cetăţenilor  români,  într’un  cuvânt  să  respecte  legea  omeniei,  a  sfintelor 
libertăţi  pe  care  le  propagau. 

Cât  de  sfinte  erau  aceste  libertăţi  şi  cât  de  sincer  a  fost  jurămîntul  lor  dat  la 
Viena  vom  vedea  după  ce  vom  reproduce  cele  şapte  paragrafe  ale  arbitrajului  care 
deveneau  lege  atât  pentru  unguri  cât  şi  pentru  românii  din  România.  Dar  mai  întîi 
să  dăm  glas  hotărîrii  pe  care  au  semnat-o  delegaţii  Ungariei  şi  României,  sub 
imperiul  Săbiei  lui  Damocles,  deasupra  ţării  noastre: 

1.  Se  stabileşte  drept  hotar  definitiv  între  România  şi  Ungaria 
graniţa  trasată  pe  harta  alăturată.  Trasarea  exactă,  a  graniţei  la  faţa 
locului  pe  teren  rămân  în  sarcina  unei  comisiuni  româno-ungare. 

2.  Teritoriul  românesc  anexat  deacum  Ungariei  va  trebui  să  fie 
evacuat  de  trupele  (armata),  româneşti  în  termen  de:  14  zile  şi  va  fi 
predat  Ungariei  într’o  stare  de  ordine.  Etapele  de  evacuare  şi 
ocupare  precum  şi  celelalte  modalităţi  sunt  a  se  stabili  numai  decât 
de  o  comisie  ungaro-română. 

Guvernul  regatului  român  şi  al  regatului  ungar  trebuie  pe  lângă 
aceasta  să  poarte  grija  ca  evacuarea  şi  ocuparea  să  se  execute  în  cea 
mai  deplină  linişte  şi  ordine. 

3.  Toţi  cetăţenii  români,  care  în  ziua  de  azi  îşi  au  apartanenţa  în 
teritoriul  cedat  Ungariei,  dobândesc  fără  altă  modalitate  cetăţenia 
maghiară;  ei  sunt  îndreptăţiţi  ca  în  6  luni  să  opteze  pentru  cetăţenia 
română.  Persoanele  care  fac  uz  de  acest  drept  de  opţiune,  trebuie  în 
termen  de  un  an  să  părăsescă  teritoriul  Statului  ungar,  fiind  preluate 
de  România.  Ele  pot  să-şi  ducă  cu  sine  averea  mobilă;  averea 
imobilă  să  o  lichideze,  iar  suma  rezultată  din  această  lichidare  s'o 
ducă  liber  cu  ei.  în  cazul  când  nu  le-ar  reuşi  să-şi  lichideze  averea, 
vor  fi  despăgubiţi  de  Ungaria.  Ungaria  va  sprijini  mărinimos  toate 
chestiunile  în  legătură  cu  transferul  optanţilor. 

4.  Cetăţenilor  români  -  de  origine  etnică  maghiară  care  îşi  au 
apartanenţa  pe  teritoriul  rămas  României,  li  se  acordă  dreptul  ca  în 
termen  de  6  luni  să  opteze  pentru  cetăţenia  maghiară.  Pentru  cei  ce 
ar  face  uz  de  acest  drept,  rămân  valabile  cele  trei  principii  de  bază 
menţionate  mai  sus. 

5.  Guvernul  regal  ungar  îşi  asumă  o  îndatorire  solemnă  în  a  trata 
şi  pune  în  toate  privinţele  pe  picior  de  egalitate  cu  toţi  cetăţenii  ei 
maghiari,  persoanele,  cari  în  virtutea  acestei  hotărîri  de  arbitraj 
dobândesc  cetăţenia  maghiară  şi  aparţin  poporului  român. 

Guvernul  român  îşi  asumă  aceleaşi  îndatoriri  solemene  faţă  de 
cetăţenii  ei  de  origine  etnică  maghiară  rămaşi  pe  teritoriul  Statului. 

6.  Angajarea  tuturor  problemelor  de  detaliu  rezultate  din 
schimbul  suveranităţii,  rămân  în  sarcina  negocierilor  ce  vor  începe 
nemijlocit  de  către  guvernul  regal  român  şi  guvernul  regal  ungar. 

7.  în  cazul  când  în  executarea  acestei  hotărîri  de  arbitraj  s'ar  ivi 
greutăţi  sau  îndoieli,  guvernul  regal  român  şi  guvernul  regal  ungar 
se  vor  înţelege  nemijlocit  asupra  acestora.  în  caz  că  n’ar  putea  cădea 
de  acord  asupra  unor  chestiuni  oarecare,  o  vor  supune  guvernului 
german  şi  italian. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


80 


Acesta  este  cruntul  Dictat  dela  Viena.  După  cum  se  poate  vedea  el  fixa  nişte 
clauze  de  care  ungurii  şi  românii  trebuiau  să  ţină  socoteală,  cu  alte  cuvinte  să  le 
respecte.  Dacă  românii  s’au  retras  din  cazematele  de  pe  vest  fără  să  tragă  un  foc, 
dacă  cei  ce  s’au  evacuat  au  făcut-o  respectând  clauzele  Arbitrajului,  vărsând  doar 
lacrimi  de  sânge,  să  vedem  ce-au  făcut  ungurii  şi  cât  de  civilizat  şi  mărinimos  s-au 
purtat  încă  din  primele  zile  ale  trecerii  graniţelor  fireşti  în  România. 

Autorităţile  şi  trupele  horthyste  de  ocupaţie,  grupe  de  horthyşti  unguri  înarmaţi 
făcând  parte  din  «Garda  zdrenţăroşilor»  au  (Rongyoş  Garda)  şi  alte  organizaţii 
paramilitare  au  surghiunit,  maltratat  sau  ucis  mii  şi  mii  de  români.  Astfel  în  ziua 
de  9  Septembrie  în  comuna  Trăznea  din  judeţul  Sălaj  au  fost  ucişi  80  de  ţărani  şi 
incendiate  72  de  case.  în  aceeaşi  zi  la  Huedin  judeţul  Cluj,  Protopopul  Aurel 
Munteanu  şi  funcţionarul  Nicula  au  fost  ucişi  cu  cuţitele,  furcile  şi  pietrele  smulse 
din  caldarâmul  străzilor.  Martirul  dela  Huedin,  protopopul  Aurel  Munteanu,  a  fost 
întâi  scuipat  şi  batjocorit,  apoi  ciopârţit  cu  şişurile.  I  s’au  tăiat  urechile,  nasul  şi 
când  bărbatul  ca  o  stâncă  nu  s’a  mai  putut  ţine  pe  picioare,  a  fost  călcat,  lovit,  cu 
furcile,  cu  picioarele,  cu  bolovani,  strivit  şi  apoi  târât,  pe  caldarâm,  de  o  mârţoagâ 
în  hazul  hoardelor  săţioase  de  sânge  şi  aruncat  într’o  râpă  din  marginea  oraşului. 
Dar  despre  martiriul  protopopului  dela  Huedin  vom  reveni  cu  amănunte. 

La  trei  patru  zile  de  la  aceste  progromuri,  respectiv  la  13-14  Septembrie  1940  au 
fost  măcelăriţi  în  comuna  Ip  din  Sălaj  159  de  români,  adică  toţi  locuitorii  comunei 
care  se  aflau  acasă. 

Nu  trecuseră  nici  doi  ani  de  stăpânire  horthystă  şi  numărul  victimilor  a  trecut  de 
ordinul  miilor.  Ucişi  în  lagăre  de  exterminare,  în  vagoane  plumbuite,  plimbaţi 
până  îşi  dădeau  duhul  dintr’o  gară  în  alta,  erau  aruncaţi  peste  graniţa  vremelnică 
cu  un  sadism  care  sfida  pe  cel  al  strămoşilor  lor,  pe  cel  al  sălbaticilor  huni,  care 
s’au  răsucit  în  pământ  de  ruşinea  progeniturilor.  La  Asociaţia  Refugiaţilor  şi 
Expulzaţilor  din  Ungaria  horthystă  s’au  înregistrat  peste  12.000  mii  de  asasinate, 
cu  numele  şi  localitatea  din  care  făceau  parte  sau  au  fost  omorîţi. 

Nu  ne-am  propus  aici  să  facem  o  statistică  a  asasinatelor  horthyste  ci  doar  să 
arătăm  câteva  cazuri  semnificative  de  sadism,  propii  asasinilor  din  născare,  pe 
care  civilizaţia,  cu  care  se  împăunează  nu  le-a  putut  elimina  din  sânge. 

Pătrunşi  în  comuna  Horia,  sat  de  moţi,  urmaşi  ai  lui  Avram  Iancu,  după  ce  l-au 
trecut  prin  foc  şi  sabie,  l-au  ridicat  din  casă  pe  preotul  Ioan  Palade  şi  l-au  târât 
până  la  biserică.  Aici  cu  un  cinism  de  care  ne  cutremurăm  l-au  răstignit  de  uşa 
bisericii,  bătându-i  palmele  pe  o  cruce  trasă  cu  creta,  iar  după  ce  i-au  înfăşurat 
picioarele  cu  o  eşarfă  tricoloră  pe  care  s’au  spurcat,  i  le-au  zdrobit  centimetru  cu 
centimetru,  cu  muchea  săcurilor. 

Pe  preotul  din  Lazuri,  jud.  Satu  Mare  l-au  desbrăcat  în  pielea  goală  şi  după  ce-au 
obligat  pe  cetăţeni  să  iasă  pe  uliţi  l-au  umflat  cu  o  pompă  de  bicicletă  silindu-1  să 
defileze  pe  uliţă,  cu  pântecul  cât  un  butoi,  urmărit  de  ochii  înlăcrimaţi  ai  românilor 
şi  în  hazul  ungurilor. 

învăţătorul  din  Sălacea  jud.  Bihor,  Ioan  Lazăr,  este  ridicat  de  acasă,  de  foştii  lui 
elevi  unguri,  dus  în  piaţa  comunei  şi  după  ce  i  se  scot  hainele  şi  i  se 
«împodobeşte»,  ceea  ce  are  omul  mai  discret  de  arătat,  este  legat  de  un  stâlp,  iar 
românii  care  au  fost  scoşi  cu  sila  din  curţi  au  fost  obligaţi  să-i 
sărute  dinapoia.  Când  s’au  săturat  de  batjocorit,  înainte  de  a-şi  da  omul  duhul,  i- 
au  tăiat  limba  şi  i-au  turnat  pe  gât  cositor  topit  de  fierarul  satului. 


Nicolae  Niţă 


81 


La  9  Septembrie  1944,  horthyşti  din  Cluj  au  trecut  într’o  zi  de  târg  de  ţară 
graniţa  de  la  Vlaha  şi  s’au  năpustit  peste  mulţimea  din  comuna  Iara  jud.  Turda, 
căsăpind  sute  de  români.  După  ce  au  prins  pe  cei  mai  tineri,  care  n’au  putut  scăpa 
din  cleştele  hoardelor,  i-au  pus  să  sape  o  groapă  imensă  în  curtea  grofului  Bălaj, 
peste  noapte  au  adunat  cadavrele  şi  le-au  astupat  aruncând  var  peste  ele.  Când  în 
anul  1950  s’a  săpat  temelia  unui  liceu  la  Iara,  întâmplarea  a  făcut  să  se  descopere 
cadavrele  celor  care  n'au  avut  altă  vină  decât  că  s’au  născut  români.  98  de  capete  şi 
tot  atâtea  trupuri  ciopârţite,  după  ce  au  fost  scoase  la  lumină  au  aşteptat  zile  în  şir 
o  comisie  care  să  stabilească  data  asasinatului,  pentru  că  craniile  zdrobite  cu 
paturile  armelor,  urmele  baionetelor  sau  fluierele  picioarelor  zdrobite  n’au  lăsat, 
nici  o  clipă,  să  se  strecoare  altă  ipoteză  decât  măcelărirea  în  masă  a  unor  oameni 
paşnici,  fără  altă  apărare  decât  palmele  goale.  Şi  cu  toate  acestea,  cu  toate  că  mulţi 
şi-au  recunoscut  pe  cei  dispăruţi,  copii  ale  căror  mame  nu  s’au  mai  reîntors  de  la 
Tîrgul  Ierii,  mame  ale  căror  feciori  se  zicea  că  şi-au  luat  lumea  în  cap  sau  au  fost 
luaţi  prizonieri,  comisia  de  anchetă,  după  ce  a  stabilit  că  decesul  s’a  produs  «acum 
cinci  şase  ani»  (reprodus  din  «procesul  verbal  iniţial»,  uitat  la  Primăria  din  Iara), 
revine  şi  presupune  că  «cele  98  de  cadavre  sunt  din  vremea  revoluţiei  din 
patruzeci  şi  opt». 

Cum  multe  femei  mai  păstrau  părul  aproape  neatins,  împletit  în  cozi  cu  panglici 
colorate  şi  cum  de  n’au  putrezit  destule  cuşme  pe  craniile  ţăranilor  de  la  munte, 
care  se  ştie  că  le  poartă  până  şi  vara,  asta  n’au  mai  trecut  în  procesul  verbal.  Au 
făcut,  ce  au  făcut,  să  se  stingă  ecoul  crimelor  horthyste,  pentru  a  nu  ne  supăra 
vecinii  unguri  de  peste  Tisa,  tovarăşii  comunişti  ai  ceceului  de  la  Bucureşti. 

Ca  progromul  de  la  Iara,  au  fost  camuflate  multe  alte  asemenea  cimitire 
clandestine,  descoperite  ulterior,  aşa  că  să  ştiţi  domnilor  unguri  din  America,  care 
vă  preamăriţi  «nobleţea»,  că  faceţi  parte  moralmente  dintre  asasinii  «Nopţii 
Sfântului  Bartolomeu»  dela  Iara. 

Domnule  Kiss  Arpad,  nu  cumva  eşti  chiar  matale  cel  care  l-a  împuşcat  pe  tânărul 
Ioan  Năstase  din  Sântana,  cumnatul  profesorului  Emil  Laurenţiu,  când  ieşea  din 
curtea  sorei  sale,  colţ  cu  Prefectura  din  Tg.  Mureş,  fără  să  fi  fost,  acest  tânăr  de 
şaisprezece  ani,  nici  măcar  copil  de  trupă  sau  să  vă  fi  tăiat  măcar  calea?  Sau  poate 
dumneata  Hunyadi  Sandor  din  Detroit,  care  faci  spume  la  gură  lăudându-te  cu 
blazonul  de  baron,  l-ai  înjunghiat,  îndată  după  23  August,  pe  profesorul  Ioan  Pop 
din  Gheorgheni,  fără  altă  vină  decât  aceea  că  te-a  salutat  reverenţios  în  limba  lui 
maternă. 

O,  câte  crime  n’aţi  comis  domnilor  unguri  care  azi  ne  înjuraţi  ca  la  uşa  cortului, 
pe  care  istoria  nu  le-a  mai  înregistrat.  Oare  este  vreunul  din  voi  fără  să  aibă 
mâinile  nescăldate  în  sângele  românilor  pe  care  îi  taxaţi  drept  barbari?  Nu, 
domnilor  baroneţi  sau  conţi,  sau  hoţi,  care  după  ce  aţi  fugit  din  Ungaria 
comunistă,  aţi  dat  din  nou  mâna  cu  ea  şi  alimentându-vă  cu  legende  şi  arginţi  dela 
Budapesta,  ne  împroşcaţi  cu  minciuni  şi  fapte  care  n’au  nici  un  suport 
documentar.  în  schimb  aveţi  imaginaţia  aprinsă.  Dar  cu  imaginaţia  şi  documente 
inventate  nu  se  face  istoria.  Noi  surâdem  cum  vă  zbateţi  ca  peştele  pe  uscat  să 
măsluiţi  trecutul,  să  falsificaţi  adevărurile,  doar,  doar  va-ţi  putea  înşela  raţiunea, 
dar  nu  vă  puteţi  înşela  nici  pe  voi,  pentru  că  este  destul  să  vă  arătăm  cu  degetul 
crimele  pe  care  le-aţi  comis,  răsăritul  de  unde  aţi  venit  şi  când  aţi  venit,  pentru  ca 
să  crape  rânza  în  voi  de  ciudă,  că  vă  demascăm  cu  propriile  voastre  documente. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


82 


Ceea  ce  vom  şi  face  în  reportajele  pe  care  le  inaugurăm  astăzi,  venind  cu  mărturii 
ungureşti,  să  nu  spuneţi  că  ne  bizuim  pe  acte  false. 

Vom  începe  cu  sfârşitul.  Cu  crimele  de  la  sfârşitul  războiului  culminând  cu  cea 
de  la  Moisei,  imortalizată  de  marele  sculptor  Vida  Geza,  sânge  din  sângele  vostru, 
care  prin  monumentul  de  la  Moisei  a  dovedit  că  a  mai  rămas  şi  câte  un  ungur  de 
sămânţă  cinstit.  Vom  relata  mărturiile  a  doi  supravieţuitori  pe  care  gloanţele 
horthyste  nu  i-au  putut  răpune,  alături  de  relatările  martorilor  care  au  asistat  la 
aceste  crime.  Vom  coborî,  apoi  înapoi  la  mărturiile  supravieţuitorilor  de  la  Ip  şi 
Trăznea  şi  vom  prezenta,  după  originalul  pe  care-1  deţinem,  simulacrul  de  proces 
regal  de  la  Cluj,  împotriva  criminalilor  care  i-au  ucis  pe  protopopul  Aurel 
Munteanu  şi  cetăţeanul  de  la  Huedin,  Necula,  apoi  vom  relata  crima  din  gara  Teiuş 
când  a  fost  împuşcat  tânărul  Ion  Arion,  fără  altă  vină  decât  aceea  că  mergea  la 
Alba  Iulia,  această  Meca  a  românismului.  Dar  să  lăsăm  filmul  să  se  deruleze  fără  a- 
i  anticipa  genericul.  Să  păşim  din  surpriză  în  surpriză,  pentru  a  vă  ozonifica 
memoria  cu  propriile  voastre  crime  domnilor  subvenţionări  de  cei  ce  se  laudă  la 
Budapesta,  că  sunt  tovarăşi  de  idei  şi  simţăminte  cu  comuniştii  dela  Bucureşti. 

Deocamdată  vă  servim  prologul.  Piesa  abia  începe.  Ne  vom  întâlni  în  curând  şi 
cu  alte  fragmente  din  «Noaptea  Sfântului  Bartolomeu»... 


EDITORIAL 


YALTA,  PACTUL  RUŞINEI !  -> 


“Carpaţii” 


4-11  Februarie  1945... 

Cine-şi  putea  închipui  în  acea  vreme  că,  sub  influenţa  satanică  a  lui  Stalin,  marii 
oameni  politici  ai  Occidentului,  Roosevelt  şi  Churchill,  vor  ceda  molohului  roşu,  fără 
nicio  tresărire,  jumătate  din  Europa!... 

Cine-şi  putea  închipui  că  la  Yalta,  sub  semnele  aritmetice  ale  câtorva  procente 
scrise  în  pripă  pe  o  bucată  de  hârtie,  se  va  decide  soarta,  plină  de  consecinţe  nefaste, 
a  ţărilor  din  Răsăritul  Europei!... 

Şi  mai  ales  că,  sub  nepăsarea  caracteristică  marilor  învingători,  se  pecetluia  o 
trădare  istorică  şi-o  rătăcire  morală... 

Deaceea,  Yalta  apare  ca  UN  PACT  AL  RUŞINEI. 

Ruşine  ce  recade  asupra  întregului  Occident  ce-a  admis,  prin  tăcerea  lui, 
perpetrarea  unui  act  dezonorant  şi  laş.  Dar  cu  atât  mai  mult  recade  asupra  Statelor 
Unite  şi  Angliei,  direct  implicate  prin  reprezentanţii  lor  cei  mai  iluştri,  în  împlinirea 
josnicului  gest. 

Yalta  nu  a  fost  un  simplu  pact  de  înţelegere  militară  între  forţe  aliate  pentru  a 
înfrunta  cu  mai  multă  încredere  reciprocă  inamicul  comun.  A  fost  o  neruşinată 
târguială  pe  taraba  istoriei.  A  fost  o  infamă  tranzacţie  între  cumetri  ce-şi  împărţeau  o 
pradă  de  război  ca  ultimii  barbari  ai  unui  secol  plin,  în  teorie,  de  "umanism", 
"libertate",  "justiţie"  şi  "drepturi  ale  omului"... 

A  fost  deasemenea  o  trădare!  Trădare  a  propriilor  promisiuni,  făcute  în  1941,  cu 
privire  la  libertatea  şi  independenţa  TUTUROR  POPOARELOR  în  ziua  victoriei.  Au 
minţit  deci,  şi-au  înşelat  neamurile  cu  aceeaşi  nepăsare  şi  impertinenţă  ca  şi 


25  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  33,  Aprilie-Mai-Iunie-Iulie  1982. 


Nicolae  Niţă 


83 


duşmanul  pe  care-1  combăteau. 

Şi  dacă  un  asemenea  comportament,  lipsit  de  onoare,  era  de  aşteptat  din  partea 
Sovieticilor,  conduita  celor  două  mari  democraţii  anglo-saxone  apare  ca  un  act  de 
iresponsabilitate  notorie.  în  cel  mai  bun  caz,  ca  o  lipsă  de  tact  şi-o  acuzatoare 
neprevedere  a  viitorului. 

Din  cauza  acestei  "imprudenţe",  de  37  ani  naţiunile  Estului  european  se  sbat  în 
neputinţă,  sub  cisma  apăsătoare  a  imperialismului  moscovit.  Şi  dacă  n'au  sucombat 
încă,  nici  atracţiei  marxiste,  nici  teroarei,  aceasta  se  datoreşte  forţei  lor  de  caracter  şi 
de  sacrificiu,  iar  nu  acţiunilor  virile  ale  celor  două  mari  democraţii  ce,  până'n  clipa  de 
faţă,  nu  s'au  arătat  deloc  dispuse  să  pună  un  termen  la  abuzurile  şi  genocidurile 
URSS-ului. 

Din  contră,  prin  lipsa  unei  poziţii  ferme  şi  neşovăitoare,  au  permis  -  la  Helsinki  - 
reînnoirea  şi  consolidarea  "DREPTURILOR"  sovietice  târguite  la  Yalta,  asupra  a  O 
SUTĂ  ŞI  TREIZECI  DE  MILIOANE  de  europeni. 

Fu  oare  din  cauza  presiunei  bombelor  atomice?  Sau  sub  constrângerea  unei 
majorităţi  pro-sovietice?  NICIDECUM! 

Din  simplă  comoditate  şi  egoism.  Din  indiferenţă  faţă  de  soarta  altora.  Din 
interese  nemărturisite.  Din  lipsă  de  viziune  politică. 


♦  ♦♦ 


în  istorie,  popoarele  pot  uita  chiar  şi  înfrângerile  militare  suferite.  NU  VOR  UITA 
ÎNSĂ  NICIODATĂ  tragerea  pe  sfoară  şi  umilinţa,  venite  din  partea  celor  în  cuvântul 
cărora  au  crezut.  Deaceea  putem  afirma  că  Statele  Unite  şi  Anglia  au  semnat  o  poliţă 
pe  care  cu  greu  şi-o  vor  putea  răscumpăra. 

Gestul  dela  Yalta  cere  o  reparaţie. 

O  reparaţie  urgentă  şi  categorică. 

O  acţiune  venită  din  propria  iniţiativă  a  celor  încriminaţi,  iar  nu  forţată  de 
împrejurări.  Deja  opinia  publică  mondială  începe  să  se  mobilizeze  pe  tema  concepţiei 
de  împărţire  a  lumii  între  marile  puteri  şi-a  abuzului  comis  la  Yalta. 

Naţiuni  libere,  dar  care  n'au  dimensiunile  cerute  de  etalonul  epocei  încep  să-şi  dea 
seama  că  în  conformitate  cu  înţelegerile  dela  Yalta,  soarta  lor  poate  fi  decisă  oricând 
de  CEI  MARI.  Un  fel  de  mobilizare,  verbală  pentru  moment,  licăreşte  la  orizont 
contra  nedemnelor  "Acorduri  dela  Yalta". 

Ar  fi  poate  momentul  ca  cele  două  naţiuni  occidentale,  responsabile  de  crima 
politică  de  acum  37  ani,  să  devină  direct  ACT  DE  ACUZARE.  Să  nu  se  uite  mai  ales  că 
generaţiile  prezente  n'au  niciun  cult  particular  pentru  un  Roosevelt  sau  un  Churchill, 
ale  căror  erori  sau  gafe  de  odinioară  ameninţă  să  le  atragă  numai  neplăceri  AZI  şi  ÎN 
VIITOR. 

Rătăcirea  din  1945  trebue  să  ia  sfârşit.  Şi  cu  ea  să  dispară  girul  dat  Rusiei  Sovietice 
de  a-şi  aroga  drepturi  colonialiste  şi  despotice  asupra  nefericitelor  naţiuni  de  dincolo 
de  Cortina  de  Fier. 

A  SOSIT  CLIPA  GESTULUI  PURIFICATOR!  Pentru  salvarea  propriei  lor 
demnităţi,  pentru  repararea  unei  injustiţii,  pentru  iniţierea  procesului  de  eliberare  a 
naţiunilor  subjugate,  STATELE  UNITE  ŞI  ANGLIA  au  datoria  morală  să  denunţe 
Acordurile  dela  Yalta  ca  neavenite,  incompatibile  cu  civilizaţia  actuală  şi  în 
contradicţie  cu  dreptul  natural  al  individului  şi  naţiunei. 

Ca  urmare  logică,  şi  Acordurile  dela  Helsinki  nu  vor  putea  rezista  presiunei 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


84 


internaţionale  şi  vor  trebui  să  fie  anulate. 

Numai  printr'un  asemenea  gest  de  înaltă  răspundere  şi  echitate,  cele  două  mari 
puteri  anglo-saxone  vor  putea  şterge  ruşinea  ce  apasă  asupra  lor  din  1945  şi  vor 
putea  aprinde  o  scânteie  de  speranţă  în  sufletul  naţiunilor  martire,  zvârlite  pradă  la 
Yalta,  nesăţiosului  Kremlin. 

SPIRITUL  DE  SACRIFICIU  26 


de  Faust  BRĂDESCU 

în  România  de  după  primul  război  mondial,  aplecarea  spre  nerăspundere  şi 
delăsarea  efortului  permanent  întru  împlinirea  rosturilor  omeneşti,  deveniseră  o 
adevărată  plagă  naţională.  Societatea  luneca  vertiginos  pe  panta  uşurinţelor  îi  a 
nestatorniciei,  imagini  premergătoare  prăbuşirei  iremediabile. 

Reacţiunea  legionară  la  această  stare  de  lucruri  pornea  deci  dintr'o  nelinişte 
legitimă.  Curăţenia  sufletească  a  Căpitanului  şi  dragostea  ce  nutrea  faţă  de  soarta 
neamului  românesc  nu-i  puteau  permite  să  accepte  o  asemenea  evoluţie.  Cu  atât  mai 
puţin  cu  cât  tendinţele  primejdioase  ameninţau  să  devină  linie  de  conduită  pentru 
tineret.  Iar  dacă  generaţiile  deja  trecute  prin  măcinătorul  de  suflete  al  pornirilor 
dăunătoare  nu  mai  puteau  fi  smulse  de  sub  influenţa  tendinţei  dominante,  pasta 
moale  a  celor  tineri  mai  putea  fi  călăuzită  spre  calea  regăsirilor  definitorii.  Tineretul 
acesta  neîntinat  trebuia  smuls  din  primejdia  indiferenţei  şi  a  facilităţii  în  existenţă. 

Uşor  de  zis,  greu  de  făcut! 

Pe  baza  cărui  criteriu,  în  numele  cărui  principiu,  să  poţi  frânge  inerţia  suavă  a 
efortului  minim  sau  garanţia  tihnei  prin  trăirea  în  ne-răspundere? 

E  adevărat,  individul  fuge  de  responsabilitate  şi  strădanie  atâta  timp  cât  nu  le-a 
înţeles  sensul  şi  importanţa  în  desăvârşirea  propriei  existenţe  şi'n  salvarea  spirituală 
a  neamului  său. 

Totul  era  deci,  înainte  de  toate,  o  problemă  de  educaţie,  capabilă  să  modifice 
tendinţele  atrofiante  ale  mentalităţii  negative.  O  educaţie  tridimensională:  civică, 
intelectuală  şi  sufletească,  pentru  a  se  atinge  nu  numai  comportamentul  social  şi 
politic  al  individului,  dar  şi  dimensiunile  imponderabile,  profunde,  ale  fiinţei  umane. 
Doar  pornindu-se  dela  transformarea  substratului  interior  se  poate  concepe 
înlocuirea  anumitor  tendinţe  nocive  prin  altele,  benefice. 

Or,  atât  efortul  conştient,  cât  şi  răspunderea  autentică  cer  intervenţia  unei 
desprinderi  din  atmosfera  existentă,  o  renunţare  la  beneficiul  facilităţii.  Facilitate 
care,  numai  în  aparenţă  se  prezintă  ca  formă  superlativă  a  bucuriei.  în  realitate  este  o 
lunecare  spre  nepăsare,  spre  anularea  propriilor  caracteristici  umane.  Deci,  o 
pierdere  de  substanţă  spirituală.  Iar  slăbirea  acestei  substanţe  imponderabile  -  dar 
cu  atât  mai  importantă  în  viaţa  individului  -  duce  la  sfărâmarea  procesului  de 
înălţare,  de  îndumnezeire  a  creaturei  umane.  Omul  se  deslânează,  devine  o  fiinţă  fără 
caracter,  schimbătoare,  egoistă,  uşor  de  mânuit  de  cei  care  ştiu  să-i  flateze  suficienţa 
sau  să-i  scormone  slăbiciunile. 

O  stare  atât  de  deplorabilă  nu  putea  fi  modificată  decât  printr'o  măsură  radicală, 
capabilă  să-i  micşoreze  sau  să-i  pună  în  şah  influenţa  nefericită,  prin  contrast 


26  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  40-41,  Octombrie-Decembrie  1983  /  Ianuarie 
1984. 


Nicolae  Niţă 


85 


definitoriu  şi  măreţie  ideală.  în  Mişcarea  Legionară  această  măsură  radicală  s'a 
cristalizat  în  SPIRITUL  DE  SACRIFICIU,  adică  a  modificărei  interioare  prin 
mijlocirea  «renunţării»,  a  actului  de  renunţare.  Pentrucă,  orice  renunţare  voluntară 
la  o  bucurie  sau  un  beneficiu  constitue  un  sacrificiu.  De  unde  corolarul  deductiv: 
renunţarea  e  singura  cale  a  depăşirei,  iar  depăşirea  este  cărarea  înălţării,  deci  a 
mântuirei. 

Deschiderea  în  clasificarea  sacrificiilor  este  extrem  de  întinsă.  Totul,  chiar  şi  cel 
mai  neînsemnat  pas  voit  spre  renunţare  poate  fi  considerat  drept  un  sacrificiu,  deci 
mijloc  de  educaţie  şi  transformare. 

Din  nefericire,  renunţarea  la  ceva,  acceptarea  unui  sacrificiu,  n'o  poate  face 
oricine.  Şi  cu  atât  mai  puţin  în  epoca  noastră  atât  izbită  de  aplecările  materialiste, 
supusă  egoismului  şi  frământată  moraliceşte.  Numai  un  om  pătruns  de  importanţa 
răspunderii  în  viaţa  personală,  socială,  politică  şi  profesională,  îşi  mai  poate  îndrepta 
spiritul  şi  cugetul  spre  depăşirea  vremelniciilor  în  care  trăim. 

Aceasta  a  fost  accepţia  solară  a  gândirei  căpităneşti  în  transformarea  omului:  dela 
noţiunea  de  răspundere,  ca  termen  de  bază  şi  ideia  de  renunţare,  ca  gest  specific  al 
omului  conştient,  s'a  juns  la  ACTUL  DE  SACRIFICIU,  ca  fundament  doctrinar  al 
trăirii. 

în  concepţia  legionară,  aceşti  trei  termeni  sunt  strâns  uniţi,  întregindu-se 
reciproc.  Sacrificiul  legionar  este  o  înţelegere  totală,  directă  şi  permanentă  a 
răspunderii  ce-o  are  individul  ca  fiinţă  umană  în  procesul  său  de  definire  personală 
precum  şi'n  contextul  socio-istoric  al  neamului  căruia  aparţine.  înţelegerea 
intelectuală  a  «răspunderii»  -  nu  depăşeşte  faza  enunţării  DACĂ  nu  se  cristalizează 
într'un  act  de  renunţare. 

O  asemenea  trecere  evolutivă  dela  nerăspundere  şi  indiferenţă  la  integrarea 
conştientă  a  actului  de  sacrificiu,  nu-i  posibilă  fără  prezenţa  vie  a  unei  convingeri 
interioare.  Pentru  a  modifica  o  esenţă  este  nevoie  să  crezi  în  ceva,  să  crezi  în  ceeace 
faci.  Aici  intervine  educaţia  susţinută,  exemplificată.  Spiritul  de  jertfă  e  linie  de 
culme  în  Mişcarea  Legionară  deoarece  doctrina  ei,  acceptarea  ei,  este  înainte  de  toate 
ACT  DE  CREDINŢĂ. 

A  crede  în  importanţa  actului  de  sacrificiu,  a-i  fi  fidel  până  la  dăruirea  de  sine, 
însemnează  a  depăşi  linia  conformismului  dominant,  însemnează  a  se  depăşi  pe  sine 
însuşi.  Cine  nu  poate  crede  în  măreţia  acestei  forme  de  a  trece  dincolo  de  pragul 
convenţional  şi  împământenit,  nu  va  fi  capabil  să  înţeleagă  sensul  uman  şi  naţional  al 
transformării  în  adâncime  ce  i  se  cere. 

Nu-i  vorbă  în  vânt  zicala  «credinţa  răstoarnă  munţii! » 

Credinţa  în  adevărurile  ascunse  ale  doctrinei  legionare  duce  la  acest  spirit  de  jertfă 
capabil  să  răstoarne  munţii  de  defecte  şi  slăbiciuni  ce  zac  în  noi,  să  frângă  temeri, 
neîncrederi  şi  laşităţi,  ce  apasă  greu  în  balanţa  existenţei  umane.  Cine  a  înţeles 
finalitatea  spiritului  de  jertfă  în  educaţia  şi  înălţarea  omului  a  înţeles  geniul  Mişcării 
Legionare.  Geniu  care  trece  dincolo  de  simpla  învăţătură  morală  sau  civică,  pentru  a 
atinge  substratul  spiritual. 

în  Legiune,  individul  nu  este  împins  cu  dea  sila  să  sacrifice  sau  să  se  sacrifice.  N'ar 
avea  niciun  sens  o  asemenea  tendinţă.  Restrângerea  sau  sufocarea  libertăţii 
interioare  de  înţelegere  şi  decizie  ar  duce  la  dezintegrarea  întregului  concept. 

E  adevărat,  când  se  vorbeşte  în  termeni  comuni  de  «sacrificiu»,  oricine  e  tentat  să 
creadă  că  este  vorba  de  «sacrificiul  vieţii».  EROARE  FUNDAMENTALĂ  în  ceeace 
priveşte  conţinutul  concepţiei  legionare!  Sacrificiul  suprem  nu  este  decât  o 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


86 


posibilitate  de  împlinire,  pe  care  legionarul  o  acceptă  ca  o  consecinţă  a  propriei 
împliniri. 

Acceptarea  acestui  act  este  o  înrâurire  a  întregei  sale  credinţe  în  concepţia 
legionară.  Deci,  «sacrificiul  suprem»  nu-i  decât  ultima  formă  -  şi  cea  mai  înălţătoare 
-  aceea  care  încoronează  un  întreg  proces  interior  de  formaţie  spirituală. 


UN  OM  DIN  ALTĂ  PLĂMADĂ 
CORNELIU  CODREANU  2? 

de  Grigore  MANOILESCU 

între  oamenii  cari  au  însemnat  ceva  în  viaţa  neamului  sunt  unii  a  căror  fiinţă 
poate  fi  uşor,  deplin  şi  definitiv  prinsă  într'o  bună  cuvântare  la  înmor¬ 
mântare.  Rostul  lor  încetează  în  ceasul  morţii  şi  viitorul  nu  le  mai  poartă  nici  un 
interes. 

Pentru  alţii  e  nevoie  să  treacă  totuşi  câţiva  ani  pentruca  imaginea  provizorie,  de 
obiceiu  înfrumuseţată  în  timpul  vieţii  să  capete  trăsăturile  definitive.  Aceştia  mai 
păstrează  şi  după  moarte  o  oarecare  influenţă  în  viaţa  neamului,  uneori  prin  ideile 
lor,  dar  mai  des  datorită  legendei  întreţinute  de  prietenii  lor  politici,  cari  n'au 
însemnat  şi  nu  înseamnă  ceva  decât  în  funcţie  de  cel  dispărut.  Cei  mai  mulţi  dintre 
ei  se  topesc  totuşi  repede  în  focul  istoriei  aşa  cum  se  topeşte  ceara  de  faţa  jarului. 
Imaginea  lor  devine  tot  mai  difuză,  tot  mai  searbădă,  pe  măsură  ce  dispar 
trăsăturile  cari  le  fuseseră  gratuit  atribuite. 

Cine  mai  ştie  azi  de  oameni  ca  Stătescu,  ca  Palade,  ca  Lahovari  sau  ca  atâţia  alţii 
din  secolul  trecut?  Şi  ce  se  va  mai  şti  peste  cinzeci  de  ani  de  Take  Ionescu,  de 
Titulescu  sau  de  Vintilă  Brătianu,  cari  au  umplut  paginele  gazetelor  vremii  lor? 

Numai  câţiva,  puţini,  foarte  puţini  oameni,  nu  numai  că  supravieţuiesc  dar  şi 
cresc  tot  mai  mult  cu  vremea,  ajungând  să  îndrumeze  viaţa  neamului  lor,  ba  uneori 
şi  pe  aceea  a  unei  bune  părţi  din  omenire,  la  zeci  şi  chiar  la  sute  de  ani  după 
moarte.  San  Francesco  dAssisi  e  azi  mai  viu  decât  în  ceasul  morţii.  Beethoven 
trăeşte  încă  în  orice  om  de  muzică.  Aristotel  a  murit  abia  în  veacul  trecut. 

Coborând  de  pe  culmile  omenirei  la  cele  româneşti,  vedem  că  acei  cari 
într'adevăr  trăesc  după  moarte  nu  au  strălucit  numai  prin  inteligenţa  lor,  prin 
cultura  lor  sau  prin  abilitatea  lor  politică.  Uneori  le-au  avut  şi  pe  acestea,  dar 
calitatea  lor  principală  a  fost  o  tainică  putere  de  întruchipare  a  năzuinţelor 
permanente  sau  cel  puţin  de  lungă  durată  ale  neamului.  Aşa  au  fost  de  un  veac 
încoace  Avram  Iancu,  Cuza  Vodă,  Kogălniceanu  şi  -  poate!  -  Ionel  Brătianu.  Aşa  a 
fost,  mai  presus  de  toţi,  Eminescu.  Dar  cine  ar  fi  îndrăznit  să  afirme  la  moartea 
bietului  gazetăraş  nebun  că  va  fi  socotit  de  Istorie  ca  cel  mai  mare  român  al 
vremii?  Cine  ar  fi  crezut  că  urmaşii  nici  nu  vor  mai  şti  numele  miniştrilor  de  pe 
atunci,  dar  că  şi  azi  va  rămâne  îndrumătoare,  vie,  gândirea  politică  a  lui 
Eminescu? 


27  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  40-41,  Octombrie  -  Decembrie  1983  /  Ianuarie 
1984. 


Nicolae  Niţă 


87 


Avram  Iancu,  Kogălniceanu,  Cuza  Vodă,  Eminescu,  n'au  căpătat  însă  nici  până 
azi  trăsăturile  lor  definitive  în  Istorie.  Nu  puteau  să  le  capete,  pentrucă  fie  cu 
ştiinţă  fie  fără  să  o  ştim,  fie  voit  fie  în  ciuda  vrerei  noastre,  noi  continuăm  să  trăim 
din  bogăţia  gândirei  şi  mai  ales  din  belşugul  sufletelor  lor,  umblăm  pe  drumurile 
deschise  de  ei,  suntem  prelungirea  lor,  ducându-le  mai  departe  viaţa  dincolo  de 
pragul  mormântului. 

în  timpul  vieţei  lor  pământeşti,  mărimea  lor  însuşi  i-a  împiedicat  pe 
contemporani  să-i  vadă  întregi.  Cu  cât  au  fost  mai  mari,  cu  atât  e  nevoie  de  o  mai 
largă  perspectivă  istorică  pentru  a-i  cunoaşte,  a-i  înţelege  şi  a-i  zugrăvi. 

Mai  e  şi  greutatea  diferenţei  de  esenţă  dintre  ei  şi  noi.  (Blaga  îl  simţea  pe  Avram 
Iancu  «pajură»  făcută  om».)  Aşi  îndrăzni  să  spun  că  Dumnezeu  i-a  plămădit  din 
alt  aluat  sufletesc,  i-a  făcut  mai  aproape  de  asemănarea  lui,  a  pus  în  ei  ceva  mai 
mult  decât  în  ceilalţi  oameni,  aşa  cum  pune  în  sfinţii  lui.  De  aceea  ne  lipseşte  nouă 
oamenilor  de  rând,  măsura  cu  care  să-i  putem  măsura.  Aţi  putut 
vreodată  înţelege  sfinţii?  îi  putem  simţi  uneori,  dar  niciodată  explica. 

Aşa  e  şi  cu  oamenii  aceştia  peste  măsură  de  mari.  Ei  ne  înţeleg  pe  toţi  la  un  loc  şi 
ne  cunosc  pe  fiecare  în  parte  mai  bine  decât  ne  cunoaştem  noi  înşine,  dar  rămân 
carte  închisă  pentru  contemporani. 

Pentrucă  aceştia  le-au  văzut  faţa  şi  le-au  auzit  glasul,  i-au  privit  mâncând  şi 
strănutând,  şi-au  închipuit  că  sunt  întru  totul  asemenea  lor,  asemenea  nouă. 
înfăţişarea  lor  de  fiecare  zi  a  oprit  să  se  vadă  că  în  adâncuri  ei  erau  altfel  decât  alţi 
oameni. 

•  Iată  de  ce,  la  douăzeci  de  ani  dela  moarte,  lui  Corneliu  Codreanu  nu  i  se  poate 
încă  însemna  pentru  vecie  chipul,  aşa  cum  nu  se  poate  face  «portretul  definitiv»  al 
uni  copil  sau  al  unui  tânăr. 

Codreanu  e  încă  în  plină  devenire.  Aşi  îndrăzni  să  spun  că  abia  de  acum  înainte 
va  ajunge  la  maturitate,  va  începe  să  conducă  într'adevăr  neamul. 

Desigur,  viaţa  politică  a  României  între  cele  două  războaie  a  fost  în  mare  parte  în 
funcţie  de  acţiunea  lui,  dar  toată  această  agitaţie  avea  un  caracter  minor,  era  prea 
măruntă  pentru  personalitatea  lui.  Cât  a  trăit  a  fost  într'una  încâlcit  în  plasa 
evenimentelor  zilnice  care  l-au  împiedecat  să-şi  manifeste  limpede  pentru  toţi 
adevărata  lui  fiinţă. 

Deabia  după  moarte,  abia  acum,  începe  să  se  arate  Codreanu  cel  adevărat.  Nu 
prin  vorbe,  nu  prin  scrieri,  ci  prin  fapte.  Dacă  neamul  românesc  trece  cu  cinste 
greaua  încercare  a  prigoanei  comuniste,  aceasta  i  se  datoreşte  în  mare  parte  lui 
Codreanu,  care  nu  numai  că  a  pregătit  tineretul  ţării  pentru  asemenea  vremi,  dar 
care  continuă  azi  să  ajute  şi  să  conducă  neamul  în  unul  din  ceasurile  cele  mai  grele 
ale  istoriei  românilor. 

•  Am  avut  prilejul  să-l  văd  pe  Codreanu  de  multe  ori  şi  în  felurite  împrejurări.  în 
momente  dramatice  sau  în  ceasuri  senine,  bătut  de  gânduri  sau  luând  hotărâri.  L- 
am  văzut  glumind  şi  l-am  văzut  poruncind.  Vorbind  cu  ţărani  şi  cu  muncitori,  cu 
oameni  politici  sau  cu  oameni  de  cultură.  Cu  români  şi  cu  străini.  Un  an  de  zile,  cât 
a  apărut  «Buna  Vestire»,  l-am  văzut  aproape  în  fiecare  zi. 

Dar  tot  nu  îndrăznesc  să  spun  că  l-am  cunoscut  într'adevăr.  Ce-am  putut  vedea 
au  fost  mai  ales  unele  înfăţişări  ale  personalităţii  lui  vizibile,  trecătoare, 
neesenţiale.  Rar  mi-a  a  fost  dat  să  întrevăd  câte  o  scânteie  din  adâncuri. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


88 


De  aceea  tot  ce  pot  face  astăzi  e  sa  adun  doar  câteva  pietre  noi,  necunoscute, 
pentru  temelia  monumentului  lui.  Câteva  fapte  şi  gânduri  care  aş  vrea  să  fie 
înfăţişate  întocmai  aşa  cum  au  fost  deşi  sunt  trecute  prin  sufletul  unui  om  care  l-a 
iubit  şi  l-a  respectat. 

•  Am  întâlnit  în  viaţă  pe  câţiva  din  capii  revoluţiilor  naţionale  din  prima 
jumătate  a  veacului:  Hitler,  Pavelici,  Mussert,  Degrelle,  Doriot...  Am  cunoscut 
oameni  politici,  savanţi,  mari  oameni  de  afaceri,  oameni  ai  Bisericei,  artişti  şi 
scriitori  de  multe  neamuri.  Numai  în  faţa  lui  Codreanu  am  simiţit  căs'a 
născut  mare. 

Toţi  căutau  să  se  arate  şi  mai  mult  decât  erau.  Toţi  jucau  teatru  într'un  fel  sau 
într'altul,  chiar  faţă  de  ei  însuşi.  Căutau  să  se  impună  şi  prin  înfăţişare,  prin  ţinută, 
prin  tonul  convorbirei. 

Codreanu  impunea  fără  să  vrea,  de  multe  ori  în  ciuda  cadrului  sau  felului  în  care 
se  prezenta.  E  singurul  om  căruia  i-am  recunoscut  instinctiv,  din  adâncul 
sufletului,  nu  cu  mintea,  dreptul  de  a-mi  comanda.  Singurul  om  pe  care  l-am 
simţit  făcut  din  altă  plămadă  decât  a  celorlaţi  oameni. 

Şi  totuşi  era  de  o  modestie  de  necrezut.  Avea  un  simţ  înăscut  al  ierarhiei.  Deşi  nu 
se  intimida  în  faţa  nimănui,  era  deosebit  de  respectuos  cu  oamenii  mai  bătrâni  sau 
cu  cei  cari  socotea  că  au  adus  servicii  ţării:  învăţaţi,  oameni  politici  pe  cari  îi 
preţuia,  militari,  diplomaţi.  Era  mai  ales  respectuos  faţă  de  preoţi. 

N'avea  nici  un  fel  de  complex  de  inferioritate  faţă  de  străini.  Pe  numeroşii 
gazetari  străini  cari  veneau  să-l  vază  nu  căuta  să-i  cucerească,  ba  chiar  uneori  îi 
primea  în  condiţii  pe  care  le  socoteau  nepotrivite  legionarii  cari  îi  însoţeau. 
Rezultatul  era  totuşi  că  până  şi  cei  preveniţi  împotriva  lui,  cum  au  fost  Gayda  şi 
Tharaud,  erau  impresionaţi  de  personalitatea  lui. 

Accepta  şi  chiar  provoca  critica  prietenilor,  deşi  nu  ţinea  seama  decât  rareori  de 
ea.  Aprecia  faptul  că-i  spuneam  de  multe  ori  lucruri  neplăcute,  că-i  aduceam  veşti 
rele  sau  îi  atrăgeam  atenţia  asupra  ce  mi  se  părea  mie  o  greşeală. 

Asculta  şi  sfaturile  altora,  dar  tot  într'un  chip  al  lui  deosebit.  Aşa,  de  plidă, 
atunci  când  consulta  uneori  «gradele,  funcţiunile  şi  cuibul  Axa  din  Bucureşti», 
adunare  neprevăzută  în  organizarea  legionară  dar  care  concentra  o  bună  parte  din 
capetele  politice  ale  Legiunii,  nu  accepta  părerea  majorităţii  sau  pe  acea  a  unor 
personalităţi  fruntaşe,  ci  dădea  o  soluţie  nouă,  neaşteptată. 

Analizând  atent,  puteai  găsi  totuşi  în  ea  influenţa,  positivă  sau  negativă,  a 
părerilor  exprimate  în  adunare. 

în  toate  avea  darul  să  elimine  ne-esenţialul  şi  să  pună  în  lumină  aspecte 
neaşteptate,  dar  hotărâtoare. 

Nu  căuta  însă  niciodată  să-şi  impună  o  părere,  numai  pentrucă  era  a  lui.  Era 
gata  să  şi-o  schimbe  atâta  vreme  cât  nu  o  transformase  încă  într'o  hotărâre.  Dar 
când  lua  o  hotărâre,  când  pornea  o  acţiune,  o  ducea  cu  dârzenie  până  la  capăt.  Se 
ferea  însă  de  posiţii  doctrinale,  în  gol. 

E  ştiut  că  a  refuzat  totdeauna  să  lege  viitorul  Mişcării  Legionare  de  un  program 
politic  precis.  O  amintire  poate  lumina  mai  bine,  cred,  poziţia  lui  Codreanu  în 
această  privinţă. 

îmi  spunea  odată  vorbind  despre  corporatism: 


Nicolae  Niţă 


89 


«Mihail  Manoilescu  ar  vrea  să  adopt  corporatismul  ca  un  punct  de  program  al 
Legiunii.  S'ar  putea  să  aibă  dreptate,  s'ar  putea  să  ajungem  odată  acolo.  Dar  nu 
ştiu  încă  dacă  e  şi  va  fi  multă  vreme  cea  mai  bună  politică  pentru  ţara  noastră. 

Legiunea  e  în  devenire.  Eu  am  pus  nişte  ouă  la  clocit.  Au  început  să  iasă  puii,  dar 
deocamdată  sunt  toţi  cu  puf  galben.  Vor  fi  albi?  Vor  fi  negri?  Vor  fi  pestriţi?  Nu  pot 
să  ştiu.  Să  aşteptăm,  să-i  vedem  cum  arată  atunci  când  le  vor  creşte  penele.» 

•  Ţinuta  lui  Codreanu  nu  era  însă  de  fapt  pasivă  niciodată.  Din  tinerii  cari 
creşteau  subt  ochii  lui,  pe  cari  îi  creştea,  Codreanu  a  ştiut  să  scoată  de  multe  ori 
oameni  noi. 

Preţuia  caracterul  mai  mult  decât  inteligenţa,  înţelepciunea  mai  mult  decât 
ştiinţa.  Dar  era  fericit  când  le  întâlnea  reunite  într'un  singur  om  şi  se  străduia  să  le 
desvolte  în  fiecare. 

«Omul  nou»  legionar  a  existat  într'adevăr,  dar  în  primul  rând  datorită  reflectărei 
personalităţii  lui  Codreanu  în  sufletele  celor  ce-1  urmau. 

După  moartea  lui  însă,  puţini  au  fost  acei  a  căror  nouă  fiinţă  sufletească  era 
deajuns  de  bine  întemeiată  încât  să  nu  se  mai  afle  în  primejdie.  Mulţi,  chiar  dintre 
cei  mai  apropiaţi  de  el,  s'au  reîntors  la  vechea  lor  structură  sufletească,  au  rămas 
iarăşi  nişte  oameni  oarecari,  au  încetat  să  mai  fie  «oameni  noi»  de  îndată  ce  sursa 
lor  de  lumină,  Codreanu,  a  încetat  să  lucreze  asupra  lor.  Au  fost  buni  sau  răi,  laşi 
sau  eroici,  generoşi  sau  meschini,  aşa  cum  fuseseră  înainte,  fără  să  rămână  urmă 
uneori  din  personalitatea  pe  care  le-o  împrumutase  Codreanu.  Ba  chiar  unii,  prin 
reacţie,  au  fost  mai  răi,  mai  laşi,  mai  mişei  decât  înainte. 

Aceasta  explică  în  mare  parte  nenorocirile  Mişcării  Legionare  din  ultimii 
douăzeci  de  ani.  Unor  fruntaşi,  dintre  acei  cari  nu  existau  decât  în  funcţie  de 
Codreanu,  li  s'au  atribuit  calităţi  proprii  şi  li  s'au  cerut  daruri  de  conducători  şi  de 
oameni  excepţionali,  daruri  pe  care  nu  le  aveau,  deşi  de  obiceiu  credeau  că  le  au. 
Lipsiţi  de  sprijinul  lui  Codreanu,  mulţi  legionari  s'au  prăbuşit.  Dar  şi  mai  mulţi  au 
rămas  în  picioare. 

Dar,  cât  a  trăit,  ce  minunat  descoperitor  de  calităţi  sufleteşti  ascunse  a  fost 
Codreanu! 

Ştia,  ca  nimeni  altul,  să  pătrundă  în  cele  mai  ascunse  adâncuri  ale  sufletului 
oamenilor.  în  inima  şi  în  mintea  fiecăruia  găsea  comori  de  nimeni  bănuite,  le 
scotea  la  iveală  şi  le  făcea  să  domine  personalitatea  celui  astfel  înoit,  făcându-1 
capabil  de  fapte  de  care  nici  nu  s'ar  fi  visat  a  fi  în  stare. 

în  sufletul  de  războinic  barbar  al  lui  Nicolae  Totu,  a  ştiut  să  descopere  gingăşia 
unui  scriitor  şi  abilitatea  unui  om  politic. 

în  diplomatul  salonard  care  fusese  Alecu  Cantacuzino,  a  deşteptat  vitejia 
strămoşilor  războinici  şi  căldura  camaraderiei  cu  toţi  românii. 

în  intelectualul  rafinat  şi  sceptic  care  era  Mihail  Polihroniade,  a  trezit  fibra 
eroismului  şi  l-a  făcut  să  trăiască  frumuseţea  primejdiei,  deşi  n'o  iubea. 

în  medicul  şi  juristul  ardelean  Dr.  Ion  Banea  a  scos  la  iveală  o  energie  politică  şi 
un  spirit  de  organizare  pe  care  nimeni  nu  le-ar  fi  bănuit. 

în  magistratul  bucureştean  blazat  Alexandru  Teii,  a  descoperit  gânditorul  politic 
ce  se  pregătea  să  reprezinte  cu  cinste  a  treia  generaţie  de  oameni  de  stat. 

Se  pot  da  mii  de  asemenea  exemple. 

Ciudat  e  faptul  că  acţiunea  lui  pare  a  fi  fost  mai  durabilă,  după  moarte,  în 
oamenii  pe  cari  i-a  văzut  mai  puţin,  sau  chiar  în  legionarii  pe  cari  nu  i-a  văzut 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


90 


niciodată,  decât  în  colaboratorii  lui  direcţi.  Poate  pentrucă  pe  cei  mulţi  i-a  educat, 
dăruindu-le  astfel  o  parte  din  personalitatea  lui,  pe  când  pe  cei  din  jur  i-a  dominat 
şi  i-a  condus,  împrumutându-le  doar  o  parte  din  calităţile  lui. 

Ascendentul  lui  era  atât  de  puternic  încât  strivea  pe  colaboratorii  imediaţi,  dacă 
nu  aveau  un  caracter  deajuns  de  precis  şi  de  tare,  aşa  cum  îl  aveau  cei  mai  buni: 
Moţa,  Corneliu  Georgescu,  Belgea... 

Codreanu  avea  de  altfel  puterea  să  facă  să  conlucreze  -  şi  cu  folos!  -  oamenii  cei 
mai  deosebiţi  între  ei.  Sub  conducerea  lui  el  adunase,  dându-le  un  rost  şi  o  ţintă 
comună,  oameni  cari  păreau  făcuţi  să  lupte  pe  direcţii  divergente,  dacă  nu  chiar  în 
câmpuri  adverse. 

•  Metodele  de  educaţie  ale  lui  Codreanu  şi  controlul  rezultatelor  lor  erau 
deasemeni  altele  decât  cele  obişnuite. 

Iată  o  amintire  caracteristică  din  acest  domeniu:  în  1937  Mihail  Polihroniade  era 
şeful  organizaţiei  legionare  din  Bucureşti  şi  redactorul-şef  al  «Bunei  Vestiri», 
într'o  zi  vine  foarte  amărât  să-mi  spună  că  i-a  comunicat  Codreanu  că  l-a 
suspendat  din  funcţia  de  şef  al  Capitalei  şi  că  nici  la  ziar  nu  mai  are  voie  să  lucreze. 
Va  pleca  imediat  la  Predeal,  aşteptând  acolo  noi  ordine.  Pedeapsa  urma  să  rămână 
secretă,  având  voie  să  o  comunice  numai  la  două  persoane:  mie,  ca  să  pot  lua 
măsurile  necesare  la  ziar  şi  celui  ce  urma  să-i  ţină  locul  şi  eventual  să-i  urmeze  la 
conducerea  Capitalei,  mi  se  pare  Constant. 

Nu  i  se  comunicase  motivul  pedepsei  şi,  oricât  ne  străduiam  amândoi,  nu-1 
puteam  găsi.  Polihroniade  nu  s'a  plâns,  n'a  protestat,  n'a  invocat  nevinovăţia  lui,  ci 
a  executat  ordinul. 

Peste  o  săptămână  Codreanu  îl  chema  la  Bucureşti. 

-Ştii  de  ce  te-am  pedepsit? 

-Nu. 

-Nici  eu,  pentrucă  nici  n'a  fost  o  pedeapsă  ci  numai  o  încercare.  Am  vrut  să  văd 
cum  reacţionezi  la  o  nedreptate,  atunci  când  ea  vine  de  la  şeful  Legiunii.  Te  felicit 
pentru  comportare.  Tot  numai  cei  doi  au  voie  să  fie  informaţi  şi  de  asta. 

•  Rămânând  veşnic  acelaş,  Codreanu  ştia  totuşi  să  fie  muncitor  cu  muncitorii, 
plugar  cu  ţăranii,  domn  cu  domnii,  principe  cu  principii. 

Era  deosebit  de  bun,  de  înţelegător  în  fond,  dar  asta  nu-1  împiedeca  să  fie  aspru 
cu  cei  greşiţi,  furtună  faţă  de  răi  şi  ticăloşi.  Şi-a  arătat  de  multe  ori  în  vorbe  şi  în 
scris  scârba  faţă  de  mişelie  şi  mişei.  Dar  mai  ales  îl  urmărea  problema  trădării  şi  a 
trădătorilor.  Spunea  odată  că  dacă  ar  veni  în  România  un  regim  care  să 
împlinească  toate  năzuinţele  lui  naţionale,  politice  sociale...  îi  rămâne  totuşi  o 
misiune  pe  care  numai  el  şi  Legiunea  o  poate  împlini  cum  trebuie:  pedepsirea 
trădătorilor  şi  a  politicienilor  vânzători  de  neam.  Presimţea  parcă  vremurile  pe 
care  le-am  trăit  şi  le  trăim! 

Ştia  să  prindă  înaintea  altora,  cari  puteau  părea  mai  cunoscători  şi  mai  pregătiţi, 
consecinţele  îndepărtate  ale  unui  act  politic.  Iată  un  exemplu: 

în  noaptea  alegerilor  din  Decembrie  1973,  organizasem  un  serviciu  de 
transmitere  şi  de  organizare  a  rezultatelor,  care  a  permis  Legiunii  să  aibă  totalurile 
pe  ţară  cam  cu  o  oră  înaintea  Ministerului  de  Interne.  Pe  măsură  ce  erau 
cunoscute,  rezultatele  se  proiectau  în  curtea  sediului  legionar. 


Nicolae  Niţă 


91 


Când  în  cursul  nopţii  totalurile  au  arătat  limpede  că  guvernul  Tătărăscu  nu  va 
atinge  cele  40  %  din  voturi  necesare  pentru  dobândirea  primei  majoritare  şi  deci 
urmează  să-şi  dea  demisia,  toţi  eram  fericiţi  de  această  izbândă  legionară.  Dar 
când  i-am  prezentat  cifrele,  Codreanu  s'a  încruntat  şi  i-au  apărut  pe  frunte  cutele 
adânci  care  erau  la  el  semn  de  mare  supărare.  Succesul  era  prea  mare,  reacţiunea 
Regelui  Carol  risca  să  fie  extremă,  aşa  cum  a  şi  fost.  în  locul  unei  guvernări  slabe, 
cu  un  parlament  în  care  ar  fi  dominat  legionarii,  venea  imediat  lupta  pe  viaţă  şi  pe 
moarte. 

A  dat  ordin  să  nu  fie  publicate  aceste  cifre  şi  s'a  arătat  gata  să  lase  să-i  fie  furate 
de  guvern  o  sută  de  mii  de  voturi,  sau  câte  avea  nevoie  pentru  a  se  salva.  Era  însă 
prea  târziu.  în  April  s'a  văzut  limpede  câtă  dreptate  avusese  Codreanu  să  nu  se 
bucure  de  rezultatul  prea  bun  al  alegerilor.  Se  spulberase  decorul  provizoriu  al 
guvernului  Goga  şi  prigoana  cea  mare  începuse. 

•  Unul  din  cele  mai  curioase  aspecte  ale  personalităţii  lui  Codreanu  era 
extraordinara  lui  putere  de  pătrundere  în  miezul  unor  probleme  care  poate  nu-1 
preocupaseră  pana  atunci.  El  nu  citise  mult,  nu  avea  o  cultură  de  om  de  bibliotecă, 
dar  ştia  enorm  de  mult  şi  înţelegea  repede  şi  bine,  ce  i  se  spunea.  Avea  şi  darul  să 
folosească  în  aşa  fel  ştiinţa  altora  încât  o  îmbogăţea  parcă. 

îmi  aduc  aminte  de  o  discuţie  asupra  visului  unei  noi  capitale  o  României  în  care 
întrebările  pe  care  le  punea  tehnicienilor  luminau  problema  cum  nu  ştiuseră  ei  să 
o  facă. 

Niciodată  însă  nu  mi-am  dat  mai  bine  seama  de  ştiinţa  înnăscută  a  lui  Codreanu, 
ca  într'o  întâlnire  a  lui  cu  Sextil  Puşcariu  şi  cu  Lucian  Blaga  în  casa  mea. 

Au  stat  să  discute  o  după  amiază  întreagă  cele  mai  gingaşe  probleme  ale  fiinţei, 
culturei  şi  spiritualităţii  româneşti. 

Cu  cât  înainta  discuţia  nivelul  se  ridica,  nuanţele  erau  tot  subtile,  argumentele 
tot  mai  ascuţite.  De  la  o  vreme  eu  n'am  mai  îndrăznit  să  mă  amestec.  Curând  a 
tăcut  şi  Puşcariu.  Codreanu  şi  cu  Blaga  se  urcau  tot  mai  sus  cu  fiecare  frază,  cu 
fiecare  întrebare,  pe  o  spirală  de  gândire  ce  părea  de  fiecare  dată  că  a  atins  culmea. 
Dar  ei  nu  se  opreau. 

Ca  să-i  urmăreşti,  ţi  se  cerea  o  încordare  totală,  deşi  gândirea  amândurora  era  de 
o  claritate  cu  care  nu  eram  deprins  la  Blaga  şi  de  o  precizie  în  formulare  rară  la 
amândoi.  De  fapt  nici  nu  mai  era  o  discuţie,  ci  o  întregire  reciprocă,  sprijinindu-se 
parcă  unul  pe  celălalt  ca  să  urce  tot  mai  sus.  Doar  în  muzică  am  mai  întâlnit 
această  neîncetată  depăşire  a  ceea  ce  pare  că  nu  mai  poate  fi  depăşit. 

Şi  Puşcariu  şi  Blaga  socoteau  această  după  amiază  ca  una  din  cele  mai  frumoase 
din  viaţa  lor.  Puşcariu,  metodic,  a  redactat  amănunţit  cuprinsul  convorbirilor  în 
notele  lui  zilnice,  azi  desigur  pierdute.  Blaga,  deşi  îl  mai  întâlnise  pe  Codreanu, 
părea  că  atunci  l-a  descoperit. 

•  în  cursul  acestei  convorbiri  a  formulat  Codreanu,  mai  clar  poate  decât 
totdeauna  concepţia  lui  mare,  întreaga  lui  ţinută  sufletească  şi  mai  ales  caracterul 
creştinismului  lui. 

Codreanu  era  un  om  profund  religios.  Nu  numai  în  adâncul  sufletului,  dar  şi  în 
viaţa  de  toate  zilele.  Ducea  o  viaţă  de  o  extremă  sobrietate  şi  de  o  nediscutată 
moralitate.  Cred  că  n'a  lasat  să  treacă  niciodată  o  zi  fără  să  facă  lungi  rugăciuni. 
Păzea  cu  severitate  posturile.  Multă  vreme  a  postit  negru  în  fiecare  Vineri.  Avea  un 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


92 


mare  respect  pentru  preoţi,  chiar  atunci  când  prin  purtarea  lor  ca  oameni  nu-1 
meritau.  Orice  hotărâre  importantă  o  cernea  printr'un  triplu  criteriu:  foloseşte 
Legiunii?  e  spre  binele  Neamului?  e  plăcută  lui  Dumnezeu? 

Sinceritatea  şi  puterea  credinţei  lui  sunt  mai  presus  de  orice  îndoială, 
«însemnările  dela  Jilava»  sunt  un  imn  creştin.  Cum  se  împacă  aceasta  cu  unele 
din  faptele  sale? 

Cheia  înţelegerei  ţinutei  interioare  şi  a  acţiunilor  lui  Codreanu  -  care  sunt  sau 
par  a  fi,  în  unele  momente  culminante,  în  dezacord  cu  poruncile  creştine  -  ne-o  dă 
concepţia  lui  despre  neamuri  şi  rostul  lor.  Pentru  el  neamul  nu  e  un  conglomerat 
de  indivizi,  ci  o  creaţie  a  lui  Dumnezeu,  cu  viaţă  proprie,  cu  rostul  lui  pe  lume 
aşezat  de  Dumnezeu,  cu  sufletul  lui  propriu,  de  care  însă  noi  suntem  răspunzători. 

Ţelul  final  al  neamului  nu  este  viaţa,  ci  învierea  în  numele  lui  Hristos.  Creaţia, 
cultura,  lupta,  nu-s  decât  mijloace  de  a  apropia  neamul  de  această  înviere.  «Va 
veni  o  vreme  când  toate  neamurile  pământului  vor  învia,  cu  toţi  morţii  şi  cu  toţi 
regii  şi  împăraţii  lor,  având  fiecare  neam  locul  său  înaintea  tronului  lui 
Dumnezeu»  scria  în  «Pentru  Legionari».  Această  judecată  de  apoi  a  neamurilor 
impune  fiecărei  naţiuni  să-şi  verifice  fiecare  acţiune  prin  criteriile  creştine. 

Scopul  final  al  vieţii  lui  Codreanu  nu  era  mântuirea  lui  proprie,  ci  mântuirea 
neamului  lui.  «Doamne!  Ne  luăm  asupra  noastră  toate  păcatele  neamului  acestuia. 
Primeşte-ne  suferinţa  de  acum.  Fă  ca  din  această  suferinţă  să  rodească  o  zi  mai 
bună  pentru  el»,  scria  din  închisoarea  Văcăreşti  în  1923.  «Sunt  gata  să  fierb  zece 
mii  de  ani  într'un  cazan  cu  smoală,  ca  să  ajut  neamului  românesc  să  facă  un  pas  pe 
calea  mântuirei  lui»,  spunea  lui  Blaga  în  1937. 

Creştinul  acesta  înfocat,  sever  cu  el  însuşi  până  la  ascetism,  era  gata  să-şi 
jertfească  nu  numai  trupul,  dar  să-şi  pună  în  primejdie  însuşi  mântuirea  sufletului, 
luptând  pentru  învierea  neamului  său.  Aşa  se  explică  faptul  că  în  sufletul  lui  şi  a 
urmaşilor  lui  s'a  putut  împăca  uneori  călcarea  poruncii  a  cincea  cu  cea  mai  adâncă 
religiozitate.  Ca  în  sufletul  unor  soldaţi  aleşi,  în  războiu. 

Cine  are  o  credinţă  trebuie  să  fie  gata  să-i  jertfească  tot  ce  are  mai  scump.  Viaţa 
şi  mai  mult  decât  viaţa  viitoare. 

•  Ştiu  foarte  bine  aceasta  românii  cari  de  cinsprezece  ani  luptă  şi  mor  în  toate 
colţurile  ţării. 

Când  în  colibele  din  munţi,  în  care  zăpada  pătrunde  prin  încheieturi,  se 
strecoară  şi  desnădejdea,  când  luptătorii,  nu  mai  ştiu  dacă  suferinţa  lor  are  un 
rost,  dacă  jertfa  lor  nu-i  pierdută  fără  folos,  aud  uneori  un  glas  care  le  dă  noi 
puteri: 

-«Din  petrecerile  şi  din  traiul  tihnit  al  fiilor  săi,  un  neam  n'a  câştigat  niciodată 
nimic.  Din  suferinţă  totdeauna  a  ieşit  ceva  bun  pentru  el.» 

Atunci  înţeleg  că  jertfa  lor  nu-i  fără  folos,  că  pot  şi  ei  spune  senin  duşmanilor: 

-«Nu-mi  pasă  dacă  voiu  vedea  sau  nu  ziua  biruinţii,  dar  sunt  sigur  că  jertfa  mea 
va  aduce  prăbuşirea  voastră. » 

Coliba  se  umple  de  lumină,  fumul  îndoielii  se  risipeşte,  sufletele  se  limpezesc. 
Acei  cari  luptă  nu  se  mai  simt  singuri: 

-«Căpitanul  e  cu  noi!» 


Nicolae  Niţă  ■fr 


93 


Revista  TOTALITE:  O  MIŞCARE  CAVALEREASCĂ  ÎN  SECOLUL  XX: 

GARDA  DE  FIER  28 

Directeur  de  la  publication:  Georges  Gondinet  -  Revue  publiee  par  Ies  Ed.  Pardes 
Pour  la  Revolution  Culturelle  Europeenne 
Depot  Legal  -  Juillet  1984 
1984  -Nr.  18/19 

Un  interviu  al  Comandantului  Horia  Sima 

“Carpaţii” 

Revista  franceză  de  dreapta  "TOTALITE"  a  dedicat  recent  două  numere  Mişcării 
Legionare  -  Garda  de  Fier  -  prezentând  cititorilor  într'un  volum  de  239  de  pagini 
colaborările  unor  mature  valori  intelectuale  europene  ca:  Georges  Gondinet,  Remy 
de  Laon,  Pierre  Gourinard,  Juliu  Evola,  Claudio  Mutti  y  Antonio  Medrano  si  ale 
câtorva  legionari  marcanţi,  Faust  Brădescu,  Ovidiu  Găină,  Ion  Halmaghi,  I. 
Ţolescu,  Ilarion  Albu  Petrican  şi  alţii. 

Obişnuiţi  numai  cu  acţiunea  denigratorie  din  ultimii  ani  a  duşmanilor  din 
România  şi  streinătate  aparţia  acestui  volum  dedicat  memoriei  şi  gândirii  politice 
a  Căpitanului,  doctrinei  lui  şi  Mişcării  Legionare  iniţiată  de  el,  este  o  surpriză  şi  o 
mare  mângâiere. 

O  surpriză  pentrucă  recunoaşterea  atâtor  virtuţi  vine  din  Franţa  pe  care  o 
consideram  pierdută  în  marasmul  ideologiilor  negative  care  o  frământă  şi  o 
mângâiere,  pentrucă  ecoul  suferinţelor  şi  martiriul  atâtor  legionari  şi  naţionalişti 
europeni,  începe  să  deschidă  drum  şi  noi  orizonturi  politice  tineretului  continental 
de  astăzi,  aşa  cum  o  mărturiseşte  prezentarea  cărţii  făcută  de  directorul  Georges 
Gondinet.  Citez: 

"Titlul  “TOTALITE”  nu  implică  o  referinţă  la  vreun  totalitarism  politic. 

El  marchează  pur  şi  simplu  în  zorile  lungului  marş  al  revoluţiei  europene,  voinţa 
de  a  începe  o  luptă  totală  -  spirituală,  culturală  şi  politică  -  împotriva  forţelor  făţişe 
sau  ascunse,  hotărîte  să  ducă  la  sfârşit  procesul  început  de  multă  vreme  de 
denaturare  completă  a  Europei  şi  trecerea  ei  în  muzeul  istoriei.. 

în  acest  sens  “TOTALITE”  va  lămuri  şi  susţine  în  Europa  şi  în  afara  ei,  mişcările 
înfăptuind  în  direcţia  luptei  de  eliberare  naţională  şi  populară  împotriva 
oligarhiilor  mondialiste,  luptă  care  este  reflexul  invizibil,  în  condiţiile  istorice  de 
astăzi,  al  bătăliei  dusă  în  culisele  istoriei  între  Tradiţie  şi  Subversiune". 

Doctrina  mântuitoare  a  Căpitanului,  persecutată  în  ţara  de  origine,  se 
universalizează. 

Ce  compensaţie  mai  mare,  pentru  atâtea  jertfe  pe  altarul  credinţei  puteam  cere 
Arhanghelului  Mihail  patronul  Legiunii  şi  ce  alt  omagiu  mai  eloquent  s'ar  fi  putut 
aduce  la  13  Septembrie  curent  în  cel  de  al  85-lea  aniversariu  al  naşterii  lui? 

REPRODUCEM  INTERVIEW-UL  COMANDANTULUI  HORIA  SIMA 
LUAT  DE  GEORGES  GONDINET,  DIRECTORUL  REVISTEI 

ÎNTREBARE:  -  Domnule  Horia  Sima,  aş  vrea  să  încep  această  convorbire  prin 
câteva  chestiuni  asupra  întemeietorului  şi  şef  istoric  al  Gărzii  de  Fier,  Corneliu 


28  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  45,  Iulie  -  Septembrie  1984. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


94 


Zelea  CODREANU.  Puteţi  să  ne  trasaţi  un  portret,  precizându-ne  dacă 
personalitatea  lui  Corneliu  Codreanu  nu  era,  pentru  a  relua  expresia  şi  clasificarea 
sociologului  Max  Weber,  aceea  a  unui  "şef  carismatic",  adică  a  unui  om  întrupând, 
pentru  un  întreg  grup  social,  promisiunea  unei  schimbări  radicale,  pe  plan  religios 
ca  şi  pe  cel  politic. 

RĂSPUNS:  -  în  câteva  cuvinte,  este  foarte  greu  de  a  înfăţişa  portretul  lui  Corneliu 
Codreanu.  Ar  trebui  o  carte.  în  lucrarea  mea,  "Histoire  du  Mouvement 
Legionnaire"  se  găsesc  numeroase  referinţe  la  figura  Căpitanului,  între  altele  şi  un 
portret  fizic  al  lui.  Atracţia  ce-a  exercitat-o  Corneliu  Codreanu  asupra  generaţiei 
noastre  se  datoreşte  nu  numai  ideilor  lui,  ci  şi  unei  specii  de  "carisme"  încorporate 
în  propria  lui  persoană.  Codreanu  era  un  "manifest  viu",  cum  l-au  definit  unii  din 
contemporanii  lui.  Simpla  lui  prezenţă  între  oameni  producea  un  efect  mai  mare 
decât  cel  mai  vibrant  discurs.  "Omul  Nou"  programat  de  Căpitan,  nu  era  o 
abstracţiune  spirituală,  ci  se  reflecta  în  apariţia  lui  maiestuoasă,  de  o  rară 
frumuseţe. 

Concepţia  de  viaţă  a  Căpitanului,  doctrina  lui,  nu  era  străină  de  realitatea 
naţională.  Ea  corespundea  celor  mai  înalte  aspiraţii  ale  neamului  nostru.  Fiecare 
popor  are  un  ethos  al  lui,  o  imagine  spirituală,  care  îi  defineşte  personalitatea  lui 
istorică.  Fondatorul  Mişcării  se  inspira  permanent  în  acţiunile  lui,  din  acest  suflet 
colectiv,  din  această  valoare  intrinsecă  şi  inalienabilă  a  poporului  românesc. 
"Carisma"  Căpitanului  provenea  din  această  interpretare  justă  a  energiei  interioare 
a  neamului  nostru.  Era  normal  ca  mulţimile  să-l  urmeze  cu  elan,  descoperind  în  el 
pe  făuritorul  destinului  naţional. 

Schimbările  pe  care  le  preconiza  Corneliu  Codreanu  în  toate  domeniile  vieţii 
publice,  nu  erau  decât  consecinţa  ideii  centrale  ce  şi-o  făurise  despre  misiunea 
neamului  românesc  în  lume. 

ÎNTREBARE:  -  Ce  diferenţă  vedeţi  Dv.  între  "cultul  personalităţii"  de  care  s'a 
putut  bucura,  spre  exemplu,  Stalin,  şi  admiraţia  sau  fidelitatea  care  înconjurau  pe 
Corneliu  Codreanu? 

RĂSPUNS:  -  Stalin  sau  alţi  tirani  ai  istoriei  nu  erau  iubiţi  de  popor,  ci  temuţi.  Fără 
exerciţiul  puterii  şi  fără  de  instrumentele  teroarei,  ei  nu  mai  reprezentau  nimic.  De 
azi  spre  mâine  ar  fi  dispărut  în  neantul  istoriei. 

Corneliu  Codreanu  n'a  fost  la  guvern  nicio  zi  şi  toată  viaţa  lui  a  fost  persecutat  de 
cei  ce  deţineau  puterea,  indiferent  de  regim.  Ataşamentul  maselor  populare  pentru 
Căpitan,  care  nu  s'a  stins  nici  până  astăzi,  se  explică  prin  fluidul  spiritual  care 
emana  din  el  şi  care  revela  acestor  mase  propriul  fond  sufletesc,  de  care  aveau 
până  atunci  doar  un  presentiment,  o  vagă  cunoştinţă.  în  aceste  cazuri,  cum  spune 
chiar  el,  voinţa  şefului  şi  voinţa  mulţimilor  se  suprapun,  fără  nicio  constrângere, 
prin  adeziune  naturală,  ca  între  părinţi  şi  copii. 

ÎNTREBARE:  -  Anumiţi  duşmani  ai  Gărzii  de  Fier,  încercând  să  murdărească 
naţionalismul  românesc  al  lui  Corneliu  Codreanu,  au  făcut  aluzie  la  originea 
părinţilor.  Despre  ce  este  vorba  în  mod  exact? 

RĂSPUNS:  -  Este  vorba  de  o  metodă  curentă  de  denigrare,  deşi  absurdă  şi 
ridicolă,  care  nu  afectează  întru  nimic  personalitatea  lui  Corneliu  Codreanu, 
naţionalismul  său  sau  valoarea  sa  spirituală.  A  se  deschide  o  asemenea  problemă, 
însemnează  a  da  probă  de  un  rasism  foarte  îndepărtat  de  tendinţa  franceză  şi  de 
mentalitatea  românească. 


Nicolae  Niţă 


95 


Naţionalismul  românesc  nu  este  rasist.  Este  Român  oricine  se  identifică  cu 
destinul  poporului  nostru  şi  îl  serveşte  cu  credinţă  şi  dragoste,  indiferent  de 
originea  lui  etnică.  în  Mişcare  am  avut  legionari  din  toate  naţionalităţile 
conlocuitoare  ale  României  şi  unii  din  ei  au  devenit  figuri  de  prima  linie,  căzând  în 
luptă  sau  suferind  moarte  de  martir. 

în  ceece-1  priveşte  pe  Corneliu  Codreanu,  tatăl  său,  prof.  Ion  Zelea  Codreanu, 
era  Român  neaoş  din  Bucovina,  aşezat  în  Moldova  cu  mult  înainte  de  Primul 
război  mondial.  în  partea  mamei,  după  unii  biografi,  a  existat  în  familie  o 
îndepărtată  şuviţă  germană.  Pe  această  imperceptibilă  picătură  de  sânge  "străin", 
anumite  persoane  "binevoitoare"  au  brodat  o  adevărată  canava  de  nerozii  anti- 
naţionaliste. 

Cum  spuneam  mai  sus,  în  Garda  de  Fier  niciodată  nu  s'a  pus  o  asemenea 
problemă,  nici  din  punct  de  vedere  religios,  nici  rasial,  admiţându-se  adevărul  că  o 
naţiune  este  în  primul  rând  o  entitate  spirituală,  chiar  dacă  e  formată  din  mai 
multe  grupuri  de  origini  diverse  şi  uneori  chiar  de  rase  diferite. 

ÎNTREBARE:  -  Julius  Evola,  care  a  avut  ocazia  să-l  cunoască  pe  Corneliu 
Codreanu,  vede  în  el,  în  "Le  chemin  du  Cinabre",  autobiografia  sa  spirituală,  "una 
din  figurile  cele  mai  demne  şi  mai  bine  orientate  spiritual"  ce-a  putut  întâlni  în 
mişcările  naţionaliste  din  această  epocă.  Acest  lucru  pune  problema  creştinismului 
lui  C.  Codreanu  (şi,  în  consecinţă,  a  Gărzii  de  Fier).  Ce  gândiţi  Dv.?  Şi  ce  rol  se 
poate  atribui  veneraţiei  lui  Corneliu  Codreanu  pentru  Arhanghelul  Mihail? 

RĂSPUNS:  -  Codreanu  era  un  creştin  convins,  dar  semnificaţia  creştinismului  său 
nu  se  referă  la  el  ca  persoană,  ci  la  opera  politică  ce-a  realizat-o.  Mişcarea 
Legionară,  creată  de  el,  este  o  mişcare  structurată  religios  şi  prin  această 
caracteristică  se  distinge  de  celelalte  mişcări  naţionaliste  contemporane. 

Filozofia  de  baza  a  Mişcării  este  creştinismul.  în  acest  sens  putem  preciza  că, 
Corneliu  Codreanu  n'a  urmărit  să  capteze  aderenţi,  ci  să-i  transforme  pe  aceştia  în 
sens  creştin.  Toată  educaţia  legionară  pleacă  dela  ideia  formării  unui  "om  nou". 
Or,  omul  nou  conceput  de  Căpitan  nu  era  decât  omul  creştin  proectat  în  aria  vieţii 
publice. 

Bine'nţeles,  Corneliu  Codreanu  nu  este  nu  întemeietor  de  o  nouă  religie  şi  nici  nu 
s'a  amestecat  în  afacerile  Bisericii,  pentru  care  arată  cea  mai  adâncă  veneraţie.  El  a 
rămas  toată  viaţa  un  om  politic,  preocupat  de  binele  şi  mântuirea  neamului  său. 
înzestrând  însă  Mişcarea  cu  un  substrat  religios,  el  voia  să  înnobileze  viaţa 
politică,  să  o  scoată  din  jungla  intereselor  şi  ambiţiilor  şi  să  o  înalţe  la  un  rang 
spiritual.  Politica,  adevărata  politică,  nu  e  un  joc  de  interese,  ci  trebue  să  se 
subordoneze  legilor  divine. 

Corneliu  Codreanu  a  ales  ca  patron  al  Legiunii  pe  Arhanghelul  Mihail,  pentrucă 
lupta  lui  din  cer  contra  lui  Lucifer  era  un  drum  de  urmat  pentru  toate  popoarele 
care  trebue  şi  sară  în  apărarea  lui  Cristos  când  inamicii  Bisericii  vor  să-i  distrugă 
opera  Lui  pământeană.  Arhanghelul  Mihail  mai  reprezenta  şi  altceva  pentru 
Căpitan:  triumful  final  al  puterilor  Binelui  contra  Răului. 

ÎNTREBARE:  -  Viaţa  lui  Corneliu  Codreanu,  presărată  de  închisori  şi  suferinţe, 
încoronată  de  martiriu,  nu  provoacă  în  mod  irezistibil  o  apropiere  de  Imitatio 
Christi? 

RĂSPUNS:  -  într'un  anumit  sens  se  poate  vorbi  de  o  Imitatio  Christi,  dacă  ne 
referim  la  Codreanu  ca  om,  ca  persoană  singuratică.  Dar  misiunea  vieţii  lui  a 
depăşit  graniţele  mântuirii  proprii,  consacrându-se  mântuirii  neamului  său. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


96 


Este  greu  să  te  consacri  perfecţiunii  interioare,  devenind  un  imitator  al  lui 
Cristos.  Dar  este  infinit  mai  greu,  delicat  şi  anevoios  ca  să  smulgi  din  apatie  şi 
mizerie  milioane  de  oameni,  arătându-le  drumul  de  urmat  pentru  a-şi  împlini 
destinul  lor  istoric,  hărăzit  de  Dumnezeu. 

închisorile  şi  suferinţele  lui  Corneliu  Codreanu,  încoronate  de  martiriu,  sunt 
consecinţa  luptei  lui  pentru  poporul  nostru.  Căpitanul  vedea  departe  şi  şi-a  dat 
seama  că  fără  o  schimbare  politică  radicală,  fără  o  nouă  orientare,  naţiunea 
noastră  va  cădea  în  robia  ateo-marxiştilor.  Ca  şi  Arhanghelul  Mihail,  el  s'a  luptat 
cu  puterile  Răului,  cari  l-au  prigonit  cu  înverşunare  şi  până  la  urmă,  l-au  ucis.  L-au 
ucis  pentrucă  vedeau  în  el  un  trimis  al  Cerului,  o  posibilitate  (prin  măreţia 
spirituală  a  mişcării  lui),  ca  România  -  şi  poate  Europa  întreagă  -  să  scape  din 
cursa  ce  le-o  pregăteau. 

ÎNTREBARE:  -  Să  trecem,  dacă  voiţi,  la  câteva  puncte  de  istorie  a  Mişcării 
Legionare  Române.  La  ce  corespundea  întemeierea  ei? 

RĂSPUNS:  -  întemeierea  Mişcării  Legionare  a  corespuns  unei  necesităţi  istorice 
naţionale  şi  chiar  europene. 

Către  1922,  s'a  produs  în  România  un  conflict  de  generaţii.  Studenţimea  română, 
într'un  moment  de  iluminare  colectivă,  a  pornit  pe  un  alt  drum  politic,  făurindu-şi 
un  nou  ideal.  O  naţiune  nu  poate  trăi,  aşa  zicând,  din  renta  trecutului;  ea  trebue  să 
se  întrebe  permanent  asupra  viitorului  său,  punându-şi  problema  unui  nou 
obiectiv. 

în  acest  sens,  noua  generaţie  şi-a  fixat  scopul:  "Idealul  ce  trebue  să  ne 
călăuzească,  nu  trebue  să  fie  o  atitudine  pasivă  în  faţa  evenimentelor,  ci  o 
consolidare  a  patrimoniului  fizic  şi  spiritual  al  neamului  nostru.  România  se  poate 
pierde  fără  o  politică  lucidă  şi  viguroasă  pe  plan  intern  şi  extern". 

Din  punct  de  vodere  european,  mişcarea  de  redeşteptare  naţională  din  1922  a 
coincis  cu  fenomene  asemănătoare  în  mai  toate  ţările  continentului  nostru. 
Pretutindeni  s'a  observat  o  efervescenţă  naţională,  provocată  de  teama  ca  Europa 
să  nu  cadă  victimă  revoluţiei  bolşevice. 

Mişcarea  Legionară  a  fost  întemeiată  ceva  mai  târziu,  în  1927,  dar  a  continuat  şi 
a  dus  la  plenitudine  idealurile  generaţiei  dela  1922.  Dealtminteri,  întemeierea 
Mişcării,  în  frunte  cu  Corneliu  Codreanu  şi  Moţa,  au  fost  ei  înşişi  protagonişti  ai 
reacţiei  studenţeşti  contra  conformismului  predicat  de  vechea  generaţie. 

ÎNTREBARE:  -  Ce  putem  crede  de  ipoteza  după  care  asasinarea  lui  Corneliu 
Codreanu  ar  fi  fost  sugerată  de  Hitler  regelui  Carol  II,  în  timpul  întrevederei  dela 
Berchtesgaden,  în  intenţia  de  "a  pacifica"  România'? 

RĂSPUNS:  -  Ipoteza  este  falsă.  Dimpotrivă,  Hitler  avea  un  cult  pentru  Codreanu, 
pe  care-1  considera  "părintele  naţionalismului  european".  în  întrevederea  dela 
Berchtesgaden,  Regele  Carol  a  ridicat  problema  Gărzii  de  Fier,  pentru  a  afla  care 
sunt  relaţiile  Mişcării  cu  Germania  naţional-socialistă  şi  dacă  Garda  de  Fier  se 
bucura  de  sprijinul  Reich-ului.  Hitler,  fără  să-şi  dea  seama  de  intenţiile  Regelui,  a 
răspuns  că  guvernul  german  nu  se  amestecă  în  afacerile  interne  ale  României. 
Regele  a  fost  foarte  mulţumit  cu  acest  răspuns,  socotind  că  Hitler  îi  dă  mână  liberă 
să  procedeze  cum  crede  de  cuviinţă  contra  Legiunii. 

în  realitate,  regele  a  surprins  buna  credinţă  a  lui  Hitler,  care  nici  pe  departe  nu 
se  gândea  la  iminenţa  crimei.  Dovada  e  că  atunci  când  a  aflat  de  asasinarea 
Căpitanului,  a  avut  un  acces  de  furie.  A  dat  ordin  să  fie  restituite  guvernului  român 


Nicolae  Niţă 


97 


toate  decoraţiile  primite  de  mandatari  ai  Reich-ului  şi  relaţiile  diplomatice  au 
intrat  într'o  fază  critică. 

Hitler  s'a  considerat  ofensat  personal  că  la  câteva  zile  după  întrevederea  dela 
Berchtesgaden,  să  fie  ucis  Codreanu,  ca  şi  cum  Regele  ar  fi  avut  aprobarea  lui.  Nu 
trebue  însă  uitat  că,  înainte  de  Germania,  Regele  Carol  vizitase  Londra  şi  Parisul. 
Nu  este  exclus  ca  în  aceste  capitale  să  fi  primit  sugestii  să  lichideze  pe  Codreanu... 

ÎNTREBARE:  -  Cum  se  face  că  Garda  de  Fier  a  putut  supravieţui  îngrozitoarelor 
represiuni  din  1938? 

RĂSPUNS:  -  Din  acelaş  motiv  pentru  care  a  supravieţuit  şi  creştinismul  după 
persecuţiile  din  primele  veacuri.  Din  sângele  martirilor  s'au  născut  noi  legionari! 
Dar  mai  trebue  avut  în  vedere  şi  faptul  că  Mişcarea  Legionară  dispunea  în  1938  de 
cadre  puternice  şi  peste  200.000  de  membri.  Pierderile  au  fost  teribile,  dar  mai 
aveam  rezerve  din  care  s'au  recrutat  noii  conducători.  Cu  victoria  dela  6 
Septembrie  1940,  numărul  legionarilor  încadraţi  a  crescut  în  mod  sensibil,  încât 
viitorul  a  fost  asigurat. 

Mişcarea  Legionară  a  fost  un  fenomen  colectiv  de  profunzime.  între  ea  şi 
naţiune  s'a  realizat  o  întrepătrundere  aşa  de  puternică,  încât  Garda  de  Fier  a  putut 
supravieţui  tuturor  prigoanelor  şi  imenselor  pierderi  de  vieţi  omeneşti. 

ÎNTREBARE:  -  Explicaţi-ne  problema  disputei  cu  generalul  Antonescu  şi 
conflictele  la  care  aceasta  a  dat  loc. 

RĂSPUNS:  -  N'a  fost  niciodată  o  diarhie  propriu  zisă,  ci  numai  o  colaborare  între 
Mişcare  şi  Conducătorul  Statului,  bazată  pe  faptul  că  am  câştigat  în  comun  victoria 
dela  6  Septembrie  1940.  N'a  fost  deci  o  diarhie,  pentrucă  toate  puterile  Statului 
erau  concentrate  în  mâna  generalului  Antonescu.  Nicio  numire  importantă  şi  nicio 
lege  nu  se  puteau  realiza  fără  aprobarea  lui.  în  cadrul  acestei  colaborări,  noi  aveam 
un  anumit  rol  şi  dispuneam  de  anumite  Ministere. 

Conflictul  a  început  din  momentul  în  care  Antonescu  a  pretins  să  fie  proclamat 
şi  şef  al  Mişcării  Legionare.  Era  o  pretenţie  absurdă,  deoarece  el  era  străin  de 
mişcare  şi  în  niciun  caz  n'ar  fi  fost  acceptat  de  masele  legionare.  Voia  să  imite  pe 
Franco,  care  însă  avea  justificarea  unui  război  civil  dus  la  victorie. 

Or,  în  România,  generalul  Antonescu  a  fost  tributar  sacrificiilor  legionare  şi  nu 
invers.  Fără  acţiunea  revoluţionară  a  Legiunii  dela  3  Septembrie,  Generalul  nu  ar 
fi  ajuns  Conducător  al  Statului.  Văzând  că  întâmpină  rezistenţă,  s'a  gândit  să  se 
desprindă  de  noi,  uzând  de  armată.  Dar  cum  nu  era  sigur  nici  pe  armată,  în  sânul 
căreia  ne  bucuram  de  mari  simpatii,  şi-a  pus  toată  nădejdea  în  armata  germană 
care  se  găsea  în  România,  în  virtutea  convenţiilor  încheiate. 

Pentru  a  capta  asentimentul  lui  Hitler,  a  început  o  campanie  de  intrigi  la  Berlin 
contra  Mişcării  Legionare,  prezentând-o  ca  o  mişcare  anarhică  şi  incapabilă  de  o 
acţiune  constructivă  în  Stat.  Rezultatul  acestor  intrigi  fu  că  Hitler,  în  evenimentele 
din  Ianuarie  1941,  a  trecut  de  partea  Generalului  dând  ordin  armatei  germane  din 
România  să-l  sprijine  pe  acesta  în...  "restabilirea  ordinei"! 

La  21  Ianuarie  1941,  Antonescu  a  dat  pur  şi  simplu  o  LOVITURĂ  DE  STAT, 
răzvrătindu-se  contra  ordinei  contituţionale  existente,  pe  când  legionarii  n'au  făcut 
altceva  decât  să  apere  această  ordine.  Am  cedat  abia  în  momentul  când  am  fost 
puşi  faţă  în  faţă  cu  ultimatul  lui  Hitler. 

ÎNTREBARE:  -  După  lovitura  de  Stat  a  generalului  Antonescu,  la  21  Ianuarie  1941, 
care  a  fost  soarta  legionarilor  refugiaţi  în  Germania?  Au  avut  ei  un  statut 
"privilegiat"  cum  insinueză  o  anumită  presă? 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


98 


RĂSPUNS:  -  în  tratamentul  ce  l-a  aplicat  guvernul  german  legionarilor  refugiaţi 
în  Germania  sunt  două  faze: 

1)  în  anii  1941-1942,  li  s'a  fixat  domiciliu  forţat  în  anumite  localităţi,  şi 
majoritatea  legionarilor  au  lucrat  în  fabrici. 

2)  începând  dela  sfârşitul  anului  1942,  au  fost  internaţi  în  lagăre  de  concentrare 
la  Buchenwald,  Dachau  şi  Schsenhausen-Oranienburg. 

Statutul  de  "favoare"  de  care  vorbeşte  o  anumită  presă,  s'a  redus  la  faptul  că 
legionarii  internaţi  trăiau  separaţi  de  masa  deţinuţilor,  ca  nişte  fiare  periculoase, 
într'un  lagăr  separat  în  mijlocul  marelui  lagăr,  înconjuraţi  de  o  dublă  reţea  de 
sârmă  ghimpată,  care-i  făcea  mai  prizonieri  decât  ceilalţi. 

Eu,  personal,  am  fost  internat  în  închisoarea  lagărului  din  Sachsenhausen. 
Trăiam  într'o  celulă,  cu  totul  izolat  de  ceilalţi  camarazi  şi  de  lumea  exterioară. 

ÎNTREBARE:  -  România  cade  în  mâna  marxistă  la  23  August  1944.  Dv.  Constituiţi 
un  Guvern  Naţional  Român  la  Viena.  Reamintiţi-ne  care  a  fost  drumul  Dv.  în  sânul 
Mişcării,  care  v'a  condus  la  această  înaltă  responsabilitate. 

RĂSPUNS:  -  Mă  aflam  în  lagărul  de  concentrare  din  Sachsenhausen  când  a 
capitulat  România  la  23  August  1944.  A  doua  zi,  24  August,  am  fost  scos  din  lagăr, 
dus  la  Berlin  şi  de  acolo,  mai  departe,  până  la  Rastenburg,  în  Prusia  Orientală, 
unde  era  Cartierul  General  al  Fiihrer-ului.  Am  vorbit  cu  Himmler  şi  Ribbentrop, 
cari  mi-au  solicitat  colaborarea.  Pe  Hitler  nu  l-am  văzut. 

Date  fiind  circumstanţele  tragice  ale  României,  datoria  Gărzii  de  Fier  era  să 
continue  lupta.  Am  acceptat  în  principiu  să  formez  un  guvern  naţional  care  să 
mobilizeze  poporul  român  contra  invaziei  sovietice.  Am  redactat  o  "Proclamaţie" 
către  ţară,  care  a  fost  transmisă  prin  radio.  Apoi,  am  început  să  organizez 
rezistenţa  contra  cotropitorului  cu  mijloacele  sumare  de  care  dispuneam. 

Totuşi,  ocupaţia  ţării  de  către  diviziile  ruseşti  s'a  desfăşurat  prea  repede  ca  să 
putem  opri  invazia  pe  Carpaţii  meridionali.  Nemaiexistând  un  teritoriu  naţional 
liber,  am  format  un  Guvern  Naţional  la  Viena. 

ÎNTREBARE:  -  Cum  explicaţi  că  legionarii  au  beneficiat  de  un  "tratament  de 
favoare"  din  partea  Aliaţilor? 

RĂSPUNS:  -  Chestiune  de  logică.  Legionarii  nu  puteau  fi  încadraţi  în  categoriile 
fixate  de  Aliaţi  pentru  a  fi  traşi  la  răspundere  pentru  crime  din  timpul  războiului. 

Noi  am  fost  eliminaţi  dela  putere  în  România  înainte  de  începerea  războiului 
contra  Rusiei  Sovietice.  Cea  mai  mare  parte  a  legionarilor  au  făcut  războiul  ca 
simpli  soldaţi  pe  front,  fără  a  fi  participat  la  răspunderea  lui  politică.  Alţii,  cu  zecile 
de  mii,  se  aflau  în  închisori,  iar  cei  din  Germania  mucegăiau  în  lagăre  de 
concentrare. 

Nu  ne  puteau  acuza  nici  de  "crime  contra  umanităţii"  în  cursul  războiului,  noi 
înşine  fiind  victime  ale  Puterilor  Axei.  Guvernul  dela  Viena  nu  intra  nici  el  printre 
clauzele  precise  ale  "pedepselor".  Aliaţii  au  fost  chiar  foarte  impresionaţi  şi  de 
faptul  că,  în  timpul  războiului,  deşi  naţionalişti,  am  fost  internaţi  în  lagăre  de 
concentrare.  Au  făcut  în  plus,  cercetări  asupra  comportamentului  legionarilor  în 
exil  şi,  ca  urmare  a  acestor  rezultate,  Garda  de  Fier  a  beneficiat  de  o  decizie  de 
"neurmărire",  unică  în  analele  ultimului  război. 

ÎNTREBARE:  -  Ce  a  făcut  Mişcarea  Legionară  pentru  a  rezista  ocupaţiei  sovietice 
şi  "marxizării"  României? 


Nicolae  Niţă 


99 


RĂSPUNS:  -  Multe  lucruri  şi  semnificative  în  condiţiile  şi  circumstanţele  de 
atunci. 

Am  format  o  armată  naţională,  care  a  luptat  pe  Oder  în  ultimele  luni  ale 
războiului. 

Am  paraşutat  în  România  peste  o  sută  de  legionari  instruiţi  în  şcoli  speciale. 
Aceste  echipe  de  legionari  au  pus  bazele  mişcării  de  rezistenţă  contra  ocupaţiei 
sovietice,  începând  din  toamna  anului  1944,  într'o  perioadă  când  vechile  partide  - 
responsabile  de  actul  dela  23  August  -  colaborau  cu  comuniştii,  fără  să-şi  dea 
seama  de  tragedia  ce  va  urma. 

Noi  am  fost  primii  cari  am  pus  mâna  pe  arme  pentru  a  combate  pe  bolşevici  şi 
uneltele  lor  incoştiente.  Noi  am  fost  deasemenea  ultimii  cari  am  părăsit  această 
luptă,  în  1956,  după  revolta  ungară,  când  am  văzut  că  Aliaţii  occidentali  tolerează 
ca  diviziile  sovietice  să  înnăbuşe  aspiraţia  spre  libertate  a  acestui  popor.  Era  clar  că 
Aliaţii  occidentali  aplicau  ad  litteram  acordurile  dela  Yalta,  pe  baza  cărora  Europa 
a  fost  împărţită  în  sfere  de  influenţă.  Nu  mai  era  loc,  nici  în  România,  pentru  o 
mişcare  de  rezistenţă. 

ÎNTREBARE:  -  Poporul  român  este  încă  deschis  acţiunii  Gărzii  de  Fier? 

RĂSPUNS:  -  Greu  de  spus.  Teroarea  care  domneşte  în  România  după  înscăunarea 
regimului  comunist,  înlătură  din  sufletul  oamenilor  orice  veleitate  de  a  se 
manifesta  deschis.  Pentru  a  nu  pune  în  pericol  populaţia,  am  renunţat  la  orice 
intervenţie  directă.  în  condiţiile  existente,  orice  mişcare  de  rezistenţă  este  hărăzită 
eşecului. 

Fără  îndoială,  mai  există  legionari  care  menţin  focul  sacru  al  doctrinei  şi 
eforturile  lor  izolate  pot  avea  o  anumită  influenţă  asupra  noilor  generaţii.  Avem 
proba  concretă  prin  numeroşi  refugiaţi  recenţi  care,  ajungând  în  Occidentul  liber, 
ne  caută  şi  se  afiliază  organizaţiilor  legionare  din  ţările  unde  se  fixează. 

Din  nefericire,  pentru  cei  mai  mulţi,  contactul  cu  Garda  de  Fier  nu  este  decât  un 
vis.  Noile  generaţii  sunt  sever  supravegheate  şi  ce  ştiu  despre  Mişcarea  Legionară 
nu-i  decât  ceeace  au  învăţat  în  şcoli  sau  ce  au  citit  în  cărţile  de  istorie  editate  de 
regim,  adică  numai  minciuni  şi  infamii  la  adresa  Gărzii  de  Fier.  Ceeace  nu-i 
împiedecă  să  vrea  să  cunoască  această  mişcare  de  care  regimul  are  atâta  frică, 
chiar  declarând-o  "inexistentă".  Gândul  care-i  animă  este  următorul:  "Dacă 
regimul  comunist  acuză  Garda  de  Fier  de  atâtea  defecte,  infamii,  trădări,  crime  şi 
josnicii,  însemnează  că  realitatea  este  riguros  contrară". 

ÎNTREBARE:  -  Să  revenim  la  câteva  problema  de  doctrină  şi  de  acţiune.  în  ce 
termeni  concepeţi  Dv.  azi,  "chestiunea  iudaică"  pe  care  Garda  de  Fier  voia  s'a 
rezolve? 

RĂSPUNS:  -  Mai  întâi,  trebue  precizat  că,  în  chestiunea  evreească,  Mişcarea 
Legionară  n'a  adoptat  un  punct  de  vedere  rasial  sau  religios,  cum  a  fost  cazul  cu 
Naţional-socialismul  sau  alte  mişcări  politice.  "Antisemitismul"  nostru,  sau  mai 
exact  "anti-iudaismul"  nostru  era  de  origine  economică  şi  socială.  Evreii 
acaparaseră  în  proporţie  de  70  %  bogăţiile  ţării,  încât  păturile  sociale  mijlocii  şi 
proletare  trăiau  într'o  stare  vecină  cu  mizeria.  Singurii  beneficiari  erau  Evreii  şi 
oamenii  partidelor  care  le  acopereau  speculaţiile.  Situaţia  tindea  către  o  dominare 
totală  a  naţiunii  de  către  minoritatea  iudaică. 

Astăzi,  chestiunea  iudaică  se  pune  în  termeni  diferiţi.  Numărul  populaţiei 
evreeşti  a  scăzut  simţitor  în  România,  cea  mai  mare  parte  emigrând  în  Israel  sau  în 
Statele  Unite.  Cei  rămaşi  nu  mai  continuă  o  ameninţare  virulentă  ca  altădată.  Deci, 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


100 


problema  iudaică  nu  va  mai  constitui  o  acuitate  permanentă  pentru  desvoltarea 
viitoare  a  ţării  noastre. 

ÎNTREBARE:  -  Prin  ce  se  diferenţiază  Garda  de  Fier  de  fascismul  italian  şi  de 
naţional-socialismul  german? 

RĂSPUNS:  -  La  această  chestiune  a  răspuns  în  termeni  pertinenţi  însuşi 
întemeietorul  Mişcării,  într'o  conversaţie  avută  cu  Julius  Evola,  la  Bucureşti,  în 
1937- 

Fascismul,  spunea  el,  exaltă  valoarea  Statului,  al  învelişului  exterior  al  unei 
naţiuni.  îl  compara  cu  o  haină.  Naţional-socialismul  dă  la  o  parte  haina  şi  se 
interesează  de  corpul  naţiunii.  Exaltă  rasa,  componenţa  biologică  a  unei  naţiuni. 

Mişcarea  Legionară  pătrunde  mai  adânc,  interesându-se  de  sufletul  unei  naţiuni. 
Ea  exaltă  ethosul  spiritual  al  unui  popor.  Nimic  nu  parte  fi  adăogat  la 
caracterizarea  celor  trei  mişcări  formulată  de  Corneliu  Codreanu. 

ÎNTREBARE:  -  în  clipa  în  care  cosmopolitismul  încearcă  desrădăcinarea  tuturor 
popoarelor,  când  orice  problemă  gravă  are  un  răsunet  internaţional,  nu  credeţi  că 
un  efort  ar  trebui  făcut  pentru  a  se  depăşi  naţionalismul  printr'un  autentic 
universalism  tradiţional? 

RĂSPUNS:  -  Naţionalismul  nu  trebue  în  niciun  caz  abandonat,  aşa  cum  vrea 
cosmopolitismul,  şi  nici  depăşit  ca  să  ajungem  la  o  fraternitate  universală. 

Naţionalismul  este  seva  din  care  se  hrănesc  toate  popoarele.  Eliminându-1,  e  ca 
şi  cum  le-am  smulge  din  rădăcinile  lor.  La  acest  stadiu,  naţiunile  se  descompun  şi 
pier. 

Dimpotrivă,  valorile  naţionale  trebuesc  adâncite,  cultivate  la  maximum  şi 
purificate  de  ingrediente  care  nu  le  aparţin.  înainte  de  toate,  din  sfera 
naţionalismului,  trebue  expulsat  şovinismul  şi  imperialismul.  Atunci,  toate 
naţiunile  vor  trăi  în  pace  şi  se  va  putea  ajunge  la  un  universalism  tradiţional,  sau 
mai  bine  zis,  creştin.  Creştinismul  garantează  convergenţa  spirituală  a  tuturor 
naţiunilor,  prin  faptul  că  proclamă  că  naţiunile  sunt  creaţii  divine  şi  fiecare  are  o 
misiune  de  îndeplinit  în  istorie. 

ÎNTREBARE:  -  Se  vorbeşte  mult  de  un  "om  nou"  în  doctrina  legionară.  Ce  ascunde 
această  expresie? 

RĂSPUNS:  -  Corneliu  Codreanu  spunea  că  înainte  de  toate  Mişcarea  Legionară 
este  o  operă  educativă,  o  mare  şcoală  spirituală,  în  care  "dacă  la  un  capăt  intră  un 
om,  la  celălalt  trebue  să  iasă  un  erou".  Transformarea  ce-o  suferă  individul  în 
şcoala  legionară  este  apariţia  unui  "om  nou".  Un  individ  amorf,  apatic,  insensibil 
la  durerile  neamului,  orientat  exclusiv  spre  satisfacerea  egoismelor  lui,  devine, 
după  trecerea  prin  viaţa  legionară,  un  individ  dezinteresat,  care-şi  vede  împlinirea 
vieţii  lui  în  jertfa  pentru  neam. 

După  noi,  prin  şcoala  legionară,  individul  se  încadrează  în  ordinea  naturală  a 
creaţiei.  Individul  în  cadrul  neamului,  iar  neamurile  în  cadrul  şi  sub  ascultarea 
legilor  divine.  Această  reîntoarcere  a  individului  spre  lumea  valorilor  eterne  este 
echivalentul  "omului  nou". 

ÎNTREBARE:  -  Imediat  după  război,  într'o  carte  publicată  în  franceză,  în  1951, 
"Destinee  du  Nationalisme",  afirmaţi  că  destinul  naţionalismului  se  confundă  cu 
destinul  democraţiilor.  Este  încă  convingerea  Dv.? 

RĂSPUNS:  -  Nu  trebue  confundată  importanţa  cuvintelor.  Nu  există 
incompatibilitate  radicală  între  termeni  când  există  o  aplicare  strictă  şi  cinstită  a 


Nicolae  Niţă 


101 


importanţei  lor  doctrinare.  Toată  confuzia  reiese  din  faptul  că  "democraţii"  nu 
aplică  cum  trebue  principiile  "democraţiei". 

Un  scriitor  politic  român,  Aurel  Popovici,  într'o  carte  publicată  în  1910,  a  pus 
alternativa  "Naţionalism  sau  Democraţie".  După  el,  ar  exista  o  incompatibilitate 
organică  şi  inseperabilă  între  naţionalism  şi  sistemul  democratic  de  guvernare. 
Mie,  mi  se  pare  că  cei  doi  termeni  pot  coexista  (ceeace  susţineam  şi  în  lucrarea  mai 
sus  citată),  dar  trebue  bine  delimitată  sfera  celor  două  noţiuni. 

Naţionalismul  nu  este  o  valoare  de  natură  trecătoare.  El  este  manifestarea 
specificului  unei  naţiuni,  a  ethosului  său  naţional.  Naţionalismul  este  o  constantă, 
este  realizarea  istorică  a  unei  naţiuni.  De  aceea,  chiar  când  nu  este  afişat  expres 
sau  când  este  repudiat  ca  doctrină,  naţionalismul  continuă  să-şi  producă  efectele. 

Democraţia  este  mai  mult  o  tehnică  politică,  destinată  să  descopere  curentele  de 
opinie  în  sânul  unei  naţiuni.  Rolul  democraţiei  se  reduce  la  problema  alegerilor,  la 
momentul  electoral  pentrucă,  după  aceea,  nu  guvernează  în  niciun  caz 
"democraţia",  ci  partidele  ieşite  biruitoare  din  urne. 

Naţionalismul  nu  vede  niciun  inconvenient  să  se  exprime  în  forme  democratice, 
pentrucă  nu-i  este  frică  de  urne.  E  tocmai  ceeace-1  confundă  cu  destinul 
democraţiilor.  Dar,  nimic  mai  mult!  Mişcarea  Legionară,  chiar  dela  originele  ei,  a 
declarat  că  va  respecta  Constituţia  şi  va  lupta  pe  căi  legale  pentru  cucerirea  puterii. 
Astfel,  se  arăta  mai  democrată  decât  partidele  zise  "democrate".  Deoarece  acestea 
au  violat  continuu  propriul  lor  sistem,  guvernând  cu  metode  dictatoriale.  Deaceea 
afirmam  mai  sus  că  este  necesar  să  se  judece  bine  importanţa  cuvintelor. 

ÎNTREBARE:  -  Deoarece  anti-comunismul  rămâne  orientarea  prioritară  a  acţiunei 
legionare  în  lumea  modernă,  cum  îl  concepeţi  Dv.  pe  un  plan  practic? 

RĂSPUNS:  -  în  acest  moment,  dat  fiind  circumstanţele  internaţionale,  nu  putem 
face  altceva  decât  să  dăm  alarma  asupra  pericolului  comunist  prin  memorii, 
articole  de  ziar,  cărţi  şi  alte  manifestaţii  semnificative.  Ceeace  trebue  făcut  mai  ales 
este  să  deschidem  ochii  opiniei  publice  occidentale  asupra  primejdiei  ce  ameninţă 
umanitatea  întreagă  şi  asupra  imensei  erori  ce  s'a  comis  prin  abandonarea  Europei 
Orientale  în  robia  comunistă.  Trebuesc  convinşi  Occidentalii,  prin  toate 
mijloacele,  că  ei  constituesc  prada  viitoare  a  Molohului  roşu,  care,  sigur  de  a  fi 
crucificat  definitiv  prima  sa  pradă,  va  ataca  şi  restul  Europei.  Trebuesc  convinşi  că 
salvarea  lor  nu  trece  prin  mijlocirea  aranjamentelor  diplomatice,  ci  printr'o 
mobilizare  vigilentă  şi  gata  de  sacrificiu. 

Noi  ne  îndeplinim  deja  această  sarcină,  la  scara  noastră,  dar  ea  ar  trebui  să 
revină  în  mare,  forţelor  patriotice  şi  naţionaliste  din  ţările  occidentale. 

ÎNTREBARE:  -  Europa,  grav  atinsă  de  decadenţă,  riscă  să  cedeze  într'o  zi  sau  alta 
sub  greutatea  imperialismului  sovietic.  Dat  fiind  că  faza  de  simplă  apărare  anti¬ 
comunistă  pare  depăşită,  că  trebue  întrevăzut  ce  e  mai  rău  (invazia  Armatei  roşii) 
şi  reflectat  deja  asupra  mijloacelor  de  rezistenţă,  cum  întrevedeţi  Dv.  lupta  contra 
comunismului  într'un  context  de  ocupaţie  militară? 

RĂSPUNS:  -  Chestiunea  ne  depăşeşte.  Nu  trebue  uitat  că  legionarii  sunt  refugiaţi 
politici,  toleraţi  în  diferitele  ţări  care  i-au  acceptat.  Rezistenţa  contra  unei  invazii 
sovietice  priveşte  în  primul  rând  pe  cetăţenii  ţărilor  în  cauză. 

Fără  îndoială,  se  vor  produce  convulsiuni  la  început  în  aceste  ţări,  sub  imboldul 
unei  luări  de  conştiinţă  generală.  Dar  dacă  invazia  se  prelungeşte  dincolo  de  un 
anumit  timp,  să  nu  ne  îndoim  că  toate  ţările  libere  încă  astăzi  vor  trebui  să-şi  plece 
capul  sub  jugul  sovietic. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


102 


Pentruca  Europa  Occidentală  să  nu  ajungă  în  această  situaţie  îngrozitoare,  o 
singură  reţetă  este  valabilă:  să  se  prevină  această  invazie,  prin  întărirea  Pactului 
Atlantic  şi  a  solidarităţii  cu  Statele  Unite.  Deoarece,  dacă  tancurile  sovietice  au 
ajuns  la  Brest...  "lasciate  ogni  speranza..." 

ÎNTREBARE:  -  Ce  importanţă  acordaţi  Dv.  gândirei  creştine  asupra  a  ceeace  se 
cheamă  lupta  contra  forţelor  Răului? 

RĂSPUNS:  -  în  loc  de  "gândire  creştină",  eu  aş  spune  rolul  creştinătăţii  în  lupta 
contra  puterilor  Răului. 

Comunismul  nu  este  o  invazie  de  barbari.  Nu  este  un  imperialism  de  stil  clasic. 
Nu  este  nici  măcar  expresia  unei  revolte  sociale,  cum  spune  doctrina  lor.  Este  o 
proiecţie  istorică  a  puterilor  Răului.  Pentru  întâia  oară,  Lucifer  a  izbutit  să  domine 
o  parte  din  pământ,  creindu-şi  un  Stat  "după  chipul  şi  asemănarea  lui".  Ura  cu 
care  urmăreşte  comunismul  descreştinarea  popoarelor  nu  are  altă  explicaţie. 

Ori,  ce  constatăm?  Pentru  întâia  oară  în  istorie,  societatea  creştină  -  atât  de 
vigilentă  în  secolele  precedente  -  nu-şi  mai  recunoaşte  inamicul.  Şi  este  aceeaşi 
societate  care  odinioară  a  format  un  dig  contra  invaziilor  barbare  şi  a  respins 
expansiunea  arabă  şi  turcească.  Deşi  dispun  de  mijoacele  şi  puterea  de  a  se 
înfrunta  cu  comunismul,  Statele  creştine  din  Occident  preferă  compromisul  cu 
ateo-marxismul,  fără  să-şi  dea  seama  că  astfel  condamnă  la  exterminare  Biserica 
lui  Cristos  de  dincolo  de  Cortina  de  Fier. 

Asistăm  la  un  proces  de  descreştinare  a  Occidentutui  care  va  avea  consecinţe 
nefaste  pentru  propria  lui  existenţă.  Se  înşeală  acei  creştini  care  cred  că 
abandonând  în  voia  soartei  pe  creştinii  răsăriteni,  au  potolit  şi  monstrul  bolşevic. 
Le  va  veni  rândul  să  îndure  aceeaşi  soartă.  Politica  lor  -  zisă  "realistă"  -  nu 
constitue  nici  o  garanţie  şi  mult  mai  puţin,  un  scut  pentru  securitatea  lor.  Din 
contră,  nu-i  vorba  decât  de  o  etapă  pe  calea  propriei  lor  distrugeri.  Salvarea  nu  mai 
e  posibilă  decât  printr'o  renaştere  fulgerătoare  a  conştiinţei  creştine  a  lumii 
apusene.  Este  oare  realizabilă! 

ÎNTREBARE:  -  în  ce  măsură  doctrina  legionară  poate  ea  încă  să  joace  un  rol  în 
lumea  informaticei,  a  proiectilelor  autoghidate  (rachetelor  -  N.N.)  inter¬ 
continentale,  a  băncilor  şi  a  copiilor  zămisliţi  în  eprubetă? 

RĂSPUNS:  -  Problema  aceasta  nu  se  pune  numai  pentru  doctrina  legionară,  ci 
pentru  orice  specie  şi  formă  de  naţionalism.  Şi  cum  naţionalismul  este  forma  vie  a 
naţiunilor,  manifestarea  propriei  lor  existenţe  în  istorie,  problema  se  pune  în  egală 
măsură  pentru  toate  popoarele:  naţiunile  şi  doctrinele  naţionaliste  vor  mai  putea 
oare  exista  în  noua  perioadă  în  care  a  intrat  omenirea,  dominată  de  aceste 
descoperiri  ştiinţifice? 

Afară  de  cazul  că  se  va  extinde  comunismul  peste  tot  globul,  naţiunile  vor 
continua  să-şi  afirme  crezul  şi  personalitatea  lor,  căutând  fiecare  să  intre  în 
competiţie  pacifică  cu  celelalte.  într'o  lume  dominată  de  tehnică  nu  va  mai  fi  loc 
pentru  războaie  devastatoare.  Va  avea  loc  probabil  o  reîntoarcere  către  pacea 
binefăcătoare. 

Doctrina  creştină  dispune  de  toate  elementele  ca  să  opereze  pe  planul  gândirei 
această  convertire  a  naţiunilor,  determinându-le  la  o  cooperare  loială  în  interesul 
tuturor. 

ÎNTREBARE:  -  Ce  mesagiu  adresaţi  Dv.  tinerilor  care  refuză  Europa  dela  Yalta  şi 
care  resping  viziunea  materialistă  a  lumii? 


Nicolae  Niţă  ■fr 


103 


RĂSPUNS:  -  Noile  generaţii  riscă  să-şi  piardă  definitiv  libertatea  şi  să  devină 
sclavi  în  imperiul  mondial  al  comunismului,  dacă  nu  se  întorc  la  adevărurile 
esenţiale  ale  vieţii,  care  sunt:  ideea  naţională  şi  ideea  creştină.  Nu  poţi  fi  liber  şi  să 
te  bucuri  de  drepturile  omului  într'o  naţiune  de  sclavi. 

Datoria  fiecăruia,  tânăr  sau  bătrân,  este  în  acest  moment  nu  numai  de  a  se 
opune  ameninţării  din  Răsărit,  dar  de  a  câştiga  bătălia  contra  comunismului, 
într'un  viitor  apropiat,  sau  dispare  lumea  liberă,  sau  dispare  Imperiul  Răului! 

TERTIUM  NON  DATUM  EST! 

DESPRE  UNIREA  ROMÂNEASCĂ 


de  Ion  ŢOLESCU 

Un  om  politic  liber  gânditor  din  vechea  lume  a  diplomaţiei  noastre  "titulesciene" 
din  Exil  m'a  apostrofat: 

-Lasă-mă,  domnule,  cu  discriminările  astea  religioase,  că  unii-s  legionarii 
Arhanghelului  şi  alţii  lighioanele  lui  Belzebut. 

Ce  vrei  să  ne  taxeze  lumea  de  "antisemiţi"?  Să  ne  punem  în  conflict  acum  cu  toată 
străinătatea!  Mai  ales  aici  în  Franţa.  Ieri  era  sora  noastră  mai  mare;  şi  astăzi  nici  nu 
ne  mai  recunoaşte. 

Asta  numai  din  cauza  dumneavoastră. 

Dar  dăunează  însăşi  unirii  româneşti. 

De  ce  nu  ne  unim  noi  romanii?  Sau  cel  puţin  să  susţinem,  prin  simplul  fapt  că  e 
românească  o  acţiune;  că  e  din  ţară  sau  din  exil.  Uite  jidanii-s  uniţi  şi-au  cucerit 
lumea! 

Şi  m'a  întristat  mult  intervenţia  amicului. 

I-am  răspuns  cu  câteva  generalităţi,  doar  ca  să  nu  se'ncheie  discuţia: 

-E  normal  -  i-am  zis  -  să  fim  dezuniţi.  Herodot  scrie  că  Thracii  strămoşii  noştri,  cel 
mai  numeros  neam  de  pe  pământ,  dac'ar  fi  fost  uniţi  ar  fi  cucerit  şi  ei  lumea! 

Dar  e  interesant  să  vedem  care-ar  fi  cauza  desunirii. 

Pentrucă  ai  vorbit  de  "antisemitism",  iată: 

Românii  sunt  un  neam  metafizic;  se  identifică  cu  realitatea  naţională.  Zicem 
realitate  pentrucă  neamul  e  o  fiinţă  pentru  român;  şi  se  identifică  cu  el  prin  dragoste 
ca  şi  cu  Cristos  Fiinţă,  Dumnezeul  său  viu,  Existenţa  existenţelor.  Se  şi  spune  că 
românul  s'a  născut  creştin.  Deaceea  Vasile  Conta  pune  condiţia  cetăţeniei  româneşti: 
Creştinătatea. 

Jidanii  sunt  un  neam  dialectic,  o  naţiune  constituindu-se  printr'o  religie  care  e  în 
fond  dialectică,  cu  un  fundament  în  idealitate;  o  practică  ieşită  dintr'o  concepţie;  o 
formă.  Şi  cum  forma  e  multiplă  jidanii  profesează  această  multiplicitate  şi  în  plan 
politic;  ei  doar  au  conceput  comunismul  şi  l-au  condus  istoric  în  toată  ierarhia  lui,  ca 
pe  o  dogmă,  caşi  în  practica  acelor  precepte  religioase  pe  care  le  respectă  cu 
rigurozitate  în  aceeaşi  finalitate  exclusivă,  decurgând  din  contractul  lor  dialectic  cu 
divinitatea.  Şi-i  adevărat  că  au  cucerit  lumea  cu  această  multiplicitate  formală  că 
stăpânesc  şi  capitalismul  şi  sunt  şi  la  Washington  şi  la  Moscova  şi  la  Strasbourg,  iar 
Diaspora  şi  Sionismul  sunt  concomitente.  Deaceea  sunt  şi  uniţi. 


29  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  45,  Iulie-August-Septembrie  1984. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


104 


Noi  românii  e  normal  să  nu  fim  uniţi,  pentrucă  conţinutul  nu  se  poate  multiplica, 
iar  conştiiţa  este  indivizibilă.  Dar  în  ea  se  rezolvă  toate  antinomiile. 

încât,  revenind  la  "titulescieni"  şi  "legionari",  în  controversa  pe  tema  unirii 
româneşti,  s'a  putut  vorbi  de  două  Românii  în  contradicţie  una  cu  alta. 

România  lui  Titulescu  (om  al  reîntregirii,  nimic  de  zis)  şi  România  lui  Codreanu 
(om  al  conştiinţei  naţionale,  adică  al  unirii  pe  conţinut). 

Diferenţa  între  ele?  Uzăm  de  o  metaforă: 

România  lui  Titulescu,  o  luntre  pe  apele  iudaismului  internaţional. 

România  lui  Codreanu,  o  stâncă  în  faţa  acelei  invaziuni.  Şi  ne  întrebăm:  unde  este 
luntrea  aceea  a  emeritului  Nicolae  Titulescu,  azi,  când  stânca  nici  ea  nu  se  mai  vede? 
Dar  ea  există  în  adâncurile  conştiinţei  Neamului. 

Şi  va  exista  aşa  dupăcum  a  existat  Neamul  sub  valurile  năvălirilor.  Icoana  aceea 
după  două  mii  de  ani  a  strălucit  în  lumina  istoriei.  Am  văzut-o  cu  toţii. 

Mâine,  desigur,  încă  o  vom  vedea. 

Cu  ajutorul  lui  Dumnezeu! 

în  concret,  care-i  deosebirea  între  Nicolae  Titulescu  om  al  Reîntregirii  şi  Corneliu 
Codreanu,  om  al  unirii  româneşti?  Pe  aceşti  doi  poli,  ca  atitudine,  sunt  împărţiţi 
românii,  azi  în  exil  ca  şi  ieri  în  România  dintre  cele  două  războaie.  Pe  două  atitudini. 
Ele  se  definesc  astfel:  Titulescu  a  făcut  politică;  Codreanu  a  făcut  etică. 

în  primul,  politica  nu-şi  propunea  realizarea  unei  etici.  în  al  doilea,  etica  îşi 
propunea  o  realizare  prin  politică.  Dar  care  e  definiţia  Politicei  şi  cine  garantează 
principiul  etic? 

Dacă  Politica,  după  cum  se  spune,  e  realizarea  unei  Etici  şi  dacă  principiul  etic,  în 
mod  speculativ,  nu-şi  găseşte  alt  fundament  decât  în  Divinitate,  atunci  atitudinea  lui 
Codreanu  e  coerentă,  rezumându-se  la  formula  sa: 

"Pentru  legionar  politica  e  religie". 

Aşa  a  fundat  el  Legiunea  pe  spiritualitatea  creştină. 

Este  evident  că  Politica  titulesciană,  pactând  cu  iudaismul  internaţional,  se 
plasează  la  antipodul  acestei  formule.  Dar  această  formulă  coerentă  a  atitudinii  lui 
Codreanu  este  combătută  de  politicienii  exilului,  toţi  adepţi  ai  Preşedintelui 
"Societăţii  Naţiunilor"  de  ieri. 

Ne  întrebăm:  în  virtutea  cărei  definiţii  a  Politicei  şi  cărui  fundament  al 
principiului  etic?  Ca  să  fie  coerentă  poziţia  lor  vor  trebui  să  găsească  o  altă  definiţie 
Eticei  şi  Politicei. 

Până  atunci  vom  asista  la  această  desbinare  printre  români. 

E  o  dovadă  a  ceeace  spunem,  că  omul  Unirii  Româneşti  e  Corneliu  Codreanu  şi 
poziţia  lui  e  o  condiţie  a  acestei  uniri.  Poate  în  acest  adevăr  consistă,  ca  să  nu  acuzăm 
pe  nimeni  de  duplicitate,  singura  coerentă  a  acelor  care,  cum  vedem,  aruncă  anatema 
asupra  legionarilor  că  "din  cauza  lor  nu  se  poate  face  unirea  românilor";  şi  ne 
apostrofează,  recunoscându-ne  bunacredinţă,  "că  nu  vom  schimba  noi  lumea  cu 
această  etică  legionară  de  care  vorbim".  Răspundem,  că  nici  ethosul  românesc  nu  se 
poate  schimba. 

Iar,  "că  suntem  puţini",  -  iarăşi,  după  cum  ni  se  obiectează  -  suntem  conştienţi. 
Da,  poate  că  Legiunea  nu  mai  are  nici  fiinţă  fizică.  Ea  are  însă  fiinţă  morală, 
caracterul  ei  permanent,  ce-i  însuşi  ethosul  românesc. 

Asta  s'o  ştie  adversarii  noştri  şi  din  Exil  şi  din  Ţară.  După  acest  ethos  s'a  condus  şi 
a  primit  martiriul  maestrul  vieţii  noastre  Corneliu  Zelea  Codreanu. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


105 


Şi  după  el  au  primit  martiriul  mii  de  discipoli  ai  săi  ieri,  în  lagărele  de  sub 
auspiciile  acelei  regine  interimare  Elena  Lupescu  Wolf  inspiratoarea  unui  rege 
scelerat,  simbol  iudaic  al  politicei  titulesciene  pe  care  a  patronat-o,  în  incinta 
Societăţii  Naţiunilor. 

Şi  s'au  stins  şi  cei  care  nu  l-au  înţeles  pe  Codreanu  ieri  şi  au  fost  victimele  unui  alt 
simbol  iudaic  al  politicei  "titulesciene"  cu  Sovietele,  Canalul  Dunării,  de  sub 
auspiciile  Anei  Pauker. 

Revenind  la  rândurile  noastre  dela  început,  în  ceeace  priveşte  tradiţionalele 
noastre  prietenii  din  Occident,  în  speţă  cu  sora  noastră  mai  mare,  Franţa  (cu  care  am 
câştigat  războiul  reîntregirii,  dar  nu  încă  al  Unirii  Româneşti),  ea  este  cu  noi,  adică  în 
aceeaşi  dureroasă  situaţie,  în  raport  de  cele  două  atitudini,  pentrucă  există  două 
Franţe,  una  dialectică,  cealaltă  metafizică,  încă  depe  vremea  lui  Charles  Maurras! 

INDIGNAREA  DOMNULUI  I.  V.  EMILIAN  30 

de  Traian  POPESCU 

Domnul  LV.  Emilian,  directorul  ziarului  românesc  din  exil,  Stindardul  care  apare 
în  Miinchen  -  Germania  -  s'a  supărat. 

S'a  supărat  până  într'atâta  încât  s'a  indignat  şi  ajungând  "la  marginea  răbdării",  a 
dat  frâu  liber  mâniei  condeiului  său  cuzist  în  Nr.  152/1984  al  menţionatului  ziar, 
descărcându-şi  cu  trăsnete  şi  fulgere  năduful  anti-legionar  acumulat  în  atâţia  ani  de 
abţinere,  datorită  unui  pact  de  neagresiune  încheiat  între  noi,  adică  între  Carpaţii  şi 
Stindardul. 

Ce  l-a  determinat  să-l  rupă,  dând  ospitalitate  în  gazeta  sa  năsdrăvăniilor  tânărului 
Ion  Pantazi  contra  Mişcării  Legionare  şi  Comandantului  Horia  Sima,  împrumutate 
din  abundenta  literatură  anti-legionară  pe  care,  cu  paranoică  furie,  o  presară  în 
lumea  liberă  dela  24  Iunie  1927  şi  până  astăzi,  comuniştii,  "nemţii"  lui  Govora  şi 
partidele  politice  române,  -  nu  o  ştim. 

Ceeace  ştim  însă  e,  că  toţi  aceştia  ne  atacă  pentrucă  adevărata  rezistenţă  împotriva 
comunismului  şi  duşmanilor  ţării  româneşti  o  fac  legionarii,  legionarii  comandaţi  din 
1938  de  Horia  Sima  şi  nu  cei  care  au  vândut  neamul  românesc  Moscovei. 

Şi  mai  ştim  că  în  tot  acest  interval  de  timp  Dl.  I.  V.  Emilian  n'a  scris  niciodată 
nimic  serios  în  apărarea  prieteniilor  legionare,  pe  care  le  înşiră  pe  o  întreagă  coloană 
a  numărului  amintit  -  ca  un  reproş  -,  ba  din  contră  le-a  avalat  şi,  şi  le-a  însuşit 
terminându-şi  filipica  din  Nr  152  al  gazetei: 

"Cele  de  mai  sus  au  fost  scrise  la  marginea  răbdării.  Am  ajuns  aci  datorită 
ultimilor  acoliţi  ai  Domnuluui  Horia  Sima  care,  în  mod  obstinat  şi  abuziv,  se 
intitulează  "Mişcarea  Legionară". 

Bravo  Domnule  Emilian!  Ţi-ai  dat  arama  pe  faţă,  cum  spune  vechea  zicală 
românească.  Ai  terminat  cu  ipocrita  prietenie  pe  care  ne-ai  arătat-o  atâta  amar  de 
vreme  şi  ai  mărit  numărul  denigratorilor  noştrii. 

Ce  păcat  că  la  vârsta  Dumneatale  te-ai  lăsat  să  aluneci  în  făgaşul  relei-credinţe, 
pregătindu-ţi  un  apus  al  vieţii  care  nu  te  onorează  deloc. 


30  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  45,  Iulie-August-Septembrie  1984. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


106 


Articolul  "La  marginea  răbdării"  constitue  o  provocare  şi  o  sfidare  a  adevărului 
cuprins  în  broşura  “Mareşalul  Antonescu  şi  Mişcarea  Legionară”. 

Ştiai  foarte  bine  că  nici  Comandantul  cu  cărţile  scrise  -  “Sfârşitul  unei  Domnii 
sângeroase”  şi  “Era  Libertăţii”  -  şi  nici  cei  care  am  răspuns  injuriilor  aduse  de 
"tânărul"  Ion  Pantazi  -  lui  şi  Mişcării  Legionare  -  în  gazeta  D-tale  Stindardul,  nu  am 
urmărit  să  lovim  în  memoria  Mareşalului  Antonescu,  a  cărui  reabilitare  o  dorim  tot 
atât  de  mult  ca  D-ta,  căci  ea  justifică  pentru  posteritate  răsboiul  contra  Rusiei 
comuniste  şi  recunoaşte  revendicările  legitime  ale  Neamului  nostru  asupra 
Basarabiei,  Bucovinei  de  Nord  şi  Ţinutul  Herţa,  smulse  de  ea  din  trunchiul  Patriei 
noastre. 

El  a  povestit  greutăţile  colaborării  cu  generalul  Antonescu  în  conducerea  Statului 
Naţional  Legionar,  provocate  de  temperamentul  lui  nestatornic,  bănuitor,  vanitos  şi 
dictatorial. 

între  Noembrie  1940  şi  23  Ianuarie  1941,  Conducătorul  a  sfărâmat  propria-i 
creaţie  brutal  şi  abuziv,  iar  noi,  care  am  trăit  acele  evenimente  -  n'am  făcut  decât  să 
confirmăm  cele  spuse  de  Comandant  -  ca  un  cronicar  al  acelor  vremuri,  recunoscute 
ca  adevărate  cu  mulţi  ani  înaintea  noastră  de  Generalul  Platon  Chirnoagă  în  "Istoria 
răsboiului  României  contra  Rusiei  Sovietice",  din  care  am  reprodus  nenumărate 
citate  în  articolul  precedent,  care  ţi-a  provocat  "marginea  răbdării",  dar  pe  care  le-ai 
trecut  sub  tăcere  pentrucă  nu  ţi-au  convenit. 

Trăim  un  sfârşit  de  secol  care  vrea  să  se  ilustreze  în  cei  40  de  ani  scurşi  de  la 
sfârşitul  celui  de  al  doilea  răsboi  mondial,  prin  anihilarea,  tendenţioasă  şi 
mincinoasă  a  mişcărilor  naţionaliste  europene,  utilizând  în  acest  scop  toate 
mijloacele  de  difuzare:  radio,  cinematograf,  televiziune,  literatura,  presa,  toate 
ghidate  spre  acelaş  precis  obiectiv. 

Legionarismul  n'a  fost  cruţat  nici  el,  deşi  fusese  scos  din  cauză  în  viesparul 
acuzator  dela  Nuremberg,  pentrucă  adepţii  lui  fuseseră  închişi  ca  prizonieri  politici  la 
Buchenwald,  mai  bine  de  trei  ani. 

D-ta  nu  ţi-ai  dat  seama  şi  nu  te-ai  întrebat  de  ce,  atâtă  pătimaşe  ură  împotriva  lor? 

Ţi-o  spun  eu.  Pentrucă  legionarismul  de  peste  cincizeci  şi  cinci  de  ani,  deşi 
ponegrit,  batjocorit  şi  acuzat  de  duşmanii  indicaţi  la  început  de  toate  relele  abătute 
asupra  României,  dela  24  Iunie  1927  şi  până  astăzi,  plătind  cu  zeci  de  mii  de  victime 
din  rândurile  lui  această  prigoană  oarbă  -  nu  şi-a  pierdut  vigoarea  -  fiind  singurul 
rămas  neclintit  pe  baricada  anticomunistă  ridicată  de  Corneliu  Zelea  Codreanu  în 
1919  în  pădurea  Dobrina,  împiedecând  până  la  23  August  1944  cotropirea  Ţării  de 
către  comunism  şi  combătându-1  după  acea  în  exil,  cu  toată  forţa  convingerilor  lor. 

D-tale  naţionalist  cuzist,  cum  to  declari  solemn  în  articolul  din  Stindardul  Nr. 
i52/'84,  uiţi  că,  atunci  când  ai  trecut  cu  escadronul  D-tale  în  liniile  germane  pe 
frontul  de  pe  Tisa,  ai  crezut  că  e  mai  bine  să  te  integrezi  Armatei  Naţionale  alcătuită, 
Guvernul  Naţional  de  la  Viena,  pentru  a  continua  lupta  împotriva  comunismului  deja 
înstăpânit  în  România  prin  trădarea  regelui  şi  a  partidelor  politice  şi  ai  primit 
comanda  unui  batalion  din  Regimentele  create  la  Dollerheim. 

Atunci  dece  îl  renegi,  îl  insulţi  şi-l  ataci  astăzi  pe  Horia  Sima? 

La  21  Ianuarie  1941  legionarii  nu  s'au  răsvrătit,  cum  insinuezi,  împotriva 
Generalului,  ci  ei  s'au  găsit  blocaţi  de  armată  în  prefecturile  şi  instituţiile  pe  care 
simbioza  politică  legionaro-antonesciană  li  le  încredinţase  în  statul  Naţional 
Legionar  spre  administrare  şi  unde  se  grupaseră  să  le  apere,  dacă  ar  fi  fost  cazul  în 


Nicolae  Niţă 


107 


confuzia  creată  de  substituirea  fără  aviz  prealabil  a  prefecţilor  legionari,  prin  militari 
de  carieră,  adică  printr'o  revenire  la  perioada  antecedenţă  carlistă,  la  dictatură. 

Dece  ar  fi  luptat  legionarii  cu  Generalul  -  Conducător  al  Statului-  şi  şef  al  Armatei, 
când  ei  îl  aduseseră  în  fruntea  Ţării,  cu  avântul  şi  piepturile  lor? 

Fotografiile  reproduse  alăturat,  demonstrează  sentimentele  lor  de  admiraţie  şi 
respect,  iar  îmbrăcarea  cămăşii  verzi  de  către  el  în  Octombrie  1940,  simboliza  pentru 
ei,  compenetrarea  românească  a  celor  două  forţe  în  acel  moment,  nicidecum  o 
supunere  şefiei  lui. 

Sigur,  duşmanii  lor  şi  ai  lui  cât  şi  ai  Mişcării,  nu  le  convenea  armonia  guvernării  şi 
au  început  să  sape  temerile  colaborării  răscolind  slăbiciunile  omeneşti  ale 
generalului,  la  care  s'au  adăugat  şi  greşelile  mărunte  ale  legionarilor  ieşiţi  din 
închisori  şi  fără  experienţă  de  guvernare.  A  mai  contribuit  şi  aparatul  administrativ 
al  Statului  preluat  în  proporţie  de  cca  80  %  din  vechea  administraţie  carlistă  şi  care 
temând  reformele  preconizate  de  revoluţia  legionară  şi  satisfacţia  cerută  pentru 
jertfele  aduse,  sabotau  guvernul. 

Intrigăriile  lor,  vanitatea  generalului  şi  agenţii  dizolvanţi  strecuraţi  în  anturajul 
Conducătorului  l-au  determinat  să  dea  lovitura  de  Stat  de  la  23  Ianuarie  1941 
instaurând  dictatura  militară,  rupând  premeditat  colaborarea  cu  legionarii. 

Toate  acestea  sunt  confirmate  de  generalul  Platon  Chirnoagă  şi  ministrul 
Reichului  german  Neubacher,  în  paginile  Nr.  98  paragraf  3,  107  paragraf  2,  1I1/14 
paragraf  2,  din  cartea  Istoria  răsboiului  României  contra  Rusiei  Sovietice.  Citeşte-le. 

Mahalaua  a  debordat  în  centrul  Bucureştiului,  asmuţită  de  cei  interesaţi  ca  să  se 
producă  această  ruptură  între  general  şi  legiune.  N'au  scos-o  în  stradă  şi  nici  n'au 
manevrat-o  legionarii,  cum  insinuezi  cu  rea  credinţă,  ci  provocatori,  politicieni, 
comunişti  şi  "nemţi"  de  ai  lui  Govora,  profitând  că  forţele  de  ordine  -  poliţia  şi 
armata  -  erau  baricadate  pe  poziţiile  lor  în  expectativa  unei  lămuriri  a  situaţiei. 

Deci  cruceşte-te  şi  cere  iertare  lui  Dumnezeu  pentru  minciunile  debitate  în 
coloana  Il-a  a  articolului  D-tale,  care  dezice  declaraţia  solemnă  din  coloana  I-a 
paragraful  8: 

"Atâta  vreme  cât  mai  suntem  în  viaţă  noi,  acei  care  l-am  cunoscut  pe  Mareşal  şi 
care  am  fost  martorii  unor  evenimente  ce  nu  pot  fi  prezentate  decât  aşa  cum  s'au 
petrecut,  avem  datoria  de  a  spune  ceeace  ştim.  Dacă  nu  o  vom  face,  urmaşii  ne-ar 
putea  acuza  de  complicitate  cu  cei  care  mistifică  adevărul".  Pe  care  noi  am  împlinit-o 
şi  respectat  adevărul  iar  pe  D-ta  te  descoperă  complice  cu  inspiratorii  afirmaţiilor 
mincinos  făcute,  culese  în  fapt  din  propaganda  anti-legionară  a  antoneştilor  -  Pe 
marginea  prapastiei,  Părintele  Pălăghiţă,  Fătu  şi  Spălăţelu,  comuniştii  de  la 
Bucureşti,  etc. 

Mitralierea  mulţimei  în  piaţa  Teatrului  Naţional  din  Bucureşti  în  dimineaţa  zilei 
de  23  Ianurie  1941  şi  sutele  de  victime  căzute  între  morţi  şi  răniţi,  n'am  inventat-o  eu, 
ci  o  mărturiseşte  textual,  cum  am  reprodus-o  în  articolul  meu,  Generalul  Chirnoagă 
la  pag.  112,  paragraful  2  din  cartea  sa:  “Istoria  politică  şi  militară  a  răsboiului 
României  contra  Rusiei  Sovietice”,  capitolul  Hitler  şi  Guvernul  Antonescu-Mişcarea 
Legionară  şi  personal  dau  crezare  Generalului  Chirnoagă,  om  integru  şi  nu 
flecărelilor  rău  intenţionate  debitate  de  D-ta. 

Câţi  morţi  legionari  au  fost  atunci,  e  greu  de  precizat  căci  prigoana  deşănţată 
împotriva  lor  a  tăiat  orice  posibilitate  de  verificare,  dându-se  frâu  liber  fanteziei  şi 
speculaţiilor  tendenţioase  asupra  Statului  Naţional  Legionar  care  nu  mai  putea 
riposta. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


108 


Revenind  la  celalalte  3  capete  de  acuzare  ale  D-tale  îţi  răspund: 

în  articolul  meu  vorbind  de  sentimentele  anglofile  ale  Generalului  m'am  referit  la 
perioada  vieţii  lui  petrecută  în  Anglia  ca  Ataşat  Militar  sub  domnia  Regelui  Carol  al 
II-lea  şi  nu  la  numirea  lui. 

Cert  este  că  la  urcarea  pe  tron  la  30  Iunie  1930  Carol  al  II-lea  l-a  avut  în  postul 
menţionat  câţiva  ani,  căci  întâmplarea  a  făcut  ca  adjunct  al  lui  să  fie  maiorul  M... 
ofiţer  de  Stat  Major  şi  absolvent  al  Şcolii  de  răsboi  de  la  Saint  Cyr  -Franţa,  văr  primar 
cu  mine  şi  fost  aghiotant  al  Prinţului  Carol  în  1917-1918. 

Nu  e  o  injurie  să  spui  cuiva  că  avea  sentimente  anglofile.  Când  în  plin  răsboi 
primeşti  trimişii  paraşutaţi  ai  inamicului,  şi-i  trimiţi  la  Iuliu  Maniu  ca  să  discute 
condiţiile  unui  armistiţiu,  iar  pe  de  altă  parte  faci  acelaşi  lucru  fără  să-ţi  anunţi 
partenerii  cu  care  te-ai  angajat  într'o  luptă  pe  viaţă  şi  pe  moarte  şi  apoi  îi  ţii  la  Sinaia 
ca  oaspeţi  aleşi,  când  avioanele  lor  semănau  moartea  asupra  Prahovei  şi 
Bucureştiului,  cred  că  e  minimum  ce  i  se  poate  spune. 

Nu  am  pretenţii  de  istoric.  Spun  numai  ce  am  văzut  şi  trăit,  iar  acuzaţia  că  am 
vocaţie  de  negustor,  nu  mă  jenează  şi  nici  nu-mi  este  ruşine  s'o  pun  în  practică  în 
exil,  ca  descendent  de  olteni  ce  sunt. 

Datorită  ei  revista  CARP  AŢII  e  o  făclie  aprinsă  a  românismului,  care  arde  cu  aceaş 
flacără  vie  de  treizeci  de  ani,  iar  editura  cu  acelaş  nume  are  peste  60  de  titluri  în 
producţia  ei.  Ar  fi  fost  bine  ca  mulţi  români  să  simtă  aceaş  vocaţie  şi  să  punem  stavilă 
acaparării  economice  a  României  de  către  alogeni. 

Cât  despre  Elbruz...  într'adevăr  a  fost  o  exaltare  patriotică,  căci  vânătorii  noştri  de 
munte  ajunseseră  doar  la  poalele  lui,  adică  la  cca  2500  metri,  cum  se  poate  vedea  din 
fotografiile  epocei  răspândite  de  propaganda  românească  în  Spania  şi  pe  care  le 
reproduc. 

Nu  am  avut  intenţia  să  lipsesc  pe  germani  de  performanţa  lor  alpinistă,  deşi,  nu 
cred  ca  acesta  a  fost  scopul  trimiterii  atâtor  ofiţeri  şi  trupă  la  care  s'au  mai  adăugat 
apoi  şi  cei  40  de  prizonieri  sovietici  -  cărăuşi  şi  ghizi.  Existând  frăţia  de  arme 
româno-germană  în  plină  euforie  atunci,  am  voit  să  extind  gloria  şi  bravilor  noştrii 
alpini,  cari  se  găseau  şi  ei  pe  ici,  pe  colo  în  Caucaz  şi  care  prin  prezenţa  lor  acolo, 
asiguraseră  şi  ei  pe  undeva  succesul  alpiniştilor  germani.  Deci  cer  scuze  color  care 
s'ar  simţi  lezaţi,  cu  excepţia  D-lui  I.  V.  Emilian,  care  nu  le  merită  pentru 
maliţiozitatea  dovedită. 

Legionarii,  vrea  nu  vrea,  Domnul  I.  V.  Emilian,  nu  au  nici  o  vină  în  prăbuşirea 
finală  a  Mareşalului,  doborît  de  propriile-i  greşeli,  din  care  evidenţiez  următoarele: 

1)  Măcinarea  sistematică  după  1940  a  tineretului  legionar  în  închisori,  în  câmpuri 
de  concentrare  sau  pe  front,  lipsindu-se  de  cea  mai  fidelă  apărare,  numai  din  vina  de 
a  nu-i  fi  acceptat  megalomana  pretenţie  de  a-1  aclama  -  Căpitan  -  al  Mişcării 
Legionare.  Rămas  singur,  a  fost  doborît. 

2)  Colaborarea  strânsă  cu  partidele  istorice,  care  nu-1  iubeau  şi  nu  l-au  respectat, 
cum  s'a  dovedit  ulterior  prin  abandonarea  lui  în  mâinile  duşmanilor,  mai  ales  după 
toamna  1943  -  până  la  23  August  1944,  admiţându-le  jocul  negocierilor  armistiţiului 
cu  duşmanii  de  moarte  ai  Neamului  nostru  şi  călcând  angajamentele  militare 
semnate.  Pe  el  l-a  costat  viaţa,  dar  Ţara  plăteşte  crunt  de  40  de  ani  urmările 
catastrofice  ale  umilirii  faţă  de  învingătorii  fără  conştiinţă,  morală  şi  omenie. 

O  Românie  învinsă  pe  câmpul  de  luptă  nu  ar  fi  fost  pedepsită  mai  crunt,  decât 
urmările  funeste  aduse  de  23  August  1944  în  Ţara  noastră,  care  după  ce  a  sângerat  8 


Nicolae  Niţă  ■fr 


109 


luni  luptând  alături  de  Aliaţii  învingători,  n'a  primit  în  schimb  nici  măcar  răsplata  de 
cobeligerant,  impunându-i-se  injust  capitularea  fără  condiţii  şi  robia  sovietică. 

RELAŢIILE  ROMÂNO-RUSE  » 

-FRAGMENT- 

de  N.  S.  GOVORA 

...între  1919  şi  1926,  Codreanu  a  obligat  pe  comuniştii  din  Moldova,  să  dea  înapoi. 
Omul  acesta  a  ştiut  să  strângă  în  jurul  lui  tot  tineretul  din  universităţile  ieşene,  şi 
după  aceea  pe  toţi  studenţii  din  Ţara  întreagă  şi  partidul  comunist  a  fost  obligat  să  se 
oprească  şi  să  aştepte  vremuri  mai  bune. 

Dar  această  oprire  i-a  făcut  pe  Moldoveni  să  creadă  că  partidul  comunist  a  fost 
învins  definitiv  şi  că  nu  mai  este  nevoie  să  se  ocupe  de  el.  Cel  care  şi-a  dat  seama  de 
situaţie  a  fost  Corneliu  Codreanu.  Acesta,  în  1927,  cu  numai  5  români  a  luat  din  nou 
lupta  de  la  capăt,  înfiinţând  Legiunea  Arhanghelul  Mihail. 


♦  ♦♦ 


De  la  24  Iunie  1927,  data  înfiinţării  Legiunii,  şi  până  la  15  Decembrie  1929,  noua 
organizaţie  politică  s'a  organizat  pe  tăcute,  şi  temeinic.  La  15  Decembrie  1929,  se 
hotărăşte  să  se  ia  contact  cu  masele,  prin  întruniri.  Prima  întrunire  a  fost  hotărîtă  în 
târgul  Bereşti-Covurlui.  S'a  dus  deci  la  Bereşti  cu  o  seară  înainte  şi  a  luat  contact  cu 
organizaţia,  dar  a  doua  zi  dimineaţă  este  întâmpinat  la  uşă  de  maiorul  de  jandarmi, 
însoţit  de  un  procuror,  care  îi  pune  în  vedere  că  nu  are  voie  să  ţină  întrunirea.  Să  se 
noteze  bine  că  pe  acele  timpuri  în  Ţara  românească  nu  era  novoie  pentru  a  se  ţine  o 
întrunire  politică  de  nici  o  aprobare.  Oricine  avea  voie  să  ţină  o  întrunire  politică.  Şi 
Codreanu  le  răspunde  jandarmilor  şi  procurorului:  "A  doua  zi  dimineaţă,  mă 
întâmpină  la  uşă  maiorul  de  jandarmi  şi  procuroul,  veniţi  de  la  Galaţi,  să-mi  pună  în 
vedere  că  nu  am  voie  să  ţin  întrunirea. 

Le-am  spus: 

-Ceiace  pretindeţi  dvs,  nu  e  nici  drept  şi  nici  legal.  în  ţara  aceasta  toată  lumea  are 
dreptul  să  ţină  întruniri:  Nemţi,  Unguri,  Turci,  Tătari,  Bulgari,  Jidani.  Numai  eu  să 
nu  am  acest  drept?  Măsura  Dvs,  este  samavolnică.  Este  în  afara  legii  şi  nu  mă  voi 
supune.  Voi  ţine  întrunirea  cu  orice  preţ. 

însfârşit,  după  mai  multă  discuţie,  mi  s'a  aprobat  să  ţin  întrunirea,  dar  să  nu  fac 
desordini. 

Ce  era  să  fac?  Ce  desordine?  Să  sparg  casele  la  oameni?  Era  prima  mea  întrunire 
politică".  Corneliu  Codreanu,  Pentru  legionari,  Pag.  365. 

Corneliu  Codreanu  îşi  dădea  seama  că  oamenii  stăpânirii  vroiau  un  singur  lucru: 
să  se  producă  desordine.  El  din  contră,  vroia  linişte.  La  ora  întrunirii  s'au  adunat 
oameni  puţini,  numai  vreo  sută.  De  la  ei  a  aflat  că  lumea  ar  fi  vrut  să  vină  mai  multă, 
dar  a  fost  oprită  de  jandarmii  de  la  sate.  Şi  lucrul  acesta,  de  a  i  se  da  voie  să  ţină  acest 
fel  de  întrunire,  anormală,  l-a  silit  să  invente  ceva,  nu  putea  să  rămână  cu  mâinile  în 
şolduri.  Prima  întrunire,  în  faţa  unei  sute  de  oameni,  a  ţinut  puţin,  numai  5  minute. 
Au  vorbit  trei  oameni,  primii  doi  câte  un  minut  şi  al  treilea,  Codreanu,  trei  minute. 
Acesta  a  spus:  "Am  venit  să  ţin  o  întrunire.  Dar  autorităţile  îmi  opresc  oamenii  cu 


31  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  45,  Iulie-August-Septembrie  1984. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


110 


forţa.  în  contra  tuturor  ordinelor  voiu  ţine  zece  întruniri!  Să  mi  se  aducă  un  cal  şi  voi 
merge  călare  din  sat  în  sat,  prin  toată  plasa  Horincii!  Prin  urmare,  stăpânirea 
împiedică  pe  oameni  să  vină  la  întrunire,  mă  voi  duce  eu  la  ei  în  fiecare  sat".  Şi  au 
plecat  cinci  legionari  cu  Codreanu  în  frunte,  Codreanu  călare,  ceilalţi  pe  jos.  Prin 
noroaiele  din  acele  sate,  era  singurul  mijloc  de  a  se  merge:  călare  şi  pe  jos.  Acest 
mijloc  de  a  se  merge  la  întruniri  politice,  a  făcut  să  se  ducă  vestea.  în  primul  sat  s'au 
adunat  toţi  oamenii,  în  curtea  bisericii.  Şi  aici  Codreanu  le-a  spus  oamenilor  puţine 
cuvinte  şi  după  aceia,  mai  departe.  La  al  treilea  sat,  se  înserase  şi  lumea  l-a  aşteptat 
cu  lumânările  aprinse.  La  satul  următor,  acelaş  lucru:  era  noapte  şi  lumea  îl  aştepta 
cu  felinare  şi  lumânări,  iar  flăcăii,  cântând.  "Oamenii  mă  primeau  cu  bucurie,  fără 
deosebire  de  partide  politice.  Nu  ne  cunoscusem,  dar  parcă  eram  prieteni  de  când 
lumea.  Duşmăniile  se  topiseră.  Eram  o  singură  apă,  un  singur  suflet,  un  singur 
neam".  Pentru  legionari,  pag.  336. 

A  doua  zi  dimineaţă,  au  plecat  mai  departe.  De  data  asta,  nu  singuri  cei  cinci 
legionari,  trei  tineri  călări  l-au  întrebat  dacă  pot  să-l  însoţească.  Tot  mergând  din  sat 
în  sat,  numărul  călăreţilor  a  crescut  şi  a  ajuns  la  20.  Şi  toţi  erau  tineri! 

Joi  era  zi  de  târg  la  Bereşti.  La  10  dimineaţă,  au  apărut  pe  creasta  de  deasupra 
târgului,  50  de  călăreţi.  De  acolo  în  coloană  de  marş,  cântând,  legionarii  au  coborît  în 
târg.  Lumea  i-a  primit  cu  însufleţire.  Din  casele  creştinilor  ieşeau  români  şi  ne 
turnau  căldări  cu  apă  în  cale,  după  vechiul  obiceiu  românesc,  ca  să  le  meargă  în  plin. 
S'au  dus  într’o  curte  unde  ar  fi  trebuit  să  aibă  loc  prima  întrunire.  Op.  cit.  pag.  367. 

Prin  urmare,  în  loc  de  o  întrunire,  cum  era  normal,  silit,  Codreanu  a  ţinut  mai 
multe.  Şi  s'a  inventat  ceva,  din  nevoie,  căci  drumurile  erau  impracticabile.  Şi  tinerii 
s'au  adunat  şi  până  la  urmă  s'au  adunat  50  de  călăreţi.  Şi  ia  să  vedem  cum  au  fost 
privite  acele  întruniri,  repetăm  -  acute  din  nevoie,  de  către  duşmanii  legionarilor,  de 
către  un  comunist,  un  şef  comunist:  "Propagandiştii  legionari  mergeau  întotdeauna 
prin  grupe  de  25  la  30  de  oameni.  Sosiţi  în  mijlocul  satelor  ei  cântau  imnuri  pentru 
gloria  lui  Dumnezeu  şi  a  Căpitanului,  în  timp  ce  ţăranii  erau  obligaţi  (?),  să  se  roage 
în  genunchi  şi  să  sărute  pământul  (?).  Adesea  aceiaşi  propagandişti,  îmbrăcaţi  în 
umiformele  verzi  ale  Legiunii  şi  purtând  stindarde,  intrau  pe  cai  în  sate  şi  apăreau  ca 
adevăraţi  arhangheli".  Lucreţiu  Pătrăşcanu,  Sous  Trois  Dictatures,  pag.  67. 

La  26  Ianuarie,  Codreanu  revine  pe  acele  plaiuri.  Este  găzduit  în  satul  Oancea,  la 
familia  Antachi.  A  doua  zi  era  târg  la  Calul,  şi  atunci  Codreanu  a  hotărît  să  treacă  în 
Basarabia.  "Aici  ca  şi  în  celelalte  târguri  basarabene,  jidănimea  e  comunistă,  dar  nu 
pentru  "iubirea  de  oameni",  ci  numai  din  ură  pentru  Statul  român,  pe  care  numai 
prin  triumful  comunismului,  l-ar  putea  vedea  doborît  la  pământ  şi  pus  sub  călcâiul 
totalei  stăpâniri  jidăneşti.  Triumful  comunismului  coincide  cu  visul  iudaismului  de  a 
stăpâni  şi  exploata  popoarele  creştine  în  virtutea  teoriei  "poporului  ales"  care  stă  la 
baza  religiei  jidăneşti".  Pentru  legionari,  pag.  370. 

A  doua  zi  dimineaţă,  în  fruntea  a  30  de  călăreţi  trece  Prutul.  După  4  kilometri, 
intră  în  oraş.  Creştinii  ies  din  casă  şi  vin  după  ei.  Nu  îi  cunosc  dar  îi  văd  cu  cruci  albe 
pe  piept  şi  cu  pene  la  căciulă.  Trec  pe  străzi  cântând:  "Scoală,  scoală  măi  române".  Se 
opresc  în  piaţă  şi  într'o  clipă  se  adună  în  jurul  lor  peste  7.000  de  ţărani.  Nimeni 
dintre  ei  nu  ştie  cine  suntem  şi  ce  voim.  Dar  toţi  presimt  că  venim  spre  mântuirea 
lor.  Pentru  legionari,  pag.  370. 

începe  să  le  vorbească  dar  după  două  minute  poliţaiul  Popov  şi  autorităţile  au 
străbătut  până  la  el  şi  îi  spun:  "N'ai  voie  să  ţii  întrunire  în  piaţa  publică... 


Nicolae  Niţă 


111 


-Poporul  român  are  voie  oriunde  în  casa  lui.  Autorităţile  strigau  să  nu  vorbesc; 
oamenii,  să  vorbesc. 

-Oameni  buni  -  le  spun  eu,  aşa  este;  legile  ne  opresc  să  ţinem  adunări  în  piaţa 
publică.  Să  mergem  la  marginea  oraşului  sau  într'o  curte  a  cuiva.  Fac  semn 
călăreţilor  şi  pornim  spre  marginea  oraşului.  Un  cordon  de  sergenţi  opreşte 
mulţimea.  Peste  câteva  minute  îmi  apare  în  faţă  un  detaşament  de  soldaţi  cu 
baioneta  la  armă.  în  frunte  un  colonel,  Colonelul  Cornea.  Scoate  revolverul  şi  mi-1 
pune  în  faţă: 

-Stai  că  te  împuşc!  Mă  opresc. 

-Domnule  Colonel,  de  ce  să  mă  împuşti,  căci  nu  am  făcut  nici  un  rău.  Am  şi  eu 
revolver,  dar  n'am  venit  să  mă  bat  cu  nimeni  şi  mai  cu  seamă  cu  armata  română. 
Toate  argumentările  au  fost  zadarnice.  Am  stat  acolo  aproape  timp  de  o  oră, 
suportând  toate  insultele  şi  batjocurile  posibile.  Aş  fi  putut  să  răspund  la  fel  şi  să  mă 
lupt.  Mi-a  trebuit  însă  o  răbdare  de  fier  ca  să  nu  cad  într'o  situaţie  şi  mai  tristă,  aceia 
de  a  mă  lupta  eu,  naţionalist  român,  cu  armata  ţării  mele,  în  faţa  jidanilor  comunişti. 
Colonelul  a  început  să  tragă  cu  sabia  în  noi  şi  în  cai,  iar  soldaţii  să  ne  împungă  cu 
baionetete.  A  venit  prefectul.  Am  descălecat  şi  am  plecat  cu  el  la  Prefectură.  A  fost  un 
om  civilizat.  A  venit  şi  colonelul. 

I-am  spus: 

-Eu  am  respect  pentru  gradul  Dvs.,  de  aceia  nu  v'am  răspuns.  Dar  nu-i  nimic. 
Lunea  viitoare  ne  întâlnim  în  acelaşi  loc. 

Am  plecat.  Un  sergent  mi-a  dat  calul.  Cristian  şi  Chiculiţă  mă  aşteptau  fără  cai,  la 
poartă.  Şi-au  adus  şi  ei  caii,  am  încălecat  şi  am  pornit  înapoi  pe  unde  venisem, 
alungaţi  din  urmă  de  poliţişti  şi  întovărăşiţi  de  privirile  batjocoritoare  ale  jidanilor. 
La  marginea  oraşului,  am  găsit  şi  pe  ceilalţi  călăreţi  amărîti  şi  deprimaţi  de 
înfrângerea  avută.  Mai  departe,  câţiva  ţărani  s'au  furişat  din  oraş  să  ne  întrebe  cine 
suntem. 

-Mergeţi  şi  spuneţi  oamenilor  că  Lunea  viitoare  venim  din  nou.  Toată 
creştinătatea  din  judeţ  să  vină  la  Cahul".  "Pentru  legionari,  pag.  370-372.  De  acolo 
Codreanu  s'a  dus  la  Bucureşti  şi  de  la  subsecretarul  de  Stat  la  Interne,  D.R. 
Ioaniţescu,  a  ieşit  cu  aprobarea  scrisă.  Repetăm,  după  legile  de  atunci  din  Ţară,  nu 
era  nevoie  de  nici  o  aprobare.  Duminică  dimineaţă,  Codreanu,  a  fost  din  nou  la 
Oancea.  Pe  legionarul  Lefter,  l-a  trimis  la  Cahul  ca  să  fixeze  cu  autorităţile,  locul  de 
adunare.  în  oraşul  Cahul  era  mare  fierbere  iar  autorităţile  primeau  veşti  că  ţăranii  se 
îndreaptă  cu  miile  din  toate  părţile  judeţului  pentru  a  veni  la  adunarea  de  la  Cahul. 
Luni  dimineaţă,  la  ora  8,  Codreanu  a  trimis  înainte  un  grup  de  50  de  călăreţi  ca  să 
intre  în  oraş  şi  să  facă  poliţia  adunării.  Autorităţile  oraşului  interveneau  mereu  la 
Bucureşti  ca  întrunirea  să  fie  oprită.  La  ora  10  legionarii  şi  nelegionarii  din  Oancea 
s'au  încolonat  şi  au  pornit:  "în  linia  I-a,  călăreţii  în  număr  de  100,  cu  drapel,  toţi  cu 
pene  la  căciulă.  Mulţi  în  cămăşi  verzi.  Fiecare  avea  pe  piept  o  cruce  albă  făcută  din 
pânză.  Aveam  impresia  unor  cruciaţi,  care  megeau  în  numele  Crucii,  în  contra  unei 
puteri  păgâne,  să  scape  pe  Români. 

în  linia  Il-a,  veneau  pedeştrii  în  coloană  de  marş,  cu  drapelul  lor,  peste  100  la 
număr. 

în  linia  IlI-a,  urmau  vreo  80  de  căruţe,  încăcate  cu  câte  4-5  şi  6  oameni,  în 
majoritate  locuitori  din  Oancea,  deasemenea  cu  drapelul  lor. 

Totul  avea  aspect  de  început  de  bătălie. 

Când  am  ajuns  în  marginea  oraşului,  o  mare  de  capete  descoperite  ne-au  primit 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


112 


fără  urale  şi  fără  muzici,  într'o  impresionantă  tăcere  de  biserică.  Am  trecut  călări  prin 
mijlocul  acestei  ţărănimi.  O  parte  plângea".  "Erau  la  locul  întrunirii  peste  20.000 
ţărani.  Desigur,  cea  mai  mare  adunare  de  oameni  pe  care  o  văzuse  de  la  începutul 
fiinţei  sale,  acest  oraş.  Fără  manifeste,  fără  ziare  şi  fără  propagandă.  întrunirea  s'a 
ţinut  într'o  mare  solemnitate.  De  o  parte,  erau  aşezaţi,  în  linie  călăreţii;  de  altă  parte, 
coloana  legionarilor  pedeştri. 

Ţărănimea  a  ascultat,  descoperită.  Nici  un  cuvânt,  nici  un  gest  n'a  turburat  această 
solemnitate".  Pentru  legionari,  pag.  373-374. 

Entuziasmul  era  de  nedescris.  Şi  în  acel  entuziasm,  e  foarte  probabil  că  au  fost 
mulţi  ţărani  care  au  sărutat  pământul,  dar  de  aici  şi  până  la  cele  ce  scrie  comunistul 
Lucreţiu  Pătrăşcanu,  este  o  mare  distanţă. 

Revenit  acasă  la  Iaşi,  Codreanu  nu  a  putut  avea  linişte.  Ţăranii  din  Basarabia  îl 
chemau  la  ei  prin  scrisori  şi  chiar  prin  telegrame.  întrunirea  de  la  Cahul  a  avut  un 
mare  răsunet.  Niciodată  nu  a  putut  cineva  să  adune  20.000  de  ţărani,  nici  până 
atunci  şi  nici  de  atunci  încoace.  Ţăranii  din  Basarabia  îşi  făceau  un  nou  mit.  După 
sfărâmarea  mitului  lui  Mihalache,  bietul  ţăran  român  avea  nevoie  de  alt  mit  şi  acesta 
era  mitul  Legiunii. 

Venit  la  Bereşti,  a  trecut  pe  malul  Prutului,  la  Rogojani,  unde  îl  aşteptau  pe 
Codreanu  peste  200  de  călăreţi  şi  unul  din  ei  a  spus:  "Să  mergem  la  Nistru". 

-Da!  vom  merge,  îi  răspunde  Codreanu. 

Venit  din  nou  la  Iaşi,  Codreanu  e  muncit  de  acest  gând:  Să  meargă  până  la  Nistru. 
Primul  gând  a  fost  să  lanseze  o  nouă  organizaţie  naţională  pentru  combaterea 
comuniştilor  şi  tovarăşilor  lor  Nemţii,  în  care  să  intre  şi  "Legiunea  Arhanghelul 
Mihail"  şi  oricare  alte  organizaţii  de  tineri,  peste  deosebirile  de  partide.  în  modul 
acesta,  socotea  Codreanu,  va  putea  să  se  strecoare  în  Basarabia,  fără  să  i  se  opună 
autorităţile.  Deaceia  a  discutat  cu  legionarii  asupra  numelui  ce-1  va  purta  noua 
organizaţie.  Unul  dintre  ei,  Crânganu,  a  spus:  Garda  de  fier! 

-Acesta  să  fie! 

S'a  prezentat  deci  la  Bucureşti  şi  a  cerut  audienţă  ministrului  de  Interne,  Vaida 
Voevod.  Cu  Vaida  Voevod  a  discutat  trei  ore  şi  l-a  convins.  De  la  Vaida  Voevod  a  ieşit 
cu  aprobarea  marşului  în  Basarabia. 

Codreanu  dă  ordin  de  marş  pe  care  l-a  publicat  în  "Pământul  strămoşesc".  Iată 
câteva  extrase  din  el: 

"Camarazi, 

"1)  Mergem  să  trecem  Prutul  în  sunetul  vechiului  imn  al  unirii  româneşti  "Hai  să 
dăm  mână  cu  mână,  cei  cu  inima  română". 

Mergem  şi  facem  o  vizită  satelor  între  Prut  şi  Nistru,  să  le  ducem  cântecele  noastre 
şi  sa  legăm  frăţie  de  legionari  cu  urmaşii  lui  Ştefan  cel  Mare  şi  Sfânt. 

2)  Durata  marşului,  o  lună. 

3)  Formaţie  pe  7  coloane  puternice,  la  interval  de  20  de  kilometri. 

4)  Trecerea  Prutului  prin  7  puncte.  Coloana  din  dreapta  cu  direcţia  şi  obiectivul  de 
atins:  Cetatea-Albă,  coloana  din  stânga,  direcţia  şi  obiectivul:  Tighina. 

5)  Model  de  înaintare,  marşul  pe  jos  dela  Prut  până  la  Nistru. 

6)  Data  plecării,  20  Iulie,  dimineaţă.  Trecerea  Prutului,  la  ora  ce  se  va  anunţa". 

Şi  adăuga:  "Vrem  să  întoarcem  Basarabia  cu  faţa  spre  Bucureşti".  Pentru  legionari, 
pag.  380-381. 

Dar  din  momentul  în  care  Nemţii  au  luat  cunoştinţă  de  faptul  că  legionarii  vor  să 


Nicolae  Niţă 


113 


intre  în  Basarabia,  s'au  ridicat  cu  mic  şi  mare,  în  special  cu  ziarele  lor  din  Sărindar, 
Dimineaţa,  Adevărul  şi  Lupta,  contra  lui  Vaida  Voevod.  Nemţii  îi  cereau  capul  lui 
Vaida  Voevod,  nici  mai  mult  nici  mai  puţin.  Şi  au  obţinut  interzicerea  marşului,  deja 
aprobat  de  Vaida  Voevod,  şi  doar  Codreanu  nu  voia  decât  întoarcerea  Basarabiei  cu 
faţa  spre  Bucureşti.  Şi  acest  lucru  putea  să-l  obţină  numai  Corneliu  Codreanu.  La 
chemarea  lui,  la  o  întrunire  într'un  oraş  mic  din  Basarabia,  au  venit  20.000  de 
ţărani.  Şi  acum  el  vroia  să  facă  un  marş  până  la  Nistru  şi  nu  cerea  nimănui  nici  un 
ban.  Legionarii  cereau  să  stea  de  vorbă  cu  ţăranii  din  Basarabia,  de  la  inimă  la  inimă, 
de  la  suflet  la  suflet.  Şi  acest  lucru  îl  cereau  şi  ţăranii  din  Basarabia.  Pentru  aceasta  la 
întrunirea  de  la  Cahul,  ei  arătaseră  acest  lucru  că  cereau  de  la  Moldoveni  să  le 
deschidă  sufletele.  Ei  veneau  cu  sufletele  lor  deschise  şi  cereau  de  la  Moldoveni, 
acelaşi  lucru:  să-şi  deschidă  sufletele.  Această  nădejde  o  aveau  numai  în  legionari, 
numai  în  Corneliu  Codreanu.  Şi  Corneliu  Codreanu  vroia  arest  lucru:  să  i  se  permită 
să  meargă  până  la  Nistru  şi  el  îşi  lua  acest  angajament:  Vom  întoarce  Basarabia  cu 
faţa  spre  Bucureşti. 

Şi  acest  lucru  nu  a  fost  posibil.  Marşul  în  Basarabia  a  fost  interzis,  Vaida  Voevod  a 
fost  aruncat  peste  bord,  exact  cum  o  cereau  Nemţii  de  la  Dimineaţa,  Adevărul  şi 
Lupta.  Şi  la  Interne  a  fost  chemat  Ion  Mihalache,  care  prin  manifestările  lui  din 
ultimul  timp,  lăsa  să  se  întrevadă  că  nu  se  va  sfii  să  întrebuinţeze  faţă  de  legionari, 
metodele  de  "mână  tare". 


♦  ♦♦ 


în  Iulie  1930,  un  tânăr  macedonean,  Beza,  a  încercat  să-l  împuşte  pe  ministrul 
Agelescu,  trăgând  câteva  focuri  de  revolver  şi  neputând  să-l  rănească  decât 
superficial.  Beza  nu  era  membru  al  Gărzii  de  fier  dar  când  a  fost  arestat,  s'au  găsit  în 
buzunarul  lui  câteva  manifeste  de  ale  Gărzii.  în  treacăt  fiind  zis,  deşi  nu  o  merită  s'o 
spunem,  tânărul  Beza  avea  dreptate  în  cazul  Angelescu.  Codreanu  este  arestat  şi  stă 
la  închisoare,  o  lună  şi  jumătate,  când  este  achitat. 

în  Ianuarie  1931,  un  alt  tânăr,  Dumitrescu  Zăpadă,  care  nu  merită  la  fel  să  ne 
ocupăm  de  el,  încearcă  să-l  omoare  pe  Socor,  director  al  ziarului  nemţesc  "Adevărul". 
Tânărul  în  chestiune,  fusese  arestat  în  procesele  din  Maramureş  şi  achitat.  Odată  pus 
în  libertate,  tânărul  află  că  presa  nemţească  din  Sărindar,  în  timpul  cât  fusese 
arestat,  scrisese  numai  minciuni  despre  arest  caz.  Exasperat  de  această  situaţie, 
tânărul  îşi  face  rost  de  un  revolver  şi  venit  în  Bucureşti,  pătrunde  în  biroul  lui  Socor 
şi  trage  dar  la  al  doilea  foc,  revolverul  s'a  defectat  şi  Neamţul  Socor  a  scăpat.  Corneliu 
Ccdreanu  a  fost  chemat  de  judecătorul  de  instrucţie  Papadopol,  care  constatând  că 
şeful  Gărzii  de  fier  nu  avea  nici  un  amestec  în  acest  atentat,  îi  dă  imediat  drumul. 
Codreanu  a  plecat  spre  Iaşi  unde  voia  să-şi  petreacă  sărbătorile  Crăciunului  şi  s'a 
oprit  la  Focşani  să-l  vadă  pe  Hristache  Solomon,  membru  marcant  al  Gărzii  de  fier. 
De  acolo  n'a  mai  putut  să  iasă  opt  zile,  pentrucă  casa  lui  Hristache  Solomon  a  fost 
asediată  de  forţe  poliţieneşti  care  nu-i  dădeau  voie  lui  Codreanu,  să  iasă  din  casă. 
Această  anomalie  se  petrecea  din  ordinul  Ministrului  de  Interne,  Ion  Mihalache  care 
dizolvase  printr'un  jurnal  al  Consiliului  de  miniştri,  Garda  de  fier  şi  Legiunea.  S'au 
făcut  percheziţii  la  toate  organizaţiile,  s'au  ridicat  toate  scriptele  şi  s'au  sigilat  sediile. 
Acasă  la  Iaşi  si  la  Huşi,  s'au  răscolit  până  şi  pernele  şi  saltelele.  De  la  Focşani,  la  9 
Ianuarie,  Codreanu  a  fost  condus  de  agenţi  la  Bucureşti  şi  acolo  după  un 
interogatoriu  de  12  ore,  este  arestat  şi  trimis  la  Văcăreşti. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


114 


"Au  mai  fost  aduşi  a  doua  zi  legionarii  din  judeţele  în  care  lucrasem  mai  mult: 
Lefter,  de  la  Cahul;  Banea,  dela  Iaşi;  Stelescu,  dela  Galaţi;  Amos  Pop,  din  Turda; 
Totu  şi  Dănilă. 

O  nouă  lovitură  aspră  dată  în  moalele  capului,  unei  organizaţii  româneşti,  care  nu 
făcuse  nimic  ilegal,  ci  numai  încercase  să-şi  ridice  fruntea  în  contra  hidrei  iudaice.  O 
nouă  încercare  a  neamului  acestuia  de  a  se  ridica,  prin  tineretul  său,  din  robie,  se 
prăbuşea  sub  loviturile  unui  Român,  Ministru  de  Interne,  în  aplauzele  unanime  ale 
jidănimii  din  ţară  şi  din  străinătate. 

Şi  din  această  dată,  furia  pentru  nimicirea  noastră  s'a  pornit  necruţătoare.  Nici  un 
mijloc  n'a  fost  cruţat  pentru  a  ne  distruge.  Nici  o  familie.  Şi  nu  eram  vinovaţi  cu 
nimic.  Pătrundeau  până  la  noi  foile  jidăneşti  care  ne  atacau  cu  violenţă,  bătându-şi 
joc  de  noi  şi  de  adevăr;  iar  noi  nu  puteam  face  nimic.  Nu  puteam  răspunde  nimic. 

Cu  braţele  încrucişate  între  patru  pereţi  de  închisoare,  priveam  cum  merg  asupra 
noastră  insulte  şi  acuzaţii  peste  acuzaţii,  care  de  care  mai  grozave".  Pentru  legionari, 
pag.  319- 

"Afară,  legionarii  din  Capitală  în  frunte  cu  Andrei  Ionescu,  Ion  Belgea,  Iordache, 
Doru  Belimace,  Victor  Chirulescu,  Cotigă,  Horia  Sima,  Nicolae  Petraşcu,  Iancu 
Caranica,  Virgil  Rădulescu,  Sandu  Valeriu,  fac  sforţări  uriaşe  pentru  a  lămuri  opinia 
publică  derutată  de  presa  Sărindarului".  Pentru  legionari,  pag.  395. 

Şi  acuma  iată  ce  i  se  pun  în  sarcină  Corneliu  Codreanu: 

MANDATUL  DE  ARESTARE  Nr.  194. 

"Având  în  vedere  actele  de  procedură  penală  dresate  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu, 
avocat  din  Iaşi,  în  etate  de  31  ani,  prevenit  că  (a)  comis  faptul  că  a  încercat  a 
întreprinde  o  acţiune  împotriva  formei  de  guvernământ  statornicită  prin  Constituţie 
şi  a  încercat  a  face  agitaţiuni  din  care  putea  rezulta  un  pericol  pentru  siguranţa 
publică  prin  organizarea  unei  asociaţiuni  "Legiunea  Arhanghelul  Mihail  -  Garda  de 
Fier",  având  ca  scop  întronarea  unui  regim  dictatorial,  ce  ar  urma  să  fie  impus  la  un 
moment  voit  de  el,  prin  mijloace  violente,  în  care  sens  partizanii  erau  pregătiţi  şi 
îndemnaţi,  prin  instrucţie  quasi-militară,  ordine,  directive  şi  cuvântări,  precum  şi 
prin  publicaţiuni,  afişe,  embleme,  discursuri  în  întrunirile  organizate  sau  întrunirile 
publice. 

"Având  în  vedere  că  acest  fapt  este  prevăzut  de  art.  11  aliniatul  II,  din  legea  pentru 
reprimarea  unor  noi  infracţiuni  în  contra  liniştei  publice,  cu  "închisoare  de  la  6  luni, 
până  la  5  ani  şi  cu  o  amendă  de  10.000  la  100.000  lei,  şi  cu  interdicţiunea 
corecţională. 

Considerând  că  din  cercetările  făcute  resultă  sarcini  şi  indicii  grave  de 
culpabilitate,  contra  lui  Corneliu  Zelea  Codreani,  şi  că  pentru  a  împiedeca  pe  numitul 
să  nu  comunice  cu  informatorii  şi  martorii  ce  urmează  a  fi  audiaţi,  cum  şi  în  interesul 
singuranţei  publice,  este  în  interesul  instrucţiunei,  ca  numitul  inculpat,  până  la  noi 
dispoziţiuni,  să  fie  deţinut  în  casa  de  opreală; 

Ascultând  şi  concluziunile  D-lui  Procuror  Al.  Procop  Dumitrescu  şi  dispoziţiunile 
art.  93  procedură  penală; 

Mandăm  tuturor  agenţilor  forţei  publice  că  conformându-se  legii  să  aresteze  şi  să 
conducă  la  casa  de  arest  dela  Văcăreşti,  pe  Corneliu  Zelea  Codreanu... 

Dată  în  cabinetul  nostru  astăzi  30  Ianurie  1931. 

Judecător  de  instrucţie  Ştefan  Mihăiescu.  Dosar  No.  10-1931".  Pentru  legionari, 
pag.  395-396. 


Nicolae  Niţă 


115 


Va  să  zică  dacă  un  tânăr,  membru  al  Gărzii  de  fier,  exasperat  de  insultele  zilnice  ce 
îşi  permitea  să  le  aducă  presa  din  Sărindar  unei  organizaţii  politice  româneşti,  i  se 
urcă  sângele  la  cap  şi  pune  mâna  pe  revolver,  e  vinovat  Corneliu  Codreanu,  şeful 
acelei  organizaţii  politice.  Fără  îndoială,  acel  tânăr  era  vinovat  şi  trebuia  pedepsit, 
dar  de  aici  până  la  încercarea  de  a  întreprinde  o  acţiune  împotriva  formei  de 
guvernământ  statornicită  prin  Constituţie,  este  o  distanţă  ca  de  la  cer  la  pământ.  Mai 
este  vorba  în  mandatul  de  arestare  de  un  pericol  pentru  siguranţa  publică,  de  cineva 
(Corneliu  Codreanu),  care  urmăreşte  prin  mijloace  violente,  prin  instrucţie  quasi- 
militară,  prin  ordine,  directive  şi  cuvântări  şi  prin  întruniri  şi  întroneze  un  regim 
dictatorial! ! ! 

Acuma,  toate  aceste  acuzaţii,  scrise  de  un  judecător  de  instrucţie,  din  ordinul  unui 
ministru  de  Interne  care  se  numea  Mihalache,  trecute  zilnic  în  ziarele  Nemţilor  din 
România,  ne  dăm  seama  la  ce  atmosferă  se  crea  în  toată  ţara.  Ploaia  aceasta  de 
acuzaţii  a  durat  57  de  zile,  răspândindu-se  zilnic  în  milioane  de  foi  în  sate  şi  în  oraşe. 
Nici  o  posibilitate  de  răspuns.  De  nicăeri.  -  pagina  397. 

Prin  urmare  în  ziarele  din  Sărindar  se  scriau  grozăvii,  ca  şi  cum  Ţara  ar  fi  stat  pe 
un  butoiu  de  pulbere,  în  pragul  unei  revoluţii,  şi  procesul  este  fixat  în  sfârşit  pentru 
ziua  de  27  Februarie  1931. 

"Lumea  şi  magistraţii  aşteaptă  să  vadă  apărând  dovezile  în  contra  noastră, 
bombele  şi  depozitele  de  muniţii,  dinamite,  ecrazite  şi  arme.  Nimic,  absolut  nimic, 
într'o  jumătate  de  oră  după  interogatoriul  nostru,  toată  această  farsă  infamă  s'a 
prăbuşit.  însfârşit,  am  putut  să  vorbim,  înnecaţi  de  indignare,  care  2  luni,  ceas  cu 
ceas,  se  concentrase  în  noi.  Tot  barajul  acela  de  minciuni  se  frângea  în  faţa 
adevărului.  Toate  lanţurile  cu  care  ne  legaseră,  cădeau.  Am  fost  apăraţi  în  mod 
strălucit  de  avocaţii  noştri.  Procesul  a  continuat  şi  a  doua  zi.  Pronunţarea  s'a  amânat 
câteva  zile. 

La  termenul  fixat  am  fost  duşi  din  nou  la  Tribunal,  unde  ni  s'a  citit  sentinţa  de 
achitare  cu  unanimitate.  (Sentinţa  penală  No.  800)".  Pentru  legionari,  pag.  397-398. 

Şi  iată  acuma  ce  vorbeşte  sentinţa  de  achitare: 

"Iată  în  ce  termeni  a  caracterizat  sentinţa  de  achitare  acţiunea  pentru  care 
Legiunea  Arhangelul  Mihail"  fusese  tradusă  în  faţa  judecăţii  după  ce  mai  înainte 
fusese  dizolvată. 

Având  în  vedere  că  din  cele  arătate  de  Dl.  primprocuror  se  constată  în  fapt  din 
dosar,  că  în  adevăr  se  recrutau  aderenţi  numai  dintre  oameni  hotărîţi,  bărbaţi,  femei 
şi  copii,  printre  plugari,  elevi;  că  se  vorbeşte  de  cuiburi  de  legionari  sau  "vulturi  albi" 
de  pildă;  că  e  vorba  de  un  stagiu,  jurământ  sau  legământ,  de  5  legi  fundamentale, 
dintre  care  una  a  secretului;  că  legiunea  este  organizată  milităreşte  cu  o  uniformă,  cu 
un  centiron,  cu  o  eşarfă,  cu  programe  de  educaţie  fizică  şi  instrucţie  militară,  exerciţii 
de  semnalizare  şi  cunoaştere  a  alfabetului  Morse  etc. 

Nu  se  constată  însă  că  cei  ce  recrutau  şi  cei  recrutaţi  au  întreprins  vreo  acţiune 
împotriva  actualei  forme  de  guvernământ  statornicită  prin  Constituţie  şi  nici  nu  au 
întreprins  vreo  acţiune  din  care  să  rezulte  vreun  pericol  pentru  Siguranţa  Statului.  Că 
simplul  fapt  al  constituirii  într'o  asemenea  organizaţie,  nu  poate  constitui  o 
infracţiune,  chiar  dacă  în  concepţia  unora  ea  ar  prezenta  un  pericol,  când,  atâta 
vreme  cât  organizarea  n'a  fost  ocultă,  autoritata  administrativă  ar  fi  putut  interveni, 
fie,  oprind-o,  fie,  dizolvând-o.  Că  chiar  în  ipoteza  în  care  s'ar  stabili  că  organzaţia  a 
copiat  modelul  fascist  ca  formă  de  alcătuire,  încă  prin  asta  membrii  ei  nu  pot  fi 
consideraţi  pasibili  de  pedeapsa  pe  care  o  prevede  textul  pentru  care  sunt  trimişi  în 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


116 


judecată  fiindcă,  în  starea  statică,  o  organizaţie,  oricare  ar  fi  forma  ei,  nu  prezintă 
nici  un  pericol  pentru  Siguranţa  Statului,  ea  putând  face  obiectul  preocupărilor  unor 
măsuri  preventive  a  autorităţilor  administrative,  nu  însă  a  unor  măsuri  represive 
care  au  a  interveni  numai  atunci  când  se  trece  la  acţiune,  (afară  de  cazul  când  legea 
nu  prohibă  direct  forma  de  organizare). 

Ori  nu  se  poate  spune  că,  din  împrejurarea  că  câţiva  legionari  au  mers  prin 
comune  pentru  a  căpăta  aderenţi,  îndrumând  poporul  să  se  organizeze,  să  aibă 
încredere  în  mişcarea  legiunei,  etc.  nu  se  poate  scoate  un  indiciu  că  ei  intenţionau  să 
pericliteze  Siguranţa  Statului  -  propaganda  fiind  un  mijloc  de  formarea  şi 
împrospătarea  cadrelor  unei  organizaţii  politice  cum  era  aceasta  şi  nici  că 
înjghebarea  de  aşa  zise  cuiburi,  de  către  elevi  de  liceu  -  formaţiuni  care  nu  făceau 
parte  din  organizaţia  propriu  zisă  -  nu  dă  nota  pericolului  pentru  Siguranţa  Statului 
dacă  se  are  în  vedere  că  în  programul  organizaţiei  era  trezirea  conştiinţei  naţionale 
cu  percepte  de  educaţie  fizică  şi  morală  care  cadrează  cu  un  program  şcolar,  atât 
timp  cât  lipsesc  agitaţiunile. 

Considerând  că  nu  se  poate  imputa  inculpaţilor  că  urmăreau  prin  acţiunea  lor 
schimbarea  actualei  forme  de  guvernământ,  pentrucă  din  dosar  şi  netăgăduit  şi  de 
reprezentantul  Ministerului  public,  că  atât  inculpatul  Corneliu  Z.  Codranu  cât  şi 
ceilalţi  precum  şi  toţi  componenţii  organizaţiei  propovăduiau  un  braţ  tare  în  locul 
partidelor  parazite,  dar  recunoşteau  autoritatea  regelui,  de  care  se  vorbeşte  cu  tot 
respectul  cuvenit  şi  ai  căror  colaboratori,  spun  foarte  des  în  manifestările  lor,  voiau 
să  ajungă. 

Ori  atâta  vreme  cât  este  vorba  de  o  colaborare  cu  capul  statului,  nu  poate  fi  vorba 
de  răsturnare  a  formei  de  guvernământ  la  care  suveranul  n'ar  fi  consimţit. 

Având  în  vedere  că  pentru  aceste  consideraţiuni  acţiunea  subversivă  (care  de  alt 
fel  nu  se  dovedeşte  de  nicăieri  a  fi  o  acţiune  subversivă)  de  care  sunt  acuzaţi 
inculpaţii  nu  poate  fi  încadrată  în  dispoz.  art.  ll"; 

Considerând  că  marşul  în  Basarabia  pus  la  cale  de  organizaţie  n'a  avut  loc  dacă 
autorităţile  nu  ar  fi  consimţit:  consimţământ  pe  care  de  altfel  inculpaţii  pretind  că  1- 
au  avut  dar  ca  le-a  fost  retras  mai  târziu. 

Că  în  asemenea  împrejurări  e  de  prisos  să  se  mai  reţină  susţinerile  inculpaţilor  că 
ei  aveau  de  scop,  în  prim  rând  o  punere  la  încercare  a  rezistenţei  legionarilor  şi  în  al 
doilea  rând  trezirea  conştiinţei  naţionale  la  populaţia  impregnată  de  elemente 
străine. 

Având  în  vedere  că  s'a  mai  susţinut  că  toate  actele  inculpaţilor  au  a  fi  privite  la 
lumina  antecedentelor  lor. 

Având  în  vedere  că  nici  ca  date  pentru  dozarea  punibilităţii  unor  infractori  nu  pot 
fi  citate,  actele  inculpaţilor  Corneliu  Zelea  Codreanu,  Dănilă  etc.  cât  timp  nu  se 
stabileşte  existenţa  faptului  pentru  care  sunt  daţi  în  judecată,  antecedentele 
interesează  pentru  proporţionarea  pedepsei,  nu  pentru  intervenirea  ei. 

Că  astfel  fiind,  inculpaţii  nu  sunt  vinovaţi  de  faptete  ce  li  se  impută  şi  prin  urmare 
urmează  a  fi  achitaţi".-  Pentru  legionari,  pag.  397-401.  Dar  nu  se  sfârşeşte  totul  aici. 
Procurorul,  din  ordinul  lui  Ion  Mihalache,  face  apel  şi  acuzaţii  sunt  din  nou  conduşi 
la  închisoare.  Şi  apelul  se  judecă  tocmai  în  ziua  de  27  Martie  1931.  Sunt  din  nou 
judecaţi  dar...  pronunţarea  se  amână  câteva  zile,  în  care  timp  acuzaţii  au  trebuit  să 
aştepte  tot  la  închisoare.  Ministrul  de  Interne,  Ion  Mihalache  nu  admite  să-i  fie 
nesocotite  ordinele  de  către  judecătorii  Ţării  şi  de  aceia  presează  până  la  refuz 


Nicolae  Niţă 


117 


frânele  de  comandă.  Dar  justiţia  Ţării  acelor  timpuri,  rezistă.  Procurorul  face  recurs 
şi  Corneliu  Codreanu  este  din  nou  achitat,  de  data  aceasta  de  Curtea  de  Casaţie. 

"Iată-ne  cu  două  hotărîri:  una  a  d-lui  Mihalache,  prin  care  "Legiunea 
Arhannghelul  Mihail"  şi  "Garda  de  fier"  sunt  dizolvate  ca  organizaţii  subversive  şi 
periculoase  pentru  existenţa  Statului  român,  alta  a  întregei  justiţii  româneşti: 
Tribunal,  Curte  de  Apel  şi  Casaţie,  în  unanimitate,  după  care,  tinerii  aceştia  n'au  nici 
o  vină,  Legiunea  şi  Garda  nu  sunt  periculoase  întru  nimic,  nici  ordinei  publice,  nici 
Siguranţei  Statului.  Cu  toate  acestea,  sediile  noastre  rămân  sigilate  pe  mai  departe. 

Jidănimea,  care  a  fost  din  nou  înfrântă,  tace  şi  pregăteşte  din  umbră  alte 
minciuni,  alte  atacuri,  alte  infamii"  -  Pentru  legionari,  pag.  402. 


♦  ♦♦ 


Garda  de  fier  se  prezintă  pentru  prima  dată,  în  alegerile  făcute  de  guvernul  Iorga- 
Argetoianu.  Mişcarea  legionară,  înainte  de  toate,  era  săracă. 

Cu  mare  greutate,  abia  a  putut  să  prezinte  liste  în  17  judeţe.  Şi  în  afară  de  asta, 
Corneliu  Codreanu  păstra  respectul  unor  oameni,  lui  Nicolae  Iorga  de  exemplu,  şi 
unor  funcţii:  ministerul  de  Războiu.  în  aceste  alegeri  de  exemplu,  Corneliu  Codreanu 
nu  a  prezentat  liste  în  judeţele  Putna  şi  Rădăuţi,  pentrucă  acolo  candidau  Nicolae 
Iorga  şi  ministrul  de  Războiu.  Şi  asupra  Gărzii  de  fier,  s'au  repezit  toţi:  guvern, 
autorităţi  şi  bătăuşi  şi  în  plus  li  s'au  furat  şi  voturile.  Totuşi  Garda  de  fier  obţine 
34.000  de  voturi,  puţine,  nu  obţinea  cota  de  2  pe  100  pe  Ţară,  deci  nu  intra  în 
Parlament. 

Dar  puţin  timp  după  alegeri,  s'a  declarat  vacant  un  loc  de  parlamentar  în  judeţul 
Neamţ  şi  în  curând  au  avut  loc  alegeri.  Codreanu  se  hotărăşte  să  se  prezinte  şi  pentru 
acest  loc,  îşi  pune  chiar  el  candidatura.  Lupta  avea  să  fie  grea.  Naţional -Ţărăniştii  vin 
cu  maşini  multe  şi  în  judeţul  Neamţ,  vin  în  propagandă  7  foşti  miniştri.  Legionarii 
vin  şi  ei  cum  pot,  pe  jos,  cu  trenul  sau  cu  căruţa  iar  bani  de  buzunar  nu  le  trebuiau, 
legionarii  munceau  cu  ziua  pentru  a  căpăta  de  mâncare,  dar  acest  fel  de  propagandă 
avea  succes:  echipele  legionare  se  făceau  iubite  de  ţărani. 

încep  să  se  facă  pronosticuri,  unii  dădeau  ca  învingători  pe  liberali,  alţii  pe 
Naţional-ţărănişti.  Se  făceau  chiar  pariuri.  Se  înţelege  de  la  sine  că  despre  o  victorie  a 
Gărzii  de  fier  nimeni  nu  vorbea,  pe  capul  legionarilor  nimeni  nu  făcea  pariuri  şi 
totuşi  iată  rezultatul:  Garda  de  fier  11.300  de  voturi,  liberalii  7.000,  naţional- 
ţărăniştii  cu  averescanii  6.000  iar  ceilalţi  mult  mai  puţin  şi  Corneliu  Codreanu  este 
ales  deputat. 

Şi  la  începutul  lui  Ianuarie  se  mai  declară  vacant  un  loc  de  deputat  în  judeţul 
Tutova.  Şi  Codreanu  se  prezintă  şi  aici.  în  Tutova,  lupta  se  prezintă  mult  mai  grea.  Ce 
se  întâmplase  în  judeţul  Neamţ,  le  deschiseră  ochii  tuturor,  guvernului,  opoziţiei  şi 
Nemţilor  de  la  "Dimineaţa",  "Adevărul"  şi  "Lupta".  Greul  era  acelaş:  lipsa  de  bani, 
legionarii  nu  aveau  bani  nici  pentru  tren  şi  Corneliu  Codreanu  a  hotărît  ca 
propagandiştii  legiunei  să  plece  de  la  Bucureşti,  pe  jos.  Distanţa  era  mare,  300  de 
kilometri  şi  în  plus  era  iarnă  şi  zăpezile  mari.  Mersul  pe  jos  al  legionarilor  a  fost,  cum 
a  spus  Codreanu,  un  mare  discurs  eroic,  adresat  de  legionari,  Românilor  din  Tutova. 
Dar  pe  o  iarnă  grea,  partidele  nu  se  puteau  deplasa,  ele  aşteptau  un  timp  mai  bun  şi 
legionarii,  veniţi  pe  jos,  au  câştigat  şi  inimile  ţăranilor  din  Tutova.  Dar,  după  cum  am 
spus,  ochii  lui  Argetoianu  fuseseră  deschişi  de  experienţa  de  la  Neamţ:  în  judeţul 
Tutova  a  fost  adus  colonelul  de  jardarmi  Ignat  cu  forţe  mari  şi  cu  ordinul  din  partea 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


118 


ministrului  de  Interne  Argetoianu  ca  legionarii  să  fie  scoşi  pe  targă  din  tot  judeţul. 
Bătălia  a  fost  extrem  de  grea.  Să  dăm  un  exemplu: 

"La  ora  1  noaptea,  un  călăreţ  a  adus  vestea  la  Bârlad  a  celor  întâmplate  seara  la 
Băcani.  Echipa  de  Ieşeni,  sub  conducerea  lui  Totu,  care  sosise  la  12  noaptea  la 
Bârlad,  a  pornit  imediat,  pe  jos,  în  ajutorul  camarazilor  răniţi.  După  o  luptă,  de  la  ora 
3  jumătate  la  5  dimineaţa,  în  care  timp  jandarmii  au  tras  toate  cartuşele  pe  care  le 
aveau,  legionarii  au  ocupat  postul  de  jardarmi,  găsind  înăuntru  încă  în  nesimţire, 
trântiţi  la  pământ,  pe  legionarii  căzuţi  în  lupta  de  la  Băcani.  Ei  i-au  ridicat  şi 
transportat  la  spitalul  din  Bârlad"  -  Pentru  legionari,  pag.  430. 

în  afară  de  asta,  Argetoianu  vine  cu  o  nouă  măsură:  pentru  a  doua  oară,  dizolvă 
Garda  de  fier,  printr'o  simplă  decizie  ministerială: 

"Deşi  ne  găsim  în  cadrul  celei  mai  perfecte  legalităţi,  guvernul  Iorga-Argetoianu, 
călcând  Constituţia  şi  legile,  ne  dizolvă  în  mod  arbitrar.  Sediile  din  nou  au  fost 
ocupate  şi  sigilate.  Tipografia  de  la  Iaşi  închisă.  Atacaţi  de  presă,  suntem  puşi  în 
imposibilitate  de  a  ne  apăra,  toate  publicaţiile  noastre  fiind  suspendate.  în 
Parlament  încerc  şi  vorbesc  dar  sunt  împiedecat  de  sgomotele  majorităţii,  care  nu-mi 
permite  să  mă  apăr.  Candidatura  totuşi  n'au  putut-o  opri".-  Pentru  legionari,  pag. 
431- 

Şi  iată  rezultatul  alegerilor:  Garda  de  fier,  5.600  de  voturi,  liberalii  5.200, 
ţărăniştii  4.000,  celelalte  grupuri  2.000,  cuziştii  500  de  voturi.  Această  a  doua 
victorie  a  Gărzii  de  fier,  a  stârnit  un  entuziasm  în  toată  Ţara.  Ales  în  Tutova,  a  fost 
Ion  Zelea  Codreanu,  adică  tatăl  lui  Comeliu  Codreanu. 


♦  ♦♦ 


Dar  abia  a  fost  validată  această  alegere  şi  guvernul  Iorga  cade,  constituindu-se  un 
guvern  naţional-ţărănist  în  frunte  cu  Vaida  Voevod.  în  alegerile  din  1932,  Garda  de 
fier  candidează  cu  toate  greutăţile  financiare  în  36  de  judeţe  şi  cu  toate  luptele  pe 
teren  pe  care  au  fost  obligaţi  să  le  ducă  legionarii,  au  obţinut  70.000  de  voturi  şi  5 
deputaţi  în  noul  Parlament.  Şi  acum  iată  o  intervenţie  în  Parlament  a  lui  Corneliu 
Codreanu,  în  favoarea  muncitorilor  români,  împuşcaţi  de  un  guvern  naţional- 
ţărănist:  "când  la  Griviţa  au  fost  împuşcaţi  muncitorii  români,  din  ordinul 
Ministerului  de  Interne,  scârbit  până  în  adâncul  inimiii  de  atitudinea  comunizanţilor 
din  Partidul  naţional-ţărănesc,  care  aplaudau  măsura  guvernului,  m'am  ridicat  la 
tribună  şi  am  simţit  de  a  mea  datorie  să  vorbesc  după  cum  urmează: 

"E  rău  că  nenorociţii  de  muncitori  au  ieşit  în  stradă,  dar  e  mai  rău  şi  de  ei  şi  de 
neamul  nostru,  dacă  în  faţa  nedreptăţii  strigătoare  la  cei,  n'ar  ieşi,  ci  şi-ar  pleca  capul 
resemnaţi  înjug,  lăsând  ţara  pe  mâna  unor  politicieni  exploatatori... 

"Dl.  Corneliu  I.  Zelea  Codreanu:  D-le  preşedinte,  domnilor  deputaţi,  în  numele 
grupării  din  care  fac  parte,  cere  ca,  alături  de  ancheta  pe  care  este  normal  să  o  facă 
autorităţile  în  drept,  să  se  facă  şi  o  anchetă  parlamentară,  compusă  din 
reprezentanţi  ai  diferitelor  grupări  politice  din  acest  Parlament.  Cer  acest  lucru, 
pentrucă  mă  îndoiesc  de  exactitatea  afirmaţiunilor  făcute  de  dl  Ministru  de 
Interne;  mă  îndoiesc  pentru  un  motiv  bine  determinat.  La  24  Ianuarie,  atunci  când 
studenţimea  română,  naţionalistă  şi  creştină,  mergea  să  depună  o  cruce  la 
mormântul  eroului  necunoscut,  Siguranţa  Statului  a  dat  informaţia,  într'o  foaie  din 
Capitală,  că  acea  acţiune  a  fost  pusă  la  cale  şi  subvenţionată  de  Moscova. 


Nicolae  Niţă 


119 


Dacă  tot  aşa  de  verosimilă  este  şi  informaţia  pe  care  dvoastră  o  aveţi  şi  în  afacerea 
de  la  Griviţa,  atunci  înţeleg  foarte  bine,  câtă  dreptate  aveţi  ca  să  luaţi  măsuri  de 
asemenea  natură,  ca  cele  pe  care  le-aţi  luat  ieri  şi  azi.  (Aplauze  pe  băncile  "Gărzii  de 
Fier  şi  ale  Partidului  Ţărănesc  Dr.  Lupu). 

în  al  doilea  rând,  ţin  să  afirm  că  mie,  ca  şi  tuturor  oamenilor  de  bun  simţ  din 
această  ţară,  nu  ne  este  frică  de  comunism  sau  de  bolşevism.  Nouă  ne  este  frică  de 
altceva,  de  faptul  că  oamenii  de  la  acele  ateliere  nu  au  ce  mânca;  le  este  foame. 
(Aplauze  pe  băncile  "Gărzii  de  Fier"  şi  ale  Partidului  Ţărănesc  Dr.  Lupu). 

Unii  din  acei  muncitori,  au  l.ioo  lei  pe  lună  şi  au  5,  6,  7  copii. 

Dl.  Dr.  N.  Lupu:  Aşa  este. 

Dl.  Corneliu  I.  Zelea  Codreanu:  Având  cinci,  şase,  şapte  copii,  acea  leafă  nu  le 
ajunge  nici  măcar  pentru  pâinea  de  toate  zilele. 

Mie,  în  al  doilea  rând,  mi-e  frică  şi  de  altceva:  de  setea  de  dreptate. 

Dl.  Dr.  Lupu:  Foarte  bine. 

Dl.  Corneliu  I.  Zelea  Codreanu:  Atunci  d-voastră  veţi  trebui  să  satisfaceţi  aceste 
două:  foamea  şi  setea  de  dreptate.  (Aplauze  pe  băncile  "Gărzii  de  Fier"  şi  ale 
Partidului  ţărănesc  Dr.  Lupu),  şi  va  fi  ordine  deplină  în  această  ţară".  Pentru 
legionari,  pag.  434-436. 


♦  ♦♦ 


Presa  Nemţilor,  în  cap  cu  "Dimineaţa",  "Adevărul"  şi  "Lupta",  varsă  zilnic  tone  de 
cerneală  contra  lui  Corneliu  Codreanu  şi  a  Mişcării  legionare.  în  primul  rând 
Mişcarea  legionară  este  acuzată  că  este  o  mişcare  anarhică  şi  teroristă  apoi  că  este  o 
mişcare  care  primeşte  bani  de  la  Mussolini,  de  la  Hitler,  de  la  Ungurii  care  se 
deşteaptă  şi  de  la  Nemţi!  S'a  spus  în  mod  serios  că  Mişcarea  legionară  este  o  copie  a 
mişcării  lui  Hitler  şi  degeaba  Codreanu  a  răspuns:  A.  C.  Cuza  luptă  împotriva 
Nemţilor  de  la  1890  iar  noi  de  la  1919,  1920,  1921,  când  făceam  acelaş  lucru  şi  nu  se 
auzise  încă  în  Germania  de  Adolf  Hitler  şi  totuşi  această  prostie  încă  circulă  şi  astăzi 
la  Paris  printre  românii  recent  fugiţi  din  Ţară.  Ba  încă  Mişcarea  legionară  a  fost 
acuzată  că  primeşte  bani,  "Politica"  din  10  August  1934,  care  susţinea  că  legionarii 
primesc  bani  de  la  Neamţul  Max  Auschnit  şi  că  aceasta  au  afirmat-o  liberalul  Victor 
Iamandi  şi  "cunoscutul  publicist",  Scarlat  Calimachi!!!  Dar  acuzaţia  cea  mai  imbecilă 
le-a  fost  adusă  şi  de  naţional-tărănişti.  Mişcarea  legionară  începuse  să  pătrundă  şi  în 
Ardeal,  în  cetatea  lui  Iuliu  Maniu,  şi  acest  lucru  începuse  să-l  neliniştească  pe  sfinxul 
de  la  Bădăcin. 

Şi  această  acuzaţie  spunea  nici  mai  mult  nici  mai  puţin,  că  legionarii  au  falsificat 
banii  de  la  Răşinari.  Chestia  aceasta  a  durat  trei  săptămâni,  timp  în  care  nu  numai 
Nemţii  din  Sărindar  au  vărsat  zilnic  venin  contra  legionarilor,  dar  chiar  şi  oficiosul 
lui  Iuliu  Maniu,  "Dreptatea",  a  făcut  acelaşi  lucru.  La  capătul  celor  trei  săptămâni, 
acuzatorii  au  trebuit  să  tacă  din  gură  şi  însuşi  Viorel  Tilea,  subsecretar  de  Stat,  care 
declarase  că  acum  guvernul  are  motiv  să  desfiinţeze  Garda  de  fier  (pentru  acuzaţia 
copilăroasă  a  lui  Viorel  Tilea),  astăzi,  după  atâţia  ani  a  fost  scoasă  de  la  naftalină  de 
un  liberal  întârziat,  dl  Dinu  Zamfirescu  de  la  Paris,  într'o  broşură.  Natural,  dl  Dinu 
Zamfirescu,  tot  fără  să  roşească,  scoate  această  chestie  de  la  naftalină,  dintr'o  crasă 
incultură  politică. 

în  vara  anului  1933,  legionarii  vor  să  ridice  la  Vişani  un  dig.  Acolo  Buzăul  se 
revărsa  în  fiecare  an,  nimicind  ogoarele  oamenilor  pe  o  întindere  de  câteva  mii  de 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


120 


hectare.  Şi  la  io  Iulie,  mai  mult  de  200  de  tineri  din  toată  Ţara,  se  adună  ca  să 
înceapă  construirea  digului  de  la  Vişani.  Şi  acest  lucru  n'a  fost  posibil  pentrucă  în 
aceiaşi  zi  s'a  prezentat  la  digul  care  trebuia  să  fie  construit,  prefectul  judeţului, 
procurorul,  colonelul  de  jandarmi  Ignat,  generalul  Cepleanu  şi  mai  multe  sute  de 
jandarmi  cu  armele  întinse,  o  companie  de  infanterie  cu  mitralierele  gata  de  tragere, 
cu  somaţia  de  a  părăsi  imediat  localitatea.  "în  faţa  acestei  situaţii  şi  a  tuturor 
ameninţărilor,  cei  200  de  tineri  s'au  culcat  la  pământ,  în  noroiul  care  era  de  două 
palme,  în  cea  mai  umilă  poziţie  şi  au  început  să  cânte:  Cu  noi  este  Dumnezeu. 

La  un  moment  dat,  jandarmii  au  primit  ordin  să  sară  asupra  lor.  Au  sărit  mai 
multe  sute  şi  i-au  călcat  în  picioare,  strivindu-le  piepturile  şi  capetele  cu  bocancii, 
tinerii  îndurând,  într'o  tăcere  de  martiri,  tot  acest  calvar  fără  nici  o  împotrivire". 
Pentru  legionari,  pag.  469-470. 

-Relaţiile  Româno-Ruse,  Voi.  I  II,  Editura  "Carpatii",  Traian  Popescu,  Madrid  1 979-1 981 . 

ÎNTRE  LAŞITATE  ŞI  OPORTUNISM  32 

de  Faust  BRĂDESCU 

Trăim  o  epocă  de  profundă  depresiune  morală  în  care  toate  valorile  nobile, 
înălţătoare,  sunt  desconsiderate  şi  privite  ca  un  lest  al  unor  timpuri  depăşite...  La  tot 
pasul  ne  izbim  de  această  mentalitate  care  aruncă  omul  pe  căile  descompunerii 
interioare. 

Cunoaştem  bine  acest  fenomen  şi  nu  ne-am  făcut  iluzii  niciodată. 

De  când  e  lumea  au  existat  indivizi  perverşi,  laşi  sau  răi,  precum  şi  curente  sociale 
negativiste,  căci  nu  există  societate  pe  de-a'ntregul  perfectă.  Dar  astăzi  asistăm  la  o 
îngrozitoare  generalizare  a  formelor  cele  mai  abjecte  şi  defetiste,  forme  ruinează 
societatea  şi  descompun  insul.  E  ca  o  pecingine  ce  se  întinde  peste  tot  locul  şi  roade 
în  adâncime,  în  faţa  căreia  omul  de  bine,  omul  corect,  devine  neputincios,  o 
permanentă  victimă. 

Neamul  românesc  n'a  scăpat  de  această  plagă.  Atât  în  ţară  cât  şi  în  exil  racila 
epocei  a  transformat  omul-român  într'o  fiinţă  fără  substanţă.  Mişună  diaspora 
noastră  de  derbedei,  de  afacerişti,  de  megalomani,  de  ambiţioşi.  O  constatăm  în  jurul 
nostru,  în  modul  de  a  se  comporta,  în  felul  de  a  gândi.  Exilul  nostru,  care  ar  fi  trebuit 
să  fie  oglinda  marilor  preocupări  şi  aspiraţii  ale  neamului,  nu-i  decât  trista  expresie  a 
unei  mentalităţi  de  prefăcuţi  şi  de  lipsiţi  de  caracter.  în  marea  lor  majoritate,  aceşti 
privilegiaţi  ai  Occidentului,  scăpaţi  din  ghiarele  regimului  comunist,  se  zbuciumă 
între  laşitate  şi  oportunism. 

Trist  exil  în  care  cei  din  ţară  şi-au  pus  atâtea  speranţe!  însuşirile  solare  care 
odinioară,  dela  vlădică  până  la  opincă,  stăteau  de  pază  în  furtuna  evenimentelor,  azi 
au  devenit  trăsături  de  iniţiaţi,  de  schimnici.  Din  ce  în  ce  mai  mult  fac  figură  de 
intruşi,  de  turburători  ai  unei  ordini  diferite,  pe  de-a'ntregul  acceptată  în  toată 
urîciunea  ei.  Curajul,  demnitatea,  onoarea,  patriotismul  sunt  dezavuate  sau  direct 
respinse.  Te  îngrozeşti  în  faţa  acestei  inconsistenţe  de  substanţă  interioră! 

Să  ne  fie  iertată  îndrăzneala!  Dar,  în  special  cei  noi  veniţi,  adică  cei  care  ar  trebui 
să  respire  şi  să  transmită  un  suflu  nou  de  patriotism,  curaj  şi  demnitate  naţională, 


32  -  Revista  "Carpatii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  45,  Iulie-August-Septembrie  1984. 


Nicolae  Niţă 


121 


lasă  cel  mai  mult  de  dorit.  Printre  ei  se  văd  deficienţele  cele  mai  crunte  şi  mai 
întristătoare.  Nu  sunt  singurii,  bine'nţeles,  dar  comportamentul  lor  apare  ca  o 
mărturie  vie  a  descompunerei  morale  ce  şi-a  început  opera  odată  cu  înstăpânirea 
marxistă  a  sufletului  românesc. 

Ideile  şi  lozincile  care  domină  în  clipa  de  faţă  majoritatea  celor  refugiaţi  sunt  de-o 
cumplită  materialitate,  dorinţă  de  parvenire  şi  desprindere  de  etosul  naţional. 

Exilul  actual  -  pentrucă  el  constitue  o  virtualitate  pentru  salvarea  neamului  -  este 
dominat  de  formule  decadente,  oportuniste  şi  înjositoare  pentru  demnitatea  oricărui 
Român  mândru  de  acest  nume.  Suntem  copleşiţi  de  noua  mentalitate  ce  domină 
diaspora  românească,  tocmai  în  momentele  cele  mai  critice  pentru  neam  şi  viitorul 
lui.  Convorbirile  şi  atitudinile  acestor  refugiaţi  reflectează  înfiorătoarea  situaţie: 

-  Să  nu  spui  că  eşti  Român.  La  nevoie  schimbă  şi  numele. 

-  Să  nu  ai  mândria  luptei  pentru  neamul  tău,  că  te  pândesc  fel  şi  chip  de  necazuri. 

-  Să  nu  răspunzi  celor  ce  te  atacă  sau  vorbesc  rău  de  România.  Poţi  şti  cu  cine  ai 
de-a  face... 

-  Să  nu  te  ridici  contra  regimului  bestial  dela  Bucureşti,  că  de!,  mai  ai  rude  în  ţară. 
Iar  când  nu  le  ai,  să  le  inventezi. 

-  Să  te  închizi  în  cochilia  ta  şi  să  aştepţi  ca  alţii  să  ducă  greul. 

-  Să  te  dai  cu  cei  mari  şi  tari.  Să  te  ploconeşti  şi  să  săruţi  mâinile  celor  puternici, 
oricare  ar  fi  ei. 

-  Să  nu  mărturiseşti  ce  crezi,  simţi  sau  gândeşti. 

-  Să  nu  ridici  proteste  şi  să  nu  te  manifeşti  major  pentru  drepturile  şi  justiţia 
neamului  tău. 

-  Ai  scăpat  din  ghiarele  "Securităţii"  profită  din  plin  şi  nu  te  mai  gândi  la  cei  care 
suferă  mereu  acolo. 

Şi-aceste  gânduri,  duc  majoritatea  exilului  la  inacţiune  şi  indiferenţă;  poate,  la 
satisfacerea  ambiţiilor,  dar  cu  siguranţă  la  pierderea  sufletului  românesc. 

Patriotismul  acestora  se  limitează  la  "mămăliguţă  cu  brânză",  "ţuiculiţă", 
"sarmale"  şi  "poale'n  brâu".  Din  când  în  când,  o  foarte  discretă  apariţie  la  biserică, 
simplu  impuls  al  vreunei  reminscenţe  atavice...  Şi  din  nefericire,  nu  sunt  cu  zecile,  cu 
sutele...  Sunt  cu  miile!  Oportunişti  sau  laşi  sau  amândouă  în  acelaş  timp...  Biet  exil 
românesc  încărcat  de  gloata  acestor  epave  cu  diplome,  pretenţii  şi  lipsă  de  caracter! 

Să  ne  mai  mirăm  că  suntem  desconsideraţi,  ţinuţi  la  index,  terfeliţi  de  politicienii 
şi  istoricii  occidentali!... 

Să  ne  mai  plângem  că  apar  pe  ecranul  exilului  fel  de  fel  de  personagii  dubioase 
care  pretind  să  ne  conducă!... 

înţelegem  că  nefericiţii  noştri  fraţi  din  ţară  -  condiţionaţi  sub  semnul  fricei  -  să 
şoptească  că  "Românul  este  laş"  sau  "Românul  este  oportunist".  înţelegem  ca  cei 
câţiva  care  ajung  să  aibă  viză  de  plimbare  în  străinătate  să  repete,  în  şoaptă,  aceste 
formule  umilitoare  şi  degradante.  în  gura  lor,  chiar  dacă  e  o  blasfemie,  o  defăimare  a 
caracterului  naţional,  apare  aproape  ca  o  scuză.  Iar  nesăbuita  lor  formulare  nu-i 
decât  consecinţa  fatală  a  unei  condiţionări  care  zdrobeşte  voinţă  şi  mândrie,  curaj  şi 
speranţă... 

Dar  să  constaţi  această  deviere  mentală,  dusă  până  la  obsesie  şi  pusă  în  aplicare  în 
modul  de  a  se  comporta  al  celor  stabiliţi  în  străinătate,  cazul  este  mai  mult  decât 
îngrijorător.  Depăşeşte  slăbiciunea  câtorva  indivizi  incapabili  să  se  determine  în 
neam  şi'n  măreţia  valorilor  sale  specifice  ce  trebuesc  salvate.  Actul  lor,  multiplicat  cu 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


122 


miile,  devine  PATĂ  DE  RUŞINE  PERMANENTĂ  şi  cale  sigură  de  descompunere 
morală. 

Aşa  se  pierde  identitatea  naţională.  Şi  tot  aşa  se  capătă  epitetul  de  "bastarzi" 
danubieni... 

Rămâi  îngrozit  de  numărul  celor  ce-şi  schimbă  numele  pentru  a  nu  se  mai  şti  de 
unde  vin  şi  din  ce  stirpe  se  trag.  Sau,  o  treaptă  mai  jos,  de  cantitatea  numelor  pur 
româneşti  ce  umplu  cataloagele  de  telefoane.  Indivizi  care  nu  fac  parte  din  nicio 
comunitate  românească,  din  nicio  organizaţie  culturală  sau  politică,  care  nu  iau  parte 
la  nicio  manifestaţie  pro-românească  şi  nu-i  întâlneşti  la  nicio  serbare  naţională... 
Cuibăriţi  prin  vreo  funcţie  publică,  societate  comercială  sau  industrială,  institut 
ştiinţific  sau  de  cercetări,  stau  neclintiţi  pe  poziţiile  dobândite,  muţi  şi  indiferenţi  la 
frământările  exilului,  nepăsători  la  tragedia  neamului. 

Zvâcnirile  lor  patriotice  nu  apar  decât  atunci  când  o  rudă  apropiată  din  ţară  nu 
capătă  paşaport  pentru  a  veni  în  vizită  sau  pentru  reîntregirea  familiei.  în  acel 
moment  reapar  pe  ecran.  în  acel  moment,  românimea  exilului  trebue  să  înţeleagă  şi 
să  intervină. 

Aceasta  este  drama  exilului  nostru!  LAŞITATEA  şi  OPORTUNISMUL  au  devenit 
temelia  unui  mod  de  existenţă,  de  gândire  şi  comportament,  care  pune  întreg  exilul  - 
şi  prin  extindere  întregul  neam  într'o  ipostază  înspăimântătoare.  Aceea  de  a  fi 
consideraţi  -  mai  curând  sau  mai  târziu  -  o  naţiune  de  paiaţe,  de  oameni  de  nimic, 
nedemni  de  a  constitui  o  naţiune  de  sine  stătătoare. 

AVEM  PREA  MULŢI  LAŞI  ŞI  PREA  MULŢI  OPORTUNIŞTI! 

Neamul  are  nevoie  pentru  a  trăi  şi  a  se  impune  în  lume,  de  o  elită  spirituală  de 
oameni  devotaţi  patriei  în  primejdie,  de  EROI.  Ei  singuri  pot  răsturna  tendinţa 
nefastă  şi  degradantă  ce  apasă  pe  umerii  exilului  actual.  Dela  oameni  fără  conştiinţă 
şi  fără  curaj  nu  se  poate  aştepta  NIMIC! 

Fi-vor  oare  capabili  cei  tineri,  cei  noi  scăpaţi  din  Gulagul  românesc,  să  înfrângă  şi 
teama  şi  atracţia  compromisului,  pentru  a  deveni  Falanga  eroică  a  vremurilor  aspre 
ce  ne  aşteaptă?  Fi-vor  oare  conştienţi  de  marea  răspundere  şi  onoare  ce  le  revine, 
pentru  a  şterge  ruşinea  atâtor  laşităţi  şi  oportunisme  ce  întunecă  astăzi  orizontul 
acestui  exil  atât  de  încercat?! 

Un  întreg  destin  stă  aninat  în  cumpăna  acestei  vreri. 

NOTE  PE  MARGINEA  CĂRŢILOR  33 

de  N.S.  GOVORA 

•  Nicolae Totu:  Căpitanul  Andrei,  roman  istoric.  Editura  Dacia,  Madrid,  313  pagini. 

Cine  l-a  cunoscut  pe  Nicolae  Totu,  nu  ar  fi  putut  să-şi  închipuie  că  sub  spada 
luptătorului  de  baricadă,  s'ar  fi  ascuns  o  pană  duioasă  de  scriitor. 

încă  de  pe  băncile  liceului,  Totu  a  fost  legionar  şi  la  chemarea  Căpitanului  din 
1927  a  răspuns,  prezent,  un  prezent  care  nu  avea  să-i  despartă  pe  unul  de  celalalt, 
decât  moartea.  în  1938,  locuia  în  Căminul  de  la  Râpa  Galbenă,  la  ordinul 
Căpitanului.  Făcea  de  toate,  alerga  toată  ziua  unde  era  nevoie.  Făcea  de  gardă  "La 
icoană",  şi  bine  înţeles,  îşi  pregătea  examenele.  Aceste  examene,  ca  orice  legionar 
bun,  Totu  şi  le  lua  bine  şi  în  plus,  citea  multă  literatură.  Când  mai  avea  timp  să-şi 


33  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  45,  Iulie-August-Septembrie  1984. 


Nicolae  Niţă 


123 


pregătească  examenele  şi  să  citească,  fiind  tot  timpul  pe  baricade?  E  un  mister  şi 
răspunsul  este  unul  singur:  citea  noaptea.  Totu  citea  multă  literatură,  în  special  pe 
Sadoveanu  de  care  era  îndrăgostit  şi  acest  lucru  se  descoperă  mai  târziu,  ca  o 
influenţă  în  scrisul  lui. 

Când  Căpitanul  a  avut  nevoie  de  voluntari  care  să  meargă  în  Spania,  Totu  a 
răspuns  ca  deobiceiu:  prezent.  Şi  la  înapoiere  şi-a  scris  şi  publicat  amintirile  de 
războiu.  Aceste  amintiri  şi  le-a  publicat  în  ziarul  "Buna  Vestire"  şi  apariţia  lor  a 
produs  o  mare  uimire:  se  descoperea  un  mare  scriitor.  Profesorul  Dragoş 
Protopopescu  a  scris  rânduri  de  mare  preţuire  şi  după  aceia,  Totu  a  început  să  scrie 
nuvele  în  "Vremea",  nuvele  tot  atât  de  preţuite  de  Protopopescu  şi  de  alţii. 

Şi  după  aceia  a  venit  Potopul.  A  intrat  la  închisoare  ca  să  iasă  de  acolo  cadavru.  Şi 
în  închisoare,  a  scris  un  roman:  romanul  de  făţă,  Căpitanul  Andrei.  Atmosfera  era 
apăsătoare,  se  simţea  că  pe  toţi  cei  din  închisori,  îi  pândeşte  moartea  şi  totuşi,  Totu  a 
avut  seninătatea  să  scrie  romanul  de  faţă,  un  roman  în  care  după  cum  am  spus  de  la 
început,  foşneşte  influenţa  lui  Sadoveanu,  dar  aceasta  nu-i  scade  valoarea  căci  e 
vorba  de  influenţa  lui  Sadoveanu  din  vremurile  lui  bune  şi  nu  din  timpul  lui  Mitrea 
Cocor. 

în  "Căpitanul  Andrei"  se  povesteşte  domnia  lui  Vasile  Lupu.  Acest  domn  străin, 
dar  nu  fanariot,  Vasile  Lupu,  a  avut  o  domnie  destul  de  lungă,  una  din  cele  mai  lungi 
din  Moldova.  Şi  se  poate  spune  că  a  fost  una  din  domniile  bune,  Vasile  Lupu  a  jefuit 
destul  de  mult,  dar  nu  prea  mult,  căci  a  mai  rămas  ceva  şi  bietului  român.  în  timpul 
lui,  Vasile  Lupu  a  trecut  ca  un  fel  de  nabab  care  a  dat  bani  şi  în  dreapta  şi  în  stânga, 
şi  la  Sfântul  Munte  şi  la  ceilalţi  greci,  dar,  după  cum  am  spus,  se  pare  că  Vasile  Lupu, 
jefuia  cu  milă,  căci  mai  rămânea  ceva  şi  bietului  român. 

Şi  dreptatea  o  făcea  la  fel,  dreptatea  lui  era  dreptate  domnească,  gâdele  domnesc 
mânuia  buzduganul,  dar  nedreptăţi  strigătoare  la  cer,  nu  s'au  făcut  în  timpul  lupului, 
şi  pentru  aceasta  sunt  mărturii  cronicile  timpului.  Miron  Costin  a  fost  ucis  ceva  mai 
târziu. 

Nicolae  Totu  era  în  aceiaşi  închisoare  în  care  se  găsea  şi  Căpitanul  şi  a  aflat  cum 
acesta  a  fost  împuşcat,  voind  să  scape  de  sub  escortă.  Povestea  aceasta  nu  putea  să  fie 
crezută  de  Totu  care  ştia  din  experienţă  cum  se  făcea  transportarea  legionarilor 
dintr'o  închisoare  în  alta:  legaţi  şi  de  mâini  şi  de  picioare.  De  atunci  şi  până  la 
moarte,  Totu  a  ştiut  ce  soartă  îl  aştepta,  dar  a  găsit  în  sufletul  lui  atâta  putere  că  a 
putut  să  scrie  mai  departe,  romanul  lui  sadovenist.  Şi  a  găsit  forţe  noi:  Căpitanul 
Andrei,  aşa  cum  îl  descrie  Totu,  este  Corneliu  Codreanu.  Este  o  figură  de  roman  acest 
căpitan  Andrei,  dar  o  figură  verosimilă.  Căpitanul  Andrei  este  descris  în  aşa  fel  încât 
cititorul  îl  vede  mişcându-se  şi  trăind,  ca  pe  orice  erou  de  roman.  Şi  totuşi,  Nicolae 
Totu,  a  avut  un  fel  de  viziune  căci  descrie  moartea  Căpitanului,  cum  nu  se  poate  mai 
veridic:  Căpitanul  Andrei,  ca  mai  târziu  Corneliu  Codreanu,  este  strangulat  de  călăii 
moderni  ai  lui  Armând  Călinescu. 

Spun  că  a  fost  o  viziune  pe  care  a  avut-o  Totu,  căci  el  a  murit  fără  să  cunoască 
adevăratul  sfârşit  al  Căpitanului.  Legionarii  toţi  sperau  că,  Căpitanul  mai  este  în 
viaţă,  şi  această  credinţă  a  trăit  până  în  momentul  când  a  fost  dată  în  lături  lespedea 
de  30  de  tone  sub  care  îl  îngropaseră  călăii  lui  Armând  Călinescu  şi  ai  lui  Carol  al  II- 
lea. 

Acesta  este  romanul  Căpitanului  Andrei  al  lui  Nicolae  Totu  şi  îi  sfătuiesc  pe 
cititorii  noştri,  să  citească  această  carte  foarte  bună. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


124 


•  Johann  Urwich,  Ohne  pass  durch  die  U.d.S.S.R.,  800  pag. 

Este  vorba  de  cartea  "Fără  paşaport  prin  IJRSS"  de  compatriotul  nostru  Johann 
Urwich,  care  după  ce  a  fost  publicată  în  limba  noastră,  a  reuşit  să  fie  publicată  şi  în 
limba  germană,  într'o  luxoasă  ediţie. 

S'ar  putea  vorbi  de  o  carte  fără  noroc  -  e  vorba  de  Ediţia  românească,  pentru  care 
românii  noştri  de  la  Free  Europe,  n'au  putut  găsi  câţiva  dolari  pentru  ca  aceasta  să 
apară  mai  puţin  chinuită  din  banii  munciţi  din  greu  ai  autorului.  Când  e  vorba  de 
jumătăţile  de  români,  de  cei  care  sunt  jumătate  Nemţi,  se  găsesc  bani  destui,  dar  de 
aceasta  vor  răspunde  odată,  în  special  dl  Virgil  Ieruncă. 

Iată  despre  ce  este  vorba:  un  neamţ,  născut  în  Ţara  românească,  motiv  pentru  care 
s'a  considerat  întotdeauna  român,  a  fost  dus  în  Siberia  unde  a  muncit  în  minele 
siberiene,  opt  ani. 

în  timpul  cât  a  fost  acolo,  acestui  român-neamţ  i-a  trecut  prin  minte  că  cineva  de 
acolo,  trebuie  să  scrie  tot  ce  s'a  petrecut  în  ţările  acelea  îngheţate,  că  cineva  care  a 
trecut  pe  acolo,  are  obligaţia  morală  să  aducă  la  cunoştinţa  lumii,  tot  ce  a  văzut,  tot  ce 
a  pătimit.  Şi  deaceia,  timp  de  opt  ani,  a  cules  materialul  acesta  imens  pe  care  l-a  adus 
la  cunoştinţa  lumii. 

Despre  munca  titanică  a  acestui  om,  am  scris  în  revista  noastră  Carpaţii  la  timpul 
lui.  Dar  iată  că  în  limba  germană  s'a  bucurat  de  o  primire  frumoasă,  cărţii  acesteia  i 
s'a  dat  un  premiu,  fiind  considerată  ca  cea  mai  bună  documentare  asupra  celor  ce  se 
petrec  în  Rusia  Sovietică.  Distincţia  aceasta  i-a  fost  acordată  în  Belgia,  la  Antwerpen. 
Aceasta  s'a  întâmplat  cu  ocazia  celui  de  al  Xll-lea  Congres  Internaţional  al 
A.W.M.M.-ului,  1984.  A.W.M.M.  (în  româneşte  "de  opinie")  este  o  organizaţie 
internaţională  cu  ramificaţii  în  aproape  100  de  ţări  din  cele  5  continente.  Membrii, 
asociaţiile  şi  organizaţiile  care  aparţin  sau  sunt  afiliate  A.W.M.M.-ului  trec  de 
100.000.  A.W.M.M. -ul  este  recunoscut  ca  "persoană  juridică  conform  procedurii 
juridice  elveţiene,  în  cadrul  Camerei  de  Comerţ  al  Cantonului  St.  Galen. 
Administraţia  şi  Direcţia  juridică  a  organizaţiei  au  sediul  în  Buchs  din  Elveţia. 
Directoratul  şi  Preşedinţia  asociaţiei  au  birourile  lor  în  localitatea  Bertrange  din 
Luxemburg. 

Deci  cu  ocazia  celui  de  al  Xll-lea  Congres  Internaţional  al  A.W.M.M.  ului,  în  1984, 
care  a  avut  loc  între  28  Aprilie  şi  1  Mai  1984,  în  clădirea  Hotelului  "Crest"  din 
Antwerpen  -  Belgia,  domnul  Johann  Urwich,  originar  din  România,  a  fost  distins  cu 
"Premiul  Internaţional  al  Cărţii  AWMM  1984",  pentru  lucrarea  lui  în  limba  germană, 
Ohne  pass  durch  die  UdSSR,  (Fără  paşaport  prin  URSS).  Premierea  a  avut  loc  în 
după  amiaza  zilei  de  30  Aprilie  1984,  în  faţa  unei  asistenţe  internaţionale  de  peste 
300  de  persoane. 

în  cadrul  congresului  au  mai  citit  din  propriile  lucrări:  Gisela  Pfeiffer,  Alfred 
Schultz,  Ing.  Anton  Jatsch,  Gerda  Altschwager,  Barbara  Suchner,  Maria  Beyer- 
Gorner,  Mărie  Burch-Kuchler,  Johanna  Hohne,  Dr.  Ernst  Hohne,  şi  Margret 
Weissmuller  şi  Johann  Urwich  care  a  vorbit,  circa  30  de  minute  despre  "Lagărele  cu 
Regim  Special  din  Uniunea  Sovietică". 

Şi  cu  aceasta,  trebuie  spus  că  aceasta  a  fost  o  mare  satisfacţie  personală,  căci  am 
fost  acela  care  l-am  descoperit  pe  Johann  Urwich  şi  l-am  prezentat  primul,  cititorilor 
în  "Carpaţii"  pe  când  "amploaiaţii"  Europei  libere,  ca  dl  Ieruncă,  nu  au  aflat  nici 
astăzi. 


Nicolae  Niţă 


125 


LA  MOARTEA  LUI  GEORGE  DEMETRESCU  34 
- GEORGEL - 

de  Traian  POPESCU 

Motto: 

"Profund  indurerat  de  pierderea  lui  George  Demetrescu,  unul  din  cei  mai  preţioşi  demnitari  ai  Regatului 

Român"  -  Fotaki  C.  Papudoff  (Paris) 

Moartea  prematură  a  lui  Georgel  -  cum  îl  alintau  prietenii  -  a  lăsat  un  gol  imens  în 
sufletele  celor  care  l-am  apropriat  sau  cunoscut,  iar  exilul  luptător  a  pierdut  cu  el  un 
soldat  de  elită,  a  cărui  dăruire  continuă  apărării  intereselor  româneşti,  îl 
transformaseră  în  vocea  ascultată  a  exilului,  cum  aminteşte  editorialul  revistei 
"Fuerza  Nueva"  din  19-1-1985,  reprodus  mai  jos. 

Această  convingere  m'a  determinat  să  utilizez,  ca  Motto  calificarea  nonagenarului 
Consul  General  Român  de  mai  sus,  exilat  la  23  August  1944  si  până  astăzi  în  Capitala 
Franţei,  trimisă  în  chip  de  condoleanţe  comunităţii  Românilor  din  Spania  la  moartea 
lui  George  Demetrescu  şi  care  ne-a  impresionat  adânc. 

Nu  este  numai  meritata  recunoaştere  a  valorilor  omeneşti  şi  româneşti 
reprezentate  de  Georgel,  ci  consfinţirea  lor  făcută  de  un  vârstnic  slujitor  al  Ţării. 

într'adevăr  Georgel  a  fost  un  demnitar  al  Statului  Român. 

L-a  servit  cu  o  demnitate  şi  abnegaţie  ce  trebuesc  revelate,  nu  pentru  gloria  lui, 
care  nu-1  interesa  şi  nici  impresiona,  ci  pentru  a  servi  de  imbold  şi  exemplu  şi  altor 
vrednici  fii  ai  Neamului  din  generaţiile  care  au  urmat  şi  vor  mai  urma. 

Mulţi  dintre  primii,  la  abaterea  prăpădului  comunist  asupra  României  au  ales 
calea  surghiunului  mânaţi  de  aceaşi  intenţie  de  a-şi  apăra  Neamul  în  streinatate,  dar 
câţi  dintr'aceştia  au  avut  tăria  de  caracter  s'o  facă  îndurând  mizeriile  exilului,  cum  a 
făcut-o  George  Demetrescu? 

Foarte  puţini,  îi  numeri  pe  degete. 

Majoritatea,  isbindu-se  de  cruda  realitate  a  vieţii  de  exilat,  au  uitat  Ţara  şi 
Neamul,  dedicându-se  "aranjării"  bunei  stări  materiale,  dacă  nu  o  aveau  deja 
aranjată  din  "uzufructul"  funcţiilor  împlinite  în  Ţară,  punându-se  apoi  sub  scutul 
altor  cetăţenii.  Nu  mă  refer  la  cei  obligaţi  s'o  facă  datorită  cerinţelor  legilor  ţărilor 
gazdă,  ci  la  cei  care  şi-au  renegat  cu  dispreţ  obârşia...  şi  sunt  mulţi  şi  mari. 

Alţii  căzând  în  mraja  ambiţiilor  deşarte,  s'au  autodeclarat  "unici"  şefi 
reprezentativi  ai  Neamului  obidit,  pe  care  vor  să-l  fericească  desbinând  exilul 
românesc,  învrăjbindu-1,  desamăgindu-1  şi  fărâmiţându-i  forţa  de  rezistenţă, 
înregimentându-1  în  himericele  comitete  şi  asociaţii  create  de  maeştrii  desinformării, 
agenţii  comunismului  moscovit. 

Contrar  lor,  Georgel  nu  s'a  gândit  la  altceva  decât  la  Ţara  frământată  de  cisma 
bolşevică  şi  la  acţiunile  ce  se  puteau  întreprinde  în  exil  pentru  eliberarea  ei  din 
cătuşele  nemeritate  puse  de  inconştienta  manevră  politică  -  sferele  de  influenţă  -  a 
lui  Churchill  şi  Roosvelt  la  Yalta,  Teheran,  Potsdam,  împărţind  Europa  în  două, 
împărţire  permanentizată  ruşinos  la  Helsinki. 

Născut  în  Buzău  dintr'o  familie  de  funcţionari  C.F.R.-işti,  trăise  în  Bucureşti 
vâltoarea  primului  răsboi  mondial  cu  toate  vicisitudinile  ocupaţiei  streine  dar  şi  cu 
bucuria  eliberării  şi  împlinirii  visului  secular  -  România  Mare. 


34  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  47,  Ianuarie  -  Februarie  -  Martie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


126 


Ca  toţi  tinerii  din  acea  epocă  a  simţit  pe  umeri  răspunderea  păstrării  integrale  a 
Marei  împliniri  a  părinţilor  şi  n'a  pregetat  să  se  pregătească  serios  pentru  această 
misiune,  studiind  noaptea  şi  împlinind  ziua  funcţia  de  copist  la  Primăria  Capitalei  - 
prim  contact  de  pe  băncile  şcoalei  cu  administraţia  publică  -  ajutat  de  o  inteligenţă 
vie  şi  o  putere  de  muncă  uriaşe,  care  i-au  deschis  drumul  spre  ierarhia 
conducătorilor  în  Stat. 

Terminând  liceul  Matei  Basarab  în  1926,  s'a  înscris  la  Facultatea  de  Drept  din 
Bucureşti,  ajungând  curând  Preşedinte  al  Centrului  Studenţesc  al  Judeţului  Ilfov,  în 
plină  efervescenţă  a  revendicărilor  naţionale.  Ele  l-au  pus  în  contact  cu  mişcările 
naţionaliste,  afiliindu-se  sufleteşte  dintru  început,  Legiunii  Arhanghelul  Mihail,  de 
care  nu  s'a  mai  desprins  niciodată. 

Ca  student  la  Drept  a  intrat  funcţionar  la  direcţia  Acordurilor  cu  streinătatea,  din 
Ministeral  Comerttului  şi  în  acelaş  timp  făcea  secretariatul  avocăţesc  în  biroul 
maestrului  Lugoşanu  şi  în  cel  al  lui  Iuliu  Maniu,  unde  l-a  cunoscut  şi  s'a  împrietenit 
cu  Vasile  Marin,  eroul  legionar  de  la  Majadahonda-Spania. 

Puţin  timp  după  acea  a  fost  numit  secretar  al  Direcţiei  Acordurilor.  Parcă  împins 
de  o  vocaţie  lăuntrică,  a  renunţat  la  practicarea  avocaturei  pledante  şi  s'a  dedicat 
total  reorganizării  şi  desvoltării  direcţiei  amintite,  apogeul  la  care  ea  ajunsese  între 
anii  1938-1941,  când  el  devenise  directorul  general  al  ei,  datorându-se  exclusiv 
experienţei  lui  administrative,  grijei  cu  care-şi  formase  echipa  de  referenţi 
colaboratori,  capacităţii  lui  technice  de  a  pregăti,  negocia  şi  aplica  acordurile 
încheiate,  fiind  considerat  prin  calităţile  personale,  inteligenţă,  intelectualitate, 
omenie  şi  jovialitate,  ca  un  încântător  interlocutor  de  către  toţi  marii  negociatori 
internaţionali,  francezi,  germani,  italieni,  turci,  japonezi  şi  alţii  cu  care  tratase. 

Conducea  concomitent  şi  celelalte  trei  direcţii  care  faceau  posibil  comerţul 
exterior  al  României,  importul  exportul  şi  plăţile,  fiind  motorul  aprovizionării  Ţării 
cu  materiile  prime  lipsă,  produsele  şi  maşinile  necesare  înzestrării  armatei, 
preocupat  mereu  de  aprovizionare,  pentru  a  face  faţă  vremurilor  grele  care  se 
întrezăreau  la  începutul  anului  1939. 

Prevederile  lui  gospodăreşti  s'au  adeverit  excepţionale,  căci  sfârşitul  acelui  an  a 
patronat  începerea  celui  de  al  doilea  răsboi  mondial  şi  datorită  lor,  România  nu  a  fost 
obligată  să  recurgă  la  restricţiuni  în  niciun  sector  economic,  cu  toate  catastrofele 
abătute  ulterior  asupra  ei:  catastrofe  naţionale,  ciopârţirea  României  Mari,  urmare  a 
dementei  politici  externe  a  Regelui  Carol  al  II-lea  provocând  pierderea  Basarabiei,  a 
Bucovinei  de  Nord,  a  ţinutului  Herţa  smulse  de  sovietici,  a  Transilvaniei  de  Nord 
ruptă  de  Unguri  şi  a  Cadrilaterului  cu  Silistra  lui  Mircea  cel  Bătrân  luat  de  Bulgari, 
naturale,  cutremurul  din  Noembrie  1940,  politice,  sfărâmarea  Statului  Român 
Naţional  Legionar  creat  în  Septembrie  1940,  prin  rebeliunea  Generalului  Antonescu 
împotriva  propriei  creaţii  la  21  Ianuarie  1941,  eroare  pe  care  a  plătit-o  cu  viaţa  după 
23  August  1944,  când  a  fost  predat,  de  partidele  politice  complice,  încătuşat 
sovietelor,  iar  Ţara  îngenunchiată  comunismului  internaţional  şi  "nemţilor  lui 
Govora". 

Rebeliunea  nu  a  afectat  poziţia  lui  administrativă  în  dictatura  militară  instaurată 
de  Generalul  Antonescu  în  anul  1941,  deoarece  generalii  miniştrii  Dobre  şi 
Potopeanu,  responsabil  primul  al  Apărării  Naţionale  -  înzestrarea  Armatei  -  şi  cel  de 
al  doilea  al  Comerţului,  apreciaseră  zelul  patriotic  al  lui  Georgel  Demetrescu  şi-l 
decretaseră  de  neînlocuit,  deşi  el  fusese  de  acord  cu  poziţia  legionarilor  în  zilele 


Nicolae  Niţă 


127 


fatidice  din  Ianuarie  1941. 

Duşmanii  credinţelor  lui  nu  l-au  uitat  şi  au  uneltit  continuu  pentru  uzurparea  lui 
reuşind  abia  în  1943,  printr'o  stratagemă  de  culise  ministeriale,  să  rupă  Direcţia 
Acordurilor  Comerciale  de  la  Ministerul  Comerţului  trecând-o  la  Ministerul 
Afacerilor  Streine  cu  personal  cu  tot,  exceptând  directorul  ei,  transferat  la  Institutul 
de  Statistică  din  Bucureşti,  adică  în  limbajul  administrativ  trecut  pe  linie  moartă. 

Curios  şi  parcă  anecdotic,  această  "uitare"  l-a  salvat  pe  Georgel  de  executarea  celor 
două  sentinţe  de  moarte  decretate  administrativ  de  generalul  Antonescu  împotriva 
lui,  prin  aplicarea  automată  pe  denunţurile  contra  lui  ca  legionar  a  parafei  -“se  va 
reabilita  post  mortem”-,  prima  pusă  pe  denunţul  secretarului  Voiculeţ  de  la 
Ministerul  Comerţului  la  sfârşitul  anului  1942  şi  a  doua  la  fel  în  1944,  de  trimitere  pe 
front  cu  aceaşi  "biecuvântare",  mareşălească  de  astă  dată. 

Dumnezeu  a  vroit  însă  altfel. 

Precipitându-se  evenimentele  şi  urmare  trădării  de  la  23  August  1944,  Statul 
Român  devenind  patrimoniu  comunist,  Georgel  s'a  simţit  deslegat  de  jurămintele  de 
fidelitate  administrativă,  a  intrat  în  clandestinitate  şi  luptă  partizană  împotriva 
uzurpatorilor  moscoviţi,  până  la  marele  proces  contra  lor  din  1949-1950,  când 
condamnat  a  treia  oară  la  moarte  -  în  contumacie  -  de  către  tribunalele  comuniste  ale 
poporului,  a  ales  exilul. 

După  multe  peripeţii  şi  scurte  şederi  în  Ungaria  şi  Austria  a  trecut  în  Franţa  şi 
apoi  în  Spania  unde  şi-a  fixat  reşedinţa  şi  centrul  activităţii  pentru  lupta  de  lămurire 
a  Occidentului  de  marea  nedreptate  făcută  de  Aliaţi,  Europei  de  Est  şi  României, 
vânzându-le  Rusiei  Sovietice. 

Cei  38  de  ani  trăiţi  alături  de  noi  la  Madrid,  nu  pot  fi  rezumaţi  în  spaţiul  unui 
articol,  travaliul  românesc  întreprins  necesitând  sute  de  pagini. 

Prima  grije  i-a  fost  de  a  regrupa  -  ca  români  -  zecile  de  refugiaţi  aflaţi  în  Spania, 
aplanând  vechi  conflicte  personale,  divergenţe  de  opinii  pe  teme  politice,  culturale 
sau  naţionale,  cum  a  fost  cazul  Aron  Cotruş  -  Pamfil  Seicaru,  Crişu  Axente  - 
Uscătescu,  ora  românească  la  Radio  Naţional  Madrid  etc. 

Făcând  să  prevaleze  interesele  naţionale  ambiţiilor  personale,  l-a  determinat  pe 
ultimul  să  accepte  preşedenţia  la  comunitate  a  lui  Aron  Cotruş  şi  pe  acesta  să 
primească  la  revista  Carpaţii  colaborarea  lui  Şeicaru,  care  a  continuat  fructuoasă  şi 
după  moartea  poetului. 

A  doua  grije  a  fost  să  oficializeze  comemorarea  anuală  de  la  Majadahonda  a  jertfei 
eroice  adusă  cauzei  creştine  şi  naţionala  a  Spaniei,  prin  sacrificial  voluntar  al  lui  Ion 
Moţa  şi  Vasile  Marin,  cruciaţi  români  în  lupta  Europei  împotriva  Anticristului 
comunist,  înfiinţând  Asociaţia  "Amigos  de  Majadahonda"  sub  preşedenţia 
generalului  Don  Ricardo  Villalba  cu  sprijinul  moral  al  generalului  Jose  Diaz  de 
Villegas  si  Sergio  Cifuentes,  personagii  marcante  ai  Movimientului  franchist. 

Primul  -  maior  la  acea  dată  -  fusese  delegatul  comandamentului  franchist  de  la 
Burgos  pentru  primirea  oficială  a  echipei  de  voluntari  români  legionari  prezidată  de 
Generalul  Cantacuzino  Grănicerul;  de  înrolarea  lor  -  conform  dorinţei  exprimate  -  ca 
simpli  soldaţi  în  Legiunea  Streină  spaniolă  şi  trimiterea  imediată  în  prima  linie  de 
luptă  pe  frontal  de  eliberare  a  Madridului. 

El  s'a  ocupat  apoi  la  13  Ianurie  1937  de  repatrierea  echipei  şi  a  celor  doi  eroi 
căzuţi,  dându-li-se,  la  Toledo  cât  şi  la  frontiera  franceză  onorurile  militare  de  rigoare 
ofiţerilor  superiori,  marcându-se  prin  aceste  detalii  conştienţa  valorii  personale  a 
celor  doi  luptători,  şefi  ai  naţionaliştilor  români  în  acea  epocă. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


128 


A  treia  grije  a  fost  constituirea  şi  legalizarea  Comunităţii  Românilor  refugiaţi  în 
Spania,  singura  recunoscută  oficial  de  autorităţile  spaniole  dintre  celelalte 
comunităţi  existente  şi  căreia  i  s'a  acordat  personalitate  juridică. 

Climatul  armonios  creat  ca  stare  de  spirit  între  români  din  Spania  şi  aceste  două 
instituţii,  au  constituit  suportul  legal  şi  moral  în  activităţile  lor  în  peninsula  iberică. 
Activităţi  de  revendicare  sau  afirmare  românească,  ce  de  peste  40  de  ani  ţine  trează 
opinia  publică  mondială  asupra  nedreptăţilor  flagrante  făcute  României  de  "Aliaţii 
învingători",  constituind  în  acelaş  timp  tribuna  de  la  care  vocea  acuzatoare  a  lui 
Georgel  Demetrescu  s'a  făcut  auzită  apărând  drepturile  Ţării  noastre. 

Trecând  în  revistă  pe  cele  mai  impunătoare,  ca  acţiuni  şi  rezultate,  putem  aminti 
cronologic: 

1951  -  înfiinţarea  Căminului  Românesc  din  Homero  12  Madrid  cu  colaborarea 
misiunei  catolice  pentru  români  condusă  de  Monsenorul  Kirk,  american,  delegat  al 
Vaticanului  şi  preoţii  uniţi,  Amalio  Orduna  şi  Alex.  Mircea,  cămin  unde  câţiva  ani 
românii  pribegi  nevoiaşi  au  găsit,  adăpost,  hrană,  îmbrăcăminte  şi  ajutorul  necesar 
croirii  unui  alt  rost  în  viaţă,  sub  ocrotirea  binevoitoare  a  lui  Georgel  Demetrescu  care 
l-a  condus  până  în  1967,  când  a  fost  desfiinţat  de  rezilierea  contractului  de  închiriere, 
el  mutându-se  în  apartamentul  pus  la  dispoziţie  gratuit  de  inima  caritabilă  a 
româncei  Ecateriana  Atanasiu  Petrescu  din  Brazilia,  continuând  opera  creştină  a 
Căminului  din  Homero  până  la  moartea  lui  la  21  Decembrie  1985. 

1952  -  Participarea  noastră  cu  o  delegaţie  numeroasă  la  cel  de  al  35-lea  Congres 
Mondial  Eucharistic  din  Barcelona,  unde  am  prezentat  în  numele  Comunităţii  un 
memoriu  asupra  persecuţiilor  religioase  ale  regimului  comunist  instalat  de  tancurile 
sovietice  în  România,  memoriu  citit  la  Radio  şi  difuzat  prin  megafoane  sutelor  de  mii 
de  credincioşi  masaţi  în  jarul  imensului  Altar  ridicat,  transformând  în  apoteoză 
românească  prezentarea  delegaţiei  la  picioarele  altarului  pentru  a  primi 
binecuvântarea  Papei  Pius  al  XH-lea  în  ovaţiile  de  solidaritate  ale  imensei  asistenţe. 

Această  spontană  simpatie  l-a  determinat  pe  Archiducele  Otto  de  Habsburg,  care 
presida  delegaţia  maghiară  care  urma  la  rând  pe  cea  românească  să  felicite  pe 
ministrul  Nicolae  Dimitrescu  şi  pe  George  Demetrescu  care  conduceau  delegaţia 
română  în  majoritate  ortodoxă,  remarcând  răutăcios  "nu  ştiam  că  România  este 
catolică",  la  care  Georgel  i-a  replicat:  "Alteţă  Imperială,  pentru  Români  Christos  e 
unic  şi  pentru  adorarea  sau  apărarea  Lui,  intrăm  în  orice  templu  creştin". 

1953  -  Organizarea  cu  concursul  românilor  din  Spania  şi  alte  centre  europene,  a 
unei  săptămâni  româneşti  la  Madrid,  7-13  Mai  1953  cu  manifestări  propagandistice 
zilnice:  conferinţe  date  de  mari  personalităţi  intelectuale  spaniole,  germane  şi 
române  ca  Rectorul  Universităţii  din  Salamanca,  Prof.  Antonio  Tovar  despre 
"împărţirea  Europei  şi  România",  Dr.  Ernest  Gamilscheg  despre  Romanitate 
Orientală  şi  Romanitate  Occidentală,  Mircea  Eliade,  destinul  Culturii  româneşti,  Dr. 
Constantin  Drăgan,  Reconstrucţia  Economică  a  Sud-Estului  european,  Ciril  Popovici, 
Arta  română,  în  sala  de  conferinţe  a  Muzeului  de  Artă  Contemporană  cu  priiejul 
inaugurării  expoziţiei  noastre  de  pictură,  sculptură  şi  artizanat  românesc  cu  obiecte 
şi  ţesături  împrumutate  de  la  românii  din  Germania  Franţa,  Italia  şi  de  la  diplomaţii 
spanioli  trecuţi  prin  Bucureşti. 

La  8  Mai  trebuia  să  aibă  loc  concertul  simfonic  al  Orchestrei  Naţionale  spaniole 
dirijat  de  maestrul  Sergiu  Celibidache  cu  program  de  muzică  simfonică  românească, 
dar  a  fost  sabotat  câteva  ore  înainte  de  execuţie  de  către  "Nemţii  lui  Govora"  de  la 


Nicolae  Niţă 


129 


New  York  care  l-au  ameninţat  pe  dirijor  cu  anularea  turneului  de  concerte 
contractat,  ceace  l-a  determinat  pe  celebrul  dirijor  să  pretexteze  un  incident  cu 
membrii  orchestrei  naţionale  spaniole,  să-şi  facă  bagajele  şi  să  plece  liniştit, 
prevalând  interesele  materiale  pentru  el  şi  nu  cele  naţionale  atât  de  terfelite  de  aceaşi 
"Nemţi"  ajunşi  prin  comunism  stăpânii  României. 

în  dimineaţa  zilei  de  9  Mai  s'a  celebrat  sub  patronajul  Doamnei  Franco  şi  a 
Ministrului  Aerului  generalul  Gallarza,  festivalul  de  acrobaţie  aeriană  oferit  de  Asul 
aviaţiei  române  Bâzu  Cantacuzino  în  aeroportul  Cuatro  Vientos,  urmat  de  o  recepţie 
în  saloanele  lui. 

în  ziua  de  10  Mai  s'a  celebrat  un  Te  Deum  în  Mănăstirea  Catedrală  San  Francisco 
el  Grande,  prezidat  de  Nunţiul  Apostolic  Mgr.  Cicognani  şi  Mgr.  J.  Kirk  delegatul 
papal  pentru  Români,  răspunsurile  fiind  date  de  corul  Bisericii  ortodoxe  din  Paris, 
ceremonia  fiind  oficiată  de  un  sobor  de  preoţi  uniţi  ai  misiunei  din  Madrid. 

în  ziue  de  13  Mai  Primarul  Madridului  Jose  Finat  Conde  de  Mayalde  a  oferit  în 
seloanele  Primăriei  o  recepţie  Comunităţii  Românilor  din  Spania. 

Totul  a  fost  difuzat  cu  lux  amănunte  publicului  spaniol  prin  Radio,  Presă  şi 
jurnalele  cinematografice  oficiale  No-Do,  iar  Comunitatea  prin  grija  lui  Georgel  a 
tipărit  o  broşură  de  75  de  pagini  intitulată  în  spaniolă...  Y  existimos  (Şi  totuşi  trăim) 
împărţită  în  câteva  mii  de  exemplare,  ambasadelor  din  Madrid,  parlamentarilor 
spanioli,  autorităţilor,  bibliotecilor  universitare  şi  publice,  presei  şi  intelectualilor  de 
seamă  ai  Spaniei,  prin  care  li  se  făcea  cunoscută  istoria  noastră  milenară,  cu 
continuile  lupte  cu  invasorii  asiatici,  dela  Huni,  până  la  hoardele  comuniste  ale 
Sovietelor,  apărând  Europa  şi  civilizaţia  ei  creştină. 

Ecoul  acestei  propagande  româneşti  timp  de  şapte  zile  a  fost  enorm. 

îl  evidenţiază  un  fapt  oarecum  anecdotic. 

Cardinalul  Primat  al  Spaniei  din  Toledo  l-a  chemat  pe  părintele  unit  Alexandru 
Mircea,  rectorul  misiunei  catolice  pentru  români  şi  l-a  întrebat:  "cam  câţi  Români 
adăposteşte  Spania?",  la  care  părintele  nostru  încurcat  i-a  răspuns  rotunjind  cifra: 
"vreo  două  sute  Excelenţă". 

Amfitrionul  foarte  surprins  i-a  replicat:  "şi-aţi  isbutit  să  faceţi  atâta  zarvă? 
Bravo!",  la  care  preotul  român  i-a  răspuns  povestindu-i  păţania  Regelui  Sobiesky  al 
Poloniei  cu  plăeşii  lui  Ştefan  cel  Mare,  păzitori  ai  Cetăţii  Neamţului. 

1954  -  Al  doilea  Congres  Internaţional  al  Uniunii  Latine  la  Madrid,  10  Mai  1954. 
Admirabila  coincidenţă  deschiderea  lui  în  aceaşi  zi  cu  sărbătoarea  Naţională  a 
României  adevărate  şi  parcă  protecţie  divină  căci  se  ofereau  posibilităţi 
propagandistice  acţiunei  noastre  de  revendicare  a  eliberării  României,  mai  ales  că 
guvernul  spaniol  care  patrona  congresul,  invitase  prin  Subsecretarul  de  Stat  de  la 
Ministerul  de  Externe,  Dl.  Emilio  de  Nevasquez,  Ministru  Plenipotenţiar  şi 
Preşedinte  al  Congresului,  pe  preşedintele  Comunităţii  Românilor  din  Spenia,  poetul 
româno-spaniol  Aron  Cotruş,  să  reprezinte  România  şi  să  numească  o  delegaţie  de 
observatori  la  lucrările  congresului. 

Maestrul  a  format  delegaţia  precum  urmează:  George  Demetrescu,  Părintele 
Alexandru  Mircea,  rectorul  misiunei  catolice  pentru  românii  din  Spania, 
subsemnatul  ca  director  al  Editurii  Carpaţii  şi  redactor  al  revistei  culturale  Carpaţii 
din  Spania  iar  din  Franţa  pe  ziariştii  Constantin  Arsene,  directorul  Curierului 
Românesc  şi  căpitanul  invalid  de  răsboi  Cristescu,  redactor  al  ziarului  Chemarea. 

Delegaţia,  în  scurtul  interval  de  timp  cea  avut  la  dispoziţie,  a  preparat  materialul 
propagandistic  menţionat  în  fotografia  alăturată  între  care  şi  primul  număr  al 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


130 


revistei  Carpaţii  -  format  ziar  de  14  pagini  -  închinat  acestui  Congres  şi  a  cărui  primă 
pagină  o  reproducem  alăturat,  căci  pentru  ea  Congresul  Uniunii  Latine  a  fost 
certificatul  de  naştere.  Am  mai  adăugat  două  broşuri  Parentalia  -  Omagiu 
împăratului  Traian  de  Vasile  Pârvan  în  versiunea  spaniolă  a  Virginiei  Cotruş,  precum 
şi  Rapsodia  Valahă  a  lui  Aron  Cotruş  în  versiunea  spaniolă  a  lui  Gayetano  Aparicio. 

în  ziua  de  10  Mai  dimineaţa  toate  aceste  lucrări  au  fost  depuse  pe  pupitrul 
respectiv  al  fiecărui  delegat  la  Congres,  însă  mare  ne-a  fost  surpriza  şi  indignarea 
când  ni  s'a  comunicat  că  invitaţia  fusese  retrasă  cu  o  oră  înainte  de  către  secretarul 
congresului  Dl  Manuel  Fraga  Iribarne,  fiind  trecută  delegaţilor  zisului  Comitet 
Naţional  Român  prezidat  de  Dl.  Vişoianu  la  New-York,  adică  D-lor  Veniamin  de  la 
Paris,  Constantin  Antoniade,  fost  ministru  la  Berna  ajutaţi  de  lectorii  români  de  pe 
lângă  universităţile  din  Salamanca,  Barcelona  şi  Granada.  Odată  mai  mult  interesele 
majore  ale  Neamului  nostru  fuseseră  sacrificate  prin  intrigi  de  culise  în  favoarea 
unor  ambiţii  personale.  Materialul  prezentat  de  ei  se  reducea  la  o  coală  de  hârtie  pe 
care  era  reprodusă  poezia  lui  Vasile  Alexandri  "Cântecul  Gintei  Latine"  cu  care 
obţinuse  în  1878  cupa  Felibrilor  în  serbările  provensale  de  la  Arles,  patronate  de 
Frederic  Mistral. 

Pentru  a  da  congreşiştilor  o  imagine  grăitoare  a  istoriei  româneşti  şi  frumuseţilor 
naturale  ale  Ţării  noastre,  Georgel  Demetrescu  ca  Vice  Preşedinte  activ  al 
Comunităţii  Românilor  din  Spania  a  susţinut  proectul  tipăririi  unor  vignete  poştale 
filatelice,  urmând  exemplul  similar  al  ţărilor  occidentale  în  propaganda  universală 
făcută  în  situaţii  asemănătoare  cu  a  României  după  1944,  emiţându-se  cu  ocazia 
Congresului  Uniunii  Latine  din  Madrid  trei  serii,  una  reprezentând  cele  trei  faze 
importante  din  trecutul  istoric  al  României:  cucerirea  Daciei  de  împăratul  Traian, 
prima  unire  a  Principatelor  Transilvaniei,  Moldovei  şi  Munteniei  de  Voevodul  Mihai 
Viteazul,  făurirea  României  Mari  sub  sceptrul  Regelui  întregitor  Ferdinand  I;  Flora  şi 
Fauna  Carpaţilor  şi  a  Deltei  Dunării.  Le  reproducem  alăturat  cu  cartonul  de 
prezentare  şi  apelul  adresat  de  Comunitate  congreşiştilor. 

1956  -Participarea  cu  un  stand  de  artisanat  românesc,  folclor  şi  bufetul  cu  gustări 
româneşti  "Romanita",  la  cea  de  a  treia  Expoziţie  Internaţională  Agricolă  celebrată  în 
Madrid  în  Casa  del  Campo,  între  23  Mai-22  Iunie  1956. 

Pe  unul  din  pereţi,  pictoriţa  Justa  Pages  Şorici,  soţia  compatriotului  nostru 
Inginerul  Petre  Şorici,  a  decorat  standul  cu  o  frescă  de  peste  2  m  pătraţi 
reprezentând  un  aspect  al  vieţii  câmpeneşti  din  regiunile  subcarpatice  din  România 
de  altădată. 

în  interiorul  Standului  după  tradiţiile  spaniole  comunitatea  a  dat  mai  multe  agape 
de  confraternizare  cu  unele  din  provinciile  spaniole  participante  la  expoziţie  şi  un 
cocteil  autorităţilor  organizatoare  în  ziua  fixată  pentru  sărbătorirea  României  Libere 
ca  participantă  -  21  Iunie.  Ziarul  expoziţiei  ne-a  dedicat  a  elogioasă  pagină  pe  care  o 
reproducem  alăturat. 

Definitivarea  Kolhozării  României  nu  se  terminase  încă  la  acea  dată. 

Concomitent,  în  Expoziţia  Filatelică  "Agricultura,  câmpul  şi  uneltele  de  muncă" 
organizată  de  Asociaţia  Comercianţilor  Filatelici  din  Spania,  Comunitatea  noastra  a 
prezentat  cinci  vitrine  în  care  prin  emisiunile  poştale  ale  Ţării  noastre  s'a  făcut 
istoricul  împroprietăririlor  ţăranilor  începând  cu  Principele  Alexandru  Cuza,  Regele 
Ferdinand  întregitorul,  şi  terminând  cu  farsa  reformei  agrare  comuniste  din  1945- 
1946  şi  rezultatul,  foametea  din  1947  care  a  obligat  regimul  să  cerşească  alimente 


Nicolae  Niţă 


131 


lumii  libere. 

Deasemeni  s'au  împărţit  la  intrarea  standului  peste  2000  de  broşuri  de  12  pagini 
reproducând  arta  bisericească  populară,  gospodării  ţărăneşti  picturi  celebre  din  viaţa 
sătească,  ţesături,  câmpul  românesc  etc,  încheind  cu  celebrul  tablou  "Pahod  Na 
Sibir"  -  deportarea  în  Siberia  a  Basarabenilor. 

1958  -  Comemorarea  Centenarului  primului  timbru  poştal,  al  Moldovei,  emisiune 
făcută  în  1858  de  Principele  Alexandru  Cuza  reprezentând  Stema  Principatului  - 
capul  de  zimbru  rămas  ca  nume  al  primelor  trei  emisiuni  moldovene.  Vânarea 
acestui  zimbru  atrăsese  pe  plaiurile  moldovene  pe  descălecătorul  maramureşan 
Dragoş  Vodă  spune  legenda.  Realitatea  erau  persecuţiile  ungureşti. 

Cu  acest  prilej  Georgel  Demetrescu  a  obţinut  pentru  organizarea  expoziţiei  sala  de 
festivităţi  a  Palatului  Poştelor  din  Madrid  şi  patronajul  Directorului  General.  Cu 
colaborarea  câtorva  colecţionari  spanioli  şi  români,  s'au  putut  amenaja  50  de  vitrine 
de  câte  doi  metri  pătraţi  dintre  care  35  prezentau  un  valoros  ansamblu  al  primelor 
emisiuni  Moldova,  Principatele  Unite,  Principatul  României,  Regatul,  etc. 

Expoziţia  a  fost  inaugurată  la  10  Mai  1958  de  către  Directorul  General  al  Poştelor 
spaniole  în  prezenţa  Reginei  Mame  a  Bulgariei,  a  delegatului  Ministerului  Afacerilor 
Streine,  Ambasadorul  Marques  de  Prat  y  Nantouillet,  a  Comunităţii  şi  mulţi  filatelişti 
spanioli. 

S'a  emis  o  vignetă  poştală  reproducând  exemplarul  de  81  parale  al  menţionatei 
serii  şi  un  plic  cu  ştampila  zilei  de  emisiune  împărţit  gratuit  vizitatorilor  interesaţi. 

Mă  voi  opri  aici  cu  acest  omagiu  postum  adus  prietenului  Georgel. 

Mai  mare  cu  doi  ani  ca  mine  ne-a  unit  totuşi  o  credincioasă  prietenie  de  peste  63 
de  ani,  pe  care  el  hotărîse  s'o  sărbătorim  în  acest  an  1985.  Vrerile  Domnului  şi 
destinul  lui  au  vrut  altfel,  aşa  că  îmi  incumbă  mie  s'o  fac  pentru  el,  pentru  măreţia 
vieţii  lui  de  abnegaţii  şi  sacrificii  pentru  credinţa  în  acea  Românie,  "frumoasă  ca 
sorele  de  pe  cer"  pe  care  o  avea  în  suflet  şi  care  va  ajunge  la  înfăptuire. 

Restul  anilor  de  luptă,  ca  şi  cele  ce  cunoaşteţi  acum  cu  acest  număr  omagial  al 
Carpaţii-lor  vor  continua  într'o  broşură  dedicată  lui,  şi  pe  care  o  merită  din  plin,  căci 
el  nu  a  fost  numai  un  mare  patriot,  un  Mare  Român,  ci  o  INSTITUŢIE  în  largul  sens 
al  cuvântului  şi  al  românismului  atât  în  Ţară,  cât  şi  în  exil. 

Dormi  în  pace  scump  şi  neuitat  prieten.  Tot  ce-ai  dorit  pentru  Neamul  tău  va  fi 
împlinit  de  camarazii  tăi,  care  te-au  înţeles,  ţi  s'au  devotat  şi  nu  te  vor  uita  niciodată. 

UN  OM  LOIAL  35 

de  Nicolae  ROŞCA 

Georgel  Demetrescu  a  plecat  dintre  noi  pe  neaşteptate,  discret  chiar. 

Nu  am  intenţia  să-i  fac  biografia,  să-i  evidenţiez  virtuţile  cum  s'ar  proceda  în 
asemenea  tristă,  dureroasă  întâmplare  a  plecării  din  viaţă  a  unui  prieten,  căci  cine  a 
fost  el  o  ştim  toţi  cei  ce  am  împărţit  cu  el  bucuriile  şi  necazurile  vieţii  de  refugiat,  sau 
ne-am  înveselit  cu  glumele  lui  inepuizabile  mereu  proaspete,  sau  am  simţit  puterea 
dragostei  lui  care  ne  învăluia  pe  toţi. 

Totuşi,  ca  un  ultim  omagiu  adus  marelui  nostru  dispărut,  voi  scoate  în  evidenţă  un 
caracter  esenţial,  o  constantă  inalterabilă  în  viaţa  acestui  om,  care  după  puterea  mea 


35  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  47,  Ianuarie  -  Februarie  -  Martie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


132 


de  înţelegere  a  fost  loialitatea  lui.  Un  cavaler  loial  fată  de  toţi  şi  de  toate. 

Georgel  Demetrescu  a  fost  în  primul  rând  loial  cu  poporul  său,  ale  cărui  năzuinţi  şi 
dureri  le-a  purtat  şi  trâmbiţat  fără  încetare  prin  lumea  pe  unde  l-au  dus  paşii  lui  de 
pribeag.  Niciun  moment  nu  şi-a  uitat  de  acest  popor  din  care  a  purces.  A  suferit  cu  el, 
a  sperat  pentru  el,  a  militat  pentru  el.  Nu  a  preferat  viaţa  liniştită  şi  lipsită  de  nevoi, 
pe  care  şi-ar  fi  putut-o  înjgheba  cu  uşurinţă,  ţinând  seama  de  inteligenţa  lui  ascuţită 
şi  de  farmecul  care  învăluia  acest  om.  Dimpotrivă  Georgel  a  preferat  viaţa  aspră,  dar 
pusă  în  slujba  unui  ideal,  o  viaţă  dedicată  total  pentru  lupta  neamului  său,  o  viaţă  de 
lipsuri  şi  sărăcie  materială,  dar  care  şi-a  luat-o,  o  nobila  misiune  pe  care  a  împlinit-o 
cu  religiozitate  până  în  ultima  clipă  a  vieţii  lui. 

Georgel  Demetrescu  a  fost  loial  şi  cu  credinţele  lui  politice  pe  care  le-a  îmbrăţişat 
dintr'o  convingere  categorică,  suferind  pentru  ele,  punându-şi  deseori  viaţa  în 
primejdie,  servindu-le  cu  entusiasm  şi  credinţă  fără  tranzacţii  şi  fără  abdicări 
ruşinoase. 

Camaradul  Demetrescu  pentru  mulţi  dintre  noi,  a  crezut  nelimitat  într'o 
luminoasă  speranţă  naţională  pe  care  o  aprinsese  în  el  oamenii  sau  unii  oameni  ai 
generaţiei  lui  şi  în  jurul  acestui  speranţe  şi-a  împletit  existenţa  şi  această  luminoasă 
speranţă  a  dus-o  şi  dincolo  de  viaţa  lui  pământească. 

Georgel  Demetrescu  a  mai  fost  loial  şi  cu  toţi  prietenii  lui,  cari  nu  au  fost  puţini. 
Avea  un  cult  pentru  prietenie.  Un  etern  înamorat  de  oameni,  un  veşnic  căutător  de 
contact  cu  semenii  săi  din  care  scotea  şi  cultiva  numai  părţile  lor  bune. 

Georgel  Demetrescu  îşi  împrăştia  cu  generositste  comoara  sufletului  pentru 
prieteni,  pe  care  nu  era  capabil  să-i  trădeze,  cu  toate  că  unii,  nu  mulţi,  nu  au  fost  la 
înălţimea  sentimentelor  primite  de  la  acest  om. 

Dar  el  nu  le-a  purtat  pică,  cum  n'a  purtat  pică  nimănui.  Oricând  şi  în  orişice 
împrejurare  era  gata  să  ajute  pe  oricine,  fără  distincţiune,  cu  o  vorbă  bună,  cu  o 
speranţă  împărtăşită  de  multe  ori  cu  un  colţ  al  sărăciei  lui,  cu  un  ajutor  dat  la 
autorităţi  sau  măcar  cu  o  glumă  care  întotdeauna  descreţea  frunţile  şi  îndulcea 
necazurile  vieţii  de  pribeag. 

Dumnezeu  să-l  odihnească  în  pace. 


GRORGEL  36 


deVintilă  HORIA 


Dacă  n'ar  fi  făcut  parte  dintr'o  grupare  politică,  Georgel  ar  fi  putut  întemeia  una, 
bazată  nu  pe  o  doctrină  sau  pe  o  ideologie,  ci  pe  simpatie.  Pe  simpatia  care  se 
desprindea  din  el  şi  pe  simpatia  pe  care  ştia  să  o  scoată  la  iveală  din  ceilalţi.  Era 
posesorul  unei  baghete  magice  cu  care,  când  atingea  frunţi  sau  mâini,  făcea  să 
izbucnească  din  adâncurile  celorlalţi  ascunse  izvoare  de  umanitate.  Cred  că,  în  exil, 
cunoştea  pe  toată  lumea.  Toată  istoria  României  din  ultimele  şapte  decenii  îi  trecuse 
pe  dinainte  şi  toţi  cei  care  asistaseră  la  ea  rămâneau  prinşi,  dacă  nu  în  cartea 
neamului,  cum  se  spune,  cel  puţin  în  oglinda  sufletească  a  lui  Georgel.  în  aşa  măsură 
se  identificase  cu  persoana  neamului  românesc  încât  toţi  cei  care  o  alcătuiau  făceau 
parte  dintr'o  istorie  generală,  care  e  istoria  unei  ţări,  dar  şi  dintr'o  istorie  particulară 
care  era  a  economistului,  a  marelui  funcţionar  de  Stat,  a  omului  politic,  a  marelui 


36  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  47,  Ianuarie  -  Februarie  -  Martie  1985. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


133 


prieten,  a  binedispusului  totdeauna,  a  optimistului,  a  creatorului  de  iluzii  dar  şi  de 
curente  de  iniţiativă  care  a  fost  acest  bucureştean  get  beget,  născut  în  provincie  ca 
toţi  bucureştenii,  dar  devenit  creator  al  unei  mentalităţi  aproape  statuare,  foarte 
vizibil  înscrisă  în  aerul  lumii,  care  a  fost  Bucureştiul  dintre  cele  două  războaie. 
Georgel  a  contribuit  la  alcătuirea  în  spaţiu  şi  în  timp  a  unei  imagini  specifice  a 
capitalei  fostei  Românii.  România  Mare  cum  i  s'a  spus  cu  dreptate  timp  de  un  sfert 
de  veac,  mare  cât  era  şi  gândul  lui  Georgel  despre  ea.  Odată  cu  el  parcă  a  plecat  şi  ea, 
în  vacanţă  sau  cine  ştie  unde,  ca  să-şi  refacă  forţele  pierdute  în  lungul  contact  post¬ 
belic  cu  timpurile  grele.  Când  se  va  întoarce,  nu  peste  mult,  Georgel  o  va  aştepta  la  o 
răscruce,  cu  zâmbetul  lui  de  bun  creştin  optimist  pe  buze:  -Nu  ţi-am  spus  eu  că  ai  să 
te  întorci?  îi  va  spune.  Şi  va  fi  o  întoarcere  pentru  totdeauna,  aşa  cum  a  visat-o,  în 
toţi  aceşti  ani  de  exil  şi  de  ani  de  aşteptare,  Bucureşteanul  fără  cusur  care  a  fost  cum 
a  fost  pentrucă  făcea  parte  din  substanţa  cea  mai  aleasă  şi  mai  luminată  a  acelei 
Românii  Mari  la  care  se  alipise  cu  zâmbet  şi  unelte. 

GEORGEL  37 

de  J.  N.  MANZATTI 

îl  chema  şi  atunci  ca  şi  astăzi,  Georgel  Demetrescu.  Era  director  general  în 
Ministerul  Economiei  Naţionale.  A  fost  o  podoabă  a  funcţionarului  român  şi  ani  în 
şir  a  dus  în  spinare  cu  priciperea  sa,  zeci  de  miniştri  sau  secretari  generali.  Rezolva 
grave  probleme  economice,  inventa  soluţii  şi  semna  acorduri.  Făcea  şi  politică,  una 
ce  nu  era  pe  placul  tuturor.  însă  nu  a  existat  nicicând  ca  Demetrescu  să 
nedreptăţească  pe  vreun  adversar  ideologic  pentru  simplele  sale  sentimente  adverse. 
Un  gentilom  în  înţelesul  cuvântului,  cinstit  ca  nimeni  altul,  modest  şi  prieten  fără 
egal.  în  postul  său  putea  deveni  miliardar.  Dar  era  prea  boem  ca  să-l  seducă  banul. 

Deşi  aparţineam  aceluiaşi  clan  politic,  nu  ne  întâlnisem  niciodată.  Eram  directorul 
unei  societăţi  importatoare  în  Bucureşti.  Prin  înţeleaptă  politică  a  Mareşalului 
Antonescu  economia  ţării  în  timpul  războiului  nu  cunoştea  egal  în  Europa, 
abundenţa  fiind  excesivă  aproape  în  toate  compartimentele.  Exista  totuşi  o  gravă 
penurie  de  cafea,  din  cauza  imposibilităţii  importului.  Aurul  era  mai  puţin  preţios 
decât  cafeaua. 

O  firmă  germană  din  Hamburg  ne  propuse  vânzarea  a  două  vagoane  de  cafea 
africană  ce  se  aflau  din  întâmplare  în  portul  german,  scăpată  prin  minune  de  rigorile 
legilor  hitleriste.  Administratorul  firmei  ne  dădu  şi  informaţia  că  o  autorizaţie  ar 
putea  fi  obţinută  cu  aprobarea  consiliului  economic,  cu  avizul  Ministerului 
înzestrării  Armatei,  dar  mai  ales  cu  referatul  directorului  general  Georgel 
Demetrescu,  suveran  în  deciziile  de  import. 

Aveam  avantajul  că  piaţa  românească  să  fie  foarte  interesată  într'un  import  de 
cafea.  Găsirăm  cu  uşurinţă  cumpărătorul  în  persoana  unui  mare  negustor, 
Bediţeanu,  care  însă  nu  avea  legăturile  necesare  în  Ministerul  Economiei  Naţionale. 

Fără  prea  multe  speranţe  m'am  hotărît  să-mi  încerc  norocul  singur.  M'am  anunţat 
lui  Georgel  Demetrescu,  fiind  primit  cu  cordialitate  şi  înţelegere. 

-Eu  nu  sunt  afacerist,  domnule  director  general.  Din  acest  import,  societatea 
noastră  nu  câştigă  decât  comisionul  legal. 


37  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  47,  Ianuarie  -  Februarie  -  Martie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


134 


-Nu  îţi  pot  promite  nimic.  Săptămâna  viitoare  se  întruneşte  consiliul  economic. 
Voi  susţine  cererea  D-tale  dat  fiind  că  suntem  interesaţi  a  aduce  cafea. 

Când  m'am  presentat  după  o  săptămână,  spre  uluirea  mea,  aprobarea  fusese  dată. 
Voi  spune  în  treacăt  că  pentru  Bediţeanu  afacerea  era  o  adevărată  mină  de  aur.  Nu 
ştia  cum  să  răsplătească  solicitudinea  directorului  general. 

-Aş  dori  să-i  fac  un  cadou,  dar  nu  găsesc  formula.  Gândeşte-te  D-ta  şi  decide. 
Oricât  ar  costa,  nu  are  importanţă! 

Pentru  a  exprima  situaţia  în  cifre,  voi  menţiona  că  în  vremea  aceia  leafa  lui 
Georgel.Demetrescu  era  de  douăzeci  şi  cinci  de  mii  lei  pe  lună,  iar  Bediţeanu 
câştigase  cu  importul  cafelei  vreo  optzeci  de  milioane. 

-Informează-te,  repetă  Bediţeanu  -  dacă  are  nevoe  de  mobilă,  o  maşină,  vreo 
bijuterie.  M'am  interesat  prin  prieteni  să  aflu  care  sunt  obiceiurile  directorului 
general,  spre  a  şti  de  unde  să-l  apuc.  Mi  s'a  răspuns  că  nu  era  deloc  indiferent  la  un 
vin  bun,  chiar  la  un  chef,  la  doi  ochi  frumoşi  de  orice  culoare,  că  îi  plac  şi  cursele  de 
cai,  unde  în  fiece  Duminică  se  ducea  să-şi  încerce  norocul,  fără  să  se  supere  dacă 
pierdea  câteva  sute  de  lei. 

M'am  tot  frământat  ca  să  găsesc  soluţia  şi  consultându-mă  din  nou  cu  Bediţeanu, 
hotărîrăm  să-i  propunem  o  cantitate  de  cafea.  M'am  dus  curajos  la  minister: 

-Să  nu-mi  luaţi  în  nume  de  rău,  Domnule  Director  General,  dacă  vă  rog  să 
acceptaţi  câţiva  saci  de  cafea  din  partea  domnului  Bediţeanu.  Mai  dăruiţi  şi  Dvs. 
prietenilor  sau  colegilor. 

Câţiva  saci  de  cafea  reprezentau  valoarea  unui  apartament  în  Bucureşti. 

-Eşti  foarte  gentil.  într'adevăr,  sunt  mare  cafegiu.  Dacă  vrei  să-mi  faci  o  plăcere, 
spune-i  domnului  Bediţeanu  să  vândă  cooperativei  funcţionarilor  noştri  un  sac,  la 
preţul  de  cost.  Cât  despre  mine,  trimite-mi  o  jumătate  de  kilogram,  cu  factura 
respectivă! 

Aşa  s'a  întâmplat.  Cooperativa  prin  şeful  ei,  Iancu  Copuzeanu,  s'a  bucurat  să 
primească  un  sac  de  cafea  la  preţul  din  timp  de  pace,  iar  directorul  general  Georgel 
Demetrescu  a  plătit  trei  sute  de  lei  pentru  o  jumătate  kil  de  buruiană  neagră. 

Acesta  a  fost  "şperţul"  înaltului  funcţionar,  care  a  îmbogăţit  sute  de  cetăţeni, 
rămânând  atunci,  ca  şi  acum,  acelaş  Georgel  Demetrescu  sărac,  cinstit  şi  prieten. 

LUI  GEORGEL  DEMETRESCU  3» 


de  Faust  BRĂDESCU 

S'a  prăbuşit  un  luptător! 

Unul  dintre  cei  mai  cutezători  şi  reprezentativi  ai  unei  generaţii  ce  a  ştiut  să-şi 
împlinească  datoria,  în  numele  neamului  şi'n  ciuda  istoriei.  Unul  dintre  aceia  care  au 
înţeles  să  renunţe  la  situaţii  şi  preamăriri  deşarte,  pentru  a  rămâne  fideli  unui 
jurământ  şi  unui  ideal.  Puţini  au  fost  poate,  dar  străjuitori  rămas-au  unui  patrimoniu 
de  tradiţii  patriotice  şi-ai  unei  demnităţi  ce  desfide  istoria  şi  înalţă  omul! 

Integru  a  fost  din  începuturi  Georgel  Demetrescu  şi  integru  a  rămas  până  în 
ultima  clipă,  în  pofida  unei  vieţi  sbuciumate,  dusă  în  necazuri  şi  amărăciuni,  pe 
meleaguri  străine...  Dar  nu  s'a  clintit  o  iotă  din  faţa  răspunderei  ce-i  revenea  ca 
român  şi  legionar,  purtând  cu  mândrie  greutatea  unei  soarte  neţărmurit  de  aspră. 


38  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  47,  Ianuarie  -  Februarie  -  Martie  1985. 


Nicolae  Niţă 


135 


Plin  de  veselie  şi  sfătoşenie  în  clipele  de  desfătare,  devenea  tribun  înfocat  sau 
diplomat  destoinic  atunci  când  Legiunea  avea  nevoie.  Convins  de  măreţia  doctrinei 
căpităneşti,  nu  pierdea  nicio  împrejurare  fără  să  intervină  cu  înţelepciune  în 
lămurirea  celor  mai  tineri.  Avea  avânt,  dinamism  şi  forţă  de  convingere. 

Abil  mânuitor  de  vorbe,  ştia  să  îmbine  umorul  şi  ironia,  fără  a  pierde  niciodată 
respectul  faţă  de  om  şi  preţuirea  faţă  de  Mişcare. 

Personalitate  puternică  şi  distinsă,  luptător  aprig  şi  ne  înduplecat,  Georgel 
Demetrescu  n'a  admis  niciodată  să  cedeze  nici  ameninţărilor,  nici  linguşirilor,  nici 
evenimentelor.  Pentru  el,  misiunea  Legiunii  era  prea  măreaţă  pentru  a  fi  întinată 
prin  compromisuri  sau  alte  aranjamente  de  circumstanţă. 

Deaceea,  toată  viaţa  s'a  păstrat  neclintit  în  sânul  Mişcării,  alături  de  Şeful  ei,  plin 
de  elan  şi  voie  bună.  Glumeţ,  spunea  adesea:  "-Dece,  nene,  m'aş  duce  la  alţii  sau  cu 
alţii,  oricât  de  patrioţi  şi  anti-comunişti  i-am  considera...  O  fi  oare  Spânzurătoarea 
ce-i  ameninţă  la  tot  pasul  şi  pe  ei  mai  înaltă  decât  cea  care  ne  ameninţă  pe  noi,  ca  să 
mă  simt  flatat!  ". 

Era  omul  care  ştia  să  facă  faţă  la  orice,  în  orice  împrejurare  şi  în  orice  loc.  Avea 
spirit  de  observaţie  şi  răspunsul  prompt,  încărcat  de  nuance  şi  pertinent,  ceeace  îl 
făcea  un  adversar  de  temut,  iar  probitatea  şi  competenţa  îl  puneau  de-asupra 
oricăror  intrigi  sau  denigrări. 

Ca  membru  in  Consiliul  Politic  al  Legiunii  a  primit  importante  misiuni,  pe  care  le- 
a  executat  cu  pasiune  şi  modestie.  Era  latura  lui  misionară  pe  care  nu-i  plăcea  s'o 
scoată  în  relief.  Acestea  i-au  fost  de-altfel  marile  trăsături  de  caracter  în  viaţa  lui 
luptătoare  din  acest  prelungit  exil  -  pasiunea,  care-i  desvăluia  credinţa  legionară  şi 
modestia,  care-i  punea  în  lumină  forţa  disciplinei. 

A  fost  un  om  bun  şi  în  acelaş  timp,  un  aprig. 

Un  moderat  în  relaţii  umane,  dar  un  intransigent  în  principii. 

O  forţă  logică,  dublată  de  multă  îngăduinţă  în  faţa  vieţii. 

într'un  cuvânt,  Georgel  Demetrescu  a  fost  un  înţelept  cu  chip  leonin  şi  zâmbet  de 
copil... 

♦  ♦  ♦ 

Aşa  l-am  cunoscut  toţi  în  vâltoarea  acestui  exil  distrugător! 

Aşa  l-au  temut  duşmanii  şi  l-au  iubit  camarazii! 

Aşa  am  vrea  să  rămână  deapururi  în  amintirea  tuturor! 

PROCESUL  ROZĂTOARELOR  39 

de  Filon  VERCA 

Sunt  animale  care-şi  devoră  propriile  lor  progenituri,  pentru  a  supravieţui. 
Observăm  acest  fenomen  la  şoareci,  cu  un  procent  de  natalitate  impresionant,  de 
cinci  ori  pe  an,  câte  8-10  şoricei. 

Atunci  când  colonia  s'a  instalat  într'o  regiune,  unde  hrana  este  abundentă, 
procesul  demografic  este  normal.  Acolo  însă,  unde  lipsa  de  hrană  este  evidentă, 
femela  devoră  o  parte  din  proprii-i  născuţi,  pentru  a  salva  pe  ceilalţi.  Un  instinct 
de  echilibru,  care  dacă  nu  s'ar  produce,  colonia  întreagă  ar  fi  ameninţată  cu 
dispariţia. 


39  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  47,  Ianuarie  -  Februarie  -  Martie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


136 


Acest  fenomen  s'ar  putea  aplica  şi  comunismului,  în  situaţie  permanentă  de 
lipsă  de  "hrană",  cu  singura  diferenţă,  că  în  acest  caz,  el  singur  provoacă  penuria, 
acolo  unde  se  implantează. 

Dece  oare?  Pentrucă  el  nu  este  capabil  să  producă  minimul  vital  pentru 
existenţă. 

El  nu  se  poate  adapta  efortului  de  muncă,  pentrucă  nu  a  fost  instruit  în  acest 
scop.  El  a  fost  pregătit  pentru  revoluţie,  subminarea  societăţii,  singurul  produs 
capabil  să  genereze  şi  să  exporte. 

A  fost  pregătit  pentru  a  persecuta,  răsturna,  extermina  pe  cei  ce  nu-i  acceptă 
învăţătura  şi  o  va  face  în  permanenţă,  pentru  a-şi  apăra  acest  privilegiu  de  trântor, 
pe  spatele  celor  oprimaţi. 

El  nu  are  altă  raţiune  de  a  exista.  Privat  de  acest  sens,  el  sucombă  sau  îşi  devoră 
progenitura,  naţia,  în  sânul  căreia  s'a  încrustat. 

în  subconştientul  lui  viciat,  el  este  "necesar"  societăţii,  pentru  a-i  "echilibra" 
orânduirea. 

Atunci,  când  o  parte  din  forţele  de  muncă  este  sustrasă  producţiei,  foamea 
devine  inevitabilă,  pentrucă  partea  rămasă,  conştientă  că  serveşte  paraziţilor, 
agresată  în  permanenţă,  face  apel  la  simţul  de  auto-apărare,  pentru  a  supravieţui. 
Modul  de  a-şi  proteja  fiinţa  biologică,  rămâne  la  imaginaţia  fiecărui  individ,  ajuns 
la  limita  posibilului. 

Raportul,  deci,  între  producţie  şi  consumaţie,  dereglat,  rezultă  procesul 
ireversibil:  raritatea  hranei,  de  unde  soluţiile  dramatice.  Sau  emigrarea,  în  căutare 
de  "hrană"  sau  înăbuşirea  noilor  născuţi. 

Această  emigrare  se  face  în  contra  voinţii  naţiilor  invadate,  peste  care  se 
suprapune,  se  substituie  lor,  pentru  a-şi  asigura  prioritatea  uzufructului,  in 
detrimentul  băştinaşilor,  care,  la  rândul  lor  devin  subalimentaţi  şi  mor,  lăsând 
locul  invadatorului.  Astfel,  procesul  firii  îşi  derulează  filmul  dela  capăt,  -  cu  acelaş 
desnodământ  inevitabil. 

Prezentarea  acestor  realităţi  dramatice,  nu  este  greu  de  făcut.  Umanitatea 
întreagă  le-a  înregistrat  deja,  doar  reaua  credinţă,  mai  reţine  anumite  rezerve. 

România  a  cunoscut  această  invadare  şi  continuă  să  suporte  apăsarea  foamei, 
până  la  sufocare. 

Cine  oare  a  sugeret  să  fie  trimişi  în  Rusia  15.000  de  intelectuali  români,  pentru  a 
lichida  o  opoziţie  biologică,  în  contra  comunismului,  dacă  nu  românul  Lucreţiu 
Pătrăşcanu,  pentru  a  grăbi  procesul  de  eliminare  fizică? 

Cine,  iarăşi,  s'a  angajat,  ca  şef  al  ţării,  impus  din  afară,  să  umple  închisorile  şi  să 
ucidă  prin  torturi  şi  foame,  pe  aceeaşi  15.000  de  intelectuali,  pe  care  Lucreţiu 
Pătrăşcanu  voia  să-i  dea  pe  mână  sovietică,  pentru  a  nu  purta  pe  mâini  pete  de 
sânge,  de  astădată  însă,  înmulţiţi  cu  de  zeci  pe  atâta  de  ori,  dacă  nu,  un  alt  român, 
Gheorghe  Ghiorghiu  Dej?  El  a  atins  apogeul  acestor  atrocităţi  cu  seminarul  crimei 
la  Piteşti  şi  gropile  cimitir,  peste  care,  partidul,  din  umbră  atunci,  veghea  la 
executarea  lor,  aşezând  azi,  cu  noi  sacrificii  noul  canal,  Dunărea-Marea  Neagră,  a 
cărui  sărbătorire,  a  trecut  faima  peste  hotare,  ca  un  triumf  al  sângerosului  genocid. 

Pe  lipsa  nesfârşită  a  acestor  rozătoare,  am  putea  înscrie  pe  toţi  acei  şefi  de 
temniţe,  care  au  executat  fără  scrupule  ordinele,  intrând,  la  rândul  lor,  în  rasa 
acestor  şobolani  care  şi-au  devorat  proprii  descendenţi. 


Nicolae  Niţă 


137 


Nu  sunt  toţi  aceştia  oare,  de  acelaş  sânge  cu  cei  devoraţi,  pentru  a-şi  asigura 
propria  lor  supravieţuire,  în  minciună,  teroare  şi  crimă? 

Animalul  a  făcut-o  dintr'un  instinct  maternal,  cuprins  de  panică,  de  teamă  că-şi 
va  pierde  toată  creaţia.  Avea  de  ales  şi  n'a  făcut-o  decât  dintr'un  profund  sentiment 
de  dragoste  pentru  făpturile  lui. 

Cei  ce  au  ucis  pe  fraţii  lor,  au  făcut-o  din  instinct  de  fiară,  de  unde  au  eliminat 
sensul  afectiv,  pentrucă  aşa  li  s'a  cultivat  acest  instinct,  în  şedinţele  de 
îndoctrinare,  pentru  a  scoate  "omul  comunist",  acest  monstru,  care  să  înspăimânte 
omenirea. 

Acest  robot  cu  chip  de  terorist,  a  fost  lansat,  în  afara  imperiului,  să  înspăimânte, 
să  ucidă,  pentrucă  funcţia  lui  a  fost  astfel  programată.  în  acest  scop  i  s'a  extras  tot 
ce  este  uman  în  el:  conştiinţă,  raţiune,  sentiment. 

în  Afganistan,  300  de  luptători  patrioţi,  fiind  încercuiţi  şi  epuizând  muniţiile,  au 
ridicat  steagul  alb,  în  semn  de  predare.  Cei  din  faţă,  fraţii  lor,  programaţi  de 
partid,  îi  mitraliază  până  la  ultimul,  aşa  cum  cerea  tradiţia,  de  tristă  memorie, 
concepută  la  Katyn. 

în  Polonia,  preotul  Popieluszko  este  chinuit,  desfigurat  şi  apoi  strangulat,  cu  un 
sadism,  de  care  numai  omul  robot,  produs  în  serie,  pe  scară  apocaliptică, 
comunismul,  este  capabil. 

întreg  globul  este  semănat  de  astlel  de  crime,  în  contra  omului  sapiens,  care 
jenează  omul  întors  din  Neendertal. 

Invazii  mai  recente  confirmă,  sguduie  umanitatea.  Drama  cuprinde  Abisinia,  sub 
opresiunea  colonelului  Mengistu,  unde  zilnic  mor  de  foame  sute  de  făpturi  umane, 
copii  nevinovaţi,  în  timp  ce  şobolanii,  serbează  cu  fast,  zece  ani  de  "înfăptuiri 
socialiste",  sărbătorire,  care  a  costat  250  milioane  de  dolari,  bani,  cu  care  s'ar  fi 
putut  salva  zeci  de  mii  de  corpuri  descărnate,  copii  cu  pântecele  umflat,  susţinut 
de  picioare  subţiate. 

Jean  Frangois  Revel,  renumitul  gânditor  francez,  evoca  la  televiziunea  franceză 
această  tragedie,  denunţând  afrontul  adus  umanitarismului,  atunci  când  au 
cumpărat  în  Occidentul  capitalist  500.000  de  sticle  de  Whisky,  pentru  a  narcotiza 
triumful  socialismului  roşu,  în  ciuda  muritorilor  de  foame. 

Acest  fast  gândea  să  prezinte  lumii,  vitrina  sclipitoare,  a  regimului. 

Alarmat  de  această  dramă  umană,  solidaritatea  internaţională  a  sărit  în  ajutorul 
muritorilor  de  foame. 

Alimente  adunate  de  atâta  generozitate,  n'au  ajuns  până  la  aceşti  muritori 
iremediabili,  pentrucă  porturile,  unde  trebuiau  să  acosteze  vapoarele  cu  alimente 
erau  interzise,  devenite  baze  sovietice  iar  camioanele  cu  alimente  care  au  reuşit  să 
ajungă,  au  fost  impuse  cu  mari  taxe  de  circulaţie,  să  le  îngreuneze  misiunea,  pur 
umanitară. 

Pentru  a  "proteja"  pe  aceşti  flămânzi  cronici,  şoarecii  s'au  îngrijit  să  facă  apel  la 
tovarăşii  de  aceeaşi  speţă,  să-i  asigure  contra  "vânzătorilor  de  neam". 

Astfel  au  sărit  în  ajutorul  regimului:  4.000  "consilieri  sovietici",  6.000  de 
Germeni  de  Est,  Bulgari,  Cehi,  la  care  s'au  adăugat  12.000  Cubani,  din  cei  20.000 
din  anul  trecut. 

Rusia  Sovietică,  în  loc  de  alimente,  pentru  cei  muritori  de  foame,  a  livrat 
armament,  în  valoare  de  3  miliarde  de  dolari,  sumă,  cu  care  s'ar  fi  putut  salva 
milioane  de  flămânzi. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


138 


Cei  ce  mor  de  foame,  însă,  nu  preocupă  deloc  regimul,  pentrucă  foamea  rămâne 
un  aliat  şi  cel  mai  eficace,  pentru  a  slăbi,  extermina  o  populaţie  ostilă 
comunismului.  Generozitatea  Occidentului,  jenează,  mai  mult  decât  ajută, 
pentrucă  "se  amestecă  în  treburile  interne,  ale  unei  naţiuni  independente". 

Cum?  Dar  atunci,  această  populaţie  nu  are  dreptul  să  moară  de  foame?  Desigur, 
nimeni  nu  contestă  nici  un  drept.  însă  această  ridicare  masivă  de  ajutoare  din 
toate  colţurile  pământului,  răspuns  la  apelul  patetic,  adresat  lumii  întregi, 
simbolizează  încă  solidaritatea  umană,  creştină.  Aceasta  este  în  drept  să  cunoască 
cauzele  acestui  prăpăd,  fără  precedent. 

în  1947,  în  România,  au  murit  de  foame,  peste  70.000  de  persoane,  din  cauza 
"secetei",  pentrucă  Rusia  Sovietică  jefuise  toată  rezerva  de  grâne,  necesară 
populaţiei  ţării,  în  caz  de  mare  nevoie.  70.000  de  Români  devoraţi,  pentru 
supravieţuirea  regimului,  în  plin  marş  spre  "edificare". 

Atunci,  când  comunismul  este  obligat  să  trăiască  într'un  spaţiu  închis,  îşi 
devorează  propii  copii,  altcum  sucombă.  Iată  soluţia  pentru  ca  umanitatea  să 
redobândească  liniştea. 

în  patria  comunismului,  statisticele  avansează  cifra  de  60  de  milioane  de 
victime,  în  perioade  de  izolare  de  restul  lumii.  Kruşchev,  în  memoriile  sale, 
recunoaşte  câteva  milioane  de  ţărani,  ucişi,  pentrucă  s'au  opus  colectivizării 
pământurilor. 

Stalin,  nu  era  el  de  acelaş  sânge  cu  aceste  milioane  de  iobagi,  devoraţi  cu  atâta 
sălbăticie? 

Comunismul  este  o  stare  anormală  a  societăţii,  dominată  de  mediocritate  şi 
pentru  a  o  menţine,  el  a  creat  o  pleiadă  de  auxiliari  indispensabili,  scoşi  din 
procesul  de  producţie,  într'un  procent  foarte  mare  şi  trecuţi  în  acel  de  consum, 
cum  sent:  delatorii,  agitatorii  de  cartiere,  blocuri,  până  la  locuinţele  individuale, 
fără  a  ţine  cont  de  serviciile  de  Poliţie  şi  Securitate  de  tot  soiul,  precum  şi  paznicii 
miilor  de  închisori  şi  gulaguri. 

Această  pătură,  care  se  bucură  de  privilegii  multiple,  triplează  numărul 
consumatorilor,  producând  un  desechilibru  economic  permanent,  de  unde 
importarea  de  milioane  de  tone  de  cereale  din  Occident.  Ei  nu  vor  putea  niciodată 
stabili  echilibru,  producţie-consum. 

De  curând,  coloane  avansate,  ale  acestei  "emigraţii",  au  ajuns  până  în  Noua 
Caledonie,  teritoriu  francez.  Această  insulă,  în  perspectiva  viitoarelor  agresiuni, 
prezintă  un  punct  strategic,  în  Pacificul  de  Sud,  de  o  mare  importanţă,  capabil  să 
controleze  vastul  teritoriu  Australia,  Noua  Zelandă,  etc... 

în  acest  scop,  colonelul  Kadafi,  prin  legătura  stabilită  de  Liga  revoluţionară  a  lui 
Krivine,  se  oferă  să  lanseze  lupta  armată,  pentru  "eliberarea  coloniilor  franceze", 
după  acţiunea  reuşită  în  Ciad.  Astfel  se  constituie  "Frontul  de  eliberare  Kanak 
socialist",  ca  urmare  a  vizitei  la  Tripoli,  a  doi  şefi  kanak,  Yann  Celene  Uregei  şi  Eloi 
Mochoro,  la  2  Iulie  1984.  Primul  devine  Ministru  de  Externe,  iar  al  doilea  Ministru 
de  Interne  în  noul  "Guvern  provizoriu  Kanak",  constituit  la  25  Noemvrie. 

La  începutul  lui  Octomvrie,  17  "independişti"  sunt  trimişi  în  Libia  pentru  un 
"stagiu".  Revin  la  2  Noemvrie  şi  pregătesc  "eliberarea". 

După  agenţia  France-Presse,  bine  informată,  Kadafi  le-a  atribuit  5  milioane  de 
dolari,  pentru  procurarea  de  armament.  Acţiunea  începe  cu  ridicarea  de  baraje, 
paralizând  toate  căile  de  comunicaţie.  înarmaţi,  nu  ezită  să  tragă  în  serviciul  de 


Nicolae  Niţă  ■fr 


139 


ordine,  trimis  să  restabilească  liniştea.  Astfel,  60  de  soldaţi  francezi  şi  mai  multe 
posturi  de  jandarmi  sunt  încercuiţi,  case  incendiate,  teroare,  climat  premergător 
revoluţiei. 

Presa  sovietică  acompaniază  acţiunile  de  pe  teren,  acuzând  Franţa  de  a  exercita 
o  politică  de  opresiune. 

în  căutare  de  baze  strategice,  Rusia  Sovietică  a  găsit  acest  teritoriu  francez, 
regiune  mai  slab  protejată.  Deja,  vase  sovietice,  echipate  de  instrumente  moderne 
de  radar,  patrulează  în  apropiere  de  Noua  Caledonie. 

Machoro,  şeful  de  răsboi  al  "independiştilor"  este  exponentul  aparatului 
comunist  francez  şi  internaţional.  Latura  marxistă  revoluţionară,  agitată  de  Jean 
Louis  Dion,  membru  în  Liga  lui  Krivine,  prin  mişcarea  Palika,  reprezintă  poziţia 
dură,  teleghidată  prin  filiera  libiană. 

Atât  timp  cât  comunismul  nu  va  fi  costrâns  să  vieţuiască  în  limita  frontierelor 
lui,  nu  va  fi  pace,  linişte  în  lume. 

Să  nu  trăim,  însă,  din  iluzii,  complicitatea  internaţională,  nu-i  va  refuza 
"asistenţa",  decât  atunci,  când  vaporul  va  coborî  sub  nivelul  de  plutire.  Atunci  şi 
rasa  rozătoarelor  va  pluti  pe  ape,  lăsând  în  urmă,  pe  cei  ce  nu  ştiu  să  înnoate. 

Decembrie  1984 


MINCIUNILE  UNGUREŞTI  4« 

de  Faust  BRĂDESCU 

Trăim  o  epocă  năstrujnică,  în  care  toate  valorile  spirituale  şi  toate  principiile 
juridice  care  constituesc  temelia  societăţii,  sunt  luate  în  derâdere  şi  schingiuite. 

De  cele  mai  multe  ori,  tocmai  de  aceia  care  le-au  impus  şi  susţinut. 

Constatăm  o  turburătoare  întorsătură  în  interpretarea  adevărului,  a  justiţiei,  a  tot 
ce  poate  fi  drept,  din  motive  cu  totul  îndepărtate  de  norma  morală  sau  etică.  Adesea 
este  vorba  de  o  stupidă  intervenţie  politicianistă,  bazată  pe  interese  electorale. 
Alteori,  avem  de-aface  cu  necinstea  unor  anumiţi  ziarişti,  lipsiţi  de  scrupule  sau  bine 
plătiţi  de  anumite  cercuri  interesate.  De  cele  mai  multe  ori,  totuşi,  ne  găsim  în  faţa 
unei  ignoranţe  totale  a  realităţilor  istorice  sau  a  textelor  legale. 

Oricare  ar  fi  cauza,  rezultatele  sunt  moralmente  de  plâns  şi  dezastroase  din  punct 
de  vedere  istorico-politic.  Răspândirea  în  public  şi  susţinerea  în  forurile 
reprezentative  a  unor  neadevăruri,  duc  totdeauna  la  apariţia  de  tendinţe  eronate  şi 
luarea  de  atitudini  nedrepte. 


♦  ♦♦ 


în  cazul  nostru  românesc,  avem  problema  Transilvaniei,  repusă  din  nou  în 
discuţie  de  către  Unguri,  cu  violenţă  şi  multă  dibăcie.  O!  Nu-i  vorba  de  o  cerere 
directă  de  reanexare  a  Ardealului  la  coroana  Sfântului  Ştefan...  Ci  numai  de  o 
repunere  în  discuţie  a  anumitor  probleme: 

a)  Prezenţa  unei  minorităţi  maghiare,  ale  cărei  drepturi  la  existenţă  ar  fi  încălcate 
de  regimul  actual; 

b)  încercarea  de  împământenire  în  mintea  opiniei  publice  că  această  minoritate 
depăşeşte  3  milioane  de  indivizi; 


40  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXX,  Nr.  49-50,  August  -  Decembrie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


140 


c)  Necesitatea  de  a  se  revizui  Tratatul  de  la  Trianon,  pentru  a  se  face  "justiţie" 
ungurimei  conlocuitoare. 

I.  Condusă  de  guvernul  dela  Budapesta,  a  găsit  un  răsunet  unanim  în  cercurile 
ungureşti  din  exil.  Pusă  în  formă  patriotică,  a  dus  la  o  colaborare  strânsă  între  două 
entităţi  antinomice,  fără  ca  una  să  încalce  prerogativele  celeilalte. 

II.  Susţinută  cu  perseverenţă  pe  toate  continentele,  are  ca  scop  să  menţină,  într'o 
cadenţă  continuă,  revendicarea  unor  drepturi  ungureşti  asupra  Transilvaniei.  Presa 
maghiară  din  exil,  precum  şi  intelectualitatea  şi-au  dat  mâna,  căutând  să  introducă 
în  circuitul  internaţional  elementele  indispensabile  întru  crearea  unei  opinii 
favorabile  intereselor  lor. 

III.  Concentrarea  eforturilor  ungureşti  în  Canada  şi  în  Statele  Unite  ale  Americei. 
Acolo,  unde  se  joacă  soarta  ţărilor  din  Răsăritul  Europei  -  unde  sentimentele 
umanitare  şi  de  justiţie  sunt  foarte  tenace  -  dar  şi  unde  ignoranţa  istorică  este  cea 
mai  accentuată. 

Or,  pe  această  ignoranţă  specifică,  dublată  de  un  sentiment  umanitar  naţional,  îşi 
bazează  Ungurii  întreaga  lor  propagandă.  Nu  pe  adevăruri  istorice,  etnice  sau 
juridice  (pe  care  nu  le  pot  aduce  în  balanţă),  ci  pe  exacerbarea  unor  simţăminte  care 
ridică  tensiunea,  dar  nu  certifică  adevărul. 

Popor  megalomanie,  necumpănit  şi  imprudent,  Ungurii  îşi  bazează  argumentarea 
prin  care  vor  să  atragă  simpatia  opiniei  internaţionale  pe  o  sumă  de  minciuni  şi 
falsuri: 

-  Minciuna  numărului  de  Maghiari  în  Transilvania.  Cu  obişnuita  lor  rea  credinţă, 
nimic  nu-i  opreşte  să  falsifice  realitate  şi  statistici. 

Lumea,  în  genere,  şi  Americanii,  în  special,  trec  cu  uşurinţă  peste  stările  de  fapt 
din  alte  părţi,  dar  îi  pasionează  tot  ce-ar  putea  avea  aspect  de  injustiţie  sau  asuprire. 
Şi  cu  cât  numărul  celor  impilcaţi  reiese  mai  mare,  cu  atât  indignarea  sporeşte 
tonusul  şi  furia  ridică  tonul.  Exact  ce  vor  Ungurii.  Deaceea,  nu  s'au  dat  în  lături  de  a 
profita  de  aceste  slăbiciuni  omeneşti. 

în  acest  scop,  pe  măsură  ce  intensifică  propaganda,  măresc  şi  numărul  de  Unguri 
"împilaţi"  în  România.  Astfel,  au  ajuns  dela  1.800.000  la  2  milioane,  apoi  la 
2.500.000,  pentru  a  se  opri,  pentru  câteva  clipe,  la  cifra  de  3  milioane.  Se  pare  însă 
că  nu-i  de  ajuns  pentru  a  zgâlţâi  opinia  şi  unii  dintre  intelectuali  cunoscători  în 
cămătorie  au  depăşit  şi  această  limită...  Dece  nu!  E  mult  până  te  înveţi  cu 
denaturarea  cifrelor... 

-  Minciuna  apartenenţii  milenare  a  Transilvaniei  la  Coroana  ungurească.  După 
regulile  moralei,  nu-i  de  ajuns  să  spui  pentru  a  fi  crezut.  Mai  trebue  să  aduci  şi  nişte 
dovezi.  Or,  n'a  existat  nici  când  un  "regat  unguresc"  de  o  mie  de  ani  care  să  domine 
Transilvania. 

Sosite  din  regiunea  Uralo-Asiatică  la  sfârşitul  sec.  IX,  hoardele  ungureşti  s'au  izbit 
câteva  secole  de  micile  Ducate  româneşti  din  Ardeal  (Gelu,  Menumorut  şi  alţii).  în 
Evul  Mediu  au  avut  anumite  vasalităţi,  aşa  cum  erau  obiceiurile  timpului.  La  1526, 
întreaga  Ungarie  cade  sub  dominaţia  habsburgică,  ca  şi  Transilvania.  Această  stare 
durează  până  la  1867,  când  intervine  Compromisul  cu  Viena,  care-i  acordă  drepturi 
asupra  Transilvaniei.  Faptul  durează  până  la  1918,  când  se  prăbuşeşte  Imperiul 
dualist  Austro-Ungur. 

Deci,  aşa  zisa  "apartenenţă"  milenareă  n'a  durat  în  realitate  decât  51  de  ani  (1867- 
1918).  Milenarismul  politic  unguresc  apare  ca  o  emfază  ridiculă.  Să  nu  se  uite  că 


Nicolae  Niţă 


141 


atunci  când  hoarda  maghiară  şi-a  întins  corturile  în  preajma  Tisei,  poporul  român 
număra  peste  două  milenii  de  când  străbunii  începuseră  să  creeze  opere  de  artă  şi  de 
ştiinţă. 

-  Minciuna  încercărilor  de  desnaţionalizare.  E  unul  din  punctele  de  plângere  în 
lumea  americană.  în  România  actuală  s'ar  face  mari  eforturi  pentru  a  se  distruge 
specificul  naţional  unguresc.  Aceeaşi  nesăbuită  exagerare  anti-veridică  de  totdeauna. 

Nu  avem  nicio  simpatie  pentru  regimul  comunist  ce  domina  naţiunea  română. 
Nu-i  vom  lua  niciodată  apărarea  pentru  a-1  scoate  basma  curată.  Dar  nici  nu  putem 
admite  răspândirea  acestor  neadevăruri.  Putem  chiar  afirma  că,  în  cadrul 
minorităţilor  conlocuitoare,  Ungurii  sunt  cei  mai  privilegiaţi.  Nu  pot  fi  numite  "efort 
de  desnaţionalizare"  condiţiile  excepţionale  de  care  dispune  minoritatea  ungurească: 
Universităţi,  licee,  şcoli  primare,  cu  predarea  în  limba  maternă  o  presă  numeroasă  în 
limba  maghiară  -  mai  multe  teatre  şi  teatru  de  Operă  în  limba  ungară  -  o  puternică 
filieră  de  Edituri  în  ungureşte,  etc... 

în  realitate,  eforturi  uriaşe  de  desnaţionalizare,  au  fost  întreprinse  contra 
Românilor,  în  timpul  color  51  ani  de  cruntă  dominaţie  ungurească  (1867-1918). 
Documentele  scripturale  (din  sursă  maghiară,  ceeace-i  şi  mai  interesant)  dovedesc  că 
s'a  încercat  zeci  de  ani  de-a  rândul  transformarea  Românilor  în  Unguri,  prin  toate 
mijoacele  (mai  ales  nepermise):  prin  şcoli,  prin  ungurizarea  forţată  a  numelor,  prin 
împiedecarea  de  a  se  vorbi  româneşte,  prin  distrugerea  formelor  culturale  de 
exprimare  a  românismului,  etc.  Dece  oare  n'am  arăta  lumii  aceste  comparaţii  ca  să 
vadă  de  ce  parte  se  află  împilatorii  şi  desnaţionalizatorii  de  meserie!... 

-  Minciuna  atrocităţilor  româneşti  comise  asupra  Maghiarilor  din  Ardeal.  CÂND, 
UNDE  si  DE  CINE  au  fost  comise  asemenea  fapte?  în  loc  de  răspuns,  numai 
insinuări,  declaraţii  nefundate,  acuzaţii  gratuite,  gen  "bande  de  români  au  ucis...". 
Astfel  de  afirmaţii  nu  pot  impresiona  decât  anumite  minţi  debile.  Dar  Ungurii  nu  se 
opresc  în  faţa  unui  astfel  de  adevăr.  E  o  problemă  de  temperament  şi  atavism. 

Românul  poartă  în  el  acea  calitate  specifică  rasei:  OMENIA,  însoţită  de 
consângenele  bunătate,  milă,  înţelegere  şi  iertare.  Ungurul  poartă  şi  el  trăsăturile 
interioare,  specifice  rasei  lui.  Dar  rasa  lui  e  ilustrată  prin  cruzimea  unui  Arpad  sau 
Atila,  prin  dorinţa  de  dominare  şi  ura  faţă  de  cei  care-i  depăşesc  sau  nu  le  fac  pe  voie. 

Atrocităţi  au  fost  comise  în  Transilvania  de  Nord,  dar  NU  înfăptuite  de  Români, 
CI  de  Ungurii  care  se  plâng  azi  peste  mări  şi  ţări.  Documentele  şi  fotografiile  nu  arată 
Unguri  brutalizaţi,  ci  Români  ucişi,  Români  schingiuiţi,  sate  şi  biserici  româneşti 
distruse,  locuitori  români  goniţi  din  locuinţele  şi  localităţile  lor.  Şi  nu  era  vorba  de 
cazuri  izolate  (ce  pot  fi  puse  pe  seama  răzbunării  personale);  erau  cu  sutele,  erau  cu 
miile...  Şi  noi,  Românii,  nu  ne-am  plâns  nimănuia! 

-  Minciuna  "cedării  Transilvaniei"  în  favoarea  României,  prin  Tratatul  dela 
Trianon.  Pentru  a-şi  prepara  revendicări  ulterioare,  întreaga  ungurime  afirmă,  oricui 
vrea  s'o  asculte,  că  Transilvania  a  fost  "cedată"  României  de  către  învingătorii 
primului  război  mondial. 

în  mintea  lor  cedarea  ar  însemna  numai  o  dăruire  fără  drepturi,  ceeace  ar 
constitui  un  fel  de  ocupare  trecătoare  a  teritoriului.  E  una  din  temele  favorite  ale 
revizionismului  maghiar.  Şi  în  clipa  de  faţă  o  susţin  cu  îndărătnicie  în  cercurile 
americane  pentru  a  le  câştiga  simpatia  şi  sprijinul  în  faţa  Congresului  dela 
Washington. 

Aceste  Cercuri,  influente  dar  foarte  puţin  cunoscătoare  ale  stărilor  de  fapt  de  acum 
65  de  ani,  pot  cădea  în  cursa  revizionistă.  Dacă  vom  tace,  dacă  nu  vom  lua  taurul  de 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


142 


coarne,  ne  vom  trezi  cu  o  majoritate  de  deputaţi  şi  senatori  americani  dispuşi  să  dee 
dreptate  Ungurilor.  Or,  imaginea  istorică  şi  juridică  este  cu  totul  diferită. 

Atunci,  la  1  Decembrie  1918,  n'a  avut  loc  o  simplă  "cedare"  când  Tratatul  de  pace 
nici  nu  fusese  semnat.  Nu  Aliaţii  au  decis  ca  Transilvania  să  fie  dată  României.  Ci 
naţionalităţile  conlocuitoare,  în  frunte  cu  Românii  băştinaşi,  prin  libera  lor  voinţă  şi 
conform  "principiului  autodeterminării  popoarelor"  au  decis  -  cu  doi  ani  înainte  de 
semnarea  tratatului  -  ca  Transilvania,  Banatul  şi  Maramureşul  să  revină  pentru 
totdeauna  la  Patria-Mamă:  ROMÂNIA. 

în  acea  măreaţă  adunare  dela  Alba-Iulia,  Aliaţii  occidentali  au  avut  ocazia  să  vadă 
ce  însemnează  patriotism,  liberă  decizie  şi  adevăr  istoric.  Când  77%  din  populaţie 
aprobă  revenirea  teritoriilor  la  România  în  baza  principiului  auto-determinării 
popoarelor  (principiu  atât  de  scump  Americanilor)  nu  se  poate  veni  azi  să  se  conteste 
principiul  şi  voinţa  locuitorilor,  pentru  a  se  susţine  o  teză  absurdă  şi  de  nesusţinut. 
Această  teză  este  vulnerabilă  atât  în  principiu  cât  şi  în  realitatea  stărei  de  fapt.  Ar  fi  o 
încercare  criminală  a  marelui  principiu  (impus  de  Preşedintele  Wilson),  care  ar 
răsturna  întreaga  aşezare  politică  a  lumii.  Prin  Tratatul  dela  Trianon  nu  s'a  cedat 
Transilvania,  ci  s'a  recunoscut  oficial  starea  de  fapt  şi  împlinirea  unei  justiţii. 

-  Minciuna  rossleriană,  readusă  în  discuţii  de  către  Unguri  ori  de  câte  ori  au 
nevoie  să  susţină  "întâietatea"  lor  pe  meleagurile  transilvane. 

Deşi  nulitatea  teoriei  lui  Rbssler  este  recunoscută  de  toţi  istoricii  lumii,  ungurimea 
o  întrebuinţează  continuu  în  cercurile  politice  străine,  unde  naivitatea  şi  ignoranţa 
sunt  stăpâne. 

Istoria,  toponimia,  răspândirea  etnică  a  Românilor,  numărul  lor,  totul 
demonstrează  prezenţa  susţinută  a  elementului  românesc  din  vremuri  imemoriale, 
în  toate  ţinuturile  Ardealului.  Nu  cei  vreo  60-70.000  de  nomazi  maghiari,  deprinşi 
cu  stepele  asiatice,  se  puteau  aşeza  în  Transilvania,  plină  de  văgăuni  şi  munţi 
nepătrunşi.  Acest  vast  teritoriu  muntos  şi  sălbatec  era  "împărăţia  Valahilor"  de  unde 
nimeni  nu  i-a  scos  şi  nu-i  va  putea  scoate. 


♦  ♦♦ 


Acestea  sunt  marile  MINCIUNI  răspândite  cu  îndrăsneală  şi  cinism  de  către 
Unguri.  Dar  pe  care,  cu  drepturile  noastre  istorice,  etnice  şi  juridice  în  mână,  le 
putem  uşor  combate.  Pe  care  TREBUE  SĂ  LE  COMBATEM,  expunându-le  în  faţa 
lumii. 

Iar  în  acest  moment,  ÎN  FAŢA  CONGRESULUI  AMERICAN,  invadat  de  jalbele  şi 
insinuările  maghiare. 

Iniţiativa  celor  cinci  mari  entităţi  reprezentative  din  USA  şi  CANADA  (Episcopia 
Ortodoxă  Română  -  Episcopia  Unită  Română  -  Uniunea  şi  Liga  Societăţilor 
Româneşti  -  ziarul  Cuvântul  Românesc  -  şi  Editura  Studii  Româneşti,  care  au  semnat 
"APELUL  DE  MOBILIZARE"  a  întregului  Exil,  pentru  a  se  combate  neruşinarea 
ungurească,  este  un  act  cu  adevărat  istoric. 

Act  de  căpetenie  pe  care,  dacă  ne  iubim  Neamul  şi  Ţara,  suntem  obligaţi  să-l 
susţinem  necondiţionat,  oriunde  ne-am  găsi.  Dar  nu  cu  elanuri  de  simplă 
afectivitate,  care  rămân  veşnic  în  afara  realităţilor  politice.  CI  PRIN  PREZENŢA  VIE! 
Prezenţa  activă,  făuritoare,  prin  intervenţia  căreia  să  se  simtă  voinţa  unui  întreg 
neam. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


143 


întregul  nostru  efort  trebue  să  se  îndrepte  spre  temele  veridice  şi  incontenstabile. 
ŞI  VOM  ÎNVINGE! 

Minciunile  susţinute  de  Unguri  şi  intervenţiile  lor  în  locurile  de  frunte  ale  politicei 
internaţionale  nu  pot  fi  răsturnate  prin  simplă  indiferenţă  sau  prin  acţiuni  minore.  Ci 
numai  printr'o  combatere  energică  a  argumentelor  lor  aberante  şi  lipsite  de  greutate. 
Printr'o  multiplicare  permanentă  a  dovezilor  ce  ne  stau  la  dispoziţie.  Prin 
răspândirea  acestora  acolo  unde  ungurimea  îşi  vâră  veninul.  Printr'o  desfăşurare 
continuă  de  energie  patriotică,  pentru  a  reduce  la  tăcere  insolentă  acestor  mânuitori 
de  ficţiuni,  falsuri  şi  neadevăruri. 

Toţi  suntem  loviţi  în  ce  avem  mai  scump! 

Toţi  trebue  să  răspundem  cu  vigoare  şi  cu  orice  sacrificiu! 

Ad  unum! 


RELAŢIILE  ROMÂNO-RUSE  4* 

-  DIN  1938  PÂNĂ  ÎN  ANUL  1940  - 

-FRAGMENT- 

de  N.  S.  GOVORA 

...Când  s'a  cunoscut  rezultatul  alegerilor1)  şi  când  s'a  văzut  că  nu  se  mai  poate 
schimba  nimic,  Carol  al  II-lea  şi  cu  ţîitoarea  lui,  au  intrat  în  panică.  în  faţa  lui  Carol 
erau  două  caractere:  Corneliu  Codreanu  şi  Iuliu  Maniu. 

Pe  Iuliu  Maniu,  Carol  îl  cunoştea  bine  şi  ştia  că  nu  e  nimic  de  făcut,  dar  cu 
Corneliu  Codreanu  nu  stătuse  de  vorbă  niciodată  şi  şi-a  zis  că  aici  mai  este  ceva  de 
încercat.  Deaceia  Carol  "a  însărcinat  pe  Mihail  Manoilescu  să  vadă  pe  Corneliu 
Codreanu  şi  să-l  convingă  să  vie  la  Palat.  Şeful  Gărzii  de  Fier  a  refuzat.  Războiul  între 
rege  şi  Garda  de  fier  începe.  Din  Ianuarie  1938  şi  până  în  ziua  abdicării,  toată 
acţiunea  regelui  a  fost  subordonată  acestei  lupte".  -P.  Şeicaru2),  op.  cit.  II.  pag.  238- 
239.  Şi  atunci  Carol  al  II-lea,  renunţând  la  serviciile  Camarilei,  şi-a  făcut  un  plan  care 
poate  fi  socotit  diabolic.  Acest  plan  l-a  împărtăşit  numai  la  două  persoane:  Elena 
Lupescu  şi  Armând  Călinescu.  Armând  Călinescu,  dealungul  anilor,  se  dovedise  un 
aprig  duşman  al  lui  Corneliu  Codreanu  aşa  cum  era  şi  el  şi  ţîitoarea  lui,  Elena 
Lupescu.  Acest  Armând  Călinescu  era  mărunţel  la  trup,  vioiu  şi-şi  pierduse  un  ochiu 
din  greşala  unchiului  lui,  generalul  doctor  Călinescu.  Deci  Armând  Călinescu 
devenise  un  om  însemnat  de  Dumnezeu,  era  estropiat  şi  acest  estropiat,  în  lupta  cu 
Corneliu  Codreanu,  devenea  o  armă  redutabilă.  Era  un  om  care  îl  ura  pe  Corneliu 
Codreanu  care  era  un  om  înalt,  frumos  şi  întreg.  Şi  cu  acest  plan  diabolic,  Carol  i-a 
păcălit  pe  toţi  oamenii  politici  ai  acelei  vremi. 

Cel  mai  păcălit  dintre  toţi,  a  fost  poetul  Octavian  Goga.  Pe  tabla  de  şah  a 
oamenilor  politici  din  acest  moment,  Octavian  Goga  era  cel  mai  puţin  îndreptăţit  ca 
să  aştepte  că  ochiul  lui  Carol  al  II-lea,  se  va  opri  la  el  şi  are  să-l  aleagă  şi  să-i  dea 
puterea  pe  mână.  în  alegeri,  partidul  Naţional-Creştin  al  lui  Goga,  obţinuse  numai 
9,15%  din  voturi  şi  39  de  deputaţi.  E  foarte  drept  ca  Ţara  îşi  manifestase  dorinţa  unei 
schimbări  în  politica  noastră  şi  anume  o  schimbare  spre  dreapta,  dar  aceasta  către 
care  se  îndreptau  sufragiile  Ţării,  era  Garda  de  Fier  şi  nu  partidul  lui  Octavian  Goga. 
Carol  al  II-lea  l-a  chemat  pe  Octavian  Goga  ca  să-i  încredinţeze  puterea  şi  probabil  că 
nu  i-a  fost  prea  greu  Regelui  nebun  să-l  convingă  pe  poet  că  Ţara  se  găseşte  într'un 


41  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXX,  Nr.  49-50,  August-Decembrie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


144 


moment  grav  şi  că  salvarea  nu-i  poate  veni  decât  dela  poet.  Dar  de  la  9,15%,  cât 
obţinuse  în  alegeri  şi  până  la  40%  cât  îi  erau  necesare  poetului  ca  să  poată  guverna, 
desigur  că  era  o  margine  prea  mare  şi  însemna  că  va  fi  nevoie  să  se  facă  alegeri  după 
vechiul  sistem,  adică  să  se  întrebuinţeze  şurubul,  dar  poetul  Goga  nu  s'a  dat  în  lături 
căci  avea  experienţa  alegerilor  din  1926,  când  poetul  Goga,  fiind  ministru  de  interne, 
a  întrebuinţat  şurubul  până  la  sălbăticie.  Şi  Goga  nu  mai  fusese  ministru  din  1927, 
adică  de  mai  bine  de  10  ani  şi  nu  putea  să  piardă  această  ocazie  de  aur.  Dar  se  mai 
întâmpla  ceva  grav:  dându-i  puterea  lui  Goga,  însemna  că  nebunul  Carol  se  hotărîse 
să  schimbe  total  politica  externă  a  Ţării,  hotărîse  să  facă  o  întoarcere  de  180  de 
grade,  adică  să  se  îndrepte  spre  Germania.  Şi  aceasta  nici  un  om  politic  nu  putea  să 
conceapă.  Carol  al  II-lea  avea  o  ţîitoare  pentru  care  la  4  Ianuarie  1926,  renunţase  la 
tron  şi  în  afară  de  asta,  această  ţîitoare  era  nemţoaică  care  avea  în  spatele  ei  o  forţă 
care  a  dovedit  lumii  că  este  foarte  mare,  dacă  nu  cea  mai  mare  forţă  din  lume. 

Când  a  făcut  lista  guvernului,  Carol  i-a  arătat  lui  Goga  ca  nu  era  ranchiunos:  l-a 
admis  chiar  şi  pe  generalul  Antonescu  pe  care  Carol  nu-1  avea  la  stomac  dar  avea  şi  el 
un  singur  om  la  careţinea  şi-l  ştie  în  guvern  şi  acest  om  era  Armând  Călinescu.  Şi 
Goga  l-a  admis  cu  atât  mai  mult  cu  cât  ministerul  de  interne  era  acel  în  care  Carol  îl 
voise  estropiat.  Probabil  ca  nebunul  Carol,  în  cazul  ca  Goga  i-a  făcut  vreo  obiecţiune, 
i-a  răspuns  că  alegerile  care  urmau  să  se  facă,  erau  să  fie  foarte  grele.  E  foarte 
probabil  că  Iuliu  Maniu  va  face  din  nou  un  pact  cu  Corneliu  Codreanu  şi  alegerile  nu 
vor  putea  fi  câştigate  decât  cu  un  om  cu  mână  de  fier  la  ministerul  de  interne  şi  că 
acest  om  cu  mână  de  fier  nu  poate  fi  decât  Armând  Călinescu.  Un  om  politic  normal 
era  obligat  să  se  gândească  că  Nebunul  are  în  cap  cu  totul  alte  planuri,  şi  astăzi 
trebuie  să  ne  gândim  că,  căderea  guvernului  Goga,  fusese  decisă  în  momentul  în  care 
Carol  îi  impusese  prezenţa  lui  Armând  Călinescu  la  ministerul  de  interne.  Dar 
mirajul  puterii,  era  cu  mult  mai  puternic  la  un  poet  ca  Octavian  Goga.  Prin  urmare, 
Carol  al  II-lea,  câştigase  în  planul  lui  diabolic  din  momentul  în  care  l-a  convins  pe 
Octavian  Goga  să  fie  prim-ministru  cu  Armând  Călinescu  la  ministerul  de  interne. 
Dar  acest  miraj  al  puterii  s'a  manifestat  şi  la  alţi  oameni  din  guvernul  lui  Octavian 
Goga.  Istrate  Micescu,  ca  ministru  de  externe  s'a  gândit  şi  el  ca  şi  Carol,  ca  nemţoaica 
Elena  Lupescu  şi  ca  Armând  Călinescu,  că  această  problemă  a  lui  Corneliu  Codreanu, 
nu  poate  fi  rezolvată  decât  dacă  Corneliu  Codreanu  va  fi  ucis  şi  "încercase  să 
convingă  pe  tânărul  Emilian,  şeful  unui  grup  naţionalist,  să-l  omoare  pe  Căpitan".  - 
Mihail  Sturdza3),  op.  cit.  pag.  115. 

Dar  lucru  curios,  venirea  la  putere  a  lui  Goga,  l-a  speriat  şi  pe  Iuliu  Maniu.  Pe 
Maniu  îl  speriase  tocmai  aceasta:  venirea  lui  Goga  la  putere  va  face  ca  Goga  să 
dirijeze  politica  României  spre  Germania  şi  natural,  aceasta  va  strica  legăturile 
noastre  cu  aliaţii  fireşti.  Şi  Maniu  i-a  spus  medicului  lui,  care  în  acelaş  timp  îi  era  şi 
sfătuitor  politic,  să  se  ducă  la  ministrul  Franţei  la  Bucureşti,  marchizul  de  Thierry,  ca 
să-l  convingă  pe  acesta  să  intervină  pe  lângă  regele  nebun  ca  să-l  convingă  să  nu  facă 
un  lucru  ca  acesta.  Se  vede  treaba  ca  Maniu  aflase  -  ceiace  voise  Carol  să  se  afle  -,  că 
va  da  puterea  lui  Goga.  Şi  deaceia  vroia  chiar  el,  Maniu,  să  stea  de  vorbă  cu 
ambasadorul  Franţei  ca  să  fie  mai  convingător,  dar  Thierry  a  refuzat  să  stea  de  vorbă 
cu  Maniu.  Prin  medicul  personal  al  lui  Maniu,  Thierry  i-a  comunicat  că  el  aprobă 
politica  Regelui,  că  această  înţeleaptă  politică  va  împiedeca  venirea  dreptei  la  putere, 
şi  tot  odată  războiul.  Ba  mai  mult,  Thierry  îi  comunică  lui  Maniu  ca  toate  rapoartele 
lui  sunt  făcute  în  acelaş  sens.  Lucrul  acesta  l-a  supărat  teribil  pe  Maniu  care,  la 


Nicolae  Niţă 


145 


rândul  lui,  îi  comunică  ambasadorului  Franţei:  "Spune-i  domnului  marchiz  că 
politica  Regelui  nu  va  împiedeca  nici  venirea  dreptei  la  putere  şi  nici  războiul".  - 
Carpaţii,  nr.  40-41.  Şi  venirea  la  putere  a  lui  Goga  a  avut  şi  alt  efect,  grav,  după 
medicul  lui  Maniu.  "Un  prim  efect  al  venirii  lui  Goga  la  guvern  a  fost  plecarea 
dramatică  din  Bucureşti  a  lui  Ostrovski,  trimisul  Rusiei  la  noi.  în  toiul  agitaţiei 
produsă  de  schimbarea  sensaţională  de  guvern,  mă  cheamă  Dl  Thierry  la  el,  mă 
primeşte  bolnav  în  pat,  şi  consternat  de  ceia  ce  se  petrece,  îmi  povesteşte  că  a  venit 
Ostrovski  la  el  să-şi  ia  rămas  bun.  Tuna  şi  fulgera  contra  Regelui,  care  i-a  dat 
asigurări  că  în  România  nu  se  vor  produce  schimbări  în  orientarea  politică.  Şi  iată: 
"cariera  mea  s'a  terminat.  Greşala  de  a  fi  trimis  rapoarte  liniştitoare  o  voiu  plăti.  Dar 
şi  România  va  plăti  scump  guvernul  Goga.  Aici  va  fi  războiu",  i-a  strigat  de  jos  din  hol 
dlui  Thierry,  care  îl  însoţea  cu  privirea  de  sus,  din  uşa  dormitorului".  -Carpaţii,  nr. 
40-41. 

Ambasadorul  Franţei  la  Bucureşti,  dl  de  Thierry,  avea  o  soţie  nemţoaică.  Franţa 
cunoştea  puterea  pe  care  o  avea  nemţoaica  la  Bucureşti  şi  deaceia  îl  trimisese  pe 
marchiz  la  Bucureşti,  ca  să  intervină  când  va  fi  cazul.  Şi  iată  că  dreapta  venise  la 
putere  şi  marchiza  nu  putuse  să  facă  nimic,  nici  măcar  să-l  anunţe  pe  Thierry  ca  să 
facă  rapoarte  la  Paris.  După  cum  se  vede,  jocul  diabolic  al  lui  Carol,  păcălise  şi  pe 
Maniu  şi  pe  ambasadorul  Franţei  şi  pe  ministrul  de  externe  francez,  ceiace  îl  făcuse 
pe  ambasador  să  spună:  "Cariera  mea  s'a  terminat".  Dar  ceiace  îl  speriase  cel  mai 
mult  pe  Maniu  a  fost  "plecarea  dramatică  din  Bucureşti  a  lui  Ostrovski,  ministrul 
Rusiei  la  noi"!  Desigur  că  numărul  celor  păcăliţi  de  Regele  nebun,  a  fost  mare,  dar  cel 
mai  mare  păcălit  rămâne  tot  Octavian  Goga.  Carol  juca  tare  dar  şi  el  trebuia  să  pună 
un  termen  acestui  joc  oricât  de  diabolic  era  el.  Carol  speriase  toată  Europa  şi  în 
special  pe  nemţii  din  toată  lumea  cu  acest  joc.  Şi  în  acest  timp  Goga  mergea  mai 
departe  pe  linia  lui  de  mare  păcălit:  lua  măsuri  contra  nemţilor  de  la  noi,  măsuri 
dintre  care  unele  erau  spectaculare,  măsuri  primite  cu  aplauze  de  românii  adevăraţi. 
Una  din  acestea  a  fost  suprimarea  ziarelor  nemţeşti  de  la  noi,  Dimineaţa,  Adevărul  şi 
Lupta.  Cu  această  ocazie,  lumea  a  aflat  că  la  noi  sute  de  nemţi  erau  consideraţi 
ziarişti  şi  că  aveau  permise  gratuite  pe  calea  ferată!!! 

Acest  joc  trebuia  să  se  termine  cât  mai  repede.  Carol  îşi  rezemase  acest  joc  al  lui  pe 
cunoscuta  ură  dintre  cuzişti  şi  legionari.  Dându-i  puterea  lui  Goga,  Carol  era  sigur  că 
în  perioada  electorală  va  curge  mult  sânge.  Şi  unde  nu  se  producea  curgerea  de 
sânge,  trebuia  să  intervină  poliţia  şi  jandarmii  şi  rolul  lui  Armând  Călinescu,  acesta 
era:  să  bage  zâzania  între  cei  doi,  adică  între  legionari  şi  cuzişti.  Şi  Octavian  Goga 
făcea  lucrurile  exact  cum  vroia  Regele.  Vrajba  între  legionari  şi  cuzişti,  cu  fiecare  zi 
care  trecea  devenea  mai  mare  şi  sângele  curgea.  Şi  planul  Regelui  acesta  era: 
ciocnirile  dintre  legionari  şi  cuzişti,  să  înspăimânte  lumea  şi  la  momentul  ales,  Carol 
să  intervină  cu  înţelepciunea  lui  ca  să  facă  pace,  şi  această  pace  era  trimiterea  lui 
Goga  la  plimbare  şi  proclamarea  dictaturii  regale.  Şi  aşa  s'a  întâmplat.  Şi  lumea  a 
rămas  cu  gura  căscată  când  Regele  Carol  şi-a  dat  jocul  pe  faţă.  Ca  să-i  iasă  planul  aşa 
cum  a  dorit  Carol,  toată  lumea  a  contribuit:  Maniu,  Franţa  prin  ambasadorul  ei  la 
Bucureşti,  Thierry,  Ostrovski,  dar  mai  presus  de  toţi,  Octavian  Goga. 

"Primele  cadavre  legionare  au  fost  aduse  la  sediul  Mişcării  în  a  patra  zi  a 
campaniei.  Văzusem  pe  Goga  cu  o  zi  mai  înainte  şi  îmi  dăduse  impresia  unei  mari 
nelinişti  sufleteşti.  De  la  sediul  Mişcării,  unde  fusesem  cu  soţia  mea  pentru  a  ne 
închina  în  faţa  trupurilor  celor  doi  copii  cari  căzuseră  sub  gloanţele  jandarmilor  lui 
Călinescu,  m'am  repezit  din  nou  la  Preşidenţia  Consiliului  şi  trecând  peste  uşieri  şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


146 


secretari,  am  intrat  în  cabinetul  primului-ministru  şi  l-am  întrebat,  cu  toată  jalea  şi 
indignarea  pe  care  o  aduceam  cu  mine,  dacă  ştia  sau  nu  ceiace  se  petrece  sub 
oblăduirea  Domniei-Sale.  Goga  adânc  turburat,  roşu  la  faţă,  cu  părul  ciufulit,  cu 
mâinile  tremurânde  şi  umblând  prin  odaie,  mi-a  strigat:  "Crezi  Dumneata  că  eu  sunt 
de  vină?  "Liniştindu-se  puţin,  m'a  rugat  să  stăm  jos  şi  m'a  întrebat  dacă  nu  pot  să 
mijlocesc  o  întrevedere  între  el  şi  Corneliu  Codreanu:  "Ar  fi  tragic  şi  comic  -  mi-a 
spus  el  -  ca  două  mişcări  naţionaliste  să  se  încaiere  şi  să  se  distrugă  una  pe  alta,  spre 
bucuria  adversarului  comun.  Nu  am  putea  oare  să  ne  înţelegem?".  -Mihail  Sturdza, 
op.  cit.  pag.  116. 


♦  ♦♦ 


Mihail  Sturdza  i-a  comunicat  lui  Corneliu  Codreanu  propunerea  lui  Goga  şi 
această  propunere  a  fost  acceptată.  Cei  doi  oameni  politici  s'au  întâlnit  a  doua  zi  în 
casa  lui  Gigurtu  care  era  ministru  de  industrie  şi  comerţ  în  cabinetul  lui  Goga.  Cei  doi 
oameni  au  discutat  mai  bine  de  două  ceasuri  între  patru  ochi  iar  Gigurtu  şi  cu 
Sturdza  au  aşteptat  nervoşi  în  altă  cameră  fumând  ţigări  după  ţigări.  "Când  însfârşit 
uşile  s'au  deschis,  nu  am  avut  nevoie  de  nici  o  explicaţie,  împăcarea  şi  înţelegerea  le- 
am  citit  în  obrazul  lui  Codreanu  şi  al  lui  Goga,  în  lunga  strângere  de  mână  care  şi-au 
dat-o  în  momentul  despărţirii".  -M.  Sturdza,  op.  cit.  pag.  117.  Când  a  doua  zi,  Sturdza 
s'a  dus  la  Goga,  acesta  i-a  spus:  "Nu  mai  sunt  prim  ministru".  Fusese  dis  de 
dimineaţă  chemat  la  Palat,  unde  între  el  şi  Rege  avusese  loc  următorul  schimb  de 
cuvinte: 

-Dragă  Goga,  încăierările  între  Mişcarea  legionară  şi  Guvernul  Dumitale  sunt  prea 
dese  şi  prea  violente.  îmi  pare  rău  dar  mă  văd  silit  să-ţi  cer  demisia. 

-Majestate,  dificultăţile  cu  Legiunea  s'au  terminat.  Aseară  m'am  înţeles  cu 
Codreanu. 

-Te-ai  înţeles  cu  Codreanu?  Foarte  rău,  dragă  Goga,  foarte  rău.  Voi  forma  alt 
guvern". 

Mai  sus,  Sturdza  afirma  că  cei  doi  copii  au  căzut  sub  gloanţele  jandarmilor.  Cei 
trei  muşchetari  liberali  din  exil,  nu  vor  crede  desigur  pentrucă  Mihail  Sturdza  a  fost 
şi  a  murit  legionar.  Dar  în  pagina  210  din  cartea  "Adevărul  în  procesul  Căpitanului" 
citim:  "Vă  aduceţi  aminte  că  în  timpul  guvernării  Goga,  din  cauza  luptelor  politice  -  şi 
bine  s'a  mai  făcut  că  s'a  desfiinţat  politica  -  se  ajunge  la  un  punct  extrem  de  critic. 
Sunt  împuşcaţi  doi  legionari:  Mija  Dumitru  muncitor  şi  Popescu  Florian,  student. 
Sunt  aduşi  în  Capitală  de  camarazii  lor,  în  care  se  continua  să  se  tragă.  Capitala  era  în 
fierbere.  Reacţiunea  legitimă  a  mişcării  era  aşteptată. 

Apare  Buna  Vestire  cu  data  de  Miercuri,  9  Febr.  1938  cu  următorul  articol  de 
fond:  "Ultimile  lor  cuvinte".  Legionarul  Mija  Dumitru  a  fost  împuşcat  în  cap  în 
momentul  când  intona  imnul  "Sfântă  Tinereţe  Legionară":  Pentru  sfânta  Cruce, 
pentru  Ţară,  înfrângem  codrii  şi  supunem  munţi..."  au  fost  ultimile  lui  cuvinte.  S'a 
prăbuşit  în  braţele  camarazilor  săi. 

Legionarul  Florian  Popescu  şi-a  dat  sufletul  în  spitalul  Colentina.  Ultimile  lui 
cuvinte  au  fost: 

-Mă  doare. 

Iar  când  unchiul  său  a  venit  şi  plângând  i-a  spus: 

-Tatăl  tău  a  murit  la  Turtucaia.  Să  se  scoale  şi  să  te  vadă  acum  împuşcat  de 


Nicolae  Niţă 


147 


jandarmi! 

-"Nu  mai  plânge  unchiule,  că  şi  sângele  meu  tot  pentru  ţară  se  varsă". 

Pasajul  de  mai  sus  face  parte  din  pledoaria  unui  avocat  al  apărării  în  procesul  lui 
Corneliu  Zelea  Codreanu. 

Şi  acest  avocat  spune:  "Tatăl  tău  a  murit  la  Turtucaia.  Să  se  scoale  şi  să  te  vadă 
acum  împuşcat  de  jandarmi"!  Unul  din  cei  trei  muşchetari,  mai  ales  dacă  e  licenţiat 
în  Drept,  ar  putea  spune  că  în  timpul  pledoariei,  un  avocat  poate  să  spună  ce  vrea  în 
interesul  acuzatului  fără  să  i  se  facă  din  aceasta  o  culpă.  E  adevărat  că  un  avocat 
poate  să  spună  ce  vrea  în  interesul  acuzatului,  dar  preşedintele  poate  să  oprească  pe 
avocat  sau  un  martor  să  spună  ce  vrea  pentrucă  preşedintele  este  suveran.  Această 
frază  "preşedintele  e  suveran",  a  fost  pronunţată  de  preşedintele  Dumitru  şi  se 
găseşte  la  pagina  121  a  cărţii  "Adevărul  în  procesul  Căpitanului^".  Şi  în  acest  proces, 
preşedinte  a  fost  colonelul  magistrat  Constantin  Dumitru  şi  acest  colonel  magistrat  a 
admis  ca  în  timpul  procesului  să  se  instaleze  în  sala  de  şedinţă  un  microfon  care  era 
pus  în  legătură  cu  cabinetul  lui  Armând  Călinescu.  Din  aceasta  se  vede  cât  de  suveran 
a  fost  acest  colonel  magistrat  Dumitru.  Şi  dacă  preşedintele  nu  l-a  oprit  pe  avocat  să 
spună  că  legionarul  Florian  a  fost  împuşcat  de  jandarmi,  înseamnă  că  acesta  era 
adevărul,  purul  adevăr.  Deci  în  perioada  electorală  din  1938,  jandarmii  au  ucis 
legionari  care  făceau  legiuita  propagandă  electorală  şi  aceasta  din  ordinul  ministrului 
de  interne,  Armând  Călinescu.  Şi  aceasta  în  urma  diabolicului  plan  al  lui  Carol  al  II- 
lea.  Desigur  că  aceste  ucideri  de  legionari  ar  fi  mai  durat  o  săptămână  sau  două,  dar  a 
fost  deajuns  ca  nebunul  să  audă  că  Goga  s'a  întâlnit  cu  Corneliu  Codreanu  ca  să-l 
cheme  grabnic  ca  să-i  ceară  demisia.  "Goga  indignat,  a  priceput  numai  atunci 
păcăleala  a  cărei  victimă  fusese  şi  făţărnicia  Regelui".  -M.  Sturdza,  op.  cit.  pag.  118. 
în  cartea  lui,  Mihail  Sturdza  nu  ne  spune  în  ce  a  consistat  înţelegerea  dintre  Goga  şi 
Corneliu  Codreanu.  Şi  aceasta  o  găsim  în  pagina  121  a  cărţii  "Adevărul  în  procesul 
Căpitanului": 

"Domnul  general  Ion  Antonescu:  Convorbirea  n'a  avut  loc  înaintea  alegerilor,  ci  în 
timpul  alegerilor  şi  anume  când  alegerile  luaseră  forma  pe  care  au  luat-o  şi  pe  care 
toată  lumea  o  cunoaşte,  şi  când  aveam  teama  că  mergem  spre  un  războiu  civil.  Atunci 
am  chemat  pe  dl  Codreanu  -  eram  de  convenienţă  cu  dl  Goga  să  înceteze  aceste 
agitaţii  în  afară,  care  nu  pot  duce  decât  la  ruina  graniţelor  noastre.  Dl  Codreanu  a 
auut  o  convorbire  cu  mine,  dacă  nu  mă  înşel  într'o  Vineri,  şi  două  zile  mai  târziu  dl 
Codreanu  s'a  întâlnit  cu  Goga  la  dl  Gigurtu  ceiace  am  aflat  mai  târziu.  Şi  atunci,  faţă 
de  mine,  dl  Codreanu  a  spus  că  se  retrage  din  lupta  electorală,  iar  faţă  de  Goga,  mi  se 
pare  că  şi-a  luat  angajamentul  că  se  retrage  chiar  din  alegeri,  dând  dovadă  de  mare 
patriotism". 

Prin  urmare  înţelegerea  a  fost  retragerea  din  alegeri  a  Mişcării  legionare  pe  care 
generalul  o  taxează  de  mare  patriotism!  Dar  în  depoziţia  lui,  generalul  Antonescu 
mai  spune  că,  cu  o  zi  înainte,  îl  chemase  la  dânsul  pe  Corneliu  Codreanu  şi  Corneliu 
Codreanu,  s'a  dus.  Şi  putea  să  nu  se  ducă  deoarece,  Corneliu  Codreanu  refuzase  să  se 
ducă  la  Palatul  regal  când  îl  chemase  Regele!  Din  această  întrevedere  a  lui  Corneliu 
Codreanu  şi  generalul  Antonescu  aflăm  că  generalul  îi  ceruse  lui  Corneliu  Codreanu 
să  înceteze  aceste  agitaţii  în  afară  (?)  care  nu  pot  duce  decât  la  ruina  graniţelor 
noastre  (?).  Prin  urmare  generalul  îi  spusese  că  pune  în  pericol  graniţele  noastre, 
adică  e  pericol  de  un  atac  rusesc,  de  moment  ce  ambasadorul  Rusiei  îşi  părăsise 
postul  (?).  Şi  a  mai  spus  ceva,  ce  nu  este  în  depoziţie,  că  dacă  va  fi  nevoie,  el  însuşi  va 
da  ordin  să  se  tragă  în  legionari!  La  acele  ameninţări,  Corneliu  Codreanu  nu  s'a 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


148 


supărat  şi  i-a  spus  generalului  că  se  retrage  din  lupta  electorală  iar  faţă  de  Goga, 
două  zile  mai  târziu,  Corneliu  Codreanu  şi-a  luat  angajamentul  că  se  retrage  din 
alegeri! 

Generalul  Antonescu  a  fost  un  anglofil  îndârjit  şi  în  ziarul  "Lupta"  numărul  15,  dl 
George  Barbul  ne  explică  motivele  pentru  care  a  devenit  germanofil.  Domnul  George 
Barbul  a  tost  şef  de  cabinet  în  ministerul  de  externe  al  generalului  Antonescu  şi  ne 
arată  că  rolul  principal  în  convertirea  generalului,  l-a  avut  Octavian  Goga. 

Interviu  realizat  de  Antonia  Constantinescu: 

-"Cum  se  explică  faptul  că  un  om  anglofil  cum  era  Ion  Antonescu  a  angajat  atât  de 
decisiv  România  alături  de  Germania? 

-Dl  George  Barbul: 

-Pentru  a  răspunde  la  această  întrebare,  trebuie  făcută  o  incursiune  în  trecut. 
Când  Goga  i-a  propus  să  intre  în  guvern,  în  1937,  Generalul  Antonescu  refuză 
deoarece  nu  era  de  acord  cu  o  orientare  pro-germană  a  politicii  externe  a  României. 
Pentru  a-1  convinge,  Goga  a  utilizat  argumentul  următor:  "Prezenţa  mea  în  fruntea 
guvernului  va  satisface  Germania.  Prezenţa  d-tale  la  Apărarea  Naţională  va  fi  o 
garanţie  pentru  Anglia  şi  Franţa".  Da  Antonescu  era  anglofil.  Am  asistat  la  discuţii 
aprinse  între  el  şi  Goga.  Acesta  din  urmă  susţinea,  în  substanţă,  teza  următoare: 
România  este  interesată  în  menţinerea  păcii,  deoarece  într’un  eventual  razboiu  n'are 
nimic  de  câştigat  şi  totul  de  pierdut.  Dar  posibilităţile  ei  fiind  limitate,  ea  nu  este  în 
măsură  să  împiedice  declanşarea  ostilităţilor.  în  caz  de  războiu,  prin  poziţia  ei 
geografică,  România  va  fi  obligată  să  aleagă  între  Germania  şi  Uniunea  Sovietică. 
Dacă  alege  Germania,  are  o  şansă  să  supravieţuiască  în  hotarele  proprii". 

Antonia  Constantinescu: 

-Cu  condiţia  ca  germanii  să  câştige  războiul. 

Dl  George  Barbul: 

-Evident.  Dacă  alege  Uniunea  Sovietică,  ea  riscă  să  dispară  ca  stat  naţional, 
oricare  ar  fi  verdictul  armelor.  în  caz  de  victorie  germană,  ea  va  suferi  soarta 
învinşilor  şi  va  fi  desmembrată;  în  caz  de  victorie  sovietică,  ea  va  fi  absorbită  de 
colosul  slavo-comunist. 

Antonia  Constantinescu: 

-Nu  prea  aveam  ce  alege... 

Dl  George  Barbul: 

-Antonescu  refuză  acest  raţionament  deoarece  el  considera  că  sistemul  de  alianţe 
existent  în  Europa  era  în  măsură  să  împiedice  războiul.  După  experienţa  avuta  in 
1914-1918,  Germania  îl  va  evita  dacă  va  trebui  să-l  ducă  pe  două  fronturi.  Deci 
fidelitatea  şi  întărirea  alianţelor  existente  erau  pentru  Antonescu  esenţiale.  Iar  când 
Goga  îl  întrebă:  "Şi  ce  faci  cu  Ruşii",  trebuie  să  dăm  de  înţeles  englezilor  şi  francezilor 
că  ei  au  de  ales  între  statele  situate  între  Baltică  şi  Mediterană  şi  Uniunea  Sovietică. 
Dacă  ei  aleg  pe  ruşi,  atunci  n'avem  încotro,  mergem  cu  germanii".  Miinchen-ul  şi 
desmembrarea  Cehoslovaciei  au  fost  pentru  Antonescu  un  şoc,  deoarece  ele 
dovedeau  şubrezenia  alianţelor  occidentale.  A  venit  apoi  războiul  cu  înfrângerea 
Poloniei  şi  capitularea  Franţei.  România  se  afla  în  situaţia  prevăzută  de  Goga.  Nu 
mai  avea  de  ales  decât  între  Germania  şi  Uniunea  Sovietică.  Fără  ezitare,  Antonescu 
a  ales  Germania". 

Fără  îndoială  că  generalul  avea  tot  dreptul  să  devină  germanofil  şi  fără  aceste 
explicaţii  ale  dlui  Barbul  -  doar  boul  nu  evoluiază,  a  spus  Vaida  Voevod  -  dar  se  pune 


Nicolae  Niţă 


149 


o  altă  întrebare  la  care  ar  putea  să  ne  răspundă  dl  Barbul:  Octavian  Goga  a  fost 
izgonit  de  la  preşidenţia  guvernului  şi  în  noul  guvern  -  în  aceleaşi  posturi  au  rămas 
mai  departe  domnii  Armând  Călinescu  şi  generalul  Antonescu!!!  Desigur  generalul 
Antonescu  era  mai  obligat  decât  toti  ceilalţi  -  mai  puţin  netrebnicul  Armând 
Călinescu  -  să  urmeze  pe  Octavian  Goga  şi  în  cădere  lucrurile  s'au  întâmplat  cu  totul 
altfel.  Pentru  mine  există  numai  o  explicaţie:  generalului  Antonescu,  ca  tuturor 
românilor  -  mai  puţin  Corneliu  Codreanu  care  a  dovedit-o  îi  venea  greu  să  se 
despartă  de  putere,  aurita  putere. 


♦  ♦♦ 


Căderea  lui  Octavian  Goga  a  fost  sărbătorită  în  special  în  oraşele  şi  târgurile 
basarabene,  de  toţi  nemţii,  care  s'au  adunat  în  pieţe,  ca  să  joace  hora.  Noul  guvern 
era  naţional,  presidat  de  patriarhul  Miron  Cristea  şi  era  "doar  un  decor  pentru  a 
acoperi  intenţiile  reale  ale  Regelui,  al  cărui  executant  era  Armând  Călinescu".  -Pamfil 
Şeicaru,  op.  cit.  pag.  244.  în  ziua  de  11  Februarie,  Regele  Carol  a  suspendat 
Constituţia  şi  a  desfiinţat  partidele.  Partidul  liberal  şi-a  dat  consimţământul  imediat, 
ratificând  lovitura  de  Stat.  Să  ia  seama  muşchetarii  partidului  liberal  din  exil  că  nu 
mai  au  dreptul  să  vorbească  contra  dictaturii  regale,  deoarece  partidul  liberal  a  fost 
singurul  care  a  aprobat-o  de  la  început.  Contra  acestei  dictaturi  au  fost  toate  celelalte 
partide  în  cap  cu  Iuliu  Maniu  şi  Garda  de  Fier.  îi  pun  pe  aceştia  doi  în  cap,  pentrucă 
ei  vor  fi  cei  contra  cărora  vor  fi  toate  măsurile  care  se  vor  lua.  în  primul  rând  luliu 
Maniu  va  fi  acela  care  va  primi  primele  lovituri  prin  dezertările  pe  care  le  va  pune  la 
cale  Armând  Călinescu.  "Dreptatea",  ziarul  lui  Iuliu  Maniu,  a  consacrat  un  număr 
loviturii  de  Stat,  atacând-o  cu  toată  violenţa,  dar  semnatarii  articolelor,  în  cap  cu 
Mihail  Ralea,  directorul  acestui  ziar,  au  trecut  in  corpore  de  partea  lui  Armând 
Călinescu.  "Numai  48  de  ore  de  la  publicarea  articolului  rechizitoriu  al  loviturii  de 
Stat  şi  al  dictaturii  regale  -  timp  necesar  să  se  facă  formalităţile  capitulării  ideologice 
semnatarului,  Mihail  Ralea,  depunea  jurământul  ca  ministru  al  Muncii".  -Pamfil 
Şeicaru,  op.  cit.  pag.  246.  Toţi  aceştia  formau  aripă  stângă  -  mai  precis  aripa 
comunistă  -  a  partidului  naţional  ţărănesc,  care  formau  grosul  dezertărilor  din  1938. 
în  1926,  când  s'a  propus  acest  gen  de  dezertări,  ele  au  fost  botezate  dezertări 
fripturiste  şi  cel  care  le-a  botezat  a  fost  celebrul  Nicolae  Iorga,  dar  de  această  dată, 
Nicolae  Iorga  era  şi  el  fripturist.  Adică  Nicolae  Iorga  nu  a  părăsit  un  partid  ca  sa 
dezerteze  la  altul,  ci  el  a  trecut  de  partea  fripturiştilor  cu  tot  partidul,  care  în  acest 
Februarie  1938,  se  reducea  la  un  singur  om:  Nicolae  Iorga.  După  30  de  ani  de  lupte 
sterile,  Nicolae  Iorga  rămăsese  singur  şi  singur  a  trecut  de  partea  nebunului  Carol 
când  acesta  a  dat  lovitura  de  Stat. 

La  21  Februarie  1938  s'a  publicat  noua  Constituţie  "octroyată"  de  Carol  al  II-lea, 
Constituţie  pregătită  în  tăcere  de  Istrate  Micescu,  ministru  de  externe  în  cabinetul 
Goga,  fără  ştirea  şefului  său.  Această  Constituţie  era  îndreaptată  contra  Mişcării 
legionare  şi  punea  bazele  "legale"  la  toate  atrocităţile  care  se  pregăteau.  La  24 
Februarie  a  avut  loc  un  "referendum"  organizat  poliţieneşte.  Toţi  funcţionarii,  în  cap 
cu  profesorii  universitari,  au  mers  in  corpore  să  spună  "da"  la  acest  referendum.  Şi 
dacă  s'a  procedat  aşa  cu  profesorii  universitari,  ce  să  mai  vorbim  de  sutele  de  mii  de 
ţărani?  Şi  acest  mod  "democratic"  de  a  vota  a  fost  aprobat  de  toţi  nemţii  din  Ţară,  dar 
interesează  mai  mult  ce  a  spus  străinătatea.  Ei  da,  străinătatea,  Europa  toată,  a 
aplaudat  acest  fel  democratic  de  a  vota  al  lui  Carol  al  II-lea  şi  al  estropiatului  Armând 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


150 


Călinescu.  Şi  a  fost  aprobat  şi  de  marele  democrat  Nicolae  Iorga.  Rezultatul 
plebiscitului  a  fost:  3.600.000  da  şi  60.000  nu,  iar  numărul  abţinerilor  este 
neînsemnat. 

Un  decret  regal  a  apărut  şi  înşira  o  nouă  serie  de  crime  printre  care  se  enumera  şi 
cântatul,  când  i  s'ar  putea  da  o  interpretare  politică.  Acest  fel  de  a  vedea  lucrurile,  a 
fost  adoptat  şi  de  comunişti  care  au  trimis  la  ocnă  şi  la  canal  pe  toţi  Românii  care 
cântau  un  cântec  patriotic.  în  acel  decret  regal,  printre  altele,  era  condamnat  şi 
Comerţul  legionar  care  ajunsese  în  ultimii  ani  la  o  mare  înflorire.  Fără  îndoială  în 
lovitura  de  Stat  se  urmărea  în  primul  rând  Garda  de  Fier  şi  se  aştepta  cu  curiozitate 
atitudinea  lui  Corneliu  Codreanu.  Dar  şeful  Mişcării  legionare  şi-a  dat  seama  că  a 
primi  lupta  va  fi  un  izolat  şi  deaceia  la  21  Februarie  1938,  cu  trei  zile  înainte  de 
plebiscit  a  anunţat  încetarea  existenţei  partidului  său  şi  a  deslegat  pe  toţi  partizanii 
lui  de  adeziune  la  Mişcarea  legionară... 

NOTE: 

1)  -  E  vorba  de  alegerile  din  Decembrie  1937. 

2)  -  Pamfil  Şeicaru  -  "Istoria  partidelor  naţional,  ţărănist  şi  naţional  ţărănist",  Ed.  "Carpaţii", 
Madrid,  1963. 

3)  -  Vezi  lucrarea  "România  şi  sfârşitul  Europei",  Editura  "DACIA",  Rio  de  Janeiro  -  Madrid, 
1966. 

4)  -  Mişcarea  Legionară  -  "Adevărul  în  procesul  Căpitanului",  Col.  "Omul  Nou",  Traian  Golea, 
1980. 

N.S.  Govora-  Relaţiile  Româno-Ruse,  Voi.  I-II,  Editura  "Carpaţii",  Traian  Popescu,  Madrid  1979-1981. 

PRINCIPIILE  ŞI  APLICAREA  LOR  ÎN  POLITICĂ  ** 

de  Radu  BUDIŞTEANU 

Ce  este  politica? 

Pe  lângă  atâtea  definiţii  care  s'au  dat  din  antichitate  la  zi,  definiţia  mea  este 
următoarea: 

"Arta  şi  ştiinţa  guvernării".  în  ce  constă  arta? 

în  ce  constă  ştiinţa?  Ce  este  guvernarea? 

Cu  aptitudinele  respective  te  naşti:  "Ne  sutor  supra  crepidam"  atribuiau  Romanii 
lui  Appele  faţă  de  un  cismar  îndrăsnind  să  facă  obiecţiuni  de  artă. 

Noţiunile  Ştiinţifice  le  dobândeşti,  evident  nu,  nici  cu  ciocanul,  nici  cu  caputa. 

Şi  guvernarea?  Modalitatea  de  a  conduce  oamenii  prin  acceptare  colectivă  spre  o 
finalitate  superioară  depăşind  interesul  individual,  dar  cuprinzându-1,  nu  strivindu-1. 

Cele  ce  urmează  vor  lămuri  aceste  poziţii. 

Politica  se  bazează  pe  principii,  constituind  în  ansamblul  lor  o  doctrină:  doctrină 
naţionalistă,  liberală,  conservatoare,  socialistă,  etc.  De  unde  pluralismul,  fără  de  care 
nu  există  politică,  ci  absolutism  statal. 

Principiile  posedă  în  sine  duritatea  perenităţii.  Nu  există  principii  de  sezon.  Tot  ce 
a  devenit  modern  a  fost  clasic.  Luaţi  ultima  doctrină,  veţi  găsi  antichitatea.  Cine  zice 
legislator,  zice  Solon;  cine  zice  victorie  militară,  nu  zice  întâi  Napoleon,  ci  Alexandru 
sau  Cezar;  cine  zice  doctrină,  zice  Aristot  sau  Platon;  cine  zice  "orice  mijloace",  zice 


42  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXX,  Nr.  49-50,  August-Decembrie  1985. 


Nicolae  Niţă 


151 


Machiavel;  cine  zice  realizare,  zice  cu  Maurras:  "40  de  regi  care  în  2000  de  ani  au 
făcut  Franţa"...  precursoare  a  Republicii. 

(Destinul  e  un  cavaler  ironic...  Regii  Franţei  au  fost  regi  fiindcă  au  fost  mari,  sau 
au  fost  mari  fiindcă  au  fost  regi? 

Ce  vastitate  în  identitatea  politică:  de  la  Tron  la  zid;  dela  omul  cu  stea  în  frunte,  la 
ocnaşul  încătuşat!  (Acelaşi). 

Omul  politic  trece,  principiile  rămân. 

Suprimaţi  Omul,  rămâne  crezul  lui. 

Suprimaţi  neomul,  rămân,  din  păcate,  apucăturile  lui,  în  aria  politică  găsindu-se  şi 
inspiraţi  şi  javre,  şi  Eroii  lui  Carlyle  şi  bandiţii  secolului  nostru. 

Marea  dificultate  consta  în  respectarea  durităţii  principiilor  şi  aplicarea  lor  în 
fluenţa  vieţii  la  oameni  care  nu  devin  statui,  nu  not  deveni,  decât  post  mortem 
tocmai  din  cauza  acestei  fluenţe  (chiar  fluctuaţii),  numai  moartea  fiind  încremenire. 

Intervine  aci  noţiunea  de  flexibilitate.  Aşi  zice,  confiscând  imagini  proletare,  ca 
flexibilitatea  este  unsoarea  angrenajului  politic. 

Iată,  de  exemplu,  proprietatea  individuală:  "Jus  utendi,  fruendi  et  abutendi" 
(Dreptul  de  a  te  folosi,  de  a  culege  fructele,  de  a  abuza),  la  Români. 

Alt  exemplu:  "Jus  vitae  necisque"  al  lui  paterfamilias.  (Dreptul  de  viaţă  şi  de 
moarte  al  capului  familiei). 

în  concepţia  modernă  acestea  sunt  monstruozităţi.  Esenţa  principiilor  a  rămas: 
Proprietatea  individuală  (cu  donaţiile,  cu  dota,  cu  vânzarea,  cu  drepturile 
succesorale)  este  integrată  în  evoluţia  secolelor,  dar  arbitrariul  social  al  lui  Jus 
abutendi  nu  mai  poate  fi  conceput,  opunându-i-se  (în  societatea  necomunistă) 
noţiunea  de  "proprietate  individuală  funcţiune  de  interesul  social".  (Utor  non  abutor, 
aşi  zice  eu). 

Deasemenea,  a  rămas,  evoluată,  autoritatea  lui  paterfamilias,  dreptul,  obligaţia 
legală  de  creştere  şi  educaţie  a  copiilor  (da,  textele  le  prevăd,  dar  practica  le  anulează 
şi  societatea  rămâne  indiferentă  la  micii  monştri  care  apar). 

Dreptul  de  viaţă  şi  de  moarte  nu  poate  constitui,  în  analiză  retrospectivă,  decât 
ratificarea  juridică  a  unui  instinct  bestial. 

Aici  se  impune  o  sinistră  observaţie: 

în  totalitarism,  în  absolutism,  în  bătaia  de  joc  a  omului  faţă  de  om,  dreptul  de 
viaţă  şi  de  moarte  a  trecut  de  la  paterfamilias  la  regi  demenţi  şi  la  derbedeismul 
sanguinar  al  satrapilor  comunişti.  L-am  constatat  direct  în  multiple  aplicaţiuni,  "ca  la 
abator",  cum  ne  spuneau  (şi-au  şi  făcut-o)  reprezentanţii  ambelor  regimuri. 

Trăim,  cei  care  mai  trăim,  într'un  secol  de  criminală  involuţie  politică.  îi  lipseşte 
un  Lombroso  pentru  teorie  şi  un  super-monstru  pentru  "Domnii  Mari". 

Nu  putem  aboli  principiile,  pentrucă  suprimăm  orice  valoare  acţiunii  politice.  Nu 
le  mai  putem  aplica  în  integralitatea  lor,  fiindcă  societatea  secolului  şi-a  schimbat 
identitatea. 

Doctrinal,  unii  dintre  noi,  răspundem  unei  necesităţi  naţionale.  E  cert.  Fără  noi, 
societatea  românească  nici  nu  poate  fi  concepută. 

Luarea  de  contact  cu  Ţara,  trecută  prin  decenii  de  comunism,  va  fi  ca  la  sosirea 
unui  avion:  "Atenţie,  luăm  contact  cu  pământul!" 

Nici  o  eroare,  nici  o  greşală  nu  mai  sunt  permise. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


152 


DESPRE  ABSENŢI  43 

de  Ioan  I.  MIREA 

Pentru  cei  ce  ne  cred  lipsiţi  de  istorie  ar  fi  bine  chiar  să  nu  fim.  Neîntrebaţi  de 
nimeni,  spun  de  noi  că  suntem  nimic. 

Ba  susţin  că  nu  am  fost  în  stare  să  coacem  măcar  o  cărămidă,  să  rostogolim  o 
singură  piatră,  să  răsucim  pe  undeva  vre'un  semn.  Dar  de  ce  vor  fi  vorbind  atâta 
despre  cineva  dat  continuu  lipsă,  e  greu  de  înţeles.  Poate  că  aşa,  ascunşi  pe  după 
veacuri,  am  vrut  să  fim  absenţi.  Şi  chiar  nevăzuţi.  Ai  noştri,  noi  aceştia  de  nicăieri, 
am  stat  acolo,  împietriţi,  o  roată  fără  ispită  călătoare.  Atât.  Ştirile  noastre  se 
prelungeau  de  pe  undeva,  în  ecouri  de  zbateri  între  berbeci.  Fulgerile  de  cai  abia 
îmblânziţi  treceau  cu  vijelie  ducându-se  în  tropot  să  facă  istorie.  întâmplări  de  care 
nouă  mai  că  nu  ne-a  păsat.  Iar  ca  să  nu  dormităm  pe  neputinţele  noastre  cu 
răsufletul  de  soc  ori  de  fagi  -  am  învăţat  barem  cum  să  murim.  într'un  fel  de  pre 
vestire:  -  cu  moartea  pe  moarte  călcând... 

Nu  ne-au  lipsit  trâmbiţele  pentru  cuceriri,  dar  cum  putea  să  fie  întrerupt 
descântecul  nătâng  de  apărare?!  Cu  sălbăticia  noastră  am  învaţat  cum  se  îmblânzesc 
albinele.  Şi  cine  nu  miroase  a  polen,  mirosea  a  zer. 

Cu  ademeniri  din  ac,  am  presărat  pe  cămăşile  noastre  flori  închipuite  în  loc  să 
zidim  palate  şi  capele  sixtine.  De  milenii  s'a  învârtit  luna  şi  timpul  nu  a  lăsat  nici 
glasuri  în  litere  şi  nici  documente  despre  o  bună  purtare.  Numai  noi  pe  loc  şi  nimic 
altceva.  Pe  loc-într'una.  Pe  deasupra  lupii,  pe  dedesupt  căţeii  pământului... 

Din  răscruce,  şi  din  câteva  salturi,  miracolul  s'a  împlinit.  Cei  care  se  găseau  sub 
vremi,  acei  nobili  cuminţi,  depăşind  valurile  de  întuneric  asiatic,  fac  dintr'odată 
România. 

De  cum  am  ridicat  fruntea,  dovedind  adevărate  temeiuri  de  istorie  şi  de  cultură 
(de  o  mare  cultură),  au  şi  început  acuzaţiile.  Cu  uite-i,  -  nu  sunt!...  Sau  că  nu  am  fi  în 
rândul  lumii.  Şi  cum  mai  eram  şi  teribil  de  neştiutori,  ni  s'au  mai  impus  condiţii 
pentru  întocmirea  unei  constituţii.  Dar  şi  semnarea  unei  poliţe  care  în  anumite 
situaţii  fixa  modalitatea  şi  suma  de  plată.  Am  plătit  cu  aurul  negru.  Am  plătit  efortul 
de  a  ni  se  impune  anumite  guverne,  anumiţi  miniştri,  de  a  ni  se  trimite  un  prinţ 
dezertor  devenit  rege  cu  amantă,  am  plătit  alianţe  care  s'au  făcut  şi  s'au  desfăcut. 
Cineva,  fost  demnitar  român  în  mai  toate  partidele  istorice,  întrebat  fiind  care  este 
starea  actuală  a  ţăranului  nostru,  a  răspuns  curat:  "ţăranul  român  a  fost  trenţăros  şi 
mai  mult  nemâncat  înainte  de  război  şi,  cum  e  învăţat  cu  lipsurile,  e  lipsit  şi  astăzi. 
Pentru  el  nimic  nu  s'a  schimbat!  I  s'a  luat  VATRA!  A  fost  alungat  de  pe  LOCUL  lui. 
Ţăranul  constituia  rezerva  din  care  se  împrospătau  valurile  româneşti  culturale, 
politice,  economice.  El,  ţăranul,  a  reprezentat  fondul  nostru  naţional  permanent.  Şi 
cine  i-a  văzut  numai  realizările  folclorice,  a  păcătuit  grav.  Acest  om  de  omenie, 
inteligent,  dar  şi  somnolent  şi  viclean,  s'a  lăsat  spoliat,  însă  fiinţa  cu  continuţul  ei 
unic,  nu  şi-a  pierdut-o. 

Dezrobit,  întregit,  a  vrut  ca  între  fruntariile  lui  sigure,  să-şi  făurească  şi  o 
generaţie  de  primenire,  atunci  pe  după  perdelele  templelor  internaţionale, 
transporteurii  lui  Marx,  au  transportat  şi  mijloacele  prin  care  această  generaţie  de 


43  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  49-50,  August-Decembrie  1985. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


153 


naivi  trebuia  jertfită.  Prea  se  opuneau  cu  hotărîre  împotriva  purtătorilor  de  molimă 
comunistă.  De  la  suprimările  camuflate,  s'a  trecut  pe  faţă  la  abatoarele  organizate. 

în  văzul  lumii  întregi.  Şi  nu  cum  s'ar  vrea  crezut,  o  lume  oarbă.  Dacă  cei  care  au 
pus  umărul  la  instalarea  comunismului  speră  că  astfel  au  împărţit  lumea  în  două, 
s'au  înşelat.  Grav! 

Astăzi  arsenalele  de  foc  stau  faţă  în  faţă.  Nimeni  să  nu  se  îndoiască.  Se  amână, 
însă  într'o  zi  cumplita  explozie  nu  va  mai  putea  fi  oprită... 

Că  prăpădul  se  va  declanşa  de  pe  sol,  de  pe  oceane,  sau  din  cosmos,  e  tot  una... 

Nu  avertizăm  pe  nimeni!  La  ce  bun?!  Noi,  anonimii,  absenţi  din  istorie,  avertizăm 
doar  propria  noastră  conştiinţă.  Am  trecut  prin  multe  urgii.  Generaţia  bravilor  a 
supravieţuit  după  multe  prigoane. 

Suntem  învăţaţi. 

La  o  nuntă  mitologică  a  căzut  o  stea.  Vor  cădea  şi  acum  stele  atomice,  vor  pâijoli... 

Din  alte  încolţiri  de  iarbă,  de  sub  cenuşă,  o  altă  Românie!... 

GHEORGHE  COSTEA 
Comandant  al  Bunei  Vestiri  44 


de  Traian  POPESCU 

Plecarea  precipitată  dintre  noi  a  camaradului  Comandant  al  Bunei  Vestiri 
Gheorghe  Costea,  a  constituit  o  pierdere  grea  pentru  lupta  românească  a  exilului  şi 
pentru  Mişcarea  Legionară  al  cărui  soldat  plin  de  merite  fusese. 

A  trăit  pentru  ea  şi  a  murit  pentru  ea,  istovit  fiziceşte  de  dăruirea-i  totală  luptei 
codreniste  sub  căpitănia  Comandantului  Horia  Sima,  pentru  a  se  înfăptui  acea  Ţară 
visată  de  toţi,  o  Românie  frumoasă  şi  lucitoare  ca  Soarele  Sfânt  de  pe  Cer. 

S'a  născut  în  1911  din  Răzeşi  moldoveni  în  cotul  Dunării  cu  Prutul,  pe  malurile 
Brateşului  la  Galaţi,  unde  încă  de  pe  băncile  ultimilor  ani  de  studii  liceale  s'a  înrolat 
în  lupta  de  afirmare  naţională  a  tineretului  României  Mari,  condusă  de  Corneliu 
Zelea  Codreanu. 

Ucenicia  legionară  şi-a  făcut-o  în  prima  Frăţie  de  Cruce  înfiinţată  la  2  Aprilie  1925 
la  Galaţi,  jud.  Covurlui,  de  Ion  Moţa,  primul  conducător  şi  organizator  al  acestei 
instituţii  glorioase  a  Legiunii  şirag  nesfârşit  de  acţiuni  de  luptă  şi  victorii  pentru 
gloria  Legiunei  Arhanghelului  Mihail. 

De  atunci  viaţa  lui  s'a  împletit  cu  viaţa  Legiunii.  Lupta  ei  -  lupta  lui.  Bucuriile  ei  - 
bucuriile  lui.  Sbuciumul  ei  -  sbuciumul  lui,  rămânând  până  în  ultimul  lui  moment, 
cum  mărturiseşte  Comandantul  Horia  Sima  în  prefaţa  cărţii  lui  de  amintiri  închinată 
comemorării  a  25  de  ani  de  la  întemeierea  Legiunii  "Viaţă  de  Muşchetar". -citez: 

-  "Unicul  dintre  legionarii  în  viaţă  -  care  poate  depune  mărturie  pentru  toate 
momentele  mari  din  trecutul  Legiunii,  începând  dela  primele  ei  manifestări". 

-  "Extraordinarul  acestei  existenţe  îl  constitue  două  aspecte  ce  rar  se  întâlnesc  în 
viaţa  unui  legionar:  de  a  fi  fost  prezent  în  creştetul  evenimentelor,  acolo  unde 
Legiunea  se  războia  pe  poziţiile  cele  mai  înaintate,  iar  pe  de  altă  parte  de  a  fi  scăpat 
teafăr  din  toate  aceste  acţiuni  de  mare  îndrăsneală  şi  risc". 


44  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXXI,  Nr.  51,  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


154 


A  trecut  prin  tot  vârtejul  prigoanelor  deslănţuite  împotriva  legionarismului  în 
România,  de  la  1927  şi  până  la  23  Ianuarie  1941,  de  către  partidele  politice  ale 
Regenţei,  dictaturile  "parlamentare"  şi  apoi  personale  ale  regelui  criminal  Carol  al  II- 
lea,  Antonescianism  şi  Comunismul  moscovit,  cunoscând  pe  pielea  lui  "omenia 
inchizitorilor"  care  cu  toate  "metodele  aplicate  în  reeducare",  nu  au  reuşit  să  înfrângă 
fermitatea  convingerilor  lui  de  creştin,  român  şi  legionar. 

A  suferit  cu  resemnare  evanghelică  toate  lipsurile,  toate  torturile  fizice  şi  morale 
născocite  de  minţile  machiavelice  a  acestor  înstreinaţi  de  Neam  şi  de  Dumnezeu. 

Exilat  în  Germania  prin  intrigile  aceloraşi  duşmani,  a  suferit  persecuţia  nazistă  în 
lagărul  Buchenwald  de  unde  -  paradoxal  -  a  fost  eliberat  la  24  August  1944  de 
bombele  anglo-americane  presărate  peste  sectorul  legionar  Fichtenheim  al 
menţionatului  lagăr,  cu  intenţia  de  a-i  nimici,  cum  se  grăbise  să  comunice  Dl.  Iancu 
Raţiu  prin  emisiunea  BBC-Londra  din  acea  zi,  cerând  familiior  să-şi  ia  rămas  bun  de 
la  legionarii  închişi  acolo,  dar  Dumnezeu,  care  îndrumase  bombele  spre  zidurile  şi 
poarta  închisorii  vroise  altfel,  lăsându-i  liberi.  Gheorghe  Costea  s'a  ales  cu  amintirea 
unui  braţ  fracturat  şi  câteva  sgârieturi  de  schije,  pentru  a  nu  uita  generositatea 
anglo-americană,  după  trădarea  Ţării  la  23  August  1944. 

La  chemarea  Comandantului  Horia  Sima  de  la  Viena  după  constituirea 
Guvernului  Naţional  în  Exil,  toamna  anului  1944,  continuare  a  Statului  Naţional 
Legionar  abrogat  samavolnic  de  generalul  Antonescu  la  24  Ianuarie  1941,  a  răspuns 
bărbăteşte:  prezent  -  continuând  lupta  armată  împotriva  cutropitorului  comunist 
până  la  8  Mai  1945  când  s'a  refugiat  în  Franţa. 

Drama  Ţării  sub  cnutul  comunist  al  Anei  Pauker  l'a  determinat  să  caute  azil  în 
Spania  unde  a  venit  în  1952.  Era  singura  Ţară  europeană  care  învinsese  şi  alungase 
comunismul  din  teritoriile  ei. 

Aici  s'a  încorporat  grupului  legionar  anticomunist  din  Madrid  alăturându-se 
hotărîrei  lor  de  a  continua  lupta  de  descătuşare  a  neamului  românesc  pe  alte  căi 
decât  spada,  cu  condeiul. 

După  câteva  voiajuri  în  acest  sens  în  cele  două  Americi  şi  Europa,  a  lansat  în  1964, 
revista  ŢARA  şi  EXILUL  -  Curier  informativ  al  Mişcării  Legionare  care  a  intrat  deja 
în  cel  de  al  21-lea  an  de  existenţă,  ţinând  trează  conştiinţa  naţională  a  românilor 
exilaţi,  amintind  legionarilor  tineri  vitejia  înaintaşilor  lor  şi  celor  vârstnici 
jurămintele  de  desrobire  a  Neamului  făcute  la  plecarea  lor  de  acasă. 

Gheorge  Costea,  Comandant  al  Bunei  Vestiri,  va  rămâne  în  Istoria  Legiunii,  la  a 
cărei  scriere  cu  sânge  a  participat  atât  de  generos,  aşa  cum  încheie  Comandantul 
prefaţa  cărţii  lui  citate: 

-  "...muşchetarul  care  n'a  cunoscut  mulţumire  mai  mare  decât  lupta,  căci  acolo 
unde  Legiunea  luptă  şi  se  jertfeşte,  acolo  este  sufletul  ei". 

Viaţa  lui  întreagă  a  fost  o  luptă  continuă. 

A  plecat  discret  dintre  noi  pentru  a  împlini  alte  misiuni,  aşa  cum  cântă  versurile 
închinate  lui  de  poetul  şi  camaradul  nostru  Dumitru  Paulescu  din  Brazilia: 

"Costea,  s'a  dus  de-acum  să  lupte,  Sus  în  Ceruri, 

Lângă  camarazii  lui  ucişi  de  anticrişti. 

Lângă  Căpitanul  şi  lângă  toţi  martirii 
Să  ne  scăpăm  Neamul  de  jug  şi  comunişti. 

Sboară,  Frate  Costea,  sboară  sus  spre  Soare, 


Nicolae  Niţă  ■fr 


155 


Şi  du-i  lui  Codreanu,  culmi  de  pe  Rarău. 

Spune-i  că  păgânii  ne  răstignesc  Neamul, 

Că  Românii-s  robi,  în  Ţara  care  moare. 

Spune-i  Căpitanului,  lui  Moţa  şi  lui  Dumnezeu!” 

Fie-i  memoria  eternă. 


CENTENARUL  EMINESCIAN  -  LA  ARME,  FRAŢI  ROMÂNI!  45 

de  Traian  POPESCU 

S'a  împlinit  în  acest  an  centenarul  morţii  lui  Mihail  Eminescu  1889-1989,  bardul 
suferinţelor  şi  virtuţilor  naţionale,  vizionarul  României  Mari. 

Exilul  românesc  a  vibrat  de  emoţie  şi  entuziasm  în  a  sărbători  evenimentul, 
Eminescu  reprezentând  culmea  gândirii  româneşti,  fiind  cum  îl  definea  Octavian 
Goga  "încarnaţia  geniului  românesc". 

Toate  gazetele,  revistele,  buletinele  asociaţiilor  româneşti  din  diasporă,  s'au 
întrecut  în  a  premări  geniul  poetic,  literar,  filozofic,  politic,  patriotic  şi  gazetăresc  al 
marelui  cărturar  şi  scriitor  al  secolului  trecut,  Luceafăr  al  culturii  şi  naţionalismului 
nostru. 

La  Paris,  opt  instituţii  culturale  româneşti  din  Statele  Unite  şi  Europa,  au 
comemorat  în  sala  Domus  Medica  efemerida  eminesciană  în  zilele  16-18  Iunie,  la 
iniţiativa  Fundaţiei  Culturale  Române  din  Madrid  prezidată  de  Profesorul 
Universitar  Vintilă  Horia,  reuniune  în  care  personalităţi  culturale  ale  exilului  au 
exaltat  opera  poetică,  filozofică,  şi  istorică,  încheind  festivităţile  la  Biserica  Ortodoxă 
din  Rue  St.  Jean  de  Beauvais  cu  Liturghia,  desvelirea  şi  sfinţirea  statuii  dedicată 
memoriei  lui  Mihail  Eminescu  de  sculptorul  Ion  Vlad,  care  va  fi  situată  la  indicaţiile 
Primarului  Chirac  într'una  din  piaţetele  care  încercuesc  Biserica.  Omagiu  şi  adeziune 
franceză  la  comemorare. 

La  Miinchen,  Germania  Federală,  sculptorul  Alexandru  Pană  i-a  dedicat  o 
plachetă  în  bronz  având  ca  avers  figura  lui  Eminescu,  iar  pe  revers  conturul 
României  Mari,  în  interiorul  căreia  a  gravat  fraza  şi  semnătura  lui  Eminescu: 
"ADEVĂRATUL  POPOR  ROMÂNESC  A  DEVENIT  O  TURMĂ  EXPLOATATĂ  ŞI 
DATĂ  ÎN  PRADĂ  CELOR  CARE  AU  NĂPĂSTUIT  ASUPRĂ-I",  100  ANI  DELA 
MOARTE  1889-1989,  evocând  drama  românimei  din  ţinuturile  subjugate: 
Transilvania,  Bucovina  şi  Basarabia,  pe  care  el  o  cunoaştea  în  tot  tragicul  ei,  prin 
desele  călătorii  dealungul  lor. 

însă  cea  mai  valoroasă  şi  pozitivă  contribuţie  la  această  aducere  aminte  a  geniului 
creator  Eminescu  este  retipărirea  la  Paris  a  operei  etico-socială  eminesciană  cuprinsă 
în  eruditele  articole  publicate  în  revistele  şi  gazetele  epocei  lui;  Convorbiri  Literare, 
Curierul  de  Iaşi,  Timpul,  România  Liberă,  etc 

Octavian  Goga  luând  cuvântul  la  desvelirea  monumentului  lui  Eminescu  din  Sân 
Nicolaul  Mare  -  Banat,  la  puţin  timp  după  reîntregirea  patrimoniului  teritorial 
naţional,  a  lăsat  mărturie  posterităţii  magnitudinea  personajului,  spunând: 


45  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXXVIII,  Nr.  62/63,1989. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


156 


"Eminescu  este  şi  va  rămâne  cea  mai  strălucită  încarnaţie  a  geniului  românesc. 
Vremea  de  astăzi  cu  toate  izbânzile  ei  îi  aparţine.  A  biruit  crezul  lui.  Tot  viforul  de 
dărâmare  şi  tot  avântul  de  reclădire  ţâşneşte  din  fulgerele  lui.  Prin  scrisul  lui 
Eminescu  a  cerut  cuvânt  ideea  integralităţii  naţionale  cu  toate  atributele  ei  logice. 
Din  zilele  de  adolescent  cu  o  precocitate  uimitoare,  fiul  căminarului  dela  Botoşani  s'a 
îndrumat  spre  acest  ideal,  căruia  mai  târziu  i-a  dat  o  superioară  justificare  teoretică. 
Din  primele  zile,  elevul  lui  Aron  Pumnul  pornit  în  pribegie,  a  simţit  chemările 
întregului  sol  românesc,  prins  atunci  sub  atâtea  stăpâniri  vitregi. 

A  plecat  să-l  cunoască  şi  pretutindeni  a  pus  urechea  să-l  audă.  Limba  lui  literară, 
într'o  vreme  când  grămătici  de  tot  soiul  o  drămuiau  cu  erezii  savante,  se  adapă  din 
moştenirea  "veche  şi  înţeleaptă"  a  tuturora.  Un  proverb  din  munţii  Moldovei,  o 
glumă  de  pe  Târnava,  o  frază  euritmică  din  Gorj,  toate  îşi  dau  întâlnire  în  atelierul  lui 
Eminescu,  ca  să  închege  patrimoniul  unităţii.  El  a  fixat  mai  întâi,  şi  de  un  caracter 
definitiv,  tablele  legii  în  graiul  nostru.  Nu  e  însă  numai  codificatorul  limbii  literare. 
Eminescu  e  mai  mult;  e  părintele  ideologiei  naţionale  moderne  în  evoluţia  noastră. 

E  cel  dintâi  român  al  cărui  creştet  primeşte  binecuvântarea  din  cer,  dar  ale  cărui 
picioare  sunt  înfipte  până  în  glesne  în  pământul  strămoşesc. 

Mai  mult  ca  oricare  altul,  el  a  crezut  în  neam;  l-a  simţit  în  adâncime,  l-a  înţeles  în 
misiunea  lui  istorică.  Veacurile  l-au  strigat  de  departe,  dincolo  de  "scripturile 
bătrâne",  i  s'a  mărturisit  misterul  tracoromanic  al  începutului,  i-a  strălucit  epoeea 
dela  o  mie  patrusute,  şi  l-au  durut  toate  chinurile  facerii  de  astăzi.  Citiţi  "Doina"  lui, 
cântecul  năzuinţelor  noastre  eterne:  e  cea  mai  categorică  evanghelie  politică  a 
românismului.  Pentrucă  politica  naţională  întemeiată  pe  puritatea  de  sânge  şi  pe 
încercuirea  în  tradiţiunile  noastre  seculare  ca  şi  pe  excluderea  străinului  exploatator, 
n'a  avut  un  mai  luminos  doctrinar  decât  pe  poetul  "Luceafărului". 

Oricât  ar  fi  dispuse  minţile  simpliste  să  creadă  că  jocul  realităţilor  scapă  artistului 
şi  că  înregistrarea  cu  preciziune  a  necesităţilor  naţionale  e  numai  apanajul 
politicienilor  profesionişti,  adevărul  e  altul. 

Eminescu,  poetul,  e  cel  mai  echilibrat  creer  politic  al  României  în  creştere. 

Citiţi  articolele  lui  şi  veţi  vedea  că  staţi  în  faţa  unor  axiome  de  valoare 
permanentă.  Ele  pot  fi  invocate  la  tot  pasul  ca  un  îndreptar  de  pedagogie  naţională". 

Lucrarea  aleasă  la  Paris  pentru  retipărire,  cu  îngrijirea  şi  efortul  material  al 
gânditorului  Gheorghe  Piscoci-Dănescu,  directorul  editurii  "Mioriţa"  şi  al 
magazinului  -  Librairie  du  Savoir  -  a  fost  ediţia  ultimă  şi  cea  mai  complectă  apărută 
în  Ţară  în  1941,  în  editura  Cugetarea  -  Georgescu  Delafras,  sub  îngrijirea  Profesorului 
I.  Creţu.  Acesta,  stăruitor  cercetător  al  manuscriselor  lăsate  de  Eminescu,  a 
identificat  o  sumedenie  de  articole  în  manuscrisele  aflate  la  Academia  Română,  după 
frazeologia  gazetarului,  după  referinţele  la  el,  în  alte  articole,  sau  din  notele  lăsate, 
acestea  constituind  partea  inedită  a  lucrării.  Eminescu  nu-şi  semna  articolele  decât 
foarte  rar. 

în  introducerea  lucrării  Profesorul  Creţu  confirmă  spusele  lui  Octavian  Goga  în 
Sân  Nicolaul  Mare:  "pentru  generaţia  naţionalistă  de  astăzi  acelaş  scriitor  este 
expresia  cea  mai  înaltă  a  doctrinei  politice  naţionale.  Generaţia  actuală  se  hrăneşte 
sufleteşte  şi  ideologec  din  doctrina  politică  a  lui  Eminescu,  după  cum  cea  trecută  se 
adăpa  la  isvoarele  inspiraţiunii  sale  poetice.  Teoria  rasei  române  şi  a  păturii 
superpuse,  antisemitismul,  etnicul  şi  specificul  naţional,  sunt  idei  pe  cari  Eminescu 


Nicolae  Niţă 


157 


le  expune  cu  căldura  fanatismului  său,  cu  documentarea  erudiţiei  sale,  cu  acea 
pasiune  şi  claritate  care  le  încadrează  minunat  între  imperativele  ceasului  de  faţă". 

în  continuare  reproduce  dintr'un  articol  din  Timpul  -  17  Decembrie  1881  fraza  pe 
care  Prof.  Creţu  o  consideră  expresia  întregului  sistem  de  gândire  politică  a  lui 
Eminescu: 

"Cestiunea  de  căpetenie  pentru  istoria  şi  continuitatea  de  desvoltare  a  acestei  ţări 
este  ca  elementul  românesc  să  rămâe  cel  determinant,  ca  el  să  dea  tiparul  acestei 
forme  de  stat,  ca  limba  lui,  înclinările  lui  oneste  şi  generoase,  bunul  lui  simţ,  c'un 
cuvânt  geniul  lui  să  rămâe  şi  pe  viitor  norma  de  desvoltare  a  ţării  şi  să  pătrundă 
pururea  această  desvoltare". 

Eminescu  nu  era  rasist  şi  nici  antisemit. 

Era  un  admirator  al  neamului  românesc  şi  al  virtuţilor  lui  ancestrale,  Profesorul 
Creţu  putând  fi  greşit  interpretat  de  detractorii  ovrei,  când  vorbeşte  de  teoria  rasei 
române  a  Iui  Eminescu  şi  nici  antisemit,  ci  contra  ovreilor  speculatori  şi  obraznici, 
aşa  că  bine  face  Dl.  Nicu  Caranica  în  prefaţa  ediţiei  dela  Paris,  reproducând  la  pagina 
lll-a,  din  lucrarea  lui  G.  Călinescu  -  Viaţa  lui  Eminescu  afirmaţia  poetului  că  era 
departe  "de  a-i  urî  pe  evrei". 

Textele  eminesciene  an  fost  puse  la  index  multă  vreme,  prin  acţiunea 
răsbunătoare  a  politicienilor  liberali,  pe  care  el  i-a  criticat  totdeauna  vehement  şi 
prin  uneltirile  din  umbră  ale  sioniştilor  cărora  nu  le  convenea  naţionalismul  isvorât 
din  patriotismul  nemărginit  al  lui  Eminescu. 

Ideile  acestei  precursor  al  naţionalismului  românesc  din  secolul  XX  an  forjat, 
după  moartea  lui,  generaţia  care  a  înfăptuit  România  Mare  la  1918,  şi  au  fost 
inspiratoare  doctrinei  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu  a  -  Omului  Nou  care  să-şi 
iubească  -  şi  să  îşi  servească  Ţara  şi  Neamul,  sacrificând  chiar  propria-i  viaţă. 

Ea  nu  avea  nici  asemănare,  nici  influenţe  ale  celorlalte  mişcări  naţionaliste 
fascismul  italian  sau  naţional-socialismul  german,  cum  insinuiază  denigratorii  ovrei, 
fiind  inspirată  în  1919  de  învăţămintele  lui  Eminescu,  în  pădurea  Dobrina  de  lângă 
Huşi,  când  iureşul  revoluţiei  hebreocomunistă-bolşevică,  făcea  ravagii  în  Russa 
ţaristă  şi  se  infiltrase  şi  între  muncitorii  români. 

între  1927-1938  Mişcarea  Legionară  făurită  la  chemarea  lui  Corneliu  Zelea 
Codreanu  din  Dobrina,  dislocase  complect  influenţa  comunistă  din  teritoriul 
României,  partidul  secerei  şi  ciocanului  reducându-se  la  abia  1.000  de  membri, 
jumătate  ovrei. 

în  1940,  ei  au  reuşit  să  isgonească  regele  pervers  şi  asasin  Carol  al  II-lea  şi  la  14 
Septembrie,  generalul  Antonescu  pe  care-1  ajutaseră,  a  transformat  România  în  Stat 
Naţional  Român  Legionar,  prin  decretul  din  14  Septembrie  1940,  abrogat  la  24 
Ianuarie  1941  de  interesele  expansioniste  şi  ultimatumul  dat  Legiunii  de  Hitler,  la 
instigaţiile  dictatoriale  ale  lui  Antonescu,  care  a  plătit  felonia  la  23  August  1944,  prin 
trădarea  Regelui  Mihai  I. 

Testamentul  politic  al  Marelui  Mihail  Eminescu,  scris  cu  focul  credinţei  lui  în 
Neam,  ni  l-a  lăsat  în  imnul  "La  Arme  Fraţi  Români",  pe  care-1  reproducem  alăturat, 
fiind  de  mare  actualitate  astăzi,  când  România  sleită  de  Soviete,  e  pândită  din  nou  de 
vecinii  ei  hrăpăreţi,  nentru  a  fi  eliminată  insula  latină  din  marea  mongolo-slavă  care 
o  înconjoară. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


158 


ULTIMUL  VĂCĂREŞTEAN  -  LA  MOARTEA  LUI  RADU  MIRONOVICI 

JALOANE  ÎN  MIT 

de  Victor  CORBUŢ 

"Am  fost  cinci";  "Suntem  un  milion";  "Vom  fi  toată  ţara"  C.Z.Codreanu 

Au  trecut  62  de  ani  de  la  întemeierea  Legiunii.  Ordinul  de  zi  al  Căpitanului,  - 
primul  şi  unicul  scurt,  hotărât,  solemn,  "ca  mânuirea  unei  arme  pentru  salut", 
cuprindea  doar  patru  fraze:  "Astăzi,  Vineri,  24  Iunie  1927  (Sf.  Ion  Botezătorul)  ora  10 
seara,  se  înfiinţează  LEGIUNEA  ARHANGHELUL  MIHAIL  sub  comanda  mea.  Să 
vină  în  aeeste  rânduri  cel  ce  crede  nelimitat.  Să  rămână  în  afară  cel  ce  are  îndoieli. 
Fixez  ca  şef  al  gărzii  dela  icoană  pe  Radu  Mironovici".  După  10  ani,  prin  jertfa  lui 
Moţa,  din  cei  cinci  au  mai  rămas  patru. 

Iată  cum  a  înţeles  Căpitanul  să  zugrăvească  această  aniversare,  în  Circulara  Nr.  79 
din  18  Iunie  1937,  atât  de  grăitoare  pentru  noi  astăzi  şi  pe  care  o  redăm  în  întregime; 
pentru  a  încerca  să  retrăim  o  secvenţă  din  visul  şi  idealul  ce  ne  făurisem: 

Bucureşti,  18  Iunie  1937 

CIRCULARA  Nr.  79 

Camarazi, 

Peste  câteva  zile,  Joi  24  Iunie  1937,  se  împlinesc  10  ani  de  când  a  luat  fiinţă 
mişcarea  legionară. 

Am  plecat  alături  de  Moţa  şi  încă  de  3.  în  total  am  fost  cinci.  Din  primul 
moment  ne-au  acoperit  toate  insultele,  am  primit  apoi  palme  şi  lovituri, 
izbitură  după  izbitură  ne-au  crestat  feţele  şi  frunţile,  închisorile  ne-au  supt 
oasele,  am  fost  condamnaţi  la  moarte  în  gândul  vrăjmaşilor  noştri;  iar,  de 
câţiva  ani,  suntem  obiectul  tuturor  uneltirilor  întunecate.  Răsboiu  de  nimicire 
dus  ceas  cu  ceas.  Pentru  noi,  nici  o  milă.  Am  trăit  din  milă.  Am  trăit  din  mila 
lui  Dumnezeu  şi  din  vârful  săbiei  noastre! 

Trăim  şi  azi  din  ele  şi  vom  trăi  deapururi.  Am  răbdat  şi  am  răspuns 
năprasnic. 


♦ 


Şi  acum,  la  zece  ani,  când  vom  fi  făcut  bilanţul  acestor  uneltiri,  acestor 
chinuri,  acestor  umilinţi,  acestor  încercări  de  nimicire  ne  vom  întoarce  patru 
din  cei  cinci  dela  început  şi  vom  spune  vrăjmaşilor  noştri: 

în  zece  ani  rezultatul  uneltirilor  voastre  este  acesta:  Suntem  un  milion! 

Un  milion  de  suflete,  de  femei,  de  copii,  de  bărbaţi  şi  bătrâni,  care  au  o 
credinţă  nouă,  care  trăesc,  care  luptă,  care  jertfesc  sub  steag  legionar,  care 
aşteaptă  România  legionară  şi  cred  într'însa. 

Unde  vă  este  biruinţa?  Şi  unde  vă  va  fi  biruinţa?  Căci  dacă  n'aţi  putut 
nimici  cinci,  cum  veţi  mai  putea  nimici  de  două  sute  de  mii  de  ori  câte  cinci? 


♦ 


46  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXXVIII,  Nr.  62/63,1989. 


Nicolae  Niţă 


159 


Şi  acum,  mă  îndrept  către  voi,  dragi  camarazi  de  eri  şi  de  azi: 

Fiţi  cu  gândul  la  sfântul  mormânt,  care  a  sfinţit  toată  generaţia  noastră  de 
luptători,  prin  sângele  lui  Moţa  şi  Marin,  cu  gândul  la  cei  morţi  sub  pământ, 
sub  asupriri  nedrepte. 

Faceţi-vă  cu  bărbăţie  toate  socotelile  interioare  şi  păşiţi  cu  hotărîre  în 
decada  decisivă  a  luptei  legionare.  Aceşti  zece  ani  ce  vin  vor  mai  vedea 
asupriri  şi  morminte  de  ale  noastre,  dar  vor  vedea  şi  pe  toţi  vrăjmaşii  noştri 
înfrânţi  şi  toate  uneltirile  lor  sfărâmate. 

Aceşti  zece  ani  ce  vin  vor  vedea  lupta  decisivă,  vor  vedea  pe  legionari 
învingând  şi  risipind  trufaşele  puteri  întunecate  de  astăzi.  învingând  şi 
punând  temelie  nouă  neamului  nostru. 

Legionar , 

Nu  vei  sărbători  această  zi  de  24  Iunie  1937  nici  în  cântece,  nici  cu 
şampanie,  nici  cu  banchete,  nici  cu  serbări  -  cunoscutele  serbări 
comemorative  -  şi  nici  cu  discursuri  mari,  umflate  şi  goale. 

De  vei  fi  profesor  universitar  sau  muncitor  cu  braţele,  de  vei  fi  preot  sau 
învăţător  de  sat,  de  vei  fi  comerciant  sau  meseriaş,  de  vei  fi  ţăran  cu  plugul  în 
bătătură  sau  cioban  la  turma  de  oi,  de  vei  fi  tată  sau  soţ,  iar  tu,  mamă  sau 
soţie,  fă-ţi  datoria  în  ziua  aceasta  către  ai  tăi  şi  către  neam. 

Fii  corect;  Fii  drept;  Fii  curat;  Fii  voios,  aşa  cum  ai  dori  tu  să  fie  şi  să-şi  facă 
datoria  fiecare  Român,  în  Patria  sa  legionară. 

C.Z.C. 


♦ 


Cine  şi-ar  fi  putut  închipui  în  acea  zi  de  Iunie  1937  că  în  mai  puţin  de  un  an  şi 
jumătate  falnica  Legiune  va  înfrunta  o  nouă  prigoană,  o  prigoană  cum  nu  a  mai  fost, 
când  toate  căpeteniile  legionare  erau  în  lanţuri  şi  în  lagăre  iar  Căpitanul  judecat  şi 
condamnat  pentru  trădare  -  horribile  dictum  -  avea  să  fie  ucis  mişeleşte  de  fraţii  săi 
români  în  condiţii  de  groază  necunoscute  de  istoria  modernă. 

Pentru  cunoaşterea  adevărului  întreg  şi  nefalsificat  în  oficinile  răuvoitorilor  de 
toate  nuanţele,  cercetătorilor  obiectivi  le  stă  la  dispoziţie  o  bogată  literatură 
legionară,  complet  documentată  asupra  împrejurărilor  globale  privind  asasinarea 
Căpitanului  şi  dezlănţuirea  acelei  prigoane  cu  consecinţe  de-adreptul  fatale  pentru 
neamul  românesc,  cel  puţin. 

Corneliu  Georgescu,  al  treilea  văcăreştean,  înalt  exemplu  de  statornicie  şi 
nelimitată  credinţă,  moare  la  Mittersill,  victimă  inocentă  a  unui  atac  absurd.  Parcă 
Dumnezeu  i-a  luat  în  ordinea  importanţei  lor.  Pentrucă  Moţa  se  confunda  cu 
Căpitanul  şi  se  completau  în  mod  armonios.  Corneliu  Georgescu  era  cel  mai  apropiat 
de  ei  ca  structură  şi  măreţie.  Se  identifica  cel  mai  bine  cu  ei.  Al  patrulea  văcăreştean, 
Ilie  Gârneaţă  se  stinge  în  Italia,  pierdut  în  izolarea  în  care  se  prăbuşise  încă  din 
lagărul  de  la  Vaslui,  fără  a-şi  mai  fi  putut  reveni  cu  adevărat  niciodată. 

Ultimul  văcăreştean  care  ne  va  părăsi  va  fi  Radu  Mironovici,  primul  şef  al  gărzii  de 
la  icoană,  aflată  în  acea  cameră  a  casei  lui  Al.  Butnaru  din  Str.  Florilor  nr.  20,  Iaşi 
unde,  înainte  cu  52  de  ani  luase  naştere  Legiunea  şi  unde  era  şi  primul  ei  sediu. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


160 


Fiind  unicul  legionar  din  lumea  liberă  care  am  asistat  la  înmormântarea  lui,  am  să 
schiţez  pentru  camarazii  de  acum  şi  pentru  cei  care  ne  vor  urma,  acest  ultim  episod 
cu  sfârşitul  ultimului  văcăreştean. 

Fac  acest  lucru  după  io  ani  de  la  plecarea  mea,  convins  că  astăzi,  în  condiţiile 
existente  în  tară  şi  în  lume,  nu  voi  aduce  nici  un  prejudiciu  celor  rămaşi  acolo,  în 
cazul  că  mai  sunt  în  viaţă. 

Era  vara  anului  1979.  La  rubrica  "decese"  în  gazeta  "România  Liberă"  se  anunţa 
laconic  moartea  lui  Radu  Mironovici  în  comuna  Ţigăneşti,  Ilfov,  înmormântarea 
având  loc  a  doua  zi  în  cimitirul  din  localitate. 

Cum  ziarele  comuniste  nu  sunt  citite  nici  măcar  de  partizani,  era  greu  de  admis  că 
va  fi  mai  mult  de  o  mână  de  oamem  care  să  afle  vestea  şi  cu  atât  mai  greu  de 
presupus  că  cei  cari  o  vor  afla,  mulţi  puţini,  vor  avea  timp  suficient,  ca  în  câteva  ore 
câte  mai  rămâneau,  să-şi  poată  aranja  socoteala  să  ajungă  la  Ţigăneşti,  cu  atât  mai 
mult  că  era  zi  de  lucru. 

Mai  era  şi  altceva:  teama,  frica,  laşitatea  umană,  dacă  termenul  nu  e  prea  dur.  Cel 
care  mergea  la  o  asemenea  înmormântare  trebuia  să  suporte  anumite  consecinţe  care 
puteau  fi  foarte  neplăcute  pentru  unii  şi  mai  mult  sau  mai  puţin  neplăcute  pentru 
alţii,  în  raport  de  cum  era  văzut  fiecare,  adică  în  raport  de  dosar.  Şi,  cum,  vorba 
românului,  cămaşa  e  mai  aproape  decât  cojocul,  se  vor  lăsa  mai  degrabă  păgubaşi.  Se 
va  vedea  că  aşa  a  şi  fost,  pentrucă  din  22  de  milioane  de  români,  cât  era  populaţia 
ţării,  la  moartea  lui  Radu  Mironovici,  întemeietor  al  Mişcării  Legionare  şi  unul  din 
cei  cinci  văcăreşteni,  fondatori,  au  fost  prezenţi  7  (şapte)  inşi:  3  legionari,  2  agenţi  cu 
misiune  specială  şi  două  bătrânele,  ţărănci  din  sat.  A  opta  persoană  era  o  rudă  a 
răposatului  stabilită  în  străinătate  şi  aflată  acolo  absolut  întâmplător.  în  orice  caz  nu 
făcea  parte  din  populaţia  ţării. 

Desigur,  nu  se  poate  spune  ca  cei  cari  au  aflat  de  acest  deces,  în  sufletul  lor  nu  au 
rostit  o  scurtă  rugăciune  pentru  odihna  lui  veşnică. 

Cu  mici  excepţii  -  Vasile  Băncilă,  Ion  Petrovici,  Radu  Gyr,  Nichifor  Crainic, 
episcopul  bihorean  Iuliu  Hirte  -,  anunţurile  mortuare  erau  publicate  în  ajunul  zilei 
de  înmormântare  sau  de  cele  mai  multe  ori  după  ce  erau  îngropaţi.  Aşa  a  fost  cazul 
lui  Victor  Medrea,  Ilie  Niculescu,  Stere  Mihalexe,  I.  V.  Georgescu,  Ştefan  Câijan, 
Decebal  Codreanu,  fratele  mai  mic  al  Căpitanului  şi  cine  ştie  câţi  alţii  pe  cari  nu-i  mai 
ştiu. 

♦ 


Un  autobus  local  trecea  prin  Ţigăneşti.  Mi-a  rămas  timp  să-mi  sun  câţiva  prieteni. 
Nu  aflaseră  nimic.  Matei  Coriolan,  şi  el  vechi  cunoscut  al  decedatului,  se  hotărăşte  să 
vină  cu  mine.  A  doua  zi  luam  autobusul  şi  după  circa  o  oră  ajungem  la  Ţigăneşti, 
unde  tragem  direct  la  preotul  satului.  Ne-a  primit  şi  prezentându-ne,  am  observat  că 
ne  studia  şi  ne  cântărea  cu  coada  ochiului.  Se  vedea  treaba  că  nu  i-am  inspirat  prea 
mare  încredere  tocmai  dela  început,  astfel  că,  drept  măsură  de  siguranţă,  a  dat 
drumul  la  vechea  placă,  devenită  manie  şi  obsesie  pentru  orice  cetăţean  care  trăieşte 
într'o  ţară  comunistă:  "Ştiţi  Dvs.,  tovarăşi,  iubiţi  credincioşi,  -  îi  dă  înainte  părintele  - 
răposatul  a  fost  un  om  de  omenie  dar  îşi  avea  păcatele  lui  şi  greşelile  lui  faţă  de  ţară 
şi  pentru  cari  a  trebuit  să  plătească,  dar,  clasa  mucitoare  până  la  urmă  l-a  iertat  şi..." 
şi  alte  asemenea  bazaconii. 


Nicolae  Niţă 


161 


Avea  şi  părintele,  se  vedea  bine,  o  experienţă  acumulată  de-alungul  anilor  şi  cine 
ştie,  o  fi  fost  şi  el  câţiva  ani  în  vreo  închisoare  (nu  l-am  întrebat,  dar  era  ceva  la 
ordinea  zilei),  unde  a  învăţat  de  la  ceilalţi  acel  cuvânt  de  ordine  dezgustător  dar  ca  o 
a  doua  natură,  oriunde  pe  pământ  unde  domneşte  diavolul:  "Decât  să  plângă  mama, 
mai  bine  plângă  mă-ta".  Deci,  dece  să  nu  se  pună  la  adăpost  şi  sfinţia  sa,  mai  ales  că 
ştia  ce  se  întâmplase  chiar  recent  răposatului. 

Treptat  însă,  după  ce  i-am  spus  cine  suntem  şi  ce  hram  purtăm,  s’a  mai  muiat 
părintele  şi  i-a  venit  inima  la  loc,  încât  după  puţină  vreme  a  întors-o  exact  invers  şi  a 
început  să  ne  vorbească  altfel. 

Ne-a  povestit  domol  cum  l-a  cunoscut;  cum  înainte  cu  vreo  doi  ani  i-a  murit  soţia, 
pe  care  tot  el  a  înmormântat-o  în  cimitirul  satului.  Acest  cimitir  era  chiar  lângă  noi. 
Ne  aflam  chiar  în  el,  deoarece  şi  biserica  şi  casa  parohială  erau  la  un  loc  cu  cimitirul. 
Răposatul,  după  ce  dânsa  a  murit,  venea  în  fiecare  zi,  indiferent  de  anotimp,  la 
mormântul  ei,  unde  stătea  ore  întregi  îngenunchiat  şi  se  ruga. 

Apoi,  de  ani  de  zile,  el  se  ocupa  de  întregul  cimitir.  Cosea  iarba  şi  se  îngrijea  de 
toate  mormintele. 

într’o  zi,  chiar  recent  de  tot,  a  continuat  părintele,  un  cetăţean  din  sat,  fără  nici  un 
motiv,  s’a  luat  de  el,  în  timp  ce  se  îndrepta  spre  cimitir,  şi  a  început  să-l  bată  cu  un 
par,  rupându-i  până  la  urmă  o  mână.  Desigur,  această  brutală  agresiune  a  fost 
dirijată  de  undeva,  pentrucă  nimemi  nu  se  leagă  de  un  om  aşa  din  senin,  mai  cu 
seamă  că  decedatul  era  cunoscut  bine  de  sătean  şi  tratat  cu  multă  omenie. 

La  scurtă  vreme  după  această  întâmplare,  a  avut  o  criză  de  ficat  (dacă  îmi 
amintesc  bine)  şi  părintele  l-a  dus  în  grabă  la  spital.  S’a  spus  în  final  că  a  fost  adus 
prea  târziu  şi  intervenţia  nu  a  reuşit.  Aşa  a  murit  Radu  Mironovici,  ultimul 
văcăreştean. 

Am  ieşit  din  casă,  lăsându-1  pe  părintele  să  se  pregătească  de  slujba 
înmormântării.  Am  intrat  cu  Matei  în  mica  biserică.  O  biserică  străveche  în  care 
pentru  a  putea  intra  a  trebuit  să  ne  plecăm  capetele  ca  să  nu  ne  lovim  de  grinda  de 
sus  a  uşii. 

Acolo  se  afla  Radu  Mironovici,  aşezat  într’un  sicriu  acoperit  cu  ştergare  ţesute  din 
in  şi  cânepă,  cu  podoabe  româneşti  lucrate  de  ţărăncile  din  sat,  care-i  aminteau  de 
Bucovina  lui  dragă. 

Pe  faţa-i  senină  înmărmurise  acel  zâmbet  de  iubire  creştină  şi  pace,  aşa  cum  îl 
cunoscusem  încă  de  la  Jilava,  în  iarna  anului  1934  şi  cum  l-au  cunoscut  toţi 
legionarii. 

Mâna  îi  era  bandajată  până  la  cot  cu  un  tifon  zdrenţuit,  folosit  de  mai  multe  ori. 
Era  mâna  ruptă  recent  de  parul  cu  care  a  fost  lovit  în  plină  zi,  în  sat,  de  către  o 
lepădătură  de  om  nou  aşa  cum  a  fost  conceput  de  Marx  şi  ceilalţi  corifei  cari,  aşa  cum 
se  anunţă,  curând  se  vor  prăbuşi  pentru  totdeauna  de  pe  piedestalul  făurit  din  crimă 
şi  minciună. 

în  mica  bisericuţă  vegheau  doar  două  fiinţe;  două  bătrâne  din  satul  Ţigăneşti. 

După  ce  am  ieşit,  ca  să  îl  întâmpinăm  pe  preot  care  trebuia  să  fie  gata  pentru 
oficierea  ceremoniei,  m’am  întors  instinctiv  înapoi  în  biserică,  de  unde  plecaseră  deja 
şi  cele  două  femei.  Eram  singur.  Am  ridicat  la  repezeală  reverul  înalt  până  la  gât  al 
vestonului  decolorat,  fost  cândva  de  culoare  neagră,  în  care  era  îmbrăcat  decedatul, 
am  văzut  gulerul  cămăşii  verzi  în  care  era  îmbrăcat,  centura  şi  diagonala.  Am  tras 
reverul  la  loc  şi  am  ieşit.  După  câte  îmi  amintesc,  nu  am  spus  acest  lucru  nimănui, 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


162 


nici  măcar  camaradului  meu  Matei,  ca  să  nu-şi  facă  cumva  mustrări  când  va  ajunge 
la  anchetă,  şi  nu  va  putea  rezista  să  nu  spună  tot. 

Când  am  ieşit,  părintele  se  şi  apropia,  îmbrăcat  în  odăjdii.  Mai  sosise  o  persoană. 
Am  recunoscut-o  imediat,  deşi  trecuseră  55  de  ani  de-atunci.  Era  Ion  Aldea,  de 
origine  de  la  Sibiu,  arestat  şi  el  ca  şi  mine  şi  depus  cu  acea  ocazie  la  Jilava.  Eram  deci 
de-acum  trei  legionari,  apoi  cele  două  bătrâne  plus  cei  doi  neidentificaţi  dar  bănuiţi, 
cari  au  şi  plecat  mi  se  pare  chiar  în  timpul  slujbei.  Părintele  a  fost  al  optulea,  dacă  ar 
fi  rămas  cu  toţii  până  la  capăt. 

Părintele  parcă  era  foarte  mulţumit;  poate  arăta  chiar  fericit.  La  urmă  ne  va  spune 
emoţionat:  Acum  Radu  Mironovici  poate  fi  liniştit  că  a  fost  dus  la  groapă  de  trei 
legionari. 

Terminat  prohodul,  am  luat  sicriul,  eu  într’un  capăt,  iar  Matei  cu  Aldea  la  celălalt. 
Abia  am  reuşit  să  trecem  pragul  şi  la  câţiva  paşi  m’am  poticnit.  Ceilalţi  doi  nu  mă 
puteau  ajuta  pentrucă  povara  era  foarte  grea  şi  pentru  ei.  Părintele  mi-a  dat  o  mână 
de  ajutor.  Groapa  era  doar  la  vreo  20  de  paşi  de  noi.  Până  la  urmă  am  ajuns  şi  cu 
ajutorul  groparilor  l-am  coborît  în  mormânt.  Abia  mă  mai  puteam  ţine  pe  picioare. 
Secretul  îl  vom  afla  imediat.  De  dincolo  de  gardul  care  înconjura  cimitirul  şi 
bisericuţa,  câţiva  ţărani,  descoperiţi,  ţinându-şi  căciulile  în  mâini,  priveau  cu  un  fel 
de  teamă  şi  îngrijorare.  Desigur,  li  se  va  fi  spus  să  stea  acasă.  Au  stat,  ce  e  drept, 
pentrucă  aceştia  de  dincolo  de  gard,  erau  la  muncă  tocmai  în  acel  loc  de  unde  puteau 
privi,  fără  să  poată  fi  învinuiţi  că  au  participat  efectiv. 

Am  rămas  cu  toţii  până  la  urmă,  când  mormântul  era  gata  acoperit.  Nici  flori  nu 
au  fost  puse  la  căpătâi,  decât  busuioc  şi  poate  o  legătură  de  cicoare.  Mulţumiţi  de  ce 
am  făcut,  ne-am  retras  cu  părintele  în  casa  lui,  la  o  mică  pomană.  Aldea  însuşi 
plecase  fără  să  observăm! 

"Acum,  să  vă  spun  ceva",  a  început  părintele:  "Sicriul  a  fost  din  fier  forjat,  lucrat 
de  camarazi  bucureşteni".  Atât  pot  să  vă  spun,  a  sfârşit  el  "şi  iată  dece  a  fost  atât  de 
greu".  Dar  să  nu  vă  supăraţi;  v-aţi  făcut  o  sfântă  datorie".  Părintele  iarăşi  a  continuat: 
"Acum,  înainte  de  a  pleca,  să  vă  duc  să  vă  arăt  ce  avere  a  lăsat  în  urma  sa  decedatul". 
L-am  însoţit  într’o  încăpere  a  casei  parohiale,  în  care  ne  aflam. 

Când  ne-am  oprit,  părintele  ne-a  arătat  într’un  colţ  al  încăperii  o  foaie  de  cort 
veche  şi  ruptă  pe  alocuri,  legată  cu  cele  patru  colţuri  în  forma  unei  boccele,  pe  care  o 
puteai  lua  cu  uşurinţă  în  spinare. 

"Iată  averea  pământeaească  pe  care  o  lasă  în  urma  sa  Comandantul  Legionar  al 
Bunei  Vestiri,  Radu  Mironovici",  a  exclamat  părintele  ştergându-şi  pe  furiş  o  lacrimă. 
"Peste  40  de  zile  vă  poftesc  la  parastas,  când  voi  da  de  pomană  tot  ce  se  cuprinde  în 
această  boccea  învelită  în  foaie  de  cort",  a  continuat  cuvioşia  sa,  conformându-se 
dorinţei  decedatului. 

La  parastas  nu  am  mai  fost.  Pentruce  nu  am  fost,  nu  e  nevoie  să  întrebaţi.  Nu  am 
aflat  până  astăzi  ce  cuprindea  foaia  de  cort  şi  dacă  a  fost  cineva  la  parastas.  în  drum 
spre  casă,  imaginea  mormântului  lăsat  în  urmă  poate  pentru  totdeauna,  bocceaua 
din  foaia  de  cort  zdrenţuită  şi  amintirea  sicriului  din  fier  forjat  sub  a  cărui  apăsare 
m’am  poticnit,  vor  rămâne  pe  veci  în  memorie. 

Transmit  acest  fragment  de  istorie  legionară  camarazilor  legionari  de  azi,  de 
mâine  şi  de  totdeauna  pentrucă  alături  de  Majadahonda,  Padurea  Tâncabeşti  şi 
Mittersill  -  pentru  a  mă  limita  doar  la  atât  -  să  rămână  jalon  veşnic  viu  şi  etern  valabil 
pe  drumul  de  mit  al  Legiunii. 


Nicolae  Niţă 


163 


ÎNCĂ  CEVA  DESPRE  “SINDROMUL  TRANSILVAN”  47 

de  Dr.  Ion  JOVIN 

Scrisul  din  emigraţie  soseşte  la  noi  rar  şi  după  multă  vreme.  Aşa  se  face  că 
numărul  din  Ianuarie  1986  a  valoroasei  publicaţii  a  Domnului  Bălaşu  din  Toronto 
ne-a  parvenit  cu  o  întârziere  ce  nu  ni  se  poate  reproşa.  în  respectivul  număr,  la 
rubrica  "Perspective  şi  Confruntări"  s'a  publicat  un  articol  semnat  de  Domnul  Matei 
Cazacu  sub  titlul:  "Sindromul  Transilvan".  Am  fost  încântaţi  de  acea  parte  din 
elaborarea  D-sale  în  care  se  pronunţa,  cu  bogate  argumente,  pentru  prioritatea 
noastră  în  Transilvania  şi  am  dori  ca  această  temă,  care  pare  a  fi  inepuizabilă  pentru 
istoricii  din  toată  Lumea,  să  fie  desvoltată  dela  o  tribună  cât  mai  largă  de  preferinţă 
în  limba  engleză. 

în  prealabil,  un  scurt  popas  de  semantică.  Domnia  Sa  vorbeşte  despre  un 
"sindrom". 

în  lexicoane,  sindromul  este  definit  ca  un  mănunchi  de  simptome  caracteristice 
pentru  o  boală  care  are  mai  multe  cauze.  Deci,  sindromul  transilvanie,  despre  care  se 
vorbeşte  la  noi,  şi  se  vorbeşte  fără  încetare,  dacă  ar  fi  propriu  unei  boli,  aceasta  ar 
avea  mai  multe  cauze.  Or,  Domnul  Cazacu  nu  găseşte  decât  una  singură:  regimul 
comunist  din  Bucureşti  care  n'a  ştiut,  şi  care  nu  ştie  să  rezolve  problema  minorităţii 
maghiare  din  România  şi  care,  spre  a-şi  masca  dificultăţile,  recurge  periodic  la 
reactivarea  mândriei  naţionale.  Tot  după  D-sa,  în  Europa  democrată  nu  mai  există 
astăzi  tulburări  sau  desbinări  pe  probleme  naţionale.  Aici  mă  opresc  pentru  a 
reaminti  D-lui  Cazcu  şi  tuturor  celor  din  emigraţie  care  gândesc  ca  dânsul,  că 
antagonismele  naţionale  nu  sunt  un  monopol  al  ţărilor  comuniste.  în  ţările 
democrate  există  astăzi  focare  importante  de  agitaţie  naţionalistă:  în  Irlanda,  în  Ţara 
Başcilor  şi  a  Catalanilor,  în  Corsica,  ba  şi  în  Alsacia  unde  sunt  şi  astăzi  "autonomişti" 
şi  separatişti. 

Domnul  Cazacu  merge  însă  cam  departe  cu  acuzaţiile.  "Sindromul  transilvan  s'ar 
manifesta  mult  mai  atenuat,  poate  chiar  s'ar  stinge,  dacă  nu  ar  exista  "propagandişti 
cuprinşi  de  cine  ştie  ce  panică,  unii  naivi,  alţii  numiţi  "agenţi  de  simpatie",  care  se 
pun  în  slujba  regimului".  Un  astfel  de  naiv  este  prezentat  de  către  D-l  Cazacu  în 
persoana  unui  boier  bătrân  care  a  sosit  la  Paris  pentru  a  trage  semnalul  de  alarmă: 
"Ungurii  fac  propagandă  intensă  şi  noi  nu  răspundem  defel,  sau  răspundem  slab". 
Dar  după  ce  D-l  Cazacu  i-a  explicat  situaţia  reală,  bătrânul  boier  a  schimbat  vorba. 
D-l  Cazacu  a  interpretat  tăcerea  ca  un  fel  de  consimţământ  al  preopinentului  care, 
după  toate  probabilităţile,  va  înceta  să  se  mai  agite.  îndrăznim  să  dăm  o  altă 
interpretare  acelei  tăceri:  "Iartă-i  Doamne,  că  nu  ştiu  ce  vorbesc"!  (în  exilul  lor 
comfortabil  din  Occident)  se  va  fi  gândit  bătrânul  boier.  Cum  nu  avem  mărturisirea 
directă  a  respectivului,  ambele  interpretări  rămân  în  domeniul  ipotezelor. 

Din  păcate,  chestiunea  propagandei  maghiare  este  mult  prea  periculoasă  pentru  a 
fi  tratată  cu  uşurinţă  sau  eludată  prin  acuzaţii  gratuite. 

în  istoriografia  contemporană  maghiară  se  arată  că  Ungaria  a  cunoscut  în  trecutul 
ei  trei  mari  catastrofe:  invazia  tătarilor  (1220),  dezastrul  dela  Mohacs  (1526)  şi 
Tratatul  dela  Trianon  (1920). 


47  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXXVIII,  Nr.  62/63,  1989. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


164 


După  desmembrarea  Ungariei,  la  Trianon,  istoricii  maghiari  au  căutat  să  analizeze 
şi  cauzele  acelei  "catastrofe".  într'o  lucrare  mai  recentă,  Gonda  Jeno  (1)  găseşte  că  la 
catastrofa  dela  Trianon  a  contribuit  fără  îndoială  şi  înfrângerea  militară  dar  că 
această  înfrângere  ar  fi  putut  să  fie  limitată  dacă  nu  ar  fi  existat  vasta  operă  de 
propagandă  dusă  de  emigraţiile  cehă,  română  şi  sârbă  în  Occident,  dar  mai  cu  seamă 
în  Statele  Unite  ale  Americi.  Aceşti  propagandişti  au  împiedecat  încheerea  unei  păci 
separate,  propusă  de  împăratul  Carol  prin  cumnatul  său,  Prinţul  Sixt  de  Bourbon- 
Parma.  "Dacă"  oferta  împăratului  s'ar  fi  acceptat,  Monarhia  ar  fi  scăpat  întreagă". 
Teza  aceasta  a  fost  întrebuinţată  şi  de  către  istoricii  francezi  reuniţi  într'un  colocviu 
cu  colegii  lor  maghiari  la  Paris,  în  1968,  sub  conducerea  lui  Pierre  Renouvin.  în 
biografia  lui  Clemenceau,  scrisă  de  Erlanger,  acesta  acuză  "Tigrul"  de  a  se  fi  opus 
unei  păci  separate  cu  Austro-Ungaria,  lipsind  astfel  Europa  de  un  factor  de  mare 
stabilitate.  în  monumentala  sa  lucrare  "The  Spirit  of  Hungary",  editată  la  Toronto  de 
fundaţia  "Rakoczi",  istoricul  Sissa  prezintă  un  larg  capitol  intitulat  "Puterea 
Propagandei",  susţinând  şi  el  că  în  mare  parte  propaganda  exilaţilor  a  fost  aceea  care 
a  dus  la  dezastrul  dela  Trianon.  Această  armă  formidabilă  a  propagandei  o  întorc 
Ungurii  astăzi  contra  noastră  deocamdată,  dar  apar  semne  că  ea  va  fi  utilizată  şi 
împotriva  Sârbilor  şi  a  Slovacilor,  pentru  a  se  ajunge  la  reconstituirea  "Ungariei 
Mari". 

Este  oare  nevoie  să  arătăm  D-lui  Cazacu  că  propaganda  maghiară  a  început 
imediat  după  semnarea  tratatului  dela  Trianon  şi  într'o  epocă  în  care  Statele 
succesoare  nu  aveau  regimuri  comuniste,  Ungurii  trăind  sub  guvernări  democratice? 
Propaganda  maghiară  a  devenit  cu  timpul  atât  de  alarmantă  încât  în  1924,  Iuliu 
Maniu  a  găsit  util  să  ţină  la  Bucureşti  o  conferinţă  pentru  a  trata  chestiunea 
minorităţii  maghiare  din  România.  Zece  ani  mai  târziu,  în  1934,  Dinu  Brătianu  şi 
Iuliu  Maniu  au  adresat,  în  Camera  Deputaţilor,  ministrului  de  Externe  Nicolae 
Titulescu,  o  interpelare  prin  care  au  cerut  să  se  intervină  spre  a  fi  stăvilită 
propaganda  deşănţată  şi  calomniosă  a  cercurilor  revizioniste  maghiare  (cf.  infra,  pag. 
9,  3).  Interpelarea,  ca  şi  răspunsul  lui  Titulescu,  au  fost  primite  de  amble  tabere, 
guvern  şi  opoziţie,  cu  aplauze  unanime.  A  fost  un  moment  de  consens  între  guvernul 
Tătărescu,  combătut  în  acea  vreme  de  fruntaşii  opoziţiei  Brătianu  şi  Maniu. 
Propaganda  revizionistă  maghiară  de  atunci,  cu  lozincile  ei  incendiare,  să  fi  fost  oare 
tot  un  pretext  născocit  pentru  a  se  devia  atenţia  opiniei  publice  de  la  situaţia  internă? 
Oare  Iuliu  Maniu  şi  Dinu  Brătianu,  cu  intervenţiile  lor,  să  se  fi  lăsat  induşi  în  eroare 
de  o  diversiune,  devenind  astfel  şi  ei,  în  limbajul  de  astăzi:  "agenţi  de  simpatie"? 
Greu  de  imaginat! 

Propaganda  maghiară  din  acea  vreme  şi-a  atins  scopul  în  1940,  la  Viena. 

"Sindrom  transilvan"  a  existat  deci  şi  atunci,  în  sensul  pe  care  i-1  acordă  D-l 
Cazacu.  Dar  atunci  exista  un  guvern  democratic,  cu  parlament  liber  ales,  în  care 
Partidul  Maghiar  din  România  îşi  trimetea  un  număr  mare  de  deputaţi  şi  senatori.  în 
vremea  aceea,  propaganda  maghiară  din  România  era  făţiş  dirijată  de  către  guvernul 
dela  Budapesta.  Astăzi  acţiunea  este  susţinută  de  către  un  exil  puternic  organizat. 
Tactica  şi  obiectivele  sunt  mai  nuanţate.  Extremiştii  cer  pe  faţă  retrocedarea 
Ardealului.  în  "Spirit  of  Hungary"  Sissa  admite  că  nu  se  mai  poate  reveni  la  situaţia 
dinainte  de  Trianon.  El  sugerează  ca  soluţie  o  federalizare  între  statele  care  s'au 
organizat  după  Trianon  Şi  Ungaria,  iar  începutul  ar  trebui  să-l  facă  Ungurii  şi 
Românii  (care  sunt  "un  popor  talentat").  Dar,  cum  vede  Sissa  federalizarea?  Face 


Nicolae  Niţă 


165 


socoteala  că,  dacă  se  adaogă  la  cele  io  milioane  de  Unguri  care  trăiesc  astăzi 
înăuntrul  graniţelor  Ungariei,  cei  4-5  milioane  care  se  află  răspândiţi  în  ţările 
succesorale  (România,  Slovacia,  Jugoslavia),  Ungurii  ar  dispune  de  populaţie  de  4-15 
milioane  care  le-ar  asigura  preponderenţa  în  federaţia  comună  şi  -  în  mod  indirect  - 
Ungaria  ar  recupera  teritoriile  pierdute  şi  toată  lumea  ar  fi  împăcată.  Din  fericire,  nu 
toţi  propagandiştii  merg  atât  de  departe.  Cei  mai  moderaţi,  printre  care  mulţi 
universitari,  se  mulţumesc  cu  mai  puţin.  Nu  cer  teritorii,  ci  pun  punctul  pe 
identitatea  populaţiei  maghiare  din  Transilvania,  care  ar  fi  grav  ameninţată.  Dacă 
extremiştii  vorbesc  pur  şi  simplu  de  "genocid  fizic",  cum  o  face  contele  Vass,  în 
numeroase  articole  reproduse  de  publicaţii  prestigioase  din  Statele  Unite,  moderaţii 
se  referă  numai  de  "genocid  cultural".  "Răpeşte-i  unei  populaţii  cultura  şi  ea  se  va 
stinge"!,  iată  cum  este  tratată  această  temă  în  lucrarea  profesorul  Borsody  (2). 

Ce  ar  fi  de  făcut  pentru  a  stinge  "Sindromul  transilvan",  şi  în  primul  rând  spre  a 
convinge  opinia  publica  maghiară  şi  apoi  pe  cea  a  ţărilor  occidentale  de  legitimitatea 
drepturilor  neamului  nostru  asupra  Transilvaniei?  Am  sugerat  de  mai  multe  ori 
prietenilor  din  Occident  care  arată  o  justă  evaluare  a  situaţiei  din  Ardeal  organizarea 
unui  forum,  cu  participarea  tuturor  fracţiunilor  din  emigraţia  noastră.  în  cadrul 
acestui  forum  să  fie  analizată,  cu  toate  datele  disponible  (statistici,  publicaţii  de 
specialitate,  etc.),  situaţia  minorităţii  maghiare  din  România,  ca  -  de  exemplu: 
situaţia  demografică  din  Secuime,  învăţământ,  instituţii  culturale,  ş.a.m.d.  înarmaţi 
apoi  cu  un  un  material  suficient,  să  facem  apel  la  Maghiarii  din  exil  pentru 
organizarea  unui  colocviu,  în  care  să  fie  discutate  toate  problemele  litigioase. 
Intelectualii  polonezi,  printre  care  mulţi  foşti  şi  actuali  demnitari,  se  întâlnesc 
periodic,  în  cadrul  unui  "forum",  cu  omologii  lor  din  Germania  Federală,  pentru  a 
încerca  să  netezească  de  o  manieră  oarecare  calea,  în  vederea  unei  Europe  unite  şi 
fericite,  fără  "sindromuri"  supărătoare.  Există  deci  contacte  între  intelectuali  din 
tabere  adverse,  din  ţări  cu  regim  politic  şi  social  diferit.  Şi  la  Nemţi  există 
resentimente  naţionale  (Vroclavul  de  astăzi  se  numea  mai  înainte  Breslau,  iar 
Scceczin-ul  -  Stettin).  Un  "sindrom"  silezian  -  cum  ar  zice  D-l  Cazacu!  Poate  că  ar 
putea  fi  convinşi  şi  Maghiarii  din  Exil  că,  pentru  cei  cinci  milioane  şi  două  sute  de  mii 
de  Români  care  trăiesc  astăzi  în  Transilvania,  o  schimbare  de  frontieră  ar  fi  un  lucru 
absolut  inacceptabil.  într'un  asemenea  forum,  la  care  ar  trebui  să  participe  şi  istorici, 
s'ar  convinge  şi  D-l  Cazacu  de  dificultăţile  care  intervin  în  contactele  cu  Maghiarii.  Să 
nu  uităm  că  avem  în  faţa  noastră  un  popor  cu  origine  nomadă,  cu  o  limbă  izolată, 
care  s'a  instalat  în  centrul  Europei,  a  reuşit  să-şi  menţină  identitatea  peste  o  mie  de 
ani,  şi-a  desvoltat  o  cultură  şi  o  literatură  proprie  şi  a  dat  dovadă  de  o  extraordinară 
putere  de  asimilare  a  altor  etnii,  grefând  astfel  pe  trunchiul  maghiar  milioane  de 
Nemţi,  Slovaci,  Croaţi,  Români.  A  reuşit  să  asimilare  dinastii  străine  după  ce 
"arpadienii"  s'au  stins:  Casa  de  Anjou  dela  Napole,  Jagelonii  din  Polonia  aşezând  pe 
tronul  Sfântului  Ştefan  până  şi  pe  Habsburgi  cea  mai  veche  şi  mai  prestigioasă  din 
casele  domnitoare  ale  Europei.  Toate  aceste  performanţe  au  creat  în  sufletele 
Maghiarilor  o  legitimă  mândrie,  vecină  cu  trufia  în  care  uneori  se  simt  accentele 
mesianice  ale  unui  popor  ce  se  crede  "ales"  pentru  a  domina.  în  cartea  "The  Spirit  of 
Hungary",  scrisă  într'un  stil  ce  trădează  scopul  de  propagandă,  citim  la  pag.  335 
următoarele:  S'ar  putea  ca  inegalabila  măiestrie  în  arta  de  a  conduce  să  intre  din  nou 
în  acţiune,  dovedind  şi  de  data  aceasta,  fără  fanfară,  că  faptul  de  a  fi  dominat  vreme 
de  un  mileniu  basinul  carpatic  nu  a  fost,  pentru  Unguri  o  simplă  întâmplare.  Şi,  în 
mod  invers,  succesorii  Ungariei,  îndeosebi  România  -  aflată  azi  într'un  haos 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


166 


economic  -  dovedesc  a  nu  fi  la  înălţimea  acelei  forţe  statale  şi  a  acelui  spirit  care  a 
permis  maghiarilor  să  supravieţuiască,  adesea  în  ciuda  unor  evenimente  dramatice. 
Oricare  ar  fi  cazul,  un  fapt  adeseori  trecut  cu  vederea  dar  foarte  important  trebue  să 
fie  reţinut:  Ungaria  ocupă  o  poziţie  centrală  în  basinul  carpatic,  cu  peste  14  1/2 
milioane  de  Unguri,  care  trăiesc  în  interiorul  graniţelor  proprii  sau  ca  minoritari  în 
Statele  vecine;  ei  reprezintă  o  majoritate  absolută  în  regiunea  cuprinsă  între  Munţii 
Carpaţi". 

Acest  crez  îl  împărtăşeşte  nu  numai  elita  maghiară,  ci  şi  poporul  de  rând. 

Dacă  ar  fi  să  judecăm  grandoarea  unei  naţii  după  voinţa  sa  de  a  domina,  cu  acel 
"libido  dominandi"  al  lui  Salustiu,  naţiunea  maghiară  ar  figura,  desigur,  în  rândul 
naţiunilor  mari.  Dar,  din  fericire  -  mai  ales  pentru  vecinii  ei  -  acestă  voinţă  de  a 
domina  este  -  sau  pare  a  fi,  temperată  de  un  foarte  net  declin  demografic.  Românii, 
ca  de  altfel  şi  Cehii  şi  Sârbii,  posedă  argumente  alese  pentru  a  le  opune  vanităţii 
maghiare,  şi  pentru  a  pune  în  vedere  lipsa  de  conţinut  a  pretenţiei  că  singuri  ei  au 
vocaţia  de  a  trăi  şi  a  domina  în  Arcul  Carpatic. 

în  preajma  "Diktat-ului"  dela  Viena,  Maniu  a  avut  o  întrevedere  cu  Dr.  Sabin 
Mănuilă,  care  făcea  parte  din  delegaţia  română  ca  statistician.  "Va  trebui  să  cedăm 
ceva  la  Viena  dar  vom  stărui  ca  la  împărţire  să  rămână  la  noi  o  populaţie  maghiară 
egală  cu  cea  a  românilor  care  vor  trece  dincolo.  Va  fi  o  precauţiune  pentru  a 
răspunde  eventualelor  brutalităţi  maghiare  cu  represalii",  spunea  Mănuilă.  La  care 
Maniu  răspundea  cu  vorbele  profetice:  -  "Domnule  Doctor,  Ungurii  vor  săvârşi  acte 
de  barbarie  iar  noi  n'o  să  răspundem".  Şi  aşa  a  fost.  Am  asistat  sideraţi  la  asasinate, 
expulzări  în  massă  -  în  frunte  cu  prelaţi  duşi  cu  vagoanele  de  marfă,  şi  nici  un  act  de 
retorsiune  din  partea  noastră.  Mulţi  ne-am  pus  atunci  întrebarea,  dece  ţine  oare 
pasivitatea  aceasta,  dezarmarea  în  faţa  unui  adversar  brutal,  care  proclama  atunci  ca 
şi  astăzi  că  numai  el,  Ungurul,  este  în  stare  să  guverneze  şi  să  domine  populaţiile  din 
Arcul  Carpaţilor. 

Despre  simbolul  acestei  dominaţii  -  jandarmul  maghiar  ("csendor"),  găsim  la  Emil 
Cioran,  în  "Histoire  et  Utopie",  câteva  aprecieri  demne  de  reţinut  (3).  Moralistul  şi 
filozoful  s'a  născut  şi  a  trăit  la  poalele  Carpaţilor.  Şi  el  îşi  pune  întrebarea  dacă  prea 
multă  cuminţenie  şi  prea  multă  răbdare  nu  sunt  nişte  invitaţii  la  tiranie.  Domnii 
Cazacu,  Berindei  -  ca  şi  consocii  lor  în  a  nu  voi  să  răspundă  propagandei  maghiare  în 
numele  unei  înţelepciuni  şi  a  unei  eleganţe  intelectuale  -  ar  proceda  foarte  bine  dacă 
nu  ar  propaga  această  luare  de  poziţie  prin  scris.  Dar,  aşa  cum  stau  lucrurile  astăzi, 
cu  abundenţă  de  articole  şi  declaraţii,  ca  aceea  a  "Românilor  Liberi"  -  semnată  de  o 
glorie  a  neamului  nostru  cum  este  Eugen  Ionescu,  şi  cetită  la  Radio  Europa  Liberă, 
ceeace-i  asigură  un  maximum  de  difuzare  -  este  de  natură  să  creeze  confuzie  şi 
consternare  în  mintea  Românilor,  mai  ales  a  celor  din  Transilvania  care  s'au  stabilit 
în  Vechiul  Regat  după  refugiul  din  1940.  Mulţi  dintre  cei  din  urmă  s'ar  întoarce  pe  la 
locurile  din  care  au  fost  siliţi  să  plece  -  dar  îşi  pun  azi  întrebarea,  văzând  intensitatea 
propagandei  maghiare,  dacă  nu  se  expun  la  un  al  doilea  exod. 

Domnul  Matei  Cazacu  mai  afirmă  că  nu  există  declaraţie  formală  din  care  să 
reiasă  că  ar  exista  vre'o  tendinţă  maghiară  în  sensul  contestării  frontierelor  actuale. 
D-sa  afirmă  că  ar  exista  declaraţii  ce  ar  merge  în  direcţia  contrarie  -  Ungurii  nu  vor 
Ardealul  ci  numai  drepturi  politice  şi  culturale  mai  largi  pentru  minoritatea  care 
trăieşte  pe  teritoriul  României. 


Nicolae  Niţă 


167 


în  anii  care  au  precedat  războiul  din  1914-18  tratamentul  mai  rău  şi  inacceptabil  al 
aşa  ziselor  minoritari  -  naţionalităţi  am  zice  noi  astăzi  -  din  Monarhia  Austro- 
Ungară  a  atras  atenţia  mai  multor  observatori  din  Occident.  în  Parlamentul  Austriac, 
după  alegerile  din  1907  făcute  pentru  prima  dată  cu  sufragiu  universal  s'a  creat  o 
situaţie  haotică.  Nemţii  din  Austria  au  devenit  minoritari  în  parlament,  iar 
scandalurile  şi  obstrucţiile  s'au  ţinut  lanţ.  Spre  a  potoli  această  situaţie  explosivă, 
Palacky  -  marele  om  politic  Ceh,  mentorul  şi  maestrul  în  a  gândi  al  lui  Tomas 
Masaryk  -  declară  solemn  că  Cehii  nu  cer  dispariţia  Dublei  Monarhii,  că  cer  doar 
drepturi,  adăugând  că  -  dacă,  prin  imposibil,  această  monarhie  ar  dispare,  ea  ar 
trebui  reinventată.  Noi  ştim  ce  s'a  ales  din  declaraţiile  lui  Palacky  şi  Masaryk,  şi  mai 
ştim  şi  ce  valoare  prezintă  asemenea  declaraţii  pur  tactice. 

în  cceace  priveşte  spusele  D-lui  Cazacu  referitoare  la  natura  paradoxală  a 
garanţiei  pe  care  Uniunea  Sovietică  a  oferă  astăzi  pentru  stabilitatea  graniţei  noastre 
de  Vest,  noi  socotim  că  o  putere  străină,  ori  cât  ar  fi  ea  de  mare,  nu  poate  să  asigure 
la  infinit  frontierele  altui  Stat.  Frontierele  se  trasează  cu  arma  în  mână  şi  se  apără  tot 
cu  armele.  Chiar  şi  micuţa  Elveţie,  cu  pluriseculara  ei  tradiţie  de  neutralitate 
garantată  de  Statele  vecine,  şi-a  desvoltat  şi  îşi  desvoltă  armata.  Confuzia  cu  garanţia 
URSS  vine,  poate,  dela  faptul  că  puterile  care  au  semnat  acordurile  dela  Helsinki  -  au 
aprobat,  dar  nu  au  garantat  status  quo-ul  în  Europa.  D-l  Cazacu  se  gândeşte,  poate,  şi 
la  faptul  că,  la  Conferinţa  de  Pace  dela  Paris,  în  1947,  URSS  a  fost  aceea  care  a 
susţinut  cu  perseveranţă  anularea  Diktat-ului  de  la  Viena.  Dar  şi  această  hotărâre  a 
lui  Stalin  s'a  îndeplinit  lent  şi  în  etape,  aşa  cum  rezultă  din  cele  câteva  mesagii  pe 
care  Maniu  şi  cu  Beneş  le-au  schimbat  în  timpul  războiului.  în  cel  dintâiu,  Beneş  îi 
comunica  lui  Maniu  că  la  întrevederea  cu  Stalin  i-a  pus  acestuia,  la  cererea  lui 
Maniu,  problema  Transilvaniei  de  Nord  -  ocupată  pe  atunci  de  Unguri.  Stalin  i-a 
răspuns  că  el  este  de  acord  cu  anularea  Diktatului  şi  cu  restituirea  unei  părţi  din 
Ardeal.  Abea  după  începerea  tratativelor  pentru  ieşirea  României  din  Războiu,  la 
insistenţele  lui  Maniu  -  comunicate  tot  prin  Beneş,  Stalin  şi-a  modificat  atitudinea, 
arătându-şi  dispoziţia  de  a  aproba  "restituirea  Ardealului  întreg,  sau  în  cea  mai  mare 
parte".  Punem  întrebarea,  care  ar  fi  fost  soarta  frontierelor  noastre  spre  Vest  dacă  nu 
intervenea  actul  dela  23  August  1944  şi  dacă  nu  intram  cu  trupele  noastre  în  Ardealul 
de  Nord?  Ne-ar  fi  apărat  oare  Anglia,  vechiul  nostru  aliat,  la  Conferinţa  de  Pace  dela 
Paris  în  1947?  Vom  menţiona  câteva  documente  care  arată  ce  credea  guvernul 
britanic  despre  Transilvania  şi  despre  Tratatul  dela  Trianon  care  a  hotărît  -  după 
foarte  lungi  desbateri  -  soarta  acestei  provincii. 

în  primăvara  anului  1939,  ministrul  nostru  la  Londra,  V.  V.  Tilea,  invocând 
presiunile  din  ce  în  ce  mai  mari,  din  partea  Nemţilor,  de  a  semna  un  tratat  care  să  le 
garanteze  folosul  producţiei  noastre  de  petrol  şi  de  cereale,  a  obţinut  o  garanţie 
anglo-franceză.  Dar,  ce  exact  garanta  această  convenţie?  Azi  ştim  doar  că  exista  o 
garanţie,  că  privea  frontiera  noastră  din  Vest,  dar  nu  şi  pe  cea  din  Est.  Această 
garanţie  a  fost  sursa  numeroaselor  complicaţii  diplomatice  care  au  marcat  rapoartele 
noastre  cu  Germania  Naţional  socialistă.  Tilea  vorbea  -  spre  a-i  convinge  pe  Halifax 
şi  pe  Bonnet  -  de  "agresiune  economică  germană";  dar  astăzi  ştim  că  la  acea  epocă 
Berlinul  se  gândea  serios  să  treacă  la  o  acţiune  militară  dacă  nu  obţinea  satisfacţie  şi 
că  la  proiectul  militar  s'ar  fi  asociat  Ungaria,  pregătită  să  ocupe  Transilvania  cu 
sprijin  nemţesc  (4).  Furtuna  din  1939-40  a  trecut.  România  a  rămas  fără  Basarabia  şi 
Bucovina,  fără  Cadrilater  şi  cu  Ardealul  ciuntit.  Garanţiile,  ca  şi  în  cazul  Poloniei,  nu 
au  servit  la  nimica.  De  altfel  ele  au  fost  denunţate  de  către  guvernul  Tătărescu.  La 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


168 


acea  epocă  Hitler  era  în  mod  practic  stăpân  pe  toată  Europa.  Rămăsese  doar  Anglia 
neocupată  de  Nemţi.  în  faţa  dezastrului  care  a  lovit  Puterile  Occidentale  -  dar  mai 
ales  ţările  mici,  cele  născute  din  Trianon  şi  grupate  în  Mica  Antantă  -  guvernul  englez 
s'a  gândit  la  soluţii  care  să  întărească  apărarea  Europei  pe  care  a  văzut-o  printr'o 
prismă  mai  largă.  A  însărcinat  deci  "The  Institute  of  Foreign  Affairs"  ca,  în 
colaborare  cu  "Foreign  Research  and  Press  Service",  care  funcţiona  pe  lângă 
ministerul  de  externe  sub  preşedenţia  lui  Arnold  Toynbee,  să  elaboreze  proiecte  în 
vederea  creării  unor  federaţii  ale  Statelor  din  Sud-Estul  Europei.  în  felul  acesta 
urmau  să  se  formeze  blocuri  de  State  capabile  să  se  opună  cu  mai  multă  eficacitate 
presiunilor  venite  din  partea  puterilor  imperialiste. 

Să  urmărim  activitatea  acestor  comisii.  într'un  prim  proect  România  aparţine 
blocului  aşa  zis  "nordic"  -  alături  de  Cehoslovacia  şi  Polonia,  dar  cu  o  Transilvanie 
autonomă  (5).  Ceva  mai  târziu,  la  propunerea  lui  Sir  Samuel  Orme-Sargeant, 
subsecretarul  la  F.O.,  România  apare  într'o  federaţie  "Sudică",  formată  din  Statele 
balcanice,  însă  Transilvania  apare  tot  ca  o  entitate  autonomă  -  dar  cu  obiecţiunea  că, 
la  rigoare  (Transilvania),  ar  putea  deveni  un  "Stat  tampon"  ("Pufferstate")  cu 
organizare  cantonală,  după  modelul  elveţian  (6). 

Dar,  iată  că  F.R.P.S.,  la  data  de  ol. 09. 42.,  regretă  încorporarea  României  în  blocul 
"sudic",  considerând  că  locul  ei  este  mai  potrivit  în  blocul  "nordic"  -  problema 
Transilvaniei  fiind  astfel  mai  uşor  de  soluţionat.  De  data  aceasta  nu  mai  este  vorba 
de  o  Transilvanie  autonomă,  sau  de  un  Stat  tampon,  ci  deadreptul  de  împărţirea  ei  - 
între  România  şi  Ungaria  -  cu  menţiunea  că  trebue  stabilit  un  echilibru  între 
minorităţile  ce  vor  fi  înglobate  în  cele  două  State  (7). 

Juriştii  ar  putea  obiecta  că,  în  perioada  acestor  generoase  planuri  de  federalizare  - 
în  care  se  discuta  cu  atâta  uşurinţă  despre  soarta  unei  provincii  -  garanţia  Angliei 
din  13  Aprilie  1939  nu  mai  exista  (acest  din  urmă  argument,  din  partea  unei  Mari 
Puteri  semnatare  a  Tratatului  dela  Trianon,  este  cel  puţin  şubred). 

Dar,  iată  că  se  petrec  lucruri  şi  mai  grave,  de  data  asta  fără  intervenţia  Comisiei 
respective: 

în  primăvara  anului  1940,  Hitler,  după  lichidarea  Cehoslovaciei  şi  în  perspectiva 
unor  planuri  expansioniste  mai  vaste,  caută  să-şi  asigure  spatele  în  Centrul  şi  Sud- 
Estul  Europei.  Dela  România  cere  -  deocamdată  -  exclusivitatea  livrărilor  de  petrol  şi 
de  cereale.  Cum  această  tentativă  întâmpină  rezistenţă  din  partea  României, 
Germania  ia  în  consideraţie  atacarea  României,  şi  ocuparea  militară  a  Ţării,  acţiune 
la  care  s'ar  fi  asociat  şi  armata  maghiară  (8).  La  unele  din  aceste  consfătuiri  au  luat 
parte  şi  anumiţi  reprezentanţi  ai  Wehrmachtului  (9). 

Dar,  diplomaţia  maghiară  vede  mai  departe.  Astfel,  primul  ministru  Teleki  crede 
că,  în  ipoteza  în  care  Ungaria  va  reuşi  -  cu  ajutor  german  -  să  ocupe  Transilvania, 
trebue  să  obţină  şi  girul  englez  pentru  a  da  o  acoperire  durabilă  ocupaţiei.  Teleki 
adresează  deci  un  memoriu  guvernului  britanic  cerându-i  să  răspundă  la 
următoarele  2  chestiuni: 

1.  Dacă  guvernul  englez  este  dispus  să  se  angajeze  ca  la  sfârşitul  răsboiului  -  sau 
într'o  etapă  ulterioară  -  să  manifeste  acelaş  dezinteres  pentru  problema  Transilvaniei 
şi  ocuparea  ei  de  către  armata  maghiară  ca  şi  guvernul  celui  de-al  Treilea  Reich,  şi, 

2.  Dacă  guvernul  britanic  îşi  ia  angajamentul  să  nu  mai  revină  ulterior  asupra 
legitimităţii  acestei  ocupaţii  de  către  Ungaria  (10). 


Nicolae  Niţă 


169 


Guvernul  maghiar  motivează  demersul  făcut  pe  lângă  Downing  Street  făcând 
previziunea  că  independenţa  şi  suveranitatea  României  vor  fi  iremediabil  lichidate,  şi 
ca  Statul  român  va  dispare  de  pe  harta  Europei  -  specificând  că  este  vorba  de  un  fapt 
de  neînlăturat.  Guvernul  Teleki  presupune  că  "poate  şi  guvernului  britanic  i-ar 
conveni  ca  -  din  teritoriul  României  destinat  împărţirii,  porţiunea  revenind 
Germaniei  să  fie  cât  mai  mică. 

Răspunsul  Marii  Britanii  la  aceste  tatonări  maghiare  este  deadreptul  uluitor: 
"Revendicările  teritoriale  ale  guvernului  maghiar  pot  fi  discutate,  cu  condiţia  -  însă  - 
ca  existenţa  României  ca  Stat  să  nu  fie  pusă  în  cauză"  (n).  Acest  răspuns  este  datat  în 
Aprilie  1940,  deci  într'o  perioadă  în  care  graniţele  apusene  ale  României  continuau 
să  fie  garantate  de  către  Marea  Britanie;  garanţia  acordată  în  acest  sens  la  13  Aprilie 
1939  nu  a  fost  oficial  denunţată  decât  la  1  Iulie  1940  (12).  Explicaţia  poziţiei  adoptate 
de  Anglia  în  această  chestiune  o  găsim  în  uriaşul  efort  de  propagandă  pe  care 
guvernele  maghiare  l-au  făcut  în  Marea  Britanie  -  şi  pe  care,  cu  multă  eficacitate  l-a 
sprijinit  Lordul  Rothermere. 

Am  scris  aceste  rânduri  cu  speranţa  că  toată  zarva  care  s'a  făcut  în  jurul  chestiunii 
transilvane  -  pe  care  Domnul  Cazacu  o  califică  drept  artificială  -  va  convinge  şi  pe  cei 
mai  sceptici  de  faptul  că  "Dosarul  Transilvania"  este  departe  de  a  fi  încheiat. 
Titulescu,  în  partea  finală  a  discursului  pe  care  l-a  ţinut  la  Camera  Deputaţilor  în 
1934)  a  exclamat  patetic:  -"România  şi-a  plătit  prea  scump  dreptul  la  existenţă  ca  să 
renunţe  vre'o  dată  la  el". 

Dar  să  lăsăm  la  o  parte  pateticul  şi  dramatizarea  şi  să  pornim  dela  evidenţă:  ea  ne 
arată  că  hotărîrea  dela  Trianon  este  astăzi  contestată  de  către  propaganda  maghiară 
-  fapt  pe  care,  dealtfel,  îl  recunoaşte  şi  D-l  Cazacu  atunci  când  scrie  că:  "există  o 
agitaţie  maghiară  pe  chestiunea  Transilvaniei".  Justa  evaluare  a  propagandei 
maghiare  este  o  datorie  a  Exilului,  cum  este  tot  o  datorie  a  lui  să  combată  în  mod 
eficace  această  agitaţie. 

La  făurirea  României  Mari  au  contribuit,  prin  propaganda  pe  care  au  ştiut  s'o  facă 
înainte  de  primul  Răsboiu  Mondial  diverse  personalităţi  de  frunte,  printre  care:  Take 
Ionescu,  Vasile  Stoica,  Traian  Vuia,  Doctorul  Anghelescu,  Octavian  Goga  -  şi  alţi 
exilaţi  din  anii  1916-17.  Să  fi  dispărut  oare  Conştiinţa  de  Neam  la  acea  fracţiune  a 
Exilului  care  caută  să  minimalizeze  eforturile  propagandei  maghiare  de  astăzi? 

NOTE 

1.  GODA  Jeno,  "Verfall  der  Kdnigreiche  im  Mitteleuropa",  Budapest  1977,  Pag.  124-176. 

2.  BORSODY,  "The  Hungarian  Problem  in  the  Danube  Basin",  Yale  University  Press, 
1981. 

3.  Pag.  16-17. 

4.  "Magyarorszag  es  a  masodik  villaghăboru".  Akademiai  Kiado  -  Budapest  1961. 
Documentele  Nr.  551,  534,  553,  588.,  pag.  767  Şi  778.  5.  Cf.  "Memo  F.R.P.S."  din 
20/05/41,  in  F.O.  n°  371/29782.  R.  5973113/67- 

6.  Cf.  Memo  Sargent,  din  1/06/42/  in  F.O.  n°  371/33134.  R.  3793/43/67. 

7.  BRANDES  Detlef:  "Konfoederationsplaene  im  Zweiten  Weltkrieg".  Siidosteuropa 
Mitteilungen,  n°  4/1983,  Miinchen.  Pag.  13-19. 

8.  MOISIUC  Viorica:  "Diplomaţia  Română  şi  problema  apărării  suveranităţii  naţionale  în 
perioada  Martie  1938-Mai  1940".  Editura  Academiei,  Bucureşti  1971.  Pag.  180-181. 

9)  "Magyarorszag  es  etc."  Cf.  op.  cit.  supra. 

10.  Ibid.  Documentul  Nr  584.  proiectul  memoriului  adresat  Guvernului  Britanic  (fără 
dată,  strict  confidenţial).  Pag.  778. 

11.  Ibid.  Document  Nr  554,  551.  Etc. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


170 


12.  Garanţia  a  fost  "suspendată"  de  către  Guvernul  Britanic  în  momentul  intrării 
Wehrmachtului  în  Paris,  la  io  Mai  1940.  (în  cursul  ultimei  întrevederi  dintre  Molotov  şi 
von  Ribentropp  discutându-se  chestiunea  Basarabiei,  Berlinul  a  sfătuit  partea  sovietică  să 
aştepte  prăbuşirea  Franţei  pentru  a  considera  drept  caduce  garanţiile  franco-britanice 
acordate  României). 


NOTE  CU  LEXIC  POTOLIT  4« 

de  N.  S.  GOVORA 

în  "cuvântul  românesc",  din  August  1989,  găsim  o  interesantă  recenzie  asupra 
cărţii  "Despre  noi",  a  cărei  autoare  este  doamna  Eugenia  Uşeriu.  Autorul  recenziei, 
este  părintele  Dumitru  Ichim.  Părintele  Ichim  se  ocupă  de  toată  cartea  doamnei,  eu 
mai  modest,  mă  voiu  ocupa  numai  despre  partea  "Schimburi  româno-ruse".  Şi  în 
această  parte,  doamna  Uşeriu  face  câteva  afirmaţii,  care  sunt  departe  de  adevăr. 
Astfel  ea  afirmă  că  spătarul  Nicolae  Milescu,  a  fost  profesor  al  lui  Petru  cel  Mare. 
Afirmaţia  aceasta  se  bazează  pe  ceiace  a  scris  marele  istoric  Nicolae  Iorga.  Despre 
acest  Spătar  Milescu,  au  mai  scris  si  alţii,  în  special  A.D.  Xenopol,  care  spune  si  el  ca 
spătarul,  a  fost  ambasador  al  Ţarului,  în  China.  Xenopol  şi  Iorga  spun  că  Milescu  a 
fost  un  om  foarte  învăţat,  că  a  fost  poliglot,  teolog,  istoriograf  şi  filozof.  Dar  de  aici  se 
despart  în  afirmaţiile  lor:  Iorga  ne  spune  că  Milescu  a  fost  profesor  al  lui  Petru  cel 
Mare  iar  A.D.  Xenopol,  se  fereşte  să  facă  această  afirmaţie  care,  dealtfel,  e  falsă.  "Mai 
mult  decât  odată,  şi  de  un  mod  esenţial,  acţiunea  sa  trebuie  să  intereseze  pe  aceşti 
Români,  care  îi  dăduseră  pe  profesorul  anilor  lui  tineri,  Nicolae  Milescu"  -Histoire 
des  relations  russo-roumaines,  pag.  97.  Deci  istoricul  Iorga  afirmă  cu  toată  tăria,  că 
Milescu  a  fost  profesorul  lui  Petru  cel  Mare.  Contra  acestei  afirmaţii  am  scris  şi  eu 
ceva  în  cartea  "Relaţiile  româno-ruse",  1,  pag.  60.  "E  curios  faptul  că  Nicolae  Iorga, 
în  cartea  sa  "Histoire  des  relations  russo-roumaines",  pag.  97,  îl  face  pe  Nicolae 
Milescu,  profesor  al  lui  Petru  cel  Mare".  Scriind  aceasta,  bănuiam  că  alţii,  vor  căuta 
să  se  documenteze  asupra  acestui  fapt,  când  voi  scrie  despre  Petru  cel  Mare  şi 
Nicolae  Milescu.  Mai  ales  că  în  cartea  mea,  adusesem  destule  dovezi,  că  afirmaţia 
marelui  istoric,  e  falsă.  Şi  iată  că  după  nouă  ani,  nu  unul  ci  doi,  fac  aceiaşi  afirmaţie, 
doamna  Eugenia  Uşeriu  şi  recenzentul,  părintele  Ichim. 

A.  D.  Xenopol,  scrie  că  Milescu  s'a  născut  spre  anul  1625  şi  că  după  multe 
peregrinări,  ajunge  la  Moscova,  în  annl  1672,  unde  prinţul  Galitin  îl  ia  sub  protecţia 
lui.  Şi  datorită  acestei  protecţii,  Milescu  îşi  găseşte  un  post  de  traducător  în 
cancelaria  ambasadorilor.  Şi  în  anul  1674,  Milescu  este  însărcinat  de  către  ţar,  cu  o 
misiune  importantă.  Este  trimis  ca  ambasador  pe  lângă  împăratul  Chinei.  Milescu  a 
plecat  însoţit  de  doi  greci  şi  doi  ruşi.  Şi  intră  în  Pekin,  la  15  Mai  1676,  după  o 
călătorie  care  i-a  luat  mai  mult  de  410  zile,  adică  mai  mult  de  un  an  şi  reintră  în 
Moscova,  la  5  Ianuarie  1678.  Deci  când  s'a  întors  la  Moscova,  Ţarul  Alexis,  care  îl 
trimisese,  murise  de  doi  ani  şi  în  locul  lui  era  ţar,  Fedor  Alexeevici,  care  a  domnit 
şase  ani,  de  la  1676  până  in  anul  1682.  Şi  acum  să  vedem  ce  spune  Iorga:  "Neculce, 
boier  moldovean,  care  a  petrecut,  după  1711,  mai  mulţi  ani  în  Rusia,  ca  epavă  a 
războiului  pierdut  de  către  Ţarul  Petru  contra  Turcilor,  povesteşte  că  Milescu,  după  o 
şedere  de  doi  sau  trei  ani,  în  Extremul  Orient,  a  fost  jefuit  de  boierii,  administratori 
ai  imperiului,  a  doua  zi  după  moartea  lui  Alexis,  de  cadourile  strălucitoare  ce  le 
aducea:  "o  oală  plină  de  piese  preţioase  şi  un  diamant  de  mărimea  unui  ou  de 


48  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXXVIII,  Nr.  62/63,1989. 


Nicolae  Niţă 


171 


porumbiţă".-  N.  Iorga,  op.  cit.  pag.  60.  Deci  Milescu,  la  întoarcerea  lui,  la  5  Ianuarie 
1678,  este  jefuit  de  funcţionarii  ţarului.  Şi  sursa  istoricului,  este  cronicarul  Neculce, 
pe  care  o  cunoştea  şi  Xenopol,  dar  Xenopol  nu  o  foloseşte  în  cartea  lui,  deoarece  nu 
credea  în  cele  povestite  de  cronicar,  deşi  aceste  lucruri  s'ar  fi  putut  întâmpla,  căci 
Ţarul  Fedor  era  bolnăvicios,  ţintuit  în  patul  lui,  departe  de  orice  activitate.  Dar  de  ce 
nu  a  intervenit  Petru  cel  Mare?  Pentru  simplul  motiv  că  în  anul  1676,  Petru  cel  Mare, 
nu  avea  decât  6  ani  şi  nu  auzise  de  vestitul  ambasador,  trimis  la  Pekin  şi  nu  aflase  că 
acesta  fusese  jefuit  şi  la  vârsta  de  6  ani,  un  copil  nu  ştie  nimic  din  ce  se  întâmplă. 
Deci  Petru  cel  Mare,  se  născuse  în  anul  1672.  Şi  în  anul  1682,  dată  când  a  murit 
Fedor,  Petru  cel  Mare  avea  zece  ani  şi  au  fost  declaraţi  ţari,  cei  doi  fraţi,  Petru  şi  Ivan, 
care  erau  minori  si  regenta  a  fost  numită  sora  lor,  Sofia.  Şi  Sofia  şi-a  luat  rolul  în 
serios.  în  primul  rând,  i-a  îndepărtat  pe  cei  doi  fraţi,  Petru  şi  Ivan,  de  Moscova,  şi  lui 
Petru  cel  Mare  şi  mamei  lui,  Natalia,  le  dădea  atât  de  puţini  bani,  încât  erau  obligaţi, 
ca  să  poată  trăi,  să  accepte  ajutoarele  date  de  preoţi.  S'au  şi  încercat  câteva  atentate 
la  viaţa  lui  Petru,  deoarece  Sofia  voia  să  devină  împărăteasă:  ea  şi  amantul  ei,  căci 
Sofia,  ca  orice  rusoaică  care  se  respectă,  avea  un  amant.  Şi  în  anul  1689,  după  o  luptă 
strânsă  cu  Sofia  şi  amantul  ei,  din  care  iese  învingător,  Petru  rămâne  ţar  cu  fratele  lui 
Ivan.  Acest  Ivan  a  murit  în  anul  1696,  dar  în  realitate,  Ivan  nu  a  avut  nici  o  activitate 
şi  Petru  a  condus  singur  Rusia,  din  anul  1689. 

Şi  în  1695-1696,  Petru  are  un  războiu  cu  Turcii  din  care,  cu  mare  greutate,  iese 
învingător.  După  această  victorie,  Petru  consideră  că  a  venit  momentul  de  a  se  arăta 
lumii.  în  anul  1697,  Petru  întreprinde  o  călătorie  cu  200  de  însoţitori.  în  cartea 
"Caterina  a  Il-a  şi  timpul  său"  autorul,  M.  Lovater-Sloman,  spune  că  Petru  cel  Mare 
spunea  în  toate  părţile:  "Sunt  un  ucenic  în  căutare  de  profesori".  Şi  acesta  era 
adevărul,  Petru  căuta  profesori,  dar  nu  profesori  de  filozofie,  ci  profesori  care  să-l 
înveţe  cum  se  contruiesc  vapoarele.  Când  stătea  de  vorbă  cu  prinţesele,  Petru  se 
lăuda  că  cunoaşte  15  meserii  şi  le  arăta  mâinele  lui  bătătorite.  La  înapoierea  din 
această  călătorie,  la  26  August  1697,  trage  un  chef  de  pomină,  la  prietenul  lui  Lefort, 
iar  în  ziua  următoare,  în  cursul  primei  recepţii,  ia  foarfecă  şi  începe  să  taie  bărbile 
tuturor  notabililor.  Şi  cinci  zile  mai  târziu,  plictisit  de  a  o  face  el  înşuşi  pe  bărbierul, 
însărcinează  să  facă  pe  bărbierul,  pe  măscăriciul  lui! 

Dar  ce  fel  de  studii  a  făcut  Petru  şi  ce  profesori  a  avut?  Am  văzut  că  tatăl  lui  Petru, 
a  murit  în  anul  1682,  când  Petru  avea  numai  4  ani.  După  asta,  ţar  a  devenit  Fedor, 
care  a  domnit  şase  ani.  Dar  Petru  a  fost  îndepărtat  de  Moscova,  chiar  de  la  moartea 
tatălui  său  şi  anume  în  satul  Preobrazenskoe.  Acolo  la  vârsta  de  5  ani,  Petru  a  primit 
primele  lecţii.  A  avut  un  profesor,  Nikita  Zotov,  care  l-a  învăţat  psaltirea,  dar  nu  şi 
ortografia.  "La  17  ani,  Petru  nu  ştia  încă  să  scrie  corect  şi  numai  la  această  vârstă,  va 
învăţa  adunarea  şi  scăderea,  graţie  olandezului  Timmerman".  Paul  Milioukov, 
Histoire  de  Russie,  1,  pag.  270.  Acest  Milioukov,  a  fost  profesor  la  Universitatea  din 
Moscova.  Şi  aşa  a  învăţat,  până  când  a  murit  Ţarul  Fedor.  Şi  avea  10  ani,  când  a 
devenit  regentă  sora  lui  Sofia  şi  lucrurile  s'au  înăsprit:  Sofia  nu  le  dădea  bani  ca  să 
poată  trăi  el  şi  mama  lui,  şi,  s'au  văzut  nevoiţi  să  accepte  ajutoarele  date  de  preoţi.  Şi 
de  aici  înainte,  Petru  este  atras  către  lucruri  practice  şi  nu  teoretice.  El  căuta  să 
înveţe  şi  a  învăţat,  cum  se  construiesc  vapoarele  şi  cum  se  conduc.  Dar  se  pare  că  nu 
a  renunţat  la  profesorul  Zotov.  în  acest  timp,  de  la  10  la  17  ani,  a  învăţat  15  meserii  şi 
avea  mâinele  bătătorite,  lucru  cu  care  se  mândrea,  chiar  şi  în  faţa  prinţeselor. 

Dar  se  poate  că  Petru  l-a  avut  profesor  şi  pe  marele  Milescu  şi  Ruşii 
nerecunoscători,  nu  vor  să  spună.  Şi  iată  că  învăţatul  Nicolae  Iorga,  continuă  povesta 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


172 


începută,  adică  povestea  pe  care  o  ştie  de  la  cronicarul  Neculce.  înainte  am  aflat  că 
Milescu  se  întorsese  din  China  şi  a  fost  jefuit  de  funcţionarii  ţarului.  Şi  acum  mai 
departe:  "Dar  tânărul  împărat  Petru,  înştiinţat  de  mizeria  în  care  se  găseşte 
(Milescu),  ar  fi  cerut  senatorilor:  "unde  este  maestrul  meu,  cel  care  a  fost  primul  meu 
profesor?  Faceţi  să  vină  fără  întârziere".  El  îl  primi  cu  veselie,  face  să  i  se  dea  averea 
sa  şi  îi  cumpără  pentru  visteria  imperială,  marele  diamant  al  Chinezilor  pe  care  l-ar  fi 
plătit  cu  90  de  pungi.  în  plus,  Petru  i-ar  fi  făcut  favoarea  să-i  taie  barba  cu  mâinele 
lui".-N.  Iorga,  op.  cit,  pag.  60.  Prin  urmare,  această  scenă  putea  să  fie  adevărată,  dacă 
s'ar  fi  petrecut  la  întoarcerea  lui  Milescu  din  China,  adică  în  Ianuarie  1678.  Dar  la 
această  dată,  Petru  cel  Mare  era  mic,  avea  numai  6  ani.  Şi  la  această  vârstă,  nu  putea 
să  ceară  senatorilor  să  caute  şi  să  aducă  pe  primul  său  profesor!  Căci  Petru  a  început 
studiile  în  ziua  de  12  Martie  1677  şi  atunci  putea  să-i  fie  primul  său  profesor,  ori  la 
aceasta  data,  Milescu  se  găsea  în  lunga  lui  călătorie  din  China.  S'ar  putea  interpreta 
cele  spuse  de  Iorga,  altfel:  Da,  Milescu  s'a  întors  din  China  la  data  de  15  Ianuarie 
1678,  şi  fiind  devalizat  de  funcţionarii  ţarului,  a  trăit  mulţi  ani  în  Moscova  în  sărăcie, 
până  când  Petru  a  aflat  de  această  urîtă  afacere,  şi  a  dat  ordin  senatorilor  să-l  caute 
pe  Milescu  şi  să-l  aducă  în  faţa  lui.  Şi  când  putea  să  se  întâmple  acest  lucru?  Nu 
înainte  de  1682,  când  Petru  a  devenit  ţar  adevărat,  adică  fără  regenta  Sofia.  Şi  atunci 
Petru  avea  17  ani!  Şi  Iorga  mai  vine  cu  încă  ceva:  Petru  a  dat  ordine  să  se  caute  şi  să 
se  găsească  oala  cu  pietre  preţioase,  care-i  fusese  jefuită  de  funcţionărie.  Şi  s'a  căutat 
şi  s'a  găsit  şi  încă  şi  diamantul  mare  cât  oul  de  porumbiţă  pe  care  Ţarul,  generos  i  l-a 
plătit  cu  90  de  pungi.  Ba  încă,  Iorga  mai  adaugă  încă  ceva:  Petru  cel  Mare  i-a  făcut 
marea  favoare  lui  Milescu,  de  a-i  tăia  barba  cu  propria  lui  mână.  Şi  aceasta 
însemnează  că  acest  lucru  nu  se  putea  întâmpla  decât  la  o  dată  după  26  August  1697, 
dată  la  care  Petru  a  început  să  devină  bărbierul  supuşilor  săi.  Şi  aceasta  înseamnă  că 
Milescu  trebuia  să  aştepte  21  de  ani,  în  sărăcie,  dar  aceasta  nu  era  posibil,  căci  pe 
acea  vreme  nu  exista  încă  comerţul  negru,  dar  e  probabil  că  Milescu  învăţase  să  facă 
comerţ  negru  în  China,  pentruca  să  poată  aduce  o  oală  plină  cu  pietre  preţioase! 

Cred  că  nu  mai  este  nevoie  să  continui:  Neculce  aflase  această  poveste  în  Rusia.  De 
la  cine?  De  la  Milescu?  Dar  Milescu  avea  81  de  ani  când  a  ajuns  Neculce  în  Moscova 
şi  Neculce  a  crezut-o,  dar  nu  avea  dreptul  să  o  creadă  Nicolae  Iorga,  căci  el  trebuia 
să-şi  pună  întrebările  pe  care  mi  le-am  pus  eu.  Căci  e  sigur  că  aventura  lui  Milescu  se 
transformase  într'o  adevărată  legendă,  care  o  aflau  toţi  Românii  care  se  duseseră  în 
Rusia  după  1711. 

Deci  vinovat  de  ce  a  scris  doamna  Uşeriu,  este  marele  nostru  istoric  Nicolae  Iorga. 
Doamna  Uşeriu  nu  are  nici  o  vină  căci  ea  a  scris  ceva  ce  este  acoperit  de  faima 
marelui  Iorga.  Vinovat  după  Iorga,  este  părintele  Ichim,  căci  un  recenzent  la  un  ziar 
de  faima  "Cuvântului  românesc",  trebuie  să  cerceteze  mult  până  îşi  face  convingerea 
asupra  celor  scrise  de  autor  sau  autoare. 

Aşi  mai  avea  ceva  de  scris  asupra  Mitroplitului  Petru  Movilă,  dar  nu  o  fac  pentru  a 
nu  fi  acuzat  de  antiortodoxism. 

Şi  acuma  să  mai  vorbim  de  încă  o  recenzie  şi  anume,  de  recenzia  făcută  de  domnul 
Macri,  cărţii  în  două  volume,  a  sublocotenentului  Pantazi.  Şi  domnul  Macri  găseşte 
cartea  lui  Pantazi,  un  adevărat  fenomen,  de  la  început  la  sfârşit.  Eu  am  făcut  o 
recenzie  a  primului  volum,  şi  la  fel  l'am  găsit  un  fenomen,  dar  am  găsit  că,  cum  e 
normal,  cartea  are  şi  părţi  slabe.  De  exemplu  am  găsit  că  din  primul  volum,  reiese,  că 
lui  Pantazi  i  s'a  dat  decoraţia  Mihai  Viteazul,  pentru  motivul  că  sublocotenentul  era 


Nicolae  Niţă 


173 


feciorul  ministrului  de  războiu.  Şi  am  arătat  şi  alte  micuţe  greşeli  ale  lui  Pantazi,  de 
exemplu,  greşelile  lui  în  domeniul  istoric.  Şi  în  al  doilea  volum,  Pantazi  se  laudă  că 
ştie  atâta  istorie,  încât  învăţa  şi  pe  alţii,  dar  continuă  să  facă,  nu  micuţe  greşeli,  ci 
altele  mari,  deadreptul  fenomenale!  De  exemplu,  la  pagina  444:  "Să  nu  uităm  însă  că 
toate  aceste  mari  evenimente  istorice  pe  care  le  evocăm  astăzi,  se  datoresc 
înţelepciunii  Domnitorului  Alexandru  Ion  Cuza  şi  oamenilor  politici  ai  vremii,  care  la 
1856  au  făurit  Unirea  Principatelor. 

"Cu  această  Unire  a  început  Istoria  României  moderne;  Unirea  Principatelor  dela 
1856,  Independenţa  dela  1877  şi  Marea  Unire  din  1918  realizată  de  Regele 
Ferdinand,  constituind  elementele  sale  de  bază". 

Deci  sublocotenentul  Pantazi,  ne  spune  că  Unirea  Principatelor,  a  fost  făurită  în 
anul  1856!  Şi  eu  bietul  de  mine,  învăţasem  în  şcoala  primară  că  Unirea  Principatelor 
s'a  făcut  în  anul  1859!  E  o  micuţă  greşală  de  3  ani,  dar  această  micuţă  greşală,  nu 
poate  fi  iertată  unui  om  care  a  scris  o  carte  în  două  volume  şi  a  dat  lecţii  de  istorie, 
comuniştilor  lui  Nicolae  Ceauşescu.  După  cum  se  vede,  această  micuţă  greşală  se 
repetă  la  distanţă  de  câteva  rânduri,  deci  nu  poate  fi  vorba  de  o  greşală  de  tipar. 

Greşelile  de  tipar  le  fac  nişte  oameni,  care  din  tipăritul  cărţilor,  şi-au  făcut  o 
meserie  şi  în  orice  meserie,  greşelile  sunt  admise.  Dar  această  greşală,  nu  a  fost 
făcută  de  un  om  de  meserie,  ci  de  însuşi  sublocotenentul  Pantazi,  care  ne  spune  că 
compoziţia  (culesul),  la  acest  ziar,  se  face  de  însuşi  directorul  ziarului.  E  lăudabil  că 
sublocotenentul  Pantazi  a  învăţat  o  nouă  meserie  -  ca  şi  Petru  cel  Mare  -,  dar  din 
aceasta  reiese  că  Pantazi  nu  a  ştiut,  nu  ştie,  că  Unirea  Principatelor  a  fost  făcută  în 
anul  1859  şi  nu  în  anul  1856,  greşală  care  dacă  ar  fi  fost  făcută  de  un  om  a  cărui 
meserie  e  tipăritul  cărţilor,  ar  fi  normală,  dar  nu  poate  fi  trecută,  cu  vederea  nu  poate 
fi  iertată  unui  om  care  a  dat  lecţii  de  istorie  comuniştilor! 

Dar  acum  se  iveşte  altceva,  mai  grav:  Domnul  Macri,  care  a  făcut  recenzia,  nu  a 
citit  cartea  lui  Pantazi,  ci  numai  a  răsfoit-o!  Căci  dacă  ar  fi  citit-o,  nu  ar  fi  făcut  o 
greşală  care  nu  poate  fi  iertată.  Această  greşală  e  atât  de  mare,  încât  sare  în  ochii 
celui  ce  citeşte  cartea,  în  ochii  celui  care  a  făcut  patru  clase  primare! 

Dar  precum  se  vede,  recenzia,  aproape  toate  recenziile,  în  exilul  nostru,  se  fac  de 
oameni  care  consideră  că  a  face  o  recenzie,  este  lucrul  cel  mai  uşor  din  lume. 

CÂTEVA  CUVINTE  DESPRE  UN  ISTORIC  DISPĂRUT  49 

de  N.  S.  GOVORA 

Domnul  Matei  Cazacu,  mare  istoric,  ne  spune  într'un  lung  articol,  publicat  în 
"Cuvântul  românesc",  din  Februarie  1989,  că  celălalt  mare  istoric,  Vlad  Georgescu,  a 
fost  obiectul  calomniilor  unei  anumite  prese  din  exil,  care  îl  împroşcă  cu  noroi.  Deşi 
citesc,  sau  încerc  să  citesc  toată  presa  exilului  nostru,  eu  nu  am  întâlnit  o  campanie 
de  presă  organizată,  împotriva  lui  Vlad  Georgescu,  fostul  director  al  secţiei  româneşti 
a  Europei  libere  de  la  Miinchen.  Am  întâlnit  doar  un  articol  documentat,  al  lui  Ovidiu 
Vuia,  care  găsise  şi  semnalase  unele  greşeli  ale  lui  Vlad  Georgescu  şi  vreo  două 
articole,  dacă  nu  mă  înşel,  în  "Cuvântul  românesc",  prin  care  se  atrăgea  atenţia 
asupra  atitudinii  directorului  secţiei  româneşti  de  la  Europa  liberă  care,  după 
părerea  autorului  articolelor,  era  favorabilă  Bucureştilor.  Domnul  Ovidiu  Vuia, 


49  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXXVIII,  Nr.  62/63,  1989. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


174 


adusese  o  critică  justă,  cărţii  lui  Vlad  Georgescu  şi  critica  este  necesară,  mai  ales  când 
este  justă,  atunci  când  apare  o  carte  nouă.  Domnul  Vlad  Georgescu  avea  la  îndemână 
calea  răspunsului,  adică  să  răspundă  şi  să  dovedească  că  adevărul  este  de  partea  lui, 
dar  Vlad  Georgescu  a  tăcut,  ceiace  este  o  dovadă  că  adevărul  nu  era  de  partea  lui.  Un 
altul  care  "l-a  împroşcat  cu  noroi"  pe  directorul  Europei  Libere,  este  domnul  Ion 
Pantazi,  directorul  ziarului  "Stindardul  românilor",  care  şi-a  spus  şi  el  părerea  asupra 
istoricului  Vlad  Georgescu.  Poate  felul  în  care  acesta  şi-a  adus  critica  lui,  a  fost  cam 
violent,  dar  de  aici  şi  până  la  a-1  face  pe  Vlad  Georgescu  un  martir,  distanţa  este  cam 
mare.  în  plus,  domnul  Pantazi,  este  un  "ziarist"  care  este  în  graţiile  acestei  "anumite 
prese",  adică  a  "Cuvântului  românesc",  care  i-a  ridicat  în  nori  cărţile  acestuia. 

Dar  de  la  domnul  Cazacu,  am  aflat  o  mulţime  de  lucruri  interesante,  despre 
marele  istoric  Vlad  Georgescu.  Astfel  Georgescu  este  nepotul  unui  fost  ministru 
liberal,  Emanoil  Porumbaru,  din  timpul  neutralităţii  noastre  din  1914-1916,  ba  încă 
este  şi  nepotul  unui  general,  fost  aghiotant  al  regelui  Carol  I.  Deci  Vlad  Georgescu  era 
bolnav,  grav  bolnav  de...  origină  nesănătoasă.  Din  cauza  acestei  origini  nesănătoase, 
sublocotenentul  Pantazi,  a  fost  dat  afară  din  armată,  exmatriculat  din  anul  IV  al 
facultăţii  de  drept  şi  a  făcut  şi  16  ani  de  închisoare.  Din  aceşti  16  ani  de  închisoare, 
şase  au  fost  fără  nici  o  justificare  juridică!  E  drept  că  sublocotenentul  Pantazi,  după 
cei  16  ani  de  închisoare,  ar  fi  putut  să-şi  termine  facultatea  de  Drept,  dacă  ar  fi  avut 
toate  examenele  date,  sau  cel  puţin  jumătăte  din  ele,  dar  se  vede  treaba  că 
sublocotenentul  nu-şi  dăduse  nici  un  examen  şi  între  a  lua  facultatea  de  la  capăt,  a 
găsit  că  e  mai  bine  să-şi  caute  un  loc  de  lucrător.  Dar  lucrurile  se  prezintă  aşa  şi  nu 
altfel.  Sublocotenentul  Pantazi,  din  cauza  acestei  boale  -  origine  nesănătoasă  -,  a  fost 
dat  afară  din  armată,  dat  afară  din  facultatea  de  Drept  şi  a  făcut  şi  16  ani  de 
închisoare. 

Şi  care  este  situaţia  lui  Vlad  Georgescu?  Şi-a  putut  face  facultatea,  şi-a  dat 
doctoratul  şi  după  aceia  a  lucrat  vreme  de  trei  ani  ca  cercetător  la  Muzeul  româno- 
rus  (?).  Dar  în  1963,  Muzeul  româno-rus  este  desfiinţat  iar  domnul  Vlad  Georgescu, 
este  angajat  ca  cercetător  la  Institutul  de  studii  sud-est  europene,  de  sub  direcţia  lui 
Mihai  Berza,  fostul  adjunct  al  lui  Gheorghe  Brătianu!  "în  acest  institut,  Mihai  Berza  a 
avui  mână  liberă  să  recruteze  specialişti  care  să  dea  o  imagine  de  seriozitate 
României.  (M.  Cazacu).  Găzduit  într'o  luxoasă  clădire  din  strada  I.G.  Frimu,  9, 
Institutul  publică  una  din  cele  mai  preţuite  reviste  de  specialitate,  Revue  des  etudes 
sud-est  europeennes.  Şi  în  acest  institut,  dintre  specialiştii  recrutaţi,  făcea  parte  şi 
Vlad  Georgescu.  Se  vede  treaba  că  dacă  Pantazi  şi-ar  fi  ales  literile  în  loc  de  Drept,  ar 
fi  ajuns  şi  el  la  Institutul  lui  Berza  şi  nu  la  închisoare!  Care  a  fost  cauza  că  la 
Facultatea  de  litere,  nu  se  cercetau  mai  cu  atenţie  aceste  bolnave  origini  nesănătoase, 
ca  la  Facultatea  de  Drept?  La  Litere,  domnii  Matei  Cazacu  şi  Pavel  Chihaia,  au  putut 
să  studieze  în  linişte,  fără  nici  o  bătaie  de  cap  şi  să  ajungă  oameni  mari.  Dar  lăsând 
gluma  la  o  parte  şi  studiind  cazul  lui  Vlad  Georgescu,  se  ajunge  cu  totul  la  alte 
concluzii.  Şi  sunt  două  ipoteze.  Domnul  Cazacu  ne  spune  că  Muzeul  româno-rus,  a 
fost  condus  de  la  înfiinţare  (1948),  de  prinţul  roşu,  Scarlat  Callimachi,  un 
om  cultivat,  care  a  găsit  în  Vlad,  un  colaborator  ideal!!!  Despre  acest  prinţ,  am  auzit 
puţin  în  exil,  dar  nu  am  avut  ocazia  să-l  cunoaştem  şi  să  ne  ia  colaboratori.  Prinţul 
roşu,  era  comunist  din  ilegalitate,  foarte  cunoscut  de  toţi  şi  la  Moscova,  şi  avea  o 
mare  trecere.  După  1944  (August),  prinţul  roşu  avea  puterea  să  taie  şi  să  spânzure.  Şi 
probabil  Prinţul  roşu,  fiind  boier  mare,  a  cunoscut  familia  lui  Vlad  Georgescu,  pe 


Nicolae  Niţă 


175 


fostul  ministru  Emanoil  Porumbaru,  pe  generalul  fost  aghiotant  al  regelui  Carol,  sau 
pe  amândoi.  Se  întâlneau  în  familie  şi,  iarăşi  e  probabil,  l-a  cunoscut  pe  tânărul  Vlad. 
Şi  tânărul  a  căpătat  idei  comuniste.  De  asta  şi-a  dat  seama  Prinţul  care  l-a  cultivat.  Şi 
după  23  August,  n'a  mai  fost  nevoie  ca  Vlad  să  prezinte  dovada  că  are  origine 
sănătoasă,  căci  îl  lua  pe  garanţia  lui  Prinţul  roşu.  Sau  Vlad  Georgescu,  nu  l'a  cunoscut 
pe  Prinţul  roşu,  dar  a  fost  un  tânăr  care  a  devenit  comunist,  încă  din  liceu,  şi  după  23 
August  n'a  mai  avut  nevoie  de  garanţia  nimănui. 

Şi  Prinţul  roşu  l-a  cunoscut  pe  tânărul  Vlad,  la  una  din  reuniunile  Partidului,  şi-a 
dat  seama  imediat  că  băiatul  avea  stofă  şi  l-au  luat  colaborator  la  Muzeul  româno- 
rus.  Prinţul  roşu  era  un  om  foarte  cultivat,  ne-o  spune  domnul  Matei  Cazacu,  vroia  sa 
devină  cunoscut,  să  scrie  cărţi  şi  articole,  dar  nu  avea  talent.  Şi  avea  nevoie  de  un 
colaborator  şi  acest  colaborator,  s'a  prezentat  repede:  a  fost  istoricul  de  mai  târziu, 
Vlad  Georgescu.  Şi  au  început  să  apară  în  revistele  de  istorie,  articole  semnate  de  cei 
doi,  dar  scrise  de  Vlad  Georgescu.  Lui  Vlad  Georgescu  nu  i-a  plăcut  niciodată  sa  fie 
"negru  literar",  dar  nu  avea  ce  face.  El  abia  îşi  terminase  facultatea,  era  un  ilustru 
necunoscut  şi  revistele  de  istorie,  au  publicat  primele  articole  semnate  de  cei  doi, 
graţie  Prinţului.  Cu  timpul  şi-a  făcut  un  nume  de  "istoric"  şi  în  1962,  au  apărut 
primul  volum  de  documente  diplomatice,  dintre  1822  şi  1828.  Ce  însemnează  acest 
volum?  în  1821,  revoluţia  lui  Tudor  Vladimirescu  s'a  terminat,  dar  Turcii  au  profitat 
de  ocazie  ca  să  nu  plece  din  Principate,  pe  motiv  că  liniştea  nu  este  încă  stabilită.  în 
1825,  la  insistenţele  Ruşilor,  se  restabilesc  relaţiile  diplomatice  între  Turcia  şi  Rusia 
şi  se  restabileşte  şi  vechea  situaţie:  Principatele  române  reintră  sub  protecţia  Rusiei, 
conform  celor  stabilite  prin  pacea  de  la  Kuciuk-Kainargi.  La  17  Martie  1826,  noul 
împărat  Nicolae,  dă  Turciei  un  ultimatum  în  care  le  cere  să  se  retragă  din  Principate, 
deoarece  motivele  care  provocaseră  ocuparea  Principatelor,  încetaseră  demult.  Şi  la  7 
Octombrie  1826,  Turcii  sunt  nevoiţi  să  semneze  convenţia  de  la  Akerman,  care 
aducea  şi  câteva  îmbunătăţiri  în  situaţia  Principatelor.  Şi  natural  se  prezenta  situaţia 
ca  să  se  arate  Românilor,  că  Ruşii  sunt  nişte  oameni  buni  şi  nu  răi,  cum  fuseseră 
prezentaţi  până  acum.  Şi  Vlad  Georgescu  a  avut  ocazia  să  publice  colecţia  de 
documente  diplomatice,  dintre  anii  1822-1828  şi  a  înaintat  în  ochii  stăpânului  de 
atunci,  Gheorghiu  Dej.  Dar  Vlad  Georgescu  urmărea  altceva.  în  1828,  isbucneşte  un 
nou  războiu  între  Ruşi  şi  Turci,  războiu  care  s'a  terminat  prin  pacea  de  la 
Adrianopole  (Septembrie  1829).  Şi  până  la  plata  despăgubirilor  de  războiu,  pe  care 
trebuiau  să  le  plătească  Turcii,  Principatele  au  rămas  sub  ocupaţie  rusească,  până  în 
1834,  adică  şase  ani.  Şi  constatând  că  Principatele  române  nu  au  pututu  să  fie  trecute 
sub  stăpânirea  Ruşilor,  şi  asta  din  cauza  Austriei,  Nicolae  I-iul  s'a  hotărît  să  schimbe 
metodele  întrebuinţate  până  atunci,  adica  cu  blândeţea.  Cu  blândeţea,  Nicolae  spera 
ca  aceşti  blestemaţi  de  Români,  vor  cere  să  fie  trecuţi  în  stăpânire  rusească  şi  astfel, 
Austria  nu  va  putea  să  zică  nimic.  Şi  Ruşii,  în  acest  timp,  au  venit  nu  numai  cu 
blândeţea  contelui  Kiseleff,  ci  şi  cu  nişte  legi,  aparent  în  favoarea  Românilor,  dar  real 
în  favoarea  Ruşilor:  Regulamentul  Organic.  Si  Vlad  Georgescu  scrie  o  carte  în  două 
volume:  Memoires  et  projets  de  reforme  dans  Ies  Principautes  Roumaines  (1761- 
1830),  voi.  1,  Bucureşti,  1970  şi  voi.  11,  Bucureşti,  1972.  După  cum  se  vede,  cartea 
este  scrisă  în  franţuzeşte  şi  apare  în  1970  şi  în  1972.  Dar  lui  Vlad  Georgescu  îi  mai 
apare  încă  o  carte:  Ideile  politice  şi  iluminismul  în  Principatele  române  (1750-1831), 
apărută  în  versiune  engleză  la  New-York,  în  1971,  şi  în  versiune  română,  la  Bucureşti 
în  1972,  ne  spune  Pavel  Chihaia.  Dar  despre  această  carte,  ne  vorbeşte  şi  Matei 
Cazacu,  tot  în  acelaşi  număr  din  "Cuvântul  românesc".  Dar  Matei  Cazacu,  ne  spune 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


176 


că  această  carte  a  fost  teza  de  doctorat  a  lui  Vlad,  în  orice  caz,  unul  din  ei  spune 
adevărul  şi  nu  s'au  pus  de  acord  mai  înainte.  Şi  Vlad  Georgescu,  mai  scoate  încă  o 
carte:  Istoria  ideilor  politice  româneşti  (1369-1878).  Despre  această  carte  ne  vorbeşte 
numai  Pavel  Chihaia,  fără  să  ne  spună  anul  în  care  a  apărut.  Dar  aceasta  nu  are 
importanţă:  important  este  faptul  că  în  această  carte,  se  povestesc  faptele  întâmplate 
până  în  anul  1878,  care  este  anul  independenţei  noastre.  Deci  Vlad  Georgescu,  ne 
spune  încă  odată,  pe  căi  ocolite,  că  Rusia  este  o  ţară  bună  şi  folositoare  nouă,  căci 
datorită  ei,  am  ajuns  şi  independenţi!  Deci,  de  astă  dată,  sub  ultimul  stăpân, 
Ceauşescu,  Vlad  face  un  salt  impresionant  în  ochii  comuniştilor. 

Dar  de  astă,  atât  Chihaia  cât  şi  Cazacu,  ne  fac  să  înţelegem  că  cărţile  lui  Vlad  au 
apărut  şi  în  engleză,  ceiace  este  o  dovadă  de  aprecierea  de  care  se  bucura  şi  în  ochii 
Americanilor.  Dar  aceasta  este  o  minciună:  din  1947  şi  până  acuma,  toate  cărţile  în 
limbi  străine,  scrise  de  comuniştii  români,  au  fost  tipărite  pe  cheltuiala  guvernului 
român.  în  1947,  cu  ocazia  Congresului  Păcii  de  la  Paris,  au  apărut  două  cărţi:  L'ecole 
du  pouvoir,  de  Petru  Groza  şi  Sous  trois  dictatures,  de  Lucreţiu  Pătrăşcanu,  pe 
cheltuiala  guvernului  comunist  de  la  Bucureşti.  De  a  doua,  ştiu  precis  că  cheltuiala  a 
fost  acoperită  de  Bucureşti,  deoarece  la  acea  vreme,  eram  "un  fel  de  servitor",  al  lui 
Jean  Vitiano,  editorul  cărţii  lui  Pătrăşcanu.  Printr'un  "fel  de  servitor",  trebuie  să  se 
înţeleagă,  un  om  care  bătea  la  maşină,  făcea  corecturi  la  cartea  ministrului  şi  făcea 
cumpărăturile  din  piaţă,  trimis  sau  de  cucoană  sau  de  boier.  Eu  treceam  ca  fost 
prizonier  de  războiu,  cu  gradul  de  sergent  şi  boierul  se  minuna  cum  de  am  învăţat 
limba  franceză,  când  făcusem  numai  patru  clase  de  liceu.  Aceasta  îi  spuneam  lui 
Vitiano  şi  i-am  îndepărtat  toate  suspiciunile,  spunându-i  că  franceza  am  învăţat-o  de 
la  tata  care,  fiind  prizonier  la  "boşi",  evadase  în  Franţa.  Dar  toate  suspiciunile  sale  se 
evaporau  în  ziua  când  trebuia  să-mi  plătească  leafa:  mă  plătea  atât  de  prost,  încât  nu 
puteam  să  mănânc  decât  odată  pe  zi. 

în  anul  universitar  1967-1968,  istoricul  Vlad  Georgescu,  este  invitat  de  profesorul 
Eugen  Weber,  să  ţină  un  curs  la  UCLA.  E  curios  ca  această  invitaţie  a  avut  loc  înainte 
de  anul  1970,  an  in  care  Vlad  şi-a  luat  doctoratul.  Ei,  să  nu  punem  beţe  în  roatele 
domnului  Matei  Cazacu:  invitaţia  s'a  făcut  pentrucă  Vlad  devenise  celebru  înainte  de 
a-şi  fi  dat  teza  de  doctorat.  Dar  putea  el  să  se  ducă  în  străinătate,  fără  aprobarea 
noului  stăpân,  a  lui  Ceauşescu?  Natural  că  nu.  însemnează  că  Vlad  Georgescu,  se 
bucura  de  încredere  deplină,  în  faţa  Partidului  şi  în  special,  a  lui  Ceauşescu.  Dar  cine 
era  acest  Weber?  Cel  mai  interesant  studiu  asupra  legionarismului,  fusese  făcut  de 
profesorul  Weber,  în  culegerea  H.  Rogger,  E.  Weber,  The  European  Right,  1966- 
Istoria  românilor  de  Vlad  Georgescu,  pag.  371.  Şi  acuma  vine  cheia  întrebării: 
Profesorul  Weber  era  Neamţ!  Deaceia  auzise  despre  Vlad  Georgescu,  înainte  de  a-i  fi 
apărut  teza  de  doctorat  şi  deci  aprobarea  lui  Ceauşescu,  de  a  pleca  în  străinătate,  era 
o  bagatelă.  Succesul  lui  Vlad  a  venit  imediat  şi  i  s'a  oferit  tot  imediat,  o  catedră,  dar 
Vlad  era  credincios  Partidului  şi  lui  Ceauşescu.  După  publicarea  tezei,  treaba  a  fost 
mai  uşoară:  în  anul  1972-1973,  a  fost  trimis  direct  de  Ceauşescu  la  Universitatea 
Columbia  din  New  York,  ca  profesor  la  catedra  Nicolae  Iorga,  deschisă  de  Statul 
român.  Şi  i  se  oferă  şi  de  data  aceasta,  o  catedră  la  o  universitate  americană,  dar 
răspunsul  lui  Georgescu,  a  fost  acelaş:  Vlad  respingea  oferta  pentru  că  era 
credincios  Partidului.  Dar  reîntors  în  Ţară,  Vlad  Georgescu  devine  disident!  Şi  se 
plânge  într'o  scrisoare  aceluiaşi  profesor  Weber!!!  Domnii  Cazacu  şi  Chihaia  explică 
acest  lucru  în  mod  diferit,  dar  lucrul  nu  are  importanţă:  Vlad  Georgescu  a  devenit 


Nicolae  Niţă 


177 


disident!!!  Să  nu  încurcăm  lucrurile  mai  mult:  nu  era  prima  neînţelegere  între 
comunişti,  desigur  era  vorba  de  o  deviere  de  pe  linia  Partidului,  într'o  chestiune 
nebuloasă.  înainte  fuseseră  alte  neînţelegeri  mai  grave.  Desigur  că  au  fost  acelea  ale 
profesorului  Ivaşcu  şi  a  lui  Ion  Caraion:  primul  a  făcut  câţiva  ani  de  închisoare  şi  al 
doilea,  nici  mai  mult  nici  mai  puţin  decât  12  ani  de  închisoare.  Dar  cel  mai  grav,  a 
fost  cazul  lui  Lucreţiu  Pătrăşcanu:  acesta  a  fost  condamnat  la  moarte  şi  executat. 
Eram  la  Paris  pe  acea  vreme,  dar  Francezii  nu  făceau  mare  caz:  e  normal,  rechinii  se 
sfâşie  între  ei  spuneau  Francezii.  Dar  trecuseră  mulţi  ani  de  atunci  şi  acum  cel  acuzat 
de  deviere,  nu  mai  era  executat  ci  aruncat  peste  graniţă. 

Aşa  au  fost  aruncaţi  peste  graniţă,  o  mulţime  de  dizidenţi.  Asul  acestor  dizidenţi,  a 
fost  fără  îndoială  Paul  Goma.  Dar  în  1979,  Vlad  Georgescu  a  fost  obligat  să  se  exileze. 
Formula  e  nouă,  dar  în  fond,  situaţia  este  aceiaşi.  Exilaţii  vechi  au  primit  pe  aceşti 
noi  "tovarăşi"  cu  neîncredere.  Căci  toţi  aceşti  dizidenţi,  nu  se  declarau  anticomunişti, 
nu  se  declarau  antimarxişti,  ci  numai  dizidenţi.  Şi  prin  1981-1983,  a  ajuns  în  lumea 
liberă  un  anticomunist  adevărat,  un  antimarxist  adevărat,  şi  nu  numai  dizident. 
Acest  anticomunist  adevărat,  a  fost  domnul  Ioan  Varlam.  Şi  el  ne-a  lămurit  pe  toţi,  ce 
înseamnă  această  avalanşă  de  dizidenţi.  Natural  aceşti  dizidenţi  afirmau  că  ei 
erau  dizidenţi  de  multă  vreme,  chiar  de  la  început,  dar  au  sperat  că  situaţia  evoluiază, 
că  se  va  schimba,  că  chiar  şefii  cei  mari  vor  deveni  democraţi,  afară  de  Ceauşescu, 
care  era  marele  vinovat.  Şi  tot  aşteptând,  a  venit  un  moment  grav,  când  nu  mai 
puteau  să  sufere,  şi  deaceia  au  ales  libertatea. 

Deci  fiecare  afirmă  că  el  personal,  nu  are  nici  o  vină,  că  el  personal,  a  fost  contra 
regimului  chiar  de  la  început,  deci  el  este  inocent!  Şi  domnul  Varlam,  care-i  cunoştea 
bine  pe  toţi,  a  scris  un  articol  în  "Cuvântul  românesc",  din  Ianuarie  1983.  Titlul 
articolului  era  "Opoziţie  şi  dizidenţă",  şi  domnul  Varlam  afirma  cu  tărie:  "Dizidenţi 
inocenţi  nu  există:  toţi  s'au  înfruptat  la  ospăţul  antropofag".  Şi  către  sfârşitul 
strălucitului  său  articol,  domnul  Varlam,  adăuga:  "Dealtfel,  adepţii  marxismului  n'au 
ce  căuta  în  rândurile  celor  care  luptă  pentru  restabilirea  democraţiei,  chiar  dacă 
sentimentele  lor  antisovietice,  nu  pot  fi  puse  la  îndoială". 

Deci  dacă  mai  poate  exista  vreo  îndoială  asupra  unuia  sau  altuia,  dintre 
aceşti  dizidenţi,  asupra  lui  Vlad  Georgescu,  nu  poate  exista  nici  o  îndoială:  Vlad 
Georgescu  nu  numai  că  s'a  înfruptat  de  la  ospăţul  antropofag,  dar  s'a  ospătat  deplin 
şi  adânc.  Vlad  nu  a  avut  nimic  de  suferit  din  cauza  originei  nesănătoase,  şi-a  făcut 
studiile  cu  toată  liniştea  şi  aceasta  din  cauza  faptului  că  a  fost  luat  pe  garanţie  de 
către  Prinţul  roşu  sau  faptului  că  a  devenit  comunist,  cu  mult  înaintea  acelui  celebru 
23  August.  După  aceia  a  ajuns  cercetător  la  Muzeul  româno-rus  ca  ajutor  al  Prinţului 
roşu.  Când  s'a  desfiinţat  Muzeul  româno-rus,  sau  mai  bine  zis,  Muzeul  roşu,  Vlad  îşi 
găseşte  un  loc  de  cercetător  la  Institutul  de  studii  est-europene,  care  îşi  avea  sediul 
într'o  luxoasă  clădire.  Domnul  Cazacu  ne  spune  că  numai  clădirea  era  luxoasă,  dar 
nu  ne  spune  nimic  de  birourile  cercetătorilor!  După  aceia  ne  spune  că  Vlad  a  fost 
invitat  să  ţină  nişte  cursuri  universitare,  el,  care  nu  avea  încă  doctoratul,  în  America, 
şi  asta  datorită  faptului  că  a  fost  invitat  de  profesorul  Weber  (?).  Şi  acest  Weber  era 
autorul  celui  mai  formidabil  studiu  asupra  legionarismului!  Desigur  domnul  Cazacu 
este  capabil  să  jure  că  acest  Weber  nu  este  neamţ  ci...  american  de  viţă  veche.  Şi  în 
anul  1967,  cei  care  se  plimbau  în  America,  sau  chiar  în  Europa,  erau  numai  câţiva. 
Printre  aceşti  câţiva,  era  şi  celebrul  Caraion  care  avea  ceva  în  plus,  pentru  a-şi  câştiga 
încrederea  Partidului:  soţia  lui  era  Nemţoaică. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


178 


Şi  Vlad  Georgescu  a  scris  şi  publicat  un  maldăr  de  cărţi  şi  în  România  lui  Dej  şi 
Ceauşescu.  Pentru  a  publica  o  carte  în  România  comunistă,  se  ştie  că  în  primul  rând, 
autorul  trebuia  să  fie  cunoscut  ca  membru  credincios  al  Partidului,  şi  în  al  doilea 
rând,  cartea  să  fie  riguros  pe  linia  Partidului.  Şi  apoi,  să-mi  arate  domnul  Cazacu,  un 
rând  din  cărţile  lui  Vlad  Georgescu,  care  este  în  afară  de  linia  Partidului. 

Dar  însfârşit,  declarându-se  dizident,  Vlad  Georgescu  a  fost  aruncat  peste  graniţă. 
Şi  ajunge  în  America,  unde  i  se  oferiseră  catedre  universitare.  Dar...  s'a  schimbat 
situaţia.  Şi  domnul  Cazacu  aruncă  vina  pe  situaţia  economică,  care  între  timp,  a 
devenit  rea.  Şi  nu  are  dreptate.  Nu  situaţia  economică  se  schimbase,  ci  situaţia 
politică.  înainte,  când  i  se  ofereau  catedre,  Georgescu  era  călare  şi  în  şea,  adică  avea 
o  situaţie  precisă,  era  membrul  unui  partid  comunist  iar  acum  era  un  simplu 
dizident.  Şi  cei  care  ofereau  catedre,  erau  comunişti  sau  filocomunişti,  sau  Nemţi,  ca 
acest  Weber.  Şi  a  fost  nevoit  să  stea  vreo  trei-patru  ani,  pe  dinafară,  adică  fără 
catedră,  sau  ceva  similar.  Şi  avea  nevoie  de  un  sprijin  şi  acest  sprijin  i-a  venit,  cu 
siguranţă,  din  partea  Neamţului  Weber.  Se  ştie  sau  se  bănuieşte,  că  Europa  liberă, 
este  condusă  de  Nemţi  şi  Neamţul  Weber,  în  loc  de  catedră,  i-a  oferit  ceva  similar,  i-a 
oferit  conducerea  secţiei  româneşti  a  Europei  libere.  Şi  iată  cum  Vlad  Georgescu, 
după  ce  s'a  înfruptat  la  ospăţul  antropofag  în  Ţara  lui  Ceauşescu,  a  făcut  acelaş  lucru, 
şi  în  exil. 


♦  ♦♦ 


Şi  acum  să  ne  dăm  şi  noi  modestele  noastre  păreri,  asupra  cărţii  "Istoria  românilor 
de  la  origini  până  în  zilele  noastre",  scrisă  de  tovarăşul  Vlad  Georgescu.  Şi  fără  să  mai 
controlăm,  scrim  după  ce  afirmă  tovarăşul  Pavel  Chihaia,  că  această  carte,  însumează 
20  de  pagini  despre  antichitate,  50  de  pagini  despre  evul  mediu,  200  pagini  perioada 
1716-1938,  iar  epoca  contemporană,  60  de  pagini.  Am  ajuns  la  pagina  90  şi  am 
constatat  că  nu  am  găsit  ce  căutam  eu,  adică  paginile  despre  Ştefan  cel  Mare.  Şi  cu 
creionul  în  mână,  am  luat-o  de  la  început.  Şi  am  găsit:  Istoria  tovarăşului  Vlad 
Georgescu,  scrie  despre  Ştefan  cel  Mare,  în  următoarele  pagini: 

-Pag.  28:  Moldova  urmaşilor  lui  Ştefan  cel  Mare,  avea  probabil  mai  puţini 
locuitori  decât  la  întemeiere  şi  fireşte  mai  puţin  decât  Ţara  Românească. 

-Pag.  45:  Ştefan  cel  Mare,  Neagoie  Basarab,  Radu  de  la  Afumaţi  sunt  câteva 
exemple  de  domni  care  au  afirmat  că  se  socotesc  "aleşii  lui  Dumnezeu  şi  unşii  lui". 

-Pag.  56:  Cu  amar  realism  scria  Ştefan  cel  Mare  spre  sfârşitul  domniei  lui  că  "în 
părţile  acestea  numai  eu  am  rămas,  că  din  două  părţi  este  păgânitatea  cea  grea  iar 
din  trei  părţi,  măcar  că  se  numesc  creştini  dar  îmi  sînt  mai  rei  decât  păgânii". 

-Pag.  57:  Spiritul  de  cruciadă  apare  limpede  încă  de  la  Vlaicu-Vodă,  cel  dintâi 
voievod  dealtfel  care  s'a  lovit  cu  turcii,  exprimat  apoi  nu  numai  de  domni  puternici  şi 
activi  în  lupta  antiotomană  ca  Mircea  cel  Bătrân,  Ştefan  cel  Mare,  Radu  de  la 
Afumaţi,  dar  şi  în  scrisorile  unor  voievozi  prudenţi,  temători  a  lupta  pe  faţă  cu  Turcii 
ca  Alexandru  Aldea,  Basarab  cel  Bătrân,  Radu  cel  Mare,  Neagoie  Basarab. 

-Pag.  58:  tonul  lor  este  încă  tonul  lui  Ştefan,  ţara  lor  este  "scut  al  întregii  lumi 
creştine"  rostul  lor  este  de  a  uni  interesele  desbinate  ale  europenilor  în  faţa 
semilunei. 

-Pag.  61:  Ştefan  cel  Mare  plăteşte  tribut  sultanului,  se  recunoaşte  vasalul  Poloniei 
în  1459,  1462,  1485,  al  regelui  maghiar  în  1475,  dar  alternează  aceste  acte  de 


Nicolae  Niţă 


179 


închinare  cu  momente  de  oprire  a  plăţii  tributului  (1473-1487-1500-1504)  sau  de 
revocare  -  unilaterală  -  a  suseranităţii  maghiare  sau  polonă.  în  practică,  vasalitatea 
dublă  sau  triplă  echivala  cu  anularea  vasalităţii,  plurivasalitatea  vădindu-se  un  bun 
mijloc  de  a  pune  în  contrazicere  interesele  suzeranilor  şi  de  a  asigura  românilor  o 
independenţă  de  fapt. 

-Pag.  68:  Sub  Ştefan  cel  Mare  (1457-1504),  moldovenii  câştigă  marea  victorie  de  la 
Vaslui  (1475)  şi-l  obligă  pe  Mahomet  II  să  părăsească  Moldova,  după  noua  campanie 
din  1476,  evitând  din  nou  cucerirea  ţării  şi  transformarea  ei  în  paşalâc. 

-Pag.  76:  Numărul  studenţilor  din  Baia,  Bacău,  Suceava,  Roman,  Iaşi,  Şiret 
înregistraţi  în  matricolele  celor  două  universităţi  până  la  moartea  lui  Ştefan  cel 
Mare  (1504)  fiind  de  18. 

-Pag.  83:  Urmaşii  lui  Ştefan  îi  continuă  tradiţia,  încurajează  desvoltarea 
istoriografiei  de  carte,  vechea  cronică  a  Moldovei,  scrisă  la  porunca  lui  Ştefan  este 
adăugită  şi  continuată  de  Letopiseţul  anonim  al  Moldovei  şi  Letopiseţul  de  la  Putna 
şi  de  cronicele  numite  moldo-germane,  moldo-polone  şi  moldo-ruse. 

-Pag.  86:  Că  moldovenii  şi  muntenii  erau  de  acelaş  neam  o  ştia  şi  Ştefan  cel  Mare, 
din  moment  ce  de  două  ori  în  acelaş  document  (1478),  termenul  de  "cealaltă  Ţară 
Românească",  pentru  Valahia. 

Eu  am  scris:  Istoria  tovarăşului  Vlad  Georgescu,  scrie  despre  Ştefan  cel  Mare,  în 
următoarele  pagini  şi  am  făcut  o  greşală:  trebuia  pus,  "Istoria  tovarăşului 
Vlad,  pomeneşte  despre  Ştefan  cel  Mare,  în  următoarele  pagini.  Căci  acesta  este 
adevărul  crud:  Istoria  tovarăşului  Vlad  pomeneşte  despre  Ştefan  cel  Mare  în  puţine, 
foarte  puţine  pagini.  Şi  aiasta  nu  se  poate  Majestate,  a  spus  un  ministru  moldovean 
Regelui  Carol  1,  iar  noi  spunem  astăzi:  aiasta  nu  se  poate  tovarăşe.  Şi  nu  se  poate 
tovarăşe.  Şi  nu  se  poate  pentrucă  Ştefan  cel  Mare,  este  singurul  domnitor  de  care  s'a 
vorbit  în  timpul  lui  în  toată  Europa,  este  singurul  domnitor  cunoscut  de  popoarele 
vecine  şi  este  singurul  domnitor  român  care  a  fost  cunoscut  şi  apreciat  de  Papa 
timpului  său  şi  este  singurul  domnitor  al  cărui  nume  rostim  cu  mândrie  în  ţările  în 
care  pribegim.  Şi  istoricul  contemporan  polonez,  Dlugosz,  exclama:  "Un  om 
incomparabil,  cu  nimic  inferior  eroilor  pe  care-i  admirăm,  care,  primul  între  prinţii 
lumii,  câştigă  în  timpurile  noastre  o  victorie  strălucită  contra  turcilor;  după  părerea 
mea,  cel  mai  demn  de  a  figura  în  fruntea  unei  coaliţii  a  Europei  creştine  contra 
Turcilor". 

Şi  nu  este  singurul  caz  în  care  rămânem  perplexi  în  faţa  "Istoriei  Românilor", 
scrisă  de  tovarăşul  Georgescu.  Numele  lui  Alexandru  cel  Bun  nu  este  pomenit 
niciodată,  deşi  a  domnit  30  de  ani  şi  a  fost  un  domnitor  de  care  vorbeau  cu  evlavie 
Moldovenii  lui.  Şi,  curios,  nici  numele  Reginei  Maria  nu  este  pomenit  niciodată. 
Aceasta  nu  însemnează  că  tovarăşul  Vlad  este  antifeminist,  dar  că  el  a  trăit  în 
România  lui  Ceauşescu,  în  care  numele  Reginei  Maria,  este  mai  bine  să  nu  fie 
pomenit  decât  să  fie  pomenit.  Aceasta  mai  însemnează  că  tovarăşul  Georgescu,  nu  a 
scris  o  "Istorie  a  Românilor,  de  la  origini  până  în  zilele  noastre",  căci  în  orice  Istorie  a 
Românilor,  numele  domnitorilor  figurează,  indiferent  dacă  au  fost  domnitori  buni 
sau  netrebnici.  Cartea  tovarăşului  Vlad,  poate  fi  bună,  dacă  ar  avea  orice  alt  titlu,  de 
exemplu,  "Despotism  şi  iluminism"  sau  "Absolutismul  luminat  şi  cel  neluminat",  etc. 
La  pagina  89  a  cărţii  de  Istorie  a  lui  Vlad  Georgescu,  se  termină  partea,  după  noi 
luminată,  a  voievozilor  viteji  în  cap  cu  Ştefan  cel  Mare  şi  Mihai  Viteazul  şi  începe 
partea,  după  noi  şi  după  alţii,  neagră  a  Istoriei  noastre.  Dar  după  tovarăşul  Vlad, 
începe  o  parte  frumoasă  a  Istoriei  noastre,  care  începe  cu  data  de  1716  şi  ţine  până  la 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


180 


1831.  Ori  la  data  de  1716,  începe  domnia  lui  Nicolae  Mavrocordat,  ori  cu  domnia 
acestuia,  începe  partea  neagră  a  Istoriei  noastre,  începe  Istoria  Fanarioţilor.  Partea 
aceasta  a  fost  socotită  neagră  de  toţi  istoricii  noştri,  în  cap  cu  A.D.  Xenopol,  până 
când  a  venit  marele  istoric  Nicolae  Iorga,  care,  după  spusele  tovarăşului  Vlad,  a 
căutat  oarecum  să-i  reabiliteze  pe  toţi  Grecii.  Da,  Iorga  a  căutat  să  picteze  această 
perioadă  a  Grecilor,  în  culori  mai  moi  şi  pe  ici  pe  colo,  chiar  în  culori  vii.  Motivul 
acestei  atitudini  a  lui  Iorga,  ni-1  arată  gazetarul  Pamfil  Şeicaru,  care  a  cunoscut  pe 
marele  nostru  istoric  mai  mult  decât  foarte  bine:  în  vinele  istoricului  curge  şi  puţintel 
sânge  grecesc. 

Deşi,  pe  ici  pe  colo,  tovarăşul  Vlad  are  şi  pagini  care  se  aseamănă  cu  ale  lui 
Xenopol,  tonul  general  este  favorabil  Grecilor  din  Fanar.  Dar  este  deajuns  ca  să 
privim  titlurile  acestei  perioade,  ca  să  înţelegem  că  Vlad  este  un  mare  prieten  al 
fanarioţilor.  Primul  titlu  este  (la  pagina  90)  "Despotism  şi  iluminism".  Am  citit  cu 
atenţie  acest  capitol  de  22  de  pagini  şi  nu  am  înţeles  ce  este  acest  iluminism.  Şi  la 
pagina  113,  intitulată  "Absolutismul  luminat",  găsim  cheia:  "Un  astfel  de  despot 
luminat  a  fost  Constantin  Mavrocordat,  ale  cărui  numeroase  domnii,  6  în  Ţara 
Românească,  4  în  Moldova,  au  acoperit  răstimpul  dintre  1730  şi  1769  (pagina  113).  Şi 
mai  departe,  Vlad  ne  explică  de  ce  el  îl  consideră  pe  Constantin  Mavrocordat,  despot 
luminat.  Acest  domnitor  luminat,  îngrijorat  de  fuga  de  pe  moşii  a  ţăranilor  români  "a 
introdus  între  1740  şi  1749,  un  şir  de  tipice  reforme  luminate".  Şi  anume  a  introdus  o 
dare  fixă,  ridicată  de  4  ori  pe  an.  Mai  departe  Vlad  ne  spune  că  "nevoia  de  bani  îl  va 
face  să  renunţe  la  darea  fixă,  şi  măreşte  numărul  sferturilor  şi  să  înmulţească  din  nou 
dările  indirecte",  şi  mai  departe:  "Când  a  murit  în  1769,  lovit  peste  cap  de  un  oştean 
al  ţarului,  cele  mai  multe  din  reformele  sale  erau  deja  abandonate  (?)  (pag.  114). 

Asta  e  totul  şi  totuşi,  Constantin  Mavrocordat,  rămâne  mai  departe  un 
domnitor  luminat.  Din  restul  paginilor  dedicate  Fanarioţilor,  aflăm  că  Fanarioţii  - 
unii  dintre  ei  -,  au  făcut  nişte  coduri,  printre  care  însemnăm  Codul  Calimah  (1817) 
cât  şi  Legiurea  Caragea  (1818).  Dar  tot  tovarăşul  Georgescu,  ne  spune  că  acest 
Caragea  a  strâns  în  timpul  dominiei  lui,  20.000.000  de  piaştri,  iar  cel  care  a  venit 
după  el,  a  strâns  28.657.000  de  piaştri.  Dar  cel  cu  Codul,  adică  Caragea  -  aflăm 
aceasta  din  altă  parte  -  a  şters-o  peste  graniţă,  cu  toate  milioanele. 

Şi  totuşi  Fanarioţii  sunt  lăudaţi  de  tovarăşul  Vlad  şi  unii  sunt  numiţi  luminaţi. 
Celălalt  tovarăş,  Matei  Cazacu,  are  anunţată  o  "Istorie  a  Românilor",  tipărită  cu 
cheltuiala  domnului  Răuţă.  Sperăm  că,  cu  ajutorul  acestei  cărţi,  vom  afla  sensul 
termenilor  şi  luminaţi,  etc.  Dar  dacă,  datorită  lui  Pamfil  Şeicaru,  am  aflat  de  ce 
marele  istoric  Iorga,  a  fost  favorabil  Fanarioţilor,  rămânem  perplexi  în  faţa  atitudinii 
profanariote  a  lui  Vlad  Georgescu.  Şi  iată  cum,  după  lungi  cercetări,  am  aflat  şi 
această  cauză:  Vlad  Georgescu  e  profanariot  datorită  Prinţului  Roşu,  care  e  Grec  şi  se 
numeşte  Callimachi.  Vlad  Georgescu,  datorită  lui  Scarlat  Callimachi,  a  putut  să-şi 
facă  facultatea,  să  fie  numit  cercetător  la  Muzeul  Roşu,  să  fie  numit  cercetător  la 
Institutul  lui  Berza,  să  fie  trimis  în  străinătate,  când  a  vrut  şi  cum  a  vrut,  într'un 
cuvânt,  să  fie  participant  la  ospăţul  antropofag.  în  orice  caz,  facem  o  remarcă 
favorabilă  tovarăşului  Vlad:  el  este  şi  rămâne  recunoscător  celor  care  i-au  întins  o 
mână  de  ajutor,  în  vremuri  grele.  Dacă  nu  se  ivea  acest  Prinţ  roşu,  tovarăşul 
Georgescu,  nu  ar  fi  putut  face  nici  un  an  de  facultate  şi  ar  fi  avut  soarta 
sublocotenentului  Pantazi:  cel  puţin  16  ani  de  închisoare,  căci  şi  unul  şi  altul,  erau 


Nicolae  Niţă 


181 


nepoţi  de  miniştri  burghezi  sau  de  generali,  tot  burghezi,  şi  sufereau  de  aceiaşi  boală 
gravă:  origine  nesănătoasă. 

♦  ♦♦ 


După  aceasta,  "Istoria  Românilor"  a  tovarăşului  Georgescu,  intră  mai  adânc  pe 
drumuri  ocolite,  pe  aceiaşi  cale:  apărarea  celor  ce  au  dus  Ţara  noastră  acolo  unde 
este  astăzi.  Noi  toţi,  acolo  unde  ne  găsim,  trebuie  să  luptăm  pe  barierele 
anticomuniste  şi  să  dovedim  celor  ce  nu  ştiu,  dar  sunt  de  bună  credinţă,  că  de 
aproape  trei  secole,  am  trăit  sub  ameninţare  rusească,  indiferent  dacă  această 
ameninţare  venea  sub  forma  ortodoxismului,  care  voia  să  ne  "elibereze"  de  jugul 
turcesc,  sau  sub  această  ultimă  formă,  care  ne-a  "eliberat"  de  sub  jugul  nazist.  Şi 
aceasta  trebuia  să  facă  şi  tovarăşul  Vlad,  în  a  lui  "Istorie  a  Românilor",  dar  el  face  cu 
totul  altceva:  în  loc  să  încerce  a  dovedi  că  de  la  1700  până  acuma,  am  trecut  de  la  o 
invazie  la  alta,  tovarăşul  Vlad  ne  pune  la  toţi  aceiaşi  etichetă:  anticomunist  de 
profesie  (pag.  286). 

în  ceiace  priveşte  pe  Gheorghiu  Dej,  tovarăşul  Georgescu  se  face  tare  să 
dovedească  că  a  fost  un  om  excepţional,  care,  dacă  nu  ar  fi  murit  "pe  neaşteptate,  de 
boală,  în  Martie  1965,  fiind  abia  la  începutul  noului  său  drum,  lăsând  istoricilor 
sarcina  de  a  explica  o  personalitate  contradictorie  şi  o  politică  ale  cărui  resorturi 
intime  şi  motivaţii  nu  pot  rămâne  deocamdată  decât  de  domeniul  speculaţiei  şi  al 
ipotezei"  (pag.  307),  ar  fi  dus  Ţara  noastră  pe  alte  drumuri  de  independenţă  şi 
bunăstare. 

Sub  tipar  e  cartea  altui  tovarăş  şi  cu  acelaş  titlu,  "Istoria  românilor,  de  la  origini 
până  în  zilele  noastre",  şi  când  va  apare,  îmi  voiu  spune  şi  eu  părerea,  ca  şi  acum,  şi 
cu  această  ocazie  voiu  vorbi  de  invaziile  vecinului  de  la  Răsărit  şi  de  omul 
excepţional,  Gheorghiu  Dej.  Şi  cartea  va  apare  cu  banii  unui  om  cu  inima  largă  şi  cu 
punga  şi  mai  largă,  dar  după  panegiricul  scris  de  autor  cu  ocazia  morţii  tovarăşului 
Vlad  Georgescu,  bănuiesc  că  această  carte  a  tovarăşului  Matei,  va  fi  scrisă  pe  acelaşi 
calapod.  Doresc  din  toată  inima  să  mă  înşel,  dar  dacă  prevederea  mea  se  va  dovedi 
justă,  voiu  spune  atât  autorului  cât  şi  editorului:  aiasta  nu  se  poate. 

Şi  până  atunci  nu  pot  să  nu-mi  arăt  şi  marea  mea  nedumerire  că  panegiricul  celor 
doi  tovarăşi,  Pavel  Chihaia  şi  Matei  Cazacu,  au  apărut  în  ziarul  "Cuvântul  românesc" 
căci  acest  "Cuvântul  românesc",  la  început  a  fost  numai  "Cuvântul",  şi  acest 
"Cuvântul"  a  fost  al  lui  Nae  Ionescu. 

DR.  ION  CLAUDIAN  5° 

de  Filon  VERCA 

A  evoca  figura  doctorului  Ion  Claudian,  nu  este  o  sarcină  uşoară.  Personalităţi  de  o 
competenţă  indubitabilă  au  făcut-o  cu  un  real  succes.  Dacă  mi-am  îngăduit,  în  toată 
modestia,  să  evoc  şi  eu  viaţa  acestui  savant  de  renume  mondial,  o  simt  ca  o  datorie 
de  conştiinţă,  pentrucă  am  întârziat  ore  lungi  în  cămăruţa  lui  din  62,  rue  de 
Ranelagh  în  Paris,  într'o  intimitate  de  gândire,  care  mi-a  lăsat  urmele  unei  afecţiuni 
sincere,  desbrăcată  de  orice  spirit  material,  un  fel  de  necesitate  reciprocă,  de  a 
discuta  cu  inima  deschisă. 


50  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXXVIII,  Nr.  62/63,  1989. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


182 


Aveam  un  crez  comun  şi  pe  acest  fond,  toate  subiectele  abordate,  le  tratam  cu 
francheţă  şi  cu  un  anumit  ataşament. 

Fiu  de  general,  cu  moşie  şi  bună  stare,  deci  o  clasă  privilegiată,  nu  a  ezitat  o  clipă 
să  coboare  de  pe  piedestalul  burgheziei,  să  apropie  ţăranul  român,  să-l  studieze,  să-i 
descopere  comorile  interioare,  să-i  asculte  grijile,  mizeria  şi,  ceeace  era  mai  presus  de 
toate,  să-i  dea  asistentă,  atunci,  când  bolile  provocate  de  nutriţie  sau  mai  bine  zis  de 
subnutriţie,  îl  năpădeau  şi-i  distrugeau  viaţa  biologică. 

Un  pic  poet,  visător,  după  terminarea  studiilor  de  medicină,  pleacă  pe  mare,  să 
descopere  alte  peisagii,  altă  lume.  Dar,  ceeace-1  atragea,  ca  un  magnet,  a  fost  această 
necesitate  umană  de  a  cunoaşte  viaţa  ţăranului  român,  în  intimitatea  lui,  felul  de  a  se 
hrăni  şi  bolile  care-i  măcinau  forţele. 

Porumbul,  alimentul  de  bază,  nu  rareori  îi  aducea  pelagra,  boală  ignorată  de  cei  ce 
erau  chemaţi  să  dea  asistenţă  clasei  celei  mai  de  jos,  ţărănimea.  Doctorul  Ion 
Claudian  a  consacrat  ani  de  zile,  a  studia  şi  a  denunţa  acest  pericol,  popularizând 
mijloacele  de  combatere  a  lui. 

Felul  puţin  variat  şi  repetitiv  al  nutriţiei  ţăranului,  antrena  o  diminuare  fizică,  prin 
lipsa  de  elemente  de  bază,  ca  vitaminele.  începând  cu  toamna  şi  până  la  apariţia 
primelor  legume  proaspete,  meniul  ţăranului  se  reducea  la  trei  alimente:  fasolea 
uscată,  cartofii  şi  varza  acră,  acompaniate  de  nelipsita  mămăligă  cotidiană.  Produsele 
lactate  nu  erau  la  îndemână  decât  a  unei  infime  părţi  a  populaţiei  rurale,  în  timp  ce 
fructele  şi  carnea  erau  o  raritate. 

Iată  un  domeniu,  unde  Dr.  Claudian  a  fost  atras  de  tânăr  cu  o  pasiune  şi  un 
devotament  de  nobleţe,  transformat  într'un  fel  de  sacerdoţiu,  pentru  marea  lui 
dragoste  de  clasa  oropsită. 

Şi  în  mod  inerent  acestor  preocupări,  privirile  lui  se  îndreaptă  spre  singura 
speranţă,  care  să  instauraze  dreptatea  în  această  ţară,  unde  şi  ţăranul,  acest 
conservator  al  valorilor  naţionale  de  secole:  limba,  credinţa,  tradiţia,  să-şi  găsească 
salvarea,  spre  Mişcarea  Legionară. 

Cutremurat  de  asasinarea  lui  Corneliu  Codreanu,  şeful  acestei  Mişcări,  de  către 
clasa  coruptă,  în  serviciul  unei  forţe  streine  interesului  naţional,  Doctoral  Ion 
Claudian,  împreună  cu  o  seamă  de  medici,  îngrijoraţi  ca  şi  el  de  soarta  acestui  popor, 
se  alătură  ei,  dintr'o  necesitate,  de  a  se  opune  ruinei,  înainte  de  a  nu  fi  prea  târziu. 

Pentru  a  atrage  atenţia,  asupra  acestei  stări  dramatice  a  ţărănimii,  cauzată  de 
subnutriţie  şi  boli,  care  a  antrenat  mii  de  morţi,  Dr.  Ion  Claudian  dă  primul 
avertisment  opiniei  publice,  conducătorilor,  prin  publicarea  unei  opere,  întitulată: 
"Alimentarea  poporului  român".  El  însă,  nu  s'a  limitat  la  acest  avertisment,  ci  a 
angajat,  alături  de  generaţia  întreagă  lupta,  în  rândurile  Mişcării  Legionare. 

Aşa  zisa  Rebeliune  din  Ianuarie  1941,  i-a  adus  doi  ani  de  închisoare.  Odată  cu 
începutul  răsboiului,  i  se  suspendă  pedeapsa,  pentru  a  fi  trimis  pe  front,  dar  nu  ca 
ofiţer,  grad  pe  care  fiecare  medic  îl  avea  în  armata  română.  El  a  îndurat  umilinţa 
degradării,  ca  simplu  soldat,  din  partea  unui  ofiţer  superior,  un  general,  care  nu 
cunoştea  sensul  onoarei,  decât  pentru  propria-i  persoană. 

Pe  front  regăseşte  ţăranii  lui,  soldat  simplu,  ca  şi  el.  Din  bravura  lor  începe  să-i 
iubească,  să  se  apropie  de  ei,  atât,  încât,  în  tot  restul  zilelor  lui,  nu  vorbea  de  ei,  decât 
cu  admiraţie  şi  respect.  El  s'a  identificat  lor  în  vitejie.  A  fost  propus  de  către 
comandamentul  militar  pentru  înalte  distincţii,  dar  el  nu  "merita"  această 
recunoaştere  a  atitudinii  lui  de  curaj  în  faţa  inamicului,  pentrucă  el  a  fost  trimis  pe 


Nicolae  Niţă  ■fr 


183 


front,  nu  ca  să  se  distingă,  ci  să  fie  "reabilitat"  post  mortem,  aşa  cum  au  fost 
"reabilitaţi"  mii  din  camarazii  lui,  căzuţi  din  ordin. 

întors  de  pe  front,  şi-a  închinat  viaţa  acestui  ţăran,  lovit  de  boli  şi  mizerii, 
concretizată  prin  publicarea  preţioasei  opere:  "Pelagra",  de  mai  bine  de  600  de 
pagini.  Ecoul  ei  a  fost  atât  de  puternic,  încât  a  străbătut  frontierele  ţării,  tradusă  în 
limbile  de  mare  circulaţie.  Comuniştii  instalaţi  la  cârma  ţării,  i-au  cerut  să  renunţe  la 
paternitatea  operei  şi  să  poarte  ca  autori  un  colectiv  de  "oameni  de  ştiinţă"  ai 
regimului.  Refuzul  lui  categoric  i-a  deschis  din  nou  procesul  lui  de  legionar.  Urmărit, 
timp  de  doi  ani,  scăpând  dela  moarte  de  mai  multe  ori,  nu  va  găsi  scăpare,  decât 
părăsindu-şi  ţara.  Trebuia  să  treacă  frontiera  în  Jugoslavia,  împreună  cu  Gheorghe 
Mânu,  camarad  şi  prieten  nedespărţit.  Cu  câteva  zile  însă,  Gh.  Mânu  a  fost  prins  şi 
condamnat  să-şi  termine  zilele  în  temniţele  comuniste. 

După  multe  peripeţii,  care  puteau  să  se  termine  tragic  şi  pentru  el,  ajunge  însfârşit 
la  Paris,  în  anul  1950,  unde  era  deja  cunoscut;  opera  lui  îl  precedase. 

Activitatea  lui  ştiinţifică,  în  străinătate,  în  sericiul  Naţiunilor  Unite,  precum  şi 
publicaţiile  lui  asupra  nutriţiei  omului  în  general,  au  fost  menţionate,  cu  multă 
competinţă,  atât  în  cercurile  româneşti,  cât  mai  ales  internaţionale,  încât,  eu  mă  voiu 
mulţumi  să  aduc  un  ultim  omagiu  unui  mare  român,  unui  prieten,  aşa  cam  îi  plăcea 
doctorului  Ion  Claudian  să  mă  definească,  unui  savant,  care  a  adus  o  contribuţie  de 
mare  valoare,  la  cultura  universală,  onoare,  care  va  străluci  pe  frontispiciul  Neamului 
român. 

Un  singur  regret  îmi  umbreşte  firea.  în  ziarul  "Carpaţii",  publicasem  câteva 
capitole  din  cartea  mea:  "Paraşutaţi  în  România  vândută",  crâmpeie  din  acţiunea  de 
rezistenţă  împotriva  comunismului,  pe  care  le  citea  cu  multă  atracţie.  Aştepta  cu 
nerăbdare  apariţia  primului  volum.  Cartea  a  apărut  la  o  lună  doar,  după  ce  doctorul 
Claudian  ne  părăsise. 

COMANDORUL  EUGEN  VON  BAILA  5* 

de  (T.P.)  Traian  POPESCU 

Comandorul  Eugen  Von  Baila,  chemat  de  Dumnezeu  şi  de  Klara,  soţia  lui  dragă,  în 
lumea  celor  drepţi,  ne-a  părăsit,  însă  figura  lui  de  om  de  omenie,  de  prieten  adevărat, 
de  frate  în  sensul  creştin  al  cuvântului,  nu  se  va  şterge  niciodată  din  mintea  celor 
care  l-au  cunoscut  şi  apreciat  pentru  virtuţile  amintite,  greu  de  întâlnit  în  lumea 
egoistă  şi  materialistă  a  acestui  sfârşit  de  secol. 

Născut  într'o  familie  de  militari  români  din  Banatul  românesc  la  sfârşitul  secolului 
trecut,  Comandorul  Eugen  Baila  a  fost  din  pruncie  destinat  carierei  ofiţereşti,  care  a 
culminat  cu  absolvirea  Academiei  Teresiene  de  ofiţeri  din  Viena,  Banatul  pe  acea 
vreme  fiind  ocupat  de  imperiul  Austro-Ungar. 

în  armata  română,  după  reîntregirea  României  a  fost  încorporat  armei  militare  a 
aviaţiei,  ajungând  la  gradul  de  comandor  în  preajma  celui  de  al  doilea  răsboi 
mondial. 

Ales,  prin  pregătirea  profesională  şi  calităţile  lui  sufleteşti  ofiţer  de  legătură  cu 
comandamentul  corpului  de  instrucţie  german  cerut  de  Regele  Carol  al  II-lea  după 


51  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXXVIII,  Nr.  62/63,  1989. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


184 


diktatul  dela  Viena,  ca  garanţie  că  sovieticii  nu  vor  mai  atenta  la  alte  teritorii 
româneşti  râvnite  de  ei,  Comandorul  Eugen  Baila  a  isbutit  prin  tactul  care-1 
caracteriza,  să  netezească  asperităţile  provocate  de  limbă  şi  mentalităţile  deosebite, 
făcând  fructuoasă  acestă  colaborare. 

La  începerea  ostilităţilor  Cruciadei  Antibolşevice  din  1941,  Comandorul  Eugen 
Baila  a  fost  detaşat  ca  interpret  în  comandamentul  comun  al  celor  două  armate, 
reuşind  să  închege  acea  Frăţie  de  Arme  care  s'a  permanentizat  până  la  fatidica  dată 
de  23  August  1944,  când  conspiraţia  reuşită  a  Regelui  Mihai  şi  a  oamenilor  politici 
contra  Mareşalului  Antonescu,  a  obligat  comandamentul  german  ajuns  în  retragere 
în  România  să  se  replieze  în  spatele  Munţilor  Carpaţi,  în  Transilvania. 

Comandorul  Eugen  Baila,  cu  o  viziune  clară  asupra  dramei  ce  aştepta  România, 
minţită  de  propaganda  deşănţată  a  posturilor  de  Radio  britanice  anunţând  eliberarea 
Ţării  de  "dominaţia  nazistă"  care  nu  a  existat  niciodată  în  cei  patru  ani  de  colaborare 
pe  frontul  comun  anticomunist,  nu  şi-a  părăsit  postul  şi  a  însoţit  comandamentul 
german  spre  Viena,  unde  şi  alţi  patrioţi  români  în  desacord  cu  cele  întâmplate  în 
România  la  23  August  1944,  căutau  soluţii  de  remediere. 

Acolo  l-a  întâlnit  pe  generalul  Platon  Chirnoagă,  făcut  prizonier  de  germani  cu 
întreaga  divizie  ce  comanda,  într'o  încercuire  ce  nu  putea  fi  deschisă  fără  masacrarea 
aproape  integrală  a  efectivului,  ceace  l-a  determinat  să  nu  o  încerce. 

Ambii  au  participat  la  alcătuirea  Guvernului  Român  de  exil  la  Viena  şi  au  reuşit  să 
organizare  dintre  prizonieri,  voluntari  şi  studenţi,  două  regimente  care  au  continuat 
lupta  anticomunistă  pe  frontul  occidental,  pe  Oder,  până  la  8  Mai  1945,  sfârşitul 
răsboiului  al  doilea  mondial. 

Evacuaţi  la  Badgastein  în  Tirolul  austriac,  cu  alţi  membri  ai  Guvernului  de  la 
Viena,  s'au  predat  autorităţilor  americane  la  ocuparea  regiunii  de  către  paraşutiştii 
americani,  care  după  verificarea  declaraţiilor  lor,  i-au  deţinut  în  lagărul  de  prizonieri 
politici  dela  Glasenbach-Salzburg,  până  ce  Procesul  de  la  Niiremberg  a  scos  din  cauză 
guvernul  de  la  Viena,  şi  i-a  pus  în  libertate. 

Trecând  în  Franţa  s'au  stabilit  ca  refugiaţi  politici  în  regiunea  Parisului,  unde  au 
trecut  cei  mai  grei  ani  ai  exilului  ce-şi  impuseseră  şi  unde  Comandorul  Eugen  Baila  şi 
devotata  lui  soţie  Klara  au  demonstrat  calităţile  lor  umane,  având  în  îngrijirea  şi 
întreţinerea  lor,  pe  prietenul  General  Platon  Chirnoagă,  cu  care  captivitatea 
americană  îi  înfrăţise  pe  viaţă. 

Mai  în  vârstă  decât  ei,  el  nu  era  primit  ca  lucrător  în  fabrică,  cum  muncea 
Comandorul  Baila,  în  timp  ce  soţia  lui  Klara  lucra  în  ateliere  de  croitorie  şi  pentru  a-i 
da  o  îndeletnicire  care  să-i  evite  deprimarea  psihică,  ambii  l-au  îndemnat  să  se 
dedice  a  scrie  epopeea  României  de  la  Prut  la  Stalingrad  şi  de  acolo  înapoi  şi  drama 
ei  după  23  August  1944,  operă  apărută  câţiva  ani  mai  târziu,  pe  care  generalul  ca 
recunoştinţă  le-a  dedicat-o. 

Puţini  dintre  Românii  exilaţi  în  Franţa  şi-au  dat  seama  de  măreţia  gestului  uman 
şi  patriotic  în  acelaş  timp  al  familiei  Comandor  Baila  de  a  lăsa  posterităţii,  prin  opera 
generalului  Chirnoagă,  mărturia  adevărată  a  ceea  ce  a  fost  Cruciada  anticomunistă 
din  răsărit,  Fraţia  de  Arme  germano-română  pentru  a  salva  Europa  şi  civilizaţia  ei  de 
comunismul  sovietic,  deoarece  tot  ce  s'a  scris  în  Ţară  este  mistificat  şi  falsificat  după 
interesele  imperialismului  rusesc. 

Mai  mult,  după  schimbarea  refugiului  de  la  Paris  la  Stuttgart,  epocă  în  care 
militarii  germani  au  primit  permisul  de  a-şi  publica  memoriile  de  răsboi,  generalul 


Nicolae  Niţă  ■fr 


185 


Chirnoagă  cu  aceleaşi  sacrificii  ale  Familiei  Baila,  care  îi  traducea  textele  germane,  a 
avut  prilejul  să  prepare  o  a  doua  ediţie  a  lucrării  -  Istoria  Politică  şi  Militară  a 
răsboiului  României  contra  Uniunii  Sovietice  -  revizuită  şi  complectată  cu  capitole 
inedite,  retipărită  după  moartea  generalului  pe  cheltuiala  în  bună  parte  a 
Comandorului  Baila,  care  participă  pe  această  cale  la  gloria  generalului  şi  adevărul 
asupra  răsboiului  din  Estul  Europei. 

Comandorul  Eugen  Baila  mare  patriot  român,  va  rămâne  pentru  noi  românii  un 
exemplu  de  camaraderie,  abnegaţie,  devotament  şi  dragoste,  frăţească  şi  creştină  de 
aproapele. 

Dumnezeu  să-l  odihnească  în  pace  alături  de  scumpa  lui  soţie  Klara  şi  de  neuitatul 
prieten  Platon  Chirnoagă.  Fie-i  ţărâna  uşoară.  SIT  TIBI  TERRA  LEVIS! 

Av.  VASILE  MAI  LAT  -- 


de  T.P.  (Traian  Popescu) 

Ne-am  cunoscut  în  1936,  terminată  prigoana  Duca  şi  începutul  de  organizare  a 
Partidului  "Totul  Pentru  Ţară",  într'unul  din  cuiburile  Comandantului  Aurel  Serafim, 
din  care  mai  târziu  s'au  desprins  cele  patru  sectoare  ale  Capitalei,  eu  fiind  destinat 
sectorului  II  de  Negru,  de  care  depindea  parte  din  Judeţul  Ilfov  -  zona  Olteniţa  cu 
împrejurimile,  iar  el  -  dacă  memoria  nu  mă  înşeală  după  trecerea  atâtor  ani,  fusese 
destinat  sectorului  I  Galben,  al  cărui  Primar  a  devenit  după  biruinţa  din  6 
Septembrie  şi  crearea  Statului  Naţional  Legionar. 

Ne  vedeam  foarte  rar,  activităţile  legionare  de  atunci,  organizarea  cuiburilor 
săteşti  din  judeţ,  propaganda  electorală,  acţiunile  propriilor  noastre  cuiburi,  alegerile 
şi  apoi  lovitura  de  Stat  şi  dictatura  regelui  asasin  Carol  al  II-lea,  cu  toate  dramele 
provocate  Legiunii,  ne-au  separat  fără  să  mai  ştim  unul  de  altul,  până  la  victoria 
legionară  din  Septembrie  1940. 

Avocaţi  amândoi,  ne  vedeam  sporadic  prin  Sala  Paşilor  Pierduţi  a  Tribunalului 
Ilfov  din  Bucureşti,  sau  coincideam  pe  la  sediul  din  Gutenberg,  absorbindu-ne  total 
efortului  de  consolidare  a  noului  Stat  Legionar. 

Trădarea  lui,  de  către  cel  care-1  întemeiase,  generalul  Conducător  Ion  Antonescu 
la  21  Ianuarie  1941,  ne-a  îndepărtat  din  nou,  unul  de  altul. 

El,  ca  fost  demnitar  al  Statului  Naţional  Legionar,  a  trebuit  să  accepte  "invitaţia  de 
onoare"  a  Fiihrerului  Hitler,  refugiindu-se  în  Germania,  unde  a  trebuit  să 
împărtăşească  împreună  cu  ceilalţi  camarazi,  amărăciunile  lagărului  de  concentrare 
Buchenwald,  până  la  lovitura  de  Stat  a  Regelui  Mihai  din  23  August  1944. 

A  participat  la  constituirea  Guvernului  de  la  Viena  şi  a  Armatei  Naţionale  care  a 
continuat  lupta  împotriva  Ruşilor  şi  a  comunismului  care  ne  cotropise  Ţara,  până  la 
8  Mai  1945  când  forţaţi  de  noua  situaţie  creată  Germaniei  învinse,  ciopârţită 
teritorial  şi  împărţită  în  4  zone  mari  de  ocupaţie:  rusă,  americană,  engleză  şi 
franceză,  au  trebuit  să  ia  calea  exilului,  aciuindu-se  fiecare  pe  unde  a  putut,  atât  în 
teritoriul  Germaniei,  cât  şi  al  Austriei  "eliberată  de  jugul  nazist",  devenită  stat 
independent. 


52  -  Revista  "Carpaţii",  Madrid.  Anul  XXXVIII,  Nr.  62/63,  1989. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


186 


Ne-am  reîntâlnit  în  Salzburg,  primul  pas  către  Tirolul  austriac,  cam  prin  Iunie 
1945  şi  de  atunci  ne-a  legat  o  frăţietate  sinceră  şi  fructiferă  activităţii  legionare  din 
exil. 

Curând  după  revedere  s'a  căsătorit  cu  fata  colonelului  Ludwig,  german  din 
România  şi  fost  comandant  al  unuia  din  regimentele  guvernului  de  la  Viena,  eu 
fiindu-le  naş  şi  martor. 

în  1947  eu  am  luat  drumul  Spaniei,  punând  în  1948,  cum  ar  spune  fratele  Victor 
Corbuţ,  "jalon  în  mit",  crucea  de  granit,  pe  locul  jertfei  lui  Moţa  şi  Marin  în 
Majadahonda,  iar  ei  şi-au  mutat  reşedinţa  la  Miinchen. 

De  acolo  el  a  supraveghiat  organizarea  rezistenţei  legionare  în  Germania  şi  ca 
reprezentant  al  Frontului  Libertăţii,  emanaţie  politică  naţionalistă,  a  participat  activ 
şi  competent  în  congresele  importantelor  asociaţii  internaţionale  anticomuniste 
ţinute  în  Canada,  Formosa,  U.S.A.,  Luxemburg,  de  WACL  (Liga  mondială 
antibolşevică),  ABN  -  (Frontul  anticomunist),  Asociaţia  Presei  libere  a  ţărilor  din 
Estul  şi  Centrul  Europei  în  Miinchen,  interpelările  lui  fiind  apreciate  ca  pozitive  în 
lupta  împotriva  marxismului.  La  moartea  lui,  Buletinul  ABN  i-a  dedicat  o  elogioasă 
pagină,  reliefând  personalitatea  şi  activitatea  lui  contra  comunismului. 

Dela  apariţia  în  exil  a  editurii  şi  revistei  Carpaţii,  a  fost  sprijinitor  şi  colaborator  în 
difuzarea  ei  şi  a  cărţilor  tipărite  în  exil. 

El  era  convins  şi  mi-o  repeta  adeseori  că  "teroarea  inumană  era  cariul 
comunismului,  care  îl  va  roade  pe  dinăuntru  până  se  va  prăbuşi  deodată,  ca  o  mobilă 
de  lemn  măcinată  de  carii".  Ce  se  întâmplă  astăzi  în  estul  Europei,  inclusiv  Rusia 
Sovietică,  poate  adevereşte  profeţia  lui. 

Antimarxismul  lui,  i-a  atras  două  agresiuni  fizice  provocate  de  agenţi  necunoscuţi, 
maltratările  suferite  grăbind  sfârşitul  lui. 

Am  asistat  îndurerat  la  înmormântarea  lui  într'un  cimitir  din  Miinchen. 

Era  o  zi  ploiasă  şi  mohorâtă  de  toamnă  -  Noemrie  1987. 

M'a  impresionat  profund,  când  la  coborîrea  sicriului  în  groapa  veşniciei,  cerul  a 
deschis  pânza  nourilor  şi  razele  soarelui  au  luminat  scena,  ca  o  Binecuvântare 
Cerească  luptătorului  Vasile  Mailat. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


187 


CUVÂNTUL  ÎN  EXIL 


TĂCERILE  LUI  LUCIAN  BLAGA  53 

de  Mircea  ELIADE 


într'un  poem,  scrisese  demult  despre  sine:  Lucian  Blaga  e  mut  ca  o  lebădă... 
într’adevăr.  îmi  amintesc  după-amiezile  şi  serile  petrecute  împreună,  în  vara  anului 
1937,  la  Berna,  -  ceasurile  care  mi  se  păreau  nesfârşite,  aş  cum  se  scurgeau  anevoie, 
parcă  s’ar  fi  împotmolit  în  lungile,  neverosimilele  tăceri.  Uneori  trebuia  să  insist,  să 
repet  o  întrebare,  să-i  propun  chiar  unul  din  răspunsurile  posibile  -  şi  începeam  să 
aştept.  Aşteptam  atârnat  de  buzele  lui,  privindu-1  în  ochi,  zâmbind  încurajator,  până 
ce  se  hotăra.  în  cele  din  urmă,  vorbea  -  rar,  căutând-şi  fiecare  cuvânt,  oprindu-se 
după  fiecare  propoziţie  -,  oprindu-se  uneori  atât  de  mult 
încât  credeai  că  încheiase  ce  avea  de  spus.  Mă  învăţasem 
să  tac,  clătinând  din  cap,  aşteptând  să-şi  reia  firul. 

Câteodată,  îl  relua  doar  ca  să  adaoge  o  ultimă  propoziţie, 
concise  şi  clară.  înţelegeam  atunci  că  era  rândul  meu  să 
spun  ceva. 

După  o  săptămână  de  asemenea  convorbiri,  mă 
simţeam  frustrat  şi  sleit.  Şi  totuşi,  la  despărţire,  Doamna 
Blaga  m’a  luat  de-o  parte  şi  mi-a  mulţumit.  -  De  când  îl 
cunosc  pe  Lucian,  mi-a  spus,  nu  l-am  văzut  niciodată  mai 
în  vervă  şi  niciodată  n’a  vorbit  mai  mult... 

Am  publicat  mai  târziu,  pe  o  pagină  întreagă  din 
Vremea,  “Convorbiri  cu  Lucian  Blaga”,  stăruind  asupra 
observaţiilor  lui  în  legătură  cu  structura  şi  destinul 
culturilor.  Lucra  atunci  la  ultimul  volum  din  Trilogia  Culturii  şi  se  pregătea  să 
înfrunte  problema  Istoriei.  Dar  când  l-am  revăzut,  un  an  în  urmă,  la  Bucureşti,  mi-a 
vorbit  de  un  alt  proiect:  mi-a  mărturisit  că  în  şase,  şapte  ani  se  va  apuca  de  un 
roman.  îmi  amintesc  cum  îşi  vizualiza  el  desfăşurarea  operei:  la  20  de  ani,  îmi 
spunea,  am  fost  înainte  de  toate  poet;  la  30  de  ani  am  început  să  scriu  teatru,  iar  pe 
la  40  m‘am  concentrat  asupra  Sistemului  filozofic.  Dar  la  50  de  ani  voiu  fi  pregătit  să 
scriu  un  roman. 

Când  a  împlinit  50  de  ani,  nu  mai  era,  de  mult,  liber  să  publice.  Dar  fără  îndoială 
că  a  continuat  să  scrie.  Mă  întreb  dacă  a  mai  avut  timp,  îndemn,  sau  destulă  putere 
ca  să-şi  scrie  Romanul.  Ar  fi  fost  un  roman  unic,  şi  nu  numai  pentru  literatura 
românească.  Ar  fi  fost  romanul  unui  poet  care  ar  fi  adus  în  proza  epică  toate  esenţele 
esseului,  filozofiei  şi  teologiei. 

Nu  mă  voiu  împăca  niciodată  cu  destinul  lui  Lucian  Blaga.  Cu  el  gândirea 
românească  a  pierdut  una  din  puţinele  şanse  de  a  se  manifesta,  strălucit,  pe  planul 
filozofiei  europene.  Dar  soarta  s‘a  împotrivit  şi  de  data  aceasta.  Să  facem  puţin 
socoteala.  Lucian  Blaga  a  început  să  scrie  şi  publice  toarte  tânăr,  în  1920,  şi  în 


Cuvântul 

- _ 

m 

Scriitor  Io 

ucureţti . . . 

EH—7L— _=£ 

mm 

îpgK 

iilpiliililjiipS 

llilill 

Cioopatro  Tro 

©fxkoi-Ghica 

m 

■ 

piggg 

53  -  Ziarul  "Cuvântul  în  Exil",  Freising.  Anul  I,  Nr.  1,  Iunie  1962. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


188 


douăzeci  cinci  de  ani  a  publicat  vreo  treizeci  de  volume:  poezie,  dramă,  esseu, 
filozofie.  Foarte  probabil,  în  cei  15-16  ani  de  tăcere,  ar  fi  putut  scrie  încă  zece, 
cincisprezece  volume.  Ar  fi  fost  operele  lui  de  maturitate,  şi  printre  ele  s‘ar  fi 
numărat  desigur  şi  acel  roman  la  care  privea  ca  la  o  culme  anevoie  de  atins. 

Ceeace  ne  apare  acum  şi  mai  tragic,  e  faptul  că  Blaga  a  trăit  vreo  cincisprezece  ani 
în  streinătate:  la  Varşovia,  la  Viena,  la  Berna,  ca  ataşat  de  presă,  iar  pentru  câteva 
luni  a  fost  Ministrul  României  la  Lisabona.  în  toţi  aceşti  ani  n'a  făcut  nimic  ca  să  fie 
tradus  într’o  limbă  de  mare  circulaţie.  El  însuşi,  deşi  ar  fi  putut  să-şi  redacteze 
anumite  cărţi  de  filozofie  în  limba  germană,  nu  s‘a  hotărît  niciodată  să  încerce  şi 
acest  mod  de  a-şi  comunica  gândirea.  îşi  spunea,  poate,  că  într‘o  bună  zi  operele  lui 
vor  sfârşi  prin  a  fi  traduse.  Dar  mai  era  ceva:  pasiunea  lui  Blaga  pentru  gândirea 
filozofică  românească,  încrederea  pe  care  o  avea  în  posibilităţile  teoretice  ale 
neamului  românesc,  detaşarea  crescândă  faţă  de  problematica  filozofiei  occidentale, 
îmi  amintesc  ce-mi  spunea  prin  1938—39:  că  centrul  filozofiei  europene  s‘a 
strămutat  acum  în  România;  că  numai  la  Bucureşti  şi  Cluj  se  gândeşte  creiator;  că  în 
restul  Europei  filozofii  sunt  doar  nişte  epigoni  care  se  zbat  zadarnic  să-şi  ajungă  din 
urma  înaintaşii.  (Admitea  o  singură  excepţie:  pe  Heidegger). 

Poate  că  era  ceva  adevărat  în  această  viziune  a  lui  Blaga.  Dar  el  n‘a  prevăzut 
catastrofa  din  1944—45,  care  avea  să  paralizeze,  încă  odată,  şi  pentru  atâţia  ani, 
creiativitatea  românească.  Astfel  că  ocupaţia  sovietică  l-a  ţinut  prizonier  în  ţară, 
interzicându-i-se  cărţile,  neîngâduindu-i-se  nici  să  tipărescă  altele  noi,  nici  să-şi 
traducă  o  parte  din  cele  vechi  şi  să  le  publice  în  streinătate.  Alături  de  atâtea  alte 
creiaţii  româneşti  moderne,  opera  lui  Blaga  a  rămas  îngropata  sub  o  lespede  de 
mormânt.  Fără  îndoială,  ea  supravieţuieşte  în  conştiinţa  celor  care  se  apropie  sau  au 
trecut  azi  de  40  de  ani;  dar  opera  lui  filozofică  nu  are  drept  de  circulaţie  în  ţară,  şi  ea 
a  rămas  inaccesibilă  streinătăţii. 

Destinul  aceasta  e  cu  atât  mai  tragic  cu  cât  el  ar  fi  putut  fi  evitat,  măcar  în  parte. 
Cât  timp  a  fost  ataşar  de  presă.  Lucian  Blaga  ar  fi  putut  face  ceva  pentru  difuzarea 
operei  lui  filozofice  în  străinătate.  (După  câte  ştiu,  numai  o  singură  carte.  Orizont  şi 
stil,  a  fost  tradusă  în  italieneşte,  şi  ea  a  trezit  un  larg  şi  real  interes.  în  traducere 
germană  n‘au  apărut  decât  puţine  fragmente,  prin  reviste).  Este  adevărat  că  Lucian 
Blaga  avea  mare  încredere  în  posibilităţile  de  rezistenţă,  şi  deci  de  supravieţuire,  ale 
neamului  şi  geniului  românesc.  Cuiva  care  l-a  văzut  acum  vreo  şase,  şapte  ani  la  Cluj, 
îi  spunea  că  România  a  intrat  într'un  nou  Ev  Mediu,  adică  a  fost  încă  odată  redusă  la 
tăcere  şi  existenţă  larvară,  subpământeană  —  dar  că  Românii  sunt  deprinşi  să 
“saboteze  Istoria”,  şi  că  odată  —  şi-odată  vom  reveni  iarăşi  la  lumină. 

Dar  asta  nu  mă  împacă  cu  destinul  personal  al  gânditorului  Lucian  Blaga. 
Pentrucă  opera  lui  acum  ar  fi  trebuit  să  fie  tradusă  şi  cunoscută,  acum  ar  fi  putut 
introduce  în  problematica  filozofică  anumite  metode  şi  deschide  anumite  orizonturi 
care,  în  douăzeci,  treizeci  de  ani  vor  părea  mai  puţin  interesante,  pentrucă  îşi  vor  fi 
pierdut  noutatea  şi  actualitatea.  Oricare  va  fi  soarta  operei  lui  Blaga  deacum  înainte, 
şansa  pe  care  o  avea  de  a  contribui  la  reînnoirea  problematicei  filozofiei  europene  în 
anii  de  înainte  şi  imediat  după  al  doilea  războiu  mondial,  şansa  aceasta  a  fost 
iremediabil  pierdută. 

Lucian  Blaga  făcea  parte  din  acea  tradiţie  culturală  românească  “universalistă” 
inaugurată  de  Cantemir  şi  consacrată  definitiv  de  Eminescu,  Haşdeu  şi  Iorga.  în 
cazul  lui  Blaga,  “universalismul”  însemna  şi  “om  universal”  (şi  aşa  îi  plăcea  lui  să-şi 


Nicolae  Niţă 


189 


spună,  în  intimitate).  într‘o  epocă  dominată  de  extrema  specializare,  când 
romancierul  abia  dacă  îndrăznea  să  scrie  nuvele  şi  era  privit  cu  suspiciune  îndată  ce 
publica  versuri  sau  teatru,  când  elenistul  nu  se  încumeta  să  înveţe  persana  de  teama 
să  nu  se  “risipească”,  iar  filozoful  nu  citea  literatură  pentrucă  “nu  avea  timp  de 
pierdut  cu  fleacuri  şi  prostii”  —  Lucian  Blaga  a  încercat  toate  genurile  literare  şi,  în 
esseurile  şi  operele  lui  teoretice  s‘a  dovedit  familiar  cu  aproape  toate  domeniile 
cunoaşterii,  dela  Fizica  teoretică  şi  Teologie,  la  psichologia  de  adâncime  şi 
morfologia  culturii.  Nu  era  un  erudit  (şi  asta  explică  atâtea  inadvertenţe  în  cărţile  lui 
dc  filozofia  culturii),  dar  avea  acces  la  problemele  esenţiale  ale  tuturor  disciplinelor. 
Ar  fi  fost  acest  vast  orizont  spiritual  pentru  a-1  singulariza,  chiar  într'o  cultură 
majoră.  Dar  Lucian  Blaga  aducea  în  plus  un  extraordinar  talent  literar,  în  primul 
rând  geniul  lui  poetic  fără  egal. 

Toate  aceste  însuşiri,  creiativitatea  aceasta  de  tip  şi  proporţii  gocthcanc,  n'ar  fi 
meritat  să  rămână  înmormântate  în  ţară.  Cât  de  mult  a  surprins  la  început,  şi  cât  a 
fost  ea  elogiată  pe  urmă,  “multilateralitatea”  unui  Gabriel  Marcel  sau  Jean-Paul 
Sartre,  care  izbuteau  să  scrie  alături  de  filozofie,  teatru  şi  esseuri  şi,  în  cazul  lui 
Sartre,  nuvele  şi  romane!  Cu  zece  ani  mai  înainte,  Lucian  Blaga  dovedise  o  mult  mai 
vastă  “multilateralitate”  şi,  mai  ales,  mult  mai  mult  talent  literar.  Dar,  evident,  asta 
n‘o  ştie  încă  nimeni  în  Occident... 

Şi  totuşi,  dacă  n‘o  ştie  nimeni,  a  cui  să  fie  vina?  Mă  întorc  necontenit  la  această 
întrebare,  obsedantă:  de  ce  un  “om  universal”  ca  Lucian  Blaga  s‘a  limitat  la  un  singur 
instrument  dc  expresie,  acel  al  limbii  şi  culturii  româneşti?  De  ce  el,  care  avea  pe 
deplin  conştiinţa  măreţiei  Sistemului  lui  filozofic,  care  credea,  chiar,  că  atunci  când  îl 
va  completa,  omenirea  îşi  va  putea  găsi  în  el  nu  numai  Estetica,  Metafizica,  Filozofia 
culturii  şi  a  istoriei  de  care  va  avea  nevoie,  ci  şi  o  nouă  Religie,  care  ar  putea  înlocui 
pe  toate  celelalte,  vechi,  printre  care  şi  creştinismul  —  de  ce  Lucian  Blaga  a  hotărât  să 
comunice  această  nouă  “Revelaţie  a  Spiritului”  exclusiv  în  limba  română  şi  pentru 
folosul  celor  câteva  mii  de  cititori  români? 

Cei  care  l-au  cunoscut  pe  Lucian  Blaga  pot  mărturisi  că  sub  sfiala,  timiditatea, 
modestia  lui  sc  ascundea  conştiinţa  totdeauna  trează  a  geniului.  Nu  era  orgoliu.  Era 
certitudinea  „că  prin  el  Spiritul  îşi  revelează  structurile  lui  cele  mai  profunde,  că 
după  apariţia  Sistemului  omenirea  nu  va  mai  putea  fi  aceeaşi.  Mi-a  mărturisit  odată 
că  el  se  consideră  doar  ca  un  “organ”  prin  care  se  dezvăluie  şi  se  articulează  Sistemul. 
Nu  era  deci  orgolios  în  sensul  crud  al  cuvântului.  Era  doar  conştient  de  excepţionala 
importanţă  a  misiunii  lui:  prin  el,  Lucian  Blaga,  Spiritul  se  pregătea  să  intervină,  de 
data  aceasta  radical,  în  Istorie,  provocând  o  adevărată  mutaţie  în  condiţia  omului. 

Dar  atunci,  dacă  el  se  considera  “om  universal”,  şi  dacă  Sistemul  lui  filozofic  era 
menit  să  modifice  evoluţia  spirituală  a  umanităţii,  de  ce-şi  alesese,  ca  mijloc  de 
expresie,  o  limbă  care  ştia  bine  că  e  necunoscută  filozofilor  şi  oamenilor  de  cultură 
europeni?  Nu  voiu  afla  niciodată  răspunsul  lui  Blaga  la  această  întrebare.  Evident,  un 
apologet  al  “categoriilor  organicului”  pe  care  Blaga  le  considera  specifice  stilului  de 
existenţă  românesc  şi  ortodox,  nu  se  putea  exprima  decât  în  limba  lui  natală.  Dar, 
cum  spuneam  mai  sus,  asta  nu  explică  indiferenţa  lui  Blaga  faţă  de  difuzarea 
operelor  lui  filozofie  prin  traduceri.  Berdjaef  deasemenea  şi-a  scris  toate  cărţile  în 
ruseşte,  dar  asta  nu  l-a  împiedecat  să  suscite  şi  să  încurajeze  traducerile. 

Ce  mi  se  pare  greu  de  înţeles  e  contradicţia  între  conştiinţa  “universalităţii”  operei 
lui  şi  faptul  că  Lucian  Blaga  a  hotărât  să  tacă  această  universalitate.  Căci,  în 
româneşte,  opera  filozofică  a  lui  Blaga  tace.  Deşi  merită  să  schimbe  soarta  omului, 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


190 


filozofia  lui  Blaga  e  inaccesibilă  “umanităţii”.  Faţă  de  toţi  cei  care  nu  citesc 
româneşte,  Lucian  Blaga  continuă  să  tacă,  cu  toate  cele  zece,  unsprezece  volume  de 
filozofie  pe  care  le-a  publicat. 

Mă  întreb  dacă  şi  această  nouă  tăcere  a  lui  Blaga  nu  face  parte  din  firea  lui  şi  din 
destinul  neamului  românesc.  îmi  amintesc  tăcerile  dela  Berna,  revăd  zâmbetul  lui 
misterios  când  îmi  mărturisea  că  a  început  să  vorbească  la  vârsta  de  patru  ani,  că 
mult  timp  părinţii  lui  au  crezut  că  e  mut.  Mă 
întreb  dacă  nu  cumva  tăcerile  acestea 
nefireşti  nu  corespundeau,  într'un  anumit 
fel,  tăcerii  neamului  românesc  pe  când 
"sabota  Istoria",  dacă  ele  nu  anticipau 
tăcerea  ţării  de  astăzi... 

Paris,  Octombrie  1961 

PRIMUL  EXAMEN  CU  NAE  IONESCU 

54 

de  Mircea  ELIADE 

1926.  în  primăvară  am  început  să  mă 
pregătesc  pentru  examene.  Mă  hotărâsem 
să  mă  prezint  la  Logică;  Estetică,  Istoria 
Filozofiei  şi  Enciclopedia  filozofică.  Le-am 
luat  pe  toate,  dar  nu-mi  mai  amintesc  decât 
de  examenele  cu  Nae  Ionescu  şi  D.  Guşti. 

Mi-am  ales  ca  subiect  pentru  lucrarea 
scrisă  Estetica  lui  Croce.  D.  Guşti  m'a 
felicitat,  dar  pentru  motive  care  m'au 
derutat.  îi  plăcuse,  spunea  el,  că  citisem 
cartea  în  original,  că  dădeam  toate 
indicaţiile  bibliografice  necesare  (anul, 
ediţia,  numărul  de  pagini),  că  scrisesem  clar 
şi  concis,  numai  pe  o  parte  a  foii,  lăsând 
destul  loc  pe  margini  pentru  observaţiile 
profesorului.  Mi-a  dat  nota  cea  mai  mare,  şi 
ne-am  despărţit  buni  prieteni.  La  examenul 
de  Logică  m'am  prezentat  cu  oarecare 
emoţie.  Nae  Ionescu  nu  dădea  lucrări  scrise, 
ci  se  mulţumea  cu  un  examen  oral.  Mi-era 
puţin  teamă  pentrucă  nu  mai  fusesem  la 
cursuri  în  ultimele  luni  şi  nu  citisem 
Tratatul  de  Logică  al  lui  Goblot,  cu  care  se  luptaseră  toţi  colegii  mei.  Nae  Ionescu 
avea  obiceiul  să  întrebe  la  început  ce  carte  ai  citit.  Când  mi-a  venit  rândul,  i-am 
răspuns:  Logica  lui  Croce  şi  Sistema  di  Logica  come  teoria  del  conoscere  a  lui 
Giovanni  Gentile. 


«Este  adevărat  că,  prin  formulare,  prin 
acest  bun  al  culturii,  pot  să  iau  cunoştinţă, 
să  comunic  cu  viaţa  spirituală  a  altora;  dar 
nu  este  adevărat  că  bunul  culturii  este  ţelul 
către  care  se  îndreaptă  cu  necesitate  viaţa 
spirituală. 

Deci  aşa  numita  filosofie  şi  aşa  numita 
artă  sunt  elemente  constitutive  ale  culturii 
umane,  dar  nu  sunt  elemente  absolut 
necesare  ale  salvării  umane:  un  om  poate 
să  fie  mântuit  fără  să  fie  om  de  cultură.  Nu 
deşteptăciunea  şi  nu  creaţiunea  în  ordine 
spirituală  te  salvează.  Mai  de  grabă  s'ar 
putea  spune  că  creaţiunea  în  ordine 
spirituală  te  pierde,  căci  te  face  să  confunzi 
neesenţialul,  epifenomenul,  cu  faptul 
esenţial  însuşi,  pentrucă  dela  un  moment 
dat  începi  să  devii  servitor  al  acestui 
epifenomen  al  culturii:  mai  fac  un  roman, 
mai  scriu  o  carte  de  filosofie,  mai  scriu  una,  - 
câte?  încă  una,  şi  uiţi  de  unde  ai  plecat.  Uiţi 
că  biata  carte  de  filosofie  pe  care  ai  scris-o 
tu,  oricât  de  genială  ar  fi,  nu  este  decât  un 
reflex,  întotdeauna  cu  mult  mai  palid,  cu 
mult  mai  puţin  viu  decât  viaţa  spirituală  din 
care  a  plecat.» 

Prof.  NAE  IONESCU 


54  -  Ziarul  "Cuvântul  în  Exil",  Freising.  Anul  III,  Nr.  33-34  (număr  special  dedicat  Prof.  Nae 
Ionescu),  Februarie  -  Martie  1965. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


191 


Profesorul  m'a  privit  cu  interes. 

-  Dar  nu  pot  spune  ca  am  înţeles  tot  ce-am  citit,  am  adăogat,  prudent. 

-  Nici  eu  nu  pot  spune  asta,  m'a  consolat  Nae  Ionescu.  Şi  după  ce  m'a  lăsat  să  spun 
ce-am  înţeles  din  sistemul  de  Logică  al  lui  Gentile,  asigurându-mă  că,  pentru  vârsta 
mea,  "nici  nu  e  aşa  de  rău",  mi-a  pus  această  întrebare: 

-  Dta  cunoşti  povestea  cu  Newton  stând  în  grădină  şi  descoperind  legea  gravităţii 
universale  după  ce-a  văzut  cum  cade  un  măr.  Ce  operaţie  logică  s'a  întâmplat  în 
mintea  lui,  care  i-a  permis  să  înţeleagă  că  mărul  acela,  adică  un  obiect  particular, 
ilustrează  o  lege  universală? 

După  câteva  secunde  i-am  spus  că  nu  pot  răspunde  pe  loc,  dar  dacă  îmi  dă  răgaz 
poate  ca  am  să  mă  apropii  de  soluţie. 

-  Nu  e  nicio  grabă,  m'a  încurajat  el. 

-  Am  citit  de  curând  o  carte  a  lui  Lucian  Blaga,  Fenomenul  originar,  am  început 
eu.  Profesorul  a  clătinat  mulţumit  din  cap: 

-  Eşti  pe  drumul  ăl  bun,  mi-a  spus.  Mergi  înainte! 

I-am  spus  ce  m'a  impresionat  în  faptele  citate  şi  interpretate  de  Blaga. 

Anumite  minţi  văd  elementele  de  unitate  în  Natură  sau  în  cultură,  văd  ceeace  e 
esenţial,  fundamental  şi  asta  le  îngăduie  să  descopere  structurile... 

-  Asta  e  răspunsul,  m'a  întrerupt  Nae  Ionescu.  E  vorba  de  o  structură.  Operaţia 
logică  efectuată  în  mintea  lui  Newton  asta  a  făcut:  a  surprins  structura  fenomenului 
gravităţii  universale. 

S'a  uitat  apoi  lung  la  mine.  Nedormit,  cu  ochii  împăienjeniţi  sub  lentilele  groase 
ale  ochelarilor,  netuns,  neglijent  îmbrăcat,  nu  arătam  prea  atrăgător. 

-  Acum  vine  vacanţa,  a  adăogat  el,  uită-te  şi  la  cer.  Ce-ai  de  gând  să  faci  vara  asta? 

-  Urc  pe  Bucegi,  şi  de-acolo  pe  Piatra  Craiului. 

Nae  Ionescu  păru  oarecum  surprins  de  răspunsul  meu.  Probabil  că  îi  era  greu  să 
mă  vadă  căţărându-mă  pe  Piatra  Craiului. 

-  Bună  idee,  vorbi  în  cele  din  urmă.  Dar  urcă-te  fără  cărţi. 

NAE  IONESCU  -  METAFIZICIANUL  55 

de  George  RACOVEANU 

Până  la  vârsta  de  49  de  ani,  când  a  trecut  pragul  veşniciei,  Nae  Ionescu  nu-şi 
tipărise  METAFIZICA  lui.  în  1934  îmi  spunea  că  pentru  Metafizică  „îi  mai  trebue 
şapte-opt  ani"  că  mai  sunt  probleme  pe  care  încă  nu  le-a  soluţionat.  După  moartea 
lui,  elevii  şi  prietenii  au  tipărit,  din  cele  4  cursuri  de  Metafizică  -  unele  litografiate, 
altele  numai  stenografiate  -  cursul  din  1928-1929  (Teoria  cunoştinţei  metafizice;  I. 
Cunoaşterea  imediată).  Războiul  şi  ocuparea  ţării  au  curmat  activitatea  de  tipărire. 
Acum,  la  împlinirea  unui  sfert  dc  secol  de  la  moartea  acestui,  „slujitor  al  istoriei  şi  al 
metafizicei",  noi,  cei  care  i-am  fost  aproape,  ne  socotim  datori  a  înfăţişa  -  pe  cât  se 
poate  -  şi  celor  care  n'au  avut  norocul  să-l  asculte,  sau  să-l  citească,  rodnica  lui 
gândire.  Evident  că  lucrul  nu  poate  fi  făcut  altfel  decât  din  parte.  în  scurta  expunere 
ce  urmează  mă  voiu  conduce  după  statornica  lui  procupare  la  catedră:  aceea  de  a 


55  -  Ziarul  "Cuvântul  în  Exil",  Freising.  Anul  III,  Nr.  33-34  (număr  special  dedicat  Prof.  Nae 
Ionescu),  Februarie  -  Martie  1965. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


192 


înlătura  confuzia;  de  a  spune  lucruri  precise. 


♦ 


Metafizica  (metâ  ta  fysikâ)  -  spune  Nae  Ionescu  -  este  o  încercare  a  conştiinţei 
noastre  de  a  depăşi  categoria  timpului  şi  spaţiului  şi  de  a  surprinde  momentul  în 
care  realitatea  sensibilă  ia  naştere;  este,  aşadar,  o  încercare  de  a  surprinde  resortul 
însuşi  în  virtutea  căruia  această  realitate 
sensibilă  ia  naştere  şi  se  desfăşoară  în  timp  şi 
spaţiu.  Prin  depăşirea  categoriei  timpului  şi 
spaţiului,  metafizica  tinde  să  stabilească 
anumite  adevăruri  care  nu  sunt  valabile  în 
cadrul  concretului,  al  istoricului,  al 
psihologicului.  Metafizica  este  o  încercare  de 
a  cunoaşte  absolutul  pur  şi  simplu. 

Preocuparea  metafizică  apare  atunci  când 
unitatea  noastră  spirituală  s’a  închegat;  apare 
atunci  când  intervine  indiferenţa  pentru 
punctele  de  vedere  ale  altora.  Sunt  epoci  în 
desfăşurarea  noastră  spirituală  -  spune  el  -  în 
care  cetitul  este  pur  şi  simplu  înmagazinare 
de  cunoştinţe.  Sunt,  apoi,  momente  în  care 
cetitul,  însemnează  răfuială  cu  tine  însuţi  şi 
cu  punctele  de  vedere  deosebite.  Intervine 
însă  în  activitatea  noastră  spirituală  un 
moment  în  care  cărţile  pe  care  le  cetim  nu 
mai  prezintă  niciun  interes:  le  cetim  ca  să 
aflăm  ce  se  mai  petrece  prin  lume;  le  cetim 
din  îndatorire  profesională;  le  cetim,  ca  să  nu 
se  spună  că  nu  suntem  la  curent.  Dar  atât.  Ce 
descoperă  acum  acest  cetit  nu  poate  să  mai 
joace  pentru  echilibrul  nostru  spiritual  rolul 
de  răsturnător  al  acestui  echilibru.  în 
momentul  în  care  se  iveşte  această 
indiferenţă  spirituală  pentru  produsele 
culturii  poţi  ataca  problemele  de  metafizică,  pentrucă  dovedeşti  că  unitatea  ta 
spirituală  s'a  închegat,  are  o  formulare  organică.  Până  atunci,  nu.  Până  atunci  poţi  să 
faci  cel  mult  dialectică;  poţi  să  faci  construcţii  de  interes  estetic,  sau  de  interes  logic; 
dar  nu  construcţii  cu  semnificare  metafizică. 

Două  sunt  poziţiile  de  echilibrare  metafizică: 

a.  poziţia  activă,  corelată  cu  panteismul; 

b.  poziţia  contemplativă,  corelată  cu  dualismul. 

Deosebirea  dintre  cele  două  poziţii  decurge  din  deosebirea  de  structură 
spirituală.  în  fond  ea  se  reduce  la  o  atitudine  deosebită  a  subiectului  în  faţa 
existenţei. 

Atitudinea  activă  este  analoagă  atitudinii  divinităţii,  atitudinii  creatoare.  Nae 
Ionescu  înlătură  poziţia  activă  ca  putinţă  de  echilibrare  metafizică,  fiindcă  nu  e 


«Moartea  e  o  nouă  naştere.  Una 
metafizică,  dar  şi  una  istorică.  Ideile 
profesorului,  dinamismele  lui,  elevii  lui, 
suferinţa  lui,  vor  fructifica.  Odată  cu 
coborîrea  lui  în  pământ,  nu  s'a  coborît 
numai  un  trup  neînsufleţit,  ci  un 
germene  de  viaţă  a  fost  pus  de  un  destin 
aspru,  în  solul  culturii  noastre. 

Şi  totuşi,  ceea  ce  putea  face  el  însuşi  în 
chip  direct  nu  o  va  mai  putea  face  nimeni. 
Ajuns  în  partea  din  urmă  a  vieţii,  se 
gândea  la  datoria  de  a-şi  consemna  în 
chip  definitiv  ideile.  Ceea  ce  până  atunci 
nu-i  apăruse  ca  ceva  justificat,  acum,  în 
faţa  inevitabilului,  putea  fi  luat  în 
consideraţie.  întocmise  planul  cărţilor  lui, 
începuse  tratatul  de  Logică.  Fără  să  mai 
vorbim  de  ce  ar  fi  putut  face  în  alte 
domenii.  Posibilităţi  pierdute.  Nu  e  oare 
istoria  Românilor  în  bună  parte  cimitirul 
posibilităţilor  pierdute?» 

VASILE  BĂNCILĂ 


Nicolae  Niţă 


193 


potrivită  structurii  noastre  spirituale.  Pentru  el  nu  există,  metafizic,  putinţă  de 
echilibrare  în  afară  de  formula  transcendenţei;  adică  nu  există  putinţă  de  echilibrare 
decât  prin  ceva  în  afară  de  tine  însuţi.  Orice  încercare  de  echilibrare  prin  tine  însuţi 
nu  duce  nicăieri. 

în  cadrul  poziţiei  contemplative,  care,  în  aflarea  unei  formule  de  echilibru, 
urmăreşte  depăşirea  individului,  Nae  Ionescu  deosebeşte  două  metode  diferite: 

a.  metoda  logică 

b.  metoda  mistică 

Mistica  şi  logica  nu  reprezintă  două 
tipuri  de  existenţă  reală;  ci  două  elemente 
constitutive  ale  conştiinţei.  Aceste  elemente 
se  amestecă,  în  proporţii  deosebite,  în 
fiecare  individ  şi  după  dozarea  lor  rezultă 
tipurile:  logic  sau  mistic. 

Problema  crucială  în  toată  metafizica 
este,  în  scurt,  aceasta: 

-sau  nu  există  altă  cale  de  contact  cu  ceea 
ce  este  în  afară  de  noi  decât  calea 
cunoaşterii  logice,  conceptuale, 

-sau  există  posibilitatea  de  trăire  a 
existenţei,  care  depăşeşte  individualul. 

Prin  urmare,  problema  cunoaşterii 
metafizice  se  desface  în  două:  depăşirea 
noastră  prin  înglobarea  realităţii  externe 
într'un  anumit  sistem  de  concepte;  sau 
depăşirea  noastră  pe  linia  trăirii  realităţii 
din  afară. 

Dacă  singura  cale  de  contact  cu  realitatea 
este  cunoaşterea  logică,  atunci  înlăuntrul  ei 
se  deschid  două  perspective: 

1.  Dacă  cunoaşterea  logică  este  calea 
adecvată  realităţii  (căci  s'ar  putea  să  fie 
singura,  dar  nu  şi  cea  adecvată),  atunci 
prin  cunoaşterea  logică  noi  luăm  contact  cu 
realitatea  cea  adevărată. 

2.  Dacă  cunoaşterea  logică  nu  este 
adecvată  realităţii,  atunci  prin  ea  noi  luăm  contact  cu  o  altă  realitate  decât  cea 
adevărată. 

înainte  de  a  cunoaşte  realitatea,  noi  trăim  această  realitate.  întrebarea  este: 
această  trăire  a  realităţii  este  posibilă  numai  pentru  fiecare  existenţă  în  parte  (adică, 
tot  ce  trăim  şi  ştim  constitue  un  univers  închis,  în  afară  de  care  nu  mai  există  nimic), 
sau  procesul  acesta  de  trăire  se  poate  extinde,  prin  depăşirea  noastră?  La  această 
întrebare  Nae  Ionescu  răspunde  afirmativ:  depăşirea  este  posibilă  în  experienţa 
mistică;  în  trăirea  realităţii. 

Misticismul  este  identificare  a  subiectului  cu  obiectul,  prin  disolvarea  conştientă 
a  subiectului  în  obiect.  Individul  pasibil  de  activitate  mistică  urmăreşte  o  identificare 
cu  absolutul,  în  care  individul  se  pierde;  conştiinţa  se  disolvă  în  acest  absolut.  Dacă 
misticismul  este  unirea  subiectului  cu  obiectul,  însemnează  că  în  activitatea  mistică 


«Şi  poate  că  o  parte  din  liniştea,  pe  care 
de  atâtea  ori  a  avut-o  în  mijlocul  furtunilor, 
se  datorează  acestui  ultim  fond  al  lui, 
acestei  viziuni  de  cea  mai  pură  metafizică  şi 
de  acolo  unde  metafizica  se  uneşte  cu 
religia...  Nae  Ionescu  era  un  metafizician  şi 
un  credincios.  Vedea  viaţa  desvoltându-se 
cu  sete  în  timp.  Ştia  că  timpul,  şi  anume 
timpul  organic,  e  condiţia  realizării  vieţii  şi 
că  tot  în  timp  e  dată  ecuaţia  şi  drama  luptei 
de  mântuire  a  omului.  Dar  mai  ştia  că 
dincolo  de  aceasta  e  o  perfecţiune 
atemporală,  care  are  esenţele  şi  voinţele  ei, 
care  fiind  pe  deasupra  condiţiilor  timpului, 
e  într'un  fel  statică  şi  veşnică,  în  aceeaşi 
măsură  în  care  e  şi  vie.  Ceva  din  Platon, 
ceva  din  Parmenede,  cu  multă  coloare 
creştină  şi  cu  multă  precizare  creştin- 
ortodoxă,  ne-ar  ajuta  ca  să  înţelegem 
această  intuiţie  de  ultim  temeiu  a  lui  Nae 
Ionescu,  ce  era  la  el  idee  dar  şi  substanţă 
vocaţională  de  cel  mai  mare  reazem  şi  de 
cea  mai  mare  discreţie». 

VASILE  BĂNCILĂ 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


194 


există  o  acţiune  de  cunoaştere;  nu  o  cunoaştere  rece,  ci  o  trăire  a  realităţii  în  care  te- 
ai  disolvat.  Din  contopirea  subiectului  cu  obiectul,  întâmplată  în  activitatea  mistică, 
subiectul  se  întoarce  cu  anumite  experienţe  -  cu  anumite  cunoştinţe  -  care  sunt 
traductibile  în  limbaj  conceptual. 

Trebue  spus  că  în  actul  de  cunoaştere 
obişnuită  obiectul  care  trebue  cunoscut  este 
pasiv.  în  actul  de  cunoaştere  mistică  -  în 
experienţa  mistică  -  obiectul  care  trebue 
cunoscut  se  deschide,  se  descoperă, 
oarecum,  conştiinţei  noastre:  ne  îngădue  să- 
1  cunoaştem  şi  ne  ajută  la  cunoaştere.  Este, 
prin  urmare  vorba  de  o  activitate  a 
obiectului  care  trebue  cunoscut. 

Axa  întregii  probleme  de  cunoaştere 
metafizică  este  afirmaţia  că  nu  ştim  ceeace 
vedem,  ci  vedem  ceeace  ştim;  ca  nu  putem, 
nu  suntem  capabili  a  înregistra  o  impresie 
decât  numai  dacă  avem  în  noi  posibilitatea 
de  a  o  înregistra;  că,  prin  urmare,  conştiinţa 
care  cunoaşte  este  într'o  continuă  prefacere: 
se  preface,  pe  rând,  în  toate  obiectele  care  îi 
sunt  date  spre  cunoaştere.  Această  depăşire 
a  individualului,  această  ieşire  din  noi 
înşine  şi  această  identificare  cu  obiectele 
care  ne  sunt  date  spre  cunoaştere  are  pentru 
noi  funcţiune  gnoseologică. 

Dacă  cunoaşterea  nu  este  un  act  de 
înregistrare,  ci  un  act  de  identificare  a 
subiectului  cu  obiectul,  atunci  funcţiunea 
gnoseologică  a  iubirii  începe  să  capete  sens. 

Prin  actul  de  iubire  se  face  identificarea 
celor  două  obiecte  puse  în  prezenţă:  al  celui 
care  cunoaşte  şi  al  celui  care  trebue 
cunoscut.  Identificarea  cu  obiectul  în  actul 
iubirii  este  în  acelaşi  timp  trăirea  obiectului 
iubirii  tale.  Tot  tu  eşti  absorbit  de  obiectul 
iubirii  tale.  Nimic  din  ceea  ce  se  mişcă  în 
tine  nu  cade  alături  de  acest  obiect.  Ţinta 
întregii  tale  activităţi,  încordarea  ta  de 
fiecare  moment  se  îndreaptă  spre  acest 
obiect,  -  centru  de  orientare  a  tuturor 
puterilor  tale.  Tot  ceea  ce  există  este 
subsumat  obiectului  iubirii  tale  şi  tot  ceea  ce 
mai  cunoşti  de-acum  prin  acest  obiect 
cunoşti,  în  acest  obiect  cunoşti.  Pe  acesta  îl 
trăeşti,  în  aşa  fel,  încât,  întors  din  această  călătorie  de  identificare,  tu,  care  ai  trăit,  ai 
posibilitatea  ca  ceea  ce  ai  trăit  atunci  să  dai  în  formule  conceptuale;  şi  orice  trăire 


„LOGICA  ROMÂNEASCĂ" 

«După  a  doua  liberare  din  lagărul  de 
concentrare  s'apucase  imediat  de  lucru: 
voia  să  redacteze,  cât  mai  grabnic,  Logica. 
M'am  dus  să-l  văd.  L-am  aflat  la  masa  lui  de 
lucru.  Mi-a  spus: 

-Tu,  am  să  scriu  o  Logică  românească. 

-  Românească?  Cum:  românească? 

-  Ei,  da:  românească!  Logică  pură  n'a 
existat,  niciodată.  Realitatea  logică  este, 
doar,  interpretare  în  cadrul  unei  experienţe 
personale.  Există  întotdeauna  un  coeficient 
personal  care  face  ca  unul  să  vadă  într'un 
fel,  altul  în  altfel,  acelaşi  lucru... 

Şi  mi-a  vorbit  de  procupările  -  metafizice, 
gnoseologice,  psihologice  -  din  care  răsare 
Logica.  De  structurile  spirituale  deosebite. 
De  tipuri  logice.  De  pricina  diversităţii,  care 
nu  e  obiectul,  ci  subiectul.  De  tot  ce 
contribue  la  faptul  că  un  japonez  judecă 
altfel  decât  un  Român.  A  fost  una  din 
dimineţile  bogate,  cu  care  eu  eram 
obişnuit;  dar  care  acum  era  peste  măsură  de 
preţioasă,  fiindcă  mă  făcea  să  uit  de  grija 
care  mă  muncea:  starea  sănătăţii  lui 
trupeşti... 

Logica  românească  a  rămas  doar 
începută.  Moartea,  care-l  întovărăşise  încă 
din  închisoare,  i-a  săvârşit  repede 
călătoria...» 

(Din:  NAE  I0NESCU.  Fapte  şi  cuvinte,  de 
George  Racoveanu). 

P.  S.  -  S'a  spus  că  Nae  lonescu  începuse  să  scrie 
Logica  ortodoxă.  E  fals!  Nu  ortodoxă,  ci 


Nicolae  Niţă 


195 


traductibilă  în  formule  conceptuale  este  cunoaştere.  Nu  cunoaştere  conceptuală;  dar 
pasibilă  de  a  fi  tradusă  în  limbaj  conceptual. 

Experienţa  mistică  este  un  fapt  căruia  nu  i  te  poţi  sustrage,  atunci  când  trăsătura 
mistică  face  parte  din  structura  ta  spirituală.  Experienţa  mistică  nu  este  o  activitate 
teoretică;  ci  practică.  Ea  îşi  are  originea  într'o  necesitate  mai  adîncă  decât 
necesitatea  circulaţiei  cunoştinţelor.  Activitatea  mistică  poate  fi  rodnică  pentru 
metafizică  numai  întru  atât  întrucât  este 
îndreptată  asupra  unui  domeniu  de  realităţi 
deosebit  de  domeniul  realităţii  sensibile. 

Poate  fi  rodnică  deoarece  se  poate  orienta 
asupra  esenţialului;  asupra  unor  realităţi 
care  sunt  resortul  intim,  esenţa  realităţii 
sensibile. 

Un  mistic  nu  va  fi  niciodată  satisfăcut  cu 
exprimarea  experienţii  făcute  de  el.  Există 
întotdeauna  o  discrepanţă  între  expresia 
experienţii  mistice  şi  trăirea  propriu  zisă. 

Experienţa  mistică,  depăşind  domeniul 
sensibilului,  este  depăşită  şi  putinţa 
exprimării  ei  în  limbaj  articulat.  Foarte 
probabil  că  pentru  mistică  limbajul  nu  este 
singura  formulă  de  expresiune. 

Literatura  mistică,  reprezentând 
rezultate  ale  unui  proces  special  de 
cunoaştere,  întrebuinţează  formule 
simbolice.  Limbajul  simbolic  este  un  limbaj 
esenţialmente  analog.  Simbolul  este  pricină 
de  creare  în  noi  a  unei  stări  de  spirit 
analoagă  cu  obiectul  pe  care  el  îl 
reprezintă.  Limbajul  mistic  este,  într'o 
oarecare  măsură,  de  nu  aceeaşi  natură  cu  limbajul  poetic,  pentrucă  starea  în  care  un 
mistic  trăeşte  realitatea  este  analoagă  stării  de  inspiraţie  poetică. 

Având  drept  punct  de  plecare  realitatea  istorică  (sensibilul,  concretul), 
valorificarea  metafizică  a  existenţei  se  face  întotdeauna  în  funcţie  de  personalitatea 
celui  care  face  valorificarea.  Soluţia  metafizică  este  prin  urmare  o  soluţie  personală. 


«Pârvan  a  pornit  dela  istorie,  ca  să 
ajungă  la  filosofie.  Nae  lonescu  a  pornit  de 
la  filosofie  si  a  ajuns  la  istorie,  adică  la 
interpretarea  vieţii  sufleteşti  a  neamului. 
Astfel  rolul  ortodoxiei  noastre  -  nu  rolul  de 
suprafaţă  din  istoria  bisericii  şi  a  cărţii 
bisericeşti,  ci  cel  adânc,  de  trăire  a  vieţii  în 
ortodoxie  şi  de  interpretare  a  ortodoxiei  în 
sens  românesc  -  au  fost  lămurite  de  el. 
Cursul  de  logică  al  profesorului  Nae  lonescu 
a  devenit  astfel  un  curs  de  filosofie  a 
culturii,  căci  izbutise  să  transforme  logica, 
disciplina  formelor  de  gândire,  într'o  ştiinţă 
a  vieţii.  Filosofii  vor  spune  câtă  originalitate 
general  valabilă  pentru  filosofie  stă  în 
această  concepţie  a  lui  Nae  lonescu;  noi  ne 
mulţumim  să-i  fixăm  aci  locul  în  istoria 
Universităţii  noastre.» 

P.  P.  PANAITESCU 


♦ 


Confuzia  între  metafizică  şi  religie  străbate  ca  un  fir  roşu  aproape  întreaga  istorie 
a  gândirii  omeneşti.  Nae  lonescu  arată  atât  falsitatea  punctului  de  vedere  gnostic 
(care  vrea  să  înfăţişeze  religia  ca  un  limbaj  simbolic  pentru  metafizică),  cât  şi 
falsitatea  punctului  de  vedere  tradiţionalist  (care,  împotriva  filosofiei  iluminismului 
-  Aufklărungsphilosophie  -  înfăţişează  metafizica  drept  un  fel  de  reflex  al  religiei). 

1.  Punctul  de  plecare  al  actului  religios  e  deosebit  de  punctul  de  plecare  al  actului 
metafizic: 

a.  în  religie  pleci  de  la  o  durere; 

b.  în  metafizică  pleci  de  la  o  nedumerire. 

Pe  când  în  metafizică  vrei  să  înţelegi  anumite  raporturi,  -  în  religie  cauţi  să  înlături 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


196 


anumite  dureri.  Aceasta  e  deosebirea  fundamentală,  pe  care  o  constatăm  plecând  - 
nu  de  la  obiectele  de  cunoaştere  ci  plecând  de  la  atitudinea  personalităţii  umane  faţă 
de  realitatea  ultimă. 

2.  Obiectul  de  cunoaştere:  realitatea  ultimă. 

a.  Pentru  metafizică  realitatea  ultimă  este  problema  de  ajungere;  problematica 
metafizică  este  diferită  de  cea  religioasă.  Pentru  metafizică  este  absolut  indiferent 
dacă  realitatea  ultimă  are  caracterul  divinităţii  sau  nu;  este  absolut  indiferent  pentru 
problematica  metafizică  dacă  fiinţa  supremă  este  activă  faţă  de  noi;  este  absolut 
indiferent  dacă  ea  procedează  prin  emanaţie,  sau  dacă  este  închisă  în  ea  însăşi;  dacă 
este  complet  statică;  dacă  exercită  vreo  acţiune  asupra  noastră,  sau  dacă  lucrează 
asupra  noastră  prin  simpla  ei  prezenţă. 

b.  în  actul  religios  realitatea  ultimă  e  ceva  concret  (concret  nu  în  înţelesul  de 
contingent,  ci,  în  acela  de  existent),  ceva  personal,  viu,  trăit.  Actul  religios  se  sprijină 
pe  credinţă.  Credinţa  este  afirmarea  unei  existenţe  independent  de  înţelegerea 
acestei  existenţe.  Credinţa  duce  la  anumite  adevăruri  fixe,  dogmatice;  la  adevăruri 
care  nu  se  mai  pot,  în  niciun  fel,  schimba.  A  crede  însemnează  a  afirma  chiar 
împotriva  evidenţei. 

Principiile  fundamentale  ale  metafizicei,  care  se  impun  cu  necesitate  şi  care  sunt 
evidente  prin  ele  înşile  sunt  două: 

1.  există  o  realitate  ultimă; 

2.  această  realitate  ultimă  este  cauza  a  tot  ce  există. 

De  aci  încolo,  metafizica  nu  mai  posedă  nico  afirmaţie  evidentă  prin  ea  însăşi.  De 
îndată  însă  ce  în  metafizică  numai  două  sunt  problemele  a  căror  soluţie  este  evidentă 
-  celelalte  probleme  stând  subt  categorii  şi  căzând  în  domeniul  ipoteticului  şi 
probabilului  -  însemnează  că  ea  se  deosebeşte  fundamental  de  religie,  unde  nimic  nu 
poate  fi  ipotetic  şi  nimic  nu  poate  fi  probabil.  Ci  totul  necesar  şi  evident. 

REABILITAREA  LUI  DUMNEZEU  -6 

de  Mircea  POPESCU 

Fiindcă  s'a  început  bine,  aş  zice  că  trebuie  continuat.  Cu  o  floare  (de  ortografie)  nu 
se  face  primăvară  (în  limba  română). 

Revenirea  la  forma  român  cu  a,  coborînd  noi  din  romani  şi  din  romi  -  romînii 
ţigani  sunt  o  excepţie  şi  în  ţară  şi  în  exil  -  e  un  bun  început.  Romînia  parcă  era  altă 
ţară  decât  a  noastră:  să  spunem,  a  lui  Mihai  Beniuc,  altă  eroare  ortografică  a  naturii, 
corectată  târziu,  dar  -  slavă  Domnului!  -  corectată. 

Slavă  Domnului.  Aici  voiam  să  ajungem,  şi  nu  ştiam  pe  ce  cale. 

De  mult  amar  de  ani,  în  RPR,  prin  decret,  Dumnezeu,  mai  rău  decât  luat  în  deşert, 
e  luat  peste  picior.  I  se  scrie,  obligatoriu,  numele  cu  literă  mică.  Micul  dicţionar 
ortografic  al  Academiei  dela  Bucureşti  precizează  că  se  scrie  cu  iniţială  majusculă, 
între  altele,  cuvintele  care  denumesc  un  eveniment  istoric  (Marea  Revoluţie 
Socialistă  din  Octombrie)  ori  numele  organizaţiilor  de  partid  comuniste  şi 
muncitoreşti  (Partidul  Muncitoresc  Romîn,  Uniunea  Tineretului  Muncitor).  Până  şi 
numele  lui  Zaharia  Stancu  (â  propos  de  romînii  ţigani  de  mai  sus)  se  scrie  cu 


56  -  Ziarul  "Cuvântul  în  Exil",  Freising.  Anul  IV,  Nr.  37-39,  Iunie  -  August  1965. 


Nicolae  Niţă 


197 


majusculă.  Numele  lui  Dumnezeu,  nu.  Şi,  la  fel,  numele  Mântuitorului,  Fecioarei, 
Sfinţilor,  Apostolilor. 

Din  câte  ştim,  în  nicio  altă  "democraţie  populară"  din  Est  nu  s'a  luat  o  măsură  atât 
de  absurdă  şi  ridicolă  în  acelaşi  timp:  măsură  care  ofensează  în  mod  cu  totul  inutil 
profunda  religiozitate  şi  sentimentele  creştine  milenare  ale  poporului  român. 
Explicaţia  nu  poate  fi  de  ordin  social  sau  politic,  fiindcă  nu  rezultă  de  nicăeri  că 
Dumnezeu  ar  fi  avut  moşii  ori  acţiuni  industriale  la  Malaxa,  înainte  de  al  doilea 
răsboi  mondial;  nici  că  ar  fi  protejat  în  chip  special  regimul  burghezo-moşieresc  de 
ieri.  Noi  nu  suntem  la  curent  cu  toate  descoperirile  istorice  ale  genialului  Roller,  ale 
rusofilului  Constantinescu-Iaşi,  cel  cu  "prietenia  veşnică"  dintre  Români  şi  Ruşi,  ale 
proaspătului  latinist  Daicovici,  dar  avem  impresia  că  nici  cercetările  acestor  demni 
continuatori  ai  lui  Xenopol,  Pârvan,  Iorga  n'au  desminţit  strânsele  raporturi  de 
totdeauna  dintre  Dumnezeu  şi  poporul  român. 

Raporturi  care  au  lăsat  urme  indubitabile  în  limbă.  Slavă  Domnului,  ca  mai 
sus,  Doamne-ajută,  să  dea  Dumnezeu,  Dumnezeu  ştie,  în  plata 
Domnului,  bătut  de  Dumnezeu,  din  mila  Domnului,  ce  Dumnezeu!, 
Dumnezeule!,  a  apucat  pe  Dumnezeu  de  picior,  Doamne  fereşte,  ce-o 
vrea  Domnul,  cum  dă  Dumnezeu,  vezi  Doamne,  a  nu  avea  niciun 
Dumnezeu,  cu  Dumnezeu  înainte,  şi  aşa  mai  departe,  sunt  mărturii  ale 
omniprezenţei  lui  Dumnezeu  în  fiecare  clipă  din  viaţă,  necăjită  sau  senină,  a 
Românului.  Şi  e  comic  să  vezi  astăzi,  în  ediţiile  epurate  ale  clasicilor,  doamne-ajută 
cu  literă  mică.  Când  citesc,  în  texte  din  Creangă  sau  Slavici,  bunăoară,  în  plata 
domnului,  şcolarii  din  RPR  nu  ştiu  probabil  de  care  domn  e  vorba:  de  domnul 
primar,  de  domnul  perceptor,  de  Domnul  părinte,  în  Ardeal  (fiindcă  nu-mi  închipui 
că  s'a  ajuns  încă  la  forma:  tovarăşul  părinte). 

După  reabilitarea  României  cu  â  din  a,  ar  fi  cazul  -  credem  -  să  se  "reconsidere"  şi 
poziţia  lui  Dumnezeu,  prigonit  fără  motiv  pe  vremea  cultului  personalităţii  (El  care, 
în  materie  de  cult,  nu  era  chiar  primul  venit).  E  drept  că  reabilitările,  cu  excepţia 
celor  ortografice,  procedează  extrem  de  lent  în  RPR,  unde  n'a  fost  încă  reabilitat,  de 
pildă,  Lucreţiu  Pătrăşcanu,  când  în  Ungaria,  Ceholsovacia,  până  şi  în  Bulgaria  au  fost 
reabilitaţi  Rajk,  grupul  Slansky-Clementis,  Kostoff.  Dar  s'ar  putea  începe  cu 
Dumnezeu,  la  noi.  Cine  ştie  dacă  în  felul  acesta,  recunoscător,  El  nu  ne-ar  ajuta  să 
scăpăm,  după  ce  ţara  s'a  liberat  -  cum  pretinde  Noica,  în  noua  ediţie  -  de  comicul 
caragialesc,  şi  de  "năpastă". 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


198 


CUVÂNTUL  ROMÂNESC 

The  Romanian  Voice 

The  largest  Romanian  newspaper  in  the  free  worid 


“TESTAMENTUL  LUI  DUMNEZEU”  57 


de  Ion  HALMAGHI 

încetul  cu  încetul,  o  parte  din  “noii  filosofi”  francezi  se  îndepărtează  de 
perspectivele  iniţiale  şi  întăresc  suspiciunile  cu  care  au  fost  primiţi,  de  către  unii 
cititori  şi  critici. 

Unul  dintre  aceşti  filozofi,  este  Bernard-Henri  Levy,  care 
în  ultima  sa  carte:  Testamentul  lui  Dumnezeu,  îşi  stabileşte 
o  poziţie  intelectuală,  spirituală  şi  ideologică,  în  afară  de 
structurile  europene.  Dealtfel,  şi  în  orientarea  lui 
anterioară,  înainte  de  a  face  ruptura  de  marxismul  dialectic 
şi  istoric,  prin  înşişi  apartenenţa  sa  politică  la  grupul 
revoluţionarilor  radicali,  aproape  anarhişti,  se  putea 
discerne  anti-europenismul  său. 

Ruptura  spectaculară  de  filiaţiile  sale  marxiste  n’a  fost 
un  act  de  profunziune,  ci  un  joc  intelectual,  de  senzaţi- 
onalism  şi  superbie.  Căci  este  nepermis  să  pretinzi  că  ai 
cunoscut  ororile  regimurilor  comuniste  —  numai  după 
apariţia  Gulagului  —  aşa  cum  a  făcut  Levy  în  cartea  lui 
anterioară:  Barbaria  cu  chip  omenesc,  în  care,  deasemenea, 
afirma  următoarea  aberaţie:  “Eu  sunt  copilul  natural  al  unui  cuplu  diabolic, 
fascismul  şi  stalinismul”  (  p.9). 

în  Testamentul  lui  Dumnezeu,  Bernard  Levy,  turburat  de  vertigiile  contem¬ 
poraneităţii  ideologice,  îşi  caută  un  punct  de  sprijin,  un  loc  de  refugiu.  Şi,  îl  găseşte  în 
judaismul  său  ancestral,  în  sânul  căruia  au  fost  transmise  —  lui  Moise  —  cele  Zece 
Porunci,  din  Vechiul  Testament.  Adică,  Legea,  dată  poporului  evreu. 

Din  aceste  porunci,  autorul  nostru,  alege  pe  cea  care  spune:  ‘Să  nu  ucizi",  şi  care 
are  o  valoare  universală.  Pe  temeiul  acestei  porunci  —  din  Legea  dată  lui  Moise  — 
Levy  construieşte  noua  sa  viziune  filozofică,  în  care  vocaţia  iudaismului  ar  fi  aceia  de 
a  opune  rezistenţă  faţă  de  orice  fel  de  idolatrie,  faţă  de  orice  rău  al  veacului. 

Pornind  de  aici,  el  aduce  tot  felul  de  imputări  învăţăturii  creştine,  căci  aceasta  ar  fi 
construit  un  univers  de  abstracţiuni  şi  a  dus  la  forme  idolatrice.  în  felul  acesta, 


57  -  Ziarul  "Cuvântul  Românesc",  Hamilton.  Anul  4,  Nr.  40,  August  1979. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


199 


idolatriile  creştine  au  îngăduit  apariţia  ideologiilor  totalitare,  şi  chiar  le-a  dat  acestor 
totalitarisme  legitimitate,  prin  concepte  şi  idei  ca  Popor,  Stat,  Naţiune. 

După  multe  aventuri  spirituale,  Levy  se  întoarce  la  rădăcini,  la  originile  sale  şi-şi 
restabileşte  identitatea  personalităţii  sale  intime,  pe  linia  vocaţiei  poporului  căruia  îi 
aparţine.  Această  revenire  la  matca  etnicităţii,  îl  salvează  pe  Levy  de  banalitate  şi 
minorat,  căci  îi  conferă  sensul  unei  existenţe  încărcată  de  conştiinţa  unei  misiuni. 

Felul  în  care,  însă,  prezintă  valorile  şi  învăţăturile  creştine  este  deficitar.  Levy  n’a 
înţeles  creştinismul.  învăţătura  eristică,  altoită  pe  realităţile  europene,  a  adus,  pe 
lângă  legalismul  Vechiului  Testament,  puterea  virtuţilor  generate  de  Spiritul  Sfânt. 

Prima  din  aceste  virtuţi  —  iubirea  —  nu  poate  îndruma  spre  idolatrie  şi 
abstracţiuni,  spre  ideologii  totalitare  şi  opresive. 

Iubirea  creştină  leagă  pe  oameni  în  comunităţi  bine  închegate  şi  paşnice,  în 
neamuri. 

Prin  legea  creştină  —  oamenii  trăiesc  în  spirit,  cred  în  valorile  spirituale  şi  le 
promovează  în  viaţa  de  toate  zilele. 

Cuvântul  lui  Dumnezeu  este  împlinit  —  de  către  creştini  —  nu  din  obligaţia  de  a 
respecta  legea  sa,  ci  din  dragoste,  ca  virtute  fundamentală  a  sufletului  omenesc.  în 
zadar  respecţi  legea  de  a  nu  omorî,  dacă  nu  ai  dragoste  în  sufletul  tău  şi  nu  te 
integrezi  în  realitatea  mistică  a  neamului  tău,  pentru  a  îndeplini  misiunea  pe  care  i-a 
dat-o  Dumnezeu.  Acesta  este  adevăratul  Testament  al  lui  Dumnezeu. 

Rubrica  ÎNSEMNĂRI  PE  MARGINE  DE  DRUM: 


TRISTEŢI  s8 


de  Nicolae  PETRA 

în  fond,  omul  trebuie  să  fie  optimist,  să  nu  lase  să  cadă  asupra  lui  tristeţea, 
disperarea  şi  să  vadă  viitorul  ca  vremea  când  se  vor  împlini  dorinţele  şi  speranţele 
lui.  Văzând  ziua  de  mâine  plină  de  promisiuni,  crezând  cu  toată  puterea  în  ceva  mai 
bun  ce  trebuie  să  vină,  ne  ajută  să  facem  mai  mult  azi,  să  fim  mai  plini  de  entuziasm, 
să  avem  un  mai  bun  rezultat  din  lucrul  nostru. 

Tristeţea,  din  contră,  e  o  piedică  în  activitatea  noastră,  e  aproape  un  păcat  să  fii 
trist  când  gândul  tău  e  de  a  împlini  ceva. 

în  lumea  de  aici,  de  azi,  în  acest  exil,  nu  e  loc  pentru  disperare  şi  pentru  tristeţe  ci 
numai  pentru  entuziasm  şi  credinţă  puternică  că  vom  învinge  în  lupta  noastră  pentru 
a  salva  ţara  de  dezastrul  cu  care  o  ameninţă  ocupaţia  streină  din  afară  şi  din  lăuntru 
graniţelor  ţării. 

Dacă  totuşi  găsim  azi  tristeţe  în  noi,  ea  nu  vine  din  pricina  situaţiei  ţării,  ci  din 
constatarea  tot  mai  evidentă  că  facem  atât  de  puţin  ca  să  câştigăm  o  luptă. 

Credem  că  viitorul  e  asigurat,  chiar  dacă  nu  facem  nimic,  că  dreptatea  e  prea 
sfântă  şi  puternică  ca  să  nu  învingă  mai  curând  sau  mai  târziu. 

Dar  nu  e  aşa  şi  duşmanii  o  ştiu.  Dacă  încetul  cu  încetul  valorile  culturale  şi  tradiţia 
noastră  se  otrăveşte  şi  se  pierde,  ce  mai  poate  salva  victoria  dreptăţii. 

Am  păstrat  multe  tristeţi  în  mine  şi  nu  le-am  strigat  la  lume,  mai  mult,  am  căutat 
să  acopăr  atitudini  şi  fapte,  dându-le  o  interpretare  diferită  de  cea  care  era  evidentă. 


58  -  Ziarul  "Cuvântul  Românesc",  Hamilton.  Anul  4,  Nr.  40,  August  1979. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


200 


Când  am  plâns  imposibilitatea  noastră  de  a  ne  strânge  împreună  şi  a  face  ceva 
pentru  neam,  am  lăudat  pe  cei  puţini  care  fac  ceva  singuri  prin  efortul  lor  propiu. 
Sunt  multe  personalităţi  româneşti  care  au  ajuns  să  fie  cunoscute  pe  plan  mondial  şi 
motiv  de  mândrie  pentru  noi  toţi.  Dar  acest  efort  pentru  a  împlini  ceva  apare  mai 
mult  ca  unul  făcut  pentru  a  satisface  propria  dorinţă  de  glorie  şi  egoism. 

Egoismul  individual,  ori  cât  de  necesar  în  viaţa  unui  om,  nu  e  o  cale  potrivită 
pentru  un  individ  înlăuntru  unui  neam.  Dacă  cineva  bunăoară,  face  un  mare  şi 
meritoriu  efort  ca  să  ajungă  un  mare  scriitor,  aceasta  nu  justifică  indiferenţa  pentru 
cauza  românească  şi  cu  atât  mai  puţin  o  atitudine  potrivnică. 

Naţionalismul,  deşi  o  realitate  istorică  şi  izvor  de  putere  pentru  un  neam,  e 
considerat  de  către  intelectualii  absoluţi  şi  abstracţi,  ca  ceva  de  foarte  prost  gust  şi 
patria  e  ceva  ce  un  om  care  se  respectă  nu  o  poate  considera  ca  o  realitate,  ca  ceva  ce 
poate  fi  considerată  ca  o  necesitate  pentru  sufletul  lui. 

Când  vedem  astfel  de  afirmaţii  din  partea  unor  mari  scriitori  şi  intelectuali  români 
pe  care  îi  admirăm  pentru  opera  lor,  nu  putem  să  împiedecăm  tristeţea  şi  aproape 
disperarea,  să  ne  cuprindă. 

Pe  de  o  parte,  cei  mai  mulţi  din  noi  nu  putem,  nu  voim,  să  facem  efortul  de  a  lucra 
în  comun,  fără  egoism  şi  fără  de  dorinţa  de  glorie  pentru  neam  şi  cei  ce  au  reuşit  să 
fie  cunoscuţi  pe  plan  universal,  prin  efortul  lor  individual,  se  ascund  în  spatele  unor 
consideraţii  abstracte  şi  nu  vor  să  fie  identificaţi  ca  români  sau  ca  luptători  pentru 
cauza  românească. 

Totuşi  această  situaţie  nu  e  un  motiv  de  a  ne  sui  pe  culmile  disperării,  a  intra  în 
cele  mai  adânci  tristeţi.  Nu  putem  evita  îndurerarea,  dar  asta  trebuie  să  ne  ajute 
tocmai  ca  sa  ne  strângem  la  un  loc  cei  puţini,  să  fim  mai  încăpăţânaţi  în  treaba 
noastră,  mai  plini  de  credinţă  şi  entuziasm  iar  tristeţea  va  fi  amintirea  ce  vor  lăsa 
aceştia  într’o  Românie  de  mâine,  a  noastră. 

Tristeţea  rămâne  ca  o  aducere  aminte. 

MITROPOLITUL  VISARION  PUIU  ™ 

de  Pr.  Petre  POPESCU 

Acum  15  ani,  în  10  August  1964,  s’a  stins  în  Franţa,  în  Exil,  înalt  Prea  Sfinţitul 
Mitropolit  Visarion  Puiu. 

Dacă  ar  fi  trăit  până  astăzi,  ar  fi  împlinit  vârsta  rotundă  de  100  de  ani,  căci  s’a 
născut  în  27  Februarie  1879  în  târgul  Paşcani,  din  părinţi  moldoveni  de  obârşie  din 
Judeţele  Neamţu  şi  Roman. 

Seminarul  l-a  făcut  la  Roman  şi  Iaşi,  iar  studiile  superioare  la  facultatea  de 
Teologie  din  Bucureşti,  unde  a  obţinut  titlul  de  Licenţiat  în  Teologie  în  anul  1905. 

în  22  Decembrie  1905  în  Catedrala  Episcopiei  de  Roman  primeşte  tonsura, 
intrând  în  tagma  călugărească,  iar  trei  zile  după  aceia  a  fost  hirotonit  diacon  pe 
seama  Bisericii  Ortodoxe  Române  din  Paris. 

Destinul  a  voit  altfel.  în  loc  să  vină  la  Paris,  a  fost  trimis  la  vestita  Academie 
Teologică  din  Kiev,  pentru  doi  ani,  ca  bursier  al  fondului  episcopului  Meechisedec 
din  Roman. 


59  -  Ziarul  "Cuvântul  Românesc",  Hamilton.  Anul  4,  Nr.  40,  August  1979. 


Nicolae  Niţă 


201 


întors  în  Ţară  a  fost  hirotonit  preot  în  Catedrala  Episcopiei  din  Galaţi,  la  6 
Decembrie  1908  şi  ridicat  la  rangul  de  Arhimandrit  la  1  Ianuarie  1909.  La  1  Aprilie 
acelaşi  an  a  fost  numit  Director  al  Seminarului  din  Galaţi  şi  Arhimandrit  de  Scaun  al 
Eparhiei  Dunării  de  Jos. 

La  1  Septembrie  1918  a  fost  trecut  ca  Director  al  Seminarului  din  Chişinău,  iar  la  1 
Noiembrie  acelaş  an  a  fost  numit  Exarh  al  Mănăstirilor  din  Basarabia. 

în  sesiunea  din  17-30  Martie  1921  a  fost  ales  Episcop  al  Argeşului.  La  25  Martie 
hirotonit  arhiereu  de  Mitropolitul  Primat  al  României,  Miron  Cristea,  în  Catedrala 
Mitropolitană  din  Bucureşti  şi  tot  în  aceeaşi  zi  investit  de  Regele  Ferdinand  I,  iar  la 
27  Martie  instalat  în  scaunul  episcopal  de  la  Curtea  de  Argeş,  unde  a  păstorit  timp  de 
doi  ani. 

în  28  Februarie  1923,  Congresul  extraordinar  al  bisericii  basarabene,  compus  din 
clerici  şi  laici,  a  chemat  cu  unanimitate  de  voturi  pe  P.S.  Visarion  în  scaunul  de 
Episcop  al  Hotinului,  unde  a  păstorit  până  în  anul  1935  şi  unde  a  avut  o  excepţională 
activitate  bisericească,  spirituală  şi  gospodărească,  în  calitate  de  ctitor  al  acestei 
episcopii. 

în  17  Octombrie  1935,  a  fost  ales  Arhiepiscop  de  Cernăuţi  şi  Mitropolit  al 
Bucovinei. 

Ca  Mitropolit  al  Bucovinei,  pe  lângă  faptul  că  a  pus  ordine  în  Fondul  Religionar  şi 
a  încurajat  prin  donaţii  substanţiale  o  serie  de  opere  de  cultură  şi  viaţă  nouă 
românească,  s'a  îngrijit  şi  de  Locurile  Sfinte,  ajutând  Patriarhiile  istorice  ale 
Ortodoxiei,  din  Ierusalim,  din  Antiohia  şi  Biserica  Sinodală  Rusă  din  Diasporă. 

După  criteriile  omeneşti  aici  se  opreşte  ascensiunea  Mitropolitului  Visarion  Puiu. 
După  criteriile  duhovniceşti  abia  aici  începe  Mitropolitul  Visarion  Puiu  să-şi  arate 
adevărata  măsură  de  mare  şi  dârz  ierarh,  poate  cel  mai  mare  din  câţi  a  avut  România 
după  întregire,  până  în  necăjitele  noastre  zile. 

în  1938  Ministrul  de  Justiţie,  Avocatul  şi  Profesorul  de  Drept  Civil,  Micescu  a 
chemat  la  telefon  pe  Mitropolitul  Visarion,  spunându-i  că  a  doua  zi  Carol  al  Il-ea  îl 
invită  la  masă  şi  prezent  va  fi  şi  Ministrul  Cultelor  Zigre.  în  aceeaşi  seară  înalt  Prea 
Sfinţitul  Visarion  a  luat  acceleratul  de  Cernăuţi-Bucureşti,  iar  a  doua  zi  dimineaţa  era 
aşteptat  pe  peronul  gării  de  Nord,  de  Ministrul  Justiţiei  şi  de  Ministrul  Cultelor, 
împreună  s’au  îndreptat  spre  Palatul  Regal.  înainte  de  a  intra  în  Palat,  Profesorul 
Micescu  spune  Mitropolitului,  că  pentru  a-1  vedea  pe  Rege,  va  trebui  să  salute  pe 
“domniţa”.  Mitropolitul  mirat  îi  răspunde:  “Domnule  Micescu,  Domniţa  noastră  este 
în  surghiun,  cum,  a  revenit?”  Atunci  Ministrul  Micescu  îl  lămureşte  că  este  vorba  de 
Ileana  Lupescu.  Marele  ierarh  îi  răspunde:  “Domnule  Micescu,  Mitropolitul 
Bucovinei  nu  va  saluta  niciodată  concubina  regelui  României".  Au  fost  introduşi  în 
sufrageria  palatului  şi  regele  era  extrem  de  supărat  şi  iritat.  în  timpul  mesei  Carol  al 
Il-lea  îi  spune  că  Domeniul  Coroanei  este  vecin  cu  proprietăţile  Mitropoliei  şi  că  ar 
dori  ca  Mitropolia  să-i  cedeze  o  parte  din  pădurile  ei.  Atunci  Mitropolitul  Visarion  cu 
voce  blândă  dar  apăsată  îi  spune:  "Mitropolitul  Bucovinei  nu  va  semna  un  astfel  de 
act  chiar  dacă  i  s’ar  tăia  degetele". 

A  doua  zi  după  întrevedere.  Carol  al  II-lea  i-a  retras  învestitura  de  Mitropolit  fără 
să  consulte  Sfântul  Sinod. 

în  aceeaşi  seară  Mitropolitul  Visarion  şi-a  luat  o  singură  valiză  şi  pe  jos  dela 
Palatul  Metropolitan  s’a  îndreptat  spre  gară,  pentru  a  se  retrage  la  Mănăstirea 
Neamţu.  Vestea  se  răspândise  în  Cernăuţi  ca  fulgerul.  Până  la  gară  mulţimea  se 
îngroşase  atât  de  mult,  încât  în  faţa  gării  totul  era  blocat,  iar  o  mare  de  lume  în 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


202 


genunchi  şi  cu  lacrimi  în  ochi  îşi  lua  rămas  bun  dela  părintele  spiritual  şi  dela  rara 
personalitate  bisericească  şi  politică  din  România,  care  a  avut  curajul  să  înfrunte  şi 
imoralitatea  şi  abuzurile  fostului  rege  al  României  de  tristă  memorie,  Carol  al  Il-lea. 
Trenul  a  trebuit  să  plece  cu  trei  ceasuri  întârziere.  La  plecare  sirenele  dela  toate 
locomotivele  din  gară,  cu  sunet  lung  şi  plin  de  jale  anunţau  nu  numai  trimiterea  în 
surghiun  a  Mitropolitului  şi  protestul  anonim  al  bucovinenilor,  dar  şi  zilele  grele, 
noaptea  ce  urma  să  vină  peste  acest  colţ  de  grădină  şi  ctitorie  voevodală.  în  1940, 
luna  Iunie,  Carol  al  II-lea  a  semnat  cu  mână  proprie  cedarea  Nordului  Bucovinei. 
Tragic  destin... 

în  timpul  războiului,  Mitropolitul  Visarion  Puiu  a  fost  însărcinat  de  Sfântul  Sinod 
al  României  să  se  ocupe  de  problema  bisericească  în  Transnistria. 

Ziua  de  23  August  1944  l-a  găsit  la  Zagreb,  în  Jugoslavia,  delegat  tot  de  Sfântul 
Sinod  la  sfinţirea  unui  episcop  sârb. 

De  acolo,  refuzând  să  se  întoarcă  în  Ţară,  Mitropolitul  Visarion  Puiu  a  luat  drumul 
lung  şi  greu  al  exilului  şi  s’a  identificat  cu  soarta  românior  pribegi,  ocupându-se  de 
viaţa  lor  religioasă  şi  spirituală. 

în  Exil,  a  înfiinţat  Episcopia  Ortodoxă  Româna  din  Exil,  cu  sediul  la  Paris. 

Pentru  guvernul  comunist  din  Bucureşti,  prezenţa  Mitropolitului  a  fost  obiect  de 
mare  îngrijorare.  în  1948  se  pusese  la  cale  să  fie  furat  din  Paris.  Complotul  a  fost 
descoperit  la  timp  şi  încercările  au  eşuat. 

în  această  vreme,  ca  secretar  al  său,  am  fost  zilnic  lângă  Marele  Ierarh.  Am  fost 
cucerit  total  de  rarele  lui  calităţi  sufleteşti,  de  dorinţa  fierbinte  ce-i  clocotea  în  inimă 
să  înfăptuiască  ceva  sănătos  pentru  viaţa  religioasă  a  Românilor  în  Exil,  de  marea  lui 
dragoste  pentru  Biserica  strămoşească  şi  pentru  Ţara  Românească. 

Mitropolitul  Visarion  Puiu  s’a  dăruit  total  pe  cărările  biserceşti  şi  româneşti 
imprimând  în  toate  faptele  lui,  demnitatea  de  om,  credinţa  şi  dragostea  de  Biserică  şi 
Neam. 

A  fost  trimis  în  Exil  de  Dumnezeu  ca  o  binecuvântare,  dar  unii  oameni  şi 
pământeni  n’au  fost  capabili  să  sesizeze  darul  dumnezeesc  şi  semnele  vremii. 

Mulţi  nu  l-au  înţeles  din  neputinţă  sau  din  frica  de-a  le  lua  înainte.  Mitropolitul 
Visarion  Puiu  a  fost  necunoscut  de  aceşti  oameni.  El  era  ierarhul  modest,  blând,  bun 
şi  cu  un  trecut  care  putea  să  dea  Exilului  mare  prestigiu. 

A  fost  lovit,  i  s’a  înscenat  boală  mintală,  a  fost  părăsit,  n’a  fost  ajutat  şi  prin 
pierderea  lui,  Exilul  Românesc  s’a  lipsit  de  una  din  cele  mai  frumoase  figuri. 

înfrânt,  ca  un  stejar  despicat  de  fulger,  -  de  răutatea  omenească  -  nu  s’a  întors  în 
Ţară,  aşa  cum  emisarii  îi  propuneau,  ci  a  ales  să  moară  în  Exil,  lângă  cei  ce  l-au  iubit, 
lângă  cei  ce  l-au  amărât  şi  lângă  cei  ce  nu  l-au  înţeles.  El  îi  iubea  pe  toţi,  pentrucă  aşa 
cum  adesea  spunea,  "Toţi  sunt  făpturile  Sfântului  Dumnezeu,  toţi  sunt  fraţii  noştri, 
toţi  duc  aceeaşi  cruce,  toţi  ispăşim  păcate  grele  şi  toţi,  chiar  fără  voia  lor,  cer  să  fie 
iubiţi”. 

Exilul  Românesc  are  o  datorie  morală:  şi  cei  ce  l-au  iubit  şi  cei  ce  nu  l-au  înţeles  şi 
cei  ce  l-au  amărât,  toţi  să  mergem  într’o  zi  la  mormântul  lui,  şi  în  genunchi  să-i 
cerem  iertare. 

Ar  fi  un  gest  de  echitate  morală. 

Scriind  aceste  puţine  şi  incomplete  rânduri,  închei  aşa  cum  totdeauna  sfârşeam 
scrisorile  mele:  Rămân  al  înalt  Prea  Sfinţiei  Voastre  supus,  credincios  şi  plecat  serv. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


203 


Chiar  dacă  omul  s’a  dus,  duhul  marelui  ierarh  trăieşte  cu  noi  în  Exil.  Figurile 
intrate  în  legenda  bisericească  sau  românească  rămân  vii. 

DOI  URIAŞI  AI  GÂNDIRII  ROMÂNEŞTI  60 


de  Ion  BOIERU 

S’a  scris  puţin  despre  Petrache  Ţuţea,  după  ce  s’a  aflat  despre  moartea  lui. 
Tineretul  din  refugiul  românesc  nu-1  cunoaşte  decât  dintr'o  legendă  care  circulă  pe 
cale  orală. 

Există  însă  în  acest  exil  personalităţi  de  seamă  care  l-au  cunoscut  în  deaproape  şi, 
lor,  le  revine  sarcina  de  a-1  face  cunoscut  pe  Ţuţea,  aşa  cum  merita  aceasta  energie 
românească  care  avea  vocaţia  gânditorului  socratic,  ca  Sorin  Pavel. 

Petrache  Ţuţea  era  un  spirit  viu,  dinamic,  cu  o  pregătire  multilateral  şi  cu  o 
viziune  integrală  a  lumii  şi  a  realităţilor  româneşti. 

în  cultura  românească,  dintre  cele  două  războaie,  a  reprezentat  adevăratul  spirit  al 
veacului.  Spiritul  modern  al  românului  care  vedea  interferenţele  europene  în  cultura 
românească,  cu  aspectele  lor  pozitive  şi  negative.  Nu  era  un  modernist  cu  orice  preţ, 
ca  Eugen  Lovinescu,  dar  înţelegea  realităţile  naţionale,  etnice,  ca  supuse  unor 
continuie  deveniri.  în  gândirea  lui  Ţuţea,  neamurile  nu  sunt  statice,  ca  entităţi,  ci 
procese  dinamice  de  transformare,  dar  şi  de  permanentă  închegare  şi  sudare  a  unui 
fond  originar.  Strădania  lui  Ţuţea  era  să  identifice  şi  să  definească  parametrii 
spirituali  ai  neamului  românesc,  în  cadrul  european  şi  al  culturii  universale.  Esenţele 
româneşti  şi  specificitatea  existenţei  româneşti. 

El  gândea  pe  dimensiuni  macrocosmice,  făcând  filiaţii  de  idei  şi  conjuncture,  între 
cele  mai  dispersate  planuri  de  existenţă  şi  activitate.  Era  un  polemist  de  mare 
anvergură,  cu  orientări  pluraliste,  cu  judecăţi  intuitive,  atât  pe  planul  metafizic  cât  şi 
pe  cel  istoric. 

Dialectica  lui  Petrache  Ţuţea  se  desfăşura,  spre  deosebire  de  cadrul  strâmt  al 
marxismului,  în  domeniile  cele  mai  întinse  şi  variate;  cultură,  economie,  politică, 
istorie,  biologie  şi  metafizică.  N’a  scris,  dar  a  făcut  expuneri  şi  comunicări. 

A  fost  un  peripatetician  în  adevăratul  sens  al  cuvântului.  Cei  ce  l-au  întâlnit  şi  1-  au 
auzit  vorbind,  au  fost  fermecaţi  de  verbul,  logica  şi  cuprinderea  prelegerilor  lui 
peripatetice.  A  răspândit  idei,  care  au  frământat  generaţia  lui  şi  a  celor  mai  tineri. 
Atât  în  libertate  cât  şi  în  temniţele  comuniste.  Verbul  lui  era  foc  şi  sentinţa  lui  gravă. 

Actul  major  al  vieţii  sale,  îl  socotea  el,  a  fost  încadrarea  în  Mişcarea  legionară, 
unde  a  fost  atras  de  o  metafizică  autentic  românească  de  idealuri  specific  româneşti 
şi  de  o  disciplină  intelectuală,  în  care  exerciţiile  lui  spirituale  îşi  câştigau  în  substanţă 
şi  formă. 

în  închisoare  a  suferit  mult,  dar  nu  şi-a  pierdut  cumpătul  şi  nici  n’a  capitulat  nici 
odată  în  faţa  tentaţiilor  comuniste.  în  timpul  reeducării,  dela  Aiud,  s’au  făcut 
încercări  serioase  de  a-1  atrage  în  jocul  perfid  al  spălaţilor  la  creier.  Ţuţea  a  ştiut  să- 
şi  păstrăze  linia  integrităţii  sale,  ideologice  şi  morale. 

Cei  ce  au  fost  cu  el,  în  acea  epocă,  ne  spun  că  seninătatea  lui  era  mioritică  şi 
depăşea  toate  mizeriile  momentului. 


60  -  Ziarul  "Cuvântul  Românesc",  Hamilton.  Anul  4,  Nr.  40,  August  1979. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


204 


După  eliberare,  pentru  Ţutea,  n’a  existat  loc  în  publicistica  românească.  Era 
indezirabil.  De  fapt,  nici  n’a  fost  nevoie.  Arma  lui  invincibilă,  socratismul,  a 
continuat  să  facă  ravagii  despre  care  se  va  scrie  odată,  când  va  fi  posibil,  spre 
incantaţia  celor  ce-1  vor  citi. 


îmi  scrie  un  prieten,  din  Europa,  că  a  murit  Vasile  Băncilă.  Un  alt  uriaş  al  culturii 
româneşti  interbelice,  care  a  fost  un  indezirabil  în  publicistica  comunistă  din  ţară. 

Spre  deosebire  de  Petrică  Ţuţea,  Vasile  Băncilă  a  scris  enorm  de  mult.  Articolele  şi 
eseurile  lui  n’ar  putea  fi  imprimate  în  25  de  volume.  Cu  o  cultură  vastă,  cu  un  talent 
excepţional  de  scriitor,  Băncilă  a  închegat,  cu  multitudinea  de  eseuri  şi  studii,  un 
adevărat  sistem  metafizic,  în  sânul  culturii  româneşţi.  Un  sistem  metafizic  original  şi 
românesc. 

Viziunea  filozofică  a  lui  Băncilă  este  o  viziune  izvorâtă  din  cultura  poporană 
românească.  Nimeni  ca  el  n’a  descris  structurile  şi  componenţa  concepţiei  de  viaţă 
românească.  în  cartea  lui:  "Lucian  Blaga,  energie  românească”,  care  s’a  închegat  din 
paginile  unei  conferinţe  ţinută  la  Cluj,  se  poate  vedea  suflul  creator  şi  profunziunea 
de  gândire  a  sa,  împreună  cu  originalitatea  de  interpretare,  într’o  formă  unitară  a 
fenomenului  românesc. 

Pornind  dela  cărţile  lui  Blaga,  Băncilă  cutreeră  toate  plaiurile  existenţei  româneşti 
şi  înoadă  firele  nevăzute  ale  unei  metafizici  ţărăneşti,  fermecătoare  prin  idei, 
dimensiuni,  valori,  idealuri,  cuprindere  şi  noimă. 

Vasile  Băncilă  a  scris  despre  tot:  cultură,  sărbătoare,  ţăran,  Bărăgan,  Ardeal, 
arhangheli,  tineret,  educaţie,  psihologie,  naţionalism,  etc,  pentru  a  surprinde 
caracterele  eului  naţional  românesc,  elementele  originare,  constitutive  ale  sufletului 
românesc. 

Când  vor  fi  adunate  în  volum  toate  eseurile  lui,  va  fi  posibilă  o  prezentare  a 
tuturor  articulaţiilor  de  gândire  românească,  pe  care  le-a  formulat  Băncilă,  într’o 
bogată  şi  minunată  limbă  românească,  parcă  s’ar  fi  luat  la  întrecere  cu  Vasile 
Voiculescu,  în  poeziile  lui  metafizice. 

După  Vasile  Băncilă,  nu  va  rămâne  numai  o  legendă,  ca  în  cazul  lui  Petrache  Ţuţea 
sau  Sorin  Pavel,  ci  un  adevărat  tezaur  al  scrisului  şi  al  gândului  românesc. 

Şi  Vasile  Băncilă  s’a  încadrat  în  Mişcarea  legionară,  în  mod  natural,  fără  rupturi 
sufleteşti.  Originar  din  Brăila,  el  venea  de  departe,  de  pe  meleagurile  ardeleneşti,  de 
unde  porneau  în  transhumanţă  pastorală  vechii  mocani  transilvăneni,  întreaga  lui 
viaţă,  Băncilă,  a  purtat  în  inima  lui,  chipul  Ardealului,  pe  care  l-a  înţeles  şi  cuprins 
mai  bine  decât  oricare  altul.  Dar,  în  acelaşi  timp  a  avut  intuiţia  chiagului  armonic  al 
îngemănării,  acestui  Ardeal,  cu  frumuseţile  superbe  din  Delta  Dunării,  şi  cu 
vastităţile  bărăgane,  care  erau  realităţi  româneşti  din  unitatea  primordială  a 
neamului  său.  Când  vorbeşte,  în  scrisul  său,  despre  Delta  Dunării,  el  ne  aduce  în  faţă 
chipurile  şi  priveliştile  paradisiace  unde  era  numai  pace,  linişte  şi  armonie  lirică. 

Armoniile  realităţilor  româneşti  l-au  integrat  în  Mişcarea  legionară,  unde  vedea 
seraficul  arhanghelilor  coborându-se  peste  viaţa  românească.  Aşa  se  face  că  a  scris 
nemaipomenit  de  frumos  despre  Arhanghelii  în  istorie,  în  care  a  dezvoltat  principiile 
şi  ideile  fundamentale  ale  unei  metafizici  legionare.  Nu  se  va  putea  scrie  o  viitoare 
metafizică  românească  sau  una  legionară  fără  să  se  includă  elementele  de  metafizică 
pe  care  a  conceput-o  Băncilă.  în  exil,  există  o  mulţime  de  eseuri  ale  lui  şi  sperăm  că 


Nicolae  Niţă  ■fr 


205 


vor  fi  publicate,  pentru  a  arăta  dimensiunea  la  care  s’a  ridicat  gândirea  românească, 
prin  Vasile  Băncilă,  unul  dintre  cei  mai  profunzi,  originali  şi  autentici  filozofi  români. 

P.S.  Mi  s’a  scris  despre  nişte  voci,  care  au  reacţionat  advers  faţă  de  articolul  nostru 
despre  Părintele  Calciu  -  în  ipoteza  lui  de  legionar.  Principiul  nostru  de  bază  este  să 
nu  escamotăm  realităţile,  mai  ales,  când  ele  sunt  strălucitoare  şi  întremătoare  ale 
spiritului.  Ca  o  simplă  coincidenţă,  Ţuţea  şi  Băncilă,  apar  aici  şi  în  ipoteza  de 
legionari.  Dar,  dacă  scormonim,  cu  respect  pentru  adevăr,  vom  vedea  că  în  cultura 
românească,  între  1930-1944,  prezenţele  legionare  au  fost  substanţiale,  creiatoare  şi 
masive.  Fără  aceste  prezenţe,  cultura  românească  este  diformată  şi  periferică 
românităţii.  Noi  respectăm  vocile  adverse,  şi  chiar  le  solicităm  să-şi  prezinte 
propriile  lor  valori  umane  şi  istorice,  şi  nu  le  vom  răpi  dreptul  de  a  vorbi  şi  scrie 
despre  ele. 


PUII  DIAVOLULUI  61 
-  Poveste  adevărată  - 

de  Ion  CÂRJĂ 

Ne  apropiam  de  al  doilea  an  de  când  zăceam  în  temniţa  subterană  a  securităţii  din 
Cluj.  Era  toamnă  târzie  când,  în  câteva  nopţi,  am  simţit  cum  se  deschideau  uşile  de 
fier,  în  mare  taină.  După  ce  a  fost  vârît  şi  în  celula  noastră  un  om  vânjos,  încălţat  în 
opinci,  cămaşă  şi  izmene,  ne-am  lămurit  ce  se  întâmplase:  se  operaseră  masive 
arestări  de  sectari,  dintre  care  cei  mai  mulţi  erau  martori  ai  lui  Iehova,  foşti  studenţi 
în  biblie.  Aceştia  aveau  o  puternică  organizaţie  în  ţară,  menţineau  legături,  cum  se 
susţinea  de  organele  interne  de  securitate,  cu  Statele  Unite  şi  prezentau  cel  mai 
virulent  factor  în  lumea  satelor  care  se  împotriveau  colectivizării. 

Grigore  Păun,  omul  cu  ochii  mari  albaştri  şi  faţa  senină,  ciobanul  dintr'o  comună 
oarecare  din  jurul  Clujului,  martorul  care  se  afla  acum  cu  mine  în  celulă,  îmi  spuse: 

-  Noi  nu  putem  să  păcătuim  împotriva  cuvântului  Domnului.  în  Biblie  scrie: 
"Adunările  cele  rele,  strică  obiceiurile  cele  bune".  Şi  colectivele  vin  dela  diavolul,  să 
învrăjbească  oamenii  şi  să-i  îndepărteze  de  Dumnezeu. 

Grigore  Păun  fusese  arestat  într'o  seară  când  coborîse  dela  stâna  care  era  pe  un 
muncel  lângă  sat.  Fusese  luat  din  pat,  de  lângă  nevastă,  şi  nu  i  s'a  îngăduit  să  încalţe 
decât  opincile.  Cum  a  ieşit  pe  prispă,  au  început  să-l  izbească  în  cap  şi  spate  cu  beţe  şi 
să-i  înfunde  coastele  cu  paturile  pistoalelor.  Brumase  în  seara  aceea.  Era  frig.  îl 
legaseră  fedeleş  şi  peste  el  mal  aruncară  vre-o  câţiva,  toţi  legaţi  la  ochi. 

Dimineaţa,  chiar  deasupra  celulei  noastre,  unde  se  afla  o  răsunătoare  sub  trotuar, 
auzeam  în  jurul  orei  opt,  huruitul  eşapamentelor  motocicletelor  sau  paşii 
anchetatorilor  şi  gardienilor  care  veneau  la  serviciu.  Noi  eram  sculaţi  de  mult,  dela 
ora  patru.  în  Grigore  Păun  intrase  spaima  şi,  se  pare,  orice  zgomot  de  maşină  îl 
neliniştea  adânc.  Se  ridica  de  pe  mărginea  patului  unde  şedeam  peste  zi,  se  uita  în 
spre  oblonii  ce  da  în  curte,  şi  zicea,  mai  mult  pentru  el: 

-  Vin  puii  diavolului!...  Dar  scris  este,  că  aceştia  vor  pieri  în  focurile  Gheenei, 
adăuga  el  ceva  mai  tare. 


61  -  Ziarul  "Cuvântul  Românesc",  Hamilton.  Anul  5,  Nr.  46,  Februarie  1980. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


206 


Anchetele  lui  Grigore  Păun  începură  curând  şi  din  mărturisirile  lui,  erau  foarte 
aspre: 

-  Niciodată  nu  scap  nebătut  mai  puţin  de  două  ori.  Cu  ranga,  cu  coada  de  mătură, 
cu  lanţuri.  Dar,  după  cum  a  spus  Domnul:  "Jugul  meu  este  bun  de  purtat"  (Matei  II, 
vers  30...) 

Cunoştea  zeci  de  psalmi  şi  mii  de  versete  din  Biblie. 

într'o  dimineaţă  am  fost  scoşi  la  plimbare.  Ni  se  puneau  pe  ochi  ochelarii  negri  şi 
apoi  primul  era  luat  de  cot  de  un  gardian,  şi  unii  ţinându-ne  de  celălalt,  urcam  pe  o 
scară  strâmtă,  pe  un  acoperiş  a  unei  clădiri,  unde  se  aflau  zece  ţarcuri  mici  de 
plimbare.  Erau  cu  ziduri  de  trei  metri  în  jur  iar  deasupra  era  un  fileu  de  sârmă 
groasă,  încât  nu  vedeam  decât  cerul,  în  bucăţi  şi,  din  depărtare,  răzbea  încet 
freamătul  oraşului. 

Afară  era  ceaţă  deasă  şi  se  aprinseseră  reflectoarele.  Un  miros  de  hârtie  arsă  ne 
înăbuşi  de  îndată  ce  am  intrat  în  ţarc.  Chiar  lipit  de  peretele  ţarcului  nostru  era  coşul 
incineratorului  în  care  se  ardeau  cărţile,  scrisorile,  documentele  ridicate  dela 
percheziţii  precum  şi  declaraţiile,  notele  secrete  ale  informatorilor  şi  alte  manuscrise 
compromiţătoare  pe  care  securitatea  le  distrugea.  Abia  am  făcut  un  tur,  cu  mânile  la 
spate,  cum  era  ordinul,  (ochelarii  negri  ni  se  scoteau  când  intram  în  ţarc),  că  am 
observat  că  de  sus  cad  peste  noi  petece  carbonizate  de  hârtie.  Grigore  Păun  s'a 
aplecat  şi  înmuindu-şi  degetul  în  gură,  reuşi  să  ridice  în  dreptul  ochilor  un  petec 
înegrit  de  hârtie  cât  o  aripă  de  rândunică.  Pe  măsură  ce  descifra  literele,  ochii  lui 
albaştri  i  se  umflau  în  cap,  umerii  i  se  înălţau  a  groază  şi  faţa  i  se  albi  complect. 

-  Ne  ard  bibliile,  diavolii  ăştia!  Uitaţi-vă,  se  poate  citi!... 

Mă  uitai  şi  eu  pe  petecul  carbonizat.  într'adevăr,  cerneala  îşi  păstrase  forma  şi  pe 
hârtia  neagră,  scrisul  apărea  clar  prin  scrum,  ceva  mai  închis  decât  cenuşa  hârtiei. 

Grigore  Păun  citi  în  întregime  versetul  din  care  se  vedea  numai  o  parte,  dar  el  îl 
citi  pe  dinafară: 

-  "Orice  pom  care  nu  face  roade  bune  este  tăiat  şi  aruncat  în  foc.  Aşa  că  după 
roadele  lor  îi  veţi  cunoaşte"...  Din  Predica  de  pe  Munte,  zise  Grigore  Păun. 
Evanghelia  lui  Matei,  capitol  7  vers  19  şi  20. 

Se  plimbă  apoi  cu  hârtia  pe  deget,  cu  ochii  ţintă  pe  scrum,  ca  şi  când  ar  fi  purtat 
un  lucru  sacru.  Gardianul  se  uită  prin  vizeta  uşii.  Grigore  Păun  îşi  duse  mâna  la 
frunte  şi-şi  lipi  scrumul  deasupra  ochilor.  în  toate  cele  cinsprezece  minute  cât  a  ţinut 
plimbarea  (care  se  întâmpla  odată  la  două  sau  trei  săptămâni).  Grigore  Păun  a  ridicat 
de  jos  aproape  toate  petecele  arse  ale  Bibliei  care  fusese  arsă.  Uneori  dădea  şi  de  alte 
rămăşiţe,  pe  care  ins,  după  ce  le  cerceta,  le  arunca  repede.  Niciuna  dintre  bucăţile  de 
Biblie  pe  care  le  ridica  nu  le  arunca,  ci  le  nimicea  pe  frunte,  încât  atunci  când  am 
coborît  în  celulă,  Grigore  Păun  era  cu  faţa  cănită. 

Abia  intraserăm  în  bezna  celulei  că  s'a  şi  deschis  uşa  din  nou  şi  Grigore  Păun  a 
fost  dus  sus,  la  birourile  de  anchetă.  Nu  eram  surprinşi  de  aceasta  pentrucă  el  era  în 
toiul  anchetelor  şi  acest  lucru  se  întâmpla  aproape  zilnic.  Ne-am  aşezat  istoviţi  pe 
marginile  de  fier  ale  celor  două  paturi  şi  deodată  ne-a  cuprins  moleşeala.  Eram  foarte 
slăbiţi  şi  efortul  unei  plimbări  de  un  sfert  de  ori,  în  aer  curat,  ne  dobora.  Luptându- 
ne  cu  somnul  şi  cu  paza  de  a  nu  fi  observaţi  de  gardian  care  la  fiecare  cinci  minute  ne 
supraveghea  prin  vizeta  uşii,  nu  am  ştiut  cum  a  trecut  timpul  şi  nici  anume  cât,  când 
uşa  s'a  deschis  detunător  şi  doi  gardieni  au  împins  în  celulă  pe  Grigore  Păun,  pe  care, 


Nicolae  Niţă 


207 


se  vede,  l-au  adus  pe  braţe,  deoarece  când  l-au  slobozit  de  subsuori,  omul  a  căzut 
grămadă  gemând,  pe  cimentul  celulei. 

Când  şi-a  revenit,  am  aflat  ce  se  întâmplase: 

-  "M'au  dus  sus.  De  data  aceasta  nu  mi  s'a  ordonat  să-mi  scot  ochelarii.  Am  auzit 
vocea  căpitanului  Schwarts  că  mă  întreabă: 

-  Tot  mai  crezi  în  Iehova.  Grigore? 

-  Eu  îl  mărturisesc  întotdeauna  pe  Domnul  meu. 

-  Dezbracă-te  atunci,  să-ţi  lei  porţia  de  dimineaţa,  a  răcnit  el  la  mine. 

Am  vrut  să-mi  iau  ochelarii  ca  să  pot  să-mi  dau  opincile  jos  şi  pantalonii,  ca  de 
obicelu.  Dar  numai  ce-1  aud  pe  Scaraoschi  că  ţipă  la  mine  să  nu-mi  scot  ochelarii. 

Mi-am  dat  pantalonii  jos, opincile,  Laibarul,  şi  mă  rugam  lui  Dumnezeu  să-mi  dea 
putere  să  rabd.  Dar,  ce  aud,  deodată? 

-  Dă-ţi  şi  izmenele  jos,  sfântule! 

Mă  prinse  ruşinea.  Nu  este  îngăduit  ca  oamenii  să  se  arate  unii  altora  despuiaţi. 
Am  simţit  că  mai  erau  câţiva  diavoli  în  birou.  Pentru  că  nu  am  dat  ascultare  imediat 
ordinului,  m'am  trezit  cu  un  tampon  drept  în  cap.  Mi-am  scos  şi  izmenele  şi  mă 
gândeam  la  ce  fel  de  casne  mă  vor  mai  supune.  Aveam  numai  cămaşa  pe  mine  şi 
eram  cuprins  de  mare  ruşine. 

-  Aşează-te  jos  acum,  zise  căpitanul  Schwartz.  Aşează-te  chiar  pe  locul  unde  te  afli. 

Am  auzit  pe  cineva  că  s'a  mişcat  în  spatele  meu.  îmi  închipuiam  că  au  ceva  aparat 

sau  cine  ştie  ce  născocire  drăcească  să  mă  chinuie.  Pentrucă  scris  este:  "în  zilele  de 
pe  urmă  diavolul  va  născoci  ce  prin  mintea  omului  nu  a  trecut".  Când  aproape  să 
ajung  cu  şezutul  pe  podea,  dau  de  ceva  mai  ridicat  şi  am  tresărit.  Când  ţi-s  ochii 
legaţi,  în  minte  îţi  joacă  tot  felul  de  năluci  şi  spaime. 

-  Aşează-te,  nu  te  mai  feri!  auzii  iar  răcnetul  ofiţerului. 

Mă  aşezai.  Simţii  că  este  ceva  ca  o  carte. 

-  Scoate-ţi  ochelarii!  fui  îndemnat. 

îmi  scosei  ochelarii. 

-  Uită-te  pe  ce  şezi  cu  fundul  gol. 

Cred  că  în  minutul  acela  am  fost  nebun.  Am  sărit  ca  ars  în  picioare  şi  am  răcnit  la 
ei: 

-  Pui  ai  diavolului,  ai  întunericului,  ai  Gheenei!...  Scrum  se  va  alege  de  voi  şi  de  tot 
neamul  vostru  pentru  nelegiuirea  voastră. 

Nu  ştiu  ce  am  mai  zis  sau  dacă  am  mai  zis  ceva.  Am  simţit  un  pumn  în  ochi  şi  de 
atunci  nu  mi-am  mai  revenit  până  adineaori. 

Pe  fruntea  lui  Grigore  Păun  mai  stăruia  scrumul  Bibliei  arse.  Dar  pe  lângă 
negreaţă  cenuşei  mai  erau  vânătăi  late,  sângerânde  şi  tot  trupul  îi  era  vărgat  de 
urmele  beţelor  cu  care  fusese  năucit  în  bătaie.  Grigore  Păun  sta  cu  ochii  deschişi  şi  se 
uita  la  plafonul  celulei.  Prin  el,  desigur,  ochii  lui  priveau  în  lumina  gloriei  cereşti.  Noi 
nu  aveam  cuvinte  să-l  mângăiem  dar  el  îşi  întări  sufletul  cu  un  vers  care  se  desprinse 
de  pe  buzele  sale  uscate,  şi  era  parcă  scris  şi  pentru  noi: 

-  “Doamne,  spre  ajutorul  meu  ia  aminte.  Doamne,  ca  să-mi  ajuţi,  grăbeşte!" 

Era  începutul  Psalmului  69  al  împăratului  David  pe  care  a  doua  zi  l-am  învăţat  şi 
eu  dela  Grigore  Păun. 

în  suferinţă  eram  cu  toţii  una  şi  niciunul  dintre  noi  nu  căutam  să  ne  cântărim 
preţul  credinţei  pentru  care  înduram  chinurile.  Eram  sub  acelaşi  temnicer 
neîndurător  şi  aceleaşi  lacrimi  curgeau  din  ochii  tuturor. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


208 


CEALALTĂ  LAŢĂ  62 

de  Dumitru  BACU 

Venirea  comunismului  la  conducerea  destinelor  ţării  a  adus  cu  sine  răsturnarea 
întregii  scări  de  valori  care-i  justifica  existenţa  şi  a  declanşat  supunerea  întregului 
spaţiu  românesc,  material  şj  spiritual,  la  o  experienţă  neprevăzută,  neaşteptată  şi  cu 
atât  mai  cutremurătoare.  Cu  o  singură  excepţie.  Mişcarea  Legionară,  care  a  încercat 
să  dea  o  orientare  spirituală  tineretului,  să-l  facă  să  înţeleagă  unde  era  adevăratul 
pericol  care-i  ameninţa  fiinţa.  Din  lumea  politică,  puţini  au  fost  cei  care  au  dat 
crezare  avertismentului  dramatic  lansat  de  C.  Codreanu  în  momentul  în  care 
Titulescu  negocia  la  Geneva  trecerea  trupelor  sovietice  prin  nordul  ţării  pentru  a  veni 
în  ajutor  Ceho-Slovaciei  ameninţate  de  expansiunea  hitleristă.  "Dacă  vor  intra 
trupele  ruseşti  pe  la  noi  şi  vor  ieşi  învingătoare,  în  numele  diavolului,  cine  poate  să 
creadă,  unde  este  mintea  care  sa  susţină,  că  ele  vor  pleca  de  la  noi,  înainte  de  a  ne 
sataniza,  adică  bolşeviza?"  (Circ.,  P.  79).  încrederea  în  democraţiile  occidentale  era 
încă  nesdrucinată...  dar  să  venim  la  această  sinistră  realitate. 

Dincolo  de  explicaţiile  filosofice  marxiste,  de  considerente  de  tactică  sau  de 
conjunctură,  scopul  ultim,  niciodată  mărturisit  al  marxismului  constă  în  "golirea 
sistematică  a  omului"  de  tot  ceea  ce  este  profund  înrădăcinat  în  el,  de  specificitatea 
lui,  de  tot  ceeace  vine  de  dincolo  de  raţional.  Adică  tot  ce  constitue  piedecă  în 
încercarea  de  reeducare  a  omului  "alienat"  fie  de  obscurantismul  religios,  fie  de 
opresiunea  burgheză.  Pentruca  în  locul  lui  să  fie  edificat  un  alt  om,  nou,  omul 
marxist.  Acest  proces  de  transformare  voită  naşte  dintr'un  orgoliu  ne-uman;  vrea  să 
înlocuiască  OMUL  creat  de  Dumnezeu  printr'unul  diametral  diferit,  deci  să 
procedeze  la  o  nouă  GENEZĂ.  Explicaţia  lui  nu  este  deloc  simplă  cum  pretind 
ideologii  sau  mistificatorii  marxişti.  Rădăcinile  procesului  se  situează  dincolo  de 
raţional.  Deşi  se  vrea  rezultat  al  analizei  dialectice  a  istoriei,  el  nu  poate  fi  abordat 
cinstit  decât  numai  printr'un  recurs  serios  la  psihologia  profunzimilor,  la  cercetarea 
aspectelor  încă  puţin  cunoscute  ale  adâncului  sufletului  omului,  la  cercetarea 
răbufnirilor  ilogice,  cu  referinţe  la  forme  şi  termeni  rebarbativi  care  nu  au  pătruns 
decât  puţin,  fragmentar  în  limbajul  modern.  Este  vorba  de  aceea  parte  a  psihologiei 
care  se  ocupă  cu  cercetarea  abisului,  iraţionalului,  a  subconştientului,  etc.  etc. 
Termenul  poate  părea  şi  este  desigur  echivoc.  El  înglobează  o  sumă  întreagă  de 
manifestări  obscure  care  scapă  controlului  raţiunii.  Evantaliul  este  cu  atât  mai  larg 
cu  cât  cercetarea  devine  mai  serioasă;  limitele  lui  par  a  se  pierde  în  negura  trecutului. 
Dela  subconştientul  colectiv  al  lui  JUNG  şi  până  la  supraconştientul  părintelui 
Stăniloae,  cercetătorii  moderni  vâră  tot  ceeace  nu  prea  pot  să  explice,  sau  nu 
reuşesc...  Termenii  înşişi  acceptaţi  "logic"  nu  mărturisesc  altceva  decât  confuzia 
omului  în  faţa  nepătrunsului  încă"  atunci  când  încearcă  să  se  caute,  să  coboare 
dincolo  de  microcosmosul  organic  şi  să  abordeze  tainele  încă  puţin  violate  ale 
sufletului,  zona  în  care  se  situează  tocmai  conflictul  tragic  interior  al  omului.  Dar  în 
această  zonă  nu  se  poate  pătrunde  oricum.  Nu  există  decât  două  căi:  cercetarea 
introspectivă,  autodisecare  spirituală,  curajul  suprauman  de  a  ridica,  de  a  aduce  la 
suprafaţa  imaginea  "abisului  din  noi"  zona  misticei  satanice  cercetată  parţial  de 
Goerres,  mistică  ce  ne  sălăşlueşte  într'un  fel  pe  fiecare  din  noi. 


62  -  Ziarul  "Cuvântul  Românesc",  Hamilton.  Anul  5,  Nr.  46,  Februarie  1980. 


Nicolae  Niţă 


209 


Cea  de  a  doua  cale  este  calea  experienţei  ştiinţifice  întreprinsă  de  un  om  asupra 
unui  alt  om,  cu  toate  mijloacele  pe  care  logica,  deliberat  sustrasă  oricărui  fel  de 
îngrădire  morală  sau  penală,  i  le  poate  pune  la  îndemână. 

Prima  cale  a  fost  bătătorită  de  Sfinţii  părinţi  ai  Bisericei  vreme  îndelungată  şi  cu 
mai  multă  pătrundere  decât  Goerres.  Ei  au  pătruns  adânc  în  tainele  acestui  abis  dar 
scrierile  lor  sunt  din  păcate  prea  puţin  cunoscute  de  psihologii  raţionali  de  astăzi. 
Reluarea  acestor  "descoperiri",  complectarea  lor  cu  aportul  adus  de  psihanaliza 
întreprinsă  de  cercetătorii  moderni  ai  Bisericei  şi  cu  studiile  asupra  "spaimei 
metafizice"  constatate  de  sociologi  în  contextul  civilizaţiei  moderne,  ne  vor  deschide 
poate  un  nou  drum,  o  nouă  posibilitate  de  apropiere,  poate  un  început  de  înţelegere. 

Cea  de  a  doua  cale  este  aceea  a  experimentului  ştiinţific,  calea  PITEŞTIULUI.  Cu 
rezultate  foarte  parţial  cunoscute.  Şi  nu  acelea  ale  procesului  însuşi,  ale  ştiinţei 
aplicate,  ci  acelea  ale  rezultatului  practic,  a  metodelor  mecanice  întrebuinţate,  care 
au  dus  la  dezastrul  pe  care  cu  greu  îl  putem  situa  chiar  astăzi,  după  treizeci  de  ani 
dela  consumarea,  sau  mai  bine  zis  dela  iniţierea  lui.  Se  va  putea  oare  afla  mai  mult? 
Or  fi  consemnat  undeva  "inginerii  sufletului  comunist"  procesul  intelectual, 
raţionamentul  dialectic  care  i-a  putut  duce  la  o  asemenea  aberaţie,  la  o  asemenea 
monstruozitate?  Cine  ştie...  Poate  o  convertire  "pauliană"  care  nu  este  exclusă 
niciodată...  Poate  că  undeva,  într'un  sertar  ascuns  de  ochii  securităţii,  dorm  pe  hârtie 
mărturisirile  cutremurătoare  ale  unui  convertit...  Dar  până  atunci  noi  suntem 
obligaţi  să  ne  întrebăm,  să  căutăm  căile  de  apărare  împotriva  unei  tentaţii  care  este 
permanent  “în  faţa  porţii”.  Să  ne  apărăm  de  “inginerii  sufletului  comunist”,  dar  şi  de 
noi  înşine... 

Pentrucă  răul  este  în  om,  în  noi,  în  aceeaşi  măsură  ca  şi  binele.  Unul  şi  altul  nu  se 
pot  concepe  şi  defini  decât  în  raport  de  reciprocitate.  Omul  bun  rousseauist  nu 
există.  Starea  de  beatitudine,  adică  absenţa  totală  a  răului,  ţine  de  domeniul 
supranaturalului  şi  scapă  realităţii  obiective. 

Starea  de  beatitudine  nu  poate  fi  decât  întrevăzută  ca  o  stare  "ultimă"  aceea  a 
depăşirii  păcatului  şi  a  intrării  în  lumea  paradisiacă,  adică  în  posibilitatea  depăşirii 
stadiului  de  violenţă  şi  constrângere  în  care  ne  scăldăm  astăzi  şi  trecerea  în  lumea 
libertăţii  christice.  Ea  implică  rezolvarea  contradicţiei  fundamentale,  rezolvarea 
tragicului  din  viaţa  omului,  tragic  insurmontabil  atâta  vreme  cât  omul  va  încerca  să 
realizeze  ordinea  perfectă  rămânând  în  cadrul  interior  al  împărăţiei  obiectivării, 
adică  împărăţia  cezarului  (Berdeaeff).  Această  dublă  identitate  a  omului  stă  la 
rădăcina  conflictului  intern,  permanent,  care-1  macină  din  clipa  în  care  "muşcând  din 
măr"  printr'un  act  voluntar  deliberat,  a  căutat  să  intre  în  stăpânirea  unui  atribut 
divin,  acela  al  CUNOAŞTEREI.  Din  clipa  în  care  omul  a  devenit  stăpân,  fie  şi  parţial, 
pe  ştiinţă,  drumul  lui  s'a  bifurcat  în  mod  fatal.  Unul  duce  înapoi,  la  integrarea  lumii 
din  care  singur  s'a  gonit,  în  care  binele  fiind  absolut,  i  se  deschide  posibilitatea  trăirii 
edenice.  La  care  a  renunţat  din  orgoliu.  Celălalt  drum,  acel  al  fugii  înainte,  negativ 
prin  esenţă,  în  care  "fondul  abisal,  mistica  satanică"  devine  preponderentă,  toate 
barierele  morale  cad  şi  omul  îmbracă  chip  luciferic. 

Răspunzător  faţă  de  el  însuşi  dar  şi  faţă  de  Dumnezeu,  Creatorul  lui,  omul  este  de 
acum  liber  să  aleagă;  cu  toate  consecinţele  ineluctabile  care  decurg  din  această 
alegere.  Care  alegere  nu  este  deloc  uşoară.  Pentrucă  omul  trebue  "să  se  asume" 
integral,  să  devină  judecătorul  lui  propriu,  într'un  fel  egal  Celui  care  l-a  făcut  "după 
chipul  şi  asemănarea  Lui".  Dostoievski  demonstrează  magistral  în  faimosul 
rechizitoriu  din  Fraţii  Caramazoff  cât  de  greu  este  omului  să  dispună  de  liberul 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


210 


arbitru  şi  cât  de  uşor  poate  fi  "acaparat"  de  cei  care  l-au  înţeles  greşit  sau  pe  dos... 
Drumul  binelui  este  îngust,  arid,  presărat  cu  piedici  şi  capcane,  jalonat  de  înfrângeri 
şi  renunţări,  de  căderi  şi  ridicări  succesive.  Drumul  răului  este  dimpotrivă  uşor. 
abundent  în  satisfacţii  trecătoare,  lesne  de  parcurs.  Cu  o  singură  condiţie  dar  de 
talie:  renunţarea  la  chipul  lui  Dumnezeu.  Inchizitorul  lui  Dostoievski  a  căpătat  chip, 
s'a  întrupat  şi  s'a  multiplicat  la  infinit.  Profeţia  se  împlineşte  acum  sub  ochii  noştri. 
Ochi,  care  nu  vor  să  vadă... 

Editorial 

INFILTRAŢIA  DELA  EUROPA  LIBERĂ  63 

de  George  BĂLAŞU 

în  cursul  lunii  Noembrie  1980,  s'au  declanşat,  fără  nici  o  legitimitate  românească, 
trei  atacuri  deschise  cu  caracter  pamfletar,  la  Radio  Europa  Liberă,  împotriva 
Mişcării  Legionare.  Pretextul:  evenimentele  din  Noembrie  1940,  când  au  fost  omorîţi 
Nicolae  lorga,  Virgil  Madgearu  şi  încarceraţii  dela  Jilava. 

întreg  conţinutul  emisiunilor,  referitor  la  aceste  evenimente,  este  fals  şi  prezentat 
cu  lipsă  de  decenţă  şi  de  respect  faţă  de  limba  românească.  Formele  de  expresie  sunt 
asemănătoare  limbajului  de  mahala,  din  speţa  cea  mai  autentică  caragialească. 

Nu  există  legitimitate  românească,  în  ieşirea  violentă  anti-legionară,  din 
emisiunile  acestea.  Postul  acesta  de  radio  a  fost  înfiinţat  cu  alte  scopuri  şi  cu  alte 
directive,  obiective  de  informare  şi  documentare  corectă  asupra  evenimentelor 
internaţionale  şi  naţionale.  Cu  o  linie  clară  de  direcţie:  împotriva  comunismului 
cotropitor  al  ţării  româneşti. 

Ce  rost  au,  deci,  pe  neaşteptate,  atacurile  împotriva  Mişcării  Legionare?  Care  nu 
are  nici  în  clin  nici  în  mânecă  cu  prezenţa  regimului  comunist  dela  Bucureşti. 
Dimpotrivă,  Mişcarea  Legionară  a  fost  principala  grupare  românească  care  a  dat 
alarma  pericolului  bolşevic  şi  comunist,  şi  continuă  atât  în  ţară  cât  şi  în  exil  o  luptă 
totală  şi  radicală  anti-comunistă,  cu  sacrificii  imense. 

Nu  poate  fi  vorba  în  acest  delir  de  falsificare  al  istoriei  politice  româneşti,  decât  de 
un  abuz  de  putere  şi  de  o  infiltraţie  comunistă  de  a  produce  confuzii  şi  a  diminua 
eforturile  de  luptă  anti-comuniste. 

Latinul  Iosif  Flavius  -  alias  Naiman,  împreună  cu  Const.  Tomescu  -  alias  Robert 
Broun  -  alias  Katz  şi  procurorul  tribunalului  revoluţionar,  Emil  Georgescu, 
reprezentanţii  inocenţei  politice,  acuză,  insultă  şi  profesează  impertinenţe,  dela  o 
tribună  pe  care  o  plătesc  idealiştii  americani,  care  susţin  lupta  anti-comunistă.  Toţi 
trei,  atacă,  acuză  şi  mint. 

Nicolae  lorga,  Virgil  Madgearu,  n'au  fost  ucişi,  pentru  că  unul  a  fost  "geniul 
neamului"  şi  altul  "profesor  universitar  şi  ministru",  ci  pentru  că  erau  angajaţi  în 
luptele  politice  interne,  şi  s'au  făcut  solidari  cu  cei  ce  au  ucis  -  la  rândul  lor  -  sute  de 
legionari.  Au  conspirat  şi  au  iniţiat  uciderea  legionarilor  şi  a  lui  Corneliu  Codreanu. 
Au  fost  părtaşi  la  crimele  naţionale.  Asta,  nu  legitimează  moartea  lor,  dar  schimbă 
perspectiva  înţelegerii.  în  luptele  politice,  spre  nenorocirea  omenirii,  se  întâmplă 


63  -  Ziarul  "Cuvântul  Românesc",  Hamilton.  Anul  6,  Nr.  59,  Martie  1981. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


211 


conflicte  violente  şi  moarte  de  om.  Şi,  nimeni  n'are  monopolul  acestor  violenţe.  Este 
vorba  de  un  fenomen  universal.  E  păcat! 

Ceilalţi,  care  au  fost  sub  stare  de  arest,  pentru  cercetări  legale,  ca  urmare  a 
asasinatelor  pe  care  le-au  săvârşit,  n'au  ajuns  la  Jilava,  pentru  că  fuseseră  trecuţi  "pe 
lista  neagră",  ci  pentru  că  au  cutremurat  ţara  cu  crimele  lor  şi  cu  faptele  lor  de 
ilegalitate  şi  abuz,  sub  dictatura  carlistă,  condusă  din  culise  de  Elena  Lupescu-alias 
Wolf. 

Cei  dela  Jilava  şi-au  găsit  moartea  în  momentul  când  oculta  politică  românească 
încerca  să-i  scoată  din  starea  de  culpabilitate,  fără  nici  o  bază  legală.  Asta  nu 
legitimează  moartea  lor,  dar  schimbă  perspectiva  înţelegerii,  cu  o  explicaţie  mai 
complectă  şi  esenţială. 

Pentru  a  putea  înţelege  întâmplările  de'atunci,  este  nevoie  să  se  ia  în  socoteală 
toate  părţile,  situaţiile  si  explicaţiile  ferite.  Crainicii  de  mai  sus,  s'au  plasat  acuzare  şi 
denigrare  a  Mişcării  Legionare,  ceeace  arată  din  plin  gravitatea  lor  acţiunii  lor, 
într'un  loc  unde  există  alte  perspective  şi  obiective.  Deci:  este  vorba  de  o  infiltraţie 
pură,  comunistă,  care  vrea  să  îndrepte  Europa  Liberă  către  stânga  marxistă. 
Limbajul  lor  este  cel  comunist. 

în  orice  caz,  cei  trei  crainici  şi  judecători  ai  unui  tribunal  pro-comunist,  nu 
reprezintă  un  punct  de  vedere  românesc,  întâi,  pentru  că  nu  sunt  români,  şi  apoi 
pentru  că  ţintesc  la  destrămarea  unităţii  româneşti! 

Ori  ce  ar  zice  ei,  sau  alţii  despre  atitudinea  noastră,  dar  din  cele  de  mai  sus, 
tragem  concluzia  că,  crainicii  care  au  prezentat  evenimentele  din  România,  din 
Noembrie,  1940,  au  falsificat  istoria,  au  minţit  şi  urmăresc  scopuri  nocive  pentru  ţara 
românească.  Sunt  anti-români! 

Rubrica  CRONICA  VREMII 

TEROAREA  MINCIUNII  ŞI  A  DEFĂIMĂRII  64 

de  Ion  BOIERU 

Am  mai  scris,  în  paginile  acestea,  despre  procesul  de  destrămare  al  valorilor 
culturii  europene  (inclusiv  cele  româneşti)  aşa  cum  s'au  structurat  ele  în  cursul 
veacurilor,  cel  puţin  în  forma  pe  care  o  aveau  până  la  cel  de  al  doilea  război  mondial. 
Toate  valorile  spiritualităţii  occidentale  sunt  deranjate  şi  contestate  în  fundamentele 
lor,  în  conţinutul  şi  forma  lor  şi  în  obiectivele  lor,  iar  situaţia  generală  este  de 
confuzie,  capitulare  şi  pesimism. 

Pe  vremea  lui  Spengler,  după  primul  război  mondial  se  vorbea  de  Decadenţa 
occidentului,  astăzi  se  vorbeşte  de  Moartea  Europei.  Prin  1938,  Emil  Cioran  vorbea 
de  Schimbarea  la  faţă  a  României,  pentru  ca  în  1979  să  vorbească  de  Păcatul  naşterii. 
Asta,  pe  plan  ideologic,  filosofic  şi  cultural.  Pe  plan  politic,  mult  trâmbiţata 
democraţie  a  înlesnit,  în  numele  unor  abstracţiuni,  procesul  de  degenerare  al  unităţii 
etnice  care  se  cheamă  neamul  -  sau  naţiunea.  Neamul  care  reprezintă  o  valoare 
istorică  prin  care  viaţa  popoarelor  îşi  consolidează  comunitatea  spirituală,  de  limbă, 
de  ideal,  de  trecut  istoric  şi  de  laolaltă  trăire  şi  înfăptuire  a  unui  destin,  cu  o  specifică 
concepţie  de  viaţă  şi  cu  un  caracteristic  profil  şi  identitate  existenţială. 

Un  caz  recent  de  denunţare  a  valorilor  naţionale  franceze,  îl  reprezintă  cartea  lui 
Bernard-Henry  Levy:  L'idelogie  francaise.  De  pe  o  poziţie  de  superbie  şi  indecenţă, 


64  -  Ziarul  "Cuvântul  Românesc",  Hamilton.  Anul  6,  Nr.  59,  Martie  1981. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


212 


Levy  acuză  întreaga  istorie  a  Franţei  de  a  fi  totalitaristă,  rasistă  şi  fascistă  (sau 
fascizantă),  dela  personalităţile  cele  mai  reprezentative  ale  gândului  si  faptei 
franceze,  până  la  Charles  Pegay,  Georges  Sorel,  Ch.  Maurrass,  Bergson  şi,  fireşte, 
Mareşalul  Petain. 

Tot  ce  a  creat  Franţa,  în  viaţa  ei  istorică,  dela  extrema  dreaptă  până  la  extrema 
stângă,  toată  cultura,  literatura  (cu  mici  excepţii,  Camus,  Benda,  Atthuser)  politica  şi 
viaţa  naţională  întreagă,  este  chemată  să  dea  socoteală  în  faţa  Tribunalului 
revoluţionar  Bernard-Henry  Levy,  care  este  neîndurător  în  denunţările  sale.  Singurul 
nevinovat  de  fascism,  totalitarism  şi  rasism  este  doar  el  însuşi.  Restul,  toată  Franţa 
este  pe  banca  acuzării. 

Cartea  a  stârnit  polemici,  reacţiuni  violente  şi  dezbateri,  care  se  găsesc  doar  la 
începutul  lor. 

Nu  ne  revine  nouă  să  participăm  la  această  dezbatere.  O  menţionăm,  pentru  a 
arăta  starea  de  confuzie  şi  frământare  în  care  se  găseşte  Europa  de  azi.  Şi  reţinem 
teroarea  falsificărilor  pe  care  le  profesează  Levy  în  şarja  ideologică  deslăţuită  asupra 
poporului  şi  culturii  franceze.  Asupra  întregii  istorii  şi  existenţe  naţionale. 

Acest  Levy  vine  de  pe  baricadele  revoluţionare  ale  maoiştilor  francezi  şi  s'a 
reîntors  la  monoteismul  iudaic  al  unei  legi  universale,  încredinţată  lui  Moise,  ca  un 
Testament  al  lui  Dumnezeu  titlul  unei  cărţi  mai  vechi  a  lui.  Deci,  şi-a  aflat  propriile 
lui  certitudini,  din  perspectiva  căruia  a  pornit  la  dărâmarea  cetăţii  franceze.  Si 
loveşte  fără  cruţare  în  tot  ce  nu  este  pe  potriva  gândului  sau  cu  inadvertenţe  şi 
exaltări  paranoice  ale  egoismului  său  de  eretic. 


♦  ♦♦ 


Şi  aşa  venim  şi  la  oile  noastre.  Poporul  român  trăieşte  de  câteva  decade  tragedia 
sclaviei  comuniste  şi  moscovite,  care  ameninţă  cu  dezagregare  toată  alcătuirea 
mioritică  şi  carpatică  a  spiritualităţii  româneşti.  Un  proces  istoric,  în  cuprinsul 
european,  sub  ochiul  resemnat  al  occidentului,  sceptic,  pesimist  şi  incapabil  să  se 
orienteze  în  lumea  contemporană,  şi  vinovat  de  dezastrul  românesc.  întregul 
occident,  cu  uriaşa  democraţie  americană. 

Afară  de  rezistenţa  sănătoasă  din  interiorul  ţării,  a  adevăratei  plasme  româneşti, 
exilul  românesc  a  ridicat  baricade  şi  început  activităţi  de  luptă  pentru  salvarea 
neamului  şi  culturii  româneşti. 

Sub  cupola  românească  s'au  strâns  oşti  şi  falange  din  rândurile  celor  ce  n'au  uitat 
ţara  şi  ţăranul  român,  a  celor  ce  poartă  încă  Icoana  vieţii  româneşti,  celei  adevărate  şi 
tradiţionale,  în  inimile  lor  şi  se  simt  prinşi  prin  legături  spirituale  de  fiinţa  istorică 
românească.  Ostile  şi  falangele  sunt  risipite,  dar  multe,  şi  spornice,  chiar  atunci  când 
trăiesc  în  anonimat,  fără  publicitate  zgomotoasă. 

în  spaţiul  acesta  al  exilului  -  au  apărut  însă  şi  cavaleri  ascunşi  al  unei  cruciade  de 
dărâmare  a  unităţii  româneşti,  care  se  vor  judecători,  deşi  nu  cunosc  dreptatea, 
inocenţi,  deşi  nu  aduc  nici  o  probă,  şi  se  vor  democraţi,  deşi  nu  ştim  unde  este  ţara 
lor. 

Aceştia  sunt  inamici  viscerali  ai  mişcării  legionare,  sunt  certaţi  cu  adevărul  şi  cu 
limba  românească.  Ei  denunţă,  ca  şi  Levy  în  Franţa,  dar  fără  talent  şi  fără  viziune 
metafizică  şi  religioasă,  poziţiile  spirituale  ale  mişcării  legionare,  şi  trec  la 


Nicolae  Niţă 


213 


impertinenţe,  falsificări  şi  acuzaţii,  după  metodele  juridice  ale  comuniştilor  români, 
dela  Tribunalele  populare. 

Mişcarea  legionară  a  fost  chemată  pe  banca  acuzării,  pentru  moartea  lui  Iorga, 
Madgearu  şi  a  criminalilor  dela  Jilava,  de  către  trei  "cavaleri"  ai  postului  de  radio 
Europa  Liberă  (Noembrie  şi  Decembrie  1980  -  în  3  emisiuni). 

Toată  prezentarea  făcută  de  către  cel  trei  procurori  (care  bâlbâie  şi  sentinţe)  este  o 
distorţiune  nepermisă  (la  Europa  Liberă)  a  adevărului  istoric.  în  exil  există  destulă 
literatură  documentară,  pentru  a  avea  o  imagine  completă  a  raţiunilor  pentru  care  au 
fost  ucişi  Iorga,  Madgearu  şi  criminalii  dela  Jilava. 

Au  fost,  atunci  în  1940,  situaţii  tragice,  care  au  fost  doar  consecinţa  unor 
întâmplări  anterioare.  Nici  unul  dintre  cei  menţionaţi,  de  cavalerii  anti-legionari,  n'a 
fost  ucis  din  senin.  Fireşte  crimele  nu  pot  fi  justificate,  dar  pot  fi  explicate  şi 
prezentate  în  lumina  unor  documente  istorice,  concrete. 

Cine  sunt  aceşti  cavaleri  anti-legionari?  Ce  autoritate  morală,  ce  trecut  de  jertfe 
româneşti,  îi  îndreptăţeşte  să  cheme  în  judecată  mişcarea  legionară,  care  n'a 
propovăduit  sau  promovat  crima  ca  armă  de  luptă  politică,  niciodată,  în  nici  o 
împrejurare.  Cazurile  izolate  îşi  au  povestea  lor,  dar  nu  poate  fi  implicată  mişcarea 
legionară,  decât  prin  minciună,  prin  fals  şi  prin  rea  credinţă.  Iar  perpetuarea  acestui 
sistem,  de  către  "inocenţii"  veacului  acesta,  înseamnă  o  nouă  formă  de  teroare, 
teroarea  minciunii  şi  a  defăimării. 

Teroare  în  care  excelează  comuniştii,  şi  pe  care  el  o  practică  pe  o  scară  largă,  cu 
tenacitate  şi  intensitate.  Cei  trei  cavaleri,  dela  postul  de  radio  Europa  Liberă,  sunt 
părtaşi  ai  teroarei  comuniste  de  minciuni  şi  defăimare.  Iar  prezenţa  lor  la  Europa 
Liberă  este  de  neînţeles  şi  cu  grave  consecinţe  pentru  viitorul  postului  de  radio. 

Despre  mişcarea  legionară  se  pot  emite  păreri,  se  pot  face  comentarii,  scrie  cărţi, 
cu  documentele  în  mână,  cu  probele  evidente,  dar  nu  cu  părtinire  -  mai  ales  la 
Europa  Liberă,  şi  cu  incitare  la  prigonirea  legionarilor  din  ţară.  Regimul  comunist 
dela  Bucureşti  -  asociază  Europa  Liberă  -,  cu  o  oarecare  calitate  oficială  de  orientare 
politică  americană,  deci  transmiţând  logarea  lui  Emil  Georgescu  -  unul  dintre  cei  trei 
procurori  dela  Europa  Liberă  -  ("Nu  ştim  dacă  presa  din  ţară  îi  va  arăta  cu  degetul  pe 
cei  ce  au  săvârşit  aceste  crime  odioase"  -  emisiunea  din  27  -  28  Noembrie  1980),  s'ar 
putea  deslănţui  o  nouă  teroare  anti-legionară,  legitimată  pe  un  "carte  blanche"  dat  de 
presupusa  lume  americană  din  culisele  lui  Europa  Liberă. 

Mişcarea  Legionară  a  fost  dintru  începuturi  anticomunistă  şi  continuă  să  fie, 
pentru  că  această  poziţie  face  parte  din  fundamentele  sale  ideologice.  Prin  atacurile 
împotriva  mişcării  legionare,  procurorii  pro-comunişti  s'au  plasat  pe  partea  celor 
dela  Bucureşti.  Cum  este  posibil,  aşa  ceva,  la  Europa  Liberă? 

ISRAELUL  ŞI  GARDA  DE  FIER 

de  Mihai  Fotin  ENESCU 

în  Israel  se  află  câteva  sute  de  mii  de  Evrei  proveniţi  din  România.  Mulţi  dintre  ei 
au  locuit  la  Bucureşti.  Şi,  după  cât  ni  se  spune,  întâlneşti  mai  la  tot  pasul  semnele 
unor  amintiri  nostalgice  din  locurile  de  unde  au  venit.  Nu  mai  pomenim  de 
împrumuturile  făcute  la  folclorul  românesc,  de  către  proaspătul  folclor  israelian.  Aşa, 
chiar  “dansul  naţional”  israelian  se  chiamă  “hora”,  ca  pe  româneşte,  şi  seamănă 


65  -  Ziarul  "Cuvântul  Românesc",  Hamilton.  Anul  6,  Nr.  62,  Iunie  1981. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


214 


aidoma  cu  jocul  prin  antonomasie  românesc.  Acest  împrumut  ne  măguleşte  orgoliul 
naţional.  Căci  el  dovedeşte  superioritatea  folclorului  românesc  faţă  de  al  altor 
popoare  din  Europa  de  Mijloc  şi  de  Răsărit.  De  acolo  Evreii  au  venit  în  număr  mult 
mai  mare  în  Israel.  Dintre  ei  s’a  recrutat  Clasa  Conducătoare  a  noului  Stat.  Pe  scurt, 
aceste  semne  ar  dovedi  cum  Evreii,  în  ciuda  unor  necazuri  de  mai  târziu,  nu  s’au 
simţit  în  România  prea  rău.  Un  cunoscut  din  Paris  mi-a  reprodus  exclamaţia 
mişcătoare  a  unui  evreu  bătrân  şi  cult,  locuitor  altă  dată  în  strada  Labirint:  “Ce 
frumoase  erau  timpurile  când  ni  se  spunea  ”bă,  jidane,  la  Bucureşti!”  în  cuvinte  de 
acelaşi  gen  s'au  exprimat  alţi  Evrei  faţă  de  un  medic  Român  în  vizită  în  Israel:  “Ce 
n'au  făcut  Goga  şi  Cuza  (curios,  nu  au  spus  Garda  de  Fier)  au  reuşit  comuniştii,  să 
gonească  jidanii  din  România”.  Şi  în  adevăr,  cuvântul  jidan  sau  jidov,  de  origină 
populară,  nu  cuprinde  în  sine  nimic  injurios.  Doar  printr’un  anumit  uz,  a  luat  un 
sens  dubios. 

Dar  în  contrast  cu  aceste  bune  amintiri  ale  celor  mai  mulţi,  câteva  publicaţii  în 
limba  română  din  Israel,  prezintă  România  în  cele  mai  negre  culori.  După  ele 
România  a  fost  pentru  Evrei  iadul  pe  pământ.  Mai  ales  Garda  de  Fier  este  în  paginile 
lor,  marele  demon  mâncător  de  evrei.  Noi  am  zice  şi  altfel.  Pentruca  să  vedem  cum 
a  fost,  aşa  sau  altfel,  propunem  o  cercetare  în  comun.  Să  luăm  împreună  o  ipoteză  de 
lucru,  poate  frapantă,  dar  eventual  fecundă  în  concluzii. 

Ergo,  să  ne  închipuim  cum  150-200.000  de  Români,  cu  numărul  lor  mereu  în 
creştere,  s'au  instalat  în  Israel.  Această  aglomerare  românească  nu  ar  fi  o  insulă 
izolată,  menită  să  dispară  în  sânul  altei  naţiuni.  Ea  ar  aparţine  la  arhipelagul 
permanent  al  marei  Diaspore  Româneşti,  răspândite  pe  mapamond.  O  diasporă  cu 
tentacule  întinse  pretutindeni,  perfect  organizată  în  comunităţi  sacerdotale  sub  egida 
Alianţei  Universale  Româneşti  si  a  Congresului  Mondial  Românesc  în  capul  acestor 
Confederaţii  de  Comonităţi  ar  sta  Românii  cei  mai  înţelepţi.  “Lobby”  româneşti 
influente  s’au  ridicat  în  marile  metropole  occidentale,  Londra,  Paris,  New  York.  Mari 
bancheri  Români  s'au  încrustat  în  New  York  City,  cartierul  Bursei  şi  Wall-Street.  De 
acolo  ei  supravegheau  circulaţia  Capitalului  Mondial.  Bancherii  Români  aveau  deci 
un  cuvânt  important  la  formarea  şi  conduita  guvernelor  în  diferite  ţări.  Şi  de  cealaltă 
parte  a  Cortinei,  cu  tot  pretinsul  “anti-românism”  stalinist,  un  “Lobby”  românesc 
compact  sta  de  veghe  pe  lângă  Comitetul  Central  Executiv  al  Partidului  Bolşevist.  La 
fel  instramentaţia  culturală  şi  mijloacele  de  comunicare  au  încăput  în  marea  parte  a 
lumii,  pe  Mâini  româneşti.  Presa,  Radio  (pe  atunci  nu  exista  încă  televiziunea), 
Editurile,  Comerţul  de  cărţi  şi  publicaţii,  reputaţiile  de  scriitori  şi  marile  premii 
literare,  depindeau  în  bună  parte  de  Români.  Astfel  Diaspora  Românească  atârna 
greu  în  balanţa  lumii,  mai  cu  seamă  în  Israel.  Orice  împotrivire  sau  măcar  abatere  la 
şi  dela  preponderenţa  Diasporei  Româneşti,  provoca  îndată  reacţiunea  cu  organele  ei 
de  Putere,  Finanţe,  Presă,  Boicot  şi  intervenţia  Marilor  Puteri.  De  aici, 'natural, 
pornea  curentul  universal  şi  istoric  de  “anti-românism",  mai  intens  sau  mai  debil 
după  numărul  Românilor  şi  voltajul  presiunei  româneşti  în  diferite  ţări  şi  regiuni. 

Vom  vedea  acum  în  acest  mediu  internaţional  şi  naţional  israelism,  cum  a  evoluat 
poziţia  românească  în  Israel.  Românii  s'au  apucat  acolo  de  ce  au  făcut  de  secole, 
adică  de  comerţ,  mare  şi  mic.  Ei  au  acaparat  mai  întâi  micul  comerţ  şi  mica  industrie. 
Mai  în  fiecare  târg  şi-au  fixat  mici  negustori,  mici  industriaşi  şi  meşteşugari  Români, 
dislocând  pe  Israelieni.  în  felul  acesta  clasa  de  mijloc  a  fost  periclitată  grav.  Dar  clasa 
de  mijloc  este  spina  dorsală  a  unui  popor.  Slăbirea  ei  aduce  o  criza  socială  profundă. 


Nicolae  Niţă 


215 


Clasele  rurale  şi  muncitoare  rămân  la  discreţia  unui  monopol  străin.  Şi  în  adeăr, 
Românii  şi-au  asigurat  şi  în  economia  superioară,  în  marele  comerţ,  în  marea 
industrie  şi  pe  piaţa  financiară,  un  quasi-monopol,  şi  proprietatea  urbană  schimbă 
în  bună  parte  de  beneficiari.  Cartiere  întregi  din  Capitală  şi  din  multe  oraşe 
israeliene  trec  în  proprietatea  românească.  în  locul  Israelienilor  apar  proprietari 
români.  Şi  numeroase  străzi  comerciale  au  devenit  domeniu  românesc.  Negustori 
Israelieni  vestiţi  au  fost  înlocuiţi  de  români.  Resturile  Israeliene  depindeau  de  bănci 
româneşti.  Astfel  Economia  Israeliană  stă  în  proporţii  considerabile  sub  control 
românesc.  Ionel  Ionescu  era  un  magnat  al  Industriei  israeliene  şi  Mitică  Popescu  un 
mare  bancher  la  Tel-Aviv. 

în  acelaşi  rând  cu  expansiunea  economică,  Românii  căutau  să  capteze  orientarea 
Culturii  şi  Opiniei  israeliene.  Ei  creau  Edituri  şi  organe  de  Preă.  Cărţi,  reviste  şi  ziare 
în  interes  românesc  erau  răspândite  în  Israel.  Dar  Presa  de  rit  românesc  se  convertea 
într'un  focar  de  rătăcire,  în  sânul  Poporului  Israelian.  Presa,  ziare  şi  reviste,  deprecia 
ideea  religioasă,  difuza  teorii  anti-naţionale,  falsifica  interesele  israeliene,  prea 
mărea  oameni  mediocri  şi  coruptibili,  cultiva  publicitatea  informaţiilor  imorale,  a 
relaţiilor  sexuale,  a  avorturilor,  a  aventurilor  scabroase,  a  crimelor  senzaţionale.  Şi 
peste  toate,  exploata  calomnia  şi  discreditarea  contra  tot  şi  a  tuturora  care  ar  fi  opus 
o  rezistenţă  la  presiunea  românească. 

O  altă  degradare  a  echilibrului  naţional  aducea  numărul  copleşitor  al  Românilor 
în  Şcoala  israeliană.  în  multe  şcoli  secundare  şi  universităţi,  procentul  românilor 
întrecea  cu  mult  numărul  şcolarilor  şi  studenţilor  israelieni.  Această  aglomerare 
românească  în  Şcoală,  punea  probleme  grave  pentru  identitatea  Poporului  Israelian. 
Căci  Şcoala  dezvoltă  Cultura  Naţională.  Ea  crează  pătura  conducătoare  a  unui  popor, 
în  acest  ritm,  în  scurt  timp  conducătorii  politici,  economici  şi  culturali,  ar  fi  mai 
mult  români  decât  Israelieni.  La  fel  Cultura  în  Israel  ar  evolua  în  spirit  românesc,  nu 
israelian. 

în  această  situaţie,  “Lobby”-ul  românesc,  desigur,  nu  dă  înapoi  dela  niciun  mijloc 
de  presiune  pentru  a-şi  menţine  privilegiile  în  Israel.  El  face  uz  în  primul  rând  de 
coruperea  personalului  guvernamental  şi  administrativ.  Dintre  oamenii  integri  erau 
atraşi  numai  cei  toleranţi  şi  inofensivi.  Astfel  deseori  guvernele  israeliene  erau 
ticluite  de  bancherii  români  dela  Tel-Aviv,  de  conivenţă  cu  colegii  lor  dela  Londra  şi 
Paris.  Politica  interna  şi  externă  a  acestor  guverne  de  obedienţă  cosmopolită,  trebuia 
să  urmeze  interesele  străine,  contra  intereselor  Israelului.  Misiunea  primordială  a 
acestui  soi  de  guvernare  era  înfrângerea  oricărei  rezistenţe  naţionale  contra 
privilegiilor  româneşti  şi  intramisiunei  străine.  Politicieni  nedemni  şi  o  parte  coruptă 
din  Aparatul  de  Stat  s'au  întrecut  în  lovituri  contra  tineretului  protestatar  şi  a 
mişcărilor  create  de  el.  Constituţia  şi  legile  Statului  au  fost  călcate  şi  puşcăriile 
înţesate  de  studenţi,  muncitori  şi  intelectuali.  Până  la  urmă  teroarea  a  fost  legalizată 
de  Dictatura  în  cap  cu  Şeful  Statului  şi  numeroşi  fruntaşi  ai  Partidelor  democratice 
din  Israel.  Constituţia  a  fost  suprimată  odată  cu  libertatea  Poporului  Israelian.  Şi  ca  o 
încoronare,  Fondatorul  şi  o  mare  parte  din  Elita  Mişcării  Naţionale  Israeliene  au  fost 
scoşi  din  închisori  şi  asasinaţi,  pentruca  apoi  să  fie  aruncaţi  de-a  valma  în  groapa 
comună,  sub  mai  multe  tone  de  beton  armat. 

Şi  acum  să  ne  spună  sincer  publicaţiile  de  limbă  românească  din  Israel,  cum  ar  fi 
reacţionat  Israelienii  la  exagerările  minorităţii  “româneşti"?  Răspunsul  ni  l-a  dat 
anticipat  dinamitarea  Hotelului  “Regele  David",  uciderea  Lordului  Moyne  şi  a 
Contelui  Bernadodte,  ca  să  nu  mai  pomenim  de  ce  s'a  întâmplat  la  Diakerim. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


216 


Să  renunţăm  însă  la  această  ipoteză  de  lucru  care  aduce  mai  mult  a  fabulă,  pe 
măsură  ce  s'a  dezvoltat.  Românii  nu  aveau  cum  şi  de  ce  să  intre  în  masă  în  Israel.  în 
schimb  fenomenul  s'a  petrecut  invers,  adică  Evreii  s'au  întins  cu  toate  procedeele  şi 
relaţiile  menţionate,  pe  Pământul  Românesc.  Ştiţi  D-voastră  cum  A.C.Cuza  a  devenit 
“antisemit”?  Nu  ştiţi?!  A.C.  Cuza  era  pe  la  1890  tânăr  profesor  de  Economie  Politică 
la  Facultatea  de  Drept  din  Iaşi.  Din  interes  ştiinţific  el  urmărea  mişcarea  titlurilor  de 
proprietate  în  Registrul  de  Bunuri  Imobile  depe  lângă  Tribunal.  Constatările  le-a 
consemnat  într'un  articol  publicat  într'o  revistă,  fără  intenţii  polemice,  ci  numai  cu 
obiectivitate  ştiinţifică.  în  articol  Profesorul  Cuza  nota  fără  comentarii,  cum  o  mare 
parte  din  imobilele  dela  Iaşi  trecea  în  mâini  evreeşti.  Consecinţa  a  fost  o  explozie  de 
proteste  evreeşti  în  Presă  şi  pe  lângă  oamenii  politici.  Aceştia  erau,  desigur,  de  o  altă 
calitate  decât  urmaşii  lor  de  mai  târziu.  Cu  toate  acestea,  Petre  Carp  l-a  chemat  pe 
Cuza  să-l  admonesteze:  “Ce,  ai  înebunit,  Cuza,  să  te  agăţi  de  Ovrei?”  Profesorul  Cuza, 
caracter  îndărătnic,  nu  a  ţinut  seama  de  apostrofa  lui  Carp.  El  a  replicat  atacurilor 
evreeşti.  Aşa,  din  replică  în  replică,  el  a  devenit  “antisemit”. 

Dar  adevărata  criză  a  izbucnit  după  Revoluţia  Bolşevistă,  când  Evreii  s'au  revărsat 
peste  Nistru  şi  Prut,  pe  Pământul  Românesc.  Imprudenţele  evreeşti  de  ordin  intern 
şi  internaţional  combinate  cu  interese  politicianiste  meschine  şi  cu  brutalitatea  unor 
politicieni  servili  din  jurul  unui  rege  depravat,  au  dus  România  pe  pragul  unui  război 
civil. 

în  această  criză  acută,  cea  mai  mare  nedreptate  contra  Mişcării  Naţionale 
Româneşti,  Garda  de  Fier,  este  acuzaţia  de  “rasism”  după  model  străin.  Remarcabilă 
este  tocmai  lipsa  unei  influenţe  din  afară  în  infra-structura  Gărzii  de  Fier.  Ea  este  o 
mişcare  de  originalitate  incontestabilă,  de  monolit  autohton.  De  natură  profund 
creştină,  Garda  de  Fier  nu  putea  avea  nimic  comun  cu  rasismul  păgân  al  Naţional- 
Socialismului  German.  “Anti-semitisnul”  ei  revenea  la  moderarea  evreilor  şi  la 
aducerea  lor  în  drepturi  compatibile  cu  Suveranitatea  României.  Garda  de  Fier  lupta 
pentru  Dreptul  Poporului  Român  de  a  beneficia  pc  deplin  de  Patrimoniul  Naţional  şi 
de  a  se  înălţa  la  locul  cuvenit  între  celelate  naţiuni.  Care  popor  nu  are  dreptul  la 
progres?  Comisia  Instructorie  depe  lângă  Tribunalul  Internaţional  dela  Nurnberg  a 
recunoscut  Gărzii  de  Fier  acest  caracter  original  şi  acest  drept.  Magistraţii  Instructori 
au  scos-o  din  cauză  fără  proces.  La  fel  sionistul  Loewenthal  a  negat  ca  martor  în 
Procesul  Eichmann,  urme  de  rasism  la  Garda  de  Fier. 

Dar  în  altă  ordine  de  idei,  publicaţiile  de  limba  română  din  Israel  nu  sunt  numai 
nedrepte,  ci  de-a  dreptul  ingrate  cu  Garda  de  Fier.  Căci  dacă  există  o  ţară  unde  s'au 
realizat  idei  asemănătoare  cu  ale  lui  Corneliu  Codreanu  şi  ale  Gărzii  de  Fier,  aceasta 
este  Israel.  Publiciştii  româno-israelieni"  cât  şi  cei  din  cealaltă  parte,  să  nu  sară  în 
sus.  îi  rugăm  să  urmărească  fără  prejudecată  ce  avem  de  spus. 

La  baza  Israelului  nu  stau  pe  atât  cât  se  crede,  capitalurile  Diasporei  Evreeşti. 
Marii  capitalişti  evrei  au  ajutat,  ajută  şi  vor  ajuta,  desigur,  Israelul,  dar  nu  în 
proporţia  cât  ar  trebui.  Marile  ajutoare  financiare  vin  din  altă  parte,  mai  ales  dela 
Guvernul  American.  Diaspora  Evreească  înstărită,  pentru  raţiuni  pe  care  nu  le 
expunem  aici,  nu  e  prea  încântată  de  existenţa  Mişcării  Sioniste  şi  nici  de  a  unui  Stat 
Israel.  Chiar  marii  seniori  ai  Diasporei,  favorabili  Sionismului,  Baronul  Rotchild, 
câţiva  Lorzi  de  origină  askenazi,  magnaţi  iudeo-americani,  vin  în  vizită  în  Israel  cu 
plocoane  ca  naşul  bogat  la  firul  sărac.  Din  punctul  de  vedere  al  absorbţiunei  dc 
imigranţi  din  Diasporă,  Sionismul  ru  este  un  succes.  Mai  nimeni  nu  a  abandonat  de 


Nicolae  Niţă 


217 


bună  voe  Diaspora  unde  le  merge  bine,  mai  ales  pe  aceea  din  Occident.  Mişcătoarea 
urare  bi-milenară  de  anul  nou,  “la  anul  la  Ierusalim”,  a  rămas  pentru  cci  mai  mulţi 
doar  o  figură  de  stil.  Dar  ca  toate  visurile  urmărite  cu  tenacitate,  iată,  şi  urarea 
“anului  nou  la  Ierusalim”  s'a  împlinit  pentru  Evrei,  dar  voluntar  pentru  mai  puţini. 
In  Israel  s’au  refugiat  Evreii  prăpădiţi  din  Răsărit  şi  din  Orient.  Căci  dacă  există  o 
imensă  bogăţie  evreească  pe  Mapamond,  preţuită  de  Rotchild  în  1947,  ameninţând 
Anglia  cu  lichidarea,  la  800  miliarde  de  dolari,  putea  fi  descoperită  pe  atunci  şi  o 
mare  sărăcie  evreească  în  diferite  regiuni.  De  acolo,  din  sărăcime  a  provenit  mai 
toată  populaţia  din  Israel.  Din  această  sărăcime,  mozaic  de  elemente  diverse,  urma 
să  se  reconstitue  un  popor  nou  şi  unit,  plecând  dela  un  aliaj  de  tradiţii  biblice  şi 
concepte  moderne.  Astfel  marele  succes  al  Israelului  stă  în  alta  parte  decât  cu  marele 
capital  al  Evreilor  bogaţi.  Israelul  este  în  mare  parte  opera  oamenilor  săraci.  Şi  Garda 
de  Fier  este  o  operă  a  oamenilor  săraci,  cum  mărturiseşte  Corneliu  Codreanu  de 
unde  a  plecat:  dela  “un  biet  ţăran  sărac  care  plânge  într'un  sat,  un  nenorocit 
muncitor  bolnav,  un  intelectual  desrădăcinat".  Sărăcia  nu  este  numai  decât  o  virtute, 
dar  poate  deveni  un  mare  implus  creator,  ca  la  început  în  Israel. 

Aşa,  la  baza  Israelului  stau  munca  şi  omul  nou.  Opera  de  căpătenie  în  Israel  este 
ceeace  preconiza  Corneliu  Codreanu  mai  înainte  de  toate,  omul  nou.  Corneliu 
Codreanu  concepea  Omul  nou.  drept  un  om  întreg,  sănătos  la  minte,  suflet  şi  trup, 
un  om  mândru,  puternic,  harnic,  viteaz,  într’un  cuvânt  “un  erou”.  “Trebue  să  devi 
altul,  un  erou”  este  una  dintre  cele  şase  legi  editate  de  Corneliu  Codreanu  la  baza 
Gărzii  de  Fier.  Acest  “erou  al  vitejiei  şi  al  muncii,  oţelit  prin  suferinţe,  pregătit  să  se 
jertfească,  va  crea  un  mediu  nou”,  cum  predică  Românilor  Corneliu  Codreanu,  unde 
să  se  întărească  şi  să  crească  Neamul  lor.  Un  om  nou,  un  om  adevărat,  este  condiţia 
marilor  realizări.  Şi  iată,  în  Israel,  în  locul  unui  tip  de  evreu  caricaturizat,  fricos 
servil  şi  viclean,  traumatizat  de  complexe  sau  invers,  acaparator  şi  impertinent,  a 
apărut  un  model  de  om  cu  adevărat  nou,  fizic  şi  moral,  Israelianul,  îndeosebi  Sabra. 
Israelul  există  prin  acest  om  nou,  cum  îl  vroia  Codrearu,  Soldat  -  Plugar  -  Muncitor  - 
Intelectual.  Astfel  Israelul  este  produsul  muncii  aprige  şi  disciplinate  a  acestor 
oameni  noi. 

Dar  munca  şi  disciplina  fac  şi  ele  parte  dintre  cele  şase  legi  de  bază  ale  Gărzii  de 
Fier.  "Munceşte,  munceşte  în  fiecare  zi.  Munceşte  cu  drag",  “Fii  disciplinat,  legionar, 
aşa  vei  învinge”  învaţă  Codreanu  pe  cei  ce  vor  să  fie  legionari.  în  sfârşit  legea 
milenară  a  Diasporei  Evreeşti,  fundamentală  şi  în  Israel,  "Ajutorul  Reciproc”,  este  o 
lege  şi  a  Gărzii  de  Fier.  Comerţul  Legionar  a  urmat  principiile  şi  sistemul 
Cooperaţiei.  Nu  vom  expune  aici  dezvoltarea  formelor  de  Cooperaţie  în  structura 
economică  a  Israelului. 

Cât  despre  Chibuţ,  el  este  o  organizare  originală  a  vieţii  în  comun,  dedicată 
voluntar  muncii  manuale  şi  în  numeroase  cazuri  Apărării  Naţionale.  El  depăşeşte, 
cel  puţin  într'o  perioadă  de  timp,  cele  trei  tipuri  de  comunităţi  definite  de  Toenies  ca 
"durabile  în  viaţa  reală  şi  istorică,  Casa,  Satul  şi  Oraşul”.  El  nu  e  inspirat  nici  de 
Marx,  nici  de  Tolstoi,  ci  e  modulat  după  condiţiile  specifice  din  Israel,  Chibuţul  este 
deci  o  unitate  de  muncă  şi  de  apărare,  productivă  şi  militară,  un  ogor,  o  uzină  şi 
deseori  o  fortăreaţă.  Astfel  chibuţul  nu  e  numai  verificarea  unei  destoinicii,  ci  şi  a 
unui  ideal  şi  a  unei  credinţe.  Intrarea  într’un  Chibuţ  implică  o  inter-selecţie 
riguroasă,  o  pregătire  prealabilă  ca  un  fel  de  noviciat  şi  ca  un  corolar,  presupune  un 
anumit  grad  de  cultură  pentru  a-i  fi  înţeles  idealul.  Aşa  se  explică  marele  număr  de 
intelectuali  în  Chibţuri.  într’un  cuvânt,  Chibuţul  este  o  concentrare  fraternă  în 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


218 


primul  rând  de  tineret,  băieţi  şi  fete  cari  s’au  ales  unii  pe  alţii  şi  servesc  idealul 
sionist  cu  o  devoţiune  exemplară,  civică,  laborală  şi  militară.  Jaques  Madoul  descria 
într’o  carte  de  acum  30  de  ani  diferite  aspecte  din  Israel,  cu  mare  admiraţie. 

Dar  şi  Corneliu  Codreanu  a  iniţiat  un  gen  de  Chibuţuri  mai  simple  şi  la  început 
temporare,  cu  taberele  de  muncă  încă  din  1924.  Şi  în  taberele  de  muncă  legionare  se 
remarcă  un  anumit  nivel  cultural  cu  marele  număr  de  studenţi  şi  intelectuali.  Şi 
acolo  stau  la  bază  credinţă  şi  idealuri.  Şi  în  Garda  de  Fier  inter-selecţia  era  riguroasă. 
Corneliu  Codreanu  urmărea  cu  taberele  de  muncă  nu  numai  o  producţie  imediată,  ci 
şi  o  operă  de  educaţie.  Şi  el  avea  grija  să  valorifice  munca  manuală,  depreciată  mai 
ales  în  medii  surtucare.  Prezenţa  atâtor  studenţi  şi  intelectuali  în  tabere,  reabilita 
munca  manuală  şi  reda  meseriaşilor  şi  muncitorilor  încrederea  în  sine,  odată  cu 
mândria  profesională.  Codreanu  caută  să  scuture  inerţia  mentală,  produsă  printre 
altele  şi  de  Şcoală.  Aceasta,  redusă  la  un  spirit  strict  didactic,  neglija  educaţia  extra 
şcolară  a  Tineretului.  Şcoala  nu  încuraja  nici  măcar  Cercetăşia  de  tip  Baden-Powell. 
Abia  mult  mai  târziu,  şi  sub  presiunea  efectului  legionar,  Regimul  a  înfiinţat  "Straja 
Ţării”  de  caracter  Powellian.  Deosebirea  însă  între  spiritul  legionar  şi  cel  străjeresc, 
era  ca  între  ozonul  tare  al  Carpaţilor  şi  aerul  înmuiat  de  vipie  la  miezul  zilei  în  Iulie, 
pe  şesul  Bărăgamlui.  Corneliu  Codreanu  vroia  să  insufle  şi  să  desvolte  în  tineret  cu 
exerciţii  fizice  şi  militare  un  spirit  castren,  amorţit  într’un  mediu  social  somnolent. 
Tabăra  de  muncă  în  opera  lui  Codreanu  era  tot  o  grupare  de  Tineret  inter-ales,  o 
şcoală  de  civism,  un  stimulent  al  calităţii  sociale,  o  unitate  de  muncă  şi  de  cultivare  a 
virtuţilor  militare.  Din  tabăra  de  muncă  legionară  trebuia  să  iasă  un  nou  tip  de 
Român,  muncitor  şi  soldat.  Dacă  Garda  de  Fier  ar  fi  fost  lăsata  să  lucreze  în  pace,  un 
anumit  gen  de  tabere  de  muncă  tindea  să  se  permanentizeze  şi  să  evolueze  spre 
comunităţi  cooperative  şi  familiale.  Corneliu  Codreanu  încuraja  ceeace  el  numea 
“familii-cetăţi”  prin  căsătorii  de  legionari  cu  legionare,  ca  model  pentru  societatea 
românească.  Acest  gen  de  comunităţi  ar  fi  fost  interesante  nu  numai  pentru 
Economie,  ci  şi  pentru  Educaţia  Naţională.  După  cum  însă  se  pare,  şi  în  Israel 
această  formă  de  comunităţi  cooperative  şi  familiale  tinde  să  modifice  structura 
chibuţurilor,  corespunzând  mai  bine  nouei  stări  de  spirit  a  Israelienilor. 

Dar  în  oricare  aşezare  omenească  şi  în  oricare  operă  de  civilizaţie,  un  element 
decisiv  este  apa.  Mai  ales  în  teritoriile  nisipoase  ale  Orientului,  apa  este  problema 
greu  de  rezolvat  pe  seama  pionerilor.  Irigaţia  constitue  deci  un  mare  succes  al 
Israelului.  După  cum  "Egiptul  e  un  dar  al  Nilului”,  şi  Israelul  e  un  dar  al  Irigaţiei.  Aşa 
Israelul  a  înverzit  pustiul.  Graniţele  Israelului  coincid  cu  ale  verdeţei. 

Şi  Corneliu  Codreanu  dădea  irigaţiei  o  importanţă  prioritară  în  regiunile  pedepsite 
de  secetă.  El  schiţase  proectcle  de  irigare  a  Dobrogei  şi  a  Bărăganului,  cu  munca 
legionarilor,  fără  concursul  Statului. 

Astfel  Israelul  a  crescut  dintr'un  dublu  eroism,  laboral  şi  militar.  Căci  "Pământul 
Făgăduinţei”  nu  a  fost  recucerit  numai  cu  "sudoare”,  ci  şi  cu  "sânge”,  ca  în  faimosul 
discurs  al  lui  Churchill.  Aşa  Israelul,  înghesuit  cu  spatele  la  mare,  a  purtat  într’un 
sfert  de  secol  patru  războaie  victorioase.  Prea  multe  războaie  într'un  timp  atât  de 
scurt,  pentru  un  popor  nou  şi  puţin  la  număr,  abia  întors  la  fapte  de  arme.  Dar  în 
felul  acesta  Israelul  a  devenit  o  putere  militară  de  prim  ordin,  comparabilă,  păstrând 
proporţiile,  cu  Prusia  lui  Frederic  O  lozincă  lui  Nietzsche  de  "a  trăi  primejdios”,  este 
aplicată  cotidian  în  Israel.  Berlin  şi  Israel  sunt  cele  două  insule  în  mări  de  primejdie. 


Nicolae  Niţă 


219 


Nu  vom  insista  în  această  încercare  comparativă,  asupra  Regimului  politic  şi 
constituţional  în  Israel.  Menţionăm  numai  o  formă  originala  de  democraţie 
pluralistă,  care  a  ştiut  să  concilieze  până  la  un  anumit  grad  cele  două  principii  greu 
de  conciliat,  libertatea  şi  autoritatea.  Regimul  nu  a  căzut  până  acum  nici  în  exagerări 
parlamentare,  nici  în  excese  totalitare.  Forţe  laice  şi  teocratice,  socialiste  şi 
naţionaliste,  caută  un  echilibru  social  într’o  politică  de  coaliţie  şi  într’o  Economie 
mixtă,  totul  aproape  de  un  sistem  de  factură  Degaullistă,  fără  prioritate 
prezidenţială.  Constatăm  astfel  în  Israel  o  anumită  stabilitate  guvernamentală,  cu 
şase  Prim-Miniştri  în  33  de  ani,  adică  în  medie  o  durată  de  cinci  ani  şi  jumătate, 
destul  de  onorabilă  în  regim  democratic. 

Dar,  cum  am  arătat  în  diferite  studii,  şi  Garda  de  Fier  prefigurează  sistemul 
Degaullist  de  Democraţie  Pluralistă  cu  elementele  de  libertate,  autoritate  şi 
stabilitate,  cu  tendinţe  progresiste  economice  şi  sociale. 

Şi  acum,  în  concluzie,  vedeţi  D-voastră,  de  vă  place  ori  de  nu  vă  place,  câte  legi 
comune,  idei  şi  înfăptuiri,  câte  apropieri  de  ordin  sacru  şi  profan,  de  spiritual  şi 
material,  stau  şi  la  baza  Israelului  şi  a  Gărzii  de  Fier.  O  credinţă  simplă  în  misiunea 
Neamului  lor,  mistica  muncii,  adeziunea  la  marile  sforţări  comunitare,  vocaţia 
militară,  formarea  Omului  Nou,  constituesc  anumite  similitudini  între  Mişcarea 
Sionistă  şi  Mişcarea  legionară.  Şi  fondatorii  acestor  două  mişcări  stau  pe  poziţii 
paralele.  Măreţia  lui  Teodor  Herzl  este  aceea  de  fi  creat  o  mişcare  în  adevărata  putere 
a  cuvântului;  o  mişcare  răscolitoare.  El  a  ştiut  să  alieze  o  înaltă  viziune  cu  un  spirit 
uimitor  de  practic,  până  în  cele  mai  neînsemnate  amănunte  de  ordin  material.  El  a 
reuşit  să  antreneze  Tineretul  din  Şcolile  rabinice,  pe  drumul  celei  mai  grele  jertfe. 
Astfel  Hertzi  a  devenit  un  profet  şi  un  îndrumător  al  Poporului  Evreu. 

La  fel  Corneliu  Codreanu  a  creat  o  mare  mişcare,  cea  mai  puternică  şi  profundă 
mişcare  din  Istoria  Poporului  Român.  Şi  el  îmbina  o  elevaţie  vizionară  cu  un  cult  al 
amănuntului  de  ordin  material.  Şi  el  a  ştiut  să  atragă  Tineretul  în  marea  bătălie  de 
renaştere  a  Neamului  Românesc.  Metafora  lui  Moţa:  “O  Ţară  ca  soarele  de  pe  Cer”,  a 
devenit  o  doctrină  economică,  socială  şi  culturală  a  Gărzii  de  Fier.  Astfel  şi  Corneliu 
Codreanu  se  înalţă  ca  un  Profet  şi  un  îndrumător,  azi  în  conştiinţa  românească 
clandestină,  mâine  în  văzul  tuturor. 

în  acest  conspect,  cea  mai  mare  greşeală  a  Conducătorilor  Evrei  din  România  a 
fost  alianţa  cu  politicianismul  corupt  şi  sterp,  în  loc  să  caute  un  dialog  pe  picior  drept 
cu  Garda  de  Fier.  Să  ni  se  spună,  care  Şef  "antisemit”,  "rasist”,  ar  fi  stat  de  vorbă  cu 
Evrei,  cum  a  primit  Corneliu  Codreanu  oficial  şi  politicos  la  Sediu,  pe  un  avocat 
bătrân,  fost  Director  al  unor  ziare  anti-naţionaliste,  şi  pe  un  tânăr  candidat  la 
Rabinat.  Nu  mai  insistăm.  Ce  a  fost,  a  fost  şi  a  trecut.  Şi  sperăm  că  ce  a  trecut,  nu  va 
mai  reveni.  Datele  unei  probleme  evreeşti  au  dispărut  în  cea  mai  mare  parte  din 
România.  în  doctrina  Partidului  Social-Creştin  Totul  pentru  Ţară,  nu  mai  există  o 
problemă  evreească  pertru  integritatea  Poporului  Român. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


220 


DACIA 

Tribună  de  luptă  românească 


NEAM  ŞI  LEGIUNE  66 

de  Horia  SIMA 

Numai  legionarii  cari  au  trăit  vremurile  de  înfiripare  ale  Legiunii  şi  numai  cei 
cari,  în  tot  acest  răstimp,  dela  întemeiere  şi  până  astăzi,  nu  s'au  clintit  depe  poziţia 
adevărului,  pot  cuprinde  cu  ochii  minţii  măreţia  destinului  legionar.  Cei  străini  de 
mişcare  sau  cei  înstrăinaţi  de  ea  nu  vor  vedea  în  istoria  Legiunii  decât  un  şir  de 
izbucniri  şi  convulsiuni,  urmate  de  lungi  ani  de  suferinţă.  Tabloul  succeselor 
politice  obţinute  de  aceste  energii  în  marş  nu  e  reconfortant:  o  victorie  electorală 
în  1937,  anulată  după  câteva  zile;  o  semi-guvernare  în  1940;  un  guvern  în  exil  în 
1944-1945.  Lumea  care  s'a  alăturat  nouă  pentrucă  considera  iminenţa  o  lungă 
perioadă  de  guvernare  legionară,  a  suferit  decepţii  crude.  Perspectivele  de 
realizare  ale  mişcării  au  fost  sdrobite  cu  regularitate 
sub  roţile  unei  noi  prigoane. 

Judecat  strict  raţional,  acest  gen  de  luptă  care  depe 
culmile  triumfului  apropiat  te  coboară  în  abisuri  de 
suferinţă,  pare  aventuros  şi  lipsit  de  sens. 

Spiritele  realiste,  adică  oamenii  care  se  orientează 
exclusiv  în  funcţie  de  conjunctura  în  care  trăiesc,  au 
dreptul  să  fie  alarmaţi  şi  să  protesteze.  Ei  se  aşteptau 
la  biruinţa  legionară,  biruinţa  de  atâtea  ori  promisă 
şi  oridecâteori  se  înălţa  la  orizont  acest  mesaj 
îmbucurător,  deatâteaori  peisagiul  se  schimbă  brusc, 
făcând  loc  unui  nou  capitol  de  sbucium  şi  tristeţi, 
îndoielile  băteau  la  poarta  sufletului.  Dorinţa  de  a 
evada  din  această  zonă  de  primejdii  permanente  în 
care  naviga  mişcarea  este  umană.  Eroismul,  luat  ca 
act  singuratec,  e  o  manifestare  destul  de  răspândită  a 
spiritului  omenesc;  eroismul  de  durată,  consecvenţa  în  urmărirea  unui  ideal,  se 
întâlneşte  mai  rar.  Această  specie  de  eroism  e  rezultatul  unei  intense  explorări 
lăuntrice.  Numai  legionarii  care  au  ajuns  la  un  anumit  grad  de  iluminare 
interioară  îşi  pot  da  seama  că  există  şi  o  logică  intrinsecă  a  evenimentelor,  o 
istorie  mai  reală  decât  aceea  care  se  desfăşoră  în  văzul  tuturor,  şi  care,  prin  natura 
ei,  reclamă  perpetuarea  spiritului  de  sacrificiu. 

Pentru  a  interpreta  just  istoria  celor  treizeci  de  ani  de  viaţă  legionară,  trebuie 
să-i  descoperim  impulsul  fundamental.  Ce-a  determinat  dela  naştere  cursul  ei 


66  -  Revista  "DACIA",  Rio  de  Janeiro,  Brazilia.  Anul  XII,  (număr  festiv),  Decembrie  1957. 


Nicolae  Niţă 


221 


accidentat?  Dece  legionarii  numai  arareori  au  avut  parte  de  bucurii  şi  am  purtat 
pe  frunte  aproape  fără  întrerupere  cununa  martiriului? 

Mişcarea  legionară  a  luat  naştere  din  frământările  generaţiei  care,  a  pătruns  în 
universităţi  după  întâiul  război  mondial.  Dar,  spre  deosebire  de  alte  organizaţii 
politice,  mişcarea  legionară  a  depăşit  tendinţele  efemere  ale  unei  epoci,  clădindu- 
şi  existenţa  în  permanenţele  neamului.  Corneliu  Zelea  Codreanu,  întemeietorul 
mişcării,  a  pornit  la  mobilizarea  tineretului  în  numele  unei  concepţii  de  viaţă, 
destinate  să  transforme  individul  care  ajungea  în  posesiunea  ei  într'o  energie 
naţională.  Individul  era  iniţiat  în  arhitectura  lăuntrică  a  neamului  nostru,  pentru 
a  câştiga  stabilitate  internă  şi  pentru  a  da  un  sens  constructiv  puterilor  lui  de 
creaţie.  Adeziunea  individului  la  mişcare  se  opera  din  interior,  după  ce  şi-a  însuşit 
datele  fundamentale  ale  sufletului  şi  istoriei  româneşti.  Legiunea  avea  o  îndoită 
viaţă:  o  activitate  politică  propriu  zisă,  în  care  se  recunoşteau  semnele  distinctive 
ale  unui  partid,  şi  o  preocupare  educativ-spirituală,  care  servea  de  suport  celei 
dintâi.  Cuibul,  unitatea  de  bază  a  organizaţiei,  în  care  îşi  făcea  legionarul  educaţia, 
era  icoana  în  mic  a  patriei.  Rezultatul  trecerii  individului  prin  această  şcoală 
trebuia  să  fie  câştigarea  deprinderii  de  a  cerceta  fiinţa  neamului  şi  de  a  intra  în 
dialog  cu  el,  pentru  a-i  înţelege  şi  urma  aspiraţiile. 

Concepţia  de  viaţă  legionară  stabilea  perspectiva  justă  de  realizare  a  individului, 
succesiunea  de  planuri  în  care  avea  să  se  desfăşoare  viaţa  lui  pentru  a  ajutge 
plenitudinea  de  manifestare  a  idividului  în  cadrul  neamului;  Neamul  în  cadrul  şi 
în  slujba  legilor  Dumnezeirii,  iată  formula  la  care  s'a  oprit  Căpitanul,  pentru  a 
defini  esenţa  filosofiei  legionare.  Formula  epuizează  toate  aspectele  existenţei  şi  se 
aplica  cu  egal  succes  în  societate  şi  în  viaţa  sufletului  omenesc.  în  istoria  omenirii, 
tulburările  provin  din  faptul  că  unul  sau  altul  din  termenii  relaţiei  Individ  -  Neam 
-  Dumnezeu  nu  e  pus  în  valoare  sau  chiar  oprimat,  împiedecat  să  se  afirme,  iar  în 
viaţa  lăuntrică  a  individului  subplantarea  personalităţii  de  diverse  complexe 
sufleteşti  se  datoreşte  aceloraşi  cauze.  Un  individ  care  nu  respectă  această  ierarhie 
de  valori,  care  se  pune  pe  sine  în  centrul  existenţei,  sau  care  crede  că  se  poate 
dispensa  de  unul  din  termenii  superiori,  Dumnezeu  sau  Neamul,  se  auto¬ 
mutilează,  îşi  amputează  propria  lui  fiinţă  de  o  serie  de  posibilităţi  creatoare. 
Armonia  originară  a  sufletului  omenesc  e  sfâşiată  şi  efectele  nefericite  ale  acestei 
desordini  interne  se  pot  urmări  şi  în  viaţa  popoarelor. 

Când  se  vorbeşte  de  «destinul  naţional»,  «destinul  unui  popor»,  expresiile  nu 
sunt  lipsite  de  sens.  Neamurile  ca  şi  indivizii  au  personalitatea  lor.  Au  caractere 
specifice,  după  care  se  disting  unul  de  altul;  în  istorie,  în  cultură,  ele  se  vor  afirma 
conform  acestor  predispoziţii.  Neamurile  se  nasc  cu  o  zestre  spirituală.  «Destinul 
unui  popor»  este  trecerea  din  stadiul  potenţial  în  stadiul  de  manifestare  a 
originalităţii  lui  creatoare.  Destinul  naţional  nu  trebuie  confundat  cu  un  ideal 
oarecare  şi  cu  atât  mai  puţin  cu  un  obiectiv  politic  de  mai  puţină  importanţă.  Un 
ideal,  când  este  bine  ales,  reprezintă  o  funcţiune  tranzitorie  a  destinului,  un 
moment  de  încorporare  al  lui.  Destinul  este  proiecţia  inalterabilului  naţional  în 
istorie;  este  specificul  reacţiunii  lui  faţă  de  eveniment;  e  modul  său  de  comportare 
în  istorie  şi  în  cultură.  El  reprezintă  constatnţa  istorică  şi  culturală  a  unui  popor  şi 
îl  însoţesc  dela  naştere  până  la  dispariţie. 

Destinul  unei  neam  decurge  aşadar  din  personalitatea  lui.  Dar  nu  trebuie  să-i 
corupem  înţelesul  confundându-1  cu  noţiunile  de  fatalitate  sau  predestinare.  El  e 
creaţie  liberă.  Singura  «predestinare»  a  unui  neam  este  să  se  realizeze  conform 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


222 


geniului  său  particular,  aducând  o  contribuţie  proprie  la  cultura  omenirii.  Aici 
intervine  munca  individului.  Responsabilităţile  lui  depăşesc  sfera  restrânsă  a 
vieţii  lui  personale  şi  se  extind  asupra  colectivităţii  din  care  face  parte.  Individul 
este  chemat  să  desţelenească  ogorul  spiritual  al  unei  naţiuni.  Mărirea  sau  pieirea 
popoarelor  atârnă  în  primul  rând  de  vrednicia  lui. 

Generaţia  de  tineri  care  şi-a  strâns  mai  târziu  rândurile  în  cadrul  mişcării 
legionare  venea  cu  notă  distinctivă  faţă  de  celelalte  partide.  Tinerii  aceştia  se 
ataşaseră  de  fiinţa  interioară  a  neamului,  îi  simţeau  bătăile  de  inimă,  îi 
recunoşteau  cadenţa  istorică  şi  voiau  să  întruchipeze  ceva,  din  tainele  şi 
frumuseţile  lui.  Noua  generaţie  era  pusă  în  alternativa  să  se  piardă  în  meandrele 
politicianismului  sau  să-şi  creeze  un  instrument  propriu  de  afirmare  în  politica 
ţării,  care  să  corespundă  concepţiei  ei  de  viaţă.  în  aceste  momente  de  cumpănă, 
când  nu  se  ştia  cari  tendinţe  vor  ieşi  biruitoare,  a  apărut  Corneliu  Codreanu.  La 
semnalul  lui  s'au  ridicat  toate  nehotărîrile  şi  noua  generaţie  a  optat  pentru  politica 
destinului  naţional. 

După  razboiu  se  punea  problema  unei  noi  orientări  în  toate  domeniile. 
Rupându-se  de  destinul  neamului,  vechea  generaţie  n'a  fost  în  stare  să  dea  un  nou 
impuls  energiilor  naţionale,  să  elaboreze  un  nou  ideal  pe  măsura  necesităţilor 
schimbate  ale  vremii.  Odată  cu  realizarea  României  Mari,  părea  că  s'a  oprit  în  loc 
istoria.  Pregătirea  zilei  de  mâine  nu  turbura  conştiinţa  oamenilor  politici.  «Să 
păstrăm  ce  avem»,  era  tot  ce  se  putea  afla  ca  înţelepciune  politică  dela  vechea 
clasă  conducătoare.  Tinerilor  li  se  recomanda  să  se  bucure  de  roadele  victoriei. 
Atâtea  posibilităţi  li-se  deschid.  Fiecare  să-şi  vadă  de  rosturile  lui,  pentrucă  a 
trecut  vremea  idealurilor.  Iar  dacă  îi  atrage  politica,  să  se  aciueze  pe  lângă  cei  ce 
deţin  puterea.  în  definitiv,  nu-i  mai  aproape  de  trup  cămaşa  decât  haina? 

Mişcarea  legionară  s'a  ridicat  contra  acestei  mentalităţi  statice  în  viaţa  publică, 
contra  imobilizării  elanurilor  creatoare  ale  naţiunii.  Imobilismul  în  politică  e  tot 
ce  poate  fi  mai  funest  pentru  viitorul  unei  naţiuni.  Odată  cu  întregirea  României, 
nu  s'au  realizat  toate  aspiraţiile  poporului  nostru.  A  cere  unei  naţiuni  să  trăiască 
fără  ideal,  e  o  absurditate.  Idealurile  nu  ţin  o  veşnicie  -  e  drept  -  dar  funcţiunea 
idealului  rămâne  permanentă.  S'a  împlinit  un  ideal,  idealul  unităţii  naţionale; 
acum  altul  nou  trebuie  să-i  ia  locul.  Conştiinţa  naţională  nu  poate  fi  suspendată  în 
vid,  nu  poate  fi  împiedecată  să  gândească  asupra  viitorului.  A  transforma  o 
generaţie  într'o  organizaţie  de  acaparatori  ai  bunului  public,  nu  e  un  ideal.  E  o 
lichidare  a  patrimoniului  naţional. 

Noul  ideal  nu  putea  fi  scos  din  cărţi  sau  împrumutat  de  peste  hotare.  El  trebuia 
să  se  contureze  din  consultarea  liniilor  de  forţă  ale  neamului.  Destinul  naţional 
trebuia  solicitat  să-şi  găsească  o  nouă,  aplicaţie,  o  nouă  întruchipare  istorică, 
potrivită,  cu  împrejurările  schimbate  în  care  ajunsese  poporul  român.  Ceeace  se 
cerea  după  răsboiu,  era  ca  naţionalismul  extensiv,  realizat  în  mare  măsură,  să  fie 
urmat  de  un  naţionalism  intensiv.  După  satisfacerea  revendicărilor  teritoriale  ale 
poporului  nostru,  trebuia  şi  se  pună  accentul  pe  consolidarea  interna  a  ţării;  o 
umplere  a  acestui  spaţiu,  o  descătuşare  a  energiilor  naţionale,  împiedecate  până 
acum  să  se  afirme  din  cauza  vicisitudinilor  istorice.  O  creaţie  îmbelşugată  în  toate 
domeniile:  economic,  social,  cultural.  Massele  populare  trebuiau  scoase  din 
inerţie,  bucurându-se  de  o  largă  solicitudine  din  partea  guvernanţilor.  Ridicarea 
nivelului  de  trai  al  populaţiei  nu-i  numai  o  chestiune  de  dreptate  socială  -  cum 


Nicolae  Niţă 


223 


predică  curentele  socialiste.  Abia  după  ce  mulţimile  sunt  salvate  din  mizerie  şi 
neştiinţă,  geniul  unui  neam  se  poate  manifesta  în  toată  plenitudinea.  Baza  de 
selecţie  a  talentelor  se  amplifică.  în  loc  de  a  reprezenta  o  pătură  restrânsă  din 
populaţie,  se  lărgeşte  până  la  marginile  unei  naţiuni. 

Aceasta  era  direcţia  ce  voia  să  o  imprime  mişcarea  legionară,  statului.  Chiar 
păstrarea  hotarelor  nu  era  posibilă  fără  de  o  profundă  înnoire  a  vieţii  publice. 
Numai  un  popor  maturizat  politiceşte  şi  de  înalt  nivel  creator  e  respectat  în  viaţa 
internaţională.  Vidul  politic  dintr'o  ţară  aţâţă  pofta  de  cucerire  a  altor  popoare.  O 
Românie  Mare  «cu  picioarele  de  lut»  nici  nu  se  putea  cel  puţin  apăra. 

Politica  externă  în  măsură  mai  mare  chiar  decât  politica  internă  trebuia 
supravegheată,  de  spiritui  naţiunii.  în  acest  domeniu  greşelile  sunt  şi  mai  puţin 
îngăduite,  pentrucă  pot  duce  la  pierderea  independenţei  naţionale.  Fără  îndoială, 
politica  externă,  evoluează  cu  lumea  care  se  schimbă  împrejur. 

Dar  efortul  de  adaptare  trebuie  să  se  mişte  totuşi  pe  o  anumită  constantă  şi 
anume,  să  nu  piardă  din  vedere  linia  destinului  naţional.  Orice  schimbare  de 
politica  externă  trebuie  să  se  facă  cu  garanţiile  necesare  că  acest  destin  nu  va  avea 
de  suferit.  în  definitiv,  rostul  politicii  externe  este  să  ferească  naţiunea  de 
alterarea  eului  său  istoric.  O  politică  externă  nu  se  face  pe  bază  de  expedient.  Ea 
este  bună  numai  atunci  când  urmăreşte  să  creeze  naţiunii  condiţiuni  optime  de 
desvoltare  a  puterilor  ei  creatoare. 

Procesul  de  degenerescenţă  al  vechii  clase  conducătoare  era  atât  de  înaintat 
încât  nu  a  reacţionat  nici  chiar  atunci  când  a  pierdut  controlul  puterii  şi  o 
curtezană  de  origină  străină  ajunsese  să  împartă  demnităţile  statului  şi  să 
hotărască  de  viaţa  şi  de  moartea  naţiunii  noastre. 

Mişcarea  Legionară  s’a  luptat  să  ridice  nivelul  politic  al  ţării.  Problemele  ce  le 
aducea  în  dezbaterea  opiniei  publice  întemeietorul  Legiunii,  primeneau  atmosfera 
îmbâcsită  a  vieţii  publice.  Manifestele  lui,  discursurile  lui,  limbajul  ce-1  ţinea  în 
orice  prilej,  vibrau  de  iubire  de  neam.  Interese  individuale,  partide,  stat,  putere, 
politică  externă  -  toate  aceste  noţiuni  încâlcite  de  politicieni  -  erau  revalorizate  de 
pe  piedestalul  naţiunii  eterne.  Legiunea  cerea  ca  politica  ţării  să  se  pună  de  acord 
cu  permanenţele  neamului. 

Acest  fel  de  a  concepe  responsabilităţile  guvernării  izbea  în  comodităţile  de 
gândire  şi  de  trai  ale  vechii  clase  conducătoare.  Cum  doctrina  legionară  exercita  o 
mare  atracţie  asupra  tineretului,  vechile  partide  se  vedeau  subplantate  în 
existenţa  lor.  Valul  de  popularitate  stârnit  de  propaganda  legionară  ameninţa  să-i 
înlăture  de  la  conducere.  Conflictul  era  inevitabil.  El  nu  putea  fi  evitat  decât  în 
două  moduri:  sau  ca  vechea  clasă  conducătoare,  în  faţa  răzmeriţei  tineretului  să 
facă  un  efort  de  reexaminare  a  propriilor  ei  concepte  politice,  sau  ca  noua 
generaţie  să  renunţe  la  cucerirea  ei  spirituală. 

Făcând  această  confruntare  de  poziţii  pentru  a  stabili  originile  conflictului 
dintre  noi  şi  lumea  veche,  nu  vrem  să  afirmăm  că  Mişcarea  Legionară  ar  deţine  un 
fel  de  monopol  al  patriotismului  pur.  Departe  de  noi  aceste  gânduri.  Noi  ne 
socotim  continuatori  ai  tuturor  acelor  eroi  şi  martiri  ai  neamului  românesc  care 
s’au  identificat  cu  destinul  lui.  Ne  simţim  solidari  cu  marile  fapte  de  arme  din 
trecutul  nostru,  cu  marii  domnitori,  cu  marii  revoluţionari  şi  oameni  politici,  cu 
vizionarii  scrisului  şi  gândirii  româneşti,  cu  generaţia  care  ne-a  dat  Unirea,  cu 
generaţia  care  şi-a  vărsat  sângele  în  războiul  de  reîntregire.  Toate  aceste  pulsaţii 
ale  trecutului  le-am  absorbit  în  fiinţa  noastră,  le-am  cultivat  şi  am  voit  să  le 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


224 


perpetuăm.  Noi  nu  ne-am  rupt  din  făgaşul  neamului.  Hiatusul  vieţii  naţionale  s’a 
produs  de  la  conducătorii  de  după  război.  Cu  excepţii  onorabile,  şi  lăsând  de  o 
parte  pe  oamenii  de  treabă,  membrii  vechilor  partide,  care  însă  n’au  jucat  un  rol 
decisiv  în  viaţa  publică,  profesioniştii  politicii  româneşti  s’au  înstrăinat  de 
Eminescu  şi  de  sângele  curs  în  tranşee. 

Noi  reluam  prin  propriul  nostru  efort  vechile  tradiţii,  în  timp  ce  conducerea 
politică  împingea  pe  nesimţite  ţara  în  sfera  unor  interese  străine  de  neam, 
uitându-şi  de  cele  mai  elementare  obligaţii  faţă  de  el. 

Ciocnirea  era  inevitabilă.  Stat  şi  Naţiune  deveniseră  două  entităţi  ostile.  Statul 
fusese  acaparat  -  în  special  de  la  venirea  regelui  Carol  al  Il-le  pe  tron  -  de  o 
minoritate  antinaţională,  care  se  folosea  de  forţa  lui  de  represiune  pentru  a 
înnăbuşi  elanurile  naţiunii.  Soarta  legionarilor  ar  fi  fost  cu  totul  alta  dacă  s’ar  fi 
arătat  ceva  mai  nepăsători  cu  soarta  neamului.  Dacă  Corneliu  Codreanu  ar  fi 
acceptat  să  intre  sub  tutela  carlistă  în  1938,  dacă  în  1940  am  fi  fost  de  acord  să 
strigăm:  Trăiască  Legiunea  şi  Generalul,  în  loc  de  Trăiască  Legiunea  şi  Căpitanul, 
sau  dacă  în  refugiul  în  Germania  n’am  fi  văzut  nici  o  dificultate  să  ne  numim 
mişcare  naţional-socialistă  în  loc  de  Mişcare  Legionară,  desigur  că  legionarii  nu  ar 
fi  fost  purtaţi  ani  după  ani  din  închisoare  în  închisoare  şi  de  la  loc  de  execuţie  la 
loc  de  execuţie;  dacă  oportunismul  ne-ar  fi  călăuzit  activitatea  noastră  politică,  nu 
ne-am  fi  angajat  în  întreprinderea  plină  de  primejdii  şi  fără  perspectivă  a 
guvernului  de  la  Viena,  iar,  mai  recent,  dacă  legionarii  s’ar  fi  arătat  mai  permeabili 
propagandei  comuniste,  n’ar  fi  fost  excluşi  de  la  toate  amnistiile,  reducerile  de 
pedepse  şi  eliberările  efectuate  de  actualul  regim. 

Valul  de  persecuţii  prin  care  a  trecut  Mişcarea  Legionară  şi  teribilele  ei  pierderi 
de  vieţi  omeneşti  se  datoreşte  onoarei  de  a  reprezenta  cu  consecvenţă  destinul 
naţional.  A  fost  o  luptă  inegală,  deoarece  forţele  distructive  interne,  ori  de  câte  ori 
au  pornit  la  atac  contra  noastră,  şi-au  asigurat  concursul  unei  forţe  externe. 

Dacă  Mişcarea  Legionară  nu  ar  fi  avut  un  substrat  sufletesc,  de  multă  vreme  ar 
fi  închinat  steagul.  Dar  ca  instrument  al  destinului  naţional  trebuia  să  onoreze 
această  poziţie.  Capitularea  Mişcării  nu  privea  numai  propria  ei  existenţă,  ci  ar  fi 
avut  repercursiuni  asupra  totalităţii  naţionale.  Odată  cu  dispariţia  Legiunii  s’ar  fi 
întrerupt  firul  imanenţelor  istorice  ale  neamului  nostru.  Noi  am  fi  fost  bucuroşi  ca 
această  sarcină  uriaşă  să  o  împărţim  cu  celelalte  partide,  dar  cum  ele  şi-au  întors 
faţa  de  la  naţiune,  au  rămas  singuri  legionarii  să  străbată  acest  drum  anevoios  şi 
să  primească  toate  loviturile. 

în  politică,  într’o  campanie  militară,  numai  succesul  hotărăşte  valoarea  unei 
acţiuni.  O  acţiune  impecabil  concepută,  dacă  pe  teren  eşuează,  nu  poate  fi  bună. 
Mai  trebuie  să  ne  lămurim  însă  despre  ce  fel  de  succes  este  vorba.  Succesul  unui 
individ,  succesul  unei  conspiraţii,  sau  al  unui  partid? 

Dacă  succesul  se  resfrânge  numai  asupra  acestora,  acţiunile  de  mai  sus  nu  pot 
fi  clasificate  între  acţiunile  politice.  Politica  are  un  singur  înţeles:  ansamblul  de 
mijloace  care  promovează  realizarea  istorică  şi  culturală  a  unei  colectivităţi  etnice. 
Politica  se  face  de  indivizi,  de  grupe,  dar  ca  părţi  integrante  ale  naţiunii.  Un  succes 
politic  presupune  aşadar  că  naţiunea  a  avut  ceva  de  câştigat  de  pe  urma  lui.  în 
Februarie  1938,  biruinţa  clicii  de  conspiratori  din  jurul  regelui  Carol  a  însemnat  o 
gravă  înfrângere  pentru  naţiune.  Dacă  plecăm  de  la  această  semnificaţie,  succesele 
politice  se  judecă  după  un  alt  criteriu:  după  gradul  de  reprezentare  al  destinului 


Nicolae  Niţă 


225 


naţional,  după  aportul  lor  la  înălţarea  unui  neam  în  istorie.  Dar  se  mai  poate 
întâmpla  şi  altceva:  nu  un  succes,  nu  o  mare  biruinţă,  ci  o  lovitură  primită,  o  mare 
durere  a  naţiunii  să  îndeplinească  aceeaşi  funcţiune.  Tragerea  lui  Horia  pe  roată 
sau  uciderea  lui  Tudor  Vladimirescu  au  actualizat  destinul  neamului  în  conştiinţa 
poporului  român  cu  o  intensitate  incomparabil  superioară  unei  victorii.  Tocmai 
prin  aceste  pilde  înfricoşătoare  de  statornicie  în  slujba  neamului  -  aceste 
înfrângeri  aparente  -  destinul  naţional  s’a  propagat  în  massa  românească  cu  un 
dinamism  nemaiîntâlnit  până  atunci. 

Tot  astfel  repetatele  prigoane  pe  care  le-a  suferit  Mişcarea  nu  pot  fi  trecute 
printre  înfrângeri,  dacă  destinul  naţional,  surghiunit  din  Stat,  nu  şi-a  mai  găsit  alt 
mijloc  de  expresie  decât  mucenicia  noastră;  pentru  a  ne  uşura  soarta  ar  fi  trebuit 
ca  noi  înşine  să  dezertăm  din  frontul  naţiunii  şi  să  facem  cauză  comună  cu 
prigonitorii  ei. 

Politica  oportunistă,  idolul  vechii  clase  conducătoare,  n’a  mai  funcţionat  la  23 
August  1944.  Şi  ce  n’au  făcut  autorii  actului  ca  să  funcţioneze!  Un  aliat  trădat,  o 
ţară  azvârlită  demenţei  sovietice,  satele  golite  de  tineret,  ca  după  o  instrucţie 
sumară  să  moară  cu  zecile  de  mii  în  munţii  Tatrei.  Şi  tot  acest  tribut  sângeros 
impus  din  nou  naţiei,  numai  pentru  a  se  putea  continua  o  existenţă  politică 
parazitară.  Pentru  a  ispăşi  crima  alianţei  cu  Germania,  au  găsit  ţapi  ispăşitori  tot 
pe  legionarii  care  zăceau  în  fundul  ocnelor  sau  erau  trimişi  pe  front  cu  ordine  de 
lichidare.  N’au  cruţat  nici  pe  mareşalul  Antonescu,  acela  care  le  făcuse  la  21 
Ianuarie  1941  neaşteptatul  şi  nemeritatul  serviciu  să-i  readucă  la  putere. 

După  atâtea  dovezi  de  lealitate  faţă  de  comunism,  formaţiile  politicianiste  ale 
ţării  au  crezut  că  au  câştigat  bunăvoinţa  noilor  stăpâni  şi  că  furtuna  din  răsărit  va 
trece  din  nou  peste  capul  lor,  aşa  cum  s’a  petrecut  şi  pe  timpul  când  nemţii 
dominau  Europa.  De  astă  dată  însă  tocmai  acest  joc  uşuratic  al  oportunismelor,  pe 
care  l-au  practicat  toată  viaţa  lor  în  detrimentul  ţării,  le-a  fost  fatal.  Ei  n’au  putut 
să  vadă  că  la  23  August  nu  s’a  operat  o  simplă  schimbare  de  front,  ca  atunci  când 
şi-au  căutat  salvarea  în  Berlin,  ci  au  împins  ţara  în  aria  de  bătaie  a  unei  revoluţii. 
Dacă  ar  fi  fost  oameni  politici  autentici,  meseria  lor,  formaţia  lor  intelectuală  i-ar 
fi  împiedecat  să  facă  această  greşală  grosolană.  Cum  ei  nu  erau  oameni  politici,  nu 
puteau  citi  pe  harta  avertismentelor  destinului  naţional.  în  zilele  când  s’a  revărsat 
puhoiul  sovietic  în  România,  ţăranii  au  dat  dovadă  de  mai  mult  simţ  politic  decât 
ei.  Şi  un  alt  destin,  destinul  implacabil  al  unei  revoluţii,  i-a  luat  în  primire, 
transformându-i  în  martiri  fără  voie. 

Ce  moment  de  neuitat,  când  puşcăriaşii  perpetui  ai  Statului  român,  au  primit  în 
celulele  lor  transfigurate  de  suferinţă,  pe  prigonitorii  de  ieri.  Prigonitorii  de  toate 
categoriile  politice:  prigonitori  din  vechi  partide,  carlişti,  antonescieni.  Au 
împărţit  cu  ei  patul,  hainele,  mâncarea,  suferinţele  şi  speranţele.  Abia  când  au 
poposit  îndărătul  gratiilor,  au  înţeles  ce-i  ţine  pe  aceşti  oameni,  ce  forţă  uriaşă  de 
rezistenţă  se  degajează  din  comunitatea  spirituală  cu  Neamul  şi  cu  Dumnezeu. 
Sub  acţiunea  instrumentelor  de  tortură,  chinuiţi  de  foame,  suferind  de  frig  şi 
umezeală,  umiliţi  şi  batjocoriţi,  au  făcut  amara  experienţă  că  nu  se  poate  clădi 
fericirea  personală  pe  nefericirea  neamului.  După  ce  comuniştii  i-au  despuiat  de 
averi  şi  onoruri,  după  ce  le-au  răpit  libertatea  şi  i-au  supus  la  cazne  grele,  au 
descoperit  însfârşit  că  închisorile  nu  erau  populate  cu  infractorii  statului  şi  că  în 
întunericul  lor  zăcea  pus  sub  un  zăvor  însuşi  sufletul  neamului. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


226 


Ei  înşişi  au  fost  siliţi  acum  să  lupte  în  primele  linii  ale  destinului  naţional.  După 
ce  au  căzut  în  mâinile  comuniştilor,  nu  le-a  mai  rămas  alt  titlu  de  afirmare  în  faţa 
asupritorilor  decât  alipirea  de  neam  şi  credinţă  în  Acela  care  guvernează  toate 
popoarele.  Suferinţa  le  era  uşurată,  gândindu-se  că  chinurile  lor  nu  sunt 
zadarnice,  că  prin  celule  şi  prin  propriul  lor  suflet  trece  frontul  naţiunii  angajate 
într’o  luptă  pe  viaţă  şi  pe  moarte  cu  cutropitorii.  Destinul  unui  popor  care,  în 
vremuri  de  pace,  părea  o  nebuloasă  a  gândirii,  reală  doar  în  mintea  câtorva 
exaltaţi,  acum,  când  toate  valorile  naţionale  erau  supuse  unui  proces  sistematic  de 
falsificare,  pentru  întâia  oară  s’a  revelat  acestor  conştiinţe  cu  o  intensitate 
dureroasă. 

Astăzi  Mişcarea  Legionară  nu  mai  e  singură  în  reprezentarea  destinului 
naţional.  Funcţiunea  ei  în  cadrul  neamului  nostru  s’a  generalizat.  împrejurările 
năpraznice  prin  care  trece  poporul  român  sub  ocupaţia  sovietică  a  obligat  imensa 
lui  majoritate  să  se  alipească  strâns  de  fiinţa  lui  pentru  a-i  apăra  integritatea 
spirituală. 

Tragedia  de  astăzi  a  poporului  român  nu  va  fi  zadarnică  dacă  unitatea  de  destin, 
plămădită  sub  regimul  tiraniei  comuniste  din  sacrificii  fără  număr,  va  deveni, 
după  eliberarea  României,  o  achiziţie  durabilă  a  clasei  conducătoare  .  Partidele  de 
mâine  trebuie  să  înveţe  ceva  din  teribila  lecţie  a  istoriei:  din  programele  lor  de 
guvernare  să  nu  lipsească  politica  destinului  naţional. 

LEGIONARUL  AURELLAN  MÂNDRILĂ  6? 

de  Dumitru  LEONTIEŞ 

Era  în  toamna  anului  1937,  când  te-am  văzut  întâiaş  dată.  îmi  cereai  manifeste 
legionare.  Erai  elev  la  liceul  «Dragoş  Vodă»  din  Câmpulungul  Moldovenesc.  Te-ai 
prezentat  legionăreşte  şi  mi-ai  spus  c'ai  fi  fericit  să  fii  frăţior  de  cruce. 

De-atunci  ai  purces  pe  greul  drum  al  suferinţei  spre  biruinţă,  dealungul  atâtor 
morminte  legionare,  ca  întro  zi  să  ţi-1  găseşti  şi  pe-al  tău... 

Spirit  de  jertfă  si  desinteres,  pretutindeni  erai  la  o  datorie  sfântă  neimpusă... 

La  finele  lui  1939  erai  bacalaureat.  Deja  îţi  asumaseşi  o  grea  răspundere  prin 
educarea  frăţiorilor  liceului.  Când?  Când  umbra  morţii  începuse  să  ne  învăluiască. 
Fără  paradă,  fără  onoruri.  încet  şi  sigur.  Erai  stâlp  de  foc  în  mijlocul  copilaşilor 
«tăi»... 

Te  văd  şi-acum...  înalt,  bătut  de  soare,  brad  de  pe  Rarău,  cu  ochi  de  oţel,  nas  de 
vultur,  bărbie  volitională,  buze  supte,  un  tânâr  maturizat  de  un  crez  sfânt.  Atât. 
Mi-ai  dat  raportul  grupului  FDC  Câmpulung.  Aveai  40  de  feciori  gata  de  examen. 
Niciunul  nu  cunoştea  bucuriile  vieţii,  păcatele  ei...  hotărîţi,  să  lupte,  să  moară,  să 
învingă  oricum...  Şapte  dintre  ei,  cu  tine,  îndeplineau  condiţiile  de  depunerea 
jurământului  de  frate  de  cruce.  L-am  hotărît  pentru  13  Februarie  1940,  pe  culmea 
muntelui  Runcu,  în  faţa  Rarăului. 

Mi-ai  mărturisit  atunci,  că  a  fost  cea  mai  frumoasă  zi  din  vieaţa  ta.  Am  urcat 
prin  ceaţa  deasă  pieptiş  muntele,  ca  din  vârful  lui  să  vedem  deschisă  spre  lume 
panorama  de  vis  românesc.  Munţii  întotdeauna  ne-au  deschis  sânul  spre  a  ne 
ocroti  la  vremuri  grele,  deaceia  trebuie,  să-i  iubim.  Ai  dat  raportul  pentru  cei  şapte 


67  -  Revista  "DACIA",  Rio  de  Janeiro,  Brazilia.  Anul  XII,  (număr  festiv),  Decembrie  1957. 


Nicolae  Niţă 


227 


frăţiori  nemişcaţi  ca  stânele  de  piatră,  nepăsători  la  gerul  şi  viscolul  ce  ne  biciuia 
chipurile...  Parcă  eraţi  din  lumea  morţilor  lui  Moţa,  morţi  fără  hodină  până  la 
biruinţa  definitivă  a  Legiunii,  a  Neamului  nostru...  Ce  mândri  eraţi  cu  braţele, 
întinse  spre  culmea  Rarăului,  rostind  formula  de  jurământ.  O  căciulă  ţurcană 
adăpostea  o  lumânare,  simbol  de  lumină  pentru  întunericul  nostru  în  care  ne 
sbăteam.  Aţi  primit  ca  talisman  ramura  de  pelin  în  tricolor  naţional.  Vi  se 
reamintea  că  desăvârşirea  legionară  este  amară  şi  dureroasă.  Voi  ştiaţi,  sau  mai 
bine  zis  simţeaţi  mai  bine,  în  acel  moment. 

Şi  viscolul  se  înăsprea  tot  mai  mult,  Aurelian  dragă! 

Sub  zodia  lui  ai  depus  jurământul...  Rarăul  se  arăta  cu  Pietrele  Doamnei,  leagăn 
de  concepţie  legionară.  Umbra  Căpitanului  se  profila  peste  sufletele  noastre  ca  o 
uriaşă  cruce  de  stâncă.  Şi  cum  voiam  noi  să-i  împărtăşim  jertfa  lui  cea  mai  mare. 
Dar  ce  preţ  aveau  jertfele  noastre  faţă  de  a  Lui? 

Peste  alte  piscuri  se  vedeau  crucile  de  pe  Pietrosul,  trei  cruci,  cea  din  mijloc  a  lui 
Sterie  Ciumetti,  urcată  până  în  vârf  de  Căpitan.  Nu  ştiu  cum,  dar  n'am  mai  simţit 
gerul  amorţitor,  ci  presimţirea  că  în  curând  va  veni  biruinţa  şi  noi  vom  contribui 
la  ea.  Entusiasmaţi  am  dat  numele  frăţiei  «Biruinţa»,  iar  poenii,  «Poiana 
Biruinţei». 

Ne  legaserăm  să  înălţăm  pe  acel  loc  o  cruce  amintitoare.  Dar  tu,  Aureliene,  ai 
întruchipat  un  tragic  destin.  Ai  luptat  cu  frăţiorii  tăi  până  la  biruinţă,  şi-ai  pierit 
înghiţit  de  valurile  năprasnice  cari  au  înghiţit  şi  aceea  biruinţă... 

Ne-am  despărţit  iarăş.  Prin  Aprilie  1940,  unii  ieşeau  din  închisori,  voi  intraţi  în 
ele.  Iar  ne-am  întâlnit.  Nu  te  pot  uita  cum  te  rugai  tu,  ce  speranţe  aveai  în  ochii 
tăi.  Bun  ca  un  înger,  şi  aspru  şi  necruţător  cu  nedreptatea.  Aşa  erai  tu.  Căutai  să 
îndrepţi  fraţii  tăi  spre  acţiune,  spre  fapte,  spre  jertfe... 

După  amnistia  din  Aprilie  ai  colindat  Câmpulungul  în  lung  şi'n  lat,  fiind  tu 
curierul  organizaţiei  judeţene... 

De  neuitat  acele  tabere  de  educaţie  prin  munţi  organizate  de  mintea  ta  aprigă, 
în  Bucovina  şi  Moldova. 

Dar  când  trebuiai  să  conduci  un  grup  de  camarazi  cari  nu  cunoşteau  munţii  şi 
pe  căldura  ceia  mare,  tu  nu  vreai  de  loc  să-ţi  lăpezi  mantaua  de  ploaie.  Discret, 
arătai  doar  o  bucăţică  dintr'o  carabină,  cu  care  te  întovărăşeai  tu  în  drumurile 
prin  munţi.  O  porneai  înainte  cântând,  şi  cu  flori  la  pălăria  neagră,  deschideai 
drumuri  de  speranţe  de  mai  bine.  Totuşi  uneori  tăceai  mâlc.  Toţi  te  respectau,  nu- 
ţi  furau  tăcerea  ta.  Doar  mergeai  cu  lumea  ta  de  gânduri  pe  cărările  lumii.  Te  văd 
şi-acum  cu  pălăria  ta  împodobită  cu  crenguţe  de  fragi  şi  flori  de  pădure... 

îmi  aduc  aminte  ca  acum  de  tabăra  dela  «Moara  Dracului»,  unde  erai  cu 
Batariuc,  prietenul  tău  bun,  şi  de  ploaia  aceia  grozavă,  cu  pârâiele  umflate,  cu 
bolovani  rostogoliţi,  de  seara  aceia,  când  uzi  până  la  piele,  ne-am  uscat  cămeşile  la 
un  foc  haiducesc.  Pe  vremea  ceia  urîtă,  în  trăznetele  carabinei  tale  mi-ai  speriat 
frăţiorii  de  cruce,  pe  care-i  trecusem  pârâiele  în  spinare...  (unde-or  fi  acum,  bieţii 
de  ei).  Voiam  să  atingem  Rarăul...  cu  15  frăţiori  şi  câţiva  absolvenţi.  Te  văd  cu 
ochii  ţintind  jeratecul,  în  vreme  ce  unii  povesteam  unele  întâmplări  în  legătură  cu 
Neamul  sau  Legiunea...  Ce-oi  fi  văzut  tu  acolo,  nu  ştiu  nici  acuma...  Te  sculai 
câteodată  şi  respirând  adânc  îmbrăţişai  cu  trup  şi  suflet  ţara  întreagă  cu  ochii  tăi 
de  neuitat...  Ceahlăul,  regele  munţilor  noştri,  de  unde  vedeai  multe,  multe  ce-au 
rămas  în  sufletu-ţi  dus  undeva  departe  de  noi...  Şi  ochii  tăi  de  oţel  s'au  umezit 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


228 


atunci  în  seara  aceia,  când  de  pe  Ceahlău  ne  coboram  dealungul  Bistriţei,  ca  să  ne 
ducem  pe  Rarău. 

Cum  urla  Bistriţa  supărată,  şi  cum  cântai  tu  ca  s'o  astupi...  Dar  la  stâna  lui 
Ulian,  haiducul  şi  prietenul  nostru  bun,  cu  dulăii  lui  ce  erau  gata  să  ne  sfâşie? 
Doar  pe  tine  te  cunoşteau  câinii  ceia  fioroşi,  că  ţi  se  gudurau  înainte.  Mă  gândesc 
la  tine,  mereu...  Tu  erai  un  om  al  pădurilor,  prieten  bun  cu  fiarele  codrilor,  cu 
stâncile,  cu  vultanii,  iar  când  chiuiai,  se  prelungea  chiotul  tău  peste  văi,  topindu- 
se  în  tăcerea  singurătăţilor... 

Şi  vremea  se  scurgea...  Ai  trecut  3  Septembrie  1940,  cu  bărbăţie...  Te-ai  înscris 
la  Facultateade  drept  din  Iaşi.  Ai  luat  comanda  camarazilor  de-acolo... 

Ai  venit  pe  urmă  chemat  la  Bucureşti  pe  «Gărzile  încazarmate».  Te  simţeai  în 
elementul  tău.  Părăsiseşi  cartea,  erai  în  linia  întâia  de  luptă,  te  găteai  de  nunta 
ta...  în  acest  corp  ai  fost  model  de  disciplină  şi  camaraderie,  desinteres  şi  spirit  de 
jertfă... 

La  22  Ianuarie  1941  ai  plecat,  cu  camioneta,  spre  Palatul  Telefoanelor,  unde 
camarazii  noştri  cădeau  ucişi  de  mitralierele  fraţilor  noştri  ostaşi. 

N'ai  vrut  să  mori,  dar  nu  puteai  să  nu  înfrunţi  rafalele  de  foc  cari  încingeau  cu 
brâul  morţii  pe  camarazii  crescuţi  de  tine...  Ai  căzut  cu  arma  în  mână.  Ai  murit 
încet,  cu  sângele  cald  picurând  din  rănile  făcute  de  armele  automate. 

Ai  murit  încet,  ca  să  guşti  din  plin  paharul  durerii  până  la  sfârşit.  Ai  murit  încet, 
totuş  strigând:  Trăiască  Legiunea  şi  Căpitanul!  Trăiască  Comandantul! 

Nu  te-am  îngropat  noi,  în  cântece,  la  locul  nostru  de  onoare,  în  salve  de 
pistoale.  N'am  mai  putut.  Ne-au  înghiţit  închisorile  negre  şi  surghiunul  nesfârşit 
de  dureros.  Tu  eşti  mereu  în  sufletul  nostru,  ca  o  pildă  de  iubire  nestrămutată  de 
Legiune!  Eşti  prezent  în  veşnicie! 

Patru  ani  după  aceea  bătrânul  tău  tată  te-a  căutat  mereu  pe  toate  meleagurile, 
fără  să  te  găsească...  Ce  pildă  de  neuitat...  Când  a  auzit  dela  mine  totul,  n'a  mai  zis 
nimic,  s'a  întors  de  unde  a  venit,  cu  umerii  mai  gârboviţi,  cu  părul  mai  albit... 
Pierduse  tot  ce  putuse  să  piardă  mai  scump.  Mai  mult  ce  se  mai  putea?  Mut,  s'a 
dus  spre  Ţară...  Ce  să  mai  piardă  timpul  acolo.  Singurul  lui  copil,  mândria  şi 
nădejdea  bătrâneţelor  lui  zăcea  într'un  mormânt  comun  din  Bucureşti,  neştiut  de 
nimeni,  fără  flori  la  căpătâi,  poate  fără  cruce...  Răsplata  că-şi  iubise  Ţara  ca  puţini 
din  lumea  asta...  Răsplata  pentru  o  dragoste  nemărginită  de  Neam  şi  Legiune... 

RARĂUL,  O  CONCEPŢIE  DIN  SPIRITUALITATEA  LEGIONARĂ  68 

de  I.  P.  O  ANĂ 

«De  acolo,  pe  cărările  înverzile,  m'am  ridicat  încet  în  munte,  ducând  poveri  în 
suflet,  durerile  umilinţei  de  ieri  şi  chinurile  nelămuririi  pentru  ziua  de  mâine.  Pare 
că  nu  mai  aveam  nici  un  prieten  în  lumea  din  afară  de  muntele  acesta:  Rarăul,  cu 
schitul  de  pe  el».  (C.  Codreanu,  Pentru  Legionari ) 

Obosit  de  frământările  marilor  hotărîri,  urca  încet,  încet,  spre  culmile  Rarăului, 
acolo  undeva  într'un  schit  singuratec.  în  liniştea  şi  taina  înălţimilor,  sufletul 
chinuit  al  Căpitanului  avea  să  găsească  o  deslegare.  O  forţă  nevăzută  lumina  acolo 
de  unde  îi  putea  veni  ajutorul,  pe  un  munte,  unde  avea  să  stea  de  vorbă  cu  măreţia 
naturii. 


68  -  Revista  "DACIA",  Rio  de  Janeiro.  Anul  XII  (Serie  Nouă).  Număr  festiv,  Decembrie  1957. 


Nicolae  Niţă 


229 


Plecând  dela  acest  moment  cu  totul  caracteristic  din  istoria  unei  mişcări  cu 
pronunţată  spiritualitate,  vom  înţelege  atât  sensul  acestei  urcări  spre  piscurile 
unui  munte,  cât  şi  problema  atât  de  subtilă  a  influenţei  mediului  cosmic  asupra 
spiritului  omenesc. 

Luând  două  elemente  din  cadrul  naturii,  cu  totul  diferite,  muntele  şi  marea, 
vom  constata  diferenţa  sufletului  şi  fizicului  locuitorilor  acestor  spaţii.  Stabil, 
liniştit,  senin,  contemplativ  şi  mistic,  omul  dela  munte  se  confundă  cu  stâncile,  cu 
vârfurile  ameţitoare,  cu  vultanii  văzduhurilor,  cu  orizonturile  îndepărtărilor 
nemărginite,  cu  lumina  pătrunzătoare  a  înălţimilor...  La  mare,  pescarul,  cu  pasul 
rar  ca  legănarea  valurilor,  cu  nostalgia  nesfârşitelor  drumuri  fără  pulbere,  pe  care 
le-a  cutreierat  şi  spre  care  tinde  mereu,  aspru  ca  furtunile  cari  l-au  biciuit  deatâtea 
ori. 

Din  tot  cadrul  naturii,  muntele,  mai  mult  decât  celelalte  elemente  a  format  o 
preocupare  de  prim  ordin,  jucând  un  rol  transcendental  în  viaţa  omului.  Rolul 
mitologic  ce  l-a  avut  în  antichitate  îşi  are  o  puternică  raţiune.  Dar  acest  rol  mistic 
am  putea  zice,  nu  l-a  avut  numai  în  vechime  şi  numai  în  lumea  păgână,  ci  l-a  avut 
întotdeauna  şi  cu  un  caracter  preponderant  şi  în  religiile  spiritualiste  şi  chiar  în 
lumea  creştină.  Lăcaş  al  zeilor,  de  pe  înălţimile  Olimpului  se  coborau  nemuritorii 
ca  să  guverneze  lumea,  spre  aceste  înălţimi  tindea  mintea  filosofilor,  de-aci, 
conducătorii  oştilor  şi  ai  cetăţilor  aşteptau  ajutorul. 

De  pe  înălţimile  Tibetului  coboară  mereu  şirurile  de  eremiţi,  ca  să 
mărturisească  celor  dela  câmpie  concepţia  unei  vieţi  superioare.  în  spaţiul  Incaş, 
pe  înălţimile  cordiliere  ale  Anzilor  se  crează  toată  mitologia  şi  spiritualitatea 
acestui  popor  transcendental.  Această  noţiune  a  înălţimilor  a  creat  o  concepţie  de 
viaţă,  o  adevărată  filosofie  Incaş,  care  defineşte  pe  acest  om  de  la  munte  cu  o 
noţiune  caracteristică  de  «om  al  înălţimilor». 

Cogeonul,  e  muntele  sacru  al  Dacilor  nemuritori.  într'o  peşteră  din  înălţimile 
lui  sălăşluia  Zamolxis,  care-şi  împărtăşea  credincioşii  cu  suliţile  eternităţii. 

Pe  muntele  Sinai,  Dumnezeu  coboară  din  slăvile  cerurilor  şi  face  contactul 
direct  cu  pământul,  înmânând  Tablele  Legii  lui  Moise. 

Mântuitorul  nostru  pe  muntele  Măslinilor  se  urca  cu  ucenicii  după  El,  ca  să  le 
spună  cele  ce  sunt  scrise  să  se'ntâmple:  sângerarea  şi  agonia. 

Pe  munte  seamănă  credincioşilor,  cuvântul  Domnului,  în  sublimele  Fericiri. 

Pe  muntele  Taborului  se  face  schimbarea  la  faţă,  se  înconjoară  de  lumina 
transcendentală  a  lui  Dumnezeu,  iar  Golgota  rămâne  în  permanenţă  simbolul 
urcuşului  prin  suferinţă  şi  moarte  spre  lumina  învierii  eterne. 

Mai  târziu,  în  desvoltarea  creştinismului,  pe  un  munte  va  să  se  atingă  culmile 
spiritualităţii  creştine,  pe  muntele  Atos,  prin  scorburile  căruia  se  vor  ascunde  cei 
ce-aveau  să  vadă  numai  cu  ochii  sufletului  lumina  ireală  a  Taborului... 

în  Spania,  Montserrat  formează  centrul  misticei  lui  Raymond  de  Lulle, 
chintesenţa  spiritualităţii  creştine  iberice;  Saint  Jean  de  la  Croix  în  «Oeuvres 
spirituelles»,  în  concepţia  muntelui  Cârmei  vede  ridicarea  şi  purificarea 
sufletească,  vede  drumul  spre  înălţimea  mântuirii. 

în  spiritualitatea  Mişcării  legionare  vedem  că  această  concepţie  a  ridicării,  a 
înălţimii,  a  muntelui,  e  sintetizată  în  două  etape:  una,  cea  dintâiu,  urcarea  pe 
muntele  Rarău  într'un  moment  de  disperare  «Sufletul  îmi  era  străbătut  de 
îndoieli.  Eram  la  răspântie  de  drumuri».  Această  depresiune  sufletească  avea  să-şi 
găsească  o  deslegare,  acest  întuneric  din  suflet  avea  să  se  alunge,  să  se 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


230 


răspândească  spre  orizonturile  ce  le  cuprindea  Rarăul.  «Privesc  peste  munţi,  peste 
dealuri,  la  sute  de  chilometri»...  Mai  târziu  Căpitanul  avea  să  concretizeze  această 
concepţie  a  ridicării  omului  spre  înălţimea  spirituală,  prin  greutate,  prin  suferinţă, 
prin  jertfă,  prin  efort  continuu,  analog  în  lumea  materială  cu  atingerea  piscurilor 
munţilor,  în  «Cărticica  şefului  de  cuib»,  în  capitolul  «Muntele  suferinţei». 

Urcuşurile  se  fac  prin  caznă,  prin  persistenţă,  prin  oboseală.  Coborîşurile  sunt 
uşoare.  Deaceea  concepţia  prezenţei  spirituale  e  înălţimea,  iar  a  lipsei  spirituale 
este  adâncul.  Spiritul  bun  locuieşte  în  înălţimi  şi  în  lumină,  iar  cel  rău  în  adâncimi 
şi  întuneric. 

Limpezimea  naturii  şi  mirajul  orizontului  uşurează  spiritul  şi-l  înalţă.  Urcarea 
Rarăului  în  acel  moment  tocmai  această  misiune  o  avea.  Rarăul  apare  în 
împrejurări  cu  totul  tragice,  asemănătoare  altor  împrejurări  din  istoria  noastră 
sbuciumată  când  muntele  avea  să  fie  ocrotitor. 

Muntele  a  fost  un  leagăn  care  a  alinat  suferinţele  neamului  milenii  dearândul, 
cum  rar  se  întâlneşte  în  istoria  altor  popoare. 

Pe  crestele  Carpaţilor  s'a  format  spiritualitatea  poporului  român,  după  timpi 
întregi  de  convieţuire  pe  înălţimile  lui  senine, 
liniştite  şi  fermecătoare. 

Aci  s'au  creat  obiceiurile  cele  mai  frumoase, 
cusăturile  fără  seamăn  de  pe  iile  şi  fotele 
femeilor,  melodiile  armonioase  ale  doinelor  şi 
cea  mai  mare  parte  din  tezaurul  folclorului 
nostru. 

Aci,  undeva,  pe  la  cotitura  Carpaţilor,  pe 
plaiurile  vrâncene  a  luat  fiinţă  balada  care 
caracterizează  splendoarea  sufletului 
românesc,  Mioriţa.  Există  un  suflet  al 
munţilor,  al  câmpiilor,  al  stepelor,  al  mărilor,  al  deşertului,  al  pădurii.  Iar  între 
munţi  se  poate  distinge  un  duh  al  Olimpului,  altul  al  Tibetului,  al  Anzilor,  al 
Alpilor,  etc.,  diferite  între  ele.  Dar  există  şi  un  duh  al  Carpaţilor,  şi  acesta  este 
sintetizat  în  Mioriţa. 

Concepţia  vieţii  şi  a  morţii  aici  se  altoia  pe  suftetul  dac  şi  se  inspiră  din  religia 
nemuritorilor  Daci. 

«Muntele  suferinţei»  avea  să  se  altoiască  pe  acelaş  suflet,  dar  în  conceptul 
religiei  mântuirii,  în  conceptul  creştin. 

Pe  Rarău  mai  târziu  această  şcoală  creştină  se  făcea  direct  de  către  Căpitan, 
într'un  moment  de  luptă,  suferinţă,  purificare.  Iar  mai  târziu  coboară  la  celălalt 
capăt  al  Ţării,  Carmen  Sylva,  într'un  alt  moment,  de  cucerire,  de  expansiune,  de 
victorie. 

între  Rarău  şi  Carmen  Sylva  se'ntinde  un  mare  drum  din  concepţia  de  trăire 
legionară.  Muntele  avea  să  joace  un  rol  principal  în  purificarea  şi  spiritualitatea 
legionară. 

Muntele  face  să  reflectezi  la  marile  probleme  ale  lumii,  să  înţelegi  mistic 
cărările  infinitului  şi  ale  veşniciei.  El  nu  te  stăpâneşte,  ci  te  face  să  stăpâneşti 
necunoscutul. 

Munţii  nu  sunt  nici  reci,  nici  muţi.  Ei  vorbesc  despre  splendorile  universului,  ei 
ajută  pe  om  să  se  ridice  la  Creator. 


"...Nu  ne  interesează  dacă  vom  birui, 
dacă  vom  cădea  frânţi  sau  dacă  vom 
muri.  Scopul  nostru  e  altul:  de  a 
merge  uniţi.  Mergând  împreună, 
uniţi,  cu  Dumnezeu  înainte  şi  cu 
dreptatea  neamului  românesc,  orice 
soartă  ne-ar  dărui,  înfrângerea  sau 
moartea,  ea  va  fi  binecuvântată  şi  va 
da  roade  pentru  neamul  nostru". 

Corneliu  Z.  Codreanu  -  P.L. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


231 


PRAHOVA,  UN  SIMBOL  LEGIONAR 

de  Marcel  PREOŢESCU 

Prahova,  mai  mult  decât  un  nume,  este  un  simbol  care  exprimă  o  bucată  din 
pământul  românesc,  cu  munţi,  cu  ape  şi  cu  oameni  la  un  loc,  cu  lacrimi  şi 
zâmbete,  cu  flori  şi  sânge,  cu  sufletele  morţilor  noştri  locul  de  odihnă  al  visurilor 
noastre. 

în  Prahova,  istoricul  de  mâine  va  găsi,  cu  mai  mare  uşurinţă  poate  decât  în  alte 
părţi,  evidenţa  caracterului  românesc,  care  a  permis  continuitatea,  peste  secole 
întunecate,  Neamului  nostru. 

Trecutul,  cu  toata  plenitudinea  manifestărilor  sale,  ne  îndreptăţeşte  să  tragem 
această  concluzie.  Şi  încerc  să  evaluez  aceste  manifestări,  prin  ceva  care 
subordonează  existenţa  noastră  unor  necesităţi  interioare  şi  cari,  la  rândul  lor, 
sunt  produsul  unei  concepţii  de  viaţă. 

Acest  mod  de  a  considera  viaţa  şi  lumea,  care  fac  parte  integrantă  din  însăşi 
structura  Românului,  îşi  evidenţiază  cu  claritate  profundul  său  sens,  în  Prahova. 

Ori  ce  socoteli  s'ar  face,  ele  sunt  dintru  început  greşite,  dacă  nu  se  ţine  seama  de 
acel  coeficient,  pe  care-1  reprezintă  sufletul  românesc. 

Şi  aceasta  este  speranţa  noastră.  Căci  oricât  de  diabolici  şi  bine  pregătiţi  vor  fi 
duşmanii  noştri,  nu  ne  vor  înţelege  şi  deaceea  nu  ne  vor  putea  distruge. 

Privind  în  urmă,  vedem  în  Prahova  un  tip  de  Român,  în  care  sunt  armonizate  cu 
măestrie  în  jurul  unui  puternic  sentiment  de  libertate,  notele  predominante  ale 
provinciilor  din  Nordul,  Sudul,  Estul  şi  Vestul  Ţării. 

Prahoveanul  e  vesel,  comunicativ,  sprinten  la  minte,  are  o  bogată  imaginaţie  şi  e 
înzestrat  cu  spirit  comercial.  E  dârz,  perseverent,  e  larg  la  suflet,  fără  a  fi  risipitor 
şi  are  un  puternic  sentiment  de  dreptate.  Născut  la  poalele  munţilor,  înălţimile 
nu-1  sfiesc,  e  îndrăzneţ,  iar  odată  cu  câmpia  care  se  întinde  până  pe  malurile 
Dunării,  orizontul  i-e  larg,  încurajându-i  dorinţa  de  libertate  care  se  manifestă 
puternic  pe  toate  planurile  vieţii  sale. 

Până  la  cotropirea  Ţării  de  către  comunişti,  prahoveanul,  fie  că  tăia  piatra  sau 
lemnul,  fie  că  lucra  pământul,  era  foarte  rar  simbriaş.  Producea  şi  îşi  comercializa 
produsele  singur,  de  cele  mai  multe  ori  limitat  la  braţele  familiei  sale. 

Marea  industrie,  care  l-a  atras,  cum  era  şi  normal,  nu  l-a  desrădacinat,  nu  l-a 
proletarizat.  Fabrica  n'a  reuşit  să-l  scoată  complet  de  la  ogor,  vie,  pământ,  ori 
micul  sau  atelier,  nu  numai  sufleteşte,  dar  şi  de  fapt,  în  cea  mai  mare  parte  a 
anului. 

Nici  armata  şi  nici  slujbele  publice  nu  aveau  mari  atracţii  pentru  prahoveni. 
Marea  majoritate  a  celor  ce  puteau  studia  alegeau  profesiuni  libere,  împlinindu-şi 
serviciul  militar  la  regimente,  alaturi  cu  prieteni  din  sat. 

în  politică,  era  mereu  în  opoziţie,  chiar  dacă  partidul  său  era  la  putere  şi 
ploieştenii  se  scuzau  de  proastele  administraţii  municipale,  invocând  faptul  că,  în 
majoritatea  cazurilor,  nici  primarii,  consilierii  şi  nici  funcţionarii  superiori  nu 
erau  prahoveni. 

Prahovenii  n'aveau  timp  de  pierdut... 


69  -  Revista  "DACIA",  Rio  de  Janeiro.  Anul  XII  (Serie  Nouă).  Număr  festiv,  Decembrie  1957. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


232 


Viaţa  se  desfăşura  mulţumitor  şi  numai  când  presiunea  camarilei  şi  a  regelui 
Carol  II,  începuse  a  se  face  simţită,  prahovenii  la  început  mai  mult  din  spirit  de 
frondă  decât  din  convingere,  şi-au  dat  sema  că  şi  ei  aveau  ceva  de  spus. 

Aceasta  era  atmosfera  la  începutul  campaniei  electorale  din  1937. 

Dacă  până  atunci  au  rămas  departe  de  frământările  politice,  abuzurile  şi 
fărădelegea  guvernelor  le-au  dat  de  gândit. 

La  începutul  campaniei,  Organizaţia  Legionară  de  Prahova  era  slabă. 

în  afara  Grupului  Studenţesc  şi  Grupului  F.D.C.,  puţine  erau  elementele  de 
valoare  ale  organizaţiei  judeţene. 

Partidele  politice,  cari  nu  voian  decât  votul  prahoveanlului,  lăsându-1  în  voia 
Domnului  restul  timpului,  îi  erau  mai  dragi,  căci  voia  Domnului  era  mare  pentru 
Prahova.  Când  însă  voia  Domnului  a  fost  înlocuită  cu  voia  lui  Carol  II,  Organizaţia 
Legionară  din  slabă  a  devenit  foarte  puternică,  iar  la  alegeri  judeţul,  care  în  mod 
practic  fusese  până  atunci  împărţit  între  liberali  şi  ţărănişti,  acordă  Mişcării 
Legionare  majoritatea  voturilor. 

Prigoana  care  a  urmat,  a  scos  în  evidenţă,  mai  mult  decât  o  stare  de  spirit,  o 
conturare  a  prahoveanului  aşa  cum  până  atunci  nu  avusese  ocazia  a  se  manifesta. 

Dându-şi  seama  că  regele  nu  glumeşte,  prahovenii  l-au  luat  în  serios. 

Cu  cât  atacul  era  mai  puternic,  cu  atât  Organizaţia  se  întărea  mai  mult.  Opinia 
publică  era  de  partea  noastră,  apăreau  noi  elemente  şi  din  ce  în  ce  mai  bune,  iar, 
după  condamnarea  Căpitanului,  marea  majorităţii  a  prahovenilor  aşteptau  zi  de  zi 
începutul  unei  revoluţii  pentru  dărâmarea  guvernului.  Nimeni  nu-şi  mai  făcea  nici 
o  iluzie. 

Cred  că  niciodată  în  trecut,  prahovenii  n'au  adunat  atâtea  arme  şi  explozibile  ca 
în  acea  epoca.  Dinamită,  grenade,  arme  de  toate  felurile,  -  unele  bune  de  muzeu,  - 
ne  soseau  fără  să  facem  nici  un  efort.  Nu  exista  organizaţie  care  să  nu-şi  aibă 
depozitul  bine  îngrijit,  ascuns  în  vreo  pivniţă,  în  casa  sau  fabrica  vreunei 
persoane,  pe  care  poliţia  n'o  putea  bănui. 

Cu  tot  aparatul  statului  poliţist  a  lui  Carol  II,  cu  jandarmii  şi  sutele  de  agenţi 
cari  forfoteau  pretutindeni,  organizaţia  noastră  nu  a  avut  nimic  de  suferit  până  în 
toamna  anului  1939. 

Ori  considerând  mijloacele  de  cari  poliţia  dispunea  şi  înverşunarea  cu  care  se 
ducea  prigoana,  putem  trage  concluzia  că  ar  fi  fost  imposibilă  nu  numai 
menţinerea  unei  organizaţii  de  rezistenţă  cu  capacitatea  de  luptă  a  organizaţiei 
prahovene,  dar  ar  fi  fost  imposibilă  însăşi  supravieţuirea  Organizaţiei  fără 
sprijinul  efectiv  al  prahovenilor  indiferent  de  credinţele  politice  anterioare. 
Gh.  Teodorescu,  Miti  Dumitrescu,  Lucian  Caramlău  şi  Mihail  Tase  oameni 
excepţionali  şi  adevarate  călăuze  ale  spiritului  prahovean,  împreună  cu  Cezar, 
Traian  şi  Gabriel  Poposcu,  Nelu  Moldoveanu,  Gigi  Paraschivescu,  Ovidiu  Isaia, 
Jean  Ionescu,  Marin  Stănciulescu,  Ion  Vasiliu,  Nicu  Comănescu,  Gogu  Ştefănescu, 
Alecu  Cojocaru,  Dumitru  Filip,  Zosim  Danielescu,  Const.  Stegărescu,  Carol 
Căzănescu,  Badea  Popescu,  Ion  Ciupală,  Gh.  Cârciumaru,  Victor  Enachescu, 
Măntăluţă,  Ion  Sântoilă,  şi  mulţi  alţii,  n'au  format,  aşa  cum  adversarii  socoteau, 
un  grup  de  «zăltaţi»,  formând  «grup»,  numai  după  moarte.  Ei  veneau  din  toate 
cercurile  sociale,  cu  formaţii  profesionale  şi  intelectuale  diferite,  bine  pregătiţi 
pentru  viaţă,  dar  dominaţi  toţi  de  o  unică  idee,  acea  a  dreptăţii,  a  libertăţii  şi  a 
demnităţii  naţionale. 


Nicolae  Niţă 


233 


Era  problema  care  li  se  punea  lor,  problema  care  ni-se  punea  nouă  tuturor 
(problemă  care  încă  ni  se  pune). 

Epoca  frondei,  epoca  de  desinteres  pentru  bunul  mers  al  treburilor  Ţării 
trecuse.  Trecuse  şi  epoca  credinţei  în  cinstea  regală. 

Nemulţumirile  se  transformau  în  revoltă,  care  se  accentua  în  măsura  în  care 
prahovenii  îşi  dădeau  seama,  că  metoda  de  guvernare  a  regelui  nu  era  o  simplă 
metodă  de  autoritate,  cât  o  reînviere  a  celor  mai  abjecte  metode  levantine,  unde 
corupţia,  nepotismul,  bunul  plac,  îşi  dădeau  mâna,  aruncând  pe  umerii  Ţării  un 
şirag  de  crime  şi  silnicii. 

Legea  începuse  să  dispară  încă  de  pe  timpul  când  jandarmul  o  făcea  şi  o  executa 
din  motive  politice  şi  la  ordinul  politicienilor.  Dar  acum  nu  nici  există  nici  lege, 
nici  justiţie.  Regele  şi  oligarhia  călcând  cu  brutalitate  legea,  în  momentul  când 
aceasta  nu  le  mai  servea,  trecând  prin  foc  şi  sabie  o  generaţie  întreagă,  au 
provocat  revolta,  care  era  cu  atât  mai  adâncă,  cu  cât  fărădelegile  se  acumulau. 

Dacă  până  la  uciderea  Căpitanului,  prahovenii  an  fost  ţinuţi  în  frâu  datorită 
temei  posibilelor  represalii  împotriva  celor  din  închisori,  din  acel  moment  însă, 
revolta  s'a  transformat  într'o  nestrămutată  hotărîre  de  dărâmare  a  Guvernului. 
Miti  Dumitrescu  a  plecat  în  Germania,  întorcându-se  de  acolo  cu  certitudinea 
morţii  Căpitanului  şi  socotolile  personale  încheiate.  Drumul  pe  care  îl  avea  de 
urmat  era  violent.  Dar  nu  avea  altul.  El  ştia  că  «violenţa  nu  schimbă  nimic  în  sine. 
Ea  însă  redeşteaptă  şi  readuce  aminte».  Actul  lui  Miti  Dumitrescu  şi  al  echipei  lui, 
n'a  fost  un  act  determinat  nici  de  exaltare,  nici  de  ură.  A  fost,  după  însăşi  cuvintele 
lor,...  «expresia  unei  dureroase  necesităţi». 

«Atâta  dor  am,  să  ştiţi  voi  şi  Neamul  că  am  pecetluit  cu  sângele  şi  sufletul 
nostru  o  credinţă.  Istoria  va  judeca  dacă  am  greşit  sau  nu,  însă  nu  va  putea  uita 
«preţul»  acestei  greşeli,  de  va  fi  greşită»... 

Atunci,  Prahova  şi-a  rupt  cătuşele  aurite.  Demnitarii  Ţării,  cărora  nu  le  lipseau 
alte  calităţi  pentru  a  fi  într'adevăr  buni  conducători,  în  afară  de  cinste,  de  onoare, 
de  caractere,  au  fost  avertizaţi.  Nici  furia  sângeroasă  cu  care  s'au  asvârlit  asupra 
Ţării  întregi  în  noapte  de  22  Septembrie  1939  şi  după  aceea,  n'a  potolit  neînfricata 
hotărîre  a  prahovenilor  de  a  merge  mai  departe  pe  drumul  care  nu  mai  avea 
întoarcere. 

Tineretul  prahovean,  în  acele  timpuri,  nu-şi  punea  problema  unei  simple 
supravieţuiri,  ci  supravieţuirii  unor  principii  cari  îi  erau  mai  scumpe  decât 
propria-i  viaţă. 

...«Din  dragoste  adâncă  faţă  de  acest  pământ,  frământat  de  sângele  atâtor 
martiri,  din  dragoste  pentru  Neamul  acesta,  vom  încerca  să  rupem  o  frântură  din 
trupul  uriaş  al  viermelui  conducător  ce  roade  fiinţa  Neamului»... 

Nu  era  vorba  de  un  fanatism  orb,  împletit  cu  iluzia  unei  morţi  eroice,  ci  moartea 
era  privită  ca  o  consecinţă  a  luptei,  care  trebuia  dusă  chiar  cu  acest  preţ,  dacă  era 
novoe. 

Preţul  fixat  de  rege  era  mare.  Dar  rezultatul  la  sfârşitul  socotelilor  compensa.  Şi 
prahovenii  nu  s'au  sfiit  să-l  plătească. 

Cu  acest  sentiment  au  intrat  în  luptă  în  1937  şi  au  continuat  lupta  în  1938  şi 
1939,  până  pe  străzile  Braşovului  şi  Bucureştiului  în  1940,  şi  după  aceea  până 
astăzi.  Esenţa  luptei  nu  s'a  schimhat,  chiar  dacă  între  timp  a  căpătat  culori 
diverse.  Şi  tot  aşa  nici  esenţa  spiritului  prahovean  nu  s'a  putut  schimba. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


234 


Când  în  1953  la  procesul  lui  Ică  Tănase,  judecătorul  comunist  îl  întrebă  pe  Ion 
Samoilă,  veteran  al  luptelor  prahovene,  ce  voia  să  facă  cu  armele  pe  cari  Miliţia  le 
găsise  asupra  lui,  acesta  îi  răspunse  surprins: 

«Ce  puteam  să  fac  cu  ele?  La  icoană,  nu  voiam  să  le  pun!» 

Era  exprimarea  aceleiaşi  nestrămutate  hotărîri  de  a  lupta,  de  a  continua  lupta 
până  în  ultima  clipă.  Era  rândul  său  să  cadă.  El  o  ştia.  Dar  tot  atât  de  bine  ştia,  că 
altul  îi  prinde  steagul  şi  merge  mai  departe,  jalonând  un  drum  spre  învierea 
neamului  românesc. 

E  din  exemplu,  dintre  mii,  de  sublimă  perseverenţă  care  merge  până  la  jertfa 
supremă,  dar  nu  poate  ceda. 

Această  intransigenţă  nu  are  nimic  de  a  face  cu  noţiunile  de  percepţie  ori 
înţelegere,  ci  cu  acele  exigenţe  interioare  cari  de  undeva  din  fundul  pământului 
merg  prin  om  până  la  Dumnezeu... 

...«Priviţi  cu  încredere  viitorul.  Nu  uitaţi  că  Neamul  românesc  are  o  misiune 
sădită  în  el  de  Dumnezeu  şi  că  există  o  linie  de  onoare  a  Neamului». 

Au  fost  ultimele  cuvinte  ale  lui  Miti  Dumitrescu,  adresate  Prahovei. 

Din  acel  moment  el  s'a  despărţit  de  tot 
ceeace  omeneşte  îl  putea  lega  de  pământ. 

A  mers  senin,  întru  întâmpinarea  morţii,  cu 
conştiinţa  împăcată,  privind  viitorul. 

Pentru  el  şi  pentru  sutele  şi  miile  de 
prahoveni  cari  au  căzut  în  lupte,  în  închisori 
sau  prin  fundurile  Siberiei,  «linia  de  onoare  a 
Neamului»  representa  însăşi  viaţa  Neamului 
în  istorie. 

Iar  aceasta  se  măsoară  cu  puterea  de 
sacrificiu. 

Naţiunile  cari  şi-au  câştigat  un  loc  de  cinste 
în  lume,  l-au  câştigat  numai  prin  idealismul, 
îndrăsneala,  hotârîrea  şi  puterea  de  sacrificiu 
a  fiilor  lor. 

Dumnezeu  a  vrut  ca  întemeietorul  Mişcării 
Legionare  să  împlinească,  într'un  anumit 
moment  al  istoriei  noastre,  rolul  de  catalizator  al  virtuţilor  sufletului  românesc. 

Am  dovedi  puţină  înţelegere,  dacă  am  afirma  că  numai  ideia  Mişcării  Legionare 
represintă  chintesenţa  virtuţilor  româneşti. 

Dar  tot  atât  de  puţină  înţelegere  am  dovedi  dacă  n'am  recunoaşte,  că  în  fond, 
Mişcarea  Legionară  n'a  fost  decât  o  transpunere  în  fapt  a  acestor  virtuţi,  cu 
ajutorul  «materialului»  de  care  ţara  noastră  dispunea  la  acea  epocă. 

Nu  ceva  «mai  nou»,  ci  ceva  «mai  bun»  cautau  prahovenii  şi  cu  ei  toată  Ţara. 
Dar  acel  ceva  «mai  bun»,  nu  l-au  găsit  în  altă  parte.  Nu  era  în  altă  parte. 


"...Trădarea  ne-a  măcinat  puterile 
neamului.  Noi,  românii,  nu  neam 
aşezat  niciodată  cu  arma  în  mână  în 
faţa  ei;  de  aceea  a  prins  rădăcini,  de 
aceea  trădătorii  s'au  înmulţit  pe  toate 
cărările,  de  aceea  viaţa  noastră  de  stat 
nu  e  decât  o  trădare  permanentă  de 
neam.  Dacă  nu  rezolvăm  problema 
trădării,  opera  noastră  va  fi 
compromisă". 

Corneliu  Z.  Codreanu 


♦  ♦  ♦ 


De  aici  de  departe,  fiilor  Prahovei  de  totdeauna,  cu  umilinţă  închin  aceste 
rânduri,  cari  nu  vor  să  fie  decât  o  pioasă  aducere  aminte. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


235 


F.D.C.  Bucureşti  ?° 

Vara  1940 

de  Dionisie  GHERMANI 

Era  către  sfârşitul  lunii  August  1940.  Terminasem  în  primăvară  clasa  a  şaptea  a 
liceului  «Sfântul  Sava»,  din  Bucureşti  şi  începeam  acum,  aproape  de  încheierea 
vacanţei,  să  urzesc  planuri  pentru  ultimul  an  până  la  bacalaureat.  Vara  o 
petrecusem  toată  în  Capitală,  în  aşteptarea  a  ceva  nedefinit  dar  perceptibil,  ce 
întârziase  totuşi  să  se  producă.  Plutea  în  atmosferă  un  balast  prevestitor  de 
scadenţe. 

în  una  din  după  amiezele  calde  de  sfârşit  de  vară,  a  venit  la  mine  un  bun  prieten 
şi  camarad,  elev  la  liceul  «Lazăr».  Ne  cunoşteam  de  câţiva  ani  din  epoca  încadrării 
mele  în  Frăţie.  Venea  acum  la  mine  în  calitate  de  curier  al  Grupului  F.  D.  C.,  de 
care  depindeau  unităţile  noastre.  Mi-aduc  aminte,  că  tot  el  venise,  cu  aproape  doi 
ani  în  urmă,  imediat  ce  s'a  aflat  de  omorîrea  Căpitanului,  să  mă  prevină  să-mi 
adun  unitatea,  să  fac  rost  de  arme  şi  să  aşteptăm  eventuale  ordine  de  acţiune  care 
nu  au  mai  venit  niciodată.  De  data  asta  eram  puţin  surprins  de  vizita  lui,  şi, 
fireşte,  îngrijorat,  fiindcă  păstrasem  continuu  contactul  cu  comanda  grupului  -  pe 
şeful  grupului  îl  văzusem  în  ajun  -  şi  legătura  între  mine  şi  eşaloanele  superioare 
fiind  normal  asigurată  de  alţii. 

Mi-a  explicat  lapidar  că  se'ntâlnise  puţin  înainte  cu  cineva  din  comandamentul 
regional  F.D.C.  din  Bucureşti  şi  primise  dispoziţie  să  alarmeze  imediat,  fără  să 
mai  apeleze  la  reţeaua  rutinară  de  contacte  şi  curieri,  o  serie  de  şefi  de  unitate. 
Avea  la  el  o  listă  de  nume  şi  adrese.  Mi-a  transmis  apoi  ordinul  să  adun  în  cel  mai 
scurt  timp  unitatea  de  sub  comanda  mea. 

Această  alarmă  era  ultima  dintr'o  serie  întreagă,  începută  cândva  în  luna  Mai. 
în  primăvară  fusese  organizată  de  către  comandamentul  regional  F.D.C.  o  şcoală 
de  cadre,  în  una  din  pădurile  dela  marginea  Bucureştilor,  la  care  au  fost  convocaţi 
câte  2-3  inşi  din  toate  unităţile  din  Capitală.  Rostul  ei  era  să  se  creeze  din  rosturile 
existente  un  cadru  de  conducere  şi  acţiune  viabil,  pe  noi  baze  de  organizare  şi  cu  o 
nouă  distribuţie  funcţională.  Prigoana  lăsase  urme  adânci  şi  dureroase  şi  în 
rândurile  noastre.  Legăturile  între  diferitele  unităţi  s'au  subţiat  şi,  în  special, 
acelea  între  grupuri.  Cei  mai  mulţi  pierdusem  orice  vedere  de  ansamblu  asupra 
potenţialului  nostru  global  şi  ignoram  soarta  majorităţii  celorlalte  unităţi.  îmi 
amintesc  că  eu  însumi,  ca  singur  om  al  unităţii  mele  şi  numai  dat  fiind  funcţiunea 
ce  o  îndeplineam,  mai  întreţinusem,  în  ultimele  6-8  luni,  contact  permanent  cu 
şeful  grupului  şi  numai  în  mod  sporadic  cu  ceilalţi  şefi  de  unitate  din  grup.  De 
destinul  celorlalte  trei  grupuri  bucureştene  nu  mai  ştiam  nimic.  Ceilalţi  fraţi  de 
cruce,  cu  foarte  puţine  excepţii,  nu  mai  întreţinuseră,  legături  decât  exclusiv  în 
cadrul  unităţilor  respective.  Se  înţelege  atunci  că  am  îmbrăţişat  cu  bucurie  acest 
prilej  de  reîntâlnire  nestingherită  în  atmosfera  luminoasă  a  şedinţelor  noastre,  cu 
prieteni  dragi.  Eram  plini  de  înflăcărare  când,  la  finele  celor  câteva  zile  de 
frăţietate  absolută,  cu  decorul  natural  al  pădurii  care  ne-a  adăpostit  de 
indiscreţiile  regimului,  ne-am  despărţit  cu  sufletele  încărcate  de  elanuri,  puţin 
prea  siguri  de  forţele  noastre  cei  aproximativ  60  de  elevi  legionari  ai  tuturor 


70  -  Revista  "DACIA",  Rio  de  Janeiro.  Anul  XII  (Serie  Nouă).  Număr  festiv,  Decembrie  1957. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


236 


liceelor  din  Bucureşti.  în  zilele  acelea  se  coborîse  peste  noi  ceva  din  spiritul  şi 
esenţa  mistică  a  «Dobrinei»,  a  acelui  spirit  care  ignorează  ecuaţia  mercantilă  a 
civilizaţiei  contemporane.  Mulţi  dintre  cei  ce  l-au  trăit  atunci,  s'au  împărtăşit  din 
el  până  la  ultima  suflare.  Din  cei  ce  l-au  simţit  cândva  şi  mai  sunt  astăzi,  câţi  pot  şi 
vor  să-l  mai  mărturisească? 

în  vara  care  a  urmat  nu  a  părăsit  aproape  nimeni  Bucureştii.  Ni  se  recomandase 
tuturor  să  strângem  legăturile  între  noi,  să  purcedem  accelerat  la  reorganizarea 
unităţilor  din  subordine,  să  menţinem  contact  permanent  cu  eşaloanele 
superioare,  să  ne  considerăm,  în  fine,  în  stare  continuă  de  alarmă.  în  mai  multe 
rânduri  s'au  făcut  exerciţii  de  mobilzare  grabnică.  Ajunsesem  după  puţină  vreme 
să  stăpânim  o  tehnică  aproape  desăvârşită,  care  ne  permitea  ca  în  mai  puţin  de 
două  ore  dela  darea  ordinului  să  ne  adunam  cu  toţii,  în  jurul  a  o  sută  de  inşi,  în 
punctul  indicat  (deobicei  o  biserică  sau  o  instituţie  publică,  ca  să  nu  atragem 
atenţia).  Eram  cu  toţii  animaţi  de  o  frenetică  dorinţă  de  acţiune.  Elanul  care  ne 
stimula,  puterea  pe  care  o  resimţeam  veneau  din  conştiinţa  în  veşnicia  Mişcării  şi 
din  ferma  convingere  că  vom  fi  şi  noi,  copiii  Mişcării,  angrenaţi  în  lupta 
Neamului... 

Şi  ordinul  aşteptat  întârzia  mereu...  L-am  primit  a  treia  sau  a  patra  zi...  Tot 
timpul  făuream  planuri,  brodam  acţiuni,  discutam  cu  ceilalţi  frăţiori  cari  mă 
vizitau.  Doream  anticiparea  luptei,  dar  eram  conştienţi  şi  de  răspunderea  ei! 
Curios  şi  inefabil  amestec  de  copilărie  şi...  maturitate. 

Şi  iarăşi  am  rămas...  şapte!  Frăţia  noastră  îşi  plătise  tributul  de  sângerari  în 
prigoană...  Din  cei  vechi  eram  numai...  doi.  Cinci  frăţiori  veniseră  în  vârtejul 
persecuţiei,  mânaţi  de  instinctul  inimii  lor  calde.  Şi  astăzi  nu  mai  sunt.  Zestrea 
inimilor  curate  i-a  împins  uşor  spre  drumul  calvarului,  spre  drumul  de  onoare  al 
Neamului! 

O  concentrare  a  noastră  în  apropierea  Gării  de  Nord!  Ştafete,  legături, 
dispozitiv  de  luptă  gata  de  acţiune,  plantoanele  Centrului,  etc.  Eram  cuprinşi  de-o 
explicabilă  iritare.  Sigur  iară  o  alarmă...  oarbă. 

Şi  iarăşi  am  fost  trimişi  acasă.  Trei  zile  dearândul  ne-au  chinuit  nelinişti 
lăuntrice.  în  colţul  gurilor  încolţea  surâsul  îndoielii.  Descurajare  vagă  plutea 
nestingherită  peste  tot.  Evenimentele  erau  nebuloase,  dar  noi  mai  puteam  să  le 
urmărim.  Ancoraserăm  în  ierarhie  şi  nici  măcar  întrebări  nu  ne  mai  îngăduiam. 

Desfăşurarea  unei  lupte  se  presimţea.  Autorităţile  poliţieneşti  erau  nervoase. 
Populaţia  exploda  uneori  pe  stradă  în  invective.  Un  murmur  surd  parcă  vuia  de 
sub  pământ...  Am  asistat  la  o  scenă  înfiorătoare  aproape:  un  funcţionar  îmbrăcat 
în  haina  Frontului  Renaşterii  era  să  fie  linşat  de  mulţime,  fiindcă  pălmuise  pe-un 
vânzător  ambulant,  poate  insolent  cu  el,  dar  acea  mulţime  ani  de  zile  tolerase  fără 
să  zică  o  vorbă  toate  abuzurile  nemaipomenite  ale  regimului. 

Ordin  de  concentrarea  noastră  pentru  l  Septemvrie,  în  grădina  Cişmigiu.  Aci 
ne-a  ajuns  şi  istorica  zi  de  3  Septemvrie.  Dar  ce  deziluzie!  Cum  aşteptam  noi,  cu 
arma  în  mână  să  gonim  satanele  care  înveninaseră  neamul,  care  uciseseră  elita 
noastră  românească,  care  ne  luseră  pe  Căpitan,  visul  nostru... 

Dar  porunca  se  execută.  Frăţiile  de  aveau  misiunea  să  întărâte  mulţimea,  să 
întărite  focul  acesta  al  rovoltei...  Echipele  noastre  străbăteau  străzile  cântând 
cântece  legionare,  alte  echipe  împărţeau  manifeste  pe  străzi,  manifeste  pe  care  le 


Nicolae  Niţă  ■fr 


237 


înghiţeau  oamenii  de  bucurie,  în  emoţia  lor  de  a  asista  la  prăbuşirea  tiraniei 
carliste... 

Niciun  incident.  Vreo  câţiva  au  intrat  în  confict  cu  poliţia,  alţii  au  fost  arestaţi, 
dar  li  s'a  dat  drumul  de  către  agenţii,  cari  erau  avizi  după  aceste  importante  foi 
volante.  La  fel  majoritatea  militarilor,  acceptau  cu  bucurie  manifestele...  Publicul 
admonesta  pe  poliţişti,  ca  să  evite  arestările  noastre.  Atâtea  declaraţii  de  simpatie, 
asigurări  de  solidaritate,  laude  peste  laude  la  adresa  Mişcării  salvatoare,  etc.,  au 
fost  peste  aşteptările  noastre. 

La  fel  am  procedat  şi  în  ziua  următoare. 

Ziua  de  5  Septemvrie  a  fost  fatală  pentru  tirani.  Mişcarea  generală  a  luat 
proporţii.  în  ziua  următoare  am  avut  biruinţa  de  scurtă  durată.  Precara  biruinţă 
asupra  unui  duşman,  care  nu  consimţise  decât  la  o  repliere  tactică,  spre  a  izbi  cu 
prima  ocazie,  cu  aceiaşi  violenţă  şi  cruzime  ca  şi  în  trecut... 

Dela  24  Ianuarie  1941,  deci  peste  câteva  luni,  intram  cu  toţii  din  nou  în 
prigoană. 

Peste  trei  ani  şi  jumătate  intra  Ţara  şi  Neamul  întreg! 

MĂRTURII  ASUPRA  EVENIMENTELOR  DIN  IANUARIE  1941  71 

de  Nicu  IANCU 

Rezistenţa  opusă  de  legionari  faţă  de  încercarea  generalului  Antonescu  de  a 
elimina  cu  forţa  pe  reprezentanţii  Mişcării  Legionare  dela  conducerea  ţării  - 
încercare  ce  a  reuşit  cu  concursul  dat  de  armata  germană  -  a  fost  botezată 
«rebeliune».  Sau  mai  complet:  rebeliunea  legionară  din  1941. 

însuşi  Antonescu  a  fost  acela  care  i-a  dat  numele  de  rebeliune,  iar  această 
denumire  tendenţioasă  a  fost  difuzată  prin  presă,  radio  şi  viu  grai  cu  o  persistenţă 
adevărat  diabolică,  încât  lumea  şi-a  însuşit-o  cu  timpul.  Dar  chiar  şi  unii  legionari, 
când  vorbesc  de  evenimentele  din  Ianuarie  1941,  pentru  a  se  exprima  cât  mai 
scurt  şi  pe  înţelesul  celor  cari  nu  le  cunosc  decât  sub  denumirea  lansată  de 
Antonescu,  recurg  la  acelaş  cuvânt  de  «rebeliune»,  fapt  care  a  fost  interpretat  de 
duşmanii  noştri,  mereu  la  pândă,  ca  un  fel  de  recunoaştere,  de  mea  culpa. 

încadrarea  acţiunii  legionare  din  1941  în  articolul  de  cod  penal  care  defineşte  şi 
pedepseşte  delictul  de  rebeliune  este  pur  şi  simplu  imposibilă.  în  faţa  aceleiaşi 
imposibilităţi  juridice  ne-am  găsi  dacă  am  vrea  s'o  încadrăm  în  «răzvrătire», 
infracţiune  mult  mai  gravă  decât  rebeliunea,  clasificată  de  codul  penal  român 
drept  crimă. 

Ca  unul  care  am  trăit  în  mijlocul  acelor  evenimente,  ce  e  drept  nu  în  capitala 
ţării,  dar  în  unul  din  cele  mai  importante  oraşe  din  provincie,  simt  nevoia  de  a 
împărtăşi  atât  camarazilor  cari  nu  ştiu  decât  din  auzite  de  aşa  zisa  rebeliune,  cât  şi 
celorlalţi  români,  unilateral  şi  fals  informaţi,  o  seamă  de  lucruri  menite  a  le 
spulbera  eventuale  nedumeriri. 

Oraşul  Sibiu,  unde  m'am  aflat  în  timpul  desfăşurării  evenimentelor  despre  care 
vreau  să  vorbesc,  era,  după  cum  bine  ştim,  unul  din  cele  mai  puternice  şi 
importante  centre  militare  din  ţară,  astfel  că  -  au  declarat-o  însăşi  duşmanii  noştri 


71  -  Revista  "DACIA",  Rio  de  Janeiro.  Anul  XII  (Serie  Nouă).  Număr  festiv,  Decembrie  1957. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


238 


-  numai  datorită  înaltei  ţinute  de  patriotism  şi  înţelepciune  a  legionarilor,  s'a 
evitat  baia  de  sânge  ce  fără  îndoială  ar  fi  rezultat  în  urma  ordinelor  date  de 
Antonescu.  Nu  negăm  totuşi  că  în  mare  măsură  a  fost  şi  meritul  generalului  L., 
Comandantul  Corpului  VI  Armată,  bun  român  şi  creştin,  în  acele  clipe  critice,  de 
marea  răspundere  ce  purta. 

Dar  să  lăsăm  să  vorbească  faptele. 

Cu  câteva  zile  înainte  de  data  la  care  urma  să  se  producă  lovitura  de  Stat  a 
generalului  Antonescu,  prefectul  judeţului  a  fost  chemat  la  Bucureşti,  pentru  a  lua 
parte  la  o  conferinţa  a  prefecţilor.  Acelaş  truc  a  fost  folosit  faţă  de  mine,  care 
îndeplineam  funcţia  de  chestor  al  poliţiei:  am  primit  ordin  telegrafic  de  a  mă 
prezenta  la  Inspectoratul  regional  din  Alba  Iulia,  pentru  a  participa  la  o 
«consfătuire».  La  fel  s'a  procedat  pe  întreaga  ţară. 

Ţinând  seama  de  faptul  că  toţi  prefecţii  şi  chestorii  erau  legionari,  nu  e  greu  de 
ghicit  rostul  acestei  măsuri  luate  de  Conducătorul  Statului.  în  ziua  loviturii,  toate 
prefecturile  de  judeţ  şi  poliţiile  din  ţară,  în  lipsa  titularilor  lor,  urmau  să  fie 
ocupate  de  armată,  iar  aceştia  înlocuiţi  cu  ofiţeri,  oameni  de  încredere  ai 
generalului  Antonescu. 

Cam  aşa  s'au  petrecut  lucrurile. 

Prefecţii  de  judeţ  habar  n'aveau  ce  se  pune  la  cale,  ce  rosturi  ascundea  în 
realitate  convocarea  lor  la  Bucureşti.  La  rândul  lor,  chestorii  şi  şefii  de  poliţii 
ştiau,  încă  de  prin  luna  lui  Noemvrie,  că  Generalul  caută  a  «scăpa»  de  legionari, 
pentru  a  rămâne  singur  şi  absolut  stăpân  pe  frânele  ţării. 

Totuşi,  nu  cred  să  fi  bănuit  că  invitaţia  ce  primiseră  în  19  Ianuarie,  de  a  se 
prezenta  la  inspectoratele  regionale  respective,  ar  sta  în  vreo  legătura  directă  şi 
imediată  cu  lovitura  ce  o  pregătea  Antonescu  regimului  naţional-legionar.  Cu 
toate  acestea,  la  Sibiu  zilele  de  20-23  Ianuarie  s'au  succedat  sub  un  aspect  cu  total 
diferit  de  acela  din  alte  oraşe  de  provincie,  datorita  deosebitei  vigilenţe  legionare, 
astfel  că  în  momentul  în  care  armata  a  primit  ordinul  de  a  ocupa  principalele 
instituţii:  Prefectura,  Chestura  de  Poliţie,  Poşta,  Telefoanele  etc.,  acestea  se 
găseau  deja  sub  puternică  pază  legionară.  La  luarea  acestor  măsuri  de  siguranţă 
preventivă,  a  participat  însăşi  Poliţia  de  Stat,  în  urma  dispoziţiilor  ce  le-am  dat  în 
ajunul  plecării  mele  la  aşa  zisa  consfătuire  din  Alba  Iulia. 

Masurile  de  siguranţă  ce  luasem,  în  lipsa  prefectului  de  judeţ,  (care  se  afla  deja 
la  Bucureşti),  păreau  în  acele  momente,  lipsite  de  orice  justificare  şi  total 
exagerate.  Totuşi,  am  avut  motive  puternice  de  a  proceda  astfel.  Discutasem  mai 
înainte  cu  camaradul  Nistor  Chioreanu,  şeful  Regiunii  Sibiu,  manifestându-mi 
îngrijorarea  cu  privire  la  atitudinea  curioasă  pe  care  o  are  de-o  vreme  încoace 
generalul  Antonescu.  A  fost  de  părere  că  văd  lucrurile  prea  în  negru.  Bănuielile  ce 
le  nutream  de  mai  demult,  mi  s'au  întărit  însă  în  momentul  în  care,  două  zile  după 
convocarea  prefecţilor  la  Bucureşti,  o  identică  convocare,  adresată  de  astă  dată 
şefilor  de  poliţii,  a  venit  să  determine  absenţa  acestora,  pe  timp  de  48  de  ore,  dela 
instituţiile  pe  care  le  conduceau.  în  afară  de  aceasta,  îmi  era  încă  vie  în  memorie 
«nota  informativă»  ce  mi-o  prezentase  cu  o  lună  înainte  gardianul  public  I.  R. 

«în  scurt  timp  lucrurile  se  vor  schimba  radical...  La  24  Ianuarie  nu  va  mai 
exista  nici-o  «cămaşe  verde».  Generalul  va  primi  singur  defilarea  trupelor...» 

Acestea  fură  cuvintele  unui  cunoscut  Lt.  Colonel  din  localitate,  rostite  în  timp  ce 
ieşia  dintr'un  restaurant,  acompaniat  de  un  alt  ofiţer.  Gardianul  în  cauză,  care 


Nicolae  Niţă 


239 


făcea  serviciu  de  noapte  la  o  încrucişare  de  străzi,  fusese,  fără  să  vrea,  martorul 
conversaţiei  dintre  cei  doi  ofiţeri.  Această  informaţie  dealtfel,  am  adus-o  imediat 
la  cunoştinţa  sub-secretarului  de  Stat  Biriş,  prin  telegrama  cifrată  din  12 
Decemvrie  1940. 

La  Inspectoratul  de  Poliţie  Alba  Iulia,  «consfătuirea»  anunţată  începu 
dimineaţa,  intrerupându-se  la  amiazi  pentru  2  ore.  După  masă  urma  să  continue, 
conform  programului. 

în  timp  ce  luam  masa  la  un  restaurant,  împreună  cu  alţi  chestori  şi  şefi  de 
poliţii,  -  tocmai  demonstram  colegului  N.  dela  Făgăraş  inutilitatea  «consfătuirii» 
la  care  participam  -  aflarăm  printr'o  ştafetă,  că  în  chiar  acel  oraş,  înainte  de  zece 
minute,  chestura  a  fost  ocupată  de  armată,  conducerea  ei  fiind  luată  de  un  ofiţer. 

Fără  a  mai  pierde  o  singură  clipă,  am  urcat  în  maşina  care  aştepta  în  faţa 
restaurantului,  pornind  în  cea  mai  mare  grabă  spre  locul  unde  prezenţa  mea,  în 
astfel  de  momente,  era  una  din  obligaţiunile  de  prim  ordin,  impuse  funcţiei  ce 
deţineam. 

Ajuns  la  Sibiu,  am  avut  satisfacţia  să  constat  că  măsurile  ce  luasem  în  ajunul 
plecării,  nu  fuseseră  nicidecum  exagerate. 

în  oraş  domnea  linişte  relativă.  Străzile  erau,  într'adevăr,  mai  puţin  populate  ca 
de  obicei.  Lumea  vorbea  de  o  lovitură  comunistă.  Nimeni  nu  ştia  în  mod  precis 
despre  ce  este  vorba.  Versiunea  că  ofiţeri  rămaşi  credincioşi  regelui  Carol  ar 
încerca  răsturnarea  regimului,  era  considerată  ca  cea  mai  verosimilă. 

Chestura  de  Poliţie,  păzită  de  un  puternic  cordon  de  gardieni  publici  şi  legionari 
-  aceştia  din  urmă  sub  conducerea  însuşi  a  şefului  garnizoanei  legionare, 
instructor  leg.  G.  B.,  -  se  găsea  în  aceiaşi  situaţie  în  care  o  lăsasem  cu  o  zi  înainte. 
Comandantul  militar  suprem  din  localitate,  văzând  că  o  ocupare  cu  forţa  a 
instituţiilor  întâmpina  serioase  greutăţi  şi  alarmat  pe  deasupra  că  un  mare  număr 
de  ofiţeri,  subofiţeri  şi  trupă  refuzaseră  să  lupte  împotriva  legionarilor,  -  unii  din 
ei  trecuseră  făţiş,  cu  armament  cu  tot,  de  partea  acestora  -  se  hotărîră  să  înceapă 
tratative  cu  capii  instituţiilor  civile  şi  representanţi  ai  Mişcării  Legionare.  între 
timp,  din  satele  din  împrejurime  şi  chiar  din  unele  mai  îndepărtate,  începură  să 
curgă  înspre  oraş  coloane  întregi  de  ţărani,  demonstrând  în  cea  mai  perfectă 
ordine  şi  disciplină,  în  favoarea  regimului  legionar,  iar  lumea,  ce  forma  «spalir» 
de-a  lungul  trotuarelor,  îi  primea  cu  urale  şi  cu  flori  -  scump  cumpărate  la  florării. 

în  mijlocul  acestei  mulţimi,  am  văzut  un  mare  număr  de  ofiţeri  şi  soldaţi 
germani,  cari,  fără  excepţie,  prin  strigăte  de  «Heil  der  Eisernen  Garde»  şi  «Heil 
Horia  Sima»,  ţineau  să-şi  manifesteze  făţiş  simpatia  pentru  Mişcarea  Legionară. 

Scurt  după  ce  am  sosit  la  Chestură,  a  apărut  în  faţa  porţii  acesteia,  un  ofiţer  în 
grad  de  maior,  acompaniat  de  o  escortă  militară,  cerând  să  fie  lasat  să  intre  în 
localul  poliţiei. 

I  s'a  comunicat  că  poate  intra,  însă  fără  escortă. 

Deasemeni  i  s'au  dat  asigurări  că,  după  ce  se  va  achita  de  misiunea  ce  are,  va 
putea  părăsi  chestura  în  orice  clipă  va  dori,  fără  a  fi  împiedecat  de  nimeni.  După 
câteva  minute  mi  s'a  comunicat  că  maiorul  -  comandantul  unui  regiment  de 
artilerie  din  localitate  -  s'a  hotărît  să  intre  singur. 

Semnificativ  a  fost  faptul  că  după  ce  i-am  garantat  cu  cuvântul  meu  de  onoare 
cele  ce  i-au  fost  comunicate  la  poarta  chesturii  de  către  un  comisar  şi  de  chiar 
şeful  garnizoanei  legionare,  mi-a  solicitat  «cuvântul  de  legionar»  (!)  -  pe  care, 
bineînţeles,  i  l-am  dat. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


240 


Scurt  în  urmă  a  fost  condus  în  cabinetul  meu,  care  se  afla  la  primul  etaj,  unde  1- 
am  primit  cu  toată  atenţia  cuvenită.  Dela  primele  cuvinte  schimbate  cu  maiorul, 
mi-am  dat  seama  că  am  de-a  face  cu  un  om  educat,  cu  un  om  cult.  Conversaţia  ce 
a  urmat  a  fost  dusă  într'un  limbaj  foarte  ponderat;  un  comisar,  ce  intrase  la  un 
moment  dat,  pentru  a-mi  prezenta  nişte  hârtii  spre  semnare,  a  povestit  afară,  spre 
mirarea  tuturor,  că  «dl.  chestor  discută  cu  dl.  Maior  ca  şi  cum  ar  fi  doi  prieteni 
vechi.»  (De  altfel,  în  cursul  acestei  întrevederi,  s'au  servit  şi  cafeluţe  turceşti.) 

în  executarea  misiunii  primite  dela  superiorii  săi,  ofiţerul  mi-a  înmânat  apoi  o 
hârtie  ce  conţinea  doar  câteva  rânduri  bătute  la  maşină,  semnată  de  însuşi 
Comandantul  Corpului  de  Armată  din  localitate.  Textul  acestei  hârtii  era  cam 
următorul:  «Dl.  Maior...  este  delegat  de  noi  cu  conducerea  Chesturii  Poliţiei 
Sibiu...  Veţi  face  imediat  predarea...  etc». 

Desigur,  ca  funcţionar  public,  numit  şi  întărit  în  funcţiune  de  guvernul  prezidat 
de  însuşi  generalul  Antonescu,  am  refuzat  să  dau  urmare  acestei  invitaţii 
(somaţie)  redactată  şi  semnată  de  un  comandant  militar,  lipsit,  în  acest  caz,  de 
orice  calitate  legală. 

Discuţia  ce  a  urmat  -  şi  care  a  fost  aproape  în  întregime  fonografată  -  mai  târziu 
a  fost  bătută  la  maşină  în  6  exemplare,  din  care  unul  sau  poate  chiar  mai  multe  se 
mai  găsesc  şi  astăzi  pe  undeva. 

Iată  ce  i-am  răspuns  -  cu  aproximaţie  -  maiorului,  în  timp  ce-i  restituiam 
ordinul  scris  prin  care  mi  se  cerea  predarea  chesturii: 

«Numirea  mea  în  fruntea  instituţiei  ce  conduc  nu  mi-a  fost  retrasă  până  în  clipa 
de  faţă  sub  niciuna  din  formele  prevăzute  de  lege.  Din  partea  Ministerului  de 
Interne,  vă  dau  cuvântul  domnule  Maior,  n'am  primit  nici  un  fel  de  ordin;  nu  am 
nicio  cunoştinţă  să  fi  fost  destituit  sau  suspendat  din  serviciu.  Mă  găsesc  deci  în 
exerciţiul  legal  al  funcţiei  în  care  am  fost  numit,  iar  datoria  mea  este  de  a  apăra,  în 
acest  oraş,  ordinea  legală  împotriva  oricăror  încercări  de  tulburare  sau  răsturnare 
a  ei,  din  orice  parte  ar  veni...  Ţinând  seama  că  nu  ne  aflăm  nici  sub  stare  de 
asediu,  refuz  categoric  a  lua  în  considerare  un  ordin  venit  dela  o  persoană  sau 
autoritate  lipsită  de  competenţă...» 

Maiorul  a  recunoscut  că  situaţia  ce  s'a  creiat  este  într'adevar  confuză,  că  el 
însuşi  nu  înţelege  nimic  din  ceeace  se  petrece;  el  execută  doar  un  ordin. 

Discuţia  s'a  continuat  apoi  pe  un  ton  mai  familiar,  iar  la  sfârşit  am  adăugat 
zâmbind: 

«Ce  aţi  zice  dvoastră,  domnule  Maior,  care  sunteţi  comandant  de  regiment, 
dacă  într'o  bună  zi  m'aş  prezenta  la  d-voastră  cu  o  hârtie  semnată  -  să  zicem,  de 
prea  sfinţia  sa  Mitropolitul  Ardealului  -  cerând  să-mi  predaţi  comanda 
regimentului...?  Mi-aţi  preda-o?» 

Refuzul  meu  de  a  mă  supune  unui  ordin  provenind  dela  o  persoană 
incompetentă,  a  fost  strict  legal.  Ilegalitatea  şi  abuzul  de  putere  s'a  dovedit  a  fi  de 
partea  color  ce  porniseră  a  pune  mâna,  pe  frânele  ţării,  întrebuinţând  în  acest 
scop  şiretlicul  şi  forţa  brută.  Dacă,  m’aş  fi  lăsat  înduplecat  şi  aş  fi  predat  serviciul 
-  aşa  cum  mi-se  cerea  prin  acel  sfert  de  coală  de  hârtie  -  luându-mi  apoi  pălăria  şi 
plecând  liniştit  acasă,  iar  evenimentele  ar  fi  luat  altă  turnură  -  şi  ar  fi  luat  fără 
îndoială,  dacă  n'ar  fi  sosit  acel  faimos  ordin  al  lui  Hitler,  în  urma  căruia  armata 
germană  staţionată  în  ţară  şi-a  schimbat  brusc  atitudinea  -  oare  n'aş  fi  fost  tras  la 
răspundere  pentru  laşitate  şi  părăsire  de  serviciu?  Aş  fi  fost  trimis  în  judecată  -  şi 


Nicolae  Niţă 


241 


cu  drept  cuvânt  -  iar  invocarea  acelui  faimos  ordin  din  sursă  incompetentă  nu  mi- 
ar  fi  folosit  la  nimic. 

Pentru  această  atitudine  a  mea,  am  fost  declarat  «rebel»  (!)  şi,  potrivit 
dispoziţiilor  date  de  generalul  Antonescu,  trimis  în  judecată  Tribunalului  Militar, 
pentru  «crimă  de  răzvrătire». 

Fiind  acesta  unul  din  primele  procese  de  «rebeliune»  ce  s'au  judecat, 
«instrucţiunile  speciale»  dela  Bucureşti  nu  sosiseră  încă,  astfel  că  Justiţia  şi-a 
făcut  datoria,  după  lege  şi  conştiinţă:  atât  eu,  ca  principal  acuzat,  cât  şi  ceilalţi 
coacuzaţi,  am  fost  achitaţi. 

Scurt  în  urmă  însă,  au  început  presiunile  «de  sus»,  iar  Tribunalele  Militare  nu 
au  mai  pronunţat  decât  sentinţe  de  condamnare...  din  ordin. 

Pentru  cei  cari  s'ar  îndoi  de  veracitatea  afirmaţiei  făcute  mai  sus,  voiu  reda  în 
cele  ce  urmează  un  episod  elocvent,  menit  a  le  spulbera  orice  rest  de  îndoială  şi 
care  le  va  evidenţia  în  acelaş  timp,  ce  a  însemnat  «justiţia»  militară  în  timpul 
dictaturii  lui  Antonescu. 

Mai  lipseau  circa  zece  zile  până  la  judecarea  procesului  de  «rebeliune»  al  unuia 
dintre  principalii  şefi  legionari  din  Sibiu:  Dr.  Nistor  Chioreanu.  Acuzatul  nu  se 
afla  sub  stare  de  arest,  dar  ca  legionar,  nu  înţelegea  să  fugă  de  răspundere. 
Magistraţii  militari  ştiau  prea  bine  acest  lucru.  Şi  mai  ştiau  -  cred  -  că  acuzatul  în 
chestiune,  în  ipoteza  că  judecătorii  ar  fi  fost  liberi  a  judeca  după  conştiinţă, 
trebuia  să  iasă  achitat  din  acest  proces. 

Era  pela  sfârşitul  primăverii  1941,  într'o  dimineaţă  cu  soare,  când,  în  timp  ce 
treceam  grăbit  prin  faţa  Academiei  Teologice,  mă  aud  chemat  pe  nume.  Pe 
trotuarul  opus,  l-am  zărit  atunci  pe  Lt.  Col.  Magistrat  Băluţă-Dumitrescu,  care  îmi 
făcea  semne  ca  să  trec  strada.  Am  urmat  invitaţiei,  şi  în  timp  ce  traversam  strada, 
mă  tot  întrebam  în  gând,  ce  o  fi  dorind  dela  mine?  Lt.  Colonelul  Băluţă- 
Dumitrescu  fusese  preşedintele  completului  care  judecase  procesul  meu  pela 
începutul  lunii  Aprilie,  iar  de  atunci  -  în  afară  de  un  scurt  salut  schimbat  când  ne 
întâlneam  pe  stradă  nu  ne  mai  vorbisem  niciodată. 

Ajuns  pe  celalt  trotuar,  în  faţa  catedralei,  n'am  apucat  să  spun  vre-un  cuvânt  de 
salut,  căci  Lt.  Colonelul  B.  Dumitrescu,  dând  semne  de  mare  grabă,  a  şi  început  cu 
voce  scăzută: 

«Fii  atent  la  ce-ţi  spun,  -  îmi  dau  seama  că  risc  mult,  dar  am  încredere  în 
dumneata,  ştiu  că  nu  mă  vei  nenoroci.  Nu  vreau  decât  să  vă  ajut,  mă  înţelegi?  Aţi 
suferit  destul,  e  păcat  să  mai  suferiţi  degeaba...  Anunţă-1  neîntârziat  pe  colegul 
dumitale  Chioreanu,  până  nu  e  prea  târziu,  să  fugă,  pricepi?  Am  primit  ordin  să-l 
condamn...  Nici  cuantumul  de  pedeapsă  nu  mai  depinde  de  noi!  îl  aşteaptă 
doisprezece  ani  de  recluziune.  Pentru  el,  pentru  familia  lui  şi  pentru  conştiinţa 
mea,  este  mai  bine  ca  să  dispară...  Flai,  să  nu  ne  vadă  vre-un  nechemaat  că  stăm 
de  vorbă  împreună!...» 

Locotenent-Colonelul  Băluţă-Dumitrescu  era  preşedinte  de  Tribunal  Militar  şi 
prezida,  de  mai  bine  de  două  luni,  unul  din  cele  două  complete  care  judecau 
procesele  intentate  legionarilor.  Era  magistrat  militar  de  carieră.  Nu  era  legionar 
şi  nici  în  listele  prietenilor  Mişcării  Legionare  n'a  figurat  vreodată. 

Orice  alt  comentar  ar  fi  superflu. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


242 


Camaradul  Chioreanu  a  fost  anunţat  de  primejdia  ce-1  paşte.  Şi  a  «dispărut», 
refugiindu-se,  până  la  urmă,  în  Germania.  A  fost  condamnat  în  lipsă  la 
doisprezece  ani. 

N'au  făcut  rău  cei  ce,  încă  de  prin  Ianuarie,  înainte  de  a  începe  arestările  şi 
faimoasele  procese  de  «rebeliune»,  şi-au  luat  calea  spre  alte  ţări,  punându-se  la 
adăpost  de  suferinţele  şi  nedreptăţile  regimului  antonescian.  O  bună  parte  dintre 
aceşti  legionari,  fără  îndoială,  şi-au  salvat  în  felul  acesta  viaţa. 

în  această  ordine  de  idei,  mi-aduc  aminte  că  imediat  după  terminarea  aşa  zisei 
rebeliuni,  am  fost  invitat  să  intru  urgent  în  contact  cu  locotenentul  german  Von 
Papen  (fiul  diplomatului  Franz  v.  Papen),  care  îşi  avea  biroul  în  hotelul  Bulevard. 
Iată  ce  mi-a  spus  atunci: 

«Antonescu  hat  sein  Versprechen  nicht  eingehalten.  Es  war  festgelegt,  dass 
nach  der  Streckung  der  Waffen,  alle  Legionaere  frei  nach  Hause  ziehen  duerfen 
und  dass  keinem  was  zu  leide  geschehen  werde.  Nun  sehen  wir  dass  unzaehlige 
Verhaftungen  und  sogar  standesrechtliche  Erschiessungen  vorgenommen  werden. 
Wir  bedauern  es  sehr.  Unsere  Lage  ist  peinlich...  Ich  habe  soeben  den  Befehl 
erhulten  all  denen  von  Ihnen  die  sich  irgendwie  bedroht  fuehlen,  ins  Ausland 
fliehen  zu  helfen...»*) 

într'adevăr,  locotenentul  Von  Papen  şi-a  ţinut  cuvântul.  Graţie  lui,  au  reuşit  să 
părăsească  ţara  un  anumit  număr  de  legionari,  mai  cu  seamă  dintre  aceia  cari  se 
refugiaseră  din  alte  oraşe  şi  judeţe,  căutând  azil  la  Sibiu. 

«Situaţia  penibilă»  la  care  făcuse  aluzie  Lt.  Von  Papen,  era  o  consecinţă  a 
faptului  că  mai  înainte,  atât  el,  cât  şi  alţi  ofiţeri  germani,  ne  asiguraseră,  că  dacă 
legionarii  vor  depune  armele,  nu  vor  fi  pasibili  de  nici-o  pedeapsă,  -  aceasta  în 
baza  cuvântului  dat  de  însuşi  generalul  Antonescu. 

Dar  să  revenim  la  procesele  de  «rebeliune». 

într'o  zi  mă  întâlnesc,  pe  o  stradă  dosnică,  foarte  puţin  populată,  cu  maiorul 
magistral  D.,  cu  care  eram  în  relaţii  de  prietenie,  şi  printre  altele,  îi  spun:  «Lumea 
cam  bănueşte  că  judecaţi  şi  condamnaţi  din  ordin.  E  un  fapt  destul  de  trist... 
Legionarii  vor  face  bine  să  dispară,  să  nu  se  mai  prezinte  la  procese.  De  ce  să  vie 
ca  oile  la  abator...?» 

Maiorul  D.  a  încercat  să  mă  întrerupă,  părea  nervos.  Mi-a  spus  că  e  mai  bine  să 
nu  vorbim  despre  lucrurile  aceastea  -  «situaţia  e  cu  adevărat  excepţională»  -  a 
adăugat,  întinzându-mi  mâna  şi  dându-mi  să  înţeleg  că  e  foarte  grăbit.  Dar  nu  a 
contrazis  cu  nici  un  cuvânt  aluzia  mea  la  condamnările  «din  ordin». 

între  timp  sentinţele  date  de  Lt.  Colonelul  Băluţă-Dumitrescu  în  procesele 
contra  legionarilor  erau  vădit  mai  blânde  decât  cele  aduse  de  către  celalt  complet 
de  judecată.  Faptul  nu  putea  rămâne  neobservat.  Şi  într'adevăr,  omul  a  fost  «luat 
la  ochi»  -  cum  s'ar  zice  -  iar  într'o  bună  zi  s'a  văzut  transferat.  Unii  vorbeau  că  ar  fi 
fost  suspendat.  Nu  ştiu  care  a  fost  adevărul.  Ţin  doar  să  precizez  că  dacă 
susnumitul  judecător  militar  a  pronunţat  pedepse  «mai  blânde»,  cum  spuneam 
mai  sus,  a  făcut  aceasta  în  primul  rând  fiindcă  aşa  îi  dicta  conştiinţa.  în  ce-i 
priveşte  pe  legionarii  cari  au  beneficiat  de  această  blândeţe,  nu  cred  să  fi  resimţit 
vre-o  bucurie  deosebită  alegându-se  cu  pedepse  între  5  şi  7  ani  temniţă  grea,  în  loc 
de  io  sau  12  ani.  Totuşi,  noi  nu-1  vom  uita  niciodată  pe  acest  brav  magistrat 
militar,  a  cărui  conştiinţă  s'a  zvârcolit  cât  a  putut  în  favoarea  dreptăţii  şi  a 


Nicolae  Niţă  ■fr 


243 


omeniei.  Fără  îndoială,  a  riscat.  Şi-a  riscat  cariera  şi...  poate  mai  mult  decât 
aceasta. 


♦ 


Să  fi  trecut  un  an  dela  cele  relatate  mai  sus,  când  într'o  bună  zi  aflu  despre 
moartea  -  întâmplată  în  împrejurări  destul  de  nebuloase  -  a  bravului  locotenent- 
colonel  Băluţă-Dumitrescu. 

Am  avut  o  strângere  de  inimă.  Unii  camarazi  cari  au  observat  cât  de  mult  m'a 
afectat  această  ştire  nu  au  putut  înţelege.  Ei  nu  ştiau  ce  ştiam  eu... 

Iar  ziarele  au  scris:  sinucidere  (!). 

Dumnezeu  în  ceruri  ştie.  Noi  nu  putem  decât  să  ne  rugăm  Lui,  pentru  odihna 
sufletului  aceluia  care  a  fost  Lt.  Colonelul  Băluţă-Dumitrescu. 

(S.  24  Iunie  1944). 

b  -  («Antonescu  nu  şi-a  respectat  promisiunea.  Fusese  stabilit  ca  după  predarea  armelor, 
toţi  legionarii  să  se  poată  întoarce  liberi  la  casele  lor,  şi  ca  să  nu  li-se  întâmple  nici-un  rău. 
Acum  totuşi  vedem  că  se  produc  nenumărate  arestări  şi  chiar  execuţii  pe  loc.  Regretăm  aceasta 
foarte  mult.  Situaţia  noastră  e  penibilă...  Am  primit  chiar  acum  ordin  ca  să  ajut  tuturor  acelora 
dintre  dumneavoastră,  care  se  simte  în  vre-un  fel  ameninţat,  pentru  a  se  refugia  în 
străinătate.») 

LA  6  SEPTEMBRIE  1940  72 

de  Nicolae  TEBAN 

Ca  să  audă  glasul  noului  şef  al  Mişcării  legionare,  Horia  Sima,  au  venit  o  mare 
întreagă  de  Români.  Marea  piaţă  din  Dealul  Mitropoliei  din  Bucureşti  gemea  de 
lume.  Cât  vedeai  cu  ochii  numai  cămăşi  verzi,  ba  şi  albe.  Doamne,  aşa  o  fi  fost  şi 
pe  câmpia  Blajului  la  1848? 

O  regulă  cum  nu  se  poate  decât  regula  legionară.  O  disciplină  de  necrezut  la 
tinerii  veniţi  din  toate  colţurile  Ţării,  clocotind  de  bucuria  biruinţei,  cu  focul 
nestins  ale  dreptăţii  în  vine,  cu  ochii  înlăcrimaţi  de  suferinţele  trecute  şi  fericirea 
căzută  asupra  Ţării  prin  mâna  vitează  a  Comandantului. 

Se  proslăvea  în  ziua  minunii  sfântului  Arhanghel  Mihail,  amintirea  Căpitanului 
biruitor  de  dincolo  de  moarte...  Biruinţa  lui...  Jertfa  lui... 

Duşmanii  sărbătoriseră  cu  cupe  de  şampanie  îngroparea  Gărzii  de  Fier.  Credeau 
că  ucigând  elita  şi  pe  Căpitan,  Garda  s'a  nimicit  complet.  Se'nşelaseră  însă. 

Căderea  tiraniei  se  vestea  prin  trâmbiţe  de  aramă,  cari  sunau  peste  codri,  munţi 
şi  câmpii.  Sufletele  nevinovate,  arse  pe  rug,  strangulate,  înnecate  în  băltoace, 
veneau  să  chinuiască  pe  asasinii  lor.  Nu  să-i  ucidă,  ci  să  le  arate  măreţia  biruinţei 
legionare,  splendoarea  ei  sub  binecuvântare  dumnezeiască.  Splendoarera  pentru 
care  se  jertfiseră  ei  bucuros. 

Ce  însemna  acea  imensă  manifestare  românească?  însemna  un  cutremur  de 
supunere  a  întregii  lumi  nelegionare  dornică  să  se  vadă  în  cămaşă  verde,  o 
nesfârşită  iubire  şi  o  convingere  că  biruinţa  Mişcării  este  coborîtă  din  cer  şi  deci 
binecuvântată  de  Dumnezeu. 


72  -  Revista  "DACIA",  Rio  de  Janeiro.  Anul  XII  (Serie  Nouă).  Număr  festiv,  Decembrie  1957. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


244 


Sufletul  legionar  era  unul  singur,  plin  de  mândrie  şi  de  demnitate,  întărit  prin 
jertfa  Căpitanului.  Sufletul  legionar  dealtădată  şi  de  totdeauna,  nealterat  şi  vitenz. 
Ce  mândri  eram  toţi  în  uniformele  verzi  şi  cum  priveam  în  jurul  nostru  la  lumea 
care  ne  admira.  Unire,  unire,  ce  suflu  sfânt  flutură  în  tine... 

Freamăt  deodată.  Un  «Drepţi»  tare,  răspicat  sparge  văzduhul.  Domnul  Radu 
Mironovici,  Comandant  al  Bunei  Vestiri  dă  raportul  Şefului  Mişcării.  Natura 
întreagă  a  încremenit  să  asculte  graiul  de  stâncă  al  viteazului  comandant  şi  ctitor 
de  Legiune  alături  de  Căpitan.  îmi  sună  şi-acum  în  urechi  acel  freamăt.  într'o 
clipă  din  pieptul  a  mii  de  cămăşi  verzi  sbucneşte  «Sfântă  tinereţe  legionară»... 
care  urcă  în  slăvi. 

Cântam  cu  lacrămi  de  bucurie,  să  amintim  lumii  întregi  biruinţa  Căpitanului, 
care  a  învins  Moartea... 

Bucureştiul  cel  blestemat  care  ca  un  Molof  nu  se  mai  săturase  de  jertfă 
legionară  era  în  sărbătoare.  Verdele  stejarilor  îl  copleşise.  Sufla  greu  sub  povara 
biruinţei.  Acum  strânsese  la  sânu-i  pe  toţi  cei  ce  supravieţuiau  marei  prigoane  a 
unui  rege  descreierat  şi  pervers:  temniţele,  lagărele,  umbrele  morţilor,  cei  vii  din 
toate  colţurile  Ţării  stăteau  laolaltă. 

Steagul  tricolor  pretutindeni  se'nfrăţise  cu  steagul  verde  al  Legiunii.  Erau 
îngemănate! 

Muzicile  de  pretutindeni  cântau  cântecele  legionare.  Lumea  se  bucura  nespus. 
Balcoanele  înflorite  cu  covoare  frumoase  aruncau  flori  în  uriaşa  coloană  ce  se 
pregătea  să  defileze  înaintea  Comandantului. 

Aşa  a  fost  atunci,  la  6  Septembrie  1940,  şi  de-atunci  au  trecut  ani  şi  ani. 

Măcar  acum  şi  aci,  să  ne  strângem  suferinţa  în  noi  şi  să  ne  gândim  la 
momentele  de  glorie  dela  6  Septemvrie  1940  şi  tot  ar  fi  o  mângâiere  pentru 
viitor... 


VALOAREA  EPOCALĂ  A  FENOMENULUI  LEGIONAR  73 

de  Dr.  Constantin  SASSU 

S'au  scurs  deabia  trei  decenii  dela  întemeierea  Legiunii  în  laşul  binecuvântat  de 
nobile  reminiscenţe  si  de  jertfe  rodnice.  Dela  24  Iunie  1927,  de  când  cea  dintâi 
generaţie  a  României  întregite  şi-a  conturat  aci,  în  minunata  cetate  spirituală  a 
Naţiunii,  un  profil  istoric  excepţional,  pare  că  au  trecut  veacuri  şi  milenii,  nu 
intervalul  scurt  al  unui  singur  şir  de  oameni. 

într'adevăr,  perioada  noastră  de  tranziţie  spre  noui  forme  de  convieţuire  naţională 
şi  socială  sguduită  până  în  străfunduri  de  repetate  erupţiuni  vulcanice  şi  de  mari 
răsturnări  de  straturi  pe  plan  istoric,  existenţial  cum  s'au  produs  aproape  numai  în 
semi-eternitatea  erelor  geologice,  până  ce  pământul  a  dobândit  consistenţa  si 
stabilitatea  pe  care  i-o  cunoaştem. 

Traectoria  de  foc  purificator  lăsată  de  trăirea  patetică,  de  o  intensitate  rar 
întâlnită,  a  generaţiei  legionare,  n'a  corespuns  numai  ritmului  prăpăstios  a  unei 
epoci  revoluţionare,  a  determinat  participarea  activă  a  neamului  românesc,  prin 
sacrificiul  elitelor  sale  la  procesul  istoric,  -  de  valoare  universală,  -  de  naşterea  unei 


73  -  Revista  "DACIA",  Rio  de  Janeiro.  Anul  XII  (Serie  Nouă).  Număr  festiv,  Decembrie  1957. 


Nicolae  Niţă 


245 


lumi  noui.  Jertfa  legionară  reflectează  aşadar  într'un  fel  concentrat,  ca  o  oglindă 
providenţială,  toată  adâncimea  tragică  a  destinului  naţional.  Drumul  de  calvar  pe 
care  a  păşit,  în  deplină  conştiinţă,  generaţia  eroică  a  Legiunii,  a  ferit  toată  naţiunea, 
de  o  sinucidere  ruşinoasă  prin  înec  în  minciună  putregai  şi  nihilism,  aşa  după  cum 
suferinţele  neamului  românesc  în  decursul  timpului  au  contribuit  în  mod  decisiv  la 
apărarea  civilizaţiei  europene  în  clipele  de  primejdie. 

După  primul  război  mondial,  când  puterile  constructive  şi  elanurile  idealiste  ale 
ordinei  burgheze  de  import,  de  natură  materialistă,  se  consumaseră  în  acţiunea  de 
formare  a  României  moderne,  neamul  se  afla  din  nou  la  un  greu  impas.  Felul 
economic  dezastruos  de  înfăptuire  a  reformei  agrare  şi  escamotarea  ruşinoasă  prin 
furturi  de  urne  a  exprimării  votului  universal,  au  dovedit  că  un  ciclu  istoric  se 
încheiase,  că  energiile  creatoare  ale  ordinei  social-politice  se  sleiseră,  că  deosebirea 
dintre  ţara  legală  şi  cea  reală  luase  forme  dea  dreptul  catastrofale;  că  naţiunea  era 
supusă  unor  regimuri  de  uzurpaţiune,  ce  nu  s'au  dat  îndărăt  să  anuleze  chiar 
principiile  de  bază  ale  sistemului  democratic  parlamentar,  a  cărui  ficţiune  se 
complăceau  totuşi  să  o  afişeze  cu  o  ipocrită  ostentaţie.  Prin  asemenea  nesocotiri 
cinice  ale  voinţei  naţionale,  guvernele  dintre  cele  două  răsboaie  mondiale  au  săvârşit 
chiar  acte  de  înaltă  trădare,  căci  au  redus  autoritatea  actelor  de  autodeterminare  dela 
24  Ianuarie  1859  pe  care  se  întemeia  clădirea  României  moderne  până  la  1 
Decembrie  1918. 

Şi  în  alte  părţi,  însă  într'o  formă  atenuată,  s'a  evidenţiat  tristul  adevăr  că  toate 
creaţiunile  legate  de  imperfecţiunea  omenească  după  împlinirea  rostului  avut,  sunt 
sortite  pieirii.  Chiar  şi  în  Apus,  democraţia  parlamentară  trecea  în  acel  timp  printr'o 
criză  destul  de  accentuată,  cu  toate  că  acolo  ea  reprezenta  stadiul  necesar  al  unei 
creşteri  organice.  Debutând  cu  strălucire  prin  arta  renaşterii,  civilizaţia  modernă, 
născută  din  spiritul  inventiv,  mercantil,  speculator,  al  cetăţilor  comerciale  italiene, 
s'a  transformat  apoi,  ca  în  Elada  antică,  într'o  construcţie  îndrăsneaţă  de  deducţii 
raţionaliste  fascinante,  spre  a  decade,  până  la  sfârşit,  în  maşinismul  rigid  al  unei 
concepţii  materialiste  şi  a  se  mistui  în  convulsiuni  de  autonegaţiune  spirituală  plină 
de  dramatism.  în  momentul  actual,  partidele  comuniste  din  ţările  occidentale 
reprezintă  forma  negativistă  cea  mai  alarmantă  a  decepţiei  produsă  de  faptul  că 
planurile  generoase  ale  protagoniştilor  ideologici  din  secolul  luminilor  şi  cuvintele 
înaripate  ale  tribunilor  revoluţionari  burghezi  din  veacul  trecut,  nu  s'au  împlinit 
integral.  Libertatea  şi  egalitatea  de  drept  n'au  putut  preveni  sau  împiedeca  nici  o 
inegalitate  şi  exploatare  economică  provocătoare,  nici  asupririle  naţionale  şi  nici 
repetarea  catastrofală  a  unor  conflagraţii  internaţionale  imperialiste,  de  o  violenţă  şi 
amploare  necunoscută  înainte.  în  scurt  timp,  dezamăgirea  şi-a  găsit  o  expresie 
intelectuală  de  neuitat,  prin  întoarcerea  romantică  spre  un  trecut  dominat  de 
tendinţe  transcendente  şi  de  obsesia  absolutului,  printr'o  prosternare  estetică  a 
elitelor  în  penumbra  mistică  a  catedralelor  medievale.  Premisa  nemărturisită  a 
pesimismului  filosofic  schopenhaurian,  a  imprecaţiilor  anticreştine  ale  lui  Nietzsche 
sau  ale  concepţiilor  lui  Spengler,  sunt  diferite  expresii  ale  repulsiei  faţă  de 
«minciunile  civilizaţiei  contemporane». 

Nota  individualistă  a  civilizaţiei  moderne  a  fost  exagerată  de  Max  Stirner,  până  la 
lansarea  unui  egoism  absolut,  iar  trăsăturile  ei  laiciste  au  fost  mărite  şi  îngroşate  de 
critica  socialistă  până  la  postularea  unui  ateism  necondiţionat.  Simţind  totuşi  setea 
după  o  nouă  ordine  existenţială,  dialectica  marxistă  a  căutat  să  o  canalizeze  în  sens 
partizan,  inoculându-i  mit  proletar,  dirijat  «ştientist»,  prin  teoria  materialismului 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


246 


istoric  economic  şi  a  legilor  sale  crezute  incontestabile,  după  care  evoluţia  ar  decurge 
cu  precizie  şi  indiferenţă  mecanică  spre  o  fericire  deplină  pe  acest  pământ,  într'un 
viitor  nu  prea  îndepărtat.  Singurul  său  defect  era  însă  că  acest  ideal,  se  îndepărta  tot 
mai  mult,  pe  măsură  ce  timpul  înainta.  Experienţa  sângeroasă  bolşevică  a  risipit  cu 
nemaipomenită  cruzime  toate  iluziile  de  acest  fel,  demonstrând  adversitatea  de 
neîmpăcat  între  aşa  zisa  dictatură  a  proletariatului,  titlul  eufemistic  dat  celui  mai 
crunt  despotism  totalitar,  şi  cerinţele  elementare  ale  unei  vieţi  omeneşti  demne  de 
acest  nume.  Statul  sovietic  s'a  desvăluit  ca  o  formă  satanică  de  asuprire  a  unui  cerc 
restrâns  de  profesionişti  ai  teroarei,  organizaţi  în  partidul  comunist.  El  s'a  demascat 
ca  un  anacronism  scandalos,  ce  încearcă  prin  forţă  brutală  să  ţie  pe  loc  evoluţia 
istorică  firească.  Comunismul  coboară  fiinţa  umană  la  cea  mai  joasă  treaptă,  o  sileşte 
să-şi  renege  propriile  resurse  de  viaţă,  ca  să  se  resemneze  la  starea  de  mizerie  în  care 
a  fost  adusă. 

Deoarece  simpla  existenţă  a  unor  forme  superioare  de  convieţuire  colectivă  este  o 
permanentă  primejdie  pentru  statele  comuniste,  ce  nu  poate  fi  conjurată  la  infinit 
nici  prin  izolare  ermetică  de  rostul  lumii,  nici  prin  propagandă  criminală  sau  prin 
conjuraţii  copios  plătite  ori  acţiuni  subversive  montate  cu  perfidie,  Uniunea  Sovietică 
se  vede  constrânsă  să  sleiască  resursele  bogate  ale  Rusiei  într'o  industrie  gigantică  de 
armament,  pentrucă,  la  momentul  oportun,  să  suprime  prin  acţiuni  militare 
fulgerătoare  feluritele  trepte  de  libertate  relativă  din  restul  lumii.  Evident  că  o 
ameninţare  de  atari  proporţii,  ce,  stă  la  pândă  folosind  orice  slăbire  a  puterii  de 
rezistenţă  în  lumea  liberă,  nu  poate  fi  combătută  şi  biruită  cu  mijloace  politice  sau 
militare  obişnuite,  ci  ea  poate  fi  numai  distrusă  printr'o  idee  forţă,  printr'un  ideal 
spiritual,  în  măsură  să  insufle  încrederea  oamenilor.  Toată  lumea  a  simţit  instinctiv 
această  nevoie.  Aşa  se  explică  răsunetul  puternic  stârnit  înaintea  ultimului  răsboiu 
mondial  de  cartea  emigrantului  rus  Berdiaev,  asupra  unui  nou  ev  mediu,  în  care 
preconiza  revenirea  la  o  formă  spiritualizată  de  viaţă,  cu  o  disciplină  colectivă  liber 
consimţită,  impusă  automat  de  recunoaşterea  unanimă  a  unei  ierarhii  a  valorilor. 
Setea  mistuitoare  după  noui  forme  de  viaţă  este  atât  de  adânc  înrădăcinată  că  a 
supravieţuit  marilor  cataclisme  prin  care  am  trecut,  cu  toate  că  triumful  răului  în 
lume,  lăţirea  extraordinară  a  comunismului  şi  a  materialismului  empiric  par  a  dovedi 
contrariul.  Există  totuşi  unele  indicii  simptomatice  asupra  direcţiei  pe  care 
desvoltarea  istorică  o  va  lua.  Ea  poate  fi  dedusă  atât  din  opiniile  marelui  teolog 
catolic  Romano  Guardini,  cu  privire  la  sfârşitul  epocii  moderne,  cât  şi,  mai  ales,  din 
noua  concepţie  a  microfizicii  care  a  înlocuit  principiul  cauzalităţii  mecanice  prin  cel 
al  finalităţii.  Papa  Pius  al  Xll-a  a  remarcat  şi  sublinint  în  diferite  rânduri  marea 
importanţă  a  acestei  revoluţii  spirituale  tocmai  în  acel  sector  ştiinţific  care  s'a  arătat 
prin  definiţie  refractară  unei  evaluări  spirituale. 

Fermenţii  dinamismului  actual,  înainte  amintit,  permis  din  nenorocire  instalarea 
unor  dictaturi  aventuriere  care  au  trecut  cu  cinism  peste  toate  angajamentele  luate, 
pentru  a  practica  un  imperialism  anacronic,  amoral,  primitiv,  revanşard  sau 
grandilocvent.  După  cum  ereziile  n'au  fost  însă  în  stare  să  anuleze  valoarea  religiei 
creştine,  tot  aşa  nici  aceste  aberaţii  falimentare  şi  de  rea  credinţă  nu  pot  să 
compromită  la  infinit  dorinţa  legitimă  de  înnoire. 

Pe  când  în  alte  părţi  dorinţa  de  înnoire  a  vieţii  n'a  depăşit  până  acum  sfera 
discuţiilor  teoretice,  la  noi  ea  s'a  cristalizat  în  faptă,  prin  geniul  Căpitanului.  Valoarea 
istorică  a  fenomenului  legionar  va  fi  scoasă  tot  mai  mult  în  evidenţă,  în  pofida 


Nicolae  Niţă 


247 


tuturor  detractărilor  izvorîte  din  rea  credinţă  sau  din  trândăvie  de  gândire.  Când 
vecinătatea  ameninţătoare  a  colosului  roşu  moscovit  deoparte  şi  degenerarea  până  la 
caricatură  a  vieţii  noastre  de  stat,  în  epoca  lui  Alecu  Constantinescu  P.,  a  afacerii 
Skoda  şi  a  celor  două  dictaturi  catastrofale  pe  de  altă  parte,  se  întreceau  diabolic  să 
frângă  resorturile  intime  ale  existenţei  noastre  etnice,  să  ne  împingă  printr'o 
demoralizare  la  un  egoism  personal  desnădăjduit,  ce  echivala  cu  o  renunţare  de  a  trăi 
ca  naţiune.  în  acest  moment  decisiv  Căpitanul  ne-a  ridicat  prin  jertfa  sa 
răscumpărătoare  şi  a  camarazilor  săi  de  sacrificiu,  la  înălţimi  de  epopee,  redând 
neamului  românesc  dreptul  la  viaţă  şi  încrederea  în  misiunea  sa  pe  acest  pământ. 
Aşa  a  făcut  Ştefan  cel  Mare  când  a  scuturat  suzeranitatea  Porţii,  primită  în  mod 
ruşinos  de  predecesorul  său  pe  tronul  Moldovei,  şi  Mihai  Viteazul,  când  a  chemat 
creditorii  la  vistierie.  Pilda  celor  două  mari  figuri  din  trecut  ne-a  dat  energiile 
sufleteşti  ca  să  înfruntăm  în  decurs  de  secole  toate  vicistitudinile  istorice,  cu  toate  că, 
în  decursul  vieţii  lor,  nu  şi-au  atins  decât  în  mod  trecător  ţinta  propusă,  neatârnarea 
şi  unirea.  Jertfa  Căpitanului  şi  a  martirilor  legionari  a  reînnoit  această  putere 
sufletească,  ajutând  Naţiunea  să  nu  se  lase  doborîtă  de  jugul  crunt  al  cotropitorului  şi 
a  cozilor  de  topor  din  slujba  sa  şi  să  creadă  cu  tărie  în  clipa  izbăvirii  ce  trebuie  să 
vină. 

Factorii  constitutivi  ai  vieţii  noastre  naţionale  reapar  aşadar  dinamizaţi  în  creaţia 
Căpitanului,  altoindu-se  pe  un  străvechi,  fond  spiritual  al  subsolului  nostru  etic.  Nu 
poate  fi  lipsit  de  semnificaţie  faptul  că  Legiunea  a  luat  naştere  la  un  an  după  ce  a 
apărut  Getica  lui  Vasile  Pârvan.  Idealismul  dac,  structurat  de  disciplina  romană  şi 
transfigurat  de  credinţa  creştină,  s'a  topit  în  steaua  polară  care  a  luminat  drumul  lui 
Moţa  şi  Marin  dela  Majadahonda,  jertfa  Căpitanului  şi  a  martirilor  legionari,  în 
lagăre  şi  închisori,  în  batalioanele  de  sacrificii  din  războiul  cu  Sovietele  şi  în  atâtea 
echipe  din  lupta  de  rezistenţă,  ca  a  martirului  Ică  Tănase,  continuă  dăruirea  pe 
altarul  Patriei. 

Acest  drum  de  glorie  n'a  putut  fi  parcurs  decât  prin  credinţa  fără  margini  cerută 
de  Căpitan  în  prima  sa  circulară  de  la  toţi  cei  care  vor  să-l  urmeze.  Ea  suportă 
comparaţia  cu  religiozitatea  necondiţionată  ce  a  umplut  sufletul  şi  a  condus  braţul  lui 
Ştefan  Vodă  cel  Mare  şi  Sfânt,  cum  s'a  mărturisit,  după  lupta  dela  Vaslui,  în 
memorabila  scrisoare  circulară  trimisă  principilor  creştini  cu  următoarele  cuvinte: 
«Iară  noi,  din  partea  noastră,  făgăduim  pe  credinţa  noastră  creştinească  şi  pe 
jurământul  Domniei  voastre,  că  vom  sta  în  picioare  şi  ne  vom  lupta  până  la  moarte 
pentru  legea  creştinească,  noi  cu  capul  nostru». 

Fără  îndoială  că  pentru  o  societate  care  trăia  în  cultul  vieţii  uşoare  şi  se  pleca  în 
faţa  ascensiunilor  imorale,  aşa  cum  era  societatea  noastră  în  momentul  când  lua 
fiinţă  Legiunea,  proclamarea  unor  asemenea  intenţii  reprezenta  o  bravură  prea 
minunată  ca  să  poată  fi  tolerată.  Tonul  colţuros  ce  exprima  deplină  sinceritate  şi 
hotărîre,  era  ceva  nou,  ce  distona  cu  decorul  unei  ipocrizii  colective,  dornic  să 
ascundă  toate  nelegiuirile  sub  haina  strălucitoare  a  unei  retorici  sentenţiose.  Moralei 
exterioare,  convenţionale  şi  fariseice,  ce  practica  cu  pasiune  şi  virtuozitate  minciuna, 
înşelăciunea,  denunţul  şi  crima,  i  se  opunea  una  interioară,  reprezentată  de  Căpitan, 
ce  se  baza  pe  respectul  demnităţii  omeneşti  şi  pe  un  simţ  al  onoarei,  ce  condamnă  cu 
revoltă  necinstea  sufletească,  ca  o  renegare  şi  o  insultă  a  flăcării  divine  ce  trebuie  să 
pâlpâie  în  orice  făptură.  O  asemenea  ţinută  intransigentă,  care  nu  cade  la  tranzacţie 
asupra  valorilor,  se  numeşte  caracter.  El  coincide  cu  maturizarea  poporului  nostru  şi 
numai  el  îi  dă  putinţa  să  scuture  tutela  imorală  a  levantinismului  oportunist  şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


248 


dizolvant,  ca  să  păşească  pe  propria  sa  răspundere,  cu  capul  ridicat,  pe  calea 
destinului. 

Fuziunea  originală  a  elementelor  multiple  ale  poporului  românesc  într'o  sinteză 
dinamică  şi  generatoare  de  viaţă,  conferă  Legiunii  valoarea  ei  epocală.  Această 
valoare  nu  poate  fi  redusă,  după  cum  nici  esenţa  ei  dinamică  nu  poate  fi  paralizată 
prin  închistarea  în  forme  statice  de  natură  conjuncturală  şi  lipsite  de  orizont. 
Caracterul  spiritual  deosebeşte  esenţial  Legiunea  de  toate  curentele  totalitare  care,  în 
fond,  sunt  doar  rămăşiţe  retrograde  ale  unui  imperialism  agresiv.  Spiritualitatea 
Legiunii,  cu  finalităţi  transcendente,  se  afirmă  prin  concepţia  bărbătească  a  onoarei, 
ce  înfăţişează  polul  opus,  al  resemnării  fataliste,  cuprinsă  în  dictonul  «capul  plecat 
sabia  nu-1  taie».  Această  spiritualitate  îi  dă  acea  putere  tainică  care  o  plasează  în 
centrul  de  polarizare  al  năzuinţelor  de  eliberare  a  Neamului.  Fiindcă  naţiunea 
cotropită  nu  nutreşte  dorinţa  de  a  schimba  regimul  actual  de  uzurpaţiune  brutală  cu 
cel  ipocrit  din  trecut,  ci  e  setoasă  de  o  libertate  clădită  pe  temeiurile  eterne  de  viaţă, 
într'un  stil  propriu  şi  potrivit  cu  procesul  tragic,  în  curs  de  desfăşurare,  prin  care 
trece  întreaga  omenire  spre  noi  forme  existenţiale. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


249 


DESTIN 

Revistă  de  Cultură  Românească 


CATASTROFĂ  ŞI  MESIANISM  74 


de  Mircea  ELIADE 

«Atunci  au  strigat  către  Domnul  şi  s’au  tânguit:  Păcătuit-am,  fiindcă  am  părăsit  pe 
Domnul  şi  am  slujit  Baalilor  şi  Ashtarteelor;  însă  acum  scapă-ne  din  mâna  duşmanilor 
noştri,  şi-ţi  vom  sluji  ţie»  (Samuil,  12, 10). 

Textul  acesta  rezumă  întreaga  istorie  a  lui  Israel,  dela  patriarhi  şi  până  la  profeţi. 
Căci  aceasta  a  fost  drama  poporului  ales:  alternanţa  între  Iahve  şi  Baal  între  slujirea 
Dumnezeului  adevărat  şi  adorarea  idolilor;  adică,  alternanţa  între  theophania 
absolută  mozaică,  şi  comoda,  foarte  adesea  agreabila  religiozitate  a  celorlalte 
popoare  înconjurătoare.  Evreii  nu  se  depărtau  de  Iahve  pentrucă  ar  fi  avut  îndoeli 
religioase;  nu  deveneau  atei,  liber-gânditori,  sceptici,  agnostici,  etc.,  adică  nu 
realizau  niciuna  din  formele  moderne  ale  «despărţirii  de  Dumnezeu».  Ei,  pur  şi 
simplu,  schimbau  pe  Dumnezeu:  abandonau  pe  Iahve  şi  se  întorceau  la  credinţele 
preistoriei  semite  şi  orientale,  la  Baali  şi  Ashtartee, 
reactualizând  prostituţia  sacră,  şi  sacrificiul  întâilor 
născuţi,  dansurile  orgiastice  şi  ceremoniile  de  fertilitate 
agrară,  revalorificând  religios  senzualitatea,  libertăţile 
regelui-zeu,  îndestularea  poftelor  telurice  ale  omului  în 
măsura  în  care  ele  se  omologau  normelor  cosmice,  etc. 

Reîntoarcerile  acestea  la  Baali  şi  Ashtartee  aveau  loc 
întotdeauna  în  intervale  de  prosperitate  şi  de  linişte.  Era 
un  soiu  de  nostalgie  după  timpurile  «idilice»  ale 
protoistoriei  -  când  încă  nu  apăruseră  marile  imperii 
militare  -  şi  nostalgia  aceasta  se  îndestula  îndată  ce 
prezentul  devenea  mai  puţin  ameninţător.  Dar 
reîntoarcerea  periodică  la  păgânism  era,  de  fapt,  o 
reîntoarcere  în  istoria  profană,  în  prezent.  Pentrucă  istoria 
contemporană  a  vecinilor  lui  Israel  la  asta  se  reducea:  la  Baali  şi  Ashtartee,  la  regele- 
zeu,  la  dansuri  şi  sacrificii  orgiastice,  etc.  Pentru  întreaga  lume  semită  şi  orientală, 
asemenea  practici  nu  erau,  bine  înţeles,  profane,  ci  alcătuiau  raporturile  legitime  ale 
omului  cu  divinitatea.  Prin  cultul  Baalilor  şi  Ashtarteelor,  prin  sacrificiul  noilor 
născuţi,  etc.  -  «păgânul»  se  valida  pe  sine  faţă  de  Cosmos  şi  divinitate.  Pagânismul 
în  care  alunecau  periodic  Evreii,  reprezenta  o  anumită  theophanie,  cu  rădăcinile  în 
preistoria  Orientului  apropiat  şi  a  Mediteranei.  Era  însă  o  religie  care  convenea 


74  -  Revista  "DESTIN",  Madrid,  Nr.  3,  1952. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


250 


timpurilor  aurorale,  idilice  şi  Israil  ieşise  de  mult,  tras  de  însuşi  Dumnezeu  şi  călăuzit 
de  Moise,  din  aceasta  fază  idilică  a  istoriei.  Israil  începuse  a  fi  pregătit  pentru  a  revela 
lumii  o  nouă  theophanie,  de  data  asta  cutremurătoare.  Evident,  era  greu  de  a  rezista 
ispitei  de  a  trăi  totodată  în  trecut  -  în  «timpurile  idilice»,  când  omului  i  se  îngăduia 
să  recunoască  o  hierofanie,  în  orice  obiect  din  lumea  înconjurătoare  -  şi  în  prezent, 
aşa  cum  trăiau  Cananeenii,  Fenicienii,  şi  celelalte  popoare  orientale;  era  greu  de  a 
rezista  acestei  ispite,  şi  a  sluji  numai  pe  Iahve,  care  reprezenta  o  theophanie  absolută, 
căci  cerea  tot,  şi  era  incomod,  strict,  gelos.  Mai  ales  în  epocile  de  prosperitate,  de 
avânt  economic,  de  linişte,  anevoie  se  putea  rezista  luxurianţei  cultelor  orientale. 

Depărtarea  de  Iahve,  echivala  cu  un  adulter  -  căci  raporturile  între  poporul  ales  şi 
Dumnezeul  său  fuseseră  legitimate  marital.  Numai  simbolismul  nupţial  explica  atât 
gelozia  lui  Iahve,  răzbunarea  lui  cumplită,  pedepsirea  oricărei  trădări,  cât  şi  iertările 
cu  care  îşi  milostivea  mireasa.  Pe  poporul  ales  l-a  lovit  de  nenumărate  ori,  dar 
niciodată  nu  l-a  pierdut  -  aşa  cum  a  lăsat  să  piară  toate  celelalte  lerammi  («popor 
care  nu  e  al  meu»).  între  atâţia  alţii  Samuil  nu  uită  nici  el  să  amintească  Evreilor  că 
tot  binele  va  veni  numai  dela  Domnul,  şi  numai  dacă  îi  vor  sluji  lui,  vor  asculta  de 
glasul  lui  şi  nu  se  vor  răzvrăti  poruncii  lui.  «Dacă  însă  nu  veţi  asculta  de  glasul 
Domnului  şi  vă  veţi  răzvrăti  împotriva  poruncii  Domnului,  atunci  mâna  Domnului  va 
fi  împotriva  voastră,  şi  împotriva  regelui  vostru,  ca  să  vă  nimicească  (I  Samuil,  12, 
15).  Profeţii  n’au  făcut  decât  să  confirme  şi  să  amplifice  în  teribile  viziuni  pedeapsa 
inevitabilă  a  lui  Iahve,  cumplita  răzbunare  împotriva  poporului  ales  care  nu  a  ştiut 
să-i  păstreze  credinţă. 

Dar,  suntem  îndrituiţi  să  ne  întrebăm,  ce  s’ar  fi  întâmplat  cu  Israil  dacă  istoria  nu 
ar  fi  confirmat  ameninţările  profeţilor  şi  n’ar  fi  validat  superba  intransigenţă  a 
zeloţilor,  a  preoţilor,  a  bine  credincioşilor,  dacă  n’ar  fi  apărut  în  orizontul  istoric 
marile  imperii  militare  asirian  şi  neobabilonian?  Pentrucă,  am  văzut,  numai  când 
istoria  devenea  ameninţătoare,  poporul  ales  se  întorcea  la  credinţa  strămoşească,  se 
pocăia  şi-şi  strămuta  nădejdea  în  puterea  lui  Dumnezeu.  îndată  ce  trecea 
ameninţarea  catastrofei  iminente,  Evreii  sucombau  ispitei  de  a  trăi  în  prezent,  adică 
de  a  participa  la  istoria  «profană»  a  Orientului.  Să  amintim  câteva  fapte.  Ilie  (circa 
900-850  în  Chr.)  a  luptat  neînfricoşat  împotriva  cultelor  feniciene  introduse  de 
Iezabela  şi  tolerate  de  regele  Israilului,  Ahab  (I  Regi,  16,  30  sq.;  137  sq.)  Urmaşul  lui 
întru  profeţie,  Eliseu,  a  putut  asista  la  exterminarea  lui  Ahab  şi  Iezabelei.  Dar 
puterea  militară  a  Asiriei  încă  nu  ajunsese  strivitoare,  şi  sub  Jeroboam  II  (780-740), 
când  Israil  cunoaşte  din  nou  o  perioadă  de  prosperitate  politică  şi  economică, 
reîncep  abuzurile  şi  reînfloresc  cultele  orientale.  De  astă  dată,  profeţii  Amos  (iudeu) 
şi  Ozia  (israelit)  lucrează,  direct  sub  presiunea  evenimentelor.  Ei  anunţă  pedepsirea 
patriilor  terestre  -  şi  prevestirile  lor  se  împlinesc.  Cel  dintâi  lovit  este,  fireşte,  regatul 
de  Nord  al  lui  Israil.  în  738,  Manahem  plătea  un  tribut  istovitor  lui  Teglathphalasar; 
în  732  cădea  Damascul,  în  722-21  însăşi  capitala  regatului,  Samaria,  este  cucerită  de 
Asirieni.  Elitele  sunt  risipite,  teritoriul  e  populat  de  colonii  streine,  idolii  babilonieni 
dobândesc  «dreptul  de  cetăţenie»  alături  de  Iahve.  O  parte  din  elite  se  refugiază  în 
regatul  vecin,  în  Iuda.  Aici,  în  Sud,  sub  regele  Ahaz  (II  Cronici,  28),  care  domneşte 
între  740-730,  păgânismul  reapăruse  sub  formele  lui  cele  mai  tulburi:  dansuri 
frenetice,  prostituţia  sacră,  sacrificiile  copiilor,  etc.  Zadarnic  încerca  înaltul  cler  să  se 
împotrivească  invaziei  Baalilor  şi  Ashtarteelor.  Ahaz  e  protejat  de  Asiria,  şi 
suspectează  -  în  primul  rând  pentru  propria  lui  siguranţă  -  orice  zel  religios  al 


Nicolae  Niţă 


251 


clerului.  în  clipa  când  vecinul  lui  dela  Nord  plătea  tribut  lui  Teglatphalasar  nu-i 
convenea  nicio  mişcare  reacţionară,  nicio  intoleranţă;  dimpotrivă,  socotea  el,  singura 
scăpare  nu  i-o  putea  asigura  decât  o  politică  de  largă  toleranţă  religioasă.  Credea  că 
Baalii  şi  Ashtarteele  -  punţi  de  legătură  între  Iudei  şi  întreg  Orientul  semitic  -  îl  vor 
feri  de  mânia  asiriană.  Dar,  dacă  înaltul  cler  e  prudent  şi  timorat,  îndrăznesc  profeţii. 
După  Mihea  apare  extraordinarul  Isaia  (primele  profeţii,  circa  740).  Urmărind 
evenimentele  care  pregătiseră  catastrofa  regatului  dela  Nord,  Isaia  profeţeşte 
iminenţa  dezastrului.  Pentrucă  Iudeii,  chiar  atunci  când  nu  păcătuiesc  prin  adorarea 
Baalilor  şi  Ashtarteelor,  păcătuiesc  prin  puţina  lor  credinţă,  prin  sterpul  ritualism  la 
care  au  redus  legăturile  cu  Iahve.  «Vai  ţie ,  neam  păcătos ,  popor  încărcat  de 
fărădelegi ,  sămânţă  de  răi,  feciori  ticăloşi!  Părăsit-aţi  pe  Domnul,  tăgăduit-aţi  pe 
sfântul  lui  Israil,  întorsu-i-aţi  spatele!  Pentru  ce  să  vă  mai  bat  pe  voi  care 
necontenit  vă  răzvrătiţi  împotrivă-mi?»  (Isaia,  I,  4-5).  Iar  celor  care  cred  că-i 
slujesc,  limitându-se  la  ritualism,  Domnul  le  strigă:  «Ce-mi  foloseşte  mulţimea 
jertfelor  voastre?  M’am  săturat  de  berbecii  arderilor  de  tot  şi  de  grăsimea  viţeilor 
graşi,  şi  de  sângele  de  tauri,  de  miei  şi  de  ţapi  nu  mai  am  plăcere!»  (Isaia,  I,  11). 
Ameninţările  nu  mai  contenesc,  şi  totuşi,  în  Isaia  este  şi  un  moment  de  optimism; 
când,  suindu-se  Ezechias  pe  tron  (722-721)  şi  căzând  Samaria,  cultul  lui  Iahve  a  fost 
reintrodus  în  toată  plinătatea  lui.  Isaia  se  împotrivea  politicii  de  rezistenţă  contra 
Asiriei.  El  ştia  că  gloria  şi  misiunea  lui  Israil  nu  sunt  de  ordin  militar;  altceva  aştepta 
Isaia  dela  poporul  ales:  o  adâncire  a  raporturilor  cu  Iahve,  o  trăire  intensă  a 
paradoxiei  credinţei.  Regele  Ezechias  intră  totuşi  în  coaliţia  contra  lui  Senacherib  şi, 
în  700,  regatul  e  cotropit.  Doar  în  faţa  Ierusalimului  are  loc  minunea  prevestită  în 
ultimul  moment  de  Isaia  şi,  decimată  de  epidemii,  armata  asiriană  se  retrase. 
Evident,  confirmarea  aceasta  instantanee  a  profeţiilor  lui  Isaia  înseamnă  un 
considerabil  succes  religios.  Pocăiţi,  Evreii  se  reîntorc  la  Dumnezeul  părinţilor  lor. 
Dar,  aşa  cum  era  de  aşteptat,  câţiva  ani  în  urmă,  sub  domnia  lui  Manase  (vasal  loial 
Asiriei),  reapar  Baalii  şi  Ashtarteele,  şi  exuberanţa  cultelor  streine  depăşeşte  chiar 
cele  ce  se  văzuseră  sub  Ahaz  (cf.  II  Cronici,  33).  Preoţii  şi  profeţii  tac.  în  această 
jumătate  de  secol  de  tăcere  spiritul  profetic  schimbă  radical  structura  clerului. 
Deuteronomut,  pregătit  în  acest  timp,  poartă  pecetea  de  foc  a  profetismului. 

Isaia  prevestise  căderea  Asiriei  (10,  5):  «Vai  ţie,  Asirie,  varga  mâniei  mele  şi 
toiagul  urgiei  mele!»;  10,  12:  «Şi  când  Domnul  va  sfârşi  tot  lucrul  său  în  muntele 
Sionului  şi  în  Ierusalim,  atunci  se  va  răfui  cu  împăratul  Asiriei  pentru  trufia  inimii 
lui  şi  pentru  semeţia  privirilor  lui»)  Mai  puţin  de  un  veac  dela  miraculoasa 
despresurare  a  Ierusalimului,  Asiria  e  înfrântă,  de  noul  imperiu  militar  al 
Babilonului  (bătălia  decisivă  dela  Karkemish  a  avut  loc  în  605).  Dar  Babilonul 
înţelege  să  preia  moştenirea  politică  asiriană,  şi  pentrucă  Ioachim  îi  rezistă, 
regatul  e  atacat,  regele  ucis  şi,  în  597,  Ierusalimul  capitulează.  O  primă  deportare 
decimează  elitele  iudeene.  Noul  rege,  Sedecias,  repetă  greşeala  înaintaşilor  săi: 
încercă  să  salveze  statul  cu  mijloace  politice  şi  militare,  uitând  că  misiunea 
poporului  ales  depăşea  cu  mult  vicisitudinile  momentului  istoric,  că  datoria  lui  nu 
era  să  triumfe  politic,  să-şi  recapete  autonomia  politică,  gloria  militară  şi 
prosperitatea  economică,  ci  să  asculte  de  cuvântul  Domnului,  să  realizeze  nunta 
mistică  între  Israel  şi  Iahve.  Sedecias  e  atras  în  alianţa  egipteană  şi,  în  586, 
Nabuchodonosor  îl  atacă  mâniat.  Ierusalimul  e  distrus,  templul  ars,  o  nouă, 
teidbilă  deportare  istoveşte  poporul  iudean.  Aceasta  a  doua  captivitate  babiloniană 
va  dura  mult.  Suferinţele  ei  răzbat  încă  până  la  noi:  «La  apa  Vavilonului...» . 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


252 


Şi  nu  încape  nicio  îndoială  că  n’ar  fi  existat  profeţii,  dacă  Ilie,  şi  Ozia,  şi  Amos,  şi 
Isaia,  şi  toţi  ceilalţi  n’ar  fi  prevestit  de  două  veacuri  pedeapsa  Domnului  pentru 
nelegiuirile  poporului  ales  -  captivitatea  aceasta  ar  fi  fost  dezastroasă.  Asemenea 
atâtor  alte  neamuri  deportate,  Israil  s’ar  fi  pierdut  cu  totul  în  haosul  etnic  al  vastului 
imperiu  neobabilonian.  Ar  fi  fost  dacă  nu  în  întregime  asimilat,  cel  puţin  adulterat 
prin  sincretisme  orientale,  repăgânizat;  s’ar  fi  mulţumit  să  trăiască  în  prezent,  aşa 
cum  trăiau  atâtea  alte  popoare  orientale.  Să  trăiască  în  prezent  şi  să  piară  când  îi  va 
veni  sorocul;  să-şi  piardă  substanţa  etnică,  să  se  amalgameze,  să  se  transforme,  dând 
naştere  altor  popoare,  diferenţiindu-se  în  descendenţi,  suportând  destinul  tuturor 
organismelor  care  se  nasc,  cresc  şi  mor.  Dar  erau  profeţii;  care  îi  aminteau 
necontenit  că  nu  acesta  era  destinul  poporului  ales;  că  nu  de  existenţa  sau 
inexistenţa  unui  stat  independent  atârna  mântuirea  lui  Israil;  că  nu  efemera  glorie  de 
a  putea  interveni  militareşte  în  istorie  validează  raporturile  între  Iahve  şi  poporul 
său;  că  misiunea  lui  Israil  e  proectată  în  viitor,  că  el  e  singurul  neam  care  poate 
realiza  acest  paradox  de  a  trăi  în  viitor,  întruchipând  astfel  modelul  perfect  pentru 
orice  act  de  credinţă  autentic;  şi  că,  în  cele  din  urmă,  se  vor  împlini  făgăduinţele  lui 
Dumnezeu,  prin  venirea  Mesiei,  care  va  restaura  pe  Israil  în  adevărata  lui  glorie.  în 
preziua  catastrofei,  Ieremia  îşi  ridică  glasul  împotriva  absurdităţii  rezistenţei.  El 
scapă  de  urgia  asiriană  refugiindu-se  în  Egipt,  însă  mesagiul  lui  îşi  dăduse  roada; 
Evreii  înţeleseseră  că  nici  distrugerea  templului,  nici  anihilarea  statului  nu  sunt 
hotărâtoare  pentru  destinul  lor;  că  toate  aceste  tragedii  istorice  sunt  meritate, 
deoarece  sunt  pedepsele  Domnului,  şi  că  regenerarea  religioasă,  dacă  va  avea  loc,  va 
fi  un  eveniment  mult  mai  important  decât  orice  catastrofă  istorică.  Iar  în  captivitatea 
babiloniană,  apare  un  Iezechiel  care  completează  educaţia  mistică:  Israil  trebuie  să 
trăiască  în  viitor;  numai  astfel  va  putea  împlini  rolul  fixat  de  providenţă  în  istorie.  Iar 
când,  în  550,  se  ridică  la  orizont  un  nou  imperiu,  al  Mezilor,  alt  profet,  deutero-Isaia 
(cap.  40-66),  prevesteşte  apropierea  timpurilor  mesianice. 

Orice  s’ar  mai  fi  întâmplat  deacum  înainte  în  istorie,  destinul  lui  Israil  era 
temeinic  fundamentat:  nu  un  Stat,  nu  o  putere  militară,  ci  o  comunitate  mistică, 
apolitică.  Vicisitudinile  nu-1  mai  pot  schimba.  Israil  durează,  în  timp  ce  toate 
celelalte  popoare,  mari  şi  mici,  apar  în  orbita  istoriei,  strălucesc  un  veac  sau  câteva 
veacuri,  şi  apoi  se  pierd  în  neant. 

Care  ar  fi  fost  soarta  lui  Israil  dacă  n’ar  fi  avut  pe  profeţi,  care  să  justifice 
catastrofa,  să  o  valorifice  spiritual,  să  dea  un  sens  mistic  suferinţelor  de  ordin  istoric? 
Sau,  într’un  sens  şi  mai  larg,  care  ar  fi  fost  soarta  lui  dacă  nu  interveneau  aceste 
catastrofe,  dacă  istoria  nu  valida  toate  acele  glasuri  ameninţătoare?  Fără,  îndoială  că 
Israil  s’ar  fi  reîntors  la  Baali  şi  Ashtartee,  s’ar  fi  mulţumit  să  trăiască  în  «momentele 
istorice»  ale  întregului  Orient,  şi  s’ar  fi  «transformat»  şi  el  împreună  cu  toate 
celelalte  neamuri.  Mântuirea  i-a  venit  din  dezastrele  lui.  Profeţii  au  salvat  Israilul 
pentrucă  istoria  a  fost  catastrofală,  şi  catastrofa  a  apropiat  poporul  ales  de  adevăratul 
Dumnezeu.  Şi,  pentru  un  credincios,  toate  acele  suferinţe  au  fost  necesare,  au  fost 
trimise  de  Dumnezeu,  pentrucă  fără  ele  Israil  s’ar  fi  reintegrat  Orientului  haotic. 
Deci,  totul  a  fost  binevenit  -  şi  dărâmarea  templului,  şi  arderea  Ierusalimului,  şi 
distrugerea  Statului,  şi  robia  babiloniană  -  pentrucă  numai  astfel  a  putut  fi  salvat 
Israil;  adică,  numai  astfel  s’a  putut  înfiripa  spiritul  profetic  şi  germina  mesianismul, 
care,  mai  târziu,  prin  creştinism,  avea  să  schimbe  faţa  lumii,  şi  să  transforme 
întreaga  istorie.  Toate  acestea  au  avut  loc  ca  Israil  să  se  poată  smulge  din  falsul 


Nicolae  Niţă 


253 


prezent  al  cultelor  orientale;  adică  pentru  a  putea  depăşi  radical  străvechile 
theophanii,  bune  pentru  timpurile  aurorale,  şi  a  pregăti  noua  theophanie  necesară 
teroarei  istorice  de  mai  târziu.  Fără  îndoială  că  apariţia  creştinismului  nu  se  poate 
înţelege  fără  profetism  şi  mesianism;  adică  fără  cele  două  formule  spirituale  prin 
care  iudaismul  a  putut  suporta  catastrofa  istorică  dându-i  o  semnificaţie  transcend- 
dentă.  Aşa  dar,  pentru  un  credincios,  tragedia  poporului  ales  a  fost  necesară; 
altminteri,  cuvântul  Domnului  n’ar  mai  fi  putut  ajunge  până  la  noi. 

Dacă  istoria  religioasă  a  Israilului  n’ar  fi  prezentat  această  alternanţă  Baal-Iahve, 
supravieţuirea  lui  n’ar  fi  fost  miraculoasă.  Dar  se  vede  limpede  că  Israil  nu  se  apropia 
cu  tot  sufletul  de  Dumnezeul  lui  decât  în  timp  de  criză  istorică.  Şi  atunci,  sunt  cu 
adevărat  miraculoase  aceste  crize  istorice  care  se  repetă  consecutiv  până  ce  spiritul 
profetic  însufleţeşte  întreaga  literatură  sacră,  până  ce  poporul  ales  renunţă  la  istoria 
profană  hotărându-se  să  trăiască,  în  viitor,  într’o  comunitate  etnică  şi  mistică 
totodată.  înapoia  acestor  crize  periodice  care  transformă  un  neam  într’un  mesagiu, 
începe  să  se  zărească  planul  şi  voinţa  divină.  Dacă  într’adevăr  Mesia  trebuia  să  vină 
ca  să  mântuiască  întreaga  omenire,  el  nu  putea  veni  decât  după  ce  Israil  suferise  tot 
ce-a  suferit.  Tot,  dar  absolut  tot,  fusese  necesar,  trebuise  să  se  întâmple  aşa... 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


254 


DISCURSUL  CONTEMPORAN 

Revistă  de  Cultură  şi  Spiritualitate  Românească 

MOARTEA  LUI  MIRCEA  VULCĂNESCU  75 

de  John  HALMAGHI 

Pe  MIRCEA  VULCĂNESCU  l-am  avut  profesor  de  Etică,  la  Universitatea  din 
Bucureşti,  pe  timpul  studenţiei  mele.  Lecţiile  sale,  Sâmbăta  după  amiezi,  erau 
pline  de  dinamism  şi  originalitate.  Venea  la  cursuri  cu  fişe,  organizate  pe  probleme 
şi  structurate  pe  esenţial,  dar  prezentarea  şi  desfăşurarea  cursului  devenea  plin  şi 
fermecător  prin  nota  personală  a  vorbitorului,  care  fascina  prin  volubilitate, 
originalitate  şi  perspectiva  largă  în  care  încadra  orice  problemă,  ideie  sau  sistem 
filozofic.  Astfel,  fişele  sale  erau  un  simplu  auxiliar  de 
lucru,  căci,  în  timpul  prelegerii,  Vulcănescu  era  un 
adevărat  creiator.  Vedeai  parcă  cum  i  se  grămădesc 
ideile  în  minte,  şi  nu  se  mai  putea  stăpâni  din  iureşul 
lor. 

Profesorul  avea  o  impresionantă  putere  de  a 
surprinde  filiaţia  ideilor,  de  a  scoate  la  suprafaţă 
esenţialul  şi  de  a  urmări  implicaţiile  cele  mai  subtile 
în  diverse  domenii  de  activitate  şi  gândire.  Definiţiile 
lui  erau  clare  şi  cruciale  in  procesul  de  înţelegere  a 
unei  şcoli  filozofice,  a  unei  poziţii  etice  sau  a  ideii  pe 
care  o  dezbătea. 

Vulcănescu  urmărea  cu  stringenţă  logică  şi  peda¬ 
gogică  semnificaţia  conceptelor  în  toate  planurile 
colaterale,  dela  economie  politică,  până  la  metafizică 
şi  teologie.  Preocupările  lui  erau  multilaterale,  de 
natură  enciclopedică,  toate  fiind  încadrate  într'o  ierarhie  de  valori,  în  care  puteau 
fi  sesizate  atât  contradicţiile  cât  şi  armoniile  viziunii  sale,  pe  care  încerca  s'o  facă 
înţeleasă  şi  cuprinsă  într'o  filozofie  românească  pură.  Interesul  lui  imediat  era 
legat  de  fenomenul  românesc.  Vorbea  şi  scria  despre  Freud,  dar  căuta  să  se 
apropie,  să  descifreze  şi  să  înţeleagă  valorile  specifice  româneşti,  din  viaţa  şi  opera 
lui  Ion  Creangă. 

Era  director  al  vămilor  în  Ministerul  de  Finanţe,  dar  scria  despre  conceptul  de 
spiritualitate,  desfăşurat  în  diferite  structuri  ideologice.  Participa  la  şedinţele 
Consiliului  de  Miniştri,  însă,  în  acelaş  timp,  urmărea  cu  pasiune  războiul  din  Rusia 
Sovietică  şi  scria  despre  filozofia  poporului  român  şi  poziţia  creştinului  în  lumea 
modernă. 

Mircea  Vulcănescu  este  unul  dintre  geniile  enciclopedice  ale  culturii  româneşti; 
un  geniu  prodigios  şi  un  practicant  al  vieţii  creştine.  După  capitularea  din  1945,  a 
fost  arestat  şi  el  odată  cu  toţi  membrii  guvernului  de  atunci  şi  a  fost  condamnat 
pentru  vinovăţia  de  a  fi  susţinut  războiul  impus  de  însuşi  cei  care  ne  anexaseră  din 


75  -  Revista  "Discursul  Contemporan",  Paris.  Director:  Ioan  Mirea.  Tom  1,  1977. 


Nicolae  Niţă 


255 


trupul  ţării.  în  terminologia  comunistă  se  făcea  şi  el  vinovat  de  «dezastrul 
României». 

în  închisoare,  mai  vizibil  decât  oriunde,  a  avut  ocazia  să  pună  în  practică  morala 
creştină,  pe  care  o  propăvăduise  dela  catedră  şi  în  scrisul  său,  din  cauza  condiţiilor 
speciale  de  viaţă  creiate  de  guvernul  comunist,  cu  intenţia  de  a  lichida  pe  toţi 
prizonierii  politici. 

Două  au  fost  împrejurările  din  viaţa  de  deţinut,  despre  care  pot  depune  mărturie 
exactă  de  situaţia  în  care  s'a  găsit:  una,  în  perioada  detenţiei  dela  Jilava,  şi,  alta,  cu 
privire  la  moartea  lui  dramatică  în  închisoarea  dela  Aiud. 

Prin  1951,  pe  primăvară,  mă  găseam  în  beciurile  dela  Jilava,  cu  trei  ani  de 
anchete  şi  mizerie  de  temniţă,  fără  nicio  perspectivă  de  rezolvare  a  situaţiei  mele 
juridice.  Ancheta  nu  putea  duce  sub  nici  o  formă  la  trimiterea  mea  în  judecată, 
întrucât  nu  mi  s'a  putut  găsi  niciun  fel  de  vinovăţie,  nicio  declaraţie  şi  nicio  probă 
materială  răsfrântă  împotriva  mea.  Astfel,  necondamnat,  eram  repartizat  într'una 
din  celulele  mari  ale  secţiilor,  unde,  înţesaţi,  viaţa  devenise  mizerie  şi  coşmare. 
Mâncarea  era  puţină,  asistenţa  medicală  şi  sanitară  inexistentă,  iar  bătăile  nu  mai 
conteneau.  Dimineaţa  şi  seara,  la  numărătoare,  eram  crunt  bătuţi  de  gardienii  care 
ne  aşteptau,  la  ieşire  şi  la  intrare,  cu  ciomegele  în  mâini,  lovind  fără  cruţare  şi  fără 
nicio  alegere  de  condiţia  fizică  a  deţinuţilor.  Singura  relaxare  interioară,  era 
posibilă  prin  venirea  noilor  deţinuţi,  care  era  de  fapt  un  fel  rotaţie  din  alte  celule. 
Acestea  ne  aduceau  veşti  noui,  despre  alţi  deţinuţi,  sau  chiar  din  afară,  despre 
situaţia  politică,  internă  şi  externă. 

Celula  în  care  mă  găseam,  la  vremea  aceea,  avea  contact  direct,  prin  coridorul 
dintre  uşi,  cu  alte  trei  celule,  aşa  că  sursele  de  informaţie  deveneau  mărite  în 
numărul  de  posibilităţi.  Aşa  se  face  că  în  secţia  noastră  sunt  aduse  foarte  multe 
personalităţi  politce,  spirituale  şi  militare,  cu  care  altădată  neamul  românesc  se 
mândrea.  Alexandru  Constant,  venea  şi  el  dintr'o  celulă  de  refacere,  după  ce  a  stat 
o  vreme  împreună  cu  Mircea  Vulcănescu,  cu  care  a  cunoscut  calvarul  şi 
amărăciunea  unor  bătăi  sălbatice,  şi  izolarea  de  trei  zile  şi  trei  nopţi  în  celula  16, 
numită  Celula  Neagră.  în  timpul  în  care  au  locuit  împreună,  într'o  altă  aripă  a 
Jilavei,  Vulcănescu  şi  alţii,  obişnuiau  să  ţină  conferinţe  despre  diferite  subiecte, 
spre  a  se  întări  şi  instrui  pe  ei  şi  pe  cei  ce-i  ascultau.  După  una  din  conferinţele 
ţinute  de  M.  Vulcănescu,  a  apărut  un  gardian  şi  l-a  scos  pe  el  şi  grupul  său  afară,  în 
curtea  interioară  a  Fortului  Jilava,  unde  au  fost  bătuţi  cu  ciomege  şi  bastoane  de 
cauciuc,  până  la  leşin.  Apoi,  i-au  dezbrăcat  până  la  pielea  goală,  zvârlindu-i 
grămadă  în  bezna  din  Celula  Neagră;  căci,  fără  nici  o  lumină,  întunericul  din 
Celula  Neagră  era  absolut.  Parcă  uitaţi,  acolo  au  stat,  între  urină  şi  fecale,  trei  zile 
şi  trei  nopţi.  O  veşnicie  de  tenebre!  Nemâncaţi,  în  frig,  în  umezeală.  N'aveau  nici 
scaune,  nici  masă,  nici  vreun  pat.  Alergau  toţi  prin  murdărie,  dela  un  colţ  la  altul, 
spre  a  se  încălzi  şi  spre  a  nu  lăsa  trupurile  să  se  prăbuşească.  Mircea  Vulcănescu  a 
fost  cel  care  i-a  încurajat  cel  mai  mult,  şi  le-a  întreţinut  treaz  spiritul.  Până  când  el 
însuşi  şi-a  dat  seama  de  tragicul  situaţiei  în  care  se  găseau. 

-  în  condiţiile  acestea,  spune  Vulcănescu  în  forma  cea  mai  simplă  şi  cea  mai 
prietenească,  rugându-i  să  accepte  propunerea  lui,  nu  exista  nici  o  scăpare  pentru 
noi,  decât  dacă  se  întâmplă  ceva,  care  să  forţeze  administraţia  la  o  măsură  de 
salvare,  dacă  o  salvare  mai  există.  Eu  nu  mai  pot  rezista  fiziceşte.  Mă  simt  epuizat 
de  toată  energia.  Ma  voi  aşeza  jos,  pe  pântece,  în  ultimile  clipe  ale  vieţii  mele,  şi,  în 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


256 


felul  acesta  voi  veţi  avea  un  loc  să  vă  odihniţi,  pe  trupul  meu.  Rog,  pe  Dumnezeu, 
să  primească  sufletul  meu  şi  să  vă  ajute  pe  voi  să  supravieţuiţi... 

Era,  acolo,  o  atmosferă  mioritică,  de  seninătate  şi  împăcare  cu  moartea ,  şi  de 
acceptare  a  unui  destin  creştinesc.  Partenerii  lui  Vulcănescu  au  fost  cutremuraţi 
de  această  propunere  şi  de  slăbirea  rezistenţii  sale.  Au  refuzat  categoric  şi  au  trecut 
la  acţiune,  la  înviorarea  lui  şi  la  angajarea  lui  din  nou  în  cursa  de  alergătură, 
pentru  a-i  reveni  tăria  fizică.  I-au  reamintit  de  păcatul  sinuciderii  şi  de  virtutea 
speranţei.  Această  ocazie,  i-a  oferit  lui  M.  Vulcănescu  prilejul  de  a  desfăşura  câteva 
gânduri  în  legătură  cu  viaţa  şi  moartea  şi  destinul  omului,  ceeace  l-a  făcut  să  se 
sustragă  dela  preocupările  cărora  li  se  lăsase  pentru  o  clipă  pradă.  Prietenii  lui  nu 
i-au  aprobat  sinuciderea,  iar  Vulcănescu  a  socotit  această  floare  rară  a  prieteniei, 
ca  cea  mai  minunată  podoabă  a  vieţii  creştine. 

Vremea  a  trecut,  penibilă,  şi  când  izolarea  lor  a  luat  sfârşit,  până  şi  gardienii  s'au 
uimit  de  minunea  întâmplată,  găsindu-i  încă  vii  la  deschiderea  celulei  morţii. 
Epuizaţi,  el  şi  prietenii  lui,  au  fost  duşi  şi  zvârliţi  într'o  nouă  celulă,  tixită  cu  ce  mai 
rămăsese  din  generaţia  jertfelor,  cu  tineri  frământaţi  şi  rezistenţi  la  procesul  de 
reeducare  comunistă.  Trăiau  toţi  într'o  atmosferă  presentă,  de  îngrijorări  şi  teamă. 
Totuşi,  în  faţa  spectacolului  apocaliptic  pe  care  l-au  văzut,  cu  fiinţele  desfigurate 
de  suferinţe,  frig,  foame  şi  murdărie,  au  avut  curajul  de  totdeauna,  aceşti  tineri,  şi 
numai  ei  au  înfruntat  pe  educatorul  lor  sărind  în  sprijinul  oropsiţilor,  acceptând 
toate  riscurile. 

Dela  Jilava,  Vulcănescu  a  fost  transportat  la  Aiud,  unde  am  ajuns  şi  eu,  prin  vara 
lui  1951. 

Nu-i  mai  cunosc  peripeţiile  până  eu  n'am  început  să  lucrez,  prin  1952,  în  fabrica 
închisorii,  secţia  metalurgie.  în  fabrică,  eram  în  aceeaşi  grupă  cu  un  deţinut  care 
locuia  cu  Vulcănescu  în  aceeaşi  celulă.  Şi  cum  Vulcănescu  nu  lucra  nicăieri,  am 
reuşit,  în  felul  acesta,  să  stabilesc  o  comunicare  permanentă  cu  profesorul  meu, 
care  a  durat  cam  două  luni  de  zile.  îi  transmiteam  noutăţi  politice  şi  alimente,  de 
care  ducea  mare  lipsă,  dar  îi  comunicam  şi  problemele  şi  întrebările  care  mă 
frământau  permanent,  la  care  el  îmi  răspundea  cu  vederile  şi  deslegările  lui;  în 
majoritate  priveau  cultura  românească  şi  perspectivele  ei  de  viitor. 

Sunt  în  măsură  să  dau,  acum  şi  aici,  unele  dintre  cele  mai  semnificative  puncte 
de  vedere  care-1  frământau  în  vremea  aceea  pe  Vulcănescu.  L-am  întrebat  deci, 
care  i  se  părea  să  fie  cel  mai  caracteristic  aspect  al  vieţii  din  închisorile  de  atunci. 
Prietenul  nostru  comun  îmi  comunica  constant  şi  fidel  răspunsurile  sale.  Am 
reţinut  aproape  tot  ce  era  esenţial,  pentrucă  veneau  dela  Mircea  Vulcănescu,  şi 
adâncimea  vederilor  lui  îmi  ajutau  să  limpezesc  apele  propriului  meu  suflet. 

Trei  erau,  după  M.  Vulcănescu,  aspectele  cele  mai  caracteristice  ale  vieţii  din 
închisorile  comuniste: 

I.  Starea  de  suferinţă  naţională.  Nu  numai  deţinuţii  politici  trăiesc  în  mizerie  şi 
dramă,  ci  şi  toate  familiile  lor,  toate  partidele  politice  care  n'au  înţeles  sau  care  au 
înţeles  prea  târziu  generaţia  supremelor  sacrificii,  toate  clasele  sociale,  toţi 
prietenii  şi...  toţi  adversarii  acestora.  Ţara  întreagă  este  copleşită  de  suferinţă. 
Acesta  este  conceptul  care  cuprinde  şi  caracterizează  momentul  prăbuşirilor 
istorice  continuate  în  1951-1952,  dela  instaurarea  ilegitimă  a  regimului  sovieto- 
marxist.  Prin  această  suferinţă  colectivă,  naţională,  el  vedea  un  puternic 
reviriment  al  regăsirii  religioase  creştine,  o  reîntoarcere  la  formele  autentice  ale 


Nicolae  Niţă 


257 


credinţei  în  Dumnezeu  şi  la  rugăciunile  fierbinţi  ale  mântuirii.  Nu  vedea  alt  mod 
de  salvare.  Comunismul,  nici  în  formă  nici  în  fond,  nu  poate  oferi  o  salvare  a 
omului  şi  a  fiinţei  naţionale.  Aplicarea  lui  la  realităţile  româneşti  va  duce  sigur  la  o 
reacţiune  firească  şi  caracteristică  fondului  românesc:  reacţiunea  creştină. 

II.  Prezenţa  impresionantă,  numerică,  pretutindeni,  a  generaţiei  care  a  fondat 
şcoala  naţionalismului  modern  românesc  propriu,  unic,  şi  independent,  încărcat 
cu  sănătatea  morală  a  unei  atitudini  de  încredere  şi  optimism. 

Dar  M.  Vulcănescu  mai  spunea  că  niciodată  nu  a  înţeles  îndeajuns  fenomenul 
acestei  generaţii  ca  parte  a  unei  ordine  spirituale  româneşti.  El  socotea  acest 
fenomen  ca  o  recrudescenţă  a  unor  forţe  negative  care  tind  să  destrame  ordinea 
specificului  românesc  şi  chiar  să  strice  armoniile  mioritice  ale  viziunii  româneşti 
despre  lume.  Această  ideologie,  care  i  se  părea  că  se  îndepărtează  de  realităţile 
naţionale,  care  buliversa  însăşi  fundamentele  şi  structurile  naţionale,  Vulcănescu 
căuta  să  o  înţeleagă,  s'o  analizeze  şi  s'o  înţeleagă.  Ce  este,  în  fond,  această 
generaţie  de  «sinucigaşi»,  de  benevoli  ai  morţii,  de  prevestitori,  ce  este  această 
generaţie  marcată  de  personalităţi  gigantice  care  s'a  vrut  stinsă  şi  acoperită  cu 
beton,  ce  semnificaţie  are  pentru  neamul  românesc,  şi  în  lume,  sacrificiul  creştin  al 
celor  căzuţi  în  Spania?  întrebându-se  cu  nelinişte,  mereu,  aşa  a  ajuns  Vulcănescu 
să  înţeleagă  şi  să  creadă  în  puterea  creatoare  a  elitelor  în  toate  domeniile  de 
manifestare  omenească. 

înainte  de  a  fi  închis  la  Jilava,  nu  citise  el  un  Jurnal  din  închisoarea  Jilava?  Şi  nu 
i-a  oferit  lui,  lui  Vulcănescu,  o  nouă  înţelegere  a  OMULUI  mit,  din  fruntea 
generaţiei  de  tineri  deveniţi  icoana  României?  Elitele,  în  strânsa  lor  legătură  cu 
ţărănimea  şi  muncitorimea  română,  au  fost  factori  pe  care,  zicea  M.  Vulcănescu, 
este  greu  până  să  le  găseşti  o  explicare  logică,  obişnuită. 

Orice  jertfă  pentru  Christos  este  o  valoare  spirituală  reală,  bogată,  cu  consecinţe 
incalculabile  pentru  viitor.  în  închisoare,  Vulcănescu  s'a  întâlnit  şi  a  trăit  cu 
această  lume  românească,  în  carne  şi  oase.  între  zidurile  celulelor  a  văzut  copii 
care  se  uniseră  cu  crucea.  în  ei  vedea,  el,  rezervorul  rezistenţii  româneşti,  tăria 
concepţiilor  care  fructifica  în  condiţiile  cele  mai  dificile.  Unitatea  lor,  curajul, 
sacrificiul  şi  ajutorarea  celor  neputincioşi,  i  s'a  părut  lui  Vulcănescu  un  nesecat 
isvor  de  miracole.  în  celulă  cu  un  condamnat  la  moarte,  Vulcănescu  a  văzut 
întruchiparea  baladică,  senină,  liniştită,  aşteptând  cu  împăcare  execuţia.  El  spera 
că,  din  încleştarea  şi  suferinţele  închisorilor,  cei  ce  vor  ieşi  în  libertate  vor  fi 
purtători  ai  unui  adevărat  tezaur  spiritual  pentru  tipul  de  om  nou,  forjat  în 
cuptoarele  chinurilor.  De  vor  pieri  cu  toţii,  în  închisori,  legenda  lor  va  avea  tăria 
veacurilor... 

III.  Procesul  de  fermentaţie  al  unei  noui  lumi  româneşti,  era  socotit  de 
Vulcănescu  ca  al  treilea  aspect  caracteristic  al  închisorilor  politice.  întreaga 
colectivitate  a  deţinuţilor  politici  a  trecut  prin  ciurul  experienţelor,  prin  probele 
cele  mai  aspre,  prin  confruntarea  propriilor  lor  idealuri,  atitudini,  înţelegeri  şi 
metode  politice  de  lucru.  în  focul  acestor  probe,  fiecare  şi-a  revizuit  poziţiile  şi 
temeiurile  de  acţiune  politică  pentru  viitor.  Nu  odată  România  a  trecut  prin 
perioade  de  invazii  şi  distrugeri,  dar  neamul  românesc  şi-a  găsit  prin  el  şi  prin 
suferinţele  lui,  noui  căi  de  ieşiri  din  impas.  Dumnezeu  apără  istoria  neamurilor 
care  e  cu  El.  Deţinuţii  politici  din  România,  şi  cu  ei  ţara  -  o  imensă  închisoare  -  şi- 
au  ascuns  în  Dumnezeu  conştiinţa  misiunii  lor. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


258 


Comunicările  noastre  au  fost  apoi  întrerupte.  Prietenul  nostru  fusese  mutat  în 
altă  celulă.  Dar,  l-am  întâlnit  pe  M.  V.,  nu  mult  după  aceea,  în  spitalul  din 
închisoarea  Aiud.  Eu,  pentru  o  operaţie  de  apendicită  acută,  el  cu  o  pneumonie; 
era  în  pragul  morţii.  Nu  stăm  împreună,  însă,  îl  vedeam  oridecâteori  ieşeam  pe 
coridor.  Ne  făceam  semne  cu  mâna,  fără  să  ne  schimbăm  vreun  cuvânt.  Starea  lui 
era  sfâşietoare.  Din  omul  bine  construit,  acum  era  o  epavă,  cu  ochii  adânciţi  în 
orbite,  dar  nestinşi,  de  parcă  ardeau  în  ei  misterele  lumii  şi  vieţii,  pe  care  o  viaţă 
întreagă  încercase  să  le  înţeleagă  chipul  şi  noima.  Numai  odată  am  reuşit  să-i 
strâng  mâna.  M'a  privit  tăcut,  învăluindu-mă,  cu  privirile  lui  pătrunzătoare,  apoi 
mâinile  lui  amândouă  au  cuprins  mâinile  mele,  ca  un  ultim  salut.  Mă  cutremurau 
magneţii  nevăzuţi  cu  care  îmi  transmitea  mesajul  ultim  de  prietenie.  Curând,  la 
câteva  zile,  aflu  că  Mircea  Vulcănescu,  marele  gânditor,  marele  om,  marele  oracol, 
a  plecat  în  lumea  cealaltă.  Mircea  Vulcănescu,  un  geniu,  semnificaţiile  suferinţei  în 
filozofia  românească.  încă  văd  şi  încă  plâng... 

Pittsburgh,  1975 

ROMÂNII  POPORUL  TRADIŢIEI  ROMANE  76 


de  Dan  BOTTA 

CONŞTIINŢA  ISTORICĂ  a  unui  popor,  sentimentul  misiunii  sale  în  lume, 
aceştia  sunt  factorii  de  cari  depinde  mărirea  sau  căderea  lui.  Istoria  se  naşte  doar 
în  spiritul  acelora  cari  pot  intui  din  miile  de  forme  pe  cari  istoricii  le  pun  la  lumină, 
marile  linii  ale  conştiinţei  istorice. 

Ele  par  a  se  naşte,  solare,  din  însăşi  confuzia  începuturilor.  Conştiinţa  istorică  a 
poporului  român  se  identifică  la  început  cu  conştiinţa  thracică. 

Popor  de  păstori  aciuat  în  nenumărate  cuiburi  de  munte,  din  Carpaţii  nordici 
până  in  Pind,  cunoscând  acolo,  în  spaţiile  pline  de  geniul  munţilor,  între  asprimile 
pietrei,  în  bătaia  marilor  vânturi,  viaţa  ca  o  luptă  şi  ca  un  şir  dureros  de  încercări, 
thracii  şi-au  făurit  cel  mai  eroic  suflet  din  câte  a  cunoscut  antichitatea. 

în  marile  evenimente  ale  naturii,  ei  au  descifrat,  din  toţi  barbarii  lumii, 
unicitatea  şi  solidaritatea  lumii.  Prezenţa  in  lumea  întreagă  a  unui  singur  zeu,  pe 
care  popoarele  lor  l-au  numit  cu  nume  diferite:  Zalmoxis  sau  Bebeleizis  sau 
Bacchos. 

Acest  popor  al  thracilor,  pe  care  viaţa  sa  pastorală  de  continuă  rătăcire  îl 
supunea  unei  osmoze  continui,  fireşte  şi  cu  naţiunile  de  origine  celtică  sau  illyră,  in 
prezentă  pe  vastul  teritoriu  pe  care  l-am  desemnat,  era  împărţit  însă  după  locul  de 
munte,  după  cuibul  de  care  depindea  -  în  aşa-zise  nenumărate  popoare. 

Transhumanţa  lor,  concepţia  lor  de  libertate  pastorală  nu  le  permitea  să  fundeze 
un  stat,  o  naţiune,  în  accepţia  modernă.  A  fost  aceasta  un  blestem,  partea  de 
damnaţie,  de  pedeapsă  cu  care  a  fost  încercat  acest  popor  dăruit  cu  atâtea  daruri. 
Herodot  însuşi  remarcase  aceasta:  «Dacă  ar  avea  un  singur  Domn  şi  ar  fi  uniţi 
între  dânşii,  ar  fi  de  neînvins  şi,  aşa  cred  eu,  cei  mai  puternici  dintre  toate 
popoarele...» 


76  -  Revista  "Discursul  Contemporan",  Paris.  Director:  Ioan  Mirea.  Tom  1,  1977. 


Nicolae  Niţă 


259 


Cel  dintâi  thrac  care  a  exprimat  şi  ideea  imperială  şi  geniul  naţiunii  sale  a  fost 
Alexandru  Macedonul. 

Oricine  a  trecut  îngândurat  peste  istoria  marilor  sale  fapte  a  desluşit  în  acest 
thrac  de  sânge,  cu  lustru  de  cultură  hellenică,  tot  ce  face  complexul  de  mari  virtuţi 
al  sufletului  thracic:  spirit  eroic,  dreptate  şi  jertfă. 

Ironia  destinului  său  e  aceea  de  a  fi  făurit  un  imperiu  nu  pe  seama  poporului 
său,  ci  pe  seama  naţiunii  hellenice. 

Spiritul  de  libertate  al  thracului,  care  este  un  corolar  al  idealismului  său,  în 
virtutea  căruia  omul  e  conceput  ca  un  om-valoare,  cu  potenţe  cari  por  fi  infinite,  şi 
nu  ca  un  om-cantitate,  ca  un  simplu  element  al  turmei,  s'a  refuzat  ideii  monarhice, 
pe  care  o  întruchipa  Alexandru.  Sufletul  thracic  e  capabil  de  a  crea  un  imperiu,  dar 
e  incapabil  de  a  i  se  supune. 

Destinul  lui  Alexandru  evocă  straniu  pe  acela  al  atâtor  mari  români  uneori  până 
la  paroxism  -  fie  el  şi  spiritual,  căci  şi  acela  manifestă  uneori  pînă  la  paroxism  o 
cupido  imperandi  -  şi  cari  au  fost  împinşi  să  creeze  pe  seama  altor  naţii  ceea  ce  ar 
fi  fost  atât  de  prielnic  naţiei  lor.  E  destinul  Corvinilor,  al  lui  Nicolae  Valahul, 
primatul  Ungariei,  al  lui  Petru  Movilă,  al  lui  Antioh  Cantemir... 

Evenimentul  care  imprimă  thracilor  spiritul  de  supunere,  pe  care  ei  îl  vor 
transforma  cu  încetul  în  acela  de  dominaţie,  a  fost  cucerirea  romană. 

Această  operă  care  implica  şi  o  transformare  a  mentalităţii  thracice  a  durat  trei 
veacuri,  între  întâile  legiuni  ale  lui  Marcu  cari  descind  pe  tărâmul  illyric  şi 
victoriile  lui  Aurelian. 

Opera  lui  Traian  nu  este  decît  un  episod  al  acestor  mari  lupte,  şi  ea  nu  ar  fi  fost 
posibilă  dacă  osmoza  thracică  -  prin  rătăcirea  continuă  a  păstorilor  din  Carpaţii 
dacici  pînă  la  Marea  Egee  sau  la  Pontul  supus  dominaţiei  romane  n'ar  fi  continuat 
şi  după  cucerirea  peninsulei. 

Acela  care  a  împlântat  puternic  ideea  romană  în  inima  Thraciei,  a  fost  Traian. 
Prin  marea  sa  autoritate,  prin  victoriile  sale  fulgerătoare,  prin  dreptatea  sa,  omul 
acesta  îşi  merită  deplin  divinitatea  -  poate  întâia  divinitate  pe  care  Thracia  o 
acorda  unui  om.  Mărturiile  ei  sunt  încă  vii  pe  întinsul  românesc. 

Romanitatea  Thraciei  prospera  însă  şi  prin  acele  infinite  mulţimi  -  infinita  copia 
-  de  coloni  romani  din  toate  părţile  lumii,  dar  mai  vârtos  din  Italia  (în  care 
populaţia  se  rărea  atât  de  mult  că  împăraţii  se  văzură  nevoiţi  să  pună  stavilă 
acestui  mare  exod),  şi  mai  ales  prin  secătuirea  continuă  a  thracilor. 

Una  din  marile  drame  ale  acestui  popor  se  petrece  în  circurile  Romei  -  gladiatori 
în  luptă  de  exterminaţie,  între  ei  sau  cu  fiare  sălbatice,  creştini  apoi,  murind 
pentru  credinţa  lor,  sub  ochii  abjecţi  ai  plebei  romane  -  ei  mărturiseau  şi  aici  ceea 
ce  am  definit  ca  geniu  al  acestui  popor. 

Actul  de  naştere  al  poporului  român  nu  este  aşadar  numai  cel  săpat  pe  Columna 
Traiană,  ci  el  se  poate  desluşi  oriunde  în  cursul  acestor  veacuri  se  întâmplă 
conflictul  necesar  dintre  setea  cu  totul  practică  de  imperiu  a  romanilor  şi  simţul 
lor  infailibil  al  realităţii,  cu  acest  popor  de  vizionari,  de  eroi  şi  de  poeţi  care  a  fost 
poporul  thracic. 

Romanitatea  thracică  se  întindea  acum  de  la  Carpaţii  nordici  până  la  Marea 
Egeică.  în  pofida  numelor  pe  cari  le  poartă  şi  cari  sună  atât  de  thracic,  pe  inscripţii 
datând  din  veacul  al  şaselea  chiar,  thracii  aceştia  au  pierdut  orice  conştiinţă  etnică. 

Ei  îşi  spun  romani,  ceea  ce,  pronunţat  de  ei,  cu  o  particularitate  specifică 
graiului  lor  primitiv,  sună  români. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


260 


Părăsirea  Daciei  de  către  Imperiu,  sub  presiunea  invaziei  goţilor,  a  avut  drept 
urmare  confirmarea  romanităţii,  la  dreapta  Dunării.  Ea  implică  în  acelaş  timp 
redarea  caracterului  anarhic,  de  cuib  de  munte,  vieţii  pastorale  din  Dacia  Traiană. 

Păstorii  aceia  înşişi,  cari  n'au  putut  pleca  cu  multă  lume  romană  la  Miazăzi,  s'au 
retras  probabil  în  depresiunile  cele  mai  adăpostite  ale  Carpaţilor,  în  aşa-numitele 
«ţări»,  departe  de  pasul  de  munte  pe  unde  trecea  gotul  -  în  Câmpulung,  în 
Vrancea,  în  Ţara  Oltului,  în  Maramureş... 

în  forme  de  viaţă  specific  thracice,  ei  se  manifestă  totuşi  ca  romani. 

Când  domnia  barbarului  capătă  stabilitate,  cum  se  întâmplă  decenii  şi  decenii  în 
şir,  ei  îşi  duc  turmele  la  iernatic  pe  malul  Pontului  sau  al  Egeei  romane.  Osmoza, 
pe  care  o  putem  numi  românească,  continuă... 

împăraţii  romani  de  origine  thracică  îşi  simt  fără  preget  îndemnul  de  a  cuprinde 
Dacia.  Figura  de  ctitor  a  lui  Traian  îi  fascina.  Ei  construiesc  pe  malul  dacic  al 

Dunării  castre,  turnuri,  aduc  legiuni  cari  să  asigure 
transhumanţa  pastorală  şi  liniştea  de  către  barbari.  în 
panegiricul  împăratului  Constantin,  thrac  romanizat, 
Dacia,  se  spune,  a  fost  reluată:  Dacia  restituta.  împăratul 
Constantin  aruncă  un  nou  pod  peste  Dunăre,  la  Celeiu.  Ce 
garanţii  mai  puternice  pentru  unitatea  românească? 

Să  nu  pierdem  din  vedere,  însă:  marea  viaţă  istorică  a 
românilor  e  la  miazăzi.  întreaga  romanitate  thracică  sunt 
ei  înşişi.  Un  şir  incomparabil  de  generali  ai  Imperiului  vor 
ieşi  din  Thracia  fecundă  în  eroi:  Aetius,  învingătorul 
hunilor,  Belizarius  însuşi,  care  poartă  încă  un  nume 
thracic,  împăraţi  ca  Diocleţian,  Constantin-Chlorus, 
Constantin  cel  Mare,  Leo  I,  Anastasiu  şi  Justinian  -  spre  a 
numi  doar  pe  cei  mai  mari...  Ideea  thracică  se  confundă  cu  ideea  romană.  Thracii 
sunt,  în  Imperiu,  promotorii  geniului  creştin. 

Se  poate  spune  într'adevăr  că  triumful  creştinismului  în  lume  a  fost  asigurat  de 
thraci  -  credincioşii  străvechi  ai  Dumnezeului  unic.  Şi  noua  religie  a  fost 
mărturisită,  cu  o  înverşunare  fără  seamăn,  de  marile  număr  de  sfinţi  şi  de  martiri, 
originari  din  Thracia. 

Se  poate  crede  că  împăratul  Constantin,  mutând  fasciile  romane,  senatul  şi 
însemnele  legiunilor  în  Noua  Romă,  a  ţinut  nu  numai  să  întărească  situaţia 
strategică  a  Imperiului  anarhizat  de  barbari,  ci  să  le  împlânte  în  inima  patriei  sale, 
esenţial  creştine. 

Prin  actul  lui  Constantin,  Roma  veche  era  abolită,  Italia  devenea  o  provincie 
periferică  a  lumii  romane,  şi  misiunea  romană  revenea  întreagă  romanităţii 
orientale. 

Istoria  medievală  a  românilor,  cei  o  mie  de  ani  de  romanitate,  căutată  cu  ardoare 
la  stânga  Dunării,  sunt  aici.  Nici  o  enigmă,  nici  un  miracol,  ci  desfăşurarea 
normală  a  unui  mare  destin. 

Românii,  afirm,  sunt  singurii  moştenitori  ai  ideei  romane,  cum  tot  ei  au  fost,  în 
cursul  evului  de  mijloc,  deţinătorii  ei. 

Romanitatea  occidentală  n'a  cunoscut,  în  formele  ei  de  stat,  decât  feudalitatea  de 
natură  barbară  antiromană.  Regalităţile  occidentale  sunt,  fără  excepţie,  creaţiuni 
papale.  Ele  n'au  realitatea  mistică  a  ideii  romane:  transmisiunea  imperiului. 


Nicolae  Niţă 


261 


Imperiul  Roman  de  Apus  nu  poate  fi  considerat,  în  lumina  tradiţiei,  decât  ca  o 
grosolană  uzurpare,  o  copie  executată  de  un  barbar  frâne,  a  marei  creaţiuni 
romane. 

întreaga  autoritate  imperială,  prestigiul  august  al  Romei  s'a  transmis  fără 
întrerupere  împăraţilor  de  la  Răsărit.  Chiar  când  acest  imperiu  a  învestmântat 
prestigioase  forme  de  cultură  hellenică,  împăratul  lui  nu  s'a  considerat  altceva 
decât  un  soldat  al  misiunii  romane,  un...  un  împărat  al  romanilor.  Ideea  romană  e 
relativă  la  român. 

Ei  continuă  a  da  Imperiului  soldaţi  şi  împăraţi.  Phocas  e  originar  din  Thracia. 
Cantacuzinii  sunt  thraci,  împăraţii  macedoneni  sunt  thraci.  Profesorul  Murnu  a 
demonstrat  de  curând  originea  românească  a  celor  trei  împăraţi  cavaleri  cari  au 
fost  Comnenii... 

întinderea  romanităţii  orientale,  reduse  parţial  de  cuceririle  culturii  greceşti  - 
fireşte,  nu  la  sate  -  a  suferit  în  acest  răstimp  o  puternică  presiune  barbară.  Slavii  şi 
mai  ales  bulgarii,  constituiţi  într'un  imperiu  de  model  roman,  au  determinat,  în 
secolul  al  VUI-lea,  două  exoduri  ale  romanităţii  -  una  peste  Dunăre,  în  Dacia 
Traiană,  şi  cealaltă,  în  Thessalia. 

Atunci  se  constitute,  în  regiuni  familiare  acestei  naţiuni  de  păstori,  diversele 
Vlahii,  între  cari  cea  din  Thessalia,  Vlahia  Mare,  a  cunoscut  sub  ducii  ei  o 
puternică  viaţă  autonomă... 

Când  însă,  după  distrugerea  Bulgariei,  Imperiul  pare  a  nu  mai  servi  ideea 
romană,  când  în  numele  ei,  romanitatea  se  simte  oprimată,  iată  că  se  ridică, 
viforos,  braţul  Asanizilor. 

Românii  din  Hem  îşi  iau  asupră-le  ideea  romană.  în  patetica  lor  indignare,  în 
actele  lor  în  care  străbate  viziunea  ca  şi  simţul  roman,  e  ceva  care  evocă  direct 
acţiunea  lui  Horia.  Horia  e  prefigurat  aci,  în  aceşti  români  cari  ştiu  să-şi 
cucerească  dreptatea  pe  care  n'au  aflat-o  la  împăratul. 

Coroana  de  aur  a  Imperiului,  pe  care  Petru  şi-o  aşează  pe  frunte,  aruncă  nu  ştiu 
ce  nimb  de  victorie  pe  figura  aceluia  pe  care  poporul  lui  l-a  recunoscut  în  versul: 

«Pâri  'a  fost  Horia-mpărat!» 

-  Conferinţă  rostită  la  radioîn  Decembrie  1937cu  titlul  "Românii,  poporul  tradiţiei  imperiale". 

ELENA  VĂCĂRESCU:  PREZENT!  77 

de  Eugen  LOZOVAN 

Printre  multele  hârtii  ale  poetei,  risipite  în  patru  vânturi,  s'au  găsit  şi  versurile 
următoare.  După  ştiinţa  mea,  ele  sunt  încă  inedite. 

A  deux  Roumains  morts  en  Espagne 

Ils  ont  sentifremir  dans  leur  urne  inconnue, 

Tes  cendres  sans  repos  de  grand  guerrier  errant, 

O,  toi,  qui  fus  chez  nous  et pere  et  conquerant, 

Fils  de  l’âpre  Iberie,  Imperator  Trajan, 

Qui  de  tout  le  futur  nous  ouvris  l'avenue. 


11  -  Revista  "Discursul  Contemporan",  Paris.  Director:  Ioan  Mirea.  Tom  1,  1977. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


262 


Dans  l'argile  oiijoua  tajeunesse  intrepide, 

Le  limon  du  Danube  et  l’air  de  nos  vallons 
Se  sont  meles parmi  Ies  durs  combats  d'Atride 
Oii  nos  cimes  joignaient  leurs  fougueux  aquilons. 

Et  Dieu  sait  de  quel  brun  centurion  uenue 

Qui  sur  nos  bords  planta  des  lauriers  lourds  depleurs 

S’elevait  ă  grands  cris  votre  audace  eperdue, 

0,fleurs  de  notre  race ,  6,  Ies  etranges  fleurs! 

Paris,  1  Fevr.  1937. 

Helene  VACARESCO 

Prima  întrebare  pe  care  o  ridică  acest  text  este  cronologia.  După  cum  ştim 
precis,  din  însemnările  lui  Alexandru  Cantacuzino  şi  Neculai  Totu,  Ion  Moţa  şi 
Vasile  Marin  au  căzut  în  după-amiaza  de  13  Ianuarie  1937  la  orele  16.45.  Două 
săptămâni  mai  târziu,  dintr'o  pornire  pe  care  putem  să  o  bănuim  spontană,  Elena 
Văcărescu  elaborase  micul  poem.  Surprinde  rapiditatea  informării.  Ar  fi  interesant 
de  făcut  un  sondaj  în  presa  franceză  a  vremii  pentru  a  vedea  dacă  vreun  ecou  al 
sacrificiului  de  la  Majadahonda  ajunsese  la  Paris.  Eu  unul  mă  îndoiesc.  Franţa 
«Frontului  Popular»,  sub  pulpana  lui  Leon  Blum  -  care  refuzase  tranzitul 
voluntarilor  naţionalişti  români,  dar  nu  şi  celor  roşii  -  avea  alte  griji:  alimentarea 
bolşevicilor,  expedierea  în  URSS  a  tezaurului  Băncii  Spaniei,  etc.  Sursa  trebuie 
deci  căutată  în  altă  parte.  înclin  a  crede  că  originea  este  în  acest  articol  semnat  de 
N.  Iorga  în  Neamul  românesc  din  19  Ianuarie  1937: 

«Luptând  pentru  credinţa  lor  creştină  şi  pentru  cinstea  poporului  lor,  pentru  ce 
este  etern,  scump  şi  curat  în  latinitatea  nebolşevizată,  doi  tineri  Români,  doi  băieţi 
viteji,  Moţa  şi  Marin,  au  căzut  înaintea  Madridului  apărat  de  Roşii.  Când,  în  zilele 
din  urmă,  îndepărtam  ştirile  de  o  monotonie  desăvârşită,  în  ciuda  măcelului  zilnic, 
cu  privire  la  ce  se  petrece,  în  miez  de  iarnă,  acolo,  în  nenorocita  Spanie,  nu  ne 
gândeam  că  între  aceia  care  şi-au  dat  viaţa  luptând  pentru  cauza  cea  bună  erau  şi 
aceşti  doi  fii  ai  ţării  noastre.  Prinşi  de  un  entuziasm,  care  se  cere  condus  şi  nu 
înăbuşit,  pentru  că  altfel  rămâne  celălalt  entuziasm,  contra  căruia  Statul  nu  poate 
lucra  în  deajuns  şi  mai  ales  singur,  încălziţi  de  o  idee  căreia  i  se  închinaseră  întregi, 
ei  şi-au  zis  că  e  preferabil,  decât  să  facă  în  România  însăşi  o  agitaţie  care  nu-i 
aduce  totdeauna  bine,  să  meargă  acolo  unde  nu  sunt  discursuri  şi  demonstraţii  de 
stradă,  ci  omul  stă  în  fiecare  clipă  în  faţa  morţii  pentru  ce  crede  el  că  e  sfânt  şi 
mare.  Şi  au  căzut.  Cine  ştie  ce  va  ieşi  din  cumplita  furtună  care  s'a  abătut  asupra 
depărtatului  pământ  latin,  unde  se  varsă  sânge  din  toate  rănile  unui  nobil  neam! 
Dar  dacă  vreodată  vom  vedea  Spania  cum  a  fost,  cum  trebuie  să  fie,  se  va  putea 
spune  la  noi,  cu  înduioşată  mândrie,  că  pentru  aceasta  au  curs  câteva  picături  din 
sângele  scump  al  tineretului  nostru». 

E  o  tragică  ironie  ca  aceste  rânduri  să  le  datorăm  aceluia  care,  scurt  timp  după 
aceea  avea  să  devină  instrumentul  docil  al  asasinării  camarazilor  celor  «doi  băieţi 
viteji»  celebraţi  cu  fervoare.  Alexandru  Cantacuzino  şi  Neculai  Totu  erau  asvârliţi 
în  gropi  vecine,  la  Râmnicul  Sărat  -  cu  picioarele  legate  în  sârmă  ghimpată  -  în 


Nicolae  Niţă 


263 


timp  ce  pluri-academicianul  Iorga  lingea  mâna  «Duduiei»,  «făcea  ploconeli»  lui 
Urdăreanu  şi,  ca  un  cercetaş,  era  gata  oricând  la  ordinele  lui  Carol  II.  Nu  e  de  altfel 
singura  piruetă  a  bătrânei  Caiafe.  Dar  să  trecem...  Ceea  ce  interesează  aici  este 
numai  apropierea  dintre  cele  două  texte. 

între  N.  Iorga  şi  Elena  Văcărescu  a  existat  o  stimă  reciprocă.  Istoricul  scrisese  nu 
o  dată  despre  activitatea  neobosită  a  poetei  în  slujba  marilor  interese  naţionale. 
Iniţiativei  lui  se  datoreşte  primirea  acesteia  ca  membră  de  onoare  în  sânul 
Academiei  Române  în  Februarie  1934.  E  de  presupus  că,  la  rândul  ei,  Elena 
Văcărescu  -  pentru  a  se  ţine  la  curent  cu  problemele  româneşti  -  urmărea  cu 
atenţie  presa.  Suntem  în  domeniul  plauzibilului  şi  nu  al  ipotezelor  aeriene.  Aşadar, 
comentarul  din  19  Ianuarie  a  avut  răgazul  de  maximum  o  săptămână  pentru  a 
provoca  pe  malurile  Senei  un  gest  care  o  onorează  pe  aceea  căreia  nu  i-a  fost  dat  să 
fie  regina  României.  Desigur,  istoricul  nu  are  voie  sa  viseze,  iar  descrierea 
«evenimentelor  neîntâmplate»  este  treabă  de  poet.  Totuşi,  cum  să  nu  ne  întrebăm 
care  ar  fi  fost  destinul  nostru  în  cazul  că  regele  Carol  I  ar  fi  aprobat  şi  el  idila 
princiară  ocrotită  de  Carmen  Sylva?  Destrăbălată  familie  n'ar  fi  existat... 

între  sursa  posibilă  şi  poem  nu  pot  fi  stabilite  analogii  stilistice.  Avem  de-a  face 
cu  locuri  comune:  Spania  latină,  bădica  Traian,  centurionii  romanizării  -  care  vin 
normal  sub  pana  oricui  se  ocupă  de  cele  două  ţări.  Totuşi  rezervele  nebuloase  - 
deloc  dezinteresate  -  ale  lui  N.  Iorga  cu  privire  la  «entuziasme»  şi  «agitaţie» 
răsună  parcă  în  epitetul  neaşteptat  «Ies  etranges  fleurs».  Dece  ciudate  flori?  Se 
drămuieşte  oare  admiraţia  în  faţa  eroismului  sub  influenţa  capriciosului  istoric 
care,  din  obişnuinţă,  îşi  disimula  duplicitatea  în  volute  verbale? 

Pentru  o  mai  bună  punere  în  lumină  a  problemei  pot  introduce  în  discuţie  alte 
texte  paralele.  Este  vorba  de  Testamentul  Elenei  Văcărescu,  redactat  la  15 
Septembrie  1945  şi  de  o  scrisoare  pe  care  ea  mi-a  trimis-o  la  Bucureşti  la  10 
Decembrie  1946.  Această  scrisoare  (publicată  pentru  întâia  oară  în  Stindardul  no. 
97  Sept.  Noiemb.  1966,  depusă  la  Biblioteca  română  din  Freiburg)  este  poate  unul 
din  ultimele  mesaje  ale  poetei  -  care  se  stingea  la  16  Februarie  1947  -  şi  poseda  acel 
nimb  august  pe  care  numai  soarele  morţii  îl  provoacă.  O  transcriu  din  nou: 

Paris  7  rue  de  Chaillot. 

ce  10  Decembre  1946. 

Cher  cher  ami  lointain 

Prietene  al  sufletului  meu, 

Votre  lettre  m'est  entre  toutes  precieuse  et  sacree  car  elle  tient 
tout  le  don  mysterieux  et  vainqueur  de  notre  race.  Je  ne  [me]  livre 
ă  nul  travail  qui  ne  soit  consacre  ă  vous  Ies  jeunes,  Ies  gardiens 
invincibles  de  notre  destin,  souvent  voile  mais  lumineux  toujours. 

C'est  vous  qui  de  loin  m'inspirez.  Quand  vous  regardez  notre  ciel  et 
nos  plaines  pensez  au  dor  que  je  porte  en  moi  et  qui  m' anime.  Et 
surtout  aimez-moi  commeje  vous  aime. 

Helene  Vacaresco 

La  distanţă  de  zece  ani,  vocabularul,  ideile,  simţirea  sunt  neschimbate.  Nepoata 
lui  Enăchita  avea  o  încredere  nemărginită  în  tineretul  român.  Cei  doi  viteji  de  la 
Majadahonda  erau  «florile  neamului».  Iar  noi,  adolescenţii  prizonieri  în  ţara  din 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


264 


fundul  genunei  «păzitorii  de  nebiruit  ai  destinului  nostru».  Pomeneam  mai  sus  de 
spontaneitatea  reacţiei.  Aşa  a  fost  Elena  Văcărescu  după  spusele  acelora  care  au 
cunoscut-o  deaproape:  răspundea  imediat,  cu  generozitate,  după  îndemnul  inimei. 
Amintirea  lui  Moţa  şi  Marin  a  cristalizat-o  în  micul  poem  la  o  săptămână  după  ce  a 
aflat  de  sacrificiul  lor.  Mie  mi-a  răspuns  pe  loc.  (Cred  că  scrisoarea  mea  datează 
din  Noiembrie  1946.) 

Al.  Duiliu  Zamfirescu-Catafalc  -  care  era  finul  mamei  ei,  Eufrosina  Fălcoianu  - 
ne  relatează  astfel  sfârşitul  poetei: 

«Invitată  în  toiul  iernii  să  ţină  în  folosul  tinerilor  literaţi  o  prelegere  urmată  de 
vânzarea  operelor  lor,  cu  toată  vârsta  ei  înaintată,  a  ţinut,  precum  spunea,  să  nu 
desamăgească  pe  acei  tineri  colegi  de  breaslă.  Sala  nu  era  încălzită.  Conferenţiara  a 
fost  victima  ultimului  ei  gest  generos...»  (Manuscriptum  IV,  4, 1975,  p.  158,  nota). 

Mereu:  aceeaşi  încredere  şi  devotament  faţă  de  tineret.  Dar,  mai  presus  de  orice, 
prin  tot  ce  a  scris  Elena  Văcărescu  străbate  dorul  înfiorat  de  ţară.  Cât  de  bine  o 
înţelegem  şi  noi  acum,  după  atâtea  decenii  de  exil.  Scrie  în  Testament: 

«Deşi  am  fost  adusă  din  cauza  împrejurărilor  nenorocite  ale  vieţii  mele  să  trăiesc 
departe  de  România,  inima  mea  nu  a  încetat  un  singur  moment  de  a  bate  pentru 
dânsa.  Toată  activitatea  mea  de  aproape  o  jumătate  de  veac  a  fost  consacrată 
intereselor  neamului  nostru  ( ... )  şi  în  Ceruri  mă  voi  închina  pentru  România.» 

Şi  astfel  abordăm  un  aspect  controversat  din  activitatea  publică  a  Elenei 
Văcărescu.  Pentru  mulţi  ea  a  fost  dacă  nu  anexa  măcar,  politicos  zis, 
colaboratoarea  apropiată  a  lui  N.  Titulescu.  Zamfirescu-Catafalc  afirma  chiar  că  de 
acesta  o  lega  «nu  numai  prietenia  şi  similitudinea  gândirii  dar  şi  acelaşi 
patriotism  fierbinte».  Nimic  mai  fals.  Mai  întâi  «patriotismul»  lui  Titulescu  n'a 
fost  românesc,  ci  filo-sovietic.  Acest  Kissinger  al  anilor  '30  a  îndeplinit  până  la 
ultima  iotă  visurile  cele  mai  îndrăzneţe  ale  lui  Litvinov.  La  9  Iunie  1934  restabilea 
relaţiile  diplomatice  cu  URSS,  ambasadorul  Ostrovski  intra  triumfal  în  Bucureşti 
fără  ca  statul  român  să  fi  obţinut  în  prealabil  recunoaşterea  unirii  Basarabiei.  Când 
Molotov  ne  trimitea  ultimatumul  din  1940,  poseda  «baza  juridică».  Dar  încă  din 
1932  -  cum  a  denunţat  viguros  în  parlamentul  României  Corneliu  Codreanu  - 
mongoloidul  ministru  împrumutase  19  milioane  de  lei  la  Banca  Marmorosch- 
Blank  (unde,  din  întâmplare,  era  director  bancherul  alogen-maghiar  Szopkes, 
bunicul  matern  al  lui  Florescu-Dracula,  vampirologul  de  la  Boston  College).  Banca 
a  dat  faliment  la  momentul  oportun  iar  «împrumutul»  n'a  fost  restituit  niciodată. 
Avem  toate  motivele  să  credem  că  el  a  constituit  plata  unui  agentlâc.  Căci  la  9 
Octombrie  1936  armamentul  românesc  -  avioane  şi  tunuri  -  comandat  în  Franţa 
era  deturnat  pe  frontul  republican  spaniol  şi  livrat  la  Barcelona  şi  Bilbao.  în  Iunie 
1937  Titulescu  -  care  fusese  «debarcat»  colegial  de  către  Guţă  Tătărăscu  la  29 
August  1936  (ce  moluscărie  pre-maoistă!)  -  îl  felicita  telegrafic  pe  Valter  Roman  şi 
pe  golanii  lui  «interbrigadişti».  îşi  îngrijea  pe  Coasta  de  Azur  ficaţii  roşi  de  ciroză 
şi  neputinţe,  dar  pentru  gesturi  pro-stângiste  mai  avea  puteri.  Acesta  a  fost 
«patriotismul»  lui  Titulescu,  pe  care  azi  -  din  motive  de  afinitate  -  numai  C. 
Vişoianu  şi  colegii  lui  bucureşteni  îl  mai  admiră. 

Care  era  poziţia  Elenei  Văcărescu  am  văzut.  La  1  Februarie  1937  aducea  omagiul 
ei  la  căpătâiul  lui  Moţa  şi  Marin.  în  Testamentul  citat,  poeta  lăsa  Academiei 
Române  partea  sa  din  moşia  Văcăreştilor  plus  un  milion  de  lei.  N'a  uitat  nici 
biserica  din  Paris  şi  nici  pe  oamenii  de  serviciu.  Voinţa  ei  supremă  a  fost:  «Mor  în 


Nicolae  Niţă  ■fr 


265 


religia  ortodoxă  a  părinţilor  mei  şi  doresc  să  fiu  îngropată  lângă  mormintele  lor». 
Nu  ştiu  cu  ce  prapuri,  şorţuri,  echere  şi  alte  ornate  a  fost  împodobit  sicriul  lui 
Titulescu,  dar  din  banii  ţării  n'a  lăsat  un  franc  vreunei  opere  româneşti. 

Ni  se  mai  spune  tot  de  către  Zamfirescu-Catafalc  (autor  al  unui  «roman»  Fără 
frac  şi  joben,  în  care  denunţă  ca  la  Securitate  pe  foştii  colegi  de  la  «Externe»)  că 
«poeta  exilată  a  fost  numită  de  Titulescu  reprezentanta  României  la  Societatea 
Naţiunilor».  Adică  ministrul  a  semnat  un  decret,  care  consacra  o  activitate  cu  mult 
anterioară  traectoriei  sale  atât  de  nefaste  pe  cerul  românesc.  Am  terminat  cu 
«similitudinea  gândirii»  care  e  bine  s'o  chemăn  pe  nume:  infamie.  De  o  parte: 
stoicism  în  învingerea  unui  destin  potrivnic,  puritate  şi  dăruire,  pe  de  alta  -  tertip 
până  la  zona  de  umbre  a  spionajului  şi  a  trădării  de  ţară,  venalitate...  Ajunge,  căci 
nu  se  cade  a  pune  prea  multă  scârbă  pe  hârtie.  Şi  n'am  istovit  toate  documentele  şi 
nici  n'am  dat  de  fundul  scrinului  cu  amintiri. 


♦  ♦♦ 


Am  pornit  de  la  comentarea  unui  text,  dar  spirala  asociaţiilor  m'a  dus  departe.  E 
vremea  să  închei  cu  un  pios  dublu  omagiu,  mai  întâi  către  poeta  exilată  care  mi-a 
trimis  un  mesaj  generos  în  pragul  bărbăţiei  şi  în  ajunul  atâtor  încercări.  Apoi  - 
către  cei  doi  eroi,  pe  care  un  copil  de  7  ani  i-a  petrecut  la  groapă.  Avea  ochi  miraţi, 
abea  deschişi  asupra  lumii,  dar  revelaţia  avută  în  dimineaţa  zilei  de  13  Februarie 
1937  la  colţul  străzii  Polizu  e  dintre  cele  care  iluminează  o  viaţă  de  om. 

24  Iunie  1977. 

NAŢIONALISMUL  ŞI  MISIUNEA  ROMÂNEASCĂ  ?8 

deVasile  BĂNCILĂ 

NAŢIONALISMUL  CARACTERIZAT  în  ţările  române  a  apărut  sub  forma 
istorică  şi  filologică.  E  romantismul  naţionalist  şi  viril  al  discuţiilor  despre  originile 
noastre,  naţionalismul  latin  al  şcolii  ardelene  şi  curentului  latinist  -  splendidă 
izbucnire  gospodărească,  în  mijlocul  unui  ocean  de  slavism  şi  de  grecism,  a 
instinctului  de  a  trăi  al  poporului  nostru.  A  urmat  naţionalismul  cultural  al  lui 
Eliade  şi  Asachi,  pe  un  plan,  şi,  pe  altul,  revoluţionarismul  social  şi  naţional  al  lui 
Vladimirescu.  La  scurt  interval,  a  apărut  naţionalismul  reprezentat  de  Bălcescu: 
revoluţionarism  social,  pe  baze  istorice  şi  umanitare,  pe  deoparte,  ideal  mistic  de 
unitate  a  tuturor  Românilor  prin  conceperea  unui  dinamism  militar  la  înălţimea 
eroismului  străbun,  pe  de  alta.  în  Bălcescu,  toate  formele  de  naţionalism  de  până 
la  el  îşi  găsesc  o  nobilă  şi  neadormită  sinteză,  adăugând  dela  sine  grija  pentru 
religie,  pentru  o  reprezentare  creştină  a  vieţii,  ideia  reînfiinţării  armatei  naţionale 
şi  insistând  vizionar  asupra  visului  de  unire  a  tuturor  Românilor.  Naţionalismul 
lui  Bălcescu,  încă  nestudiat  pe  larg  şi  nevalorificat  complect  pentru  nevoile  zilei  de 
azi,  e  un  model  viu,  filozofic,  istoric  şi  patetic,  la  care  trebue  să  ne  întoarcem 
pentru  documentarea  luptei  ce  ne  aşteaptă.  Intuiţia  anticipatoare  a  lui  Nichifor 
Crainic  a  atras  încă  de  acum  aproape  zece  ani  atenţia  asupra  nobleţei  creştine  şi 


78  -  Revista  "Discursul  Contemporan",  Paris.  Director:  Ioan  Mirea.  Tom  1,  1977. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


266 


naţionaliste  a  lui  Bălcescu,  care  azi  capătă  o  mare  actualitate.  După  Bălcescu,  a 
venit  Kogălniceanul  cu  naţionalismul  său  politic  şi  armonios,  a  venit,  adică, 
realizatorul,  în  unire  cu  naţionalismul  eroic  al  lui  Vodă  Cuza.  Când  a  apărut 
Eminescu,  Societatea  noastră  intrase  pe  calea  constituţională  şi  a  primelor 
acomodări  cu  burghezia.  Eminescu  a  adus  o  concepţie  sociologică  şi  de  filozofie 
politică,  o  poezie  a  trecutului,  o  intuiţie  uimitor  de  justă  şi  de  originală  a  naturii 
economiei  clasei  de  mijloc  dintr'o  societate,  o  înţelegere  plină  de  pasiune  a 
ţăranului  şi  culturii  lui,  o  cunoaştere  profundă  a  Românilor  de  peste  graniţe,  o 
desinteresare  de  mucenic,  o  muncă  şi  o  dăruire  de  erou,  o  iubire  nesfârşită  şi, 
câteodată,  o  ură  sacră,  o  scârbă  imensă  şi  incisivă  de  tot  ce  era  parazitism  fie  din 
partea  ciocoilor  proprii,  fie  din  partea  străinilor  aciuaţi  în  ţara  noastră... 
Naţionalismul  cultural  şi  filozofic  al  lui  Eminescu,  gândit  cu  maximum  de 
stringenţă,  a  constituit  un  corp  de  doctrină,  de  la  care  au  plecat  toţi  cei  ce  au 
gândit  naţionalist  de  atunci  incoace.  După  Eminescu,  apare  la  noi  aşa  numitul 
socialism  generos,  moment  important  fiindcă  în  legătură  cu  el  începe  altă  serie 
istorică  a  naţionalismului  în  România.  Societatea  românească  îşi  destrăma 
compoziţia  feudală.  Peste  clasa  marilor  cultivatori  de  pământ,  începură  să  apară 
potentaţii  anonimi  şi  întreprizi,  deocamdată  încă  modeşti,  ai  capitalismului  urban, 
sprijiniţi  de  stat,  pe  care  au  ştiut  să-l  ia  în  exploatare  încă  dela  început.  Paralel  cu 
acest  fenomen,  imigraţia  evreească  îşi  măreşte  volumul.  Evreii  erau  atraşi  atât  de 
moşiile  boierilor,  unde  încăpeau  ca  administratori,  orândari  şi  apoi  ca  arendaşi, 
cât  şi  de  burghezismul  incipient  al  târgurilor.  Acum  îşi  face  apariţia  criticul 
Dobrogeanu-Gherea,  care  e  port-aparola  ideologică  a  acestor  fenomene. 
Estetismul  transcendental,  dispreţul  şi  răceala  lui  Maiorescu,  au  înlesnit  indirect 
succesul  criticului  evreu,  căruia  nu  i  se  puteau  tăgădui  o  mare  pasiune  pentru 
problemele  lui,  o  firmă  ştiinţifică  de  ultima  oră  şi  oarecare  putere  de  atracţie  a 
tinerelor  talente,  cari  simţeau  mai  mult  ca  oricând  nevoia  unui  suflu  şi  fără 
canoane  rigide.  Iar  un  Haşdeu,  mare  patriot  şi  om  cu  daruri  zeeşti,  era  un 
singuratic  şi  o  apariţie  deconcertantă  prin  diversitatea  preocupărilor,  pentru  ca  să 
poată  aduna  tineretul  în  jurul  său.  Prin  Gherea  deci,  legătura  între  socialism  şi 
evreism  s'a  făcut  imediat.  în  cultura  noastră,  tinerii  generoşi,  atraşi  de  noile 
formule,  au  militat  o  bucată  de  vreme,  în  timp  ce  consumau  renta  pământului  ori 
subvenţiile  trimise  de  părinţi,  pentru  un  socialism  platonic,  până  au  trecut  aproape 
toţi  în  rândurile  partidului  liberal.  Dar  totul,  şi  ce  e  mai  însemnat,  nu  s'a  terminat 
aici.  în  societatea  largă,  acolo  unde  istoria  nu  se  scrie  dar  se  face,  ideile  socialiste 
au  început  a  fi  asimilate  în  grabă,  când  mai  rău  când  mai  bine,  de  rari  şi  mici 
apostoli  naivi,  dintr'ai  noştri,  de  mulţi  şi  insinuanţi  tineri  evrei.  Instinctiv,  Evreii 
şi-au  dat  seama  că  socialismul  poate  deveni  platforma  lor  de  existenţă  în  România 
ca  şi  aiurea.  Gherea  a  fost  mai  mult  un  semnal.  Când  difuzarea  ideilor  socialiste  s'a 
accentuat,  reacţia  s'a  produs  şi  noul  naţionalism  a  început.  Cari  au  fost  ideile  ce  au 
intrat  în  doctrina  acestui  naţionalism,  se  vede  din  însuş  procesul  formării  lui. 
Lupta  contra  socialismului  şi  lupta  contra  Evreilor,  prin  cari  venea  primejdia,  erau 
ideile  cari  însufleţeau  pe  naţionalişti.  La  aceste  idei,  s'a  adăogat  idealul  unirii 
tuturor  Românilor,  precum  şi  probleme  sociale  cum  a  fost  în  primul  rând 
problema  ţăranilor  obijduiţi,  revoluţia  dela  1907  găsind  mare  ecou  în  sufletele 
naţionaliştilor.  Două  erau  însă  problemele  mari,  ce  constituiau  oarecum  cei  doi 
poli  ai  doctrinei  şi  activităţii  naţionaliste  până  la  marele  răzoiu:  antisemitismul  şi 


Nicolae  Niţă 


267 


unitatea  naţională.  Niciodată  cuvintele  sintetice:  «România  a  Românilor,  numai  a 
Românilor  şi  a  tuturor  Românilor»  n'au  fost  mai  mult  invocate  şi  trăite  ca  atunci. 
Aceşti  doi  poli  s'au  egalat  adesea.  Uneori  însă  unul  din  ei  cântărea  mai  greu:  aşa, 
de  exemplu,  în  preajma  războiului  de  întregire  naţională,  era  natural  ca  idealul 
unităţii  să  vrăjească  mai  mult,  fără  însă  a  se  părăsi  interesul  pentru  problema 
antisemitismului.  Acestor  doi  poli  ai  doctrinei  naţionaliste  le-au  corespuns  din 
fericire  şi  oameni  mari,  în  cultura  română,  cari  i-au  servit  cu  înaltă  şi  eroică 
pasiune  şi  cu  talent  la  înălţimea  problemelor:  A.  C.  Cuza  şi  Nicolae  Iorga.  Doi  poli 
doctrinari,  doi  oameni,  îndoită  viziune  şi  dublă  eroicitate...  Naţionaliştii  de  ieri  au 
cunoscut  multe  încercări,  dar  fericiţi  oameni  au  fost,  fiindcă  au  găsit,  în  galeria 
Românilor  mari,  suflete  şi  minţi  clarvăzătoare  şi  unite,  cari  să  dea  expresie 
integrală,  fără  rest,  naţionalismului  şi  idealului  românesc!  Cei  doi  bărbaţi,  cari  se 
confundau  în  naţionalismul  românesc  şi  în  cari  se  confunda  naţionalismul 
românesc,  se  gândeau  amândoi  atât  la  unitatea  naţională,  cât  şi  la  pericolul 
evreesc.  Totuşi  unul  reprezenta  mai  ales  antisemitismul,  celălalt  în  primul  rând 
mistica  naţiunii  române  integrale.  Această  relativă  şi  elocventă  specializare  reuşea 
să  servească  mai  efectiv  drumurile  naţionalismului  românesc. 

în  sfârşit  războiul  a  venit.  El  a  ridicat,  pe  traectoria  istoriei  româneşti,  un 
monument  de  legitimitate,  la  care  au  colaborat  eroismul  popular  şi  eroismul 
intelectualilor  naţionalişti,  într'o  sinteză  operată  la  înaltă  temperatură  etică.  Dar 
după  mari  încercări  şi  mari  izbânzi,  vine  acalmia.  Primii  ani  de  după  războiu,  în 
desfătarea  lor  obosită  şi  lăsătoare,  cloroformizată,  pe  deasupra,  de  falsa 
prosperitate  economică  de  atunci,  au  întins  naţionalismului  românesc  o  dublă 
cursă:  pe  deoparte,  unitatea  naţională  era  făcută  aproape  aşa  cum  visaseră  mulţi  şi 
mai  mult  chiar  de  cum  crezuseră  unii;  pe  de  alta,  tratatele  de  pace  dăduseră 
drepturi  depline  Evreilor.  Aceasta  a  făcut  pe  mulţi  Români,  şi  chiar  dintre 
naţionalişti,  să  creadă  că  nu  mai  avem  a  ne  ocupa  nici  de  problema  integrităţii 
neamului  românesc  şi  nici  de  problema  evreească.  Funestă  greşeală.  Au  trecut  în 
acest  chip  câţiva  ani  de  relaxare,  de  oarecare  suspendare  a  idealismului 
naţionalist.  Românii  au  început  să  se  ocupe  mai  mult  cu  chestiuni  sociale, 
economice,  culturale...  Funcţia  naţionalistă  în  societatea  noastră  se  voalase 
oarecum,  de  altfel  cu  cele  mai  bune  intenţii,  până  când  într'un  timp,  s'a  putut  chiar 
ca  vechi  naţionalişti  să  se  coalizeze  şi  cu  socialiştii  pentru  un  program  de 
guvernare.  Aceşti  câţiva  ani  de  după  războiu,  pierduţi  în  parte  pentru  viaţa 
naţionalismului  în  România,  reprezentă  un  lapsus  foarte  greu  de  împlinit. 
Intervenţia  lui,  la  un  moment  dat,  a  lăsat  urme,  cari  nu  s'au  şters  încă  şi  nu  se  vor 
şterge  curând.  în  evoluţia  problemelor  şi  societăţilor  sunt  goluri,  cari  riscă  să 
rămână  constituţionale  pentru  toată  istoria  ulterioară.  La  neajunsul  în  chestiune, 
s'a  adăugat  un  altul:  cei  doi  vâslaşi  prestigioşi  ai  naţionalismului  românesc  de 
până  la  războiu,  nu  mai  erau  acum  uniţi.  Frăţia  lor  de  cruce  nu  mai  funcţiona. 
Ceeace  fusese  mai  de  preţ,  era  însăşi  unirea  lor,  iar  acum  această  unire  dispăruse. 
Aceste  două  neajunsuri  au  făcut  ca  tineretul  intelectual  al  acestei  ţări  să  rămână 
mai  mult  singur  şi,  în  lipsă  de  conducători  deplini  pentru  sufletul  lui,  care  acum 
era  mai  complicat  decât  înainte  de  războiu,  să  se  blazeze,  să  se  pervertească,  sau, 
în  cazurile  cele  mai  bune,  să  încerce  să  se  formeze  singuri;  în  adevăr,  destinul 
naţionalismului  a  trecut  de  data  aceasta  în  mâna  studenţilor,  a  minorităţii  celei 
mai  bărbate  şi  mai  istorice  dintre  studenţi.  Seismograful  spiritual  al  vremii 
funcţiona  mai  bine  printre  cei  foarte  tineri.  în  istorie,  sunt  ciudate  analogii.  în 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


268 


prima  jumătate  a  secolului  al  nouăsprezecelea,  naţionalismul  românesc  era 
reprezentat  mai  mult  de  studenţi  sau  de  oameni,  cari  rămăseseră  studenţi  în  firea 
lor.  După  aproape  o  sută  de  ani,  iniţiativa  naţionalistă  şi  vestitoare  de  noi  aşezări  a 
trecut  iarăş  în  mâna  studenţilor.  Epoca  ce  a  urmat  celor  dintâi  ani  de  după  război, 
aducea  un  peisagiu  aproape  radical  schimbat,  orizonturi  atât  de  noi,  încât  păreau 
lipsite  de  sens,  primejdii  atât  de  mari,  încât  adormeau  vigilenţa  celor  mai  mulţi  din 
cei  obosiţi  de  viaţă,  diferenţieri  atât  de  variate,  încât  nu  mai  încăpeau  în  registrul 
aperceperei  tradiţionale...  Şi  atunci  rămâneau  studenţi,  cari  dacă  nu  înţelegeau 
precis  mai  mult,  dar  simţeau  în  însăş  substanţa  lor,  fiindcă  ei  erau  copiii  timpului 
nou.  Şi  astfel,  naţionalismul  românesc  de  după  războiu  este  în  esenţă  cel  reluat  de 
mişcările  studenţeşti,  iar  pragul  lui  cel  mai  dârz  şi  mai  novator  e  aşa  numita 
generaţie  de  la  1922.  Astăzi  mişcarea  naţionalistă  e  bogată  şi  fremătătoare,  ca  o 
furtună  ce  vine  de  pe  mai  multe  văi.  Astăzi  ea  are  doctrinari  în  deplin  acord  cu 
sensibilitatea  spirituală  a  timpului  nou:  un  Nichifor  Crainic,  un  Nae  Ionescu...  şi, 
ceeace  este  demn  de  semnalat,  caută  argumente  şi  hrană  a  duhului  în  istoria 
naţionalismului  românesc  din  toată  ultima  sută  de  ani.  O  întoarcere  la  izvoare, 
unită  cu  un  spirit  îndrăzneţ  de  inovaţie,  caracterizează  naţionalismul  românesc  de 
azi. 

Noua  luare  de  conştiinţă  naţionalistă  trebue  să  ţină  seama  de  situaţia  actuală  a 
poporului  românesc  faţă  de  cea  de  dinainte  de  războiu  şi  de  acum  treizeci  - 
patruzeci  de  ani,  trebue  să  ţină  seama  de  coacerea  naturală  a  problemelor  prin 
însăş  trecerea  timpului  şi  trebue  să  ţină  seama  de  situaţia  în  care  se  găseşte  azi 
lumea  de  pe  tot  globul.  Considerând  aceşti  trei  factori  şi  raportând  configuraţia 
naţionalismului  de  acum  la  doctrina  naţionalismului  român  de  înaintea  războiului, 
se  poate  spune  că  e  o  deasebire  de  cadru  şi  una  de  structură.  Deosebirea  de  cadru 
e  formată,  pe  deoparte,  de  complexitatea  preocupărilor  naţionaliste  actuale,  pe  de 
alta,  de  amploarea  mai  mare  a  problemelor.  Azi  au  apărut  probleme  cari  nu  erau 
înainte:  problema  stilismului,  sectelor,  «culturalizării»,  şomajului,  problema 
«renaşterii  religioase»,  care  interesează  şi  naţionalismul,  problema  filozofiei 
culturii  române  între  orient  şi  occident,  care  exista  şi  înainte  dar  nu  atât  de 
adâncită  ca  astăzi,  problema  politicii  internaţionale,  care  a  devenit  o  chestiune  de 
viaţă  şi  de  grijă  aproape  cotidiană,  etc.  Atât  de  complex  apare  azi  naţionalismul, 
încât  el  ţine  să  coincidă  cu  înseşi  problemele  vieţii  şi  să  se  constitue  într'o  filozofie 
generală.  Pe  de  altă  parte,  amploarea  problemelor  şi  pateticul  lor  se  ridică  până  la 
dramă  sau  deschid  perspective  ademenitoare  ori  ameţitoare.  în  acest  sens,  se 
poate  spune  că  aproape  toate  problemele  de  mai  înainte  ale  naţionalismului  capătă 
un  aspect  nou,  căci  în  câteva  zeci  de  ani  omenirea  a  mers  cât  în  câteva  secole.  în 
doctrina  naţionalismului,  sunt  deci  probleme  noi,  ce  se  adaugă,  şi  sunt  probleme 
vechi  cu  aspect  nou!  Dintre  cele  din  urmă,  cine  ar  putea  spune  că  fracmasoneria, 
de  exemplu,  nu  are  un  aspect  mult  mai  grav  decât  acum  20-30-40  de  ani?  Cine  ar 
putea  spune  că  diferitele  doctrine  sociale  nu  trebuesc  azi  cunoscute  în  fond  de 
toată  lumea,  ceea  ce  nu  era  obligator  odinioară?  Cine  ar  putea  spune  că  problema 
ţărănească  nu  ameninţă  să  devină  un  fel  de  cuadratură  a  cercului,  prin  faptul  că  in 
viitor  va  lipsi  pământul,  care  să  fie  împărţit  ţăranilor  ce  se  vor  înmulţi?  Cine  ar 
putea  spune  că  socialismul  nu  mai  e  o  primejdie  mai  mult  teoretică,  ci  a  început  să 
vină  spre  noi  ca  pădurea  din  Macbeth?  Cine  ar  putea  spune  că  problema  evreească 
nu  e  astăzi  mult  mai  apăsătoare  şi  mai  greu  de  soluţionat,  azi  când  Evreii  de 


Nicolae  Niţă 


269 


pretutindeni  sunt  mai  exasperaţi  şi  mai  solidari  ca  oricând,  azi  când  la  Evreii  vechi 
au  căpătat  şi  loturile  încărcate  de  Evrei  din  noile  provincii,  precum  şi  pe  cei  veniţi 
de  la  războiu  încoace,  azi  când  toate  statele  au  făcut  front  contra  Evreilor  şi  nu-i 
mai  primesc,  ei  nemaiputând  merge  nici  în  Palestina,  unde  dau  de  Arabi?...  Câte 
probleme,  atâtea  drame  ideologice,  cari  dau  situaţiei  actuale  un  patetism  cumplit! 
Faţă  de  acestea,  sunt  foarte  puţine  problemele  naţionalismului  de  până  la  războiu, 
cari  şi-au  scăzut  ceva  din  volumul  de  gravitate,  cum  ar  fi  chestiunea  unităţii 
tuturor  Românilor  într'un  singur  stat,  chestiune  care  nu  dispare,  ci,  puţin 
diminuată,  se  pune  altfel!  -  Dar  nu  e  numai  atât.  Sunt  împrejurări  şi  de  altă  natură, 
cari  dau  naţionalismului  semnificaţii  noi.  în  filozofia  de  azi,  de  pildă,  creşte 
realismul  metafizic,  interesul  pentru  ideile  generale,  pentru  tipuri  esenţiale  şi 
existenţe  generice,  pentru  realităţi  oculte,  mai  mult  sau  mai  puţin  transcendente, 
dar  cu  atât  mai  vii,  şi  scade  interesul  pentru  tot  ceeace  este  empiric,  aparentă,  şi 
pentru  individualism.  Aceasta  înseamnă  că  filozofia  nouă  oferă  naţionalismului 
putinţa  unei  fundări  adânci,  cum  n'a  avut-o  niciodată  până  acum  în  istorie,  fiindcă 
filozofia  nouă  proclamă,  pentru  toţi  cei  cari  simt  ritmul  nou  al  spiritului,  existenţa 
realităţilor  generice,  colective,  ca  ceva  substanţial  şi  unitar,  comportându-se  în 
foarţe  mare  parte  ca  ceva  aprioric,  faţă  de  care  indivizii  devin  existenţe  cu  totul 
secundare.  E  adevărat  că  această  perspectivă  filozofică  poate  fi  exploatată  şi  de 
socialism,  dar  tocmai  din  acest  fapt  se  vede  ce  încordată  şi  profundă  e  lupta 
ideologică  astăzi.  Esenţial  pentru  noi  e  că  gândirea  filozofică  recentă  oferă 
motivele  de  a  considera  naţiunile  ca  nişte  fiinţe  substanţiale  şi  până  la  un  punct 
transcendente:  o  viziune,  pe  care  vechiul  naţionalism  nu  şi-o  putea  permite  decât 
pe  cale  sentimentală,  pur  mistică,  iar  nu  intelectuală,  ştiinţifică.  în  legătură  cu 
această  revenire  a  realismului  metafizic,  e  şi  renaşterea  religioasă  actuală, 
existentă  cel  puţin  în  unele  cercuri.  Noul  naţionalism  trebue  să  se  integreze  în  ea. 
Religia  pentru  noul  naţionalism  e  o  condiţie  de  înaltă  spiritualitate,  iar  pentru 
adeptul  naţionalist  un  adevărat  examen,  cel  mai  greu,  de  gândire  filozofică  şi  de 
consecvenţă  şi  plenitudine  a  vieţii  morale,  atât  intime  cât  şi  publice.  Religia  - 
pentru  noi,  Românii,  creştinismul  ortodox  -  urmează  să  fie,  nu  motivul  idilic  şi 
istoric,  cum  era  cele  mai  adesea  pentru  naţionalismul  de  înaintea  războiului;  nu 
mai  mult  instrument  politic  bun  de  exploatat  de  interesul  imperialist  al  acţiunii 
naţionaliste,  cum  e  pentru  o  anume  formaţie  patriotică  din  Franţa  şi  chiar  azi 
pentru  unii  agitatori  români;  nu  ceva  la  discreţia  naţionalismului,  ci  tematica 
metafizică  ultimă,  căreia  să  i  se  subordoneze  şi  care  să-i  dea  sublimarea  şi  tăria 
veşnică.  Tot  aşa,  filozofia  actuală  oferă  ceva  nou  în  ceeace  priveşte  etica.  Azi  nu 
mai  e  timpul  atitudinilor  lirice  şi  al  măsurilor  întotdeauna  elegante  şi  academice. 
Morala  nouă  cere,  pe  deoparte,  studiul  tehnic,  pozitiv  şi  complect  al  realităţii 
asupra  căreia  vrei  să  lucrezi,  pe  de  altă  poate  cere,  cel  mai  adesea,  să  treci  la 
măsuri  energice,  la  fapte  concrete  şi  susţinute  cu  îndârjire.  Toate  acestea  spun 
mult  pentru  metoda  noului  naţionalism.  Tehnică  şi  energie  sunt  cele  două  condiţii 
imperative  ale  acestei  metode.  Să  mai  pomenim  apoi  că  izbânda  naţionalismului  în 
unele  ţări  din  Occidentul  Europei,  a  dat  un  nou  curaj  şi  o  nouă  amploare 
mişcărilor  naţionaliste  de  pretutindeni,  deci  şi  de  la  noi?  Dacă  acelaş  lucru  se 
poate  spune  şi  despre  socialişti  şi  comunişti,  stimulaţi  de  ceeace  se  petrece  în 
Franţa  şi  Rusia,  aceasta  nu  face  decât  să  reliefeze  încă  odată  concluzia  noastră  de 
mai  sus:  mişcările  de  ideologie  sunt  azi  neasemănat  mai  intense,  ele  devenind  o 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


270 


preocupare  aproape  ca  şi  hrana  zilnică  -  iar  printre  ele,  în  chip  vajnic,  e  şi  doctrina 
naţionalismului ! 

în  ceeace  priveşte  deosebirea  de  structură  între  naţionalismul  anterior 
războiului  şi  cel  actual,  din  România,  sunt  lucruri  cari  solicită  şi  mai  mult  atenţia 
noastră.  Era  fatal  ca  mulţimea  şi  amploarea  problemelor  naţionaliste  să  aducă  altă 
organizare  interioară  în  doctrina  şi  atitudinea  naţionalistă  şi  să  ceară  chiar  o  idee 
supremă,  în  raport  cu  care  toate  celelalte  să  se  ierarhizeze  şi  să-şi  capete  unitatea 
de  atmosferă  şi  transfigurarea  -  aducă  să  aducă  altă  structură.  Dar  care  e  ideea 
supremă,  conceptul  august,  imperativul  fundamental,  care  comandă  noua 
structură,  îi  dă  sensul  de  ansamblu  şi  mersul  dinamic  în  lume?  Iată  întrebarea 
întrebărilor,  iată  chestiunea  cea  mai  obsedantă  şi  mai  vitală  a  naţionalismului 
românesc  actual,  de  soarta  căreia  depinde  tot  viitorul  poporului  nostru!  înainte  de 
războiu,  naţionalismul  avea  câteva  obiective  limpezi,  pe  cari  le  urmărea 
gospodăreşte  pe  rând  şi  după  împrejurări,  pe  când  azi  mulţimea,  patosul  şi 
dificultatea  preocupărilor  naţionaliste  cer  neapărat  o  idee-rege,  un  concept 
suveran.  Acest  concept  istoric  şi  salvator  ni  se  pare  a  fi,  pentru  neamul  nostru, 
ideea  de  misiune  a  românismului.  Iată  polul,  de  data  aceasta  unic,  al 
naţionalismului  românesc,  polul  magnetic,  în  câmpul  de  forţă  al  căreia  valorile 
naţionaliste  trebue  să-şi  găsească  ierarhizare  şi  valorificare.  Lăsăm  pe  seama 
filozofilor  şi  viitorului  apropiat  să  arate  precis  în  ce  constă  misiunea 
românismului.  Deocamdată,  luăm  această  idee  în  sensul  valabilităţii  ei  formale  şi  o 
tratăm  în  consecinţă,  căci  mai  important  ni  se  pare  acum  să  arătăm  necesitatea 
ideii  de  misiune  românească  şi  rolul  ei  în  economia  doctrinei  naţionaliste,  decât  în 
ce  constă  ea. 

Această  idee  e  necesară  pentru  organizarea  naţionalismului  românesc,  fiindcă 
nu  poate  fi  o  idee  mai  înaltă,  ea  fiind  ideea  supremă  prin  excelenţă;  e  necesară, 
pentrucă  e  cea  mai  potrivită  idee  pentru  a  trezi  energia  unui  neam  şi  a  o  angaja  în 
cursa  lungă  a  istoriei,  din  care  nu  există  întoarcere,  ci  izbândă  sau  prăbuşire!  Şi  e, 
în  sfârşit,  necesară,  pentru  un  motiv  în  legătură  cu  trecutul  şi  cu  noile  obişnuinţe, 
pe  cari  trebue  să  le  capete  Românii  în  lumea  nouă  de  azi.  Până  acum,  idealul 
naţionalist  românesc  putea  avea  o  reprezentare  oarecum  corectă,  spaţială.  Era 
vorba  de  chestiunea  ţărănească?  Idealul  era  să  se  împartă  pământul  la  ţărani.  Era 
vorba  de  clasa  de  mijloc  şi  de  Evrei?  Idealul  era  ca  locurile  să  fie  ocupate  de 
Români  şi  străinii  izgoniţi.  Era  vorba  de  unitatea  naţională?  Idealul  era  să  se 
împingă  graniţele  cât  mai  mult!  în  toate  cazurile  deci,  idealul  lua  o  reprezentare 
spaţială.  Greutăţile  de  concepţie  nu  erau  mari.  Dar  azi,  când  nu  msi  e  pământ  de 
dat  la  ţărani,  când  graniţele  statului  sunt  aproximativ  fixate,  când  n'a  mai  rămas 
decât  chestiunea  clasei  de  mijloc,  care  are  mult  din  aspectul  vechiu,  ar  însemna  că 
idealul  naţionalist  ne  mai  putând  fi  spaţial,  ori  numai  în  parte  spaţial,  să  nu  mai 
existe  sau  să-şi  reducă  mult  întinderea!  Făcând  ipoteza  că  într'o  bună  zi  s'ar 
rezolva  complect  chestiunea  clasei  de  mijloc,  ar  urma  să  dispară  şi  idealul 
naţionalist!  Se  poate  ceva  mai  absurd?  De  aceea  idealul  nostru  trebue  să-şi 
schimbe  caracterul  şi  din  concret,  spaţial,  să  devină  abstract  şi  temporal.  Acesta 
este  idealul  misiunii  românismului,  halucinant  idealism  colectiv,  aplicabil  în 
misterul  viitor  al  timpului.  Dar  Românii  n'au  această  obişnuinţă  de  a  considera 
lucrurile  pe  plan  abstract.  Au  trăit  în  mijlocul  naturii  şi  toate  valorile  vieţii  le-au 
văzut  şi  le-au  mângâiat  în  faţa  ochilor:  casă,  turme  de  vite,  pământ,  familie, 


Nicolae  Niţă 


271 


obiceiuri  pitoreşti.  Până  şi  pe  Dumnezeu  îl  vedeau,  în  mare  parte,  în  natură  şi  chiar 
şi  pe  morţi  continuau  să-i  vadă,  să-i  simtă  aproape,  în  pacea  cuvioasă  a 
ţintirimului  îngrijit  ca  o  livadă  domestică.  Lucruri  foarte  frumoase,  dar  cari  nu 
trebue  să  ne  împiedice  să  căpătăm  şi  obişnuinţe  noi,  necesare  vieţii  de  dialectică 
abstractă,  ce  caracterizează  viaţa  modernă  aşa  de  necruţătoare  pentru  nimeni. 
Idealul  de  misiune  e  un  ideal  de  pură  abstracţie,  dar  de  densă  şi  dinamică  aderare. 
A  venit  vremea,  acum,  ca  noi  Românii  să  ne  îmbrăcăm  cu  haina  de  foc  a  acestui 
ideal  şi  să  ardem  împreună.  Odată  şi  odată  va  rămâne  după  noi  cenuşă,  cum 
rămâne  după  orice  pe  lume,  dar  va  fi  rămas  şi  o  flacără  de  lumină,  care  va  fi  trecut 
prin  noaptea  existenţei  şi  pe  care,  în  felul  nostru,  n'o  fi  mai  avut  nimeni...  Nu 
cunoaştem  altceva,  care  să  dea  vieţii  noastre  ca  neam  un  preţ  mai  înalt,  un  sens,  o 
melodie  spirituală  prin  veacuri,  o  tainică  şi  aspră  aromă,  o  ridicare  hotărîtă  de  pe 
planul  biologic-etnografic-psihologic,  pe  planul  spiritului,  în  care  din  când  în  când 
veşnicia  vine  şi-şi  intonează  cântecul  ei  de  deasupra  veacurilor  -  decât  ideea  de 
misiune!  în  orice  caz,  trebue  să  înţelegem  că  aşa  cum  am  trăit,  chiar  dacă  era 
comod  şi  frumos,  nu  mai  putem  trăi.  Nu  există  decât  moarte  sau  mers  înainte.  Iar 
înainte  nu  putem  merge  decât  dacă  ne  acordăm  o  misiune  sau,  mai  bine  zis,  decât 
dacă  începem  să  descifrăm  misiunea  pe  care  lucrurile  au  pus-o  în  noi,  colaborând 
activ  cu  această  misiune  şi  lăsându-ne  modelaţi  de  ea.  De  aceea  s'a  spus  la  noi,  în 
anii  din  urmă,  că  idealul  românesc,  spre  deosebire  de  ce  era  înainte,  începe  să 
capete  universalitate,  ceea  ce  dacă  este  o  exprimare,  care  aminteşte  încă  vechile 
noastre  obişnuinţe  spaţialiste,  arată  totuşi,  în  fond,  că  prin  aceasta  se  urmăreşte 
intrarea  noastră  în  lumea  abstractă  şi  veşnică  a  duhului,  idealul  naţional  fiind 
vehicularea  creatoare  a  acestei  intrări. 

Ideea  de  misiune  fiind  ideea,  în  care  trebue  să  se  nască  de  acum  încolo  toţi 
Românii  ce  vor  veni  pe  lume,  fiind  ideea  care  trebue  să  cuprindă  toată  viaţa 
neamului  şi  atitudinea  faţă  de  viaţă  a  fiecărui  Român,  urmează  să  fie  obiectul 
nostru  intim  şi  organic  de  studiu,  de  familiarizare  cu  ea,  de  adâncire  în  ea,  de 
bănuire  a  sensurilor  ei,  a  destinului  pe  care-1  ascunde  şi  mai  ales  de  cunoaştere  a 
comandamentelor  ei  imediate.  în  adevăr,  ce  decurge  din  ideea  de  misiune?  Decurg 
un  număr  de  norme  sau  de  legi,  menite  să  formeze  meridianele  vieţii  noastre  de 
acum  înainte.  întâi,  norma  stimulării,  creşterii,  fanatizării  energiei  etnice,  crearea 
misticei  naţionale,  punerea  eului  etnic  în  condiţii  ca  să-şi  acorde  o  înaltă 
demnitate,  provocarea  acestui  eu  ca  să-şi  dea  înălţime.  Izbânda  în  viaţă  atât  a 
indivizilor,  cât  şi  a  popoarelor,  depinde  în  primul  rând  de  înălţimea,  pe  care  şi-o 
acordă  singuri,  de  nivelul  de  la  care  privesc  lumea!  Eul  naţional  trebue  să  stea  la 
un  nivel  înalt,  iar  nu  la  un  nivel  deprimat.  Luarea  de  altitudine  e  legea  leonină  şi 
indispensabilă  a  misiunii  românismului.  Al  doilea,  ideea  de  misiune  implică 
stringent  norma  autocunoaşterii  etnice.  E  tot  ce  poate  fi  mai  logic  şi  mai  imperios. 
Ca  să  poţi  avea  o  misiune  aparte,  trebue  să  cunoşti  calităţile  specifice,  singurele 
care  pot  da  o  creaţie  originală.  Nu  e  vorba  însă  de  o  cunoaştere  pur  istorică  şi 
filozofică  a  neamului  nostru.  Aceasta  e  numai  pregătitoare  şi  am  avut-o  şi  până 
acum.  Ci  de  o  cunoaştere  filozofică,  a  esenţelor  spirituale,  a  felului  cum  etnica 
românească  organizează  experienţa  umană.  Al  treilea,  conştiinţa  misiunii  proprii 
in  mijlocul  popoarelor  de  azi,  dintre  care  unele  sunt  foarte  înaintate,  cere  multă 
subtilitate,  spirit  critic,  ştiinţă  în  toate  domeniile  şi  dibăcii  multiple,  fiindcă  numai 
de  aci  poate  rezulta  o  conduită,  care  să  fie  luată  în  seamă,  o  metodă  efectivă. 
Simpla  încredere  haotică  în  noi,  presupunând  că  s'ar  produce,  nu  poate  crea  nimic 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


272 


şi  nu  poate  impune  nimănui,  dacă  nu  aduce  această  subtilitate  de  comportare, 
această  metodă  energică  dar  diferenţiată.  Al  patrulea,  şi  aceasta  e  poate  norma  cea 
mai  însemnată,  ideea  de  misiune  pretinde,  ca  o  condiţie  sine  qua  non,  iniţierea 
unui  proces  înfricoşător  de  profund  şi  de  hotărît  de  autoeducaţie!  O  spunem  fără 
ocol:  cea  mai  însemnată  condiţie  şi  forma  cea  mai  proprie  de  acţiune  naţionalistă, 
astăzi,  este  autoeducaţia.  Sensul  fundamental  al  exerciţiului  naţionalist,  în  această 
fază  a  istoriei  româneşti,  este  un  sens  pedagogic.  Fiecare  pentru  sine  şi  toţi 
împreună  trebue  să  ne  facem  educaţia,  trebue  să  ne  pregătim  pentru  misiunea  a 
cărei  realizare  întreagă  o  aşteptăm.  Din  nou  deci  ne  întâlnim  cu  un  proces  abstract. 
Dacă  ideea  de  misiune  era  o  abstracţie  în  timp,  autoeducaţia  e  o  abstracţie,  care  se 
referă  la  interiorul  persoanei  noastre.  Şi  aici  apare  o  altă  dificultate,  tot  în  legătură 
cu  trecutul  şi  psihologia  românească. 

Românii  au  suferit  mult  dealungul  secolelor  şi  au  creat,  fără  să-şi  fi  dat  seama  în 
chip  formal,  chiar  valori  etice  şi  educative  de  mare  preţ.  Totuşi,  putem  spune  că 
Românul  a  dus  o  viaţă  mai  mult  ornamentală,  contemplativă,  idilică,  o  viaţă  când 
de  suferinţă  atroce  dar  resemnată,  intrată  parcă  în  lucruri,  când  de  desfătare 
pitorească  între  lucruri.  Deci  în  viaţa  Românului  a  fost  un  fel  de  exteriorism,  de 
obiectivism,  care  dacă  are  o  mare  valoare  morală  şi  religioasă  nu  e  mai  puţin 
adevărat  că  l-a  făcut  adesea  pe  Român  să  uite  că  are  un  eu  propriu,  de  care  trebue 
să  se  îngrijească,  pe  care  trebue  să-l  ia  puternic  în  primire,  să-l  organizeze,  să-i 
facă  educaţia,  sa-1  pună  in  valoare,  să-l  transforme  într'un  factor  metodic  şi  sigur 
de  acţiune  ori  de  creaţie.  Ceea  ce  a  constituit  faptul  revoluţionar  al  Occidentului  şi 
succesul  lui  de  până  acum,  adică  personalitatea ,  a  lipsit  Românului.  Omul  din 
Occident,  chiar  omul  comun,  adeseori,  se  ia  singur  în  antrepriză,  îşi  dictează  o  lege 
şi  se  ţine  de  ea,  căutând  să  fie  puternic  prin  aceasta.  Românul  însă  a  crescut  şi 
creşte  încă  la  întâmplare  sau  după  legi  mai  mult  cosmice  şi  etnografice,  ceeace  e 
splendid  din  punct  de  vedere  geografic  şi  literar,  dar  pentru  istoria  modernă  nu 
mai  ajunge.  Viaţa  Românilor  a  produs  tipuri  admirabile,  cari  fac  concurenţă 
peisagiilor  şi  plantelor  din  natură,  dar  aceste  tipuri  abea  dacă  aveau  conştiinţă  de 
ele!  Viaţa  intensivă  de  azi,  care  ni  se  impune  ca  o  fatalitate,  sub  pedeapsa 
dispariţiei,  cere  să  creiăm  între  noi  problema  personalităţii.  Trebue  să  alegem  între 
a  deveni  un  popor  colonial  sau  un  popor  cu  destin  propriu.  Şi  fiindcă  venim  în 
urma  unei  experienţe,  pe  care  a  făcut-o  Apusul,  noi  putem  să  alegem  mai  bine. 
Apusul  a  trăit  pe  categoria  personalităţii.  în  aceasta  au  constat  şi  mărirea  şi 
decăderea  lui.  Căci  Apusul  a  creat  personalitatea,  dar  a  făcut  greşeala  de  a-i  fi  dat 
cele  mai  acesea  un  scop  individualist,  ceea  ce  a  dus  la  atomizarea  şi  artificializarea 
lui,  în  cari  se  sbate  astăzi  şi  din  cari  face  sforţări  să  iasă.  Noi  Românii,  să  creiăm 
personalitatea,  dar  să-i  dăm  ca  ideal  un  scop  general!  Să  facem  o  sinteză,  păstrând 
din  trecutul  nostru  înclinarea  spre  ceva  mare,  exterior,  dar  adăugând  conceptul 
modern  al  personalităţii.  Fără  a  renunţa  la  puterea  de  a  ne  obiectiva  în  lucruri,  să 
încercăm  munca  privirii  înlăuntrul  nostru,  în  persoana  proprie,  unde  vom 
descoperi  o  lume  întreagă,  care  trebue  descrisă,  inventariată  pe  cât  posibil  şi,  mai 
ales  educată.  Aceasta  e  porunca  naţionalismului  actual  în  România.  Cine  vrea  azi 
la  noi  să  se  numească  naţionalist,  trebue  să  înceapă  prin  a  se  educa  pe  sine. 
Propaganda  în  afară  e  lucru  important,  dar  e  secundar  pe  lângă  aceasta.  Căci  aici 
venim  în  atingere  cu  o  trăsătură  a  psihologiei  româneşti  tradiţionale,  pe  care 
trebue  s'o  rezolvăm  odată.  Din  cauza  felului  Românului  de  a  privi  în  afară  şi  nu  la 


Nicolae  Niţă 


273 


lumea  valorilor  lăuntrice,  au  ieşit  şi  unele  lucruri  bune,  după  cum  am  văzut,  dar  au 
ieşit  şi  lucruri  rele.  Dacă  între  Români  sunt  multe  vanităţi,  dacă  e  dorinţa  de  avere, 
de  onoruri,  e  şi  din  cauza  acestei  înclinări  de  a  judeca  viaţa  cuiva  după  ceea  ce  zice 
lumea  din  afară  şi  după  ceea  ce  se  vede  în  afară!  Aceasta  e  un  lucru  foarte 
important,  fiindcă,  lăsând  la  o  parte  răul  pe  care  l-au  adăugat  străinii,  aceasta  e  la 
baza  politicianismului  românesc,  care  e  o  sinteză  de  vanitate  şi  materialism. 
Politicianismul  îşi  găseşte  deci  o  întemeiere  psihologică  şi  pe  ceva  vechiu 
românesc  şi  de  aceea  e  atât  de  greu  de  combătut!  Pentru  a-1  combate  cu  folos, 
trebue  să  introducem  cultul  vieţii  interioare,  al  valorilor  care  nu  se  văd  din  afară, 
dar,  pentru  aceasta,  nu-s  mai  puţin  însemnate!  Să  introducem  obişnuinţa  de  a 
privi  înăuntrul  nostru,  de  a  ne  educa,  de  a  respecta  o  lume  de  valori  bazate  pe 
convingeri  lăuntrice,  pentru  ca  toate  acestea  la  un  loc  să  fie  puse  apoi  în  serviciul 
misticei  naţionale!  Cu  oameni  plini  de  anarhie  internă,  cu  prea  multe  necunoscute, 
nemetodici,  plini  de  vanităţi  ori  de  scopuri  materialiste  nu  se  poate  face 
naţionalism  şi,  mai  ales,  nu  se  poate  servi  o  misiune  românească.  Să  ne 
descătuşăm  de  exteriorismul  vulgar,  cauzator  de  anarhie  şi  politicianism,  şi  să  ne 
retragem  în  noi,  pentru  ca  la  urmă  să  pătrundem  în  lumea  obiectivă  a  spiritului. 
Prin  acest  ocol  de  subiectivizare  pedagogică,  vom  ajunge  la  adevărata  şi  marea 
obiectivitate,  la  impersonalizarea  creatoare!  Individul  făcut,  prin  proprie  educaţie, 
optimă  unealtă  în  slujba  idealului  general,  trebue  să  fie  dogma  naţionalismului 
nostru.  Misiunea  românismului  are  nevoie  de  devoţiune  activă  din  partea  noastră 
şi  de  metoda  cea  mai  proprie,  două  bunuri  cari  nu  se  pot  căpăta  decât  prin 
autoeducaţie. 

Aceste  patru  norme,  de  cari  am  vorbit,  formează  catehismul  misiunii  româneşti. 
Acest  catehism  trebue  studiat,  complectat,  eventual  corectat,  dar  se  impune  să  fie 
pus  cât  mai  curând  în  aplicare.  El  trebue  să  ducă  la  adevărata  naştere  spirituală  a 
neamului  nostru.  Până  atunci,  e  uşor  de  observat  ce  structură  deosebiră  aduce 
naţionalismului  românesc  acest  catehism,  în  comparaţie  cu  naţionalismul 
trecutului!  înainte,  naţionalismul  privea  mai  mult  în  afară,  acum  priveşte  mai 
mult  la  lumea  valorilor  spirituale,  cari  se  impun  conştiinţei  noastre.  Perspectiva  şi 
organizarea  interioară  a  noului  naţionalism,  sunt  cu  totul  diferite  de  ceea  ce  era  la 
naţionalismul  vechiu.  Iar  dacă  la  această  deosebire  se  adaugă  şi  cea  de  cadru,  se 
vede  ce  formaţie  nouă  trebue  să-şi  dea  acela,  care  vrea  să-şi  servească  neamul 
conform  chemărilor  timpului  de  azi.  Şi  cu  toate  acestea,  ce  legătură  organică  între 
naţionalismul  de  odinioară  şi  cel  actual!  Toate  dar  absolut  toate  elementele 
însemnate  ale  vechiului  naţionalism  au  intrat  în  naţionalismul  nou,  numai  că  au 
primit  altă  organizare,  altă  ierarhizare,  altă  valorificare  de  ansamblu.  De  aceea 
ceea  ce  au  gândit  naţionaliştii  trecutului  reprezintă  documente  de  cel  mai  mare 
preţ,  asupra  cărora  trebue  să  se  aplice  cu  pasiune  şi  discernământ  actualul  şi 
viitorul  nţionalism. 

Orice  doctrină  implică  un  număr  de  probleme,  asupra  cărora  îşi  variază  corpul 
spiritual  şi  cărora  le  dă  suveran  unitatea  de  rezolvare.  Doctrina  naţionalismului 
românesc  de  azi  trebue  să  se  ocupe  cu  numeroase  şi  vitale  probleme,  cum  sunt 
problema  minorităţilor,  evrească,  a  Românilor  de  peste  graniţă,  problema 
ţărănească,  a  burgheziei  şi  lucrătorilor,  a  diferitelor  doctrine  sociale  ce  se 
ventilează  în  vremea  noastră,  problema  filozofiei  culturii  române,  considerată  ca  o 
problema  de  filozofia  istoriei  şi  a  culturii,  problema  mitului  existenţei  noastre  în 
trecut  şi  a  destinului  nostru,  problema  şcolii  şi  a  bisericii,  a  «culturalizării» 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


274 


masselor,  a  sectelor  religioase,  francmasoneriei,  politicianismului,  a  mo¬ 
narhismului,  democraţiei,  politicei  internaţionale,  problema  celei  mai  bune 
metode  de  educaţie  şi  autoeducaţie  naţionalistă,  problema  filozofiei  naţiunii  ca 
atare,  precum  şi  a  unei  filozofii  generale  spiritualiste,  în  care  să  se  încadreze 
organic  şi  suprem  sensul  existenţei  noastre  ca  neam  şi  etica  luptei  naţionaliste, 
apoi  studiul  filozofic  al  folklorului  şi  al  sufletului  ţărănesc,  filozofia  ortodoxiei, 
etc... 

Nu  ne  ocupăm  acum  nici  măcar  schematic  de  aceste  probleme.  Declarăm  însă, 
consecvent  cu  tot  ceea  ce  am  spus  până  aici  şi  cu  ideea  centrală  a  expunerii  de  faţă, 
că  toate  aceste  probleme  naţionaliste  şi  oricare  altele  se  vor  mai  pune,  trebue 
studiate  în  raport  cu  ideea  de  misiune  a  românismului!  Această  idee  va  hotărî 
gravitatea  fiecărei  probleme,  semnificaţia  ei  într'un  total  şi  atitudinea  de  luat  faţă 
de  ea,  sau,  mai  pe  scurt,  indicele  ei  doctrinar.  Ideea  de  misiune  devine  astfel  şi  o 
metodă  de  înţelegere. 

Când  vom  fi  făcut  acest  studiu,  se  va  vedea  că  problemele  naţionalismului 
românesc  se  luminează  reciproc  şi,  mai  ales,  se  angrenează  în  ideea  de  misiune  ori 
se  desfac  din  ea  ca  nişte  falduri.  Aşa  că  ceea  ce  ne  interesează  acum,  mai  presus  de 
toate,  e  însăşi  această  idee  vizionară  a  misiunii  românismului,  în  stare  să  dea  viaţă 
în  duh  noului  Adam  al  etnicului  românesc.  Nu  e  Român  volnic  acela,  care  nu  crede 
în  ea,  şi  nu  e  naţionalist  acela,  care  n'o  studiază  şi  nu  luptă  pentru  ea!  Naţionalistul 
zilelor  ce  se  urzesc  acum,  trebue  să  se  transforme  într'un  dublu  misionar:  pe 
deoparte  să  răspândească  doctrina  naţionalistă,  pe  de  alta,  să  ştie  că  însăşi  această 
doctrină  se  bazează  pe  ideea  de  misiune.  El  va  fi  deci  misionar  prin  exerciţiu  şi 
prin  conţinut.  Dar  pentru  a  reuşi  în  această  severă  întreprindere,  trebue  să  înceapă 
cu  el  însuşi,  cu  ceea  ce  am  văzut  că  e  întâia  datorie  a  naţionalistului  de  azi: 
autoeducaţia. 

Naţionalismul  trebue  să  fie  o  matcă  de  eroism.  Desigur,  ştim,  cu  multă 
melancolie,  care  e  natura  umană  şi  condiţiile  rare  şi  grele,  în  cari  se  poate  realiza 
eroismul.  Credem  «slăbiciunii  omeneşti»,  căci  nimeni  nu  se  poate  lăuda  că  e  un 
bronz.  Omul  cel  mai  eroic  e  totuşi,  din  anume  puncte  de  vedere,  un  biet  păcătos. 
Viaţa  te  face  să  fii  tolerant.  Nu  din  bunătate  şi  nici  din  viciu,  ci  din  cunoaştere.  Dar 
liber  e  oricine  să-şi  aleagă  apele  unde  poate  naviga  şi  să  nu  înfrunte  depărtările  şi 
furtuna,  dacă-i  lipsesc  vintrelele  tari  ale  sufletului.  Naţionalismul  poate  că  e,  în 
fond,  o  predestinare,  cel  puţin  în  vremuri  de  încercare,  deşi  aceasta  nu  înlătură 
educaţia.  El  este  tradiţionalist  în  valorile  sau  în  succesiunea  valorilor,  pe  cari  le 
proclamă,  dar  e  revoluţionar  în  viaţa  morală.  El  nu  este  nici  pentru  mălăieţi,  oricât 
ar  fi  de  simandicoşi  şi  de  pitoreşti  sau  de  simpatici,  şi  nici  pentru  jivinele 
profitoare,  oricât  geniu  ar  pune  în  ştiinţa  abilităţii.  Naţionalismul  nu  e  un  stil  de 
juisare  şi  cu  atât  mai  puţin  un  stil  de  rentabilitate  personală,  fiindcă  nu  persoana 
individuală  e  dogma  lui.  în  domeniul  său,  se  prevăd  limite  morale,  ce  nu  pot  fi  în 
nici  un  caz  depăşite  şi  se  profilează  anume  trepte  eroice,  cari  trebue  neapărat 
realizate.  Căci  naţionalismul  adevărat  e  o  floare  prea  albă  pentru  a  putea  sta  la 
orice  butonieră. 


Articol  apărut  iniţial  în  revista  “Gândirea". 
Anul  XV,  Nr.  7,  Septembrie  1936. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


27S 


SEMICENTENARUL  GENERAŢIEI  DE  SACRIFICIU  79 

de  Marin  CIULACU 

După  50  de  ani  de  intensă  trăire  între  realitate  şi  sorţii  sacrificiului,  vine 
întrebarea  cu  desluşiri  să  arate  cum  istoria  românească  e  parcursă  de  destinul 
impus  al  sinuciderii.  Vechea  Dacie  se  întrerupe  din  istorie  odată  cu  sinuciderea 
ultimului  său  rege  liber.  Revolta  lui  Horia,  până  la  liturgica  disperare,  fără  alt 
încotro,  l-a  dus  pe  roata  celei  mai  chinuite  sinucideri.  Şi  aci  trebuesc  deschişi  ochii 
şi  înţeles  că  sinuciderea  aceasta  înseamnă  moartea  fără  voie,  dar  acceptarea 
Morţii. 

Mihai,  voevodul  unificator,  îndrăzneţ  până  la  cel  mai  pur  ethos  românesc, 
primul  întregitor  naţional,  viteazul,  singur,  înconjurat  de  aprige  rivalităţi,  cu 
siguranţă  că  a  înţeles  în  sinea  lui  că  bravura  lui  însemna  clipa  de  început  care  l-a 
sfârşit.  Tudor,  pandurul  din  Vladimiri,  desluşeşte  stările  unei  părţi  de  ţară 
cutreerată  de  «etheriile»  din  Fanar,  până  i  se  aplică  şi  lui  cumplitul  măcel.  Dar 
jertfiţii  de  la  Majadahonda?  Dar  cei  din  pădurea  Tâncăbeşti,  din  grădina  vişinilor, 
din  şanţuri,  de  pe  maidane,  de  pe  străzi,  ori  de  la  Aiud  şi  Piteşti,  de  la  un  colţ  la 
altul  al  gliei  româneşti  şi  până  sub  troenele  din  Siberia? 

Atâţea  şi  atâtea  strânşi  într'un  destin  al  «sinuciderii»...  Impus  totdeauna  prin 
conjuncturi  creeate  de  mâini  străine  sau  de  înstrăinările  sugrumării.  Zbaterea  cea 
mai  lungă,  cu  vârsta  cea  mai  veche  a  umilinţelor,  cu  milenara  vieţuire  în  carapace 
rar  deschisă,  au  trsnsmis  totuşi  din  trecutul  tenebrelor  o  zestre  care  a  dus  la 
deşteptarea  conştiinţei  către  viziuni  naţionale  de  împlinit.  Şi  când  tărâmurile 
conştiinţei  au  devenit  voinţă,  autohtonia  românească  a  realizat  cu  greu,  dar  a 
realizat;  Unirea,  Independenţa,  Unirea  cea  Mare  a  graiului,  a  sângelui  curs  pe 
pământul  românesc,  rotund,  cu  firea  şi  cu  mândria  de  totdeauna  a  particularei  sale 
etnicităţi. 

Şi,  de  când  a  vrut,  a  început  să  existe  România  în  totalitatea  ei  liberă.  Dar  nu  aici 
trebuia  să  se  oprească  România  întregită.  Miracolul  realizat,  se  deschide 
implacabil  către  desăvârşirea  lui.  Spre  acolo  unde  începe  sobrul  joc  al  rolului 
istoric.  Cu  viziuni  şi  practici  care  să  meargă  până  la  apriderea  din  străfunduri  a 
tuturor  declanşărilor  materiale  şi  spirituale  -  până  la  iluminarea  locului  pe  care 
România  îl  are  în  lume.  Robirea  e  limita  supravieţuirii,  e  apartenenţa  la  altcineva; 
numai  eşirea  din  robire  deschide  perspectiva  spre  efortul  de  a  te  creea  pe  tine 
însuşi  şi  de  a  te  rândui  printre  valorile  umane. 

Cu  adevărat,  românii  de  pretutindeni  au  atins  cu  tenace  iscusinţă  etapa 
România.  Dar  rolul  imanent  de  a  depăşi  uzura  generaţiilor  nelepădate  de 
angajamente  stagnante,  îi  revenea  firesc  generaţiei  de  regenerare  şi  creştere  a 
amplului  ideal  al  traversării  în  timpul  istoric  al  viitorului  nostru. 

Generaţia  aceasta  de  «sinucigaşi»  împlineşte  sub  obida  anului  1977,  50  de 
primăveri  verzi  de  prigoane  şi  jertfe,  şi  tot  aşa  rămâne  cum  a  fost,  sub  ocrotirea 
fără  pierderea  speranţei  a  Arhanghelului  Mihail.  Generaţia  aceea  despre  care 
filozoful  Emil  Cioran  scria  altădată,  cu  rigorile  conştiinţei,  cu  elan  de  flacără  şi 


79  -  Revista  "Discursul  Contemporan",  Paris.  Director:  Ioan  Mirea.  Tom  1,  1977. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


276 


poruncă,  şi,  mai  ales,  dând  ascultare  glasului  din  adâncuri  al  celor  care  i-au  trecut 
în  sânge  milenare  suferinţe: 

«Niciodată  nu  vom  putea  încorona  România  cu  un  nimb  istoric,  dacă  fiecare  din 
noi  nu  va  trăi  cu  o  pasiune  vijelioasă  şi  dureroasă  toate  umilinţele  cari  au  umplut 
trista  noastră  istorie.  Dacă  nu  vom  încerca  subiectiv  regresiunea  în  dezastrul  şi 
tragedia  istoriei  noastre,  pierduţi  suntem  pentru  transfigurarea  viitoare  a  acestui 
neam,  fiindcă  pierdut  va  fi  el  însuşi.  Nu  înţeleg  cum  există  oameni  cari  dorm 
liniştiţi  după  ce  se  gândesc  la  existenţa  subterană  a  unui  popor  persecutat,  la 
secolele  de  întunerec,  de  groază  şi  de  iobăgie.  Când  văd  Ardealul  mi  se  desfăşoară 
o  configuraţie  plastică  a  unor  dureri  mute,  a  unei  drame  închise  şi  înăbuşite,  a 
unui  timp  fără  istorie.  O  mie  de  ani  într'o  monotonie  sub-istorică,  o  mie  de  ani,  ca 
o  multiplicare  monstruoasă  a  unui  moment,  a  unui  singur  moment!  Spectacolul 
invariabil  al  persecuţiei  îmi  dă  fioruri  reci;  căci  mă  înspăimântă  o  dramă  cu  un 
singur  motiv.  Aceiaşi  lipsă  de  libertate  şi  în  celelalte  provincii;  numai  că  variaţiile 
peisajului  dau  iluzia  unui  joc  istoric. 

îmi  place'n  clipele  de  tristeţe  să  măresc  intensitatea  acestora,  lunecând  spre 
depărtările  neamului  românesc  şi  să  mă  chinuesc  scufundat  în  durerile  lui.  Iubesc 
blestemele  aruncate  dealungul  veacurilor  de  acest  popor  şi  mă  ’nfioară 
resemnarea,  gemetele  şi  toate  jelaniile  consumate  ’n  umbră. 

Nu  aveţi  momente  când  auziţi  trecutul  nostru,  când  tot  ce  a  trăit  acest  neam  se 
actualizează  în  voi  şi  se  subtilizează  într'o  muzică  de  monotone  lungimi  orientale, 
în  tărăgăneala  melancolică  a  melodiilor  noastre  populare?  Nu  vă  arde  uneori  ca  o 
otravă  concentrată  toată  seria  umilinţelor  îndurate  şi  nu  troznesc  în  voi  toate 
dorinţele  de  răzbunare,  acumulate  în  sute  de  ani? 

N'a  înţeles  nimic  din  problema  României,  acela  pentru  care  ea  nu  este  o  obsesie 
dureroasă.  Viziunea  lucidă  şi  amară  a  trecutului  ei  trebue  trăită  până  în  ultimele 
consecinţe  pentru  ca  să  ne  putem  da  seama  de  sensul  unei  misiuni.  Pierdut  este 
acela  pentru  care  retrăirea  destinului  nostru  nu  este  o  răspântie  în  viaţa  sa  şi  un 
prilej  de  tragedie.  Nu  este  naţionalist  acela  pe  care  nu-1  chinue  până  la  halucinaţie 
faptul  că  noi  românii  n'am  făcut  până  acum  istorie,  ci  am  aşteptat  să  ne  facă 
istorie,  să  ne  dinamizeze  un  torent  transcendent  fiinţei  noastre;  nu  este  naţionalist 
acel  ce  nu  e  frământat  de  limitarea  fatală  care  închide  România  în  cercul  şi 
fatalitatea  culturilor  mici,  a  acelor  culturi  cari  n'au  curajul  să  se  învârte  în  jurul 
propriei  lor  axe;  nu  e  naţionalist  acel  care  nu  sufere  infinit  că  România  n'are 
misiunea  istorică  a  unei  culturi  mari,  imperialismul  cultural  şi  politic, 
megalomania  inerentă  şi  voinţa  nesfârşită  de  putere,  caracteristice  marilor  naţiuni, 
precum  nu  e  naţionalist  acel  ce  nu  doreşte  fanatic  saltul  transfigurator  al  istoriei 
noastre. 

România  nu  poate  fi  iubită  naiv,  neproblematic,  pătruns  de  exigenţele  unei  iubiri 
evidente,  fiindcă  nu  este  atât  de  evident  că  România  trebue  iubită.  Câţi  dintre  acei 
cari  au  încercat  să  pătrundă  sensul  vacuităţilor  şi  discuţiunilor  noastre,  a  labilităţii 
formei  noastre  de  viaţă  şi  a  inorganicităţii  stilului  nostru  de  viaţă  istorică,  -  n'au 
mărturisit  o  viaţă  întreagă  dispreţul  pentru  forma  românească  de  existenţă,  o 
neîncredere  totală  şi  un  scepticism  ironic!  Este  un  semn  de  aspiraţie  profetică  în 
elanul  acelora  cari,  după  ce  au  confruntat  lucid  toate  ironiile  şi  paradoxele  ciudate 


Nicolae  Niţă 


277 


ale  României,  nu  i-au  refuzat  acesteia  posibilitatea  unui  nimb  istoric,  a  unei 
misiuni  şi  a  unui  destin. 

Nu  este  mare  lucru  a  iubi  România  din  instinct;  nu  este  nici  un  merit.  Dar  să  o 
iubeşti  după  ce  ai  disperat  total  de  destinul  ei,  îmi  pare  totul.  Şi  cine  n'a  disperat 
de  destinul  României  niciodată,  acela  n'a  înţeles  nimic  din  complexitatea  acestei 
probleme  şi  acela  nu  va  fi  angajat  nicicând  profetic  în  destinul  acestei  ţări.  Pentru 
spiritele  problematice,  cari  îşi  dau  seama  mai  mult  de  umbrele  istoriei  universale, 
decât  de  luminile  ei,  care  înţeleg  că  există  neamuri  condamnate  şi  ratări  fatale, 
decadente  precoce  şi  anonimate  inevitabile,  aderenţa  la  direcţia  internă  a  unui 
popor  în  naştere,  nu  este  un  act  atât  de  spontan. 

Precum  sunt  oameni  cari  iau  cunoştinţă  de  ei  înşişi,  care  ating  un  nivel  de 
autoconştiintă,  târziu  în  maturitate,  tot  astfel  sunt  neamuri  cari  se  descopăr  lor 
înşile  după  ce  biologic  au  consumat  o  mare  parte  din  existenţă.  România  este  o 
ţară  biologic  matură;  ea  nu-şi  poate  permite  să  trăiască,  pe  planurile  spiritului,  în 
formele  naive  ale  acestuia.  Spiritual,  românii  n'au  fost  niciodată  copii  şi  nu  vor 
putea  fi  niciodată. 

întâiul  nostru  pas  istoric  trebue  coincidă  cu  o  afirmaţie  de  maturitate  a 
spiritului.  România  a  putut  vegeta  secole,  fiindcă  nivelul  sub-istoric  nu  cunoştea 
exigenţele  imperialiste  ale  spiritului.  Dar  acum  România  nu  mai  are  timp.  Ori  o 
transfigurare  istorică,  ori  nimic. 

Cea  mai  mare  parte  din  culturi  îşi  au  copilăria  lor,  cunosc  formele  aurorale  ale 
spiritului,  ating  grandoarea  în  naivitate.  Nouă  nu  ne  rămâne  altă  cale,  pentru  a 
atinge  un  nivel  istoric,  decât  să  explodăm  cu  toată  substanţa  noastră,  într'un  efort 
de  maturitate  spirituală.  Cu  tot  ceeace  individualizează  esenţa  fiinţei  noastre,  cu 
rezervele  neconsumate  ale  unui  neam,  să  ne  ridicăm  la  un  rang  istoric,  din 
perspectiva  căruia  să  desprindem  în  orizonturile  noastre  contururile  unei  mari 
naţiuni  sau  dacă  nu  voinţa  de  afirmare  a  unei  naţiuni.  Tot  ce  n'am  trăit  până  acum 
în  viaţa  spiritului  să-şi  găsească  o  expresie  şi  împlinire  şi  poate  rezervele  ce 
trebuiau  consumate  în  decurs  de  secole  în  procesul  vital  al  unei  naţiuni,  să  se 
canalizeze  în  voinţa  de  putere  a  unei  naţiuni.  Toată  misiunea  noastră  să  fie  un  act 
de  infinită  răzbunare.  Şi  în  pasiunea  pentru  creaţie  să  ne  pedepsim  propriul  nostru 
somn  istoric. 

România  are  o  situaţie  analoagă  Rusiei.  Rusia,  în  secolul  trecut,  a  intrat  deodată 
în  istorie.  întâia  generaţie  de  intelectuali  a  marcat  categoric  stilul  cultural  al 
Rusiei.  Şi  cum  saltul  în  istorie,  fără  continuitatea  evidentă  a  unei  tradiţii  culturale, 
pretindea  determinarea  direcţiei  şi  a  finalităţii  vieţii  naţionale,  tot  secolul  trecut 
n'a  făcut  altceva  decât  să  desbată  problema  misiunii  Rusiei.  Franţa,  care  are  o 
istorie  atât  de  rotunjită,  n'a  cunoscut  niciodată  tortura  ideii  mesianice,  fiindcă 
misiunea  ei  se  desprindea  firesc  din  procesul  normal  al  istoriei  sale.  Gândul 
mesianic  a  fost  în  Rusia  expresia  trezirei  din  somnul  ei  istoric.  Absenţa  unei  logici 
a  vieţii  istorice  ruseşti  a  fost  motivul  care  a  determinat  viziunea  iraţionalistă  in 
filosofia  istoriei  din  Rusia  secolului  trecut.  într'o  astfel  de  viziune,  istoria  poate  să 
aibă  o  finalitate  şi  fără  imanenţa  unui  logos.  Mesianismul  rusesc  a  împrumutat 
dela  Hegel  doar  patosul  şi  monumentalul  viziunii  istorice,  fără  să-i  accepte 
raţionalismul  dialecticii  sale.  Este  de  altfel  caracteristic  tuturor  marilor 
mesianisme,  viziunea  dinamică  şi  finalistă  fără  perspectiva  raţionalistă. 

Anomaliile  istorice  ale  Rusiei,  sunt  pe  plan  incomparabil  mai  redus  ca  ale 
noastre.  La  noi,  însă,  numai  după  răsboiu  şi  în  deosebi  în  ultimii  ani,  problema 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


278 


misiunii  României,  adică  a  obligaţiei  supreme  şi  ultime  faţă  de  esenţa  ei,  a  devenit 
arzătoare.  Un  neam  care  n'are  o  misiune,  nu  numai  că  nu  merită  să  trăiască,  dar 
n'are  absolut  nici  un  sens.  Ceeace  există  în  România  incontestabil  este  aspiraţia 
mesianică;  dar  nu  există  o  determinare  a  conţinutului  acestei  misiuni  în  conştiinţa 
publică.  Miturile  României  sunt  numai  în  germen.  Pentru  ca  un  neam  să  trăiască 
sentimentul  propriei  sale  dilatări  lăuntrice,  trebue  să  i  se  aducă  în  conştiinţă  aceste 
mituri,  să  i  se  determine  explicit  sensul  misiunii  sale.  Decât,  în  această  misiune 
trebue  să  fie  o  aşa  de  mare  proecţie  de  orgoliu  încât  incomensurabilul  viziunii 
mesianice  să  menţină  o  atmosferă  mistică  în  jurul  ei.  Un  mesianism  fără  mistică  e 
gol  şi  inutil. 

România  numai  atunci  va  avea  un  sens  în  lume  când  ultimul  român  îşi  va  da 
seama  de  specificul  şi  unicul  condiţiei  româneşti.  Ce  mituri  a  scos  la  lumină  viaţa 
noastră  politică  de  până  acum?  Când  n'au  fost  platitudini,  au  fost  abstracţii  goale. 
Democraţia  românească  n'a  creiat  nici  măcar  conştiinţa  de  cetăţean.  Cu  platitudini 
şi  cu  abstracţii  vide  nu  se  poate  exalta  un  popor.  România  are  nevoie  de  o  exaltare 
până  la  fanatism.  O  Românie  fanatică  este  o  Românie  schimbată  la  faţă. 
Fanatizarea  României  este  transfigurarea  României. 

Miturile  unei  naţiuni  sunt  adevărurile  ei  vitale.  Acestea  pot  să  nu  corespundă 
adevărului;  faptul  n'are  nici  o  importanţă.  Suprema  sinceritate  a  unei  naţiuni  faţă 
de  sine  însăşi  se  manifestă  în  refuzul  auto-criticei,  în  vitalizarea  prin  propriile  ei 
iluzii.  Şi  apoi  o  naţiune  caută  adevărul?  O  naţiune  caut ă  puterea. 

Misiunea  României  trebue  să  ne  fie  mai  scumpă  decât  toată  istoria  universală, 
deşi  noi  ştim  că  trecutul  României  este  timp  fără  istorie.  Oamenii  în  cari  nu  arde 
conştiinţa  unei  misiuni  ar  trebui  suprimaţi.  Fără  spirit  profetic  viaţa  este  un  joc 
inutil.  Numai  în  clipa  când  România  se  va  consuma  în  flăcările  interioare  ale 
misiunii  sale,  ea  va  înceta  să  fie  întristătoare.  Căci  dacă  Rusia  a  fost  numită  sfântă 
şi  tristă,  atunci  România,  aşa  cum  ea  a  oscilat  până  acum  în  nesigura  ei  viaţă,  nu 
poate  fi  numită  decât  întristătoare.  Şi  întristătoarea  Românie  va  înceta  să  fie  o 
realitate  numai  când  ceasul  solemn  al  ei  va  bate.  Dar  ce  poate  însemna  ceasul 
solemn  al  unei  naţiuni? 

Când  o  naţiune  ia  conştiinţă  de  sine  însăşi,  pentru  a-şi  modifica  direcţia  şi  cursul 
existenţii  sale,  când  la  această  răspântie  ea  înţelege  să-şi  valorifice  toate 
virtualităţile  ei  în  sensul  ancorării  în  marele  ritm  al  istoriei,  atunci  acea  naţiune  se 
apropie  de  momentul  ei  esenţial,  dacă  nu  de  culmea  sa.  Dacă  România  nu  ţinteşte 
în  spre  momentul  ei  solemn,  dacă  tot  ce  a  trăit  această  ţară  într'un  trecut  de 
umilinţe  şi  un  prezent  de  compromisuri,  nu  se  va  răzbuna  în  voinţa  de  afirmare  şi 
de  definire  a  unui  destin,  atunci  totul  este  pierdut.  în  umbră  a  trăit;  în  umbră  va 
muri!  Dar  dacă  forţele  subterane  ale  României,  cari  trebue  să  existe  şi  pe  cari  noi 
nici  nu  le  bănuim,  vor  scoate  la  iveală  o  altă  Românie,  cu  alte  conţinuturi  şi  cu  alt 
contur?  Nu  vom  fi  atunci  îndreptăţiţi  să  aşteptăm  splendoarea  unui  destin,  ce  în 
trecut  nici  măcar  în  transparenţa  iluziilor  noastre  nu  ni  s'a  revelat? 

Ca  oameni  avem  dacă  nu  dreptul,  în  tot  cazul  libertatea  la  multe  speranţe.  Ca 
români,  nu  putem  avea  decât  una  singură:  speranţa  într'o  altă  Românie.» 

Din  ce  a  rămas  şi  cu  ce  i  s'a  adăogat,  integrii  vizionari  ai  cultului  românesc  îşi 
sărbătoresc  cicatricile  şi  culeg  de  pe  morminte  seminţele  florilor  pe  care  le 


Nicolae  Niţă  ■fr 


279 


seamănă.  Şi  alte  flori  vor  răsări.  Vor  fi  ele,  după  atâtea  deluviuni,  înţelese?  Noul 
ciclu  e  deschis. 

Contemporanii  dezastrelor  pot  falsifica  istoria,  însă  nu  pot  opri  viitorul  ca  să 
condamne  pe  falsificatori.  Când  timpul  sinuciderii  va  lua  sfârşit... 


POEZIE  ŞI  MATEMATICE  80 

de  Ion  BARBU 

...Pentru  mine  poezia  este  o  prelungire  a  geometriei,  aşa  că,  rămânând  poet, 
n'am  părăsit  niciodată  domeniul  divin  al  geometriei.  Metamatematica  este 
formalismul  +  anumite  axiome  relative  la  un  conţinut  logic,  dar  nu  constructiv. 
Problema  lipsei  de  contrazicere  se  pune  în  acest  sistem,  însă  sub  o  forma  destul  de 
slabă  şi  în  aparenţă  paradoxală.  Un  capitol  de  metamatematică  e  lipsit  de 
contrazicere  când  demonstrarea  oricărei  ziceri  din  acel  sistem  e  imposibilă.  Aşadar 
contradictoriu  coincide  în  metamatematică  cu  universal-demonstrabil.  Fireşte 
prin  demonstrabil  trebue  să  înţelegem  aici  putinţa  de  a  decide  în  sensul  «adevăr» 
sau  în  sensul  «fals»... 

...în  matematice  de  exemplu,  fizionomia  unei  pagini  ar  fi  sălbatică  şi 
respingătoare,  dacă  s'ar  restabili,  în  vederea  unei  clarităţi  totale,  încheieturile  cele 
mai  mici  ale  raţionamentului.  E  adevărat  însă  că  în  matematice  cheia  se  poate  găsi 
oricând,  pe  cale  de  gnoză,  de  analiză.  Câştigarea  sensului  unei  poezii  ermetice  e 
mai  întâmplătoare. 

O  a  doua  cauză  care  ar  legitima  poezia  ermetică  este  de  natură  mai  misterioasă. 
Thomas  de  Quensey,  mare  moralist,  visător  şi  critic  englez,  observa  undeva  că 
simbolurile  viitoarelor  noastre  sentimente  pot  foarte  bine  preexista  acestor  stări  şi 
atunci  ele  rămân,  pentru  conştiinţele  mai  puţin  devinatorii,  ermetice.  Astfel,  cei 
vechi  nu  înscriseseră  sentimentul  fragilităţii  şi  vremelniciei  între  valorile 
emoţionale.  Asocierea  acestor  sentimente  corpului  poetic  e  opera  mai  târzie  a 
creştinismului... 

Da,  e  dat  râului  să  susure.  Nu  e  nicio  ruşine.  De  ce  să  te  strâmbi  atunci?  Ştiu 
versuri  nemuritoare  întemeiate  pe  adâncirea  dialectului  apei  sau  vântului.  întreg 
Eminescu  e  aici... 

...Folclor  sau  poezie  violent  individuală.  Aci  numai,  la  aceste  extreme,  se 
plasează  invenţiunea  şi  accentul  veridic.  Căci  unitatea  şi  numerile  foarte  mari  sunt 
călăuzite  singure  de  legile  regeşti.  O  poezie  a  colectivităţii  medii,  o  poezie  socială 
sau  de  şcoala  literară  turbură  inutil  acordul  imemorabil,  geologica  simpatie  dintre 
piscuri  şi  văi. 

Consider  poezia  supra-realistă  franceză  iremediabil  ratată  prin  inadaptarea 
tipului  social,  intelectual  şi  retoric  la  marele  romantism.  Chestiunea  se  pune  local 
şi  temporar.  Fiind  o  atitudine  de  vis  şi  extaz,  poezia  trece  pe  deasupra  oricărui 
accident.  Tentativele  franceze  de-a  evoca  ceva  din  domeniul  visurilor  de  noapte, 
nu  sunt  decât  o  reluare  a  procedeelor  lui  Zola,  înfăţişând  numai  o  parte  din 
conplexitatea  realităţii  sentimentului.  Ca  şi  naturaliştii,  reprezentanţii  acestei 
maniere  sunt  schematici. 


80  -  Revista  "Discursul  Contemporan",  Paris.  Director:  Ioan  Mirea.  Tom  1,  1977. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


280 


Suprarealiştii  degajează  din  vis  mai  mult  logica  de  succesiune  a  visului,  bazată 
pe  confuzia  contrariilor,  fără  a  se  apropia  de  ceea  ce  noi  îndrăznim  să  numim 
lumina  visului... 

...Aş  considera  exerciţiul  poetic  (şi  poetic  naturist),  ca  o  minunată  himeră,  mai 
mult  pentru  a  slobozi  din  scorburile  inimii  poporul  de  joimăriţe  ori  mumi  ale 
pădurii,  în  chip  de  inofensive  baloane  de  săpun.  Dar,  m'aş  pregăti  pe  aceasta  cale, 
de  alt  cântec  mai  vrednic,  închinat  lucrurilor  care  nu  se  zăresc,  nici  lucesc: 
lucrurile  care  se  văd.  Un  cântec  care  să  întârzie  asupra  soartei,  asupra  morţii  şi 
învierii. 

Există  o  treaptă  de  experienţă  poetică,  dela  care  versul  se  dovedeşte  a  fi  rigoare 
şi  fervoare,  nu  interjectţie  dezvoltată  ori  celebrare  mai  mult  sau  mai  puţin 
armonioasă... 

...Domeniul  poeziei  nu  este  sufletul  integral,  ci  numai  această  zonă  privilegiată, 
unde  răsună  actele  lirei.  Este  locul  oricărei  frumuseţi  inteligibile:  înţelegerea  pură, 
onoarea  geometrilor. 

în  ceea  ce  mă  priveşte  resimt  ca  o  umilinţă  neştiinţa  mea  de  elineşte,  neputinţă 
în  care  mă  găsesc  de  a  proba  ca  pe  un  ban  de  argint,  sunetul  ce  emit  în  original 
imnurile  către  Demetera,  tragediile  lui  Eschil,  versurile  lui  Teocrit.  Ceva  mai  mult, 
sunt  gata  s'o  recunosc  public,  cu  o  singură  condiţie.  Umaniştii  clasici  să  declare  şi 
ei  imediat,  că  resimt  o  umilinţă  egală  şi  vinovată,  necunoaşterea  Elementelor  lui 
Euclid,  Stoicelor  lui  Apollonius  din  Perga,  Colecţiilor  matematice  ale  lui  Pappus. 
Dar  umaniştii  clasici  nu  vor  să  ştie  de  aşa  ceva. 

Totuşi  gândirea  greacă  se  exprimă  nu  numai  mitic,  în  fabulă,  dar  şi  direct,  în 
teoreme.  Poarta  prin  care  poţi  aborda  lumea  greacă  -  fără  de  a  cărei  cunoaştere, 
după  părerea  mea,  cultura  cuiva  nu  poate  fi  socotită  completă  -  nu  este  obligatoriu 
Homer.  Geometria  greacă  e  o  poartă  mai  largă,  din  care  ochiul  cuprinde  un 
peisagiu  auster  dar  esenţial. 

Această  poartă  ni  se  deschidea  nouă  acum  40,  mai  exact  acum  44  de  ani.  Noi 
refacem  rapid  experienţa  intelectuală  a  acelor  mari  geometri.  Ne  instruim  despre 
proporţii,  cu  Thales  şi  Euclid;  regândim  teoria  polarelor  cu  Apollonius;  cu 
Archimede  măsurăm  ariile;  cu  Platon  ne  mirăm  de  incomensurabilitatea 
diagonalei  pătratului  prin  diagonală  şi  poate  concepem  naiv  dar  poetic,  vreo 
doctrină  a  reminescienţei,  pentru  explicarea  contradicţiilor  numărului  iraţional. 
Tot  cu  Platon  contemplăm  cele  5  existenţe  perfecte,  poliedrele  regulate,  a  căror 
unicitate  ne  integra  desigur,  fără  a  fi  în  stare  să-i  înţelegem  sensul  adânc. 

Le-am  uitat  toate  acestea?  Nu  face  nimic.  Cultura  este,  după  definiţia  nu  mai  ştiu 
a  cui  ceea  ce  rămâne  după  ce  ai  uitat  tot  -  aşadar  virtuţile,  predispoziţiile.  Ea  e 
superioară  instrucţiunii,  şi  făcută  din  cunoştinţe;  e,  oarecum,  saltul  ei  calitativ. 
Primele  impresii  luminoase,  pe  care  ochiul  le  primeşte  în  pruncie  nu  se  regăsesc  în 
memorie.  Dar  asta  nu  înseamnă  că  sunt  pierdute.  Sunt  undeva,  la  temelia  fiinţei, 
formează  individualitatea  noastră,  modul  nostru  de  a  reacţiona. 

Se  poate  vorbi  de  un  umanism  modern,  de  un  sistem  complet  de  cunoştinţe 
capabil  să  formeze  omul,  bazat  însă  pe  matematică?  Sunt  convins,  că  da.  Ba  chiar, 
cum  ştiţi,  între  două  spirite  din  toate  punctele  de  vedere  asemenea  cel  care  are  de 
partea  lui  geometria  va  triumfa  totdeauna.  Singura  slăbiciune  a  unei  atari  judecăţi 
este,  că  o  face  un  geometru.  Totuşi  cunosc  un  exemplu  care  ilustrează  afirmaţia  lui 
Pascal.  Luaţi  scrisorile  lui  Ion  Ghica  întretăiate  aci  şi  colo  de  răspunsurile  lui 


Nicolae  Niţă 


281 


Alecsandri.  Iată  două  spirite  în  condiţiuni  comparabile.  Aparţin  aceleiaşi  lumi,  au 
aceleaşi  credinţe  politice,  au  trăit  aceleaşi  evenimente,  la  Paris  au  fost  în  acelaşi 
timp.  Cât  de  vacuu,  cât  de  sălciu  e  însă  unul,  poetul  junei  Rodica,  şi  cât  de 
cuprinzător,  de  instructiv,  de  înlănţuitor  e  beiul  dela  Samos!  Alecsandri  nu  ştie  să 
vadă,  să  prindă  originalitatea  unui  moment.  Vai,  nu  ştie  nici  chiar  să  scrie!  Limba 
limfatică  şi  emfatică  a  acestor  scrisori  nu  e  de  loc  a  «unui  rege  al  poeziei»  (cu  toate 
că,  slavă  Domnului,  exerciţiul  literar  nu-i  lipsea),  ci  a  unui  bonjurist  oarecare.  Pe 
când  Ion  Ghica  e  un  clasic  al  prozei  noastre.  Nu  e  desigur  o  întâmplare,  că  unul  nu 
avea  decât  cultura  literară  (şi  aceea  improvizată),  pe  când  Ghica  audiase  cursuri  de 
analiză  la  Şcoala  Politehnică,  urmase  şcoala  de  mine  şi,  se  pare,  emulase  cu 
Delaunay,  cunoscutul  astronom,  la  examenele  de  calcul  infinitizimal  şi  integral.  Se 
ştie,  de  altfel,  că  la  Academia  Mihăileană  din  Iaşi,  a  fost  profesor  de  matematice. 
Ce  distinge  umanismul  matematic  de  umanismul  clasic?  în  două  vorbe:  o  anume 
modestie  de  spirit  şi  supunerea  la  obiect.  O  formaţie  matematică,  chiar  de  se 
valorifică  literar,  aduce  un  anume  respect  pentru  condiţiile  create  în  afară  de  noi 
pentru  colaborarea  cu  materialul  dat.  Dacă,  de  exemplu,  după  o  activitate  literară 
în  nemţeşte,  cineva  înzestrat  cu  o  atare  formaţie  va  fi  adus  de  împrejurări  să  scrie 
în  franţuzeşte,  îşi  va  acorda  inspiraţia  cu  geniul  limbii  celei  noi,  nu  va  brutaliza 
limba  cea  nouă  cerându-i  cu  orice  preţ  efecte  proprii  limbii  germane. 

Această  condiţionare  a  conţinutului  de  către  conţinător  e  opusul  spiritului 
cabotin,  care  e  tirania  clişeului.  Cabotinismul  în  geometrie  nu  e  posibil,  se 
confundă  cu  stupiditatea.  Un  geometru  euclidian,  care  într'un  sistem  de  axiome 
schimbat,  s'ar  încăpăţâna  să  obţină  aceleaşi  teoreme  (de  exemplu:  teorema  lui 
Pitagora,  în  geometria  lui  Lobacevsky),  ignorează  ABC-ul  meşteşugului. 

Cu  toate  aceste  am  văzut  adesea,  romancieri  care  cer  prozei  efecte  lirice,  poeţi 
care  vor  să  rivalizeze  în  versuri  cu  oratorii  sau  cu  autorii  didactici. 

Deci:  veracitatea,  modestie  a  spiritului,  supunere  la  obiect  -  iată  caracteristicile 
unei  formaţiuni  matematice.  Mai  mult  încă:  putere  de  a  cuprinde  un  complex 
întreg  de  elemente  într'o  singură  privire,  spiritul  de  sinteză  într'un  cuvânt.  Fără  de 
această  facultate,  reţinerea  şi  redarea  unui  raţionament  nu  e  posibilă.  Fiecare 
spirit  e  capabil  de  raţionamente  locale,  de  trecerea  dela  un  silogism  la  altul.  Dar  de 
orientarea  ca  o  armată  de  argumente  în  mers,  a  unui  sistem  de  silogisme,  după  un 
plan  final,  mult  mai  puţin. 

Cunoştinţele  de  altă  dată,  fără  sforţări  speciale,  nu  le  vom  recăpăta!  Dar 
putrezirea  lor  a  eliberat  esenţele  celei  mai  subtile  gândiri,  aceea  a  vechilor 
geometri  greci.  Aceste  esenţe  ne  umplu  şi  ne  învie.  Tot  modul  nostru  de  a  fi,  e 
impregnat  în  ele.  De  aceea  ne  putem  considera  cu  drept  cuvânt  umaniştii  cei  noi, 
umanişti  moderni:  nu  opuşi  dar,  sigur,  distincţi  de  umaniştii  clasici. 

...  Astfel  cercetarea  matematică  majoră  primeşte  o  organizare  şi  orientare 
învecinate  cu  aceea  a  funcţiunii  poetice,  care,  apropriind  prin  metaforă  elemente 
disjunte,  desfăşură  structura  identică  a  universului  sensibil.  La  fel,  prin  fundarea 
axiomatică  sau  grupal-teoretică,  matematicile  asimilează  doctrinele  diverse  şi 
servesc  scopul  ridicat  de  a  instrui  unitatea  universului  moral  al  conceptelor.  în 
acest  chip  ele  încetează  de  a  mai  fi  o  laborioasă  barbarie  ci,  participând  la 
desăvârşirea  figurii  armonioase  a  lumii,  devin  umanismul  cel  nou. 

Matematicile,  la  fel  ca  toate  celelalte  activităţi  omeneşti,  ridică  probleme  de  stil 
care  nu  pot  fi  indiferente  filozofilor  culturii.  Matematicile  pun  în  joc  puteri 
sufleteşti  nu  mult  diferite  de  cele  solicitate  de  poezie  şi  artă. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


282 


Operele  matematice  robesc  şi  încântă,  întocmai  ca  operele  pasiunii  şi 
imaginaţiei. 

Michel  Angelo  (acest  got  italian)  vorbeşte  undeva  de  sentimentul  de  care  se 
întovărăşeşte  execuţia  operelor  sale:  acela  de  a  elibera,  din  piatra  compactă,  statui 
preexistente.  Poziţia  lui  nu  e  cu  mult  diferită  de  a  unui  Gauss,  Riemann,  Klein  sau 
Weierstrass  -  pentru  a  nu  pomeni  decât  nume  ale  «marii  tradiţii»  -,  caracterizată 
prin  postularea  unei  ştiinţe  independente  de  studios  (din  a  cărei  taină  ordonarea 
cercetării  descoperă  pământuri  izolate)  şi  prin  voinţa  de  a  corecta  excesul  logic  cu 
întrebarea  stăruitoare  a  naturii. 

Exemplul  lui  Riemann  e  dătător  de  măsură.  Acest  băiat  de  păstor  din  ţinutul 
Hanovrei  valorifică  pentru  prima  dată,  în  domenii  de  cercetare,  aridă,  intuiţia 
fizică  a  fenomenelor.  Până  la  Riemann,  numai  intuiţia  geometrică,  spaţială,  părea 
să  aibă  virtute  investigativă. 

Trebuie  să  admitem  deci  drumurile  tăiate  ale  creaţiei  matematice  geniale,  care 
(tocmai  ca  topologia,  în  definiţia  lui  Poincare:  arta  de  a  raţiona  exact  pe  figuri 
greşit  făcute)  pare  a  fi,  împingând  lucrurile  până  la  butadă,  arta  de  a  judeca  bine 
cu  idei  rău  sau  incomplet  formulate. 

Criza  civilizaţiei  ştiinţifice  greceşti  a  fost  imposibilitatea  de  a  concepe  numărul 
iraţional.  Nu  cucerirea  romană,  ci  infirmitatea  privitoare  la  rigoare  matematică,  de 
a  accepta  şi  alte  moduri  de  existenţă  matematică,  istoveşte  curând  geniul  grec. 
Arhimede  aparţine  mai  mult  evului  celui  nou. 

în  redactare  nu  are  atâta  preţ  poleirea  frazelor,  cât  organizarea  ideilor. 

Nu  există  matematice  vorbite  (decât  la  examene  şi  la  congresele  mate¬ 
maticienilor).  Un  adevăr  matematic  nu  poate  fi  primit  ca  achiziţionat  decât  dacă  e 
prezentat  scris  şi  dacă  rezistă  oamenilor  competenţi. 

Desenul  corupe  raţionamentul. 

A  vedea  în  matematice  o  simplă  colecţie  de  probleme  ierarhizate  după  greutatea 
lor  e  o  concepţie  fragmentară  de  tehnician. 

Simplu  fapt  al  vestirii  unei  ore  de  seară  are  nevoie  de  mai  mult  decât  cele  câteva 
cifre  ale  notaţiei  astronomice;  are  nevoie  de  toată  amplitudinea  unui  vers... 

DIALECTICA  NAŢIONALISMULUI  81 


de  Nicolae  ROŞU 

Haosul  de  idei  al  secolului  XIX,  a  controversat  complect  perspectiva  de 
înfăţişare  a  noţiunilor.  Plecând  dela  această  constatare  preliminară,  care  pentru  a 
nu  părea  dogmatică  poate  să  însemne  şi  varietate  nelimitată,  trebue  să 
recunoaştem,  că  sub  noul  unghi  de  incidenţă  formularea  unei  definiţii  are 
întotdeauna  o  valoare  relativă.  Ideile  trebuesc  justificate  raţional,  iar  faptele 
trebuesc  acceptate  voluntar.  Iată  marea  erezie  a  secolului.  Rătăcirea  demenţială  a 
monstrului  numeric  şi  plebiscitar.  împotriva  acestui  spirit  destructiv  şi  anarhic 
noi  ridicăm  pe  baze  istorice  realitatea  pragmatică,  geniul  constructiv  şi  autoritar, 
coeziunea  naturală  a  lucrurilor.  Din  forţele  convergente  ale  naturii  desprindem  un 
drum  către  scop,  şi  o  imanenţă,  care  ne  depăşeşte  voinţa  şi  raţiunea. 


81  -  Revista  "Discursul  Contemporan",  Paris.  Director:  Ioan  Mirea.  Tom  1,  1977. 


Nicolae  Niţă 


283 


Cantoni,  definea  opera  principală  a  lui  Giambatistta  Vico  «o  istorie  psichologică 
a  omenirii,  raţionată  critic  şi  adaptată  faptelor  pozitive»  M.  Adâncind  această 
concepţie  putem  afirma,  că  la  baza  metafizică,  a  operii  filosofice  a  lui  Giambatistta 
Vico  se  află,  uniformitatea  legilor  care  conduc  spiritul  omenesc  şi  evoluţia  socială. 
Această  definiţie  ne  satisface  complect.  Ea  tinde  să  evidenţieze  necesitatea  unei 
coordonări  metafizice  a  ideii  de  naţiune,  punând-o  în  corelaţie  cu  toate  datele 
existenţii  noastre. 

Metafizica  secolului  XIX  era  pantomima  haosului,  a  nesfârşitelor  oscilaţii 
individuale  ale  raţiunii.  Matroana  voinţă  şi  curva  raţiune,  sulemenite  de  fardul 
libertăţii  de  gândire,  treceau  din  mână  în  mână  în  lupanarele  filosofiei  oficiale. 
Metafizica  socialismului,  singurul  sistem  politic  şi  social  care  edifică  o  concepţie 
unitară  despre  lume  şi  viaţă  este  robită  de  atotputernicia  leviathanului  materialist, 
a  bestiei  din  caverne,  direcţionată  de  foame  şi  de  ură.  Socialismul  realizează  o 
expresie  ideologică,  după  cum  raţionalismul  secolului  XIX,  edifică  una 
psichologică.  Naţionalismul  transcende  acest  plan  de  cunoaştere,  repudiază 
monismul  socialist  şi  individualismul  raţionalist,  situându-se  la  punctul  de 
convergenţă  al  faptelor  pozitive,  pe  care  le  studiază  sub  un  unghi  de  vedere  critic 
şi  istoric,  cu  alte  cuvinte,  cu  devenirea  lor  în  timp  şi  corelativ  cu  datele  pragmatice 
ale  expresiei  lor  sociale.  Situaţia  noastră  este,  aşadar,  critic  realistă. 


♦  ♦  ♦ 


W.  Bageot  crede  -  plecând  dela  definiţia  lui  John  Lubbock  care  spune  despre 
sălbatec  că  are  «caracterul  unui  copil  cu  pasiunile  şi  forţele  unui  om»  -  că 
sălbatecii  nu  pot  înţelege  existenţa  unei  naţiuni  pentrucă  le  lipseşte  noţiunea  legii. 
Şi  mai  departe  Bageot  adaogă:  «o  naţiune  este  o  adunare  de  oameni  asemănători, 
capabili  din  cauza  însăşi  a  acestei  asemănări,  de  a  lucra  împreună,  şi  care  sunt 
dispuşi  în  virtutea  chiar  a  acestei  asemănări  de  a  asculta  de  aceleaşi  regule»  (2) .  în 
constituirea  societăţii  şi  în  menţinerea  durabilităţii  ei,  W.  Bageot  este  părtaşul 
puterii  unice  de  care  ascultă  toţi,  ca  o  consecinţă  a  similitudinii  psichologice.  Iată 
prima  naţiune  de  lege:  autoritatea  celui  superior  şi  puternic,  asupra  celor  mulţi  şi 
solidari  prin  asemănăre.  Pentrucă  în  desvoltarea  acestei  idei  s'a  ivit  un  hiatus,  să 
ne  întrebăm:  oare  Bageot  confundă  origina  societăţii  în  general  cu  origina 
naţiunilor  atunci  când  reia  cercetările  lui  Henry  Mâine  citând  numeroase  pasagii 
dintre  care  reţinem  pe  cel  mai  caracteristic:  «grupul  elementar  este  familia  -  zice 
H.  M.  -  ai  cărei  diferiţi  membri  sunt  uniţi  printr'o  ascultare  comună  de 
ascendentul  bărbat  cel  mai  în  vârstă.  Agregarea  familiilor  formează  neamul,  gen, 
sau  casa.  Reuniunea  caselor  formează  tribul.  Ansamblul  triburilor  constitue 
statul»  (3).  Nimeni  nu  mai  contestă  astăzi  că  coeziunea  socială  a  triburilor  barbare 
se  bizue  pe  un  complex  de  mituri,  simboluri,  superstiţii  şi  cutume,  cărora  li  se 
adaogă  anumite  elemente  tabu  şi  că  pe  de  altă  parte,  totemismul  primitiv  este  de 
asemeni  un  element  principal  de  solidaritate.  Moret  şi  Davy,  observă  că 
«Individul,  dela  naştere,  este  prizonierul  grupului  social  din  care  face  parte,  care-i 
impune  obiceiurile  sale,  credinţele  sale,  felul  de  viaţă,  şi  îl  obligă  de  a  lua  femeia 
dintr'un  mediu  determinat.  Solidoritatea  membrilor  din  acest  grup  se  întinde  în 
toate  domeniile»  G). 

Evident,  elevii  lui  E.  Durkheim  au  edificat  o  teorie  sociologică,  bazată  pe 
puterea  do  coeziune  a  faptelor  sociale.  Societatea  uniformizează,  şi  faptul  social 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


284 


dictează  o  sancţiune  care  limitează,  «orice  întreprindere  individuală  susceptibilă 
să-l  contrazică»  G).  Conflictul  dintre  societate  şi  individ  este  din  acest  punct  de 
vedere  inevitabil,  pentrucă  libertatea  individuală  este  un  fapt  a  priori.  Iată  unde  se 
află  eroarea  acestui  sistem  sociologic.  în  această  idee  preconcepută  care  sfarmă, 
sinteza  organică  a  societăţilor,  înlocuind-o  cu  un  element  artificial  de 
constrângere,  şi  cu  altul  centripet  al  anarhiei  individuale.  Trebue  să  recunoaştem 
însă,  că  într'o  oarecare  măsură  acelaş  lucru  se  întâmplă,  şi  în  societăţile  civilizate 
de  astăzi.  Dar,  deosebirea  o  găsim  în  faptul  că  în  societatea  primitivă  formele 
sociale  rigide  încremenesc  progresul,  oprind  desvoltarea  personalităţilor, 
dincoace  dimpotrivă,  societatea  determind  formarea  personalităţilor  şi  le  menţine 
spre  folosul  ei.  Socialul  este  o  sinteza  supraindividuală,  care  valorifică  iniţiativa 
constructivă  a  faptelor  individuale.  Individul  nu  se  poate  împotrivi  socialului, 
pentrucă,  prin  toate  resorturile  existenţii  sale  se  leagă  de  dăinuirea  vieţii  colective. 
La  primitivi,  socialul  rămâne  cantonat  într'un  complex  de  forme  statice,  în  care 
individul  se  confundă.  La  popoarele  care  au  ajuns  la  conştiinţa  organicităţii  lor 
gregare,  această  solidaritate  devine  dinamică,  pentrucă  se  valorifică  prin  însăşi 
funcţia  ei  socială. 

La  lumina  acestor  consideraţiuni  putem  conchide  că  există  o  deosebire  netă  de 
principii  şi  de  realităţi,  între  o  societate  primitivă  şi  o  patrie  sau  o  naţiune. 
Elementul  dominant  al  patriei  este  solidaritatea  prin  asemănare  care  are  la  bază, 
factorii  mecanici  ai  existenţii:  hereditatea  şi  imitaţia.  Solidaritatea  în  spaţiu  şi 
continuitatea  în  timp,  iată  corolarul  practic  al  acestei  idei.  Ea  creiază  şi  menţine 
fondul  psichologic  comun,  cu  alte  euvinte,  datina  strămoşească  bizuită  pe  o 
inconştientă  înţelegere  organică. 

Camille  Jullian,  în  studiul  său  «Histoire  de  la  Gaule»,  vorbeşte  de  grupuri 
naţionale  bine  închegate  care  trăiau  în  timpuri  aproape  preistorice,  atunci  când 
alţi  autori  nu  bănuesc  nici  măcar  existenţa  incertă  a  unor  grupuri  nomade  şi 
restrânse. 

Nici  unul  dintre  autorii  care  s'au  ocupat  de  aceasta  chestiune,  ţinând  seama  de 
contingenţele  vremii,  şi  întrebuinţând  o  metodă  istorică,  n'au  ajuns  la  rezultate 
convingătoare.  El  ne  reaminteşte  astfel,  existenţa  unei  «naţiuni  indo-europene», 
şi  alta  «italo-celtică»,  şi  conchide  că,  «cuvântul  precis  şi  definit  de  naţiune  pe 
care-1  rezervam  până  acum  perioadelor  moderne,  este  cunoscut  totuşi  dela 
cuceririle  romane»  (6h  Camille  Jullian  se  ridică,  împotriva,  conceptului  de  rasă. 
Tipuri  pur  fizice,  care  să  corespundă  unei  formule  antropologice  nu  se  pot  întâlni 
în  această  epocă  îndepărtată  a  istoriei.  Şi  totuşi,  în  antecedentele  şcoalei  istorice 
franceze,  în  filiaţiunea  căreia  se  integrează  şi  Camille  Jullian,  revedicându-şi 
moştenirea  spirituală  a  lui  Fustei  de  Coulanges,  au  existat  doi  scriitori  de  mare 
autoritate,  Guizot  şi  Augustin  Thierry,  care  au  lăsat  să  cadă  accentul  pe 
importanţa  conceptului  de  rasă  în  tălmăcirea  naţionalismului. 

Pe  acelaş  plan  ideologic  se  eşalonează  chiar  şi  Fustei  de  Coulanges,  adversar  al 
ideii  de  rasă,  precum  şi  Meillet  care  ne  spune  într'un  studiu  al  său  că  «a  fost  o 
naţiune  indo-europeană  fără  să  se  poată  vorbi  de  o  rasă  indo-europeană»  G. 

Michelet,  istoricul  romantic,  literat  şi  retor,  se  împotriveşte  rasei,  negăsind-o 
nicăiri  în  trecut  definită  prin  proprietăţile  fizice  ale  sângelui.  Şcoala  istorică 
franceză,  ţine  seamă  de  anumite  fapte  pe  care  le  condiţionează  de  spiritul 
poporului  francez.  în  toate  timpurile,  această  naţiune  şi-a  menţinut  coeziunea 


Nicolae  Niţă 


285 


prin  monarhie  şi  catolicism,  instituţii  juridice  şi  spirituale  care  promovaseră  ideia 
statului  şi  a  ordinei  morale. 

«Indo-europeni,  Liguri,  Gali,  iată  cele  trei  ultime  etape  pe  care  lumea  noastră 
le-a  parcurs  înainte  de  a  ajunge  la  Imperiul  Roman»  spune  Camille  Jullian. 
Galii  locuiau  un  teritoriu  determinat,  întrebuinţau  cuvântul  patrie  şi  îi  acordau  o 
semnificaţie  morală.  Numele  căpăta  un  înţeles  simbolic.  Se  spunea  «nomen 
Etruscum»  şi  «nomen  Romanum»,  numele  părând  a  fi  vocea  comună  a 
fraternităţii  publice»  (9). 

Naţiunea  nu  se  defineşte  prin  elemente  materiale,  antropologice,  ci  printr'un 
complex  de  caractere  sufleteşti  comune,  care  ţin  de  convieţuirea  istorică.  Esenţiale 
sunt  obiceiurile  comune,  menţinute  cu  stricteţe  din  cele  mai  îndepărtate  timpuri, 
în  care  se  amestecă  pronunţate  superstiţii,  mituri  şi  erezii  chiar.  Lângă  aceste 
obiceiuri  se  încadrează  după  Camille  Jullian  limba  şi  religia.  Patrimoniul  unei 
naţiuni  se  conservă  prin  unitatea  limbei  şi  a  religiei.  Fustei  de  Coulanges  în 
faimoasa  lui  operă  «La  cite  antique»,  dovedise  cu  fapte  pozitive  indestructibila 
solidaritate  dintre  cultul  focului  şi  căminul  familei.  Mai  mult  decât  limba  prin 
urmare,  familia  şi  religia  consolidează  organicitatea  gregară  a  unei  naţiuni.  Dar, 
Camille  Jullian  nu  respectă  această  concepţie  şi  nu  recunoaşte  toate  consecinţele 
logice  ale  sistemului  de  gândire  elaborat  de  maestrul  său.  Căci,  acelaş  Camille 
Jullian  care  va  defini  mai  târziu  naţiunea  după  teoria  istorică,  pretinde  că  «dacă 
în  locul  cuvântului  de  rasă  se  pune  cuvântul  de  naţiune,  aceasta  nu  înseamnă 
materie  şi  fatalitate,  ci  libertate  şi  educaţiune.  Putem  să  evadăm  dintr'o  naţiune, 
nu  ne  putem  sustrage  rasei.  în  mod  voluntar  se  ridică  o  naţiune»  (10\ 

Cuvintele  nu  sunt  bine  cântărite,  noţiunele  sunt  vâscoase,  şi  sfera  ideilor, 
pătrunde  una  într'alta  printr'un  fenomen  de  osmoză.  Definiţia  pe  care  o  dă 
Camille  Jullian  este  elastică,  arbitrară,  pentrucă  se  infiltrează  de  idei  raţionaliste. 
Dar  să  trecem  mai  departe.  Influenţa  solului  ar  trebui  să  aibă  o  importanţă 
covârşitoare.  Ea  contribue  la  definirea  structurii  biologice  a  omului  fizic, 
antropologic,  şi  la  uniformizarea  psichologiei  lui  condiţionată  de  convieţuire.  Dar 
cum  se  împacă  realitatea  materială  cu  ideia  de  rasă,  pe  care  Camille  Jullian 
dimpreună  cu  Fustei  de  Coulangees  şi  şcoala  istorică  franceză  o  repudiază 
complect? 

Ne  vor  lămuri  Mancini  şi  Elisee  Redus. 

Configuraţia  terenului,  prin  influenţa  lui  permanentă  asupra  obiceiurilor  şi  a 
ocupaţiunilor,  şi  în  general  asupra  felului  de  viaţă,  determină  anumite  caractere 
somatice  transmise  prin  hereditate.  «Născut  pe  stâncile  munţilor  sau  în 
sălbătăciunea  liberă  a  pădurilor,  un  popor  este  vânător;  în  mijlocul  pustiului 
interminabil  al  păşunilor  este  păstor;  pe  colinde  fertilizate  de  ape  va  îmbrăţişa 
viaţa  agricolă;  pe  coastele  mărilor  va  deveni  navigator.  Numai  sigura  prezenţă  a 
cărbunelui  fosil  în  rezervoriile  pământului,  va  determina  destinul  industrial  al 
poporului  care  îl  locueşte»  (11^.  Chiar  dacă  am  admite  că  naţiunile  sunt  un 
conglomerat  de  rase  diferite,  trebue  să  recunoaştem  că  printr'o  convieţuire 
îndelungată,  pe  acelaş  teritoriu,  elementele  psichologice  şi  sociale  ale  vieţii  unui 
popor  se  impregnează  de  influenţa  factorului  rasă.  Am  spus  în  altă  parte  că 
naţiunea  reînvie  rasa,  tocmai  pentrucă  uniformizează  şi  tinde  să  elimine  toate 
influenţele  dizolvante  ale  acestui  proces  de  asimilare.  Unitatea  de  asemănare 
sufletească,  care  constitue  elementul  definitor  al  rasei,  privită  sub  perspectivă 
istorică,  este  echivalentă  cu  unitatea  de  conştiinţă  a  naţiunilor.  Orestano  observă 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


286 


că,  «sub  imensa  şi  permanenta  varietate  etnică  a  populaţiunilor  europene,  sinteza 
naţională  acţionează  ca  un  superior  proces  de  unificare»  (12). 

Fiind  formaţiuni  naturale,  legate  de  stabilitatea  teritorială  şi  de  viaţa  comună 
care  exclude  prin  definiţie  cosmopolitismul  dizolvant,  naţiunile  sunt  derivate 
spirituale  ale  raselor.  La  origina  naţiunelor  se  află  faptul  material  şi  biologic:  rasa. 
Cine  se  împotriveşte  rasei,  trebue  să  admită  implicit  un  conformism  etnic  lipsit  de 
aderente  naturale  cu  mediul  ambiant.  Naţiunea  se  bizue  pe  rasă;  pentrucă  la 
origina  ei  se  află  expresia  unei  sinteze  gregare,  rezultanta  unor  condiţiuni  cosmice 
de  convieţuire.  Influenţa  mediului,  printr'o  lentă  acumulare  de  caractere  comune 
explică  această  uniformitate.  La  drept  vorbind,  şcoala  franceză  şi  mai  puţin  cea 
italiană,  se  împotriveşte  conceptului  de  rasă  privit  ca  ansamblu  de  caractere 
antropologice.  Rene  Johannet  63)  contestă  orice  valoare  acestei  teorii,  pentrucă: 

1.  «Insuficientă,  ea  neglijează  să  distingă  statul  în  formaţiune  de  statul 
constituit,  cu  alte  cuvinte  istoric  şi  evoluat.  împotriva  teoriei  rasiste  germane, 
formată  pentru  un  scop  agresiv,  teoria  franceză  dacă  o  aplicăm  corect, 
îmbrăţişează  cu  deosebire  o  formă  defensivă  foarte  periculoasă  de  acceptat  pentru 
o  societate  obosită,  pe  punctul  de  ruinare. 

2.  Vicioasă,  căci  imprimă  statului  constituit  atributele  reduse  şi  provizorii  ale 
Statului  în  formaţie,  şi  nu  izbuteşte  prin  aceasta,  decât  să  formuleze  piedici 
exerciţiului  normal  al  justiţiei  în  societăţi.  Este  o  petrificare  a  originilor. 

3.  Eronată,  deoarece  ea  se  solidarizează  cu  greşeala,  care  face  din  individul  liber 
celula  constitutivă  a  societăţii. 

4.  Periculoasă,  căci  ea  ajunge  logic  prin  aceasta  la  anarhie  şi  la  desmembrare» 

(14). 

Evident,  pentrucă  oamenii  dintr'o  anumită  ţară  gândesc  la  fel,  nu  trebue  prin 
aceasta  să  aibă  şi  un  anumit  indice  cranian.  Dar  trebue  să  admitem  totuşi,  că  acei 
care  au  un  anumit  index  cranian,  cu  neînsemnate  varietăţi  gândesc  la  fel  mai  mult 
decât  aglomeraţiunile  nedefinite  de  tipuri  rasiale.  Avem  exemplul  concludent,  al 
dolicocefalilor  nordici,  al  poporului  german,  şi  acel  al  brachicefalilor  sudici,  al 
omului  mediteranian.  Avem  apoi,  pilda  concludentă  a  singurei  ţări  federative  din 
Europa,  Elveţia,  care  întruneşte  trei  rase  deosebite,  şi  care  este  totodată  refugiul 
moral  al  celor  mai  variate  şi  mai  contradictorii  principii  şi  idei.  Spiritul  Genevei 
întruneşte  într'un  amalgam  steril  toate  utopiile  continentului.  Şi  dacă  spaţiul  ne- 
ar  îngădui,  am  putea  cercetea  procesul  de  disoluţie  socială  al  Americii  de  sud, 
explicat  tocmai  prin  metisajul  celor  mai  capricioase  încrucişări  de  rase. 

Conceptul  de  naţiune  trebue  invederat  nu  numai  printr'o  raportare  la  evoluţia 
istorică  şi  la  conformismul  sufletesc  al  tipului  rasial,  ci  şi  prin  comparaţie  cu 
cealaltă  idee,  dominantă,  în  starea  de  spirit  a  democraţiei  bazată  pe  artificiul 
formal  rousseauisto-wilsonian.  Pentru  delimitarea  acestui  conflict,  Ch.  Maurras 
face  câteva  precizări  care  nu  pot  suporta  nici  o  contrazicere.  în  accepţia  empirică 
şi  organizatoare  constructivă,  «patria  noastră  -  spune  Ch.  M.  -  nu  s'a  născut 
dintr'un  contract  între  fiii  săi,  ea  nu  este  nici  fructul  unui  pact  consimţit  între 
voinţele  lor;  iată  ce  admitea  spiritul  secolului  XIX  care  a  murit».  Formarea  unei 
naţiuni  nu  poate  să  depindă  de  principiile  dreptului,  ci  de  necesităţile  vremii  care- 
i  direcţionează  evoluţia  istorică.  Căci,  adaogă  Ch.  Maurras,  «a  se  asocia  este  un  act 
de  voinţă  personală,  şi  nu  prin  voinţă  noi  ne  recunoaştem  francezi.  Noi  n'am  voit 
naţionalitatea  noastră,  nici  n'am  delimitat-o  şi  nu  am  acceptat-o».  Ch.  Maurras  se 


Nicolae  Niţă 


287 


fixează  chiar  în  matricea  concepţiei  raţionaliste  teoretizată  de  Rousseau,  şi 
justificată  practic  de  filosofia  kantiană  şi  de  revoluţia  franceză,  pentru  a  repudia 
elementele  individualiste,  acreditând  pe  cele  istorice,  organice,  realiste.  Cu 
spiritul  unei  impecabile  dialectice  Ch.  Maurras  conchide:  «o  asociaţie  există  prin 
actul  continuu  al  voinţei  individuale,  dar  patria  trăeşte,  din  contră,  printr'o 
activitate  generală,  superioară  ca  valoare,  caşi  ca  dată,  voinţei  individului.  Patria 
este  o  societate  naturală,  sau,  ceiace  înseamnă  acelaş  lucru,  istorică,  caracterul  său 
hotărîtor  este  naşterea.  Nu  se  poate  alege  patria  sa  -  pământul  strămoşilor,  după 
cum  nu  se  poate  alege  tatăl  şi  mama»  (15). 

Aşadar,  patria  este  un  datum,  căruia  te  subordonezi  involuntar,  prin  însuşi 
faptul  heredităţii,  nu  o  asociaţie  liberă,  o  manifestare  a  voinţei  individuale.  Tot  ce 
se  află  într'o  patrie,  toţi  membrii  ei,  colaborează  necondiţionat  la  existenţa  ei  în 
virtutea  unui  principiu  organic. 

Recapitulând  ideile  discutate  până  aici,  trebue  să  recunoaştem  că  patria  este  o 
realitate  dată,  structurată  de  anumite  elemente  morfologice  impuse  de  realitate,  şi 
uniformizate  prin  convieţuirea  în  timp.  Camille  Jullian  de  care  ne-am  folosit 
atunci  când  am  scris  acest  capitol,  condiţionează  definiţia  unei  patrii  de  anumite 
elemente  strict  indispensabile:  1.  Sentimentele  comune.  2.  Obiceiurile  comune.  3. 
Limba  naţională.  4.  Influenţa  solului.  5.  Temperamentul  naţional  sau  geniul. 
Trecând  peste  anumite  contradicţii  care  anulează  valabilitatea  acestei  definiţii, 
Camille  Jullian  ca  şi  întreaga  şcoală  franceză  istorică-organicistă,  confundă 
noţiunea  de  patrie  cu  aceia  de  naţiune.  Nu  se  precizează  îndeajuns  de  bine 
momentul  istoric  al  intrării  în  circulaţie  a  termenului  naţiune.  Majoritatea 
pornesc  dela  constatarea  că  terra  patria  este  pământul  strămoşilor  şi  deci  patria, 
ca  apoi  să  întrebuinţeze  cele  două  expresii  simultan  sau  una  în  locul  celeilalte. 


♦  ♦  ♦ 


Contopirea  diferitelor  rase  într'un  organism  unitar  ce  se  numeşte  naţiune  este 
un  fenomen  istoric  tardiv.  Fără  a  preciza  o  dată  anumită  care  să  corespundă  unui 
adevăr  strict  verificabil,  trebue  să  recunoaştem,  că  mai  înainte  de  această  fuziune, 
mai  mult  sau  mai  puţin  evidentă  din  punct  de  vedere  antropologic,  naţiunile  au 
existat  larvar  sub  forma  patriilor.  Identitatea  sentimentelor  şi  a  sângelui,  fixarea 
pe  un  teritoriu  determinat,  dar  cu  prevalenţă  solidaritatea  organică  a  familiilor 
convieţuitoare,  constitue  elementele  esenţiale  ale  patriei.  Scopul  nostru  nu  este  să 
lămurim  o  problemă  istorică  promovând  o  ipoteză,  ci  să  găsim  o  interpretare 
obiectivă,  acceptabilă  pentru  toate  timpurile  şi  pentru  toate  popoarele.  Totuşi, 
chiar  acest  punct  de  vedere  circumscrie  cadrul  problemei. 

Civilizaţia  antică  greco-latină,  este  un  fenomen  esenţial  vieţii  noastre  sufleteşti. 
Europeismul  ca  formulă  de  gândire  şi  de  viaţă,  este  o  prelungire  a  vieţii  cetăţilor 
antice.  în  fiecare  moment  istoric,  eonul  evului  greco-latin  preexistă  şi 
direcţionează  dinamica  forţelor  sociale.  în  fiecare  moment  istoric,  Oswald 
Spengler  găseşte  o  contemporaneitate  de  gândire  antică.  Exceptând 
perfecţionarea  tehnică,  evul  modern  nu  a  inventat  nimic  nou  care  să  depăşească 
sau  să  se  afirme  pe  alte  planuri  de  cunoaştere  decât  cele  cunoscute  de  lumea 
antică.  Civilizaţia  şi  cultura  arhipelagului  elen  sau  cea  peninsulară  latină,  le 
cuprinde  embrionar  pe  toate. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


288 


Nucleul  generator  care  iradiază  efluvii  de  viaţă,  se  află  în  cetăţile  elene  şi  în 
lumea  romană.  Prolegomele  patriotismului  disecă  nervul  primei  mişcări  de 
creaţie  în  acest  loc.  «Forma  originară  a  gândirii  naţionale  proprie  unei  ideologii  şi 
unei  elite  este  mitologia.  Naţiunea  trebue  să  descindă  din  semi-zei,  şi  din  eroii 
populari,  fapte  şi  obiecte  de  cult,  cu  toate  că  din  punct  de  vedere  istoric  sunt 
inacceptabile.  în  afară  de  aceasta,  naţiunea  trebue  să  fi  avut  o  providenţă 
particulară  şi  divină  şi  soarta  ei  trebue  legată  de  o  anumită  predestinare 
metafizică»  (l6).  Cuvintele  lui  Roberto  Michels  au  o  semnificaţie  adâncă  şi 
cuprinzătoare.  Ele  despică  orizontul  metafizic  al  existenţii  naţiunilor,  şi  le 
înfăţişează  în  perspectiva  existenţii  creatoare,  a  dumnezeirii.  Patriile  nu  ar  avea  o 
origină  conjoncturală,  dependentă  de  aspectele  relative  şi  contingenţă  realului. 
Origina  lor  este  providenţială  şi  divină.  Imanenţa  lor  se  subordonează  unei 
predestinări  metafizice.  Nu  discutăm  în  acest  capitol  evidenţa  acestei  legende.  O 
înregistrăm  numai,  constatând-o  peste  tot  aceiaşi,  şi  îi  urmărim  dinamismul 
interior,  frenezia  sângelui,  fecunditatea  suflului  creator.  Legenda  Albei-Longa, 
peripeţiile  lui  Enea  în  Eneida  lui  Virgiliu  pun  piatra  fundamentală  Romei  şi 
măririi  romane. 

Toate  naţiunele  de  pe  pământ  îşi  au  legendele  lor.  La  origina  existenţei  lor 
terestre  se  află  mitul  popular.  Ideia  de  providenţă,  care  în  concepţia  lui  Roberto 
Michels  se  transformă  în  predestinare  metafizică,  se  află  la  baza  acestei  mitologii 
populare.  între  ideia  de  naţiune  şi  aceia  de  Dumnezeu,  se  stabileşte  astfel  o  strictă 
comunitate.  Evident,  elementul  imponderabil  al  Dumnezeirii  prevalează.  Dar 
mitologia  populară  îl  materializează,  îl  umanizează  răspândindu-1  în  protoplasma 
vie  a  vieţii.  Recunoaşterea  Dumnezeului  naţional  şi  mai  târziu  subordonarea 
necondiţionată  a  bisericii  duce  la  păgânism  şi  deci  la  politeism.  La  drept  vorbind, 
religia  spiritului  naţional  este  păgână  şi  politeistă.  Complexul  Dumnezeu-Naţiune 
este  animat  de  un  spirit  identic.  Ideia  aceasta  nu  are  nimic  arbitrar  şi  voluntar.  Ea 
este  providenţială,  fruct  al  înţelepciunii  supreme.  La  un  singur  popor  relaţia 
originară  dintre  Dumnezeu  şi  Naţiune  se  înfăţişează  sub  forma  contractuală:  la 
poporul  evreu.  Legenda  evreilor  este  calculată  material,  contractată  la  tarabă, 
precupeţită  ca  un  târg  de  marfă.  Un  singur  popor  este  monoteist  în  mod  absolut, 
iubind  un  Dumnezeu  abstract,  rece  ca  o  fiinţă  fără  viaţă:  poporul  evreu. 

Cercetând  corelaţia  dintre  Naţiune  şi  Dumnezeire,  Camille  Jullian  arată  că  zeii 
pământului  au  răsărit  din  munţi,  din  ape  şi  din  câmpii.  Şi  cercetarea  lui  se  opreşte 
la  Liguri  -  prima  dintre  naţiuni:  «Animismul»,  care  vine  dela  religia  sufletelor, 
«Naturismul»  dela  religia  elementelor  nu  explică  toate  faptele  religioase  din 
timpurile  ligurice.  între  aceste  două  lumi  de  zei,  se  găsesc  încă  alte  trei,  oscilând 
sau  circulând  între  viaţa  naturii  şi  viaţa  sufletului:  zeii  pământului  locuit,  zeii 
timpului  trăit,  zeii  societăţilor  omeneşti»  Aceştia  sunt  zeii  naţionali.  Acei  care 
se  identifică  locului  subordonându-se  scopurilor  practice,  şi  anticipând  totodată 
idealurile  naţionale.  Dacă  socotim  naţiunea  o  creaţie  a  lui  Dumnezeu,  atunci, 
evident  că  zeii  naţionali  confirmă  politeismul  spiritului  naţional;  dacă  însă 
considerăm  naţiunea  ca  pe  o  creaţie  naturală,  atunci  politeismul  naţional  este  o 
specie  de  spiritualism  păgân. 

Popoarele  caută  în  legenda  originii  lor  un  element  propriu  de  demonstrare  care 
să  le  justifice  comunitatea  sufletească  şi  stabilitatea  teritorială.  Eroii  legendari, 
cărora  li  s'a  adăogat  fantezia  şi  superstiţia  populară  ancorează  într'un  loc  anumit, 


Nicolae  Niţă  ■fr 


289 


şi  prin  viaţa  lor,  consacră  o  indestructibilă  stabilitate.  Pământul  circumscris  de 
viaţa  istorică  a  unui  popor,  devine  particolă  materială  din  epopeia  lui  sufletească. 
«La  credinţa  că  un  popor  derivă  din  eternitate  -  spune  Roberto  Michels  - 
corespunde  logic  credinţa  în  eternitatea  existenţii  sale»  (l8L 
Iată  fundamentul  metafizic  al  naţionalismului,  iată  prolegomenele  patriotis¬ 
mului. 

NOTE: 

(1)  V.  "Revue  int.  de  Sociologie",  pag.  433. 

(2)  V.  Wi  Bageot:  "Lois  scientifiques  du  developpement  des  nations".  Ed.  Alean,  pag.  22-24. 

(3)  V.  loc.  cit.,  pag.  24. 

(4)  V.  Moret  et  Davy:  -Des  clans  aux  empires",  Ed.  Renaissance,  pag.  X. 

(5)  V.  E.  Durkheim:  -Les  regles",  etc...,  pag,  15. 

(6)  V.  Camille  Jullian:  "Au  seutl  de  notre  Histoire",  voi.  I,  pag.  165. 

(7)  V.  A.  Meillet:  -"Les  langues  dans  l'Europe  nouvelle". 

(8)  V.  Camille  Jullian:  loc.  cit.,  pag.  173. 

(9)  V.  loc.  cit.,  pag.  180. 

(10)  V.  loc.  cit.,  pag.  186. 

(11)  V.  Mancini  citat  de  Guido  Sortolotto:  "Lo  Stato  fascista  e  la  Nazione".  pag.  86. 

(12)  V.  loc.  cit.,  pag.  80. 

(13)  V.  Ren&  Johannet:  -"Le  principe  des  nationalites",  pag.  233. 

(14)  V.  Id.,  loc.  cit.,  pags.  261-262. 

(15)  V.  Charles  Maurras:  "Dictionnaire  politique  et  critique",  fasc.  15,  pagina  399. 

(16)  V.  Roberto  Michels:  "Prolegomena  sul  patriottismo",  Ed.  Nouva  Italia,  pag.  1. 

(17)  V.  Camille  Jullian:  loc.  cit.,  pag.  218. 

(18)  V.  Roberto  Michels:  "Prolegomena  sul  patriottismo",  pag.  12. 

-  Iniţial  sub  titlul:  "Prolegomene:  Sociologia  Naţiunii",  capitol  preluat  din  lucrarea  "Dialectica  Naţionalismului". 
Ed.  "Cultura  Naţională",  Bucureşti,  1936. 


REACTUALIZĂRI  82 

de  Nae  IONESCU 

...  Istoria  indică  mai  degrabă  de-alungul  anilor,  diferite  tipuri  de  cultură,  având 
fără  îndoială  puncte  de  contact,  dar  nu  asemănări  esenţiale.  A  fecondat  spiritul 
grec  lumea  romană?  Nu.  Caracteristica  culturii  romane  rămâne  ideia  de  drept.  Ce 
a  înflorit  pe  pământul  Romei  sub  influenţa  greacă  a  fost  hibrid  şi  neviabil;  cum  e 
de  pildă  filozofia.  Şi  mai  departe,  cum  s'ar  putea  pune  în  aceiaşi  categorie 
spirituală  cultura  grecoromană  cu  cea  germanică  a  Europei  occidentale? 

Că  diversele  culturi  sunt  impenetrabile,  s'ar  putea  vede  dealtfel  şi  din 
fenomenul  migraţiei  lor;  orice  nouă  epocă  spirituală  e  întovărăşită  de  o  deplasare 
în  spaţiu:  Grecia,  Roma,  nord-vestul  Europei.  Ca  să  nu  vorbim  decât  de  cele 
apropiate. 

Iată  în  câteva  indicaţiuni,  destul  material  pentru  reflecţiile  celor  care  au 
protestat  împotriva  valorificării  făcută  de  mine  lui  Spinoza.  Mai  e  nevoie  să 
stăruesc  acum  pentru  a  lămuri  ce  e  o  cultură  naţională?  «Cultură  naţională»  e  un 


82  -  Revista  "Discursul  Contemporan",  Paris.  Director:  Ioan  Mirea.  Tom  1,  1977. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


290 


pleonasm.  Cultura  nu  poate  fi  decât  naţională.  Dacă  nu  este  însemnează  că  nu  e  o 
cultură  autentică;  ci  numai  încercări  timide  înspre  cultură  -  sau  apariţiuni  hibride, 
fără  o  «a  doua  zi»... 

...  Mă  gândesc  adesea  că  inventivitatea  minţii  omeneşti  nu  e  fără  margini;  prea 
se  repetă  situaţiile  pas  cu  pas;  şi  prea  aceleşi  vorbe  se  aruncă  în  cumpănă 
discuţiei.  Ştiţi  cum  scria  pe  vremuri  Eunominus  către  Grigore  cel  Mare?  «Voi 
cuteza  a  gândi  imposibilul».  Căci  vai!  nici  Grigorie  nu  prea  stăpânea  «legile 
elementare  ale  logicei!» 

Logică  -  de  sigur  nu  avem,  sau  mai  bine,  nu  avem  logică  unde  nu  e  nevoie  de  ea. 
Iată  de  ce  întâmpinarea  tuturor  pseudo-creştinismelor  raţionaliste  nu  se 
ruşinează.  De  la  ortodocşi  la  protestanţi  deosebirea  este  fundamentală;  noi 
întrebăm  dacă  trebuie  să  ne  gândim  aşa;  ei,  dacă  pot  să  gândească  aşa.  Drumurile 
noastre  merg  pe  la  Ghetesmani,  prin  grădina  jertfei  acceptate;  credo,  quia 
absurdum  este  doar  durerosul  sacrificiu  al  intelectului;  pe  care  orice  creştin 
trebue  să-l  facă:  senin  şi  cu  convingere;  căci  e  sacrificiul  trupului. 

Cred,  cu  toate  că  e  absurd;  cred  tocmai  pentrucă  e  absurd;  căci  în  duşmănia 
minţii  faţă  de  credinţă,  eu  văd  tocmai  putinţa  unei  vieţi  mai  înalte. 

Nu  e  nimeni  aşa  de  pedepsit  de  Dumnezeu  ca  să  dispreţuiască  cunoştinţa.  Dar 
care  cunoştinţă?  Pe  cea  dată  de  «regulele  elementare  ale  logicei?»  E  prea  puţin  în 
genere;  iar  aci  nu  e  nimic.  Credo,  quia  absurdum,  asta  a  spus-o  Tertullian.  De  ce 
nu  se  citează  cu  aceeaş  asiduitate  Anselm  de  Canterbury?  Căci  al  său  credo  ut 
intelligam  este  împlinirea  istorică  şi  logică  a  celui  dintâiu.  E  mai  puţin  cunoscut? 
Mă  îndoiesc.  E  mai  puţin  comod  pentru  o  argumentare  ad-hoc?  Se  poate,  dar  nu 
ar  fi  un  motiv.  Motivul  este  altul:  când  ai  pornit  pe  drumul  raţiunii,  ţi-e  frică  să 
mergi  până  la  capăt,  căci  nu  ştii  unde  poţi  să  ajungi. 

Vrem  să  cunoaştem;  dar  nu  după  «regulele  elementare  ale  logicei»  -  ci  după 
îndurarea  lui  Dumnezeu,  aşa  cum  stă  scris:  videmus  nune  per  speculum  in 
aenigmate;  tune  autem  facie  ad  faciem.  Nune  cognosco  ex  parte;  tune  autem 
cognoscam,  sicut  et  cognitus  sum.  (I  Cor.  XIII.  12). 

Iar  pentru  aceasta,  mărturisim  hotărât:  credo  quia  absurdum! 

Quia  absurdum! 

...  Ortodoxia  noastră  ţărănească  nu  e  atât  o  religie  cu  o  biserică  chezăşuitoare  a 
credinţei,  cât  un  fel  de  cosmologie,  în  care  elementele  de  dogmă  strict  ortodoxe  se 
hipostazează  în  realităţi  concrete;  de  ce,  cu  alte  cuvinte  creştinismul  a  coborât  la 
noi  în  realităţi  imediate  ale  zilei,  contribuind  la  crearea  unui  univers  specific 
românesc,  obiectivat  aşa  de  caracteristic  în  folklorul  nostru. 

Iar  mai  departe,  aceasta  explică  de  ce  o  credinţă  aşa  de  vie  şi  de  susţinută  nu  s'a 
completat  în  chip  necesar  cu  o  ierarhie  bisericească  puternic  închegată,  cum  a  fost 
de  pildă  cea  rusă  sau  cea  romano-catolică;  precum  şi  dece  slăbiciunea  împinsă 
uneori  până  la  inexistenţă  a  acestei  ierarhii  nu  a  fost  în  stare  să  primejduiască 
fermitatea  religiozităţii  noastre  ţărăneşti. 

Iată  realitatea  istorică.  Poate  ceva  cam  brutală;  dar  realitate.  (...)  Creştinismul 
face  parte  integrantă  din  fiinţa  noastră  naţională.  El  închide  în  potenţialitate  o 
concepţie  de  viaţă  şi  o  disciplină.  Dar  potenţialităţile  acestea  rămân  paralizate, 
atâta  timp  cât  concepţia  de  viaţă  nu  e  formulată,  ca  să  poată  deveni  isvor  de  valori 
culturale,  iar  disciplina  nu  se  exteriorizează  într'un  aparat  ierarhic  care  să  o 
impună. 


Nicolae  Niţă 


291 


Spre  un  sistem  filozofic  cu  bază  ortodoxă,  şi  spre  o  biserică  mândră,  curată  şi 
puternică,  au  mers,  într'o  nedesminţită  continuitate,  timp  de  ani  sforţările 
noastre.  Nu  ca  înspre  nişte  idealuri  inventate  de  o  conştiinţă  desrădăcinată  din 
vremea  ei  şi  neliniştită,  ci  ca  înspre  o  necesitate  impusă  organic  de  tradiţia  şi 
structura  rasei  noastre... 

Iertare!  Iertare  creştină.  Cuvântul  a  fost  prea  des  pomenit...  Dar  la  înţelesurile 
lui  câţi  dintre  noi  se  vor  fi  gândit  cu  dinadinsul?  Şi  totuşi  el  trebuie  lămurit. 

Creştinismul  este  religia  iubirii,  a  milei  şi  a  iertării.  Religia  celor  slabi  deci?  A 
sclavilor!  A,  nu!  Ci  mai  de  grabă  a  eroilor.  A  eroilor  umili  şi  anonimi;  a  celor  care 
s'au  înfrânt  pe  ei,  a  celor  care  nu  mai  sunt  ai  lor,  ci  ai  lui  lui  Dumnezeu. 

Cine  nu  mai  cere  nimic  pentru  el  -  e  creştin. 

Cine  nu  mai  există  prin  el  -  e  creştin. 

Cine  s'a  omorât  în  trupul  lui,  în  ambiţiile  şi  poftele  lui,  dar  trăeşte  în  spiritul  şi 
în  legea  lui,  care  e  a  lui  Dumnezeu,  e  creştin... 

înseamnă  însă  aceasta  că  un  creştin  nu  există,  nu  cere  nimic,  nu  vrea  nimic,  nu 
luptă  pentru  nimic?  Deloc.  El  este,  luptă  şi  cere  împlinirea  legii  lui  Dumnezeu. 

De-ţi  va  greşi  aproapele  tău  nu  de  şapte  ori,  dar  de  şaptezeci  de  ori  câte  şapte, 
iartă-1  pre  el.  De  sigur.  De-ţi  va  greşi  ŢIE!  De-ţi  va  greşi  ţie,  nu  ai  niciun  drept  să-l 
osândeşti;  căci  cine  te-a  pus  pe  tine  judecător  în  propria  ta  cauză:  şi  de  unde  vei 
lua  puterea  să  osândeşti,  şi  hotărîrea  să  execuţi? 

Cum  de  poţi  aduna  atâta  tărie  în  sufletul  tău,  încât  să  iei  asupra  ta  păcatul 
grozav  de  a  te  înscăuna  ca  stăpân  peste  oameni?  Deci  iartă-1.  Dar  noi  mai  ştim 
ceva: 

Ştim  că  batjocorit,  scuipat,  pălmuit  şi  spânzurat  pe  cruce,  Christos  a  gemut 
îndurător:  Iartă-le  lor,  Doamne,  că  nu  ştiu  ce  fac.  Dar  tot  Christos  îndurătorul  a 
toate  e  cel  care  a  luat  biciul  şi  a  gonit  pe  zarafii  şi  negustorii  cari  spurcau  casa 
Domnului.  De  ce  se  uită  aşa  uşor  lucrurile  acestea? 

De  ce  nu  ne  dăm  seama  că  blasfemăm  şi  că  batjocorim  tocmai  ce  e  mai 
cutremurător  de  sublim  în  creştinism  atunci  când  bagatelizăm  iertarea  creştină 
făcând  din  ea  o  muşama  cu  care  să  acoperim  păcatele  ce  se  fac  împotriva  «legii»? 

Căci  tocmai  asta  e  sublim  în  religia  noastră:  desrădăcinarea  subiectivismului  şi 
a  sentimentalismului  obicinuit  să  centreze  toate  întâmplările  asupra  noastră 
înşine  -  şi  punerea  noastră  absolută  în  slujba  unei  realităţi  transcendente  nouă. 
Iertarea  în  domeniul  relativ  al  personalului  e  la  locul  ei:  pentrucă  noi  neexistând 
ca  «noi»,  insulta  ce  ni  se  face  nu  are  obiect,  nu  există  pur  şi  simplu.  Iertarea 
greşalelor  greşiţilor  noştri  echivalează  cu  indiferenţa  faţă  de  răul  care  ni  se  face 
pentru  că  acest  rău  noi  nu-1  simţim,  nu  trebue  să-l  simţim.  Aşa  fiind  iertarea  nu  e 
un  principiu  de  morală,  ci  o  metodă  terapeutică  pentru  prelucrarea  noastră 
personală. 

Dar  atunci  iertare  pentru  păcate  împotriva  legii  nu  există  pentru  noi;  ea  nu  stă 
în  mâna  noastră,  ci  în  mâna  lui  Dumnezeu;  singur  poate  Dumnezeu  să  ierte.  Noi 
nu! 

Ar  fi  prea  mare  îndrăsneală,  şi  orgoliul  acesta  ne-ar  pierde. 

încetaţi  deci,  mieluşei  ai  lui  Dumnezeu,  cu  risipa  de  generozitate;  NON  DE  RE 
TUAAGITUR! 


29  Noemvrie  1926 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


292 


CONSIDERAŢIUNI  GENERALE  ASUPRA  RĂZBOIULUI  ROMÂNESC  «3 

de  Mircea  VULCĂNESCU 

Aceasta  este  pe  scurt,  istoria  războiului  românesc.  învăţămintele  ei  pentru 
istoria  patriei,  sunt  de  cea  mai  mare  importanţă.  Războiul  este,  pentru  orice  popor 
o  grea  încercare  şi  cu  prilejul  lui  ies  la  iveală  toate  însuşirile  bune,  dar  şi  toate 
scăderile  lui. 

Războiul  românesc  a  confirmat  încă  odată  însuşirile  esenţiale  ale  poporului 
românesc. 

El  a  vădit  în  tot  timpul,  admirabile  însuşiri  de  sănătate  morală,  inteligenţă  şi 
răbdare  ale  păturii  rurale  a  poporului  român.  Bine  condus,  echipat  şi  antrenat, 
soldatul  român  a  dovedit  ca  poate  fi  opus  cu  succes  celor  mai  buni  soldaţi  ai  lumii. 
Şi  din  acest  punct  de  vedere,  trecerea  echilibrului  social  al  României  pe  seama 
păturii  rurale,  prin  cele  două  reforme:  împroprietărirea  şi  votul  universal, 
reprezintă  o  întărire  a  naţiunii,  mai  ales  dacă  ne  gândim  că  pătura  ţărănească,  e 
pătura  românească  dominantă  omogen,  în  toate  provinciile. 

Clasa  stăpânitoare,  deşi  s'a  dovedit  mai  puţin  rezistentă  moraliceşte,  mai  puţin 
prevăzătoare  şi  mai  influenţabilă,  nu  a  fost  mai  prejos  de  misiunea  ei.  Vrednică  de 
amintit  este  în  deosebi  abnegaţia  cu  care  pătura  conducătoare  românească,  cu 
toate  deosebirile  de  păreri,  a  ştiut  să  subordoneze  aspiraţiile  individuale, 
aspiraţiilor  colective,  făcând  front  în  jurul  ideei  de  ţară,  renunţând  la  drepturile  şi 
privilegiile  al  căror  sacrificiu  era  menit  să  asigure  fericirea  patriei  şi  trecându-şi 
mâna  unii  altora,  în  clipe  grele,  numai  ca  neamul  să  nu  rămână  nicio  clipă 
descoperit  în  faţa  împrejurărilor. 

«NOROCUL  ROMÂNESC» 

Mai  presus  de  toate  însă,  trebue  amintit,  ca  factor  dominant  al  victoriei,  ceea  ce 
s'a  numit  «norocul  românesc». 

«Norocul»  acesta  nu  trebue  înţeles  ca  un  capriciu  al  întâmplării,  ci  ca  un  resort 
ascuns,  care  împinge  toate  aşezările  lumeşti,  spre  matca  firii  lor  adevărate. 

Pe  planul  existenţei  fireşti  şi  al  faptelor  exacte,  el  este  o  îmbinare  de  însuşiri 
sufleteşti,  cu  situaţiuni  locale  şi  cu  împrejurări  istorice  nemai  întâlnite  nicăeri. 
Este  poate,  îndârjirea  cu  care  omul,  apărând  pământul  ţării  îşi  apără  ţarina 
proprie.  E  poate  interesul  vecinilor  profitori,  de  a  nu  se  lăsa  unul  pe  altul  să 
se'ntindă  asupra  noastră.  E  deasemeni,  însuşirea  unui  neam  care  nu  face  din 
stăpânirea  lui  un  mijloc  de  asuprire  a  altora,  ci  un  prilej  de  înălţare  spirituală  a 
omului  şi  de  dezvoltare  liberă,  în  starea  lui  lăuntrică.  Este  poate  meşteşugul  de  a 
te  apleca  împrejurărilor,  fără  a  renunţa  la  înfăptuirea  idealurilor  tale.  Este 
desigur,  cuminţenia  de  a  te  încrede  sorţii,  unită  cu  îndârjirea  de  a  nu  renunţa  la 
nimic  din  ceea  ce  este  esenţial  fiinţei  tale.  Este  în  sfârşit,  răbdarea  de  a  pândi 
vremea,  până  la  ceasul  împlinirii,  unită  cu  neastâmpărul  de  a  cădea  cu  greutate  în 
cumpăna  clipei  hotărîtoare. 


83  -  Revista  "Discursul  Contemporan",  Paris.  Director:  Ioan  Mirea.  Tom  1,  1977. 


Nicolae  Niţă 


293 


Toate  aceste  virtuţi  ale  pământului,  ale  omului,  ale  sufletului  şi  ale  întocmirilor 
vieţii  româneşti  de  totdeauna,  au  contribuit,  laolaltă,  pentru  a  ne  scoate  biruitori 
din  încercare.  Unitatea  geografică  a  pământului  românesc,  unitatea  etnică  a 
formelor  de  viaţă,  a  limbii,  a  obiceiurilor,  în  care  trăeşte  imensa  majoritate  a 
acestui  popor,  au  contribuit  în  aceeaşi  măsură  ca  vitejia  militară,  sau  ca  abilitatea 
politică  ce  ştie  să  folosească  împrejurările,  la  înfăptuirea  unităţii  naţionale. 

Astăzi,  când  asupra  tuturor  acestor  lucruri  se  poate  rosti  o  judecată  obiectivă, 
cuvine-se  să  le  preţuim  pe  toate,  potrivit  valorii  lor  şi  să  căutăm  să  le  adâncim 
cunoaşterea,  pentru  a  le  putea  mobiliza  din  nou  în  ceasul  în  care  împrejurările  ar 
putea  să  ne  ceară  noui  jertfe  pentru  apărarea  lor.  Dar  mai  ales  se  cuvine  să  le 
adâncim  şi  să  le  înflorim  în  creaţiuni  de  bucurie  şi  cultură  umană,  care  să  facă  din 
felul  şi  din  firea  omului  românesc  un  îndreptar  atât  de  temeinic,  încât  nicio 
vicisitudine  a  acestei  lumi  să  nu-1  mai  poată  sdruncina.  Viaţa  este  încercare  şi 
luptă  şi  nu  izbutesc  să  stărue  în  această  luptă  decât  popoarele  care  ajung  să 
dobândească  o  ideie  universală  despre  ele  şi  o  nădejde  în  eternitatea  misiunii  lor. 

DREPTATEA  DUMNEZEIASCĂ 

Şi  dacă  se  cade  să  desluşim  norocul  românesc,  dincolo  de  planul  îndreptăţirilor 
văzute,  un  alt  chip  mai  adânc,  proectat  în  lumina  veciniciei,  vom  spune  că  el  apare 
ca  un  act  de  dreptate  Dumnezeiască,  o  îndurare  a  Proniei  cereşti  faţă  de  jertfele 
săvârşite  de  acest  neam  pentru  împlinirea  unităţii  lui,  nu  numai  în  acest  război,  ci 
în  veacul  veacurilor;  jertfe  faţă  de  care,  fiecare,  se  cuvine  să  ne  învrednicim  cu  tot 
cugetul  şi  fapta  noastră,  ca  de  una  din  cele  mai  mari  minuni  ce  ne-au  fost  date  să 
trăim! 

-  încheiere  la  "Răsboiui  pentru  întregirea  neamului"  de  Mircea  Vulcănescu  (pg.  935  -  936)  apărut  în 
"Enciclopedia  României",  voi.  I  -  Statul,  pg.  885  -  936.  Vezi  şi  extrasul  cu  acelaşi  titlu,  Imprimeria  Naţională, 
Bucureşti  1938. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


294 


Nicolae  Niţă  ■fr 


295 


DRUM 

Revistă  de  Cultură  Românească 


Editorial 

CRESTĂTURI  84 

de  Nicolae  PETRA 

Puţini  au  priceput  drumul  şi  cei  mulţi  i-au  arătat  cu  degetul  şi  le-au  spus  că  sunt 
trădători.  Că  s’au  izolat,  că  nu  mai  sunt  alături  de  durerile  şi  suferinţele  neamului.  în 
realitate,  sunt  cei  puţini  cei  ce  nu  au  aranjat  existenţa  lor  de  azi  pe  mitul  reîntoarcerii 
ci  pe  o  realitate  prezentă,  aceia  a  lumii  de  aici,  aşa  cum  e  ea. 

Ţara  rămasă  în  urmă  a  rămas  nemişcată  numai  în  amintirile  şi  visurile  noastre,  ca 
un  bolovan  de  care  ne  prindem  spernaţele,  ne  legăm  pe  noi  înşine  ca  să  nu  cădem 
înecaţi  într’o  lume  pe  care  nu  voim  să  o  acceptăm.  Ce  va  fi  mâine  acolo,  depinde  si  de 
ce  a  fost  înainte  dar  mai  ales  de  ce  e  azi:  în  întâmplările  de  acum  20  de  ani,  am  avut 
şi  noi  o  vină  însă  în  ce  există  azi  acolo  noi  nu  putem  schimba  nimic. 

Visurile  sunt  doar  o  înşelăciune  a  noastră  către  noi:  de  fapt  nu  putem  merge  decât 
înainte  din  trecut  ca  şi  din  prezentul  pe  care  nu  voim  să-l  trăim.  Sunt  turburările 
lumii  prea  uriaşe  ca  să  putem  să  ne  gândim  să  ne  punem  împotrivă;  mersul 
veacurilor  e  încet,  peste  putinţele  noastre  de  a  ne  pune  în  ritmul  lor  ca  inşi  singuri  şi 
risipiţi  dar  în  acelaş  timp  nimeni  şi  nimic  nu  poate  rupe  din  noi  ceia  ce  ducem 
înlăuntru  de  veacuri  de  fiinţă  românească. 

Cei  cari  au  priceput  că  viaţa  lor  trebue  să  continue  pe  o  cale  nouă,  aceea  de  a  creia 
ceva  frumos  şi  puternic  în  lumea  diferită  în  care  trăim,  sunt  şi  au  fost  mult  mai 
români  decât  toţi  cei  cari  se  aşed  la  răscruci  şi  se  bat  cu  pumnii  în  piept  urlând 
despre  nedreptate  şi  asuprire.  Cei  ce  sunt  ştiuţi  de  lumea  întreagă  pentru  ceeace  au 
dat  frumos  şi  de  preţ,  chiar  dacă  aproape  nimeni  nu  ştie  că  sunt  români,  dau  lumii  şi 
culturii  universale  ceva  din  spiritul  românesc,  nemuritor,  fără  de  strigăte,  dar 
definitiv.  Amintim  aici  numai  pe  Brâncuşi.  De  nicăieri  decât  de  pe  plaiurile 
româneşti  ale  copilăriei  lui  s’ar  fi  putut  naşte  curăţenia  şi  încântarea  fără  de  margini 
a  liniei  lui. 

Numai  pe  un  drum  de  creaţie  pură,  dincolo  de  orice  încercare  de  polemică  şi  de 
disperare  politică,  putem  da  lumii  sufletul  românesc  adevărat.  Suntem  puţini  cei  cari 
o  putem  face,  căci  cei  rămaşi  acolo  în  strâmptoarea  falsificantă  a  presiunii  asiatice  nu 
pot  face  nimic  adevărat,  nimic  frumos  şi  mai  ales  nimic  românesc. 

Când  patrioţii  de  profesie  sau  cei  din  listele  de  plată  ale  ori  cui  ar  fi  să  uită  strâmb 
sau  strigă  la  cei  ce  muncesc,  e  loc  numai  pentru  tristeţe  şi  motiv  pentru  şi  mai  aspră 
strădanie. 

Noi  nu  suntem  nici  exilaţi,  nici  pribegi:  suntem  singurii  care  trăim  adevărata 
Românie.  Pribegi  şi  exilaţi  de  sufletul  neamului  sunt  cei  rămaşi  acolo,  sunt  cei  ce 
suferă  nu  numai  chinuirile  trupeşti  ci  mai  ales  cele  ale  sufletului  care  nu  poate 


84  -  Revista  "Drum".  Anul  I,  Nr.  2,  Noembrie  1963. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


296 


răsufla  şi  înflori  în  luminile  frumoase  ale  tradiţiei  româneşti,  ale  puterilor  de  creaţie 
ale  neamului. 

în  loc  să  căutăm  să  trăim  în  adevărata  Românie  care  există  numai  prin  noi, 
risipim  puterile  şi  energiile  în  căutări  inutile  de  a  ţine  aprinsă  o  lumânare  personală 
adusă  cu  noi  de  acolo  acum  20  de  ani,  ne  hrănim  din  inima  stearpă  a  acestui  mit  al 
reîntoarcerii  şi  ţinem  aprinse  intrigile,  urile  şi  neînţelegerile  aduse  din  ţară  unde 
poate  aveau  atunci  un  sens. 

Drumul  nostru  e  cel  al  neamului  pe  deasupra  vremilor  şi  pe  deasupra  depărtărilor 
şi  nu  ne  e  dat  nouă  nici  să  ştim  nici  să  căutăm  locul  şi  ceasul  când  acesta  se  va  întâlni 
din  nou  cu  văile  şi  munţii  noştri  cotropiţi. 

Cei  puţini  cari  merg  pe  o  altă  linie  decât  cea  a  plânsului  şi  răscolirii  de  patimi 
mărunte,  sunt  totuşi  destui  ca  să  ţină  vie  suflarea  frumoasă  a  adevăratei  Românii 
peste  veacuri  întru  veşnicie. 

Editorial 

CRESTĂTURI  85 

de  Nicolae  PETRA 

Există,  de  fapt,  două  lumi  româneşti  în  afară  de  graniţile  fireşti  ale  României. 
Sunt,  cronologic,  românii  veniţi  acum  vreo  50-60  de  ani  în  Statele  Unite,  exilaţi  ai 
sărăciei  şi  nevoilor  din  ţară  şi  cei  ce  se  găsesc  risipiţi  în  toată  lumea,  veniţi  într'o 
lume  liberă.  în  aceşti  ultimi  douăzeci  de  ani. 

Două  lumi  încă  mult  diferite.  Cei  vechi,  au  primit  dela  început  cu  dragoste  şi 
ajutor  pe  refugiaţi,  au  deschis  punga  şi  inima  şi-au  dat  ajutorul  lor  pentru  a  uşura 
viaţa  grea  a  celor  rămaşi  fără  de  casă  şi  prea  des  fără  de  familie.  Dar  legăturile  s'au 
oprit  aici.  Românii  cei  aşezaţi  în  America,  au  continuat,  de  cetăţeni  americani,  cu 
problemele  lor,  acelea  ale  neamului  în  care  s'au  aşezat  şi  şi-au  crescut  copii  şi  nepoţi 
iar  refugiaţi  trăind  cu  dorul  reîntoarcerii,  într  o  lume  de  provizorat  şi  de  aşteptare. 

Au  fost  puţine  legăturile  mai  adânci  între  aceste  două  grupe:  cu  puţine  excepţii, 
nici  au  fost,  deşi  acolo  unde  s’a  încercat  apropierea  şi  s’a  făcut,  mai  ales,  un  efort  ca 
să  se  menţină,  rezultatele  au  fost  mai  mult  decât  excelente,  spre  a  aminti  aici  cazurile 
din  Biserică.  Dar  în  fond,  Biserica  era  şi  a  rămas  elementul  principal  şi  aproape 
singura  activitate  românească  a  emigraţiei  de  acum  50  de  ani  şi  deci  natural  ca  să  se 
găsească  o  legătură,  o  posibilitate  de  apropiere  pe  acest  tărâm  între  cele  două 
grupuri.  Şi  tot  Biserica,  a  fost  şi  a  rămas  aproape  singurul  teren  unde  se  face  legătură 
între  aceste  două  grupuri  atât  de  deosebite  în  fond. 

Au  fost  unii  care  s'au  supărat  pe  acest  lucru  şi  s’au  acuzat  reciproc  de  lipsă  de 
dragoste,  de  lipsă  de  sentimente  româneşti,  de  egoism,  de  pretenţii  exagerate  şi  de 
câte  alte  păcate,  fără  să  caute  nimeni  să  înţeleagă  diferenţierile  prea  mari  între  aceste 
două  lumi,  şi  care  nu  permit  să  se  facă  nici  un  fel  de  concesie  între  ele. 

Cu  timpul  aceste  lumi  s’au  aşezat  deoparte,  una  de  alta  şi  discuţiile  s’au  uitat.  Din 
când  în  când,  se  mai  turbură  apele  cu  câte  un  incident,  care  şi  el,  e  doar  semnificativ 
pentru  a  însemna  diferenţele  între  cele  două  lumi,  fără  să  aducă  în  fapt,  nimic  nou. 
Vechi  emigraţi  în  America,  în  ultimi  câţiva  ani,  au  început  să  reviziteze  România: 


85  -  Revista  "Drum".  Anul  I,  Nr.  4,  Martie  1964. 


Nicolae  Niţă 


297 


pentru  ei,  e  numai  reluarea  unor  vizite  pe  care  le  făceau,  mai  des,  înainte  de  războiu. 
Pentru  cei  nou  ieşit  din  ţară,  aceste  vizite  sunt  aproape  o  trădare. 

Dacă  emigrantul  român,  ajuns  la  aproape  de  70  de  am,  vrea  să  se  înapoieze  să-şi 
mai  vadă  odată  neamurile,  o  face  numai  pentrucă  pentru  el,  călătoria  nu  are  alt  scop 
şi  nici  o  altă  justificare.  Dacă  unii,  odată  înapoiaţi  vorbesc  de  starea  bună  şi  prosperă 
a  ţării,  o  fac  din  pricina  că  se  simt  vinovaţi  de  diferenţa  care  există  între  ce  au  văzut 
acolo  şi  ceace  trăesc  ei  în  fiecare  zi  în  USA,  şi  poate  şi  un  alt  element  psihologic,  se 
simt  vinovaţi  şi  de  un  fel  de  satisfacţie  ce  o  simt  că  au  fost  mai  deştepţi  şi  au  ştiut  să 
plece  dm  timp  din  ţară  să-şi  asigure  o  viaţă  de  belşug  şi  linişte.  Satisfacţia  atât  de 
frecventă  celui  bogat,  turistului  american,  de  a  vedea  mizerie  din  palate  luxoase  care 
sunt  hotelurile  americane  tot  mai  multe  acum  în  ţări  în  care  mizeria  e  încă 
îngrozitoare. 

Pentru  emigrant,  în  marea  lui  majoritate,  nu  există  o  problemă  politică,  nu  există 
o  aspiraţie  politică  pentru  o  altă  Românie.  Nu  pentrucă  ar  fi  împotriva  ei,  dar  pentru 
că  nu  o  simte,  aşa  cum  nu  simte  întregul  popor  american,  sau  ca  şi  el  acele  popoare 
ce  au  fost  scutite  de  ororile  războiului  şi  a  subjugărilor,  durerile  şi  mizeria  sufletească 
a  celor  ce  nu  pot  să-şi  ridice  ochii  nici  măcar  către  cer. 

LUCRAREA  LA  CELĂLALT  CAPĂT  86 


deVasile  POSTEUCĂ 

O  legendă  medievală  spune  că  neoamenii  s’au  apucat  să-şi  facă  pod  peste  o  apă 
mare,  şi-au  luat  drept  architect  pe  satan.  Şi  satan,  nu  numai  că  le  cerea  plata  în 
suflete,  dar  meşteria  în  aşa  fel  ca  podul  să  nu  se  mai  gate  niciodată.  Cei  ce  îndrăzniau 
să  vadă  răul,  să-i  spuie  pe  nume,  erau,  pur  şi  simplu,  daţi  la  o  parte,  acuzaţi  de 
sabotaj,  luaţi  în  derâdere.  Geaba  dădeau  ei  târcoale  lucrării,  criticând,  blestemând  şi 
hărţuindu-se  cu  puterea  răului.  Cei  mulţi  erau  cu  “lucrarea”,  îşi  făceau  veacul,  îşi 
agonisiau  bucăţica  de  pâne.  N’aveau  nici  ochi  să  vadă,  nici  curaj  să  strige  adevărul,  să 
se  revolte  în  contra  ordinii.  Aşa  că,  vremea  îi  obliga  pe  foarte  mulţi  din  cei  "văzători' 
să  se  întoarcă  la  lucru,  să-şi  stâmpere  desnădejdea  în  sudoarea  frunţii,  în  braţele 
frânte  de  greu. 

Cândva,  spune  iarăşi  legenda,  o  inimă  curată,  înghesuită  în  colţul  tăcerii,  a  făcut 
aceea  una,  care  ne  trebuie:  a  apucat  drumul  cel  de  dinlăuntru,  al  rugăciunii,  şi  a 
cerut  ajutorul  lui  Dumnezeu.  Şi  locul  acela  din  adâncul  inimii,  unde  suntem  şi  ştim, 
i-a  dat  răspuns  şi  sfat:  “mergeţi  şi-începeţi  lucrul  la  celălalt  capăt”. 

—La  celălalt  capăt...  Unde  veacul  cu  strădaniile  lui,  după  ce  va  fi  bătut  drumurile 
rătăcirii,  vă  va  găsi. 

Auzim  cuvintele,  şi  nu  ni-i  greu  să  răsvedim  că  celălalt  capăt  nu-i  de  partea 
cealaltă  a  răului,  ci  numai  de  partea  cealaltă.  E  un  loc  unde  satan  nu  se  poate 
amesteca  în  lucrare,  şi  unde  noaptea  nu  dărâmă  ce  clădeşte  ziua.  Dar,  cu  siguranţă, 
locul  acela  nu  e  în  veac,  ci  dincolo,  înlăuntru.  Evul  mediu,  în  marile  lui  febre 
spirituale,  a  avut  intuiţia  perfectă  a  drumului  interior. 

Mergem,  aburcăm  spre  muntele  de  lumină  şi  rugăciune  al  unui  nou  ev  mediu? 
Cert  este  că  meşterii  veacului  au  luat  în  antrepriză  podul,  şi  ne-au  dat  la  o  parte,  ne- 


86  -  Revista  "Drum".  Anul  I,  Nr.  4,  Martie  1964. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


298 


au  alungat  la  margine.  Iată-ne  obligaţi  să  lucrăm  la  celălalt  capăt.  Să  ne  plinim  pe 
dimensiunea  interioară,  să  ajungem  la  isvoare,  să  ne  mântuim,  ştiind  că  unde  se 
mântuie  câţiva,  ori  măcar  unul,  acolo  îşi  leagă  rănile  şi  veacul,  trezind,  până  la 
distanţe  mari,  şi  pe  “aflătorii  în  treabă”. 

Nu  suntem  măcar  originali  în  foamea  drumului  interior.  La  pragul  acestui  secol, 
l‘a  prins,  în  splendoarea  unei  metafore,  Rilke.  Misticii  şi  iluminaţii  adevărului 
naţional,  l’au  formulat  în  doctrina  omului  nou.  Un  om  întors  la  isvoarele  omeniei, 
capabil  să  moară  pentru  a  mărturisi  adevărul,  clădind  o  lume  mai  bună  din  febra 
limpede  a  martiriului.  Dar,  mai  înainte  de  toţi,  ni  l’au  transmis,  în  cuvintele  doldora 
de  aurul  tăcerii,  strălucitoare  de  incadescenţa  sfinţeniei,  părinţii  primelor  secole 
creştine,  asceţii  deserturilor,  umilii  ucenici  ai  rugăciunii  lui  Isus. 

Venind  dintr’un  "Drum  interior  în  poezia  lui  Rilke”,  vom  încerca  o  delimitare  a 
acestei  intrări  în  noi  înşine,  simplificând  termenii  şi  fazele  până  la  smerenia  unei 
parabole,  şi  invitând  pe  toţi  cei  isgoniţi,  cărora  li-s’a  furat  de  către  vânzători  până  şi 
sensul  pribegiei,  să  se  angajeze  cu  curaj  în  această  lucrare  “la  celălalt  capăt”.  Unelte 
şi  metode  de  lucru  se  vor  găsi  mult  mai  multe  şi  mai  bune  decât  suntem  în  stare  a 
recomanda  noi.  Esenţialul  este  “marea  ruptură”,  judecarea  clară  a  situaţiei,  viziunea 
drumului  care  duce  la  Cetatea  Luminii,  şi  mai  ales,  pornirea  pe  el,  botezul  morţii  la 
lume  şi  sfântul  legământ  de  a  ne  însuma  în  biruinţă  cenuşa  propriului  mormânt. 

1.  Trăim  în  şes,  nu  mergem  nici  nu  venim.  Trăim  fără  să  ne  naştem  a  doua  oară.  E 
ca  un  blestem  pe  noi,  ca  din  mii  şi  mii,  numai  unul  să  deschidă  ochii,  să  îndrăzniască 
a  vedea.  Şi  această  vedere  merge  ca  un  curcubeu  până  de  partea  cealaltă  a  apei.  într’o 
clipă  de  iluminată  intuiţie  ne  vedem  toată  viaţa,  tot  drumul.  Drum  lung,  greu, 
îndurând  batjocura  şesului  de  care  ne  rupem,  urcând  muntele  suferinţii,  traversând 
pădurea  cu  fiare  sălbatece,  aruncându-ne  în  mlaştina  desnădejdii,  şi  în  cele  din 
urmă,  ajungând  pe  un  ţărm  de  pace  şi  înţelepciune,  dacă  nu  cumva,  Dumnezeu  a 
binevoit,  în  nemăsurată  bunătatea  lui,  să  ne  măsure  biruinţa  cu  unitatea  propriului 
mormânt.  Faza  aceasta  a  vederii  o  trăim  mulţi  ca  pe  un  fapt  divers,  închizând 
pleoapele  peste  ea,  aruncând-o  la  coşul  viselor  şi  dorinţelor  neîmplinite.  Puţini  sunt 
aceia  care  trag  consecinţele  acestei  “arătări”.  Drumul  ni-se  revelează,  ştim  că  ne 
cheamă  cetatea,  dar  nu  avem  curajul  de  a  rupe  cu  lumea,  de  a  porni  la  drum.  De  a  ne 
lua  traista  şi  băţul.  De  a  ne  aventura  într’o  părere  numai  firul  ei. 

Dar,  unul  din  mulţimile  oarbe  s’alege.  Rupe  punţile  din  spatele  lui,  şi  se  aruncă  în 
valuri.  Porneşte  drum  fără  întoarcere,  ştiind  că  chiar  moartea,  aici  înseamnă 
ajungere  şi  biruinţă.  Pentru  cei  rămaşi  în  tihnă,  pelerinul  nouii  dimensiuni,  e 
totdeauna  în  vină.  E  fiu  risipitor,  iconoclast,  inamic  al  ordinei  publice,  trădător, 
victimă  a  smintelii.  Şi  crima  rupturii  de  nivel,  a  marei  decizii,  creşte  în  raport  direct 
cu  intensitatea  credinţei  celui  plecat,  mobilizează  toată  ura  veacului  şi  toată 
şmecheria  lui  satan  împotriva  sfintei  lui  nebunii.  Dar  toate  astea  nu  interesează. 
Esenţială  e  pornirea  la  drum.  Pentrucă  primul  pas  cuprinde  toată  călătoria  de  mii  de 
ani  lumină. 

2.  Faza  a  doua  a  acestei  mergeri  spre  isvoare,  pentru  a  da  de  apa  vie,  e  cea  mai 
luminoasă.  Ea  e  răsplătită  de  pacea  din  adâncuri,  de  plinătatea  luminii,  de  cuvântul 
de  dincolo,  auzit  clar,  înţeles.  Desprinderea  de  lume  şi  de  comorile  ei,  meditaţia  şi 
plânsul  în  rugăciune,  vegherea  practicată  ca  cel  mai  de  preţ  lucru  în  ogorul  zilei,  ne 


Nicolae  Niţă 


299 


duce  spre  anumite  regiuni  în  inimă  unde  ştirea  e  posibilă,  unde  raportul  dintre  fiu  şi 
tată  devine  realitate.  Pentrucă  o  praticăm  cu  ochii  închişi,  ea  a  fost  numită  “mistică”: 
faza  mistică ,  vrând  să  spună:  căutarea  luminii  în  adâncurile  întunerecului  din  noi. 
Dar  de  fapt  tot  drumul  interior  e  o  lucrare  mistică,  plinită  puţin  mai  dincolo  de 
hotarele  raţiunii,  în  negândire  şi  netimp.  Bucuriile  secerişului  mistic  sunt  atât  de 
formidabile  încât  e  absolut  normai  ca  ucenicii  tăcerii  să  dispreţuiască  lumea  şi  toate 
coroanele  gloriei  din  veac.  Experienţele  mistice  nu  înseamnă  numai  ştire,  ci  şi  fire. 
Dar  pe  de  altă  parte,  marile  înălţimi,  la  care  se  avântă  sufletul,  deschid  şi  căpcănile 
trufiei,  ne  ademenesc  spre  greşeala  de  a  ne  crede  într’o  ajungere,  într'o  stare 
perpetuă.  Adevărul  e  că  această  fază  încetează.  Ea  poate  dura  numai  câţiva  ani.  La  un 
moment  dat,  cortina  grea  a  întunerecului  cade  din  nou,  despărţindu-ne  de  cerul 
inimii  şi  de  misterele  lui.  Rămânem  isgoniţi  din  rai,  părăsiţi,  uitaţi.  în  acest  punct  al 
drumului  interior,  mulţi  îşi  iau  viaţa,  judecând  condiţia  fizică  drept  fundătură.  Inima 
nu  le  mai  grăieşte,  efuziile  luminii  nu-i  mai  îmbată,  brizele  păcii  nu-i  mai  leagă  cu 
infinitul. 

Fericiţi  acei,  care  în  această  înoptare,  îşi  aduc  aminte  de  marea  viziune  dela 
început.  Acei  care  nu  uită  că  noaptea  şi  glodul,  desnădejdea  şi  chinul,  fac  parte  din 
drum.  Acei  care  urcă  prin  noapte,  căţărându-se  pe  stânci,  cu  gura  arsă  de  sete,  spre 
vârful  Muntelui. 

3.  De  aici,  pelerinul  întră  în  faza  a  treia:  faza  metafizică,  într'un  segment  al 
drumului  care  a  fost  numit  şi  “înoptarea  mistică”  ori  “Seceta  cea  mare”.  Adâncurile 
intuiţiei  se  închid,  inima  nu  mai  răspunde,  ochiul  dinlăuntru  e  orb,  gândul  e  ca  o 
armă  cu  două  tăişuri.  Şi  totuşi  singura  armă  de  investigare  de  înaintare  pe  drum,  ni-i 
mintea,  în  ceea  ce  poate  ea  înfăţişa  abstract,  dincolo  de  lucruri:  metafizic. 
Rugăciunea  în  această  fază  e  singura  salvare,  deşi  ea  nu  e  altceva  decât  strigare  în 
gol,  decât  desamăgire  şi  desnădejde,  foame  de  suicid  şi  revoltă.  Misticii  care  botează 
această  fază  mlaştina  desnădejdii,  ştiu  ce  exprimă.  Din  punct  de  vedere  al  religiei, 
omul  ajuns  măscărici  al  gândului  jucând  pe  sârma  ghimpată  a  raţiunii  cu  cuţitul 
disperării  în  dinţi,  e  în  acest  punct  un  ateu.  Un  neisprăvit.  Un  orb.  Şi  orbul  are 
neobrăzarea  să  vândă  întunerecul  drept  lumină,  neisprăvitul  să  se  dea  atoateştiutor, 
ateul  să-l  insulte  pe  Dumnezeu,  să-l  pândească  la  cotitură  pentru  a-i  băga  bagnetul  în 
spate.  Ba  şi  mai  mult.  Orbul  din  această  fază  devine  “ştiinţific”.  Un  substitut  foarte 
sonor  şi  prestigios  în  valea  celor  mulţi,  a  aflătorilor  în  treabă.  Şi  cercetând,  căutând 
adevărul  în  materie,  îşi  ia  curajul  de  a  emite  sentinţe  definitive,  de  a  trage  hotare  de 
vorbe  şi  formule,  sonore  dar  goale,  în  jurul  marilor  taine.  în  loc  să  continue,  cu 
disperare,  drumul  interior,  orbul  iese  afară,  şi  bâjbâind,  ia  partea  drept  întreg  şi 
iluzia  drept  realitate  ultimă.  Rilke  a  avut  sinceritatea  să  depună  mărturie  despre 
această  cumplită  alungare  de  lepros  pe  muntele  inimii  secătuite.  Foarte  mulţi,  însă, 
bat  monetă  de  ştire  din  această  fază  negativă  a  întoarcerii  spre  noi  înşine.  Fără  teamă 
de  altă  judecată,  deoarece  nu  mai  văd  nimic  înainte,  aceştia  neagă  şi  afirmă,  cu 
aceeaşi  custură  a  gândului,  cu  acelaşi  satanism  al  minţii  mărginite,  semidocte,  tot  ce 
le  iese‘n  cale,  dominând  veacul,  desorganizându-1,  negând  neamurile,  bestializând 
individul  şi  blocându-i  omenirii  toate  ieşirile  spre  dimensiunea  eternităţii. 

S’ar  putea  ceti,  în  această  fază,  pe  orice  faţadă:  cuget,  ca  atare  sunt.  Omenirea  ca 
întreg  pare  a  stărui  prea  mult  în  această  fază  a  stângismului,  a  orbiei,  a  luptei  pentru 
cucerirea  spaţiului  şi  a  timpului.  Cei  ce  şi-au  sângerat  genunchii  pe  stâncile 
colţuroase  ale  acestei  înoptări  mistice,  ştiu  foarte  bine  însă  că  începem  a  fi  de-abia 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


300 


dincolo  de  gând.  De-abia  când  reuşim  să  oprim  roata  minţii,  şi  să  facem  loc  destul, 
frumos  împodobit,  pentru  sfânta  şi  marea  ospeţie. 

E  bine  poate  să  numim  această  fază:  întunerecul  greu  de  dinaintea  zorilor. 
Pelerinul  ce  n’a  încetat  mersul  şi  rugăciunea,  pipăind  drumul  cu  palmele,  ajunge  să 
dea  de  marginea  pădurii,  de  splendoarea  mângâietoare  a  ziurelului. 

4.  Aci  începe  faza  ultimă,  a  patra.  Care  s’a  numit  şi  a  înţelepciunii.  Ochii  recapătă 
vederea  cea  de  dinlăuntru.  Inima  îşi  deschide  larg  zările  intuiţiei.  îndoiala  devine 
certitudine  limpede.  Mintea  ni-i  alimentată  de  planul  mai  adânc  şi  mai  ştiutor  al 
inimii.  Trupul  ni-i  reintegrat  sistemului  solar;  ştie  de-o  altă  pane  de  toate  zilele.  E  în 
fond,  o  ajungere  din  care  pelerinul  poate  vedea  din  nou  tot  drumul,  şi-şi  poate  da 
bine  seama  de  locurile  şi  nivelurile  pe  unde  a  trecut.  Din  această  pace  şi  ştire,  omul 
nu  e  nimic  altceva  decât  cel  ce-a  fost  odinioară  în  şes,  misticul  ce-a  stat  ore’ntregi  cu 
faţa  în  ploile  albastre  ale  luminii  divine,  raţionalistul,  existenţialistul  care  a  vrut  să 
pipăie  şi  să  urle:  “este”,  stângistul  pornit  să  stoarcă  fericire  socială  din  împărţirea 
bunurilor  materiale,  copilul,  adultul  şi  moşneagul  înţelepţit  de  necazuri.  Şi  mult  mai 
mult  decât  atât.  Un  om  nou.  Unul  care  a  învăţat  să  moară.  Pentru  care  crucea  nu 
mai  poate  însemna  decât  împlinire.  Un  mistic  isprăvit  chiar  dacă  e  forţat  să 
definească  adevărul  prin  tăcere,  acest  om  nu  se  mai  leapădă,  nu  mai  are  întoarcere. 
Primeşte  apăsarea  grea  a  mormântului,  ştiind  şi  mărturisind  splendoarea  celeilalte 
dimensiuni,  adeverind  împărăţia. 

Drumul  interior.  Drum  lung.  Distanţă  siderală  dintre  eul  mărunt  şi  divinitate. 
Rupere  din  veac,  pentru  a  fi  cu  atât  mai  acasă  în  el,  mai  mărturisitor  luminii.  Am 
pomenit  de-o  ajungere.  Din  mii  şi  mii  care  merg  drumul,  numai  puţini  ajung.  Şi  e  o 
binevoire  de  dincolo  în  biruinţa  lor.  Şi  nefericiţi  acei  ce  se  opresc  din  mers,  dormind 
pe  lauri,  pozând  înţelepciune.  Ajungerea  înseamnă  la  acest  nivel  obligaţii  înmiite, 
rugăciune  perpetuă,  lucrare  uriaşă  la  celălalt  capăt,  purtare, a  luminii  şi  consumarea 
în  dragoste  până  la  incadescenţa  martiriului.  Din  sudoarea  acestor  “ajunşi”,  din 
făcătoria  lor  de  pace,  din  aureola  inimii  lor  regăsite,  se  ţine  lumea.  Din  măduva  lor 
strivită  îşi  iau  mulţimile  anafură. 

Iată  imaginea  săracă  a  unui  ogor  de  lucru:  faţa  din  spre  cer  a  exilului.  Pentrucă 
veacul  narcotizat  de  satan  şi  de  marii  prinţi  ai  minciunii  nu  ne  mai  primeşte,  şi 
pentrucă  am  umblat  cu  picioarele  cât  aleargă  soarele,  e  cazul  să  intrăm  în  noi,  să 
începem  drumul  interior.  Numai  el  ne  poate  aduce  biruinţa  de  care  ni-i  foame, 
întunerecul  din  jurul  nostru  se  îngroaşă.  E  cazul  să  ne  jurăm  până  la  moarte,  şi 
dincolo  de  ea,  luminii. 


XXX 


Metafora  drumului  interior  are  multe  feţe.  Ne  vom  trudi,  cu  toată  sfiala,  a  vorbi  de 
acest  urcuş  pe  verticală  din  convingerea  că  fără  fructul  experienţei  interioare, 
alergatul  în  afară  ni-i  condamnat  la  zădărnicie.  Numai  un  drum  ne  mai  poate  libera 
şi  mântui:  drumul  ce  duce  spre  împărăţia  din  noi. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


301 


EUGEN  DRĂGUŢESCU  8? 

de  J.  N.  MANZATTI 

Una  dintre  cele  mai  renumite  galerii  italiene  de  pictură  “GIAN  FERRARI”  din 
Milano,  a  cărui  propietar  este  o  personalitate  foarte  cunoscută  în  lumea  artistică,  a 
prezentat  recent  publicului  un  artist  italo-român  de  proporţii  puţin  obişnuite. 

Născut  la  Iaşi  în  România  în  1914,  Drăguţescu  a  luat  diploma  Academiei  de  Arte 
Frumoase  din  Bucureşti.  Cucereşte  bursa  de  studii  pentru  Premiul  Romei  şi  continuă 
opera  de  perfecţionare  în  Italia  până  în  1943.  Deja  în  1942  Gio  Ponţi,  gloria 
architecturii  italiane,  îi  dedicase  tânărului  student  câteva  pagini  de  excepţională 
critică  în  revista  STILE,  pentru  acel  tragic  şi  sublim  complex  de  desemne,  intitulat 
“Moartea  poetului  Bucur”.  Au  urmat  de  atunci  încoace  o  serie  de  expoziţii  la  Milano, 
Veneţia,  Roma,  Amsterdam,  Assisi,  Florenţa,  Londra,  Mexico-City,  Los  Angeles, 
Helsinki,  cari  au  condus  pe  Drăguţescu  pe  culmile  unei  glorii  cucerită  zi  de  zi,  —  în 
ciuda  tuturor  adversităţilor  —  prin  puterea  talentului  său  şi  elocinţa  unei  arte  ce  se 
găseşte  expusă  în  muzeele  Academiei  Române  din  Bucureşti,  la  Galeria  Naţională  de 
Artă  Modernă  din  Roma,  la  Ca’Pesaro  din  Venezia,  Albertina  din  Viena, 
Rijksmuseum  din  Amsterdam,  Teyler  Museum  din  Haarlem  (Olanda),  etc. 

în  profuziunea  actuală  de  artă  abstractă,  puritatea  desemnului  lui  Drăguţescu  ne 
readuce  în  timpurile  clasicismului  integral.  Se  regăseşte  în  el  calmul  absolut,  pacea 
siderală.  Pictura  sa  este  expresia  lumei  sale  interioare,  sub  impulsul  căreia  îşi  traduce 
senzaţiile  prin  acel  filtru  compus  din  misticism  şi  infinită  generozitate.  Nimic  brusc 

sau  violent,  nimic  inexplicabil;  totul 
apare  profund  sincer  şi  just,  măsurat  şi 
dulce  totodată,  —  fie  că  e  vorba  de 
interpretarea  doar  în  câteva  linii  a  unei 
figuri,  a  unui  arbore,  sau  imensul  efort 
de  miniaturist  spre  a  defini  o  atitudine, 
un  act  uman. 

Albul  şi  negrul  constitue  esenţialul 
desemnului  său.  Adaugă  uneori  o  palidă 
coloare  de  fond,  doar  pentru  a  sublinia 
prezenţa  transfigurată  a  unui  univers 
aproape  imaterial,  dar  niciodată  inert. 
Mulţimea,  marea,  oraşele,  coloanele,  au 
viaţa  lor  proprie,  iluminată  de  transparenţa  primelor  zile  de  primăvară.  Viziunea 
mistică  a  artistului  dă  substanţei  un  contur  tulburător  de  legendă.  Nimic 
preaputernic  nu  reiese  din  pictura  sa,  caşi  cum,  pentru  acest  artist  de  profundă 
credinţă  creştină,  forţa  trebue  reservată  numai  lui  Dumnezeu,  supremul  Arbitru. 

Aş  îndrăzni  să  definesc  timid  arta  lui  Drăguţescu  mişcătoare.  El  este  un  delicat 
poet  al  picturei,  precum  au  fost  în  muzică  Vivaldi  sau  Mozart.  Universul  său  este  o 
prelungire  terestră  a  spaţiilor  invizibile  ochiului  omenesc.  îngerii  îi  veţi  găsi  pe 
chipurile  copiilor,  —  sfinţenia,  în  privirea  bătrânilor  — ,  majestatea,  în  cupolele 
bisericilor,  în  colonadele  templelor. 

Drăguţescu  uneşte  cu  simplitate  universul  şi  cerul,  pe  om  cu  Dumnezeu.  Ca  toţi 
marii  săi  predecesori,  el  ştie  să  triumfe  asupra  materiei. 


87  -  Revista  "Drum".  Anul  I,  Nr.  4,  Martie  1964. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


302 


Lună,  lună  nouă 
taie  pita’n  două 
şi  ne  dă  şi  nouă, 
că  ne-o  fi  de  când 
umblăm  toţi  plângând, 
plângând  şi  fomând  - 
că  mişelul  rus 
a  luat  tot  şi-a  dus 
dus  în  ţara  lui 
pita  orişicui... 

A  luat  vaci  şi  cai, 
grâu  şi  aur  şi  mălai 
a  luat  mândre  oi, 
carele  cu  boi, 
fete  şi  feciori, 
soarele  din  zori, 
luna  depe  cer  - 
cântec  şi  năier... 

Plângem  şi  bocim, 
bocim  şi  murim 
azi  ca  niciodată, 
în  ţară  bogotă, 
mergem  toţi  de  mână 
cu  foamea  -  stăpână... 

★ 

Doamne,  cum  mai  rabzi, 
cum  rabzi  şi  nu-1  arzi 
pe  cel  rus  hapsân  - 
hapsân  şi  păgân, 
că  ne-a  luat  surâsul 
şi  ne-a  ’ncuiat  visul, 
ne-a  necinstit  vatra, 
ne-a  golit  poiata... 

★ 

Rândunică  ’n  zori, 
suntem  cerşetori, 
azi,  ca  niciodată, 
în  ţară  bogată... 

Lună,  lună  nouă, 
taie  pita’n  două 
şi  ne  dă  şi  nouă, 
că  blestem,  vuim 
şi  lacrimi  bocim 
pe  nepusă  masă 
că-i  străinu  ’n  casă 
şi  rău  ne  mai  frânge 
să  îi  dăm  şi  sânge, 
sânge  rumânesc 
din  piept  voinicesc ... 
iar  el,  vinul  bun, 


BOCET  RUMÂNESC 

Nicolae  NOVAC 
îl  bea  ca  nebun, 
şi  ţuica  de  prune 
ne-o  bea  şi  ne  spune 
că-i  stăpân  aici, 
iar  noi,  licurici 
şi  viermi  fără  rost 
şi  far  adăpost... 

Rău  am  mai  ajuns, 
râul  ne-a  ajuns  - 
plângem  şi  bocim, 
bolim  şi  murim, 
şi  vaetul  nost’ 
e  azi  far’  de  rost, 
cam  fost  toţi  vânduţi  - 
şi  stăpânii  ‘s  muţi, 
muţi  şi  orbi  şi  surzi, 
ci  Tu,  Doamne-auzi, 

Tu,  singur  1-auzi, 
geamăt  voinicesc  - 
bocet  rumânesc!... 

II 

Lună’n  vârf  de  seară 
adu  vremea  iară, 
ca  pita  cea  nouă 
s’o  tăiem  în  două, 
s’o  punem  pe  masă 
cu  zâmbet  în  casă, 
cu  vite’n  obor, 
cu  hore’n  ocol, 
s’o  stropim  cu  vin 
c’am  scăpat  de  chin, 
de  chin  şi  suspin... 

Carul  nost’  cu  boi, 
adu-1  înapoi, 
ca  în  fapt  de  seară 
să  ne  cânte  iară 
pe  uliţi  de  sat 
când  vor  sta  la  sfat 
fete  şi  feciori 
până’n  mândri  zori 
şoptindu-şi  cu  drag 
în  al  casei  prag 
visul  lor  cel  drag... 

Lună,  lună  nouă, 
taie  pita’n  două, 
şi  ne  dă  şi  nouă... 


Lună,  soră  bună, 
a  nopţii  stăpână, 
cântecul  străbun, 
cântul  nost’  bătrân, 
fă-ni-1  iar  să  sune, 
valea  să  răsune  - 
iar  de  sus  din  munte, 
prin  păduri  cărunte, 
adu  înapoi 
cântec  de  cimpoi, 
râs  de  fete  mari 
şi  de  copiii  cari 
sburdă’n  voia  lor 
cu-obraji  de  bujor; 
că  ne-o  fi  de  când 
i-auzim  oftând, 
oftând  şi  gemând 
ca  de  greu  blestem 
din  drăcesc  îndemn, 
azi,  suduie  sfinţii 
şi-şi  pârăsc  părinţii 
la  ciocoii  noi 
aduşi  cu  nevoi, 
de  muscali  păgâni, 
făcuţi  azi...  stăpâni... 

★ 

Pe  rusnacii  crunţi, 
Trăzneşte-i  în  frunţi, 
iar  de  n’o  fi  cum, 
prefa-i,  Doamne  ’n  scrum 
şi  din  negru  nor, 
trimite  cu  zor 
fulger  luminos 
să-i  toarne  pe  dos  - 
şi  ca  nişte  hoţi, 
să  se  scalde  toţi  - 
întregul  popor, 
în  sângele  lor... 

Iar  la  noi  acasă, 
să  întindem  masă  - 
şi  strânşi  toţi  de  mână, 
hora  cea  străbună 
să  o  jucam  iară 
din  zori  până’n  seară, 
când  luna  cea  nouă 
taie  pita’n  două 
şi  ne-o  dă  şi  nouă; 
să  legăm  frăţie 
pentru  veşnicie  - 
şi  scăpaţi  de  chin, 
să  ne  veselim, 
să  nu  mai  bocim!... 


Nicolae  Niţă 


303 


RUBRICA 

%4lWMk 

(selecţii) 

Vasile  POSTEUCĂ 

•  A  închis  ochii  pentru  totdeauna,  la  15  Decembrie  1963,  în  Râmnicu-Vâlcea,  unde 
se  refugiase  din  Bucovina,  profesorul  şi  scriitorul  Leca  Morariu.  Lucid  până’n  ultima 
clipă,  a  încheiat  demn  o  viaţă  de  muncă  şi  înaltă  conştiinţă  românească.  Cercetările 
făcute  dela  catedră,  privind  domenii  variate,  dela  folclor  şi  până  la  eminescologia 
savantă,  i-au  adus  faima  de  temut  critic  literar  şi  de  estet,  iar  dragostea  de  limba 
românească  şi  de  înţelepciunea  folclorului,  l’a  însemnat  poet,  valoros  premergător  al 
metaforei  iconare.  Crescut  în  Stupea  Sucevii,  ca  fiu  al  preotului  Constantin  Morariu, 
Leca  a  cunoscut  şi  trăit  până  la  religiositate  şi  identificare  sufletul  ţăranului  român 
căruia  i-a  rămas  credincios  până  la  moarte. 

Prietenul  Vianor  Bendescu  ne  trimite  o  impresionantă  listă  bibliografică  a 
profesorului  Leca  Morariu,  pe  care  ne  vom  permite  s’o  utilizăm  în  altă  parte.  Dăm  în 
semn  de  omagiu  şi  cinstire,  în  paginile  noastre,  traducerea  din  Goethe,  “Surnă- 
Murgila”  (Erlkonig),  pe  care  profesorul  a  lucrat-o  cu  fineţe  şi  dragoste  de  bijutier  în 
filigrane  cu  adevărat  folclorice.  Ştim  că  preocuparea  majoră  a  lui  Leca  Morariu  a  fost 
Monografia  Eminescu.  Va  fi  reuşit  s’o  termine?  O  asemenea  contribuţie  definitivă  la 
viaţa  şi  opera  Luceafărului,  va  fi  contrazis  prea  mult  pe  călineştii  şi  cioclii  reperişti, 
în  zelul  lor  de  a-1  ajusta  pe  bădia  Mihai  la  filorusismul  partinic.  De  aceea,  credem, 
despre  o  publicare  a  acestei  monografii,  munca  asiduă  a  unei  vieţi  de  om,  nici  nu 
poate  fi  vorba.  Dar  veni-va  vremea... 

Personal,  închin  un  gând  de  pioasă  recunoştinţă  profesorului  care  cu  grijă  de 
părinte  m’a  îndrumat  spre  comorile  literaturii  bucovinene.  L’am  cunoscut  ca  om  de 
mare  omenie,  măsurat  în  cuvânt,  paladin  al  dreptăţii,  patriot  convins  şi  jertfelnic 
cărturar  corect  şi  luminat.  Dar  mai  presus  de  toate,  ceea  ce  Iconarii  nu  vor  uita 
niciodată,  vajnic  apărător  al  tinerei  generaţii  româneşti.  Când  eram  goniţi  ca  fiarele, 
bătuţi  şi  scuipaţi,  el  şi-a  pus  obrazul  pentru  noi,  şi-a  riscat  cariera  şi  viaţa.  A  stat 
curajos  şi  mândru,  şi  a  mărturisit  pentru  viitorul  românesc.  Se  închide  un  mormânt 
cât  Ţara  Fagilor  de  mare... 

•  Aripi  de  lumină,  rime  şi  poeme  în  proză  de  Dorina  Ienciu.  Colecţia  Dacoromania 
Madrid,  1963.  Poezia  ne  scapă  cu  atât  mai  mult  cu  cât  ne-o  apropiem  cu  măsuri 
critice.  O  mamă  schimbă  mormântul  feciorului  în  pace  sufletească  şi  lumină.  Ne 
întâmpină  o  resemnare,  mai  mult:  o  seninătate  dacică.  O  punte  de  linişte  peste 
veacul  gălăgios  şi  ucigaş.  Iată,  unde  metafora,  oricât  de  sfioasă  şi  neîndemânatecă  ar 
fi  ea,  se’ntâlneşte  cu  luceafărul  de  peste  veac  al  neamului,  în  fior  mistic:  Oare  te 
găsesc  martir,  /  Frânt  cum  te-am  pus  în  cimitir?  /  Ori  te  găsesc  printre  sfinţi,  / 
printre  străbuni  şi  părinţi? 

•  D.  Bacu:  Piteşti,  centru  de  reeducare  studenţească.  Dacoromania,  Madrid.  într’o 
lume  cu  puţin  instinct  de  conservare  şi  cu  dragoste  de  adevăr  şi  oameni,  această  carte 
revelatoare,  înspăimântătoare,  ar  trebui  sa  devină  “bestseller”  în  toate  limbile. 
Momentul  coexistenţial  o  pune  sub  lespedea  tăcerii.  Dar  bine  măcar  că  adevărul  a 
fost  strigat.  O  respiraţie  din  centrul  inimii  ajunge  cândva  să  mişte  stelele. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


304 


CARNET 

Nicolae  NOVAC 

/  ROMANIA,  splendidul  album  al  ţării  pe  care  o  ştim  şi  o  purtăm  cu  toţii  în  inimă, 
editat  de  către  “Episcopia  Ortodoxă  Română  din  America",  este  fără  îndoială  cea  mai 
frumoasă,  şi  în  acelaş  timp  preţioasă  realizare  românească  din  ultimii  ani.  Legat  în 
pânză,  cu  o  prefaţă  de  Principesa  Ileana  şi  un  studiu  informativ  asupra  ţării, 
geografiei,  istoriei  şi  culturii  româneşti  de  către  P.S.  Sa  Episcopul  Valerian  Trifa, 
tradus  în  engleză  de  către  Păr.  Vasile  Haţegan,  cartea  aceasta,  ne  prezintă  cu  vrednicie 
publicului  american.  Partea  a  doua  a  cărţii,  “România  în  imagini”,  este  prezentată  cu 
mult  gust  şi  rafinament  artistic  de  către  dl.  Dr.  Alexandru  Th.  Petit.  Episcopia  a  tipărit 
aceat  album,  special  pentru  tineretul  român  din  Statele  Unite,  care  nu  cunoaşte  limba 
românească,  pentru  a  le  prezenta  ţara  părinţilor  lor,  în  cuvânt  şi  imagine.  în  acelaş  sens 
însă,  “Romania”  este  credem  cel  mai  nimerit  mijloc  de  adevărată  şi  majoră  propagandă 
românească  pe  continentul  nord-american  pentru  care  Episcopia,  merită  toate  laudele. 

/  PITEŞTI,  de  D.  Bacu,  apărută  în  “Colecţia  Dacoromania”.  Madrid  1963,  este  credem 
cea  mai  zguduitoare  mărturie  a  crimelor  comuniste,  scrisă  de  unul  care  a  trăit  până  la 
sângerare,  apocaliptica  dramă  a  unei  întregi  generaţii  de  tineri  studenţi  români.  Piteşti, 
centrul  de  reeducare  studenţească,  născut  din  mintea  bolnavă  a  satrapilor  ce  cârmuesc 
astăzi  biata  ţară  românească,  va  rămâne  nu  numai  în  istoria  poporului  român,  ci  chiar  a 
întregii  omeniri,  treapta  cea  mai  de  jos  a  decăderii  umane. 

Scrisă  viu  şi  cu  nerv,  cartea  aceasta  te  captează  dela  prima  ei  pagină  şi  te  ţine  încordat 
până  la  cel  din  urmă  rând.  Iar  când  ai  terminat-o  de  citit,  nu-ţi  vine  parcă  să  crezi  că  un 
om  este  în  stare  să  chinue  şi  să  umilească  atât  de  josnic  şi  de  oribil,  un  semen  de-al  său. 
Chinurile,  fizice  şi  morale,  prin  cari  au  trecut  studenţii  închşi  în  “balamucul"  de  la  Piteşti, 
depăşesc  ori  ce  imaginaţie  a  unui  om  sănătos.  Şi  cu  toate  acestea,  ele  au  fost  posibile,  s’au 
petrecut  întocmai  şi  sunt  descrise,  în  toată  cruzimea  şi  bestialitatea  lor. 

Cartea,  a  apărut  în  limba  română,  dar  noi  credem  că  este  absolut  necesar  ca  ea  să  fie 
tradusă  şi  publicată  în  limba  engleză,  precum  şi  în  alte  limbi  de  mare  circulaţie,  pentru 
ca  omenirea  liberă  să  ştie  ce  o  aşteaptă,  dacă  nu  deschide  ochii,  cel  puţin  acum  în  ceasul 
al  unsprezecelea.  (Cetitorii  noştri,  cari  doresc  să-şi  procure  această  carte  —  şi  noi  credem 
că  ea  ar  trebui  citită  de  fiecare  român  din  lumea  liberă  —  o  pot  obţine,  trimiţând  $2.00  la 
“Dacoromania”,  Ayala.  156.  Madrid  9,  Spain). 

Editorial 

CRESTĂTURI  88 

de  Nicolae  PETRA 

Unii  s’au  dat  la  fund,  alţii  s’au  rătăcit  prin  locuri  îndepărtate  şi  nu  mai  găsesc  locul 
înapoi,  alţii  înoată  în  speranţa  că  ţărmul  e  aproape,  şi  mai  sunt  încă  destul  de  mulţi  cei  ce 
împart  domniile  la  întoarcerea  lor  în  ţară.  Aproape  fiecare  s’a  dus  într’altă  parte,  aproape 
tot  exilul  nostru  s’a  rătăcit  pe  undeva,  din  pricină  că  nu  a  fost,  dela  început  nimic  să  ne 
ţină  pe  toţi  la  un  loc,  nici  măcar  pe  puţini.  Singurul  grup  care  putea  să  fie  omogen,  care 
avea  teoretic  ceva  comun,  singurul  grup  mare  ce  putea  să  formeze  o  unitate,  chiar  dacă 
nu  ar  fi  putut  strânge  pe  toţi  la  un  loc,  a  fost  cel  care  s’a  prăfuit  mai  mult.  Ne  găsim,  după 
douăzeci  de  ani  desorientaţi,  singuri,  cu  prea  puţine  legături  între  noi,  fiecare  cu  un 
argument  sau  altul  care  să-l  ajute  să  se  ţină  singur,  departe.  Unii  nevoiţi  de  griji,  alţii 
fiindcă  n’au  fost  ajutaţi  la  nevoie  de  prieteni,  alţii  fiindcă  nu  voiau  să  fie  turburaţi  în 
puţina  lor  linişte  ce  o  strânseseră,  alţii  cu  pretextul  că  nu  vor  să  se  expună  la  prigoane 


88  -  Revista  "Drum".  Anul  I,  Nr.  6,  Iulie  1964. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


305 


sau  spionaje  ori  indirect  să  facă  rău  celor  “de  acasă”.  Toate  pretexte  pentru  a  îşi  justifica 
neputinţele  sufleteşti  de  a  duce  o  luptă,  de  a  ţine  un  steag  sus,  de  a  urma  un  drum  greu, 
plin  de  bolovanii  tuturor  durerilor  şi  nevoilor  prin  care  trece  ţara. 

A  ieşi  la  lumină,  înseamnă  a  face  eforturi,  înseamnă  a  sacrifica  ceva,  înseamnă  a  lua  cu 
pieptul  în  asalt  ceva  aproape  imposibil  de  biruit  şi  nimeni  nu  pare  a  fi  capabil  să  treacă 
întreg  acea  mlaştină  a  desnădejdii  şi  preferă  să  stea  la  mal,  ascuns  în  păpuriş,  lăsând 
uitarea  şi  nepăsarea  să-l  cuprindă. 

O  singură  excepţie  cea  a  condierilor,  care  au  continuat  să  se  trudească  să  se  menţină 
vii  în  ochii  lumii  româneşti,  chiar  dacă  activitatea  literară  a  fost  aproape  totdeauna  o 
activitate  literară  a  fost  aproape  totdeauna  o  activitate  care  dacă,  rămaşi  în  ţară  ar  fi  fost 
la  fel.  Mai  e  un  grup  vizibil,  dar  aproape  nu  merită  să  fie  amintit;  sunt  cei  ce  trăesc 
tocmai  din  faptul  că  ies  în  public,  cu  mijloace  de  traiu  din  locuri  de  interese  neromâneşti, 
locuri  ce  au  nevoie  să  aibe  astfel  de  oameni  pentru  a-i  mişca  în  feluri  ce  nu  au  nimic  de  a 
face  cu  adevărata  noastră  viaţă  românească,  cum  trebue  ea  să  fie.  Un  grup  trist,  care  nu 
trebue  amintit  tocmai  pentru  tristeţea  ce  naşte  gândul  la  ei. 

Există  indivizi  români  care  se  poartă  frumos,  care  fac  treabă  ce  le  aduce  cuvinte 
frumoase  lor  personal,  fără  să  servească  însă,  în  nici  un  fel  drumul  românesc  pentru 
mâine, 

Fiecare,  în  felul  lui  s’a  dat  la  fund,  chiar  cei  ce  aparent  au  ieşit  cu  glasul  în  piaţă;  e 
doar  un  alt  fel  de  a  nu  face  nimic,  acel  de  a  striga,  dar  a  nu  spune  nimic,  mai  ales,  a  nu 
sacrifica  nimic,  nici  chiar  recunoaştera  faptului  că  nu  fac  nimic. 

Aici  e  durerea  pentru  această  trădare  a  drumului  nostru;  nimeni  nu  e  gata,  nu  e 
pregătit  să  facă  un  sacrificiu,  a  lăsa  ceva  dela  el,  mai  greu  încă,  a  da  ceva  altuia,  pentru  ca 
să  se  se  poată  împlini  o  unitate  românească  adevărată,  care  să  meargă  toată  înainte, 
împreună,  una  singură. 

Continuăm  astfel  fiecare,  dragă  Titi,  în  drumul  nostru,  tot  mai  mic  în  fiecare  zi,  tot 
mai  obosiţi  de  neputinţa  de  a  împlini  ceva,  tot  mai  slabi  în  a  ne  ţine  pe  noi  înşine  drepţi 
într’o  credinţă  pe  care  poate  am  avut-o  odată,  dar  de  care  nu  mai  avem  tăria  să  ne 
întrebăm  dacă  am  avut-o  cu  adevărat  vreodată. 

Ne-am  dat  la  fund  ca  să  putem  trăi  o  viaţă  pe  care  ne  e  frică  totuşi  să  o  trăim. 

MIRCEA  ELLADE  ŞI  DIALECTICA  SACRULUI  «9 

de  Vasile  POSTEUCĂ 

Ne  bucură  mult  apariţia  acestei  cărţi  americane  despre  Mircea  Eliade.  După  cât 
ştim  “Mircea  Eliade  and  the  Dialectic  of  the  Sacred”  de  Thomas  j.  J.  Altizer  e  prima 
carte  apărută  în  America  despre  un  Român,  sau  măcar:  prima  carte  americană 
despre  un  Român  în  viaţă.  Cu  aceasta  marele  orientalist  şi  istoric  al  religiilor,  e 
prezentat  publicului  larg  al  continentului  nou,  aşa  cum  el  totdeauna  a  vrut  şi  a  visat: 
dela  catedră,  pe  poarta  cea  mare  a  universităţii,  în  mod  ştiinţific,  cu  măsura  unui 
spirit  de  răspundere,  evitând  faima  ieftină  a  senzaţiei  fachiriste  şi  toga  pompoasă  a 
secretoşeniei. 

De  când  a  venit  în  Statele  Unite,  la  catedra  Universităţii  din  Chicago,  savantul 
român  a  publicat  o  serie  întreagă  de  studii  de  specialitate  în  Engleză  ce  l’au  făcut 
cunoscut  lumii  americane  şi  l’au  impus  autoritate  de  nediscutat  în  domeniul  istoriei 
religiilor  pe  plan  mondial.  Cum  era  şi  de  aşteptat  atât  cercurile  de  specialitate,  cât  şi 


89  -  Revista  "Drum".  Anul  I,  Nr.  6,  Iulie  1964. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


306 


proprii  lui  studenţi,  au  simţit  nevoia  să  încerce  o  sinteză  asupra  viziunii  sale  despre 
om  şi  cosmos.  Cum  toate  contribuţiile  sale  ştiinţifice  şi  literare  se  centrează  în  ceea  ce 
el  numeşte  Sacrul,  atacând  Dialectica  Sacrului  la  Mircea  Eliade,  Thomas  J.  J.  Altizer 
face  o  largă  incursiune  în  toate  archetipurile  şi  simboalele  religioase  ca  atare, 
pornind  dela  şamanism  şi  triburile  primitive  şi  terminând  cu  hebraismul, 
creştinismul  şi  filosofiile  moderne,  sprinjinindu-se  pe  aserţiunea  Nitzscheană  că 
Dumnezeu  e  mort,  un  slogan  ce  face  multă  nedreptate  Weltanschauung-ului  eliadian. 
El  însuşi  profesor  de  religie  la  Universitatea  Emory,  din  Atlanta,  Georgia,  autorul 
pare  să  aterizeze  în  Eliade  din  alt  studiu  al  său:  Misticism  oriental  şi  escatologie 
biblică.  Să  sperăm  că  alte  studii  vor  veni  foarte  curând  să  completeze  acest  început 
merituos  prin  curaj,  dacă  nu  şi  prin  luminile  ce  le  aduce. 

Preocupat  de  haosul  modern,  profesorul  Altizer  întrebuinţează  cuvântul  “moarte” 
în  sens  mistic,  acolo  unde  alţi  filosofi  şi  teologi  vorbesc  de  renaştere  şi  reformă,  de-o 
întoarcere  la  isvoarele  adevărului  interior.  El  pare  a  porni  dela  semnificaţia  mai 
adâncă,  iniţiatică,  a  morţii,  din  acel  gol  absolut  al  misticului  în  care  invadează 
infinitul.  Moartea  pentru  el,  dacă  pricepem  bine,  e  sărăcia  cu  duhul  a  învăţăturii 
creştine,  în  care  vederea  lui  Dumnezeu  e  posibilă.  Dar  Altizer  nu  acordă  nici  o 
realitate  creştinismului  actual.  El  îl  decretează  mort,  ineficace.  Ajungerea  omului  la 
nivelul  profund  al  Sacrului  (deci  la  Dumnezeu)  e,  după  el,  o  problemă  de  întoarcere 
la  religiile  primitive  şi  arhaice,  la  formele  de  iniţiere  şamanică,  la  Yoga  şi  alchimie,  la 
semantica  mitului.  în  această  perspectivă,  Mircea  Eliade  e  plasat  pe  aceeaşi  linie  cu 
Kierkegaard  şi  Schweitzer,  iar  filosofia  sa  e  sintetizată  în  formula  “coincidenţei 
contrastelor”  (coicidentia  opposito-rum),  şi  urmărită  cu  iscusinţa  unei  amănunţite 
analize  teologice  în  conştiinţa  profană  a  culturii  şi  filosofiei  moderne  (Dostoevsky, 
Proust,  Kafka,  Freud,  Nitzsche).  Altizer  pare  să  fie  în  mod  cu  totul  special  afectat  de 
nihilismul  nitzschean  şi  să  aplice  radicalismul  aserţiei  că  Dumnezeu  e  mort,  ce  se 
potriveşte  misticei,  pe  un  plan  al  filosofiei  şi  religiei,  unde  asemenea  formulă 
negativă  şi  destructivă  nu  explică  nimic,  provocând  numai  confusii  şi  punând  multe 
semne  de  întrebare  în  direcţia  cinstei  intelectuale  (considerând  că  experienţa 
interioară  ar  trebui  să  preceadă  aserţiunile  intelectuale,  dacă  nu  apodicticismile 
teologice).  O  imensă  carenţă  înainte  de  toate,  e  faptul  că  autorul  nu  cunoaşte 
Noaptea  de  Sânziene  (Foret  interdite),  romanul  care  conturează  cel  mai  bine,  zicem 
noi,  omul  lui  Mircea  Eliade:  omul  cu  dorul  lui  Dumnezeu  în  el,  plinind  viaţa  ca 
experienţă  şi  meditaţie  mistică. 

Dar  cartea  lui  Altizer  merită  cetită  şi  studiată  mai  cu  deamănuntul.  Pentrucă 
moartea  lui  Dumnezeu  în  creştinism  pare  să  însemne  pentru  el,  nu  biruinţa 
Anticristului,  ci  zorii  unei  adevărate  perspective  interioare,  o  nouă  adăpare  din  real. 
Şi  asta  e  ceea  ce  vede  el  mai  semnificativ  în  filosofia  lui  Eliade.  o  religie  a  religiilor. 
Un  drum  spre  Dumnezeu  peste  religii,  secte  şi  denominaţii.  Un  drum  ce  coincide  cu 
un  punct  divin  al  inimii  fiecăruia. 

Ca  să-l  poată  explica  pe  Mircea  Eliade,  Altizer  îşi  îngrădeşte  arena  cu  parii  ţepoşi 
ai  lui  Nietzsche:  “Dumnezeu  a  murit  în  timpul  nostru,  în  istoria  noastră,  în  existenţa 
noastră”.  Creştinismul,  asumă  autorul,  e  astfel  provocat  să  se  revitalizeze  cu  isvoarele 
sacrului.  Mai  normal  ar  fi  fost  pentru  un  teolog  să  citească  în  omenia  filosofiei 
eliadiene  o  completare,  o  adeverire  a  principiilor  învăţăturii  creştine.  Dar  toţi  cetim 
în  munte  ceea  ce  avem  în  inimă  şi’n  minte.  Platforma  preconcepută  a  lui  Altizer 
diformează  mult  cosmosul  limpede,  în  fapt,  ai  lui  Mircea  Eliade:  “Când  îl  cetim  pe 


Nicolae  Niţă 


307 


Eliade,  devenim  imediat  conştienţi  de  o  putere  a  sacrului  ce  pare  a  nu  mai  fi  prezentă 
în  creştinism”.  Ori  nouă  ni-s’a  părut  (chestie  de  părere?)  tocmai  contrariul:  că 
savantul  român  tratează  problema  sacrului  cu  o  mare  cinste  ştiinţifică  în  toate 
religiile,  chemând  creştinătatea  la  un  dialog  plin  de  dragoste  cu  celelalte  religii, 
punând  emfază  pe  subconştient  şi  reducând  toate  învăţăturile  şi  tehnicile  mistice  la 
un  numitor  comun,  la  nevoia  imperioasă  a  creaturii  de  a  se  lega  din  nou,  ombilical, 
cu  Creatorul,  dar  de  condamnarea  creştinismului  nici  vorbă,  la  el.  în  acest  sens  am 
aminti  numai  în  treacăt  capitolul  major  din  “Mephistopheles  et  L’Androgyne”: 
Experiences  de  la  lumiere  mystique.  Doctrina  Sacrului  priveşte  omul  din  toate 
religiile,  nu  condamnă  religiile  ca  atare.  Religiile  sunt  drumuri  şi  tehnici.  Sacrul, 
realitate,  adevăr,  divinitate.  Mircea  Eliade  ştie  prea  mult  şi  prea  adânc  pentru  a  se 
crampona  într’o  atitudine  semidoctă  de  apodicticism  nitzschean.  Când  el  îl  citează  pe 
Lossky:  “La  lumiere  divine  est  une  donne  de  l’experience  mystique.  C’est  le  caractere 
visible  de  la  divinite,  des  energies  dans  lesquelles  Dieu  se  communique  et  se  revele  â 
ceux  qui  ont  purifie  leurs  coeurs”  (Mephistopheles  et  L’Androgyne,  p.  74),  el  nu 
numai  că  admite  creştinismul  între  drumurile  Sacrului,  ci  arată,  mai  amult,  anume 
că  ocolul  planetei,  al  tuturor  religiilor,  e  calea  cea  mai  scurtă  spre  acasă.  în  cazul 
studiului  lui  Altizer  despre  Mircea  Eliade  asistăm  la  teoretizări  profane  despre  Sacru. 
Istoria  misticismului  creştin  e  complet  neglijată.  Pentru  a  dovedi  ce?  Că  Dumnezeu  e 
mort? 

Coincidenţa  contrastelor,  noi  am  zice  mai  româneşte:  ’mpăcarea  ori  armonizarea 
contrastelor,  putea  fi  aranjată  în  cadrul  creştinismului  fără  luarea  teologiei  în  coarne. 
Creştinismul  mistic  nicicând  n’a  afirmat  ceea  ce  atacă,  în  interpretările  sale  despre 
Eliade,  Thomas  Altizer.  împărăţia  lui  Dumnezeu  e  de  aicea,  şi  totdeauna  în  noi.  Iar 
Iisus  e  totul.  Ne  cuprinde  integral:  adevăr  şi  păcat,  noapte  şi  lumină,  răutate  şi 
dragoste.  Ce  Dumnezeu  ar  fi  acela  în  care  contrastele  nu  s’ar  reduce  la  unitatea  şi 
splendoarea  divinului?  Iată  unde  ni-se  pare  că  teologul  n’a  putut  chema’n  ajutor 
misticul  din  Thomas  Altizer.  Dialectica  lui  despre  dialectica  lui  Eliade  discută  sacrul 
în  abstract,  la  o  jonglerie  metafizică,  fără  a  se  limpezi  în  certitudinea  adâncă  a 
experienţei  mistice.  De  fapt,  punctul  unde  el  găseşte  o  contradicţie  în  filosofia  lui 
Eliade  (anume  afirmarea  valabilităţii  creştine)  ar  fi  trebuit  să  fie  adevăratul  lui  punct 
de  plecare.  Studiul  comparat  al  tuturor  religiilor,  ca  şi  al  riturilor  iniţiatice  la  toate 
popoarele  şi  triburile,  oricât  de  avansate  sau  retardate  civilizatoric,  duce  numai  la  o 
concluzie,  şi  anume  că  în  condiţia  terestră  omul  s’a  ştitut  totdeauna  străin,  ne-acasă, 
arzând  de  nevoia  misterioasă  de  a-şi  întâlni  Creatorul,  de  a  se  iniţia,  de  a  se  mântui 
bând  din  propriile  sale  isvoare  de  cunoaştere  şi  fire,  de  a  învăţa  să  moară  şi  să  învie. 

Pe  acest  drum  interior,  al  trezirii,  omul  a  născocit  o  imensă  gamă  de  teme,  de 
întrebări  şi  contradicţii,  şi  a  practicat  nesfârşite  discipline  de  înjugare  (Yoga),  de 
conjugare  a  pământescului  cu  divinul,  de  botezare  a  alfabetului  in  apa  vie  a  sfintei 
tăceri,  de  înfiere  în  Dumnezeu.  în  confruntarea  cu  haosul  ateist  modern,  Thomas 
Altizer  urmăreşte  cu  seriozitate  o  serie  de  archetipuri  şi  simboale  religioase  la  Mircea 
Eliade:  Timpul  şi  eternitatea,  sacrul  şi  profanul,  cunoaşterea  şi  sacrul,  limbajul 
sacrului,  teologia  şi  sacrul,  ontologia  arhaică,  moarte  şi  înviere,  omul  şi  Dumnezeu, 
cerul  şi  pământul,  istoria  şi  timpul  acela  (illud  tempus)  repetare  şi  regenerare,  mitul 
veşnicei  reveniri,  abolirea  timpului,  interiorizarea,  timp  şi  istorie,  doctrina 
reîncarnării,  împărăţia  lui  Dumnezeu,  naşterea  din  nou,  existenţa  şi  firea, 
coincidenţa  contrastelor,  creaţia  şi  căderea  în  cadrul  profanului,  moartea  şi  Yoga, 
androginismul  şi  alchimia.  Păcat  numai  că  în  loc  să-l  interpreteze  pe  Eliade  ca  întreg, 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


308 


ca  univers  filosofic  de  sine  stătător,  el  îl  proiectează  pe  fundaluri  străine,  diluându-1 
în  tematica  omului  modern  şi  confruntându-1  cu  Haidegger,  Sartre  şi  alţii.  De  fapt 
partea  a  doua  a  cărţii  (dela  capitolul  5  înainte)  nu-1  priveşte  pe  Mircea  Eliade  decât 
tangenţial.  Sunt  discutaţi  în  extenso  prin  prisma  “dumnezeului  mort”,  Proust,  Sartre, 
Dostoevsky,  Teilhard  de  Chardin  (cu  cosmosul  său  eristic  din  The  Phenomenon  of 
Man),  urmărind  Timpul  şi  Sacrul  în  metafora  lor,  cu  toate  că  ultimul,  ca  şi  Mircea 
Eliade,  nu  se  potriveşte  de  loc,  nici  în  stil,  nici  în  esenţă,  cu  ceilalţi  depăşindu-i  şi 
cuprinzându-i  în  tot  ce  aduc  ei  pozitiv  în  dialectica  Ieşirii  din  timp  şi  a  iluminării 
interioare.  Mai  departe,  sub  eticheta  “Subconştientul  şi  Sacrul”  (traducem  The 
Unconscious  prin  Subconştient)  ne  sunt  disecaţi  cu  lux  de  amănunte  Freud  şi 
Nietzsche.  O  bună  subliniere  a  lui  Altizer  e  că  Istoria  Religiilor  pentru  Mircea  Eliade 
nu  e  numai  disciplină  istorică,  ci  “un  studiu  al  Omului  ca  simbol  viu,  pe  scurt  o 
“Methapsihanaliză”.  Şi  că  luată  în  acest  sens  Istoria  Religiilor  ar  putea  “avea  ca 
rezultat  o  trezire  a  conştiinţei,  O  reînoire  a  simboalelor  arhaice  şi  a  archetipurilor 
tuturor  religiilor  din  lume”,  (p.  150). 

Şi  aci  e  primul  loc  unde  autorul  îi  face  dreptate  lui  Eliade,  pe  lângă  cinstea  de  a-i 
prezenta  dialectica  Sacrului.  Pentrucă  Omenia  filosofiei  eliadiene  se  plasează  cu  mult 
de-asupra  filosofiei  moderne,  desmoştenită  (cum  i-ar  zice  Eric  Heller)  şi 
nealimentată  de  experienţa  şi  evidenţa  mistică.  în  fond,  toate  studiile  lui  Mircea 
Eliade  dovedesc  că  cerul  e  în  om,  şi  că  omul  are  şi  datoria  şi  puterea  de  a  se  diviniza, 
de  a  se  mântui. 

Dar,  oricum  ar  fi  judecată,  cartea  profesorului  Altizer  despre  Sacrul  la  Mircea 
Eliade,  pe  lângă  deschiderea  de  drum,  are  şi  marele  merit  de  a-şi  transforma  defectul 
stilului  uşor,  aproape  gazetăresc,  într’un  real  câştig:  o  ancorare  în  neliniştea  modernă 
şi  o  animată  provocare  la  dialog  şi  controversă.  La  unele  concluzii,  care  ar  putea  fi 
înserate  drept  greşeli  de  perspectivă,  dacă  nu  de  fond,  cum  e  de  pildă  cea  următoare, 
va  răspunde,  desigur,  însuşi  Mircea  Eliade:  “Ca  totdeauna,  Eliade;  în  asemenea 
afirmaţii,  îşi  revelează  fondul  non-creştin;  el  nu  e  în  stare  să  spună  da  viitorului,  să 
vizioneze  o  adevărată  Nouă  Creaţie,  să  vadă  împărăţia  lui  Dumnezeu.  în  consecinţă, 
el  rămâne  aproape  de  puterea  religioasă  a  profanului,  prezentă  în  Dostoevschi, 
Proust  ori  Nietzsche,  şi  se  răscoală  împotriva  destinului  istoric  al  propriei  sale  epoci. 
Pentru  omul  religios  al  epocii  noastre  numai  un  răspuns  pozitiv  faţă  de  puterea  sacră 
a  profanului  radical  poate  face  posibilă  rostirea  lui  Da  în  faţa  destinului  nostru,  o 
deschidere  faţă  de  împărăţia  lui  Dumnezeu  care  nu  e  îndărăt  (înapoi),  ci  dincolo”... 
Ca  chestie  de  cetire  mai  pătrunzătoare,  ne-am  fi  aşteptat  la  o  nuanţare  a  lui  dincolo 
cu  toate  atributele  dimensiunii  interioare;  “not  behind,  nor  beyond  but  within”. 
Pentrucă  scrierile  lui  Mircea  Eliade  nu  lasă  nici  un  dubiu.  Ele  strălucesc  de  umlilinţa 
şi  de  omenia  celui  care  ştie:  “Ceea  ce  s’ar  putea  chema  nostalgia  eternităţii  dovedeşte 
că  omul  poartă  dorul  unui  rai  concret,  şi  crede  că  un  asemenea  rai  poate  exista  aici, 
pe  pământ,  şi  acum,  în  momentul  de  faţă.  în  acest  sens,  s’ar  părea  că  miturile  şi 
riturile  antice  privind  sacralitatea  timpului  şi  spaţiului,  ar  putea  fi  urmărite  îndărăt 
spre  multe  amintiri  pline  de  nostalgia  unui  paradis  terestru,  şi  spre  un  fel  de 
eternitate  “realizabilă”,  la  care  omul  mai  crede  că  ar  putea  avea  acces”.  (Eliade, 
Patterns  in  Comparative  Religion,  p.  408). 

Dar  cartea  lui  Altizer  deschide  prea  multe  perspective  pentru  a  putea  fi  cântărită 
just  în  această  modestă  semnalare.  Vom  reveni. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


309 


ZODII  «o 


de  Nicolae  PETRA 


Azi  dimineaţă,  m’am  înapoiat  printr’un  cer  de  ceaţă  umedă,  dus  de  tremurul 
neobosit  şi  obositor  al  avionului,  din  Sao  Paolo. 

Pe  masă  am  găsit  scrisoarea  ta,  cu  timbrele  de  culori  vii  din  colţul  celălat  al  lumii; 
Sydney.  Australia.  Mă  întrebai  dacă  îmi  mai  aduc  aminte  de  tine  din  vremea  când  ne 
jucam  prin  ţara  românească  ce  nu  mai  există  acum,  de-a  guvernanţi  şi  veniseşi  solem 
să-mi  faci  plecăciuni  de  plecare  în  streinătăţi. 

Da  îmi  aduc  aminte,  dar  amintirile  sunt  azi  acoperite  de  gândurile  de  azi,  de 
plângerile  prietenului  dela  Detroit  ca  şi  a  celor  lăsaţi  în  Brazilia,  de  greutăţile  acestui 
exil. 

Exilaţi  de  unde?  Dintr’o  ţară  ce  nu  mai  există?  Ne  plângem  de  greutăţile  unei  vieţi 
printre  streini?  Când  am  fost  mai  aproape  de  prieteni,  când  am  avut  mai  multe 
gânduri  de  frăţească  dragoste  pentru  cei  dela  cari  ne  vin  aproape  zilnic  scrisori,  la 
cari  le  trimitem  gândurile  noastre. 

Suntem  singuri  aici  în  ţara  asta  şi  tu  dincolo  nu  primeşti  nici  un  semn  dela  ceilalţi 
fraţi;  doreşti  mai  tare  decât  oricând,  măsori  în  fiecare  seară  când  te  aduni  la  sfat  cu 
tine  însuţi  tot  ce  ai  făcut  azi,  şi  uneori  laşi  să  se  strecoare  printre  degetele  tale 
străvezii  de  soarele  ce  se  culcă,  luminile  delicate  ale  versurilor  tale  într’o  limbă  ce  nu 
e  cea  cu  care  ai  plecat  de  pe  lângă  Ploeşti,  şi  sunt  încântătoare  liniile  tale  şi  pentru  cei 
ce  le  citesc  în  propria  lor  limbă,  ca  celălalt  care  a  spart  cu  aceiaşi  uşurinţă  poarta  spre 
povestiri  în  glasul  celor  de  pe  Sena  şi  i-a  uimit  până  la  spaimă.  De  aici  am  umblat 
prin  toate  colţurile  lumii  pe  dosul  unor  timbre  poştale  sau  pe  aripile  unei  păsări  de 
oţel  şi  aluminiu  care  nu  mai  cunosc  marginile  depărtărilor. 

Când  ne  întâlnim  seara  într’o  cafenea  de  pe  Champs  Elisees,  sau  ne  plimbăm  prin 
ceata  zilelor  londoneze,  ori  în  soarele  prea  nou  si  sălbatic  din  vestul  Americii,  suntem 
mai  aproape  decât  eram  când  discutam  despre  om  sau  instituţie”  pe  bulevardul 
Elisabeta. 

Ne  găsim  mai  aproape,  ne  găsim  mai  întregi  şi  mai  ales,  nesfârşit  mai  puternici  în 
noi  înşine  suntem,  în  ceiace  am  făcut  şi  în  ceiace  putem  face. 

Unde  am  fi  fost  dacă  nu  dispărea,  ţara  noastră.  Undeva  prinşi  într’un  angrenaj, 
duşi  înainte  într’un  ritm  care  nu  voia  să  accepte  nimic  nou,  nu  voia  să  caute  nimic 
diferit  de  mersul  încet  înainte  într’o  istorie  îngheţată  în  ani  ce  trec  numai  pe 
calendar. 

Azi  suntem  uriaşi  nu  prin  noi  înşine  ci  prin  tot  ce  ne-a  vărast  în  noi  o  ţară  ce  nu 
mai  există  acolo  şi  s’a  refugiat  toată  în  inimile  noastre  care  slabe  acolo,  aici  s'au  găsit 
cu  loc  pentru  a  cuprinde  în  ele  toată  istoria  de  peste  veacuri  a  ţării  noastre,  de 
veacuri  ce-au  fost  şi  de  toate  veacurile  care  mai  vin. 

O  veşnicie  care  se  prinde  în  noi,  din  începutul  ei  şi  din  sfârşitul  ei,  se  deschide  şi  se 
închide  aici  în  piepturile  noastre. 

Şi  nu  numai  ţara  noastră,  nu  numai  plaiurile  noastre  se  prind  şi  cresc  în  noi,  dar 
ne  simţim  şi  suntem  într’o  măsură  de  care  încă  nu  ne  dăm  seama  cât  e  de  mare,  un 
drum,  deschizători  de  drum  pentru  toate  neamurile  care  nu  zac  sdrobite  de 


90  -  Revista  "Drum".  Anul  I,  Nr.  6,  Iulie  1964. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


310 


suferinţele  căutării  unei  ieşiri,  care  continuă  în  ritmul  greu  al  unei  inerţii  comode  şi 
prudente. 

Noi  avem  libertăţi  care  nu  le  au  neamurile  printre  care  ne  sălăşluim  noi;  nu  ducem  pe 
umerii  noştri  toate  neputinţele  născute  din  atâtea  recunoaşteri  nerecunoscute  despre 
păcatele  ce  le  au  ei  înşişi  mexicanii,  ori  apăsarea  gloriei  de  ieri  pe  care  franţuzul  ce-şi  bea 
vinul  la  bar,  ştiind  că  nu  e  a  lui,  că  nu  poate  să  o  justifice  cu  nimic,  nu  vrea  să  se  ţină  pe 
aceiaşi  linie  de  înfăptuire  cu  cele  împlinite  de  veacurile  ce  nu  mai  vor  să  se  întoarcă. 

Noi  putem  ţine  în  frutea  noastră  numai  lupta  noastră  proprie  de  azi;  noi  avem  să 
îngrijim  doar  sufletul  neamului,  deslegat  de  durerile  pământului,  nu  ne  cheamă  glia  nici 
la  înţelenire,  nici  nu  trebue  să  ne  aplecăm  spre  ea  pentru  odihnă;  spiritul  ce-1  ducem  în 
noi  ne  ţine  deasupra  a  tot,  ne  face  uşori  peste  vremi  şi  peste  nevoi  de  trup,  şi  faptele 
noastre  sunt  toate  semne  pentru  mâine,  nu  urme  grele  în  noroiul  trudei  pentru  a  duce 
acelaş  car,  dela  aceiaşi  poartă  la  aceiaşi  ogradă;  sunt  străluciri  ce  se  prind  de  cer  ca 
stelele  în  începutul  înserării  şi  se  aprind  tot  mai  mult  pe  măsură  ce  întunericul  încearcă 
să  le  cuprindă  şi  să  le  stingă. 

Binecuvântarea  fără  de  sfârşit  a  vremilor  ăstora  de  care  cei  mici,  fricoşi  şi  nemernici  se 
plâng,  o  dovadă  că  suntem  aleşi  pentru  ceva  mai  mare  decât  am  fi  în  vremi  obişnuite, 
vrednici,  că  am  fost  aleşi,  că  ni  s’a  deschis  drum  pentru  împliniri  mai  presus  de  puternile 
noastre  dintru  început. 

Mâine  plec  spre  Copenhaga;  un  român  străluceşte  acolo  aşa  cum  e  unul  în  Montevideo 
şi  mai  mulţi  în  Frankfurt  sau  Bonn,  ca  prietenul  ce  stă  pe  marginea  Dunării  Germane  sau 
pe  marginea  lacurilor  americane,  închidem  încet  o  lume  a  noastră,  aşa  cum  se  aprinde 
focul  la  marginea  peşterii  unde  stau  adăpostiţi  cei  dintâi  oameni  care  au  stăpânit  pentru 
întâia  oară  minunea  flăcării  născută  din  mâinile  lor  şi  nu  găsită  din  mila  cerului.  Mâinile 
noastre  au  deschis  drumul  spre  minunea  unori  vremi  noi,  acele  vremi  în  care,  nu  numai 
neamul  nostru  dar  toate  neamurile  vor  putea  călca  pe  un  alt  drum  decât  cel  de  ieri,  un 
drum  de  împliniri  curate  de  suflet,  de  plutiri  pe  plaiuri  ce  se  deschid  către  toate  colţurile 
văzduhrilor,  porţi  pe  care  le-am  găsit  noi,  cei  ce  am  rămas  să  fim  păstrătorii  luminii  unui 
neam  pierit  acolo,  lumină  pe  care  o  întindem  azi  întregii  omeniri,  din  toate  vremurile, 
din  ieri  spre  nesfârşit. 

Cu  durerea  în  noi  pentru  ţara  ispăşită  în  dureri  acolo,  spunem  rugăciunea  de 
mulţumire  pentru  harul  nesfârşit  de  mare  cu  care  am  fost  unşi. 

ÎNTRE  OMENIE  ŞI  FRUMUSEŢEA  CEA  DINTÂI 

-  O  LACRIMĂ  LA  PLECAREA  LUI  GEORGE  RACOVEANU  - 

de  Vasile  POSTEUCĂ 

De-acum,  de  lângă  mormânt,  măsura  valorii  lui  va  fi  alta.  Aromele  ce  ne  vor 
întâmpina  din  cuvântul  lui  cu  sfinte  mânii  de  Olt  tulburat  şi  revărsat  peste  maluri,  dar 
şi  cu  linişte  şi  seninătăţi  de  cer  mioritic,  vor  fi  mai  tari,  mai  îmbătătoare,  cu 
eliberatoare  nuanţe  din  cealaltă  dimensiune.  Puţini  din  generaţia  noastră  au  ştiut,  ca 
el,  că  taina  viitorului  e  tăcerea,  şi  cu  atât  mai  puţini  au  încercat  să-şi  cuminece  scrisul 
şi  fapta,  drumul  însuşi  al  vieţii,  din  anafora  şi  aghiasma  ei.  Omenia  lui  George 
Racoveanu  venia  din  această  libertate  a  tăcerii  interioare.  Iar  ştirea  lui,  pentrucă  a 
fost  cu  adevărat  un  ştiutor  printre  noi,  isca  lumini  şi  cocea  rod  de  înţelepciune  din 


91  -  Revista  "Drum",  Anul  III,  (Serie  Nouă),  Nr.  2-4,  Aprilie-Decembrie  1967. 


Nicolae  Niţă 


311 


chinuitoarea  lui  foame  de  absolut,  din  amarnicul  lui  dor  după  frumuseţea  cea 
dintâi. 

Dacă  s'a  ridicat  la  imaginea  de  om-împărat,  vatra  lui  n'a  fost,  totuşi,  din  zarea 
aceasta.  Născut  chiar  în  pragul  veacului  a  mers  cu  noi,  şi-a  dat  viaţa  la  strung 
printre  noi,  a  iubit  vremea  lui  şi  s'a  bătut  cu  ea,  dar  nu  şi-a  pierdut  nici  o  clipă  din 
vedere  ţinta  finală.  Avea  un  mesagiu  al  inimii.  L'a  împărtăşit  cu  sfială,  cu 
jertfelnicia  unui  cruciat  al  credinţei,  dar  nu  s'a  identificat  cu  nici  o  glorie 
pământeană,  nu  s'a  lăsat  ispitit  de  iluziile  bogăţiei  şi  ale  puterii,  nu  şi-a  căutat 
satisfacţie  în  guvernare.  A  servit  Cuvântul  cu  nobleţe  de  spadasin  ce  ştie  să  se  bată 
fără  sabie,  şi  a  liturghisit  în  el  şi  prin  el,  cel  mai  cuvânt:  Cuvântul  care  era  la 
Dumnezeu. 

Gazetar  de  mare  curaj,  de  aleasă  atitundine,  teolog  smeit  şi  erudit,  prieten  cald 
şi  învăţător  plin  de  dragoste,  om  de  şagă  şi  voie  bună,  spadasin  desăvârşit  al 
adevărului,  om  de  lume  şi  de  omenie,  dar  şi  monah  cuvios  al  tăcerii  şi  rugăciunii, 
"mare  meşter  la  multe  trebi",  cum  îi  plăcea  să-şi  spuie  singur,  la  un  zâmbet  larg  de 
glumă,  toate  aceste  titluri  i-se  potrivesc  şi  i-se  cuvin  din  plin.  Se  duce  cu  el  un 
univers.  Poţi  statua  fără  frică  de  greşeală,  de  iz  blasfemie:  cu  acest  om  a  trecut 
Dumnezeu  printre  noi,  ca  să  ne'nveţe  şi  să  ne  mângâie.  Să  ne  desluşească  drumul. 
Să  ni-1  netezească! 


♦ 


Primul  gând  ce  ni-1  prilejuieşte  această  mutare  pe  tărâm  interior,  e  de 
recunoştinţă.  în  chinul  nostru  cu  veacul  întunecat  şi  vândut,  cu  realităţile  corupte, 
George  Racoveanu  a  mărturisit  pentru  noi,  apărându-ne.  De  ne-a  certat  adesea,  şi 
cu  bună  dreptate,  a  făcut-o  acasă,  în  familie.  N'a  înţeles  să  aparţină  politic,  dar  s'a 
simţit  al  familiei,  al  unei  întregi  generaţii  pe  care  el  o  decora  cu  martiriul  lui  Ionel 
Moţa,  şi  pe  care  o  apăra  cu  iscusinţa  şi  vehemenţa  cloştii  ce-şi  apără  puii  în  faţa 
uliului.  A  mărturisit  pentru  noi.  Ne-a  fost  martor  de  bună  purtare  în  marele  şi 
nedereptul  proces  ce  ni  s'a  înscenat  pentru  vina  de-a  fi  iubit  neamul  şi  de-a  fi 
crezut  în  Dumnezeu.  Şi,  pentru  cavalerismul  lui  fără  reproş  şi  pată,  călăii  l-au 
aruncat  în  temniţă,  l-au  pus  şi  pe  el  sub  acuzare,  l-au  împins  exilului.  Dar  el  a 
ţinut  să  rămână  martor.  Identificarea  lui  cu  generaţia  noastră  era  de  altă  obârşie, 
definită  de  perspective  mult  mai  îndepărtate.  Semnele  hotărniciei  lui  erau  de 
esenţă  spirituală.  S'a  situat  chiar  dela  început  deasupra  noastră.  Poate,  la  nivelul 
pe  care  în  "Omenia  şi  frumuseţea  cea  dintâi,”  îl  numeşte  supranatural.  De  acea, 
cu  el  ne-am  pierdut  cel  mai  calificat  şi  devotat  apărător:  Sentinţa  în  marele  proces 
încă  nu  s'a  rostit.  Vor  auzi-o  alte  generaţii  româneşti.  Atunci  se  vor  auzi  din  nou  şi 
magistralele  pledoarii  ale  fratelui  nostru  mai  mare,  George  Racoveanu.  Şi  se  va 
vedea  mai  limpede  şi  lumina  minţii  lui  geniale.  Cu  tristeţe,  mirat,  poate,  de 
oprirea  misterioasă  şi  bruscă  a  inimii,  el  mai  stăruie  pe  sub  streşinile  noastre  de 
exil  şi  singurătate,  ni  se  uită  în  ochi,  ne  mustră  demisiile,  se  opinteşte  să  ne  scoată 
din  şivoaiele  desnădejdii  spre  malurile  ştirii  şi  luptei.  Fie  ca  aceste  fierbinte  vocale 
de  recunoştinţă  să-l  ospeţească  măcar  cât  de  cât  din  firimiturile  visului  şi 
strădaniei  noastre  spre  tot  mai  departele  Ierusalim  românesc. 

Tot  ce  a  scris  George  Racoveanu  mai  de  preţ,  cartea  lui  de  căpătâi,  aş  spune,  e 
"Omenia  şi  frumuseţea  cea  dintâi”.  închinat  de  fruntarii  nedrepte,  răsluit  de 
posibilităţi  orizontale,  neamul  nostru  a  rodit  această  splendidă  atitudine  a 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


312 


pumnului  de  lut  în  faţa  eternului  şi  infinitului,  numită  atât  de  pregnant  şi  esenţial: 
omenia.  Şi  George  Racoveanu  a  văzut-o  drept  condiţie  şi  Weltanschauung 
românesc.  N'am  venit  de  nicăieri.  Contemporani  cu  Carpaţii  şi  Dunărea,  n'am 
asuprit  pe  nimeni.  Am  trăit  şi  ne-am  apărat  nevoile  şi  neamul",  ne-am  dat  perina 
de  mas,  ogor  de  crescut  pâne.  Am  plâns  cutremurat  când  ne-am  dat  seama  că  am 
strâns  şerpi  la  sân,  şi  am  răbufnit  în  îndreptăţită  răsmeriţă,  dar  nici  atunci  n'am 
urît.  Numai  ne-am  apărat.  Am  îndreptat  rânduielile  şi  noima.  Am  săpat  albii 
pentru  ca  viaţa  să  fie  posibilă. 

Vitregiţi  de  geografie,  ne-am  refugiat  într'o  istorie  de  sens  vertical,  nu  în  una  de 
stăpânire,  ci  de  fire.  O  fire  în  care  dospesc  şi  se  plinesc  dimensiuni  de  peste  veac, 
din  înţelesul  divin  al  omului.  Din  această  răscruce  a  privit  Racoveanu  destinul 
românesc  şi  pe  aceste  tălpi  cosmice  a  îndrăznit  el  să  înceapă  catedrala  noului  om 
român,  cutremurat  de  ţinta  cea  mare  a  existenţelor  naţionale,  care  este  învierea. 
în  modestia  lui  pilduitoare,  îi  plăcea  să  afirme  că  el  a  pus  numai  temelia  şi  pietrele 
de  unghi,  că  alte  mâni  mai  pure  şi  minţi  mai  luminate  vor  trebui  să  continue  şi  să 
ducă  la  bun  sfârşit,  până  la  aurul  cupolelor  şi  până  la  majestatea  crucii,  această 
imensă  clădire.  Şi  dimensiunea  manolică  a  destinului  creator  i-a  hărăzit  să  se 
pună  pe  el  însuşi,  drept  tencuială  şi  garanţie  de  durată,  în  temelia  acestui  domn  al 
omeniei  româneşti.  Legile  pe  care  el  le-a  fixat  vor  rămâne,  fiindcă  el  le-a  sfinţit  cu 
jertfa  propriei  sale  vieţi  pe  un  drum  fără  întoarcere,  menit  să  iasă  de  cealaltă 
parte. 

Pornind  din  proverb,  din  noima  ţărănească  şi  ciobănească,  din  trânta  cu  veacul, 
din  cultul  rădăcinilor,  George  Racoveanu  se  foloseşte  de  un  limbaj  simplu  şi 
revelator  încărcat  de-un  imponderabil  al  eternului  şi  frumosului.  Virtuţile  pe  care 
le  cuprinde  şi  practică  omenia  sunt:  iubirea  de  oaspeţi;  dispoziţia  de  jertfă; 
înfrânarea;  modestia;  onoarea;  umilinţa;  credinţa  în  Dumnezeu.  Dar  ea  nu 
înseamnă  viaţa  lumii,  ci  viaţa  în  Hristos".  "Omenia  este  rezultatul  trăirii 
româneşti  a  adevărului  Evangheliei.”  în  fond  troiţa  omeniei  e:  om  -  neam  - 
Dumnezeu.  Plineşti  ce  foloseşte  conceptului  ideal  de  individ,  de  om,  dar  asta  nu-i 
de-ajuns.  Trebuie  să  faci  ce  foloseşte  neamului  tău.  Şi  la  urmă  nici  asta  nu  te 
mântuie.  E  nevoie  ca  neamul  să  plinească  voia  lui  Dumnezeu.  Neamurile  sunt 
drumuri  împărăteşti  şi  porţi  de  aur,  numai  când  tind  şi  urcă  spre  Dumnezeu.  Ele 
încep  aici  dar  termină  dincolo,  într'o  judecată  divină.  Nu  mai  e  nevoie,  credem,  să 
raportăm  aceste  coordonate  ale  omeniei  la  cruda  realitate  din  ţară,  la  coşmarul 
rătăcirii  şi  bestialităţii  marxiste.  Pustiul  năpădit  dinspre  Rusia,  ne-a  ruinat  tocmai 
dimensiunea  cerului,  recunoaşterea  adevărului  că  puterea  statelor  şi  a  guvernelor 
vine  dela  Dumnezeu.  Acolo  omenia  e  acum  în  ruină.  Ea  mai  trăieşte  în  rădăcini  în 
adâncul  inimilor  plânse  şi  chinuite.  De  aceea  George  Racoveanu  a  refuzat  dialogul 
cu  cei  dela  Bucureşti,  ţinându-1  şi  continuându-1,  la  nivelul  rugăciunii,  cu 
mormintele,  cu  naţia  crucificată. 

Cât  pentru  exil,  el  a  prevăzut  "supranaturalizarea".  Ne  pierdem  patria,  ca  să 
ne-o  regăsim  lângă  cer.  Sunt  cazuri  rare  de  cetăţenie  la  omenire,  la  planetă,  când 
exilaţii  "patria  şi  rudenia  au  lăsat”,  adică  tot  ce  e  pământesc  în  noi,  pentru  ca, 
nerezistând  răului,  să  se  plinească  prin  câştigarea  harului,  luând  drumul  greu  şi 
jertfelnic  al  sfinţeniei.  Oricât  de  rare  ar  fi  aceste  cazuri,  ele  sunt  posibile.  Linia  de 
mijloc,  linia  mare,  e  însă  a  ordinii  naturale,  a  omului  ce-şi  iubeşte  şi  serveşte 
neamul,  pentru  că  cetatea  lumni  lui  Dumnezeu  "va  aduce  în  ea  gloria  şi  cinstea 


Nicolae  Niţă 


313 


neamurilor".  Neamul  cu  care  am  fost  dăruiţi  de  destin  poate  fi  servit  din  orice 
condiţie,  de  pe  orice  meridian,  înmulţind  prin  el  comorile  spirituale  ale  omenirii. 

Dar  exilul,  mai  mult  decât  omul  român  de-acasă,  e  ameninţat  de  căderea  în 
denaturalizare  (în  agonisirea  blestemului,  în  tagma  trădării).  La  conjuctura 
dintre  sfintele  datorii  şi  uitare,  apare  buruiana  exilului:  exilătura.  Prin  această 
pălămidă  ţigănească  cred  duşmanii  noştri  că  vor  reuşi  să  ne  repatrieze,  să  ne 
extermine,  pentru  a-şi  garanta  imperiul  de  o  mie  de  ani,  nedându-şi  seama  că 
noaptea  nu  poate  decât  să  ateste  lumina. 


♦ 


Bine  ancorat  într'o  teologie  bazată  pe  lumini  şi  certitudini  mistice,  armonizând, 
în  gândirea  sa  ortodoxia  cu  românismul,  George  Racoveanu  nu  a  conturat  numai 
o  etică  (încreştinarea  vieţii  neamului),  ci  ne-a  dat  şi  exemplul  durabil  practic, 
inspirator  al  unei  estetice.  O  disciplină  a  zilei  de  toată  ziua.  De  obicei  trăim  la 
întâmplare,  în  debandadă,  împinşi  şi  vânzoliţi  de  evenimente,  fără  nici  un 
ingredient  de  eternitate,  şi  suferim  ziua,  profesia,  viaţa  de  familie.  Şi,  ce  e  şi  mai 
rău,  tocmai  prin  această  demisie  şi  rătăcire,  ne  mai  considerăm  şi  martirizaţi, 
demni  de  compătimire.  Iar  cât  despre  "aceea  una  care  ne  trebuie”  o  căutăm 
altundeva,  într'un  mâne,  acolo  unde  ea  nu  este,  în  sisteme  metafizice,  în  şarlatănii 
magice,  amânând-o  zi  de  zi,  şi  în  cele  din  urmă  uitând-o  cu  desăvârşire.  Pe  când 
de  fapt  aceea  una  e  trăirea  adevărată,  plenară,  a  zilei,  în  profesie,  în  cadrul 
familiei,  pe  drumul  împărătesc  al  neamului.  Cel  mai  bun  exerciţiu  spiritual  pentru 
a  ne  trezi,  a  ne  naşte  din  nou,  a  trăi  cu  rod  şi  sens,  şi  a  muri  cum  trebuie,  e  numai 
ziua  de  aci  şi  de  acum.  Dacă  Racoveanu  ne-a  dăruit  o  simplă  învăţătură,  care  nu 
se  lasă  scrisă,  dar  care  va  trebui  transmisă  dela  inimă  la  inimă,  aceasta  este 
splendida  estetică,  creştină  şi  românească,  a  firii  lui,  a  omeniei.  Nu  vederea  cu 
ochii,  ci  cu  inima.  El  se  străduia  să  fie,  să  plinească  voia  cerului,  în  clipă,  pentru  că 
numai  în  ea,  se  exprimă  pe  planul  nostru,  veşnicia. 

Că  George  Racoveanu  s'a  dipolmat  avocat  al  generaţiei  tinere,  asta  l'a  distins. 
Şi-i  va  rămâne  decoraţie  de  cer,  pentru  totdeauna.  A  fost  un  om.  Un  adorator  al 
frumosului:  Un  ucenic  al  adevărului  şi  un  credincios  slujitor  al  binelui.  Dragostea 
pe  care  a  practicat-o,  poate  fi  egalată  numai  cu  omenia  la  care  a  ajuns.  Isus  a  avut 
în  el  un  cruciat.  în  alt  ev  ar  fi  luat  zale  şi  lance  şi  ar  fi  plecat  să  apere  sfântul 
mormânt.  Printre  noi,  în  contemporaneitate,  s'a  menţinut  liber,  nobil  al  spiritului, 
meşteşugar  al  artei.  Dela  articolul  de  gazetă,  sprintena  şuetă  cotidiană,  şi  până  la 
eseul  de  subţire  şi  luminoasă  teologie;  dela  nuvelă  până  la  gravură  îngereşte 
migălită;  dela  petrecerea  şăgoasă,  cu  ghiont  de  umor  şi  voie  bună,  până  la 
măiestria  şi  profunda  seriozitate  a  lecturilor  sale  socratice,  doldora  de  dragoste  şi 
înţeleaptă  viziune,  ţinând  un  minunat  echilibru  între  naţionalism  şi  religie, 
cultivându-şi  şi  exercitându-şi  mereu  legăturile  cu  matricea  folclorică  şi  cu  mitul 
dacic,  el  s’a  plinit  liber,  a  rămas  independent.  N'a  putut  nimeni  pune  şaua  pe  el. 

Pentrucă  nu  e  vorba  de  o  moarte,  ci  de-o  înviere  în  noi,  de-o  prezenţă,  despre 
Racoveanu  vom  scrie  mereu.  Aşa  cum  ne  mergem  drumul,  cum  ne  respirăm  şi 
plinim  destinul  fără  destin.  A  scris  mult,  cuminte  şi  măiestrit.  Colecţiile 
îndreptar- ului  şi  Cuvântului  în  Exil  ne  vor  fi  hrană  bună  şi  clar  îndemn  spre  mai 
sus,  pe  coclaurile  de  furtună  ale  Rarăului  românesc.  Dar  adevărata  cinstire  a  lui 
George  Racoveanu  va  fi  numai  continuarea  luptei  pentru  eliberarea  neamului 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


314 


românesc.  Prin  scrierea  de  noi  morminte,  pentru  ca  icoana  omeniei  româneşti  să 
se  aprindă  de  flăcări  multe  şi  mari. 

AUREL  C.  POPOVICI  92 
1863  -  1917 

de  Lucia  A.  POPOVICI 

Aurel  C.  Popovici  s’a  născut  la  4  Octombrie  1863  în  Lugoj-Banat,  dintr’o  familie  de 
preoţi,  originară  din  comuna  CIREŞU.  A  urmat  clasele  primare  în  oraşul  natal, 
locuind  la  unchiul  său:  COJOCARUL  CONSTANTIN  POPOVICIU.  A  încercat  apoi  — 
după  dorinţa  mamei  sale  —  să  urmeze  şcoala  de  comerţ,  tot  în  Lugoj,  dar  nu  a 
manifestat  nicio  tragere  de  inimă  în  această  direcţie.  Aici  a  avut  şi  prima  încăerare 
“politică"  cu  colegii  maghiari!  Atunci  a  plecat  la  Braşov,  unde  s’a  înscris  la  liceul 
românesc.  După  trei  ani  a  primit  bursa  Emanuil  Gojdu  şi  a  plecat  la  Beiuş,  unde  în 
1884  şi-a  trecut  examenul  de  bacalaureat.  Se  hotăreşte  ca  să  studieze  medicina  şi  se 
înscrie  la  Facultatea  din  Viena. 

încă  de  pe  băncile  şcolii,  Aurel  C.  Popovici  s’a  afirmat,  nu  numai  ca  un  bun 
Român,  ci  şi  ca  un  neînfricat  luptător  pentru  cauza  naţională.  Suferinţele  şi 
nedreptăţile  văzute,  trăite  şi  îndurate  de  către  neamul  românesc  pe  pământul 
strămoşesc,  îl  vor  urmări  toată  viaţa. 

Din  Viena  pleacă  la  Graz,  urmând  tot  medicina  dar  se  înscrie  şi  la  filosofie.  în  luna 
lui  Martie  1892,  răspunzând  atacurilor  studenţilor  maghiari,  Aurel  C.  Popovici 
publică  în  numele  studenţilor  români,  faimoasa:  REPLICĂ,  tipărită  în  cinci  limbi 
(română,  franceză,  engleză,  italiană  şi  germană):  LA  QUESTION  ROUMAINE  EN 
TRAN SYLVANIE  ET  EN  HONGRIE.  REPLIQUE  DE  LA  JEUNESSE  ROUMAINE 
UNIVERSITAIRE  DE  LA  TRANSILVANIE  ET  DE  LA  HONGRIE,  A  LA  REPONSE 
FAITE  PAR  LA  JEUNESSE  MAGHYARE  DES  ACAD EM IES  HONGROISES  AU 
“MEMOIRE”  DES  ETUDIANTS  UNIVERSITAIRES  DE  ROUMANIE. 

Această  broşură  s’a  tipării  în  20.000  de  exemplare  şi  a  fost  împărţită  în  toată 
Europa.  Ea  conţinea  şi  o  hartă  a  Austro-Ungariei  şi  a  României,  de  H.  Kiepert. 
(Viena,  Budapeste,  Graz,  Cluj  1892.) 

REPLICA,  a  servit  de  atunci,  multor  istorici,  publicişti  străini,  ca  izvor  documentar 
în  chestiunea  atât  de  încâlcită  a  naţionalităţilor  din  imperiul  austro-ungar. 

Atât  tonul  cât  şi  conţinutul  acestei  lucrări  a  avut  darul  de  a  înfuria  ginta  maghiară. 
Deşi  acest  studiu  n’a  purtat  nume  de  autor  —  fiind  un  strigăt  de  durere  al  neamului 
românesc  —  presa  maghiară  a  cerut  confiscarea  şi  distrugerea  acestei  broşuri. 

Aurel  C.  Popovici  a  fost  arestat  la  Predeal  pe  ziua  de  27  August  1892,  ca 
raspânditor  al  Replicei.  Ridicat  şi  dus  la  Cluj,  închis  şi  condamnat  de  către  Curtea  cu 
Juraţi  la  patru  ani  închisoare,  la  5000  de  coroane  amendă  precum  şi  la  toate 
cheltuielile  de  judecată. 

Nemulţumită,  presa  maghiară  a  cerul  revizuirea  procesului  şi  condamnarea  la 
muncă  silnică  a  presupusului  autor. 

Ideea  lui  Aurel  C.  Popovici  a  fost  ca  poporul  român  din  Transilvania  să  se 
manifeste  printr'o  puternică  prezenţă  la  Viena,  ca  să  atragă  luarea  aminte  a 
occidentului  asupra  luptelor  dintre  diferitele  naţiuni  conlocuitoare  din  Ungaria.  De 


92  -  Revista  "Drum",  Anul  IV,  (Serie  Nouă),  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1968. 


Nicolae  Niţă 


315 


aceea  el  a  stăruit  ca  Memorandul  să  fie  prezentat  împăratului  printr’o  delegaţie  de 
1000  de  Români. 

în  luna  lui  Mai  1893,  delegaţia  românească  a  sosit  la  Viena.  ÎMPĂRATUL  ÎNSĂ 
NU  A  PRIMIT  ACEASTĂ  DELEGAŢIE  venită  să-şi  spuie  păsul,  să-şi  strige  durerea... 
Guvernul  Ungariei  avusese  grije  ca  să  convingă  pe  suveran  ca  să  nu  primească 
“lăcrămaţia"  Românilor!  Aurel  C.  Popovici  a  ştiut  deci,  că  “drăguţul  de  împărat”  n’a 
vrut  să  vadă,  să  asculte  delegaţia  românească,  dar  n’a  apucat  să  ştie  CE  soartă  a  avut 
jalba!...  Doar  în  1919,  când  Armatele  Regale  Române  au  ocupat  Budapesta,  un  ofiţer 
român  a  găsit  într’o  cancelarie,  PLICUL  NEDESCHIS!  Plicul  purta  doar  menţiunea: 
“ad  acta"!...  Sinistră  atitudine  împărătească!... 

Ca  membru  în  Comitetul  Naţional,  Aurel  C.  Popovici  avea  să  fie  judecat  şi 
condamnat  acuma  şi  în  procesul  Memorandului,  şi  s’ar  mai  fi  procopsit  cu  încă  câţiva 
ani  de  închisoare  de  stat!  Dar  Comitetul  Partidului  Naţional  Român,  în  două  şedinţe 
nocturne,  a  hotărît  ca  tânărul  luptător  să  fie  trecut  în  străinătate,  spre  a  putea  duce 
lupta  mai  departe.  Condamnatul  obţine  învoirea  de  a  fi  pus  în  libertate  provizorie  pe 
termen  de  14  zile,  depunând  o  garanţie  de  5000  de  coroane.  Totul  era  gata,  şi  el  a 
putut  să  treacă  graniţa  —  cu  voia  lui  Dumnezeu  —  însoţit  de  bunul  său  prieten 
lugojan:  VALERIU  BRANIŞTE.  Fugarii  trec  prin  Ungaria,  Austria  şi  ajungând  în 
Italia  ei  se  despart,  V.  Branişte  întorcându-  se  în  Transilvania.  Aurel  C.  Popovici  trece 
în  Elveţia  apoi  în  Franţa. 

Ceva  mai  târziu,  se  îmbarcă  la  Marsilia,  pe  un  vapor  de  marfă  francez,  cu  care 
ajunge  la  Galaţi.  în  portul  românesc,  el  este  primit  de  o  delegaţie  a  guvernului 
român,  în  frunte  cu  IONEL  GRĂDIŞTEANU,  spre  a  înlesi  formalităţile  de  intrare  ale 
fugarului  politic. 

în  sufletul  tânărului  refugiat  politic,  hotârîrea  era  luată  mai  cu  dârzenie  ca 
niciodată:  să  lupte  toată  viaţa  prin  vorbă  şi  prin  scris,  pentru  drepturile  vitale  ale 
neamului  românesc  de  peste  munţi,  atât  de  greu  încercat. 

Stabilit  în  Bucureşti  —  fostul  student  în  medicină  şi  veşnicul  luptător  pentru  o 
cauză  sfântă  şi  dreaptă  —  aceea  a  afirmării  neamului  românesc  pe  pământul 
strămoşesc  —  îşi  asigură  traiul,  funcţionând  ca  profesor  de  igienă  la  Institutul  de  fete 
Bolintineanu,  dela  şosea,  ca  profesor  de  limba  germană  la  Seminarul  Nifon 
Mitropolitul  şi  la  Şcoala  de  Războiu.  Mai  târziu  a  fost  numit  profesor  de  limba 
engleză  —  învăţând  singur  această  limbă  —  la  Liceul  Mihai  Viteazul. 

Toată  viaţa,  Aurel  C.  Popovici  a  desfăşurat  o  bogată  activitate  publicistică,  atât  în 
ţară  cât  şi  în  străinătate,  fiind  corespondentul  a  mai  multor  ziare  şi  reviste  din  presa 
europeană.  A  publicat  manuale  didactice  de  limba  germană  pentru  tot  cursul  liceului. 
A  scos  şi  condus  cotidianul:  “ROMÂNIA  JUNĂ”,  ziar  ce  n‘a  vieţuit  decât  un  an!...  A 
condus  o  vreme  revista  SĂMĂNTĂTORUL,  în  care-şi  publică  articolele  de  fond,  iar 
câteodată  unele  notiţe  le  iscălea:  ION  TALPĂ.  în  1900  a  publicat  o  mică  colecţie  de 
proverbe  şi  maxime,  străine  şi  româneşti:  VORBE  ÎNŢELEPTE.  Dimpreună  cu  Filip, 
Gheorghe  Moroianu  şi  Tălăşescu  a  înfiinţat  tipografia:  MINERVA. 

în  1906  a  tipărit  la  Leipzig  în  limba  germană,  vestita  sa  lucrare:  DIE 
VEREININGTEN  STAATEN  VON  GROSS-OESTERREICH,  idei  împărtăşite  dc  către 
arhiducele  Franz-Ferdinand  al  Austriei.  Cartea  de  424  de  pagini  în  8,  a  apărut  în 
editura  B.  Eliscber.  I-a  fost  foarte  greu  ca  sp  găsească  o  casă  de  editură  -  directorii 
dându-şi  seama  că  nu  este  o  lucrare  pe  placul  celor  mulţi  nici  pe  placul  celor  mari.  Şi 
într’adevăr,  pe  când  manuscrisul  era  sub  tipar,  a  primit  mai  multe  înştiinţări: 
Ungurii  îi  ofereau  o  mare  sumă  de  bani  ca  SĂ  NU  SCOATĂ  CARTEA!  Iar  puternicul 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


316 


CONSORTIUM  MANNESMANN  -  EISENINDUSTRIE  -  WERKE  din  Dusseldorf, 
TELEFONASE  lui  Aurel  C.  Popovici  (nu  le  dădea  mâna  să  scrie)  în  acelaş  sens,  adică 
să  nu  publice  cartea,  zicând;  “Bei  uns  spielt  das  Geld  keine  Rolle...”  Acestea  sunt 
sforile  care  trag  politica  mondială... 

în  1910  a  publicat  în  editura  Minerva:  NAŢIONALISM  SAU  DEMOCRAŢIE,  375 
de  pagini,  în  8.  Subtitlul  era:  O  CRITICĂ  Â  CIVILIZAŢIUNII  MODERNE.  Ar  fi 
trebuit  să  urmeze  un  al  doilea  volum:  RENAŞTEREA  NAŢIONALĂ.  Manuscrisul 
încredinţat  editurei  Socec,  a  fost  refuzat  pe  motivul  că  -  NU  ESTE  UN  SUCCES  DE 
LIBRĂRIE.  El  n’a  fost  înapoiat,  îl  putem  considera  ca  pierdut. 

Pe  la  1920  prietenul  Simion  Mehedinţi  s’a  ocupat  cu  editarea  la  Cartea 
Românească  a  manuscrisului  rămas:  CĂLĂUZA  FERICIRII  adică  ÎNVĂŢĂTURA 
VIEŢEI  DUPĂ  SFÂNTA  EVANGHELIE  şi  DUPĂ  POVĂŢUIRILE  BOERULUI 
IORDACHE  GOLESCU,  cu  o  prefaţă  de  profesorul  Mehedinţi. 

în  1912  fiind  suferind  şi-a  luat  un  concediu  şi  a  plecat  la  Viena.  Aci,  în  înţelegere 
cu  arhiducele  Franz-Ferdinand,  a  scos  revista  săptămânală:  GROSS-OESTEREICH, 
ce  a  făcut  mare  vâlvă  în  sferele  politice. 

Primul  război  mondial  l’a  prins  în  Belgia.  S’a  întors  îndată  la  Viena,  de  unde  în 
grabă  s’a  refugiat  în  Elveţia:  oprindu-se  întâi  la  Zurich,  Alexandru -Vaida  venise  să-l 
vadă  şi  amândoi  s’au  stabilit  la  Geneva.  Aci  Aurel  C.  Popovici  a  prelucrat  Replica  în 
limba  franceză,  ca  să  lămurească  opinia  publică.  Dorinţa  lui  era  să  plece  la  Paris,  dar 
n’a  mai  apucat.  Manuscrisul  a  fost  publicat  doar  în  1918  în  editura  Payot  la  Lausanne 
cu  o  prefaţă  de  Nicole  Petrescu-Comneni  şi  poartă  titlul:  LA  QUESTION 
ROUMAINE’  EN  TRANSYLVANIE  ET  EN  HONGRIE.  Această  lucrare  a  servit  spre 
orientare  la  Conferinţa  păcii  la  Paris. 

Aurel  C.  Popovici,  bolnav  de  diabet  şi  îndurerat  de  veştile  ce  le  primea  de  peste  tot, 
s’a  stins  la  Geneva  la  10  Februarie  1917.  A  fost  îngropat  în  cimitirul  Sf.  Gheorghe  din 
Geneva. 

Pe  piatra  mormântului  sunt  săpate  cuvintele: 

AUREL  C.  POPOVICI 
1863-1917 

Patriote  roumain  -  mort  pauvre. 

ÎNTRE  POLITIC  ŞI  SPIRITUAL  93 

de  Vasile  POSTEUCĂ 

Am  mărturisit  chiar  dela  început  că  politicul  nu  ne  ispiteşte  în  nici  un  fel.  Chiar 
demult  în  ţară,  nu  am  făcut,  nici  o  oră,  politică.  S’au  speriat  politicienii,  mafiile  şi 
camarilele  de  noi,  tocmai  fiindcă  am  refuzat  nivelul  politic,  corupt  si  coruptibil,  că 
ne-am  dat  bine  seama  de  unde  vine  pericolul  de  moarte,  că  am  refuzat  să  fim  duşi  ca 
vitele  spre  abatoarele  finanţelor  internaţionale,  spre  robia  comunismului  şi  a 
materialismului  certat  cu  ordinea  naturală  a  lumii,  tocmai  fiindcă  am  îndrăznit  să 
rostim  un  hotărît  NU  în  faţa  forţelor  ascunse  ce  se  opun  legilor  naţionale  şi  temerii 
de  Dumnezeu.  S'au  speriat  şi  ne-au  ucis,  ne-au  astupat  gura  cu  lut  şi  gloanţe,  fără 
judecată.  Ne-au  batjocorit  numele  şi  tinereţea  cu  acuze  nedrepte  şi  mişelnice,  cu 
crime  pe  care  le-au  săvârşit  ei,  nu  noi. 


93  -  Revista  "Drum".  Anul  IV,  (Serie  Nouă),  Nr.  4,  Octombrie  -  Decembrie  1968. 


Nicolae  Niţă 


317 


Azi,  în  exil,  cu  atât  mai  puţin,  nu  ne  arde  de  politică,  nu  ne  atrag  guvernările,  nu 
ne  înspăimântă  VEŞNICIA  DESRĂDĂCINĂRII,  nu  ne  poate  deruta  cumplita  şi 
vinovata  adormire  a  Vestului,  colaborarea  lui  cu  comunismul  (pentru  a  ucide  tot  ce 
mai  înseamă  libertate  naţională  şi  individuală).  Nu  ne  putem  coborî  la  nivelui 
politicului  pentru  a  ceda  coexistenţialismelor,  dialogurilor  cu  politrucii  comunişti  şi 
atei,  cu  duşmanii  libertăţii  umane.  De  aceea,  ca  s’o  retezăm  scurt,  nu  ne  putem 
scoborî  în  borşul  rusesc  al  naţionalismului  comunist  din  ţară,  în  jocul  şiret  de-a 
antirusismul,  de-a  teama  invaziei,  după  calapodul  cehoslovac,  pentru  a  întări  un 
regim  de  cumplită  teroare,  de  îndobitocire  a  omului  prin  frică,  şantaj,  spălare  la 
creer,  de  închistare  în  desnădejde,  de  negare  a  lui  Dumnezeu. 

Ne  rugăm  ca  să  vedem  just.  Ne  aplecăm  pe  morminte.  Ochii  mult  încercaţi  ai 
inimii  ne  spun  că  ceea  ce  contează  azi  e  linia  lui  Dumnezeu.  Neamul  nostru  trebuie  să 
se  întoarcă  Cu  orice  preţ  la  Dumnezeu.  Naţionalismul  comunist  de  azi  e 
SATANIZARE  GOALĂ-GOLUŢĂ.  Nimic  altceva.  De  cine  se  teme  şleahta  de  politruci 
haini  dela  Bucureşti?  De  cei  ce  i-au  adus  cu  baioneta  la  putere?  Dece  să  se  teamă 
când  ei  sunt  mai  stalinişti  decât  călăii  din  Kremlin?  La  ce  să  intre  Ruşii  iar  în 
România?  Numai  ca  să-şi  ridice  lumea  vestică  în  cap?  Ar  putea  Ruşii  inventa  peste 
noapte  un  alt  regim  de  mai  straşnică  teroare  şi  crimă,  de  mai  cumplit  ateism,  de  mai 
sălbatecă  urîre  a  omului  de  către  om,  ceva  mai  FIARĂ  decât  fiara  ceauşistă? 

în  fond,  oricât  ar  urla,  pe  diferite  game  naţionaliste,  politrucii  dialogului  din  Vest, 
noi  ştim  că  ocupaţia  rusească  ne-ar  mântui.  Ne-ar  scoate  din  minciună,  din 
satanizare.  Atunci  neamul  ar  şti  care  e  opresorul  şi  contra  cui  luptă.  Azi,  aşa  cum 
lucrează,  cu  mefistofelică  iscusinţă,  casapii  dela  Bucureşti,  neamul  nu  mai  are  nici  o 
zare,  nici  o  ieşire  spre  lumină:  trebuie  să  accepte  nivelul  animalic  al  disperării, 
trăirea  în  frică  şi  duşmănie,  SATANIZAREA. 

Cehoslovacii  au  cunoscut  o  reală  mişcare  spre  libertate,  un  sens  al  revenirii  la 
ordinea  naturală.  La  Bucureşti,  toată  văicăreala  cu  invazia  iminentă  a  Ruşilor,  nu  e 
decât  bâlci  ieftin  de  măscărici  rataţi,  ce  vor  să-şi  salveze  guvernarea  cu  orice  preţ.  Alţi 
oameni,  cu  bun  simţ  şi  omenie,  s’ar  da  la  o  parte,  ar  cere  neamului  să-şi  aleagă 
conducătorii  pc  care-i  vrea  şi  merită,  ar  recunoaşte  că  au  fost  impuşi  naţiei  noastre 
tocmai  de  bănuiţii  invadatori  de  azi.  Ar  aduce  la  Patriarhia  din  Bucureşti  un  om  al  lui 
Dumnezeu  şi  ar  repeta  ridicarea  de  sub  Avram  Iancu:  PREOŢI  CU  CRUCEA'N 
FRUNTE.  Ar  duce  neamul  la  isbăvire  şi  libertate.  Suntem  siguri  că  într’un  asemenea 
caz,  Vestul  nu  ar  mai  putea  sta  nepăsător,  nu  ar  mai  da  sfaturi  de  docilă  ascultare 
faţă  de  duşmanii  cei  mai  feroci  ai  omenirii  şi  ai  lui  Dumnezeu,  faţă  de  cele  mai 
cumplite  bestii  pe  care  le-a  produs  omenirea,  călăii  din  Moscova. 

Afirmând  aceste  adevăruri,  trăim  un  moment  de  oprire  a  inimii  în  loc.  Nu  o  inimă. 
Ci  inima  neamului  românesc  întreg.  Suntem  la  o  răscruce  de  istorie  şi  destin.  Trebuie 
să  ne  întoarcem  cu  faţa  spre  Dumnezeu,  să  ne  verificăm  poziţia  în  faţa  trecutului 
naţional,  să  ne  întrebăm  ce  ne  aşteaptă  în  viitor.  Desigur  ne  impresionează  să  auzim 
că  în  ţară  trenurile  sunt  pline  de  armată,  că  Ceauşescu  a  ordonat  ca  toate  proviziile 
naţionale  să  fie  împărţite  populaţiei,  ca  nu  cumva  să  le  ia  Ruşii,  în  cazul  că  li-s’ar 
năzări  de-o  nouă  invazie,  în  acest  nenorocit  de  intermezzo  cu  alegerile  prezidenţiale 
în  Statele  Unite.  Cetim  şi  scrisorile  COMANDATE,  către  cei  din  exil,  cu  sloganele 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


318 


doldora  de  naţionalism,  pe  tonul  lui  “mai  bine  murim  decât  să  ne  mai  ocupe  Ruşii 
iară”.  Nu  ne-am  înstrăinat.  Nu  am  ajuns  nepăsători.  Ne  pasă  foarte  mult.  Mai  mult 
decât  celor  care  vor  să  guverneze  la  Bucureşti  cu  orice  preţ,  continuând  minciuna  şi 
nebunia  marxistă,  coborînd  neamul  în  prăpădul  ateismului  şi’n  glodul  satanizării. 

De  pe  meridianul  pe  care  ne  aflăm,  nu  putem  nici  opri,  nici  grăbi,  invazia.  Istoria 
nu  o  fac  oamenii.  Şi  nicidecum  neoamenii  cocoţaţi  în  cancelariile  politice  de  azi.  Cei 
ce  şi-au  asumat  răspunderea  guvernării  şi  uciderii  neamului  nostru  prin  comunism, 
trebuie  să  vadă  ei  înşişi  cum  vor  ieşi  din  amarnica  situaţie  de  acum.  Exilul  nu  are 
dreptul  să  se  lase  şantajat  de  jocul  nefast  dela  Bucureşti.  Mulţi  dintre  noi  au  greşit 
din  dragoste  de  ţară.  Mulţi  îşi  consumă  trădarea  faţă  de  Dumnezeu,  ascunzându-se 
după  faţada  confuziei  mişelnice,  creată  anume  de  politruci,  şi  ne  asurzesc  cu 
dialoghismele  lor.  Coexistenţă  nu  mai  zic,  deoarece  ea  le-a  ieşit  pe  nas.  Coexistenţa 
cu  Iran  nu  mai  merge.  De  dialog  însă,  nu  se  lasă.  Vor  să  ucidă  cu  desăvârşire  exilul, 
pentru  ca  mâne,  când  neamul  îşi  va  rupe  cătuşele,  tot  ei  să-l  FERICEASCĂ,  tot  ei  să 
urască  şi  să  ucidă,  după  metode  pavloviene,  conform  nebuniei  lui  Marx. 

Mult  dincolo  de  politic,  devotaţi  unor  înalte  chemări  spirituale,  de  reîncreştinare 
şi  îndumnezeire  a  lumii,  de  smerită  revenire  la  legile  ordinei  naturale,  noi  cutezăm  a 
vedea  ziua  când  cei  din  ţară  vor  avea  nevoie  de  noi  cu  adevărat.  Va  veni  momentul 
când  şi  ei  îşi  vor  da  seama  că  liberarea  de  Rusia  se  poate  înfăptui  numai  prin 
DESATANIZARE,  prin  lepădarea  loială  de  comunism,  prin  revenirea  la  omenia 
românească.  Şi  atunci,  cu  adevărat,  vor  avea  nevoie  de  noi.  Ne  vor  căuta.  Vor  merge 
şi  la  mormintele  celor  pe  care  i-au  potricălit  cu  gloanţe,  ne  vor  vorbi  pe  ştiuta  şi 
smerita  limbă  românească.  China  nu-i  va  salva.  Numai  desatanizarea  îi  va  scoate  la 
liman. 

Alta  ce  le-am  putea  oferi  azi?  Renunţarea  la  valorile  spirituale,  la  Dumnezeu  ca  să- 
i  apărăm  de  Rusia  tovarăşă?  Un  dialog  în  care  să  pervertim  credinţa?  Vor  avea  nevoie 
de  soldaţi-cruciaţi  care  să  plece  de  aici,  în  ajutorul  tineretului  de-acasă  care  se  va 
bate  cu  disperare,  cu  mânile  goale?  Vom  fi  mulţi  dintre  noi  gata  să  facem  fi  asemenea 
trăsnaie,  numai  pentru  a  nu  fi  acuzaţi  de  nepăsare  şi  laşitate.  Ne  vor  batjocori  şi  opri 
vesticii  care  năşesc  comunismul.  Ne  vor  aştepta  politrucii  la  graniţă  ca  să  ne  spele  la 
creer  cu  gloanţe.  Ne  vom  aduna'n  desaga  destinului  alte  cruci  şi  alte  oseminte. 
Problema  cea  mare  care  ne  arde  inimile  azi,  nu  se  va  rezolva  cu  asemenea  jumătăţi 
de  măsură,  la  nivelul  Satanei  care  vrea  să  vândă  lumină. 

Dela  înălţimea  ştirii  acestui  cruciatism  pentru  Dumnezeu  şi  ordinea  naturală  a 
lumii,  sbătându-ne  să  servim,  superlativ,  valorile  spirituale  ce-au  trimis  în  luptă  şi 
jertfă  întregi  generaţii  români,  de-alungul  sbuciumatei  şi  nefericitei  noastre  istorii, 
privim  cu  înţelegere,  dar  şi  cu  detaşare,  momentul  reserist  de  azi.  Şi  ţinem  să 
repetăm  silabele  sfintei  noastre  credinţe,  în  ciuda  tuturor  confuziilor  şi  lucrăturilor 
diavoleşti  ce  încurcă  iţele  războiului  rece  de  acum.  încurând,  neamurile  vestice  se  vor 
trezi  şi  vor  lua  atitudinea  justă  în  faţa  pericolului  roşu.  America,  această  imensă  forţă 
creştină,  iubind  democraţia  şi  libertatea,  care  geme  azi  în  zăbalele  mafiilor  ateiste  şi 
materialiste,  se  va  regăsi  şi  ea.  Atunci  adevăratul  război  între  Bine  şi  Rău  va  începe. 
Şi  neamul  românesc  va  avea  şansa  să  se  alăture  frontului  creştin.  Până  atunci  nu  are 


Nicolae  Niţă  ■fr 


319 


nimeni  dreptul  să  piardă  din  vedere  ţelul  final:  plinirea  neamului  prin  credinţa  în 
Dumnezeu,  prin  facerea  voii  Lui. 

TAINA  CEA  DE  VEAC  ASCUNSĂ...  94 
Et  verbum  caro  factum  est, 

Et  habitavitin  nobis  (Joh.  1-14) 

de  George  RACOVEANU 

Din  nou  se  actualizează  marea  Taină  a  creştinătăţii,  —  "taina  cea  din  veac  ascunsă 
şi  nici  de  îngeri  ştiută.  Fiul  lui  Dumnezeu,  Logos-ul,  înţelepciunea,  Lumina 
cunoştinţii  (to  phos  to  tis  gnoseos),  Chipul  lui  Dumnezeu,  “splendor  gloriae  et  figura 
substantiae  eius”,  —  se  face  fiul  Fecioarei.  Prin  întruparea  sa  cerurile  se  pleacă; 
lumea  tangibilă,  vizibilă  se  întâmpină  cu  lumea  intangibilă,  invizibilă.  Prin  arătarea 
Tainei  se  dă  omului  posibilitatea  de  a  pătrunde  în 
lumea  Harului,  chiar  din  viaţa  aceasta. 

întruparea  Cuvântului  trebuia  să  se  săvârşească 
"la  plinirea  vremii";  adecă  atunci  când  omenirea 
ajunsese  la  conştiinţa  păcatului,  fără  de  care  nu  era 
cu  putinţă  să  încolţească  conştiinţa  harului  şi  a 
înfierii  dumnezeeşti.  Logosul  lua  trup  omenesc 
atunci  când  omenirea,  pierzând  contactul  direct  cu 
"adevărul  lucrurilor",  cu  realitatea  esenţială,  şi 
plecându-se  tot  mai  mult  asupra  "lucrurilor”,  nu 
putea  da,  la  capătul  lor,  decât  "de  întunerec  şi  de 
umbra  morţii!" 

Porunca  cea  tainică  (to  prostachthen  my  stikos) 
primită  de  “cel  fără  de  trup"  avea  să  provoace 
uriaşe  răsturnări  sufleteşti  in  lumea  "slujitorilor 
stelelor"  şi  în  lumea  celor  care,  neînţelegând 
vremea  Harului,  stăruiau  "în  umbra  legii". 

Nebunie  pentru  Elini,  "scandal”  pentru  Evrei, 

Taina  acum  descoperită  celor  de  pe  pământ  era 
izvor  de  apă  vie  pentru  toţi  cei  osteniţi  însetaţi, 
pentru  toţi  cei  care  "au  vrut  să  ’nţeleagă”.  Bucuria  răsărită  din  conştiinţa  mântuirii 
n'avea  să  mai  cunoască  margini.  în  imnele  ei  Biserica  lui  Cristos  fericeşte  pe  Aceea 
"prin  carea  pierea  blestemul,  prin  carea  răsărea  bucuria”.  O  fericeşte  pentrucă 
"întrebătorii  cei  cumpliţi"  au  înnebunit,  iară  "făcătorii  de  basme”  -  de  "fabule”  — 
s’au  veştejit  aflând  de  naşterea  suprafirească. 

Adevărul  pe  care  întruparea  Cuvântului  îl  dăruia  omenirii  nu  cădea  sub  controlul 
regulelor  logice.  Deaceea  pentru  Elini  el  era  nebunie  şi  pentru  Evrei  sminteală. 
Natura  adevărului  desvăluit  prin  întrupare  o  arată  clar,  strigătul:  Doamne,  la  cine  ne 
vom  duce;  că  tu  ai  cuvintele  vieţii  veşnice!  Setea  de  salvare,  setea  de  depăşire  a 
sărmanei  condiţii  umane,  era  pricina  acestui  strigăt.  Nu  din  legile  logicei  izvorau 
cuvintele  vieţii  veşnice;  căci  "nu  cunoaştem  după  regulele  logicei,  ci  după  îndurarea 
lui  Dumnezeu”  (Nae  Ionescu). 


DRUM 


^irrzrzz  taina c:ka  »i>  ykvc  vsci  nsă... 


94  -  Revista  "Drum".  Anul  IV,  (Serie  Nouă),  Nr.  4,  Octombrie  -  Decembrie  1968. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


320 


Aşa  era  în  vremile  fericite,  în  vremile  în  care  lumea  prin  credinţă,  prin  dreapta 
înţelegere  a  Tainei,  îşi  agonisea  belşug  de  daruri  şi  de  binecuvântări.  în  vremile  în 
care  lumea  înţelesese  că  Logosul  nu  se  întrupase  pentru  a  învăţa  pe  oameni  cum  să 
ţie  pasul  cu  "progresul”,  şi  să  se  închine  în  faţa  "legilor  naturii"  ale  "naturii  cei 
stricate  a  neamului  omenesc".  Căci  El,  Adevărul  lucrurilor,  Calea  şi  Viaţa  se  pogorîse 
ca  să  aducă  lumii  ce-i  lipsea:  mântuirea. 

Cu  trup  omenesc  (fără  prihană)  murise  pentru  păcatele  lumii.  Cu  trup  transfigurat 
înviase  din  morţi,  făcându-se  “arvună  învierii  noastre".  Prin  trupul  său  euharistie 
asigura  petrecerea  lui  Dumnezeu  în  credincios  şi  petrecerea  credinciosului  în 
Dumnezeu. 

Viaţa  în  Cristos  -  viaţă  care  depăşeşte  proporţiile  naturii  noastre,  care  nesocoteşte 
drepturile  şi  înfruntă  energiile  ei  şi  care  nu  e  reclamată  de  nevoile  ei  —  a  fost 
întotdeauna  cununa  celor  care,  din  prea  plinul  înţelegerii  luminate  de  credinţă, 
cântau  Pururea-Fecioarei:  Bucură-te,  vindecarea  trupului  meu;  bucură-te,  mântuirea 
sufletului  meu! 

De  ziua  întrupării  aşternem  aci  pe  hârtie  aceste  gânduri  smerite,  cu  speranţa  că  cel 
puţin  unii  din  câţi  s’au  botezat  în  Cristos,  poposind  asupra  loc,  vor  căpăta  tăria  de  a 
se  feri  de  vinovata  parodiere  a  Tainei  în  vremile  de  azi. 

RUBRICA 

de  Vasile  POSTEUCĂ 

•  Dăm  în  cuprinsul  revistei  cuvântarea  plină  de  miez  prin  care  profesorul 
Constantin  Stavila  a  deschis  la  Paris,  în  cadrul  CENTRULUI  CULTURAL 
AMERICAN,  colocviul  internaţional  despre  "Misiunea  Filosofiei  în  sec.  XX".  Din  cei 
patru  filosofi  invitaţi  la  desbateri,  doi  sunt  francezi:  marele  gânditor  de  renume 
mondial  Gabriel  Marcel  şi  profesorul  de  etică  şi  filosofie  generală  dela  Universitatea 
Paris,  Andre  Dumas;  iar  ceilalţi  doi  sunt  români:  Dr.  Octavian  Vuia,  profesor  la 
Universitatea  Munchen  şi  şef  al  secţiei  ecumenice  dela  Postul  de  Radio  american 
“Europa  Liberă",  autorul  unei  masive  şi  mult  apreciate  lucrări  de  filosofie  “Remontee 
aux  Sources  de  la  Pensee  Occidentale  Contemporaine",  şi  profesorul  Constantin 
Stavila,  refugiat  politic  în  Franţa,  fost  titular  al  catedrei  de  Logică,  Epistemologie  şi 
metafizici  dela  Facultatea  de  Teologie  din  Bucureşti,  vechi  membru  fondator  al 
Federaţiei  Internaţionale  de  Filosofie  dela  Paris,  şi  profesor-invitat  de  Filosofie  la 
Facultatea  de  Teologie  liberă,  din  Paris,  căruia  i-a  revenit  cinstea  de  organizator  şi 
coordonator  al  Colocviului  Internaţional  despre  “Misiunea  Filosofică  în  veacul  al 
XX".  Prezenţa,  la  o  asemenea  manifestaţie  de  amploare,  a  gândirii  româneşti  din  exil 
ne  mângâie  şi  ne  stârneşte  interesul.  Vom  reda,  în  DRUM,  textul  sau  măcar 
rezumatele  dezbaterilor  dela  Centrul  Cultural  American  de  la  Paris.  Felicităm  pe  d-1 
C-tin  Stavila  pentru  activitatea  filosofică  şi  culturală  din  cadrul  “Mesei  Rotunde", 
închinată  examenului  marilor  curente  de  idei  ale  veacului  nostru.  La  fel  ne  gândim 
cu  un  sentiment  de  gratitudine  la  marea  înţelegere  a  d-lui  Howard  W.  Hardy, 
preşedintele  Centrului  Cultural  American,  dela  Paris,  subliniind  importanţa 


95  -  Revista  "Drum".  Anul  VI,  Nr.  4,  Octombrie  -  Decembrie  1970. 


Nicolae  Niţă 


321 


covârşitoare  a  actului  cultural  şi  spiritual  pe  care  l'a  iniţiat.  La  o  intuiţie  mistică, 
simţim  trezindu-se,  măcar  undeva’n  lume,  marele  duh  al  cavalerilor  Mesei  Rotunde 
şi  ne  trece  prin  inimă,  ca  o  spadă  de  aur,  bucuria  că  se  va  ridica  cineva  să  puie 
întrebarea  centrală  şi  locuitoare.  Iată  cum  se  poate  lucra  frumos  şi  rodnic  pentru 
libertatea  omenirii. 

•  “Adunarea  Generală  Extraordinară”  a  Societăţii  Academice  Române,  întrunită  la 
Paris  în  zilele  de  ll  şi  12  Septembrie  1970,  constatând  că  nu  există  un  quorum 
suficient  pentru  a  se  trece  la  o  modificarea  Regulamentului  în  sensul  diferitelor 
propuneri  prezentate,  amâna  rezolvarea  acestor  probleme  în  vederea  consultării 
tuturor  membrilor  pentru  obţinerea  celor  două  treimi  de  voturi  necesare,  conform 
statutului.  în  legătură  cu  problema  discutată,  Soc.  Acad.  Română  îşi  precizează 
atitudinea,  declarând  că  eventualele  abateri  dela  linia  tradiţională  a  Societăţii,  şi  pe 
care  statutul  în  vigoare  o  prevede,  vor  fi  considerate  dela  caz  la  caz  şi  interpretate  în 
sensul  principiului  de  necolaborare  cu  actualul  regim  comunist  din  România, 
principiu  care  de  altfel  ne-a  animat  din  momentul  întemeierii  Soc.  Acad.  Române,  şi 
pe  care  nici  un  eveniment  ulterior,  pe  planul  politicei  externe  sau  interne  a 
României,  nu  a  avut  darul  de  a-1  modifica.  Comitetul  de  conducere  face  un  apel 
călduros  la  înţelepciunea,  patriotismul,  simţul  de  echilibru  al  tuturor  membrilor  Soc. 
Acad.  Române,  cărora  le  cere  de  a  pune  în  relief  ceea  ce  ne  uneşte:  dragostea  de  ţară, 
de  libertate  şi  de  luptă,  pe  plan  de  cultură,  contra  dictaturii  şi  contra  ocupaţiei 
străine". 

•  Cum  DRUM  devine  tot  mai  mult  tribună  de  mărturie  de  dialog  interior,  am  vrea 
să  ne  explicăm  atotcuprinderea,  trecerea  de  barierele  confesionale,  de  ţarcurile 
“bisericilor"  şi  sectelor  intolerante  şi  ignorante.  Nu  mergem  pe  teologii  raţionale,  pe 
bisericisme  şi  nici  pe  creştinismul  de  duminecă.  Ne  mobilizează  total  şi  ne  luminează 
Hristos,  trăirea  eristică,  rugăciunea  perpetuă  şi  Dumnezeu,  ca  prezenţă  obligatorie  şi 
vie,  inspiratoare  şi  mântuitoare,  în  acum  şi  aici.  Ne  condiţionează  o  diferenţă  de 
nivel  spiritual,  o  mergere  în  adânc  şi  real,  în  adevărul  care  ne  face  liberi.  Iată  dece, 
într’o  răscruce  a  vremii  în  care  se  vorbeşte  atâta  de  unire  şi  de  trăirea  reală  a 
Evangheliilor  lui  Hristos,  riscăm  a  ne  identifica  printr’o  atocuprinzătoarc  definiţie  a 
lui  Rilke,  din  anii  lui  de  experienţă  directă  şi  luminată,  afirmând  că  Dumnezeu  e 
găsirea  şi  activarea  acelui  punct  misterios  din  inima  noastră,  în  care  suntem  şi 
fiinţăm,  din  care  ştim,  iubim  şi  putem  crea,  şi  care  ne  învredniceşte  a  ne  ruga  cu 
aceeaşi  ardoare  în  toate  bisericile  şi  templele  lumii,  Aceluiaş  UNUIA  DUMNEZEU. 
Par'că  auzim  replica:  o  nouă  credinţă?  O  nouă  diviziune?  Nu.  Niciuna.  Stăm  unde 
stăm,  pentrucă  stăm  bine.  Mergem  numai  pe  verticală,  în  adânc,  spre  realitatea 
trăirii  eristice.  Şi  nici  nu  fugim  de  lume.  Ne  plinim  în  ea,  în  sgomotul  marilor 
metropole  moderne,  ameninţaţi  de  nebunia  vitezei,  de  hrăpăreţia  rechinilor  banului, 
întristaţi  de  exploatarea  nemiloasă  a  omului  de  către  neom,  de  materialismul  satanic 
şi  devastator  al  hrubelor  mafiotice.  Această  intensitate  interioră  face  viaţa  posibilă. 

•  S’a  dus  încă  unul  dintre  noi.  Fratele  Pană  Călinescu.  Poet  neîmplinit,  cu  inima 
doldora  de  vis  şi  de  credinţă  în  neamul  românesc  şi’n  Dumnezeu.  La  21  Iulie  ne-a 
încondeiat  cu  febră  şi  bunătate  ultima  scrisoare,  luându-şi  rămas  bun  până  la 
sfârşitul  sfârşitului,  cu  un  drum  de  ştire.  Prietenul  comun,  Alexadru  Şuga,  ne 
relatează  un  incident  luminos  din  tinereţea  lui  Pană  Călinescu,  în  faţa  Bisericii  din 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


322 


Bărăitaru,  Prahova,  la  începutul  anului  1938,  când  sceleratul  Carol  II  deschisese 
vânatul  contra  generaţiei  noastre.  "O  ceată  de  bătăuşi  electorali,  aţâţaţi  de  maimarii 
zilei,  neţinând  seamă  de  legi  şi  de  morală,  se  năpustesc  să-l  ciomăgească,  să-l 
omoare,  pe  Pană  Călinescu  şi  însoţitorii  lui.  Speriaţi,  însoţitorii  o  iau  la  fugă.  Pană 
rămâne  singur.  îngenunchiază  şi  începe  a  se  ruga.  Se  roagă  fierbinte.  Ciomăgaşii  se 
opresc  încurcaţi.  Pleacă.  Pană  Călinescu  intră  în  biserică  şi  se  roagă  pentru  ei.  “Să  fi 
văzut,  povesteşte  Pană,  eram  complet  transfigurat.  Nu  mă  mai  recunoşteam.  Dacă 
făceam  un  pas  greşit,  cu  siguranţă  că  m’ar  fi  costat  viaţa.  Numai  credinţa  şi 
rugăciunea  m’au  salvat.  Se  declarase  război  contra  tineretului  român.  Nu  eram 
numai  eu  vizat  să  fiu  ucis,  ci  o  întreagă  generaţie.  Şi  omorîrea  ei  nu  s’a  terminat  nici 
astăzi!  Pe  vremuri  predicam  în  pustiu.  Cei  ce  nu  ne-au  ascultat,  au  plătit  scump.  Aşa 
a  fost  să  fie:  să  treacă  neamul  întreg  prin  purgatoriu." 

Pană  Călinescu?  Băiat  sărac  de  prin  Bălţile  Dunării.  S’a  trezit  poet  în  metafora 
celei  mai  conştiente  şi  jertfelnice  generaţii  româneşti.  S’a  vrut  şi  actor.  Acum  îşi 
plăsmuie  poemele  cu  alfabetul  de  aur  al  tăcerii  celei  mari  şi  le  recită,  pe  scena  mare  şi 
deschisă  a  Luceafărului. 

•  “Nu  sunt  de  acord  cu  ce  spuneţi  despre  N.  Iorga.  Nu  pentrucă  ar  fi  nevinovat,  ci 
pentrucă  indiscutabil  a  fost  un  mare  istoric  care  nu  trebuia  ucis.  Asasinarea  lui  a  fost 
o  greşeală.  Chiar  legionarii  cunoscuţi  în  închisoare  nu  erau  de  acord  cu  gestul.  A  fost 
o  expresie  a  sentimentelor  tuturor,  dar  acei  care  l’au  executat  nu  au  avut 
consimţământul  conducerii”.  Răspuns:  Nu  numai  o  greşeală,  dragul  meu.  A  fost  o 
crimă.  Şi  mai  mult:  o  imensă  nenorocire.  Şi,  din  păcate,  nenorocirile  nu  se  cer 
aprobate.  Ele  se  întâmplă  şi  pun  zăbranic  negru  pe  faţa  întreagă  a  unui  neam. 
Pentrucă  în  dimineaţa  aceea,  când  s’a  anunţat  omorîrea  lui  Iorga,  am  plâns  din  toate 
fibrele  fiinţei  mele,  deoarece  simţiam  că  această  violenţă  consumă  din  sfântul  capital 
moral  de  jertfă  şi  înţelepciune  al  generaţiei  noastre,  dă-mi  voie  să-ţi  spun  că  Nicolae 
Iorga  s’a  sinucis.  Eram  acolo,  în  lunca  blestemată  dela  Jilava,  desgropând  cu  mânile 
goale  şi  pline  de  sânge,  trupurile  celor  patrusprezece  ucişi  cu  doi  ani  înainte,  fără 
judecată,  în  modul  cel  mai  mişelesc,  sub  pretextul  fugii  de  sub  escortă.  Şi  cum 
plângeam  şi  îndepărtam  ţarina  înegriţi  de  acid  sulfuric  de  pe  trupurile  ciuruite  de 
gloanţe  şi  cu  bucăţi  de  funie  încă  la  gât,  am  avut  viziunea  marei  răspunderi  a 
savantului,  profesorului  şi  educatorului,  a  omului  politic  Iorga,  în  cazul  condamnării 
şi  uciderii  conducătorilor  spirituali  ai  generaţiei  noastre.  Fără  intervenţia  directă  a 
lui  Nicolae  Iorga,  cu  marea  autoritate  de  care  se  bucura  în  ţară,  fără  mâniile  lui 
basedoviene  şi  aţâţările  lui  la  ucidere,  Carol  II  şi  Călinescu  nu  ar  fi  avut  curajul  acelor 
acte  total  demente.  Am  plâns  şi  mi-am  dat  seama  că  Iorga  s’a  sinucis,  coborîndu-se 
în  arena  unor  interese  criminale,  străine  de  neamul  nostru  luând  parte  la  o  crimă 
dictată  de  mafiile  internaţionale  şi  de  duşmanii  lui  Hristos.  Mi-aduc  bine  aminte  că’n 
Martie,  1938  eram  fugar  prin  Bucureşti  şi  că  m’am  simţit  îndemnat  să-i  scriu  marelui 
Nicolae  Iorga,  rugându-1  să  nu  aţâţe  la  uciderea  generaţiei  noastre,  să  nu  se  scoboare 
în  câmpul  pasiunilor  politice,  să  nu-şi  bată  mai  ales  joc  de  credinţa  şi  destinul  unui 
întreg  tineret  românesc  prea  hulit  şi  prigonit,  care  într’un  moment  de  desnădejde  şi 
de  sfântă  mânie  şi-ar  putea  pierde  cumpătul.  Sunt  multe  de  spus  despre  moartea 
profesorului  Nicolae  Iorga.  Procesul  lui  nu  s'a  terminat.  Nu  am  aprobat  pedepsirea 
lui  Iorga.  El  trebuia  lăsat  să  vadă.  Pentrucă  vederea  e  cea  mai  cumplită  pedeapsă  din 
lume.  Şi  mai  cred  că  cei  ce  l’au  executat  ar  fi  trebuit  să-şi  ia  răspunderea  faptei  lor  în 


Nicolae  Niţă 


323 


faţa  justiţiei,  pentru  a  continua  linia  de  mare  răspundere  a  generaţiei  noastre.  Din 
această  asvârlire  de  destin  în  largul  planetei  nu  pot  decât  să  reafirm,  cu  mare  respect 
pentru  morţii  din  ambele  părţi  şi  pentru  mormintele  lor:  Cazul  lui  Nicolae  Iorga  a 
fost  o  sinucidere  necugetată.  Aici  omenia  încearcă  o  tristeţe  de  sfârşit  de  lume. 

•  Ni-i  tare  greu  să  ne  alăturăm  forţelor  politice  americane.  Iubim  America.  Ne-am 
salvat  în  ea.  Ştim  că  n’am  putea  găsi  nicăieri  în  lume  mai  multă  libertate  şi  mai  multe 
oportunităţi  materiale.  Dar  când  e  vorba  de  organizaţii  politice,  ne  dăm  bine  seama 
că  ele  nu  sunt  libere.  Sunt  jurate  forţelor  secrete,  sunt  corupte,  merg  pe  manevrare  şi 
folosire  de  materie,  nu  pe  ascultarea  legilor  şi  adevărurilor  lui  Dumnezeu.  Ne  dăm 
seama  că  răul  de  azi  e  datorit  corupţiei  şi  stângirii  mijloacelor  de  cultură  şi 
propagandă,  instituţiilor  de  educaţie,  partidelor  politice,  şi  nu  în  cele  din  urmă 
bisericilor  şi  organizaţiilor  aşa  zise  religioase.  Şi  totuşi,  fiindcă  trăim  undeva  şi  vrem 
să-L  servim  pe  Dumnezeu,  într'un  dram  de  viaţă  şi  adevăr,  ne  simţim  obligaţi  să 
spunem  un  cuvânt  bun  pentru  persoane  şi  instituţii  americane,  ce  ni-se  par  a  vedea 
şi  a  accepta  evidenţa  adevărului.  începem  cu  Preşedintele  Richard  Nixon  şi  vice 
preşedintele  Spiro  Agnew.  Cunoaştem  acum  presiunile  ce  se  exrcită  asupra  omului 
dela  Casa  Albă,  care  are  dreptul  ultimei  decizii.  Şi  tocmai  de  aceea  trebuie  să 
mărturirism  că  Richard  Nixon  dă  dovadă  de  mare  omenie  şi  cinste  sufletească. 
Spune  multor  rele  pe  nume,  şi  acţionează  în  consecinţă.  îşi  riscă  viaţa  şi 
popularitatea,  apărând  adevărul,  sfânta  tradiţie  creştină  a  Americii.  L’a  adus  pe 
Dumnezeu,  din  nou,  la  Casa  Albă,  pentru  a  înlătura  marea  ruşine  şi  blasfemie  a 
epocii  Earl  Warren.  S’a  opus  categoric  pornografiei  în  presă  şi  literatură,  în 
manualele  şcolare,  deşi  îşi  dă  bine  seama  ce  imensă  caracatiţă  e  călcată  pe  tentacule 
cu  aceste  măsuri  şi  atitudini.  Şi,  mai  ales,  se  opune  vitejeşte  mafiei  comuniste  care 
lucrează  dezordinile  câmpurilor  universitare,  încercând  prăbuşirea  sistemului 
democratic  prin  teroare  şi  spaimă.  La  fel,  subliniem  cu  un  cuvânt  bun  de  mulţumită 
şi  aprobare,  evangelizarea  lui  Spiro  Agnew,  pe  care  Sărindarele  americane,  l'au 
ridiculizat  mai  întâi,  exact  aşa  cum  făceau  în  România  dintre  t920  şi  1940,  pentruca 
acum,  când  majoritatea  tăcută  a  Americii  s’a  rânduit  conştientă  în  spatele  lui,  să-l 
atace  în  mod  vicios  şi  violent.  Deşi  e  târziu  şi  răul  e  extraordinar  de  adânc,  credem 
totuşi  în  salvarea  democraţiei  americane,  prin  combinarea  justă  dintre  libertate  şi 
autoritate  (care  se  bazează  pe  dragoste),  şi  ne  mângâiem  cu  prezenţa  la  Casa  Albă  a 
unor  oameni  de  credinţă  şi  omenie  ca  Preşedintele  Richard  Nixon  şi  Vice 
Preşedintele  Spiro  Agnew.  Credem  infinit  în  bunătatea  lui  Dumnezeu  şi  că 
Dumnezeu  lucrează  prin  oameni.  Iubim  mult  de  tot  America. 

•  Suntem  mereu  umbriţi  că  nu  menţionăm  activitatea  anticomunistă  dela  BIRE,  că 
nu  subliniem  marile  eforturi,  tăcute  şi  trudnice,  ale  Comitetului  Naţional  dela  New 
York,  pentru  ideia  de  libertate  românească,  apărând  icoana  democraţiei  din  România 
de  ieri,  clădind,  cu  credinţă  şi  jertfă,  poduri  spre  o  Românie  liberă  şi  democratică  de 
mâne.  Reproşurile  ni-se  cuvin  numai  în  parte.  Anume  că  nu  putem  face  mai  mult 
decât  ne  vrednicim  a  afirma  şi  a  făptui.  Chiar  dela  început  ne-am  plasat  pe  o  linie  de 
interes  şi  destin  românesc,  de  luptă  integral  anticomunistă.  Ne-am  dat  bine  seama  că 
elementele  judecăţilor  noastre  din  trecut,  de  acolo  din  ţară,  nu  se  mai  potrivesc 
meridianelor  exilului  şi  amarei  străinătăţi.  De  aceea  ne-am  străduit  şi  ne  străduim 
cinstit  să  ne  validăm  ca  ostaşi  ai  frontului  anticomunist,  afirmând  adevărurile  lumii 
creştine  şi  ideia  de  democraţie  (mai  alea  după  ce-am  trăit,  pe  carne  proprie,  nebunia 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


324 


dictaturii  hitleriste,  la  Buchenwald  şi  Dachau).  De  aceea  ne-am  reţinut  dela  critică  şi 
batjocură,  în  public  şi  în  presă,  evitând  spiritul  şi  tehnica  polemică  şi  depunând 
mărturie  pozitivă,  în  faţa  ţărilor  gazde  şi  a  străinătăţii,  pentru  toţi  luptătorii  anti 
comunişti.  Ne  cerem  iertare  dacă  uneori  n'am  spus  de-ajuns,  având  unele  reţineri 
interioare  faţă  de  acei  care-şi  mai  menţin  înclinarea  de  a  prigoni  şi  bate,  cu  biciul 
urii,  generaţia  românească  a  lui  Ionel  Moţa,  deşi  ne  ştiu  şi  ne  văd  îndurând  toate 
amarurile  frontului  de  credinţă  şi  luptă,  alăturea  de  ei.  Poate  că  ei  ţin  să  ne  mai 
mustre  şi  să  ne  lovească  pentrucă  nu  am  palinodiat,  pentrucă  nu  ne  vine  a  ne  lepăda 
de  tot  ce-am  avut  mai  scump,  de  splendida  învăţătură  creştină  şi  românească,  ce  ne- 
a  făcut  oameni,  crescându-ne  în  dragostea  de  neam  şi’n  teama  de  Dumnezeu.  Dar,  în 
fond,  noi  am  simţit  totdeauna  cotul  celorlalţi  Români  activi  şi  conştienţi,  cu  ideia  de 
libertate  românească  în  inimă.  în  mare  măsură  străinătatea  şi  exilul  ne-a  redus  pe 
toţi  la  numitorul  comun  al  blestemului  de  a  fi  exilat,  de  a-ţi  cere  dreptatea  pe  la  uşi 
străine,  pe  la  marile  porţi,  care  văd  în  omul  politic  exilat  numai  o  unealtă  de  şantaj, 
numai  o  potenţă  de  trădare.  De  aceea  credem  că  ne-am  înfrăţit  prin  luptă.  Şi  ne  va 
înfrăţi  şi  moartea.  De  guvernat,  nu  prea  sunt  şanse.  Vom  guverna  numai  din  opoziţie. 
Şi  vom  birui  numai  dc  dincolo  de  morminte.  Ne  ridicăm  noi  înşine  de  mai  mult  ori 
pentru  a  ne  dibui  un  pic  de  umbră,  aşa  că  nu  vom  umbri  pe  nimeni.  Apreciem,  deci, 
lupta  anticomunistă  a  fraţilor  dela  BIRE  şi  susţinem  în  mod  cavaleresc  şi  conştient, 
munca  grea  a  d-lui  Vişoianu  şi  a  celor  cu  el,  tocmai  acum  când  tărăbăriile  şi  stângirile 
unor  greşite  atitudini  politice,  l’au  împins  în  dureros  cotlon  de  cenuşăreasă  a 
dreptăţii  şi  lacrimii  româneşti.  Avem  oare  dreptul,  după  această  cuminecare  din 
potirul  adevărului  şi  al  dragostei,  să  cerem  şi  noi,  un  armistiţiu  al  atacurilor  şi  al 
tendinţelor  de  spălări  la  creier.  Favoarea,  absolut  umană,  de  a  fi  admişi  şi 
recunoscuţi,  ca  venind  dintr'o  generaţie  ce-a  văzut  splendide  lumini  de  mărire 
românească,  sfinţind  pământul  şi  istoria  ţării  cu  cruci  şi  morminte?  Uitaţi-vă  lung  la 
noi.  între  noi  toţi  stă  neamul  şi  Dumnezeu.  Cum  am  putea  vorbi  altfel?... 

•  Comisia  preşidenţială  de  investigare  a  neliniştilor  şi  desordinilor  din  câmpurile 
universitare,  a  venit  cu  constatări  mai  mult  decât  interesante.  Imperative.  Se  spune 
în  multe  privinţe  lucrurilor  pe  nume.  Sunt  demascaţi  profesorii  trădători  şi  duşmani 
ai  libertăţii  care  îndeamnă  tineretul  la  revoluţie  cu  orice  preţ.  Sunt  scoase  în  evidenţă 
maşinaţiunile  comuniste.  Nu  sunt  cruţate  nici  greşelile  administraţiei.  Dar,  în  toate, 
un  lucru  ni-se  pare  straniu.  Anume  uitarea,  din  toată  afacerea  aceasta  de  proporţii 
planetare  şi  cosmice,  a  lui  Dumnezeu.  Isus  Hristos,  isgonit  de  monstruosul  Earl 
Warren  din  învăţământ,  nu  e  pomenit,  nu  e  chemat  în  ajutor.  Şi  prin  această  uitare, 
toată  truda  comisiei,  ca  şi  a  administraţiei  americane,  de  a  îndrepta  situaţia,  e  menită 
înfrângerii.  Comisia  n’a  văzut  în  adânc.  Ne  trebuiesc  educatori  ai  dragostei  şi  ordinei 
creştine.  Ne  trebuie,  imediat,  oprirea,  cu  orice  preţ,  a  maşinaţiunilor  subterane 
comuniste  şi  ne  trebuie  întoarcerea  oamenilor  politici  la  credinţa  în  Dumnezeu. 
Mafiile  trebuiesc  declarate  ilegale  şi  total  neavenite  destinului  american  şi  libertăţii 
umane. 

•  Ne  dăm  seama  că  neglijăm  sărbătorile  naţionale.  Ne-am  lăsat  luaţi  de 
vălmăşagul  altor  valori  şi  preocupări.  Fără  a  uita,  însă.  La  nivelul  matricei  ancestrale, 
suntem  mereu  acolo.  Şi  nu  vom  pleca  niciodată.  Nici  morţi.  Ne  vom  continua  această 
liturghisire  a  tainei  româneşti  şi’n  moarte.  în  Noembrie,  ne  închidem  în  inimă 


Nicolae  Niţă 


325 


pentru  a  prăznui  Unirea  Bucovinei,  iar  la  1  Decembrie,  ne  poartă  sufletul  în  câmpiile 
dela  Alba  Iulia,  unde  s’a  rostit  marele  legământ  al  întregirii  şi  unităţii  româneşti.  Nu 
vrem  să  scăpăm  din  vedere  că  anul  acesta  s’a  stins,  în  închisoare,  şi  Vlădica  Iuliu 
Hossu,  unul  din  marii  plinitori  ai  actului  dela  Alba  lulia.  Totul  se  termină  şi  se 
sfinţeşte  cu  jertfă  şi  martiriu.  Aşa,  ca  pietrele  măririi  româneşti  să  ţie.  Pe  vecie. 
Scumpi  fraţi  din  întreg  exilul,  chiar  dacă  ştiţi  mai  mult  şi  mai  adânc  decât  noi,  vrem 
să  vă  îndemnăm  să  aniversaţi  aceste  praguri  ale  destinului  românesc  în  meditaţie  şi 
tăcere,  stropind  semnele  tainei  româneşti  cu  lacrimi,  punând  peste  ele  crinii 
credinţei  şi  hotărîrii  noastre  supreme  de  a  paşi  victorioşi,  peste  morţi  şi  mormintele 
lor,  purtând  steagurile  vredniciei  româneşti  spre  un  viitor  de  mărire  şi  libertate.  Şi 
fiindcă  suntem  chiar  în  preajma  Crăciunului,  vrem  să  vă  urăm  sărbători  fericite  şi  un 
an  nou  bogat  în  pliniri  româneşti.  Ne  cuprinde  o  lacrimă,  ca  un  clopoţel  la  geam  de 
colindă:  “Numai  una  miorea,  /  Sta’n  genunchi  şi  se  ruga,  /  La  Măicuţa  Precista,  /  Cu 
Pruncul  alăturea.”  Dragostea  voastră  ne  răsplăteşte  toată  truda  şi  ne  îndeamnă  spre 
mai  sus.  Venim  dintr’un  neam  care  ţine,  întru  care  a  binevoit  Dumnezeu. 

•  în  vitrina  cărţilor,  nu  prea  avem  noutăţi.  în  afară  de  POEME  DIN  ÎNCHISORI  şi 
de  DELA  NOI,  poveşti  bucovinene,  condeiele  stăruie  într'o  tăcere  bună.  Inima 
exilului  românesc  s’a  oprit  şi  se  ascultă.  Ascultă.  Trebuiesc  scrise  lucruri  mai  din 
adânc.  Cu  sânge  şi  cu  fior  de  moarte.  Cuvântul  a  devenit  ureche  de  ac  prin  care  poate 
trece  cămila,  dar  nu  poate  intra  supraproductivitatea  şi  foamea  de  glorie  cu  orice  preţ 
a  levantinilor  trădători. 

•  N’am  putea  încheia  aceste  note  iconare,  fără  un  mulţumitor  popas  în  Câmpul 
Românesc  dela  Hamilton,  Canada.  Asociaţia  Culturală  dela  Hamilton,  cuprinzând  şi 
activele  comunităţi  româneşti  din  Toronto  şi  Kitchener,  Ontorio,  a  fost  gazda 
Convenţiei  Uniunii  şi  Ligii,  între  2  şi  8  Sept.,  1970.  Credem  că  Uniunea  şi  Liga  nu  a 
avut  niciodată  o  gazdă  care  a  glăsuit  mai  cultural  şi  mai  româneşte.  Cinste 
Preşedintelui  Eugen  Popescu  care  a  avut  cuprinderea  de  inimă  şi  spirit  de  a  ajuta 
financiar,  Asociaţia  Culturală  dela  Hamilton,  şi  de  a  crea  cea  de-a  doua  Vatră 
Românească  în  Continentul  lui  Columb.  Vom  uita  cu  greu  festivalurile  şi  serile 
româneşti  din  Câmpul  dela  Hamilton,  care  au  impus  câteva  nume  de  minunaţi 
truditori:  G.  Bălaşu,  N.  Pora,  V.  Asceniuc,  şi  o  splendidă,  întreagă  comunitate  de 
preoţi  şi  mireni,  făptuind  din  nivelurile  tăcerii  şi  credinţei,  din  infinitele  cămări 
comornice  ale  genotipului  românesc.  Cum,  până  la  urmă,  nourii  anunţaţi  ai 
Convenţiei  s’au  risipit  şi  d-1  Eugen  Popescu  a  fost  reales,  încă  pe  doi  ani,  preşedinte 
al  celei  mai  mari  şi  importante  organizaţii  româneşti  fraternale  din  America, 
bucuriile  Câmpului  românesc  au  culminat  în  rugăciuni  şi  servicii  religioase.  Spunem 
acestea,  pentrucă  spre  cinstea  lor,  fraţii  dela  Hamilton  au  ţinut  să  ridice  în  Câmpul 
Românesc  şi  o  capelă  ortodoxă,  un  altar  de  reculegere  şi  rugăciune.  Ştie  generaţia 
noastră  că  toată  truda  şi  clădăria  din  veac  nu  ţine  dacă  nu  e  ridicată  în  semnul  lui 
Dumnezeu.  Am  îndurat,  în  Convenţie,  pe  lângă  multe  lucruri  bune,  şi  batjocuri  dar 
ne-am  întors  acasă  cu  muzica  tare,  de  orgă  cosmică,  a  inscripţiei  depe  crucea  din 
Câmpul  Românesc,  închinată  celor  căzuţi  în  lupta  contra  comunismului:  “în 
memoria  martirilor  neamului  românesc  căzuţi  pentru  apărarea  Patriei,  credinţei  şi 
limbei,  ori  morţi  în  închisorile  comuniste”.  Morţi  în  închisorile  comuniste!  Asta  de 
vom  uita-o,  vom  fi  cu  adevărat  blestemaţi  din  neam  în  neam!  Adevărul  acesta  l’am  trăit 
la  Hamilton:  a  fi  comunist  şi  satanizat,  sau  om  liber,  servind  cu  sfială  omenia  şi  lumina. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


326 


TRANDAFIRUL  DELA  MAJADAHONDA 

de  Vasile  POSTEUCĂ 

De  decenii  în  şir,  valuri  mari  de  ură  şi  batjocură,  de  ameninţări,  şantaj  şi 
minciună,  se  isbesc  de  ţărmurile  credinţei  şi  vieţii  noastre.  Vor  să  ne  trântească  la 
pământ,  să  ne  răpună.  Nu  ne-am  mirat  prea  mult  de  turbarea  cu  care  ne  atacă  şi 
bruftuluiesc  politrucii  comunişti,  urcaţi  la  conducerea  si  răstignirea  României,  cu 
sprijinul  ciubotelor  şi  baionetelor  ruseşti.  Dela  ei,  ne-ar  mira  laudele  ori  aprobările, 
şi  cu  siguranţă  ne-ar  desfiinţa.  Dar  ne  îndurerează  atacurile  şi  defăimările  piezişe, 
drăceşte  cusute  cu  aţă  roşie  (dece  n’am  spune-o,  cu  imensă  durere,  măcar  odată!), 
venite  din  partea  unor  clanuri  de  exil  care,  sub  pretextul  luptei  anticomuniste,  trag  în 
noi  cu  mitraliera  şi  cu  tunul  batjocurii,  oridecâteori  prind  răgaz  şi  ocazie.  Şi  prind 
cam  des. 

Cu  sutele  şi  miile,  în  toate  ţările  libere,  vestice,  ne  sbatem  să  ne  refacem  viaţa,  să 
devenim  oameni  ai  legii,  elemente  de  ordine  şi  credinţă.  Ne  chinuim  şi  înţelegem  şi 
să  practicăm,  cum  se  cuvine,  libertatea  umană  şi  dragostea  creştină,  ferindu-ne  de 
greşeli,  meditând  şi  exercitând  marcat  omenie  la  care  ne  obligă  libertatea  şi 
ospitalitatea  de  care  ne  bucurăm  în  aceste  minunate  civilizaţii  creştine.  Ne  vedem  de 
drum  şi  de  treabă,  lăsându-i  pe  cei  nărăviţi  la  sfadă  şi  polemică,  să-şi  satisfacă 
foamea  de  glorie  şi  ură,  cum  ştiu  şi  pot  mai  bine.  N'am  răspuns  la  atacuri  şi 
denigrări.  Am  omenit  pe  fiecare.  Am  ajutat  şi  mângâiat,  ascultând  de  un  adanc 
îndemn  al  inimii.  Ne-am  dat  seama  că  rănile  celui  de-al  doilea  război  mondial,  ca  şi 
imensele  lui  nedreptăţi  si  vânzări,  în  toată  omenirea,  nu  vor  putea  fi  vindecate  decât 
prin  dragoste  şi  dreptate,  prin  întoarcerea  omului  la  propriile  lui  isvoare  de  divinitate 
din  inimă,  şi  la  Dumnezeu,  renunţând  la  toate  poftele  nesăbuite,  lumeşti,  la 
guvernări  şi  îmbogăţiri  necinstite,  practicând  exploatarea  omului  de  către  om.  Am 
sperat  (şi  mai  sperăm!)  că  devenind  cetăţeni  ai  planetei,  merităm,  dacă  nu  dragoste, 
măcar  respect  legal  şi  un  pic  de  linişte,  pentru  a  ne  revizui  şi  ajusta  perspectivele  şi  a 
ne  retrasa  şi  adânci  coordonatele  luceafărului. 

Dar  valurile  atacurilor  nedrepte  cresc  şi  devin  din  ce  în  ce  mai  furioase,  pline  de 
mişelie  şi  defăimare.  Brigăzi  de  lichele  fanariotice  şi  levantine,  continuând  corupţia 
şi  crimele  din  România  de  ieri,  împinse,  în  arena  luptei  de  azi,  de  interese  secrete  şi 
de  satanisme  mafiotice,  se  ridică  să  ne  judece,  să  asmuţă  la  prigoană  şi  răzbunare, 
asumându-şi  îndrăzneala  criminală  de  a  continua  tribunalele  de  judecată  ale  Elenei 
Lupeseu  şi  ale  Cânelui  Roşu,  din  ţara  coruptă  şi  slăbită  de  ieri,  de  acum  30  şi  40  de 
ani.  în  faţa  acestei  revoltătoare  situaţii,  cetitorii  ne  cer  lămuriri.  O  luare  de  atitudine. 
Tăcerea  nu  mai  înseamnă  înţelepciune,  ne  zic  ei.  Ei  se  întreabă  şi  ne  întreabă:  Ce-ar 
face  Ghiţă  Racoveanu,  cum  ar  răspunde  el,  în  momentul  acesta?  Prefect  treziţi  în  faţa 
zidului  de  ură  şi  de  uneltiri  ce  ne  împresoară,  vom  încerca  să  răspundem  celor  din 
generaţia  noastră,  nu  duşmanilor.  Credem,  aşa  cum  ne  credem  şi  trăim  evidenţele  şi 
certitudinile  propriei  inimi,  că  Ghiţă  Racoveanu,  de-ar  fi  azi  printre  noi,  n’ar 
răspunde  atacurilor  infame,  venite  din  amândouă  părţile  cortinei  de  fier.  N’ar 
răspunde.  Cântărindu-le,  s’ar  ridica  curajos  şi  aspru,  să  ne  predice  nouă,  despre 
nevoia  adevărului  interior  şi  a  întoarcerii  la  esenţial.  Nu  vom  birui  polemizând 


96  -  Revista  "Drum".  Anul  VII,  (Serie  Nouă).  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1971. 


Nicolae  Niţă 


327 


strălucitor  cu  duşmanii,  ci  numai  când  vom  reuşi,  -  prin  rugăciune,  omenie  şi  jertfă, 
să  schimbăm  faţa  urîtă  a  omului  şi  a  omenirii  de  azi.  Când  vom  fi  în  stare  să 
întoarcem  neamurile,  în  mijlocul  cărora  trăim,  la  dragostea  lui  Hristos  şi  la  ordinea 
naturală  a  lumii.  Trebuie  să  înţelegem  furia  şi  turbarea  celor  din  ţară.  Au  omorît  sute 
de  mii  dintre  noi.  Au  spălat  tot  tineretul  universitar  dintre  1945  şi  1960,  la  creier, 
prin  cele  mai  barbare  metode  cunoscute  în  omenire  şi  istorie,  au  distrus  mormintele 
învăţătorilor  şi  eroilor  noştri,  ca  să  n’aibă  amintirea  şi  fiinţa  lor,  praguri  pământeşti. 
Au  ars  toate  cărţile,  troiţele  şi  bisericile  ridicate  şi  ctitorite  de  credinţa  şi  truda 
noastră,  de  elanul  inimilor  noastre  tinere  şi  curate.  Au  prigonit  şi  genocidizat.  Ca  să 
constate,  după  decenii  de  crimă  şi  ucidere,  de  minciună  şi  teroare,  că  n’au  putut 
distruge  şi  desfiinţa  spiritul  generaţiei  noastre.  E  fapt  cutremurător,  şi  pentru 
duşmani  şi  pentru  noi,  că  spiritul  marilor  noştri  morţi  trăieşte  în  ţară.  E  viu. 
Răscoleşte  inima  neamului  retras  în  rădăcini,  sub  crusta  de  orori  partinice.  Se  aude 
în  tot  neamul,  ca  pe  potecile  munţilor,  în  vreme  de  furtună:  Vrem  neamul  românesc 
liber!  Vrem  întoarcerea  la  Isus  Hristos! 

Prezenţa  aceasta  formidabilă  a  spiritului  generaţiei  noastre,  îi  face  pe  politrucii 
blestemaţi  dela  Bucureşti  să  repună  în  scenă  procesul  marilor  noastre  ridicări  şi 
adevăruri.  Se  screm  neputincioşi  să  ne  acopere  cu  noroi,  prin  magazine  istorice  şi 
toate  fiţuicile  oribile,  de  mâzgăleală  silnică,  de  pervertire  şi  răzbunare  partinică, 
urlând  ca  şacalii  lihniţi  de  foame  în  gropile  goale,  pe  care  ei  le-au  profanat,  furat  şi 
pustiit,  rânjind  galben,  ca  Satan  când  e  strâns  în  colţ,  de  sabia  Arhanghelului. 

Să  ne  războim  din  cuvinte  cu  politrucii  reserişti?  Ghiţă  Racoveanu  se  uită  lung  la 
noi  şi  zice:  NU.  Cât  despre  cei  din  arena  exilului  care  trag  mereu  în  noi,  cu  toate 
brandurile  urii,  şi  ne  alungă  ca  pe  cerbi  când  se  deschide  vânatul,  încercând  să  ne 
scoată  din  lege,  tocmai  ei  care  abuzează  de  legi  şi  de  libertate,  am  vrea  să  le-atragem 
atenţia  că  ştim  dece  o  fac  şi  cine-i  scoate ’n  arenă,  cine  plăteşte  tonele  de  hârtie  şi 
cerneală  pe  care  ei  le  cheltuiesc,  defăimându-ne.  Recunoaştem.  I-am  supărat. 
Generaţia  noastră,  săracă,  muncind  cu  braţele  prin  fabrici,  a  ridicat  un  măreţ 
monument,  lui  Moţa  şi  Marin,  în  Spania.  Comuniştii  şi  nănaşii  lor  din  Vest,  cei  cu 
împărăţia  de  pământ,  au  tot  dreptul  să  fie  neliniştiţi.  S’a  ridicat  un  monument  unor 
atleţi  ai  lui  Hristos.  Şi  tocmai  în  Spania,  unde  ei,  în  războiul  civil  din  1936-1938,  au 
susţinut  hoardele  comuniste,  pe  acei  care  au  desecrat  biserici  şi  mănăstiri,  şi  au  ucis 
mii  de  călugăriţe  şi  călugări.  Prin  acest  gest  al  generaţiei  noastre,  a  învins  iar  Hristos. 
Cum  să  nu-i  supere  asta  pe  duşmanii  şi  detractorii  noştri?  Pe  ei  care  stăteau  gata  să-l 
declare  pe  Lenin,  erou  al  umanităţii,  în  oficinele  stângiste  dela  UNESCO?  îi 
înţelegem.  E  însă  foarte  adevărat  că  nu  am  putut  proceda  altfel.  Noi  cei  care  ne-am 
cuminecat  din  lumina  jertfei  lui  Ionel  Moţa,  ne  ne  putem  lepăda,  nu  putem  să-l 
trădăm  pe  Hristos.  Şi  nu  numai  atât.  Credem  infinit  că  Hristos,  în  obrazul  căruia  se 
trage  şi  azi  cu  mitraliera,  e  soluţia  marilor  frământări  şi  nenorociri  de  astăzi,  din 
omenire.  Iată  dece  generaţia  noastră  a  ridicat  monumentul  cinstitor,  dela 
Majadahonda. 

Că  s’au  înţepenit  toţi  agenţii  lui  Ceauşescu  să  facă  teoria  democraţiei  ameninţate? 
Că  ne  ataci,  cu  straşnică  mânie  şi  ură,  căzăturile  şi  leprele  levantine,  magnaţii 
secretoşeniilor  şi  argaţii  mafiilor?  Ce-ar  putea  face  alta,  cunoscând  şi  consumându-şi 
răul  din  ei  şi  din  falsele  lor  doctrine  satanice,  ce-i  împing  la  neomenie  şi  crimă,  la 
foamea  de  a  conduce  toată  planeta,  prin  spălare  la  creier  şi  zombizare,  în  numele 
materiei  fi  a  bestiei  din  om?  Suntem  datori  cu  un  răspuns  clar  şi  o  atitudine 
cavalerească,  în  aceste  frământări  ale  orei  de  faţă,  neuitând  nici  o  clipă  că  "spiritul  de 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


328 


jertfă  este  esenţialul".  Medităm  de  săptămâni  acum,  acest  prag  de  confruntare.  Şi  am 
ajuns  la  concluzia  că  va  trebui  să  ne  continuăm  drumul  fără  a  ne  lăsa  ispitiţi  de 
polemică,  fără  a  ne  lăsa  înspăimântaţi  de  turbarea  şi  puterea  goliatică  a  duşmanului. 
Trebuie  să  fim  convinşi  că  până  la  urmă  dragostea  lui  Hristos  va  învinge  în  toate 
neamurile,  în  toate  colţurile  planetei.  Cât  despre  noi?  Noi  vom  putea  fi  ucişi,  dar  nu 
biruiţi,  nu  scoşi  din  istorie  şi  din  realitatea  spirituală  a  lumii,  tocmai  pentrucă  forţele 
cărora  vrem  noi  să  servim,  sunt  etern  invincibile.  Nu  avem,  deci,  de  ce  ne  teme.  Cu 
atât  mai  puţin  de  ce  ne  lepăda. 

într’o  meditaţie,  scoborând  pe  urloiul  inimii,  şi  tot  gândindu-mă  la  Ghiţă 
Racoveanu,  s’a  făcut  că  eram  amândoi  în  Spania,  la  Majadahonda;  Era  un  câmp 
imens  de  trandafiri.  Ştiam  că  sunt  trandafirii  crescuţi  din  jertfa  şi  sângele  lui  Moţa  şi 
Marin.  Trandafiri  frumoşi,  plini  de  miresme,  în  care  se  oglindeau  cerul  şi  eternitatea. 
Ghiţă  Racoveanu,  cu  sfială,  a  rupt  unul  şi  s’a  întors  către  mine:  -Ia-1!  Dacă  poţi, 
pune-1  pe  masa  celor  ce  ne  batjocoresc.  E  singurul  răspuns  ce  li-1  putem  da.  Nu 
putem  răspunde  cu  ură  şi  ameninţări. 

E  prea  multă  ură  şi  prea  mult  întunerec  în  lume.  Răspunde-le  cu  acest  zâmbet  al 
Domnului  Nostru  Isus  Hristos!,,, 

Scriu  acest  editorial,  profund  ruşinat.  în  faţa  pericolului  comunist  şi  ateist,  ne 
batem  cu  cine  n’ar  trebui.  De  aceea,  dintr’o  adâncă  pornire  a  inimii  ştiutoare,  punem 
acest  trandafir  dela  Majadahonda,  pe  masa  celor  ce  se  tem  de  noi  şi  ne  urăsc.  Noi 
vrem  să  ducem  lupta  pentru  neamul  nostru  creştin  şi  o  omenire  mai  bună  şi  mai 
dreaptă,  liberă  şi  democratică.  Stând  sub  atacuri  crude  şi  prigoane  care  ţin  acum  de 
peste  patru  decenii,  fără  întrerupere,  am  putut  şi  greşi.  Am  greşit  mult  mai  mult 
decât  ştiu  duşmanii  noştri.  Dar,  în  fond,  am  crezut.  Şi  am  jertfit  ţoată  tinereţea  unei 
generaţii,  i-am  dat  mii  şi  mii  de  vieţi,  pentru  bine  şi  adevăr.  Privind  azi  neamurile  şi 
destinele  lor,  din  crucea  oceanului,  cum  ar  spune  Paul  Claudel,  ajungem  la  concluzia 
că  neamul  românesc  a  trăit  o  splendidă  iluminare  şi  ajungere  acasă,  în  spirit  şi 
esenţe,  prin  ridicarea  noastră  curată,  conştientă  şi  adânc  jertfelnică.  în  ciuda  tuturor 
defăimărilor  şi  uciderilor  fără  judecată,  am  reuşit  să  creiem  o  identitate  românească, 
de  dragoste  şi  omenie,  înscriind  prin  Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin,  un  moment  de 
jertfă  şi  înviere  cum  creştinătatea  şi  omenirea  nu  mai  cunoscuseră  de  decenii,  dacă 
nu  şi  de  veacuri.  A  trecut  şi  cel  de-al  doilea  război  mondial,  şi  nicăieri  pe  nici  un  front 
de  bătaie,  nu  s’a  înscris  un  moment  mai  creştin,  mai  uman  şi  divin,  decât  “moartea 
pentru  Hristos  fi  pentru  aşezarea  creştină  a  lumii",  dela  Majadahonda. 

Nu  vrem  să  incomodăm  pe  nimeni.  Nu  facem  politică.  Nu  vrem  guvernări,  nu  luăm 
parte  la  alegeri  şi  bătălii  politice,  la  stângiste  revoluţii  contra  ordinei  stabilite.  Vrem 
numai  dreptul  de  a  afirma  o  credinţă,  un  fel  de  a  fi,  în  om  şi  în  lume.  O  metaforă  de 
spirit  şi  inimă.  în  ţările  unde  suntem,  ajutăm  ordinea  şi  legea.  Credem  în  muncă  şi 
onoare.  în  omenie. 

Cât  despre  filosofii  şi  doctrine  satanice,  secrete,  fără  Dumnezeu,  voind  să-l 
transforme  pe  om  în  robot,  ştampilându-1  pe  Hristos  drept  impostor,  ne  permitem  a 
afirma  şi  a  fixa  că  până  la  urmă,  toate  neamurile  şi  toate  puterile,  după  ce  vor  fi 
încercat  tot  şi  vor  fi  vărsat  mult  sânge  nevinovat,  se  vor  întoarce  la  singura  cale 
posibilă  pe  planetă:  la  Prinţul  Dragostei.  în  semnul  acestei  dragoste  care  ne  mântuie 
şi-l  face  pe  om,  om,  ne  aplecăm  cu  sfială  şi  punem  pe  masa  tuturor  detractorilor 
generaţiei  noastre,  trandafirul  dela  Majadahonda. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


329 


ÎN  PRAGUL  MORŢII  97 

Ultimele  zile  ale  poetului  Vasile  Posteucă 

de  Dr.  Alexandru  RONNETT 

Pe  Vasile  Posteucă  l-am  cunoscut  încă  din  vremea  studiilor  liceale  şi  l-am 
urmărit  apoi  în  toate  împrejurările  vieţii  sale  dealungul  anilor,  în  care  întreaga  sa 
fiinţă  şi  activitate  şi-a  pus-o  în  slujba  idealurilor  româneşti  şi  creştine. 

în  ultima  parte  a  bolii  sale,  în  Spitalul  Columbus  din  Chicago,  unde  era  sub 
supravegherea  unui  grup  de  medici  specialişti,  am  avut  ocazia  să  cunosc  o  altă  faţă 
a  personalităţii  sale,  care  este  impresionantă  în  deosebi  pentru  observatorul  de 
ştiinţă  medicală:  rezistenţa  lui  fizică  şi  luciditatea  minţii  şi  a  judecăţii  sale  în 
apogeul  crizei  biologice  prin  care  a  trecut. 

Toţi  medicii  consultaţi  au  fost  uimiţi  de  puterea  sa  de  analiză  logică  a  situaţiilor 
în  care  se  găsea  şi  puterea  sa  de  coordonare  a  judecăţilor,  precum  şi  de  sbuciumul 
său  sufletesc  legat  de  idealurile  sale  supreme  de  viaţă  în  pragul  dramatic  al  morţii. 
Acest  sbucium  sufletesc  a  depăşit  cu  imensitatea  şi  caracterul  lui  toate  durerile 
fizice,  toate  preocupările  de  salvare  medicală  şi  toate  grijile  de  persoana  lui  sau  a 
familiei  sale.  întrebat  asupra  durerilor  cauzate  de  boală  Posteucă  răspundea:  “Nu 
mă  doare,  mă  arde,  parcă  cineva  a  luat  o  grămadă  de  cărbuni  aprinşi  şi  mi-a  pus-o 
în  stomac”.  Totuşi  nu  accepta  medicamentele  de  uşurarea  durerilor  decât  atunci 
când  vroia  să  doarmă  pentru  odihna  normală  a  trupului  său.  îşi  făcea  cu 
regularitate  meditaţiile  şi  rugăciunile  zilnice  şi  urmărea  cu  atenţie  şi  interes  toate 
situaţiile  care  priveau  perspectiva  plecării  sale  pe  “tărâmul  celalalt”.  Sfătuia  şi 
încuraja  cu  bărbăţie  pe  prieteni  şi  camarazi  şi  vorbea  cu  seninătate  uimitoare 
despre  moartea  creştinilor. 

Era  o  bucurie  transfigurată  în  privirile  sale  oridecâteori  pomenea  de  Dumnezeu 
şi  Căpitan,  mărturisindu-şi  fericirea  de  a-i  vedea  în  lumea  lor  cerească,  unde  va  da 
socoteala  de  toate  cele  ale  lui  pe  pământ,  bune  sau  rele,  făcute  aşa  după  cum  şi-a 
înţeles  el  rostul  vieţii  sale. 

Preocuparea  lui  principală  era  dominată  de  două  idei  majore:  continuitatea 
luptei  împotriva  comunismului  ateu  şi  moartea  în  sine  ca  supremă  verificare  a 
credinţelor  şi  idealurilor  de  viaţă.  Aceste  idei  au  fost  clar  formulate  în  toate 
împrejurările:  interview-uri  cu  presa  şi  televiziunea,  în  discuţiile  cu  oficialii 
spitalului,  medicali  sau  juridici,  cu  prietenii  sau  cetăţenii  din  oraş  care-1  vizitau, 
precum  şi  în  toate  actele  scrise  şi  semnate  de  mâna  sa  în  faţa  martorilor. 

Aşa  a  dat  indicaţii  pentru  intensificarea  luptei  naţionale  şi  creştine  şi  unirea 
tuturor  forţelor  sănătoase  împotriva  comunismului  şi  a  celor  ce  vor  să  lichideze 
existenţa  istorică  a  neamului  românesc.  La  fel,  a  dat  lămuriri  asupra  continuării 
revistei  DRUM,  şi  asupra  orientării  ei  ideologice  în  viitor. 

El  şi-a  mărturisit  convingerile,  certitudinile  şi  credinţele  sale  cu  simplitatea 
omului  creştin,  împăcat  cu  propriul  său  destin.  Moartea  sa  o  vedea  ca  o  împlinire 
dreaptă  a  unui  ciclu  de  existenţă  şi  a  acceptat-o  cu  conştiinţa  luminată  de  graţia 
cerească  care-i  dădea  puterea  să-şi  ceară  iertare  dela  cei  faţă  de  care  a  greşit 
personal  şi  să-i  ierte,  la  rândul  său  pe  cei  ce  au  greşit  faţă  de  el. 


97  -  Revista  "Drum".  Anul  IX,  Nr.  1-2,  Ianuarie-Iunie  1973. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


330 


“Nu  pot  însă  ierta  pe  cei  ce  au  înşelat  şi  furat  neamul  ţăranilor  mei.  Numai 
Dumnezeu  şi  neamul  îi  poate  ierta  pe  aceştia”. 

Nici  un  fel  de  ură  sau  duşmănie  nu  apărea  în  vorbele  sau  atitudinile  sale. 

Vorbea  însă  cu  mare  dragoste  despre  cei  ce  suferă,  ostenesc  şi  luptă  pentru 
românitatea  creştină. 

Toate  durerile  şi  suferinţele  fizice  au  fost  secundare  pentru  Posteucă,  pe  patul 
de  suferinţă  al  spitalului.  El  era  îngrijorat  de  soarta  celor  ce  rămân  după  dânsul  şi 
urmează  să  ducă  mai  departe  greul  bătăliilor.  A  fost  uimitor  cum  acest  îndrăgostit 
de  viaţă  şi  cântec,  prin  suferinţă  trupească,  a  reuşit  să  se  detaşeze  de  orice  gând  şi 
interes  personal. 

Când  îl  vizita  presa  şi  televiziunea  în  camera  lui  de  spital,  ceiace  vroia  Vasile 
Posteucă  să  le  transmită  acestora  ca  un  mesaj  ultim,  nu  era  ceva  personal,  ci 
mesajul  unui  luptător  naţionalist  şi  credincios  al  Bisericii  creştine.  El  dorea  din 
adâncul  inimii  o  reîntoarcere  a  lumii  la  principiile  şi  legile  de  viaţă  ale 
creştinătăţii. 

Ceiace  a  fost  remarcat  de  întreaga  lume,  care  l-a  văzut  în  acea  epocă,  a  fost 
spiritul  lui  de  luciditate  şi  bărbăţie,  de  care  a  dat  dovadă  în  ultimele  clipe  ale  vieţii. 
Nu  şi-a  pierdut  niciodată  cumpătul  şi  curajul  de  a  privi  lucrurile  în  faţă  şi  de  a  le 
spune  pe  nume. 

în  ultima  fază  a  vieţii  a  cerut  doctorilor  să  întrerupă  orice  tratament  medical. 
Nu  voia  să  devină  o  “vegetală  muribundă”.  “Gândul  de  a  zace  ca  o  buruiană  mă 
înspăimântă  şi  nu-1  pot  suporta.  Doresc  să  mor  conştient,  căci  sunt  fericit  să  merg 
la  Tatăl  meu  cel  ceresc,  pe  care  l-am  iubit,  în  care  am  crezut  şi  mă  aşteaptă.” 

Această  stare  sufletească,  în  care  era  purificat  de  toate  păcatele  lui,  împreună  cu 
nesfârşita  şi  necondiţionata  lui  credinţă  în  legile  creştine  ale  existenţei,  i-au 
conferit  lui  Posteucă  nimbul  unei  demnităţi  umane,  de  care  numai  sfinţii  creştini 
şi  martirii  legionari  au  fost  învredniciţi  în  setea  lor  de  mântuire. 

PRIVILEGIUL  LOR ...  9» 

de  Alexandru  RONNETT 

Bătălia  ideologică  a  lumii  contimporane  a  devenit  înverşunată  în  pragul 
aşezărilor  de  temelii  a  unei  lumi  noui.  Lumea  actuală  se  sbate  să-şi  găsească 
albiile  de  statornicie  şi  linişte  după  ultimul  război  mondial,  iar  ideologiile  angajate 
în  luptă  caută  să  obţină,  fiecare  în  parte,  o  poziţie  de  supremaţie.  Partidele 
politice,  instrumente  ale  unei  ideologii,  sau  a  alteia,  încearcă  să  opereze  cu 
metodele  adecvate  obiectivului  lor,  pentru  a-şi  asigura  un  loc  fruntaş  în 
frământarea  vremii.  Oamenii  politici,  membri  ai  partidelor,  desfăşoară  activităţi 
multiple  pentru  a  sprijini  succesul  acestor  partide. 

Spectacolul  ciocnirilor  politice  de  azi  este  interesant  şi  plin  de  o  dinamică 
atrăgătoare,  dar  finalul  rămâne  o  necunoscută  misterioasă.  Nimeni  nu  poate  face 
preziceri  complete  asupra  soartei  şi  viitorului  unei  ideologii  sau  unui  partid 
politic. 

Preocuparea  de  aceste  probleme  duce  la  o  stare  de  nevroză  permanentă,  care 
poate  avea  consecinţe  grave,  căci  se  pot  schimba  intenţiile,  planurile  şi  metodele 


98  -  Revista  "DRUM".  Anul  IX,  Nr.  4,  Octombrie  -  Decembrie  1973. 


Nicolae  Niţă 


331 


politice.  Se  poate,  astfel,  ajunge  dela  forme  realiste  ca  raporturile  de  forţă,  sau 
idealiste  ca  perspectivele  morale,  la  perfidie,  deformare  a  adevărului,  şi  la 
organizarea  asasinării  caracterului  personal  prin  ponegrire,  calomnie,  svonuri 
false  şi  documentare  fragmentară,  scoasă  din  contextul  conceptului  original. 

Cel  mai  sălbatic  sistem  de  luptă  politică,  care  şi-a  făcut  întâi  apariţia  în  Rusia 
Sovietică  şi  a  pătruns  după  aceia  în  Europa  răsăriteană  odată  cu  guvernele 
comuniste,  instalate  cu  forţa  moscovită,  este  prototipul  utilizării  celor  mai  josnice 
şi  imorale  metode  de  luptă  politică  împotriva  adversarilor. 

Am  citit,  de  curând,  o  carte  despre  Garda  de  Fer,  scrisă  de  comuniştii 
bucureşteni,  şi  am  găsit  în  cuprinsul  ei  etalate,  în  toată  splendoarea  ei  mocirloasă, 
întreaga  gamă  a  manierelor  necinstite  de  a  vorbi  despre  adevăr.  Şi  aceasta,  sub 
masca  unei  pretinse  metodologii  ştiinţifice. 

Scopul  cărţii  nu  este  numai  să  creieze  neîncredere  şi  să  lichideze  o  stare  de 
spirit,  o  mişcare  politică  şi  spirituală,  dar  să  denigreze  întreg  trecutul  politic  al 
Ţării  Româneşti. 

Cartea  abundă  în  falsificări  intenţionate,  în  interpretări  necinstite  şi  fanteziste 
şi  în  documentare  lipsită  de  orice  autenticitate. 

Pentru  cel  ce  cunoaşte  istoria  politică  a  României  dintre  cele  două  războaie 
mondiale,  precum  şi  realităţile  societăţii  româneşti,  este  imposibil  să  găsească  în 
această  carte  cele  mai  elementare  probe  ale  bunului  simţ. 

Să  admitem  ideia,  că  Mişcarea  tineretului  român,  canalizată  în  Garda  de  Fer, 
n'a  fost  decât  o  manevră  a  partidelor  burgheze,  a  marei  finanţe  şi  industrii 
româneşti,  precum  şi  a  Germaniei  hitleriste.  Se  putea  face  acest  lucru,  fără  o 
corespondenţă  la  realităţile  româneşti?  în  cazul  acesta,  cum  se  explică  ecoul  pe 
care  l-a  avut  această  Mişcare  în  sufletul  poporului  şi  cum  se  explică  proporţiile  pe 
care  le-a  luat  în  concertul  politic  românesc? 

Comuniştii  dela  Bucureşti  nu  văd  cum  se  sbat  din  1945  încoace  prin  tot  felul  de 
manevre  să  cucerească  ţara  la  formula  comunistă,  fără  nici  un  rezultat? 

Un  partid  politic  şi  o  ideologie  îşi  verifică  valenţele  în  funcţie  directă  de 
realităţile  societăţii,  în  care  acestea  există. 

întreg  comunismul  românesc  este  construit  pe  aberaţii,  fantezii  şi  absurdităţi. 
Deci,  nu-i  de  mirare,  că  pot  tipări  asemenea  cărţi,  în  care  utilizează  declaraţii 
personale,  smulse  sub  presiune,  chinuri  fizice  şi  mintale,  în  timpul  detenţiei 
politice. 

Păcatul  mare  îl  săvârşesc  cei  ce  încearcă,  sub  o  formă  sau  alta,  să  opereze  cu 
acest  material,  furnizat  de  comunişti.  Aceştia  se  lasă  prinşi  în  ţesătura  diabolică  a 
manevre  lor  bucureştene  şi  pun  o  picătură  de  amărăciune  şi  venin  pe  rănile 
exilului  românesc.  Acest  exil  românesc  este  compus  din  grupări  şi  personalităţi 
politice  cu  concepţii  deosebite  de  viaţă,  iar  ele  reprezintă  segmente  ale  societăţii 
româneşti,  adică  fiecare  este  ancorat  in  realităţile  româneşti,  într'un  fel  sau  altul. 
Dacă  obiectivul  de  luptă  al  exilului  este  acelaşi,  adică  eliberarea  ţării  şi 
independenţa  ei  de  orice  dominaţie  moscovită,  marxistă  sau  neromânească,  legile 
morale  ale  luptei  politice  cer  tuturor  omenie,  respect  reciproc,  în  toate 
împrejurările,  pentru  a  asigura  unitatea  de  luptă  şi  gând  românesc.  Cei  ce  iubesc 
Ţara  Românească,  se  înţeleg  între  ei  prin  curăţenie  sufletească  şi  seninătate  de 
credinţă. 

Lăsăm  comuniştilor  din  România  privilegiul  şi  gloria  mişeliei. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


332 


ÎNTR'AL  ZECELEA  AN  99 

Cu  acest  număr  revista  noastră  intră  în  cel  de-al  zecelea  an  de  existenţă.  Născută 
din  îngemănarea  eforturilor  lui  Vasile  Posteucă  şi  Nicolae  Petra,  la  care  s’au  alăturat 
Nicolae  Novac  şi  Ion  Cârja,  revista  a  străbătut  o  cale  lungă  de  sbucim  şi  frământare, 
de  credinţe  şi  oftaturi,  de  poezie  şi  polemică,  de  arderi  şi  îngheţuri,  de  trudnicie  şi 
bucurii  simple,  în  slujba  robită  a  spiritului  şi  a  ideii  româneşti.  în  cinstirea  unei 
icoane  scumpe,  luminoase  nepieritoare.  Sufletul  arzător  al  revistei  a  fost  Vasile 
Posteucă,  care  aducea  din  Bucovina  străbună  doina  şi  cântecul  de  veacuri  al 
ţăranului  român,  dragostea  pătimaşe  de  neam  şi  glie,  şi  “sfânta  nebunie”  a  unui  ideal 
de  viaţă  românesc,  pe  care  le-a  imprimat  cu  pregnanţă  în  paginile  revistei.  Şi,  le-a 
lăsat  moştenire,  grea  şi  bogată,  urmaşilor,  scriitori  de  slovă  şi  duh  românesc  şi 
cititori  îndrăgostiţi  de  taine  şi  legende  daco-romane. 

Noi  continuăm  linia  de  credinţă,  ideal  şi  românism,  pe  care  s’au  plasat  la  vremea 
lor  toţi  cei  ce  au  avut  răspunderea  revistei  şi  cum  s’a  definit  aceasta  mai  consistent  în 
ultima  parte  a  vieţii  lui  Vasile  Posteucă. 

Pentru  viitor,  nu  aducem  în  faţa  cititorilor  nici  promisiunile  aristocratice,  nici 
ţinerile  de  cuvânt  burgheze,  ci  continuăm,  oferim,  şi  mărturisim:  bogăţiile  noastre 
sufleteşti,  curăţenia  idealurilor  noastre,  osteneala  noastră,  gândurile,  emoţiile  şi 
visurile  noastre,  legate  de  “frumuseţea  dintâi”  a  existenţei  româneşti.  Mărturisim 
încrederea  noastră  şi  certitudinile  noastre,  aşezate  ca  o  “piatră  în  capul  unghiului”. 

Pe  linia  ospitalităţii  şi  omeniei  româneşti,  deschidem  larg  porţile  inimilor  noastre, 
ale  casei  noastre,  ale  revistei  noastre  şi  al  baricadelor  noastre  de  luptă,  tuturor  celor 
ce  s’au  învrednicit  de  harul  curăţeniei  de  gând  şi  simţire  românească:  să  ne  rugăm 
împreună  întru  ecumenicitatea  neamului  creştin  şi  plin  de  omenie. 

REDACŢIA 


ÎNTUNERIC  ŞI  LUMINĂ  100 

"...să  vestiţi  puterile  minunate  ale  Celui  ce  v'a  chemat  din  întuneric  la  lumina  Sa  minunuată  (I,  Petru,  2.9) 

de  Sergiu  GROSSU 

în  nenumărate  rânduri,  Domnul  şi  Mântuitorul  nostru  Iisus  Christos  vorbeşte 
despre  lucrarea  Luminii  şi  lucrarea  întunericului,  despre  atracţia  Luminii  şi  a 
întunericului  şi,  prin  aceasta,  despre  inevitabila  împărţire  a  oamenilor  în  două 
categorii: 

—  cei  cari  iubesc  mai  mult  întunericul  decât  Lumina  din  cauza  faptelor  lor  rele, 
după  cum  cetim  în  Evanghelia  după  Ioan  (3,20):  “Căci  oricine  face  răul,  urăşte 
Lumina  şi  nu  vine  la  Lumină,  ca  să  nu  i  se  vădească  faptele”,  şi 

—  cei  cari  vin  la  Lumină,  cari  o  iubesc,  cari  trudesc  sub  puterea  ei  pentrucă  sunt 
născuţi  din  Lumina  lui  Dumnezeu  şi  au  devenit,  prin  credinţa  în  Iisus,  copii  ai 
Luminii. 

Apostolul  Pavel  este  categoric  în  ce  priveşte  dublul  aspect  tipologic  al  umanităţii, 
cauzat  de  prezenţa  sau  absenţa  Luminii.  “Voi  toţi  sunteţi  fii  ai  Luminii  şi  fii  ai  Zilei”, 
le  spune  creştinilor  din  Tesalonic.  “Noi  nu  suntem  ai  nopţii,  nici  ai  întunericului” 


99  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1974. 

100  -  Revista  «DRUM».  Anul  X,  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1974. 


Nicolae  Niţă 


333 


(Tes.5.5).  într’adevăr,  copiii  lui  Dumnezeu  nu  pot  fi  ai  nopţii  sau  ai  întunericului, 
pentrucă  ei  sunt  “ai  lui  Dumnezeu”,  răscumpăraţi  prin  sângele  lui  Christos.  prin 
moartea  şi  învierea  Lui.  Dumnezeu  este  Lumina  şi  “în  El  nu  este  întuneric”  (Ioan 
1,5).  Deci  nefiind  în  Dumnezeu  —  în  starea  anterioară  de  robi  ai  păcatului  —  noi  nu 
eram  în  Lumină,  ci  în  întuneric,  identificându-ne  cu  bezna,  fiind  una  cu  întunericul. 
"Odinioară  eraţi  “întuneric”,  conclude  apostolul  Pavel  şi,  ca  atare,  "aţi  luat  parte  la 
lucrările  neroditoare  ale  întunericului”  (Efes.  5.8,11),  adică  la  tot  felul  de  fapte  rele, 
la  tot  felul  de  fapte  ruşinoase  “făcute  în  ascuns”.  Astfel,  cei  cari  iubesc  întunericul 
ajung  "plini  de  orice  fel  de  nelegiuire,  curvie,  viclenie,  lăcomie,  de  răutate;  plini  de 
pizmă,  de  ceartă  şi  ucidere,  de  înşelăciuni,  de  porniri  răutăcioase;  sunt  şoptitori, 
bârfitori,  urând  pe  Dumnezeu,  obrasnici,  trufaşi,  lăudăroşi,  născocitori  de  rele. 
neascultători  de  părinţi,  fără  pricepere,  fără  dragoste  firească,  neînduplecaţi,  fără 
milă”  (Rom.  1.29-31). 

Noi  putem  fi  Lumină  numai  "în  Domnul”,  care  este  Lumina.  Iisus  Christos  este 
unica  sursă  de  lumină  a  lumii.  El  condiţionează  primirea  Luminii  astfel:  “Cine  Mă 
urmează  pe  Mine  nu  va  umbla  în  întuneric,  ci  va  avea  Lumina  vieţii”.  Nu  este 
admisibil  ca  un  om,  care  prin  credinţă  a  înviat  din  moartea  întunericului  şi  a  căpătat 
numele  de  "copil  al  Luminii”,  să  mai  trăiască  în  întuneric.  Doar  aţi  luat  act,  că  noi 
toţi  trebue  să  fim  “fii  ai  Luminii  şi  ai  Zilei”.  Nu  există  a  treia  posibilitate.  După  cum 
nu  putem  sluji  la  doi  stăpâni  în  aceeaş  vreme,  tot  aşa  nu  putem  fi  întuneric  şi 
Lumină. 

Obligaţia  noastră  —  a  Românilor  din  exil  —  este  ca  viaţa  ce  o  avem  de  trăit  pe 
pământul  cutropit  de  forţele  răului  şi  ale  nopţii,  să  fie  o  viaţă  de  lumină,  o  viaţă  de 
permanentă  explozie  solară.  Torturaţi  de  dorul  brazdei  natale  şi  logodiţi  cu  destinul 
neamului  nostru  răstignit,  imperturbabil  ancoraţi  în  izlazurile  de  lumină  ale  unei 
istorii  protivnice  şi  nădăjduind,  după  formula  Evangheliei,  împotriva  oricărei 
nădejdi,  să  umblăm  în  cele  patru  vânturi  ale  pământului  "ca  nişte  copii  ai  Luminii”, 
să  luminăm  în  jurul  nostru,  prin  incandescenţa  iubirii,  pentrucă  oamenii  cari  se  tem 
de  Lumină  sau  urăsc  Lumina  să  vadă  că  suntem  cu  adevărat  născuţi  din  Lumină  şi  că 
luptăm  pentru  triumful  ei. 


întunericul  este  generatorul  urii,  al  violenţei,  al  luptei  de  clasă,  al  persecuţiilor  — 
iar  noi,  dacă  vrem  să  fim  copii  ai  Luminii,  trebue  să  răspândim  lumina  bunătăţii  şi  a 
reconcilierii  universale,  militând  pe  baricadele  binecuvântate  ale  dreptăţii. 

întunericul  îmbracă  hainele  minciunii,  ale  diabolicelor  învăţături  incendiare,  el 
duce  la  tăgadă  şi  răsvrătire,  la  ateism  —  iar  noi  trebue  să  luminăm  cu  Adevărul  lui 
Dumnezeu  văgăunile  fumurii  ale  unei  societăţi  asuprite  de  forţele  întunericului. 

Să  fim  ambasadorii  Luminii... 

Iată  de  ce,  întru  împlinirea  acestui  rost  pentru  care  am  fost  creaţi,  trebue  să  ne 
rugăm  cu  şi  mai  multă  evlavie  în  acest  Post  Mare,  pentrucă  Dumnezeu  să  toarne 
puterea  Lui  în  inimile  noastre  de  câte  ori  buzele  vom  deschide  spre  preamărirea  Lui 
—  să  reverse  puterea  Lui  în  sufletul  nostru  ars  de  setea  înfăptuirii  cuvântului  —  lege 
pentru  noi:  “Facă-se  voia  TA,  precum  în  Cer  AŞA  şi  pe  pământ...” 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


334 


SUB  CNUT  LEGATĂ  DE  PLUMB...  LEGATĂ’N  LANŢURI:  BASARABIA  101 

"Numai  eu  pot  să  strig  pe  cele  patru  vânturi, 
"Că  pot  fura,  nepedepsit,  pământuri, 
"Că  furtul  este  dreptul  meu... 

(Panait  Cerna  despre  Rusia  în  poezia  "După  un  veac") 

GÂNDURI  PENTRU  BASARABIA  ÎNCĂTUŞATĂ 

Motto:  "A  rosti  numele  "Basarabia"  e  una  cu  a  protesta  contra  dominaţiunii  ruseşti.  Acest 
nume  singur  este  O  istorie."  Ziarul  TIMPUL,  3  Martie  1878  -  Mihail  Eminescu 

de  Prof.  Vasile  BÂRSAN 

Vremea  şi  vrerile  ei  aleargă  pe  lângă  noi  în  goană,  fără  preget,  împlinindu-şi  ciclul 
de  evenimente  şi  schimbări  adesea  prea  aspre  şi  necruţătoare,  împletind  sau 
destrămând  ţesătura  frumoasa  a  visurilor  efemere,  a  idealurilor  concepute  de 
veacuri,  făurind  sau  prăbuşind  destinele  şi  menirea  istorică  a  generaţiilor  şi 
popoarelor  ce-i  răsar  în  cale.  în  urmă-i,  ne  rămân  doar  dare  de  tristeţe  săpate  adânc 
în  cuta  sufletelor  noastre,  deja  împovărate  de  cumplite  desnădejdi  şi  de  blestemul 
împotriva  neputinţei  de-a  ne  ridica  în  urgia  revoltei  neînfrânată  să  cerem  socoteală  şi 
răfuială  călăilor  imperialişti  sovietici  care  refuză  Basarabiei  străbune  dreptatea  ei 
istorică. 

An  de  an,  în  ciuda  licăririlor  tot  mai  slabe  ale  nădejdilor,  ne  aţintim  privirile  spre 
zările  îndepărtate  ale  Basarabiei  încătuşată  între  Prut,  Nistru  şi  Marea  Neagră  şi 
răsfoim  cu  evlavie  filele  însângerate  de  sacrificii  pentru  libertate  ale  istoriei 
neamului,  comemorând  momentul  glorios,  poleit  cu  aurul  nestemat  al  descătuşării 
din  robia  rusească,  care  a  avut  lcc  la  27  Martie  1918.  Ziua  şi  anul  Domnului,  în  care 
s’a  petrecut  această  vestire  orbitoare  a  întregirii  României,  va  fi  pe  veşnicie  gravată 
pe  răbojul  veacurilor  ce  va  să  vină.  Din  neam  în  neam  se  vor  povesti  însăilarea  acelor 
clipe  din  1918  când  de  pe  malul  Nistrului,  pe  valul  vântului,  străluminaţi  în  gând 
Basarabenii  au  trecut  Prutul  într’un  elan  tineresc  ca  să  aducă  în  dar  ţării— mame 
comoara  visurilor  împlinite,  voie  bună  dela  soare,  dela  lună,  din  oraşe  şi  sate,  de  pe 
dealuri  şi  câmpii,  de  pe  văile  înflorite... 

Senină  le-a  fost  vrerea  şi  lacrima  senină...  Senină  le-a  fost  moartea  eroilor  şi 
curată  jertfa  lor  ce  s’a  înălţat  la  Cel  de  Sus!  în  1918,  fericirea  însenina  sufletul 
Basarabiei  întregi,  fiindcă  se  împlinise  odată  măreţ  al  vremii  scris.  Un  secol  şi  mai 
bine  cu  mult  amar  cursese  pe  Prut  de  când  Ruşii  o  răpiseră  dela  sânul  României...  în 
colibele  creştinilor  se  auzeau  în  nopţii  lungi  vaiere  sfâşietoare  de  inimi  şi  doruri 
sugrumate  în  şoapte,  pe  care  le  înghiţea  Prutul  şi  cerul  nu  le  mai  auzea!  Dar  pe 
ogoare  plugul  umbla  răscolind  pământul,  unde  trăia  traiul  înegrit.  Un  oftat  adânc  de 
jale  dus  în  sbor  de  ciocârlie  tot  mai  răsărea  pe  cale...  şi  câte-un  cântec  legănat  pe  la 
margine  de  sat  jeluia  oropsirea  şi  nedreptatea  rusească.  în  casa  umilinţii  ardea 
candela  credinţei  strămoşeşti  şi  pe  vatră  între  tăciuni  se  distingeau  murmure  de  rugi 
fierbinţi. 


101  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1974. 


Nicolae  Niţă 


335 


Dela  1812,  întâia  oară  când  vreo  stăpânire  streină  a  pus  mâna  forţat  pe  Basarabia, 
până  în  anul  de  glorie  1918,  într’o  primă  etapă  de  încercare  de  deznaţionalizare  şi 
anihilare  a  elementului  autohton  românesc,  fraţii  Basarabeni  în  ciuda  nopţii  negre, 
care  cădea  tot  mai  neagră  şi  mai  grea  peste  ei,  şi-au  menţinut  credinţa  şi  graiul  lor 
strămoşesc.  Bogată  în  fapte  naţionale  ca  şi  cu  produse  natural,  Basarabia  păstrase  cu 
sfinţenie  şi  eroism  un  dar  adus  României  de  pe  mândrele  sale  livezi.  Păstrat  prin 
deşişuri  de  pădure,  prin  ceasloavele  străvechi,  prin  bisericile  vechi,  tăinuit  pe  pietre, 
prin  cenuşa  de  pe  vetre,  Basarabenii  au  adus  ţării— mame  cel  mai  scump  dar:  graiul 
sfânt  românesc! 

Aceasta  a  fost  starea  de  lucruri  în  epoca  premergătoare  Unirii  şi  în  momentul 
sublim  al  actului  istoric  al  alipirii.  Pentru  a  nu  ştiu  câta  oară  în  decursul 
frământărilor  şi  opreliştelor  neamului  românesc,  Basarabia  a  dat  dovadă  luminoasă, 
supremă,  de  dârzenia,  puterea  de  îndurare  şi  trăinicia  de  stâncă  a  Românului  în  faţa 
duşmanului  cotropitor  şi  ucigător.  Mai  presus  de  orice,  a  păstrat  în  patrimoniul 
naţional  tradiţiile,  obiceiurile  şi  graiul  melodios  românesc,  ceeace  într’adevăr  e  un 
miracol  de  rezistenţă  şi  continuitate.  Se  cuvine  deci  cinste  fraţilor  Basarabeni,  cari  şi 
la  ora  actuală  încearcă  cu  îndârjire  să-şi  menţină  identitatea  naţională,  ţinând  piept 
eforturilor  ruseşti  de  a-i  nimici. 

Momentul  Unirii  din  1918  a  durat  doar  până  în  1940,  când  călăii  cotropitori  de 
tristă  amintire,  Stalin  şi  Hitler,  s’au  înţeles  să  cedeze  Basarabia  Rusiei  Sovietice,  deşi 
pretenţiile  acestora  asupra  teritoriului  cuprins  între  Prut  şi  Nistru,  asupra  Bucovinei 
de  Nord  şi  a  regiunii  Herţa,  erau  şi  rămân  încă  cu  desăvâşire  absurde  şi  total 
nejustificate.  La  anul  1400,  când  Moldova  îşi  avea  bine  fixat  hotarul  ei  politic  şi  etnic 
la  est,  pe  Nistru,  hotar  care  corespundea  şi  cu  linia  etnică  a  Românilor  moldoveni. 
Rusia  nu  exista  decât  sub  forma  unui  principat  în  jurul  Moscovei.  De  abia  după  400 
de  ani  de  războaie  şi  cuceriri  continui,  Rusia  a  ajuns  cu  frontiera  şi  pe  Nistru  în 
contact  direct  cu  principatul  Moldovei.  Această  pretenţie  a  Sovietelor  de  a  stăpâni 
provincii  care  aparţin  de  drept  României,  a  fost  cauza  esenţială  a  războiului  dintre 
România  şi  Rusia  în  anii  1941-1944. 

Războiul  României  contra  Rusiei  Sovietice  nu  reprezintă  deci  un  element  izolat.  El 
face  parte  dintr’o  lungă  înşiruire  de  evenimente  înregistrate  de  istorie  în  decursul 
unei  perioade  de  250  de  ani  de  raporuri  politico-militare  dintre  poporul  român  şi 
Rusia  ţaristă.  Primul  contact  dintre  cele  două  principate  române  —  Moldova  şi 
Muntenia  —  cu  marea  împărăţie  rusă  a  avut  loc  sub  domnia  ţarului  Petru  cel  Mare. 
în  timpul  acela  domnea  în  Moldova  eruditul  Prinţ  Dimitrie  Cantemir,  savant  de  o 
reputaţie  universală,  iar  în  Muntenia  Prinţul  Constantin  Brâncoveanu,  a  cărui 
moarte  tragică  prin  asasinat  şi  trădare  e  o  pagină  de  doliu  în  istoria  noastră. 

Ţarul  Petru  cel  Mare  a  ajuns  cu  armata  lui  în  Moldova,  unde  a  fost  foarte  bine 
primit  de  populaţie  şi  de  domnitor.  Armata  rusă  lipsită  de  provizii  din  cauza  unei 
invazii  de  lăcuste,  a  rămas  fără  cavalerie  şi  cai  la  tunuri.  întâlnirea  între  armata  rusă 
şi  cea  turcească  a  avut  loc  la  Stănileşti  pe  Prut,  unde  Ruşii  au  fost  încercuiţi.  Ţarul,  în 
pericol  de  a  fi  prins,  încheie  tratatul  de  pace  din  22  Iulie  1711.  Acesta  a  fost  primul 
contact  important  al  poporului  român  cu  Rusia  şi  simpatia  Românilor  faţă  de  aceasta 
e  demnă  de  remarcat.  Era  natural  ca  Moldovenii  şi  Muntenii  să  vadă  în  ţarul  Petru 
cel  Mare  un  salvator,  fiind  creştin  ortodox  şi  reprezentând  o  mare  putere  militară, 
care  ar  fi  putut  ajuta  pe  Români  să-şi  recâştige  independenţa  de  sub  stăpânirea 
cruntă  a  Turcilor.  Dar  Ruşii  au  uitat  foarte  curând  sentimentele  sincere  româneşti  şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


336 


nu  peste  mult  şi-au  dat  arama  pe  faţă,  trădând  intenţiile  lor  ascunse  că  încă  de  atunci 
făceau  planuri  să  pună  mâna  pe  ţările  române. 

Drepturile  noastre  istorice  şi  etnice  asupra  Basarabiei  au  fost  recunoscute  chiar  de 
Ruşi.  Tratatul  din  1711  între  Petru  cel  Mare  şi  Dimirie  Cantemir  scrie,  că  frontierele 
Moldovei  sunt  pe  Nistru: 

“Moldova  va  avea  vechile  hotare  până  la  Nistru  şi  mare,  inclusiv 
Bugeacul  (partea  de  sud  a  Basarabiei  denumită  “Pustiul  Geţilor”,  care  a  căpătat  mai 
târziu  numele  de  Basarabia  sau  Ţara  Basarabilor,  dela  Basarab  I,  întemeitorul 
Munteniei)  şi  raialele;  domnia  va  fi  ereditară  în  familia  lui  Cantemir;  Domnul  şi 
dregătorii  îşi  păstrează  vechile  drepturi.” 

Prima  invazie  rusă  în  Moldova  a  avut  loc  în  1739.  Temându-se  însă  că  Turcii  vor 
veni  contra  lor  cu  trupele  care  bătuseră  pe  Austrieci,  Ruşii  au  acceptat  o  pace  de 
compromis  şi  astfel  Moldova  a  rămas  pe  mai  departe  sub  suzeranitate  turcă.  Ruşii 
ajung  cu  graniţa  lor  occidentală  până  la  Nistru,  abia  la  1702  când  Ruşii  ne  răpesc 
teritoriul  moldovenesc  dintre  Prut,  Nistru  şi  mare,  la  1812,  îl  denumesc  Basarabia, 
extinzând  astfel  numele  regiunii  de  sud,  adică  “Ţara  Basarabilor,”  asupra  întregii 
provincii  moldoveneşti  dintre  Prut  şi  Nistru,  până  la  Noua  Suliţă  şi  Hotin. 

Scriitorul  D.  Iov  scrie  în  “Privelişti  Basarabene”:  “Nici  un  ţinut  din  România 
întregită  nu  se  sprijineşte  ca  Basarabia  pe  hrisoave  care  clădesc  temelia  istoriei 
noastre  naţionale.  Străbătând  Basarabia,  întâlnim,  judeţ  cu  judeţ,  localităţi  în  care 
vitejia  străbună  a  învins  vrăşmaşii  puternici.  Hotinul,  Soroca,  Tighina,  Cetatea  Albă, 
Chilia,  Balta,  Izmail,  Lipnic,  sunt  ţintirimuri,  unde  odihnesc  hatmani  şi  pârcălabi, 
arcaşi  şi  plăieşi  moldoveni.  Nu  numai  ţinutul  din  Stânga  Prutului  este  pitoresc,  ci  şi 
oamenii  care  îl  locuiesc,  prin  numele  ce-1  poartă.  întâlnim  aici:  Barbăscumpă, 
Lăpuşneanu,  Buzămurgă,  Voinicu,  Spancioc,  Laptedulce,  Sfeclă.” 

Pe  drept  cuvânt,  Basarabia  încorsetată  între  Nistru  şi  Prut  înfăţişează  un 
neasemuit  pitoresc.  Deluroasă  la  Nord,  aproape  muntoasă  în  partea  Sorocei  drumul 
ce  duce  dela  Ocniţa  spre  Octacii  Nistrului,  într’un  fermecător  zig-zag,  urmărind 
cursul  râului,  îşi  coboară  ogoarele  spre  codrii  Orheiului  şi  al  Lăpuşnei,  spre  şesul 
nesfârşit  al  Bugeacului,  de  unde  se  întortochiază  prăfoasele  drumuri  spre  râpele 
Cahulului  spre  Bolgradul  cu  Ialpulgul  plin  de  peşte  ori  spre  Vâlcov,  această  Veneţie  a 
Basarabiei  aşezată  pe  canaluri  în  deltă,  unde  Dunărea  prin  40  de  braţe  îşi  varsă  apele 
ca  să  îndulcească  Marea  Neagră. 

Pământ  şi  ţarină  românească  cu  mănoase  ogoare,  vechi  ca  munţii  şi  ca  timpul, 
nespus  de  frumoase  poziţii  deluroase,  ca  Perisecina,  vestit  sat  de  buni  gospodari, 
Români  cu  case  frumos  îngrijite  şi  grădini  horbotate  în  flori.  Oraşe  vechi  de  când  e 
lumea,  înainte  de  venirea  cotropitorilor  slavi  ca  Orheiul  ridicat  în  locul  cetăţii  dacilor 
Petrodava  presărat  cu  alei  de  plopi  şi  străzi  frumoase.  Şi  cum  am  putea  uita  apoi  cel 
mai  vechi  oraş  din  Basarabia,  Solea  care  a  existat  prin  secolul  al  cincilea  înainte  de 
Christos  sub  aşezare  de  colonie  grecească,  denumită  “Olhionia”?!  Mai  târziu,  târgul 
capătă  numele  de  “Săraci”,  care  în  secolul  al  18-lea  a  fost  schimbat  în  Soroca.  Spre 
cetăţile  Hotinului  şi  Sorocei,  seminţiile  turce,  tătare,  polone  şi  căzăceşti  îndrumau 
oştirile  ori  de  câte  ori  pofta  jafului  îi  îndemna.  N’a  fost  sat  în  Basarabia  neatins  de 
pârjol  şi  urgie. 

...Dacă  cercetăm  istoria  satelor  ce  alcătuiau  judeţele  Basarabiei  alipite  la  ţara 
mamă,  întâlnim  dovada  drepturilor  noastre  asupra  acestei  provincii  româneşti, 
întemeitorii  mai  tuturor  satelor  sunt  Moldoveni.  Satul  Borogani  a  fost  întemeiat  la 


Nicolae  Niţă 


337 


1790  de  către  două  familii  Casapu  şi  Caşu.  Butuceni,  întemeiat  la  1803  de 
proprietarul  Butuc;  Câni  la  1598  de  proprietarul  Bădănău,  Capaclia  la  1783  de  trei 
săteni:  Crudu,  Tiron  şi  Jamin.  Satul  Lărguţa  întemeiat  la  1673  de  către  moldovenii 
Turcoi,  Zahariă  şi  Brahă.  Socotim  de  prisos  să  mai  continuăm  cu  alte  dovezi  istorice 
pentru  a  întări  temeinicia  românească  în  Basarabia. 

Pe  locurile  acestea,  pe  unde-ţi  cadenţezi  paşii  amintirilor,  au  trecut  strămoşi  în 
ciubote  grele  şi-a  potolit  viforul  sufletului  Ştefan  cel  Mare,  a  coborît  Alexandru  cel 
Bun  dupăce  a  bătut  şi  alungat  din  câşlele  lor  pe  Tătari,  cuprinzând  vadul  dela 
Tighina.  Pe  drumurile  acestea  au  călcat  pârcălabi  şi  hatmani,  cu  bărbile  în  brâu  şi 
platoşe  în  coapse.  Aici,  la  gura  Nistrului,  în  adâncimea  vremii,  s’au  dat  lupte 
înverşunate  cu  Tătarii  şi  cu  Turcii,  care  urmăreau  să  pună  stăpânire  pe  Cetatea  Albă, 
şi  voevozii  ţării  Moldovei,  păstrători  de  credinţă  şi  urmaşi  de  vrednicii,  biruit-au  şi 
alungat-au  pe  vrăjmaş. 

A  fost  împărţită  României  o  soartă  nemiloasă  şi  crudă,  ca  ţară  mai  mică  să  fie 
vecină  cu  Rusia  care  profitând  de  o  împrejurare  oarecare  politică,  a  jefuit-o  de  o  bună 
parte  din  teritoriul  ei,  fie  prin  război,  fie  prin  ameninţare  de  război.  Mai  târziu,  de 
câte  ori  România  şi-a  prezentat  cazul  bine  documentat  opiniei  mondiale  cerând 
reluarea  teritoriului  furat  de  Rusia,  guvernul  acesteia  a  ameninţat-o  cu  pierderea 
independenţii  şi  chiar  cu  disparaţia  ei  de  pe  harta  lumii.  în  1940,  Molotov,  i-a  spus 
răspicat  şi  obraznic  ministrului  român  la  Moscova,  Grigore  Gafencu,  următoarele: 
“Astăzi  problema  este  alta.  Voi  nu  vă  gândiţi  decât  la  frontierele  voastre.  Şi  nu  vă  daţi 
seama  că  ceva  cu  mult  mai  preţios  pentru  voi  este  în  joc:  independenţa  şi  chiar 
existenţa  ţării  voastre.” 

Aceasta  a  fost  atitudinea  guvernelor  ruse  din  toate  timpurile  —  sub  ţarişti  şi 
comunişti  deopotrivă.  în  numele  “protecţiei”  de  tip  gangsteresc,  a  “eliberării”  de  sub 
jugul  fascist,  “a  datoriilor  de  război”,  au  continuat  să  jefuiască  mereu  frontiere  şi  au 
înghiţit  popoare  întregi  care  —  odată  cu  frontierele  —  şi-au  pierdut  independenţa,  iar 
statele  au  fost  nimicite,  devorate  de  lăcomia  hidrei  sovietice.  în  ciuda  acestor  acte  de 
bestialitate  şi  tiranie  fără  seamăn,  Rusia  Sovietică  mai  are  obrazul  să  împroaşte  alte 
naţiuni  cu  saliva  sloganurilor  stereotipe  comuniste  de  o  ipocrizie  fără  egal  în  lume, 
acuzându-le  că  duc  o  politică  “imperialistă,”  etc.,  etc. 

Mai  presus  de  orice,  însă,  mi  se  întoarce  stomacul  de  scârbă,  când  îmi  amintesc  de 
armatele  roşii  de  “eliberare”  din  1944,  o  adunătură  monstruoasă  de  criminali  şi 
tâlhari,  cari  au  trecut  prin  foc  şi  sabie  România,  furându-i  bunurile,  ucigând  în 
numele  Internaţionalei  care  preconiza  “frăţietatea  şi  pacea  între  popoare”.  Dar  ironia 
supremă  constă  tocmai  în  faptul  că  Ruşii,  cari  dela  Revoluţia  din  1917  până  azi  au  la 
activul  lor  milioane  de  crime  comise  în  massă,  ne  scuipau  în  1944  în  obraz  faimoasa 
“sfidare”,  totodată  folosită  ca  “scuză”  pentru  omoruri,  tâlhării,  viol,  etc.:  “Rumunski? 
Nyet  kultur!!”  Dacă  n’ar  fi  lăsat  în  urma  lor  cimitire  de  Români  “eliberaţi”  conform 
sistemului  bolşevic,  ne-am  prăpădi  de  râs  gândindu-ne  la  urmele  neşterse  ale 
“culturii  ruseşti,”  aşa  cum  a  trebuit  să  o  înghită  cu  noduri  mari  poporul  român 
dealungul  anilor  după  război. 

Scria  Eminescu  undeva  că  “noi  Românii  niciodată  nu  am  fost  element  stăpânitor, 
niciodată  nu  s’a  manifestat  în  noi  nici  chiar  tendinţa  de  a  supune  pe  alţii,  ci 
totdeauna  Românul  s’a  mulţumit  a  fi  adăpostit  şi  a  se  dezvolta  pe 
pământul  său”,  aşa  că  nici  Basarabia  şi  nici  una  din  provinciile  româneşti  n’a  fost  o 
fortăreaţă  sau  ameninţare  contra  vreunui  vecin.  Toate  acţiunile  spirituale,  sociale  şi 
istorice  au  constituit  trăsăturile  caracteristice  înăscute  ale  unei  naţiuni  iubitoare  de 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


338 


pace,  înzestrată  cu  o  blândeţe  firească  creştinească.  Tot  Eminescu  sublinia  faptul  că 
singura  noastră  ambiţie  trebuie  să  fie  aceea  de  a  constitui  un  stat  de  cultură  în 
Carpaţi  şi  la  Gurile  Dunării,  unde  să  se  adune  capitalul  de  spiritualitate,  din  care  să 
împrumute  şi  alte  popoare  mai  înapoiate. 

în  aceeaş  ordine  de  idei,  Ruşii  ar  avea  o  lecţie  pătrunzătoare  de  învăţat  dela 
Români,  mai  cu  osebire  faptul  că  Românii  cinstiţi  şi  curaţi  la  suflet,  cari  trăiesc  în 
frica  lui  Dumnezeu,  nu  au  avut  şi  nu  vor  avea  nici  odată  ceva  în  comun  cu  un  colos  ca 
Rusia,  ce-şi  impune  puterea  militară  şi  politică  prin  forţa  tunurilor  şi  baionetelor 
asupra  unei  ţări  mai  mici,  furându-i  teritoriile  străbune.  Această  conduită  reprezintă 
un  act  de  laşitate  şi  josnicie,  pe  care  Rusia  Sovietică  l-a  repetat  prea  de  multe  ori  în 
istorie. 

Va  veni  o  vreme  când  răbdarea  unei  puteri  mai  mari  decât  toate  limitele  lumii 
materiale  va  ajunge  la  un  punct  de  saturaţie,  fiindcă  e  imposibil  ca  glasul  milioanelor 
de  subjugaţi  uniţi  în  rugile  lor  fierbinţi,  trudiţi  şi  martirizaţi  să  nu  aibe  ecou  dincolo 
de  fruntariile  pământeşti.  Până  la  ceasul  mântuirii,  pe  care  îl  putem  grăbi  prin 
fermitatea  atitudinilor  şi  dreptatea  cauzei  româneşti  de  aici  din  largul  sublim  al 
libertăţii,  să  continuăm  să  cerem  descătuşarea  Basarabiei  în  numele  rolului  istoric, 
pe  care  l-a  jucat  din  vechime  ca  purtătoare  a  steagului  libertăţii  la  hotarele  civilizaţiei 
creştine,  punând  stavilă  adeseori  de  netrecut  hoardelor  păgâne  ce  ameninţau 
civilizaţia  apuseană. 


UNIREA  DIN  1918  102 


Sfatul  Ţării  din  Chişinău,  în  şedinţa  dela  24  Ianuarie  1918,  a  votat  în  unanimitate, 
o  rezoluţiune,  prin  care  a  proclamat  independenţa  Basarabiei: 

“în  împrejurările  actuale  —  se  spune  în  această  rezoluţie  —  ne  găsim  în 
necesitatea  istorică  să  declarăm,  conform  voinţei  poporului,  o  republică 
moldovenească,  liberă,  autonomă  şi  independentă,  care  singură  are  dreptul  să 
hotărască  de  viitorul  datinelor  sale.”  Adunarea  din  judeţul  Bălţi,  în  ziua  de  3  Martie 
1918,  a  votat  în  unanimitate  o  rezoluţie,  prin  care  cerea  Sfatului  Ţărei  să  proclame  de 
urgenţă  în  numele  ţării  întregi,  unirea  atât  de  arzător  dorită,  unirea  sfântă  şi  veşnică 
a  Basarabiei  cu  patria  noastră  mamă.  România,  care  va  garanta  ca  o  mamă 
adevărată,  drepturile  cucerite  de  poporul  nostru  după  revoluţia  din  1917”. 

Rezoluţii  cu  acelaş  cuprins  au  fost  votate  şi  de  adunările  celorlalte  judeţe 
basarabene. 

“Sfatul  Ţării  s’a  întrunit  în  ziua  de  9  Aprilie  1918  (27  Martie  st.  v.)  şi  reprezentanţii 
autorizaţi  ai  Românilor  şi  ai  minorităţilor  au  votat  unirea  Basarabiei  cu  România  în 
mijlocul  entuziasmului  întregei  populaţiuni. 

Rezoluţia  Sfatului  Ţării,  este  importantă  prin  modul  cum  motivează  unirea.  Se 
spune,  că  în  virtutea  “dreptului  istoric"  al  "dreptului  naţional"  şi  pe  baza 
"principiului  ca  popoarele  singure  trebuie  să  decidă  de  soarta  lor”  s’au  unit  pentru 
totdeauna  cu  patria-mamă,  România: 

“în  numele  poporului  Basarabiei,  Sfatul  Ţării  declară: 


102  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1974. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


339 


"Republica  democrată  moldovenească  (Basarabia)  în  limitele  sale 
dintre  Prut,  Nistru,  Dunăre,  Marea  Neagră  şi  fostele  frontiere  cu  Austria: 

“smulsă  de  Rusia,  acum  peste  100  de  ani  din  corpul  bătrânei  Moldova, 
în  virtutea  dreptului  istoric  şi  al  dreptului  naţional, 

“pe  baza  principiului  că  popoarele  singure  trebuie  să  decidă  de  soarta 
lor; 

"de  acum  înainte  şi  pentru  totdeauna  se  uneşte  cu  patria-mamă, 
România." 

Basarabia  s’a  unit  astfel  cu  România  prin  voinţa  populaţiunei  sale,  prin  dreptul 
istoric,  —  căci  a  făcut  parte  integrantă  până  la  1812  din  statul  Moldovei,  —  prin 
aplicarea  principiului  naţionalităţii  şi  prin  dreptul  de  liberă  dispoziţiune. 

Prin  tratatul  dela  Paris  din  23  Octombrie  1920,  Marea  Britanie,  Franţa,  Italia  şi 
Japonia,  au  recunoscut  unirea  definitivă  a  Basarabiei  cu  România. 


DRAMA  BASARABIEI  103 


de  N.  DAMASCHIN 

Basarabia:  Ţara  Basarabilor  zicea  Nicolae  Iorga.  Iar  Basarabii  au  fost  aceia,  cari  au 
închegat  Ţara  Românească  pe  la  anul  1300  după  Christos. 

Unde  vor  fi  fost  Ruşii  la  acea  epocă  nu  se  poate  preciza,  cu  toate  cărţile  lor  de 
istorie  reconsiderate  şi  sulemenite  după  moartea  sau  căderea  fiecărui  ţar  alb  sau 
roşu.  în  orice  caz,  erau  mult  prea  departe  de  malul  Nistrului,  nu  aveau  încă  o  limbă 
comună;  pe  nesfârşitele  întinderi  ruseşti  domnia  barbaria  —  ca  şi  azi.  Dar  în 
Basarabia  erau  pe  atunci  cetăţi  organizate  cu  ziduri  de  apărare,  cu  admnistraţie, 
comerţ,  impozite  şi  pârcălabi,  cari  trebuiau  să  dea  socoteală  domnului  dela  Suceava. 
Chilia,  Cetatea  Albă,  Orhei,  Hotin,  Soroca  şi  altele  au  fost  cetăţi  ale  Moldovei  şi  nici 
un  domnitor  moldovean  nu  a  renunţat  la  nici  una  din  ele  decât  constrâns  de 
nenorocul  luptei.  Căci  aceste  cetăţi  reprezentau  scutul  de  apărare  împotriva 
hoardelor  flămânde,  ce  năvăleau  din  răsărit  în  general  sub  denumirea  de  Tătari. 

Când  Ruşii  au  ajuns  la  Nistru,  eram  deja  în  epoca  târzie,  spre  timpurile  moderne. 
Speculând  oroarea,  pe  care  Românii  o  aveau  în  acea  vreme  faţă  de  Turcii 
mahomedani  (aceeaş  oroare,  pe  care  o  au  astăzi  faţă  de  Ruşii  atei),  cu  motivul  de  a 
sluji  religia  creştin-ortodoxă  împotriva  Turcilor,  Ruşii  au  putut  pătrunde  pe  teritoriul 
românesc  al  Moldovei,  de  care  aparţinea  Basarabia.  Şi  de  atunci  Românii  nu  au  mai 
putut  scăpa  de  această  lepră  rusească.  Mai  mult:  Basarabia,  care  aparţinea  din  veci 
Moldovei,  este  azi  o  provincie  din  republica  moldovenească  a  Rusiei.  Numele  însuşi 
“Republica  “Moldovenească”  avertizează  deja  unele  scopuri  ruseşti:  adică  şi 
Moldova.  Căci  imperialismul  şi  cinismul  rusesc  nu  au  limite. 

Sa  reamintim  câteva  date:  în  urma  pactului  între  Hitler  şi  Stalin  din  August  1939 
s’a  stabilit  ca  Basarabia  să  fie  alipită  Rusiei.  în  Iulie  1940,  când  acest  pact  a  intrat  în 
vigoare,  Rusia  a  trimis  României  un  ultimat  de  câteva  ore  prin  care  cerea  Basarabia, 
o  parte  a  Bucovinei  “drept  dobândă”  pentrucă  Românii  îşi  reluaserâ  înapoi  un  ţinut 


103  -  Revista  "Drum".  Anul  X,.  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1974. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


340 


numai  pentru  20  de  ani,  dar  care  le  aparţinea  de  milenii.  Iar  în  condiţiunile 
internaţionale  de  atunci  (când  Ungurii  vroiau  toată  Transilvania,  iar  Bulgarii  toată 
Dobrogea)  România  a  cedat,  la  sfatul  lui  Hitler  dealtfel.  Dar  trupele  ruse  intrând  în 
Basarabia  şi  partea  nordică  a  Bucovinei,  au  mai  ocupat  şi  ţinutul  Herţa,  despre  care 
nu  fusese  vorba  între  cei  doi  hoţi  de  drumul  mare.  în  fine,  ai  putea  zice:  ce  poţi  face 
în  faţa  unor  asemenea  oameni?  Dar  deşi  Hitler  din  aliat  a  devenit  duşman  al  Ruşilor, 
alţii  i-au  luat  locul,  adică  tocmai  aceia,  cari  au  declanşat  cel  de  al  doilea  răsboiu 
mondial  pentru  a  asigura  libertatea  popoarelor.  Englezii  prin  Churchill,  Americanii 
prin  Roosevelt,  au  consfinţit  pactul  făcut  de  Hitler  şi  Stalin  asupra  Basarabiei,  asupra 
a  o  parte  a  Bucovinei  plus  ţinutul  Herţa.  Dar  aceeiaşi  Englezi,  cari  în  Iulie  1940 
plângeau  la  Radio  Londra  pierderea  Basarabiei  şi  Bucovinei  (în  apărarea  integrităţii 
teritoriului  naţional  al  României  dăduseră  şi  garanţii  imperiale!),  nu  au  ezitat  ca 
numai  peste  un  an  adică  în  1941,  să  confirme  validitatea  pactului  făcut  între  Hitler  şi 
Stalin.  Este  de  necrezut,  dar  documentele  oficiale  sunt  azi  la  îndemâna  oricărui 
burtă-verde. 

Moralitatea  politicei  internaţionale  ne  provoacă  azi  multe  gânduri  amare,  mai  ales 
dacă  ne  gândim  la  zecile  de  milioane  de  tinere  vieţi  sacrificare  într'un  răsboiu  sub  ale 
cărui  flamuri  de  idealuri  pure  s’au  încheiat  atâtea  târguri  murdare.  Dar  eu  vreau  să 
relev  în  aceste  rânduri  un  alt  aspect  al  dramei  basarabene:  ce  au  făcut  Ruşii  cu 
populaţia  acestei  provincii? 

Au  deportat-o  treptat  prin  Caucaz  şi  prin  Siberia  până  la  Vladivostoc,  ca  pe  sclavii 
de  acum  două  mii  de  ani. 

Cu  toarte  convenţiile  internaţionale,  care  garantează  drepturile  omului,  cu  toată 
constituţia  lor  sovietică  “cea  mai  liberală”  din  lume,  practicând  genocid,  uitat  de  mult 
de  istoria  omenirii,  dar  nu  de  Ruşi.  Iar  lumea  liberă,  sclipind  de  briliante  şi 
sufocându-se  în  vizoni,  această  lume  care  te  linşează  dacă  din  întâmplare  ai  călcat  un 
căţel  pe  labe,  nu  vrea  să-şi  complice  digestia  cu  drama  Basarabenilor  şi  a 
Bucovinenilor,  cum  nu  vrea  să  audă  nici  de  alte  drame  ale  popoarelor  din  estul 
Europei. 

Se  tipăresc  zilnic  articole  şi  cărţi  despre  te  miri  ce  asasin  sau  hoţ  de  găini.  Dar  nu 
vei  găsi  un  rând  despre  Basarabeni. 

De  două  milenii,  generaţie  de  generaţie,  Basarabenii  s’au  jertfit  ca  să  apere  de 
barbari  această  poartă  a  Europei.  Fără  plată. 

Azi,  această  poartă  a  Europei  a  fost  dată  în  mânile  Ruşilor  şi  consecinţele  se  cam 
văd.  Nu  este  exclus  ca  într’o  zi  să  întâlniţi  Basarabeni  prin  Siberia.  Căci  drama 
Basarabiei  şi  a  altor  ţări  din  estul  Europei  nu  este  decât  un  microexperiment  pentru 
ceea  ce  aşteaptă  lumea  liberă  occidentală,  ingrată  şi  ignorantă  a  istoriei. 

în  timp  ce  alţii  au  vărsat  fluvii  de  sânge  pentru  liniştea  occidentului,  acesta  a 
petrecut  dansând  cu  peruci  pudrate.  Dar  azi  Ruşii  au  pus  mâna  în  gât  acestui 
occident  (numai  în  parte  liber),  şi  cu  vorbe  frumoase  îi  face  toaleta  mortuară.  Iată  de 
ce  cred  că  este  de  datoria  oricărui  om  ce  trăieşte  în  lumea  liberă  să  ceară,  prin  orice 
mijloace,  eliberarea  Basarabiei  şi  a  nordului  Bucovinei.  Ambele  sunt  ale  poporului 
român  şi  numai  acest  popor  (chiar  în  epoca  nucleară)  dacă  este  unit  în  graniţele  lui 
naturale,  reprezintă  un  scut  sigur  nu  numai  pentru  Europa  liberă,  dar  şi  pentru  paza 
culturii  occidentale. 

Cine  are  urechi  să  audă  azi,  căci  mâine  va  fi  prea  târziu. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


341 


SOLZHENITSYN  -  OFENSIVA  ADEVĂRULUI  «»4 

de  Dr.  Demetrius  LEONTIEŞ 

în  Germania  Federală  lucrează  zi  şi  noapte  zece  tipografii  la  bomba  lierară  şi 
politică  a  lui  Solzhenitsyn.  Cartea  se  poate  cumpăra  numai  la  comandă  şi  fericit  este 
cel  ce  o  capătă  în  câteva  săptămâni.  Se  chiamă  “Arhipelagul  GULAG.”  Cuvântul 
arhipelag  simbolizează  miile  de  lagăre  de  concentrare,  răspândite  în  oceanul  Uniunii 
Sovietice  în  fauna  lor  sunt  de  mai  bine  de  cinczeci  de  ani  zeci  de  milioane  de  deţinuţi 
de  toate  naţionalităţile  europene  şi  asiatice.  GULAG  este  prescurtarea  oficială  pentru 
administraţia  lagărelor. 

De  unde  putea  să  vină  această  bombă  dacă  nu  din  acel  iad  terestru,  din  acel 
imperiu  nesfârşit  al  morţii  şi  al  sclaviei,  al  minciunii  şi  al  teroarei  pietrificate,  din 
Uniunea  Sovietică?  Şi  cine  putea  s’o  construiască,  dacă  nu  un  urmaş  vrednic  al  lui 
Tolstoi  şi  Dostoevschi,  analiticii  profunzimilor  sufletului  rusesc  şi  moraliştii,  chinuiţi 
de  sclavia  lui  în  imensităţile  spaţiului  şi  ale  timpului  —  profeţii  conduşi  de 
mesianismul  patriei  “tuturor  Ruşilor”?  După  citirea  cărţii,  autorul  ei  îţi  apare  ca  o 
îmbinare  a  tuturor  acestor  caractere,  ca  o  simbioză  a  tuturor  Ruşilor  de  calibru 
universal. 

în  primul  rând,  fenomenul  este  interesant  din  punct  de  vedere  al  reacţiunii  ce  a 
stârnit-o  explozia  în  pletora  de  stângişti  de  diferite  nuanţe  din  occident,  adică  în  acea 
lume  de  becisnici  ideologici  ce  domină  astăzi  piaţa  anarhică  a  ideilor  politice  şi 
sociale.  Este  acea  lume  ce  caută  cu  lumânarea  urme  de  umanism  în  marxism- 
leninism  şi  în  practica  bolşevică.  Aceşti  becisnici  se  învârtesc  acuma  de  durere  şi 
indignare  ca  viermii  în  bătaia  neaşteptată  a  soarelui.  Prea  mare  le-a  fost  surpriza, 
când  au  constatat  din  citirea  cărţii  că  idolul  lor,  laureat  cu  premiul  Nobel,  s’a  lepădat 
într’o  descriere  epică  demnă  de  Homer  de  masca  comunistă.  Da,  Solzhenitsyn  s’a 
“demascat”  în  mod  irevocabil  că  nu  crede  într’un  “socialism  cu  trăsături  umane”  â  la 
Dubcec.  “Fascist  mizerabil”  îşi  spun  în  sinea  lor  stângiştii,  dar  nu  au  încă  curajul  să-l 
numească  pe  faţă.  Lasă  deocamdată  această  prerogativă  Asociaţiei  Scriitorilor  din 
URSS  şi  celorlalte  curele  de  transmisiune  a  centralei  comuniste  mondiale. 

Să  ne  amintim  la  ora  aceasta  de  biruinţa  adevărului  că  de  mai  bine  de  cinci  decenii 
exilul  naţiunilor  sclavizate  în  URSS  se  luptă  să  oprească  avalanşa  vertiginoasă  a 
capitulărilor  Vestului.  Numai  dela  terminarea  celui  de  al  doilea  război  mondial, 
începând  cu  Cravcenco  (“Am  ales  libertatea”,  1949)  şi  terminând  cu  Bacu  (“The  Anti- 
Humans’j  şi  Cârja  (“întoarcerea  din  Infern”),  s’au  scris  opera  cutremurătoare  asupra 
practicelor  “umane”  ale  comunismului,  fără  însă  a  reuşi  să  desmorţească  apatia  lumii 
libere.  Toate  adevărurile  revelate  de  cei  ce  au  trăit  prin  suferinţe  proprii  demenţa 
comunistă  au  fost  tratate  cu  tăcere  de  mediile  de  informare  a  maselor,  pentru  a  nu 
turbura  jocul  perfid  al  conspiratorilor  din  ambele  tabere,  ce  decid  din  umbră  de 
soarta  lumii  ca  de  o  marfă  oarecare. 

Pe  noi  refugiaţii  nu  voia  să  ne  creadă  nimenea;  a  trebuit  s’o  afirme  un  “comunist”, 
cu  autoritatea  creată  în  Vest  opoziţiei  de  salon  din  URSS,  că  nu  Stalin,  ci  LENIN  a 
pus  bazele  iremediabile  ale  sistemului  celei  mai  oribile  demenţe  politice  şi  sociale  din 
istoria  lumii  (noi  o  ştim  şi  am  dovedit-o  de  decenii!).  Tot  antistalinismul  nu  este 


104  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1974. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


342 


decât  încercarea  de  a  salva  Marxism  -  leninismul  prin  condamnarea  spectaculară  a 
unui  singur  ţap  ispăşitor! 

Dar  prin  atitudinea  lui  ulterioară,  încă  pe  pământul  Uniunii  Sovietice  şi  prin 
opunerea  sa  la  expulzarea  forţată  din  patrie,  Solzhenitsyn  a  dovedit  în  faţa  lumii 
întregi  că  nu  este  un  oposiţionist  de  salon.  Afară  de  asta  şi-a  mai  permis  şi  câteva 
sacrilegii  de  neiertat.  între  altele  el  afirmă  în  cartea  lui  că  metodele  de  teroare  ale 
Gesapo-ului  au  fost  întrecute  cu  mult  de  comunişti.  Din  nefericire  pentru  mulţi 
Români,  nimeni  n’a  cunoscut  pe  piele  proprie  mai  bine  toate  sistemele  de  teroare  ale 
secolului  nostru.  Prigoanele  carliste  cu  nopţile  de  Sf.  Bartolomei  au  fost  demne  de 
cea  mai  strălucită  regizare  sovietică.  în  Reich-ul  lui  Hitler  au  luat  cunoştinţă  cu 
lagărele  de  concentrare  din  Buchenweld,  Dachau  şi  Sachsenhausen,  pentru  ca  să 
treacă  apoi  direct  în  lagărele  din  Rusia  şi  din  România  comunistă.  Unii  le-au 
experimentat  pe  toate  trei  sistemele  dearândul  în  trei  decenii  de  închisoare. 

Fapul  că  Solzhenitsyn  îl  acuză  pe  Churchill  de  predarea  armatei  cazace  la  Ruşi,  iar 
pe  Americani  de  predarea  armatei  lui  Vlasov  (sute  de  mii  de  soldaţi!),  acest  adevăr 
nu  convine  cercurilor  din  Germania  Federală,  căci  aceştia  şi-au  construit  platforma 
politică  de  după  războiu  pe  denigrarea  oricărui  patriotism  şi  trecut  istoric  şi  pe  acel 
spirit  de  Canossa.  Acele  sute  de  mii  de  soldaţi  au  fost  lichidaţi,  cum  reese  din 
descrierile  lui  Solzhenitsyn,  în  Arhipelagul  GULAG  iar  Churchill  a  fost  laureat  cu 
premiul  Europa  al  oraşului  Aachen  şi  este  şi  astăzi  celebrat  ca  mare  om  politic  al 
Europei  libere  (pentru  libertatea  acordată  cu  forţa  Cazacilor  de  a  fi  lichidaţi  în 
masă!). 

Un  alt  “sacrilegiu”  comis  de  Solshenistyn  faţă  de  “umanismul”  bolşevist  este 
afirmaţia  că  Germanii  au  tras  la  răspundere  tecutul  apăsător,  regizând  86.000  de 
procese  împotriva  foştilor  nazişti,  în  timp  ce  Uniunea  Sovietică  nu  a  condamnat  nici 
măcar  o  duzină  din  criminalii  ei. 

Putem  afirma  cu  deplină  conştiinţă  că  “Arhipelagul  GULAG”  este  o  monumentală 
descripţie  a  giganticelor  fabrici  bolşevice  de  lichidare  cu  milioanele  a  omului  şi  de 
desfigurare  a  sufletului  lui.  Totodată  este  şi  descripţia  genială  a  laşităţii  şi  apatiei 
maselor  ruseşti,  a  capitulării  milioanelor  în  faţa  teroarei,  de  dragul  salvării  micilor 
bucurii  omeneşti  de  toate  zilele,  de  frică  animalică  de  a  nu  muri.  Căci,  după  însuşi 
Solzhenitsyn  acolo  unde  s’au  găsit  personalităţi  tari,  cari  au  protestat  cu  orice  risc, 
acolo  chiar  şi  în  Arhipelagul  GULAG  a  biruit  cel  puţin  pentru  un  moment  adevărul, 
s’a  remarcat  eroismul  uman  şi  grimaza  bolşevismului  a  fost  demascată.  însuşi 
Solzhenitsyn  este  un  exemplu. 

Suferinţele  trupeşti  şi  sufleteşti,  cauzate  de  toate  sistemele  totalitare  nu  se 
cicatrizează  niciodată,  iar  moartea  nu  are  recurs.  Dar  regale  Carol  al  II-lea  le-a 
acordat  cel  puţin  legionarilor  şansa  de  a  muri  ca  eroi  şi  martiri  ai  cauzei  lor. 
Comuniştii  însă  au  inventat  sistemul  desfigurării  personalităţii  umane  şi  l-au 
practicat  şi  îl  practică  şi  astăzi  pe  scară  universală  în  curs  de  generaţii  deja  şi  la  zeci 
de  milioane  de  victime.  în  faţa  plutoanelor  de  execuţie  a  lui  Carol  au  murit  eroii, 
dătători  de  viaţă  nouă  şi  de  noi  speranţe.  în  faţa  zbirilor  sovietici  au  murit  milioane 
de  “trădători”  ai  propriei  lor  cauze,  oameni  care  s’au  demascat  pe  sine  înşişi  şi  zeci  şi 
sute  de  mii  de  camarazi  de  luptă,  oameni  care  s’au  acuzat  în  faţa  judecătorilor  de  cele 
mai  josnice  trăsături  omeneşti,  oameni  care  a  cerut  să  fie  condamnaţi  la  moarte 
pentru  trădarea  clasei  muncitoreşti,  dupăce  îşi  închinaseră  până  atunci  vieaţa  acestei 
clase  şi  suferise  pentru  ea.  Aceasta  este  cea  mai  monstruoasă  crimă  a  rasei  umane: 


Nicolae  Niţă 


343 


degradarea  definitivă  şi  irevocabilă  a  demnităţii.  Dar  bolşevicii  au  aplicat  toate 
metodele  de  exterminare  şi  teroare,  după  necesităţile  momentului  şi  disponibilitatea 
instrumentelor.  Pe  ţărani,  care  nu  se  puteau  articula  în  mod  politic,  i-a  decimat  cu 
milioanele  prin  executări  în  masă,  scufundarea  vapoarelor  de  transport  în  mare, 
deportarea  în  zonele  de  ghiaţă  permanentă,  prin  foamete,  etc.,  etc.  între  timp  clasa 
muncitoare  a  aplaudat!  Când  şi  ei  i-a  venit  rândul,  adică  comuniştilor  veritabili,  nu 
le-a  mai  venit  pofta  să  aplaude  (noi  cunoaştem  aceeaşi  situaţie  din  România!). 

Acuma  noi  sperăm  că  “Arhipelagul  GULAG”  va  reabilita  în  faţa  lumii  şi  sutele  de 
opere  scrise  în  cursul  deceniilor  de  diferiţi  reprezentanţi  ai  naţiunilor  subjugate  în 
exil,  tipărite  cu  mari  jertfe  proprii  şi  din  sărăcia  exilului.  Noi  vedem  în  această  operă 
numai  începutul  ofensivei  adevărului  şi  aşteptăm,  deci  dela  Solzhenitsyn  continuarea 
crescândă  a  luptei. 

Dar  ne  permitem  totodată,  în  numele  unui  popor,  care  a  suferit  enorm  depe 
urmele  poporului  rus  în  cursul  ultimelor  trei  sute  de  ani,  să  spunem  întregul  adevăr. 
Poporul  rus  poartă,  desigur  fără  voia  lui,  dar  nu  mai  puţin  şi  fără  încercarea  lui  de  a 
se  opune,  vina  grea  a  împilării  şi  sclavizării  altor  popoare,  a  multora.  Poartă  vina 
celui  mai  rigid  imperialism  şi  colonialism,  a  deportărilor  şi  desnaţionalizărilor  în 
masă.  Ţarii  au  răpit  libertatea  atâtor  popoare  şi  le-au  subjugat  în  numele 
ortodoxismului  şi  apoi  a  panslavismului,  în  timp  ce  stăpânii  de  astăzi  ai  Cremlinului 
o  fac  în  numele  comunismului,  al  sistemului  socialist  mondial,  al  doctrinei  lui 
Brejnev.  Ce  diferenţă?  Sclavia  este  sclavie,  genocidul  este  genocid! 

Exilul  rusesc  de  cincizeci  de  ani  nu  s’a  distanţat  însă  în  mod  definitiv  şi  clar  de 
această  vină  a  poporului  rus.  Din  cauza  aceasta  nici  nu  s’a  ajuns  la  un  front  comun  cu 
celelalte  grupuri  naţionale  din  exil  împotriva  duşmanului  comun.  Cum  să  se  unească 
Românii,  Ucrainenii,  Letonii,  Estonii,  etc.  cu  Ruşii  într’un  front  comun  al  libertăţii, 
când  Ruşii  urmăresc  mai  departe,  chiar  şi  în  exil,  integritatea  teritorială  a  imperiului 
rusesc?  însuşi  Solzhenitsyn  pomeneşte  adesea  în  cartea  lui  de  deportări  de 
“Moldoveni”,  dar  nu  de  Români  din  Basarabia  şi  Bucovina  de  Nord.  Nu  credem  că  o 
face  cu  intenţie,  ci  dintr’un  lapsus,  datorit  şi  el  mentalităţii  ruseşti  şi  felului  cum  se 
predă  pe  acolo  istoria.  Dar  aşteptăm  din  partea  lui,  ca  ajuns  în  libertatea  de 
informare  a  Apusului,  să  studieze  această  problemă  şi  să  se  pronunţe  asupra  ei,  cu 
autoritatea  morală  pe  care  o  deţine.  Fără  acordarea  şi  garantarea  dreptului  la 
autodeterminare  a  tuturor  popoarelor  din  imperiul  sovietic  nu  este  posibilă  o 
rezolvare  a  problemei  comunismului. 

Solzhenitsyn  are  forţa  morală  a  unirii  tuturor  forţelor  anticomuniste  din  exil  şi 
trebue  să  se  folosească  de  ea  atâta  timp  cât  o  mai  deţine. 

ÎN  AMINTIREA  LUI  TEODOR  BĂLAN 

deVianor  BENDESCU 

Aproape  simultan  cu  dramatica  încetare  din  viaţă  a  poetului  Vasile  Posteucă,  a 
trecut  hotarele  vieţii  terestre,  în  patria  noastră  de  departe,  o  altă  figură  luminoasă  a 
Bucovinei  arboroşene,  profesorul  universitar  Teodor  Bălan,  succesorul  marelui  Ion  I. 
Nistor  la  titlul  de  rector  al  istoriografiei  Bucovinei  şi  Moldovei  medievale.  Nume  drag 
celor  ce  s’au  adăpat  din  cursurile  sale  pline  de  vervă  şi  sentiment  românesc; 


105  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  1  (2),  Ianuarie  -  Martie  1974. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


344 


mobilizator  al  conştiinţei  istorice  româneşti  a  generaţiilor  de  elevi  şi  studenţi 
bucovineni  ce  l-au  avut  ca  profesor,  culegător  şi  editor  al  unei  serii  de  impresionante 
volume  de  "Documente  bucovinene”,  răsărite  dintr’o  profundă  "datorie  naţională", 
cari  i  s’a  impus,  cum  zicea  el,  drept  "un  răspuns  dat  adversarilor  care  ridicau 
pretenţii  politice  asupra  Bucovinei,  falsificându-i  trecutul”  şi  în  sfârşit  investigator 
istoric  şi  istoriograf  elaborator  de  numeroase  monografii  şi  articole,  excelând  prin 
bogăţia  erudiţiei,  a  temeiniciei  comp  araţi  viste  a  examinării  izvoarelor  şi  a  viziunii 
unei  sinteze  naţionaliste  a  fenomenului  istoric  cu  precizarea  rolului  marilor 
personalităţi,  cari  dau  impulsul  evenimentelor  istorice.  Vestea  încetării  lui  din  viaţă  a 
îndoliat  profund  pe  toţi  cei  ce  l-au  cunoscut,  au  luat  contact  cu  opera  sa  ştiinţifică  şi 
îşi  dau  seama  de  valoarea  ei  în  istoriografia  şi  viaţa  politică  a  neamului. 

Neacceptând  instalarea  suveranităţii  sovietice  în  ţară  şi  scindarea  patriei,  revoltat 
în  adâncurile  sufletului  său  iconarist  de  intelectualii  alunecaţi  pe  panta  trădării 
ideilor  de  unitate  naţională,  integritate  teritorială,  autohtonie  daco— latină  şi 
libertate,  respingând  eroic  angajarea  istoricilor  în  serviciul  istoriografiei  trădătoare 
marxiste  ruse,  Teodor  Bălan,  ca  purtător  de  cuvânt  al  concepţiilor  istoriografice  ale 
maieştrilor  săi  Dimitrie  Onciul  şi  Ion  I.  Nistor,  şi-a  petrecut  ultimele  două  decenii  de 
viaţă  în  exil  interior  şi  în  muncă  migăloasă  şi  neafişată  de  fiecare  zi,  rămânând  până 
la  ultima  suflare  aur  curat.  Profil  interior  de  o  mare  discreţie  a  gestului,  distincţie  a 
atitudinei  şi  în  orice  caz  de  modestie  a  persoanei  sale,  el  n’a  cerut  niciodată 
recunoaşterea  dreptăţii  sale  şi  a  privit  cu  seninătate  criticile  nefondate  ale 
detractorilor  săi. 

Teodor  Bălan  s’a  născut  în  26  Iulie  1885  în  Gura-Humorului,  jud  Câmpulung,  ca 
fiu  al  lui  Grigori  Bălan,  din  părinţi  neaoş  români. 

A  urmat  între  1892-96  şcoala  primară,  iar  între  1896-1904  liceul  la  "Erstes 
Staatsgymnasium"  din  Cernăuţi  şi  tot  aci,  cu  excepţia  anului  de  studii  1906-07  când  e 
student  la  Viena,  universitatea  în  cursul  anilor  1904-06  şi  1907-08,  luându-şi  licenţa 
în  istorie  şi  geografie. 

Numit  în  1908  profesor  suplinitor,  el  debuta  în  acelaş  an  şi  pe  teren  istoriografie 
cu  un  articol  în  "Junimea  Literară”  a  lui  Ion  I.  Nistor. 

Măiestru  al  povestirii,  el  a  fost  dintru  început  unul  dintre  profesorii  cei  mai 
îndrăgiţi  de  către  elevii  şcolilor  secundare  şi  un  om  de  şcoală  stimat  de  autorităţile 
şcolare. 

Războiul  mondial  T.  Bălan  îl  petrecu  ca  ofiţer  pe  frontul  italian,  unde  participă  la 
luptele  dela  Izonzo  şi  Pavia. 

Revenit  în  Noembrie  1918  în  Bucovina  Bălan  publică  prima  sa  lucrare  de  format, 
manualul  didactic  "Gechichte  der  Rumeenen.— Lehrbuch  fuer  die  oberste  Klasse  der 
Mittelschulen”,  remarcabilă  încercare  de  sinteză,  pe  bazele  unei  riguroase  metode 
filologice  şi  national-politologice,  ce  denotă  influenţa  lui  Ion  I.  Nistor. 

Paralel  cu  activitatea  sa  didactică,  el  depuse  de  aci  înainte  şi  o  vie  activitate 
ştiinţifică,  publicând  numeroase  studii  istoriografice,  privitoare  mai  ales  la  istoria 
neamului  românesc  din  Bucovina  în  veacul  al  19-lea,  iar  în  1922  îşi  lucră  teza  de 
doctorat  pentru  universitatea  din  Viena,  cu  titlul  "Der  Rumanenaufstand  in 
Siebenbuergen  in  den  Jahren  1848-1849”. 

Aprobată  în  1923  de  comisia  examinatoare,  T.  Bălan  se  văzu  totuşi  nevoit  să 
renunţe  la  această  promoţie  din  cauza  taxelor  excesiv  de  scumpe  de  examene  şi 


Nicolae  Niţă 


345 


deplasare  cauzate  de  inflaţia  bănească  şi  criza  financiară  survenita  în  statul  austriac 
postbelic. 

El  elaboră  deacea  o  nouă  disertaţie  "Suprimarea  mişcărilor  naţionale  din  Bucovina 
pe  timpul  războiului  mondial  1914-18”  şi  pe  baza  ei  şi  a  examenelor  prestate  îşi  luă 
doctoratul  la  Cernăuţi. 

Acestor  activităţi  se  adăugă  şi  una  arhivală,  mai  întâi  ca  subdirector  al  "Arhivelor 
Statului  din  Cernăuţi”,  iar  apoi  ca  director  al  acestui  institut. 

Numit  docent  la  universitatea  din  Cernăuţi  pentru  "Istoria  Românilor”  cu 
deosebită  privire  la  vechile  aşezăminte  româneşti,  mai  târziu  fu  avansat  conferenţiar 
definitiv,  iar  apoi  profesor  agregat  pentru  această  specialitate. 

Sub  influenţa  prof.  univ.  Dr.  Ion  I.  Nistor,  T.  Bălan  a  depus  o  harnică  şi 
merituoasă  activitate  în  învăţământul  universitar  al  Bucovinei  până  în  momentul 
scindării  ei  cu  răpirea  nordului  provinciei  şi  a  Cernăuţilor  în  vara  anului  1940, 
remarcându-se  în  special  cu  splendidele  sale  cursuri:  "Funcţiunile  boereşti  la  curtea 
domnilor  moldoveni”,  "Demnităţile  la  curtea  domnilor  moldoveni”  şi  "Istoria 
Bucovinei’”. 

După  revenirea  temporară  a  Bucovinei  septentrionale  la  patria  mamă  în  1941,  T. 
Bălan  fu  numit  director  al  Bibliotecii  universitare  din  Cernăuţi,  funcţie  în  care 
rămase  până  la  mutilarea  definitivă  a  acestei  povincii  în  1944. 

Aceste  funcţii  i-au  înlesnit  extinderea  necontenită  a  ariei  de  preocupări  în  diverse 
domenii  şi  mai  ales  adâncirea  cercetărilor  sale  documentare  în  legătură  cu  istoria 
Moldovei  vechi  şi  trecutul  Bucovinei. 

Contribuţiile  sale  istoriografice  pot  fi  urmărite  în  direcţia  editării  de  izvoare 
documentare  şi  în  cea  istorică  analitică  şi  monografică. 

Din  prima  categorie  fac  parte  în  primul  rând  “Noi  documente  câmpulungene”, 
“Corespondenţa  lui  George  Tofan”,  “Din  corespondenţa  lui  Mihai  Kogălniceanu  cu 
fraţii  Hurmuzaki  1840-1865”,  şi  monumentala  colecţie  de  “Documente  Bucovinene”. 

Elaborată  în  calitate  de  docent  universitar  şi  director  al  “Arhivelor  Bucovinei”,  ea  e 
cea  mai  importantă  colecţie  critică  de  documente  medievale  privitoare  la  Bucovina 
noastră  românească.  Concisă,  clară,  sistematică,  ea  a  fost  şi  va  rămâne  şi  pentru 
viitor  izvorul  cel  mai  de  seamă  pentru  toţi  aceia  care  din  curiozitate  sau  din  interes 
ştiinţific  vor  dori  să  cunoască  trecutul  Bucovinei.  Cum  adversarii  noştri  politici 
ridicau  pretenţii  politice  asupra  Bucovinei,  falsificându-i  trecutul  fără  nici  o 
cunoştinţă  acestuia,  iar  cele  câteva  studii  istorice,  în  fond  valoroase  şi  binevenite, 
combateau  argumentele  adversarilor  dar  nu  documentau  exhaustive  drepturile 
noastre  teritoriale,  lucrarea  aceasta  aduce  un  aport  de  temelie  în  această  privinţă 
servind  în  acelaşi  timp  politicii  şi  ştiinţei  româneşti.  Primei,  arătând  că  “numai 
Românii  au  creat  pe  plaiurile  Bucovinei  o  organizaţie  politică  trainică  din  primele 
începuturi  când  apar  în  Europa  centrală  state  ordonate”  şi  că  “tot  ce  se  găseşte  în 
Bucovina  a  fost  născocit  de  minte  românească  şi  lucrat  de  braţe  româneşti”. 
Secundei,  punându-i  la  dispoziţie  un  bogat  material  toponimic  şi  date  privitoare  la 
istoria  aşezărilor  româneşti  în  acest  colţ  de  ţară. 

în  direcţia  istorică-analitică,  T.  Balan  a  îmbogăţit  apoi  istoriografia  noastră  cu  un 
număr  de  peste  60  de  monografii  închinate  activităţii  politice,  culturale  şi  ştiinţifice  a 
Românilor  bucovineni,  începând  cu  sec.  al  19-lea,  în  special  celei  a  fraţilor 
Hurmuzaki,  apoi  genealogiei,  presei,  culturii  materiale  şi  stării  ţărăneşti,  comunelor, 
vechilor  instituţii  moldoveneşti,  teatrului,  arhivelor  statului,  etc. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


346 


în  această  ordine  de  idei  nu  pot  fi  amintite  aci  decât  doar  câteva:  “Suprimarea 
mişcării  naţionale  din  Bucovina  pe  timpul  războiului  mondial,  1914-1918”,  “Eudoxiu 
Hurmuzachi”,  “Fraţii  Gheorghe  şi  Alexandru  Hurmuzachi  şi  ziarul  “Bucovina”, 
“Moşia  Cernauca  şi  familia  Hurmuzachi”,  “Eudoxiu  Hurmuzachi  şi  memoriul 
Românilor  ardeleni  din  Feb.  1949”,  “Activitatea  refugiaţilor  moldoveni  în  Bucovina 
1848”,  “Eudoxiu  Hurmuzachi  şi  colecţia  lui  de  documente”,  “Arhivele  Bucovinei”, 
“Forum  nobilium  din  Bucovina”,  “Familia  Onciul”,  “Bucovina  în  războiul  mondial”, 
“Serbarea  dela  Putna,  1871”,  “Trupa  Fani  Tardini  în  Bucovina,  1864-1865”,  “Istoricul 
artei  grafice  din  Bucovina”,  “Hotarul  de  la  Ceremuş”,  “Emigranţi  poloni  în  Bucovina 
şi  Moldova  în  sec.  al  19-lea”,  “Procesul  Arboroasei,  1875-1878”,  “împământenirea 
ţăranilor  din  Bucovina  din  anul  1849”,  “Redobândirea  unei  autonomii”,  “Vornicia  în 
Moldova”,  “Ţara  Sepenicului”,  “Cum  se  scrie  istoria”,  “Dimitrie  Onciul”,  “Satele 
dispărute  din  Bucovina”. 

în  1960  el  făcu  în  fine  să  apară  ultima  sa  lucrare  mai  amplă  “Din  istoricul 
Câmpulungului  Moldovenesc”,  o  evocare  în  culori  vii  a  luptei  pentru  drept  a  ţăranilor 
liberi  din  acest  judeţ,  deposedaţi  de  proprietăţile  lor  forestiere  de  regimul  austriac 
până  la  victoria  lor  finală  sub  conducerea  lui  Eudoxiu  Hurmuzachi  şi  în  care  el 
desvoltă  situaţii  comparabile  cu  cele  actuale. 

După  cum  am  aflat  de  curând  de  la  un  amic  din  ţară,  un  număr  important  din 
lucrările  sale  elaborate  în  cursul  ultimelor  două  decenii  au  rămas  nepublicate.  Cităm: 
“Documente  bucovinene”;  “Documentele  familiei  Hurmuzachi,  1636-1856”;  “Din 
corespondenţa  familiei  Hurmuzachi”,  voi.  I-IV;  “Bucovina  în  anul  1848”;  “Istoria 
teatrului  românesc  din  Bucovina,  1855-1913”;  “Geschichte  des  deutschen  Theaters  in 
der  Bukowina,  1825-1877”;  “Numele  Moldovei”;  “Valachia  major  şi  minor”; 
“Caravlahia,  Bogdania  şi  Carabogdania”;  “Sistemul  fiscal  din  Moldova  până  în  secolul 
al  XlX-lea”;  “Călăraşii  din  Coţmini”;  "Documentele  mănăstirilor  din  Bucovina,  1401- 
1850”;  "Polemica  dintre  ziarele  "Bucovina”  şi  ”Siebenburger  Bote”. 

Profesorul  Bălan  s’a  stins  din  viaţă  la  24  Noembrie  1972  în  oraşul  său  natal  Gura 
Humorului,  unde  s’a  retras  ca  pensionar  şi  a  trăit  alături  de  soţia  sa,  profesoara  Dr. 
Silvia  Bălan  (nasc.  Brăteanu),  în  cea  mai  cumplită  frământare  a  neamului,  după 
1944- 

Opera  sa  istoriografica  începută  acum  65  de  ani  a  fost  continuată  de  el  până  la 
sfârşitul  vieţii  cu  aceaşi  vie  pasiune,  dragoste  de  neam  şi  neîncetate  revelaţii  în 
domeniul  istoriei  Bucovinei  şi  a  luminării  documentare  a  întunecatului  nostru  ev 
mediu. 

Prin  aceasta  ei  a  deschis  drumuri  de  cercetare  nouă,  a  propus  şi  a  rezolvat 
probleme  istorice  bucovinene  şi  moldoveneşti  medievale  şi  a  schimbat  în  întregime 
numeroase  din  cunoştinţele  noastre  despre  vremurile,  situaţiile  istorice,  instituţiile  şi 
personalităţile  tratate.  El  ve  trece  pentru  aceasta  fără  îndoială  în  istoria  istoriografiei 
române  drept  unul  dintre  cei  mai  valoroşi  istorici  şi  culegători  de  documente  istorice, 
iar  o  parte  a  operei  sale  va  forma  alături  de  acea  a  lui  Eudoxiu  Hurmuzachi,  Dimitrie 
Onciul,  Ion  I.  Nistor  şi  Simion  Reli,  o  componentă  esenţială  a  temeliei  de  granit,  pe 
care  se  va  putea  clădi  o  sinteză  iconaristă  a  trecutului  românesc  al  Bucovinei. 

Teodor  Bălan  a  fost  un  mare  animator  şi  în  afară  de  catedră.  Prezenţa  lui 
autorizată,  cuvântul  lui  de  lămurire  şi  îndemn,  s’a  simţit  pretutindeni. 

Până  la  sfârşit  sufletul  cald  şi  onest  al  lui  Teodor  Bălan  a  fost  alături  de  noi. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


347 


Acum  când  nu  mai  este  şi  odihneşte  la  poalele  majestoaselor  obcine  de  smaragd 
ale  Bucovinei,  în  apropierea  cărora  crescuse,  pe  care  le-a  colindat  şi  iubit  şi  dela  care 
primise  sănătatea  sa  robustă  trupească  şi  sufletească,  ne  închinăm  cu  veneraţie  în 
faţa  mormântului  abia  închis  şi  dorim  neamului  românesc  din  ţară  şi  de  peste  hotare 
cât  mai  mulţi  fii  de  valoarea  lui  Teodor  Bălan. 

DIN  JURNALUL  LUI  VASILE  POSTEUCĂ  106 

Duminecă,  25  Aprilie,  1971 

Mă  adun  tot  mai  mult  sub  privirea  şi  scutul  lui  Dumnezeu.  Vreau  să  însemn 
esenţialul.  Ceva  care  să  îndemne  generaţiile  de  mâine  spre  bine  şi  frumos.  Spre 
plinirea  împărăţiei  lui  Dumnezeu  pe  pământ. 

Jurnalul  devine  tribunal  interior.  Instanţă  de  judecată  în  faţa  Divinităţii. 

Adevărul  se  scrie  cu  sânge,  cu  bucăţi  de  inimă. 

Luni,  26  Aprilie,  1971 

Clasa  de  seară  mă  scoate  din  timp.  Vorbesc  de  sintaxă,  de  structura  frazei.  De 
cuvânt.  Ajung  până  la  cuvântul  care  ERA  LA  DUMNEZEU  şi  era  DUMNEZEU. 
Cuvântul  care  s'a  făcut  lumină  şi  a  venit  în  oameni,  făcându-se  OM.  Fiul  omului.  Şi, 
în  acelaş  timp,  Fiul  lui  Dumnezeu. 

Au  atitudine  dură  contra  “structuralismului  internaţional”  al  lui  Bloomfield.  Şi 
chiar  contra  lui  Chomsky,  linguist  laureat  cu  premiul  Nobel. 

Limba  ca  atare,  alfabetul,  nu  poate  fi  mireasă  mecanică  (mechanical  bride). 
Dincolo  de  litere  şi  sunete  se  ascund  mistere.  Nu  înţelesul  formal  ne  priveşte.  Ci 
numai  înţelesul  de  dincolo  de  înţeles.  Minunea  care  s’a  săvârşit  în  om  când  a  inventat 
alfabetul  dela  Alpha  la  Omega).  Apoi,  celelalte  alfabeturi:  Gama  de  bază  a  muzicii 
(Do-re-mi-fa-sol-la-si-do),  numerele  matimatice  (1-9,  plus  o),  spectrul  solar 
(alfabetul  culorilor  mirosurile.  Şi  nu  în  cele  din  urmă,  alfabetul  tăcerii. 

Faptul  că  VORBIM,  că  ne  dăm  nume,  nu  poate  fi  minimalizat  de  idioţii  comunişti 
sub  eticheta  de  structuralism  mecanic  şi  internaţional. 

în  Cosmos,  domneşte  legea  splendidă  a  cristalizării,  a  binelui  şi  dragostei. 
Cuvântul  duce  în  centrul  divinităţii  umane.  Sintaxa  nu  e  numai  construcţie  mecanică 
de  fraze,  cu  anumite  fonologii  şi  morfologii.  Când  construim  fraze,  devenim  regi  ai 
abstractului.  Intrăm  în  frumos,  în  inima  lui  Dumnezeu.  Ne  jucăm  naiv  şi  copilăreşte 
cu  cerul  acelui  “meaning  behind  the  meaning”. 

Simt  că  am  intrat  adânc  în  suflete,  în  clasa  de  astăseară.  Am  dialogat  cu  America  şi 
omenirea  de  mâine. 

Am  spus  şi  glume. 

Când  ies  din  asemenea  clase  şi  ajung  în  stradă,  calc  de  sus.  Trebuie  să  mă  cobor, 
să  învăţ  pasul  la  nivelul  pavajului  şi  al  zilei.  Vin  din  netimp.  Din  suflete  îndrăzneţe, 
din  inimi  deschise. 

De  voi  fi  dat  afară  din  învăţământ,  mă  voi  simţi  ca  isgonit  din  rai.  Puţine  profesii 
pot  fi  azi  atât  de  plinitoare! 

30  Aprilie,  1971 


106  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1974. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


348 


Merg,  cu  siguranţă,  mult  mai  departe  şi  mai  adânc  în  foamea  mea  de  absolut.  Mă 
consumă  şi  mă  lămureşte,  dorul  de  sfinţenie.  De  unire  cu  Dumnezeu,  de  iniţiere  în 
misterul  cuvântului  eristic,  îmi  răscolesc  în  inimă  incandescenţa  jertfei. 

Puterea  de  a  ne  materializa  (în  trupul  astral)  după  moarte!  De  a  învia.  Şi  de  a 
apare  celor  dragi  pe  care  i-am  iubit.  De  a  veni  înapoi!  Asta  e  transcenderea 
graniţelor:  Venirea  înapoi.  Umblarea  pe  unde  am  şezut  şi  am  plâns.  Pe  unde  am  iubit 
şi-am  visat.  Pe  unde  ne-am  ars  toate  siguranţele  de  cer,  rămânând  în  întunericul 
lutului  şi  al  desnădejdii.  întoarcerea  înapoi. 

Mergerea  înainte  e  explicabilă.  Şi  reală.  Pentrucă  e  lege  a  firii.  Venirea  înapoi, 
învierea  e  biruinţă.  Deoarece  e  contranatură. 

Cosmosul  nu  e  construit  din  materie,  cum  ne  înşelăm  noi.  Ci  din  dragoste.  Ura, 
întunerecul,  ignoranţa  şi  suferinţa,  sunt  numai  rezidurile  dragostei.  Cărbunii  arşi, 
cenuşa. 

Marii  maieştri  ai  libertăţii  interioare  pot  veni  înapoi,  în  clipele  trecerii  pentru  a 
apare  celor  dragi,  discipolilor. 

Mama  n’a  posedat  marea  tehnică  Yoga,  dar  a  lucrat  prin  credinţă.  S’a  rugat  de 
Maica  Domnului,  pentru  a-mi  anunţa  moartea.  Şi  ce  frumoasă  (cerească)  a  fost 
ultima  întâlnire  dintre  mama  şi  mine!  Ce  reală!  Ce  revelatoare  şi  plină  de 
învăţăminte.  De  mângâiere. 

în  seara  asta  mi-am  ars  graniţele  între  viaţă  şi  moarte.  Am  biruit  zidul  morţii. 
Fiinţa  umană  e  un  splendid  Şi  cutremurător  continuum.  Numai  puţini  mă  vor 
înţelege,  în  aceste  rânduri.  Poate  mai  târziu.  Toţi  ajungem  aici.  Toţi  sărim  acest  zid, 
copilăreşte.  După  ce  am  plâns  mult  şi  ne-am  dat  perfect  de  bine  seama  că  viaţa  de 
aici,  din  atelierul  planetei,  se  rezumă  la  învăţatul  muritului. 

RUBRICA 

de  Ion  HALMAGHI 

/  îmi  este  greu  să  las  la  o  parte  notaţiile  obişnuite,  pregătite  pentru  această  rubrică 
a  Iconarului.  Dar,  Iconarul  a  fost  conexul  ca  un  loc  de  mărturisiri,  de  definiri  de 
poziţie,  în  lumina  idealurilor  româneşti.  Un  loc  de  clarificări,  de  puneri  la  punct  şi  de 
polemică. 

Azi,  când  Vlădica  Valerian  Trifa,  este  ţinta  unor  clevetiri  destrăbălate,  socotim  că 
este  dreptul  nostru  să  intervenim  cu  unele  clarificări  şi  puneri  la  punct.  Vlădica 
Valerian  reprezintă  ideia  românităţii  ortodoxe  pe  pământul  american.  Prin  valoarea 
personalităţii  sale  şi  prin  nivelul  de  viaţă  creştină  şi  românească  la  care  a  ridicat  cu 
luminare,  putere  de  muncă,  curaj  şi  destoinicie,  toate  comunităţile  parohiale  ale 
Episcopiei  Ortodoxe  Române.  Prin  idealul  creştin  şi  românesc  care-1  călăuzeşte  şi 
prin  adevărul  cauzei,  pc  care  o  serveşte  nelimitat,  desinteresat,  cu  mari  sacrificii  şi  cu 
sprijinul  unanim  al  membrilor  din  Episcopie.  Toate  acestea  i-au  îngăduit  să 
construiască  o  citadelă  a  românismului  ortodox,  independentă  şi  inpenetrabilă;  în 


107  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  1,  Ianuarie  -  Martie  1974. 


Nicolae  Niţă 


349 


timp  ce,  ortodoxia  din  ţară,  se  sbate  în  greutăţi  de  tot  felul  sub  dominaţia  sovieto- 
comunistă. 

înfăptuirile,  atitudinile  şi  manifestările  Vlădicii  Valerian  au  fost,  sunt  şi  vor  fi  o 
stavilă  permanentă,  împotriva  poftelor  de  cucerire  ale  celor  fără  Dumnezeu  şi  neam, 
stăpânii  de  azi  ai  Moscovei  şi  Bucureştilor.  Cetatea  creştină  dela  Vatra  Românească 
nu  este  supusă  ordinei  comuniste.  De  aceia  duşmanii  o  vor  dărâmată,  cucerită  şi 
supusă.  Aşa  au  pornit  la  luptă,  oştile  de  mercenari,  cu  arme  ucigătoare,  să  dea 
corbilor  trupuri  însângerate  şi  treabă  cioclilor  nemângâiaţi. 

•  •  • 

/  înţelegem  eforturile  celor  dela  Bucureşti  căci  fac  parte  din  arsenalul  lor  ideologic. 
Nu  înţelegem  însă  poziţia  ziarului  Credinţa,  organul  Episcopiei  misionare  de  sub 
păstorirea  Vlădicii  Victorin.  Ea  a  părăsit  ordinea  problemelor  jurisdicţionale  şi 
canonice,  angajându-se  într’o  luptă  făţişă,  violentă,  de  natură  politică.  Nici  acest 
lucru  n'ar  fi  prea  grav,  dacă  poziţia  ziarului  ar  corespunde  realităţilor.  Ziarul  însă 
minte,  falsifică  adevărul,  deformează  realitatea,  sfidând  orice  bun  simţ  sau  situaţie 
morală  a  Episcopiei  misionare.  Aşa,  Credinţa,  afirmă  că,  "Episcopul  Valerian  este  sub 
ancheta  autorităţilor  americane"  şi  că  "se  află  în  cercetarea  Serviciului  de  Imigrare". 
Informaţia  a  fost  prinsă,  ca  lăutarii,  din  vânt  şi  după  ureche.  Au  fost  câteva  speculaţii 
despre  aceasta  în  New  York  Times,  dar  dela  speculaţiile  lor  şi  până  la  adevăr,  mai 
este  cale  lungă.  Chiar  în  acelaşi  număr  din  New  York  Times  s’a  citat  şi  atitudinea  lui 
Charles  Gordon,  avocatul  general  al  Imigrării,  care,  vorbind  despre  nouile  acuzaţii 
împotriva  Episcopului  Valerian,  a  făcut  următoarele  afirmaţii:  "Există  o  oarecare 
indicaţie  că  el  n’ar  fi  spus  întregul  adevăr,  dar  eu  nu  ştiu  dacă  putem  dovedi  aceasta." 
De  unde  reiese,  că  ar  fi  vorba  de  o  anchetă,  şi  de  o  cercetare  a  Imigraţiei?  Din 
afirmaţiile  ziarului  din  New  York  şi  din  dospita  dorinţă  a  pasării,  care  visează  mălai. 
Sunt  ele  demne  de  încredere?  Poate;  dar  cu  o  condiţie  esenţială:  Să  se  arate  şi  poziţia 
cealaltă,  oficială,  legală,  şi  nepărtinitoare.  Aşa  cere  legea  gazetăriei.  Apoi,  minciunile 
se  înlănţuiesc  una  după  alta,  ca  în  lumea  desmăţului  juridic  din  ţările  comuniste.  Se 
vede  treaba  că  redactorul  secund,  care  este  autorul  principal  al  celor  scrise  de 
Credinţa,  a  uitat  pe  ce  lume  trăieşte. 

•  •  • 

/  "Poziţia"  stabilită  de  ziarul  Credinţa  este  lovită  de  boala  infantilismului.  în 
această  "poziţie”,  se  dau  asigurări  că  cercetările  actuale  privesc  trecutul  politic  al 
Episcopului  Valerian,  "nu  al  parohiilor  sau  al  cetăţenilor  americani  de  origine 
română"  şi  că,  "problema  Episcopului  Valerian  e  de  natură  strict  legală...  şi  "nu-1 
poate  apăra  decât  adevărul;  depinde  numai  dacă  acesta  este  sau  nu  de  partea  lui".  în 
faţa  acestor  gângăvite  "adevăruri",  nu  ne  rămâne  decât  să  întrebăm:  Nu  simţi,  cum  te 
cuprinde  întunericul  stupidităţii,  tovarăşe  Alexe?  Căci,  toată  lupta  ta,  este  cu  morile 
de  vânt. 

Am  observat  că  ai  citit  şi  cartea  unui  avocat  Arnăutu,  ca  să  ajungi  martor  al 
acuzării,  şi  să  citezi  din  paginile  ei  că,  Viorel  Trifa,  în  lagărul  din  Germania  nu  ar  fi 
fost  un  osândit,  un  "captiv"  al  Nemţilor,  "ci  cu  fruntea  sus  şi  mâinile  în  buzunarele 
pantalonilor."  Din  întâmplare,  şi  eu  cunosc  pe  cineva  care  făcea  un  similar  în 
temniţele  comuniste,  în  timpul  reeducării,  când  alţii  erau  ţinuţi  sub  presiunea  celei 
mai  cumplite  terori  fizice  şi  morale.  O  persoană  din  tovărăşia  Dtale.  Şi,  nu  i-am  făcut 
un  capăt  de  acuzare  din  aceasta,  căci  o  astfel  de  situaţie  nu  este  relevantă  decât 
pentru  imbecili,  proşti  şi  satane. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


350 


/  "Poziţia"  Credinţei  mai  vorbeşte  despre  Episcopul  Trifa,  care-şi  ascunde 
"identitatea"  şi  s’ar  “nega  pe  sine  însuşi."  Trebuie  să  fie  ceva  paranoic  în  capul 
tovarăşului,  care  vorbeşte  despre  acestea.  O  infinită  şi  ilustră  nulitate,  obsedată  de 
propria  sa  identitate,  pe  care  şi-o  desvăluie  cu  tobe  bătute  cu  vătraie  .  .  .  sub  masca 
anonimatului. 

Suntem  tare  amârîţi  de  slăbiciunea  Prea  Sfinţitului  Victorin,  care  n’a  fost  în  stare 
să  oprească  desmăţul  vitriolat  al  politrucului  ce  s’a  instalat  în  locul  Părintelui  Anania, 
şi  a  pus  stăpânire  politică  pe  ziarul  Credinţa,  vorbind  şi  în  numele  Episcopiei 
misionare,  şi  al  "presei  bisericeşti  din  America." 

Nu  credem  că  este  pasibil  ca,  Prea  Sfinţitul  Victorin,  în  bunătatea,  blândeţea  şi 
cuminţenia  sa  de  Păstor  sufletesc,  să  fi  fost  în  stare  a  subscrie  un  singur  rând  din  cele 
mâzgălite  de  şcolitul  partidului.  Citiţi  cu  atenţie  explicaţia  dată  în  legătură  cu  "modul 
neoficial"  al  guvernului  comunist  român,  de  a  participa  la  alcătuirea  "dosarului" 
Vlădicii  Valerian.  Acest  "mod  neoficial"  ar  fi  fost  —  zice  Credinţa  —  "probabil  prin 
accesul  la  ziarele  vremii  şi  la  unele  arhive  de  tribunal,  ceia  ce  nu  e  deloc  extraordinar 
dacă  ţinem  scama  că  în  recentul  comunicat  către  guvernele  român  şi  american  se 
prevede  şi  schimbul  de  "informaţii".  Este  o  explicaţie,  mai  mult  decât  extraordinară, 
este  uluitoare.  în  orice  caz,  este  explicaţia  diplomatică  a  ambasadei  primită  şi 
instrumentată  de  către  Credinţa.  Deci  este  clar,  că  ziarul  stă  la  dispoziţia  ambasadei. 
(Ar  fi  trebuit  să  propunem  guvernului  american  să  solicite  celor  din  România 
comunistă  să  ni  se  îngăduie  accesul  la  anumite  dosare  din  ţară  ale  reeducărilor,  ale 
securitiştilor  şi  ale  execuţiilor  făcute  fără  sentinţă,  cu  morţi  îngropaţi  fără  cruce,  ca 
nişte  câini  rătăciţi.  Suntem  gata  să  indicăm  nume,  date  şi  situaţii  exacte,  pentru  a 
uşura  investigaţiile.  Iar,  pentru  garanţia  obiectivităţii  noastre,  l-am  accepta  pe  Prea 
Sfinţitul  Victorin,  într’o  poziţie  de  Preşedinte  al  unei  eventuale  Comisii  de  Cercetare 
a  acestor  dosare.  Ar  fi,  doar,  în  spiritul  acordului  dintre  cele  două  guverne,  după 
spusele  ambasadei  şi  a  politrucului  ei). 

•  •  • 

/  Campania  împotriva  Vlădicului  Valerian  nu  urmăreşte  persoana  sa  ca  atare.  Ea 
ţinteşte  mai  departe,  la  structuri,  la  entităţi,  la  valori  şi  tradiţii  specifice,  la  idealurile 
de  viaţă  românească.  Vlădica  are  o  singura  vină,  că  s’a  integrat,  crede,  apără  şi 
promovează  toate  elementele  constitutive  ale  CETĂŢII.  Este  vinovat  pentru 
realizările  sale  pe  tărâmul  religios  şi  românesc  şi  pentru  capacitatea  sa  creatoare. 
Este  vinovat  că  este  Păstorul  CETĂŢII.  Oricine  ar  fi  fost  în  locul  Vlădicii  Vaterian, 
astazi,  cu  o  poziţie  similară,  ar  fi  fost  supus  aceloraşi  schimonosite  trăncăneli  de  ţaţe, 
mojici  şi  pigmei,  care  se  doresc  imperialii  conducători  ai  unei  cetăţi  aristocratice  a 
vieţii  româneşti. 

•  •  • 

/  Asociaţia  Culturală  Română  din  Hamilton,  Canada,  este  una  dintre  cele  mai 
active  organizaţii  pe  tărâmul  naţional  românesc.  Grupul  Românilor  canadieni  din 
această  Asociaţie  desfăşoară  multiple  activităţi  politice,  culturale  şi  artistice,  pentru 
menţinerea  trează  a  conştiinţei,  pentru  promovarea  valorilor,  tradiţiilor  şi  spiritului 
românesc;  pentru  promovarea  culturii  româneşti.  Activi,  prezenţi,  destoinici,  plini  de 
dinamism  şi  curaj,  aceşti  Români  s’au  încumetat  să  formeze  de  curând  o  EDITURĂ, 
în  care  să  publice  cărţi  ale  scriitorilor  din  lumea  liberă.  Prima  carte,  apărută  în  cadrul 
acestei  noui  Edituri,  este  a  cunoscutului  scriitor  şi  publicist  Nicolae  Novac:  CETĂŢI 


Nicolae  Niţă 


351 


SFĂRÂMATE  —  Schiţe  şi  Nuvele  —  .  Cartea  ne-a  sosit,  în  ultimul  moment,  la 
redacţie,  dar  vom  face  o  prezentare  a  ei  în  numărul  viitor. 

•  •  • 

/  în  Editura  Ion  Cuşa,  dela  Paris  a  apărut  un  volum  de  versuri  al  preţioasei  noastre 
colaboratoare  Dorina  Ienciu.  Revista  DRUM  pregăteşte  o  cronică  permanentă 
“CARTEA  ROMÂNEASCĂ”,  în  cuprinsul  căreia  vom  face  recenzii  publicaţiilor 
româneşti  din  lumea  Liberă.  “Versurile”  lui  Dorina  Ienciu  şi  cartea  lui  Nicolae  Novac, 
“Cetăţi  Sfărâmate”,  vor  fi  primele  recenzii  în  noua  reorganizare  a  revistei. 

RUBRICA 

sStet/MÂC 

/  Scrisoarea  Dv.  m’a  impresionat  profund.  Nu  am  crezut  că  se  va  găsi  o  persoană 
cu  atâta  simţ  creştinesc,  care  să  mă  înţeleagă  şi  să  mă  ajute.  Ceea  ce  mi-aţi  scris  am 
cetit  de  nenumărate  ori.  Meritaţi  să  mă  rog  pentru  Dv.,  cât  îmi  permit  puterile. 
Oricine  ÎL  caută  pe  EL,  îşi  primeşte  răsplata  nu  numai  în  ceruri,  ci  chiar  şi  pe  acest 
pământ.  Aceasta  (am  constatat-o  din  propria  mea  experienţă).  înainte  de  a 
înterprinde  un  lucru,  rog  pe  Domnul  să  mi-1  binecuvânteze.  Toate  cu  câte  mă  pot 
lăuda  sunt,  de  când  am  început  să  mă  rog,  mai  mult,  mai  bine.  Plec  dela  sfânta 
scriptură,  în  care  scrie:  “întrucât  aţi  făcut  acestea  pentru  cei  mici,  mie-aţi  făcut”. 
Dumnezeu  m’a  răsplătit  pentru  acestea.  Am  destui  care  mă  urăsc  şi-mi  vreau  răul. 
Dar  nu  mă  sperii  de  acestea,  pentru  că  tot  EL  este  acela  care  mă  ajută  să-i  birui.  V’aş 
scrie  mai  multe,  dar  m’aş  expune  la  riscuri  şi  necazuri  de  care  am  avut  prea  multă 
parte  în  viaţa  aceasta.  Nu  sunt  liber  cum  doresc  să  fiu.  Simt  durerea  celor  apăsaţi, 
dar  trebuie  să  tac.  Am  încredere  în  Tatăl  cel  ceresc.  El  este  mai  tare  decât  cei  ce  ne 
prigonesc.  (G.  M.) 

• 

/  în  legătură  cu  POEMELE  DIN  ÎNCHISORI,  mă  miră  lipsa  celui  mai  frumos 
poem  despre  Isus,  care  s’a  scris  în  literatura  universală  (cum  zicea  Arghezi  înainte  de 
apostazie):  ”Azi  noapte  mi-a  intrat  în  celulă  Isus”.  Poemul  e  de  Radu  Gyr.  Dacă  între 
timp  l-ai  primit,  trimite-mi  şi  mie  o  copie.  Vreau  să-l  traduc  în  fraţuzeşte  şi  să-l 
public  într’un  almanac.  Alăturat  ai  colindul  de  puşcărie  (A  venit  şi-aici  Crăciunul),  pe 
care  l-am  tradus  fără  să  numesc  autorul.  Totodată  am  să-ţi  expediez  şi  eu  o  splendidă 
poezie  a  lui  Nichifor  Crainic,  dacă  nu  cumva  o  ai  de-acum:  “Unde  sunt  acei  ce  nu  mai 
sunt?”  Am  auzit-o  şi  învăţat-o  în  toamna  lui  1959,  la  Jilava.  Tot  acolo  am  auzit  pentru 
prima  dată  “întoarcerea  Cruciaţilor”,  care  aparţine  lui  Radu  Gyr  şi  nu  lui  Crainic, 
cum  se  lasă  înţelege  în  nu  mai  ştiu  care  număr  din  Stindardul.  (S.G.) 

CĂRŢI 108 

Alex.  Ronnett.  Romanian  Naţionalism:  The  Legionary  Movement.  Chicago,  Loyola  University  Press, 
1974. 

Cartea  lui  Alex.  Ronnett,  recent  apărută,  este  o  carte  de  sinteză  istorică  şi 
doctrinară  asupra  Mişcării  Legionare,  ca  o  expresie  a  naţionalismului  românesc. 


108  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  2,  Aprilie  -  Iunie  1974. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


352 


Autorul  prezintă  cititorului  american,  origina,  desvoltarea  politică  şi  ideologică  şi 
etapele  cele  mai  însemnate  ale  acestei  mişcări  politice  româneşti,  cu  comentarii 
limpezi  asupra  momentelor  esenţiale  şi  a  condiţiilor  speciale  oare  au  impus  o 
orientare  sau  altaa  în  concernul  politicii  româneşti. 

Capacitatea  de  sinteză  a  autorului  este  evidentă,  dela  prima  până  la  ultima  pagină, 
căci  expune  şi  desbate  cele  mai  variate  probleme,  într’o  înlănţuire  ordonată  de  idei: 
organizarea,  finanţarea,  programul  politic,  problemele  sociale,  structura  ideologică  şi 
calităţile  şi  viziunea  politică  a  lui  Corneliu  Codreanu.  Apoi  trece  la  procesele  şi 
prigoanele  deslănţuite  împotriva  legionarilor,  la  lupta  anticomunistă,  şi  la  soarta 
legionarilor  din  ţară  şi  străinătate.  Este  o  impresionantă  trecere  în  revistă  a  vieţii  pe 
care  a  avut-o  această  mişcare  în  lumea  românească,  dintre  cele  două  războaie 
mondiale. 

Prin  conţinutul  ei,  cartea  se  adresează  unui  cerc  larg  de  cititori  şi  cercetători,  care 
vor  avea  de  confruntat  documentarea  lor  fragmentară,  informaţiile  false  care  le-au 
fost  oferite  de  materialele  publicate  pe  o  singură  direcţie,  standardizată  şi  subiectivă, 
cu  documentarea  riguroasă,  clară  şi  semnificativă,  şi  cu  argumentarea  logică  a 
autorului,  care  se  arată  a  fi  un  excelent  cunoscător  al  Mişcării  Legionare. 

Mişcarea  Legionară  a  jucat  un  rol  însemnat  în  viaţa  României  interbelice.  Nici 
unul  din  partidele  româneşti  nu  poate  trece  superficial  peste  valorile  politice  şi 
educative,  peste  orientările  şi  idealurile  legionare,  fără  să-şi  altereze  vătămător 
propria  lor  existenţă  politică.  Căci  Mişcarea  Legionară  s’a  născut  din  realităţile 
profunde  ale  spiritualităţii  româneşti.  Această  Mişcare  nu  este,  şi  n’a  rămas,  o 
necunoscută  a  societăţii  Româneşti.  S’a  vorbit  şi  se  vorbeşte  mereu,  în  ţară,  ca  şi  în 
străinătate,  dar  mai  mult  de  către  cei  ce  au  interesul  s'o  denigreze  şi  să  treacă  cu 
vederea  constructivismul  acesteia.  Nu  are  nici  o  importanţă,  dacă  acest  lucru  se  face 
intenţionat  sau  prin  incapacitate  ideologică  de  a  pricepe  şi  o  altă  faţă  a  realităţii. 
Cartea  lui  Ronnett,  scrisă  cu  o  documentare  stringentă  şi  cu  luciditate,  oferă  tuturora 
o  nouă  şansă  de  confruntare,  tocmai  prin  evidenţierea  feţei  celeilalte  a  realităţii  care 
nu  poate  fi  desconsiderată  de  nici  o  minte  obiectivă  şi  iubitoare  de  adevăr. 
Traducerea  în  limba  engleză  este  excelentă,  şi  aparţine  lui  Vasile  Bârsan,  care 
semnează  deasemenea  o  emoţională  Introducere  la  textul  cărţii,  ca  unul  ce  este 
familiar  cu  toate  problemele  româneşti. 

Cartea  se  găseşte  spre  vânzare  în  toate  prăvăliile  de  cărţi  americane.  Costul  ei  este 
de  $3-95- 

Grigore  BOIERU 


RUBRICA 


de  Ion  HALMAGHI 


•  Citim  în  "Familia",  din  Martie  1974,  următoarele  rânduri:  “Revoluţia  socialistă  a  scos 
satul  din  letargia  patriarhala  atât  de  dorită  de  vechile  orânduiri,  plină  de  suferinţi  şi 
privaţiuni,  oferindu-i  un  destin  modern  şi  dinamic.” 


109  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  2,  Aprilie  -  Iunie  1974. 


Nicolae  Niţă 


353 


Există  mult  adevăr  în  aceste  afirmaţiuni.  Satul  a  fost  scos  din  letargie  şi 
modernizat,  după  calapodul  înapoiat  în  civilizaţie  al  sovietelor,  pentru  a  ţine  pas  cu 
lumea  modernă,  în  înţelesul  moscovit,  adică  mult  în  urma  progresului  civilizatoriu  al 
lumii  contemporane.  Căci  revoluţia  socialistă  n’a  fost,  în  România,  o  revoluţie 
naturală,  organică,  iscată  din  nevoile  adânci  ale  societăţii  româneşti.  A  fost  o 
revoluţie  iniţiată,  impusă,  condusă  şi  controlată  de  forţa  armată  a  Moscovei.  De 
câteori  au  apărut  în  cultura  şi  civilizaţia  română  revoluţii  care  nu  isvorau  din  fondul 
sufletesc,  din  realitatea  românească,  acestea  au  dus  la  faliment,  căci  nu 
corespundeau  aspiraţiilor  şi  exigenţelor  etnice.  Aceasta,  în  trecut,  în  present,  şi  în 
viitor,  căci  aşa  este  legea  de  fier  a  Istoriei. 

•  Urmărim  cu  atenţie  fenomenul  cultural  din  România  şi  ne  măsurăm  cu  grije 
cuvintele,  atitudinele  şi  critica  noastră,  oridecâteori  luăm  în  discuţie  manifestările 
culturale  româneşti.  Intelectualii  şi  scriitorii  români  se  sbat,  în  limitele  unui  sistem 
de  îngrădiri  ideologice,  să  realizeze  un  minimum  posibil  din  visurile  lor  creatoare. 
Sistemul  nu  le  îngăduieşte  să-şi  desfăşoare  elanul  şi  potenţele  subconştientului  etnic. 
Din  această  cauză,  aceştia  umblă  pe  la  uşile  din  dosul  culturii,  cu  o  întreagă  iţărie 
diplomatică,  pentru  a  putea  ajunge  “undeva”. 

Aşa  a  ajuns  Sorin  Alexandrescu  să  vorbească  despre  “O  ştiinţă  până  acum  aproape 
necunoscută:  Românistica”.  “Primul  Congres  Internaţional  de  Românistică  a  avut 
loc,”  zice  el,  “la  Amsterdam,  între  21-23  Martie  1974,  şi  s’a  înfiinţat  o  Asociaţie 
Internaţională  de  Românistică,  cu  scopul  de  promovarea  a  studiilor  ştiinţifice 
închinate  limbii  şi  literaturii  române.” 

Nimic  rău  într’un  asemenea  proiect.  Doar,  că  este  artificial.  Iniţiativa  nu  este 
expresia  unor  nevoi  reale  şi  nu  aparţine  celor  preocupaţi  de  studii  şi  cercetări  fără 
pigmentări,  directive  şi  interese  politice.  De  când  a  devenit  Olanda  centrul 
preocupărilor  de  românistică?  în  lumea  liberă  există  multe  centre  importante  unde 
se  fac  studii  şi  cercetări,  se  publică  material  deosebit  de  valoros  asupra  culturii 
româneşti,  de  către  oameni  competenţi  şi  reprezentativi  ai  acestei  culturi  şi  sinceri 
ataşaţi  acesteia.  Propaganda  culturală  a  comuniştilor  din  România  nu  a  reuşit  să 
controleze  aceste  focare  de  cultură  şi  atunci,  au  recurs  la  infiltraţii  laterale  şi 
camuflate,  în  zonele  periferice,  dar  cu  surle  şi  trâmbiţe,  cu  titluri  pompoase  şi 
entuziasm  controlat,  speră  să  farmece  privirile  şi  atenţia  altora.  Pretenţia  existenţei 
unei  ştiinţe  noui:  românistica,  este  absurd  şi  spoială  cu  var.  Nu  există,  şi  nu  poate 
exista  o  asemenea  ştiinţă.  Concepţia  ei  este  doar  proectarea  artificială  a  unor  dorinţe 
de  cucerire  a  simpatiilor,  nu  pentru  românism  care  este  o  realitate  spirituală, 
incompatibilă  cu  formulele  stereotipe  ale  materialismului  istoric,  ci  de  cucerire  a 
simpatiilor  pentru  patria  socialismului  român.  Aceasta,  nu  poate  câştiga  teren  în 
lumea  liberă  şi  se  camuflează  sub  masca  cameleonică  a  “românisticei”. 

Sofisticărie,  minorat  cultural  şi  circ  de  paiaţe,  care  nu  vor  să  se  privească  în 
oglindă  şi  nici  să  coboare  în  realităţile  de  toate  zilele,  la  îndemâna  oricui  are  bun 
simţ. 

•  Iată  un  text  semnificativ  dintr’o  carte  a  lui  Marcu  BEZA:  “Tot  în  biblioteca 
Muzeului  Etnografic,  Atena,  se  află  şi  versiunea  grecească  a  “Divanului  înţeleptului 
cu  Lumea”,  având  în  frunte  scrisoarea  cea  caracteristică  de  închinare  a  lui  Dimitrie 
Cantemir  către  fratele  său  Antioh,  din  care  amintesc  rândurile:  “Thales  filozoful, 
unul  din  cei  şapte  înţelepţi  ai  Eladei,  pentru  trei  lucruri  obişnuia  să  mulţumească 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


354 


zeilor:  întâi,  că  l-a  făcut  om  şi  nu  dobitoc;  al  doilea,  bărbat  şi  nu  femeie;  şi  al  treilea, 
că  era  Elen  şi  nu  barbar.  Astfel  şi  eu,  pentru  trei  lucruri  celui  întru  Treime  de  o  fiinţă 
Dumnezeu,  veşnic  a  tot  Ţiitorul  şi  cârmitorul  împărat,  slavă  şi  închinăciune  aduc; 
întâi,  că  nu  eterodox,  ci  creştin  ortodox  m’a  făcut;  al  doilea,  că  nu  alteia,  ci  bisericii 
răsăritene  urmăritor;  al  treilea,  că  nu  altui  cuiva,  ci  Măriei-Tale  frate,  de  aceiaşi 
părinţi,  m’a  făcut  şi  m’a  născut”.  Apoi  mai  departe  pasajul:  “Aşa  mă  rog,  ca  şi  aceste 
ale  mele  osteneli  cari-s  ca  nişte  flori  de  un  grădinar  simplu  şi  neştiutor  adunate  —  să 
fie  sădite,  înflorite  şi  tuturor  celorlalţi  cunoscute;  şi  mai  ales  neamul  nostru 
moldovenesc,  îmboldit  de  Măria  -  Ta,  şi  arătându-le  unul  altuia,  să  zică,  după 
Cântarea  Cântărilor:  “S’au  înviat  florile  în  patria  noastră”. 

Acesta  este  chipul  adevărat  al  lui  Dimitrie  Cantemir,  nu  cel  pe  care-1  prezintă  cu 
falsificări  comuniştii  români. 

•  Uniunea  şi  Liga  Societăţilor  Române  din  America  se  găseşte  într’un  moment  critic 
al  existenţei  sale.  Această  mare  organizaţie  a  comunităţilor  româno-americane  a 
devenit  obiectul  principal  al  unor  interese  politice,  care  urmăresc  acapararea  ei. 
Acapararea  nu  este  posibilă,  căci  majoritatea  membrilor  este  bine  orientată, 
sănătoasă  în  sentimentele  şi  judecata  ei,  nu  permite  unei  minorităţi  militante  şi 
radicaliste  să  dispună,  de  un  patrimoniu  material  şi  spiritual,  în  favoarea  celor  străini 
de  idealurile  Românilor  din  America.  Două  sunt  direcţiile  în  care  se  desfăşoară 
ciocnirile,  în  sânul  Uniunii.  Una,  ce  duce  la  preluarea  puterii  efective  de  conducere. 
Aici,  Preşedintele  o  intervenit  cu  eficacitate  şi  a  restabilit,  pentru  moment,  balanţa 
puterii.  A  doua  direcţie,  este  ziarul  “America”,  unde  un  an  de  zile  a  domnit  ignoranţa, 
incapacitatea  şi  ambiţia  nelegitimă  a  unui  redactor,  care  n'are  nici  în  clin  nici  în 
mânecă  cu  ziaristica.  După  înlocuirea  sa  dela  Redacţia  Americii,  sferto-doctul  ziarist, 
s'a  apucat  să  mâzgălească  hârtia  din  nou  cu  “Informaţii”  pentru  membrii  Uniunii.  în 
aceste  informaţii  se  desprind  două  categorii  de  articole,  semnate  de  acelaşi  nume,  al 
fostului  sferto-redactor:  o  categorie,  în  care  totul  este  fabricat  după  model  şi  tipic 
reserist;  a  doua  categorie,  în  care  are  şi  ignorantul  ceva  de  spus,  stângaci,  debil  şi  plin 
de  bâlbâială  intelectuală,  aşa  cum  ştie  dumnealui  să  scrie.  O  colaborare  jurnalistică, 
demnă  de  cei  ce  participă  la  o  astfel  de  “tovărăşie.” 

•  în  România  Liberă,  Nr.  15, 1974... 

Unul  dintre  propagandiştii  culturali  din  România  comunistă  a  vizitat  Franţa  şi  a 
ajuns  la  concluzia  că  există  un  “Miracol  Românesc”.  Dece?  Simplu:  pentrucă  un 
Dicţionar  al  literaturilor  streine,  publicat  la  Paris  în  1974,  nu  menţionează,  ca 
referinţă  la  literatura  română,  decât  patru  poeţi  români:  Arghezi,  Beniuc,  Banuş, 
Jebeleanu,  şi,  pentrucă  pe  coperta  cărţii  lui  Andre  Blanc  (La  Roumanie)  se  constată 
că  “România  care  s’a  plasat  în  primul  rang  al  actualităţii  în  cursul  deceniului  1960- 
70,  nu  este  destul  de  cunoscută  restului  Europei  şi  mai  ales  ţărilor  occidentale.” 

în  ciuda  acestora,  “România  este,  aşa  cum  s’a  afirmat  adesea,  un  “miracol”; 
(menţionează  aici,  pe  Ferdinand  Lot),  pentru  a  continua  aşa:  “Acest  miracol  se 
explică  însă  prin  hotărârea  poporului  român  ca,  din  sectorul  Europei  unde-i  este 
patria  pe  care  şi-a  apărat-o  de-alungul  secolelor,  să  pună  în  circulaţia  umanităţii 
valorile  sale  materiale  şi  spirituale.” 

Valeriu  Rusu,  autorul  acestor  fabuloase  descoperiri,  mai  spune,  în  concluzie,  că 
este  “necesară  şi  actuală,  încă,  propaganda,  în  cel  mai  bun  şi  mai  larg  sens  al 


Nicolae  Niţă 


355 


cuvântului,  peste  hotare,  a  culturii  materiale  şi  spirituale  a  Românilor,  pentru  a  face 
cunoscut  acest  miracol  şi  a-i  desvălui  “tainele.” 

Din  tot  ce  am  cetit,  în  ultimele  două  decade,  în  presa  românească,  am  înţeles  că 
România  ar  fi  cea  mai  cunoscută  ţară  din  lume,  iar  cultura  românească  este 
răspândită  pe  tot  întinsul  pământului. 

Se  vede  treaba  că  s’au  răsturnat  lucrurile  pe  dos.  Miracolul  Românesc  este  o 
realitate,  care  are  “taine”,  şi  aceste  taine  trebuiesc  făcute  cunoscute  lumii.  Miracolul 
se  explică  însă  prin  hotărârea  poporului  român... 

Toate  aceste  sunt  elemente  de  abecedar  cultural.  Problema  este  mai  gravă. 
România  comunistă  încearcă  să  se  facă  cunoscută  întregii  lumi  libere,  şi  descoperă 
ştiinţa  falsă  a  “Românisticii”,  şi  “Miracolul  Românesc”.  Nu  se  poate  opera  pe  această 
direcţie,  căci  instrumentele  lor  de  valorificare  a  culturii  româneşti  sunt  creiate  de 
marxismul  dialectic,  care  nu  are  nimic  de  a  face  cu  spiritualitatea  românească. 
Marxismul  dialectic  falsifică  şi  mutilează  valorile  spiritului  românesc.  Iar  cei  ce 
operează  cu  acest  marxism,  nu  vorbesc  despre  cultura  românească,  ci  gângăvesc  şi 
îngăimează  cuvinte  fără  noimă. 

Constantin  Noica,  reprezintă  un  caz  scandalos  de  prizonierat  politic  şi  intelectual 
în  lanţurile  imperialismului  sovietic.  Istoriile  celebre,  care  se  vor  scrie  în  viitor,  vor 
însera  caracterele  inimaginabile  ale  torturii  spirituale,  pe  care  le-a  exercitat  acest 
imperialism,  agresiv,  inhuman  şi  brutal.  Un  creator  excepţional,  obligat  să  se  limiteze 
la  sfera  spaţiului  comunist,  fără  dreptul  de  a-şi  publica  opera  sa  excepţională,  în 
lumea  liberă,  pentru  o  confruntare  substanţială  cu  filosofla  vremii,  şi  pentru  o 
contribuţie  nerepetabilă  în  istoria  culturii  române  şi  europene.  Şi  un  om  căruia  i  se 
răpesc  drepturile  sfinte  ale  vieţii  de  familie,  în  ciua  tuturor  "liberalizărilor”  false  din 
România. 

în  numărul  din  15  Aprilie  1974,  din  Tribuna  României,  Noica  scrie  despre  filosoful 
român,  Ştefan  Lupaşcu,  care  trăieşte  la  Paris.  Fireşte,  intenţia  Tribunei  României,  nu 
a  lui  Noica,  este  să  creieze  confuzii  şi  să  întindă  curse.  T.  României  lasă  impresia  că 
poate  cuprinde  fenomenele  culturii  româneşti  de  peste  hotare,  că  ar  fi  într’un  euforic 
coexistenţialism  cu  toţi  intelectualii  şi  oamenii  de  cultură  românească  din  lumea 
liberă,  deschizând  totodată  porţile  tuturora  tentaţiilor  pentru  o  “înfrăţire 
românească”. 

Este  o  cumplită  lipsă  de  decenţă,  în  toată  această  acţiune  propagandistică,  în  care 
nu  se  respectă  nici  cele  mai  elementare  reguli  de  politeţă. 

După  masacrul  uriaş  din  temniţele  româneşti,  actualii  conducători,  se  întorc  cu 
zâmbete  îmbietoare  spre  cei  ce  au  supravieţuit  măcelului  carnal,  spre  a  le  oferi  raiul 
unei  false  libertăţi.  Ca  şi  când,  aceşti  supravieţuitori,  nu  ar  avea  nimic  sfânt  şi  curat 
în  inimile  lor  şi  ar  trece  peste  pârjolul  comunist  fără  amintiri,  îndolieri,  şi  fără 
conştiinţa  morală  a  unei  responsabilităţi,  care  are  imperative  mai  largi,  mai 
aprinzătoare  şi  mai  semnificative  decât  cea  individuală. 

•  Faust  Brădescu  s’a  dedicat  unor  cercetări  şi  preocupări  de  doctrină  politică,  ce 
depăşesc  cadrul  străin  al  unor  notaţii  jurnalistice,  sau  chiar  revuistice.  în  viziunea 
largă  a  unei  ideologii  româneşti,  Brădescu  caută  să  cristalizeze  legitimitatea  unor 
principii  (naţional-moral  spiritual)  în  formule  adecvate  la  realităţile  româneşti.  El 
porneşte  dela  ideologia  legionară  şi  stabilesc  toate  implicaţiile  filosofice,  în 
orânduirea  realului,  pe  care  această  ideologie  le  încheagă  în  unitatea  şi  perspectiva  ei 
de  cuprindere  a  existenţei.  Technica  de  lucru  a  lui  Brădescu  este  simplă,  şi  prin 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


356 


aceasta  convingătoare.  Analizează  datele  originare,  fundamentale,  care  constituiesc 
puncte  de  plecare.  Le  caută  înţelesul,  rostul  şi  valoarea  intrinsecă.  Apoi,  le  aşează, 
prin  comparaţii.  în  contexte  istorice  şi  filosofice,  pentru  a  le  verifica  tăria, 
originaliatea  şi  puterea  de  supravieţuire.  Este  o  muncă  şi  o  treabă  de  doctrinar 
politic,  ce  lucrează  dincolo  de  banalul  cotidianului,  pentru  a  surprinde  configuraţia 
realităţilor,  în  lumina  unor  principii  de  existenţă.  Orice  desfăşurare  de  elemente 
doctrinare  înseamnă  un  efort  de  a  stabili  locul  de  întâlnire  şi  încrucişare  a  idealului 
cu  realul. 

Este  tocmai  ceiace  face  Faust  Brădescu,  cu  sârguinţă,  talent  şi  pricepere. 


GÂNDURI  PENTRU  EXIL  ... 

(l) 


de  Vasile  POSTEUCĂ 


Blestemul  de  a  fi  EXILAŢI  ÎN  EXIL,  de  a  nu  găsi  nici  o  înţelegere  în  lumea 
vestică  pentru  lupta  noastră  creştină  şi  naţională  în  faţa  comunismului  ateu  şi 
mişeleşte  internaţional,  ne  împinge  cu  violenţă  din  domeniul  politic  în  cel  religios. 
Nu  ne  sunt  ameninţate  numai  drepturile  individuale,  nu  ne  sunt  robite  numai 
neamurile  în  care  credem  şi  în  libertatea  cărora  am  vrea  să  ne  împlinim,  ci  ne  este 
hărţuit  şi  vândut  însuşi  sufletul.  Ne  este  atacată  OMENIA,  odată  cu  satanica 
încercare  de  a  organiza  şi  conduce,  adică  exploata  planeta  în  afara  ordinei 
naturale,  în  afara  lui  Dumnezeu.  Din  acest  blestem,  ÎNTOARCEREA  nu  mai  e 
posibilă.  Faptul  de  a  fi  fugit  de  dracul  ca  să  dam  de  nănaşii  lui,  mari,  atotputernici, 
materialişti,  cinici  şi  batjocoritori  în  faţa  valorilor  spirituale  şi  a  ideii  de  divinitate 
şi  răspundere  morală,  nu  ne  îngăduie  nici  o  altă  ieşire  din  acest  impas  şi  blestem 
istoric,  decât  continuarea  mersului,  a  urcuşului  obositor,  spre  dimensiunea  de  risc 
şi  cumplita  distanţă  a  libertăţii  interioare,  spre  moartea  la  lume  şi  acceptarea 
bucuroasă  a  jertfei. 

Cei  ce  găsesc  o  soluţie,  chiar  dacă  de  protest  faţă  de  vânzările  şi  demisiile 
vestice,  în  dialog  şi  coexistenţă,  în  politrucire  şi  darea  după  deget,  nu  fac  decât  să 
se  condamne  singuri  la  moartea  cea  fără  înviere.  Această  amarnică  dialectică  a 
exilului,  odiseea  exilatului,  nu  e  de  ieri  ori  de  azi.  E  veche  de  când  istoria  umană. 
Ea  a  chinuit  şi  îngenunchiat  pe  toţi  aceia  cari  au  îndrăsnit  să  continue  o  luptă 
sfântă  dincolo  de  hotarele  ţării  lor,  înafara  neamului,  căutând  adăpost  la  alte 
neamuri  şi  puteri,  prietene  ori  măcar  mânate  de  aceleaşi  idealuri.  Bătrânul  Beneş 
spune  în  ÎNSEMNĂRILE  SALE,  că  cei  mai  mulţi  exilaţi  sfârşesc  prin  a  urî  şi  a 
vinde  idealurile  sfinte  cu  steagul  cărora  şi-au  înfăşurat  inima  la  plecare,  când  au 
luat  lumea  în  cap.  Dar  exilul  de  azi,  cu  milioanele  (de)  persoane  deplasate  (şi) 
vărsate  în  univers,  nu  poate  fi  comparat  cu  cele  de  ieri.  Prin  măreţia  şi  satanismul 
forţelor  cari  au  fost  în  trântă  în  cel  de-al  doilea  răsboiu  mondial,  dislocările  de 
masse  ce  au  avut  loc  în  faţa  puhoiului  comunist,  imediat  după  el,  au  aruncat  în 
balanţă  elemente  ce  depăşesc  politicul,  sguduind  grindarele  înalte  ale  concepţiei 
despre  lume,  raporturile  omului  cu  Dumnezeu,  integrarea  lui  tradiţională  în 
familie  şi  comunitatea  naţională. 


110  -  Revista  «DRUM».  Anul  X,  Nr.  2,  Aprilie-Iunie  1974. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


357 


Această  asvârlire  a  milioane  de  oameni  în  şuvoaiele  răului  şi  ale  suferinţii,  nu 
mai  poate  fi  soluţionată  şi  lecuită  cu  laşităţi,  lăpădări  şi  întoarceri.  Chiar  dacă 
oamenii  se  întorc,  problema  rămâne,  blestemul  se  aude  hăuind,  sgâlţâind  stâlpii 
planetei,  adâncurile  conştiinţei  umane. 

Dacă  exilul  nu  şi-a  putut  găsi  casă  şi  prag  sub  meridianele  vândute  ale  planetei, 
atunci  cu  siguranţă,  el  nu  are  cale  întoarsă.  Chemarea  lui,  vocala  lui  de  destin,  e 
mult  mai  luminoasă:  el  trebue  să  creieze  prin  tragedia  şi  jertfele  sale  lumea  mai 
bună,  mai  dreaptă,  guvernată  de  legi  şi  valori  morale  şi  spirituale,  pe  care  a  visat-o 
şi  căutat-o. 


GÂNDURI  PENTRU  EXIL  ...  111 

(II) 

în  momentul  de  faţă  ne  învăluie  întunericul  de  dinaintea  clipei  când  Dumnezeu  a 
zis  lumii  să  fie.  Sunt  zeci  şi  sute  de  dovezi  clare  că  oameni  de  mare  răspundere 
politică  din  Vest,  oameni  ce  ocupă  poziţii-cheie  în  strategia  lumii  libere  şi 
democratice,  simpatizează  cu  comunismul,  îl  susţin,  îl  validează,  îl  ajută  spre 
victorie.  Şi  nu  numai  oameni  izolaţi,  nu  numai  cazuri  de  psihopaţi  şi  trădători  ai 
adevărului  şi  ai  destinului  uman  liber,  ci  clanuri  întregi,  duc  lupta  împotriva  lui 
Hristos  şi  a  lui  Dumnezeu,  folosidu-se  de  sălbăticiile,  ura  şi  nebunia  destructivă  a 
hoardelor  marxist-leninste,  favorizând,  din  interese  tactice  şi  de  moment,  înaintarea 
puhoiului  stângist.  Pentru  a  da  timp  forţelor  ruseşti  să  se  desvolte  la  maximum, 
advocaţii  lui  Satan  au  inventat  toate  formulele  posibile  ale  mişeliei  şi  minciunii,  de  la 
coexistenţă  la  dialog,  de  la  necesitatea  guvernării  planetei  ÎN  DOI  la  teoria 
umanizării  treptate  a  comunismului  care,  zic  ei,  merge  în  mod  inevitabil  de  la 
uciderea  fără  milă  şi  fără  judecată  a  zeci  de  milioane  de  oameni,  spre  blândeţea 
mielului.  Tot  acestor  mari  tifoane  cu  morfină  şi  anestezice  aparţin  şi  predicile  pentru 
pace,  ca  şi  ridicola  speculare  a  conflictului  ruso-chinez.  Emasculat  şi  obezit  de  prea 
mult  materialism,  acest  Vest  nu  numai  că  se  joacă  în  mod  iresponsobil  şi  trădător  cu 
propria  sa  libertate,  cu  propria  sa  viaţă,  cu  însăşi  destinul  planetei,  ci  nimiceşte  şi 
dreptul  omenirii  la  mântuire,  la  un  raport  de  dragoste  şi  ascultare  faţă  de  Dumnezeu. 

De  aceea,  îndrăznim  să  spunem  răspicat  că  exilul  se  află  ÎNCĂ  ODATĂ  ÎN  EXIL. 
Ţărmul  pe  care  ne-am  salvat  (de)  valurile  ucigătoare  ale  oceanelor,  se  surpă  văzând 
cu  ochii,  e  împins  în  apă  de  slugile  ateismului.  Lumea  pe  care  am  aşteptat  s’o  găsim 
la  sosire,  nu  există  încă.  E  un  continent  care  încă  nu  a  eşit  din  valuri.  Şi  pentru  a  lua 
formele  credinţelor  şi  nădejdilor  noastre,  această  lume  are  nevoie  de  eforturile 
umerilor  noştri,  de  rugăciunile  incandescente  ale  inimilor  noastre. 

Sunt  mulţi  fraţi  de  exil  care  nu  ne  vor  înţelege.  Au  plecat  de  acasă  “în  lapte”  şi 
nevoile  vieţii  i-au  împins  spre  alte  ataşamente  şi  legăminte,  mult  mai  tari  decât  de 
ieri.  Când  le  vorbim  de  nevoia  de  a  ne  găsi  Patria  pierdută,  LÂNGĂ  CER,  ei  se  uită  la 
noi  cu  un  fel  de  pretinsă  şi  şireată  mirare,  făcându-se  de  către  pădure,  plecând 
pentru  nişte  RESTRUCTURĂRI.  în  fond  s’au  vândut.  Nu  mai  sunt  ei,  cei  de  ieri.  Nu 
mai  au  în  inimă  ţara,  ci  îşi  apără  nişte  aparenţe,  batjocorindu-1  pe  Hristos. 
scuipându-1  şi  călcându-1  în  picioare.  Aceştia  nu  ne  mai  înţeleg.  Trec  dincolo  de 


111  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  3,  Iulie  -  Septembrie  1974. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


358 


înţelegere.  Ne  urăsc  şi  ne  prigonesc.  Ne  lovesc  cu  cumplită  mişelie.  Noi,  de  două  ori 
exilaţi  şi  ei,  DE  DOUĂ  ORI  TRĂDĂTORI. 

IDEOLOGIE  ŞI  REALITATE  112 

de  Ion  HALMAGHI 

Una  din  sursele  confuziilor  contemporane  este  ambiguitatea  conceptelor  pe 
care  le  întrebuinţăm  în  limbajul  nostru  cotidian.  Conceptul  de  ideologie  nu  face 
excepţie  dela  această  regulă.  Un  cercetător  atent  al  ideologiilor  politice  ale  vremii 
noastre  rămâne  perplex  în  faţa  multitudinelor  definiţii,  date  acestui  concept. 
Majoritatea  acestor  definiţii  sunt  contradictorii  şi  nu  se  poate  găsi  temeiul  unei 
reconcilieri  logice. 

în  preocuparea  noastră  de  a  curăţi  termenul  de  ideologie,  de  orice  fel  de 
elemente  eterogene,  partizane,  pejorative  sau  ambigue,  nu  vom  porni  dela 
înşirarea  definiţiilor  formulate  si  nici  dela  clasificarea  lor,  făcute  în  manuale  şi 
tratate  de  ştiinţă  politică  şi  sociologie.  Toate  aceste  definiţii  şi  clasificări  au  un 
caracter  de  generalitate  artificială  ce  desconsideră  sau  denigrează  aspectul  real, 
constitutiv  şi  funcţional  al  unei  ideologei  politice.  Orice  ideologie  se  naşte  într'o 
anumită  realitate  dată,  specifică,  particulară,  nerepetată.  Ea  se  constitue  ca 
expresie  a  acestei  realităţi  unice,  cu  un  sens  funcţional,  desemnând  o  finalitate 
istorică.  Ideologia  politică  poartă  în  însăşi  geneza  ei  o  intenţionalitate,  care  nu 
poate  cuprinde  omenirea  în  totalitatea  ei,  ci  numai  regiuni  ontologice,  entităţi 
etnice,  unităţi  sociale  închegate,  cum  ar  fi  naţiunile. 

în  această  perspectivă,  vom  porni  dela  lucrurile  cele  mai  simple,  pe  care  le 
putem  cuprinde  cu  mintea  noastră,  ca  să  ajungem  la  înţelegerea  conceptului  de 
ideologie  politică.  Ideologia  ne  apare,  astfel,  ca  un  sistem  de  valori,  de  idei,  de 
principii,  închegate  de  viziunea  largă  şi  intuitivă  a  unei  mari  personalităţi  istorice, 
cu  scopul  de  a  cuprinde  şi  înţelege  mai  bine  esenţele  specifice  ale  unei  realităţi 
date,  (naţiunea)  şi  de  a  restabili  sau  menţine  intactă  identitatea  acesteia,  în 
desfăşurarea  istorică  a  existenţei  sale,  prin  creiarea  condiţiilor  optime  de  progres, 
atât  în  planul  culturii,  cât  şi  în  cel  al  civilizaţiei  sale.  Ideologiile  politice  sunt  doar 
instrumente  dinamice  de  activitate.  Ele  isvorăsc  din  nevoia  unei  comunităţi 
omeneşti,  ale  unei  totalităţi  etnice  de  a-şi  asigura  o  desfăşurare  normală,  organică 
în  acord  cu  o  matcă  stilistică,  unică  în  elementele  ei  structurale. 

Orice  ideologie  este  o  viziune,  o  perspectivă  a  unei  realităţi  etnice  date.  O 
viziune,  o  concepţie  de  viaţă  ce  însemnează  o  serie  de  principii  fundametale, 
cristalizate  într'o  structură  unitară  de  vederi.  Valoarea  şi  semnificaţia  unei 
ideologii  se  verifică  în  raport  cu  realitatea  din  care  a  apărut,  numai  cu  acea 
realitate,  nu  cu  o  altă  realitate.  Dacă  nu  ţinem  seama  de  acea  realitate  specifică, 
idealogia  îşi  pierde  eficacitatea,  semnificaţia  şi  rămâne  o  simplă  construcţie 
artificială. 

Ce  este  realitatea,  în  sensul  adevărat  al  cuvântului,  cu  referinţă  la  o  ideologie? 
Realitate  este  o  sumă  de  elemente  variate,  care  în  cuprinsul  existenţial  al  unei 
comunităţi  omeneşti,  totalităţi  etnice,  unităţi  sociale,  etc.,  participă  pozitiv  sau 
negativ,  la  existeţta  istorică  a  acestora.  Aşa  putem  menţiona  condiţiile 


112  -  Revista  «DRUM».  Anul  X,  Nr.  2,  Aprilie-Iunie  1974. 


Nicolae  Niţă 


359 


cosmografice,  elementele  geo-politice,  factorii  biologici,  starea  economică, 
structura  psihologică  a  oamenilor,  tradiţiile,  obiceiurile  pământului  şi  datinele, 
idealurile  de  viaţă,  fondul  subconştientului,  etc.  Orice  comunitate  omenească 
închegată,  pe  liniile  configurative  ale  unui  specific  etnic,  există  în  funcţie  directă 
de  aceste  valenţe  multiforme  ale  ceiace  chemăm  în  mod  obişnuit  realitate.  Toate 
aceste  valenţe  la  un  loc  constituesc  realitatea. 

în  sânul  unei  astfel  de  comunităţi,  ideologia  apare  ca  o  necesitate  organică  de  a 
stabili  direcţiile  de  orientare  ale  acestei  comunităţi.  Ea  este  intuiţia  unor  date 
fundamentale,  unor  structuri  intime,  specifice,  care  sunt  formulate  în  esenţa  lor, 
iar  pe  baza  unor  principii  ce  isvorăsc  din  configuraţia  stilistică  a  lor,  se  urmăreşte 
desvoltarea  istorică  majoră  a  comunităţii,  pe  linia  ei  firească,  autentică  şi  ideală. 
Această  viziune  comprehensivă,  de  largă  perspectivă,  trebuie  să  articuleze  în 
unitatea  care  plăsmuieşte  o  ideologie  întreaga  esenţă,  întregul  specific  al  totalităţii 
etnice  să  ţină  seama  de  realităţile  date,  de  toate  potenţele  realului.  Numai  în  felul 
acesta  ideologia  va  putea  restabili  identitatea  spirituală,  reface  linia  morală,  sau 
impune  revenirea  la  "normalul"  cerut  de  desvoltarea  istorică.  Altfel,  va  fi  un 
simplu  "flatus  voci". 

Aşa  se  întâmplă  cu  ideologia  marxistă,  care  nu  este  născută  din  imperativele  şi 
condiţiile  unice  ale  existenţei  istorice  româneşti.  Formularea  ei,  principiile  ei, 
esenţa  ei,  nu  au  nimic  de-aface  cu  realităţile  româneşti.  Cum  poţi  aplica  o 
ideologie  materialistă,  internaţionalistă  şi  fără  morală  creştină,  unei  comunităţi 
naţionale  -  poporul  român  -  care  prin  însăşi  procesul  său  genetic  a  închegat  în 
matricea  lui  stilistică,  în  fondul  lui  spiritual  subconştient,  viziunea  creştină  a 
existenţei,  virtualităţile  şi  virtuţile  unei  concepţii  creştine,  ale  unei  demnităţi 
existenţiale  creştine?  Nu  este  posibil,  nici  măcar  prin  forţă  şi  siluire,  căci  nu 
corespunde  realităţii. 

Creştinismul  românesc,  aşa  cum  a  arătat  limpede  Simion  Mehedinţi,  este  un  dat 
fundamental,  originar,  al  sensibilităţii  şi  spiritului  românesc.  El  este  un  element 
specific  al  identităţii  spirituale  româneşti,  cu  implicaţii  multiple,  substanţiale  şi 
ireductibile.  Dacă  n'ar  fi  decât  acest  aspect  al  realităţii  şi  ar  fi  suficient  să  facă 
idealogia  marxistă  irelevantă  pentru  neamul  românesc,  neavenită  şi  păgubitoare, 
căci  nu  este  autentic  românească,  nu  corespunde  esenţelor  româneşti,  specificului 
naţional.  Nici  tradiţiilor,  nici  valorilor  şi  nici  idealurilor  româneşti. 

DESPRE  REVOLUŢIE  ŞI  ASCULTARE  “3 

de  Dinu  CRUGA 

Dumnezeu  a  dat  glăsuirea,  ca  apoi  întâmpinând  semeţia  oamenilor  cu  bunătate, 
întru  bunătate  le-a  împărţit-o  pe  neamuri.  Ceeace  oamenii  au  uitat  cu  desăvârşire 
e  că  toată  glăsuirea  îşi  află  unica  izvorîre  în  Unicul  Logos  şi  că  înţelesul  fiecărui 
cuvânt  reflectă  întru  multiplicitate  unitatea  economiei  divine,  sau  cum  ar  fi  spus 
Sf.  Grigorie  Palama,  slujeşte  mintea  să  contempleze  paradigmele  divine.  Dar 
despre  toate  acestea  poate  într’un  alt  articol.  Ceeiace  ne  chinuie  în  rândurile  de 
faţă  este  acea  stare  de  acum  a  fiinţei,  când  cuvântul  nu  mai  slujeşte  ordinei  de  Sus 
a  lucrurilor,  ci  reflectă  dezordinea  de  jos  a  minţii;  când  cuvântul  nu  se  mai  trage 


113  -  Revista  «DRUM».  Anul  X,  Nr.  2,  Aprilie-Iunie  1974. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


360 


din  paradigme  îmbogăţit  de  înţelesuri,  ci  se  viermuieşte  în  întunecime  sărăcit  de 
duh.  Aşa  se  face  că  putem  vorbi  aceaşi  limbă,  dar  nu  ne  mai  înţelegem,  deoarece 
limbajul  înţelesurilor  s'a  individualizat  până  la  o  separare  totală  a  semenului  de 
semen;  aşa  se  face  că  suntem  faţă  către  faţă,  dar  în  fond  vorbim  ca  de  unul  singur, 
în  faţa  unei  oglinzi. 

Cele  de  mai  sus  prefaţează  duhul  întru  care  vroim  a  ne  apropia  de  articolul  Dlui 
Sergiu  Grossu,  intitulat  "Necesitatea  Revoluţiei"  (în  "DRUM",  nr.  3,  Iulie  - 
Septembrie  1973).  Fără  a-i  critica  intenţiile,  dorinţa  noastră  e  mai  degrabă  să 
medităm  asupra  cuvântului,  "revoluţie",  înainte  de  a-i  ursi  sau  nu  necesitatea. 

în  primul  rând,  revoluţie,  răsvrătire,  neascultare,  nesupunere,  exprimă, 
duhovniceşte  vorbind,  în  diferite  nuanţe  şi  la  diferite  vămi,  o  anumită  atitudine  de 
tăgăduire  a  Voinţei  dumnezeeşti.  E  ca  şi  cum  aspectul  nimicului  din  care  am  fost 
creaţi  şi  dăruiţi  întru  fiinţă  s'ar  considera  de  sine-subsistent  şi  ar  nega  Atotfiinţa 
prin  care  şi  întru  care  toate  subsistă.  începătorul  acestei  atitudini  a  fost  îngerul 
cel  luminos,  care  s'a  prăbuşit  din  înălţimi  şi  de  atunci  luciferic  s'a  chemat  tot 
ceeace  se  împotriveşte  lui  Dumnezeu  şi  se  socoteşte  pe  sine  propria  sa  paradigmă. 
Astfel  răul  "şi-a  aflat  începutul  în  lumea  spirituală",  spune  Vladimir  Lossky  (The 
Mystical  Theology  of  the  Eastern  Church,  p.  129). 

Revolta  sau  răsvrătirea,  este  cu  totul  diferită  de  "sfânta  mânie",  care  se 
manifestă  în  împrejurări  şi  locuri  determinate  de  anumite  dezechilibruri 
duhovniceşti,  cu  scopul  de  a  pildui  dreapta  rânduială  a  lucrurilor.  Dar  aceasta 
fiind  "sfânta"  se  vădeşte  a  nu  fi  pasională  şi  omenească;  fiind  "mânie"  se  arată 
obiectivă  şi  sub  semnul  Adevărului.  Pe  de  altă  parte,  atitudinea  de  revoltă,  este 
opusul  a  ceeace  duhovniceşte  înseamnă  ASCULTARE.  Dacă  datorită  celei  dintâi 
omul  "împietreşte"  şi  "înghiaţă"  în  acelaşi  timp,  devenind  opac  şi  rece  la 
revărsările  harului,  sub  "ascultare"  se  dispune  într’o  rânduială  sinergetică  sau  mai 
bine  zis  într'o  "prezenţă  a  transfigurării".  Şi  iarăşi,  dacă  datorită  revoltei, 
capacitatea  de  pathos  a  omului  se  fixează  în  ură,  sub  ascultare  ea  se  îmbibă  de 
dragoste. 

Dl  Sergiu  Grossu,  vorbind  de  "revoluţia  interioară,  a  înnoirii,  a  conversiunii", 
împerechiază  nepotrivit  "revoluţia"  cu  "conversiunea",  deoarece  conversiunea  este 
actul  pe  care  fiinţa  în  neascultare  şi  revoltă,  trebuie  să-l  aplice  sieşi  pentruca  întru 
repetarea  lui,  să  se  valorifice  în  ascultare.  Cu  alte  cuvinte,  conversiunea  reprezintă 
trecerea  de  pe  un  nivel  ontologic  la  altul;  prin  revoltă  şi  neascultare  suntem  ca 
împietriţi  într'o  voinţă  contrară  celei  dumnezeeşti;  ele  dau  naştere  semeţiei; 
semeţia  dă  naştere  la  greşita  judecată;  greşita  judecată  duce  la  lipsa  de 
discernământ  şi  aceasta  din  urmă  la  întunecarea  minţii  şi  nevederea  lui 
Dumnezeu.  Conversiunea  făptuită  de  ascultare  este  repunerea  facultăţilor  în 
lucrarea  lor  firească.  Sfinţii  Calistus  şi  Ignatie  ("îndrumări  pentru  isihaşti",  în 
Writings  from  the  Philokalia,  ed.  Kadloubovsky  şi  Palmer,  p.177),  citându-1  pe 
Sfântul  Ioan  Scărarul,  repetă  că:  "ascultarea  dă  naştere  umilinţei;  umilinţa  -  la 
darul  dreptei  judecăţi;  dreapta  judecată  -  la  discernământ;  discernământul  la 
prevederea  lui  Dumnezeu".  Sfântul  Grigorie  Sinaitul  spune  că  "ascultarea  zideşte 
o  scară  din  diferitele  virtuţi  şi  le  dispune  în  suflet  ca  trepte  al  urcuşului  spre 
Dumnezeu". 

Paralel  cu  aceleaşi  înţelesuri  şi  sub-înţelesuri  ale  revoluţiei,  se  află  şi  Hans  Urs 
von  Balthasar,  de  exemplu,  deşi  aşezarea  minţii  sale  este  pe  coordonate  strict 


Nicolae  Niţă 


361 


catolice.  El  porneşte  dela  părerea  lui  Heidegger  că  "existenţa  ca  atare  este  vină".  O 
asemenea  idee  este  "o  revoltă  interioară  împotriva  conceptului  de  vină  însuşi",  dar 
mai  adânc  decât  atâta,  este  o  revoltă  împotriva  lui  Dumnezeu,  care  a  creat  o  fiinţă 
"ce  devine  vinovată  deoarece  există".  De  aici  s'a  desvoltat  şi  continuă  să  se 
desvolte,  remarcă  von  Balthasar,  o  adevărată  "ştiinţă  a  revoltei"  (The  God 
question  and  modern  man,  pp.  121-122). 

în  realitate,  apăsarea  aspectului  de  "vină"  aparţine  înclinării  juridice  a 
catolicismului  şi  faptul  că  protestantismul  şi  filosofi  ca  Heidegger  trăiţi  într'un 
climat  protestant,  prelucrează  termenul  în  felul  lor,  atare  ca  ceva  foarte  firesc.  Nu 
e  mai  puţin  adevărat  însă,  că  întreaga  Reformă  s'a  născut  şi  hrănit  numai  din 
revoltă,  purtând  toate  semnele  unei  teologii  luciferice,  dintre  care  cel  mai  de 
subliniat  este  individualismul  suficient  sieşi,  cu  implicita  negare  a  Tradiţiei  şi 
Bisericii,  cu  "desanctificarea  săracă  şi  mioapă  a  Cerului",  cum  spunea  Nae  Ionescu 
(Roza  Vânturilor,  p.  24). 

De  aici  şi  până  la  formularea  unei  "teologii  a  revoluţiei"  nu  e  departe,  aşa  cum 
apare  în  gândirea  unora  ca.  J.  Moltmann  sau  Walter  Rauschenbush.  Dar  cum  în 
epoca  noastră,  însuşi  diavolul  face  teologie,  implicaţiile  unor  asemenea  idei  pot  fi 
nebănuite.  Unele  dintre  ele,  pentru  a  nu  aminti  decât  pe  cele  de  mare  suprafaţă,  ar 
fi  golirea  creaţiei  de  Creator,  "moartea  lui  Dumnezeu"  şi  mai  ales  "teologia 
slujirii".  Ultima  cel  puţin,  cu  toată  ambiguitatea  ei  şi  mai  ales  cu  toată  neaparenta 
putere  de  distrugere  a  realei  iubiri,  a  devenit  o  preocupare  până  şi  la  unii  ortodoxi, 
ca  de  pildă,  Episc.  A.  Plămădeală,  care  i-a  consacrat  lucrarea  sa  de  doctorat 
("Biserica  slujitoare  în  Sfânta  Scriptură,  Sfânta  Tradiţie  şi  în  teologia 
contemporană").  în  fond,  este  vorba  de  o  precisă  şi  voită  concesie  făcută  aparent 
pseudo-ecumenismului  de  mare  circulaţie  în  ultima  vreme,  dar  în  realitate 
consacrată,  poate  fără  vrere,  spiritului  luciferic,  care  îmbracă  în  lumina  sa  rece  şi 
în  lucrarea  sa  "de  dreapta",  revolta  nemărturisită  sau  mărturisită  a  omului  de 
astăzi  împotriva  lui  Dumnezeu. 

Cum  între  planurile  creaţiei  nu  există  o  discontinuitate  ci  o  analogie,  cele  grăite 
despre  revoluţie  în  duhovnicie,  sunt  valabile  şi  pentru  lumea  materială  şi  istorică. 
Toate  revoluţiile,  atât  politice  cât  şi  sociale,  spune  Berdiaeff,  sunt  îndreptate  spre 
o  mecanică  distrugere  exterioară  a  dreptului...  Sunt  necreative,  reacţionare... 
Revoluţiile  afirmă  condiţia  non-cosmică  a  lumii:  ele  nu  leagă  noua  viaţă  cu  o 
organică  renaştere  a  lumii  în  cosmos...  Pasiunea  revoluţionară  nu  este  o  pasiune 
creatoare.  Oamenii  cu  un  spirit  creator,  nu  sunt  revoluţionari  în  sensul  social- 
mecanic  al  acestui  cuvânt.  Revoluţionarii  vor  să  se  despartă  pe  ei  înşişi  de  păcat  şi 
rău,  superficial  şi  mecanic,  dar  adesea  prin  această  atitudine,  ei  intensifică  păcatul 
şi  răul  (The  Meaning  of  the  Creative  Act,  pp.  280-1).  Nici  revoluţionarii,  nici 
contra-revoluţionarii,  nu  se  gândesc  vreodată  să  reînceapă  organizarea  răului  în  ei 
înşişi;  ei  voiesc  să  cucerească  şi  să  distrugă  răul  în  alţii,  în  manifestările  sale 
secundare  şi  exterioare.  Revoluţiile  nu  cuceresc  atât  de  mult  răul,  cât  fac  o  nouă 
distribuire  a  răului  şi  chiamă  în  existenţă  rele  noi  (Freedom  and  the  Spirit, 
pp. 268-9). 

Cu  alte  cuvinte,  revoluţia  nu  este  o  soluţie  nici  pentru  vieţuirea  istorică  a 
oamenilor.  Mai  mult  decât  atâta:  într'o  perspectivă  philocalică  ortodoxă,  fiecare 
revoluţie  care  a  bântuit  omenirea,  a  împins-o  în  jos  cu  încă  o  treaptă  spre 
stăpânirea  întunericului.  Iar  ultima  dintre  ele,  cea  rusească,  a  făcut  posibilă 
dezlegarea  forţelor  demonice  din  lăuntrul  şi  din  afara  omenirii. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


362 


E  adevărat  că  prin  neascultare  şi  semeţie,  omul  a  adus  odată  cu  propria  sa 
cădere,  neorânduială  în  toată  creaţia.  Dar  fiind  un  teophor,  prin  însăşi  purtarea 
imaginii  lui  Dumnezeu  în  sine,  are  oricând  putinţa  mântuirii.  Ca  atare,  vieţuind  în 
miezul  neorânduielii,  nu  înseamnă  că  trebuie  să  o  accepte  sau  mai  bine  zis  să  i  se 
supună;  la  fel  de  greşit  ar  fi  să  se  opună  neorânduielii  tot  prin  revoltă,  înlocuind-o 
cu  o  altă  neorânduială  mai  pustiitoare  decât  prima. 

S'ar  părea  că  dacă  în  viritutea  aceleaşi  analogii  pomenite  mai  sus,  am  aplica 
ascultarea  în  lumea  supusă  istoriei,  am  ajunge  aparent  la  un  fel  de  pasivitate, 
caeace  ar  face  din  oameni  nişte  continui  victime  ale  asupririi  şi  răului.  Spunem 
aparent,  deoarece  cei  mai  mulţi  nu  pot  înţelege  altfel  ascultarea,  nefiind  familiari 
sau  pur  şi  simplu,  neînţelegând  dinamismul  duhovnicesc  ce  o  caracterizează. 

Ne  este  greu  să  vedem  împreună  cu  Dl  Grossu,  într'o  "revoluţie  socială 
EVOLUTIVĂ"  sau  într'o  "politică  sfântă"  lansând  în  "arena  vieţii  politice  ELITELE 
SOCIALE  de  prim  rang",  un  "corolar  practic"  al  "revoluţiei  verticale  interioare". 
Autorul  dă  dovadă  de  un  idealism  sincer  ce-i  face  cinste,  dar  la  care  nu  se  poate 
asocia  părerea  noastră  şi  nici  perspectivia  eschatologică  a  ortodoxiei  philocalice, 
care  nu  poate  fi  idealistă  din  simplu  motiv  pentrucă  nu  este  subiectivă. 

în  primul  rând,  pentrucă  ne  lovim  iarăşi  de  nepotrivite  împerechieri  de  cuvinte; 
chiar  dacă  am  ceda  cuvântului  de  revoluţie  un  înţeles  pozitiv  în  sensul  gândit  de 
Dl  Grossu,  ne  este  cu  neputinţă  a-1  lega  cu  acela  de  "evoluţie",  de  provenienţă 
materialistă  şi  diametral  opus  adevăratei  concepţii  creştine  despre  paradigme  şi 
legi.  De  asemenea  găsim  o  contradicţie  în  expresia  "elite  sociale":  elita  este  un 
termen  valabil  numai  duhovniciei,  ca  unul  ce  însumează  mai  presus  de  număr  pe 
toţi  aleşii,  pe  când  socialul  cade  sub  semnul  cantităţii  şi  al  numărului.  Lucrarea 
elitei  a  fost  de  cele  mai  multe  ori  nevădită,  iar  în  epoca  noastră  este  complet 
ascunsă  istoriceşte  şi  social:  "Lucrarea  duhovnicească  a  unui  călugăr  trăind  în 
comunitate",  spune  Lossky,  "sau  a  unui  pustnic  retras  de  lume,  îşi  resfrânge  toată 
vrednicia  în  întregul  univers  chiar  dacă  rămâne  ascunsă  de  ochii  tuturor" 
(op.cit.p.18).  Până  la  sfârşitul  veacurilor,  aceştia  vor  fi  singurii  "oameni  noi",  care 
vor  mai  menţine  lumea  într'o  rânduială  mai  presus  de  neorânduială  şi  prin  care 
harul  va  continua  să  se  reverse,  fără  ca  cei  ce  se  bucură  de  el  să-şi  dea  seama. 

în  al  doilea  rând,  nu  putem  fi  de  acord  cu  viziunea  dlui  Grossu,  deoarece 
omenirea  nu  şi-a  epuizat  încă  toate  potenţialele  demonice;  când  ele  îşi  vor  atinge 
limita,  "pământul  cel  nou"  nu  va  mai  putea  fi  coroiat  cu  cel  existent  astăzi  decât 
cel  mult  printr'o  analogie  inversă;  conţinutul  său  însă  va  fi  conformat  şi  trans¬ 
format  după  criteriul  taboric,  dar  momentul  de  discontinuitate  va  fi  însăşi 
transmutarea  apocaliptică. 

Din  cele  de  mai  sus,  se  desprinde  aproape  ca  dela  sine,  "soluţia"  ortodoxiei 
philocalice,  dacă  prin  soluţie  înţelegem  singura  modalitate  prin  care  putem 
conlucra  cu  Dumnezeu  la  economisirea  duhovnicească  a  oamenilor:  rugăciunea 
inimii.  împreunându-ne  răsuflarea  cu  numele  lui  Hristos,  să  ne  coborâm  mintea 
în  inimă;  rugându-ne  neîncetat  întru  ascultare  şi  umilinţă,  acoperământul  harului 
se  va  răsfrânge  prin  noi  şi  din  noi,  peste  toţi  şi  toate;  golindu-ne  de  patimi,  golim 
lumea  de  ele;  născându-1  pe  Iisus  în  noi,  îl  naştem  neîncetat  lumii;  purtând 
Dumnezeirea  în  noi,  vieţuim  treimic  în  lume;  liturghisind  continuu  în  inimă, 
Mântuitorul  însuşi  cinează  tainic  cu  întreaga  creaţie. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


363 


IMPASUL  CULTURII  ROMÂNEŞTI  “4 


de  John  HALMAGHI 

Pentru  orice  observator,  atent  şi  imparţial,  cultura  românească  de  astăzi  se  găseşte 
într’un  impas  grav,  din  care  nu  există  ieşire  intactă  şi  onorabilă  pentru  ideologia 
marxistă.  Cu  treizeci  de  ani  în  urmă,  această  ideologie  a  fost  transplantată  oficial  şi 
artificial  în  realităţile  româneşti  cu  un  obiectiv  din  cele  mai  măreţe,  realizarea  unei 
revoluţii  noui,  care  să  permită  construirea  unei  noui  societăţi,  creierea  unui  nou  tip 
de  om  român.  Punctele  de  contact  cu  valorile,  tradiţiile  şi  credinţele  româneşti  erau 
aproape  inexistente.  Deci,  trebuia  să  se  pornească  de  la  început,  cu  un  ardemism 
marxistoleninist,  care  să  ardă  în  focul  negărilor,  denigrărilor  şi  uitărilor,  întregul 
tezaur  spiritual  desfăşurat  şi  acumulat  de  veacuri  în  imensitatea  spaţiului  de 
existenţă  mioritică. 

în  faţa  revoluţiei  marxiste,  întregul  trecut  al  românismului  creiator  a  fost  şters  cu 
câteva  condeie  ignorante  din  Scânteia,  şi  s’a  făcut  o  tabula  rasa,  pe  care  urmau  să  se 
înscrie  marile  creaţii  ale  lumii  noui  promovată  de  viziunile  unor  oameni  de  cabinet, 
care  nu  aveau  nici  o  contingenţă  cu  sufletul  românesc,  cu  abisurile  subconştientului 
românesc,  cu  idealurile  de  viaţă  ale  poporului  românesc. 

După  trei  decade  de  revoluţie  permanent,  de  eforturi  supraomeneşti,  de 
dogmatism  sever  şi  ireductibil,  mediul  societăţii  româneşti,  atmosfera  de  viaţă  a 
acestei  societăţi,  de  model  marxist,  n’a  reuşit  să  valorifice  potenţialul  creiator  al 
scriitorilor  sau  artiştilor,  ci  s’a  limitat  la  o  graduală  reconsiderare  a  celor  din  trecut  şi 
la  o  menţinere  în  planul  creaţiei  a  celor  ce  au  acceptat  o  formulă,  mai  mult  sau  mai 
puţin  moderată,  de  compromis. 

întregul  efort  al  marxiştilor  români  de  a  construi  o  artă  şi  o  literatura  nouă,  o 
religie  şi  o  literatură  nouă,  adică  o  nouă  cultură  românească  de  tip  marxist,  a 
falimentat  fără  drept  de  apel.  Tot  ce  s’ar  putea  numi  creaţie  originală,  în  sânul 
culturii  româneşti,  în  ultimii  30  de  ani,  este  opera  celor  ce  aparţin  generaţiilor 
anterioare  lui  1944,  fără  nici  un  nume  de  răsunet  şi  valoare,  iscat  din  plămădeala 
nouă  a  marxismului. 

Astăzi  sub  presiunea  implacabilă  a  unei  evoluţii  istorice,  a  sterilităţii  ucigătoare  şi 
a  unui  dogmatism  rigid,  limitat  şi  fără  surse  de  inspiraţie,  marxismul  se  află  faţă  în 
faţă  cu  realităţile  ireductibile  româneşti;  o  confruntare  crucială,  pe  care  nu  o  mai 
poate  evita.  Dilema  este  marxism  sau  istorie  naţională,  românească. 

Prin  1972,  Pavel  Apostol  încă  reprezenta  linia  ideologică  a  comunismului  ucigător 
de  civilizaţii.  “Apariţia  idealului  social  şi  uman  al  comunismului,  scria  el,  marchează 
o  răscruce  şi  în  evoluţia  culturală  a  omenirii.  Ea  înseamnă  sfârşitul  civilizaţiilor 
retrospective,  care  căutau  valorile  şi  modelele  viitorului  în  trecut...”  (Contemporanul, 
1  Decembrie  1972,  pag.  1) 

Pe  această  linie  a  fost  orientată  dirijarea  culturii  marxiste  româneşti,  din  1944 
până  în  1970.  Reconsiderările  şi  restructurările  autorilor  români,  dinainte  de  1944, 
s’au  făcut  printr'o  sofisticată  conspiraţie  a  unor  intelectuali  români  care  au  speculat 
ignoranţa  celor  din  Comitetul  Central,  în  diferite  momente  dificile. 


114  -  Revista  "Drum".  Anul  X,  Nr.  3,  Iulie  -  Septembrie  1974. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


364 


După  1970,  s’a  început  o  adevărată  cursă  pentru  valorificarea  trecutului  românesc, 
de  cultură  şi  istorie,  pentru  a  umple  golul  imens  creiat  după  1944. 

"Activitatea  de  investigare  şi  de  cercetare  a  patrimoniului  moştenit  dela  oamenii 
noştri  de  ştiinţă  şi  cultură,  de  prelucrare  şi  integrare  în  cultura  socialistă 
contemporană  a  operelor  de  valoare  create  de  ei  a  căpătat  în  ultimii  ani  dimensiunile 
unui  adevărat  program  naţional”  (M.  Macia  —  Cuvânt  introductiv  la  operele 
sociologice  de  Petre  Andrei,  1973,  pag.  10). 

în  1972  a  avut  loc  un  colocviu,  organizat  de  Academia  de  Ştiinţe  Sociale  şi  Politice, 
care  a  publicat  lucrările  într’un  volum  intitulat  semnificativ  “Valorificarea  critică  a 
moştenirii  culturale",  cu  participarea  lui  Miron  Constantinescu,  Dumitru  Ghişe,  Zoe 
Dumitrescu-Buşulenca,  Ion  Frunzetti,  Mihnea  Gheorghiu,  etc. 

Numai  că  lucrările  acestui  colocviu  s’au  desfăşurat  sub  directivele  Plenarei  din  3-5 
Noembrie  1971,  unde  Ceauşescu  a  afirmat  "că  există  trecut  şi  trecut”! 

în  orice  caz,  marxiştii  români  au  ajuns  la  concluzia  inevitabilă  că  trecutul  naţional 
trebueşte  cunoscut  şi  valorificat,  pentru  a  creia  condiţiile  favorabile  ale  unui  nou 
impuls  de  creaţie  culturală.  Imensa  dificultate  este  că  marxismul  nu  poate  stabili  un 
contact  direct  şi  spiritual  cu  tradiţiile  spiritualităţii  româneşti,  decât  prin  excluderea 
valorilor  specifice,  ceiace  nu  este  posibil  fără  mutilări  şi  denigrări  substanţiale  şi 
nefaste.  Oricum,  au  făcut  un  “pas  înainte”,  după  cei  26  de  ani  de  "mers  înapoi”. 

O  ilustrare  grăitoare  a  acestor  preocupări  ultime  o  găsim  în  Contemporanul  din 
19  Iulie,  1974,  unde  Vasile  Vetişanu  semnează  un  articol,  în  pagina  întâia: 
"Marxismul  şi  trecutul  naţional"  . 

Autorul  trebue  să  fie  un  produs  al  educaţiei  marxiste,  după  felul  doctrinar  în  care 
scrie  şi  după  confuziile  şi  lipsa  de  intuiţie  a  fenomenului  românesc,  în  tot  ceia  ce 
aceasta  are  mai  armonios  şi  specific.  El  recunoşte  că  "trecutul  nu  poate  fi  considerat 
un  teritoriu  mort,  întrucât  în  el  sălăşluieşte  zestrea  materială  şi  spirituală  a 
generaţiilor:  aspiraţiile  şi  năzuinţele  lor  cele  mat  înălţătoare  în  direcţia  progresului 
social”,  dar  ţine  să  adauge  că  "trecutul  intră  astfel  în  dimensiunile  prezentului  nu  în 
mod  automat  şi  nici  global,  ci  în  funcţie  de  ideile  înaintate,  anticipatoare  pe  care  le-a 
afirmat”. 

în  mod  oficial  se  recunoaşte  nevoia  imperioasă  a  întoarcerii  la  trecut  şi  valori 
naţionale,  dar  valorificarea  acestuia  este  interpretată  pe  direcţia  selecţionării  a 
ideilor  progresiste,  înaintate,  după  tipicul  marxist,  ceeace  este  greu  pentru  noi  să 
înţelegem.  Există  un  etnic  românesc,  care  nu  poate  fi  fărâmiţat  prin  selecţii  arbitrare, 
nu  poate  fi  desfăcut  în  bucăţi  colorate  în  roşu,  căci  dispare  însuşi  acest  etnic,  cu  toate 
particularităţile  şi  individualitatea  lui  naţională.  Fiinţa  naţională  este  o  totalitate 
structurată  pe  valorile  şi  idealurile  în  care  crede,  care-i  înobilează  destinul  şi  care-i 
asigură  permanenţa  în  concernul  celorlalte  totalităţi  etnice. 

în  trecutul  naţional  al  poporului  român,  aşa  zisele  idei  progresiste,  socialiste  sau 
precursoare  ale  formelor  comuniste  de  astăzi,  au  fost  simple  încercări  hibride  de  a  se 
creia  curente  de  opinie,  care  au  rămas  fără  ecou  şi  fără  succes.  Ele  n’au  fost  niciodată 
integrate  în  fiinţa  culturii  româneşti,  cu  emblema  nobilităţii  de  a  fi  româneşti ,  ci  s’au 
prezentat  ca  tatonări  răzleţe,  fără  fundamente  spirituale  şi  fără  să  fie  expresia  unor 
idealuri  de  viaţă  românească. 

Niciodată  scriitorii  marxişti  din  România,  ca  C.  Dobrogeanu-Gherea,  Cristian 
Racovski,  Panait  Muşoiu,  I.  C.  Frimu,  Ştefan  Gheorghiu,  Ecaterina  Arbore  sau  M. 
Gh.  Bujor,  n’au  reprezentat  gândirea,  simţirea  şi  tradiţia  românească  a  spiritualităţii 


Nicolae  Niţă  ■fr 


365 


naţionale.  Ei  au  făcut  simple  comentarii  şi  analize  ale  fenomenului  românesc.  Deci 
nu  aceştia  pot  fi  selecţionaţi,  ca  reprezentând  trecutul  naţional  românesc,  pentru 
stabilirea  fundamentelor  unei  noui  culturi  româneşti. 

Dacă  marxiştii  români  nu  vor  renunţa  la  rigiditatea  dogmatismului  lor  ideologic, 
nu  vor  putea  ajunge  niciodată  la  izvoarele  curate  inspiratoare  ale  adevăratei  culturi 
româneşti.  Şi  ei  nu  pot  renunţa,  căci  şi-ar  anula  propria  lor  existenţă. 

AMINTIRI  DELA  ICONAR  “5 

-postu  m- 

(i) 

de  Vasile  POSTEUCĂ 

Numai  cu  greu  iau  în  piept  urcuşul  acestor  însemnări.  E  totul  încă  prea 
aproape,  prea  viu,  în  inimă.  îmi  lipsesc  perspectivele  şi  distanţele  atât  de  necesare 
amintiristicei.  în  plus  de  asta  îmi  dau  seama  că  aş  putea  periclita  pe  unii  din  fraţii 
iconari,  cari  trăiesc  în  imperiul  comisarilor.  De  aceea  voi  încerca  mai  mult  să 
conturez  Iconarismul,  drept  contribuţie  majoră  a  Bucovinei  la  cultura 
românească.  în  amintirea  propriu  zisă  va  trebui  să  cobor  altă  dată. 

Iconarul  n'a  fost  numai  o  grupare  literară,  reuşind  să  editeze  o  revistă,  să 
lanseze  câteva  nume,  să  publice  câteva  volume  de  poezii  şi  romane.  El  s'a  ridicat  la 
valoarea  şi  dimensiunile  unei  mişcări  literare,  acoperind  spre  1938,  o  parte  din 
meridianul  literaturii  româneşti.  în  toate  provinciile  româneşti,  generaţia  tânără  a 
marcat  jaloane  puternice,  de  proaspăta-i  lumină  în  ogorul  literar.  Nicăieri,  însă,  ea 
nu  a  putut  concentra  atâtea  valenţe  şi  statornici  atâtea  splendide  viziuni  ca  în 
Bucovina.  Un  imponderabil  al  acestei  împliniri  era  poate  însuşi  spaţiul  Moldovei 
de  Nord.  Spaţiul  care  mai  purta  în  el,  precum  o  minunată  cochilie  vuetul  nesfârşit 
al  mării,  rezonanţa  şi  magia  copleşitoare  a  eonului  eminescian,  spaţiul  mioritic  al 
visului  şi  al  poeziei.  Aci,  contemporan  Ipoteşteanului,  se  ridicase,  frântură  numai, 
Dimitrie  Petrino,  ca  să  prindă  măcar  accentul  edenic  al  incantaţiei  pure.  Şi  pe 
urmă,  spre  1910,  altă  stea  vorbia  singurătăţii  şi  cădelniţa  tămâia  sfintelor  tăceri:  T. 
Robeanu. 

în  mlădierile  şi  robusteţea  versurilor  lui,  se  anunţa  ceva  valabil,  de  dimensiune 
integral  românească.  Dar  isvorul  a  fost  astupat  şi  împins  sub  pământ,  ca  să 
ţâşnească  cu  putere  înmiită,  cu  mireasmă  nouă,  în  stilul  gotico-mldovenesc  al 
Iconarului.  într'o  viziune  profund  mistică  a  omului  român  şi  a  neamului,  şi  într'un 
stil  de  mare  claritate  şi  originalitate.  O  întoarcere  a  versului  la  fântânile 
cuvântului  încă  nerostit,  proaspăt,  având  simplitatea  şi  marea  cântare  a 
elementelor. 

însăşi  cuvântul  Iconar  este  "cuvânt";  se  restitue,  prin  rostire,  sie  însuşi.  Are  cum 
zicea  Karlfried  Durckheim  despre  unele  opere  de  artă,  contra-forma;  deschide 
fereastra  largă  spre  absolut.  E  atât  de  plin  de  semnificaţii  încât  nu  poate  fi  intuit 
just  decât  prin  meditaţie  şi  poate  fi  în  întregime  revelat  numai  de  trăirea  şi 
viziunea  mistică.  Iconarul  e  cuvânt  de  lumină  şi  umbră.  Poate  fi  tradus  printr'o 
poetică  a  culorilor.  Criticul  literar  Gundolf  spune  că  dramele  lui  Schiller  sunt 
retorică  transpusă  (versetzte  Rethorik),  iar  cele  ale  lui  Goethe,  lirică  transpusă. 


115  -  Revista  "DRUM".  Anul  XI,  Nr.  4,  Nov.-Dec.  1975. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


366 


Dacă  ni-i  permis  să  continuăm  vocabularul  şi  metafora,  Iconarul  e  lumina 
transpusă.  O  lumină  a  unui  spaţiu  de  magie  poetică,  de  tradiţie  cu  argonauţi  ai 
mitologiei  interioare,  şi  cu  cavaleri-cruciaţi  medievali.  O  lumină  fermecată  de 
bruma  liniştei  nordice,  şi,  dincolo  de  toate  acestea,  o  lumină,  ce  vine  din  adâncul 
ţării,  din  marele  răsărit  al  morţii  şi  din  culmile  de  noroc  şi  de  împlinire  ale 
viitorului.  O  lumină,  ce  se  acoperă  cu  mistica  Neamului. 

într'o  seară,  la  Liviu  Rusu,  ne-am  avântat  pe  verticală,  cum  spuneam  noi, 
căutând  o  semnificaţie  valabilă  însuşi  cuvântului  Iconar.  Desigur  Mircea  Streinul, 
adânc  influenţat  de  Rilke,  va  fi  găsit  în  "Stundenbuch"  şi  simbolica  stării 
interioare  de  regăsire  şi  exprimare  prin  icoană.  "Das  Buch  der  Bilder"  îi  va  fi 
deschis  şi  mai  larg  inima  spre  semnificaţia  şi  cerul  icoanei  ca  atare.  Imaginea  şi 
vocabularal  nostru  poetic  spune  foarte  puţin,  şi  are  iz  de  neologism,  deşi  nu  e. 
Icoana  însă  păstrează  mireasma  religioasă  "Und  mal  es  auf  Goldgrund  und  gross". 
Poezia,  ca  drum  interior,  şi  întoarcere  la  izvoare,  ca  rugăciune,  e  cu  atât  mai  acasă 
în  cuvântul  Icoană.  în  semantica  românească,  icoana  e  nu  numai  pictură,  ci  şi 
obiect  de  veneraţie,  prag  de  smerenie  şi  de  întâlnire  cu  Dumnezeu.  Prefigurare  a 
cerului  şi  transfigurare  a  inimii.  Iconarul  transpune  cerul,  traduce  misterul, 
inversează  planurile.  Dar  nu  numai  atât.  El  e  răspânditor  de  icoane,  de  lumină  şi 
credinţă.  Satele  noastre  aşteptau  totdeauna,  cu  mare  drag,  iconarii.  Uneori,  ei 
numai  vindeau  icoane.  Cele  mai  adeseori,  însă,  ei  făceau  icoane.  Şi  timpul  cât  îl 
petreceau  ei  şi  lucrau  în  casele  ţăranilor,  era  cu  adevărat  taină,  sărbătoare, 
sfinţenie.  Prin  preajma  penelelor,  trecea,  ades,  în  foşnet  suav  de  odăjdii  şi  zâmbet 
de  lumină  lină,  Dumnezeu.  Iar  "Iconar"  în  limba  ţărănească  a  Bucovinei  mai 
înseamnă  şi  iconostas.  Locul  unde  se  pun  icoanele.  Iconarul  e  faţa  sfântului  altar. 
Şi  iconar  mai  înseamnă  şi  carte  de  icoane.  Istorie  sfântă  ilustrată. 

-  Măi,  prindea  sbor,  Mircea  Streinul,  eu  am  avut  cândva  viziunea  trubadurului 
medieval.  închipuiţi-vă,  un  trubadur,  un  Minnesanger,  transpunând  cântecul, 
poemul,  în  icoană.  Şi,  închipuiţi-vă,  pe  cei  dela  marile  curţi,  asistându-i  cu 
înfiorare  şi  înaltă  smerenie,  lucrul,  marea  comunicare  cu  tăcerea,  rugăciunea.  Dar 
mai  mult  decât  atât,  în  inima  mea,  Iconarul  e  cruciat  al  poeziei.  Poezia  e  în  ultimă 
instanţă  spunerea  lui  Dumnezeu.  Divinitate  transpusă  în  cuvânt... 

Entuziast,  plin  de-o  bucurie  în  glas  şi’n  priviri  pe  care  rar  am  întâlnit-o  de 
atunci,  în  tot  umbletul  meu  prin  lume,  Liviu  Rusu,  celalalt  director  al  revistei 
Iconar,  explica  Iconarul,  ca  mişcare  spirituală,  în  termeni  muzicali.  Robit  total 
muzicii,  el  vorbia  lin,  precis,  parc'ar  fi  ţinut  sub  bărbie  vioara  şi  ar  fi  mângâiat-o 
cu  arcuşul,  schimbând  cuvântu'n  sunet  şi  fraza'n  tact  muzical.  Ca  să  explice 
Iconarul  el  ne  cânta  pasionata  lui  folclorică.  Un  colind  cu  Maica  Domnului: 
"Pruncul  şi  Mioreaua": 

Numai  una  miorea 
Sta'n  genunchi  şi  se  ruga, 

La  Măicuţa  Precista, 

Cu  Pruncul  alăturea... 

Şi  cânta  colindul,  frumos,  cu  bucurie  naivă  de  copil  pierdut  în  dumbrăvile 
cerului,  şi-l  vedea  ca  tablou,  aşa  cum  sub  farmecul  vocii  şi  modulaţiei  lui,  îl 
vedeam  şi  noi.  Un  univers  întreg  se  contura,  creştea,  se  prefăcea  în  lumină  şi 
cântec,  în  metaforă  a  inimii,  sub  pana  iconarului. 


Nicolae  Niţă 


367 


"Iconar"  e  cosmosul  în  sine.  Eterna  devenire  a  divinităţii.  Cuvânt  din  cuvântul 
biblic.  Lumină  din  lumina  începutului. 

Noi  cei  mai  tineri,  rar  de  spuneam  ceva.  îi  ascultam  vrăjiţi  pe  ceilalţi.  Şi  timpul 
trecea.  Zorii  îşi  termurau  ministergurile  de  in  topit  la  geamuri,  şi  noi  sorbeam 
cafelele  şi  ţigările,  şi  ora  scria  bucurie  în  sufletele  noastre,  o  bucurie  de  a  fi  fost 
măcar  o  clipă  pe  partea  cealaltă  a  gândului  şi  a  realităţii.  Pe  partea  dinspre  cer  a 
lumii.  Ne'mpărtăşiam  dintr'o  stranie  şi  fragilă  lumină:  bucuria  de  a  fi,  de  a  deveni 
iconari,  ca  să  prindem  în  noi  sensul  divin  al  poeziei,  firul  luminos  al  ei,  dorul  şi 
sfânta  nebunie  a  unei  mari  ridicări  de  generaţie,  ca  să  vorbim  în  numele  neamului 
pe  toate  nivelurile  si  meridianele,  frângând  anafora  unei  splendide  cunoaşteri  şi 
învieri  româneşti. 

în  1931,  punând  bazele  grupării  Iconar,  Mircea  Streinul  deschide  drumul  unei 
mari  realizări,  de  o  minunată  şi  puternică  inspiraţie.  încerca  să  adune  eforturi 
singulare,  risipite  pe  tot  ogorul  de  vis  al  Bucovinei.  Continua  firul  revistei 
"Muguri",  la  altarul  căruia  se  ridicase,  la  Rădăuţi,  Mihai  Horodnic,  ca  să 
cinstească  fruntea  gândirii  eminesciene  în  noi  "File  de  poveste",  şi'n  piesa  cu 
haiducism  romantic.  Dar  nici  revistele  editate  de  gruparea  Iconar  şi  nici  editura 
Iconar  (1934),  înfiinţată  la  "Glasul  Bucovinei",  cu  colaborarea  lui  Iulian  Vesper, 
n'au  avut  nimic  din  largul  răsunet  al  Iconarului  de  mai  târziu.  Adevărata 
consfinţire,  marele  botez  al  Iconarului  a  fost  întâlnirea  cu  duhul  generaţiei  noi,  al 
Ţării  Fagilor,  mai  mult  ca'n  altă  parte,  acest  duh  de  generaţie  a  însemnat  în  acest 
spaţiu  nordic  al  românismului,  o  deschidere  interioară  cu  cerul.  Sub  presiuni  din 
adâncuri,  politicul  era  transfigurat  şi  redat  semnificaţiei  lui  de  împlinire  istorică, 
în  cadrul  neamului,  sub  zodia  divinităţii.  în  acest  sens,  el  însemna  religie  şi 
poezie.  Şi,  aşa  fiind,  întâlnirea  lui  Mircea  Streinul  cu  generaţia  misticei  naţionale, 
n'a  fost  decât  o  restitutio  in  integrum.  O  redresare  şi  un  imens  câştig  pentru 
literele  româneşti,  pentrucă  întâlnirea  a  adus  elan  nou  şi  a  desfundat  adâncuri 
nebănuite  şi  înălţimi  ameţitoare. 

De  abia  prin  această  întâlnire  s'a  creiat  climatul  marilor  realizări  iconare. 
Deaceea,  anul  1935,  când  Mircea  Streinul  pleacă  dela  "Glasul  Bucovinei"  şi 
porneşte,  împreună  cu  Liviu  Rusu,  direcţia  revistei  Iconar,  pe  care  noi,  argonauţii 
verzi,  am  înfiinţat-o,  trebuie  însemnat  ca  prag  de  foc  al  mişcării  Iconarului. 

AMINTIRI  DELA  ICONAR  116 

(H) 

Noi,  bucovinenii,  am  anticipat  mişcarea  naţionalistă  a  tineretului  român,  prin 
două  splendide  ridicări  locale,  provinciale.  Una,  a  fost  organizaţia  Arcaşilor  lui 
Dimitrie  Străchinaru,  pe  plan  social,  cultural  şi  naţional,  -  şi  alta,  gruparea  literară 
a  Iconarului,  ctitorită  de  Mircea  Streinul.  Şi  interesant,  amândouă  aceste  curente, 
au  atins  culmi  de  viziune  şi  simţire  mistică.  Corespundeau  unei  necesităţi,  unei 
chemări  de  destin.  Şi  erau  cinstite,  curate.  Conduse  cu  inima  jertfelni că,  servite  cu 
credinţă,  aspirând  spre  împlinirea  în  adevărul  etern,  forţând  intrarea  în  catedrala 
valorilor  obiective,  de  semnificaţie  transcendentă. 


116  -  Revista  "DRUM".  Anul  XII,  Nr.  1,  1976. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


368 


Când  au  întâlnit  marea  Dunăre  a  regăsirii  istorice  româneşti,  amândouă  aceste 
mişcări  s'au  vărsat  în  ea,  cu  aceiaşi  bucurie  şi  naturaleţe  cu  care  pornesc, 
împreună  cu  Dunărea  spre  Marea  cea  mare  şi  spre  Oceane,  Şiretul,  Oltul  sau 
Prutul.  Străchinaru  a  venit  în  1936  de  la  Bucureşti,  schimbat  la  faţă,  luminat: 

-  De-acum  pot  să  mor.  L-am  văzut  pe  învăţătorul  nostru.  Acum  ştiu  încotro  să 
merg  cu  Arcăşiile. 

La  fel,  deşi  într'altfel,  s'a  întâmplat  cu  Mircea  Streinul.  Pentru  el  marea 
întoarcere,  ieşirea  în  largul  şoselei  împărăteşti,  a  însemnat-o  întâlnirea  cu  Mircea 
Eliade.  Când  am  fost  la  Paris  (prin  1949-1950)  n'am  prins  să-l  întreb  pe  autorul 
Nopţii  de  Sânziene,  cum  a  decurs  acea  întâlnire  atât  de  decisivă  pentru  fondatorul 
Iconarului,  dar  îmi  aduc  aminte  că  acesta  mi-a  vorbit  adeseori,  cu  un  entuziasm  şi 
o  recunoştinţă,  ce  depăşeau  valoarea  frazelor  şi  relatărilor  de  ocazie. 

Până  la  acea  dată,  noi  vizionarii  care  legam  literatura  de  marile  isvoare  ale 
trăirii  de  neam,  ajunsesem  adesea  în  conflict  cu  Mircea  Streinul  şi  Iulian  Vesper. 
Aciuiaţi  la  ziarul  liberal  "Glasul  Bucovinei",  singura  instituţie,  care  acea  vreme  le 
putea  oferi  publicitate  şi  teren  de  realizare  literară  (tipografie,  ziar,  editură)  ca  şi 
mijloace  de  exprimare,  şi  de  trai,  ei  erau  nevoiţi  să  spună  uneori  cuvânt  pieziş,  şi 
noi  răspundeam  pe  plan  politic,  nu  literar:  "pentru  o  pâne,  şefule".  Invectiva  îi 
durea.  Mircea  Streinul  era  atât  de  pătruns  de  lumina  interioară  a  itinerarului  său 
cu  anexe  de  vis  (şi  dincolo  de  vis,  am  spune  noi,  astăzi)  şi  trăia  la  o  aşa  de  înaltă 
tensiune,  tot  franciscanismul  febrei  sale  spirituale,  încât  forma  nu-i  mai  putea 
afecta  fondul.  Rama,  oricât  de  mizerabilă,  nu  mai  putea  umbri  icoana.  "Pentru  o 
pâne,  şefule",  însemna  mai  mult,  în  dicţionarul  teologului  care  se  preoţise'n 
poezie.  însemna:  "pentru  pânea  visului,  pentru  un  fagure  de  veşnicie",  bun,  care 
sta  dincolo  de  redacţie.  Şi  apoi  liberalii  nu  erau  decât  continuatorii  Junimii 
Literare,  şi  a  tradiţiei  noastre  culturale  de  dinainte  de  unire.  Profesorul  Iancu 
Nistor,  eminentul  luptător  al  românismului  bucovinean,  sub  dominaţia  austriacă, 
avea  înţelegere  pentru  dorurile  literare  ale  tineretului  şi  deschidea  larg  paginile 
Junimii  Literare  şi  ale  Glasului  Bucovinei,  pentru  toţi  condeierii  azurului 
arboroşean.  Peste  toate  obligaţiile  de  partid,  el  şi-a  păstrat  cumsecădenia 
bucovineană  şi  a  ajutat  mult  tineretul  pe  drumul  legitimelor  sale  aspiraţii. 

Noi,  dinafară,  îi  vedeam  pe  Streinul,  Vesper,  Chelaru,  înhămaţi  la  căruţa 
partidului,  dar  Profesorul  era  departe  de  a  le  pune  condiţii.  El  ştia  că  "foamea  e  un 
rău  sfătuitor"  şi  de  bună  seamă  îşi  aducea  aminte  de  foamea  şi  greutăţile 
propriilor  începuturi.  încerca  să  ne  ajute,  dincolo  de  înregimentarea  de  partid. 
Conta  la  el  "nărărvirea  la  vis",  dorul  de  împlinire. 

Băiatul  de  ţăran  dela  Vâlcov,  înţelegea  pe  cei  ce  veniau  după  el,  din  aceleaşi 
vaduri  ale  satelor,  de  sub  aceleaşi  stele  ale  singurătăţii  şi  sărăciei.  Avea  desigur 
fonduri  pentru  interesele  directe  ale  partidului,  dar  el  le  cheltuia,  măcar  în  parte, 
pentru  Bucovina  care  se  ridica.  Ţara  care  venea  după  el. 

Pentrucă  mărturisesc  despre  acele  vremi  şi  despre  oameni  care  în  parte  s'au 
dus,  nu  pot  ocoli  o  întâmplare  strict  personală.  Fusesem  dat  afară  din  postul  de 
pedagog  la  Liceul  Militar,  şi  cum  nu  aveam  nici  un  ban  de  buzunar  şi  pierdusem  şi 
locul  la  Căminul  studenţesc,  ca  să  nu  mă  umilesc  cerşind  şi  să  nu  mă  întorc  la 
Stăneşti,  mâneam  numai  odată  pe  zi  şi  adeseori  dormiam  în  grădina  publică,  pe  o 
bancă. 


Nicolae  Niţă 


369 


Da  'n  primăvară.  Tinereţea  cu  entuziasmul  ei  fără  limită,  învinge  orice  chin, 
orice  gând  pesimist.  într'o  zi  auzind  că  se  plătesc  colaborările  la  Junimea  Literară, 
m'am  prezentat  cu  câteva  poeme,  la  Glasul  Bucovinei,  cu  gândul  că-1  voi  găsi  pe 
Traian  Chelaru.  Intrând  în  birou,  însă,  m'am  pomenit  faţă'n  faţă  cu  profesorul 
Nistor.  îi  frecventam  cursurile  de  istorie,  dar  întâlnirea  asta  neaşteptată  m'a 
intimidat.  I-am  întins  dosarul.  M’a  invitat  să  iau  loc.  Mi-a  oferit  o  ţigară.  A  sunat 
servitorul  să  aducă  ceai  şi  prăjituri.  Răsfoind  hârtiile,  îmi  arunca  din  când  în  când, 
câte  o  întrebare:  unde  locuiesc,  unde  iau  masa.  M'a  cuprins  întâi  o  mare  ruşine. 
Am  plecat  privirile'n  pământ  şi  m'au  podidit  lacrimile.  Le-am  oprit  forţat,  dar 
n'am  putut  să  răspund.  Şi  profesorul  a  înţeles.  N'a  mai  insistat.  La  urmă,  mi-a 
întins  dosarul  şi  mi-a  cerut  să-i  aduc,  a  doua  zi,  două  din  poemele  prezentate. 

Cum  am  ieşit  din  biroul  gazetei,  nu  mai  ştiu.  M'am  dus  iar  spre  grădina  publică, 
ca  să  fiu  singur,  să  mă  reculeg,  să-mi  rumeg  ruşinea.  Şi  când  am  deschis  dosarul, 
ca  să  recitesc  poeziile  "admise"  la  Junimea  Literară,  mare  mi-a  fost  surprinza  să 
găsesc  două  bilete  de  câte  o  mie  de  lei,  pe  care  Profesorul  le  strecurase  discret  în 
dosar.  Şi  două  mii  de  lei  erau  bani  mulţi  pe  atunci.  Am  avut  cu  ce  trăi  câteva  luni 
de  zile. 

Asta  era  prin  1932.  Angajându-mă  tot  mai  adânc  şi  fanatic  pe  drumul  credinţei 
mele,  n'am  mai  mers  niciodată  la  Glasul  Bucovinei.  Dar  n'am  mai  spus  niciodată: 
"pentru  o  pâne  şefule".  Şi  ori  de  câte  ori,  am  fost  în  faţa  rectorului  Ion  Nistor, 
uneori  în  conflict  cu  el,  în  calitatea  mea  de  conducător  al  studenţimei  cernăuţene, 
n'am  uitat  niciodată  că'ntr'un  moment  greu,  el  m'a  ajutat.  Recunosc  că  amintirea 
binefacerii  lui,  m'a  umilit  de  multe  ori,  dar  azi,  peste  ani,  văd  numai  gestul  ca 
atare,  însemnând  adânca  înţelegere.  Profesorul  Ion  Nistor  îşi  jucase  marea  carte 
de  destin,  la  marea  răscruce  istorică  a  Unirii  celei  mari  şi,  în  această  calitate  se 
sbătea  să-şi  ducă  crucea  până  la  capăt.  Dar  curând  avea  să  vadă  că  vremurile  l-au 
depăşit.  Ţara  Fagilor  se  ridica  acum  sub  semnul  altui  luceafăr.  Şi  încetul  cu  încetul 
centrul  vieţii  culturale  s'a  mutat  acolo  unde  fusese  până  la  Unire.  La  Societatea 
pentru  Cultură.  Odată  cu  ajungerea  profesorului  Grigore  Nandriş  la  preşidenţia  şi 
conducerea  efectivă  a  acesteia,  tineretul  intelectual  a  fost  mai  mult  decât  bucuros 
să  găsească  în  sânul  societăţii  înfiinţată  de  Hurmuzăcheşti,  o  vatră  de  activitate 
culturală  şi  spirituală,  dincolo  de  orice  obligaţie  şi  culoare  politică. 

Profesorul  Ion  Nistor  a  rămas  în  ţară,  unde  a  atins  o  venerabilă  vârstă,  peste  80 
de  ani.  El,  istoricul  care  a  dovedit,  cu  mare  seriozitate  şi  argumentare  ştiinţifică, 
românitatea  ţinuturilor  basarabene  (ca  un  mare  specialist  al  istoriei  sud-est 
europene),  n'a  primit  să  colaboreze  cu  duşmanul  din  răsărit.  Şi-a  păstrat 
"bucovinia"  şi  onoarea  lui  de  "civis  academicus".  Demnitatea  de  făuritor  al  Unirii 
celei  mari. 

Fie  ca  rândurile  acestea  să  însemne  şi  un  omagiu  din  partea  fraţilor  Iconari, 
pentru  profesorul  Nistor  şi  generaţia  înaintaşe  nouă.  Astăzi  suntem  pe  toate 
meridianele  şi  vedem  lucrurile  la  o  detaşare,  de  dincolo  de  pasiune  şi  interes 
sectar,  imediat.  Revelaţia  mistică  a  lui  Mircea  Streinul,  a  văzut  atunci  parcă  şi 
vremea  de  acum:  "Sufletul  nostru  va  sta  dovadă,  fraţi  iconari,  pentru  toate 
cerurile".  El  scria  şi  pentru  urgiile  de  azi:  "Scriu  pentru  ce-ar  fi  bucurie  şi  liniştire, 
deşi  lumina  aleargă  pe  străzi,  a  nebunie". 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


370 


Odată  cu  apariţia  revistei  Iconar,  cumpăna  apelor  bucovinene  a  fost  scrisă. 
Strânsesem  bani  pentru  o  revistă  literară,  fără  să  gândim  anume  cum  va  apărea, 
ce  titlu  va  purta.  Şi-i  pusesem  la  dispoziţia  profesorului  Traian  Brăileanu, 
mentorul  generaţiei  noastre,  deţinătorul  catedrei  de  sociologie  şi  filozofie  la 
Universitatea  Cernăuţeană.  El  a  hotărât  să-i  dea  aceşti  bani  lui  Liviu  Rusu  şi 
Mircea  Streinul,  pentru  Iconar.  Primul,  fecior  de  preot  şi  el  şi  prieten  de  copilărie 
al  lui  Mircea  Streinul,  cu  o  aleasă  cultură  muzicală,  profesor  la  Conservatorul  de 
Muzică  al  Cernăuţilor,  avea  un  mare  ascendent  asupra  poetului  şi  a  jucat  un  rol 
decisiv  în  desprinderea  lui  de  Glasul  Bucovinei.  Grupul  Iconar  s'a  format  repede. 
Celor  doi,  s'au  aliniat:  Ion  Negură,  Ion  Ţurcan,  Gheorghe  Macrin,  Barbu 
Sluşanschi,  Dragoş  Vitencu,  Cose  Tarnavschi  (financiarul  grupului  şi  perfect 
administrator),  Rudolf  Rybiczka  (cu  splendide  gravuri  în  linoleum),  Claudiu 
Usatiuc,  Ion  Potecaşu,  subsemnatul.  Mai  târziu  au  aderat:  Teofil  Lianu,  Cicerone 
Mucenic,  Pompei  Atanasiu,  Gheorghe  Iacob,  toţi  învăţători. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


371 


LEGEA 

Miinchen  -  Freising 

Organ  de  luptă  creştină  românească 


CE  VREM  “7 


De  vreme  ce  am  intrat  în  „vorbitorul"  exilului  românesc,  după  ce  am  spus  cum  ne 
chiamă  se  cuvine  să  arătăm,  în  puţine  cuvinte,  şi  ce  vrem.  Şi  anume:  ce  vrem  astăzi  şi 
aci;  şi  ce  am  vrea  mâine,  când  vom  ajunge  —  câţi  vom  ajunge  —  acasă. 

I.  Ce  vrem  aci,  în  exil. 


LeGGA 


Reflexii  la  moartea  lui  luliu  Maniu  skxsi  i. 

RUM  (.11  1.1  I  MhTKI 


Astăzi,  când  amăgirea  unei  „coexistenţe"  a  Rusiei  comuniste  cu  lumea  liberă 
stărue  în  jurul  unor  cercuri  cu  răspundere  în  viaţa  politică  mondială,  vrem  —  ca  unii 
care  ştim  ce  este  revoluţia  mondială  comunistă  —  să  atragem,  neîncetat,  pe  toate 
căile,  atenţia  lumii  libere  asupra  primejdiei  care  o  paşte. 

Vrem  apoi  să  facem  cunoscută  Apusului  dreptatea  poporului  român,  spre  a 
împiedeca  astfel  eventuale  hotărîri  nedrepte  ale 
unor  Liberatori  tendenţios  informaţi. 

Activitatea  aceasta  propagandistică 
presupune  plan  de  lucru  unitar  şi  devotament 
pentru  cauza  românească.  Deaceea  porunca 
ceasului  este  UNIREA  eforturilor  tuturor 
Românilor  de  bună  voire.  Credem  în 
posibilitatea  acestei  uniri.  în  numele 
suferinţelor  României,  loviturile  personale 
primite  pot  fi  uitate.  Iar  de  se  vor  găsi  unii  care 
nu  pot  uita,  pot  totuşi  să  amâne,  până  după  liberarea  ţării,  încheierea  socotelilor. 
Atâta  jertfă  pot  şi  ei  face,  pentru  patria  răstignită!  Credem,  deci,  că  Românii  cu  iubire 
de  ţară  îşi  pot  da  mâna.  Aceasta  o  şi  dorim,  noi  cei  strânşi  în  jurul  LEGII.  Nu  e  nevoe 
„să  vină  la  noi".  Nici  noi  la  ei.  Ci  să  ne  întâlnim,  în  numele  României.  De  se  va  putea, 
să  ne  întâmpinăm. 

Evident,  nu  vom  avea  naivitatea  să  credem  că  toţi  Românii  din  exil  sunt  dispuşi 
să-şi  dea  mâna.  Abstracţie  făcând  de  unele  cazuri  individuale,  două  mici  grupuri  de 
Români  nu  vor  întinde  mâna  marei  majorităţi  a  exilului. 

Unii,  temându-se  de  voinţa  poporului  român,  speră  să  fie  numiţi  administratori  ai 
României  de  către  Puterile  liberatoare.  Ei  ştiu  că  pe  vremi  îşi  ziceau  „democraţi";  şi 


117  -  Ziarul  «LEGEA»,  Miinchen  -  Freising,  Germania.  Anul  I,  Nr.  1,  Octombrie  1955. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


372 


în  virtutea  acestui  abuz  de  termeni  vor  să-şi  asigure  dreptul  de  a  dirija  libertatea 
poporului  român. 

Alţii,  posedaţi  de  demonul  Puterii,  speră  s'ajungă  la  conducerea  ţării  printr'o 
„lovitură"  şi  ajunşi  aci,  să  se  menţină  prin  teroare. 

Şi  unii  şi  alţii  îşi  vor  veni  însă  repede  în  fire.  Căci  ceea  ce  a  trăit,  în  ultimul 
deceniu,  poporul  român  experienţa  câştigată  în  aceşti  ani  de  teroare  —  va  fi  în  stare 
să  pună  repede  capăt  şi  ruşinii  dorite  de  unii  şi  aventurii  plănuite  de  alţii. 

II.  Ce  vrem  mâine,  după  liberare. 

După  liberarea  ţării  de  subt  ocupaţia  rusească,  vrem  o  Românie  liberă  cu 
adevărat.  După  atâta  noian  de  teroare  poporul  român  este  setos  de  libertate:  aceasta 
e  nevoia  cea  mai  grea  a  sufletului  românesc.  Libertatea  aceasta  el  va  şti  să  şi-o 
cucerească  şi  să  şi-o  apere  împotriva  oricui.  Spunem,  pentru  precizie,  Românie 
liberă,  nu  „democratică”;  fiindcă  poporul  român  a  cunoscut  şi  „democraţia”  unor 
alegeri  ca  cele  din  anul  1922  şi  “democraţia  populară”  de  după  23  August  1944. 

Deci,  dacă  după  liberarea  lui  poporul  român  va  hotărî,  prin  absurd,  să  fie  condus 
tot  de  cei  care  l-au  condus  pân‘aci,  de  aceştia  va  fi  condus.  Evident,  noi,  într‘un 
asemenea  caz,  nu  vom  sta  nepăsători.  Vom  căuta  să-i  deschidem  ochii  asupra 
absurdităţii.  Cu  cuvântul,  însă.  Nu  cu  lovituri  de  pat  de  puşcă,  cu  haite  de  ciomăgaşi 
plătiţi,  ori  cu  temniţa.  Căci  voinţa  naţiei  n‘are  dreptul  s’o  siluiască  nimeni,  în  niciun 
caz.  A  te  prevala  de  niscai  drepturi  „istorice",  împotriva  voinţii  naţiei,  e  ridicul  şi 
inoperant.  A  recurge  la  ajutorul  armat  al  vecinilor,  împotriva  poporului  român? 
Aberaţie! 

Mai  vrem  apoi  ca  România  liberă  de  mâine  să  fie  o  Românie  creştină  efectiv. 
într‘o  Românie  creştină  cu  adevărat  dreptatea  socială  nu  va  mai  fi  o  vorbă  goală. 
Răul,  mizeria,  ruina  ne  vin  de  la  suflet.  Vrem  deci  vindecarea  sufletului.  Şi  anume:  pe 
calea  indicată  de  Biserica  lui  Hristos.  Ţinem  să  precizăm  însă  că  nici  măcar 
încreştinarea  aceasta  a  naţiei  nu  trebue  făcută  împotriva  vrerii  ei.  Căci  fără  libera 
voie,  nu  poate  fi  mântuire. 

Acestea  ar  fi,  în  puţine  cuvinte,  vrerile  noastre.  S’ar  putea,  evident,  ca  unii  să 
dorească  să  ne  mai  „ispitească".  Le  stăm,  bucuroşi,  la  dispoziţie. 

LEGEA 

DATORIA  CEA  MARE  llS 

de  Ilie  GÂRNEAŢĂ 

Românii  din  exil,  deşi  mai  puţini  ca  număr  în  raport  cu  purtătorii  de  cuvânt  ai 
altor  ţări,  reprezintă  prin  calitate  un  înalt  potenţial  de  luptă  spirituală.  Suntem 
emigraţia  cu  cel  mai  mare  număr  de  intelectuali:  cărturari,  scriitori,  poeţi,  artişti  de 
renume  mondial.  Lucrările  publicate  în  aceşti  10  ani  de  exil  de  solii  sufletului 
românesc  sunt  prilej  de  mândrie  naţională.  Publicaţiile  periodice,  extraordinar  de 
abundente,  în  care  se  oglindeşte  dorul  de  patria  înlănţuită,  sunt  dovezi  de  trăire 
românească.  în  marea  lor  majoritate  realizările  acestea  sunt  rodul  cruntelor  eforturi 
ale  celor  ce-şi  cheltuesc  banul  lor  câştigat  greu.  Nu  lipsesc,  bineînţeles,  nici 


118  -  Ziarul  «LEGEA»,  Munchen  -  Freising,  Germania.  Anul  I,  Nr.  1,  Octombrie  1955. 


Nicolae  Niţă 


373 


publicaţiile  de  scandal,  a  căror  ţintă  e  zâzania,  desbinarea.  Toate  la  un  loc  alcătuesc 
aspectul  vieţii  din  pribegia  noastră,  cu  înălţările  şi  cu  scoborîşurile  ei.  în  cele  mai 
multe  din  ele  se  evidenţiază  tendinţa  fermă  de  ridicare  deasupra  mizeriei  material  şi 
morale,  fatală  condiţiei  de  exilat.  Nu  lipsesc  dorinţe  şi  eforturi  de  armonizare  a 
societăţii  româneşti  desţărate.  Din  păcate,  aceste  eforturi  curate,  generoase,  n‘au 
putut  realiza  prea  mult,  fiindcă  n‘au  fost  în  acelaşi  pas:  unirea  nu  s‘a  putut  realiza. 

Lipsa  unei  acţiuni  unitare  a  celor  generoşi  a  dat  prilej  elementelor  interesate, 
stăpânite  de  demenţa  Măririi,  să  agite  permanent  şi  să  desbine  şi  mai  mult  emigraţia 
împărţită. 

Spirite  ale  negaţiei,  făcându-şi  din  minciună,  intrigă  şi  mişelie  arme  de  luptă,  ei 
încearcă  prin  publicaţiile  lor  să  justifice  acţiunea  de  învrăjbire  a  exilului  afirmând  că 
şi  Cristos  „venind  pe  lume  a  adus  o  notă  de  răsmeriţă".  Aventura  încearcă  deci  să-şi 
aşeze  o  bază  teoretică. 

Noi,  cei  din  exil,  ne  găsim  astăzi  în  prezenţa  a  două  tabere:  deoparte  comunismul; 
de  cealaltă  lumea  liberă,  apărătoarea  civilizaţiei  creştine.  Bastioane  de  rezistenţă 
împotriva  comunismului,  emigraţiile  naţionale  sunt  totodată  strigătul  de  protest 
împotriva  nedreptăţii  ce  se  face  popoarelor  robite.  A  încerca  să  sfărâmi,  ori  să  tai 
posibilităţile  de  unire  şi  de  organizare  —  prin  urmare  sporirea  eficacităţii  acestor 
bastioane  —  însemnează  a  te  situa  la  polul  opus  intereselor  neamului;  însemnează  a 
face  —  conştient  sau  nu  —  jocul  duşmanului. 

Astăzi  când  milioane  de  Români  aşteaptă,  cu  sufletul  la  gură,  mântuirea  de  la 
lumea  liberă,  noi  n‘avem  dreptul  să  ne  pierdem  vremea  în  certuri,  în  desbinări. 
Suferinţele  celor  din  patrie  ne-o  interzic.  Astăzi  când  comuniştii  întind  Occidentului 
cursa  diabolică  a  „coexistenţei",  emigraţiile  —  aceste  fortăreţe  în  care  mai  pâlpâie 
sufletul  liber  al  naţiilor  robite  —  trebue  să  stea  de  veghe.  în  situaţia  actuală,  acţiuni 
care  până  acum  puteau  fi  socotite  interesate,  ruşinoase  ori  nebune,  constitue  acte  de 
trădare  naţională.  Instrumentele  unor  asemenea  acţiuni  trebue  neapărat  identificate 
şi  izolate. 

Unirea  forţelor  româneşti  din  exil  este  dorinţa  permanenă  a  tuturor  Românilor 
adevăraţi,  a  Românilor  care,  aci  în  exil,  trăesc  durerea  şi  toată  tragedia  neamului  lor 
răstignit. 

Dorinţa  aceasta  românească  s’a  lovit  însă  permanent,  de  obstacolele  aşezate  în 
drum  de  către  duşmanii  noştri,  prin  agenţii  lor,  conştienţi  sau  inconştienţi.  Dar 
uneltirile  acestora  -  ori  lipsa  de  enthusiasm  a  celor  ce  nu  mai  cred  -  nu  ne  pot  lăsa 
cu  braţele  încrucişate,  pe  noi  care  avem  credinţa  intactă.  Noi  credem,  cu  tărie,  că 
unirea  se  poate  realiza.  Unirea  este  posibilă  pentru  toţi  aceia  care  tind  să  se  ridice, 
cât  de  cât,  spre  înălţimile  morale  ale  celor  din  ţară,  unde  deosebirile  s’au  şters;  unde 
nu  mai  există  decât  Români  şi  duşmanul  cu  uneltele  lui.  Să  dăm  şi  noi  la  o  parte 
uneltele  învrăjbirii  exilului  şi  toţi  ceilalţi  să  ne  dăm  mâna.  Sacrificiile  ce  se  cer  pentru 
aceasta  dela  noi  sunt  atât  de  mici!  Ajunge  să  renunţăm  la  ambiţii  personale;  să  ne 
călcăm  pe  inimă.  Să  ne  ridicăm  ochii  spre  Golgota  neamului  şi  având  vie  în  inimile 
noastre  durerea  lui,  ne  vom  regăsi  laolaltă,  toţi  Românii  „cei  de-un  sânge  şi  de-o 
lege”.  Să  ne  facem  datoria,  măcar  în  acest  din  urmă  ceas.  Să  pornim  la  munca  unirii 
forţelor  româneşti.  Fiindcă  numai  aşa  vom  isbuti  să  ţinem  trează  conştiinţa  Apusului 
asupra  primejdiei  Comunismului.  Numai  aşa  vom  putea  striga,  cu  succes,  durerea  şi 
dreptatea  Neamului  românesc  în  lumea  dela  care  aşteptăm  ajutor. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


374 


ŞI  UN  CUVÂNT  AL  CELOR  NEGOCIAŢI  “9 

de  G.  RACOVEANU 

La  Geneva  şi-au  dat  iarăşi  întâlnire,  pentru  „exerciţii  spirituale",  representanţii 
Marilor  Puteri.  Căci  „pacea"  lumii  e  în  primejdie.  Pacea  existentă. 

După  confruntarea  de  la  Potsdam,  am  putut  vedea  tăindu-şi  drum  spre  planul 
politic  preocupări  neobişnuite  pentru  acest  plan:  demnitate  omenească,  dreptul 
popoarelor  mici  de  a  hotărî,  în  libertate,  de  soarta  lor.  Principiile  acestea  morale  nu 
erau  aduse  în  discuţie  de  niscai  preoţi,  ori  de  niscai  utopişti;  ci  de  bărbaţi  de  stat. 
Este  adevărat  că  ele  erau  aruncate  în  balanţa  disputelor  numai  la  vremea  acuzaţiilor 
grele,  reciproce.  în  întâlnirile  „istorice"  ele  erau  evitate,  cu  toată  evlavia.  Din  vreme‘n 
vreme,  se  aruncau,  chiar,  în  lume  unele  vorbe  de  natură  a  stârni  revolta  celor  călcaţi 
de  hoţi;  li  se  spunea  că  ei  ar  fi  vinovaţi  de  starea  în  care  au  ajuns. 

Noi,  cei  ce  putem,  încă,  vorbi  în  numele  popoarelor  noastre  aflate  în  robie,  folosim 
prilejul  întâlnirii  de  la  Geneva  ca  să  mărturisim,  fără  ocolişuri,  ce  cred  aceste  popoare 
despre  negocierile  ce  se  încearcă  astăzi.  Şi  fiindcă  ni  se  aminteşte  de  vinovăţie,  de  la 
ea  vom  porni. 

Fii  ai  unor  neamuri  vechi  creştine,  evident  că  nu  ne  vom  lepăda  de  toată  vina.  Vină 
există.  Nu  acolo  însă  unde  se  încearcă  a  fi  identificată.  Că,  iată,  năvălitorii  care  au 
robit  aceste  popoare  creştine  se  află  astăzi  în  inima  Turingiei  germane,  se  sprijină  pe 
Himalaya,  au  fereastră  la  Adriatica  şi  încearcă  să  s'aşeze  la  gurile  Nilului.  Cauzele 
dezastrului  trebue,  deci,  căutate  mai  adânc.  Vinovăţia  este  de  natură  colectivă: 
Există  o  vinovăţie  de  departe  (pasivitate,  ori  interes  îngust  pentru  răsturnările  din 
Rusia);  şi  există  o  vinovăţie  de  dată  recentă  (incapacitate  şi  lipsă  de  sensibilitate 
pentru  valorile  etice,  la  unii  conducători  ai  marilor  Puteri). 

Când  ministerul  de  externe  al  Statelor  Unite  a  hotărît  publicarea  documentelor 
secrete  de  la  Jalta,  noi  cei  ce  vorbim  în  numele  popoarelor  împărţite,  în  publicarea 
documentelor  am  văzut  un  gest  de  înaltă  ţinută  etică;  o  reparaţie  cu  care  aceşti 
bărbaţi  de  stat  s‘au  socotit  datori  lumii  şi  în  primul  rând  Europei.  Publicarea  aceasta 
însemna  recunoaşterea  făţişă  a  greşelilor  trecutului. 

Mărturisirea  greşelilor  comise  presupune  însă  hotărîrea  de  a  nu  le  mai  repeta. 
Fără  această  hotărîre  morală,  toată  treaba  s‘ar  reduce...  la  o  indiscreţie;  la  darea  în 
vileag  a  unei  fapte  reprobabile,  fără  vreo  urmare.  Când  însă  indiscreţia  aceasta  este 
urmată  de  dispoziţia  de  a  repeta  fapta  abia  divulgată,  atunci  lucrurile  iau  cu  totul  altă 
înfăţişare... 

Conducătorii  Puterilor  vestice  —  şi  în  primul  rând  conducătorii  Statelor  Unite  - 
trebue  să  ştie  că  popoarele  europene  subjugate  de  Rusia  sovietică  fac  deosebire  între 
Marile  Puteri.  Deosebirea  aceasta  nu  se  măsoară  pe  meridiane,  nici  pe  standard  de 
viaţă,  nici  chiar  pe  gradul  de  superioritate  al  armelor  moderne.  Ci  se  măsoară  pe 
sensibilitatea  faţă  de  principiile  etice,  care  trebue  să  stea  la  temeliile  lumii  noi. 
Nesocotirea  acestor  principii  etice,  face  din  marile  puteri  mari  tâlhării. 

La  Geneva,  la  fel  ca  la  Berlin,  discuţiile  se  vor  purta  în  jurul  PĂCII.  Nu  în  jurul 
LIBERTĂŢII:  la  înscrierea  acestei  teme  pe  ordinea  de  zi  se  opun,  hotărît,  cei  ce  vor 
„pace".  Dar  fără  libertate  nu  poate  exista  pace  adevărată.  Poate  exista  cel  mult 
TĂCERE.  Pentru  o  vreme! 


119  -  Ziarul  «LEGEA»,  Munchen  -  Freising,  Germania.  Anul  I,  Nr.  1,  Octombrie  1955. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


375 


în  aceste  zile  hotărîtoare  -  pentru  lumea  deja  robită,  ca  şi  pentru  cea  încă  liberă  — 
noi  ţinem  să  ne  mărturisim  aci  credinţa  că  purtătorii  de  cuvânt  ai  Vestului  vor  şti  ca 
—  peste  tactica  zilei  —  să  nu  piardă  o  clipă  din  vedere  esenţialul:  cauzele  conflictului 
mondial.  Conflictul  acesta  îl  pot  stinge  numai  apele  dreptăţii  şi  libertăţii.  Altă  soluţie 
nu  există!  Cine  crede  altfel  dovedeşte  că  n’a  înţeles  nimic  din  tragedia  care  se 
consumă. 


GENEZA  MIŞCĂRII  LEGIONARE  120 

de  Constantin  PAPANACE 

„Astăzi,  Vineri  24  Iunie  1927  (Sf.  loan  Botezătorul)  ora  10  seara  se  înfiinţează:  “LEGIUNEA  ARHANGHELUL 
MIHAIL”,  sub  conducerea  mea.  Să  vină  în  aceste  rânduri  cel  ce  crede  nelimitat.  Să  rămână  în  afară  cel  ce 
are  îndoieli.  Fixez  ca  Şef  al  Gărzii  dela  Icoană  pe  Radu  Mironovici".  CORNELIU  ZELEA  CODREANU 

SVÂCNIREA  INSTINCTULUI  NAŢIONAL 

Mişcarea  studenţească  din  1922  a  cărei  chintezenţă  este  Mişcarea  Legionară  a  fost 
o  puternică  erupţie  a  instinctului  naţional.  O  mărturisesc  toţi  aceia  cari  au  trăit-o: 
„Această  nebănuită  de  nimeni  manifestare  colectivă  a  tinereţii  româneşti  -  scrie 
Căpitanul,  -  a  fost  o  isbucnire  vulcanică,  pornită  din  adâncurile  naţiei"  (P.L.  pag.  75). 
Iar  Ion  Moţa  spune:  „Ne-am  dat  clocotului  şi  svâcnirii  curate.  Căci  „mişcarea 
studenţească"  n‘a  fost  decât  o  svâcnire  a  inimei  noastre,  mai  bine  zis  o  reproducere 
în  sufletele  noastre  a  unei  svâcniri  uriaşe  venite  din  adâncurile  fiinţei  neamului 
nostru.  Un  spasm  al  naţiunii  bolnave,  iată  ce  a  fost  mişcarea  noastră"  (Cranii  de 
lemn,  pag.  230). 

Se  împlinea  o  veche  profeţie  a  lui  Eminescu:  „Domnia  fanariotă  şi  scurgerea 
sistematică  de  stârpituri  şi  faliţi  în  şesul  Ţării  Româneşti  a  ţinut  121  de  ani.  Abia  la 
1921  (n.  b.  sublinierea  noastră)  avem  perspectiva  ca  prin  o  lungă  reacţiune  a 
spiritului  naţional  şi  a  puterii  de  asimilaţiune  a  solului  şi  a  rasei,  vom  fi  exterminat 
până  şi  urmele  acelei  domnii  odioase"  (Voi.  II,  pag.  292)  a\  „Dacă  privim  fierberea 
vieţei  noastre  publice,  putem  vedea  bine  că  neliniştea  perpetuă  din  generaţiunea  de 
azi  la  ordinea  zilei  şi  frecăturile  ei,  atât  din  viaţa  politică  cât  şi  din  cea  spirituală,  nu- 
şi  are  cauza  lor  pe  atâta  în  interese  personale  (precum  susţin  unii),  ci  mai  mult  în 
profunda  sciziune  dintre  direcţiunele  pe  care  au  apucat  unii  pe  de  o  parte,  alţii  pe  de 
alta... 

însă  generaţiunea  cc  creşte  are  şi  ea  datorii  de  împlinit,  precum  le  are  fiecare 
generaţiune,  ce  se  înţelege  pe  sine  însăşi;  şi  e  lesne  de  presupus  că  membrii  ei,  îndată 
ce  au  cunoscut  răul,  au  cugetat  şi  la  remedii  contra  lui. 

...Dacă  o  generaţiune  poate  avea  un  merit,  e  acela  de  a  fi  un  credincios  agent  al 
istoriei,  de  a  purta  sarcinele  impuse  de  necesităţi,  de  la  locul  pe  care  îl  ocupă  în 
lănţuirea  timpilor.  Şi  istoria  lumii  cugetă,  deşi  încet  însă  sigur  şi  just:  istoria  omenirii 
e  desfăşurarea  cugetării  lui  Dumnezeu.  Numai  expresiunea  exterioară,  numai 
formularea  cugetării  şi  a  faptei,  constituiesc  meritul  individului  ori  al  generaţiunii, 
ideea  internă  a  amândora  e  latentă  în  timp,  rezultatul  unui  lanţ  întreg  de  cauze, 


120  -  Ziarul  «LEGEA»,  Munchen  -  Freising,  Germania.  Anul  II,  Nr.  3  -  4,  Iunie  -  Iulie  1957. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


376 


rezultat  ce  atârnă  mult  mai  puţin  de  voinţa  celor  prezenţi  dacât  a  celor  trecuţi"  (Voi. 
I,  pag.  43). 

Pare  că  aceste  adevăruri  formulate  de  Eminescu  îşi  găsesc  o  aplicare  integrală  în 
„Mişcarea  studenţească".  Totuşi,  se  naşte  o  serie  întreagă  de  întrebări  în  legătură  cu 
fenomenul  produs  în  1922.  Dece  acest  instinct  n‘a  erupt  până  atunci?  Dece 
isbucneşte  tocmai,  imediat  după  întregirea  graniţelor,  adică  în  momentul  când 
împlinirea  idealului  milenar  era  în  toiu  şi  când  ar  fi  părut  mai  natural  să  fie,  mai  ales 
după  încordările  răsboiului  o  tendinţă  spre  tihnă,  pentru  gustarea  acestei  mari 
bucurii?  Avea  numai  un  mobil  de  apărare  (defensiv)  faţă  de  primejdia  bolşevică,  ce 
se  profila  tot  mai  ameninţătoare  prin  suportul  ce-1  găsea  în  infiltraţiile  evreeşti  din 
Ţară,  sau  includea  şi  năzuinţi  ofensive,  de  afirmare  românească,  ce  depăşeau  cu  mult 
această  primejdie?  Din  ce  adâncuri  veneau  şi  încotro  se  îndreptau  aceste  năzuinţi? 
Ce  corelaţie  exista  între  ele  şi  momentul  istoric,  în  care  s‘au  manifestat  cu  atâta 
vehemenţă? 

Iată  întrebări,  care  nu  şi-ar  putea,  găsi  răspunsul  integral  în  cadrul  restrâns  al 
acestei  expuneri  comemorative.  Totuşi  vom  încerca  să  schiţăm  unele  elemente 
esenţiale,  care  au  avut  un  rol  decisiv  în  declanşarea  „Mişcării  studenţeşti"  din  anul 
1922. 

CLIMATUL  RĂSBOINIC 

Prin  concepţia  noastră  legionară,  profund  creştină,  noi  nu  putem  împărtăşi 
ditirambele  exagerate  făcute  de  unii  cugetători,  care  consideră  răsboiul  ca  „ceva  divin 
în  el  însuşi"  (Joseph  de  Maistre)  sau  ca  „fenomenul  cel  mai  profund,  cel  mai  sublim 
al  vieţii  morale"  (Proudhon)  şi  nici  nu  credem  ca  Moltke  că  „fără  răsboiu,  omenirea 
s‘ar  steriliza  în  materialism".  Totuşi,  nu  negăm  că,  pe  lângă  atâtea  calamităţi, 
răsboiul  are  şi  unele  părţi  salutare  în  legătură  cu  procesul  de  selecţiune  socială. 

Confruntarea  la  fiecare  clipă  cu  moartea  pe  câmpurile  de  bătaie,  sgudue  adânc 
întreaga  fiinţa  a  unui  individ  sau  a  unui  neam.  Legea  selecţiunii  naturale  prin  luptă 
funcţionează  intens.  Instinctele  ofensive  şi  de  afirmare  se  desmorţesc  şi  se 
învolburează.  Elementele  cărora  li  s‘au  ofilit  complet  aceste  instincte  combative  sunt 
depăşite  şi  adesea  se  prăbuşesc  ca  nişte  copaci  şubrezi.  Chiar  dacă  în  vâltoarea  unui 
răsboiu  se  consumă  mai  mulţi  dintre  cei  aleşi,  totuşi,  climatul  spiritual,  care  se  naşte, 
este  propice  mai  mult  respiraţiilor  mari  şi  adânci.  Duhul  epopeic  începe  să 
stăpânească.  Atmosfera  tihnită,  minoră  şi  adesea  prozaică,  se  aşează  ca  o  păclă  în 
vreme  de  pace,  se  destramă  sub  presiunea  tragismului  pe  care  îl  capătă  problemele 
de  existenţă  în  aspra  confruntare  cu  moartea.  Atunci  adâncurile  desfundate  ale  unui 
neam  se  învolburează  şi  îşi  caută  forme  noi  de  viaţă,  în  consonanţă  cu  esenţa  sa 
originară. 

Răsboiul  de  întregire  din  1917  a  avut  acest  efect  asupra  sufletului  românesc.  Toate 
rezidurile  sedimentate  şi  sgura  aşezată  în  cele  patru  decenii  de  viaţă  publică 
dulceagă,  în  aparenţă  prosperă  şi  liniştită  -  turburată  doar,  pentru  un  scurt  moment, 
de  răscoalele  ţărăneşti  din  1907,  care  erau  un  simptom  al  clocotului  din  adâncuri,  - 
au  fost  în  aceşti  ani  de  răsboiu  vârtos  scuturate. 

Instinctul  de  viaţă  românească,  desmorţit  acum,  de  sub  poleiala  strălucitoare,  dar 
şi  otrăvitoare,  în  care  îl  înăbuşea  o  clasă  conducătoare  hibridă  prin  structură  şi 
înstrăinată  sufleteşte,  îşi  căuta  drumul  propriului  său  destin. 


Nicolae  Niţă 


377 


Bucuria  trecerii  Carpaţilor,  alternată  cu  drama  unei  retrageri  haotice,  întreagă 
această  gamă  de  emoţii  contradictorii  a  făcut  ca  răscolirea  să  fie  în  toată  întinderea  şi 
mult  mai  adâncă.  Din  această  răscolire  generală  s‘a  născut  spiritul  de  luptă  eroică,  ce 
a  animat  armatele  de  ţărani  de  la  Mărăşti,  Mărăşeşti,  Oituz  şi  în  alte  atâtea  părţi 
glorioase. 

Dar  aceasta  contrasta  profund  cu  preocupările  meschine  ale  multora  de  la  spatele 
frontului  şi  mai  ales  cu  atitudinea  mai  mult  decât  detestabilă  a  fostului  Principe 
Carol  -  viitorul  rege  tiran  -  care,  cu  clicile  lui  cultivate  de  pe  atunci,  se  dădeau  cu 
atâta  nesocotinţă,  la  petreceri  şi  orgii.  Acest  contrast  isbitor,  pus  în  evidenţă  pe 
fondul  unei  mari  tragedii  naţionale,  a  făcut  să  se  adânciască  iremediabil  discrepanţa 
sufletească  între  marea  masă  a  poporului  român  şi  pătura  lui  conducătoare  „super¬ 
pusă". 

Grelele  încercări  ale  răsboiului  au  învârtoşit  instinctul  de  viaţă  al  poporului  român 
şi  au  dezechilibrat  până  la  descompunere  putreda  lui  clasă  suprapusă.  Din  acel 
moment,  s‘a  născut  în  mod  virtual  profunda  criză  internă,  în  care  se  va  sbate  Statul 
Român.  Sufletul  românesc  învolburat  nu  va  putea  fi  dominat  şi  nici  modelat  şi 
orientat  de  această  clasă  impotentă  şi  iremediabil  compromisă.  Dar  diferitele 
diversiuni  făcute  sub  lozinca  „răspunderilor"  prin  averescanism  sau  a  „dreptăţii 
sociale"  prin  ţărănismul  unor  surtucari,  pe  care  A.  C.  Cuza  îi  chema  „la  ţăranul 
român  cu  perciuni  de  jupân",  vor  reuşi  pentru  un  timp,  să  amăgească  năzuinţele 
adevărate  ale  sufletului  românesc  şi  să  amâne  pentru  puţină  vreme,  un  conflict 
devenit  inevitabil. 

Generaţia  studenţească  dela  1922  a  trăit  intens  aceste  sguduiri  ale  răsboiului,  la  o 
vârstă  când  puterea  de  receptivitate  era  cea  mai  mare.  Sensibilitatea  ei  a  fost  adânc 
brăzdată  de  frământările  de  atunci.  Din  prima  clipă  a  isbucnirii  răsboiului, 
Căpitanul,  care  încă  nu  împlinise  17  ani,  a  plecat  spre  Ardeal,  la  regimentul  unde 
făcea  serviciu  tatăl  său,  „împins  de  dorul  de  a  fi  şi  el  printre  luptătorii  de  pe  front". 
Camaradul  său  de  luptă  Ilie  Gârneaţă  participă  activ  ca  cercetaş,  pe  toată  perioada 
răsboiului,  iar  Ion  Moţa,  deşi  mai  tânăr  cu  trei  ani,  refugiat  în  Moldova  ieşia  ca  elev 
la  munca  câmpului  „muncind  pentru  ostaşii  care  luptau  pe  front"  (vezi-Andrei 
Ionescu,  Almanahul  Cuvântului ,  1940  pag.  132).  Şi  aceeaşi  participare  entuziastă  a 
avut-o  întreg  tineretul  Ţării,  întâmplarea  din  pădurea  Dobrina  (Martie  1919), 
provestită  cu  atâta  emoţie  de  Căpitan,  este  caracteristică  tocmai  pentru  noul  duh, 
care  s‘a  zămislit  din  încleşarea  răsboiului.  Acest  duh  nou  va  fi  purtat  în  suflet  de 
viitorii  studenţi  şi,  după  dibuiri  şi  frământări,  va  isbucni  într‘o  zi,  cu  puteri 
nebănuite. 

Climatul  aspru  de  răsboiu  şi  confruntarea  cu  moartea,  pe  lângă  învolburarea 
forţei,  vitale  a  naţiei  româneşti,  a  deschis  şi  perspective  cu  totul  noi,  în  privirea, 
simţirea  şi  judecarea  realităţilor  naţionale  şi  internaţionale,  în  multe  privinţe 
esenţial  deosebite  de  cele  de  înainte  de  răsboiu. 

ÎNTREGIREA  TERITORIALĂ 

Produce  şi  ea  o  profundă  schimbare  în  evoluţia  sufletului  românesc.  Prin 
rezultatul  politic  al  întregirii  graniţelor  nu  se  epuiza,  cum  s‘a  crezut,  idealul  naţional, 
pentruca  noile  generaţii  să  se  găsească  în  faţa  unui  gol  producător  de  criză  şi 
stagnare  sufletească.  Dacă  s‘ar  fi  întâmplat  un  asemenea  fenomen,  cel  puţin  prima 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


378 


generaţie  de  după  răsboiu,  adică  generaţia  de  la  1922,  n‘ar  fi  manifestat  nici  un  fel  de 
nelinişte.  Ar  fi  înclinat  să  beneficieze  tihnită  de  avantajele  pe  care  le  aducea  cu  sine 
împlinirea  idealului  naţional.  în  realitate,  însă,  fenomenul  s‘a  întâmplat  invers: 
sufletul  românesc  pus  în  mişcare  de  toate  aceste  evenimente  simţea  -  chiar  dacă  nu 
complet  desluşit  -  că  deacum  începe  partea  pozitivă  a  idealurilor  româneşti. 

De  milenii  neamul  românesc  a  năzuit  să  se  unească.  Acest  lucru  era  o  condiţie 
esenţială  oricărei  prosperităţi  de  forţă  materială  sau  spirituală.  Dar  era  numai  o 
condiţie,  o  etapă,  un  obiectiv  premergător  -  fie  el  oricât  de  important  -,  nu  însă  un 
scop.  Lupta  dusă  în  acest  sens,  va  avea  mai  mult  un  caracter  exterior  şi  material, 
similar  obiectivului  urmărit.  Unirea  Principatelor,  înălţarea  lor  la  rangul  de  Regat,  ca 
şi  întregirea  teritorială  din  1918,  nu  puteau  constitui,  prin  ele  înşile  nişt e  finalităţi. 
Ele  erau  numai  etape  de  pe  versantul  negativ  al  existenţii  noastre  naţionale, 
determinat  de  situaţia  geografică  şi  vitregia  istorică,  pe  care  neamul  românesc  a 
trebuit  să  le  parcurgă  pentru  a  ieşi  pe  creştet,  la  suprafaţa  istoriei.  Astfel  că  întregirea 
graniţelor  însemna  constituirea  bazei  de  plecare  spre  partea  pozitivă  şi  creeatoare, 
nu  însăşi  plecarea.  Aici  era  punctul  de  unde  se  bifurcau  perspectivele.  Dacă  cei  din 
generaţia  unirii  (bătrână),  privind  spre  trecutul  luptelor,  îşi  considerau  visul 
împlinit,  cu  sentimentul  unei  finalităţi,  generaţia  tânără,  dimpotrivă,  simţea,  oricât 
de  nedesluşit  la  început,  că  pentru  prima  dată  neamul  românesc  întregit  se  găseşte  în 
condiţii  de  a  putea  avansa  temerar  în  istorie.  Din  imboldul  acestor  năzuinţi 
îngrămădite  de  milenii,  venea  toată  neliniştea  şi  înfrigurarea  generaţiei  de  la  1922. 

„Această  mare  înnoire  a  naţiunii  române  -  se  întreabă  înfrigurat  Căpitanul  -  este 
posibil  să  vină?  Urmează.  O  simţim  cu  toţii.  După  lunga  noapte  de  veacuri,  azi,  între 
aceleaşi,  graniţe  poporul  român  aşteaptă  răsăritul  soarelui,  aşteaptă  ceasul  învierii 
lui  ca  neam.  Este  posibil  oare  ca  toate  frământările  milenare  să  se  oprească  la  o 
simplă  chestiune  de  formă:  unirea  într‘un  Stat  a  tuturor  Românilor?  Nu  simţiţi  din 
adâncuri  cum  clocoteşte  marea  renaştere  a  poporului  român?  în  această  înviere  va 
avea  un  rol  covârşitor  tinerimea.  Pe  dânsa  o  chiamă  destinul  să  joace  pe  scena 
istoriei.  Nu  ne  înţeleg  oamenii  vechi?  Nu  ne  înţeleg  pentrucă  apelul  sacru  al 
destinului  numai  noi  îl  putem  auzi,  numai  noi  îl  înţelegem,  pentrucă  numai  nouă  ni 
se  adresează  (C.S.C.  punct  71  -  72). 

Ruperea  zăgazurilor  despărţitoare  de  fraţi  de  la  nişte  frontiere  artificiale  a  făcut  să 
năvălească  şuvoaiele  de  simţire  stăvilite  şi  comprimate  până  atunci,  care  acum,  însă, 
se  revarsă  tumultos,  pe  tot  cuprinsul  Tării  întregite  şi  cu  deosebire  în  universităţi. 

Şi  acest  tumult  de  viaţă  nouă  nu  va  fi  înţeles  nu  numai  de  decrepita  clasă 
conducătoare  înstrăinată,  dar  cu  unele  excepţii,  nici  de  cei  mai  bine  intenţionaţi 
bătrâni  naţionalişti.  Plămânii  lor,  obişnuiţi  să  respire  mai  mult  în  intimitatea 
cadrelor  regionale,  cu  inerentele  lor  mărunţişuri,  se  găseau  nepotriviţi  pentru 
respiraţia  pe  care  o  dau  spaţiile  mari. 

ÎMPROPRIETĂRIREA  ŢĂRANILOR 

Reforma  agrară  şi  sufragiul  universal,  proclamate  sub  presiunea  evenimentelor, 
au  stârnit  noi  curente  de  energie,  de  data  aceasta  în  sens  vertical,  de  jos  în  sus,  între 
straturile  sociale  româneşti.  Lumea  satelor  împringea  acum  spre  şcoli,  până  la 
universitate,  valuri  proaspete  de  tineret.  Aceste  contingente  formate  de  fiii  sau  fraţii 
ţăranilor,  care  „imediat  după  răsboiu  s‘au  întors  de  pe  front  cu  dor  şi  hotărâre  de 


Nicolae  Niţă 


379 


viaţă  nouă"  (P.L.  pag.  120),  aduceau  un  instinct  românesc  nealterat,  sănătos  şi 
înfrigurat  de  aceleaşi  mari  năzuinţi.  Prin  revărsarea  lor  masivă,  se  schimba  esenţial 
structura  sufletească  a  corpului  studenţesc,  compus  până  atunci,  din  progeniturile 
elementelor  orăşeneşti,  care  în  mare  parte  erau  de  provenienţă  dubioasă  sau 
deformate  sufleteşte  de  o  mentalitate  cosmopolită. 

Noile  preocupări  ale  tinerilor  fii  de  ţărani,  vor  purta  pecetea  instinctului  sănătos 
(măcar  în  germen)  adus  din  lumea  satelor  şi  nu  vor  avea,  în  general,  acele 
manifestări  patriotarde,  famfarone  şi  lipsite  de  orice  credinţă  interioară,  reprezentate 
de  speţa  de  studenţi  zişi  „naţionalişti"  din  care  mai  târziu  se  vor  recruta  diverşii 
Iamandi,  Manciu  şi  alte  asemenea  exemplare  detestabile. 

Contrastul  între  mizeria  satelor  natale  şi  poleiala  orbitoare  a  oraşelor,  unde 
mişună  în  desfrâu  lumea  interlopă  a  veniturilor,  le  va  irita  sensibilitatea  şi  răvăşi 
rândurile.  Cei  slabi  vor  aluneca  şi  se  vor  descompune  în  această  lume  sleită  de 
plăceri,  roasă  de  viţii  şi  pervertită  de  turpitudini,  sau  se  vor  resemna  în  mizeriile 
camerelor  mucigăite  sau  prin  mansardele  gheboase  şi  prelinse  de  ploaie,  mângâind 
speranţa  unei  mizerabile  slujbe  la  stat.  Cei  tari  însă,  vor  mocni  gânduri  de  evadare 
sălbatică  sub  impulsurile  ancestrale,  răscolite  acum,  după  răsboiu,  dar  încă 
nelămurite  pe  deplin.  încotro,  însă,  se  vor  îndrepta?  Iată,  răspântia  cu  surprizele  şi 
toate  primejdiile  ce  pot  rezulta  din  cursele  întinse  spre  direcţiile  orientărilor  greşite. 

Oricum,  un  lucru  este  cert:  în  studenţimea  de  la  1922,  pentru  prima  dată  în  istoria 
noastră  naţională,  instinctul  ţărănimii  este  reprezentat  masiv.  Şi  acest  fapt  va  avea 
mari  repercusiuni  în  evoluţia  acestei  lupte  şi  a  Ţării  în  general.  Prin  marele  aflux  al 
studenţilor  de  origine  ţărănească,  componenţa  socială  a  intelighenţei  româneşti  va 
suferi  o  schimbare  în  proporţii  necunoscute  până  atunci. 

CONSPIRAŢIA  BOLŞEVICĂ 

în  toiul  acestor  răvăşiri,  frământări  şi  dospiri,  care  caracterizează  momentele  de 
naştere  ale  României  întregite,  începe  să  se  profileze  din  ce  în  ce  mai  ameniţatoare, 
primejdia  bolşevică  de  peste  Nistru. 

Aceasta  devenea  cu  atât  mai  mare,  cu  cât  elementele  evreeşti  infiltrate  în  toate 
provinciile  româneşti  şi  cu  deosebire  în  Moldova,  Basarabia  şi  Bucovina, 
contaminate  de  virusul  comunist,  deveniseră  factorii  cei  mai  activi  în  acţiunea  de 
propagare  a  acestei  doctrine  a  urii,  subminând,  sub  toate  formele,  consolidarea 
României  abia  întregite.  Din  această  pepinieră  se  recrutau  toţi  agenţii  de  disoluţie 
naţională,  care  urmăreau  extinderea  bolşevismului  în  România. 

Atacurile  împotriva  instituţiilor  de  bază  ale  statului  (şcoală,  armată,  biserică, 
dinastie  etc.).  erau  date  sistematic,  făţiş  şi  insolent.  Capcanele  diversiunilor  -  arma 
lor  atât  de  preferată  -  erau  abil  întinse  în  toate  sectoarele  vieţii  publice;  perfide  plase 
ţesute  diabolic,  pentru  prinderea  celor  naivi,  se  întindeau  în  toate  părţile. 
Muncitorimea  înfometată  şi  setoasă  de  dreptate  o  ţineau  în  mână,  prin  promisiuni 
demagogice:  injectată  de  ură,  o  aruncau  în  lupte  pentru  ca,  prin  agitaţii  şi  greve,  să 
paralizeze  orice  activitate  şi  să  dezorganizeze  Statul.  Aşa  zişii  intelectuali  cu 
instinctul  de  conservare  ofilit  în  abstracţiuni  uscate  şi  cu  capul  turmentat  de 
dialectica  sarbădă  a  materialismului  istoric,  se  clătinau  gata  de  prăbuşire.  Elanul 
„tranşeelor"  era  colectat,  prin  prestigiul  dobândit  în  timpul  răsboiului,  de  Mareşalul 
Averescu,  în  tiparele  mai  mult  decât  dubioase  ale  „Ligii  Poporului"  spre  a-1 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


380 


descompune  prin  stagnare  sau  a-1  compromite  la  momentul  oportun.  Deasemenea, 
noul  şi  sănătosul  suflu  al  ţărănimii,  care  la  1917  „din  instinct  se  opunea  acestui  val 
distrugător"  (P.L.  pag.  10),  era  acum  şi  el  ademenit  spre  „ţărănismul",  a  cărui 
doctrină  era  atât  de  îmbibată  de  curentele  poporaniste  ruse,  —  care  —  cum  se  ştie  - 
au  premers,  pregătind  terenul  pentru  triumful  bolşevismului.  Chiar  şi  influenţa 
întremătoare,  pe  care  viaţa  sănătoasă  a  Ardealului,  îndârjit  de  lupta  mileneră,  putea 
să  reverse  în  România  Mare,  a  început  să  fie  alterată,  în  ritm  galopant,  de 
levantinismul  clasei  conducătoare  din  Vechiul  Regat:  fapt  care  a  avut  ca  reflex, 
chircirca  într‘o  mentalitate  regionalistă. 

Nici  sectorul  studenţesc  nu  a  fost  neglijat.  în  primul  an  după  răsboiu,  deschiderea 
universităţii  din  Iaşi,  grupul  studenţilor  români  naţionalişti,  „redus  ca  număr,  era 
copleşit  de  masa  imensă  a  studenţilor  jidani,  veniţi  din  Basarabia,  toţi  agenţi  şi 
propagatori  ai  comunismului"  (P.L.  pag.  15,  ed.  II). 

„Câţiva,  care  mai  încercam  să  rămânem  pe  poziţie,  eram  învăluiţi  într‘o  atmosferă 
de  dispreţ  şi  duşmănie.  Colegii  de  alte  păreri,  cei  cu  „libertatea  de  conştiinţă"  şi  cu 
principiul  tuturor  libertăţilor,  scuipau  în  urma  noastră,  când  treceam  pe  stradă  sau 
pe  sălile  facultăţilor  şi  deveniseră  agresivi,  din  ce  în  ce  mai  agresivi"  (P.L.  pag.  16). 

Dar  aici  manevra  uneltitorilor  descria  şi  o  curbă  mult  mai  largă.  Planul  lor 
conceput  iniţial  şi  pus  în  aplicare  prin  elementele  aservite  din  diferitele  guverne,  era 
desrădăcinarea  şi  proletarizarea  intelectualilor,  meniţi  să  formeze  cadrele 
„revoluţionare  de  meserie",  care  vor  răscoli  şi  îndruma  armata  proletară  din  această 
ţară.  Masele  de  tineri  smulşi  din  lumea  satelor  şi  apoi  aruncaţi  în  mizeria  şi 
promiscuitatea  centrelor  cosmopolite,  unde  sunt  situate  universităţile,  vor  fi  lesne 
desfigurate  sufleteşte,  constituind  un  adevărat  rezervor  de  revoltă  şi  ură 
distrugătoare.  De  aci  îşi  vor  recruta  agenţii,  pe  care  îi  vor  îndruma  apoi  spre  locurile 
lor  natale,  spre  a  infecta  sănătosul  instinct  din  lumea  satelor,  a  cărei  rezistenţă 
morală  au  avut  prilejul  sa  o  verifice.  Acest  sistem  de  subminare  dăduse  roade 
apreciabile  în  alte  ţări. 

Aşa  dar,  în  toate  sectoarele  mai  importante  ale  unei  naţiuni,  primejdiile  erau 
mortale.  Dar  clasa  noastră  conducătoare  -  chiar  şi  elementele  cele  mai  bine 
intenţionate  -  nu  putea  înţelege  nici  frământările  adânci,  prin  care  trecea  sufletul 
românesc  după  răsboiu,  şi  nici  manevrele  perfide,  la  care  se  dădeau  inamicii  unei 
Românii  sănătoase.  Această  clasă  conducătoare  intrată  în  plină  descompunere  nu 
putea  combate  temeinic  primejdiile,  fiind  cu  totul  depăşită  de  noile  condiţii  de  viaţă 
creiate  de  răsboiu. 


APARIŢIA  CĂPITANULUI 

Şi  atunci  naţia  şi-a  trimis  din  adâncuri  Căpitanul.  El  este,  înainte  de  toate,  instinct 
puternic  şi  voinţă  masivă.  Este  acelaşi  instinct,  care  la  isbucnirea  răsboiului  l-a 
mânat,  încă  copil  fiind  pe  cărările  ce  duceau  la  desrobirea  Ardealului,  „împins  de 
dorul  de  a  fi  şi  el  printre  luptătorii  de  pe  front";  iar  cu  doi  ani  mai  târziu,  în 
primăvara  anului  1919,  se  strângea  în  Pădurea  de  la  Dobrina  cu  „tinerii  săi  camarazi, 
a  căror  „viaţă  abia  înmugurea",  să  trăiască  înfrigurările  şi  dorul  de  luptă  împotriva 
bolşevismului. 

Acest  excepţional  instinct,  cu  care  sunt  înzestraţi  numai  conducătorii  înăscuţi,  îl 
va  orienta  în  învălmăşagul  atâtor  năzuinţi,  sentimente  şi  tendinţe  contradictorii  de  la 


Nicolae  Niţă 


381 


marea  răspântie  istorică,  în  faţa  căreia  raţiunea  şi  calculele  cele  mai  abile  rămâneau 
neputincioase. 

„Când  m‘am  aruncat  în  cea  dintâi  luptă  -  scrie  Căpitanul  -  n'am  făcut-o  în  urma 
vreunui  îndemn  din  partea  cuiva.  Nici  în  urma  vreunei  consfătuiri,  a  vreunei  hotărîri 
prealabile  cu  executarea  căreia  aşi  fi  fost  eu  însărcinat.  Nici  măcar  sub  impulsul  unei 
mari  şi  îndelungate  frământări  interioare  sau  cugetări  adânci,  în  care  să-mi  fi  pus 
această  problemă.  Nimic  din  toate  acestea.  N‘aş  putea  să  definesc  cum  am  intrat  în 
luptă.  Poate  ca  un  om  care,  mergând  pe  stradă  cu  grijile,  nevoile  şi  gândurile  lui, 
surprins  de  focul  care  mistueşte  o  casă,  îşi  aruncă  haina  şi  sare  în  ajutorul  celor 
cuprinşi  de  flăcări"  (P.L.  pag.  64). 

Şi  precizia  orientării  este  uimitoare.  Se  putea  vedea  că  în  el  activează  însuşi 
Destinul  românesc.  Din  prima  clipă  a  vieţii  sale  studenţeşti,  în  toamna  anului  1919, 
se  svârle  în  luptă  alături  de  muncitorul  Constantin  Pancu,  în  sectorul  cel  mai 
primejduit  al  muncitorimii.  Astupă  breşea  făcută  de  atacul  comunist,  sparge  greva 
dela  regie  şi  îşi  încununează  victoriile  prin  arborarea  steagului  tricolor,  după  ce  a 
smuls  pe  cel  comunist,  deasupra  puternicei  redute  roşii  a  atelierilor  C.F.R.  Nicolina 
(Iaşi). 

Cu  spatele  acoperit,  îşi  creiază  un  grup  de  şoc,  cu  care  angajează  apoi  marea 
bătălie  pe  planul  studenţesc.  Acesta  era  sectorul  cel  mai  important  al  vieţii  publice 
româneşti,  prin  poziţia  lui  centrală  şi  de  intersecţie,  pe  care  o  ocupă  în  evoluţia 
statului  român  cu  o  populaţie  ţărănească  copleşitoare.  Aici  dă  atacuri  succesive  şi 
concentrice.  Simte  că  este  poziţia  cheie,  de  unde  se  radiază  întreaga  forţă 
propulsoare  a  organismului  naţional. 

Primul  congres  studenţesc  după  răsboiu  s‘a  ţinut  la  Cluj,  în  zilele  de  4,  5,  6 
Septembrie  1920,  „într'o  atmosferă  de  mare  entuziasm,  datorită  unirii  neamului 
românesc  prin  forţa  armelor  şi  jertfelor  lui.  Era  cea  dintâiu  întâlnire  a  tinerilor 
intelectuali  ai  unui  popor  răsleţit  în  cele  patru  vânturi  de  soartă  şi  de  nenoroc.  Două 
mii  de  ani  de  nedreptăţi  şi  suferinţe  se  încheiau  acum.  Cât  entuziasm,  câte  emoţii 
sfinte,  câte  lacrimi  n'am  vărsat  cu  toţii!  Dar  pe  cât  era  de  mare  entuziasmul  pentru 
prezentul,  care  ne  copleşea  inimile  prin  măreţia  lui,  pe  atât  era  de  mare 
dezorientarea  faţă  de  linia  viitorului”.  (P.L.  pag.  39).  Din  toate  părţile  se  făceau 
presiuni  pentru  admiterea  în  centrele  universitare  şi  la  conducerea  lor  a  studenţilor 
evrei  care,  cum  am  văzut,  erau  adepţii  ideologiei  comuniste,  ai  cărei  difuzori  fanatici 
sau  interesaţi  deveneau.  Majoritatea  conducerii  studenţeşti  de  atunci  cedase  în 
această  privinţă.  Situaţia  a  fost  restabilită  datorită  numai  acţiunii  Căpitanului. 

„Micul  nostru  grup  de  la  Iaşi,  invincibil  prin  hotărîrea  sa,  unit  cu  grupul 
Bucovinenilor,  s‘a  luptat  timp  de  două  zile  cu  îndârjire.  Până  la  sfârşit  a  învins. 
Congresul  a  admis  moţiunea  propusă  de  mine,  prin  vot  nominal,  împotriva  moţiunii 
susţinută  de  întreaga  conducere  studenţească.  Votul  acesta  cred  că  nu  l-a  dat  din 
convingere,  ci  mai  mult  impresionat  de  hotărîrea  şi  disperarea  cu  care  a  fost  dusă 
lupta  „...Victoria  noastră  de  atunci  a  fost  hotărîtoare.  Centrele  studenţeşti,  dacă 
punctul  nostru  de  vedere  ar  fi  căzut,  şi-ar  fi  pierdut  caracterul  lor  românesc,  şi,  în 
contact  cu  jidanii,  ar  fi  apucat  pe  calea  bolşevismului.  Studenţimea  română  a  fost  la  o 
mare  răspântie.  Iar  mai  târziu,  la  1922,  n'am  mai  fi  avut  o  isbucnire  a  unei  mişcări 
studenţeşti  româneşti"  (P.L.  pag.  39). 

Şi  bătălia  a  continuat  din  ce  în  ce  mai  îndârjită  la  Iaşi,  împotriva  senatelor 
universitare  a-  teiste,  care  „proclamară  în  ceasurile  grele  de  atunci  lupta  contra  lui 
Dumnezeu",  împotriva  studenţilor  comunişti,  care  făceau  greve  şi  purtau  ostentativ 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


382 


şepci  ruseşti;  împotriva  presei  înstrăinate,  care  otrăvea  şi  dezorienta  opinia  publică, 
incitând-o  la  revoltă;  iar  cu  ajutorul  elevilor  de  liceu  -  viitorii  studenţi  -  această  luptă 
s‘a  extins  şi  în  târgurile  din  provincie  pentru  a  combate  nesănătoasa  propagandă 
bolşevică  făcută  prin  turneele  teatrale  ale  evreilor  comunizanţi. 

La  4  Maiu  1921,  Căpitanul  a  fost  eliminat  din  toate  universităţile.  Dar  această 
măsură  nu  numai  că  nu  l-a  intimidat,  dar  l-a  îndârjit  şi  mai  mult:  El  nu-şi  mai 
aparţinea  sieşi.Devenise,  cum  spune  Eminescu,  „un  credincios  agent  al  istoriei" 
(Voi.  I,  pag.  43)  căci  şi  primejdiile,  pe  care  le  înfrunta  cu  atâta  hotărâre,  erau 
decisive,  nu  numai  pentru  soarta  poporului  român,  dar  pentru  întreaga  civilizaţie 
creştină. 

Această  viziune  s‘a  făcut  clară  încă  din  primele  ciocniri  cu  demonstraţiile 
comuniste  de  lucrători  înflămânziţi  şi  manevraţi  de  mână  criminală  a  Moscovei. 
„Dacă  ar  fi  învins  acestea  -  se  întreabă  Căpitanul  -  am  fi  avut  cel  puţin  o  Românie 
condusă  de  un  regim  muncitoresc  românesc?  Ar  fi  devenit  muncitorii  români 
stăpânii  ţării?  Nu!  Ar  fi  devenit  de  a  doua  zi  robii  celei  mai  murdare  tiranii...  (P.L. 
pag.  17).  „Triumful  mişcării  comuniste  în  România  ar  însemna:  desfiinţarea  Patriei, 
desfiinţarea  Monarhiei,  desfiinţarea  Familiei,  desfiinţarea  proprietăţii  individuale  şi 
desfiinţarea  libertăţii"  (C.S.C.  punctul  65).  Era  o  luptă  pe  viaţă  şi  pe  moarte.  In 
greutăţile  ei,  a  început  să  se  facă  o  selecţiune  a  elementelor  luptătoare,  care  se 
grupau  în  jurul  Căpitanului,  în  primă  fază  la  centrul  studenţesc  „Ştefan  Vodă",  iar 
mai  târziu  la  “Asociaţia  studenţilor  creştini"  din  Iaşi,  devenită  un  puternic  centru  de 
luptă  naţională. 

Energia  de  titan,  desfăşurată  de  Căpitan  în  cei  trei  ani  de  lupte  şi  primejdii,  pe 
care  el,  ca  un  Făt-Frumos  din  poveste,  le  trăia  fără  să  ţină  seamă  de  nimic,  a  brăzdat 
adânc  sensibilitatea  românească.  Şi  instinctul  fiecărui  român,  în  dibuire  până  atunci, 
începe  să  fie  polarizat  ca  de  un  magnet  către  adevăratul  său  sens,  care  să-l  ducă  spre 
lumină. 

Prin  apariţia  Căpitanului,  se  realizează  în  viaţa  publică  românească  o  lege  de  bază 
a  istoriei,  care  a  condiţionat  şi  stăpânit  toate  prefacerile  şi  evenimentele  epocale,  şi 
anume:  adâncile  năzuinţi  ale  maselor  înfrigurate  să  fie  polarizate  şi  fecundate  de  o 
puternică  personanalitate.  Rezultatele  nu  vor  întârzia. 

ISBUCNIREA  MIŞCĂRII 

„într‘adevăr,  la  3-4  Decembrie,  la  Bucureşti,  Iaşi,  Cernăuţi,  sunt  mari  manifestaţii 
de  stradă,  întreaga  studenţime  română  este  în  picioare,  ca  într‘un  ceas  de  mare 
răspântie.  Pentru  a  mia  oară,  rasa  aceasta  a  pământului,  ameninţată  de  atâtea  ori  în 
decursul  veacurilor,  îşi  aruncă  tineretul  în  faţa  primejdiei  spre  a-şi  salva  fiinţa.  Un 
mare  moment  de  electrizare  colectivă,  fără  pregătire  prealabilă,  fără  discuţii  pro  şi 
contra,  fără  decizii  luate  în  comitete,  fără  ca  cei  din  Cluj  să  se  cunoască  cu  cei  din 
Iaşi,  Cernăuţi,  Bucureşti.  Un  mare  moment  de  iluminaţie  colectivă  ca  lumina  unui 
fulger  în  mijlocul  unei  nopţi  întunecoase,  în  care  o  tinerime  întreagă  îşi  voia  viaţă  şi 
onoare  pentru  neamul  nostru"  (P.L.  pag.  75). 

„La  10  Decembrie,  delegaţi  din  toate  centrele  se  adună  la  Bucureşti,  îşi  fixează  în 
zece  puncte  ce  au  crezut  ca  formează  esenţa  mişcării  lor  şi  se  declară  greva  generală 
pentru  toate  Universităţile,  cerându-se  realizarea  acestor  puncte.  Nu  este  10 
Decembrie  mai  mare  prin  valoarea  formulării,  care  s‘a  făcut  atunci,  după  cât  au  putut 


Nicolae  Niţă 


383 


delegaţii  formula  din  esenţa  adevărului,  care  frământa  sufletul  întreg  al  studenţimii 
române.  Este  mare  prin  miracolul  trezirii  acestei  tinerimi  la  lumina,  pe  care  a  văzut-o 
sufletul  ei.  Este  însemnată  ca  zi  a  hotărîrii.  A  hotărîrii  la  acţiune,  a  declarării 
răsboiului  sfânt,  care  va  cere  acestei  tinerimi  române  atâta  tărie  de  sufet,  atâta 
eroism,  atâta  maturitate.  Atâtea  jertfe  cunoscute  şi  necunoscute,  atâtea  morminte!  io 
Decembrie  1922  cheamă  tineretul  pământului  acestuia  la  un  mare  examen".  Şi 
Căpitanul  încheie:  „Nici  cei  din  Bucureşti  şi  nici  eu  care  eram  departe  şi  nici  alţii, 
care  poate  erau  copii  prin  liceu,  dar  care  astăzi  lâncezesc  în  adânci  închisori  sau 
dorm  sub  pământ,  n‘am  crezut  că  ziua  aceasta  ne  va  purta  prin  atâtea  primejdii,  şi  ne 
va  aduce  atâtea  lovituri  şi  atâtea  răni  în  lupte  pentru  apararea  ţării  noastre”  (P.L. 
pag.  70  -  77). 

Iar  Ion  Moţa  precizează:  „Nu  noi.  Studentul  cutare  sau  celălalt,  am  dat  naştere 
„mişcării”.  Ea  s‘a  născut  spontan  din  sufletul  masei  studenţeşti,  suprapus  sufletului 
naţiunei"  (Cranii  de  Lemn,  pag.  231). 

Şi  totuşi,  acum,  la  această  aniversare,  care  se  face  după  trei  decenii,  timp  suficent 
de  a  arunca  o  privire  retrospectivă  mai  completă,  se  poate  mărturisi  adevărul  istoric 
întreg  şi  neturburat  de  o  excesivă  modestie.  Fără  personalitatea  excepţională  a 
Căpitanului,  în  condiţiile  grele  de  după  răsboiu,  nu  s‘ar  fi  putut  concepe  o  mişcare 
studenţească  românească,  de  atâta  amploare,  cu  toate  predispoziţiile,  care  existau 
în  acest  sens.  Iar  dacă  totuşi,  s‘ar  fi  născut,  ea  s‘ar  fi  destrămat  repede  în  diversiuni 
şi  compromisuri.  I-ar  fi  lipsit  axa,  animatorul  şi  polarizatorul  neînfricat  şi  neclintit. 
Fără  Căpitan,  secundat  de  Ion  Moţa,  Mişcarea  Studenţească  n‘ar  fi  rodit  atât  de 
adânc,  în  istorie,  mult  mai  adânc  de  cât  putem  bănui  noi  astăzi. 

Este  impresionantă  modestia  şi  discreţia  Căpitanului  şi  a  lui  Ion  Moţa,  precum  şi 
grija  lor  plină  de  abnegaţie,  de  a  transpune  importanţa  unui  mare  eveniment  numai 
pe  instinctul  masei,  fără  a-şi  revendica  pentru  ei  alt  merit  decât  acela  de  a  fi  fost  o 
„svâcnire  curată"  a  acestui  instinct.  Ce  contrast  cu  mentalitatea  egocentrică  a  atâtora, 
care  pentru  a-şi  aroga  merite  închipuite,  recurg  chiar  la  falsuri  grosolane!  Adevărul 
însă  rămâne:  Căpitanul  a  pus  generaţia  de  la  1922  pe  linia  destinului,  „care  trece 
luminoasă  dealungul  întregului  nostru  viitor  românesc,  indicând  calea  de  viaţă  şi  de 
onoare  pe  care  va  trebui  să  mergem  noi  şi  strănepoţii  noştri,  dacă  voim  viaţă  şi 
onoare  pentru  neamul  nostru"  P.L.  pag.  75). 

Sub  raportul  tacticei  politice,  10  Decembrie  1922  este  de  o  importanţă 
covârşitoare.  Prin  cucerirea  întregului  sector  studenţesc  -  care,  după  cum  am  spus, 
ocupă  o  poziţie  centrală  în  configuraţia  vieţii  publice  româneşti  -  s‘a  dobândit  o 
solidă  bază  de  plecare,  unde  va  fi  atacat  cu  mai  multă  vigoare  bolşevismul  cu  toate 
derivatele  şi  diversiunile  lui. 

Manevra  duşmanului,  care  urmărea  să  facă,  prin  declasarea  şi  proletarizarea 
studenţimii,  un  ferment  de  disoluţie  naţională  şi  socială,  nu  numai  că  este 
preîntâmpinată  de  Căpitan,  dar  este  chiar  întoarsă.  Duşmanul  este  silit  să  treacă  în 
defensivă. 

De  atunci,  impertinentul  duşman  şi-a  pierdut  insolenţa  atacului  făţiş.  El  se  va 
retrage  în  tenebre,  de  unde  va  unelti  prin  interpuşi.  Şi  studenţimea  română  va  da  de 
acum  înainte  făclierii  cei  mai  temerari  ai  noului  ideal,  pe  care  naţia  îl  aştepta  de 
milenii.  „De  acum,  marea  masă  studenţească  va  merge  călăuzită  de  instinctul  sănătos 
al  rasei  şi  de  umbrele  morţilor"  (P.L.  pag.  123).  Ea  s‘a  pus  pe  linia  destinului 
românesc  şi  pe  acest  drum,  plin  de  lupte  grele,  „copiii  îşi  vor  întinde  mânuţile 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


384 


nevinovate  să-i  salute",  iar  mulţimile  înfrigurate  vor  simţi  cum  „clocoteşte  viitorul"  şi 
vor  plânge  de  bucurie. 


PLUMB  ÎN  ARIPI 

învolburarea  studenţească  din  1922,  care  pornea  din  instinctul  naţiei,  răscolit  de 
atâtea  frământări  determinate  de  răsboiu  şi  urmările  lui,  aducea,  prin  caracterul  ei 
eruptiv  -  ca  orice  eruptive  -  la  început,  năzuinţi  încă  nelămurite  pe  deplin.  Gândurile 
şi  sentimentele  cele  mai  sublime  se  vor  găsi  amestecate  cu  gânduri  şi  sentimente  de 
crasă  platitudine.  Moţiunea  votată  la  10  Decembrie  1922  oglindeşte  o  asemenea 
situaţie,  de  altfel  inevitabilă  pentru  asemenea  împrejurări.  Revendicările  de  ordin 
naţional  alternează  cu  cele  de  ordin  material. 

în  specularea  acestei  disonanţe  se  va  face  manevra  politicianistă  în  sensul  de  a 
transpune  întreaga  agitaţie  pe  planul  revendicărilor  materiale.  în  felul  acesta  se 
spera  a  se  face  uitat  adevăratul  obiectiv  al  luptei.  „O  parte  din  conducerea  dela 
Bucureşti  -  scrie  Căpitanul  -  înclina  pe  această  pantă,  pe  care,  dacă  ar  fi  apucat 
studenţimea,  s‘ar  fi  abătut  dela  adevărata  ei  misiune.  Părerea  mea  a  fost  totdeauna 
contrară  acestui  punct  dc  vedere.  Contrară  oricărui  amestec  de  ordin  material  în 
doleanţele  formulate  de  studenţime"  (P.L.  pag.  111). 

Dealtfel,  însuşi  punctul  principal  al  moţiunii  -  „numerus  clausus"  -  era  cu  totul 
minor  şi  disproporţionat  faţă  de  marile  şi  adâncile  năzuinţi,  care  stăteau  la  baza 
fenomenului  studenţesc!  „Această  formulă  nu  rezolva  aproape  nimic,  căci  -  cum 
spune  Căpitanul  -  ea  se  ocupă  de  respectarea  proporţiilor,  dar  nu  atacă  proporţia  în 
sine"  (P.L.  pag.  80). 

Deaceea,  importanţa  lui  10  Decembrie  1922  nu  stă  în  faptul  că  s‘au  făcut  anumite 
revendicări,  ci  mai  mult  în  năzuinţa  de  a  se  formula  revendicări.  Noi  perspective  se 
deschideau  sufletului  românesc.  Dar  odată  cu  ele  începea  şi  o  dramă  de  cunoaştere, 
care  se  va  trăi  din  ce  în  ce  mai  intens  în  această  perioadă  de  tranziţie.  între 
impulsurile  şi  năzuinţele  instinctului  naţional,  după  răsboiul  de  întregire,  şi 
posibilităţile  de  înfăptuire,  în  stilul  de  viaţă  de  atunci,  era  o  mare  disonanţă.  Abia 
acum,  se  putea  vedea  mai  bine,  câte  reziduri  sedimentate  de  vitregia  istoriei 
îngreunau  sufletul  românesc.  Idealul  naţional  al  întregirii  -  prin  însuşi  caracterul  lui 
obiectiv  material  limitat  —  nu  punea  alte  probleme  mai  adânci  de  ordin  sufletesc. 
Preocupările  care  convergeau  spre  atingerea  acestui  obiectiv  erau  mai  mult  de  ordin 
politic,  la  care  se  adăuga  şi  un  entuziasm  patriotic  de  o  anumită  intensitate.  în  adânc, 
însă,  influenţa  străină  caria  nestingherită  până  şi  rădăcinile  instinctului  de 
conservare.  Acest  fapt  se  evidenţiază  mai  bine  dacă  se  face  o  comparaţie  între 
atitudinea  pe  care  a  avut-o  în  „problema  israelită",  la  1879,  generaţia  lui  Vasile 
Conta,  Kogălniceanu,  Haşdău,  Eminescu,  etc.  şi  atitudinea,  pe  care  a  avut-o  clasa 
conducătoare  dela  1923,  în  aceeaşi  problemă. 

De  altfel,  chiar  spinoasa  problemă  evreească,  cu  toate  aspectele  ei  alarmante  în 
legătură  cu  pătura  conducătoare,  cultura  naţională,  problema  oraşelor,  acapararea 
economică,  etc.,  deşi  pare  că  formează  obiectivul  principal  al  luptei,  este  totuşi  cu 
mult  depăşită  de  năzuinţele  reale,  care  se  cereau  lămurite  atunci.  Această  problemă, 
cu  toată  gravitatea  desechilibrului  politic,  social  şi  economic  pe  care  îl  produce,  are, 
ca  şi  problema  întregirii  teritoriale,  împroprietăririi,  sufragiului  universal,  etc.,  un 
caracter  strict  politic,  şi  deci,  este  limitată  într‘un  anumit  timp  şi  spaţiu,  în  care  s‘ar 


Nicolae  Niţă 


385 


putea  soluţiona.  Prin  caracterul  ei  grav,  constitue  o  piedică  serioasă  în  desvoltarea 
normală  a  sufletului  românesc.  Era,  cum  am  spus,  de  categoria  problemelor  de  pe 
versantul  negativ  al  existenţei  noastre  ca  neam.  Dacă  s‘ar  presupune  că,  printr‘o 
minune,  această  problemă  ar  fi  fost  integral  rezolvată,  totuşi  năzuinţele,  care  animau 
studenţimea,  n‘ar  fi  fost  satisfăcute. 

Fără  să  ştie  încă  dece,  sensibilitatea  acestei  studenţimi  va  continua  să  fie 
înfrigurată,  frământată  şi  încărcată  de  nelinişte  apăsătoare.  Va  simţi  că,  de  pe  marea 
platformă  politică,  pe  care  o  oferă  România  întregită,  cu  toată  voinţa  ce  o  anima,  ea 
nu  poate  să-şi  ia  sborul  spre  idealuri  mari  de  care  era  setos  sufletul  românesc,  după 
aşteptări  milenare.  Va  simţi  că  are  plumb  în  aripi,  înfipt  de  piedice  şi  păcate,  pe  care 
încă  nu  le  cunoaşte  desluşit.  Această  stare  sufletească  va  continua  şi  după  înfiinţarea 
„Ligii  Apărării  Naţionale  Creştine",  de  la  4  Martie  1923.  Şi  iar  vor  începe  frământările 
pentru  identificarea  lor.  Procesul  va  fi  greu  şi  va  trebui  să  treacă  mulţi  ani  până  la 
desăvârşirea  lui. 

Modificarea  Constituţiei,  fără  respectarea  formelor  legale  cerute  în  această 
materie  la  1923  în  favoarea  Evreilor,  a  arătat  unele  vechi  complicităţi  ale  păturii 
superpuse,  pe  care  Mihai  Eminescu  le  denunţase  de  mult.  Turpitudinea 
politicianismului  levantin  la  care  participau  şi  Români  neaoşi,  deformaţi  sufleteşte 
sau  dezorientaţi,  constituiau  cea  mai  infectă  sursă  spre  otrăvirea  şi  meschinizarea 
vieţii  publice  româneşti.  Măsuri  radicale  pentru  extirparea  răului  vor  părea  tinerilor 
de  atunci  absolut  necesare. 

Complotul  studenţesc  din  Octombrie  1923W  va  fi  o  încercare  de  răsbunare,  care  să 
servească  drept  pildă  veacurilor  viitoare.  „De  data  aceasta,  naţia  îşi  trimite  prin  firele 
nevăzute  ale  sufletului,  răsbunătorii"(P.L.  pag.  103),  pentrucă  nu  putea  admite 
stagnarea  şi  o  existenţă  minoră,  acum,  când  a  venit  ceasul  afirmării  sale  masive  în 
istorie. 

Poate,  la  prima  vedere,  această  manifestare  violentă  să  pară  în  disonanţă  cu 
blândeţea  caracteristică  poporului  român.  Acest  fapt  a  făcut  pe  unii  să  atribue 
asemenea  manifestări  violente  unor  influenţe  străine.  Adevărul  este  că  poporul 
român  este  blând  şi  răbdător,  dar  nicăieri  revolta  nu  isbucneşte  mai  năpraznic 
decât  la  oamenii  care  rabdă.  Revoltele  lui  Horia,  Tudor,  Avram  Iancu  şi  atâtea 
răscoale  (ţărăneşti,  ţinute  în  cursul  istoriei  lanţ,  până  la  1907,  precum  şi  toţi  haiducii 
celebri,  sunt  o  mărturie  în  acest  sens.  în  aşa  zisa  societate  cultă  românească  nu  s‘au 
manifestat  cazuri  violente  de  această  natură,  pentrucă  elementele  componente  ale 
acestei  societăţi,  fiind  mai  mult  de  provenienţă  străină,  scurse  din  toate  părţile  şi  deci 
hibride  ca  structură,  îşi  autoanihilează  orice  tendinţă  mai  pronunţată.  Revolta 
elementelor  autohtone  răsleţe  se  revărsa  -  aşa  cum  se  poate  vedea  la  Eminescu  - 
într‘un  stil  viguros,  care  de  multe  ori  regretă  că  „în  acest  popor  nenorocit  nu  se  mai 
află  destulă  energic  morală  pentru  a  ridica  securea  şi  a  se  scăpă  de  asupritori"  (Voi. 
II,  pag.  478). 

Când,  după  răsboiul  de  întregire  -  cum  am  văzut  -  în  Universităţi  au  pătrums 
masiv  elemente  neaoşe  de  la  ţară,  din  toate  provinciile  româneşti,  de  esenţă 
sufletescă  omogenă,  s‘au  putut  învolbura  credinţe  fanatice  şi  hotărîri  năpraznice. 
Spiritul  haiducesc,  autentic  românesc,  a  risipit  definitiv  mentalitatea  pişicherească  şi 
flegmatică  a  „căzăturilor  morale”,  de  progenituri  levantine,  care  nu  credeau  în  nimic, 
fiindcă  nu  aveau  nimic  sfânt. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


386 


De  aceea,  pe  drept  cuvânt  scrie  Ion  Moţa  că  acest  complot  „este  prima  manifestare 
a  marii  noastre  rupturi  de  lumea  veche"  (Cranii  de  Lemn,  p.  115).  Este  interesant  de 
remarcat  că  la  „complotul  studenţesc"  participă  exponenţi  ai  studenţimii  din  toate 
provinciile  Ţării  întregite,  şi  anume:  Căpitanul  şi  Ilie  Gârneaţă  din  Moldova,  Tudose 
Popescu  din  Muntenia,  Ion  Moţa  şi  Corneliu  Georgescu  din  Ardeal,  Vernichescu  din 
Banat,  Radu  Mironovici  din  Bucovina.  Complotul  arăta,  deci  cât  de  unanimă  şi 
năpraznică  era  hotărîrea  studenţimei  de  a  înlătura  orice  piedică  din  calea  renaşterii 
româneşti. 

Dar  mai  desvăluia  şi  o  mare  racilă  interioară:  trădarea  (Vernichescu)  Era 
îngrozitor!  Dar  poate  că  aşa  trebuia  să  fie.  Taina  Iudei,  marea  taină,  care  frământă  de 
milenii  capetele  exegeţilor  creştini,  fără  de  care  nu  s‘ar  putea  înţelege  sensul  Golgotei 
şi  al  învierii,  şi  poate  al  întregii  credinţe  creştine,  trebuia  să  se  producă  şi  la  naşterea 
credinţei  legionare.  Şi  într‘adevăr  de  atunci  privirile  s‘au  întors  spre  interior.  Răul 
era  încuibat  mult  mai  adânc.  Sălăşluia  chiar  în  noi! 

între  zidurile  dela  închisoarea  Văcăreşti  a  început  sguduitoarea  dramă  a 
cunoaşterii  propriilor  păcate.  în  chinurile  ei  se  vor  zămisli  gândurile  de  viaţă  nouă  şi 
mântuitoare.  în  ziua  de  8  Noembrie  1923,  ziua  Sfântului  Arhanghel  Mihail,  aceste 
gânduri  s‘au  luminat  ca  prin  minune.  Căpitanul  a  ales  ca  patron  al  noii  oşti  creştine, 
pe  care  vroia  să  o  înfiinţeze,  pe  Arhistrategul  oştilor  cereşti,  în  icoana  căruia  se 
oglindeşte,  în  chipul  cel  mai  desăvârşit,  curăţenia  sufletească,  bunătatea  nesfârşită, 
tinereţea  veşnică  şi  fără  prihană,  ordinea,  vitejia  şi  hotărîrea  năpraznică.  El 
simbolizează  principiul  activ  al  binelui  şi  al  luminei  în  veşnică  luptă  cu  răul  şi 
întunericul  din  afară  şi  din  noi.  Poate,  împins  de  forţe  nevăzute,  Căpitanul  relua  o 
veche  tradiţie  creştină,  ale  cărei  vestigii  se  pot  observa  şi  astăzi,  la  mănăstirile  din 
Bretania  care  au  pe  vârful  turlei  pe  Sfântul  Arhanghel  şi  unde  pe  vremuri  cuvioşii 
călugări  erau  în  acelas  timp  şi  cavaleri  îmbrăcaţi  în  zale. 

în  perspectiva  acestei  măreţe  viziuni,  toate  frământările  care  au  dus  la  10 
Decembrie  1922  începeau  să  capete  sensul  lor  adevărat.  însăşi  metodele  de  rezolvare 
a  gravei  şi  acutei  probleme  evreeşti,  care  îi  preocupa  mereu,  se  desemna  altfel  decât 
până  atunci.  „Pentru  a  birui  pe  jidani  -  scrie  Căpitanul  -,  va  trebui  să  ne  stârpim  întâi 
propriile  noastre  păcate.  Problema  este  mai  adâncă  chiar  decât  ne-a  arătat-o  Prof. 
Cuza"  (P.L.  pag.  178).  „Pentru  noi,  această  concepţie  zămislită  între  zidurile 
închisorii  Văcăreşti  era  un  început  de  viaţă.  Era  ceva  nou,  ceva  complet  şi  ca  gândire 
şi  ca  organizare  şi  ca  plan  de  acţiune.  Era  un  început  de  lume.  O  temelie,  pe  care  vom 
clădi  de  acum,  ani  dearândul"  (P.L.  pag.  181). 

începe  o  nouă  fază.  Baza  de  plecare  era  acum  mult  interiorizată  şi  adânc  săpată  în 
suflete.  „întâiu  să  ne  cunoaştem  şi  să  ne  îndreptăm  păcatele  noastre  şi  pe  urmă  vom 
vedea  dacă  avem  dreptul  sau  nu  de  a  ne  ocupa  şi  de  ale  altora"  (P.L.  pag.  178). 

Asta  înseamnă,  că  generaţia  dela  1922  nu  se  putea  realiza,  furându-şi  avântul  spre 
idealuri  şi  înfăptuiri  măreţe,  dacă  nu-şi  extirpa  mai  întâi  propriile  păcate.  Buruienile 
răului  trebuesc  smulse  din  sufletul  românesc  dacă  vrem  ca  seva  de  viaţă  venită  din 
adâncuri  să  rodească  în  fapte  bune  şi  mari.  Pe  această  linie  dc  extirpare  de  viaţă 
venită  din  adâncuri  să  rodească  în  fapte  bune  şi  mari.  Pe  această  linie  de  extirpare  a 
răului  se  va  mişca  atât  acţiunea  de  pedepsire  a  trădării  şi  mişeliei  cât  şi  întreaga 
organizare  şi  educaţie  austeră  şi  creatoare  a  tineretului,  inaugurată  cu  prima  tabără 
de  muncă  voluntară  din  lume,  făcută  în  Maiu  1924  la  Ungheni,  „care  a  avut  efectul 
unui  început  de  revoluţie  în  mentalitatea  curentă"  (P.L.  pag.  191). 


Nicolae  Niţă 


387 


LIMPEZIREA  ORIZONTULUI 

Prin  caracterul  ei  eruptiv,  Mişcarea  studenţească  din  1922  a  aruncat,  cum  era  şi 
firesc  (se  întâmplă  la  orice  erupţie),  şi  multe  reziduri  la  suprafaţă.  Luptele 
tumultoase,  care  au  urmat,  pe  lângă  nebănuite  energii,  au  răscolit  şi  inevitabile 
impurităţi,  odată  cu  extinderea  lor  în  întreaga  masă  românească,  prin  Liga  Apărării 
Naţionale  Creştine,  în  cadrul  căreia  studenţimea  dela  1922  se  înglobase.  Aceste 
reziduri  şi  impurităţi  vor  îngreuna  răsbaterea  duhului  nou. 

Pe  dealtă  parte,  chiar  cei  mai  mulţi  dintre  „bătrânii  naţionalişti",  în  frunte  cu 
Profesorul  A.  C.  Cuza,  organic,  din  cauza  structurii  lor  sufleteşti,  desvoltate  în  alt 
climat,  nu  vor  putea  pricepe  sensul  şi  esenţa  noului  duh.  Procesul  de  limpezire  era, 
deci,  firesc,  şi  constituia  o  necesitate  istorică  adânc  simţită  în  primul  rând  de 
Căpitan,  care  întrupa  chintezenţa  spiritului  studenţesc  de  la  1922. 

„Noi  am  adus  -  scrie  Ion  Moţa  -  duhul  marilor  rupturi  de  lumea  veche,  înfrăţită  cu 
străinul  duşman.  Noi  am  adus  pornirea  eroică,  în  spirit  de  totală  jertfă  personală, 
contra  acestei  lumi  vechi  şi  înstrăinate,  combătute  de  Dl  Cuza,  până  atunci  numai  cu 
biciuşca  democraţiei  parlamentare. 

„Braţele  noastre  au  svâcnit,  au  doborît  atunci  când  nevoile  luptei  o  cereau,  când 
reacţiunea  violentă  era  ultima  ieşire  dintr‘0  înfrângere  definitivă  şi  dezonorantă.  Dar 
mai  importantă  şi  caracteristică  a  fost  svâcnirea  noastră  sufletească,  sfărâmarea,  în 
noi,  a  unei  întregi  vieţi  pregătite  pentru  normală  tihnă  şi  rânduire  personală,  spre  a  o 
înlocui  cu  o  viată  destinată  numai  luptei  pentru  neam,  gata  oricând  de  moarte. 

„Acest  duh  al  marei,  definitivei  şi  neîmpăcatei  rupturi  -  ruptură  de  o  viaţă 
personală  orientată,  chiar  şi  numai  parţial,  de  interesul  personal,  îndoită  ruptură 
indispensabilă  unei  lupte  eroice  de  totală  primenire  a  unei  vieţi  obşteşti  -  a  fost 
aportul  nostru  sufletesc  original  în  această  mişcare  naţională,  la  începuturile  ei,  de 
acum  10  ani.  Nici  unul  dintre  noi  n‘a  mai  păstrat,  în  întregime  neatins,  acest  duh  dela 
1923,  nemicşorat  prin  loviturile  vieţii  (supremul  eroism  e  eroismul  de  durată!).  Nici 
unul  afară  de  Corneliu  Zelea  Codreanul  Căci  el  l-a  avut  înaintea  tuturor  şi  el  îl 
renaşte  astăzi  în  întregul  tineret  legionar  al  României"  (Cranii  de  Lemn,  pag.  113- 
114). 

La  24  Iunie  1927,  după  aproape  cinci  ani  de  sbucium,  dibuiri  şi  suferinţe,  se  naşte 
în  jurul  Icoanei  Sfântului  Arhanghel  Mihail:  Legiunea.  Esenţă  spirituală  a  „mişcării 
studenţeşti  dela  1922"  va  sta  la  temelia  ei.  Rezidurile  vor  rămâne  afară.  Prin  crearea 
Mişcării  Legionare,  procesul  de  limpezire  s‘a  desăvârşit.  Faza  propriu  zisă  a  Mişcării 
studenţeşti  dela  1922,  care  a  premers,  încetează.  De  acum  încolo,  sufletul  studenţimii 
curate  se  va  simţi  atras  de  noul  altar,  la  Icoană.  Zările  luminoase  ale  năzuinţelor 
româneşti  se  limpezeau  pentru  veacuri.  Abia  acum  „se  deschidea  drum  liber  către 
viaţă  şi  mărire  pentru  naţiunea  românească"  (P.L.  pag.  71).  Abia  acum  -  după 
aşteptări  milenare  -  sufletul  românesc  purificat  se  va  putea  avânta  spre  marile  şi 
nebănuitele  înălţimi,  spre  care  mereu  a  năzuit.  Aceasta  va  fi  generaţia  „curăţită  prin 
abnegaţie  şi  durere”  pe  care  a  profetizat-o  Eminescu  (Voi.  II,  pag.  517). 

Drumul  învierii  româneşti  s‘a  arătat.  Pe  plan  politic  imediat,  apariţia  Mişcării 
Legionare,  a  consolidat  definitiv,  victoriile  repurtate  de  Mişcarea  Studenţească  din 
1922.  Sub  căldura  radiată  de  noul  focar  de  dragoste,  lumină  şi  energie,  situat  chiar  în 
inima  celui  mai  curat  tineret,  se  vor  topi  rând  pe  rând  toate  rezidurile. 
Regionalismul  miop  şi  chircit  cultivat  în  general  de  politicieni,  se  va  destrăma  şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


388 


risipi  în  uitare.  Ţărănimea  şi  muncitorimea,  atrase  de  puternicul  magnet  al  dragostei 
creştine  de  frate  se  va  îndrepta  masiv  spre  acest  isvor  de  lumină  şi  dreptate,  spre  a-şi 
potoli  o  sete  milenară.  întunericul  uneltitorilor  din  umbră  se  va  risipi  din  ce  în  ce 
mai  mult,  şi  planurile  lor  infernale  contra  neamului  românesc  vor  apărea  evidente 
pentru  multă  lume,  derutată  până  atunci.  „Organizarea  tineretului  -  scrie  Căpitanul  - 
va  rezolva  însăşi  problema  politicianismului,  care,  nemai  primind  elemente  tinere,  va 
fi  condamnat  la  moarte  prin  inaniţie,  prin  lipsă  de  alimentare"  (P.L.  pag.  180). 
Legăturile  sufleteşti  ale  neamului  cu  cerul  şi  cu  pământul,  pe  care  toţi  aceşti 
duşmani  ai  unei  Românii  sănătoase  au  încercat  să  le  rupă,  vor  fi  adâncite  şi  o 
siguranţă  deplină  în  mişcare  va  simţi  sufletul  românesc.  Legi  de  viaţă  nouă  şi  de 
acţiune  se  vor  pune  la  bază  pentru  ca  apoi  să  se  poată  păşi  spre  mase.  Cuvântul  care 
se  va  adresa  acestora  va  avea  o  rezonanţă  profetică.  „Să  ne  unim  cu  toţii,  bărbaţi  şi 
femei,  să  ne  croim  nouă  şi  neamului  nostru  altă  soartă.  Se  apropie  ceasul  de  înviere 
şi  mântuire  românească.  Ce  ce  va  crede,  cel  ce  va  lupta  şi  suferi,  va  fi  răsplătit  şi 
binecuvântat  de  neamul  acesta.  Vremuri  noi  bat  la  porţile  noastre.  O  lume  cu  sufletul 
sterp  şi  uscat  moare  şi  alta  se  naşte:  a  acelora  cu  sufletul  plin  de  credinţă.  în  lumea 
aceasta  nouă,  fiecare  îşi  va  avea  locul  său,  nu  după  şcoală,  nu  după  inteligenţă,  nu 
după  ştiinţă,  ci  în  primul  rând  după  credinţa  sa  şi  după  caracterul  său"  (P.L.  pag. 
342).  Şi  ecoul  lor  în  sufletul  Românilor  de  pretutindeni  va  fi  profund.  „în  sate,  când 
cântam  sau  vorbeam  oamenilor  -  constata  Căpitanul  -  simţeam  că  pătrund  în  acele 
adâncuri  sufleteşti  nedefinite,  acolo  unde  politicienii,  cu  programele  lor  de 
împrumut,  nu  putuseră  să  pogoare.  Aici,  în  aceste  adâncuri,  am  înfipt  rădăcinile 
mişcării  legionare.  Ele  nu  vor  mai  putea  fi  scoase  de  nimeni"  (P.L.  pag.  343). 

Din  aceste  adâncuri  îşi  va  trage  seva  mistica  naţională. 

„Aceea  ce  odinioară  era  zăcământ  instinctiv  al  neamului,  în  aceste  momente  se 
reflectează  în  conştiinţe,  creind  o  stare  de  unanimă  iluminaţie,  întâlnită  numai  în 
marile  experienţe  religioase.  Această  stare  pe  drept  s‘ar  putea  numi:  o  stare  de 
ecumenicitate  naţională”  (P.L.  p.  312). 

„Prin  mistica  naţională  -  scrie  Vasile  Marin  -  se  creiază  un  om  desfăcut  de  abjectul 
materialism  al  epocii,  se  desghiochează  omul  de  aderenţii  epocii  actuale  şi  se  face 
şcoala  permanenţelor  eroice.  El  formează  omul  virtuţilor  cardinale:  erou,  preot, 
ascet,  corectitudine,  ostaş"  (Crez  de  Generaţie,  ed.  II,  pag.  39).  Studenţii  care  vor 
veni  în  valuri,  an  de  an,  aducând  prospeţime  de  viaţă  românească  din  lumea 
nealterată  a  satelor  din  toate  ţinuturile  locuite  de  români,  vor  deveni  făclierii  de 
frunte  ai  noului  ideal  legionar.  Din  sânul  studenţimii  vor  păşi  elementele  de  jertfă  cu 
înfăţişare  de  arhangheli,  care  vor  apăra  Legiunea  în  ceasurile  de  grea  cumpănă. 
Studenţimea  română  va  forma  osatura,  pe  care  se  va  desvolta  Mişcarea  Legionară. 
Acest  fapt  va  determina  pe  politicieni  şi  toate  forţele  tenebroase,  care  stau  la  spatele 
lor,  să-şi  schimbe  fundamental  politica  şcolară.  în  locul  tendinţei  de  altă  dată,  care  - 
cum  am  văzut  -  avea  ca  scop  proletarizarea  intelectuală  vor  adopta  acum,  ca  tactică 
restricţiunile  cele  mai  sălbatice  spre  a  împiedeca  cât  mai  mult  pătrunderea  la  şcolile 
înalte  a  elementului  autohton.  In  modul  acesta,  credeau  ei,  prin  lipsă  de  alimentare 
sau  inaniţie  vor  reuşi  să  slăbească  curentul  legionar.  încercările  lor  vor  fi  însă 
zadarnice  căci  curentul  legionar  va  isbucni  acum,  din  toate  părţile.  Atunci  „ei  au  vrut, 
cum  scrie  Căpitanul,  să  ne  nimicească,  întrebuinţând  uneltirea,  trădarea,  banii  şi 
violenţă.  Şi  ne-au  împins  în  dilema:  ori  de  a  capitula  ori  de  a  ne  deschide  drumul 
înainte  prin  violenţă"  (Circulări,  pag.  217). 


Nicolae  Niţă 


389 


Pe  traectoria  legionară,  proectată  de  Căpitan,  mereu  se  vor  desluşi  înţelesuri,  pe 
care  le-a  conţinut  în  germene  erupţia  instinctivă  a  studenţimii  de  la  io  Decembrie 
1922,  călăuzită  de  viziunea  profetică  a  Căpitanului.  Şi  mereu  se  va  vedea  că 
studenţimea  română  a  fost  învrednicită  de  Dumnezeu  să  fie,  în  cadrul  Legiunii, 
purtătoarea  şi  avangarda  unui  mare  destin  românesc. 

ŢINUTA  LEGIONARĂ 

Aruncând  o  privire  retrospectivă  asupra  grelelor  lupte,  pe  care  generaţia  noastră  a 
trebuit  să  le  ducă  vreme  de  3  decenii,  rămâi  profund  impresionat  de  vigoarea  şi 
vitalitatea  acestei  Mişcări.  Adeseori  ea  a  trebuit  să  înfrunte  singură  duşmănii 
coalizate  atât  pe  plan  intern  cât  şi  pe  plan  extern.  Din  cele  precedente  s‘au  putut 
vedea  -  fie  şi  sumar  -  atât  etapele  parcurse  cât  şi  forţele  istorice  propulsoare,  care  au 
contribuit  la  avântul  său.  Totuşi,  nu  s‘ar  putea  avea  o  imagine  completă,  dacă  nu  s‘ar 
sublinia  rolul  precumpănitor  pe  care  l-a  avut  ţinuta  legionară,  adică  atitudinea  în 
faţa  vieţii  şi  a  morţii,  în  promovarea  acestei  credinţe.  Pentru  o  ilustrare  mai  bună, 
vom  reproduce  numeroase  citate  din  scrisul  Căpitanului,  spre  a  vedea  cât  de  mult  era 
el  preocupat  de  această  problemă  esenţială  pentru  întreg  sistemul  spiritual  şi  politic 
al  Mişcării. 

Căpitanul  urmărea  să  facă  din  legionari  adevăraţi  sujitori  la  altarul  neamului.  De 
aceea  -  pentru  el,  „cămăşile  verzi  sunt  odăjdiile  noastre"  (Circ.  pag.  93).  Se  supăra  foc 
şi  era  tare  mânit  când  constata  că  şefii  de  organizaţii  judeţene  nu  erau  destul  de 
vigilenţi  la  admiterea  de  noi  membri,  fiindcă  ei  nu  s‘au  uitat  „nici  la  înfăţişare,  nici  la 
ochii,  nici  la  caracterul,  nici  la  sufletul  şi  nici  la  mintea  celor  ce  le  băteau  la  uşe  şi  i- 
au  primit  în  organizaţie"  (Circ.  pag.  92).  Deplângea  elementele  slabe,  care  nu  aveau 
tărie  sufletească  şi  era  cuprins  de  desgust  când  vedea  „studenţi  naţionalişti",  care 
pentru  o  bucată  de  pâne  sau  o  situaţie  mai  bună,  îşi  renegau  credinţa  şi  se  gudurau 
pe  lângă  aceia  împotriva  cărora  manifestaseră  ca  studenţi.  „Dacă  toţi  tinerii  care 
luptă  vor  ajunge  mâne  aşa,  atunci  neamul  acesta  al  nostru  trebue  să  piară  prin 
cucerire  jidănească,  prin  potop,  prin  cutremur,  sau  prin  dinamită,  -  nu  interesează  -, 
dar  trebue  să  piară"  (P.L.  pag.  337).  Când,  în  vremurile  bune  ale  Mişcării,  asemnea 
elemente  vor  căuta  să  se  încadreze  iar  în  luptă,  Căpitanul  le  va  răspunde  răspicat  că 
„pentru  acei  care  au  părăsit  atâţia  ani  de  zile  rândurile  luptei,  nu  este  loc  în 
Legiune". 

Grija  lui  de  căpetenie  va  fi,  deci,  să  facă  din  Legionari  „oameni  de  voinţă,  cari  să  se 
comporte  cu  bărbăţie  faţă  de  orice  greutate...  în  locul  omului  slab  şi  învins,  care  se 
apleacă  mereu  la  toate  bătăile  de  vânt,  trebue  să  creem  neamului  aceasta  un 
învingător.  Neaplecat  şi  neînduplecat"  (P.L.  pag.  338).  Dar  pentru  ca  acest  om  de 
voinţă  să  fie  distins  şi  constructiv,  va  trebui  să  aibă  şi  un  mare  echilibru  sufletesc,  din 
care  să  rezulte  corectitudinea  lui  interioară.  Numai  aşa  se  va  putea  purcede  temeinic 
la  întremarea  vieţei  noastre  publice.  Deaceea,  el  nu  va  lăsa  nici  o  ocazie,  în  care  să  nu 
insiste  în  această  direcţie,  pentru  o  impecabilă  ţinută,  legionară.  Le  vom  reaminti  aci, 
pentrucă  mulţi  sunt  aceia  care  au  început  să  le  nesocotească.  „Rog  -  scrie  el  -  noile 
cadre  să  se  bazeze:  pe  omul  corect,  de  cuvânt,  de  onoare,  de  nădejde;  pe  omul  cu  cap, 
acela  care  judecă.  Să  înlăture  de  la  recrutare  cu  desăvârşire  din  organizaţie:  1)  pe 
omul  haimana,  fără  căpătâi,  2)  pe  omul  secătură,  fără  sănătate  interioară,  3)  pe  omul 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


390 


lăudăros  4)  pe  omul  vorbăreţ  5)  pe  omul  cu  scăderi  în  materie  de  corectitudine 
bănească  etc.  6)  pe  cel  care  n‘ar  putea  trăi  în  armonie  deplină"  (Circ.  pag.  120). 

„Legionar,  să  nu  faci  niciodată  nedreptate  în  viaţa  ta”  (Pământul  Strămoşesc,  Nr. 
18  din  1928).  „Fii  corect  până  la  sânge.  Nu  minţi  niciodată.  Nu  înşela  niciodată  pe 
nimeni.  Poartă-te  cu  bună  cuviinţă,  politicos,  binevoitor  şi  curtenitor  cu  toată  lumea. 
Ocoleşte  orice  conflict,  discuţie  contradictorie"  (Circ.  pag.  197).  O  atitudine  de  severă 
legalitate.  Vom  lupta  cu  tărie  de  neînvins,  dar  numai  în  cadrul  legalităţii”  (Circ. 
pag.  98). 

Legionarii  vor  trebui  să  fie  „elemente  corecte  în  viaţa  publică  şi  particulară" 
(Circ.  pag.  99). 

Aşa  dar,  pentru  a  fi  biruitori,  trebue  să  începem  prin  a  ne  birui  pe  noi.  A  ne  birui 
înfrângând  în  noi  orice  dorinţe,  orice  veleităţi  deşarte,  orice  poftă  de  mărire,  orice 
interese  personale. 

Dar  dacă  aceste  perspective  entuziasmau  şi  umpleau  de  speranţă  orice  suflet 
cinstit  şi  curat,  în  schimb  provocau  alarma  tuturor  paraziţilor  vieţii  noastre  publice. 
într‘o  atmosferă  de  panică  s‘a  înjghebat  „coaliţia  oamenilor  cu  păcate  faţă  de  neam 
pentru  isbirea  şi  nimicirea  celor  fără  de  păcate"  (Circ.  pag.  130).  Din  toate  părţile, 
din  toate  partidele,  de  la  aşa  zisa  extremă  dreaptă  „valahistă",  „iorghistă"  sau 
„liberală",  până  la  aşa  zisa  extremă  stângă  „ţărănistă",  s‘au  desprins  secăturile  pentru 
a  ajuta  un  rege  corupt,  dezechilibrat  şi  cu  impulsuri  asasine,  în  opera  tiranică  de 
înăbuşire  şi  exterminare  a  unei  mişcări  idealiste  şi  curată  ca  lacrima.  Valuri  succesive 
de  teroare  şi  calomnii  murdare  s‘au  deslănţuit  împotriva  ei. 

„Este  cunoscută  de  toată  Mişcarea  Legionară  de  la  începutul  ei  şi  până  azi.  Când 
armele  teroarei,  ale  închisorilor,  ale  provocatorilor,  ale  proceselor,  ale  loviturilor 
brutale  au  încetat  de  a  mai  funcţiona,  au  început  să  funcţioneze  armele  calomniei  şi 
minciunei"  (Circ.  pag.  240). 

„Rând  pe  rând  aflăm,  uimiţi,  că:  suntem  în  slujba  „Ungurilor  care  se  deşteaptă"; 
suntem  în  slujba  Moscovei;  primim  bani  de  la  jidani;  că  avem  fabrică  de  falsificat 
bani  etc."  (P.L.  pag.  416  şi  urm.). 

Răspânditorii  acestor  calomnii  murdare  erau,  în  general,  elementele  levantine,  în 
aparenţă  în  general,  elementele  levantine,  în  aparenţă  asimilate,  dar  care  -  cum  scrie 
Eminescu  -  sunt  aprinşi  de  o  instinctivă  ură  contra  tuturor  elementelor  istorice  şi 
autohtone  ale  acestei  ţări”  (Voi.  II,  pag.  291).  Spre  ruşinea  naţională,  n’au  lipsit  nici 
politicienii  de  origine  românească,  desfiguraţi  sufleteşte,  „căzături  şi  stârpituri 
morale,  care  nu  mai  au  nimic  din  nobleţă  rasei  noastre;  care  ne  dezonorează  şi  ne 
omoară”  (P.L.  pag.  285). 

„Să  porneşti  la  luptă  pentru  ţara  ta,  curat  la  suflet  ca  lacrima  ochilor,  şi  să  lupţi  ani 
dearândul  într’o  sărăcie  şi  foame  ascunsă,  dar  sfâşiitoare,  pentru  ca  să  te  vezi  la  un 
moment  dat,  în  rândurile  duşmanilor  ţării,  urmărit  de  Români  şi  spunându-ţi-se  că 
lupţi  pentru  că  eşti  plătit  de  străini,...  este  ceva  îngrozitor”  (P.  L.  pag.  153).  Toată 
această  acţiune  de  denigrare  a  fost  pornită  pentrucă  Mişcarea  Legionară  preconiza  „o 
elită  naţională,  având  la  bază:  virtutea,  iubirea  şi  jertfa  pentru  ţară,  dreptatea  şi 
dragostea  pentru  popor,  cinstea,  munca,  ordinea,  disciplina,  mijloacele  loiale  şi 
onoarea”  (P.L.  pag.  391). 

Ea  îşi  propunea  să-şi  atingă  acest  obiectiv  printr'o  adâncă  acţiune  educativă, 
desfăşurată  în  cadrul  celei  mai  depline  legalităţi.  „Noi  lucrăm  la  lumina  zilei  şi  tot  ce 
avem  de  spus  spunem  îi  gura  mare.  Credinţa  noastră  ne-o  mărturisim  tare  în  fata 


Nicolae  Niţă 


391 


lumii  întregi”  (P.L  .pag.  366).  „Lovitură  de  Stat  nu  voim  să  dăm.  Prin  esenţa  însăşi  a 
concepţiei  noastre  noi  suntem  contra  acestui  sistem.  Ea  însemnează  o  atitudine  de 
bruscare,  de  natură  exterioară,  pe  când  noi  aşteptăm  biruinţa  noastră  dela 
desăvârşirea  în  sufletul  naţiunii  a  unui  proces  de  perfecţiune  omenească”  (Circ.  pag. 
271). 

Aşa  dar,  „noi  ne-am  încadrat  în  cea  mai  perfectă  ordine  şi  legalitate.  Pentru  ca  să 
nu  ni  se  poată  spune  nimic.  Dar  aceasta  nu  va  avea  nicio  valoare.  Lozinca  guvernelor 
va  fi:  Nu  vă  putem  distruge  pentrucă  aţi  călcat  legile?  Nu-i  nimic,  le  călcăm  noi  ca 
să  vă  distrugem”  (P.L.  pag.  416). 

în  faţa  unei  situaţii  cu  toate  drumurile  închise,  această  generaţie  n’a  găsit  sprijin  şi 
mângâiere  decât  în  credinţa  ei  în  Dumnezeu  şi  în  „gândul  şi  hotărîrea  morţii”.  Prin 
această  atitudine  în  faţa  morţii  rădăcinile  credinţei  legionare  atingeau  profunzimi 
nebănuite,  fiind  înfipte  în  însăşi  esenţa  lucrurilor.  Se  ştie  că  superficialitatea  sau 
profunzimea  unei  culturi  este,  în  ultimă  analiză,  în  funcţiune  de  atitudinea,  care  se  ia 
în  confruntarea  cu  această  mare  enigmă  a  vieţii,  care  este  moartea.  O  cultură  este  cu 
atât  mai  fecundă  şi  mai  sublimă,  cu  cât  moartea  este  contemplată  cu  mai  multă 
seninătate.  Gândul  morţii  nu  este  deprimant  atunci  când  este  trăit  cu  adevărat  spirit 
creştin.  Şi  această  generaţie  a  fost  îmbibată  de  acest  spirit  într‘o  epocă  în  care 
ateismul  şi  materialismul  cel  mai  grosolan  pustiau  inimile  oamenilor. 

Poate,  fără  suferinţe  şi  prigoane,  Mişcarea  Legionară  ar  fi  prosperat  mai  mult  la 
suprafaţă  (orizontal),  făcând  operă  de  adevărată  civilizaţie,  dar  n‘ar  fi  pătruns  în 
adâncurile  frământărilor  şi  atins  înălţimile  inspiraţiei  de  unde  purced  isvoarele 
adevăratelor  culturi.  Sub  acest  aspect  s‘ar  putea  spune  -  ori  cât  ar  părea  de  paradoxal 
-  că  şi  prigonitorii  noştri  şi-au  dat  contribuţia  la  desăvârşirea  credinţei  legionare,  aşa 
cum  Juda  şi-a  dat-o  la  împlinirea  celei  creştine.  Asta  înseamnă  că,  până  la  urmă 
urmelor,  tot  binele  triumfă  asupra  răului. 

Din  gândul  şi  hotărîrea  morţii,  ieşea  acea  linişte  şi  siguranţă  interioară,  care  va 
permite  să  se  ia  pieptiş  toate  greutăţile,  fără  slăbiciuni,  compromisuri  sau  renegări  de 
credinţă.  „în  faţa  obstacolelor,  loviturilor,  insultelor,  uneltirilor,  prigoanelor,  care  ne 
asaltau  de  pretutindeni,  noi,  având  sentimentul  acesta  grozav  al  singurătăţii  al 
niciunui  ajutor  la  care  să  putem  alerga,  opuneam:  hotărîrea  morţii”  (P.L.  pag.  126). 
Scria  Căpitanul  în  „Pământul  Strămoşesc"  din  15  Aprilie  1928,  adică  exact  zece  ani 
înainte  de  ultima  sa  arestare  din  Săptămâna  Patimelor,  care  era  să-l  ducă  pe 
înălţimele  Golgotei  legionare:  „A  înviat  Hristos.  Aşa  va  învia  şi  dreptatea  neamului 
românesc.  Dar  pentru  aceasta  se  cere  ca  fii  de  ai  lui  să  bată  drumul  pe  care  a  mers 
Isus;  să  li  se  pue  pe  cap  coroana  de  spini,  să  urce  Golgota  în  genunchi,  cu  Crucea  în 
spate  şi  să  se  lase  răstigniţi!...  Legionari,  fiţi  voi  copiii  aceştia!"  Cine  renunţă  la 
mormânt  renunţă  la  înviere"  (P.L.).  „Germenul  unei  învieri  nu  poate  creşte  decât  din 
moarte,  din  suferinţă...  Nici  Mântuitorul  n‘a  putut  birui  fără  suferinţă  şi  jertfă" 
(Moţa,  C.  de  L.,  pag.  74  -  75).  „Cunosc  uneltirile  de  moarte  în  contra  Mişcării 
Legionare.  Stăm  în  faţa  morţii"  (Circ.  pag.  171).  „Noi  tineretul  de  azi  al  României  nu 
refuzăm  această  jertfă"  (P.L.  pag.  439).  „Nu  poate  nimeni  să  omoare  atâţia  dintre 
noi,  câţi  suntem  în  stare  să  murim  pentru  credinţa  noastră"  (Circ.  pag.  203).  „Noi 
ştim  să  murim  după  cum  vă  vom  dovedi.  Moartea  o  primim,  dar  umilinţa  nu”  (P.L. 
pag.  440). 

„Cu  toţii  gata  de  moarte,  înfruntând  uneltirile  nenumăraţilor  mişei”  (Circ.  pag. 
122).  „în  orice  clipă  să  stăm  gata  de  moarte  44  (Circ.  pag.  213).  „Sfidători  de  moarte” 
(Circ.  pg.  231)...  „Şi  ne  vor  omorâ  din  ordinul  stăpânilor  străini”  (P.L.  pag.  161).  „Vor 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


392 


trimite  să  ne  prindă  şi  să  ne  omoare.  Vom  fugi;  ne  vom  ascunde;  vom  lupta;  iar  la 
urmă  vom  fi  desigur  răpuşi.  Căci  vom  fi  puţini,  urmăriţi  de  batalioane  şi  de 
regimente  româneşti.  Atunci  vom  primi  moartea.  Sângele  nostru  al  tuturor  va  curge. 
Acest  moment  va  fi  cel  mai  mare  discurs  al  nostru  adresat  neamului  românesc,  şi  cel 
din  urmă”  (P.L.  pag.).  „Şi  astfel,  ca  o  împlinire  a  suferinţelor  de  peste  zece  ani,  ni  se 
pregăteşte,  fără  a  fi  cu  nimic  vinovaţi,  cununa  morţii ”  (P.L.  441). 

Cu  greu  s‘ar  putea  găsi  în  literatura  universală  pagini  atât  de  sguduitoare  de 
previziune  a  morţii  şi  acceptarea  ei  cu  atâta  seninătate.  în  faţa  acestor  muţi  de 
suferinţă  şi  credinţă  cu  avântate  piscuri  de  caractere  granitice,  orice  om  de 
bunăcredinţă  nu  poate  să  nu  încerce  un  sentiment  de  profundă  şi  pioasă  admiraţie. 
Nicăiri,  în  acţiunea  omenească,  afară  de  Evanghelic,  gândul  şi  hotărîrea  morţii  nu 
apar  atât  de  vii.  Toţi  cărturarii  străini,  care  au  cercetat  fenomenul  legionar,  nu 
numai  că  au  fost  sguduiţi  de  tragedia  fără  seamăn  a  unei  generaţii,  care  pentru 
ridicarea  neamului  său,  a  pornit  „de  la  Icoană,  de  la  picioarele  lui  Isus”  şi  au  mers 
înainte  „cu  noi  este  Dumnezeu”  (P.L.  pag.  438)  şi  „voioşi  în  faţa  morţii”,  dar  au 
încercat  să  desprindă  profundul  „ethos”  al  acestor  rare  trăiri  creştine  în  activismul 
politic. 

Cum  s’a  arătat  cu  alt  prilej,  în  lagărul  de  la  Dachau,  unde  se  găsea  internat 
bătrânul  savant,  Profesorul  Haushofer,  fost  Preşedinte  al  Academiei  Germane  şi  unul 
dintre  fondatorii  ştiinţei  geo-politice,  ne  mărturisea  că  după  el  „Corneliu  Codreanu 
este  personalitatea  cea  mai  caracteristică,  pe  care  a  dat-o  veacul  nostru  şi  că,  în 
momentele  grele,  în  semnificaţia  jertfei  lui,  găseşte  reconfort  şi  mângâere.  Atunci  a 
scris  pentru  Căpitan  nişte  versuri,  pe  care  mi  le-a  dat  în  manuscris.  Faptul  ni  s’a 
părut  şi  mai  semnificativ  când  şi  alţi  iluştri  deţinuţi  de  naţionalităţi  şi  confesiuni 
deosebite  Olandezi,  Norvegieni,  Austriaci  etc;  sau  calvinişti,  protestanţi,  catolici  etc. 
deşi  cu  multe  prejudecăţi  asupra  Mişcării,  din  cauza  campaniei  de  denigrare,  care  s’a 
dus  peste  hotare,  rămâneau  profund  impresionaţi  de  înalta  concepţie  de  viaţă 
propovăduită  şi  trăită  de  Căpitan.  Şi  se  apropiau  tot  mai  mult  de  noi.  Toate  aceste 
aderenţe  sufleteşti,  la  o  lume  atât  de  diferită  ca  structură  sufletească,  educaţie  şi 
provenienţă,  ne-au  întărit  convingerea  că  învăţătura  Căpitanului,  prin  elementele 
profund  umane,  pe  care  le  conţine  depăşeşte  cadrul  românesc  şi  conjunctura  politică, 
în  care  s‘a  manifestat". 

Spaţiul  nu  ne  îngăduie  de  a  reproduce  tot  ce  s‘a  scris  de  către  învăţaţii  străini  în 
legătură  cu  fenomenul  legionar.  Se  va  face  poate,  cu  alt  prilej.  Deocamdată  ne  vom 
mărgini  a  reda  câteva  caracterizări  pătrunzătoare  făcute  de  scriitorul  italian  Alfonso 
Panini  Finotti  în  lucrarea  sa  „Da  Codreanu  a  Antonescu“. 

„Trebue  spus  de  la  început  că  revoluţia  legionară  este  o  revoluţie  tipică  a 
românilor.  în  raport  cu  Fascismul  şi  Naţional-socialismul,  revoluţia  legionară 
prezintă  caractere  cu  totul  speciale"  (pag.  92). 

„Caracterul  cel  mai  descurajant  al  stilului  de  viaţă  balcanic,  constă  în  lipsa  de 
autenticitate  a  situaţiunilor  fundamentale,  în  care  se  desfăşoară  fie  viaţa  personală, 
fie  politică,  fie  socială.  Această  condiţie  implică  atâtea  compromisuri  ce  fărâmiţează 
evoluţia  normală  a  unui  individ  (pag.  94)...  Care  putea  fi  soluţia  corespunzătoare 
situaţiei?  Şi  cum  se  poate  obţine,  trecând  prin  toate  raţiunile  existenţei  şi  dincolo  de 
problemele  pur  tehnice,  acea  autentică  "situazionalită",  care  este  judecata,  conform 
ultimelor  cercetări  filozofice  europene,  drept  condiţie  supremă  a  creaţiei  culturale? 
Cu  un  act  eminamente  creeator,  cu  un  caracter  de  răscumpărare  (riscatto)  şi  de 


Nicolae  Niţă 


393 


reabilitare  a  diformărilor  inerente  până  atunci,  obişnuitului  stil  de  viaţă.  Un 
asemenea  act  eminamente  creeator  este  opera  lui  Corneliu  Codreau  şi  a  organizaţiei 
creată  de  el"  (pag.  95). 

„Prin  Codreanu  şi  „Gardă"  sensibilitatea  românească  a  dobândit  un  caracter  de 
dimensiune  majoră,  de  monumentalitate,  însfârşit  un  nou  stil  de  viaţă"  (Pag.  99).  „în 
viaţa  lui  Corneliu  Codreanu,  s‘au  efectuat  prototipic  toate  marile  transformări 
spirituale  şi  psihologice  necesare  pentru  o  radicală  răscumpărare  a  defectelor 
existenţei  româneşti.  Aceasta  este  cea  mai  mişcătoare  impresie  ce  rămâne  din 
cunoaşterea  vieţii  lui  Codreanu"  (pag.  101).  „Acceptarea  suferinţei  ca  o  necesitate,  ba 
chiar  căutarea  ei,  presupune  convingerea  că  există  un  sens  în  toate  actele  vieţii,  adică 
şi  acela  al  ispăşirii.  Corneliu  Codreanu  spune  că  a  cunoscut  adesea  descurajarea 
totală  şi  că  în  drumul  său  a  mers  adesea  până  la  marginea  abisului.  I  se  părea  că  totul 
ar  fi  în  zadar,  că  n  4  ar  mai  fi  nimic  de  îndreptat  în  viaţa  politică  a  Ţării,  astfel  că  la 
un  moment  dat  se  gândise  deadreptul  să  emigreze.  Ce  l-a  făcut  ca  să  treacă  dincolo 
de  o  asemenea  descurajare,  în  care  mici  măcar  acceptarea  suferinţei  nu-1  putea 
ajuta?  Descoperim  aci  alte  două  motive  ale  vieţii  şi  gândirii  sale:  ar  fi  putut  întrerupe 
şirul  experienţelor,  ancorând  în  una  din  situaţiile,  care  nu  i-ar  fi  fost  refuzate. 
Intervenise  însă  acea  „completa  decisione”  (teribila  deciziune)  de  care  am  amintit 
mai  înainte,  în  sensul  cel  mai  modern  al  radicalităţii  existenţiale,  viaţa  lui  Codreanu 
a  fost  dominată  de  ceeace  el  numia:  a  trăi  cu  gândul  morţii. 

în  faţa  descurajerii  rezultată  din  întâlnirea  lipsei  totale  de  sens  cu  nimicnicia 
(nulla),  Heidegger  construeste  în  mod  radical  cunoscutul  său  pragmatism  metafizic; 
merge  pc  urmele  filozofiei  nietzschiene  şi,  acceptând  lupta  cu  Creştinismul,  se 
îndreptă  spre  o  specie  de  mitologie  ontologică.  în  faţa  aceleaşi  situaţii  în  care  forţaţi 
de  nihilismul  radical,  Nietzsche  şi  Heidegger  au  spus  „NU”,  Codreanu  va  spune: 
„Cred  în  Dumnezeu”.  El  rămâne,  deci,  într’o  poziţie  cu  totul  imanentă  a 
Creştinismului  şi  stabileşte  necesitatea  credinţei  absolute  pentru  orice  legionar” 
(pag.  102  - 103). 

...Cum  deja  s’a  spus,  originalitatea  lui  Codreanu  constă  nu  în  obiectivitatea 
conceptuală,  în  ideologie  sau  programe,  chiar  dacă  părerile  sale  asupra  acelor 
realităţi  au  câştigat  atâţia  aderenţi  şi  maximă  eficienţă  prin  mijlocul  a  ceva  cu  totul 
altul  decât  aspectul  lor  pur  tematic;  actul  său  revoluţionar  constă  într’o  eminentă 
fundamentală  existenţă  ontologică  a  acestei  realităţi,  întâlnindu-se  în  acest  mod  şi  cu 
ultimele  tendinţe  ale  celor  mai  avansate  concepţii  de  viaţă  europeană. 

Trebue  notat,  în  concluzie,  caracterul  uman  al  întregii  sale  revoluţii.  Pe  când 
revoluţiile  fascistă  şi  naţional-socialistă  se  efectuiază  cu  o  sforţare  specifică  de 
simplificare,  ba  chiar  unilateralizare  cu  o  determinată  finalitate  a  naturii  umane 
(extrema  specializare,  transformarea  individului  într’un  instrument  participant,  dar 
cu  totul  mişcat  de  dispoziţiunea  Statului  şi  duşmănesc  liberalismul,  revoluţia 
legionară  prezintă  aspectul  unei  restituiri  a  omului  către  om  (dell’uomo  all’uomo)  în 
sensul  cel  mai  complet  al  cuvântului.  Şi  în  această  privinţă  este  într‘adevăr 
surprinzător  pathosul  uman  al  multor  afirmaţii  ale  lui  Codreanu  şi  ale  camarazilor 
săi.  Explicaţia  s‘ar  putea  găsi  în  caracterul  profund  specific  al  omeniei  româneşti, 
care  ar  trebui  să  facă  obiectul  -  şi  acesta  nu  este  locul  potrivit  -  al  unui  sistematic 
studiu  special  (pag.  106  - 107). 

Codreanu  voieşte  să  construiască  o  ţară  românească  în  care  toate  virtuţile  să  se 
desvolte  la  cel  mai  înalt  grad.  Interpretarea  teoriei  legionare  ar  trebui  să  culmineze  în 
totală  valorificare  a  motivului  omeniei,  în  care  se  îmbină,  în  modul  cel  mai  tipic  şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


394 


original  românesc,  tradiţia  nobililor  Traci,  cu  rezultatele  istoriei  europene.  Tot  în 
acest  sens  se  explică  şi  trebue  să  fie  înţeles  aspectul  escatologic  al  „învierii”,  în  care 
Codreanu  vedea  ultimul  sens  la  vieţii  popoarelor.  Este  o  măreaţă  depăşire  a  tot 
ceeace  formează  materialismul  sau  faustica  sau  demonica  concepţie  a  culturii 
europene"  (pag.  108). 

Am  ţinut  să  reproduc  în  abundenţă  citate  de  la  un  scriitor  occidental  imparţial,  ca 
un  omagiu  pentru  această  generaţie  de  sacrificiu,  arătând  că  sensul  profund  al 
jertfelor  sale  începe  să  fie  înţeles  în  lumea  civilizată.  Dar  în  acelaş  timp  am  vrut  să 
relev,  prin  contrast,  cât  de  superficiale  apar  aprecierile  unor  cărturari  români  când 
reduc  un  fenomen  atât  de  complex  ca  cel  legionar  -  singurul  fenomen  politic  şi 
spiritual  românesc,  care  a  reţinut  atenţia  lumii  -  la  un  precar  gest  protestatar.  O 
credinţă  pentru  care  un  Găvănescul  îngenunchia  pentru  a  primi  plângând  săcuşorul 
de  pământ,  un  Brăileanu  se  martiriza  prin  închisori  şi  un  Nae  Ionescu  se  rupe  din 
bucuriile  unei  lumi  în  care  era  răsfăţat,  nu  se  poate  reduce  -  fără  a  comite  o 
nedreptate  -  la  atât  de  puţină  semnificaţie.  Deasemenea  cât  de  lipsite  de  fundament 
şi  bună  credinţă  se  dovedesc  afrmaţiile  acelora  care  pretind  că  „credinţa  legionară  s‘a 
inspirat  de  la  focare  străine  de  structura  sufletului  românesc". 

De  la  un  singur  isvor  s‘a  inspirat  credinţa  legionară:  de  la  isvorul  de  viaţă  al 
Evangheliei  lui  Cristos,  care  mai  bine  de  un  mileniu  şi  jumătate  adapă  sufletul 
românesc  cu  alesele  virtuţi  moştenite  de  la  „Tracii  nemuritori".  Aceste  virtuţi 
strămoşeşti  şi  credinţa  creştină  în  forma  ei  cea  mai  pură,  au  fost  reprezentate  de 
generaţia  aceasta  martirizată.  Mulţi  din  exponenţii  ei,  în  frunte  cu  Căpitanul  şi  Ion 
Moţa,  au  avut  o  viaţă  neprihănită,  plină  de  credinţă  în  Dumnezeu,  activitate  creştină 
şi  o  moarte  de  martiri,  care  la  alţii  ar  fi  pus  de  acum,  problema  ridicării  lor  la 
onorurile  altarului. 

Această  generaţie,  cum  spune  Eminescu,  „curăţită  de  abnegaţie  şi  durere”  (Voi.  II, 
pag.  517)  şi-a  luat  asupra  ei  toate  păcatele  neamului  nostru  românesc.  „Doamne!  Ne 
luăm  asupra  noastră  toate  păcatele  neamului  acestuia.  Primeşte  suferinţa  de  acum. 
Fă  ca  din  această  suferinţă  să  rodească  o  zi  mai  bună  pentru  el”  (P.L.  pag.  169).  „Din 
petrecerile  şi  din  traiul  tihnit  al  fiilor  lui,  un  neam  nu  a  câştigat  niciodată  nimic.  Din 
suferinţă  totdeauna  a  ieşit  ceva  mai  bun  pentru  el”  (P.L.  pag.  169).  Arma  ci  a  fost 
„propria-i  cenuşe”  şi  a  crezut  cu  tărie  că  “biruinţa  veşnică  şi  adevărată  este  biruinţa 
născută  din  martiriu”  (Circ.  pag.  110). 

Un  fenomen  politic  şi  spiritual  de  atâta  vastitate  şi  profunzime  nu  poate  fi 
minimalizat,  denigrat  sau  îngropat  în  complicitatea  tăcerii,  în  configuraţia  spirituală 
a  neamului  românesc,  această  generaţie  va  reprezenta  munţi  de  credinţă,  cu 
impunătoare  piscuri  de  spiritualitate.  Exponenţii  unei  asemenea  generaţii  „înving 
sau  mor,  indiferent.  Pentrucă  atunci  când  mor,  neamul  trăeşte  întreg  din  moartea  lor 
şi  se  onorează  din  onorea  lor.  Ei  strălucesc  în  istorie  ca  nişte  chipuri  de  aur,  care 
fiind  pe  înălţimi,  sunt  bătute  în  amurg  de  lumina  soarelui,  în  timp  ce  peste 
întinderile  cele  de  jos,  fie  ele  cât  de  mari  şi  numeroase,  se  aşterne  întunericul  uitării 
şi  al  morţii”  (P.L.  pag.  76). 

Şirul  acesta  de  eroi  —  martiri  orânduit  pe  suişul  anevoiosului  drum  parcurs  în  cele 
trei  decenii  de  lupte  grele  şi  prigoane  cumplite,  luminează  linia  de  foc  a  unui  mare 
destin  românesc.  Credinţa  legionară  aşa  de  profund  inspirată  de  învăţătura  creştină, 
a  reuşit  să  realizeze  în  cadrul  specificei  omenii  româneşti,  o  originală  sinteză,  prin 
îmbinarea  ideii  naţionale  genuine  cu  cele  mai  avântate  năzuinţi  de  dreptate  socială  şi 


Nicolae  Niţă  ■fr 


395 


de  convieţuire  paşnică  între  popoare.  Astfel  ea  posedă  toate  valenţele  necesare  spre  a 
se  putea  încadra  organic  în  ordinea  internaţională  reclamată  de  noua  fază  istorică. 
Deaceea  această  credinţă  legionară,  care  n‘a  putut  fi  nimicită  de  sângeroasele 
prigoane  din  trecut  nu  poate  fi  nici  depăşită  de  evenimentele  în  curs.  Dimpotrivă  — 
cum  vom  arăta  mai  pe  larg  cu  alt  prilej  —  previziunile  Căpitanului  abia  acum  încep  să 
fie  înţelese.  Pe  zi  ce  trece,  ele  devin  o  inexorabilă  realitate  pentru  toţi  aceia  care  vor 
în  mod  sincer,  să  apere  civilizaţia  şi  aşezarea  creştină  a  lumii. 


a)  -  Toate  citatele  din  EMINESCU  folosite  în  această  expunere  sunt  extrase  din  ediţia  CREŢU. 
b>  -  în  prezentarea  cărţii  „Pentru  Legionari",  Căpitanul  scrie  că  întrânsa,  se  găsesc  şi  „greşelile  tinereţii"  sale.  Nu 
specifică  precis,  dacă  se  referă  şi  la  acest  complot.  Dar  ţinând  seamă  că  El  a  preconizat  de  atunci  nonviolenţa  ca 
metodă  de  luptă,  deducem  că  a  considerat  ca  greşite  asemenea  metode  violente. 


Abrevieri: 


C.S.C.  =  Cărticica  Şefului  de  Cuib 
P.L.  =  Pentru  Legionari 
Circ.  =  Circulări 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


396 


LIBERTATEA 

Madrid 

Ziar  apărut  sub  îngrijirea  unui  comitet 


“LIBERTATEA”  121 


“Redacţia" 

Libertatea  nu  reprezintă  numai  un  titlu,  ci  pentru  noi  este  o  tradiţie,  un  simbol  şi  o 
finalitate. 

Lupta  noastră  de  azi  se  încadrează  în  tradiţia  nesfârşitului  şirag  de  lupte  pe  care 
Românii  l-au  dus  pentru  libertatea  lor. 

Apărându-şi  glia  şi  preferând  moartea,  sclaviei,  Decebal  —  ultimul  rege  dac  —  a 
scris  cu  sângele  lui  actul  de  naştere  al  poporului  nostru. 

Dragostea  de  libertate  este  marea  moştenire  spirituală 
care  trece  mai  departe  prin  sângele  generaţiilor  române. 

Ion  I.  Moţa  a  continuat  aceeaşi  tradiţie  de  luptă  de 
data  aceasta  pentru  făurirea  unui  nou  «stil  de  vieaţă» 
românească.  Creştin  în  cea  mai  înaltă  accepţiune  a 
cuvântului,  acest  suflet  de  elită  s’a  dăruit  nu  numai 
luptei  pentru  ridicarea  Neamului  său  ci  «a  înţeles  să 
moară  pentru  Cristos»  în  viziunea  aceleiaşi  idei  de 
libertate.  Crucea  de  la  Majadahonda  mărturiseşte,  din¬ 
colo  de  graniţele  României,  suprema  lui  jertfă. 

Lupta  de  eliberare  dusă  de  omenire  în  decursul 
secolelor  din  cele  mai  vechi  timpuri,  ale  sclaviei  totale, 
până  la  cele  mai  recente,  ale  sclaviei  materiale,  şi  până 
la  cele  actuale,  ale  sclaviei  spirituale,  în  numele  ideii  de 
libertate  au  fost  duse.  Sbuciumul  sufletesc  al  oamenilor  şi  frământările  sociale  ale 
popoarelor,  toate  au  avut  ca  temei  acest  simbol,  LIBERTATEA. 

Realizată  într'un  fel  sau  altul,  după  credinţa  gânditorilor  şi  după  posibilităţile 
vremurilor,  nu  a  reuşit  totuşi  să  elibereze  cu  desăvârşire  omenirea  de  alte  robii  pe 
care  le-au  creat  utopiile  născocite  în  afară  de  realitatea  vieţii  ori  marginal  ei. 


121  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  I,  Nr.  1,  Iulie  1951. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


397 


Acest  simbol  al  tuturor  strădaniilor,  rupând  cătuşele  unor  înlănţuiri,  a  căzut  pradă 
ororilor  pe  care  o  năvală  grăbită  le-a  produs  prin  excesul  de  zel. 

Eliberarea  de  jug,  eliberarea  de  foame,  eliberarea  de  teamă,  rând  pe  rând  şi-au 
reclamat  drepturile  în  virtutea  aceleiaşi  finalităţi,  libertatea. 

Dacă  astăzi  o  treime  din  omenire  se  svârcoleşte  în  cea  mai  îngrozitoare  dintre  toate 
asupririle  cu  putinţă  este  tocmai  din  pricina  lipsei  de  libertate. 

Cu  o  încredere  oarbă  în  litera  codurilor,  alcătuite  nu  în  vederea  acestei  finalităţi  ci 
întru  apărarea  poziţiilor  cucerite,  nu  am  putut  realiza  libertatea  pentru  că  am 
substituit  justiţia  spiritului  de  dreptate.  Am  substituit  omenescul  efemer,  interesat  şi 
deci  egoist,  dragostei  divine  în  numele  căreia  a  venit,  a  suferit,  şi  ne-a  răscumpărat 
Mântuitorul. 

Astăzi  făcând  să  apară  această  gazetă,  suntem  hotărâţi  să  luptăm  pentru  finalitatea 
care  înseamnă  elilberare  de  tot  ce  poate  reţine  înlănţuită  fiinţa  omenească  în  avântul 
ei  spre  mai  bine,  spre  mai  frumos,  spre  mai  dumnezeesc. 

Premisele  pe  care  înţelegem  să  clădim  le  enunţăm  de  la  început.  Ele  vor  fi 
îndreptarul  nostru  neclintit.  Iată-le: 

—  oamenii  sunt  egal  îndreptăţiţi  în  faţa  vieţii  şi  a  legilor, 

—  omul  nu  trebue  să-şi  exploateze  semenul, 

—  popoarele  nu  pot  fi  împilate  de  alte  popoare  şi, 

—  orice  majoritate,  oricare  ar  fi  ea,  nu  poate  face  abstracţie  de  aceste  drepturi 
esenţiale  ale  minorităţii. 

INTELECTUALUL  ŞI  TIMPURILE  NOUI 122 

de  Crişu  AXENTE 

S'a  discutat  mult  în  timpurile  urmă  tema  «intelectualul  şi  timpurile  noui».  Inte¬ 
lectualitatea  va  înceta  oare  să  existe  ca  speţă,  sau  este  vorba  numai  de  o  modificare  a 
stilului,  a  unghiului  de  vedere  din  care  este  privită  şi  admisă?  începuturile  secolului 
XX  s’au  deschis  sub  semnul  intelectualismului,  al  livrescului.  Lumea  se  întreba  în 
mod  obişnuit,  nu  ce  mai  face,  ci  «ce  a  mai  citit»?  Mulţi  au  apucat  acea  epocă  în  care 
gloriile  —  chiar  în  vieaţa  publică  sau  parlamentară  se  măsurau  exclusiv  după 
creştetul  cărţilor  din  bibliotecă,  mergând  alături  de  o  autonomie  a  funcţiei  inte¬ 
lectuale.  Uneori  izolată  în  cleştarul  singurătăţii,  alteori  maladivă  şi  bizară,  când 
umbra  lui  Remy  de  Gourmomt  se  strecura  departe  de  vieaţă,  când  Marcel  Proust  ne 
înstrăina  cu  inteligenţa  lui  microanalitică  şi  delicată,  urzindu-şi  pânză  în  camere 
întunecoase  sau  căptuşite  împotriva  sgomotului,  (întrucât  sănătatea  nu-i  permitea  să 
respire  «parfumul  prinţeselor»)?  Dacă  acest  secol  s’a  deschis  sub  semnul  intelec¬ 
tualismului,  nu  însemna  că  acest  intelectualism  trăia  un  răsărit  de  soare.  Din  potrivă 
s'ar  părea  că  asistăm  mai  degrabă  la  aceea  oră  liniştită  şi  confortabilă  dinainte  de 
grăbitul  Apus.  Semnele  unei  palide  opulenţe  se  văd  peste  tot  în  aceea  epocă  de  sfârşit 
al  barocului  inteligenţii:  în  dandysmul  lui  Wilde,  în  pesimismul  neliniştit  al  lui  Ibsen, 
în  bovarismul  epocei,  în  lirica  lui  Hugo  Hoffmanstall,  în  discipolul  lui  Bourget,  în 
stanţele...  şi  lenea  lui  Moreas,  la  Cafe  de  la  Paix,  în  strigătul  în  sfârşit  a  lui  Mallarme: 
«Helas!  La  chair  est  triste  et  j’ai  en  tous  Ies  livres»...  Iar  de  departe,  glasul  prevestitor 
al  lui  Nitzsche:  «Spargeţi  ferestrele  să  intre  aer».  Nu  am  citit  o  dramă  mai  sfâşietoare 


122  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  I,  Nr.  1,  Iulie  1951. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


398 


unui  creer,  decât  «Un  om  sfârşit»  de  Giovanni  Papini.  Pap  ini  începe  ca  un  copil 
înţelegător:  se  apucă  să  citească,  şi  cu  o  predicţie  penibilă  şi  neînţeleasă,  dealungul 
unei  lecturi  enorme,  simte  (dar  nu  îşi  dă  seama  de  ce)  că  se  înfundă,  că  se  înăbuşe, 
se  prăbuşeşte.  Atunci  se  agaţă,  se  agaţă  cu  desperare  de  o  carte...  şi  încă  de  o  carte.  în 
timp  de  d’Annunzio,  convins  că  puterea  vine  de  la  aristocraţia  romană,  îşi  aruncă 
odele  lui  păgâne  spre  cerul  răstignit.  Nu  suntem  nişte  zoili  sau  nişte  defăimători  ai 
lecturii.  Dar  asistolia  precipitată  a  intelectualismului  (în  sens  de  intelect  ca  funcţie 
autonomă  şi  monopolizatoare  a  existenţii)  nu  poate  fi  negată  în  epocă!  Şi  dintr’un  alt 
colţ  al  Europii,  Ortega  y  Gasset  anunţă  în  «Rebeliunea  Maselor»  caii  apocaliptici  ai 
răscoalei  universale,  domnia  pumnului  de  fier,  strivirea  omului  sub  tăvălugul 
colectivismului  inuman;  aceeaşi  apocalipsă  care  se  vede  în  unele  picturi  ale  lui  Goya. 

Două  atitudini  în  faţa  acestui  eveniment  (printre  gânditorii  în  vârstă):  aceea 
reacţionară  a  lui  Julien  Benda,  care  sudue  pe  intelectuali  că  nu  au  rezistat  în  poziţia 
edenică  a  intelectualismului  («La  Trahison  des  Clercs»)  acuzându-i  până  în  cele  din 
urmă  de  a  nu  fi  decât  nişte  fascişti  («La  France  Bizantine»)...  (în  sensul  lui  Benda  — 
Jules  Verne  sau  Bergson  sunt  precursori  ai  fascismului)...  Şi  a  doua  poziţie:  a 
gânditorului  spaniol  Eugenio  d'Ors  care  manifestă  un  del  de  senequism  senin,  de 
perspectivă  deschisă:  trăim  o  epocă  de  mare  sinceritate  zice  Eugenio  d'Ors.  Dar  ce  fel 
de  sinceritate,  ne  întrebăm?  Sinceritatea  brutală  care  se  opreşte  în  brutalitate?  Sau 
sinceritatea  brutală  care  prin  brutalitate  deschide  o  pânză  mai  cuprinzătoare,  mai 
nouă  şi  generoasă  inteligenţii  şi  intelectului?  Cu  alte  cuvinte,  vin  barbarii  cu  noapte 
şi  cu  secole?  Sau  asistăm  numai  la  o  etapă  intermediară  ducând  spre  triumful 
primenit  al  spiritului?  O  vastă  epocă,  aşa  dar,  a  maturităţii  spiritului  rectificat? 
Aceasta  în  ceeace  priveşte  Occidentul! 

în  ceeace  priveşte  Orientul  avem  alt  tip  de  intelectual,  altă  reţetă  a  intelectualităţii. 

Revoluţia  sovietică  nu  s’a  ridicat  împotriva  intelectualităţii  ca  atare,  ci  numai 
împotriva  acelei  categorii  de  intelectuali,  produs  al  societăţii  burgheze.  Acestei 
categorii  îi  substitue  viziunea  unui  intelectual  produs  al  societăţii  proletare.  Este  fără 
îndoială  drept  că  o  societate  de  clase  (oricare  ar  fi  ea)  prefigurează  într’un  sens  sau 
altul  faciesul  culturii. 

Dar  acest  criteriu  sodomorfic  al  culturii  nu  este  valabil  în  însăşi  problema  creaţiei 
şi  a  spiritului.  Creaţia,  aşa  cum  menţionează  şi  Eliade,  prin  însăşi  condiţia  sa 
existenţială  este  o  problemă  a  libertăţii.  Artistul  înregistrează  timpul  istoric  şi  este 
într'un  anumit  grad  produsul  lui;  dar  şi  aci  este  victoria  creaţiei  şi  pecetea  intimă  a 
creatorului  —  artistul  adevărat  nu  se  supune  decât  propriei  şi  misterioasei  sale  legi. 
El  stă  în  acelaş  timp  în  afara  timpului  şi  în  afara  consideraţiilor  de  clasă  socială. 
Creaţia  se  aplică  la  obiect;  artistul  fiind  el  însuşi  subiect  paradoxal  cu  vocaţie  şi 
misiune  de  a  anticipa  viitorul,  de  a  modela  şi  integra  prezentul.  în  acest  sens 
prezenţa  configuratoare  a  artistului  reprezintă  un  zbor  majestuos  al  libertăţii,  al 
adevăratei  grandori  a  omului,  în  care  acesta  se  regăseşte  în  chip  intim  cu  dorurile  şi 
avânturile  sale  încătuşate.  Creaţia  desemnează  profilul  intim  al  personalităţii  umane, 
planează  pentru  om.  Deaceea  creaţia  este  o  nobilă  şi  o  adevărată  biruinţă  asupra 
tristeţii  şi  materiei.  Numai  aplicarea  creaţiei  la  obiect  poate  fi  captată  (în  sens 
proletar  sau  burghez).  Nu  se  poate  însă  emite  pretenţia  unui  sens  unic  sau  exclusiv  al 
creaţiei,  sub  ameninţarea  pedepsei  cu  moartea. 

Aci  se  înşală  revoluţia  comunistă:  ignorând  spiritul,  nu-i  cunoaşte  condiţia 
existenţială,  care  scapă  oricărei  îndiguiri  sociomorfice,  fie  chiar  şi  a  unei  singure 


Nicolae  Niţă 


399 


clase:  proletariatul.  Spiritul  sălăşluia  şi  în  Platon  şi  în  Diogene,  (în  bogat  şi  în 
sărac...) 

Pe  de  altă  parte,  sunt  nenumărate  cazuri  în  care  gânditorii  au  dat  o  filosofie 
contrară  condiţiei  sociale  căreia  au  aparţinut.  Orientând  cultura  în  sensul  viziunei 
proletare  (lăsând  la  o  parte  filistinismul  proletar  al  burghezului  Marx),  Rusia 
Sovietică  a  creat  o  mulţime  de  şcoli  medii  cu  aplicaţii  strict  specializate  şi  practice.  E 
bine  acest  lucru?  Fără  îndoială!  Dar  nu  este  de  ajuns  numai  atât!  Vom  întlni  mâine  în 
ţară  sau  pe  un  vast  spaţiu  îndărătul  ei  o  altă  lume  —  mii  şi  mii  de  tractorişti, 
tehnicieni,  mecanici,  creaţi  după  sistemul  socialist  al  şcolii  unice.  Vor  avea  cu  toţii 
«diplome»  de  intelectuali.  Vor  acoperi  şi  reprezenta  fără  îndoială  noţiunea  de 
intelectual.  Dar  şi  noul  său  nivel!  Căci  umanismul  nu  va  mai  exista  decât  exclusiv 
deformat  de  optica  «socială»,  sau  exclusiv  pornit,  din  raţiuni  imediat  practice. 
Consecinţele  în  vieaţa  de  stat  în  reflexele  sociale  ale  omului,  sau  în  problema  acelei 
flori  delicate  care  se  numeşte  cultură,  le  lăsăm  însuşi  lectorului  să  le  mediteze. 

Există  două  primejdii.  Pe  de  o  parte  Intelectualul  (cu  I  mare)  pedant  sau  delicat  (şi 
obosit  de  glorie),  care  nu  ştie  să  conducă  un  tractor  sau  să-şi  fiarbă  ceaiul  (am  luat 
exemple  simplu  demonstrative)  al  cărui  creer  funcţionează  independent  de  senzaţiile 
originare  şi  sănătoase  ale  unei  existenţe  întregi!  Pe  de  altă  parte,  tractoristul  sănătos, 
noul  intelectual  care  n’a  citit,  n’a  auzit  (şi  nici  nu-i  pasă),  spre  exemplu  de  «Vieaţa 
Oamenilor  Iluştri»  a  lui  Plutarh. 

Care  este  poziţia  pe  care  trebue  s’o  adoptăm  noi  Românii?  în  problema 
responsabilităţii  mondiale  a  spiritului,  ne  vom  lăsa  înghiţiţi  de  tractorism  sau  de 
intelectualism?  Căci  suntem  un  popor  mic,  într'un  spaţiu  ingrat  şi  forţa  spiritului 
nostru  constitue  mai  mult  decât  la  alte  popoare  o  armă  a  supravieţuirii  naţionale. 

Gârcineanu  avea  dreptate  când  încă  din  1936,  într'un  articol  strălucitor 
(fugărindu-şi  gândul  pe  o  adevărată  claviatură  a  emoţiilor),  descria  şi  prevestea 
«trista  soartă  a  intelectualilor»,  bineînţeles  al  intelectualilor  orgolioşi  (înţepenit  turn 
de  fildeş  în  faţa  furtunii). 

Pe  de  altă  parte  intelectualitatea  adevărată  însemnează  supleţe  şi  curiozitate 
mintală,  fără  frângere  de  caracter. 

Sfântul  Pavel,  intelectual  distins,  ştia  la  rigoare  să  confecţioneze  —  conform 
îndeletnicirilor  vremii  sale  —  şi  coşuri  de  nuele!  Vrem  să  spunem:  nu-i  cădeau 
mâinile  în  faţa  unui  lucru  manual! 

Pentru  a  face  inoperant  dispreţul  faţă  de  intelect,  poziţia  intelectualilor  pe  viitor, 
este  de-a  şti  să  conducă  un  tractor  (exemplul  convenţional  pentru  a  ilustra  orice 
participare  realistă  şi  vie  în  câmpul  vieţii  concrete)  fără  a  uita  însă  «Vieţile 
Oamenilor  Iluştri»  a  lui  Plutarh!  Tractorul  reprezintă  tactica  şi  reechilibrarea  în 
vieaţa  de  toate  zilele. 

Plutarh  reprezintă  strategia  şi  scopul  spiritului!  Nu  vedem  alt  mijloc  în  faţa  religiei 
tractorismului  şi  deformaţiei  intelectualiste. 

Deaceea  să  nu  se  supere  unii,  dar  tot  Corneliu  Codreanu  a  fost  cel  dintâi  în  Ţara 
Românească  care  a  pus  problema  unui  intelectual  necertat  cu  concretul. 

în  felul  acesta  a  parcurs  «istmul  ipotetictic»  al  unui  modus  vivendi  între  înălţarea 
sufletească  a  masselor  spre  umanism  şi  între  ceeace,  într'o  conferinţă  ţinută  la 
Buenos  Aires,  s’a  numit  «o  elegantă  proletarizare  a  intelectualilor»*). 


-  Ovidiu  Găină. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


400 


O  MARE  ANIVERSARE  123 

de  Prof.  FI.  DIACONESCU 

La  22  Iunie  s’au  împlinit  zece  ani  de  când  România  a  intrat  în  războiu  în  contra 
Uniunii  Sovietelor.  Zece  ani  de  când  poporul  român  în  imensa  lui  majoritate,  a 
înţeles  să-şi  verse  sângele  luptând,  nu  numai  pentru  asigurarea  independenţii  şi  a 
fruntariilor  vremelnic  ciuntite,  —  dar  aşa  cum  mai  făcuse  şi  în  alte  vremuri,  —  pentru 
apărarea  civilizaţiei  şi  culturii  occidentale,  ameninţate  cu  revărsarea  hoardelor 
asiatice. 

Datorită  unor  împrejurări  vitrege  şi  erorilor  pe  care  acum  le  plăteşte  destul  de 
scump  omenirea,  pentru  prima  dată  în  istorie,  imperiul  moscovit  sub  masca 
doctrinei  comuniste,  a  isbutit  să-şi  întindă  influenţa  nefastă  până  în  inima  Europei. 

Toate  jertfele  făcute  de  România  în  cursul  ultimului  războiu  mondial,  de  multe  ori 
chiar  peste  puterile  ei,  au  rămas  zadarnice,  şi  după  trei  ani  de  luptă  eroică  a  fost 
constrânsă  să  semneze  o  convenţie  de  armistiţiu,  care  nu  însemna  altceva,  decât 
capitularea  necondiţionată,  urmată  de  perpetua  ameninţare  de  a  dispare  ca  naţiune. 

Nu  este  aici  locul  să  analizăm  cauzele  şi  vinovăţia  acelora  cari  au  lucrat  pentru 
obţinerea  acestui  rezultat  dezastros.  Ele  sunt  multiple  şi  din  nenorocire  şi  autorii  lor 
destul  de  mulţi.  Ne  vom  mulţumi  să  subliniem,  că  a  trebuit  să  treacă  şase  ani  de  la 
încetarea  focului  pe  continent,  ca  lumea  întreagă  să  se  trezească  şi  să-şi  dea  seama  ce 
reprezintă  pericolul  comunist.  Abea  acum  se  tălmăceşte  rostul  adevărat,  pentru  care 
România  a  intrat  în  luptă  la  22  Iunie  1941.  Războiul  început  atunci,  a  fost  semnalul 
de  alarmă  dat  tuturor  popoarelor  doritoare  de  libertate. 

S’a  susţinut  mai  târziu,  că  a  fost  constrânsă  să  ia  armele  alături  de  Germania 
hitleristă,  şi  că  războiul  purtat  în  contra  duşmanului  secular,  ar  fi  fost  impopular 
chiar  în  ţară. 

Neadevăruri  lansate  sau  de  cei  interesaţi  să  câştige  astfel  graţiile  şi  bunăvoinţa 
învingă-torului,  sau  de  oameni  care  ne-posedând  viziunea  clară  a  evenimentelor  în 
desfăşurare,  se  mulţumesc  cu  politica  de  moment. 

Războiul  contra  Rusiei  Sovietice  a  fost  popular  în  România  şi  nimeni  nu  poate  uita 
entu-ziasmul  fără  margini  ce  cuprinsese  întreaga  ţară,  la  ideia  că  sosise  momentul  să 
reluăm  provinciile  atât  de  brutal  răpite  cu  un  an  mai  înainte,  şi  să  spălăm  onoarea  şi 
demnitatea  unui  popor,  care  fuseseră  atât  de  nedrept  terfelite. 

Cu  câtă  amărăciune  în  suflet  auzeam  argumentele  searbăde  prelucrate  în  oficinele 
comu-niste.  Ce  a  căutat  armata  română  în  Rusia?  România  aliata  lui  Hitler,  a  făcut 
un  război  imperialist.  Şi  multe  altele  de  acelaş  gen. 

Se  poate  numi  imperialist  un  răsboi  în  care  îţi  aperi  dreptul  la  vieaţă,  la 
independenţă  şi  hotarele  naturale? 

Dacă  s'ar  cerceta,  —  evident  cu  bună  credinţă  şi  fără  falsificări,  —  întreaga  istorie  a 
neamului  nostru,  s’ar  constata  că  de  când  există  poporul  român,  nu  a  făcut  niciodată 
acte  de  pură  agresiune  şi  nu  a  râvnit  la  teritoriile  şi  bunurile  altora.  întotdeauna  s’a 
apărat  luptând  pentru  stăvilirea  invaziilor  şi  recucerirea  unor  părţi  din  trupul  lui, 
smulse  prin  violenţă  sau  înşelăciune. 

România  a  fost  în  adevăr  hitleristă  pentru  că  s’a  aliat  cu  Germania  în  contra 
Uniunii  Sovietelor?  Oricine  îşi  poate  da  seama,  că  un  stat  de  16  milioane  de  locuitori, 


123  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  I,  Nr.  1,  Iulie  1951. 


Nicolae  Niţă 


401 


atât  cât  rămăsese  în  1941,  nu  putea  duce  singur  un  războiu,  cu  un  imperiu  ce  se 
întinde  pe  două  continente  şi  numără  peste  200  de  milioane  de  oameni. 

S’a  alăturat  Puterii  ce-i  oferea  posibilitatea  să  lupte  în  contra  inamicului  de 
totdeauna,  să-şi  recâştige  provinciile  răpite,  să  oprească  invazia  spre  occident,  să 
asigure  pe  o  lungă  perioadă  liniştea  şi  stabilitatea  în  răsăritul  Europei,  înlăturând 
astfel  ameninţarea  permanentă  prin  care  trece  omenirea. 

Dacă  Marea  Britanie,  având  la  conducere  pe  cunoscutul  om  de  stat  englez,  care-şi 
crease  faima  de  a  fi  unul  dintre  cei  mai  aprigi  anti-comunişti,  s’a  aliat  totuşi  cu 
Uniunea  Sovietelor  numai  ca  să  distrugă  ţara  pe  care  o  socotea  inamicul  său  numărul 
unu,  —  pentru  ce  să  nu  fie  înţeleasă  Mica  Românie,  când  într’un  ceas  atât  de  critic  al 
istoriei  sale,  s'a  hotărât  să  meargă  cu  Germania,  socotind  că  astfel  va  dobândi 
victoria. 

Nu  multă  vreme  după  capitularea  Reichului,  acelaş  om  politic  şi-a  reluat  vechea 
atitudine  faţă  de  Kremlin,  al  cărui  ajutor  l’a  preţuit  atât  de  mult  în  timpul  războiului. 
Toate  aceste  schimbări  de  circumstanţă  în  politica  engleză,  au  fost  socotite  drept 
abilitate,  dar  şi  situaţia  în  care  se  află  azi  cele  două  blocuri  antagoniste,  dovedeşte 
prin  ea  însăşi  cu  prisosinţă,  câtă  clar  viziune  şi  ce  presentiment  al  pericolului  a  avut 
România,  când  s'a  plasat  de  la  început  în  poziţia  de  adversitate  netă  faţă  de 
conglomeratul  euro-asiatic. 

Uniunea  Sovietelor  a  continuat  să  fie  considerată  câtva  timp  după  terminarea 
războiului,  acelaş  aliat  preţios  şi  mai  ales  leal,  care  luptase  pentru  eliberarea 
popoarelor  şi  o  adevărată  democraţie. 

La  conferinţele  internaţionale  pretenţiile  mereu  crecânde  ale  Rusiei,  erau 
satisfăcute  cu  uşurinţă,  urmându-se  cu  stricteţe  formula  fostului  preşedinte 
Roosevelt,  care  se  exprimase  odată,  că  regimul  de  la  Moscova  poate  fi  un  partener 
comod  şi  sincer,  numai  să  nu  se  simtă  pus  într'un  complex  de  inferioritate. 

România  cu  toate  enormele  sacrificii  făcute  după  23  August  1944  pentru  cauza 
aliaţilor,  cu  tot  aportul  imens  care  a  dus  la  prăbuşirea  rapidă  a  frontului  german  din 
sud-estul  european,  a  fost  răsplătită  cu  tratamentul  ce  se  aplică  unui  fost  duşman. 

«Ex-ennemi»  era  calificativul  uzitat  faţă  de  un  popor  care  s'a  simţit  totdeauna 
atras  de  lumina  Apusului. 

Evenimentele  ulterioare  au  dovedit  şi  continuă  să  probeze  câtă  nedreptate  s’a  făcut 
poporului  român,  care  trebuia  considerat  chiar  in  timpul  când  ducea  războiul  contra 
Sovietelor,  drept  santinelă  înaintată  a  civilizaţiei  şi  culturii  occidentale. 

încet,  dar  sigur,  conlucrarea  armonioasă  dintre  foştii  aliaţi  a  început  să  slăbească 
imposi-bilitatea  de  înţelegere  cu  comunismul  devenind  din  zi  în  zi  mai  evidentă,  - 
Rusia  a  tras  cortina  de  fier  şi  a  început  făţiş  provocarea  în  multe  puncte  ale  globului, 
întreaga  lume  liberă  s’a  trezit  din  starea  de  beatitudine  în  care  se  găsea,  dându-şi 
seama  ce  urmăreşte  în  realitate  imperiul  moscovit. 

Câtă  diferenţă  în  mentalitatea  opiniei  publice  occidentale  şi  mai  ales  a 
conducătorilor  ei  politici  în  ultimii  doi  ani? 

Imediat  după  capitularea  Germaniei,  spune  fostul  titular  al  Departamentului  de 
Stat,  James  Byrnes,  în  lucrarea  sa  «Speaking  Frankly»,  —  Uniunea  Sovietelor  se 
bucura  în  America  de  o  simpatie  atât  de  mare,  poate  mai  mare  decât  oricare  altă  ţară. 

în  prezent  declaraţiile  oamenilor  autorizaţi  din  marea  republică  înstelată, 
dovedesc  cu  totul  o  altă  stare  de  spirit. 

A  trebuit  să  se  scurgă  şase  ani,  în  care  timp  Rusia  părăsind  tabăra  foştilor  ei  aliaţi  a 
trecut  la  atacuri  directe  şi  neobişnuit  de  tari  în  practica  internaţională,  şi  la  provocări 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


402 


permanente  în  diferite  puncte  ale  globului,  ca  războiul  civil  din  Grecia,  blocada 
Berlinului,  lupta  de  guerilă  din  Indochina,  agresiunea  din  Corea,  fără  a  mai  enumera 
şi  altele  mai  de  minimă  importanţă. 

în  tot  acest  timp  a  dovedit  deasemeni  reaua  credinţă  cu  care  alimentează  toate 
campaniile  ei  contra  occidentului,  prin  diversele  partide  comuniste  ce-i  stau  la 
dispoziţie,  şi  mai  presus  de  toate,  că  îşi  calcă  propriile  angajamente,  pregătindu-se 
fără  încetare  pentru  un  viitor  războiu,  în  contra  căruia  pretinde  că  lucrează,  erijându- 
se  în  campioana  susţinerii  păcii. 

Exemplul  viu  de  felul  cum  înţeleg  conducătorii  bolşevici  să  se  conformeze 
angajamentelor  proprii,  este  declaraţia  repetată  a  lui  Molotov,  actualul  prim  canditat 
la  succesiunea  lui  Stalin,  —  că  Rusia  Sovietică  nu  se  va  amesteca  în  afacerile  interne 
ale  României  şi  nici  nu-i  va  impune  un  anumit  regim.  După  ocuparea  ţării  de  armata 
roşie,  a  procedat  prin  teroare  la  transformarea  radicală  a  structurii  Statului  în  toate 
domeniile,  după  chipul  şi  asemănarea  Moscovei,  instalând  la  Bucureşti  un  guvern 
contra  voinţii  poporului  român,  controlat  şi  supraveghiat  la  fiecare  pas  de 
«observatori  şi  tehnicieni  ruşi».  Procedeul  de  transformare  totală  l’a  impus  Rusia  de 
altfel  şi  celorlalte  ţări  satelite,  fie  că  au  fost  inamice,  fie  că  au  fost  aliate,  în  decursul 
ultimului  războiu. 

Zilele  acestea  s'a  împlinit  un  an  de  la  invadarea  Coreii  de  Sud  de  forţele  comuniste. 
Douăzecişicinci  Iunie  1950,  marchează  o  dată  în  evoluţia  evenimentelor  mondiale. 
Nu  atât  prin  faptul  că  până  acum  ea  reprezintă  un  eşec  al  bolşevicilor  din  punct  de 
vedere  politic  şi  militar,  dar  mai  ales  pentrucă  s’au  putut  verifica  două  fenomene 
excepţional  de  importante. 

Primul  a  fost  rapiditatea  cu  care  forţele  O.  N.  U.-ului  s’au  pus  în  mişcare  pentru 
reprimarea  agresiunii,  ridicând  astfel  moralul  tuturor  şi  redând  încrederea  în 
securitatea  colectivă. 

Al  doilea,  a  fost  transformarea  concepţiei  de  apărare  a  Europei,  urmată  de  luarea 
măsurilor  necesare  pentru  stăvilirea  oricărei  tentative  de  expansiune  comunistă. 

Până  la  această  dată,  hotărârile  luate  de  «Cei  Trei  Mari»,  rămâneau  înscrise  în 
cartoane  fără  urmări  practice.  Chiar  armata  Atlanticului,  scutul  de  apărare  al 
Europei  occidentale,  era  numai  în  proect,  iar  organizarea  ei  simbolică. 

De  un  an  situaţia  s'a  schimbat.  Statele  Unite  ale  Americii  înţelegând  întreaga 
gravitate  a  pericolului  ce  ameninţă  toate  popoarele.  Imensele  ei  posibilităţi  în  materii 
prime,  producţie  industrială  şi  descoperiri  tehnice,  au  fost  mobilizate  pentru  o 
apărare  eficace  a  tuturor  aliaţilor. 

Cât  va  mai  dura  această  pregătire  de  proporţii  uriaşe,  nimeni  nu  poate  preciza.  Un 
fapt  însă  este  cert.  Omenirea  nu  e  departe  de  a  se  elibera  definitiv  de  cea  mai 
groaznică  ameninţare,  pe  care  a  cunoscut’o  dealungul  timpurilor.  Triumful  luminii 
asupra  întunericului  e  destul  de  apropiat. 

Iată  pentru  ce,  acum  când  s'au  împlinit  zece  ani  de  la  intrarea  României  în  războiu 
contra  Sovietelor,  socotim  această  dată  ca  o  mare  aniversare. 

în  timp  ce  lumii  occidentale  i-a  trebuit  atâţia  ani  să-şi  dea  seama  de  ţelurile 
comunismului,  România  bazată  pe  experienţele  trecutului  a  înţeles  din  primul 
moment  că  nu  există  altă  soluţie  pentru  eliberarea  globului,  decât  lupta  până  la 
exterminare  a  regimului  bolşevic. 

La  împlinirea  unui  deceniu  de  la  semnalul  lansat  lumii  civilizate,  -  cu  toate  că  în 
prezent  este  încătuşată  în  cea  mai  neagră  sclavie  din  istoria  sa,  —  are  cel  puţin  trista 


Nicolae  Niţă  ■fr 


403 


mângâiere  şi  satisfacţie  că  dreptatea  cauzei  ei,  care  este  şi  a  tuturor  celor  ameninţaţi, 
e  unanim  recunoscută. 

România  poate  privi  azi  cu  încredere  şi  mândrie  viitorul,  fiind  sigură  că  va  avea  un 
loc  de  cinste  în  concernul  naţiunilor  libere. 

Va  fi  nu  numai  o  răsplată  a  tuturor  suferinţelor  pe  nedrept  îndurate  de  poporul 
român,  dar  în  acelaş  timp  şi  o  reparaţie  datorată  ţării,  care  plăteşte  atât  de  dureros, 
atitudinea  ei  fermă  de  apărătoare  neclintită  a  civilizaţiei  occidentale. 

MARELE  PURTĂTOR  AL  CRUCII  124 


deVasile  POSTEUCĂ 

Pentru  orice  vestic  care  gândeşte  cu  seriozitate,  desnădejde  şi  răspundere,  la 
destinul  omenirii,  soluţia  creştină  se  impune  cu  necesitate  maximă. 

Cu  comunismul  bazat  pe  ura  şi  pe  lupta  dintre  clase,  distrugător  de  cultură  şi 
duşman  lui  Dumnezeu,  nu  rămâne  inimii  cugetătoare  decât  limanul  de  mântuire  al 
Dragostei.  Nu  rămâne  neamurilor  decât  întoarcerea,  în  spirit  şi  faptă,  la  “predica 
depe  munte”,  la  picioarele  Crucii  pee  care  s’a  jertfit  cel  ce  ne-a  adus  “adevărul,  calea 
şi  viaţa”.  Dacă  individual,  se  pot  găsi  căi  o  mie,  pentru  eliberarea  conştiinţei  de 
apăsarea  lutului,  destinele  colective  ale  neamurilor,  nu  se  pot  salva  în  realitatea 
superioară  a  omenirii,  decât  prin  învăţătura  creştină.  Pentrucă  omenirea  luptă 
pentru  libertate.  Şi  libertatea  există  şi  poate  exista  numai  în  Dragoste. 

Dar  întrebarea  ce  se  ridică  înfricoşetoare  în  faţa  conştiinţei  noastre  e  aceasta:  Este 
creştinătatea  o  forţă  care  să  intre  cu  curaj  şi  cu  sorţi  de  victorie  în  câmpul 
competiţiilor  viitoare,  în  vălmăşagul  technicei  ce  s’a  întrecut  pe  sine  însăşi  şi  să 
impună  după  război,  faţa  lumii  viitoare?  Se  va  mai  putea  organiza  o  cruciadă 
creştină,  de  proporţiile  vălmăşagului  ce  va  să  vină,  care  să  dea  luptătorilor 
entuziasmul  şi  fanatismul  necesar  luptei  cu  fiarele  sălbatece  şi  cu  noaptea 
apocaliptică? 

Răspunsul  nu  poate  fi  decât  în  absolut.  Lumea  e  împărţită  azi  în  două.  Deoparte 
noaptea  şi  de-o  parte  Dumnezeu.  Pe  partea  libertăţilor  umane,  nu  se  va  putea  muri 
pentru  bani,  ci,  dacă  cei-ce  conduc,  vor  voi  să  biruie  lumea,  va  trebui  ca  peste 
armatele  trimise  în  foc  şi  moarte,  să  fâlfâie  steagul  cu  sfânta  Cruce  a  Dragostei, 
semnul  ceresc  al  învierii. 

Cât  trăim  în  adevăr  ceasul  cel  mai  cutremurător  al  vestului  creştin,  gata  să-şi 
hotărească  moartea  sau  viaţa,  ne-o  dovedeşte  marele  aflux  al  pelerinilor  la  Roma  cu 
ocazia  anului  sfânt,  aniversare  ce  a  trebuit  să  fie  extinsă  şi  pe  1951.  Trăim  azi  un 
moment  formidabil  de  reînviere  a  conştiinţei  creştine  în  lume.  Pentru  milioanele  de 
suflete  ce  s’au  împărtăşit  din  mântuitoarea  lumină  a  catedralei  lumii  şi  au  auzit  şi 
mai  ales  au  simţit  rugăciunile  Sfântului  Părinte  Pius  al  XII,  pentru  cei  ce  au  plâns  pe 
piatra  de  unghi  a  adevărului,  nu  mai  poate  exista  nici  un  dubiu  că  desmăţul  de  azi  se 
va  termina,  prin  luptă  şi  jertfă,  prin  învingerea  răului  şi  aşezarea  păcii  în  lume  şi’n 
sufletele  oamenilor. 

Va  fi  desigur  o  biruinţă  Isusiană,  ale  cărei  lumini  orbitoare  şi  forţe  vor  isbucni  din 
nesfârşite  morminte  şi  din  epoci  întregi  de  martiragii  şi  suferinţi,  dar  noi  vom  trebui 


124  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  I,  Nr.  3,  Septembrie  1951. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


404 


să  ne  obişnuim  cu  dimensiunile  acestui  fel  de  a  birui.  Primii  creştini  n'au  biruit  decât 
după  patru  secole,  dar,  în  fond,  ce  înseamnă  măruntele  noastre  vieţi  faţă  de  faţa 
dumezească  a  adevărului  în  care  vor  trăi  neamurile  şi  va  învia  omenirea? 

Dar,  chinuit  de  febra  acestor  gânduri,  cu  care  e  bine  să  se  familiarizeze  fiecare  din 
noi  (căci  toţi  vom  trebui  să  luptăm  şi  nu  toţi  vom  vedea  ziua  însorită  a  victoriei),  aş  fi 
vrut  să  prind  măcar  în  fuga  condeiului  marea  bucurie  şi  nădejde  ce  ne-o  dă  faptul  că 
pe  tronul  de  rugăciune  şi  răspundere  al  creştinătăţii,  se  află  un  mare  “factor  de  pace”, 
conştiinţa  celui  mai  viteaz  şi  curat  cruciat  al  lui  Hristos.  Acela  care  azi  poartă  pe 
umerii  săi  binecuvântaţi  crucea  destinului  omenirii:  Papa  Pius  al  XII. 

Prin  zecile  de  mii  de  pelerini,  veniţi  din  toate  colţurile  lumii,  ca  să  vadă,  să 
ispăşească,  să  mărturisească,  ceeace  înainte  n'au  văzut,  să  se  roage  pentru  viitorul  si 
mântuirea  lumii,  Sfântul  Părinte  a  trecut  ca  o  lumină  de  dincolo.  Entuziasmul  italian 
din  acel  “Viva  il  Papa”,  s'a  prefăcut  cu  timpul  în  lacrimi,  în  mare  tăcere,  în 
cutremurare  interioară,  într’o  imensă  rugăciune  colectivă,  într’o  masă  de  suflet 
ridicată  spre  cer,  prin  care  El  a  trecut  deschizând  porţile  de  aur  ale  nădejdii,  ale 
umilinţei,  ale  cunoaşterii  şi  puterii. 

Un  luptător,  primul  luptător  al  adevărului.  în  timp  ce  celelalte  biserici  sunt  în 
robie,  supuse  prigoanei  barbare  şi  distrugerii  morale  şi  materiale;  în  timp  ce 
duşmăniile  răului  din  lume,  se  îndreaptă  spre  altarul  dela  Roma,  o  singură  conştiinţă 
a  fost  şi  stă  de  pază,  de  veghe,  liberă  şi  vie.  E  conştiinţa  Vaticanului.  E  sufletul  de 
cruciat  jertfelnic  al  Papei  Pius  XII.  El  nu  cunoaşte  putere  şi  descoperire  ştiinţifică  pe 
care  Dragostea  lui  Hristos  să  nu  le  poată  cuprinde  şi  armoniza.  De  aceea  credinţa  a 
fost  ridicată  pe  planurile  divine  ale  înţelepciunii.  Pentru  El  nu  există  decât  o  cale:  cea 
a  Mântuitorului.  Compromisurile  nu  sunt  ale  biruinţei  şi  ale  Crucii. 

Din  vălmăşagul  apocaliptic  al  vremii,  de  sub  ploaia  tuturor  loviturilor  şi 
minciunilor  mistificatoare,  Papa  Pius  XII  se  ridică,  figură  măreaţă,  şi  cuprinde  toată 
zarea  omenirii:  Purtătorul  Crucii  lui  Hristos. 

Dumnezeu  a  aşezat  păstoria  acestei  supreme  conştiinţe  umane  la  răscrucea 
cutremurătoare  a  istoriei  actuale.  Poate  aceasta  e  una  din  căile  ecumenicităţii 
creştine. 


CÂND  NE  VOM  ÎNTOARCE  ACASĂ...  125 

de  Grigore  MANOILESCU 

Nu  urmărim,  în  rândurile  de  mai  jos,  să  evocăm  dureros  pustiirile  a  tot  ce  ne-a 
fost  drag  şi  dramele  individuale  pe  care  fiecare  din  noi  —  acei  ce  vom  supravieţui 
luptei  care  vine  —  le  vom  găsi  când  ne  rom  întoarce  acasă. 

Gândul  lor  e  durerea  de  fiecare  zi  a  fiecăruia  din  noi;  dar  avem  datoria  să  ne 
ridicăm  deasupra  ei,  dacă  vrem  să  fim  vrednici  de  suferinţele  şi  de  jertfele  prin  care 
se  ridică  azi  spre  înălţimi  neamul  românesc,  prin  cei  mai  aleşi  fii  ai  săi.  Aleşi  nu  întru 
inteligenţă,  ştiinţă  şi  abilitate  —  în  orice  domeniu  ar  fi,  ci  aleşi  întru  caracter,  întru 
tărie,  întru  spirit  de  sacrificiu. 


♦  ♦  ♦ 


125  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  I,  Nr.  3,  Septembrie  1951. 


Nicolae  Niţă 


405 


Pentru  ziua  aceia  minunată  şi  dureroasă  “când  ne  vom  întoarce  acasă”  adică 
pentru  ziua  când  neamul  românesc  va  fi  iarăşi  în  măsură  să  dispună  liber  de  soarta 
sa,  noi  cei  din  afară  avem  datoria  de  a  ne  pregăti  în  aşa  chip,  încât  să  putem  aduce 
maximum  de  servicii  celor  ce  au  suferit  infinit  mai  mult  decât  noi.  Pentru  aceasta 
trebue  în  primul  rând  să  facem  efortul,  nebănuit  de  greu,  de  a  ne  imagina  felul  lor 
actual  de  a  gândi  şi  a  simţi;  în  al  doilea  rând  avem  datoria  de  a  pregăti  —  fie  şi  în  linii 
largi  şi  puţin  precise  —  soluţiile  ce  le  vor  cere  problemele  acelei  zile  a  eliberării  ei. 

Putem  influenţa  foarte  puţin,  noi  Românii  pribegi,  ba  chiar  tot  neamul  românesc 
împreună,  desfăşurarea  evenimentelor  ce  vor  urma  până  în  ziua  întoarcerii  acasă.  Cel 
mult  ne  putem  face  datoria  muncind,  luptând  şi  murind  pentru  a  contribui  cinstit,  cu 
toate  puterile  noastre,  la  lupta  de  eliberare.  Dar,  pe  plan  mondial,  nu-i  putem  nici 
grăbi,  nici  schimba  mersul  determinat  de  focul  atâtor  forţe  uriaşe,  văzute  şi  nevăzute, 
de  pe  întreg  pământul. 

Ne  putem  însă  pregăti  pentru  ziua  cea  mare  făcând  efortul  de-a  ne  curăţi,  dacă  nu 
de  tot  ce  e  rău  şi  păcătos  în  sufletul  nostru,  —  lucru  totdeauna  greu  şi  trudnic,  dar  şi 
mai  greu,  precum  se  vede,  în  lumea  pribegilor  români,  —  cel  puţin  de  noţiunile  false 
sau  învechite  din  mintea  noastră  şi  de  căile  greşite  ce  s’au  înstăpânit  pe  felul  nostru 
de  a  gândi,  cu  privire  la  ziua  întoarcerii  acasă. 

în  articolul  de  faţă,  ca  şi  în  cele  ce  vor  urma  cu  privire  la  aspecte  izolate  ale 
aceleiaşi  probleme,  noi  nu  pretindem  câtuşi  de  puţin  să  dăm  soluţii  unice  şi 
definitive,  ci  urmărim  numai  să  punem  într'o  lumină  cât  mai  apropiată  de  aceea  în 
care  se  va  prezenta  viitorul,  câteva  din  problemele  nebănuit  de  numeroase  şi  de  grele 
pe  care  le  va  avea  de  înfruntat  neamul  românesc  după  eliberare.  Dacă  unele  soluţii 
vor  fi  totuşi  schiţate,  ele  trebuesc  socotite  mai  mult  ca  un  îndem  la  discuţii  şi  la 
căutarea  altora  şi  mai  potrivite. 


♦  ♦  ♦ 


E  totdeauna  primejdios  să  faci  profeţii  şi  să  construieşti  cu  imaginaţia  o  situaţie 
viitoare.  Aplicarea  planurilor  comuniste  din  România  este  însă  astăzi  atât  de 
avansată,  încât  se  poate  vedea  limpede  -  chiar  şi  de  orbii  care  n’au  ştiut  sau  n’au  vrut 
să  vadă  la  vreme  -  încotro  se  îndreaptă  şi  care  e  situaţia  pe  care  o  adâncesc  an  cu  an 
în  Ţară.  Pe  de  altă  parte,  exemplul  celor  petrecute  în  Rusia  însăşi  —  pe  care  autorul  a 
avut  norocul  şi  mândria  s’o  parcurgă  dela  Sevastopol  la  Stalingrad  comandând  o 
baterie  —  cât  şi  exemplul  altor  ţări,  ca  de  pildă  Ţările  Baltice,  ne  pot  arăta  limpede  ce 
are  de  aşteptat  neamul  românesc, 

Trebue  deci  să  ne  deprindem  cu  gândul  că  afară  de  munţi,  de  dealuri,  şi  de  ape, 
nimic  nu  va  mai  fi  în  ţară  aşa  cum  a  fost. 

Totul  va  fi  schimbat,  prefăcut,  contaminat,  strâmbat,  deformat,  distrus.  Totul  va  fi 
altfel  decât  odinioară. 

Unele  din  aceste  prefaceri  vor  fi  poate  superficiale,  vor  reprezenta  numai  o 
încovoiere  elastică  ce  va  înceta  fără  mare  greutate,  revenindu-se  la  vechea  situaţie, 
atunci  când  presiunea  care  le-a  creat  va  înceta.  în  nenumărate  domenii  însă,  vom 
întâlni  deformări  permanente  în  condiţiile  material  şi  spiritual  de  viaţă  a  neamului 
românesc.  Şi  aceste  deformări  permanente  vor  fi  cu  atât  mai  numeroase  şi  mai 
importante  cu  cât  stăpânirea  străină  va  dura  mai  multă  vreme. 

A  ne  imagina  că  după  eliberare  se  va  putea  reveni  la  «cum  a  fost»  înainte  de 
războiu  şi  a  încerca  aceasta  prin  măsuri  de  Stat,  ar  însemna  să  producem  noui  şi 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


406 


inutile  suferinţe  bietului  neam  românesc.  în  toate  sau  în  mai  toate  domeniile  vieţii 
naţionale,  indiferent  dacă  situaţia  dinainte  de  războiu  a  fost  bună  sau  rea  şi 
indiferent  dacă  întoarcerea  ei  e  de  dorit  sau  nu,  deformările  permanente  intervenite 
în  anii  de  dărâmare  a  vechilor  instituţii  ale  ţării,  vor  împiedeca  această  revenire. 

Orice  plan  de  viitor,  nu  trebue  deci  să  plece  dela  situaţiile  pe  care  le-am  lăsat  în 
ţară  la  plecare  şi  nici  la  situaţiile  pe  care  am  dori  să  le  găsim  acolo  la  întoarcerea 
acasă  (sau  pe  care  am  dori  să  le  restabilim)  ci  dela  realităţile  dureroase  cărora 
neamul  românesc  va  avea  să  le  înfrunte  în  ziua  eliberării. 

Nu  este  un  singur  domeniu  în  care  anii  de  ocupaţie  comunistă  să  nu  fi  produs 
schimbări  ireversibile.  în  politică,  în  şcoală,  în  biserică,  în  armată,  totul  a  fost 
răsturnat,  iar  oamenii  însuşi  care  ar  fi  putut  reînoda  legătura  cu  trecutul  au  fost 
distruşi.  Şi  mai  adânci  încă  sunt  schimburile  din  domeniul  economic.  Acolo  în 
special,  trebuesc  căutate  forme  noui  de  viaţă  a  întreprinderilor  —  cel  puţin  în  epoca 
de  tranziţie  —  o  întoarcere  de  la  o  zi  la  alta  la  sistemul  de  odinioară  fiind  cu 
neputinţă,  chiar  dacă  ar  fi  de  dorit. 

REVOLUŢIA  INTERIOARĂ  126 


deVasile  POSTEUCĂ 

Pentru  a  putea  înfăptui  schimbarea  la  faţă  a  omenirii,  e  nevoie  ca  un  anumit  proces 
de  perfecţiune  umană  să  se  desăvârşească  în  noi,  pe  planul  individului,  al  familiei,  al 
neamurilor.  Nu  se  poate  realiza  nicio  revoluţie  exterioară  fără  revoluţionarea 
interioară,  fără  perfecţionarea  conştiinţei  umane.  Revoluţiile,  de  orice  fel  ar  fi  ele, 
fără  acest  creator  suport  interior,  provocate  doar  de  superficiale  conjuncturi  politice 
sau  sociale,  cad  odată  cu  animatorii  lor,  odată  cu  depăşirea  conjuncturilor. 

Condiţia  esenţială  a  oricărei  revoluţii  este  deci  omul.  Aşa  cum  scopul  ultim  al 
educaţiei  este  autoeducaţia,  adică  acel  moment  de  trezire  a  personalităţii  când 
educatorul  îşi  devine  sie  însuşi  educator,  tot  aşa  şi  revoluţiile,  pentru  a  putea  purta 
rod  peste  veacuri,  trebue  să  realizeze  revoluţia  interioară  a  omului. 

Nimic  nu  exista  înafară  fără  să  nu  fi  fost  mai  întâi  realizat  pe  planul  minţii  sau  în 
adâncurile  luminoase  ale  inimii.  Dacă  tindem  spre  mai  bine,  spre  perfecţiune  în  cele 
exterioare,  cu  atât  mai  mult  trebue  să  înfăptuim  perfecţiunea  interioară.  Căci 
revoluţia  pe  plan  politic  sau  social  poate  fi  înfăptuită  sau  înfrântă  şi  atunci 
revoluţionarul  rămâne  fără  obiect  şi  se  prăbuşeşte  în  desnădejde.  Pe  când  cel  ce  a 
trezit  în  el  resorturile  revoluţiei  interioare,  spirituale  şi  morale,  şi  ştie  că  biruinţa  pe 
plan  extern  poate  fi  realizată  numai  din  suma  curată  a  acestor  revoluţii  ale  sufletelor, 
nu  se  teme  niciodată  de  gol,  de  nonactivitate,  de  înfrângere.  Căci  esenţialul  nu  e  cum 
se  desfăşoară  evenimentele  în  afară,  ci  cum  ne  comportăm  noi  faţă  de  ele.  Nu  lumea 
este  goală,  ci  noi  suntem  goi.  Şi,  esenţial  este,  că  revoluţia  interioară  nu  se  termină 
niciodată.  Oricât  am  trăi,  nu  vom  putea  spune  niciodată  că  am  terminat  de  lucrat  în 
ogorul  propriului  suflet,  că  ne-am  desăvârşit  moraliceşte.  Drumul  acesta  începe  aici 
pe  pământ  şi  termină  în  cerul  sfinţeniei,  în  reîntoarcerea  la  condiţia  divină  şi  e 
nesfârşit  de  lung  şi  greu  de  presărat  cu  Golgote,  căderi  şi  ridicări  înfrigurate,  acest 
drum. 


126  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  I,  Nr.  5-6,  Noembrie  -  Decembrie  1951. 


Nicolae  Niţă 


407 


Numai  cine  a  avut  norocul  să-l  vadă  şi  s’a  hotărât  să  pornească  pe  el,  cu  eroism  si 
smerenie,  îşi  dă  seama  de  măreţia  lui,  de  majestatea  vieţii,  de  splendoarea  perfec¬ 
ţiunii,  la  care  avem  dreptul  ca  oameni.  Pe  lângă  strălucirea  acestor  valori  de  dincolo 
de  timp,  revoluţiile  sociale,  drepturile  unei  clase  care  se  ridică  sângeros  contra  alteia, 
ca  să  înfăptuiască  dreptatea,  nu  sunt  decât  umbre,  valori  de-o  clipită. 

Numai  sufletul  omenesc,  tinzând  spre  înviere,  e  etern.  în  ultimă  instanţă  omul 
poate  consfinţi  revoluţii  sau  le  poate  compromite  şi  nimici.  Exemple  de  realizări  şi 
căderi  avem  multe  în  secolul  nostru.  Şi  pentru  că  ne  apropiem  de  un  moment 
revoluţionar  al  întregii  planete,  în  care  fiecare  neam  va  fi  chemat  să-şi  desăvârşască 
propria  sa  revoluţie,  regă-sindu-se,  examinând  dacă  se  află  pe  linia  misiunii  sale 
istorice  şi  spiritual,  e  poate  cazul  să  vorbim  de  problema  omului  mai  îndeaproape. 
Căci  omul  duce  orice  revoluţie  la  victorie,  în  măsura  în  care  se  revoluţionează  în 
spirit  pe  el  însuşi.  Am  văzut  revoluţionari  fără  echilibru  interior,  care,  în  momentul 
unei  prăbuşiri  exterioare,  s’au  pierdut.  Aceştia  sunt  falşii  revoluţionari,  oricât  de 
fanatici  ar  fi  şi  ar  părea  ei.  Ei  au  sufletul  îndreptat  numai  în  afară,  neştiind  nimic  din 
tainele,  nevoile  şi  drepturile  piopriului  lor  suflet.  Ei  se  sbat  numai  să  fericească  pe 
alţii,  neputând  să  se  fericească  pe  ei  înşişi.  în  caz  de  victorie,  aceste  ele-mente  reiau 
exploatarea  mulţimilor  cărora  le-au  promis  dreptate,  pâne  şi  onoare.  Iar  în  caz  de 
înfrângere,  putrezesc  în  golul  desnădejdei  sau  se  anulează  reciproc.  Neobişnuiţi  să 
vadă  spre  înlăuntru,  unde  stau  cauzele  căderii  lor,  ei  aruncă  vina  pe  alţii,  din  afară, 
crezând  că,  schimbând  câteva  puncte  de  program  sau  doctrină,  se  pot  pune  la  pas  cu 
vremea. 

Am  văzut  în  1945,  pe  foarte  mulţi  luptători  prăbuşindu-se  odată  cu  înfrângerea 
Germaniei  naţional-socialiste  şi  a  Italiei  fasciste.  Pentru  adevăraţii  revoluţionari  însă, 
aceste  evenimen-te  n’au  însemnat  nimic  altceva  decât  o  înfrângere,  decât  recolta 
unor  nenumărate  greşeli  pe  diferite  planuri,  din  care  toată  omenirea  va  trebui  să 
înveţe.  Ei  n’au  avut  a  se  plânge  şi  a  reproşa  nimănui  nimic.  Ei  şi-au  continuat  drumul 
interior  cu  credinţa  nestrămutată  că  pe  planul  dreptăţii  sufleteşti  se  va  putea  exprima 
cândva  din  nou  în  forme  sociale,  de  faptă  şi  luptă  jertfelnică  pentru  neam  şi 
umanitate. 

Lumea  nu  se  va  mântui  decât  dacă  fiecare  om  se  va  mântui  pe  el  însuşi.  Şi  nu  va 
deveni  mai  bună,  mai  plină  de  bucurie  creatoare,  decât  dacă  fiecare  din  noi,  de  azi,  şi 
de  mâne,  vom  fi  pornit  drumul  revoluţiei  permanente:  schimbarea  la  faţă  a 
sufletului.  Şi  punctele  cardinale  ale  acestei  împăraţii  spirituale  sunt:  individul, 
neamul,  Dumnezeu.  Fără  ordonarea  noastră  pe  aceste  trei  realităţi,  revoluţia 
spirituală  e  deficitară,  cum  au  fost  atâtea  cărora  noi  le-am  fost  contemporani  şi 
martori.  Numai  puţini  ştiu  să  aprecieze  această  scară  de  valori,  să-şi  păstreze 
credinţa  întreagă  şi  inima  bună:  ducând  lupta,  pe  plan  spiritual,  mai  departe,  ştiind 
că  în  spatele  luptei  cu  armele,  se  duce  o  lupta  mai  acerbă,  mai  încordată,  singura 
aducătoare  de  deciziune:  lupta  forţelor  nevăzute.  Pe  acest  ultim  plan,  pot  lua  parte  la 
bătălie,  la  cea  mai  crâncenă  bătălie,  numai  revoluţionarii  sufletului,  numai  atleţii 
spiritului.  Aci,  pe  acest  plan,  se  hotărăşte  destinul  omenirii. 

Am  dreptul,  în  concluzie,  să  subliniez  necesitatea  întoarcerii  fiecăruia  dintre  noi,  în 
atelierul  propriului  suflet?  Vor  vrea  oare  măcar  câţiva  să  înţeleagă  că  exilul,  cu 
experienţele  lui  amare,  poate  fi  cea  mai  înaltă  academie  a  revoluţiei  spirituale,  pentru 
fiecare  individ?  Pentru  oricine  poartă  în  mâini  un  steag  de  revendicări  ale  neamului 
sau,  ale  omenirii  primejduite.  Pot  invita  pe  cei  ce-au  epuizat  obiectivele  revoluţiei 
exterioare,  la  frumuseţea  şi  eroismul  inegalabil  al  acestui  drum  interior,  în  care  nu 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


408 


vor  lâncezi  niciodată  din  lipsă  de  directive  şi  nu  vor  flămânzi  niciodată  de  dreptate  şi 
răsplată? 


O  GENERAŢIE  ŞI  UN  DESTIN 

“ Redacţia ” 

în  revista  îndreptar  din  August  1951,  Mircea  Eliade  publică  un  articol  intitulat  în 
mod  cu  totul  sugestiv  «I-a  mâncat  capul  politica!».  Cum  intenţionăm  să-i  facem  o 
notă  marginală,  credem  oportun  să  reamintim  cetitorilor  problemele  pe  care  le 
desbate  acolo  D-l  Eliade.  Prima  problemă  este  aceea  a  poziţiei  total  negative  pe  care  a 
adoptat-o  generaţia  dela  1925-35,  faţă  de  partidele  politice  româneşti,  refuzând 
permanent  şi  obstinat  de  a  se  integra  în  ele.  Generaţia,  abandonând  forul  vieţii 
publice,  acesta  a  rămas  în  exploatarea  exclusivă  a  «nepricepuţilor,  oportuniştilor, 
mediocrilor»,  fapt  ce  a  avut  ca  efect,  pe  deoparte,  o  sclerozare  o  partidelor  istorice, 
prin  nealimentarea  lor  cu  o  nouă  generaţie,  iar  pe  de  alta,  adeziunea  «intelighenţii» 
româneşti  la  mişcările  de  tip  protestatar  şi  anti  partidist  a  Prof.  Forţu  şi  Corneliu 
Codreanu.  în  felul  acesta,  după  D-l  Eliade,  a  avut  de  suferit  atât  politica  cât  şi  ţara 
românească. 

A  două  problemă  —  care,  deşi  tratată  în  strictă  conexiune  cu  prima,  este  totuşi 
independen-tă  -  este  aceea  a  obligaţiei  pe  care  o  are  elita  românească  ce  se  află  acum 
în  exil  de  a  se  informa  în  modul  cel  mai  riguros  asupra  politicii  în  general  şi  mai  ales 
asupra  doctrinei  comuniste,  în  care  este  educat  astăzi  poporul  român,  pentru  a  putea 
răspunde  mâine,  în  mod  valabil  şi  în  cunoştinţă  de  cauză,  doctrinarismului  leninisto- 
stalinist. 

Ca  tot  ce  scrie  D-l  Eliade,  acest  articol  poartă  pecetea  pateticului  şi  nimeni  nu 
poate  rămâne  indiferent  faţă  de  actualitatea  lui.  Mai  mult  chiar,  stimulează  ideile  şi 
crează  o  stare  de  efervescenţă  doctrinară,  necesară  mai  mult  ca  oricând  clarificării 
luptei  româneşti  de  astăzi.  D-l  Mircea  Eliade  nu  este  numai  un  intelectual,  un  mare 
intelectual,  ci  este,  în  acelaş  timp,  şi  un  mare  agitator  intelectual.  Nu  puţine  din 
ideile  şi  formulele  «fenomenului  românesc»  care  circulă  astăzi,  au  fost  lansate  pe 
vremuri  de  D-sa.  Deaceea,  este  printre  puţinii  români  ce  pot  vorbi  cu  prestigiu  şi 
competenţă,  în  chestiunile  care  afectează  destinul  naţiei  noastre. 

♦  ♦  ♦ 

în  ce  priveşte  prima  problemă,  aceea  a  desinteresului  generaţiei  dela  “25-35” 
pentru  politică,  D-l  Eliade  se  întreabă  care  este  cauza  acestei  abstenţiuni  şi  răspunde 
că  nu  este  alta  decât  repulsia  ce  i-o  făcea  politica.  O  a  doua  întrebare  îşi  face  însă 
apariţia  pe  teren.  Era  justificat  acest  «horror  rei  publicae?»  Din  contextul  articolului 
se  deduce  că  D-l  Eliade  crede  că  nu.  Noi  însă,  ne  permitem  să  credem  că  da  şi  cerem 
voie  s’o  demonstrăm.  Şi  vom  începe  şi  noi  prin  a  întreba  care  era  structura  vieţii 
politice  a  României  în  momentul  când  pe  orizontul  ei  îşi  făcea  apariţia  generaţia  dela 
«25»  sau  mai  degrabă  delo  «22»,  căci  acolo  credem  că  trebuie  retrocedată  cronologia 
generaţiei  în  chestiune. 


127  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  I,  Nr.  5-6,  Noembrie  -  Decembrie  1951. 


Nicolae  Niţă 


409 


La  o  asemenea  întrebare  nu  se  poate  răspunde  însă  satisfăcător,  fără  o  face  o  aluzie 
istorică,  oricât  de  succintă  şi  chiar  incompletă,  la  originea  politicei  în  România 
modernă. 

Până  la  1848,  vieaţa  politică  a  principatelor  române  s’a  desfăşurat  sub  permanenta 
apăsare  o  ceeace  am  putea  numi  o  tradiţie  balcanică.  Nu  încape  nicio  îndoială  că  cea 
mai  neagră  epocă  din  istoria  României  moderne  —  afară  doar  de  aceea  actuală  —  a 
fost  cea  cunoscută  îndeobşte  sub  numele  de  «domnia  fanariotă»,  care  a  introdus  în 
principate  toată  putrefacţia  politică  o  imperiului  turcesc  în  plină  descompunere. 
Obiceiurile  turceşti,  transplantate  prin  contactele  de  vasalitate  cu  «Sublima  Poartă», 
s’au  încetăţenit  la  noi  sub  numele  de  «obiceiul  pământului».  De  fapt,  denumirea  este 
cu  totul  apocrifă,  dat  fiind  că  năravurile  turceşti  —  şi  ele  moştenite,  în  parte,  din 
Bizanţul  decadent  şi  lichidat  —  s'a  substituit  treptat  unei  nobile  tradiţii  autohtone 
româneşti. 

Principatele  române,  care  nu  demult  fuseseră  subiecte  de  istorie,  contând  ca 
elemente  de  sine  stătătoare  în  constelaţia  europeană,  prin  această  «domnie»  suferă 
un  colaps  istoric  total,  ele  nemaiînsemnând  decât  nişte  pioni  pasivi  ai  Imperiului 
Otoman  (adică  un  soiu  de  paşalâcuri).  O  sută  de  ani  de  aceştia  nu  puteau  să  nu-şi 
producă  efectele,  care  au  fost  catastrofale,  pentru  evoluţia  interioară  a  României. 

Primul  semnal  de  ieşire  din  această  besnă  subistorică  îl  dau  la  1848  «bonjuriştii», 
cu  care  începe  importarea  în  principate  a  unor  forme  politice  occidentale.  Peste 
«obiceiul  pământului»  se  suprapun  partidele  politice  cu  croială  apuseană.  Aceste 
partide,  devenite  mai  târziu  istorice,  au  anunţat  doctrinarisme  după  model  apusean. 
S’a  încercat,  cu  alte  cuvinte,  implantarea  unor  forme  de  cultură  politică  perfect 
occidentală,  într’un  mediu  politic  perfect  balcanic.  Care  a  fost  rezultatul? 

Rezultatul  a  fost  o  absorbţie  şi  o  «adaptare»  a  acestor  forme  la  «obiceiul 
pământului».  Formele  democraţiei  franceze,  transplantate  în  aria  balcanică,  s’au 
golit  de  conţinutul  lor  real  şi  au  devenit  nişte  simboluri  fără  nicio  eficacitate.  Mai 
mult  decât  atât,  s’au  convertit  în  instrumente  politice  în  mâna  partidelor  pentru  a  fi 
întrebuinţate  în  interese  pur  partidiste,  contra  interesului  public. 

Dacă  dăm  la  o  parte  coaja  de  eftin  romantism  cu  care  o  anumită  istoriografie  şi 
literatură  naţională  caută  să  prezinte  această  stare  de  lucruri  ca  o  idilică  vieaţă 
patriarhală,  şi  dacă  eliminăm  prejudecăţile  de  superficial  patriotism  în  care  am  fost 
educaţi,  descoperim  o  realitate  care  ne  încrâncenă. 

Aceasta  este  realitatea  românească  care  a  rămas  aproape  neschimbată  dealungul 
timpului  şi  în  ea  s’a  ciocnit  generaţia  dela  «1925».  Cine  purta  vina  acestei  realităţi? 
Fără  nicio  îndoială,  partidele  politice  istorice.  Aici  trebue  căutată  repulsia  elitelor 
intelectuale  ale  generaţiei  în  chestiune  faţă  de  politică.  D-l  Eliade  ne  mai  spune  că 
generaţia  nu  trebuia  să  confunde  politica  cu  politicianismul.  Cum  putea  proceda  însă 
la  distincţie  —  care,  aşa  cum  o  face  şi  Dl  Eliade,  doar  teoretic  se  putea  face  —  când  de 
fapt,  în  România  nu  exista  nicio  deosebire  între  politică  şi  politicianism?  Distincţii  de 
acest  fel  nu  se  puteau  face  nici  înlăuntrul  partidelor,  nici  între  ele,  căci  toate  erau 
«tot  o  apă  şi-un  pământ».  Dar,  presupunând  că  totuşi  «intelighenţa»  dela  «25-35» 
ar  fi  acceptat  să  se  înregimenteze  în  aceste  partide,  o  asemenea  acţiune  ar  fi  avut  un 
efect  salutar?  Ar  fi  putut  purga  partidele  istorice  de  racila  lor  nu  mai  puţin  istorică? 
Dar,  partidele  istorice  nu  erau  lipsite  de  intelectuali.  Nu-i  nevoie  să  le  facem 
inventarul  căci  îl  cunoaşte  toată  lumea.  întrebăm  numai:  cu  ce  au  contribuit  ei  la 
regenerarea  morală  partidelor?  Intelectualul  român  intrând  într’un  partid  politic  era 
pus  automat  în  această  dilemă:  ori  să  se  «dea  după  păr»  şi  atunci  făcea  «carieră» 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


410 


politică,  ori  se  menţinea  pe  o  linie  etică  şi  atunci  eşua.  (Exemplu  cazul  lui  Grigore 
Iunian,  care  a  refuzat  să  înfeodeze  şi  mai  mult  decât  era,  magistratura  politicii,  sau  a 
lui  Nicolae  Iorga  care  «Eu  n’am  fost  eu!») 

Partidele  istorice  se  reduceau  în  acel  timp  la  două:  Partidul  Liberal  şi  cel  Naţional 
Ţărănesc.  Partidul  Liberal,  căzut  într’o  iremediabilă  senilitate  ideologică,  dar  foarte 
sprinten  când  era  vorba  să-şi  asigure  faimoasa  primă  electorală  de  40%  care-i 
conferea  «Puterea»  (este  partidul  care  a  introdus  în  România  sufragiul  universal, 
dar  şi  frauda  electorală  care  anula,  de  fapt,  principiul  electiv),  sau  să-şi  asigure 
privilegiile  economiei  naţionale,  după  «obiceiul  locului». 

Remarcăm,  în  treacăt,  că  atunci  când  la  alegerile  din  Decembrie  1937,  nu  a  reuşit 
să  obţină  «prima»,  nu  a  ezitat  să  arunce  peste  bord  principiile  democratice  şi  să 
sprijine  dictatura  lui  Carol,  care  desigur  nu  ar  fi  fost  posibilă  fără  concursul  direct 
ori  tacit  al  oamenilor  politici  români.  Un  an  mai  târziu,  balcanismul  politicei 
româneşti  îşi  arată  şi  faţa  bestială,  sub  forma  terorismului  de  stat,  prin  asasinarea  a 
mii  de  legionari  sau  prieteni  personali  ai  lor.  Intenţia  lui  Carol  şi  a  partidelor  istorice 
—  coalizate  pentru  prima  oară  cu  ocazia  acestor  acte  sanghinare  —  a  fost  să  lichideze 
generaţia  «25-35»  încadrată  «in  corpore»  în  Mişcarea  Legionară.  (Istoria  a  vrut  însă 
ca  «intelighenţa»  să  nu  piară  de  tot  şi  să  continue  şi  azi  să  fie  coşmarul  comuniştilor 
dinlăuntrul  ţării,  şi  a  anticomuniştilor  de  nevoie,  din  afara  ei.) 

Dar,  revenind  la  situaţia  din  jurul  lui  1925,  trebuie  să  recunoaştem  că 
«intelighenţa»  şi-a  făcut  la  un  moment  dat  iluzia  că  noul  partid  naţional -ţărănesc, 
venit  la  putere  după  o  spectaculară  opoziţie  şi  cu  enormul  prestigiu  pe  care  i-1  aducea 
jumătatea  sa  ardeleană,  că  va  aduce  schimbarea  mult  dorită.  Au  fost  deajuns  însă  doi 
ani  de  guvernare,  pentru  ca  acest  partid  să  ajungă  un  fel  de  «alter  ego»  al  partidului 
liberal.  Forţa  tentaculară  a  «spiritului»  balcanic  a  fost  atât  de  iresistibilă,  încât 
generaţia  ardeleană  a  Unirii  a  capitulat  aproape  fără  condiţii.  Cauza  dramei  şi  a 
izolării  de  mai  târziu  a  lui  Iuliu  Maniu,  aici  trebue  căutată. 

Aşadar,  repetăm,  repulsia  politică  a  generaţiei  «25-35»  nu  venea  dintr’o  opoziţie 
apriorică,  dintr’un  «parti  pris»,  ci  era  dictată  de  însăşi  condiţia  istorică  a  politicei 
româneşti.  Dar,  dacă  «intelighenţa»  nu  făcea  politică,  asta  nu  însemna  că  era 
apolitică.  O  dovedeşte  critica  agresivă  sub  care  pusese  vieaţa  politică  românească.  O 
dovedeşte  aderarea  ei  la  insurecţia  prof.  Forţu,  dar  mai  ales,  la  «antipartidul»  lui 
Corneliu  Codreanu.  Generaţia  D-lui  Mircea  Eliade  va  fi  considerată,  atunci  când 
istoria  României  moderne  se  va  scrie  cu  mai  puţină  patimă  balcanică  şi  cu  mai  mult 
spirit  ştiinţific,  ca  cea  mai  importantă  generaţie  a  acelei  Românii.  Şi  aceasta  nu 
numai  fiindcă  a  fost  o  generaţie  protestatară,  ci  pentrucă  a  fost  una  creatoare.  Este 
prima  generaţie  care  are  temeritatea  de  a  se  înfrunta  cu  cei  70  de  ani  de  istorie 
politică  a  României,  de-a-i  face  un  proces  radical  şi,  mai  ales,  de  a  prezenta  soluţii 
revoluţionare.  Această  generaţie  şi-a  dat  perfect  seama  că  ritmul  istoric  în  care 
mergea  România  era  caduc  faţă  de  ritmul  istoriei  universale,  care  nu  mai  admitea 
soluţii  de  compromis  şi  de  lentă  evoluţie.  Că,  dacă  România  nu  reuşea  să  se  pună  pe 
picioare  proprii  şi  valide  repede,  era  ameninţată  să  devie  din  nou  un  paşalâc  oarecare 
al  Occidentului,  sau  al  Rusiei  Sovietice.  Generaţia  dela  «25-35»  îşi  face  apariţia  în 
momentul  precis  în  care  istoria  începe  să  atingă  punctul  zenital  al  uneia  din  cele  mai 
mari  crize  pe  care  a  străbătut-o  vreodată.  Meritul  generaţiei  consista  tocmai  în  a  fi 
avut  conştiinţa  acestui  moment  decisiv,  şi  de  a-şi  fi  asumat  riscul  său  total.  în 


Nicolae  Niţă 


411 


concret,  România  se  putea  salva  numai  printr’un  salt,  printr’o  «mutaţie»  spirituală  a 
omului  românesc. 

D-l  Eliade  mai  reproşază  generaţiei  în  chestiune,  de  a  nu  fi  fost  la  înălţimea 
generaţiei  precedente,  aceea  care  a  făcut  răsboiul  de  Unire,  şi  de-a  nu  fi  continuat 
opera  ei  pe  planul  politic.  Dacă  generaţia  răsboiului  —  ne  referim  adică  la  generaţia 
politică  —  nu  ar  fi  constituit  îndată  după  încetarea  ostilităţilor  monopolul  demagogic 
şi  lucrativ  al  jertfelor  aduse  de  ostaşul  român  pe  front  şi  de  populaţia  civilă,  în  spatele 
frontului,  poate  că  cei  dela  «25-35»  ar  fi  fost  dispuşi  să  uite  incuria  şi  incapacitatea 
catastrofală  cu  care  a  fost  preparat  şi  condus  acest  răsboi  (Turtucaia,  Retragerea, 
Tifosul  exantematic,  etc.,  etc.).  Generaţia  D-lui  Mircea  Eliade  nu  putea  să-şi  asume 
răsboiul  «sic  et  simpliciter»  şi  fără  a  face  o  critică  prealabilă  partidelor  politice 
vinovate.  Meritul  acestei  generaţii  succesive  este  acela  de-a  fi  refuzat  să  se  constituie 
în  generaţie  «succesoare». 

Acuzându-o  de-a  fi  adoptat  o  poziţie  exclusiv  spirituală  şi  neconcretă,  D-l  Eliade 
acuză  indirect  «intelighenţia»  de  a  se  fi  situat  pe  un  plan  utopic.  Noi  credem  că  dacă 
această  generaţie  poate  să-şi  revendice  un  titlu  de  glorie,  acesta  este  tocmai 
«utopismul»  ei.  Acest  utopism  a  făcut  posibilă  formularea  «omului  românesc»  cu 
proiecţie  universală,  sau,  mai  bine  spus,  aceea  a  unui  om  universal  construit  pe 
lineamentele  omului  românesc. 

Bineînţeles,  nu  a  omului  pe  care  l-a  desfigurat  «obiceiul  pământului»,  ci  acela  care 
zăcea  troenit  sub  secole,  şi  pe  care  începuse  să-l  desgroape  şi  să-i  insufle  o  nouă 
vieaţă  istorică  mai  întâi  un  Eminescu,  apoi  un  Pârvan,  un  Iorga,  un  Rădulescu- 
Motru,  un  Nae  Ionescu,  un  Lucian  Blaga,  şi  mai  în  urmă  un  Mircea  Vulcănescu,  un 
Mircea  Eliade,  etc.,  şi  care  îşi  capătă  profilul  definitiv  în  legionarul  ideal  —  archetip 
al  omului  românesc  —  aşa  cum  îl  cerea  geniul  sintetic  a  lui  Corneliu  Codreanu. 
Astăzi,  singurul  tip  de  om  capabil  de  a  fi  opus  omului  comunist,  este  omul  legionar. 
Acestei  afirmaţii  i-se  vor  putea  aduce,  desigur,  obiecţiuni  de  detaliu  sau  de 
conjunctură,  dar  nu  de  esenţă. 

Dacă  totuşi  D-l  Mircea  Eiiade  persistaă  în  a  crede  că  «intelighenţia»  dela  «25-35» 
a  greşit,  atunci  nu  ne  mai  rămâne  altceva  decât  să  spunem  că  bine  a  greşit. 

♦  ♦  ♦ 

A  două  problemă  pe  care  o  atacă  D-l  Eliade  este,  aşa  cum  spuneam,  necesitatea 
imperioasă  a  intelectualului  român  de  a  se  pune  la  curent  cu  teoria  politicei  în 
general,  şi  în  special  cu  doctrina  comunismului,  pentruca  mâine  să-l  poată  combate 
cu  eficacitate.  Nu  încape  nicio  îndoială  că  D-l  Eliade  are  perfectă  dreptate  când 
intimează  pe  intelectualul  refugiat  să  iasă  din  diletantism  şi  improvizaţie  şi  să  se 
dedice  unui  studiu  serios.  Decât,  şi  aici  ne-am  permite  unele  observaţii.  în  primul 
rând,  aşa  cum  pretinde  şi  filosoful  anticomunist  Berdiaev,  comunismul  este  ceva  mai 
mult  decât  o  teorie.  Este  un  crez  (fals,  dar  un  crez),  un  mod  de-a  fi,  un  stil,  în  sfârşit, 
o  viziune  a  lumii.  Dacă  s‘ar  rezuma  la  o  pură  dialectică,  atunci  ar  putea  fi  combătut 
cu  o  dialectică  contrarie.  Prin  urmare,  nu  este  destul  ca  să  combaţi  comunismul,  un 
anticomunism.  Trebuie  să  i-se  opue  deci  o  altă  serie  de  categorii  spirituale,  de  acelaşi 
ordin.  Desigur,  dintre  acestea  nu  poate  fi  exclusă  o  doctrină  anticomunistă,  sau,  mai 
bine  spus,  o  doctrină  care  să  depăşască  comunismul.  Dacă  se  reduce  deci, 
comunismul,  în  ultimă  instanţă,  la  un  principiu  antropologic,  atunci  omului 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


412 


comunist  trebue  să  i-se  opue  omul  care  prin  structură  să  fie  «negaţia  comu¬ 
nismului». 

Cu  această  constatare  revenim  la  cele  afirmate  mai  sus  asupra  omului  românesc  cu 
posibilitate  istorică  a  viitorului,  mai  apropiat  decât  ne  închipuim  poate.  Dacă 
salvarea  valorilor  supreme  ale  persoanei  umane,  ca  purtătoare  a  spiritului  —  în  care 
înglobăm  şi  politicul,  aşa  cum  o  cerea  Platon  —  înseamnă  mesianism,  atunci  nu 
vedem  dece  nu  s’ar  înseria  şi  sforţările  generaţiei  noastre  pe  o  linie  mesianică. 

ROMÂNIA  STAT  SATELIT?  128 

de  Crişu  AXENTE 

încă  din  1945  planează  asupra  României  acuzaţia  de  stat  satelit  al  Rusiei 
comuniste.  A  fi  declarat  satelitul  unei  mari  puteri,  înseamnă  că,  în  cazul  unui  conflict 
armat,  statul  satelit  va  suferi  aceleaşi  consecinţe  ca  şi  marea  putere,  în  eventualitatea 
înfrângerii  acesteia,  iar,  în  timpul  răsboiului,  va  fi  supus  aceleiaşi  distrugeri  pus¬ 
tiitoare.  Dar,  este  România  un  stat  satelit  al  puterii  comuniste  sau  este  o  pradă  a 
acesteia?  Pentruca  un  stat  să  poată  fi  considerat  satelit  al  altuia,  el  trebue,  prin 
voinţa  conducătorilor  săi  legitimi  să  fi  renunţat  la  dreptul  de  a  se  conduce  singur  şi 
de  a  se  supune  în  toate  domeniile  intereselor  altei  ţări,  ale  cărei  hotărâri  le  acceptă  şi 
le  aplică. 

Dacă  aceasta  este  definiţia  unui  stat  satelit,  să  ne  întoarcem  cu  şapte  ani  înapoi  şi 
să  cercetăm  dacă  România  poate  fi  încadrată  în  această  formulă.  Când  la  23  August 
1944  s’a  anunţat  la  radio  încetarea  stării  de  răsboi  cu  Rusia,  opinia  românească  era 
împărţită  în  două.  Unii,  sub  influenţa  propagandei  făcută  în  ţară,  în  favoarea  Rusiei, 
erau  convinşi  că  armatele  sovietice  vor  trece  prin  România  ca  prietene  şi  că,  datorită 
hotărârii  de  a  întoarce  armele  contra  Germaniei,  ni  se  vor  impune,  prin  tratatul  dc 
pace,  condiţiuni  acceptabile;  deasemenea  mai  credeau  în  svonul  că,  în  scurt  timp,  vor 
ateriza  la  Bucureşti  câteva  divizii  engleze,  care  trebuiau  să  dea  populaţiei  siguranţa 
că  nu  este  lăsată  la  discreţia  armatelor  ruseşti. 

Alţii  —  cari  cunoşteau  istoria  Rusiei  şi  tendinţele  imperialiste  comuniste  —  îşi 
dădeau  seama  că  Ruşii,  odată  intraţi  în  ţară,  nu  vor  pleca  de  bună  voe.  Marea  massă 
o  populaţiei,  presimţind  cu  instinctul  el  sănătos  prăpădul  care  se  va  abate  asupra  ei, 
trăia  cu  spaima  în  suflete;  o  mare  îngrijorare  apăsa  asupra  tuturora. 

Trupele  depe  front  au  primit  vestea  cu  surprindere  şi  cea  mai  mare  parte  a 
ostaşilor  s'a  bucurat,  crezând  într’o  întoarcere  acasă.  Dar  această  bucurie  a  fost  de 
scurtă  durată  —  numai  câteva  ore  —  căci  armata  rusă  nu  ştia  nimic  despre  armistiţiul 
anunţat  de  Români,  şi  toţi  ostaşii  care  depuseseră  armele  au  fost  declaraţi  prizonieri 
şi  transportaţi  în  Rusia. 

Nici  ceilalţi,  cari  n’au  căzut  prizonieri,  n’au  avut  o  soartă  mai  bună,  căci  conform 
armis-tiţiului  încheiat  abia  la  12  Septembrie  1944,  România  şi-a  luat  angajamentul  să 
pună  la  dispoziţia  comandamentului  rus  cel  puţin  12  divizii  care  să  lupte  contra 
Germaniei.  Soldatul  român,  întors  acasă  cu  gândul  să-şi  pună  familia  la  adăpost  de 
ruşi,  a  trebuit  să  ia  iar  arma  în  spinare. 

Guvernul  Sănătescu  —  constituit  în  noaptea  de  23-24  August  1944  — ,  era 
neputincios  în  faţa  desordinilor,  jafurilor  şi  crimelor  sovietice,  precum  şi  a  atacurilor 


128  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  I,  Nr.  5-6,  Noembrie  -  Decembrie  1951. 


Nicolae  Niţă 


413 


date  de  formaţiunile  politice  comuniste,  camuflate  sub  diverse  denumiri.  Prin 
armistiţiul  semnat  la  12  Septembrie  44,  România  a  intrat  complet  în  puterea  Rusiei. 
Iată  ce  scrie  Markham  în  cartea  lui,  «La  Roumanie  sous  le  joug  sovietique»:  «Cet 
armistice  livrait  la  Roumanie  pieds  et  poings  lies  â  l’Union  Sovetique  et  montrait  que 
la  Grande  Bretagne  et  Ies  Etats-Unis  avaient  capitule  devant  la  Russie.  Le  resultat  du 
coup  d’etat  tente  et  realise  par  le  Roi  et  Maniu  a  ete  de  faire  de  la  Roumanie  un  etat 
vassal  de  l’Union  Sovietique». 

«La  Russie  avait  donc  officiellement  le  pouvoir  de  controler  Ies  journaux,  la  radio 
et  Ies  reunions,  de  suspendre  l’activite  de  toutes  Ies  organisations,  d’arreter  tout 
roumain  en  le  declarant  criminel  de  guerre  ou  ennemi  des  Allies  (de  l’U.  R.  S.  S.). 
Elle  pouvait  exiger  Ies  sommes  qu'elle  desirait  pour  couvrir  Ies  depenses  de  la  guerre, 
prendre  toutes  instalations  et  toutes  Ies  usines  comme  butin  de  guerre. 
L’mbassadeur  des  Etats-Unis  â  Moscou  consentit  non  seulement  â  tout,  mais 
angagea  fortement  la  Roumanie  â  accepter,  comme  Hitler  en  1940,  avait  presse  la 
Roumanie  de  donner  la  Bessarabie  â  l’U.  R.  S.  S.» 

Deşi  armistiţiul  impus  României  a  fost  atât  de  dureros,  totuşi  ar  fi  fost  suportabil, 
dacă  după  semnarea  tratatului  de  pace  s’ar  fi  îngăduit  să-şi  conducă  destinele  ca  stat 
independent.  Acest  lucru  nu  numai  că  nu  s’a  întâmplat,  dar,  chiar  în  timpul 
răsboiului,  Rusia,  fără  niciun  fel  de  menajament  pentru  aliaţii  ei,  şi-a  impus  voinţa  la 
Bucureşti. 

Cabinetul  Sănătescu  remaniat  la  4  Noembrie  1944,  prin  introducerea  a  6  Miniştri 
comunişti,  a  fost  înlocuit  la  7  Decembrie  cu  guvernul  Gl.  Rădescu.  Comuniştii  din 
guvern,  după  vizita  făcută  de  Gheorghiu  Dej  la  Moscova,  au  început  o  campanie 
obstrucţionistă,  cu  tendinţa  de  a  răsturna  şi  acest  guvern  comunist,  sprijinit  total  de 
ruşi. 

în  urma  înţelegerii  dintre  Anglia  şi  Rusia  din  toamna  anului  1944,  prin  care  Anglia 
renunţa  la  orice  intervenţie  în  România  pentru  a-şi  asigura  influenţa  în  Grecia  şi,  pe 
baza  acordului  dela  Yalta,  Rusia  îşi  putea  permite  orice  fel  de  acţiune  în  România. 
Sunt  cunoscute  evenimentele  care  au  prezidat  la  înlăturarea  guvernului  Rădescu. 
Sosirea  lui  Vişinski  la  Bucureşti,  violentarea  voinţii  Regelui  şi  instalarea  guvernului 
Groza,  au  pecetluit  sfârşitul  unei  democraţii,  care  şi  aşa  nu  mai  exista  decât  doar  cu 
numele. 

Iar  în  acest  răstimp  soldatul  român  lupta  spre  Vest,  pentru  o  democraţie  care  n’a 
ţinut  seama  de  jertfa  lui  şi  pentru  victoria  unui  comunism  care  acasă  îi  sugruma 
neamul.  O  mai  cumplită  tragedie  nu  se  poate  închipui.  Cât  de  puternică  a  fost 
disciplina  în  care  a  fost  educat  acest  ostaş  şi  cât  de  mare  a  fost  sufletul  lui,  pentruca 
să-şi  poată  înfrânge  desamăgirea  care-i  măcina  voinţa  şi  să  lupte  pentru  acei  cari  îşi 
băteau  joc  de  familia  lui  şi-i  jefuiau  avutul. 

Dar,  pe  cât  de  strălucit  a  fost  sacrificiul  lui,  pe  atât  a  fost  de  inutilă  jertfa  sa  pe 
altarul  sfânt  al  Patriei.  Poate  că  atunci,  când  se  alia  victorios  la  Buda  Pesta  sau  la 
Praga,  alături  de  călăul  lui,  în  modestul  lui  suflet  încă  mai  licărea  o  speranţă:  gândul 
că  totuşi  întors  acasă,  va  putea  duce  iarăşi  o  vieaţă  tihnită.  De  unde  să  ştie  el  că  din 
puţina  lui  speranţă,  nimic  nu  se  va  realiza?  Când  oameni  politici  cu  grea  răspundere 
în  faţa  ţarii  nu  şi-au  dat  seama  de  imensele  suferinţe  care  se  vor  abate  asupra  celor 
mulţi  -  nu  numai  asupra  celor  acuzaţi  de  fascism  -,  chiar  şi  asupra  lor,  reprezentanţi 
ai  democraţiei. 

Şi  atunci,  dacă  asta  este  situaţia,  cum  poate  fi  socotită  România  stat  satelit  al 
Rusiei  Sovietice?  Unde  este  voinţa  poporului  care  să  aprobe  acest  regim?  Unde  sunt 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


414 


reprezentanţii  lui  legitimi?  Existenţa  la  conducerea  ţării  a  unui  guvern  de  creaturi  ale 
comunismului,  sprijinit  pe  armata  ocupantului,  nu  îndreptăţeşte  şi  nu  justifică 
epitetul  de  satelit. 

România  este  o  ţară  sugrumată  de  Rusia  şi  nu  satelitul  ei.  Poporul  român  face 
necontenit  apel  să  i-se  recunoască  dreptatea,  şi  atâta  timp  cât  mai  există  un  Român 
în  hotarele  ţării,  sau  în  afară,  strigătul  lui  va  răsuna  peste  lume. 


30  NOEMBRIE  1938  129 

de  Vasile  IAŞINSCHI 

“Legionarii  nu  mor",  afirmă  Căpitanul  în  prefaţa  cărţii  sale  pentru  toţi  câţi  l’au 
urmat  şi  pentru  acei  ce  se  vor  naşte  deapururi. 

Rămânem  prezenţi  în  viaţă  şi  după  moarte. 

împlinim  misiunea  ce  ne-am  luat-o. 

Stăm  la  postul  de  veghe  şi  nu  ne  desprindem  de  istoria  Neamului  cu  tot  trecutul 
lui  de  glorie  şi  de  suferinţă. 

Nu  pierdem  din  vedere  greşelile  cari  ne-au  slăbit  capacitatea  şi  ne-au  micşorat 
forţele  de  creaţie. 

Respectăm  toate  valorile  fundamentale,  a  căror  ciclu  istoric  formează  bunul 
omenirei. 

Păstrăm  conştiinţa  pierderilor  îndurate  şi  purtăm  cu  noi  anii  de  durere,  cari  nu  ne 
vor  diforma  nici  materia  umană,  nici  esenţa  spiritului. 

Simţim  nevoia  sufletească  de-a  ne  aminti  mereu  fapta  demonilor,  cari  au  întunecat 
faţa  României  acum  14  ani. 

Avem  datoria  de  a  nu  uita  nenorocirea  ce  s’a  abătut  asupra  Ţării  din  cauza  neunirii 
oarbe  ce  ne-a  sfâşiat  şi  pământul  şi  sufletul;  —  căci  o  fărâmă  de  dragoste  şi-un  pic  de 
viziune  ne-ar  fi  scutit  de  atâtea  jertfe  şi  atâta  decădere! 

Suntem  dintre  acei  cari  ne-am  măsurat  cu  moartea  şi  am  biruit-o,  înălţându-ne  pe 
planul  de  viaţă  al  Românismului,  dincolo  de  frământările  cari  coboară  pe  oameni  în 
noroiul  ţărânei  şi’n  vâltoarea  urei  fără  sfârşit. 

Pe  calea  către  Mântuirea  Neamului  —  aşa  cum  am  pornit-o  din  anul  1919  dorim 
înţelegere  şi  pace,  dar  nu  cu  preţul  renunţării  la  o  acţiune  dreaptă  şi  legală,  conformă 
cu  cerinţa  şi  nevoia  conştiinţei  publice  şi  cu  evoluţia  timpului. 

Nu  ne  gândim  să  facem  o  nedreptate,  nici  chiar  celui  mai  înverşunat  adversar;  ci, 
dimpotrivă,  acolo  unde-o  are,  i-o  recunoaştem,  de-ar  fi  să  tăiem  şi'n  carne  proprie. 

De  aceia  amintirea  în  veac  a  zilei  acesteia  cu  toată  rânduiala  bisericească  nu  este  o 
manifestare  de  ordin  politic  sau  de  duşmănie  faţă  de  cineva;  ci  este  trăirea  noastră  — 
a  cinci  inşi  sau  a  cinci  milioane,  numărul  n’are  importanţă  —  legaţi  într'o  credinţă  ca 
şi  într'o  pătimire,  care  cine  ştie  când  se  va  termina!? 

Este  ziua  reculegerii  noastre,  sunt  ceasurile  de  mărturisire  faţă  de  adâncurile 
sufletului  nostru,  despre  tot  ce-am  făcut  bine  sau  rău  pe  linia  învăţăturii  corneliene, 
care  trebue  să  se  împletească  necontenit  şi  necondiţionat  cu  linia  neamului. 

Numai  aşa  putem  să  rămânem  noi  şi  să  sperăm  în  harul  şi  ajutorul  divin  pentru 
atingerea  ţelului  de  care  să  se  bucure  toţi,  deci  şi  rău-voitorii  noştri. 


129  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  II,  Nr.  17-18,  Noembrie  -  Decembrie  1952. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


415 


MONARHIA  PARLAMENTARĂ  «o 

“Redacţia” 

Constituţionaliştii  moderni  disting  trei  tipuri  de  monarhie:  monarhia  absolutistă, 
monarhia  constituţională  şi  monarhia  parlamentară.  în  monarhia  absolutistă  suvera¬ 
nitatea  statului  se  concentrează  în  întregime  în  mâna  monarhului.  Drepturile  lui  sunt 
considerate  a  fi  de  origine  divină:  de  aceea  el  nu  are  a  da  socoteală  niciunui  dintre 
muritori  de  felul  cum  întrebuinţează  puterea. 

Acest  gen  de  monarhie  nu  se  mai  întâlneşte  astăzi  decât  în  unele  satrapii  orientale. 
După  Revoluţia  franceză,  şi-a  făcut  loc  în  Europa  o  formulă  monarhică  de  com¬ 
promis:  monarhia  constituţională.  în  monarhia  constituţională  puterea  nu  mai  e 
deţinută  exclusiv  de  monarh,  ci  se  împarte  între  Rege  şi  Popor.  Există  de  fapt  doi 
Suverani  în  stat,  două  forţe,  care  se  echilibrează  graţie  mecanismului  constituţional 
în  vigoare:  regele  şi  poporul.  Puterile  regale  sunt  definite  şi  limitate  printr’o 
Constituţie:  deaceea  monarhia  se  chiamă  constituţională.  Regele  este  rege  "din  graţia 
lui  Dumnezeu  şi  voinţa  naţională». 

Fără  îndoială  că  în  această  tovărăşie  constituţională,  partenerul  avantajat  este 
Regele,  în  sensul  că  el  dispune  de  mai  multe  mijloace  ca  să  abuzeze  de  prerogativele 
lui.  Poporul  e  numeros,  dar  împrăştiat  şi  divizat  în  partide,  în  vreme  ce  Regele  e  o 
singură  persoană,  se  bucură  încă  de  o  anumită  aureolă  din  trecut,  iar  puterile  ce  i  le 
acordă  Constituţia  sunt  suficient  de  mari  şi  de  elastice  ca  să-i  acopere  şi  să-i 
înlesnească  jocul,  dacă  e  posedat  de  gândul  de  a  elimina  poporul  din  competiţiune. 
Orice  monarhie  constituţională  închide  în  sine  germenii  unei  dictaturi  monarhice, 
iar,  dacă,  totuşi,  în  unele  monarhii  constituţionale,  s’a  ajuns  la  o  convieţuire 
armonică  între  Rege  şi  Popor,  aceasta  se  datoreşte  fie  calităţilor  excepţionale  ale 
Suveranului,  care  nu  şi-a  permis  transgresiuni  în  ordinea  constituţională,  fie  unei 
eminente  clase  conducătoare,  care  a  veghiat  cu  gelozie  la  drepturile  poporului. 

Monarhiile  răsăritene  n’au  beneficiat  nici  de  una  şi  nici  de  alta  din  aceste 
normalităţi:  rareori  un  Rege  înţelept  şi  întotdeauna  o  clasă  conducătoare  coruptă  şi 
inconştientă,  gata  să-l  servească  slugarnic  pe  Rege,  dacă  pe  acesta  l-ar  fi  ispitit 
gândul  puterii  totale.  Toate  aceste  monarhii  erau  declarate  "constituţionale»,  dacă 
Regele  şi  Poporul  formal  exercitau  puterea  în  comun,  dar,  în  realitate,  totdeauna 
Poporul  era  cel  păgubit. 

Să  facem  o  scurţă  incursiune  în  politica  internă  română,  dovedind  cu  fapte  viciul 
monarhiilor  constituţionale. 

Regelui  Ferdinand  îi  poartă  posteritatea  un  respect  adânc,  pentru  atitudinea  lui 
patriotică  în  timpul  primului  războiu  mondial.  Dar,  ca  factor  regulator  al  vieţii 
constituţionale,  n’a  fost  la  aceeaşi  înălţime.  în  exercitarea  prerogativelor  regale  nu  s’a 
orientat  după  indicaţiile  voinţei  naţionale,  ci  s’a  încovoiat  influenţelor  dela  Palat. 
Graţie  acestor  influente,  partidul  liberal  a  guvernat  direct  sau  indirect  în  tot  timpul 
vieţii  Regelui  Ferdinand,  deşi  simpatiile  poporului  se  îndreptau  în  mod  concludent 
spre  alte  forţe  politice. 

După  războiu,  s’au  născut  două  noi  partide,  unul  legat  de  mitul  şi  popularitatea 
Gen.  Averescu,  iar  altul,  cel  ţărănesc,  a  devenit  expresia  păturilor  largi  ale  poporului 
român,  mai  ales  dupăce  s’a  unit  cu  partidul  naţional  din  Ardeal.  în  mod  normal, 


130  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  II,  Nr.  17-18,  Noembrie  -  Decembrie  1952. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


416 


aceste  partide  erau  chemate  să  guverneze  între  1919-1927,  fiind  cele  mai  bine 
ancorate  în  conştiinţa  naţiunii.  Partidul  liberul  avea  cadre  puternice,  dar  nu  se 
bucura  de  popularitate. 

Ca  să  ajungă  la  putere,  acestui  partid  nu-i  rămânea  deschisă  decât  poarta  din  dos  a 
Palatului,  silind  pe  Rege  să  ajungă  în  permanent  conflict  cu  noima  poporului. 
Plecarea  Gen.  Averescu  dela  putere  în  1922  şi  venirea  liberalilor  sunt  fapte  ce  nu-şi 
pot  găsi  o  explicaţie  constituţională  plauzibilă,  pentrucă  nu  erau  indicate  de  curente 
de  opinie  populară.  Dar  liberalii  voiau  ca  Noua  Constituţie  şi  încoronarea  să  se  facă 
sub  ei.  Şi  atunci  au  pus  în  funcţie  influenţele  lor  la  Palat,  debarcând  pe  General.  Cum 
poporul  nu-i  voia,  a  trebuit  ca  liberalii  să  facă  alegerile  cu  teroare  şi  furt  de  urne. 
Constituţia  dela  1923  s’a  votat  în  mijlocul  unor  uriaşe  manifestaţii  de  protest, 
organizate  în  toată  ţara  de  partidul  naţional-ţărănesc. 

Dece  a  fost  ţinut  Brătianu  la  putere  întreaga  perioadă  parlamentară  de  4  ani,  cu 
toate  că,  curentul  popular  era  categoric  împotriva  lui  şi  dece  a  fost  concediat  Gen. 
Averescu  înainte  de  împlinirea  legislaturii?  Regele  Ferdinand  măsura  cu  altă  măsură 
când  era  vorba  de  Brătianu.  în  1926,  o  nouă  surpriză.  Partidul  averescan  trecuse  dc 
zenitul  popularităţii  sale.  în  loc  de  a  i  se  da  guvernarea  partidului  Naţional  ţărănesc, 
care  era  susţinut  în  acel  moment  de  un  formidabil  val  de  popularitate,  se  revine  la 
formula  averescană,  care  nu  se  mai  putea  impune  deastădătă  decât  cu  cunoscutele 
metode  liberale,  adică  teroare  şi  furt  de  urne.  în  1927,  o  nouă  lovitură.  Averescanilor 
le  cade  cărămida  în  cap,  deşi  nimic  nu  îndreptăţea  pe  plan  guvernamental  o 
asemenea  schimbare.  Guvernarea  Averescană  din  1926-27  a  fost  una  din  cele  mai 
bune  pe  care  le-a  avut  Ţara  Românească.  Dar  Brătianu,  ştiind  că  Regele  Ferdinand 
nu  mai  are  zile  multe,  voia  ca  la  moartea  acestuia  să  aibă  frânele  conducerii  în  mână. 
în  mod  normal,  odată  succesiunea  deschisă,  naţional-ţărăniştii  erau  cei  îndreptăţiţi 
să  formeze  guvernul.  Dar,  din  culisele  Palatului  a  ieşit  o  altă  formulă.  Liberalii,  ca  să 
înfrângă  ostilitatea  crescândă  a  Ţării,  au  trebuit  să  utilizeze  pe  o  scară  întinsă 
sistemul  cunoscutelor  ingerinţe  electorale. 

A  trebuit  să  moară  Regele  Ferdinand,  să  moară  Brătianu  şi  Regenţa  să  nu  mai  aibă 
încotro,  ca  să  răsbată  naţional  -  ţărăniştii  la  putere.  Şase  ani  au  fost  ţinuţi  naţional- 
ţărăniştii  într’o  opoziţie  infructuoasă,  iar  impopularul  partid-liberal  a  guvernat 
aproape  fără  întrerupere  exclusiv  printr’un  act  unilateral  de  voinţă  al  Regelui,  deşi 
Constituţia  îl  obliga  la  un  permanent  acord  cu  celălalt  tovarăş  de  Suveranitate, 
Poporul. 

Dacă  examinăm  domnia  Regelui  Carol  II,  abuzurile  regalităţii  sunt  şi  mai  evidente. 
Regele  Carol  şi-a  făcut  un  fel  de  "credo"  politic  din  eliminarea  poporului  dela 
conducerea  ţării.  De  când  s’a  urcat  pe  tron,  a  urmărit  cu  tenacitate  răsturnarea 
regimului  constituţional  în  vigoare  —  care  prevedea  suveranitatea  mixtă,  Rege  şi 
Popor  —  şi  înlocuirea  lui  cu  dictatura  sa  personală.  Spre  acest  obiectiv  şi-a  concentrat 
toate  eforturile:  a  întreprins  fragmentarea  partidelor  şi  şi-a  recrutat  din  mijlocul  lor 
un  grup  de  elemente  credincioase,  pe  care  să  se  poată  sprijini  în  momentul  decisiv:  a 
îndepărtat  sistematic  dela  putere  forţele  populare,  adică  partidul  naţional-ţărănesc  şi 
Mişcarea  Legionară,  iar  la  urmă  a  mobilizat  tot  aparatul  executiv  al  statului  contra 
Mişcării,  urmărind  să  o  distrugă,  pentru  că  era  singura  forţă  politică  ce  putea  face 
incertă  dictatura  sa. 

Deşi  naţional-ţărăniştii  erau  încă  agreaţi  de  popor,  Regele  Carol  II  îi  înlocueşte  în 
1931  cu  un  “Deus  ex  machina",  Guvernul  Iorga-Argetoianu. 


Nicolae  Niţă 


417 


Nişte  fracţiuni  de  partid,  cari  nu  întruneau  nici  8  %  din  totalul  voturilor,  sunt 
chemate  să  conducă  destinele  ţării! 

Un  nou  val  de  teroare  electorală  se  abate  asupra  României,  Iorga  şi  Argetoianu 
ajung  la  majorităţi  parlamentare,  graţie  patului  de  puşcă  şi  siluirii  urnelor.  Regele  îşi 
dădea  seama  că  atât  partidul  lui  Iorga  cât  şi  gruparea  Argetoianu  aparţineau  mai 
degrabă  domeniului  fanteziei  decât  realităţilor  politice,  dar  el  voia  să  facă  o  primă 
deschidere  contră  partidelor,  să  experimenteze  ideea  guvernelor  de  personalităţi,  să 
simtă  pulsul  ţării,  să  cunoască  reacţiile  ei  când  i  se  impuneau  oameni  de  sus  în  jos  şi, 
eventual,  să  perpetueze  experienţa,  dacă  concluziile  ei  erau  favorabile.  Experienţa 
Iorga-Argetoianu  eşuiază  lamentabil,  în  mijlocul  unor  stări  prerevoluţionare.  Regele 
recheamă  grabnic  partidul  naţional-ţărănesc,  dar  asigurându-se  de  un  preşedinte 
mai  docil— Vaida  Voevod,  dispus  să-i  făcă  jocul.  Vaida  Voevod  face  alegeri  libere, 
câştigând  la  limită  prima  majoritară  de  40  %. 

în  mod  normal  Vaida  Voevod  trebuia  să  ajungă  cu  guvernarea  la  capătul 
legislaturii  de  patru  ani.  Majorităţile  le-a  obţinut  pe  cale  cinstită,  fără  presiuni,  fără 
furturi  de  urne.  Totuşi,  în  toamna  anulai  1933,  Guvernul  Vaida  trebue  să 
demisioneze  şi  Regele  Carol  face  din  nou  apel  la  impopularul  partid-liberal.  Motivul? 
Pentrucă  I.  G.  Duca  şi-a  luat  angajamentul  faţă  de  anumite  cercuri  străine  să  distrugă 
Garda  de  Fier.  Regele  Carol  a  fost  foarte  sensibil  la  această  cerere,  dar  nu  s’a  întrebat 
dacă  şi  celălalt  coexercitant  al  Suveranităţii  naţionale,  adică  Poporul,  este  de  aceeaşi 
părere.  Ori,  e  bine  ştiut  că  Mişcarea  Legionară,  în  1933,  îşi  înjghebase  organizaţii  în 
toate  judeţele  şi  că  poporul  decepţionat  de  experienţa  ţărănistă,  începea  să  se 
îndrepte  spre  Codreanu. 

Cu  rari  excepţii,  alegeri  libere  n’au  existat  niciodată  în  România  veche  sau  nouă. 
Dar  cele  săvârşite  de  I.  G.  Duca  au  depăşit  stadiul  obişnuit  al  ilegalităţilor  electorale 
alunecând  în  crimă,  în  suprimare  de  vieţi.  Se  cunosc  evenimentele  sângeroase  care 
au  urmat:  asasinarea  a  10  legionari,  dizolvarea  G.  d.  F.,  încarcerarea  fără  mandat  de 
arestare  a  11.000  de  tineri  şi  apoi  reacţiunea  Nicadorilor. 

După  achitarea  triumfală  a  G.  d.  F.,  din  Aprilie  1934,  logic  era  ca  guvernul  liberal 
Tătărăscu  să  tragă  consecinţele.  Justiţia  Ţării,  prin  glasul  a  cinci  generali, 
condamnase  procedeele  lui.  Justiţia  şi  Ţara  se  puseseră  de  acord.  Dar  Regele  gândea 
altfel:  deşi  îl  repudia,  a  menţinut  pe  Tătărăscu  întreaga  legislatură,  pentrucă  era  un 
politician  comod  şi  servil,  dispus  să-i  pregătească  drumul  dictaturii  personale. 

în  1937,  un  nou  abuz  al  regalităţii.  Deşi  Tătărăscu  şi  partidul  liberal  nu  se  mai 
bucurau  de  niciun  prestigiu  şi  tot  poporul  considera  scadenţa  guvernării  lui  ca  o 
certitudine  şi  o  uşurare.  Regele  Carol,  contrar  practicei  constituţionale,  încredinţează 
din  nou  pe  Tătărăscu  cu  formarea  guvernului.  Regele  nici  n’a  mai  căutat  o  soluţie 
care  să  creeze  măcar  o  aparenţă  de  obiectivitate,  ci  ostentaitv,  şi-a  arătat  dispreţul 
faţă  de  popor,  tratându-1  ca  şi  cum  n’ar  exista.  în  concepţia  lui  Carol,  Poporul  bâjbâia 
undeva  pe  la  periferia  vieţii  politice,  putând  servi  cel  mult  ca  element  de  decor  al 
Tronului. 

Alegerile  din  Decembrie  1937  n’au  putut  fi  falsificate,  graţie  acordului  Maniu- 
Codreanu.  Tătărăscu  nu  întruneşte  faimoasa  primă  majoritară.  Marii  învingători 
sunt  Maniu  şi  Codreanu.  Firesc  era  ca  unul  din  aceştia  să  fie  chemat  la  putere.  Dar 
Regele,  care-şi  urma  cu  tenacitate  planul  lui  de  dominaţie  personală,  inventează 
guvernul  Goga,  al  cărui  partid  nu  întrunise  nici  jumătate  din  voturile  Mişcării.  Deşi 
corpul  electoral  se  pronunţase  cu  claritate  şi  nu  exista  alegere  posibilă  decât  între 
Codreanu  şi  Maniu.  Regele  asvârle  din  nou  mănuşa  ţării. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


418 


Credinţa  Regelui  că  Goga  ar  putea  să  capteze  curentul  naţionalist  în  favoarea 
listelor  lui,  deposedându-1  pe  Codreanu  de  popularitate,  se  dovedeşte  a  fi  şubredă.  în 
acest  moment,  nu-i  mai  rămâne  altă  cale  decât  să-şi  desvălue  total  jocul. 

Alegeri  nu  se  mai  fac.  Noua  Constituţie,  emanaţie  exclusivă  a  voinţei  regale, 
consacră  poziţia  lui  de  dictator. 

Iată  cum  s’a  ajuns,  graţie  mijloacelor  ce  i  le  punea  la  dispoziţie  Constituţia  dela 
1923,  ca  un  Rege  plin  de  trufie  şi  de  pofta  dominaţiei  să  acumuleze  toate  puterile  în 
mâinele  sale,  jefuind  poporul  de  drepturile  lui  de  Suveran. 

Aceste  toate  reminiscenţe  obligă  poporul  român  ca  în  viitoarea  lui  întocmire 
statală  să  se  înarmeze  cu  o  serie  de  garanţii  juridice  şi  politice,  de  natură  a  împiedeca 
repetarea  conflictelor  dintre  Rege  şi  Popor.  Pentru  a  păstra  Instituţia  monarhică, 
trebue  să  eliminăm  desavantagiile  ei,  cari  constă  în  germenii  arbitrarului  şi  a 
posibilităţilor  de  abuz  ce  închide  în  sine. 

Noua  Constituţie  va  trebui  de  aşa  manieră  întocmită  încât  un  Suveran,  chiar  tentat 
să  abuzeze  de  prerogativele  sale,  să  se  izbească  de  imposibilitatea  formală  şi 
materială  de  a-şi  pune  în  aplicare  planurile. 

Dela  monarhia  constituţională  trebue  să  trecem  la  monarhia  parlamentară. 
Monarhia  parlamentară  e  astăzi  în  vigoare  în  Olanda,  Danemarca  şi  Suedia.  în 
Belgia  şi  Anglia  drepturile  Suveranului  sunt  foarte  întinse,  dar  practica  consti¬ 
tuţională  le  reduce  de  fapt  la  funcţiuni  analoage  monarhiei  parlamentare. 
Caracteristica  monarhiei  parlamentare  este  că  Suveranul  nu  mai  poate  crea  singur 
stări  constituţionale,  că  iniţiativa  politică  aparţine  cu  precădere  celuilalt  Suveran, 
Poporul.  Suveranul  nu  face  decât  să  ia  act  şi  să  confirme  deciziunile  Poporului. 
Centrul  de  greutate  al  monarhiei  parlamentare  este  Parlamentul,  a  cărui  alegere 
liberă  precede  orice  constituire  valabilă  de  Guvern.  Conform  indicaţiilor  corpului 
electoral  se  constitue  Parlamentul  şi  conform  indicaţiilor  Parlamentului  se  consti- 
tue  Guvernul.  Iar  un  Guvern,  când  pleacă  dela  putere,  pleacă  pentrucă  Parlamentul  îi 
retrage  încrederea  şi  nu  pentru  o  şoaptă  rostită  în  culise. 

O  monarhie,  pusă  la  adăpost  prin  însăşi  pactul  fundamental  de  alunecări 
primejdioase  propriei  sale  fiinţe  şi  meniri,  suntem  siguri  că  va  redeveni  o  imagine  a 
permanenţelor  româneşti. 

O  REÎNTÂLNIRE  CU  ION  SÂN-GIORGIU 

de  Vasile  POSTEUCĂ 

La  Universitatea  din  Toronto,  Profesorul  Barclay  Fairley  şeful  departamentului  de 
germană,  îmi  scoate  într’o  zi  dintr’un  raft,  un  volum  de  I.  Sân-Giorgiu.  Din  “Lirica  lui 
Goethe”,  o  antologie  românească  (Ed.  Adevărul,  S.  A.  R.  Bucureşti).  Se  uită  lung  la  mine. 
“îl  cunoşti?”  Dau  din  cap  afirmativ.  Iau  cartea  şi  o  joc  în  mâni  ca  pe  ceva  drag.  Un  salut, 
al  profesorului  de  dincolo  de  mormânt.  E  o  carte  dată  cu  dedicaţie  profesorului  canadian, 
la  congresul  germaniştilor,  de  la  Weimar,  August  1935.  Apoi  în  drum  spre  casă, 
profesorul  Fairley,  ascultă  atent  povestea  deapre  ultimii  ani  ai  aceluia  care  a  fost 
profesorul  şi  germanistul  român,  scriitorul,  poetul  şi  patriotul  Ion  Sân-Giorgiu.  Colegul 
său. 

—  Vasăzică,  nu-i  adevărat  că  s'a  sinucis? 


131  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  III,  Nr.  19-20,  Ian.  -  Feb.  1953. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


419 


—  Nu,  domnule  Profesor.  Ion  Sân-Giorgiu  era  atât  de  departe  încât  era  în  stare  să 
creieze  viaţă,  nu  s’o  curme  pe  cea  dată.  A  murit  frumos,  conştient,  cu  geamul  deschis  ca 
Rilke,  ca  să  aibă  sbor  spre  larg... 

Şi  acum  stau  cu  traducerile  din  Goethe,  pe  masă.  Răsfoesc  cartea.  O  citesc.  Apoi  mă 
pierd  în  ea.  Nu  sunt  traduceri,  ci  poeme  recreate.  Un  poem  care  transpune  opera  altuia 
mare,  de  dinaintea  lui,  la  lumina  căruia  s’a  liberat  interior.  A  tradus,  câte  puţin  din  toate 
fazele  de  creaţie  lirică  a  lui  Goethe.  Din  epoca  Frankfurt  şi  Strassburg  (Măcieş  din  Vale, 
Cântec  de  Mai,  Bun  sosit  şi  Rămas  bun,  Pe  lac,  Prometeu,  Ganymed,  Cântecul  duhurilor 
de-asupra  apei,  etc),  apoi  din  Faust:  cântecul  Margaretei  la  Vârtelniţă  (Mi-i  liniştea  dusă 
/  şi  inima  grea,  /  De-acum  zădarnic  /  Chem  liniştea  mea)  şi  câteva  bucăţi  din  aşa  zisa 
perioadă  Charlotte:  Peste  culmi  (Uber  allen  Gipfeln...),  Liniştea  mării.  O  specială  notă 
merită  traducerile  Elegiilor  romane  (Romische  Elegien)  şi  a  sonetelor  din  epoca  de 
maturitate  a  lui  Goethe.  Bine  reprezentat  e  şi  Divanul  (West-ostlicher  Divan).  Volumaşul 
se  încheie  cu  Elegia  dela  Marienbad,  tradusă  întreagă.  Citeşti  şi  nici  nu  simţi  că  sunt 
traduceri.  Lucruri  împlinite,  totuşi  credincioase  lui  Goethe,  menite  să  satisfacă  şi  pe 
germanistul  şi  pe  poetul  Ion  Sân-Giorgiu. 

Mi-i  ca  şi  cum  m’am  întâlnit  iar  cu  Domnul  Profesor.  Vrea  să  fie  mereu  între  noi,  cu 
noi.  Păşeşte  în  rând  cu  cei  ce  am  mai  rămas  în  exil,  în  credinţă  şi  furtună.  De  aceea, 
cutremurat,  şi  însemn  această  trăire  printre  noi  ca  valoare.  Creaţie  în  numele  culturii  şi 
neamului  şi  mă  întreb:  Cine  va  fi  compatriotul  vrednic  să  afle  ce  s’a  făcut  în  Germania  cu 
volumele  din  studiul  asupra  lui  Goethe  pe  care  profesorul  le  dăduse  deja  la  editor?  Dar 
cu  studiul  “Faust  in  der  Welt”?  N’ar  putea  fi  scoase  la  lumină?  El  merită  recunoştinţa 
asta  din  partea  noastră. 


VIRGINIA  COTRUŞ  *3* 


“ LIBERTATEA ” 

S’a  stins  din  vieaţă  la  Madrid,  lovită  de  o  moarte  fulgerătoare,  în  seara  zilei  de  3 
Februarie,  Virginia  Aron  Cotruş.  Trecerea  ei  atât  de  neaşteptată  dintre  noi  ne-a 
umplut  sufletul  de  consternare,  de  tristeţe  şi  de  durere.  Virginia  Cotruş  nu  avea  decât 
52  de  ani  când  Domnul  a  hotărît  să  o  cheme  într’o  lume  mai  bună.  O  ştiam  însufleţită 
încă  de  atâta  dragoste  de  muncă,  o  ştiam  făurind  planuri  pentru  atâtea  lucruri  bune 
şi  frumoase,  o  ştiam  aşa  de  dornică  de  a  face  mult  bine,  de  a  munci  pentru  Ţară,  de  a 
se  dedica  unui  ideal  de  desăvârşire  creştinească  pe  care  o  tot  mai  mare  adâncire  a 
credinţii  i-1  punea  acum  într’o  lumină  nouă.  Ne  obişnuisem  aşa  de  mult  să  o  vedem 
lângă  soţul  ei  —  pentru  care  a  fost  nu  numai  soţie,  ci  soră  bună,  sfătuitoare  cuminte, 
incomparabilă  tovarăşe  de  muncă,  grijulie,  prevăzătoare  şi  răbdătoare  părtaşe  în 
lupta  vieţii  — ,  aproape  ca  pe  o  vestală  păstrătoare  a  focului  sacru  al  poeziei,  ca  o 
blândă  şi  bună  păzitoare  a  obiceiurilor  de  omenie  şi  ospitalitate  ale  neamului  nostru, 
încât  vestea  morţii  ei  ne-a  apărut  absurdă  şi  imposibilă.  Doar  credinţa  în 
adevărătatea  vieţii  de  dincolo  de  mormânt,  convingerea  că  smulgerea  ei  timpurie 
dintre  noi  nu  înseamnă  despărţire  definitivă,  ne-a  ajutat  să  nu  ne  lăsăm  copleşiţi  de 
desnădejde... 

Virginia  Cotruş  s’a  născut,  la  Galaţi  în  anul  1900.  Dotată  cu  o  fină  sensibilitate 
artistică  şi  cu  un  neobişnuit  dar  de  povestitoare,  a  colaborat  la  diferite  reviste  din 
Ţară  cu  povestiri,  nuvele,  reportaje,  îndeosebi  la  Convorbiri  Literare,  Revista 
Fundaţiilor  Regale,  Vremea,  sub  pseudonimul  Virginia  Daria.  în  revista  Vremea  a 


132  -  Ziarul  "Libertatea",  Madrid.  Anul  III,  Nr.  19-20,  Ian.  -  Feb.  1953. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


420 


publicat  o  serie  de  reportaje  asupra  locurilor  pitoreşti  din  România,  manifestând  un 
pătrunzător  spirit  de  observaţie,  o  curiozitate  vie  pentru  aspectele  cele  mai 
caracteristice  ale  vieţii  româneşti  şi  o  mare  dragoste  de  folklor.  A  scris  şi  un  volum  de 
povestiri  pentru  copii,  Titilid,  editat  de  Cartea  Românească.  în  Spania  activitatea  ei 
literară  s’a  manifestat  prin  traduceri  şi  lucrări  originale.  A  tradus  romanul  “Ion”  de 
Liviu  Rebrennu,  “Poveştile”  lui  Ion  Creangă,  “Cruciada  Copiilor”  de  Lucian  Blaga. 
“Sensul  existenţei  în  poezia  populară  română”  de  Liviu  Rusu,  etc.  Din  producţia 
originală,  nuvela  “Prin  moarte  la  viaţă”  s’a  învrednicit  a  fi  reprodusă  în  colecţia 
Cuentistas  estranjeros,  apărută  aub  îngrijirea  lui  Ciriaco  Perez  Bustamante.  A 
colaborat  la  diferite  reviste  şi  ziare  spaniole  precum  şi  la  Radio  Nacional  Espaniol, 
timp  de  cinci  ani,  cu  comentarii  despre  diferite  probleme  româneşti,  religioase  şi 
artistice,  în  ultima  vreme  colabora  şi  la  secţiunea  românească  a  aceluaşi  Radio  şi  la 
diferite  publicaţii  din  exil  sub  pseudonimul  Domnica  Palade.  Neobosita  ei  activitate 
literară,  unită  cu  aceea  a  Maestrului  Cotruş,  a  contribuit  enorm  de  mult  la  lărgirea 
cunoaşterii  istoriei,  literaturii  şi  a  valorilor  spirituale  şi  culturale  ale  Ţării  noastre  în 
Spania. 

Dar  Virginia  Cotruş  a  fost  o  adevărată  ambasadoare  a  neamului  mai  ales  prin 
bunătatea  ei  sufletească,  prin  generozitatea  fără  de  margini,  prin  ospitalitatea  cu 
adevărat  românească  care  a  făcut  ca  ani  de  zile  casa  ei  să  fie  centrul  de  întâlnire  a  o 
mulţime  de  scriitori,  gazetari,  oameni  de  cultură,  diplomaţi  spanioli,  care  au  început 
să  cunoască,  şi  să  iubească  România,  cunoscând  şi  admirând  calităţile  sufleteşti  ale 
Virginiei  Cotruş.  De  câtă  simpatie  şi  admiraţie  se  bucura  ea  aci  în  Spania  se  vede  din 
manifestările  sincere  de  durere  ale  atâtor  personalităţi  care  s’au  grăbit  să  exprime 
Maestrului  Aron  Cotruş  adânca  lor  tristeţe  pentru  o  aşa  de  ireparabilă  pierdere,  din 
sincerul  şi  adâncul  sentiment  de  părere  de,  rău  ce  se  citea  în  ochii  înlăcrimaţi  ai 
atâtor  prieteni  şi  prietene  care  i-au  însoţit  rămăşiţele  pământeşti  la  Cimitirul  Nuestra 
Sefiora  de  la  Almudena,  unde  au  fost  depuse  spre  veşnica  odihnă. 

Portretul  sufletesc  al  Virginiei  Cotruş  ar  fi  însă  incomplet  dacă  n’am  aminti  o 
trăsătură  esenţială  a  lui:  credinţa.  în  sufletul  Virginiei  Cotruş  credinţa  îşi  înfipsese 
adânc  rădăcinile.  Rareori  ne-a  fost  dat  să  întâlnim  o  mai  mare  încredere  în 
providenţa  divină,  o  mai  sinceră  şi  totală  adeziune  la  realităţile  suprafireşti.  în  Maica 
Domnului,  îndeosebi,  Virginia  Cotruş  avea  o  încredere  de  copil.  Această  credinţă  a 
ajutat-o  ca  să  accepte  cu  seninătate  greutăţile  exilului  şi  să  privească  cu  nădejde  şi  cu 
încredere  spre  zorile  reînvierii  româneşti.  Doria  să  moară  în  Ţară.  Domnul  însă  a 
vrut  să  o  ridice  din  această  vieaţă  şi  să  o  ridice  acolo  unde  nu  mai  este  nici  durere  nici 
întristare...  O  carte:  El  Divino  Maestro,  din  care  îi  plăcea  să  citească  des,  a  rămas 
deschisă  în  clipa  morţii  la  pagina:  “iubiţi  pe  duşmanii  voştri”,  —  punct  care  înseamnă 
culmea  desăvârşirii  creştineşti. 

A  fost  înmormântată  în  ziua  de  5  Februarie.  La  înmormântare  au  interpretat 
sentimentele  de  adâncă  durere  ale  tuturor:  Păr.  Alexandru  Mircea,  în  numele 
Misiunii  Catolice,  Don  Ernesto,  Jimenez  Caballero  în  numele  prietenilor  spanioli,  şi 
Dl.  Ministru  Dimitrescu  în  numele  comunităţii  româneşti  şi  al  Legaţiei. 

Odihnească  în  pace! 


Nicolae  Niţă  ■fr 


421 


LIBERTATEA 

The  Liberty,  N.  Y. 

Ziar  de  opinie,  orientare  şi  acţiune  românească  în  Exil 


ÎNCEPUT  DE  DRUM  «3 


“Redacţia” 

Acesta  se  vrea  a  fi  ziarul  căminelor  româneşti  din  străinătate,  ziarul  cauzei  noastre 
româneşti  în  exilul  depărtării  de  glia  strămoşilor  şi  martirilor  noştri. 

Acesta  se  vrea  şi  se  cere  autentic  să  reprezinte  scrisul  valorilor  noastre  din  exil,  se 
vrea  şi  se  cere  un  ziar  pur  românesc,  conceput  din 
iniţiativa  unui  grup  de  oameni  uniţi  prin  sentimente, 
suferinţe  şi  dăruire  faţă  de  Neam. 

Orice  început  de  drum  îşi  are  greutăţile  şi 
impedimentele  inerente  oricărei  iniţiative.  Cu 
gândul  la  Neamul  subjugat,  cu  gândul  la  ţara 
încătuşată,  cugetările  noastre  la  scoaterea  acestui 
ziar  se  întrezăresc  cu  voinţa  românilor  pribegi  de 
pretutindeni,  “uniţi  în  cuget  şi’n  simţiri...” 

Cunoaştem  intrigile  intestinale  din  sânul  co¬ 
munităţii  noastre  româneşti,  dar  suntem  convinşi  că 
spiritul  unanim  de  luptă  anticomunistă  ne  va  uni  şi 
solidifica  relaţia  naţionalist-românească  care  se  cere. 

Nu  cerem  ajutor  nimănui,  rămâne  la  latitudinea 
fiecăruia  să  aprecieze  efortul  nostru  adus  la 
consolidarea  societăţii  româneşti  din  exil. 

Acest  ziar  să  devină  oglinda  mândriei  româneşti 
şi  expresia  fiecărui  român  departe  de  ţară.  Acest  ziar 
să  devină  îndreptarul  spiritului  naţionalist  românesc  şi  altarul  simţămintelor  noastre 
naţionale. 

Chinul  nostru  rămâne  la  unison  cu  al  acelora  care  luptând  cu  arma  în  mână  în 
contra  odiosului  regim  comunist,  au  căzut  răpuşi,  pornind  cu  zâmbetul  pe  buze  la 
lupta  cea  dreaptă  pentru  dezrobirea  Neamului. 

Aşa  să  ne  ajute  Dumnezeu! 


133  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  I,  Nr.  1,  15  August  1982. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


422 


ROMÂNI  !  *34 


de  Nicolae  NIŢĂ 

De-a  lungul  veacurilor,  istoria  Neamului  nostru  a  cunoscut  multe  pagini  de 
suferinţă  dela  cei  care  s’au  abătut  asupra  lui  cu  o  mişelie  fără  de  seamăn. 

Rând  pe  rând  ne-au  călcat  turcii,  tătarii,  barbarii,  atraşi  de  bogăţiile 
pământului  nostru.  Cu  ei  am  purtat  războaie  de  secole  şi  i-am  învins  în  multe 
rânduri,  izgonindu-i  de  pe  pământurile  noastre,  păstrate  cu  preţul  propriului 
nostru  sânge  vărsat  în  numeroasele  lupte  de  apărare.  Voevozi  şi  Domni  au  ştiut 
să-şi  apere  glia  strămoşească,  încununându-se  în  lauri  de  eroism  şi  curaj 
neasemuit  împotriva  cotropitorilor  ce  ne  doreau  supuşi. 

Astăzi,  de  la  răsărit,  alţi  vrăjmaşi  mai  răi  şi  mai  îngrozitori  decât  oricare  din  cei 
ce  ne-au  călcat  hotarele  în  trecut,  printr’un  mârşav  act  de  trădare  au  pus  stăpânire 
pe  Ţara  Noastră;  distrugându-ne  datinile,  distrugându-ne  cultura  naţională, 
distrugând  expresia  noastră  românească,  ei  ne  ameninţă  cu  distrugerea  Neamului 
Nostru  însăşi.  De  aceea,  astăzi  mai  mult  ca  oricând,  unitatea  noastră  trebuie  să-şi 
găsească  expresia  în  lupta  comună  pe  care  o  avem  de  dus  împotriva 
comunismului  ce  ne  asupreşte  Ţara  şi  Poporul. 

Să  lăsăm  intrigile  la  o  parte.  Ele  ne  slăbesc  şi  ne  distrug  unitatea.  Să  păşim  pe 
suferinţele  martirilor  noştri  în  lupta  cu  aceşti  cruzi  tirani. 

Mai  mult  ca  niciodată,  astăzi  trebuie  să  ne  unim  de-a  lungul  aceleiaşi  baricade. 
Să  arătăm  că  suntem  vrednici  de  jertfele  înaintaşilor  noştri,  să  arătăm  că  suntem 
Români.  Bestiile  ne  pustiesc  Ţara  şi  ne-o  ruinează. 

Să-i  distrugem  pe  toţi  trimişii  acestor  impostori  care  ne  învrăjbesc;  să  le 
arătăm  că  ştim  să  luptăm  şi  să  fim  uniţi  la  vremuri  de  restrişte. 

ROMÂNE! 

Ţara  te  cheamă  la  luptă.  Nu  fii  laş!  Aruncă-te  în  vâltoarea  ei  şi  zdrobeşte-i  pe 
duşmani.  Loveşte-i  necruţător.  A  venit  timpul  să  încingi  iară  spada  aducătoare  de 
biruinţi. 

Pentru  Neam  şi  Ţară,  fii  gata  la  datorie. 

“TRAN SYLVANIA”  >35 

de  Delia  LUCACIU 

Sosită  de  curând  în  lumea  nouă,  mi-a  căzut  sub  ochi  -  cu  puţină  întârziere,  e 
adevărat  -  lucrarea  dlui  Traian  Golea,  "Transylvania 

Ardeleancă  din  cap  până'n  picioare,  coborîtoare  din  neamul  memorandistului 
Vasile  Lucaciu,  n'am  putut  să  nu  citesc  cu  interes  deosebit  o  lucrare  atât  de  bine 
documentată  şi  la  obiect. 

S'au  scris  multe  despre  acest  subiect,  şi  fiecare  cu  opinia  lui  mai  mult  sau  mai 
puţin  documentată  şi  sprijinită  de  fapte  şi  izvoare  istorice,  ca  să  nu  amintim  de 


134  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  I,  Nr.  3,  Octombrie  1982. 

135  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  II,  Nr.  15,  Octombrie  1983. 


Nicolae  Niţă 


423 


publicaţiile  iredentiste  maghiare  care  par  a  nu  se  mai  termina  în  ce  priveşte 
furnizarea  de  informaţii  privitoare  la  soarta  Transilvaniei.  Controversa  este  fără 
rost  şi  nelalocul  ei,  lipsită  de  bun  simţ  chiar,  atâta  vreme  cât  toată  lumea  ştie  "că 
toţi  Români  suntem,  şi  cei  din  Moldova  şi  cei  din  Ţara  Românească,  şi  cei  din 
Ardeal,  şi  cu  toţii  de  la  Râm  ne  tragem." 

Citind  lucrarea,  constat  cu  stupoare  afirmaţiile  dlui  John  Lukacs  (culmea 
ironiei,  tizul  meu,  dar  cu  ortografie  diferită,  bineînţeles)  precum  că  minoritatea 
maghiară  din  Transilvania  ar  fi  oprimată.  Nu  ştiu  cum  s'ar  simţi  cineva  care 
cunoaşte  din  fragedă  pruncie  -  de  acasă  -  martiriul  îndurat  de  înaintaşii  noştri 
când  ar  citi  astfel  de  mărturii  mincinoase,  care  s'au  ridicat  atât  de  sus  încât  sunt 
auzite  în  unul  din  cele  mai  înalte  forumuri  ale  întregii  lumi:  Senatul  American. 
M'am  umplut  de  revoltă,  mai  ales  că  în  Cluj,  capitala  Ardealului,  -  unde  am 
funcţionat  ca  profesoară  de  limba  engleză  la  diferite  licee  -  am  avut  întotdeauna 
plăcerea  să  predau  la  secţiile  maghiare,  eu  cunoscând  şi  folosind  limba  maghiară 
fără  nicio  reminiscenţă  ancestrală.  Populaţia  maghiară  din  Trsnsilvania  se  bucură 
de  egale  drepturi  în  toate  privinţele  ca  şi  cea  română,  şi  aceasta  o  afirm  sus  şi  tare. 
Aşa  cum  spune  şi  dl  Traian  Golea  în  lucrarea  sa,  ne  punem  întrebarea,  "care  sunt 
aşa  zisele  drepturi?";  dar  acest  lucru  nu  îşi  are  locul  în  comentariul  de  faţă. 

Atâta  vreme  cât  populaţia  maghiară  refuză  cel  mai  elementar  lucru  care  se 
poate  cere  de  la  un  popor  civilizat  (aşa  cum  se  pretinde),  anume  acela  de  a  vorbi 
limba  ţării  care  îţi  dă  pâine,  bună-rea  cum  va  fi  acea  pâine,  orice  comentariu  este 
de  prisos.  Atâta  vreme  cât  cuvintele  lui  Diicso  Csaba  "Să  nu  ai  milă",  au  devenit  un 
crez,  câtă  vreme  crima  este  ridicată  la  loc  de  cinste  şi  i  se  dau  onoruri  ca  în 
jurămintele  amorale  proclamate  de  Aczel  Ede,  orice  intervenţie  pare  a  fi  inutilă.  Şi 
totuşi  ne  întrebăm,  cum  se  poate  ca  o  inepţie  fără  fundamentare  serioasă  să  aibă 
ecou  acolo  unde  numai  onoarea  şi  curajul  şi-ar  avea  locul,  în  forumul  unde 
Libertatea  este  atotstăpânitoare.  Democraţia  este  cuvântul  de  ordine,  iar  Istoria 
profesiune  de  credinţă  (sau  poate  că  numai  aşa  credem  noi?). 

Citind  lucrarea  dlui  Traian  Golea  rămâi  surprins  de  bibliografia  la  care  a  făcut 
apel;  mărturiile  istoricilor  de  diferite  naţionalităţi,  orientări  şi  epoci  în  care  au 
trăit  şi  au  scris,  izvoarele  româneşti  şi  străine  care  atestă  fără  nici  o  îndoială 
continuitatea  poporului  român  în  Transilvania  şi  latinitatea  limbii  noastre  - 
dovadă  a  obârşiei  noastre  atât  de  mult  discutată  -  toate  acestea  sunt 
impresionante.  Ele  ar  trebui  să  tragă  mai  mult  în  balanţa  istoriei  decât  impresiile 
de  călătorie  ale  unui  american-ungur  sau  maghiar,  cum  îi  place  să  se  numească, 
impresii  deplorabil  influenţate  de  o  coadă  de  maşini  la  frontieră,  hârtii  aruncate 
pe  jos  în  oraşele  de  provincie  româneşti,  în  comparaţie  cu  strălucitoarea  curăţenie 
a  celor  pur  maghiare  (care  dacă  nu  ar  exista,  ar  fi  sublime,  păcat  că  lipsesc  cu 
desăvârşire). 

Nu  ştiu  cum  se  poate  face  comparaţie  între  un  studiu  bine  fondat  pe  afirmaţii 
făcute  de  istorici  de  primă  mână,  şi  este  suficient  să  amintim  doar  câteva  nume: 
Traugott  Tamm,  secolul  XIX,  Johann  Troester,  secolul  XVII  şi  contemporanul 
nostru  Paul  Mac  Kendrick,  ca  să  nu  pomenim  de  istorici  maghiari  ca  Anonymus 
sau  Simon  de  Keza,  ori  oameni  de  stat  ca  Appony,  studiu  întocmit  cu  migală  şi 
acurat eţă  (cum  este  cartea  dlui  T.  Golea),  şi  acele  note  de  călătorie  (ale  dlui 
Lukacs),  unde  vameşii  sunt  acuzaţi  că  nu  cunosc  "relaţiile  diplomatice  şi 
comerciale  a  principatelor  Caucazului  cu  oraşul-stat  Genoa  în  secolul  al  XV-lea?" 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


424 


Luarea  în  derâdere  este  prea  vădită  şi  jignirile  care  se  aduc  unui  popor  întreg 
nu  pot  fi  trecute  cu  vederea.  Vorbe  deşarte  de  copii  care  se  joacă  pe  maidan,  sau 
de  cucoane  de  mahala  iritate  de  căldura  de  afară  sunt  scuzabile  în  orice 
împrejurare,  dar  atunci  când  un  intelectual  îşi  pune  mâinile  în  şolduri  şi  se 
zborşeşte  peste  gard  la  vecinul  dinspre  Răsărit  sau  Apus,  este  deja  altceva. 

Istoria  nu  se  scrie  cu  foc  şi  sabie,  nici  cu  ură  sau  pizmă,  nu  se  scrie  la 
temperaturi  înalte,  când  sângele  circulă  mai  repede  în  vine  şi  mintea  ţi  se  întunecă 
de  mânie;  istoria  nu  ar  trebui  să  se  scrie  cu  crimă  şi  pedeapsă,  nici  cu  lacrimi  de 
iertare;  istoria  este  o  ştiinţă  şi  ca  oricare  altă  ştiinţă  studiază,  cântăreşte, 
etichetează  rece  şi  cât  se  poate  de  aproape  de  adevăr  evenimente,  personalităţi. 
Ori,  aceasta  este  cercetarea  pe  care  dl  Traian  Golea  o  face  în  lucrarea  sa;  nu  este 
orbit  de  resentimente,  nici  infatuat  în  sine  de  importanţa  neamului  său  care  ar  fi 
oprit  puhoiul  turcesc  în  drumul  lui  spre  Apusul  Europei  (mă  întreb,  cum  ar  putea 
justifica  dezastrul  de  la  Mohaci  din  1526  în  acest  context),  nici  reclamând  un 
eventual  loc  în  fotoliul  de  orchestră  pe  lângă  grădinile  Edenului  pentru  eroii 
maghiari  care  jură  să  omoare  trecând  prin  foc  şi  sabie  bătrâni  pe  patul  morţii,  ca 
şi  mame,  cu  pruncii  încă  în  pântece.  După  cum  se  poate  vedea,  caracterul  barbar 
subliniat  de  mulţi  istorici  în  trecut  sau  chiar  astăzi,  nu  este  desminţit.  Iată  spre 
exemplu,  cum  îi  descrie  unul  dintre  vechii  istorici,  Anumianus  Marcellinus: 
“Hunii  întrec  în  cruzime  şi  barbarie  tot  ce  s'ar  putea  închipui  mai  barbar  şi  mai 
sălbatic.  Corpul  lor  grămădit  cu  membrele  superioare  foarte  mari  şi  capul  peste 
măsură  de  gros,  le  dă  înfăţişare  monstruoasă.  Se  nutresc  fără  a  întrebuinţa  nicio 
pregătire,  nici  foc,  mâncând  rădăcini  de  plante  sălbatice  şi  carne  înmuiată  între 
coapsele  lor  şi  spatele  cailor,  niciodată  nu  mânuesc  plugul,  ei  nu  locuiesc  în  casă, 
nici  în  colibe,  căci  orice  înconjurare  a  unui  zid  le  pare  un  mormânt,  şi  ei  nu  se  cred 
în  siguranţă  sub  un  acoperiş...  Sunt  nestatornici,  fără  credinţă,  mişcători  după 
toate  vânturile,  cu  totul  răpiţi  de  furia  momentului.  Ei  ştiu  tot  atât  de  puţin  ca  şi 
animalele,  ce  este  cuviincios,  şi  necuviincios.  Limba  lor  e  încurcată,  întunecată  şi 
plină  de  metafore.  Cât  despre  religie,  ei  nu  practică  nici  una..." 

O  altă  mărturie  care  întregeşte  spusele  istoricului  A.  Marcellinus,  o  găsim  şi  în 
vechile  cronici  ale  Abstelui  Regino:  "Se  hrănesc  aproape  în  chipul  fiarelor 
sălbatice,  cu  carne  crudă  şi  cu  sânge.  Inima  duşmanilor  morţi  o  taie  şi  o  înghit  în 
chip  de  doctorie.  Ei  nu  ştiu  ce  este  mila  şi,  cu  atât  mai  puţin  cunosc  simţămine 
motivate  prin  frică  de  Dumnezeu  sau  datorie  către  rudenii";  iar  cronicarul  Ricardo 
îi  caracterizează  aşa:  "  Ungurii  trăesc  ca  fiarele  sălbatice,  necultivând  pământul, 
mâncând  carne  de  cal,  de  lup  şi  de  alte  animale  de  acest  fel  şi  bând  lapte  şi  sânge 
de  cal";  episcopul  de  Freising  zice:  "Ungurii  sunt  oameni  urîţi,  cu  ochii  scufundaţi, 
mărunţi  în  statură,  barbari  şi  sălbatici  în  năravuri  şi  în  limbă;  un  fel  de  monştri 
omeneşti." 

Mă  întreb,  ce  replică  ar  putea  da  Senatorul  Moynihan  sau  oricare  alt  muritor  de 
rând  dacă  ar  da  citire  documentelor  care  atestă  atrocităţile  eroilor  maghiari  în 
decursul  istoriei,  dar  mai  cu  seamă  în  1940,  când  s'a  cedat  Ardealul?  Care  ar  fi 
atitudinea  pe  care  ar  lua-o  dacă  aş  povesti  cum  bunicul  meu,  Epaminonda  Lucaciu 
a  fost  nevoit  să  părăsească  tot  şi  să  se  refugieze,  ca  atâtea  sute  de  mii  de  români, 
fiind  căutat  de  aceiaşi  eroi  maghiari,  adevărate  hoarde  de  huni  deslănţuiţi,  spre  a 
fi  omorît  împreună  cu  familia  sa,  şi  aceasta  numai  pentru  că  era  fiul 
memorandistului  care  la  rândul  său  a  îndurat  umilinţe  în  închisorile  maghiare  de 


Nicolae  Niţă  ■fr 


425 


la  Seghedin  şi  Budapesta,  revendicând  drepturi  pentru  români  şi  alipirea  lor  la 
Ţara  Mamă! 

Dar  Istoria,  după  cum  spuneam,  trebue  scrisă  cu  sânge  rece  şi  detaşare, 
obiectiv  şi  fundamentat. 

Am  regăsit  în  rândurile  “Transylvaniei”  dlui  Traian  Golea  amărăciunea 
poveştilor  spuse  de  cei  bătrâni  care  au  trăit  acele  timpuri,  adevăruri  scrise  în 
documente  care  pentru  noi,  românii,  înseamnă  mai  mult  decât  Istorie,  înseamnă 
esenţa  noastră  umană  decaptată  prin  secole  când  am  ştiut  să  ne  păstrăm  fiinţa 
întreagă. 

Ar  trebui  citită  această  lucrare  şi  înţeleasă  aşa  cum  se  cuvine;  poate  pusă  ca  o 
jalbă  în  proţap  şi  ca  pe  vremea  lui  Horia,  mers  cu  ea  la  împăratu,  pentru  că 
neamul  românesc  a  trebuit  întotdeauna  să  arate  lumii  cine  este  şi  ce  hram  poartă, 
iar  noi  suntem  obişnuiţi  cu  aşa  ceva  şi  poate  acesta  este  secretul  neştirbirii  şi 
înţelepciunii  noastre  profund  româneşti. 

SĂ  NU  MĂ  UIŢI  COPILE!...  *3« 

de  Delia  LUCACIU 


Să  nu  mă  uiţi  copile!... 

Aşa  cum  sunt,  luptată'n  ani  şi  frământată  din  Carpaţi  până  la  Dunărea  bătrână 
şi  Marea  cea  Mare;  aşa  cum  mă  ştii,  caldă  la  şoaptă  şi  parfumată  a  grâu  copt  în 
roata  de  soare  generos,  cu  praful  drumurilor  mele  şi  ascunsul  codrilor  tăinuţi,  cu 
privirea  dreaptă  şi  limpede  în  zările  de  pe  Omul  meu  înalt  cât  lumea.  Aşa  cum 
sunt,  cu  primăveri  surâzătoare  în  lacrimi  de  ploaie  stropită  din  belşugul  înaltului 
meu  mai  albastru  ca  albastrul,  cu  fructe  în  pârg  şi  fete  frumoase  svâcnite  în 
lumină,  cu  toate  tăriile  încruntate  şi  cumplită  la  mânie,  cu  pieptul  sfârtecat  de  ani 
şi  ani  de  suferinţi,  cuminte  în  gânduri  bune... 

Să  nu  îmi  uiţi  nici  geamătul  surd  când  strig  că  mă  doare,  nici  pumnul  de  fulger 
zdrobit  în  creştetul  hoţului  ce  fură  pământ  sfânt  cuprins  în  fruntariile-mi  hărăzite 
dintotdeauna  de  Cel  de  Sus,  să  ţii  minte  şi  lacrima  de  mamă  cu  pruncul  adormit  la 
sânul  rece  secat  şi  jalea  de  pe  drumul  fără  de  întors  unde  odihnesc  cei  mai  dragi  ca 
lumina  ochilor  de-acum  stinşi  de-atâta  plâns. 

Din  creştet  înfricoşat  de  stâncă  şi  pân'  la  poale'n  ţărână  să  mă  ţii  minte,  Copile, 
aşa  cum  sunt,  doinită'n  verdele  proaspăt  al  frunzelor  de  ciobani  stăpâni  de  Mioriţe 
călătoare,  scăldată'n  flori  de  tei  şi  bani  din  aurul  dimineţii  noului  mereu  mişcător, 
purtată'n  arme  drepte  aducătoare  de  pieire. 

Moarte  hoţilor  de  drumuri  şi  cărări,  acelora  ce  se  ascund  mişelnic  cu  pumnii 
plini  de  minciună  şi  cu  gânduri  mai  negre  ca  potecile  ce  aţin  frunzişul  ascuns  de 
lumină! 

Moarte  celor  ce  cu  gură  de  miere  varsă  venin,  celor  ce  fug  ca  să  ascundă  sub 
pământ  binecuvântat  de  Domnul,  comori  ce  nu  sunt  ale  lor,  să  astupe  cu  ţărână 
guri  care  mai  vorbesc  încă  şi  ochi  care  strigă  mai  tare  ca  strigătul  strigat! 

Să  nu  uiţi  asta  Copile!... 

Şi  să  nu  uiţi  nici  scâncetul  de  prunc  în  copaie  şi  nici  agonia  ostaşului  pe  moarte 
în  noaptea  asaltului;  să  nu  uiţi  pe  bunicii  care  au  murit  pentru  soarele  tău  de  azi, 


136  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  II,  Nr.  22/23,  Mai-Iunie  1984. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


426 


pentru  lumina  sufletului  liber  în  respiraţia  sa  spre  ce  va  să  vină,  pentru  svâcnetul 
nostru  spre  mai  sus,  mai  departe,  mai  înalt  în  spirala  timpului  care  nu  iartă. 

Să  nu  le  uiţi  Copile,  iar  pe  mine  păstrează-mă  în  lada  ta  de  zestre  de  vorbire 
românească,  în  istoria  lui  Mircea  şi  Ştefan  Vodă,  în  virtutea  lui  Mihai  Viteazul  şi 
smerenia  lui  Alexandru  cel  Bun,  în  jertfa  Brâncovenilor  şi  nebunia  războinică  a  lui 
Vlad  Dracul  în  rugile  tale  de  seară  şi  de  dimineaţă  către  Dumnezeul  cel  Drept.  Iar 
atunci  vei  fi  răsplătit  de  El  cu  har. 

Iar  pe  mine,  ţine-mă  minte  aşa  cum  sunt  şi  cum  am  fost  întotdeauna,  mereu  a 
ta  jertfită  Mumă  Românie. 


LE  PRINCE  NOIR  w 
(GEORGE  ENESCU) 

S'au  împlinit  la  4  Mai  a.c.,  29  de  ani  dela  moartea  ilustrului  compozitor  şi 
violonist  român,  George  Enescu. 

George  Enescu  a  murit  departe  de  ţară,  la  Paris,  Franţa,  preferând  surghiunul  de 
exilat,  compromiterii  în  care  regimul  comunist  instaurat  în  România  a  încercat  să-l 
atragă  prin  emisarii  săi  dela  Paris,  cerându-i  să  se  întoarcă  prin  ameninţări  (şi 
chiar  încercându-se  răpirea  lui),  în  ţară. 

în  anul  1931,  George  Enescu  împlinea  50  de  ani  de  viaţă.  Ca  un  modest  omagiu 
adus  ilustrului  om,  poeta  franceză  Louise  Bastien,  ni-1  înfăţişa  într'o  carte  de 
versuri  apărută  în  limba  franceză  la  Bucureşti  în  ajunul  aniversării  celor  50  de  ani 
rodnici  drept  "Prinţul  Negru"  (Le  Prince  Noir). 

Cartea  aceasta  e  ca  un  dar  şi  un  suspin  de  despărţire.  Mică,  iute,  vorbăreaţă,  mai 
mult  veselă,  cu  retrageri  deodată  în  sine  şi  cu  mărturisiri  scăpate  parcă  fără  voie,  ca 
nişte  nuferi  care  urcă  din  adâncime  şi  se  deschid  majestuos  la  suprafaţa  apei, 
întorcându-se  din  glumă  în  umanitate  şi  din  faptul  mărunt  în  poezie,  Loiuse 
Bastien  a  fost  o  fiinţă  în  care  se  îngemănau  calităţi  rare;  o  mare  prietenă  a  ţării 
noastre,  ea  a  petrecut  foarte  mulţi  ani  la  Bucureşti. 

Introducându-ne  prin  versuri  gingaşe  într'o  grădină  plină  cu  straturi  de  flori  de 
toate  culorile,  adevărat  colorit  liric  unde  trandafirii  roşii  şi  galbeni  se  apleacă  ca  în 
furtună  şi  încearcă  parcă  să  se  scuture  de  năvala  grea  a  apei,  Louise  Bastien  pare  că 
ne  spune:  "Je  fais  dans  mon  jardain  de  fabuleaux  voyages". 

Grădina  se  umple  de  simboluri.  în  ea  cântă  statuia  lui  Memnon,  mi  se  pare  la 
orizontul  Tebei,  deşi  poeta  vrea  s'o  aşeze  în  inima  Etiopiei,  trece  Pegas  tropotind, 
bubuie  Seylla  şi  Charybda,  s'aude  ceva  din  Cântarea  Cântărilor,  se  apleacă  la 
fântână  Rebeca,  priveşte  cu  ochiul  roşu  Lucifer,  plânge  o  sonată  de  Bach  şi  leagănă 
un  vals  Chopin.  Dar  mai  presus  de  toate  înfloreşte  "Prinţul  Negru",  "varietate  de 
trandafir  de  un  roşu  foarte  închis",  cum  ne  face  poeta  să  înţelegem,  -  George 
Enescu.  El  şi  Prinţul  Negru  sunt  una  şi  aceiaşi  făptură  ce  se  ridică  peste  tot, 
dominator,  căutat,  privit  cu  însetare. 

Louise  Bastien  are  destul  pathos  în  versurile  ei  de-o  măiestrie  cuceritoare, 
versuri  ce  ne  lasă  parcă  să  ne  închipuim  în  faţa  privirilor  flori  şi  melodii 
împrăştiate  de-a  dreapta  şi  de-a  stânga,  oprindu-i  pe  neştiutorii  de  măreţia 
sărbătorii  "Prinţului  Negru",  G.  Enescu,  lămurindu-i  parcă. 


137  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  II,  Nr.  22/23,  Mai-Iunie  1984. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


427 


L.  Bastien  a  fost  atunci  prima  care  a  dat  semnalul  începerii  acestei  grandioase 
sărbătoriri  a  muzicianului.  L'a  făcut  o  femeie,  ca  o  întrupare  de  plâns  de  arcuş 
inspirat. 

Ca  o  trimeasă  a  celei  de-a  doua  patrii  sufleteşti,  ne  mărturiseşte:  "Permetes  donc 
que  ma  plume  humblement  te  dedie  ces  premiers  vers  eclos  au  feu  de  ton  genie". 

Puneţi  alături  fragmentul  scris  tot  de  o  femeie,  care-1  cunoştea  pe  Enescu  încă  şi 
mai  bine  şi  la  o  vârstă  când  era  mai  străveziu,  în  1913.  Era  după  o  sonată  de  Bach 
într'un  auditor  regal,  printre  care  se  amestecase  şi  îngerul  Adamator.  Scriitoarea  se 
chema  Bucura  Dumbravă,  cartea  "Ceasuri  sfinte",  bucata  "Iconară  de  suflete". 

Atâtea  din  figurile  încercuite  de  aure  de  pe  verdele  Saturn  sau  de  pe  galbena 
Lună  nu  mai  sunt  astăzi,  şi  atâtea  s'au  veştejit.  Dar  peste  toate  acelaş  compozitor  şi 
violonist,  cu  capul  plecat  pe  coarde,  cântă  fără  moarte,  pentru  toţi  cei  câţi  l-au  auzit 
vreodată. 


23  AUGUST  1944  «8 
Editorial 


de  Nicolae  NIŢĂ 

Aproape  de  apusul  soarelui,  la  23  August  1944,  un  camion  tras  de  cai  ieşea  din 
curtea  Palatului  din  Bucureşti. 

Pe  podeaua  murdară  a  acestuia,  zăceau,  legaţi  fedeleş  şi  cu  căluşe  în  gură,  două 
fiinţe  umane  a  căror  înaltă  poziţie  politică  influenţase  puternic  destinul  României 
din  perioada  1940-1944. 

Numele  lor  erau  Ion  Antonescu,  Mareşalul  Ţării  şi  Mihai  Antonescu.  Astfel  a 
început  calvarul  celui  ce  a  condus  naţiunea  română  în  Războiul  Sfânt  dus  împotriva 
comunismului  internaţional,  al  cărui  centru  era  identificat  pe  atunci  cu  Moscova. 
Ţinut  un  timp  într’o  casă  conspirativă  din  cartierul  Vatra  Luminoasă  din  Bucureşti 
sub  paza  lui  Emil  Bodnăraş  (dezertor  din  armata  română  şi  agent  al  Moscovei),  este 
dus  apoi  împreună  cu  ceilalţi  arestaţi  la  Moscova.  Ancheta  are  loc  în  celebrul  sediu  de 
tortură  din  Lubliyanka.  în  1946,  Mareşalul  Ion  Antonescu  este  retrimis  în  România, 
împreună  cu  ceilalţi  anchetaţi  şi  predaţi  “Tribunalului  poporului”  spre  judecare. 
Acest  “Tribunal”  prezidat  de  generalul  Alexandru  Petrescu  a  condamnat  la  moarte, 
prin  sentinţa  din  17  Mai  1946,  pe  următorii:  Mareşalul  Ion  Antonescu;  Mihai 
Antonescu,  Vicepreşedintele  Consiliului  de  Miniştri;  Generalul  Piki  Vasiliu,  Ministru 
de  Interne;  Prof.  G.  Alexianu,  fostul  Guvernator  al  Transnistriei;  Generalul  Pantazi, 
fost  Ministru  de  Război;  Eugen  Cristescu,  Şeful  Serviciului  de  Contraspionaj  şi  Radu 
Lecca.  Ulterior,  au  fost  graţiaţi  Gen.  Pantazi,  Eugen  Cristescu  şi  Radu  Lecca. 

Separat,  au  fost  condamnaţi  în  vara  anului  1946,  miniştrii:  Prof.  Leon,  Ministru  al 
Economiei;  Gen.  Stoenescu,  Ministru  al  Finanţelor;  Mircea  Vulcănescu,  Subsecretar 
de  Stat  la  Finanţe;  Gen.  Victor  Iliescu,  Ministru  al  Educaţiei;  Gen.  Ilasievici;  Prof. 


138  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  25,  August  1984. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


428 


Pompiliu  Nicolau;  Gen.  Sichitiu,  Şeful  Marelui  Stat  Major  al  Armatei;  I.  N. 
Marinescu,  Ministru  al  Justiţiei;  Petre  Strihan,  Subsecretar  de  Stat  la  Interne;  Al. 
Marcu,  Ministru  al  învăţământului;  General  Georgescu  Gabion;  Gen.  Jienescu, 
Ministru  al  Aviaţiei;  Col.  Elefterescu,  Prefectul  Poliţiei  Capitalei  şi  mulţi  alţii. 

Ironia  soartei  a  făcut  ca  acel  aşa  zis  “Tribunal  al  poporului”,  care  a  condamnat 
elita  armatei  române  şi  a  înalţilor  ei  funcţionari,  să  fie  înfiinţat  în  baza  Decretului 
Lege  nr.  1849  din  11  Octombrie  1944  cu  următorul  conţinut: 

“Articol  unic.  La  finele  art.  IV  din  înaltul  decret  regal  nr.  1626  din  31  August 
1944,  se  adaugă: 

“Legi  speciale  vor  prevedea  condiţiile  în  care  vor  putea  fi  urmăriţi  şi 
sancţionaţi  toţi  cei  care  în  orice  calitate  şi  sub  orice  formă  au  contribuit  la 
dezastrul  ţării  şi  în  special  în  legătură  cu  războiul  purtat  împotriva  Naţiunilor 
Unite. 

Aceste  legi  vor  putea  prevedea  şi  măsuri  pentru  urmărirea  averilor  lor”. 

Acest  Decret  Lege,  adăugat  la  Decretul  Constituţional  nr.  1626  (publicat  la  2 
Septembrie  1944)  a  fost  semnat  de  către  regele  Mihai  al  României.  Era,  fără  îndoială, 
preţul  menţinerii  pe  tron  a  încă  trei  ani  de  zile,  preţul  celor  treizeci  de  arginţi  primiţi 
de  Iuda.  Nu  mult  timp  după  aceea,  trupul  Mareşalului  Ion  Antonescu  cădea  secerat 
în  Valea  Plângerii  din  Jilava  de  gloanţele  trase  de  un  grup  de  haimanale  comuniste 
îmbrăcate  în  uniforme  militare  (soldaţii  refuzaseră  să  tragă  în  Mareşal). 

Şi  astăzi,  38  de  ani  dela  acea  abominabilă  crimă,  lung  timp  după  ce  ecoul 
împuşcăturilor  s’a  stins,  România  este  frământată  de  aceiaşi  întrebare:  Cum  de  a 
fost  posibilă  o  trădare  de  asemenea  proporţii,  unică  în  istoria  omenirii?”  Nici  o 
naţiune  nu  şi-a  predat  conducătorii  (buni  sau  răi)  inamicilor  ei.  I-a  ucis  eventual,  dar 
niciodată  nu  i-a  servit  legaţi  pe  tavă  duşmanilor  ei,  căci  până  şi  ideia  unei  asemenea 
fapte  era  considerată  atât  de  abjectă  încât  era  alungată  imediat  până  şi  din  mintea 
celor  mai  corupte  persoane. 

Vom  încerca  să  dăm  un  răspuns  la  această  întrebare  analizând  câteva  evenimente 
semnificative  din  istoria  României  precum  şi  câteva  profiluri  morale  ale  persoanelor 
ce  au  tras  sforile  politicii  româneşti  împingând  România  în  sfera  de  influenţă 
sovietică. 

în  cadrul  Primului  Război  Mondial,  România  a  luptat  alături  de  Anglia  şi  ceilalţi 
aliaţi  contra  Germaniei,  cu  condiţia  obţinerii  propriilor  ei  teritorii  răpite  de  către 
vecinii  ei.  La  Conferinţa  de  Pace  dela  Paris,  1918,  Anglia  dorea:  ca  România  să  dea 
Iugoslaviei  o  parte  din  Banat,  să  dea  înapoi  Dobrogea  de  Sud  bulgarilor  şi  tot  Anglia 
prefera  diviziunea  Bucovinei  într’un  stat  Rutean  şi  altul  afiliat  României.  România  a 
semnat  Tratatul  dela  St.  Germain  cu  Austria  şi  pe  cel  dela  Neuilly  cu  Bulgaria  la  10 
Decembrie  1918,  iar  la  4  Iunie  1920  Tratatul  dela  Trianon  cu  Ungaria.  Cel  mai 
important  tratat,  aşa  numitul  “Tratat  colectiv  asupra  frontierelor”  semnat  la  28  Oct. 
1920,  stipula  recunoaşterea  noilor  frontiere  ale  statelor  care  au  cucerit  teritorii  dela 


Nicolae  Niţă 


429 


defunctul  Imperiu  Habsburgic.  Acest  ultim  tratat  nu  a  fost  semnat  de  către  St.  Unite 
şi  URSS.  America  recunoaşte  noile  frontiere  abia  în  1921,  însă  refuză  recunoaşterea 
anexiunii  Basarabiei.  O  declaraţie  formală  a  St.  Unite  prin  Secretarul  de  Stat 
Bainbridge  Colby  recunoaşte  anexarea  de  fapt  a  Basarabiei,  însă  America  nu  a 
recunoscut  niciodată  anexarea  de  drept  a  Basarabiei  la  România.  Naţiunea  română 
nu  avea  însă  nici  timpul,  nici  dorinţa  de-a  înţelege  semnificaţiile  acestor  luări  de 
poziţii.  Ele  îi  vor  fi  dezvăluite  ani  de  zile  mai  târziu  la  Teheran  şi  Ialta.  Deocamdată 
România  serba  împlinirea  visului  ei  milenar:  reîntregirea  ţării,  crearea  României 
Mari.  Un  aer  euforic,  îmbătător,  domnea  pretutindeni,  tulburând  judecata  celor 
mulţi  ce  se  repezeau  din  toate  părţile  căutând  să  apuce  câte  un  oscior  de  la  ospăţul 
august. 

Surzi  la  alarma  pe  care  o  dădea  tineretul  român,  aceşti  “politicieni”  de  ocazie  vor 
forma  osatura  unei  categorii  speciale,  catalogată  de  către  Lenin  ca  cea  a  idioţilor 
utili.  Ei  vor  ridica  paharul  de  vin  în  crâşmele  Bucureştiului,  glumind  în  inconştienţa 
caracteristică  lor:  “Noi  am  făcut  România  Mare,  noi  o  bem!” 

15  ani  dela  încheierea  Tratatului  de  Pace  dela  Versailles  din  1918,  schimbări 
profunde  în  arena  politică  internaţională  duc  la  separaţia  Germaniei  ca  mare  putere 
militară  şi  politică  în  Europa.  Alinierea  ţărilor  fasciste  duce  la  formarea  puterilor 
Axei.  Astfel  lumea  politică  internaţională  este  împărţită  în  trei  blocuri:  de  o  parte 
democraţiile  occidentale,  de  alta  Rusia  comunistă  şi  la  mijloc  ţările  naţionaliste  ale 
Axei.  Această  schimbare  în  balanţa  politicii  mondiale  a  avut  repercusiuni  imediate  şi 
asupra  politicii  României. 

în  plan  intern,  Partidul  Naţional  Ţărănesc  care  a  condus  în  perioada  1928-1930  şi 
1932-1933  a  fost  socotit  răspunzător  de  depresiunea  economică.  Ca  imediat  rezultat 
la  alegerile  din  1937  PNŢ  a  obţinut  20%  din  voturi,  faţă  de  80%  în  1928. 

Tot  în  1937  partidul  “Totul  pentru  Ţară”  al  Mişcării  Legionare  a  obţinut  15V296 
voturi,  66  de  deputaţi  în  Parlament  şi  al  treilea  partid,  ca  mărime  din  România, 
Partidul  Liberal  a  obţinut  36%  în  timp  ce  Partidul  Naţional  Creştin  al  lui  O.  Goga  şi 
A.  C.  Cuza  9%.  Poetul  naţionalist  Octavian  Goga  este  desemnat  de  către  regele  Carol 
al  II-lea  ca  Prim  Ministru. 

în  Ianuarie  1938,  Yvon  Delbos  şi  Anthony  Eden  (miniştrii  de  externe  ai  Franţei  şi 
Angliei)  ameninţă  România  cu  anularea  tratatelor  prin  care  i  se  recunoştea  anexarea 
Transilvaniei  şi  Basarabiei,  dacă  Goga  continuă  să-i  demaşte  şi  să-i  atace  pe  evrei. 
Noi  alegeri  sunt  stabilite  pentru  Martie  1938. 

La  8  Februarie  1938  se  conturează  o  apropiere  între  Goga  şi  Corneliu  Codreanu, 
Conducătorul  Mişcării  Legionare.  Regele,  speriat  de  această  apropiere  şi  conştient  că 
la  noile  alegeri  din  1938  Mişcarea  Legionară  ce  îngloba  tineretul  ţării,  muncitorimea 
precum  şi  cea  mai  mare  parte  din  intelectualitate,  va  câştiga  cu  siguranţă,  anulează 
alegerile  si  propune  din  nou  lui  Goga  conducerea  cabinetului.  Goga  refuză  şi  este 
înlăturat.  Comentariul  lui  amar  a  fost:  “Israel,  ai  câştigat!” 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


430 


Regele  Carol  al  II-lea  instaurează  dictatura  regală.  Una  din  primele  măsuri  ale 
regelui  a  fost  decapitarea  Mişcării  Legionare  prin  asasinarea  mişelească  a  lui 
Corneliu  Z.  Codreanu,  Nicadorilor  şi  Decemvirilor  în  pădurea  dela  Tâncăbeşti  în 
Noembrie  1938,  urmată  de  execuţii  sumare  ale  elitelor  legionare  din  întreaga  ţară.  La 
23  August  1939  este  semnat  Pactul  de  neagresiune  sovieto-german.  La  29  Mai  1940, 
Carol  al  II-lea  anunţă  alinierea  României  cu  Germania.  La  26  Iunie  1940,  sovieticii 
dau  românilor  un  ultimatum  de  24  de  ore  ca  să  se  retragă  din  Basarabia  şi  Bucovina, 
iar  la  30  August  1940  are  loc  Dictatul  dela  Viena.  România  pierde  nordul 
Transilvaniei.  Urmează  cedarea  Sudului  Dobrogei,  Bulgariei,  în  urma  presiunilor 
engleze. 

La  3  Septembrie  1940,  începe  Revoluţia  Legionară  în  urma  căreia  regele  tiran 
Carol  al  II-lea  este  silit  să  abdice.  Acest  rege  corupt,  fuge  din  România  ducând  cu  el 
peste  graniţe  un  tren  întreg  încărcat  cu  averea  jefuită  dela  poporul  român. 
Bineînţeles,  nelipsită  de  lângă  “banii  lui”  a  fost  şi  metresa  sa  Ana  Lupescu. 

La  14  Septembrie  1940  se  formează  Statul  Naţional-Legionar  Român  sub 
conducerea  Generalului  Ion  Antonescu,  iar  în  Octombrie  1940  primele  trupe 
germane  intră  pe  teritoriul  României  la  invitaţia  Conducătorului  Statului.  Vice¬ 
preşedintele  ţării  în  acea  perioadă  a  fost  Horia  Sima,  Comandantul  Mişcării 
Legionare.  Ion  Antonescu,  fire  compulsivă  şi  avidă  de  putere,  “sfătuit”  de  inamicii 
eterni  ai  Legiunii  şi  acoperit  de  germani  care  nu  aveau  nevoie  de  o  mişcare 
naţionalistă  puternică  independentă  ci  de  subordonaţi,  a  înlăturat  dela  putere 
printr’o  lovitură  de  stat,  Mişcarea  Legionară,  la  21  Ianuarie  1941. 

începând  cu  acea  dată  şi  până  la  finele  vieţii  sale,  Ion  Antonescu  a  dezlănţuit  o 
prigoană  continuă  împotriva  legionarilor,  adică  împotriva  acelora  care  l-au  adus  la 
putere  în  1940. 

La  22  Iunie  1941,  România  condusă  de  Ion  Antonescu  trece  Prutul  angajată  în 
războiul  contra  Rusiei  comuniste  pentru  recucerirea  Basarabiei  şi  Bucovinei,  iar  la  12 
Decembrie  1941  Bulgaria,  Ungaria  şi  România  declară  război  Statelor  Unite,  act 
gratuit  ce  avea  să  înrăutăţească  în  curând  situaţia  locală. 

Ce  a  determinat  România  să  intre  în  război  alături  de  Germania  împotriva  forţelor 
aliate,  împotriva  Americii,  Angliei  şi  Franţei?  Acest  “grăunte  de  latinitate  în  marea 
slavă  din  jur”  a  avut  dintotdeauna  adânci  simpatii  faţă  de  Anglia,  America  şi  în 
special  faţă  de  Franţa  pe  care  o  considera  o  soră  mai  mare,  în  timp  ce  spiritul  cazon 
prusac  era  totalmente  străin  structurii  naţiunii  române. 

Duplicitatea  democraţiilor  occidentale  ce  au  înscăunat  la  putere  guvernul  teroarei 
roşii  a  lui  Lenin  în  Rusia  şi  au  continuat  să-l  susţină  financiar  şi  moral,  şovăiala  şi 
reticenţa  continuă  a  acestora  de-a  recunoaşte  de  jure  alipirea  teritoriilor  româneşti 
recucerite  cu  preţul  sângelui  martirilor  ţării  şi  mai  ales  aparenta  lor  neputinţă  în  faţa 
expansiunii  Germaniei  lui  Hitler,  au  contribuit  fără  îndoială  la  schimbarea  atitudinii 
României.  în  interiorul  ţării  conspiraţia  comunistă  internaţională  lucrase  asiduu  în 
plan  diplomatic  prin  Nicolae  Titulescu,  fost  ministru  de  externe  în  perioada  1932- 


Nicolae  Niţă 


431 


1936.  în  plan  economic  prin  corupţia  Palatului,  a  unui  rege  putred  moral  şi  spiritual, 
a  metresei  sale  Ana  Lupescu,  o  evreică,  cu  părul  roşu,  ce  avansa  interesele  unor  bănci 
străine,  iar  în  plan  politic  prin  masa  mare  a  “idioţilor  utili”  ce  îngroşau  copios 
rândurile  partidelor  răsărite  ca  duzinele.  Aflată  între  ciocan  şi  nicovală,  între  o 
Germanie  puternică  ce  părea  invincibilă  la  acea  oră  şi  o  Rusie  comunistă  panslavistă 
ce-i  stătea  în  coastă  pregătind  de  secole  anihilarea  acelui  “grăunte  de  latinitate”, 
România  cu  o  aversiune  aproape  fizică  faţă  de  tot  ceeace  este  comunism,  a  trecut  în 
mod  firesc  (în  condiţiile  neputinţei  şi  şovăielii  de  care  au  dat  dovadă  marile 
democraţii  apusene)  de  partea  Germaniei  şi  a  puterilor  Axei.  Armata  română  a  trecut 
Prutul  în  aclamaţiile  şi  entuziasmul  întregii  populaţii  româneşti.  Iuliu  Maniu,  şeful 
PNŢ  a  salutat  cu  emoţie  şi  bucurie  jertfa  soldaţilor  români  ce  au  readus  Basarabia  şi 
Nordul  Bucovinei  la  trupul  mamă. 

Contrar  părerii  celor  ce  au  crezut  că  forţele  conspiraţiei  comuniste  internaţionale 
au  suferit  o  grea  lovitură,  din  contră,  ele  nu  au  fost  niciodată  mai  puternice  ca  atunci. 
Planul  lor  de  dezlănţuire  a  războiului  se  împlinise.  în  timp  ce  soldaţii  români  mureau 
pe  front  înroşind  cu  sângele  lor  pământ  străin,  conspiratorii  lucrau  din  plin  la  palat  şi 
peste  hotare. 

în  străinătate  operau  trei  grupuri:  grupul  condus  de  Viorel  Tilea,  denumit 
Comitetul  României  Libere  în  Anglia,  grupul  lui  Victor  Cornea  ce  opera  în  cadrul 
Legaţiei  Române  dela  Londra  prin  “schimburile  culturale”  şi  în  fine  la  Washington 
grupul  lui  Charles  (Carol)  A.  Davilla  -  fost  ministru  al  României  la  Washington. 

Guvernul  britanic  nu  s’a  lasat  nici  el  mai  prejos  şi  a  constituit  în  Iulie  1942  aşa 
zisul  Birou  Român  condus  de  J.  F.  C.  Bock. 

în  ţară,  încă  din  1942,  Iuliu  Maniu,  conducătorul  “opoziţiei”  faţă  de  Ion 
Antonescu,  căuta  să  ajungă  la  o  înţelegere  cu  englezii,  în  vederea  schimbării  taberei 
de  aliaţi  cu  condiţia  păstrării  independenţei  României  şi  a  frontierelor  sale  dinainte 
de  război.  Astfel  la  30  Septembrie  1942,  Alexandru  Creţianu  este  numit  ambasador  al 
României  în  Turcia  şi  totodată  omul  de  legătură  al  “opoziţiei”  cu  englezii.  La  10 
Noembrie  1942  Maniu  informează  pe  englezi  că  doreşte  să  trimită  încă  un  emisar 
care  va  discuta  condiţiile  unei  schimbări  politice  în  România.  După  consultări 
prealabile  englezii  acceptă  un  emisar  al  lui  Maniu  cu  condiţia  ca  acesta  să  discute 
numai  elementele  operaţionale  ale  răsturnării  regimului  antonescian  şi  înlocuirea  lui 
cu  un  guvern  decis  să  se  predea  necondiţionat. 

în  Decembrie  1942  un  grup  de  trei  ofiţeri  britanici  şi  S  O  E  conduşi  de  Colonelul 
A.  De  Chastellaine,  sunt  paraşutaţi  în  România  şi  arestaţi  de  un  grup  de  jandarmi. 
Sunt  aduşi  în  faţa  lui  Ion  Antonescu.  Acesta-i  trimite  la  Maniu  ca  să-i  citească 
propunerile  britanice  referitoare  la  ieşirea  României  din  sfera  germană.  Cei  trei 
ofiţeri  britanici  sunt  ţinuţi  apoi  într’un  fel  de  prizonierat  elegant  până  la  21  -  22 
August  1944,  când  sunt  trimişi  la  Cairo  cu  propunerile  româneşti.  între  timp  la 
Stockholm,  George  Duca,  fiul  celui  ce  a  plătit  cu  viaţa  crimele  sale  împotriva  suflării 
tineretului  legionar,  era  în  permanent  contact  cu  Washingtonul.  La  fel  la  Madrid, 
primul  secretar  al  legaţiei.  Dezastrul  de  la  Stalingrad  din  Decembrie  1942  contribuie 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


432 


la  întipărirea  adânc  în  mintea  lui  Antonescu  a  îndoielii  în  victoria  germană.  Ca  atare, 
la  începutul  anului  1943,  caută  obţinerea  unei  căi  onorabile  de-a  ieşi  din  război. 
Astfel,  Mareşalul  transmite  Ministrului  Italiei  la  Bucureşti,  Bovo  Scappo  propunerea 
sa  de  creare  a  unei  Axe  Latine  formată  din  România,  Franţa,  Spania  şi  Portugalia 
care  să  se  opună  Germaniei.  La  23  Iulie  1943  propunerea  lui  Antonescu  este 
prezentată  lui  Mussolini  de  către  contele  Ciano.  Mussolini  respinge  propunerea  cu 
dispreţ.  în  Martie  1943,  soseşte  Prinţul  Barbu  Ştirbey  la  Cairo,  iar  la  17  Martie,  încep 
negocierile  dintre  partea  română  Ştirbey-Creţianu  şi  cea  Aliată  formată  din  Lord 
Moyne  (ministru  englez  rezident  la  Cairo),  Lincoln  MacVeagh  şi  Nikolai  Novikov, 
ambasadorii  respectivi  ai  Americii  şi  Sovietelor  în  Egipt.  Partea  română  repetă 
poziţia  lui  Maniu  care  este  pregătit  să  renunţe  la  Basarabia  şi  Bucovina  de  Nord  cu 
ajutorul  unui  plebiscit  de  formă  care  să-i  salveze  “faţa”  în  schimbul  garantării 
independenţei  ţării,  a  respectării  drepturilor  teritoriale  şi  acordării  României  statutul 
de  ţară  cobeligerantă.  Maniu  cere  “asistenţă”  militară  dela  ruşi. 

în  Octombrie  1943  soseşte  la  Ankara  Al.  Creţianu.  La  Stockholm,  Ion  Antonescu 
duce  tratative  secrete  cu  partea  rusă  prin  ministrul  Frederik  Nanu.  Deci  pe  de-o 
parte  tratativele  “opoziţiei”  lui  Maniu,  la  Cairo,  cu  aliaţii,  iar  pe  de  altă  parte 
tratativele  dela  Stockholm  duse  de  către  Mareşal.  în  perioada  28  Nov.  -  1  Dec.  1943 
are  loc  Conferinţa  dela  Teheran,  conferinţă  la  care  cele  trei  mari  puteri:  America, 
Anglia  şi  Rusia  comunistă  au  desăvârşit  planul  de  împărţire  a  lumii  în  sfere  de 
influenţă.  Acest  plan  diabolic,  imoral,  contrar  tuturor  preceptelor  de  drept 
internaţional  a  fost  denunţat  permanent  în  România  de  către  reputatul  gazetar 
Pamfil  Şeicaru  în  paginile  “Curentului”  pe  toată  perioada  Ianuarie  -  August  1944.  La 
4  Ianuarie  1944  ataşatul  legaţiei  sovietice  la  Stockholm,  Semionov,  în  lipsa 
ambasadoarei  Kollontai,  îl  informează  pe  Nanu  că  ruşii  preferă  să  discute  cu 
Antonescu  condiţiile  armistiţiului,  în  locul  lui  Maniu  pe  care-1  consideră  prea 
anglofil. 

La  2  Aprilie  1944  ruşii  trec  Nistrul  ameninţând  Moldova  iar  la  24  Aprilie  1944, 
MacVeagh,  ambasadorul  American  la  Cairo  anunţă  pe  sovietici  că  Washingtonul  este 
de  acord  cu  anexarea  de  către  URSS  a  Basarabiei  şi  Bucovinei.  La  Stockholm,  în 
urma  discuţiilor  purtate  de  către  Frederick  Nanu  cu  ambasadoarea  Kollontai, 
sovieticii  acceptă  câteva  condiţii  impuse  de  Antonescu  printre  care  acordarea  unui 
termen  de  15  zile  trupelor  germane  ca  să  părăsească  România  în  schimbul 
neutralităţii  României,  precum  şi  crearea  unei  zone  în  interiorul  României  liberă  de 
orice  trupe  străine  inclusiv  ruseşti.  La  25  Mai  1944  soseşte  Vişoianu  la  Cairo.  Rolul 
lui  era  de  a  sta  în  coasta  lui  Ştirbey  şi  de  a  cenzura  orice  ştire  referitoare  la  tratativele 
dela  Stockholm.  La  10  Iunie  1944,  Maniu  anunţă  pe  aliaţi  de  acceptare  a  condiţiilor 
armistiţiului  stabilite  la  Cairo,  la  care  să  se  adauge  cuceririle  obţinute  de  Antonescu 
la  Stockholm.  Maniu  anunţă  constituirea  Blocului  Naţional  Democrat  Român  format 
din  PNŢ,  Liberali,  Social  Democraţi  şi  comunişti. 

La  27-28  Iunie  1944,  Cairo  află  de  planul  lui  Maniu  de  a  da  lovitura  de  stat  contra 
lui  Antonescu  la  26  August  1944.  Maniu  cere  aliaţilor  ca  această  lovitură  să  fie 
însoţită  de  o  puternică  ofensivă  sovietică. 


Nicolae  Niţă 


433 


Ne  aflăm  în  luna  August  1944,  câteva  zile  înainte  de  consumarea  trădării.  Am 
analizat  până  acum  premizele  trădării  internaţionale  ce  se  pregătea  ţărilor  din  Estul 
Europei  printre  care  şi  România.  în  plan  intern  conspiratorii  au  lucrat  rodnic  încă 
din  1940.  Pionii  acestei  conspiraţii  au  fost: 

•  Veturia  Goga,  văduva  lui  Octavian  Goga,  sub  ale  cărei  auspicii  a  fost  întreţinut 
un  centru  de  informare  anglo-american.  Fiind  în  preajma  Mareşalului,  V. 
Goga  a  cunoscut  multe  dintre  secretele  de  stat  ale  României  pe  care  s’a  grăbit 
să  le  transmită  englezilor  care  erau  în  legătură  cu  sovieticii.  După  război, 
Veturia  Goga  a  primit  o  pensie  viageră  precum  şi  drepturi  depline  până  la 
moarte  asupra  castelului  dela  Ciucea  din  partea  regimului  comunist. 

•  Generalul  Şteflea,  Şeful  Marelui  Stat  Major  al  Armatei  care  a  avut  un  rol 
decisiv  în  sabotarea  campaniei  de  pe  frontul  sovietic,  îl  însoţea  deseori  pe 
Antonescu  la  Cartierul  General  al  lui  Hitler.  în  August  1944  îl  găsim  în  fruntea 
Armatei  a  IV-a  din  Moldova  desăvârşind  trădarea  contra  ţării. 

•  Niculescu-Buzeşti.  Directorul  Cifrului  şi  de  cabinet  al  Ministerului  de  Externe. 
Evident,  toate  secretele  treceau  prin  mâna  sa  spre  a  fi  cifrate  ori  descifrate.  De 
aici  şi  până  la  englezi  şi  ruşi  nu  mai  era  decât  un  pas... 

•  Savel  Rădulescu,  fost  Subsecretar  de  Stat  la  Externe  sub  Titulescu,  1928-1936, 
Consilierul  politic  al  regelui. 

•  Generalul  C-tin  Sănătescu,  Şeful  Militar  al  Casei  Regale.  Planul  lui  Sănătescu 
de  încheiere  a  armistiţiului  a  fost  prezentat  la  Cairo  în  29  Iunie  1944. 

•  Emisarii:  Creţianu  la  Ankara  şi  Vişoianu  la  Cairo  au  căutat  pe  toate  căile  să 
împingă  România  în  braţele  ruşilor,  “Cartea  rusească”  a  lui  Vişoianu  este 
proverbială. 

La  acest  grup  ce  a  urmărit  cu  luciditate  şi  cinism  distrugerea  României,  se  adaugă 
însăşi  viitoarele  victime  care  din  neînţelegere,  dezorientare  şi  instinct  exagerat  de 
conservare,  au  călcat  onoarea  soldatului  conspirând  cu  viitorii  lui  asasini.  îi 
enumerăm  doar:  Ion  Antonescu,  Mihai  Antonescu,  Piki  Vasiliu  şi  Eugen  Cristescu. 
închizând  un  ochi  asupra  activităţii  centrelor  de  spionaj  britanice  ce  acţionau  chiar  la 
Palat,  ei  n’au  făcut  altceva  decât  să  faciliteze  succesul  conspiraţiei. 

Şi  acum,  cu  protagoniştii  principali  ai  conspiraţiei  pe  scenă,  să  urmărim  cu  toţii 
consumarea  infamiei. 

La  19  August  1944  are  loc  ofensiva  sovietică,  după  ce  în  prealabil  la  18  August  la 
Cairo  se  cere  României  încetarea  unilaterală  a  focului,  capitulare  necondiţionată  si 
apoi  încheierea  armistiţiului.  Telegramele  lui  Maniu  din  9  si  14  Iulie,  2,  7,  19  August 
rămân  fără  răspuns.  “Aliaţii”  se  închid  în  muţenie.  Din  ordinele  Generalului  Steflea, 
linia  de  rezistenţă  română  se  stabileşte  pe  Nistru,  în  loc  de  puternica  linie  fortificată 
dela  Focşani-Nămoloasa-Galaţi.  Gen.  Racoviţă  care  are  comanda  Armatei  din 
Moldova  sabotează  apărarea  română  şi  stabileşte  contacte  cu  ofiţerii  sovietici  prin 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


434 


Gen.  de  Brigadă  Teodorescu  la  21  -  22  August  la  Mănăstirea  Ceahlău.  în  ajunul 
ofensivei,  Gen.  Racoviţă  este  transferat  la  Cartierul  General  al  Armatei  ca  şef  al 
secţiunii  de  operaţii,  având  în  mână  deci  centrul  vital  al  armatei.  Este  înlocuit  cu 
Gen.  Şteflea.  La  22  August  1944  cade  laşul,  iar  la  24  August,  Chisinăul.  în  zilele  de 
20/22  August,  la  Slanicul  Moldovei,  Mareşalul  Antonescu  cade  de  acord  cu  Gen. 
Freissner,  Şeful  Grupului  de  Armate  Sud  German  asupra  stabilirii  rezistenţei  comune 
pe  linia  Focşani-Nămoloasa-Galaţi.  Antonescu  se  reîntoarce  la  Bucureşti,  unde  este 
contactat  de  către  Maniu  si  Mihalache  care-1  sfătuiesc  să  meargă  la  Palat  şi  să  accepte 
armistiţiul. 

în  dimineaţa  zilei  de  23  August,  Mareşalul  este  căutat  la  Snagov  de  către  George 
Bratianu  care  repetă  cele  spuse  de  Maniu  şi  Mihalache.  Nu  mult  după  aceea  este 
chemat  la  Palat,  unde  se  afla  regele  Mihai  chemat  la  Bucureşti  dela  Sinaia  în  noaptea 
de  20-21  August  şi  care  deja  avusese  consfătuirea  decisivă  cu  conspiratorii  din  care 
făceau  parte  Gen.  Sănătescu,  Iuliu  Maniu,  Titel  Petrescu,  Niculescu-Buzeşti, 
Constantin  Brătianu  şi  Lucreţiu  Pătrăşcanu.  Mareşalul  soseşte  după  amiază  la  ora 
4:30  la  Palat  unde-1  găseşte  pe  Mihai  Antonescu  sosit  cu  o  jumătate  de  oră  înainte. 
După  o  scurtă  expunere  a  situaţiei  de  pe  front  şi  a  poziţiei  sale  faţă  de  armistiţiu, 
regele  Mihai  îi  ia  comanda  Statului  şi-l  declară  arestat,  predându-1  maiorului  Anton 
Dumitrescu  din  Garda  Palatului.  Acţiunea  a  avut  loc  la  23  August  1944  în  clădirea 
nouă  din  spatele  Palatului.  Dezertorul  Bodnăraş  aştepta  împreună  cu  un  grup  de 
NKVD-işti  să-şi  preia  prada.  Trădarea  se  consumase.  Cei  treizeci  de  arginţi  erau 
plătiţi  lui  Iuda.  Victimele  erau  sortite  pieirii.  La  orele  22,  în  seara  lui  23  August  1944, 
regele  Mihai  dă  la  radio  celebrul  comunicat  prin  care  anunţă  încheierea  armistiţiului. 
Minciună  sfruntată  pentru  că  nici  un  armistiţiu  nu  fusese  semnat  la  23  August  1944. 
Comunicatul  regelui  precum  şi  ordinele  generalului  Şteflea  şi  Racoviţă  au  produs 
consternare  şi  confuzie  în  rândul  armatei  române  de  pe  front  care  a  trebuit  să  predea 
armele  fără  luptă  unui  inamic  arogant  şi  răzbunător. 

23  August  1944  constituie  Ziua  Infamiei,  a  capitulării  unilaterale  necondiţionate  a 
armatei  române,  ziua  trădării  poporului  român  şi  a  armatei  sale. 

Hitler  reacţionează  rapid  şi  în  următoarele  două  zile  capitala  este  bombardată  de 
către  aviaţia  germană.  Din  acel  moment  România  se  afla  în  stare  de  război  cu 
Germania.  Delegaţia  română  condusă  de  prinţul  Barbu  Ştirbey  şi  de  comunistul 
Lucreţiu  Pătrăşcanu  ajunsese  la  Moscova  pe  data  de  10  Septembrie  1944  în  vederea 
studierii  şi  semnării  armistiţiului.  în  fine,  în  dimineaţa  zilei  de  13  Septembrie  1944, 
orele  5  dimineaţa,  Armistiţiul,  deşi  datat  12  Septembrie  1944,  a  fost  semnat  de  către 
cele  două  părţi.  A  fost  ziua  în  care  cozile  de  topor  şi-au  semnat  pieirea.  La  Bucureşti, 
noul  guvern  Sănătescu  numit  de  rege,  continua  opera  de  aservire  a  României 
intereselor  Comunismului  Internaţional.  Partidul  comunist  număra  la  data  de  23 
August  1944,  cifra  de  1.130  de  membri,  după  mărturia  lui  Eugen  Cristescu,  fostul  Şef 
al  Serviciului  de  Spionaj  şi  Contraspionaj  Român  de  pe  timpul  lui  Antonescu, 
condamnat  el  însuşi  la  moarte  şi  apoi  graţiat.  Dar  numărul  acesta  mic  de  renegaţi  de 
a  căror  filosofie  nu  s’a  simţit  atras  niciun  român,  avea  în  spatele  său  Moscova  şi 
marea  finanţă  internaţională.  încă  de  la  început  în  cadrul  acestui  partid  se  iscase  un 
conflict  între  cele  două  grupuri  existente.  Primul,  aşa  numitul  grup  “moscovit”,  era 


Nicolae  Niţă 


435 


condus  de  Ana  Pauker  cu  numele  original  de  Anna  Robinshon,  fiica  unui  rabin  din 
Polonia.  Pauker  era  copilul  preferat  al  Moscovei.  Cel  de-al  doilea  grup  “al 
localnicilor”,  cuprindea  pe  Lucreţiu  Pătrăşcanu,  Gheorghe  Gheorghiu-Dej,  Gheorghe 
Apostol,  Chivu  Stoica,  Miron  Constantinescu  şi  alţii.  Alte  partide  româneşti  afiliate 
cu  cel  comunist  au  fost:  Partidul  Social-Democrat  al  lui  Titel  Constantin  Petrescu  şi 
Frontul  Plugarilor  fondat  în  1933  în  Transilvania  de  către  Petru  Groza.  în  Octombrie 
1944,  partidele  lui  Titel  Petrescu  şi  Petru  Groza,  împreună  cu  câteva  mici  partide 
ungureşti,  se  unesc  cu  comuniştii  formând  Frontul  Naţional  Democrat  cu  care 
“cooperează”  din  plin  atât  Maniu  cât  şi  Brătianu.  La  începutul  lui  Octombrie  1944, 
Churchill  pleacă  la  Moscova  unde  are  loc  în  prezenţa  lui  Stalin  faimosul  târg  al 
procentelor. 

Churchill:  “Hai  să  rezolvăm  afacerile  noastre  din  Balcani.  Avem  amândoi 
investite  acolo  interese,  misiuni  şi  agenţi.  Să  ne  interferăm  unii  cu  alţii.  în  ceeace 
priveşte  Anglia  si  Rusia,  cum  v’ar  conveni?  Să  aveţi  90%  control  în  România,  noi  să 
avem  90%  control  în  Grecia  şi  să  mergem  50-50%  în  privinţa  Iugoslaviei?” 
Bine’nţeles,  Stalin,  pentru  care  orice  tratat  nu  reprezenta  decât  o  bucăţică  de  hârtie 
fără  nici  o  valoare,  a  acceptat  imediat.  Pentru  România  aceasta  a  însemnat  vinderea 
ei  fără  drept  de  apel  Rusiei  comuniste. 

La  6  Octombrie  1944,  Comandamentul  Suprem  Sovietic  forţează  demisia  Gen. 
Gheorghiu  Mihail,  Şeful  Statului  Major.  Trei  zile  mai  târziu  Gen.  Vinogradov, 
preşedintele  Comisiei  Aliate  de  Control,  cere  guvernului  Sănătescu  arestarea  a  47  de 
români  ca  fiind  criminali  de  război,  incluzând  pe  Gen.  Ion  Boteanu,  Ministrul 
Educaţiei  şi  pe  Gen.  Potopeanu,  Ministrul  Economiei  Naţionale.  La  13  Octombrie 
’44,  are  loc  o  demonstraţie  a  PNŢ  în  Bucureşti  soldată  cu  o  ciocnire  cu  comuniştii.  La 
4  Noembrie  se  formează  un  nou  cabinet  în  care  10  locuri  au  fost  obţinute  de  PNŢ  si 
Liberali,  iar  7  locuri  de  “stânga”  din  Frontul  Naţional  Democrat.  Groza  a  devenit 
vicepreşedinte,  iar  Gheorghe  Gheorghiu-Dej  ministrul  transporturilor.  La  2 
Decembrie  guvernul  Sănătescu  demisionează.  în  fruntea  noului  cabinet  este  numit 
Gen.  Rădescu.  Anul  1945  începe  cu  vizita  Anei  Pauker  şi  Gh.  Gheorghiu-Dej  la 
Moscova,  apariţia  trupelor  NKVD  în  capitală  şi  Conferinţa  din  4-11  Februarie  dela 
Ialta  a  celor  trei,  Roosevelt,  Churchill  şi  Stalin.  Ialta  va  fi  pentru  totdeauna  sinonimă 
cu  locul  trădării  Europei  de  Est. 

în  urma  crizei  din  24  Februarie  1945  şi  a  ordinelor  date  de  către  A.  Vyşinski, 
guvernul  Rădescu  demisionează.  La  6  Martie  1945,  regele  Mihai  numeşte  noul 
guvern  condus  de  Petru  Groza.  Noul  guvern  era  controlat  de  către  Frontul  Naţional 
Democrat  care  poseda  14  din  cele  18  locuri.  Celelalte  patru  locuri  reveneau  PNŢ-ului 
şi  Liberalilor.  La  17  Iulie  1945  are  loc  Conferinţa  de  la  Postdam.  încă  din  Martie  1945, 
odată  cu  realizarea  definitivă  a  faptului  că  fostele  partide  politice  au  fost  înşelate  de 
către  comunişti,  Iuliu  Maniu  împreună  cu  câteva  grupuri  de  români  au  început  să 
pregătească  planul  unei  acţiuni  îndreptate  împotriva  guvernului  Groza.  în  Mai, 
aceste  grupuri  contactează  puterile  vestice  expunându-le  planul.  John  Le  Rougetel  şi 
Burton  Berry  (miniştrii  de  externe  britanic  şi  american)  reacţionează  imediat 
sfătuind  pe  români  să  renunţe  imediat  la  asemenea  ideie  şi  au  refuzat  să  mai  discute 
pe  această  temă.  în  Iunie,  Maniu  îl  anunţă  pe  Gen.  Cortlandt  Van  Schuyler 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


436 


(reprezentantul  comisiei  aliate  de  control  în  România  în  1945-1946),  că  îl  va 
convinge  pe  rege  să-l  demită  pe  Groza  dacă  poate  primi  suportul  anglo-american  de 
care  are  nevoie.  Schuyler  refuză  şi  el  să  discute  pe  această  temă  şi-l  avertizează  pe 
Maniu  că  orice  acţiune  de  acest  gen  va  avea  consecinţe  serioase  pentru  România. 

La  2  August  1945,  Conferinţa  dela  Postdam  îşi  încheie  lucrările  şi  “Aliaţii”  anunţă 
că  vor  încheia  tratate  de  pace  numai  cu  guvernele  “democrate”  recunoscute  din 
rândul  fostelor  ţări  inamice  incluzând  România.  Deci  recunoaşterea  de  fapt  a 
guvernului  comunist  în  frunte  cu  P.  Groza. 

La  8  Noembrie  1945,  ziua  de  naştere  a  regelui  Mihai,  are  loc  o  mare  demonstraţie 
de  simpatie  pentru  rege.  Au  loc  ciocniri  între  manifestanţi  şi  comunişti,  iar  mai  târziu 
trupele  din  divizia  Tudor  Vladimirescu  aflată  în  capitală,  deschid  focul  asupra 
demonstanţilor  ucigând  un  mare  număr.  James  Byrnes,  ministrul  de  externe 
american  cere  ruşilor  o  întâlnire  a  miniştrilor  de  externe  la  Moscova  înainte  de 
Crăciun  spre  a  rezolva  problema  României  şi  Bulgariei.  La  această  conferinţă  s’a 
hotărît  formarea  unei  comisii  compusă  din  Averell  Harriman,  Archibald  Clark  Kerr  şi 
A.  Vyşinski,  care  să  fie  trimisă  la  Bucureşti.  Comisia  urma  să  discute  cu  guvernul 
Groza  includerea  a  doi  miniştri  aleşi  din  partidele  politice  tradiţionale  în  guvernul 
său.  în  nici  un  caz  aceştia  nu  puteau  fi  Maniu,  Brătianu  sau  Lupu.  Totodată  miniştrii 
de  externe  dela  Consfătuirea  avută  la  Moscova,  au  fost  de  acord  ca  după  ce  guvernul 
român  va  fi  reorganizat,  alegeri  libere  bazate  pe  vot  universal  şi  secret  să  fie  ţinute  în 
România  la  care  să  ia  parte  toate  partidele  democratice  şi  “antifasciste”.  în  schimb, 
James  Byrnes  şi  Ernest  Bevin  (ministrul  de  externe  al  Marei  Britanii),  au  promis  că 
guvernul  american  şi  englez  vor  recunoaşte  guvernul  comunist  al  lui  Groza.  Acest 
acord  infam  dela  Moscova  din  Decembrie  1945,  a  marcat  sfârşitul  speranţei  multora 
de  a  crea  o  Românie  democrată.  Farsa  a  continuat  cu  neruşinare. 

La  1  Ianuarie  1946  au  intrat  în  guvernul  comunist  Emil  Haţieganu  din  partea 
Partidului  Naţional  Ţărănesc  şi  Mihai  Romaniceanu  din  partea  Partidului  Naţional 
Liberal. 

în  Iulie  1946  are  loc  Conferinţa  de  Pace  cu  foştii  aliaţi  ai  Germaniei.  în  privinţa 
României,  Conferinţa  concludea:  “Frontierele  României  vor  fi  cele  dela  1  Ianuarie 
1941,  cu  excepţia  Transilvaniei  care  au  fost  readuse  la  cele  din  Ianuarie  1938”. 
Tratatul  a  fost  semnat  la  10  Februarie  1947. 

Mult  trâmbiţatele  “alegeri  electorale  libere”  au  fost  ţinute  la  19  Noembrie  1946. 
Alegerile  falsificate  grosolan  au  indicat  guvernul  comunist  ca  “preferinţă”  a 
poporului,  rezultat  de  altfel  prevăzut  de  cei  ce  cunoşteau  strategia  diabolică  a 
comunismului.  Odată  ce  guvernul  comunist  impus  prin  decepţie  şi  teroare  în 
România,  a  fost  recunoscut  de  drept  în  plan  internaţional,  nici  o  piedică  nu  mai 
stătea  în  faţa  terorii  roşii.  Maniu  şi  ceilalţi  fruntaşi  ai  PNŢ  sunt  judecaţi  în  1947  şi 
condamnaţi  pe  viaţă  la  închisoare.  Atât  PNŢ-ul  cât  şi  PNLiberal,  sunt  scoase  în  afara 
legii.  Ultimul  “obstacol”  în  calea  comunismului,  regele  Mihai,  este  silit  să  abdice  în 
Decembrie  1947.  Decretul  de  abdicare  semnat  de  regele  Mihai  indică  gradul  de 
micime  sufletească  la  care  s’a  putut  coborî  ultimul  monarh  al  României.  “Maurul  şi- 


Nicolae  Niţă 


437 


a  făcut  datoria,  maurul  trebuie  să  dispară”.  Luând  în  consideraţie  numai  faptele 
descrise  mai  înainte,  concluzia  este  evidentă  chiar  şi  pentru  cei  neiniţiaţi  în  cabala 
comunismului  internaţional.  România  a  fost  destinată  dela  început  să  facă  parte  din 
sfera  de  influenţă  sovietică.  Celor  care  încearcă  să  argumenteze  că  dacă  noi  românii 
am  fi  fost  dela  început  cu  aliaţii,  şi  nu  cu  nemţii  nu  am  fi  ajuns  în  situaţia  de  astăzi, 
noi  le  indicăm  exemplul  Poloniei,  sau  al  Iugoslaviei,  sau  al  Cehoslovaciei  care  au  fost 
ocupate  de  nemţi  şi  au  fost  dela  început  cu  democraţiile  occidentale  şi  totuşi  au 
sfârşit  în  tabăra  sovietică,  pentru  că  destinele  ţărilor  mici  sunt  rezolvate  nu  de  către 
naţiunile  lor  ci,  de  către  marile  puteri  la  masa  rotundă  unde  se  joacă  soarta  lumii, 
conform  unui  plan  stabilit  de  secole  şi  expus  cu  claritate  în  Manifestul  Partidului 
Comunist  al  lui  Marx.  Şi  dacă  luăm  în  considerare  faptul  că  el  comunismul  reprezintă 
faţa  Antichristului  în  ofensivă  în  contra  valorilor  creştine,  naţionaliste,  împotriva 
familiei,  a  proprietăţii,  atunci  putem  înţelege  cu  uşurinţă  de  ce  unii  dintre  cei  ce  au 
ajutat  la  aducerea  comunismului  în  România  au  fost  mai  târziu  executaţi  sau  lăsaţi  să 
moară  de  foame,  în  timp  ce  alţi  conspiratori  au  fost  răsplătiţi  cu  posturi,  pensii  şi 
proprietăţi.  Putem  înţelege  de  ce  camarila  cât  şi  comunismul  s’au  dezlănţuit  cu  atâta 
ură  în  campania  lor  de  lichidare  a  suflării  tineretului  creştin  naţionalist  din  România; 
de  ce  în  Polonia  guvernul  naţionalist  a  fost  lăsat  să  fie  decimat  de  către  germani  sub 
ochii  sovieticilor  care  puteau  să  intervină  oricând  să-i  salveze;  de  ce  astăzi  la  vârsta 
de  70  de  ani  Arhiepiscopul  Valerian  Trifa  este  nevoit  să  părăsească  ţara  sa  adoptivă  şi 
să  ia  din  nou  calea  pribegiei  bătând  din  poartă  în  poartă,  în  timp  ce  un  fost  călău  al 
“Canalului”  ca  Zubrinschi  trăieşte  netulburat  de  nimeni  la  New  York,  ori  Koller,  un 
criminal  fioros  care  se  găseşte  şi  el  în  St.  Unite,  în  statul  New  Jersey,  fost  director  al 
închisorii  Aiud,  cel  care  a  patronat  exterminarea  a  mii  şi  mii  de  deţinuţi  politici  aflaţi 
închişi;  de  ce  revoluţia  ungară  a  fost  înăbuşită  în  sânge  fără  ca  democraţiile 
occidentale  să  intervină;  de  ce  nimeni  nu  pomeneşte  de  Holocaustul  comunist  ce  a 
înghiţit  peste  135  de  milioane  de  victime;  de  ce  un  monstru  sângeros  aşa  cum  este 
Khomeini  a  fost  cultivat  cu  atâta  grijă  în  Franţa  democratică  şi  apoi  adus  în  Iran 
(precum  Lenin  acum  aproape  80  de  ani  în  Rusia)  pentru  a  destabiliza  întreaga 
regiune,  în  timp  ce  şahul  Iranului,  bătrân  şi  bolnav  de  cancer,  vechi  sprijinitor  al 
democraţiilor  a  trebuit  să  bată  la  porţile  statelor  democratice  fiind  alungat  ca  un 
câine  de  aceste  democraţii;  de  ce  bombardamentele  secrete  asupra  Cambogiei 
ordonate  de  Kissinger  în  timpul  democraţiei  Nixon  au  avut  efect  final  moartea  prin 
diverse  forme  a  peste  două  milioane  de  localnici,  ucişi  de  comuniştii  khmeri;  de  ce  cu 
toată  victoria  militară  a  St.  Unite  asupra  Vietnamului  de  Nord,  Saigonul  a  fost 
vândut  comuniştilor  la  Conferinţa  de  Pace  dela  Paris?  DE  CE? 

Enumerarea  efectelor  favorabile  expansiunii  comuniste,  cauzate  de  jocul  subtil  al 
conspiraţiei  comuniste  internaţionale,  ale  cărei  braţe  sunt  marea  finanţă,  terorismul 
comunist  sovietic  precum  şi  categoria  largă  a  “idioţilor  utili”,  este  infinită. 

Trădarea  dela  23  August  1944  a  fost  rezultatul  acestui  mecanism  diabolic  al 
conspiraţiei  mondiale,  generat  cu  secole  în  urmă  şi  adus  astăzi  la  perfecţiune. 
Conspiratorii  principali  ai  acestei  infamii  sunt  după  cum  urmează: 

1).  Regele  Carol  al  II-lea,  metresa  sa  Lupescu  Ana,  Nicolae  Titulescu,  Ion  G.  Duca, 
împreună  cu  toată  camarila  dela  palat,  responsabili  de  dezmembrarea  României,  de 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


438 


decimarea  floarei  tineretului  creştin  naţionalist  şi  de  ridicarea  corupţiei  la  nivel  de 
lege. 

2) .  Regele  Mihai  împreună  cu  curtea  sa:  Generalii  Sănătescu,  Racoviţă,  Emilian 
Ionescu,  Şteflea,  Aldea  şi  Const.  Niculescu,  Veturia  Goga. 

3) .  Politicienii  partidelor  istorice  aflaţi  la  Ministerul  de  Externe:  Grigore 
Niculescu-Buzeşti,  Constantin  Vişoianu,  Creţianu,  baronul  Stârcea,  prinţul  Barbu 
Ştirbey. 

4) .  Comuniştii  infiltraţi  la  palat:  Emil  Bodnăraş  şi  Lucreţiu  Pătrăşcanu,  agenţii 
Moscovei  în  România  alături  de  Ana  Pauker. 

Câştigurile: 

A) .  Conspiratorii  au  răsplătit  serviciile  atât  slugilor  lor  servile,  cât  şi  unei  mari 
categorii  de  înşelaţi  în  credinţa  lor.  Mihai,  regele  României*),  a  fost  decorat  cu 
“Ordinul  Victoriei”,  clasa  I  de  către  Stalin  şi  a  părăsit  ţara  ca  şi  Carol  al  II-lea  cu  un 
tren  plin  cu  “obiecte  personale”.  Mihail  Sadoveanu,  fost  director  la  ziarul 
“Dimineaţa”,  sora  “Adevărului”,  ziare  din  Sărindar  ce  cultivau  comunismul  rusesc,  a 
fost  lăsat  cu  toate  proprietăţile  intacte  până  la  moartea  sa.  Veturia  Goga  a  primit 
pensie  viageră  şi  Castelul  dela  Ciucea.  Ana  Pauker,  trăieşte  în  bogăţie  la  Bucureşti,  şi 
multe  altele.  Alţii,  ca  Lucreţiu  Pătrăşcanu,  sunt  împuşcaţi  pentru  vina  de  a  fi  înţeles 
că,  comunismul  nu  este  instaurat  într’o  ţară  spre  beneficiul  populaţiei  ci,  dimpotrivă, 
spre  jefuirea  ei  şi  transferul  tezaurului  acelei  ţări  caselor  bancare  din  străinătate,  la 
discreţia  deplină  a  conspiraţiei  internaţionale.  Iar  majoritatea  “înşelaţilor”  a  înţeles 
mai  târziu,  tremurând  de  frig  şi  boală  pe  lespezile  beciurilor  din  Jilava,  ori  Gherla, 
muşcând  din  pământul  galben  al  Dobrogei  cu  spatele  înconjurat  de  bâtele  călăilor 
dela  Canal  ori  revăzând  “filmul”  vieţii  lor  în  scurta  secundă  dinaintea  cufundării  în 
neant  în  timp  ce  corpul  cădea  străpuns  de  gloanţele  plutonului  de  execuţie,  au  înţeles 
Adevărul  crud,  adevăr  pe  care  ochii  lor  orbi  de  strălucirea  aurului  nu  l-au  văzut,  pe 
care  urechile  lor  surde  de  zgomotul  arginţilor  nu  l-au  auzit. 

B) .  Iuliu  Maniu  şi  Constantin  Brătianu,  au  condus  partidele  lor  spre  groapa 
rezervată  pentru  ei  de  comunişti,  cu  o  încredere  oarbă  în  promisiunile  democraţiilor 
occidentale.  Personalităţi  de  o  integritate  de  care  nimeni  nu  s’a  îndoit,  mari  iubitori 
de  ţară  şi  neam,  ei  au  acţionat  în  numele  unei  lumi  ireale,  înşelătoare  precum  Fata 
Morgana  ce  conduce  paşii  însetatului  din  deşert,  arătându-i  fantoma  unei  ape 
limpezi  în  depărtare,  spre  moartea  finală.  Au  murit  amândoi  în  închisorile 
comuniste.  Dumnezeu  să-i  odihnească  în  pace! 

Numai  Mişcarea  Legionară  a  fost  aceea  care  a  întrevăzut  cu  claritate  şi  a  înţeles  de 
la  început  mecanismul  conspiraţiei  comuniste  internaţionale,  demascând-o. 
Trăgându-şi  seva  din  trupul  ţării,  suflarea  tinerească  a  ţării  s’a  aruncat  în  lupta 
inegală  cu  conspiratorii,  înţelegând  ceea  ce  politicienii  vechi  cu  înalte  şcoli  de 
diplomaţie  nu  au  putut  să  înţeleagă  decât  în  clipa  abandonării  lor  în  închisorile 
comuniste.  Purtând  crucea  lui  Christos  în  inimă,  cu  hotărîrea  soldatului  lui  Christ  de 


Nicolae  Niţă 


439 


a  apăra  credinţa  milenară  cu  preţul  vieţii  sale,  cultivând  valorile  naturale  ale  naţiei 
române,  cu  un  dispreţ  adânc  faţă  de  corupţia  vremii,  era  firesc  să  atragă  furia 
conspiraţiei  Antichristului.  Dar  cu  toate  pierderile  imense  pe  care  le-a  suferit,  ei  n’au 
plecat  capul  niciodată.  Dumnezeu  să-i  odihnească  în  pace  toţi  martirii! 

C).  Astăzi,  40  de  ani  dela  data  infamă,  guvernul  comunist  dela  Bucureşti  urmărind 
cu  fidelitate  istoria  “românului”  Roller,  încă  prezintă  populaţiei  din  ţară  basmul 
“insurecţiei  armate  populare”  dela  23  August  1944.  în  realitate,  comuniştii  din 
România  nu  sunt  decât  beneficiarii  acţiunii  conspiraţiei  internaţionale  care  le-a 
servit  pe  tavă  cu  mâinile  legate,  la  23  August  1944,  întreaga  ţară.  Cu  mâinile  înroşite 
de  sângele  victimelor,  speriaţi  de  complicitatea  lor  la  Holocaustul  contra 
creştinismului  generat  de  conspiratorii  internaţionalei  comuniste,  terorizaţi  de 
permanenta  cenzură  a  vieţii  lor  personale,  “idioţii  utili”  de  astăzi  aflaţi  în  proporţie 
de  90%  în  rândurile  guvernului  comunist  din  România  repetă  soarta  predecesorilor 
lor  dinainte  de  23  August  1944.  Unii  dintre  aceşti  predecesori  se  mai  află  încă  în  viaţă 
continuându-şi  activitatea  lor  nefastă  în  rândurile  exilului.  Românii  din  străinătate 
îşi  amintesc  de  tam-tam-ul  iscat  în  jurul  creării  Congresului  Mondial  al  Românilor  de 
către  Ion  Raţiu  dela  Londra,  care  în  timp  ce  soldaţii  români  mureau  cu  zecile  de  mii 
în  războiul  sfânt  de  reîntregire  a  patriei,  îi  îndemna  prin  postul  de  radio  BBC  să 
dezerteze,  să  se  predea  în  mâinile  călăului  roşu  dela  Moscova.  Ori,  de  către  un  Brutus 
Coste  dela  New  York,  ori  de  C-tin  Vişoianu  &  Co.  care  au  secerat  banii  încredinţaţi  de 
Antonescu  continuării  luptei  în  străinătate. 

Din  nou  aceleaşi  nume  pe  care  le  găsim  asociate  cu  conspiratorii  dela  23  August. 
Eşecul  lor  de  data  aceasta,  în  ceeace  priveşte  atragerea  românilor  din  Exil  în  acest 
fantomatic  “Congres  Mondial  al  Românilor”,  este  total.  Ei  nu  mai  pot  să  păcălească 
pe  nimeni,  niciodată.  Conspiraţia  internaţionalei  comuniste  va  mai  avea  succese,  va 
mai  devora  victime,  dar  semnele  prevestitoare  căderii  lor  definitive  sunt  la  îndemâna 
tuturor.  Conspiratorii  dela  23  August  au  reuşit  temporar  să  asmuţă  român  contra 
român,  frate  contra  frate.  Noi,  cei  de  astăzi,  privim  cu  tristeţe,  fără  ură,  la  fraţii  noştri 
care,  lăsându-se  amăgiţi  de  promisiunile  deşarte  ale  viperei  biblice,  au  lăsat  să  cadă 
parul  asupra  capului  fraţilor  săi  ce  s’au  ridicat  pentru  o  Românie  Liberă  în  spiritul 
legii  lui  Christos. 

Suntem  convinşi  că  ne  găsim  aproape  de  regăsirea  fiinţei  naţionale  româneşti, 
prin  revenirea  la  eternele  valori  morale  şi  spirituale  ale  creştinătăţii,  iar  interna¬ 
ţionala  comunistă  va  fi  aruncată  pentru  totdeauna  în  iadul  căreia  aparţine. 

Datoria  noastră,  a  tuturor,  este  de  a  lupta  cu  toată  energia  împotriva  inter¬ 
naţionalei  comuniste,  la  nevoie  chiar  cu  preţul  jertfei  supreme,  până  la  victoria 
finală.  Celor  ce  şovăiesc,  le  reamintim  crezul  străbunilor  noştri: 

“Dacă  duşmanul  vostru  va  cere  legăminte  ruşinoase  dela  voi  atuncia  mai  bine 
muriţi  prin  sabia  lui,  decât  să  fiţi  privitorii  impilării  şi  ticăloşiei  ţării  voastre. 
Domnul  părinţilor  voştrii  însă  se  va  îndura  de  lacrimile  slugilor  sale,  şi  va  ridica 
dintre  voi  pe  cineva,  carele  va  aşeza  iarăşi  pe  urmaşii  voştri  în  vrednicia  şi  puterea 
de  mai  înainte”.  (Hronică  Moldovenească) 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


440 


Aşa  să  ne  ajute  Dumnezeu! 


-  Vezi  şi  notele  de  subsol  la  revista  "Dacia"  (2)  din  voi.  "Presa  Legionară" de  Nicolae  Niţă  (Ed.  Libertatea,  Jax.  2017)  cu 
privire  la  activitatea  regelui  Mihai  în  Exil. 

POLEMICI 


THE  ”MOLE”  ET  AL  CONSPIRAŢIA...  BUBEI  «9 

Domnul  Radu  Booze-escu,  vânjosul  "director"  al  năbădăiosului  hebdomar... 
bilunar  (sic),  Tribuna  Română  (a  nu  se  confunda  cu  Tribuna  României;  unul  apare  în 
Flushing,  celălalt  la  Bucureşti!),  este  confuz,  to  say  the  least.  Confuzia,  spun  doctorii, 
este  starea  mintală  a  insului  când  şi-a  "pierdut  uzul  raţiunii",  adică  începe  să 
"încurce  borcanele"  cum  zic  gospodinele  românce  despre  nurorile  lor  cam...  toante 
care  pun  zahăr  în  mămăligă  şi  sare  în  ceai. 

"A  sosit  momentul,  declară  emfatic  Radu  cel  vânjos,  ca  toţi  românii  să  privească 
adevărul  în  faţă".  Adevărul  la  care  se  referă  Radu  Robustu,  acest  "ce"  evanescent  care 
a  eludat  minţi  de  toate  size-urile  şi  shape-urile,  unele  chiar  la  fel  de  mari  ca  a  lui 
Radu  cel  Frumos,  i  s'a  arătat  acestui  "supraintelectual  cum  sumo  wrestler",  într'o 
bună  zi  în  Flushing  -  while  flushing  -  în  timp  ce  Dsa  se  ştergea,  nonşalant,  la  gură.  Şi 
anume  că  toţi  cei  care  au  condus  România  de  ieri  "au  neglijat  importanţa  pregătirii 
ţării  contra  unei  agresiuni  armate  externe".  Există,  bag  sama,  şi  "agresiuni"  armate... 
interne!  Prima  confuzie.  De  aceea,  spune  marele  (pre)istoric,  comersant  şi  apropitar 
patriotic,  conducătorii  ţării  au  cedat  neputincioşi  în  faţa  duşmanilor,  fără  a  trage  un 
foc  de  armă.  More  confusion!  Noi  ştiam  că  armatele  româneşti  au  tras...  mai  multe 
focuri,  înscriind  pagini  de  vitejie  fără  seamăn  în  istoria  Neamului:  pe  Nistru,  pe  Don, 
în  stepele  calmuce.  Se  spune  chiar  că  atât  ruşii  cât  şi  nemţii,  au  privit  cu  stupefacţie, 
cu  groază,  ca  într'un  coşmar,  atacul  de  kamikaze  al  cavaleriei  româneşti  care  a  cucerit 
reduta  inexpugnabilă  de  pe  Nistru  apărată  cu  îndârjirea  disperării  de  mii  de  cuiburi 
de  mitraliere  bolşevice,  care  au  amuţit  în  faţa  şarjei  galanţilor  cavalerişti  români. 
Când  sute  de  mii  de  ostaşi  români  şi-au  jertfit  vieţile  în  încleştarea  paroxistică  dintre 
noi  care  ne  "apăram  sărăcia  şi  nevoile  şi  neamul"  şi  fiara  bolşevică,  ne  cade  cam  greu 
la  stomac  pălăvrăgeala  "doctă"  şi  patriotardă  a  lui  Radu  Doctu  care  "şarjează"  şi  el: 
şarjează  $  75  pentru  examenul  auto,  şarjează  $  75  pentru  două  casete  de  lb.  engleză, 
şarjează  $  900  pentru  deschiderea  unui  "biznis",  etc.  Şarjează  chiar  bine! 

Confuzia  lui  Radu  cel  Voinic  nu  se  rezumă,  însă,  la  istorie;  mintea  sa  multilaterală 
care  umblă  cu  viteze  aşa  de  mari  că  Radu  îşi  pune  centura  (de  siguranţă,  nu  aia 
neagră,  de  karate)  când  se  avântă,  neînfricat  în  hilarele  sale  fantasmagorii  politico- 
economice,  se  ocupă  şi  de  sci-fi. 

"Ce  ar  fi  dacă,  -  pontifichează  Radu  Talleyrand  of  Cobadin  -  "în  condiţiile 
desprinderii  României  din  Tratatul  Agresiv  dela  Varşovia  şi  CAER  România  ar 
deveni  DINTR'ODATĂ  (ca  într'un  năstruşnic  hocus-pocus  buzescuist)  solvabilă?..." 

în  ce  priveşte  împrejurările  misterioase  ale  desprinderii  României  din  tratatul 
dela  Varşovia  şi  CAER,  Radu  the  Brain  nu  se  deranjează  a  ne  edifica  -  cestiuni  prea 


139  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  27,  Octombrie  1984. 


Nicolae  Niţă 


441 


triviale  pentru  megacefalismul  precoce  al  lui  Radu  Cefalicu  -  dar  bănuim  că  ca 
urmare  a  vreunei  "acţiuni  tari"  organizată  de  acoliţii  săi  dnii  Orăşel  Millmascara  şi 
Burlacu  C.  Maglavid. 

Graţie  constituţiunei  sale  robuste  din  tălpi  pân'  la  umeri  -  “men  sano  in  corpore 
sano"  -  nu  trece  de...  omoplaţi!,  el  nu  se  poticneşte  în  chestiuni  "mundane"  şi 
mărunte  de  logică  pentru  care  Dsa  afişează  un  dispreţ  suveran  şi  continuă  senin, 
simplu,  doct  (ori  aproape...)  şi  hilar:  "presupunând  (ce  vă  spuneam,  sci-fi!)  că  am 
constituit  (de  fapt,  se  spune  "presupunând  că  am  CONSTITUI,  pentru  că  astfel  de 
construcţii  cer  subjonctivul,  dom'profesor!)  o  organizaţie  economică  de  ÎNALTĂ 
ŢINUTĂ  MORALĂ  garantând  solvabilitatea  viitoare  a  României  -  care  va  renaşte 
PRIN  NOI  ÎNŞINE  (nu  se  înţelege  cine  va  renaşte,  solvabilitatea  sau  România,  dl. 
Radu  Ştiinţificu  nefiind  vreun  paragon  de  claritate,  ba  din  contră),  fiind  capabilă  să 
facă  faţă  oricărei  agresiuni." 

Aceeaşi  confuzie  face  imposibilă  înţelegerea  acestor  bizare  împreunări: 
“economia  cu  morala"  şi  solvabilitatea  care  face  faţă  oricărei  agresiuni!  în  modestia-i 
de  fecioară  (cu  cazier)  dl.  Radu  Multilateralul  a  uitat  să  precizeze  dacă  organizaţia 
asta  economică  cu  morala  crescută  se  va  numi  în  continuare  Camera  de  Comerţ 
Româno-Americană  a  Profesorului  (sau  pe  scurt  CRAP),  ori  se  va  expanda  să 
cuprindă  eventualmente  şi  Bucovina  de  Nord. 

A  fost  dintotdeauna  un  mister  pentru  noi:  nu  înţelegeam  încotro  (corn)  bate 
junele  patriot  cu  motto-ul  său  mamut,  dar  iată  că  "numai"  după  19  numere,  sagacea 
minte  a  lui  Radu  cel  Mare  (la  propriu,  deocamdată)  ne-a  dat  răspunsul  la  întrebarea 
care  ne-a  ţinut  cu  sufletul  la  gură.  What'  s  cooking?  What's  cooking-ul  lui  Radu  de  la 
Afumaţi  s'a  dovedit  a  fi  cel  mai  abitir  gheşeft  pe  care  l'au  văzut  Lipscanii  şi 
Gabrovenii,  şi  iată  cum:  "Nu  este  vorba,  continuă  doctul  nostru  luptător  de  circ, 
numai  de  noi  legi  juridice  (româneasca  dlui  Booze-escu!)  financiare,  economice,  etc. 
CI  ŞI  DE  OAMENI  PRICEPUŢI. 

Din  acest  motiv  este  important  ca  TOŢI  Românii  din  exil  -  ŞI  ÎN  SPECIAL  CEI 
DIN  AMERICA  -  să  înţeleagă  două  lucruri: (1)  necesitatea  ridicării  materiale  şi  a 
formării  a  cât  mai  mulţi  profesionişti  români  şi  a  CÂT  MAI  MULTE  ANTEPRIZE 
româneşti...”.  De  ce  "în  special  cei  din  America"  însă?  Simplu:  dacă  TOŢI  românii  din 
America  -  unde  domiciliază  Metternick-ul  de  Babadag  -  deschid  business-uri,  ei  vor 
trebui  să  apeleze  la:  (1)  secţia  "IDEALA"  a  lui  CRAP  (aşa  "ideal"  să  aibă  el  bine!)  care 
îi  va  sfătui  -  gratis  -  să  înveţe  limba,  cu  corolarul  lui  logic:  cumpărând  casetele  de  lb. 
engleză  ale  lui  Radu  Eruditu,  ne-gratis,  ($75  plus  $7  expediţie),  apoi  (2)  la  secţia  ne- 
IDEALĂ  (dar  profitabilă)  a  CRAP  pentru  înscrierea  "biznis"ului,  cca.  $900.00  şi  (3) 
la  acelaşi  CRAP  pentru  carnetul  auto,  că  deh,  nu  poţi  fi  bijniţar  român  fără 
limousine!,  pentru  un  total  de  cca.  $1,000.00  .  Multiplicaţi  suma  de  mai  sus  cu 
numărul  românilor  din  USA  /  Canada  aprox.  400.000  şi...  La  Mai  Mare  dom. 
Profesor! 

Dar  pofta  vine  mâncând!  Ce  bună  este  averea  fără  putere  şi  "glamor"?  întocmai  ca 
burghezul  lui  Moliere,  intelectualul  vânjos  din  dulcele  Târg  al  York-ului,  s'a  gândit  că 
îi  trebue  şi  PUTERE  politică.  Recitiţi  fraza  care  se  repetă  ca  un  lelt-motif  obsedant: 
"Presupunând  apoi  că  România  devine  LIBERĂ  PESTE  NOAPTE,  ce  ne  facem?"  Ba 
că  chiar!  Ce  ne  facem  fetelor? 

Gândirea  buzescoidă  confuză,  cu  crize  de  onirism  delirant  şi  infantilism  teribilist, 
îşi  descoperă  valenţe  surprinzătoare  când  este  vorba  de  gheşefturi  şi  învârteli.  Şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


442 


astfel,  a  luat  naştere  noul  Guvern  Român  din  Exil  sau  Conspiraţia  Bubei,  format 
din: 

1)  Prim  Ministru  şi  Secretary  of  State  cu  1/2  normă:  Lucian  Orăşel,  născut 
sometimes  in  1945  at  other  times  in  1937  and  yet  other  times  în  zodia  porcului. 
Negricios,  hirsut,  bătăios  şi  năbădios  şi  deţinut  politic  dela  frageda  vârstă  de  11  ani 
(boboc  precoc)  suferă  bout-uri  de  amnezie  presenilă:  nu  ştie  când  s'a  născut  nici  în  ce 
puşcărie  a  stat.  Iar  invidioşii  care,  spune  el,  l'au  cunoscut  în  puşcărie,  nu  reuşesc 
deloc  să-l  identifice  sau  să-şi  reamintească  de  el,  de  unde  numele  de  Millmascara. 

2)  Ministrul  Forţelor  Armate  si  Teroarei  -  dl.  Burlacu,  zis  Costică  Maglavid,  numit 
astfel  în  urma  vedeniilor  pe  care  le  are  tot  mai  des,  în  care  fel  de  fel  de  sfinţi  i  se  arată 
şi  îi  spun  că  a  fost  ales...  noul  şef  al  legiunii  cu  numele  de  Costică  Maglavid,  drept 
care  Don  Quijotele  din  Ridgewood/La  Mancha  a  iniţiat  o  serie  de  "acţiuni  tari":  şi-a 
cumpărat  costum  verde,  apoi  cămaşă  verde,  după  aceea  cravată  (pt.  că  a  descoperit-o 
şi  pe  asta!)  verde,  pantofi  verzi.  Alt  cap  nu  a  găsit  necesar  să-şi  procure  deoarece...  aţi 
ghicit,  acesta  era  deja.  Verde!  (citeşte  necopt). 

Este  foarte  adevărat  că  Burlacul  nu  suferă  de  gigantism  cefalic  â  la  Radu 
Occipitalul,  ba  din  contră,  el  pare  decis  să  desfidă  şi  infirme  axioma  carteziană  a  lui 
Cogito  Ergo  aşa  şi  pe  dincolo,  înlocuind-o  cu  versiunea  ei  germană:  Ich  denke  nicht, 
also  bin  ich,  însă  aşa  cum  ne  asigură  dl.  Prim  Orăşel:  "Dom'ne,  e  adevărat  că  Burlacu 
e  cam  găgăuţă,  dar  este  foarte  util  pentru  că  la  fel  ca  tembelul  soldat  german  el  nu 
pune  întrebări,  el  execută  numai  şi  asta  este  important.  Gândim  noi  şi  pentru  el".  Aşa 
se  şi  explică  faptul  că  Burlacu  săracu  (cu  duhul)  care,  nu  că  nu  ştie  să  scrie  "literar", 
el  pur  şi  simplu  nu  ştie  să  scrie.  Punct.  Semnează,  totuşi,  toate  circularele  care  emană 
dela  Statul  Major  Boozey  /  Orăşel,  fericit  că  îşi  vede  şi  el  numele  tipărit.  "Nomina 
stultorum  ubique",  vorba  ceea.  De  aia  nici  nu  îl  condamnăm  prea  mult.  Atâta  poate, 
atâta  face.  Vorba  ceea,  de  unde  nu  e,  nici  Dumnezeu  nu  cere! 

3)  Ministrul  Artelor  (Plastice)  Culturii  şi  Propagandei  -  Cântăreaţa  Cheală  -,  nu  a 
lui  Ionesco  ci  â  din  Ridgewood,  pictor,  la  fel  ca  şeful  său  Orăşel  nu  se  poate  decide  - 
talent  tumultos  şi  fulgerant  care  scrie  abscons  şi  abstrus;  iată  numai  o  "mostră", 
pardon  monstră:  "O  simplă  mimare  a  interesului,  poate  fi  interpretată  şi  este 
suficientă  (ecouri  kantiene!),  pentru  a  evolua  o  treaptă,  pe  latura  artificială, 
atribuindu-i-se  locuri  nedorite  într'o  conjunctură  structurată  de  imitaţie  care,  dă  loc 
la  substanţializarea  germenului  imitat". 

Acesta  intelectual!  Acesta  artist.  Am  auzit  că  a  mai  scris  unul  dela  Bălăceanca 
ceva  în  genul  acesta  (gastroenteroanastozomic),  dar  nu  a  avut  nici  pe  departe 
claritatea  şi  logica  de  fier  (vechi)  a  dlui  Tudor,  când  nu  e  Drăgan,  când  nu  e  Andrei.  E 
drept  că  are  şi  el,  ca  şi  Millmascara,  probleme  de  amnezie  and  /  or  confusion,  recte 
semnează  fost  deţinut  politic  anticomunist,  dar  pe  biletul  de  eliberare  din  penitenciar 
scrie  că  a  fost  închis  pentru  FILODORMĂ,  nu  pentru  anticomunism.  Afară  de  faptul 
că  "filodorma"  este,  abstruz  şi  abscons,  "o  conjunctură  structurată  pe  imitaţia  şefului 
său  direct”,  Orăşel  sau,  şi  mai  confuz,  a  lui  Radu  Booze  cel  Confuz! 

4)  Last,  but  by  no  means  least,  Ministrul  Presei,  Comerţului,  învăţământului 
(prin  corespondenţă)  şi  Preşedinte  al  Noii  Republici  Româno-Americane  Buzescoide 
a  Camerei  de  Comerţ  (de  2  pe  4  inches),  Transporturilor  Rutiere  şi  (dacă  a  mai  rămas 
ceva,  intră  sub  CRAP,  că...  tot  un  crap!)  marele,  multilateralul,  supercerebralul  şi 
precocele  (târziu)  dl  Prof.  Himself,  Radu  cel  Mult,  omul  care  a  stat  în  umbră  timp  de 
18  ani  de  zile,  până  când  a  simţit  că  Ţara  îl  Cheamă  S'o  Conducă  (Auto)!  în  lumea 


Nicolae  Niţă  ■fr 


443 


spionajului,  inşii  plantaţi  cu  ani  de  zile  înainte  şi  care  stau  ascunşi  până  când  sunt 
"activaţi"  se  numesc  MOLES  (cârtiţe).  Orice  asemănare  cu  "fenomenul"  din  Flushing 
este,  bineînţeles,...  doar  asemănătoare. 

Dacă  nu  făcea  greşeala  să  scrie  nişte  pagini  în  englezeşte  în  Tribuna  dsale,  n'am  fi 
ghicit  niciodată  că  multilateralul  a  absolvit  cursul  scurt  de  lb.  engleză  dela  căminul 
cultural  din  Pocreaca  With  Flying  Colors.  Radule,  dacă  tăceai,  expert  rămâneai  dar... 
tu  la  voulu,  hein? 

Nefiind  experţi  în  limba  lui  Sheridan,  Bella  Abzug  şi  Radu  Booze-esco,  ne-am 
adresat  unui  american  şi  l-am  rugat  să  ne  comenteze  "scrisul"  boozescoian. 

Domnia  sa  a  fost  extrem  de  "gracios"  şi  ne-a  expus  părerile  dsale  într’o  scrisoare 
pe  care  vom  publica-o  data  viitoare. 

Citiţi  numărul  nostru  viitor  ca  să  vedeţi  cum  ani  de  zile  un  om  care  nu  ştie  nici 
bine  româneşte,  s'a  încumetat  să  vă  înveţe  limba  lui  Byron,  a  lui  Shakespeare  şi 
Benny  Hill. 


21  -  23  IANUARIE  1941 140 
MEMORII 


de  Ionel  BORA 


Zilele  de  21-23  Ianuarie  1941  au  însemnat  pentru  întreaga  Românie  zile  de 
doliu,  prin  lovitura  de  moarte  dată  de  gen.  Ion  Antonescu  tinerei  Mişcări 
Legionare,  care,  prin  jertfe  mari,  îl  adusese  la  cârma  ţării  după  revoluţia  legionară 
din  3-6  Septembrie  1940,  îndreptată  împotriva  sceleratului  rege  care  pusese 
România  în  pragul  falimentului,  Carol  al  II-lea. 

Era  în  20  Ianuarie  1941.  Zi  de  Duminică,  frumoasă,  cu  mult  soare  peste  oraşul 
Bucureşti.  Ca  întotdeauna,  în  mod  tradiţional,  Duminica  era  ziua  în  care  eu, 
fratele  meu  Iliuţă,  sora  mea  mai  mică  Elisabeta  şi  Marioara,  sora  noastră  cea 
mare,  ne  întâlneam  cu  toţii  sub  acelaşi  acoperiş  al  casei  surorii  noastre  Marioara, 
de  care  am  amintit. 

Eu,  cel  mai  mare  în  vârstă,  îmi  făceam  stagiul  militar  într'un  regiment  din 
Bucureşti.  Aveam  23  de  ani.  Fratele  meu,  Iliuţă,  avea  16  ani  şi  era  băiat  de  prăvălie 
la  "Consumul  Carpaţi",  în  plin  centrul  Bucureştiului.  îi  plăcea  comerţul. 

Era  ora  1  la  amiază,  dar  Iliuţă  încă  nu  sosise  de  la  prăvălie.  Aşteptându-1  ceva 
timp  şi  văzând  că  nu  apare,  ne-am  hotărît  toţi  trei  să  mergem  pentru  o  plimbare  în 
parcul  Cişmigiu,  locul  unde  ne  mai  întâlneam  din  când  în  când  cu  ardeleni  de-ai 
noştri. 

Era  multă  lume  pe  străzi  şi  în  parc.  Ne-am  oprit  să  privim  lebedele  de  pe  lac. 
Deodată,  în  spatele  nostru,  fratele  Iliuţă  apare  cu  o  tânără  fetişcană  care  îi  era 
colegă  de  şcoală.  Ne-a  salutat.  Era  tare  vesel. 

N'am  bănuit  atunci  că  va  fi  pentru  ultima  oară  când  îl  vedeam  în  viaţă. 

Târziu,  după  ce  mi-am  condus  acasă  cele  două  surori,  (locuiau  la  "Steaua 
Română"),  m'am  îndreptat  spre  locuinţa  mea.  Eu  fiind  descazermat,  aveam  o 
cameră  pe  care  o  închiriasem  pe  str.  Mitropolitul  Dosoftei. 

Eram  foarte  abătut.  Toată  noaptea  nu  am  putut  dormi.  Am  avut  numai 
presimţiri  proaste. 


140  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  30,  Ianuarie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


444 


La  ora  6  dimineaţa  trebuia  să  fiu  în  cazarmă.  La  raportul  regimentului,  Col. 
Comandant  ne  citeşte  un  ordin  de  zi  foarte  agitat.  Eram  prezenţi  toţi  şefii  de 
companii  şi  ateliere.  Ne  spune  că,  din  acel  moment,  suntem  în  stare  de  alarmă. 
Nimeni  nu  mai  are  voie  să  părăsească  cazarma.  Toate  companiile  vor  fi  echipate 
de  război  şi  vor  sta  în  pavilioane,  la  ordinul  comandanţilor  lor.  Ordinul,  era  dat 
telefonic  de  către  generalul  Antonescu.  într'o  oră,  trebuia  să  fim  gata  echipaţi  de 
război,  şi  adunaţi  pe  platoul  mare  al  cazărmii,  în  careu,  unde  se  va  face  apelul  pe 
plutoane  şi  companii.  Noi,  meseriaşii,  am  fost  repartizaţi  la  compania  a  5-a. 

într'o  oră,  am  fost  chemaţi  de  gornişti  pe  platou.  Ordinele,  au  fost  deosebit  de 
severe: 

-nici  un  ofiţer  nu  va  mai  părăsi  regimentul 

-toată  trupa  este  consemnată  în  cazarmă. 

Eu,  ştiam  despre  tot  ce  se  întâmplase  între  general  şi  Mişcarea  Legionară,  fiind 
în  contact  permanent  cu  camarazii  din  conducerea  tineretului  legionar. 
Comandantul  regimentului  nostru,  era  un  bun  prieten  al  Mişcării  Legionare.  Pe 
atunci,  eu  eram  şeful  grupului  legionar  din  regiment  şi  înfiinţasem  şase  cuiburi 
legionare.  Eram  foarte  mult  susţinut  de  comandantul  regimentului  care  ştia  totul, 
şi  era  şi  bun  prieten  cu  Col.  Zăvoiau,  Şeful  Prefecturii  Capitalei. 

După  apel,  ne-au  retras  în  pavilioane  pe  toţi  înarmaţi.  Noi,  legionarii,  ne-am 
instalat  într'un  pavilion  aparte.  Cei  patru  ofiţeri  care  ne  comandau,  toţi  legionari, 
erau  foarte  agitaţi,  ca  şi  noi  dealtfel.  Ne-am  strâns  într'un  cerc  în  jurul  lor, 
discutând  despre  cursul  evenimentelor,  în  surdină.  Toţi  vorbeau  de  organizarea 
luptei.  Gen.  Antonescu,  dorea  să  ne  împuşcăm  camarazii  noştri  de  idealuri,  de 
atâtea  suferinţe,  pentru  a-şi  potoli  ambiţia  sa  de  a  fi  unicul  conducător  al 
României.  Ordinul  pe  care-1  primise  dela  Hitler  era  clar:  Reichul  nu  are  nevoie  de 
o  mişcare  politică,  aşa  cum  este  Mişcarea  Legionară,  Reichul  are  nevoie  de  armata 
română.  Aşadar,  sprijinul  armatei  germane,  era  asigurat. 

Pe  la  orele  9-10,  s'au  auzit  împuşcături  dese.  La  ora  12,  eu  şi  Lt.  Stănescu, 
suntem  chemaţi  de  Colonelul  Comandant.  Ne  priveşte  grav  şi  ne  spune  ca  să  nu 
facem  nici  o  mişcare,  căci  generalul  a  cerut  comandanţilor  legionari  să  predea 
posturile. 

Dacă  însă  -  ne-a  mai  spus  el  -  va  primi  ordin  dela  Col.  Zăvoianu  să  intervină  sau 
dela  Comandantul  Mişcării,  el  cu  tot  regimentul,  va  da  tot  spijinul.  Noi, 
deocamdată,  să  nu  facem  nici  o  mişcare. 

A  tebuit  să  ne  supunem.  Toată  ziua  şi  toata  noaptea  am  stat  încordaţi  şi  am 
dormit  echipaţi. 

A  doua  zi,  22  Ianuarie,  la  ora  10,  am  fost  chemat  la  Corpul  de  Gardă  de  un 
ofiţer.  "-Ce  s'o  fi  întâmplat?",  m'am  întrebat  eu.  Acolo,  surorile  mele  cu  ochii  plini 
de  lacrimi.  Le  întreb  speriat  ce  s'a  întâmplat. 

-Uţă  (Iliuţă),  îmi  răspunde  una  din  suori,  nu  a  mai  venit  acasă  aseară.  Pe  la  10, 
ne-am  dus  la  prăvălie,  însă,  era  închisă.  Geamurile  toate  îi  erau  sparte, 
întâmplător,  un  bătrân,  care  locuia  lângă  prăvălie,  ne-a  spus  ce  se  întâmplase. 

La  ora  10  dimineaţa,  prăvălia  s'a  deschis.  Pe  când  Iliuţă  conducea  mai  mulţi 
clienţi  în  magazin,  de  la  un  geam  de  vis-â-vis,  s'a  tras  o  rafală  de  armă  automată. 
Iliuţă,  încă  un  vânzător  şi  trei  clienţi  au  murit  instantaneu.  Toţi  cei  cinci  morţi,  au 
fost,  -  puţin  mai  târziu  -  ridicaţi  într'un  camion  militar  cu  ordinul  de  a  fi 
transportaţi  la  Crematoriu. 


Nicolae  Niţă 


445 


-Asta  e  tot  ce  ştiu,  a  încheiat  cu  ochii  în  lacrimi  sora  mea. 

Le-am  spus  să  meargă  la  Gardul  Verde  şi  să  mă  aştepte,  în  timp  ce  eu  voi  căuta 
să  obţin  permisiunea  de  a  ieşi  din  cazarmă. 

M'am  dus  iute  la  Col.  Comandant  şi,  explicându-i  ce  s'a  întâmplat  cu  fratele 
meu,  să  mă  învoiască  pentru  a  merge  să-l  înmormântez  creştineşte.  M'a  privit  cu 
lacrimi  în  ochi  şi  mi-a  amintit: 

-Să  nu  spui  nimănui  că  ai  fost  la  mine.  Odinele  sunt  stricte. 

Ştii  cum  să  pleci,  prin  spatele  unităţii... 

Dumnezeu  să-ţi  ajute! 

Am  plecat  în  mare  grabă,  să-mi  întâlnesc  surorile.  De  la  Gardul  Verde,  ne-am 
îndreptat  cu  iuţeală  spre  clădirea  Crematoriului.  în  curte,  multă  lume.  Am  intrat 
într'o  sală  mare  unde  eau  morţii  înşiraţi  câte  15  pe  rând  şi  cu  numere  indicatoare. 
Erau  vreo  10  rânduri  astfel  aranjate.  Am  privit  câteva  secunde  peste  ele,  încercând 
să-mi  găsesc  fratele,  după  îmbrăcămintea  ce  i-o  ştiam.  Deodată,  la  mică  distanţă, 
observăm  mai  mulţi  morţi,  având  pe  ei  halate  albe.  Fratele  meu,  acolo  unde  lucra, 
purta  şi  el  unul  asemănător.  Cum  ne-am  apropiat,  l-am  şi  recunoscut.  Era 
împuşcat  în  cap  şi  în  inimă.  Lângă  el,  celălalt  vânzător,  tot  în  halat,  o  doamnă  şi 
alţi  doi  cumpărători,  omorîţi  şi  ei. 

Mulţi  dintre  cei  împuşcaţi,  erau  legionari.  Tineri,  în  floarea  vieţii,  senini  şi 
frumoşi. 

Câtă  jale  şi  câtă  durere  era  acolo,  în  sala  aceea  mare,  datorită  infatuării  şi 
nesocotinţei  lui  Antonescu,  n'am  să  pot  uita  niciodată. 

După  identificare,  ne-am  dus  într'un  birou  în  care  se  găseau  doi  responsabili  şi 
un  ofiţer  locotenent.  Ne-au  îndemnat  să  mergem  la  Primăria  Capitalei,  la  un  birou 
care  eliberează  autorizaţii  de  înmormântare. 

-Dar  pe  cine  aveţi?  m’a  întrebat  ofiţerul. 

I-am  răspuns: 

-Pe  fratele  meu,  care  era  vânzător  de  prăvălie  la  "Consumul  Carpaţi". 

-Cunosc  cazul!  mi-a  spus  el.  Eu  i-am  ridicat.  Acolo,  arătă  el  spre  locul  în  care  se 
găseau  cei  cinci  împuşcaţi  la  prăvălie,  în  rândul  acela  se  găseşte.  Au  fost  împuşcaţi 
dela  o  fereastră  de  un  gup  de  evrei  comunişti,  care  aveau  mare  ură  pe  acel  magazin 
românesc. 

întâmplător,  eu  sunt  comandantul  unui  pluton  şi  inspectam  zona  aceea  să  văd 
în  ce  măsură  se  respectă  ordinul  de  a  se  înceta  focul,  pentru  aprovizionarea 
oraşului.  Auzind  de  unde  se  trage,  am  detectat  imediat  locul  şi  i-am  prins:  au  fost 
5  evrei,  patru  barbaţi  şi  o  femeie... 

-Pot  să-i  văd?,  l-am  rugat  eu  pe  ofiţer. 

-Da,  cum  să  nu!  îmi  răspunde  el.  Vă  daţi  seama:  când  oamenii  mei  au 
descoperit  cine  a  tras,  i-au  adus  la  faţa  locului,  le-au  arătat  ce-au  făcut,  iar  un 
sergent,  care  nu  a  mai  putut  rabda,  i-a  împuşcat  pe  loc,  răzbunându-i. 

Apoi,  ofiţerul,  a  continuat: 

-Noi  am  găsit  mai  multe  grupuri  de  evrei  comunişti  şi  huligani  care,  sub 
protecţia  gen.  Antonescu,  au  făcut  mari  ravagii  în  suburbiile  şi  mahalalele 
oraşului.  De  24  de  ore  huliganii  şi-au  făcut  de  cap... 

Sunt  surprins,  a  mai  adăugat  ofiţerul,  în  timp  ce  ne  îndrepta  spre  locul  în  care 
se  aflau  trupurile  celor  5  evrei,  de  ce  suntem  puşi  să  supraveghem  numai  trei  ore 
să  nu  se  tragă  focuri  de  armă,  iar  în  rest  să  nu  intervenim!?  Generalul  este  nebun, 
a  conchis  el.  A  dat  ordin  ca  toţi  prefecţii  şi  gradele  legionare  din  armată  şi  poliţie 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


446 


să-şi  predea  posturile  oamenilor  numiţi  de  el,  pretextând  că  Mişcarea  Legionară 
vrea  să-l  răstoarne  şi  să-l  îndepărteze  dela  conducere.  S'au  format  plutoane  întregi 
înarmate  pe  străzi  şi,  ca  mine,  avem  ordin  să  tragem  focuri  de  intimidare.  Eu 
personal,  spune  locotenentul,  am  văzut  grupuri  de  legionari  îmbrăcaţi  în  cămăşi 
verzi  defilând  pe  străzi,  dar,  manifestând  neînarmaţi  împotriva  ordinului  abuziv  al 
gen.  Antonescu  de  destituire  a  cadrelor  legionare. 

Defilau  frumos,  organizaţi. 

Noi  am  primt  ordin  să  tragem  mereu  focuri  să-i  intimidăm,  şi,  la  caz,  să  tragem 
chiar  în  ei.  Cum  să  fac  eu  asta?  Cum?  m’a  întrebat  locotenentul.  Eu  ştiu  cât  au 
suferit  legionarii  de-atâţia  ani... 

Cum  să  trag  în  cei  ce  sunt  cu  tot  sufletul  şi  avântul  lor  pentru  ţară?  Cum  să  trag 
în  aşa  o  elită?  Şi  mai  ales  care  maifestează  paşnic?  Din  regimentul  meu,  au  fost 
soldaţi  care  au  tras  în  legionarii  răzleţi,  plecaţi  în  vreo  misiune. 

La  final  ne-a  spus: 

-Am  stat  aici  special  ca  să  văd  cine  vine  să-i  ia  pe  cei  împuşcaţi  la  "Consumul 
Carpaţi"...  Eu  personal,  mi-am  făcut  datoria. 

Ajunsesem  în  locul  unde  se  găseau  numai  evrei,  surprinşi  şi  împuşcaţi  pe  când 
făceau  spargeri  şi  jafuri,  puşi  la  cale  de  duşmanii  Mişcării,  pentru  ca  la  urmă  să  se 
arunce  vina  asupra  ei.  Erau  vreo  12-13  evrei. 

Ne-am  despărţit  cu  ochii  plini  de  lacrimi  de  acest  bun  român.  Am  mai  trecut 
încă  odată  prin  locul  în  care  se  găsea  fratele  nostru  mort  şi,  cu  inima  cătrănită  de 
cele  ce  văzusem  şi  auzisem,  am  ieşit  din  clădirea  Crematoriului. 

Mai  întâi,  am  plecat  la  regiment,  despărţindu-mă  de  surorile  mele,  pe  care  le- 
am  lăsat  în  grija  unui  prieten,  proprietarul  restaurantului  "Ceoarec"  de  lângă  Piaţa 
Amzei. 

Acolo,  m'am  dus  la  Col.  Comandant  care  m'a  primit  imediat.  în  birou,  se  mai 
găseau  trei  ofiţeri  care  discutau  agitaţi.  La  un  semn  al  Colonelului,  cei  trei  părăsiră 
biroul,  pentru  a  putea  sta  de  vorba  cu  mine: 

-Spune-mi  Bora,  ce  s'a  întâmplat?  Ţi-ai  găsit  fratele?  M’a  întrebat  el. 

-L-am  găsit,  să  trăiţi  D-le  Colonel.  împuşcat  în  cap  şi  în  inimă,  este  într'un  lac 
de  sânge  la  Crematoriu... 

I-am  povestit  totul  cum  se  întâmplase,  a  scrâşnit  din  dinţi,  şi  la  sfârşit,  doar  atât 
a  spus:  Bestiile... 

M'am  sculat  de  pe  scaun  şi  am  continuat: 

-D-le  Colonel!  Trebuie  să  merg  la  Antonescu  să-mi  deie  autorizaţie  pentru  a-mi 
duce  fratele  să-l  înmormântez  lângă  părinţii  mei  la  Sibiu. 

-Fă-ţi  datoria,  mi-a  răspuns  el. 

Apoi,  dintr'un  buzunar,  a  scos  1000  de  lei  (ştia  ca  nu  aveam  bani  căci  eram 
copii  orfani  fără  părinţi,  şi  eu,  cel  mai  mare,  militar).  Apoi,  mi-a  scris  un  ordin  de 
serviciu  special,  pentru  a  nu  fi  oprit,  mi-a  dat  o  banderolă  s'o  pun  pe  mână  cu 
semnul  "P"  pe  ea,  şi  am  plecat  la  companie  mulţumindu-i  pentru  bunăvoinţa  şi 
înţelegerea  lui. 

La  companie,  Lt.  Stănescu  şi  ceilalţi  camarazi  ai  mei,  mi-au  dat  roată,  iar  eu,  le- 
am  povestit  despre  toate  cele  întâmplate. 

Ei  mi-au  spus  că  am  fost  dat  lipsă  la  patru  apeluri  dar,  din  ordinul  d-lui 
Colonel,  acum  nu  se  mai  face. 


Nicolae  Niţă 


447 


Le-am  spus  că  mă  voi  duce  la  Antonescu  la  Preşedenţie,  pentru  a-mi  da 
autorizaţie  să-mi  duc  fratele  mort  la  Sibiu.  S'au  oferit  patru  sergenţi,  să  meargă  cu 
mine,  să  nu  fiu  singur. 

Fiecare  ne-am  luat  câte  o  armă  automată  Z.B.  încărcată,  astfel  că  eram  o 
patrulă  în  toată  regula. 

De  data  aceasta,  n'am  fost  opriţi  la  poarta  principală  a  unităţii. 

Ajungând  la  Preşedenţie  în  faţă,  mulţi  ofiţeri  făceau  de  pază.  M’am  prezentat  şi 
am  cerut  audienţă  la  Antonescu.  I  s'a  dat  imediat  telefon,  spunându-i-se  că  un 
sergent  doreşte  să  fie  primt  în  audienţă  pentru  un  caz  excepţional,  exact  aşa  cum  îi 
comunicasem  eu. 

în  ochii  mei,  în  inima  mea,  erau  morţii  toţi  dela  Crematoriu,  fratele  meu  în 
floarea  tinereţii,  toţi  căzuţi  din  vina  lui  Antonescu,  datorită  ambiţiilor  sale 
criminale. 

Nu  doream  în  acel  moment  decât  să  mă  răzbun,  pentru  toate  crimele  făcute  de 
acest  câine  roşu,  cum  era  poreclit  de  armata  română. 

Aveam  un  pistol  la  centură  în  spate,  în  cazul  în  care  garda  îmi  va  opri  automatul 
la  intrare. 

Ofiţerul  m’a  anunţat  că  mi  s'a  aprobat  audienţa.  Inima  îmi  bătea  de  mulţumire. 
Aşa  cum  prevăzusem,  mi  s'a  luat  automatul,  spunâdu-mi-se  că  n'am  voie  să  merg 
înarmat  în  audienţă.  Am  fost  controlat  amănunţit  şi,  ofiţerul  găsindu-mi  pistolul, 
m’a  întrebat: 

-Cei  cu  ăsta  sergent? 

I-am  răspuns  nepăsător  puţin  iritat: 

-în  aceste  zile  tulburi,  poţi  să  pleci  neînarmat  când  se  împuşcă  pe  străzi  ziua  în 
amiaza  mare?  Aşa  a  fost  ucis  fratele  meu,  ieri... 

Pe  dată,  mi-am  văzut  planul  zădărnicit.  Mai  aveam  o  speranţă,  baioneta,  dar  şi 
pe  aceasta  mi-a  confiscat-o. 

Apoi,  am  fost  dus  la  cabinetul  lui  Antonescu,  înţesat  cu  mai  mulţi  ofiţeri. 

Am  luat  poziţie  de  drepţi,  i-am  salutat,  şi,  îndreptându-mă  spre  Antonescu,  i- 
am  spus  cum  a  fost  împuşcat  fratele  meu,  în  timp  ce  aproviziona  populaţia 
capitalei,  ziua  în  amiaza  mare.  Doresc  -  am  continuat  eu  -  să-mi  daţi  autorizaţie 
să-l  duc  şi  să-mi  îngrop  fratele  lângă  părinţii  mei  la  Sibiu,  să  mi  se  dea  un  vagon 
mortuar  şi  să  mi  se  facă  toate  cheltuielile,  căci  sunt  militar  sărac  şi  nu  am  bani  ca 
să-l  pot  îngropa  creştineşte. 

S'a  uitat  la  mine,  s'a  plimbat  puţin,  apoi  mi-a  răspuns  nepăsător: 

-Cum  vii  la  mine  soldat  pentru  lucruri  mărunte?  Primăria  Capitalei  se  ocupă  de 
aceste  lucruri.  Am  dat  dispoziţii  speciale.  Cum  sergent  ai  părăsit  cazarma  când 
sunteţi  în  stare  de  alarmă? 

I-am  răspuns: 

-Am  făcut-o  pentru  fratele  meu  care  a  fost  împuşcat  mişeleşte  făcându-şi 
datoria  la  odinele  D-tră.  Pentru  mine  nu  mai  este  consemn.  Ce  vroiţi,  să-l  ardă  la 
Crematoriu? 

Mi-a  răspuns  foarte  nervos: 

-Sergent,  du -te  la  Primărie  şi  acolo  ţi  se  va  rezolva  cererea.  Eşti  liber... 

M’a  condus  ofiţerul  care  a  ascultat  toată  convorbirea,  mi-a  vorbit  frumos  şi  mi- 
a  dat  numărul  biroului  care  se  ocupa  cu  aceste  lucruri. 

Ne-am  dus  şi  la  Primărie.  Dar,  cererea  nu  mi-a  fost  aprobată  pentru  vagon 
mortuar.  Motivul?  Se  pot  ivi  tulburări  şi  manifestaţii.  Am  primit  numai  autorizaţia 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


448 


de  înmormântare,  pentru  un  cimitir  din  Berceni,  mi  s'a  dat  un  car  mortuar,  un 
coşciug  şi  o  cruce. 

Singura  lui  dorinţă,  cât  fusese  în  viaţă,  era  ca  să  îl  duc  la  şedinţele  de  cuib.  îi 
plăceau  cântecele  legionare  şi  voia  să  devină  legionar.  Mi-a  spus  că  doreşte  şi  el  să 
îmbrace  cămaşa  verde,  să  lupte  cot  la  cot  cu  ceilalţi,  să  se  jertfească  pentru  Ţară.  A 
murit  împuşcat  fără  împlinirea  dorinţei  lui,  cu  visul  neîmplinit. 

I-am  respectat  dorinţa  sa  atât  de  aprig  cerută.  A  plecat  spre  ceruri,  îmbrăcat  în 
costum  legionar. 

Un  bun  preot  creştin  i-a  făcut  rugăciunile  la  o  capelă  dela  cimitirul  Bellu,  apoi 
ne-a  însoţit  la  cimitirul  dela  Berceni.  Ca  din  pământ,  au  răsărit  o  mulţime  de 
colegi  şi  personalul  dela  "Consumul  Carpaţi",  mulţi  cunoscuţi  chiar  din  comuna 
natală  care  erau  în  Bucureşti  (Serg.  Tarcea,  Serg.  Ilie  Macrea,  consăteanul  Ilie 
Dieu  etc.).  Cei  patru  Sergenţi  care  m'au  însoţit  cu  toate  restricţiile  peste  tot,  au  fost 
şi  ei  prezenţi.  La  fel,  cei  42  de  militari  care  făceau  parte  din  cuiburile  legionare  din 
regiment  sub  conducerea  Lt.  Stănescu.  Coşciugul  a  fost  purtat  pe  umerii  a  şase 
sergenţi  legionari,  îmbrăcaţi  în  cămăşi  verzi. 

După  petrecerea  pe  ultimul  drum  a  fratelui  meu,  am  plecat  abătut  la  locuinţa 
mea  unde  am  stat  trei  zile  spre  reculegere.  A  treia  zi  am  încercat  să  iau  legătura  cu 
sediul  nostru  legionar  de  pe  str.  Gutenberg  care  era  sub  pază. 

M'am  prezentat  după  patru  zile  la  regiment.  încă  nu  se  ridicase  consemnul. 

M'am  prezentat  Colonelului.  Mi-a  spus  că  este  tare  supărat  şi  că  trăim  zile  grele. 
Ajutorul  lui  de  Comandant  care  era  o  fire  arivistă  şi  spera  că  poate  obţine  ceva 
foloase  din  partea  noii  întorsături  datorate  evenimentelor  acelor  zile,  a  cerut  să  fiu 
pedepsit  pentru  lipsa  din  cazarmă,  deşi  cunoştea  bine  cazul.  Voia  să-l  saboteze  pe 
Col.  Comandant. 

M'a  scos  la  raport  şi,  cu  o  satisfacţie  pe  care  i-o  citeam  pe  faţă,  mi-a  dat  zece 
zile  de  carceră.  Aşa  am  fost  răsplătit  pentru  că  mi-am  făcut  datoria  mea  de  creştin, 
faţă  de  fratele  meu  omorît. 

în  faţa  evenimentelor,  Mişcarea  a  cedat  în  favoarea  lui  Antonescu,  devenit  apoi 
dictatorul  României.  După  un  an,  la  presiunea  lui  Antonescu,  am  fost  trimis  pe 
linia  întâia  pentru  reabilitare.  Acolo,  am  întâlnit  mulţi  camarazi  legionari,  şi  ei 
trimişi  datorită  convingerii  lor  politice,  naţionaliste,  pentru  reabilitare.  Mulţi 
dintre  ei,  datorită  armamentului  inferior  cu  care  au  fost  înzestraţi,  au  presărat 
stepa  calmucă  cu  tinerele  lor  trupuri,  reabilitându-se  la  dorinţa  Generalului,  post 
mortem. 

"Au  spus  că  luptă  pentru  ţară.  I-am  trimis  să  lupte....",  spunea  în  zeflemea 
Antonescu.  Cu  ce  să  lupţi  în  faţa  tancurilor,  în  prima  linie,  cu  puşti  ruginite  şi 
gloanţe  scoase  din  uz? 

Aşa  cum  a  trădat  Antonescu  Mişcarea  Legionară,  tot  aşa  a  fost  trădat  şi  el  de 
oamenii  pe  care  şi-i  strânsese  lângă  el.  Când  şi-a  dat  seama,  era  prea  târziu. 

Eu,  pe  front,  mi-am  făcut  datoria  de  soldat  al  Ţării,  de  soldat  al  Mişcării. 
Actualmente  trăiesc  în  St.  Unite,  dar  sunt  tot  la  datorie,  pe  baricadele  luptei. 

Zecile  de  mii  de  legionari  căzuţi  în  luptă  cu  opresorul  comunist  din  răsărit,  vor 
rămâne  în  istorie  şi  nu-i  vom  uita  niciodată.  Cei  mai  buni  dintre  cei  mai  buni. 

Jertfa  lor  să  ne  fie  pururi  imbold  în  lupta  pe  care  o  ducem  în  contra  barbariei 
comuniste  şi  să-i  pomenim  aşa  cum  merită  nişte  eroi  adevăraţi. 

La  luptă,  pentru  România  liberă  de  mâine. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


449 


IN  MEMORIAM:  SĂ  NU  SE  UITE  ‘4> 

Am  primit  la  Redacţie  un  original  Jurnal  memorialistic,  scos  din  ţară  cu  multe 
sacrificii.  Aşa  cum  ni  s'a  cerut,  numele  celui  care  l-a  scris  îl  vom  păstra 
deocamdată  sub  tăcere,  până  în  momentul  când  persoana  care  ne-a  încredinţat 
acest  document,  va  ajunge  în  Lumea  Liberă.  Menţionăm  că  semnatarul 
memoriilor  din  al  căror  conţinut  extragem  ceea  ce  urmează,  a  decedat. 

Dumnezeu  să-l  ierte! 

Scris  în  România,  se  vede  trecut  prin  mai  multe  mâini,  până  să  ne  parvină. 
Prezintă  unele  deteriorări,  ceeace-1  face  pe  alocuri  neclar. 

Nefericitul  autor,  a  fost  unul  din  cei  200.000  -  aşa  cum  arată  -  care  au  suferit 
peste  15  ani  în  temniţele  comuniste.  Jurnalul  său  concentrează  mai  ales  anii 
îngrozitori  dela  Canal.  Ne  facem  o  datorie  de  a  rememora  trecutul  de  suferinţă  al 
celor  ce  au  trecut  prin  iadul  din  Dobrogea. 

în  capitolul  de  început  intitulat  "Călăii  neamului  românesc” ,  ca  primi  criminali 
sunt  trecuţi  Gh.  Gheorghiu-Dej  şi  Nicolae  Ceauşescu. 

Tot  în  acest  capitol  al  călăilor  neamului  românesc  autorul  grupează  organele 
MAI  cu  ajutoarele  lor  din  afara  cadrelor  active;  membrii  tribunalelor  militare  care 
au  judecat  procesele  deţinuţilor  politici.  Deasemenea,  este  pomenit  I.  B.  Tito  şi 
conducătorii  Rusiei  comuniste. 

Un  tabel  nominal  destul  de  lung  cuprins  tot  în  acest  capitol,  indică  pe 
inchizitorii  roşii  din  România  cu  ajutoarele  lor: 

-  Teohari  Georgescu  (Moritz  Tescovici),  evreu,  fost  Ministru  de  interne 

-  Jianu,  muncitor,  român,  fost  Subsecretar  de  stat  la  Interne 

-  Gen.  Dulgheru  (Dulberger),  evreu,  ajuns  general  MAI 

-  Gen.  Zeller  -  evreu 

-  Colonelul  Albion,  fost  ceaprazar  în  Turda 

-  Colonelul  Cosmici  -  fost  textilist 

-  Lt.  Colonel  Constantinescu,  fost  plăpumar 

-  Col.  Maromet,  fost  paznic  comunal  în  Bucureşti,  ajuns  Director  al  Jilavei  şi  al 
lagărelor  de  muncă  din  Delta  Dunării 

-Gen.  Gh.  Timofte,  fost  educator  al  lagărului  din  Poarta  Albă  în  1949.  în  1950-53, 
Comandant,  cu  gradul  de  Căpitan. 

Autorul  jurnalului  ni-1  prezintă  pe  acest  Timofte  ca  pe  cel  mai  sadic  om  pe  care  1- 
a  întâlnit  în  lunga  lui  detenţie.  Această  bestie,  urmărit  de  autor  după  eliberare, 
lucra  în  1978  în  Direcţia  Generală  a  Penitenciarelor  cu  gradul  de  general.  Timofte  a 
fost  omul  din  ordinul  căruia  au  fost  comise  primele  crime  la  Poarta  Albă  în 
Octombrie-Noembrie  1949.  Se  părea  că  este  rus  de  origine,  dar  nimeni  nu  ştia  cu 
certitudine  de  unde  este  sau  ce  profesie  a  avut  înainte.  Cineva  l-a  depistat  ca  fiind 
lipovean-ukrainian  de  prin  Tulcea.  Avea  accent  slav-estic.  Deţinuţii  din  lagăr 
numeau  acest  om  bestial  "câinele". 

-Căpitan  Goiciu  -  fost  muncitor  portuar  în  Galaţi.  în  1953  -  scrie  autorul  -  era 
Director  al  închisorii  Gherla.  Cu  nimic  nu  se  deosebea  de  Timofte. 

Pe  aceiaşi  listă  a  criminalilor,  apare  Nicolski,  Generalul  Petrescu  şi  col. 
Pomârleanu,  ambii  magistraţi  militari  din  Bucureşti 


141  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  30,  Ianuarie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


450 


-  Dumitrescu  -  Căpitan  -  fost  Director  al  închisorii  Piteşti 

-  Tăutu,  Mândruţă,  Iranica,  Ciobanu,  toţi  gardieni  la  Jilava  şi  Piteşti 

-  Nicolau  -  fost  şefia  Canal,  barbugiu  din  Constanţa 

-  Chirion  -  este  descris  astfel:  "Politruc  al  lagărelor  dela  Poarta  Albă  şi  Peninsula, 
împreună  cu  Pârlea  (Locotenent),  se  introduceau  printre  deţinuţi  în  haine  vărgate, 
să  afle  starea  'de  spirit',  să  spioneze,  după  care  urmau  maltratările". 

La  antipod  de  acesta  este  prezentat  Duman.  Fostul  prim-gardian  dela  Văcăreşti, 
a  fost  Comandant  la  Poarta  Albă  în  Iulie,  August  până  în  primele  zile  ale  lui 
Septembrie.  N'a  bătut  şi  n'a  pedepsit.  A  dat  ordine  ca  oamenii  să  fie  trataţi  mai 
bine.  în  acest  timp  vorbitoarele  şi  primirea  pachetelor  erau  lesnicioase.  Mai  arată  că 
după  acest  scurt  timp,  la  plecare,  i-a  aduat  pe  toţi  deţinuţii  pe  platou,  seara.  Jalnica 
situaţie  a  deţinuţilor  politici  l-a  impresionat  până  la  lacrimi.  A  fost  dealtfel,  singura 
geană  de  lumină  în  lunga  detenţie  a  celui  ce  a  scris  jurnalul.  Necunoscându-i-se 
numele,  deţinuţii  i-au  spus  simplu  Duman.  Mulţi  deţinuţi  de  drept  comun,  îl 
counoşteau  încă  dela  Văcăreşti,  de  prin  anii  1945.  Ulterior  circula  zvonul  că  ar  fi 
fost  împuşcat  la  Bucureşti  deoarece  a  executat  mai  mulţi  spioni  ruşi  în  timpul 
războiului.  Plutonul  de  execuţie  pe  care  l-a  comandat,  a  lăsat  unul  din  cei  osândiţi 
viu,  din  greşeală.  Atunci,  Duman,  l-ar  fi  împuşcat  cu  pistolul  lui.  Pârît  după  ani,  s'ar 
părea  că  a  avut  şi  el  aceiaşi  soartă. 

Printre  criminali  este  trecut  şi  Colonelul  Koller,  evreu.  Tip  sinistru  şi  fără 
scrupule.  A  fost  la  Văcăreşti  1952-59  şi  Aiud  1959-1964.  Este  ceeace  ştie  autorul 
jurnalului,  care  consemnează  sute  de  călăi  fără  prea  multe  detalii  însă. 

-  Lt.  major  Pavel,  fost  sergent  în  primul  batalion  de  jandarmi  -  1949.  Fost 
Comandant  al  lagărului  dela  Bicaz. 

-  Lt.  major  Mihalcea.  Fost  şef  de  producţie  la  penitenciarul  Gherla  1953-54. 

-  Szabo  -  prim  gardian  Jilava. 

-  Ghinea  -  fost  în  administraţia  lagărului  din  Poarta  Albă  în  1949.  In  1950  la 
Columbia  (Cernavodă). 

-  Lt.  major  Zamfirescu,  Comandant  al  lagărului  Peninsula,  fost  muncitor  protuar 
în  Constanţa. 

-  Dobrescu,  fost  ofiţer  de  miliţie  la  Peninsula 

-  Lt.  Sălăjean,  succesorul  lui  Chirion  la  Peninsula. 

-  Vaida,  fost  general  MAI;  fost  Comandant  al  trupelor  de  securitate  dela  Canal. 

-  Alex.  Drăghici,  fost  Ministru  al  Securităţii. 

-  Lt.  Avadanei  -  penitenciarul  Piteşti. 

-  Lt.  Gheorghiu  -  penitenciarul  Piteşti. 

-  Benolek,  maistru  civil  la  Gherla. 

-  Căpt.  Borcea,  fost  Comandant  al  lagărului  Capul  Midia. 

-  Lt.  major  Florea,  fost  Comandant  la  Columbia. 

-  Căpt.  Niţescu... 

-  Căpt.  Craioneanu  -  fost  Col.  de  jandarmi  aparţinând  de  Securitate. 

-  Lt.  major  Apostol  -  fost  locţiitor  politic  la  Alexandria. 

-  Lt.  Chetraru  -  locţiitor  politic  la  Bicaz. 

-  Maiorul  Csaki  -  succesorul  lui  Maromet  la  Jilava. 

-  Lt.  major  Danciu,  Cavnic,  fost  ţigan  potcovar. 

-  Lt.  Sebestieny  -  Cavnic. 

-  Col.  Bădică  din  trupele  MAI  1949-1956,  fost  zugrav  în  Craiova. 


Nicolae  Niţă 


451 


Ni  se  relatează  grija  cu  care  se  ţinea  secret  numele  cadrelor  MAI  din  închisori. 

Cunoscător  al  situaţiei,  autorul  ne  informeză  că  primul  lagăr  de  extemerminare 
prin  muncă  a  deţinuţilor  politici  a  fost  lagărul  "Poarta  Albă"  din  judeţul  Constanţa. 
El  a  fost  întemeiat  în  prima  săptămână  a  lunii  Iulie  1949,  la  câţiva  kilometri  est  de 
staţia  C.F.R.  Dorobanţu.  Se  ştie  că  proiectul  "Canalului"  se  baza  pe  altul  mai  vechi, 
datând  din  vremea  Regelui  Carol  I.  "încă  de  pe  acum  (1949)  se  vorbea  de  un  al 
doilea  canal  Dâmboviţa-Dunăre  care  să  lege  capitala  cu  marea  cale  de  apă 
dunăreană",  ne  spune  autorul  jurnalului. 

La  4  ani  împliniţi  -  21  Iulie  1953  -  lucrările  canalului  au  fost  sistate. 
Descoperindu-se  inutilitatea  dar  şi  fraude  la  nivel  naţional  în  valoare  de  40  de 
miliarde  plătite  marei  prietene  vecine,  Uniunea  Sovietică,  pe  unelte  vechi,  maşini 
stricate  sau  utilaje  ieşite  din  uz,  are  loc  un  proces  cu  condamnări.  Dar,  adevăraţii 
călăi  şi  vinovaţi,  cei  din  conducerea  comitetului  central  sunt  neatinşi.  Un  exemplu 
este  actualul  călău  N.  Ceauşescu,  care  după  25  de  ani  şi-a  permis  să  continuie 
scoaterea  broaştelor  din  gropile  făcute  în  trecut  cu  acelaşi  mare  sacrificiu,  dublând 
cheltuielile  şi  ducând  ţara  la  dezastrul  care  se  poate  vedea  azi.  N’au  lipsit  fraudele 
mari  până  în  1953.  Autorul  însemnărilor  citează  o  direcţie  fictivă  în  care  se  ridicau 
doar  salariile  mari:  "Direcţia  Generală  a  Ungerii  Maşinilor".  Aici  "lucrau"  câteva 
sute  de  "fictivi".  Toţi  erau  evrei  pur  sânge.  Toată  ziua  se  plimbau,  făceau  plajă, 
chefuiau.  Aveau  motociclete  B.M.W.,  maşini  mici,  camioane.  Se  dă  exemplul  unui 
inginer  pe  nume  Luciaci  Wardowski  care  avea  totuşi  o  ocupaţie.  Cu  camionul  plin 
cu  statuete  de-ale  satrapului  Stalin,  obliga  bisericile  săteşti  -  cu  patalama  falsă  la 
mână  -  să  cumpere  o  copie  în  contra  sumei  de  10000  lei  fără  să  o  expună...!  Vindea 
cam  patru  pe  zi,  satele  fiind  cam  depărtate  unele  de  altele. 

Şi  nu  numai  în  Dobrogea.  în  multe  judeţe  din  jur,  Galaţi,  Ialomiţa,  Ilfov,  Buzău, 
Tulcea. 

Statuetele  erau  turnate  de  ipsosarii  deţinuţi.  Materiale,  maşini,  benzină,  erau  la 
dispoziţie  în  cantităţi  mari,  mai  ales  în  preajma  morţii  tiranului,  şi  după  aceea. 

Autorul  ne  asigură  că  nu  poate  şti  tot  ce  s'a  întâmplat  pe  traseul  acestor  şantiere 
ale  Canalului  însumând  o  lungime  de  peste  60  de  km. 


♦  ♦♦ 


într'un  comentariu  original  autorul  Jurnalului  se  întreabă  cum  de  nu  a  fost  tras 
la  răspundere  până  acum  criminalul  Nr.  1  rămas  în  viaţă,  N.  Ceauşescu. 
Anchetarea  lui  Drăghici,  în  urmă  cu  ani,  i  se  pare  o  truculenţă  care  iese  în  ochi,  să 
scape,  el,  vinovatul  Nr.  1.  Se  mai  întreabă  cum  un  om  care  nu  ştia  să  pună  o 
pereche  de  placheuri,  să  ajungă  la  mai  puţin  de  30  de  ani  general,  fără  să  fi  făcut  o 
zi  de  armată.  Se  mai  întreabă  dacă  e  posibil  ca  un  om  cu  trei  clase  primare  să 
ajungă  doctor  în  ştiinţe  economice! 

Autorul  se  miră  că  lui  Ceauşescu  nu  i  s'a  găsit  încă  un  arbore  genealogic  de  pe 
timpul  lui  BU-RE-BIS-TA  sau  Negru-Vodă.  Dar  cu  destul  humor,  se  întreabă  dacă 
prin  cuibarele  Institutului  Naţional  de  Istorie  din  Bucureşti  nu  i  se  caută  acest 
arbore... 

Făcând  haz  de  necaz,  cel  ce  a  scris  Jurnalul  de  care  ne  ocupăm,  e  mult  mai 
aproape  de  realitate  -  când  vorbeşte  de  Lenuţa  Ceauşescu. 

Precizând  că  Lenuţa  a  trăit  aproape  trei  luni  în  lagărul  dela  Poarta  Albă,  nu  e 
motiv  să  nu-1  credem,  deoarece  ne  informează  cu  exactitate:  mică  de  statură, 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


452 


neagră,  puţină  la  trup,  dar  vrednică.  Dinţii  întotdeauna  nespălaţi,  de  culoare 
albastru  spre  vioriu.  Gingiile  când  şi  le  arăta,  părea  că  în  lagăr  a  sosit  dela  Babadoc 
muma  pădurii!  Totuşi,  toţi  deţinuţii  o  îndrăgiseră.  Chiar  o  ocroteau.  Toţi  îi  dădeau 
câte  ceva  de  mâncare. 

îi  plăcea  pâinea,  biscuiţii,  bomboanele.  Autorul  conchide:  Lenuţa  a  fost 
măgăriţa  de  la  sacaua  lagărului.  Ea  aducea  apă  de  3-4  ori  pe  zi  celor  din  lagăr.  La 
un  moment  dat  a  dispărut.  Locul  ei  l-a  luat  un  cal  slab. 

Lenuţa  turbase.  Poate  şi  din  cauză  că  n'avea  mascul.  O  ţineau  priponită  de  un 
stâlp.  Răgea  de  ţi  se  rupea  inima.  Au  lăsat-o  să  moară.  Apoi  au  venit  nişte  medici 
de  la  Spitalul  Antirabic  din  Constanţa,  i-au  tăiat  capul  şi  i  l-au  dus  la  laborator. 

Şi  după  ce-a  murit,  Lenuţa  a  fost  de  ajutor.  Din  creierul  ei  a  fost  făcut  ser 
antirabic.  Autorul  se  întreabă  în  final:  -  Cu  ce  ne  va  pricopsi  Lenuţa  Ceauşescu 
după  moarte? 

Un  capitol  de  final,  îl  constituie  consideraţiile  făcute  pe  marginea  liniei  politice 
adoptate  de  partidele  existente  în  România  interbelică.  Redăm,  cu  însăşi  cuvintele 
autorului,  constatările  expuse  pe  ultima  filă  a  manuscrisului,  scrise  în  chiar  ziua 
morţii  sale: 

"Societăţii  burgheze  de  atunci  şi  societăţii  româneşti  le  trebuia  insuflat  un  val 
de  ozon  naţionalist.  Şi  aceasta  a  făcut-o  Corneliu  Z.  Codreanu.  Acest  mare  vizionar 
al  neamului  românesc.  Nu  vorbesc  de  pe  poziţie  legionară.  Vorbesc  în  urma 
multor  reflexii  referitoare  la  situaţia  de  acum.  Lumea  obiectivă  trebue  să 
recunoască  legionarilor  măcar  atât.  întrebăm:  -  Care  dintre  partidele  burgheze  a 
dus  o  politică  militantă  anticomunistă?  Nici  unul.  P.N.Ţ.-ul  era  ros  de  racilele 
meschinăriei  şi  nepotismului.  P.N.L.  îşi  vedea  de  afaceri.  P.S.D.,  un  hibrid  marxist, 
nu  conta,  aşa  cum  nu  contează  nici  astăzi.  în  fond  ce  era  P.S.D.?  O  trambulină 
spre  un  viitor  comunism." 

1979 

ROMÂNIA 

UN  ACT  INFAM  ‘4* 


Redacţia 


Conferinţa  celor  trei  mari  dela  Ialta  (Churchill,  Roosevelt  şi  Stalin),  40  de  ani  în 
urmă,  (3  -  11  Februarie  1945),  spunea  un  corespondent  prezent  acolo  din  partea 
Serviciului  Internaţional  de  Ştiri,  a  fost  “una  din  cele  mai  mari  beţii  la  care  am  asistat 
vreodată“. 

Toasturile  cu  vodcă  şi  şampanie  ale  celor  trei  în  palatul  Livadia  din  Crimeea, 
marcau  cu  cinism  condamnarea  a  peste  700  de  milioane  de  oameni  la  sclavizarea 
comunistă,  act  unic  în  analele  istoriei  universale. 

Actul  scaboros  de  trădare  stipula  cu  nonşalanţă  acceptarea  încorporării  Estoniei, 
Letoniei,  Lituaniei  şi  Ukrainei  în  componenţa  Uniunii  Sovietice;  la  fel,  un  mare 
număr  de  teritorii  aparţinând  ţărilor  limitrofe  Rusiei,  cum  ar  fi:  Basarabia  şi 
Bucovina  (din  componenţa  României),  partea  estică  a  Poloniei,  partea  de  sud-est  a 
Finlandei,  provincia  Manciuria  (China),  Insulele  Kurile  (Japonia),  etc. 

Deasemenea,  stipula  (şi  s’a  pus  în  practică),  ca  sfera  de  influenţă  sovietică  să  se 
întindă  peste  ţările  din  Europa  răsăriteană  şi  Balcani,  cum  ar  fi:  România,  Polonia, 


142  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  31,  Februarie  1985. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


453 


Cehoslovacia,  Germania  de  Est,  Ungaria,  Iugoslavia,  Bulgaria,  Albania;  în  acelaşi 
context,  prin  ocuparea  Manciuriei,  s'a  acceptat  crearea  unei  puternice  baze  a 
guerillarzilor  maoişti,  împotriva  regimului  naţionalist  al  lui  Ciang-Kai-Şek,  şi  astfel 
prin  aceasta  înlesnirea  ca  statul  chinez  liber  să  se  transforme  mai  repede  într'un  stat 
comunist  subordonat  Uniunii  Sovietice. 

împlinindu-se  40  de  ani  dela  data  săvârşirii  infamului  act,  avem  datoria  să 
protestăm  energic  pentru  abrogarea  lui,  cerând  cu  insistenţă  ca  în  toate  ţările  căzute 
sub  zona  de  influenţă  comunistă  să  se  organizeze  alegeri  libere,  drept  legitim  pentru 
fiecare  dintre  ele. 

Unei  trădări,  să  nu-i  mai  urmeze  şi  altele... 

„SOMNUL  CU  INTERMITENŢE"  ‘4.3 

de  Silviu  CODAN 

Aveam  casă,  aveam  masă.  Casa  noastră,  masa  noastră.  Aveam  cărţile  noastre  în 
rafturi  şi  pe  bătrînii  noştri  în  pământ,  cu  crucile  din  lemn  sau  marmoră  la  căpătai. 
Aveam  grădina  noastră  din  care  ne  umpleam  vazele  cu  flori  şi  cămările  cu  de  toate. 
Musteau  rodurile  pe  ramuri  şi  se  rupeau  prunii  de  poame.  Uneori,  arşiţele  crăpau 
pământul  şi  în  cămări  ne  rămâneau  rafturile  neumplute.  Dar  oricum  era,  era  casa 
noastră  şi  ne  bucuram  de  ea,  aşa  cum  era.  Căci  era  a  noastră.  Casa  noastră,  masa 
noastră. 

într'o  noapte  au  intrat  şobolanii  peste  noi.  Au  năvălit  cu  pistoale  în  mâini  şi  l-au 
legat  pe  tata.  I-au  cerut  să  dea  cheile  de  peste  tot  şi  ne-au  aruncat,  unul  peste  altul,  în 
beciuri,  ferestrele  le-au  bătut  în  cuie,  geamurile  le-au  mânjit  cu  catran,  de  zăvoarele 
uşilor  au  atârnat  lacăte  cu  şapte  chei.  Apoi  s’au  năpustit  în  cămări,  peste  biblioteci,  în 
sertare,  în  paturi  şi  dulapurile  noastre.  Cărţile  le-au  azvârlit  în  sobe,  icoanele  le-au 
smuls  de  pe  pereţi  şi  le-au  necinstit  în  latrine.  Zidurile  le-au  mânjit  cu  labele  lor 
ingălate  şi  în  casă  a  început  să  miroasă  a  spurcăciune  . 

Pe  vremea  aceea  săream  de-o  şchioapă  şi  abia  deschisesem  ochii  la  viaţă. 

Tata  a  albit  peste  noapte,  pe  urmă  i-a  căzut  părul,  apoi  dinţii  şi  a  orbit.  Ne-a 
strâns  la  pieptul  lui  şi  a  oftat: 

-  Nu  se  poate,  copii...  Or  să  sară  vecinii  să  ne  scape.  Sunt  oameni  aşezaţi,  cu  scaun 
la  cap. 

Somnul  mi-a  devenit  temător,  cu  sughiţuri.  Le  auzeam  paşii  prin  casă,  tropăind  şi 
grohăiturile  de  mârlani,  înjurându-ne  în  chiolhanurile  lungi.  Se  răţoiau  la  noi, 
desvelindu-şi  gingiile  şi  grepţănindu-şi  colţii.  Ne  era  silă  de  ei  şi  ne  strângeam  în  noi, 
cu  dezgust. 

-  Spuneai  de  vecini,  tată... 

-  Da...  Sunt  oameni  cu  cap...  a  repetat  el.  Dar  glasul  îi  era  tot  mai  stins.  Nu  ne 
lasă...  sunt  oameni  cu  cap... 

A  murit  trist,  ca  o  candelă  fără  ulei.  Am  rămas  noi,  fraţii,  surorile,  bătrâna.  Sus,  în 
casă,  şobolanii  dansau,  cântau,  şi  veseleau.  Când  şi  când,  ridicau  chepengul  şi 
rânjeau  -  rânjetul  şobolanilor  -  desvelindu-şi  colţii.  Controlau  zăvoarele,  pironeau 
mai  tare  ferestrele  oblonite,  apoi  se  întorceau  în  casă.  în  urma  lor,  aierul  devenea 
mai  greu,  mirosul  de  spurcăciune  ne  infecta  nările,  ne  tăvăleam  pe  pământul  ud,  nu 
mai  puteam. 


143  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  31,  Februarie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


454 


Au  trecut  aşa  patruzeci  de  ani. 

Fără  lumină,  pupilele  ni  s’au  dilatat,  privirile  au  prins  praful  ruginii.  Fără  căldură, 
pieile  ni  s'au  zbârcit,  solzii  ne-au  năpădit.  Fără  aier,  fără  mâncare,  obrajii  s’au 
scofâlcit,  braţele  ne  atârnau  ca  nişte  sfori. 

Sus,  şobolanii  ţopăiau.  Uneori,  deseori,  îi  zăream  printre  zăbrele,  sărind 
gardurile,  împopoţănaţi,  păşind  ţanţoşi  spre  gospodăriile  vecinilor.  Purtau  hainele 
noastre  şi  aveau  desenat  pe  chipuri  zâmbete  groteşti.  Se  întorceau  de  acolo  cu  braţe 
încărcate  de  flori.  Cutiuţe  înzorzonate  de  funduliţe  le  umpletu  caleaşca,  iar  pe  piept 
le  sticleau  tot  felul  de  medalii  şi  decoraţii. 

Atunci  suflarea  îmi  devenea  mai  grea.  Un  nod  îmi  înneca  gâtul  şi  căutam  spre 
mormântul  tatii,  întrebător.  îi  auzeam  încă  în  urechi  glasul  lui  blajin: 

-  Nu  se  poate,  copii...  Vecinii...  Sunt  oameni  aşezaţi,  cu  scaun  la  cap... 

N’am  mai  putut.  M’am  trântit  la  pământ  şi  am  început  să  scurm.  Am  scurmat  cu 
unghiile,  cu  urechile,  cu  ţeasta.  Am  scurmat  cu  dinţii,  cu  coatele,  cu  umerii.  Am 
scurmat  cu  măselele,  cu  respiraţia,  cu  pleoapele.  Am  întâlnit  viermii,  cârtiţele, 
gângăniile  pământului.  Dar  nu  m’am  oprit.  Până  am  trecut  dincolo  de  temeliile  casei, 
dincolo  de  uliţă,  în  gospodăria  vecinilor.  Până  am  ieşit  la  lumină. 

Şi  am  venit  să  strig: 

-  Oameni  buni!  Oameni  aşezaţi!  Oameni  cu  scaun  la  cap!  Nu-i  vedeţi  că  sunt 
şobolani?!  Nu  vă  dezgustă  hidoşenia  râturilor,  sfârcurile  urechilor  răzbătând  de  sub 
jobene,  cozile  spâne  ţâşnite  sub  jachete?!  Sunt  hoţi!  Sunt  şobolani!  Cum  îi  poftiţi  la 
mesele  voastre?  Cum  îi  aşezaţi  lângă  scaunele  voastre?  Cum  le  ţineţi  labele  murdare 
în  mâinile  voastre  curate?...  Vă  împung  ghiarele  prin  mănuşile  mincinoase,  vă 
împroaşcă  cu  saliva  lor  cleioasă,  glasurile  lor  trăznesc  ca  ordorile  canalelor,  vorba  le 
duhneşte  a  stârv,  le  put  până  şi  urmele  lăsate  în  covoarele  pe  care  le  aşterneţi!... 
Poartă  hainele  tatii,  ale  mamei,  ale  fraţilor  -  şi  mint  că  suntem  noi!  Dar  tata  e  în 
pământ,  s’a  stins  ca  o  candelă  fără  ulei,  mama  îşi  trage  ultima  suflare,  iar  fraţii  şi 
surorile  zac  în  beciuri,  cu  lucirea  ochilor  pierdută,  culoarea  pielei  moartă,  braţele 
atârnând  ca  nişte  sfori...  Gândiţi-vă  că  aveţi  casa-casă,  masa-masă!  Cum  o  spurcaţi 
cu  şobolanii?! 

Casa  noastră  nu  mai  e  a  noastră,  masa  noastră  nu  mai  e  a  noastră! 


Mă  trezesc  din  vis.  Mă  cutremur,  unde  sunt?  Unde  suntem?...  Casa  noastră  e 
departe...  Casa  noastră  nu-i  a  noastră... 

Unde  începe  visul?  Unde  se  termină  visul? 

PE  FĂGAŞUL  UNEI  GENERAŢII  >44 

de  Filon  VERCA 

Trăim  o  agresiune  permanentă  a  materiei  în  contra  spiritului,  unde  arma  ei  de 
predilecţie,  mercantilismul,  pătrunde  în  adâncime,  pentru  a  produce  pagube 
ireparabile.  Virtuţile  umanităţii,  ancorate  în  sufletul  elitelor,  sucombă  cu  încetul 
sub  lovituri  concentrice,  orchestrate  de  un  creier,  situat,  geografic,  în  afară  de 
frontierele  centrului  lui  de  gravitate. 

Comunismul  este  acreditat  să  vehiculeze  contagiunea.  El  se  hrăneşte  doar  din 
slăbiciunea  lumii  exterioare  lui,  asupra  căreia  el  cucereşte  victorii  ieftine. 


144  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  33/34,  Aprilie  -  Mai  1985. 


Nicolae  Niţă 


455 


Cum  s'ar  putea,  în  primul  rând  identifica  microbul,  a-1  localiza,  ca  apoi  să  se 
poată  pregăti  contra-ofensiva? 

Dacă  materia  furnizează  armele 
victoriilor  provizorii,  să-i  opunem 
speranţa  unui  viitor  mai  bun, 
structurat  pe  solidaritatea  între 
luptătorii  aceluiaşi  ideal,  idealul 
omului  liber,  făuritorul  propriului  lui 
destin.  Acest  ideal  comun  să  devină  o 
prioritate,  pentru  combatarea 
breşelor,  pentru  a  putea  apoi  contra¬ 
ataca.  Legaţi  de  un  ţel  comun, 
eliberarea,  să  ne  concentrăm  tot 
efortul,  la  crearea  unui  front,  unde 
fiecare  să  accepte  partea  lui  de 
sacrificiu. 

Ieri,  strategia  istoriei  ne-a  plasat 
în  prima  linie,  pentru  a  îndigui 
valurile  de  asalturi,  care  ameninţau 
să  anestizeze  naţia. 

Mii  de  martiri  au  ridicat  din 
propriile  lor  trupuri  baricade,  să 
prevină,  să  întârzie  progresiunea 
inevitabilă. 

Cei  ce  au  rămas  în  picioare,  poartă 
azi  lanţuri,  ce  le  îngreue  viaţa  de  40 
de  ani. 

Cei  ce  au  scăpat  holocaustului, 
spre  Occident,  continuă  să  lupte  pe 
un  front  minat  de  complicităţi  şi 
trădare  a  lumii  libere  încă,  ea  însăşi, 
germen  inconştient  de  contagiune  şi 
disperare. 

Şi  totuşi,  generaţia  care  a  înfruntat 
cea  dintâi  comunismul,  acum  60  de 
ani,  rămâne  de  atunci  pe  breşe  şi 
continuă,  încasând  lovituri,  să 
denunţe  genocidul,  care  se 
perpetuează  de  atâta  amar  de  vreme. 

Solidaritatea  dintre  noi, 
încrederea  anilor  de  luptă  în 
fraternitate,  formează  un  bloc  unitar 
împotriva  tuturor  atacurilor 
convergente,  fie  ele  din  Răsărit  sau 
din  Apus. 

Credinţa  că  Dumnezeu  ocroteşte  lupta  noastră,  pentrucă  ea  este  lupta  dintre 
bine  şi  rău,  ne  dă  încrederea  şi  speranţa  victoriei  finale. 

Mercantilismul  Occidentului  va  lua  sfârşit,  în  ziua  în  care  materia  se  va  epuiza. 


SĂ  FIM  UNIŢI 

Folosind  cele  mai  brutale  metode,  regimul 
comunist  din  România,  de  mai  bine  de  40  de  ani, 
a  încercat  prin  asasinarea  fizică  şi  morală  să 
distrugă,  să  reducă  la  tăcere,  opozanţii 
anticomunişti,  pentru  a-şi  putea  păstra  jugul 
instaurat  cu  ajutorul  baionetelor  muscăleşti  odată 
cu  trădarea  dela  23  August  1944. 

închisorile  au  fost  umplute  până  la  refuz,  iar 
cimitirele  au  devenit  locul  de  veci  al  zecilor  şi 
sutelor  de  mii  de  români  ucişi  cu  sadism  din 
ordinul  unei  liote  de  agenţi  notorii  ai  Moscovei 
impusă  la  cârma  ţării.  Ţara  a  devenit  un  întreg 
calvar  de  suferinţă. 

Astăzi,  cu  ajutorul  cozilor  de  topor,  prin  agenţi 
sau  folosind  întreaga  masă  de  idioţi  utili,  au  lansat 
o  masivă  ofensivă  de  neutralizare  a  exilului 
luptător,  devenit  temător  pentru  ei.  Pentru 
aceasta,  ei  nu  cruţă  nici  bani  şi  nici  metode  dintre 
cele  mai  violente,  spre  a-l  reduce  la  tăcere.  Apar 
tot  mai  multe  ziare  şi  reviste  comuniste,  tot  mai 
mulţi  agenţi  sunt  trimişi  spre  lumea  liberă,  o 
întreagă  aparatură  s'a  pus  în  funcţiune  în  vederea 
acestui  scop. 

Metodele  folosite  de  comunişti  pentru  a 
neutraliza  sau  capta  pe  Românii  din  lumea  liberă, 
trebuiesc  descoperite  şi  condamnate. 

Să  nu  neglijăm  aceste  stări  de  lucruri  ci,  mai 
uniţi  ca  oricând,  să  dăm  replica  cuvenită  acestor 
trădători  de  Neam,  vânduţi  pentru  un  blid  de  linte. 

Zilele  comunismului  sunt  numărate.  Ceasul 
eliberării  Neamului  nostru  din  ghearele 
opresorilor,  nu  mai  este  departe. 

Să  fim  uniţi,  căci  numai  aşa  victoria  noastră  va  fi 
deplină. 

Redacţia 

“Libertatea”,  N.Y.  Anul  III,  Nr.  32,  Martie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


456 


Doamna  şi  Stăpâna: 

ŢARA»45 

de  Paul  TEZ 

De-aş  putea  să  desenez...  Aş  face  un  chip  de  femeie.  Frumoasă  şi  blândă.  Atât  de 
frumoasă  şi  atât  de  blândă  cum  nu  pot  exista  peneluri  şi  culori  de  a  o  arăta,  şi  cum 
nu  pot  exista  cuvinte  de-a  o  slăvi,  de  a  o  descrie. 

O!...  De-aş  putea  să  desenez...  Aş  îmbrăca-o  cu  o  aburoasă  şi  mătăsoasă  ie 
ţărănească  nobilă,  ca  aceea  cu  care  Matisse  nu  s'a  sfiit  a-şi  îmbrăca  mireasa 
visurilor  lui. 

O!  Tu  sfântă  Domniţă  a  plaiurilor  mele!  Ce  plânşi  îţi  mai  sunt  ochii! 

Era  odată  o  Doamnă  din  neamul  Movileştilor.  Furia  învinşilor  tătari  i-a  rupt  în 
bucăţi  Domnul  şi  Stăpânul,  cel  care  ajutase  cu  ambiţiile  lui  să  cadă  meteoricul 
Voevod  al  unirii  neamului  românesc.  Dar  cine  îşi  ami  aminteşte  de  Ieremia  şi 
Elisabeta  Movilă?  Doar  cronicile  sfintelor  bucoavne,  tăcute  ca  istoria  şi  acuzatoare 
în  judecăţile  lor  ca  arătătorul  destinului. 

Mai  apoi,  măritei  Doamne  Ţara,  i-au  fost  călcate  în  picioare  şi  voinţa  şi 
aspiraţiile.  Furiile  au  năvălit  în  casa  stăpânei  noastre  şi  s'au  autobotezat  în  stăpâni. 
Chiar  dacă  şi-au  spus  Carol  al  doilea  ori  Rege,  Voevod  de  Alba  Iulia  (mai  apoi 
decorat  până  şi  de  duşmanii  propriului  popor). 

O!,  fraţi  ai  mei.  Nu  vă  miraţi,  au  mai  existat  momente  când  până  sus  la  mâna 
Măriei  Sale  Doamna  şi  Stăpâna  Ţara,  s'au  ridicat  pigmei,  poncişi  şi  stârpituri, 
erijându-şi  impostori  în  conducători  de  neam.  Mi-i  aşez  pe  un  perete  imaginar  şi-i 
privesc  aşa  precum  viul  şi  legendarul  Căpitan  al  tineretului  veacului  acesta  ne-a 
învăţat:  "drept  în  ochi",  fără  frică.  Şi  totuşi  prin  comparaţie,  vechii  conducători 
aveau  o  oarecare  urmă  de  drept,  de  legitimism  în  a  cere  conducerea,  dar,  după  ziua 
jignitoarei  ruşini  dela  23  August,  de  spaima  unei  umane  morţi,  şi-au  lăsat  capul  şi 
sufletul  în  mâinile  satrapilor  atei,  în  mrejele  nimicniciei  despre  care  a  scris 
Eminescu,  şi  laşi  au  acceptat  jugul.  Grozăvia  este  că  jugul  nu-i  de  lemn  şi  nu  a  fost 
orânduit  doar  pentru  netrebnicile  lor  gâturi  ci  şi  pe  gâtul  şi  umerii  frumoasei  şi 
blândei  noastre  -  Doamna  şi  Stăpâna  Ţara  -  spre  ruşinea  urmaşilor,  urmaşilor, 
urmaşilor  noştri. 

Acum,  sufletul  ei  este  trist  şi  gol.  Trist  ca  sufletul  înfometatului  ei  popor.  Ochii 
ei  sunt  plânşi  şi  înspăimântaţi  de  interminabilele  cozi  la  pâine,  săpun, 
medicamente,  la  ouă,  brânză,  carne.  Ai  fi  tentat  să  crezi  în  vorbele  unora  care  spun 
cu  fermitate  că  poporul  nostru  latin,  într'o  mare  baltă  slavă,  a  fost  condamnat  la 
dispariţia  fizică.  După  căldura  furată,  hrana  drămăluită,  nedreptul  la  mijloacele 
civilizaţiei,  parcă  eşti  tentat  să-i  crezi.  Oare  n'au  dreptate? 

Ochii  blânzi,  ochi  de  împărăteasă  a  sufletelor  noastre,  Doamna  Ţară:  unde  îţi 
sunt  copiii  cei  care  nu  se  speriau  de  moarte  sau  lupte,  chiar  atunci  când  stăpânii 
lumii,  romanii,  veniseră  să  le  ia  pe  lângă  bunuri  şi  vieţi,  şi  mândria  la 
Sarmizegetusa?  Unde  îţi  sunt  copiii  cei  rămaşi  la  Alba  Vale  dela  Războieni?  Cei 
rămaşi  la  anonima  apă  a  Neajlovului,  la  Călugăreni?  Dar  cei  rămaşi  spre  fericirea 
neamului  tot  reîntregit  prin  jertfele  lor  măreţe  presărate  ca  stelele  cerului  la  Oituz, 


145  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  33-34,  Aprilie-Mai  1985. 


Nicolae  Niţă 


457 


la  Mărăşti,  la  Mărăşeşti,  la  Răzoare,  prin  toată  glia  românească  cea  nesăturată  de 
strălucitor  şi  rubiniu  sânge  de  viteji?  Sau  cei  jertfiţi  prin  stepa  Calmucă,  să  apere 
libertatea  ţării?  Sângele  jertfei  lor  este  mândria  noastră,  ca  şi  al  acelora  de  la 
Canalul  Morţii,  ucişi  cu  bestialitate  şi  sadică  ură,  ca  şi  al  acelora  câţi  au  mai  putut 
fi  prin  pioasa  lor  haiducie,  în  văpatice  coclauri  şi  creste  de  care  se  apropiau  doar 
vulturii  cei  de  pe  steme!  Unde  îţi  sunt  copiii  cei  iubiţi  ai  tăi  de  prin  temniţele 
politice  comuniste,  spre  a-ţi  şterge  ochii  plânşi  şi  a-ţi  alina  sufletul? 

O!  Bună  şi  blândă  mamă!  înfometate  chipuri  te  privesc,  înfrigurate  şi  zgribulite 
suflete  îşi  plâng  nefericirea. 

De-aş  putea  să  desenez.... 

Mi-aş  desena  mama.  Numai  ei  nu-i  mai  este  frică  de  nimic.  Ea  este  o  mamă  de 
veşnicie:  e  moartă.  Firesc  s'a  înapoiat  veşnicului  etern.  Fiul  ei  este  aici,  spre  a  cere 
şi  a  spune  şi  celorlalţi:  Nu  sprijiniţi  moartea  neamului  vostru!  Nu  lăsaţi  nici  pe 
alţii,  străinii  necunoscători,  ori  duşmănoşii,  s'o  facă.  El,  fanfaronul  criminal,  de-ar 
putea,  şi-ar  trimite  spre  vânzare  Apusului 
moţăitor  chiar  şi  propriile  urme  ale  paşilor  lui 
inutili.  Stăpânii  lui  sunt  conducătorii  Rusiei 
bolşevice.  îi  cer  toată  mâncarea,  căldura, 
lumina  poporului.  Cu  ce  s'ar  fi  putut  plăti 
internaţionalistele  gloanţe  ce  l-au  străpuns  pe 
urmaşul  Apostolului  Petru  dela  Roma,  pe 
Papa  Ioan  Paul  al  II-lea?  Cu  ce  s'ar  fi  tras  în 
actualul  părinte  şi  conducător  al  Americii?  Cu 
ce  s'ar  mai  plăti  ucigaşii  aruncători  de  cadavre 
prin  geamurile  ambasadei  comuniste  române 
dela  Paris?  Cu  ce  bani  s'ar  mai  pune  bombe  şi 
s'ar  răspândi  teroarea  în  ţările  Vestului?  Cu  ce 
bani  s'ar  mai  omorî  în  Liban  soldaţii  de  ordine 
americani?  Cu  ce  bani  s'ar  călca  libertatea 
poporului  afgan?  Comuniste  tancuri,  rachete,  avioane,  helicoptere,  mitraliere  şi 
tunuri  care  cotrobăiesc  Afganistanul  şi-l  pustiesc  costă  bani,  adică  în  românească 
traducere,  costă  hrană.  O  mâncare  luată  dela  gura  supuşilor  Doamnei  noastre 
sfinte  -  Ţara. 

Aş  vrea  să  te  desenez.  Nu  pot.  Plânsetului  tău  îi  răspund  cu  grelele  mele  lacrimi, 
lacrimile  noastre  ale  celor  forţaţi  să  te  părăsească  vremelnic.  Istoria  neamului  meu 
este  însă  plină  cu  trebuincioase  plecări. 

Uită-i  frumoasă  şi  blândă  mamă,  pe  cei  ce  au  năpădit  străinătăţile  spre  a-şi 
umple  aidoma  inconştientelor  raţe,  guşile,  şi  nu  trăiesc  ca  lebedele  -  lăsate  de 
Dumnezeu  parcă  -  spre  a  înfrumuseţa  lumea  şi  a  o  face  mai  blândă.  Reginele  nu 
s'au  sfiit  în  Anglia  să  le  numească  verişoare  regale,  iar  Ceaikovski  le-a  pus  să 
plutească  în  veşnicie  pe  un  imaginar  lac.  Mâncaţi  raţe  oarecari,  mâncaţi  şi  beţi. 
Trăiţi -vă  inexistentele  şi  inutilele  voastre  inutilităţi.  Sau  ca  hârciogi,  cei  de  pe 
lângă  fetide  băltoace,  strângeţi  pentru  văgăunile  voastre.  Se  poate  trăi  şi  fără  raţe 
şi  fără  hârciogi.  Nici  ele  şi  nici  ei  nu  fac  politică.  Mănâncă  şi  beau. 

Mâncaţi  şi  beţi-vă  inutilele  voastre  inexistenţe.  Niciodată  raţele  nu  vor  apărea  în 
apanajul  voevodalei  noastre  Doamne,  Stăpâna  noastră,  ŢARA. 


"Comunismul  este  o  colectivitate 
străină,  care  alterează  unitatea 
fundamentală  a  naţiunii...  Un 
partid  comunist  este  o  penetraţie 
a  unui  corp  străin  în  corpul 
naţiunii". 

Horia  Sima 

"Nu  admitem  nimănui  să  caute  să 
ridice  pe  pământul  românesc  alt 
steag  decât  al  istoriei  noastre 
naţionale..." 

Corneliu  Zelea  Codreanu 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


458 


PAPALITATEA  ŞI  ANTISEMITISMUL  m* 

de  Nicolae  ŢÂRCODIE 

în  toamna  anului  1982,  Papa  Ioan  Paul  al  II-lea  a  primit  în  audienţă  pe  leaderul 
de  atunci  al  PLO  (Organizaţia  Palestiniană  de  Eliberare).  întâlnirea  a  deslănţuit  un 
atac  fără  precedent  împotriva  catolicismului  şi  papalităţii,  făcută  peste  noapte 
instigatoarea  Inchiziţiei,  Cruciadelor  şi  a  pogromurilor  din  Europa  de  Est  şi  în 
cazul  particular  al  lui  Arafat,  de  legitimizare  a  unei  organizaţii  al  cărei  scop  îl 
constituie  completarea  soluţiei  finale  pentru  evrei  a  lui  Hitler. 

"The  Jewish  Press"  într'o  tipică  inversare  silogistică  afirmă  că  Papa, 
acceptându-1  pe  Arafat  în  audienţă,  a  încurajat  terorismul  şi  că  masacrele  a  sute  de 
civili  (femei,  copii,  bătrâni)  în  lagărele  de  refugiaţi  din  Sabra  şi  Shatila  din  Liban, 
au  fost  comise  de  miliţienii  creştini  aflaţi  sub...  ghidajul  Papei.  Acuzaţiile  nu  sunt 
noi.  Un  alt  predecesor  al  lui  Ioan  Paul  al  II-lae,  Pap  Pius  al  XH-lea,  a  fost  făcut 
vinovat  (prin  tăcere  laşă)  de  moartea  a  sute  de  prelaţi  în  lagărul  de  concentrare  din 
Auschwitz.  Mai  mult,  în  1982  un  evreu  polonez  Henryk  Grynberg 
afirma:  "Holocaustul  a  fost  cauzat  şi  pregătit  de  anti-semitismul  creştin..."  şi 
"Creştinătatea  a  făcut  efectiv  pe  evrei,  poporul  ales,  pentru  Holocaust...",  iar  Jules 
Isaas  spune:  "Sistemul  Hitlerist  nu  este  decât  o  copie  perfectă  (a  tradiţei 
creştine)..." 

O  animozitate  milenară  produce  în  mod  invariabil  acelaşi  reflex:  Atacă 
Papalitatea!  Atacă  Biserica!  Atacă  Creştinătatea!  Este  reflexul  unei  minorităţi 
semite  anti-creştine  aflată  în  faţa  unei  majorităţi  de  "goimi".  Este  tentaţia  invidiei: 
ura  nu  pentru  viciile  lor,  ci  pentru  virtuţile  lor.  Se  uită  în  mod  conştient  că 
Papalitatea  a  constituit  dintotdeauna  pavăza  evreilor  contra  bigotismului  secular. 
"Din  punct  de  vedere  spiritual  suntem  cu  toţii  semiţi",  spunea  Papa  Pius  al  Xl-lea, 
şi  de  atunci  fiecare  Papă  i-a  repetat  cuvintele. 

Evreii  au  trăit  în  Europa  de  Vest  încă  din  timpurile  romanilor.  Până  în  secolul  al 
XH-lea,  diaspora  lor  a  înflorit  în  lumea  catolică  neperturbată  de  vreo  calamitate 
socială.  Trei  secole  mai  târziu  istoria  fusese  martora  căderii  Imperiului  Islamic,  a 
Cruciadelor,  a  copilăriei  şi  perioadei  de  maturaţie  a  Renaşterii,  de  întărire  a 
Reformei,  a  dezintergrării  feudalismului  european  şi  a  noului  naţionalism.  Abia 
atunci  evreii  au  fost  declaraţi  "persona  non-grata"  în  statele  din  Europa  de  Vest. 
Evreii  se  vor  îndrepta  în  număr  mare  spre  Europa  de  Răsărit  unde  vor  fi 
concentraţi  în  ceea  ce  mai  târziu  va  lua  numele  de  ghetou. 

Inchiziţia,  atât  de  vicios  atacată,  a  apărut  ca  o  reacţie  la  libertăţile  pe  care  şi  le 
luaseră  unii  prinţi  în  a  pedepsi  pe  cei  ce  îndrăzneau  să  pună  la  îndoială  dogma 
bisericii.  Suficient  să  spunem  că  peste  un  milion  de  francezi  creştini,  suspecţi  de 
erezie  Albigensiană  au  fost  masacraţi  în  30  de  ani  de  cruciade,  în  comparaţie  cu 
10.000  de  evrei.  Papalitatea  a  interzis  aceste  băi  de  sânge,  precum  a  interzis  şi 
"vânarea"  evreilor  instituind  Inchiziţia  (în  limba  latină  "inquistitia"  adică 
"investigaţie")  în  scopul  determinării  dacă  un  acuzat  e  într'adevăr  vinovat  de 
erezie.  Inchiziţia  nu  avea  puterea  de  a  investiga  evrei,  mahomedani  ori 
necredincioşi.  Ea  avea  jurisdicţie  numai  asupra  creştinilor,  luându-şi  autoritatea 


146  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  33-34,  Aprilie-Mai  1985. 


Nicolae  Niţă 


459 


de  a  judeca  şi  executa  pe  creştini  după  legile  Vechiului  Testament  (17:2-5):  "Dacă 
va  fi  găsit  în  mijlocul  nostru...  bărbat  ori  femeie  care  performă  lucruri  diavoleşti  în 
ochii  Dumnezeului  nostru...  dacă  s'au  dus  să  servească  alţi  dumnezei  şi  s'a  rugat 
lor...  dacă  vei  afla  despre  acesta...  aduceţi  în  faţă  pe  acel  barbat  ori  femeie...  şi 
aruncaţi  cu  pietre  în  ei  până  vor  muri". 

Şi  deoarece  numai  creştinii  puteau  comite  erezie  în  ochii  Bisericii,  legea  se  aplica 
numai  lor  şi  astfel  în  timp  ce  creştinii  eretici  ardeau  pe  rug,  evreii  erau  în  deplină 
siguranţă.  Din  rândurile  creştinilor  eretici  făceau  parte  şi  un  mare  număr  de  evrei 
convertiţi  la  creştinism  denumiţi  "conversos"  (cei  care  s'au  covertit)  de  către 
spanioli  şi  "marrona"  (porci)  de  către  evreii  neconvertiţi.  De  vreme  ce  deveniseră 
creştini,  legea  Inchiziţiei  li  se  aplica  în  egală  măsură.  Evreii  neconvertiţi  nu  au  fost 
niciodată  judecaţi  sau  condamnaţi  de  către  Inchiziţia  oficială  a  Bisericii.  Atât 
deocamdată  în  ceea  ce  priveşte  Inchiziţia. 

Acuzaţia  modernă  că:  "Sistemul  Hitlerist  nu  este  decât  o  copie,  perfectată  (a 
tradiţiei  creştine)...  "impune  câteva  precizări:  Naţional-Socialismul  german  avea 
filosofia  "Creştinătăţii  Ariene"  şi  se  credea  trădată  de  către  Sfântul  Paul, 
considerând  creştinătatea  ca  pe  o  primejdie  deoarece  subţia  sângele  Arian. 
Nazismul  la  fel  ca  şi  Roma  Antică  dorea  desfiinţarea  tutoror  organizaţiilor 
religioase  din  cadrul  statului  şi  reîntoarcerea  la  păgânism.  Doctrina  naţional- 
socialistă  are  note  atât  anti-semitice  cât  şi  anti-creştine,  iar  în  cadrul  instituţiilor 
creştine  Biserica  Catolică  era  socotită  cea  mai  periculoasă  fiind  "evreiască  şi 
universală".  Cât  priveşte  "tăcerea  laşă  a  Bisericii  Catolice"  ţinem  să  amintim  doar 
enciclica  Papei  Pius  al  Xll-lea  din  1937  "Mit  Brennender  Sorge"  în  care  denunţa 
persecuţiile  contra  evreilor.  Şi  iată  în  final,  ca  o  dovadă  elocventă  credem  noi, 
cuvintele  rabinului  şef  din  Jerusalim  din  1944:  "Poporul  evreu  nu  va  uita  niciodată 
ceeace  Prea  Sfinţia  Sa  şi  delegaţii  Săi  iluştri,  inspiraţi  de  principiile  eterne  ale 
religiei  care  formează  baza  unei  civilizaţii  adevărate,  au  făcut  şi  fac  pentru  noi, 
nefericiţi  fraţi  şi  surori  în  aceste  momente  ale  istoriei,  ceeace  constituie  încă  o 
dovadă  a  prezenţei  divinei  Providenţe  în  această  lume". 

Se  pare  însă  că  evreii  au  uitat  repede  cuvintele  rabinului  şef.  S'a  uitat  prea 
repede  că  era  uciderilor  în  masă  a  început  abia  odată  cu  abandonarea  Creştinătăţii. 
Atacurile  contra  Creştinătăţii  însângerează  aportul  vestului.  Am  citit  o  mulţime  de 
cărţi  catolice  ce  îndeamnă  la  toleranţă  faţă  de  evrei  şi  la  înţelegerea  frumuseţii 
iudaismului  în  sine.  Papa  Paul  al  II-lea  a  vizitat  Auschwitz-ul  exprimându-şi 
oroarea  în  memoria  victimelor.  Din  păcate  nu  am  găsit  echivalentul  în  vreo  carte 
evreiască  şi  nici  un  rabin  nu  şi-a  exprimat  oroarea  faţă  de  cele  peste  140  de 
milioane  de  victime  ale  Holocaustului  Creştin  cauzat  de  comunişti. 

Lumea  Liberă  este  încă  creştină  şi  evreii  au  nevoie  de  creştini  după  cum  şi 
creştinii  au  nevoie  de  evrei.  Lumea  nu  are  nevoie  de  constituirea  unei  noi  societăţi 
ci  din  contră  de  întărire  a  vechilor  stâlpi  ai  tuturor  societăţilor:  religia,  familia, 
care  trebuie  să  fie  bazate  pe  justiţie  şi  dragostea  aproapelui.  Ura  este  o  stare 
materială.  Iubirea  aproapelui  necesită  preluarea  crucii.  într'o  lume  înclinată  spre 
violenţă  şi  diviziune,  Papalitatea  ridicând  crucea,  s'a  identificat  cu  cei  ce  suferă, 
denunţând  persecuţiile,  îndemnând  Creştinătatea  la  unire.  într'o  viziune  în  care 
tema  centrală  o  constituie  iubirea  aproapelui,  atât  anti-semitismul  popular  cât  şi 
semitismul  anticreştin,  nu-şi  au  locul. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


460 


DISTRUGERILE  DELA  BUCUREŞTI  ‘47 

de  Rotaru  CONSTANTIN 

într'o  furie  oarbă  îndreptată  împotriva  monumentelor  Bucureştiului,  Nero 
Ceauşescu  s'a  pornit  să  facă  una  cu  pământul  tot  ceea  ce-i  stă  în  cale,  spre  a-şi 
pava  drumul  dictaturii  cu  o  nouă  şi  mârşavă  faptă:  distrugerea  trecutului  spiritual 
şi  istoric  al  României. 

Din  anul  trecut  şi  până  în  prezent,  buldozerele  comuniste  au  pus  la  pământ  un 
mare  număr  de  vechi  biserici  şi  mănăstiri,  după  cum  urmează:  Biserica  Albă 
Postăvari  datând  din  sec.  al  XVI-lea;  Biserica  Mănăstirii  Cotroceni,  construită  pe 
dealul  Cotrocenilor  în  sec.  XVII,  pe  timpul  Domnului  Şerban  Cantacuzino 
(Mănăstirea  Cotroceni  a  fost  pentru  un  timp  reşedinţă  a  Domnilor);  Bisericile 
Spirea  Nouă  şi  Spirea  Veche  din  cadrul  Mănăstirii  Antim  (construite  la  sfârşitul 
domniei  lui  Constantin  Brâncoveanu  de  mitropolitul  Antim  Ivireanu,  pe  malul 
drept  al  Dâmboviţei,  spre  culmea  dealului  Spirei,  pe  fostele  proprietăţi  ale 
Merişanilor,  Mileştilor  şi  Rudenilor,  dăruite  de  aceştia),  despre  care  G.  M. 
Cantacuzino,  în  cartea  sa  "Arcade,  Firide  şi  Lespezi",  1932,  Ed.  Cartea 
Românească,  spunea: 

"Elementele  decorative  seamănă  mult  cu  cele  dela  mănăstirea  Văcăreşti:  aceeaşi 
bogăţie  Brâncovenească,  acelaşi  simţ  decorativ,  aceeaşi  vervă,  aceeaşi  siguranţă  în 
expresie.  Atât  cadrul  de  piatră  al  ferestrelor,  cât  şi  gratiile  de  fier,  au  aceleaşi 
calităţi  ornamentale...  Acelaşi  lucru  se  poate  spune  despre  chiliile  curţii,  cu  arcade 
de  piatră  destul  de  joase...,  care  dau  bisericii  o  însemnătate  voită... 

...Aci  la  Antim,  frumuseţea  construcţiei  şi  întrebuinţarea  măiastră  a  cărămizii 
sunt  cu  totul  excepţionale". 

Opera  acestui  tragic  şi  nedreptăţit  Vlădică,  a  fost  distrusă  astăzi  de  buldozerele 
comuniste.  La  fel:  Mănăstirea  Mihai  Vodă,  ctitorită  în  sec.  al  XVI-lea; 
Aşezămintele  Spitalului  Brâncovenesc,  construite  în  sec.  al  XVIII-lea;  Mănăstirea 
Văcăreşti,  zidită  pe  timpul  lui  Nicolae  Mavrocordat  (începută  zidirea  în  anul  1712 
în  timpul  domniei  lui  C.  Brâncoveanu  şi  terminată  la  anul  1724),  care  ne  este 
astfel  descrisă  în  cartea  aceluiaşi  G.  M.  Cantacuzino: 

"Mănăstirea  Văcăreşti  este,  cu  Horezul  şi  cu  Palatul  Mogoşoaia,  cea  mai 
desăvârşită  expresie  a  artei  româneşti  din  secolul  al  XVIII-lea... 

Când  ne  uităm  la  planul  Văcăreştilor,  nu  se  poate  să  nu  ne  gândim  la 
compoziţiile  romane,  la  acele  reşedinţi  ale  patricienlor  care,  în  câmpiile  Laţiului, 
zideau  lucrări  întinse  în  care  viaţa  agrară  şi  artistică  îşi  exprimau  cerinţele. 

Dar  dacă  paraclisul,  făcut  de  urmaşul  Voevodului  Nicolae,  este  de  o  remarcabilă 
eleganţă,  dacă  foişorul,  cu  arcadele  lui  eliptice,  este  un  exemplu  frumos  de 
arhitectură  profană,  toată  atenţia  noastră  este  atrasă  de  biserica  cea  mare,  poate 
cea  mai  mare  din  Muntenia,  cu  cele  cinci  turle,  cu  un  brâu  bogat,  cu  ferestre 
având  chenare  lucrate  în  piatră,  cu  un  pridvor  deschis,  de  o  proporţie 
monumentală,  toată  biserica  fiind  înălţată  pe  un  soclu  înalt  de  mai  multe  trepte. 

...Anonimul  arhitect  a  fost  stăpânit  cu  siguranţă  de  o  mare  şi  fericită  idee,  dând 
celor  patru  stâlpi  în  construcţie,  rolul  celor  patru  evanghelişti  în  edificiul 


147  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  33-34,  Aprilie-Mai  1985. 


Nicolae  Niţă 


461 


nepieritor  şi  fără  margini  al  credinţei.  De  o  puternică  proporţie,  de  o  decoraţie 
abundentă  şi  totdeodată  sobră,  de  o  vigoare  supraomenească,  cei  patru  stâlpi  din 
toate  elementele  pe  care  le  cunosc  în  arta  noastră,  sunt  aceia  cari  dau  mai  mult 
impresia  veşniciei. 

Sub  straja  lor  este  şi  mormântul  voevodului  fanariot  care,  răpus  de  ciumă,  îşi 
doarme  somnul  veşnic  aci,  sub  o  piatră  în  care  este  adânc  săpat  şi  zimbrul 
Moldovei  şi  vulturul  Munteniei.  Iar  în  lunga  inscripţie  care  îl  pomeneşte,  este  spus 
între  altele:  -  că  muzele  l-au  încoronat  cu  coroana  gloriei,  acum  însă  este 
încoronat  cu  piatră  de  Margaria... 

...Să  sperăm  că  somnul  lui  este  destul  de  adânc,  pentru  ca  să  nu  se  trezească  nici 
măcar  o  clipă,  şi  să  nu  vadă  cum  epigonii  au  batjocorit  (N.N.  -înfiinţând 
închisoarea)  fără  ruşine  fructul  scump  al  gândurilor  sale.  De  nu,  dispreţul  cu  care 
i-ar  acoperi,  ar  avea  greutatea  mantiei  domneşti  în  care  doarme  înfăşurat", 
încheie  la  final  autorul  rândurilor  de  faţă,  parcă  prevestind  şi  cele  ce  aveau  să  se 
petreacă  cu  acest  sfânt  lăcaş,  53  de  ani  mai  târziu. 

Deasemenea,  prin  strămutarea  bisericilor  Olari,  Schitul  Maicilor  şi  St.  Ilie- 
Rahova,  acestora  li  s'au  adus  pagube  însemnate. 

Un  alt  mare  număr  de  biserici  îi  mănăstiri,  se  află  în  pericol  iminent  de  a  fi 
distruse  ori  strămutate  de  autorităţile  comuniste,  după  cum  urmează:  Biserica  Sf. 
Apostoli,  ridicată  de  Matei  Basarab;  mănăstirea  Sf.  C-tin  şi  Elena  -  actuala 
Patriarhie  -  zidită  de  Domnitorul  Constantin  Şerban  în  anul  1658;  Biserica 
Domniţa  Bălaşa,  ridicată  de  Domniţa  Bălaşa  Brâncoveanu  în  anul  1755;  Biserica 
Răsvan,  ctitorie  veche;  Biserica  Sf.  Spiridon,  clădită  de  Scarlat  Ghica  la  1765,  în 
care  au  fost  înmormântaţi  membrii  acestei  familii;  Bis.  Colţea,  ridicată  pe  timpul 
domniei  lui  Şerban  Cantacuzino  de  către  spătarul  Mihail  Cantacuzino. 

Protestăm  cu  energie  împotriva  acestei  practici  barbare  de  distrugere  a 
monumentelor  ţării,  lucru  pe  care  cerem  să-l  facă  întreaga  suflare  românească  din 
exil,  pentru  a  stopa  pângărirea  altarelor  sfinte  ale  neamului  de  către  orânduirea 
comunistă.  Şi  spunem  aceasta,  convinşi  fiind  că  suntem  alături  şi  de  întreaga 
suflare  românească  din  ţară  care  nu-şi  poate  spune  păsul,  în  aceste  zile  de  tristă  şi 
dureroasă  dictatură. 

“ZIDUL  RUŞINII”  *48 

de  Ion  NICOLAU-DELTA 

Acum  40  de  ani,  doi  decăzuţi  moral  şi  fizic,  două  epave  umane1),  împreună  cu 
un  criminal  satanic,  creator  al  sistemului  Gulag  de  asasinare  în  masă,  înconjuraţi 
de  curţile  lor  de  corbi  sfătuitori  cinici,  gropari  ai  adevărului  şi  libertăţii,  au  semnat 
un  tratat  la  Yalta  prin  care  au  tăiat  lumea  în  două,  despărţite  între  ele  printr'un 
zid.  Toţi  trei  au  crăpat  lăsând  omenirii  drept  moştenire  "Zidul  Ruşinii":  deoparte  o 
lume  întunecată  de  sclavie,  foamete,  minciună  şi  teroare,  iar  de  cealaltă  parte,  o 
lume  frământată  de  nesiguranţă,  teamă,  şantajată  cu  războiul  atomic  şi  forţată  să 
cheltuiască  miliarde  de  dolari  pentru  a  se  apăra. 

Acesta  e  "Zidul  Ruşinii",  ruşinoasa  moştenire  lăsată  de  cei  trei,  crăpaţi  întru 
Satana. 

împins  de  curiozitate  m'am  dus  să  văd  cu  ochii  mei  cum  arată.  Nu  departe,  spre 


148  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  33-34,  Aprilie-Mai  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


462 


est  de  orăşelul  industrial  Wolfsburg,  se  găseşte  satul  Zicherie,  un  sat  ca  toate 
celelalte  sate  germane:  curat,  ordonat,  liniştit,  frumos  chiar,  însă  care  pare  pustiu. 
Ici  colo  câte  o  fiinţă  omenească  se  strecoară  dela  o  poartă  la  alta,  parcă  urmărită 
din  umbră  de  un  pericol  ascuns.  Satul  Zicherie  este  tăiat  în  două  de  "Zidul 
Ruşinii".  Dacă  aici  de  partea  liberă  mai  vezi  o  mişcare  sfioasă,  dincolo  de  "Zidul 
Ruşinii"  nu  se  mişcă  nimic,  nu  se  aude  nimic,  tăcere  şi  pândă;  pândeşte  moartea. 

Cum  arată  fizic  acest  "Zid  al  Ruşinii"? 

în  partea  Germaniei  Federale,  graniţa  este  marcată  din  20  în  20  de  metri  de 
ţăruşi  din  lemn  prismatic  de  cc.  2m.  înălţime,  vopsiţi  în  diagonală  cu  roşu,  galben, 
negru  (culorile  naţionale  germane),  iar  mai  în  faţă  la  cca.  15  m.  un  par  vopsit  alb 
cu  vârful  roşu  şi  cu  o  tăbliţă  albă  care  te  avertizează:  "Halt!  Hier  Grenze". 

Atât!  în  rest  iarbă,  copaci,  nimic  care  să  indice  un  mare  pericol:  nu  sârmă 
ghimpată,  nu  gard  înalt,  nu  mitralieră,  nu  pază,  nu  celule  fotoelectrice  perfid 
ascunse  sau  mine  camuflate  care  să-ţi  explodeze  sub  picioare  sau  sârme  electrice 
pe  care  dacă  le  atingi,  alarmează  un  sector  întreg  de  pază!  Totul  se  adresează  în 
mod  cât  se  poate  de  civilizat  omului  de  bun  simţ. 

Dincolo  de  aceste  semne,  la  o  distanţă  de  câţiva  metri  se  află  "Zidul  Ruşinii" 
compus  din: 

a) .  Un  gard  înalt  de  3, 5-4, o  m.  din  plasă  de  sârmă  montată  pe  stâlpi  din  beton 
armat  (ochiurile  plasei  de  sârmă  sunt  de  mărimea  unei  vrăbii). 

b) .  în  spatele  acestei  plase  se  află  un  gard  înalt  de  cca.  2-3  m.  din  plăci  de 
beton  armat  montate  pe  sâalpi  de  beton  armat. 

c) .  Dincolo  de  gardul  din  plăci  de  beton  se  găseşte  celebra  fâşie  (cca.  4m. 
lăţime  de  "pământ  sterp"),  fără  un  fir  de  iarbă,  acoperită  cu  un  strat  de  nisip  şi 
meticulos  îngrijită  şi  greblată  pentruca  să  se  cunoască  urmele  călcăturilor  celor  ce 
s'ar  aventura  să  treacă  peste  aceste  obstacole. 

d) .  Dincolo  de  centura  de  "pământ  sterp"  este  reţeaua  de  sârmă  ghimpată 
(cca.  3-4  m.  lăţime). 

e) .  în  spatele  tuturor  acestor  obstacole  se  înalţă  nu  mai  puţin  celebrele 
"VÂŞT1"2)  din  beton  armat,  înăuntrul  cărora  se  găsesc  2-3  securişti  înarmaţi  cu 
pistoale  automate  şi  mitraliere  fixe,  binocluri,  reflectoare  de  noapte,  celule 
fotoelectrice  etc.  Vâştile  care  au  o  înălţime  respectabilă  (cca.  5-6  m)  permit 
observaţia  terenului  cu  uşurinţă,  în  faţă,  în  spate,  la  dreapta,  la  stânga.  Ele  se 
găsesc  la  un  interval  de  cca.  300  m.  una  de  alta  şi  lanţul  lor  se  prelungeşte  la 
infinit  spintecând  lumea  în  două  şi  murdărind  seninul  cerului. 

f) .  în  sfârşit  dincolo  de  toate  acestea,  pichete  de  securişti  patrulează  la 
intervale  egale  de-a  lungul  "Zidului  Ruşinii"  pe  un  drum  accesibil  şi  motorizatelor 
pentru  cazurile  de  intervenţie  rapidă. 

Aici  în  satul  Zicherie  acum  24  de  ani  s'a  întâmplat  o  dramă  al  cărei  TÂLC 
pentru  cine  vrea  să-l  pătrundă,  este  mult  mai  adânc.  în  tot  cazul  este  bine  ca,  cât 
mai  multă  lume  să  cunoască  aceste  lucruri,  iar  dacă  ei  vor  replica  că  le  cunosc,  eu 
zic  că  e  bine  să  şi  le  reamintească  cât  mai  des. 

Dar  iată  povestea  acestei  drame  cu  tâlc,  ce  se  vede  pe  placa  din  stânga  crucii, 
descrisă  în  modul  cel  mai  lapidar  posibil:  "An  dieser  Grenze  wurde  am  12. 10. 1962 
der  Dortmuder  Journalist  KURT  LICHTENSTEIN  erschossen,  weil  er  als 
Deutscher  mit  Deutschen  druben  sprechen  wollte".  în  traducere  pe  româneşte 
sună  astfel:  "La  această  graniţă  la  12.10.1962  a  fost  împuşcat  etc.,  etc...."  Poveste 


Nicolae  Niţă 


463 


tristă,  mormânt  poate  uitat  şi  de  ai  lui  prin  trecerea  anilor.  Călătorul  întâmplător 
sau  intenţionat,  se  opreşte,  citeşte,  îşi  face  sau  nu  o  cruce,  spune  sau  nu  în  gând  un 
creştinesc  "Dumnezeu  să-l  odihnească",  trece  mai  departe  şi  a  uitat.  E  normal,  aşa 
e  viaţa,  n'o  să  se  gândească  tot  timpul  la  această  întâmplare,  vor  spune  cei  mai 
mulţi.  Puţini  vor  fi  aceia  care  vor  reflecta  la  tâlcurile  ce  stau  în  spatele  acestei 
drame  şi  vor  lua  o  hotărîre. 

"VÂŞCA"  este  simbolul  suferinţei,  al  morţii  Adevărului,  Dreptăţii  şi  Libertăţii. 
Călătorule!  Acolo  unde  vezi  o  "VÂŞCĂ"  murdărind  cerul  cu  silueta  ei,  fereşte-te, 
ocoleşte-o,  nu  intra,  fiindcă  în  locul  acela  pândeşte  moartea. 

în  spatele  lanţului  de  "VÂŞTI"  dăinuieşte  de  62  de  ani  (din  1917)  comunismul 
care  continuă  să  macine  şi  astăzi  în  Afganistan,  Vietnam,  Cambodgia,  Etiopia, 
Nicaragua  etc.,  etc.  sute  de  milioane  de  vieţi  omeneşti  cât  n'au  macinat  50  de 
războie  la  un  loc. 

Acolo,  în  umbra  lanţului  de  "VÂŞTI"  se  organizează  atentatele,  teroarea  şi  se 
pregăteşte  sclavia  neamurilor,  cu  concursul  trădării  şi  inconştienţei  din  lumea 
rămasă  liberă. 

Să  ştie  şi  cei  mulţi  şi  cei  puţini  că  "VÂŞTILE"  nu  stau  locului,  ele  înaintează,  se 
mută  din  loc  în  loc.  într'un  timp  record,  în  numai  45  de  ani,  depe  "Donul  liniştit" 
trecând  prin  "Yalta"  au  ajuns  pe  "Oder".  Au  tecut  peste  mări  şi  oceane  şi  astăzi  bat 
la  PORŢILE  AMERICEI  şi  ale  AFRICII  DE  SUD. 

Acesta  este  "TÂLCUL"  adânc  al  "ZIDULUI  RUŞINII".... 

HOTĂRÎREA?!  Aceasta  este  PROBLEMA  de  AZI,  fiindcă  MÂINE  va  fi  prea 
târziu.... 


*) 

-Aceste  aprecieri  asupra  acestor  doi  (e  vorba  de  Roosevelt  şi  Churchill)  au  zăcut  până  în  zilele  noastre  în  arhivele  secrete  ale 
statelor.  Ele  (aprecierile)  aparţin  medicilor  oficiali  şi  persoanelor  oficiale  care  au  avut  roluri  importante  înăuntrul  şi  în  preajma 
hotărîrilor  luate  la  Yalta.  0  parte  din  aceste  rapoarte  au  fost  date  publicităţii.  Pe  baza  lor  s'au  scris  cărţi  despre  cine  şi  cum  au  fost 
reprezentate  interesele  neamurilor  şi  ale  umanităţii  în  numele  cărora  au  hotărît  şi  semnat.  Vezi  "Arhipeleagul  Gulagh"  de  Al. 
Soljeniţin,  "România  şi  sfârşitul  Europei"  de  Sturdza,  "Fără  paşaport  prin  U.R.S.S."  de  J.  Urwich  etc. 


-VAŞCA  (cuvânt  rusesc)  =  prepeleac 

ÎN  PREAJMA  REABILITĂRII  ‘49 

de  Filon  VERCA 

A  apărut  de  curând  o  carte  intitulată  "în  serviciul  Mareşalului",  scrisă  de  un 
american,  Larry  Watts,  bursier  Fulbright,  la  Bucureşti,  între  anii  1982-84,  cu  acces  la 
arhiva  Comitetului  Central  al  partidului,  precum  şi  la  Biblioteca  Rep.  Soc.  Române. 

Este  un  dialog  cu  un  fost  colaborator  apropiat  al  Mareşalului  Antonescu,  care 
revelează  evenimente  surprinzătoare,  asupra  Rebeliunii  din  Ianuarie  1941,  unde 
Mişcarea  Legionară  este  prezentată  în  cele  mai  sumbre  culori. 

Surprinzător,  dar  în  alt  sens,  este  portretul  postmortem  al  Mareşalului,  făcut  de 
către  acest  ofiţer,  din  cabinetul  său  militar. 

Iată  motivarea  acestor  destăinuiri:  "...Mi-am  luat  o  misiune  de  supravieţuitor,  să 
lupt  pentru  dreptatea  acestei  mari  figuri,  năpăstuite  la  vrerea  duşmanilor  ţării  şi 
repunerea  lui  la  locul  de  mare  cinste..." 


149  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  35-36,  Iunie-Iulie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


464 


Această  hotărîre  solemnă  este  luată  de  un  ofiţer  superior,  un  general,  care  a 
îndurat  torturi  şi  umilire,  ani  de  zile,  în  închisorile  comuniste. 

Cum  a  fost  oare  posibil  acest  contact,  timp  de  doi  ani  de  zile,  al  unui  condamnat  ca 
duşman  al  regimului  cu  un  străin,  un  american,  în  plus,  fără  ca  Securitatea,  care 
însoţeşte  ca  o  umbră  orice  străin  ce  intră  pe  teritoriul  ţării,  să  nu  afle  nimic?  Nu!  Nu 
este  de  închipuit  acest  lucru.  Şi,  dacă  totuşi  s'a  putut  realiza,  care  va  fi  preţul  plătit  de 
către  acest  curajos  ofiţer,  care  a  îndrăznit  să  provoace  stăpânirea? 

Declaraţiile  explozibile  făcute  de  acest  ofiţer,  supravegheat  îndeaproape,  nu  pot  fi 
decât  "sugestii"  pornite  din  sfere  înalte  alte  regimului.  Cu  ce  scop  însă?  Timpul  ne  va 
rezerva  şi  soluţia  enigmei. 

Larry  Watts  justifică  valoarea  acestui  document,  în  raport  cu  tot  ceeace  s'a  scris 
până  acum:  "Toţi  autorii  Români  şi-au  formulat  şi  au  scris  ideile,  în  afara  României. 
Aici  e  prezentat  un  punct  de  vedere  "dinăuntru",  de  către  un  Român,  trăind  în 
România". 

Să  fie  oare  o  garanţie,  că  aceste  idei  ar  prezenta  adevărata  faţă  a  evenimentelor, 
mai  mult  decât  au  făcut-o  în  Occident,  în  deplină  liberatate,  personalităţi,  care  au 
fost  martore  ale  lor,  ca  d-nii  Gheorghe  Barbu,  general  Ion  Gheorghe,  sau  chiar  actori, 
în  acest  episod  istoric,  ca  d-1  Horia  Sima,  Vice-Preşedinte  al  Consiliului  de  Miniştri? 
Atunci  când  se  întreprinde  o  operă  istorică,  nu  trebuie  ignorat  nici  un  document,  fie 
el  chiar  advers,  pentru  a  desprinde  spiritul  de  ansamblu  al  evenimentelor.  Ori  d-1 
Larry  Watts  n'a  reţinut  decât  ceeace  i-a  fost  "sugerat",  de  către  responsabilii 
Comitetului  Central,  prin  intermediul  acestui  ofiţer. 

Nu  ne  surprinde,  deci,  de  a  desprinde  această  agresiune  permanentă  împotriva 
Mişcării  Legionare,  care  formează  axul  central  al  acestui  "document",  într'un  mod 
propriu  comunismului,  isvorît  din  ură,  venin  şi  mediocritate,  în  lipsă  de  argumente 
valabile. 

Iată  prima  întrebare,  care  nu  aşteaptă  decât  confirmarea  oaspelui: 

"Este  adevărat  că  Mişcarea  Legionară  a  fost  formată  în  crezul  hitlerist  şi 
subvenţionată  din  bugetul  partidului?" 

Răspunsul  este  prompt,  fără  ezitare:  "Da!  ea  a  fost  născută  şi  crescută  în  spiritul 
naţional-socialist..." 

Pentru  omul  de  azi  s'ar  putea  concepe  astfel  de  încrucişări  dar,  pentru  cei  ce 
cunosc  puţină  istorie  sau,  mai  ales,  pentru  cei  ce  au  trăit  acele  vremi,  evenimentele 
sunt  clare.  Cred  că  nu  este  inutil,  mai  ales  pentru  tânărul  "istoriograf"  dela  Fulbright 
-  poate  i-ar  folosi  pentru  alte  încercări  -  să-i  reîmproaspătez  memoria. 

Corneliu  Codreanu  a  început  lupta  împotriva  comunismului,  făcând  apel  la  valori 
autentic  româneşti,  înainte  de  a  se  fi  auzit  de  caporalul  austriac.  Şi,  pe  acea  vreme, 
chiar  Ducele  Mussolini  manifesta  idei  socialiste. 

Atunci,  când  Hitler  devine  Cancelarul  Germaniei,  în  anul  1933,  Mişcarea 
Legionară  fusese  deja  desfiinţă  de  câteva  ori.  Spiritul  ei  a  fost  chiar  reprezentat  în 
parlamentul  ţării,  cu  10  deputaţi,  sub  denumirea  de  LANC  (Liga  Apărării  Naţional- 
Creştine),  din  care  făceau  parte:  profesorul  Cuza,  Ion  Zelea  Codreanu,  tatăl  lui 
Corneliu  Codreanu,  profesorii  Şumuleanu  şi  Găvănescul,  cei  trei  din  urmă,  legionarii 
de  frunte  de  mai  târziu. 

încă  din  1920,  Corneliu  Codreanu,  împreună  cu  C.  Pancu,  resping  prin  Curajul 
lor,  acţiunea  a  4.000  de  grevişti,  la  Regia  Monopolurilor  Statului,  care  arboraseră 
drapelul  roşu  pe  clădire. 


Nicolae  Niţă 


465 


La  o  lună  mai  târziu,  aceeaşi  luptători  îndrăznesc  să  pătrundă  în  atelierele  CFR 
dela  Nicolina,  Iaşi,  ocupate  de  4.000  de  lucrători,  aproape  toţi  bolşevizaţi,  sub 
conducerea  comuniştilor  Dr.  Ghelerter  şi  Gheler.  Cu  preţul  vieţii  lor  reuşesc  să 
smulgă  steagul  roşu  de  pe  clădirea  atelierelor  şi  să-l  înlocuiască  cu  cel  tricolor. 

Era  un  moment  de  răscruce  istorică,  atunci,  când  Rusia  Sovietică  voia  să 
comunizeze  tara.  Eşuarea  acestei  bolşevizări  premature,  se  datoreşte  intuiţiei  lui 
Corneliu  Codreanu,  legionarismului  lui  de  mai  târziu  şi  acest  eşec,  comuniştii  dela 
Kremlin,  nu-1  vor  ierta  niciodată. 

Pe  acest  adversar  de  atunci,  îl  va  întâlni,  după  un  sfert  de  veac  şi  ura  lui,  fără 
margini  a  inventat  Piteştii,  Gherla,  Canalul  Dunării...  pentru  a  distruge,  până  şi 
scânteia  acestui  românism. 

Apoi,  în  1938,  legionarii  refugiaţi  în  Germania,  lucrează  ca  simpli  muncitori,  fiind 
consemnaţi  în  capitala  Germaniei,  în  timp  ce  camarazii  lor,  în  ţară,  erau  în  închisori 
sau  vânaţi  ca  nişte  fiare  şi  ucişi  fără  judecată,  de  către  instrumentele  internaţionalei 
comuniste,  cuibărite  în  însuşi  Palatul  regal  al  sceleratului  rege,  Carol  II. 

Apogeul  crimei,  nu-şi  are  oare  geneza,  în  ultima  vizită  a  regelui,  primit  cu  mare 
pompă  de  către  Cancelarul  Hitler? 

Istoriograful  nostru  nu  putea  afla  aceste  evenimente,  la  Bucureşti,  pentru  că 
materialul  lui  "documentar"  era  deja  pregătit.  El  nu  servea  decât  de  panou  publicitar 
pentru  Occident,  în  campania  de  desinformare. 

Glasul  Patriei,  Tribuna  României  şi  atâtea  fiţuici  pseudo-religioase,  nu  mai 
corespundeau  timpului,  înlocuite,  de-acum  de  literatura  "istorică",  gen  Fătu  şi 
Spălăţelu,  ca  cea  a  lui  Victor  Frunză,  pseudo-expulzat  în  Vest,  Michel  Hamelet,  Larry 
Watts... 

De  remarcat  faptul  că  nici  o  altă  formaţie  politică  nu  intră  în  graţiile  acestei 
campanii,  ignorate,  până  la  absenţa  totală,  dispărute  ca  şi  când  n'ar  fi  existat,  în  afară 
de  Mişcarea  Legionară. 

Dar  iată  avalanşa  de  invective,  asvârlite  asupra  acestui  spirit  de  frondă  împotriva 
bolşevismului,  ieşită  din  neputinţa  omului  minor  de  a  combate  o  ideie,  prin 
argumentele  altei  idei  superioare. 

"Tot  ceeace  a  făcut  Gen.  Antonescu,  nu  a  fost  decât  a  îmblânzi  o  mişcare 
sălbatecă,  primitivă",  pag.  38. 

"Copiii  rătăciţi,  s'au  dovedit  nu  numai  denaturaţi  dar  şi  criminali",  pag.  41. 

"Ţara  nu-i  mai  voia...  cerea  să  se  scape  de  legionari",  pag.45. 

"Acest  tineret  care  luase  drumul  prăpastiei",  pag.  45. 

O  Mişcare  sălbatecă,  primitivă...  copii  denaturaţi,  criminali...  iată  ce  reprezenta 
tineretul  acestei  ţări,  angajat  în  lupta  contra  comunismului,  pe  viaţă  şi  pe  moarte, 
încă  dela  sfârşitul  primului  răsboi  mondial,  care,  dacă  n'ar  fi  fost  prigonit  şi  asasinat, 
cu  tabla  de  trădător  de  neam  la  căpătâi,  de  către  proprii  lui  părinţi,  deveniţi 
instrumente  în  mţna  internaţionalei,  azi  ţara  nu  ar  geme  sub  jug,  umilită  şi 
flămândă. 

încântătoarele  metafore  continuă,  ticluind  scene  din  timpul  Rebeliunii1). 
"Legionarii  se  predau  cu  spinări  înconvoite,  sub  povara  ruşinii...  Lamentabil 
spectacol....  O  coloană  de  oameni  mai  bicisnici,  mai  lipsiţi  de  demnitate 
omenească..."  pag.  113. 

"Prin  acest  gest  legionarismul  îşi  încheie  existenţa;  El  expirase  în  mod  lamentabil, 
într'un  holocaust,  pe  cât  de  inutil,  pe  atât  de  ruşinos  şi  criminal.  îngemănat  cu 
stigmatul  omorului  şi  ridicând  crima  la  rang  de  cult,  de-alungul  a  două  decenii, 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


466 


înveninând  şi  îndoliind  viaţa  ţării.  Legionarismul  moare  acoperit  de  blamul  întregii 
ţări",  pag.  127. 

După  o  agonizare  de  cinci  luni,  racile  morale,  care  subminează  Mişcarea,  ajunsă  la 
paroxismul  demenţei,  îşi  pune  pistolul  în  tâmplă  şi  se  sinucide.  A  dispărut  ca  şi  cum 
n'ar  fi  fost  niciodată",  pag.127-128. 

Şi  mai  departe:  "Legionarismul  nu  fusese  decât  o  molimă  ce  se  aşternuse  pe 
minţile  şi  sufletele  tineretului...  Mişcarea  Legionară  importată!,  lipsită  de  lumină!!, 
oblojită  de  babe  şi  vraci!!!,  se  desvolta  în  taină,  la  umbra  misticismului,  apăsând 
asupra  spiritelor,  ca  o  mafie  imensă".  Pag  128. 

Citind  această  tiradă  de  adjective,  fără  greutate  se  recunoaşte,  prin  calitatea 
verbului,  omul  comunist,  orbit  de  pasiune  şi  venin.  Se  recunoaşte  cu  atât  mai  uşor, 
cu  cât  portretul  atribuit  legionarismului,  se  potriveşte  întocmai  legendarului 
comunist,  hrănit  din  ură  şi  omor,  pe  scară  de  genocid.  Katin  rămâne  mărturie 
strigătoare  la  cer.  Tineretul  polonez,  după  40  de  ani  dela  oribila  crimă,  vrea  astăzi  să 
ştie  cum  au  fost  asasinaţi  părinţii  lui. 

Poporul  rus  înregistrează  zeci  de  milioane  de  victime  a  acestor  paranoici,  care  nu 
cunosc  limită  umană,  întru  desfigurarea  semenilor  lor.  Gulagurile,  închisorile,  de 
care  Occidentul  nu  mai  pomeneşte  de  mult,  o  singură  aluzie,  unde  zilnic  pier  de 
foame,  ger  şi  boli,  mii  şi  zeci  de  mii  de  fantome  ambulante,  nu  sunt  oare  opera 
acestor  "luptători"  de  clase  sociale,  care  vor  să  impună  prin  violenţă,  predominarea 
mediocrităţii? 

Iată  cum  stabileşte  Corneliu  Codreanu  raporturile  între  legionar  şi  comunism: 
"Legionarul  este  împotriva  comunismului  şi  va  lupta  din  toate  puterile  lui,  pentruca, 
oriunde  se  va  afla  încuibat  acest  comunism,  să  fie  demascat  şi  răpus.  Triumful 
Mişcării  comuniste  în  România,  ar  însemna  desfiinţarea  Monarhiei,  desfiinţarea 
proprietăţii  individuale  şi  desfiinţarea  Libertăţii.  înseamnă,  într'un  cuvânt, 
deposedarea  noastră  de  ceea  ce  formează,  patrimoniul  moral  al  omenirii".  (Pentru 
Legionari). 

Cuvinte  profetice,  a  căror  asprime  o  simte  azi  neamul  întreg. 

Să  revenim  însă  la  acest  domn,  bursier  al  unei  oficine  cu  afinităţi  "pacifiste"  cu 
aroganţă  de  arbitru,  care  se  duce  la  Bucureşti  să  facă  "operă  istorică",  folosind 
isvoare  "netăgăduite",  Arhiva  Comitetului  Central  al  Partidului  Comunist,  acces 
permis  doar  celor  mai  fideli  dintre  fideli,  unde  descoperă  "Pe  Marginea  Prăpastiei"  şi 
alte  documente  "inedite"  !!!,  să  pună  în  umbră,  pe  toţi  biografii  acestei  sbuciumate 
perioade,  care  n'ar  fi  decât  romanticii  unei  epoci  pe  care  au  cunoscut-o  doar  din  vagi 
amintiri. 

O  ocazie  nesperată,  oferită  bursierului  de  lungă  durată  (1982-1984)  pentru  a 
desgropa  Mişcarea  Legionară,  care,  prin  Rebeliune,  "a  dispărut,  ca  şi  când  nu  ar  fi 
fost  niciodată",  pag.  128,  şi  să  o  disece  la  rece,  ca  un  pasionat  chirurg. 
Cât  despre  legionarism,  continuă  "documentul":  "dispariţia  a  fost  atât  de  rapidă, 
încât,  după  24  Ianuarie,  nici  nu  se  mai  pomenea  numele  lui.  Ca  şi  cum  nici  nu 
existase",  pag.  128. 

A  trebuit  să  apară  acest  tânăr,  de  peste  ape,  să  constate  "din  interior",  acest 
fenomen  unic  în  istorie,  când  o  Mişcare  cu  peste  500.000  de  membrii,  să  dispară 
peste  noapte,  fără  să  lase  măcar  o  infimă  urmă  de  trecerea  ei  pe  teritoriul  românesc, 
în  timp  ce  Partidul  Comunist,  construit  la  Moscova,  Harkov  sau  Leningrad,  să-şi 
aşeze  temelie  pe  trupul  sfârtecat  al  ţării  noastre. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


467 


Desigur  că,  pentru  trimisul  "special",  Mişcarea  Legionară  dispăruse  pentrucă 
cercetările  lui  se  opresc  la  24  Ianuarie  1941.  Dacă  i  s'ar  fi  permis  să  împingă 
curiozitatea  mai  departe,  ar  fi  constatat,  cu  stupoare,  că  la  23  August,  simultan  cu 
trădarea  dela  Bucureşti,  avioanele  aliate  au  bombardat  lagărul  din  Buchenwald,  mai 
precis,  sectorul  Fichtenheim,  unde  zăceau  internaţi  peste  400  de  legionari,  "ultimii 
supravieţuitori",  pentru  a  fi  aneantizaţi. 

Ar  fi  aflat,  iarăşi,  de  acel  guvern  român  liber  de  la  Viena2),  expresia  ultimă  a 
rezistenţei  româneşti  împotriva  comunismului,  care  ne  invadase  ţara,  constituit,  o 
minune!!  în  jurul  Mişcării  Legionare,  cu  cele  două  Divizii  româneşti  angajate  în 
luptă,  precum  şi  acele  echipe  de  legionari,  paraşutate  în  România  ocupată,  pentru  a 
trezi  conştiinţa  Românilor,  în  faţa  pericolului  de  bolşevizare  a  ţării. 
Nu  auzise  nici  de  acele  lupte,  pe  tot  cuprinsul  ţării,  cum  au  fost  cele  din  Munţii 
Semenicului,  Făgăraşului,  Dobrogei,  etc..  care  mărturiseau  că  Mişcarea  Legionară  nu 
numai  că  nu  dispăruse,  dar  forma  osatura  rezistenţei,  cu  arma  în  mână,  împotriva 
cotropitorului. 

Misunea  lui,  însă,  nu  mergea  atât  de  departe.  El  trebuia  să  pronunţe  prohodul  ei  la 
24  Ianuarie,  fără  ca  în  prealabil,  să  fi  încercat  să-i  conteste  şi  denatura  caracterul  ei 
pur  naţional. 

Pentru  acest  scop,  s'a  folosit  de  mărturiile  "spontane"  ale  acestui  ofiţer,  care,  ani 
de  zile,  suferise  torturi  şi  umiliri  şi  azi  încearcă  să-i  încarce,  până  şi  onoarea,  cu 
atâtea  măsluiri. 

Prin  intermediul  aceluiaş  ofiţer,  asistăm,  din  surpriză  în  surpriză,  la  alte 
elucubraţii,  vădit  originale.  "însuşi  23  August  îşi  are  geneza  în  înfrângerea 
Rebeliunii.  Fără  înfrângerea  Rebeliunii,  actul  dela  23  August,  nu  ar  mai  fi  fost 
posibil",  pag.  130. 

Iată  o  nouă  versiune  a  actului  dela  23  August,  la  care  nici  măcar  făuritorii  lui  nu 
s'au  gândit.  Aşa  s'ar  fi  descărcat  de  o  mare  răspundere,  care  îi  urmăreşte  de  40  de 
ani,  il  Fallait  y  penser! 

Din  păcate,  sugestia  soseşte  târziu,  pentru  a  mai  permite  o  mistificare  a  unui  act 
deja  consumat. 

Să  nu  ne  înşelăm  însă,  acest  pseudo-cronicar  nu  este  decât  instrumentul  unei 
înscenări  diabolice,  urzită  în  culisele  Comitetului  Central,  pentru  a  discredita  o 
generaţie,  care  a  dat  zeci  de  mii  de  morţi,  pentru  ca  acest  pământ  să  rămână 
românesc,  în  ciuda  intenţiilor  moscovite,  de  a  ne  scoate  din  istorie. 

După  încercarea  de  defăimare  a  Mişcării  Legionare,  descoperim  a  doua 
preocupare  a  istorigrafului  nostru,  reabilitarea. 

Prin  arbitrajul  dela  Viena,  ni  s'a  răpit  o  mare  parte  din  Ardeal,  Basarabia, 
Bucovina  şi  jumătate  din  Dobrogea. 

Răsboiul  din  Răăarit3)  avea  o  justificare  istorică:  recuperarea  teritoriului  naţional, 
smuls  prin  violenţă  de  către  puternicii  zilei. 

Mareşalul  Antonescu,  considerat  criminal  de  răsboi  la  procesul  dela  Nurenberg, 
prin  vocea  procurorului  sovietic  Vişinsky,  a  fost  judecat,  condamnat  şi  executat  ca 
atare. 

Azi,  prin  gura  colaboratorului  său  apropiat,  asistăm  la  o  interpretare 
surprinzătoare  a  campaniei  din  Răsărit. 

"România,  în  1941,  era  în  dreptul  şi  datoria  ei  să  atace,  pentru  a  respinge 
agresiunea,  a  cărei  victimă  fusese,  cu  un  an  mai  înainte",  pag.  178. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


468 


Corneliu  Codreanu  a  luptat  timp  de  două  decenii  să  avertizeze  poporul  de 
pericolul  de  moarte,  care-1  pândea  la  Răsărit.  Prin  jertfa  lui,  a  lui  Moţa  şi  Marin, 
căzuţi  luptând  împotriva  bolşevizării  Neamului,  a  creştinătăţii,  Românii  au  acceptat 
în  unanimitate  angajarea  totală,  conştienţi  că  nu  mai  rămăsese  decât  această  ultimă 
soluţie  de  a  supravieţui. 

Colosul  din  Est  creştea  imens,  în  văzul  lumii  întregi  şi  într'o  zi  se  va  prăvăli  peste 
noi,  cu  toate  consecinţele,  care  nu  vor  întârzia  să  ne  sugrume. 

A  susţine  azi  teza  de  legitimă  apărare,  când  ţara  este  subordonată,  tocmai  acestui 
agresor  şi  intenţiei  lui  de  a  ne  contropi  masei  slave,  ne  determină  să  avansăm  două 
ipoteze,  ivite,  în  toată  logica  şi  după  ultimele  declaraţii  ale  interlocutorului:  "Văzând 
sfârşitul  nemilos,  ce  i-a  fost  impus  de  către  duşmnai...  mi-am  luat  o  misiune  de 
supravieţuitor,  să  lupt  pentru  dreptatea  acestei  mari  figuri,  năpăstuite  la  vrerea 
duşmanilor  ţării  şi  repunerea  lui  la  locul  de  mare  cinste,  ca  salvator  unic  al  Statului  şi 
poate  a  Naţiunii  Române",  pag.  90. 

Sau  acest  ofiţer,  interlocutorul  ziaristului  american,  a  manifestat  un  curaj,  cel 
puţin  egal  cu  al  Şefului  lui,  în  faţa  plutonului  de  execuţie  şi  deci  a  plătit  cu  viaţa  acest 
gest  eroic  sau,  şi  ceeace  ne  pare  mai  plauzibil,  asistăm  la  recuperarea  după  moarte  a 
Mareşalului,  printr'o  reabilitare  lentă,  aşa  cum  au  mai  fost  reabilitaţi:  George 
Enescu,  Brâncuşi,  Eminescu,  duşman  de  moarte  al  Rusiei  ţariste  şi  atâtea  valori  ale 
culturii  noastre,  după  ce  au  fost  eliminate  din  Biblioteci,  Şcoli  şi  Biserici. 
Este  o  metodă  folosită  după  potolirea  furtunii.  Procesul  de  reabilitare  a  lui  Rajik, 
Slansky,  etc.,  este  încă  proaspăt  în  memorie. 

Morţii  nu  mai  prezintă  nici  un  pericol,  nu  se  mai  pot  revolta,  cred  ei.  Ş'apoi, 
timpul  aşterne  uitarea,  iar  comunismul  îşi  poate  permite  gesturi  de  generozitate, 
după  ce  şi-a  consolidat  stăpânirea,  agreată  solemn  de  acorduri  internaţionale,  dela 
Yalta,  până  la  Helsinki. 

Nimeni  însă  nu  împiedică  pe  orice  Român  să  declare  că,  atât  Mareşalul 
Antonescu,  cât  şi  toţi  martiirii,  căzuţi  în  luptă  împotriva  bolşevismului,  vor  fi 
reabilitaţi  atunci,  când  Neamul  îşi  va  recâştiga  pământul  şi  ei  vor  fi  adunaţi  din  toate 
colţurile  ţării  şi  duşi  la  locul  de  cinste  în  Panteonul  românesc. 

A  fi  reabilitaţi  de  către  cei  ce  i-au  ucis,  înseamnă  a  fi  ucişi  a  doua  oară  şi,  poate, 
pentru  totdeauna. 

Corneliu  Codreanu  a  fost  ucis  pentrucă  a  îndrăznit  să  înfrunte  comunismul.  L-a 
înfruntat  singur,  încă  din  1919,  pentrucă  singur  a  fost,  cel  care  a  intuit  simptomele 
cataclismului,  care  se  va  abate  mai  târziu  asupra  ţării. 

La  numai  trei  ani  dela  strangularea  lui,  poporul  întreg  s'a  ridicat  pe  urmele  sale,  să 
scrie  cea  mai  grandioasă  epopee  a  Neamului  Românesc,  care  aparţine  de-acum 
istoriei  noastre. 

Complicitatea  internaţională  a  înfrânt  atât  efort,  atâtea  jertfe  dar  spiritul  anti¬ 
comunist  a  crescut  ca  un  munte,  în  sufletul  Naţiei  întregi.  Din  el,  din  suflul  celor 
morţi,  va  isbucni  mâine,  o  nouă  revoltă,  cea  mai  cruntă,  pentru  recucerirea  dreptului 
nostru  unit  pe  această  glie. 

Jertfa  lui  Corneliu  Codreanu,  a  tuturor  martirilor,  nu  va  fi  fost  zadarnică. 


1)  Pe  tema  acestui  subiect,  a  se  vedea  celelalte  articole  publicate  în  ziarul  "Libertatea"; 

2)  Spre  consultare:  "Guvernul  Naţional  Român  dela  Viena"  de  Horia  Sima; 


Nicolae  Niţă 


469 


3  )  Vezi  "Istoria  politică  si  militară  a  răsboiului  României  contra  Rusiei  sovietice"  de  Generalul 
Platon  Chirnoagă.  (Editura  "Carpaţii",  Tr.  Popescu,  Madrid,  1986) 

TROŢKYŞTII  ŞI  POEZIA  “MODERNISTĂ”  *5° 

de  Nicolae  NIŢĂ 


în  numele  libertăţii  arta  unora  a  ajuns  trivială  şi  scabroasă. 

Poezia  îşi  are  rostul  şi  destinul  ei.  Ea  nu  trebue  tulburată  prin  imagini  bolnave, 
căci  se  adresează  conştiinţei  cititorului  care  îşi  pleacă  ochii  asupra  ei,  însetat  de  a 
culege  frumosul,  de  a  se  elibera,  prin  sublimare,  de  contingenţele  vieţii. 

Poezia  s'a  creat  tocmai  din  nevoia  omului 
de  a  înfăţişa  puritatea  frumosului,  de  a  tinde 
spre  contemplativitate  şi  olimpianism.  Poezia 
a  fost,  astfel,  joc  frumos  al  imaginaţiei  în 
epopeile  clasice;  a  fost  ţâşnire  de  sentimente 
nobile  şi  avânturi  cavalereşti  în  evul  mediu;  a 
fost  desluşire  a  simţămintelor  de  curată  iubire 
prin  romantism,  şi  a  fost,  în  sfârşit,  prezentare 
splendidă  a  complexului  de  realităţi  exterioare 
prin  parnasianism. 

Frumosul  estetic  are  în  el  ceva  de  natură 
divină,  şi  numai  aşa  se  explică  extraordinara 
lui  influenţă  asupra  sufletului  omenesc;  nu  se 
lasă  afectat  de  plăcerile  josnice  şi  e  deasupra  oricăror  interese  animalice. 

Contrar  acestei  idei,  revista  "Ethos"  a  dlui.  Virgil  Ierunca  (Untaru),  s'a  molipsit 
uşor  de  scorneli  "ce  din  coadă  au  să  sune".  Şi  astfel,  revista  a  devenit  sălaşul 
bucheriilor  stupide. 

Lecturând  câteva  din  versurile  imunde  de  calificată  şi  respingătoare 
trivialitate,  înţesate  cu  porniri  lubrice,  publicate  în  două  numere  ale  acestei 
reviste,  ne-am  întrebat  pe  bună  dreptate:  Pentru  ce  favorizează  dl.  V.  Ierunca 
toate  aceste  producţii  hibride  şi  nule  ale  beletriştilor  pornografi?  Pentru  ce  sunt 
publicaţi  aceşti  inşi  arizi,  a  căror  singură  calitate  o  constituie  bombasticismul 
găunos?  Şi  mai  ales,  de  ce  aceşti  autori  încearcă  să  difuzeze  opinii  şi  sentimente  cu 
totul  contrarii  şi  vexatorii  legilor  morale  ce  se  cuvin  respectate? 

"Literatura"  publicată  confundă  frumosul  cu  neruşinarea,  arta  cu  obrăznicia  şi 
vrea  să  ne  dovedească  că  menirea  slovei  nu  este  alta  decât  de  a  corupe  şi  a 
distruge  demnitatea  morală. 

Iată  o  mostră  de  acută  monstruozitate: 

"...acest  pătrat  a  fost  totdeauna  un  triunghi 

nu  mai  dormim  de  mult 

veselia  de  după  câte  un  pipi  şi  supa  de  şerpi  şi  pumnul  de  surzi.... 

(Valeriu  Buga  -  "Prin  trupul  găurit",  Ethos,  I,  pg.  155) 


MOTTO: 

"Dispoziţia  spre  trivial  şi 
sensualitate...,  anarhia  în  sintaxa  şi 
forma  poesiei...  nu  sunt  altceva 
decât  urme  lăsate  de  invazia 
extremismului  literar.  Urme  care, 
fatal,  vor  dispărea  la  rândul  lor  prin 
însăşi  natura  lor  efemeră  şi 
improprie  sufletului  estetic 
românesc". 

RADU  GYR 


150  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  III,  Nr.  35-36,  Iunie-Iulie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


470 


Sub  influenţa  bolnăviciosului  "modernism"  în  poezie,  pe  care  pretind  că-1 
înţeleg,  aceşti  "poeţi",  păgubitori  imorali,  ne  oferă  prin  scris  ceea  ce  au  găsit  în 
tenebrele  vieţii  lor  purtate  în  rostogoliri  şi  sfidări: 

"da 

am  dormit  în  el  în  trupul  rar  anapoda  fărâmicios  al 
acestor  oase  am  băut  şi  am  mâncat  în  el  m'am  chinuit 
m' am  pişat  mă  rugam  înserat-am  cu  tine 
în  el  ca  într'un  amurg  al  zeilor  se  purta  cum  se  poartă 
un  popor  numeros  de  trebuinţe  de  care-şi  bat  joc  raţele 
porcii  întâmplarea  cum  se  poartă  geamantanele  pe  umeri 
păturile'n  cap  saltelele'n  braţe 

ochii-pereche  înţelesurile  frunzoase  şi  lanţurile  de  picioare 
pat  şi  iesle  să  vă  fie  acest  popor  de  răni!” 

(Valeriu  Buga  -  "Se  purta  ca  un  popor",  Ethos  I,  pg.  155) 

Şi,  iată  o  altă  mostră  de  poezie  bolnavă: 

"O  pisică  a  mâncat  un  şoarece  şi  s’a  făcut  câine 
un  câine  a  mâncat  o  pisică  şi  s'a  făcut  lup 
un  lup  a  mâncat  un  câine  şi  s'a  făcut  caracatiţă 
o  caracatiţă  a  mâncat  un  vapor  şi  s'a  făcut  un  imperiu 
un  imperiu  a  mâncat  o  muscă  şi  s’a  făcut  bube  bube 
bubebu  bebubebu  bebubebubebubebubebubebube 
purtăm  în  noi  puroi  nimeni  nu  câştigă 
mâncăm  ce  suntem”. 

(Valeriu  Buga  -  "Smochin  negru",  Ethos, I,  pg.154) 

Unde  este  sănătatea  morală  a  acestei  "poezii"?  Iată  o  altă  rătăcire  bolnavă, 
apărută  în  nr.  II  al  publicaţiei  amintite,  "perseverare  diabolicum": 

"Zboară  Nicu-al  lui  Căpuci, 

Ţeapăn  tot,  peste  uluci. 

Mă,  Nicule,  de  ce  zbori 
Cu-alde  popa'n  subţirori, 

Cu  aripi  de  patrafir 
Pe  la  tâmple  uns  cu  mir? 

De  ce  treci,  mă,  printre  fete, 

Care  le-ai  făcut  să  fete, 
în  haine  de  ginerică, 

Mă,  Nicule,  nu  ţi-e  frică? 

Nicule,  mă,  nu  fi  prost, 

Popa-i  hoţ  şi'n  zi  de  post. 


Nicolae  Niţă 


471 


Nu  te  duce,  că  te  duce 
Să  te  culce  cu  o  cruce. 

Cruce  care  să  te  culce, 

Asta,  mă,  e  curvă  dulce, 

Stă  la  cap  să  te  usuce. 

P’asta,  mă,  n'ai  s'o  mai  rupi. 

O  să  te-adoarmă  ne’ntors 
Şi-ţi  ia  carnea  de  pe  os. 

Unde-i  pielea  taură 
O  să-ţi  lase-o  gaură, 

Ca  la  Miţa  lui  Bălcău 
Care-ai  spart-o  pe  Ilău. 

Ca  la  Nica  lui  Pastrugă 
De-ai  crăpat-o  prin  ulucă. 

Ca  la  Păchiţa  lui  Ceapă 
De-ai  secat-o  pe  sub  apă. 

Nicule,  Nicuţule, 

Fără  piele  taură, 

Cu  oase  de  marmoră, 

De  te-or  dezgropa  pe  tine 
După  şapte  ani  şi-o  vară 
Aldefi-tu  ăi  din  flori, 

Or  să  te  creadă  fecioară.” 

(Ştefan  Bănulescu  -  "Bocet  cu  blestem  sau  trecerea  lui  Nicu  al  lui  Căpuci  cel  iubeţ  pe 
lumea  cealaltă",  Ethos  II,  pg.  155-156). 

Porunca  a  patra  bisericească:  "Nu  citiţi  cărţi  eretice!  Căci  mai  mult  decât  eretice 
sunt  unele  din  scrierile  în  care  se  laudă  pe  faţă  păcatul  şi  se  iau  în  râs  toate  cele 
sfinte,  până  şi  Dumnezeu",  (Din  "Hotărîrea  Sfântului  Sinod",  '37). 

Sau,  iată  în  continuare  un  alt  exemplu: 

..."Mai frumoasă  decât  luna 
care  ’nfloare  totdeauna 
Ba  pe-o  ţâţă,  ba  pe  spate 
Descântând  de  sănătate... " 

(Dan  Bocaniciu  -  "Vifleim",  Ethos  II,  pg.  172) 

Această  literatură  pernicioasă,  dezgustă  şi  orice  om  de  bun  simţ,  cu  o  cât  de 
mică  intuiţie  critică,  îşi  dă  fără  îndoială  seama,  privind  aspectul  ei,  că  este 
orientată  spre  făgaşuri  cu  totul  neîngăduite.  în  întreg  conţinutul  ei  abundă 
incalificabila  lipsă  de  pudoare,  cele  mai  grosolane  abjecţii  şi  mai  imunde 
trivialităţi. 

Sub  masca  "modernismului"  şi  scuza  originalităţii,  autorii  ei  vin  să  brutalizeze 
orice  bună  cuviinţă.  Valul  de  vulgaritate  şi  pornografie  se  zbate  să  acopere  cu 
unda  lui  murdară  apele  limpezi  ale  literaturii  pe  care  ne-au  dăruit-o  creatorii 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


472 


adevăratei  arte.  Faţă  de  insanităţile  literare,  poziţia  noastră  este  cât  se  poate  de 
clară:  aceste  exhibiţii  de  monstruozităţi  bestiale,  ne  repugnă.  Ele  reprezintă  o 
formă  de  exaltare  a  bolşevismului  pe  calea  tiparului. 

Cine  este  autorul  publicării  acestor  "vesuri"  imunde?  Virgil  Ierunca.  V.  Ierunca, 
cel  care  la  pagina  226,  din  cadrul  "Jurnalului"  său,  ni  se  recomandă  drept  un 
troţskyst  notoriu: 

"Data  asasinării  lui  Troţsky,  20  Aug,  1940,  a  fost  pentru  mine  crucială, 
începând  din  acea  zi  de  August  am  început  să  studiez  atent  opera 
revoluţionarului  şi  să  devin,  la  rândul  meu,  ceea  ce  se  chiamă  un  "troţskyst". 
Nu  unul  ortodox,  bine  înţeles,  însă  omorîrea  lui  Troţsky  a  însemnat  pentru 
mine  un  fel  de  răstingnire-în-istorie  care  cerea,  neapărat,  angajamentul". 

Literatura  "decoltată"  trebue  interzisă,  iar  apologeţii  ei  condamnaţi.  Scrisul 
românesc  trebue  să  se  menţină  pe  făgaşul  bunei  cuviinţe  şi  al  onestităţii,  iar 
"bolnavii"  poeziei  moderniste  ar  fi  de  dorit  să-şi  "spele"  vocabularul  scabros. 

MARGINALE 

„ISTORICUL  ANTISEMIT  IORGA  ŞI-A  MERITAT  SOARTA"  ^ 

de  Nicolae  ŢÂRCODIE 

Afirmaţia  de  mai  sus  pare  să  constituie  culmea  cinismului,  mai  ales  că  vine  din 
partea  celor  pe  care  în  mod  indirect,  N.  Iorga  i-a  ajutat  cel  mai  mult.  Dar  să  vedem 
despre  ce  este  vorba. 

în  numărul  1158  al  publicaţiei  israeliene  "Revista  mea",  un  oarecare  Vaisman 
Ancel-Petah  Tikuva  narează  cum  că  odată  ca  niciodată,  pe  timpul  furtului  sulurilor 
sfinte  din  chivotul  sinagogii  din  Aiud,  marele  istoric  Iorga  a  trimis  pe  unul  din 
conducătorii  organizaţiei  iorghiste  din  Putna  să  se  milogească  pe  lângă  şeful 
Federaţiei  Comunităţilor  evreieşti  din  România  -  Dr.  W.  Filderman  şi  pe  lângă 
rabinul  şef  Niemerower,  ca  să-i  faciliteze  iminenta  vizită  în  America  pe  lângă 
organizaţiile  evreieşti  de  acolo.  Ca  urmare  a  intervenţiei  lui  Filderman,  vizita  prof. 
Nicolae  Iorga  s'a  desfăşurat  în  cele  mai  bune  condiţii.  Ba  mai  mult,  la  banchetul 
oferit  de  conducerea  comunităţii  evreieşti  din  America,  prof.  Iorga  a  primit  cadou 
un  stilou  de  aur  montat  cu  pietre  preţioase.  Copleşit  de  atenţie,  N.  Iorga  şi-a  luat 
angajamentul  ca  din  acel  moment  să  militeze  pentru  prietenia  româno  -  evreiască. 
Mare  a  fost  însă  amărăciunea  şi  indignarea  evreilor  din  lumea  întreagă  când  prof. 
Iorga  -  odată  reîntors  în  ţară  -  în  loc  să  se  ţină  de  angajament,  publică  în  "Neamul 
Românesc"  un  virulent  pamflet  antisemit.  Deh,  goimul  tot  goim  (N.R.) 
Vaisman  Ancel-Petah  Tikuva  încheie  cu  următoarea  perlă  logică: 

"N.  Iorga  a  fost  un  mare  istoric,  cu  toate  că  multe  din  scrierile  lui  sunt 
contestate  de  profesorul  C.  Giurescu,  dar  ca  om  politic  a  fost  sub  orice  critică.  L- 
au  asasintat  legionarii,  ca  "recunoştinţă"  pentru  faptul  că  a  fost  mentorul  lor 


151  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  IV,  Nr.  37-38,  Aug. -Sept.  1985. 


Nicolae  Niţă 


473 


spiritual,  că  i-a  sprijinit,  că  le-a  încurajat  acţiunile;  i  se  potriveşte  proverbul 
"cine  seamănă  vânt,  culege  furtună”. 

Parafrazând  critica  acerbă  pe  care  părintele  Gala  Galaction  o  aduce  în 
Memoriile  sale  activităţii  prof.  N.  Iorga  îmi  exprim  acordul  privind  sfârşitul:  ŞI-A 
MERITAT  SOARTA  !"  ’ 

Odată  epitaful  scris  să  ne  reîntoarcem  la  realitate.  într'adevăr  prof.  N.  Iorga  a  fost 
un  eminent  istoric  român,  dar  în  domeniul  politic  a  eşuat  amentabil,  comiţând  erori 
politice  grave,  regretabile.  Convins  că  geniul  istoric  din  el  se  poate  extinde  automat 
asupra  tuturor  activităţilor  sociale  şi  politice  din  societatea  românească  de  atunci, 
orbit  de  linguşirile  celor  din  jur,  istoricul  Iorga  s'a  metamorfozat  în  politicianul 
Iorga.  Dar  deosebirea  dintre  greşeala  omului  istoric  şi  a  celui  politic  nu  este  una  de 
fond  ci  una  de  finalitate.  Dacă  greşelile  omului  istoric  se  rezolvă  prin  polemică, 
retractare  ori  oprobiu,  greşelile  omului  politic  se  plătesc  de  multe  ori  cu  închisoare 
ori  cu  pierderea  capului. 

Prof.  N.  Iorga  a  fost  executat  de  un  grup  de  legionari  ce  a  acţionat  fără  ştirea  şi 
aprobarea  Comndantului  Horia  Sima,  în  totală  contradicţie  cu  disciplina 
legionară.  Executorii  prof.  Iorga  au  dorit  ca  politicianul  Iorga  -  şi  nu  istoricul  -  să 
plătească  pentru  contribuţia  sa  directă  la  asasinarea  mârşavă  în  noaptea  de  Sf. 
Andrei  (29-30  Nov.  1938),  a  celor  14  martiri  în  frunte  cu  Căpitanul  Corneliu  Zelea 
Codreanu  (Grupul  Nicadorilor  şi  Decemvirilor). 

Dar  prof.  N.  Iorga  NU  ŞI-A  MERITAT  SOARTA!  Moartea  prematură  l-a  scutit 
de  o  soartă  cu  mult  mai  tragică,  soarta  oamenilor  politici  români  ce  încrezându-se 
în  vagile  promisiuni  ale  aliaţilor,  fără  nici  un  fel  de  garanţii  au  dat  conştient  ţara  pe 
mâna  ruşilor  şi  deci  a  comunismului  internaţional.  Greşeli  grave  politice  care  s'au 
soldat  cu  întemniţarea  şi  uciderea  lentă  prin  inimaginabile  torturi  fizice  şi  psihice. 
Şi  pentru  că  la  comunişti  nu  există  distincţie  între  omul  politic,  istoric,  literar  ori 
de  ştiinţă,  floarea  intelectulităţii  române  a  luat  calea  calvarului  închisorilor  şi 
lagărelor  de  exterminare  comunistă.  Ce  şanse  de  supravieţuire  cu  demnitate  ar  fi 
avut  prof.  N.  Iorga  în  lagărul  comunist  din  România? 

închisoarea,  credem  noi,  ori  vânzarea  conştiinţei  pentru  un  blid  de  linte  cu 
acceptarea  scrierii  "Istoriei  partidului  comunist  de  la  Decebal  încoace"  de  pildă. 
Desigur,  istoricul  Iorga  ar  fi  putut  să  părăsească  ţara  şi  să  ia  calea  diasporei.  Dar  ce 
te  faci  că  aici  dădea  tocmai  peste  cei  în  faţa  cărora  îşi  luase  angajamentul  de-a 
promova  prietenia  româno-evreiască,  angajament  pe  care  nu  l-a  onorat?  Datorită 
acestor  considerente,  şansele  de  maifestare  a  omului  istoric  Iorga  în  diasporă  şi  pe 
poziţia  naţionalismului  românesc,  ar  fi  fost  extrem  de  subţiri,  aproape  nule.  Ori, 
dacă  omul  politic  Iorga  ar  fi  prevalat  pe  cel  de  istoric,  în  acest  caz  domnia  sa  ar  fi 
putut  fi  şeful  vreunui  "Congres  mondial  al  românilor  politici"  adică  pe  rolul 
supapei  unui  cazan  de  aburi;  când  presiunea  internă  creşte,  supapa  dă  drumul  la 
aburi  iar  omul  nostru  politic  are  iluzia  necestităţii  şi  importanţei  sale  deosebite  pe 
plan  politic:  procese  verbale,  discuţii  "statutare",  principii  de  politică 
internaţională,  activitate  nu  glumă.  Dar  nici  o  acţiune  conştientă  şi  constructivă  de 
real  folos  luptei  anticomuniste. 

Desigur,  toate  acestea  par  pure  speculaţii.  Dar  istoria  de  până  acum  ne-a  dat 
numeroase  exemple  similare  ca  să  putem  ridica  aceste  supoziţii  la  rangul  de 
analiză  factuală  credibilă. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


474 


De  aceea,  asistăm  cu  regret  la  manifestările  duale  ale  unor  poeţi,  istorici  politici 
în  sânul  comunităţilor  româneşti  din  exil.  Dotaţi  de  la  natură  cu  real  talent,  unii 
dintre  poeţii  ori  istoricii  noştri  din  exil  comit  eterna  greşeală  de  a  considera  că  sunt 
la  fel  de  talentaţi  şi  în  politică.  Nimic  mai  departe  de  adevăr.  Dacă  la  asta  adăugăm 
un  caracter  meschin,  machiavelic,  morbid  -  gata  de  compromis  cu  orice  grupare 
politică  inclusiv  cu  comuniştii  din  ţară  -  dezastrul  este  total.  Istoria  se  repetă  la 
infinit. 

Prof.  N.  Iorga  nu  a  fost  nici  mentorul  şi  nici  nu  a  încurajat  acţiunile  tineretului 
ţării  aflat  în  majoritate  încadrat  în  Mişcarea  Legionară. 

Consecinţele  ignoranţei  omului  politic  Iorga  au  fost  grave:  decimarea 
naţionalismului  românesc  culminând  cu  asasinatul  odios  al  conducătorilor 
Mişcării  Legionare. 

Dar  fără  îndoială,  Prof.  N.  Iorga  NU  ŞI-A  MERITAT  SOARTA! 

Despre  Ethos  şi  marele  om  de  ştiinţă  şi  scriitor  Mircea  Eliade  152 

de  Ovidiu  VUIA 

"Pornografia,  în  stare  brută,  primară,  e  simplă  obscenitate  de  lupanar...,  o  simplă  obsesie  de  patologic  sexual..." 

-  Radu  GYR,  Porunca  Vremii,  Iunie  / 1937 

Semnalez  public  valoarea  articolului  "Troţskyştii  şi  poezia  modernistă"  semnat 
de  N.  Niţă  în  Libertatea  din  Iunie-Iulie  1985.  în  el,  autorul  demască  cu  o 
îndrăzneală  demnă  de  admirat  într'un  exil  letargic,  antipoezia  practicată  în 
Ethosul  troţchistului  V.  Ierunca-Untaru.  Fiindcă  eu  nu  citesc  publicaţiile  acestui 
domn,  ocazia  mi-a  lămurit  anumite  lucruri.  în  cele  dintâi  locul  de  frunte  acordat 
pe  nedrept  modernismului  dadaist  şi  stângistului  Geo  Bogza  în  cultura  noastră 
interbelică  în  Istoria  Românilor  de  Vlad  Georgescu,  anti-istorie  în  continuare 
elogiată  de  organul  dizidenţilor  de  toate  nuanţele  (în  frunte  cu  cei  comunişti, 
socialişti  şi  troţchişti),  Cuvântul  românesc,  îmi  demonstrează,  cum  am  bănuit, 
influenţa  de  clan  a  cuplului  Ierunca-Lovinescu,  promovatorii  "marelui  romancier", 
dizidentul  Paul  Goma. 

Să  mă  explic:  Geo  Bogza  este  primul  autor  la  noi  de  poezii  pornografice,  am 
spus-o,  în  Jurnal  de  sex.  Dăm  pentru  lămurire  o  mostră  de  antipoezie  aparţinând 
aceluia  ce-a  debutat  în  literatura  românească  cu  aserţiunea:  "Inima  mi-e  ca  un  c... 
de  babă  cufurit...",  după  cum  urmează: 

Catraueţii  cresc  mari  şi  puternici  ca  nişte  armăsari 

Anica  lui  Petre  Strâmbu  după  ce  face  dragoste  cu  fiecare 

îi  şterge  frumos  şi  aşezându-se  la  poartă 

îi  scoate  spre  perfidă  vânzare  neputincioşilor  drumeţi  de  altădată. 

Când  s'a  aflat 

Un  sat  întreg  şi-a  vărsat  maţele  toată  noaptea. 

Deci  poeţii  de  la  Ethos  promovaţi  de  V.  Ierunca  sunt  epigonii  marelui  pornograf 
Geo  Bogza. 


152  -  Revista  "Libertatea",  New  York.  Anul  IV,  Nr.  37-38,  Aug. -Sept.  1985. 


Nicolae  Niţă 


475 


Mai  amintim  că  la  centenarul  lui  Arghezi,  Bogza  publica  două  articole  ale  lui  din 
tinereţe  spurcat  antiargheziene.  Lucrul  nu  ar  fi  fost  deosebit  dacă  în  anul  1960  la 
împlinirea  a  80  de  ani,  pe  când  mai  trăia,  acelaşi  Bogza  a  îngenunchiat  în  Aula 
Academiei  şi  a  sărutat  mâna  bătrânului  poet. 

Nu  doresc  să  fiu  neapărat  rău  dar,  şi  în  exil  un  scriitor  de  "mare  calibru",  a 
aşteptat  să  moară  Pamfil  Şeicaru  ca  să-l  înjure,  iar  în  prefaţa  ce  o  scrie  la  Poeziile 
din  închisori,  pe  care  el  a  ştiut  cu  multă  abilitate  să  le  înconjoare,  îl  vedem  şi  pe 
dânsul  în  aceiaşi  postură  dubioasă  cum  sărută  mâna  altor  poeţi. 

Revenind  la  Geo  Bogza  citat  de  dl.  Vlad  Georgescu  în  Istoria  Românilor  ca 
figură  a  literaturii  române,  la  sugestia  precisă,  ştim  de-acum  a  cui,  respectivul 
pretins  poet  a  protestat  vehement  când  şi-a  descoperit  poza  din  Istoria  literaturii 
române  de  G.  Călinescu  publicată  în  editura  Nagard,  Milano,  cu  superbe  urechi  de 
măgar.  Mai  potrivit  nici  că  s'ar  fi  putut  şi  ca  lui,  tuturor  epigonilor  săi  la  fel  şi 
criticilor  şi  istoricilor  ce-1  promovează.  Opera  acestora  este  mai  subţire  ca  lichidul 
lor  preferat,  îl  au  tot  timpul  pe  buze,  "piupiul". 

Şi  ca  să-i  pun  în  contrast  cu  toată  lauda  ce  o  aduc  literaturii,  de  fapt  anti- 
literaturii  modernist-dadaiste,  am  să  citez  blamându-i,  din  duşmanul  lor  numărul 
unu,  criminalul,  bestia,  obsesia  constipantă  a  lui  Ion  Caraion,  Eugen  Barbu:  "în 
1918  spiritul  românesc  s'a  format  de  către  transfugi  puşi  pe  terfeleală  şi  şuetă  de 
cafenea  la  Ziirich  (e  vorba  de  întemeierea  mişcării  Dada  de  Tr.  Tzara  et  comp.  în 
1916  la  Ziirich  -N.N.)  ori  de  soldatul  şi  intelectualul  român  aflat  în  tranşeele  dela 
Mărăşeşti?" 

Din  partea  noastră  nu  putem  decât  să  zicem,  oricât  am  produce  iritaţii  pe  uretra 
tuturor  troţchiştilor,  gura  păcătosului  adevăr  grăieşte. 

Este  logic  să  ne  întrebăm  dacă  de  fapt  Ethosul  nu-i  în  fond  un  antiethos  venind 
în  sprijinul  lui  Neitzsche  cu  al  sau  Umwertung  aller  Werte. 

Eu  cred  că  toate  cele  scrise  de  dl.  Niţă  încă  ne  demonstrează  că  trăim  în  celebra 
Eră  a  ticăloşilor  cum  o  numeşte  Marin  Preda  în  excepţionalul  său  roman 
anticomunist,  inclusiv  antitroţchist,  "Cel  mai  iubit  dintre  pământeni” . 

în  acelaşi  context  aşi  mai  aminti  că  mă  bucură  succesul  la  Chicago  al  lui  Mircea 
Eliade,  dar  eu  l-am  apreciat  şi  înainte,  nu  cum  fac  mulţi  dintre  români,  se  lasă 
influenţaţi  de  ce  zic  străinii  de  noi,  apreciere  ce  ne-a  făcut  şi  ne  face  mult  rău. 

Regret,  cu  durere  o  scriu  dar  mai  ales  într'o  astfel  de  ocazie  festivă  nu  pot  să  trec 
peste  realităţi,  după  dictonul  că  satul  arde  baba  se  piaptănă  şi  anume  să  nu 
amintesc  maestrului  venerabil  că  a  făcut  mai  mult  decât  o  greşeală  când  şi-a  tipărit 
şi  prefaţat  opera  literară  în  R.S.R.  Astfel  a  dat  posibilitate  regimului  comunist  să  se 
laude  prin  vitrinele  librăriilor  sale,  că  de-altele  nu  există,  cu  încă  unul  mare  trecut 
de  partea  lui,  cel  puţin  astfel  a  interpretat-o  omul  de  pe  stradă,  purtătorul  de 
lanţuri.  Respectiva  faptă  a  contribuit  la  dezarmarea  şi  descurajarea  luptei,  câtă  şi 
cum  este,  anticomunistă  din  ţară. 

Neîndoios  a  fost  influenţat  de  legăturile  ce  le  are  cu  Ethosul  şi  Hyperion, 
organizaţii  coaboraţioniste  şi  troţchiste. 

Aşa  cum  a  procedat  cu  A.R.A.,  maestrul  Mircea  Eliade  trebue  să  ştie  că  e  timpul 
să  o  facă  şi  cu  mai  sus  amintitele  grupări,  adică  să  o  rupă  cu  ele.  Criticul 
lovinescian  E.  Simion,  redactorul  operei  sale  în  ţară,  cu  toată  pregătirea  lui,  nu 
este  decât  un  colonel  Albion,  soldat  în  slujba  regimului  comunist. 

Consider  că  Mircea  Eliade  trebue  să-şi  încheie  activitatea  de  scriitor  român  în 
adevărată  şi  meritată  aureolă.  Adică  îi  pretindem  noi  cei  ce  nu  am  făcut  nici  în  ţară 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


476 


şi  nici  în  exil  compromisuri  cu  regimul  comunist  să  revie,  dacă  nu  în  fruntea 
noastră,  cel  puţin  alături  de  noi. 

Socot  că  în  această  direcţie  poate  face  un  pas  decisiv:  Adică  el,  drept  cel  mai 
mare  specialist  în  viaţă  în  istoria  religiilor  cu  o  catedră  la  Universitatea  din 
Chicago  ce-i  poartă  numele,  să  protesteze  cum  se  cuvine  împotriva  samavolniciilor 
unui  şef  pus  să  distrugă  monumentele  şi  bisericile  Bucureştiului,  mai  rău,  mult 
mai  rău  ca  Nero. 

Cerem  în  numele  barbariilor  ce  se  comit  în  ţară,  unice  în  istoria  vitregă  şi  aşa  a 
neamului,  ca  marele  scriitor  şi  savant  Mircea  Eliade  în  virtutea  apropierii  trecute 
de  regimul  comunist,  cum  oricum  o  demonstrează  publicarea  operei  lui  de 
editurile  din  ţară,  să  se  desolidarizeze  public  de  activitatea  de  ultimă  oră  a 
acestuia,  printr'o  scrisoare  deschisă  adresată  dictatorului  roşu,  "preşedintelui" 
Nicolae  Ceauşescu. 

Am  scris  aceste  rânduri  ca  un  sincer  şi  mare  admirator  al  savantului  şi 
scriitorului  M.  Eliade,  dar  nu  am  putut  evita  judecata  dură  a  istoriei  de  mâine  sub 
forţa  căreia  corul  "lingăilor"  de  astăzi  nu  vor  mai  prezenta  nici  macar  un  interes 
statistic. 

Pentru  Mircea  Eliade  şi  activitatea  sa,  i-o  spun  deoarece  mă  simt  cu  adevărat 
prietenul  său,  nu  de  ocazie,  bate  ora,  când  chiar  dacă  va  trebui  să-şi  renege  teoria 
se  impune  să  reintre  în  istoria  noastră  cea  de  toate  zilele. 

Acum  ori  niciodată... 

"...  Menţionând  faptul  că  pornografia  literară  face  parte  din  oculta  propagandei  comuniste,  nu  se  exagerează 
deloc..." 

Aurel  G.  STINO 

"...  Atunci  când  am  întâlnit  în  cărţi  pornografia  scrisă  de  dragul  pornografiei,  mi-a  repugnat.  Mă  scârbesc 
asemenea  cărţi  si  pentru  autorii  lor  am  cel  mai  mre  dispreţ.  Acelaşi  dispreţ,  sunt  sigur,  îl  are  fiecare  cititor  căruia-i 
cade  asemenea  carte  în  mână...  Literatura  nu  se  poate  dezvolta  după  reţetele  prescrise  de  moralişti,  după  cum  nu 
poate  fi  influenţată  şi  reprezentată  de  jongleriile  câtorva  mâzgălitori  de  hârtie..." 

Liviu  REBREANU 


MIŞCAREA  LEGIONARĂ  ŞI  EXILUL  ^3 


de  Rotaru  C-TIN 

Ideia  Creştină  şi  Ideia  Naţională.  Esenţe  permanente  ale  fiinţei  umane  create 
după  chipul  şi  asemanarea  Domnului,  cele  două  Idei  au  străbătut  ca  un  fir  roşu 
istoria  neamului  românesc  născut  creştin  într'un  spaţiu  mioritic  atât  de  râvnit  de 
vecinii  lui. 

De-a  lungul  secolelor,  acest  grăunte  de  latinitate  într'o  mare  slavă  a  dat 
naştere  la  nenumăraţi  giganţi  ai  creştinătăţii  care  au  luptat  cu  succes  contra 
năvălitorilor  barbari  decişi  să  distrugă  cultura  şi  civilizaţia  creştină.  începând  cu 
secolul  XIX,  forţele  întunericului  au  dezlănţuit  ofensiva  totală  pentru  cucerirea 
Terrei  şi  transformarea  ei  în  Imperiul  Satanei.  Spectrul  Bonetei  frigiene  şi-a 


153  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  39/40,  Octombrie  -  Noembrie  1985. 


Nicolae  Niţă 


477 


culorii  roşii  a  sângelui  vărsat  în  ritualurile  sacrificale  la  scară  mondială  şi-a  întins 
umbra,  în  zilele  noastre,  asupra  întregului  pământ.  Armele  conspiraţiei  satanice: 
Corupţia  şi  Crima.  Naţiuni  întregi  sunt  "desnaţionalizate"  moral  şi  contamintate 
cu  ideia  unui  guvernământ  global  ateic.  România  nu  a  făcut  excepţie.  începând  cu 
secolul  XX,  Ideia  Creştină  şi  Naţională  îşi  pierd  contingenţele  în  cadrul 
discursurilor  electorale  ale  unor  oratori  demagogi  ai  diferitelor  partide  politice 
din  România  de  după  primul  război  mondial.  Corupţia  era  aproape  totală. 
România  părea  forţată  să  urmeze  destinul  vecinului  de  la  Răsărit.  în  aceste 
momente  de  grea  cumpănă,  spiritul  transcedental  s'a  revoltat  punând  în  mişcare 
tineretul  ţării  şi  floarea  intelectualităţii  româneşti.  La  24  Iunie  1927  ia  naştere 
Mişcarea  Legionară.  Clădită  pe  cele  două  adevăruri  esenţiale  ale  vieţii  -  Ideia 
Creştină  şi  Ideia  Naţională  -  Mişcarea  Legionară  se  înscrie  în  istoria  neamului 
românesc  ca  demnă  urmaşă  a  giganţilor  creştinătăţii  născuţi  din  trupul  robust  al 
Ţării.  Construită  ca  o  reacţie  la  atacul  Conspiraţiei  Comuniste  Mondiale  de 
inspiraţie  satanică,  Mişcarea  Legionară  consideră  şansele  de  biruinţă  în  strictă 
dependenţă  de  succesul  unei  revoluţii  interne,  spirituale,  în  sensul  creştin, 
delimitând-o  astfel  net  de  toate  celelalte  organizaţii  politice  româneşti.  Unicitatea 
şi  primejdia  evidentă  a  acestei  concepţii  pentru  conspiratorii  comunismului 
mondial,  a  pus  în  mişcare  întreg  mecanismul  de  represiune  al  forţelor  oculte.  Sute 
de  legionari  împuşcaţi,  zeci  de  mii  închişi  şi  supuşi  unor  torturi  inimaginabile, 
toate  regimurile  -  carlist,  "democrat"  ori  comunist  -  s'au  unit  în  ura  lor  contra,  nu 
a  legionarilor  ca  oameni,  ci  contra  spiritului  creştin,  duşmanul  de  veacuri  al 
Satanei. 

Este  tocmai  acesată  revoluţie  internă  spirituală  permanentă  ce  a  păstrat  până 
în  zilele  noastre  Mişcarea  Legionară  intactă,  atât  în  ţară  cât  şi  în  exil,  considerată 
astăzi  ca  fiind  cea  mai  veche  organizaţie  creştină  anticomunistă  din  lume. 

în  decursul  istoriei  ei,  Mişcarea  Legionară  s'a  reîmprospătat  mereu;  noi 
generaţii  de  tineri  au  preluat  făclia  renaşterii  spirituale  în  sens  creştin.  Mulţi  au 
aderat,  însă,  de  rămas,  au  rămas  numai  cei  tari,  capabili  de  disciplină  internă 
spirituală,  capabili  de  iubire  a  aproapelui  în  sens  creştin,  dedicaţi  luptei 
anticomuniste,  capabili  de  sacrificiul  suprem.  în  articolul  de  faţă  ne-am  oprit 
asupra  unui  fenomen  aparent  nou  în  exil  cu  consecinţe  devastatoare  pentru  cei  ce 
nu-i  acordă  atenţia  cuvenită. 

Fenomenul  constă  în  credinţa  naivă,  eronată  a  unor  tineri  în  compatibilitatea 
dintre  legionari  şi  membria  în  organizaţii  străine  cu  caracter  rasist,  violent, 
precum  KKK-ul  ori  diferite  grupări  extremiste  aşa  zise  neonaziste  ce  au  în 
programul  lor  schimbarea  cu  forţa  a  unor  guverne  occidentale. 

Tuturor  acestora  le  răspundem:  NU!  Aderând  la  aceste  organizaţii,  ei 
demonstrează  că  nu  au  înţeles  nimc  din  concepţia  legionară. 

Creştinismul  este  universal,  exclude  rasismul  sub  orice  formă,  iar  pentru 
Mişcarea  Legionară  creştinismul  şi  apărarea  lui  constituie  însăşi  raţiunea 
existenţei  sale.  Acel  aşa  zis  "antisemitism"  legionar,  a  fost  de  fapt  o  reacţie  la  o 
problemă  politică  şi  economică,  şi  nu  una  îndreptată  împotriva  unei  rase 
particulare.  Rolul  Mişcării  Legionare  în  exil  îl  constituie  nu  lupta  contra 
guvernelor  occidentale,  ci  lupta  anticomunistă  şi  menţinerea  acestui  spirit  în 
sânul  comunităţior  româneşti  din  exil.  Mişcarea  Legionară  sprijină  efortul  ţărilor 
libere  occidentale  de  a  bara  şi  eventual  întoarce  cursul  luat  de  către 
expansionismul  comunist  sovietic. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


478 


Tinerilor,  le  răspundem  că  ei  nu  pot  adera  la  organizaţiile  cu  caracterul 
menţionat  mai  înainte  şi  în  acelaşi  timp  să  fie  membri  ai  Mişcării  Legionare.  O 
apartenenţă  exclude  pe  cealaltă.  Iar  celor  ce  au  de  îndeplinit  misiunea 
ambasadelor  comuniste  de-a  implica  Mişcarea  Legionară  în  acte  teroriste,  rasiale 
ori  de  altă  natură  le  răspundem  că  nu  vor  reuşi.  Ba  mai  mult,  ziua  căderii 
guvernelor  comuniste  odată  cu  prăbuşirea  Cortinei  de  Fier,  nu  este  departe.  Şi 
odată  cu  acea  clipă  va  sosi  şi  momentul  răspunderii  în  faţa  celor  pe  care  i-au 
torturat  şi  însclavizat  de  câteva  decenii.  Iar  după  încheierea  răspunderilor 
omeneşti,  ei  vor  trebui  să  dea  socoteală  Judecătorului  Suprem... 

ÎN  NOAPTEA  SF.  ANDREI  ^4 


de  Nicolae  NIŢĂ 

în  luna  Februarie  1938,  după  instaurarea  dictaturii  regale,  N.  Iorga  -  pe  atunci 
ministru  secretar  de  Stat  în  primul  guvern  al  dictaturii  regale  prezidat  de 
patriarhul  Miron  Cristea  -  cu  o  ură  neîmpăcată  împotriva  lui  Corneliu  Codreanu 
datorită  marei  sale  popularităţi,  a  început  o  virulentă  campanie  împotriva  acestuia 
şi  a  Mişcării  Legionare  în  paginile  ziarului  "Neamul  Românesc",  la  adăpostul 
postului  său  ministerial  şi  în  virtutea  faptului  că  ziarele  legionare  nu  puteau 
răspunde  fiind  cenzurate;  obligat  să  răspundă,  la  26  Februarie  1938  C.  Z. 
Codreanu  îi  trimite  o  scrisoare  lui  N.  Iorga,  prin  care  îi  cere  să  nu  mai  atace 
Mişcarea  Legionară,  arătându-1  pe  drept  un  "incorect"  care  "şi-a  bătut  joc  pe 
nedrept  de  sufletele  noastre  (N.N.  -legionare)." 

Imediat,  Iorga  l-a  informat  pe  regele  Carol  despre  conţinutul  scrisorii,  cerând 
pedepsirea  lui  Codreanu.  Guvernul  a  fost,  deasemenea,  sesizat  şi  invitat  să  ia 
atitudine,  cunoscându-i-se  dorinţa  de  a  sfărâma  Mişcarea  Legionară.  Pretextul  era 
bine  ticluit.  în  şedinţa  Consiliului  de  Miniştri,  din  28  Martie  1938,  Armând 
Călinescu,  prim-ministru,  propune  "arestarea  lui  Codreanu  pe  tema  ultragierii  lui 
Iorga.  Eventual  arestarea  celor  ce  s'ar  solidariza". 

Astfel,  în  baza  articolului  253  din  Codul  penal,  prim-procurorul  Tribunalului 
militar  al  Corpului  2  Armată  a  deschis  acţiune  publică  împotriva  lui  C.  Z. 
Codreanu,  cu  cererea  expresă  a  regelui  şi  primului  ministru  A.  Călinescu,  ca  acesta 
să  fie  neapărat  condamnat  şi  închis,  pentru  ca  astfel  să  poate  fi  suprimat  în  linişte. 
Dosarul  a  fost  trimis  Cabinetului  5  Instrucţie. 

La  adăpostul  acestei  fărădelegi,  Iorga  jubila.  însă,  ţara  întreagă  era  de  partea  lui 
Codreanu  şi  a  Mişcării  Legionare,  şi  tot  mai  multe  voci  se  pronunţau  împotriva 
infamei  şi  odioasei  înscenări. 

Cu  toate  acestea,  sperând  să  stăvilească  protestele,  guvernul  camarilei  regale 
ordonă  arestarea  legionarilor,  descinderi  în  casele  şi  sediile  legionare,  precum  şi 
confiscarea  acestora. 

"S'a  întâmplat  să-i  spun  că  poporul  englez  este  satisfăcut  de  suprimarea 
Gărzii  de  Fier.  El  (Armând  Călinescu-N.N.),  a  zâmbit,  apoi  a  început  să-mi 
spună  cum  a  fost  îndeplinită. 


154  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  39/40,  Oct. -Nov.  1985. 


Nicolae  Niţă 


479 


"în  noaptea  arestării  (legionarilor-N.N.),  am  luat  masa  de  seară  în  oraş, 
cum  obişnuiam  să  fac  întotdeauna.  Şi  aceasta,  pentru  a  evita  orice 
suspiciune. 

Se  vorbea  prea  mult  în  Bucureşti,  iar  oraşul  era  plin  de  membri  ai  mişcării 
Garda  de  Fier.  Târziu  în  acea  seară,  m'am  întors  acasă  liniştit  ca  şi  când 
nimic  important  nu  avea  să  se  întâmple.  Prefectul  Poliţiei  mi-a  adus  lista  cu 
toţi  suspecţii  -  şi  cei  mai  mulţi  dintre  ei  erau  în  poziţii  de  seamă.  Regele 
văzuse  deja  lista  şi  aveam  aprobarea  Sa  pentru  arestări.  Deci,  am  dat  ordin 
că  fiecare  suspect  trebue  arestat  în  acea  noapte,  când  toţi  erau  acasă,  pe 
neaşteptate  şi  fără  probleme.  Şi,  aproape  toţi  au  fost  arestaţi  în  casele  lor. 
Până  dimineaţa  au  fost  arestaţi  peste  o  mie  (în  Bucureşti-N.N.)  şi  practic, 
niciunul  nu  a  scăpat". 

Şi-a  spus  istorioara  cu  un  aşa  calm  crud,  că  nu  m'am  putut  abţine  de  a 
admira  omul,  despre  care  ştiam  că  a  fost  singurul  care  a  avut  curajul  să 
sfideze  Garda  de  Fier,  ai  cărei  membri  juraseră  să-l  omoare". 

(DEREK  PATMORE-  Invitation  to  Roumania,  pag.  16,  capitolul  "The  approach  to 
Bucharest",  Iulie  1939). 

în  acelaşi  timp,  societăţile  de  stat  şi  particulare  au  fost  obligate  să  concedieze 
pe  salariaţii  încadraţi  în  Mişcarea  Legionară,  ca  şi  pe  aceia  care  simpatizau  cu  ea. 

Aceste  dispoziţii  de  lichidare  a  Mişcării  Legionare,  au  fost  date  în  noaptea  de 
16  spre  17  Aprilie  1938,  într'o  atmosferă  de  mare  tensiune.  Nu  numai  în  Bucureşti, 
ci  în  toată  ţara  au  fost  operate  masive  arestări  ale  legionarilor;  arestaţii  au  fost 
internaţi  în  lagărele  dela  Tismana,  Dragomirna,  Miercurea  Ciuc,  Vaslui  şi  altele  de 
pe  întreg  cuprinsul  ţării.  Tot  în  noaptea  de  16  spre  17  Aprilie  a  fost  arestat  şi  C.  Z. 
Codreanu,  care  se  afla  în  locuinţa  unui  prieten  de-al  său. 

Conform  ordinelor,  a  fost  dus  la  Consiliul  de  Război  al  Corpului  2  Armată, 
unde  i  s'a  luat  un  interogatoriu  şi  după  aceea,  escortat  de  jandarmi,  a  fost 
transportat  la  Predeal  şi  ţinut  aici  în  strict  secret  până  la  începerea  procesului. 

Aflat  într'o  scurtă  vacanţă,  Iorga  a  fost  solicitat  de  către  comisarul  regal 
Hotineanu  să  dea  o  declaraţie  privind  poziţia  sa  faţă  de  Mişcarea  Legionară,  la 
dorinţa  regelui  Carol  al  II-lea,  a  metresei  sale  Elena  Lupescu,  a  lui  Armând 
Călinescu,  infamul  act  urmărind  cu  toţii  să  fie  acoperit  de  gloria  prof.  N.  Iorga. 
Acesta,  conform  înţelegerii,  a  dat  imediat  declaraţia  solicitată,  însoţind-o  şi  de  o 
scrisoare  explicativă.  O  declaraţie  similară  a  fost  înaintată  şi  Tribunalului  militar  al 
Corpului  2  Armată. 

în  ziua  de  19  Aprilie,  ora  9  dimineaţa,  la  Secţia  I-a  a  Tribunalului  militar  al 
Corpului  2  Armată  a  început  procesul  împotriva  lui  C.  Codreanu,  urmărind  ca  el  să 
fie  procesul  întregii  Mişcări  Legionare.  La  ora  10,  acesta  a  fost  adus  în  sală,  sub 
escortă. 

Nicolae  Iorga  -  nedorind  să  dea  ochii  cu  C.  Z.  Codreanu  şi  ruşinat  de  ochii 
opiniei  publice  datorită  infamei  sale  acţiuni  -  nu  s'a  prezentat  la  proces. 

După  trei  zile,  la  ora  18.30,  tribunalul  a  intrat  în  simulacrul  de  "deliberare". 
S'au  servit  cafele  şi  prăjituri.  După  cincizeci  de  minute,  completul  de  judecată  a 
pronunţat  sentinţa  ordonată  din  timp  de  regele  Carol  al  II-lea:  "6  luni  închisoare, 
2.000  lei  amendă  şi  500  lei  despăgubiri  de  judecată". 

Cu  aceasta,  simulacrul  de  proces  părea  încheiat.  Nevinovat,  Corneliu  Codreanu 
trebuia  închis  şi  exterminat  odată  cu  toată  Mişcarea  Legionară.  Dar,  nu  a  fost  tot; 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


480 


răzgândindu-se,  regele  ordonă  o  nouă  condamnare,  mai  mare.  La  27  Mai  1938, 
Codreanu  a  mai  primit  o  sentinţă:  "10  ani  de  muncă  silnică,  6  luni  degradare 
civică,  5.000  lei  amendă  şi  2.000  lei  cheltuieli  de  judecată". 

Acte  criminale  se  desfăşoară  în  toată  ţara  împotriva  legionarilor.  Dorinţa 
forţelor  oculte,  este  dusă  la  îndeplinire  cu  sârguinţă.  Mulţi  legionari  sunt  ucişi; 
prin  teroare,  odiosul  rege  Carol  al  II-lea  îşi  consolidează  dictatura  personală.  La 
adăpostul  ei,  elementele  camarilei  freamătă  de  bucurie. 

Odată  condamnat,  C.  Z.  Codreanu  este  întemniţat  la  închisoarea  Jilava. 

Luna  Noembrie  a  anului  fatidic  1938.  Codreanu  se  găseşte  la  închisoarea 
Râmnicul  Sărat.  Tot  la  aceiaşi  închisoare  se  află  depuse  grupul  Nicadorilor  şi 
Decemvirilor,  în  total  13  legionari  de  frunte. 

DECLARAŢIILE  PLUTONIERULUI  SÂRBU 

"...  în  zorii  zilei  am  pornit  spre  Râmnicul  Sărat.  Ajunşi  la  închisoare,  am  fost 
băgaţi  toţi  jandarmii  într'o  celulă,  unde  maiorii  Dinulescu  şi  Macoveanu  ne-au  dat 
instrucţii  asupra  modului  cum  avem  sa  executăm  pe  legionari. 

Punând  în  genunchi  pe  şoferul  maşinii,  i-a  aruncat  un  ştreang  după  gât  pela 
spate,  arătând  cât  de  uşor  se  poate  executa  astfel.  Totul  a  fost  gata  în  câteva 
minute. 

Jandarmii  au  ieşit  apoi  unul  câte  unul  afară,  în  curtea  închisorii  şi  fiecăruia  i  s'a 
dat  în  seamă  un  legionar.  Mie  mi-a  dat  unul  mai  voinic,  mai  înalt.  Am  aflat  mai 
târziu  că  acesta  era  Căpitanul,  Corneliu  Codreanu. 

I-am  dus  apoi  în  maşini.  Aici,  legionarul  era  legat  cu  mâinile  de  bancă  la  spate, 
iar  picioarele  de  partea  de  jos  a  băncii  din  faţă,  în  aşa  fel  ca  să  nu  se  poată  mişca 
nici  într'o  parte,  nici  în  alta.  Aşa  au  fost  legaţi  10  legionari  într'o  maşină  şi  4  în  alta. 

Eu  am  fost  în  prima  maşină,  în  cea  cu  10  legionari,  în  spatele  Căpitanului  şi 
fiecare  jandarm  era  aşezat  în  spatele  legionarului  ce-i  fusese  încredinţat.  în  mâini 
aveam  ştreangurile. 

Am  pornit.  în  maşina  mea  era  maiorul  Dinulescu,  iar  în  cealaltă  maiorul 
Macoveanu.  Era  o  tăcere  de  mormânt  căci  n'aveam  voe  să  vorbim  între  noi  şi  nici 
legionarii  între  ei. 

Ajunşi  în  dreptul  pădurii  Tâncăbeşti,  maiorul  Dinulescu,  care  stabilise  cu  noi, 
printr'un  cod  de  semnale,  momentul  execuţiei,  a  aprins  la  un  moment  dat 
lanterna,  stingând-o  şi  aprinzând-o  de  trei  ori.  Era  momentul  execuţiei,  dar  nu  ştiu 
dece  nu  am  executat  nici  unul.  Atunci  maiorul  Dinulescu  a  oprit  maşina,  s'a  dat  jos 
şi  s'a  dus  la  maşina  din  spate.  Aici,  maiorul  Macoveanu  fusese  mai  autoritar. 
Legionarii  erau  executaţi. 

Căpitanul  şi-a  întors  puţin  capul  către  mine  şi  mi-a  şoptit: 

-  Camarade,  dă-mi  voe  să  le  vorbesc  camarazilor  mei! 

Dar  în  aceeaşi  clipă,  mai  înainte  ca  el  să  fi  terminat  rugămintea,  maiorul 
Dinulescu  a  pus  piciorul  pe  scara  maşinii  şi  păşind  înăuntru  ce  revolverul  în  mână 
a  rostit  printre  dinţi: 

"Executarea!" 

La  aceasta,  jandarmii  au  aruncat  ştreangurile...  A  fost  un  muget  şi  un  horcăit, 
întrerupt  din  adâncul  fiinţei  lor,  apoi  o  linişte  de  mormânt.  Cu  perdelele  trase, 
maşinile  şi-au  continuat  drumul  până  la  Jilava... 


Nicolae  Niţă  ■fr 


481 


Când  am  ajuns,  era  orele  7  dimineaţa.  Aici  ne  aşteptau:  colonelul  Zeciu,  Dan 
Pascu,  comandantul  închisorii,  colonelul  Gherovici,  medicul  legist  Lt.  Col.  Ionescu 
şi  alţii. 

Groapa  era  făcută.  Traşi  din  maşină,  legionarii  au  fost  aşezaţi  cu  faţa  în  jos  şi 
împuşcaţi  în  spate,  pentru  a  simula  astfel  împuşcarea  pe  la  spate  în  timpul  evadării 
de  sub  escortă.  Apoi  au  fost  aruncaţi  în  groapa  comună"... 

[Buna  Vestire,  9/11/1940], 

Pentru  a  se  ascunde  criminala  faptă,  peste  trupurile  nevinovate  ale  celor  14 
legionari  s'au  turnat  mai  multe  canistre  de  vitriol.  Apoi,  peste  groapă,  a  fost 
aşezată  o  placă  grea  de  beton... 

Dar,  turma  deposedată  de  păstor,  contrar  prezumţiei  lui  N.  Iorga,  nu  s'a 
împrăştiat.  Drumul  ei  de  jertfe  era  abia  la  început... 

Căpitanul  Corneliu  Codreanu  şi  cu  el  întreaga  Mişcare  Legionară,  nu  a  putut  fi 
învins.  Jertfa  şi  martirajul  lui,  stau  ca  o  temelie  de  granit  la  baza  Legiunii,  vie, 
activă  şi  de  neînvins. 

STÂNGA,  MAESTRE,  STÂNGA- 1  CU  BELEA  !  >■» 

-precizări  pe  marginea  unui  interviu- 

de  C-tin  ARONESCU-BĂRĂGAN 

Eugen  Ionescu,  este  astăzi  o  celebritate  a  teatrului  mondial.  Noi  românii  ne 
mândrim  cu  el.  Cum  ne-am  mândrit,  cu  mult  înainte,  cu  şeful  dadaismului  Tristan 
Tzara.  Apoi  cu  Brâncuşi.  Cum  ne  mândrim  cu  Mircea  Eliade,  cu  Emil  Cioran  şi  atâţia 
alţii.  După  care  a  venit  şi  rândul  lui  Eugen  Ionescu. 

Dar  până  să  se  găsească  altcineva  care  să  răspundă  maestrului  de  absurd,  la  cele 
declarate  în  săptămânalul  francez  de  stânga  "La  Nouvel  Observateur",  ne  luăm  noi 
această  răspundere. 

Considerăm  că  nu  facem  o  inadvertenţă  mai  mare  ca  cea  a  maestrului,  când  la 
douăzeci  de  ani,  prin  1926,  a  scris  o  carte  în  care  a  fost  defăimat  geniul  literaturii 
franceze  Victor  Hugo.  Pentrucă  autorul  "Pedepselor”  merita  o  altă  tratare  (18  ani  de 
exil  politic),  chiar  de  ar  fi  scris  numai  "Mărie  Tudor",  una  din  zestrele  curentului 
romantic,  pe  care  Titanul  Franţei  l-a  inaugurat  în  1832,  în  vestita  prefaţă  a  lui 
"Hernani". 

Avem  dreptul  să  ridicăm  aici  cuvânt,  pentrucă  e  vorba  de  ţara  şi  de  neamul  ai  cărei 
fii  suntem,  deopotrivă.  Şi  pentru  noi  a  fost  insuportabil  să  citim  în  “La  Nouvel 
Observateur”,  afirmaţiile  maestrului  de  genul:  “în  România  am  învăţat  să  devin  o 
brută”.  Ce  l-a  supărat  pe  Eugen  Ionescu  într’un  asemenea  hal?  Căci  interviul 
incriminat  vizează  opera  maestrului,  critica  în  timp  a  producţiilor  sale  şi  lucruri 
adiacente  creaţiei.  Sunt  semne  de  blazare  ale  senectuţii  sau  păreri  de  rău  ale  unui  gen 
de  teatru  intrat  în  desuetudine?  Să  fie  o  spuză  pe  turta  operei  sale? 

Să  încercăm  câteva  explicaţii. 

După  ce  Beckett,  părintele  teatrului  absurd  scrie  vestita  capodoperă  -  veşnic 
perenă  -  “Aşteptându-1  pe  Godot”,  teatrul  ce  poartă  acest  nume  şi-l  ataşează 


155  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  IV,  Nr.  41,  Decembrie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


482 


(năpraznic  de  repede)  pe  cel  de  al  doilea  maestru,  Eugen  Ionescu.  El  devine  celebru 
la  începutul  anilor  '50  cu  o  piesă  destul  de  scurtă  pentru  o  reprezentaţie  teatrală, 
intitulată  destul  de  desfigurant:  “Cântăreaţa  cheală”.  Această  primă  piesă  îi  aduce 
viitorului  maestru  perlele  de  success  a  recunoaşterii  unui  autor  original.  Bineînţeles, 
“Cântăreaţa  cheală”  nu  este  un  spectacol  dat  la  Comedia  Franceză,  la  Teatrul  francez 
sau  la  Teatrul  Naţional-Popular,  ci  un  spectacol  la  unul  din  teatrele  de  avangardă 
ale  Parisului,  ce  face  cap  comun  cu  cele  bulevardiere. 

La  fel  ca  şi  dadaismul ,  acest  gen  de  teatru  -  aproape  în  întregime  -  se 
caracterizează  prin  incoerenţă  şi  spirit  distructiv.  Numai  că,  la  Tristan  Tzara 
fenomenul  acesta  literar  a  fost  o  expresie  instinctive.  La  Eugen  Ionescu,  el  devine  un 
instrument  practice  mânat  (din  umbră)  de  stânga  politică.  Aici  trebuie  văzută 
desprinderea  pe  care  o  face  critica  franceză  -  în  special  -  acuzându-1  numai  pe 
maestrul  Eugen  Ionescu  drept  leftist.  Şi  pe  bună  dreptate.  Ştergând  de  pe  lista  critică 
leftistă  pe  autorul  lui  "Aşteptându-1  pe  Godot"  şi  pe  ceilalţi  reprezentanţi  ca:  Jean 
Genet,  Adamov,  etc. 

Nemulţumirea  maestrului  arătată  în  interviul  incriminat,  porneşte  de  la  aceea  că, 
brechtienii  leftişti  îl  consideră  pe  Eugen  Ionescu  aşezat  în  glastra  stângii.  Pentrucă  el 
scrie  anti-piese  cu  expozeu  comic.  Nu  deloc  departe  de  mesaju  stângist,  de  opere  ca 
"Opera  de  trei  parale",  a  cărei  valoare  o  timbrează  chiar  titlul,  cu  eroi  declasaţi  prinşi 
într'o  ţesătură  dramatică  de  ordin  poliţist.  Eroul  principal  cu  numele  de  Miki  -  şiş  - 
spune  totul.  Deşi  opera  e  o  proză,  melodia  ce  se  cântă  în  piesă  e  ca  sarea  şi  piperul. 
Trebuie  precizat  că  autorul  ei  Brecht,  a  servit  ca  nimeni  altul  stânga  politică  (vezi 
piesele  acestuia  "Ascensiunea  lui  Arturo  Ui,  nu  poate  fi  oprită"  sau  "Cercul  de  cretă 
caucazian".  în  toate  aceste  piese  (şi  toată  opera)  e  terfelită  religia,  ordinea  socială  etc. 
Suntem  pe  coordonata  de  a  cita  una  din  declaraţiile  maestrului  Ionescu  (vis-â-vis  de 
Brecht)  în  interviul  ce  ne  preocupă:  “M’au  amărât  cei  2.000  de  ani  de  apoteoză  a 
teologismului”.  Declamaţia  aceasta  este  preceptă  a  stângii  mizerabile.  Ne  întrebăm 
dacă  nu  cumva  maestrul,  încearcă  să  dea  astfel  o  existenţă  mai  lungă  operei  sale 
decât  permite  un  curent  leftist. 

Nu  la  fel  se  prezintă  lucrurile  cu  Samuel  Beckett.  Teatrul  absurdului  e  o  lână  greu 
de  scărmănat,  cu  multe  aderente  şi  opera  lui  Beckett  trebuie  dată  la  darac  cu  grijă. 
Dacă  am  vorbi  numai  de  "En  attendant  Godot",  Beckett  se  disociază  de  scandalul 
stângii  în  teatru.  Pentrucă  Beckett  îşi  dă  seama  că  acest  scandal  îl  face  stânga  şi  în 
stradă.  E  apanajul  ei. 

Laureat  al  Premiului  Nobel  pe  anul  1969,  e  un  creator  de  profundă  originalitate, 
meditaţie,  linişte.  Declaraţiile  sale  sunt  la  fel  de  rare  ca  şi  diamantele  scumpe.  Critica 
perfidă  nu-1  poate  împotmoli.  Rădăcinile  operei  sale  nu-1  duc  la  adrese  dorite  de 
stânga.  Pentrucă  acestea  se  găsesc  parte  în  filozofia  freudiană  dar  şi  în  mitul  creştin. 
Nu  e  străin  existenţialismului  filozofic  (Kiergegaard,  Heideger),  dar  e  influenţat  şi  de 
marele  său  compatriot  Joyce.  Pe  această  canava,  Beckett  şi-a  construit  teatrul  său 
excelent.  El  are  autentice  viziuni.  Limbajul  său  este  vibrant.  Dialogul  său  briant. 
Spectatorul  său  e  cucerit  de  sinteza  acestor  elemente  dramaturgice,  poate  în  aceiaşi 
măsură  în  care  acest  lucru  ştie  să  îl  facă  Shakespeare.  “Attendu  Godot”  -  scris  în  anul 
1952  -  e  cum  am  spus  peren,  plin  de  frumuseţe.  Eroii  săi  se  frământă  la  un  nivel  de 
artă  contemporană  supremă.  Ei  se  află  în  disperare  dar  şi  speranţă. 


Nicolae  Niţă 


483 


Eugen  Ionescu  operează  pe  acelaşi  teren  cu  modilităţi  proprii.  El  scrie  de  fapt 
anti-piese.  în  Statele  Unite  şi  Anglia  e  tradus  mai  mult  pentru  curiozitate,  ca  orice 
surealist.  Jucat  mai  puţin. 

Indigest  producţiilor  cinematografice,  lecturat,  teatrul  său  este  convenţional.  El 
are  întotdeauna  un  impact  cu  tema  majoră ,  ceeace  denotă  beleaua  stângistă. 
Limbajul  său  (subiect  de  "atac"  de  către  brechtieni)  e  iraţional.  Stăpân  al  construcţiei 
dramatice,  maestrul  Eugen  Ionescu  are  în  teatrul  contemporan  o  victorie  anti- 
spirituală.  Arta  lui  Beckett  e  la  Eugen  Ionescu  perfectă  tehnicitate,  nu  sentiment. 
Invers  spus,  ce  e  la  Eugen  Ionescu  experiment,  la  Samuel  Beckett  e  perenitate. 
Maestrul  a  declarat  că  obârşia  artei  sale  vine  şi  de  la  Caragiale.  Dar  preponderent, 
noi  trebuie  să  vedem  în  crusta  ce  îl  acoperă,  pe  ultrafreudianul,  distructivul  şi  bizarul 
Kafka,  plus  moştenirea  surealiştilor.  De  aici  ceva  maşinal  la  eroii  săi.  Oricum, 
concepţia  sociologică  la  Ionescu  (vezi  stânga),  e  la  Beckett  concepţie  psihologică.  Ce  e 
logică  la  Ionescu  e  la  Beckett  talent.  Dialogul  -  la  primul  -  pare  paradoxal, 
incoherent.  Ionescu  se  face  astfel  eliptic  de  concluzii  pe  care  Beckett  le  suplineşte  cu 
sentimente  umane  depline. 

în  mărunta  noastră  expunere  am  găsit  cu  cale  să  facem  o  paralelă  succintă  a 
acestor  doi  corifei  ai  acestui  gen  de  teatru  şi  nu  ne  rămâne  decât  să  pomenim  doar 
numele  altor  exponenţi  ai  genului  ca:  Genet,  Adamov  şi  îmbâcsitul  de  zel  politic  - 
prea  mult  -  Sartre.  Ar  mai  fi  de  amintit  pionerul  pieselor  surealiste  Artand,  care  cu 
toţii  se  leagă  de  aceleaşi  înălţimi. 

Şi  acum,  de  unde  răsare  supărarea  maestrului  Ionescu  din  interviul  dat 
săptămânalului  francez  "La  Nouvel  Observateur"? 

Lucrurile  se  precipită.  Stânga  nu  mai  este  cea  care  a  fost  în  anii  prezentării 
"Cântăreţii  chele"  şi  nici  cea  care  a  fost  un  deceniu  mai  târziu  a  prezentării 
"Rinorcerilor?  Dezordinea  pe  care  a  cultivat-o,  a  dus-o  de  râpă.  Stânga  îşi  avea  (şi  are 
încă)  obârşia  la  Moscova.  E  marxistă.  De  pe  timpul  sfârşitului  Revoluţiei  ruse,  ea  a 
invadat  Parisul  prin  mesagerii  ei  gen  Ilia  Erenburg. 

Picasso  şi-a  legat  destinul  de  stânga  după  ce  a  confecţionat  decorurile  pentru 
spectacolele  de  balet  rus,  ale  lui  Diaghilev,  la  Paris.  Toată  creaţia  lui  Picasso  din 
perioada  "galbenă",  "roz"  şi  "albastră"  se  află  la  Ermitajul  din  Leningrad  şi  galeriile 
din  Moscova  încă  din  jurul  acestor  ani.  Pentrucă  mesagerii  roşii,  ca  Erenburg,  nu 
stăteau  cu  mâna  în  sân  la  Paris.  Făceau  export  de  idei  stângiste,  idei  ce  au  cuprins 
arta  şi  literele.  Sartre  şi  alţii  sunt  editaţi  de  Moscova. 

Au  trecut  anii,  şi  pământul  a  început  să  le  fugă  de  sub  picioare.  Sartre  declara  prin 
1968  că  nu  mai  e  marxist.  Picasso,  înaintea  morţii,  declara  că  mult  din  opera  lui  nu 
face  doi  bani.  Ceilalţi  prinşi  în  jocul  stângii,  încep  să-şi  ia  centuri  de  siguranţă... 

Maestrul  Eugen  Ionescu,  în  interviul  cu  pricina,  declară  că  nu  este  leftist,  dovadă 
că  Moscova  nu  l-a  jucat  niciodată. 

Dar  stânga  a  fost  bine  regizată.  Ea  are  elementele  ei  de  derută.  Estul  l-a  jucat  din 
plin,  Bucureştiul  i-a  jucat  trei  piese:  "Cântăreaţa  cheală",  "Rinorcerii",  "Scaunele".  în 
timp  ce  Beckett  a  fost  lipsă  la  apel.  El  e  absurd! 

La  întrebarea:  "De  ce  a  scandalizat  clasa  conducătoare  din  Franţa,  în  urmă  cu  ani", 
maestrul  Eugen  Ionescu  schimbă  macazul  întrebării,  găsind  cu  cale  să  împroşte  cu 
noroi  România  afirmând  că:  "în  România  am  învăţat  să  devin  o  brută"!  Asta 
înseamnă  că  singurul  lucru  care  i-a  mai  rămas  maestrului,  e  gălăgia  literară.  Să  fi 
devenit  teatrul  lui  E.  Ionescu  o  vechitură  teatrală  ideologică?  De  ce  îşi  ponegreşte 
chiar  şi  tatăl  spunând  că  acesta  a  ajutat  pe  nemţi  în  primul  război  mondial,  apoi  a 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


484 


fost-antigerman;  că  a  fost  afiliat  Mişcării  Legionare  şi  până  la  urmă  că  a  fost  unul  din 
puţinii  avocaţi  care  a  practicat  sub  comunişti? 

Cu  ce  mână  vrea  să  scoată  acum  castanele  din  foc,  maestrul?  Cu  mâna  tatălui?  Noi 
ştim  că  bătrânul  a  practicat  puţin  avocatura.  Maestrul  îl  încarcă  cu  prea  multe  belele 
pe  bătrân.  A  fost  un  om  de  probitate.  Ştim  că  acest  om  cumpătat  şi  liniştit  îi  aducea 
sandwich-uri  calde  maestrului,  când  era  elev,  la  liceul  "Sfântul  Sava",  în  recreaţia 
mare.  Ştim  grija  caldă  a  tatălui  său  pentru  odrasla  sfiicioasă,  chiar  timidă.  Grijă  ce  a 
purtat-o  mereu. 

Chiar  şi  atunci  când,  prin  1939,  maestrul  a  insultat  Armata  Română,  bătrânul  s‘a 
făcut  luntre  şi  punte  şi  găsind  pe  generosul  boer  Bărbosu  -  om  cu  mare  influenţă  în 
cercurile  de  sus  -  l-a  scos  basma  curată. 

Deasemenea,  ştim  că  Eugen  Ionescu  părăsise  România,  şi  nu  putea  -  aşa  cum  a 
declarat  în  interviul  citat  -  că:  “a  văzut,  în  România,  aruncându-se  studenţi  evrei  dela 
geamurile  Facultăţii  de  Medicină". 

Aceste  afirmaţii  nu  le  poate  face  decât  femeia  cu  mutră  de  cal  din  Brooklyn,  care 
s’a  născut  odată  cu  Cântăreaţa  dvs.  Cheală  şi  pe  care  o  cheamă  Miss  Holtzman. 

Biata  Românie!  Curată  ca  zăpezile  polare  l-a  învăţat  pe  sfiiciosul  copil,  născut  la 
Sulina,  să  devină  o  brută!...  Ce  mare  neadevăr!  E  această  declaraţie  făcută  pentru 
susţinerea  unei  opere  care  şi-a  trăit  traiul  şi  şi-a  mâncat  mălaiul? 

Atunci  de  unde  vine  această  afirmaţie?  E  o  diversiune  a  stângii  perfide? 

Maestre,  acum  când  România  se  află  în  cea  mai  mare  catastrofă  a  istoriei  el,  când 
comunismul  ne-a  rostogolit  în  bezna  sinistră,  nu  merita  o  asemenea  tratare.  Ca 
leftist,  cum  vă  acuză  pe  drept  brechtienii,  dacă  aţi  fi  trăit  în  România  comunistă  cu 
siguranţă  că  aţi  fi  devenit  o  brută.  Dar  fără  să  fiţi,  acum,  înlănţuind  afirmaţiile  despre 
ţara  şi  tatăl  dvs.,  ne  faceţi  să  credem  că  este  un  caz  de  mutilare  a  sentimentelor  dvs. 

Să  fie,  de  fapt,  un  caz  de...  rinorcerizare?! 

PERISCOP156 

de  Nicolae  NIŢĂ 

"Legionarul  este  împotriva  comunistului,  şi  va  lupta  din  toate  puterile  pentru  ca  oriunde  se  va  afla 
încuibat  acest  comunist,  să  fie  demascat  şi  răpus  (C.Z.C.  -  Cărticica  Şefului  de  Cuib). 

într'o  încercare  oarbă  de  neutralizare  exilului  românesc  anti-comunist,  regimul 
dela  Bucureşti  a  expediat  peste  graniţă  -  într'un  număr  impresionant  -  agenţi  de 
nădejde  care  să  scuture  din  temelii  focarele  de  activitate  românească,  atât  de 
incomode  dictatorului  stalinist  N.  Ceauşescu.  Peste  noapte,  ca  la  o  comandă,  agenţii 
s'au  pornit  pe  treabă:  au  înfiinţat  ziare,  reviste,  almanahuri,  intrând  în  legătură  cu 
toţi  acoliţii  lor,  plantaţi  cu  mult  timp  înainte. 

Mulţi  dintre  ei,  în  ţară  fiind,  au  făcut  parte  din  nomenclatura  comunistă  de 
îndoctrinare,  servind  interesele  partidului  şi  luând  atitudine  împotriva  oricărei  forme 
de  eliberare  pe  calea  scrisului  încercată  de  mulţi  dintre  confraţii  lor. 

în  acest  mod,  şi-au  denunţat  frecvent  colegii  de  scris,  transformându-se  în  unelte 
servile,  pentru  a-şi  putea  menţine  privilegiile  acumulate. 


156  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  42-43,  Ianuarie-Februarie  1986. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


485 


Mulţi  dintre  ei,  au  întreţinut  cu  exacerbare  în  scrierile  lor  cultul  personalităţii  la 
adresa  dictatorului  N.  Ceauşescu,  menţinându-se  cu  slugărnicie  pe  linia  abjectă 
comunistă  şi  identificându-se  în  întregime  cu  aceasta. 

Sosiţi  în  lumea  de  apus  şi  mistificând  cu  neruşinare  adevărul,  fără  nici  o  referire 
critică  directă  la  adresa  regimului  comunist  din  România  şi  a  călăului  N.  Ceauşescu, 
aceşti  mangosiţi  indivizi  se  ostoiesc  să  înşele  şi  să  atragă  de  partea  lor  românii  de 
bună  credinţă  din  exil,  pentru  ca  astfel  să  poată  fi  slăbit  frontul  anticomunist 
românesc  îndreptat  împotriva  regimului  din  ţară.  Aceasta  este  misiunea  lor,  servili 
trădători  ai  cauzei  româneşti  şi  a  poporului  român  aflat  sub  cea  mai  cruntă  teroare 
din  întreaga  sa  istorie.  Şi-au  vândut  sufletul  Iudei,  pentru  arginţii  dătători  de 
îmbelşugare,  şi  acolo,  şi  aici. 

Ziarele  lor  sunt  împănate  cu  reclame  ale  agenţiilor  comuniste  de  voiaj,  agenţii 
binecunoscute  pentru  legăturile  lor  cu  regimul  din  ţară,  făcându-se  în  acelaşi  timp  o 
asiduă  propagandă  bisericilor  de  sub  oblăduirea  Patriarhiei  ateo-comuniste  dela 
Bucureşti. 

Aceşti  neofiţi  indivizi,  prin  activitatea  malefică  pe  care  o  desfăşoară  în  toate 
comunităţile  româneşti  unde  s'au  pripăşit,  trebuiesc  traşi  la  răspundere  şi  arătaţi 
opiniei  publice  drept  ceea  ce  sunt:  cozi  de  topor  îndreptate  împotriva  exilului 
luptător,  unelte  ale  regimului  tiranic  dela  Bucureşti,  trădători  ai  cauzei  româneşti. 

Trecându-i  sub  tăcere  însă,  ne  facem  în  mod  implicit  vinovaţi.  Acţiunea  lor  inafmă 
şi  neromânească  trebue  înfierată  şi  biciuită  din  toate  părţile. 

“OUR  FLESH  AND  OUR  BLOOD”  w 
CARNEA  ŞI  SÂNGELE  NOSTRU 

de  Ioana  AIOANEI 

"Carnea  şi  Sângele  Nostru",  este  Israelul.  "Israelul  este  cel  mai  sincer  prieten 
şi  aliat  al  Americii  în  Orientul  Mijlociu",  a  declarat  un  demnitar  american  la 
posturile  de  televiziune. 

Cel  mai  "sincer  prieten"  al  Americii,  a  complotat  şi  organizat  o  mare  reţea  de 
spionaj,  folosind  ca  agenţi  pe  evreii-americani  aflaţi  în  posturi  importante,  care 
au  furat  secretele  militare  ale  Americei  şi  le-au  vândut  Israelului,  Pakistanului  şi 
poate  şi  Rusiei. 

Tânărul  cu  mustaţa  în  furculiţă,  Jonathan  Jay  Pollard,  a  fost  arestat  împreună 
cu  soţia  lui  în  ziua  de  21  Noembrie  1985,  chiar  în  momentul  când  intra  cu  maşina 
în  curtea  Ambasadei  Israelului,  ca  să-l  salveze,  scoţându-1  din  ţară. 

Jonathan  Pollard  era  absolvent  al  Universităţii  Stanford  din  1976,  şi  tot  de 
atunci  a  fost  angajat  ca  "specialist"  la  Departamentul  Naval  şi  Serviciul  Secret  al 
Statelor  Unite,  având  acces  la  toate  secretele  privind  armata  şi  apărarea  Americii. 

Pollard  a  furat  secretul  "Urechile  Cerului",  şi  încă  alte  multe  secrete  militare 
pe  care  le-a  oferit  Israelului,  stat  care  îl  angajase  de  10  ani  să  lucreze  pentru  el, 
plătindu-1  cu  suma  de  $50.000  anual. 

Pollard  era  născut  în  America,  dar  el  era  cu  sufletul  numai  evreu,  iar 
american,  numai  de  circumstanţă,  aşa  cum  au  descoperit  organele  F.B.I.  Pollard 
era  un  fanatic  activ  Sionist  cu  gradul  de  colonel  în  armata  Israelului,  cât  şi 


157  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  42-43,  Ian. -Feb.  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


486 


principal  agent  al  organizaţiei  de  terorism  "Mossad",  care  de  40  de  ani  vânează 
"fascişti  şi  nazişti",  ca  şi  pe  toţi  naţionaliştii  luptători  pentru  ţara  şi  drepturile  lor. 

Pollard  lucra  direct  cu  doi  diplomaţi,  Ilan  Ravid  şi  Yosef  Yagur,  "ataşaţi 
ştiinţifici"  la  Consulatul  Israelului  din  New  York,  dar  care  imediat  s'au  "evaporat" 
după  ce  Pollard  a  fost  arestat;  Americanii  au  cerut  explicaţii  Israelului,  dar  acesta 
a  "tăcut  chitic",  aproape  două  săptămâni,  ca  să  fabrice  un  răspuns. 

La  cererea  Americii,  ca  cei  doi  spioni  să  fie  extrădaţi  pentru  investigaţie, 
Israelul  s'a  opus.  Folosind  timpul  şi  tăcerea,  ca  să  "frigă  pielea"  americanilor, 
cercurile  evreieşti  de  aici  şi  din  Israel  au  catadixit  să  spună:  "Nu  noi!  Ei  sunt 
vinovaţi!",  şi  au  arătat  cu  degetul  către  sionistul  Rafi  Eitan,  consultant  al  Primului 
Ministru  Menachem  Begin,  motivând  că  Eitan  "lucra  independent"  de  guvernul 
Israelului,  dacă  ai  timp  să  crezi... 

Eitan,  este  acel  personaj  care  a  organizat  răpirea  lui  Adolph  Eichman  şi  a  fost 
mâna  dreaptă  a  lui  Menachaem  Begin,  el  însuşi  un  terorist,  si  care  şi-a  început 
cariera  în  Palestina  în  1945,  aruncând  în  aer  Comandamentul  Englez  şi  un  hotel 
plin  cu  militari  englezi. 

Pentru  a  opri  extinderea  firească  a  anti-semitismului  la  poporul  american, 
cercurile  influente  evreieşti  au  ţinut  "sfat"  iar  reprezentantul  lor  din  America, 
Kenneth  Bialkin,  a  declarat:  "Recrutarea  lui  Pollard  a  fost  un  plan  nebunesc,  şi 
probabil  nici  n'a  fost  necesar".  Tot  Bialkin  sugerează  Israelului:  "Cereţi  scuze 
imediat,  şi  continuaţi  să  avansaţi  către  alt  subiect  pentru  interesele  comune  ale 
celor  două  ţări!",  declaraţie  apărută  în  New  York  Times  pag.  38,  în  ziua  de  1 
Decembrie  1985. 

Daily  News  din  5  Decembrie  1985,  pagina  18,  redă  opinia  unui  diplomat 
israelian:  "Nimeni  n'a  spionat  în  Statele  Unite.  Dacă  acolo  este  ceva,  păi  asta  a 
fost  ca  să  strângem  informaţii  unii  despre  alţii,  aşa  ca  prieteni  şi  aliaţi". 

O  astfel  de  explicaţie,  sună  clar  iudaic  şi  noi  românii  îi  cunoaştem  bine  pe 
aceşti  mincinoşi  "Farisei",  care  cereau  sus  şi  tare  drepturi  egale  cu  noi  românii, 
drepturi  pe  care  le-au  primit  cu  condiţia  să  fie  "cetăţeni  Sinceri  României".  Sunt 
aceiaşi  evrei  care  în  timpul  domniei  lui  Carol  cu  Lupeasca  erau  "regalişti".  După 
ce  Carol  a  fost  gonit,  aceiaşi  evrei  au  devenit  "comunişti",  iar  după  1944  s'au 
transformat  în  agenţi  KGB;  după  1952,  subit,  toţi  erau  "sionişti  şi  fiii  lui  Israel",  şi 
cereau  să  plece  din  România,  pe  care  ei,  o  distruseseră. 

Israelul  n'a  cerut  scuze  şi  a  refuzat  predarea  spionilor  Americei.  Impertinenţa 
lor  are  însă  rădăcini  adânci,  după  cum  se  vede,  căci  în  Congresul  American  există 
un  număr  de  32  evrei  congresmeni,  4  sunt  senatori,  iar  în  Camera 
Reprezentanţilor  sunt  29  de  membri,  toţi  de  aceiaşi  obârşie.  Toţi  aceştia  au  lucrat 
cu  tot  elanul  pentru  "Carnea  şi  Sângele  lor",  ca  să  iasă  basma  curată  din  afacerea 
Pollard. 

Mama  spionului  Pollard  a  declarat  unui  ziarist  astfel:  "Dacă  el  a  făcut  ce  a 
făcut,  el  a  avut  un  motiv".  Sigur,  din  punct  de  vedere  iudaic,  cel  mai  bun  motiv 
este  "să  înşeli,  să  trădezi  pe  oricine  pentru  beneficiul  "poporului  ales  de  D-zeu". 
Asta  este  etica  Israelului  şi  a  fost  şi  a  lui  Pollard  în  cazul  de  faţă. 

Şi  în  timp  ce  Ministrul  Shultz  s'a  tocmit  90  de  minute  prin  telefon  cu  Shmon 
Peres  să  "ceara  scuze"  Americei,  un  alt  evreu,  "carnea  şi  sângele  nostru",  Richard 
Helm,  fost  director  al  CIA,  a  declarat:  "în  afacerile  de  informaţii,  fiecare 
spionează  pe  celălalt,  chiar  şi  prieten  pe  prieten,  dar  este  o  regulă,  să  nu  fie  prins". 


Nicolae  Niţă 


487 


Când  însfârşit  Peres  a  "cerut  scuze"  Americii  că  i-a  furat  secrete  militare 
vitale,  Senatorul  Daniel  Patrick  Moyniham  din  New  York,  a  exclamat  cu  vădită 
satisfacţie:  "Acum  totul  este  în  regulă!". 

Mult  mai  explicit  a  fost  Helm,  care  a  spus:  "Nu  cred  că  această  afacere  poate 
afecta  relaţiile  noastre.  Cel  mai  neplăcut  fapt  este  că,  Israelul  a  folosit  un  evreu 
American  ca  să  ne  spioneze  pe  noi,  pe  care  l-a  plătit  cu  banii  ce  noi  îi  dăm 
Israelului". 

Aşadar,  "Carnea  şi  Sângele  Nostru",  orice  crimă  ar  comite  se  clasează, 
rămânând  în  continuare  "prietenii  Americii".  De  ce  oare  America  este  aşa  de 
generoasă  cu  ei?  Fiindcă  se  ştie,  evreii  au  trădat-o  de  multe  ori,  şi  o  vor  trăda  dacă 
Administraţia  Reagan  nu  va  "dansa"  după  cum  cântă  cercurile  masonice  influente 
evreieşti.  Se  pune  chiar  întrebarea,  este  aceasta  America  sau  Israel?  Fiindcă  aşa 
cum  se  prezintă  azi  siuaţia,  Israelul  arată  ca  o  agentură  a  evreilor  din  America, 
care  a  comis  atacuri  peste  vecinii  ei  şi  a  comis  crime  oribile,  răzbunându-se  fioros 
după  1945,  iar  America,  cu  prestigiul  ei  de  "  ţară  democrată,  civilizată  şi  umană", 
cea  care  i-a  susţinut. 

1) .  Istoria  arată  că,  America  a  fost  târîtă  în  primul  război  mondial  după  ce  tot 
"carnea  şi  sângele  lor",  o  mână  de  evrei  bogaţi  ca  Khun  &  Loeb  din  Wall  Street,  au 
finanţat  pe  coreligionari  ca  să  răstoarne  trei  imperii:  Rus,  German,  Austro-Ungar, 
şi  să  impună  comunismul  pentru  ca  ei,  evreii,  să  conducă  popoarele  acelor  ţări. 

2) .  La  Pacea  dela  Versailles,  în  1920,  Preşedintele  American  Wilson,  nu  a  avut 
altceva  de  spus  lui  Brătianu  decât:  "Dacă  nu  daţi  drepturi  tuturor  emigranţilor 
evrei  în  ţara  voastră,  nu  veţi  primi  Transilvania  înapoi". 

America  a  fost  împinsă  în  al  doilea  război  mondial  nu  pentrucă  le  era  frică 
americanilor  că  Hitler  vine  la  Casa  Albă,  dar  pentrucă  Hitler  stricase  afacerile 
fructuoase  ale  evreilor  în  toată  Europa.  "Carnea  şi  Sângele  Lor",  reprezentat  de 
milionarul  Henry  Morgenthau  Jr.,  cu  un  buchet  de  evrei  ce  erau  plasaţi  după 
scaunul  lui  Roosevelt,  l-au  convins  pe  bietul  infirm  că  va  rămâne  în  istorie  ca  cel 
mai  mare  preşedinte  dacă  îl  va  învinge  pe  Hitler  ca  să-i  salveze  pe  evrei.  Şi  aşa  s'a 
scris  istoria,  ca  cea  mai  mare  putere  în  alianţă  cu  comuniştii,  cu  barbarii  sovietici, 
au  înfrânt  pe  Hitler.  Dar  asta  nu  a  fost  de  ajuns.  Trebuiau  pedepsite  popoarele 
creştine  care  au  îndrăznit  să  fie  creştini  în  propria  lor  ţară.  Aşa  ceva  se  pedepseşte 
şi  evreii  ca  să-i  mulţumească  lui  Stalin,  l-au  plasat  pe  Alger  Hiss  în  spatele 
muribundului  Roosevelt  ca  traducător  între  el  şi  Stalin.  Dacă  Roosevelt  nu  a  dat 
"la  tavă  Europa  lui  Stalin",  aşa  cum  pretind  unii  istorici  şi  diplomaţi,  atunci  Hiss 
şi-a  făcut  datoria  de  agent  KGB  şi  l-a  derutat  pe  Roosevelt,  spre  avantajul  lui 
Stalin. 

Oricare  ar  fi  adevărul  despre  "Yalta",  se  ştie  că  America  a  fost  împinsă  să 
comită  cea  mai  oribilă  crimă  împotriva  lumii  creştine,  căci  toate  popoarele  vechi 
creştine  din  Europa  gem  şi  azi  sub  comunismul  rusesc,  comunism  care  este  tot  o 
doctrină  iudaică  concepută  de  doi  evrei,  Marx  şi  Engels. 

Şi  după  ce  evreii  au  câştigat  războiul  cu  ajutorul  Americii,  s'au  răzbunat  fioros 
pe  popoare,  şi  persoane,  mergând  aşa  de  departe  că  ei,  şi  numai  ei,  au  devenit 
singurele  "victime",  în  timp  ce  44  milioane  de  morţi  nu  sunt  amintiţi  niciodată, 
fiindcă  erau  creştini. 

Şi  cu  toate  că  America  a  sângerat  pentru  evrei  şi  i-a  ajutat,  aducându-i  aici 
unde  i-a  educat,  hrănit  şi  i-a  făcut  cei  mai  bogaţi  şi  respectaţi  omeni,  evreii  au 
trădat  America,  aşa  cum  au  făcut  Ethel  şi  Julius  Rosenberg,  care  au  furat  secretul 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


488 


bombei  atomice  şi  l-au  dat  la  sovietici. 

Ethel  şi  Julius  Rosenberg,  comunişti  din  anul  1930,  cu  un  lanţ  de  alte  15 
persoane,  toţi  evrei  de  origine  rusă,  au  decis  "să  pedepsească  America"  aşa  cum  a 
declarat  Julius  Rosenberg  la  procesul  lui,  notat  la  pagina  1079:  "America  trebuia 
să  deschidă  al  doilea  front  mai  repede  şi  atunci  Hitler...  n'ar  fi  avut  timp  să 
omoare  6  milioane  de  coreligionari,  cât  şi  alte  milioane  de  victime  ale  fascismului. 
Pentru  asta  sunt  foarte  recunoscător  şi  ataşat  sovieticilor".  Ethel  şi  Julius 
Rosenberg  au  preferat  să  moară,  dar  nu  au  mărturisit  "vina  lor",  nici  chiar  în  faţa 
scaunului  electric,  care  i-a  primit  în  Iunie  19,1953. 

Pentru  comunitatea  evreiască  din  America,  cei  doi  din  cuplul  Rosenberg  au 
fost  şi  sunt  "eroi".  într'un  fel  ei  au  fost,  fiindcă  "au  tăcut"  şi  nu  au  implicat  în 
proces  multe  alte  persoane,  inclusiv  pe  "Tatăl  bombei  atomice",  Robert 
Oppenheimer. 

Robert  Oppenheimer  era  membru  al  Partidului  comunist  din  1930.  Cu  toate 
acestea,  el  a  fost  numit  director  al  Laboratorului  Atomic  Los  Alamos. 

Oppenheimer,  cu  ochii  lui  de  şarpe,  cu  spiritul  lui  de  observaţie  mai  ascuţit  ca 
al  unei  manguste  şi  cu  mintea  lui  strălucită  în  matematici,  nu  a  văzut,  n'a  observat 
şi  n'a  prevăzut  că  evreul  David  Greenglass,  fratele  lui  Ethel  Rosenberg,  a 
fotografiat  bomba  atomică  ţinută  pe  un  piedestal,  bomba  care  a  fost  aceea 
aruncată  deasupra  oraşului  Nagasaki.  N'a  văzut  nici  când  David  a  furat  uraniu  din 
laboratorul  unde  el,  Oppenheimer,  avea  cheile.  Oppenheimer  n'a  ştiut  când  Fuchs 
a  copiat  de  mână  toate  calculele  şi  formulele  bombei  atomice  şi  le-a  dat  lui  David 
Greenglass,  care  era  angajat  acolo  "să  păzească"  labortatorul.  Şi  cu  toate  că, 
acestea  nu  se  puteau  face  într'o  noapte  sau  în  fugă,  Oppenheimer  a  declarat  în 
faţa  Comisiei  de  Anchetă:  "Nu  ştiu  nimic",  ceea  ce  însemna:  "N'am  văzut,  nici  pe 
acolo  n'am  trecut".  Şi  cu  asta,  "The  Father  of  Atomic  Bomb",  a  scăpat  de  scaunul 
electric. 

O  înspăimântătoare  probă  a  urei  ce  mocnea  în  inima  marelui  savant 
Oppenheimer  contra  creştinătăţii,  se  pote  vedea  din  faptul  că,  în  humorul  lui 
sardonic,  el  a  numit  prima  bombă  atomică  ce  a  explodat  în  deşertul  Alamos, 
"Trinity".  "Trinity",  simbolul  creştin,  "Tatăl,  Fiul  şi  Sfântul  Duh",  l-a  folosit 
Oppenheimer  să  numească  cea  mai  destructivă  forţă  cunoscută  de  omenire, 
bomba  atomică.  Şi  în  adevăr,  după  ce  bomba  atomică  furată  de  evrei  a  fost  plasată 
sovieticilor,  aceştia  n'au  mai  plecat  din  Europa  şi  au  ameninţat  omenirea  cu 
război.  Acesta  a  fost  scopul  evreilor,  ca  sovieticii  să  distrugă  lumea  creştină;  şi  au 
reuşit.  Visul  de  răzbunare  al  lui  Oppenheimer  s'a  realizat.  "Trinity"  egală  cu  forţa 
Divină,  a  depăşit  forţele  umane. 

Şi  încă  o  probă  cum  "Carnea  şi  Sângele  Nostru"  lucrează  în  America,  este  că, 
"Cel  mai  mic  om  din  Casa  Albă",  Harry  Truman,  numit  de  Generalul  Mac  Arthur 
"un  temporar  ocupant  al  Casei  Albe",  iar  de  evrei  considerat  "al  doilea  Moise",  a 
declarat  ad-hoc  Statul  Israel  în  contra  tuturor  principiilor  Naţiunilor  Unite  care 
n'au  fost  informate,  precum  nici  alţi  demnitari  americani.  Şi  toate  acestea  cu 
ajutorul  presiunilor  făcute  asupra  lui  Truman  de  David  K.  Niles,  care  era 
asistentul  lui  în  "minority  affairs". 

Evreul  Niles,  a  deschis  uşa  din  spatele  Casei  Albe  şi  în  mare  secret  a  intrat  în 
biroul  lui  Truman,  Chaim  Weizsman,  sionist  şi  luptător  pentru  formarea  Statului 
Israel.  Din  acea  întâlnire,  Truman  a  rupt  Palestina  şi  a  dat  o  ţară 


Nicolae  Niţă 


489 


"supravieţuitorilor  dela  Auschwitz",  iar  pe  băştinaşii  palestinieni  i-a  aruncat  în 
haos  şi  moarte.  De  atunci  palestinienii  sunt  omorîţi,  alungaţi  şi  cotaţi  terorişti,  iar 
America  şi-a  pus  onorabilul  ei  prestigiu  în  această  luptă  să  eticheteze  drept 
terorişti  nişte  victime  ale  evreilor,  iar  pe  evrei  să-i  îndreptăţească  de  ceva  ce  nu  li¬ 
se  cuvine,  Palestina.  Dar  ce  nu  face  cineva  pentru  "Carnea  şi  Sângele  Lor!" 

America  continuă  să-şi  răsfeţe  "copilul  teribil,  Israelul",  continuă  să-i  ierte 
orice  greşeală,  şi  aşa  vor  ierta  şi  pe  Pollard.  Dealtfel,  la  lanţul  de  trădări,  evreii  au 
mai  avut  şi  "Afacerea  Lavon"  în  1950-54,  ca  să  nu  amintim  decât  de  una. 

Israelul  supărat  de  bunele  relaţii  între  Egipt  şi  America,  şi  pentru  că 
Eisenhower  nu  le-a  cedat  Ierusalimul,  a  instruit  11  evrei  din  Egipt  care,  ca  experţi 
terorişti,  au  plasat  bombe  în  săli  de  cinema,  oficii  poştale  şi  bineînţeles  şi  la 
Oficiul  de  Informaţii  al  Statelor  Unite  în  Cairo  şi  Alexandria.  Scopul  lor  era  să 
"strice  relaţiile  între  America  şi  Egipt",  au  declarat  aceştia  după  ce  au  fost  prinşi. 
Ministrul  Pinhas  Lavon  a  plasat  "vina"  pe  colegii  săi  din  centrul  de  spionaj  al 
agenţiei  de  terorism  "Mossad",  dar  cei  de  acolo  au  răspuns:  "Noi  nu  ştim  nimic", 
şi  afacerea  Lavon  s'a  închis,  aşa  cum  şi  "Afacerea  Pollard"  se  va  închide... 

STRĂMOŞILOR  MEI  *5» 

de  Delia  LUCACIU 

Atâta  tăcere,  atâta  încăpăţânată  dreaptă  luptă  cu  tine  însuţi  trebuie  să  doară.  Te 
simţi  deslipit  de  univers,  departe  de  lume  şi  răsuflarea  îţi  îngheaţă  inima.  După 
zăbrele,  lumina  pătrunde  zgârcită  şi  palidă  de  moarte.  Cu  capul  în  palme  şi  ochii 
închişi  călătoreşti  în  timp  şi  te  opreşti  în  evul  care  mai  ispititor  se  arată.  Departe 
de  linişte,  în  spatele  ei,  a  rămas  tumultul  bătăliilor  pierdute  şi  câştigate  de  atâtea 
ori.  Parfumul  de  caişi  în  floare,  de  frunze  de  frasin  şi  fag,  şoapta  leneşe  a  apei 
curgând  neîntrerupt,  zâmbetul  ochilor  blânzi  şi  ciripitul  de  paseri,  toate  le  ai  în 
tine,  adânc  şi  ne'ntinate  de  nimic. 

Ai*)  străbătut  o  lume  în  lung  şi'n  lat,  talazurile  mării  te-au  purtat  spre  atât  de 
îndepărtate  ţărmuri:  oameni  cu  graiul  necunoscut  ţi-au  împărtăşit  tainele  vieţii 
lor  de  neînţeles  pentru  tine,  ochii  ţi  s'au  deschis  de  atâtea  ori,  în  atâtea  dimineţi 
pe  alte  orizonturi  iar  amurgurile  din  alte  lumi  ţi-au  amintit  că  în  Ţara  cu  muşcate 
la  fereastră  sunt  zorile  de-acum. 

Şi-a  trebuit  s'o  laşi  în  urmă,  cu  tot  cerul  ei  mai  înalt  decât  oriunde,  să  te  porţi 
din  drum  în  drum  cu  tricolorul  la  piept  iar  glasul  tău  sonor  a  fascinat  auzul  multor 
neamuri  care  au  aflat  că  pe  harta  Europei  este  un  loc  binecuvântat  de  Domnul,  că 
este  locul  de  unde  tu  te  tragi,  că  tu  însuţi  eşti  aievea,  că  locul  acela  există  în  mod 
real,  nu  este  rodul  imaginaţiei  atâtor  generaţii  doritoare  de  legendă. 

Le-ai  arătat  cu  degetul  pe  hărţi  fruntariile  de  apus,  de  miazănoapte  şi  i-ai  făcut 
să  înţeleagă  pe  graiul  lor  de  unde  ai  venit,  de  ce  şi  cum.  Dar  n'ai  putut  să  le  cânţi  a 
ciocârlie  şi  nici  a  mierlă,  nu  i-ai  putut  face  să  asculte  liniştea  prafului  de  pe  drum. 

Şi-acum  eşti  singur  şi  gândeşti  la  toate  cele  care  au  trecut,  la  zbuciumul  de 
moarte  când  îţi  strigai  româneşte  povara  de  gânduri,  la  vaierul  miilor  de  glasuri  ce 
te-au  însoţit  pretutindeni,  la  prezenţa  poporului  tău  alături  de  tine  oriunde. 

E  în  tine  mişcarea  de  tumult,  în  tine  sunt  ciocanele  din  minele  de  sub  păduri,  în 


158  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  42-43,  Ianuarie-Februarie  1986. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


490 


tine  clopotul  bisericilor  arse  şi  sfinţii  călcaţi  de  copite  în  cavalcadă,  în  tine  sunt 
lacrimi  şi  strângeri  de  mână,  vânt  de  suspine,  în  tine-i  Ardeiul  tot,  aşa  cum  l-a 
lăsat  Dumnezeu  pe  pământ;  cu  ţărână  şi  stele  pe  cer,  cu  noroiul  stârnit  sălbatic  şi 
mângâierea  primăverilor  care  aduceau  speranţa  de  nou  şi  mai  bine. 

în  tine-i  istoria  lui  zderenţuită  de  pofte  flămânde  şi  răuvoitoare  într'o  limbă 
împiedicată  şi  stâlcită,  sălbtic  rostogolită  ca  piatra  în  gurile  hoardelor  grăbite  în 
trecerea  lor  vremelnică  peste  tot  ceea  ce  aveam  deja  încropit.  în  tine  e  pâinea  lui 
albă  şi  coaptă  cu  miros  de  flori  de  câmp  neîntinat,  în  tine-i  Ardealul  tot  şi  tu  eşti 
Ardealul... 

9  -  Dr.  Vasile  Lucaciu,  străbunicul  autoarei. 


MOŢA-MARIN  *S9 

de  Paraschiv  LASCU 

Plecaseră.  Simplu.  înaintea  lor  mergeau  creştineştile  gânduri  -  conştiinţele. 
Rugăciunile  unui  popor  ce  se  vroia  liber  îi  însoţea.  Temerile  unui  popor  aşezat  atât 
de  aproape  de  ţara  condusă  de  comunism  -  de  Rusia. 

îşi  spuseseră:  Vom  fi  acolo  unde  Christos  a  fost  insultat,  a  fost  batjocorit. 

Şi  au  fost,  iar  sângele  vărsat  pe  pământul  spaniol,  a  devenit  sfântă  adeverire  a 
iubirii  credinţei. 

Anumite  fiinţe  posedă  darul  de  a  avea  în  plus  -  faţă  de  massa  obişnuită  - 
simţiri  ascunse. 

-Simţul  că  dumnezeiasca  viaţă  ţi-a  fost  dăruită  s'o  întrebuinţezi  spre  a 
ilumina  din  propriile-ţi  străfunduri  pe  alţii,  chiar  prin  jertfa  ta. 

-Simţul  că  fiinţa  ta  atotpetrectoare,  supusă  nu  arareori  greşelior 
omeneşti,  este  chemată  să  justifice  utilitatea  ei  în  folosul  celorlalţi. 

-Simţul  binelui  la  scara  Patriei  tale,  a  lumii  tale,  care  te  îndemna  să 
arunci  în  balanţa  sorţilor  viaţa  ta  spre  a-1  sluji  necurmat. 

-Simţul  că  nouăsprezece  veacuri  de  iubire  întru  Christos,  trebuiesc 
apărate  şi  că  lumii  noastre  îi  este  necesară  mântuirea  prin  martiriu. 

Iată  câteva  alese  porniri  ce  se  desprind  din  cele  ce  i-au  îndemnat  pe  eroii  Legiunii 
să  stea  de  strajă  în  slujba  crucii,  pe  frontul  spaniol. 

Adeseori  cuvintele  pot  fi  sărace.  Atât  de  adeseori...  Faptele  însă,  rămân.  Se  întind 
peste  ani,  peste  oameni,  peste  istorie,  înfrumuseţând-o,  aureolând-o. 

Privind  în  urmă  la  cei  plecaţi,  simţi  fie  şi  pentru  o  clipă,  sublimul. 

Elite  ale  Neamului,  prin  ei,  prin  meritele  lor  alese,  aşternute  cu  deosebită 
modestie  pe  altarul  Patriei,  au  oferit  drept  ofrandă  sublimul  vieţii  lor. 

Plecat  spre  tranşee  a  fost  şi  acel  ce  a  şezut  de  strajă  patriei  lui  nepieritoare, 
Generlul  Cantacuzino,  cu  vultureasca-i  privire,  care  prin  eroismul  lui  deosebit  a 
dovedit  că  nu  în  zadar  a  luptat  la  Colţi  lângă  celălalt  erou  al  neamului,  generalul 
David  Praporgescu  în  Primul  Război  Mondial. 


159  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  42-43,  Ianuarie-Februarie  1986. 


Nicolae  Niţă 


491 


Peste  timp,  peste  spaţii,  în  furtuni,  de  orice  fel,  eroii  ştiu  se  se  cheme,  ştiu  să  se 
găsească.  Chiar  şi  în  lumeşti  ELISEE.  Generalului  cruciat,  i-a  fost  dat  să-i  ofere 
într'un  splendid  decor,  ca  între  egali  întru  vitejie,  sabia-i  proprie  -  simbolul 
preţuirei  -,  celui  ce  a  fost  Generalul  Moscrdo. 

Moţa,  Marin,  Al.  Cantacuzino,  Totu  N.,  Ing.  Gh.  Clime,  preot  Dumitrescu  - 
Borşa,  nimeni  dintre  ei  nu  trăise  degeaba,  toţi  reprezentau  cu  cinste  viitorul.  Aş 
vrea  ca  inima  mea  să-i  evoce.  Simt  tentaţia  de  a-1  chema  la  aceasta  tragica 
aniversare,  dintre  sfinte  umbre,  pe  acel  ce  umplea  de  strălucitoare  scântei  ale 
spiritului,  ale  vervei,  propria-i  lume  înconjurătoare. 

"O  singură  ideologie:  FAPTA!",  spunea  V.  Marin.  Iar  fapta  lui?  Alor  lui?  înrolaţi 
în  BANDERA  6,  Compania  21,  Tercio  alaturi  de  Ion  Moţa,  ca  şi  în  viaţa  cea  de  toate 
zilele,  în  suferinţele  sau  împlinirile  toate  câte  au  fost  ele.  Cu  vieţile  lor,  au  însemnat 
lumina  revărsată  peste  luptele  din  jurul  Madridului:  BOADILLA  DEL  MONTE,  LAS 
ROZAS,  POZUELO,  ARAVACA.  Iar  acolo,  în  lupte,  mai  presus  de  orice  moarte,  au 
sfinţit  drapelul  românesc  pastrat  la  piept.  Ei  s'au  întors  pe  scuturi  spre  eternitatea 
care-i  cerea,  ciuruiţi  de  gloanţe.  Moartea  lor?  Vicoria  tinereţilor  veşnice!...  Victorie 
vizionară.  Ce  vorbe  pot  fi  mai  reale,  mai  pline  de  actualitate  decât  gândurile  lui 
Vasile  Marin:  "O  SPANIE  ELIBERATĂ  ŞI  O  ROMÂNIE  REÎNOITĂ  ÎN  SPIRIT  ŞI 
ÎN  IDEAL".  Pentru  aceasta,  cum  spunea  Prof.  NAE  IONESCU  despre  Vasile  Marin: 
"Viaţa  lui,  sau  moartea  lui  nu-1  mai  priveau  pe  el  personal:  de  îndată  ce  principiul 
nu  era  moartea  lui  sau  scăparea  de  la  moarte  -  ci  depunerea  mărturiei  pentru 
credinţa  lui,  CU  ORICE  PREŢ"... 

Ce  perfectă  armonie  între  acestea  şi  cuvintele  cutremurătoare  ale  lui  Ion  Moţa: 
"Era  o  datorie  de  onoare  care  apăsa  pe  umerii  generaţiei  noastre.  Am  făcut-o  cu 
aceiaşi  dragoste  ca  şi  cum  ar  fi  fost  vorba  de  patria  mea". 

în  faţa  Cortesurilor  Spaniei,  Caudillo  FRANCO  arata:  "Ne-am  consacrat  vieţile 
pentru  a  servi  cât  mai  bine  pe  Dumnezeu  şi  Patria  şi  în  serviciul  acestora  o  vom 
termina!"  Prin  timp,  Gen.  Franco  a  dat  Spaniei  libertate,  măreţie,  iar  lumii  un 
exemplu  de  cum  trebue  întâmpinat  pojarul  comunist. 

Vaporul  Monte  Olivio  lunecă  în  întâmpinrea  destinului.  Au  încă  timp  să 
analizeze  poziţia  lor.  Cei  doi  ce  vor  intra  mai  curând  în  eternitate,  îşi  dau  seama  că 
OMUL  N'A  FOST  NĂSCUT  DOAR  PENTRU  A  TRĂI  NUMAIDECÂT  UN  NUMĂR 
DE  ANI... 

Testamentare  gânduri  vizionare.  Iată  ce  rămas  scris  în  AXA  la  1  Oct.  1933,  sub 
semnătură  lui  I.  Moţa,  în  articolul  "Legiunea  şi  L.A.N.C.":  "Noi  am  adus  pornirea 
eroică.  In  spirit  de  totală  jertfă  personală".  Ce  neînfricare,  ce  linişte  sufletească  te 
cuprinde,  îţi  umple  sufletul,  citind  cuvintele  scrise  într'o  autobiografie  în  Martie 
1936  de  acelaşi  Ion  MOŢA:  "Chiar  aşa  suntem.  Suflete  desrădăcinate  care 
purtându-şi  neodihna  peste  o  viaţă  dărâmată,  nu  vor  avea  pace  nici  în  mormânt 
până  când  nu  vor  ridica  din  nou  ceea  ce  alţii  au  pângărit,  au  risipit  şi  au  pus  sub 
blestem".  Moţa  era  deja  un  lider  naţionalist  când  a  venit  de  pe  cealaltă  latură  a 
Carpaţilor;  simplu,  şi-a  depus  idealurile  şi  forţa  de  luptă  în  mâinile  aceluia 
desemnat  de  soartă  a  fi  Căpitan  al  nemului.  Simbolul  vieţii  şi  morţii  lui  I.  Moţa? 
Simbolurile  se  pot  uni,  se  suprapun.  Spiritul  de  jertfă,  iubirea  de  neam, 
neînfricarea.  Acolo,  în  Spania,  fusese  trimis  un  buchet  de  comandanţi  legionari,  de 
fruntaşi  ai  Mişcării. 

Fiecare  însă,  reprezenta  forţe  distincte.  înmănunchierea  lor  arată  până  şi  astăzi 
că  drumul  de  luptă  al  neamului  românesc  aflat  în  diasporă  fortuită,  este 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


492 


UNITATEA.  Timpul  vorbelor  este  de  mult  trecut.  Ce  stânci  viforoase  au  stat  în  calea 
comunismului  ateu  acolo  în  Spania!  Veniţi  într'o  lume  încă  liberă  (atunci),  trimişi 
ca  elite,  ei  au  făcut  cinste  acestui  cuvânt  care  i-a  caracterizat. 

La  aproape  50  de  ani,  cuvintele  şi  jertfele  lor  vorbesc  generaţiilor. 

Lupta  lor?  Acolo,  în  Spania  sângerândă,  cu  faţa  la  duşmanul  lumii,  comunismul, 
în  ţară,  în  luptă  cu  orbii,  surzii,  miopii  politici,  sau  chiar  cu  infiltrate  unelte  ale 
aceluiaşi  comunism. 

Timpul  vorbelor  de  dragul  rezonanţelor  probabile,  trebue  să  fie  considerat  ca 
trecut.  Este  perfect  adevărat  că  nu  se  pot  aduna  oamenii,  cultura  lor,  credinţele  lor, 
crezurile  lor,  cu  uşurinţă.  Să  lăsăm  certurile.  în  Ţară  vom  avea  timpul,  locul  să 
desluşim  mai  bine  cele  ce  avem  de  făcut.  Cele  ce  au  fost  bune  şi  rele  în  vieţile 
noastre,  în  luptele  noastre. 

Depărtându-mă,  aşez  toate  luptele  de  la  începutul  acestui  veac,  lângă  toate 
celelalte  la  care  poporul  a  luat  parte,  punându-le  pe  acelaşi  plan.  O  bănuială  mă 
cuprinde:  nu  cumva,  fiecare  dintre  noi  crede  că  numai  el  face  bine?  Şi  că  meritul  de 
luptător  numai  lui  i  se  cuvine?  Dacă  ar  fi  aşa,  morţii  de  la  sfârşitul  războiului  din 
Ungaria  (1919)  atinsă  de  flagelul  comunist,  cei  morţi  în  Spania,  cei  morţi  până 
dincolo  de  stepele  Calmuce,  în  Caucaz,  cei  de  prin  prăpăstiile  lagărelor  şi 
puşcăriilor  comuniste,  ar  fi  nişte  morţi  inutili,  nesemnifictivi. 

Coşmarul  întrebărilor  poate  continua.  Crezând  în  trecut,  preamărindu-1, 
luptăm  în  prezent,  pentru  măreţia  şi  frumuseţea  viitorului.  Pomenindu-le  numele 
în  suflet  celor  căzuţi  în  Spania,  tot  de  acolo  le  răspund  faptelor  lor  de  cruciaţi: 

PREZENT! 

ADEVĂRUL  DESPRE  CIMITIRUL  BITBURG  160 
-DUPĂ  APROAPE  UN  AN  DELA  VIZITA  PREŞ.  REAGAN- 

de  Ioana  AIOANEI 

Când  Preşedintele  Reagan  a  anunţat  în  30  Aprilie  1985,  că  va  vizita  bazele 
americane  din  Germania  de  Vest,  şi  cu  ocazia  aceasta  şi  cimitirul  Bitburg  unde 
sunt  îngropaţi  militari  nazişti,  toţi  iudeii  din  America  şi  Israel  au  sărit  în  sus 
strigând:  "NU"! 

Ca  la  un  semnal,  comunitatea  iudaică  din  America  şi-a  mobilizat  toate  forţele 
din  Congres  şi  Senat,  să-l  oprească  pe  Reagan  de  a  vizita  cimitirul  Bitburg,  fiindcă 
acolo  sunt  îngropaţi  2.000  militari  germani,  dar  sunt  şi  47  ofiţeri  SS  din  celebra 
"Elite  Pantzer  Division".  Iudeii  americani  au  împins  pe  cei  53  de  Senatori  din 
amândouă  partidele  să  trimită  o  scrisoare  lui  Reagan,  spunând:  "în  cimitirul 
Bitburg  sunt  cei  din  Divizia  Pantzer  SS,  care  au  omorît  83  de  americani  care 
fuseseră  luaţi  prizonieri  după  teribila  bătălie  de  la  Bulge  în  Malmedy,  din  16 
Decembrie  1944". 

Congresmenul  iudeu,  Ted  Weiss,  a  spus:  "Domnule  Preşedinte,  unde  este 
sensul  cunoaşterii  istoriei  de  către  d-tră?  Unde  este  simţul  d-tră  pentru  decenţă?" 

Congresmenul  Stephan  Solarz  a  declarat:  "Aceasta  este  cea  mai  monumentală 
eroare  de  judecată  pe  care  o  face  Preşedintele  de  când  a  fost  ales". 


160  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  44,  Martie  1986. 


Nicolae  Niţă 


493 


Ministrul  Shultz,  în  Rotonda  Capitoliului,  în  faţa  victimelor  Holocaustului  şi  a 
câtorva  veterani  de  război  care  i-au  eliberat  pe  evreii  din  lagărul  Bergen-Belsen,  a 
spus:  "Iau  parte  la  convingerea  voastră,  că  acolo  nu  este  un  loc  în  care  spiritul 
nostru  să  simtă  reconciliere,  pentru  a  înţelege  şi  a  ierta  pe  acei  care  au  luat  parte 
la  ororile  naziste." 

Guvernatorul  Cuomo,  cu  vocea  sa  agresivă,  a  declarat:  "Noi  nu  admitem  ca 
siguranţa  şi  pacea  să  fie  cumpărate  cu  sângele  poporului  iudeu". 

Norman  Lamm,  preşedinte  al  Universităţii  Yeshiva,  a  declarat:  "Chiar  dacă 
preşedintele  ar  vizita  un  lagăr  de  exterminare,  asta  nu  ar  compensa  indifernenţa 
pe  care  ne-o  arată  în  acest  neruşinat  scandal,  prin  faptul  că  îi  onorează  pe  naziştii 
morţi". 

Primul  Ministru  al  Israelului,  Shimon  Peres,  a  spus:  "Reconcilierea  este  bună 
între  englezi  şi  germani,  francezi  şi  italieni,  americani  şi  japonezi,  dar 
reconcilierea  pentru  trecutul  cu  acei  blestemaţi  satanici,  nu  poate  fi  niciodată  o 
conciliere  care  să  le  salveze  conştiinţa".  Peres,  ca  orice  iudeu,  nu  acceptă 
împăcarea  cu  germanii  şi  continuă  să  promoveze  o  politică  de  răzbunare,  aşa  cum 
face  de  40  de  ani. 

în  Houston,  Menachem  Rosensaft,  şeful  organizaţiei  "The  Children  of  Jewish 
Holocaust  Survivors",  a  declarat:  "Insistenţa  preşedintelui  să  viziteze  un  cimitir 
nazist,  este  macabră  şi  extremă.  Oricine  se  întreabă,  ce  îl  obsedează  pe 
Preşedintele  Reagan?  Vreau  ca  supravieţuitorii  veterani  americani  să  fie  acolo  la 
marginea  cimitirului  Bitburg,  în  aşa  fel  ca  preşedintele  să  se  uite  la  feţele  acelora 
pe  care  permanent  îi  ofensează  şi  răneşte". 

Rabinul  Alexander  M.  Schindler,  preşedintele  Congregaţiei  "The  Union  of 
American  Hebrew  Congregations",  a  declarat:  "Este  o  perfidie  de  limbaj  această 
aşa  zisă  ‘conciliere’,  prin  care  se  aduce  o  grosolană  ofensă  poporului  iudeu. 
Preşedintele  a  făcut  o  teribilă  declaraţie  prin  care  aduce  ruşine  asupra  întregului 
popor  american". 

Din  toate  aceste  declaraţii  care  au  fost  publicate  în  săptămânalul  "Time"  din 
29  Aprilie  1985,  se  vede  clar  cât  de  duşmănoşi  sunt  iudeii  contra  germanilor  după 
40  de  ani  dela  război.  Deasemenea,  se  vede  cât  de  puternici  sunt  în  America,  unde 
ei  conduc  forţele  politice  de  peste  50  de  ani.  Este  pentru  prima  dată  că  un 
preşedinte  nu  le  face  plăcerea  de  a  se  supune  ordinelor  lor.  Şi  aceasta  face  ca 
preşedintele  Reagan  să  fie  mai  stimat  şi  iubit  de  lumea  creştină. 

Şi  totuşi,  forţele  jidoveşti  din  America  l-au  forţat  pe  Reagan  să-i  primească  la 
Casa  Albă,  să  se  vaite  de  suferinţele  lor,  şi  să  pretindă  a  rămâne  "victime"  pe 
vecie.  Iudeii  s'au  prezentat  cu  o  delegaţie  numită  "Supravieţuitorii  din  Holocaust" 
şi  l-au  forţat  pe  preşedinte  să  "sărbătorească"  cu  ei  40  de  ani  dela  eliberarea  lor 
din  Buchenwald.  Conducătorul  delegaţiei,  Elie  Wiesel,  un  iudeu  născut  în 
România  la  Sighet,  care  a  fost  trimis  la  Buchenwald  de  ungurii  lui  Horthy  după  ce 
au  invadat  Transilvania  în  1940,  şi-a  început  văicărelile  cu  o  voce  mieroasă,  ca  să- 
şi  ascundă  furia  ce  clocotea  în  el,  spunând: 

"Domnule  Preşedinte,  eu  eram  acolo  când  eliberatorii  americani  au  sosit  şi  ne- 
au  salvat  dându-ne  viaţa  înapoi.  Eu  n'aş  fi  fost  salvat...  şi  dacă  nu  aş  spune  cu 
tristeţe  ce  este  în  inima  mea,  aflând  că  vreţi  să  vizitaţi  cimitirul  Bitburg. 

Ce  pot  să  fac?  Aparţin  unei  generaţii  traumatizate,  pentru  care  simbolurile 
sunt  preţioase,  aşa  ca  şi  pentru  d-tră.  Aşa  cum  ne-aţi  spus  mai  înainte,  că  pentru 
d-tră  nu  este  nici  un  motiv  de  îngrijorare  faptul  că  în  cimitirul  Bitburg  sunt 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


494 


îngropaţi  şi  germani  SS,  dar  pentru  noi  aceasta  este  o  mare  îngrijorare. 

Aş  îndrăzni  să  spun,  Domnule  Preşedinte,  dacă  este  posibil...  să  vă  implor  a 
face  altceva...,  să  găsiţi  o  altă  cale,  un  alt  loc  să  vizitaţi.  Acela  nu  este  un  loc  de  a  fi 
vizitat  de  d-tră.  Domnule  Preşedinte,  locul  dvs.  este  alături  de  victimele  naziştilor 
SS... 

Oh,  noi  ştim  cu  toţii,  că  ocolo  sunt  puternice  motive  politice  şi  strategice.  Noi 
ştim  şi  înţelegem  că  d-tră  vă  uitaţi  pentru  reconciliere.  Aşa  si  noi.  Eu  doresc  să 
obţinem  o  adevărată  reconciliere  cu  poporul  German.  Noi  nu  credem  în  vina  şi 
răspunderea  colectivă.  Numai  criminalii  sunt  vinovaţi,  nu  şi  fiii  şi  ficele  lor.  Ei  nu 
sunt..." 

Preşedintele  Reagan,  l-a  ascultat  cu  răbdare  pe  Wiesel  şi  foarte  "impresionat" 
de  elocvenţa  lui,  l-a  aplaudat  şi  decorat  cu  "Gold  Medal  of  Achivement",  după  care 
a  declarat:  "Americanii  au  pledat:  "Never  again"  şi  "Never  forget".  Eu  vreau  să  fac 
această  vizită  în  spiritul  de  reconciliere  între  popoarele  ce  au  aparţinut  alianţei 
noastre  şi  poporul  german,  şi  între  toţi  soldaţii  care  au  luptat  unul  contra  altuia 
pe  fronturile  Europei.  Acest  spirit  trebue  să  crească  şi  să  se  întărească". 

Au  apărut  şi  oameni  care  au  sprijinit  planul  Preşedintelui  Reagan,  căci  ziarul 
"Houston  Post"  a  spus:  "Chiar  dacă  la  Bitburg  sunt  soldaţi  SS...  aceasta  nu  face 
vizita  a  fi  neindicată.  Acei  bărbaţi  sunt  morţi  luptând  ca  trupe  obişnuite  în  război, 
şi  moartea  nu  face  deosebire  între  ei,  că  erau  nazişti,  sau  că  erau  victime  ale 
naziştilor"  (pag.  20,  "Time"). 

Ziarul  "The  Atlanta  Constitution",  a  precizat:  "Dorinţa  Preşedintelui  este,  de  a 
pune  în  spatele  lui  toate  atrocităţile  şi  tensiunea  din  trecut.  El  doreşte  să 
stabilească  o  nouă  linie  de  vederi  comune  adecuate  anului  1985,  pentruca 
omenirea  să  poată  privi  înainte  către  ceea  ce  este  important  şi  vital  ei". 

Elie  Wiesel  cu  delegaţia  sa  de  "martiri"  nu  s'au  dat  bătuţi  şi  au  împins  pe 
ziarişti  să-l  înconjoare  pe  Reagan  cu  fel  de  fel  de  întrebări,  că  doar  îl  vor  face  să 
renunţe  la  vizitarea  cimitirului  Bitburg.  Cu  tact,  Reagan  a  precizat:  "Acei  SS 
germani  ce  sunt  îngropaţi  la  Bitburg,  au  fost  cei  mai  mari  ticăloşi  şi  criminali  pe 
care  îi  ştim.  Ei  au  condus  şi  comis  tot  felul  de  orori  şi  persecuţii.  Dar  acolo  sunt 
îngropaţi  şi  germani  care  nu  aveau  mai  mult  de  18  ani.  Aceia  au  fost  nişte 
copilandri  care  forţat  au  fost  trimişi  la  luptă  pentru  al  Treilea  Reich  atunci  când 
germanii  nu  mai  aveau  forţe. 

Eu  gândesc  că,  nu  este  nimic  rău  în  vizitarea  acelui  cimitir,  unde  zac  acei  copii 
care  au  fost  ei  înşişi  victime  ale  nazismului,  căci  Germania  i-a  forţat  să  îmbrace 
uniforma  militară  si  i-a  trimis  să  lupte  pentru  planurile  lor  naziste"  (pag.20, 
"Time"). 

Preşedintele  Reagan,  a  cunoscut  bine  istoria  Bătăliei  dela  Bulge  şi  drama  dela 
Malmedy...,  fapte  pe  care  iudeul  Wiesel  or  nu  le-a  ştiut,  or  le-a  ignorat. 

Şi  iată  adevărul  despre  cimitirul  Bitburg: 

în  regiunea  oraşului  Kolmeshohe,  aproape  de  orăşelul  Bitburg,  unde  azi  se 
află  o  mare  bază  militară  americană,  a  fost  o  cumplită  bătălie,  o  încleştare  între 
germanii  ce  luptau  cu  disperare  contra  americanilor  şi  francezilor  să  intre  pe 
teritoriul  ţării  lor.  în  bătălia  dela  Bulge,  au  murit  100.000  germani,  4.000 
francezi  şi  77.000  americani.  Din  cei  100.000  de  germani  omorîţi,  2.000  au  fost 
îngropaţi  în  cimitirul  Bitburg,  din  care  47  SS,  tineri,  între  16  şi  30  de  ani,  dar  care 
nu  au  murit  în  luptă,  ci  au  fost  asasinaţi  după  război  de  iudeii  îmbrăcaţi  în 


Nicolae  Niţă 


495 


uniforme  americane.  Faptele  acelor  americani  au  lăsat  o  pată  de  sânge  în  istoria 
Americii.  Pentru  acea  pată  de  sânge,  Preşedintele  Reagan  a  vizitat  cimitirul 
Bitburg,  să  o  spele  în  numele  concilierii  cu  urmaşii  victimelor  dela  Malmedy  şi 
dela  Schwabish  Hali. 

La  plângerea  făcută  de  doi  preoţi  germani,  coroborată  cu  un  raport  scris  de  Lt. 
Co.  Willis  M.  Everett,  Senatorul  Mc  Carthy  a  deschis  o  anchetă  în  Senat  să  verifice 
activitatea  "Comisiei  Simpson"  care  includea  atrocităţile  comise  de  armata 
americană  în  Germania,  după  război.  în  cartea  "The  Life  and  Times  of  Joe 
McCarthey",  autorul  Thomas  C.  Reeves  descrie  între  paginile  161-185,  atrocităţile 
comise  de  ofiţerii  iudei  americani,  fapte  şi  orori  ce  au  fost  dezbătute  în  Senatul 
American  între  anii  1948  şi  1950. 

în  16  Decembrie  1944,  prima  Divizie  SS  Pantzer,  condusă  de  Lt.  Colonel 
Joachim  Peiper  în  vârstă  de  29  ani,  a  ordonat  un  atac  contra  trupelor  americane, 
bătălie  după  care  a  luat  83  de  prizonieri  americani.  Când  americanii  au  contra¬ 
atacat,  germanii  s'au  retras  către  ţara  lor,  şi  Peiper  a  ordonat  împuşcarea  celor  83 
de  prizonieri  americani  capturaţi  în  Bătălia  de  la  Bulge  la  Malmedy. 

După  terminarea  războiului  şi  înfrângerea  Germaniei,  Generalul  Lucius  Clay  a 
fost  numit  guvernatorul  Germaniei  cu  drepturi  de  viaţă  şi  moarte  asupra 
germanilor.  Comandamentul  American,  a  format  o  echipă  de  "specialişti"  numită 
"Comisia  Simpson"  care  să  cerceteze  "Masacrul  dela  Malmedy",  a  celor  83  de 
prizonieri  americani. 

Cu  meticulozitate,  au  fost  căutaţi  dealungul  şi  dealatul  Germaniei  toţi  acei 
care  au  făcut  parte  din  Prima  Divizie  SS  Pantzer.  Americanii  au  strâns  1.000  de 
militari  germani,  pe  care  i-au  anchetat  pentru  masacrul  celor  83  americani.  400 
de  germani  au  fost  consideraţi  vinovaţi,  şi  i-au  transportat  în  orăşelul  Schwabish 
Hali  aproape  de  Stuttgart,  pentru  cercetări  ample.  Din  cei  400  de  prizonieri 
germani,  finalmente  74  au  fost  declaraţi  vinovaţi,  iar  din  aceia  numai  47  au  fost 
condamnaţi  la  moarte  împreună  cu  Colonelul  Peiper  şi  au  fost  spânzuraţi. 

Când  preoţii  germani  s'au  plâns  Curţii  Supreme  Americane  de  brutalităţile 
comise  de  armata  americană  faţă  de  germani,  Judecătorul  Edward  Van  Roden  a 
cercetat  şi  constatat  că:  "Americanii  (N.N.-evreii  americani)  au  folosit  brutale 
torturi  asupra  prizonierilor  germani,  forţându-i  la  false  mărturii,  ca  să-i  poată 
ucide  cu  forme  legale". 

Tot  Judecătorul  Van  Roden  a  declarat:  "La  Schwabisch  Hali,  americanii  i-au 
ţinut  pe  prizonierii  germani  în  total  întuneric  şi  fără  mâncare,  şi  i-au  torturat 
zilnic  pe  o  perioadă  de  6  luni". 

Toturile  zilnice  erau: 

1.  Chibrit  aprins  sub  unghiile  prizonierului; 

2.  Anchetatorul  american  îl  înjunghia  pe  german  în  braţe  şi  pulpe; 

3.  139  de  germani  au  fost  bătuţi  zilnic  numai  la  testicule  până  ce  le  spărgeau. 
Apoi  erau  trântiţi  în  celule  fără  nici  un  tratament  medical; 

4.  Prizonierul  era  legat  cu  un  lanţ  de  gât  şi  tras  de  anchetator  ca  pe  un  câine. 
Apoi  îl  lega  de  braţe  şi  era  agăţat  de  perete,  unde,  imobilizat,  prizonierul  era  bătut 
la  tălpi  şi  testicule  până  leşina; 

5.  Anchetatorul  american,  punea  o  glugă  peste  capul  prizonierului  german  ca 
să  nu-1  stropească  sângele  victimei  sale,  şi  cu  un  box  de  metal  cu  ţepi  fixat  între 
degete,  numit  "brass  -  knuckles",  îl  lovea  peste  faţă,  până  îi  zdrobea  nasul,  obrajii, 
ochii  şi  îi  rupea  maxilarele; 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


496 


6.  Prizonierul  grman  era  legat  pachet,  iar  anchetatorul  îl  bătea  cu  un  baston 
de  cauciuc,  ori  cu  o  lopăţică  de  lemn  pentru  "baseball"  până  îi  zdrobea  oasele  şi  îi 
rupea  mâinele  şi  picioarele; 

7.  Anchetatorul  american,  se  îmbrăca  în  veşminte  de  preot  catolic,  iar  pe  o 
masă  lungă  aşeza  un  crucifix  între  două  lumânări  aprinse.  Prizonierul  german  era 
dus  în  faţa  "preotului",  care  îl  binecuvânta  şi  îi  spunea:  "Crede  în  Christ,  el  te  va 
mântui.  Recunoaşte  ce  ţi  se  cere,  că  ai  încălcat  legile  internaţionale.  Dacă  semnezi 
declaraţia  te  scot  liber.  Chiar  dacă  nu-i  adevărat  ce  scrie  în  declaraţie,  semnează, 
ca  eu  te  iert  în  faţa  lui  Christos  pentru  minciună,  dar  vei  fi  liber". 

în  acea  mascaradă  a  justiţiei  americane,  tânărul  de  18  ani  Koloman  Chrenko 
numit  Chris,  a  fost  torturat  săptămâni  întregi.  După  ce  a  declarat  tot  ce  a  voit 
anchetatorul,  a  fost  dus  în  faţa  "preotului"  care  i-a  spus  că-1  lasă  liber  dacă 
semnează  "mărturiile". 

Chris  n'a  vrut  să  semneze  declaraţiile  scoase  prin  tortură,  scrise  pe  16  pagini. 
A  fost  trimis  în  celula  lui,  unde,  plângând,  a  spus:  "Mai  bine  mor.  Nu  mai  pot  să 
îndur  ca  să  spun  mereu  altă  minciună".  Chris  s'a  spânzurat,  iar  trupul  lui  a  fost 
îngropat  în  cimitirul  Bitburg. 

Când  Preşedintele  Reagan  a  vizitat  Bitburg-ul,  piatra  funerară  la  care  s'a  oprit 
a  fost  aceea  sub  care  zace  "soldatul  german  SS  Koloman  Chrenko",  asasinat  de 
iudeul  american  Maiorul  Dwight  Fanton,  care  obişnuia  să  se  îmbrace  în  "preot". 

De  îndată  ce  în  cimitirul  Bitburg  zac  2.000  militari  SS  din  Panzer  Division, 
arestaţi  după  terminarea  războiului  în  "Cazul  Malmedy",  se  poate  spune  că  au  fost 
ucişi  în  torturi  de  către  anchetatorii  americani,  aşa  cum  sovieticii  i-au  omorît  pe 
cei  14.000  de  prizonieri  polonezi  în  Pădurea  Katyn,  fără  să  mai  fabrice  false 
declaraţii  ale  prizonierilor,  aşa  cum  au  făcut  americanii. 

Şi  ca  răzbunarea  iudeilor  îmbrăcaţi  în  uniforme  americane  să  fie  completă,  au 
fost  căutate  şi  arestate  soţiile  prizonierilor  germani  şi  aduse  în  coloană  la  unităţile 
americane  şi  cluburile  lor,  forţate  să  fie  "instrumente  de  plăcere",  pentru 
"civilizaţii  domni  americani",  care  după  toate  le-au  şi  maltratat. 

Senatorul  Joe  McCarthy,  a  acuzt  "Comisia  Simpson",  de  abuz  şi  inuman 
tratament  aplicat  prizonierilor  germani,  şi  a  numit  ca  primi  vinovaţi  pe  Maiorul 
Dwight  Fanton  care  împreună  cu  Maiorul  Morris  Elowitz  au  introdus  metoda 
torturii  numită  "Schenell  Procedure". 

Au  colaborat  la  acele  torturi  ale  germanilor  toţi  ofiţerii  americani  ca,  ILSE 
KOCK,  COLONEL  ROSENFELD,  LT.  COLONEL  BURTON  ELLIS,  RALPH 
SHUMACKER  şi  alţii.  Cel  mai  crud  a  fost  iudeul  WILLEAM  PERL,  un  refugiat  din 
Austria,  care  în  1943  a  devenit  ad-hoc  procuror  militar  în  armata  americană  şi 
apoi  trimis  în  Germania  să  ancheteze  "Cazul  Malmedy". 

în  Aprilie  18,  1949,  Senatorul  McCarthy  l-a  interogat  pe  Perl  în  Senat, 
spunându-i:  "Noi  îi  acuzăm  pe  Ruşi  că  folosesc  violenţa  fizică,  şi  că  produc  probe 
false,  că  înscenează  procese  oamenilor  pe  care  îi  ţin  în  întuneric  şi  mizerie.  Şi 
acum,  avem  un  fapt  care  arată  că  noi  americanii  am  comis  toate  acele  brutalităţi 
de  care  ne  scuzăm  că  ar  fi  fost  în  regulă,  fiindcă  au  dat  declaraţii  bune  şi  semnate. 

Aceasta  este  o  ruşine  pentru  noi  în  faţa  lumii  întregi..." 

Senatorul  Baldwin,  "bossul"  firmei  "Law  Baldwin  firm",  unde  lucrau  ca  avocaţi 
toţi  cei  trimişi  să  ancheteze  "cazul  Malmedy",  a  fost  acuzat  de  către  Senatorul 
McCarthy  că  încerarcă  să-i  scoată  "basma  curată"  pe  salariaţii  lui,  la  care  Baldwin 


Nicolae  Niţă  ■fr 


497 


a  răspuns:  "Eu  sunt  convins  că  armata  noastră  a  făcut  tot  ce  a  putut  mai  bine  în 
acest  caz". 

McCarthy  s'a  repezit  cu  furie  asupra  Senatorului,  spunând:  "Pentru  Senatorul 
Bladwin,  viaţa  şi  moartea  unei  persoane  nu  contează.  Libertatea  unei  persoane 
pare  să  nu  fie  importantă  pentru  el,  dar  este  pentru  mine.  Atunci  când  o  naţiune  a 
fost  cucerită  şi  peste  care  ai  dreptul  de  viaţă  şi  moarte,  trebue  să  fim  precauţi  în  a 
proteja  şi  libertăţile  acelor  oameni". 

McCarthy  şi-a  publicat  concluziile  în  ancheta  "Comisiei  Simpson",  în  "Green 
Bay  press  Gazette",  redate  la  pagina  179  în  lucrarea  lui  Thomas  Reeves: 
"Reprezentanţii  poporului  american  şi  ai  armatei  Statelor  Unite  sunt  vinovaţi  că 
au  sacrificat  principiile  justiţiei  americane,  uzând  şi  folosind  metode  barbare 
pentru  a  găsi  pe  vinovat,  aşa  cum  au  procedat  Hitler  şi  Stalin. 

Costul  ignoranţei  şi  incompetenţei  acestor  americani  a  anulat  total  orice 
valoare  morală  a  noastră,  în  a  susţine  procese  pentru  crimele  de  război  ale  altora". 

Preşedintele  a  cunoscut  foarte  bine  "istoria"  cu  tot  ce  s'a  întâmplat  la 
Malmedy  şi  la  Schwabisch  Hali,  şi  deaceea  a  ignorat  toate  insistenţele  iudeilor  şi  a 
vizitat  cimitirul  Bitburg.  Prin  prezenţa  sa,  Reagan  a  adus  în  adevăr  reconciliere 
între  poporul  German  şi  cel  American. 

Un  iconarist:  sculptorul  VALERIU  CERCEL  161 


de  Victor  CORBUŢ 

Un  talentat  sculptor  în  lemn. 

Valeriu  Cercel,  împreună  cu  soţia  şi  două  fetiţe  minore,  au  trecut  oceanul  şi  s'au 
stabilit  în  Cleveland,  Ohio,  în  anul  1980  (actualmente  cu  domiciliul  în  Canada  -N.N.). 
Preţul  plecării  din  ţara  subjugată  l-au  plătit  scump:  în  1978,  o  condamnare  de  un  an 
închisoare,  la  Turnu  Severin,  pentru  încercare  de  trecere  a  frontierei;  3  luni 
închisoare,  în  anul  1978,  10  Decembrie,  "Ziua  internaţională  a  drepturilor  omului", 
când  a  făcut  o  demonstraţie  de  protest  împotriva  guvernului  comunist.  Un  act  de 
mare  curaj.  A  aşteptat  patru  ani  pentru  paşapoartele  legale,  care,  în  orice  ţară 
civilizată  se  obţin  în  câteva  zile.  De  profesie  desenator  tehnic  în  Bucureşti,  a  vărsat  o 
lacrimă  în  clipa  când  se  desprindea  de  pământul  patriei  pe  care  a  iubit-o,  după  cum  o 
iubim  toţi.  O  lacrimă  de  durere  şi  bucurie  totodată.  Oricare  român  din  exil,  cu 
sufletul  curat  ştie  valoarea  unor  asemenea  lacrimi... 

L-am  întâlnit  în  vara  anului  1985,  în  Pennsylvania,  la  Mănăstirea  dela  Elwood 
City,  cu  ocazia  sfinţirii  unei  minunate  troiţe,  lucrata  chiar  de  el,  la  comanda  Maicei 
Alexandra  şi  închinată  memoriei  patrioţilor  români,  morţi  în  închisorile  din 
România,  în  lupta  lor  pentru  libertatea  naţională  şi  respectarea  credinţei  strămoşeşti. 
A  fost  o  măreaţă  sărbătoare,  la  care  a  participat  mitropolitul  Teodosius,  IPS 
Nathanael  şi  toată  preoţimea  din  regiune. 

Auzind  că  troiţa  a  fost  lucrată  de  un  tânăr  român,  nu  a  fost  greu  să  dau  de  el.  Era 
înconjurat  de  lume,  la  o  masă  lungă  pe  care  se  aflau  expuse  zeci  de  lucrări  sculptate 
în  lemn:  tripticuri,  rame,  cruci  de  mână,  troiţe  în  miniatură  şi  candele.  Repede  am 
intrat  în  vorbă.  Un  om  extrem  de  vioi  cu  ochi  adânci,  negri  şi  cu  o  voce  caldă, 
duioasă,  de  moldovean  strămutat  în  Muntenia. 


161  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  44,  Martie  1986. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


498 


Mi-a  spus  povestea  lui,  refulându-şi  sentimentul  de  durere  şi  suferinţă,  ca  să  nu 
umbrească  splendoarea  sărbătorii  şi  peisajului  aproape  carpatin  în  care  străjuieşte 
mănăstirea.  O  Sinaie  în  Munţii  Appalachieni  ai  Pennsylvaniei,  loc  pe  care  numai  un 
suflet  de  român  îl  putea  descoperi  şi  destina  unei  mănăstiri.  Este  de  36  de  ani  şi  în 
viaţa  lui  nu  s'a  gândit  că  va  lucra  cândva  în  lemn.  “în  anul  1984,  mi-a  spus  Dl.  Cercel, 
neavănd  ce  face  acasă,  am  luat  dalta  şi  am  început  să  fac  câteva  crestături  într'un 
lemn,  găsit  la  întâmplare  în  curte.  Acesta  a  fost 
începutul".  Binecuvântat  început,  zic  eu,  aflând  de  cele  ce 
au  urmat. 

Din  zi  în  zi  dădea  la  iveală  lucrări  de  început  tot  mai 
atractive  ochiului,  până  când  a  luat  treaba  în  serios.  Chiar 
în  acel  an  s'a  prezentat  cu  o  lucrare  din  arta  populară 
românească,  la  un  concurs:  GREAT  LAKES 
WOODCARVING  EXHIBIT  din  Cleveland,  Ohio,  unde  a 
luat  premiul  I.  A  fost  remarcat  pe  loc  de  către  artiştii 
prezenţi.  După  numai  o  lună,  s'a  prezentat  la  un  alt 
concurs,  în  Columbus,  capitala  statului  Ohio.  A  luat  şi  aici 
premiul  I,  pentruca  în  August-Septembrie,  acelaş  an,  să 
participe,  invitat  special,  la  INTERNATIONAL 
WOODCARVING  EXHIBITION  din  Toronto-Canada,  unde 
a  luat  deasemenea  premiul  întâi,  concurând  cu  o  serie  de 
sculptori  veniţi  acolo  din  întreaga  lume.  Acesta  este  până 
în  prezent  palmaresul  lui,  al  talentului  şi  geniului  lui... 

Televiziunea  l-a  prezentat  două  zile  la  rând,  luându-i 
interviuri,  lui  şi  familiei  şi  expunându-i  pe  micul  ecran 
lucrările  executate  cu  o  deosebită  măiestrie  şi  dar  artistic. 

Printre  ultimele  lucrări  se  numără  şi  o  troiţă,  de  peste  13 
fiţi  înălţime,  care  aşteaptă  în  curtea  înflorită  a  casei,  să  fie 
transportată  la  Câmpul  Românesc  de  la  Hamilton,  Canada, 
unde  va  fi  sfinţită  în  ziua  de  10  Mai  acest  an.  Este  o  troiţă 
divină,  care  se  înalţă  spre  cer,  spre  infinit,  spre  veşnicie, 
asemenea  unui  fragment  din  Coloana  Infinită  a  lui 
Brâncuşi,  la  care,  îmi  spunea  că  se  gândise  atunci  când  a 
proiectat-o. 

Valeriu  Cercel  este  şi  un  artist  al  slovei  scrise.  Scrie  versuri  care,  într'o  zi  vor  vedea 
şi  ele  lumina  în  această  generoasă  şi  binecuvântată  ţară  a  LIBERTĂŢII,  libertate  de 
care  nu  ne-am  putut  bucura  în  ţara  noastră,  România. 

Departe,  peste  munţi  şi  văi  şi  ape  întinse,  văd  Bucovina  şi,  privind  aşa,  într'o  doară 
la  acest  vlăstar  al  patriei  noastre,  văd  în  el,  săpând  în  lemn  şi  slovă,  întrupare  unui 
ICONAR  din  acea  ţară  de  vis,  pe  care  o  voiam  "ca  soarele  sfânt  de  pe  cer”. 

Numai  Dumnezeu  i-a  dăruit  acest  har,  alegându-1  cu  un  scop  anume  tocmai  pe  el. 
Dorul  lui  de  ţară,  de  libertate  şi  de  cei  dragi,  amintirea  suferinţelor  îndurate  de  la 
"fraţii"  lui  români,  se  ostoiesc  şi  se  astâmpără  în  truda  creaţiei  care  prinde  viaţă  şi 
iese  la  lumină  din  dalta  sa.  Este  un  act  de  sublimare,  asemeni  celui  care  a  lucrat  şi  a 
rodit  în  fiinţa  şi  adâncurile  sufleteşti  ale  marelui  taciturn  din  Canada  (Toronto),  Ion 
Nicolau-Delta,  înzestrat  de  Acelaş  Mare  Dumnezeu,  cu  darul  artei  picturii.  Noi 
cavaleri  cu  chip  de  heruvim. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


499 


SITUAŢIA  BISERICII  ORTODOXE  ROMÂNE 
SUB  REGIMUL  COMUNIST  162 

de  Pr.  Prof.  Gh.  CALCIU -DUMITREASA 
-I- 

Toată  istoria  omenirii  este  tragică,  pentru  că  ea  este  consecinţa  păcatului. 
Odată  cu  căderea  în  păcat  a  strămoşilor  noştri,  şirul  evenimentelor  dramatice 
începe  să  se  desfăşoare,  corupţia  umană  se  accentuează,  ignoranţa  se  extinde, 
cunoaşterea  sfântă  dăruită  lui  Adam  şi  Evei  se  restrânge  tot  mai  mult. 

Fără  îndoială  că  oamenii  nu  au  uitat  niciodată  paradisul  pierdut,  ci  au  privit  cu 
nostalgie  spre  epoca  de  aur,  căutând  o  cale  de  reîntoarcere  mereu  ratată.  Istoria 
omenirii  este,  în  mod  evident,  istoria  mântuirii.  Conştientă  de  suferinţa  ei  şi  în 
parte,  de  cauzele  care  au  generat-o,  lumea  îşi  caută  propria  salvare  pe  căi  drepte 
sau  nedrepte,  pe  calea  spiritualităţii  sau  a  ştiinţei. 

Venirea  Mântuitorului,  întruparea,  învăţătura  şi  sacrificiul  Său  absolut  au 
introdus  sensuri  noi  în  lume,  au  sfinţit  istoria  şi  au  dat  suferinţei  un  sens  salvator. 
Iisus  îşi  asumă  suferinţa  întregii  lumi  ca  să  ne  ridice  pe  toţi  la  statura  bărbatului 
desăvârşit  care  este  El.  Umilinţa  Fiului  lui  Dumnezeu  si  valoarea  învăţăturii  Sale 
reies  din  Predica  de  pe  Munte,  cea  mai  sublimă  lecţie  de  morală  care  a  fost  rostită 
vreodată.  Adevărul  acestei  lecţii  este  confirmat  de  sângele  cel  vărsat  pe  cruce  de 
Mântuitorul. 

Fireşte  ca  Isus  nu  a  adus  fericirea  în  lume,  în  sensul  în  care  omenirea  o  dorea,  o 
fericire  seculară,  o  prefacere  a  pietrelor  în  pâine,  o  minune  continuă,  o  dominaţie 
necodiţionată  a  lumii,  aşa  cum  a  încercat  ispititorul  să-i  demonstreze  lui  Iisus  pe 
muntele  Carantaniei. 

Lumea  aceasta  este  o  lume  creată,  ea  are  un  început  şi  un  sfârşit,  iar  limitarea 
înseamnă  durere.  Moartea  şi  conştiinţa  morţii  pe  care  counoaşterea  umană  a 
introdus-o  în  înţelegerea  noastră  după  căderea  în  păcat,  înseamnă  durere.  Iar 
oamenii  fug  de  durere.  în  această  fugă  permanentă  de  durere,  oamenii  uită  glasul 
Mântuitorului  din  Predica  de  pe  Munte.  Ei  cred  că  durerea  se  anulează  în  plăcere, 
dar  după  consumarea  acesteia  se  văd  din  nou  aruncaţi  într'o  durere  şi  mai  mare, 
aşa  cum  spune  Maxim  Mărturistorul. 

Iisus  ne  cheamă  însă  spre  o  plăcere  spirituală  care  nu  are  revers  pentru  durere 
în  spirit.  Numai  materia,  carnea  sunt  contradictorii,  spiritul  este  unitar  în  durere 
sau  bucurie,  căci  bucuriile  spirituale  sunt  depline.  "V-am  spus  aceste  lucruri 
pentru  ca  bucuria  mea  să  rămână  în  voi  şi  bucuria  voastră  să  fie  deplină."  (In. 15, 

11) 

Deşi  vocea  autoriztă  a  lui  Hristos  ne-a  spus,  fără  posibilitate  de  îndoială,  că  El 
este  doctorul  cel  desăvârşit  al  tuturor  durerilor  noastre  şi  că  nu  putem  trăi  decât 
prin  iubire,  tot  nu  am  înţeles  integral  dimensiunea  şi  valoarea  acestei  iubiri. 

"Aceasta  este  porunca  mea:  să  vă  iubiţi  unii  pe  alţii  aşa  cum  v-am  iubit  Eu.  Nu 
este  mai  mare  dragoste  decât  să-şi  dea  cineva  viaţa  pentru  prietenul  său." 

în  prezent  lumea  este  net  împărţită  între  cei  ere  îl  iubesc  pe  Dumnezeu  şi  cei 
care  îl  urăsc.  Regimurile  totalitare  ateiste  reprezintă  astăzi  împărăţia  lui  Anticrist, 


162  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  45-46,  Aprilie-Mai  (I)  /  Nr.  47  (II),  Iunie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


500 


o  imensă  armată  modernă  dotată  cu  cele  mai  distrugătoare  arme,  gata  în  orice 
clipă  să  invadeze  lumea  şi  s'o  subjuge. 

Principiul  fundamental  al  comunismului  nu  este  socializarea  toatală  a 
mijloacelor  de  producţie.  Ideea  socialistă  a  existat  de  mult,  ea  nu  este  o  creaţie 
marxistă  după  cum  nici  justificarea  ei  "ştiinţifică"  nu  este  creaţia  lui  Marx  şi  a 
discipolilor  săi.  Elementul  fundamental  al  ideologiei  comuniste  este  ateismul.  De 
altfel,  nici  această  idee  nu  este  nouă,  căci  dintotdeauna  satana  şi-a  avut 
reprezentanţii  săi  printre  oameni,  care  au  negat  ideea  de  Dumnezeu,  fie  prin 
introducerea  dubiului  în  inimi,  fie  prin  combatere  directă. 

Pentru  prima  dată  însă  în  istoria  omenirii,  ateismul  devine  o  religie  de  stat 
servită  de  sute  de  milioane  de  indivizi  gata  să  săvârşească  orice  crimă.  Pentru 
prima  dată  în  istoria  omenirii,  mistica  materiei  devine  legea  care  se  impune 
gândirii  şi  comportamentului  uman.  în  sfârşit,  pentru  prima  dată  ateismul  devine 
o  putere  de  stat. 

Omenirea  este  în  pericol,  omenirea  trebuie  făcută  să  înţeleagă  că  existenţa  ei 
este  ameninţată  într'un  mod  foarte  serios.  Comunismul  nu  cunoaşte  decât  ura  şi 
suspiciunea.  Acestea  sunt  deficienţele  social-psihologice  care,  infiltrate  prin 
insinuare  sau  impuse  cu  mâna  înarmată,  aduc  distrugerea  omenirii  ca  entitate 
spirituală. 

Este  oare  Occidentul  orb  şi  surd  în  faţa  acestui  pericol?  Şi-a  pierdut  el 
posibilitatea  raţionării  pe  baza  evidenţei? 

Din  1945  şi  până  în  prezent,  Rusia  a  ocupat  rând  pe  rând  şi  în  mod  temeinic, 
zeci  de  ţări:  Polonia,  Cehoslovacia,  Ungaria,  România,  Bulgaria,  Germania  de  Est, 
o  imensă  parte  din  Asia,  Cuba,  Orientul  Mijlociu,  Afganistanul,  mare  parte  din 
Africa  şi  ţări  din  America  de  Sud.  Aceeastă  ocupaţie  s'a  făcut,  fie  mânu  militare, 
fie  în  mod  insidios.  De  aproape  40  de  ani,  lumea  occidentală  pierde  teritorii  şi 
zone  de  influenţă.  Rusia  ocupă  o  ţară  şi  conform  unei  practici  îndelung 
experimentate,  ridică  un  mic  procent  din  populaţia  unei  ţări  împotriva  majorităţii. 
Susţinută  de  armele  Sovietice,  această  minoritate  poate  teroriza  şi  extermina  o 
mare  parte  din  populaţia  majoritară.  Pământul,  mijloacele  de  producţie,  individul, 
gândirea  şi  credinţa  sunt  confiscate.  O  eră  nouă  de  sclavaj  începe.  Tragedia 
Afganistanului  este  o  demonstraţie  gata  făcută.  Rusia  invadează  Cehoslovacia 
măcelărindu-i  populaţia,  iar  statele  occidentale  o  invită  la  masa  negocierilor 
pentru  ca  Uniunea  Sovietică  să  mai  poată  respira  în  vederea  unui  nou  atac. 
Bisericile  sunt  demolate,  credincioşii  şi  păstorii  lor  sunt  persecutaţi,  aruncaţi  în 
închisori,  torturaţi  şi  ucişi,  conştiinţa  este  violată.  Presa  şi  literatura  comunistă 
încă  mai  declară  public  şi  cu  autoritate  că  religia  este  opiul  popoarelor  şi  se 
întruneşte  în  recepţii  fastuoase  cu  ierarhii  colaboratori  ai  comunismului,  cu 
miniştrii  comunişti  atei  cu  care  se  îmbrăţişează  şi-şi  fac  declaraţii  reciproce  de 
dragoste  eternă,  în  timp  ce  milioane  de  oameni  mor  de  foame  şi  de  frig  în  lagărele 
comuniste. 

Aceşti  misionari  ai  colaborării  ar  trebui  să  se  întrebe  dacă  la  banchetele  lor  beau 
vin,  sau  sângele  martirilor  pe  care  îi  sacrifică  pentru  o  pace  iluzorie  cu  ateismul. 

Sistemele  totalitare  îşi  întemeiază  puterea  pe  teroare,  şi  comuniştii  au,  în 
această  privinţă,  un  plan  ştiinţific  stabilit  şi  experimentat  de  mai  mult  de  60  de 
ani  pe  sute  de  milioane  de  oameni  de  toate  rasele.  Stalin  afirma  că  dacă  5%  din 


Nicolae  Niţă 


501 


populaţia  unei  ţări  este  pusă  după  gratii,  teroarea  este  instalată  şi  restul  populaţiei 
nu  mai  are  curajul  să  se  revolte. 

în  România,  în  cei  aproape  40  de  ani  de  dictatură  comunistă,  acest  procent  a 
fost  depăşit,  căci  au  fost  perioade  în  care  numărul  celor  arestaţi  reprezenta 
aproape  11%  din  populaţia  ţării.  Mulţi  din  aceşti  martiri  anonimi  şi,  adesea, 
involuntari  au  murit  în  închisori. 

Dacă  în  acest  studiu  ne  vom  ocupa  în  mod  deosebit  de  Biserica  în  suferinţă,  nu 
putem  face  abstracţie  şi  de  suferinţa  altor  categorii  de  oameni.  Biserica  este  o 
instituţie  divină  pe  care  Iisus  a  întemeiat-o  în  această  lume.  în  mod  necesar  ea  are 
şi  o  extensiune  socială,  trebuind  să  se  intereseze  de  treburile  cetăţii,  de  suferinţa 
fizică  şi  morală  a  cetăţenilor,  numai  de  cei  care  conduc  şi  oprimă. 

în  parabola  Samarineanului  Milostiv,  este  evident  că  Iisus  vorbeşte  nu  numai 
de  suferinţa  spirituala,  ci  şi  de  cea  fizică  a  omului  căzut  între  tâlhari,  (vezi  Lc.  10, 
30-47) 

în  Judecata  din  Urmă,  acuzaţia  pe  care  o  va  aduce  Judecătorul  cel  Nemitarnic 
celor  aşezaţi  de-a  stânga  Sa,  va  cuprinde  toate  faptele  bune  pe  care  aceştia  nu  le- 
au  făcut,  privind  atât  milostenia  trupească  -  hrănirea  săracilor,  primirea 
străinilor,  etc.  -  cât  şi  milostenia  sufletească,  cercetarea  celor  care  zac  în  închisori, 
a  celor  bolnavi,  etc.  (Mt.  25,  41-43) 

Biserica  nu  se  poate  sustrage  obligaţiilor  ei  sociale,  nici  nu  le  poate  mistifica 
printr'o  colaborare  cu  oficialitatea  de  stat  oprimatoare.  Când  preoţii  şi  credincioşii 
sunt  terorizaţi,  închişi,  internaţi  în  clinici  psihiatrice,  indiferenţa  bisericii 
înseamnă  complicitate.  Fie  că  este  vorba  de  o  biserică  mică,  fie  că  este  vorba  de  un 
consiliu  ecumenic  modial,  responsabilitatea  este  aceeaşi.  Dumnezeu  nu  caută  la 
faţa  oamenilor,  ci  la  faptele  lor. 

Intoleranţa  regimului  comunist  din  România  are  toate  caracteristicile  pe  care 
istoria  le-a  constatat  la  comunismul  moscovit.  De  altfel,  indiferent  de  micile 
deosebiri  existente  între  tipurile  de  teroare  comunistă  din  ţările  satelite,  este  uşor 
de  înţeles  că  ele  nu  sunt  decât  experimente  ale  Kremlinului.  Eventualele  abateri 
sunt  sever  sancţionate  şi  cel  care  a  avut  îndrăzneala  să-şi  afirme  o  linie  personală 
este  readus  la  ascultare,  sau  lichidat  (vezi  Gheorghi  Dimitroff,  în  Bulgaria,  etc.) 
sau  anatemizat,  ca  Tito. 

în  prezent,  în  cadrul  totalitarismului  comunist  din  diferitele  ţări,  Rusia 
experimentează  sisteme  diferite  în  diferitele  ţări  pe  care  le  domină. 

în  Afganistan  metoda  este  a  genocidului;  în  Ungaria  se  experimentează  un 
liberalism  agrar  intern,  cu  o  strictă  subordonare  în  politica  externă  faţă  de  ruşi.  în 
România,  experimentul  este  exact  invers:  în  politica  externă,  Ceauşescu  are  un 
dârlog  ceva  mai  lung,  în  schimb,  în  politica  internă,  el  aplică  un  regim  mai  stalinist 
decât  însuşi  stalinismul.  Bulgariei  îi  revine  sarcina  atentatelor  politice  importante, 
cum  a  fost  cel  împotriva  Papei  Ioan  Paul  al  Doilea.  Totodată,  Bulgaria  este  şi  placa 
turnantă  pentru  pătrunderea  drogurilor  în  Europa. 

România  a  avut  o  situaţie  specială  atunci  când,  în  1958,  Gheorghiu-Dej  obţinea 
plecarea  trupelor  ruseşti  din  ţară. 

Unii  susţin  că  Dej  ar  fi  manifestat  un  început  de  convertire  la  credinţă  şi  că 
încetarea  bruscă  a  cultului  personalităţii  sale,  ca  şi  decretul  general  de  amnistie 
pentru  deţinuţii  politici  ar  fi  consecinţa  acestei  convertiri.  Nu  ştiu  cât  adevăr  a  stat 
în  acest  zvon  şi  cât  adevăr  a  fost  în  celălalt  zvon  care  afirmă  că  moartea  lui  atât  de 
rapidă  s'ar  fi  datorat  unei  masive  iradieri  la  care  ruşii  l-ar  fi  supus  fără  ştirea  lui. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


502 


în  luna  Martie  1965  am  trecut  pe  la  catafalcul  lui  Gheorghiu-Dej.  Voiam  să  văd 
în  faţa  morţii  pe  cel  care  aruncase  în  închisori  aproape  două  milioane  de  oameni, 
asasinase  o  parte  din  tovarăşii  săi,  închisese  pe  alţii.  Voiam  să  văd  pe  cel  care 
ordonase  torturarea  noastră  fizică  şi  morală  până  la  desfiinţare,  până  la  chinurile 
iadului  şi  care  acum  nu  mai  era  decât  ţărână. 

La  cele  patru  colţuri  ale  catafalcului  făceau  de  strajă  patru  bărbaţi  cu  feţe 
întunecate.  Unul  din  ei,  gras  şi  puţin  cam  puhav,  plângea  cu  hohote;  lacrimile  îi 
brăzdau  obrazul  ca  două  mici  şuvoaie. 

Inima  mi  s'a  muiat,  încrâncenarea  dură  a  sufletului  meu  după  16  ani  de 
suferinţă  s'a  topit.  Dacă  un  om,  unul  singur  plângea  cu  atâta  durere  moartea  lui 
Dej,  însemna  că  sufletul  lui  fusese  răscumpărat  de  înger.  Am  întrebat  cine  era 
comunistul  cu  faţa  umană.  Cineva  mi-a  răspuns  că  era  Gogu  Rădulescu. 

Trei  ani  mai  târziu,  acelaşi  Gogu  Rădulescu  care  vărsase  lacrimi  fierbinţi  la 
moartea  lu  Dej,  şi  pe  care  de  altfel,  îl  secondase  în  toate  acţiunile  sale  criminale,  a 
trecut  fără  reticenţe  alături  de  Ceauşescu  atunci  când  acesta  l-a  declarat  pe 
patronul  lor  criminal  şi  tot  el  este  cel  care  declanşează  nebunia  cultului 
personalităţii  lui  Ceauşescu,  împingând-o  apoi  la  paroxism. 

Oare  cât  de  salvatoare  au  fost  lacrimile  lui  Gogu  Rădulescu  pentru  Gheorghiu- 
Dej? 

Mă  uit  înapoi  la  istoria  noastră  din  1945  încoace  şi  înţeleg  că  există  nu  numai 
un  apocalips  general,  ci  şi  unul  de  grup,  de  naţiune  şi  chiar  de  individ. 

Aproape  două  milioane  de  oameni  trecuţi  prin  închisori,  lagăre  de  muncă 
forţată  şi  de  exterminare,  domicilii  obligatorii;  aproape  două  sute  de  mii  de 
oameni  exterminaţi  prin  tortură,  foame,  frig  şi  disperare;  sute  de  mii  de 
credincioşi  condamnaţi  pentru  credinţa  lor;  peste  patru  mii  de  preoţi  închişi 
pentrucă  slujeau  pe  Hristos,  preoţi  ortodocşi,  catolici,  uniţi,  pastori  protestanţi. 
Din  aceştia,  63  au  fost  ucişi  în  bătăi,  împuşcaţi,  torturaţi.  17  episcopi  şi  mitropoliţi 
îşi  pierd  viaţa  în  această  persecuţie  fără  sens  şi  fără  justificare. 

Ca  un  omagiu  pentru  aceşti  martiri,  consemnez  aici  numele  ierarhilor: 

Ierarhi  Ortodocşi 

1.  -  Nicodim  MUNTEANU  -  Patriarh  al  Bisericii  Ortodoxe  Române,  otrăvit  de 
ruşi  la  7  Februarie  1948. 

2.  -  Policarp  MORUŞCA  -  Episcop  al  Bisericii  Ortodoxe  Române  din  America. 

3.  -  Partenie  CIOPRON  -  Episcop  al  Armatei  Române.  A  fost  exilat  la  mănăs¬ 
tirea  Văratec,  unde  a  şi  murit. 

4.  -  Irineu  MIHĂLCESCU  -  Mitropolit  al  Moldovei,  unul  dintre  marii  teologi 
ortodocşi  din  perioada  interbelică,  moare  în  exil  în  1948,  la  mănăstirea  Agapia. 

ierarhi  Romano-Catolici 

1.  -  Anton  DURCOVICI-  Episcop,  moare  în  închisoarea  Sighet  la  10  Decembrie 
1951- 

2.  -  Iulie  HOSSU  -  Cardinal,  moare  în  exil  la  mănăstirea  Căldăruşani,  în  1970. 

3.  -  Ghika  VLADIMIR  -  Monsenior,  moare  la  închisoarea  Jilava,  la  16  Ia¬ 
nuarie  1952. 


Nicolae  Niţă 


503 


4.  -  Pacha  AUGUSTIN  -  Episcop,  moare  în  închisoarea  de  la  Timişoara. 

5.  -  Scheffer  IANOSI  -  Episcop,  moare  în  închisoarea  de  la  Sighet. 

6.  -  GLOSSER  -  Vicar  Episcopal,  moare  în  închisoare  la  2  Mai  1950. 

Ierarhi  Greco-Catolici 

1.  -  Aftenie  VASILE  -  Episcop,  ucis  în  anchetă  la  securitatea  din  Bucureşti  la  6 
Mai  1950. 

2.  -  Frenţiu  TRAIAN-VALERIU  -  Episcop,  moare  în  închisoarea  Sighet  la  17 
Iulie  1952. 

3.  -  Bălan  IOAN-Mitropolit,  moare  în  exil  la  mănăstirea  Căldăruşani. 

4.  -  Chinezu  TITU-LIVIU  -  Episcop,  moare  în  închisoarea  Sighet  la  15 
Ianuarie  1953. 

5.  -  Rusu  ALEXANDRU  -  Episcop,  moare  în  închisoarea  Gherla,  la  9  Mai 
1963. 

6.  -  Suciu  IOAN  -  Mitropolit,  moare  în  închisoarea  Sighet  la  27  Ianuarie  1953. 

Nu  pot  încheia  această  listă  a  ierarhilor  martiri,  fără  a  pomeni  aici  doi  preoţi 
ucişi  de  securitatea  lui  Ceauşescu. 

Preotul  orthodox  Dumitru  ZAMISNICU,  eliberat  din  închisoare  prin  decretul 
de  amnistie  generală  din  anul  1964.  Foarte  angajat  în  predicarea  cuvântului  lui 
Dumnezeu,  continuă  lupta  împotriva  ateismului,  fapt  care  îi  atrage  repetate 
internări  în  clinici  psihiatrice  unde  este  supus  unor  tratamente  medicale  care  i-au 
distrus  sănătatea.  Moare  din  această  cauză  în  anul  1974. 

Preotul  romano-catolic  Geza  PALFI,  rosteşte  o  predică  de  Crăciun  în  care, 
printre  altele,  spune  că  ar  fi  bine  dacă  şi  în  România  s'ar  acorda  o  zi  de  concediu 
pentru  muncitori  de  Naşterea  Domnului.  Faptul  s'a  petrecut  în  Decembrie  1983. 
După  câteva  zile,  preotul  Geza  Palfi  a  fost  arestat  de  securitatea  din  Târgul  Mureş 
şi  bătut  atât  de  crunt,  încât  după  trei  luni  de  zile  moare,  din  cauza  distrugerii 
ficatului  prin  traumatism. 

în  1965,  când  moare  Gheorghiu-Dej,  este  ales  ca  secretar  al  partidului  comunist 
din  România,  Nicolae  Ceauşescu. 

Figură  lipsită  de  orice  calităţi  intelectuale,  el  este  dotat  cu  o  şiretentie  primtivă 
care  l-a  făcut  să  parvină  la  trepte  la  care  nimeni  nu  credea  că  va  ajunge.  Se 
remarcase  însă  printr'o  serie  de  acte  de  cruzime  care  i-au  câştigat  încrederea  lui 
Gheorghiu-Dej,  în  special  pentru  violenţa  cu  care  a  reprimat  opoziţia  ţăranilor  din 
Dobrogea  faţă  de  colectivizare.  Partidul  comunist  hotărîse  să  colectivizeze  într'un 
ritm  rapid  provincia  Dobrogei  şi  pentru  aceasta  s'a  trecut  la  arestarea  tuturor 
celor  care  ar  fi  putut  constitui  o  piedică.  în  ciuda  acestor  măsuri  preventive, 
opoziţia  este  tot  mai  mare,  colectivizarea  întâmpină  greutăţi  şi  Comitetul  Central 
comunist  decide  trimiterea  unui  dur.  Toate  opţiunile  au  fost  pentru  Nicolae 
Ceauşescu.  Din  clipa  numirii  sale,  teroarea  şi  cruzimea  se  instalează  în  toată 
Dobrogea.  Ţăranii  sunt  arestaţi  şi  bătuţi  sălbatic,  unii  chiar  mor  în  bătăi,  alţii  fug 
prin  păduri  şi  prin  bălţile  Dunării. 

Colectivizarea  forţată  a  avut  loc,  o  categorie  socială  liberă  şi  fundamentală 
pentru  România,  devenea  sclavă.  Ţăranii  care  făcuseră  opoziţie  sunt  condamnaţi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


504 


la  pedepse  mari,  mii  de  oameni  zac  în  închisori,  teroarea  dezlănţuită  de  Ceauşescu 
nu  a  cunoscut  nici  limite  legale,  nici  umane. 

în  această  peioadă  de  teroare,  doi  ţărani  din  comuna  Agighiol,  judeţul  Tulcea  - 
fraţii  Popa  -  fug  de  teamă  prin  bălţile  lacului  Razlem.  Sunt  urmăriţi,  hăituiţi  şi 
împuşcaţi  după  aproape  doi  ani.  în  acest  timp,  toţi  membrii  familiilor  lor  au  fost 
arestaţi:  soţii,  copii,  veri,  fii,  fiice  etc.,  pe  motiv  că  dăduseră  hrană  celor  doi  fugari. 
După  legile  comuniste,  părinţii  trebuiau  să-şi  denunţe  fiii,  fiii  pe  părinţi,  fraţii  pe 
fraţi  şi  aşa  mai  departe. 

După  împuşcarea  celor  doi  fraţi,  din  ordinul  lui  Ceauşescu,  securiştii  au  adunat 
toţi  locuitorii  satului  şi  în  faţa  lor  au  dat  foc  inimilor  celor  doi  fraţi  Popa,  după  ce 
au  turnat  benzină  peste  ele.  Locuitorilor  îngroziţi,  copii,  femei,  bărbaţi,  li  s'a  spus: 
"Aşa  vor  păţi  toţi  duşmanii  poporului,  care  se  opun  înfiinţării  de  colhozuri." 

L-am  întâlnit  în  închisoare  pe  Petrică  Popa,  un  tânăr  de  16  ani,  fiul  unuia  dintre 
cei  doi  fraţi  împuşcaţi.  La  13  ani,  păzind  oile,  lăsa  în  diferite  locuri  dinainte 
stabilite  mâncare  pentru  tatăl  său.  La  15  ani  a  fost  condamnat  la  7  ani  închisoare 
pentru  crima  de  a-i  fi  dat  tatălui  său  să  mănânce. 

Colectivizarea  agriculturii  s'a  sprijinit  pe  crimă,  pe  teroare,  pe  sânge  şi  pe 
suferinţă.  Nicăieri  însă  nu  s'a  ajuns  la  asemenea  acte  sălbatice  -  cum  a  fost  arderea 
inimilor  celor  doi  ţărani  împuşcaţi,  aşa  cum  s'a  făcut  de  către  securiştii  din 
subordinea  lui  Nicolae  Ceauşescu. 

La  înmormântarea  lui  Gheorghiu-Dej,  el  este  ales  secretar  general  al  partidului 
comunist  şi  jură  solemn  că  "va  urma  neabătut  politica  de  partid  internă  şi  externă 
a  marelui  înaintaş".  în  1965. 

în  1968,  într'o  şedinţă  a  comitetului  central  la  care  au  fost  invitaţi  o  serie  de 
membri  marcanţi  ai  partidului  comunist,  Ceauşescu  îl  declară  pe  Gheorghe 
Gheorghiu-Dej  criminal,  exact  după  procedeul  lui  Hruşciov  în  legătură  cu  Stalin. 
Cu  acea  ocazie  a  fost  audiată  o  bandă  de  magnetofon  pe  care  fusese  imprimat 
"Ultimul  Cuvânt"  al  lui  Lucreţiu  Pătrăşcanu  -  fostul  ministru  comunist  al  justiţiei, 
arestat  în  anul  1948,  judecat,  condamnat  la  moarte  şi  executat  în  1954. 

în  acest  ultim  cuvânt,  Lucreţiu  Pătrăşcanu  îşi  afirma  inocenţa. 

După  14  ani,  Nicolae  Ceauşescu  descoperea  şi  el  nevinovăţia  lui  Pătrăşcanu, 
uitând  că  în  perioada  cât  acesta  era  arestat,  Ceauşescu  Nicolae  care  era  secretarul 
Organizaţiei  Tineretului  comunist,  obliga  tinerii  să  semneze  moţiuni  prin  care  se 
cerea  condamnarea  la  moarte  a  lui  Lucreţiu  Pătrăşcanu.  Noului  secretar  al 
partidului  i-au  trebuit  trei  ani  după  preluarea  puterii  pentru  a  descoperi  că  cel  a 
cărui  condamnare  la  moarte  o  ceruse  cu  atâta  furie,  era  inocent. 

Dar  toată  această  piesă  se  jucase  după  cum  o  regizase  Moscova.  Tot  ce  se 
petrece  în  Rusia  se  repetă  în  forme  identice  în  România,  cu  o  întârziere  de  zece- 
cincisprezece  ani.  Ceea  ce  Hruşciov  făcuse  în  Rusia  după  căderea  stalinismului, 
făcea  Ceauşescu  după  căderea  dejismului.  Câteva  victime  din  cele  30  de  milioane 
din  România  erau  făcute  stindard  pentru  orbirea  popoarelor,  un  mort  era  declarat 
vinovat,  nimeni  din  cei  care  condamnaseră,  uciseseră  nu  era  pedepsit,  teroarea 
comunistă  putea  continua  nestingherită  sub  minciuna  unei  justiţii  niciodată 
respectată. 

în  1968,  după  ce  Ceauşescu  a  fost  declarat  genial,  bărbatul  cel  mai  demn,  tată  şi 
fiu  iubit  al  poporului,  se  declanşează  în  România  primele  arestări  politice  şi 
religioase  din  timpul  noii  domnii.  Mii  de  credincioşi  care  nu  făceau  parte  din  cele 


Nicolae  Niţă 


505 


14  culte  admise  de  constituţia  comunistă  -  nimeni  nu  ştie  de  ce  14  şi  nu  mai  multe 
sau  mai  puţine  -  ajung  în  închisori. 

în  luna  Mai  1968  sunt  arestat  împreună  cu  Marcel  Petrişor  şi  ni  se  confiscă 
toată  literatura  de  închisoare  pe  care  o  pusesem  pe  hârtie  din  memorie.  Dar 
ancheta  încercă  să  scoată  o  activitate  de  spionaj  care  trebuia  fabricată  în  birourile 
securităţii.  Spre  suprinderea  noastră,  după  trei  săptămâni  se  suspendă  ancheata  şi 
suntem  lăsaţi  liberi.  Mai  târziu  am  aflat  că  în  aceeaşi  perioadă  fusese  arestat 
Nicolae  Petraşcu,  în  jurul  căruia,  se  pare,  se  intenţionase  organizarea  acestui 
proces.  Dar  Nicolae  Petraşcu  se  sinucide  la  arestare,  sau  după  aceea,  sau  a  fost 
"sinucis". 

în  vara  anului  1968  are  loc  invazia  Cehoslovaciei,  arestarea  lui  Dubcek,  fapt 
care  cu  adevărat  îl  sperie  pe  Ceauşescu.  După  ce  constată  că  Rusia  îi  este 
binevoitoare,  el  trece  la  sancţionarea  celor  care  îşi  manifestaseră  prea  făţiş 
sentimentele  antisovietice.  în  acest  fel,  Ceauşescu  îşi  răscumpăra  afirmaţiile  prea 
grave  pe  care  le  făcuse  sub  presiunea  spaimei  de  a  nu  ajunge  ca  Dubcek. 

Popescu  Ion-Nelu  din  Craiova,  care  făcuse  deja  16  ani  de  închisoare  şi  care  în 
acea  perioadă  lucra  la  o  coperativă  de  artă,  afişase  în  vitrina  altelierului  un  tablou 
care  reprezenta  un  uriaş  fără  cap,  Rusia  Sovietică,  şi  care  zdrobea  România  sub 
picioare.  A  fost  condamnat  la  19  ani  de  închisoare  şi  a  executat  9  ani.  Alături  de  el 
au  fost  numeroşi  alţi  deţinuţi  politici  (Ighişanu,  Caraza,  Orbulescu,  etc).  Primul 
decret  de  graţiere  dat  de  Ceauşescu  în  1977,  la  13  ani  după  cel  al  lui  Dej,  din  1964 
mii  de  deţinuţi  închişi  pentru  credinţă  au  fost  puşi  în  libertate.  Totuşi,  în  anii 
următori,  1979-1984,  pe  care  i-am  petrecut  în  închisoare,  am  întâlnit  un  mare 
număr  de  credincioşi  condamnaţi. 

Printre  deţinuţii  politici  pe  care  i-am  întâlnit  şi  care  fuseseră  excluşi  de  la 
prevederile  decretului  lui  Ceauşescu,  se  găsea  şi  un  fost  colonel,  agentul  special  al 
lui  Ceauşescu  pentru  furnizarea  de  arme  tuturor  mişcărilor  violente  de  stânga  din 
Asia  şi  Africa.  Fusese  condamnat  pentru  divulgarea  secretului,  deşi  colonelul  nu 
recunoştea  o  asemenea  divulgare. 

L-a  socotit  oare  Ceauşescu  periculos  pentru  că  ştia  prea  multe? 

Deşi  cu  ocazia  vizitei  lui  Ceauşescu  în  Mozambic,  Samora  Machel  declarase 
public  că  primise  arme  din  România,  colonelul  respectiv  a  fost  eliberat  mult  mai 
târziu. 

în  anii  1981-1982  cât  am  stat  în  închisoarea  Galaţi,  am  aflat  de  la  diferiţi 
deţinuţi  că  în  portul  Galaţi  au  venit  de  mai  multe  ori  vase  chinezeşti  cu  arme  care 
au  fost  transbordate  pe  vase  cerealiere  româneşti  şi  transportate  apoi  în  Arabia. 

Cu  ocazia  călătoriei  lui  Nicolae  Ceauşescu  în  ţările  africane,  acesta  a  "profeţit" 
că  până  la  sfârşitul  secolului,  creştinismul  va  dispare  total  din  România.  De  altfel, 
comuniştilor  le-a  plăcut  totdeauna  să  profeţească.  în  1949,  Stalin  proorocise  şi  el 
că  până  la  finele  secolului,  în  Rusia  se  va  instala  regimul  comunist  al  pâinii  şi  al 
laptelui,  adică  fiecare  va  putea  să  ia,  fără  să  plătească,  atâta  pâine  şi  atât  lapte  cât 
îi  sunt  necesare.  în  anul  1986,  Canada  şi  Statele  Unite  încă  mai  furnizează  grâu 
Rusiei  care,  fără  acest  ajutor,  ar  ajunge  poate  la  actele  de  canibalism  de  pe  vremea 
dumpingului  de  cereale  şi  unt  al  lui  Stalin.  Cât  despre  lapte,  el  este,  probabil,  tot 
atât  de  rar  în  Rusia  ca  şi  în  România. 

Pentru  a  forţa  istoria  să-i  respecte  profeţia  referitorare  la  dispariţia 
creştinismului,  Ceauşescu  ordonă  demolarea  unor  biserici  şi  mănăstiri.  Primele 
două  biserici  căzute  pradă  furiei  sale  destructive  au  fost  Biserica  Enei  din 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


506 


Bucureşti  şi  Biserica  Domnească  din  Focşani,  în  1977.  De  la  unii  membri  ai 
Comisiei  pentru  Monumentele  Istorice  aflasem  despre  lunga  listă  a  bisericilor 
care  trebuiau  distruse.  Atunci  am  luat  atitudine  publică  împotriva  acestor 
demolări  prin  perdici,  prin  proteste  scrise,  căutând  să  arăt  că  toată  această 
desfigurare  a  personalităţii  ţării  noastre  nu  era  actul  unui  individ  ajuns  la 
conducerea  ţării  printr'un  joc  al  împrejurărilor  politice  ci  consecinţa  sistemului 
ateist  al  comunismului,  a  cărui  trăsătură  esenţială  este  distrugerea  oricărei  religii 
şi,  în  deosebi,  a  creştinismului  şi  înlocuirea  lor  cu  o  mistică  a  materiei  şi  un  cult  al 
personalităţii  împins  până  la  zeificare. 

Una  dintre  primele  mănăstiri  ameninţate  de  genocidul  cultural  al  lui  Ceauşescu 
a  fost  Cornetu  de  pe  Valea  Oltului.  Stareţul  mănăstirii,  ieromonahul  Cristofor  mi-a 
solicitat  ajutorul.  A  scris  un  memoriu  adresat  lui  Ceauşescu.  O  copie  după  el  a  fost 
trimisă  şi  la  U.N.E.S.C.O.  în  acest  memoriu  stareţul  afirma  că  prefera  să  moară  sub 
zidurile  dărâmate  ale  mănăstirii,  decât  să  asiste  impasibil  la  demolarea  ei. 
Episcopul  de  Vâlcea  -  Gherasim  -  forţat  de  securitate,  a  încercat  să-l  determine  pe 
toate  căile  să  renunţe  la  memoriul  său,  printr'o  declaraţie  în  care  să  arate  că  a  fost 
influenţat  de  mine.  A  refuzat.  Mănăstirea  a  fost  salvată,  dar  cele  aproximativ  zece 
biserici  comunale  -  toate  monumente  istorice  -  au  pierit. 

Eu  am  fost  arestat  şi  condamnat  la  zece  ani  de  recluziune  din  ordinul  personal 
al  lui  Ceauşescu. 

Opoziţia  mea  făţişă  a  trezit  un  ecou  imens  în  inimile  credincioşilor,  a  tineretului 
în  special  -  fapt  care  l-a  determinat  pe  Ceauşescu  să  amâne  demolările  masive 
încă  vreo  trei  ani. 

Ca  orice  tiran,  Ceauşescu  este  laş;  ca  orice  laş  el  este  gata  să  săvârşească  orice 
crimă,  cu  condiţia  să  nu  se  ştie  că  el  a  făcut-o.  Din  aceeaşi  teamă  viscerală  şi-a 
numit  în  cele  mai  importante  funcţii  de  stat  fraţii,  nepoţii,  cumnaţii,  etc. 

într'un  alt  articol,  sau  poate  într'o  carte,  voi  relata  procesul  înspăimântător  al 
lui  Lucreţiu  Pătrăşcanu,  aşa  cum  mi-a  fost  el  povestit  de  un  martor  al  acuzării.  Voi 
vorbi  atunci  şi  de  Chivu  Stoica,  tovarăş  de  crime  al  lui  Gheorghiu-Dej  şi  al  lui 
Ceauşescu  şi  care  a  fost  împuşcat  în  biroul  acestuia  de  către  Emil  Bobu,  pe  atunci 
ministru  de  interne. 

Din  declaraţiile  lui  Ion  Pacepa,  şeful  serviciului  secret  al  lui  Ceauşescu  -  şi  care 
s'a  refugiat  în  occident,  se  ştie  că  spionajul  român  era  punctul  forte  al  reţelei  de 
spionaj  sovietic  şi  că  şeful  statului  român  ordonase  o  serie  de  asasinate  ale  unor 
personalităţi  ale  exilului  românesc,  asasinate  eşuate  prin  defecţiunea  agentului 
care  trebuia  să  le  execute. 

în  luna  Martie  1981,  pe  când  mă  aflam  în  închisoarea  Jilava,  un  agent  de 
securitate  mi-a  spus  că  Emil  Georgescu,  redactor  la  portul  de  Radio  Europa  Liberă 
va  fi  ucis.  Am  căutat  s'o  înconştiinţez  pe  soţia  mea  în  speranţa  că  va  găsi  o  cale  să-l 
anunţe  pe  cel  în  cauză,  dar  era  prea  supravegheată  pentru  a  o  putea  face.  După 
trei  luni,  Emil  Georgescu  a  fost  grav  rănit  cu  cuţitul  de  doi  francezi  care  au 
justificat  mincinos  atacul  lor.  La  câteva  luni  după  aceea,  Georgescu  moare. 

Nu  pot  să  nu-1  implic  în  acest  lung  şir  de  crime  şi  pe  Ştefan  Andrei,  fostul 
ministru  de  externe  de  până  în  1985.  Până  la  venirea  lui  în  acest  post  de  ministru, 
atentatele  comise  împotriva  exilaţilor  români  au  fost  foarte  rare.  Cu  venirea  lui, 
ele  au  luat  un  caracter  sistematic.  După  ce  am  vorbit  la  radio  Free  Europe  despre 
rolul  pe  care  presupuneam  că  l-ar  fi  jucat  în  aceste  crime  şi  despre  felul  în  care  s'a 


Nicolae  Niţă 


507 


purtat  cu  soţia  mea,  la  scurtă  vreme,  a  fost  scos  din  funcţie.  Poate  că  nu  este  nici  o 
legătură  între  ceea  ce  am  spus  eu  şi  această  concediere,  dar  convingerea  mea 
rămâne  neschimbată.  Ceauşescu  se  debarasează  de  complicii  incomozi. 

O  parte  din  oficialităţile  americane  nu  au  fost  de  acord  cu  părerea  mea,  în 
această  privinţă.  Sunt  multe  deosebiri  între  părerile  mele  şi  cele  ale  acestor 
autorităţi  şi  poate  că  este  mai  bine  aşa.  Dar  eu  ţin  la  experienţa  mea  şi  ştiu  că  mă 
înşel  destul  de  rar.  De  aceea  sunt  întru  totul  de  acord  cu  cele  declarate  de  Domnul 
David  Funderburk  în  legătură  cu  "şmecheria"  lui  Cauşescu  şi  cu  necunoaşterea 
politicii  de  totală  supunere  faţă  de  sovietici  a  acestuia. 

Toţi  cetăţenii  ţării  noastre  sunt  convinşi  de  acest  lucru  şi  numai  Occidentul  mai 
crede  încă  în  aşa  zisa  politică  de  independenţă.  Datorită  acestei  "independenţe", 
Ceauşescu  poate  trimite  la  închisoare  mii  de  credincioşi,  poate  transforma  bibliile 
în  hârtie  igienică  şi  pote  face  ca  tehnologia  americană  să  ajungă  în  Rusia.  Datorită 
acestei  "independenţe",  mulţi  credincioşi  mor  în  închisorile  lui  Ceauşescu,  în  timp 
ce  autorul  lor  este  primit  triumfal  în  ţările  occidentale,  iar  circa  20  de  milioane  de 
locuitori  sunt  supuşi  foamei,  frigului,  întunericului  şi  teroarei.  Regimul  lui 
Cauşescu  este  cel  mai  stalinist  din  toate  ţările  comuniste.  Mai  stalinist  decât  însuşi 
stalinismul.  El  este  distrugătorul  a  zeci  de  biserici  -  numai  în  Bucureşti  au  fost 
demolate  14  biserici,  12  ortodoxe  şi  2  baptiste  -  iar  unii  dintre  conducătorii 
occidentali,  deşi  credincioşi,  îi  strâng  mâna;  el  distruge  o  cultură  milenară,  cu 
trudă  clădită  de  un  întreg  popor,  iar  academiile  şi  universităţile  ţărilor  europene  îi 
acordă  titluri  academice;  el  extermină  sute  de  copii  noi  născuţi  în  incubatoarele 
spitalelor  prin  frig,  din  cauza  întreruperilor  de  curent  pe  care  le  ordonă,  iar 
oamenii  politici  îi  acordă  distincţii  pentru  activitate  umanitară.  Numai  în  iarna 
anului  1984-1985  şi  numai  în  spitalul  Grigore  Alexandrescu  din  Bucureşti,  din 
cauza  acestor  întreruperi  au  murit  93  de  copii,  iar  când  Ceauşescu  vine  în  Apus, 
grupuri  de  copii  îi  înmânează  buchete  de  flori. 

Tânărul  inginer  Radu  Filipescu  zace  în  închisorile  familiei  Ceauşescu,  iar 
tineretul  lumii  îl  alege  pe  fiul  acestuia  ca  preşedinte  al  organizaţiei  mondiale  de 
tineret.  Nicu  Ceauşescu  are  la  activul  său  cel  puţin  trei  tineri  ucişi,  zdrobiţi  de 
maşina  sa,  fără  ca  el  măcar  să  se  fi  interesat  cine  sunt  victimele  sale.  Printre  aceşti 
trei  tineri  se  numără  şi  unica  fiică,  în  vârstă  de  17  ani,  a  familiei  Hancu  din 
Bucureşti. 


-II  - 

Şi  acum,  fraţi  şi  surori  întru  Hristos,  vă  voi  relata  despre  suferinţa  bisericii, 
credincioşilor  şi  a  mea,  sub  regimul  lui  Nicolae  Ceauşescu. 

V'am  numit  fraţi  şi  surori  în  Hristos,  căci  suntem  fraţi  prin  credinţa  noastră  în 
Dumnezeu-Tatăl,  Dumnezeu-Fiul  şi  Dumnezeu  Sfântul-Duh;  suntem  "ca  nişte 
pietre  vii  ca  să  fim  zidiţi  în  casa  duhovnicească,  preoţie  sfântă,  ca  să  aducem  jertfe 
duhovniceşti,  plăcute  lui  Dumnezeu"  (I  Pt.  2-5). 

Scriu  aceste  rânduri  pentru  dumneavoastră  prin  voinţa  lui  Dumnezeu.  Acum 
zece  luni  eram  prizonier  al  regimului  comunist  din  România,  supraveghiat  -  eu  şi 
familia  mea  -  de  către  agenţii  securităţii,  deşi  nu  făcusem  nimic  altceva  decât  să 
propăvăduiesc  pe  Hristos  în  biserica  în  care  slujeam. 

Acum  doi  ani  eram  deţinut  în  închisorile  din  România  şi  aceeaşi  agenţi  ai 
securităţii  se  străduiau  să  mă  omoare.  Eram  singur  şi  absolut  desarmat  în  mâinile 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


508 


lor,  iar  ei  erau  mulţi.  Nici  o  lege  nu-i  oprea  de  la  săvârşirea  crimei,  nici  un 
principiu  moral  nu  le  stătea  împotrivă;  ei  aveau  puterea,  iar  eu  nu  aveam  nimic 
din  ceea  ce  această  lume  îmi  putea  oferi.  îl  aveam  însă  pe  Iisus  şi  puterea  Lui  cea 
minunată,  credinţa  în  Dumnezeu  şi  în  bunătatea  divină,  iar  ei  nu  aveau  nimic, 
neavându-1  pe  Dumnezeu. 

Eu  aveam  dragostea  creştină  şi  ajutorul  duhovnicesc  al  semenilor  mei  prin 
comuniune  de  rugăciune  cu  toată  lumea  creştinătăţii,  ei  nu  aveau  decât  ura  lor. 
Din  această  luptă  eu  sunt  cel  care  am  învins,  căci  ei  aveau  puterea  materială,  dar 
conflictul  dintre  noi  era  de  ordin  spiritual. 

în  anul  1981,  pe  când  mă  aflam  în  închisoarea-spital  Jilava  mă  rugam  îndelung 
şi  des.  Mă  găseam  într'o  situaţie  specială  şi  rugăciunea  era  singura  mea  consolare. 

într'o  zi,  în  timp  ce  mă  rugam,  plutonierul  major  Petre  a  năvălit  în  celula  mea  şi 
a  început  să  mă  bată  cu  bastonul  de  cauciuc  pentrucă  mă  închinam  -  făceam 
semnul  ortodox  al  sfintei  cruci.  El  mă  lovea  peste  mâinile  împreunate  pentru 
rugăciune,  dar  mâinile  mele  refuzau  să  se  supună  brutalităţii  lui.  Lovite  şi 
îndurerate,  ele  continuau  -  prin  voinţa  mea  să  facă  acelaş  semn  sfânt. 

Ajuns  în  America,  am  aflat  că  mai  multe  persoane  din  Washington,  auzind 
despre  ceea  ce  mi  se  întâmplase,  au  început  să-şi  facă  semnul  crucii  în  semn  de 
solidaritate  cu  mine,  deşi  unii  erau  protestanţi,  iar  alţii,  poate,  atei. 

Nu  este  acesta  un  lucru  minunat?  Le  mulţumesc  pentru  participare. 

Ştiu  acum  -  şi  o  ştiam  şi  atunci  într'un  mod  tainic  -  că  în  timp  ce  mă  rugam  lui 
Dumnezeu  în  celula  mea,  în  lumea  întreagă  şi  la  ceasuri  diferite,  oamenii  se  rugau 
în  acelaş  duh  cu  mine,  ceeace  făcea  să  se  realizeze  o  rugăciune  continuă, 
neîntreruptă,  adresată  lui  Dumnezeu  pentru  mine.  Iată  dece  nu  m'am  simţit 
niciodată  singur  căci  toţi  formam  o  singură  biserică  -  trupul  mistic  al  lui  Hristos- 
în  care  fiecare  suntem  mădulare. 

Acum  zece  luni  mi-am  părăsit  ţara  fără  s'o  fi  dorit.  Am  lăsat  în  urma  mea  o  viaţă 
de  60  de  ani,  cu  tot  ceea  ce  pote  umple  o  fiinţă  umană:  fapte  bune  şi  fapte  rele, 
căderi  şi  ridicări,  prieteni  şi  vrăjmaşi  şi,  mai  ales,  acest  imens  tezaur  de  suferinţă, 
cel  mai  de  preţ  pentru  mine,  căci  este  suferinţa  mea  pentru  Iisus  şi  pentru  Biserica 
Lui. 

Pentru  tineretul  creştin  din  România,  ca  şi  pentru  o  bună  parte  din  cel 
necreştin,  eram  -  fără  s'o  fi  meritat  în  vreun  fel  -  un  simbol  al  suferinţei  pentru 
credinţă  şi  un  simbol  al  rezistenţei  nonviolente  împotriva  violentării  sufletului 
tineretului  român  de  către  brutalitatea  ideologiei  comuniste.  Iată  de  ce,  într'un 
sens,  rămânerea  mea  în  România,  chiar  cu  riscul  propriei  mele  vieţi,  ar  fi  făcut 
mai  eficace  sacrificiul  meu  acolo.  Pe  de  altă  parte,  Dumnezeu  a  hotărît  ca  să  vin  în 
Occident  pentru  un  plan  al  Lui  care  nu  mi  se  descoperă  decât  parţial  şi  puţin  câte 
puţin. 

în  general,  moartea  este  foarte  fascinantă,  ca  o  prăpastie  adâncă  şi  care  te 
atrage  şi  te  respinge  în  acelaşi  timp.  Ea  te  îngrozeşte  atunci  când  te  asediază  din 
afară,  ameninţându-te  cu  distrugerea  fizică,  biologică.  Dar  când  ţi-a  devenit 
intimă,  când  te-a  bântuit  şi  te-a  locuit  ani  în  şir,  este  greu  să  rezişti  chemării  ei. 

în  primăvara  anului  1981  am  dorit  moartea  din  adâncul  inimii  mele,  o  moarte 
martirică  şi  pe  care  Dumnezeu  mi-a  refuzat-o. 

Pe  tot  parcursul  detenţiunii  mele,  în  diverse  momente,  Iisus,  mulţi  dintre  sfinţii 
Bisericii  noastre  şi  unii  din  morţii  mei  -  mama,  îndeosebi  -  m'au  vizitat  în  duh,  au 


Nicolae  Niţă 


509 


vorbit  în  duh  cu  mine,  mai  îndelung  sau  în  străfulgerarea  unei  clipe,  pentru  a  mă 
consola  în  suferinţa  şi  în  singurătatea  mea. 

Aceste  vizite,  când  sunt  povestite,  capătă  un  aer  îndepărtat,  de  ficţiune  chiar, 
dar  atunci,  când  le  trăiam  cu  toate  fibrele  fiinţei  mele,  când  eram  înconjurat  din 
toate  părţile  numai  de  ziduri  şi  de  răutatea  deprimantă  a  gardienilor,  singurele 
fiinţe  umane  pe  care  le  vedeam,  ele  îmi  păreau  o  binecuvântare  divină. 

Dacă  harul  lui  Dumnezeu  nu  m'ar  fi  învăluit  asaltându-mi  inima  cu  dulcea  lor 
violenţă,  mai  mult  decât  în  vremea  libertăţii  mele,  aş  fi  crezut  că  lumea  era 
compusă  numai  din  călăi  şi  din  victimele  lor. 

Atunci  şi  durerea  şi  credinţa  erau  foarte  fierbinţi.  Sensibilitatea  mea  era  atât  de 
acută,  încât  simţeam  durerea  în  carnea  mea,  nu  numai  ca  urmare  a  insultei  şi  a 
loviturilor,  dar  până  şi  gândurile  rele  ale  gardienilor  îmi  răneau  fiinţa. 

Când  profetul  Daniil  a  fost  aruncat  în  groapa  cu  lei,  "Dumnezeu  a  trimis  pe 
îngerul  său  şi  a  astupat  gura  leilor  şi  ei  nu  i-au  făcut  nici  un  rău,  pentru  că  a  fost 
găsit  nevinovat  înaintea  Domnului"  (Dan.6,23). 

Dar  Dumnezeu  nu  a  astupat  şi  gura  nedrepţilor  săi  acuzatori. 

Când  eu  am  fost  aruncat  în  groapa  leilor  -  închisorile  comuniste  -  Dumnezeu  nu 
a  astupat  gura  judecătorilor  şi  a  acuzatorilor  mei  nedrepţi  şi  nici  gura  leilor.  Dar 
tot  El  este  cel  care  m'a  scos,  în  cele  din  urmă,  viu  şi  nevătămat  din  colţii  lor. 

în  plan  social,  Dumnezeu  operează  destul  de  rar  prin  calamităţi  naturale.  Mai 
frecvent  această  intervenţie  divină  se  face  prin  persoane,  sau  grupuri  de  persoane. 

Dacă  istoria  poporului  evreu  este  plină  de  miracole,  pronia  dumnezeiască  fiind 
mereu  peste  el,  au  existat  totuşi  şi  sancţiuni  sau  recompense,  justificabile 
istoriceşte  şi  care  fac  parte  din  istorie:  răsboaie  pierdute  sau  câştigate,  regi  sau 
judecători  care  salvează  poporul  ales  în  momentele  sale  dificile,  sclavii,  rătăciri 
prin  pustie,  etc. 

Cât  despre  mine,  Dumnezeu  a  operat  în  ambele  sensuri. 

Timp  de  o  sută  de  zile,  administraţia  penitenciarului  Aiud  s'a  sbătut  să  mă 
extermine  prin  foame,  frig  şi  teroare,  acţiune  care  s'a  declanşat  exact  în  momentul 
în  care  Nicolae  Ceauşescu,  secretarul  partidului  comunist  din  România,  îşi 
începea  suita  sa  de  vizite  în  unele  ţări  din  Occident.  Atunci  preşedinţii  ţărilor 
europene  şi  regii  l-au  declarat  prietenul  lor  şi  i-au  oferit  banchete  vesele  în  palate 
luxoase,  banchete  ale  căror  firimituri  nu  ajung  niciodată  până  la  săracul  Lazăr, 
plin  de  bube  şi  care  zace  nu  departe  de  poartă! 

Această  primire  triumfală  a  determinat  pe  gardienii  mei  să  gândească  în  sinea 
lor  cu  necesitate  că  şeful  lor  era  atât  de  valoros  pentru  România  şi  pentru  Europa, 
încât  oricine  îndrăznea  să  se  opună  deciziilor  sale  sau  nu  intra  în  valul  patologic  al 
cultului  personal  al  lui  Ceauşescu  trebuia  desfiinţat  fără  milă.  Şi  eu  eram  unul  din 
aceştia. 

Acţiunea  de  exterminare  a  început  la  20  Iulie  1980  şi  a  luat  sfârşit  în  luna 
Noembrie.  Eram  izolat  pentru  zece  -  uneori  15  zile  -  într'o  celulă  fără  ferestre  şi 
aer,  desbrăcat  de  uniforma  mea  de  deţinut  şi  îmbrăcat  cu  un  veston  şi  un  pantalon 
sfâşiaţi  fără  nasturi  şi  fără  centură  (eram  obligat  să-mi  ţin  pantalonii  cu  mâna,  iar 
hrana  mi  se  dădea  odată  la  trei  zile).  Seara,  o  scândură  de  lemn  era  coborîtă  de  pe 
perete  şi  ea  devenea  patul  meu  pentru  7  ore.  Pentru  celelalte  18  ore  ale  zilei  nu 
aveam  decât  plaşseul  de  beton  al  celulei. 

După  perioada  de  izolare  eram  scos  şi  dus  la  celula  mea  normală  şi,  două  zile 
mai  târziu,  eram  adus  din  nou  la  izolare  pentru  alte  10  zile. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


510 


Acest  joc  al  morţii  şi  al  readucerii  la  viaţă  a  durat  mai  mult  de  o  sută  de  zile. 

Cel  mai  rău  dintre  gardienii  care  mă  păzeau  era  secretarul  de  partid  al  închisorii. 
Otrăvit  de  ura  de  clasă,  după  o  îndelungă  îndoctrinare  comunistă,  el  mă  insulta 
folosind  cuvinte  atât  de  vulgare  şi  înjositoare  pentru  mine,  încât  aş  fi  preferat  mai 
degrabă  să  fiu  bătut,  decât  să-i  aud  înjurăturile.  Pentru  el  nimic  nu  era  sfânt, 
nimic  nu  era  cruţat:  nici  eu,  nici  părinţii  mei,  nici  soţia  şi  fiul  meu,  nici  preoţia 
mea,  nici  Dumnezeu. 

De  două  ori  pe  zi  trebuia  să  merg  la  closetul  comun  pentru  a  vărsa  conţinutul 
tinetei.  Aceste  două  ieşiri  erau  pentru  mine  supliciul  zilnic  cel  mai  dur.  Un  fluviu 
de  insulte  se  abătea  peste  capul  meu  şi  uneori  gardianul  mă  brusca.  Atunci 
scăpăm  tineta  din  mâini  şi  eram  obligat  să  pun  înapoi  cu  palmele  goale, 
conţinutul  vărsat  pe  jos. 

Acestui  om  rău  i-a  legat  Dumnezeu  gura  într'o  bună  zi. 

Câtă  vreme  am  stat  în  închisoare,  am  slujit  sfânta  liturghie  în  fiecare  Duminică 
şi  zi  de  sărbătoare  religioasă.  Gardienii  m'au  bătut  la  început  apoi  m'au  lasat  în 
pace  pentru  că,  după  părerea  lor,  eram  nebun.  Nebunia  mea  era  însă  aceea  despre 
care  vorbeşte  Sf.  Apostol  Pavel: 

"Cuvântul  crucii  este,  pentru  cei  ce  pier,  nebunie.  Dar  pentru  noi  care  suntem 
mântuiţi  este  puterea  lui  Dumnezeu.  Căci  scris  este:  pierde-voi  înţelepciunea  celor 
înţelepţi  şi  ştiinţa  celor  învăţaţi  o  voi  nimici"  (I  Cor  1,18). 

Era  o  zi  de  Duminică,  eram  izolat  şi  nu  puteam  sluji  Sf.  Liturghie  pentru  că  nu 
aveam  nici  o  bucăţică  de  pâine  -  era  o  zi  de  foame,  fără  hrană.  Liturghia  ortodoxă 
se  oficiază  cu  pâine  şi  vin,  iar  momentul  ei  cel  mai  important  şi  în  jurul  căruia  se 
organizează  tot  restul  serviciului  divin  are  loc  în  clipa  în  care  preotul  -  cu  mâinile 
înălţate  -  rosteşte  în  taină  invocarea  numită  EPILLESA. 

Atunci  Duhul  Sfânt  coboară  şi  preface  pâinea  şi  vinul  în  trupul  şi  sângele 
mântuitorului  în  chip  real,  deşi  nevăzut.  Din  clipa  aceea  noi  ne  comportăm  faţă  de 
Sfintele  spete  cu  umilinţă  şi  pietate  -  cu  "timor  et  amor"  pe  care  prezenţa  reală  a 
lui  Iisus  ne-o  inspiră. 

în  închisoare,  vinul  nu  era  îngăduit,  dar  prin  acceptarea  "concomitenţei", 
împărtăşirea  mea  era  completă,  prin  necesitate. 

în  acea  Duminică  m'am  rugat  adânc  lui  Dumneeu  -  De  profundis  -  ca  să-mi 
înlăture  tristeţea  de  a  nu  putea  sluji  Sfânta  Liturghie,  lipsindu-mi  pâinea  cu 
desăvârşire.  Un  gând  tot  mai  stăruitor  mă  bântuia:  să  cer  gardianului  bucăţica  de 
pâine  necesară  slujirii.  De  serviciu  era  chiar  gardianul  cel  rău  şi  ştiam  că  cererea 
mea  îl  va  înfuria  şi  că  mă  va  insulta  atât  de  grav,  încât  toată  liniştea  mea 
sufletească  va  fi  distrusă  în  acea  zi  a  Domnului.  Dar  gândul  absurd  creştea  în  mine 
tot  mai  presant,  ca  o  forţă  irezistibilă  şi  atunci  am  bătut  la  uşa  de  fier  a  celulei. 

Peste  câteva  minute,  uşa  s'a  deschis  cu  violenţă  şi  gardianul,  cu  faţa 
congestionată  de  furie  m'a  întrebat  ce  vreau.  L-am  rugat  să-mi  aducă  o  bucăţică 
de  pâine  -  nu  mai  mare  de  30  grame  -  PENTRU  A  SLUJI  SFÂNTA  LITURGHIE. 

Cererea  mea  i  s'a  părut  atât  de  absurdă  şi  de  neaşteptată,  încât  a  rămas  cu  gura 
căscată.  După  aproape  un  minut  de  stupefacţie,  a  trântit  uşa  cu  aceeaşi  violenţă  cu 
care  o  deschisese  şi  a  plecat.  Mulţi  deţinuţi  înflămânziţi  îi  ceruseră  pâine  pentru  a- 
şi  potoli  foamea,  dar  niciodată  nu-i  ceruse  cineva  pâine  pentru  a  sluji  Sfânta 
Liturghie. 

Sufletul  meu  era  tulburat  şi-mi  părea  rău  de  ceea  ce  făcusem. 


Nicolae  Niţă 


511 


După  vreo  20  de  minute,  uşa  celulei  s'a  întredeschis,  foarte  încet  de  data  aceasta 
şi,  prin  crăpătura  ei,  gardianul  mi-a  strecurat  o  raţie  întreagă  de  pâine:  125  grame. 
Uşa  s'a  închis  la  loc  la  fel  de  lin  şi  dacă  nu  ar  fi  fost  felia  de  pâine  din  mâna  mea,  aş 
fi  fost  convins  că  totul  nu  fusese  decât  o  halucinaţie. 

A  fost  cel  mai  adânc,  cel  mai  sublim  serviciu  sacru  pe  care  l-am  oficiat  vreodată. 
Timp  de  două  ore  am  rămas  îngenunchiat  pe  betonul  rece  al  celulei  şi  gardianul 
nu  m'a  deranjat  de  fel,  nu  m'a  insultat  cum  făcea  alte  dăţi  şi  pe  toată  secţia 
specială  unde  eram  încarcerat  a  fost  o  linişte  de  rai. 

Târziu,  mult  după  ce  terminasem  Sfânta  Liturghie  şi  parfumul  rugăciunii  încă 
mai  plutea  în  celula  mea,  uşa  s'a  deschis  la  fel  de  încet  şi  gardianul,  fără  să 
rostească  un  singur  cuvânt,  mi-a  făcut  semn.  M'am  apropiat  şi  el  mi-a  spus  în 
şoaptă: 

-  Părinte,  nu  cumva  să  spui  cuiva  că  ţi-am  dat  pâinea!  Dacă  mă  află  şefii  mei, 
sunt  un  om  pierdut. 

-  Domnule  Plutonier,  i-am  răspuns,  cum  aş  putea-o  face?  Dumneavoastră  aţi 
fost  îngerul  Domnului  care  mi-a  adus  în  această  celulă  trupul  lui  Iisus,  căci  pâinea 
pe  care  mi-aţi  dat-o  s'a  prefăcut  în  Trupul  şi  Sângele  Mântuitorului.  Prin  ceea  ce 
aţi  făcut,  aţi  slujit  aici,  alături  de  mine.  Gestul  dumneavoastră  s'a  înscris  în 
eternitate. 

El  nu  mi-a  răspuns  nimic.  A  închis  încet  uşa  privindu-mă  cu  intensitate  prin 
crăpătura  ei  până  în  ultima  clipă. 

De  atunci  nu  m'a  mai  insultat  niciodată  şi  pentru  mine,  cea  mai  liniştită 
perioadă  de  izolare  au  fost  cele  opt  ore  în  care  el  îşi  făcea  serviciul  său  de  gardian. 

V-am  povestit  acest  dublu  aspect  al  prizonieratului  meu  -  suferinţa  şi 
consolarea  divină  -  pentru  ca  să  înţelegeţi  că  Dumnezeu  echilibrează  într'un  mod 
tainic  viaţa  noastră  şi  că  dacă  îl  avem  pe  Iisus,  nu  vom  fi  niciodată  biruiţi  de 
durerea  lumii  acesteia.  în  suferinţa  cea  mai  atroce  descoperim  dintr'o  dată  oaze 
de  lumină  şi  de  bucurie  Sfântă. 

Doctorul  Ernest  Gordan  spune  în  cartea  sa  "Me,  myself  and  we"  citându-1  pe  T. 
S.  Eliot,  că  în  trecut  oamenii  îl  părăseau  pe  Dumnezeu  pentru  a  se  întoarce  la  non- 
dumnezei. 

Noi  însă  suntem  martorii  unei  tot  mai  evidente  întoarceri  la  Dumnezeu,  mai  ales 
în  ţările  unde  credinţa  este  persecutată  în  prezent,  ţările  comuniste  şi  cele  care 
dau  martiri  creştinătăţii. 

Cu  câţiva  prieteni,  am  încercat  să  întocmim  o  listă  -  fără  îndoială  incompletă  -  a 
preoţilor  morţi  în  închisorile  comuniste,  lagăre  de  muncă  şi  de  exterminare, 
domicilii  forţate,  din  timpul  guvernării  Gheorghiu-Dej  şi  Nicoae  Ceauşescu.  Am 
reuşit  să  stabilim  numărul  aproximativ  de  63  preoţi  şi  17  episcopi  şi  mitropoliţi, 
exterminaţi  în  cei  38  ani  de  dictatură  comunistă. 

în  realitate,  este  foarte  greu  să  cunoaştem  numărul  exact  al  preoţilor  şi  al 
crdincioşilor  morţi  în  închisori,  câtă  vreme  orice  încercare  de  acest  fel  se  loveşte  de 
teroarea  comunistă  care-şi  ascunde  cu  gelozie  crimele.  Oricine  îndrăzneşte  să  facă 
cercetări  pe  cont  propriu  este  arestat,  condamnat  şi  -  eventual  -  ucis. 

Poate  însă  că  din  aceste  ţări,  de  la  aceşti  martiri  şi  din  suferinţa  lor,  un  suflu  nou 
de  credinţă  va  ieşi,  un  val  de  pietate  umilă  şi  fără  triumfalismul  lezant  al 
emisiunilor  de  televiziune  americană  îşi  va  croi  drumul  în  lumea  noastră  modernă, 
mânată  de  scepticism  şi  de  desolaţie. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


512 


Oprimaţi  şi  adeseori  închişi  în  catacombele  credinţei,  noi  aşa  înţelegem 
creştinismul:  să  stăruim  în  credinţa,  în  învăţătura  apostolică  şi  în  comuniune  şi  să 
propovăduim  pe  Hristos  cu  o  voinţă  necurmată  de  orice  persecuţie. 

Dacă  stăpânii  acestei  lumi  ne  poruncesc  să  nu  vorbim,  noi  avem  un  alt  stăpân 
absolut  care  ne-a  poruncit:  "Mergând  învăţaţi  toate  neamurile  botezându-le  în 
numele  Tatălui  şi  al  Fiului  şi  al  Sfântului  Duh,  învăţându-le  să  păzească  toate  câte 
v-am  prouncit  vouă  şi,  iată,  Eu  sunt  cu  voi  în  toate  zilele,  până  la  sfârşitul  veacului. 
Amin"  (Mt. 28, 19-20). 

Minunate  şi  tulburătoare  cuvinte:  "în  toate  zilele,  până  la  sfârşitul  veacului". 

Aşa  să  fie! 

Imperii  s'au  prăbuşit,  culturi  şi  civilizaţii  înfloritoare  au  dispărut,  ştiinţa  modernă 
s'a  contrazis  pe  ea  însăşi.  Biserica  lui  Hristos  a  rămas  însă,  şi  chiar  în  momentele  în 
care  părea  înăbuşită  şi  distrusă  se  ridică  mai  vie,  întărită  de  sângele  martirilor. 

Scriitorul  rus  F.M.  Dostoievski  are  în  "jurnalul"  său  o  tulburătoare  viziune 
profetică  legată  de  istoria  poporului  său,  care  este  şi  istoria  noastră.  El  scria  încă 
înainte  de  anul  1881: 

"Poporul  meu  va  merge  foarte  departe.  El  va  profana,  cu  cişmele  pline  de  sânge, 
altarele  bisericilor.  Cu  mâini  blasfemătoare  va  lua  potirul  cu  sângele  Mântuitorului 
şi  va  scuipa  în  el,  după  ce  va  fi  ucis  pe  preot  înaintea  sfintei  mese.  Va  arunca  pe  jos 
potirul  şi,  nemulţumit  de  fapta  lui,  va  trage  cu  pistolul  în  sângele  sfânt.  Atunci  însă 
crucea  triumfătoare  va  ţâşni  din  pământ,  şi  poporul  meu  se  va  întoarce  la  Hristos  şi 
la  Biserica  Lui". 

Dacă  prima  parte  a  acestei  profeţii  s'a  împlinit  de  multă  vreme,  nu  este  evident  ca 
şi  cea  de  a  doua  trebuie  să  se  împlinească? 

Popoare  care  au  apostaziat  sub  biciul  teroarei  se  întorc  la  credinţă,  tinerii  îşi 
îndreaptă  privirile  însetate  de  adevăr  spre  Soarele-Hristos. 

Dacă  lumea  ne  oprimă,  Hristos  ne  mângâie;  dacă  puterea  politică  a  societăţii  ne 
ucide,  El  ne  pune  pe  frunte  cununa  de  martir;  dacă  regii  ne  aruncă  în  gropi  cu  lei, 
Fiul  lui  Dumnezeu  leagă  gura  fiarelor;  dacă  suntem  întristaţi,  bucuria  noastră  este 
Iisus. 

Credincioşii  care  au  trecut  prin  închisorile  comuniste  sunt  foarte  numeroşi.  în 
ultimii  ani,  la  ordinul  lui  Nicolae  Ceauşescu,  partidul  comunist  a  dispus  ca  să  nu  se 
mai  facă  procese  religioase,  ci  tuturor  celor  care  au  fost  arestaţi  pentru  credinţa  lor 
să  li  se  însceneze  procese  de  drept  comun.  Cei  care  predică  pe  Hristos  cu  prea  multă 
insistenţă  sunt  condamnaţi  pentru  instigaţie  împotriva  regimului  comunist;  cei  care 
răspândesc  clandestin  biblii  în  România  sunt  condamnaţi  pentru  contrabandă,  cei 
care  polarizează  prea  mulţi  credincioşi  în  jurul  lor  sunt  condamaţi  ca  paraziţi.  Dacă 
motivele  lipsesc,  ele  sunt  inventate.  Biserica  greco-catolică,  trăieşte  în  catacombe 
din  1948.  Episcopii  ei  clandestini  dar  cunoscuţi  de  miliţie  sunt  sub  o  continuă 
superaveghere  şi  teroare.  în  aceiaşi  situaţie  şi  tot  de  aproape  40  de  ani,  Oastea 
Domnului,  o  mişcare  de  pietate  populară  ortodoxă,  îşi  duce  activitatea  subteran  şi 
în  teroare. 

în  1979,  un  preot  ortodox  din  Banat,  în  vârstă  de  84  ani,  a  scris  o  scrisoare  lui 
Ceauşescu  şi  comitetului  central,  cerând  reintroducerea  religiei  în  şcoli  pentru  a 
moraliza  copiii.  A  fost  condamnat  numai  la  6  ani  închisoare  deoarece  codul  penal 
comunist  prevede  ca  la  90  de  ani,  orice  deţinut  este  automat  eliberat.  Probabil  că, 
între  timp,  a  murit  de  foame,  frig  şi  teroare  prin  închisorile  comuniste. 


Nicolae  Niţă 


513 


Dorel  Cataramă,  adventist,  a  fost  condamnat  la  14  ani  pentru  furt  din  avutul 
întreprinderii  unde  lucra,  deşi  întreprinderea  respectivă  a  declarat,  în  faţa  instanţei 
că  nu  i  s'a  furat  nimic. 

Sfat  cu,  predicator  baptist,  a  fost  condamnat  pentru  că,  la  arestare,  ar  fi 
intenţionat  să  ucidă  unul  din  miliţieni. 

în  1982,  doi  călugări  ortodocşi  care  ţin  de  calendarul  vechi,  părintele  Valerian  şi 
părintele  Teodosie,  împreună  cu  o  călugăriţă  -  sora  Maria  au  fost  arestaţi  şi 
condamnaţi  pentru  parazitism  -  ei  la  câte  2  ani,  ea  la  6  luni. 

Au  fost  arestaţi  din  faţa  altarului  pe  când  oficiau  vecernia  în  biserica  lor  din 
cartierul  Militari  din  Bucureşti,  după  ce  au  fost  bătuţi  de  miliţieni  şi  de  agenţii 
securităţii.  Li  s'au  smuls  bărbile  în  faţa  tuturor  credincioşilor  şi  nimeni  nu  a 
îndrăznit  să  le  sară  în  ajutor.  Au  fost  târîţi  de  păr  până  la  maşinile  poliţiei  în  care  au 
fost  svârliţi  cu  brutalitate  şi  nimeni  nu  a  mişcat  măcar  un  deget  să-i  apere.  în 
aceeaşi  noapte  buldozerele  comuniste  au  distrus  biserica  şi  nimeni  nu  a  acceptat  să 
fie  îngropat  sub  zidurile  ei.  Rămăşiţele  pământeşti  ale  episcopului  Evloghie, 
întemeietorul  bisericii,  au  fost  luate  de  agenţii  securităţii  şi  aruncate  cine  ştie  unde. 
Nimeni  nu  le-a  mai  putut  găsi. 

Suferinţa  are  multe  aspecte  şi  este  greu  să  le  poţi  surprinde  integral. 

Cunosc  un  preot  ortodox  -  Gavrilă  Ştefan  -  a  cărui  viaţă  este  un  calvar 
neîntrerupt.  Caterisit  în  1974  pentru  că  a  refuzat  să  se  roage  pentru  biruinţa 
comunismului  ateu,  el  trăieşte  de  atunci  în  sărăcie  şi  teroare  cu  soţia  şi  cei  opt  copii 
ai  lor,  dintre  care  ultimul  abia  a  împlinit  un  an.  Arestat  şi  eliberat  în  diverse 
rânduri,  el  trăieşte  numai  din  nădejdea  în  Dumnezeu.  Pe  când  eram  închis,  a 
vizitat-o  pe  soţia  mea  de  3  sau  4  ori  şi  de  fiecare  dată  a  fost  arestat  de  securitate. 
Ultima  vizită  pe  care  a  făcut-o  familiei  mele  a  fost  în  1984,  câteva  săptămâni  înainte 
de  eliberarea  mea.  Atunci  i-a  spus  soţiei  mele  un  lucru  teribil: 

-  Doamnă  Preoteasă,  acum  trei  zile  am  tăiat  ultima  noastră  oaie. 

Soţia  părintelui  Gavrilă  Ştefan  era  însărcinată  în  luna  a  şaptea.  Cum  or  fi  trăind  ei 
astăzi?  Ce  o  fi  mâncând  pruncul  lor? 

S'au  scurs  de  atunci  aproape  doi  ani  de  zile  şi  părintele  cu  familia  sa  trăiesc  în 
aceeaşi  teroare  şi  persecuţie,  păstrând  aceeaşi  nădejde,  niciodată  epuizată  în 
bunătatea  divină  şi  în  generozitatea  semenilor  lor. 

Ei  au  nevoie  de  rugăciunile  noastre. 

în  1978,  în  timpul  postului  mare,  am  rostit  şapte  predici  în  capela  Seminarului 
teologic  din  Bucureşti  unde  predam  şi  limba  franceză  şi  Noul  Testament.  Aceste 
predici,  intitulate  "Şapte  cuvinte  către  tineri",  erau  adresate  tineretului  român  pe 
care  marxismul  îl  schilodise  sufleteşte  printr'o  filosofie  obligatorie  şi  limitată  strict 
la  materie  şi  printr'o  interdicţie  absolută  a  oricărei  preocupări  spirituale. 

Desigur,  setea  după  adevărul  religios  creştin  era  foarte  mare  la  tinerii  noştri  şi 
auditoriul  meu  era  foarte  numeros.  Câteodată  numărul  ascultătorilor  depăşea  400 
de  persoane  în  ciuda  interdicţiei  ridicate  de  miliţie  şi  de  autorităţile  eclesiastice. 
Când  uşa  bisericii  mi-a  fost  închisă,  am  predicat  din  pridvorul  ei,  când  intrarea  în 
curtea  Seminarului  a  fost  interzisă,  tinerii  au  escalat  cuvântul  lui  Iisus  pe  care  eu  li- 
1  adresam. 

Dar  niciodată  nu  am  presupus  ecoul  imens  pe  care  predicaţia  mea  îl  va  avea 
asupra  tinerilor,  după  ani,  tocmai  datorită  suferinţei  mele  din  închisorile  comuniste 
ale  lui  Nicolae  Ceauşescu. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


514 


Satana  nu  are  perspectiva  viitorului  -am  spus-o  de  mai  multe  ori.  Daca  ar  fi  ştiut 
consecinţele  arestării  mele,  ar  fi  cautat  s'o  evite.  Dar  Dumnezeu  a  interzis 
cunoaşterea  adevărului  chiar  si  ingerilor. 

Când  am  terminat  cele  "7  cuvinte  către  tineri",  patriarhul  Justin  Moisescu  m'a 
alungat  din  şcoală  şi  din  biserică,  dându-mă  astfel  în  mâna  securităţii,  lipsit  de 
orice  protecţie  bisericească.  Reclusiunea  mea  a  declanşat  însă  un  val  de  proteste  în 
ţară  şi  în  lume.  Câţiva  preoţi  tineri  (Pr.  Gage,  V.  Dumitrescu,  Cernat,  Avramescu, 
Vinchici,  etc.)  au  cerut  eliberarea  mea  şi  pentru  aceasta  au  fost  caterisiţi.  Juristul 
Patriarh  Nicolae  Pană,  care  a  declarat  ilegală  concedierea  mea,  a  fost,  la  rândul  lui 
concediat,  arestat  şi  condamnat  în  două  rânduri  de  către  agenţii  securităţii. 
Numeroase  asociaţii  creştine  şi  umanitare  din  toată  lumea  au  luat  atitudine 
împotriva  injustiţiei  care  mi  se  făcuse.  "Cele  7  cuvinte  către  tineri"  au  fost  publicate 
în  străinătate  făcându-mă  şi  mai  cunoscut.  în  cele  din  urmă,  multe  guverne  din 
Occident,  care  într'o  vreme  îi  făceau  curte  lui  Ceauşescu,  au  intervenit  pe  lângă 
guvernul  român  pentru  eliberarea  mea. 

Dumnezeu  a  hotărît  ca  aceste  intervenţii  făcute  ani  de  zile  să  devină  eficace  abia 
în  1984  -  când  am  fost  eliberat. 

înainte  de  arestarea  mea,  am  vizitat  mai  multe  biserici  din  Bucureşti.  Spre 
surprinderea  mea,  am  constatat  că  foarte  puţini  tineri  participau  la  slujbele 
religioase.  în  general,  bisericile  erau  pline,  dar  aproape  toţi  credincioşii  aparţineau 
vechii  generaţii,  cu  educaţia  religioasă  făcută  până  la  instaurarea  comunismului  în 
România.  Atunci  m'am  întrebat  pe  mine  însumi:  Unde  sunt  toţi  acei  tineri  care 
bravau  agenţii  securităţii,  persecutaţi  de  organele  de  stat  pentru  că  ascultau 
cuvântul  divin  din  gura  mea?  Oare  toate  acestea  nu  au  fost  decât  o  aventură,  o 
supapă  prin  care  revolta  juvenilă  contra  opresiunii  materilaiste  s'a  depresat?" 

Şi  m'am  simţit  copleşit  de  tristeţe. 

După  cinci  ani  şi  jumătate  de  închisoare  am  fost  pus  în  libertate.  De  data  aceasta 
am  găsit  bisericile  pline  -  dar  o  mare  parte  dintre  credincioşi  erau  tineri.  Am 
întâlnit  tineri  care  nu  mă  văzuseră  şi  nu  mă  ascultaseră  niciodată,  dar  se  considerau 
discipolii  mei.  Ei  citiseră  predicile  mele  care  circulau  clandestin  printre  creştinii 
tuturor  denominaţiilor  confesionale. 

Şi  am  fost  fericit. 

Cuvântul  lui  Dumnezeu  căzuse  într'un  pământ  bun  -  "şi  a  dat  rod":  unul  o  sută, 
altul  şaizeci,  alta  treizeci.  Cine  are  urechi  de  auzit,  să  audă. 

Am  întâlnit  tineri  studenţi  în  teologie  care  nu  fuseseră  niciodată  discipolii  mei, 
dar  mă  considerau  ca  învăţător  al  lor. 

Şi  am  fost  fericit. 

Câteva  zile  înainte  de  a  pleca  din  România  spre  America,  am  primit  o  scrisoare  de 
la  un  grup  de  intelectuali  -  profesori  -  care  nu  mă  cunoscuseră,  dar  citiseră 
predicile  mele.  Ei  au  socotit  că  le-am  adus  lumina  creştină  şi  că-mi  datorau 
recunoştinţă  pentru  aceasta.  în  realitate  eu  sunt  cel  care  trebue  să  le  fiu 
recunoscător.  Prin  mine  însumi  nu  sunt  nimic,  dar  Dumnezeu  a  lucrat  prin  mine. 
în  ceea  ce  mă  priveşte,  curajul  mi-a  lipsit  adeseori,  Dumnezeu  mi-a  dat  curajul 
necesar  pentru  a  predica,  mi-a  dat  verbul  şi  rezistenţa  în  faţa  teroarei  comuniste. 
Nu  sunt  un  om  curajos,  dar  Dumnezeu  mi-a  dat  tot  ceea  ce  îmi  lipsea  pentru  a-mi 
putea  duce  la  capăt  îndeplinierea  pe  care  mi-o  încredinţase. 


Nicolae  Niţă 


515 


Scrisoarea  despre  care  vă  vorbesc  mi-a  parvenit  pe  căi  ocolite,  căci  eram  strict 
supravegheat,  eu  şi  familia  mea. 

Am  reuşit  s'o  scot  din  ţară  cu  mari  dificultăţi  şi  ea  este  pentru  mine  dovada 
preţioasă  că  acţiunea  mea  nu  a  fost  sterilă,  că  sacrificiul  meu  nu  a  fost  zadarnic.  în 
momentele  mele  de  descurajare  -  ades  trec  prin  asemenea  momente  -  recitesc 
această  misivă  care-mi  readuce  încrederea  şi  forţa  tineretului  român. 

Este  cea  mai  mare  recompensă  pentru  mine.  Iat-o: 

" Părinte , 

Conştiinţele  treze  ale  generaţiei  noastre  -  puţine  câte  sunt  -  au  văzut  în 
dumneavoastră  icoana  exemplară  a  preotului  ortodox:  deopotrivă  o  mare  conştiinţă 
creştină  şi  o  mare  conştiinţă  naţională,  deopotrivă  un  sacerdot  şi  un  luptător, 
coardă  întinsă  între  veşnicie  şi  veac,  pe  care  cântă  Arhangelul  dreptăţii  cu  spada 
făcută  arcuş. 

Ne  mâhneşte  amintirea  acelui  preot  tânăr  care  ne-a  zis  într'o  zi:  "Ei  şi  ce?  parcă 
părintele  Calciu-Dumitreasa  -  dacă  a  făcut  ce  a  făcut,  i-a  ridicat  cineva  statue?" 

Ne-au  indignat  vorbele  sale,  mai  ales  la  gândul  că  mai  sunt  încă  mulţi  chiar  dintre 
oamenii  Bisericii  care  gândesc  în  statui.  Şi  l-am  întrebat:  "Unde  sunt  statuile, 
părinte?" 

Dar  mângâierea  şi  nădejdea  vin  de  acolo  că  sunt  destui  şi  aceea  care  au  înţeles  că 
aici  nu  e  vorba  de  statui  şi  că  dumneavoastră  sunteţi  şi  veţi  rămâne,  orice  vi  se  va 
mai  întâmpla  de  acum  înainte,  un  învingător.  Aţi  adus  aminte  lumii,  prin  pildă  vie, 
că  Hristos  a  birut-o.  Şi  are  neamul  acesta  sărman  o  statue  în  duh,  care  mărturiseşte 
pentru  el  cu  îngerii  şi  cu  bătrânii  înaintea  lui  Dumnezeu. 

Plecaţi  pentru  pacea  efemeră  a  învinşilor,  nu  se  ştie  unde,  nu  se  ştie  spre  ce.  De 
bună-seamă  că  Dumnezeu  mai  are  câte  ceva  de  spus  prin  dumneavoastră  şi  lumii 
largi.  Veţi  fi  mesagerul  lui  Dumnezeu,  dar  şi  mesagerul  conştiinţei  religioase  şi 
istorice  a  neamului  românesc.  Avem  şi  noi  câte  ceva  de  spus  lumii,  pe  limba  şi  în 
duhul  nostru,  iar  Sfinţia  Voastră  va  fi  (o  credem  şi  ne  bucrăm  de  aceasta)  vocea 
adâncă  a  acestui  neam  care  se  apropie  poate,  în  ciuda  vitregiei  vremurilor,  de  ceasul 
marei  lui  Rostiri. 

Nu  ştiţi  ce  vă  aşteaptă  plecând  şi  nu  ştim  ce  ne  aşteaptă  rămânând.  Dar  să  ştiţi  că 
duhovniceşte  vom  fi  pururi  alături,  împreună  rugători  înaintea  lui  Dumnezeu  şi 
împreună  luptători,  fiecare  după  puterile  noastre,  pe  adevăratele  câmpuri  de  bătălie 
ale  acestui  veac.  într'un  fel  tainic,  plecaţi  rămânând  şi  rămânem  urmându-vă. 

Fie  lăudat  Domul  că  ne-a  binecuvântat  să  trăim  aceleaşi  vremuri! 

Nădăjduim  că  nu  peste  mult  ne  vom  mai  bucura  ochii  şi  inimile  văzându-vă  din 
nou  "acasă",  primit  cum  se  cuvine,  căci  orice  cucerire  a  lumii  largi  e  bine  să  se 
încununeze  de  o  binecuvântată  întoarcere  la  vatra  părinţilor. 

Facă-se  voia  lui  Dumnezeu! 

Cu  recunoştinţă  şi  dragostea  unei  generaţii". 

Este  o  scrisoare  generoasă,  o  scrisoare  cu  adevărat  tânără.  Ea  mi-a  infuzat  un 
curaj  nou.  Câtă  vreme  poporul  roamân  va  avea  astfel  de  tineri  generoşi,  nu  va 
părăsi  calea  creştină,  calea  crucii  şi  a  învierii. 

Această  scrisoare  vine  de  la  intelectuali.  Dar  nu  pot  încheia  această  tragică  şi 
optimistă  expunere  fără  să  rechem  din  amintire  un  alt  eveniment  spiritual  din  viaţa 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


516 


mea.  De  data  aceasta  el  ţine  de  înţelepciunea  profund  creştină  şi  nedeliberată  a 
poporului  român. 

După  ce  am  fost  alungat  din  şcoală  şi  din  biserică  de  către  Patriarhul  meu,  eram 
puţin  descurajat  şi  speriat.  în  clipele  cele  mai  grele  ale  vieţii  mele,  am  găsit 
totdeauna  un  reconfort  spiritual  la  mama  mea,  o  ţărancă  simplă,  dar  cu  o  adâncime 
duhovnicească  puţin  obişnuită.  Ea  m'a  învăţat  credinţa  cea  adevărată. 

Dar  nu  mai  aveam  mamă.  Cu  câţiva  ani  înainte  murise. 

Atunci  am  căutat-o  pe  soara  mea,  ţărancă  şi  ea  şi  la  fel  de  credincioasă  şi 
profundă  ca  şi  mama.  Pe  atunci  ea  avea  70  de  ani  şi  nu  pierduse  niciodată  legătura 
cu  spiritualitatea  românească  şi  cu  concepţia  religioasă  atât  de  creştină  a  poporului 
nostru.  Era  în  anul  1978. 

I-am  povestit  totul,  i-am  desvăluit  toată  amărăciunea  sufletului  meu. 

După  ce  a  ascultat  tot,  mi-a  răspuns: 

"Dragul  meu,  văd  bine  că  eşti  puţin  cam  speriat.  Nu  mai  ai  destulă  încredere  în 
tine,  nici  în  Dumnezeu.  Am  să-ţi  povestesc  o  istorioară  foarte  simplă,  o  istorioară 
ţărănească.  Tu  eşti  om  cu  carte  şi  ai  să  poţi  să-i  înţelegi  chiar  mai  bine  decât  mine 
înţelepciunea  ascunsă: 

"Când  Dumnezeu  a  făcut  lumea,  a  făcut  şi  necazul.  Altfel  viaţa  ar  fi  fost  mult  prea 
uşoară  şi  oamenii  ar  fi  uitat  de  Dumnezeu.  Creatorul  lumii  avea  mult  de  lucru  şi, 
pentru  a  avea  mâinile  libere,  a  pus  grija  pe  un  pietroi  şi  pietroiul  s'a  făcut  praf  într'o 
clipită.  Atunci  a  pus-o  pe  un  copac  şi  îndată  copacul  s'a  uscat.  Apoi  Dumnezeu  a 
luat  grija  şi  a  pus-o  pe  umerii  omului  şi  omul  a  dus-o. 

Şi  tu  ai  să-ţi  duci  nenorocirea,  nu  ai  nici  o  teamă". 

Şi  eu  mi-am  dus  nenorocirea.  Mi-a  fost  frică  toată  vremea  dar  am  supravieţuit  şi 
am  biruit,  iar  dovada  este  că  stau  aici  şi  scriu  una  dintre  cele  mai  frumoase  istorisiri 
din  folclorul  poporului  nostru. 

MAIORUL  FĂRĂ  NUME  l63 

de  N.  S.  GOVORA 

Maiorul  fără  nume,  care  a  trăit  aproape  patru  ani  în  umbra  generalului  şi  apoi 
mareşalului  Antonescu,  a  rămas  pentru  mareşal,  cu  un  fel  de  mitizare.  Maiorul 
fără  nume  îl  credea  pe  mareşal  un  fel  de  supraom.  La  pagina  62  a  cărţii  "în 
serviciul  mareşalului",  maiorul  fără  nume  afirmă  fără  înconjur:  "Generalul 
Antonescu!  Mai  întâi,  acesta  nu  a  fost  un  om.  El  a  fost  un  fenomen".  între 
termenul  supraom  şi  fenomen  nu  este  nici  o  deosebire.  Aceasta  ne-o  spune 
maiorul  fara  nume,  mai  departe,  pe  aceiaşi  pagină:  "El  era  un  om  al  Destinului  şi 
se  socotea  ca  atare.  Forţa  morală  pe  care  o  poseda  avea  o  putere  atât  de  mare 
încât,  întocmai  unei  pile  electrice,  forma  un  câmp  magnetic  de  forţe  vitale,  încât 
oricine  intra  în  acel  câmp,  era  de  acelaşi  sens  pozitiv  al  dinamismului  sau,  era 
dominat,  captivat  şi  antrenat  fără  reticenţă  pe  axa  manifestărilor  sale  înrobite 
interesului  naţional".  Prin  urmare  orice  om,  care  îl  cunoştea  pe  mareşal,  intra  sub 
influenţa  lui  şi  era  dominat  pe  axa  manifestărilor  sale.  Maiorul  susţine  că  şi 
"Adolf  Hitler  a  fost  influenţat  de  puterea  personalităţii  acestui  om  şi  a  intrat  sub 
puterea  lui  dominatoare",  -op,  cit.  pag. 63. 


163  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  45-46,  Aprilie-Mai  1986. 


Nicolae  Niţă 


517 


Noi  vom  dovedi  exact  contrariul  şi  ne  vom  folosi  tocmai  de  cartea  anglo- 
saxonului  Larry  Watts.  Mihail  Sturdza,  care  a  fost  ministru  de  externe  în 
cabinetul  prezidat  de  generalul  Antonescu,  ne  povesteşte  în  cartea  sa  "România  şi 
sfârşitul  Europei"  la  pagina  191,  următoarea  întâmplare:  "Ne  găseam  într'un 
Consiliu  de  Miniştri  în  toamna  anului  1940.  Antonescu  ceruse  ca,  pentru  motive 
de  economie,  să  se  taie  pensiile  care  se  serveau  văduvelor  sau  altor  membri  ai 
familiilor  celor  pe  care  ţara  îi  numea  "referendiştii".  începusem  a  arăta  că 
momentul  nu  era  bine  ales  pentru  a  lovi  în  puţinele  fiinţe  cari  mai  aminteau 
vechile  lupte  ale  românismului  din  Ardeal.  Antonescu,  roşu  de  mânie,  mă 
întrerupe  strigând:  "Ce  pensiune  primesc  eu  pentru  gloanţele  pe  care  le-am 
primit  în  cap?"  La  sfârşitul  Consiliului,  m'am  apropiat  de  Generalul  Pantazi, 
Ministrul  de  Războiu,  şi  i-am  mărturisit  că  nu  ştiam  că,  Conducătorul  era  un 
mare  rănit  de  război.  Pantazi  mi-a  răspuns:  "Ei  aşi!  El  are  obiceiul  să  spuie  aşa. 
Ce  glonte!  A  căzut  în  cap  la  un  concurs  hipic  din  Braşov!"  Antonescu  -  unul  din  cei 
mai  îndrăzneţi  mincinoşi  pe  care  i-am  cunoscut  -  în  astfel  de  momente  nu  minţea. 
Credea  într'adevăr  că  primise  un  glonte  în  cap.  în  nu  ştiu  ce  împrejurări 
imaginare,  mai  demne  de  personalitatea  pe  care  dorea  să  o  întruchipeze  decât  o 
cădere  de  pe  cal".  -Mihail  Sturdza,  op.  cit.  pag  191. 

Atrag  atenţia  asupra  acestei  cărţi  care  a  fost  tradusă  şi  publicată  chiar  de 
Americani.  Deci  iată  un  om  care  nu  se  arată  captivat  de  personalitatea  generalului 
Antonescu  şi  îl  numeşte,  unul  dintre  cei  mai  îndrăzneţi  mincinoşi  pe  care  i-a 
cunoscut.  Fără  'ndoială  că  anglo-saxonul  Larry  Watts,  ne  va  răspunde  că  Mihail 
Sturdza  a  fost  un  fascist  care  tocmai  de  aceea  a  fost  dat  afară  din  guvern  de 
general.  Dar  iată  că  generalul  Pantazi,  ministru  de  războiu  în  acelaş  cabinet,  pe 
care,  din  ziarul  "Stindardul"  al  răposatului  Emilian,  învăţasem  să-l  vedem  ca  pe 
cel  mai  alăturat  mareşalului,  încă  din  anul  1913,  când  la  trecerea  Dunării, 
căpitanul  Ion  Antonescu  comanda  un  detaşament  şi  îl  avusese  sub  comandă 
tocmai  pe  locotenentul  Pantazi,  nu  se  arată  un  iubitor  al  generalului  Antonescu  şi 
îl  bârfeşte  faţă  de  un  fascist,  un  legionar,  ca  Mihail  Sturdza,  spunând  că  generalul 
este  un  mare  mincinos!!!  Sau  poate  anglo-saxonul  va  spune  la  această  povestire  a 
lui  Mihail  Sturdza,  că  legionarul,  minte.  Fiind  morţi  demult  şi  mareşalul  şi 
Sturdza,  toată  lumea  îl  va  crede  pe  anglo-saxon.  Dar  iată  că  în  volumul  II  al  cărţii 
lui  Larry  Watts  la  pagina  170,  citim:  "Atmosfera  din  timpul  procesului  (e  vorba  de 
procesul  mareşalului),  după  cum  am  mai  spus,  era  supra-încălzită  şi  tensionată. 
Figuri  duşmănoase  şi  cu  trăsături  străine  de  neam  deţineau  majoritatea 
asistenţei.  Aceştia,  la  orice  acuzaţie  adusă  Mareşalului,  vociferau  în  cor:  "La 
moarte  trădătorul,  la  moarte  criminalul".  Preşedintele  Voitinovici,  destul  de 
civilizat,  prezida  un  complet  de  judecată  alcătuit  din  câte  un  delegat  al  fiecărui 
partid  politic:  Naţional-Ţăranişti,  Liberali,  Liberali  dizidenţi.  Socialişti  Democraţi 
şi  Comunişti. 

A  ascultat  depoziţiile  generalului  Pantazi,  ministrul  Apărării  Naţionale  care  tot 
timpul  nu  a  făcut  decât  să  declare  că  nu  a  ştiut  nimic  şi  că  "Domnul  Mareşal  a 
ordonat",  încât  l-a  determinat  pe  preşedinte  ca  să  intervină  spunând:  "Dar 
dumneata  ce  ai  fost:  ministru  sau  plutonier  major?",  acuzatul  răspunzând  în 
ilaritatea  generală:  "Cam  aşa  ceva".  Prin  urmare  generalul  Pantazi,  după  ce  se 
"lepădase"  de  mareşal  răspunzând  la  toate  întrebările  că  nu  a  ştiut  nimic  şi  că 
domnul  mareşal  a  ordonat,  dă  şi  acest  răspuns  care  a  provocat  ilaritatea  sălii: 
"cam  aşa  ceva",  adică  el  şi  ceilalţi  miniştri  ai  mareşalului,  nu  erau  miniştri  ci  nişte 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


518 


plotonieri  majori.  La  drept  vorbind,  acesta  era  adevărul,  mareşalul  conducea  Ţara 
ca  la  cazarmă.  Deaceea  când  Maniu  şi  Brătianu  au  refuzat  să  intre  în  guvern  după 
6  Septembrie,  cauza  principală  a  refuzului  a  fost  tocmai  aceasta:  şi  Maniu  şi 
Brătianu,  cu  toate  greşelile  lor,  nu  înţelegeau  să  devină  miniştri  ca  la  cazarmă  şi 
să  răspundă:  La  ordin  domnule  general.  Aceasta,  după  părerea  maiorului  fără 
nume,  însemna  fără  îndoială,  că  mareşalul  se  considera  un  om  al  Destinului  şi  ca 
atare  trebuia  să-i  domine  pe  toţi,  iar  ceilalţi  să  fie  dominaţi  şi  captivaţi  ca  în  faţa 
unui  fenomen,  unui  supraom. 

Şi  în  ziua  de  1  Iunie  1946,  pe  când  condamnaţii  ieşeau  din  capela  unde  se 
făcuse  un  serviciu  reigios,  iată  că  soseşte  un  procuror  militar  care  citeşte  un  ordin 
din  care  reieşea  că  pedeapsa  cu  moartea  a  celor  doi  condamnaţi,  generalul  Pantazi 
şi  fostul  ministru  al  românizării,  Radu  Lecca,  a  fost  comutată  în  închisoare  pe 
viaţă.  Şi  scena  aceasta  ne  este  povestită  de  un  credincios  al  mareşalului,  maiorul 
fără  nume,  în  cartea  lui,  volumul  II,  la  pagina  185:  "Aceştia  sunt  scoşi  din  rândul 
condamnaţilor  şi  iau  loc  deoparte.  Rada  Lecca  imediat  se  apropie  de  Mareşal 
căruia  i  se  adresează  cu  următoarele  cuvinte:  "Domnule  Mareşal,  sunt  foarte  trist 
că  nu  pot  să  împart  până  la  sfârşit  soarta  cu  Dumneavoastră.  V'am  urmat  şi  slujit 
cu  dragoste  şi  cu  credinţă.  Vă  întreb  acuma,  la  despărţire,  dacă  nu  aveţi  de 
transmis  în  urmă  vreun  mesaj..." 

în  timpul  zănatecului  Carol  al  II  -lea,  în  Capitală  erau  trei  regimente  de  gardă, 
toate  de  infanterie.  Fiind  isgonit  Carol,  Antonescu  nu  le-a  desfiinţat  dar  le-a 
trimis  pe  zonă  ceea  ce  însemna  acelaş  lucru.  în  locul  lor,  Antonescu  a  înfiinţat  un 
regiment  de  gardă  format  din  cavalerişti.  Acest  regiment  de  gardă  era  la  Băneasa 
dar  avea  şi  o  companie  lângă  preşedenţie.  Normal  ar  fi  fost  să-i  spună  "escadron" 
dar  maiorul  fără  nume,  tot  cavalerist,  îi  spune  "companie".  Comandant  al  acestui 
regiment  era  colonelul  Popescu  şi  fusese  numit  comandant  al  acestui  regiment,  la 
intervenţia  doamnei  Veturia  Goga  (?).  Astăzi  ultimul  român  ştie  că  lovitura  de 
Stat  de  la  23  August  1944,  a  fost  dată  de  fostul  Rege  Mihai  şi  condusă  de  generalul 
Sănătescu,  un  general  care  era  un  prieten  vechi  al  mareşalului  şi  nu  numai  un 
prieten,  ci  şi  unul  dintre  aceia  care  conform  spuselor  maiorului  fără  nume,  trăise 
sub  dominaţia  şi  mai  mult,  trăise  în  câmpul  magnetic  al  aceluişi  fenomen  care  a 
fost  mareşalul  Antonescu.  Şi  în  după  amiaza  lui  23  August,  ofiţerii  din  cabinetul 
militar  al  mareşalului  erau  strânşi  şi  se  sbăteau  fără  să  poată  lua  nici  o  hotărîre. 
Erau  acuma  convinşi  că  mareşalul  este  prizonier  la  Palat  şi  totuşi  nu  ştiau  ce  să 
facă.  Nu  aveau  nici  o  încredere  în  colonelul  Popescu,  comandantul  regimentului 
de  gardă,  care  "dăduse  atâtea  semne  de  refractarism  în  ultima  vreme",  -op.  cit. 
pag.  113.  De  fapt,  acest  comandant  al  regimentului  de  gardă,  format  din 
cavaleriştii  mareşalului,  trecuse  de  multă  vreme  de  partea  Regelui  şi  a  generalului 
Sănătescu. 

Sublocotenentul  Pantazi,  fiul  generalului,  scrie  în  "Stindardul",  un  articol  pe 
care-1  discută  domnul  Nicolae  Novac  în  "Cuvântul  românesc"  din  August  1985.  Şi 
iată  ce  scrie  sublocotenentul:  "Menţionez  faptul  că  Mareşalul  a  fost  arestat  odată 
cu  Mihai  Antonescu,  iar  tatăl  meu,  generalul  Vasiliu  şi  colonelul  Elefterescu,  o 
jumătate  de  oră  mai  târziu...  După  arestare,  Mareşalul  şi  Mihai  Antonescu,  au  fost 
închişi  în  safeul  Palatului  iar  generalii  Pantazi,  Vasiliu  precum  şi  colonelul 
Elefterescu,  în  sala  de  mese  a  ofiţerilor  Gărzii  Regale".  Iată  proba  că  colonelul 
Popescu,  comandantul  regimentului  de  gardă,  trecuse  în  barca  fostului  Rege 


Nicolae  Niţă 


519 


Mihai.  Şi  odată  cu  el  şi  majoritatea  ofiţerilor  regimentului  de  gardă  călare  îşi  luase 
locul  între  conspiratori.  Regimentul  de  sub  comanda  colonelului,  fusese  înfiinţat 
tocmai  cu  scopul  ca  să-l  apere  pe  mareşal  contra  duşmanilor,  fiind  singurul 
regiment  care  se  găsea  în  Capitală,  celelalte  regimente  din  Bucureşti,  găsindu-se 
pe  front.  Fără  concursul  colonelului  Popescu  şi  al  cavaleriştilor  lui,  Vodă  Mihai  şi 
generalul  Sănătescu  nu  puteau  face  nimic  şi  23  August  nu  ar  fi  avut  loc.  în  1930, 
zănatecul  Carol  şi-a  sprijinit  lovitura  lui  de  Stat  pe  doi  colonei,  Paul  Teodorescu  şi 
Gavrilă  Marinescu. 

Deci  ca  să  se  poată  da  lovitura  de  la  23  August,  a  fost  nevoie  de  comandantul 
regimentului  de  gardă  şi  de  majoritatea  ofiţerilor  acestui  regiment.  Dar  se  pune 
întrebarea:  cum  a  fost  posibil  să  se  trameze  această  conspiraţie  fără  ca  nici  un 
membru  al  guvernului,  mai  ales  că  majoritatea  membrilor  acestui  guvern  erau 
militari,  să  nu  afle  nimic?  Cum  a  fost  posibil  ca  generalul  Pantazi  să  nu  afle  nimic, 
când  numele  membrilor  viitorului  guvern  erau  cunoscute  de  omul  de  pe  stradă? 
Cu  câteva  zile  înaintea  acestui  23  August,  mă  aflam  în  concediu  de  pe  front 
într'un  sat  numit  Mitreni  şi  acolo  am  întâlnit  şi  am  cunoscut  mai  mulţi  dispersaţi. 
Printre  aceştia  şi  artistul  Niki  Atanasiu,  care  avea  mai  târziu  să  devină  artist 
emerit  al  poporului.  Şi  Atanasiu  mi-a  dat  numele  membrilor  viitorului  guvern.  Nu 
l-am  crezut,  socotind  că  e  vorba  de  un  simplu  fanfron  şi  totuşi  am  rămas  surprins 
aflând  în  noaptea  de  23  August,  când  s'a  citit  la  radio  lista  noilor  miniştri,  că  lista 
lui  Atanasiu  era  aproape  exactă.  Fără  îndoială  că  se  naşte  bănuiala  că  membrii 
guvernului,  toţi  sau  aproape  toţi,  intraseră  în  legătură  cu  conspiratorii  lui  Mihai 
Viteză  şi  acuma  aşteptau  în  linişte  lovitura  de  Stat.  Aşa  ar  fi  explicaţia  că  generalul 
Pantazi  şi  colonelul  Elefterescu,  doi  cavalerişti  erau  arestaţi  (?)  în  seara  de  23 
August  în  sala  de  popotă  a  regimentului  de  gardă!!!  Fără  îndoială  că  ceilalţi  ofiţeri 
ai  acestui  regiment  îşi  luau  masa  liniştiţi  în  sala  de  popotă,  fără  să  se  mire  că  cei 
trei  ofiţeri  -  şi  generalul  Vasiliu  -  se  găseau  arestaţi  în  aceiaşi  sală  unde  se  servea 
masa  şi  unde  desigur  se  serveau  şi  băuturi,  ba  chiar  şi  şampanie.  Nu  ar  mira 
aceasta  când  ştiut  este  că  în  acea  noapte,  şampania  a  curs  în  valuri.  Dar  mai  este 
încă  ceva:  în  regimentul  de  gardă  se  găsea  şi  sublocotenentul  Pantazi,  fiul 
generalului.  Acest  sublocotenent  îşi  făcuse  datoria  pe  front  şi  după  acest  stagiu, 
fusese  repartizat  la  regimentul  de  gardă.  Fără  îndoială  că  această  repartizare  -  un 
sublocotenent  decorat  cu  Mihai  Viteazul  şi  fiu  al  ministrului  de  războiu  -  nu-şi 
avea  locul  decât  în  regimentul  de  gardă.  Şi  aici  începe  bănuiala,  marea  bănuială: 
cum  nu  a  fost  posibil  ca  un  sublocotenent  din  regimentul  de  gardă  să  nu  afle,  şă 
nu  simtă,  că  în  acest  regiment  se  întâmplă  ceva  suspect,  că  acest  regiment  care 
fusese  creat  ca  să-l  apere  pe  mareşal,  trece  tot  sau  aproape  tot,  în  barca  lui  Mihai 
Viteză?  E  foarte  probabil  ca  acest  sublocotenent  ăa  nu  fi  făcut  parte  dintre 
conspiratori  şi  conspiratorii  s'au  ferit  de  el  ca  fiind  fiu  al  ministrului  de  războiu. 
Se  prea  poate,  dar  se  mai  poate  şi  altceva:  sublocotenentul  Pantazi  era  un  om 
tânăr  care-şi  putea  permite  multe  în  regimentul  în  care  comandant  era  un  colonel 
de  cavalerie  şi  tatăl  sublocotenentului,  era  ministrul  de  războiu  în  persoană.  Adică 
tânărul  sublocotenent  îşi  putea  permite  să  nu  vină  la  cazarmă  şi  să  facă  nişte 
chefuri  de  pomină,  aşa  cum  fac  toţi  sublocotenenţii  tineri.  Şi  colonelul 
comandant,  avea  tot  interesul  să  încurajeze  acest  fel  de  viaţă  al  sublocotenentului, 
având  în  vedere  că  ofiţerii  regimentului  se  transformaseră  în  conspiratori,  de  care 
sublocotenentul  Pantazi  nu  trebuia  să  afle  nimic.  Fără  îndoială  că  în  acest  caz, 
vina  sublocotenentului  Pantazi  e  mai  mică,  dar  rămâne  în  picioare  cealaltă  vină: 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


520 


sublocotenentul  Pantazi  nu  şi-a  făcut  datoria  şi  în  acest  caz,  vocaţia  de  apărător  al 
mareşalului  pe  care  şi-a  descoperit-o  în  exil,  nu  rimează  cu  nimic. 


♦ 


♦ 


♦ 


în  acea  după  amiază  a  lui  23  August  1944,  toţi  ofiţerii  componenţi  ai 
Cabinetului  militar,  se  găseau  la  birourile  lor  de  la  Preşedenţie.  Pe  la  ora  6, 
maiorul  fără  nume  intra  în  cabinetul  colonelului  Davidescu,  care  era  şeful  acestui 
cabinet  militar.  Acesta  era  cuprins  de  o  mare  nelinişte  şi-i  spuse  maiorului  fără 
nume  că,  chiar  atunci  fusese  la  el  avocatul  Petroniu  care  venise  să-i  spună  că  în 
oraş,  aflase  faptul  că  mareşalul  este  arestat.  întrebat  dacă  ştie  ceva,  maiorul  fără 
nume,  acesta  răspunse  negativ  şi  atunci  colonelul  Davidescu  nervos,  sună  pe  rând 
la  toate  butoanele  care  legau  cabinetul  cu  subalternii.  Imediat  apărură 
locotenent-colonel  Zaharia,  maiorul  Anghel,  camandorul  Popescu  Devesel  şi 
maiorul  Florescu  Radu.  întrebaţi  dacă  ştiu  ceva  despre  soarta  mareşalului,  toţi 
răspunseră  negativ.  Atunci  Davidescu  sună  la  Palatul  regal  şi  îi  răspunse 
generalul  Sănătescu  care,  întrebat  dacă  mareşalul  este  acolo,  acesta  îi  răspunse 
morocănos  şi  confuz:  "Ascultă  Davidescu,  domnul  mareşal  mai  rămâne  încă  la 
Palat,  având  de  lucru  cu  Majestatea  Sa,  dar  dacă  ai  ceva  urgent  de  semnat,  vino 
aici  cu  corespondenţa".  -Larry  Watts,  II,  pag.  112.  Colonelul  îi  dă  un  răspuns 
negativ  şi  apoi  se  adresează  celor  din  faţa  lui:  "Aţi  auzit?  în  mod  sigur  domnul 
mareşal  este  reţinut  la  Palat,  cu  sau  fără  voia  sa.  Normal  ar  fi  fost  să-mi  fi  dat 
legătura  cu  domnia  sa.  Nu  a  făcut-o  şi,  mai  mult,  m'a  chemat  pe  mine  acolo!  Asta 
poate  însemna  că  şi  asupra  noastră  planează  o  ameninţare.  în  această  situaţie,  ce 
credeţi  că  trebuie  făcut? 

Lt.  col.  Zaharia  interveni  intempestiv: 

-  Să  mergem  să-l  scoatem  imediat  cu  trupele!  Din  privirile  şi  atitudinea  sa  se 
vedea  o  hotărîre  dârză.  Şeful  adjutanţilor  mareşalului  nu-şi  dezicea 
temperamentul  impulsiv,  dar  şi  reflexul  său  vitejesc.  Avea  Mihai  Viteazul  şi  un 
braţ  lipsă...  Această  atitudine  produse  un  mare  efect  printre  ofiţeri  şi  toţi  aderară 
la  această  atitudine.  Colonelul  Davidescu  mă  privi  întrebător,  observând  reţinerea 
mea  şi  îmi  ceru  părerea".  Şi  a  început  să  vorbească  maiorul  fără  nume.  Metodic  şi 
pe  puncte.  Maiorul  fără  nume,  ne-a  spus  la  început  ca  la  examenul  de  admitere  la 
Şcoala  de  Războiu,  unde  preşedinte  era  generalul  Antonescu,  întrebat,  el  a  stat  un 
timp  să  gândească  şi  după  aceea  a  dat  răspunsul,  ceeace  i-a  adus  observaţia 
generalului:  îmi  place  acest  ofiţer,  căci  el  gândeşte.  Şi  poate  aceasta  l-a  făcut  pe 
generalul  Antonescu,  în  Septembrie  1940,  să-l  cheme  pe  căpitanul  fără  nume  să 
facă  parte  din  cabinetul  militar.  Şi  la  punctul  2  al  răspunsului,  maiorul  fără  nume, 
vine  cu  o  întrebare:  "Dar  să  admitem  cazul  cel  mai  rău,  că  este  arestat.  De  ce 
mijloace  dispunem  pentru  a  acţiona  eficace? 

-Avem  Garda  (a  colonelului  Popescu),  replică  violent  Zaharia". 

La  replica  lui  Zaharia,  maiorul  fără  nume,  începe  o  adevărată  peroraţie  în  care 
e  vorba  şi  de  Veturia  Goga,  pentru  a  veni  cu  o  nouă  întrebare:  "Va  trebui  dusă  o 
luptă  de  asediu.  Deci  trebue  atacat  regele.  Suntem  noi  siguri  pe  trupa  şi  pe  ofiţerii 
regimentului  col.  Popescu?  Mă  îndoiesc!"  în  acele  momente  era  nevoie  de  oameni 
de  acţiune  şi  maiorul  fără  nume  rămăsese  la  momentul  când  dăduse  examenul  la 


Nicolae  Niţă 


521 


Şcoala  de  Războiu:  să  gândească  mai  întâi.  Şi  la  capătul  acestei  gândiri  a  venit  şi 
hotărîrea:  nu  este  nimic  de  făcut.  Şi  au  mai  venit  la  sfârşitul  acestei  discuţii  şi  trei 
generali  miniştri:  Dobre,  Arbore  şi  Jienescu.  Probabil  că  toţi  cei  trei  erau  ofiţeri 
de  Stat  Major  şi  toţi  trei  au  venit  cu  aceiaşi  hotărîre:  nu  e  nimic  de  făcut.  Ba 
ofiţerii  cabinetului  au  mai  hotărît  ceva:  toţi  au  mers  la  birourile  lor  şi  s'au  pus  să 
facă...  ordine  în  hârtii!!!  Şi  apoi  toţi  au  plecat  acasă  şi  liniştiţi  au  ascultat 
proclamaţia  regelui  la  radio.  Şi  la  auzirea  acestei  proclamaţii,  maiorul  fără  nume  a 
exclamat:  "Deci  îndrăzniseră.  Acel  Sănătescu,  cumsecădenia  cumsecădeniei,  omul 
Mareşalului,  îl  atrăsese  în  cursă  şi-l  sacrificase!!!".  -Larry  Watts,  II,  pag.  117. 

Ziua  de  23  August  1944,  ziua  marei  trădări!!!  în  acea  zi  şi  în  cele  următoare, 
toţi  l-au  trădat  pe  mareşalul  Antonescu.  Despre  colonelul  Davidescu,  şeful 
Cabinetului  militar  al  mareşalului,  iată  ce  ne  spune  maiorul  fără  nume:  "La 
intrarea  în  sală  [sala  procesului],  nu  a  salutat  pe  mareşal  şi  nu  a  privit  spre  el. 
Când  a  trebuit  să  vorbească  despre  mareşal,  i-a  spus  "acuzatul".  -Larry  Watts,  II, 
pag.  170.  Şi  maiorul  fără  nume,  îi  mai  găseşte  fostului  său  şef  o  scuză:  "Era 
explicabil:  se  temea  să  nu  fie  implicat  şi  el!!!". 

Şi  iată  ce  ne  spune  maiorul  fără  nume  despre  proces:  "Deasemenea  ministrul 
Radu  Lecca  şi  Nicolae  Mareş,  fost  ministru  al  Agriculturii  în  prima  parte 
legionară  a  guvernării  Mareşalului,  au  depus  în  favoarea  Mareşalului.  în  special 
N.  Mareş  care  -  cu  o  demnitate  şi  o  ţinută  de  adevărat  boier,  calitate  ce  şi-a 
declarat-o  în  plină  şedinţă  -  a  vorbit  în  favoarea  Mareşalului  şi  şi-a  expus  părerile 
cu  privire  la  politica  agrară,  în  contradicţie  totală  cu  ideile  de  colectivizare  care 
deja  începuseră  să  circule. 

Ceilalţi  acuzaţi  toţi  şi-au  declinat  răspunderile,  arborând  formula:  "Nu  am 
ştiut  nimic.  Domnul  mareşal  a  ordonat.  Eu  am  sabotat  ordinul  primit".  -Larry 
Watts,  II,  pag. 171. 

Şi  mai  trebuie  să  scoatem  în  evidenţă  comportarea  cea  mai  blamabilă  a 
generalului  Ilie  Şteflea  care  a  primit  comanda  armatei  a  IV-a,  chiar  în  ziua  de  22 
August  şi  care  afirăa  că  el  a  fost  acela  care  a  dat  ordinul  armatei  de  sub  comanda 
lui  să  înceteze  lupta  şi  să  înceapă  retragerea.  Mai  mult,  tot  el  afirmă  că,  aflând  că 
domnul  general  Sănătescu  urmăreşte  formarea  unui  guvern  care  să  doboare  pe 
fostul  conducător  al  Statului,  îl  cheamă  la  Marele  Stat  major  şi  îl  pune  la  curent  cu 
situaţia  trupelor  germane!!!  Aceste  afirmări  fac  parte  dintr'un  memoriu  al 
generalului  Şteflea  publicat  în  B.I.R.E.  din  Aprilie  1983  de  fiica  acestuia,  Anca 
Rici-Şteflea.  Mai  trebuie  să  remarcăm  că  acest  general  a  fost  mâna  dreaptă  a 
generalului  Antonescu  la  22  Ianuarie  1941!  prin  urmare,  generalul  Şteflea,  şeful 
Marelui  Stat  Major,  a  aflat  că  generalul  Sănătescu  urmăreşte  formarea  unui 
guvern  care  să  doboare  pe  fostul  Conducător  al  Statului! 

Şi  aceasta  nu  a  fost  capabil  să  afle,  ministrul  general  Pantazi!!! 


♦ 


Cartea  "în  serviciul  mareşalului"  de  anglo-saxonul  Larry  Watts  a  fost  cartea  cea 
mai  discutată  de  către  exilul  românesc.  S'a  scris  despre  ea  mult  şi  încă  nu  s'a 
terminat.  Cei  care  au  scris  despre  ea  au  fost  în  general  oameni  care  se  pricep  mai 
mult  sau  mai  puţin  în  acest  domeniu  al  cărţilor.  Dar  pe  lângă  cei  care  se  pricep 
puţin,  a  fost  şi  cineva  care  nu  se  pricepe  deloc.  Şi  acest  cineva  este  comandorul 
Pătru.  Acest  Pătru  şi-a  descoperit  la  bătrâneţe  talentul  la  scris  şi  mai  ales  şi-a 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


522 


descoperit  vocaţia  de  a  fi  apărătorul  mareşalului  Antonescu. 

Prima  intervenţie  a  lui  a  fost  în  "Lupta"  din  7  Iulie  1985.  Această  primă 
intervenţie  a  comandorului  Pătru,  a  fost  făcută  cu  scopul  de  a  aduce  lămuriri 
asupra  maiourului  fără  nume,  pe  care-1  cunoştea  de  copil.  Şi  iată  ce  spune 
comandorul:  Maiorul  fără  nume  era  în  1922  elev  în  clasa  a  7-a  a  liceului  militar  de 
la  Craiova  şi  mai  precis,  elev  sergent.  Acestea  sunt  nimicuri  care  nu  aduc  nici  o 
lămurire  asupra  maiorului  fără  nume,  ba  din  contră,  produc  încurcături.  Deci 
zisul  maior  a  terminat  liceul  în  anul  1922  şi  în  mod  norma  trebuia  să  iasă 
sublocotenent  în  1924,  adică  după  doi  ani  de  şcoală  militară  ori  o  afirmă  maiorul 
în  carte  şi  o  recunoaşte  şi  comandorul  Pătru,  că  maiorul  fără  nume  a  ieşit 
sublocotenent  în  1926.  Se  naşte  fără  îndoială  întrebarea:  ce  a  făcut  maiorul  în  cei 
doi  ani  care  lipsesc  la  apel?  S'ar  putea  răspunde  că  maiorul,  obosit  de  şcoală,  a 
stat  doi  ani  să  se  odihnească  sau  a  fost  bolnav,  dar  cineva  mai  exigent  ar  putea  să 
dea  naştere  la  bănuiala  că  maiorul  fără  nume  nu  este  aceiaşi  persoană  cu  cel  care 
a  fost  comandant  de  pluton  în  clasa  a  Il-a  liceului,  al  comandorului  Pătru.  Dar 
repet,  aceasta  nu  are  nici  o  importanţă,  lămuririle  aduse  de  Pătru  în  chestiunea 
maiorului  fără  nume,  sunt  absolut  fără  nici  o  importanţă,  sunt  nişte  nimicuri. 
Pătru  ar  fi  putut  să  ne  spună  dacă  maiorul  fără  nume  a  fost  un  elev  eminent  care 
avea  înclinaţie  spre  limbile  străine,  dacă  vorbea  franceza  şi  mai  ales  engleza  bine, 
iar  germana  mai  puţin.  "Din  puţina  germană  ce  cunosc",  ne  spune  maiorul  la 
pagina  58  (vol.I).  Pătru,  fiind  în  clasa  a  Il-a  şi  maiorul  în  clasa  a  7-a,  dormea  în 
acelaşi  dormitor  şi  elevii  din  clasa  a  Il-a  fără  îndoială  trebuiau  să  aibă  respect  şi 
admiraţie  pentru  cel  de  clasa  a  7-a  care  vorbea  patru  limbi,  şi  printre  ele  engleza. 
Ori  comandorul  Pătru  nu  ne  dă  nici  o  lămurire  asupra  acestui  lucru  şi  aceasta, 
după  cum  se  va  vedea  mai  departe,  are  mare  importanţă  în  cazul  maiorului  fără 
nume. 

Tot  Pătru  ar  fi  putut  să  ne  dea  lămuriri,  să  ne  spună  dacă  maiorul  fără  nume  a 
avut  sau  nu  a  avut  ceva  de  suferit  după  23  August,  mai  precis,  după  luna  Iunie 
1946,  lună  după  care,  parcă  ar  fi  un  făcut,  maiorul  fără  nume  nu  ne  mai  spune 
nimic.  "Ziua  de  24  august  începea  cu  o  dimineaţă  senină  care  se  anunţa  foarte 
călduroasă.  Deja  peste  oraş  plutea  atmosfera  aceia  de  pâclă,  din  miez  de  caniculă. 
M’am  grăbit  să  intru  în  legalitate  şi  ca  atare  m'am  dus  să  mă  prezint  la  Marele 
Stat  Major,  de  care  aparţineam  de  drept,  fiind  numai  detaşat  la  Cabinetul  Militar 
al  mareşalului".  -Larry  Watts,  II,  pag.  117.  Şi  mai  departe,  maiorul  fără  nume  ne 
spune  că  a  fost  pus  la  dispoziţia  ministrului  de  război,  generalul  Racoviţă  care 
trebuia  să  facă  cercetări  dacă  maiorul  fără  nume  are  vreo  răspundere  pentru 
actele  lui  din  timpul  cât  a  servit  în  cabinetul  militar  al  mareşalului.  Şi  generalul 
Racoviţă,  contra  căruia  maiorul  fără  nume  are  cuvinte  aspre,  se  poartă  bine  cu 
maiorul  şi  îi  dă  o  misiune  de  încredere:  îl  trimite  la  vila  mareşalului  de  la  Predeal, 
ca  să  ridice  nişte  cărţi.  Pe  front  nu  a  putut  să  ajungă  mai  devreme  de  anul  nou  şi 
până  la  sfârşitul  războiului,  a  rămas  puţin.  Şi  totuşi,  în  Iunie  1946,  maiorul  fără 
nume  ne  spune  că  era  colonel.  Este  sigur  că,  comuniştii  nu  au  pus  nici  o  piedică  la 
mersul  pe  front,  din  contră  ei  vroiau  să  fie  trimişi  pe  front  cât  mai  mulţi  ofiţeri  şi 
să  moară  şi  mai  mulţi.  Răfuiala,  marea  răfuială,  era  amânată  pentru  mai  târziu. 
Deci  maiorul  fără  nume  a  putut  să  se  strecoare  şi  să  ajungă  şi  colonel  cum  s'a 
întâmplat  şi  cu  comandorul  Pătru  şi  cu  alţii.  Şi  de-atunci  totul  a  depins  de 
maleabilitatea  ofiţerilor.  Cei  care  erau  maleabili  ba  chiar  foarte  maleabili,  au 


Nicolae  Niţă 


523 


putut  să  mai  rămână  în  armată  câţiva  ani.  Şeful  promoţiei  mele,  ofiţer  de  Stat 
Major,  întors  de  pe  front,  a  fost  repartizat  la  Statul  Major  din  Bucureşti.  Acolo  îşi 
făcea  serviciul  fără  nici  o  piedică  până  când,  prin  Mai,  a  observat  că  un  căpitan, 
tot  din  Statul  major,  când  îl  întâlneşte,  nu-1  salută.  A  raportat  cazul  unui  colonel 
prieten  care  l-a  sfătuit  să  se  facă  că  nu  vede:  căpitanul  este  un  om  al  partidului. 
Dar  maiorul  acesta,  nemaleabil,  n'a  ţinut  seamă  de  sfatul  coloneului  şi  a  făcut 
raport  scris.  Şi  rezultatul?  Prietenul  meu  a  fost  primul  ofiţer  de  Stat  Major 
"deblocat  fără  pensie",  cum  ne  pune  Larry  Watts,  în  apărarea  pe  care  i-o  trimite 
"prietenului"  său  Vlad  Stolajan.  Dealtfel,  în  scrisoarea  către  prietenul  lui  Vlad 
Stolojan,  Larry  Watts  ne  mai  spune  că  "în  general  foştii  militari  nu  au  împărtăşit 
soarta  crâncenă  a  oamenilor  politici",  vroind  prin  aceasta  să  ne  convingă  că  şi 
eroul  lui,  maiorul  fără  nume,  nu  a  avut  de  suferit  nimic.  Şi  aici,  Vlad  Stolojan, 
oricât  de  prieten  al  lui  Larry  Watts  ar  fi,  nu  poate  să  ascundă  tot  ceea  ce  Românii 
ştiu,  că  "ani  de  zile,  orice  întâlnire  între  doi  foşti  ofiţeri,  era  considerată  complot 
şi  respectivii  condamnaţi  la  închisoare.  Exemple  ar  fi  multe,  dau  unul  singur: 
generalul  Korne  nu  a  fost  un  intim  al  mareşalului  şi  nu  a  făcut  politică  însă  din 
cauza  dârzeniei  lui  pe  front  a  fost  lichidat  în  puşcărie,  probablil  din  ordinul 
sovieticilor".  Domnul  Stolojan  ştie  numai  un  singur  exemplu,  acela  al  generalului 
Korne,  se  vede  treaba  că  nu  a  citit  cărţile  lui  Ion  Cârjă,  cărţi  adevărate,  trăite  în 
era  comunistă.  Este  în  una  din  cărţile  lui  Cârjă  o  scenă  sguduitoare,  numită 
"generalii  la  terci"  şi  această  scenă  ar  fi  fost  de  ajuns  ca  să-i  închidă  gura  lui  Watts 
şi  toate  peroraţiile  lui  pro  domo,  dar  domnul  Stolojan  nu  ştie  nimic  din  această 
perioadă. 

în  realitate  a  fost  o  perioadă,  din  1944  până  în  1948,  când  ofiţerii  maleabili 
sau  foarte  maleabili,  au  putut  să  se  strecoare,  unii  dintre  ei,  chiar  bine.  Unii  dintre 
foştii  ofiţeri,  chiar  dacă  au  fost  "deblocaţi  fără  pensie"  nu  au  cunoscut  închisoarea 
"înscriindu-se  în  partidele  necomuniste  în  anii  1944-1947".  Fără  îndoială  şi 
aceasta  e  adevărat,  dar  asta  a  putut  să  se  întâmple  numai  până  la  capitolul 
"Tămădau".  De  aici  înainte,  cei  ce  se  înscriseseră  în  partidele  necomuniste,  nu 
mai  valorau  nimic,  căci  chiar  dacă  te  chema  Iuliu  Maniu,  drumul  era  acelaş: 
închisoarea.  Din  1948,  începe  adevărata  prigoană  şi  pentru  foştii  ofiţeri.  Nu  era 
nevoie  să  reiasă  dintr'o  cercetare  că  ai  fost  ofiţer  corect,  chiar  dacă  ai  făcut  parte 
din  cabinetul  militar  al  mareşalului  ci  era  destul  ca  să  se  dovedească  că  ai  făcut 
parte  din  acest  cabinet,  pentruca  drumul  la  terci  să  se  deschidă  pentru  mulţi, 
foarte  mulţi  ani.  Şi  la  militari  ca  şi  la  civili  s'a  deschis  acea  eră  a  denunţurilor. 
Cunosc  cazul  unui  locotenent  colonel  -  Bacalu  se  numea  -,  care  era  foarte  maleabil 
şi  s'a  strecurat  bine  peste  toate  greutăţile  şi  ajunsese  chiar  comandantul  unei  şcoli 
militare  şi  totul  a  mers  bine  până  ce  s'a  ivit  un  fost  soldat  care  să-l  denunţe  că  a 
văzut  cu  ochii  lui,  cum  loctenentul  colonel  Bacalu,  în  înaintarea  prin  Basarabia,  a 
împuşcat  un  "neamţ".  Şi  Bacalu  a  fost  băgat  la  închisoare  şi  condamnat  la  20  de 
ani  şi  degradare.  Şi  s'a  întâmplat  şi  cu  acest  Bacalu  ceeace  s'a  întâmplat  şi  cu 
ceilalţi,  nevasta  lui  a  fost  obligată  să  divorţeze  şi  toate  celelalte.  Şi  după  5  ani,  a 
ieşit  de  la  închisoare  pe  motiv  că  Bacalu  nu  luptase  numai  contra  bolşevicilor  în 
Rusia  ci  şi  în  Tatra  contra  lui  Hitler  şi  avea  şi  medalia  sovietică  "Marele  război 
antifascist". 

Şi  mai  cunosc  şi  alte  cazuri.  Un  inginer  militar,  pe  nume  Ivan  Emil,  căruia 
colegii  îi  dăduseră  porecla  de  Hagi  Tudose,  pentru  sgârcenia  şi  şmecheria  lui,  încă 
în  toamna  lui  1944,  a  început  să  facă  afaceri  în  stil  mare  cu  un  colonel  sovietic  şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


524 


până  în  1947  a  ajuns  miliardar  dar  şi  aceste  miliarde  au  fost  pierdute  într'o 
noapte,  printr'un  decret.  Şi  mai  cunosc  un  caz:  se  numea  Drăguş  Vasile  şi  la 
Liceul  Militar  din  Iaşi  era  considerat  cel  mai  prost  din  clasă,  că  în  clasa  a  7-a  a  fost 
lăsat  corigent  de  professor;  era  considerat  ca  cel  mai  bun  profesor  din  câţi  au 
existat,  care  nu  lăsase  niciodată  corigent  pe  nimeni  şi  totuşi  în  1930,  l-a  lăsat 
corigent  pe  Vasile  Drăguş.  Şi  acest  Drăguş  a  ajuns  nici  mai  mult  nici  mai  puţin 
decât  secretarul  Anei  Pauker  (înaintea  lui  fusese  un  altul,  numit  Stanciu).  Şi 
căzând  Ana  Pauker,  Drăguş  a  fost  băgat  la  închisoare  şi  degradat.  Şi  acest  prost  al 
profesorului  Bude,  a  ştiut  să  manevreze  în  aşa  fel,  încât  a  ieşit  din  închisoare,  a 
fost  repus  în  toate  drepturile  şi  a  făcut...  şcoala  de  război  bine  înţeles  cea 
comunistă.  Precum  se  vede  s'au  petrecut  câteva  cazuri  stranii,  totul  depinzând  de 
gradul  de  maleabilitate  al  fiecăruia.  Şi  desigur  despre  maiorul  fără  nume  al  lui 
Larry  Watts,  nu  se  poate  spune  că  nu  a  dat  dovadă  de  maleabilitate.  După  o 
cercetare  prietenească  a  noului  ministru  de  război  Rocoviţă,  este  declarat  basma 
curată,  se  duce  pe  front  unde  probabil  a  luat  medalia  sovietică,  Marele  război 
antifascist,  şi  după  aceea  este  repartizat  în  Bucureşti  -  probabil  la  Marele  Stat 
Major  -  şi  este  avansat  colonel  şi  în  timpul  procesului  mareşalului  Antonescu, 
avea  marea  trecere  să  obţină  intrarea  la  proces  pentru  soţia  lui!  Nu  ne  spune  dar  e 
foarte  probabil  că  ar  fi  putut  să  obţină  intrarea  la  proces  şi  pentru  el  personal  şi 
dacă  n'a  făcut-o,  a  fost  probabil  din  prudenţă. 


♦ 


♦ 


♦ 


Maiorul  fără  nume  nu  ne  spune  dar  se  subînţelege  că  a  ştiut  să  se  strecoare 
printre  toate  încercările  prigoanei  de  după  1948,  deşi  fusese  membru  al 
cabinetului  militar  al  mareşalului,  adică  a  dat  dovadă  de  mare  maleabilitate,  exact 
ca  şi  Drăguş,  prostul  profesorului  Bude.  Dar  se  pune  următoarea  întrebare:  cum  a 
trăit  în  acest  timp  al  prigoanei?  Foştii  ofiţeri  care  au  fost  "deblocaţi  fără  pensie", 
făceau  parte  din  două  categorii:  cei  care  proveneau  din  arma  geniului  şi  ceilalţi, 
adică  infanteriştii  şi  cavaleriştii.  Şi  unii  şi  alţii  erau,  cea  mai  mare  parte,  oameni 
care  aveau  7  clase  de  liceu,  fără  bacalaureat,  comuniştii  aveau  nevoie  de  ei  şi  au 
fost  primiţi  în  posturi  de...  ingineri,  dar  infanteriştii  şi  cavaleriştii  trebuiau  să  se 
mulţumească  cu  posturi  de  magazioneri.  Fără  îndoială  că  nu  toţi  îşi  găseau 
posturi  de  magazioneri  şi  cunosc  un  caz  din  promoţia  mea,  care,  ca  să  nu  moară 
de  foame,  s'a  întors  în  satul  lui,  la  plug,  acolo  de  unde  plecase.  Deci  maiorul  fără 
nume,  în  cel  mai  bun  caz,  trebuia  să  se  mulţumească  cu  un  post,  maiorul  fără 
nume  avea  o  leafă  de  mizerie,  maximum  900  de  lei  pe  lună,  trebuia  să  muncească 
peste  opt  ore  pe  zi  şi  seara  trebuia  să  asiste  la  orele  de  pregătire  politică  în  care 
trebuia  să  dea  dovadă  că  a  devenit  comunist.  Şi  seara  cădea  mort  de  oboseală  şi 
de  foame  încât  nu  mai  avea  poftă  să  citească  cărţi  nemţeşti,  franţuzeşti  şi  mai  ales 
englezeşti.  Şi  iată,  maiorul  fără  nume  ne  spune  în  cartea  "în  serviciul 
mareşalului",  că  el  avea  bani  să-şi  cumpere  cărţi  din  străinătate,  cărţi  rare  şi  greu 
de  găsit.  Şi  maiorul  nostru  găsea  toate  cărţile  care  apăreau  în  străinătate,  erau  în 
legătură  cu  războiul  şi  în  special  care  vorbeau  de  mareşalul  Antonescu.  Maiorul 
fără  nume  a  citit  atâtea  cărţi  încât,  pentru  unele,  nu  putea  să-şi  amintească  titlul 
cărţii  şi  autorul.  Iată  ce  spune  el  la  pagina  141,  voi.  II:  "Toate  cele  de  mai  sus  au 


Nicolae  Niţă 


525 


fost  luate  dintr'o  carte  a  unui  autor  american  apărută  cu  ani  în  urmă  şi  al  cărui 
nume  nu-1  mai  reţin". 

Şi  aceasta  înseamnă  că  maiorul  fără  nume  vorbea  foarte  bine  fraţuzeşte  şi 
englezeşte.  Cât  priveşte  germana  pe  care  o  cunoştea  puţin  -  op.  cit.  pag.58  în 
timpul  comuniştilor  a  putut  să  se  perfecţioneze  şi  să  citească  în  mod  curent.  Astfel 
în  volumul  I  al  cărţii  "în  serviciul  mareşalului"  la  pagina  143,  dă  un  lung  extras 
din  cartea  de  memorii  a  generalului  Freissner,  "Verratene  Schlachten".  Extrasul, 
lung  de  patru  pagini,  este  dat  ca  tradus  de  el,  maiorul  fără  nume,  rezultat  al  lb. 
germane  pe  care  o  cunoaşte  foarte  bine.  Ori  rezultă  că  acest  lung  pasaj  este  furat, 
cuvânt  cu  cuvânt  din  cartea  generalului  Chirnoagă  "Istoria  politică  şi  militară  a 
războiului  României  contra  Rusiei  Sovietice",  carte  apărută  în  editura  "Carpaţii" 
din  Madrid,  în  anul  1965.  Şi  iată  ce  citim  la  pagina  296:  "Rog  pe  Excelenţa 
Voastră  să-mi  permită  să  vorbesc  de  asemenea  de  la  soldat  la  soldat  şi  tot  aşa  de 
deschis  de  la  om  la  om.  Este  evident  şi  de  la  sine  înţeles  că  războiul  actual  decide 
soarta  Europei  şi  în  special  a  poporului  român.  Nu  numai  eu  şi  pătura  noastră 
conducătoare,  ci  şi  poporul  român  în  covârşitoarea  lui  majoritate  sunt  bine 
convinşi  şi-şi  dau  seama  de  ceiace  înseamnă  superioritatea,  care  creşte 
ameninţător  a  statului  ruso-sovietic;  aceasta  este  cu  atât  mai  mult  cu  cât  poporul 
român  şi  statul  român  secole  întregi  au  luptat  în  contra  soartei  vitrege  a  asuprirei 
ruseşti  şi  a  trebuit  să  suporte  ca  Rusia  în  năzuinţele  ei  spre  sud-estul  european  să 
smulgă  necontenit  bucăţi  din  trupul  românesc",  şi  adaugă  mai  departe  până  la 
pagina  300. 

Şi  acuma  iată  şi  textul  furat  de  maiorul  fără  nume,  pagina  143  până  la  pagina 
146:  "Rog  pe  Excelenţa  Voastră  să-mi  permită  să  vorbesc  deasemenea  de  la  soldat 
la  sodat  şi  tot  aşa  de  deschis,  de  la  om  la  om.  Este  evident  şi  de  la  sine  înţeles  că 
războiul  actual  decide  soarta  Europei  şi  în  special  a  poporului  român.  Nu  numai 
eu  şi  pătura  noastră  conducătoare,  ci  şi  poporul  român,  în  covârşitoarea  lui 
majoritate,  sunt  bine  convinşi  şi-şi  dau  seama  de  ceea  ce  înseamnă  superioritatea, 
care  creşte  ameninţător,  a  statului  ruso-sovietic,  aceasta  cu  atât  mai  mult  cu  cât 
poporul  român  secole  întregi  a  luptat  în  contra  soartei  vitrege  a  asupririi  ruseşti  şi 
a  trebuit  să  suporte  ca  Rusia,  în  năzuinţa  ei  spre  sud-estul  european,  să  smulgă 
necontenit  bucăţi  din  trupul  românesc". 

în  prefaţa  volumului  I,  anglo-saxonul  Larry  Watts  ne  spune  despre  generalul 
Chirnoagă:  "Un  al  treilea  scriitor,  Generalul  Platon  Chirnoagă,  l-a  cunoscut  pe 
Antonescu  doar  din  auzite  şi,  fiind  puternic  simpatizant  al  Gărzii  de  Fier,  l-a 
nedreptăţit  esenţial  în  tratarea  legionarilor  din  cartea  sa:  "Istoria  Politică  şi 
Militară  a  Războiului  României  contra  Rusiei  Sovietice:  22  Iunie  1941-23  August 
1944"  (Madrid:  1956)"  Asta  înseamnă  că  anglo-saconul  nu  pune  nici  un  preţ  pe 
cartea  generalului  Chirnoagă,  dar  la  neoie  fură  patru  pagini  din  cartea  fără 
valoare  a  "puternicului  simpatizant  al  Gărzii  de  Fier".  Dar  ni  se  pare  şi  mai  curios 
că  acest  "amănunt"  -  de  patru  pagini  -,  nu  a  fost  descoperit  de  ceilalţi  recenzenţi  ai 
cărţii,  domnii  Stolojan,  Enescu,  Mareş  şi  comandorul  Pătru!  Şi  doar  acest 
"amănunt"  de  patru  pagini,  este  tipărit  cu  litere  cursive  care  sar  în  ochi.  înseamnă 
că  aceşti  domni  nu  au  citit  cartea  generalului  Chirnoagă,  toţi  patru,  nu  numai 
unul. 

Dar  să  ne  întoarcem  la  subiectul  nostru.  Maiorul  fără  nume,  în  timpul 
prigoanei,  a  dat  dovadă  de  o  maleabilitate  care  iese  din  comun.  Din  carte  se 
scoate  concluzia  cea  mare:  maiorul  fără  nume  nu  a  suferit  nimic,  nu  a  avut  nimic 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


526 


de  suferit.  Din  barca  mareşalului  a  sărit  în  barca  comunistă  şi  a  dus-o  tot  aşa  de 
bine.  N'a  suferit  de  foame,  a  putut  să  citească  toate  cărţile  care-1  interesau  şi 
aceasta  pe  gratis,  plătite  la  început  de  Gheorghiu-Dej  şi  mai  târziu  de  Ceauşescu. 
Domnul  Caraion  ne  povesteşte  că  în  România  a  putut  să  citească  volumul  "Poesia 
românească  nouă",  de  Vintila  Horia,  apărută  în  1956  la  Madrid.  Fără  îndoială  că 
socotim  normal  ca  serviciile  româneşti,  anumite  servicii,  să-şi  procure  toate 
cărţile  apărute  în  exil,  dar  aceste  cărţi  nu  sunt  la  îndemâna  decât  a  anumitor 
oameni,  care  fac  parte  din  aceste  anumite  servicii.  Bănuim  că  domnul  Caraion  a 
putut  să  citească  cartea  numai  după  ce  a  ieşit  din  temniţă,  când,  ca  Vasile  Drăguş, 
a  fost  repus  în  drepturi  şi  comuniştii  au  trebuit  să  recunoască  că  săvârşiseră  cea 
mai  mare  eroare  judiciară,  ca  şi  în  cazul  George  Ivaşcu.  Orice  român  normal,  nu 
ca  domnul  Larry  Watts,  ştie  că  în  România  nu  au  putut  şi  nu  pot  să  pătrundă 
decât  anumite  cărţi,  cărţile  comuniste,  şi  nu  sunt  puse  decât  la  îndemâna  unor 
anumiţi  comunişti  care  fac  parte  din  anumite  servicii.  Deci  maiorul  fără  nume, 
devenit  după  cum  aflăm  de  la  domnul  Vlad  Stol oj  an,  colonel,  a  devenit  "ofiţerul 
cu  dublu  carnet,  odată  antonescian  şi  azi  comunist",  cum  spune  domnul  Alexe 
Poenaru  în  "Cuvântul  românesc".  Da,  numai  aceasta  e  concluzia  cea  valabilă: 
colonelul  S,  a  devenit  în  partidul  comunist  ceeace  fusese  în  timpul  mareşalului: 
omul  de  încredere,  de  mare  încredere,  al  comuniştilor  după  cum  altădată  fusese 
omul  de  încredere  al  mareşalului,  adică  e  vorba  de  un  "ofiţer  cu  dublu  carnet".  Şi 
la  toate  acestea  vine  comandorul  Pătru  care-i  dă  un  certificat  de  bună  purtare 
maiorului  fără  nume  care  este  de  o  "integritate  şi  corectitudine  exemplară"!!! 
(Stindardul  românilor,  Nr.  2  şi  3).  Trebuie  să  fii  la  rândul  tău  un  om  de  curaj  care 
iese  din  comun  ca  să-i  dai  un  asemenea  certificat,  unui  om  care  în  România 
comunistă  putea  să  citească  orice  carte  apărută  în  străinătate  încât  nu-şi  mai 
amintea  nici  titlul  şi  nici  numele  autorului. 

Şi  acuma  altceva:  ziarul  "Stindardul  românilor"  numărul  2  şi  3,  ne  aduce  la 
cunoştinţă  un  alt  furt  al  maiorului  fără  nume:  "Dar  relatările  nu  se  opresc  aici.  în 
gura  intervievatului,  se  pun  idei  şi  fraze  care  au  apărut  în  publicaţiile  din  exil  şi 
niciodată  în  ţară:  Le  III-eme  Homme  de  l'Axe  de  Gh.  Barbul  -  Interviul  Regelui 
acordat  D-nei  Elisabeta  Frank  şi  mai  flagrant  decât  toate,  Comunicarea  făcută  de 
subsemnatul  la  întrunirea  din  August  1978  a  cenaclului  "Apoziţia",  publicată  în 
revista  "Apoziţia"  nr.  6-7  din  1980-1981. 

Nimeni  nu  poate  crede  că  ofiţerul  intervievat  a  putut  avea  acces  la  aceste 
publicaţii!  Şi  totuşi  o  pagină  şi  jumătate  din  revista  "Apoziţia"  este  compilată 
cuvânt  cu  cuvânt,  respectându-se  uneori  şi  virgulele  şi  tot  acest  conţinut  este 
redat  de  către  acest  ofiţer,  ca  şi  cum  acesta  şi-ar  depăna  amintirile!" 

Prin  urmare  de  aici  se  trage  concluzia  că  maiorul  fără  nume  ocupa  un  serviciu 
mai  înalt  decât  al  lui  Caraion.  Maiorului  fără  nume  i  se  puneau  la  îndemână  toate 
publicaţiile  politice  din  străinătate  pe  când  lui  Caraion  i  se  puneau  la  îndemână 
numai  publicaţiile  literare.  Maiorului  fără  nume  i  se  puneau  la  dispoziţie  toate 
publicaţiile,  absolut  toate,  din  moment  ce  i  s'a  pus  la  dispoziţie  şi  "Apoziţia",  o 
publicaţie  foarte  puţin  cunoscută  în  exilul  românesc,  o  publicaţie  foarte  discretă  şi 
totuşi  serviciile  româneşti  speciale,  o  aveau  şi  pe  aceasta.  Deci  şi  face  dovada  a 
două  futuri  comise  de  maiorul  fără  nume  şi  totuşi,  acestui  om  care  fura, 
comandorul  Pătru  îi  dă  un  certificat  de  bună  purtare:  maiorul  fără  nume  este  "o 
persoană  de  o  integritate  şi  corectitudine  exemplară"! 


Nicolae  Niţă  ■fr 


527 


Şi  încă  ceva  despre  comandorul  Pătru,  omul  care  la  bătrâneţe  a  descoperit  că 
are  un  mare  talent  la  scris  şi  şi-a  descoperit  şi  vocaţia  de  a  fi  apărător  al 
mareşalului  Antonescu:  Cine  apoi  i-au  scos  din  lagărele  din  Germania,  după  23 
August  1944,  ca  să  formeze  aşa  zisul  'Guvern  naţionalist  de  la  Viena'  spre  a-i 
utiliza  ca  pe  nişte  marionete,  etc..."  Este  vorba  aici  de  legionari  pe  care 
comandorul  Pătru  îi  urăşte  ca  şi  mareşalul  Antonescu  şi  ca  şi  maiorul  fără  nume. 
Prin  urmare  cei  care  au  format  guvernul  de  la  Viena  şi  oamenii  care  au  făcut  parte 
din  cele  două  divizii  care  au  luptat  până  pe  Oder,  au  fost  nişte  marionete.  Foarte 
bine,  Comandorul  Pătru  are  voie  să  urască  pe  legionari  cât  pofteşte,  e  dreptul  lui, 
dar  nu  are  voie  aceasta  în  ziarul  răposatului  Emilian  pentru  că  acest  Emilian  a 
fost  comandant  de  companie  în  aceste  două  divizii  de  marionete,  în  aceste  divizii 
care  continuau  să  lupte  în  numele  mareşalului  Antonescu  contra  bezbojnicilor.  Şi 
pe  când  mareşalul  Antonescu  era  închis  la  Lublianca,  comandorul  Pătru 
schimbase  de  cazacă  şi  luase  două  grade  în  plus  de  la  bezbojnici. 

Ochi  pentru  Ochi  şi  Dinte  pentru  Dinte  164 

de  Ioana  AIOANEI 

Să  nu  uităm  că  au  trecut  42  de  ani  de  când  religia  creştină  şi  tradiţiile 
poporului  Român  au  fost  desfiinţate  de  ocupaţia  sovieto-comunistă  a  ţării 
noastre,  la  23  August  1944  . 

De  atunci  şi  până  azi,  poporul  român  îndură  cea  mai  cumplită  teroare  fizică, 
materială  şi  morală,  în  care  este  inclusă  şi  persecuţia  religioasă,  prin  interzicerea 
sărbătorilor  de  Crăciun  şi  Paşte.  Creştinii  români  sunt  forţaţi  să  meargă  la  "lucru" 
în  aceste  zile,  copiii  nu  au  vacanţă,  iar  pieţele  din  sate  şi  oraşe  sunt  mai  sărace  ca 
oricând  în  pragul  sărbătorilor.  Totul  este  deliberat  făcut  de  "partid":  creştinii  să 
nu  găsească  a  cumpăra  un  ou,  ori  carne  de  miel  ca  să-şi  facă  o  ciorbă  şi  o  friptură, 
sau  un  "stufat  de  miel",  mâncăruri  tradiţionale  creştine  de  Paşte.  în  schimb,  la 
centrala  sinagogilor  din  Bucureşti,  sosesc  din  America  pachete  cu  "delicatese  şi 
pască",  astfel  că  evreii  comunişti  pot  să-şi  sărbătorească  "Jewish  Passover"  în 
toată  regula. 

Acest  Paşte  1986,  este  un  nou  prilej  de  amărăciune  pentru  cele  22  de  milioane 
de  creştini  români,  ce  gem  sub  ocupaţia  comunistă  sovietică,  căci  dacă  n'ar  fi  fost 
iudeii  comunişti,  agenţi  KGB  în  Romania,  cele  22  de  milioane  de  români  nu  ar  fi 
sub  ocupaţia  sovietică. 

Da,  asta  au  făcut-o  "dragii  noştri  evrei",  care  au  fost  declaraţi  "cetăţeni  egali  cu 
noi",  de  către  Dinastia  Hohnenzollern.  Da,  s'au  dat  drepturi  pentru  oricare 
rătăcitor  cu  perciuni  şi  pălărie  slinoasă  îmbrăcaţi  în  anterie  murdare  şi  cu  ciubote 
ruseşti,  care  vorbeau  numai  Idiş,  să  fie  "cetăţeni  români",  ei  care  ne  numeau  pe 
noi  creştinii,  goimi...  adică  animale. 

Aceia  erau  jidanii  pe  care  noi  românii  i-am  "alintat"  numindu-i  "evrei'  şi  nu 
jidani,  deşi  ei  provin  din  Judeea  şi  numele  lor  este  Judeu  ori  Jew,  Jude  ori  Jido, 
aşa  cum  sunt  numiţi  de  toate  ţările.  Numai  noi  românii  i-am  "alintat"  şi  dacă  azi 
îndrăzneşti  să  zici  jidan  şi  nu  evreu,  "Excelenţa  Sa"  Rabinul  Mozes  Rosen  imediat 
se  plânge  la  Naţiunile  Unite  secţia  "Human  Rights",  că  românii  sunt  anti-semiţi. 


164  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  45-46,  Aprilie-Mai  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


528 


Dar  slavă  Domnului,  se  mai  află  în  România  numai  28,000  de  jidani  din  cele 
aproape  2  milioane  care  între  timp  au  emigrat...  şi  să  rămână  câţi  am  botezat  eu. 

în  pragul  acestui  trist  Paşte  1986,  să  nu  uităm  că  românii  sunt  victimele 
comuniştilor  iudei,  pe  care  i-am  tolerat  în  ţara  noastră,  fiindcă  ne  era  milă  de  ei. 
îmi  amintesc  cum  bunica  mea  spunea:  "Săracii...  sunt  prigoniţi  din  Rusia  şi 
Polonia,  lasă-i  să  trăiască  la  noi!  Sunt  şi  ei  oameni..."! 

Aceşti  "oameni"  au  format  partidul  comunist  în  România,  iar  şefa  lor  era 
Anna  Pauker,  numele  ei  real  Ana  Robinshon,  o  evreică  urîtă  de  prin  Galiţia- 
Polonia,  care  s'a  strecurat  în  România  ca  să  aibă  "o  viaţă  mai  bună  dija..." 

Şi  am  lăsat  pe  "dracul"  în  casa  noastră,  căci  Madam  Lupescu  a  făcut-o  scăpată 
pe  Ana  la  ruşi,  şi  după  cum  ştiţi,  ea  s'a  întors  în  Romania  în  1944  ca  general  al 
Armatei  roşii  şi  apoi  a  devenit  Ministru  de  Externe  a  Republicii  Populare 
Române.  La  ordinele  Anei,  sovieticii  ne-au  bătut,  violat,  jefuit  şi  omorît  din 
primele  zile  ale  intrării  lor  în  România,  "ca  prieteni",  în  urma  armistiţiului 
mincinos  făcut  de  trogloditul  Rege  Mihai  I,  care  a  depus  toată  râvna  ca  să-şi 
păstreze  tronul  şi  l-a  durut  în  cot  de  ce  urma  să  îndure  românii. 

în  iarna  1944,  sovieticii  ne-au  evacuat  din  case  şi  s'au  instalat  în  ele  cu  tot  ce- 
au  avut,  iar  noi  cu  copii  în  braţe  am  rămas  pe  străzi.  Ana  a  ordonat  să  se  instaleze 
linii  directe  de  tren  cu  Rusia  şi  astfel  zilnic  mii  de  vagoane  încărcate  cu  mâncare, 
bunuri,  inclusiv  toate  aparatele  de  radio  din  România,  au  fost  trimise  la 
colhozurile  lor  să  le  cânte  ruşilor...  care  nu  văzuseră  radio  în  1944. 

Iudeii  KGB  din  România,  au  deschis  o  secţie  a  Miliţiei  populare  în  blocul 
Dragomir  Niculescu  din  Bucureşti,  unde  mii  de  români  creştini  au  fost  anchetaţi, 
torturaţi  şi  omorîţi  în  bătăi  de  sportivii  iudei,  care  îşi  menţineau  "forma  fizică" 
bătând  victimele,  pentru  motivul  că  erau  creştini  bogaţi  ori  legionari  naţionalişti. 

Să  nu  uităm,  că  iudeii  comunişti  au  fost  călăii  noştri.  Ei  ne-au  torturat  şi 
trimis  la  Canalul  morţii,  în  Siberia  ori  în  faţa  plutonului  de  execuţie.  Când  s'au 
trezit  şi  românaşii  noştri  care  erau  adepţi  ai  comunismului  de  ceea  ce  voiau  iudeii 
să  facă,  după  ce  distruseseră  toate  clasele  sociale,  în  1952,  Ana,  Luca,  Teohari  şi 
alţii  au  fost  arestaţi  pentru  "deviere  dela  linia  Partidului".  Imediat  după  asta,  toţi 
sioniştii  şi-au  "amintit"  că  ei  sunt  fiii  lui  Israel  şi  au  început  să  emigreze  în  alte 
ţări.  Dar  opera  de  distrugere  a  României  fusese  realizată. 

Aşadar,  să  nu  uităm,  că  dacă  nu  ne  putem  face  cruce  sau  boteza  pruncii  în 
tradiţia  creştină;  dacă  preoţii  sunt  arestaţi  şi  bisericile  sunt  dărâmate;  dacă 
sărbătorile  Paştelui  nu  sunt  permise,  vina  toată  este  a  iudeilor  comunişti  atei, 
agenţi  KGB.  Dacă  nu  vă  puteţi  duce  la  "Denii";  dacă  nu  aveţi  o  lumânare  să 
aprindeţi  la  rugăciune;  dacă  nu  aveţi  ouă  roşii  şi  cozonac,  şi  un  iepuraş  de 
ciocolată  pentru  copilul  vostru;  dacă  nu  aveţi  o  ciorbă  de  miel  şi  o  bucată  de 
friptură  de  miel  pe  masa  voastră  de  acest  Paşte  1986,  să  nu  uitaţi,  este  numai  din 
vina  lor,  începând  cu  şefii  din  1944  ai  c.c.-ului  care  şi-au  luat  câte  un  nume  fals  să 
nu  ştim  că  sunt  de  origine  iudaică,  astfel  ca: 

1.  Iosif  Kişinevsky....  nume  real,  Iacob  Broitman 

2.  Liuba  Kişinevsky....  nume  real,  Liuba  Broitman 

3.  Teohari  Georgescu....  nume  real,  Burach  Tescovich 

4.  Avram  Bunaciu . nume  real,  Abraham  Gutman 

5.  Lothar  Rădăceanu....  nume  real,  Lothar  Wurtzel 


Nicolae  Niţă 


529 


6.  Miron  Costantinescu....  nume  real,  Mehir  Kohn 

7.  General  Moise  Haupt....  nume  real,  -  la  fel  - 

8.  General  Zamfir....  nume  real,  Laurian  Rechler 

9.  General  William  Suder....  nume  real,  -  la  fel  - 

10.  Vasile  Luca  [nu  ştia  nici  româneşte],....  nume  real,  Laszlo  Luka 

11.  Colonel  Holban . nume  real,  Moscovitz 

12.  Colonel  Roman....  nume  real,  Roman  Walter 

13.  George  Silviu....  nume  real,  Gersh  Colinger 

14.  Gheorghe  Apostol....  nume  real,  Gherschwin 

15.  Colonel  Dulgheru....  nume  real,  Dulbergher  (pe  care  l-am  cunoscut 
personal).  Este  "bine  merci"  în  România,  este  pensionar  plătit  "gras"  pentru 
crimele  ce  le-a  comis,  iar  surorile  lui  comuniste  din  "ilegalitate",  şi  toate  "şefe  de 
cadre",  au  emigrat  de  curând  în  America...  fiindcă  nu-şi  puteau  păstra  "cultul 
mozaic",  au  declarat  dumnealor. 

16.  Ghizela  Bosh....  nume  real,  -  la  fel  - 

17.  Constanţa  Crăciun....  nume  real,  -  necunoscut  - 

La  aceste  nume  de  mai  sus,  deja  intrate  în  istorie  drept  "călăii  neamului 
românesc",  se  adaugă  o  imensă  cohortă  de  iudei  ale  căror  nume  nu  sunt 
cunoscute  încă,  dar  se  vor  găsi  în  arhive  într'o  bună  zi.  Să  nu  uităm,  că  iudeii 
comunişti  ori  ne-comunişti  aflaţi  în  Romania  in  1944,  au  colaborat  cu  sovieticii  la 
distrugerea  ţării  noastre  şi  a  noastră  individual.  Când  va  mai  îndrăzni  un  evreu  să 
te  facă  anti-semit,  arată-i  această  listă... 

Să  nu  uităm,  că  evreii  "ţinuţi  la  vatră"  de  Antonescu  între  anii  1941-1944,  pe 
motiv  că  erau  comunişti  şi  nu  prezentau  încredere  să  li  se  dea  arme  şi  să  lupte  pe 
front,  au  fost  salvaţi  şi  au  stat  acasă  lângă  neveste.  Toţi  iudeii  au  fost  liberi  să-şi 
vadă  de  prăvăliile  lor  pe  Lipscani  şi  Văcăreşti  şi  să  facă  complot  în  casa  evreului 
Berger  Săfianu  din  Calea  Moşilor  Nr.  103,  în  timp  ce  tatăl  meu  şi  al  altora  mureau 
pe  frontul  de  Răsărit. 

Berger  Săfianu  era  furnizorul  de  covoare  al  Palatului  Regal,  respectiv  al 
Madamei  Lupescu,  iar  colonelul  Octav  Ulea,  maestru  de  ceremonii  al  Palatului, 
era  partener  de  afaceri  cu  Săfianu.  Col.  Ulea  a  facilitat  vărului  său  Lucreţiu 
Pătrăşcanu  întâlnirea  cu  grupul  de  conspiratori  din  casa  Săfianu.  Pătrăşcanu  era 
un  "goim"  căsătorit  cu  o  evreică,  dar  care  îşi  spunea  "Elena  Pătrăşcanu",  şi  ai  cărei 
fraţi  şi  cumnaţi  erau  toţi  agenţi  KGB  cu  numele  de: 

1.  Harry  Brauner 

2.  Lena  Constante 

3.  Zilber 

4.  Calmanovici 

Acestora  le  datorăm  noi  românii  invazia  României  dela  23  August  1944. 

Când  în  acea  teribilă  iarnă  1942,  evreii  au  fost  scoşi  să  cureţe  zăpada,  fiindcă 
creştinii  erau  toţi  pe  front,  "domnii  dela  vatră"  s'au  simţit  ofensaţi,  şi  de  atunci  ne 
acuză  pe  noi  românii  că  i-am  "persecutat"  şi  că  am  fi  omorît  400  de  mii  dintre  ei. 
Iar  noi  Goimii,  i-am  ţinut  graşi,  frumoşi  şi  sănătoşi,  că  aşa  erau  atunci  când  au 
ieşit  cu  steaguri  roşii  în  mâini,  în  întâmpinarea  trupelor  sovietice,  strigând  cât  îi 
lua  gura:  "Trăiască  eliberatorii  noştri,  sovieticii!" 

Să  nu  uităm,  că  evreii  comunişti  din  România  au  format  grup  compact  cu 
soldaţii  sovietici,  jefuind  oamenii  pe  străzi.  Ei  au  fost  aceia  care  i-au  antrenat  pe 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


530 


soldaţii  sovietici  să  zică  "Davai  ceas",  căci  ei,  evreii  din  Rusia,  ştiau  ruseşte... 

Tot  acei  evrei  îi  duceau  pe  soldaţii  sovietici  la  casele  creştinilor  pe  care 
personal  voiau  să  se  răzbune  spunând  prostăvanului  sovietic:  "Aici  este  un  nazist. 
Omoară-l!",  şi  sovieticul  viola  femeile,  jefuia  apoi  omora. 

Să  nu  uităm,  că  cele  22  de  milioane  de  creştini  români,  sunt  sclavi  în  ţară 
pentru  că  evreii  comunişti  le-au  impus  doctrina  lui  Marx  si  Lenin  să-i  înrobească, 
iar  ei  să  le  fie  conducători.  Evreii  comunişti  sunt  vinovaţi  că  ţăranul  român  a  fost 
deposedat  de  pământul  lui  şi  dus  forţat  la  "colectivă",  iar  cei  înstăriţi  au  fost  duşi 
la  Canal  unde  au  fost  omorîţi. 

Să  nu  uităm,  că  evreii  comunişti  ne-au  pălmuit  peste  obrazul  drept,  şi  noi  ca 
buni  creştini  am  întors  şi  obrazul  stâng...  Că  evreii  ne-au  luat  şi  haina  de  pe  noi  şi 
nu  i-am  dat  lui  Hitler  să-i  ardă  la  Auschwitz;  i-am  ţinut  acasă  să  ne  ardă  ei  pe  noi, 
şi  noi  tăcem  şi  nu  îi  acuzăm  de  tot  răul  ce  ni  l-au  făcut.  Evreii  ne-au  omorît  şi 
distrus  ţara  şi  tot  ei  ţipă  mereu.  Ne  defăimează  pe  cei  în  viaţă  şi  ne  vânează  de-a 
lungul  şi  de-a  latul  globului  ca  "fascişti"  şi  anti-semiţi.  Iată  cum  răspund  evreii 
comunişti  la  omenia  creştină  a  poporului  Român:  cu  ofense,  cu  ură  şi  răzbunare 
ce  se  face  din  ce  în  ce  mai  simţită  venind  din  Israel,  agentura  lor  de  terorism  şi 
conspiraţie  mondială  împotriva  lumii  creştine.  Dar  până  când  această  "Anti  - 
Defamation  League"  din  America,  care  violează  chiar  Constituţia  Americană 
atacând  pe  oricine  îndrăzneşte  să-i  critice  pe  evrei,  poate  fiinţa?  Trebuie  cerut 
Curţii  Supreme  să  fie  desfiinţată,  fiindcă  această  Ligă  reprezintă  o  violare  a 
dreptului  de  exprimare  a  individului.  Este  o  Ligă  ce  suprimă  libertatea  cuvântului 
aşa  cum  o  fac  numai  comuniştii. 

Să  nu  uităm  că  ura  evreilor  sionişti  contra  românilor,  este  şi  pentrucă  ei  nu 
pot  uita  viaţa  de  huzur  ce  au  avut-o  în  România.  Acum,  ar  vrea  să  mai  pozeze  ca 
"victime"  şi  să  mai  scoată  ceva  despăgubiri  prin  declaraţii  false,  aşa  cum  au  făcut 
cu  multe  alte  state,  încercând  orice  să  scoată  pe  alţii  ţapi  ispăşitori  pentru 
falimentul  aşa  zisului  "Stat  Israel".  Pretind  că  sunt  fericiţi  că  dorm  cu  puşca 
mitralieră  sub  pernă  de  frica  de  a  fi  atacaţi  de  arabi.  Iată  ce  fericire  au  evreii 
comunişti  din  România  care  au  plecat  la  "Pământul  promis",  în  care  după  cum  se 
vede,  bunul  Dumnezeu  are  grijă  de  ei... 

Să  nu  uitaţi,  şi  în  prag  de  acest  Paşte,  să  spuneţi  copiilor  şi  nepoţilor  voştri,  şi 
tuturor  celor  tineri,  despre  drama  poporului  Român  creştin.  Să  le  spuneţi  dece  în 
acest  an  1986  voi  sunteţi  flămânzi  şi  pe  masa  voastră  de  Paşte  nu  este  mâncare. 
Să  le  spuneţi  dece  sunteţi  săraci,  iar  casele  voastre  au  pereţii  reci  ca  ghiaţa  şi  voi 
tremuraţi  de  frig.  Să  nu  uitaţi  că  tot  ce  înduraţi  de  42  de  ani,  le  aveţi  dela  evreii 
comunişti,  cărora  le-aţi  întors  şi  obrazul  stâng... 

Ajunge!...  Este  timpul  ca  noi  românii  creştini  din  exil  să  fim  uniţi  şi  cu  toate 
forţele  şi  metodele  să  luptăm  pentru  supravieţuirea  naţiunii  Romţne.  Scrieţi, 
povestiţi  tuturor,  şi  trimiteţi  scurte  declaraţii  semnate  pe  adresa  ziarului 
"Libertatea"  pe  numele  meu.  Aceste  materiale  vor  fi  centralizate  la  oficiul  D-lui 
Faust  Brădescu  în  Paris,  şi  se  va  scrie  un  raport  ce  va  fi  prezentat  Naţiunilor 
Unite,  să  se  ştie  ce  au  îndurat  şi  încă  îndură  creştinii  români  dela  evreii 
comunişti. 

Este  timpul  în  numele  supravieţuirii  Naţiunii  Române  şi  autoapărării  noastre 
să  folosim  armele  călăului  căci  numai  astfel  îl  putem  învinge...  Cu  hotărîre  şi  curaj 
să  cerem:  "OCHI  PENTRU  OCHI  ŞI  DINTE  PENTRU  DINTE",  pentru’  tot  ce 


Nicolae  Niţă  ■fr 


531 


îndură  poporul  Român  de  42  de  ani  din  cauza  lor... 

Să  nu  uităm!... 

AMINTIRI  DESPRE  GABRIEL  BĂLĂNESCU 

de  Victor  LEAHUL 

A  fost  Şeful  regionalei  Moldova  până  la  data  arestării  4  Feb.  1949.  în  lotul 
nostru  care  s'a  judecat  la  2  Ianuarie  1949  (sentinţa  s'a  dat  la  24  Ianuarie)  el  figura 
în  capul  listei  (şef  de  lot)  şi  a  fost  condamnat  în  "Contumacie"  de  3  ori  la  MUNCĂ 
SILNICĂ  PE  VIAŢĂ.  La  terminarea  procesului,  preşedintele  completului  de 
judecată  colonelul  magistrat  Cezar  Dumitru  (devenit  General  sub  comunişti)  şi-a 
arătat  nemulţumirea  că  nu  s'au  putut  da  şi  câteva  condamnări  la  moarte,  iar 
partidul  "sesizat"  de  acest  incident  s'a  grăbit  să  repare  greşala  şi  în  scurt  timp  după 
pronunţarea  sentinţei  în  acest  proces  s'a  introdus  pedeapsa  cu  moartea.  Bălănescu 
arestat  îndată  după  aceasta  era  deci  susceptibil  să  primească  pedeapsa  cerută  de 
preşedinte  dacă  recursul  acestuia  se  aproba.  Aşa  se  explică  unele  din  întâmplările 
scrise  în  "împărăţia  Morţii".  Condamnarea  la  moarte  care  i  s'a  anunţat  în  mod 
neoficial  nu  era  chiar  cu  totul  neadevărată. 

Din  cele  auzite  la  rechizitoriu  mi-1  închipuiam  ca  pe  un  haiduc  de  statura 
uriaşă  cu  ochii  negri  fulgerători.  Când  a  fost  adus  la  Suceava,  eu  nu  l-am  văzut, 
nefăcând  parte  din  grupul  de  reeducaţi  pe  care  în  mod  intenţionat  administraţia  1- 
a  lăsat  să-i  vadă.  Am  auzit  doar  că  a  fost  a  adus  acolo  şi  aşteptam  ocazia  să  pot 
vedea  şi  eu  pe  şeful  lotului  în  care  fusesem  judecat. 

Au  urmat  apoi  plecările  la  Piteşti,  Aiud  Gherla.  Am  ajuns  amândoi  la  Aiud,  dar 
cu  dube  diferite.  Nu  l-am  văzut. 

în  Septembrie  1950  am  fost  dus  la  Mina  Baia  Sprie.  înaintea  transportului 
nostru  doar  cu  2  zile  a  mai  fost  trimis  dela  Aiud  un  alt  transport.  Bălănescu  a  sosit 
cu  acela. 

Am  ajuns  la  Baia  Sprie  dimineaţa,  îndată  după  "deschidere"  şi  după  ce  am  fost 
repartizaţi  în  cele  două  dormitoare  care  rămăseseră  libere  (11  şi  12)  şi  am  fost 
lăsaţi  să  ne  amestecăm  printre  cei  sosiţi  înaintea  noastră  care  tocmai  ieşeau  din 
baraca  "cantină"  după  ce  li  s'a  servit  "ceaiul"  de  dimineaţă.  Un  prieten  cu  care  mă 
regăsisem  după  mai  mulţi  ani  de  despărţire  mă  întreabă:  Vrei  să-l  vezi  pe 
Bălănescu? 

-Unde-i? 

-Uite,  acela  care  stă  de  vorbă  cu  cel  înalt  în  dreapta  uşii  dela  cantină  (cel  înalt 
era  Remus  Daneş). 

M'am  uitat  cu  atenţie:  un  om  de  statură  mijlocie,  puţin  adus  de  spate,  cu  faţa 
albă  transparentă  cum  o  aveam  toţi  cei  de  acolo;  nimic  nu  semăna  cu  haiducul  din 
închipuirea  mea.  Doar  ochii  negri  aveau  din  când  în  când  fulgerări  care  se 
frângeau  pe  faţă  într'un  fel  de  zâmbet,  făcându-1  pe  interlocutor  să  fie  sigur  că 
fusese  deplin  înţeles.  Când  Remus  Daneş  s'a  îndepărtat,  prietenul  meu  a  ţinut  să 
mă  prezinte.  La  auzul  numelui  meu,  o  sclipire  din  ochi  şi  o  caldă  strângere  de 
mână  m'au  asigurat  că  acesta  aflase  demult  de  existenţa  mea: 


165  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  45-46,  Aprilie-Mai  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


532 


-Dumneata  ai  părinţii  în  America? 

-Da. 

-Te  vor  căuta.  Poate  vor  reuşi  să  te  scoată  de  aici.  Nu  uita  să  le  spui 
Americanilor  despre  toate  cele  ce  se  petrec  în  închisoare.  De  nu  se  vor  trezi  la  timp 
le  va  veni  şi  rândul  lor. 

Deocamdată  aici  vom  avea  alte  probleme.  Să  fiţi  atenţi  că  vor  încerca  să 
introducă  reeducarea  începută  la  Suceava.  în  condiţiile  de  mină  rezultatele  pot  fi 
de-a  dreptul  dezastruoase.  Ne-o  spun  cei  veniţi  din  URSS.  Se  pare  că  în  unele 
închisori  dela  noi  s'a  şi  aplicat.  Fiţi  foarte  atenţi! 

De  atunci  nu-mi  mai  aduc  aminte  să  fi  stat  mai  mult  de  vorbă.  Se  ferea  să  ia 
contact  cu  prea  mulţi  deţinuţi,  căci  era  pe  lista  politrucului  cu  titlul  "Vârfuri  ale 
reacţiunii"  la  Numărul  1.  Ştiu  doar  un  lucru:  Din  toţi  câţi  eram  acolo,  el  era  omul 
cel  mai  ascultat  de  către  ceilalţi.  După  o  perioadă  de  refacere  de  20  de  zile  cu  hrană 
primită  dela  mină  şi  munca  la  suprafaţă  mai  mult  pentru  amenajarea  aşa  zisei 
"colonii",  am  fost  introduşi  la  munca  subterană.  El  lucra  în  abataj  ca  "rulator"  (la 
umplerea  rostogoalelor  de  minereu).  Aici  se  găseau  întotdeauna  gaze  rămase  de  la 
împuşcătură  şi  cred  că  acestea  i-au  înrăutăţit  mult  boala  de  la  ficat. 

în  lagăr,  în  afară  de  legionari,  mai  erau  şi  deţinuţi  politici  de  alte  nuanţe: 
ţărănişti,  liberali  şi  foşti  ofiţeri  şi  subofiţeri  de  jandarmi.  Legionarii  erau  cei  mai 
numeroşi  şi  datorită  lor  s'a  impus  în  viaţa  lagărului  o  ordine  şi  o  corectitudine 
model,  camaradererie  şi  ajutor  la  greu  faţă  de  ceilalţi.  La  fel  raporturile  cu  civilii  - 
care  ne  supravegheau  munca  în  mină  -  erau  de  înaltă  corectitudine,  ceea  ce  i-a 
determinat  pe  aceştia  să  ne  facă  raporturi  elogioase  către  Direcţia  Penitenciarelor 
şi  să  ceară  să  fim  puşi  în  libertate  pentru  realizările  noastre  în  câmpul  muncii 
(toate  fără  nici  un  rezultat). 

Politrucul  Alexandru  însă  era  mereu  nemulţumit:  "Nu  e  destul  să-ţi  faci  norma, 
nu  e  destul  să  fii  corect  cu  organele  administrative,  TREBUE  SĂ  DAŢI  DOVADĂ 
DE  REEDUCARE.  Ba  mai  este  încă  un  lucru:  N'aţi  văzut  acolo  pe  uşa  biroului  meu 
dela  Baraca  2  o  cutie  pentru  RECLAMAŢII?  Cum,  voi  nu  ştiţi  pentru  ce  stă  cutia 
aceea  acolo?  Cum,  nimeni  nu  l-a  surprins  pe  vreun  altul  dintre  voi  discutând 
politică  cu  civilii  dela  mină?  Asta  nu-mi  vine  s'o  cred! 

Ca  să  ne  sparga  "unitatea"  celor  ce  am  venit  la  început,  s'a  adus  de  la  Făgăraş 
un  grup  de  foşti  poliţişti,  iar  dela  Gherla  un  grup  de  muncitori  dela  care  am  aflat 
mai  multe  despre  faptele  reeducării  care  s'au  întâmplat  acolo. 

Mai  târziu  au  fost  aduşi  chiar  studenţi  dela  Piteşti  între  care  şi  Tăvi  Voinea.  Cu 
mult  tact  şi  delicateţe,  Gabriel  Bălănescu  a  luat  contact  cu  cei  mai  mulţi  dintre  ei 
obţinând  în  cele  mai  multe  cazuri  spovedanii  fierbinţi  cu  întoarcerea  fiului  pierdut 
la  turma  părintească.  Nu  li  s'a  făcut  nici  un  reproş.  Li  s'a  cerut  doar  ca  prin 
atitudinea  lor  de  aici  înainte  să  dovedască  că  pentru  nimic  în  lume  nu  vor  decădea 
dela  demnitatea  lor  de  fiinţă  omenească. 

Pe  oamenii  aceştia  înconjuraţi  iarăşi  de  atenţia  şi  dragostea  noastră  îi  vedeam 
de  multe  ori  mişcaţi  până  la  lacrimi. 

Politrucul  a  mai  încercat  o  ieşire  din  impas  prin  împuşcarea  preotului  Şerban. 
Reacţia  întregului  lagăr  în  faţa  acestui  abuz  de  putere  fusese  atât  de  puternică 
încât  şi  puţinii  turnători  pe  care  reuşise  să  şi-i  menţină  începeau  să  bată  în 
retragere  de  frica  celorlalţi.  în  cele  din  urmă  politrucul  s'a  mai  gândit  la  o  soluţie. 
A  format  un  grup  de  12  pedepsiţi  pe  care  i-a  pus  în  lanţuri  şi  i-a  expediat  în  altă 


Nicolae  Niţă  ■fr 


533 


parte  (făcea  să  se  creadă  că  au  fost  trimişi  înapoi  la  Aiud,  de  fapt  au  fost  trimişi  la  o 
altă  mina  de  plumb,  Valea  Nistrului). 

în  fruntea  acestei  liste:  Gabriel  Bălănescu,  Wilhelm  Poprea,  părintele  Nicolae 
Grebenea,  doctorul  Petrassevici,  Sandu  Mazilu  şi  alţii. 

Peregrinările  şi  întâmplările  ulerioare  ni  le-a  descris  în  cartea  sa  "DIN 
ÎMPĂRĂŢIA  MORŢII".  Eu  am  ieşit  din  închisoare  în  1964.  Mai  târziu  am  reuşit  să 
ajung  şi  în  America.  Mai  acum  vre-o  zece  ani,  întâlnindu-mă  cu  Tăvi  Roşu,  acesta 
îmi  spune:  "Salutări  dela  Gabriel  Bălănescu  cu  care  ai  fost  la  Baia  Sprie". 

-Unde  este? 

-Aici,  în  America...  S'a  refugiat. 

Gabriel  Bălănescu  avea  să  lupte  şi  mai  departe  contra  aberaţiei  comuniste  şi 
pentru  restabilirea  unităţii  între  grupurile  din  exil  desbinate  pentru  cauze  lipsite 
de  seriozitate... 

Aşa  l-am  cunoscut  eu  pe  Gabriel  Bălănescu,  mereu  în  fruntea  luptei... 

POLEMICI 

DOMNUL  ARISTIDE  BUHOIU  166 


de  Rotaru  C-TIN 

Cu  firească  şi  deosebită  condescendenţă,  întrebăm  pe  domnul  ARISTIDE 
BUHOIU,  directorul  magazinului  bilunar  UNIVERSUL-Liber  -  published  by 
"Doina  Enterprises,  Inc."  din  New  York:  ce  fel  de  regim,  de  ce  statut  se  bucură 
Domnia-Sa  în  U.S.A.? 

Domnia-Sa  este  titularul  unui  paşaport  emis  de  autorităţile  R.S.R.  pentru  o 
şedere  limitată...,  pentru  o  şedere  nelimitată  în  U.S.A...,  este  acceptat  în  U.S.A.  de 
către  autorităţile  americane,  ca:  "turist",  ca  "năpăstuit",  ca  "victimă  hăituită  de 
către  regimul  de  la  Bucureşti",  îndreptăţit  să  beneficieze  de  azil  politic? 

CU  CE  DREPT  VĂ  PRETINDEM  ACEASTĂ  PRECIZARE? 

Cu  dreptul  pe  care  îl  are  orice  român  PENTRU  care  susţineţi  că  tipăriţi 
Universul-Liber-"Literar  artistic",  interesat  să  cunoască  regimul  directorului 
acestei  publicaţii  care  "a  vrut  de  la  început  să  fie  de  folos  compatrioţilor”,  care 
publică  Mesajul  Regelui  Mihai;  ilustrează  personalitatea  Reginei  Maria;  relevează 
impresionata  etică  a  lui  Iuliu  Maniu;  înfierează  recentul  asasinat  săvârşit  în 
Toronto,  împotriva  unui  publicist  român;  care  ia  în  derâdere  ziarele  româneşti 
existente;  care  şuguieşte  cu  cuvinte  încrucişate,  promiţând  că  "în  numărul  viitor  va 
vorbi  pe  larg  de  "cineva"...  indus  în  eroare  de  "ALTCINEVA"  persoană  cunoscută 
pentru  intrigile  sale"...; 

Cu  dreptul  pe  care  îl  are  orice  român  care  a  fost  schingiuit  de  organele  de 
securitate  din  R.S.R.,  care  a  fost  SILIT  să-şi  părăsească  patria  PE  CARE  A 
APĂRAT-O,  căminul,  breasla,  mormintele,  prietenii,  fiindu-i  interzis  să  poată  avea 
o  pâine  în  propria-i  ţară,  şi  căruia  vă  adresaţi  cu  condeiul  Dumneavosastră  prin 
ziarul  ce  îl  tipăriţi:  Universul-Liber-"Literar  Artistic"; 

Cu  dreptul  fiecărui  exilat  român  care  a  cunoscut  în  ţară  TEROAREA, 
incertitudinea  zilei  de  mâine,  toate  umilinţele  şi  calvarul  pribegiei,  în  timp  ce 


166  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  45-46,  Aprilie-Mai  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


534 


Dumneavoastră  tovarăşe  ARISTIDE  BUHOIU,  legănat...,  răsfăţat...,  oblăduit..., 
copilul  protejat...,  (tovarăşul  Ion  Caraion  ar  spune  "ploşniţă  privilegiată”) 
"PERSECUTAT"  de  regimul  din  R.S.R.,  frecvent  dădeaţi  o  fugă  până  la  Istanbul  în 
Kapali  Tarsi  să  vă  cumpăraţi  izmene,  să  mâncaţi  un  chefal  la  proţap;  în  timp  ce  şi 
mai  frecvent  dădeaţi  o  fugă  (cu  toată  familia)  în  Italia  pe  via  Condotti,  să 
cumpăraţi  panty  hose  şi  iminei  cu  tocuri  înalte,  natura  care  v’a  plămădit  nefiind 
generoasă  (şi)  cu  statura  Dumneavoastră,  căutând  să  vă  alungaţi  spleenul  după  un 
dejun  copios,  slobozindu-vă  brăcinarul  răsturnat  într'o  gondolă  alunecând  pe 
canalele  Veneţiei; 

Cu  dreptul  fiecărui  exilat  român  impresionat  de  preocuparea  Dumneavoastră  a- 
1...  "culturaliza",  de  a-i  face  "educaţie  literară"  prin  ziarul  Universul-Liber  ser- 
vindu-i  romanul  despre  viaţa  cucernicelor  curve...,  a  codoaşelor  proboscidiene...,  şi 
rapida  pricopseală  a  proxeneţilor,  confirmând  astfel  en-tete-ul  publicaţiei: 
UNIVERSUL-Liber  "LITERAR  ARTISTIC"; 

Cu  firescul  drept  al  fiecărui  exilat  român,  de  a  cunoaşte  statutul  în  U.S.A.  al 
directorului  unei  publicaţii  româneşti  sosit  în  urmă  cu  un  an  în  New  York,  cu  toată 
familia  compusă  din  4  (patru)  persoane  -  deocamdată  -,  cu  toate  cratiţele,  cu  toate 
tigăile,  cu  toate  albiile,  doniţele,  cu  toate  oalele,  cu  toate  căldările,  cu  cotlonul 
pentru  cazanul  de  spălat  rufele  murdare,  cu  toate  scaunele,  cu  toate  mesele,  cu 
toate  scrinurile,  cu  toate  lăzile,  cu  toate  cuferile,  cu  toate  velinţele,  cu  sute  de  cărţi, 
cu  sute  de  casete  cu  cântece  româneşti,  cu  sute  de  diapozitive...,  cu  toate  borcanele 
cu...  gogonele,  marinate,  murături,  cu  putina  cu  varză  murată  şi,...  butoiul  cu 
borş... 

Cei  care  au  absolvit  cursul  primar,  domnule  director  Aristide  Buhoiu,  refuză  să 
fie  în  încântarea  noii  Dumneavoastre  "dialectici  literare".  Refuză  să  guste  armonia 
de  poezie  în  proză,  limba  Dumneavoastră  dăltuită,  bogăţiile  de  nuanţe  din  frazele 
articolelor  magazinului  Universul-Liber-"Literar  Artistic",  licenţele  poetice  ale 
colaboratorilor  Dumneavoastră,  înniotori  linguistici,  creatori  de  nouă  ortografie 
românească.  Cităm:  "Spune-i  mă-tii  să  se  şteargă  la  c.r  cu  televizorul";  "Te...  pişi 
pe  tine  de  râs";  "Stalin,  şi-a  aruncat  cizma  împuţită  pe  altarul  României",  şi  multe, 
alte  foarte  multe  "simboluri  divine"  metaharisite  în  paginile  Universului-Liber- 
"Literar  Artistic",  care  vor  fi  ilustrate  în  numărul  viitor. 

Trebuie  să  ţineţi  seama  domnule  director  Aristide  Buhoiu,  colonia  românească 
din  New  York,  din  U.S.A.,  rămâne  surdă  la  cântecele  Dumneavoastră  de...  sirenă, 
refuză  să  fie  prinsă  în  plasa  iscusit  meşteşugită  a  aţelor  ce  le-aţi  întins  în  toate 
ungherele...  Aţi  avut  recent  dovada  "recunoaşterii"  şi  "preţuirii"  ce  vi  s'a  acordat  de 
către  o  asistenţă  de  peste  100  de  români,  care  v-au  interzis  să  puneţi  piciorul  în 
salonul  de  festivităţi  al  hotelului  Hilton  din  New  York,  unde  avea  loc  comemorarea 
zilei  de  24  Ianuarie. 

Stăteaţi  în  hall-ul  de  jos  al  hotelului,  trăind  drama,  complexul  omului... 
"valoros",  dezamăgit,  neapreciat,  neacceptat,  în  speranţa  că  în  urma  stăruinţelor 
unei  venerabile  persoane  care  a  făcut  naveta  de  mai  multe  ori,  jos-sus,  -  jos  unde 
stăteaţi  Dumneavoastră,  sus  unde  avea  loc  comemorarea  -  vi  se  va  îngădui  accesul 
în  sala  de  festivităţi... 

A  fost  zadarnic;  nu  vi  s'a  îngăduit  accesul! 


Nicolae  Niţă 


535 


Vă  întrebăm:  nu  sunteţi  Dumneavoastră  cel  care  v-aţi  manifestat  în  ţară, 
printr'o  exemplară,  vădită  opoziţie  înverşunată  împotriva  regimului  de 
pauperizare,  de  mizerie,  impus  ţării  de  către  Niculae  Ceauşescu?!?... 

Nu  sunteţi  Dumneavoastră  cel  care  v-aţi  împotrivit  "ÎNDOBITOCIRII 
TINERETULUI"  (noroc  că  nu  mai  sunteţi  tânăr),  împotriva  unor  odioşi  lingăi, 
unor  guzgani  care  mănâncă  din  caşcavalul  R.S.R.-ului,  fapt  care  a  făcut  să 
cunoaşteţi  o  serie  de  "PERSECUŢII",  de  "NĂPASTE",  determinându-vă  să  vă  luaţi 
lumea  în  cap  şi  să  plecaţi  frecvent  colindând  capitalele  europene,  căutând  oleacă 
de  odihnă  în  somptuoase  hoteluri?  Apoi,  istovit  de  acest  trai  vai  de  lume,  în  cele 
din  urmă  aţi  acceptat  să  vă  exilaţi  în  U.S.A.  Şi,  v-aţi  exilat  în  U.S.A.  neuitând  să 
luaţi  cu  Dumneavoastră  pentru  "Senzaţionale  articole  politice"  fotografiile 
reprezentând  odioasa  arătare,  pe  Adrian  Păunescu...,  pe  scamatorul  Josefini...,  pe 
Lucreţiu  Pătrăşcanu  şi  mulţi  alţii,  dar  omiţând  să  obţineţi,  să  luaţi  fotografia 
"unui"  Gheorghe  Brătianu...,  Mircea  Vulcănescu...,  Dumitru  Murăraşu...,  Petre 
Ţuţea...,  Dragoş  Protopopopescu...,  Generalul  Platon  Chrinoagă...  şi  alţi  foarte 
mulţi... 

Noi  nu  ştim  dacă  "sunteţi  stipendiaţi  de  Bucureşti",  de  Havana,  Laurengo, 
Luanda  sau  Tripoli...,  dar  cert  este  că  la  cerere,  obţineţi  cu  prima  poştă  de  la 
Bucureşti  orice  fotografie  solicitată  pentru  "articolele  bombe",  imperioase 
magazinului  Universul-Liber-"Literar-Artistic  sportiv",  ce  cu  onoare  tipăriţi. 

Nu  sunteţi  Dumneavoastră  directorul  Aristide  Buhoiu  care  enunţaţi  noi 
premise  morale...,  politice,  ideologice  pentru  propăşirea  ţării?? 

Nu  sunteţi  Dumneavoastră  cel  frământat  de  deficitara  cultură  a  exilului 
românesc,  enunţând:  "AVEM  NEVOIE  DE  PÂINE  PENTRU  SUFLET.  Este 
momentul  ca  ROMÂNII  SĂ  TREACĂ  LA  ORGANIZAREA  SUPERIOARĂ  a  vieţii 
lor  culturale"?!?!?...  (spectacole  de  bâlci-ghiveci,  de  unde  ies  nişte  bani  frumoşi). 
Ne  întrebăm:  nu  sunteţi  Dumneavoastră  tovarăşul  Aristide  Buhoiu,  cel  pe  care 
providenţa  l-a  slobozit,  coborîndu-1  din  cer  şi  instalându-1  în  cartierul  high-life  din 
New  York:  Rego  Park?!? 

Nu  sunteţi  Dumneavoastră,  Aristide  Buhoiu,  omul,  mult...,  foarte  mult  şi 
continuu,  cu  neînchipuită,  neistovită  înfrigurare,  căutat  şi,  para-căutat  în  toate 
emisferele  şi  continentele,  aşteptatul  nu  mai  puţin  de  41  (patruzeci  şi  unu  ani), 
providenţialul  ziarist,  îndrumătorul  spiritual  al  exilaţilor  români  răspândiţi  pe 
întregul  glob  terestru?!? 

Atunci,  Dumnezeule  Mare,  de  ce  această  ingratitudine  din  partea  "Societăţii" 
Iuliu  Maniu  din  New  York,  din  partea  unei  asistenţe  de  peste  o  sută  de  români? 

Trebuie  să  cunoaşteţi  domnule  ARISTIDE  BUHOIU,  exilul  românesc  nu  vrea 
să  audă  de  magazinul  bilunar  Universul-Liber-"ARTISTIC  LITERAR"  despre, 
cităm:  "Chiloţii  vinovaţi"...,  despre  "Proteza  sexuală"...,  despre  abjecţiunea 
monstruoasă  că:  "Femeia  care  consimte  să  meargă  într'un  local  de  noapte,  chiar 
însoţită  de  bărbatul  ei,  e  predispusă,  subconştient  la  orice";  despre:  "Eu  mă 
bălăceam  în  mocirla  care  duhnea  a  stârv,  a  sudoare  şi  a  SPERMĂ";  despre 
"îngropată  de  vie  a  ţaţei  X";  de  Bauhomil...,  de  Buhaiu...,  de  Buhoiu..,  de  puroi..., 
de  bordel,  de...  mugetele  de  buhai... 

Asta  e  literatura,  domnule  director  ARISTIDE  BUHOIU,  imperioasă  pentru 
"culturalizarea  exilului  românesc",  "PÂINEA  PENTRU  SUFLET",  cum  preconizaţi 
Dumneavoastră,  nu  opiniile  noastre,  lupta  noastră  pentru  altă  soartă  a  ţării,  pe 
care  înţelegeţi  să  ne-o  combateţi  nu  cu  argumente,  ci  cu  caricaturi? 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


536 


Pentrucă  veni  vorba  de  caricaturi,  burta  drăgălaşului  Gâgă  seamănă  aidoma  cu 
burta  revărsată  a  unui  personaj  din  redacţia  unui  ziar  care  apare  în  New  York  al 
cărui  nume  nu  ni-1  reamintim...,  mare  pontif  în  ziaristică,  a  cărui  proză  aidoma 
foiletoanelor  lui  Ignatz  Hertz,  face  bucuria  fostelor  ucenice  de  la  "Higiena",  şi  a 
fostelor  lucrătoare  de  la  cârnăţăria  "Rochus"... 

Acest  ilustru  personaj  se  vrea  -  şi  -  mare  cenzor  de  publicaţii,  critic  literar  al 
tuturor  publicaţiilor  româneşti  din  exil,  un  Sainte-Boeuf  valah,  apărut  în  U.S.A.  în 
veleatul  1985. 

Vă  întrebăm  domnule  ARISTIDE  BUHOIU,  director  al  unei  publicaţii  în  limba 
română  ce  apare  în  New  York  "care  cucereşte  un  public  tot  mai  larg",  de  ce  nu 
înţelegeţi  să  faceţi  cunoscut  cititorilor  numele  "domnului  cu  pricina  care  a  trecut 
bine  de  75  ani  şi  nu-i  dus  pe  la  multe  şcoli"?!? 

Să...  credem  că  a  fost  "o  mică  omisiune",  sau  nu  aveţi  probitatea,  mai  pe 
româneşte  CURAJUL,  de  a  vă  asuma  răspunderea  şi  inerentele  riscuri  ale  unei 
denigrări  calomnioase? 

Noi  nu  avem  virtuţile  Mafaldei,  ca  să  ghicim  cine  este  cetăţeanul  care  "nu-i  dus 
pe  la  multe  şcoli"...,  dar  suntem  convinşi  că  trebuie  să  fie  un  om  nu  aşa  sulemenit 
cu  toate  unsorile,  cu  toate  alifiile,  cu  toate  pomadele,  cu  toate  mehlemurile  şi,  nu 
dispus  la  o  dispută  "academică"  cu  Dumneavoastră,  cum  cu  dragă  inimă  noi 
suntem  dispuşi  la  orice  oră  din  zi  şi  din  noapte,  pentru  elucidarea  adevărului. 

Pe  noi  nu  ne  pot  interesa  câtuşi  de  puţin  "şcolile  domnului  trecut  bine  de  75  de 
ani  (sincere  felicitări,  sunteţi  foarte  bine  informat,  ghiciţi  în  bobi...,  în  cafea...,  citiţi 
în  stele...  aveţi  antene  nevăzute?)  şi  nu-i  dus  pe  la  multe  şcoli"...,  dar  NE 
INTERESEAZĂ  FOARTE  MULT  să  ştim  câtă  azbuche  cunoaşteţi  DUMNEA¬ 
VOASTRĂ,  domnule  "director"  ARISTIDE  BUHOIU?!? 

Ceva...  doctorate...,  câteva  teze  răsplătite  "MACRO"  cum  laude,  ceva  prelegeri, 
niscaiva  lucrări  publicate,  ceva  titluri  universitare,  academice...,  pot  fi  găsite  în 
biografia  Dumneavoastră  afară  de:  siropos  povestitor  la  postul  de  televiziune  din 
R.S.R.?!? 

Domnule  director  ARITSTIDE,  a  lui  BUHOIU,  exilul  românesc  REFUZĂ  să  se 
lase  înduioşat  de  "trudită"  Dumneavoastră  existenţă,  de  odiseea  Dumneavoastră 
avută  în  R.S.R.,  "când  plecaţi  prin  lume  (se  spune  ÎN  LUME,  nu  "prin  lume", 
cunoscând  că  "prin  lume"  înseamnă  în  mulţime,  în  adunătură...)  pe  banii 
Dumneavoastră,  nu  ai  statului,  IROSINDU-VĂ  CONCEDIILE,  (sic!)  pentru  a 
răscoli  arhivele  străine  încercând  să  descoperiţi  documente"...  (pentru  a  dovedi  că 
Bălcescu  şi  N.  Iorga  nu  au  făcut  treabă  bună!...). 

"V-AŢI  SACRIFICAT  CONCEDIILE"  plecând  în  silnicie  în  capitalele  Europei 
PE  BANII  DUMNEAVOASTRĂ?!? 

Considerăm  de-a  dreptul  o  INSULTĂ  declaraţia  Dumneavoastră  adresată 
exilului  românesc,  pe  care  îl  socotiţi  ignorant,  naiv,  cretin,  lipsit  de  facultatea  de  a 
discerne,  având  convingerea  că  va  înghiţi  şopârlele  pe  care  vă  trudiţi  să  i  le  băgaţi 
în  gât,  începând  cu  primul  număr  al  magazinului  Universul-Liber  "Literar  artistic, 
Sportiv"  etc.,  în  care  vă  deslănţuiţi  duşmănia  împotriva  "unui  obscur  informator, 
PREZENT  ŞI  AZI  LA  NEW  YORK  (nu  "LA",  ci  ÎN),  unde  apare,  cînd  (nu  "cînd', 
când  cu  "â"  din  "a",  nu  din  sovrollerianul  "î")  actor,  cînd  şofer  de  taxi". 

Cu  convingerea  că  nu  vă  va  fi  cu  "apelpesie",  vă  solicităm  o  respectuoasă 
lămurire: 


Nicolae  Niţă 


537 


Cum  aţi  reuşit  în  interval  de  NUMAI  un  an,  de  când  vă  aflaţi  în  U.S.A.  o 
realizare  materială  de  invidiat,  să  locuiţi  într'un  elegant  apartament  mai  mult 
decât  încăpător,  să  suportaţi  şcolarizarea  a  2  (doi)  copii  (să  vă  trăiască!),  să  vă 
deplasaţi  frecvent  cu  aeroplanul  la  Los  Angeles,  şi  să  fiţi  posesorul  unui  automobil 
marca  Mercedes?!?...  (gura  lumii...). 

Această  excelentă,  invidiată  situaţie  financiară,  aţi  realizat-o  NUMAI  din 
vânzarea  magazinului  bilunar  Universul-Liber  -  "Literar  artistic",  Sportiv,  şi  etc..., 
etc...  published  by  "Doina  Enterprieses,  Inc."  din  New  York?!? 

Domnule  director  ARISTIDE  BUHOIU,  putem  nădăjdui  că  romanul  lui  Petre 
Bellu  care  până  în  prezent  era  tipărit  în  ziarul  UNIVERSUL-Liber  "Literar 
Artistic",  cu  litere  cât  o  şchioapă  şi  înfrumuseţat  cu  poze,  şi  risipă  de  spaţii  între 
rânduri,  care  constatăm  că  începând  cu  numărul  23  l-aţi  tipărit  cu  litere  mici  şi 
spaţii  restrânse  între  rânduri,  se  datoreşte  faptului  că  doriţi  să  terminaţi 
publicarea  romanului  înainte  de  Sfintele  Paşti?!? 

Să  ne  bucurăm,  că,  de  Sfintele  Paşti  nu  ne  veţi  mai  "culturaliza"  cu  povestea 
abjectă  despre  "codoaşa  ciupită  de  vărsat  căreia  prostituatele  îi  spuneau  "mămica", 
despre  peştele  cu  haine  frumoase,  cu  trăsură  cu  roţi  de  cauciuc  şi  un  cal  roib 
admirat  de  toată  lumea?!? 

Putem  nădăjdui?!? 

Era  să  uităm: 

De  când,  brusc,  imediat,  instantaneu,  de-odată,  pe  loc,  v-a  apucat...  slăbiciunea, 
preferinţa...  pentru  culoarea  VERDE,  înţelegând  să  tipăriţi  mai  multe  pagini  din 
numărul  23  al  magazinului  UNIVERSUL-Liber-"Literar  Artistic",  pe  luna  Martie 
a.c.,  cu  această  culoare?!?? 

Au  înverzit  pomii  în  Rego  Park,  aţi  început  să  vedeţi  VERDE,  a  apărut 
spanacul?... 


MIRCEA  ELLADE  ŞI  LEGIUNEA 


de  Victor  CORBUŢ 

Ne-am  cunoscut  la  începutul  verii  anului  1938  în  lagărul  de  la  Miercurea  Ciuc. 
Avea  31  de  ani;  eu  24.  Ne-am  revăzut  după  48  de  ani  la  Chicago,  "bătrâni  cu  faţa 
de  ceaţă..."  Avea  acum  79;  eu  72.  Stând  o  clipă  îmbrăţişaţi,  trăiam  cu  o  jumătate 
de  secol  înapoi.  Privindu-1,  firav  şi  plăpând  cum  a  fost  întotdeauna,  mi-1 
închipuiam  pe  celălalt  plan,  în  lumea  spirituală,  proiectat  în  veşnicie  asemeni 
imensităţii  inaccesibile  a  Everestului  din  patria  lui  Dasgupta,  dascălul  şi  maestrul 
său  din  India.  A  fost  şi  a  rămas  neînţeles  de  mulţi  dintre  contemporanii  săi,  dar 
vechiul  său  camarad,  Radu  Gyr,  după  ce  a  ieşit  din  temniţă  şi  înainte  de  a  muri,  1- 
a  înţeles  poate  mai  mult  decât  mulţi  dintre  colegii  săi,  făcând  această  dovadă  prin 
poemul  "TRISTEŢE  COSMICĂ"  pe  care  îl  închină  măreţiei  lui  creatoare,  pro¬ 
meteice.  Fiind,  deocamdată,  puţin  cunoscut,  îl  redau  în  întregime: 

"Dorm  mările  şi  asprele  faleze, 
nu-i  nicăieri  o  rană  să  se  vadă, 


167  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  47,  Iunie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


538 


dar  o  durere  rece  de  zăpadă 
s'a'ntins  peste  genuni  să  scânteieze. 

Şi  parcă  lacrimi  mari  încep  să  cadă 
şi  parcă  toate  lumile  sunt  treze 
şi  sferele  pornesc  să  sângereze 
în  liniştea  vibrândă  ca  o  spadă. 

Abisul,  timpul,  marele'ntuneric 
se  scoală'ncet  în  vechea  lor  treime 
şi  bat  în  pulsul  miezului  generic. 

Şi  tot  mai  pur,  din  via  adâncime, 
se'nalţă  plânsul  cosmosului  sferic 
şi  geamătul  tristeţii  anonime". 

Ce  sublimă  viziune!  Odă,  requiem  şi  epitaf,  deoptrivă.  Poetul  care  ne-a 
mângâiat  şi  încălzit  sufletele  şi  ne-a  alinat  rănile,  care  erau  şi  ale  lui,  şi  a  făcut 
aceasta  timp  de  două  decenii,  suferind  alături  de  noi,  camarazii  săi,  inimaginabile 
torturi  în  temniţele  comuniste  şi  precomuniste,  aduce  acest  unic  omagiu  celui  mai 
fecund  gânditor,  filozof,  scriitor  şi  profesor  care  nu  şi-a  uitat  niciodată  neamul  şi 
ţara  şi  a  suferit  în  felul  lui,  în  singurătatea  lui  mare,  alături  de  noi,  camarazii  săi. 
Acum,  şi  unul  şi  altul,  sunt  plecaţi  dintre  noi  în  mod  vremelnic,  plutind  spre  şi  în 
acel  "viscol  de  soare",  atât  de  sugestiv  evocat  de  poet,  în  1937,  în  imnul  închinat 
de  el  eroilor  creştinătăţii  căzuţi  la  Majadahonda. 

Ce  minune  divină! 

Mircea  Eliade,  împreună  cu  veneratul  său  maestru,  Nae  Ionescu  şi  o  seamă  de 
legionari  din  Bucureşti,  alături  de  fruntaşii  din  Ardeal  se  aflau  deja  în  lagărul  de 
la  Ciuc  când  eu  fusesem  adus  din  lagărul  de  la  Mănăstirea  Dragomirna,  cu 
fruntaşii  bucovineni,  basarabeni  şi  parte  din  Moldova  de  Nord:  Iaşinschi, 
Gârneaţă,  Mile  şi  Simion  Lefter,  Ţopa,  Macrin,  Sluşanschi,  Găzdaru,  Teodor 
Tudose,  Sergiu  Florescu  şi  cei  de  vârsta  mea.  Tot  atunci,  dintre  sârmele  ghimpate 
ale  lagărului  de  la  Mănăstirea  Tismana,  coborîseră,  "de  sus  de  pe  Olt  din 
poiene..."  neuitaţii  fruntaşi  legionari  din  Oltenia  şi  alţii  din  Muntenia,  inclusiv 
Bucureşti,  printre  care  foarte  puţini  mai  sunt  în  viaţă.  Amintesc  pe  Victor  Medrea, 
Voicu  Popescu,  Victor  şi  Dumitru  Bărbulescu.  Cei  mai  mulţi  erau  din  capitală: 
moş  Zagreb  (bătrânul  Codreanu),  Prinţul  Alecu  Cantacuzino,  Vasile  Christescu, 
Ion  Mânzatu,  Mihail  Polihroniade,  Victor  Vojen,  Cristian  Teii,  Radu  Budişteanu, 
Milcoveanu,  Constant,  Dragoş  Protopopescu,  Victor  Puiu  Gârcineanu,  Furdui, 
Ştefan  Zăvoianu,  Vergatti.  Parte  dintre  ei,  fuseseră  colegi  ai  lui  Eliade  la  "Spiru 
Haret".  Alţi  colegi  de-ai  săi  vor  umple  mai  târziu  temniţele  României  şi  mulţi 
dintre  ei  vor  muri  sau  vor  fi  ucişi  acolo. 

După  cum  se  ştie,  mănăstiri  şi  şcoli  erau  transformate  în  lagăre,  apoi  locuri  de 
execuţie  a  elitei  intelectuale  a  ţării  sub  regimul  de  dictatură  al  unui  rege  criminal 
şi  scelerat,  al  unui  pigmeu  cu  un  singur  ochi,  "omul  de  fier",  cum  îi  gâdilau 
orgoliul  bolnav  unele  gazete  apusene,  care  deţinea  singur  funcţiile  de  prim 
ministru,  ministru  de  război  şi  ministru  de  interne. 


Nicolae  Niţă 


539 


în  funesta  lor  întruchipare  s'au  folosit  de  nişte  păpuşi,  numite  "consilieri 
regali",  care  au  patronat  asasinarea  a  sute  de  vajnici  luptători  patrioţi  lipsiţi  de 
apărare.  Toţi  aceştia  împreună  cu  o  oficialitate  coruptă  şi  laşă  vor  ajunge  să 
înnece  ţara  în  sânge,  devenind  adevăraţii  ei  ciocli.  îi  vor  săpa  mormântul  zi  de  zi 
şi  o  vor  zvârli  definitiv  în  el.  Mircea  Eliade,  în  convorbirile  cu  noi,  conchidea  cu 
tristeţe  că,  o  ţară  îşi  merită  situaţia  pe  care  o  are,  pentrucă  şi-o  pregăteşte  singură 
şi  aşa  după  cum  şi-o  pregăteşte,  aşa  şi-o  are.  Rostul  vieţii  noastre,  sensul  luptei 
noastre  era  să  aducem  şi  să  păstrăm  neamul  pe  linia  destinului  său,  veghind  ca  să 
i  se  croiască  şi  să  poarte  haina,  căciula  care  i  se  potrivea  şi  care  era  în  acord  cu 
acest  destin. 

Mircea  Eliade,  ca  şi  colegii  săi  dela  "Spira  Haret"  şi  din  universitate,  nu  putea 
lipsi  de  la  acest  examen  în  calitatea  lui  de  reprezentant  de  frunte  al  elitei  acestui 
neam.  Tocmai  deaceea,  înconjuraţi  cum  eram  de  garduri  ameninţătoare  de  sârmă 
ghimpată  şi  sute  de  jandarmi  cu  baionetele  la  armă,  mitraliere  şi  pistoale 
automate,  el  ne  vorbea  cu  deosebită  însufleţire  despre  Mahatma  Gandhi,  pe  care 
l-a  cunoscut  foarte  bine,  despre  eroica  lui  mişcare  de  "non -violenţă",  despre 
vitejia  inimaginabilă  a  milioane  de  partizani,  care  tocmai  când  el  se  afla  acolo, 
dăduseră  dovadă  de  cutremurătoare  sacrificii,  dedicaţi  total  cauzei  drepte  a 
patriei  lor,  care  numai  datorită  lor  avea  să-şi  câştige  independenţa,  libertatea  şi 
prestigiul  călcat  în  picioare,  asemuind  oarecum  şi  la  altă  scară  situaţia  şi  lupta  lor 
situaţiei  şi  luptei  noastre.  Când  vorbea,  îmi  făcea  impresia  unui  vulcan  în 
continuă  erupţie.  Nu-1  puteai  opri,  zadarnic  încercai.  în  alte  zile  ne  vorbea  despre 
Soren  Kirkegaard  şi  existenţialism,  despre  Charles  Gide  şi  existenţa  tragică  sau  de 
prietenul  său  Giovanni  Papini,  viaţa  şi  opera  sa. 

Alteori  purta  discuţii  aprinse  şi  înflăcărate  cu  Victor  Puiu  Gârcineanu.  Nu  se 
împăcau  niciodată,  iar  profesorul  îl  privea  cu  interes  şi  dragoste  neţărmurită.  Şi 
unul  şi  altul  erau  mistici,  dar  fiecare  în  felul  său.  Gârcineanu  era  însă  şi  un  ascet 
convins  şi  un  ortodox  dogmatic.  Eliade,  depăşindu-şi  profesoral,  trecea  de 
graniţele  ţării  şi  nu  se  restrângea  doar  la  ortodoxie.  El  escalada  continuu,  fără  să 
se  piardă  în  extraordinara  expansiune  a  spiritului  sau,  în  abordarea  tezelor  şi 
subiectelor.  Scapă  din  sfera  primului  maestru  -  Profesoral  -  şi  din  limitele  ţării 
sale  pentru  a  se  adânci  în  vastitatea  Indiei  şi  a  învăţăturilor  celorlalţi  doi  maeştri  - 
Mahindra  Chandra  Nanday  şi  Surendranath  Dasgupta.  Dar  ca  şi  Puiu  Gârcineanu 
şi  toţi  ceilalţi  care  ne  aflam  acolo,  era  convins  că  destinul  neamului  românesc  se 
va  împlini  numai  prin  Legiune. 

Adoptase  mult  din  budhism  şi  brahmanism  şi  acest  fenomen  nici  nu  poate  fi  de 
mirare  şi  poate  în  acest  fel  se  explică  şi  incinerarea  la  care  a  consimţit,  practică 
atât  de  străină  ortodoxiei,  catolicismului  şi  creştinismului  în  general.  Fără 
îndoială  că  Gârcineanu  care  trăia  religia  ca  un  teolog,  ascet  şi  sfânt  nu  ar  fi 
subscris  la  acest  act.  Mircea  era  mai  flexibil;  putea  accepta  şi  un  compromis,  în 
limitele  onoarei  şi  demnităţii  umane,  desigur,  în  timp  ce  Puiu  era  implacabil,  dar 
fără  a  fi  violent.  De  aceea  cred  că  numai  un  om  asemeni  lui  putea  scrie  minunata 
lucrare,  a  cărei  citire  de-atâtea  or  ne-a  delectat  sufletele:  "Din  Lumea  Legionară" 
şi  nimeni  altul  ca  el  nu  putea  fi  mai  potrivit  ca  să  deţină  calitatea  de  "procuror"  în 
corpul  Moţa-Marin,  alături  de  camaradul  său,  Victor  Dragomirescu,  numit 
"acuzator"  în  acelaş  corp. 

Mircea  Eliade  nu  a  stat  prea  mult  cu  noi  şi  nici  profesoral.  Au  fost  scoşi  din 
lagăr  sub  presiunea  unor  intervenţii  deosebite. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


540 


Asainatele  nu  i-au  prins  în  cătuşe,  iar  profesorul  va  muri  curând  fără  a  se  fi 
descoperit  încă,  cauzele  misterioase  care  au  dus  la  această  moarte. 

Mircea,  a  obţinut,  imediat,  în  toamna  lui  1940,  după  preluarea  puterii  de  către 
Mişcarea  Legionară,  postul  la  legaţia  din  Londra.  De-acolo,  apoi  de  la  Paris,  din 
Portugalia  şi  America  va  urmări  etapele  dezastrului  României  şi  a  subjugării  ei.  El 
nu  s'a  mai  înapoiat  acasă  niciodată,  cu  toate  ademenelile  şi  cursele  întinse,  cu 
toate  linguşirile  şi  sărbătoririle  ce  i  s'au  făcut  de  comuniştii  din  ţară.  Fără  îndoială 
şi  absolut  sigur  ar  fi  împărtăşit  soarta  noastră,  a  celorlalţi.  Ar  fi  ajuns  poate  pe 
front,  cu  vreo  unitate  de  la  Sărata,  ca  să  moară  acolo  ca  Ion  Dobre,  Haig  Acterian, 
Leatu  şi  alţii,  sau  mai  târziu,  după  1944,  să  moară,  ucis  cu  premeditare,  într'o 
celulă  sumbră  din  teminţele  comuniste:  Aiud,  Jilava,  Sighet,  Galaţi  sau  una 
oarecare  din  atâtea  şi  fără  număr.  în  acestea  vor  ajunge  prietenii  şi  camarazii  săi 
care  au  rămas  acasă,  în  cap  cu  Mircea  Vulcănescu,  George  Mânu,  Petre  Ţuţea, 
Constant,  Vojen,  Noica,  Vasile  Băncilă,  Sandu  Tudor  şi  alţii.  Nici  unul  nu  va  ieşi 
viu  din  ele  sau  va  ieşi  cu  sănătatea  sdruncinată,  fără  a  se  reface  până  la  moarte. 

Se  cuvine  să  mai  amintesc  că,  în  toţi  anii  de  exil  şi  desţărare  a  sa,  spre 
deosebire  de  Emil  Cioran  şi  Eugen  Ionesco,  Mircea  Eliade  în  adâncul  său,  nu  şi-a 
renegat  trecutul,  chiar  dacă  nu  l-a  adus  cu  orice  preţ  la  lumina  rampei.  El  nu  a  dat 
interviuri  nimănui,  aşa  cum  au  dat  ceilalţi,  ca  să  se  lepede  de  ceeace  făcuse  parte 
intimă  din  sufletul  lui.  Şi  aceasta  adaugă  un  plus  nemuririi  sale,  iar  noi  îl  onorăm 
ca  atare. 

Când  ne-a  primit  în  apartamentul  său  din  Woodlawn  Avenue,  atât  de  cunoscut 
savanţilor  şi  erudiţilor  din  întreaga  lume,  a  fost  extrem  de  fericit  şi  de  mulţumit 
că  îl  vedea  liber  în  America,  pe  părintele  Gheorghe  Calciu,  cu  care  eram 
împreună,  însoţiţi  încă  de  doi  prieteni.  îl  întrebase  pe  părintele  dacă  s'a  simţit 
vreo  influenţă  în  viaţa  lui  de  temniţă,  când  el  condusese  împreună  cu  Eugen 
Ionesco  şi  alţii,  acea  campanie  pentru  eliberarea  lui.  S'a  simţit  atât  de  bine  în 
prezenţa  noastră,  încât  cu  voia  şi  insistenţa  lui  timpul  acordat  pentru  întrevedere, 
aproape  că  s'a  triplat.  I-a  promis  părintelui  şi  nouă,  celorlalţi,  că  "ne  vom 
revedea"  cât  mai  curând,  după  venirea  primăverii  şi  o  mai  bună  stare  a  sănătăţii 
sale. 

Niciunul  nu  ne-am  gândit  că  nu  ne  vom  mai  revedea  niciodată  pe  acest  pământ, 
unde  toţi,  fără  deosebire,  care  am  crezut  în  neamul  nostru  şi  am  rămas  cu  frunţile 
sus,  am  suferit,  am  suferit  şi  am  suferit. 

La  plecare,  părintele,  la  cererea  lui  Mircea,  i-a  făcut  o  rugăciune,  o  molitvă.  în 
liniştea  care  s'a  creat,  priveam  pe  acest  savant  al  lumii,  cu  câtă  umilinţă  şi  pietate 
asculta  aplecat  asupra  slujitorului  lui  Dumnezeu,  căruia  apoi  i-a  sărutat  mâna  cu 
evlavie.  Desigur,  în  acele  clipe,  vorbea  lui  Dumnezeu  şi  poate  îi  mulţumea  pentru 
îndurarea  Lui  de  a  fi  redat  libertatea  şi  sănătatea  întreagă  acestui  martir  al 
credinţei  în  neamul  său  şi  în  Iisus  Cristos,  pentru  care  şi-a  dăruit  cu  drag 
douăzeci  şi  unu  de  ani  şi  jumătate  din  viaţă. 

Despărţindu-ne,  i-am  zis:  "îţi  mai  aduci  aminte  de  serile  din  lagărul  de  la  Ciuc, 
când  în  ciuda  interdicţiilor  temnicerilor,  intonam  într'un  cor  imens  cât  veşnicia 
"Sfântă  Tinereţe  Legionară"  şi  încheiam  cu  rugăciunea  noastră  de  fiecare  seară: 
"CU  NOI  ESTE  DUMNEZEU,’ ÎNŢELEGEŢI  NEAMURI  ŞI  VĂ  PLECAŢI..." 

Mi-a  răspuns  cu  o  privire  ce  venea  din  altă  lume. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


541 


NE-A  PĂRĂSIT  OCTOGENARUL  MAESTRU  NELLO  MANZATTI 168 

de  Dumitru  PAULESCU 

în  ziua  de  5  Februarie  anul  curent,  s'a  stins  din  viaţă,  în  Italia,  maestrul  Nello 
Manzatti,  pe  care  l-am  cunoscut  toţi  legionarii  închişi  în  Lagărul  din  Miercurea 
Ciucului  şi  Vaslui,  între  care  strălucea  ca  un  far  de  Lumină,  profesorul  Nae 
Ionescu. 

în  primul  val  de  arestări,  au  fost  internaţi  la  Ciuc,  până  spre  sfârşitul  lui  Iulie 
1938,  peste  700  de  fruntaşi  ai  Mişcării  şi  elitei  legionare,  din  toate  categoriile 
sociale  ale  lumii  româneşti,  în  timp  ce  însuşi  Corneliu  Codreanu,  era  închis  la 
Jilava. 

în  toate  închisorile  din  România,  pe  lângă  legionarii  bolnavi  şi  internaţi  sub 
pază  în  spitale,  mulţi  alţii  erau  torturaţi,  bătuţi  până  la  sânge,  insultaţi  de 
temniceri,  răbdând  de  foame,  sete,  frig,  prin  beciurile  umede  şi  fără  lumină,  ale 
poliţiilor,  posturilor  şi  Legiunilor  de  jandarmi,  ţinuţi  în  bezna  celulelor,  pe  la 
Tribunale  şi  Parchete. 

Din  porunca  regelui  desfrânat  şi  asasin,  se  comiteau  toate  aceste  fărădelegi, 
iar  luptătorii  şi  prietenii  Gărzii  de  Fier,  erau  urmăriţi  şi  arestaţi,  din  casele  şi 
locuinţele  lor,  răpiţi  de  lângă  familii  şi  copii,  din  servicii,  dela  lucrul  câmpului,  de 
pe  stradă,  din  biserică,  din  armată,  în  orice  oră  din  zi  şi  din  noapte  şi  fără  nici  o 
vină,  sau  mandat  de  arestare,  erau  puşi  în  lanţuri  şi  transportaţi  cu  dubele,  sub 
pază  puternică  în  lagărele  construite  peste  noapte,  din  ordinul  blestematei 
camarile  a  lui  Carol  al  II-lea  şi  a  lui  Armând  Călinescu,  ginerele  bancherului  evreu 
Oskar  Kaufmann  şi  sfetnicul  fidel  al  suveranului  aventurier  şi  al  amantei  sale  dela 
palat  Helena  Wolf-Lupescu,  intimă  prietenă  cu  Ana  Pauker. 

Astfel  într'o  zi,  maestrul  Nello  Manzatti,  este  arestat  în  Bucureşti,  şi  aruncat 
între  zidurile  de  sârmă  ghimpată  dela  Ciuc.  Dar  artistul,  tânăr  deşi  plin  de  avânt 
şi  idealism  românesc,  nu  s'a  întristat,  căci  aici  ca  prin  miracol,  s'a  întâlnit  între 
zăbrele  cu  mulţi  din  prietenii  şi  admiratorii  săi,  cu  strălucite  personalităţi  ale 
neamului  nostru,  profesori,  medici,  ingineri,  avocaţi,  scriitori,  preoţi,  militari, 
muncitori  şi  ţărani.  Tot  în  această  Academie  Legionară,  cum  s'a  numit  între  timp, 
a  avut  bucuria  să  se  revadă,  îmbrătişându-se  ca  doi  fraţi,  cu  poetul  şi  ilustrul 
profesor  Radu  Gyr,  care  s'a  stins  nu  demult,  după  ani  de  suferinţi  martirice  sub 
regimul  de  schingiuiri  barbare  şi  teroare  comunistă  din  ţară. 

Din  întâlnirea  acestor  doi  luceferi  ai  cântecului  legionar,  ai  imnurilor  şi 
marşurilor  de  luptă,  ne-am  trezit  într'o  zi  pe  înserate,  cântând  sute  de  legionari: 

"în  zbor  trec  peste  mine  anii, 

Departe'ntre  străini  mă  frâng. 

îmi  plâng  de  milă  maghiranii 

Şi  romaniţele  mă  plâng..." 

-  prima  strofă  din  neuitatul  "Vânt  de  seară",  pe  care  îl  fredonăm  şi  noi  astăzi 
desţăraţii,  departe  de  pământul  nostru  strămoşesc,  cu  inima  arsă  de  tragedia 


168  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  47,  Iunie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


542 


Patriei,  pe  meleagurile  "străinei  străinătăţi". 

Cel  care  a  înveşnicit  şi  notele  şi  portativele  muzicii  româneşti,  versurile 
înaripate  de  strălucite  imagini,  ale  poetului  Radu  Gyr  din:  Sfântă  Tinereţe 
Legionară,  Imnul  Moţa-Marin,  răscolitorul  Imn  al  Muncitorilor,  Imul  Biruinţei, 
Vânt  de  seară,  etc.  şi  pe  care  le-a  cântat,  în  diferite  rânduri  întreaga  noastră  Ţară, 
cu  mâna  înălţată  spre  Ceruri,  mereu  va  fi  prezent  în  freamătul  marilor  năzuinţi 
ale  neamului  românesc. 

în  pribegie,  Nello  Manzatti,  a  colaborat  la  publicaţiile  româneşti,  cu  articole 
muzicale,  culturale  şi  literare.  Cântăreţul,  compozitorul  şi  literatul,  Nello 
Manzatti,  a  fost  membru  sprijintor  al  Bibliotecii  Române  SATUL  din  Brasilia  şi  a 
păstrat  cu  multă  dragoste  şi  entusiasm,  legătura  permanentă  cu  această  tânără 
instituţie  culturală  românească  de  peste  hotare  şi  dela  care  păstrăm  cu  drag,  o 
serie  de  scrisori  pline  de  suflet  şi  din  cărţile  şi  publicaţiile,  ce  ni  le-a  trimis  în  dar. 

Mi-aduc  aminte,  după  ce  am  reuşit  să  înfiinţez  Cursul  de  limba  şi  literatura 
română  dela  Universitatea  din  Brasilia,  în  1968,  inaugurat  de  Rectorul  Caius 
Benjamin  Dias,  într'o  bună  zi,  a  intrat  în  sala  de  curs  plină  de  studenţi  şi 
profesori,  dela  Institutul  Central  de  Litere,  un  tânăr  brazilian,  care  studia  de  câtva 
timp  la  Facultatea  de  Litere  şi  Filosofie  din  Bucureşti  şi  vorbea  binişor  româneşte. 
Printre  altele,  m'a  rugat  să-i  permit,  fiind  ora  de  limba  română,  să  ne  cânte  un 
cântec  românesc.  Bine  înţeles  că  i-am  permis  şi  am  avizat  auditorul.  Tânărul,  cu 
vocea  lui  minunată,  ne-a  delectat  pe  toţi,  cu  următoarea  romanţă  a  maestrului 
nostru  "Frumoasa  mea  cu  ochii  verzi". 

După  căderea  ţării  noastre  în  robia  Kremlinului  şi  a  tovarăşilor,  maestrul,  a 
pornit  pe  calea  pribegiei,  iar  neliniştea  pentru  soarta  României,  l-a  purtat  dintr'o 
ţară  în  alta,  prin  Argentina,  Germania,  Franţa,  până  când  i  s'a  ruinat  sănătatea  şi 
s'a  stins  sub  cerul  Italiei,  la  Milano. 

în  numărul  51  din  revista  "CARP AŢII"  anul  curent,  Domnul  Traian  Popescu, 
comunicând  românilor  desţăraţi  trista  veste  a  încetării  din  viaţă  a  lui  Nello 
Manzatti,  conclude  rândurile  sale  cu  aceste  cuvinte: 

"în  istoria  muzicii  româneşti,  din  epoca  1925  -1944,  Nello  Manzatti,  va 
rămâne  bardul  epopeei  legionare,  căci  melodiile  lui  au  alinat  speranţele,  au 
înflăcărat  elanurile  şi  au  mângâiat  ultima  clipire,  a  vieţii  în  lupta  de  făurire  a 
României  "strălucitoare  ca  un  soare",  căreia  tineretul  legionar  şi-a  oferit 
generos  tinereţea  şi  fiinţa  în  Cruciada  anti-bolşevică". 

în  lucrarea  sa  "Frumoasa  cu  ochii  verzi",  cu  ilustraţii  de  Emilio  de  Silva, 
apărută  în  Editura  "Carpaţii"  din  Madrid  1957,  autorul  minunatei  opere  literare 
scrie: 


"Până  când  mi-am  văzut  publicată  în  ţară  prima  schiţă  literară, 
a  curs  multă  apă  pe  Dâmboviţa.  Trebuia  să  o  refac,  să  o  lungesc  sau 
să  o  scurtez,  să  o  cizelez  ori  să-i  mai  adaug  sare.  Chiar  la  revista  la 
care  colaboram  constant,  am  fost  refuzat.  Am  avut  noroc  de  tutela 
unor  maeştri  buni,  dela  cari  nu  puteam  decât  învăţa;  fiindcă  şi 
scrisul  e  o  meserie  care  se  învaţă.  (Se  pare  că  e  mai  uşor  să  citeşti 
decât  să  scrii). 


Nicolae  Niţă  ■fr 


543 


Precedenta  mea  broşură  apărută  în  acea  modestă  dar  minunată 
editură  din  vale  Hermoso,  Argentina,  botezată  de  editorul  ei, 
Domnul  Grigore  Manoilescu  "Cartea  pribegiei",  a  cunoscut  succesul 
de  public  şi  de  critică... 

înclinaţiile  mele  literare  merg  către  umor.  Să  nu  mi  se  ia  în 
nume  de  rău  dacă  îl  practic  în  vremuri  tragice.  Mai  ales  atunci  e 
nevoie  de  bună  dispoziţie.  Vă  asigur  că  am  acelaş  alean  ca  şi  alţi 
Români,  că  mi-am  pierdut  aceiaşi  Patrie  scumpă,  aceiaşi  familie 
dragă.  Cei  ce  mă  cunosc  mai  de  aproape,  au  aflat  însă  că  pot  glumi 
şi  pe  pat  de  spital... 

Chiar  când  glumim  sau  râdem,  o  facem  pe  fond  de  lacrimi. 
Vapoarele  ne  poartă  nostalgia  dela  un  continent  la  altul.  Plutim  pe 
mări  necunoscute  şi  acostăm  la  ţărmuri  străine,  unde  nu  flutură 
nici  mâini,  nici  batiste.  Ce  caută  Valahii  în  Australia,  în  Noua 
Zeelandă,  la  Polul  Sud? 

Jinduim  după  un  ţinut  pe  care  nu-1  mai  întâlnim  niciunde,  în 
timp  ce  plaiurile  noastre  sunt  cotropite  de  lăcuste. 

Nu  suntem  neam  de  emigranţi,  nici  măcar  de  turişti.  Doar 
mania  Cerului  ne-a  prefăcut  în  călători  fără  odihnă.  Obsesia  Patriei 
de  altădată  ne  dublează  fiinţa  ca  şi  umbra.  Oricum  ni  s'ar  spune, 
rămânem  ceiace  am  fost:  Români.  Români  pentru  cari  fericirea  a 
murit.  Restul?  Un  simplu  efort  de  a  supravieţui. 

Ultimul  gând  e  pentru  ţara  de  acasă,  pentru  ţara  în  care 
odinioară  înflorea  liliacul  şi  unde  astăzi  florile  cresc  negre". 

Milano,  Mai  1957 

Sfârşim  aceste  rânduri  cu  propriile  cuvinte  ale  maestrului  nostru,  epitaf 
stropit  cu  lacrimi,  pentru  Ţara  care  înfloreşte  departe  pe  ţărmuri  străine! 

BRASILIA 

NE-A  PĂRĂSIT  CAMARADUL  BARTOLOMEU  LIVEZEANU  ",l) 

de  Victor  CORBUŢ 

încă  un  camarad  din  "Vechea  Gardă"  ne-a  părăsit  pentru  totdeauna. 
Comandantul  legionar  Bartolomeu  Livezaeanu  a  încetat  din  viaţă  în  toamna 
anului  1985,  în  Bucureşti.  Date  mai  ample  nu  avem  şi  nici  împrejurările  morţii  nu 
le  cunoaştem.  Cei  tineri  nu  l-au  cunoscut  decât  din  cărţile  de  cântece  în  care 
figura  şi  el  cu  câteva,  alături  de  acea  generaţie  de  început  care  dăduse  primele 
noastre  marşuri,  doine  şi  versuri:  Tache  Savin,  părintele  Cucuietu,  Viorica 
Lăzărescu,  Nicu  Iancu,  Iustin  Ilieşu,  Simion  Lefter  şi  alţii.  Cei  mai  vechi  dintre  noi 
îl  ştiam  mai  bine.  Crescuserăm  împreună.  îi  spuneam  Vuţă  iar  alţii  Bart.  în  anul 
1937»  Februarie,  se  distinge,  alături  de  Ion  Victor  Vojen,  ca  organizator  al 
funeraliilor  lui  Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin.  Era  un  oltean  şi  un  camarad  minunat. 
Terminase  primele  studii  la  Colegiul  Carol  I  din  Craiova,  ca  să  ajungă  student  al 
Facultăţii  de  Drept  din  Bucureşti  şi  militant  de  primă  linie  în  Legiune.  Coborîse 


169  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  47,  Iunie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


544 


"de  sus  de  pe  Olt  din  poiene,  din  vârfuri  de  munţi  Cozieni",  odată  cu  Victor  şi 
Dumitru  Bărbulescu  şi  la  mică  distanţă  de  primii  deschizători  de  drumuri  olteni: 
Iulică  Stănescu,  Sergiu  Torjescu,  Voicu  Popescu,  Victor  Medrea,  urmaţi  de  Nae 
Roşulescu,  nemuritorul  Radu  Gyr,  Ion  Ciorogaru  şi  atâtea  zeci  de  mii  de  ţărani, 
muncitori  şi  intelectuali  care,  "în  tânăra  lor  primăvară,  arzând  "de  stelele-aceluiaş 
crez"  erau  dornici  să  facă  "o  ţară  ca  soarele  sfânt  de  pe  cer".  Visul  însă  nu  s'a 
împlinit.  Deodată  parcă  a  amuţit  totul.  "Se  stinse  şi  doina  şi  graiul"... 

Ne-am  întâlnit  pe  frontul  de  Răsărit  care  făcea  parte  din  destinul  nostru, 
destinul  neamului  întreg,  destinul  creştinătăţii.  în  marea  bătălie  de  la  Kerci,  în 
Crimeea,  ne-am  nimerit  la  un  moment  dat  în  aceiaşi  tranşee.  Unităţile  noastre, 
formate  din  olteni  din  judeţele  Mehedinţi,  Gorj  şi  Dolj,  ajunseseră  să  colaboreze 
pentru  câteva  zile,  în  cadrele  aceleiaşi  armate  care  dădea  bătălia.  După  nimicerea 
inamicului,  ne-am  despărţit  definitiv,  fără  a  mai  afla  dacă  unitatea  din  care  el 
făcea  parte  a  trecut  şi  ea  Strâmtoarea  Ienicale,  odată  cu  unitatea  mea,  ca  să 
continue  lupta  în  Caucaz.  După  ce  România  şi-a  trădat  camarazii  de  arme  şi  s'a 
unit  cu  foştii  inamici,  regimentul  din  care  făcea  parte  Bartolomeu  Livezeanu  a 
continuat  lupta  pe  frontul  de  Vest,  dar  după  scurtă  vreme  Bartolomeu  cade  grav 
rănit  şi  totodată  este  distins  cu  cea  mai  înaltă  decoraţie  militară  românească, 
"Mihai  Viteazul",  căreia  i  s'a  adăugat  menţiunea  "cu  spade",  contrarie  vechilor 
noastre  tradiţii.  De  aceea,  el  nu  a  simţit  bucuria  adevărată  a  unei  distincţii  cu 
adevărat  româneşti.  Aceste  "spade"  anulau  valoarea  faimoasei  decoraţii  de  altă 
dată,  ca  până  la  urmă  înşişi  comuniştii,  care  o  inventaseră  sub  noul  nume,  să  nu-i 
dea  absolut  nici  o  importanţă.  Drept  răsplată  pentru  a  o  fi  primit,  Livezeanu  a  fost 
întemniţat  şi  prigonit  la  fel  cu  noi,  vechii  lui  camarazi.  în  această  postură,  de 
condamnat,  şi  nu  de  viteaz  decorat  cu  Mihai  Viteazu,  chiar  şi  "cu  spade",  l-am 
reîntâlnit  în  temniţele  deschise  nouă  de  cei  care  l-au  distins  pe  front.  Ajuns  între 
camarazii  săi,  şi-a  revenit.  Ne-am  revăzut  "bătrâni  şi  cu  feţe  de  ceară",  purtând, 
însă,  cu  grijă  în  adâncimile  sufletului  chinuit,  puritatea  şi  frumuseţea  idealului 
căruia  ne  dedicasem. 

El  lasă  o  dâră  de  lumină  pe  pământul  patriei  care  va  străluci  mereu  până  când 
vor  dispare  toţi  acei  camarazi  care  l-au  iubit  şi  respectat. 

Toţi,  oriunde  ne-am  afla,  ne  ridicăm  mâna  dreaptă  spre  soare,  spre  cer,  spre 
Dumnezeu  şi  în  memoria  lui  spunem:  PREZENT!  Transmitem  condoleanţele 
noastre  umile  soţiei  lui  Octavia  şi  fiicei  lui  Cornelia,  iar  pentru  credinţa  lui  în 
Neam  şi  Legiune  să  dăm  glas  mult  îndrăgitului  de  toţi  marş  închinat  de  Radu  Gyr 
şi  Nelu  Manzatti,  Olteniei  lui  frumoase: 

"...De  sus  de  pe  Lotru  coboară 
Din  Bistriţa,  Râmnic,  Horez 
Şi'n  tânăra  lor  primăvară 
Ard  stelele-aceluiaşi  crez"... 

"...Ei  totul  jertfesc  pentru  ţară 
S'o  crească  din  vise  fierbinţi 
Şi-un  verde  Luceafăr  de  pară 
îi  duce  spre  mari  biruinţi..." 


Nicolae  Niţă 


545 


UN  RĂSPUNS  ŞI  O  EXPLICAŢIE  '7« 

de  Nicolae  NOVAC 

Primind  o  serie  de  scrisori  ca  urmare  la  articolele  noastre  publicate  în  acest 
ziar  pe  tema  Transilvaniei,  atât  din  partea  unor  maghiari  de  peste  hotare,  născuţi, 
crescuţi  şi  educaţi  în  România  dintre  cele  două  războaie  mondiale,  cât  şi  din  partea 
unor  mlădiţe  ale  defunctelor  partide  politice  din  România  interbelică,  considerăm 
că  este  de  datoria  noastră,  să  le  dăm  un  răspuns. 

Românaşii  noştri,  cei  care  s'au  "şucărit"  împotriva  articolelor  noastre,  ne  scriu 
că:  lupta  noastră  pe  tema  Transilvaniei,  este  inutilă,  căci  istoria  şi-a  spus  cuvântul 
pe  această  temă  şi  deci,  orice  dialog  cu  emigraţia  maghiară  ar  fi  şi  ar  rămâne 
inoportun,  pe  motivul  că,  atât  noi  Românii  cât  şi  Maghiarii,  ar  trebui  să  găsim  o 
platformă  de  sinceră  comunicare  şi  să  ne  putem  găsi  pe  aceleaşi  baricade 
împotriva  duşmanului  comun:  COMUNISMUL. 

Respingem  cu  indignare  această  teorie  absolut  eronată  din  partea  celor  ce  o 
advocăţesc.  Şi  o  vom  dovedi  mai  jos. 

Un  maghiar  din  Germania,  ne  scrie  cu  neruşinare  că:  "Aşa  cum  voi  Românii 
plângeţi  pierderea  Basarabiei  şi  Bucovinei  de  Nord,  şi  noi  Maghiarii,  plângem 
pierderea  Ardealului". 

Lipsit  se  vede  de  cunoştinţe  istorice,  dânsul  încearcă  să  amestece  merele  cu 
potocalele.  Fiindcă,  între  problema  drepturilor  noastre  asupra  Basarabiei  şi 
Bucovinei  şi  pretenţia  maghiară  asupra  Transilvaniei,  nu  se  poate  face  nici  o 
paralelă.  Fiindcă,  locuitorii  acestor  provincii,  sunt,  în  majoritate  Români.  Ceea  ce 
nu-i  cazul  cu  minoritatea  maghiară  din  Transilvania  unde  iarăşi,  Românii 
reprezintă  majoritatea. 

Pentru  a  dovedi  că  nu  noi  Românii  de  peste  hotare  avem  ceva  de  împărţit  cu 
Maghiarii  din  lumea  liberă,  şi  că  nu  noi  am  provocat  această  dispută,  reproducem 
mai  jos  în  întregime  articolul  din  ziarul  maghiar  "SZEKELY  NEP",  ce  apare  în 
Statele  Unite,  din  25  Dec.  1983,  apărut  pe  prima  pagină,  sub  titlul: 

SĂ  SE  FACĂORDINEÎN  PROBLEMA  TRANSILVANIEI 

"Atunci  când  scriem  titul  acestui  articol,  ne  gândim  că  în  problema  Trasilvaniei 
nu  este  nevoie  în  primul  rând  de  ordine,  ci  de  rezultate;  de  progres  în  ceea  ce 
priveşte  îmbunătăţirea  situaţiei  maghiarimii  transilvănene.  Aceasta  însă  depinde 
de  noi,  de  maghiarii  stabiliţi  în  America  şi  pe  alte  continente  doar  prin  măsura  în 
care  ştim  să  convingem  guvernele  respective  să  ne  sprijine.  De  puterea  necesară 
pentru  influenţarea  eficientă  a  guvernului  român  dispun  doar  guvernele  unor  ţări 
puternice,  în  primul  rând  guvernul  SUA,  şi  nu  emigraţia. 

Dar  ca  să  existe  o  anumită  ordine  raţională  în  acitivitatea  desfăşurată  de  câteva 
decenii  de  către  emigraţie  în  problema  Transilvaniei,  aceasta  depinde  exluciv  de 
noi,  de  emigraţie. 

Avantajul  acestei  activităţi  pornită  din  mai  multe  locuri  şi  din  mai  multe  capete 
este  acela  că  îşi  are  originea  în  solul  rodnic  al  iniţiativelor  individuale.  Aceeaşi 
cauză  provoacă  şi  dezavantajul,  deoarece  ochi  diferiţi  văd  soluţii  diferite  pentru 


170  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  47,  Iunie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


546 


calea  unică  de  urmat  şi  astfel  se  străduiesc  să  infuenţeze  guvernele  respective  în 
direcţii  diferite.  Teoretic  aceste  direcţii  diferite  ar  putea  fi  direcţionate  într'un 
singur  sens  prin  crearea  unei  aşa-numite  unităţi  transilvănene.  Dar  chiar  dacă  o 
asemenea  intenţie  ar  fi  încununată  de  succes  (şi  ar  trăi  şi  funcţiona  cu  adevărat), 
problema  direcţionării  unice  tot  ar  putea  fi  considerată  ca  rezolvată.  Şi  aceasta 
pentru  motivul  că  oricând  pot  să  apară,  şi  chiar  apar,  indivizi  care  sunt  îngrijoraţi 
din  cauza  Transilvaniei,  ori  îşi  crează  noi  organizaţii,  care  iau  legătura  cu  unele 
organisme  guvernamentale  (de  obicei  în  scris)  prin  intermediul  acţiunii 
individuale  şi,  corespunzător  imaginaţiei  lor,  încearcă  să  facă  propuneri  de 
soluţionare  a  problemei,  fără  a  mai  ţine  seama  de  căile  şi  direcţiile  străbătute  deja. 

în  acest  fel  activitatea  de  colaborare  unitară  şi  concertată  care  ar  aduce  în 
aceeaşi  tabără  toate  organizaţiile  transilvănene  existente  n'ar  mai  include  şi 
organizaţiile  create  ulterior  şi  nici  pe  luptătorii  spirituali  individuali. 

Unitatea  trasilvăneană  din  SUA  a  făcut  un  mare  pas  înainte  în  1979  când,  la 
iniţiativa  "Comitetului  ardelean"  a  avut  loc  prima  conferinţă  a  organizaţiilor 
transilvănene  din  America  de  Nord,  în  timpul  căreia  s'a  creat  "Comitetul  de 
coordonare"  menit  să  asigure  conducerea  unitară  a  activităţii  organizaţiilor 
membre.  Organizaţiile  membre  ale  "Comitetului  de  coordonare"  sunt"  "Comitetul 
ardelean",  "Uniunea  ardeleană  din  America",  "Comitetul  pentru  drepturile  omului 
în  România",  "Asociaţia  maghiarilor  americani"  şi  "Asociaţia  maghiarilor  din 
Canada",  "Organizaţiile  transilvănene  din  America  de  Sud",  etc.  O  grupare  cu  baze 
relativ  largi  care  se  întâlneşte  în  conferinţă  cel  puţin  odată  pe  an,  prilej  cu  care, 
ţinând  cont  şi  de  situaţia  internaţională,  analizează  situaţia  trecută,  dezbate, 
decide  şi  pune  de  acord  acţiunile  ce  urmează  a  fi  realizate  în  cursul  anului 
următor.  (Din  această  grupare  nu  face  parte  o  singură  organizaţie  cu  caracter 
naţional  din  SUA  şi  aceasta  din  cauză  că  doreşte  să  acţioneze  independent).  Ultima 
conferinţă  s'a  ocupat  de  problema  a  cărei  esenţă  este  "ordine  în  problema 
Transilvaniei",  aducând  şi  o  hotărîre  pentru  soluţionarea  ei.  Sperăm  că  Hotărîrea  a 
fost  răspândită  în  toată  ţara  şi  chiar  în  toată  lumea.  în  acest  sens  contăm  mult  pe 
sprijinul  presei  maghiare  din  SUA  şi  din  alte  ţări  cărora  "Comitetul  de  coordonare" 
le-a  trimsi  textul  Hotărîrii  cu  rugămintea  de  a  fi  publicat. 

"Comitetul  de  coordonare"  a  luat  această  Hotărîre  cu  scopul  de  a  încerca  să 
atragă  atenţia  marelui  public,  a  noilor  organizaţii  create  şi  a  indivizilor  activi 
asupra  colaborării.  Prin  propunerile  noastre  nu  dorim  să  ne  asigurăm  stăpânirea 
asupra  activităţilor  şi  organizaţiilor  transilvănene  care  vor  apărea  în  viitor.  Dorim 
doar  să-i  orientăm,  iar  ei  pot  să  facă  apoi  ce  doresc.  Eventual  vor  accepta 
propunerile  noastre,  ori  poate  nu.  Aceasta  este  de-acum  treaba  lor,  dar  este  posibil 
ca  ei  să  ne  ofere  idei  noi  şi  utile. 

Esenţial  în  cazul  celor  care  acţionează  pentru  Transilvania  este  de  a  şi  căuta  şi 
găsi,  de  a  avea  un  contact  permanent  deoarece  nu  este  exclusă  lipsa  unor  rezultate 
răsunătoare  să  se  datoreze  parţial  lipsei  unităţii  transilvănene  în  cazul  maghiarilor 
americani". 

Să  mai  fie  oare  nevoie  de  vreo  altă  documentare  din  partea  noastră?... 

Noi,  sincer,  nu  credem,  căci  articolul  din  "SZEKELY  NEP",  reprodus  mai  sus,  o 
spune  cu  vârf  şi  îndesat. 

Ca  unul  care  am  luptat  pe  frontul  din  Ungaria,  fiind  distins  de  Ministerul 
Apărării  naţionale  şi  Regele  Mihai  cu:  Ordinul  "Coroana  României"  cu  spade  în 


Nicolae  Niţă  ■fr 


547 


gradul  de  CAVALER  CU  PANGLICĂ  DE  "VIRTUTE  MILITARĂ"  şi  "FRUNZĂ  DE 
STEJAR",  prin  brevetul  Nr.  119  din  18  Ianuarie,  1945,  nu  cred  c'ar  mai  fi  nevoie  să- 
mi  mai  mărturisesc  dragostea  mea  faţă  de  ţara  în  care  m'am  născut. 

ROMÂNII  DIN  DREAPTA  DUNĂRII  «7» 

de  Sava  GÂRLEANU 

Un  oarecare  condei  sud-slav  cu  "simţ  istoric"  mai  dezvoltat  şi  pus  pe  critică  şi 
autocritică,  cum  s'ar  zice,  făcea  nu  demult  următoarea  reflexie:  "încă  din  vechime, 
în  perioada  migraţiunii  lor,  strămoşii  noştri  slavi  au  început  cu  hoţia  furând 
altora  vitele  şi  stupii..."  El  nu  spune  cine  erau  cei  furaţi  de  către  strămoşii  sud- 
slavilor  de  azi.  Noi  ştim  însă  din  tot  contextul  istoric  al  acelor  vremuri  depărtate 
că  vitele  şi  stupii  în  cauză  erau  ai  strămoşilor  noştri  Daco-Romani,  prin  ţinuturile 
cărora  se  scurgea  spre  sud,  spre  Balcani  şi  Macedonia,  migraţiunea  lentă  a  slavior 
veniţi  de  dincolo  de  Carpaţi,  de  prin  mlaştini.  Cum  nu  se  simţeau  legaţi  de 
pământul  nostru  şi  de  oamenii  de  pe  la  noi,  ei  luau,  prădau  ca  urşii  (la  fagurele  de 
miere)  şi  mergeau  mai  departe  la  traco-romanii  din  sud. 

Imediat,  în  continuare,  amintitul  condei  notează  cu  sinceritate:  "Iar  când,  în 
cele  din  urmă,  au  sosit  în  aceste  părţi  pe  unde  trăim  noi  astăzi,  strămoşii  aceştia  ai 
noştri  au  furat  pământurile  săracilor  Iliri,  Celţi  şi  Traci".  Adică,  adăugăm  noi,  a 
unei  populaţii  de  acum  în  bună  parte  tot  romanizate. 

Credem  că  e  bine  zis.  Iată  un  mod  obiectiv  de  a  trata  istoria! 

Păcat  însă  că  autorul  nu  aruncă  o  privire  şi  în  istoria  mai  nouă  şi  cea 
contemporană,  spre  a  constata  că  hoţia  recunoscută  (autocritic)  pentru  perioada 
veche  durează  sub  multiple  aspecte  până  în  zilele  noastre.  S'a  furat  de  la 
descendenţii  traco-ilirilor  şi  celto-dacilor  romanizaţi  de  prin  Dacia  Aureliană  şi 
cea  Mediteraneană  de  odinioară  autonomia  şi  dreptul  valah  cel  vechi.  Până  şi 
limba  romanică  li  se  fură;  se  ştirbeşte  din  identitatea  lor  ethnică  în  interesul 
demografic  al  altora.  Pentru  că,  trebuie  amintit  şi  aceasta,  pe  aci,  în  special  prin 
Valea  Timocului  şi  apoi  mai  departe  prin  cea  a  Vărdarului,  s'au  scurs  în 
continuare  gloatele  năvălitoare,  bine  caracterizate  în  comportare  de  către 
descendentul  lor  din  vremea  noastră.  Apoi,  cu  silnicie  s'au  pus  şi  stăpâni  pe 
plaiuri  şi  peste  băştinaşi. 

Tocmai  în  acest  sens  l-a  completat  pe  cel  sus  citat,  într'o  altă  împrejurare,  un 
compatriot  al  său,  profesor  de  istorie,  arătând  elevilor  săi  pe  un  Român  localnic 
trecând  pe  stradă  şi  zicându-le:  "îl  vedeţi  pe  bătrânul  acela  ce  original  e  îmbrăcat 
şi  cum  merge  drept  pe  mijlocul  străzii.  Acesta  e  unul  ce  reprezintă  pe  locuitorii  cei 
vechi,  băştinaşi  ai  acestui  pământ,  pe  care  strămoşii  noştri  veniţi  aci  din  ţinuturile 
lor  de  origină,  i-au  găsit  aici,  pe  loc.  Numai  că  el  aceasta  n'o  ştie  şi  e  bine  aşa!" 

în  clasă  erau  si  3-4  elevi  "Vlahi",  adica  fildani  întru  moştenire  ai  moşului.  La 
întrebarea  precaută  a  profesorului  dacă  vor  fi  fiind  careva  dintre  ei  pe  aci,  aceştia 
au  tăcut  chitic,  nu  s'au  arătat.  Se  ruşinau,  aveau  complex  de  inferioritate.  Şocaţi 
însă,  au  ţinut  minte  "lecţia"  de  istorie;  cel  puţin  acesta  care  ne  relatează 
întâmplarea.  Bătrânul  acela  mergea  cică  semeţ,  drept,  având  pe  el  cioareci  de  aba 
albă,  zăbun  negru  lung,  căciulă  mare  de  lână,  încălţat  cu  obiele  şi  opinci,  cu  straiţa 


171  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  47,  Iunie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


548 


lui  specifică  atârnată  la  subsuoară  îmbăierată  peste  umărul  celălalt.  Portul  lui  ce 
vechi  adică,  vlah-românesc.  Bastonul  de  muntean  şi-l  ţinea  în  poziţie  orizontală, 
purtat  cu  el  ca  "să  fie  la  nevoie".  Mergea  în  treaba  lui;  pe  semne  să  procure  de  aci 
din  oraş  grunzi  de  sare  pentru  oile  şi  mioarele  lui  de  la  târlă.  Era,  zice,  o  apariţie 
exotică,  deşi  frecventă.  El,  băştinaş  anteslav  al  pământului  care,  iată,  nici  nu  ştia 
aceasta.  Mândria  o  avea  însă  păstrată. 

La  Sofia,  un  profesor  de  limba  latină  a  luat  odată  apărarea  unui  elev  al  său, 
descendent  şi  acesta  cu  limba  şi  cu  datina  din  băştinaşii  traco-romani,  spunând 
colegilor  lui  slavo-bulgari  care-i  scuipau  origina,  că  tocmai  el  este  purtător  al 
graiului  descins  din  acea  limbă  superbă,  latină,  pe  care  ei,  iată,  o  învaţă  cu  dânsul. 

Iată  aşadar  numai  două  "secvenţe"  din  existenţa  încă  şi  astăzi  puţin  cunoscută 
a  Daco-Românilor  din  nordul  Serbiei  şi  al  Bulgariei,  aşezaţi  nu  numai  pe 
marginea  Dunării,  cum  deobicei  se  crede,  ci  răspândiţi  mult  mai  adânc  în  aceste 
zone. 

Numărul  lor  să  tot  fie  de  vreo  450.000  laolaltă.  Statisticile  oficiale  au  grije 
însă  să  le  reducă  numărul  la  cifre  minuscule,  simbolice.  Ei  populează  regiunile 
sud-dunărene  dintre  râurile  Morava  şi  Timoc,  la  sud  până  mai  spre  Niş,  în  Serbia; 
apoi  nord-vestul  Bulgariei  până  spre  Lom.  Masa  lor  prezintă  continuitate 
geografică,  aceasta  însă  este  divizată  în  două  de  graniţa  iugoslavo-bulgară,  trasată 
de  partea  dreaptă  a  apei  Timocului,  până  la  Dunăre. 

Ce  e  cu  aceşti  Români? 

Pe  scurt  spus,  ei  sunt,  în  ciuda  tuturor  vicisitudinilor  de  care  au  avut  şi  au 
parte,  o  ramură  încă  verde  şi  viguroasă  a  tulpinei  întregului  neam  românesc, 

daco-roman.  N'au  fost  niciodată  cuprinşi  în  aceleaşi  hotare  politice  cu  acesta.  Au 
rămas  totdeauna  o  populaţie  românească  de  dincolo  de  graniţele  Ţării.  Sunt 
numiţi  uneori  Români  timoceni,  Români  de  pe  Valea  Timocului.  Numire 
improprie;  pentru  că  văile  Moravei  şi  Mlavei,  cum  şi  munţii  Homoliei,  unde  ei 
deasemeni  populează  numeroase  localităţi,  sunt  ţinuturi  situate  departe  de 
Timoc.  Pentru  alţii  dintre  ei,  bucla  aceea  caracteristică  a  Dunării  întinsă  spre 
România  e  ca  un  gât  izolator.  Impropriu  iarăşi  ni  se  pare,  din  cauza  situaţiei  geo- 
politice,  a-i  numi  "timoceni"  şi  pe  Românii  din  Bulgaria,  regiunea  Vidinului.  După 
cum  socotim  inadecvat  a-i  cuprinde  sub  numitorul  comun  de  "sud-dunăreni", 
cum  se  face,  pe  Aromânii  din  Pind  şi  Macedonia,  situaţi  departe  în  sudul 
Peninsulei  Balcanice,  sau  pe  Istro-Români,  situaţi  departe  în  vestul  acesteia. 

Mai  definitorie  decât  "timoceni"  e  numirea  "Românii  din  dreapta  Dunării", 
preconizată  de  Emanoil  Bucuţa  care  s'a  ocupat  îndeosebi  de  ei.  Socotim  însă  că 
zicând  "Daco-Românii  sud-dunăreni"  înlăturăm  orice  confuzie  cu  Aromânii, 
Megleno-Romanii,  Fârşeroţii,  Istro-Românii,  cu  toţii  situaţi  geografic  atât  de 
departe.  Când  e  vorba  însă  de  toţi  laolaltă,  atunci  aceste  grupuri  sunt  "Români 
din  Peninsula  Balcanică".  în  limbajul  ştiinţific,  sub  raport  istorico-lingvistic,  ei 
constituie:  Românitate  balcanică. 

Românii  din  dreapta  Dunării  nu-şi  zic  "timoceni";  deşi  din  vechime  era 
cunoscut  acolo  un  "popuolus  Timocanorum".  Pronunţarea  Timocanorum". 
Pronunţarea  latină  "Timacus"  (cum  şi  "timacii")  a  Daco-Moesilor  provenea  de  la  o 
denumire  mai  veche  în  pronunţarea  Tracilor,  în  speţă  a  Tribalilor  care  au  trăit  pe 
lângă  această  apă.  Românii  de  acolo  pronunţă  astăzi:  Timoc.  îi  poţi  auzi  pe 
Românii  din  Serbia  zicându-şi  "timoceni"  atunci  când  stau  de  vorbă  cu  Românii 


Nicolae  Niţă 


549 


din  ţară,  ei  ştiind  că  acolo  aşa  li  se  zice.  Altfel,  ei  îşi  spun  simplu  "Rumâni",  adesea 
cu  precizarea  geografică:  slătinean,  homolean,  lăznicean,  dunărean  ş.a.  în  anii 
postbelici  au  acceptat  şi  ei,  spre  mai  buna  lămurire  a  interlocutorului  de  alt 
neam,  a-şi  zice  "Vlaşii",  "Vlahuţii",  cum  cu  insistenţă  îi  numesc  Sârbii  şi  Bulgarii. 
Limba  şi-o  numesc  însă  şi  în  acest  caz  "rumânească",  adjectivul  acesta  socotindu- 
1  intraductibil. 

Nu  numai  cele  arătate,  dar  şi  multe  alte  curiozităţi  poţi  întâlni  la  aceşti 
Români.  Toate  deriva  din  faptul,  vom  sublinia,  că  graiul  lor  niciodată  n'a  căpătat 
o  formă  scrisă;  niciodată,  până  la  ziua  şi  ora  prezentă,  n'a  putut  el  să  fie  auzit  ca 
limbă  de  predare  în  vreo  clasă  de  şcoală,  nici  folosit  în  massmedia,  văzut  scris  în 
carte,  ascultat  la  recitaţie  etc.  Graiul  Românilor  din  dreapta  Dunării  n'a  avut  şi 
n'are  statut  de  limbă  recunoscută  public.  Clar  spus:  această  limbă  (românească) 
este  proscrisă.  în  perioada  interbelică,  în  Bulgaria  se  aplica  amenda  şi  se  proceda 
la  tăierea  faldurilor  cămăşii  pentru  vina  de  a  fi  vorbit  în  loc  public,  la  târg, 
româneşte.  Sub  noul  regim  aceasta  nu  s'a  mai  făcut.  în  schimb  din  noile 
legitimaţii  personale  este  eliminată  orice  rubrică  de  apartenenţă  etnică  şi 
lingvistică,  pe  motiv  că  toţi  asemenea  s'ar  fi  integrat  în  noua  "naţiune  socialistă 
bulgară". 

Dată  fiind  această  situaţie,  vei  rămâne  uimit  de  zăpăceala  acestui  Român  sud- 
dunărean  în  materie  de  limbă  şi  de  apartenenţă  ethnică  sau  cetăţenie.  El  este 
convins,  de  exemplu,  că  nici  nu  poate  exista  pe  lume  şcoală  cu  învăţământ  pe 
româneşte  sau  carte  cu  slove  româneşti,  iar  când  vede,  e  cuprins  de  uimire  şi 
fascinaţie  mută.  Daco-Românii  din  partea  bulgărească  au  şi  "gustat"  odinioară 
ceva  învăţământ  românesc  la  liceul  din  Sofia,  apoi  cei  din  Serbia  au  fost  pururi 
lipsiţi  de  aşa  ceva.  "N'avem  gramatică  la  limba  noastră"  -  îţi  zice  câte  unul,  el 
înţelegând  prin  aceasta  tot  ce  e  cultură  şi  învăţământ  în  limba  proprie.  "Nu  e 
bădeşte  vreme  (=timpul  viitorului)  în  vorba  noastră  (graiul  nostru)"  -  îl  vei  auzi 
pe  altul  instruit  în  limba  bulgară  şi  nu  s'a  descurcat  în  identificarea  categoriilor 
gramaticale  din  graiul  său,  de  unul  singur.  "Noi  limba  noastră  maternă  începem 
s'o  învăţăm  abia  la  şapte  ani,  când  pornim  la  şcoală"  -  îl  vei  auzi  spunând  pe  al 
treilea.  Uluit  mai  întâi,  afli  îndată  "misterul"  ciudatului  raţionament:  de  la  şcoala 
sârbă,  respectiv  bulgară,  el  a  retinut  că  limba  respectivă  se  defineşte  ca  limba 
maternă  a  "tuturor"  copiilor.  Iar  limba  vorbită  până  la  vârsta  şcolară,  îl  vei  auzi, 
aceea  e  limba  rumânească.  Altul  zicea  că,  el  ca  elev  vorbea  cu  mama  sa  în  locuri 
publice  limba  sârbă;  deci  iată  limba  maternă;  iar  româneasca  ce  o  învăţase  de  la 
mamă  şi  o  vorbea  deasemeni  zilnic,  aceea  era  pur  şi  smplu  "altceva". 

Precum  se  vede,  grava  şi  incredibila  schilodire  a  sufletului,  pricinuită  de 
gheţarul  aşternut  peste  creier  şi  întreţinut  cu  persistenţă  de  un  şovinism  balcanic, 
în  acest  caz  slav  (pentru  Aromâni  "gheţarul"  fiind  de  factură  grecească).  Nu-1 
topeşte  nici  flacăra  culturii  şi  concepţiilor  moderne. 

Scrie  şi  la  carte  că  ei,  aceşti  Români,  băgaţi  pană  despărţitoare  între  două 
neamuri  slave  ce-şi  dispută  alte  ethnii  şi  cu  acestea  şi  teritorii,  scrie  că  ei  sunt 
Sârbi,  respectiv  Bulgari;  numai  doar  şi-au  amestecat  limba  slavă  cu  nişte  expresii 
"vlahe"  pe  acolo.  Şi  cartea  e,  mai  ales  pentru  un  rustic,  încă  ceva  "sfânt", 
indiferent  de  conţinut.  Teoria  aceia  pseudoştiinţifică  şi  inconsistentă,  de-a  dreptul 
ridicolă,  merită  a  fi  redată  după  nivelul  ei  astfel: 

Românii  actuali  din  dreapta  Dunării  au  fost  Sârbi  respectiv  Bulgari  şi  au  făcut 
la  un  moment  dat  tâşt-băşt  înapoi  la  "vetrele"  lor  de  altă  dată,  pomenindu-se 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


550 


acum  că  vorbesc  româneşte.  Cuvine-se  deci,  ca  ei  să  revină  la  limba  lor  iniţială 
sârbo-bulgară  şi  în  acest  scop  şcoala  şi  biserica  slavizantă,  altă  dată;  instrucţiunea 
intensificată  în  cadrul  noilor  naţiuni  socialiste  sau  autogestionare,  actualmente, 
trebuiau  să-şi  dea  tot  concursul.  îl  dau,  fără  rezultat.  Vlahii  se  încăpăţânează  să 
grăiască  o  limbă  "streină"  lor,  însuşită  fără  şcolarizări. 

Altceva  spun  în  această  privinţă  izvoarele  istorice,  cele  bizantine,  apoi  cele 
sud-slave  şi  mai  încoace,  până  mai  deunăzi,  şi  cele  otomane.  Anume,  ele  spun 
ceea  ce  însuşi  Românul  acela  trecător  pe  stradă  nu  cunoştea,  dar  ştia  profesorul 
să  spună  confidenţial  elevilor  săi:  că  şi  pe  dreapta  Dunării  s'a  menţinut  o 
continuitate  românească  de-a  lungul  vremurilor.  Privind  mai  larg  teritoriul  din 
jur,  cu  mărturiile  lui  toponimice  mumeroase,  de  rezonanţă  românească,  vezi  că 
aci  a  fost  baza  demografică  (românească)  a  imperiului  vlaho-bulgar  al 
Asăneştilor.  De  aci  pare  că  au  roit  grupuri  româneşti  în  diferite  părţi  ale 
Balcanilor.  Au  avut  loc  răvăşiri  de  populaţie,  treceri  şi  zăboviri  de  alte  neamuri, 
pustiiri  şi  amestecări.  O  bază  ethnică  românească,  uneori  mai  redusă,  alte  ori  mai 
lărgită,  a  existat  însă  totdeauna.  Peste  ea  au  venit  în  diferite  vremuri  straturi  mai 
noi  româneşti.  Numai  în  regiunea  numită  Cernareka  existau  în  secolele  16  şi  17, 
după  cum  atestă  documentele  otomane,  140  de  sate  populate  de  Vlahi-Români 
(turceşte  Iflak  ).  Alte  58  de  astfel  de  sate  erau  pe  Valea  Timocului  propriu  zisă. 
Cele  mai  multe  numiri  ale  lor  s'au  păstrat  şi  azi.  Numele  oamenilor,  în  măsura  în 
care  au  fost  notate,  erau  şi  ele  româneşti. 

Aşa  se  explică  "miracolul  românesc"  de  totdeauna,  prezent  şi  aci.  Anume,  că 
graiul  românesc  atât  de  hărţuit  şi  ameninţat  n'a  dispărut,  n'a  fost  adus  prin 
"împrumut",  lămurindu-se  totodată  de  ce  el  persistă  în  ciuda  "misionarismului" 
slavizant  amintit  mai  sus. 

Nu  dispare,  nu-i  apus  de  soare! 

Acest  stâlp  al  ethniei  -  limba  -,  pusă  în  ţarc,  îşi  păstrează  în  dreapta  Dunării 
toată  vigoarea.  Cu  tot  handicapajul  arătat  mai  sus,  îi  veţi  auzi  pe  aceşti  Români 
rostind  o  limbă  românească  frumoasă,  expresivă.  înafară  de  ceva  lixic  pentru 
noţiuni  noi  de  tehnică  şi  cultură  împrumutate  (trenul  e  în  partea  sârbească  "voz", 
în  cea  bulgărească  e  "vlak";  ziarul  e  "novina"  respectiv  "vesnik"  etc.),  fondul  de 
bază  al  limbii  române  e  în  întregime  cel  vechi  românesc.  De  aceea  unora  le  sună 
drept  limbă  "cronicărească". 

Decum  e  vorba  de  cântec,  fie  unul  vechi  sau  şi  nou  făurit,  limba  e  neaoaşe.  în 
acest  pivot  care  este  folclorul,  aliat  cu  inima  şi  trăirea  românească,  nu  pătrunde 
nici  un  împrumut,  corp  strein.  Instinctul  conservator  funcţionează  aci  din  plin, 
cum  din  păcate  nu  se  poate  spune  şi  de  alte  domenii.  Instinct,  pentru  că  Daco- 
Românul  sud-dunărean  nu  face,  nu  e  în  stare  să  facă,  din  cauza  carapacei 
instrucţiei  streine,  nici  o  legătură  cu  obârşia  română,  latină  a  limbii  sale.  El  ştie 
nu  de  Roma,  ci  de  Rîm  (nici  macar  "Râm"),  cum  a  învăţat  la  şcoala  slavă,  iar 
această  formă  de  pronunţare  lui  nu-i  sugerează  nimic;  cum  de  pildă  îi  sugerează 
din  capul  locului  o  altă  denumire  antică:  Alba  Longa.  Nimeni  n'a  putut,  cei  mai 
mulţi  cu  dinadins  n'au  vrut,  să-i  spună  lui  că  "de  la  Râm  ne  tragem".  Dimpotrivă, 
i-au  tot  sugerat  că  el  nu  este  ceea  ce  este.  Nici  nu  e  atunci  de  mirare  că-1  auzi 
zicând:  sunt  eu  Rumân,  vorbesc  şi  rumâneşte,  mă  sunt  Sârb  (respectiv  Bulgar)! 

Evident  de  aci:  Românul  sud-dunărean  nu  e  în  stare  a  face  deosebire  între 
naţiune  şi  cetăţenie.  O  intuiţie  sănătoasă  şi  deosebire  între  naţiune  şi  cetăţenie.  O 


Nicolae  Niţă 


551 


intuiţie  sănătoasă  se  observă  însă  la  el.  Şcolarizarea  prelungită  şi  intensificată  de 
azi,  în  limba  şi  cultura  ştirbitoare  a  fiinţei  lui,  îşi  are  şi  reversul:  produce  treptat 
revirimentul.  La  limba  latină,  la  terminologie  de  jurisprudenţă,  medicină, 
botanică  etc.,  în  neologismele  de  obicei  latine,  el  descoperă  elemente  ale  graiului 
său  "incult"  de  acasă,  începe  "să  ştie",  faţă  de  neştiinţa  bătrânului  aceluia.  îl  auzi 
că  spune,  privind  un  film  italian:  eu  parcă  înţeleg  destule  ce  spune  ăsta  aciia!  Te 
poţi  vedea  acostat  de  tineri  sud-dunăreni  cu  cuvintele:  vorbeşte  ceva  ca  la  voi  la 
Bucureşti,  să  auzim  cum  e!  îmi  puteţi  trimite  un  abecedar  românesc  sau  o  carte 
de  citire?  întorc  antene  spre  televiziunea  română  să  se  desfete  la  vederea 
jocurilor,  să  audă  limba  şi  cântecul.  Cei  stabiliţi  în  Danemarca  o  aduc,  ei,  şi  pe 
una  Maria  Ciobanu  să  le  cânte  la  Helsingor. 

O  caracteristică  dominantă  a  vieţii  spirituale,  a  culturii  lor  populare,  este 
religia;  iar  în  cadrul  acesteia:  cultul  morţilor,  strămoşilor.  Rar  merg  la  biserică. 
Nu  înţeleg  slujba  în  slavonă,  nici  predica.  Formalism,  cu  care,  pare-se,  nu  prea  se 
împacă.  în  schimb,  vechea  credinţă  ortodoxă,  cu  elemente  şi  precreştine,  poate 
traco-dace,  rămâne  adâncă  în  casă,  în  familie.  Acolo  ei  sunt  sacerdoţi,  sacerdote. 
Sfinţii  sunt  cinstiţi,  după  ei  imediat  morţii.  Auzi  că  le  consacră  "panea  liturghie". 
Sufletele  trecute  "dincolo",  sunt  evocate,  grijite,  purificate  prin  ritualuri  şi  datini. 
Sunt  vestite  pomenile  "Vlaşi"-lor  la  care  ei  pur  şi  simplu  nu  sunt  în  stare  să 
renunţe,  în  pofida  tuturor  îndoctrinărilor.  Ritualul  focurilor  joacă  un  mare  rol  în 
acest  sistem  de  legături  cu  lumea  "supramundană"  (cum  se  exprimă  unii 
specialişti).  Prin  intervenţia  celor  în  viaţă,  efectuată  prin  formule  de  consacrare, 
sufletul  mortului  se  împărtăşeşte  din  lumina,  din  bucuria  primăverii,  din 
frumuseţea  naturii,  din  jocul  ritual  la  focul  de  priveghiu  sau  altă  dată  la  apus  de 
soare.  Hora  mortului  trebuie  să  fie,  obligatoriu,  "rumânească". 

Ataşamentul  neabătut  faţă  de  tradiţii  şi  datini  al  sud-dunărenilor  este  acela 
caracteristic  întregului  neam  românesc. 

Patrie?  Da,  patria  e  Serbia,  resp.  Bulgaria.  Au  vărsat  sânge  pentru  acestea; 
poate  chiar  mai  mult  decât  "ăilalţi".  Au  picat  în  situaţii  fratricide,  ca  apartenenţă 
ai  taberelor  duşmane;  s'au  luat  unii  pe  alţii  "robi",  resp.  "pleniţi",  în  numele  altora 
care-şi  disputau  supremaţii.  S'au  descoperit  unii  pe  alţii  prin  grai  sub  uniforme 
diferite.  Atunci,  adesea  au  bătut  între  ei  inimi  mai  calde.  Au  fost  prezenţi  în 
mişcări  şi  războaie  de  eliberare;  nu  însă  şi  pentru  a  lor  emancipare.  în  oastea 
răsculaţilor  sârbi  (1813)  tunarii  cei  mai  buni  au  fost  nişte  Români  craineni.  în 
războiul  balcanic,  apoi  la  asediul  Adrianopolului  (Edirne),  tunari  vestiţi  au  fost 
doi  fraţi,  Români  timoceni.  Nu  s'a  primit  nimic,  nici  un  drept  ethnic,  în  schimbul 
acestor  angajări  de  loialitate  şi  jertfe  date;  decât  numai  subapreciere,  dispreţ 
pentru  "Vlah". 

Nu  fu  altfel  nici  în  vremea  noastră,  după  angajarea  în  războiul  de  partizani,  cu 
promisiuni  nu  numai  de  ordin  social,  ci  şi  de  cel  naţional.  încercări  plăpânde  de 
afirmare  a  identităţii  au  fost,  înăbuşite  însă  îndată.  în  Bulgaria,  după  câte  ştim,  o 
singură  data  în  perioada  postbelică  a  fost  admisă  afişarea  de  lozinici  în  grai 
românesc.  în  partea  sârbească,  după  câte  suntem  informaţi,  a  fost  iniţiat  un  ziar 
în  grai  românesc  şi  cu  scris  chirilic.  Suflul  acestor  iniţiative  a  fost  şi  el  scurt.  Tito, 
care  ştiuse  să  temereze  totuşi  încoace  şi'ncolo  diverse  naţionalisme  şi  şovinisme, 
în  cazul  Românilor  din  Serbia  (cum  şi  în  Macedonia)  a  chemat  la  păstrarea 
"unităţii"  şi  dezideratul  a  căpătat  o  tâlcuire  departe  de  a  fi  democratică  sau  chiar 
socialistă. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


552 


Doar  la  muzee  constaţi,  la  secţii  de  istorie  contemporană,  respectă  memoria 
celor  căzuţi  pentru  libertate,  identificându-i  printre  aceştia  pe  Românii  "sârbeşti" 
după  rădăcina  numelui  slavizat,  după  portul  lor  românesc  din  fotografiile 
exponate,  deasemeni  după  câte  un  fluier  din  rămasurile  eroului,  expus;  fluier  cu 
care  unul  dintre  aceşti  români  a  compus  un  cântec  de  luptă,  acesta  devenit  apoi 
marşul  general  al  "tineretului  lui  Tito". 

Cât  s'a  dat,  ca  să  nu  se  primească  în  schimb  nimic!  Şi  în  prezent,  aflăm,  de 
mijeşte  vreo  inţiativă  în  direcţia  afirmării  identităţii  ethnice,  "sufletele  mici"  ale 
poliţiştilor,  cum  zicea  unul,  se  dovedesc  a  fi  gata  la  veghe  straşnică. 

"Ştii  cum  suntem  noi  -  zicea  un  Vlah,  Sârbo-Vlah  sau  "neşte-rumâneşte",  cum 
îl  poreclesc  -  noi  suntem  ca  nişte  puişori  de  ăia  în  cuibar  şi  cu  ochii  încă  negri, 
nedeschişi  şi  ridică  şi  ei  căpşorul  căscând  ciocul  la  hrană  şi  la  aer.  Ama,  nu  să  dă!" 

Nu  i  se  dă  pentru  că  el,  Românul  din  dreapta  Dunării,  asta...  "încă  n'o  ştie". 
Are  conştiinţa  ethnică,  n'o  are  însă  pe  cea  politică  necesară,  în  stare  să-l  ducă  pe 
cale  proprie.  Are  un  tată  adoptiv  aspru  şi  e  "strein  de  mamă"  (=orfan).  Mare  e 
"politica"  de  îndoctrinare  cu  învăţătura  streină  fiinţei,  e  greu  apăsătoare  pentru 
aripioarele  golaşului  din  cuib.  E  timorat  acest  Român  ethnic.  Observi  la  el  o 
excesivă  circumspecţie,  decum  e  vorba  de  vreun  aspect  mai  "gingaş"  al  chestiunii. 

"Da  veni-va  primăvara",  am  auzit  pe  un  bard  timocean  cântând  o  veche  baladă 
haiducească  în  care-şi  dădea  socoteală  cum  îşi  va  face  dreptate  sub  razele  soarelui 
mai  cald.  Eu  când  îi  cânt  omului  meu  şi  dintru'  odată  răcneşte,  atunci  eu  ştiu  ce 
"dişeşte"  (respiră)  în  el,  destăinuia  lăutarul. 

"Plin  e  codru  de  voinici,  la  tot  fagul  patru-cinci,  nu  trece  nima  pe-aici!",  auzi 
pe  altul  cântând  cu  nostalgie. 

Veni-va  şi  dreptatea  politică  de  pe  undeva.  O  ramură  a  neamului  românesc, 
aceasta  din  dreapta  Dunării,  aşteaptă  şi  ea  privirea  vremii  oprită  asupra  sa.  Până 
atunci,  încă  suntem  convinşi,  nu  va  muri. 

MĂRTURII  DIN  CLUJ  v* 

de  Traian  GOLEA 

De  zece  secole  o  fracţiune  redusă  a  poporului  maghiar  trăeşte  în  spaţiul 
nostru  geografic  şi  de  zece  secole  aceşti  năvălitori  încearcă  fără  încetare  să  ne 
distrugă  aşezările  în  Transilvania,  împinşi  de  o  ură  ancestrală  caracteristică 
năvălitorilor  faţă  de  poporul  găsit  stăpân  pe  meleagurile  râvnite  de  ei  atât  de 
mult.  în  cele  ce  urmează  vom  insista  asupra  manifestărilor  lor  de  ură  începând 
cu  unirea  Transilvaniei  cu  Patria  Mamă. 

încă  de  la  instaurarea  autorităţilor  române  în  Transilvania  imediat  după 
primul  război  mondial,  Ungurii  şi-au  declanşat  ostilitatea  prin  refuzul  de  a 
depune  jurământul  de  credinţă  faţă  de  statul  român.  Este  vorba  desigur  de  cei  în 
funcţiuni  publice.  Mulţi  dintre  ei,  care  nu  s'au  putut  resemna  la  statutul  de  grup 
etnic  minoritar  în  România,  au  emigrat  înspre  Vest,  unde  au  început  o  campanie 
de  denigrare  a  poporului  român.  Dăm  mai  jos  un  exemplu  aflat  chiar  din  gura 
Senorei  Lorenzo,  căsătorită  cu  emigrantul  maghiar  Miklos  Bencsedi.  Emigrat  în 
Argentina  în  1920,  Bencsedi  se  stabileşte  în  Buenos  Aires,  unde  are  două  taxiuri 


172  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  48,  Iulie  1986. 


Nicolae  Niţă 


553 


pe  piaţă.  Se  căsătoreşte  cu  Senora  Lorenza  şi  au  doi  copii:  Marta  şi  Nicolas.  în 
1958-59,  împreună  cu  alte  familii  de  unguri  şi  evrei  originari  din  România,  au 
fost  expulzaţi  de  guvernul  argentinian  şi  familia  Bencsedi  a  ajuns  la  Cluj.  Luni  de 
zile  au  fost  găzduiţi  în  hotelul  Astoria,  până  li  s'a  dat  locuinţă  şi  servicii.  Bencsedi 
a  fost  numit  şofer  la  fabrica  de  încălţăminte  Herbak  Janos,  un  fost  luptător 
comunist  ungur  devenit  erou  naţional  în  Republica  Populară  Română.  Fata  lor, 
Marta,  a  fost  repartizată  la  ţesătoria  Flacăra,  iar  Senora  Lorenza  a  devenit 
taxatoare  la  troleibus.  Băiatul  lor,  Nicolas,  de  11  ani,  trebuia  înscris  la  şcoală. 
Părinţii  au  stăruit  să  fie  înscris  la  secţia  maghiară  pentru  a  învăţa  ungureşte.  A 
fost  înscris  în  clasa  IV-a  a  acestei  secţii  de  la  Şcoala  Generală  Nr.  2  din  strada 
Bob.  în  aceeaşi  clădire  funcţiona  şi  secţia  românească.  Pauzele  erau  comune. 
După  câteva  zile  de  şcoală,  Nicolas  spune  că  nu  mai  vrea  să  meargă  în  clasa  în 
care  era  înscris  pentrucă  nu  se  poate  înţelege  cu  colegii.  El  îi  preferă  pe  ceilalţi 
copii  din  curte  şi  vrea  să  înveţe  cu  ei.  Cu  învoirea  familiei,  directorul  şcolii  l-a 
trecut  la  cealaltă  secţie,  secţia  românească. 

între  timp  Senora  Lorenza  a  învăţat  româneşte,  pe  când  Miklos  Bencsedi, 
născut  în  Transilvania,  a  refuzat  să  înveţe  această  limbă.  D-na  Lorenza  a 
recunoscut  că  la  început  s'au  opus  ca  băiatul  lor  să  se  înscrie  la  secţia  română, 
pentrucă  dânsa  avea  foarte  defăimătoare  informaţii  despre  români,  că  ei  ar  fi 
înapoiaţi,  ţigani,  răi,  hoţi,  şi  fără  cultură.  Dna  Lorenza  a  mărturisit  că  la  Buenos 
Aires  era  constituit  un  grup  etnic  maghiar  pe  care-1  frecventau  şi  ei.  Acolo, 
printre  activităţile  culturale  se  făcea  şi  o  intensă  propagandă  împotriva 
Românilor  şi  a  statului  român  şi  aşa  a  ajuns  în  România  cu  părerile  de  mai  sus.  A 
recunoscut  că  băiatul  ei  se  simte  bine  printre  români,  că  a  învăţat  foarte  repede 
româneşte,  spre  dezolarea  tatălui.  După  moartea  lui  Bencsedi,  dna  Lorenza  cu 
familia  s'a  întors  în  Argentina. 

în  ce  priveşte  opresiunea  politică,  economică  şi  culturală  la  care  era  supusă 
minoritatea  maghiară  în  România  între  cele  două  războaie  mondiale,  o 
exemplificăm  prin  situaţia  oraşelor  Cluj,  Oradea,  Satu  Mare  şi  Târgu  Mureş,  pe 
care  le  cunoaştem.  Comerţul,  băncile,  meseriile  şi  proprietăţile  urbane  erau 
aproape  toate  în  mâinile  ungurilor.  După  întregirea  ţării,  administraţia 
românească  le-a  lăsat  aşa  cum  le-a  găsit,  afară  de  bunurile  absenteiştilor  şi 
marile  latifundii.  Este  suficient  să  se  răsfoiască  rolurile  de  impunere  fiscală 
precum  şi  registrele  cu  evidenţele  proprietăţilor  urbane  pentru  a  te  convinge  că 
peste  60%  erau  în  mâinile  ungurilor,  fie  ca  proprietate  individuală,  fie  obştească, 
fie  a  bisericilor,  puternicul  Status  romano-catolic  reuşind  să  supravieţuiască 
până  la  venirea  comuniştilor. 

Status-ul  romano-catolic  deţinea  în  proprietate  străzi  întregi  de  clădiri  cu 
locuinţe  particulare  şi  instituţii,  ca  strada  6  Martie,  înainte  numită  strada  Iuliu 
Maniu;  clădirea  Institutului  Marianum,  de  pe  strada  Regele  Ferdinand,  azi 
Horea,  unde  acum  este  Facultatea  de  Filologie.  Tot  aşa  şi  clădirea  în  care  era 
adăpostită  Episcopia  Reformată  şi  cea  Unitariană.  La  fel  strada  M.  Kogălniceanu 
şi  prelungire  pe  Petoffy  era  în  proprietatea  lor.  Casele  românilor  erau  pe  la 
periferia  oraşului,  cu  străzi  nepavate  şi  neluminate.  Abia  târziu  primăria  Clujului 
s'a  îngrijit  în  oarecare  măsură  şi  de  aceste  cartiere. 

în  cursul  celor  21  de  ani,  până  la  30  August  1940,  au  început  şi  Românii  să-şi 
construiască  case  mai  arătoase,  dar  numai  în  cartierele  mărginaşe,  centrul  fiind 
deţinut,  după  cum  am  văzut  mai  sus,  de  unguri  încă  de  pe  timpul  stăpânirii 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


554 


austro-ungare.  Nu  se  cunoaşte  niciun  caz  de  confiscare  abuzivă  a  vreunei 
proprietăţi  particulare  a  cuiva  care  deţinea  cetăţenia  română,  indiferent  de 
naţionalitate. 

Aproape  în  toate  oraşele  Transilvaniei  erau  proprietăţi  ale  diferitelor  fundaţii 
ungureşti  cu  şcoli  confesionale  de  grad  mediu.  La  Zalău  era  liceul  reformat 
Weszelenyi,  un  cuib  de  iredentism.  Liceul  Bethlen  în  Aiud,  cu  o  bogată 
bibliotecă,  un  muzeu  de  ştiinţe  naturale  cu  colecţii  rare  de  pe  toate  continentele, 
era  o  puternică  redută  a  ungurimii.  Administraţia  românească  nu  le-a  stingherit 
cu  nimic  activităţile  lor  "culturale".  Aveau  ziarele  lor  în  fiecare  oraş.  Clujul  avea 
nenumărate  ziare  şi  reviste,  printre  care  şi  ziarul  Ellenzek,  care-şi  făcea  un  titlu 
de  glorie  din  a  publica  toate  nemulţumirile  şi  criticile  inventate  şi  izvorîte  din  ura 
nestăpânită  împotriva  a  tot  ce  era  românesc.  Nu  s'a  cunoscut  niciun  fel  de 
cenzură  sau  de  suspendare  a  acestui  ziar  sau  a  vreunui  alt  ziar  unguresc  pe  toată 
durata  României  Mari  şi  Libere. 

în  Cluj  Ungurii  mai  aveau  o  editură  numită  Lepage,  a  cărei  activitate  era 
răspândită  în  toată  Transilvania  şi  care  constituia  o  forţă  culturală  şi  economică 
cu  nimic  diminuată  în  timpul  administraţiei  româneşti.  Prosperitatea  economică 
a  minorităţii  maghiare  o  vădeşte  şi  faptul  că  n'au  pierdut  nimic  din  proprietăţile 
şi  bunurile  lor  materiale.  Ba  dimpotrivă,  ziua  nefericită  de  30  August  1940  i-a 
găsit  în  oraşe  în  superioritate  faţă  de  români,  pentrucă  la  recensământul 
proprietăţilor  private  şi  ale  celor  confesionale,  ei  au  însumat  65%  din  totalul 
clădirilor  (citat  din  ziarul  Szatmar  Megyei  Kozlovy).  Pe  această  puternică  bază 
materială  s'a  desvoltat  şi  mişcarea  lor  culturală. 

Autorităţile  româneşti  nu  le-au  stăvilit  relaţiile  cu  Budapesta.  Legăturile  lor 
cu  Ungaria  nu  cunoşteau  nicio  restricţie.  îndemnurile  iredentiste  insuflate  de 
Budapesta  şi  îmbrăcate  în  sprijinul  ei  material  operau  în  România  ca'n  rai.. 
Guvernele  româneşti  aveau  alte  preocupări,  "mai  serioase",  decât  să-şi  piardă 
timpul  şi  să-şi  irosească  energiile  priveghind  la  pericolul  ce  ne  păştea  de  peste 
Tisa. 

în  acest  timp  la  Cluj  românii  aveau  o  singură  librărie,  Cartea  Românească, 
mai  târziu  Cioflec,  în  vitrina  căreia  se  vedeau  şi  cărţi  în  limba  maghiară  editate 
de  Lepage,  pe  lângă  cele  în  limba  română.  Apoi  a  mai  apărut  o  editură,  Patria, 
cum  se  numea  şi  ziarul  românesc  local,  în  clădirea  ridicată  de  partidul  naţional 
ţărănesc  din  strada  Regina  Maria. 

Viaţa  culturală  a  Românilor  şi  a  Ungurilor  se  desfăşura  total  separat.  N'am 
întâlnit  nicio  figură,  oricât  de  anonimă  ar  fi  fost  -  de  cele  reprezentative  nici  nu 
mai  vorbesc  -  a  societăţii  maghiare  la  vreun  eveniment  cultural  românesc,  cum 
erau  concertele,  conferinţele,  teatrul,  opera  sau  orice  alte  manifestaţii.  Au  fost 
total  ignorate  de  către  maghiari.  Noi,  românii,  le  frecventam  teatrul,  concertele  şi 
alte  evenimente  culturale.  Sărbătoarea  învierii  la  romano-catolici  se  celebra  la 
ora  6  PM  în  Sâmbăta  Paştilor.  Cum  biserica  romano-catolică  a  Sfântului  Mihai 
era  clădită  în  perimetrul  patrat  al  pieţii  din  centrul  oraşului,  liber  de  orice  clădire 
în  jur,  se  putea  face  ocolul  ei  cu  mult  fast.  La  ora  învierii  toate  şcolile  romano- 
catolice  din  Cluj  erau  încolonate  şi  luau  parte  la  procesiune.  Cu  această  ocazie 
poliţia  locală  asigura  ordinea  pentru  buna  desfăşurare  a  acestei  datini  creştine. 
Noi  Românii  participam  în  număr  mare  şi  urmăream  admirativ  desfăşurarea 
ceremonialului  învierii. 


Nicolae  Niţă 


555 


Ideea  unei  nevoi  de  bună  înţelegere  între  poporul  român  şi  cel  maghiar  a 
încolţit  şi  în  mintea  câtorva  oameni  de  cultură  maghiari.  Aşa  de  exemplu, 
scriitorul  Desso  (Desiderius)  Szabo,  a  scris  o  carte  în  trei  volume,  intitulată 
"Segitseg"  (Ajutor).  A  fost  tradusă  şi  în  româneşte  şi  s'a  bucurat  de  o  bună 
primire  printre  români.  Intelectualitatea  maghiară  însă  a  dus  o  campanie  de 
minimalizare  a  valorii  acestei  lucrări,  declarând  inoportună  şi  neavenită  teza  lui 
Szabo.  Pe  atunci  Ungurii  intraseră  deja  în  prima  fază  a  activităţii  revizioniste 
maghiare  pe  plan  internaţional. 

Aceste  aspecte  fragmentare  din  viaţa  Transilvaniei,  şi  în  special  din  cea  a 
Clujului  -  declară  omul  nostru  -  "le-am  trăit  şi  cunoscut  direct.  Afirm  cu  multă 
durere  că  de  multe  ori  mă  revolta  îngăduinţa  autorităţilor  româneşti  faţă  de 
evidenta  duşmănie  a  minorităţii  maghiare."  Lăsând  la  o  parte  cei  patru  ani  de 
stăpânire  maghiară  asupra  Nordului  Transilvaniei,  cu  toate  atrocităţile  comise 
de  autorităţile  ungureşti,  de  care  trebue  să  se  ocupe  îndeaproape  istoricii  şi 
sociologii  noştri,  să  ne  limităm  la  experienţa  unui  român  oarecare  care  a  fost 
martorul  comportării  unngurilor  după  23  August  1944,  şi  mai  ales  vom  insista 
asupra  incidentelor  iscate  cu  ocazia  reîncorporării  Transilvaniei  de  Nord.  După 
eliberarea  Clujului,  în  Noembrie  1944,  când  armata  română  şi  rusă  înaintau  spre 
Oradea,  locuitorii  maghiari  te  huiduiau  dacă  trecând  pe  stradă  te  auzeau  vorbind 
româneşte.  Spre  sfârşitul  lunii  Noembrie  a  venit  la  Cluj  Regele  Mihai,  cu 
Vîşinsky  şi  Gheorghe  Tătărescu.  în  careul  pieţii,  latura  dinspre  Nord,  s'a  ridicat  o 
estradă  pentru  înalţii  vizitatori.  S'a  adunat  multă  lume,  români  şi  cu 
preponderenţă  maghiari.  în  tot  timpul  vorbirii  lui  Tătărescu  a  fost  o  rumoare  şi  o 
nelinişte.  Un  grup  de  maghiari  masiv  şi  organizat,  s'a  plasat  în  faţa  estradei  şi  a 
scandat  puternic  numele  lui  Stalin.  Când  a  venit  rândul  lui  Vîşinsky,  scandarea  a 
fost  şi  mai  puternică.  în  piaţă  nu  se  auzea  decât  Stalin,  Stalin,  Stalin...  Toată 
piaţa  şi  întreg  oraşul  fremăta.  Nu  s'a  mai  putut  înţelege  nimic  din  ce  s'a  spus  mai 
pe  urmă,  grupul  scandând  ca  obsedat  Stalin,  Stalin,  Stalin...  Restul  a  fost  înecat 
total  în  acest  vacarm. 

în  timpul  campaniei  electorate  pentru  o  guvernare  de  largă  componenţă 
democratică,  a  venit  la  Cluj  Lucreţiu  Pătrăşcanu.  A  ieşit  din  nou  lumea  pe  stradă 
pentru  a  fi  martoră  la  acest  eveniment.  După  mai  multe  interview-uri  cu 
reprezentanţii  ambelor  părţi,  s'a  organizat  o  conferinţă  publică  în  sala  Prefecturii 
din  strada  Moţilor.  Studenţii  şi  elevii  români  şi  unguri,  însoţiţi  de  populaţiile 
respective,  s'au  încolonat  unii  de-o  parte  şi  alţii  de  alta,  formând  un  coridor  lung 
din  piaţă  până  la  Prefectură.  Românii  nu  purtau  niciun  semn  distinctiv,  pe  când 
ungurii  aveau  brasarda  tricoloră  maghiară  la  braţ  şi  cocarda  maghiară  la 
butonieră.  Când  Pătrăşcanu  era  pe  punctul  de  a  intra  în  Prefectură,  îngustându- 
se  spaţiul  dintre  cordoane,  iese  din  grupul  ce-1  însoţea  şi  se  apropie  de  coloana 
din  dreapta,  a  ungurilor,  şi  punând  degetul  pe  o  cocardă,  îi  spune  tânărului  în 
româneşte:  "Pe  asta  să  n'  o  mai  porţi,  că  situaţia  s'a  schimbat."  Din  cauza 
zgomotului  n'am  prins  ce-a  mai  spus  Pătrăşcanu.  Se  pare  că  din  acest  incident  i 
se  trage  moartea. 

Imediat  după  23  August  s'a  organizat  local  şi  partidul  comunist,  din 
conducerea  căruia  făcea  parte  şi  un  oarecare  Jordaky,  un  vechi  militant  comunist 
ungur.  Acest  Jordaky  făcea  o  intensă  agitaţie  împotriva  reintroducerii 
administraţiei  româneşti  în  Nordul  Transilvaniei.  El,  Jordaky,  a  fost  acela  care  a 
organizat  şi  înarmat  muncitorii  unguri  de  la  fabrica  Dermata  să  meargă 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


556 


împotriva  studenţilor  români  cazaţi  în  căminul  Avram  Iancu  şi  să-i  scoată  din 
Cluj.  într'o  seară  târziu  s'au  trezit  studenţii  cu  o  mulţime  zgomotoasă 
manifestând  în  faţa  căminului  lor.  Ei  strigau  lozinci  în  ungureşte,  la  care 
studenţii  răspundeau  în  româneşte.  La  un  moment  dat  mulţimea  de  muncitori 
unguri,  înarmaţi  cu  răngi  de  fier,  a  încercat  să  intre  în  cămin.  Studenţii  au  reuşit 
să  baricadeze  uşile.  Ciocnirea  a  fost  de  mari  proporţii.  A  doua  zi  ne-am  dus  să 
vedem  urmările.  Poarta  principală  de  la  intrare,  de  stejar  masivă,  era  ruptă, 
geamurile  sparte  şi  camerele  de  la  parter  total  devastate. 

Până  aici  sunt  redate  relatările  "unui  român  din  Cluj",  al  cărui  nume  încă  nu-1 
putem  divulga,  dar  îi  păstrăm  depoziţia  cu  semnătura  la  dosar. 

în  rândurile  ce  urmează  redau  notele  din  jurnalul  fratelui  meu  Ion  Golea,  cu 
data  de  Marţi,  7  Mai  1946,  perioadă  în  care  el  era  student  la  Medicină  la  Cluj: 

"La  Conferinţa  de  la  Paris  puterile  occidentale,  în  ciuda  tuturor  maşinaţiunilor 
perverse  ale  Ungurilor,  au  recunoscut  revenirea  definitivă  a  Transilvaniei  la 
România.  Când  s'a  comunicat  acest  lucru  la  radio,  studenţimea  şi  restul  populaţiei 
româneşti  din  Cluj,  într'un  entuziasm  fără  margini,  au  manifestat  pentru  Rege, 
Coroană,  Armata  Română  şi  Aliaţi.  S'a  cântat  Cu  noi  este  Dumnezeu,  Deşteaptă-te 
Române,  Hristos  a  înviat  şi  altele.  S'a  jucat  Hora  Unirii  în  jurul  statuii  lui  Matei 
Corvin,  pe  care  s'a  ridicat  steagul  tricolor.  Era  numai  suflet.  Luceferi  noi  s'aprind 
pe  cerul  românesc." 

"10  Mai  1946.  Este  ziua  celor  mai  bogate  înfăptuiri  din  istoria  noastră  naţională. 
Azi  Clujul  a  devenit  din  nou  românesc.  După  atâtea  jertfe,  această  zi  a  căpătat  o 
aureolă  neobişnuită.  S'au  încheiat  cinci  ani  de  război  în  care  această  zi  a  fost  mereu 
umbrită  de  nesiguranţa  evenimentelor  ce  planau  pe  cerul  românesc  cum  planează 
vulturul  deasupra  pradei  sale." 

"Pentru  moment  s'a  făcut  lumină  şi  totul  s'a  îmbrăcat  în  straie  de  mândrie 
românească.  Totul  a  fost  ca  o  sfântă  descătuşare  de  puhoiul  ce  ameninţa  să-şi  iasă 
din  fire." 

"Românii  au  fost  prezenţi.  Prezenţi  cu  trup  şi  suflet.  Studenţimea,  dinamul 
acestei  mulţimi  în  tumult,  a  fost  şi  ea  la  înăţime.  S'a  trecut  peste  diferenţele  de  crez 
politic  şi  s'au  unit  toate  inimile  în  torentul  vânjos  al  românismului.  Nimeni  şi 
nimic  n’a  putut  rezista  elanului  tineresc  şi  românesc  ce  pulsa  în  lungile  coloane  sub 
faldurile  tricolore.  Palidele  fracţiuni  separatiste  s'au  descompus  de  cu  vreme.  Nu-i 
lega  probabil  nimic  de  ele  înafară  de  banul  trădării  şi  al  vânzării.  Conştiinţa 
românească  în  clocot  se  orientează  spre  alte  zări.  Sunt  zările  aprinse  de 
mormintele  albe  implantate  în  Răsărit  şi'n  Apus.  Momentul  izbăvirii  trebue  să 
vină.  Şi  va  veni!" 

"Mânăşturul,  acest  cuib  de  lei,  a  fost  la  înălţime.  S'a  întrecut  pe  el  însuşi. 
Lanţurile  ungare  au  căzut.  Cinste  şi  mândrie  lor,  Mânăşturenilor  !" 

Aici  se  termină  notele  din  jurnalul  lui  Ion  Golea  şi  revenim  la  clujeanul  nostru 
de  mai  înainte,  din  care  citez: 


Nicolae  Niţă 


557 


"întâmplarea  a  făcut  ca  să  cunosc  pe  un  profesor  ungur  de  matematică,  V. 
Torok,  provenit  de  la  liceul  Wesseleny  din  Zalău.  Ştia  bine  româneşte.  Acest 
profesor  locuia  pe  strada  23  August.  Era  un  bun  profesor,  dublat  de  o  mare  doză  de 
generozitate.  Ajuta  elevii  la  matematică  în  mod  gratuit.  într'o  camera  avea  o  tablă 
mare  aşezată  pe  un  perete  şi  avea  uşa  deschisă  după  masă,  între  orele  4  si  7,  oricui 
ar  fi  avut  nevoe  de  ajutor  în  acest  studiu.  Cum  am  avut  nevoe  să  lămuresc  anumite 
probleme  de  geometrie  şi  mi-a  fost  recomandat,  m'am  dus  la  el  cu  un  însoţitor,  tot 
profesor  de  matematică." 

"Dl  Torok,  printre  altele,  ne-a  mărturisit  că  a  fost  şi  este  membru  al  partidului 
comunist  şi  că  el  regretă  că  n'a  putut  influenţa  evenimentele  ca  să  ia  alt  curs, 
favorabil  lor.  Aşa  am  ajuns  să  vorbim  şi  de  forma  în  care  ungurii  au  protestat  cu 
ocazia  vizitei  la  Cluj  a  Regelui  Mihai  cu  Vîşinsky  şi  Tătărescu.  L-am  întrebat  de  ce, 
cei  grupaţi  masiv  în  faţa  tribunei  în  tot  timpul  discursurilor  au  ovaţionat  pe  Stalin 
şi  i-au  scandat  numele  cu  atâta  înflăcărare? 

Răspunsul  lui  Torok,  redat  fidel,  a  fost:  "Noi,  Ungurii,  preferăm  să  fim  sub  Ruşi 
decât  sub  Români."  Discuţiile  ce-au  urmat  au  fost  sincere,  deschise  şi  au  reuşit  să 
ne  convingă  că  asta  era  starea  de  spirit  a  populaţiei  maghiare  din  Transilvania, 
întâlnirile  ce-au  urmat  ne-au  mai  convins  că  este  aproape  imposibil  să  se  întindă  o 
punte  de  convieţuire  între  români  şi  unguri." 

Guvernul  lui  Groza  a  înlesnit  ungurilor  să-şi  realizeze  toate  interesele,  pe 
orice  plan,  fie  politic,  fie  administrativ  sau  cultural.  Cu  îngăduinţa  s'a  mers  atât 
de  departe  încât  la  reorganizarea  administrativă  a  oraşului  s'au  înlocuit 
denumirile  străzilor  în  felul  următor:  străzile  lungi  au  fost  împărţite  în  două,  o 
jumătate  cu  denumire  maghiară,  şi  cealaltă  jumătate  cu  denumire  românească. 
De  exemplu,  strada  care  duce  din  centru  şi  până  la  gară  (odinioară  strada  Regele 
Ferdinand)  se  numeşte  acuma  Horea  până  la  hotelal  Astoria,  şi  de  acolo  până  la 
gară,  Doja.  Fosta  stradă  Avram  Iancu  s'a  înjumătăţit  şi  ea.  De  la  cimitir  şi  până  la 
strada  Republicii,  o  porţiune  foarte  scurtă,  se  numeşte  Avram  Iancu.  De  la 
cimitir  şi  până  la  strada  Feleacului  (o  porţiune  foarte  lungă),  se  numeşte  strada 
Petofy.  Noi  ne-am  indignat  de  această  lipsă  de  echitate.  Este  adevărat  că 
amândoi  sunt  figuri  de  luptători  ai  revoluţiei  din  1848,  dar  analizând 
personalitatea  şi  conduita  fiecăruia,  lui  Petoffy  nu  i  se  cuvenea  locul  dat  în  viaţa 
istorico-socială  chiar  şi  a  unei  republici  populare  române,  şi  iată  de  ce:  Petofy 
este  un  poet  maghiar,  dar  nu  de  origine  maghiară.  Poeziile  lui  exprimă  o  mândrie 
exacerbată  de  maghiar,  cu  îndemn  la  luptă,  la  dominare.  Românii  care  au  învăţat 
la  şcoală  poeziile  lui  Petofy  îşi  amintesc  de  una  intitulată  "Elet  es  halaf",  adică 
Viaţă  ori  moarte,  poezie  care  nu  apare  în  toate  ediţiile.  în  această  poezie  Petofy 
vorbeşte  despre  lupta  ce  trebue  s'o  ducă  poporul  maghiar  cu  duşmanii  ce-1 
înconjoară.  Poporul  maghiar,  spune  el,  este  un  popor  cu  renume,  care  până 
acuma  s'a  luptat  cu  leii,  lupta  fiind  pe  măsura  lor  şi  a  adversarilor  lor.  Dar  azi,  (se 
referă  la  anul  1848),  este  revoltător  ei  că  trebue  să  lupte  cu  Croaţii,  Slovenii, 
Sârbii  şi  Valahii.  Un  popor  falnic  să  lupte  cu  păduchii.  Bravo  pentru  comuniştii 
Români  care  consideră  ca  poet  revoluţionar  pe  unul  care-i  face  pe  Români  şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


558 


celelalte  naţii  enumerate  păduchi,  şi  nedemni  pentru  a  le  fi  adversari,  şi  totuşi  îi 
pun  la  loc  de  cinste,  înaintea  lui  Avram  Iancu. 

După  reforma  învăţământului  din  1948,  s'au  înfiinţat  secţii  maghiare  la 
fiecare  şcoală,  chiar  dacă  nu  exista  numărul  îndestulător  de  elevi.  Numai  şcoala 
din  cartierul  Iris,  a  ţiganilor,  a  rămas  fără  secţie  maghiară. 

Eroii  comunişti  sărbătoriţi  la  Cluj  se  chemau  Breiner  Bela,  Ocska  Terez,  Haia 
Lifschitz.  La  început  toţi  şefii  de  securitate  la  Cluj  erau  unguri.  Toţi  ofiţerii  de 
securitate  şi  miliţie  erau  unguri  şi  evrei.  Şeful  miliţiei  oraşului  Cluj  era  Eugen 
Keleti,  fost  ziarist  la  Ellenzek,  pe  numele  real  Weiss.  Aceştia  au  umplut 
închisorile  cu  elita  politică  şi  culturală  a  românilor.  Anchetatorii  în  zdrobitoarea 
lor  majoritate  erau  unguri  şi  evrei.  Cei  care  au  scăpat  cu  viaţă  din  închisori  şi 
lagărele  de  muncă  nu-şi  amintesc  de  vreun  nume  de  ungur  sau  evreu  să  fi  fost  cu 
ei. 

La  opera  maghiară  din  Cluj  se  programează  operele  lui  Erkel  Ferencz,  care  a 
scris  imnul  lor  naţional,  si  ale  lui  Hunyadi  Laszlo,  care  preamăreşte  trecutul 
glorios  al  poporului  maghiar,  şi-i  pun  în  scenă  toate  operetele  ca  Janos  Vitez, 
Csardas  Kiralyno,  care  toate  exaltează  virtuţile  maghiare,  deci  contribue  la 
adâncirea  prăpastiei  dintre  Români  şi  Unguri.  Propaganda  ungurească  se  duce 
pe  orice  tărâm  şi  cu  mijloace  înlesnite  chiar  de  actualul  guvern.  Pa  planul  vieţii 
de  toate  zilele,  când  te  duci  într'o  prăvălie  şi  te  adresezi  româneşte,  vânzătoarele, 
cele  mai  multe  unguroaice,  se  fac  că  nu  te  aud.  Lumea  românească  este  revoltată 
de  această  sfidare  obraznică,  cu  manifestat  refuz  de  a  vorbi  româneşte  şi  cu  o 
purtare  atât  de  necuviincioasă. 

Povestirile  de  mai  sus  ale  omului  nostru  din  Cluj,  au  avut  loc  prin  anul  1981. 
Nu  credem  că  între  timp  s'au  schimbat  multe  înspre  bine  în  relaţiile  noastre  cu 
Ungurii  din  Transilvania. 

Scandarea  atât  de  impertinentă  a  numelui  lui  Stalin  în  împrejurările  descrise 
şi  într'o  vreme  când  toată  suflarea  românească  era  îngrozită  de  jafurile  şi 
omorurile  armatei  ruse  în  trecere,  cât  şi  a  celor  peste  150.000  de  dezertori  care 
operau  în  România  ca'n  codru,  oglindeşte  fără  putinţă  de  tăgadă  sau  de 
minimalizare  hotărîrea  lor  de  a  nu  accepta  în  niciun  chip  ca  Transilvania  să 
treacă  din  nou  la  Români.  A  fost  o  tragică  şi  desperată  exprimare  a  lui  Nem,  nem 
soha!.  Nu  este  oare  venit  timpul  ca  şi  noi  să  luăm  act  de  acest  Nem,  nem  soha!  al 
lor?  Consecvenţa  cu  care  de  şapte  decenii  este  enunţat  acest  dicton  nedeghizat  şi 
în  toate  împrejurările  posibile,  ar  trebui  să  ne  fie  suficientă  pentru  a  învăţa  şi  noi 
această  lecţie.  Să  ne  intre  odată  în  minte  seriozitatea  şi  gravitatea  acestei  poziţii  a 
lor  pentru  a  nu  ne  lăsa  surprinşi  din  nou  ca  în  1940,  pentrucă  prea  mulţi  fii  ai 
neamului  nostru  au  plătit  cu  grele  umilinţe,  cu  suferinţe  şi  cu  şiroaie  de  lacrimi  şi 
sânge  vărsat  de-a  lungul  veacurilor  de  experienţă  amarnică  în  convieţuirea  cu 
acest  popor.  Mă  gândesc  desigur  mai  ales  la  aceia  dintre  noi  (în  special  dintre 
politicieni),  care  încă  îi  mai  consideră  pe  Unguri  ca  pe  ori  care  alt  popor  din 
Europa,  care  înţelege  să  trăiască  în  armonie  şi  bună  vecinătate  cu  toată  lumea. 

Trebue  să  ajungem,  în  raporturile  noastre  cu  ei,  să  le  demonstrăm  egala 
noastră  hotărîre  de  a  nu  ceda  nimic  din  drepturile  noastre,  nici  în  limbă,  nici  în 
şcoli,  nici  în  viaţa  socială.  Numai  o  atitudine  fermă  a  noastră  îi  poate  convinge  pe 
Unguri  că  zbaterile  lor  revizioniste  sunt  zadarnice.  Orice  şovăire  a  noastră  este 


Nicolae  Niţă  ■fr 


559 


pentru  ei  o  încurajare  ca  să-şi  intensifice  activităţile  revizioniste.  Trebue  să 
demonstrăm  odată  mai  mult  că  apa  trece,  pietrele  rămân. 

“SE  TRĂGEA  CU  MITRALIERA  ÎN  OBRAZUL  LUI  CHRISTOS...”  ^3 

de  Ioana  AIOANEI 

S'au  împlinit  49  de  ani  dela  moartea  legionarilor  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin, 
căzuţi  la  13  Ianuarie  1937,  în  bătălia  de  pe  câmpia  Majadahonda  în  războiul  civil 
din  Spania. 

în  fiecare  an,  autorităţile  spaniole  îşi  trimit  reprezentanţii,  cu  drapele  şi  flori, 
la  locul  jertfei  lui  Moţa  şi  Marin,  să  omagieze  memoria  lor.  La  grupul  de  falangişti 
se  adaugă  un  lung  şir  de  români  care  trăesc  în  exil  în  Spania,  întotdeauna  prezenţi 
la  comemorarea  dela  Majadahonda.  Printre  ei,  se  află  Ana-Maria-Marin,  soţia  lui 
Vasile  Marin,  care  discret  îşi  şterge  lacrimile  ce  n'au  secat  după  49  de  ani... 

De  ce  numai  la  Majadahonda  sunt  comemoraţi  eroii  Moţa  şi  Marin?  Fiindcă  în 
Romania  condusă  de  comunişti,  cei  doi  eroi  sunt  "interzişi",  iar  mormintele  lor 
dela  Casa  Verde  au  fost  profanate  şi  corpurile  lor  aruncate  cine  ştie  în  ce  groapă 
secretă,  împreună  cu  cel  al  lui  Corneliu  Codreanu  şi  atâtor  fruntaşi  ai  Mişcării 
Legionare. 

Trist  dar  adevarat,  noi  românii  am  tăcut  chitic  atunci  când  statuile 
adevăraţilor  noştri  eroi  au  fost  demolate,  şi  când  mormintele  lor  au  fost 
profanate,  iar  numele  lor  au  fost  scoase  din  cărţile  de  istorie,  pentru  a  face  loc 
trădătorilor  să  se  auto-intituleze  "eroi"  ai  neamului  românesc. 

Spre  ruşinea  noastră,  acest  lucru  se  repetă  prin  dărâmarea  sfintelor  biserici  de 
Ceauşescu,  şi  s'a  repetat  în  trecutul  istoriei  noastre  când  iar  am  tăcut  chitic.  Aşa 
s'a  întâmplat  şi  cu  Nicolae  Bălcescu,  revoluţionarul  dela  1848,  care  a  fost  forţat  să 
plece  în  exil  şi,  bolnav  şi  flămând,  a  murit  într'un  hotel  la  Palermo.  Tot  aşa  s'a 
întâmplat  cu  eroul  nostru  Domnitorul  Ioan  Alex.  Cuza,  gonit  din  ţară  de  Brătianu 
şi  care  a  murit  în  mizerie  în  oraşul  Heidelberg.  Zis'am  noi  ceva?  La  fel,  cei  doi  eroi 
n'au  avut  "loc"  în  ţara  lor  să  odihnească  în  pace. 

Şi  totuşi,  cu  toată  opreliştea  comunistă  contra  luptătorilor  naţionalişti,  numele 
lui  Moţa  şi  Marin  luminează  ca  un  Luceafăr  în  istoria  ţării  noastre,  şi  continuă  să 
fie  sursă  de  inspiraţie  şi  curaj  pentru  noi  cei  de  ieri  şi  cei  de  azi,  în  lupta 
permanentă  împotriva  comunismului.  La  Majadohonda,  pe  locul  unde  a  fost 
tranşeul  în  care  au  luptat  şi  murit  Moţa  şi  Marin,  a  fost  ridicat  un  impresionant 
monument  de  piatră  pe  care  au  fost  încrustate  numele  lor  marcat  de  simbolul 
Gărzii  de  Fier,  ca  să  spună  generaţiilor  viitoare  că  ei  au  fost  doi  legionari  de  elită, 
care  au  înţeles  în  1936  cât  de  mare  era  pericolul  comunist  pentru  lumea  creştină. 
Acesta  a  fost  motivul  pentru  care  grupul  legionarilor  format  de  Moţa  a  plecat  să 
lupte  voluntar  în  războiul  civil  din  Spania. 

Ion  Moţa  era  născut  la  5  Iulie  1902  la  Orăştie,  în  Ardeal,  fiul  Protopopului  Ion 
Moţa,  un  vechi  luptător  naţionalist  pemntru  eliberarea  românilor  de  sub  jugul 
austro-ungar.  Glasul  Preotului  Moţa  era  bine  cunoscut  în  Transilvania  prin  gazeta 
"Libertatea"  publicată  de  el... 


173  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  48,  Iulie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


560 


Tânărul  Moţa  şi-a  format  personalitatea  alături  de  pioşii  lui  părinţi,  care  l-au 
educat  în  spiritul  religiei  creştine.  "Iubeşte-1  pe  aproapele  tău",  era  piatra  de 
temelie  din  învăţăturile  lui  Christos  pe  care  Moţa  le-a  respectat  întocmai.  Dela 
tatăl  şi  bunicul  său,  Moţa  moştenise  devotamentul  pentru  pământul  strămoşesc 
pe  care  îl  iubea  cu  ardoare.  Din  seva  pământului  transilvănean  udat  de  lacrimile 
şi  sângele  strămoşilor  chinuiţi  de  invadatorii  austro-ungari,  Moţa  şi-a  alimentat 
spiritul  naţionalist,  devenind  un  curajos  şi  mândru  Dac,  gata  oricând  să  lupte 
pentru  dreptatea  lui  şi  a  altora. 

încă  dela  începutul  studenţiei  sale  la  Univ.  din  Cluj,  Ion  Moţa  s'a  afiliat 
mişcării  naţionaliste  universitare.  Ion  Moţa  a  fost  alături  de  Codreanu  în  Martie 
1923,  când  au  protestat  împotriva  Primului  Ministru  Ionel  I.C.  Brătianu  şi  a  altor 
demnitari,  care  au  modificat  Articolul  7  din  Constituţia  României,  dând  drepturi 
civice  evreilor  venetici,  aciuaţi  în  ţară  după  primul  război  mondial. 

Codreanu,  revoltat,  a  spus:  "Nu  se  poate!  Cel  puţin  trebuie  să  se  ştie  că  am 
protestat.  Căci  neamul  căruia  i  se  pune  un  asemenea  jug  pe  grumaji  şi  nici  nu 
protestează,  este  un  neam  de  imbecili". 

Codreanu,  Moţa,  Mironovici  şi  alţi  legionari  au  protestat,  dar  au  fost  arestaţi  şi 
evreii  au  primit  "drepturi". 

în  anul  1927,  Vineri  24  Iunie,  ia  fiinţă  la  Iaşi  Legiunea  Arhanghelului  Mihail 
condusă  de  Corneliu  Z.  Codreanu,  de  care  Moţa  se  găsea  legat  nu  numai  prin 
idealuri  comune,  ci  şi  prin  rudenie,  fiind  căsătorit  cu  sora  Căpitanului,  devenind 
un  soţ  şi  un  tată  fericit  a  doi  copii  frumoşi,  Mihai  şi  Gabriela.  îşi  făcuse  o  carieră 
strălucită  de  doctor  în  drept  şi  profesa  avocatura  la  Baroul  Bucureşti.  Dar  ca  orice 
"rac"  născut  în  Iulie,  el  a  fost  ales  de  "steaua  lui"  să  fie  un  deschizător  de  drumuri 
către  Dumnezeu  şi  Dreptate. 

Ion  Moţa  a  cunoscut  brutalităţile  jandarmilor  care  l-au  bătut  şi  închis  în  celule 
umede  şi  întunecoase,  din  ordinul  lui  Iorga,  Mihalache,  Duca,  Tătărăscu  şi 
Armând  Călinescu  cel  Cumplit,  toţi  pe  rând  miniştri  pentru  interesele  lor  şi  ale 
Casei  Regale  şi  nu  pentru  poporul  român.  Şi  trebuie  să  remarc  cu  durere,  că  noi 
românii  suntem  singurul  popor  din  lume  care  i-am  "iubit  pe  străini"  şi  ne-am 
gudurat  pe  lângă  ei,  şi  i-am  făcut  regi  gonind  pe  fraţii  noştri,  şi  chiar  omorându- 
ne  eroii.  Eminescu  răspunde  la  aceasta  cu  versurile,  "Cine  iubeşte  străinii,  / 
mânca'i'ar  inima  câinii...!" 

Când  vântul  comunismului  s'a  abătut  asupra  Spaniei,  Ion  Moţa  a  supus:  "Se 
trage  cu  mitraliera  în  obrazul  lui  Christos!  Se  clatină  aşezarea  creştină  a  lumii! 
Putem  noi  să  stăm  nepăsători?  Nu  e  oare  o  binefacere  sufletească  pentru  viaţa 
viitoare,  să  fi  căzut  în  apărarea  lui  Christos?" 

Ion  Moţa  a  fost  acela  care  a  dorit  din  tot  sufletul  să  participe  la  lupta  contra 
comunismului,  şi  el  a  format  grupul  expediţionar  legionar,  condus  de  Generalul 
Cantacuzino-Grănicerul,  preşedinte  de  onoare  al  partidului  "Totul  pentru  Ţară," 
expresia  politică  a  Gărzii  de  Fier.  S'au  înscris  voluntar:  Avocatul  Bănică  Dobre, 
Avocatul  Nicolae  Totu,  Ing.  Gh.  Cline,  Diplomat  şi  Prinţul  Alexandru 
Cantacuzino,  Preotul  Dumitrescu-Borşa,  şi  în  ultimul  moment  a  cerut  să  fie  admis 
şi  Avocatul  Vasile  Marin,  care  cu  un  fel  al  lui  de  ironie  ascuţită  a  spus:  "Fraţilor, 
mă  înscriu  şi  eu  pentru  al  şaptelea  sicriu..." 

Avocatul  Vasile  Marin  era  născut  la  Bucureşti  la  29  Ianuarie  1904.  Era  un  om 
de  cultură  cu  o  vorbire  aleasă  şi  avea  un  caracter  integru.  Deşi  intrase  în  Legiune 


Nicolae  Niţă 


561 


abia  în  1933,  a  fost  avansat  "Comandant  Legionar"  pentru  calităţile  sale  apreciate 
de  Codreanu  şi  Moţa,  care  îi  erau  cei  mai  buni  prieteni.  Când  Marin  a  văzut  pe 
prietenul  lui  Moţa  că  pleacă  în  Spania,  în  modul  cel  mai  firesc  Marin  a  cerut  să 
plece  şi  el.  Abia  ajuns  în  Spania,  a  scris  soţiei  sale  Ana-Maria,  spunând:  "Nu  am 
făcut  acest  gest  din  disperare  ori  aventură,  ci  perfect  lucid.  Era  o  datorie  de 
onoare  care  apăsa  pe  umerii  generaţiei  noastre.  Am  făcut-o  cu  aceiaşi  dragoste  ca 
şi  cum  ar  fi  fost  vorba  de  Patria  mea". 

Grupul  legionarilor  a  părăsit  România  la  24  Noembrie  1936,  plecând  spre 
Spania  să  lupte  în  "numele  onoarei"  şi  al  lui  Christos.  Iată  cum  au  gândit  şi 
acţionat  acei  viteji  legionari,  care  voluntar  s'au  dus  să  lupte  contra  hoardelor 
comuniste  ce  invadaseră  Spania.  Azi  după  49  de  ani  dela  fapta  lor  măreaţă  pentru 
care  şi-au  dat  viaţa,  când  jumătate  din  Europa  este  invadată  de  comunişti  şi  când 
fraţii  noştri  români  gem  sub  teroarea  sovietică  care  i-a  adus  la  sapă  de  lemn  şi 
mor  de  foame  în  fostul  "grânar  al  Europei",  se  dovedeşte  că  nu  toţi  am  apreciat  la 
justa  sa  valoare  fapta  lui  Moţa  şi  Marin,  după  cum  nici  nu  am  înţeles  rolul 
binefăcător  al  Mişcării  Legionare  ce  era  singura  care  reprezenta  interesele  noastre 
naţionale.  Căci  dacă  am  fi  apreciat  şi  am  fi  înţeles,  am  fi  luptat  până  la  unul 
contra  invaziei  bolşevice  a  României,  şi  nu  am  fi  tăcut  când  Regele  Mihai  cu 
sprijinul  evreilor  comunişti  ne-a  dat  la  "tavă"  ruşilor  prin  actul  de  trădare  dela  23 
August. 

De  aceea,  după  49  de  ani  dela  jertfa  lui  Moţa  şi  Marin,  să  ne  rugăm  pentru 
sufletele  lor  şi  să  le  respectăm  memoria,  căci  prin  curajul  şi  dăruirea  de  sine  ei 
rămân  cei  mai  mari  eroi  români  din  secolul  acesta,  care  "au  ştiut"  să  moară 
pentru  salvarea  lumii  creştine.  Cei  din  generaţia  lor  au  fost  mândri  că  i-au 
cunoscut,  iar  pentru  cei  mai  tineri,  numele  lor  rămâne  isvor  de  apă  vie  din  care  să 
se  alimenteze  toţi  românii  curajului  cei  de  azi  şi  cei  de  mâine,  urmând  exemplul 
lor,  gata  întotdeauna  de  luptă.  Căci  aşa  cum  a  spus  Seneca:  "Cine  ştie  să  moară, 
nu  va  fi  rob  niciodată". 

Când  Codreanu  a  scris  "Cărticica  Şefului  de  Cuib",  la  punctul  64  el  a  spus: 
"Ţelul  politicianului  este  de  a-şi  construi  o  avere;  al  nostru  este  de  a  ne  construi  o 
patrie  înflorită  şi  puternică.  Pentru  ea  vom  face  din  fiecare  Român  un  erou  gata 
de  moarte". 

Şi  din  spiritul  incandescent  al  lui  Codreanu  s'au  revărsat  asupra  fraţilor  lui 
români  cele  mai  nobile  sentimente  de  cinste,  onoare,  curaj,  omenie  şi  jertfă,  pe 
care  le-a  plantat  în  inimile  legionarilor.  La  flăcara  dragostei  de  Neam  şi  Ţară  pe 
care  Codreanu  o  avea  din  plin  şi  o  dăruia  tuturor,  Moţa  cu  spiritul  lui  avântat 
către  idealul  comun  s'a  asociat,  să  "trezească  din  somnul  cel  de  moarte"  pe  toţi 
românii,  somn  în  care  fusese  împins  de  infamii  duşmani,  cuvinte  nemuritoare  din 
"Deşteaptă-te  Române!"  Dela  Moţa  ne-au  rămas  cuvintele  lui  mobilizatoare: 
"Când  vei  spune  cumpliţilor  tăi  duşmani:  nu-mi  pasă  dacă  mă  veţi  zdrobi  şi  nu-mi 
pasă  dacă  voi  vedea  sau  nu  ziua  biruinţei,  dar  sunt  sigur  că  jertfa  mea  va  aduce 
prăbuşirea  voastră.  Avem  cu  toţii  la  dispoziţie  cea  mai  formidabilă  dinamită,  cel 
mai  irezistibil  instrument  de  luptă,  mai  puternic  decât  tancurile  şi  mitralierele; 
este  propria  noastră  cenuşe.  Nici  o  putere  din  lume  nu  va  putea  evita  prăbuşirea 
atunci  când  se  menţine  pe  cenuşa  unor  luptători  viteji,  căzuţi  pentru  Dreptate  şi 
Dumnezeu". 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


562 


Dramatica  "înfrăţire  cu  moartea",  "cu  lutul"  a  legionarilor,  trebue  căutată  în 
situaţia  politică  plină  de  corupţie  şi  imoralitate  din  România  anilor  1930-40,  cât  a 
domnit  Carol  al  II-lea,  cel  mai  infam  din  Dinastia  Hohenzollern. 

Corol  a  fost  adus  înapoi  pe  tron  de  doi  evrei  milionari:  Barbu  Ionescu  (din 
Bacău,  şi-a  romanizat  numele)  şi  Lord  Rothermere,  membri  masoni  în  Loja  din 
Anglia.  Aceşti  masoni  i-au  plătit  lui  Carol  toate  cheltuielile  "Curţii  regale  în  exil" 
dela  Paris,  unde  amanta  lui,  Magda  Lupescu,  îl  dusese.  Prin  anul  1928,  Carol  a 
devenit  mason  al  Lojei  din  Franţa  şi  Anglia,  şi  a  fost  instruit  de  şefii  lui  să  reclame 
"dreptul  la  tronul  României"  deşi  el  dăduse  3  declaraţii  de  renunţare,  odată  cu 
fuga  sa  din  ţară  împreună  cu  Magda  Lupescu.  Preţul  pentru  reinstalarea  lui: 
România  să  fie  dată  pe  mâinile  evreilor  din  ţară  şi  din  afară.  Şi  Carol  s'a  ţinut  de 
cuvânt. 

în  acea  conspiraţie  numita  "Carlistă"  au  jucat  un  rol  important  Iuliu  Maniu  şi 
"apostolul  neamului"  Nicolae  Iorga,  care  minţind  poporul  Român,  au  pregătit 
"carpeta  roşie"  pentru  întoarcerea  în  ţară  şi  a  cocotei  lui  Carol,  o  evreică  pistruiată 
cu  părul  roşu  şi  vulgară,  ca  să  devină  regina  neîncoronată  a  românilor,  ceea  ce  a 
reuşit  spre  ruşinea  noastră  a  tuturora. 

Dacă  ea  s'ar  fi  mulţumit  numai  cu  rolul  de  "ţiitoare",  încă  ar  fi  fost  suportablil, 
dar  Madama  Lupescu  avea  misiunea  de  la  masoni  să  lucreze  numai  spre  binele 
fraţilor  ei,  ceea  ce  ea  a  făcut  cu  prisosinţă  timp  de  10  ani  din  alcovul  regal. 

Madama  Lupescu  avându-1  total  "sub  papauc"  pe  Carol,  a  instaurat  în  ţară  un 
regim  de  corupţie  la  nivel  de  Casă  Regală,  unde  jidovcuţa  dela  Hertza  şi-a  deschis 
"piaţă".  Cocota  regală  făcea  comerţ  cu  orice  aşa  cum  învăţase  dela  tatăl  ei,  evreul 
Wolf  cu  nume  românizat  Lupescu,  care  fussese  negustor  de  fiare  vechi.  Diferenţa 
era  că,  tatăl  ei  o  făcuse  printr'o  piaţă  la  Iaşi,  iar  fiica  lui  o  făcea  din  Palatul  Regal 
al  României. 

La  ordinul  cocotei  s'au  deshis  graniţele  ţării  ca  să  aciueze  un  milion  de 
perciunaţi  în  "Ţara  Laptelui  şi  a  Mierii"  aşa  cum  era  România  pe  timpul  acela.  Cei 
cu  boccea  au  invadat  satele,  iar  cei  cu  punga  groasă  ca  Max  Auschnitt  au  luat  cu 
asalt  toată  industria  ţării,  băncile,  minele  de  aur,  petrolul  şi  toate  pieţele  de 
desfacere.  Intelectualii  evrei  au  ocuapat  cele  mai  înalte  poziţii  în  Stat,  iar  românii 
au  fost  eliminaţi  ca  să  le  facă  loc. 

Pentru  "miţa"  Madama  Lupescu  a  vândut  toate  pădurile  Carpaţilor  şi  cerelele 
de  pe  lanurile  ţării  cu  cele  mai  mici  preţuri  fixate  de  ea,  astfel  că  ţăranul  român 
nu-şi  mai  putea  hrăni  nici  familia  din  recolta  lui.  Grijulii,  Maniu  şi  cu  Virgil 
Madgearu  au  inventat  "Creditul  Agricol",  vezi  Doamne  pentru  a  ajuta  pe  ţărani.  I- 
au  impins  pe  ţărni  să  împrumute  bani  ca  să-şi  cumpere  unelte  moderne  spre  a 
lucra  pământul  mai  "eficient"  şi  să  fie  şi  ei  sătui.  Dar  ratele  dobânzilor  şi  lăcomia 
cămătarilor  evrei  era  aşa  de  mare,  că  ţăranul  nu-şi  putea  plăti  niciodată  datoria,  şi 
era  forţat  să-şi  dea  produsele  lui  pe  nimic,  astfel  că  mizeria  ajunsese  la  culme. 

Cât  despre  cadrele  didactice  şi  funcţionarii  de  Stat,  erau  mizerabil  plătiţi  şi 
făceau  foame.  Copiii  românilor  nu  puteau  intra  la  şcoli  superioare,  fiindcă  taxele 
erau  aşa  de  mari  că  nu  le  puteau  plăti  decât  evreii,  singurii  bogaţi.  "Mita"  şi 
"traficul  de  influenţă"  era  singura  "monedă"  cu  care  se  cumpăra  orice.  Jaful  ţării 
numit  de  hoţi  "modernizarea  României"  i-a  dat  lui  Carol  miliarde  pe  care  le-a 
cheltuit  "regeşte"  mărindu-şi  palatul  din  Bucureşti,  împodobind  Sala  Tronului  cu 
obiecte  de  aur,  clădind  un  alt  palat  pentru  concubina  lui  în  Pădurea  Băneasa.  Cu 


Nicolae  Niţă 


563 


cele  53  de  milioane  luate  dela  Creditul  Agricol,  Carol  a  cumpărat  Yahtul  Nahlin 
pentru  cocota  regală  ca  să  se  poată  plimba  pe  Marea  Neagră.  A  împodobit-o  cu 
cele  mai  scumpe  bijuterii  şi  i  le-a  dat  şi  pe  cele  ale  Reginei  Maria  după  ce  a  murit. 
Şi  în  acel  timp,  Carol  a  impus  "Curba  de  Sacrificiu"  şi  nu  s'au  plătit  salariile 
muncitorilor  din  întreaga  ţară  timp  de  6  luni,  fapt  care  a  dus  la  mari  revolte, 
muncitorii  cerând  pâine  iar  Carol  dându-le  gloanţe. 

Numai  militarii  erau  bine  plătiţi  căci  pe  ei  se  baza  Carol  să-l  menţină  pe  tron. 
Cât  despre  soldatul  român,  mânca  de  şapte  ori  pe  săptămână  fasole  şi  era 
îmbrăcat  foarte  sărăcăcios,  încălţat  cu  bocanci  scâlciţi  cu  "obiele"  în  loc  de  ciorapi. 
Primea  ciorapi  albi  de  bumbac  numai  soldatul  ce  era  "ordonanţă"  şi  care  trebuia 
să  spele  vasele  "coniţei"  şi  să-i  plimbe  câinii  domnului  ofiţer.  Soldatul  român  era 
ţinut  3  ani  sub  arme  şi  căra  pe  umăr  o  puşcă  veche  şi  defectă  cumpărată  dela 
fabrica  Skoda  de  către  luliu  Maniu,  care  a  şi  fost  implicat  în  scandalul  marii 
fraude  dela  Skoda.  Mustăcind  cu  viclenie,  “Nenea  Giulucă"  (pseudonim  al  lui 
luliu  Maniu)  a  scăpat  ca  prin  urechile  acului  din  scandal,  şi  povestea  s'a  uitat.... 

Şi  la  acea  neruşinată  imoralitate,  jaf  şi  corupţie  ce  domnea  în  Casa  Regală, 
Madama  Lupescu  primea  vizitele  înlţilor  "demnitari"  ca  Argetoianu,  Iorga,  Duca 
şi  Eminenţa  Sa  Patriarhul  Miron  Cristea,  care  l-a  lăsat  pe  Christos  în  raft  pentru 
politica  lui  Carol.  Toţi  aceşti  "buni  fii"  ai  României,  se  ploconeau  şi  sărutau  mâna 
cocotei  regale,  de  care  depindea  poziţia  lor  socială. 

Un  singur  om  a  îndrăznit  să  protesteze  împotriva  atâtor  nedreptăţi  şi  abuzuri. 
Acela  a  fost  Corneliu  Codreanu,  care,  cu  curaj  a  spus  adevărul  în  Parlament:  "Dar 
şi  legile  ţării  opresc  invazia  jidanească.  Articolul  3  din  Constituţie  spune: 
"teritoriul  României  nu  pote  să  fie  colonizat  de  o  populaţie  de  gintă  străină". 

"Ce  înseamnă,  dacă  nu  o  colonizare  faptul  instalării  a  două  milioane  de  jidani 
pe  teritoriul  românesc?  Dar  acest  teritoriu  este  proprietatea  inalienabilă  şi 
imprescrptibilă  a  poporului  român.  Noi  şi  Pământul  nostru.  Toate  popoarele  din 
jurul  nostru  au  venit  de  undeva,  şi  s'au  aşezat  pe  pământul  pe  care  trăesc.  Istoria 
ne  dă  date  precise  despre  venirea  Bulgarilor,  Turcilor,  Maghiarilor,  etc.  Un  singur 
neam  n'a  venit  de  nicăieri.  Acela  suntem  noi. 

"Ne-am  născut  din  negura  vremii  pe  acest  pământ,  odată  cu  stejarii  şi  brazii. 
De  el  suntem  legaţi  nu  numai  prin  pâinea  şi  existenţa  pe  care  ne-o  dă  pământul 
ce-1  muncim  din  greu,  dar  şi  prin  toate  oasele  strămoşilor  care  dorm  în  ţărâna  lui. 
Toţi  părinţii  noştri  sunt  aici,  toate  amintirile  noastre,  toată  gloria  noastră 
războinică,  întreaga  noastră  istorie  este  aici  în  acest  pământ  îngropată. 

"întreb  şi  aştept  răspuns:  pe  ce  drept  voesc  jedanii  să  ne  ia  acest  pământ?  Pe 
ce  urmă  istorică  îşi  întemeiază  pretenţiile  şi  mai  ales  îndrăzneala  cu  care  ne 
confruntă  pe  noi  Românii,  aici  acasă  la  noi? 

"Moldova  geme  plină  de  jidani.  în  Iaşi,  palatul  domnesc  de  pe  strada 
Lăpuşneanu  al  lui  Cuza  a  fost  transformat  în  bancă  judovească.  în  fosta  grădină  a 
palatului  se  ridică  teatrul  jidovesc  în  stil  plaestinian.  Străinul  ne  calcă  tot  ce  avem 
mai  sfânt. 

"Geme  inima  în  noi  de  durere.  Ne  întrebăm,  noi  copii  sfâşiaţi  sufleteşte,  cum 
de  s'au  găsit  români  care  să  se  poarte  cu  atâta  vrăjmăşie  faţă  de  neamul  lor?  Cum 
de  s'au  găsit  aşa  de  mulţi  trădători?  Cum  de  n'au  fost  puşi  la  zid  cu  toţii  şi  arşi  de 
vii  în  clipa  trădării  lor  (Text  din  cartea  "Pentru  Legionari",  pag.  95-98,1936). 

Acesta  a  fost  Corneliu  Codreanu,  care  a  plătit  cu  viaţa  pentru  adevărul  spus 
spre  binele  neamului  românesc.  Pentru  Carol,  Garda  de  Fier  era  un  obstacol 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


564 


puternic,  şi  ca  să-şi  păstreze  imperiul  corupţiei  şi  destrăbălării,  a  ordonat 
desfiinţarea  Legiunii  şi  asasinarea  legionarilor.  Pentru  legionari  n'a  mai  existat 
calea  bătăliei  electorale  şi  nici  cea  verbală  căci  au  fost  arestaţi,  bătuţi  şi  omorîţi  în 
închisori  de  către  poliţie  şi  jandarmi,  folosiţi  de  Carol  ca  cei  mai  barbari  opresori 
asupra  oricui  îndrăznea  să-l  confrunte  criticându-i  faptele. 

într'o  astfel  de  “societate”  condusă  de  un  rege  dement  şi  tiran  ce  se  afla  sub 
influenţa  concubinei  sale  care  făcuse  din  România  "moşia  ei"  iar  din  poporul 
român  sclavul  unor  interese  străine,  legionarii  nu  aveau  alt  mijloc  de  luptă  decât 
curajul,  mergând  până  la  sacrificarea  vieţii  lor  pe  altarul  Patriei.  Legionarii  au 
acceptat  moartea  ca  soluţie  finală  pentru  idealul  lor  care  era,  "Dreptate  şi  Cristos 
într'o  Românie  a  Românilor".  Şi  acest  înalt  standard  moral  l-au  avut  şi  Moţa  şi 
Marin,  căci  de  aceea  au  plecat  voluntar  să  lupte  în  Spania  atacată  de  comunişti. 

Este  bine  ştiut,  comunismul  este  opera  evreilor,  pentru  a  cuceri  puterea  în 
ţările  în  care  ei  au  intrat  peste  poporul  băştinaş.  De  secole,  evreii  folosesc  trei 
metode:  masoneria,  să  facă  contacte  cu  persoane  de  mare  influenţă;  corupţia,  să-i 
manipuleze  pe  cei  pe  care  i-a  "cumpărat"  şi  să  producă  revoluţie  comunistă 
mişcând  masele  primitive,  atunci  când  primele  două  variante  nu  le-au  reuşit.  Şi 
aşa  s'a  procedat  şi  în  Spania. 

în  1931,  anarhiştii  l-au  răsturnat  pe  Regele  Alfonso  al  al  XlII-lea  al  Spaniei,  au 
luat  puterea  de  Stat  şi  imediat  au  trecut  la  măsuri  extreme  distrugând  clasele 
sociale  şi  economia  ţării. 

Jose  Antonio  de  Rivera,  un  curajos  naţionalist  a  format  Falanga  Spaniolă,  care 
reprezenta  spiritul  creştin  al  poporului  spaniol  în  lupta  pentru  păstrarea  valorilor 
lui  strămoşeşti.  Comuniştii  lui  Stalin  făceau  prima  încercare  de  a  exporta 
bolşevismul  în  Europa.  De  Rivera  a  fost  arestat  de  comunişti,  i  s'a  înscenat  un 
proces  şi  a  fost  condamnat  la  moarte  şi  excutat  în  luna  Noembrie  1936. 

Comuniştii  au  triumfat  în  Spania  prin  evreii  agenţi  ai  Moscovei,  ajutaţi  de 
Stalin,  care  şi-a  trimis  pe  Şeful  Serviciului  Secret  Alexander  Orlov  şi  Vladimir 
Ovseyenko  Antonov,  consul  la  Madrid,  să-l  sprijine  pe  Jose  Diaz,  şeful  partidului 
comunist  din  Spania.  Diaz,  cu  ajutorul  plevei  societăţii  a  reuşit  să  producă  o  mini- 
revoluţie  proletară  şi  a  luat  puterea  de  stat. 

Ca  şi  în  România,  muncitorii  şi  ţăranii  spanioli  erau  în  majoritate  analfabeţi  şi 
s'au  lăsat  ademeniţi  de  promisunile  făcute  de  comunistul  Buenaventura  Durruti 
din  Catalonia,  care  le-e  împuiat  capul  cu  promisiuni  de  ce  viaţă  bună  vor  avea  în 
"Paradisul  Comunist"  dacă  îi  vor  omorî  pe  cei  bogaţi  şi  pe  reprezentanţii  Bisericii 
Catolice.  La  scară  naţională,  aristocraţii  şi  preoţii  au  fost  omorîţi  şi  averile  lor 
confiscate. 

Comunista  Dolores  Ibarrury  numită  şi  "La  Pasionaria"  ţinea  violente 
discursuri  aţâţând  cu  "pasiune"  pe  proletari  la  crime  şi  jaf  în  numele  eliberării 
clasei  muncitoare.  La  sptele  "eroinei"  se  afla  evreul  Palmiro  Togliatti,  un  agent  al 
Moscovei  şi  şeful  partidului  comunist  din  Italia,  dar  care  fusese  gonit  de 
Mussolini.  Din  Franţa  infectată  de  comunism  de  cohortele  evreieşti  infiltrate  în 
posturi  de  conducere,  agentul  Moscovei,  evreul  Maurice  (Moritz)  Thorez,  a  dat  tot 
sprijinul  comuniştilor  spanioli,  trimiţându-le  un  batalion  de  voluntari  francezi, 
condus  de  un  iudeu  rău  ca  o  fiară  sălbatecă  şi  care  se  numea  Marty  Andre.  Marty 
era  un  colaborator  apropiat  al  primului  ministru  al  Franţei  Leon  Blum,  şi  el  evreu, 
mason  şi  comunist. 


Nicolae  Niţă 


565 


în  acel  haos  produs  de  comuniştii  care  îşi  ziceau  "loialişti"  ca  să  înşele  lumea, 
în  cele  mai  cumplite  torturi  au  asasinat  7.000  de  preoţi  catolici  şi  mii  de  spanioli 
bogaţi  au  fost  spânzuraţi  de  copaci  iar  copiii  lor  sfârtecaţi  de  baionete,  aşa  cum  a 
scris  Hugh  Purceii  în  cartea  sa,  "The  Spanish  Cvil  War",  publicată  în  Anglia  în 
1973- 

Generalul  Franco,  în  faţa  acestei  atomosfere  de  crimă  şi  teroare  răspândită  de 
comunişti,  reuşeşte  să  unească  un  grup  de  ofiţeri  şi  formează  o  armată 
naţionalistă  numită  "Falanga  Fascistă",  atacând-i  pe  comunişti.  Şi  astfel  a  început 
războiul  civil  în  Iulie  1936. 

Deşi  Stalin  îi  aproviziona  pe  comunişti  cu  arme  şi  soldaţi  războiul  luase  o 
proastă  întorsătură  pentru  Loialişti.  Luptele  care  se  dadeau  între  comunişti  şi 
naţionalişti  erau  "în  valuri  de  sânge",  aşa  cum  a  scris  reporterul  de  război  spaniol 
Arturo  Barea.  Stalin  a  ordonat  agentului  Iosif  Broz  Tito  care  era  refugiat  la  Paris, 
să  deschidă  un  centru  de  recrutare  de  voluntari  şi  să  formeze  armata  numită 
"Brigăzile  Roşii  Internaţioanle".  Tito,  de  meserie  electrician  şi  sergent  în  armată, 
dar  care  urma  să  devină  preşedintele  «Iugoslaviei,  a  executat  ordinul  lui  Stalin,  şi  a 
format  o  brigadă  de  francezi  conduşi  de  fanaticul  comunist  Marty  Andre,  pe  care 
a  trimis-o  în  Spania. 

Evreimea  în  număr  mare  în  Spania,  a  cerut  ajutor  şi  dela  americani.  Şi  cum 
partidul  comunist  era  foarte  puternic  în  "democrata"  Americă,  (aşa  de  puternic  că 
l-a  sprijinit  pe  F.D.  Roosevelt  să  câştige  alegerile  în  1932),  comuniştii  au  format 
celebrul  batalion  "Abraham  Lincoln"  compus  din  2,800  bărbaţi,  numai  negri  şi 
evrei,  conduşi  de  Oliver  Law,  şi  au  plecat  spre  Spania  să  lupte  contra 
naţionaliştilor  creştini. 

Ca  jurnalist  pentru  comunişti  a  fost  şi  celebrul  scriitor  american  Ernest 
Hemingway,  care  a  fost  aşa  de  tare  "impresionat"  de  un  soldat  sovietic  care 
împuşca  civili,  strangula  preoţi  şi  arunca  poduri  în  aer,  încât  a  scris  o  carte 
intitulată  "For  whom  the  Bell  Tolls",  după  care  s'a  făcut  un  film  cu  Gary  Cooper  şi 
Ingrid  Bergman,  proslăvind  revoluţia  comunistă  în  Spania.  Din  Anglia  a  fost 
reporter  scriitorul  George  Orwell,  care  era  şi  comunist  şi  evreu  cu  numele  real 
Eric  Blair. 

în  acelaş  timp,  "Tatăl  Bombei  Atomice",  Robert  Oppenheimer,  comunist  cu 
carnet  roşu  din  1930,  a  strâns  fonduri  şi  el  personal  a  donat  bani  Brigăzilor  Roşii 
să  poată  cuceri  Spania  pentru  fraţii  lui  evrei  cărora  le  trebuia  un  "Israel"  în 
Europa,  fiindcă  cel  din  Rusia  eşuase  şi  popoarele  creştine  îi  goneau  de  peste  tot. 

Printre  "distinşii"  comunişti  americani  erau  şi  soţii  Ethel  şi  Iulius  Rosenberg, 
care  în  1936  alergau  pe  străzile  din  New  York  cu  plancarde  legate  de  gât  pe  care 
scria  "No  Pasaran!".  Rosenbergii  colectau  bani  dela  oameni  şi  îi  trimeteau  în 
Spania  pentru  comunişti.  Abia  în  1950  cei  doi  au  fost  arestaţi  pentru  că  au  furat 
scretul  bombei  atomice  şi  l-au  dat  la  sovietici. 

Numai  germanii  şi  italienii  au  trimis  ajutoare  lui  Franco.  Restul  ţărilor 
creştine,  priveau  cu  indiferenţă  la  drama  Spaniei,  aşa  cum  a  făcut  şi  Anglia, 
complice  la  invzia  Europei  răsăritene  de  către  sovietici  în  1944. 

Din  România,  numai  Mişcarea  Legionară  şi  Căpitanul  era  neliniştit  de  ceea  ce 
se  întâmpla  în  Spania.  Atunci  s'a  hotărît  Moţa  să  formeze  un  corp  expediţionar  cu 
legionari  şi  să  plece  în  Spania  pentru  a  lupta  contra  comuniştilor.  Deşi  Codreanu 
ar  fi  dorit  să  trimită  mulţi  legionari,  autorităţile  nu  au  permis  decât  plecarea  a  7 
persoane. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


566 


Grupul  de  legionari  a  fost  condus  de  Gen.  Cantacuzino-Grănicerul,  fiind 
întâmpinaţi  la  sosire  de  Gen.  Ricardo  Villalba  Rubio,  care  i-a  condus  la  Cartierul 
Militar  al  Gen.  Moscardo.  într'o  scurtă  dar  impresionantă  ceremonie, 
Cantacuzino  i-a  oferit  sabia  sa  cadou  apărătorului  citadelei  Alcazar,  simbolizând  o 
veche  tradiţie  de  arme  între  români  şi  spanioli,  ce  datează  dela  Regele  Filip  al  II- 
lea,  şi  care  la  19  Iulie  1600  i-a  trimis  o  sabie  cadou  lui  Mihai  Viteazul  cu  o 
scrisoare  de  laude  pentru  curajul  său  în  lupta  contra  otomanilor,  duşmanii 
Crucei. 

Cei  şapte  legionari  au  fost  încadraţi  ca  soldaţi  în  Compania  21  din  Bandera  6, 
deşi  toţi  erau  ofiţeri  în  rezervă.  Au  primit  odinul  să-şi  pregătească  poziţiile  de 
luptă  făcând  tranşee  pe  linia  frontului  dela  Majadahonda,  unde  legionarii  au 
primit  "botezul  focului"  la  5  Decembrie  1936. 

Printre  bubuiturile  proectilelor,  Moţa  a  scris  în  tranşeu  familiei  sale:  "Luaţi 
aminte!  Nu  vă  lăsaţi  înşelaţi  de  puterile  răului!  Nu  există  posibilitate  de 
convieţuire  cu  fiara  roşie". 

în  altă  scrisoare,  Moţa  a  scris:  "Eu  aşa  am  înţeles  datoria  vieţii  mele.  Am  iubit 
pe  Christos  şi  am  mers  fericit  la  moarte  pentru  El."  Parcă  presimţind  că  va  muri, 
Moţa  scrie  în  ultima  scrisoare  Căpitanului:  "Mor  Corneliu,  cu  tot  elanul,  cu  toată 
fericirea,  pentru  Christos  şi  Legiune". 

în  după  amiaza  de  13  Ianuarie  a  anului  1937,  atacul  comunist  avansează  pe 
câmpia  Majadahonda  şi  subit  legionarii  se  văd  atacaţi  de  tancuri.  Moţa  şi-a  dat 
seama  de  pericol  şi  a  strigat  către  camarazii  lui:  "Dacă  ne  înconjoară,  nimeni  să 
nu  se  predea.  Nu  vor  fi  prizonieri.  Vom  muri  împreună!" 

N'a  terminat  bine  vorba,  că  un  proiectil  loveşte  tranşeul  şi  explozia  omoară 
instantaneu  pe  Moţa  şi  Marin.  Alexandru  Contacuzino  se  repede  la  o  mitralieră  şi 
cu  disperare  trage  în  tancul  rusesc  şi  îl  pune  pe  fugă,  fapt  pentru  care  a  şi  fost 
decorat  de  spanioli. 

însuşi  Gen.  Ricardo  Villalba  Rubio  la  comemorarea  eroilor  din  1962,  spunea: 
"Pe  tunica  însângerată  a  lui  Moţa  atârna  ceasul  lui  cu  cristalul  spart;  era  cinci  fără 
un  sfert.  Iar  sub  tunică,  ca  o  armură  în  acelaş  timp  fragilă  şi  supra-umana, 
tricolorul  românesc  adăugându-se  aurului  şi  sângelui  şi  albastrul  propriului 
nostru  drapel,  infinitul  albastru  al  cerului  care  l-a  chemat.  Morţi,  Moţa  şi  Marin 
păstrează  o  seninătate  majestuoasă." 

Trupurile  lui  Moţa  şi  Marin  au  fost  duse  la  spital  unde  au  fost  îmbălsămate  şi 
apoi  însoţite  de  armata  spaniolă,  transportate  la  un  tren  mortuar  garat  la  Irun, 
pentru  întoarcerea  în  România.  De-a  lungul  drumului,  trenul  mortuar  a  fost 
salutat  de  gărzile  de  onoare  ale  tuturor  statelor  pe  unde  a  trecut.  în  România,  la 
gara  de  frontieră  Grigore  Ghica  Vodă,  eroii  erau  aşteptaţi  de  Corneliu  Codreanu 
cu  familiile  lui  Moţa  şi  Marin  şi  ale  celorlalţi  legionari.  Generalul  Cantacuzino 
Grănicerul  a  prezentat  raportul  lui  Codreanu,  spunând:  "Căpitane,  îţi  aduc  grupul 
expediţionar  din  Spania.  Doi  morţi,  doi  bolnavi,  un  rănit  şi  doi  sănătoşi.  Trăiască 
Legiunea!" 

Trenul  mortuar  având  pe  locomotivă  iniţialele  "M.M."  făcute  din  crengi  de 
brad,  a  parcurs  o  lungă  distanţă,  prin  mici  sau  mari  oraşe,  sate  şi  cătune  în  ale 
căror  staţii  românii  pioşi  aşteptau  să  salute  pe  eroi.  Moţa  şi  Marin  au  fost  plânşi 
de  întregul  popor  român,  care  atunci  a  priceput  ce  înseamnă  a  fi  un  legionar  de 
elită  din  Garda  de  Fier.  Trenul  mortuar  a  intrat  în  Gara  de  Nord  din  Bucureşti, 


Nicolae  Niţă 


567 


aşteptat  de  zeci  de  mii  de  persoane.  Sicriile  au  fost  duse  pe  umeri  de  legionari 
până  la  carul  funebru,  care  apoi  a  fost  tras  de  o  sută  douăzeci  de  legionari  până  la 
Biserica  Sfântul  Ilie  Gogani.  Un  puhoi  de  cinci  sute  de  mii  de  oameni  au  urmat 
cortegiul  mortuar  condus  de  sute  de  preoţi  slujind  de-a  lungul  traseului. 

Moţa  şi  Marin  au  fost  depuşi  pe  catafalc  în  Biserica  Gorgani  unde  au  fost  ţinuţi 
48  de  ore,  timp  în  care  zeci  de  mii  de  români  au  defilat  în  faţa  catafalcului,  apoi 
trupurile  lor  au  fost  transportate  la  Mausoleul  dela  Casa  Verde,  unde  Corneliu 
Codreanu  a  ţinut  un  discurs  impresionant  şi  reprezentanţii  ţărilor  străine  au  dat 
ultimul  salut  eroilor  şi  au  depus  coroane  de  flori.  Apoi,  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin 
au  fost  lăsaţi  în  grija  lui  Dumnezeu  şi  a  Istoriei. 

După  moartea  lui  Ionel  Moţa  şi  Vasile  Marin,  a  urmat  moartea  Căpitanului, 
ucis  mişeleşte  din  ordinul  Madamei  Lupescu,  urmat  de  un  şir  de  sute  de  legionari 
masacraţi  în  noaptea  de  21-22  Septembrie  1939.  între  acei  martiri  au  fost  ucişi  şi 
4  viteji  care  au  luptat  în  Spania,  împuşcaţi  în  lagărul  Miercurea  Ciuc  şi  în 
închisoarea  Jilava.  într'o  singură  noapte,  au  fost  ucişi  258  de  legionari,  dintre 
care  147  au  fost  luaţi  din  casele  lor,  împuşcaţi 
şi  apoi  spânzuraţi  de  stâlpi  de  telegraf  în 
pieţele  oraşelor,  aşa  cum  era  ordinul  lui  Carol 
şi  a  cocotei  sale.  Trupurile  scăldate  în  sânge 
ale  legionarilor  au  fost  lăsate  în  bătaia 
vântului  şi  în  mijlocul  străzilor  timp  de  3  zile 
să  fie  văzute  de  poporul  român  şi  să  se 
înspăimânte,  astfel  ca  să  nu  mai  îndrăznească 
a  critica  pe  Carol  şi  camarila  lui.  Asasinarea  în 
massă  a  legionarilor  a  fost  dorinţa  Madamei 
Lupescu  şi  Carol  i-a  făcut  plăcerea  să  ofere  un 
"Purim"  pentru  evreii  ei  din  România,  aşa 
cum  evreica  Esther  a  făcut  un  Purim  în  Persia 
omorând  75.000  de  persani,  multe  secole  în  urmă,  după  cum  stă  scris  în  Biblie. 

Şi  cu  toate  acele  orori  văzute  de  români  şi  care  erau  doar  preludiul  conspiraţiei 
comuniste  evreieşti,  noi  am  continuat  să  tăcem  chitic  şi  să  tolerăm  comuniştii,  şi 
le-am  dat  şi  frânghia  şi  săpunul  să  ne  spânzure  în  numele  "umanităţii"  şi  al 
"coexistenţei  paşnice".  Amara  lecţie  primită  de  poporul  român  după  42  de  ani  de 
minciună,  umilinţe  şi  foame,  l-a  trezit  la  realitate.  Românii  ştiu  că  singurul  drum 
este  cel  deschis  de  eroii  Moţa  şi  Marin,  şi  că  drumul  spre  Dumnezeu  este  cel  spre 
Libertate,  că  descătuşarea  de  fiara  comunistă  depinde  de  curajul  şi  hotărîrea 
poporului  român. 

Deşi  au  trecut  49  de  ani  dela  moartea  lui  Moţa  şi  Marin,  ei  n'au  fost  uitaţi.  Prin 
dimensiunea  jertfei  lor,  ei  menţin  focul  sacru  al  credinţei  în  Christos  şi  în 
demnitatea  umană,  foc  la  care  se  vor  încinge  săbiile  pentru  eliberarea  lui  Christos 
arestat  de  comunişti.  Şi  va  suna  vocea  Căpitanului  peste  munţii  şi  văile  României, 
spunându-ne:  "Să  nu  uitaţi,  că  săbiile  pe  care  le-aţi  încins  sunt  ale  neamului.  în 
numele  lui  le  purtaţi.  în  numele  lui,  deci,  veţi  pedepsi  cu  ele;  neiertători  şi 
necruţători.  Astfel  şi  numai  astfel  veţi  pregăti  un  viitor  sănătos  acestei  naţiuni". 


"Ţara  aceasta  piere  din  lipsă  de 
oameni,  nu  din  lipsă  de  Programe. 
Aceasta  este  părerea  noastră.  Că 
deci,  nu  programe  trebue  să  creiem, 
ci  oameni,  oameni  noi...  De  aceea 
piatra  unghiulară  dela  care  porneşte 
Legiunea  este  omul,  nu  programul 
politic.  Reforma  omului,  nu  reforma 
programelor  politice". 

(C.  Z.  Codreanu,  Pentru 

Legionari,  p.  285,  286). 


MOŢA  şi  MARIN:  PREZENT! 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


568 


O  FELICITARE  PENTRU  REGELE  MIHAI  DE  23  AUGUST...  1986  ‘74 

Unde  eraţi  Sire,  când  cei  de  pe  frontul  de  Vest  s'au  întors  fără  mâini  şi  picioare? 

de  Ioana  AIOANEI 

SIRE, 

Cu  ocazia  „aniversării  zilei  de  23  August,  vă  felicit,  fiindcă  această  „Mare  Zi“  este 
opera  D-tră,  şi  eu  alături  de  fraţii  mei  români  vă  datorăm  D-tră  invazia  sovietică  şi 
instaurarea  comunismului  în  România,  operă  desăvârşită  de  comuniştii  Pauker- 
Bodnăraş-Groza-Pătrăşcanu,  care  au  pregătit  distrugerea  României  în  anticamera 
regalului  D-tră  birou. 

Pentru  acel  „23  August",  eu  şi  sute  de  mii  de  români  am  fost  aruncaţi  în  închisori, 
fiindcă  „eram  o  burgheză  bogată"  şi  fiica  unei  familii  cu  tradiţii  militare  naţionaliste, 
închisoare  din  care  am  scăpat  printr’un  miracol. 

Pentru  acel  „23  August",  D-tră  aţi  minţit  poporul  român  şi  l-aţi  dat  pradă 
străinilor,  aşa  cum  a  făcut  şi  tatăl  D-tră.  Aţi  ordonat  să  lăsăm  armele  jos  în  faţa 
„prietenilor  sovietici”,  că  aţi  semnat  un  „armistiţiu",  dar  l-aţi  semnat  abia  în  12 
Septembrie  1944,  dându-ne  la  „tavă"  ruşilor. 

Voi,  Mihai  Rege  al  Românilor,  aţi  ordonat  ca  românii  să  nu  tragă  nici  un  cartuş  şi 
să  nu  se  apere  în  faţa  hoardelor  sovietice,  români  care  la  Ungheni  au  fost  împuşcaţi 
în  timp  ce  îşi  aşteptau  „prietenii".  Alţi  170  de  mii,  tot  la  Ungheni,  au  fost  luaţi 
prizonieri,  unde  şi  soţul  meu,  un  tânăr  de  27  de  ani  a  fost  omorît,  iar  eu  am  rămas 
văduvă  la  23  de  ani... 

La  „ordinul"  D-tră,  armata  română  a  trebuit  să  meargă  şi  să  lupte  alături  de 
sovietici,  şi  bieţii  români  au  luptat  şi  murit  cu  miile  până  în  Munţii  Tatra,  fapt  unic  în 
analele  istoriei  războaielor,  când  un  popor  învins  prin  trădare  este  şi  forţat  să  mai 
lupte  alături  de  inamic.  Voi  Rege  Mihai,  aţi  ordonat  asta  şi  cei  200  de  mii  de  români 
au  „murit  degeaba",  căci  Basarabia  şi  Bucovina  tot  au  fost  răpite  de  ruşi,  iar 
Cadrilaterul  răpit  de  bulgari,  şi  România  invadată  de  bolşevici. 

Şi  după  imensa  greşeală  politică  şi  militară  ce  aţi  comis,  aţi  continuat  să 
colaboraţi  cu  o  clică  de  trădători,  care  ajutaţi  de  Colonelul  Ulea,  Maestrul  de 
Ceremonii  al  Casei  Regale,  le-aţi  permis  trădătorilor  să  se  aciueze  în  Casa  Regală, 
unde  în  spatele  tronului  D-tră  au  pregătit  lovitura  de  moarte  a  românilor,  prin 
distrugere  fizică,  materială,  morală  şi  spirituală.  Dar  puţin  v’a  păsat,  căci  v’aţi  salvat 
tronul  şi  asta  era  important  pentru  D-tră  şi  clica  ce  v’a  sfătuit  în  acel  fatidic  23 
August  1944. 

Iar  noi  românii,  ca  nişte  proşti  sentimentali,  ne  uitam  la  D-tră  cu  drag  şi  vă 
aplaudam  furtunos  când  apăreaţi  în  Jurnalul  de  Ştiri  de  la  Cinema  Aro,  căci  eraţi 
iubitul  nostru  rege,  şi  atâta  timp  cât  eraţi  pe  tron,  ne  asiguraţi  de  libertatea  şi 
independenţa  Ţării  de  pacostea  comunistă,  căci  încă  nu  ştiam  că  D-tră  colaboraţi  cu 
comuniştii. 

Dacă  aţi  fi  fost  sincer  cu  noi,  dacă  ne-aţi  fi  atenţionat  atunci  când  s’a  format 
„nucleul"  comunist  sub  numele  de  „Blocul  Partidelor  Democratice"  şi  ne-aţi  fi  spus: 
„Români,  sunt  forţat  de  oameni  nedemni  spre  fapte  nedemne.  Eu,  regele  vostru,  nu 
permit  ca  sub  baldachinul  tronului  să  se  conspire  în  contra  voastră,  şi  abdic  azi  6 
Martie  1945“. 


174  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  49,  August  1986. 


Nicolae  Niţă 


569 


Ne-aţi  fi  salvat  dacă  aveaţi  curajul  să  vă  riscaţi  „pielea“  şi  am  fi  ştiut  ce  să  facem  în 
contra  comuniştilor  care  erau  instrumentele  Moscovei  şi  nu  un  guvern  de  coaliţie 
cum  am  crezut  noi.  Dar  aţi  tăcut,  ca  să  vă  salvaţi  tronul,  căci  aşa  v’a  sfătuit  Stârcea 
care  era  „tare  la  poker"  şi  Sănătescu  „tare"  în  conspiraţie. 

Ne-aţi  minţit  ani  de  zile,  până  în  clipa  de  30  Decembrie  1947,  când  aţi  declarat 
prin  radio:  „Abdic  pentru  mine  şi  toţi  urmaşii  mei...“,  dar  abia  acum  ne  spuneţi  prin 
interviul  dat  la  Europa  Liberă,  că  aţi  fost  forţat  să  abdicaţi  de  către  Dej  şi  Groza,  care 
v’au  prezentat  un  act  de  abdicare  „plin  de  greşeli  de  gramatică",  ceea  ce  este  ridicol, 
căci  Dej  era  un  analfabet,  dar  Groza  şi  Pătrăşcanu  erau  avocaţi,  şi  Pătrăşcanu  scria 
orice  act. 

De  ce  nu  ne-aţi  spus  atunci?,  că  poporul  ar  fi  sărit  în  foc  pentru  D-tră  şi  poate 
puteam  preveni  ca  hoarda  de  criminali  şi  analfabeţi  să  nu  fi  putut  forma  un  „guvern". 
Aţi  ajutat  şi  aţi  sprijinit  pe  comunişti,  care  au  reprezentat  România  şi  la  Pacea  de  la 
Paris,  fapt  pentru  care  americanii  au  spus  atunci  şi  spun  şi  azi:  „Românii  şi-au  ales 
singuri  comunismul,  căci  au  format  un  guvern  comunist  încă  sub  Regele  Mihai...“ 

Aţi  sperat  că  Stalin  vă  va  „lăsa  pe  tron"  pentru  eroica  D-tră  trădare,  şi  care  era  o 
continuare  a  trădărilor  comise  de  „scumpul  D-tră  tată”  Carol  al  II-lea,  care  dăduse 
Basarabia,  Bucovina  şi  Nordul  Herţei  cadou  la  ruşi  în  Iunie  1940,  fiindcă  el  avea 
nevoie  de  „pace”  ca  să  se  poată  „dedica”  marei  lui  pasiuni  pentru  Lupeasca...,  iar  D- 
tră  aţi  întărit  trădarea  lui  prin  „Armistiţiul  din  Septembrie  1944”,  pe  care  l-au 
legalizat  la  Paris  comuniştii  NKVD-işti,  nişte  criminali  ca  Pătrăşcanu,  Groza,  Dej  şi 
alţi  oportunişti,  pe  care  D-tră  i-aţi  trimis  la  Paris  să  reprezinte  bietul  popor  român. 

îmi  amintesc,  cu  ce  mândrie  purtaţi  pe  piept  „Ordinul  Victoria”  dat  de  Stalin,  şi 
cum  ciocneaţi  ouă  roşii  cu  Vîşinski,  acelaş  Vîşinski  care  a  dat  cu  pumnul  în  masă  şi  a 
ţipat  la  D-tră,  ori  să  formaţi  un  guvern  „pur  comunist”,  ori  să  abdicaţi.  El  a  ieşit  din 
biroul  D-tră  trântind  uşa  aşa  de  tare,  că  v’a  căzut  var  de  pe  plafon  în  cap... 

Imediat  l-aţi  schimbat  pe  Sănătescu  şi  l-aţi  admis  pe  Groza,  care  era  paravanul  lui 
Pauker  şi  Dej,  asasinii  românilor,  şi  iar  v’aţi  salvat  tronul... 

Eraţi  regele  românilor,  dar  unde  eraţi  Sire  când  comuniştii  au  ocupat  fabricile  şi 
ei  stabileau  câţi  bani  să  plătească  patronul  unui  lucrător,  şi  câtă  carne  şi  alimente  să 
le  dea  gratis? 

Unde  eraţi,  Sire,  când  militarii  români  întorşi  de  pe  frontul  rusesc  au  fost 
deblocaţi  şi  aruncaţi  pe  străzi,  iar  invalizii  lăsaţi  pradă  mizeriei  şi  fără  pensie? 

Unde  eraţi  Sire,  când  cei  de  pe  frontul  de  Vest  s’au  întors  fără  mâini  şi  picioare  şi 
nu  şi-au  mai  găsit  familiile  în  casele  lor,  căci  fuseseră  „confiscate  de  la  burjui”  şi  date 
la  ţiganii  nomazi,  care  au  făcut  focul  pe  podele  sub  pirostrii  să-şi  facă  mămăligă? 

Unde  eraţi,  Sire,  când  sovieticii  ne-au  evacuat  din  casele  noastre  în  miez  de 
noapte  şi  plină  iarnă  1944,  şi  ne-au  luat  tot  avutul,  iar  noi  cu  copiii  în  braţe  plângeam 
pe  străzi?  Unde  eraţi  Voi  Sire,  regele  iubit  al  românilor?  Iar  noi,  tot  naivi,  vă  iubeam 
şi  credeam  că  eraţi  ataşat  nouă  şi  că  ne  veţi  salva  de  comunişti!... 

Unde  eraţi,  Sire,  când  comuniştii  au  înscenat  lui  Maniu  şi  altora  „procese  de 
trădare”  şi  i-au  arestat  aşa  ca  pe  Titel  Petrescu  pe  care  l-au  omorît,  în  timp  ce 
sovieticii  conduşi  de  evreii  NKVD-işti  ne  violau,  jefuiau  şi  împuşcau  în  plină  zi  pe 
străzi...? 

Unde  eraţi,  Sire,  când  moldovenii  mureau  de  foame,  fiindcă  „prietenii”  sovietici 
au  blocat  şi  cărat  toate  alimentele?  Şi  unde  eraţi  când  ofiţerii  superiori  ce  au  condus 
armatele  în  Rusia,  au  fost  arestaţi,  judecaţi  prin  procese  înscenate  şi  împuşcaţi 
„pentru  trădare”,  iar  soţiile  şi  copiii  lor  nu  au  avut  dreptul  la  pensie,  ba  chiar  au  fost 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


570 


urmăriţi  în  mod  sistematic,  distruşi  prin  bătaie  şi  teroare  de  către  agenţii  comunişti, 
aşa  cum  s’a  întâmplat  cu  copiii  lui  Ion  Moţa,  Gabriela  şi  Mihai? 

Unde  eraţi  D-tră,  „Regele  Românilor”,  atunci  când  s’a  modificat  legea 
învăţământului,  ca  să  ni  se  impună  Limba  Rusă  în  şcoli,  şi  când  preoţii  au  fost 
arestaţi,  bisericile  păzite  de  comunişti  ca  noi  creştinii  să  nu  ne  mai  rugăm  lui 
Dumnezeu,  ci  lui  Stalin,  şi  sărbătorile  de  Paşte  şi  Crăciun  suspendate  şi  declarate 
„zile  de  muncă"? 

Unde  eraţi  D-tră,  decât  pe  tronul  României,  şi  sub  ochii  şi  tacita  aprobare  a  D-tră, 
s’a  desăvârşit  distrugerea  unui  popor,  pe  care  azi,  îl  anunţaţi  că  vreţi  „să-l  fericiţi”  cu 
întoarcerea  D-tră  la  tron?!  Să  fim  serioşi,  D-le  de  Hohenzollern! 

Aş  avea  multe  de  spus,  căci  am  trăit  acele  tragice  zile  şi  ani  de  umilinţe  în  propria 
mea  ţară,  pregătite  de  D-tră,  Sire,  pentru  poporul  român,  pe  care  l-aţi  înşelat  şi 
trădat,  fapte  care  nu  se  pot  uita  în  secole,  nu  după  42  de  ani.  Noi,  cei  bătrâni,  suntem 
aici  ca  să  spunem  celor  tineri  şi  să  scriem  Istoria  cea  adevărată,  în  care  eu  şi  milioane 
de  români  avem  un  lung  rechizitoriu  pentru  D-tră. 

Dar  mă  opresc  aici... 

Şi  dacă  aţi  avut  decenţa  să  „tăceţi"  o  vreme  atât  de  lungă,  v-aţi  lăsat  antrenat  în 
ultimul  timp  de  ceva  „fosile  din  vechea  camarilă"  ce  trăiesc  prin  Anglia  şi  Germania 
şi,  cu  o  îndrăzneală  demnă  de  un  „Carol  Tiranul",  tatăl  D-tră,  aţi  început  o  campanie 
de  „încălzire  a  sentimentelor"  cu  românii,  spunând  într’o  „Proclamaţie"  difuzată  în 
1979  la  radio  Europa  Liberă:  „Au  trecut  treizeci  şi  doi  de  ani,  de  când  n’am  mai  călcat 
pământul  României...",  şi  apoi  continuaţi:  „M’am  frământat  şi  mă  frământ,  mă  zbat 
pe  seama  soartei  voastre  crunte..." 

Dar  în  cei  32  de  ani,  D-tră.  n’aţi  întreprins  nimic  pentru  poporul  român,  ci  v-aţi 
făcut  o  familie  frumoasă  cu  multe  fete,  pe  care  după  cum  se  vede,  vreţi  să  ni  le  puneţi 
în  spate  ca  „moştenitoare  ale  tronului  României".  Şi  ca  încheiere  în  acel  mesaj  de 
Anul  Nou  1979,  ne  spuneaţi:  „Urărilor  Mele  se  alătură  iubita  Noastră  Regina-Mamă, 
Regina  Ana  şi  fiicele  noastre,  Principesele  Margareta,  Elena,  Irina,  Sofia  şi  Maria".  Să 
vă  trăiască,  Sire,  dar  ele  sunt  fiicele  şi  principesele  D-tră  şi  nu  „reginele  noastre",  ale 
poporului  Român,  fiindcă  D-tră  aţi  „abdicat"  pentru  D-tră  şi  pentru  toţi  urmaşii,  şi 
nu  înţeleg  în  care  ţară  şi  pe  ce  tron  sunt  D-lor  regine? 

în  interviul  dat  de  curând  lui  V.  Georgescu,  el  v’a  întrebat:  „Majestatea  Voastră 
s’ar  întoarce  imediat,  deci  în  ţară,  în  momentul  în  care  ar  fi  posibil.  Pentru  a  domni? 
Pentru  a  fi  rege?"  Dv.  aţi  răspuns:  „Da.  Asta  este  datoria  mea  şi,  dacă  mi-am  făcut 
datoria  în  circumstanţele  grele  la  23  August  1944,  când  aveam  22  de  ani,  nu  voi  şovăi 
acum  la  64  de  ani". 

Dar  de  ce  nu  aţi  considerat  „datoria  D-tră  “  ca  imediat  după  abdicare,  să  fi  format 
un  guvern  în  exil,  şi  să  fi  folosit  toate  relaţiile  politice  şi  familiale  ce  le  aveaţi  cu 
Anglia,  „tradiţionala  aliată",  să  fi  uşurat  povara  românilor  la  Conferinţa  de  la  Paris, 
căci  Churchill  era  marele  maşter,  şi  regele  Angliei  vă  era  rudă?  De  ce  nu  aţi  acţionat 
atunci  şi  veniţi  acum,  după  42  de  ani,  să  ne  spuneţi  că  „este  datoria  D-tră  să  reveniţi 
la  tron?..." 

Trebuie  să  ştiţi  că,  Poporul  Român  s’a  maturizat  şi  a  învăţat  pe  propria-i  piele  o 
mare  „lecţie",  aşa  cum  a  fost  spus  de  Eminescu:  „Cine  iubeşte  străinii  /  Mânca-i’ar 
inima  câinii..."  Da,  noi  românii  am  înţeles  că  tragedia  noastră  naţională  s’a  datorat 
numai  „străinilor"  aciuaţi  pe  la  noi,  pe  care  i-am  tolerat  pe  motive  umane  sau 
politice,  şi  care  au  conspirat  împotriva  noastră,  fiindcă  nici  un  „român  adevărat"  nu 


Nicolae  Niţă 


571 


ar  fi  fost  în  stare  să-şi  trădeze  Neamul  şi  Patria  de  dragul  privilegiilor  sale 
personale... 

Aşa  cum  şi  mie  mi-e  dor  de  casa  mea,  vă  cred,  Sire,  că  vă  este  dor  de  Peleş  şi  de 
toate  palatele  făcute  de  noi  românii,  în  care  v-aţi  lăfăit  cu  „gaşca"  de  pierde  vară  şi 
care  au  decis  soarta  noastră,  soarta  României,  între  un  pahar  de  coniac  şi  o  partidă 
de  poker,  unde  excela  prietenul  D-tră  Stârcea,  care  v’a  dădăcit  şi  v’a  sfătuit  cum  să-i 
trădaţi  pe  români.  Cred  că  vă  este  dor  să  mai  goniţi  cu  automobilul  pe  şoseaua 
Bucureşti-Sinaia,  aşa  cum  făceaţi...  Cred  că  vă  este  dor  de  aerul  parfumat,  de  brazii 
de  pe  munţii  Carpaţi,  de  care  şi  nouă  celor  din  exil  ne  este  dor,  dar  suntem  pe  aici  din 
vina  trădării  D-tră,  iar  fraţii  noştri  gem  sub  ocupaţia  comunistă,  pentru  că  D-tră  aţi 
facilitat  asta  cu  42  de  ani  în  urmă,  şi  nu  ne-aţi  lăsat  să  luptăm  şi  să  fim  învinşi  în  mod 
“onorabil”,  ci  să  fim  umiliţi  şi  distruşi  în  numele  „prieteniei“,  fapt  pentru  care 
Occidentul  ne  dispreţuieşte  că  noi  ne-am  „ales  comunismul1'. 

în  „noua  conspiraţie",  D-tră  v’aţi  lăsat  intervievat  de  Vlad  Georgescu,  care  nu 
numai  că  vă  tratează  ca  pe  un  rege  al  României,  dar  vă  întreabă  exact  ce  vrem  noi  să 
ştim,  iar  D-tră  i-aţi  răspuns:  „Ne-o  dovedesc  scrisorile  pe  care  le  primesc  mai  cu 
seamă  de  la  cei  tineri...  care  au  aflat  de  la  părinţii  lor  despre  mine...“.  Şi  credeţi  că 
românii  pot  spune  ceva  frumos  despre  Regele  Mihai?  Greşiţi,  Sire!  Aceşti  tineri  nu 
mai  sunt  românaşii  credincioşi  şi  educaţi  în  umilinţă  şi  supunere  faţă  de  casa  Regală 
a  Madamei  Lupescu.  Tinerii  români  sunt  evoluaţi  şi  au  curajul  opiniei  azi  mai  mult 
ca  oricând,  şi  nu  schimbă  ei  o  teroare  comunistă  pentru  una  regală  a  Casei  de 
Hohenzollern,  care  a  omorît  destui  români  între  anii  1930-1940,  sub  domnia 
„Tiranului  dement  Carol  al  II-lea“. 

Propaganda  pe  care  o  faceţi  prin  intermediul  Europei  Libere  cred  că  aţi  plătit-o 
foarte  „gras"  ca  să  vă  scoată  la  iveală  şi  să  puteţi  pleda  pentru  dreptul  ce-1  ridicaţi  la 
tronul  României,  pe  care  l-aţi  pierdut,  ziceţi,  din  cauza  „baionetelor  sovietice";  dar  D- 
tră  l-aţi  trimis  pe  Dămăceanu  la  ruşi  în  Aprilie  1944,  şi  la  începutul  lui  August  1944, 
i-aţi  eliberat  pe  Dej,  pe  Ceauşescu  şi  Pătrăşcanu  ca  să  vă  pregătiţi  pavăza,  şi  apoi  l-aţi 
arestat  pe  Mareşalul  Antonescu  dând  la  „tavă"  România  comuniştilor.  Cum  puteţi 
spune:  „Aşadar,  40  de  ani  după  venirea  la  putere  a  regimului  comunist  cu  ajutorul 
baionetelor  sovietice",  când  au  venit  cu  sprijinul  D-tră  regal?  Că  ruşii  cu  baionetele 
lor  v’au  forţat  să  abdicaţi,  asta  era  de  aşteptat,  căci  comuniştii  nu  vor  „regi"  şi  trebuia 
să  prevedeţi  acest  lucru.  Dar  de  ce  nu  ne-aţi  spus  atunci,  în  1947,  şi  ne-o  spuneţi 
acum?  Cu  asta  sunteţi  de  două  ori  vinovat,  că  aţi  conspirat  atunci  şi  conspiraţi  azi  ca 
să  puteţi  lua  tronul  iar. 

Cu  „dulcegăriile"  D-tră  nu  puteţi  şterge  trecutul,  sperând  că  cei  ce  ştiu  adevărul 
au  murit,  ori  au  fost  omorîţi  cu  toţii  de  către  comunişti.  Aţi  greşit,  sunt  încă  o 
mulţime  de  supravieţuitori  în  exil  şi  datoria  noastră  este  să  păstrăm  „adevărul 
istoric"  şi  să-l  predăm  ca  pe  o  faclă  generaţiilor  tinere.  Se  ştie  şi  ştiu  şi  eu,  că  în  acea 
caldă  zi  de  24  August  1944,  aţi  vorbit  la  radio:  v’am  auzit  cu  urechile  mele  când  aţi 
„ordonat"  la  ora  13,  încetarea  ostilităţilor  contra  Rusiei  şi  aţi  cerut  atacarea  trupelor 
germane  pe  teritoriul  României.  Dar  ştiu  că  vocea  D-tră  fusese  imprimată  pe  un 
„disc"  de  către  comuniştii  Pătrăşcanu  şi  Bodnăraş  („Ceauşu”),  pentru  cazul  când  aţi  fi 
fost  omorît  şi  lovitura  de  stat  nu  reuşea,  ei  să  poată  folosi  „vocea  D-tră"  ca  o 
momeală,  pentru  a  comanda  armata  română.  Şi  culmea,  Pătrăşcanu  v’a  scris  şi 
„textul"  trădării,  iar  D-tră  susţineţi  „azi"  că  au  fost  „baionetele  sovietice",  când  a  fost 
numai  „voinţa  D-tră",  să  faceţi  orice  să  vă  salvaţi  tronul,  şi  l-aţi  salvat  ce-i  drept, 
pentru  3  ani.  Dar  l-aţi  salvat  cu  preţul  vieţilor  a  milioane  de  români,  pe  care  i-aţi 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


572 


făcut  sclavii  ruşilor.  Şi  mai  vreţi  să  fiţi  rege  românilor??? 

Dintr’un  punct  de  vedere,  vă  înţeleg:  D-tră  acţionaţi  ca  un  bun  părinte  pentru 
copiii  D-tră  pe  care  aţi  vrea  să-i  vedeţi  „asiguraţi  material1',  că  toate  averile  D-tră  din 
România  le-ar  oferi  o  viaţă  de  huzur  aşa  cum  aţi  avut  D-tră.  Şi  dacă  aţi  „declarat-o“ 
pe  Margareta  „Prinţesă  Moştenitoare"  a  unui  tron  „fantomă",  aţi  făcut  aceasta  cu 
scopul  să  o  vedeţi  în  Peleş,  unde  azi  locuieşte  Ceauşescu,  pe  care  D-tră  l-aţi  eliberat 
din  închisoare  în  August  1944,  şi  nu  „baionetele  sovietice". 

Cât  despre  cine  o  să  conducă  poporul  român  după  ce  se  va  elibera  de  analfabeţii 
comunişti,  nu  vă  faceţi  griji.  Noi  românii  avem  o  pleiadă  de  oameni  educaţi,  cinstiţi  şi 
patrioţi,  şi  care  la  momentul  oportun  vor  elibera  România  de  cei  pe  care  D-tră  i-aţi 
instalat  la  23  August  1944. 

De  aceea,  vă  doresc  D-tră  şi  întregii  „familii  regale"  să  staţi  fericiţi  şi  plini  de 
bucurie  pe  „tronul  fantomă"  şi  să  aveţi  fericirea  pe  care  o  are  Poporul  Român  cu 
ocazia  aniversării  „Zilei  Mari  de  23  August”,  „Ziua  Trădării  României  de  fostul  Rege 
Mihai". 


“DRUMUL  CRUCII”  ‘7S 


Cpt.  N.  S.  BELDIE 

în  editura  "Coresi"  a  domnului  Nicolae  Constantinescu,  a  apărut  cartea 
"Drumul  crucii"  de  Aurel  State.  în  această  editură  au  apărut  câteva  cărţi  de 
valoare,  dar  valoarea  cea  mai  mare,  o  prezintă  cartea  lui  Aurel  State.  Este  o  carte 
de  război,  a  războiului  nostru  în  Răsărit,  apărută  aici  în  exilul  românesc,  căci  în 
România  lui  Ceauşescu,  nu  este  permis  nici  să  se  vorbească  despre  acest  război  de 
întregire.  Despre  război  s'au  scris  mai  multe  cărţi,  dar  cea  mai  bună,  a  fost 
romanul  de  război  al  lui  Cezar  Petrescu,  "întunecare".  Cezar  Petrescu  a  fost  cel 
mai  talentat  scriitor  dintre  cele  două  războaie,  dar  el  nu  a  luat  parte  la  acest 
război  pe  care  atât  de  minunat  l-a  descris:  este  o  ficţiune  această  descriere  la  care 
au  participat  prietenii  lui  Cezar  Petrescu,  printre  care  cel  principal  a  fost  Pamfil 
Şeicaru.  Ordonanţa  lui  Radu  Comşa,  se  numeşte  Omir,  iar  ordonanţa  lui  Pamfil 
Şeicaru,  se  numea  tot  Omir.  Acesta  este  adevărul,  romanul  lui  Cezar  Petrescu  este 
o  ficţiune,  este  rezultatul  unei  închipuiri,  e  drept  foarte  bogată  şi  foarte  frumoasă. 
Fără  îndoială,  Cezar  Petrescu  este  cel  mai  talentat  scriitor,  nu  numai  dintre  cele 
două  războaie,  ci  chiar  până  în  zilele  noastre,  chiar  şi  printre  exilaţi,  căci  în  exilul 
nostru  nu  s'a  ivit  nimeni  până  acum  care  să  aibă  pretenţia  că  egalizează  talentul 
lui  Cezar  Petrescu.  Aceasta,  din  punctul  de  vedere  al  talentului,  căci  din  punct  de 
vedere  al  caracterului,  acelaş  Cezar  Petrescu,  este  omul  care  a  coborît  pe  treptele 
cele  mai  de  jos  şi  ale  lipsei  de  caracter.  Cezar  Petrescu,  în  timpul  zănatecului 
Carol  al  II-lea,  a  scos  un  ziar  "România"  cu  bani  primiţi  de  la  Armând  Călinescu, 
iar  în  Septembrie  1940,  a  scos  un  număr  din  "România",  cu  titlul  în  verde.  Dar 
şmecheria  nu  a  prins  căci  legionarii  au  suprimat,  ceeace  era  normal,  gazeta  lui 
Cezar  Petrescu  şi  nici  mai  târziu,  cu  toată  ura  pe  care  generalul  Antonescu  o  avea 
pe  legionari,  nu  a  revenit  asupra  acestei  hotărîri  cu  toate  intervenţiile  şi 
gudurările  lui  Cezar  Petrescu  şi  "România"  a  rămas  definitiv  condamnată.  Iar  mai 


175  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  49,  August  1986. 


Nicolae  Niţă 


573 


târziu,  acelaş  Cezar  Petrescu  a  înnotat  în  apele  comuniste  şi  cât  a  trăit  i-au  apărut 
toate  cărţile  vechi,  cu  suprimările  şi  schimburile  cerute  de  noii  stăpâni  şi  a  mai 
scris  şi  alte  cărţi  noi  la  cererea  comuniştilor.  Şi  tot  ca  să  facă  plăcere  comuniştilor, 
a  scris  articole  de  gazetă  şi  chiar  cărţi  în  contra  prietenului  vechi,  Pamfil  Şeicaru. 
Şi  se  poate  spune  fără  nici  o  teamă  că  Cezar  Petrescu  a  fost  omul  cel  mai  lipsit  de 
caracter  şi  cu  greu  s'ar  putea  găsi  parteneri  care  să-l  egaleze.  Cel  mult  Sadoveanu 
şi  Arghezi  ar  putea  fi  puşi  pe  aceiaşi  treaptă  a  lipsei  de  caracter  pe  care  se  găseşte 
Cezar  Petrescu. 

Dar  din  acest  punct  de  vedere  al  talentului,  Cezar  Petrescu  e  Cezar  Petrescu.  Şi 
din  acest  punct  de  vedere  noi  l-am  găsit  pe,  până  acum  necunoscutul  şi  noul 
scriitor  Aurel  State,  demn  să  fie  comparat  cu  Cezar  Petrescu,  autorul  romanului 
de  război  "întunecare".  Căci  cartea  "Drumul  crucii"  a  lui  Aurel  State,  are  două 
volume  şi  eu  am  citit  volumul  II  în  manuscris  şi  pot  să  afirm  că  cele  două  volume, 
I  şi  II,  fac  o  mare  carte,  comparabilă  cu  "întunecare"  a  lui  Cezar  Petrescu.  Şi  pe 
când  cartea  lui  Cezar  Petrescu  este  o  ficţiune,  cartea  lui  Aurel  State  este  o  carte 
trăită,  de  la  început  până  la  sfârşit. 

Aurel  State,  la  vârsta  de  20  de  ani,  terminând  şcoala  militară  de  ofiţeri  de 
rezervă,  cu  gradul  de  elev  plutonier,  pleacă  pe  front  în  Crimeea.  Trebuie  să  se 
adauge:  voluntar.  Şi  în  Crimeea  ia  parte  la  acea  epopeică  bătălie  de  la  Sevastopol. 
Şi  descrierea  acestei  bătălii  este  la  înălţimea  celei  pe  care  Cezar  Petrescu  o  descrie 
pe  cea  din  Moldova,  în  1917.  Şi  atacul  cel  mare  a  fost  dat  de  Divizia  I-a  de 
Vânători  de  munte.  Sunt  aici  nume  care  vor  intra  în  istoria  de  mâine  ca  cele  care 
au  intrat  în  istoria  de  ieri,  acelea  din  războiul  nostru  de  independenţă.  E  vorba 
aici  de  Dealul  Căpăţânei,  Gora  Săpun,  Valea  Neagră  (Ciornaia  Balka)  şi  mai  ales, 
fortul  Luiza,  a  fost  în  1942  corespondentul  fortului  Griviţa  din  1877.  Ca  şi  atunci  şi 
acum  au  fost  doi  aliaţi:  Ruşii  şi  Germanii.  Şi  acum  ca  şi  în  1877,  fortul  Griviţa  era 
cel  mai  puternic  şi  trebuia  să-l  atace  Românii,  ca  acuma  fortul  Luiza.  De  cucerirea 
acestui  fort  depindea  victoria.  Şi  de  aceasta  data,  era  nevoie  de  voluntari.  Şi  s'au 
găsit.  Printre  ei  a  fost  şi  eroul  nostru,  adevărat  erou,  Aurel  State.  Aceşti  voluntari 
erau  ofiţeri  şi  soldaţi  şi  li  se  promiteau  compensaţii  mari;  ofiţerilor  li  se  promitea 
decoraţia  Mihai  Viteazul  iar  subofiţerilor  şi  soldaţilor,  Virtutea  militară.  State 
intră  în  rândul  celor  decoraţi  cu  Virtutea  militară,  el  nefiind  încă  ofiţer.  Mai 
târziu,  devenind  ofiţer,  Aurel  State  a  fost  propus  pentru  Mihai  Viteazul  pentru 
fapte  vitejeşti  care  ies  din  comun  -  prin  corpul  firav  al  lui  State  a  trecut  o  rafală  de 
armă  automată  -,  dar  până  la  sfârşit  nu  i  s'a  dat.  Nu  era  fiu  de  general  şi  nu  venise 
pe  front  numai  să-şi  facă  stagiul  şi  pe  urmă  să  treacă  înapoi,  la  locuri  ferite. 

State  venise  pe  front  pentrucă  îşi  dădea  seama  că  acest  război  este  pe  viaţă  şi 
pe  moarte.  în  anul  1943  este  înălţat  la  gradul  de  sublocotenent.  Este  rănit  grav  şi 
după  vindecare  este  trimis  în  concediu,  dar  el  merge  la  Bucureşti  la  Marele  Stat 
Major  şi  cere  imperios,  întoarcerea  imediată  pe  front.  Şi  aceasta  pentru  că  el  ştia 
că  este  nevoie  de  el,  acolo,  pe  front.  Ştia  că  are  acolo  camarazi,  printre  ei,  pe 
căpitanul  Fonea  de  exemplu,  care  vor  să-l  simtă  acolo,  alături  de  ei. 


♦  ♦♦ 


"După  cum  mi-a  mărturisit  State,  nici  el  şi  nici  George  Fonea  nu  au  aparţinut 
unei  grupări  politice,  dar  a  existat  în  prizonierat  o  mare  familie  a  bunilor  Români, 
care  au  rămas  uniţi  până  la  moarte".  Acestea  sunt  rândurile  pe  care  domnul 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


574 


Remus  Radina  le-a  primit  dela  Aurel  State,  omul  datorită  căruia,  opera  lui  Aurel 
State  a  văzut  lumina  tiparului  în  exil.  Deci  Aurel  State  i-a  făcut  domnului  Radina 
această  mărturie:  nici  el  şi  nici  căpitanul  George  Fonea,  nu  au  aparţinut  nici  unei 
grupări  politice,  deci  nu  au  aparţinut  Mişcării  legionare,  singura  grupare  politică 
care  era  vizată.  Şi  marea  prietenie  dintre  ei  se  datorează  faptului  că  în  prizonierat, 
12  ani,  marea  familie  a  bunilor  Români,  s'a  legat  cu  o  unire  care  a  durat  până  la 
moarte.  Se  pare  că  domnul  Radina  se  înşeală  sau  că  vrea  să  înşele  pe  cititorii  cărţii 
lui  State,  căci  din  carte,  pe  lânăa  personagiul  principal  State,  mai  este  al  doilea 
personagiu,  acela  al  lui  George  Fonea  şi  reiese  net  că  marea  prietenie  dintre  cele 
două  personagii,  s'a  născut  încă  din  Crimeea  şi  nu  a  fost  nevoie  de  lungul 
prizonierat  pentru  ca  ea  să  se  nască.  Şi  în  afară  de  asta,  State,  în  cursul  acestui 
prim  volum,  nu-şi  arată  simpatia  pentru  nici  o  grupare  politică  românească,  nici 
pentru  manişti  şi  nici  pentru  liberali,  dar  din  contră,  pe  lângă  aceştia  pe  care  nu-i 
citează,  State  îşi  arată  repulsia  pentru  Rege  şi  chiar  pentru  mareşalul  Antonescu. 
Iată  proba,  întâi  pentru  Rege:  "Din  a  doua  maşină  deschisă,  spre  care  mişcare  toţi 
purtătorii  decoraţiilor  şi  fireturilor  de  aur,  se  ridică  alene,  tânărul  rege, 
dominadu-i  pe  toţi  din  statură,  mişcând  agale  picioarele  elefantine,  purtat  parcă 
de  ceata  care  se  mărea,  urmându-1  ca  pe  o  scenă  de  operă"...  "Regele  se  mai  mişcă 
odată  şi  dădu  mâna,  apatic,  unei  duzini  de  ofiţeri,  deschizând  gura  în  faţa 
penultimului  venit  din  batalionul  de  gardă,  comandantul  companiei  care  asaltase 
Căpăţâna  de  zahăr:  Ce  faci,  Ciocane? 

Ofiţerii  trecură  în  front.  Iar  se  şopti  ceva  şi  colonelul  tună:  "Pentru  onor 
înainte  prezentaţi  arm!"  Regele  făcu  efortul  unui  somnoros:  Sănătate,  camarazi! 
şi  se  întoarse  urmat  de  suita  pestriţă.  Cineva,  gândea  destul  de  tare  ca  să  fie  auzit: 
vii,  tu,  rege,  după  cucerirea  Sevastopolului,  şi  nu  chemi  măcar  un  ostaş  din 
unitatea  citată  de  câteva  ori  pe  naţiune,  să-i  prinzi,  pe  bluză,  o  Virtute  Militară?  O 
alta  disputa,  în  şoaptă:  Nu-1  apăra!  E  de  o  seamă  cu  mine.  Eu  sunt  cioban  şi  pot 
gândi;  el,  rege,  nu".  -Aurel  State,  Drumul  crucii,  pag.  56-57. 

Şi  acum,  pentru  mareşal:  "România  devenise  un  stat  naţional,  legionar;  Regele 
şi  conducătorul  îmbrăcaseră  cămaşa  verde,  dar  legionarii  numai  semănau  cu  ei, 
trezind  îngrijorări.  Sute,  fuseseră  sub  Carol  aleşi  cu  grijă  şi  ucişi.  în  conducerea 
statului  mocnea  conflictul  dintre  conducător  şi  legiune.  Se  apropia  o  scadenţă  şi 
nimeni  nu  mai  putea  să  se  sustragă  acelui  "mane  tekel  fares",  şi  nici  să  schimbe 
datele  fundamentale  pentru  altă  deslegare".  -Aurel  State  op.  cit.  pag.  99...  "Ţara-i 
pe  brânci.  Guzganii  ăi  mari  încearcă  să  se  salveze  fiecare  de  unul  singur  iar 
Mareşalul  aşteaptă  la  Constanţa  să-i  vină  vânătorii  pe  care  nu-i  înghiţise 
niciodată  cu  tot  îndemnul  de  ultimă  oră:  "Să  fiţi  toţi  ca  vânătorii  de  munte".  O  să 
termine  prost.  Nu  face  parte  din  figurile  jalnice,  dar  asta  n'ajunge  ca  să  conduci  o 
ţară.  N'a  ştiut  să-şi  aleagă  colaboratorii,  deşi,  din  '40,  nimeni  şi  nimic  nu  ne  mai 
putea  salva.  Scadenţa  era  prea  aproape,  iar  noi,  ca  de  obiceiu,  nesolvabili".  -Aurel 
State,  op.  cit.  pag.  151. 

Şi  acum  să  vedem  cum  îi  citează  pe  legionari:  Generalul  Avramescu  venise  în 
inspecţie  şi  a  împărţit  soldaţilor  daruri  şi  a  stat  de  vorbă  cu  mulţi.  -"Am  venit  să 
fumăm  împreună  o  ţigară  de  a  noastră,  începu  el  moale  ca  un  moldovean.  Ce  mai 
fac  Triţă,  Cojocărescu?...  se  interesă  el  de  mai  mulţi  cunoscuţi...  Nu,  nu...  lăsaţi-i... 
linişti  el  pe  cei  grăbiţi  să-i  cheme.  Doar  pe  Medrea,  fostul  şef  al  protocolului  din 
'40,  trimis  cu  "acte"  să  nu  se  mai  întoarcă".  -Aurel  State,  op. cit.  pag.  24.  în  atacul 


Nicolae  Niţă 


575 


fortului  Luiza,  Aurel  State  nu  îl  uită  şi-l  citează  pe  caporalul  Pantazi:  "Vorbeam  cu 
Jipa  şi  caporalul  Pantazi,  singurul  din  compania  I  pe  care-1  ştiam  din  poziţie.  Era 
student  la  Academia  Comercială,  prin  anii  ultimi,  cu  cazier  la  Siguranţa  Statului. 
Vorbea  cu  "bădie"  şi  "Doamne  ajuta". 

în  Crimeea  se  afla  şi  locotenentul  Ion  Dobre,  comandant  legionar  de  frunte.  Şi 
acum  să-mi  fie  permis  să  fac  o  mică  digresiune.  Am  găsit  scris  în  diferite  rânduri 
că  Dobre  a  fost  pe  front  pentru  reabilitare  şi  este  cazul  să  punem  lucrurile  la 
punct.  Ion  Dobre  a  fost  condamnat  la  5  ani  de  închisoare  şi  generalul,  care  voia  să 
reconstituie  Garda  de  Fier  sub  conducerea  lui,  s'a  gândit  tocmai  la  Dobre  pe  care-1 
considera  bun  pentru  rolul  de  ajutor  al  lui.  Motivul  era  următorul:  în  primele  luni 
ale  Statului  legionar,  Dobre  era  prefectul  judeţului  Tecuci  şi  în  această  calitate 
luase  măsura  ca  toţi  legionarii  să  salute  pe  ofiţerii  armatei  române.  Generalul 
auzise  de  aceasta  şi  îi  plăcuse  foarte  mult  măsura  perfectului  Dobre  şi  după 
"rebeliune"  când  voia  să  reconstituie  legiunea  sub  comanda  lui,  s'a  gândit  la  fostul 
prefect  Dobre  şi  s'a  gândit  că  acest  om  ar  fi  tocmai  potrivit  pentru  rolul  de  ajutor, 
omul  care  să  răspundă  în  fiecare  moment:  La  ordin  domule  general.  Şi  a  luat 
următoarea  măsură:  toţi  legionarii  condamnaţi  până  la  5  ani  de  închisoare  să  fie 
amnistiaţi  şi  a  chemat  pe  Dobre  să-i  spună  ce  vrea  el,  dar  Dobre  a  refuzat.  în  faţa 
acestui  refuz,  generalul  a  devenit  mânios  cum  numai  el  ştia  să  fie,  l-a  concediat  şi 
la  începerea  războiului,  bănuiesc,  a  avut  grijă  ca  Dobre  să  fie  trimis  pe  front  ca 
vânător  de  munte.  Deci  Dobre  a  fost  trimis  pe  front  în  mod  normal,  nu  pentru 
reabilitare,  căci  nu  avea  nevoie  de  reabilitare,  fiind  amnestiat.  Şi  cu  gradul  lui  de 
locotenent.  Şi  în  Crimeea  era  comandantul  unei  companii  normale,  nu  de 
reabilitaţi.  Şi  Dobre  făcea  parte  din  batalionul  4  de  vanatori  de  munte  iar  elevul 
plutonier  Aurel  State,  facea  parte  din  batalionul  I  şi  în  ajunul  atacului  fortului 
Luiza,  a  încercat  să-l  vadă.  "Am  urcat  în  poziţie  cu  gândul  ascuns  de  a  mă  bate 
pentru  Luiza.  După  bucuria  revederii  cu  ai  mei,  sigur  şi  cu  Triţa,  (emoţionat  şi 
bărbos  ca  în  toate  întâlnirile  noastre  din  lupte),  mă  târâi  în  plină  zi  peste  botul  de 
sub  ruinele  mănăstirii  ocupate  de  compania  lt.  Dobre  Ion  din  batalionul  IV,  care 
se  rotunjea  înainte  de  a  se  despleti  în  toate  nervurile  sale  spre  sud  şi  vest. 
Recunoaşterea  mea  fu  zădărnicită  de  o  baterie  de  anticar  din  marginea 
aeroportului  Balaclava,  pe  care  o  vedeam  şi  care  descoperindu-mă,  mă 
înspăimântă  cumplit.  Proiectilele  iuţi  se  scurgeau  de-a  lungul  spinării,  muşcând 
piatra  veşnică  din  jur  sau  vuind  în  golul  din  spate.  Mă  aruncasem  într'o 
adâncitură  în  piatră  peste  doua  cadavre  nemţeşti:  unul  din  lupte  mai  vechi,  uscat 
în  zdrenţele  uniformei  fumurii,  celălalt  înegrit  şi  umflat  de  pleasnea  ca  un  butoi 
de  putoare".  -Aurel  State,  op.cit.pag.  37. 

Iată  dar  că  Aurel  State  "care  nu  aparţinea  nici  unei  formaţii  politice", 
presimţind  că  nu  are  să-l  mai  vadă  pe  comandantul  legionar  Dobre,  încearcă  să  se 
ducă  la  el  dar,  precum  se  vede  din  atacul  fortului  Luiza,  elevul  plutonier  scapă, 
dar  moare  locotenentul  Dobre.  "Locotenentul  Dobre  căzuse  undeva  pe  Valea  Rea, 
în  atacul  pentru  cucerirea  primului  şanţ  anticar.  Se  ridicase  singur;  compania, 
obişnuită  numai  cu  mersul  de  cârtiţă,  pe  sub  pământ,  nu-1  urmase.  Sodaţii 
povesteau  că  pe  crucea  lui  de  mesteacăn  albă,  nu  se  ştie  cine,  pusese  o  flamură  pe 
care  un  ofiţer  cu  informaţiile,  o  ascunsese".  -Aurel  State,  op.  cit.  pag.  44.  Iată 
rânduri  din  cartea  lui  State  care,  pentru  oricine,  îl  fac  bănuit  de  a  fi  fost  legionar, 
în  rândurile  scrise  despre  Dobre,  State  spune  că  pe  crucea  lui  Dobre,  nu  se  ştie 
cine,  pusese  o  flamură  şi  nu  precizează  culoarea  flamurei.  Dar  nu  e  nevoie  de 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


576 


această  precizare:  pentru  orice  om,  culoarea  flamurei  pusă  pe  crucea  albă  de 
mesteacăn,  era  verde.  Şi  State  adaugă  în  batjocură:  acea  flamură  a  fost  ascunsă  de 
un  ofiţer  cu  informaţiile. 

Fără  îndoială  că  acestea  sunt  nişte  argumente  care  nu  sunt  convingătoare 
pentru  domnul  Remus  Radina,  mai  ales  că  peste  toate  este  argumentul  adus  de 
domnia  sa:  State  i-a  spus  că  el  şi  căpitanul  Fonea  nu  aparţinuseră  nici  unei 
grupări  politice.  Şi  iată  că  aceştia  doi,  State  şi  Fonea,  nu  erau  singurii.  Scena  care 
urmează  se  găseşte  tratată  la  începutul  captivităţii,  deci  înaintea  celor  12  ani,  când 
prizonierii  abia  erau  scoşi  din  Crimeea  şi  erau  îndreptaţi  spre  Marea  Rusie. 
"Pregătirea  transportului  de  prizonieri  spre  Nord  -  despre  care  auziserăm  după 
mutarea  în  lagărul  gării  din  Simferopol  -  a  dus  la  îmbarcarea  în  vagonanele  de 
marfă,  preschimbate  de  meseriaşii  lagărului  în  dube  de  deţinuţi  cu  gratii, 
reflectoare,  platforme  de  sentinele  la  fiecare  vagon.  înghesuiţi  până  la  sufocare  pe 
scândurile  cu  goluri  între  ele,  care  slujeau  de  paturi  între  ele,  plănuiam  în  trei 
evadarea  după  ce  trenul  avea  să  iasă  din  Crimeea.  Camarazii  captivi  pe  firul  trist 
al  romanţei  "Vânt  de  seară"  versurile  improvizate  de  George  Fonea,  apărut 
printre  noi  cu  o  bandă  neagră,  care-1  înobila  ca  un  blazon,  peste  ochiul  pierdut  în 
ultimul  ceas  de  războiu. 

"Vânt  de  stepă 
De  căinţă  şi  amar 
Du-ne  către  biruinţă 
Că  ne  creşte'n  suflet  iar. " 

-Aurel  State,  op.  cit.  pag.  185. 

Deci  ostaşii  români  din  Crimeea  cântau  sau  mai  bine  zis,  fredonau,  ca  să  nu  se 
audă,  un  cântec  compus  de  Manzatti,  legionar,  care  se  cânta  şi  în  Ţară.  Cântând 
acest  cântec,  legionarii  se  recunoşteau  între  ei,  acest  cântec  îl  cântau  şi  cei  7000 
de  legionari  trimişi  de  mareşal  pentru  reabilitare  şi  îl  cântau  şi  ceilalţi  ostaşi  din 
Crimeea  care  nu  fuseseră  trimişi  pentru  reabilitare,  dar  rămăseseră  legionari. 
Căpitanul  Fonea  improvizase  aceste  versuri  care  ascundeau  şi  mai  bine  caracterul 
subversiv  al  cântecului.  Şi  Aurel  State  afirmă  că  acest  cântec  îl  fredonau  camarazii 
captivi,  adică  erau  mai  mulţi  ostaşi  români  care  cunoşteau  versurile  improvizate 
şi  subversive  ale  căpitanului  Fonea,  deci  toţi  erau  legionari!!!  Deci  Garda  de  Fier 
nu  murise,  după  cum  afirmă  Maiorul  fără  nume,  în  cartea  anglo-saxonului  Larry 
Watts.  "Prin  acest  act,  Legionarismul  îşi  încheia  existenţa...  "Legionarismul 
moare  acoperit  de  blamul  întregii  ţări".  -Laryy  Watts,  în  serviciul  mareşalului, 
pag.  127,  carte  care  a  provocat  delirul  comandorului  Pătru  şi  al  altora  ca  el. 

Cântecul  subversiv  al  căpitanului  Fonea  nu  pune  punctul  pe  "i"  în  convingerea 
domnului  Radina,  el  rămâne  convins  că  atât  sublocotenentul  de  rezervă  State,  ca 
şi  căpitanul  activ  Fonea,  nu  făceau  parte  din  nici  o  grupare  politică.  Şi  în  discuţia 
noastră,  domnul  Radina  ne  aduce  un  argument  personal:  Aurel  State  i-a 
mărturisit  că  nici  el  şi  nici  căpitanul  Fonea  nu  au  aparţinut  nici  unei  grupări 
politice  şi  la  rândul  meu  vin  şi  eu  cu  un  argument  personal:  L'am  cunoscut  foarte 
bine  pe  căpitanul  Fonea  care  făcea  parte  din  aceiaşi  promoţie:  1932  şi  ultima  dată 
l-am  văzut  pe  Fonea  în  vara  anului  1943.  Era  pe  peronul  Gării  de  Nord  şi  am  stat 
foarte  mult  de  vorbă  cu  el.  Făcea  parte  din  trupele  din  Crimeea,  fusese  în 


Nicolae  Niţă  ■fr 


577 


concediu  şi  acuma  se  întorcea  acolo,  pe  front,  şi  era  tare  mâhnit,  teribil  de  mâhnit 
de  atmosfera  defetistă  pe  care  o  constatase  în  timpul  concediului.  "Dragă,  mă 
întorc  pe  front  fără  să-mi  fi  terminat  concediul.  Plec  cu  trei  zile  mai  înainte. 
Atmosfera  aceasta  mă  înăbuşeşte,  nu  mai  pot  să  respir.  Acolo  pe  front  e  altă 
atmosferă,  o  atmosferă  sănătoasă.  Vino  acolo  camarade  Beldie,  acolo  este  un  loc". 
Ne-am  îmbrăţişat  tremurând. 

Căpitanul  Fonea  făcea  parte  din  Regimentul  de  grăniceri  din  Cernăuţi  şi  la 
"rebeliune"  a  fost  şi  el  amestecat.  Nu  prea  grav,  dar  destul  căci  a  fost  nevoie  de 
intervenţia  comandantului  de  regiment,  Filimon,  ca  să-l  scoată  basma  aproape 
curată.  Şi  a  continuat  să  rămână  legionar  până  a  murit.  Dovada  este  cântecul 
subversiv  improvizat  acolo  "la  Crimeea  peste  mare". 

în  orice  caz,  cartea  lui  Aurel  State,  cartea  unui  legionar,  repetăm,  a  văzut 
lumina  tiparului  datorită  d-lui  Radina,  motiv  pentru  care  îi  suntem  recunoscători. 

ÎN  DREAPTA  ŞI  ÎN  STÂNGA  DUNĂRII  ‘7® 

de  Sava  GÂRLEANU 

Este  bine  că  se  redă  aci  din  scrierile  lui  Emanoil  Bucuţa,  ceea  ce  a  scris  el 
despre  Românii  din  Timoc  sau  cum  mai  adesea  s'a  exprimat:  Românii  din  dreapta 
Dunării.  Pe  ambele  maluri  ale  fluviului,  pe  stânga  şi  pe  dreapta  lui,  de  la  Covin 
chiar  şi  până  dincolo  de  Lom  în  Bulgaria,  se  vorbeşte  această  limbă  română  până 
astăzi. 

Limba  română  s'a  format  în  nordul  şi  în  sudul  Dunării,  adică  şi  pe  partea 
dreaptă  a  ei.  Aşa  spun  ultimele  cercetări.  Mai  târziu,  în  munţii  Hemus-Balcani- 
Stara  Pianina  a  fost  baza  demografică  a  vlahilor-românilor  din  ţăratul 
Asaneştilor.  în  secolele  15-16,  noua  stăpânire  otomană  găseşte  aci  români,  după 
cum  reiese  din  recesămintele  oficiale  efectuate  în  "sângeacul  Vidinului",  care  pe 
atunci  cuprindea  şi  bună  parte  din  Serbia  de  astăzi.  Dimitrie  Cantemir  găseşte 
dreapta  Dunării  plină  de  români  şi  scrie  despre  acest  lucru.  Mai  târziu,  încoace, 
trece  printre  ei  Nicolae  Bălcescu  şi  se  tot  miră  de  atâta  prezenţă  românească. 

Numai  noile  stăpâniri,  creştine,  iar  acum  "socialiste",  nu  ştiu,  "uită"  că  acolo 
există  români,  limbă  română.  Iar  ei  puneau  buzele  pe  apa  fluviului  şi  vorbeau  unii 
cu  alţii  româneşte.  Astăzi  o  fac  mai  puţin,  de  teamă.  De  pe  vapoare  auzi  că  uneori 
se  strigă  şi  se  întreabă  de  noutăţi. 

Cât  priveşte  pe  Emanoil  Bucuţa,  unele  din  scrierile  lui  au  fost  reeditate  în 
R.S.R.  Din  cauza  "selecţiei"  însă,  scrierile  referitoare  la  românii  din  Bulgaria, 
presărate  cu  precădere  în  revistele:  Boabe  de  grâu,  Transilvania  sau  Ideea 
europeană  ş.a.,  rămân  pe  dinafară.  Nu  e  deloc  întâmplător,  căci  întocmai  la  fel  se 
întâmpla  la  "selecţie"  cu  "Albumul  Macedo-Român"  în  cazul  lui  V.  A.  Urechia,  la 
fel  "De  la  Românii  din  Serbia"  a  lui  G.  Vâlsan  (şi  Giuglea)  sau  cu  un  articol  de 
corespondenţă  din  Cruşova,  patria  viteazului  (din  1903)  aromân  Pitu  Guli.  E  o 
linie  nu  numai  de  abdicare,  ci  una  de  deliberată  ascundere  a  realităţii  existenţei 
unor  români  peste  hotare  practicată  de  către  regimul  comunist  de  la  Bucureşti.  în 
repetatele  convenţii  româno-iugoslave  se  înserează  mereu  în  aceeaşi  formulare 


176  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  48,  Iulie  /  Nr.  49,  August  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


578 


dezideratul  că  minorităţile  etnice  din  ţările  respective,  sârbă  şi  croată  (?)  din 
România  şi  cea  română  din  Voivodina,  nu  şi  cea  din  Serbia  însă  mult  mai 
numeroasă,  cea  din  dreapta  Dunării,  să  constituie  "punţi  de  legătură".  Iar  în 
convenţiile  româno-bulgare  nici  pomeneală  de  un  lucru  ca  ăsta.  Regimul  dela 
Bucureşti  trimite  preoţi,  slujbaşi  bisericeşti  cu  deosebite  rosturi,  până  în  Australia 
şi,  fireşte,  în  S.U.A.,  dar  nici  nu-i  trece  vreodată  prin  minte  să  trimită  vreo 
"mângâiere"  duhovnicească  fraţilor  români  aci  la  mică  distanţă,  în  Grecia, 
Bulgaria,  Serbia.  Cum  s'o  facă  devreme  ce  acolo  "nu  există  români",  după  cum  a 
ţipat  un  slujbaş  reserist  la  serviciul  paşapoarte  pe  când  acesta  funcţiona  la 
comenduirea  miliţiei  capitalei,  cum  o  să  trimiţi  popi  pe  acolo!  Uită-te,  în  Australia 
şi  Noua  Zeelandă  există  români!  Aşa  că  românii  respectivi  se  descurcă  pe  la  Sofia, 
Salonic,  Bitolia  sau  cei  refugiaţi  la  ambasada  italiană  din  Tirana,  cum  ştiu  şi  cum 
pot.  De  nu  s'ar  vorbi  atâta  de  drepturile  omului  şi  ale  minorităţilor,  de  genocid 
lingvistic  şi  cultural,  în  ţările  socialiste! 

Există  nu  numai  o  limbă,  dar  şi  o  istorie  comună  a  românilor  din  dreapta  şi 
din  stânga  Dunării.  Numai  că  aceasta  nu  prea  este  cunoscută,  e  prea  puţin 
cercetată.  Adesea  e  privită  ca  o  chestiune  de  relaţii  între  populaţiile  majoritare. 

Să  pornim  tocmai  de  la  puţinele  notări  ale  lui  Emanoil  Bucuţa  din  tradiţia 
locală  a  unor  locuitori  din  Bulgaria,  din  dreapta  Dunării,  despre  interesantul 
personaj  istoric  Haiduc-Velcu. 

Faptul  ţine  de  răscoala  naţională  antiotomană  sârbă  din  1804-1813.  La  aceasta 
au  luat  parte  şi  românii  din  actuala  Serbie.  Cu  unul  dintre  ei,  cu  Paul  din  Melniţa, 
însuşi  Caragheorghe  Vojdu  conducătorul  răscoalei  era  în  corespondenţă.  îi  vom 
găsi  pe  români  implicaţi  în  mai  toate  răzmeriţele  sârbilor  şi  bulgarilor,  îndeosebi 
cea  din  Aprilie  1876  a  acestora  din  urmă. 

Haiduc-Velcu  nu  era  nici  român,  cum  am  văzut  pe  undeva  inserat,  nici  bulgar, 
cum  o  vreme  îl  revendică  "ştiinţa"  istorică  bulgară  cam  pornită  pe  şovinisme.  El 
era  sârb,  însă  dintr'o  localitate  înconjurată  de  comune  cu  populaţie  românească 
din  estul  Serbiei  şi  se  numea  (Velcu)  Petrovici.  A  devenit  cunoscut  ca  haiduc  încă 
înainte  de  răscoală,  iar  apoi,  în  cursul  acesteia,  şi-a  schimbat  porecla  în  renume. 
Ca  să  ajungă,  bunăoară,  din  satul  său  la  cel  mai  apropiat  oraş,  el  trebuia  să  treacă 
prin  satul  românesc  Slivar  (=Prunet)  şi  prin  hotarul  acestuia.  De  acolo,  dar  şi  de 
pe  urma  faptului  că  bună  parte  din  tinereţe  şi-a  petrecut-o  ca  slugă  la  un  turc  de 
prin  părţile  Vidinului,  el  ştia  să  vorbească  româneşte. 

Angajându-se  în  răscoală,  prima  izbândă  răsunătoare  a  repurtat'o  într'un  sat 
românesc,  Podgort,  cunoscut  şi  astăzi  ca  o  mare  comună  populată  de  români.  L'a 
pus  pe  fugă  pe  beiul  turc  ce-şi  avea  sediul  aci,  luând  cu  acest  prilej  pradă  bogată, 
pe  care  de  îndată  a  împărţit'o  ostaşilor  săi.  Dintr'o  baladă  populară  în  româneşte, 
ştim  că  aliaţii  cei  mai  de  nădejde  îi  erau  aci  Oprişanii,  români.  Haiduc-Velcu  trăia, 
precum  se  vede,  într'o  ambianţă  românească.  Printre  "becherii"  (adica  ostaşii)  lui 
erau  mulţi  români.  Cei  mai  buni  tunari  i-au  fost  nişte  români  crăineni,  pe  nume 
Pătru,  Jurcă  şi  Marin,  şi  nu  un  rusneac.  Sau  poate  va  fi  fost  şi  unul  ca  acesta  de  la 
o  vreme,  însă  n'a  lăsat  urme.  Când  s'a  luat  la  întrecere  cu  generalul  rus  Zass  la 
tragere  cu  tunul,  Haiduc-Velcu  a  spus  tunarilor  acestora  ai  săi  pe  româneşte,  ca  să 
nu  înţeleagă  rusul:  Dacă  mă  faceţi  de  ruşine  şi  nu  dobândiţi  întrecerea  asta,  voi 
nici  să  nu  mai  daţi  ochii  cu  mine.  Şi  tunarii  lui,  vlaşii-românii,  au  câştigat;  deşi 
generalul  rus,  văzându-i  mai  înainte  în  straiele  lor  româneşti,  i-a  tratat  cu  dispreţ, 


Nicolae  Niţă 


579 


zicând  că  aceştia  sunt  "nişte  mojici"  înainte  de  escapadele  acelea  în  tabăra  turcă 
de  care  scria  Em.  Bucuţa,  lui  Velcu  adesea  îi  cânta  taraful  de  lăutari  români.  Calul 
i-1  aducea  la  "buştean"  românul  Abraş.  Acesta  era  din  satul  Bucovcea,  situat 
actualmente  în  apropierea  graniţei  bulgaro-iugoslave,  care  ganiţă  însă  pe  vremea 
aceea  nu  exista  şi  nici  că  se  bănuia  atunci  că  va  fi  instituită.  Aci  a  săpat  Abraş  un 
şanţ  de  apărare  împotriva  turcilor  vidineni;  dar,  trebuind  pe  urmă  să  se  retragă,  a 
săpat  altul  mai  mare  în  oraşul  Negotin.  Acesta  era  cel  de  al  patrulea  şanţ,  primul 
expus  faţă  de  turci,  înzestrat  cu  trei  tunuri.  Aci  cade  Haiduc-Velcu  la  20  Iulie 
(1813)  răpus  de  o  ghiulea  turcească,  trasă  după  indicaţiile  lui  Anastasie  Armaşul  şi 
nu  a  "rusneacului".  Pe  acel  loc  se  găseşte  astăzi  ridicat  un  monument  lui  Velcu,  cu 
textul  vestitei  lui  exclamaţii:  "Capul  dau,  Craina  n'o  dau!"  Lângă  monument  e  şi 
inscripţia:  "Pe  acest  loc  s'a  aflat  şanţul  lui  Abraş,  tovarăşul  lui  Haiduc-Velcu".  De 
jur  împrejur  e  şi  acum,  ca  şi  atunci,  zisa  "mahalaua  valahă",  adică  românească,  şi- 
i  auzi  pe  locuitori  grăind  româneşte.  Deci,  dincolo  e  satul  românesc  Bucovcea, 
dincoace  e  mahalaua  românească  a  oraşului.  Aci  s'a  dat  ultima  bătălie  a  răscoalei 
împotriva  turcilor,  vara  lui  1813.  (Pacea  dela  Bucureşti  fusese  încheiată  în  1812). 

Totul  e  aci  mai  mult  românesc  şi  mai  puţin  sârbesc  sau  bulgăresc.  Cu  atât  mai 
mult  era  în  vremea  aceea  cu  locuitorii  români  de  aceiaşi  limbă  de  pe  ambele 
maluri.  Aceasta  li  se  părea  cât  se  poate  de  normal  locuitorilor  de  atunci;  ei 
comunicau  şi  treceau  încoace  şi  încolo,  după  necesităţi.  însuşi  Abraş  adesea  avea 
pe  nord-dunăreni  la  o  moară  a  sa. 

De  aceea,  nimic  mai  firesc  că  la  un  moment  dat  se  alcătuieşte  o  delegaţie 
olteană  şi  aceasta  prezentându-se  la  Haiduc-Velcu  îi  cere  să  accepte  a  fi 
comandant  şi  peste  Oltenia.  Să  ţinem  seama  că  ne  aflam  totodată  în  perioada 
războiului  ruso-turc  din  1806-1812  (care  se  va  încheia  cu  pacea  de  la  Bucureşti)  şi 
deci  cu  atât  mai  mult  stăpânea  sentimentul  aceluiaşi  destin,  al  aceleiaşi  cauze. 
Regiunea  timoceano-vidineană  trebuia  eliberată,  triunghiul  acela  timoceano- 
vidinean-oltean  trebuia  să-şi  găsească  un  destin  comun;  şi  aşa  prezintă  el  o  serie 
de  trăsături  comune.  Numai  mai  târziu,  în  1833,  această  regiune  de  est  a  Serbiei 
este  luată  în  stăpânire  de  sârbi  printr'o  acţiune  de  surprindere  asupra  slăbitei 
stăpâniri  otomane,  periferice,  în  regiune,  efectuată  de  (totdeauna)  şiretul  cneaz  de 
atunci  al  Serbiei,  Milos  Obrenovici. 

în  ce-1  priveşte  în  continuare  pe  Haiduc-Velcu,  el  avea  o  soţie  care  a  rămas 
vestită  în  istoria  femeii  sud-dunărene.  Era  Ciciuc-Stana,  mică  de  statură, 
frumoasă  şi  vitează.  A  căpătat  şi  ea  nişte  răni  de  spadă  turcească  la  escapadele 
acelea  ale  soţului  ei.  Ştia  şi  ea  româneşte  de  la  "vlaşi"  din  tagma  soţului.  După 
tragica  moarte  a  acestuia  ea  se  refugiază  la  Biserica  Albă  în  Banat,  unde  desigur  a 
dat  de  limba  română.  Tânăra  văduvă,  se  recăsătoreşte  cu  aromânul  Iordache 
Olimpiotul;  iar  ea  preferă  să  se  mărite  cu  viteji.  De  altfel  o  bucată  de  timp 
considerabilă  Iordache  se  află  combatant  în  oştirea  lui  Velcu,  ca  soţie  a  lui 
Iordache,  viitor  generalisim  al  oştirii  eliberatoare  eteriste.  Ciciuc-Stana  va  locui 
destulă  vreme  la  Bucureşti,  în  zona  Curţii  Vechi,  şi  aci  va  învăţa  bine  româneşte. 
După  cum  ştim,  viteazul  Iordache  Olimpiotul  piere  la  mănăstirea  Secul  (1812),  iar 
Stana  se  refugiază  în  Basarabia,  ulterior  la  Athena,  unde  deasemeni  a  lăsat  urme 
ale  zbuciumatei  sale  existenţe. 

în  momentele  survenite  după  pieirea  viteazului  Haiduc-Velcu,  fireşte  nu 
lipsite  de  întâmplări  dramatice,  Nicola  Abraş  "evacuând  din  oraş  oamenii  şi 
proviziile,  a  fost  ultimul  care  a  părăsit  oraşul  şi  mormântul  viteazului  său 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


580 


prieten". 

Cu  aceasta  însă  nu  se  încheie  şi  istoria  lui.  Dimpotrivă.  El  devine  eroul  unei 
istorii  comune  a  românilor  nord  şi  sud  dunăreni.  Cred  că  aşa  trebuiesc  privite 
lucrurile  şi  nu  ca  aspect  de  relaţii  româno-sârbe  (respectiv  bulgară)  care  tratează 
în  general  asemenea  chestiuni. 

După  căderea  oraşului  Negotin  în  mâinile  turcilor  şi  în  urma  unor  peripeţii 
inerente  retragerii  şi  ascunderii,  Nicola  Abraş  se  găseşte  în  Ţara  Românească,  la 
Târgovişte  şi  la  Câmpu-Lung.  Aici  el  devine  după  câtva  timp  fârtat  întru  haiducie 
vestitului  Iancu  Jianu.  Simţise  că  autorităţile  lui  Ioan  Caragea,  cel  vestit  cu  ciuma, 
vor  să-l  extrădeze  turcilor  şi  atunci  găseşte  scăpare  în  haiducie.  Nu  era  să  se  lase 
dat  pe  mâna  duşmanilor  în  urma  unei  răscoale.  Din  această  răscoală  el  va  avea 
experienţa  armelor  şi  luptei  cu  poterele.  îşi  formează  ceata  şi  acţionează  cu 
aceeaşi  înverşunare  şi  concomitent  cu  ceata  lui  Iancu  Jianu.  O  adevărata  oştire  a 
fost  atunci  mobilizată  de  domnie  împotriva  celor  doi  haiduci.  în  cele  din  urmă 
Nicola  Abraş  este  prins  şi  băgat  în  osândă  la  ocna  Telega.  De  soarta  lui  se 
interesează  şi  pentru  el  intervine  până  şi  ministrul  Nesseloode  al  Rusiei.  îndată 
după  aceea  se  predă  singur  şi  Iancu  Jianu  şi  este  pus  tot  la  Telega,  însă  nu  în 
adâncul  ocnei  ci  în  exteriorul  ei.  Datorită  acestei  împrejurări  Iancu  Jianu  destul 
de  uşor  îşi  operează  evadarea.  îndată  adună  vreo  40  de  haiduci  de  ai  săi  şi  prima 
grije  îi  este  să  scoată  din  ocnă  pe  Abraş:  "Legai  pe  toţi  din  ocnă;  slobozii  burduful 
şi  scosei  pe  toţi  haiducii  din  ocnă  şi  plecai  cu  dânşii  până  la  un  loc.  Un  haiduc 
vestit  ce-i  zicea  Iabraş,  strânse  si  el  o  ceată  de  ai  lui,  plecând  împreună,  şi  trecui 
Oltul"  -povestea  însuşi  I.  Jianu  mai  târziu. 

Fireşte,  evadarea  era  senzaţională  şi  ca  atare  şi-a  găsit  oglindire  şi  în  relatările 
consulilor  streini. 

Iarăşi  potere  ample,  iarăşi  lupte  aprige  (în  1816).  "Ne  băteam  cu  poterile  încât 
nu  avea  ce  să  ne  facă.  în  multe  rânduri  am  bătut  pe  cârşerdarul  Iamandi"  -spune 
iarăşi  Jianu.  Neputând  altfel  birui  haiducia,  şerdarul  Iamandi  Giuvara  recurge  la 
promisiuni  spre  a  atrage  pe  Abraş  să  se  predea.  Cu  ştirea  lui  Jianu,  acesta  acceptă 
să  se  predea  împreună  cu  cei  12  cetaşi  ai  săi.  Haiducia  lui  avea  un  aspect  mai  mult 
de  luptă  naţională  şi  socotea  că  a  putut  fi  înţeles,  mai  ales  date  fiind  înaltele 
intervenţii  ce  se  făcuseră  pentru  cauza  lui  tocmai  pe  aceste  motive. 

Predarea  unui  haiduc  de  talia  lui  Abraş  constituia  un  succes,  stabilirea  unei 
păci  trebuia  sărbătorită,  cum  va  fi  socotit  şi  Abraş  însuşi.  Aceasta  se  face  la  Calafat 
unde  Iamandi  organizează  un  ospăţ  chipurile  în  cinstea  lui  Abraş.  Planul  era  însă 
de  a-i  omorî  pe  haiducii  închinaţi.  Va  fi  jucat  rol  şi  tainicele  gânduri  ale  şefului  de 
poteră  de  a  jefui  vreo  însemnată  sumă  de  bani  ce  presupunea  că  Abraş  ar  fi  avut-o 
asupra  sa.  Şi  în  timp  ce  Abraş  interpreta  cu  măiestrie  dansul  haiducesc  "giret", 
cum  îl  solicitase  Iamnadi  cu  ipocrizie,  la  semnalul  convenit  arnăuţii  trag  cu 
puştile  în  Abraş  şi  oamenii  lui  omorându-i  pe  loc. 

Nici  n'a  avut  timp  el  să-şi  dea  seama  de  greşeala  ce  o  făcuse  şi  pe  care  o  plăti 
scump.  Nu  ştia  că  grecoteiul  Iamandi  era  în  stare  de  asemenea  călcare  a 
cuvântului  de  pace.  în  tovărăşia  lui  Haiduc-Velcu  mai  înainte  nu  întâlnise 
asemenea  apucătură. 

Omorîrea  haiducilor  a  constituit  un  eveniment  de  seamă,  o  "izbândă",  o  mare 
senzaţie  a  vremii.  Consulul  austriac  (Fleschhack)  raporta  la  Viena  că  printre 
capetele  ucişilor  expuse  la  puşcăria  din  Bucureşti  "unul  era  însemnat  ca  fiind  al 


Nicolae  Niţă 


581 


cunoscutului  haiduc  sârb,  care  a  fost  cândva  adjunctul  lui  Caragheorghe" 
(căpetenia  răsculaţilor  sârbi).  Nu  era  sârb  ci  curat  român,  cum  se  vede  şi  după 
numele  lui;  şi  nu  a  fost  adjunctul  lui  Caragheorghe,  ci  al  lui  Haiduc-Velcu  cu  care 
se  prinsese  şi  frate  de  cruce.  Faima  însă  făcea  ca  lucrurile  să  capete  dimensiuni. 
Era  român  din  dreapta  Dunării  şi  probabil  că  nu  s'a  gândit  ce  mai  poate  păţi  prin 
Ţara  Românească. 

Nedreptate  i  s'a  făcut  acestui  român  din  dreapta  Dunării,  care  nu  era  brigand 
ci  haiduc  luptător,  şi  din  partea  literaturii  care  a  făcut  din  el  un  personaj  negativ 
în  preajma  lui  Jianu,  deşi  acesta  însuşi  nu  spune  aceasta  în  declaraţiile  lui  de  mai 
târziu,  consemnate.  Chestia  a  pornit  de  la  Bucura  Dumbravă  şi  a  ajuns  şi  într'o 
baladă  coregrafică  la  opera  din  R.S.R.  (Se  putea  altfel).  Fireşte,  în  "licenţa 
literară"  un  trădător  "trebuie  să  existe",  un  intrigant  trebuie  pus  acolo.  Dacă 
această  zisă  "licenţă"  îi  dă  voie,  bunăoară,  lui  Mihnea  Gheorghiu  să  pună  în 
scenariul  său  pe  o  oarecare  "Tincuţa"  în  rol  de  iubită  a  lui  Tudor  Vladimirescu, 
când  bine  se  ştie  că  aceasta  a  fost  Floarea  din  Gornoviţa,  apoi  atuncea  să  nu-1 
transformi  pe  sud-dunărean  (las  că  nici  nu  se  prea  ştia  acest  lucru)  în  intrigant, 
rival,  trădător?  Putea  fi  pus  în  acest  rol  oricare  altul,  nu  însă  Nicola  Abraş,  român 
din  dreapta  Dunării  şi  luptător  antiotoman. 

Dimpotrivă,  noi  putem  vedea  în  el  un  exemplu,  iar  haiducia  lui  şi  a  lui  Jianu 
ne  poate  servi  drept  îndemn  la  hotărîre  în  lupta  noastră. 


♦ 


♦ 


♦ 


Că  se  poate  vorbi  de  o  istorie  comună  a  neamului  românesc  din  stânga  şi  din 
dreapta  Dunării  ne-o  arată  mai  elocvent  participarea  unui  român  sud-dunărean  la 
revoluţia  lui  Tudor  Vladimirescu,  acesta  situându-se  chiar  printre  căpetenii, 
făcând  parte  din  conducerea-comenduirea  ei.  Este  vorba  de  un  anume  Ghiţă 
Haiducul,  venind  şi  el  din  sud  unde  devenise  vestit  ca  Ghiţă  Valahul. 

Emanuil  Bucuţa  a  notat  date  din  tradiţie  despre  un  Popa  Ghiţă  care  a  avut  de- 
a  face  atât  cu  Haiduc-Velcu,  cât  mai  pe  urmă  şi  cu  "Domnul  ţăranilor",  cum  l-a 
numit  N.  Iorga  pe  Tudor  Vladimirescu.  Tradiţia  desigur  corespunde  prin  ceva 
adevărului.  Erau  însă  mai  cu  seamă  la  vremea  aceea  mulţi  cu  acest  nume  preferat 
de  "Ghiţă".  Putem  să  ne  amintim,  bunăoară,  că  la  punctele  19  şi  20  ale 
proclamaţiei  sale,  scrise  cu  mâna  sa  proprie,  Tudor  Vladimirescu  stigmatiza  pe 
negustorul  craiovean  Hagi  Ianuş,  apoi  pe  Ioan  Rogobete  şi  pe  un  anume  Ghiţă 
"Hoţul",  cerând  pedepsirea  lor  pentru  prădăciunile  pricinuite  ţării.  Ghiţă  "Hoţul" 
poate  să  fie,  considerăm,  sau  Ghiţă  Pestriţul  sau  Ghiţă  Stanovici,  care  s'au  ţinut 
de  rea  haiducie  însoţindu-se  cu  turcii  adalâi. 

în  faza  finală  a  răscoalei  apare  însă  Ghiţă  Haiducul  care  împreună  cu  fratele 
lui  Tudor  Vladimirescu  şi  cu  Mihaloglu  prind  pe  Macedonschi  şi  pe  Hagi  Prodan 
cerându-le  socoteală  pentru  dispariţia  lui  Tudor.  Acesta  e  sud-dunăreanul 
combatant  în  răscoală. 

Era  originar  din  localitatea  Curiace,  situată  în  partea  de  munte  a  ţinutului 
Pojarevaţ  (cunoscutul  Passarovitz),  locuit  de  populaţie  românească.  Avea  fraţi  pe 
Crăciun  şi  Răducan,  mai  târziu  înrudiţi  prin  alianţă  cu  oameni  din  anturajul 
cneazului  Milos  Obrenovici.  Câtăva  vreme  el  ia  parte  la  răscoala  sârbilor  (1804- 
1813),  în  trupele  ce  trebuiau  să  despresoare  Cladova  spre  a  înlesni  joncţiunea  cu 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


582 


oştirea  generalului  rus  Isaiev.  Să  reamintim  că  atunci  lua  parte  la  asediul  Cladovei 
şi  Tudor  Vladimirescu  cu  pandurii  săi,  reuşind  "să  întrerupă  orice  comunicaţie 
dintre  garnizoana  (turcească)  din  Cladova  şi  Ada-Kaleh",  cum  se  spunea  într'un 
raport  rusesc.  Deasemeni  a  ajuns  el  puţin  prin  ţinutul  Poreci,  aşa  cum  îşi  va 
aminti  mai  târziu.  Aci  era  un  comandant  sârb  Milenco  care,  printre  altele,  îşi 
alcătuise  un  întreg  harem  de  femei,  majoritatea  românce  şi  turcoaice  luate 
captive.  Prin  1811  el  este  nevoit  să  concedieze  cele  mai  multe  dintre  aceste  femei  şi 
cu  una  din  ele,  pe  nume  Ilenca,  se  căsătoreşte  Ghiţă  cel  din  Curiace. 

Prin  1816  Ghiţă  pleacă  la  Vidin,  trăieşte  apoi  la  Nis  şi  la  un  moment  dat  se 
asociază  cu  rămăşiţele  cârjaliilor  şi  împreună  cu  aceştia  face  haiducie  în  munţii 
Rodopi,  cum  de  altfel  au  făcut  şi  alţi  haiduci  creştini;  bunăoară  chiar  şi  Iordache 
Olimpiotul  (înainte  de  a  ajunge  să  ia  parte  la  răscoala  sârbilor).  Cârjaliii  aceştia 
erau  la  început  o  mişcare  de  protest  haiducească  la  turci,  care  pe  urmă  a 
degenerat. 

Cam  prin  1820  sau  puţin  mai  înainte  Ghiţă  reapare  în  Serbia.  îşi  continuă  aci 
haiducia  găsind  teren  propice  în  protestul  împotriva  despotismului  lui  Miloş  şi 
metodelor  lui  de  întărire  a  puterii  de  stat.  Şi  alţi  foşti  participanţi  la  răscoală  se 
dedau  acum  haiduciei.  Aceasta  cuprinde  patru  judeţe  în  întregime,  ceea  ce  era 
mult  pentru  mica  Serbie  de  atunci  şi  îngrijorător  pentru  stăpânire. 

Cel  mai  de  seamă  şi  mai  popular  haiduc  este  tocmai  Ghiţă  Valahul,  cum  era 
îndeobşte  cunoscut  din  cauza  originii  sale  româneşti.  în  cetele  lui  puternice  şi 
bine  conduse  alergau  oameni  din  tot  ţinutul  Passarovitz  şi  pretutindeni  el  se 
bucura  de  sprijinul  locuitorilor.  împotriva  lui  sunt  trimise  trei  potere  a  câte  300 
de  oameni,  dar  campania  autorităţilor  nu  dă  rezultate.  Cauza  acestui  succes  al 
haiducului?  Principala  e  că  el  se  sprijinea  pe  masse  româneşti.  Românii  nu 
dădeau  concurs  poterelor  şi  ei  erau  aceia  care  se  alăturau  cetelor  lui  Ghiţă 
Valahul.  Era  o  acţiune  de  protest  social,  dar  sprijinit  de  massa  românilor,  cu  o 
conştiinţă  naţională  cam  difuză. 

Ceea  ce  nu  ştiau  autorităţile  sârbeşti  de  atunci  e  că  haiducia  era  printre  aceşti 
români  tradiţională.  Ei  credeau  că  dacă  nu  este  haiduc,  nici  ploaie  nu  cade  şi 
recoltă  bună  nu  se  obţine.  Această  tradiţie  şi  convingere  a  lor  era  manifestată 
până  şi  în  perioada  dintre  cele  două  războaie.  A  fost  atunci  un  haiduc  întocmai  de 
tipul  acestui  Ghiţă,  după  nume  Ivan  Bebeici,  care  s'a  bucurat  ani  de  zile  de  mare 
faimă.  Nu  putea  fi  prins,  avea  peste  tot  gazde  printre  românii  munteni,  şi  purta 
cămaşe  românească.  Spun  şi  acuma  românii  bănăţeni  când  îi  intreb  ce  ar  citi,  că 
ei  bucuros  ar  citi  despre  "haiducul  acela  Babeici".  Când  în  cele  din  urmă  a  fost 
ucis  acest  haiduc  de  potere,  a  apărut  altul,  Pavel  Dochici,  tot  pe  considerentul  că 
nu  e  bine  ca  ţinutul  să  fie  fără  haiduc.  Putem  găsi  aci  un  principiu  moral, 
cracteristic  acelor  români,  în  ce  priveşte  haiducia.  Haiducul  lua  de  la  cei  bogaţi  şi 
într' adevăr  dădea  celor  săraci.  Mai  încoace  afirmau  oamenii  ţinutului  că  acel  Ivan 
Babeici  a  urmărit  cu  mijloacele  lui  să  facă  "un  fel  de  socialism".  Nu  e  lipsit  de 
semnificaţie  faptul  că  din  localitatea  acelui  haiduc,  Lazniţa,  a  apărut  şi  un 
partizan  pe  nume  Păun  Şerbanovici,  care  s'a  zbârlit  "cam  haiduceşte"  la  un 
potentat  care-1  considera  sârb,  iar  el  prefera  să  se  considere  român.  Ca  să  scape  de 
el,  l-au  trimis  în  diplomaţie  (unde  până  la  urmă  a  şi  murit). 

Iată  de  ce  considerăm  că  şi  în  vremea  descrisă  aci  haiducul  nu  era  numai  un 
simplu  Ghiţă  Valahul,  dar  şi  făcea  o  haiducie  românească.  Cneazul  Miloş  a  trebuit 


Nicolae  Niţă 


583 


să  trimită  pe  lângă  el  emisari  în  secret  invitându-1  pe  român  să  se  lase  de 
haiducie.  Dacă  aceste  demersuri  au  rămas  fără  rezultat,  cneazul  i-a  luat  drept  gaj 
toată  familia,  inclusiv  pe  amintita  Ielenca,  soţia.  Aici  iarăşi  alt  fapt  cât  se  poate  de 
interesant.  Această  Ielenca  ajunge  apoi  să  joace  ani  de  zile  un  rol  dintre  cele  mai 
de  seamă  devenind  atotputernică  la  curtea  cneazului  Milos.  înşişi  fraţii  acestuia 
trebuiau  să  ţină  seamă  bine  de  părerile  fostei  soţii  a  haiducului  Ghiţă  Valahul.  Şi 
alt  fapt  cât  se  poate  de  interesant  pentru  noi:  Ielenca  servea  ca  interpretă  de 
limbă  română  între  curtea  cneazului  şi  Abduraham-Paşa,  ca  un  fel  de  limbă 
"diplomatică".  E  aci  o  frescă  rală  a  vieţii  soţiei  haiducului  român  care  ajunge  până 
la  vârfurile  ocârmuirii  din  Serbia. 

Haiducul  însuşi,  copleşit  în  cele  din  urmă  de  numeroasele  potere  se 
adăposteşte  în  Craina  Negotinului.  îndată  izbucneşte  revoluţia  lui  Tudor 
Vladimirescu  şi  Ghiţă  Haiducul  vine  aci  şi  deîndată  se  înrolează  în  oastea 
răsculaţilor,  după  cum  ştiau  autorităţile  din  Serbia  şi  chiar  rudele  lui  Ghiţă. 
Trebuie  că  s'a  cunoscut  cu  Tudor  Vladimirescu  sau  cel  puţin  cu  oameni  apropiaţi 
acestuia,  devreme  ce  el  de  la  bun  început  devine  colaborator  al  lui  Papa,  fratele  lui 
Tudor,  mai  întâi  ispravnic  de  Craiova,  apoi  ispravnic  de  Gorj.  în  decursul 
răscoalei,  atâta  timp  cât  evenimentele  centrale  ale  acesteia  se  consumă  la 
Bucureşti,  nu  apar  ştiri  referitoare  la  Ghiţă,  cum  de  altfel  nu  apar  nici  despre 
fratele  lui  Tudor.  Când  însă,  după  Drăgăşani,  centrul  de  greutate  al  răscoalei 
revine  la  matcă,  adică  în  Oltenia  şi  Closani,  de  unde  a  şi  pornit  răscoala,  atunci 
evenimentele  de  aci  se  plasează  în  centrul  atenţiei  generale,  atunci  şi  rolul  de 
seamă  al  lui  Ghiţă  Haiducul  apare  bine  conturat.  El  e  acuma  printre  fruntaşii  cei 
mai  de  seamă  ai  rezistenţei,  alături  de  Macedonschi,  Mihaloglu,  Papa 
Vladimirescu,  Gârbea.  Este  întărit  la  mănăstirea  Tismana,  împreună  cu  D. 
Macedonschi  şi  cu  Hagi  Prodan  comandă  detaşamentul  de  panduri  ce  luptă 
împotriva  turcilor.  După  ştiri  verosimile  comanda  1.000  de  oameni,  adică 
jumătate  din  tot  efectivul  răsculaţilor  la  data  aceea.  Consulul  rus  A.  Pini  scria 
atunci  lui  Nesselrode  că  "un  comandant  de  panduri,  Ghiţă,  se  menţine  cu  vreo  o 
mie  de  oameni  în  codrii  Mehedinţului  şi-i  atacă  zilnic  pe  turci".  Un  iscoditor  sârb 
informa  pe  Milos  Obrenovici,  cât  se  poate  de  interesat  de  Ghiţă,  din  motivele  mai 
înainte  arătate,  că  la  ora  aceea  "numai  Ghiţă  încă  mai  rezistă  prin  munţi  cu  o  mie 
de  oameni". 

Dar  forţele  turceşti  sunt  copleşitoare  şi  rezistenţa  pandurilor  apărători  ai 
Olteniei  slăbeşte,  Papa  Vladimirescu  nu  mai  găseşte  altă  soluţie  decât  să  se 
predea,  înfăţisându-se  înaintea  comandantului  turc  la  Târgu  Jiu.  Agentul  austriac 
Lipa  scria  în  Septembrie  (1821)  lui  Metternich  că  "fratele  lui  Tudor  Vladimirescu 
şi  cunoscutul  haiduc  Ghiţă  au  fost  prinşi  împreună  cu  alte  patru  căpetenii  ale 
răsculaţilor,  trimişi  la  Vidin  şi  excutaţi.  Primii  doi  însă  ar  fi  fost  trimişi  la 
Constantinopol".  Ştim  din  alte  surse  că  trimiterea  la  Constantinopol  e  sigură  şi  că 
de  acolo  niciodată  nu  s'a  mai  aflat  vreo  veste  despre  cei  doi. 

Vor  fi  avut  acolo  aceeaşi  soartă  ca  şi  aromânul  Farmachi,  participant  la 
mişcarea  Eteriei  alături  de  Iordache  Olimpiotul,  de  a  fi  excutaţi  pe  vreo  stradă  a 
oraşului  "spre  pilda  altora  asemenea". 

Aşa  a  sfârşit,  sacrificându-şi  viaţa  pentru  ţară  cel  ce  a  întruchipat  în  1821 
legătura  românilor  din  dreapta  Dunării  cu  românii  de  dincoace  de  Dunăre, 
într'un  moment  crucial  din  istoria  ţării  noastre.  Ca  haiduc  printre  românii  săi  de 
dincolo,  în  calitate  de  comandant  al  forţelor  de  răsculaţi  dincoace,  Ghiţă  a  fost 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


584 


animator  de  masse  pentru  o  cauză  mai  bună  a  românilor  de  dincolo  şi  de  dincoace 
de  Dunăre.  Trebuie  să-i  cunoaştem  această  istorie  şi  s'o  reţinem  drept  pagină 
luminoasă  a  ei  în  condiţiile  date. 

PELERINAJUL  DELA  SOULTZMATT  >7? 

-I- 

de  N.  S.  GOVORA 

Acum  vreo  şapte  ani,  exilul  românesc  a  aflat  de  existenţa  unui  cimitir 
românesc  în  Alsacia.  Cum  necum,  descoperirea  acestui  cimitir  se  datorează 
proaspătului  exilat,  la  acea  vreme,  domnul  Remus  Radina.  Tot  lui  se  datorează  şi 
primele  patru  pelerinaje,  căci  nu  a  fost  uşor  ca  domnul  Radina  să  convingă  pe 
primii  Români,  să  se  deplaseze  într’un  sat.  încet,  încet,  mereu  la  insistenţele 
domnului  Radina,  pelerinajul  de  la  Soultzmatt  "a  intrat  în  conştiinţa  Românilor 
din  lumea  liberă".  Anul  trecut,  la  acest  pelerinaj  au  participat  200  de  Români  şi, 
lucru  de  ţinut  în  seamă,  a  luat  parte  şi  domnul  doctor  I.  Raţiu,  şeful  unei  părţi  a 
exilului  românesc.  Domnul  doctor  aflase  desigur  de  cimitirul  de  la  Soultzmatt  mai 
demult  dar  nu  i-a  dat  importanţă  până  când  domnia  sa  şi-a  făcut  socoteala  că 
acolo  este  prilejul  de  a  face  niţică  propagandă  pentru  gruparea  domniei  sale.  Şi  s'a 
dus  şi  a  ţinut  un  discurs  ca  de  zile  mari.  îi  venea  greu,  dar  totuşi  a  ţinut  acolo  un 
discurs  despre  eroism,  tocmai  domnia  sa  care  nu  are  în  fiinţa  sa,  să  arate  că  poate 
să  fie  erou,  cum  se  găsea  la  Londra,  când  s'a  agăţat  de  pulpana  lui  Viorel  Tilea  şi 
timp  de  patru  ani,  zi  de  zi,  a  făcut  propagandă  contra  ţării  sale  şi,  natural,  n'a  fost 
nici  o  zi  pe  front  cum  au  fost  cei  687  de  Români,  care  până  când  au  căzut 
prizonieri,  şi-au  expus  corpurile  la  gloanţe  şi  proiectile.  Dar  domnul  doctor  şi-a 
făcut  socoteala  că  acei  Români  din  Alsacia,  au  căzut  în  războiul  din  1941-1944,  cel 
dus  contra  Ruşilor  şi  alături  de  Germani  şi  că  poate  ţine  un  discurs  în  care  să 
vorbească  despre  război  în  general,  fără  să  pomenească  şi  despre  eroii  care  au 
căzut  pe  câmpiile  ruseşti.  Şi  natural,  domnul  doctor  a  reputat  un  frumos  succes  de 
galerie. 

Şi  pentru  anul  acesta,  domnul  doctor  a  pus  la  cale  ceva  măreţ,  la  pelerinajul  de 
la  Soultzmatt,  să  invite  pe  fostul  Rege  Mihai  I.  Cu  toate  încercările  lui  de  a  obţine 
învestitura  regală  a  lui  Mihai,  acesta  nerăspunzând  la  nici  unul  din  avansurile  lui, 
doctorul  a  făcut  un  pact  de  neagresiune  cu  Horaţiu  Comanici,  şeful  grupării 
adverse,  să  vadă  ce-o  ieşi.  Şi  din  timp,  din  Ianuarie,  doctorul  Raţiu  a  trimis  o 
depeşă  lui  Mihai  Viteză,  prin  care-1  invita  la  pelerinajul  de  la  Soultzmatt  şi  văzând 
că  până  în  Martie  nu  primeşte  niciun  răspuns,  i  s'a  adresat  lui  Comanici  şi  i-a 
propus  să-i  facă  şi  el  aceiaşi  invitaţie  lui  Mihai  Viteză.  Şi  minune:  răspunsul  la 
invitaţia  lui  Horaţiu  vine  imediat,  cerându-i  lui  Horaţiu  să  intre  în  legătură  cu 
doamna  Lia  Constantinescu,  secretara  lui  particulară,  ca  împreună,  să  pună 
lucrurile  la  punct.  Şi  Românii  din  exil,  s'au  văzut  cu  un  nou  erou,  cu  Horaţiu 
Comanici,  care  nici  el  n'a  fost  nici  o  zi  pe  front.  Comanici  n'a  fost  pe  front  în 
prima  parte  a  războiului,  adică  până  la  23  August,  din  cauză,  spunea  el,  că  se 
rezerva  pentru  partea  a  doua,  aceea  contra  Ungurilor,  şi  venind  şi  această  ocazie 
de  a-1  vedea  pe  Horaţiu  erou,  a  renunţat,  căci  se  rezerva  pentru  un  scop  mai 


177  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  49  (I),  August  /  Nr.  50  (II),  Sept.  1986. 


Nicolae  Niţă 


585 


măreţ:  refacerea  Ţării  care  fusese  pustiită  din  cauza  politicei  Mareşalului 
Antonescu!!! 

Şi  iată  deci  doi  Români  care  n'au  fost  nici  o  zi  pe  front,  puşi  în  fruntea 
pelerinajului  în  care  se  preamăresc  cei  687  de  ostaşi  români,  care  au  luptat  şi  au 
murit  în  cursul  războiului  de  întregire!!!  Dar  iată  că  nu  e  totul:  mai  vine  şi  al 
treilea  mare  erou:  Mihai  Viteză.  Din  cauza  acestuia,  care  a  anunţat  semnarea  unui 
armistiţiu  care  din  păcate  nu  se  semnase,  şi  din  cauza  căruia  au  fost  luaţi  de  Ruşi 
170.000  de  prizonieri,  din  care  o  parte  au  murit  în  prizonierat  sau  s'au  întors 
acasă  după  12  ani,  dar  totuşi,  a  fost  foarte  mare,  erou  decorat  de  către  marele 
Stalin. 

Şi  acum  iată  care  este  situaţia:  cimitirul  din  Soultzmatt  a  fost  descoperit  acum 
vreo  şapte  ani  de  compatriotul  nostru  Remus  Radina,  care  în  fiecare  an  a  lansat 
apelul  către  Români  rugându-i  să  lase  totul  la  o  parte  şi  să  sacrifice  o  zi  pe  an  şi  să 
vină  să  preamărească  pe  cei  687  de  eroi  români,  morţi  în  timpul  războiului  de 
întregire.  Ca  deobicei,  în  cursul  anului  acesta,  am  văzut  apelul  lansat  de  domnul 
Radina,  publicat  în  ziarul  "Cuvântul  românesc",  apel  modest  ca  şi  cel  din  anii 
anteriori,  dar  cum  am  spus,  suntem  în  anul  minunilor:  de  data  aceasta,  Regele 
erou,  decorat  de  marele  Stalin,  lansează  şi  el  un  apel  prin  intermediul  secretarei 
lui  particulare  şi  -  citim  în  "Lupta"  din  22  Iunie  1986:  la  apelul  Regelui  au  venit 
toţi  !!!  Când  a  apărut  acest  apel  şi  unde?  Eu  citesc  câteva  ziare,  printre  care  şi 
"Lupta"  şi  nu  am  văzut  acest  apel  al  lui  Mihai  Viteză,  dar  am  auzit  de  o  invitaţie 
făcută  de  secretara  lui,  doamna  Constantinescu,  invitaţie  trimisă  personal  la  circa 
50  de  persoane,  din  care  au  fost  tăiate  numele  câtorva  persoane  care  nu-i  plăceau 
secretarei. 

Şi  acum  să  mergem  mai  departe:  "la  11  şi  jumătate  exact  (punctualitatea  este 
politeţea  regilor),  soseşte  maşina  cu  Regele,  Regina  (?)  şi  principesa  Margareta".  - 
"Lupta",  22  Iunie,  1986.  Articolul  este  semnat  de  domnul  Stolojan.  Şi  domnul 
Stolojan  ne  spune  că  punctualitatea  este  politeţea  regilor.  Să  fie  adevărat  în  cazul 
lui  Mihai  Viteză?  Anglo-saxonul  Larry  Watts  este  foarte  bun  prieten  cu  domnul 
Stolojan,  după  cum  am  înţeles  din  ziare,  singurul  bun  prieten  român.  Şi  în  cartea 
anglo-saxonului  citim:  "Eram  în  trenul  Patria,  în  staţia  Cernăuţi,  la  puţin  timp 
după  eliberarea  oraşului.  Regele  şi-a  anunţat  vizita  la  orele  11.  Tot  programul 
dimineţii  s'a  organizat  în  jurul  acelei  ore,  când  Generalul  a  coborît  din  vagonul 
său  şi  l-a  aşteptat  pe  Rege  la  peron.  S'a  făcut  ora  11:10, 11:20, 11:30...  şi  Regele  nu 
apărea.  Generalul  dădea  semne  vădite  de  impacientare,  plimbându-se  din  ce  în  ce 
mai  nervos,  cu  paşi  iuţi  prin  faţa  vagonului,  cu  generalul  Ioaniţiu,  şeful  Marelui 
Stat  Major,  după  el.  Noi,  suita,  intuisem  situaţia  şi  eram  destul  de  jenaţi  pentru 
situaţia  în  care  se  găsea  Generalul,  văzându-1  cum  îşi  pierde  timpul  în  aceeastă 
aşteptare  jignitoare.  însfârşit,  apare  şi  Regele.  Trecuseră  45  minute.  Generalul  nu 
şi-a  ascuns  deloc  supărarea  şi,  cu  glas  destul  de  tare,  pentru  a  fi  auzit  de  cei  din 
imediata  apropiere,  i-a  reproşat  întârzierea.  Regele  s'a  scuzat  lamentabil: 
întârziase  la  vânătoare.  Atunci  Generalul  nu  s'a  mai  putut  stăpâni  şi  cu  o  voce  de 
dojană  i-a  spus: 

"Majestate,  ţara  este  în  razboiu  şi  soldaţii  ei  mor  pe  front  în  timp  ce 
Majestatea  Voastră  vânează.  Pe  timpul  iluştrilor  Voştri  înaintaşi,  punctualitatea 
constituia  apanajul  regilor.  Timpul  meu  este  foarte  preţios  ca  să  mi-1  pot  pierde 
aşteptând  Suveranul  ca  să-şi  termine  vânătoarea. .."  şi  spunând  acestea  l-a 
antrenat  la  vagonul  salon,  aproape  împingându-1  din  urmă. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


586 


A  fost  o  scenă  penibilă  pentru  toţi  care  am  asistat  la  ea".  -Larry  Watts,  în 

serviciul  Mareşalului,  I,  pag.78. 

Prin  urmare,  Regele  nu  a  ştiut  ce  este  punctualitatea  regilor,  în  1941,  pe 
timpul  războiului.  Să  fi  aflat  aceasta  la  bătrâneţe?  Sau  a  pus  domnul  Stolojan 
această  remarcă,  că  punctualitatea  este  politeţea  regilor,  ca  să-şi  bată  joc  de 
majestatea  sa,  regele  României?  Nu  cred.  Eu  cred  mai  degrabă  că  domnul 
Stolojan  a  recenzat  cartea  prietenului  său  anglo-saxon,  numai  răsfoind-o  şi  fără  să 
dea  atenţia  cuvenită,  adică  citind-o  ca  s'o  recenzeze  ca  şi  ceilalţi  recenzenţi  ai 
cărţii  lui  Watts,  domnii  M.  R.  Enescu,  Constantin  Mareş  şi  Comandorul  Pătru, 
căci  numai  aşa  se  explică  cum  aceşti  domni  nu  au  văzut  furtul  de  trei  pagini  mari 
din  cartea  generalului  Chirnoagă  de  către  maiorul  fără  nume. 

După  aceea  domnul  Stolojan  ne  vorbeşte  de  cuvântarea  lui  Mihai  Viteză,  o 
cuvântare  care,  după  domnul  Stolojan,  a  entuziasmat  pe  cei  300-400  de  asistenţi. 
Deocamdată  eu  nu  cred  deloc  că  această  scurtă,  foarte  scurtă  cuvântare  a  putut  să 
entuziasmeze  pe  acei  Români.  în  primul  rând,  conţinutul  scurt  al  acestei 
cuvântări:  Mihai  Viteză  a  făcut  ca  doctorul  Raţiu  anul  trecut:  a  vorbit  de  război  în 
general  şi  a  ocolit  să  vorbească  despre  războiul  nostru  din  Răsărit,  acel  război  pe 
care  îl  simţim  în  carnea  noastră  şi  azi  după  42  de  ani.  Şi  cum  a  putut  să 
entuziasmeze  pe  Românii  care-1  ascultau?  Şi  cum  a  putut  să  se  întâmple  şi  această 
minune?  O  fi  făcut  Viteză  exerciţii  de  dicţiune  ca  Demostene?  "Regele  vorbeşte  cu 
calmul  lui  obişnuit,  cu  vocea  sa  domoală",  ne  spune  Mircea  Ioaniţoiu,  fostul  lui 
secretar  particular  în  "Lupta"  din  7  Septembrie  1984  şi  aceasta  este  cea  mai 
blândă  apreciere  asupra  dicţiunii  fostului  Rege.  "Alaltăieri,  Voevodul  a  fost  primit 
cu  mare  ceremonial  la  Senat,  ca  membru  al  Maturului  Corp.  Unchiul  Grigore, 
care  a  asistat,  mi-a  spus  că  Moştenitorul  a  făcut  o  excelentă  impresiune,  cu  toate 
că  pica  de  timiditate  şi  că  vocea  lui  era  lătăreaţă  şi  piţigăiată".  -G.I.  Duca,  Cronica 
unui  român  în  veacul  XX,  II,  pag.  261.  Şi  George  Duca  nu  era  unul  dintre 
duşmanii  lui  Mihai  Viteză,  ci  unul  din  admiratorii  lui. 

Şi  acum  să  dăm  părerea  unui  ofiţer  care  a  stat  12  ani  prizonier  în  Rusia  din 
cauza  lui  Mihai  Viteză  şi  fără  îndoială  nu  ne  putem  aştepta  la  admiraţie  din  partea 
lui.  El  era  prizonier  în  Crimeea  din  Mai  1944  şi  mai  spera  că  totuşi  situaţia  se  va 
schimba  şi  la  23  August  s'au  prăbuşit  toate  speranţele  pe  care  le  mai  poate  avea 
un  om.  Şi  după  aceea  a  aşteptat  12  ani  lungi  şi  grei,  din  cauză  că  Mihai  Viteză  nu 
s'a  gândit  să  ceară  în  pretinsul  armistiţiu  de  la  12  Septembrie  1944,  ceva  în 
favoarea  prizonierilor.  "Din  a  doua  maşină  deschisă,  spre  care  mişcară  toţi 
purtătorii  decoraţiilor  şi  fireturilor  de  aur,  se  ridică  alene  tânărul  rege, 
dominându-i  pe  toţi  din  statură,  mişcând  agale  picioarele  elefantine,  purtat  parcă 
de  ceata  care  se  mărea,  urmându-1  ca  pe  o  scenă  de  operă.  Păşiră  cu  toţi  pe 
covorul  de  iarbă.  întinerit  şi  sprinten,  colonelul  nostru,  după  ce  ordonase  armele 
pentru  onor,  alerga  ca  un  tânăr  caporal  şi  raporta  cazon  formula:  "Să  trăiţi 
Majestate,  batalionul  I  de  vânători  de  munte...  efectiv...  gata  şi  aşteaptă  ordinul 
Majestăţii  Voastre".  Regele  oprit  mult  prea  departe  în  faţa  unităţii,  schiţă  câţiva 
paşi,  însemnând  trecerea  în  revistă,  şi  se  opri.  Din  suită  se  şopti  ceva  şi  colonelul 
chemă  ofiţerii  în  faţă.  Regele  se  mai  mişcă  odată  şi  dădu  mâna  apatic,  unei  duzini 
de  ofiţeri,  deschizând  gura  numai  în  faţa  penultimului,  venit  din  batalionul  de 
gardă,  comandantul  companiei  care  asaltase  Căpăţâna  de  zahăr;  Ce  faci  Ciocane? 

Ofiţerii  trecură  în  front.  Iar  se  şopti  ceva  şi  colonelul  tună:  "Pentru  onor 


Nicolae  Niţă 


587 


înainte  prezentaţi  arm!".  Regele  făcu  efortul  unui  somnoros:  "Sănătate  camarazi! 
şi  se  întoarse  urmat  de  suita  pestriţă.  Cineva  gândea  destul  de  tare  ca  să  fie  auzit: 
vii,  tu  rege,  după  cucerirea  Sevastopolului  şi  nu  chemi  măcar  un  ostaş,  din 
unitatea  citată  de  câteva  ori  pe  naţiune,  să-i  prinzi  pe  bluză,  o  Virtute  Militară.  O 
alta  disputa,  în  şoaptă:  Nu-1  apăra!  E  de  o  seamă  cu  mine.  Eu  sunt  cioban  şi  pot 
gândi;  el  rege,  nu".  -Drumul  crucii,  I,  Aurel  State,  pag.  56-57. 

Şi  acuma,  o  ultimă  întrebare:  cum  poate  Mihai  Viteză  să  entuziasmeze  pe  cei 
300-400  de  ascultători,  când  omul  acesta  are  vocea  domoală,  lătăreaţă  şi 
piţigăiată  şi  când  e  cazul  să  scoată  numai  două  cuvinte:  sănătate  camarazi,  are 
nevoie  de  un  somnoros  efort? 


-II- 

Acum  doi  ani,  principesa  Margareta,  cum  îi  spune  domnul  doctor  Raţiu,  a  dat 
un  interviu  revistei  franceze  "Point  de  vue".  Scopul  acestui  interviu  era  ca  să  se 
vadă  dacă  "popularitatea"  lui  Mihai  Viteză  din  anul  1947  a  rămas  aceiaşi  sau  a  fost 
ştirbită  din  cauza  trecerii  anilor.  Consilierul  regal,  grecul  Antoniade,  îl  asigurase 
pe  Mihai  Viteză  că  exilaţii  români  vor  tremura  şi  vor  plânge  de  bucurie  când  vor 
citi  mesajul,  căci  era  un  adevărat  mesaj,  adresat  miilor  de  exilaţi  români.  Şi 
mesajul  Mărgăritei  a  trecut  neobservat  şi  când  a  primit  invitaţia  la  pelerinajul  de 
la  Soultzmatt,  Mihai  Viteză  a  sărit  pe  ocazia  ce  i  se  prezenta. 

Din  interviul  acordat  de  Mărgărita,  rezultă  ca  această  fată  de  35  de  ani,  nu  are 
nici  o  legătură  cu  Ţara  românească,  deoarece  tatăl  ei  somnoros,  nu  a  încercat 
măcar  să-i  îndrepte  elanul,  ci  i-a  fost  îndreptat  spre  cultura  universală  (franceză, 
engleză,  etc.)  şi  că  nu  are  nici  cea  mai  mica  cunoştinţă  de  arta,  poezia  şi  muzica 
română.  Şi-a  exprimat  numai  mândria  pe  care  o  are  pentru  artiştii  români  (patru 
la  număr),  care  s'au  făcut  cunoscuţi  în  Franţa  şi  nu  a  insistat  dacă  cunoaşte  ceva 
din  operele  lor,  dacă  a  asistat  măcar  la  o  piesă  de  teatru  în  care  a  jucat  Elvira 
Popescu  sau  Eugen  Ionescu,  ceeace  înseamnă  că  entuziasmul  ei  pentru  Eugen 
Ionescu  este  cu  totul  fragil  şi  nu  se  sprijină  pe  nimic.  E  drept  că  Mărgărita  nu  a 
putut  să  cunoască  sculpturile  şi  picturile  româneşti  pentrucă  ele  nu  au  o  circulaţie 
universală,  ele  nu  se  găsesc  decât  acolo  în  România  şi  nu  poate  să  se  ducă  să  le 
vadă,  acolo  în  Ţara  de  la  Dunăre.  Dar  curios,  noi  Românii  avem  un  mare  muzician 
cunoscut  în  toată  lumea,  George  Enescu  şi  Mărgărita  nici  măcar  nu  a  auzit  de  el  şi 
sufletul  Mărgăritei  a  rămas  cu  totul  străin  sufletului  românesc  reprezentat  prin 
muzica  lui  George  Enescu.  Şi  mai  sunt  în  exil,  cel  puţin  doi  români,  care  sunt 
consideraţi  de  străini  ca  adevărate  fenomene,  aceştia  sunt  Mircea  Eliade  (astăzi 
dispărut)  şi  Cioran.  Ori  reiese  că  Mărgărita  nu  a  auzit  de  aceste  fenomene 
româneşti.  Având  în  vedere  că  toată  formaţia  spiritulă  a  Mărgăritei  a  fost  făcută 
sub  controlul  tatălui  ei,  s'ar  putea  naşte  bănuiala  că  Mihai  Viteză  nu  a  considerat 
recomandabil  să-i  vorbească  fiicei  lui  de  aceşti  români,  pentrucă  în  tinereţea  lor 
aceştia  au  fost  legionari  ori  Viteză  este  astăzi  un  democrat  din  cap  până  în 
picioare. 

A  rămas  un  singur  domeniu  în  care  Mărgărita,  dacă  ar  fi  vrut  şi  dacă  ar  fi  fost 
îndemnată  de  tatăl  ei,  ar  fi  putut  să  cunoască  bine  România  de  la  Dunăre.  Acel 
domeniu  este  cel  istoric.  Fără  să  fie  nevoită  să  meargă  în  România  lui  Gheorghiu 
Dej  sau  Ceauşescu,  Mărgărita  ar  fi  putut  să  se  apropie  de  sufletul  României.  Dar 
pentru  aceasta  era  nevoie  să  înveţe  perfect  limba  română,  ori  Mărgărita  ne  spune 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


588 


că,  cunoaşte  limba  românească,  dar  nu  atât  cât  ar  dori! ! !  După  noi,  gradul  în  care 
Mărgărita  cunoaşte  limba  română,  e  aproape  de  zero.  O  limbă  străină  se  învaţă  în 
copilărie  ori  în  copilăria  Mărgăritei,  pe  Mihai  Viteză  nu-1  interesa  România. 

"Descompunerea  Comitetului  s'a  accentuat.  El  devenise  o  ficţiune.  în  1947  el 
nu  mai  beneficia  nici  de  ajutorul  material  american.  Domnul  Vişoianu  a  prezentat 
Regelui  demisia  Comitetului  şi  a  cerut  să  formeze  un  nou  Comitet,  însărcinând  cu 
formarea  lui  o  personalitate  în  afară  de  partide.  Regele  n'a  răspuns  la  demersurile 
noastre"...  Iar  mai  departe:  "Noul  Comitet  Naţional,  continuarea  celor  anterioare, 
se  va  constitui  fără  pecetea  regală.  Aceasta  nu  din  vina  noastră".  -N.  Penescu, 
Cuvântul  românesc,  21,  Ianuarie  1978.  Deci  în  anul  1974,  Comitetul  ne  mai 
primind  dolari  de  la  Americani,  nu-1  mai  interesa  pe  Mihai  Viteză,  şi  atunci 
Comitetul  Naţional  s'a  făcut  fără  interesul  regal  şi  fără  banii  americani.  îşi  dă 
seama  oricine  că  pe  Viteză  nu-1  mai  interesa  ca  Mărgărita  să  înveţe  româneşte.  în 
1979,  lumea  românească  a  rămas  uimită  când  Mihai  Viteză  a  dat  un  comunicat  că 
iar  îl  interesa  România.  Şi  atunci  a  început  Mărgărita  să  înveţe  febril  limba 
ţăranilor  de  la  Dunăre.  Cineva  îi  bagase  în  cap  lui  Mihai  Viteză,  că  fata  lui, 
Mărgărita,  ar  putea  să  devină  Regină  la  Bucureşti.  Probabil  că  cel  care  i-a  bagat  în 
cap  lui  Viteză  această  ideie,  este  grecul  Antoniade.  Dar  atunci  Mărgărita  avea 
aproape  30  de  ani,  deci  o  vârstă  când  o  limbă  străină,  se  învaţă  greu.  Remarcăm 
că  limba  românească  o  învaţă  sau  căuta  s'o  înveţe  numai  Mărgărita,  pe  când  în 
casă,  celelalte  surori  (patru)  şi  mama  lor,  nu  o  învăţau.  Mai  rămânea  în  casă  unul, 
Mihai  Viteză,  dar  nu  e  greu  de  bănuit  ce  românesască  putea  să  înveţe  Mărgărita, 
de  la  acest  somnoros.  Şi  Mihai  Viteză  şi-a  luat  în  serios,  rolul  de  profesor. 
Probabil  că  în  tinereţea  lui,  Mihai  Viteză  nu  a  fost  prea  tare  la  istorie  cu  toate  că  a 
avut  ca  profesor  chiar  pe  Gheorghe  Brătianu,  de  moment  ce  din  interviul  revistei 
"Point  de  vue",  reiese  că  în  războiul  de  întregire,  Regele  Ferdinand  a  fost  nevoit  să 
se  retragă  în  munţii  laşului  iar  la  6  Septembrie  1940,  Regele  Carol  al  II-lea  a  fost 
silit  să  abdice  de  către  Germani!!!  Iată  două  mostre  care  ne  arată  felul  în  care 
Mărgărita  a  învăţat  Istoria  românească  de  la  tatăl  ei,  de  la  Mihai  Viteză. 

Mărgărita  îşi  arată  o  admiraţie  fără  margini  faţă  de  tatăl  ei  pentru  proverbiala 
grevă  regală  din  August  1945.  Dar  vezi  Alteţă,  adevărul  e  numai  pe  jumătate  aici, 
tatăl  dumitale  a  declarat  grevă  sperând  că  va  avea  ajutorul  Americanilor  şi  când  a 
văzut  ca  nu  are  acest  ajutor,  l-a  cuprins  frica  şi  rezultatul  a  fost  o  capitulare  en 
rase  campagne! ! !  termenul  acesta  e  cunoscut  de  Mihai  Viteză,  la  23  August  1944  , 
a  fost  vorba  tot  de  o  capitulare  en  rase  compagne  şi  nu  un  armistiţiu. 

Tot  de  la  Mihai  Viteză  desigur,  Mărgărita  a  mai  învăţat  o  seamă  de  lucruri 
false.  Astfel,  despre  23  August,  Mărgărita  a  învăţat  că  acest  act,  făcut  de  tătal  ei,  a 
fost  un  bine  pentru...  Aliaţi,  căci  războiul  a  fost  scurtat  cu  şase  luni,  "potrivit 
experţilor  din  acea  vreme",  dar  Mihai  Viteză  nu  i-a  spus  fiicei  lui  că  la  23  August, 
l-a  arestat  pe  Mareşalul  Antonescu  şi  l-a  predat  dezertorului  Bodnăraş.  Şi  iată  ce 
spune  Nicolae  Penescu,  care  e  Naţional -Ţărănist  şi  care  îşi  recunoaşte,  implicit, 
răspunderea  lui  şi  a  lui  Maniu,  la  acest  act.  "Pe  altă  parte,  s'a  cerut  semnătura 
convenţiei  de  armistiţiu.  Dar  care  convenţie?  Nici  un  text  convenit  între  toate 
părţile  nu  conţinea  proba  că  textul  armistiţiului  a  fost  elaborat  la  Moscova  şi 
semnat  la  12  Septembrie.  Ruşii  au  considerat  încetarea  unilaterală  a  focului  ca  o 
capitulare;  ei  au  profitat  de  eroarea  comisă  de  guvernul  care  s'a  încrezut  în 
condiţiile  oferite  de  Ruşi  în  timpul  discuţiilor  de  la  Cairo  şi  Stockholm  . 


Nicolae  Niţă 


589 


Trebuieşte  să  considerăm  deasemeni  ca  inadmisibilă  predarea  Mareşalului 
Antonescu  comunistului  Bodnăraş  în  noaptea  de  23  la  24  August,  atunci  când 
Mareşalul  era  prizonier  al  Regelui  şi  că  Bodnăraş  n'avea  nici  o  calitate  pentru  a 
pune  mâna  pe  el.  Istoria  nu  va  înţelege  niciodată  această  felonie  şi  nu  o  va  ierta 
niciodată".  -N.  Penescu,  La  roumanie  dela  democraţie  au  totalitarism e,  1938- 
1948,  pag.  64.  Prin  urmare  Istoria  nu  va  ierta  niciodată  această  felonie! 

în  seara  de  23  August,  Mihai  Viteză  a  anunţat  ţării  întregi  că  s'a  semnat  cu 
Ruşii  un  armistiţiu  ceeace  era  o  minciună  sfruntată.  Ceva  s'a  semnat  la  Moscova 
la  12  Septembrie  1944,  dar  ceeace  s'a  semnat  la  această  dată,  nu  era  un  armistiţiu 
ci  un  dictat  ruşinos. 

După  falsificarea  neruşinată  a  alegerilor  de  la  19  Noiembrie  1946,  Iuliu  Maniu 
l'a  sfătuit  pe  Mihai  Viteză  să  nu  semneze  mesajul  şi  să  nu  deschidă  parlamentul. 
Acesta  era  un  act  de  curaj  proverbial,  dar  Viteză  nu  l'a  avut.  Şi  nu  l'a  avut 
pentrucă  îi  era  frică  şi  spera  că  astfel  comuniştii  îl  vor  menţine  pe  tronul  pe  care 
astăzi  îl  rezervă  fiicei  lui  Mărgărita.  Şi  iată  sfârşitul  mesajului  citit  de  Mihai  Viteză 
la  16  Octombrie  1947: 

"în  cadrul  acestei  politici,  România  va  continua  strângerea  legăturilor  care  ne 
unesc  cu  Marea  Republică  Sovietică  (!!!)  ai  cărei  fii  şi-au  vărsat  sângele  pentru 
liberarea  teritoriului  nostru  şi  al  cărei  ajutor  ne-a  fost  aşa  de  preţios  în  momentele 
critice  pe  care  le-am  traversat  de  la  eliberare  încoace  (!!!). 

Prietenia  şi  colaborarea  cu  Uniunea  Republicilor  Sovietice,  apărătoare  constantă 
a  păcii  vor  constitui  baza  politicii  noastre  externe.  Deasemeni  guvernul  meu  va 
continua  politica  de  apropiere  cu  ţările  prietene  prin  încheierea  de  tratate  de  amiciţie 
şi  de  asistenţă  mutuală.  Cunoscând  devotamentul  şi  patriotismul  dumneavoastră,  Eu 
ştiu  că  guvernul  Meu  va  putea  conta  pe  sprijinul  dumneavoastră  total. 

Eu  rog  pe  Cel  Atotputernic  să  vă  binecuvânteze  (!!!)  pe  dumneavoastră  şi  lucrările 
dumneavoastră  şi  declar  deschisă  sesiunea  ordinară. 

MIHAI  R." 

( CHEMAREA ,  25  Decembrie,  1951) 

Şi  a  mai  fost  ceva.  Comuniştii  i-au  dat  lui  Viteză  iluzia  că  el  va  rămâne  pe 
tronul  României  până  la  sfârşitul  veacului,  pentrucă  aveau  nevoie  de  el:  ei  voiau 
să-l  condamne  pe  Iuliu  Maniu  şi  aveau  nevoie  ca  acea  condamnare  să  aibă  girul 
regal.  Şi  odată  obţinut  şi  acest  lucru,  nu  mai  aveau  nevoie  de  el,  Maurul  îşi  făcuse 
datoria  şi  acuma  putea  să  plece  sau  chiar,  trebuia  să  plece. 

Şi  acum  vine  acel  "tragic"  sfârşit.  Viteză  e  chemat  la  Bucureşti  de  la  Sinaia  ca 
să  semneze  abdicarea  atât  pentru  el,  cât  şi  pentru  urmaşii  lui,  adică  pentru... 
Mărgărita.  (Vezi  documentul  în  facsimil,  "Libertatea",  Nr.  49,  August,  pag.  43) 

"După  o  oarecare  opoziţie,  sprijinită  pe  obligaţiunile  lui  faţă  de  poporul 
român,  Regele  cedează  în  faţa  ameninţării  lui  P.  Groza  că  dacă  se  opune,  va  fi 
responsabil  de  o  baie  de  sânge".  -General  Platon  Chirnoagă.  Istoria  politică  şi 
militară  a  războiului  României  contra  Rusiei  Sovietice,  pag.  343.  în  faţa  acestei 
ameninţări,  Mihai  Viteză  semnează.  "Este  de  neînţeles  pentruce  Regele  a  cedat  la 
simpla  ameninţare  a  lui  P.  Groza  că  dacă  nu  semnează,  va  provoca  o  baie  de 
sânge.  Această  baie  de  sânge  nu  putea  să  aibă  loc  atunci,  pentrucă  nimeni  nu  era 
în  stradă  care  să  manifeste  pentru  rege;  de  altfel  vila  era  înconjurată  de  poliţie. 
S'ar  fi  putut  să  fie  arestat  şi  apoi  acuzat  de  trădare,  judecat  şi  condamnat  la 
moarte;  sau  s'ar  fi  putut  să  fi  fost  expulzat  cu  forţa  peste  frontieră.  Sunt 
consecinţele  funcţiei  de  Rege  în  împrejurări  excepţional  de  grele  pentru  Ţară".  - 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


590 


General  Chirnoagă,  op.  cit.  pag.  343.  De  fapt  a  mai  fost  ceva.  în  curte,  pe 
fereastră,  se  vedea  figura  colţuroasă  a  dezertorului  Bodnăraş  care  se  plimba 
gânditor  şi  în  faţa  acestei  figuri,  care-i  inspira  o  frică  teribilă  lui  Viteză,  acesta  se 
grăbeşte  să  semneze.  "Când  Regele  a  înşelat  pe  mareşalul  Antonescu  chemându-1 
la  Palat  ca  să  discute  asupra  situaţiei  frontului  şi  a  încheierii  unui  armistiţiu  şi 
acolo  l-a  arestat  şi  l-a  predat  comuniştilor,  şi-a  pregătit  singur  ceasul  abdicării.  O 
tragică  înlănţuire  de  evenimente,  trasată  cu  fierul  roşu  peste  trupul  neamului 
românesc,  l-a  impins  inexorabil  la  potoul  abdicării.  Era  legătura  inevitabilă  dintre 
cauză  şi  efect.  Tot  ceea  ce-a  mai  făcut  în  ultimii  trei  ani  şi  jumătate  (23  August  - 
30.12.1947),  decorarea  întregului  guvern  Groza,  apoi  conflictul  cu  acelaş  guvern  la 
primul  semn  din  Occident  şi  apelul  către  puterile  occidentale,  revenirea  la  o 
împăcare  cu  Groza,  acceptarea  condamnării  lui  Maniu,  etc.,  nu  l-a  putut  salva  de 
urmările  pe  care  fatal  trebuia  să  le  suporte".  -Gen.  Chirnoagă,  op. cit.  pag.  344. 

Şi  acum  pentru  încheiere,  ca  Mărgărita  să  devină  regina  Ţării  de  la  Dunăre,  e 
nevoie  ca  ea  să  înveţe  perfect  româneşte,  să  înveţe  Istoria  adevărată  a  acestei  Ţări 
şi  să  se  apropie  cu  sufletul  deschis  de  sufletul  acestei  Ţări  şi  să  dovedească,  cel 
puţin  deocamdată  că,  cunoaşte  muzica  lui  George  Enescu  şi  că,  cunoaşte  pe  cei 
doi  români  cunoscuţi  de  toată  lumea,  pe  Mircea  Eliade  (decedat  de  curând),  şi  pe 
Cioran.  După  aceea  să  înveţe  a  cunoaşte  poezia  lui  Eminescu  şi  proza  lui  Liviu 
Rebreanu.  Cu  aceştia  doi,  Mărgărita  va  ţine  cheia  succesului  care  duce  la  sufletul 
României. 

Mărgărita  ne  spune,  candid,  în  interviul  acordat  revistei  "Point  de  vue":  "Eu 
sunt  Româncă,  născută  şi  crescută  în  exil,  dar  cu  desăvârşire  Româncă,  până 
între 'atât  că  îmi  vine  să  scot  urlete  de  bucurie  sau  de  necaz  în  faţa  televizorului 
meu,  când  spre  exemplu  Nadia  Comănici  este  în  competiţie  sau  când  Ilie  Năstase 
al  cărui  limbaj  uneori  puţin  şlefuit  îl  înţeleg,  participă  la  un  match,  pentrucă  eu 
vorbesc  româneşte,  însă  nu  atât  cât  as  dori"  . 

După  cum  vedeţi,  Mărgărita  cunoaşte  România  prin  intermediul  Nadiei 
Comănici  şi  a  lui  Ilie  Năstase.  Şi  aceasta  e  prea  puţin,  aproape  de  zero. 

PREDICĂ  LA  DUMINICA  ORTODOXIEI 

de  Pr.  Gh.  CALCIU-DUMITREASA 

Istoria  credinţei  creştine  şi  a  Bisericii  care  o  reprezintă  este  tragică,  aşa  cum 
este  orice  istorie  umană.  Fondată  pe  cea  mai  mare  dramă  pe  care  omenirea  a 
cunoscut-o  -  răstignirea  lui  Iisus  -  ea  îşi  continuă  drumul  spre  mântuire  trecând 
prin  toate  vicistitudinile  istorice,  căci  drumul  crucii  este  singura  cale  spre  înviere. 

Duminica  Ortodoxiei  este  prăznuirea  unei  victorii  spirtuale,  după  o  îndelungă 
suferinţă  provocată  de  lupta  împotriva  icoanelor.  Acest  iconoclasm  îşi  are 
rădăcinile  în  severitatea  verbală  a  lui  Moise,  care  voia  să  împiedice  poporul  ales 
de  la  căderea  în  idolatrie  prin  influenţa  neamurilor  păgâne  în  mijlocul  cărora 
trăia. 

"Să  nu-ţi  faci  ţie  chip  cioplit".  (Ex.20;4) 

Referirile  poruncii,  erau  însă  la  lucrurile  văzute  care  sunt  pe  pământ,  sub 


178  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  V,  Nr.  49  (I),  August  /  Nr.  50  (II)  Sept.  1986. 


Nicolae  Niţă 


591 


pământ,  sau  în  cer,  prin  care  obiecte  sau  fiinţe  puteau  fi  declarate  idoli  şi 
nicidecum  la  reprezentări  ale  divinităţii  prin  care  duhul  nostru,  omeneşte  limitat, 
este  ajutat  să  se  înalţe  în  trepte  spre  lumea  lui  Dumnezeu. 

Nu  este  oare  Iisus  însuşi  un  chip  văzut  în  trup  omenesc  al  lui  Dumnezeu  cel 
necuprins  şi  nevăzut? 

Oare  nu  acelaşi  Moise  care  a  spus  "Să  nu-ţi  faci  chip  cioplit"  primeşte  poruncă 
de  la  Dumnezeu  să  facă  un  cort  al  mărturiei  care  era,  de  fapt,  icoana  văzută  a 
slavei  lui  Dumnezeu  cea  nevăzută?  Nu  face  Moise  masa  şi  sfeşnicele  şi  îmbr㬠
cămintea  preoţească? 

Iată,  Moise  pune  să  se  lucreze  doi  heruvimi  de  aur  care  vegheau  la  capetele 
capacului  chivotului  şi  "o  perdea  de  mătase  violetă,  stacojie  şi  vişinie  de  in  răsucit 
şi  pe  ea  au  făcut  chipuri  de  heruvimi  cu  iscusinţă  alese,  ca  s'o  pună  între  sfânta  şi 
sfânta  sfintelor".  (Ex.36:35) 

Erau  toate  aceste  imagini  nişte  idoli?  Dacă  da,  atunci  Moise  şi  poruncile  sale 
trebuiesc  excluse  din  Biblie.  Sau  a  uitat  Moise  ceea  ce  cu  câteva  versete  mai 
înainte  afirmase  şi  se  contrazice,  adică,  cum  se  întreabă  Sfântul  Ioan  Damas- 
chinul  în  cele  "Trei  cuvântări  apologetice  împotriva  celor  care  resping  sfintele 
icoane". 

Dacă  în  perioada  iconoclasmului  bizantin  lupta  împotriva  icoanelor  a  luat 
forme  violente  pe  o  perioadă  mai  lungă  de  o  sută  de  ani,  cu  scurte  răstimpuri  de 
întrerupere,  ea  nu  a  încetat  nici  în  zilele  noastre,  chair  dacă,  într'o  măsură,  şi-a 
pierdut  virulenţa.  Violenţa  de  limbaj  a  rămas  însă  îi  adesea  auzim  critici  din 
partea  unor  fraţi  creştini  care  ne  socotesc  pe  noi  greşiţi  şi  nu  admit  că,  de  fapt,  ei 
au  înţeles  numai  pe  jumătate  textele  scripturistice  şi  au  ridicat  particularul  la 
rang  de  general.  Pentru  ei,  icoana,  preoţia  şi  tradiţia  sunt  idoli  şi  nu  pot  ajunge  să 
înţeleagă  profunzimea  reală  şi  autentică  a  creştinismului  tradiţionalist,  care  a 
adâncit  înţelegerea  revelaţiei  divine  prin  practicarea  pietăţii,  a  meditaţiei  şi  a 
contemplării  personale  şi  de  grup,  comunicându-se  de  la  generaţie  la  generaţie. 

în  fond,  nici  protestanţii  nu  renunţă  la  tradiţie  privind  tipul  lor  specific  de 
rugăciune  şi  de  predicaţie,  cu  deosebirea  că  ea  este  mult  mai  nouă  şi  mai  puţin 
garantată  decât  tradiţia  bisericii  noastre. 

Neputând  disocia  între  tradiţia  creştină  de  la  începuturile  ei  şi  tradiţia  nou 
stabilită  de  reformă,  ei  nu  pot  distinge  nici  între  idol  şi  icoană.  Icoana  înseamnă 
asemănare  şi  singur  termenul  acesta  exclude  identitatea.  Strădania  umană  de  a 
realiza  asemănarea  cu  Dumnezeu,  nu  înseamă  că  omul  va  ajunge  vreodată  egal  cu 
creatorul  său.  Tot  aşa,  nici  icoana  nu  va  ajunge  să  se  identifice  cu  Dumnezeu  câtă 
vreme  mintea  umană  nu  a  fost  întunecată  de  neînţelegere  şi  de  orbire,  sau  de 
incapacitatea  de  a  se  ridica  la  cele  spirituale. 

Pentru  neamurile  păgâne,  idolul  nu  era  reprezentare,  ci  însuşi  zeul.  într'un 
sens,  idolul  era  supus  vrăjitorului  care  îl  invoca  şi-i  poruncea  să-i  împlinească 
cererea.  Istoria  religiilor  cunoaşte  suficiente  cazuri  în  care  vrăjitorul  sfărâmă 
idolul  care  nu  i-a  împlinit  cererea.  Idolul  pentru  a  se  ridica  la  spirit,  fiindcă  el 
confundă  forţa  materiei  cu  forţele  spiritului,  el  are  o  gândire  magică  şi  care  îl 
împiedică  să  facă  saltul  de  la  obiect  la  spirit. 

Pentru  creştinul  ortodox,  icoana  este  asemănarea  cu  Dumnezeu,  este  doar  o 
poartă  materială  prin  care  simţurile  noastre  abandonează  materia  spre  a  deschide 
spiritului  calea  spre  cele  divine.  Dacă  Moise  a  făcut,  după  porunca  lui  Dumnezeu, 
cei  doi  heruvimi  de  aur  bătut  şi  perdeaua  în  care  heruvimii  erau  ţesuţi  cu  fir,  nu 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


592 


înseamnă  că  iudeii  au  devenit  idolatri.  Aceste  icoane  trebuiau  să  amintească 
evreilor  în  fiecare  clipă  că  Dumnezeu  şi  îngerii  lui  erau  în  cortul  mărturiei,  că 
formele  văzute  adevereau  realitatea  lumii  nevăzute.  Când  slava  lui  Dumnezeu 
umplea  cortul  mărturiei,  încât  Moise  nu  mai  putea  sta  în  el,  nu  era  aceasta  oare  o 
formă  percepută  de  simţuri  prin  care  se  făcea  dovada  prezenţei  lui  Dumnezeu? 

Prima  icoană  a  dumnezeirii  este  însuşi  Iisus  Hristos,  "Care,  în  chipul  lui 
Dumnezeu  fiind,  nu  răpire  a  socotit  a  fi  El  întocmai  cu  Dumnezeu,  ci  s'a  făcut  om 
asemenea  nouă",  după  cum  spune  Sfântul  Apostol  Pavel  la  Filipeni  doi,  şase. 

în  rapoturile  intratrinitare,  noi  ştim  că  logica  discursivă  umană  nu  operează; 
că  prioritatea  lui  Dumnezeu  -  Tatăl  faţă  de  Fiu  nu  este  una  de  timp  sau  de  putere, 
ci  una  de  principiu.  Iisus  ca  Fiu  se  naşte  din  eternitate  din  Tatăl  şi  este  o  icoană  a 
lui  Dumnezeu.  Intrat  însă  în  planul  istoriei,  Hristos,  Cel  născut  din  Fecioara,  este 
chipul  sau  icoana  lui  Dumnezeu.  Temeiurile  dogmatice  ale  întrupării  Fiului  sunt 
multiple.  Din  punctul  de  vedere  care  ne  interesează  pe  noi,  adică  al  icoanei, 
credem  şi  mărturisim  cu  Sfântul  Apostol  Pavel  că  Iisus  a  luat  trup  şi  s'a  făcut 
asemenea  nouă  ca  şi  pe  noi  să  ne  ridice  la  asemănarea  cu  El.  Fiind  trup  şi  suflet 
încă  din  clipa  creaţiei,  noi  avem  nevoie  de  nişte  trepte  materiale  spre  a  putea  urca 
la  cele  duhovniceşti.  De  aceea  icoanele  ortodoxe  nu  sunt  portrete,  nici  tablouri  ca 
cele  catolice.  Ele  încearcă  să  prezinte  chipurile  în  forme  dematerializate  şi 
atemporale.  în  icoană,  carnaţia  este  redusă  la  minimum,  perspectiva  desfiinţată. 
Se  realizează  astfel  o  ieşire  relativă  de  sub  imperiul  timpului  şi  al  spaţiului,  pentru 
ca  mintea  şi  inima  noastră  să  poată  urca  mai  uşor  la  înţelegerea  celor  spirituale. 

în  iconografia  creştină,  sfinţii  sunt  reprezentaţi  în  atitudinile  lor  cele  mai 
caracteristice,  cu  îmbrăcăminte  largă  pentru  a  acoperi  materialitatea  trupului,  iar 
martirii  au  alături  de  ei  instrumentul  cu  care  au  fost  torturaţi  şi  ucişi  şi  un  înger 
care  le  pune  pe  frunte  cununa  de  martir.  Acesta  este  canonul  iconografic  ortodox 
prin  care  icoana  nu  este  un  scop  în  sine  pentru  a  ne  rupe  de  contemplarea 
divinităţii,  ci,  prin  dematerializarea  formelor,  ea  ne  ajută  să  trecem  la  fiinţa  pe 
care  o  reprezintă  -  sfinţi,  martiri,  îngeri  şi,  mai  departe,  la  Dumnezeu. 

Sfântul  Ioan  Damaschin  afirmă  în  lucrarea  sa:  "Deoarece  cel  Nevăzut  S'a  văzut 
în  trup,  noi  înfăţişăm  în  icoană  asemănarea  celui  Care  s'a  văzut."  Aşa  dar, 
veneraţia  noastră  nu  se  opreşte  la  lemn,  la  culoare  şi  nici  la  chipul  zugrăvit,  ci 
transcede  elementele  văzute  pentru  a  se  îndrepta  spre  cel  reprezentat. 

în  istoria  cultului  creştin,  icoana  a  avut  de  la  început  un  rol  educativ. 
Sinaxarele  pictate  pe  pereţii  bisericilor  erau  nu  numai  istoria  sărbătorilor  de  peste 
an,  sau  a  creştinismului,  în  general,  ci  însăşi  Biblia  ilustrată,  pentru  milioanele  de 
creştini  care  nu  ştiau  să  citească.  Astfel,  ceeea  ce  cuvintele  transmit  prin  auz, 
pictura  transmite  prin  tăcere  în  imagini,  afirmă  Sf.  Vasile  cel  Mare. 

Existenţa  icoanelor  este  atestată  încă  din  primele  veacuri  ale  creştinismului  şi 
fiecare  descoperire  arheologică  ne  confirmă  odată  mai  mult  cultul  lor.  Ele 
reprezintă  în  forme  plalpabile  acel  nor  al  mărturiilor  despre  care  vorbeşte  Sfântul 
Apostol  Pavel  în  Epistola  către  Evrei  (12:1) 

Prin  icoane,  prin  slujbe  care  sfinţesc  locuinţele  şi  obiectele  pe  care  le 
manipulăm  în  viaţa  de  toate  zilele,  noi  coborîm  cerul  pe  pământ,  introducem 
sacrul  în  viaţa  cotidiană  şi  sfinţim  tot  ceea  ce  ne  înconjoară. 

Există  icoane  făcătoare  de  minuni.  Cum  se  xplică  puterea  lor  miraculoasă? 
Iconoclasmul  a  luptat  cu  aceeaşi  ardoare  şi  împotriva  moaştelor  sfinţilor 


Nicolae  Niţă 


593 


făcătoare  de  minuni.  Explicaţia  teologică  pe  care  o  dăm  puterii  miraculoase  a 
moaştelor  şi  a  unor  icoane  este  uşor  de  înţeles  dacă,  împreună  cu  Sfinţii  Părinţi  ai 
Bisericii  admitem  că  icoana  nu  este  idol,  ci  un  loc  de  întâlnire  dintre  credinţa 
noastră  exprimată  prin  venerare  şi  subiectul  pe  care  îl  venerăm  sau  adorăm,  dacă 
este  vorba  de  Dumnezeu.  O  rugăciune  repetată  cu  stăruinţă  şi  transport  în  faţa 
icoanei  ne  pune  într'o  legătură  misterioasă,  dar  certă  cu  cel  căruia  ne  rugăm.  Sunt 
sfinţi  cu  o  putere  de  prezenţă  spirituală  mai  mare  şi  această  putere  se  exprimă 
prin  minune.  Cele  mai  multe  icoane  făcătoare  de  minuni  sunt  ale  Sfintei  Fecioare, 
pentru  că  ea  are  o  putere  mare  între  sfinţi  şi  rugăciunea  ei  este  mai  ascultată. 

în  privinţa  sfintelor  moaşte,  noi  ştim  că  Dumnezeu  răsplăteşte  pe  cei  cu  viaţa 
îmbunătăţită  şi  care  şi-au  supus  total  viaţa  îi  voinţa  lui  Iisus.  Această  răsplată  se 
exprimă  prin  plutire  sau  levitaţie,  viziuni  sfinte,  neputrezire,  miros  de  bună 
mireasmă  a  trupului  după  moarte,  etc.  Sfânta  Scriptură  atestă  viaţa  în  care  am 
trăit  pentru  a  fi  răsplătiţi  în  toată  fiinţa  noastră:  trup  şi  suflet.  Sau  pentru  a  ne 
primi  pedeapsa.  De  aceea  trebuie  ca  între  sufletul  şi  trupul  nostru  să  existe  o 
legătură  foarte  subţiată  dar  niciodată  total  întreruptă. 

Pentru  sfinţi  însă,  care  în  viaţa  lor  şi-au  desăvârşit  şi  trupul,  nu  numai 
sufletul,  legătura  aceasta  este  mult  mai  puternică.  Moaştele  lor  au  în  ele  o  forţă 
spirituală  care  le  dă  calitatea  de  a  nu  se  supune  legilor  firii  şi  răsplata  lui 
Dumnezeu  s'a  extins  şi  asupra  trupului  sfinţilor.  Moaştele  cunosc  o  prezenţă 
tainică,  dar  mai  evidentă  a  sufletului  care  le-a  locuit  şi  le  va  locui  din  nou  la 
judecata  de  apoi.  Este  foarte  greu  să  ne  explicăm  modul  acestei  legături,  dar  toate 
problemele  legate  de  credinţă  nu  pot  fi  decât  parţial  explicate  pe  cale  raţională. 
Această  legătură  există  însă  în  afara  oricărei  îndoieli  şi  noi  o  constatăm  prin 
puterea  lor  miraculoasă. 

într'un  mod  similar  se  explică  şi  icoanele  făcătoare  de  minuni. 

Deoarece  am  vorbit  de  icoană  ca  fiind  o  asemănare  cu  prototipul  şi  ca  o  cale 
de  acces  la  cel  pe  care  îl  reprezintă,  trebuie  mai  întâi  să  stabilim  o  deosebire 
esenţială  între  icoana  materială  şi  icoana  care  este  Iisus  faţă  de  Dumnezeu-Tatăl. 
în  plan  uman,  icoana  este  numai  asemănare,  nu  identitate  cu  prototipul  ei;  în 
plan  divin,  unde  toate  relaţiile  intratrinitare  sunt  paradoxale,  Iisus  ca  icoană  nu 
mai  este  asemănarea  cu  Tatăl,  ci  este  identic  cu  El.  Fiul  primeşte  integral  esenţa 
Tatălui,  fără  ca  esenţa  primei  personae  a  Sfintei  Treimi  să  scadă,  astfel  că  toate 
cele  trei  persoane  posedă  integral  esenţa  divină,  lucru  greu  de  înţeles  pentru 
mintea  umană.  Dar  noi  ortodocşii  iubim  misterul  divin  şi  credem  că  pe 
Dumnezeu  îl  cunoaştem  numai  în  parte  cu  mintea  şi  doar  contemplaţia  ne  face 
să-l  cunoaştem  într'un  mod  mai  aproape  de  desăvârşire.  Aşa  dar,  Fiul,  ca  icoană, 
nu  creaza  numai  asemănarea  cu  Tatăl,  ci  este  identic  cu  El. 

Taina  aceasta  mare  este!  (Ef.5:32). 

De  ce  prăznuim  noi  astăzi  Duminica  Ortodoxiei?  Ce  eveniment  din  istoria 
sfântă  a  creştinătăţii  aniversăm  şi  ce  înseamnă  ziua  aceeasta  pentru  noi? 

După  ce  sinoade  false  au  decretat  cu  autoritate  icoana  drept  idol  şi  au 
încuviinţat  nu  numai  lupta  împotriva  lor,  dar  şi  violenţa  cea  mai  atroce, 
Dumnezeu  a  luminat  zarea  creştinismului.  împărăteasa  Irina  a  Bizanţului  a  reuşit 
să  pacifice  imperiul  şi  să  adune  cel  de-al  şaptelea  sinod  ecumenic  de  la  Niceea 
între  24  Septembrie  şi  13  Octombrie  787. 

Acest  sinod  condus  de  patriarhul  Tarasie  şi  la  care  participă  între  330  şi  367 
sinodali  cu  drept  de  vot,  plus  130  arhimandriţi,  egumeni  şi  monahi,  va  aduce 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


594 


cultul  creştin  la  valorile  lui  adevărate. 

Sinodul  iconoclast  din  754  este  declarat  neecumenic,  toate  deciziile  lui  sunt 
anulate  pe  baze  canonice  şi  biblice.  Se  face  deosebirea  între  cinstirea  icoanelor  şi 
adorare  care  se  cuvine  numai  lui  Dumnezeu.  Se  precizează  că  cinstirea  icoanelor 
este  numai  relativă  pentru  că  nu  se  opreşte  la  obiect,  ci  merge  la  subiectul  pe  care 
îl  reprezintă. 

Problema  cinstirii  icoanelor  a  fost  astfel  soluţionată  şi  numai  cei  de  rea 
credinţă  pot  afirma  că  icoana  este  un  idol.  în  ciuda  acestei  hotărîri  a  sinodului  al 
şaptelea  ecumenic,  Bizanţul  mai  cunoaşte  o  vreme  de  persecuţii  la  sfârşitul 
secolului  al  optulea  şi  începutul  celui  de-al  nouălea. 

Vremea  noastră  este  vremea  iconoclasmului.  El  ne  atacă  şi  din  afară  şi  din 
interior;  din  afară  suntem  atacaţi  de  regimurile  politice  ateiste  care  au  pornit  o 
campanie  furibundă  de  distrugere  a  bisericilor  şi  a  icoanelor.  în  Rusia  Sovietică 
bisericile  care  au  scăpat  de  valul  ditrugerilor  sunt  transformate  în  magazii  sau 
muzee.  în  Basarabia,  autorităţile  sovietice  au  bătut  în  scânduri  ferestrele  şi  uşile 
bisericilor  pentru  a  da  impresia  că  au  fost  abandonate  de  credincioşi,  că  nimeni 
nu  le  mai  vizitează. 

în  România,  după  patruzeci  de  ani  de  comunism,  după  ce  toate  pronosticurile 
materialismului  ştiinţific  în  privinţa  dispariţiei  creştinismului  au  fost  date  peste 
cap  de  o  realitate  spirituală,  nonviolentă,  persecuţia  a  luat  forme  foarte  dure. 
Şeful  partidului  comunist  român  a  anunţat  oficial  că  înainte  de  sfârşitul  secolului, 
creştinismul  nu  va  mai  exista  în  România.  Eşecul  marxismului  şi  al  profeţiilor 
comuniste  a  dus  la  forme  disperate.  Pentru  că  după  douăzeci  de  ani  de  comunism 
şi  de  stalinism  mai  absolut  decât  însuşi  regimul  lui  Stalin,  să  se  ajungă  la  aceste 
distrugeri  de  zeci  şi  zeci  de  biserici  -  toate  monumente  istorice  de  valoare 
incalculabilă  -  trebuie  ca  într'adevăr  Nicolae  Ceauşescu  şi  partidul  comunist  să  fi 
ajuns  la  disperare. 

Iconoclasmul  şi  persecuţia  violentă  nu  au  reuşit  însă  niciodată  ca  să  distrugă 
Biserica  lui  Hristos,  ci,  din  fiecare  distrugere,  ea  s'a  ridicat  mai  tare,  învigorată  de 
sângele  martirilor. 

Suntem  însă  atacaţi  de  fraţii  noştri,  care  s'au  rupt  din  trunchiul  autentic  al 
Bisericii  apostolice  şi  care  au  absolutizat  unele  nemulţumiri  făcând  din  ele 
dogmă,  tocmai  ei  care  contestă  dogmele.  Mă  refer  la  bisericile  protestante  care 
neagă  sinoadele  ecumenice  şi  deciziile  lor,  socotind  că  persoana  reformatorului 
stă  mai  aproape  de  adevăr  decât  toată  Biserica  în  lunga  ei  istorie  de  purificare  şi 
apropiere  continuă  de  idealul  eristic.  Această  fracţionare  ne  doare  mai  mult  decât 
toate  violenţele  regimurilor  comuniste.  De  aceea  ne  rugăm  continuu  pentru 
unirea  tuturor  bisericilor  lui  Hristos. 

în  luna  Ianuarie  am  avut  un  ciclu  de  conferinţe  în  Austria  şi  Elveţia  şi  am 
constatat  cele  două  atitudini  faţă  de  icoane  şi  cult,  deosebite  şi  paradoxale,  la 
catolici  şi  la  protestanţi. 

Pastorii  protestanţi  încep  să  descopere,  de  sub  varul  cu  care  reforma  le-a 
acoperit,  pictura  sacră  catolică,  icoanele  pictate  în  secolele  anterioare  lui  Luter  şi 
le  pun  în  evidenţă;  au  început  -  în  special  tinerii  -  să  introducă  în  cultul  lor 
ecteniile  ortodoxe  prin  care  încearcă  să  încălzească  puţin  viaţa  lor  de  cult, 
întorcându-se  spre  comuniunea  cu  Biserica  trecutului.  Pastorul  Stuckelberger  din 
Ziirich  îmi  spunea  la  una  din  întâlnirile  noastre:  "încep  să  cred  că  noi  protestanţii 


Nicolae  Niţă 


595 


prea  am  golit  cerul". 

"încep  să  cred,  i-am  răspuns,  că  cerul  este  mult  mai  populat  decât  îl  credem 
chiar  noi,  ortodocşii". 

în  acelaşi  timp,  catolicii  îşi  despoaie  bisericile  de  podoabele  icoanelor  şi-şi 
simplifică  până  la  schematizare  cultul  pentru  a-i  atrage  pe  protestanţi,  uitând  că 
procedând  astfel,  ei  înşişi  se  protestantizează.  în  noile  biserici  catolice,  pictura 
este  aproape  inexistentă,  statuile  au  dispărut  aproape  complet,  sau  ceea  ce  a  mai 
rămas  este  doar  un  simulacru  de  artă  religioasă.  Statui  moderne,  chematice, 
amintind  de  stilul  lui  Calder  sau  al  lui  Henry  Moor  sfinţi  fără  personalitate,  artă 
intelectualizată  şi  esenţializată  la  câteva  linii,  care  poate  vorbi  simţului  estetic  dar 
nu  şi  sentimentului  religios,  aşa  cum  ne  vorbeşte  pictura  religioasă  canonică. 

Este  şi  acesta  un  iconoclasm. 

Aceasta  este  Duminica  Ortodoxiei  pe  care  Dumnezeu  a  creat-o,  să  ne  bucurăm 
şi  să  ne  luminăm  în  ea!  Prin  decizia  Sinodului  din  io  Martie  843,  se  pune  capăt 
ultimelor  svârcoliri  ale  iconoclasmului  bizantin.  Toate  ereziile  au  fost  anatemizate 
împreună  cu  autorii  lor,  proclamându-se  solemn  triumful  ortodoxiei. 

Astăzi  ne  sbatem  să  refacem  unitatea  cămăşii  lui  Hristos,  tot  mai  sfâşiată  de 
contradicţii,  prin  abandonarea  duhului  de  credinţă,  de  nădejde  şi  de  dragoste  în 
Iisus.  Exilaţi  într'un  pământ  străin,  primiţi  cu  generozitate  de  poporul  acestei  ţări, 
ne  străduim  să  ne  găsim  propria  identitate  pentru  a  putea  predica  drept  cuvântul 
lui  Dumnezeu  într'o  lume  tot  mai  divizată  de  antagonisme  naţionale,  politice  şi  de 
rasă. 

Patriarhiile  din  ţările  comuniste  ne  lovesc  şi  ne  subminează.  Prizoniere 
voluntare  ale  regimurilor  atee  cărora  le  întăresc  autoritatea  internă  prin  pastorale 
pline  de  laude,  prin  mistificarea  adevărului,  prin  consimţirea  la  distrugerile  de 
biserici  şi  la  arestările  de  preoţi  şi  laici,  ele  nu  mai  slujesc  nici  pe  Hristos,  nici 
lumea,  ci  caută  să  oculteze  imaginea  adevărului  şi  a  lui  Dumnezeu  în  om. 

După  instalarea  comunismului  în  România,  Patriarhia  Ortodoxă  îşi  descoperă 
brusc  dimensiunea  misionară,  dar  nu  în  China,  Coreea,  sau  Africa,  ci  numai  în 
ţările  lumii  libere.  Rolul  acestor  biserici,  aşa  zise  misionare  şi  al  preoţilor  care 
slujesc  în  ele  este  de  agentura  comunistă  de  informaţie,  sau  de  influenţare  a 
opiniei  publice  din  Occident.  Niciodată  episcopii  sau  preoţii  acestor  biserici  nu  au 
protestat  împotriva  genocidului  din  România.  Dimpotrivă,  ei  se  roagă  pentru 
biruinţa  comunismului  ateu,  prin  triumful  lui  Ceauşescu  şi  al  partidului  comunist 
şi  fac  spionaj,  ori  de  câte  ori  este  posibil.  Nici  un  preot  nu  este  trimis  la  o  biserică 
din  occident,  fără  un  angajament  faţă  de  securitate.  Când  eram  profesor,  mulţi 
studenţi  propuşi  pentru  burse  de  studiu  în  străinătate  au  venit  la  mine  să-mi 
spună  ce  condiţii  le  punea  securitatea.  Dacă  pentru  o  asemenea  bursă  se  cerea  să 
devii  spion,  care  este  preţul  pe  care  îl  plătesc  aceşti  preoţi  "misionari"? 

Patru  preoţi  români  din  Germania  de  Vest  au  fost  expulzaţi  pentru  activitate 
de  spionaj;  preotul  Roman  Emil  dela  biserica  Patriarhiei  Române  din  Elveţia,  a 
fost  obligat  să  revină  pe  tăcute  în  ţară,  din  aceleaşi  motive.  Noul  preot,  Virgil 
Vâlcu,  venit  în  locul  lui  Roman,  este  rudă  cu  secretarul  ambasadei  române  din 
Berna,  ceea  ce  înseamnă  că  nu  scopurile  religioase  au  decis  numirea  lui  în  Elveţia 
ca  preot. 

Astăzi,  copiii  din  România  mor  de  malnutriţie  şi  frig  pentru  ca  Ceauşescu  să 
poată  exporta  mai  mult  curent  electric  şi  alimente,  cu  preţul  vieţii  multor  cetăţeni 
ai  ţării,  care  sunt  supuşi  înfometării.  Preotul  Gavrilă  Ştefan,  care  a  fost  caterisit 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


596 


încă  din  1974,  şi-a  pierdut  ultimul  său  copil,  al  optulea  sau  al  nouălea  născut, 
mort  de  mizerie  şi  foame.  în  acest  timp,  la  bisericile  misionare  ale  Patriarhiei, 
alimentele  şi  băuturile  româneşti  sunt  oferite  credincioşilor  care,  în  cea  mai  mare 
parte  sunt  refugiaţi  politici,  la  preţuri  ridicol  de  mici.  în  ţară,  un  cetăţean  are 
dreptul  la  o  jumătate  de  litru  de  ulei  pe  lună,  iar  pentru  un  kilogram  de  carne 
trebuie  să  facă  zile  întregi  de  coadă.  Aceşti  refugiaţi  politici,  seduşi  de  preoţii 
misionari,  ar  trebui  să  înţeleagă  că  fiecare  înghiţitură  de  carne  pe  care  o  mănâncă 
la  bisericile  misionare,  înseamnă  hrana  copiilor  din  România  şi  creşterea 
înfometării  la  care  aceştia  sunt  supuşi. 

în  iarna  anului  1984-85,  numai  la  un  singur  spital  din  Bucureşti,  Grigore 
Alexandrescu,  93  de  noi  născuţi  au  murit  de  frig  în  incubatoare,  pentru  că 
Ceauşescu  a  ordonat  oprirea  curentului  electric  opt  ore  pe  zi. 

Călugărul  Ilarion  Argatu  de  la  mănăstirea 
Cernica  a  fost  internat  în  repetate  rânduri  în 
clinici  psihiatrice  numai  pentru  că  este  un 
monah  de  mare  spiritualitate.  în  urma 
tratamentelor  medicale  brutale  la  care  a  fost 
supus,  s'a  îmbolnăvit.  Cu  toate  acestea,  este 
continuu  şi  sever  supravegheat  de  securitate. 

în  ţară,  preoţii  se  roagă  în  taină  pentru  o 
biserică  reală  şi  care  îşi  duce  cum  poate 
misiunea  ei  de  predicaţie,  în  timp  ce  preoţii 
misionari  fac  propagandă  pentru  regimul  ateu 
din  România  şi,  eventual,  chiar  spionaj. 

Trebuie  să  înţelegem  că  suntem 
responsabili  în  faţa  lui  Dumnezeu  şi  a  istoriei 
de  tot  ceea  ce  se  întâmplă  în  ţările  comuniste 
de  persecuţie.  Bisericile  din  exil  trebuie  să-şi 
dea  mâna  într'o  unitate  fraternă  de  predicaţie 
şi  de  faptă. 

Suntem  o  forţă  extraordinară  pentru  că, 
spre  deosebire  de  bisericile  protestante,  noi  avem  simţul  unităţii  şi  al  ascultării 
ierarhice.  Dar  lipsa  de  unitate  dintre  bisericile  ortodoxe  de  diferite  origini  ne 
anulează.  Să  nu  ne  părăsească  niciodată  acest  sentiment  de  culpabilitate  şi  de 
responsabilitate  pentru  tot  ce  se  întâmplă  rău  în  lume.  Dacă  am  fi  fost  uniţi,  dacă 
am  fi  luat  atitudini  comune  în  faţa  răului,  multe  suferinţe  ar  fi  fost  cruţate  celor 
din  ţările  de  persecuţie. 

Să  chemăm  la  biserica  cea  adevărată  pe  toţi  preoţii  care,  în  prezent,  fie  în 
ţările  comuniste,  fie  în  afara  lor,  slujesc  regimurile  atee,  înşelând  conştient  sau 
inconştient,  buna  credinţă  a  enoriaşilor  lor.  Să  se  întoarcă  la  Dumnezeu  şi  la 
slujirea  semenului  lor,  şi-i  vom  primi  cu  dragoste. 

Prăznuim  astăzi  o  biruinţă  câştigată  cu  sânge  şi  cu  suferinţă  martirică  şi  ne 
exprimăm  credinţa  nestrămutată  în  adevărurile  Bisericii  noastre  Ortodoxe. 
Deschidem  larg  braţele  pentru  a-i  primi  pe  toţi  într'o  deplină  frăţietate  în  Hristos, 
încercând  să  refacem  prin  iubire  cămaşa  cea  prin  ură  sfâşiată  a  Mântuitorului. 

Căci  unde  dragoste  nu  este,  nimic  nu  este. 


"Să  nu  se  uite  că  noi,  poporul  român, 
stăm  aici,  pe  acest  pământ  prin  voia 
lui  Dumnezeu  şi  binecuvântarea 
Bisericii  Creştine.  în  jurul  altarelor 
bisericilor  s'a  aflat  adunată  de  mii  de 
ani  în  vremuri  de  bejenie  şi  restrişte, 
întrega  suflare  românească  de  pe 
acest  pământ,  cu  femei,  copii  şi 
bătrâni,  cu  conştiinţa  perfectă  a 
ultimului  refugiu  posibil.  Şi  astăzi 
stăm  gata  să  ne  adunăm  -  poporul 
român  -  în  jurul  altarelor  ca'n  vremuri 
de  mari  primejdii,  pentru  ca 
îngenunchiaţi  să  căpătăm 

binecuvântarea  lui  Dumnezeu. 

Corneliu  Zelea  Codreanu 
"Cărticica  Şefului  de  Cuib" 


Nicolae  Niţă  ■fr 


597 


EDITORIAL 


ÎN  GÂND  CU  VASILE  POSTEUCĂ  ‘79 


de  Nicolae  NIŢĂ 

Ne  găsim  în  mijlocul  unui  exil  descompus,  în  faţa  unor  datorii  şi  răspunderi 
care  apasă  pe  umerii  noştri.  Vremurile  sunt  tragice,  de  mare  răscruce  şi  ne  cer 
jertfă  şi  sacrificiu  total. 

Duşmanii  noştri  ne  cer  mereu  uitarea  şi  iertarea.  Cum  putem  noi  ierta  şi  uita 
crimele  din  închisorile  comuniste? 

De  aici,  din  exil  şi  libertate,  fiecare  din  noi  trebuie  să  gândească  dur, 
învingându-se  pe  sine  însuşi,  pentru  a  apăra  linia  de  măreţie  şi  ideal  a  Neamului. 
Când  zidurile  de  mişelie  ne  împresoară  şi  suntem  atacaţi  din  toate  părţile  cu  toate 
armele  mişeliei  şi  defăimării,  să  nu  cedăm,  să  stăm  drepţi  pe  baricadele  luptei, 
baricadele  Neamului. 

Sgura  adusă  de  suflul  satanic  din  focurile  răului  nu  poate  să  ne  întunece 
pentrucă  noi  lucrăm  în  serviciul  forţelor  etern  invincibile.  Rugându-ne  şi 
acceptând  martiriul,  vom  birui.  Dumnezeu  nu  ne  va  lăsa. 

Trecem  prin  mlaştina  desnădejdii;  Dumnezeu  ne  încearcă.  Cei  ce  ne  rugăm  şi 
stăm  gata  de  moarte,  vom  ieşi  la  poiana  de  lumină  a  adevărului  care  ne  face  liberi. 

Noi  nu  putem  fi  îngenunchiaţi  şi  obligaţi  la  tăcere.  Biruim!  A  birui,  spune 
Rilke,  înseamnă  numai  a  rezista.  A  ţine,  pe  româneşte.  Eminescu  a  spus  că  osul 
românesc  ţine.  Şi  el  va  ţine  în  vecie,  aducând  acele  vremuri  de  mărire  românească 
întru  care  au  crezut  şi  s'au  lăsat  jertfiţi  şi  martirizaţi  Ionel  Moţa,  Vasile  Marin  şi 
Căpitanul  Corneliu  Codreanu. 

Credem  infinit  în  dreptatea  şi  puterea  lui  Christos.  Şi  pe  crucea  acestui  adevăr, 
vom  primi  moartea. 

Peste  mulţi  din  exil  bântuie  frica  de  moarte.  Numai  oamenii  mărunţi  la  suflet 
se  tem  de  moarte,  se  vând  pentru  a  mai  trăi  câteva  zile,  uitând  că  moartea  e 
numai  în  voia  lui  Dumnezeu.  Cum  şi  viaţa  oamenilor  vine  din  isvorul  de  dragoste 
şi  milă  al  lui  Dumnezeu.  Nu  avem  de  ce  ne  teme. 

în  măsura  în  care  noi  ştim  cu  inima  şi  Dumnezeu  ştie  în  noi,  şi  în  măsura  în 
care  ascultăm  de  cei  din  morminte  şi  ne  pregătim  de  moarte,  totul  va  fi  bine  şi 
frumos. 

Să  nu  ne  temem.  Moartea  ne  este  în  mâinile  bune  ale  lui  Dumnezeu.  Nu  murim 
când  vor  duşmanii,  şi  atunci,  a  muri  este  o  plinire  şi  o  mare  fericire. 

Nu  vorbim  de  moarte  fiindcă  ne  temem  de  ea.  Nu!  Ci  numai  fiindcă  ea  este  cel 
mai  formidabil  aport  al  generaţiei  legionare.  Ea  e  osatura  evangheliilor  Iul  Iisus, 
care  a  venit  ca  să  ne  înveţe  cum  să  murim.  De  fapt,  aceasta  este  datoria  noastră 
supremă  pe  planetă:  să  învăţăm  a  muri.  Şi  mai  ales  a  plăti  idealurile  şi  credinţele 
cu  martiriu. 

Căpitanul  Corneliu  Codreanu  a  spus  ceea  ce  nu  s'a  mai  spus  şi  dovedit  dela  Iisus: 
că  biruinţele  durabile  sunt  biruinţele  prin  martiriu. 

O  parte  dintre  cei  noi  veniţi  în  exil,  ne  judecă  pentru  modul  nostru  de  luptă  anti¬ 
comunistă.  Când  intri  într'o  catedrală,  nu  te-apuci  să  dai  icoanele  vechi  jos,  ci 


179  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  50,  Sept.-Oct.  1986. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


598 


îngenunchi  şi  te  rogi,  îţi  iei  păcatele  şi  jertfele  pe  umerii  tăi  şi  juri  că  vei  continua 
până  la  moarte. 

Şi  aceştia  -  noii  veniţi  în  exil  -  trebuie  să  se  întrebe  în  adâncul  conştiinţei  lor:  a  fi 
sau  nu  fi  ai  fiinţei  şi  Neamului  Românesc?  Ei  pot  fi  readuşi  la  lumină  şi  se  pot 
restructura  interior.  Şi  aici  este  vorba  de  şansa  îndreptării  pe  o  nouă  cale:  nu  este 
ceea  ce  le  acordăm  noi  oamenilor,  ci,  mai  ales,  ceea  ce  au  ei  în  inimă,  ca  dar  şi 
frumuseţe  dela  Dumnezeu.  Trebuie  numai  să  le  dăm  timp,  să  înveţe  drumurile  noi, 
să  înveţe  ochii  cu  lacrimile  exilului. 

"Trebuie  să  iubim  oamenii,  să-i  îndreptăm  spre  lumină  şi  să  ne  pregătim  de 
moarte,  pentrucă  am  umblat  cu  cuvinte  mari!  Dumnezeu  va  binevoi  să  ne  pună  la 
examenul  cel  mare  al  morţii..." 

Vasile  Posteucă 

Cu  aceste  gânduri  păşim  în  cel  de-al  şaselea  an  de  apariţie  neîntreruptă  a  ziarului 
"LIBERTATEA". 

ŞTIINŢA  ISTORICĂ  AJUNSESE  PE  MÂINILE  LOR  180 

de  Sava  GÂRLEANU 

Dacă  ar  fi  numai  "ochi  pentru  ochi  şi  dinte  pentru  dinte",  cum  se  intitula  un 
material  în  numărul  46,  Mai,  din  "Libertatea",  n'ar  fi  nimic.  Ar  însemna  că  mi-ai 
făcut-o,  ţi-am  făcut-o,  fiecare  când  am  avut  prilejul,  şi  suntem  astfel  "chit".  Păi, 
nu  aşa  judecă  împricinaţii.  Ei,  decum  împrejurările  le  sunt  favorabile,  iar  de 
crearea  acestora  au  ei  grije,  îţi  iau  amândoi  ochii,  te  orbesc,  şi-ţi  izbesc  4-5-6  dinţi 
sau  măsele,  în  locul  numai  a  dintelui  "datorat".  Tu  trebuie  să  o  ştii  "odată  pentru 
totdeauna",  ca  un  goim  ce  eşti.  Nu  asta  fac  ei  când  umflă  sau  scornesc  număr 
mare  de  pretinşi  ucişi,  nu  acest  principiu  l-au  aplicat  ei  când  prin  partidul 
comunist  au  pricinuit  în  mod  sadic  atâtea  nenorociri  neamului  românesc?  Au 
făcut-o,  trebuie  să  recunoaştem,  şi  în  vremea  regalităţii  şi  în  vremea  duşmanilor 
înverşunaţi  ai  acesteia.  Vorba  ceea:  pleacă  ai  noştri,  vin  ai  noştri.  Şi  Românul  prea 
puţin  îşi  stăpâneşte  istoria. 

S'a  menţionat  printre  camuflaţii  puşi  pe  cocoaşa  Românului  un  anume 
"Colonel  Roman".  Noi  pe  ăsta  îl  ştiam  ca  un  fost  Rosman  şi  doar  şi-a  pierdut  din 
nume  pe  "s",  la  o  iscălitură  după  23  August  1944.  Poate  că  am  şi  greşit  noi,  dar 
aceasta  nu  schimbă  lucrurile  absolut  cu  nimic.  Colonelul  în  cauză  avea  drept  frate, 
cum  am  aflat  noi,  pe  Ro(s)man  Aurel,  el  tăia  şi  spânzura,  fiind  un  adevărat 
"multilateral".  Şi-şi  sprijinea  puterea  pe  aceea  a  fratelui. 

Printre  altele,  a  vrut  el  la  un  moment  dat  să  aducă  în  instituţie,  la  al  3-lea  (sau 
al  4-lea)  ei  serviciu,  pe  o  anume  Tatiana  Golim,  o  zisă  basarabeancă  şi  care  ştia 
mult  prea  bine  ruseşte  (devenită  prin  căsătorie  Niculescu).  Cu  acel  rost  voia  să  o 
aducă  acolo,  ca  să-i  fie  lui  personal  profesoară  de  limba  rusă,  fiindu-i  oarecum 
"sub  onoare"  de  rând.  Sau  voia,  poate,  să  se  plaseze  cât  mai  repede  în  noua 
rânduială  care  promitea.  S'a  opus  însă  acestui  plan  secretarul  organizaţiei  de  bază 
a  partidului,  care  era  un...  găgăuţ,  Mihai  Guboglu.  Acesta,  nu  ştia  de  fapt  nici  el  de 


180  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  50,  Octombrie  1986. 


Nicolae  Niţă 


599 


ce  s'a  pus  la  chestia  aceasta  "în  beţe"  cu  atotputernicul.  Sau  nu-i  bănuia  puterea? 
Destul  că  A.  Roman,  împiedicându-se  pe  neaşteptate  de  "un  ciot",  l-a  ameninţat 
pe  găgăuţ  cu  datul  afară  din  serviciu,  deîndată  ce  va  referi  cazul  "mai  sus",  undeva 
la  securitate  sau  poliţie.  Aşa  am  aflat  noi  că  "teribilul"  are  frate  mai  sus  pus,  că  nu 
se  spun  că  sunt  fraţi,  dar,  fireşte,  comunică,  şi  la  cadre  şi-au  dat  reciproc  referinţe 
strălucite,  spunând  unul  despre  altul  că  au  făcut  şi  au  dres  încă  din  "ilegalitate".  Şi 
era  "ceva"  să  fii  printre  "foşti  ilegalişti". 

Făcusem  în  acea  vreme  o  adevărată  rebelie  în  instituţie,  ridicându-mă 
împotriva  unei  secretare  a  serviciului  de  cadre  care  înjura  birjereşte  prin  instituţie 
şi  tot  aşa  ameninţa  cu  datul  afară.  Mă  întreabă  atunci  numitul  Aurel  Ro(s)man: 
cine  zice  aceasta  despre  secretară?  Drept  care  i-am  răspuns:  Deocamdată  o  zic  eu 
şi  alte  nume  nu  vei  afla  de  la  mine  decât  numai  cu  aprobarea  persoanei  sau 
persoanelor  în  cauză.  De  altfel  (am  mai  zis):  este  important  dacă  există  sau  nu 
faptul  sau  pentru  dumneata  e  mai  important  cine  anume  a  vorbit  cu  dezaprobare 
în  privinţa  faptului  respectiv? 

N'aş  fi  ieşit  bine  din  această  situaţie,  (căci  timp  de  şase  luni  fusesem  pus  sub 
adevărată  urmărire)  dacă  numita  secretară  de  la  cadre  n'ar  fi  atins  pe  la  instiutul 
româno-sovietic,  mare  fabrică  de  traduceri  din  ruseşte,  punga  unui  alt  evreu,  ceea 
ce  acela  nu  i-a  putut  ierta. 

Să  deschid  aci  o  paranteză  şi  să  arăt  structura  cadrelor  din  instituţie  şi  din 
domeniul  istoriei  în  general. 

De  prin  1947-48  apăruseră  o  seamă  de  “cadre  de  nădejde”  în  ştiinţa  noastră 
istorică,  mai  mult  evreieşti,  instalate  la  posturi  cheie;  adevărată  acaparare  şi 
monopolizare. 

Un  anume  Barbu  Câmpina,  fost  Friedmann,  luase  "în  antrepriză"  epoca  lui 
Ştefan  cel  Mare  în  Moldova.  Cum  îl  "reconsidera"  el  pe  acest  voievod  urma  să  fie 
sfânt.  Un  anume  Eugen  Stănescu,  fost  Aron  Fischel,  luase  "în  antrepriză"  epoca 
lui  Mihai  Viteazul  în  Ţara  Românească  şi  apoi  în  toate  cele  trei  provincii 
româneşti.  Ulterior,  acest  Aron  se  va  reprofila  în  bizantinologie  unde  după  Nic. 
Bănescu  "lipseau"  cadre  specializate.  Ceva  mai  târziu,  un  anume  Saşa  Muşat,  fost 
Gladstein,  prin  minciuni  â  la  Munchausen,  monpolizase  istoria  contemporană  şi  a 
"mişcării  muncitoreşti  internaţionale".  Acesta  e  cel  ce  ulterior  atacă  banca 
naţională  jefuind  o  mare  sumă  de  bani  şi  pretinzând  apoi  că  ar  fi  făcut-o  "în 
interesul  Israelului",  adevărata  patrie  a  sa. 

Toţi  aceştia,  ca  şi  alţi  improvizaţi  de  genul  lor,  urmaseră  cursuri  la  sociologie 
fără  să  le  termine.  Şi  cum  sociologia  urma  îndată  să  fie  printre  primele  discipline 
ştiinţifice  victime  ale  iminentei  reforme  şcolare  în  direcţie  comunistă,  iată-i  pe 
numiţii  aterizaţi  la  istorie  (fără  să  fi  urmat  o  zi  de  curs  la  vreo  disciplină  istorică), 
învăţându-i  pe  alţii  acum,  să  înveţe  ei!  Nimic  mai  uşor.  Dar,  cum  să  înveţe?  Păi, 
spunea  prof.  univ.  Const.  Gredcescu,  Barbu  Câmpina  ia  studiul  lui  Gheorghe 
Brătianu  despre  rolul  genovezilor  la  Dunăre,  îl  întoarce  pe  dos,  îl  inversează  şi 
spune  că  a  dat  el  o  zisă  "interpretare  justă  faptului". 

Eugen  Stănescu,  fost  Aron  Fischel?  Apoi,  ăsta  considera  că  tot  ce  a  fost  spus  în 
privinţa  lui  Mihai  Viteazul  a  arătat  el,  încât  nu  mai  e  de  adăugat  nimic  nou,  nu 
mai  e  de  făcut  nici  o  descoperire.  Obrăznicături,  nu  ştiau  nici  măcar  să  fie 
modeşti. 

Mai  erau  Nathan  Lupu  şi  D.  Rozenzweig.  Primul  discuta  calitatea  referatelor 
profesionale  în  funcţie  de  persoană.  Era  careva  dintre  cei  "vechi1,  s'a  zis  cu  el!  Era 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


600 


şi  confident  al  securităţii.  Celălalt  amintit  era  mai  corect...  Nu  înţelegea  ca  Roman 
să-i  pună  nume  schimbat,  unul  romanesc,  la  un  articol  ce  voia  să  publice.  Tu  nu 
înţelegi,  măi,  de  ce  trebuie  să-ţi  pui  alt  nume  (romanizat)?  -l-a  întrebat  Roman  cu 
ochii  holbaţi.  Nu,  vezi  bine  că  el  nu  înţelegea  aceasta.  Aşa  mai  deschis,  mai  "naiv" 
cum  era,  adică  din  punct  de  vedere  al  jidovilor  de  teapa  lui  Roman  cu  un  simţ 
"politic"  mai  dezvoltat,  mai  "prostuţ"  cum  se  arăta,  D.  Rozenzweig  ne  distra  cu 
povestirile  sale  amuzante  despre  curăţitul  zăpezii  în  Bucureşti,  singura  măsură 
"antisemită"  luată  în  vremea  lui  I.  Antonescu.  El,  Rozenzweig,  care  ţinea  cu 
încăpăţânare  la  numele  său  adevărat  într'o  vreme  de  boală  a  romanizării  numelor, 
nu  ştia  nimic  de  nişte  pretinse  "cârlige"  pe  la  abator  unde  ar  fi  fost  aninaţi 
conaţionali  de-ai  lui.  Singura  "persecuţie"  de  care  ştia  el  era  aceasta  cu  curăţitul 
zăpezii.  Dar  şi  atunci  îi  distra  Stroie  care  venea  acolo  ca  prin  scălâmbăielile  sale 
cu  "Alo,  aici  e  Stroie!",  să  uşureze  soarta  atât  de  "grea"  a  conaţionalilor  săi.  Tot 
sincer,  mai  "prostuţ",  cum  era  sau  cum  îl  considera  unul  alde  Roman,  Rozenzweig 
ne  vorbea  cum  el  a  terminat  iniţial  studiile  la  farmacie,  dar  pe  urmă  şi-a  dat 
seama  că  la  istorie  se  poate  face  "carieră"  universitară  şi  a  urmat  rapid  istoria. 
Cum  zicea  Ion  Donat  (un  fost  simpatizant  legionar):  la  istorie  e  de  mâncat  o  pâine 
bună.  Sau,  mai  zicea  el  cam  pe  olteneşte:  (ei)  umblă  cu  cocoşul  în  straiţă! 

Dar,  liota  evreilor  carierişti  era  adunată  şi  se  înmulţea  mereu  la  Institutul  de 
istorie.  Aci,  un  fel  de  mână  dreaptă  a  lui  A.  Roman  şi  (neapărat)  şef  de  secţie  era 
unul  Gheorghe  Haupt.  Poate  că  era  rudă  cu  amintitul  general  Moise  Haupt,  nu 
poci  ca  să  ştiu.  Acesta  era  singurul  care  ne  putea  arăta  la  mână  rămăşiţele  peceţii 
de  la  Auschwitz  unde  el  fusese  trimis,  o  spunea,  de  către  autorităţile  de  ocupaţie 
maghiare  din  Transilvania.  Şi-a  tras  însă  pe  chestia  aceasta  "răsplata",  întrucât  a 
fost  pe  urmă  trimis  de  partid  ca  bursier  în  URSS,  de  unde  a  venit  cu  titlul  de 
"candidat  în  ştiinţe",  ceea  ce  din  capul  locului  presupunea  carieră,  2-3  servicii, 
locuinţă  bună  etc.  De  aceea  a  pus  mâna  pe  el  o  evreică  ce  avea  rude  fabricanţi  prin 
Argentina,  l-a  determinat  să  rămână  de  pe  o  croazieră  în  Franţa,  apoi  l-a 
abandonat  şi  s'a  dus  în  Argentina  la  ai  săi  "putrezi  capitalişti".  Gh.  Haupt  s'a 
declarat  marxist  în  continuare,  dar  nu  unul  "de  tip  rollerian"  şi  a  funcţionat  la 
Paris  ca  lector  până  ce  a  şi  murit  acolo. 

Erau  apoi  printre  istoricii  improvizaţi  "ai  României":  Solomon  Ştirbu,  fost  la 
tinereţe  negustor  de  grâne  (ştim  ce  însemna  şi  aceasta);  Vasile  Liveanu,  fost 
Olivenbaum,  cu  părinţi  foşti  negustori  pe  Lipscani,  iar  el  confident  al  securităţii. 
Era  şi  Cimponeriu,  venită  de  la  o  şcoală  de  fabricare  rapidă  a  cadrelor  în 
diplomaţie,  cu  "misiunea",  zicea,  să  ne  ridice  nivelul  ideologic.  Se  dădea  drept 
muncitoare  (origină  socială  sănătoasă)  la  o  fabrică  din  Timişoara,  dar  noi  am 
stabilit  că  de  fapt  fusese  pedagogă  la  un  cămin  al  copiilor  de  muncitori.  Eu  îl 
aveam  responsabil  pe  Vianu,  nu  Tudor,  ci  un  alt  împăunat  cu  numele  acesta 
sonor,  iar  noi  îl  ştiam  ca  fiind  Samy.  Era  şi  Letiţia-Lăzărescu,  adusă  anume  de  la 
Botoşani. 

Singura  cu  diplomă  în  istorie,  încă  de  pe  vremea  lui  N.  Iorga,  era  Elizsa 
Campus,  fostă  Aschenazi.  Era  însă  membră  de  partid  "fidelă",  promova  studiile  de 
politică  externă  a  ţării  noastre  pe  linia  partinică;  după  cum  ceilalţi  băteau  moneta 
pe  chestia  luptei  de  clasă  "ascuţită"  totdeauna. 

Parcă  i-a  clocit  o  cloşcă  să  facă  puierniţă  la  istorie!  A  tunat  şi  i-a  adunat  acolo. 
"Cocoşul  în  straiţă".  La  editură  dacă  te  duceai,  secţia  de  istorie,  te  izbeai  într'un 


Nicolae  Niţă 


601 


loc  de  acelaşi  Eugen  Stănescu,  sau  de  un  Robert  Deutsch  şi  alţii  în  alte  locuri.  S'a 
găsit  unul  Bolboaşe  de  la  filosofie,  cu  care  noi  aveam  aceeaşi  organizaţie  sindicală, 
să  pună  problema  "numărului  proporţional".  îndrăzneaţă  ideie!  Au  trimis  până  în 
satul  lui  agenţi  de  la  cadre  să-i  iscodească  trecutul.  Apoi  l-au  îndepărtat  la 
biblioteca  naţională  unde  apoi  i-au  găsit  "vina"  de  a  fi  dat  unora  cărţi  de  la 
"fondul  special"  şi  l-au  condamnat. 

Să  fi  văzut  numai  cum  organizau  haita  împotriva  vreunui  român  în  concurenţă 
cu  ei,  cum  era  bunăoară  Andrei  Oţetea.  Acesta  avea  "meritul"  de  a  fi  scris  mai 
înainte  un  manual  de  istorie  universală  de  pe  "poziţii  marxiste"  şi  o  carte  despre 
revoluţia  lui  Tudor  Vladimirescu.  în  manualul  acela  însă,  el  inserase  şi  o  frază 
despre  "devierile"  bolşevismului.  Aceasta  o  speculau  evreii  acum  din  plin 
împotriva  lui,  mai  ales  din  momentul  în  care  A.  Oţetea  devenise  director.  La  un 
moment  dat  spusese  el  ceva  defavorabil  despre  "politica  ţaristă",  când  la  Moscova 
apare  concomitent,  autoinvitându-se,  numitul  Ştirbu.  Scrisese  o  istorie 
"reconsiderată"  a  răscoalei  lui  Tudor  Vladimirescu;  adică  intrase  în  "domeniul" 
lui  A.  Oţetea,  dar  cu  concursul  editurii  politice  a  partidului.  Şi  acum  el  vântura 
acea  carte  la  Moscova,  zicând  că  la  ora  actuală  10.000  de  români  (adică  atâţia  cât 
era  tirajul  cărţii)  citesc  acea  carte  a  lui.  îl  întreb  odată  pe  (acum  decedatul)  A. 
Oţetea:  până  când  or  să-şi  facă  de  cap  unii  ca  aceştia  aicea?  La  care  el  consideră 
oportun  să-mi  răspundă  pe  scurt:  tot  noi,  pământenii,  învingem  până  la  urmă. 
Altă  dată  îi  zise  el  discret  lui  Alex.  Gonţa:  Nu  te  vor  uita  ăştia  (evreii)  cu  critica 
aceasta,  ţi-o  vor  coace. 

îl  hărţuiau  pe  pământean,  speculând  împotriva  lui  orice,  până  ce  l-au  dat  afară 
pe  A.  Oţetea  din  partid,  în  instituţie  rămânând  să  vegeteze.  Ce  dacă  e  român  şi 
comunist!  Doar  şi  Stalin  a  arătat  mult  prea  bine  cum  se  pot  mânca  şi  comuniştii 
între  ei.  Ulterior,  pentru  scurtă  vreme  însă,  cazul  lui  Oţetea  a  fost  "reconsiderat". 
Dar  o  vreme  bagheta  de  pe  undeva  a  evreilor  a  funcţionat.  Ca  şi  la  Biblioteca 
Academiei,  unde  deasemeni  cunoşteam  în  bună  parte  situaţia  şi  unde  ei  la  fel  se 
"încuibaseră"  bine.  Era  pe  ocolo  una  Popper,  una  Voitinovici,  Pruner  şi  mulţi  alţii, 
încât  la  un  moment  dat,  un  sârb  refugiat  anti-titoist,  fost  ministru  de  interne  în 
Regiunea  Autonomă  Voivodina,  neştiind  bine  în  ce  viespar  se  află,  îi  demască  în 
şedinţă  pe  evrei  arătându-i  cu  degetul,  că  ei  sunt  aceia  care  formează"bisericuţa", 
se  premiază  şi  se  promovează  reciproc.  îl  declarară  imediat  fascist,  dar  dat  fiind 
trecutul  său  partizan  bine  cunoscut,  nu  reuşiră  să-i  facă  alt  rău  decât  în  cele  din 
urmă  să-l  mute  cu  postul  în  provincie. 

Acesta  era  un  grup  de  străini  şi  înstreinaţi  care  croia  istoria  românilor.  Altul 
era  la  Institutul  de  istorie  al  veşnic  "nedreptăţiţilor"  unguri.  "Nedreptăţiţi",  însă 
aci  la  Bucureşti  de  ai  lor  erau  mai  în  vârf  sau  imediat  lângă  vârf.  Ca  director  l-am 
avut  o  vreme  pe  Victor  Cheresteşiu,  filolog  la  bază,  care  ne  predica  insistent  că 
Avram  Iancu  şi  alţi  revoluţionari  români  de  la  1848  n'au  avut  alte  scopuri  decât 
au  vânat  posturi  de  notăraşi. 

Director  adjunct  era,  după  scoaterea  lui  A.  Roman,  Ladislav  Banyay. 

Director  de  cadre  ne  era  Bela  Cherestesz,  tot  ungur.  Acesta  era  cuminte  şi 
docil  faţă  de  potentaţii  partidului;  era  fericit  să  ne  vopsească  panourile,  moleritul 
fiindu-i  ocupaţia  de  bază  de  pe  unde  a  fost  adus  ca  "element  de  încredere".  Aşa  că 
în  coasta  cealaltă  îi  aveam  noi  pe  "nedreptăţiţii"  şi  pururi  "democraţii"  unguri. 
Odată  se  organiză  la  Bucureşti  o  consfătuire  cu  confraţii  de  breaslă  din  Regiunea 
Autonomă  Maghiară.  Dacă  e  vorba  de  înfrăţire,  atunci  un  coleg  ungur,  luându-şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


602 


aliura  aceea  de  trufie  caracteristică,  ne  vorbi  numai  pe  ungureşte.  Să  ştii  că  el  e 
ungur  şi  nu  glumă.  îl  înţeleseră  ai  lui:  Banyay,  Cherestesez,  Cimponeriu;  iar 
dintre  ai  noştri  îl  înţelesese  doar  Cornelia  Bodea  (transilvăneancă),  foarte  parţial 
Tudor  Frenţ,  omul  de  serviciu.  Acesta  purta  numele  indicat  încă  din  vremea 
stăpânirii  ungureşti,  nu-i  trecea  prin  minte  să-l  schimbe.  E  român,  asta  se  ştie,  de 
ce  ar  mai  schimba  numele?  La  traducere  pentru  ceilalţi  nu  se  gândiră.  Noi 
pesemne  trebuia  să  ştim  ungureşte,  devreme  ce  avem  de  acum  şi  o  Regiune 
Autonomă  Maghiară.  De  fapt,  după  câte  am  dedus,  pe  orator  nici  nu-1  interesa  ca 
să  înţelegem  ceva,  să  putem  dezbate.  Pe  el  îl  interesa  numai  "să  se  audă"  vorba 
ungurească.  Şi  ne  aflam  în  capitala  românimii.  Neruşinare,  provocare,  jignire! 

A  evitat  vreodată  Octavian  Goga,  elev  al  şcolii  maghiare,  să  vorbească 
ungureşte?  S'a  prefăcut  Iuliu  Maniu  în  parlamentul  maghiar  că  n'ar  şti  ungureşte? 
Au  vorbit  în  limba  maghiară,  iar  aici  un  ungur  se  lăfăie  cu  limba  lui:  în  posturi 
importante  la  un  institut  ca  cel  de  istorie  a  românilor  sunt  unguri  şi  totuşi  ei 
vorbesc  de  "genocid",  de  înăbuşire  a  culturii  maghiare,  de  "intenţionată"  plasare  a 
absolvenţilor  lor  în  mediu  românesc  în  vederea  "desnaţionalizării".  Pe  Ludovic 
Demeny,  fost  busier  în  Uniunea  Sovietică,  şi  pe  rusoaica  lui  cu  care  a  venit  însurat 
de  acolo,  nimeni  nu  i-a  forţat  să  facă  în  Bucureşti  carieră,  ca  oameni  aşezaţi  ce 
sunt  şi  preocupaţi  de  ştiinţă.  E  drept,  ştiinţă  mai  mult  slavistică,  dar  este  necesară 
şi  aceasta. 

Aşadar,  în  aceste  condiţii,  istoria  noastră,  ştiinţa  noastră  istorică,  chiar  şi 
aceea  a  clasei  muncitoare  româneşti,  făcea  "uriaşi"  paşi  înainte.  Te  întrebi  cum  de 
mai  sunt  şi  nişte  români  pe  acolo.  Probabil  că  din  cauza  numărului  minoritatea 
totuşi  nu  poate  acapara  totul,  un  poate  dicta  la  cantitate,  dacă  la  calitatea  proastă, 
cea  anti-naţională  de  bună  seamă,  uneori  o  poate  face. 

Revenind  acum  la  a  mea  "rebelie",  mă  văd  chemat  la  un  moment  dat  la  biroul 
numitului  Aurel  Roman,  de  faţă  fiind  şi  amintitul  Gh.  Haupt.  Era  sub  anchetă 
secretara  aceea  de  la  cadre  care  lovise  în  portofelul  lui  Haupt;  căci  el  era 
împricinatul.  Acum  ea  trebuia  distrusă,  înlăturată,  trebuiau  adunate  acuzaţii.  Eu 
care  atacasem  conduita  ei  deveneam  acum  "aliatul  de  nădejde".  Lupta  se  ascuţea, 
alianţa  înflorea,  ca  între  muncitori  şi  ţăranii  muncitori.  Roman  şi  Haupt  "apelară" 
la  mine  să  vorbesc  cu  "massa"  oamenilor,  ca  aceştia  să  nu  aibă  acum  nici  o  teamă 
a  mărturisi  în  scris  împotriva  secretarei  de  cadre.  Nici  nu  zisei  bine  că  voi  vorbi, 
când  cei  doi,  apropiindu-se  mai  mult  de  mine,  vrură  să  ştie  numaidecât  cu  cine 
anume  voi  vorbi?  Le  spusei  atunci  că  ei  tot  "cu  cioara  vopsită"  umblă;  că  eu  voi 
vorbi  "absolut  cu  toţi",  cu  massa,  dar  nume  de  la  mine  nu  vor  şti.  îi  intrebai 
pentru  a  doua  oară:  este  important  cu  cine  voi  vorbi  eu  sau  mai  important  este 
dacă  faptele  corespund  realităţii? 

în  toată  această  perioadă  de  tensiune,  să  fi  văzut  numai  psihologia  omului 
nostru!  Se  perindau  la  mine  cu  informaţii  confidenţiale,  cât  timp  crezură  că  acum 
voi  deveni  "tare".  Decum  văzură  că  totuşi  nu-mi  salt  poziţia,  dispărură,  se  puseră 
la  adăpost. 

în  şedinţă  îl  întrebai  pe  A.  Roman  dacă  institutul  este  moşie  a  lui,  dacă  actele 
ce  le  avea  el  de  la  o  fabrică  din  Botoşani  a  unei  rude  a  sale  vorbesc  de  exploatare  şi 
a  cui  exploatare  şi  adăugai  că  acum  stau  gata  să  fiu  dat  afară,  dorind  numai  să  văd 
în  ce  mod  şi  sub  ce  mod  şi  sub  ce  motive  se  va  opera  scoaterea  mea?  Aşa,  ca  să 
mai  învăţ  ceva  în  această  viaţă.  N'au  îndrăznit.  Când  o  trânteşti  în  public,  mai 


Nicolae  Niţă  ■fr 


603 


greu  le  merge  cu  intriga. 

Totul  a  fost  de  aşa  natură  că  A.  Roman  nu  mai  putea  fi  "salvat".  Fu  sfătuit  de 
către  ai  lui,  să  plece  din  instituţie.  Credeţi  că  a  avut  el  de  suferit,  cum  s'ar  fi 
întâmplat  cu  un  altul  în  asemenea  situaţie,  cu  unul  de  ai  noştri,  român?  De  unde! 
Fratele  acela  al  lui,  colonelul  Roman,  l-a  proiectat  la  institutul  de  istorie  a 
partidului  unde  avea  salar  mai  mare  şi  situaţie  în  partid  mai  "curată". 

A  fost  o  pagină  de  luptă  împotriva  liftei  pe  plan  strict  local,  însă  la  ora  aceea 
cât  se  poate  de  semnificativă.  Trebuia  să  dai  atacul  bizuit  pe  cele  scrise  în 
"Scînteia"  şi  alte  materiale  asemănătoare.  Succesul  a  constat  doar  în  aceea  că 
n'am  fost  eu  dat  afară. 

Va  fi  contribuit  la  aceasta  şi  faptul  că  de  acuma  era  mort  Mihail  Roller,  marele 
tartor  al  "istoriei  României";  care,  el,  adunase  şi  promovase  toată  această  liotă, 
şatră.  Ţinea  discursuri  fulminante,  cu  nimic  deosebit  de  Hitler,  cum  îmi  ziceam 
totdeauna  când  îl  ascultam,  numele  acestea  erau  cu  conţinut  invers. 

Aşa  cu  viaţa  noastră  în  democraţia  de  "tip  nou".  Şi  "cine  a'ndrăgit  streinii,  / 
Mânca-i'ar  câinii  pustia  şi  neamul  nemernicia". 

UN  PATRIMONIU  NAŢIONAL  181 

de  Filon  VERCA 

Un  fapt  divers  pentru  unii,  impresionant  pentru  alţii,  este  gestul  statului 
francez  de  a  repatria  pe  cei  26.000  de  soldaţi,  căzuţi  în  timpul  răsboiului  din 
Indochina,  acum  30  de  ani  şi  înmormântaţi  în  pământ  străin.  Primul  lot  de  800 
de  sicrie  a  atins  teritoriul  Franţei,  unde  au  primit  onorurile  cuvenite  membrilor 
aceleiaşi  familii. 

O  pioasă  aducere  aminte,  pentru  aceşti  eroi,  care  de  acum  se  vor  odihni  pe 
pământul  patriei  lor,  ca  fiind  parte  integrantă  din  naţiunea  franceză. 

Un  simbol,  o  confirmare,  că  naţiunea  este  formată  nu  numai  din  cei  vii,  ci  şi 
din  cei  morţi,  care  transmit,  prin  morminte,  patrimoniul  comun. 

"Neamul  este  o  entitate,  care  îşi  prelungeşte  viata  şi  dincolo  de  pământ. 

Neamurile  sunt  realităţi  şi  în  lumea  cealaltă,  nu  numai  pe  lumea  aceasta", 

defineşte  Corneliu  Codreanu,  noţiunea  de  neam. 

De  ce  oare  regimul  comunist  a  smuls  pământului  osemintele  lui  Ionel  Moţa  şi 
Vasile  Marin,  dela  Casa  Verde  şi  le-au  asvârlit,  trecând  cu  plugul  peste  groapa  lor, 
pentru  a  nivela  ţărâna  şi  astfel,  să  şteargă  prin  nelegiuire,  apartenenţa  lor  acestui 
neam? 

De  ce  oare  regiml  de  teroare  al  lui  Carol  II,  a  ascuns  sub  lespede  grea  de 
ciment,  trupurile  lui  Corneliu  Codreanu  şi  a  celor  13  camarazi  ai  lui,  ciuruite  de 
gloanţe,  pentruca  resturile  lor,  aşezate  alături  de  cele  ale  lui  Moţa  şi  Marin,  să  fie 
din  nou  pângărite? 

Morţii,  uneori  jenează  mai  mult  decât  viii,  pentrucă  asupra  lor  nu  se  mai  poate 
exercita  nici  o  constrângere. 

Pietrele  de  mormânt  reprezintă  isvoare  permanente  de  revoltă  împotriva 
impilării.  Sub  ele  clocoteşte  mânia,  transmisă  celor  ce  vin  să  se  închine,  să  caute 
îndemn,  curaj  şi  pildă. 


181  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  51,  Noembrie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


604 


Pelerinajul  la  Dumineca  Morţilor,  la  cimitirele  unde  zac  cei  plecaţi,  este 
această  legătură  continuă,  această  comuniune  a  tot  ceeace  frământă  pe  cei  rămaşi 
să  desăvârşească  o  operă  începută.  Este  consfătuirea  în  spirit,  pentru  decizii  de 
mari  dimensiuni,  înainte  de  a  purcede  la  acţiune. 

Şi  atunci,  duşmanul  a  hotărît  ca  aceste  cimitire,  aceste  cruci,  să  dispară,  golind 
în  acelaş  timp  şi  groapa  ultimei  odihne. 

Moţa  şi  Marin  au  căzut  în  Spania,  la  mii  de  Km.  de  ţară.  Trupurile  lor  au  fost 
readuse  în  pământul  din  care  s'au  născut,  traversând  ţara  din  Nord  în  Sud.  Trenul 
cu  osemintele  Iar  a  fost  întâmpinat  în  fiecare  gară  de  poporul  îngenunchiat,  în 
frunte  cu  preoţii  în  odăjdii. 

Nu  era  numai  onorul  dat  a  doi  Români,  căzuţi  pentru  apărarea  creştinismului, 
a  umanităţii,  ci  era  şi  expresia  durerii,  în  faţa  unei  pierderi  ce  cutremură  şi 
gravează  urme  în  istorie.  Era  istoria  însăşi. 

Astfel  de  momente  nu  se  pierd  în  şirul  anilor,  ele  rămân  şi  revin  de  fiecare 
dată,  atunci  când  neamul  se  găseşte  la  mare  restrişte  şi  simte  nevoia  să  se 
redeştepte. 

în  acel  timp,  Istrate  Micescu,  marele  jurist,  motivează  "juridic"  că  Moţa,  Marin 
şi  cei  cinci  camarazi  ai  lor,  au  pierdut  cetăţenia  română,  în  momentul  în  care  s'au 
angajat  într'o  armată  străină.  Uitase  însă  să  precizeze,  că  ei  luptau  împtriva 
comunismului.  Şi,  mai  uitase  iarăşi,  să  amintească,  că  unii  "cetăţeni  români", 
conspiratorii  de  mai  târziu  ai  actului  de  trădare  dela  23  August  1944,  luptau  în 
brigăzile  internaţionale  comuniste. 

Să  nu  fi  bănuit,  acest  ministru  de  justiţie  al  guvernului  "naţionalist"  Cuza- 
Goga,  un  an  mai  târziu,  pericolul  care  se  va  abate  peste  ţară,  numai  la  şapte  ani 
dela  această  dată? 

A  ştiut  el  oare,  în  favorarea  cui  s'a  pronunţat,  "juridic",  atunci  când  şi-a 
îngăduit  să-i  elimine  din  sânul  naţiei  lor? 

Justiţia  divină  i-a  dat  şi  lui  sentinţa,  aşa  cum  a  dat-o  şi  altor  "mari  români", 
mai  mult  sau  mai  puţin  inocenţi,  de  dezastrul  ţării. 

Brigăzile  roşii  din  Spania,  de  astădată,  au  acţionat  pe  frontul  românesc. 

O  altă  pagină  mai  neagră,  este  scrisă  de  prizonierii  români  din  Rusia,  care  au 
îmbrăcat  uniforma  sovietică,  au  jurat  pe  steag  duşman  şi  s'au  angajat  să  lupte 
împotriva  fraţilor  lor,  în  diviziile  "Tudor  Vladimirescu"  şi  "Horia,  Cloşca  şi 
Crişan".  Au  intrat  în  istorie,  însă  pe  poarta  desonoarei. 

Deosebirea  între  Istrate  Micescu,  marele  "jurist"  şi  Ana  Pauker,  colonel 
NKVD,  iniţiatorul  constituirii  acestor  divizii,  este  că:  primul  a  voit  să  scoată,  după 
moartea  lor,  pe  cei  doi  eroi  români,  din  istoria  neamului  lor,  iar  al  doilea,  să 
reintroducă  în  istorie  români,  care,  singuri  au  ales  cetăţenie  străină.  Cu  ani  în 
urmă,  o  altă  naţie,  sora  noastră  mai  mare,  latină,  repatriază  trupurile  a  26.000  de 
fii  ai  ei. 

Să  luăm  aminte,  nici  o  faptă  nu  rămâne  fără  ispăşire! 

Sunt  morţi  care  preţuiesc  mai  mult  decât  cei  vii.  Pe  măsură  ce  trece  timpul,  ei 
completează  aria  naţiei  în  marş  pentrucă,  viaţa  lor,  închinată  neamului,  rămâne 
un  îndemn,  un  angajament  de  depăşire  generaţiilor  viitoare. 

Cei  ce  au  căzut  pentru  neamul  lor  rămân  mereu  vii,  ei  fac  parte  din 
"patrimoniul  naţional". 

"Avem  cu  toţii  la  dispoziţie  cel  mai  irezistibil  instrument  de  luptă,  mai 


Nicolae  Niţă 


605 


puternic  decât  tancurile  şi  mitralierele,  este  propria  noastră  cenuşă",  evoca  Ionel 
Moţa  în  "Cranii  de  lemn". 

Urmele  celor  căzuţi,  servind  cu  profundă  dragoste  patria,  nu  sunt  oare  acele 
explozibile  care  dărâmă  mişelia  sub  orice  înfăţişare  s'ar  manifesta? 

Cei  căzuţi  la  Canalul  morţii,  cei  mutilaţi  la  Piteşti  sau  acele  umbre  deşirate, 
"eliberate"  din  adâncurile  negre,  nu  rămân  oare,  sub  presiunea  vremii,  tot  pe 
atâtea  mormane  de  dinamită,  din  care  se  vor  alimenta  mâine  voluntarii 
desrobirii? 

Trupurile  lor  nu  vor  mai  putea  fi  asvârlite  peste  hotarele  ţării,  ei  sunt  ţara 
întreagă! 

Exilul  ascunde  şi  el  atâtea  doruri  îngropate  pe  meleaguri  străine.  Azi,  cei  ce 
împilează  poporul  român,  refuză  întoarcerea  în  pământul  "făgăduinţii"  a  celor  ce 
şi-au  încheiat  bilanţul  unei  vieţi,  departe  de  ţara  lor.  Şi  aceşti  exilaţi  fac  parte  din 
patrimoniul  naţional.  Ei  sunt  cu  miile,  mâine,  cu  zecile  de  mii  şi  întoarcerea  lor 
acolo,  de  unde  au  fost  goniţi,  nu  va  fi  decât  încorporarea  lor  în  neam,  ca  parte 
integrantă  şi  inseparabilă. 

De  mai  bine  de  40  de  ani,  continentele  toate  sunt  semănate  de  aceşti  exilaţi, 
morţi  cu  gândul  neîmplinit  de  a  se  întoarce  acasă,  la  casa  lor  de  totdeauna. 

Cei  rămaşi  încă  pe  meleaguri  străine,  să  împlinească  un  ultim  gest,  acela  de  a 
identifica  locurile,  unde  soarta  a  definit  veşnica  odihnă,  a  acestor  exilaţi,  să  se 
constitue  registre,  prin  care,  în  ziua  deslegării,  aceste  oseminte  să  fie  readuse  în 
patria  lor,  aşa  cum  gestul  Franţei  ne  dă  pildă  sguduitoare,  de  cei  26.000  de 
soldaţi  francezi,  care  vor  regăsi  locurile  de  unde  au  plecat,  pentrucă,  ei  sunt  parte 
din  întregul  naţional. 

Aşa,  de  ziua  Morţilor,  când,  pe  satele  şi  oraşele  noastre,  pelerinii  se  vor  opri  în 
faţa  unui  mormânt  "repatriat",  povestea  acestei  vieţi  închinată  neamului  nostru, 
va  ieşi  la  suprafaţă  şi  va  fi  transmisă  din  gură  în  gură,  până  va  ajunge  la  inimile 
viteze. 

Mormânt  lângă  mormânt,  a  celor  căzuţi  în  ţară  şi  a  celor  din  ţări  îndepărtate, 
morţi  în  credinţă  românească  vor  forma  una. 

O  inscripţie  pe  o  cruce,  un  nume,  ascunde  pagini  de  istorie.  Iată  toată  averea 
unei  generaţii  de  sacrificiu,  care,  de  acum  se  înglobează  patrimoniului  naţional, 
pentru  eternitate. 

FIGURI  DE  HAIDUCI  VESTIŢI: 

IANCU  J  I  A  N  U  182 

de  Sava  GÂRLEANU 

Despre  haiducul  Iancu  Jianu  vorbirăm  deunăzi  doar  în  treacăt,  în  cadrul 
istoriei  comune  a  românilor  din  stânga  şi  din  dreapta  Dunării.  La  un  moment  dat, 
după  predarea  şi  pieirea  fârtatului  său  Abraş,  el  avea  înfiripat  gândul  să  meargă  şi 
să  haiducească  în  Serbia  unde,  după  cum  vedea,  existau  condiţii  propice  pentru 
desfăşurarea  adevăratei  haiducii.  Ştia,  desigur,  că  şi  acolo  ar  fi  fost  printre 
români,  ar  fi  găsit  la  ei  adăpost  şi  găzduire.  Cariera  lui  Ghiţă  haiducul,  puţin  mai 
târziu,  arată  acest  lucru. 

Se  cuvine  însă  acum  ca  despre  însuşi  Iancu  Jianu  să  ştim  mai  multe  şi  mai 


182  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  51,  Noembrie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


606 


precise,  eventual  să  ne  împrospătăm  cunoştinţele  despre  haiducia  lui  pozitivă. 

Cunoscut  destul  de  bine  din  documentele  vremii  şi  totuşi  aproape  legendar, 
Iancu  Jianu  a  trăit  între  anii  1787  si  1842.  Era  originar  din  Caracal,  din  familia 
Jienilor,  tatăl  său  fiind  Costache  Jianu,  iar  fraţii:  Mihai,  Amza  şi  Dumitrache. 

După  descrierea  de  mai  târziu  a  lui  Ion  Ghica,  el  era  "om  scurt,  îndesat,  rumen 
la  faţă,  ras  şi  cu  mustaţa  deasă  şi  scurtă.  îmbrăcămintea  lui:  pantaloni  şi 
scurteică;  la  brâu  pistoale  şi  un  cuţit  cu  plăsele  de  os  şi  puşca  în  cumpănă  în  mâna 
dreaptă". 

Sabia  lui,  cu  numele-i  gravat  pe  o  parte,  se  găsea  la  muzeul  oraşului  Bucureşti. 

Deşi  era  din  neam  de  boiernaşi,  având  şi  moşii  -  Fălcoi,  Zvorsca  şi  Racoviţa  în 
Romanaţi  -  Iancu  Jianu  nu  punea  mare  preţ  pe  această  obârşie  mai  distinsă 
printre  locuitori,  el  neputând  tolera  acte  de  nedreptate  şi  jignire. 

Cam  prin  1810,  el  omoară  pe  arendaşul  moşiei  Brâncoveni  pentru  o  fărădelege 
oarecare  a  acestuia.  Acest  act  de  dreptate,  cum  îl  socotea  el,  îl  punea  însă  în 
conflict  cu  legea,  încât  fuge  în  codru  şi  adună  în  jurul  său  încă  vreo  şase  haiduci. 
Ulterior,  ceata  lui  va  ajunge  să  aibă  30-40  de  oameni.  Cu  această  ceată  a  sa,  Iancu 
începe  să  săvârşească  fapte  care  stârneau  uimire  şi  teamă  în  ochii  autorităţilor, 
dar  aprobare  şi  simpatie  din  partea  locuitorilor.  El  prăda  pe  jecmănitori  şi  pe 
bogaţi  şi  totodată  dădea  ajutor  săracilor,  pedepsind  în  felul  său  nedreptatea.  Fiind 
din  Caracal,  desigur  că-şi  săvârşea  unele  acţiuni  în  zona  haşurilor  turceşti  de  la 
Dunăre,  existente  pe  vremea  aceea,  un  fel  de  capete  de  pod  ale  turcilor  şi  puncte 
de  plecare  pentru  acţiunile  lor  de  jaf.  Ecoul  unor  fapte  de  acest  fel  s'au  păstrat  în 
cântec,  în  tradiţie.  într'un  cântec  despre  Jianu  se  spune:  "De  găseam  boier  bătrân, 
/  îl  făceam  de  rodea  fân.  /  De  găseam  şi  câte-un  turc,/  nu  puteam  glabeni  să  duc. 
/  De  găseam  câte-o  aga,  /  luam  galbeni  cu  poala". 

Potrivit  unei  tradiţii  păstrată  prin  părţile  Caracalului  şi  Corăbiei,  Iancu  Jianu  a 
luat  turcului  Mehmet  moşia  Gura  Padinii  şi  a  stăpânit-o  după  aceea  toată  vremea. 

în  Decembrie  1812,  deci  după  terminarea  războiului  ruso-turc  şi  după 
numirea  lui  Ioan  Caragea  ca  domn  în  Ţara  Românească,  Iancu  Jianu  este  prins 
împreună  cu  şapte  cetaşi  de-ai  săi.  în  actul  prin  care  se  vestea  aducerea  lui  sub 
escortă  la  Bucureşti,  se  spunea  că  el  "de  vreo  câţiva  ani  încoace"  săvârşeşte  fapte 
haiduceşti. 

După  câtva  timp  el  reuşeşte  ca  să  scape  din  temniţă  împreună  cu  cetaşii  săi  şi 
îşi  reia  haiducia,  ajutat  de  numeroasele  sale  gazde  şi  admiratori.  Printre  isprăvile 
sale  din  vremea  aceasta  amintim  de  atacarea  poştalionului  ce  mergea  de  la 
Craiova  spre  Bucureşti  ducând  la  vistierie  banii  birurilor  în  sumă  de  1833  taleri. 
Prădând  aceşti  bani  ceata  alui  Jianu  îi  împărţi  pe  la  săraci,  văduve  şi  orfani. 

Printre  cei  prădaţi  de  ceata  lui  Jianu  în  anul  1814  se  număra:  logofătul  Şerban 
Stănescu  din  Craiova,  Costache  Aricescu,  Stavri  Sofragiul  şi  protopopul  Ioan  din 
Dolj.  în  această  vreme  i  se  alătură  lui  Jianu  Nicolae  Abraş.  Faptele  celor  două 
cete,  acum,  îngrijorară  în  cel  mai  înalt  grad  domnia.  Poterele  mobilizate  acum 
numărau  2.500  de  oameni  numai  în  Mehedinţi,  Gorj  şi  Craiova.  Aceasta,  înafară 
de  pandurii  şi  slujitorii  de  pe  la  ordii  (cazărmi,  cum  am  zice). 

Câtva  timp  înainte  de  a  se  apuca  de  haiducie,  Iancu  Jianu  fusese  zapciu  la 
plasa  Bălţii  de  Jos.  Rămăsese  dator  de  atunci  suma  de  1.700  taleri  şi  acum,  după 
predarea  lui  şi  punerea  în  osândă  la  ocnă,  pe  29  Mai  1815,  aceşti  bani  se  depuneau 
de  către  Amza  Jianu  la  zarafia  ispravnicatului  de  Romanaţi. 


Nicolae  Niţă 


607 


La  1  Iulie  acelaşi  an  se  emitea  carte  de  iertare  pentru  Jianu,  aşa  cum 
promisese  Constantin  Samurcaş,  caimacamul  Craiovei.  Ioan  Caragea  însă 
(domnitorul)  nu  ţinu  seamă  de  această  iertare,  devenită  posibilă  în  urma  vărsării 
sumei  amintite,  ci-1  trimite  pe  Iancu  la  ocnă.  După  cum  am  amintit,  Iancu  Jianu 
evadează,  sparge  ocna,  scoate  de  acolo  pe  Abraş  şi  produce  prin  aceasta  senzaţie 
despre  care  s'a  vestit  până  la  curţile  din  Viena  şi  Petersburg. 

Acum  i  se  pun  lui  Iamandi  la  dispoziţie  mijloace  extraordinare  pentru 
combaterea  haiduciei.  Fuseseră  angajaţi  în  mod  special  119  ruptaşi  (contribuabili 
cu  dare  fixă),  4  ceauşi  şi  4  căpitani  de  poteră,  pe  perioada  5  Mai  -  26  Octombrie 
1816.  în  această  vreme  se  făcea  şi  vânzarea  la  mezat  a  averii  lui  Iancu,  în  vederea 
despăgubirii  celor  prădaţi  de  el,  îndeosebi  a  logofătului  Şerban  Stănescu.  Acest 
fapt  însă  nu-1  impresiona  câtuşi  de  puţin  pe  Iancu  Jianu.  Şi  toate  măsurile 
împotriva  lui  se  dovedeau  zadarnice. 

Prin  Noembrie  însă  (1816)  Jianu  îşi  desface  ceata  în  vederea  iernatului, 
găsindu-şi  sie  adăpost  de  asemenea.  Oamenii  lui  Iamandi  îi  dau  atunci  de  urmă 
şi-l  prind. 

Escortat  la  Bucureşti  în  lanţuri,  Iancu  Jianu  fu  îndată  condamnat  la  moarte 
prin  spânzurare,  pentru  "netrebnice  fapte"  de  haiducie  cu  care  el  "în  nenumărate 
rânduri  s'a  dovedit"-  cam  aceasta  o  spune  documentul  vremii. 

Ca  în  poveşti  şi  ca  în  vechile  balade,  fu  scăpat  însă  în  ultimele  clipe  de  la 
spânzurătoare.  Anume,  tânăra  Sultana  Găleşescu,  din  suita  domniţei  Ralu,  fiica 
domnului  Ioan  Caragea,  invocă  vechea  datină  de  a  nu  se  lua  lui  Iancu  viaţa, 
întrucât  ea  doreşte  să-l  ia  de  soţ.  "Pe  când  mă  şi  urcasem  pe  scară  cu  ştreangul  de 
gât,  povestea  mai  târziu  Iancu  Jianu,  se  ivi  arnăutul  strigând:  staţi!"  El  aduse  la 
cunoştinţă  porunca  lui  Vodă  de  iertare  şi  Iancu  fu  scăpat.  Cartea  oficială  de 
iertare  este  emisă  la  10  Aprilie  1817. 

Scăparea  în  ceasul  execuţiei  şi  gestul  nobil  al  unei  tinere  fete,  fireşte  că-1  vor  fi 
impresionat  profund  pe  Iancu  Jianu.  Odată  cu  căsătoria  a  înţeles  să  se 
"cuminţeasăa",  să-şi  schimbe  viaţa,  să  nu  se  mai  ţină  de  haiducie. 

îl  găsim  trăind  după  aceea  paşnic  la  moşia  sa  Fălcoi. 

Apare  în  documentele  răscoalei  lui  Tudor  (1821),  însă  în  rol  oarecare,  minor, 
nu  în  dimensiunile  înfăţişate  de  Bucura  Dumbravă  în  cunoscuta  scriere 
"Haiducul". 

Documentar  constatăm  că  în  1837,  Iancu  Jianu  este  subocârmuitor  la  plasa 
Olteţului. 

Murind  în  Decembrie  1842,  a  fost  înmormântat  la  Caracal,  unde  se  vede 
(adică,  asta  era  în  1968)  şi  astăzi  piatra  de  mormânt  cu  numele  său. 

Cu  toate  că  ani  de  zile  după  părăsirea  haiduciei,  în  împrejurările  arătate,  a 
trăit  viaţă  paşnică  şi  n'a  mai  săvârşit  fapte  de  seamă,  Iancu  Jianu  a  rămas  o 
figură,  am  putea  spune,  copleşitorare  a  vremii  sale,  datorită  faptelor  haiduceşti 
atât  de  impresionante  din  prima  parte  a  vieţii  sale. 

în  istoria  haiduciei  în  gerneral  se  cunosc  şi  alte  cazuri  de  haiduci  care  au 
abandonat  haiducia  (bunăoară  aromânul  Cuzamna  Capidan  din  vestul 
Macedoniei).  Spre  deosebire  de  Iancu  Jianu  care  nu  şi-a  asumat  nici  un  fel  de 
misiune  în  prigonirea  altor  haiduci,  ceilalţi  ajunşi  în  asemenea  situaţie,  vorbim  în 
general,  s'au  angajat  ca  lefegii  în  slujba  stăpânirii. 

în  cazul  lui  Iancu  Jianu  este  de  menţionat  încă  un  aspect,  romantic  aş  zice,  al 
haiduciei  lui,  anume:  în  restul  anilor  de  viaţă,  el  a  putut  să  asculte  în  nenumărate 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


608 


rânduri  cântecele  care-i  glorificau  haiducia,  puse  în  circulaţie  încă  din  timpul 
vieţii  lui  şi  cântate  până  în  zilele  noastre.  Este  curios,  bunăoară,  că  la  Bodeşti,  jud. 
Vâlcea,  satul  de  obârşie  al  "ultimului  haiduc  român"  Nicolae  Grozea,  nu  aveau 
cântec  despre  haiducul  lor,  deşi  era  şi  acesta  un  mare  haiduc,  ci  cunoşteau  şi  se 
desfătau  ascultând  cântecul  despre  Jianu. 

Prin  faptele  sale  haiduceşti,  săvârşite  în  stil  şi  în  scouri  proprii  haiduciei  clasice, 
adică  aceea  care  se  legitimă  ca  răzbunătoare  a  nedreptăţilor  săvârşite  mai  mult  de 
elemente  etnice  alogene,  Iancu  Jianu  a  câştigat  simpatia  poporului  şi  a  constituit  un 
exemplu  însufleţit  or  de  bărbăţie  şi  curaj,  de  sacrificiu  chiar.  Au  fost  mijloace  de  luptă 
şi  atitudine  corespunzătoare  vremii,  păstrând  principiile  de  bază  sufleteşti  în  alte 
împrejurări  viitoare.  Când  dictau  alte  metode  de  luptă  şi  atitudine,  pilda  lui  Jianu 
oricând  devenea  şi  poate  deveni  actuală. 

LA  A  30-A  ANIVERSARE  A  “REVOLUŢIEI”  UNGARE  l83 

de  Traian  GOLEA 

Revoluţia  din  Ungaria,  fără  ghilimele,  rămâne,  alături  de  cea  din  Berlin,  Iunie 
1953,  Cehoslovacia,  1968,  şi  din  Polonia  din  1956,  '70  şi  '80,  (care  încă  nu  s'a 
terminat)  ca  dovadă  şi  argument  absolut  în  contra  tiraniei  sistemului  de 
guvernare  comunist.  Mulţimea  nu-şi  riscă  viaţa  ieşind  în  faţa  tancurilor  cu  pieptul 
gol  sau  numai  cu  o  puşculiţă  în  mână  decât  atunci  când  i-a  ajuns  răbdarea  la  os. 

Revoluţia  din  Ungaria  a  devenit  foarte  populară  pentrucă  s'a  bucurat  de  la 
început  de  o  publicitate  excelentă.  Radioul  şi  televiziunea  în  Europa  occidentală 
au  acoperit  cursul  evenimentelor  tot  timpul  duratei,  asigurându-i  succesul 
propagandistic.  Tancurile  ruse  au  tras  în  mulţimea  de  demostranţi  neînarmaţi, 
compusă  din  tineri,  femei,  copii  şi  adulţi  şi  au  trecut  peste  cadavrele  lor  pentru  a 
asigura  în  cotinuare  domnia  unei  tiranii,  singura  cale  ce  le-a  rămas  pentru 
supravieţuirea  regimului  şi  prin  asta  posibilitatea  de  a  continua  opera  de 
distrugere  a  aşezării  creştine  a  lumii. 

Buna  publicitate  a  fost  un  noroc  pe  care  l-a  avut  această  revoluţie  pentru  care 
nu-şi  merită  ghilimelele.  Norocul  mare  constă  în  împrejurările  favorabile  avute  la 
naşterea  ei.  S'ar  putea  spune  că  aceste  împrejurări,  după  cum  vom  vedea,  au 
condus  obligatoriu  la  isbucnirea  revoluţiei. 

Se  ştie  că  punctul  critic  în  existenţa  unei  revoluţii  este  naşterea  ei.  Undeva, 
într'un  anumit  moment  politico-psihologic  favorabil  trebue  să  se  poată  produce  o 
scânteie  care  să  aprindă  atmosfera  încărcată.  Adică,  ca  din  pământ  să  răsară  o 
mulţime  care  fără  prea  multă  agitaţie  să  atragă  valuri  după  valuri  de  nemulţumiţi 
după  ea.  Până  când  autoritatea  să-şi  dea  seama  de  ce  se  petrece,  această  avalanşă 
trebue  să  ajungă  să  fie  de  neoprit.  Aşa  s'a  întâmplat  în  Berlinul  de  răsărit  în  Iunie 
1953,  când  mulţimea  de  manifestanţi  a  surprins  guvernul  căruia  nu  i-a  rămas  altă 
ieşire  decât  să  solicite  intervenţia  tancurilor  ruse  pentru  a  pune  sfârşit 
manifestaţiei.  Pentru  acest  motiv  regimurile  totalitare  în  perioadele  de  manifestă 
nemulţumire  a  populaţiei  declară  starea  de  asediu,  când  se  interzice  circulaţia  pe 
străzi  noaptea  şi  întâlnirile  de  mai  mult  de  trei  persoane  ziua.  Sunt  măsuri 


183  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  51,  Noembrie  1986. 


Nicolae  Niţă 


609 


preventive  menite  să  împiedice  formarea  nucleului  care  apoi  să  se  transforme  în 
avalanşă. 

Din  aceste  perspective,  să  vedem  cum  s'a  născut  "revoluţia"  din  1956  care  a 
umplut  de  mândrie  (parte  pe  bună  dreptate)  piepturile  Ungurilor  şi  de  admiraţie 
(pe  undeva  amestecată  cu  puţină  invidie)  pentru  celelalte  popoare  din  spatele 
cortinei  de  fier.  Nu  sunt  deloc  de  părere  că  o  revoluţie  plătită  cu  mult  sânge,  chiar 
dacă  rămâne  pentru  epoca  respectivă  fără  succese  şi  fără  urmări  de  îmbunătăţire 
vizibilă  a  situaţiei,  ar  fi  zadarnică.  Istoria  o  scriu  faptele  de  vitejie  ale  unui  popor 
şi  nu  glasul  înţeleptului  cu  capul  plecat,  oricâte  vieţi  ar  putea  salva.  Sângele  de 
eroi,  eroi  naşte,  iar  înţelepciunea  laşilor,  laşi  produce.  Mai  importantă  decât 
vieţile  salvate  prin  plecarea  capului  rămâne  onoarea  unei  naţiuni  care  nu  trebue 
să  ajungă  niciodată  obiect  de  târguială. 

în  1953  în  Rusia  a  murit  Stalin.  Conflictul  cu  Beria  şi  lipsa  unui  alt  dictator 
absolut  la  conducere  în  Uniunea  Sovietică  a  mijlocit  crearea  unui  climat  de 
tranziţie,  în  care  şovăiala  unor  regimuri  comuniste  a  devenit  evidentă.  în  acest 
climat  a  ajuns  Hruşciov  la  putere,  care  probabil  chiar  din  convingere  a  încercat  să 
îndulcească  dictatura  proletară  printr'o  uşoară  umanizare  a  ei.  Credea  probabil 
că,  comunismul  a  devenit  suficient  de  consolidat  în  sufletul  maselor  din  Uniunea 
Sovietică  încât  pe  viitor  se  vor  lăsa  guvernate  şi  fără  teroare. 

Bestialităţile  regimului  lui  Salin  i-a  înspăimântat  până  şi  pe  ei,  pe  cei  de  la 
conducere.  Ca  urmare,  au  încercat  să  îngrădească  puterea  poliţiei  secrete  şi 
paralel  să  îmbunătăţească  condiţiile  de  viaţă.  Aceste  convingeri  l-au  determinat 
pe  Hruşciov  ca  la  cel  de  al  20-lea  congres  al  partidului  din  Februarie  1956  să 
critice  aspru  tirania  lui  Stalin,  denunţând  toate  excesele  săvârşite,  excese  care 
după  Hruşciov  erau  dăunătoare  partidului. 

în  1953-54  în  Ungaria  zeci  de  mii  de  deţinuţi  din  lagărele  de  concentrare  sunt 
eliberaţi  şi  toţi  mărturisesc  ororile  şi  chinurile  suferite  din  partea  poliţiei  secrete, 
lucruri  care  pentru  majoritatea  populaţiei  erau  necunoscute.  însuşi  Jânos  Kadar, 
actualul  secretar  al  partidului,  a  depus  mărturie  în  CC  al  partidului  cum  cei  doi 
băieţi  ai  lui  Farkaş,  ministrul  de  Interne  pe  timpul  lui  Rakoşi,  l-au  schingiuit  până 
a  leşinat.  S'a  trezit  când  Farkaş  tatăl,  ministrul,  urina  pe  faţa  lui  (Tragbdie  eines 
Volkes,  Euopa  Verlag,  Wien,  1957,  pag.  106]. 

Astfel  în  CC  s'au  format  două  fracţiuni:  una  a  lui  Rakoşi  care  încerca  să 
perpetueze  stalinismul  al  cărui  reprezentant  era,  iar  cealaltă  fracţiune  era  a  lui 
Imre  Nagy,  care  mergea  pe  linia  lui  Hruşciov. 

în  Aprilie  1956  Rakoşi  îl  îndepărtează  pe  Imre  Nagy  din  postul  de  prim- 
ministru,  iar  în  Decembrie  al  aceluiaş  an  îl  scoate  şi  din  CC.  Prin  aceste  măsuri 
partidul  comunist  al  Ungariei,  reprezentat  de  fracţiunea  lui  Rakoşi  care  era 
secretarul  general,  se  îndepărta  mult  de  linia  reprezentată  de  Moscova.  Virtual  el 
era  rupt  în  două.  Cei  mai  mulţi  membri  erau  însă  de  partea  lui  Nagy,  care  se  mai 
numeau  şi  "congresişti",  adică  adepţi  ai  celui  de  al  20-lea  congres  din  Moscova 
când  a  fost  criticat  Stalin.  Prin  aceste  măsuri  de  îndepărtare  a  lui  Nagy  din  guvern 
şi  din  CC  s'au  aşezat  bazele  viitoarei  revoluţii  ungureşti,  care  în  fond  a  fost  o 
răfuială,  o  demonstraţie  de  forţă  a  celor  două  fracţiui  care-şi  disputau  supremaţia, 
şi  nu  o  răscoală  a  poporului  maghiar  împotriva  comunismului,  aşa  cum  ne  place 
nouă  să  credem  că  ar  fi  fost. 

în  climatul  politic  de  destindere  din  anii  i954-'55  Uniunea  scriitorilor  din 
Ungaria  s'a  profilat  tot  mai  mult  ca  o  stea  polară  pentru  fracţiunea  congresistă  a 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


610 


partidului  comunist,  iar  aliatul  ei  credincios  era  masa  studenţească  încă 
entuziastă  şi  adeptă  a  unor  noi  idealuri.  Totul  se  petrecea  însă  în  interiorul 
partidului  comunist.  Atât  la  Uniune  cât  şi  la  studenţi,  erau  organizaţiile  de  partid 
care  se  agitau  pentru  reînscăunarea  lui  Nagy  şi  realizarea  reformelor  preconizate 
de  el.  Deci  o  fracţiune  a  partidului  comunist  se  războia  cu  cealaltă  fracţiune. 
Restul  populaţiei,  ca  neutrii  şi  anti-comuniştii,  priveau  acest  conflict  de  la 
distanţă  şi  cu  mult  scepticism,  fără  să  schiţeze  vreo  dorinţă  oarecare  de 
intervenţie.  Era  o  ceartă  în  familie,  în  care  cei  dinafară  n'aveau  ce  se  amesteca. 

Conducerea  prtidului  fiind  ruptă  în  două,  nu  a  mai  avut  autoritatea  necesară 
ca  să  impună  un  regim  riguros  de  cenzură.  Ziarele  şi  revistele  au  început  să 
publice  fragmente  din  mărturiile  celor  care  au  ieşit  din  lagărele  de  concentrare 
necenzurate.  Tot  mai  multe  reviste  noi  apăreau  cu  ton  mai  îndrăzneţ  în  critică  la 
adresa  lui  Rakoşi  şi  mai  isistent  în  a  cere  reformele  preconizate  de  Nagy.  Un 
săptămânal  nou,  Irodalmi  Ujsag,  care  în  scurt  interval  a  atins  tirajul  de  60.000 
de  exemplare,  a  fost  cea  mai  bătăioasă  revistă  anti-rakoşistă.  Tirajul  ei  a  rămas 
plafonat  la  60.000  din  lipsă  de  hârtie  care  era  alocată  de  organele  partidului.  Aşa 
s'au  creat  nişte  condiţii  favorabile  când  studenţii  şi  cu  muncitorii  au  ajuns  la 
convingerea  că  Rakoşi  trebue  îndepărtat  dela  conducere  şi  că  această  îndepărtare 
este  şi  posibilă. 

în  această  situaţie,  la  18  Iulie  1956,  la  o  şedinţă  a  CC  Rakoşi  prezintă  o  listă  de 
400  persoane  care  trebuesc  arestate  pentru  a  se  pune  cap  agitaţiilor  din  sânul 
partidului.  Cap  de  listă  era  Imre  Nagy.  Unii  membri  ai  CC  au  raportat  acest  lucru 
imediat  la  Moscova,  care  a  trimis  pe  Mikojan  şi  pe  Suslov  la  Budapesta  şi-l  obligă 
pe  Rakoşi  să  demisioneze. 

în  Polonia,  în  acest  timp  s'au  format  aceleaşi  fracţiuni  în  sânul  partidului, 
congresiştii  fiind  reprezentaţi  de  Gomulka,  şi  lupta  se  ducea  tot  atât  de  deschis. 
Ziarele  poloneze  publicau  toate  discursurile  lui  Gomulka.  La  23  Octombrie 
oficiosul  partidului  din  Budapesta,  Szapad  Nep,  repoduce  în  întregime  un  articol 
din  Tribuna  Ludu,  în  care  Gomulka  îşi  expune  programul.  în  acest  articol 
Gomulka  recunoştea  justeţea  revendicărilor  tineretului  şi  muncitorilor,  iar 
Szabad  Nep  încheie  articolul  cu  fraza:  ceeace  este  realizabil  în  Polonia,  trebue  şi 
poate  fi  realizabil  şi'n  Ungaria. 

în  aceeaşi  zi  organizaţia  studenţilor  decide  să  facă  o  manifestaţie  pentru  care 
îşi  cheamă  colegii  la  statuia  lui  Petofi,  idolul  revoluţiei  din  1848.  Toate 
organizaţiile  de  tineret  dela  şcolile  din  Budapesta  lucrează  febril  pentru 
asigurarea  succesului  acestei  demonstraţii.  Manifestul  lansat  cerea: 

1.  O  Ungarie  socialistă  independenăa,  cu  un  guvern  reînnoit. 

2.  Publicarea  tuturor  acordurilor  secrete  economice  şi  comerciale  cu  Rusia  şi 
celelalte  ţări  comuniste. 

3.  Pedepsirea  vinovaţilor  pentru  crimele  comise. 

4.  Reînscăunarea  lui  Imre  Nagy  în  funcţiunile  din  care  a  fost  destituit. 

Şi  Uniunea  scriitorilor  lansează  un  manifest  care  poate  fi  considerat  ca  oglindă 
a  stărilor  de  lucruri  din  Ungaria  în  acel  moment.  Dăm  în  rezumat  conţinutul: 

1.  Preconizăm  o  politică  naţională  independentă,  bazată  pe  principiile 


Nicolae  Niţă 


611 


socialiste.  Relaţiile  cu  Uniunea  Sovietică  şi  celelalte  ţări  socialiste  trebue  să  fie 
bazate  pe  respectarea  principiului  autodeterminării. 

2.  Politica  nevârstnicilor,  sau  a  minorilor  fără  drept  de  cuvânt,  care  distruge 
relaţiile  de  prietenie  cu  aliaţii  noştri,  care  nu  pot  fi  realizate  decât  respectând 
principiile  de  bază  leniniste. 

3.  Situaţia  economică.  Nu  ne  putem  recupera  din  criza  în  care  ne  aflăm  dacă 
nu  se  asigură  o  participare  activă  şi  corespunzătoare  la  guvernare  a  muncitorilor, 
ţăranilor  şi  intelectualilor. 

4.  Fabricile  să  fie  conduse  de  către  muncitori  şi  specialişti.  Sindicatele  trebue 
să  devină  adevărate  reprezentanţe  ale  muncitorimii. 

5.  Politica  agrară  trebue  să  asigure  o  benevolă  participare  a  ţăranilor  la  colhoz. 

6.  Pentru  a  asigura  realizarea  punctelor  de  mai  sus,  în  primul  rând  trebuesc 
aduse  schimbări  în  structura  conducerii  statului  şi  partidului.  Clica  lui  Rakoşi 
trebue  îndepărtată  şi  Imre  Nagy,  care  este  un  viteaz  şi  adevărat  comunist,  ca  şi 
toţi  aceia  care  în  ultimul  timp  au  luptat  pentru  realizarea  unei  democraţii 
socialiste,  trebue  să  primească  posturile  de  conducere. 

întâlnirea  pentru  demonstraţia  lansată  de  studenţi  a  fost  fixată  pentru  ora 
4:30  după  masă.  La  ora  12:35  Gero,  noul  secretar  al  partidului,  comunică 
interzicerea  demonstraţiei. 

Uniunea  sciitorilor  trimite  o  delegaţie  la  Gero  ca  să-l  convingă  să  retragă 
ordinul  de  interzicere  a  demostraţiei  pentru  a  se  evita  ca  această  demonstraţie  să 
degenereze  într'un  conflict  sângeros.  La  ora  14:23  interdicţia  este  retrasă.  Aşa  s'a 
ajuns  ca  organul  reprezentativ  al  unui  regim  de  teroare  să  aprobe  o  demonstraţie 
cu  participarea  a  mii  de  persoane  împotriva  lui  însuşi.  Această  aprobare  constitue 
subînţelesul  ghilimelelor  care  încadrează  "revoluţia"  în  titlul  acestui  articol, 
pentrucă  aşa  cum  am  spus  mai  înainte,  în  Budapesta  şi  Octombrie  1956  nu  a  avut 
loc  o  răscoală  a  poporului  maghiar  împotriva  comunismului,  ci  a  avut  loc  o 
demonstraţie  de  forţă  între  două  fracţiuni  ale  aceluiaş  partid  comunist,  care 
doreau  să  se  elimine  reciproc  dela  putere.  Abia  în  faza  a  doua  a  acestei  răscoale, 
când  au  intrat  pe  scenă  Securitatea  şi  cu  tancurile  ruseşti  şi  au  început  să  tragă  în 
lume,  ea  capătă  din  ce  în  ce  mai  mult  din  caracteristicele  unei  răscoale  a  naţiunii 
maghiare  împotriva  Securităţii  şi  a  puterii  străine  ocupante,  reprezentată  de 
armata  sovietică. 

La  statuia  lui  Petofi  la  ora  4:30  s'au  adunat  peste  5.000  de  studenţi  şi  elevi 
unde  s'au  citit  mai  multe  puncte  din  manifestul  lansat.  Apoi  o  voce  s'a  ridicat  la 
microfon  cerând  îndreptarea  mulţimii  spre  Parlament.  Până  când  să  se  ajungă  la 
Parlament  numărul  demonstranţilor  s'a  ridicat  la  200.000  şi  în  curând  pe  străzile 
Budapestei  demonstrau  300.000  persoane.  Toată  lumea  cerea  plecarea  lui  Gero 
şi  întoarcerea  lui  Nagy.  O  delegaţie  de  scriitori  şi  studenţi  încercau  din  răsputeri 
să-l  eliberezze  pe  Nagy  din  cartierul  general  al  partidului  şi  să-l  aducă  la 
Parlament. 

în  acest  timp,  la  ora  8  seara,  când  străzile  Budapestei  gemeau  de  lume,  Gero, 
secretarul  de  partid,  are  proasta  inspiraţie  să  ţină  un  discurs  difuzat  de  staţiunile 
de  radio.  Populaţia  a  plasat  aparatele  de  radio  la  ferestrele  deschise  spre  stradă 
pentrucă  demonstranţii  să-l  audă.  Gero  în  loc  să  calmeze  spiritele  prin  promisiuni 
mincinoase  la  care  comuniştii  se  pricep  atât  de  bine,  a  turnat  din  plin  petrol  peste 
flăcările  încinse.  A  început  să  spună  ca  demonstranţii  ar  fi  împotriva  regimului 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


612 


comunist,  înşirând  toată  gama  de  acuzaţii  şi  reproşuri  din  repertourul  inchiziţiilor 
staliniste,  ca  fascişti,  reacţionari,  conspiratori,  instrumente  ale  imperialismului 
american,  etc.  Numele  lui  Nagy  nu  a  fost  pomenit  niciodată,  ceeace  a  constituit 
punctul  culminant  al  revoltei  demonstranţilor.  însemna  că  Gero  rămâne  la  putere 
şi  teroarea  stalinistă  continuă. 

Atunci  au  început  să  sosească  camioanele  cu  muncitori  de  la  periferia 
Budapestei  iar  mulţimea  cerea  şi  mai  furioasă  plecarea  lui  Gero  şi'ntoarcerea  lui 
Nagy. 

O  delegaţie  de  studenţi  s'a  îndreptat  spre  centrala  radiofonică  pentru  a  citi  o 
listă  de  16  puncte  cu  revendicările  lor.  Ea  este  lăsată  să  intre  în  clădire  şi  un  timp 
îndelungat  nu  s'a  întâmplat  nimic.  Mulţimea  de-afară  devenea  nerăbdătoare, 
neştiind  nimic  de  soarta  colegilor  lor.  După  mai  bine  de  o  oră  de  aşteptare 
zadarnică,  demonstranţii  încep  să  forţeze  uşile  clădirii.  Atunci  a  început 
Securitatea  postată  pe  acoperiş  să  tragă  în  ei  în  plin,  încât  în  curând  pavajul 
îngustei  străzi  unde  se  găsea  centrala  radiofonică  (Brody-Sandor-Utca),  care  nu 
oferea  nici  o  posibilitate  de  retragere,  a  fost  acoperit  de  cadavre.  Această  veste  s'a 
răspândit  ca  fulgerul  în  întreaga  Budapestă.  Securitatea  a  tras  în  plin  în  mulţimea 
de  studenţi  neînarmaţi.  De-acum  înainte  a  început  adevărata  revoluţie.  încep 
luptele. 

Comitetul  central  şi  ministerul  de  Interne  cere  Poliţiei  şi  Armatei  să  tragă  în 
lume,  să-i  împrăştie  pe  demonstranţi.  Atât  Poliţia  cât  şi  Armata  refuză  să  facă 
cauză  comună  cu  Securitatea  împotriva  naţiunii.  Depozitele  de  armament  ale 
armatei  şi  poliţiei  încep  să  se  golească  şi  să  ajungă  în  mâinele  răsculaţilor.  Mulţi 
soldaţi  şi  ofiţeri  trec  deschis  de  partea  lor.  Luptei  studenţilor,  elevilor  şi 
scriitorilor  de-acum  li  s'au  alăturat  muncitorii,  armata  şi  poliţia.  De  cealaltă  parte 
rămâne  Securitatea,  singura  beneficiară  a  regimului  comunist  şi  singura  lui 
apărătoare.  în  sprijinirea  Securităţii  vor  interveni  în  curând  tancurile  ruseşti  care 
înăbuşe  răscoala  şi  salvează  un  regim  apărat  doar  de  călăii  ei  bine  plătiţi. 

La  ora  10:30  seara  Uniunea  Scriitorilor  lansează  un  manifest  -  apel  prin  care 
încearcă  din  nou  să  oprească  vărsările  de  sânge.  Manifestul  salută  cu  bucurie 
demonstraţia  disciplinată  şi  paşnică  a  tineretului  din  ziua  aceea  şi  cere  CC  să  facă 
o  declaraţie  asemănătoare.  Manifestul  mai  precizează  că  din  cauza  atitudinii, 
noaptea,  spiritele  demonstranţilor  au  devenit  foate  agitate.  Mulţimea  în  faţa 
Parlamentului  aşteaptă  ca  Nagy  să-i  asigure  că  este  din  nou  la  cârma  ţării  pentru 
a  le  realiza  dorinţele.  Nagy  însă  nu  a  fost  în  stare  nici  măcar  să-i  asigure  că  este 
din  nou  cooptat  în  CC.  Acest  lucru  cât  şi  discursul  lui  Gero  de  la  ora  8  au  coincis 
cu  împuşcăturile  Securităţii  din  faţa  centralei  radiofonice.  Uniunea  a  cerut  mereu 
CC  şi  guvernului  să  facă  totul  cu  putinţă  pentru  a  evita  vărsări  de  sânge.  CC  trebue 
să  comunice  demonstranţilor  că  cererile  lor  vor  fi  respectate.  CC  trebue  să 
reinvestească  pe  Nagy  cu  autoritatea  necesară  pentru  a  putea  formula  un  program 
de  unificare  a  naţiunii.  Numai  aşa  poate  conducerea  partidului  să  recâştige 
încrederea  poporului,  încheie  manifestul  scriitorilor. 

încă  în  noaptea  aceea  se  întruneşte  din  nou  CC  şi-l  numeşte  pe  Nagy  prim- 
ministru,  o  decizie  care  luată  cu  patru  ore  mai  înainte  ar  fi  evitat  vărsările  de 
sânge  şi  ar  fi  pacificat  situaţia.  Aşa  se  termină  prima  zi  de  "revoluţie"  în  Ungaria, 
ziua  de  23  Octombrie  1956. 

A  doua  zi  întreg  oraşul  a  început  să  se  transforme  într'un  câmp  de  bătaie. 


Nicolae  Niţă 


613 


Aproape  fiecare  casă  devine  o  cazemată.  Tancurile  ruseşti  patrulează  străzile  şi 
atacă  casele  din  care  se  trage  asupra  lor.  Blochează  intersecţiile.  Unele  tancuri 
trag,  altele  se  retrag  şi  altele  sunt  în  flăcări  abandonate.  Ruşii  trag  în  oricine  le 
apare  în  vedere  pentru  a  semăna  groaza  în  lume,  obligându-i  astfel  să  înceteze 
lupta.  La  ora  9  s'a  comunicat  că  guvernul  ar  fi  cerut  ajutorul  armatei  ruse,  când 
Ruşii  trăgeau  în  ei  din  zori  de  zi.  Apelul  adresat  armatei  ruse  a  fost  lansat  în 
numele  guvernului  al  cărui  prim-ministru  la  ora  aceea  era  Nagy,  şi  Nagy  nu  ştia 
nimic  de  apel,  care  în  realitate  a  fost  lansat  de  CC  în  numele  guvernului  pentru  a 
păcăli  lumea.  Atât  de  numirea  sa  ca  prim-ministru  cât  şi  de  apelul  lansat  în 
numele  guvernului  pentru  intervenţia  armatei  ruse  Nagy  a  aflat  prin 
comunicatele  date  la  radio  de  către  CC.  în  acest  fel  el  apare  în  faţa  mulţimii 
compromis.  Manevra  a  fost  întrebuinţată  pentru  a  distruge  în  faşe  orice  şanse  ca 
în  Ungaria  să  se  ajungă  la  un  comunism  naţional  â  la  Tito,  sub  conducerea  lui 
Imre  Nagy. 

în  această  a  doua  zi  de  revoluţie,  majoritatea  cadrelor  partidului  comunist 
trec  pe  baricade  alături  de  demonstranţi.  Centrala  radiofonică  cade  în  mâinile  lor. 
Totuşi  multe  alte  staţii  de  radio  rămân  în  mâinele  guvernului.  Depozitele  de 
armament  trec  în  majoritatea  cazurilor  în  mâinile  rebelilor.  Încet-încet  rebelilor  li 
se  alătură  anti-comuniştii  şi  neutrii.  Luptele  se  generalizază  încât  în  câteva  zile 
cuprind  întreaga  naţiune. 

La  25  Oct.  luptele  sunt  mult  înteţite.  Formaţiuni  proaspete  de  tancuri  ruse 
apar  pe  străzile  Budapestei.  Pe  aeroportul  militar  aterizează  un  avion  rus  cu 
Mikojan  şi  Suslov,  care  după  o  scurtă  convorbire  cu  Gero,  acesta  îşi  dă  demisia 
din  postul  de  secretar  al  partidului  şi  împreună  cu  Hegedus,  fostul  prim-ministru, 
părăsesc  clădirea  CC.  Un  tanc  rus  îi  scoate  din  Budapesta.  Locul  lui  Gero  îl  ocupă 
Jânos  Radar,  iar  Imre  Nagy  şi  cu  alţi  doi  aderenţi  ai  săi  sunt  cooptaţi  în  CC.  Un 
comunicat  la  radio  anunţă  această  schimbare  în  conducerea  partidului. 
Majoritatea  demonstranţilor  însă  nu  se  mai  lasă  impresionaţi  de  astfel  de 
manevre.  Totuşi,  o  mică  parte  dintre  scriitori  şi  studenţi  se  lasă  seduşi  de 
perspectiva  ca  reformele  cerute  să  fie  realizate  şi  formează  o  delegaţie  în  frunte  cu 
câţiva  profesori  universitari  care  se  îndreaptă  spre  sediul  partidului  pentru  a 
reînnoi  cererile  demonstranţilor.  Când  se  apropie  de  sediul  partidului  neînarmaţi 
şi  cu  un  steag  în  frunte,  Securitatea  de  pe  acoperişul  clădirii  trage  în  ei.  Decanul 
facultăţii  de  istorie  prof.  J.  Toth  împreună  cu  câţiva  studenţi  sunt  răpuşi  de 
gloanţe.  Cei  mai  mulţi  dintre  ceilalţi  sunt  răniţi. 

La  3:25  Nagy  vorbeşte  la  radio.  Le  dă  demonstranţilor  asigurări  că  reformele 
cerute  vor  fi  împlinite,  dar  Nagy  nu-i  poate  asigura  că  ruşii  se  vor  retrage  şi  că  le 
vor  respecta  libertăţile.  Fără  această  asigurare,  toate  celelte  promisiuni  cad.  Lupta 
continuă.  Ceeace  cere  de-acum  toată  lumea,  este  plecarea  Ruşilor. 

Abia  la  28  Oct.  guvernul  anunţă  că  a  ajuns  la  un  acord  cu  Ruşii  ca  trupele  lor 
să  se  retragă  imediat  din  Budapesta,  că  guvernul  acceptă  toate  revendicările 
răsculaţilor  şi  că  guvernul  ungar  va  intra  imediat  în  tratative  cu  guvernul  Uniunii 
Sovietice  pentru  retragerea  trupelor  ruse  din  Ungaria.  Guvernul  va  lua  măsuri 
pentru  desfiinţarea  poliţiei  secrete.  Primul  ministru  condamnă  părerea  că 
răscoala  ar  avea  un  caracter  anti-revoluţionar.  Nu  se  poate  nega,  spune  Nagy, 
existenţa  acestei  mari  răscoale  care  a  luat  naştere  la  noi  în  ţară  şi  care  a  fost 
provocată  de  gravele  greşeli  comise  de  conducere  în  trecutul  recent.  După  acest 
discurs  al  lui  Nagy  au  încetat  luptele. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


614 


A  doua  zi,  la  29  Oct.  guvernul  anunţă  că  după  liniştirea  situaţiei  tancurile  ruse 
se  vor  retrage  din  Budapesta  în  24  de  ore.  Aşa  se  încheie  cea  de  a  doua  fază  a 
acestei  revoluţii  care  a  ţinut  timp  de  o  săptămână  întreagă  lumea  cu  sufletul  la 
gură  şi  cu  iluzia  că  voinţa  poporului  va  reuşi  în  cele  din  urmă  să  iasă  învingătoare. 

La  30  Oct.  la  ora  6  dimineaţa  un  comunicat  anunţa  linişte  în  toată  ţara. 
Retragerea  tancurilor  ruse  din  Budapesta  continuă.  Unităţi  ale  poliţiei,  armatei  şi 
ale  gărzilor  naţionale  au  preluat  sarcina  pentru  a  asigura  ordinea  publică.  Lumea 
are  sentimentul  că  a  învins  instrumentul  teroarei  cu  tot  sprijinul  celor  8  divizii 
ruse. 

La  1  Noembrie  Nagy  anunţă  că  a  luat  hotărîrea  de  a  declara  Ungaria  stat 
neutru,  bazându-se  pe  principiul  independenţei,  al  egalităţii  şi  al  autodetermi¬ 
nării  care  stau  la  baza  Organizaţiei  Naţiunilor  Unite. 

în  aceeaşi  zi,  la  ora  8  seara,  Jânos  Kadar,  noul  secretar  de  partid,  se  strecoară 
pe  furiş  din  clădirea  unde  consiliul  de  miniştri  sub  conducerea  lui  Nagy  era  în 
şedinţă  permanentă  şi  împreună  cu  Ferenc  Munnich  se  duce  la  cartierul  general 
al  armatei  ruse.  Se  bănuia  deja  că  J.  Kadar  s'a  lăsat  atras  în  cercul  celor  care  nu 
doresc  o  Ungarie  independentă,  dela  care  de-acum  el  îşi  va  primi  indicaţiile. 

Autorii  cărţii  Tragodie  eines  Volkes  încep  înşiruirea  evenimentelor  din  ziua  de 
2  Nov.  cu  o  introducere  descriptivă  foarte  edificatoare,  pe  care  o  redăm: 

"Pe  şoselele  Ungariei  şi  străzile  Budapestei  aleargă  maşini,  camioane, 
ambulanţe  ale  Crucii  Roşii  din  multe  ţări  cu  medici,  surori  de  caritate, 
medicamente  şi  sânge  conservat.  Toate  cele  cinci  continente  ale  planetei  noastre 
trimit  sânge  şi  medicamente  spre  Budapesta.  Uriaşe  avioane  de  transport  trec 
oceanul  spre  Budapesta.  Satele  austriece  dealungul  frontierei  predau  peste  linia 
de  demarcaţie  alimente  şi  îmbrăcăminte  pentru  Ungaria.  în  multe  capitale  ale 
lumii  veghează  lumânări  aprinse  în  ferestre  în  amintirea  eroilor  căzuţi  pe  străzile 
Budapestei.  Conştiinţa  omenirii  este  adânc  sdruncinată  de  evenimentele  din 
Ungaria". 

Tot  la  2  Noembrie  Imre  Nagy  transmite  două  note  verbale  ambasadei  sovietice 
prin  care-şi  exprimă  îngrijorarea  în  faţa  faptului  că  noi  trupe  sovietice  trec 
frontiera  intrând  în  Ungaria,  ceeace  contravine  declaraţiei  de  neutralitate  a 
guvernului  făcută  la  1  Nov.  La  3  Nov.  Ruşii  anunţă  că  rostul  noilor  unităţi  este  de 
a  asigura  retragerea  trupelor  din  Ungaria.  Tot  în  această  zi  Moscova  anunţă  că 
recunoaşte  guvernul  lui  Imre  Nagy.  O  delegaţie  militară,  din  care  face  parte  şi 
Paul  Maleter,  comandantul  militar  al  forţelor  armate  rebele,  tratează  în  cartierul 
general  al  forţelor  ruse  retragerea  Ruşilor  din  Ungaria.  Atmosfera  era  destul  de 
amicală  până  când,  deodată,  la  11  noaptea  dă  buzna  peste  ei  generalul  rus  Serow 
însoţit  de  câţiva  ofiţeri  şi  arestează  delegaţia  maghiară  pe  care  o  ia  cu  ei. 

în  acea  noapte  în  Budapesta  toată  lumea  dormea  liniştită.  Nimeni  nu  bănuia 
nimic.  A  doua  zi  era  Duminică  şi  o  atmosferă  de  pace  domnea  peste  oraş.  Norii 
îngrijorărilor  păreau  a  se  fi  spulberat,  ştiindu-1  pe  Nagy  la  cârma  ţării  şi  cu  Ruşii 
dispuşi  să  se  retragă,  după  cum  glăsuiau  comunicatele.  Cocorii  însă  nu  dormeau. 
Când  lumea  era  în  somnul  cel  mai  dulce,  la  ora  4  dimineaţa,  întreg  iadul 
explodează  peste  Budapesta.  Sirenele  morţii  au  umplut  cerul  deasupra  oraşului, 
sculând  îngrozită  lumea  din  paturi.  Cercul  de  fier  din  jurul  Budapestei  devine 
baza  de  atac,  a  cărui  sălbăticie  trădează  intenţia  Ruşilor  de  a  forţa  o  rapidă 
capitulare  a  mulţimii.  în  timp  ce  tunuri  de  mare  calibru  bombardează  oraşul, 


Nicolae  Niţă 


615 


aruncătoare  de  mine,  tancuri  şi  alte  care  de  luptă  pătrund  pe  străzile  oraşului. 
Cerul  este  acoperit  de  bombardiere  aeriene  care  făceau  un  zgomot  infernal.  Peste 
douăzeci  de  minute  Imre  Nagy  dă  primul  comunicat  cu  textul:  "Aici  vorbeşte  Imre 
Nagy,  primul  ministru  al  Ungariei.  în  orele  timpurii  ale  acestei  dimineţi  trupele 
ruse  au  lansat  un  atac  asupra  Capitalei  cu  intenţia  de  a  distruge  guvernul  legal  al 
ţării.  Trupele  noastre  se  găsesc  angajate  în  luptă.  Guvernul  este  la  postul  de 
comandă.  Doresc  să  informez  naţiunea  maghiară  şi  întreaga  lume  de  cele  ce  se 
întâmplă  la  noi". 

La  ora  6:45  o  ştire  îmbucurătoare.  Un  vorbitor  emoţionat  la  o  staţie  de  radio 
spune  că  "Statele  Unite  au  convocat  o  şedinţă  extraordinară  a  Consiliului  de 
Securitate  pentru  Duminică  dimineaţa.  Speranţa  reînvie.  Organizaţia  Naţiunilor 
Unite  va  întreprinde  ceva.  Lumea  nu  va  permite  Ruşilor  să  doboare  un  guvern 
legal  care  se  bucură  de  sprijinul  întregii  naţiuni.  Ea  nu  poate  să  stea  cu  mâinile 
încrucişate  şi  să  privească  indiferentă  cum  o  putere  mondială  ne  distruge,  după  ce 
ne-a  atras  în  cursă  şefii  militari  şi  i-a  arestat". 

Luptele  au  mai  durat  o  săptămână,  în  care  timp  casă  de  casă,  stradă  de  stradă 
tancurile  ruse  înaintau  nimicind  totul  în  calea  lor.  Şi  asta  în  ochii  lumii,  a  opiniei 
publice  mondiale  şi  a  Consiliului  de  Securitate  creat  ca  să  vegheze  ca  niciun  popor 
să  nu  mai  dea  în  cap  altuia. 

Duminică  11  Nov.  Radio  liber  Kossuth  difuzează  ultimul  apel  al  Uniunii 
scriitorilor:  "Implorăm  ajutor  de  la  fiecare  scriitor,  om  de  ştiinţă,  asociaţie  de 
scriitori,  de  la  fiecare  universitate,  de  la  toţi  intelectualii.  Timpul  nostru  este 
foarte  limitat.  Dvs.  ştiţi  cum  stau  lucrurile  la  noi.  Vrem  ajutor  pentru  Ungaria. 
Ajutaţi  poporul  maghiar!  Ajutaţi-i  pe  scriitorii,  oamenii  de  ştiinţă,  muncitorii, 
ţăranii  şi  intelectualii  unguri.  Ajutor!  Ajutor!  Ajutor!" 


♦ 


♦ 


♦ 


Multe  s'ar  putea  spune  despre  revoluţia  din  Ungaria  şi  destul  de  mult  s'a  scris 
despre  ea.  Ca  încheiere  ţinem  totuşi  să  ne  exprimăm  sincera  noastră  admiraţie  şi 
devoţiune  pentru  eroii  acestei  revoluţii,  a  căror  jertfă  se  răsfrânge  binefăcătoare 
asupra  întregului  front  şi  a  întregii  lupte  anti-comuniste. 

Revoluţia  din  Ungaria  în  felul  cum  s'a  născut  şi  a  decurs  a  fost  unică,  dar  în 
împrejurări  asemănătoare  ea  s'ar  fi  putut  produce  şi  la  noi  şi  în  orice  altă  ţară.  A 
fost  un  experiment  în  epoca  post-stalinistă  cu  scopul  de  a  umaniza  regimul,  şi  este 
posibil  că  sugestia  vine  chiar  de  la  Hruşciov,  cu  scopul  de  a-1  îndepărta  de  mare 
tam-tam  pe  Rakoşi  dela  putere  şi  a-1  înscăuna  pe  Nagy  cu  o  largă  accepţiune  a 
maselor.  Astfel  Ungaria  ar  fi  putut  servi  de  exemplu  şi  altor  ţări.  De  remarcat  este 
faptul  că  în  acea  epocă  Ungaria  oferea  condiţiile  favorabile  pentru  un  atare 
experiment.  Partidul  era  mult  mai  înrădăcinat  în  sufletul  poporului  decât  la  noi, 
şi  Rakoşi  cu  Nagy  întruchipau  cum  nu  se  poate  mai  bine  cele  două  fracţiuni 
chemate  să  se  războiască.  Nagy  a  căzut  victimă  acestei  iluzii,  şi  ceva  mai  târziu  i-a 
urmat  şi  Hruşciov,  care  a  fost  doborît  din  aceleaşi  motive. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


616 


PĂIANJENII  CU  CONDEI  l84 

de  VALCAN  (Valentin  CANTOR) 

De  o  vreme  încoace,  rămâi  cu  impresia  că  sunt  prin’prejur  mai  mulţi  decât 
altădată;  şi  sunt  roşcaţi,  nu  roşii  de-a  binelea.  Asta,  pentrucă,  după  cum  ne  instrueşte 
într’ale  esteticei  avansate  dl.  I.  Negoiţescu,  trebue  să  pricepem  subtilitatea  conform 
căreia,  cei  care  şi-au  pus  mâna  în  slujba  unui  sistem  care...  “mai  târziu  i-a 
desiluzionat”,  -  aveau  dialectica  în  ei,  şi  ei  erau  în  dialectică! 

Ce-o  fi  însemnând  forfota  aceasta  estetico-literară  de  justificare  a  roşirii  şi  apoi,  a 
desroşirii  acelor  care,  în  anii  lor  cei  “glorioşi”,  ca  membri  acceptaţi  ai  nomenclaturei, 
au  aruncat  peste  cerul  mintal  al  naţiunii  o  ţesătură  monstruosă  de  păianjen  care 
prindea  şi  ucidea  orice  ideie,  gând  ori  mărturisire  normală,  lăsând  în  schimb  să 
filtreze  peste  atmosfera  ţării  doar  tot  ce  era  servitute  abjectă.  Aceste  caractere,  s’au 
întâlnit  pe  drumurile  sorţii,  de  după  23  August,  cu  agenţii  sovietici  şi  s’au  îmbrăţişat 
cu  aceştia  întru  construirea  socialismului  -  zis,  în  paralelă  cu  desfigurarea  unei 
naţiuni. 

-“Aici  e  de  noi;  aici  e  viitorul  nostru,  căci  aici  e  dialectica!”  îşi  ziceau  între  ei. 

Dealtfel,  dialectica  le-a  fost  simpatică  încă  din  pubertate,  justificându-le 
devenirile. 

Pe  parcurs,  aceşti  răsfăţaţi  ai  regimului,  -  “muncitori  cu  pana”  -  s’au  lămurit 
repede  că  “devenirile”  în  practica  dialectică  a  tiranilor  au  îngheţat  pe  o  singură 
direcţie:  direcţia  unică  de  partid! 

Ce  este,  dacă  este,  direcţia  de  partid? 

Odată  cu  trecerea  anilor,  claia  de  paie  de  pretenţii  teoretico-ideologice  privind 
“directivele  de  partid”  s’a  risipit,  şi  după  aşezarea  prafului,  toată  lumea  înţelege  şi 
vede  că  în  orice  “directivă  de  partid”  mai  importantă  se  împletesc  două  elemente 
esenţiale:  primul  e  coordonată  Kremlin,  în  jurul  căreia,  al  doilea  element,  cel 
autohton,  -  ori  pretins,  autohton  -  se  împleteşte  fidel,  dar  sub  un  anumit  nume, 
numele  clanului. 

Clanul  e  la  “centrul  centrului”  şi  are  grijă  să  descurajeze  ridicarea  şi  consolidarea 
altor  clanuri. 

Cât  priveşte  păturile  servile  care  slujesc  direct  intereselor  clanului  beneficiază  de 
avantajele  speciale  ale  celor  din  nomenclatură.  Aşa  se  face  că,  “muncitorii  cu 
condeiul  şi  pana  inspirată”  erau  şi  sunt  în  RPR  -  RSR,  beneficiari  ai  privilegiilor 
nomenclaturii.  Vă  imaginaţi  un  scriitor  în  R.S.R.,  trăind  din  ceea  ce  scrie,  stând  la 
coadă  la  cartofi? 

După  ce  li  s’a  făcut  unora  greaţă  de  ceeace  înghiţeau  acolo  cu  linguroiul,  într'una 
din  plimbările  lor  de  du-te,  vino  peste  graniţă,  uită  să  se  mai  întoarcă. 

Ca  proaspete  şi  delicate  crisalide,  anunţă  pe  toată  lumea  că  sunt  disidenţi,  iar 
reporterii  se  minunează  de  eroismul  disidenţei  lor.  Foarte  curând,  ca  prin  farmec 
apar  primele  volume  ori  volumaşe,  descriind  propriile  dureri,  în  special  insuportabila 
situaţie  a  pironirii  dialecticei  pe  steaua-emblemă  a  clanului  cutare. 

-Salvaţi  dialectica,  e  strigătul  lor  teoretico-dramatic. 

Amicii  intelectuali  de  stânga  ascultă  înlăcrimaţi! 


184  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  52,  Decembrie  1986. 


Nicolae  Niţă 


617 


Ceeace  ne  supără  şi  surprinde,  nu  este  metamorfoza  păinjenilor  cu  condei,  din 
roşu  în  roşcat  ci,  chirurgiile  estetice  pe  care  un  critic  ori  altul  ni  le  servesc, 
dramatizând  acele  metamorfoze.  Noul  lor  zeu,  regăsit  în  Occident,  scris  cu  “D”  mare 
este  Dialectica.  Nu  degeaba  a  obsevat  o  doamnă  că,  în  Tribuna  din  Septembrie  15, 
pagina  1,  la  rubrica  “Tableta”  reproducând  din  Tudor  Arghezi,  cuvântul  Dumnezeu 
este  tipărit  cu  “d”  mic,  nu  ca  în  textul  original,  unde  este  cu  D  mare. 

...Ce  să-i  faci,  cine  se  bagă’n  troacă,  nu  se  mai  dosebeşte  de  porci!... 

Spicuim  câteva  din  pieliţele  care  aplicate  prin  chirurgia  estetică  a  d-lui 
Negoiţescu,  faţa  disidentului  se  înfrumuseţează  şi  chiar  ia  alură  eroică:  “accent 
autobiografic”;  “interes  net”;  “coincidenţă  nefericită”;  “momente  acute  şi  intense”; 
“aproximase  figura”;  “se  implică  în  toate  încheieturile”;  “viziunea  lui”...  X,  (numele 
distinsului),  “descumpănit  şi  deprimat”;  “pururi  necorupt”;  “sintagmă  metaforică”; 
“text  incifrat”;  “sălăşuire  amniotică”;  “elegie  unificatoare”.  Etc.,  etc. 

...Noi  o  spunem  mai  pe  româneşte,  nu  atât  de  “sofisticat”: 

-Mai  opriţi-vă,  aceşti  chirurgi  esteto-plastici  ai  disidenţei  şi  disidenţilor  care-şi 
plâng  la  fiecare  frază  Ego-ul  lor,  precum  şi  voi  care  îi  publicaţi;  sunt  alte  dureri,  şi 
alte  responsabilităţi  şi  alte  urgenţe,  mai  demne  de  paginile  publicaţiilor  din  exil, 
decât  fumurile  deziluzionaţilor. 

Dacă  nu  din  bun  simţ,  atunci  măcar  din  grija  de  a  nu  mări  confuziile,  mai  ales 
printre  cei  mai  recent  veniţi. 

FIGURI  DE  HAIDUCI  VESTIŢI: 

BABA  NOVAC  lS- 

de  Sava  GÂRLEANU 

"Fost-a,  cică,  un  Novac: 

un  Novac  Baba-Novac, 

un  viteaz  de-ai  lui  Mihai, 

ce  sărea  pe  şapte  cai..." 

Baba  Novac  a  haiducit  la  sfârşitul  sec.  al  XVI-lea  în  Ţara  Românească  şi  în 
Serbia.  Balada  mai  plasează  haiducia  lui  în  Bulgaria,  precum  şi  în  multe  alte  părţi 
ale  Peninsulei  Balcanice:  la  Scoplie,  la  Adriatica  şi  mai  ales  în  Bosnia  -  în  codrii 
muntelui  Romania,  din  regiunea  Stări  Vlah.  Ambele  aceste  denumiri  geografice 
poartă  amprenta  valahă-românească.  Confuzia  în  vechile  balade  între  România 
de  acolo  şi  România  -  Ţara  Românească  mi  se  pare  evidentă.  Balada  românească 
(culeasă  de  V.  Alecsandri)  îl  situează  în  “codrii  Catrinului,  în  pădurea  Pinului”. 

De  fapt  el  provine  din  răsăritul  Serbiei,  deci  tot  din  dreapta  Dunării,  şi  din 
toate  se  poate  conchide  că  ethnic  era  român  din  părţile  acelea.  încă  cu  un  secol 
mai  înainte  regiunea  era  plină  de  păstori  valahi,  conduşi  de  cnezi  şi  primichiuri  ai 
vlahilor,  după  cum  aceasta  o  dovedesc  informaţiile  documentelor  otomane 
descoperite  în  vremea  din  urmă. 

Totodată  regiunile  acestea,  ca  şi  altele  destule  de  prin  Balcani,  erau  pline  de 
haiduci,  după  cum  relatează  călătorii  la  diverse  date  ale  vremii  aceleia.  Asfel, 
cavalerul  burgund  Bertrand  de  la  Broquiere  semnalează  haiduci  în  munţii 
Balcani,  ceea  ce  înseamnă  aproape  şi  de  zona  de  care  aci  ne  ocupăm,  la  1433.  De 


185  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  52,  Decembrie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


618 


Hayes,  bunăoară,  notează  la  1621,  că  haiducii  români  veniţi  din  nordul  Dunării, 
din  Ţara  Românească  şi  Transilvania,  desfăşurau  acţiuni  până  în  părţile  oraşului 
Nis;  ceea  ce  înseamnă  în  răsăritul  Serbiei  de  azi,  tocmai  în  regiunea  de  obârşie  a 
lui  Baba  Novac.  Deci,  relativ  îndată  după  instaurarea  stăpânirii  otomane, 
haiducia  antiotomană  se  manifestă  ca  formă  de  rezistenţă  cu  multă  intensitate, 
în  vremea  lui  Baba  Novac,  adică  şi  a  lui  Mihai  Viteazul,  haiducia  e  deja  îndătinată, 
are  tradiţie  şi  experienţă.  “Haiducii  si  vlahii  merg  imbracati  numai  în  jderşi...  nu 
duc  lipsă  de  bani”,  se  spune  într’un  document  din  acea  vreme  citat  de  istoricul 
A.S.  Xenopol. 

Aceasta  era  ambianţa  şi  atmosfera  vremii  în  care  acţiona  haiducul  Baba  Novac. 
Potrivit  unor  informaţii,  el  ar  fi  fost  originar  de  pe  insula  Poreci  din  Dunăre 
(acum  acoperită  de  ape),  în  timp  ce  din  alte  informaţii  ar  reieşi  că  era  din  partea 
unde  familia  lui  de  mici  nobili  ar  fi  avut  nişte  puncte  întărite;  în  orice  caz  e  din 
răsăritul  Serbiei.  Acest  fapt  de  ordin  geografic  explică  în  bună  măsură  de  ce  este 
Baba  Novac  cunoscut  celor  trei  popoare  ale  căror  graniţe  ethnice  se  ating  tocmai 
în  această  zonă:  popoarele  român,  sârb  şi  bulgar.  Avea  un  frate,  Rodivoi,  şi  un  fiu 
pe  nume  Gruie,  care  a  haiducit  împreună  cu  el.  Haiduc  foarte  popular  şi  mult 
vestit,  lui  Novac  i  s’au  atribuit  şi  fapte  pe  care  el  nu  le-a  putut  săvârşi  şi 
deasemeni  a  fost  uneori  plasat  în  situaţii  istorice  care  nu  ţin  de  perioada  în  care  a 
trăit.  Din  aceasta  însă  a  rezultat  o  descriere  a  lui  ca  prototip  de  haiduc  înzestrat  cu 
toate  însuşirile  haiducului  ideal,  sub  toate  raporturile. 

Iată  profilul  Baba  Novac,  cum  se  desprinde  din  datele  tradiţiei  şi  ale 
folclorului. 

El  este  un  viteaz,  o  căpetenie  de  haiduci  de  teama  căruia  tremurau  atât  turcii, 
cât  şi  toţi  cei  care  se  ştiau  cu  conştiinţa  încărcată;  era  “împăratul  codrilor”  de  care 
se  temea  însuşi  sultanul.  Purta  opinci  haiduceşti,  mânca  la  nevoie  pământ  şi  bea 
apa  de  pe  frunze.  Nu  primea  în  ceata  sa  haiducească  decât  numai  oameni  capabili 
să  facă  faţă  oricărei  situaţii.  Pe  aceştia  îi  punea  să  jure  lângă  un  copac  cu  crucea 
încrestată  pe  tulpină,  că  vor  urmări  răzbunare  împotriva  turcilor. 

Cetaşii  lui  Novac  îşi  ziceau  “becheri”.  Termen  ce  rămâne  în  uz  până  târziu. 
Printre  ei  se  găsea  unul  pe  nume  Luca,  cunoscător  al  plantelor  medicinale  cu  care 
lecuia  rănile  haiducilor.  Novac  obişnuia  să  se  deghizeze  în  turc,  se  pricepea  să 
ocupe  locuri  de  pândă  în  defileuri  şi  la  cotituri  de  ape.  Soma  pe  duşman  înainte  de 
a  trage  în  acesta;  adică  îi  era  streină  laşitatea.  Haiducilor  răniţi  în  lupte  le  dădea 
cea  mai  mare  parte  din  pradă.  Pe  sine  se  socotea  răzbunător  şi  scutier  al  celor 
săraci  şi  slabi. 

Potrivit  cântecului  popular,  Baba  Novac  pleacă  în  haiducie  pentru  dublul 
motiv  de  a  se  fi  văzut  crunt  exploatat  şi  din  dorinţa  de  a  se  răzbuna  împotriva 
otomanilor. 

în  eposul  sârbesc  el  e  foarte  cunoscut  sub  numele  de  Starina  Novac.  Acest 
“Starina”  e  traducere  a  lui  Baba,  înseamnă  acelaşi  lucru.  E  aproape  un  ciclu  întreg 
de  variante  pe  tema  haiduciei  lui.  Cum  e  de  altfel  şi  în  folclorul  românesc  un 
întreg  ciclu  al  “Novăceştilor”  din  care  mult  a  publicat  încă  At.  M.  Marienescu. 
Merită  să-i  cităm  aci  legătura  ce  o  face  el  cu  românii  din  dreapta  Dunării:  “Dar  şi 
în  Bulgaria  au  fost  mulţi  români  şi  azi  (1879)  sunt;  zic,  considerând  acestea,  pe 
Novăceşti  şi  eu  îi  declar  români,  or  sunt  de  dincoace  ori  de  dincolo  de  Dunăre”.  Şi 
balada  sârbească  îl  situează  pe  “Starina  Novac”  la  Dunăre,  însă,  după  cum 


Nicolae  Niţă 


619 


spuneam,  cu  predilecţie  în  muntele  zis  România.  Legăturile  lui  cu  dreapta 
Dunării,  fapt  obişnuit  pentru  el,  erau  astfel  exprimate  în  balada  românească: 
“Fost'a,  cică,  un  Novac:  un  Novac  Baba-Novac,  un  viteaz  de  ai  lui  Mihai,  ce  sărea 
pe  şapte  cai,  de  striga  Craiova  -vai!” 

Desigur,  Baba  Novac  era  un  haiduc  a  cărui  faimă  a  ajuns  foarte  departe  cu 
mult  înainte  de  a  se  alătura  el  lui  Mihai  Viteazul  şi  a  deveni  binecunoscutul 
căpitan  în  oastea  domnitorului  român.  Căci  acesta  e  colaboratorul  lui  Mihai 
Viteazul,  de  care  vorbim.  Şi  faptele  lui  istorice  sunt  consemnate  şi  ştiute. 

Ştim  că  având  sub  comanda  sa  o  oaste  haiducească  de  vreo  2.000  de  sârbi  şi 
români  (doar  provenea  dintr’o  astfel  de  regiune,  amestecată)  Baba  Novac  din 
porunca  lui  Mihai  Viteazul  trece  în  1595  peste  Dunăre,  cucereşte  Plevna  şi  o  arde, 
ca  o  localitate  turcească  ce  de  acum  era;  apoi  pătrunde  până  la  Sofia.  în 
trecătorile  munţilor  Balcani  el  surprinde  convoaiele  cu  hrană  pentru  oştirea  turcă 
a  lui  Hasan-Paşa,  le  ia  prada  şi  le  aduce  în  Ţara  Românească.  Faptul  este 
consemnat  de  cronicarul  contemporan  Ortelis  Redivivus,  apoi  de  cronica 
sârbească  a  lui  Teodosie,  deasemenea  ni-1  relatează  însuşi  Mihai  Viteazul, 
spunând  că  atunci  când  sultanul  urma  să  vină  la  Sofia,  el  (Mihai)  a  trimis  pe  Baba 
Novac  care  “a  mers  cu  haiducii  lui  de  a  trecut  Dunărea  şi  a  înaintat  până  în  munţi 
(Balcanistara  Planian)  ca  să  aştepte  pe  Hasan-Paşa  la  locul  ce-i  poruncisăm.  Şi, 
voind  acel  paşă  să  treacă  prin  munţii  aceia,  atunci  Baba  Novac  căzu  asupra  lui,  pe 
care  l’a  bătut  şi  l’a  pus  pe  fugă,  tăind  în  bucăţi  pe  mulţi  dintre  dânşii,  luând 
căruţele  şi  caii,  armele  şi  toată  comoara  ce  aveau.  Care  apoi  se  întoarse  cu  acea 
biruinţă  în  Ţara  Românească,  îndurând  Hasan  Paşa  acea  biruinţă  de  la  Baba 
Novac”.  (Citat  după  N.  Iorga). 

în  anul  următor,  1596,  cetele  celor  2.000  de  haiduci,  de  data  aceasta  conduse 
de  dalmatinul  Deli  Marcu,  tovarăş  al  lui  Baba  Novac,  fac  o  altă  incursiune  în 
dreapta  Dunării,  cuceresc  Cladova,  omoară  o  mulţime  de  turci  şi  se  retrag  în 
Transilvania. 

Reiese  aşadar  că  acţiunile  lui  Baba  Novac  ar  fi  mai  frecvente  şi  concentrate  din 
punct  de  vedere  geografic  în  zona  dintre  Dunăre  şi  munţii  Balcani,  în  partea  nord- 
vestului  de  astăzi  al  Bulgariei  şi  nord-estul  Serbiei,  devreme  ce  în  cântecul 
popular  menţionează  că  el  bea  vinul  de  Craina  (Negotinului). 

El  a  luat  parte  apoi  la  campaniile  lui  Mihai  Viteazul,  îndeosebi  la  cele  din 
Transilvania.  Prin  vitejia  lui,  datorită  mai  cu  seamă  forţelor  de  care  dispunea 
(avea  acum  în  subordine  4.000  de  haiduci  şi  aştepta  să-i  vină  alte  4.000  de 
combatanţi),  Baba  Novac  a  stârnit  ura  de  moarte  şi  duşmănia  nobililor  unguri. 
Aceştia  au  făcut  tot  posibilul  şi  l’au  prins  la  Cluj.  Neînfricatul  haiduc  a  avut  parte 
de  o  moarte  cu  adevărat  haiducească. 

Anume,  în  ziua  de  5  Februarie  a  anului  1601,  fiind  “legat  în  lanţ  de  fier”,  el  a 
fost  mai  întâi  jupuit,  apoi  fript  de  viu  şi  în  cele  din  urmă  cadavrul  i-a  fost  înfipt  în 
ţeapă,  în  piaţa  publică  din  Cluj.  Ca  şi  tragerea  pe  roată  mai  târziu  a  lui  Horia, 
procedeul  acesta  sadic,  aş  spune,  e  caracteristic  nobilimii  stăpânitoare  ungureşti. 
Trebuie  uitat?  Ştim,  un  ungur  n’a  păţit  vreodată  aşa  ceva  din  partea  românilor. 
Nici  un  “genocid”  n’a  fost  până  în  ziua  de  azi. 

Aşa  s’a  încheiat  această  viaţă  de  haiduc  integru,  care  nu  a  săvârşit  numai  fapte 
haiduceşti  caracteristice,  ci,  mai  mult  decât  alţii,  a  ştiut  să  trasforme  haiducia 
îndatinată  în  război  antiotoman,  săvârşind  fapte  mari  în  slujba  poporului  român. 
El,  sud-dunăreanul. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


620 


Nu  încheiem  această  scurtă  prezentare  a  haiducului  Baba  Novac  fără  a  ne 
referi  şi  la  o  apariţie  a  lui  în  legătură  cu  jocul  căluşarilor,  un  alt  indiciu  că  el 
provenea  dintr’o  lume  românească  din  dreapta  Dunării.  Anume,  s’a  consemnat 
(Dosza  Daniel,  Korniszllona)  că  la  serbarea  lui  Sigismund  Bathori,  în  Octombrie 
1599,  s’a  reprodus  o  ceată  de  căluşari  “sub  conducerea  voinicului  boier  muntean, 
Baba  Novac".  Interpretul  principal  a  fost  un  anume  Florea.  Or,  se  ştie  că  ritualul 
căluşarilor  se  practică  în  toate  ţinuturile  locuite  de  români.  în  nordul  Bulgariei, 
bunăoară,  el  se  efectua  sub  numire  de  căluşar,  căluş  sau  rusalii.  Etnograful  bulgar 
M.  Arnautov  admite,  în  treacăt,  că  mai  adesea  vlahii  se  fac  căluşari;  iar  în  Serbia 
s’a  păstrat  o  variantă  specială  a  jocului  de  Rusalii  sub  numire  de  “  jocul  crailor  şi 
crăiţelor”.  Decât  că  în  zilele  noastre  mi  s’a  întâmplat  să  văd  dansul  căluşarilor 
furat  şi  prezentat  ca  atracţie  turistică  sub  numire  de  “rusalţi”  de  către  un 
ansamblu  bulgar  tot  din  nordul  Bulgariei.  Fireşte,  ei  nu  spun  că  la  obârşie  acesta 
este  un  joc  popular  românesc,  odinioară  joc  sacru. 

Ar  fi  fost  de  mirare  să  nu  cunoască  Baba  Novac  acest  aspect  important  al 
tradiţiei,  la  vremea  aceea  desigur  mult  mai  viu  şi  mai  autentic  păstrat. 


♦  ♦♦ 


P.S.  -S’a  întâmplat  ca  între  timp  să  aiba  loc  în  Serbia,  în  luna  Septembrie  a.c., 
un  simposion  pe  tema  haiduciei  lui  Baba  Novac,  semn  că  figura  lui  istorică  atrage 
atenţie  prin  însemnătatea  sa.  Un  bun  cunoscut  din  ţară  care  a  şi  publicat  din 
folclorul  nostru  privind  haiducia,  inclusiv  despre  Baba  Novac,  îmi  scria 
plângându-se:  “Ca  indezirablil  nu  pot  merge,  deşi  sunt  pe  program”  (cu 
comunicare).  Au  participat  în  schimb  niscaiva  alţi  istorici  din  r.s.r.,  simposionul 
întrunind  vreo  30  de  persoane. 

Din  câte  am  putut  afla  deocamdată,  cu  acest  prilej  s’a  acreditat  afirmaţia  că 
Baba  Novac,  botezat  în  folclorul  sud-slav  “Starina  Novac”,  a  fost  sârb  originar  din 
insula  Poreci  pe  Dunăre.  Că  era  originar  din  insula  Poreci  pe  Dunăre,  e  destul  de 
sigur;  iar  că  ar  fi  “neapărat”  sârb,  punem  la  îndoială.  Puţinilor  participanţi  români 
nu  le-a  trecut  prin  minte  să  pună  această  “ipoteză”,  deşi  altfel  au  avut  de  spus 
destule  lucruri  importante. 

Regiunea  aceea,  adică  nord-estul  Serbiei,  nord-vestul  Bulgariei,  apoi  şi 
Oltenia,  fireîte,  musteau  la  vremea  aceea  de  elemente  ethnice  româneşti,  după 
cum  am  arătat  în  altă  parte.  Dar,  în  dezbateri  s’a  făcut  caz  numai  de  datele  privind 
"starea  socială  grea  a  populaţiei  sârbeşti  de  pe  malurile  Dunării”.  Mai  mult,  s’a  zis 
că  în  trecut  “în  România  şi  Bulgaria  haiducul  (fiind  vorba  de  Baba  Novac)  a  fost 
declarat  bulgar,  respectiv  român”.  Adică,  este  absolut  exclus  să  fie  cumva  român. 
S’a  făcut  menţiune  de  fapte  că  Baba  Novac  cunoştea  mai  multe  limbi, 
enumerându-se  printre  acestea  greaca  şi  turca,  nu  însă,  după  câte  ne  dăm  seama, 
şi  româna.  Originar  din  regiune  populată  de  mulţi  români,  la  vad  de  circulaţie 
intensă  între  Muntenia  şi  regiunile  sud-dunărene,  haiduceşte  în  ţinuturi  cu 
populaţie  românească  (lucru  dovedit  şi  documentar),  se  găseşte  în  oastea  şi  sub 
comanda  lui  Mihai  Viteazul,  fiind  totodată  şi  sfetnic  al  acestui  mare  domn  român, 
şi  totuşi  parcă  n’ar  fi  ştiut  şi  româneşte.  Noi  arătam  (mai  sus)  legăturile  lui  chiar 
şi  cu  dansul  românesc,  ritual  al  căluşarilor.  Dacă  Baba  Novac  era  “numai”  sârb, 


Nicolae  Niţă 


621 


atunci  de  ce  o  fi  fost  el  însoţit  la  moarte  şi  executat  împreună  cu  un  preot  român, 
cum  s’a  văzut  clar  din  documentaţia  oferită  la  simposion? 

S’a  recunoscut,  s’a  constatat,  că  plasarea  haiduciei  lui  Baba  Novac  în  muntele 
bosniac  Romania  s’a  datorat  numai  confuziei  cu  noţiunea  de  România  unde  el  de 
fapt  a  luptat.  Baladele  sud-slave  sunt  adesea  mitologizante. 

S’a  recunoscut  faptul  cât  se  poate  de  trist  că  marele  haiduc  a  avut  parte  de  cea 
mai  groaznică  moarte,  cu  suplicii,  pricinuită  de  mână  creştină  şi  nu  de  una 
păgână  împotriva  căreia  a  fost  angajat  în  luptă  cu  toată  dârzenia  şi  deci  ar  fi  putut 
fi  socotită  “normală”,  o  răfuială  a  duşmanului.  Dar,  cum  să  nu  fie  cumplită 
moartea  haiducului  când  “mâna  creştină”  era  pe  deasupra  şi  ungurească! 
Cumplită  execuţia  lui  Baba  Novac  după  impulsul  oamenilor  din  stepă,  cumplită 
mai  târziu  şi  cea  a  lui  Horia  şi  Cloşca,  administrată  de  aceleaşi  impulsuri 
sălbatice.  Ne  permitem  a  pune  întrebarea:  asta,  cum  se  face  că  G.  Basta  a  privit 
supliciul  de  o  oră  şi  jumătate  al  haiducului  de  la  fereastra  unei  clădiri  învecinate, 
probabil  desfătându-se  în  sadismul  său?!  S’a  notat  în  documente:  “Când  a  trebuit 
să  fie  ars  Baba  Novac,  am  cumpărat  un  lanţ  de  fier  cu  care  a  fost  legat”.  în  altă 
parte  notat:  “Am  cumpărat  două  grinzi  şi  preotul  -  una  forinţă,  dinari  20”.  De  ce 
le-a  trebuit  excutanţilor  unguri  întâi  să-i  jupoaie  de  vii  pe  Baba  Novac  şi  pe 
preotul  lui,  român,  apoi  să-i  frigă  la  jar  şi  numai  după  aceea,  morţi,  să-i  tragă  şi  în 
ţeapă?  Există  oare  o  răspundere  istorică  sau  faptele  se  prescriu  după  “un  termen” 
şi  nouă  ne  rămâne  să  citim  comod  de  fapte  vitejeşti  pedepsite  de  mână  creştină? 
Metoda  păgână,  turcească,  n’ar  fi  fost  aşa  de  crudă  şi  cumplită. 

Ungurii  au  profitat  de  absenţa  din  Cluj  a  lui  Mihai  Viteazul  şi  l’au  pus  cu 
omorîrea  lui  Baba  Novac  în  faţa  unui  fapt  împlinit;  ca  în  curând  după  aceea  el 
însuşi  să  cadă  victimă  aceloraşi  intrigi,  aceleiaşi  perfidii. 

Istoricii  sârbi  pare-se  au  rămas  profund  impresionaţi,  de  faptul,  pentru  ei  cam 
puţin  cunoscut,  că  la  Cluj  există  un  monument  impunător  al  celui  ce  a  fost 
haiducul  Baba  Novac,  de  asemeni  că  în  multe  oraşe  româneşti  se  găsesc  străzi  cu 
numele  lui.  Numai  că,  să  vedeţi,  monumentul  acela  prezintă  (neapărat)  “trăsături 
sârbeşti  dinarice”,  deşi  haiducul  era  de  obârşie  din  Poreci,  situat  în  ţinuturi 
populate  de  români,  vlaşi,  şi  printre  aceştia  s’a  mişcat  el  în  toată  vremea  luptei 
sale  haiduceşti. 

în  treacăt  fie  zis,  participanţilor  la  simposionul  ţinut  într’o  localitate  din  zona 
Porţilor  de  Fier,  nu  le-a  fost  greu  a  constata  că  şi  astăzi  pe  acolo  se  vorbeşte  (şi) 
româneşte. 

AVRAM  IANCU  186 
Aspecte  şi  fragmente  din  viaţa  lui 

de  Traian  GOLEA 

în  preajma  anului  1848  majoritatea  românilor  revoluţionari  din  Transilvania 
credeau  că  emancipările  sociale  şi  câştigarea  drepturilor  politice  pentru  Români 
pot  şi  trebue  să  se  obţină  prin  determinate  reforme  şi  concesii  legislative.  în 
consecinţă,  mulţi  dintre  aceia  care  erau  preocupaţi  de  soarta  neamului  lor  se 
străduiau  să  studieze  mult  şi  temeinic  pentru  a  se  înarma  cu  un  bogat  bagaj  de 
cunoştinţe  necesare  acestui  gen  de  luptă  politică. 


186  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  52,  Decembrie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


622 


Această  concepţie  l-a  determinat  şi  pe  Avram  Iancu  să  studieze  Dreptul  pentru 
a  fi  de  folos  Moţilor  în  procesele  lor  interminabile  ce  le  aveau  ba  cu  statul,  ba  cu 
grofii  care  samavolnic  au  pus  stăpânire  fie  pe  pădurile  lor,  fie  pe  bucăţile  de 
pământ  cultivabile,  fie  pe  fâneţele  lor. 

Băiat  frumos,  înalt,  chipeş,  cu  trăsături  fine  dar  energice,  cu  priverea  blândă,  în 
loc  să  se  dedea  la  o  viaţă  “becherească”  (de  petreceri)  ca  mulţi  alţi  tineri,  se 
menţinea  rezervat  şi  frecventa  în  schimb  cercurile  unde  se  discutau  şi  desbăteau 
probleme  sociale  şi  politice. 

în  acea  epocă,  toată  Europa  era  încinsă  de  văpăile  ideilor  de  revoluţie  socială  şi 
antinaţională  şi  Iancu  intuitiv  se  pregătea  pentru  momentul  când  vântul  va  abate 
această  vâlvătaie  şi  asupra  Transilvaniei.  Problema  chinuitoare  pentru  sufletul 
său  care  nu  putea  suporta  niciun  fel  de  nedreptate,  pe  lângă  lipsa  drepturilor 
politice  pentru  naţiunea  română,  era  aceea  a  servituţii  ţăranilor  faţă  de  nobilul 
proprietar  de  pământ,  faţă  de  statul  decretelor  arbitrare  şi  a  funcţionarilor  şi 
jandarmilor  abuzivi.  Această  stare  o  dorea  înlăturată  şi  pentru  asta  simţea  o 
chemare  care  din  ce  în  ce  mai  mult  punea  stăpânire  pe  el.  Era  o  chemare  pe  care  o 
simţea  că  se  ridica  în  el  din  străfundurile  istoriei  şi  pe  care  dorea  s’o  servească  cu 
aceeaşi  abnegaţie  ca  şi  bunicul  său  Horea. 

Terminând  studiile  la  Cluj  cu  calificative  excepţionale,  face  cerere  la  guvern  să  i 
se  acorde  un  post  de  avocat-practicant  fără  salariu,  un  stagiu  care  trebuia  să-l 
califice  pentru  o  înaltă  funcţiune  administrativă.  A  fost  respins  cu  menţiunea  de 
“plebeu”,  consemnată  pe  cerere.  Mai  târziu,  în  1873,  referindu-se  la  acest  refuz, 
un  ziar  unguresc  comentează:  “Iancu  nu  avea  nici  înfăţişarea  recomandabilă.  El 
nu  stă  să  se  înconvoaie,  nici  să  se  linguşească.  Pe  figura  lui  înaltă  şi  pe  faţa  lui 
superbă  bărbătească  se  oglindea  timbrul  acelei  conştiinţe  pe  care  singură 
convingerea  meritelor  o  poate  da”. 

Socotindu-se  ofensat  în  demitatea  sa  de  om  prin  acest  refuz,  pleacă  la  Tg. 
Mureş  pentru  a  se  înscrie  “cancelist”  la  “tabla  regească”  (suprema  instanţă 
juridică  din  Transilvania),  unde  se  putea  pregăti  pentru  cariera  de  avocat  de 
practică  chiar  şi  fără  a  fi  “nobil”. 

în  cursul  anilor  de  şcoală  Iancu  nu  s’a  rupt  de  viaţa  satelor.  Chiar  pentru  scurte 
perioade,  el  se  ducea  acasă  unde  colinda  pe  Arieş  în  sus  spre  Câmpeni  şi  Vidra, 
“bucuros  că  scapă  de  zgomotul  oraşelor”.  Cum  menţionează  Horia  Ursa  în 
“Avram  Iancu”,  1966:  "Iancu  iubea  munţii,  iubea  pădurile  cu  privelişti 
odihnitoare,  iubea  apele  repezi  în  care  pescuia  cu  patimă,  dar  mai  presus  de  toate 
iubea  oamenii,  oamenii  simpli,  cu  bogăţia  lor  sufletească  pe  care  le-o  dăduse  o 
natură  măreaţă”. 

La  Tg.  Mureş  se  strânseseră  vreo  30  de  avocaţi  tineri  români,  cu  majoritatea 
din  ei  Iancu  legând  o  prietenie  durabilă.  în  1847  participă  la  Cluj  la  o  şedinţă  a 
dietei  Transilvaniei,  urmărind  cu  “irezistibil  interes”,  cum  remarca  Sterca- 
Şuluţiu,  desbaterile  parlamentare  pentru  un  proiect  de  lege  numit  Urbariu,  care 
urmărea  să-i  lege  pe  ţărani  şi  mai  mult  de  servituţile  feudale. 

Unul  din  deputaţii  unguri  liberali,  Kemeny  Deneş,  pledează  pentru  ţărănime  cu 
argumentele:  “Ţăranului,  după  ce  a  fost  desbrăcat  de  toată  demnitatea 
omenească,  i  s’a  impus  sarcini  care  nu  numai  că  întrec  venitul  pământului  ce-1 
lucrează,  dar  întrec  chiar  puterile  lui.  Şi  dacă  ar  avea  numai  un  stăpân,  tot  ar  mai 
merge,  dar  după  ce  primul  stăpân  i-a  luat  tot  ce  bietul  om  a  muncit,  apoi  vine  al 


Nicolae  Niţă 


623 


doilea  stăpân,  statul.  Acesta  îi  impune  o  sarcină  şi  mai  grea.  în  timp  ce  nobilul 
petrece  în  dolce  farniente,  ţăranul  poartă  toate  greutăţile  ţării:  singur  plăteşte 
dările,  face  poduri  şi  drumuri  grele  şi  tot  el  plăteşte  vama  pe  ele.  Apără  ţara  cu 
arme  pentruca  nobilimea  să  poată  dormi  în  linişte.  Plăteşte  pe  popă,  pe  jude,  pe 
notar  şi  tot  ce  i  se  mai  cere.  Şi  acest  om  în  zdrenţele  sale  este  chinuit,  blând, 
muncitor,  îşi  iubeşte  ţara  şi  o  apără  cu  credinţă,  deşi  el  ştie  că  nici  chiar  acel 
pământ  de  trei  coţi,  care  după  moartea  sa  îi  va  acoperi  corpul,  nu  este 
proprietatea  sa”. 

La  acestea,  după  relatările  lui  Şuluţiu,  răspunde  un  grof  ungur  regalist:  “Am  un 
prea  serios  temei  să  privesc  la  emanciparea  ţăranilor  ca  la  moarte.  Precum  noi 
ştim  încă  unde  a  fost  patria  originară  a  strămoşilor  noştri  veniţi  din  Asia,  să  ne 
păzim  ca  nu  cumva,  peste  40-50  de  ani,  să  trebuiască  să  căutăm  pe  maghiari  în 
mica  noastră  patrie.  Transilvania  va  rămâne  independentă,  uşor  se  va  preface  în 
ceeace  era  înainte  cu  900  de  ani,  când  veniră  aici  Arpad  şi  Tuhutum:  în  Dacia”. 

Şi  mai  departe  relatează  Şuluţiu:  "Iancu,  care  asculta  cum  îşi  împărţesc  domnii 
pe  pielea  bietului  ţăran,  gemea  ca  un  taur  ferecat  şi  tremura  ca  varga.  Apoi  l-a 
cuprins  o  convulsie  şi  nervozitate,  îl  scuturau  frigurile.  A  trebuit  să-l  duc  cu  sila  de 
acolo.  Mă  temeam  că  va  face  scandal.  Pe  drum  către  casă  am  vrut  să-l  liniştesc,  el 
însă  mi-a  răspuns:  "Frate  Şuluţiu,  nu  te  supăra  pe  mine,  dar  oricât  de  bun  român 
ai  fi,  tu  nu  poţi  simţi  durerea  ca  mine  şi  părinţii  mei.  Când  acest  nobil  baron,  care 
a  vorbit  ca  un  semizeu,  a  zis  că:  Nici  acel  pământ  de  trei  coţi,  care  ne  va  acoperi 
trupul  după  moarte,  nu  este  proprietatea  noastră,  era  să  mă  arunc  din  galeri  între 
ei  şi  să-i  izbesc  de  perete.  Nu  cu  argumente  filozofice  şi  umanitare  vei  putea 
convinge  pe  aceşti  tirani,  ci  cu  lancea,  ca  Horea".  Această  ultimă  frază  a  lui  Iancu 
cuprinde  întreg  programul  său  revoluţionar  de  viitor.  Şuluţiu  mai  menţionează  că 
"poporul  din  Munţii  Apuseni  îl  privea  pe  Iancu  încă  pe  atunci  cu  mândrie  şi 
speranţă,  gata  de  a-şi  încredinţa  soarta  în  mâinile  sale". 

în  timp  ce  pulsul  revoluţionar  al  vremii  cucereşte  tot  mai  mult  sufletul 
mulţimii,  grofii,  ajutaţi  de  fisc,  forţează  şi  obţin  tot  mai  multe  sentinţe  de 
despuiere  a  iobagilor  de  bunuri  materiale  încât  încă  din  1841  s'au  pornit  răscoale 
locale  ca  acelea  dela  Buciumi,  Abrud  şi  Carpiniş  din  Munţii  Apuseni,  care  au 
durat  până  în  1847. 

în  Martie  1848  la  Tg.  Mureş  se  formează  un  cerc  de  revoluţionari  unguri  care 
pe  lângă  reforme  sociale  şi  politice  cere  şi  alipirea  Transilvaniei  la  Ungaria.  Sunt 
invitaţi  şi  tinerii  rvoluţionari  români  să  ia  parte  la  discuţie  şi  mai  ales  să  semneze 
cererea  adresată  împăratului.  Românii  se  împart  în  două,  unii  susţinând  că  sub 
nici  o  formă  ei  nu  trebue  să  aibă  de-a  face  cu  ungurii,  respingând  din  capul  locului 
orice  discuţie  pe  tema  alipirii  Transilvaniei  la  Ungaria.  Cealaltă  fracţiune  acceptă 
să  participe  la  discuţie  şi  să  semneze  chiar  şi  cererea  către  împărat,  condiţionat  de 
"abolirea  iobăgiei  fără  nicio  desdăunare;  să  se  respecte  şi  garanteze  toate 
naţionalităţile  şi  limbile  din  Ungaria  şi  din  Transilvania  şi  să  se  realizeze  o  deplină 
egalitate  politică  şi  civică".  O  declaraţie  cu  acest  conţinut  a  fost  citită  de 
Alexandru  Papiu-Ilarian  în  numele  grupului  de  români  participanţi,  din  care  grup 
făcea  parte  şi  Avram  Iancu.  Condiţionarea  aceasta  din  partea  românilor  trebuia  să 
fie  trecută  în  protocolul  întocmit  la  şedinţă.  Când  să  se  ajungă  cu  discuţia  asupra 
întocmirii  protocolului  reprezentanţii  jurişti  ai  ungurilor  s'au  opus  ca  să  fie 
trecute  în  el  şi  condiţiile  puse  de  români  ca  să  semneze  petiţiunea  către  împărat. 
Se  opuneau  în  special  ca  să  fie  trecut  punctul  care  privea  abolirea  iobăgiei.  Atunci 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


624 


discuţiile  între  Români  şi  Unguri  asupra  acestei  teme  s'au  încins.  La  un  mement 
dat  un  reprezentant  al  ungurilor  a  declarat  că:  "ştergerea  iobăgiei  şi  emanciparea 
naţiunii  valahe  este  prematură  şi  păgubitoare  pentru  ţară".  La  asta,  furios,  Avram 
Iancu  răspunde:  "Resping  în  numele  naţiunii  române  mărinimozitatea  voastră. 
Dreptul  istoric  are  să  se  spulbere  în  faţa  dreptului  omului.  Spre  ruşinea  secolului 
al  XlX-lea,  am  suferit  robia  îndelungată.  Pretindem  ştergerea  iobăgiei  şi  egalitate 
perfectă  sau  moarte".  După  această  declaraţie  a  lui  Iancu  grupul  românilor 
părăseşte  sala  în  întregime. 

Şi  la  Blaj  tineretul  revoluţionar  român  era  în  efervescenţă.  Se  proiectau 
formulări  de  noi  cereri  şi  intervenţii  în  favoarea  Românilor,  când  într'o  astfel  de 
adunare  Prof.  Turce  spune  că  "noi  nu  trebue  să  cerem  ci  să  pretindem".  în 
atmosfera  din  ce  în  ce  mai  încălzită,  studentul  Tudorand  se  ridică  şi  strigă 
răspicat:  "Ba  nu,  onorată  Conferinţă.  Noi  nici  să  cerem,  nici  să  pretindem,  ci  să 
luăm  ce  este  al  nostru",  formulare  care  a  fost  o  nouă  sintetizare  a  programului 
revoluţionar  de  viitor. 

La  Tg.  Mureş,  a  doua  zi  după  adunarea  cu  ungurii,  românii  se  întrunesc  toţi  în 
locuinţa  lui  Iancu.  Tot  atunci  soseşte  la  ei  şi  Bârlea  ca  delegat  al  celor  de  la  Blaj, 
şi-i  pune  la  curent  cu  întâmplările  de  acolo.  în  acea  seară,  în  locuinţa  lui  Iancu  se 
hotărăşte  să  se  ţină  o  adunare  preliminară  a  Marei  Adunări  nationaale,  care  să 
aibă  loc  la  Blaj,  şi  care  a  fost  fixată  pentru  30  Aprilie.  Hotărîrea  suna:  "Pe 
Dumineca  Tomii  după  Paşte,  toţi  ce  se  află  în  această  mică  adunare,  cu  toţi 
cunoscuţii  lor  civili,  preoţi,  studenţi  şi  ţărani,  pe  câţi  îi  vor  putea  îndupleca,  să  se 
afle  la  Blaj,  unde  să  se  facă  paşii  necesari  în  cauza  naţională". 

La  Sibiu,  24  Martie,  Simion  Bărnuţiu  lansase  proclamaţia  sa,  în  care  spune: 
"Noi  Românii  nu  vrem  despre  unirea  aceasta  (a  Transilvaniei  cu  Ungaria  n.n.)  cu 
Ungurii  a  vorbi,  până  când  nu  se  va  pune  naţiunea  română  iar  la  vrednicia  aceea 
politică  de  la  care  aţi  desbrăcat-o  voi,  ungurii  cu  secuii  şi  saşii.  Voi  aţi  făcut  asupra 
naţiei  noastre  cum  vouă  v-a  plăcut:  aţi  pus  în  aprobatele  voastre  cum  că  românii, 
naţia  cea  mai  veche  a  Ardealului,  e  numai  suferită:  ne-aţi  nesocotit  până  în  ziua 
de  azi  de  la  toate  dregătoriile  cele  mai  înalte;  toate  cele  grase  vi  le-aţi  ţinut  vouă. 
De  a  ajuns  vreun  român  la  vreo  dregătorie,  pe  acela  l-aţi  făcut  să-şi  lase  legea  şi  să 
se  lapede  de  maică-sa  care  l-a  născut  şi  l-a  ţinut  la  şcoală  cu  sudoarea  ei  pe  seama 
voastră". 

Iancu  vine  la  Blaj  cu  Papiu-Ilarian,  Buteanu  şi  Micaş,  înconjurat  deja  de  nimbul 
atitudinii  sale  intransigente  de  la  Tg.  Mureş  şi  mai  ales  al  eroismului  Moţilor  săi 
din  timpul  revoluţiei  lui  Horea  şi  mai  recent  la  Buciumi,  Abrud  şi  Cărpiniş.  Tinerii 
studenţi  însărcinaţi  cu  mobilizarea  maselor  pentru  Adunare,  îl  priveau  pe  Iancu 
drept  şeful  revoluţiei,  ducându-i  faima  în  toate  colţurile  ţării.  în  timp  ce  cărturarii 
se  ocupau  de  formularea  programelor,  Iancu  se  ocupa  de  organizarea  maselor. 

întors  în  Munţii  Apuseni,  participă  la  o  adunare  populară  la  Câmpeni,  unde 
expune  programul  de  discuţii  fixat  în  adunarea  preliminară  şi  începe  întrunirea 
Moţilor  în  vederea  Marii  Adunări  dela  Blaj,  care  a  fost  fixată  pentru  3/15  Mai 
1848. 

La  această  adunare  s'au  strâns  peste  40.000  de  suflete. 

Câţi  şi  cum  a  venit  mulţimea  de  români  la  Blaj  ne-o  descrie  Vasile  Moldovan, 
unul  din  tribunii  lui  Avram  Iancu,  aşa:  "De  prinprejur  era  tot  popor.  Ne  mişcăm 
cum  se  mişcă  o  apă  curgătoare.  Mergea  toată  masa  şi  noi  cu  ea.  Gândeam  că  doar 


Nicolae  Niţă 


625 


vom  ieîi  din  satul  în  care  am  poposit  şi  o  vom  putea  mâna  mai  bine,  dar  era 
imposibil.  Nu  numai  drumurile  ci  şi  câmpul  mişuna  de  popor.  Fruntea  ajungea 
înaintea  noastră  în  Sân  Paul  şi  din  Chirilău  încă  tot  curgea  popor.  Când  am  ajuns 
în  drumul  ţării,  drumul  lui  Traian  cum  îi  spunea  atunci,  am  dat  peste  alte  cete 
venite  din  alte  părţi.  Târziu  după  amiază  am  ajuns  în  Hula  Seiului.  Aici  ne-am 
urcat  pe  cea  mai  înaltă  colină  şi  am  cătat  împrejur;  nici  inainte  şi  nici  îndărăt  nu 
vedeam  unde  e  fruntea  şi  unde  e  coada.  Pe  dealurile  ce  le  puteam  vedea  de  către 
Dateş,  Lechinţa  şi  Oarba,  se  slobozeau  la  vale  ca  puhoiul,  tot  în  vestminte  albe  ca 
în  zi  de  cea  mai  mare  sărbătoare.  A  doua  zi  ne  aflam  în  Cetatea  de  Baltă.  De  pe 
dealul  unde  se  găseşte  cetatea  se  vede  Valea  Târnavei.  Şesul  era  plin  de  popor. 
Văzându-i,  gândeai  că  au  înviat  din  morţi  şi  se  grăbesc  spre  Blaj  ca  să  vadă  ziua 
libertăţii". 

în  fruntea  unei  oaste  de  6.000  de  moţi  disciplinaţi  Iancu  se  apropie  de  Blaj. 
înainte  de  a  intra  în  oraş,  îşi  întinde  o  tabără  în  zăvoiul  depe  Târnave.  La  vestea 
sosirii  sale  în  fruntea  unei  oaste  constituite,  tot  Blajul  i-a  ieşit  în  întâmpinare,  în 
frunte  cu  profesorii  şi  canonici.  "Se  minunară  şi  ofiţerii  imperiali  de  ordinea 
oastei  lui  Iancu",  ne  spune  Papiu-Ilarian.  "în  fruntea  oastei  sale,  Iancu  intră  pe 
Câmpia  Lebertăţii  unde,  descălecând,  s'a  suit  la  tribună.  Smulgându-şi  unul  din 
pistoalele  grele  dela  şerpar  şi  ridicându-1  în  sus,  a  declarat:  "Pretenţiile  noastre 
sunt  sfinte  cum  sfântă  este  dreptatea  şi  noi  românii  vom  fi  gata  a  le  apăra  cu  orice 
preţ". 

Cu  ajutorul  oastei  sale  de  Moţi,  Iancu  a  reuşit  să  impună  o  ordine  şi  o  disciplină 
la  această  mare  adunare  care  i-a  uimit  pe  toţi.  Generalu  Schurter,  Comandantul 
gubernatorial  al  Transilvaniei  şi  venit  să  supravegheze  desfăşuarea  manifestaţiei, 
a  declarat  că  "de  când  este  el,  a  văzut  mai  multe  adunări  populare  în  Alsacia,  în 
Elveţia  şi  în  alte  părţi,  dar  o  adunare  de  popor  atât  de  numeroasă,  care  să  fie 
condusă  cu  atâta  lealitate  şi  să  demonstreze  atâta  cultură  şi  atâta  serizoitate,  atâta 
entuziasm  nobil,  n'a  văzut  în  toată  Europa". 

Doua  delegaţii  în  frunte  cu  cei  doi  mitropoliţi,  ortodox  şi  greco-catolic,  au  luat 
jalbele  Românilor  la  Viena  şi  Budapesta  pentru  a  le  supune  împăratului  şi 
guvernului  maghiar.  Aceste  cereri  ale  lor  totuşi  nu  au  fost  recunoscute.  Ba  s'a 
pornit  o  persecuţie  a  Românilor  şi  mai  haină  decât  mai  înainte,  încât  s'a  ajuns  la 
răscoală  armată  împotriva  stăpânirii.  De  data  aceasta  însă  răscoala  are  în  primul 
rând  un  caracter  naţional,  şi  anume  acela  de  a  obţine  drepturi  şi  libertăţi  civice  şi 
culturale  pentru  Români  în  absolută  egalitate  cu  celelalte  naţionalităţi  ale 
Transilvaniei. 

în  timp  ce  cărturarii  se  străduiau  să  formuleze  noi  cereri  pentru  noi  intervenţii 
în  favoarea  Românilor,  Avram  Iancu  şi  cu  tribunii  săi  se  străduiau  de  zori  să 
organizeze  armata  cu  care  să  impună  acordarea  şi  respectarea  acestor  drepturi. 
Fără  să  fi  depăşit  cu  o  iotă  cadrul  hotărîrilor  Adunării  dela  Baj,  Avram  Iancu  se 
pregătea  şi  aştepta  momentul  când  locul  condeiului  îl  va  lua  sabia. 

Când  în  Dieta  Transilvaniei  profesorul  Szasz  propune  ca  Românilor  să  li  se 
acorde  aceleaşi  drepturi  ca  şi  Saşilor  şi  Ungurilor,  deputaţii  unguri,  în  marea  lor 
majoritate  grofi  şi  baroni,  au  răspuns  că:  "Decât  să  ne  învoim  şi  să  primim  aceste 
propuneri,  mai  bine  vrem  ca  şi  cel  din  urmă  copil  al  nostru  să  treacă  prin 
ascuţişul  săbiei".  Auzind  Iancu  acest  răspuns  al  grofilor,  spune:  "Nu  la  masa 
verde,  ci  în  câmpul  verde  se  va  rezolva  această  problemă". 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


626 


Către  sfârşitul  anului  1848  faima  lui  Iancu  a  trecut  frontierele  Transilvaniei  şi  a 
cuprins  toată  Ungaria  şi  Austria,  încât  un  tânăr  revoluţionar  ungur  dela 
Budapesta,  Vasvary,  a  dorit  mult  să-l  cunoască.  După  întâlnirea  cu  Iancu  şi  două 
zile  de  discuţie,  Vasary  spune:  "Iancu  ăsta  e  un  om  extraordianar.  Este  un  om  cu 
sânge  rece,  talentat,  dar  când  vorbeşte  de  suferinţele  naţiunii  sale,  e  fantastic.  îi 
scânteiază  ochii  de  poţi  vedea  întrânşii  aprinse  flăcările  revoluţiei". 

Când  forţele  armatei  maghiare  regulate,  mult  mai  numeroase  decât  oastea  lui 
Iancu,  încearcă  să  ocupe  fortăreaţa  Munţilor  Apuseni,  atacând  Hălmagiul,  Baia  de 
Criş  şi  Bradul,  apriga  rezistenţă  a  ţăranilor  luptători  îl  determină  pe  maiorul 
Csutak  să  scrie  că  "nimeni  să  nu-şi  închipuie  că  pe  Români  îi  poţi  alunga  uşor, 
căci  acela  se  înşeală.  Cine  a  nutrit  această  speranţă  nu  şi-a  dat  seama  că  fiecare 
popor,  când  se  aprinde  în  el  scânteia  divină  şi  devine  conştient  că  este  o  naţiune  şi 
că  în  el  zace  puterea,  nu  există  armă  cu  care  să  fie  învins". 

Iar  în  ziarul  unguresc  Honved  din  Cluj,  căpitanul  Gabany  scrie  despre 
înfrângerea  şi  punerea  pe  fugă  a  baronului  Kemeny  la  Valea  Cerbului, 
următoarele:  "Compania  lui  Simion  Groza  (unul  din  tribunii  lui  Iancu)  ar  putea 
servi  spre  onoarea  oricărui  general  din  lume.  Moţii  nu  sunt  laşi.  Mulţi  ofiţeri 
renumiţi,  care  au  luat  parte  la  bătăliile  din  Ardeal,  spun  că  Moţii  sunt  mai  buni 
luptători  decât  soldaţii  guvernatorului  Transilvaniei,  generalul  Puchner". 

Această  vitejie  a  Moţilor  a  rămas  nedesminţită  toată  perioada  răscoalei  armate 
din  anii  1848-1849.  în  nici  un  loc,  cu  nici  ocazie,  armata  Moţilor  nu  a  suferit  vreo 
înfrângere  militară.  înfrângerea  cu  care  s'a  soldat  răscoala  lor  a  fost  de  natură 
politică  şi  ea  a  urmat  după  ce  Imperiul  a  fost  curăţit  de  armata  revoluţioară  a  lui 
Kossuth  de  către  armatele  imperiale  şi  ţariste  combinate. 

Lajos  Kossuth,  şeful  revoluţiei  ungare,  care  se  răsculase  împotriva 
despotismului  habsburgic  dela  Viena,  în  orbirea  sa  ca  rezultat  al  trufiei  ungureşti, 
a  refuzat  orice  colaborare  cu  revoluţionarii  români,  deci  şi  cu  Avram  Iancu. 
Kossuth  vroia  eliberarea  numai  a  Ungurilor  şi  menţinerea  în  acelaşi  timp  a 
servituţii  pentru  celealte  naţiuni.  Când  s'a  apropiat  sfârşitul  zilelor  armatei  sale 
revoluţionare,  a  făcut  apel  la  Avram  Iancu  ca  să-şi  unească  forţele  împotriva 
despotismului  împărătesc.  Iancu  însă  nu  putea  să  rişte  soarta  Românilor  din 
Transilvania  pentru  a  salva  un  îngâmfat,  şi  mai  presus  de  toate  duşman  al 
neamului  românesc,  oricât  ar  fi  vrut  el  să  salveze  revoluţia. 

Profilul  moral  al  lui  Iancu  este  acela  caracteristic  marilor  revoluţionari  care 
cred  nelimitat  în  idealul  pentru  care  luptă.  Ei  refuză  orice  compromis  sau  căi 
nedemne  de  atins  acest  ideal.  Sunt  drepţi  şi  generoşi  cu  subalternii  şi  prietenii  şi 
cavaleri  cu  duşmanul.  Stau  cu  fruntea  sus  şi  pieptul  deschis  în  faţa  pericolelor  şi 
aşa  intră  în  istorie.  Când  Vasvary,  revoluţionarul  ungur  convins  şi  el  că 
supremaţia  maghiară  asupra  celorlalte  naţiuni  trebue  menţinută  şi  care  totuşi  a 
ţinut  mult  să-l  cunoască  pe  Iancu,  a  căzut  la  Fântânele  în  luptă  cu  oastea  lui 
Iancu,  la  auzul  acestei  ştiri  Iancu  s'a  exprimat:  "Păcat  de  el  că  era  un  tânăr  cu 
mult  talent  şi  entuziasm". 

Dacă  Iancu  nu  a  căzut  în  multele  curse  ce  i  s'au  întins  de  către  armata 
revoluţionară  a  ungurilor,  se  datoreşte  precauţiunilor  ce  şi  le-a  luat.  Este  însă 
interesant  de  ştiut  că  una  din  aceste  curse  şi  cea  mai  perfidă  dintre  ele  i-a  fost 
întinsă  de  însuşi  Kossuth,  şeful  revoluţiei  ungare  din  1848.  Printr'o  manevră  de 
abjectă  înşelătorie  a  încercat  să-l  atragă  la  o  înţelegere,  tratativele  fiind  duse  prin 


Nicolae  Niţă 


627 


intermediul  unui  deputat  român  în  Parlamentul  din  Budapesta,  Dragoş.  După 
multe  misive  şi  discuţii,  Iancu  acceptă  să  meargă  la  Abrud  unde  să  depună 
jurământul  de  loialtate.  Pe  altă  parte,  Kossuth  instrueşte  pe  căpitanul  Hatvany  ca 
atunci  când  Iancu  se  va  găsi  cu  ai  săi  în  biserică,  să-i  înconjoare  şi  să-i  aresteze. 

înştiinaţat  de  apropierea  lui  Hatvany,  Iancu  a  plecat  în  munţi.  în  mâinile  lui 
Hatvany  au  căzut  doar  Buteanu  şi  cu  Dobra,  care  n'au  vrut  să  creadă  c'ar  fi  la 
mijloc  o  manevra  murdară.  La  scurtă  vreme  cei  doi  tribuni  ai  lui  Iancu  căzuţi  în 
mâinile  lui  Hatvany  au  fost  măcelăriţi  cu  atâta  cruzime  cum  numai  ungurii  ştiu  să 
o  facă  cu  cei  caăuţi  în  mâinile  lor  şi  rămaşi  fără  nici  o  apărare.  Este  acest  lucru  în 
caracterul  lor  atavic,  cu  care  au  venit  din  Asia  şi  care  nu-i  va  părăsi  niciodată. 

împăratul  Franz  Josef  din  calcule  şi  interese  meschine  ale  Coroanei,  nu-şi 
respectă  promisiunea  făcută  lui  Iancu  de  a  acorda  liberatate  Românilor.  în 
schimb,  din  aceleaşi  calcule  meschine  semnează  decretul  care  legiferează  unirea 
Transilvaniei  cu  Ungaria.  Astfel  se  sfârşeşte  tragic  revoluţia  din  1848-49  şi  se 
deschide  o  nouă  epocă  de  impilare  şi  de  noi  lupte  de  eliberare  pentru  poporul 
român,  care-şi  vor  găsi  deslegare  în  conflagraţia  din  1914-1918,  când  puterile 
centrale  sunt  învinse  şi  imperiul  austro-ungar  este  destrămat. 

Avram  Iancu  nu  îşi  poate  învinge  amăăaciunea  mare  care  l-a  cuprins.  Din  nou 
îşi  închină  toată  energia  pentru  a  câştiga  pe  cale  de  judecată  drepturile  Moţilor 
asupra  pădurilor  lor,  păduri  pe  care  ei  le-au  reluat  în  stăpânire  în  cursul  răscoalei. 
Amărăciunea  lui  a  crescut  şi  mai  mult  când  a  trebuit  să  se  dea  bătut  în  faţa  puterii 
administrative  imperiale  de  a  smulge  din  nou  pădurile  din  mâinile  Moţilor.  După 
ce  şi-a  consumat  toată  averea  cu  procesele  Moţilor,  Iancu  rămâne  doar  cu  fluerul 
cu  care-şi  cântă  amărăciunea  pe  piscurile  munţilor  lui  dragi.  în  rătăcirile  sale  însă 
Iancu  nu  a  fost  lăsat  nici  o  clipă  singur.  Fără  ca  el  să  ştie,  mereu  erau  oameni 
care-1  însoţeau  pe  departe  şi  care-1  ocroteau.  Toată  Ţara  moţilor  stătea  zid  în  jurul 
său,  ca  nu  cumva  duşmanul  să  le  răpească  Crăişorul  lor  drag  şi  să-l  omoare. 

Regele  Munţilor  se  stinge  la  9  Septembrie  1872  la  Baia  de  Criş.  I  s'au  făcut 
funeralii  naţionale,  urmând  ca  să-l  aşeze  pentru  vecie  sub  gorunul  lui  Horea  de  la 
Ţebea,  după  dorinţa  sa.  Atâta  mulţime  s'a  adunat,  încât  când  fruntea  cortegiului 
mortuar  a  ajuns  la  Ţebea,  la  Baia  de  Criş  încă  nu  au  ajuns  să  se  încoloneze  toţi 
aceia  care  voiau  să-l  petreacă  la  locul  de  veci.  Aşa  au  ştiut  Moţii  să-şi  cinstească 
conducătorul  şi  aşa  a  ştiut  în  vechime  întreg  poporul  român  să-şi  venereze  eroii. 

Să  încheiem  acest  omagiu  adus  lui  Avram  Iancu  de  ziua  Unirii  Transilvaniei  cu 
Patria  Mamă  cu  cuvintele  doinei  ce-i  poartă  numele: 

Colo'n  Munţii  Ţebei,  unde  Horea  odată 
Şi-aduna  oştirea  sub  falnic  gorun, 

Este  o  movilă  şi-o  cruce  uitată, 

A  lui  Avram  Iancu,  eroul  tribun. 

Dormi,  o,  dormi  în  pace,  eroule  mare, 

Căci  de  a  ta  umbră  duşmanii  se  tem. 

Dar  veni-va  vremea,  ziua  sfântă'n 
O  Dacie  nouă  iar  să  ridicăm. 

Atunci  tot  Românul,  de  la  mic  la  mare, 

Ridica-ţi-va  templu,  măreţ  monument. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


628 


Atunci  n'or  mai  zice  liftele  păgâne, 

Că  e  laş  Românul  pe  al  său  pământ. 

"AVRAM  IANCU  a  fost  sacrificiu  al  simţului  său  de  libertate  şi  onoare,  al  neînfricatei  sale 
dagoste  către  naţiune  şi  al  devotamentului  său  sublim  pentru  patrie".  George  BARIŢIU,  1872 

60  DE  ANI  DELA  UNIREA  BUCOVINEI  CU  PATRIA-MAMĂ  ROMÂNIA  lS~ 

deVianorBENDESCU 

LA  28  Noemvrie  1918,  după  trei  ani  de  lupte  victorioase  ale  armatei  noastre 
alături  de  Aliaţii  occidentali,  care  ne-au  cerut  intrarea  în  război,  provincia 
Bucoviana  a  rupt  lanţurile  unei  dominaţiuni  străine  de  trei  ori  semicentenare  şi 
prin  libera  voinţă  a  poporului,  în  temeiul  dreptului  firesc  de  autodeterminare,  s’a 
unit  cu  patria-Mamă:  România. 

Antecedentele  politice  ale  marei  sărbători  naţionale  au  fost  în  primul  rând:  1) 
lupta  în  anii  1904-1914  a  revistei  “Junimea  literară”  din  Cernăuţi  de  sub 
conducerea  profesorului  universitar  Dr.  Ion  I.  Nistor  (1876-1962),  pentru  unitatea 
culturală  şi  politică  a  neamului  românesc;  2)  manifestul  “Comitetului  naţional  al 
Românilor  ardeleni  şi  bucovineini  şi  al  corpului  ofiţeresc  de  voluntari”,  din  Iaşi, 
care  cerea  prin  glasul  aceluiaşi  bărbat  politic,  în  numele  organizaţiei  şi  a  fraţilor 
subjugaţi  de  acasă,  a  căror  conştiinţă  era  siluită  şi  deci  în  imposibilitate  de  a  se 
pronunţa  liber,  să  fie  eliberaţi  de  sub  jugul  monarhiei  austro-ungare;  3)  declaraţia 
făcută  în  Parlamentul  din  Viena  de  prof.  Universitar  Dr.  Constantin  Isopescu- 
Grecu  (1871-1938)  ca  reprezentant  al  grupului  parlamentar  român,  prin  care  se 
proclama  dreptul  inalienabil  al  poporului  român  din  monarhia  austro-ungară  la 
viaţa  naţională  liberă;  4)  moţiunea  “Constituantei”  din  Cernăuţi,  convocată  la  27 
Oct .  1918 

Sub  preşedenţia  lui  Iancu  Flondor  (1865-1924),  prin  care  se  vota  unirea 
Bocovinei  integrale  într’un  stat  naţional  independent,  în  “deplină  solidaritate  cu 
Românii  din  Transilvania  şi  Ungaria”. 

Deşi  aceste  manifestări  erau  fondate  pe  credinţa  în  idealul  naţional  şi  pe 
confesiunea  în  dreptatea  noastră  naţională,  iar  actul  dela  27  Oct.  1918  marca  un 
vajnic  curaj,  ducând  opera  Unirii  aroape  de  realizare,  ea  nu  reglementa  problema, 
moţiunea  ultimului  fiind  nerăspicat  formulată  şi  putând  da  prilej  unor 
interpretări  regionalistice  greşite. 

Carenţa  raţională  a  Moţiunii  provenea  din  lipsa  unei  cunoaşteri  exacte  a 
situaţiei  politice  şi  militare  a  României  din  acele  momente,  aşa  că  trebuia 
corectată  pentru  ca  actul  Uniriii  să  fie  recunoscut  şi  legalizat  pe  plan  naţional  şi 
internaţional. 

Această  deficienţă  în  materie  de  drept  internaţional  fu  recunoscută  în  scurt 
timp  şi  de  comitetul  excutiv  al  Constituantei  şi  însuşi  de  I.  Flondor.  Era  deci  logic 
că  această  moţiune  se  lovea  de  desaprobarea  Comitetului  refugiaţilor  şi 
voluntarilor  bucovineni,  călit  în  lumina  libertăţii  şi  a  naţionalismului  integral, 


187  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  52,  Decembrie  1986. 


Nicolae  Niţă 


629 


stabilit  atunci  la  Chişinău  şi  sub  influenţa  acestuia  nu  se  bucura  de  agrementul 
guvernului  român,  condus  de  generalul  Coandă.  Se  cerea  deci  reformarea  actului. 

Siuaţia  din  Bucovina  devenind  între  timp  tot  mai  critică  şi  alarmantă  din 
cauza  debandadei  şi  descompunerii  armatei  austriece  şi  a  unor  grupuri  desprinse 
din  ea,  compuse  din  Ucrainieni  care  se  constituiseră  în  armată  naţională  şi 
începură  să  terorizeze  lumea  şi  să  sprijine  revendicările  politice  ale  conaţionalilor, 
revenirea  la  problema  reformulării  Moţiunii  unirii  deveni  posibilă  abia  după 
intrarea  trupelor  române,  solicitată  atât  de  Comitetul  refugiaţilor  români,  cât  şi 
de  guvernul  provizoriu  al  Bucovinei. 

Sosirea  triumfală  a  armatei  române  sub  comanda  generalului  Zadic, 
comandantul  Diviziei  a  8-a,  avusese  loc  în  memorabila  zi:  ll  Noemvrie  iqi8,  după 
ce  o  săptămână  anterior,  în  6  Noemvrie,  căzuse  în  Vechiul  regat  guvernul 
Marghiloman,  aliatul  Germaniei. 

Ordinea  publică  fiind  restabilită  în  Bucovina,  activităţile  politice  aflând 
reazim  şi  securitate  în  prezenţa  forţei  armate,  Comitetul  refugiaţilor  bucovineni  în 
frunte  cu  preşedintele  său,  profesorul  universitar  Dr.  Ion  I.  Nistor  şi  membrii 
comitetului:  Teodor  Stefanelli,  prof.  Gheorghe  Tofan  şi  alte  personalităţi  se 
reîntoarse  în  Bucoviana,  pentru  ca  acasă  să  lupte  pentru  idealul  lor:  alipirea 
desăvârşită  şi  necondiţionată  a  Bucovinei  întregi  cu  patria-mamă  România. 

Salutaţi  cu  entuziasm  de  Consiliul  naţional,  în  şedinţa  acestuia  din  25 
Noemvrie  se  hotărî  mai  întâi  o  colaborare  strânsă  între  ambele  grupări,  prin 
completarea  Consiliului  naţional  cu  membrii  Comitetului  refugiaţilor. 

După  aceeste  măsuri  prealabile,  prima  problemă  discutată  fu  aceea  a  moţiunii 
Unirii.  Pătrunzându-se  în  fondul  problemei,  punctul  de  vedere  al  foştilor 
refugiaţi,  care  avuseseră  ocazia  să  participe  la  marile  evenimente  desfăşurate  în 
Vechiul  regat  şi  să  cunoască  ideile  noi  şi  concepţiile  politice  ce  se  plămădiră  acolo, 
fu  recunoscut  de  toţi,  cu  unanimitatea  voturilor,  ca  just. 

De  acord  asupra  acestei  chestiuni  principale,  se  luă  apoi  hotărîrea  de  a 
convoca  pe  ziua  de  Joi  28  Noemvrie  1918  un  “Congres  general”  al  reprezentanţilor 
vieţii  politice  din  Bucovina,  pentru  “stabilirea  raportului  politic  al  Bucovinei  faţă 
de  regatul  român”. 

îndată  după  votarea  acestei  hotărîri  s’au  lansat  invitările  pentru  congres. 
Fireşte  ele  au  fost  trimise  şi  reprezentatnţilor  celorlalte  naţiuni  conlocuitoare.  La 
invitări  răspunseră  imediat  şi  pozitiv  reprezentanţii  Germanilor  şi  Polonilor. 

Minoritatea  ucrainiană,  care  nădăjduia  încă  în  formarea  unei  Ucraine  Mari, 
din  care  să  facă  parte  cel  puţin  nordul  Bucovinei,  n’a  răspuns,  iar  Evreii  lipsiţi  de 
o  conducere  prudentă,  întârziară  cu  răspunsul  lor. 

“Congresul  general”  al  Bucovinei  convocat  pentru  votarea  Unirii  Bucovinei  cu 
patria-mamă  într’un  stat  naţional  unitar,  avu  loc  în  ziua  amintită,  o  zi  însorită, 
într’o  atmosferă  sărbătorească  necunoscută  încă  în  Bucovina,  în  marea  sală 
sinodală  a  Palatului  mitropolitan. 

Luară  parte  toţi  reprezentanţii  poporului  român,  cei  ai  poporului  german  şi 
polonez  şi  datorită  masivei  propagande  a  ziarului  “Glasul  Bucovinei”  zeci  de  mii 
de  participanţi,  îndesaţi  în  curtea  mitropolitană  şi  în  străzile  împrejmuitoare. 

“Congresul  general”  fu  desschis  la  orele  11  dimineaţa  de  preşedintele 
Consiliului  naţional  şi  al  “Societăţii  pentru  cultură”,  octogenaraul  consilier 
consistorial,  părintele  Dionisie  Bej  an  (1837-1923),  cu  un  cuvânt  de  salut  la  adresa 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


630 


reprezentanţilor  armatei  române,  a  reprezentanţilor  Transilvaniei  şi  Basarabiei,  a 
membrilor  Consiliului  naţional  al  Bucovinei  şi  a  tuturor  celor  invitaţi. 

După  aceste  cuvinte  introductive,  Bejan  propuse  ca  Iancu  Flonder  în  calitate 
de  conducător  al  guvernului  provizoriu  al  Bucovinei  să  fie  ales  preşedinte  al 
“Congresului  general”. 

Propunerea  fiind  primită,  urcă  la  tribuna  prezidenţială  mai  întâi  Iancu 
Flondor,  care  citi  Moţiunea  Unirii,  apoi  profesorul  Ion  I.  Nistor,  fostul  preşedinte 
al  Comitetului  refugiaţilor  şi  voluntarilor  bucovineni  în  vechea  Românie,  care 
vorbi  despre  motivele  Moţiunii  Unirii,  discurs  ce  se  impuse  prin  grandilocvenţa 
oratorului. 

Moţiunea  pornind  dela  consideraţiile  că  Bucovina  a  fost  leagănul  Moldovei  şi 
regiune  românească  până’n  1774,  când  fu  smulsă  cu  vicleşug  din  trupul  Moldovei, 
că  poporul  român,  deşi  despuiat  în  mare  parte  de  bucuriile  moştenite,  n’a  pierdut 
totuşi  nădejdea  că  ceasul  mântuirii  va  veni,  culmina  cu  declaraţia:  ‘Constatăm  că 
ceasul  acesta  a  sunat!  Drept  aceea,  noi  Congresul  general  al  Bucovinei,  întrupând 

suprema  putere  a  tării,  hotărîm  Unirea  necondiţionată  şi  pentru  vecie  a 

Bucovinei,  în  vechile  ei  hotare  până  la  Cremuş,  Colacin  şi  Nistru  cu  Regatul 

României”. 

Profesorul  Dr.  Ion  I.  Nistor  aprofundând  în  discursul  său  premisele  Moţiunii, 
arătă  drama  antagonisului  între  stat  şi  naţiune  începând  cu  detrunchierea 
Bucovinei  de  Modova,  înfieră  samavolnicia  actului  de  cesiune  încheiat  fără 
consimţământul  înaintaşilor  noştri  de  Poarta  otamană,  care  n’avea  dreptul, 
conform  capitulaţiunii  încheiate  cu  domnii  Moldvei,  de-a  înstreina  nici  o  palmă 
din  pământul  acestei  ţări,  şi  arată  că  năzuinţele  Consiliului  naţional  formulate  în 
Moţiunea  Unirii  citită  de  Flondor  se  bazează  pe  drepturi  istorice  şi  ideia 
suveranităţii  şi  autodeterminării  naţionale. 

Ţinând  seama  de  toate  acestea,  el  recomandă  “Congresului  general” 
acceptarea  moţiunii  de  Unire,  fiindcă  principiul  naţionalităţilor  stă  la  baza 
fundării  statelor  şi  identitatea  între  stat  şi  naţiune  e  unica  cheie  de  propăşire  a 
unui  neam. 

După  cuvântările  lui  Flondor  şi  Nistor,  frenetic  aplaudate,  urmă  cea  a  lui 
Stanisloau  Kwiatkowske,  reprezentantul  Polonilor  şi  aceea  a  profesorului  Alois 
Lebouton  în  numele  consiliului  naţional  al  Germanilor,  care  se  pronunţară  pentru 
alipirea  Bucovinei  cu  regatul  României. 

Şi  aceste  declaraţii  fură  primite  cu  entuziaste  aplauze. 

După  aceasta,  preşedintele  Flondor  aduse  la  votare  Moţiunea  Unirii. 

Primirea  ei  cu  unanimitate  de  voturi  trezi  un  entuziasm  de  nedescris.  Delegaţii 
în  picioare,  foarte  mulţi  având  ochii  în  lacrimi,  aplaudară  îndelung  şi-şi  strigară 
bucuria,  iar  la  răspândirea  fulgerătoare  a  veştii,  în  Cernăuţi,  în  oraşe  şi  sate, 
dangăte  de  clopote,  toace  şi  chiote  nesfârşite  de  “Trăiască  România  Mare”, 
răsunară  în  lungul  şi  latul  Bucovinei. 

încercase  neamul  românesc  sub  Eudoxie  Hurmuzachi  (1812-1874)  în  1848  să 
obţină  prin  luptă  o  viaţă  mai  bună;  se  ridicase  şi  în  alte  rânduri  pentru  pâne  şi 
dreptate,  dar  toate  aceste  încercări  fură  reprimate  în  tot  ce  avuseră  mai  esenţial. 

Ceea  ce  nu  se  putuse  înfăptui  până  atunci,  deveni  posibil  în  urma  primului 
război  mondial. 


Nicolae  Niţă 


631 


Trei  ani  de  lupte  grele,  în  care  şi  fiii  Bucovinei  îşi  aduseră  obolul  lor,  roşind  cu 
rubinul  sângelui  lor  sfântul  pământ  al  ţării,  la  Mărăşti,  Mărăşeşti  şi  Oituz,  duseră 
în  cele  din  urmă  la  înfrângerea  armatei  austro-ungare-germane  şi  la  destrămarea 
statelor  lor. 

Acest  act  al  Unirii  a  fost  prezentat  apoi  în  ziua  de  29  Noemvrie  majestăţii  Sale 
Regelui  Ferdinand  la  Iaşi  de  o  delegaţie  formată  din  următoarele  personalităţi: 
Iancu  Flondor,  Ion.  I.  Nistor,  mitropolitul  Vladimir  de  Repta,  Dioisie  Bejan, 

Doxuţa  Hormuzachi,  Radu  Sbiera,  Octavian  Gheorghian,  Vasile  Marcu,  Dimitrie 

Bucevschi,  Gheorghe  Voitcu,  Vasile  Alboi-Sandru,  Ion  Candrea  şi  Stanislau 

Kwiatkowski. 

Rezoluţia  “congresului  general”  a  fost  supusă  aprobării  Consiliului  de  miniştri 
în  frunte  cu  Ion  C.  Brătianu  şi  consfinţirii  regale,  foruri  care  finalizară  Unirea 
Bucovinei  cu  patria-mamă,  prin  decretul-lege  nr.  3744  din  18  Dec.  v.  1918  (=31 
Dec.n.  1918),  publicat  în  din  Monitorul  oficial  nr.  217  din  19  Dec.  v.  1919  (=)  Ian. 
n.  1919). 

în  aceeaşi  zi  apăru  decretul-lege  pentru  administraţia  Bucovinei  care 
prevedea  că  legile  esenţiale  nu  vor  putea  fi  modificate  decât  pe  cale  legislativă, 
întrucât  însă  vor  fi  necesare  schimbări,  ele  vor  putea  urma  prin  decrete-legi.  Mai 
departe  decretul  prevedea  că  Bucovina  va  fi  reprezentată  în  Consiliul  de  miniştri 
prin  doi  miniştri  fără  portofoliu:  unul  ca  delegat  al  guvernului  pentru 
administraţia  Bucovinei  cu  reşedinţa  la  Cernăuţi,  iar  al  doilea  la  Bucureşti. 

Decretul-lege  pentru  Unirea  Bucovinei  fu  ratificat  de  Camera  deputaţilor  în 
şedinţa  din  29  Decemvrie  1919,  preşedinte  al  ei  fiind  N.  Iorga  şi  raportor 
deputatul  bucovinean  Dr.  Romulus  Reuţ,  iar  de  Senat  în  26  Dec.  1919,  preşedinte 
fiind  Dr.  Corneliu  Şumuleanu. 

Devenind  “Lege  pentru  ratificarea  Unirii  cu  Regatul  României”,  ea  fu 
promulgată  de  M.  S.  Regele  Ferdinand  în  31  Dec.  1919,  investită  cu  sigiliul  statului 
şi  publicată  în  “Monitorul  Oficial”.  Nr.  206  din  1  Ianuarie  1920. 

Legea  a  fost  contrasemnată  de  Drul  Alexandru  Vaida-Voevod,  atunci 
preşedinte  al  Consiliului  de  miniştri;  de  profesorul  D-rul  Ştefan  Ciceo-Pop  ca 
ministru  de  justiţie. 

Actul  unirii  Bucovinei  cu  Vechiul  regat  al  României  într’un  stat  român  unitar, 
fu  recunoscut  la  10  Septembrie  1919  şi  pe  plan  internaţional,  cu  ocazia  semnării 
Tratatului  special  de  pace  dela  Saint-Germain  en  Lave  între  Puterile  aliate  şi 
Austria. 


♦ 


♦ 


♦ 


Cu  ziua  de  28  Noemvrie  1918  începu  o  nouă  fază  politică  şi  administrativă  în 
istoria  Bucovinei,  una  de  libertate,  dreptate  socială  şi  etnică,  refacere  naţională  şi 
înflorire  culturală. 

Ţinându-se  seama  de  nevoile  ţărănimii  nedreptăţite  sub  stăpânirea  austriacă 
de  o  întreagă  mafie  de  moşieri  străini,  care  acaparaseră  majoritatea  solului 
românesc,  s’a  alcătuit  de  Secretariatul  de  stat  pentru  agricultură  al  Bucovinei,  sub 
conducerea  directă  a  ministrului  pentru  Bucovina,  Ion  I.  Nistor,  un  decret  de 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


632 


reformă  agrară,  devenit  în  6  Septembrie  1919  (Mon.  Of.  nr.  113  din  7  Sept.), 
decret-regal ,  iar  în  30  Iulie  1921:  “Lege  pentru  reforma  agrară  din  Bucovina”. 

Măsurile  de  împroprietărire  au  dovedit  o  înaltă  concepţie  agrară,  scopul  lor 
social-economic  fiind  unit  cu  cel  naţional. 

Pe  baza  legii  agrare  s’au  expropiat  561  de  moşii  cu  o  suprafaţă  de  75.798  ha  de 
pământ  cultivabil,  care  au  fost  distribuite  în  loturi  până  la  5  ha  la  76.911  săteni. 
Atenţie  s’a  dat  şi  coloniştilor  români. 

Colonizările  româneşti  s’au  făcut  în  Nordul  Bucovinei,  regiune  ce  fusese 
inundată  cu  elemente  rutene  din  Galiţia,  de  fosta  stăpânire  austriacă. 

Concomitent  cu  această  mare  operă  de  dreptate  socială  şi  etnică,  s’au  săvârşit 
în  sectorul  agrar  îmbunătăţiri  în  chestiunea  procurării  de  inventare  agricole 
ieftine  pentru  ridicarea  producţiei  agricole  şi  întărirea  gospodăriilor  ţărăneşti. 

O  completare  a  acestei  opere  a  fost  Conversiunea  datoriilor  agricole,  iar  în 
1925  înfiinţarea  unei  Camere  agricole  la  Cernăuţi. 

Tot  între  măsurile  iniţiale  urgente  luate  de  guvernul  românesc,  au  fost 
următoarele  mari  acte  de  ordin  social  şi  cultural. 

S’a  început  cu  refacerea  ţării;  au  fost  reconstruite  casele  ţărăneşti  ce  erau  în 
ruine  din  cauza  luptelor  ruso-austriece  în  cursul  războiului  mondial;  s’au  reclădit 
localurile  publice;  s’au  reparat  căile  de  comunicaţii;  s’a  introdus  limba  română  în 
instituţiile  publice  şi  s’au  îndepărtat  cei  ce  nu  cunoşteau  limba  noastră  sau  nu 
voiau  s’o  înveţe;  se  desfiinţară  liceele  străine  din  lipsă  de  elevi. 

în  scopul  promovării  şi  adâncirii  învăţăturii  şi  culturii,  s’a  completat 
învăţământul  de  toate  gradele;  s’a  înfiinţat  o  Şcoală  de  învăţătoare  pe  lângă  aceea 
de  învăţători;  s’a  mărit  numărul  liceelor  şi  s’a  dat  fiinţă  unui  Conservator  de 
muzică  şi  artă  dramatică  (1924),  precum  şi  unui  Teatru  naţional  (1922),  a  cărui 
direcţiune  administrativă  fu  încredinţată  profesorului  universitar  şi  apreciat 
dramaturg  Dr.  Constantin  Berariu,  iar  cea  artistică  omului  de  teatru  Petre  Sturza, 
care  angajară  pentru  teatru  actori  de  faimă,  între  ei:  Ovid  Brădescu,  Lily  şi  Nae 
Bulandra,  Ilie  Cernea,  Jules  Cazaban,  Nello  Bucevschi,  Ion  Economu,  Ecaterina 

Ionescu,  etc. 

înnoiri  preţioase  în  acest  proces  natural  de  reînviere  naţională,  asemănător 
aceluia  care  se  petrece  primăvara,  după  o  iarnă  lungă  şi  geroasă,  când  se  iveşte 
soarele  cald  şi  luminos  care  face  să  învie  tot  ce  are  în  sine  germenii  vieţii,  au  fost 
pentru  Bucovina  anilor  1919-1928  şi  reforma  justiţiei  şi  a  Bisericii. 

Bucurându-se  de  toată  grija  şi  solicitudinea  stăpânirii  româneşti,  justiţia  a 
cunoscut  îmbunătăţiri  în  toate  ramurile  ei:  în  magistratură,  procuratură 
(parchet),  notariat  public  şi  avocatură. 

Cel  mai  preţios  dar  pe  care  l-a  făcut  administraţia  românească  orânduirii 
judiciare  a  Bucovinei,  a  fost  întemeierea  unei  Curţi  de  apel  la  Cernăuţi,  prin 
decretul-lege  din  14  Mai  1919,  iar  în  1925  înzestrarea  Bucovinei  cu  5  tribunale. 

Crearea  unei  curţi  de  apel  la  Cernăuţi  a  satisfăcut  una  din  cele  mai  ardente 
dorinţi  a  justiţiabililor  bucovineni,  fiindcă  Bucovina  vremurilor  austriece  neavând 
o  curte  de  apel  proprie,  procesele  de  apel  se  judecau  la  Lwow,  capitala  Galiţiei. 

Ce  priveşte  Biserica  Ortodoxă  Română  a  Bucovinei,  prin  “Legea  pentru 
organizarea  bisericii  ort. -române  şi  Statutul  ei  (publicată  în  Mon.  Of.  nr.  97  din  6 
Mai  1925)  s’au  dat  problemelor  ei  şi  a  “Fondului  bisericesc”,  soluţii  bune  şi 
definitive. 


Nicolae  Niţă 


633 


Mitropolitul  Bucovinei  deveni  membru  al  Sinodului  bisericii  autocefale 
române;  administraţia  Fondului  bisericesc,  alcătuit  din  domeniile  mănăstireşti  şi 
episcopeşti  fu  încredinţată  Consiliului  eparhial  în  frunte  cu  mitropolitul  şi  pentru 
a  se  da  adminstrării  un  caracter  democratic,  se  dispune  înfiinţarea  unei  Adunări 
eparhiale,  constituită  din  mireni  şi  clerici,  în  raport  numeric  de  1/3  clerici.  Cu 
principiul  din  urmă  fu  realizat  un  postulat  pentru  care  au  luptat  eroic,  dar  fără 
noroc,  fraţii  Hurmuzachi  începând  cu  anul  1848  şi  mitropoliţii  Bucovinei  şi 
Dalmaţiei:  Teofil  Bendella  (1814-1875)  şi  Silvestru  Morariu  (1818-1895). 

Apogeul  reformelor  pentru  consolidarea  Bucovinei  în  cadrul  statului 
românesc  unitar  a  fost  însă  înfiinţarea  Universităţii  române  din  Cernăuţi. 

Inaugurarea  ei  solemnă  se  făcu,  cu  fastul  cuvenit,  la  24  Octomvrie  1920  în  Sala 
sinodală  a  Palatului  mitropolitan  şi  în  Aula  universităţii. 

Majestăţile  lor,  Regele  Ferdinand  şi  Regina  Maria,  însoţiţi  de  Alteţa  Sa 
principele  Carol  precum  şi  de  întreaga  Augustă  Familie  Regală,  au  binevoit  să 
vină  atunci  în  capitala  Bucovinei,  în  suita  Regală  fiind  toţi  membrii  guvernului  în 
frunte  cu  generalul  Averescu. 

Rector-ctitor  al  universităţii  a  fost  istoricul  şi  bărbatul  de  stat  Dr.  Ion  I.  Nistor, 
care  a  rostit  discursul  festiv. 

în  cei  douăzeci  de  ani  cât  a  funcţionat  universitatea  cernăuţeană,  ea  a  fost  un 
bastion  al  românităţii  şi  latinităţii  în  colţul  de  nord  al  României  şi  o  vatră  de 
lumină  care  nu  a  urmărit  numai  şcolirea  şi  meşteşugirea  minţii  ci  şi  modelarea 
sufletului.  Ea  a  fost  frecventată  acum  în  cursul  primei  decade  dela  unire  de  15.404 
studenţi,  în  cele  4  facultăţi  ale  ei. 

Pe  lângă  cursurile  lor  obligatorii,  profesorii  au  desvoltat  şi  o  vastă  activitate 
ştiinţifică,  publicând  studii  în  domeniul  specialităţii  lor  precum  şi  o  serie  de 
publicaţiuni  periodice  ca:  “Buletinul  Facultăţii  de  ştiinţe”,  “Revista  filologică”, 
“Candela”,  “Junimea  Literară”,  “Făt-Frumos”,  “Mihai  Eminescu”  etc. 

Astfel  tânăra  universitate  românească  dela  Cernăuţi,  s’a  afirmat  ca  o  puternică 
cetate  culturală,  ca  un  imens  laboratoriu  intelectual  în  care  s’a  făcut  ştiinţă,  s’a 
îmbogăţit  patrimoniul  nostru  cultural  şi  s’a  oţelit  caracterul  tinerei  generaţii. 

Din  marile  înfăptuiri  prestate  în  Bucovina,  în  a  doua  decadă  dela  Unire, 
amintim:  construirea  unui  nou  impozant  Palat  universitar  la  Cernăuţi,  inaugurat 
în  Oct.  1935;  construirea  clădirii  Bibliotecii  universitare,  ridicată  în  roşu,  dar 
neterminată  în  1940  şi  străduinţele  ministrului  muncii  în  anii  1934-1937  de-a 
crea  prin  legile  sale,  o  clasă  burgheză  de  mijloc,  românească.  Dintre  legile  sale,  de 
reală  semnificaţie  socială  au  fost:  “Legea  pentru  pregătirea  profesională  şi 
exercitarea  meseriilor“  (publicată  în  Mon.  Of.  Nr.  99  din  30  Apr.  1936)  şi 
dispoziţiile  privitoare  la  organizarea  Camerelor  de  muncă  din  “legea  pentru 
înfiinţarea  Consiliului  superior  economic  şi  organizarea  camerelor  profesionale” 

din  29  Apr.  1936  (Mon.  Of.  Nr.  98). 


♦ 


♦ 


♦ 


Evocând  cu  mândrie  aceste  momente  de  împlinire  istorică,  alături  de  refugiaţii 
bucovineni,  ceilalţi  fraţi  şi  neamul  românesc  din  ţară,  ţinem  să  afirmăm  din  nou 
în  faţa  occidentului  şi  a  popoarelor  libere  ale  lumii,  caracterul  străromânesc  al 
pământului  bucovinean,  care  nu  numai  prin  istorie  şi  sângele  populaţiei 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


634 


aboriginare  e  românească,  dar  care  a  fost  însuşi,  LEAGĂNUL  STATULUI 
MOLDOVENESC. 

Din  nenorocire,  în  preajma  celui  de  al  treilea  deceniu  dela  proclamarea 
memorabilului  act  şi  consfinţirea  lui  de  către  aeropagul  politic  al  lumii  la 
conferinţele  de  pace  în  Paris  şi  Saint-Germain  en  Laye,  unele  dintre  marile  puteri 
cu  voinţa  slăbită  de  război  şi  cugetarea  politică  răzăşită  de  iluziile  unei  false 
euforii  a  biruinţei,  au  cedat  străduinţelor  imperialismului  sovietic,  trunchiind  ţara 
şi  dând  inamicului  Europei,  partea  de  nord  a  acestei  provincii,  un  teritoriu  de 
4895  km.  2,  regiune  cu  enorme  bogăţii  materiale  şi  culturale,  între  ele  municipiul 
Cernăuţi,  bastionul  academic  de  miazănoapte  al  culturalităţii  româneşti. 

Dacă  acum  anexarea  Bucovinei  de  către  Austria  a  fost,  precum  o 
caracterizează  marele  nostru  istoric  şi  bărbat  de  stat  Ion  I.  Nistor,  “un  târg 
ruşinos  pe  socoteala  patriei  noastre”,  “o  fărădelege  care  cerea  imperios  o 
răsbunătoare  îndreptare”,  -  încorporarea  părţii  ei  septentrionale  şi  a  Basarabiei  la 
Uniunea  Sovietică,  în  urma  ultimatului  rus  din  27  Iunie,  bazat  pe  înţelegerea 
Hitler  -  Stalin  şi  a  dictatului  dela  Paris  din  10  Februarie  1947,  constituie  nu 
numai  un  act  de  inegală  mişelie  şi  violenţă  neocolonialistă  împotriva  României,  ci 
şi  o  îngenunchiere  a  marilor  democraţii  apusene,  în  care  România  îşi  puse  toate 
nădejdile  în  străduinţa  de  a-şi  asigura  victoria  asupra  tiraniei,  căci  de  atunci  a 
început  expansiunea  sovietică  asupra  Europei  şi  lumii. 

Protestând,  ca  şi  în  cauza  Basarabiei,  împotriva  neruşinatului  şi  barbarului 
rapt  al  Nordului  Bucoveinei  şi  unind  durerea  noastră  cu  suferinţele  fraţilor 
aruncaţi  pradă  barbariei  şi  urgiei  slavismului,  ne  închinăm  cu  respectuoasă 
emoţie  în  faţa  intrasigenţei  neînfricate  cu  care  ei  înfruntă  crâncena  tiranie  şi-i 
asigurăm  că  nu  vom  accepta  nedreapta  sfâşiere  a  ţării,  că  vom  sta  pe  baricadele 
luptei  şi  că  nu  vom  ceda  până  ce  nu  vom  vedea  salvate  provinciile  răpite  din 
lanţurile  călăilor  moscoviţi. 

Pricipiul  suveranităţii  naţionalităţilor  a  stat  în  istorie  şi  stă  şi  acum  la  baza 
statelor  sănătoase.  Nu  putem  renunţa  la  el  de  dragul  imperialismelor  şi  al 
ideologiilor  distrugătoare  de  stat  şi  naţiune. 

1  DECEMBRIE  1948  188 
BISERICA  GRECO-CATOLICĂ  ROMÂNĂ 


de  Victor  CORBUŢ 

Pentru  Români  ziua  de  1  Decembrie  1948  trebuia  să  reprezinte  aniversarea  a  30 
de  ani  dela  proclamarea  UNIRII  TRANSILVANIEI  CU  PATRIA  MAMĂ. 

Pentru  neromânii  din  ţară  pentru  comunişti  şi  păgâni  această  zi  a  reprezentat 
NELEGIUIREA,  CRIMA  STRIGĂTOARE  LA  CER  a  sugrumării  Bisericii  Greco- 
Catolice;  biserica  soră  a  Bisericii  noastre  ortodoxe.  "Decretul  358"  materializează 
această  nelegiuire  şi  crimă  împotriva  conştiinţei  şi  nu  este  decât  o  mascaradă 
orchestrată  de  partidul  comunist  cu  concursul  câtorva  laşi  de  care  nu  am  dus  lipsă 
niciodată,  nici  în  trecut  şi  nici  astăzi,  dovadă  că  nelegiuirea  criminală  nu  este 
sfârşită  şi  continuă  şi  azi. 


188  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  52  (supliment  de  Crăciun),  1986. 


Nicolae  Niţă 


635 


Da  fapt,  la  1  Decembrie  1948,  totul  era  practic  îndeplinit  conform  planului 
prestabilit,  deoarece  toţi  episcopii  titulari,  nu  numai  cei  Greco-Catolici  dar  şi  cei 
Romano-Catolici,  împreună  cu  un  mare  număr  de  preoţi  erau  de  mult  şi  în  mod 
samavolnic  ridicaţi  dela  domiciliile  lor,  arestaţi  fără  nici  un  temei  juridic, 
întemniţaţi  fără  judecată  şi  fără  sentinţă  şi  supuşi  unui  tratament  inuman,  brutal 
şi  degradant,  pradă  înfometării  şi  celor  mai  sadice  ingerinţe  care  le-au  adus 
tuturor,  în  scurtă  vreme  sfârşitul. 

Au  fost  bravi  şi  s'au  purtat  ca  sfinţii  iar  prin  moartea  lor  neamul  întreg  s'a 
acoperit  de  ruşine  în  faţa  creştinătăţii,  trebuind  să  suporte  bătaia  lui  Dumnezeu 
până  când  se  va  învrednici  de  milostivirea  şi  iertarea  Lui. 

Să  nu  uitaţi,  Români  din  toate  generaţiile,  să-i  avem  pildă  de-a  pururi;  că  un 
simplu  DA  să  fi  spus  fiecare  dintre  ei,  şi-ar  fi  asigurat  libertatea  dela  opresorii  şi 
schingiuitorii  lor.  Dar  ei  nu  au  cedat  anticristului,  nu  au  acceptat  impilarea, 
renegarea  credinţei  căreia-i  slujeau,  aşa  după  cum  făcuse  înainte  cu  peste  500  de 
ani  sfântul  de  astăzi,  Thomas  More. 

Opt  sunt  episcopii  Greco-Catolici  şi  patru  cei  Romano-Catolici  ucişi  sau  morţi 
în  temniţele  României  comuniste  sau  urmare  brutalităţilor  cărora  au  fost  supuşi 
în  temniţe: 

1.  VASILE  AFTENIE,  EPISCOP  AL  BUCUREŞTIULUI.  Născut  la  14  Iulie 
1899.  Torturat  în  temniţa  dela  Jilava,  unde  moare  în  ziua  de  10  Mai  1950.  Era 
în  etate  de  50  de  ani.  Scos  din  temniţă  pe  furiş,  este  înmormântat  tot  pe  furiş 
în  cimitirul  Bellu  din  Bucureşti,  pe  crucea  ce-i  străjuia  la  căpătâi  fiind  scrise 
doar  iniţialele  numelui  său,  pentru  a  nu  se  afla  nimic.  Lumea  însă  tot  a  aflat  şi 
venea  să  se  închine,  să  depună  flori,  să  se  roage  şi  să  atingă  crucea,  care  se 
spunea  că  era  făcătoare  de  minuni. 

2.  IO  AN  SUCIU,  EPISCOP  AL  BLAJULUL.  Născut  la  4  Decembrie  1907. 
Moare  în  ziua  27  Mai  1953  în  temniţa  dela  Sighet,  lovit,  batjocorit  şi  scuipat 
de  temnicerii  diavolului.  Avea  numai  46  de  ani  şi  era  autor  al  mai  multor 
cărţi,  dedicate  în  special  tineretului.  Pe  amândoi  i-am  cunoscut  îndeaproape, 
la  Oradea  şi  Bucureşti. 

3.  DR.  VALERIU  TRAIAN  FRENŢIU,  EPISCOP  AL  ORADIEI.  Născut  la  25 
Aprilie  1875,  moare  în  aceleaşi  condiţiuni  în  temniţa  dela  Sighet,  la  11  Iulie 
1952.  Avea  vârsta  de  77  de  ani. 

4.  TITUS  LIVIUS  CHINEZU,  EPISCOP  AL  BUCUREŞTIULUI,  urmaş  al 
epsicopului  Aftenie,  consacrat  in  pectore,  în  temniţa  dela  Sighet  de  către 
episcopul  Frenţiu.  Dar  nu  apucă  să  funcţioneze  în  libertate,  pentrucă  moare 
în  aceeaşi  temniţă  în  ziua  de  15  Ianuarie  1955,  unde  a  fost  lăsat  să  îngheţe  de 
ger.  Avea  51  de  ani. 

5.  ION  BĂLAN,  EPISCOP  AL  LUGOJULUI.  Născut  la  10  Februarie  1880, 
moare  în  spital,  unde  se  afla  internat  urmare  tratamentului  diabolic  la  care  a 
fost  supus.  Moartea  are  loc  la  4  August  1960.  Avea  vârsta  de  80  de  ani. 

6.  ALEXANDRU  RUSSU,  EPISCOP  DE  BAIA  MARE.  Născut  la  22 
Noembrie  1884,  moare  în  temniţa  dela  Gherla  în  ziua  de  9  Mai  1963.  Avea  79 
de  ani. 

7.  IULIU  HOSSU,  EPISCOP  AL  CLUJULUI  ŞI  GHERLEI.  Născut  la  30 
Ianuarie  1885,  moare  într'un  spital  din  Bucureşti,  în  ziua  de  28  Mai  1970, 
urmare  brutalizărilor  din  temniţele  prin  care  a  trecut  şi  în  care  a  petrecut 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


636 


peste  20  de  ani,  incluzând  domicilii  forţate,  exil,  arest  la  domiciliu  şi  temniţa 
Sighet.  înainte  de  a  muri  a  fost  consacrat  cardinal,  in  pectore,  în  1969,  de 
către  Sanctitatea  Sa  Papa  Paul  al  Vl-lea.  La  1  Decembrie  1918,  la  Alba  Iulia  el 
a  fost  ales  să  citească  Proclamaţia  Unirii  Transilvaniei. 

8.  IULIU  HÎRŢEA,  EPISCOP,  in  pectore,  consacrat  de  către  nunţiul 
apostolic,  episcop  Patrick  O'HARA,  în  1949.  Născut  in  anul  1913,  este 
întemniţat  încă  din  vara  anului  1948  în  temniţa  dela  Oradea,  unde  ne-am 
revăzut  mulţi  ani  după  terminarea  liceului,  fiind  colegi  de  bancă  şi  de  clasă  şi 
consăteni.  După  13  ani  de  temniţă  cu  sănătatea  zdruncinată  moare,  în  anul 
1978.  într'o  scrisoare  către  părintele  Alexandru  Raţiu,  autorul  cărţii, 
"STOLEN  CHURCH"  (sursă  în  mare  parte  a  datelor  prezentului  articol) 
episcopul  Hirte  scria  :"NU  NOI  SUNTEM  CEI  CARE  TAC  ŞI  PĂSTREAZĂ 
TĂCEREA  AICI.  NU  NOI  SUNTEM  BISERICA  TĂCERII,  CI  MEMBRII 
BISERICII  DIN  LUMEA  LIBERĂ.  EI  SUNT  ADEVĂRATA  BISERICĂ  A 
TĂCERII  PENTRUCĂ  NU  VORBESC  RĂSPICAT  ÎN  NUMELE  NOSTRU". 

Episcopii  Romano-Catolici  care  au  împărtăşit  aceeaşi  soartă,  în  împrejurări 
similare: 

1.  ALEXANDRU  CISAR,  AL  BUCUREŞTIULUI,  mort  în  temniţa  dela  Jilava 
în  anul  1951. 

2.  ANTONIE  DURCOVICI,  AL  IAŞULUI,  ucis  în  temniţa  dela  Sighet  în  anul 
1950. 

3.  FRANCIS  SHAFFLER  AL  ORADIEI,  mort  în  anul  1957,  fără  a  se  putea 
preciza  dacă  moartea  a  avut  loc  în  temniţa  dela  Gherla  sau  la  Ghencea. 

4.  AUGUSTIN  PACHA  AL  TIMIŞOAREI,  mort  în  anul  1955  urmare 
tratamentului  din  temniţe. 

Singur  epsicopul  ÂRON  MARTON  de  Alba  Iulia  a  supravieţuit  temniţei,  dar 
despre  care  nu  avem  date  mai  recente. 

Au  trecut  mai  bine  de  250  de  ani  dela  întemeierea  Bisericii  Greco-Catolice 
române.  Strălucita-i  tradiţie  şi  măreţele-i  înfăptuiri  în  toată  această  perioadă  fac 
parte  din  însăşi  fiinţa  spirituală  a  neamului  şi  se  identifică  total  cu  însuşi  eul 
nostru  naţional.  Nimic  în  lume,  orice  s'ar  spune,  nu  poate  justifica  nelegiuirea 
criminală  comisă  împotriva  ei.  De  aceea,  pentru  sângele  nevinovat  al  martirilor  pe 
care  ea  i-a  dat,  în  timp  ce  un  popor  întreg,  lipsit  de  curaj  asistă  docil  şi  îngrozit, 
Dumnezeu  ne-a  pedepsit  cu  urgia  care  s'a  abătut  asupra  noastră. 

De  dincolo  de  mormânt  se  aud  ca  bătăile  unui  clopot  cosmic,  cuvintele 
episcopului  Suciu,  adresate  preoţilor  şi  credincioşilor,  în  timp  ce  era  supus  tiraniei 
şi  persecuţiei: 

"ACUM  ÎN  ŢARA  NOASTRĂ  ROMÂNEASCĂ  ESTE  CEASUL  EROISMULUI 
CREŞTIN.  BISERICA  DE  RIT  BIZANTIN,  ADEVĂRATA  EXPRESIE  A  CULTURII 
ROMANE  ŞI  CREDINŢEI  ROMANO  CATOLICE  ESTE  PREZENŢA  AUTENTICĂ 
A  MÂNTUITORULUI  SFÂNT  PRINTRE  ROMÂNI,  IAR  PRESECUŢIA  PE  CARE 
O  SUFERIM  ESTE  ÎNTRU  CHRISTOS.  IISUS  ÎNSUŞI  ÎN  MISTICU-I  TRUP  ESTE 
DIN  NOU  BĂTUT,  SCUIPAT,  ÎNCUNUNAT  CU  SPINI  ŞI  RĂSTIGNIT.  CETATEA 


Nicolae  Niţă  ■fr 


637 


BISERICII  LUI  CHRISTOS  ÎN  ROMÂNIA  ESTE  ATACATĂ  DE  FIII  ÎNTUNE¬ 
RICULUI.  VOI  SĂ  NU  SCRIEŢI  ÎN  PAGINILE  ISTORIEI  CUVINTELE:  LAŞ  ŞI 
TRĂDĂTOR.  LUPTAŢI  PENTRU  ETERNUL  NOSTRU  PATRIMONIU  DE 
ADEVĂR  ŞI  LUMINĂ,  PENTRU  SINGURA  CALE  DE  SALVARE  A  OAMENILOR: 
BISERICA  UNITĂ  CU  IISUS  CHRISTOS!" 

13  Ianuarie  1937  -  13  Ianuarie  1987  189 
MAJADAHONDA 

50  DE  ANI  SUB  PUTEREA  UNIFICATOARE  A  SACRIFICIULUI 

MOŢA-MARIN 

Reportaj 

de  V.A.C.  (Valentin  A.  CANTOR) 

Din  motive  practice,  comemorarea  a  avut  loc  pe  data  de  Sâmbătă,  10  Ianuarie 
'87.  în  ziua  precedentă,  cerul  s'a  înnourat  iar  ploaia,  spre  seară,  s'a  înteţit  odată 
cu  lăsarea  unei  ceţe  foarte  dense.  Dar  ce  'nsemna:  fie  ploaie  ori  viscol,  eram  cu 
toţii  hotărîţi  să  ignorăm  furiile  lui  Ianuarie. 

Peste  noapte  însă  s'a  pornit  un  vânt  puternic;  până  dimineaţa,  ceţurile  şi  norii 
s'au  risipit. 

Nici  depărtările  de  parcurs  ale  multora,  nici  vârsta  înaintată  a  altora  nu  au 
împiedicat  întâlnirea  naţionaliştilor  români,  în  adânca  lor  recunoştinţă  faţă  de 
semnificaţiile  sacrificiului  suprem  şi  voluntar  de-acum  50  ani  a  lui  Moţa  şi  Marin, 
cu  implicaţii  atât  de  binefăcătoare  pentru  legitimitatea  efortului  naţionalist 
român  de  după  marea  întregire  şi  prin  tragicele  persecuţii  şi  denigrări  care  au 
urmat. 

Odată  ajunşi  la  locul  comemorării,  irezistibil  ochii  s'au  îndreptat  spre 
impresionantul  monument,  profilat  spre  nord  pe  lanţul  munţilor  Guadarrama. 

Terenul  accidentat  pe  tot  parcursul,  dela  Madrid,  ne-a  făcut  să  ne  gândim  la 
dificultăţile  excepţionale  întâmpinate  de  luptătorii  înaintând  atunci,  iarna,  în 
încercarea  lor  de  a  smulge  capitala  din  mâinile  anticriştilor. 

După  sosirea  invitaţilor,  a  prietenilor,  foşti  combatanţi  spanioli,  a  camarazilor 
şi  simpatizanţilor  cauzei  naţionale,  a  început  ceremonialul  comemorării  cu 
depunerea  coroanelor  şi  jerbelor  de  flori,  la  crucea  de  piatră  care  marchează  locul 
căderii,  a  trecerii  din  viaţa  aceasta  pământească. 

Din  acel  moment  destinul  mişcării  naţionaliste  a  primit  botezul  înţelesurilor 
universale,  pe  lângă  cele  strict  naţionale.  Un  preot  român  şi  unul  spaniol  au 
înălţat  cuvintele  de  rugă  şi  mulţumire,  Atotputernicului. 

Privind  peste  capetele  celor  prezenţi,  vedeai  parcă  pe  purtătorii  de  torţe  din 
trecutul  datoriilor  împlinite  către  misterul  sacrificiilor  care  se  vor  mai  cere, 
pentruca,  însfârşit,  obrazul,  fiinţa  naţiunilor  asuprite  să  fie  recunoscute  şi 
respectate  în  tabloul  universal  al  naţiunilor. 

Discusurile  scurte,  comemorative  care  au  urmat,  au  reliefat  înţelesurile 


189  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  53-54,  Ian. -Feb.  1987. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


638 


sacrificiilor  de  atunci  pentru  necesităţile  grave  şi  globale  de  astăzi. 

Monumentul  Moţa-Marin  s'a  înălţat  demult  la  înălţimi  de  simbol,  simbol 
unificator,  peste  decenii  şi  peste 
meridiane  geografice;  o  punte 
între  generaţii;  o  speranţă  către 
viitorul  acoperit  acum  de  neguri 
grele. 

S'a  respirat  acolo  aerul  rar  al 
indignării  faţă  de  neruşinatul 
asalt,  care  are  loc  acum  pe  scară 
mondială,  împotriva  identităţii 
naţiunilor. 

S'a  respirat  acolo  aerul  rar  al 
împăcării  din  împlinirea  dato¬ 
riei. 

-Moţa! 

-Marin! 

-Prezenţi! 

PROHODUL  EROILOR 

I.  MOŢA  ŞI  V.  MARIN  ‘90 

La  Prohodul  mucenicilor 
Crucii  şi  ai  naţionalismului,  Ion 
Moţa  şi  Vasile  Marin,  căzuţi  în 
Spania  pentru  apărarea  Crucii 
lui  Christos  şi  înmormântaţi  la 
Bucureşti  în  Mausoleul  dela 
Casa  Verde  (profanat  după 
preluarea  puterii  de  comunişti 
-  N.N.),  au  slujit  I.  P.  Sf. 

Mitropolit  al  Ardealului,  Nico- 
lae,  P.  Sf.  Episcop  Vartolomeu 
al  Râmnicului  şi  P.  S.  S. 

Veniamin,  vicarul  arhiepisco¬ 
piei  Bucureştilor,  încojuraţi  de 
un  sobor  de  peste  200  de 
preoţi. 

Cu  prilejul  împlinirii  a  50  de 
ani  dela  jertfa  legionarilor  I. 

Moţa  şi  V.  Marin,  publicăm 
cutremurătoarea  rugăciune  de 
adâncă  simţire,  de  largă 
cuprindere  şi  înaltă  mângâiere 
pe  care  a  rostit-o  I.P.  Sfinţitul 


PREZENT! 

Nicolae  Niţă 

Chintesenţa  jertfei  eroilor  legionari  Ionel  Moţa 
şi  Vasile  Marin,  căzuţi  la  13  Ianuarie  1937  în 
tranşeele  de  apărare  a  Majadahondei,  pe  câmpiile 
însângerate  ale  Spaniei  invadate  de  bolşevici, 
reprezintă  postulatul  suprem  al  şcolii  spirituale 
legionare,  cuminecătură  pentru  generaţiile  de  azi 
şi  cele  de  mâine. 

MOŢA  şi  MARIN  au  iubit  pe  Christos,  iar  actul 
lor  suprem  în  apărarea  Sancturului  Creştinătăţii  se 
înalţă  ca  o  catapeteasmă  peste  veac. 

Crescuţi  în  şcoala  aspră  a  Legiunii,  sub  pavăza 
Arhanghelului  Mihail,  vizionari  ai  destinului 
naţional,  ei  sunt  precursorii  luptei  împotriva 
comunismului  cotropitor  şi  barbar  în  care  poporul 
român  este  angajat  de  peste  40  de  ani. 

Cruciaţi  ai  Neamului  Românesc,  cei  doi  martiri 
nu  sunt  numai  o  glorie  românească,  ci,  existenţa  şi 
sacrificiul  lor  a  căpătat  dimensiuni  universale. 

Pe  locul  unde  cei  doi  fii  ai  Carpaţilor  şi-au 
vărsat  sângele  în  apărarea  Crucii  lui  Christos,  în 
perspectiva  munţilor  Guadarrama  dela 
Majadahonda,  se  găseşte  astăzi  un  impresionant 
Monument  de  granit  -  temelie  la  baza  Europei  anti¬ 
comuniste  -,  simbol  de  vitejie  şi  eroism,  loc  de 
pelerinaj  pentru  naţionaliştii  din  lumea  întreagă. 

Anul  acesta,  la  13  Ianuarie  1987,  s'au  împlinit 
50  de  ani  dela  măreaţa  jertfă.  Privind  înapoi,  ne 
vin  în  minte  cuvintele  lui  Ionel  MOŢA:  "E 
ADMIRABIL  SĂ  TRĂEŞTI  PENTRU  A  SERVI  UN  IDEAL; 
ÎNSĂ  E  SUBLIM  SĂ  MORI  ÎN  SLUJBA  ACESTUI 
IDEAL". 

MOŢA  -  MARIN  -  PREZENT! 

"Libertatea",  N.Y..  Anul  VI,  Nr.  53-54,  Ian.-Feb.  1987. 


190  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  53-54,  Ian.-Feb.  1987. 


Nicolae  Niţă 


639 


Mitropolit  al  Ardealului  Nicolae  Bălan  la  catafalcul  celor  doi  eroi  căzuţi  la  13 
Ianuarie  1937: 

„Doamne,  Dumnezeul  nostru,  care  cu  înţelepciunea  Ta  cea  negrăită  ai  zidit  pe  om 
şi  ai  aşezat  hotare  vieţii  lui,  ascunse  numai  întru  ştiinţa  Ta  către  Tine,  Stăpâne,  ne 
ridicăm  mâinile  şi  inimile  când  se  desparte  om  de  om  şi  se  desfac  legături  scumpe,  pe 
cari  Tu  le-ai  rânduit  şi  le-ai  binecuvântat  pe  acest  pământ  trecător,  ca  să  se  găsească 
iarăşi  în  viaţa  cea  fără  de  sfârşit. 

Unde  jertfa  omului  e  mai  mare  şi  mai  curată,  acolo  eşti  şi  Tu,  Atotţiitorule,  mai 
aproape.  La  picioarele  Crucii  şi  înaintea  jertfei  isbăvitoare  a  Unuia  născut  Fiului  Tău 
şi  Mântuitorului  nostru,  covârşiţi  de  milostivirea  Ta,  ne  amuţesc  cuvintele  pe  buze, 
dar  ni  se  pleacă  genunchii  şi  inimile  în  smerită  închinare  către  Tine,  iubitorule  de 
oameni. 

Tu  ai  hotărît  să  chemi  pe  calea  jertfei,  întru  odihna  care  este  la  Tine,  pe  robii  Tăi, 
iubiţii  noştri  fii  şi  fraţi,  IOAN  MOŢA  şi  VASILE  MARIN  -  şi  lângă  sicriul  care  poartă 
ceea  ce  a  fost  trecător  în  fiinţa  lor,  gândurile  şi  simţămintele  noastre  se  preschimbă 
în  cucernică  rugăciune  pe  care  o  îndrumăm  către  Tine,  Părinte  al  îndurărilor. 

Nu  să  plângem  am  venit  aici,  căci  smerenia  cugetului  nostru  în  faţa  bunevoii  Tale 
de  a  primi  jertfa  aleşilor  Tăi,  nu  ne  îngăduie  să  însoţim  cu  plângere  sfârşitul  vieţii  lor. 
Ci  am  venit  să-ţi  mulţumim,  Părinte,  că  ni  i-ai  dăruit  aşa  de  mari  şi  curaţi  cu  sufletul, 
ca  să  se  învrednicească  a  primi  duhul  credinţei  până  la  moarte,  duhul  jertfirii  de  sine, 
care  este  scara  cea  mai  aleasă,  dată  nouă  oamenilor,  de  înălţare  către  Tine. 

în  răscrucea  patimilor  prin  care  a  trecut  poporul  românesc  în  lunga  sa  istorie,  Tu, 
Cârmuitorul  soartei  lui,  ai  întărit  inimile  părinţilor  noştri  întru  răbdare  de  mucenici; 
Tu,  ca  răsplată  ne-ai  trimis  slobozenia  din  legăturile  robiei  de  veacuri,  şi  tot  Tu  ai 
aşezat  ţara  făgăduinţei,  pe  care  ne-ai  hărăzit-o  întru  bunătatea  Ta,  pe  temeliile  jertfei 
fără  de  seamăn  a  celor  mai  buni  şi  mai  viteji  fii  ai  neamului  nostru.  Şi  dacă  în  bucuria 
ameţitoare  a  biruinţei  dobândite  am  uitat  poruncile  Tale  şi  ne-am  plecat  urechile 
spre  ispitele  amăgitoare  ale  păcatelor  cari  scoboară  şi  duc  la  pierzare  neamurile, 
iartă-ne  Doamne,  rătăcirea  şi  dăruieşte-ne  tăria  întoarcerii  din  nou  pe  căile  Tale! 

Slăvimu-Te  pe  Tine,  Părinte,  că  ne-ai  trimis  lumina  pilduitoarei  jertfelnicii  a 
aleşilor  Tăi  Ioan  şi  Vasile,  ca  să  ieşim  din  întunericul  nepăsării,  al  îndoielii  şi  al 
oricărei  micimi  de  suflet  în  urmărirea  destinului  nostru.  în  judecăţile  Tale, 
nepătrunse  de  mintea  omenească,  i-ai  dus  departe  de  noi,  totuşi  în  ţara  aceleiaşi 
frăţii  de  sânge,  la  lupta  grea  purtată  pentru  Crucea  şi  împărăţia  Ta,  ca  astfel  jertfa  să 
strălucească  cu  atât  mai  limpede,  înaintea  ochilor  noştri,  în  toată  frumuseţea  ei, 
desbrăcată  de  orice  interes  legat  de  pământ. 

Slăvimu-Te  pe  Tine,  Hristoase  Dumnezeule,  că  ai  învrednicit  poporul  nostru,  ca 
din  mijlocul  lui  să  alegi  ostaşi  credincioşi  pentru  lucrul  Tău,  cari  de  dincolo  de 
moarte  ne  trimit  solia  şi  mărturisirea  credinţii  lor,  cum  numai  de  pe  buzele  marilor 
Tăi  mucenici  din  veacurile  de  la  început  a  răsunat  în  lume:  Eu  aşa  am  înţeles  datoria 
vieţii  mele.  Am  iubit  pe  Hristos  şi  am  mers  fericit  la  moarte  pentru  El!...  (Din 
Testamentul  lui  Moţa). 

Binecuvântată  să  fie  vatra  familiară  şi  iubitorii  părinţi  cari  au  crescut  aceste 
odrasle  scumpe  în  grădina  neamului  nostru;  ei  nu-şi  vor  vedea  fiii  în  jurul  lor  aici  pe 
pământ,  dar  cu  atât  mai  mult  se  vor  ridica  cu  gândul  la  cer,  unde  s’au  înălţat  sufletele 
lor.  Tu,  Izbăvitorule,  care  ştergi  lacrimile  celor  îndureraţi,  ocroteşte  cu  mângâierile 
Tale  soţiile  credincioase  ale  celor  chemaţi  la  Tine  şi  înger  păzitor  trimite  copilaşilor 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


640 


lor. 

Tu,  Mântuitorule,  care  ne-ai  răscumpărat  cu  scump  Sângele  Tău  vărsat  pe  Cruce  şi 
nu  laşi  nici  o  jertfă  neprihănită  fără  binecuvântarea  Ta,  fă  să  rodească  jertfa 
plăcuţilor  robilor  Tăi,  Ioan  şi  Vasile,  pe  pământul  ţării  noastre,  pe  care  au  iubit-o  din 
toată  inima  lor,  roadele  virtuţilor  cari  înalţă  neamurile  şi  le  fac  biruitoare  împotriva 
puterilor  întunericului.  Revarsă  în  sufletele  fiilor  poporului  românesc  duhul  credinţei 
care  mută  munţii,  duhul  iubirii  care  toate  le  rabdă  şi  niciodată  nu  piere,  duhul 
nădejdii  care  leagă  inimile  de  ţelurile  cele  mai  presus  de  fire  ale  vieţii  ce  se  înfrăţeşte 
cu  jertfa.  Trimite  conducătorilor  poporului  nostru  duhul  înţelepciunii  Tale.  Pogoară 
în  inimile  tinerimii  noastre  duhul  ascultării  de  voia  Ta  cea  sfântă,  duhul  rugăciunii  şi 
al  muncii,  duhul  jertfelniciei  care  s’a  sălăşluit  în  aleşii  Tăi,  Ioan  şi  Vasile. 

Biserica  Ta,  clădită  pe  jertfa  Ta  pe  Cruce,  prin  noi  smeriţii  slujitorii  ei,  însoţeşte 
cu  binecuvântările  ei  sufletele  robilor  Tăi  Ioan  şi  Vasile  pe  drumul  veşniciei  şi  dacă 
oameni  fiind,  trup  purtînd  şi  în  lume  vieţuind,  au  căzut  în  neascultarea  poruncilor 
Tale,  Tu  uşurează-le,  iartă-le,  lasă-le  toate  greşelile  cele  de  voe  şi  fără  de  voe,  cele  cu 
ştiinţă  şi  cu  neştiinţă,  iar  sufletele  lor,  ca  pe  ale  slugilor  Tale  celor  bune  şi 
credincioase,  primeşte-le  întru  bucuria  Ta,  Stăpâne,  în  corturile  drepţilor,  le  aşează  şi 
le  odihneşte  pe  ele.  Căci  ei  au  împlinit  cuvântul  ce  ni  l-ai  dat  prin  îngerul  Bisericii 
Tale:  Fii  credincios  până  la  moarte,  şi-ţi  voi  da  ţie  cununa  vieţii.  (Apocalipsa  2,  io). 

Binecuvântate  să  fie  numele  lor  în  cartea  veşniciei  Tale  şi  neuitată  să  rămână 
amintirea  lor  în  neamul  nostru,  din  veac  în  veac! 

Tu  ne-ai  dat  nădejdea  vieţii  celei  veşnice,  întru  care  în  legătura  cu  Tine,  primim 
cu  supunere  ceea  ce  ne  dai  şi  cu  smerenie  dăm  ceea  ce  ne  iai,  căci  Tu  eşti 
Dumnezeul  nostru  şi  ţie  se  cuvine,  toată  cinstea,  slava  şi  închinăciunea,  Tatălui  şi 
Fiului  şi  Sfântului  Duh,  Amin!” 

ÎNTR’O  NOAPTE  NEAGRĂ...  ,l» 

de  Ioana  AI OANEI 

îmi  amintesc,  era  în  29  Noembrie  1938,  ziua  Sfântului  Andrei,  când  Căpitanul 
Corneliu  Z.  Codreanu  a  fost  asasinat.  După  o  veche  legendă  Daco-Romană, 
această  zi  a  fost  numită  "înspăimântătoarea  zi  a  Lupilor",  pentrucă  din  acea  zi, 
lupii  începeau  să  atace  satele  româneşti,  şi  apăreau  în  haite  flămânde  pe  cărările 
întunecoase  ale  satelor  şi  pădurilor,  atacând  orice  vieţuitoare.  Fiindcă  această 
superstiţie  se  baza  pe  o  permanentă  realitate,  încă  în  zilele  anului  1938,  ţăranii 
români  obişnuiau  să  se  retragă  în  casele  lor  foarte  devreme,  după  ce  îşi  închideau 
în  grajd  vitele,  iar  oile  cu  grijă  acoperite  în  ţarc,  apoi  ungeau  cu  usturoi  canatele 
porţilor,  uşilor  şi  ferestrelor,  ca  să  înşele  mirosul  fin  al  lupilor  şi  să  meargă 
aiurea.  Pentru  paza  lor,  ţăranii  puneau  în  ferestrele  casei  lămpi  aprinse,  ca 
lumina  să-i  sperie  pe  fioroşii  lupi  şi  să  nu  atace  curtea  lor.  Printr'o  tragică 
coincidenţă,  "Ziua  Lupilor"  conectată  cu  numele  cocotei  regale  "Lupeasca",  face 
ca  acea  zi  să  fie  înscrisă  în  istoria  neamului  nostru,  ca  ziua  cea  mai  tragică,  căci  în 
29  Noembrie,  în  acea  noapte  a  lupilor  şi  lupoaicelor,  tânărul  român  naţionalist 
Corneliu  Zelea  Codreanu,  a  fost  asasinat  de  lupoaica  numită,  "Lupeasca". 


191  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  53-54,  Ianuarie  -  Februarie  1987. 


Nicolae  Niţă 


641 


Căpitanul,  şeful  suprem  al  Gărzii  de  Fier,  a  fost  arestat  la  Predeal  în  noaptea 
de  17  Aprilie  1938,  şi  imediat  transportat  la  închisoarea  Malmaison  din  Bucureşti, 
pentru  a  fi  judecat  de  un  complet  militar,  pentru  aşa  zisa  "insultă"  la  adresa  lui 
Nicolae  Iorga,  care  era  consilier  regal  şi  care  depusese  plângere  împotriva  lui 
Codreanu.  Dar  conspiraţia  Lupeasca-Carol-Iorga,  avea  fire  lungi  şi  erau  împletite 
cu  dibăcie  pentru  a  forma  capcana  întinsă  lui  Corneliu  Codreanu,  care  trebuia  să 
fie  exterminat  cu  "acte  în  regulă",  la  cererea  Rabinului  Filderman,  şeful 
Comunităţii  Evreilor  din  România,  adresată  "Reginei  Esther",  care  era  Madama 
Lupescu.  Fiindcă  Garda  de  Fier  era  puternică  şi  strânsese  în  ea  cel  mai  mare 
număr  de  intelectuali  români,  Iorga  era  invidios,  iar  Carol  se  temea  pentru 
imperiul  lui  de  "imoralitate,  corupţie  şi  jaf,  să  nu  se  prăbuşească.  Teama  lui 
Carol  era  justificată,  fiindcă  Mişcarea  Legionară  deja  câştigase  cele  mai  multe 
voturi  în  Parlament,  şi  mai  era  un  pas  ca  să  ia  puterea  de  Stat,  după  alegerile  din 
Decembrie  1937.  Prin  intrigi  şi  uzând  puterea  regală,  Carol  l-a  respins  pe 
Codreanu  în  formarea  unui  guvern  de  coaliţie  cu  Ţărăniştii,  şi  l-a  preferat  pe 
Octavian  Goga,  care  a  intrat  în  complot.  Goga,  talentat  în  versuri  dar  total  naiv  în 
politică,  a  încercat  să  dovedească  românilor  că  el  reprezenta  primul  "guvern 
naţionalist"  într'o  ţară  unde  de  fapt  evreii  conduceau  încă  din  1923.  Dar 
mascarada  Goga  n'a  durat  decât  aproape  2  luni,  căci  în  noaptea  de  10  Februarie 
1938,  Carol  al  II-lea  l-a  destituit  şi  a  declarat  "dictatura  regală".  Ca  să  inducă  în 
eroare  poporul,  Carol  l-a  numit  prim  ministru  pe  Eminenţa  Sa  patriarhul  Miron 
Cristea,  care  a  acceptat  să  "binecuvânteze"  imoralitatea  şi  crimele  lui  Carol. 
Pentru  a  deslănţui  teroarea  împotriva  românilor,  Carol  avea  nevoie  de  un  om  fără 
conştiinţă  şi  chiar  fără  pregătire  pentru  postul  de  ministru  al  Afacerilor  Interne, 
aşa  cum  era  Armând  Călinescu,  care  fusese  respins  ca  "inapt"  pentru  armată  fiind 
chior,  dar  fiindcă  era  soţul  unei  evreice  bogate,  prietenă  a  cocotei  regale,  a  fost 
împuternicit  să  fie  călăul  românilor.  A.  Călinescu  a  devenit  ministru  pentru  a 
ucide  pe  legionari,  şi  a  întărit  dictatura  lui  Carol  al  II-lea,  care  a  "fericit"  poporul 
român  cu  o  nouă  Constituţie.  Constituţia  din  1938,  era  făcută  la  ordinul 
cercurilor  masonice,  şi  suprima  toate  partidele  politice,  inclusiv  libertatea 
cuvântului.  Revoltat  pentru  încălcarea  drepturilor  Poporului  Român,  Codreanu 
scrie  consilierilor  regali  în  22  Februarie,  următoarele: 

"în  legătură  cu  lovitura  de  Stat  din  noaptea  de  10  Februarie 
1938  şi  noua  Constituţie,  întreaga  luptă  naţională  după  20  de  ani, 
se  termină  printr'o  Constituţie  care  nu  numai  că  nu  rezolvă  nimic 
din  problemele  vitale  ale  naţiunei  noastre,  dar  vine  să  pecetluiască 
pentru  totdeauna  drepturile  şi  poziţiile  furate  dela  români  de 
năvălitorii  jidani,  împotriva  cărora,  nouă  românilor  noua 
Constituţie  nu  ne  mai  lasă  nici  o  posibilitate  de  apărare.  Actuala 
Constituţie,  este  o  piatră  de  mormânt  peste  viaţa  naţiei  româneşti. 
Corneliu  Zelea  Codreanu". 

Fiindcă  aceste  acuzaţii  veneau  de  la  "Primul  Consilier  Regal",  zis  şi  "Apostolul 
Neamului",  dar  care  în  realitate  era  sluga  credincioasă  a  Madamei  Lupescu, 
cuvintele  grele  spuse  de  Iorga  au  pus  în  mişcare  jandarmii  şi  poliţiştii  lui  Armând 
Călinescu,  care  au  atacat  sediile  legionare  şi  au  precheziţionat  biroul  lui 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


642 


Codreanu.  Câţiva  legionari  au  fost  omorîţi  în  bătăi  sau  împuşcaţi,  şi  faţă  de  acea 
brutalitate,  Căpitanul  a  declarat  oficial: 

"Suntem  aruncaţi  din  rapotul  de  drept,  în  raportul  de  forţă.  Ne 
supunem  deciziei  prin  auto-disolvare  a  partidului  Totul  Pentru 
Ţară,  astfel  că  toţi  membrii  acestui  partid  îşi  capătă  libertatea  de 
acţiune  ce  o  vor.  Corneliu  Zelea  Codreanu". 

Teroarea  lui  Carol  abia  începea,  uzând  mâna  lui  Călinescu.  Şi  fără  nici  o 
explicaţie,  poliţia  şi  jandarmii  au  năvălit  cu  sălbăticie  în  localurile  şi  magazinele 
legionarilor,  confiscând  şi  lichidând  comerţul  lor.  în  26  Martie  1938, 
restaurantele  Berbec,  Cireşica  dela  liceul  Lazăr  şi  Obor,  Colentina,  au  fost  închise, 
pentrucă  Iorga  afirmase:  "Acolo  se  conspiră",  şi  Carol  atât  a  aşteptat,  că  a  şi  dat 
ordinul  să-i  lichideze  pe  legionari.  Căpitanul  scrie  o  scrisoare  lui  Iorga,  şi  i-o 
trimite  la  redacţia  ziarului  Neamul  Românesc,  fiindcă  gazetele  Legiunii  fuseseră 
suspendate  şi  nu  exista  cale  de  a  publica  nimic.  Textul  acelei  scrisori  este 
următorul: 

"Pentru  Profesorul  Iorga, 

Comerţul  Legionar  dela  Obor  şi  Lazăr, 

Astăzi,  Sâmbătă  26  Martie  1938,  orele  9  dim.  cele  două 
retaurante  de  la  Obor  şi  dela  Liceul  Lazăr,  au  fost  închise  de 
autorităţi.  La  fel  şi  magazinul  de  coloniale  dela  Obor.  Aţi  refuzat  să 
ne  daţi  ordinul  scris  în  virtutea  căruia  să  putem  acţiona  în  justiţie 
şi  să  vedem  asupra  cui  cade  răspunderea  morală  şi  juridică.  N'aţi 
voit  să  ne  daţi  ordinul?  El  bine,  vi-1  dau  eu  cum  a  fost  primit  de 
autorităţile  locale  din  partea  D-lui  Armând  Călinescu: 

"Prefectura  şi  Chestura  Poliţiei,  Direcţia 
Siguranţei,  Bacău,  Galaţi,  Piatra  Neamţ,  Arad. 

Ca  urmare  a  ord.  Ministerului  de  Interne  Nr. 

745/25  Siguranţa  Generală  Nr.1488/25,  trebuie  luate 
măsuri  şi  îngrijiţi  închiderea  şi  sigilarea  localurilor 
de  consum  şi  debit  cunoscute  şi  specificate  prin 
anexa  or.1821/17  din  2  crt.  Raportaţi  de  urmare 
25.687.00213,  86.09122.001." 

în  ambele  localuri,  mărfuri,  veselă  şi  vinuri  în  pivniţe  în  cea  mai 
mare  parte  pe  credit,  peste  2  1/2  milioane.  Tot  ce  am  adunat  prin 
cea  mai  mare  economie  şi  muncă  cinstită  se  află  aici.  Este  în  adevăr 
lipsit  deorice  simţ  de  omenie  ca  să  te  prezinţi  la  o  afacere 
comercială,  să  o  închizi  imediat,  să  scoţi  personalul  în  drum, 
luându-i  şi  camera  în  care  dormea.  îi  pe  deasupra,  şi  râsul  şi 
satisfacţia  comercianţilor  iudei,  care  priveau  cum  se  dărâma  şi 
acest  început  de  comerţ  românesc.  Când  acum  15  ani  în  urmă, 
tineretul  manifesta  sgomotos  împotriva  cuceririlor  iudaice  (nu  mai 
sgomotos  decât  decât  Dl  Iorga  în  1906),  Domnii  de  astăzi,  aceşti 


Nicolae  Niţă 


643 


Domni  din  guvernul  de  astăzi  ne  spuneau:  "Nu  aşa  rezolvaţi 
problema  evreească.  Apucaţi-vă  de  comerţ.  Faceţi  comerţ  ca  ei". 

Iată  că  ne-am  apucat  cu  sufletul  plin  de  speranţe.  Cu  dor  de  muncă. 

Când  aţi  văzut  însă  că  pornim,  că  suntem  corecţi,  că  suntem 
capabili,  cu  munca  noastră,  veniţi  şi,  fără  milă,  înăbuşiţi  aceste 
încercări,  tot  avântul  nostru  şi  atatea  speranţe.  Ce  epitete  să  vă 
dau?  Ce  cuvânt  din  limba  română  vi  s'ar  potrivi?  Şi  vine  Profesorul 
Iorga  care  strigă  dând  alarma  în  linia  comerţului  românesc  creştin 
răpus  de  jidani,  şi  făcând  apel,  chiar  la  violenţa  noastră,  vine,  ne 
murdăreşte  gândurile  noastre  cele  mai  curate,  şi  ne  răpune  el  pe 
noi  românii?  Dar  din  adâncul  unui  suflet  lovit  şi  nedreptăţit,  îţi 
strig  şi  îţi  voi  striga  din  adâncul  gropii,  eşti  un  necinstit  sufleteşte, 
care  ţi-ai  bătut  joc  de  sufletele  nostre  nevinovate.  Nu  veţi 
întâmpina  nici  d-stră  domnule  profesor,  şi  nici  ceilalţi  care  v'aţi 
asumat  răspunderea  unei  sângeroase  şi  nedrepte  opresiuni,  nu 
numai  nici  o  violenţă  din  partea  noastră,  ci  nici  măcar  o  opunere. 

Dar  de  acum  şi  până  voi  închide  ochii,  Domule  Iorga,  şi  după  aceea, 
te  voi  privi  aşa  cum  meriţi.  Corneliu  Zelea  Codreanu".  (Text  din 
cartea  Dlui  Horia  Sima,  Era  Libertăţii,  Voi.  1). 

Aceasta  este  scrisoarea  pe  care  Iorga  a  folosit-o  ca  acuzaţie  împotriva 
Căpitanului,  că  l-a  "ofensat".  Bazat  pe  această  scrisoare,  Consiliul  de  Război  l-a 
judecat  şi  condamnat  pe  Corneliu  Codreanu  la  "6  luni  închisoare".  Carol  îl  voise 
arestat  pe  Căpitan,  căci  era  deja  pregătit  un  proces  de  "trădare"  care  a  început  în 
23  Mai,  iar  în  Mai  24,  Carol  introduce  pedeapsa  cu  moartea,  intenţionând  să 
înceapă  cu  capul  lui  Codreanu.  Procesul  politic  contra  lui  Codreanu  s'a  judecat  în 
"cinci  zile"  şi  cu  maşinaţiile  bine  cunoscute  ale  Casei  Regale  dirijată  de  "Regina 
Lupeasca",  Căpitanul  a  fost  condamnat  la  10  ani  muncă  silnică,  la  6  luni 
degradare  civică,  5000  lei  amendă  şi  2000  lei  cheltuieli  de  judecată,  pentru 
"CRIMA  DE  TRĂDARE',  şi  apoi  zăvorit  în  închisoarea  Jilava  în  Fortul  no. 13. 

Urmează  un  val  de  arestări  la  ordinul  lui  Călinescu,  şi  mii  de  legionari  sunt 
închişi  fără  judecată.  Alţii  sunt  închişi  în  lagărele  de  exterminare  create  special 
pentru  legionari,  la  Miercurea  Ciuc,  la  Tismana,  Dragomirna,  Sădăclia  şi  altele.  Şi 
în  acest  timp,  Codreanu  este  mutat  de  câteva  ori  dela  Jilava.  Ultima  dată,  a  fost 
mutat  dela  Jilava  la  închisoarea  Râmnicul  Sărat.  Şi  la  acea  mare  nedreptate  ce  o 
îndura  Codreanu,  au  mai  fost  "fraţi  români"  care  au  spus,  precum  "marele" 
Consilier  Regal  C-tin  Argetoianu  (în  timp  ce-i  săruta  mâna  Madamei  Lupescu]: 
"Trebue  să  dispară  şi  sămânţa  acestor  netrebnici".  Aşadar,  pe  tronul  României  cu 
un  rege  beţiv,  obsedat  sexual  şi  criminal  născut  cum  era  Carol  II,  înconjurat  de 
tot  felul  de  lichele  numiţi  "demnitari",  într'un  guvern  unde  numai  corupţia, 
imoralitatea  şi  jaful  erau  preocupările  de  bază,  ea,  Madama  Lupescu  a  zis:  "îl 
vreau  mort  pe  Codreanu,  fiindcă  el  este  un  pericol  pentru  fraţii  mei  evrei.  Şi 
fiindcă  el  este  un  pericol  pentru  fraţii  mei  evrei.  Şi  fiindcă  el  este  aşa  un 
credincios  în  D-zeu  şi  soarta  lui,  şi  iubeşte  aşa  de  mult  numărul  "13",  vreau  să  fie 
omorît  împreună  cu  alţi  13  legionari,  ca  să  se  convingă  de  realizarea  superstiţiei 
sale  în  acest  număr".  Carol,  a  răspuns:  "aşa  să  fie  scumpa  mea",  şi  a  ordonat 
asasinarea  lui  Codreanu,  înainte  de  a  pleca  în  vizită  în  Franţa  şi  Germania.  I-a 
comunicat  ordinul  lui  Călinescu,  şi  a  menţionat:  "Nu  uita  să  iei  toate  măsurile,  ca 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


644 


omorîrea  lui  Codreanu  să  fie  cât  mai  cumplită  şi  secretul  să  fie  păstrat.  Nu  uita, 
Duduia*  doreşte  asta"  ( *Duduia  -  nume  purtat  de  Lupeasca  în  societate ).  îmi 
amintesc,  evreii  au  împrăştiat  zvonul:  "Codreanu  este  o  marionetă  a  lui  Hitler". 
Dacă  ar  fi  fost  aşa,  ar  fi  avut  Carol  curajul  să-l  omoare  pe  Codreanu?  Acesta  este 
răspunsul  pentru  canaliile  de  atunci  şi  pentru  alţii  de  azi,  care  mai  susţin  astfel  de 
minciună. 

Era  pe  la  miezul  nopţii  în  29  Noembrie,  iar  Codreanu  stătea  ghemuit  pe 
rogojina  rece  şi  umedă,  în  acea  celulă  cu  pereţii  reci  ca  ghiaţa,  luminată  de  un  bec 
slab  şi  galben.  Era  îmbrăcat  în  uniforma  puşcăriei  numită  "zeghe",  dintr'o  stofă 
aspră  şi  ţeapănă,  cu  dungi  albe  pe  fod  maron,  uniforma  puşcăriilor  din  România. 
Se  mişca  şi  încerca  să  aţipească,  dar  frigul  nu-1  lăsa.  Tremura  şi  îşi  trăgea  jacheta, 
ghemuindu-se  pe  acea  rogojină,  dar  lanţurile  dela  mâini  şi  picioare  îl  incomodau 
şi  îi  provocau  mai  mare  răceala  prin  atingerea  de  trupul  său.  Gemea  încet  de 
dureri  le  ce  le  avea  în  toate  oasele,  de  frig  şi  de  mizeria  pe  care  o  îndura  cu 
stoicism  de  8  luni  de  zile.  Când  Codreanu  a  fost  arestat,  era  îmbrăcat  în  costumul 
lui  naţional,  cu  o  cămaşă  albă  din  in  şi  brodată  de  mâna  mamei  sale.  Purta 
pantaloni  de  stofă  din  lână  albă,  brâu  cu  cusături  româneşti,  şi  deasupra  un  "ilic" 
din  blană  de  oaie  garnisit  cu  astrakhan.  Cravata  era  o  mică  eşarfă  verde,  semnul 
Legiunii.  Deasupra  purta  un  suman  cu  frumoase  cusături  bucovinene.  Cişmele  şi 
căciula  neagră,  completau  eleganţa  naţională  a  frumosului  moldovean.  Dar 
jandarmii  l-au  desbrăcat  de  hainele  lui,  şi  l-au  forţat  să  îmbrace  acea  uniformă 
pentru  criminali  şi  trădători,  aşa  cum  fusese  etichetat  de  strâmba  justiţie  a  lui 
Carol  II,  tiranul  rege,  care  nu  s'a  sfiit  să  omoare  pe  cel  mai  mare  naţionalist  al 
neamului  românesc  dela  Cuza  Vodă,  şi  a  făcut  asta  ca  să  o  mulţumească  pe 
concubina  lui,  Elena  Wolf- Lupeasca.  Ceva  nu  i-au  putut  lua  jandarmii:  credinţa 
în  Dumnezeu  şi  curajul.  Printr'un  miracol,  nu  i-au  luat  nici  iconiţele  cu  Christ 
crucificat,  Maica  Domnului  şi  Arhangelul  Mihail,  împreună  cu  "săculeţul  cu 
pământ".  Codreanu  le  purta  la  gât,  şi  le  atingea  cu  pioşenie  când  se  ruga. 

Corneliu  Zelea  Codreanu  era  un  bărbat  înalt,  bine  făcut,  născut  pe  plaiurile 
Moldovei,  în  orăşelul  Huşi,  figura  sa  amintind  de  frumuseţea  plăieşilor  lui  Ştefan 
cel  Mare.  Părul  său  era  negru,  uşor  ondulat,  şi  îi  înconjura  fruntea  lui  cu 
tumultoase  gânduri,  reflectându-se  în  ochii  lui  albaştri  întreabători.  Codreanu  era 
o  adevărată  frumuseţe  bărbătească.  Mai  mult  decât  atât:  figura  lui  purta  o  aură 
mistică  ce  fascina  pe  oricine  şi  privirea  sa  pătrundea  în  adâncul  sufletului  celui  ce 
îi  reţinea  privirea.  Te  domina  fără  să  spună  un  cuvânt,  iar  când  îţi  vorbea,  vocea 
lui  caldă  mergea  la  inimă.  Oricine  era  captivat  de  spiritul  lui  uman,  inteligenţa  şi 
propria  lui  disciplină.  Deodată,  Codreanu  a  tremurat  şi  a  deschis  ochii,  fiindcă  a 
auzit  tropotul  de  cisme  al  sentinelelor,  scrâşnetul  de  lacăte  deschise  şi  sunetele 
metalice  ale  barelor  de  fier  mutate  dela  uşe.  Tremura  de  frig,  atent  la  cele  ce  se 
petreceau  în  coridorul  acelei  zăvorâte  temniţe  în  mijloc  de  noapte...  S'a  ridicat  în 
picioare,  căci  a  auzit  paşi  ce  s'au  oprit  la  uşa  celulei  lui,  îi  intuiţia  sa  i-a  dat  un 
semnal  de  alarmă.  Uşa  s'a  deschis  şi  câţiva  jandarmi  şi  civili  au  apărut  în  celulă, 
punând  toţi  luminile  de  lanternă  pe  Codreanu.  Vocea  seacă  a  Maiorului 
Dinulescu  a  întrebat:  "Cum  te  cheamă?"  Şi  Căpitanul  a  răspuns:  "Corneliu  Zelea 
Codreanu,  condamnat  la  10  ani  muncă  silnică".  Câţiva  jandarmi  s'au  apropiat  şi  i- 
au  spus:  "Hai,  ieşi  afară...,  afară!".  îl  grăbeau  păzitorii,  şi  Codreanu  încadrat  de  ei, 
a  păşit  pe  coridorul  bine  luminat,  încercând  să-i  vadă  pe  cei  care  îl  însoţeau.  L-au 


Nicolae  Niţă 


645 


scos  în  curtea  închisorii,  unde  spre  mirarea  lui,  a  dat  cu  ochii  de  13  camarazi: 
Nicadorii  şi  Decemvirii,  pe  care  nu-i  văzuse  de  mulţi  ani.  Pe  Nicadori  din  1933 
(cei  care  l-au  pedepsit  pe  Duca),  iar  pe  Decemviri  din  1936  (cei  care  l-au  pedepsit 
pentru  trădare  pe  Stelescu)...  Şi  toţi  14,  au  stat  în  flanc  în  acea  noapte  rece  şi 
ceţoasă,  sub  o  burniţă  perfidă,  aşteptând  în  curtea  închisorii  Râmnicul  Sărat.  Şi 
în  timp  ce  Codreanu  şi  camarazii  lui  tremurau  de  frig  afară,  în  biroul 
comandantului  închisorii,  evreul  Scarlat  Roşianu,  cu  gradul  de  Maior,  discuta 
febril  cu  Maiorul  Dinulescu  şi  Maiorul  Macoveanu,  cum  să  fie  omorîţi  legionarii. 
Ordinul  era  dela  Generalul  Bengliu  şi  Gabriel  Marinescu,  care  la  rândul  lor 
primiseră  ordin  dela  Armând  Călinescu,  cum  să  fie  ucişi  cei  14  legionari. 
Jandarmii  au  fost  instruiţi,  şi  li  s'a  dat  câte  un  pistol  şi  câte  un  ştreang.  Apoi,  cei 
14  jandarmi  au  luat  în  primire  fiecare  câte  un  legionar  şi  i-au  suit  în  două  dube 
închise.  Patru  legionari  într'o  dubă  cu  Maiorul  Macoveanu,  şi  alţi  9  împreună  cu 
Căpitanul  Corneliu  Codreanu  în  a  doua  dubă,  cu  Maiorul  Dinulescu,  ce  era  în  faţă 
cu  automobilul  lui,  urmând  să  conducă  convoiul  la  Bucureşti.  în  acele  tragice 
clipe,  Codreanu  a  avut  timp  să-şi  privească  camarazii  în  tăcere.  Toţi  erau  slabi  şi 
purtau  urme  de  răni  pe  faţă,  iar  mâinile  şi  picioarele  înlănţuite  în  fiare  grele.  Toţi 
simţeau  că  nu  era  bine  prentru  ei  acea  nocturnă  călătorie  cu  14  jandarmi  în  spate 
şi  alţii  în  jur.  Mai  sperau  că  pote  îi  mută  pe  toţi  la  o  altă  închisoare,  şi  se  priveau 
unii  pe  alţii  întrebători.  Privirea  Căpitanului  a  trecut  peste  feţele  celor  9  legionari, 
cei  care  şi-au  sacrificat  de  bună  voie  vieţile,  pentru  o  Românie  a  Românilor, 
pentru  credinţă  şi  justiţie.  Căpitanul  i-a  încurajat  cu  ochii  lui  de  oţel,  căci  nici  el 
nu  ştia  că  în  acea  noapte  a  sfântului  Andrei,  camarazii  lui  urmau  să 
împărtăşească  sorarta  lui  cumplită  într'o  groapă  comună.  Codreanu  era  un 
implacablil  credincios  în  Dumnezeu  şi  în  soarta  lui,  hărăzită  să  salveze  Naţiunea 
Română.  El  era  pur  sufleteşte,  aşa  cum  era  şi  Zodia  lui  Virgo,  care  însemna: 
cinstit,  tăcut,  om  de  încredere,  muncitor  şi  curajos  a  lua  răspundere  şi  pentru 
alţii.  Acesta  era  Corneliu  Z.  Codreanu.  Când  Căpitanul  a  zidit  Legiunea,  el  a 
folosit  data  naşterii  sale,  13  Septembrie,  ca  simbol  în  linia  ierarhică  a  Legiunii.  De 
aceea,  numărul  13  începea  dela  "cuib"  până  la  centrul  de  comandă,  întotdeauna 
fiind  13  persoane.  Şi  în  acea  noapte  de  29  Noembrie  1938,  erau  13  legionari  în 
jurul  lui  aleşi  de  Madama  Lupescu,  să-l  însoţească  pe  Căpitan  în  adâncul 
mormântului,  la  39  de  ani,  ceea  ce  este  de  trei  ori  13... 

Reveria  lui  Codreanu  a  fost  întreruptă  când  jandarmul  ce-1  păzea,  Plutonierul 
Sârbu,  s'a  aplecat  spre  el  şi  l-a  presat  cu  putere  pe  bancă,  trăgându-i  peste  piept 
funii,  peste  picioare  alte  funii,  astfel  că  l-a  legat  strâns  de  tot  de  bancă,  încât 
Codreanu  nu  se  mai  putea  mişca  deloc,  braţele  fiindu-i  imobilizate  la  spate.  Aşa 
au  fost  legaţi  şi  ceilalţi  13  legionari,  iar  jandarmii,  ţinând  ştreangurile  în  mână. 
S'au  postat  în  spatele  prizonierilor.  Maşinile  au  pornit  cu  mare  viteză  spre 
Bucureşti.  Tot  acel  tablou  prevestea  rău,  şi  Codreanu  a  simţit  că  va  muri,  dar  nu 
ştia  când  îi  cum.  Se  aştepta  să  fie  împuşcat,  dar  el  nu  bănuia  că  duşmanii  lui  îi 
doreau  moartea  într'un  fel  special.  Pentru  asta,  planul  de  asasinare  a  Căpitanului 
a  fost  pregătit  cu  diavolească  ferocitate,  să-l  omoare  într'un  fel  în  care  fiinţa  lui  să 
sufere  cât  mai  mult.  Căci  numai  astfel  putea  Madama  Lupescu  să  ofere  un 
"Purim"  evreilor  ei,  precum  Esther  a  oferit  un  Purim  evreilor  refugiaţi  în  Persia, 
aşa  cum  stă  scris  în  Biblie. 

După  câteva  ore  de  drum,  cele  două  dube  au  oprit  când  au  intrat  în  pădurea 
Tâncăbeşti.  Erau  exact  în  direcţia  kilometrului  30,  iar  Maiorul  Dinulescu  scoate 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


646 


lanterna  şi  face  trei  semanale  de  lumină,  aşa  cum  era  stabilit,  ca  jandarmii  să-i 
omoare  pe  legionari.  "Era  momentul  execuţiei,  dar  nu  ştiu  dece  n'am  executat"  a 
declarat  Plutonierul  Sârbu,  călăul  Căpitanului,  atunci  când  a  fost  tradus  în  faţa 
justiţiei.  Maiorul  Dinulescu  a  coborît  din  dubă  şi,  supărat  că  jandarmii  nu  au 
executat  ordinul,  s'a  dus  la  duba  din  spate  şi  înjurând  furios  i-a  spus  Maiorului 
Macoveanu:  "Uite,  nu  putem  pleaca,  că  jandarmii  mei  nu  au  executat  ordinul". 
Macoveanu  i-a  răspuns:  "Aici  totul  este  în  regulă.  Cei  patru  legionari  au  fost 
strangulaţi"...  Furios,  Dinulescu  a  zis:  "Mă  duc  şi  încerc  încă  o  dată.  Dacă  nu  vor 
executa  ordinul  meu,  îi  împuşc  pe  toţi"...  în  cele  câteva  clipe  cât  Dinulescu  a 
coborît  şi  a  mers  să  vadă  ce  s'a  întâmplat  în  duba  din  spate,  Căpitanul,  care  şi-a 
dat  seama  de  fatalul  deznodământ,  aşa  legat  fedeleş,  a  întors  puţin  capul  către 
călăul  lui  şi  i-a  şoptit:  "Camarade,  dă-mi  voie  să  spun  câteva  cuvinte  camarazilor 
mei!".... 

Dar  Codreanu  n'a  apucat  să-şi  termine  vorba,  că  Dinulescu  a  intrat  în  dubă  cu 
pistolul  în  mână,  şi  scrâşnind  printre  dinţi  cu  voce  seacă,  a  ordonat:  "Acum, 
executarea!"  în  acea  clipă,  Codreanu  a  simţit  ştreangul  în  jurul  gâtului  său. 
Instinctiv  a  încercat  să  respire  adânc,  dar  călăul  a  tras  cu  putere  de  ştreang  şi 
Codreanu  a  simţit  cum  funia  îi  taie  respiraţia.  Cu  un  ultim  efort,  el  se  luptă  cu 
moartea  mişcându-şi  capul  în  toate  direcţiile,  gemând  surd,  în  timp  ce  trupul  său 
se  scutura  înţepenit  între  funiile  ce-1  imobilizează  de  banca  morţii.  Cu  toată 
vigoarea  trupului  său,  Codreanu  se  luptă  cu  moartea,  mugind  sub  ştreangul  ce-1 
pătrundea  mai  adânc...  şi  mai  adânc  în  carnea  gâtului.  în  spasmele  morţii,  călăul 
Sârbu  a  tras  cu  putere  de  ştreang,  l-a  strâns,  până  când  faţa  Căpitanului  a  rămas 
nemişcată.  Ochii  lui  albaştri  au  rămas  mari  deschişi  către  infinit,  lacrimi  curgând 
încă  după  ce  sufletul  lui  plecase... 

După  acele  înspăimântătoare  mugete  de  moarte,  trupurile  celor  io  legionari 
zăceau  strangulate  între  funiile  ce-i  ţineau  pe  bănci,  şi  jandarmii  continuau  să 
stea  în  spatele  lor  aşteptând  alte  ordine  dela  Dinulescu.  Cu  voce  seacă,  Dinulescu 
a  ordonat:  "Bine!  Acum,  deslegaţi  trupurile  lor  de  bănci,  şi  fiţi  pregătiţi  să 
raportaţi  îndeplinirea  misiunei  voastre  în  faţa  D-lui  Colonel  Gherovici. 
Executareal!". 

Jandarmii  au  lăsat  ştreangurile  la  gâtul  victimelor  şi  i-au  deslegat  de  bănci, 
fiecare  având  grijă  de  legionarul  mort  dat  în  paza  lui.  Amândouă  dubele  au  pornit 
cu  viteză  spre  Bucureşti,  şi  la  ora  7  dimineaţa  au  intrat  pe  poarta  închisorii  Jilava, 
în  curtea  închisorii,  erau  aşteptaţi  de  Comandantul  închisorii,  Col.  Gherovici, 
asistat  de  Colonelul  Zeciu,  Dan  Pascu  şi  Doctor  Legist  Lt.  Colonel  Ionescu,  toţi 
pregătiţi  să  încheie  actul  "legal"  de  moarte  a  legionarilor.  Cele  14  trupuri  au  fost 
cărate  de  la  dube  şi  aşezate  unul  lângă  altul  pe  pământ  cu  faţa  în  jos.  Ferocitatea 
asasinilor  a  continuat,  când  în  curtea  din  închisoarea  Jilava,  Maiorul  Dinuleascu 
a  ordonat:  "Vă  ordon  să  trageţi  câte  două  gloanţe  în  spatele  fiecărui  prizonier!:" 

Douăzeci  şi  opt  de  detunături  au  spart  acea  tristă  linişte  din  curtea  Jilavei  în 
acea  dimineaţă  cenuşie  de  30  Noembrie,  gloanţele  intrând  în  trupurile  legionailor 
strangulaţi  şi  morţi. 

Apoi,  Moiorii  Dinulescu  şi  Macoveanu  au  luaat  poziţie  în  faţa  şefilor,  şi 
Dinulescu  a  raportat:  "Noi  am  avut  ordinul  să-i  transportăm  dela  închisorarea 
Râmnicul-Sărat  la  Jilava  pe  următorii  prisonieri: 

1.  Corneliu  Zelea  Codreanu 


Nicolae  Niţă 


647 


2.  Ion  Caranica 

3.  Doru  Belimace 

4.  Nicolae  Costantinescu 

5.  Ion  Caratănase 

6.  Ion  Curcă 

7.  Ştefan  Curcă 

8.  Ion  Pele 

9.  Grigore  Ion  Stete 

10.  IonAtanasiu 

11.  Gavrilă  Bogdan 

12.  Radu  Vlad 

13.  Ştefan  Georgescu 

14.  Ion  Trandafir". 

Şi  Maiorul  Dinulescu,  şi-a  continuat  raportul:  "La  kilometrul  30,  pe  şoseaua 
Ploeşti-Bucureşti,  prizonierii  i-au  atacat  pe  jandarmi,  încercând  să  fugă.  în  acea 
ambuscadă,  prisonierii  au  fost  împuşcaţi,  şi  morţi  noi  vă  predăm  trupurile  lor 
care  aparţin  închisorii  Jilava". 

în  acel  raport  deja  pregătit,  au  semnat  Maiorii  Dinulescu  şi  Macoveanu  pentru 
"exactitatea"  celor  declarate,  iar  Colonelul  Doctor  Legist  Ionescu,  a  constatat  şi 
semnat  că:  "Cei  14  legionari  au  fost  omorîţi  prin  împuşcare  în  spate".  Alături  au 
semnat  Colonelul  Gherovici  şi  alţi  "martori  legali". 

După  asta,  Colonelul  Gherovici  a  ordonat:  "în  această  groapă  aruncaţi 
trupurile  prizonierilor  şi  turnaţi  peste  ele  acid  sulfuric.  Veţi  acoperi  cu  pământ, 
apoi  o  placă  de  beton  va  fi  turnată  peste,  şi  apoi  acoperită  cu  pământ  peste  care 
semănaţi  iarbă,  astfel  ca  să  nu  se  poată  bănui  că  aci  este  un  mormânt.  Şi  uitaţi  tot 
ce  aţi  văzut.  Executarea!" 

Şi  trupurile  legionarilor,  împreună  cu  cel  al  Căpitanului,  cu  ştreangurile  legate 
de  gât,  au  fost  aruncate  în  groapa  comună  deja  pregătită.  S'a  turnat  acid  sulfuric 
peste  trupurile  lor,  şi  exact  cum  a  ordonat  Gherovici,  o  mare  placă  de  beton  de  30 
de  tone  a  fost  turnată  şi  apoi  acoperită  cu  pământ  şi  iarbă.  Secretul  a  fi  păstrat 
pentru  vecie,  ca  să  nu  se  afle  cum  a  fost  omorît  Căpitanul  şi  unde  a  fost  îngropat. 

îmi  amintesc  că  în  ziua  de  30  Noembrie  1938,  toate  ziarele  din  România 
anunţau  pe  prima  pagină:  "  Corneliu  Zelea  Codreanu,  cu  alţi  13  legionari,  au  fost 
împuşcaţi  în  încercarea  lor  de  a  evada  de  sub  paza  jandarmilor  ce-i  transportau 
dela  Râmnicul-Sărat  la  Jilava". 

Dar  acum,  ştim  cu  toţii  adevărul,  adevăr  confirmat  la  deshumarea  Căpitanului 
în  27-29  Noembrie  1940,  după  ce  tiranul  Carol  al  II-lea  cu  Lupeasca  au  fost  goniţi 
din  ţară  de  Garda  de  Fier.  Atunci  s'a  descoperit  ştreangul  legat  de  gâtul 
Căpitanului,  şi  atunci  s'a  ştiut  cât  de  fioros  a  fost  ucis  el  şi  ceilalţi  legionari. 
Pentru  această  crimă,  Carol  l-a  recompensat  pe  Generalul  Bengliu  cu  1  milion  lei, 
pe  Col.Gherovici  cu  250.000  lei  şi  pe  călăul  Sârbu  cu  20  mii  de  lei.  Iar  asasinii,  în 
frunte  cu  Generalii  Argeşeanu,  Bengliu  şi  Gabriel  Marinescu,  nu  s'au  aşteptat  că 
oribila  lor  crimă  va  fi  descoperită  şi  că  ei  vor  fi  pedepsiţi.  Şi  au  fost. 

Astăzi,  după  48  de  ani  dela  asasinarea  Căpitanului,  spiritul  lui  animă  inima 
fiecărui  român  adevărat. 

Să  ne  închinăm  pentru  odihna  sufletului  marelui  nostru  Căpitan  Corneliu 
Zelea  Codreanu  şi  să  ne  călim  sufletele;  ceasul  socotelilor  drepte  va  veni... 

CĂPITANUL  CORNELIU  CODREANU:  PREZENT!!! 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


648 


CARNET:  “ÎN  SECOLUL  LUMINILOR  STINSE”  '‘>2 

“ Cronicar ” 

•  ÎN  SECOLUL  LUMINILOR  STINSE  de  Radu  Budişteanu. 

în  editura  "Carpaţii"  din  Madrid  -  condusă  de  Traian  Popescu  -  a  apărut  încă  o 
carte  care  vine  să  ne  arate  suferinţele  celor  ce  au  îndurat  fără  de  margini  în 
închisorile  din  România,  atât  cele  regale  cât  şi  comuniste.  Autorul  este  unul 
dintre  marii  intelectuali  români  ai  acestui  secol,  D-l  Radu  Budişteanu,  astăzi 
octogenar. 

La  vârsta  de  21  de  ani,  D-l  Radu  Budişteanu  a  fost  înscris  în  Barou.  La  33  de 
ani,  fapt  fără  precedent  în  istoria  Baroului  nostru,  este  membru  al  Consiliului  de 
Disciplină,  iar  doi  ani  mai  târziu,  Vice-Preşedinte  al  Uniunii  Internaţionale  a 
Avocaţilor,  în  Congresul  de  la  Paris  din  1937. 

D-l  Radu  Budişteanu  aparţine  unei  familii  deosebite  a  ţării  noastre, 
ascendenţa  familiei  domniei  sale  mergând  până  în  Evul  Mediu.  în  neamurile 
acestei  familii  de  aristocraţie  românească,  femeile  erau  frumoase,  inteligente, 
cultivate.  Cunoşteau  Occidentul.  Bărbaţii  aveau  stil,  cultură  şi  avere,  dublate  de 
un  înalt  patriotism.  Averea  venea  de  departe  -  prin  familie  -  case  (de  faimă  şi  azi), 
moşii  şi  chiar  domenii.  Strânsura  făcută  pe  spadă  şi  cultură  în  timp  de  generaţii! 
Arborele  genealogic  cuprinde  pe  G-ral  Budişteanu,  G-ral  Culcer  (pe  linia  tatălui) 
iar  stirpea  pe  linia  mamei,  Ottetelişanii.  Precizăm  toate  acestea  pentru  că 
neuitând  ctitoriile  de  biserici  sau  spitale  în  trecut  (mâini  întinse  spre  săraci)  să 
arătăm  că  aristocraţia  românească  nu  a  plutit  numai  pe  pajişti  verzi  sau  a  stat  la 
umbră  în  curţile  boiereşti  şi  conacuri,  dar  a  mărşăluit  şi  pe  cărări  aspre  alaturi  de 
bravi  domnitori  ca  Vodă  Viteazul,  Ştefan  cel  Mare  şi  Sfânt  sau  Vodă-Cumplitul. 
Că  nu  a  făcut  colectivităţii  naţionale  răul  de  care  vorbesc  azi  culturnici  ca 
Spălăţelu,  neaveniţi  ca  Georgescu  sau  sub-demagogi  ca  Fură-Talpă,  toţi  băgaţi  în 
aceiaşi  oală.  Bisericile,  mândria  multor  familii  de  boieri  şi  aristocraţi  sunt  azi 
dărâmate  pentru  a  le  şterge  urma.  Opera  noilor  stăpâni  a  făcut  din  Capitala  ţării 
un  şanţ  murdar.  S'ar  putea  ca  în  puţinele  zile  care  le-au  mai  rămas  să  ajungă  şi  la 
aşezămintele  bravilor  ctitori  şi  luptători  din  trecut. 

Dar  din  cronici  şi  vechi  hrisoave  pe  piatră  nu-i  va  putea  scoate  nimeni  aşa  cum 
nici  un  om  cât  de  modest  nu  va  fi  absent  dela  această  preţuire  a  întregii  stirpe. 


♦ 


Suntem  în  1938.  Autorul  cărţii  "în  secolul  luminilor  stinse"  este  maestru  al 
Baroului.  Are  puţin  peste  30  de  ani.  Cultură  juridică  solidă,  desăvârşită.  Studii  la 
Bucureşti,  Haga,  Paris.  întinse  lecturi  filozofice  şi  literare  asimilate  perfect. 
Familie  cu  doi  copii. 

Situaţia  în  ţară  e  ştiută.  Carol  desfiinţase  Parlamentul.  în  locul  celor  două 
Camere  ţara  e  dotată  de  regele  criminal  cu  două  lagăre,  în  care  zăceau 
reprezentanţii  celui  mai  dinamic  şi  naţionalist  partid  de  opoziţie,  Partidul  'Totul 
pentru  Ţară”,  expresia  politică  a  Mişcării  Legionare.  Autorul  este  şi  el  arestat. 
Regele  aşteaptă  să-i  suprime.  Şi  o  va  face. 


192  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  53-54,  Ian. -Feb.  1987. 


Nicolae  Niţă 


649 


începe  marea  tragedie.  Oamenii  noştri  politici  nu  pricep  nimic.  împreună  cu 
Carol  II  făceau  jocul  comunismului.  încercau  să  se  organizeze  cu  oamenii 
Moscovei.  Corneliu  Codreanu  avertizase!  Dar  din  ordinul  regelui  asasin  fu 
aruncat  în  groapa  comună  dela  Jilava.  Titulescu  -  propria  lui  victimă  -  va  dispare. 
Maniu  cu  hamletismul  său  face  deseori  retrageri  la  Bădăcini...  Vine  războiul... 

Prin  anii  '43-44  îl  căuta  prin  coclaurile  Prahovei  pe  comunistul  Pătrăşcanu. 
Comuniştii  vor  fi  aceia  care  le  vor  căra  cadavrele  afară  din  celule. 

Antonescu  datorită  jocului  acestor  politicieni  dar  şi  infatuării  lui,  ros  de  o 
boală  neştiută,  este  predat  Regelui  care  la  rândul  său  îl  dă  “pachet”  Moscovei.  Va 
ajunge  în  faţa  plutonului  de  execuţie  ordonat  de  comunişti  şi  împuşcat  de  nişte 
haimanale. 

Mihai,  rege,  primeşte  pentru  acest  dar  cea  mai  mare  decoraţie  sovietică: 
Ordinul  Victoria  -  cu  77  de  diamante  oferit  de  călăul  Stalin  şi  o  detronare  subită 
urmează. 

Ţara  este  târîtă  de  trădători  în  cea  mai  groaznică  întunecime  şi  mizerie  din 
îndelungata  ei  istorie. 


♦ 


♦ 


♦ 


Revenind  la  lucrare,  cităm  câteva  dialoguri  din  cartea  D-lui  Radu  Budişteanu 
(pag. 60)  în  momentul  arestării  (1938)  care  ilustrează  comprehensiv  corupţia  şi 
moralitatea  lui  Carol  II,  rege. 

Autorul  spune:  "Plecam  tocmai  de  acasă  la  sediul  Fundaţiei  Univesitare  unde 
trebuia  să  vorbesc  asupra  împărătesei  Elisabeta  a  Austriei,  când  telefonul  sună: 

-D-l  av.  Budişteanu? 

-Da. 

-Aici  Prefectura  de  Poliţie.  Serviciul  de  moravuri. 

-Şi  ce  vreţi  de  la  mine?  întrebai  surprins. 

-Ţineţi  o  conferinţă  la  Fundaţia  Universitară  asupra  împărătesei  Elisabeta  a 
Austriei... 

-Da,  şi? 

-Vă  rugăm  să  fiţi  atent  să  nu  faceţi  nici  o  aluzie  cu  privire  la  Majestatea  sa,  în 
fine...  înţelegeţi..." 

Deci  Serviciul  de  Moravuri  este  cel  care  apăra  moralitatea  Tronului.  Se  poate 
cădea  mai  jos? 

Un  rege  Criminal,  despotic  care  a  trimis  la  moarte  floarea  unei  generaţii.  E  pe 
vremea  când  în  ţară  trăiau  "trei  înţelepţi":  un  rege,  un  chior  şi  un  popă. 

Autorul  cărţii  "în  secolul  luminilor  stinse"  este  un  om  al  splendorilor,  al 
faptelor  oneste,  al  măestriei  la  bară.  Timpul  petrecut  în  închisorile  carliste  s'a 
desfăşurat  la  o  amploare  de  cel  mai  înalt  dramatism.  împletite  cu  suferinţele 
multor  ani  şi  din  cele  comuniste,  înfăşurate  cu  dramele  familiei  cu  copii  şi  părinţi 
aflaţi  într'o  mare  durere,  ne  întrebăm  dacă  autorul  nevinovat,  a  sfârşit  calvarul, 
sau  îl  chinuie  încă  şi  astăzi  fizic  şi  moral?  Ne  întrebăm  cum  a  putut  rezista  până 
dincolo  de  limitele  durerii  şi  suferinţei  omeneşti.  Cartea  "în  secolul  luminilor 
stinse"  ne  dă  probitatea  unui  mare  patriot  -  D-l  R.  Budişteanu  -  a  unui  mare 
Român  şi  a  unui  mare  evlavios.  Toate  aceste  calităţi  sunt  contopite  cu  glia 
strămoşească. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


650 


Cartea  descrie  în  mod  copleşitor  abjecţia  gorilelor  carliste  şi  pe  cele  cu  profil 
fizic  pseudo-uman,  comuniste. 

Pe  alt  plan,  sunt  emoţionante  ultimile  cuvinte  ale  unei  somităţi  juridice 
adreste  autorului  -  Istrate  Micescu  -  pe  priciul  morţii. 

Paginile  cărţii  sunt  pline  de  surprinzătoare  afirmaţii  sau  prezenţe...  Ne  revine 
în  minte  copleşitoarea  apariţie  în  zdrenţe  -  în  celula  închisorii  de  la  Aiud  -  a  unui 
bătrân  de  o  teribilă  modestie  şi  înfăţişare:  era  o  glorie  a  românilor  în  cele  două 
războaie.  Redăm  dialogul  (din  memorie): 

-Cine  mai  eşti  şi  tu? 

Acesta  răspunde  sfâşiat  de  durere  la  întrebarea  unui  deţinut  fără  control: 

-Sunt  general  Dumitrache... 

Era  tot  ciuruit. 

Stupefiaţi,  deţinuţii  deşi  hămesiţi  de  foame  se  ridică  de  pe  paturi  şi  iau  poziţia 
de  drepţi! 

Scena  rămâne  -  ca  fiecare  pagină  a  cărţii  -  antologică... 

"în  secolul  luminilor  stinse"  este  o  carte  document  printre  cele  mai  mari  din 
toate  cele  care  au  apărut  până  acum  pe  tema  închisorilor  de  suferinţă.  Un  stil 
unic.  O  limbă  românească  superbă.  O  frază  ce  nu  o  poate  da  decât  un  intelectual 
de  aleasă  fineţe,  omul  de  cultură  care  este  av.  Radu  Budişteanu. 

O  recomandăm  cu  plăcere  întregului  Exil. 

RĂSPUNS  LA  O  INTERVENŢIE  “ÎNDRĂZNEAŢĂ”  ‘93 

de  Faust  BRĂDESCU 

Faptul  în  sine  este  rezultatul  unei  campanii  anti-legionare  ce-şi  desfăşoară 
nefasta  activitate  dela  Tel-Aviv  la  Paris,  din  Germania  iî  Brazilia  şi  Argentina  şi 
din  România  până’n  USA  şi  Canada,  campanie  pusă  în  circulaţie  prin  toată  filiera 
comunităţilor  iudaice  şi  toată  presa  pro  sau  pur  comunistă. 

Noi,  legionarii,  suntem  obişnuiţi  cu  astfel  de  atacuri.  în  genere  le  tratăm  cu 
multă  indiferenţă.  Sunt  însă  cazuri  -  ca  cel  de  faţă  -  când  indiferenţa  şi  dispreţul 
ne  pot  provoca  neajunsuri  morale  şi  politice.  De  altfel,  acesta  este  şi  scopul  ascuns 
al  intervenţiilor  ‘gen  Andronescu’  -  provocarea  de  confuzii  în  spiritul  cititorilor, 
ceeace  anihilează  importanţa  celor  scrise  şi  pune  la  îndoială  realitatea  istorică. 

Afirmaţiile  dlui  Andronescu  sunt  ordinare,  insinuante  şi  perfide.  Nu  este  nici 
o  greutate  să  acuzi,  să  insulţi,  să  cataloghezi  o  persoană  sau  o  mişcare  (ca  cea 
legionară)  printr’o  singură  frază  încărcată  de  ură,  de  mitocănie  sau  de  minciună. 
Greutatea  revine  celor  ce  sunt  obligaţi  să  răspundă  pentru  a  respinge  alegaţiile 
sau  infamiile  azvârlite  în  circuitul  istoric. 

Obrăzniciile  dlui  Andronescu  cer  bine’nţeles  un  răspuns,  deoarece  VOIT  DIN 
PARTEA  SA,  nu  corespund  adevărului.  Acest  domn  urmează  linia  minoră  a 
acuzaţiilor  fără  sens  şi  fără  substrat,  dar  care  pot  izbi  imaginaţia  lectorilor 
neavertizaţi. 

în  realitate,  argumentările  dlui  Andronescu  nu  rezistă  nici  la  cea  mai 
neînsemnată  analiză.  Şi  iată  de  ce: 


193  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  55,  Martie  1987. 


Nicolae  Niţă 


651 


l.  Afirmă  că  dl  Horia  SIMA  n’ar  fi  Şeful  Mişcării  Legionare  deoarece  ar 
exista  şi  un  altul,  dl  Nicolae  ŞEITAN,  membru  al  unei  disidenţe,  creată  în  exil.  Or, 
între  1940  când  a  devenit  Şeful  organizaţiei  legionare  şi  1953  (timp  de  13  ani) 
totalitatea  legionarilor  l-au  recunoscut  ca  Şef.  Iar  din  1953  (apariţia  disidenţei)  şi 
până  în  clipa  de  faţă,  1986  (apariţia  dlui  Andronescu)  -  deci  33  de  ani  -  nici  o 
autoritate  politică,  diplomatică,  ziaristică  sau  duşmană  Mişcării  Legionare,  n’a 
contestat  dlui  Horia  SIMA  calitatea  de  Şef  al  Gărzii  de  Fier.  Şi  nu  i-a  fost 
contestată  pentrucă  nu  era  posibil. 

Şef  al  Mişăarii  Legionare  din  1940  -  făuritor  al  Statului  Legionar  -  Vice 
Preşedinte  al  Guvernului  de  atunci,  Preşedinte  al  Guvernului  dela  Viena  în  1944- 
45  şi  Conducător  al  forţelor  legionare  din  exil,  fără  nici  o  întrerupere,  până  în 
prezent,  dl  Horia  SIMA  a  constituit  în  permanenţă  punctul  de  concentrare  şi  de 
radiere  a  gândirii  şi  luptei  legionare.  Disidenţa  n’a  fost  decât  un  simplu  incident 
de  parcurs. 

Apariţia  unei  “disidenţe”  în  sânul  organizaţiilor  politice  este  un  fenomen 
curent.  Din  nefericire  a  apărut  şi  în  Mişcarea  Legionară,  dar  n’a  reuşit  să  ruineze 
autoritatea  şi  personalitatea  dlui  Horia  SIMA. 

Dl  Nicolae  ŞEITAN,  pe  care-1  prezintă  dl  Andronescu  drept  “Şef’  nu  este  decât 
o  ştearsă  figură  legionară,  fără  nici  o  capacitate  politică  sau  conducătoare.  Face 
parte  dintr’un  aşa  zis  ‘Triumvirat”  de  conducere  disidentă,  lipsit  de  activitate,  de 
coeziune  internă  şi  de  viziune  politică.  întreaga  lui  acţiune,  şi  a  celor  care  au 
aderat,  consistă  în  combaterea  Mişcării  Legionare  legitime. 

Pe  când  aceasta  continuă  o  activitate  politică  şi  documentară  excepţională, 
sub  autoritatea  şi  direcţia  dlui  H.  SIMA;  în  acest  sfârşit  de  an  (1986)  presa 
legionară  posedă  5  publicaţii:  ŢARA  şi  EXILUL  (Madrid);  CARP  AŢII  (Madrid); 
LIBERTATEA  (New  York);  CETATEA  LUMINII  (Brasilia);  OPINII  (Paris).  Dease- 
menea  5  edituri:  EDITURA  MIŞCĂRII  LEGIONARE  (Barcelona);  EDITURA 
DACIA  (Rio  de  Janeiro  si  Madrid);  EDITURA  CARPAŢII  (Madrid);  EDITURA 
ION  MĂRII  (Karlsfeld-Germania);  EDITURA  TRAI  AN  GOLEA  (Miami-USA). 

Legitimitatea  conductoare  a  dlui  H.  SIMA  nu  poate  fi  negată  sau  contestată 
decât  din  demenţă,  deoarece  tot  ce  s'a  făcut  şi  se  face  are  loc  în  numele  său  şi  sub 
directa  sa  conducere: 

-  Guvernul  dela  Viena  după  23  August  1944  (ocuparea  României  de  către 
Sovietici). 

-  Echipele  de  legionari  paraşutate  în  ţară  pentru  a  lupta  contra  ocpuantului  şi 
a  organiza  rezistenţa  armată. 

-  Stabilierea  legăturilor  cu  organizaţia  legionară  din  România  ocupată. 

-  Monumentul  dela  Majadadahonda  în  onoarea  eroilor  Moţa  şi  Marin  căzuţi  la 
13  Ianuarie  1937  în  Spania,  devenit  Centru  de  reculegere  spirituală  pentru  toţi 
naţionaliştii  şi  anti-comuniştii  din  lume. 

-  Aparţia,  în  exil,  a  operei  capitale  a  lui  Corneliu  Codreanu  -  Pentru  Legionari  - 
în  limbile  română,  spaniolă,  italiană,  germană  şi  franceză,  cu  mai  multe  ediţii. 

Constituirea  organizaţiei  ‘FRONTUL  LIBERTĂŢII’,  care  reprezintă  Garda  de 
Fier  în  toate  acţiunile  anticomuniste  ce  au  loc  din  iniţiativă  internaţională 
(congrese  -  adunări  reprezentative  -  simpoziomuri  -  manifestaţii). 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


652 


-  Declaraţii  politice  -  Scrisori  deschise  -  Proteste  -  Activitatea  Mişcării 
Legionare,  toate  semnate  de  H.  SIMA  sau  de  cei  care  îl  reprezentau  în  acel 
moment. 

-  Numeroase  interview-uri  acordate  de  dl  H.  SIMA,  ca  Şef  al  Mişcării,  şi 
analizate  documentar  de  către  diverse  organizaţii  politice  şi  publicaţii 
specializate. 

Chiar  duşmanii  cel  mai  neîmpăcaţi  ai  Gărzii  de  Fier  (marxiştii  şi  evreii),  în 
ciuda  insultelor  ce  însoţesc  acţiunele  lor  împotriva  dlui  Horia  Sima,  îl  numesc 
totuşi  ‘Şeful  Mişcării  Legionare’.  Sunt  adevăruri  ce  nu  pot  fi  negate... 

2.  Dl  Andronescu  are  îndrăsneala  să  afirme  că  autorii  articolului  îl  prezintă 
pe  H.  SIMA  ca  un  ‘persecutat’  de  către  Gen.  Antonescu,  care  era  ‘şeful  său’. 

Probabil  că  dl  Andronescu  a  primit  ordin  dela  ‘Loja’  căreia  îi  aparţine  să 
afirme  asemenea  lucruri  şi  să  facă  dovada  că  gen.  Antonescu  era  un  om  extrem  de 
drept,  corect,  lipsit  de  ură  şi  de  ambiţie.  Şi  precizează  cu  totul  incorect:  ‘Sima  was 
far  from  being  persecuted’. 

Ne  permitem  să  atragem  atenţia  că  renumele  generalului  Antonescu  de  om 
rău,  mânios,  ambiţios  şi  răzbunător  nu  vine  din  partea  legionarilor.  Acest  general 
era  detestat  de  toţi  colegii  săi  militari,  de  superiori  ca  şi  de  trupă.  îşi  căptase 
renumele  de  ‘câinele  roşu’  (roşu,  din  cauza  părului  său,  ‘câine’  pentru  caracterul 
duşmănos  şi  atitudinea  sa  răzbunătoare).  Detalii  în  cartea  ‘Memorial  Antonesco- 
Le  IlI-e  homme  de  l’Ane’.  Paris,  Editions  de  la  Couronne,  1950,  2i4p.  /  carte 
scrisă  de  unul  dintre  colaboratorii  direcţi  ai  gen.  Antonescu. 

în  aceste  condiţii,  oricine  îşi  poate  închipui  care  a  fost  situaţia  dlui  H.  SIMA, 
în  poziţia  sa  de  Vice  Preşedinte  al  Consiliului  de  Miniştri,  având  ca  Preşedinte  (iar 
nu  ca  şef,  după  cum  afirmă  dl  Andronescu)  pe  gen.  Antonescu. 

Pentru  un  gereral  ambiţios  şi  autoritar,  prezenţa  voluntară  a  unui  tânăr  de  32 
de  ani  ca  Şef  al  Mişcării  Legionare  (mişcare  care-i  dăduse  posibilitatea  de  a 
ajunge  ‘Conducătorul  Statului’)  constituia  o  situaţie  intolerabilă.  Era  ca  o  plamă 
pentru  mândria  sa.  Multiplicarea  încercărilor  de  a  umili  pe  dl  H.  SIMA  şi  a-1 
menţine  oarecum  sub  presiunea  autorităţii  sale,  a  provocat  câteva  altercaţii  între 
amândoi.  O  asemenea  comportare  poate  fi  calificată  de  ‘persecuţie’  -  morală, 
bine’nţeles.  Ea  apare  însă  semnifictivă  pentru  caracterul  imposibil  al  generalului, 
cât  şi  pentru  evenimentele  care  au  urmat. 

Dl  Şerban  Andronescu  încearcă  să  acopere  îngrozitoarea  megalomanie  şi 
dorinţă  de  dominare  a  gen.  Antonescu,  caracteristici  poate  necunoscute 
publicului  american,  dar  binecunoscute  poporului  român. 

3.  Grosolănia  dlui  Andronescu  apare  atunci  când  vrea  să  diminueze 
personalitatea  dlui  H.  SIMA,  aducând  în  argumentarea  sa  expresii  insultătoare, 
pronunţate  de  anumiţi  oameni  politici  din  acea  vreme.  Este  un  procedeu  nedemn 
de  care  nu  fac  uz  decât  ziariştii  de  a  patra  categorie. 

Un  om  politic  este  totdeauna  copleşit  de  aluzii  calificative  înjositoare, 
infamante  sau  ridicole,  venite  din  partea  adversarilor  sau  a  duşmanilor. 

Dacă  s’ar  constitui  liste  şi  s’ar  ţine  cont  de  toate  epitetele  şi  calificativele 
‘acordate’  lui  Roosevelt,  Churchill,  DeGaulle  (ca  să-i  amintim  pe  cei  mai  de  vază  ai 


Nicolae  Niţă 


653 


epocei)  în  timpul  conflictului  şi  după  aceea,  ne  întrebăm  ce-ar  mai  rămâne  din 
personalitatea  lor  politică  şi  istorică!... 

în  cazul  dlui  H.  SIMA,  era  natural  ca  Hitler  (incapabil  să  înţeleagă  importanţa 
spiritualităţii  şi  a  metafizicei  în  concepţia  legionară)  să  vorbească  dispreţuitor  de 
‘a  confus  head’.  Iar  cât  priveşte  pe  contele  Ciano,  expresia  ‘mascalzone’  (om  de 
nimic,  derbedeu)  întrebuinţată  faţă  de  un  om  care,  în  acea  clipă,  nu  mai  avea  nici 
o  putere,  dovedeşte  mai  degrabă  lipsa  de  caracter  a  celui  care  a  pronunţat-o. 

Fapt  este  că  după  23  August  1944  când  dl  H.  SIMA  a  constituit  două  divizii  de 
combatanţi  anti-comunişti,  acest  om  nu  mai  era  nici  ‘mascalzone’,  nici  ‘a  confus 
head’... 

4.  Deasemenea,  dl  Andronescu  afirmă  prosteşte  că  ‘rebeliunea’  de  la  21 
Ianuarie  1941,  ar  fi  fost  opera  dlui  H.  SIMA.  Or,  adevărul  este  că  această  aşa  zisă 
rebeliune  a  fost  o  pură  lovitură  de  Stat,  organizată  de  gen.  Antonescu  cu  ajutorul 
comunităţii  Evreilor  din  România,  pentru  a  îndepărta  pe  legionari  din  calea 
ambiţiilor  personale. 

Detaliile  pot  fi  găsite  în  cartea  lui  Matatias  CARP  (Secretar  general  al 
Comunităţii  Evreilor  din  România)  intitulată  ‘Cartea  Neagră’,  Ed.  SOCEC, 
Bucureşti,  1946,  pp.  71-79.  Detaliile  sunt  atât  de  precise  că  numai  un  răuvoitor 
mai  poate  acuza  Mişcarea  Legionară  de  un  fapt  pe  care  nu  l-a  comis  şi  care,  din 
contră,  i-a  fost  dăunător. 

Logica  cea  mai  simplă  prevede  ca  cei  care  fac  o  revoluţie  ATACĂ,  atacă  în 
primul  rând  Centrul  vital  al  celor  pe  care  vor  să-i  elimine,  precum  şi  punctele 
principale  (Radio,  Televiziune,  localuri  de  poliţie,  cazărmi,  comunicaţii,  etc.).  Or, 
în  cazul  evenimentelor  dela  21-23  Ianuarie  1941,  cei  care  s’au  găsit  în  defensivă  - 
fiind  atacaţi  -  fără  arme  şi  cu  totul  surprinşi,  au  fost  tocmai  legionarii.  Ei  se 
găseau  baricadaţi  în  localurile  proprii,  iar  nu  gen.  Antonescu.  Iar  în  manifestaţiile 
spontane  de  stradă,  trupele  gen.  Antonescu  au  deschis  focul,  omorând  peste  800 
de  persoane. 

Faimoasa  ‘rebeliune’  a  fost  opera  gen.  Antonescu  şi  a  evreimei.  Două  forţe 
care  se  susţineau  din  motive  deferite,  dar  convergând  către  un  scop  comun. 
Evreimea  voia  să  distrugă  naţionalismul  românesc  -  gen.  Antonescu  voia  să 
devină  singurul  şef  al  României.  Interse  şi  ambiţii... 

Iată  deci  cum  se  scrie  istoria,  dacă  se  ţine  seama  numai  de  aserţiunile  unor 
indivizi  ca  dl  Andronescu  şi  nu  se  verifică  cu  atenţie  realitatea  istorică... 

UNIRE?“>4 

de  N.  S.  GOVORA 

“Exilul  nostru  se  mişcă  azi  sub  semnul  Unirii.  Mulţimea  o  cere”.  Aşa  îşi  începe 
strălucitul  lui  articol,  domnul  Horaţiu  Comaniciu  pe  prima  pagină  a  ziarului 
“Cuvântul  românesc”.  Şi  mai  departe,  domnia  sa  ne  demonstrează  că  această 
dorinţă  de  unire  au  simţit-o  toţi  Românii,  încă  de  pe  timpul  lui  Mihai  Viteazul.  Şi 
aici  domnia  sa  greşeşte.  Dorinţa  de  Unire  nu  au  simţit-o  Românii  decât  în 
preajma  anului  1859,  căci  înainte  s’au  războit  între  ei,  mai  rău  decât  câinii.  Toţi 


194  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  55,  Martie  1987. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


654 


Românii  ştiu  aceasta,  că  Muntenii  s’au  războit  cu  Moldovenii  când  au  avut  ocazia 
şi  în  special  în  timpul  lui  Ştefan  cel  Mare,  când  acesta,  deşi  fusese  ajutat  de  Vlad 
Ţepeş  la  urcarea  pe  tron,  l-a  atacat  cu  oastea  lui  la  Chilia  şi  Cetatea  Albă  iar  mai 
târziu,  Vasile  Lupu,  domn  al  Moldovei,  atacă  cu  oastea  lui  pe  domnul  Munteniei, 
Matei  Basarab.  Pe  timpul  lui  Mihai  Viteazul,  acesta  a  cucerit  cu  armele 
Trasilvania  şi  Moldova  şi  aceasta  fără  ca  Moldovenii  şi  Transilvănenii  să-l 
primească  cu  pâine  şi  sare.  Că  aşa  este,  se  vede  din  faptul  că  Mihai  Viteazul, 
intrând  în  Transilvania,  nu  a  căutat  sprijin  în  Românii  din  Transilvania,  ci  în 
grofii  unguri.  Aceasta  este  Istoria  cea  adevărată  şi  dacă  domnul  Comaniciu  o  ştie 
altfel,  s’o  scrie,  ca  s’o  învăţăm  şi  noi.  Şi  aceste  cuvinte  ale  domnului  Horaţiu 
Comaniciu  au  fost  primite  cu  aplauze  de  întreaga  asistenţă  de  la  Frankfurt,  în  cap 
cu  Măria  Sa  Mihai,  fostul  Rege  al  României.  Acesta  şi  fiica  sa  principesa 
Mărgărita,  nu  au  sesizat  greşeala  istorică  a  oratorului,  căci  nu  cunosc  atâta  istorie. 
Ei  amândoi  au  dovedit  că  nu  cunosc  nici  Istoria  cea  mai  apropiată  de  timpurile 
noastre,  căci  au  afirmat  că  în  1916,  Regele  Ferdinand,  fiind  bătut  de  Germani,  a 
fost  nevoit  să  se  refugieze  în...  munţii  din  apropierea  laşului!  Şi  greşeala  istorică 
comisă  de  domnul  Horaţiu  Comaniciu,  nu  a  fost  observată  nici  de  domnul 
Constantin  Mareş,  care  în  articolul  său  de  o  pagină  din  “Cuvântul  românesc” 
scrie:  “Apoi  a  luat  cuvântul  Horaţiu  Comaniciu  care  a  impresionat  întreaga 
asistentă  (?)  evocând  făurirea  României  Mari  şi  ideia  de  unire  şi  arătând  că 
Regele  a  venit  printre  Români  tocmai  în  aceste  momente  de  unire  ale  pribegiei,  la 
Soultzmatt  şi  la  Frankfurt,  unde  s’au  întâlnit  şi  reprezentanţii  celor  două  mari 
biserici  româneşti”.  Domnul  Mareş  este  un  mare  ziarist  a  cărui  semnătură  se 
întâlneşte  în  mai  toate  ziarele  exilului  românesc  şi  nimeni  nu  are  ideia  să-i  ceară 
să  cunoască  toate  meandrele  sbuciumatei  noastre  Istorii. 

Mai  departe,  domul  Mareş  ne  arată  ce  a  spus  Măria  Sa,  fostul  Rege  al 
României.  Nu  prea  interesează  conţinutul  cuvântării  fostului  Rege  că  ştiut  este  că 
totdeauna  şi  pretutindeni,  capetele  încoronate,  la  serbări,  nu  spun  ceeace  gândesc 
ei,  ci  ceeace  au  scris  alţii;  ei  numai  citesc,  în  aplauzele  asistenţei.  Am  fi  foarte 
bucuroşi  să  aflăm  că  ne  înşelăm  şi  că  ceeace  a  spus  fostul  Rege,  a  ieşit  din  propriul 
său  cap,  dar  ne  îndoim,  când  aşa  de  aproape  în  timp,  a  ieşit  acea  teribilă  gafă: 
Ferdinand,  în  1916,  s’a  refugiat  -  ca  pe  timpul  năvălirii  Hunilor  -,  în  munţii  din 
apropierea  laşului.  Pe  noi  ne-ar  interesa  altceva,  ne-ar  interesa  să  ştim  dacă  fostul 
rege  al  României,  a  luat  în  ultimul  timp  lecţii  de  dicţie  şi  că  vocea  lui  nu  era 
lătăreaţă  şi  piţigăiată,  cum  afirma  regretatul  G.I.  Duca,  sau  cu  vocea  si  domoală, 
cum  a  spus  domnul  Mircea  Ioaniţiu  la  radio,  care  totuşi  a  spus  şi  ceva  neplăcut 
asistenţilor  de  la  Frankfurt  şi  anume  că  “ziua  de  23  August  nu  e  o  zi  de 
sărbătoare",  când  fostul  rege  Mihai,  a  arestat  şi  predat  lui  Bodnăraş  (un  fost 
dezertor  şi  agent  al  Moscovei),  pe  Mareşalul  Antonescu  şi  pentru  acest  act  - 
mârşav  -,  a  fost  decorat  de  Stalin. 

în  sfârşit,  domnul  Mareş,  în  lungul  său  articol,  ne  demonstrează  că  serbarea 
dela  Frankfurt  a  fost  o  apoteoză,  fapt  care  se  datorează  prezenţei  fostului  Rege  şi 
principesei  Mărgărita,  viitoarea  regină  a  României,  şi  aceasta  datorită  în  primul 
rând,  acţiunii  a  doi  oameni,  domnul  Comaniciu  şi  domnul  Iancu  Raţiu,  primul 
preşedintele  Consiliului  Naţional  Român  şi  al  doilea,  preşedintele  Uniunii 
Românilor  Liberi  de  pe  tot  mapamondul.  Aceşti  doi  Români,  pe  care  Istoria  de 
mâine  îi  va  pomeni  cu  evlavie,  au  muncit  fără  preget  ca  mult  dorita  Unire  a 


Nicolae  Niţă 


655 


Românilor  să  devină  o  realitate.  într’adevăr  prezenţa  celor  peste  400  de  asistenţi, 
era  impresionantă,  ne  asigură  domnul  Mareş  şi  domnia  sa  se  scuză  că  nu  va  putea 
să-i  pomenească  pe  toţi  cei  prezenţi,  dar  cu  iscusinţă  de  sprinten  reporter, 
domnia  sa  reuşeşte  să  ne  dea  un  strălucit  tablou  al  sălii  de  la  Frandkfurt.  Dar  se 
iveşte  totuşi,  o  nedumerire:  domnia  sa  citează  numai  trei  persoane  care  au 
reprezentat  Consiliul  Naţional  şi  anume,  domnii  Horaţiu  Comaniciu,  doctorul 
Alexandru  Bidian  şi  Paul  Morcov.  Numai  trei?  Acest  Consiliu  Naţional  a  fost 
format  de  reprezentanţii  a  trei  partide  şi  anume  Partidul  naţional-ţărănesc, 
Paridul  liberal,  Partidul  socialist  şi  Mişcarea  Legionară.  La  început,  preşedinte  al 
Consiliului  Naţional  a  fost  regretatul  Nicolae  Penescu  dar  acesta  a  murit  şi  în 
sânul  acestui  Consiliu  Naţional,  s’au  produs  certuri,  unele  grave,  membrii 
partidului  liberal  s’au  retras  toţi,  cei  ai  partidului  socialist  s’au  evaporat  şi  ei  şi  în 
locul  lui  Nicolae  Penescu,  a  venit  tânărul  Cicerone  Ioaniţoiu,  iar  ca  preşedinte  a 
venit  un  independent,  adică  unul  fără  partid,  dl  Horaţiu  Comaniciu,  aviator 
politic.  Şi  dela  Farankfurt,  au  lipsit  toţi  naţional-ţărăniştii  lui  Cicerone.  Care  să 
fie  cauza?  Probabil  nu  au  avut  bani  de  tren,  pot  să  gândească  unul  sau  altul.  Şi  din 
păcate,  ca  şi  domnul  Mareş,  şi  eu  sunt  un  mic  reporter  şi  nemulţumit  cu  acest 
răspuns,  am  început  să  întreb  în  dreapta  şi  în  stânga.  Şi  nu  am  obţinut  nici  un 
răspuns  la  întrebarea  mea,  până  când  mi-a  căzut  în  mână  un  ziar  din  America  în 
limba  română.  Şi  iată  ce  găsim  în  pagina  13,  a  acestui  ziar: 

“C.N.R.Secţia  America, 

La  29  Nov.  1986  a  avut  loc  în  sala  parohială  a  Bisericii  Sf.  Maria  din  Queens,  N.  Y., 
adunarea  generală  a  C.N.R.  Secţia  America.  Au  fost  prezente  16  persoane.  Preotul  Gh. 
Calciu-Dumitreasa  a  fost  prezent  prin  procură.  Sub  preşedenţia  domnului  Cicerone 
Ioaniţoiu,  venit  de  la  Paris  special  pentru  această  ocazie,  s’a  procedat  la  alegeri  pentru 
Biroul  Executiv.  Numărul  cel  mai  mare  de  voturi  (13)  l-a  obţinut  domnul  Eugen 
Popescu.  Au  fost  împiedicaţi  să  voteze  câţiva  membri  fondatori  ai  Secţiei.  Unii 
membri  nu  au  primit  buletine  de  vot  sau  (ca  în  cazul  doamnei  Eugenia  Uşeriu  din 
Washington)  nu  au  venit  la  adunare.  Nouă  membri  au  protestat  împotriva  felului 
cum  s’au  făcut  alegerile  şi  împotriva  a  ceeace  au  numit  (o  campanie  ocultă)  contra 
domnilor  Horaţiu  Comaniciu  şi  Al.  Bidian.  Ei  au  trimis  o  contestaţie  la  Paris  şi  au 
cerut  convocarea  unei  adunări  generale  extraordinară”. 

Sorin  V.  Popa,  corespondent 

Deci  Consiliul  Naţional  al  cărui  preşedinte  e  domnul  aviator  politic  Horaţiu 
Comaniciu,  e  în  fierbere  acută.  în  America,  în  prezenţa  domnului  Cicerone 
Ioaniţoiu,  s’au  adunat  şi  au  procedat  la  alegeri,  dar  aceste  alegeri,  au  fost  o 
“campanie  ocultă”  contra  preşedintelui  Comaniciu  şi  doctorului  Bidian,  adică 
contra  celor  care  au  reprezentat  acest  Consiliu  Naţional  în  faţa  fostului  Rege  şi 
viitoarei  regine  şi  în  faţa  celor  400  de  persoane.  Şi  acum,  vine  întrebarea:  unde  e 
Unirea  pe  care  a  obţinut-o  domnul  Horaţiu  Comaniciu  şi  unde-i  dorinţa  de  Unire 
pe  care  o  simt  toţi  Românii,  dela  Mihai  Viteazul  şi  până  astăzi,  unde-i  Unirea  pe 
care  au  fost  chemaţi  să  o  patroneze  fostul  Rege  şi  principesa  Mărgărita,  viitoarea 
regină  a  României? 

Deci  la  Frankfurt,  domnul  Horaţiu  Comaniciu  ştia  că,  cu  trei  săptămâni 
înainte,  în  America,  domnul  Cicerone  Ioaniţoiu  îi  pusese  o  petardă  prin  care, 
acest  Cicerone,  care  reprezenta  în  Consiliul  Naţional  partidul  Naţional-ţărănesc, 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


656 


destramă  practic,  Consiliul  Naţional.  Căci  ce  mai  rămânea  din  acest  Consiliu  zis 
Naţional,  Consiliu  înfiinţat  acum  câţiva  ani  din  partidele  liberal,  naţional- 
ţărănesc,  socialişti  şi  dizidenţii  legionari?  Căci  trebue  să  se  facă  remarca  că  în 
Consiliul  Naţional,  când  s’a  înfiinţat,  acum  câţiva  ani,  nu  a  intrat  adevărata 
Mişcare  Legionară  ci  o  dizidenţă  de  nemulţumiţi,  cum  se  întâmplă  mai 
întotdeauna,  în  asemenea  cazuri. 


♦  ♦  ♦ 


Domnul  reporter  Mareş,  după  ce  ne-a  arătat  că  la  Frankfurt  a  luat  parte  toată 
suflarea  românească,  cade  în  păcat  şi  nu  numai  că  ne  spune  că  au  lipsit  totuşi 
două  organizaţii  româneşti  -  deci  singurele  -,  şi  caută  să  atragă  un  blam  asupra 
acestor  două  organizaţii  care  sunt  “Asociaţia  foştilor  deţinuţi  politici  din  Paris”  şi 
“Centrul  democrat  al  Românilor  din  zona  Offenbach”  (Germania).  Prin  urmare  la 
Frankfurt,  au  luat  parte  toate  Comunităţile  de  Români,  cel  puţin  din  Europa,  dar 
cu  spiritul  nostru  reportericesc,  am  găsit  repede  două  greşeli:  la  adunarea  de  la 
Frankfurt  au  lipsit  Comunităţile  româneşti  mai  importante  şi  anume  Comunitatea 
Românilor  din  Franţa  de  sub  preşedenţia  domnului  căpitan  de  cavalerie  Adrian 
Chintescu  şi  Comunitatea  Românilor  din  Spania  de  sub  preşedenţia  domnului 
Nicolae  Roşea.  în  Franţa  trebue  să  se  mai  adauge  încă  o  asociaţie,  aceea  a  Foştilor 
combatanţi,  tot  de  sub  preşedenţia  domnului  căpitan  Chintescu.  Bănuim  că  pe  cei 
din  Spania  i-a  considerat  lipsiţi  de  importanţă  şi  de  aceea  nici  nu  le-a  trimis 
invitaţie,  dar  cum  rămâne  celălalt  caz  al  Românilor  din  Franţa? 

Şi  iată  acum  un  fragment  de  scrisoare  al  domnului  Chintescu:  “La  Soultzmatt 
am  fost  invitat  în  scris,  de  secretara  fostului  Rege,  ca  “Foştii  combatanţi”  şi 
“Comunitatea  Românilor  din  Franţa”  şi  “Comunitatea  Românilor  din  Franţa”  - 
asociaţii  ce  prezidez  -  să  participe;  am  dat  un  răspuns  politicos,  dar  am  refuzat  să 
mă  duc  la  Soultzmatt  deoarece  manifestaţia  avea  un  caracter  de  manevră  politică, 
decât  comemorarea  Eroilor  căzuţi  în  războiul  14-18. 

“După  cum  mi  s’a  povestit  ulterior,  locul  destinat  nouă,  a  rămas  liber  şi 
organizatorii  au  fost  foarte  nemulţumiţi. 

“De  fapt  Consiliul  Naţional  şi  Românii  liberi  ai  lui  Raţiu  fiind  uniţi  de 
circumstanţă,  au  invitat  pe  fostul  Rege  sperând  că  această  prezenţă  îi  va  omologa 
ceeace  n’a  fost  cazul  căci  alt  grup  la  (?)  sfătuit  să  plece  în  grabă”. 

Prin  urmare,  la  Soultzmatt,  domnul  căpitan  Chintescu  a  fost  invitat  şi 
organizatorii  au  fost  foarte  nemulţumiţi  de  neparticiparea  preşedintelui  celor 
două  asociaţii  din  Franţa  dar  domnul  Mareş  nu  ne  spune  dacă  la  Frankfurt, 
domnul  Chintescu  a  fost  sau  nu  invitat  şi  nu  ne  dă  explicaţia  faptului  că  nu-1 
pomeneşte  şi  nu  cere  un  blam,  cum  face  cu  celelalte  cazuri:  al  Foştilor  deţinuţi  din 
Franţa  şi  al  Cercului  democrat  al  Românilor  din  zona  Offenbach.  Dar  domnul 
reporter  a  uitat  să  ne  mai  spună  despre  alt  caz  mai  important:  La  Soultzmatt  au 
fost  invitaţi  şi  Masonii  din  Franţa,  conduşi  de  domnul  Schapira,  ceeace  a  dat 
naştere  la  intervenţia  în  scris  a  domnului  Pantazi  şi  a  decedatului  liberalo- 
legionar  Mihai  Fotin  Enescu,  primul  protestând  contra  prezenţei  Masonilor  şi  al 
doilea  luându-le  apărarea  organizatorilor  ce  au  invitat  pe  acest  om  Schapira  şi  pe 
masonii  lui.  Ceeace  a  produs  nedumerire,  a  fost  intervenţia  decedatului  domn 


Nicolae  Niţă 


657 


Enescu  care  era  al  doilea  caz  ca  un  legionar  sau  liberalo-legioar  să  le  ia  apărarea 
Masonilor.  Primul  caz,  e  mai  vechi,  e  cel  al  părintelui  Boldeanu. 

Pe  urmă,  dl.  Reporter  Mareş,  nu  ne  pomeneşte  şi  pe  alţii  care,  oricum  există, 
cu  toată  grija  domnului  Mareş  de  a  nu-i  pomeni:  aceştia  sunt  în  fapt  cele  trei 
publicaţii  de  la  Paris,  “Bire”,  “Lupta”  şi  “Limite”.  Prin  aceasta,  domnul  Mareş  ne 
dovedeşte  că  nu  e  un  reporter  bun,  cu  toate  că  semnătura  domniei  sale  apare 
aproape  în  toate  publicaţiile  exilului  sau  că  domnia  sa  a  rămas  tot  vechiul 
membru  al  partidului  liberal  care  condamnă  pe  toţi  cei  care  nu  văd  lucrurile  ca 
domnia  sa,  adică  prin  prisma  liberală. 

Dar  pe  lângă  toate  acestea,  care  îşi  au  şi  ele  însemnătatea  lor,  rămâne  în 
picioare  faptul  că  domnul  Comaniciu  nu  a  reprezentat  Consiliul  Naţional  sau 
ceeace  a  reprezentat  domnia  sa,  este  numai  fostul  Consiliu  Naţional,  care  prin 
retragerea  domnului  Cicerone  Ioaniţoiu,  al  treilea  membru  al  fostului  Consiliu 
Naţional,  nu  mai  este  Consiliu  Naţional.  Domnia  sa  a  tămâiat  Unirea,  Marea 
Unire,  care  s’a  făcut  sub  sceptrul  fostului  Rege,  dar  răspunsul  categoric  este  că  nu 
există  Unirea,  Marea  Unire,  din  moment  ce  nu  există  Unire  nici  între  membrii 
unei  grupări  politice,  aceea  a  domnului  Horaţiu,  care,  pornită  acum  câţiva  ani  cu 
patru  partide  la  drum  şi  drumul  fiind  lung  şi  greu,  trei  au  luat-o  la  fugă  prin 
pădurea  Râioasa,  a  domnului  Petre  Vălimăreanu. 

Şi  acum  să  explic  povestea  pădurii  Râioasa  a  domnului  Vălimareanu.  Acum 
patru  ani,  domnul  Vălimăreanu,  într’o  polemică,  îmi  explica  mie  şi  cititorilor 
ziarului  domniei  sale,  “Vatra”,  mecanismul  Consiliului  Naţional.  Domnul 
Vălimăreanu  explica  că  această  unire  de  partide,  nu  formează  un  partid,  ci  o 
tovărăşie.  într’un  partid,  format  din  mai  multe  ramuri,  fiecare  ramură  îşi  ia 
anumite  obligaţii  faţă  de  celelalte  ramuri,  pe  un  timp  mai  lung.  Ori  în  această 
tovărăşie  a  componenţilor  Consiliului  Naţional,  nici  unul  nu-şi  ia  nici  o  obligaţie 
faţă  de  ceilalţi  tovarăşi,  afară  de  a-şi  da  ajutor  când  va  fi  cazul.  Domnul 
Vălimăreanu  ne  explica,  că  aceste  partide  -  naţional-ţărănesc,  liberal,  socialist  şi 
dizidenţa  Mişcării  legionare  -,  se  găsesc  ca  patru  cărăuşi  ce  au  de  trecut  o  pădure 
-  Râioasa  -,  care  se  găseşte  undeva  în  Muscel,  pe  lângă  satul  domnului 
Vălimăreanu.  Această  pădure  e  vestită  prin  bandiţii  ei.  Şi  cărăuşii  noştri,  înainte 
de  a  intra  în  pădure,  îşi  iau  numai  o  obligaţie,  aceea  de  a-şi  da  reciproc  ajutorul 
când  vor  fi  atacaţi  de  bandiţi  şi  după  ce  au  ieşit  din  pădure,  fiecare  îi  liber  să  facă 
ce  vrea.  Domnul  Vălimăreanu  voia  să  spună  că  momentul  actual,  al  pribegilor 
Români,  se  aseamănă  cu  cel  al  cărăuşilor  din  judeţul  Muscel,  care  au  de  trecut 
prin  pădurea  Râioasa.  Bandiţii,  fără  îndoială,  sunt  comuniştii  lui  Ceauşescu.  După 
trecerea  prin  pădurea  plină  de  aceşti  bandiţi,  componenţii  celor  patru  partide  îşi 
văd  fiecare  de  treburile  lui. 

Şi  iată  că  au  trecut  de  atunci  patru  ani  şi  socoteala  domnului  Vălimăreanu,  s’a 
dovedit  a  fi  falsă.  înainte  de  a  intra  în  pădurea  Râioasa,  doi  tovarăşi  -  cel  liberal  şi 
cel  socialist  -,  s’au  întors  din  cale  iar  al  treilea,  cel  naţional-ţărănesc-Cicerone,  a 
luat-o  la  fugă  de  frica  bandiţilor  din  pădurea  Râioasa,  tocmai  când  intraseră  în  ea, 
şi  dizidenţii  legionari  ai  domnului  Vălimăreanu  au  rămas  singuri  numai  cu 
domnul  Horaţiu  care  i-a  trădat  o  dată,  motiv  pentru  care  i  se  spune  de  răutăcioşi, 
aviator  politic. .. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


658 


“BRÂNCOVEANU  CONSTANTIN, 

BOIER  VECHI  ŞI  DOMN  CREŞTIN!”  ,l« 

de  George  BARBU 

Mult  sânge  a  curs  întru  apărarea  ţării,  multe  vieţi  sau  stins  înainte  de  a  fi  putut  lumina  poporul,  dar  niciunul 
din  sacrificiile  trecutului  nu  se  pot  asemui  cu  tragicul  sfârşit  al  măritului  Domnitor  Brâncoveanu... 

1).  Ci,  deodată,  o  vorbă  ucigaşă:  “Mazâl”! 

Ceasul  din  turnul  Curţii  Domneşti  bătu  de  5  ori.  Voivodul  tresări.  Scutură 
capul  şi  alungă  un  gând.  Porunci  lui  Del  Chiaro  (secretar  voivodal)  să  cheme 
sfatul  domnesc  pentru  mâine,  Miercuri,  5  Aprilie  1714,  la  ceasurile  9,  să  fie  de  faţă 
la  primirea  agăi  Mustafa.  Apoi  s’a  dus  la  Biserica  Bunei-Vestiri  din  Curtea 
Domnească.  De  cum  a  intrat,  un  soi  de  tristeţe  şi  mâhnire  i-a  cuprins  sufletul. 


♦ 

♦  ♦ 

Vodă  Brâncoveanu  s’a  sculat  trudit  de  gânduri  şi  de  somn  sbuciumat. 

La  ceasurile  9  fără  cinci  minute,  CONSTANTIN  VODĂ  BASARAB 
BRÂNCOVEANU  (5  Aprilie  1714),  ÎN  STRĂLUCIT  STRAI  VOIVODAL  (...)  a  intrat 
în  spătăria  înstelată  (...)  Era  gânditor  şi  trist. 

Orologiul  din  din  turnul  Curţii  Domneşti  începu  să  bată  nouă  ceasuri.  O  clipă, 
lui  Vodă  Brâncoveanu  i  se  păru  că  fiecare  bătaie  îngâna  un  cuvânt  hidos:  “Mazâl! 
Mazâl!  Mazâl!” 

Glasul  (agăi),  căptuşit  cu  “blândeţe”,  răspândea  miasmă  de  VICLENIE.  Trăgea 
cu  coada  ochiului  mic  spre  Radu  (feciorul  Voivodului),  băgă  de  seamă  că  s’a 
potolit  şi  cu  o  mişcare  fulgerătoare,  smulse  din  chimir  o  năframă  neagră  de 
mătase,  o  puse  pe  umărul  stâng  al  Voivodului,  răcnind  vorba  ucigaşă: 

-Ghiaur!  Mazâl! 

Toţi  încremeniră. 

-Nu!  Strigă  Voivodul,  venindu-şi  în  fire,  smulgând  năframa  neagră  de  pe  umăr, 
făcând-o  ghem  şi  azvârlind-o.  Radu  o  prinse  şi  o  sfâşie  cu  vârful  spadei,  în  timp  ce 
Voivodul  urcă  pe  tron,  ţanţoş  şi  dârz. 

Radu  îşi  sprijini  părintele  să-şi  găsească  cumpăna  şi  să  nu  cadă. 

Nimeni  nu  credea  şi  nu  înţelegea  că  în  clipele  acelea  se  prăbuşea  o  domnie 
strălucită  cum  puţine  a  avut  Românimea  de  pretutindeni! 

Radu  se  trezi  strigând:  Mişelie!  Boieri,  nu  spuneţi  nimic?  V-a  pierit  glasul? 
Unde  vi-i  mândria?” 

Ci  boierii  zăceau  nevolnici,  căzuţi  în  muţenie  şi  înţepenire.  Beizadea  Radu  se 
repezi  la  fereastră,  o  sparse  şi  strigă  din  răsputeri: 

-Straja!...  Să  vina  straja  să  apere  Domnia! 

Dar  patru  ciohodari  voinici  îl  înşfăcară  de  mâini,  i  le  răsuciră  la  spate,  cu 
pălmile  îi  astupară  gura  şi-l  puseră  cu  capul  în  zidul  zugrăvit  cu  stele  de  aur. 

-Nu  vă  răzvrătiţi,  ghiaurilor!  urlă  aga  Mustafa.  Am  împresurat  Curtea  cu  400 
de  ieniceri,  iar  imbrohorul  cel  mare  cu  12.000,  aşteaptă  semn  de  la  mine,  să  prade 
Ţara  şi  să  secere  toate  capetele  potrivnice,  boieri  sau  slujitori. 


195  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  55,  Martie  1987. 


Nicolae  Niţă 


659 


Asemenea  ameninţare  prefăcu  spaima  în  groază  şi’n  cutremur.  Nici  un  glas  nu 
ieşea  din  gâtlejuri,  fără  numai  geamătul  de  sub  căluş  al  beizadelei  Radu. 

Ci  tot  Voivodul  zise,  cu  amar  şi  obidă  multă: 

-Mustafa  aga,  cu  aurul  ce  ţi-am  dat  ţi-ai  cumpărat  piele  de  oaie  şi  aşa  de  bine 
te-ai  acoperit,  că  nu  te-am  ghicit  ce  lup  turbat  eşti! 

Pe  scările  de  marmură  se  mai  năpustiră  vreo  20  de  ienicieri... 

-  Ascultă,  aga  Mustafa,  grăi  Constantin  Vodă,  stăpân  pe  sine.  Eu  am  mai  trăit 
primejdii  mari.  Ori  viaţa  nu  mi  s’a  sfârşit  încă.  De  trebue,  mă  înfăţişez 
padişahului  cu  fruntea  sus,  pentru  dreptul  meu  şi  Ţara  mea.  De  am  vreo  vină,  şti- 
voi  s’o  răscumpăr,  au  cu  dreptatea  mea  şi-a  Ţării  mele,  au  cu  aur. 

-Poate  dacă  pui  pungă  lângă  pungă,  de  aici  la  Istanbul! 

-Pentru  numele  meu  bun  şi  pentru  norodul  meu.  Pun! 

Brâncovenii  fură  adunaţi  în  două  odăi:  iatacul  Domnului  şi  al  Doamnei.  Pe 
neaşteptate  se  treziră  toţi  prizonieri  în  propria  lor  casă.  Nădăjduiau  în  puterea  cea 
mare  a  dreptăţii:  Nu  se  poate  să  nu  iasă  la  lumină!  Nădăjduiau  în  prietenii  aflaţi 
în  ţară,  la  Istanbul  şi  în  multe  alte  locuri  ale  lumii:  împăratul  dela  Viena,  ţarul 
Moscovei,  dogele  Veneţiei,  Patriarhul  Nottara  al  Constantinopolului,  al 
Ierusalimului... 

Noaptea  au  petrecut-o  în  veghe  şi  lacrimi. 

Chipul  în  care  au  fost  loviţi  îl  încredinţă  pe  beizadea  Ştefăniţă  că  Măria  Sa 
nu-şi  cunoştea  îndeajuns  nici  prietenii,  nici  duşmanii. 

Păuna  (soţia  lui  Ştefan  Cantacuzino)  ceru  iertare  la  Doamna  Maria.  Grăind  cu 
Doamna  Maria,  Păuna  simţi  o  drăcească  plăcere  să-i  spună  că  boierii  Cantacuzini 
s’au  înţeles  cu  Mustafa  aga. 

-  Păuna,  ai  uitat  că  ţi-am  fost  Doamnă  de  când  te-ai  născut?!  Şi-i  întoarse 
spatele:  Nu  eşti  vara  mea,  ci  neruşinata  sculă  a  lui  Mustafa  Aga!!! 

Brâncoveanu  ajunsese  prea  puternic  şi  stânjenea  planurile  lor  tâlhăreşti. 
Dobândise  prea  multă  faimă  în  afară  şi  supăra  otomănimea. 

în  noaptea  aceea  era  Joia  Mare.  în  Curtea  Domnească  s’au  aflat  două  tabere 
ale  aceleiaşi  familii:  Brâncovenii  şi  Cantacuzinii.  Cei  dintâi,  strânşi  în  iatacul 
Domnului,  golit  de  podoabe,  tăcuţi,  doborîţi  de  tristeţe  şi  durere,  îşi  astupau 
urechile  să  nu  mai  audă  râsetele,  urările  şi  tot  desmăţul  noii  Domnii,  nesocotind 
durerea  mazâlitului  şi  opreliştile  din  această  Săptămână  a  Patimilor! 

-Ne  jefuiră  şi  ne  sărăciră  mişeii,  se  tânguia  Doamna  Maria!  Ne  prădară  tocmai 
cei  pe  care  nu  i-am  lăsat  să  piară  de  iatagan  ori  ştreang! 

Galben  ca  bulzul  de  ceară,  Voivodul  sta  mut,  gânditor,  trist. 


♦ 


♦ 


♦ 


-Unde  ne  duceţi?  întrebă  Ştefăniţă,  cu  dureroasă  desnădejde. 

-La  Istanbul;  unde  altundeva? 

-Ca  pe  vite  la  tăiere? 

Această  fioroasă  întrebare,  rămasă  fără  replică,  lovi,  ca  o  săgeată,  inimile 
tuturor  Brâncovenilor. 

Punând  piciorul  pe  scara  carîţei,  Constantin  Vodă  Brâncoveanu  s’a  întors  spre 
finul  său  Ştefan,  acum  Voivod: 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


660 


-Dacă  nenorcirea  asta  vine  de  la  Dumnezeu  pentru  păcatele  mele,  facă-se  voia 
Lui!  Dar  dacă  este  roada  răutăţii  omeneşti  şi  urmăreşte  pierire  mea,  rog  pe 
Sfântul  să-mi  ierte  duşmanii;  ci  păzească-se  de  cumplita  şi  răzbunătoarea  mânie  a 
judecăţii  de  apoi!!! 

Ştefan  Cantacuzino  se  clătină  şi-şi  frecă  fruntea,  fără  cuvânt. 

2).  Pe  drumul  cel  fără  întoarcere  al  surghiunului 

Beizadea  Constantin  se  aşeză  pe  scaunul  carîţei  lângă  Maria  Sa,  avându-i  în 
faţă  pe  Ştefăniţă  şi  Matei.  Cu  o  zvâcnire,  Radu  o  ridică  uşurel  pe  Doamna  Maria  în 
braţe  şi  o  aşeză  pe  scaun,  apoi  îşi  sprijini  surorile  şi  cumnatele  să  se  urce  în  carîţa 
lor.  îi  era  milă  de  sora  lui  Safta  şi  de  copilaşul  ei  micuţ:  peste  o  săptămână 
împlinea  7  luni.  în  cea  de-a  patra  şi  a  cincea  carîţă  cumnaţii,  muţi  şi  înţepeniţi, 
speriaţi,  parcă  s’ar  fi  urcat  de-a  dreptul  pe  eşafod. 

Radu  socoti  în  gând:  “Cinci  Brâncoveni,  cu  surorile  şi  cumnaţii,  cu  pruncii, 
treisprezece  prizonieri...” 

Lumea  din  Bucureşti  se  afla  în  mare  nedumerire.  Multe  din  cele  petrecute  la 
Curtea  Domnească,  nu  le  ştia.  Dar,  când  vestitorii  uliţelor  prinseră  a  bate 
darabanele  şi  a  striga  că  “boierii  au  ales  alt  domnitor”,  un  Cantacuzin,  iar  Vodă 
Brâncoveanu  se  duce  la  Stambul  să  tocmească  cu  sultanul,  noua  domnie,  lumea 
foarte  s'a  mirat  de  asemenea...”adevăr”M! 

Furaţi  de  gânduri,  aproape  n’au  ştiut  când  au  ieşit  din  Bucureşti.  Drumul  era 
zbicit  şi  neted.  Dar,  având  inimile  rănite  sălbatec,  Brâncovenilor  li  se  părea  că  trec 
tot  prin  gropi  şi  hârtoape. 

-Au  nu-i  mustră  cugetul  pe  cei  ce  ne-au  vândut?  întrebă  Radu. 

-Unii  n’au  cuget!  răspunse  Doamna  Maria  (Brâncoveanu). 

în  vreamea  asta,  la  Bucureşti,  în  Curtea  Domnească  noul  domnitor  Ştefan 
Cantacuzino,  cu  doamna  Păuna  şi  cu  Mustafa  Aga  alături,  împărţea  scumpătăţile 
rămase  sau  dosite  dela  Brâncoveni.  Acum  se  vede  că,  în  fapt,  la  Istanbul 
trimiseseră,  odată  cu  Mazâlul,  doar  jumătate  din  averi.  Se  sfădeau  pe  moşiile 
brâncoveneşti.  Şi  ca  lupii  cei  flămânzi,  se  repezeau  asupra  tuturor  caselor  dela 
Bucureşti,  Târgovişte,  Potlogi,  Doiceşti,  Brâncoveni.  Radu  îşi  aminti  de  medalia 
mare,  grea,  de  aur,  bătută  la  un  aurfăurar  transilvan  întru  cinstirea  celor  25  de  ani 
de  Domnie  ai  lui  Vodă  Brâncoveanu:  pe-o  parte,  chipul  lui  Brâncoveanu  în  profil, 
cu  calpacul  de  blană  scumpă,  împodobit  cu  surguci  din  pene  mari  răsfirate  în 
evantai,  cu  chip  mândru,  semeţ,  cu  mustăţi  şi  barba  bine  rotunjită,  cu  caftan  prins 
într’o  agrafă  mare  din  pietre  preţioase,  cu  inscripte  în  latineşte: 
“CONSTANTINUS  BESSARABA  BRANCOVAN";  iar  pe  cealaltă  parte,  Stema 
Ţării:  Vulturul  cu  Crucea  în  plisc  şi  soarele,  închise  într'un  herb  bogat,  împodobit 
deasupra  cu  o  coroană  mărginită  cu  perle  şi  înălţată  pe  un  glob,  cu  inscripţia: 
"VOIVODA  ET  PRINCEPS  VALACHIE  TRAN SALPINAE” ! 

La  Giurgiu,  surghiuniţii  au  fost  găzduiţi  în  casa  mică  şi  săracă  pe  care  Vodă 
Brâncoveanu  o  avea,  pentru  olăcari,  pe  uliţa  Pescarilor.  Fiind  Vinerea  Mare, 
postiră  cu  toţii  post  negru.  Vodă  Brâncoveaunu  ceru  un  preot  să  slujească 
prohodul  îngropării  lui  Hristos.  Au  ascultat  slujba  în  genunchi. 


Nicolae  Niţă 


661 


Sâmbătă,  pe’nserate,  turcul  porunci  plecarea  şi  trecerea  Dunării,  măcar  că  toţi 
erau  osteniţi  de  veghe  şi  frânţi  de  durere.  în  zadar  beizadea  Constantin  şi  Radu  îl 
rugară  pe  turc  a-i  lăsa  să  serbeze  învierea  aici,  pe  pământ  românesc! 

Când  cocoşii  cântară  miezul  nopţii,  Brâncovenii  se  aflau  drept  la  mijlocul 
Dunării.  Dar  podul  era  stricat  şi  mai-mai  să  se  prăbuşească  în  valuri.  Doamna 
Maria  avea  la  dânsa,  în  carîţă,  lumânări  şi  amnar,  să  le  aprindă  la  ceasul  învierii. 
Dar  pe  apă  s’a  stârnit  vântul,  şi  o  ploaie  rece  s’a  abătut  asupra  călătorilor  opriţi  pe 
pod.  Ţineau  lumânările  în  pumni  şi  se  aplecau  asupra  lor,  ci  vântul  tot  le  stingea. 
Auziră  clopotele  în  Giurgiu  şi  în  Rusciuc  şi,  plângând,  îngenunchiară  şi  se  rugară. 
Lui  Radu  I  se  părea  că  frântura  de  rugă  “CU  MOARTEA  PRE  MOARTE 
CĂLCÂND”  se  referea  la  însăşi  zodia  lor. 

în  zorii  zilei  de  Duminica  Tomei,  caravana  Brâncovenilor  a  pornit  din  nou  spre 
miazăzi.  Ţăranii  bulgari  şi  unii  Români  din  Svistov,  se  mirau  de  atare  convoi  trist, 
mergând  încet  ca  la  înmormântare.  Iar  când  auzeau  c’ar  fi  Vodă  Brâncoveanu  nu 
credeau. 

Ştefan  Cantacuzino,  noul  domn,  îl  chemă  pe  Del  Chiaro: 

-Spune,  Secretario,  care  era  gândul  cel  mare  al  înaintaşului  meu? 

-Să  apere  neştirbirea  şi  libertatea  Ţării  şi  să  apropie  pe  Români  între  ei. 

-Dar  cum  izbutea,  ştii? 

-Numai  El  a  ştiut  să  ţină  cumpăna  între  trei  mari  puteri.  Dar  ieri,  la  Afumaţi, 
continuă  Del  Chiaro,  am  auzit  o  ţărancă  tânără  cântând  cu  jale:  “BRÂNCOVEA¬ 
NU  CONSTANTIN,  BOIER  VECHI  ŞI  DOMN  CREŞTIN...”! 

La  Târnovo  caravana  Brâncovenilor  a  rămas  trei  zile;  dar,  prizonierilor  nu  li  s’a 
îngăduit  să  umble  prin  oraş  decât  sub  strajă  armată  cu  pistoale. 

în  drum  spre  Gabrovo  s’au  oprit  5  zile  în  casa  brâncoveană  de  la  Arbănasi. 
Ştirea  mazilirii  ajunsese  aici  înaintea  Măriei  Sale.  Slujitorii  l-au  primit  pe  Vodă  cu 
dragoste  şi  durere.  Doamna  Maria  a  răcit  pe  drum,  iar  Domniţele  o  îngrijiră  cu 
dragoste. 

-Părinte  al  nostru,  zise  Radu,  cronica  Ta  s'a  scris  pe  trupul  Ţării  cu  slovă  de 
piatră  şi  cărămidă.  Că  TU  EŞTI  CEL  MARE  CTITOR  DIN  CÂŢI  AU  FOST  PELA 
NOI. 

Dacă  n’a  fost  om  al  spadei  ca  Mihai  Viteazul,  Brâncoveanu  şi-a  făcut  faimă 
ctitorind,  tipărind  cărţi  pentru  toată  Românimea.  într’un  sfert  de  veac  a  făcut 
Ţara  rodită  şi  desfătată.  A  apărat  omenia. 

în  1696,  Brâncoveanu  Vodă  primi  titlul  de  Principe  al  Sfântului  Imperiu 
Romano-German,  cât  şi  titlul  de  Boier  transilvan  Ilustrissimus.  Burgmestrul 
Braşovului  îl  numea  “Gratiosus  nostros  Dominus  et  Magnus  Patronus”! 
împăratul  german  Carol  îi  dădu  lui  Brâncoveanu  indigentatul  Transilvaniei. 

Pe  cerul  limpede  începură  să  plutească  păsările  mării,  în  dimineaţa  aceea 
senină  şi  caldă,  când  Brâncovenii  se  apropiau  de  Constantinopol. 

Când  intrară  pe  poarta  Adrianopolului,  pe  toţi  îi  trecură  fiori  de  ghiaţă. 
Caravana  se  opri  şi  căpitanul  străjii  porunci  coborîrea  din  trăsură.  Aşteptau  să-i 
îndrepte  spre  Fanar,  spre  Casa  Română  (Vlah  Serai).  Apăru  Aga  Istanbulului  care 
porunci  să-i  urce  înapoi  în  trăsuri.  în  loc  s’o  ia  spre  Cornul  de  Aur,  au  cârmuit 
spre  dreapta.  în  mai  puţin  de  un  sfert  de  oră,  i-au  coborît  în  faţa  închisorii  de  la 
Edicule:  Şapte  Turnuri. 

Străjile  turceşti  îi  traseră  din  trăsuri  cu  smucituri  şi  brânci;  îi  dezbrăcară  de 
straiele  scumpe,  le  smulseră  inelele  şi  giuvaerurile  şi-i  împinseră.  în  ghionturi  îi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


662 


coborîră  pe-o  scară  întunecoasă,  cu  trepte  de  piatră,  tocite  şi  sparte  de  mult 
umblet.  Mirosea  a  mucegai,  a  spaimă  şi  a  moarte.  Abia  când  se  aflară  în  întuneric, 
Brâncovenii  şi-au  dat  seama  c’au  fost  despărţiţi  şi  înghesuiţi  în  temniţe  înguste, 
sub  pământ.  Şi,  în  acea  clipă,  toţi  cinci  bărbaţii  Brâncoveni  hotărîră  să  nu  spună 
nimic,  chiar  de  i’ar  strivi  în  teascul  de  stors  ulei. 

Toţi  Brâncovenii  se  aflau  în  “Groapa  Sângelui”  din  Edicule,  la  Istanbul. 

3).  Altîn  Bei,  Altîn  Bei,  de  ce  nu  te-ai  născut  cerşetor?  Vodă  Brâncoveanu  fu 
poreclit  de  turci  “Altîn  Bei”,  adică  “Prinţul  Aurului”. 

în  carcera  întuecoasă  şi  rece,  Constantin  Vodă  Basarab  Brâncoveanu  a  îndurat 
batjocură,  umiliri  şi  dureri.  Brâncoveanu  s’a  închis  în  el  şi  a  tăcut  cu  îndârjire. 
Când  umilinţa  şi  durerea  îl  copleşeau,  gândea  să  spună;  dar,  de  îndată  ce  durerile 
amorţeau,  se  răsgândea:  “Am  trăit  60  de  ani...  Am  domnit  aproape  26...  Atât  mi-a 
fost  dat  să  trăiesc  şi  să  domnesc.  Să  fiu  mulţumit,  chiar  dacă  mi  se  încheie  viaţa  în 
arşiţa  chinurilor  păgâne..” 

Dar  călăii  născoceau  mereu  alte  cazne.  De  mai  multe  ori  a  leşinat  de  durere. 
Trezindu-se,  gândea  cu  mânie: 

“Se  vede  că-i  păcat  mare  averi  să  aduni.  Porecla  de  Altîn  Bei  e  un  blestam...  Să 
spun  unde  mai  am  comori,  să  nu  mă  vând  aurului:  să  mă  închin  vieţii,  iară  nu 
viţelului  de  aur...  Ah,  de  ce  n’am  rămas  sărac?  De  ce  nu  sunt  cerşetor?...” 

Şi  aşa,  fără  voie,  se  trezea  mărturisind:  “Scobiţi  în  beciurile  dela  Mogoşoaia... 
în  zidul  pridvorului  dinspre  miazănoapte  la  Schitul  Polovraci...  în  peştera  de 
lângă  Mănăstirea  Tismana...” 

în  casa  din  Fanar  slujitorii  erau  speriaţi;  au  povestit  că’n  ziua  de  Paşti,  după  ce 
s’a  întors  dela  Sfânta  Liturghie,  Domniţa  Bălaşa  a  fost  închisă  la  Ceauş  Emini,  în 
temniţa  femeilor.  în  temniţă,  Domniţa  Bălaşa  era  slabă,  speriată,  despletită: 
frumuseţea  ei  împrumutase  trăsături  de  mucenică. 

-Ce  s’a  întâmplat  Radule?  întrebă  Domniţa  Bălaşa.  De  ce  m’au  întemniţat,  m’au 
bătut  şi  mi-au  luat  tot:  inelele,  salbele,  brăţările...  Şi  cer  mereu  aur,  bani,  aur...! 

Când  a  aflat  că  toată  familia  Brâncovenilor  era  închisă  la  Edicule,  Bălaşa  s’a 
cutremurat  de  groază  şi  a  plâns  amar. 

-De  ce?  De  ce?  Ce  au  cu  noi,  Răducane? 

-Ei  cată  să  sugrume  tot  ce-i  creştin  mai  răsărit,  mai  dornic  de  slobozenie!  dădu 
răspuns  Radu  Brâncoveanu  surorii  sale. 

Marele  vizir  porunci  lui  Osman  Aga  să  înteţească  schingiuirea  Brâncovenilor. 
Aurul!  Tot  aurul!...  Osman  Aga  o  aduse  şi  pe  Domniţa  Bălaşa  la  Edicule:  se  răsti  la 
ea,  o  pălmui,  o  ameninţă  cu  tortura  în  obadă  şi  pentru  că  nu  isbuti  să-i  scoată  nici 
o  destăinuire  o  sudui  urît,  o  dădu  unui  străjer  negru  s’o  batjocorească,  acolo  în 
faţa  lor,  sfâşiindu-i  rochiile  şi  chinuind-o  până  leşină. 

Aşa  bătută  şi  ocărită,  turcul  o  duse  în  camera  Doamnei  Maria  şi  a  celorlalte 
femei.  Apoi  a  poruncit  ca  toţi  bărbaţii  Brâncoveni  să  fie  adunaţi  în  încăperea 
cazanelor.  Cu  toate  că  plângea  de  spaimă  şi  desnădejde,  nu  l-au  cruţat  nici  pe 
micuţul  Matei  de  11  anişori. 

Domniţa  Bălaşa  ceru  voie  să  scrie  Patriarhului  Hrisant  Nottara,  bailului 
Veneţiei,  lui  Ioan  Mavrocordat,  Ţarului,  împăratului  din  Viena.  Pentru  hârtie  şi 
călimară  dădu  cerceii  săi  de  aur  unui  străjer.  A  doua  zi,  Domniţa  Bălaşa  dobândi  5 


Nicolae  Niţă 


663 


coli  de  hârtie.  Cu  multă  nădejde  a  scris  beizadea  Constantin  scrisorile  cu  litere 
latine,  iar  Vodă  a  iscălit.  Şi  trei  zile  nădejdile  le-au  îmbobocit  în  inimi,  odată  cu 
slovele  semănate  pe  hârtie. 

Pe  15  Iunie  1714,  Osman  Aga  i-a  scos  pe  Brâncoveni  din  “Groapa  Sângelui”  şi  i- 
a  strămutat  într’o  cameră,  sus,  la  lumină,  alături  de  soţii.  Doamnele  s’au  bucurat 
şi-au  plâns  amarnic;  au  îngrijit  la  tămăduirea  rănilor,  a  arsurilor  cu  fierul  roşu  de 
pe  piept  şi  de  la  tălpi.  Tinerii  se  tămăduiau  repede.  Vodă  însă  suferea  foarte  mult: 
nu  putea  dormi,  durerile  nu  conteneau  şi  slăbea  văzând  cu  ochii;  părul  îi  albise  ca 
neaua. 

în  ziua  de  17  Iunie  apăru  Patriarhul  Hrisant  Nottara  al  Constantinopolului.  îi 
“povăţui”  să  dea  toate  averile  întru  mântuirea  sufletelor. 

-Dacă  averea  este  un  păcat,  zise  beizadea  Ştefăniţă,  atunci  de  ce  ne-ai  lăsat 
Prea  Sfinte,  s’o  adunăm  şi  s’o  împărţim  cu  Biserica?  Aurul  nostru  era  sfânt  când  îl 
trimeteam  la  toate  comunităţile  Ortodoxe  din  Răsărit,  până  la  Ierusalim,  ţinând 
astfel  aprinsă  facla  ortodoxiei  şi-a  credinţei  străbune,  iar  acum  e  diavolesc  dacă-1 
păstrăm  şi  pentru  noi?!  înalt  Prea  Sfinţite,  ajută-ne  să  dobândim  iar  mândria  şi 
libertatea;  despre  umilinţă  şi  pocăinţă  să  vorbim  când  n’om  mai  fi  robi. 

A  treia  zi  Brâncovenii  fură  mutaţi  în  Vlah  Serai  (Casa  Română)  la  Istanbul. 
Acolo,  păziţi,  Brâncovenii  au  vorbit  şi-au  povestit  între  ei.  Acum  şi-a  amintit 
Doamna  cum  s’a  născut  fiecare  Cocon  şi  fiecare  Domniţă:  Constantin  (1683), 
Ştefan  (1685),  Radu  (1690),  Matei  (1702);  Stanca  (1676),  Maria  (1678),  Ilinca 
(1682),  Safta  (1686),  Ancuţa(i69i),  Bălaşa  (1693),  Smaranda  (1696).  îşi  aminti 
cum  s’au  minunat  musafirii  de  frumuseţea  Bălaşei. 

în  acele  ceasuri  ale  înserării  şi  nopţii,  Brâncovenii  aflaţi  în  Casa  Română  de  pe 
malul  Cornului  de  Aur,  gândeau  şi  vorbeau  despre  asemenea  lucruri.  Vodă  îşi 
amintea  că  în  1698,  a  patra  oară,  a  cerut  îngăduinţa  împăratului  Leopold  de  a  se 
refugia  în  Transilvania,  unde  avea  case  la  Braşov,  Făgăraş  şi  la  Sâmbăta  de  Sus 
unde  clădise  Biserici  şi  Mănăstire,  dacă  Otomanii  s’ar  repezi  asupră-i.  Că 
asemenea  cerere  a  făcut  şi  lui  Iosif  şi  lui  Carol  împărat,  urmaşii  lui  Leopold.  Că,  în 
aceeaşi  vreme  dobândea  dela  Ţarul  Rusiei  Petru  I,  titlul  de  Principe  şi  învoirea  de 
a  se  aşeza  în  Rusia,  dacă  Sultanul  va  voi  să-l  prindă.  îşi  mai  amintiră  cum 
menţineau  Curte  Domnească  şi  la  Târgovişte  unde  adesea  se  aflau:  de  acolo,  la 
nevoie,  puteau  mai  uşor  trece  munţii  în  Ardeal  la  ceas  de  urgie  păgânească.  Dar 
fură  prinşi  prin  vicleana  trădare  boierească  a  nesătulilor  Cantacuzini,  chiar  în 
Săptămâna  Mare  când  se  pregăteau  a  merge  la  Târgovişte  spre  a  serba  învierea  şi 
apoi  a  face  nunta  lui  Radu  cu  Ancuţa,  fiica  lui  Antioh  Cantemir  şi  nepoata 
Domnului  moldovean  pribegit  în  Rusia. 

4).  Coroanele  de  fier  înroşit 

Cinci  zile  nu  s’a  mai  interesat  nimeni  de  Brâncoveni. 

Cerberii  de  la  uşi  erau  neînduplecaţi  şi  fioroşi.  Mâncarea  le-o  da  cu  dramul,  în 
străchini  ori  talere  de  lut,  pe  care  le  smulgeau  din  faţă  înainte  e  a  fi  gustat. 

Trecuse  de  miezul  nopţii:  o  noapte  fierbinte  de  început  de  August  1714.  Pe 
Bosfor  şi  pe  Marmara  stăpânea  liniştea  cea  mai  desăvârşită.  Şapte  slujitori  turci 
treziră  din  somn  toţi  Brâncoventii  şi  îi  încărcară  în  căruţe  cu  îmbrânciri  şi  ocări! 
Când  se  văzură  iar  în  “Groapa  Sângelui”,  toţi  căzură  în  înlemnire.  Deodată,  în 
carceri  s’au  năpustit  străjerii;  i-au  scos  şi  i-au  strâns  pe  toţi,  bărbaţi  şi  femei, 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


664 


într’o  încăpere  vecină  cu  cuptoarele  fierarilor.  Radu  a  vrut  să-şi  îmbrăţişeze 
mama  şi  surorile,  dar  doi  străjeri  l-au  smucit  şi  l-au  împins  pe-o  bancă  de  piatră 
unde  au  aşezat  toţi  bărbaţii  în  cap  cu  Vodă  însuşi:  5  Brâncoveni.  în  spatele 
fiecăruia  s’au  înfipt  câte  2  străjeri.  în  colţurile  peretelui  din  spatele  lor,  ardeau  2 
făclii,  parcă  anume  ca  să-i  lumineze  şi  să-i  vadă  mai  bine  femeile  strânse  grămadă 
lângă  peretele  din  faţă.  în  clipa  aceea,  Domniţa  Bălaşa  se  repezi  şi-şi  îmbrăţişă 
părintele,  sărutându-1  pe  faţă,  pe  mâini,  pe  genunchi:  îl  săruta  şi  plângea  cu 
hohote.  Toţi  lăcrimau. 

-Aur  Altîn  Bei,  urlă  turcul! 

-Nu  mai  am  nimic!  răspunse  Voivodul. 

-Tefterdarul  ştie  că  mai  ai  bani  la  Amsterdam,  la  Viena,  la  banca  Zecea  din 
Veneţia,  la  Braşov,  la  Sibiu,  la  orfevrării  de  acolo...  zise  turcul.  Ca  să  te  scutim  de 
alte  cazne  iată  aici  scrisorile  către  acele  bănci;  sunt  scrise  în  italieneşte.  Iscăleşte- 
le! 

-Nu  iscălesc! 

-Călăii!  urlă  Osman  Aga.  Patru  gealaţi  se  iviră:  purtau  în  cleşti  lungi  câte  un 
cerc  de  fier  înroşit.  Ca  la  o  poruncă,  străjerii  apucară  prizonierii  şi-i  ţinură  cu 
capul  sus,  iar  călăii  le  apăsară  cercurile  înroşite  pe  creştete.  Cei  5  Brâncoveni 
urlară  de  durere  aşa  de  cumplit,  că  se  zguduiră  zidurile,  iar  făcliile  pâlpâiră  şi 
fumegară,  amestecându-se  cu  fumul  de  pe  capetele  arse  ale  osândiţilor.  Urletele 
lor  se  împleteau  cu  ţipetele  femeilor  îngrozite.  Safta  şi  Bălaşa  leşinară.  Doamna 
Maria  se  repezi,  îngenunche  la  picioarele  soţului,  îi  sărută  mâinile  tremurânde,  şi 
cu  sughiţuri  de  plâns  îl  rugă: 

-Iscăleşte  Măria  Ta.  Alta  scăpare  nu-i...  Nu-i  Mucenicule,  nu-i... 

-Iscălesc...  şopti  Vodă,  doborît  de  milă,  durere  şi  de  groază. 

Doi  străjeri  turnară  cofe  de  apă  peste  cei  leşinaţi.  Vodă  Brâncoveanu  iscăli  şi 
apoi  se  prăbuşi  pe  lespezi,  frânt,  istovit.  Doamna  îşi  sfâşie  rochia  oblojindu-i  rana, 
încercând  să-i  oprească  scurgerea  sângelui.  La  fel  făceau  Safta  şi  Bălaşa. 

-Să  nu  uiţi  clipa  asta  Bălaşa!  o  rugă  Radu. 

-Domniţa  Bălaşa  jură  să  povestească  totul,  căci  asemenea  crâncenă  sălbăticie 
nu  se  cuvine  a  se  uita  din  veac  în  veac! 

-Doamne,  se  jelui  Vodă,  de  ce  mă  pedepseşti  şi  în  feciorii  mei?  De  ce  nu  trimiţi 
călăul  mai  repede,  zilele  să-mi  curme  să  nu  mai  trăiesc  ocara  acestor  clipe? 

-  Tată,  grăi  Radu,  eu  îţi  sărut  obrazul  de  martir  şi  tălpile  îţi  sărut... 

Bătrânul  Voivod  îşi  apropie  feciorul  şi  ţinându-1  de  mână,  grăi  aşa: 

-Pentru  voi  cei  tineri  moartea  vine  cu  sugrumătoarea  sălbatică  a  multor  dorinţe 
şi  visuri  neîmplinite.  La  naşterea  lui  Constantin  am  fost  cel  mai  fericit  om  de  pe 
lume;  veneai  după  trei  fete,  Constantine,  Stanca,  Maria  şi  Ilinca,  şi  mă  temusem 
pentru  numele  şi  neamul  meu.  Ci  tu  născându-te,  m’ai  izbăvit  de  teama  asta.  Dar 
în  loc  să-ţi  pun  coroana  de  aur  pe  cap,  te-am  dus  la  cununa  de  foc.  Dar,  vezi, 
vedeţi,  nici  eu  n’am  fost  scutit  de  acest  canon. 

La  Edicule,  Brâncovenii  mai  zăcură  şapte  zile. 

Pe  15  August  1714,  în  ziua  de  Sfânta  Maria,  între  ceasurile  9  şi  9  şi  un  sfert 
dimineaţa,  s'a  petrecut  ceva  cumplit,  crâncen:  decapitarea  celor  5  Brâncoveni  în 
piaţa  din  faţa  Seraiului  la  Istanbul  cât  şi  cea  a  vistiernicului  Ienche  Văcărescu. 

în  fund  se  văd  clădiri  constantinopolitane  şi  un  minaret  de  la  Aya  Sofia.  Marele 
vizir  face  semn  cu  mâna.  Cei  6  osândiţi  sunt  în  cămăşi  lungi,  desculţi,  cu  capetele 


Nicolae  Niţă 


665 


descoperite,  slabi,  osteniţi,  zdrobiţi.  în  cap,  un  băieţaş  de  ll  anişori:  Matei,  apoi 
Radu,  Ştefăniţă,  Constantin  şi  Vodă  Brâncoveanu.  Primul  fu  urcat  pe  eşafod 
vistiernicul  Ienache  Văcărescu.  Apoi  Matei  care  îngrozit,  strigă,  se  roagă:  “Nu 
vreau  să  mor!”  Sultanul  zise:  “întreabă-1  pe  bătrân  dacă  îngăduie  fiului  să-şi 
schimbe  Legea”. 

-"NU!  răspunse  bătrânul  Brâncovean:  Curaj,  feţii  mei!”  Pierdurăm  tot  ce-am 
avut  pe  lumea  asta!  Să  ne  mântuim  măcar  sufletele  cu  sângele  nostru!” 

Al  treilea  urcă  Radu,  apoi  Ştefăniţă,  Constantin.  Vodă  Brâncoveanu  urcă  cel  din 
urmă  pe  eşafod:  podul  e  plin  de  capete  rostogolite;  păşeşte  printre  trupurile 
Coconilor  lui  pe  care  i-a  iubit  atât  de  mult.  îngenunche,  se  înconvoaie,  şi-şi 
potriveşte  gâtul  pe  trunchi.  Iataganul  şuieră. 


♦ 


♦ 


♦ 


Din  1720,  turpul  lui  Constantin  Vodă  Brâncoveanu  se  odihneşte  în  mormântul 
din  Biserica  Sfântul  Gheorghe  din  Bucureşti,  adus  prin  grija  Doamnei  Maria  şi 
Domniţei  Bălaşa  care-au  supravieţuit.  Trupurile  celor  4  beizadele  Brâncovene: 
Constantin  (31  ani),  Ştefan  (  29  ani),  Radu  (24  ani)  şi  Matei  (11  anişori)  s’au  topit 
în  apa  adâncă  a  Mării  Marmara  unde  au  fost  aruncate. 

Câtă  mişelie  şi  nesaţ  sălăşuieşte  în  ceea  ce  se  numeşte  “om”  ne-o  arată  în  mod 
exemplar  crâncenul  sfârşit  al  lui  Vodă  Brâncoveanu  cât  şi  Istoria  noastră  mai 
veche  sau  mai  recentă! 

Domniţa  Bălaşa,  fiica  Voivodului  Martir,  şi-a  ţinut  făgăduinţa  întru  amintirea 
neştearsă  a  chinurilor  sălbatice  din  Edicule.  Rămasă  văduva  lui  Manolache 
(Lambrino)  Ban  de  Craiova,  încă  din  1740,  asemeni  părintelui  său,  Bălaşa 
dăltuieşte  în  piatră  Cronica  Brâncoveană:  clădeşte  Biserica  care-i  poartă  numele 
şi-o  înzestrează  dându-şi  tot  avutul,  iar  alături  de  Biserică  ridică  o  Şcoală  şi  un 
Azil. 

Safta  Brâncoveanu,  tot  fiică  a  Voivodului,  ridică  “Spitalul  Brâncovenesc”, 
demolat  azi  de  buldozerele  fiarelor  comuniste  (Safta,  soţie  a  lui  Iordache 
Creţzulescu,  se  stinge  în  1747). 

Biserica  “Domniţa  Bălaşa”  în  stil  neoromânesc  e  pictată  cu  ulei  neo- 
renascentist.  Candelabrul  unic  în  felul  lui  (opal  şi  pietre  semipreţioase)  în  formă 
de  cruce  a  fost  executat  la  Viena.  Vitraliile  Bisericii  sunt  făcute  la  Miinchen,  iar 
sculptura  catapetesmei  e  făcută  de  doi  meşteri  români,  Petre  şi  Mihail.  în 
interiorul  Bisericii,  în  dreapta  monumentului  de  marmură  albă  şi  neagră  ce 
reprezintă  “întristarea”  se  odihnesc  osemintele  Domniţei  Bălaşa,  decedată  în 
1751.  în  stânga,  se  află  monumentul  executat  de  Jules  Roulleau  şi  mormântul  Zoei 
Brâncoveanu  (născută  Zoe  Mavrocordat  şi  adoptată  de  Grigore  Brâncoveanu, 
mort  în  1832).  Crucile  luminate,  încrustate  în  marmură  neagră  sunt  din  opal. 
Altarul  e  o  dantelă  de  basm.  în  curtea  Bisericii  se  află  statuia  (pe  un  soclu) 
Domniţei  Bălaşa  executată  de  Carol  Stork  Senior. 

Genunchii  se  pleacă,  iar  ruga  ţi-o  învăluie  corul  ce  se  înalţă  divin,  ca  o  chemare 
de  peste  veacuri,  în  "Tatăl  Nostru". 

Azi,  după  ce-au  distrus  complet  “Spitalul  Brâncovenesc”,  fondat  de  fiica 
Voivodului,  Safta,  călăii  comunişti  au  interzis  oficierea  slujbei  religioase  atât  în 
Biserica  “Domniţa  Bălaşa”,  cât  şi  în  Biserica  "Sfântul  Gheorghe"  unde  se  află 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


666 


mormântul  Voivodului  Martir.  în  plus,  Biserica  "Domniţa  Bălaşa"  este  complet 
împresurată  de  blocurile  noi  care  o  ascund  privirilor  trecătorilor  sau  turiştilor 
străini.  Se  vor  încumeta  oare  călăii  comunişti  să  dărâme  aceste  SFINTE  şi  de 
NEÎNLOCUIT  MĂRTURII  ale  unui  trecut  spiendid  si  plătit  cu  sânge  şi  sălbatică 
cruzime  în  “Groapa  Sângelui”  la  Edicule  şi  pe  eşafod?  Aceasta  este  întrebarea  pe 
care  trebue  să  şi-o  pună  cu  hotărîre  TOT  EXILUL  ROMÂNESC! 

Iar  călăii  comunişti  din  ţară  şi  neruşinatele  lor  UNELTE  DESINFOR- 
MATOARE  din  “exil”,  să  ştie  că  NU  VOM  TOLERA  sub  niciun  chip  astfel  de 
SACRILEGIU  şi  vor  plăti  scump  la  vremea  hărăzită,  CARE  VA  VENI,  toate 
profanările  şi  sacrilegiile! 

Iar  noi,  ne  plecăm  genunchii  din  adâncul  sufletului  şi  vom  transmite  din 
generaţie  în  generaţie  ca  şi  Domniţa  Bălaşa,  asemenea  crâncenă  sălbăticie  ce  nu 
se  cuvine  a  se  uita,  şi  aşa  va  fi  din  veac  în  veac: 

“BRÂNCOVEANU  CONSTANTIN 

BOIER  VECHI  ŞI  DOMN  CREŞTIN!”,  martir  al  Neamului  Românesc  cu  care 
ne  mândrim  şi  prin  a  cărui  jertfă  ne  cuminecăm  întru  renaşterea  de  mâine  a  Ţării 
noastre  şi  a  neamului  nostru,  trase  pe  roată  precum  Horea!... 

DE  TE  VOM  UITA,  SĂ-ŞI  UITE  DREAPTA  NOASTRĂ  DESTOINICIA  EI! 

Paris,  8  Februarie  1987 

DIN  TRAGEDIA  NEAMULUI  “>6 

PAGINI  DE  CRONICĂ 

-I  - 

de  Toma  Gh.  EREMIA 

Martie  1949. 

Ghioceii,  rătăciţi  printre  firicelele  de  iarbă  crudă,  îşi  desfăceau  plini  de  voioşie 
petalele  albe,  vrând  parcă  a  prinde  în  ele  toate  razele  de  soare  ce  se  furişau  printre 
copacii  desfrunziţi.  Pe  crengi,  mugurii’n  şirag  plesneau  încet,  şi  cânt  de  păsărele 
sburdând  zglobii,  vesteau  în  prag  de  primăvară  învierea  din  nou  a  naturii. 

Era  atâta  voie  bună  şi-atât  miros  de  viaţă  nouă  în  pădurea  abia  desmorţită  din 
gerul  iernii,  încât  şi  pe  cărări  frunzele  ruginite,  au  început  să  se  mişte  din  somnul 
morţii. 

Căpitanul  Preda  îmbiindu-si  calul  pe  poteca  întortocheată  ce  trecea  prin 
Pădurea  Verde  dela  marginea  Timişoarei,  se  grăbea  să  ajungă  cât  mai  repede  la 
Ocolul  Sivic  din  Bencec.  Deodată  calul,  simţind  parca  ceva  prin  apropiere,  s’a 
poticnit  locului  şi  ciulind  urechile,  privea  atent  printre  copaci.  Până  ca  Preda  să-şi 
dea  seama  despre  ce  este  vorba,  s’a  şi  trezit  în  faţa  calului  cu  un  soldat,  care 
întinzând  arma  spre  el  a  strigat: 

-Stai,  că  trag! 

Surprins  de  această  neaşteptată  somaţie,  căpitanul  Preda,  din  instinct  a  dus 
mâna  să  scoată  pistolul  ce-1  avea  agăţat  la  centură. 

-Nu  mişca!  i-a  ordonat  scurt  soldatul  care  a  şi  luat  piedica  dela  pistolul 
mitralieră  pe  care-1  ţinea  întins  spre  el. 

-Sunt  în  misiune,  i-a  replicat  Preda  imediat. 


196  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  55  (I),  Martie  /  (II),  August  1987. 


Nicolae  Niţă 


667 


-Tovarăşe  căpitan,  pe-aici  e  zonă  interzisă.  Vă  rog  să-mi  daţi  legitimaţia 
specială  şi  ordinul  de  serviciu. 

Căpitanul  Preda  care  avea  la  el  legitimaţia  specială  ce  abia  o  căpătase  de  câteva 
zile,  a  scos-o  imediat  şi  coborând  din  şea,  a  înmânat-o  ostaşului. 

Această  legitimaţie  se  eliberase  tuturor  ofiţerilor  şi  subofiţerilor  printr’un 
ordin  special  pentru  a  înlocui  vechile  legitimaţii  ce  se  puteau  folosi  de  foştii 
militari  scoşi  din  cadrele  armatei,  ca  urmare  a  masivelor  epurări  ce  continuau 
încă  să  se  efectueze. 

Sodatul,  privind  atent  fotografia,  s’a  uitat  lung  la  Preda  spunându-i: 

-Vă  rog  să-mi  daţi  şi  ordinul  de  serviciu. 

-Nu-1  am  la  mine,  răspunse  foarte  scurt  căpitanul  Preda,  gândindu-se  cu  multă 
amărăciune  la  cumplita  umilinţă  la  care  era  obligat  să  se  supună,  legitimându-se. 

Soldatul,  făcând  doi  paşi  înapoi,  îl  somă  scurt: 

-Să  nu  faceţi  nici-o  mişcare!  Şi  ridicând  ţeava  pistolului  în  sus,  trase  două 
cartuşe  în  aer. 

Imediat  îşi  făcu  apariţia  o  patrulă  de  trei  ostaşi  şi  un  subofiţer,  care  alergând 
printre  boschetele  din  pădure  se  opriră  lângă  căpitanul  Preda. 

-Să  trăiţi  tovarăşe  căpitan,  se  adresă  subofiţerul  în  timp  ce-şi  fixa  cureaua 
pistolului  mitralieră  pe  umăr.  Ce  s’a  întâmplat? 

Căpitanul  Preda  a  răsuflat  uşurat.  Subofiţerul  îl  cunoştea.  Fusese  la  acelaş 
regiment  de  artilerie. 

-Nu  s’a  întâmplat  nimic  Am  fost  doar  somat  să  mă  opresc. 

-Tovarăşe  căpitan,  i-a  spus  subofiţerul,  se  mai  întâmplă,  ştiţi  dumneavoastră, 
în  armată  ordinul  se  execută,  nu  se  discută.  Suntem  în  misiune.  Şi-au  făcut 
apariţia  în  zonă  pratizanii!  Pe  aici  nu  mai  puteţi  înainta.  Luaţi-o  pe  alt  drum.  Să 
trăiţi! 

După  ce  şi-a  luat  legitimaţia  specială,  căpitanul  Preda  s’a  urca  pe  cal  şi  făcând 
calea  întoarsă  a  schimbat  direcţia  de  mers,  luând-o  direct  pe  drumul  care  trecea 
prin  mijiocul  pădurii  şi  ducea  spre  comuna  Giarmata. 

Era  tare  îngândurat  şi-l  frământa  vestea  pe  care  fără  să  vrea  i-o  spusese 
subofiţerul.  El  ştia  că  centrul  de  activitate  a  celor  care  luaseră  arma  în  mâini 
pentru  a  se  împotrivi  şi  rezista  prin  luptă  tiranicei  stăpâniri,  era  în  munţii 
Caransebeşului,  Domaşnea,  Cornea.  Dar  deodată  s’a  înviorat,  spunâdu-şi  în  sinea 
lui:  în  fond  n’am  aflat  nimca  nou.  Toată  ţara,  oriunde  te-ai  afla,  este  un  vulcan  ce 
mocneşte  şi-i  gata  să  răbufnească.  Mai  devreme  sau  mai  târziu,  răzvrătirea 
oamenilor  va  pune  capăt  nedreptăţilor.  E  legea  fiească  a  naturii! 

Troznind  sub  copitele  calului,  frunzele  parcă  şi  ele  voiau  să  spună  acelaş  lucru. 
Deodată  însă  calul,  sforăind  nervos,  s’a  poticnit  din  nou.  Un  zgomot  de  motor  se 
facea  din  ce  în  ce  mai  auzit,  pentruca  apoi,  printre  copaci,  să  apara  silueta  unei 
dube  de  culoare  neagră,  care  înainta  pe  drumul  întortocheat  din  pădure. 

Capitanui  Preda  a  coborît  din  şea  şi  s’a  retras  cu  calul  de  drum,  furişându-se 
printre  copaci.  Imediat  apoi,  autoduba  a  trecut  şi  s’a  oprit  la  circa  treizeci  de  paşi 
într’o  poeniţă.  După  ce  motorul  a  fost  oprit,  din  cabină  au  coborît  doi  securişti 
înarmaţi  cu  pistoale  mitralieră.  Fără  a  zăbovi  prea  mult,  şi-au  verificat  armele 
dacă  sunt  încărcate,  apoi  s’au  repezit  şi  au  deschis  uşile  din  spatele  autodubei. 

O  linişte  de  mormânt  cuprinsese  totul.  Până  şi  păsările  cerului  au  amuţit. 

Pe  uşile  larg  deschise,  cu  mâinile  şi  picioarele  ferecate’n  lanţuri,  cinci  oameni 
legaţi  la  ochi,  au  păşit  pe  iarba  plină  de  rouă.  Aveau  feţele  mucenicilor  aflaţi  la 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


668 


sfârşitul  suferinţelor  lor.  Trupurile  păreau  nişte  schelete  acoperite  cu  veşminte 
numai  zdrenţe.  Doi  din  ei  erau  îmbrăcaţi  în  iţari  şi  cămăşi  ţărăneşti,  pe  care, 
împletite  cu  floricelele  negre  brodate  pe  ele,  şuviţe  roşii  de  sânge  închegat  trădau 
suferinţele  pe  care  le’nduraseră. 

După  ce  au  fost  daţi  jos,  securiştii  i-au  pus  unul  lângă  altul,  iar  apoi 
încadrându-i  de  o  parte  şi  alta,  au  pornit  sinistru  la  drum.  Zăngănitul  lanţurilor  a 
zguduit  din  adâncuri  toată  pădurea.  Căpitanul  Preda,  cu  răsuflarea  oprită,  stătea 
şi  privea  încremenit,  aşteptând  din  clipă’n  clipă  declanşarea  marei  tragedii. 

Deodată  cei  cinci  mucenici  s’au  oprit.  Aveau  mâinile  legate  la  spate  iar 
picioarele  abia  puteau  târî  după  ele  povara  lanţurilor  cu  zale  groase  cât  degetul  cel 
mare  dela  mâini.  Peste  ochi  aveau  legate  bucăţi  de  cârpă  albă  înnodate  la  ceafă. 

Cei  doi  securişti  s’au  retras  speriaţi  la  doi  paşi  distanţă  şi  luând  pistoalele 
mitralieră  în  poziţie  de  tragere  au  strigat: 

-Dă-i  drumul  înainte  fără  vorbă! 

Căpitanul  Preda,  ascuns  după  copaci,  tremura  de  parcă-1  apucaseră  frigurile. 
Era  îngrozit  că  fără  să  vrea,  va  asista  la  execuţia  unor  martiri,  făcuţi  “fugiţi  de  sub 
escortă".  Instinctiv  şi-a  scos  pistolul  din  teacă  şi  plin  de  emoţie  şi-a  dat  frâu  liber 
gândurilor.  Trebuia  cu  orice  preţ  să  împiedice  săvârşirea  unei  execuţii 
monstruoase.  Dacă  ar  fi  avut  şi  el  un  pistol  mitralieră,  situaţia  ar  fi  fost  cu  totul 
alta,  dar  cu  revolverul  lui  ‘BERETA’  de  ‘9’,  trebuia  să  fie  foarte  atent.  Altfel  risca 
viaţa. 

S’a  gândit  să  ucidă  pe  cei  doi  securişti,  iar  apoi,  desigur  bine  camuflat,  să-l 
răpună  şi  pe  securistul  şofer,  care  eventual  ar  fi  intervenit  alarmat  de 
împuşcături.  După  aceea,  pe  cei  ferecaţi  în  lanţuri,  i-ar  sui  în  dubă  şi  ar  fugi  cu  ei 
în  munţii  Caransebeşului  sau  Oraviţei,  unde  le  va  rupe  cătuşele  şi  astfel  va  reda 
rezistenţei  româneşti,  veitejii  de  care  avea  atâta  nevoie. 

Deodată  însă  a  tresărit. 

Strigătul  unuia  din  cei  ferecaţi  în  lanţuri,  a  străbătut  ca  trăsnetul  printre 
copaci. 

-Fraţilor,  miroase  a  pădure!  Ucigaşii  vor  să  ne  omoare! 

-Culcat!  Cucat!  Strigau  cu  disperare  securiştii. 

Cei  ferecaţi  în  lanţuri  însă,  nici  vorbă  să  se  supună.  Cu  trupurile  tremurânde, 
s’au  lipit  unii  de  alţii  şi  apucând  cu  dinţii  cârpele  ce  acopereau  faţa  celor  de  lângă 
ei,  le-au  smuls,  redând  astfel  ochilor  lumina  binefăcătoare  a  zilei. 

Cu  mâinile  legate  la  spate  şi  picioarele  pironite  în  lanţurile  ce  se  îngropaseră 
în  iarba  stropită  cu  rouă,  stând  drepţi  şi  nemişcaţi  asemeni  unor  stânci  de  piatră, 
cei  cinci  mucenici  păreau  că  stau  în  faţa  unor  icoane  şi  se  roagă  plini  de  smerenie, 
înainte  ca  trupurile  lor  să  fie  răpuse  de  plumbul  ucigător  al  gloanţelor. 

Ca  un  tunet  asurzitor  apoi,  izvorât  din  piepturile  lor  de  titani,  un  cântec 
răscolitor  a  făcut  să  se  cutremure  întreaga  pădure.  Glasul  lor  puternic,  de  parcă  ar 
fi  fost  pornit  din  zeci  de  piepturi,  a  început,  ca  la  o  comandă,  să  cânte: 

‘Sfântă  tinereţe  legionară’... 

Securiştii  buimăciţi  şi  dezorientaţi,  s’au  mai  retras  câţiva  paşi  în  lături  şi  au 
început  să  strige  îngroziţi,  ceva,  ce  de-acum  nu  se  mai  putea  distinge.  în 
disperarea  lor,  au  ridicat  ţevile  pistoalelor  mitralieră  în  sus  şi-au  descărcat  în  aer 
câteva  rafale  de  gloanţe. 


Nicolae  Niţă 


669 


în  acest  moment,  căpitanul  Preda  ascuns  după  copaci,  a  gândit  că,  din 
moment  ce  securiştii  n’au  tras  în  cei  încătuşaţi,  înseamnă  că  ar  putea  fi  vorba 
despre  o  reconstituire. 

Dar  această  impresie  n’a  durat  decât  câteva  secunde. 

Dinspre  marginea  de  nord  a  pădurii,  un  grup  de  vreo  douăzeci  de  oameni, 
îmbrăcaţi  civil  şi  înarmaţi  cu  pistoale  mitralieră,  se  îndreptau  vorbind  sgomotors, 
spre  direcţia  celor  ce  cântau  ferecaţi  în  lanţuri.  Căpitanul  Preda  în  acele  clipe,  era 
cu  desăvârşire  desorientat.  Nu  ştia  despre  ce  ar  fi  putut  să  fie  vorba.  La  un 
moment  dat  s’a  gândit  la  cele  ce-i  spusese  subofiţerul  cu  puţin  timp  înainte. 
Desigur,  răzvrătiţii  au  coborît  din  munţi  şi  se  pregătesc  să  atace  Timişoara,  dar 
observându-i  mai  atent  şi-a  dat  seama  imediat  că  este  vorba  de  o  formaţie 
paramilitară  a  ‘Apărării  Patriotice’  care  conlucra  cu  securitatea  la  distrugerea 
rezistenţei  armate  a  celor  ce  se  împotriveau  comunismului.  în  realitate  însă  era 
vorba  de  o  echipă  de  şoc,  sau  mai  bine  zis,  un  pluton  de  execuţie. 

Imediat  ce  au  ajuns  în  poeniţă,  s’au  oprit  la  câţiva  paşi  în  apropierea  celor  ce 
cântau  înlănţuiţi.  Aceştia  surprinşi  de  prezenţa  unor  oameni  îmbrăcaţi  civil  şi 
înarmaţi,  au  încetat  să  mai  cânte.  Erau  sărmanii  convinşi  că  un  grup  de  partizani 
de-ai  lor,  le  veniseră  în  ajutor  ca  să-i  scape. 

-Bine-aţi  venit  fraţilor,  se  auzi  vocea  puternică  a  unuia  din  cei  ferecaţi,  mişeii 
tocmai  se  pregăteau  să  ne  ucidă,  fără  ca  măcar  să  fim  judecaţi! 

-Taci  din  gură,  banditule,  se  răsti  unul  din  civili,  de  judecat  v’am  judecat  noi, 
poporul  muncitor.  Acum  s’a  terminat  cu  voi. 

Este  greu  de  redat  în  cuvinte  reacţia  celor  cinci  mucenici,  care  târându-şi  cu 
greu  picioarele  împovărate  de  lanţuri,  s’au  aşezat  cot  la  cot,  în  linie  dreaptă  şi 
ridicându-şi  frunţile  de  parcă  ar  fi  vrut  să  sprijine  în  ele  înaltul  cerului,  au  început 
să  cânte  din  nou  cântecul,  la  auzul  căruia,  ucigaşii  veniţi  să  le  curme  viaţa,  au 
rămas  cuprinşi  de  groază  şi  disperare. 

La  o  comandă  scurtă  cei  doi  securişti  s’au  retras,  în  timp  ce  civilii  îşi  puneau 
nervoşi  încărcătoarele  cu  gloanţe  la  pistoalele  mitralieră. 

Mucenicii  stăteau  ca  nişte  stânci  de  granit  din  care  cântec  aspru,  asemeni 
apelor  izvorîte  din  cremenea  munţilor,  se  prăvălea  năvalnic  înfricoşând  mişeii  şi 
răscolind  pădurea. 

"Pentru  sfânta  cruce,  pentru  Ţară, 

înfrângem  codrii  şi  supunem  munţi..." 

în  clipele  când  se  cântau  aceste  versuri,  ucigaşii  s’au  îndepărtat  la  circa  zece, 
doisprezece  paşi  şi  îndreptând  ţevile  pistoalelor  mitralieră  spre  piepturile 
mucenicilor,  au  slobozit  plumburile  ucigătoare,  rânjind  şi  urlând  ca  nişte  fiare! 

-Huuoo  bandiţilor!  Chiaburilor!  Huuoo  legionarilor!  Fasciştilor!  Huuooo! 

Deodată  însă,  înebuniţi  de  groază,  ucigaşii  au  amuţit  cu  degetele  pe  trăgaciul 
armelor.  Mucenicii  nu  se  prăvăleau  sub  potopul  de  gloanţe!  Stăteau  nemişcaţi  cu 
sângele  gâlgâind  din  piepturile  lor  de  uriaşi,  asemeni  Răstignitului  pe  Crucea 
Primei  Golgote  a  Creştinismului! 

Totul  a  durat  însă,  frânturi  de  secundă. 

în  clipa  următoare,  cu  ochii  injectaţi  de  ură,  ucigaşii  au  îndreptat  ţevile 
pistoalelor  mitralieră  spre  frunţile  celor  cinci  mucenici  şi  apăsând  din  nou  pe 
trăgaciuri,  au  slobozit  cu  sete  iarăşi,  plumburile  purtătoare  de  moarte. 

Un  strigăt  uriaş,  ‘Trăiască  Legiu...”,  izvorât  din  gurile  năclăite  de  sânge  ale 
mucenicilor,  a  zguduit  din  adâncuri  şi  cerul  şi  pământul.  Apoi,  plecându-se  către 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


670 


înainte,  trupurile  ciuruite,  din  care  sângele  ţâşnea  fierbinte,  s’au  prăvălit  în  iarba 
stropită  cu  rouă  sângerie  a  dimineţii  Golgotelor  Româneşti,  ce-aveau  să  zdruncine 
din  temelii  Fiinţa  Neamului! 

Ucigaşii  apoi,  agăţându-şi  armele  de  umeri,  s’au  apropiat  şi  privind  cu  ură  şi 
scârbă  trupurile  celor  ucişi,  au  început  să  le  lovească  cu  vârful  bocancilor  şi 
cismelor,  înjurând  şi  scuipând. 

Deodată,  unul  din  ei,  probabil  şeful  lor,  în  timp  ce  se  căznea  să  desfacă  dopul 
dela  o  sticlă  de  vodcă,  a  început  să  strige: 

-Tovarăşi,  noi  trebue  merge  repede  la  tren.  La  nopte  este  la  noi  altă  misiune! 

Căpitanul  Preda,  tremurând  de  durerea  neputinţei  lui  în  zădărnicirea 
odiosului  şi  îngrozitorului  masacru,  porni  urmat  de  cal  printre  copaci  spre 
marginea  pădurii,  renunţând  pentru  moment  să  mai  continue  drumul  până  la 
Bencec.  Era  atâta  suferinţă  în  sufletul  şi  conştiinaţa  lui  încât,  neputându-şi 
stăpânii  nervii,  a  izbucnit  într’un  hohot  de  plâns.  Epuizat  apoi  de  tensiunea 
revoltei  ce-1  chinuia,  s’a  aşezat  împovărat  de  gânduri,  jos  pe  iarba  plină  de  rouă. 

Duba  plecase  chiar  înainte  de  execuţie.  Nu  ştia  dacă  au  plecat  şi  securiştii. 
Ucigaşii  însă  se  auzeau  mergând  şi  discutând  plini  de  veselie,  în  timp  ce  trupurile 
secerate  de  gloanţele  lor,  zăceau  părăsite  la  marginea  poenei  din  mijlocul  pădurii. 
Nu-şi  putea  închipui  de  ce  au  lăsat  acolo  cadavrele.  Probabil,  gândea  el,  vor  veni 
alţii  să  le’ngroape.  Ceeace  îl  îngrozea  însă  mai  mult,  era  faptul  că  figura  unuia  din 
cei  ucişi,  semăna  foarte  mult  cu  un  bun  prieten  al  său,  profesorul  de  Drept, 
Alexandru  Stoenescu,  care-i  fusese  înainte  vreme  profesor  la  liceu  şi  care  cu  zece 
ani  în  urmă,  în  acea  sinistră  şi  înfricoşătoare  zi  de  22  Septembrie  a  anului  1939, 
scăpase  ca  prin  minune  dela  moarte,  strecurându-se  prin  pădure  în  timp  ce  era 
condus  spre  locul  execuţiei  ordonate  de  criminalul  rege  Carol  II.  Cuprins  de 
această  bănuială,  s’a  ridicat  din  iarbă  şi  lauând  calul  de  dârlogi,  a  pornit  printre 
copaci  spre  oraş.  Ajuns  la  marginea  pădurii,  încălecă  şi-şi  continuă  drumul  la  pas, 
pe  lângă  liziera  pădurii.  Deodată,  calul  începu  să  sforăie  nervos,  semn  că  ceva  se 
întâmpla  prin  apropiere.  Voci  tot  mai  puternice  se  făceau  auzite  din  ce  în  ce  mai 
aproape.  Pe  o  linie  de  cale  ferată  secundară  ce  se  termina  în  pădure,  un 
automotor  roşu  era  garat  la  adăpostul  copacilor.  Lângă  el,  banda  ucigaşilor  stătea 
jos  pe  iarbă  ospătându-se.  Unii  muşcau  flămânzi  din  sandvişurile  făcute  din 
franzelă  şi  şuncă,  iar  alţii,  aproape  ameţiţi,  beau  însetaţi  romul  şi  vodca  rămasă  pe 
fundul  sticlelor,  discutând  aprinşi  şi  plini  de  dispoziţie. 

-Tovarăşe  Zoltan,  se  auzi  glasul  unuia  ce  abia  mai  putea  vorbi,  câte  misiuni  mai 
este  dă  făcut  în  săptămâna  ista? 

-Tovarăşe,  răspunse  cel  întrebat  care  probabil  că  era  şeful,  io  no  cunoşte  până 
no  desface  la  mine  plicu.  în  noaptea  asta  îi  musai  să  fim  la  Koloşvar! 


♦ 


♦ 


♦ 


Ajuns  în  oraş,  Preda  s’a  îndreptat  spre  grajdurile  regimentului  unde  a  lăsat 
calul,  iar  apoi  luând  autobuzul,  s’a  dus  direct  pe  Buevardul  Diaconovici  Loga, 
unde  locuia  fostul  lui  profesor.  Aici,  fiind  primit  de  soţia  acestuia,  mii  de  gânduri 
rele  îl  cuprinseră.  Profesorul  Alexandru  Stoenescu  nu  era  acasă. 

-Unde  este  Sandu?  o  întreba  el  plin  de  emoţie. 


Nicolae  Niţă 


671 


-Este  fugit  de-o  săptămână,  îi  răspunse  doamna  speriată,  cu  glasul  tremurând 
şi  ochii  împăienjeniţi  de  lacrimi.  Nu  ştiu  nimic  de  soarta  lui.  L-a  căutat 
securitatea  şi  el  n’a  vrut  să  se  mai  lase  arestat.  De-atunci  n’a  mai  dat  nici  un  semn 
de  viaţă. 

îngrozit,  Preda  Aurel,  fără  a  mai  spune  un  cuvânt,  plecă  imediat.  Luă 
autobuzul  şi  se  duse  din  nou  la  regiment  unde,  punând  şeaua  pe  cal,  înclăecă  şi 
porni  la  trap  spre  Pădurea  Verde,  pentru  a  se  convinge  de  adevăr.  în  mai  puţin  de 
un  ceas  ajunsese  la  locul  masacrului. 

Aici,  doi  civili,  tocmai  urcau  ultimul  cadavru  într’o  dubă  de  culoare  albă.  Fără 
a  ezita  prea  mult,  a  descălecat  şi  arătându-le  legitimaţia  pentru  a-i  induce  în 
eroare,  le-a  spus  grăbit: 

-Sunt  dela  Comandamentul  Garnizoanei.  Am  delegaţie  să  verific  execuţia. 

Civilii,  fără  a  se  uita  măcar  la  legitimaţie,  s’au  urcat  în  dubă  şi  aranjând  unul 
lângă  altul  cadavrele  pe  care  le  aruncaseră  claie  peste  grămadă,  au  chemat  pe 
căpitan  să  le  verifice. 

Acesta  simulând  că  numără  cadavrele,  se  uită  cu  multă  atenţie  la  chipurile 
celor  masacraţi.  I-a  fost  însă  imposibil  să  poată  desluşi  chipul  vreunuia.  Toate 
erau  de  nerecunoscut,  mutilate,  sfredelite  de  gloanţe  şi  pline  de  sânge  încă 
neînchegat.  La  două  capete  le  lipseau  complet  partea  superioară  de  deasupra 
ochilor. 

îngrozit,  căpitanul  Preda  a  scris  în  câteva  rânduri  un  ‘proces  verbal  de 
constatare’  pentru  a  nu  da  de  bănuit,  iar  apoi,  după  ce  civilii  au  semnat  ca 
‘martori’,  Jifcovici  Isidor  şi  Bella  O  ros,  i-a  întrebat: 

-Acum  unde  vă  duceţi  să  îngropaţi  cadavrele? 

-Nu  duce  pă  bandiţi  la  gropă,  tovarăşe  ofiţer.  Ei  merge  la  crematoriu.  Aşa  e  mai 
repede  gata  la  ei.  Nu  trebue  noi  muncit  mult  să  sapă  la  ei  gropă!  Apoi,  închizând 
uşile  dubei,  s’au  urcat  în  cabină  şi  au  plecat  pentru  a  săvârşi  ultimul  act  menit  să 
şteargă  orice  urmă  a  monstruosului  asasinat. 

Căpitanul  Preda  Auel,  cu  sufletul  şi  inima  împietrite  de  durere,  a  rămas 
pironit  locului,  cu  gândul  la  păsările  ce  vor  ciuguli  în  tăcere  ultimele  frânturi  de 
creieri  împroşcate  pe  iarba  însângerată. 

Pe  ramurile  desfrunzite,  păsările  încremenite  priveau  mute  spre  cerul 
întunecat  de  nourii  negri  plumburii,  prevestitori  de  mari  furtuni. 

Florile  miroseau  a  praf  de  puşcă,  iar  ghioceii  îşi  strânseseră  petalele,  gemând 
din  greu  sub  povara  sângelui  ce  lause  locul  rouei. 

Era  atâta  tristeţe  şi-atâta  jale  în  Pădurea  Verde  dela  marginea  Timişoarei, 
încât  şi  cerul  de  după  nori,  vărsa  potop  de  lacrimi. 

DIN  TRAGEDIA  NEAMULUI:  w 
PAGINI  DE  CRONICĂ 

-II- 

de  Toma  Gh.  EREMIA 

Ieşind  pe  poarta  lagărului  spre  punctul  de  lucru,  brigada  R-2,  formată  numai 
din  elevi  tineri  între  16  şi  18  ani,  mergea  tăcută  pe  drumul  bătătorit  de  paşii 


197  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VII,  Nr.  60,  August  1987. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


672 


robilor  peste  câmpia  sfredelită  de  escavatoare  şi  târnăcoape. 

Soarele  abia  începuse  să  se  ridice  şi  să-şi  trimită  razele  prin  pâcla  sângerie  a 
norilor  ce  se  ridicau  din  adâncul  Mării.  Când  zorile  trecuseră  dincoace  de  ţărmul 
pradă  valurilor  mereu  neastâmpărate  şi  pescăruşii  ţipând  se  ridicau  spre  cer  şi- 
apoi  se  prăvăleau  vertiginos  dispărând  pe  întinsul  apelor,  elevii  robi,  rupând  cu 
sapa  şi  târnăcopul  din  glia  împietrită,  se  gândeau  cu  tristeţe  la  Tristeţile  lui  Ovidiu 
care,  cu  milenii  în  urmă,  le  cânta  de  dincolo  de  gratii,  spre  alinarea  suferinţelor 
hărăzite  de  cei  ce  s'au  temut  de  ADEVĂRUL  vorbelor  lui.  Acum,  pe  lângă  zidurile 
temniţei  în  care  ostracizatul  exilat  şi-a  sfârşit  viaţa,  cohorte  de  robi  croiesc  din 
greu  drum  apelor  să  le  poarte  în  adâncuri  suferinţele  şi  durerile,  plânse  şi 
neplânse,  spre  a  fi  mărturia  vie  a  urgiilor  ce-au  chinuit  şi  ucis  trupul  şi  dorurile 
lor. 

în  anii  când  copiilor  tinereţea  le  era  hărăzită  izvor  de  muncă  să  le  fie  luminării 
şi  deşteptării  minţii,  tiranii  stăpânitori,  le-au  pus  târnăcopul  şi  sapa,  să  spintece 
glia  ce  moşii  şi  strămoşii  lăsatu-le-au  să  le  fie  loc  de  bucurie,  nu  de  surghiun,  de 
plâns  şi  de  robie. 

Trudind  din  greu,  trupurile  lor  istovite  de  povara  muncii,  păreau  nişte 
schelete  umblătoare  printre  bulgări  de  ţărână  stropită  cu  lacrimi  şi  sudoare.  Ei  nu 
ştiau  prea  mult  din  trecuta  vreme  ce  dăscălii  abia  început-au  să  le  spună  din 
răbojul  ei.  Ştiau  însă  că  Istoria  începe  dela  23  August  1944,  şi  că  Partidul  şi 
Guvernul  reprezintă  Poporul,  dar  nu  voinţa  şi  năzuinţele  lui. 

Rupţi  din  dorul  vieţii  şi  chemările  tinereţii,  vlăstarele  ce  trebuiau  învăţate  să 
poarte  pe  umerii  lor  Destinul  Neamului,  sunt  înhămate  ca  nişte  vite  să  ducă  pe 
grumazul  lor  fragil,  jugul  purtător  de  roaba. 

în  ritmul  loviturilor  de  târnăcoape  şi  mugetul  surd  al  escavatoarelor,  albia 
CANALULUI  se  afunda  din  ce  în  ce  mai  mult,  spre  a  fi  mâine  lăcaş  de  ape  şi 
morminte  neştiute.  Deodată,  amestecat  cu  huruitul  buldozerelor,  un  strigăt  a 
cutremurat  sufletul  robilor. 

-Maaamăă! 

Atât  şi  nimic  mai  mult. 

Prins  sub  şenilele  unui  buldozer  mamut,  un  copilandru  a  fost  zdrobit  şi 
amestecat  cu  ţărâna  pe  care  zalele  purtate  pe  roţi  uriaşe  de  fier,  o  bătătorea  să 
facă  drum  robilor,  sa  ducă'n  jug  roabele  pline  cu  lut. 

Nesimţitor,  buldozerul  şi-a  continuat  apoi  mersul  mai  departe,  înăbuşind  sub 
el  glasul  unui  copil  ce  poate  în  acele  clipe  se  gândea  şi  spera  că  mâine  va  fi  bine! 
Va  fi  liber! 

Mama  lui  chinuită  de  coşmarul  unui  vis  înfricoşetor,  a  venit  în  grabă  şi 
dincolo  de  porţile  lagărului,  plângând  şi  implorând,  cerea  să-şi  vadă  fiul  mult 
iubit. 

Dar  nimeni  n'a  vrut  s'o  asculte. 

Copilul  era  mort  de  mult. 

îl  chema  FRANCISC  DEZIDERIU! 

Era  din  Bucureşti. 

Copilăria  şi-o  trăise  în  cartierul  unde  JERTFA  altui  copil,  pe  nume  VASILE, 
era  negustorită  şi  speculată  pe  taraba  noului  regim  de  democraţie,  zisă  şi 
populară. 

Aşa  sunt  NEGUSTORII! 


Nicolae  Niţă 


673 


Exploatează  şi  JERTFELE! 


♦ 


♦ 


♦ 


Pe  zi  ce  trece,  viaţa  la  CANAL  devine  din  ce  în  ce  mai  greu  de  suportat. 

Munca  istovitoare,  condiţiile  inumane  de  cazare,  hrana  mizerabilă,  vremea 
insuportabilă,  tratamentul  neomenesc,  teroarea,  frica  şi  incertitudinea  zilei  de 
mâine,  au  măcinat  atât  de  mult  nervii,  răbdarea  şi  sănătatea  robilor,  încât 
văzându-i,  oricât  de  nesimţitor  şi  insensibil  ar  fi  cineva,  este  imposibil  să  nu  le 
plângă  de  milă. 

Oameni  de  toate  categoriile  sociale,  de  la  plugari  la  generali,  tineri  şi  bătrâni, 
femei  şi  copii,  săraci  şi  avuţi,  au  fost  aduşi  toţi  la  acelaş  nivel  de  degradare  umană, 
între  ei  nu  mai  există  nici  o  diferenţiere. 

Toţi  sunt  egali.  Toţi  muncesc.  Toţi  suferă.  Toţi  speră. 

Ce? 

De-acum  nu  mai  ştie  nimeni  ce! 

Minciuna  ridicată  la  rang  de  "cu  regele  la  masă",  acum  stă  şi  mai  insolentă,  la 
"braţ  cu  Partidul"! 

Singura  mângâiere  şi  uitare  de  suferinţă,  era  pentru  robi,  gândul  că  se  vor 
duce  acasă  la  cei  dragi  lor.  Acum  însă,  nici  de  această  mângâiere  nu  se  mai  pot 
bucura. 

Decretul  cu  eliberarea  înainte  de  termen,  în  care  se  spune  că  se  socotesc  trei 
zile  de  condamnare  pentru  două  zile  de  muncă,  este  o  farsă  ordinară!  O  minciună! 

Nu  există  niciun  deţinut  politic  care  să  fi  beneficiat  de  acest  Decret.  Din 
contră,  toţi,  dar  absolut  toţi,  n'au  fost  eliberaţi  nici  după  ce  au  executat  întreaga 
condamnare,  fiind  ţinuţi  în  continuare  să  sape  CANALUL.  Deţinuţii  politici  nu 
ştiu  niciodată  când  se  vor  elibera.  împlinirea  termenului  de  condamnare 
constituie  pentru  unii  luni  şi  ani  dela  expirarea  condamnării,  când  în  loc  să  fie 
eliberaţi,  sunt  transferaţi  în  alte  lagăre  şi  forţaţi  să  mai  muncească  ani  în  şir 
pentru  executarea  unei  alte  pedepse,  numita  "pedeapsă  administrativă"  ce  li  s'a 
fixat  fără  a  mai  fi  judecaţi  şi  fără  ca  ei  să  ştie.  Această  pedeapsă  este  aplicată  de 
organele  Securităţii,  fiind  "dictată  de  interesele  de  Stat  şi  de  Partid",  care  prin  ea 
urmăresc  "pedepsirea  şi  eliminarea  din  mijlocul  societăţii  a  reacţionarilor  ce  nu 
dovedesc  ataşament  şi  devotament  faţă  de  regimul  de  democraţie  populară 
instaurat  în  Ţară  la  6  Martie  1945,  pentru  libertatea,  fericirea  şi  bunăstarea 
poporului"! 

Nici  nu  se  uscase  bine  cerneala  pe  Protocoalele  semnate  la  YALTA  şi 
TÂRGUIALA  MARILOR  MINCINOŞI  începea  să  le-aducă  primele  profituri. 

Dominaţia  prin  suferinţă  şi  moarte,  era  profitul  unora,  iar  înăbuşirea 
glasurilor  celor  ce  se  ridicau  împotriva  MARILOR  NEDREPTĂŢI  şi  exterminarea 
celor  ce  nu  doreau  şi  blestemau  NOUA  DEMOCRAŢIE,  era  profitul  altora,  căci, 
gândea  căpitanul  Preda  târându-şi  cu  greu  bocancii  tălpuiţi  cu  scândură  prin 
glodul  CANALULUI,  ce  altceva  decât  PROFITUL  a  determinat  intervenţia  lor 
nejustificată  în  războiul  ce-avea  să  se  sfârşească  cu  îngenunchierea  oştilor  ce 
luptau  în  CRUCIADA  ANTIBOLŞEVICĂ? 

Ce  altceva  decât  PROFITUL  a  îndemnat  pe  cei  AVUŢI  să  ridice  din 
ÎNFRÂNGERI  trimişii  SATANEI,  înrobitori  de  POPOARE,  chinuitori  de  OAMENI 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


674 


şi  dărâmători  de  ALTARE? 

ASTĂZI,  marele  mincinos  DOARME  SOMNUL  DE  VECI  SUB  POVARA 
MINCINOASELOR  ONORURI  ŞI  LESPEDEA  ACOPERITĂ  CU  LAURII 
CUVENIŢI  marilor  eroi!  Altul,  buhăit  de  belşugul  aurului  şi  turmentat  de  glorie 
trecătoare,  nu-şi  mai  găseşte  liniştea  şi  svârcolindu-se  în  mocirla  regretelor  îşi 
plânge  neputinţa,  că  nici  macar  cu  privirile  nu  mai  poate  răzbate  dincolo  de 
CORTINA  DE  FIER,  după  care  MARELE  PROFITOR,  pe  sub  mustaţa-i  pleoştită, 
îl  sfidează  şi  râde  de  el! 

Aşa  se  întâmplă  întotdeauna  cu  NEGUSTORII  ce  fac  TÂRGURI  între  ei! 

Până  la  urmă  numai  unul  CÂŞTIGĂ! 

Ceilalţi,  PIERD! 

Pierd  AURUL!  Pierd  ÎNCREDEREA!  PIERD  ONOAREA! 

Abia  ajunşi  la  punctul  de  lucru  şi  robii,  îngroziţi  de  strigătele  securiştilor  ce 
urlau  disperaţi:  "Culcat!  Culcat!",  s'au  trântit  fugerător  la  pământ,  cu  faţa  lipită  de 
ţărâna  încă  umedă  de  rouă. 

Câteva  rafale  de  pistoale  şi  puşti  mitralieră  s'au  stins  neputincioase  în  urma 
calului  pe  care  în  disperare  şi  dor  de  libertate  un  rob  s'a  asvârlit  şi-acum  îl 
galopează  pierzându-se  în  zare. 

Ceilalţi  cai,  ce  păşteau  liniştiţi  în  zorii  dimineţii,  s'au  prăbuşit  ciuruiţi  de 
gloanţe,  plătind  cu  viaţa  lor,  vama  libertăţii  unui  rob  ce-a  evadat,  fugind  din 
lagărul  cel  mic  în  lagărul  cel  MARE! 

Robul  era  Ion  a  lui  Popovici,  iar  lagărul  cel  mare  era  ROMÂNIA! 

Imediat  după  ce  securiştii  din  cordonul  de  pază  şi-au  dat  seama  că  nu  mai  pot 
face  nimic,  cel  fugit,  fugit  fiind,  s'a  ordonat  încolonarea  brigăzii.  Timoraţi  de 
"dusaul"  rafalelor  ce  încă  le  mai  ţiuiau  în  urechi,  robii  au  coborît  pe  o  pantă  scurtă 
şi  s'au  oprit  jos  pe  fundul  CANALULUI  într'  un  sector  unde,  pentru  chinuirea  lor, 
săpăturile  s'au  făcut  manual  cu  sapa  şi  târnăcopul.  Acum  trebuiau  să  se  facă 
ultimele  lucrări  pentru  nivelarea  pământului  şi  finisarea  albiei  CANALULUI. 

Acea  zi  n'o  va  uita  niciodată  căpitanul  Preda!  A  fost  tot  atât  de  grea  ca  toate 
celeloalte,  dar  mai  plină  de  calvar.  Pământul  era  parcă  de  piatră.  Sapa  nu-i  putea 
face  cu  tăişul,  nici  măcar  o  crestătură,  iar  târnăcopul  muşcând  din  glod,  împrăştia 
gemând  scântei.  Bulgării  şi  ţărâna  trebuiau  duse  dincolo  de  mal  pentru  a  ridica  şi 
mai  sus  culmea  dealului  clădit  de  robi.  Cu  roaba  era  imposiblil.  Panta  era  abruptă 
iar  drum  de  ieşire  afară  din  albia  CANALULUI,  era  la  trei-patru  sute  de  metri. 
Singura  posibilitate  era  ca  robii  să  care  în  palme  bulgării  pe  mal. 

Ei  sărmanii  ar  fi  făcut  şi  acest  lucru,  dar  CANALUL  trebuia  terminat  cât  mai 
repede! 

Soluţia  n'a  fot  însă  greu  de  găsit! 

-Treceţi  şi  săpaţi  "firida"!  a  strigat  brigadierul  arătând  locul  de  unde  condam¬ 
naţii  rupând  cu  târnăcopul  din  panta  malului  hălci  mari  de  pământ,  au  făcut  un 
fel  de  eşafod,  lat  de  un  metru  şi  lung  de  vreo  zece. 

Glodul  smuls  apoi  cu  târnăcoapele  din  pântecul  CANALULUI,  amestecat  cu 
ţărână  uscată  şi  praf,  era  asvârlit  de  robi  cu  lopeţile  sus  pe  "firidă"  la  o  înălţime  de 
peste  trei  metri,  de  unde  alţi  robi  îl  luau  cu  alte  lopeţi  şi-l  asvârleau  încă  trei  metri 
deasupra  pe  mal.  De  aici,  toţi  robii  îl  cărau  mai  departe  cu  roabele  în  jug,  sus  pe 
dealul  de  lut,  de  lacrimi  şi  de  speranţe  frânte. 

Ţărâna  prăfuită  ce  le  cădea  pe  cap,  pe  faţă  şi  pe  trup,  se  amesteca  cu  sudoarea 


Nicolae  Niţă 


675 


fierbinte  de  pe  ei  făcându-se  o  pojghiţă  de  mâl  mişcător,  iar  chipurile  lor  păreau 
că  sunt  ale  martirilor  din  trecutele  vremuri,  când  primii  creştini  înfruntau  cnutul 
păgânilor  ce  se  temeau  de  CREDINŢĂ  şi-aveau  să  lase  poruncă  altor  păgâni,  din 
alte  milenii,  s'o  pângărească  şi  s'o  ucidă. 

CREDINŢA  însă,  izvor  de  viaţă  Dumnezeesc,  a  BIRUIT  şi  va  BIRUI  mereu 
atâta  vreme  cât  OAMENII  vor  mai  trăi! 

La  început  a  fost  un  singur  CREŞTIN. 

Astăzi  sunt  peste  to  GLOBUL! 

Păgâni  însă,  fost-au  puzderii. 

Astăzi  este  numai  UNUL! 

Doamne,  până  când  PĂMÂNTUL,  îl  va  mai  putea  răbda? 

Istoviţi  şi  frământaţi  de  gânduri,  robii  au  fost  adunaţi  sus  pe  mal,  unde  sub 
arşiţa  soarelui  marmitele  cu  mâncare  aşteptau  să  fie  deşertate  în  gamelele  celor 
plini  de  foame. 

După  ce  i  s'a  pus  în  gamelă  "zeama"  fierbinte  şi  şi-a  luat  codrul  de  pâine, 
căpitanul  Preda  s'a  aşezat  jos  pe  pământ,  făcându-şi  apoi  în  gând,  rugăciunea. 

Zeama  era  aceeaşi  care  s'a  mai  dat  în  ultimele  trei  zile.  Deasupra  o  pojghiţă 
mai  neagră  decât  tăciunele,  iar  la  fundul  gamelei  boabe  de  năut  fiert,  fără  absolut 
nimic  altceva  decât  gărgăriţele  ce  le  devorase  miezul,  şi-acum  pluteau  deasupra. 

Prezenţa  gărgăriţelor  era  de-acum,  ceva  obişnuit.  Nimeni  nu  se  mai  sinchisea 
de  ele.  Erau  luate  cu  lingura  şi  asvârlite  jos.  Cele  care  muriseră  însă  fiind 
surprinse  în  mijlocul  boabelor,  trosneau  între  dinţi  de  parcă  mâneai  nisip. 

Chinuiţi  de  foame,  condamnaţii  au  trebuit  să  mănânce  năutul  până  la  ultimul 
bob,  cu  tot  cu  gărgăriţele  din  el.  Setea  însă  era  groaznică.  Apa  din  marmita  a  cărei 
ladă  izotermă  se  pierduse  de  mult  în  război,  era  de-acum  fierbinte. 

-Domnule  brigadier,  a  strigat  căpitanul  Preda,  ne  este  sete.  Spuneţi  "pazei"  să 
ne  ducă  la  butoiul  cu  apă! 

-Dar  ce,  i-a  răspuns  acesta  intrigat,  apa  din  marmită  s'a  terminat? 

-Nu  s'a  terminat,  dar  nu  mai  putem  s'o  bem!  Este  foarte  fierbinte! 

-Dar  ce  bă,  la  măt'acasă  "ceaiul"  nu  l-ai  băut  cald?  Ce,  d'or  n'ai  vrea  să  mă  duci 
pă  mine  că  l-ai  băut  rece  cu  ghiaţă  ca  şpriţul! 

Până  la  urmă,  problema  apei  n'a  mai  fot  rezolvată! 

-Culcaaat!  a  strigat  comandantul  Cordonului  de  Pază,  nimeni  nu  mai  mişcă! 

Securiştii  erau  în  alarmă! 

Dintr'o  brigadă  alăturată,  un  rob  fusese  dat  dispărut! 

După  ce  s'au  verificat  toate  brigăzile  ce  lucrau  în  sectorul  respectiv,  a  fost 
imposibil  să  dea  de  urma  lui.  Dispăruse  fără  urmă! 

Securiştii  era  necăjiţi  şi  nu-şi  puteau  da  seama  unde  a  dispărut.  Prin  Cordonul 
de  Pază,  nu  trecuse.  Bănuiau  însă  că  poate  s'a  ascuns  undeva  în  closetul 
sectorului. 

Acest  closet  era  de  fapt  o  groapă  de  3  pe  5  şi  adâncă  de  3  metri,  peste  care 
scânduri  puse  pe  grinzi  ce  se  sprijineau  pe  maluri,  arătau  ca  două  punţi  pe  care 
stăteau  cei  ce-aveau  nevoie  să-şi  facă  strictele  necesităţi.  De  jur  împrejur  era  un 
gard  rar  de  scânduri,  nu  mai  înalt  de  un  metru  şi  jumătate. 

După  ce  securiştii  au  controlat  cu  atenţie  "baraca  closet",  situaţia  a  rămas 
aceeaşi. 

Dispărutul  nu  putea  fi  găsit!  Parcă  a  intrat  în  pământ! 

Plecând  spre  lagăr,  toţi  condamnaţii  se  gândeau  îngroziţi,  târându-şi  paşii 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


676 


prin  glodul  prăfuit:  "Nu  cumva  nefericitul  s'a  aruncat  şi  ascuns  în  murdărie, 
pentru  a  nu  fi  văzut  de  securişti?" 

A  doua  zi  dimineaţă,  picherul  Ortega,  un  angajat  civil  al  CANALULUI  care 
supraveghea  executarea  lucrărilor  având  acces  liber  printre  condamnaţi,  sub 
motivul  că  face  o  măsurătoare,  a  ascuns  sub  un  bolovan  de  pământ  un  ghemotoc 
de  ziar,  iar  apoi  ferindu-se  de  privirile  securiştilor,  a  şoptit  căpitanului  Preda: 

-Să  ştii  ca  ăl  de  ieri,  nu  l-am  spus  securiştilor!  Stătea  ascuns  în  murdărie! 
Numai  capul  i  se  vedea! 

Căpitanul  Preda  a  încremenit! 

Doamne,  de  ce-ai  lăsat  ca  dorului  de  libertate  OMUL  să-şi  dea  viaţa,  zălog  şi 
vamă? 

Abia  intraţi  pe  poarta  lagărului,  condamnaţii,  fără  să  vrea,  au  fost  martori  la  o 
nouă  dramă.  De  astădată  însă,  parcă  moartea  nu-i  mai  impresiona! 

Au  trecut  copleşiţi  de  gânduri  şi  stăpâniţi  totuşi  de  o  oarecare  omenească  milă 
şi-au  continuat  mersul  mai  departe,  lăsând  în  urma  lor,  prăbuşit  lângă  marginea 
drumului,  trupul  lipsit  de  viaţă  al  unui  semen  de-al  lor,  care  şi-a  terminat 
fulgerător  rostul  vieţii. 

Venise  la  "poartă"  să-şi  regăsească  brigăzile  ce  se  întorceau  dela  muncă,  un 
bun  prieten  cu  care  stătuse  închis  la  Jilava,  şi-acum  fusese  trimis  la  CANAL. 

-Ce  stai  bă  ca  ploşniţa  puturoasă?  i-a  spus  un  securist  din  corpul  de  Gardă. 
Pune  mâna  pă  furtun  şi  stropeşte  drumul,  că  vine-acum  "hoţii"  dâla  lucru  şi  ridică 
tot  prafu'  sus! 

Robul,  fără  a  ezita  nici  măcar  o  frântură  de  secundă,  a  luat  furtunul  în  mână  şi 
grăbit  a  deschis  robinetul  dela  cişmea. 

Jetul  de  apă  ţâşnind  cu  presiune  din  furtun,  a  atins  cablul  electric  de  înaltă 
tensiune  ce  era  fixat  pe  stâlpul  de  lemn,  la  numai  patru-cinci  metri  deasupra 
pământului. 

Moartea  i-a  fost  fulgerătoare! 

Proectat  la  pământ,  ţinea  strâns  în  mână  furtunul  din  care  apa  ţâşnind  îi 
stropea  faţa  de  parcă  voia  să  se  răcorească. 

-Băăă,  da'  prost  mai  eşti,  a  strigat  la  el  securistul,  abia  te-ai  împiedicat  şi-ai  şi 
căzut  ca  o  "baligă"!  Scoală-te  repede  şi  stropeşte,  c'au  venit  "hoţii"  şi  răscoleşte 
praful! 

FIGURI  DE  HAIDUCI  VESTIŢI: 

HAIDUCUL  STÂNGĂ  ,l>8 
-  LUPTĂTOR  ÎMPOTRIVA  ISLAMIZĂRII  - 

de  Sava  GÂRLEANU 

Istoria  Haiducului  Stângă  se  încadrează  în  istoria  comună  a  românilor  nord 
şi  sud-dunăreni.  Haiducia  vremii  moderne,  cea  din  secolul  trecut,  se  revarsă  în 
mişcările  de  eliberare  naţională,  formând  adesea  forţa  de  şoc  a  acestora.  în 
Bulgaria,  de  pildă,  ultimii  haiduci  se  încadrează  în  mişcările  din  1878.  Macedonia, 
parţial  şi  în  Bulgaria,  haiducii  devin  după  aceea  ce  cunoaştem  sub  numele  de 
comitagii.  Aduceau  aci  metodele  lor  de  luptă  făurite  în  decursul  luptei  lor  cu 
precădere  anti-otomane. 


198  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  55,  Martie  1987. 


Nicolae  Niţă 


677 


Cazul  haiducului  român  sud-dunarean  Stângă  se  distinge  tocmai  prin  aceea  că 
el  ia  atitudine  înverşunată  împotriva  islamizării  forţate,  fiind,  după  câte  socotesc, 
ultimul  de  acest  fel.  Caracterul  anti-islamic,  anti-otoman,  este  tradiţional  în 
baladă.  în  cazul  lui  Stângă,  consumat  la  anul  1844,  documentele  rămase  în 
arhivele  turceşti  şi  cele  româneşti,  confirmă  aproape  întru  totul  spusele  baladei 
populare  sud-dunărene  pe  tema  haiducului  şi  luptei  sale. 

într’o  carte  de  “Legende  poporane  româneşti.  Legende  istorice”  se  găseşte 
următoarea  povestire  frumoasă  despre  Haiducul  Stângă  devenit  legendar  şi  din 
care  noi  redăm  aci  un  fragment  socotit  mai  caracteristic. 

“...  Stângă  trăia  într’o  stâncă  din  Apa  Rece,  care  locuinţă  prezenta  un  drum 
destul  de  periculos  la  intrare.  Poarta  locuinţei  lui  era  o  simplă  gaură  pe  care  nu  se 
putea  pătrunde  decât  în  poziţie  orizontală,  pe  brânci.  Era  lungă  de  vreo  2-3  metri. 
Intrai  apoi  într’o  încăpere  mare,  lucrată  în  piatră;  de  aci  dădeai  într’o  altă  uşă  mai 
mică  pe  care  nu  poţi  intra  decât  tot  aşa  punându-te  pe  brânci. 

Se  zice  că,  după  ce  s’a  trecut  această  uşe  mică,  urmează  o  cameră  spaţioasă  de 
marmură,  în  mijlocul  căreia  se  află  o  grămadă  de  galbeni;  iar  deasupra  acesteia  e 
corpul  neînsufleţit  al  lui  Stângă,  care  în  mână  ţine  strâns  o  spadă  de  aur...  La  o 
altă  intrare  după  uşa  cea  mica  s’ar  afla  doi  oameni  cu  câte  un  revolver  în  mână 
fiercare  şi  cari  sunt  de  cauciuc.  Cel  care  e  hotărît  să  intre  cu  orice  preţ  în  văgăună, 
nu  se  sperie  de  prezenţa  acestor  figuri.  Un  alt  spectacol  îi  stă  în  cale,  anume:  un 
fel  de  mecanism  special  construit  din  arcuri  şi  care  în  momentul  atingerii  lui 
produce  un  zgomot  infernal.  Cel  ce  vrea  să  înainteze  cade  atras  de  aceste  arcuri, 
iar  deasupra  capului  său  se  lasă  un  cuţit  mare  şi-i  taie  capul...  Se  spune  în  sfârşit 
c’ar  fi  murit  în  această  scorbură  de  stâncă  un  personaj  care  ar  fi  făcut  mare  bine 
românilor”. 

Aceasta  este  legenda  care  în  chip  mai  pregnant  reflectă  povestirile 
caracteristice  mai  ales  regiunii  sud-dunărene  referitoare  la  primejdia  de  a  se 
atinge  de  o  comoară  ascunsă,  aproape  imposibilitatea  de  a  ajunge  în  posesia  ei, 
decât  numai  respectând  anumite  ritualuri  oculte. 

Cine  s’ar  putea  gândi  însă  că  în  cazul  de  faţă  este  vorba  de  un  personaj  real, 
Haiducul  Stângă,  care  a  existat  şi-i  cunoaştem  istoria?  Adevărul  este  tocmai 
acesta. 

Ştim,  în  urma  cercetărilor  efectuate,  că  acum  peste  130  de  ani  un  om  din  Satul 
Nou  al  Banatului,  actuala  Voivodina,  s’a  afirmat  în  sudul  Dunării  ca  mare  haiduc, 
luptător  împotriva  islamizării  forţate  şi  răzbunător  al  nedreptăţilor  sociale  din 
vremea  sa. 

Acesta  a  fost  Gheorghe  Obedean,  devenit  ulterior  vestitul  Haiduc  Stângă,  erou 
al  unor  balade  cântate  şi  astazi,  până  “mai  ieri-alaltăieri”,  în  ţinutul  Vidinului  şi  în 
zona  învecinată  a  Crainei  Negotinului  (în  Serbia).  Personalitatea  lui  Stângă  a 
rămas  totodată  viu  întipărită  în  memoria  poporului,  după  cum  se  vede  şi  din  alte 
relatări  orale,  dintr’o  serie  de  tradiţii  locale  legate  de  numele  lui,  nu  numai  în 
zonele  amintite,  ci  şi  în  nordul  Dunării,  în  Oltenia.  Numai  pe  meleagurile  de 
obârşie  ale  acestui  om,  întruchipare  a  unei  viguroase  rezistenţe  împotriva 
opresiunii,  vreau  să  spun  acolo  în  Satul  Nou  şi  în  Banat  în  general,  nu  s’au  păstrat 
ecouri.  Faptul  este  explicabil,  de  altfel,  întrucât  isprăvile  temerare  ale  haiducului 
s’au  desfăşurat  în  ţinuturi  depărtate  de  acela  al  naşterii  sale.  Asemenea  întâmplări 
sunt  frecvente  în  istoria  haiduciei.  La  Bodeşti,  bunăoară,  locul  de  obârşie  al 
haiducului  român  Grozea  (despre  care  V.  Alecsandri  şi-a  scris  prima  poesie)  nu  se 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


678 


cântă  niciun  cântec  al  acestuia,  ci  în  schimb  s’a  cântat  toată  vremea  balada  lui 
Iancu  Jianu  care  cu  acele  părţi  de  loc  n’a  avut  nimic  de  a  face. 

Rare  sunt  şi  cazurile  când  autenticitatea  unor  fapte  de  haiducie,  de  obicei 
afundate  în  anonimat  şi  expuse  mistificărilor,  poate  fi  verificată  prin  informaţii 
sigure.  Istoria  Haiducului  Stângă,  reflectată  în  creaţia  orala  a  poporului,  reţine 
atenţia  noastră  şi  prin  această  împrejurare  excepţională,  anume:  tradiţia  îşi 
găseşte  confirmarea  întocmai  în  documentele  vremii,  adică  în  sursa  istorică 
autentică,  informaţii  contemporane  scrise  găsindu-se  în  arhiva  Ministerului  de 
Externe  din  Bucureşti,  în  arhivele  Craiovei  şi  în  cele  turceşti. 

Cât  priveşte  elementele  foarte  bogate  ale  tradiţiei,  acestea  sunt  cuprinse 
înainte  de  toate,  în  patru  variante  ale  baladei  despre  Haiducul  Stângă,  numărând 
fiecare  între  347-703  versuri. 

Din  coroborarea  tuturor  informaţiilor,  orale  şi  scrise,  rezultă  istoria  adevărată 
a  vieţii  lui  Stângă  între  anii  1807-1844  şi  a  haiduciei  lui  intense  în  ultimii  patru 
ani  ai  vieţii,  desfăşurată  în  Bulgaria,  Serbia  şi  Oltenia. 


♦  ♦  ♦ 


Stoian  Stângă,  nume  cu  care  este  cunoscut  în  baladă  şi  în  legendă,  iar  după 
adevăratul  său  nume,  Gheorghe  Obedean,  s’a  născut  pe  la  anul  1807  în  Satul  Nou, 
pe  atunci  sub  stăpânirea  Austriei.  Acest  fapt  reese  din  declaraţiile  proprii  ale 
haiducului  în  faţa  organelor  de  anchetă.  Părinţii  lui  Stângă  au  fost  Petre  Obedean 
şi  Stanca,  ţărani,  desigur  săraci,  din  amintitul  sat.  Stângă  a  avut  şi  un  frate,  pe 
nume  Nicolae,  mai  în  etate  decât  el  cu  zece  ani.  Cei  doi  fraţi  vor  face  haiducie 
laolaltă. 

După  moartea  Stancăi,  pe  la  anul  1824,  Patru  Obedean  părăseşte  Satul  Nou  şi 
pleacă  în  lume  împreună  cu  fiii  săi,  Nicolae  şi  Gheorghe.  Se  stabilesc,  după  cum 
arata  însuşi  Stângă:  “La  satul  Zăiceri,  lângă  graniţa  Timocului,  despărţitoare  către 
Serbia  şi  Turcia”.  Aşadar,  după  noţiunile  vremii,  foarte  departe  de  locurile  natale. 

Acolo,  la  Zăiceri  (Zaiecear)  îşi  duc  existenţa  muncind  pământul. 

Avem  motive  să  credem  că  partea  oraşului  în  care  a  trăit  Patru  Obedean  cu 
feciorii  săi  va  fi  fost  “Vlaşca  Mala"”-Mahalaua  Românilor,  cum  este  în  oraşele 
acestei  zone. 

întrezărim  la  Obedeni  o  viaţă  grea.  Familia  este  lovită  de  nenorociri.  Pătru  se 
căsătoreşte  în  acel  oraş  cu  o  localnică,  dar  aceasta  moare  după  scurt  timp.  La 
rândul  său  fiul  Nicolae  se  căsătoreşte  şi  are  şase  copii.  îi  moare  însă  şi  lui  soţia,  îi 
mor  şi  cinci  copii,  în  viaţă  rămânând  doar  unul  -  Ioan.  Nicolae  este  nevoit  să 
slugărească  pe  la  diverşi  negustori  de  vite  din  partea  locului,  acei  cunoscuţi 
“gealapi”. 

Porecala  “Stângă”,  Pătru  o  va  fi  dobândit  după  obiceiul  locului  ca  fiecare  să 
aibă  o  poreclă,  pusă  în  cele  mai  multe  cazuri  după  vreo  însuşire  mai 
caracteristică.  Iar  numele  Stoian,  deasemeni  foarte  frecvent  până  astăzi  printre 
băştinaşii  din  zona  Vidinului  şi  a  Zăiecearului,  i  se  va  fi  dat,  ne  gândim,  prin 
analogie  cu  numeroşi  haiduci  care  au  acest  nume. 

O  mare  cotitură  survine  în  viaţa  Obedenilor,  mai  cu  seamă  a  fratelui  mai 
tânăr,  Gheorghe-Stoian,  în  anul  1833.  în  această  vreme  moare  Pătru,  tatăl.  Are 
loc  apoi  acţiunea  de  eliberare  din  partea  Serbiei  a  unor  fâşii  de  teritorii  rămase 


Nicolae  Niţă 


679 


sub  stăpânire  turcească  încă  de  la  înăbuşirea  răscoalei  sârbe  (1804-1813),  printre 
acestea  şi  ţinutul  învecinat  Zăicerului.  Alipirea  acelor  ţinuturi  a  decurs  în  mod 
relativ  paşnic,  excepţie  făcând  tocmai  punctul  Zăiecear.  Aci  au  avut  loc  lupte 
sângeroase  între  sârbi  şi  turci,  pentru  partea  sârbă  ele  soldându-se  cu  un  număr 
considerabil  de  morţi,  precum  şi  de  prizonieri  căzuţi  în  mâinile  turcilor. 

Printre  participanţi  la  aceste  lupte,  luaţi  apoi  robi  de  către  turci,  se  găsea  şi 
Gheorghe  Obedean.  Prins,  el  a  fost  dus  la  cetatea  Vidinului  şi  ţinut  un  an  de  zile  în 
temniţa  acesteia.  După  aceea  este  repartizat  ca  rob  la  Husein  turcul,  drept 
răsplată  pentru  că  acela  se  remarcase  în  luptele  de  la  Zăiecear.  După  vreo  cinci 
ani  de  robire  la  Husein,  Gheorghe  Obedean-Stângă  este  trecut  tot  ca  rob  în 
proprietatea  chiar  a  paşei  de  Vidin. 

Dacă  mai  înainte  a  reuşit  să  reziste  eventualelor  presiuni  de  a  se  turci,  acum, 
când  a  fost  repartizat  la  curtea  paşei,  opunera  -  după  cum  se  vede  -  nu  i-a  mai  fost 
lui  Stoian-Pătru  cu  putinţă  fără  riscuri  pentru  viaţă.  Cum:  să  fie  rob  la  paşa  şi  să 
rămână  pe  mai  departe  creştin-ghiaur?  El  însuşi,  Stângă,  spune  că  a  fost  trecut  la 
islamism  în  urma  unor  torturi  şi  persecuţii,  altfel  ar  fi  fost  să  i  se  “piardă  viaţa 
cum  s’a  întâmplat  cu  alţii”,  în  aceeaşi  situaţie. 

Balada  arată  în  felul  următor  aplicarea  torturii,  la  care  s’a  procedat  după  vreo 
două  luni  de  detenţiune  în  temniţă  pe  chestia  refuzului  său  de  a  se  turci: 

Un  mangal  de  foc  lua 
şi  în  braţe  i-1  punea 
şi  cu  fruntea  că-1  pripea, 
până  apa  că-1  trecea! 

Miru  din  cap  îi  scotea; 
din  numele  lui  -  Stoian, 
îi  punea  nume:  Hasan. 

Of,  Hasan,  Celi-Hasan! 

Pe  de  altă  parte,  unele  variante  ale  baladei  atribuie  un  rol  de  seamă  în  turcirea 
silită,  naşului  trădător  -  Niclocea.  Acesta  ar  fi  fost  de  faţă  la  moscheia  din  Vidin, 
când,  îi  tăia,  îi  da’n  gură  de-o  mânca”. 

Mai  târziu,  în  momentul  când  se  răzbună  asupra  naşului  perfid,  Stângă  după 
cum  arată  o  altă  variantă  a  baladei,  i  se  adresa  acestuia  cu  următoarele  cuvinte  de 
reproş: 

O,  nasule,  dumneata! 

Nu-ţi  fu  milă  şi  păcat 
de  pe  mine  mă  turcişi, 
numele  mi  le  schimbaşi; 
din  numele  creştineşti, 
îmi  puseşi  alte,  turceşti: 
din  Stângă,  Deli-Hasan!? 

Oricum  va  fi  fost,  Stângă  n’a  putut  ierta  autorităţilor  şi  trădătorilor  islamizarea 
-  turcirea  forţată.  El  făuri  un  plan  de  cruntă  răzbunare,  pe  care-1  şi  traduse  în  fapt 
prin  acţiunea  sa  haiducească. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


680 


începutul  acestei  haiducii  cade,  potrivit  documentelor  scrise,  în  anul  1840; 
adică  la  un  timp  relativ  scurt  după  momentul  islamizării.  Iar  pe  acesta  noi  îl 
determinăm  în  baza  calculului  fazelor  în  robirea  lui  Stângă,  relatate  de  el  însuşi. 
Balada  spune  şi  ea: 

Când  oi  zice  colălie, 
a  plecat  în  haiducie! 

Nu  pleca  de  sărăcie, 
ci  pleca  de  duşmănie! 

Stăruinţa  cugetului  de  a  scăpa  de  robie  şi  de  a  reveni  la  legea  pravoslavnică,  se 
vede  limpede  din  relatarea  documentară  că,  cu  prilejul  unei  vizite  la  Vidin  a 
polcovnicului  Solomon  din  Ţara  Românească,  care  a  avut  loc  prin  1840,  Stângă  a 
cătat  o  ocazie  potrivita  ca  să-i  comunice  acestuia  dorinţa  sa.  Momentul  socotit 
prielnic  a  fost  scăpat  însă  din  cauza  că  mai  mulţi  dintre  turcii  prezenţi  ştiau 
româneşte.  Polcovnicul  Solomon  reprezenta  pe  atunci  mare  autoritate  militară  în 
ţară. 

Acum  însă,  Stângă  se  folosi  de  împrejurarea  că  după  turcire  fusese  pus  găvaz 
(slujitor  armat)  al  paşei  şi  ca  atare  avea  libertatea  de  mişcare. 

Găvaz  la  paşă-1  punea 
şi  credinţa  că  i-o  lua. 

Până  la  primăvară, 
tot  ca  găvaz  îmi  umbla. 

El  a  putut  să-şi  organizeze  ceata,  apoi,  la  momentul  oportun,  să  se  lanseze  în 
haiducie.  Mai  întâi  a  adus  la  Vidin  pe  fratele  său  Nicolae  şi  l-a  pus  să  slujească  pe 
la  diverşi  turci  din  Vidin.  A  iniţiat  în  planul  acţiunii  haiduceşti  pe  însoţitorul  său 
de  slujbă  Dinu,  apoi  şi  pe  fratele  acestuia,  Crăciun. 

Datorită  aşadar  acestor  împrejurări,  Obedenii  au  putut  să  cunoască 
îndeaproape  situaţia  turcilor  şi  a  o  folosi  în  scopul  haiduciei.  Ulterior  s’a  alăturat 
cetei  un  al  şaselea  combatant,  pe  nume  Călin  Ungureanu  din  Alova,  tocmit  la 
turcul  Hasan  ca  cioban  cu  100  lei  pe  an  la  100  de  oi.  Acesta  a  adus  cu  sine  şi 
armele  ce  i  le  dăduse  stăpânul  său,  turcul,  pentru  pază  la  turmă. 

Cei  şase  amintiţi  figurează  în  documente  ca  membri  ai  cetei  căzuţi  ulterior  în 
mâinile  autorităţilor.  Au  fost  însă  şi  altţi,  precum:  Zagare  şi  Aii  pandurul  din 
Bregova  (sat  românesc  sud-dunărean),  Dinu  din  Clujmir  (în  Oltenia)  ş.a. 

Balada  populară  vorbeşte  deasemeni,  totdeauna,  de  nucleul  cetei  alcătuită  din 
patru  haiduci,  care  sunt,  ca  şi  în  documente:  Stângă,  fratele  său,  nepotul  său  de 
frate,  al  patrulea  fiind  indicat  uneori  ca  nepot  de  frate,  alteori  ca  văr  primar.  Dar 
numele  lor,  înfară  de  acela  al  lui  Stângă,  sunt  în  baladă  altele  şi  anume:  Crăciun, 
Dumitru  şi  Stan  cu,  descrişi  şi  ei  ca  turciţi,  cu  noile  lor  nume:  Ismail,  Mahmud  şi 
Arap  Buzat.  în  schimb,  Dinu  şi  Călin  sunt  înfăţişaţi  în  roluri  de  gazde  şi  de 
sprijinitori  activi  ai  cetei.  O  altă  modificare  faţă  de  realitatea  oglindită  în 
documente  este  aceea  că  în  locul  numelui  de  persoană  Călin,  apare  localitatea 
Calinic  (existentă  în  ţinutul  Vidinului).  în  unele  variante  ale  baladei  Ioan  a 


Nicolae  Niţă 


681 


devenit  “Nica  din  Gradscov”.  După  cum  numele  lui  Nicola,  fratele  lui  Stângă, 
dispare  în  faţa  omonimului  naşului  trădător,  Nicola-Nicolcea.  După  cum  se  ştie 
însă,  asemenea  confuzii  de  nume,  frecvente  în  balade,  nu  modifică  totodată  şi 
esenţialul  în  nararea  faptelor. 

Plecarea  cetei  în  haiducie  a  avut  loc,  după  toate  probabilităţile,  în  primăvara 
anului  1840.  Este  verosimilă  nararea  baladei  că  Stângă,  pentru  a-şi  camufla 
ieşirea  în  haiducie,  să  fi  uzat  de  pretextul  că  merge  la  vânătoare.  Pe  acest  motiv  a 
obţinut  arme  de  la  paşă,  precum  şi  câinele  de  vânătoare  al  acestuia.  După  ce  astfel 
a  adormit  vigilenţa  paşei,  aducându-i  în  câteva  rânduri  vânat  bogat  de  iepuri, 
într’o  zi  Stângă  a  repudiat  copoiul  spre  cetate,  legându-i  la  gât  o  tinichea  cu 
înştiinţarea  scrisă  pe  ea: 

“Haiduceşte  Stângă’n  pace,  ca  n’ai,  paşă,  ce-i  mai  face!“  Iar  el  s’a  ascuns  atunci 
în  “cetatea  latină”  de  la  Albotina,  unde  s’a  adunat  nucleul  cetei. 

Alegerea  lui  Stângă  ca  “harambaşă”  al  cetei  se  face  printr’un  procedeu 
străvechi:  “Ei  ciomagu  că  dădea,  de  trei  ori  Stângă  cădea”. 

Procedeul  consta  în  a  ţine  bastonul  drept  şi  fiecare  apuca  cu  palma  întreagă 
pe  rând.  Acela  căruia  îi  revine  să  apuce  ultimul  la  vârf,  are  câştig  de  cauză,  adică 
este  ales.  Se  zice  că  el  “cade”,  adică  pe  el  a  căzut  alegerea.  (în  vremurile  mai  din 
urmă  procedeul  se  mai  folosea  la  jocuri  de  copii). 

Jurământul  s’a  depus,  după  cum  descrie  balada  -  “  cu  genunchi  pe  săbioară”; 
adică  jurământul  pe  armă. 

Acţiunea  lui  Stângă,  după  cum  reese  din  datele  tradiţiei,  iar  indirect  se  vede  şi 
din  cele  consemnate  poartă  trăsăturile  clasice  ale  haiduciei  pozitive,  cea  care 
loveşte  în  exploatatori,  sprijină  sărăcimea  şi  are  de  partea  sa  simpatiile  poporului. 

Una  dintre  isprăvile  cele  mai  de  seamă  săvârşite  de  ceata  lui  Stângă,  descrisă 
cât  se  poate  de  amănunţit  în  baladă,  a  fost  una  totdeauna  râvnită  de  haiduci: 
prădarea  masselor  din  partea  stăpânirii  otomane.  Undeva  “mai  sus  de  Boinţa”, 
ceata  pândi  cu  răbdare  până  ce  surprinse  haznaua  în  trecere,  adica  banii  birului 
de  la  raia,  adunaţi  şi  trimişi  de  către  “paşa  Petco  din  Grămada”.  Erau  mai  mulţi 
desagi  plini  de  galbeni.  Trupul  “  haznagiului”  strâns  legat  pe  cal,  a  fost  lăsat  să  fie 
dus  la  Vidin,  spre  încredinţarea  paşei.  Acesta,  n’a  putut  decât  să  exclame 
disperat:  “Of,  săraca  maică-mea,  rău  ne  arse  Stâng-acuma!”  -  şi  să  trimită  poteră. 
Măsură  sortită  eşecului  deoarece  haiducul  se  retrăsese  în  adăpostul  său  sigur  de 
la  Apa  Rece,  descrisă  în  legenda  sus  amintită,  deasemeni  în  baladă.  Dar  acţiunii 
lui  Stângă  îi  este  proprie  şi  trăsătura  cealaltă  a  haiduciei:  lovirea  totodată  în 
reprezentanţii  nemusulmani  ai  păturii  înstărite,  de  multe  ori  tot  atât  de  lipsiţi  de 
scrupule  ca  şi  turcii.  Cele  câteva  călcări  de  pradă  săvârşite  în  zona  Vidinului 
pentru  procurarea  celor  strict  necesare  cetei  (hrană,  îmbrăcăminte)  şi  drept 
răzbunare  împotriva  elementelor  pactizante  cu  turcii,  rămân  minore  faţă  cu  actele 
de  călcare  în  stil  clasic,  ca  pe  vremea  lui  Jianu  şi  Ştefan  Bujor  sau  a  lui  Tunsu  şi 
Grozea,  săvârşite  acum  de  Stângă  asupra  ciocoilor  din  nordul  Dunării. 

Balada  descrie  o  astfel  de  călcare  la  Calafat  unde  Stângă  a  pornit  pe  motivul 
exprimat  cu  humor  în  textul  baladei:  “N-am  văzut  galbeni  de  Ţară,  haid  să 
mergem,  frăţioară!”.  Altă  dată  motivul  trecerii  în  Ţara  Românească  este  exprimat 
cu  sobritate: 

“Acolo  trăiesc  ciocoi! 

Să  iau  câţiva  gălbiori, 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


682 


să  mai  dau  şi  la  săraci, 

să-şi  cumpere  boi  şi  vaci”. 

Autorităţile  din  Ţara  Românească  identificau  în  Stângă  pe  autorul  unor 
atacuri  haiduceşti  săvârşite  în  ţinutul  Mehedinţi.  La  n  Noembrie  (1840), 
comitetul  carantinelor  şi  ocârmuirea  Mehedinţului  raportau  la  Bucureşti  că  în 
ziua  de  19  Septembrie,  precum  şi  în  alte  zile  mai  ‘nainte,  o  ceată  a  efectuat  mai 
multe  călcări  asupra  arendaşilor  (ciocoi)  de  pe  marginea  Dunării  şi  că  haiducii  au 
reuşit  să-şi  asigure  trecerea  pe  malul  sudic  al  fluviului.  Polcovnicul  Solomon, 
cunoscut  încă  din  vremea  lui  Ioan  Caragea  şi  după  aceea  ca  şef  de  potere 
împotriva  haiducilor,  s’a  edificat  că  ceata  a  fost  condusă  de  Stoian  Stângă. 

în  baza  acestor  prime  informaţii,  este  delegat  “cavalerul”  Nicolae  Bărbiceanu 
să  ia  legătura  cu  vameşul  de  partea  sârbească,  Crăciun  (!),  de  la  care  acesta  află  că 
Stoian  Stângă  ar  fi  trecut  din  Iasicova  (localitate  sud-dunăreană)  prin  Serbia  şi  s’a 
retras  peste  apa  Timocului  în  Turcia. 

La  propunerea  Departamentului  dinlăuntrul  Ţării  Româneşti,  Secretariatul 
statului  (Ministerul  de  externe)  face  demers  pe  lângă  paşa  de  Vidin,  cerându-i  să 
ia  măsuri  în  vederea  prinderii  lui  Stângă.  Drept  răspuns,  paşa  de  Vidin  înştiinţa  la 
1  Aprilie  (1841)  că  Stângă  a  fost  prins  şi  pus  în  temniţă,  iar  interogatoriul  lui  a  fost 
trimis  la  Istanbul.  Corespondenţa  însă  n’a  dat  rezultatele  aşteptate,  haiducul  n’a 
ajuns  în  mâinile  autorităţilor  româneşti.  Nici  nu  mai  întâlnim  alte  documente  din 
care  să  ne  lămurim  se  s’a  întâmplat  cu  Stângă  şi  cu  ceata  lui  în  intervalul  dintre 
Aprilie  1841  şi  Octombrie  1843,  când  ceata  reapare  urmărită  de  turci. 

Pentru  această  perioadă  de  timp  revenim  la  baladă,  care  ne  dă  elementele  unei 
haiducii  larg  desfăşurate.  întâi  de  toate  ea  ne  înfăţişează  pe  numeroşii  sprijinitori 
ai  cetei  din  diverse  localităţi:  Nica  şi  Tufiţa  din  Gradscov,  Ion  Dodolocu  din  Vârf, 
Gheorghe  Bilan  din  Ganzova,  Ion  Dodolocu  din  Vârf,  Gheorghe  Bilan  din 
Ganzova,  Nicolce  din  Vidin  (înfăţişat  apoi  ca  trădător),  Marin  Lubeniţă  şi 
Nicolina  Strâmbeană  din  Cosova,  moşul  Dumitru  din  Calinic  şi  Goguţă  din 
Zlokutea,  Moşul-Diura  din  Bracevăţ,  Mihai  Fuior  din  Iasenovăţ,  Moşul-Stan  din 
Rabova.  Trebue  să  menţionăm  că  toate  satele  aci  menţionate  din  nordul  Bulgariei, 
ţinutul  Vidinului,  au  fost  şi  sunt  până  astăzi  locuite  de  români.  Numele 
persoanelor  se  văd  clar  româneşti. 

Vine,  în  al  doilea  rând,  evocarea,  cu  descrieri  mai  largi  şi  pitoreîti,  a  locurilor 
unde  se  reîntâlneau  haiducii  sau  îşi  săvârşeau  isprăvile:  Haiduc-Cesma,  Teiova, 
podul  Belvina,  Dincoviţa,  Apa  Rece,  cetatea  de  la  Albotina,  Chiova,  Vârf. 

însfârşit,  materialul  cuprins  în  cele  patru  variante  ale  baladei  se  impune 
atenţiei  printr’o  bogată  şi  preţioasă  informaţie  asupra  caracterului  haiduciei  lui 
Stângă. 

Ea  are  toate  trăsăturile  distincte  ale  unei  forme  de  luptă  populară  împotriva 
răului,  spre  binele  celor  asupriţi.  Ceata  se  călăuzeşte  după  principii  morale  înalte, 
totdeauna  urmate  de  către  adevăraţii  haiduci.  întruchiparea  acestora  este 
căpetenia  cetei,  Stângă. 

Astfel,  decum  porneşte  ceata  la  acţiune,  Stângă  îi  cere  să  evite  a  călca  locurile 
cu  semănături;  adică  să  nu  nesocotească  munca  plugarului  chinuit,  ci  să  ţină 
drumul  pe  răzoare.  Atunci  când  ceata  intra  într’o  pivniţă  pentru  a  lua  de  ale 


Nicolae  Niţă 


683 


mâncării  şi  băuturii,  Stângă  îi  previne  pe  cetaşi  să  nu  ia  peste  cele  necesare,  să  nu 
facă  risipă,  deoarece: 

Noi  ce-om  bea  şi  om  mânca, 
aia  nu  e  sărăcia. 

Ca  să  luaţi  sama  aciia: 
să  nu  sloboziţi  munca, 
că  ne  blăstamă  lumea. 

La  împărţirea  prăzii  între  haiduci,  Stângă  deasemeni  dă  dovadă  de  dezinteres 
material.  El  ia  două  părţi  din  pradă:  “Una  pentru  arambăşie,  alta  pentru  voinicie”. 
O  face  însă  formal;  căci  îndată  după  aceea  cedeaza  camarazilor  de  ceată  toată 
partea  sa,  cu  cuvintele:  “  Când  oi  zice  avrămeasă,  duceţi  la  copii  acasă!” 

Când,  într’o  fugă  de  poteră,  haiducii  scapă  într’o  cânepă  călcând-o  şi 
distrugând-o,  Stângă  ţine  să-i  lase  cultivatorului  o  straiţă  cu  bani,  drept 
despăgubire: 

O  trăistuţă  c’alegea, 
cu  cuţitili  săpa, 
traista  în  pământ  băga, 
baierile-afar’  lăsa. 

Aceasta,  pentru  ca: 

Lui  halal  să-i  fie  blagă! 

Când  oi  zice  bob  de  orz, 
s’o  mănânce  sănătos. 

Sublimul  gest  de  a  cumpăra  ţăranului  sărac  boi  şi  vaci,  sau  pur  şi  simplu  a-i  da 
bani  pentru  a-1  scăpa  de  sărăcie,  gest  atribuit  atât  de  frecvent  haiducilor  români, 
nu  lipseşte  nici  în  cazul  lui  Stângă: 

îţi  dau  trii  sute  de  lei, 
să  te  duci  mâine  la  Dii, 
îţi  cumperei  pereche  de  boi, 
să-ţi  iei  cărugean  şi  plug; 
poimâne  te  văd  arând, 
adânc  cu  plugul  brăzdând! 

Cu  aceste  cuvinte  oferă  Stângă  ajutor  unui  ţăran  sărac  ce  trudea  din  greu  cu 
sapa  pe  o  coastă  cu  pământ  sterp.  Altă  dată  se  spune  că  haiducul:  “Multă  blagă 
aduna,  l-a  săraci  o  împărţea”. 

O  asemenea  căpetenie  nu  numai  că  este  respectată,  dar  se  bucură  şi  de 
afecţiune  profundă.  Balada  ilustrează  aceste  sentimente  prin  descrierea  împletirii 
aproape  rituale  a  părului  lui  Stângă  de  către  ceilalţi  haiduci: 

Păruşoru-i  pieptăna; 

‘mpletea  coada  cu  parale, 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


684 


parcă  e  o  fată  mare; 
şi  o  lungea  pe  spinare, 
de  trei  ori  o’ncolăcea, 
ca  balaur’le  sclipea, 
sup  căciulă  o  băga. 

Acţiunile  cetei  lui  Stângă  au  neliniştit,  desigur,  în  cea  mai  mare  măsură 
autorităţile  turceşti  de  la  Vidin,  devreme  ce  acestea  au  ridicat  foarte  puternice 
potere,  obligând  ceata  să  treacă  peste  Timoc  în  Serbia,  în  toamna  anului  1843.  Ele 
solicitau  de  acuma  ajutorul  autorităţilor  sârbeşti  şi  româneşti  la  urmărirea  şi 
prinderea  vestitului  haiduc. 

Iniţial,  Stângă  îşi  pornise  ceata  spre  Dunăre.  Potera  turcească  i-a  aţinut  însă 
calea  şi  într’o  luptă  Stângă  a  fost  rănit  în  picior.  Ceata  s'a  îndreptat  atunci  spre 
satul  Halova  (românesc)  de  unde  era  Călin,  iar  de  acolo  “ieşind  prin  ţinutul  Servii 
peste  Timoc,  tot  prin  păduri  au  coborît  la  marginea  Dunării.  însuşi  Stângă  declara 
că  “au  umblat  prin  păduri,  ascunzându-se  de  turci”. 

Haiducii  căutau  scăpare  în  Ţara  Românească.  Ei  reuşesc  să  pună  mâna  pe  o 
luntre  şi  să  traverseze  Dunărea  în  apropiere  de  insula  Ada-Kaleh,  debarcând  la 
Varciorova,  în  ziua  de  7  Octombrie. 

Având  cunoştinţă  de  acest  fapt  de  la  un  dregător  sârbesc,  autorităţile  din  Ţara 
Românească  iau  toate  măsurile  pentru  prindere.  Raportul  subocârmuirii  plăşii 
Jiului  în  această  privinţă  sună  astfel:  “  Prin  într’adins  ştafeta  ce  cum  să  primi  dela 
cinstita  ocârmuire  a  judeţului  Mehedinţi,  cu  nr.  8902,  vă  încunoştiinţăm  cu 
aceasta  că  Joi,  la  7  ale  următoarei  luni,  vestitul  Stângă,  împreuna  cu  alţi  şase 
tovarăşi,  după  de  au  săvârşit  în  Decidea  (dincolo  de  Dunăre),  adecă  în  Turchia  şi 
Servia,  nenumărate  fapte  netrebnice,  apoi  gonit  fiind  de  acolo,  au  trecut  în 
coprinsul  acelui  judeţ  şi  intrând  în  pădurea  mare,  coprinzându-i,  s’au  făcut 
nevăzuţi.  Şi,  deşi  din  parte-i  s’au  loat  cele  mai  serioase  măsuri  spre  a  lor  dovedire 
şi  prindere,  dar,  pentru  că  acest  tâlhar  este  cunoscut,  că,  după  a  lui  obişnuinţă 
săvârşeşte  în  tot  chipul  netrebnicii,  ocârmuirea  grăbeşte  iarăşi  printr’adins  a  pune 
în  vedere  dumnealui  suptocârmuitorului  că,  pe  dată  preţuind,  atât  cu  unele  ce 
poate  izvorî  din  nedarea  prilejului  a-şi  săvârşi  ale  sale  cugetări,  precum  şi 
răspunderea  cea  neiertată  va  trage  asupră-şi,  să  ia  cele  mai  vii  măsuri  şi 
străjnicind  cu  dinadins  printre  toate  satele  din  coprinsul  acelei  plăşi,  cum  nu  mai 
puţină  asemenea  exactă  străjnicie  va  face  şi  tuturor  cârciumarilor  şi  ciobanilor  şi 
hangiilor  ca  să  fie  ziua  şi  noaptea  în  picere  şi  în  minutu  ce  va  auzi  că  s’au  ivit  din 
vreo  parte  din  satele  coprinsului  lor,  să  năvălească  înainte  cu  tot  felul  de  arme; 
când,  pe  dată,  iarăşi  va  porni  şi  însuşi  de  suptocârmuitorul  cu  toate  cetele 
dorobănţeşti  de  a-i  prinde  negreşit...  (altfel)  va  fi  pe  dată  suspândat  din  postul  său 
şi  dat  în  judecată  cremenală,  cerându-se  osânda  sa”. 

Aceste  dispoziţii  se  transmiteau  de  sus  până  jos,  inclusiv  satele  din  plasa 
Târgu  Jiului:  Bucoviciorul,  Plopşorul,  Podarii,  Livezile  de  Sus,  Vela,  Bucovăţul. 
De  nu  vor  fi  micii  dregători  atenţi  “ocna  vă  mănâncă!” 

Şi  mai  mult  denotă  temerea  în  faţa  haiducilor  adresa  din  16  Octombrie  (1843) 
a  cârmuirii  de  Dolj  de  a  se  mobiliza  o  poteră  de  200  de  oameni  “cu  tot  felul  de 
arme  apărătoare,  iar  o  ceata  de  dorobanţi  se  va  preumbla  zi  şi  noapte  în  picere 
prin  sate,  a  zdrobi  ceata”. 


Nicolae  Niţă 


685 


Este  importantă  menţiunea  făcută  în  raport  cum  ca  s’a  aflat  că  Stângă  ar  fi  zis 
că  “vrea  să  vina  la  Pleşcoi,  la  polcovnicul  Solomon”,  dar,  tocmai  de  aceea,  satul  a 
fost  înconjurat  de  forţe  armate.  Aleşii  satelor,  cum  se  zicea  la  primari,  erau 
obligaţi  să  raporteze  zilnic. 

Aşa  arăta,  deci,  hăiturirea  haiducilor  la  vremea  aceea. 

Văzându-se  în  faţa  situaţiei  primejdiose,  creată  prin  amplorea  măsurilor 
arătate,  haiducii  iau  hotărîrea  să  se  despartă.  Dinu  şi  Crăciun  se  predau 
autorităţilor  la  Cerneţi,  fiind  originari,  se  spune,  din  Oraviţa.  Stângă,  Nicolae, 
Ioan  şi  Călin  se  îndreaptă  spre  apa  Cernea,  apoi  spre  teritoriul  Austriei,  năzuind, 
desigur,  să  ajungă  la  Panciova  şi  la  Satul  Nou,  locul  de  origine  al  Obedenilor.  Fie 
că  au  eşuat  în  acest  plan  al  lor,  fie  că  s’au  predat  de  bună  voie  după  ce  au  trecut 
“în  Austria”.  Cum  se  spunea  în  limbajul  vremii,  fapt  e  că  cei  patru  haiduci  se 
găsesc  în  faţa  organelor  austriece  de  la  Vâlcan,  unde  sunt  anchetaţi  în  ziua  de  26 
Noembrie.  De  acolo  sunt  escortaţi  la  Haţeg,  fiind  ţinuţi  două  săptămâni.  Readuşi 
la  Vâlcan,  sunt  predaţi  comandantului  de  graniţă  românesc,  care  îi  trimite  la 
Târgu  Jiu.  Aci,  cârmuirea  de  Dolj  le  ia  alt  interogatoriu.  Actele  acestui 
interogatoriu  ni  s’au  păstrat  laoaltă  cu  acelea  ale  organelor  austriece  şi  ele  toate 
constituie  sursa  principală  de  date  contemporane. 

Cuvântul  principal  în  faţa  anchetatorilor  l-a  avut  Stângă. 

Referindu-se  probabil  la  ultima  fază  a  haiduciei  sale,  Stângă  declară  răspicat: 
“Nici  în  ţara  turcească,  nici  în  Serbia,  nici  în  Ţara  Românească,  pe  unde  ne-am 
căutat  scăparea  vieţii,  nu  am  făcut  nici  un  fel  de  rău  nimănui  sau  vreo  călcare  de 
vreo  para  macar.  Că,  de  am  fi  avut  această  plăcere,  în  mâna  noastră  au  stătut 
toate  voia;  afară  numai  de  apărările  ce  am  urmat  de  poterile  turceşti,  poate  să  se  fi 
făcut  vreo  ucidere  care  noi  să  n’o  cunoaştem”. 

Luându-şi  răspunderea  faptelor  şi  a  celor  afirmate,  Stângă  declară  haiduceşte 
că,  dacă  se  va  constata  altfel,  în  acel  caz  “cu  herăstrăul  să  ne  facă  başca  trupurile”, 
iar  nu  să-i  spânzure  sau  vreo  altă  moarte  mai  uşoară  să  le  hotărască.  Urmează, 
după  cum  am  zice,  sinteza  haiduciei  lui  Stângă,  pe  care  el  o  exprimă  în  cuvintele 
următoare:  “Iar  toată  dorinţa  noastră  au  fost  să  ne  vedem  odat  veniţi  iarăşi  la 
legea  pravoslavnică!”  Este  exprimat  totodată,  aci,  un  vibrant  apel  către 
autorităţile  bisericeşti  cele  mai  înalte  ale  Ţării  Româneşti  pentru  a  proceda  la 
readucerea  haiducului  în  credinţa  lui  de  altă  dată,  cea  creştin-ortodoxă. 

Organele  Cârmuirii  ce  Dolj  se  arătară  înţelegătoare  şi  susţinură  această  cerere 
în  raportul  lor  înaintat  către  organele  superioare.  Acestea  din  urmă  însă,  după  cât 
se  pare,  n’au  înţeles  destinul  haiducului.  Vor  fi  prefigurat,  zicem,  pe  cele  de  azi,  în 
privinţa  credinţei  omului. 

Urmându-se  procedura,  judecata  lui  Stângă  şi  a  celorlalţi  ar  fi  revenit 
tribunalului  de  Mehedinţi.  Dintr’o  adresă  (29  Noembrie  1843)  a  Departamentului 
dinlăuntru  către  Secretariatul  statului  reiese  însă  că  toata  chestiunea  ar  urma  să 
fie  supusă  domnului  Ţării  Româneşti  “înainte  de  a  înştiinţa  ocârmuirea 
sârbească”. 

Chestiunea  se  opreîte  aci,  nemaifiind  consemnat  cum  a  evoluat  ea  mai 
departe.  Este  cert  însă  că  devreme  ce  actele  au  rămas  la  Secretariatul  statului, 
respectiv  Ministerul  de  externe  astăzi,  haiducii  au  fost  extrădaţi  turcilor.  Trebuiau 
menajate  pretenţiile  puterii  suzerane,  nu  trebuia  să  te  pui  rău  cu  acestea  din 
cauza  unora  pe  ocolo  ce  năzuiau  să  revină  la  credinţa  lor  creştină.  Cam  cum  o 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


686 


păţeau  şi  basarabenii  noştri  mai  încoace  cu  pretenţiile  bolşevicilor  la  “cetăţenia” 
lor. 

Predarea  reiese  din  balada  care  spune: 

Au  în  Beci  când  îl  prindea, 
la  Vidin  că-1  trimetea. 

Mi-1  lega  si-1  fereca 
c’acolo-i  cere  paşa. 

Iar  în  altă  variantă: 

Şi  pe  ţară  că-1  mâna 
la  Calafat  l-aducea. 


Paşa  şi  cu  vlădica 
la  Calafat  că-1  mâna 
ca  să-l  treacă  dincoace, 
că  nimica  nu-i  face! 

Odată  ajuns  din  nou  în  mâinile  turcilor,  Stângă  n’a  putut  avea  altă  soartă 
decât  aceea  de  a  fi  executat.  El  era  de  acum  “trădător”  al  credinţei  musulmane. 
Sfârşitul  cel  tragic,  descris  cu  emoţie  în  baladă,  îşi  găseşte  confirmarea  şi  într’o 
lapidară  menţiune  documentară  românească.  Este  vorba  de  mărturia  unui  anume 
Iovan  Mongescu,  prin  revenirea  sa  ilegală  în  Ţara  Românească,  care  declara  că  a 
trecut  clandestin  venind  din  ţara  turcească  deoarece  “au  auzit  de  moartea  lui 
Stoian  Stângă,  zis  pe  turceşte  Hasan”.  Astfel  se  confirmă  documentar  chiar  şi 
numele  impus  lui  Stângă  la  islamizare,  cum  se  menţiona  în  baladă. 

Este  greu  de  crezut  că  execuţia  a  decurs,  cum  la  fel  descrie  balada,  în  stilul 
cunoscut,  aplicat  în  cazul  haiducilor. 

Ea  a  avut  loc  la  “Târgul  de  boi”  din  Vidin.  Acolo,  la  poarta  târgului  de  altă  dată, 
potrivit  informaţiilor  unor  localnici  din  Vidin  şi  Cosava,  se  vedea  piatra 
mormântului  lui  Stângă  până  acum  vreo  patru  decenii.  De  altfel,  târgul  de  la 
marginea  unui  oraş,  cum  a  fost  acela  de  vite  la  Vidin,  era  locul  de  execuţie 
obişnuit  în  uzanţa  orientală.  Pentru  analogie  amintim  că  şi  la  Bucureşti  pedepsele 
corporale  şi  capitale  se  executau  în  vechime,  în  vremea  turcilor  şi  fanarioţilor,  la 
Târgul  de  Afară.  Acolo  fusese  dus  la  spânzurătoare  şi  haiducul  Iancu  Jianu,  fiind 
iertat  şi  scăpat  în  ultima  clipă. 

Mai  există  practica,  de  asemenea  arătată  în  balada  lui  Stângă,  de  a  obliga 
poporul  să  asiste  la  execuţie: 

Câtă  era,  vezi,  lumea, 
toată’n  târg  că  s’aduna. 

Pe  Stoian  Stângă-1  plimba 
şi  la  ştreanguri  îl  trăgea. 

Se  ştie  că  haiducii  erau  în  stare  să  înfrunte  moartea  cu  un  curaj  uimitor,  că  ei 
singuri  preferau  moartea  de  paloş  decât  spânzurătoarea. 


Nicolae  Niţă 


687 


Ţinuta  bărbătească  a  lui  Stângă  în  faţa  execuţiei  este  ilustrată  în  baladă 
printr’o  serie  de  împrejurări  caracteritice  haiducilor  în  general,  totodată  specifice 
cazului  Stângă.  El  însuşi  cere  să  fie  executat  cu  spada  lui  haiducească,  deoarece: 
“Cu  ea  de  mă  vei  tăia,  iar  cu  alta  n’ai  putea!”  Sunt  aci  şi  alte  cuvinte  de  ocară  la 
adresa  gealaţilor  nepricepuţi,  făcând  astfel  realitatea  să  consune  cu  zicala 
turcească:  “Ocărăşte  ca  vlahul  din  ţeapă!” 

De  ceilalţi  camarazi  ai  lui  Stângă  se  spune  în  altă  variantă  de  baladă  că  au  fost 
spânzuraţi. 

Aşadar,  istoria  ne  oferă  surpriza  ca  un  român  bănăţean,  integrat  în  viaţa 
românilor  din  dreapta  Dunării,  să  dea  haiduciei  balcanice  un  militant  marcant,  de 
talia  altora  mai  vechi  şi  mai  noi,  binecunoscuţi  în  istoria  rezistenţei  anti-otomane. 
Spre  deosebire  de  aceia  însă,  Stângă  a  avut  soarta  ca  numele  să  nu-i  intre  în 
circulaţie  largă,  faptele  lui  fiind  cântate  în  graiul  unei  enclave,  cea  românească  din 
nordul  Bulgariei,  prin  aceasta  figura  lui  fiind  plasată  de  la  început  într’o  zonă 
locală,  restrânsă. 

Istoria  lui  Stângă  nu  este  nicidecum  lipsită  însă  de  semnificaţie  în  contextul 
evenimentelor  vremii  din  cadrul  geografic  Vidin-Craina-Oltenia.  în  fond,  ne 
aflăm  aci  în  faţa  unor  puternice  frământări  politice  şi  sociale  caracteristice  zonei, 
în  care  haiducia  încă  îşi  spune  cuvântul.  Astfel,  chiar  în  anii  haiduciei  lui  Stângă, 
1814-1843  au  loc  puternice  frământări  la  Brăila.  în  mişcarea  brăileană  din  1842, 
un  rol  de  frunte  joacă  revoluţionarul  bulgar  şi  balcanic  G.  S.  Rakovski.  în  1840 
este  descoperită  în  Ţara  Românească  o  conspiraţie  revoluţionară  în  care  sunt 
implicaţi,  printre  alţii,  Nicolae  Bălcescu  şi  Ioan  Câmpineanu.  Tocami  în  această 
împrejurare  apare  şi  o  puternică  ceată  haiducească  gata  să  se  alature  unei 
eventuale  mişcări  revoluţionare.  Mai  mult,  ea  ar  fi  urmat  chiar  să  iniţieze  o 
asemenea  mişcare  în  zona  Calafatului.  Această  ceată  avea  35  de  membri  şi  în  anii 
1840-1841  ea  săvârşeşte  o  serie  de  călcări  asupra  arendaşilor  şi  boierilor  din 
Oltenia.  în  1842  ea  plănuia  să  calce  bâlciul  de  la  Poiana,  o  localitate  situată  nu 
departe  de  Calafat,  cu  scopul  ca  prin  prădarea  negustorilor  bogaţi  de  la  bâlci  să 
procure  banii  necesari  cumpărării  de  arme.  Acestea  urmau  a  fi  procurate  apoi  din 
sudul  Dunării.  Ceata  a  făcut  unele  pregătiri  în  vederea  năvălirii  asupra  bâlciului 
Poianei  şi  a  declanşării  imediate  a  unei  răscoale.  Prinşi,  prin  trădare,  înainte  de 
atac,  haiducii  declarau  că  ideea  organizării  unei  “rebelii”  în  ţară  le-a  venit  de  la 
“răul  arendaşului”  şi  din  faptul  că  “în  toate  ţările  s’au  ridicat  rebelie  şi  s’au  făcut 
bune  aşezământuri”.  Mai  departe  ei  lămureau  că  întocmirea  unor  aşezăminte 
sociale  mai  bune  privesc  situaţia  ţărănimii. 

După  cât  ne  este  cunoscut,  aceasta  este  ultima  acţiune  haiducească  în  Ţara 
Românească,  făcând  abstracţie  de  cazul  mai  izolat  şi  plasat  în  timp  ceva  mai 
târziu  al  lui  Radu  Anghel  şi  devenit  subiect  de  cântec  popular.  Este  limpede  că 
năzuinţele  acestei  haiducii,  cum  ea  însăşi  s’a  declarat,  erau  inspirate  de  nişte  idei 
destul  de  avansate,  mergând  până  la  scopul  de  a  înlătura  o  cârmuire  nedreaptă  şi 
a  schimba  rânduiala  existentă.  Dealtfel,  îndată  după  aceea,  în  anul  următor,  ia 
fiinţă  organizaţia  secretă  revoluţionară  “Frăţia”  care  va  pregăti  revoluţia  de  la 
anul  1848.  La  Islaz,  punctul  de  declanşare  a  acestei  revoluţii,  răbufneşte  încă  în 
1845  o  răscoală  locală  a  ţăranilor,  determinată  de  starea  grea  a  păturii  de  jos  de  pe 
marginea  Dunării. 

Nu  trebue  ignorat  nici  faptul  că  haiducia  ca  formă  de  luptă  socială,  pentru 
dreptate,  în  cazul  lui  Stângă  pentru  dreptate  şi  credinţă,  atrage  tocmai  în  vremea 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


688 


aceasta  atenţia  şi  a  intelectualităţii  progresiste  româneşti.  Cea  dintâi  baladă 
alcătuită  de  Vasile  Alecsandri  este  consacrată  haiducului  Groza,  pierit  în  1834. 
Tocmai  în  1840,  Alecu  Russo  scrie  bucata  intitulată  “Studii  naţionale”,  în  care 
vorbeşte  de  rostul  şi  semnificaţia  haiduciei,  spunând  printre  altele:  “Oricum  să 
fie,  poporele  au  admiraţie  plină  de  dragoste  pentru  unii  hoţi  (în  sens  de  haiduci) 
şi  chiar  un  cult  pentru  vitejiile  lor,  căci  tot  curajul  naţiilor  căzute  se  concentrează 
în  aceşti  oameni  energici”. 

Se  vede,  deci,  care  era  atmosfera  ce  o  cunoaşte  haiducul  Stângă  în  vremea 
acţiunilor  sale.  Şi  în  regiunea  Vidinului  situaţia  inspira  şi  împingea  la  haiducie.  în 
partea  de  nord-vest  a  actualei  Bulgarii  au  izbucnit  răscoale  locale  în  anii  1835  şi 
1837.  Starea  grea  a  ţărănimii  din  sudul  Dunării  care  nu  înregistra  nici  o 
îmbunătăţire  în  ciuda  promisiunilor  date  prin  hatişeriful  de  la  Gyulhane  (1839), 
face  să  izbucnească  în  1841  cunoscuta  răscoală  de  la  Nis,  care  antrenează  şi  unele 
sate  din  ţinutul  Vidinului.  Amintitul  hatişerif  proclamă  garantarea  cinstei 
cetăţenilor  din  Turcia,  indiferent  de  naţionalitate  şi  de  religie.  Dar  acest  principiu 
nu-şi  găseşte  aplicare,  după  cum  se  vede  chiar  din  cazul  lui  Stoian  Stângă. 

în  evenimentele  desfăşurate  dincolo  de  Dunăre,  rolul  elementului  haiducesc 
este  evident.  Tocmai  cu  prilejul  răscoalei  din  1841  acţionează  vestiţii  haiduci 
bulgari  Nicola  Srandaci  şi  Stoian  Ceavdar.  Acesta  din  urmă  comandă  în  răscoală 
50  de  oameni.  Identitatea  de  nume,  ca  şi  unele  coincidenţe  de  fapte,  a  dus  la 
unele  concluzii  greşite  în  istoriografia  bulgară  încât  aspecte  ale  haiduciei  lui 
Stângă  au  fost  puse  pe  seama  haiduciei  lui  Ceavdar;  după  cum  de  persoana 
aceluiaşi  au  fost  legate  fapte  relatate  în  balada  românilor  crăineni  (Negotin) 
despre  Stoian  bulibaşa,  unele  din  acestea  fiind  localizate  în  Bregova  (sat 
românesc). 

Destul  de  clar  că  atmosfera  generală  din  sudul  Olteniei,  cât  şi  cea  din  ţinutul 
Vidnului,  caracterizate  prin  prezenţa  haiduciei  în  care  poporul  de  rând  îşi  punea 
nişte  speranţe,  nu  putea  fi  necunoscută  de  Stângă.  Fără  doar  şi  poate,  haiducia  lui 
a  izvorît  şi  din  această  atmosferă,  cu  toate  că,  evident,  determinanta  a  fost  în  cazul 
lui  robia  otomană  şi  islamizarea  forţată.  După  câte  ştim,  acesta  e  ultimul  caz  în 
istoria  haiduciei  balcanice,  consemnat  cu  certitudine,  de  protest  şi  răzbunare 
tocmai  împotriva  islamizării. 

AGENŢI  DE  INFLUENŢĂ  ‘99 

de  Filon  VERCA 

Desinformaţia  este  o  strategie  de  agresiune,  în  timp  de  pace,  care  consistă  în  a 
falsifica  şi  a  propaga  un  eveniment,  în  scopul  de  a  provoca  prejudicii  inamicului. 
Importanţa  daunelor  este  în  funcţie  de  calitatea  umană  a  elementului  folosit. 
Unul  reuşeşte  să-şi  disimileze  intenţiile  de  o  manieră  inteligentă,  abilă, 
imaginativă,  încât  este  foarte  greu  de  detectat,  pentrucă  limita  între  adevăr  şi 
minciună  este  foarte  elastică.  Altul,  mai  puţin  înzestrat  de  natură,  foloseşte 
maniera  directă,  brutală,  reuşind  cu  greu  să-şi  domine  pasiunea.  Este  cazul  d-lui 
Dinu  Zamfirescu,  care  utilizează  un  eveniment,  petrecut  acum  50  de  ani,  contând 


199  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  56,  Aprilie  1987. 


Nicolae  Niţă 


689 


pe  necunoaşterea  sau  uitarea  lui,  pentru  a-1  reconstrui,  din  piese  prefabricate,  un 
fel  de  istorie  paralelă,  care  nu  se  încrucişează  niciodată  cu  cea  reală. 

Ambalajul  puţin  îngrijit,  prezintă  disonanţe  care  şochează  dela  prima  con¬ 
fruntare. 

Este  vorba  de  aniversarea  a  46  de  ani  de  la  moartea  tragică  a  lui  Nicolae 
Iorga,  evocare  trunchiată  şi  completată  cu  interpretări  personale  ale  evenimen¬ 
telor  care  au  culminat  cu  dramaticul  sfârşit. 

Este  o  metodă  folosită  de  agenţii  de  influenţă. 

Expunerea  faptelor  este  publicată  în  revista  “Dialog”,  din  29  Noembrie  1986, 
din  Germania. 

Acest  “dialog”,  după  felul  cum  a  fost  angajat,  nu  poate  fi  în  serviciul  ţării 
martirizată.  El  serveşte  mai  degrabă,  pătura  bolşevizată. 

Dar  să  punem  în  evidenţă  desfăşurarea  cronicii,  aşa  cum  a  fost  prezentată  de 
noul  exilat  “voluntar”.  După  ce  a  “supravieţuit”  holocaustului  şi  a  decis  să  ia  calea 
Occidentului,  în  mod  cu  totul  legal  şi  nicidecum  riscând  clandestin  să-şi  lase  viaţa 
în  undele  Dunării,  printre  sloiuirile  de  ghiaţă  -  nu  e  genul  personagiului  -  sau 
traversând  câmpul  de  mine  şi  sârme  ghimpate,  care  izolează  ţara  de  restul  lumii. 
Şi  iată  ce  spune:  “După  exemplul  creatorului  Mişcării  Legionare,  Corneliu 
Codreanu,  mulţi  dintre  membrii  ei  au  fost  formaţi  în  cultul  crimei”. 

Mai  ştie  el,  iarăşi,  că  partidul  comunist,  în  strunele  căruia  intonează  azi 
atâtea  calomnii,  submină  ţara,  dirijat  din  exterior,  predând-o  Rusiei  sovietice,  cu 
mâinile  legate,  n’a  avut  nici  un  mort? 

Dece  oare  Mişcarea  Legionară  n’a  avut  dreptul  la  legalitate,  la  viaţă,  atunci 
când  poporul,  singurul  în  drept  să  decidă  de  soarta  lui,  şi-a  manifestat  cu  toată 
încrederea  simpatia  şi  s’a  angajat  voluntar  pe  parcursul  ei?  De  ce  Duca  şi-a  luat 
angajamentul  faţă  de  o  putere  străină  să  o  elimine  fizic  din  viaţa  politică  a  ţării  şi 
a  prigonit-o  ucigând  pe  cei  mai  buni  luptători,  în  slujba  neamului  lor?  Dece  A. 
Călinescu,  având  de  soţie  o  evreică  -  simplă  coincidenţă  -,  executorul  camarilei 
regale,  a  urmărit  legionarii  ca  pe  fiare,  vânându-i  pe  tot  întinsul  ţării? 

Şi,  dacă  s’au  găsit  câţiva,  din  zecile  de  mii,  ajunşi  la  limita  răbdării, 
nemaivând  de  ales,  au  răspuns  cu  aceeaşi  armă,  în  legitimă  apărare,  răsbunând  în 
acelaş  timp  pe  cei  strangulaţi,  arşi  de  vii,  pe  cei  asasinaţi  în  lanţuri  şi  sutele  de 
tineri,  pe  tot  cuprinsul  ţării,  ale  căror  cadavre  au  fost  asvârlite  pe  grămezile  de 
gunoaie  dela  periferia  oraşelor,  refuzând  după  ce  i-au  asasinat  să  le  dea  măcar  un 
mormânt,  acest  om  de  “dialog”  îi  numeşte  "în  cultul  crimei”.  Dar,  cum  ar  putea  el 
atunci  denumi  pe  cei  ce,  sub  ocrotierea  legii,  le-au  luat  viaţa? 

“Conflictul  dintre  Iorga  şi  Mişcarea  Legionară  are  ca  isvor,  o  scrisoare 
insultătoare,  pe  care  Codreanu  i-a  trimis-o  savantului,  la  26  Martie,  1938”, 
susţine  biograful  de  serviciu. 

O  simplă  scrisoare  a  decis  de  soarta  unui  om,  simbolul  de  reînnoire  naţională 
a  unei  generaţii?  Este  partea  vizibilă  a  gheţarului. 

Nicolae  Iorga,  care  a  îmbrăcat  uniforma  Frontului  Renaşterii,  partidul  unic 
al  regelui  asasin,  atunci  când  se  pregătea  uciderea  lui  Corneliu  Codreanu,  a  fost 
întrebat  cum  vede  el  eliminarea  lui  -  pentrucă  era  de  acord  să  fie  eliminat  -  a 
răspuns  printr’o  poveste  de  vânătoare:  “Lupii  atacă  în  bandă.  A  ucide  oricât  de 
mulţi,  nu  se  înlătură  pericolul.  Vânătorul  cu  experienţă  vizează  şeful  bandei  şi 
restul  lupilor  o  iau  la  goană”. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


690 


Iată  participarea  lui  Iorga  la  asasinarea  lui  Corneliu  Codreanu,  drept  răspuns 
la  o  scrisoare  “El,  nu  numai  a  sugerat  moartea,  el  a  incitat  la  crimă,  singura 
soluţie,  pentru  a  înmormânta  definitiv  Mişcarea  Legionară. 

A  îndemant  la  crimă!  După  Codul  Penal,  sunt  pasibili  de  aceeaşi  pedeapsă  cu 
asasinii,  toţi  complicii  lor.  Iorga  era  complice,  deci,  culpabil  în  acelaş  grad  cu 
majorul  Sârbu,  care  a  pus  frânghia  de  gât  lui  Corneliu  Codreanu,  pentru  a-i  lua 
viaţa. 

Desigur  ca  s’a  comis  un  act  reprehensibil  prin  omorîrea  lui.  El  trebuia  să 
rămână  în  viaţă,  să-şi  vadă  infamanta  operă  desăvârşită  şi  să-şi  primească 
răsplata,  dela  acei  pe  care  i-a  servit:  Magda  Wolf,  Sărindarul...,  Ana  Pauker, 
Burah  Tescovici,  Liuba  Chişinevschi...  care  au  profitat  de  complicitatea  lui. 

După  ce  a  fost  strangulat  Căpitanul,  la  o  conferinţă  a  Academiei  Române, 
ţinută  de  Ionescu  Şişeşti,  anunţându-se  vestea  asasinării  lui  Corneliu  Codreanu, 
toţi  academicienii  au  manifestat  oroarea  lor.  Unul  singur,  Nicolae  Iorga,  a  avut 
rezerve:  “s’a  procedat  cu  stângăcie”.  Uciderea  lui  nu  l-a  mişcat,  nu  i-a  provocat 
nici  minimul  de  remuşcare.  Rafinamentul  crimei  era  tot  ceeace  a  reţinut.  Putea  fi 
chiar  mai  ingenioasă! ! 

Iată  acum  părerea  unui  “istoric”  al  revistei  cu  “dialog”:  “Mişcarea  Legionară 
l-a  acuzat  şi-l  acuză  pe  Iorga,  că  el  este  responsabil  de  moartea  “Căpitanului”  lor. 
Reaua  credinţă  nu  este  de  demonstrat;  obiectiv,  ea  este  evidentă”. 

Citind  cartea  lui  Frunză,  Drăgan,  Larry  Watts  şi  ultima  apărută,  a 
“cucernicului  părinte”  Virgil  Gheorghiu,  găsim  aproape  aceleaşi  argumente. 

Dar  Frunză  a  fost  şi  rămâne  comunist,  el  nu  o  neagă,  Drăgan  este  profesor  la 
Timişoara  şi  trimis  special  al  lui  Ceauşescu  în  Occident. 

Omul  “dialogului”  ce  etichetă  poartă,  atunci  când  intonează  aceeaşi  melodie? 
La  ce  hram  serveşte?  Fost,  actual  şi,  de  ce  nu,  viitor  dialectician  al  materialis¬ 
mului  de  peste  Nistru. 

într’o  familie  unită,  unde  soaţa  -  după  cum  ne-o  mărturiseşte  d-1  căpitan 
Pantazi  -  în  calitate  de  şefă  de  serviciu  la  radio-difuziunea  de  la  Bucureşti,  înălţa 
osanale  călăului,  atunci  când  tot  poporul  gemea,  ce  putea  face  altceva  şeful 
familiei?  Răspunsul  îl  găsim  fără  dificultate  în  “Dialog”.  Năravul  din  fire... 

Faptul  că  se  aliniază  pe  aceleaşi  coordonate,  cu  cei  ce  şi-au  luat  angajamentul 
să  contribue  -  după  puteri  -  la  eliminarea  Mişcării  Legionare  din  istoria  Neamului 
nostru,  nu  mai  lasă  loc  la  vreo  nedumerire,  cu  privire  la  scopul  urmărit. 

Mai  devreme  sau  mai  târziu,  cortina  se  va  ridica,  pentru  “recompensa 
actorilor”. 

“între  bliduri  facem  comploturi,  punem  la  cale  revoluţii  îngrozitoare  şi  vrem 
să  ucidem  oameni.  Suflete  de  asasini,  oameni  cu  revolverele  în  mână  şi  în 
buzunare.  Ei  bine,  nu  mai  pot.  Din  marginile  puterilor  mele  omeneşti,  eu  care  te- 
am  respectat  îţi  strig:  Eşti  un  incorect.  Eşti  un  necinstit  sufleteşte”.  (Răspunsul  lui 
Corneliu  Codreanu,  dat  lui  N.  Iorga). 

Iată  varianta  fabricată  de  istoriograful  de  la  “Dialog”:  "Printre  străchini,  noi 
facem  comploturi,  pregătim  revoluţii  înfricoşătoare  şi  dorim  să  omorîm  oameni... 
ca  nişte  asasini  vulgari,  cu  revolverele  în  buzunare...  Ei  bine,  nu  mai  pot”. 

Ce  s’ar  putea  reţine  din  această  deformare  intenţionată  a  textului,  decât  firul 
unei  misiuni?  O  voinţă  obsesională  de  a  înşela  buna  credinţă  a  cititorului, 
împroşcând  cu  noroi  peste  atâtea  jertfe! 


Nicolae  Niţă 


691 


“Cum  era  de  prevăzut,  la  28  Mai,  Codreanu  este  condamnat  într’un  al  doilea 
proces,  la  10  ani  de  munca  silnică,  pentru  tradare,  în  vederea  declanşării 
răsboiului  civil”. 

“Cum  era  de  prevăzut”!!! 

De  cine  era  prevăzut,  decât  de  asasinii  şi  complicii  lui,  pentrucă  apărarea  a 
spulberat  toate  aceste  acuzaţii,  după  cum  citim  în  cartea:  “Adevărul  în  procesul 
Căpitanului”. 

Informatorul  nostru  dela  “Dialog”,  pe  vremea  aceea  -  sunt  49  de  ani  de 
atunci  -  să  tot  fi  avut  vreo  5  anişori  şi,  surprinzător,  prevedea  condamnarea 
pentru  crimele  sus  menţionate.  Nu  cumva,  ajuns  la  vârsta  de  percepere,  să  fi  fost 
“format”  în  cultul  desinformaţiei,  al  servilismului,  călcând  în  picioare  demnitatea 
şi  mândria  de  om?  Aşa,  ne-ar  suprinde  mai  puţin,  descoperind  hidosul  adevăr! 
Iată  acum,  ce  mărturisesc  la  acest  proces  personalităţi  care  au  avut  un  rol 
eminent  în  viaţa  naţiunii  române: 

General  Ion  Antonescu:  “Din  elementele  pe  care  le-am  avut  şi  le  am,  pot 
spune  că  nu  pote  fi  acuzat  de  trădare.  Generalul  Antonescu  nu  stă  de  vorbă  cu 
trădătorii”. 

Iuliu  Maniu:  “Fără  a  respecta  regulele  de  corectitudine  în  viaţa  particulară  şi 
publică  şi  fără  a  ţine  seama  de  morala  creştină,  nu  se  poate  asigura  dăinuirea  unei 
naţiuni.  Pentru  aceasta  suntem  de  acord  în  tendinţa  de  a  impune  în  viaţa 
particulară,  socială  şi  publică,  corectitudinea,  onoarea  şi  morala  creştină.  Toate 
acestea  au  fost  îndemnuri  hotărîtoare,  pentru  a  face  înţelegerea  cu  d-1  Codreanu 
şi  îmi  pare  bine  că  am  făcut-o”. 

General  Mihail  Racoviţă:  “Cred  că  este  o  glumă,  să  i  se  pună  în  sarcină 
trădarea  şi  cred  că  nici  dvs.,  (adresându-se  procurorului)  nu  credeţi  aceasta,  dar 
cei  ce  l-au  cunoscut?”. 

General  Constandache:  “Corneliu  Codreanu  nu  poate  fi  capabil  de  răsboi 
civil,  are  atâţia  adepţi,  încât  ar  fi  părăsit  de  aceştia”. 

General  Dona:  “L-am  judecat  în  1934,  mi-a  făcut  cea  mai  adâncă  impresie. 
Tânăr,  cu  avânt  naţionalist,  n’a  avut  nici  un  amestec  în  asasinarea  lui  Duca.  Am 
judecat  în  conştiinţa  împăcată”. 

General  V.  Bădulescu,  fost  comandant  al  liceului  militar  “Mănăstirea 
Dealului”:  “  Mi-a  fost  elev  din  clasa  IV,  şi  până  într’a  Vll-a.  După  cât  ştiu  eu,  nu-1 
cred  capabil  de  acte  dăunătoare  Statului.  A  fost  un  elev  foarte  bun  şi  iubit  de 
colegi”. 

General  Iacob  Constantin:  “Dacă  l-aş  fi  crezut  ca,  subversiv,  capabil  de 
lovitură  de  Stat  sau  că  ar  lupta  împotriva  ordinei  în  Stat,  nu  m’aş  fi  înscris  in 
partid”. 

Profesor  Sextil  Puşcariu:  “M’a  apropiat  de  el  religiozitatea  sa,  adânca  iubire 
de  ţară  şi  devotamentul  lui  pentru  tron.  Am  văzut  în  această  mişcare  ceva 
îndreptat  împotriva  abuzului,  nu  împotriva  statului”. 

Profesor  Gheorghe  Pantazi”:  “Patriotismul,  corectitudinea  şi  loialitatea  lor 
exemplară.  Aceasta  m’a  făcut  să  candidez”. 

Eugen  Petit,  Consilier  la  Curtea  de  Casaţie:  “Am  fost  prefect  de  poliţie  cu 
delegaţie  la  Iaşi,  în  1920,  când  bolşevismul  luase  proporţii.  Pe  atunci  eram 
judecător.  Se  pusese  drapele  roşii  pe  edificii.  Am  cerut  agenţilor  mei  să  smulgă 
drapelele,  dar  aceştia  nu  îndrăsneau,  pentrucă  edificiile  erau  înalte  şi  se  temeau 
ca  bolşevicii  să  nu  tragă  în  ei.  Când  discutam  cu  subalternii  mei,  am  văzut  un 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


692 


tânăr  cum  s’a  urcat  pe  edificiul  înconjurat  de  bolşevici,  a  smuls  drapelul  roşu, 
punând  în  loc  drapelul  tricolor  al  ţării.  Era  Corneliu  Codreanu”. 

La  acea  vreme,  poliţia,  organul  chemat  să  apere  teritoriul  naţional,  fie  că  era 
neputincioasă  în  faţa  agresiunii  comuniste,  fie  că  iresponsabilitatea  pornea  mai 
de  sus,  unde  complicitatea  sau  inconştienţa,  lăsau  frâu  liber  intruziunilor  străine. 

Dacă  tânărul  Codreanu,  la  vârsta  de  numai  21  de  ani,  nu  ar  fi  îndrăznit  să 
înfrunte  pe  cei  5000  de  comunişti,  conduşi  de  evreii  Dr.  Ghelerter  şi  Gheler,  în 
capitala  Molovei,  cu  riscul  vieţii  lui,  să  creeze  un  front  anti-bolşevic,  Rusia 
sovietică  s’ar  fi  instalat  în  România  cu  un  sfert  de  veac  mai  de  vreme  şi  azi  n’am 
mai  fi  decât  o  provincie  sovietică,  aşa  cum  a  devenit  o  parte  din  pământul 
românesc,  sub  numele  de  “Republica  Moldovenească”,  după  23  August,  1944. 

El  a  imunizat  o  generaţie  împotriva  acestei  contaminări,  a  mobilizat-o,  mai 
târziu,  să  substitue  o  deficienţă  de  suveranitate. 

Şi  drama  s’a  consumat  cu  încetul.  Conducătorii  ţării,  în  cap  cu  monarhul,  în 
loc  de  a  combate  primejdia  din  afară,  s’au  înverşunat  să  oprime  pe  singurii,  care 
erau  gata  să  moară,  pentru  a  salva  patria  dela  pieire.  Au  ucis  pe  şeful  lor,  crezând 
astfel  că  vor  împrăştia  fidelii  soldaţi,  pregătind  în  acelaş  timp  invazia  de  mai 
târziu. 

Trădarea  de  neam  va  rămâne  înscrisă  de-a  pururea  în  istoria  neamului 
românesc. 

Azi,  după  aproape  50  de  ani  dela  noaptea  sfântului  Bartolomeu,  una  din 
progeniturile  acestor  gropari,  îşi  permite  să  împroşte  cu  venin,  peste  jertfele  unei 
generaţii.  Din  aşa  părinţi  de  seamă,  în  veci  s’or  naşte...  trădători! 

“Ura  declanşată  de  Iorga  în  Codreanu.  Ură  cauzată  întâi  dintr’un  complex  de 
inferioritate  intelectuală.  Apoi  ura  cauzată  de  o  mare  decepţie  la  Codreanu:  aceea 
a  renunţării  lui  Iorga  la  o  anumită  formă  de  antisemitism,  Codreanu  simţindu-se 
într’un  fel  “trădat”. 

Complex  de  inferioritate  intelectual!!!  A  diagnosticat  memorialistul  savan¬ 
tului!  Să  fi  fost  cuprins  Corneliu  Codreanu  de  acest  complex,  atunci  când  o 
declara  public:  “Eu  nu  mă  pot  bate  cu  d-ta.  N’am  nici  geniul,  nici  vârsta,  nici 
condeiul...  D-ta  ai  totul”. 

De  care  parte  sălăşueşte  ura?  Iorga  n’a  putut  niciodată  să-i  ierte  lui  Corneliu 
Codreanu,  de  a-1  fi  substituit  în  sufletele  tineretului  şi  pentru  a-şi  astâmpăra  ura, 
s’a  îndreptat  spre  palatul  stricăciunilor,  unde  a  găsit  compensaţii,  onorurile 
regale,  din  mâna  duduii  (Magda  Wolf),  precursoarea  Anei  Pauker,  instrumentul 
conspiraţiei  iudeo-comuniste,  care  a  dus  la  robia  de  azi  a  poporului  român.  Iorga 
a  cerut  şi  capul  lui  Corneliu  Codreanu,  a  cărui  statură  îl  incomoda,  îi  făcea  prea 
multă  umbră.  Şi  în  acest  punct  acordul  era  complet. 

Corneliu  Codreanu  nu  era  fundamental  antisemit.  El  se  găsea  în  faţa  unui 
pericol  de  moarte  pentru  naţia  română,  bolşevismul,  infiltrat  şi  propagat  în 
România  de  către  minoritatea  evreiască,  folosind  complicitatea  interioară,  prin 
corupţia  oamenilor  politici,  până  la  capul  încoronat.  Această  minoritate,  în  loc  să 
apere  interesele  ţării  în  care  trăia  şi  se  bucura  de  toate  drepturile,  ba  chiar  de 
privilegii  multe,  a  ales  calea  conspiraţiei,  în  serviciul  unei  puteri  străine, 
pregătind  terenul  invaziei  sovietice  şi  robia  nemului  întreg.  Au  tras  cu  arme 
automate,  furnizate  de  inamic,  în  soldaţii  români,  obligaţi  să  părăsească  pământul 


Nicolae  Niţă 


693 


patriei,  cedat  cu  atâta  uşurinţă  de  conducătorii  ţării,  consecinţă  ireversibilă  de 
permanentă  trădare. 

Şi,  ce  au  obţinut  în  schimb?  Da!  E  adevărat!  Au  obţinut  primul  guvern 
evreiesc  în  România!!!  Ana  Pauker,  Burah  Tescovici  (Teohari),  Vasile  Laszlo 
(Luca),  Liuba  Chişinevski,  Lothar  Rădăceanu  (Wurzer),  Leonte  Răutu  etc... 

Au  vrut  totul!  Pământul  şi  românul  rob! 

Au  servit  de  instrument  şi,  ca  orice  instrument,  când  atinge  limita  de  uzură,  a 
fost  asvârlit  ca  inutil  şi  chiar  jenant,  după  ce-au  determinat  şi  impus  politica  ţării, 
înfeudată  unor  puteri  străine. 

Câţi  dintre  ei,  ajunşi  în  starea  de  uzură,  nu  au  găsit  refugiu  în  Occident, 
regretând  timpurile  când  se  bucurau  de  paradisul  românesc? 

Câţi  au  mai  rămas  azi,  din  cei  peste  un  milion?  30.000-40.000.  Problema  lor 
azi,  nu  mai  prezintă  aceeaşi  rigoare.  Ş’apoi,  sunt  lecţii  care  pot  fi  benefice! 

Iată  şi  o  amintire  din  copilărie,  a  lui  Ion  Negură,  cu  privire  la  antisemitismul 
lui  C.  Codreanu,  redată  în  ziarul  “Carpaţii”  din  preajma  sărbătorilor  Crăciunului 
lui  1983. 

Scena  se  petrecea  într’un  tren,  unde  un  grup  de  copii  de  şcoală,  evrei  şi 
români,  plecau  în  vacanţă,  şi  un  grup  de  legionari. 

“în  mijlocul  lor  era  un  bărbat  înalt  -  începe  copilul  Ion  Negură  -  înalt  şi  drept 
ca  un  brad  din  codrii  Ceahlăului...  M’am  apropiat  de  el,  atras  parcă  de  un  magnet. 
Era  un  bărbat  atât  de  impunător  şi  frumos,  cum  nu  văzusem  niciodată...  Din  ochii 
albaştri  un  fluid  magnetic,  încărcat  de  o  forţă  extraordinară  şi  o  bunătate 
adâncă...  Unul  din  colegii  ovrei  m’a  tras  deoparte  şi  mi-a  spus  speriat  cine  sunt 
aceştia  şi  cine-i  bărbatul  ce-i  conduce. 

...Trenul  se  oprise  în  câmpie  înzăpezit.  Era  noapte  şi  a  începtut  să  ne 
cuprindă  frica...  Ne-am  uitat  la  grupul  de  legionari,  căutându-1  din  ochi  pe 
Corneliu  Codreanu.  L-am  văzut  ridicându-se  şi  spunând:  împărţirea  pe  echipe, 
una  va  căuta  să  răzbească  crângul  din  vale...  să  aducă  lemne  pentru  locomotivă,  să 
nu  îngheţe  lumea  în  tren,  alta  spre  satul...  să  cumpere  alimente:  pâine  şi  slănină 
pentru  creştini,  pâine  şi  brânză  pentru  evrei...  Am  văzut  atunci  bucuria 
cuprinzând  pe  toată  lumea,  creştini  şi  evrei.  Şi  aşa  au  făcut  legionarii,  la  porunca 
lui  Corneliu  Codreanu.  Nu  am  crezut  atunci,  că  a  fost  prima  şi  ultima  dată,  când  1- 
am  văzut.  Ce  avea  să  urmeze,  ani  mai  târziu,  a  fost  înfiorător”. 

Corneliu  Codreanu  era  profund  uman,  profund  creştin.  El  nu  era  anti:  omul 
corect,  omul  cinstit,  omul  loial.  El  se  găsea  în  faţa  unei  forţe  “dominatoare”  -  după 
cum  a  definit-o  cu  atâta  luciditate  Charles  de  Gaulle  -  care  a  declanşat  răsboiul 
subteran,  contra  ţării  româneşti,  cu  scopul  de  a  o  supune,  a  o  aservi.  Reflexul  de 
autoapărare  a  justificat  această  rezistenţă,  până  la  moarte,  împotriva  primejdiei 
de  dispariţie  ca  neam. 

Oamenii  politici,  responsabili  de  destinul  acestui  neam,  fie  că:  unii  din  lipsă 
de  clarviziune,  fie  ca  alţii,  orbiţi  de  putere,  cu  orice  preţ,  devin  instrumente  şi  cele 
mai  crunte,  lansate  împotriva  celor  ce  le  contestau  această  putere,  aservită  unor 
interese  străine. 

Răsboiul  purtat  de  către  aceste  unelte  servile,  împotriva  unei  generaţii 
întregi,  pe  care  au  decimat-o  în  pogromuri  fără  egal  în  lume,  a  dus  la  slăbirea 
coeziunii  interioare  şi  evenimentele  externe  au  găsit-o  în  total  desechilibru,  o 
desorientare  fatală,  care  a  adus  inevetabila  prăbuşire. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


694 


D-l  Zamfirescu,  în  “dialog”  cu  sine  însuşi,  nu  este  decât  una  din  reminiscenţele 
ereditare,  disponibil  pentru  orice  serviciu,  în  slujba  celei  mai  avantajoase  oferte, 
chiar  dacă  ea  poartă  culoarea  roşie,  culoarea  sângelui,  vărsat  pe  atâtea  continente, 
vărsat  râuri  din  piepturile  fraţilor  noştri,  întru  veşnică  pomenire! 

CARNET:  “PRAHOVA  ŞI  IDEALUL  LEGIONAR”  200 


de  Ovidiu  VUIA 

•  Ioan  Boacă:  Prahova  şi  idealul  leqionar  -  Amintiri  din  priqoane  şi  pribeqii.  Colecţia 
"Omul  Nou",  1981. 

Ioan  Boacă,  originar  din  Ploeşti,  în  cartea  de  faţă  îşi  descrie  drumul,  al  său  şi  al 
altora,  ca  legionari,  prin  viaţă,  de  unde  dedicaţia:  închin  aceste  rânduri 
camarazilor  trecuţi  dincolo  de  pragul  vieţii  pământeşti  şi  titlul:  Prahova  şi  idealul 
legionar. 

Primii  paşi  către  Mişcarea  Legionară  îi  face  ca  elev,  apoi  angajat  al  Societăţii 
"Vega".  Corupţia  partidelor  politice  zise  democrate  l-au  determinat  să  se  încadreze 
alături  de  cei  ce  se  conduceau  după  învăţătura  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu;  ea 
prevedea  reforma  omului,  nu  reforma  programului  politic,  fragmentele  citate  mai 
jos  pot  fi  considerate  ca  devize  de  viaţă  ale  autorului  nostru: 

"Legiunea  Arhanghelul  Mihail"  va  fi  prin  urmare,  mai  mult  o  şcoală  şi  o  oaste 
decât  un  partid  politic.  Poporul  român  în  aceste  zile  ale  lui,  nu  are  nevoie  de  un 
om  mare  politic,  aşa  cum  greşit  se  crede  ci  de  un  mare  educator  şi  conducător, 
care  să  biruiască  puterile  răului  şi  să  sdrobească  tagma  celor  răi.  Pentru  aceasta 
însă  el  va  trebui  să  biruiască  mai  întâi  răul  din  el  şi  din  ai  lui  (Corneliu  Z. 
Codreanu). 

Sau  mai  departe:  "Deviza  lor  este:  Legionarul  nu  minte  niciodată". 

De  la  Căpitanul  său,  I.  Boacă  mai  învaţă  ce  înseamnă  pericolul  comunist.  Acesta 
i-a  denunţat  încă  în  1919,  în  pădurea  Dobrina  de  lângă  Huşi,  dar  din  păcate,  spre 
răul  ţării,  partidele  "democrate"  au  rămas  surde  la  mesajul  lui,  se  întreceau  chiar, 
exact  ca  astăzi,  ca  prin  iluştrii  lor  miniştri  de  externe  să  introducă  în  inima 
Europei,  colosul  bolşevic. 

Iată  prin  urmare  preceptele  urmate  atât  de  Ioan  Boacă  cât  şi  de  camarazii  săi 
din  Ploeştii  Prahovei,  cu  ele  şi-a  petrecut  existenţa  individuală  prin  mai  toate 
etapele  istorice  ale  Mişcării,  ca  o  parte  a  ei,  mai  precis  spus  cu  grad  de  sodat 
anonim,  cu  atât  însă  mai  sublim  cu  cât  în  marea  sa  misiune  a  fost  prezent  tot 
timpul  în  tranşeele  de  pe  linia  întâia,  în  ultimă  analiză  puterea  unei  armate 
depinde  în  primul  rând  de  forţa  morală  a  mărşăluitorilor  săi,  fără  ea  şi  cei  mai 
străluciţi  comandanţi  se  arată  a  fi  neputincioşi. 

După  despărţirea  de  generalul  Ion  Antonescu  îşi  găseşte  adăpost  în  Bulgaria 
unde,  ca  să  supravieţuiască  munceşte  greu  fizic,  ca  în  urma  actului  de  la  23  August 
să  se  refugieze  la  Viena.  Acolo  caută  să  se  înroleze  în  Armata  Guvernului  Naţional, 
dar  este  respins  din  cauză  de  boală  pulmonară,  astfel  că  nu-şi  poate  satisface 
fierbintea  dorinţă  de  a  lupta  contra  bolşevismului  cotropitor  de  popoare.  Bolnav 
deci,  va  circula  în  continuare  prin  spitale  şi  lagăre,  până  când  în  sfârşit  la  Bruxelles 


200  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  57,  Mai  1987. 


Nicolae  Niţă 


695 


va  fi  eiberat  şi  se  stabileşte  la  Miinchen,  căsătorindu-se  la  21  Iulie  1951  cu  sora  de 
caritate  Berta  Szopan,  astfel  că  va  face  parte  dintre  românii  care  nu  i-au  trădat  pe 
nemţi  ca  să  se  alăture  duşmanului  natural  al  ţării  sale. 

Descrierile  lui  Ioan  Boacă,  ale  întâmplărilor  şi  oamenilor  lor,  impresionează 
prin  curăţenia  şi  omenia  atât  de  caracteristică  românului.  Cu  toate  că  a  avut  atâtea 
greutăţi  de  întâmpinat,  nu-1  vom  auzi  niciodată  să  cârtească  sau  să  se  dezică  de 
convingerile  sale,  la  ele  rămâne  statornic  şi  neabătut,  şi  aşa  vrea  să  se  ştie  până  la 
capăt. 

Devotamentul  faţă  de  credinţa  sa,  în  stare  să  mişte  munţii,  conferă  atitudinii 
sale  aureola  unei  deosebite  sfinţenii,  de  aici  şi  aparenta  lor  simplitate,  amintindu- 
ne  că  Dumnezeu  cu  mâini  ca  ale  noastre  a  făcut  lumea  şi  toate  minunile. 

Remarcăm  limba  frumoasă  ce-o  întrebuinţează,  de  parcă  aceasta  i-a  fost 
comoara  cea  mai  dragă,  păstrată,  peste  ani  şi  locuri,  să  nu  o  atingă  niciun  fir  de 
rugină,  în  tainiţa  inimii  sale. 

Graiul  scris  al  lui  I.  Boacă  mă  plimbă  prin  spaţiul  mioritic  al  unui  sat 
prahovean,  într'o  biserică  în  care  ţăranii  îşi  rostesc  rugăciunile  pe  limba 
strămoşilor,  plăieşi  de-ai  lui  Mircea  cel  Bătrân,  umbre  cu  miros  de  lucernă  şi 
busuioc  pe  umerii  lor  de  cer. 

Ne  vine  în  minte  Cântecul  graiului  de  Aron  Cotruş,  din  el,  iată  câteva  versuri 
muiate  în  ambrozia  nemuririi: 

Vorba;  pasăre  măiastră, 
cu  cuib  în  inima  noastră 
şi’n  straşina  de  zare-albastră; 
câţi  n'au  vrut  de  jos  din  stuh, 

S’o  doboare  din  văzduh, 

Să  ne'ngrope  odat'  cu  ea, 

Graiule,  Măria  Ta!... 

Curăţenia  şi  simplitatea  sacră  a  cărţii  lui  Ioan  Boacă  are  darul  de  a  ne  întoarce 
către  origini  la  vatră,  mai  bine  spus  la  masa  tăcerii  a  neamului,  acolo,  ca  în  jurul 
unui  sanctuar,  după  ce  mai  revedem  faptele  cum  au  fost,  ca'n  tipicul  de  ritual  al 
unei  liturghii,  căutăm  să  ne  apropiem  mai  mult  de  fiinţa  noastră,  de  semnificaţia 
ei  văzută  din  perspectiva  horebului  lăuntric  voiculescian  adică  medităm  asupra 
nouă  înşine,  aplecaţi  în  suflet  ca  pe-o  gură  de  fântână. 

Eram  în  anii  sălbaticei  stăpâniri  comuniste,  confruntat  cu  cele  mai  mari  mizerii; 
nu  am  putut  să  accept  minciuna  şi  crima.  Atunci  întrebându-mă,  fără  să  fiu 
influenţat  de  nicio  lectură,  mi-am  propus  să  cred  şi  să  lupt,  fiindcă  astfel  îmi  dicta 
din  lăuntrul  meu  tainele,  pentru  o  lume  a  valorilor,  în  care  omul  să  fie  retribuit 
conform  capacităţilor  sale  spirituale.  Şi  am  rămas  credincios  până  astăzi  acestui 
crez  de  viaţă. 

Ajuns  în  societatea  zisă  liberă,  nu  după  mult  timp  mi-a  fost  dat  să  constat  că  în 
fond  ea  este  la  fel  de  materialistă  şi  atee  ca  cea  pe  care  am  părăsit-o,  de  aici 
înţelegerea  lor  la  împărţirea  nedreaptă  a  lumii.  Şi  orânduirea  de  dincolo  de  cortina 
de  fier  se  bazează  pe  înflorirea  minciunii,  promovează  fostele  slugi  ale 
comunismului  în  posturile  de  conducere  ale  exilului  şi  astfel  le  permite  acestora, 
ridicaţi  pe  cele  şapte  perini  ale  ţiganului  din  poveste,  să  ne  scuipe  în  obraz  la  fel 
cum  au  făcut-o  în  ţara  robită  muscalului.  L-aş  da  de  pildă  pe  cel  ce  afirmă,  în 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


696 


calitatea  sa  de  pseudoistoric  marxist:  "Extrema  stângă  a  desăvârşit  ceeace  a 
început  să  facă  extrema  dreaptă"  (Vlad  Georgescu:  "Dela  românismul  profund  la 
universalism",  în  Limite- le  troţkiştilor  V.  Ierunca-Untaru  şi  Aurelio  Răuţă). 

O  scriu  cu  pieputul  deschis  tuturor  riscurilor,  ca  madrilenii  din  plutonul  de 
execuţie  înfăţişat  într'o  pictură  a  lui  Goya:  "Am  urît  comunismul  din  răsputeri  dar 
nu  cred  în  democraţia  voastră,  nedreaptă  şi  coruptă". 

Ideile  ce  mi  le-a  dictat  sufletul  neu  în  timpul  robiei  comuniste,  le-am 
redescoperit  mai  târziu  în  cartea  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu,  profetul  de  la 
Dobrina,  "Pentru  legionari"  şi  ele  mă  leagă  şi  de  credinţele  curate  ale  lui  Ioan 
Boacă. 

Dar  ei  nu  sunt  singurii  căci  aparţin  de  fapt  tagmei  mari,  dispreţuită  astăzi  în 
domnia  banului,  a  idealiştilor,  din  ea  fac  parte  Platon,  Aristotel,  Isus  până  la 
Ortega  Y  Gasset  şi  să  nu-1  uităm  pe  scriitorul  gulagurilor  sovietice,  Soljeniţin.  Aici 
aparţine  şi  Horia  Sima  cu  mişcătorul  său  Cuvânt  înainte  încheiat  astfel:  "trei  părţi, 
trei  lumi  diferite,  trei  schimbări  de  decor  în  viaţa  legionarilor  prigoniţi,  dar  un 
singur  fir  care  le  leagă  pe  toate  într'o  singură  unitate  indestructibilă:  continuitatea 
unui  ideal". 

Şi  nu  pot  să  trec  pe  lângă  o  altă  întâlnire,  survenită  pe  la  începutul  anilor 
optzeci,  şi  anume  cu  romanul  "Cel  mai  iubit  dintre  pământeni"  de  M.  Preda. 
Autorul,  fiu  de  ţăran  din  Săliştea-Gumeştilor,  Teleorman,  înrudit  cu  dârzul  neam 
al  Moromeţilor,  desfiinţând  comunismul  bazat  pe  ură  de  clasă  şi  violenţă,  îi  opune 
iubirea  creştină,  pauliană  si  cultul  marilor  valori,  întocmai  cum  m'a  învăţat  şi  pe 
mine  inima,  în  vremuri  de  grea  cumpănă.  Şi  totodată,  cu  preţul  destinului  său,  M. 
Preda  dă  o  altă  interpretare  mitului:  dacă  meşterul  Manole  vrea  să  se  ridice  la 
ceruri,  cum  îl  vede  Adrian  Maniu,  atunci  este  nevoie  să-şi  sacrifice  propria-i  viaţă 
şi  nu  egolatru,  a  unei  alte  fiinţe. 

în  lumina  acestor  realităţi  am  siguranţa  că  astăzi  în  ţară,  comuniştii  cu  ajutorul 
tuturor  internaţionalelor,  urmăresc  să  distrugă  veşnicia  neamului  românesc.  Căci 
aşa  se  prezintă  idealismul  neamului  românesc,  moştenit  de  la  vechii  preoţi  ai  lui 
Zamolxe,  prin  cultul  Mioriţei  şi  versul  nemuritor  al  lui  Eminescu,  crucificat  în 
secolul  nostru,  în  pădurea  dela  Tâncăbeşti,  închisoarea  dela  Sighet  şi  Valea 
Piersicilor  din  Jilava. 

Numai  că  se  uită,  ce  e  veşnic,  moarte  nu  are,  oricât  ar  fi  de  necruţătoare 
loviturile  călăilor. 

Mulţumesc  pe  acestă  cale  dlui  Ioan  Boacă,  soldat  anonim  al  Mişcării  Legionare, 
că  în  contemporaneitatea  noastră  măcinataă  de  duhul  trădării,  a  minciunii  şi 
imposturii,  prin  cartea  sa  a  reuşit  să  aprindă  o  lumină  stelară  pe  bolta  vieţii 
noastre  atât  de  înstrăinată,  în  mijlocul  unei  pustiitoare  bezne  spirituale. 

Pe  această  cale  ne-a  desvăluit  încăodată  permanenţele  neamului  carpato- 
dunărean  din  care  ne  tragem,  tinereţea  lui  fără  bătrâneţe;  numai  prin  neuitare  şi 
dorul  neîncetatei  reîntoarceri  vom  reuşi  să  nu  ne  lăsăm  doborîţi,  cu  această 
speranţă  luminoasă  îşi  încheia  şi  Aron  Cotruş,  poezia  noastră,  a  tuturora, 
intitulată  Desţărare : 

Sbate-se  dorul  de  a  ne'ntoarce  ’napoi 
Să  nu  ni-l  înghită  Marea  Neagră  din  noi 


Nicolae  Niţă  ■fr 


697 


Ci  toiag  înflorit  prin  furtuni  să  ne  fie: 

Să  nu  ne  doboare  străina,  străinie! 

Editorial:  ROBOTIZAREA  OAMENILOR  ÎN  ROMÂNIA  201 

de  Nicolae  NIŢĂ 

în  ciuda  tuturor  angajamentelor  şi  "îndeplinirii  sarcinilor  trasate  de  partid", 
economia  României  merge  ascendent  spre  faliment. 

Şi,  cum  partidul  nu  greşeşte  niciodată,  vinovaţi  de  starea  precară  a  economiei 
în  România,  au  fost  găsiţi  în  unele  cazuri  directorii  de  întreprinderi,  în  altele,  cei 
în  funcţii  mai  mici,  fiind  treptat  epuraţi  şi  înlocuiţi  cu  alte  elemente  "mai 
capabile".  Şi  cu  toate  acestea,  nu  s'a  progresat,  ba  mai  mult,  haosul  s'a  instaurat 
pretutindeni,  în  toate  sectoarele  de  activitate. 

Grija  pe  care  i-o  poartă  partidul  comunist  muncitorului  din  fabrică,  s'a 
demonstrat  de-a  lungul  celor  40  de  ani  şi  mai  bine  de  la  instaurarea  dictaturii  în 
România.  Introducerea  cartelelor  pentru  alimente,  a  raţionalizării  energiei 
electrice,  penuriile  de  tot  felul  întâmpinate  de  cetăţeanul  de  rând  în  viaţa  de  zi  cu 
zi,  sunt  numai  câteva  din  "binefacerile"  regimului  comunist  revărsate  asupra 
"oamenilor  muncii  de  la  oraşe  şi  sate"... 

Cum  era  de  aşteptat  vinovat  de  întreaga  situaţie  a  fost  găsit  tot  muncitorul 
român.  Nici  partidul,  nici  sistemul  haotic  de  conducere. 

în  ziarele  comuniste,  "inovaţiile"  cele  mai  ridicole  şi  absurde  privind  "folosirea 
eficientă  a  timpului  de  lucru",  au  devenit  un  fapt  constant.  Tendinţa  spre 
robotizarea  muncitorului,  a  devenit  ţinta  de  atac  a  întregii  maculaturi  comuniste. 
Şi,  concomitent,  în  întreprinderi  s'au  constituit  echipe  "multidisciplinare"  privind 
urmărirea  permanentă  a  lucrătorilor,  echipe  care  raportează  constant  conducerii 
de  partid  din  întreprindere  "abaterile"  (aşa  zise)  ale  muncitorilor,  dictând 
penalizări  care  ajung  şi  până  la  40%  din  salariu. 

Sub  titlul  ironic:  "Un  mijloc  eficient  de  stimulare  a  creativităţii  oamenilor 
muncii",  ziarul  "Scînteia",  organul  partidului  comunist,  publică  pe  prima  sa 
pagină  din  data  de  Joi,  7  Mai  1987,  un  articol  semnat  de  ing.  Traian  Teodoru,  în 
care  analizează  "eficienţa"  constituirii  echipelor  de  supraveghere  din  întreprinderi 
şi  preîntâmpinarea  "risipirii"  timpului  afectat  "procesului  de  producţie"  al 
muncitorilor. 

Iată  ce  poate  să  născocească  mintea  acestui  aservit  al  partidului:  "...Se  apropie 
ora  începerii  programului,  sute  de  oameni  se  îndreaptă  spre  poarta  uzinei,  străbat 
curtea,  pătrund  în  "holul  condicior",  supraaglomerat  acum,  semnează  grăbiţi  şi  se 
îndreaptă  către  birouri,  ateliere  de  proiectare,  secţii  de  fabricaţie.  Un  ocol  de  două 
sute  de  metri,  aparent  neînsemnat,  dar  care  înseamnă  cîte  cinci  minute  irostie  de 
sute  de  oameni  în  fiecare  dimineaţă.  Două  om-zile  pierdute  pe  zi.  Iar  dacă  pe  acest 
drum  intervine  şi  un  ascensor  -  alt  "loc  îngust"  la  ora  dimineţii  -  risipa  devine  şi 
mai  mare  şi  nu  doar  de  timp,  ci  şi  de  "kilowaţi  psihici",  consumaţi  în  aşteptare..." 

Şi  continuă:  "...La  atelierul  heliografic  sau  xerox,  printr-o  ‘aşezare  în  pagină’ 


201  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  57,  Mai  1987. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


698 


mai  judicioasă  a  materialelor,  s-au  economisit  sute  de  metri  pătraţi  de  hîrtie.." 

Şi  cu  asta,  s'a  redresat  economia... 

Despre  aceste  echipe  "multidisciplinare",  maleficul  autor  exemplifică  caracterul 
lor  în  felul  următor,  anume  că  ele  ar  fi: 

-"un  grup  independent  care  analizează  deficienţele  din  activitate 
şi  propune  conducerii  măsuri  de  îmbunătăţire"; 

-"un  organism  extrem  de  sensibil  a  cărui  funcţionare  este 
guvernată  de  cele  mai  complexe  aspecte  ale  personalităţii  umane: 
datele  psihologice  şi  sociologice,  motivaţiile  şi  percepţiile 
inconştiente  ale  individului  şi  grupurilor..." 

Continuând,  autorul  conchide:  (Echipele  multidisciplinare  -N.N.)  "îşi  propun 
încurajarea  executanţilor  (muncitorilor  -  N.N)  a  se  educa  permanent,  de  a-şi 
valorifica  toate  aptitudinile  în  munca  lor...",  cu  alte  cuvinte,  o  acţiune  paralelă 
menită  să  forţeze  şi  să  penetreze  la  maximum  mintea  oamenilor,  tinzând  la 
robotizarea  lor. 

Vinovat  pentru  starea  deplorabilă  a  economiei  României,  nu  este  nici 
muncitorul  din  fabrică,  şi  nici  ţăranul  lucrător  al  câmpului.  Vinovat  este  numai 
sistemul  comunist  şi  regimul  dictatorial  cvasi-militar  dela  conducerea  României. 

Urmărirea,  supravegherea  permanentă  a  muncitorului  sau  ţăranului  de  către 
"ochiul  vigilent"  al  partidului,  securitatea,  cerându-i-se  maximum  de  randament 
(în  chip  stahanovist),  reprezintă  o  metodă  abjectă  şi  criminală. 

Acum,  până  şi  potemkiadele  au  devenit  pentru  comunişti  prilej  de  preamărire. 

Ce  va  mai  urma  oare? 

CAUZELE  MORŢII  LUI  MIHAI  EMINESCU  202 


de  Ovidiu  VUIA 

Mulţumesc  pe  această  cale  dlui  Sorin  Nicolae,  care  la  începutul  anului  1987  mi- 
a  pus  la  dispoziţie  cartea  drului  Ion  Nica,  Eminescu,  structura  somato-psihică, 
apărută  în  Bucureşti,  anul  1972. 

De  când  am  terminat  medicina  şi  m'am  dedicat  studiului  bolilor  sistemului 
nervos,  am  fost  sigur  că  Eminescu  nu  a  suferit  de  sifilis,  şi  nu  a  avut  paralizie 
generală  progresivă.  Fiindcă  în  ţară  nu  publicam  decât  lucrări  semnate  de  alţii, 
deci  am  trăit  ca  un  sclav  în  epoca  faraonilor,  nu  m'am  putut  gândi  să  public  o 
lucrare  asupra  acestui  subiect.  Am  revenit  asupra  lui  în  exil,  sensibilizat  de  opera 
lui  G.  Călinescu  "Viaţa  lui  Mihai  Eminescu"  tradusă  în  germană,  unde  diagnosticul 
de  sifilis  era  popularizat  cu  o  îndrăzneală  de  neacceptat  şi  încă  într'o  limbă  străină. 

Fără  să  fi  cunoscut  cartea  drului  Ion  Nica,  în  1974,  am  trimis  spre  publicare 
articolul  meu  "Suferinţele  lui  Eminescu"  dlui  Mirea  de  la  Paris  şi  a  apărut  în 
Discursul  Contemporan,  anul  1976.  Ulterior,  mama  mea  vitregă  luând  cunoştinţă 
de  ideile  mele,  mi-a  copiat  unele  fragmente  din  cartea  drului  Ion  Nica,  dar  în  mână 
cu  textul  ei  integral  nu  am  avut  cartea  până  acum. 


202  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  57,  Mai  1987. 


Nicolae  Niţă 


699 


Subliniez  acest  lucru  deoarece  cei  ce  vor  citi  lucrările  noastre  în  paralel,  vor 
constata  că  independent  unul  de  altul,  servind  acelaşi  adevăr  ştiinţific,  am  ajuns  la 
concluzii  apropiate:  Eu  scriam  că  Eminescu  nu  a  avut  o  psihoză  sifilitică  cu 
substrat  organic,  ci  o  psihoză  endogenă  fără  acest  substrat,  pe  când  Ion  Nica 
conclude:  "Aşadar,  Eminesnu  a  fost  victima  unui  lues,  pe  care  nici  evoluţia  bolii  şi 
nici  documentele  nu-1  atestă,  şi  care  n'a  putut  sta  la  baza  unei  paralizii  generale  pe 
care  n'a  avut-o,  poetul  prezentând  în  ultimii  ani  tabloul  clinic  al  unei  pseudo- 
paralizii  şi  al  psihozei  maniaco-depresive  clinice  mixte". 

Trebue  să  arăt  că  studiul  lui  Ion  Nica  este  unul  de  înaltă  clasă,  foarte  bine 
documentat,  după  umila  mea  părere,  se  înscrie  printre  cele  mai  bune  scrise  până 
acum,  despre  poetul  Mihai  Eminescu.  Desigur,  în  mijocul  preocupărilor  sale  stă 
analiza  bolii  marelui  poet,  pe  care  o  descrie  şi  o  conduce  cu  înzestrarea  unui  ales 
psihiatru,  adânc  cunoscător  al  bolilor  psihice,  nu  numai  cum  o  văd  contemporanii 
săi,  ci  şi  medicii  de  pe  vremea  lui  Eminescu,  merit  ce  îi  conferă  o  deosebită  valoare. 
Dar  cum  se  obişnuieşte,  marile  calităţi  izvorăsc  tot  atâtea  defecte,  de  fapt  nu  numai 
ale  drului  Ion  Nica  ci  a  psihiatrilor  moderni  în  gneral,  şi  asta  fiindcă  descendenţii 
lui  Niss,  Alzheime,  Schoz  sunt  astăzi  complet  depărtaţi  de  substratul  morfologic  al 
bolilor  creierului.  Datorită  respectivelor  slăbiciuni,  premisele  şi  datele  autorului 
nostru  expuse  atât  de  clar  şi  coordonate  în  matca  rezistentă  a  clarificării  obiectiv 
ştiinţifice  la  urmă  se  pierd,  mai  bine  spus  se  împotmolesc,  într'o  deltă  de  concluzii 
una  mai  discutabilă  decât  alta.  Poate  că  speriat  de  perspectiva  noului  Eminescu, 
Ion  Nica  s'a  grăbit  să-şi  retuşeze  observaţiile,  ca  să  nu  intre  în  conflict  cu  cei  ce 
vorbesc  de  "marea  întunecime"  a  poetului  de  după  1883,  de  aceea  şi  recurge  la 
termenul  de  pseudoparalizie  generală. 

Poate  că  de  nu  ar  fi  făcut  acest  lucru,  stăpânii  roşii  nu  i-ar  fi  publicat  cartea.  Nu 
pot  să  ştiu  cu  certitudine,  de-aici  oarecare  confuzie  venită  în  apărarea  literaţilor,  în 
continuare  partizanii  sifilisului  câştigat  sau  congenital  al  poetului  (vezi  G. 
Munteanu,  P.  Rezuş  şi  ceilalţi). 

Oricum,  cei  ce  vor  mai  susţine  o  astfel  de  etiologie  sifilitică,  inclusiv  paralizia 
generală,  vor  dovedi  ori  prostie,  ori  rea  credinţă,  alegerea  le  stă  la  dispoziţie.  Nu 
mai  are  rost  să  insist,  chestiunea  este  dezbătută  pe  larg  de  dr.  Ion  Nica  şi  de  mine 
în  multe  articole  anterioare. 

în  ce  priveşte  problema  de  faţă,  doresc  să  o  iau  sistematic.  La  pagina  206,  dr. 
Nica  scrie  că  "Examenul  anatomopatologic  al  creierului  lui  Eminescu  a  evidenţiat 
leziuni  de  meningo-encefalită  difuză".  Iată  o  afirmaţie  scurtă,  dar  cu  tăria  unei 
bombe  atomice,  în  stare  să-i  arunce  în  aer  întregul  sistem  fiindcă  aşa  ceva  nu 
există,  dânsul  este  victima  unei  grave,  imposibile  erori.  Ne-o  elucidează  mai  încolo 
când  la  pagina  326  citează  unele  informaţii  date  de  G.  Marinescu  asupra  creierului 
poetului,  mulţi  ani  mai  târziu:  "Creierul  mi  s'a  adus  dela  Instituitul  Şuţu  într'o 
stare  de  descomunere  care  nu  permitea  un  studiu  fin  al  structurii 
circumvoluţiunilor.  Putrefacţia  era  datorită  faptului  căldurii  celei  mari,  probabil  că 
s'a  scos  prea  târziu  după  moarte...  Creierul  era  în  adevăr  voluminos, 
circumvoluţiunile  bogate  şi  bine  dezvoltate  şi  prezenta  ca  leziuni  microscopice  o 
meningită  localizată  la  lobulii  anteriori...  Din  nenorocire  creierul,  fiind,  cum  am 
spus,  descompus,  nu  am  făcut  studiul  istologic,  ceea  ce  e  o  mare  lacună... 

Sărmanul  Eminescu!  Nu  a  avut  parte  nici  de  acest  studiu  anatomic,  care,  fie  zis 
în  treacăt,  nu  ştiu  dacă  s'a  făcut  în  bune  condiţiuni  altor  literaţi  distinşi  cari  ca  şi 
dânsul  au  murit  de  paralizie  generală  (Nietzsche,  Lenau,  De  Maupassant  etc.). 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


700 


Am  mai  scris-o;  în  textul  publicat  de  Augustin  Z.  N.  Pop  s'a  strecurat  o  greşeală, 
probabil  de  tipar,  fiindcă  nu  e  vorba  de  leziuni  microscopice  ci  cum  bine  se  citeşte 
în  fotocopia  scrisorii  publicată  şi  ea  alăturat,  de  mâna  savantului,  macroscopice, 
adică  cele  văzute  la  examenul  cu  ochiul  liber.  De  altfel  în  continuare  lămureşte 
lucrurile  cu  "nu  am  făcut  studiul  istologic",  adică  cel  microscopic! 

Descrierea  macroscopică  a  meningitei  localizate  la  nivelul  lobulilor  (corect 
lobilor)  anteriori,  corespunde  unei  leziuni  nespecifice,  mai  ales  când,  ca  la 
Eminescu,  nu  însoţeşte  o  atrofie  cerebrală,  n'are  nici  o  valoare  diagnostică. 
Microscopic,  meningita  specifică  sifilitică  se  carcterizează  prin  infiltraţii 
inflamatorii  plasmocitare,  leziuni  constante,  însoţite  de  endangeite  şi 
microgranulome  gomoase,  leziuni  de  care  Marinescu  ar  fi  pomenit  dacă  le-ar  fi 
văzut,  dar  aşa  ceva  nu  era  posibil  fără  studiul  histologic  la  microscop,  neefectuat 
pe  creierul  poetului,  din  mare-mare  neglijenţă!!!  De  altfel  dr.  Ion  Nica  are  curajul 
să  arate  că  Marinescu,  pe  atunci  la  26  de  ani,  un  harnic  începător,  nu  a  avut 
dreptate  în  pretractările  sale,  dar  spre  regretul  nostru  nu  o  face  decât  pe  jumătate: 
"Cel  puţin  în  cazul  lui  Nietzsche  şi  Eminescu,  G.  Marinescu  s'a  înşelat". 

Mai  departe,  astfel  de  îngroşări  meningeale  apar  pe  masa  de  autopsie  foarte 
frecvent  şi  sunt  la  fel  de  nespecifice  ca  simfizele  pleurale,  ele  nu  pot  sta  la  baza,  sub 
nici  o  formă,  a  bolii  psihice  evolutive  prezentată  de  Eminescu. 

Tocmai  aşa  ceva  caută  să  postuleze  Ion  Nica:  pe  datele  anatomao-patologice 
macroscopice  descrise  de  G.  Marinescu,  dar  în  nici  un  caz  o  meningoencefalită 
difuză,  (oare  textul  nu  a  fost  revăzut  de  o  mână  criminală?)  susţine  existenţa  unei 
pseudo-paralizii  generale,  înlocuieşte  substratul  organic  al  sifilisului  cu  cel 
provocat  de  alt  agent  şi  afirmă:  "Streptococul  şi  nu  treponema  este  numitorul 
comun  al  afecţiunilor  organice  şi  (probabil)  al  morţii  lui  Eminescu". 

Ca  să  nu-i  declar  părerile  drept  fanteziste,  doar  simplu  nefondate,  aş  aminti  că 
Ion  Nica  se  referă  la  atacurile  de  reumatism  din  tinereţe  ale  poetului,  la  ulcerele  de 
pe  picioare  (ne sifilitice,  ectima  infecţioasă)  şi  erizipelul  din  ultima  lună  cât  şi  la  o 
afecţiune  valvulară  diagnosticată  de  drul  internist  Tomescu.  Cea  din  urmă  nu  a 
fost  verificată  anatomo-patologic,  deci  de  la  început  cade,  ca  inexistentă. 

Infecţia  streptococică  reumatică  nu  dă  leziuni  cronice  cerebrale,  cel  puţin  ele  nu 
sunt  demonstrate,  cu  toate  eforturile  de  a  le  evidenţia  zadarnice,  mai  ales  ale  unor 
autori  belgieni  şi  sovietici.  Septicemia  streptococică  are  o  evoluţie  acută,  deci  nu 
poate  fi  pusă  în  legătură  cu  boala  cronică  psihică  a  poetului,  iar  în  ce  priveşte 
determinările  cerebrale  din  endocarditele  lente  (Osler)  nu  intră  nici  pe  departe,  în 
discuţie. 

Pentru  aderentele  menigeale,  fibrotice,  stabilizate,  sechelare  mai  probabil,  cum 
reiese  din  relatarea  drului  Nica  au  existat  cauze  destule,  dintre  ele  cităm  otita 
cronică  supurată,  traumatismele  cerebrale,  dacă  nu  cumva  în  copilărie  o  fi  avut  un 
sindrom  meningeal,  trecător,  frecvent  la  o  atare  vârstă. 

Deci  nu  văd  nici  o  legătură  între  pseudo-paralizia  generală  adică  fenomenele 
probabil  demenţiale  din  cursul  ultimei  internări  (1889)  şi  infecţia  streptococică. 

Ca  să  lămurim  noţiunile,  iar  suntem  nevoiţi  să  ne  întoarcem  la  medicina  de  pe 
vremea  acelor  ani.  în  cadrul  psihozelor  există  descrisă  nebunia  circulară,  maniaco- 
depresivă,  inclusiv  schizofrenia,  entitate  nozologică  izolată  mult  mai  târziu  de 
Krepelin,  numite  şi  psihoze  fără  substrat  organic  (adică  lipsite  de  modificări 
anatomo-patologice)  deosebite  de  marea  grupă  a  paraliziei  generale  progresive, 


Nicolae  Niţă 


701 


psihoze  acompaniate  de  tulburări  sensitive,  senzoriale  şi  motorii.  Afecţiunea 
ultimă  era  considerată  a  fi  polietiologică,  se  credea  că  juca  un  rol  important, 
surmenajul  psihic,  alcolismul,  sifilisul  dar  şi  alte  infecţiuni,  păreri  împărtăşite  şi  de 
medicii  lui  Eminescu,  diagnosticul  de  paralizie  generală  la  ei  nu  era  egal  cu  infecţia 
luetică  cum  se  va  întâmpla  după  anul  1913  când  Noguchi  evidenţiază  spirocheta 
pallida  în  creierul  paraliticilor.  De  atunci  paralizia  generală  progresivă  înseamnă 
meningo-encefalită  sifilitică,  celelalte  demenţe  progresive  poartă  numele  afecţiunii 
cauzale,  nu  se  mai  uzează  termenul  de  pseudo-paralizie  generală  şi  asta  fiindcă  el 
nu  spune  mare  lucru. 

în  anii  lui  1880-1890,  lucrurile  se  complicau  deoarece  şi  nebunia  de  tip  ciclo¬ 
timie  putea  trece  în  demenţa,  numită  secundară.  Un  astfel  de  caz  este 
compozitorul  Schumann,  suferind  de  schizofrenie  trecută  în  demenţă.  Este 
inacceptabilă  teroria  americanului  Eliot  Slater,  indiferent  pe  ce  înălţimi  îl  pune 
drul  Ion  Nica,  şi  anume  Schumann  ar  fi  desvoltat  o  paralizie  generală  sifilitică 
grefată  pe  tabloul  unei  psihoze  endogene.  în  fond  atrofia  creierului  constatată  la 
autopsie  poate  ţine  de  un  creier  constituţional  mai  mic,  dar  tot  atât  de  bine  dacă  ea 
este  reală,  poate  să  corespundă  unei  atrofii  presenile,  tip  Alzheimer  de  pildă.  Eliot 
Slater  ar  mai  putea  fi  dat  ca  un  alt  exemplu,  de  onorabil  psihiatru  modern, 
despărţit  flagrant  de  substratul  anatomic  al  creierului. 

în  cazul  lui  Eminescu,  aşa  zisa  pseudo-paralizie  generală  cuprinde  notele 
demenţiale  prezentate  în  cursul  amului  1889,  la  ultima  internare,  cauzate  de  o 
noxă  exogenă,  deci  ar  fi  vorba  pe  limbajul  nostru  de  o  encefalopatie  supra- 
adăugată. 

Ca  să  ne  lămurim  vom  cerceta  din  nou  excepţionalele  descrieri  ale  drului  Ion 
Nica.  Prima  criză  a  lui  Eminescu  din  1883-1884  când  a  fost  internat  la  Dr.  Şuţu 
apoi  la  Ober  Doebing  lânăa  Viena  cât  şi  recidiva  din  1886-1887,  internat  la 
Mănăstirea  Neamţului,  institutul  pentru  alienaţi,  corespund  unei  psihoze 
maniaco-depresive,  în  amândouă  cazurile  a  părăsit  spitalul  aproape  complet 
restabilit,  cu  facultăţile  intelectuale  normale.  Lipsa  fenomenelor  demenţiale  şi  a 
celor  organice  nervoase,  scrisul  normal,  fac  cu  uşurinţă  diagnosticul  diferenţial  cu 
o  paralizie  generală  progresivă  sifilitică. 

în  1887  zice  autorul  că  în  tabloul  bolii  lui  Eminescu  au  apărut  o  serie  de 
fenomene  demenţiale,  fapt  ce-a  permis  medicilor  din  Iaşi,  Dr.  Iuliano  Bogdan 
(semnat  doctor  de  Paris),  Hynek,  dar  mai  ales  doctorului  Francisc  Iszac  să  pună 
diagnosticul  unei  alienaţii  mentale  provocată  de  gome  sifilitice  pe  creier  şi  la 
picioare,  astfel  că  încep  un  intempestiv  tratament  antisfilitic,  cum  se  făcea  pe 
atunci,  cu  fricţiuni  de  mercur,  în  doze  enorme  (cure  de  douăzeci  de  fricţiuni  a 
patru  grame  de  mercur,  când  şi  o  jumătate  de  gram  poate  să  aibe  acţiune 
dăunătoare),  cu  efecte  de-altfel  nule  în  sifilisul  nervos  (oare  de  ce  nu  ştia  acest 
lucru  doctorul  Izsac?),  dar  cu  urmări  catastrofale  toxice. 

Doctorul  Ion  Nica  semnalează  cantitatea  enormă  de  mercur  administrată  prin 
fricţiuni  şi  descrie  la  Eminescu  în  acei  ani  fenomene  evidente  de  intoxicaţie 
mercurială  ca  hipersalivaţie,  tulburări  urinare,  polinevrită  cu  dureri  în  membre,  de 
aceea  iată  judicioasele  sale  însemnări:  "Este  o  recunoaştere  directă  a  influenţei 
negative  provocată  de  medicaţia  mecurială,  care  realiza  o  intoxicaţie  cronică  cu 
rezonanţă  cerebrală.  Tulburările  psihice,  ale  stării  de  nutriţie,  leziunile  renale  (cu 
incontinenţă  urinară,  pe  care  bolnavul  o  prezintă)  constipaţia,  anemia  şi  nevrita 
periferică,  ce-1  vor  însoţi  de  acum  încolo,  ne  dau  cetitudinea  că  poetul  a  fost 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


702 


victima  acestei  intoxicaţii  mercuriale".  Sau  în  alt  paragraf:  "Supradozajul 
medicamentos  a  jucat  un  rol  nefast  în  evoluţia  bolii  poetului.  De  altfel,  interesarea 
sistemului  nervos  central  în  intoxicaţia  cronică  cu  mecur  explică  modificările  de 
comportament,  depresiune  mintală,  insomnie  şi  câteodată  halucinaţii,  care  după 
cum  ştim  au  dominat  tabloul  simptomatic  după  1887". 

Judecăţile  sunt  atat  de  juste  încât  nu  putem  înţelege  de  ce  drul  Ion  Nica  nu 
urmăreşte  firul  până  la  capăt  şi  abordează  un  alt  domeniu  puţin  motivat,  ca  cel  al 
infecţiunii  streptococice.  (Oare  nu  a  fost  obligat  să  o  facă?  Pe  undeva  se  simte 
intervenţia  unei  a  doua  mâini,  ea  conduce  observaţiile  pe  un  drum  greşit  numai  să 
nu  fie  scos  definitiv  termenul  paraliziei  generale  chiar  şi  cu  prefixul  de  pseudo. 
Ceva  ne  spune  că  nu  ne  înşelăm  deloc). 

Dar  să  mergem  noi  mai  departe,  doar  iar  sunt  nevoit  să  arăt  aici  că  independent 
de  drul  Nica,  am  descris  şi  eu  la  Eminescu  semne  de  gravă  intoxicaţie  mercurială, 
le-am  publicat  în  alt  articol,  dar  le  redau  acum  într'un  scurt  rezumat.  Se  ştie  că  în 
1888  poetul  are  o  revenire  spectaculară,  dar  nu  prin  tratamentul  drului  Izsac,  ci 
aşa  ca  în  anii  1884  sau  1887  datorită  caracterului  circular  al  bolii  sale.  Ne  miră 
siguranţa  cu  care  doctorul  Izsac  a  trecut  peste  diagnosticul  doctorilor  vienezi,  fiind 
sigur  că-1  va  vindeca  pe  poet  cu  fricţiunile  sale  masive  de  mercur  şi  cu  soluţiile  de 
iod.  Deşi  încă  din  Renaştere  se  ştia,  cum  povesteşte  Benvenutto  Cellini  că  şi-a 
tratat  cu  fumigaţii  de  mercur  boala  galică,  dar  că  efectul  privea  doar  stadiul  primar 
sau  secundar,  mai  puţin  pe  cel  terţiar  şi  deloc  sifilisul  localizat  cerebral. 

în  Martie  1889,  Mihai  Eminescu  este  internat  în  sanatoriul  drului  Şuţu,  de  pe 
strada  Plantelor  din  Bucureşti.  Vlahuţă  vizitându-1  în  spital,  îl  găseşte  comunicabil, 
pregătit  să  scrie  poezii.  Cum  reese  din  notele  doctorului  Vineş,  starea  lui  Eminescu 
s'a  agravat  în  clinică,  astfel  că  i-a  apărut  o  stare  delirantă  cu  dureri  în  tot  corpul, 
tremurături,  încetinirea  reflexelor  pupilare  (la  internare,  normale),  tulburări  grave 
sfincteriene,  abolirea  reflexelor  osteo-tendinoase  (la  internare  exagerate)  toate 
simptome  explicate  după  noi  prin  injecţiile  de  mercur  ce  le  primeşte  în  clinică,  fără 
rezultat  asupra  bolii  psihice,  dar  cu  grave  efecte  secundare. 

Eminescu  sub  influenţa  tratamentului  cu  mercur,  a  făcut  o  polinevrită  şi 
encefalopatie  mercurială.  Astăzi  materialul  oferit  de  drul  Ion  Nica  vine  să  dea  un 
caracter  şi  mai  ştiinţific  supoziţiilor  mele  anterioare. 

Şi  aşa  ajungem  la  cauza  morţii  poetului. 

Nu  avem  de  ce  să  nu-1  credem  pe  doctorul  Vineş  şi  să  mai  atribuim  moartea  lui 
Eminescu  traumatismului  cranian  provocat  de-o  piatră  asvârlită,  în  capul  său,  de 
Petrache  Poenaru.  După  atâţia  ani,  în  1926,  de  ce  să  fi  minţit  internul  de 
odinioară?  El  citează  din  notele  sale  că  în  ziua  de  Joi  15  Iunie  1889  "Eminescu  se 
aşează  pe  pat  şi  peste  câteva  minute  cade  într'o  sincopă  şi  moare  imediat".  Deci  în 
ambele  versiuni  asupra  morţii  lui  Eminescu  există  un  accident  şi  nu  o  urmare  a 
"sifilisului"  său,  cum  vroia  cu  orice  preţ  s'o  demonstreze  G.  Călinescu. 

Am  impresia  că  erizipelul  respectiv  era  o  erupţie  medicamentoasă,  din  acestea 
verosimul  să  fi  avut  la  Botoşani  când  Harieta  se  bucura  că  i  se  cruţă  faţa,  probabil 
că  i  se  întâmpla  nu  datorită  fricţiunilor  de  mercur,  ci  tocmai  când  le  lăsa  la  o  parte. 

Considerăm  că  "răpirea"  poetului  de  către  Veronica  Micle  la  Bucureşti  i-a 
prelungit  viaţa,  altfel  Eminescu  ar  fi  murit  la  Botoşani  sub  acţiunea  terapiei, 
ordonate,  cu  mercur.  Autopsia  am  văzut  că  nu  confirmă  endocardita,  în  schimb 
evidenţiază  "o  degenerescenţă  grasă  a  pereţilor  cordului,  deveniţi  friabili  şi 


Nicolae  Niţă 


703 


galbeni,  şi  prezenţa  unor  plăci  întinse  şi  proeminente  atât  la  baza  valvulelor  aortice 
cât  şi  pe  faţa  interioară  a  aortei  anterioare.  în  fine  din  partea  hepatului  şi  a 
rinichilor  s'a  observat  asemenea  o  degenerescentă  granulo-grăsoasă  considera¬ 
bilă". 

Dacă  modificările  la  nivelul  aortei  aparţin  unei  ateromatoze  incipiente,  deloc 
neobişnuite,  rinichii  albi  cât  şi  modificările  ficatului  sunt  caracteristice  pentru  o 
gravă  intoxicaţie  mercurială. 

Şi  ca  să  ne  instruim  va  trebui  să  citim  o  carte  apărută  în  anii  lui  Eminescu 
asupra  intoxicaţiei  cu  mercur,  în  urma  administrării  medicamentului  după 
posologia  aplicată  şi  lui.  Astfel  în  Pathologie  u.  Therapie,  B  IV  de  C.A.  Wunderlich, 
Stuttgart,  1856,  aflăm  că  de  multe  ori  intoxicaţia  devine  mai  manifestă,  după  ce  se 
mai  prescrie  chiar  şi  în  doză  minimă  la  un  interval  mai  lung  de  pauză,  exact  cum 
s'a  întâmplat  la  Eminescu.  Printre  simptome  se  descriu  erupţiile  hiperemice  şi 
veziculare,  accelerarea  pulsului,  diaree,  tremurături  mercuriale  şi  ceea  ce  este  de 
reţinut  acum,  uneori  pacientul  poate  să  moară  pe  neaşteptate,  subit  (Bateman). 

Eminescu  se  plângea  de  slăbiciune,  dureri  în  tot  corpul,  bătăi  de  inimă,  medicii  îi 
dau  un  pahar  cu  lapte  (antidot?)  apoi  marele  poet  moare  subit;  un  tablou  clinic 
mai  clar,  întărit  ştiinţific  de  observaţiile  din  1887  publicate  de  dr.  Ion  Nica,  nu  se 
mai  poate  închipui.  Doctorul  Izsac  a  sperat  că  prin  vindecarea  lui  Eminescu  va 
intra  în  analele  medicinii,  pregătea  o  lucrare  în  acest  sens,  dar  din  păcate  numele 
său  va  rămâne  legat  de  moartea  poetului. 

Departe  de  noi  intenţia  de  a  fi  făcut  toate  aceste  consideraţii  numai  din 
pedantismul  medicului  de  a  elucida  un  diagnostic,  şi  la  acest  capitol,  dr.  Ion  Nica 
rămâne  dator  cititorilor  săi. 

Suferind  de  o  psihoză  fără  substrat  organic,  Eminescu  până  la  moartea  sa  din 
anul  1889  nu  a  avut  de  ce  să  nu-şi  păstreze  puterea  creatoare  artistică.  în  cartea  lui 
Ion  Nica  ni  se  arată  pe  larg  felul  cum  s'a  însănătoşit  el  la  Mănăstirea  Neamţului, 
mediul  i-a  fost  aşa  de  potrivit  încât  i-a  adus  repede  înseninarea  dorită.  Lângă 
codrul  şi  natura  ţării  lui  iubite,  "Eminescu  se  regăseşte  pe  el  însuşi,  astfel  că  va 
compune  mai  multe  poezii  printre  ele  "Vezi  rândunelele  se  duc",  una  din  cele  mai 
frumoase  poeme  ale  literaturii  române,  din  toate  timpurile.  De  acolo  o  trimite  lui  I. 
Negruzzi,  acesta  o  şi  pulbică  în  Convorbiri  literare  (1887)  iar  Onicescu  îşi 
aminteşte  cum  a  compus-o  şi  i-a  dat-o  să  vadă  dacă-i  bună.  în  acelaş  timp  trimite 
Veronicăi  o  altă  poezie  de  mare  frumuseţe  artistică.  Să  susţii  că  ele  se  datorează 
unui  mecanism  patologic,  cum  o  face  Ion  Nica,  este  chiar  mai  mult  decât  riscant. 
Dacă  ne  vom  referi  la  Kamadeva  şi  la  extraordinara  traducere  "Lais",  vom  avea 
imaginea  reală  a  lui  Eminescu,  nicicând  depărtat  de  poezie,  în  "marea 
întunecime",  aşa  i  se  mărturisea  lui  Vlahuţă  câteva  luni  înainte  de-a  muri. 

Am  certitudinea  că  dacă  Eminescu  ar  fi  fost  pus  sub  îngrijirile  unor  oameni 
cuminţi,  asemenea  lui  Hoelderlin  în  celebrul  său  turn  din  Tuebingen,  într'un  cadru 
ca  cel  de  la  Mănăstirea  Neamţului  legat  de  veşniciile  neamului  său,  departe  de 
oraşele  iritante  pentru  creierul  său  sensibil,  marele  nostru  poet  s'ar  fi  însănătoşit 
complet,  cum  nu  rar  are  loc  la  mulţi  ciclo-timici,  semnele  sale  din  resuta  a  treia  nu 
aparţineau  unei  demenţe  secundare,  ca  la  Schumann,  ci  unei  baze  organice 
supradăugate  prin  intoxicaţie  mercurială. 

Şi  fiindcă  nu  are  rost  să  plângem  pentru  ce  ar  fi  putut  să  fie,  cu  atât  mai  mult 
avem  datoria  să  ne  îndreptăm  atenţia  asupra  ce-a  fost  şi  în  acest  sens  ar  fi  bine  să 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


704 


încetăm  a  mai  vorbi  despre  marea  întunecime  a  lui  Eminescu,  atunci  când  ea  nu  e 
susţinută  de  niciun  document. 

Numai  plecând  de  la  aceste  realităţi,  ne  vom  putea  apropia  demiurgica  sa  operă, 
în  proporţiile  ei  "urieşeşti".  Adevărul  asupra  lui  Eminescu  este  numai  unul  şi 
pentru  ca  lumina  lui  să  coboare  printre  noi,  cu  toate  inexplicabilele  ei  ezitări, 
cartea  drului  Ion  Nica  constituie  un  mare  pas  făcut  înainte. 

închei  mărturisindu-mi  convingerea  că  mai  toate  flagrantele  inadvertenţe 
semnalate  de  noi  nu  aparţin  atât  autorului,  cât  presiunilor  ce  s'au  exercitat  asupra 
lui,  tocmai  pentru  a  zădărnici  mesajul  profund  al  cărţii,  pe  drumul  ideal  al  căruia 
am  încercat  să  mă  înscriu  cu  multă  dăruire. 


UN  CERC  VICIOS  ŞI  IMPLICAŢIILE  SALE  2°3 

Antoaneta  MANOLE  din  Sinaia.  Se  căsătoreşte  cu  un  Francez:  Dl.  Serge  Notheaux  din 
Rouen.  Vine  în  Franţa  prin  mariaj,  în  1970,  devenind  astfel  Madame  Antoaneta 
Notheaux.  între  1979-1983,  Antoaneta  Manole  -  Notheaux  face  studii  de  limba 
română  la  Institutul  Naţional  de  Limbi  Orientale  (INALCO)  de  la  Paris  de  pe  2,  rue 
de  Lille.  "Profesorii"  ei  de  Română  la  Paris  sunt  AGENŢII  SECURITĂŢII:  Alexandru 
NICULESCU,  ^  Matei  CAZACU,  Anca  DUMITRESCU  şi  Madame  Catherine 
DURANDIN!  în  1983,  Antoaneta  Manole  susţine  examenul  de  diplomă  -  Maitrise  - 
sub  conducerea  Dnei  Catherine  DURANDIN,  fiind  şi  cea  care-i  "aranjează"  teza  tov. 
MANOLE!  Ziarele  franceze  scriu  că  ambasada  URSS  din  Paris  ar  fi  recrutat-o  pe 
Manole  în  cursul  anului  1983,  dar  cele  de  nuanţă  stângistă  se  întreabă  cu 
"nevinovăţie":  "Nu  ştim  în  ce  fel  de  circumstanţe"  (sic!).  Iată  circumstanţele  şi  locul 
de  RECRUTARE:  INALCO  şi  alte  Centre  de  "limbă  şi  kultură  Română",  unde  predau 
trimişii  Bucureştiului: 

NICULESCU  Alexandru  -  profesor  asociat  (adică  trimis  de  Securitatea  din  Bucureşti)  la 
catedra  de  limba  română  dela  INALCO  şi  Sorbona-Paris  IV.  Ofiţer  de  Securitate, 
insolent,  recrutează  printre  studenţii  francezi  care  învaţă  limba  română  agenţi 
pentru  Securitate  şi  KGB,  invitându-i  la  cockteiluri  la  Ambasada  Română  din  Paris! 
în  1983,  Niculescu  este  demascat  când  încearcă  să  recruteze  ca  agentă  o  franţuzoaică 
pe  care  o  invită  la  Ambasadă  şi  i  se  propune  acolo  de  Niculescu  şi  un  "diplomat" 
Georgescu  să  lucreze  pentru  ei!  Franţuzoaica  cere  timp  de  gândire,  se  înspăimântă  şi 
trimite  lui  Niculescu  o  scrisoare  în  Noembrie  1983,  refuzând  oferta  Ambasadei  sub 
motiv  că  e  "suferindă"!  Niculescu  o  ameninţă  între  patru  ochi  cu  moartea,  în  termeni 
voalaţi.  Dna  H.  Doreas  se  îmbolnăveşte  de  spaimă  şi  face  o  depresiune  nervoasă  dar 
REFUZĂ  oferta  (vezi  Declaraţia  D-nei  H.  Doreas  la  finalul  acestui  articol).  Demascat, 
Niculescu  se  declară  DISIDENT  şi  cere  azil  la  Paris,  afişându-se  DIRECT,  PE  FAŢĂ, 
în  cercul  Goma,  Lovinescu,  Ierunca,  Stolojan,  Radio  Europa  Liberă,  Asociaţia 
"kulturală"  Hyperion  din  Paris!  Liga  Stolojan-Brătianu  (asociată  postului  Europa 
Liberă)  pledează  la  Conferinţa  dela  Viena  în  Noembrie  1986  CAZUL  Niculescu, 
căruia  nu-i  sosea  nevasta  din  Bucureşti,  chipurile  "reţinută"  de  regimul  comunist  (şi 
tovarăşa  Niculescu  este  tot  "universitară").  Europa  Liberă  consacră  emisiuni 


203  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  58-59,  Iunie-Iulie  1987. 


Nicolae  Niţă 


705 


"Cazului  Niculescu"!  în  final,  tovarăşa  Niculescu  soseşte  la  Paris,  îngroşând  astfel 
rândurile  reţelei  din  Franţa! 

DUMITRESCU  Anca  -  predă  la  INALCO  şi  Paris  IV,  Sorbona,  "Arta  şi  civilizaţia 
Bizantină".  Are  ca  diplome:  Bacalaureatul  din  RSR  şi  o  diplomă  obscură  obţinută  la 
Paris  în  urma  unui  stagiu  (curs)  de  2  ani  la  "Ecole  du  Louvre",  diplomă 
NEUNIVERSITARĂ!  Deci,  tov.  Anca  Dumitrescu  NU  are  absolut  nici  un  drept  legal 
şi  universitar  de  a  preda  la  Sorbona  şi  INALCO.  în  schimb,  beneficiază  de  "selecţia 
Securităţii":  Anca  Dumitrescu  e  în  paralel  şi  profesoara  copiilor  Ambasadorului 
român  la  Paris,  ANINOIU,  expulzat  din  Franţa  în  urma  descoperirii  reţelei  Caraman 
pe  care  o  conducea,  revenit  ca  ambasador  la  Paris  în  1983,  şi  iar  expulzat  după 
uciderea  lui  IOSIF  NICOLAE  pe  1  Aprilie  1984  în  Ambasada  română  din  Paris  (Iosif, 
înjunghiat  mortal  în  timp  ce  voia  să  evadeze  pe  fereastra  deschisă  a  Ambasadei:  cade 
pe  trotuar  cu  cuţitul  înfipt  în  inimă!) 

Acelaşi  criminal  Aninoiu  reprezintă  delegaţia  RSR  la  Conferinţa  post-Helsinki 
dela  Viena,  începută  la  4  Noembrie  1986  şi  care  încă  mai  durează! 

CAZACII  Matei,  fost  propagandist  comunist  la  Bucureşti,  profesor  de  limba  română  la 
INALCO  şi  Paris  IV,  cercetător  ştiinţific  la  CNRS-Paris  (Centrul  Naţional  de 
Cerectări  Ştiinţifice,  loc  vizat  direct  de  KGB  şi  Securitatea  română).  Speaker  la 
Europa  Liberă  în  cadrul  emisiunii  "Teze  şi  Antiteze  la  Paris"  condusă  de  V.  Ierunca- 
M.  Lovinescu.  Nepot  sau  fin  al  Sandei  Stolojan. 

ST0L0JAN  Sanda,  fostă  interpretă  de  lb.  franceză  a  Leanei  Ceauşescu  la  Bucureşti 
până  în  1969,  când  "se  refugiază"  (!)  în  Vest! 

Madame  DURANDIN  Catherine,  devine  şefa  catedrei  de  limba  română  la  INALCO,  deşi 
nu  cunoaşte  decât  episodic  lb.  română.  Se  numără  printre  fondatorii  revistei 
comuniste  ALTERNATIVE  din  Paris  unde  colaborează  toată  reţeaua  dela  Europa 
Liberă  şi  cei  prezentaţi  mai  sus  (revista  ALTERNATIVE  este  de  nuanţă  troţkistă,  deci 
un  comunism  disident  faţă  de  Ceauşescu  în  aparenţă).  Prietenă  a  familiilor 
Lovinescu-Mihnea  Berindei!  A  făcut  dese  călătorii  în  RSR  unde  îl  vizitează  la 
Bucureşti  pe  tatăl  lui  Mihnea  Berindei,  Director  al  Institutului  de  istorie  a  PCR,  deşi 
fiul  său  Mihnea  e  "refugiat"  la  Paris  şi  vorbeşte  la  Europa  Liberă! 

Iată  deci  contextul  RECRUTĂRII  tov.  spioane  Antoaneta  Manole:  cel  de  mai  sus! 
Cursurie  de  limba  română  din  Paris  (Sorbona  şi  INALCO)  sunt  controlate  şi 
supervizate  de  Ambasada  RSR  din  Paris  direct,  sau  prin  cei  de  mai  sus;  plasarea  lor 
se  face  tot  de  către  Ambasada  RSR.... 

în  1983,  A.  Manole  încearcă  să  înfiinţeze  la  Universitatea  din  Rouen  o  catedră  de 
limba  română,  dar  NU  reuşeşte,  căci  nu  are  diplomele  necesare.  Atunci,  înfiinţează 
Asociaţia  "culturală"  Ion  Creangă,  care  se  mai  numeşte  şi  "Roumanie-Normandie"! 
La  conferinţele  'culturale'  ale  Asociaţiei  "Ion  Creangă"  din  Rouen,  a  participat  în  mod 
REGULAT  Primul  Secretar  al  Ambasadei  RSR  din  Paris:  tov.  TELU  Adrian.  La  fel,  cu 
puţin  timp  înaintea  demascării  reţelei  de  spionaj  "Ariane",  de  către  tov.  "Preot"  Dr. 
Aurel  GRIGORAŞ.  Acesta  a  ţinut  chiar  şi  o  conferinţă  cu  tema:  Icoana  în  România. 
Dr.  Aurel  GRIGORAŞ  e  "preot"  la  Biserica  reformată  din  Paris  de  pe  Boulevard  de 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


706 


Batignolles. 

în  Ianuarie  1987,  Antoaneta  Manole  a  fost  pentru  ultima  dată  în  RSR  ca  turistă,  la 
Sinaia!  Desigur,  o  misiune  de  "serviciu"  din  partea  Ambasadei  RSR  din  Paris. 
Ziarele  mari  au  tăcut  despre  implicaţia  directă  a  Ambasadei  RSR  în  Reţeaua  Ariane, 
şi  la  fel  tace  reţeaua  de  la  Europa  Liberă. 

Alt  implicat  în  reţeaua  de  spionaj  comunist  "Ariane"  e  francezul  Verdier.  Acesta 
este  fiul  unui  comunist  francez,  primar  al  unei  comune  de  lângă  oraşul  Tulle.  Verdier 
era  prietenul  intim  al  soţilor  Manole-Notheaux  şi  şef  al  Centrului  de  Statistică  şi 
Cercetări  (numit  INSEE)  din  Rouen,  unde  Antoaneta  Manole  era  Secretară  de 
Direcţie. 

Antoaneta  Manole  este  şi  prietena  Asociaţiei  "culturale"  HYPERION,  animată  de 
echipa  dela  Radio  Europa  Liberă. 

Ziarul  francez  "Quotidien  de  Paris"  din  4  Aprile  1987  demască  infiltrarea  de  către 
agenţi  din  Est  în  chiar  cadrul  DST-ului  (Contraspionajul  francez)  sub  socialişti  şi  dă 
ca  exemplu  AFACEREA  TENEBROASĂ  şi  foarte  ciudată  a  falsei  răpiri  a  disidentului 
Virgil  TĂNASE  din  anul  1982:  ziarul  o  numeşte  drept  "Operaţie  de  Intoxicare  a 
Occidentului": 


Terorism:  Războiul  secret 

-operaţiile  reuşite  şi  nereuşite  ale  Contraspionajului  francez- 

Creat  în  1944,  DST-ul  francez  a  realizat  frumoase  performanţe  dar  şi  eşecuri. 
Totul  depinde,  de  fapt,  de  încrederea  pe  care  i-o  acordă  guvernele  franceze. 
Direcţia  Supravegherii  teritoriului  francez  (DST)  are  drept  sarcină,  precum  numele  o 
indică,  supravegherea  teritoriului  Franţei.  însărcinat  cu  toate  aspectele 
contraspionajului  în  interiorul  Franţei,  (cercetare,  exploatarea  informaţiilor, 
identificarea  şi  neutralizarea  agenţilor  veniţi  din  străinătate),  cu  lupta  contra 
subversiunii  şi  terorismului  naţional  şi  internaţional,  DST-ul  este  incontestabil  cel 
mai  secret  serviciu  de  poliţie  al  Franţei.  Deşi  depinde  direct  de  Ministerul  de  Interne, 
acţiunea  şi  organizarea  sa  sunt  protejate  de  secretul  apărării  naţionale. 

De  la  crearea  sa  în  1944  de  către  Dl.  Roger  WYBOT,  DST-ul  a  avut  o  istorie 
zbuciumată  de  la  cel  de-al  doilea  război  mondial  încoace.  Succesele  sale 
incontestabile  în  lupta  contra  reţelelor  de  spionaj  şi  subversiune  a  ţărilor  din  Est,  au 
displăcut  cercurilor  "progresiste"  din  Franţa  care  n'au  scăpat  nici  o  ocazie  de  a 
denunţa  activităţile  anticomuniste  ale  DST-ului.  Directorii  succesivi  ai  DST-ului  au 
fost  des  ţinta  unor  campanii  extrem  de  violente  duse  de  stânga  franceză,  ca  de 
exemplu  directorul  fondator  Roger  Wybot,  atacat  în  numeroase  rânduri.  Dl.  Wybot  a 
fost  timp  de  15  ani  directorul  DST-ului:  el  este  cel  care  a  descoperit  celebra  afacere  de 
spioni  infiltraţi  chiar  în  sânul  Ministerului  Apărării  Naţionale  Franceze  în  1954,  când 
Francois  Mitterand  era  ministru  de  Interne.  Astfel,  Dl.  Roger  Wybot,  directorul  DST- 
ului,  a  devenit  ţinta  atacurior  violente  ale  stângii  franceze,  iar  mai  apoi  a  fost  pus  pe 
tuşă  (eliminat)  pentru  alte  motive,  de  către  Generalul  De  Gaulle  în  1958. 
Misiunile  DST-ului  sunt  diferite  de  cele  ale  altui  organism  denumit  DGSE  (fostul 
SDECE);  acesta,  DGSE,  este  un  organism  de  documentare  şi  de  contraspinonaj  care 
nu  are  nici  o  competenţă  pe  plan  juridic,  şi  care  nu  operează  (teoretic)  în  interiorul 
frontierelor  Franţei.  Rolul  primordial  al  DGSE-ului  este  acela  de  a  colecta  informaţii 
strategice  şi  de  a  efectua  misiuni  de  contraspionaj  în  străinătate. 


Nicolae  Niţă 


707 


SCHEMA  DE  ORGANIZARE  SECRETĂ 

Organigrama  (sau  schema  de  organizare)  DST-ului  are  trei  forme:  1)  DEFENSIVĂ 
-  prevenirea;  2)  OFENSIVĂ  -  cercetarea;  3)  FINALĂ  -  neutralizarea. 

Prevenirea  are  ca  scop  asigurarea  protecţiei  atât  a  punctelor  sau  sectoarelor 
vulnerabile  ale  potenţialului  naţional  francez  cât  şi  protejarea  persoanelor  expuse, 
din  motive  personale  (refugiaţi  politici  spre  exemplu)  sau  din  cauza  funcţiilor  lor 
(diplomaţii),  serviciilor  de  spionaj  străine  şi  comandourilor  speciale. 

Cercetarea  are  ca  scop  determinarea  naturii  ameninţărilor  cât  şi  mijloacelor 
adecvate  de  luptă  contra  acestor  ameninţări.  Cercetarea  constă  deci  în  a  colecta  un 
maximum  de  elemente  despre  organizarea,  metodele,  mijloacele  şi  obiectivele 
serviciilor  secrete  speciale  străine  (cele  din  blocul  comunist,  etc.). 

Neutralizarea  presupune  bineînţeles  faptul  ca  o  acţiune  de  spionaj  sau  de 
ingerinţă  a  unor  puteri  străine  în  Franţa,  să  fie  detectată  prin  acumulare  de  probe 
care  permit  identificarea  unor  agenţi  secreţi  sau  a  unor  organizaţii  de  spionaj 
acţionând  în  Franţa. 

DST-ul  asigură  şi  serviciul  public  de  poliţie  judiciară,  serviciu  special,  care  este 
singurul  îndreptăţit  să  procedeze  la  operaţii  cu  caracter  judiciar,  în  scopul  de  a 
reprima  spionajul,  trădarea  şi  alte  acte  ce  dăunează  Securităţii  naţionale  a  Franţei 
(terorismul  de  exemplu). 

Organizarea  internă  a  DST-ului  fiind  considerată  ca  secret  al  Apărării  naţionale, 
ca  de  altfel  şi  fişierul  său  (al  DST-ului),  este  imposibil  să-i  fie  cunoscută  schema  de 
organizare  (sau  organigrama).  Adesea  în  concurenţă  cu  DGSE-ul  care  reclamă 
dreptul  de  acces  la  afacerile  DST-ului,  DST-ul  a  intrat  uneori  în  conflict  cu  Prefectura 
de  Poliţie,  ca  de  exemplu  în  1968,  cu  ocazia  rebeliunilor  studenţeşti  declanşate  de 
comunişti  şi  troţkişti  şi  de  agenţi  ai  KGB-ului  şi  blocului  din  Est.  Astfel,  DST-ul  deşi 
nu  are  ca  sarcină  menţinerea  ordinei  publice,  a  fost  obligat  să  efectueze  misiuni 
delicate  pentru  a  repera  şi  înhăţa  pe  agitatorii  străini  (în  special  pe  cei  ai  Ambasadei 
Cubaneze  la  Paris),  agitatori  comunişti  deghizaţi,  infiltraţi  în  universităţile  franceze. 
Mici  incidente  a  avut  DST-ul  şi  cu  Ministerul  Afacerilor  Străine  al  Franţei  de  la  Quai 
d'Orsa:  diplomaţii  francezi  ai  acestui  minister  -  spunea  Dl.  Jean  Rochet,  fostul  patron 
al  DST-ului  între  1967-1972  -,  consideră  prea  des  că  o  afacere  de  spionaj  descoperită 
şi  dată  publicităţii  ar  duce  la  complicaţii  diplomatice. 

SUCCESE  SPECTACULARE  ALE  DST-ULUI 

Palmaresul  DST-ului  în  materie  de  descoperire  a  reţelelor  de  spionaj  străine  în 
Franţa,  este  apreciabil.  Cu  atât  mai  mult  cu  cât  mute  afaceri  grave  de  spionaj  n'au 
fost,  din  păcate,  niciodată  făcute  publice,  din  motive  ce  ţin  de  înalta  diplomaţie.  Vom 
menţiona  câteva  din  marile  afaceri  de  spionaj  descoperite  de  DST  în  ultimii  şase  ani: 

-  afacerea  Fabiew  (1977),  un  industriaş  din  Bure-sur-Yvetee  (departamentul 
Essone),  care  lucra  din  1964  pentru  GRU  (serviciul  de  spionaj  militar  sovietic). 
Fabiew  transmitea  informaţii  URSS-ului  despre  rachetele  franceze  sol-sol  şi  mare- 
sol. 

-  afacerea  Dobbertin  (1979),  un  fizician  infiltrat  în  centrul  Naţional  de  Cercetări 
Ştiinţifice  (CNRS)  din  Paris.  Acest  Dobbertin,  originar  din  Germania  de  est,  a  fost 
arestat  pentru  că  a  furnizat  informaţii  DGB-ului  despre  laser  şi  fuziunea 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


708 


termonucleară. 

-  afacerea  Juge  (1983),  un  inginer  francez  inculpat  de  spionaj  industrial  în 
favoarea  URSS-ului. 

-  expulzarea  în  1983  a  47  de  "diplomaţi"  de  la  Ambasada  Sovietică  din  Paris. 

-  afacerea  Sourisseau  (1986),  fost  subofiţer  francez  la  aviaţie,  care  transmitea 
sovieticilor  informaţii  despre  amplasarea  submarinelor  nucleare  franceze  staţionate 
în  Bretania. 

în  sfârşit,  în  Martie  1987,  descoperirea  reţelei  de  spioni  "Ariane",  în  care  este 
implicat  şi  KGB-ul  românesc  (Securitatea),  prin  Antoaneta  Notheaux-Manole  şi 
Asociaţia  zisă  culturală  "Ion  Creangă"  din  Rouen,  unde  asista  personal  Primul 
Secretar  al  Ambasadei  RSR  la  Paris,  TELU  Adrian,  cât  şi  actualul  ambasador  al  RSR, 
Petre  GIGEA,  etc. 


OPERAŢIILE  DUBIOASE  ALE  DST-ULUI 

Pe  lângă  succesele  DST-ului,  trebue  să  menţionăm  şi  "rateurile"  pretinse,  adică 
op  raţiile  DUBIOASE  inventate  de  către  STÂNGA  franceză,  stângă  care  nu  şi-a  ascuns 
niciodată  aversiunea  ei  faţă  de  DST,  al  cărui  sediu  e  pe  rue  des  Saussaies  la  Paris. 
Afacerea  "instalatorilor  de  la  ziarul  de  stânga  Le  Canard  enchaine"  din  1973, 
împiedicarea  arestării  teroristului  Carlos  pe  rue  Toullier  la  Paris  în  Iunie  1975, 
piedici  puse  de  stângişti,  şi  care  au  costat  viaţa  a  doi  inspectori  francezi  de  la  DST, 
răpuşi  de  teroristul  Carlos,  protejat  de  stângişti,  şi  asta  graţie  unei  operaţii  slab 
pregătite  şi  sabotată  de  complicii  de  stânga  ai  lui  Carlos.  Acuzaţiile  mincinoase 
lansate  de  cercurile  de  stânga  în  1981  contra  DST-ULUI,  acuzat  pe  nedrept  de 
complicitate  cu  FLB  (Frontul  de  Eliberare  a  Bretaniei,  un  organism  de  autonomie)  în 
timpul  atentatelor  teroriste  ale  FLB  din  1972  şi  1974,  iar  mai  recent  faimoasa  afacere 
a  paşaportului  dat  lui  Yves  Chalier,  principalul  protagonist  în  afacerea  de  excrocherie 
socialistă,  cunoscută  sub  numele  de  "Carrefour  du  Developpement".  Yves  Chalier, 
secretarul  ministrului  socialist  excroc  Christian  NUCCI,  a  deturnat  sume  fabuloase 
prin  fals  în  acte  publice.  Yves  Chalier  a  primit  un  paşaport  fals  acordat  de  complici 
socialişti  din  DST,  spre  a  se  refugia  în  America  de  Sud  şi  a  nu  dezvălui  filiera  roza 
(socialisto-comunistă)  a  deturnărilor  de  bani.  Când  Dl.  PASQUA  a  devenit  Ministru 
de  Interne  şi  a  scormonit  scandalul,  stângiştii  l-au  acuzat  pe  nedrept  pe  Pasqua  că  ar 
fi  furnizat  paşaport  excrocului  Y.  Chalier  (azi  atât  Chalier  cât  şi  fostul  ministru 
socialist  Nucci  sunt  arestaţi  la  Paris). 

Deci  operaţii  tenbroase,  dubioase,  care,  montate  de  Stânga  au  ca  scop  de  a 
discredita  DST-ul,  făcându-i  o  proastă  reputaţie. 

După  victoria  în  alegeri  a  Stângii  franceze  în  1981,  D.S.T.-ul  ca  şi  celălalt  serviciu 
secret  numit  SDECE,  a  devenit  ţinta  atacurilor  vehemente  şi  acuzaţiilor  montate  de 
stângişti  pentru  a  le  discredita.  Anumiţi  socialişti  au  cerut  pur  şi  simplu  desfiinţarea 
completă  a  DST-ului  sau  cel  puţin  înlocuirea  tuturor  inspectorilor  nestângişti  (de 
dreapta)  din  DST!  Totuşi,  ministrul  de  Interne  Gaston  Deferre,  a  refuzat  să-l 
concedieze  pe  directorul  M.  Chalet,  şef  al  DST-ului  din  1976. 

în  Septembrie  1982,  DST-ul  a  fost  readus  pe  tapetul  discreditării  şi  a  pierderii 
credibilităţii,  cu  ocazia  tenebroasei  şi  dubioasei  afaceri  TĂNASE,  acest  scriitor 
DISIDENT  român,  refugiat  în  Franţa  şi  chipurile  victimă  a  unei  foarte  stranii 
tentative  de  asasinat,  pusă  chipurile  la  cale  de  Serviciile  Secrete  comuniste  dela 


Nicolae  Niţă 


709 


Bucureşti! 

Această  OPERAŢIE  DE  INTOXICARE  montată  de  anumiţi  agenţi  ai  DST-ului  cu 
complicitatea  directă  a  Preşedintelui  Franţei  în  persoană,  Francois  Mitterand,  avea 
darul  să  ne  facă  să  credem  că  prin  acest  montaj  -  rapire-asasinare  a  disdentului  Virgil 
Tănase,  s'ar  fi  urmărit  destabilizarea  Securităţii,  poliţia  secretă  din  România!  Cel 
puţin  aşa  ni  s'a  spus  la  acea  epocă,  în  1982,  ori  înscenarea  Tănase  este  şi  astăzi  încă, 
o  afacere  nelămurită  şi  tenebroasă! 

Jacques  CHAMBAZ 
"Le  Quotidien  de  Paris",  Sâmbătă  4  Aprilie  1987,  pag  3. 

Iată  în  continuare  Declaraţia  D-nei  H.  Doreas,  care  a  studiat  limba  română  la 
INALCO-Sorbona  şi  pe  care  a  vrut  s'o  recruteze  ca  agentă  a  Securităţii  române 
profesorul  NICULESCU  Alexandru,  ofiţer  de  Securitate  trimis  de  Bucureşti  la  Paris, 
ca  profesor  la  catedra  de  limbă  română  de  la  INALCO  şi  Sorbona,  Paris  IV!  Demascat 
atât  de  D-na  Doreas  care  l-a  denunţat  DST-ului  cât  şi  de  ziarul  francez  de  dreapta 
"Present",  Niculescu  s'a  declarat...  "dizident".  în  acest  context,  Monica  Lovinescu  i-a 
consacrat  o  emisiune  la  Europa  Liberă  prezentându-1  drept  un  "erudit  şi  intelectual". 
Până  şi  "Cuvântul  românesc"  din  Hamilton-Canada  s'a  făcut  conştient  sau 
inconştient  pârghia  Securităţii  în  cazul  "bietului"  securist  Niculescu!  Scandalos!... 

în  cazul  racolării  (nereuşite)  a  D-nei  Doreas,  au  acţionat  atât  Niculescu  cât  şi  un 
alt  agent  al  Securităţii  pe  nume  Alexandrescu,  tot  profesor,  trimis  la  Sorbona,  şi  care 
între  timp  a  fost  rechemat  la  Bucureşti.  Absolut  toate  cursurile  zise  de  limba  şi 
literatura  română  ale  tov.  Alexandru  Niculescu  aveau  ca  obiect  de  atac  Sumanele 
Negre,  Legionarii  "nazişti"  (dixit  tov.  Niculescu)  şi  Mareşalul  Antonescu,  pe  care 
acest  ofiţer  de  Securitate  îl  prezenta  Francezilor  studioşi  şi  doritori  de  adevăr  ca  pe 
un  nazist  aliat  lui  Hitler!  Atât  prof.  Niculescu  cât  şi  Alexandrescu,  au  afirmat  public 
şi  în  mod  repetat  că  războiul  dus  de  România  sub  conducerea  Mareşalului  Antonescu 
a  fost  un  război  "contra  voinţei  maselor  populare",  nepopular  şi  fascist!  Sic!  Acest 
fapt  este  deosebit  de  grăitor  şi  demonstrează  faptul  că  învăţământul  limbii  române  la 
Paris  stă  sub  controlul  direct  al  Securităţii  şi  Ambasadei  RSR  prin  uneltele  sale. 

Iată  textul  Declaraţiei  D-nei  H.  Doreas: 

"în  cursul  lunii  Noembrie  1983,  Dl.  Alexandrescu  mi-a  telefonat  acasă  invitându- 
mă  la  Ambasada  României  la  Paris  la  un  cockteil  ce  avea  loc  în  seara  aceleiaşi  zile. 
Nu  m'am  dus. 

A  doua  zi,  i-am  văzut  pe  Domnii  profesori  Alexandrescu  şi  Niculescu  la  Sorbona 
la  catedra  de  limba  română  unde  aveam  cursuri. 

Ambii,  atât  Alexandrescu  cât  şi  Niculescu,  mi-au  propus  un  post  de  secretară  la  o 
Asociaţie  culturală  româno-franceză  situată  pe  rue  Lafayette  la  Paris.  Cerându-le 
detaliile  de  rigoare  asupra  obligaţiilor  acestui  post  ce  mi  se  oferea,  Niculescu  mi-a 
cerut  să  merg  la  Ambasada  RSR  din  Paris  pe  rue  de  1  Exostition  Nr.  5  în  sectorul  7  al 
Parisului.  Dl.  Niculescu  mi-a  spus  că  la  Ambasadă  voi  fi  primită  de  un  domn 
Georgescu  şi  că  va  fi  prezent  şi  el,  Niculescu,  cât  şi  profesorul  Alexandrescu. 
M'am  dus  a  doua  zi  dimineaţa  la  Ambasada  RSR  unde  după  ce-am  sunat  la  poartă 
mi-a  deschis  uşa  Dl.  Alexandrescu.  Am  fost  primită  de  un  consilier  al  Ambasadei  pe 
nume  Georgescu.  Profesorul  Niculescu  era  şi  el  în  Ambasadă  într'o  cameră  alăturată 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


710 


celei  în  care  discutam  cu  Dl.  Georgescu;  l-am  văzut  personal  pe  Niculescu  care  ţinea 
să  rămână  discret  în  camera  alăturată,  cu  uşa  deschisă,  din  incinta  Ambasadei  la 
parter. 

Dl.  Georgescu  mi-a  explicat  că  va  trebui  să  mă  ocup  de  corespondenţă  în  cadrul 
Asociaţiei  culturale  de  pe  rue  Lafayette-Paris,  să  organizez  colocvii,  să  mă  ocup  de 
serviciul  "cultural".  în  schimb,  pe  lângă  un  salariu  gras,  mi  s'a  promis  că  voi  putea 
obţine  constant  vize  de  intrare  în  România  şi  toate  înlesnirile  pentru  a  studia  în 
biblioteci  la  Bucureşti,  dat  fiind  că  pregăteam  o  lucrare  de  diplomă  cu  tema  "Titu 
Maiorescu  şi  Junimea"  sub  direcţia  D-nei  prof.  Catherine  Durandin  de  la  INALCO- 
Paris.  Dar  Dl.  Georgescu  a  adăugat  imediat:  -"Bineînţeles  Madame  Doreas,  aceasta 
presupune  că  veţi  fi  de  partea  noastră,  în  tabăra  noastră"! 

I-am  răspuns  că  mă  voi  gândi  la  această  propunere.  Dl  Georgescu  mi-a  explicat  că 
în  cazul  în  care  voi  accepta,  voi  fi  primită  personal  la  Ambasada  RSR  de  către 
Ambasadorul  României! 

înfricoşată,  a  doua  zi  m'am  dus  la  Sorbona  (Paris  IV)  unde  nu  l-am  găsit  decât  pe 
Dl.  Alexandrescu;  Niculescu  lipsea.  I-am  dat  Dlui  profesor  Alexandrescu  o  scrisoare 
cu  rugămintea  să  o  dea  Dlui  Georgescu  de  la  Ambasada  RSR-Paris.  în  acea  scrisoare 
îi  scriam  Dlui  Georgescu  că  nu  pot  a  accepta  postul  oferit,  invocând  motive  de 
sănătate,  obligaţii  de  familie  şi  examenele  pe  care  urma  să  le  susţin  la  prof. 
Niculescu. 

MmeH.  DOREAS 
Paris,  12  Iunie  1984 

Comentariile  sunt  de  prisos. 

FRONTUL  LIBERTĂŢII  2°4 
MOJIUNE 

La  sfârşitul  celui  de  al  doilea  război  mondial,  puterile  occidentale  victorioase, 
au  oferit  Uniunii  Sovietice  aliate,  ca  dar  şi  răsplată,  dreptul  de  a  lua  sub 
protectorat  strategic,  toate  statele  din  sud-estul  Europei,  ca  urmare  a  tratatului  de 
la  Yalta. 

în  virtutea  acestui  drept,  Uniunea  Sovietică  şi-a  permis  abuzul  de  a  impune 
acestor  state,  toate  reformele  specifice  comunismului. 

Printre  aceste  state,  se  află  şi  ROMÂNIA,  care  deşi  a  trecut  cu  forţele  sale 
armate  de  partea  aliaţilor  şi  a  contribuit  cu  însemnat  aport  de  sânge  la  învingerea 
Germaniei,  a  suferit  totuşi  cele  mai  barbare  măsuri  de  sovietizare  şi  opresiune. 

Astfel,  i  s'au  falsificat  alegerile  parlamentare  şi,  au  urmat  rând  pe  rând  măsuri 
de  neînchipuită  violenţă,  ca  de  exemplu:  Au  fost  asasinaţi  conducătorii  partidelor 
democratice,  s'au  expropiat  ţăranii  şi  li  s'au  colectivizat  în  mod  forţat  terenurile 
agricole,  au  fost  desfiinţate  toate  întreprinderile  private  mari,  mijlocii  şi  mici, 
implicit  pauperizându-se  grav  întreaga  populaţie,  s'au  înfiinţat  închisorile  de  tip 
comunist,  bazate  pe  metode  ruseşti  de  tortură. 

Astăzi  după  aproape  o  jumătate  de  secol  de  regim  comunist  silit,  ROMÂNIA 
continuă  să  fie  strivită  de  un  dublu  sistem  dictatorial:  în  primul  rând  de 
opresiunea  stăpânirii  interne,  exercitată  de  familia  Ceauşescu,  cu  toate 


204  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  58/59,  Iunie-Iulie  1987. 


Nicolae  Niţă 


711 


rubedeniile  sale  din  comitetul  central,  din  ministere,  din  consiliile  populare,  din 
întreprinderile  de  stat  şi  din  aparatul  de  represiune  al  securităţii,  poliţiei  şi 
armatei.  în  al  doilea  rând,  de  opresiunea  stăpânirii  externe,  exercitată  în  mod 
ocult  de  Uniunea  Sovietică,  prin  Consiliul  economic  de  ajutor  reciproc,  prin 
Tratatul  de  la  Varşovia  şi  prin  consilierii  sovietici  civili,  aflaţi  în  mod  permanent 
în  România. 

Astfel  Moscova  a  reuşit  să  canalizeze  întreaga  economie  a  României,  pentru 
realizarea  obiectivelor  comunismului  internaţional  şi  anume  întărirea  economică 
şi  militară  a  puterii  sovietice  şi  expansiunea  comunismului,  asupra  întregii  lumi. 

în  acest  scop,  URSS  acaparează  din  România,  produsele  industriei  grele, 
uşoare  şi  de  armament  şi  toate  resursele  principale  agro-alimentare  ale  populaţiei. 

Organele  dictaturii  interne,  exercitată  prin  familia  Ceauşescu,  îşi  asigură 
continuitatea  puterii  în  ROMÂNIA,  executând  cu  cea  mai  slugarnică  supuşenie, 
toate  ordinele  Moscovei,  împotriva  tuturor  interselor  vitale  ale  poporului  român. 

Restricţiile  alimentare  s'au  intensificat  atât  de  grav,  încât  populaţia  primeşte 
pe  cartelă  câte  un  kilogram  de  carne  de  persoană  numai  de  trei  ori  pe  an,  adică  la 
l  Ianuarie,  1  Mai  şi  23  August.  Uleiul  comestibil  este  servit  sub  strictul  necesar, 
odată  pe  lună,  câte  o  jumătate  de  litru  de  persoană.  Riguros  raţionalizate  sunt  şi 
celelalte  alimente  principale.  Magazinele  pentru  desfacerea  pâinii,  sunt  din  ce  în 
ce  mai  rare,  încât  sute  de  persoane  sunt  obligate  să  aştepte  la  coadă,  pentru  a-şi 
primi  raţia  zilnică,  de  regulă  veche  şi  râncedă.  De  asemeni  magazinele  alimentare 
de  stat  sunt  goale,  sau  nu  pot  servi  decât  conserve  vechi  şi  alterate  de  legume  ori 
peşte  uscat  şi  stricat. 

în  aceste  condiţii,  copiii  sunt  subalimentaţi,  expuşi  rahitismului  şi  degenerării. 
Din  aceleaşi  cauze,  mortalitatea  infantilă  este  foarte  ridicată.  Autorităţile  au 
primit  dispoziţii  să  elibereze  ceritificate  de  naştere,  numai  după  câteva  luni,  dacă 
apar  probabilităţi  de  supravieţuirea  noilor  născuţi.  Adulţii,  sunt  în  cea  mai  mare 
măsură  bolnavi  de  stomac  şi  ficat.  în  rândurile  pensionarilor,  rata  sinuciderilor 
este  în  continuă  creştere. 

Economia  statului  român,  counoaşte  în  schimb,  cea  mai  revoltătoare  risipă: 
Pentru  "Canalul  Morţii"  Dunăre-Marea  Neagră,  în  lungime  de  60  km,  s'au  alocat 
două  miliarde  de  dolari,  scontându-se  pe  un  trafic  de  75-100  milioane  tone  anual 
dar  în  realitate  acest  trafic,  n'a  depăşit  până  acum  şase  milioane,  deci  departe  de 
posibilitatea  amortizării  cheltuielilor.  De  asemeni,  s'au  investit  miliarde  de  dolari 
în  construirea  unei  industrii  chimice,  total  nerentabile. 

Exporturile  de  armament  ale  României  către  ţările  sau  mişcările  terorist- 
comuniste  din  lumea  a  treia,  au  sporit  în  ultimii  ani  atât  de  mult,  încât  România 
se  clasează  pe  locul  doi,  imediat  după  Uniunea  Sovietică. 

în  ultimă  analiză,  Moscova  plăteşte  foarte  bine  pe  familia  Ceauşescu,  în  scopul 
de  a  decima  poporul  român  şi  a  transforma  ţara  în  depozit  de  aprovizionare  a 
Uniunii  Sovietice.  Când  în  anul  1985,  Gorbaciov  a  fost  întrebat  de  consilieri  şi 
senatori  americani,  de  ce  tolerează  în  România  un  regim  atât  de  asupritor,  a 
răspuns  că  într'adevăr  sunt  counoscute  deficienţele  de  ordin  interior  ale  României 
dar,  Ceauşescu  se  află  în  schimb  în  fruntea  celorlalte  state  din  sud-estul  Europei, 
sub  aspectul  îndeplinirii  îndatoririlor  internaţionaliste.  De  aci  se  înţelege  clar,  că 
actualul  regim  comunist  din  România,  convine  de  minune  Kremlinului,  pentru  că 
îi  satisface  toate  exigenţele. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


712 


Orice  proteste  care  ar  porni  din  interiorul  României,  sunt  din  faşe  înăbuşite. 
După  greva  minerilor  de  la  Lupeni  din  2-3  August  1977,  extinsă  în  întreaga  Vale  a 
Jiului,  au  urmat  nenumărate  represalii  împotriva  minerilor  răsvrătiţi.  Astfel 
minerul  Dobre  a  fost  mutat  forţat  cu  întreaga  familie  în  oraşul  Craiova,  apoi  ucis 
în  amiaza  mare  de  către  o  maşină  a  securităţii.  Inginerul  Jurcă,  a  fost  împuşcat 
ziua  pe  stradă.  Alţi  24  de  mineri,  au  fost  închişi  în  azile  psihiatrice.  Regiunea 
minieră  Valea  Jiului,  a  fost  apoi  militarizată,  obligând  ca  în  mină  să  lucreze 
soldaţi  cu  mineri  vechi,  în  raport  de  unu  la  unu. 

Protestele  din  afara  României,  formulate  pe  calea  presei  şi  a  undelor,  deşi 
libere  şi  repetate,  nu  prezintă  nici  o  eficienţă  şi  nici  o  ameliorare  a  vieţii  din 
România.  Dimpotrivă,  fiecare  protest  de  această  natură,  este  apreciat  de  slugile 
asupritoare  din  ţară,  ca  un  certificat  de  bună  purtare  şi  chiar  ca  un  titlu  de  merit, 
în  faţa  stăpânilor  moscoviţi.  Este  evident,  că  numai  astfel  se  poate  îndeplini  cu 
certitudine,  planul  pentru  decimarea  lentă  a  poulaţiei  de  origină  latină  şi 
înlocuirea  ei  cu  seminţii  slave,  aşa  cum  de  altfel  se  procedează  cu  populaţia  din 
Basarabia  şi  Bucovina  românească,  smulse  prin  fraudă  din  trupul  ţării, 
în  domeniul  suprastructurii  spirituale,  situaţia  actuală  din  România,  este  tot  atât 
de  gravă.  Ne  mai  întâmpinând  nici  un  fel  de  rezistenţă  interioară  şi  nici  o 
interpelare  din  afară,  familia  Ceauşescu  procedează  cu  sfidare  la  distrugerea 
sistematică  a  culturii  României.  Sub  pretextul  sistematizării  oraşelor,  sunt 
demolate  monumentele  istorice,  bisericile  şi  mănăstirile,  precum  şi  clădirile  de 
importanţă  veche  culturală. 

în  Bucureşti  au  fost  demolate  nouă  mii  de  clădiri,  printre  ele  fiind  un  număr 
considerabil  de  monumente  istorice  datând  de  mai  multe  secole.  După  cum 
menţionează  ziarele  occidentale,  încă  65  de  mii  de  clădiri  urmează  a  fi  dărâmte. 

Până  în  prezent,  buldozerele  comuniste  au  distrus  şi  următoarele  biserici  din 
capitala  ţării:  Biserica  Enei,  Biserica  Alba-Postăvari,  din  secolul  XVI,  Biserica 
Spirea  Veche,  Biserica  Spirea  Nouă,  Biserica  Izvorul  Tămăduirii,  Biserica  Sfinţii 
Apostoli,  Biserica  Schitul  Maicilor,  Mănăstirea  Antim,  Mănăstirea  Cotroceni  din 
secolul  XVII,  Mănăstirea  Văcăreşti,  etc.,  etc. 

Sunt  în  curs  de  demolare  sau  deplasare,  deci  sub  pericolul  deteriorării: 
Biserica  Mihai  Vodă  din  secolul  XVI,  Biserica  Sf.  Spiridon,  Biserica  Răzvan, 
Biserica  Domniţa  Bălaşa,  Biserica  Colţea,  etc., etc. 

De  asemeni,  se  falsifică  limba  literară,  manualele  şcolare  şi  istoria  neamului, 
în  prezent,  populaţia  României,  este  defalcată  în  două  clase  sociale  reciproc  ostile: 
Burghezia  comunistă  jegmănitoare  şi  asupritoare  şi  marea  masă  a  populaţiei 
salariate,  istovită  de  muncă  şi  privaţiuni  materiale  şi  otrăvită  de  propaganda 
mincinoasă  a  dictatorilor  comunişti. 

La  demoralizarea  populaţiei  năpăstuite,  contribuie  şi  lipsa  de  perspectivă  care 
se  degaje  din  evenimentele  internaţionale  cotidiene.  Ce  fel  de  speranţe  poate  să 
mai  întrevadă  România,  când  constată  cu  consternare,  că  democraţiile  occidentale 
sunt  incapabile  să-şi  rezolve  propriile  lor  racile,  ca  mii  de  victime  nevinovate,  cad 
zilnic  sub  bombele  teroriştilor,  că  partidele  comuniste  se  infiltrează  sub  diferite 
denumiri  tot  mai  adânc  în  societatea  liberă  şi  tind  la  cucerirea  puterii  de  stat,  că 
eroicul  popor  afgan  care  luptă  cu  armele  împotriva  cotropitorilor  comunişti,  nu 
primeşte  ajutorul  meritat  din  partea  aşa  zisei  lumi  libere,  că  expanisioniştii 


Nicolae  Niţă  ■fr 


713 


comunişti  şi-au  asigurat  capul  de  pod  chiar  pe  continentul  american  şi  o 
suprap utere  democrată,  încă  nu  se  decide  să-l  lichideze. 

Cu  toate  acestea,  în  concluzie,  ROMÂNIA  alături  de  celelalte  popoare  captive, 
aşteaptă  cu  speranţă  nezdruncinată,  marile  evenimete,  prevestitoare  de 
LIBERTATE  şi  DEMOCRAŢIE. 

FRONTUL  LIBERTĂŢII 
(Expresia  politică  a  Mişcării  Legionare) 

Idei-Oameni-Fapte 

CITINDU-L  PE  MIRCEA  STREINUL  2°s 


de  Ovidiu  VUIA 


Se  naşte  la  2  Ianuarie  1910  în  comuna  Cuciurul-Mare  (Cernăuţi).  Terminând 
liceul  Aron  Pumnul  din  capitala  Bucovinei,  îşi  ia  licenţa  în  teologie  după  ce-a 
urmat  studii  de  litere,  filozofie  şi  drept. 

în  fruntea  unui  cerc  de  tineri  entuziaşti,  înfiinţează  în  anul  1931  gruparea 
literară  ICONAR,  înzestrată  curând  cu  o  editură  şi  revistă.  Ani  de  zile  a  fost 
conducătorul  şi  idealul  ante-mergator  al  mişcării  cunoscută  în  istoria  culturii 
româneşti  sub  denumirea  Iconar ismului. 

în  portretul  în  peniţă  semnat  de  pictorul  Rudolf  Rybiczka,  îi  admirăm  chipul 
tăiat  parcă  în  lemnul  fagului  din  Codrul  Cosminului,  având  trupul  de  lebădă  al  lui 
Lohengrin,  descins  din  eresuri  şi  drept  cunună,  într'un  peisagiu  suind,  două 
turnuri  de  biserică  valahă,  simbolul  goticului  moldovenesc,  întru  a  cărui  împlinire 
a  muncit,  El,  artistul.  Respectiva  noţiune  nu  corespunde  celei  încetăţenite  în 
istoria  artei  româneşti  privind  prezenţa  unor  ferestre  sau  portale  gotice  în 
construcţia  lăcaşurilor  sfinte  din  nordul  Modovei,  ci  se  dorea  expresia  unui  urcuş 
vertical  pe  treptele  şpriţului  spre  desăvârşirea  sufletului. 

Autor  a  mai  multor  volume  de  versuri,  avea  în  1938  o  mulţime  de  romane  în 
proiect  cât  şi  două  librete  de  operă:  Meşterul  Manole  pentru  muzică  de  Paul 
Constantinescu  şi  Zamolxe  pe  muzică  de  Liviu  Rusu,  amândoi  artişti  iconari. 

Prin  poezia  sa  Mircea  Streinul,  împreună  cu  Traian  Chelariu  şi  Vasile  Posteucă  - 
cei  mai  bine  cunoscuţi  de  mine  -  alcătuiesc  un  adevărat  triptic  statuar  al  Bucovinei. 

Fiecare  însă  cu  propria  pecete  a  duhului  său  creator:  Tr.  Chelariu  realizează 
întrebuinţând  rigla  şi  compasul  raţiunii  o  autentică  arhitectură  a  ideilor  îmbrăcată 
în  purpura  poeziei,  modelul  său  este  clasicizantul  modern  Paul  Valery,  materialul 
de  lucru,  nu  rar,  zăpezile  de  pe  înălţimile  iernilor  veşnice.  Deşi  îl  venera  pe  Tudor 
Arghezi,  nu  era  un  meşteşugar  al  cuvintelor  potrivite,  în  primordial  îl  preocupa 
cizelarea  perfectă  a  ideii  după  exemplul  păsărilor  brâncuşiene,  de  unde  bogăţia 
neologismelor  în  text  şi  uneori  a  ritmului  şi  rimei  asonante,  căci  Traian  Chelariu 
întrupa  gânditorul,  în  egală  măsură,  cu  poetul. 

Cu  toate  că  drumul  său  a  reprezentat  o  spinoasă  Golgotă,  opera  sa  asigură  pe 
cititor  că  fiinţa  Poetului  şi-a  găsit  lumina  marei  împărtăşanii  de  pe  culmile  Cerului, 
transformat  în  Sfânt  Sinai  interior. 

Vasile  Posteucă,  opus  flagrant  lui,  recurge  cu  precădere  la  armoniile 
sentimentului  curat  şi  plin  de  culori  precum  zările  aurorelor  celeste,  instrumentul 
prediliect  este  fluierul  păstorului,  deci  poeziile  lui  ne  apar  -  aşa  le  şi  intitulează  - 


205  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VI,  Nr.  58-59,  Iunie-Iulie  1987. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


714 


drept  cântece  de  fluier,  dar  mai  exersează  şi  pe  vioara  fermecată  a  Craiului-nou, 
Ciprian  Porumbescu.  Nu  întâmplător,  o  povesteşte  în  Băiatul  drumului,  copil  fiind 
a  început  să-şi  cioplească  în  lemn,  o  vioară. 

Vasile  Posteucă,  imprimă  stihului  său  o  unică  muzicalitate,  înrudită  cu  tilinca 
mioarelor  albe  de  la  stână  şi  trilul  ciocârliei  din  crânguri,  prin  această  serafică 
însuşire  se  apropie  de  arta  marelui  poet  Octavian  Goga:  îngerii  muzicanţi  din 
Quattrocento  coboară  din  cadrul  nemuririi  lor  pe  plaiurile  satului  de  la  poalele 
Rarăului  sau  ale  munţilor  albăstrui  ai  Sibiului,  lăcrămaţi  şi  în  ochii  lui  Aron 
Cotruş.  V.  Posteucă  a  ştiut  să-i  poarte  în  inima  lui  în  întreaga  lume,  pe  drumul 
lung  al  exilului,  Rilke  contemporan  al  muzicii  rock,  până  în  depărtata  Americă. 

De  aici  impresia  copleşitoare  a  lecturii  sale  astăzi:  versul  lui  apare  uns  magic,  el 
conduce  ca  un  mistic  De  Profundis  în  străfunduri  şi  prin  ele  la  izvoarele  de  la 
origini,  paradisiace. 

Lângă  ei,  Mircea  Streinul  ne  surprinde  cu  o  notă  cât  se  poate  de  particulară  şi 
originală.  Astfel  poezia  sa  se  cristalezează  ca  urmare  a  unei  explorări  în  zonele  de 
dincolo  ale  visului,  potrivit  definită  într'un  titlu  de  carte:  Itinerariu  cu  anexe  în  vis. 
Dar  visul  nu  este  ca  la  Trakl,  -  poet  din  care  a  tălmăcit  şi  s'a  considerat  că  l-a  şi 
influenţat  -  domeniul  unor  paradise  artificiale  baudelairiene  provocate  prin  eter 
sau  alte  narcotice,  ci  cu  rădăcini  profunde  în  omul  primitiv  al  naturii,  păstor  sau 
vânător,  totuna. 

De-aceea  Tarot  sau  călătoria  omului,  un  alt  volum  de  poezii,  ne  va  trece  pragul 
către  o  ţară  cu  totul  imaginară,  de  vis,  dar  nu  a  basmului,  feericul  existent  totuşi, 
izvorăşte  din  trăirea  într'un  mediu  lipsit  de  legile  spaţiului  obişnuit,  timpul  oprit  în 
durata  sa  încremenită  ca  în  eternitate,  astfel  că  nu  mai  ştim  dacă  este  în  sufletul 
omului  sau  al  plantei  ori  sălbăticiunii  codrului,  ori  în  toţi  deodată  căzuţi  din 
cunoaşterea  lor  exterioară  într'una  lăuntrică  abisală. 

Dintr'o  astfel  de  experienţă,  onirismul  lui  Mircea  Streinul  împrumută  o 
accentuată  tentă  suprarealistă,  termenul  despicat  în  componentele  sale,  îl 
cuprinde  mai  fidel  decât  o  fac  faţă  de  elucubraţiile  dadaiste  sau  inversiunile 
conştiente  şi  artificial  manevrate  de  către  discipolii  şi  epigonii  lui  Andre  Breton. 

Prin  aceste  noi  împerechieri  suspendate  într'un  vid  al  inimii,  aflat  pe  firul  vieţii 
depăşite  în  absolut,  desvăluim  la  poetul  nostru  corespondenţe  nespus  de 
proaspete,  limbaj  îmbogăţit  cu  inedite  mistere  ale  lumii,  astfel  că  putem  afirma, 
dacă  Lucian  Blaga  a  insuflat  lucrurilor  din  jur  un  deosebit  fior  metafizic,  Mircea 
Streinul  face  ca  ele  să  primească  în  jur  o  aureolă  tainică,  ridică  într'un  suspens 
întins  până  la  un  tragism  înăbuşit,  actul  de  cunoaştere,  pe  tărâmul  inconştientului, 
al  poeziei. 

Simţirea  artistului  devine  un  vas  comunicant  al  mediului  său,  nu-i  vorba  de  o 
contopire  panteistă  ci  de  o  altă  modalitate  perceptivă,  prin  astfel  de  senzaţii  trece 
eremitul  când  printr'o  serie  de  îndelungate  exerciţii  ajunge  să-şi  piardă  corpul,  în 
favoarea  spiritului  pur. 

M.  Streinul  compune  liturghii  agreste  pentru  ritualul  dictat  de  religia  poeziilor 
superioare,  peisagiile  visate  au  contururile  estompate  în  aburii  meditaţiilor  cum  în 
această  halucinantă  Descripţie: 

Stau  caii  ca  nările'n  aburi  de  râu. 

Tufişuri  cu  noapte  cresc.  Stepe 


Nicolae  Niţă 


715 


Visează.  Miroase  a  vară  şi-a  grâu. 

Prin  umbră  mai  flutură  coame  de  iepe. 

Şi  iată  prima  strofă  din  Logodnă  mistică,  inel  cu  nestemate  pentru  degetul 
Fecioarei  din  icoană: 

Astfel  fu:  crepusculară 
tristeţa  toţi  ciobanii  luminară 
pe-a  munţilor  singurătate 
şi-a  inimilor. 

De  fapt,  chemarea  trupului  se  transmite,  după  confundarea  planurilor  spaţiale 
amintite,  stejarului: 

Fata  sta'n  genunchi 
şi  glorios  stejarul 
simţea'n  rărunchi 
omeneasca  după  trup  chemare. 

Viziunea  ia  proporţii  urieşeşti,  primeşte  încărcările  începutului  şi  sfârşitului  de 
veac,  crepuscul  de  zi  şi  seară,  moarte  şi  naştere,  rai  şi  iad,  într'una: 

Stejarul  fremăta 
şi  îngerilor  le  venea  ca  tristeţa 
sau  bucurie  a  ei 
lumina  soarelui. 

în  vale  putrezeau  cerbii 
cu  picioarele'n  lut. 

De  partea  cealaltă  flăcăul,  perechea  fetei,  nu  are  nici  altar  nici  mireasă  pentru  el: 

Numai  flăcăul,  care 

strângea  stele,  la  târg,  din  sudoare, 

n'a  ştiut  că  fata  era  la  stejar. 

După  o  pauză  minoră  aflăm  că  împlinirea  totuşi  a  avut  loc,  lemnul  s'a  închis, 

Când  lemnul  s'a  închis, 
frunzele  în  sângeriu  s'au  dat 
era  stejarul  ca  un  împărat- 
şi  totul  s'a  făcut  de  vis. 

Ca  în  lucrările  suprarealiste  ale  lui  Picasso,  şi  în  poezia  lui  Mircea  Streinul 
elementele  ni  se  înfăţişează  disparat  -  ca  o  aruncată  în  aer  Guernica  -  cititorul  va  fi 
nevoit  pentru  a  găsi  înţelesul  şi  mesajul  să  le  aranjeze  el,  în  forma  ceruta,  astfel  că 
va  descoperi  în  Logodna  mistică  redarea  Sburătorului,  mit  popular,  legătura  dintre 
fată  şi  băiat  trecută  prin  rostul  ei  autohton  în  paza  stejarului-stăpân,  de  unde 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


716 


prezenţa  cadrului  pitoresc  şi  al  pădurii  descântate  la  lună  ar  putea  corespunde 
primilor  paşi  făcut  de  muritor  pe  pământul  tare,  totemurilor  străbune  din  picturile 
lui  Ţuculescu. 

Acelaşi  mit  al  Sburătorului  a  constituit  tema  unui  poem  de  I.  Heliade  Rădulescu 
şi  a  lui  Călin,  poveste  mirifică  în  versuri  de  Mihai  Eminescu. 

A  mai  fost  caracterizat  M.  Streinul  ca  un  slujitor  al  Thanatosului,  adică  ar  fi 
cultivat  moartea  cu  voluptatea  unui  preot  al  ei,  i-ar  fi  adus  pe  altarul  frumuseţii 
cele  mai  alese  dintre  ofrande. 

Nimic  mai  fals!  Cum  reese  din  poezia  Fragmetnarium,  atitudinea  sa  este  cea  a 
baciului  din  Mioriţa,  de  altfel  din  descrierea  de  până  acuma  nici  nu  se  putea  să  fie 
altcumva.  Desigur  cântecul  mioritic  filtrat  prin  fiinţa  proprie,  va  duce  mai 
prounţat  prin  nunta  cosmică  la  resemnare  finală,  în  Dumnezeu: 

Când  m'or  coborî'n  mormânt, 
fiecare  frunză  va  fi  cuvânt, 
ochii  vor  lumina  în  amintire, 
ca  să  dea  serilor  de  ştire: 
ţara  heruvimilor  să  vadă 
cum  le  vine  fratele'n  livadă, 
logodit  cu  şoapta  vântului 
în  umbra  pământului, 
între  noapte  şi  zi,- 
iar  cine  va  auzi 
suişul  sângelui 
la  tâmplele  muntelui, 
să  se  uite  cum  trupul  meu 
s'a  aşezat  în  inima  lui, 
la  dreapta  soarelui, 
la  amiază  de  bine  şi  rău- 
cum  a  hotărît  Dumnezeu. 

Ce  urmează  constituie  de  fapt,  apoteoza  Meşterului  Manole,  Demiurgul-scriitor, 
încununat  cu  propria  sa  lumină; 

Avorbitorul  s'a  declarat  învins 

şi-a  intrat  în  lumină, 

iar  îngerii  s'au  stins 

în  focurile  din  grădină, 

peste  cari  luminau 

ploile  cumpărate  din  pădurile  inimii. 

pe  când  scriitorul  îşi  ridica  fruntea, 

simţindu-se  ca  Dumnezeu  după  despărţirea  apelor. 

Redăm  integral  fragmetnul  final  al  poemului  ca  să  se  vadă  încăodată  toate 
caracteristicile  matricei  creatoare  ale  autorului  nostru,  relevate  şi  accentuate  de 
noi  mai  sus,  Visul  ţării  lui  Tarot,  călătoria  omului  pe  drumul  întoarcerii  sale  la 
pământul  strămoşilor  vii  încă,  în  inima  lutului,  în  trandafiri,  biserici  şi  izvoare: 


Nicolae  Niţă 


717 


Fraţii  de  cruce  spuseră: 

"Te-au  cuminţit 

zăpezile  pe  frunte, 

ciobane  pe  la  cerbi  desprins; 

pădurile  s'au  depărtat  şi'n  locul  lor 

doar  ochii  ciutelor  te-au  nins 

cu  tristeţi. 

La  horă  te  prindeai  cu  stelele 
şi  focul  ni  te-a  mistuit; 
dar  gândul  nostru-i:  de-azi 
pământul  să  te  crească  înmiit- 
din  toată  puterea  lui  nemărginită, 
în  fluierul  muntenilor, 
depărtările  te-audă, 
aburul  gurii  tale 
să  cadă  vânt 
pe  frunza  udă 
a  dimineţii  de  pădure, 
în  pâcle  -  toamna  -,  suflete, 
să  te  resfiri 
şi  sângele 

să-ţi  curgă'n  trandafiri, 

biserică  în'nalturi  să  te  urci 

şi'n  isvoare  să  doineşti 

acum  şi'ntotdeauna 

sub  cerul  larg  al  ţării  româneşti". 

Apoi  au'nceput 
dealurile  să-l  pomenească 
pe'nţelesul  lor, 
sunând  din  inima  pădurilor. 

Zece  cuvinte  ale  fericitului  Francisc  din  Assisi  cuprind  rugăciunile  poetului.  Se 
face  referinţă  la  Sfântul  Francisc  fiindcă  acesta  e  poet,  a  scris  poemul  închinat 
soarelui  şi  pământului,  exegeţii  îl  aşează  printre  primele  poezii  ale  literaturii 
italiene  şi-l  consideră  pe  autor  ctitorul  Renaşterii,  deschizătorul  noii  epoci.  în 
afară  de  aceasta,  fericitul  Francisc  a  împlinit  destinul  unui  poet  şi  în  faptele  sale  de 
fiecare  zi,  în  cele  din  urmă  a  ajuns  să  cunoască  graiul  păsărilor,  astfel  că  porumbeii 
albi  veneau  şi  i  se  aşezau  pe  umeri,  ca  pe  streşinile  cerului. 

Redăm  prima  parte  a  celui  de  Al  Zecelea  Cuvânt: 

Şi-acuma,  Doamne,  am  rămas  cu  Tine 
să  stau  de  vorbă.  Inima-mi  tresare, 
iar  glasul-mi  scade  şi-i  atât  de  bine, 
că'n  suflarea  ta  de-albastră  glie 
mă  simt  ca  păcuraru'n  dulcea  înserare, 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


718 


când  somnul  ni-i  prieten  şi'n  cărare 
dulăii  îl  aşteaptă  cu  lătrat  de  bucurie. 

Posibilitatea  de  a  se  simţi'n  răsuflarea  albastră  de  glie  a  lui  Dumnezeu  ca 
păcurarul  aşteptat  de  dulăi  pe  înserate,  corespunde  celui  mai  tipic  sofianism 
blagian,  transcendentul  coborît  ne  aminteşte  pe  Dumnezeu  lăsat  ca  o  umbră 
printre  noi,  al  lui  Tudor  Arghezi  din  poezia  Belşug. 

Este  locul  să  subliniez  că  în  concepţia  filozofului  Lucian  Blaga  sofianismul, 
perspectiva  lui  Dumnezeu,  cel  ce  coboară  pe  pământ,  constituie  o  categorie  abisală 
a  spiritului  său  creator  românesc  şi  ortodox,  ea  semnifică  perceperea  lui 
Dumnezeu  aşezat  între  lucruri,  lângă  om. 

Recent  în  Mitologia  română,  Romulus  Vulcănescu  în  tendinţa  sa  de-a  desfiinţa 
caracterul  creştin  ortodox  al  neamului  nostru  şi  a-1  ancora  cu  rădăcini  ancestrale 
doar  în  păgânismul  daco-roman  sau  mai  anterior  indo-european,  susţine  că  în 
credinţele  populare  vechi  de  cele  mai  multe  ori  transcendentul  urcă,  iar 
bizantinismul  tardiv  a  introdus  cu  Sofia  lui,  aspectul  transcendentului  care 
coboară  descris  de  Lucian  Blaga. 

Cu  siguranţă  criticul  filozofului  român,  etnologul  Romulus  Vulcănescu,  arată  o 
completă  înstrăinare  faţă  de  ideile  primului.  Lucian  Blaga  opunea  sofianismul 
ortodox  românesc  catolicismului,  la  acesta  legătura  dintre  Dumnezeu  şi  om  se  face 
pe  orizontalitate  prin  intermediul  preotului,  pe  când  la  protestanţi  căutarea 
Domnului  este  o  continuă  nelinişte  spre  ceruri,  mâinile  întinse  se  amplifică  în 
turnurile  înalte  ale  catedralelor  gotice,  dar  de  cele  mai  multe  ori  cerul  le  rămâne 
închis,  gol,  de  unde  tăgada  şi  ateismul  confesiunii  respective. 

Reprezentarea  raportului  dintre  Divinitate  şi  om  nu  are  nici  o  legătură  cu 
imboldul  continuei  înălţări  prezent  la  toate  popoarele,  Olimpul  la  greci,  Dogaionul 
la  Daci,  Ceahlăul  şi  Muntele  Găina  la  Români,  de  fapt  se  realizează  prin  suişul  pe 
vârful  crestelor,  progresiva  reîntoarcere  la  locul  paradisului  pierdut,  ecou  ce 
durează  în  inima  muritorilor  ca  o  amintire,  anametisul  platonic,  după  grădina 
fericirii  pierdută  cândva,  la  începuturile  biblice. 

în  lumina  acestor  date  s'ar  putea  postula  că  românul  ortodox  se  înalţă  la  cer  cu 
Dumnezeu  în  inimă,  catolicul  condus  de  marele  preot  unde  protestantul  se  duce 
singur  cu  mari  îndoieli  până  la  angoasa  pastorului  Kierkegaard. 

Mircea  Streinul  prin  Al  zecelea  Cuvânt  mai  vine  odată  să  întărească  sofianismul 
nostru  ortodox. 

Presentimentul  morţii  învie  atmosfera  din  De-a  v'aţi  ascunselea  de  acelaşi  Tudor 
Arghezi: 

Răcoarea  serii  aspre  mă'nfioară 

şi'n  aer  ca  şi  când  o  liturghie 

s'ar  pregăti.  Vrea  robul  tău  să  moară, 

Doamne. 

Transfigurarea  sa,  unirea  cu  roadele  ogorului  până  la  pâinea  frântă  pe  masă,  îl 
atinge  pe  Nichifor  Crainic  din  Cântecul  potirului: 

Vrea'n  arbori  iar  să  treacă,  iar  în  grâne 


Nicolae  Niţă 


719 


să  circule,  spre  lauda  Ta,  şi'n  rouă 
să-şi  aburească  răsuflarea,  pâne 
să-i  fie  inima,  ca'n  două 
să  i-o  frângi. 

întâlnirea  cu  Dumnezeu  aparţine  unui  Hoelderlin  român,  nu  mai  puţin 
mişcătoare  şi  plină  de  miresme  duhovniceşti  în  hotarele  ei  capato-dunărene, 
coviltir  la  podoabele  căruia,  sacru  acoperământ  de  ţară,  a  lucrat  cu  măiestrie  şi 
cântăreţul  Floricăi  şi  miorcanilor,  Ion  Pillat: 

Pătrund  de-acum  apropierea 

de  floare-a  frunţii  Tale  înstelate, 

de-acuma  inima,  ce'n  pieptu-mi-slab  mai  bate, 

e-a  Ta  -  şi-a  Ta  e  şi  tăcerea 

ce-mi  urcă  umerii  cu  aripi  de  eternitate. 

Punctul  cel  mai  sus  emană  raze  divine,  foşniri  ce  se  relevă  tot  în  cosmosul 
sofianic  de  jos  al  poetului: 

Odaia  Doamne,  plină-i  de  tămâie 
şi  când  veşmintele-Ţi  adie 
ca  vântul  slobod  la  câmpie, 

Te  simt  trecând  prin  grâie 
şi  prin  veşnicie. 

La  urmă  când  descinde  în  rai,  visul  se  sparge  deodată,  astfel  că  în  loc  de  spini, 
Domnul  îi  va  pune  pe  suflet  scai.  Ar  fi  de  socotit  totul  un  joc  dacă  sângele  de  pe 
frunte  nu  ar  dovedi  urmele  paşilor  duhului  sfânt  trecut  peste  dânsul: 

Aşează-mi,  Doamne,  sufletu'ntre  scai- 
Lumina  lor  să-mi  sângere  pe  frunte. 

Cadrul  este  bucolic,  aşa  ca'n  idilele  lui  Teocrit,  desfăşurate  pe  plaiurile  Bucovinei 
cu  oamenii  ei  îmbrăcaţi  în  alb,  gură  de  rai,  odaie  a  lui  Dumnezeu.  Pentru  pereţii  ei, 
mâna  poetului  a  ţesut  caerele  soarelui  de  lângă  apele  unde  se  adună  cerbii 
dumbrăvilor,  minesterguri  şi  covoare  împrăştiind  miroase  de  stele,  biserici  şi 
trandafiri  ce-i  poartă  sângele,  poemele  sale:  Zece  cuvinte  ale  fericitului  Francisc  de 
Assisi. 

După  aceste  cuvinte  scrise  pe  marginea  poeziei  lui  Mircea  Streinul,  monument 
de  artă  românească,  sunt  nevoit  să  pomenesc  că  poetul  a  murit  în  condiţii  foarte 
tulburi,  mi-a  fost  greu  să  aflu  ceva  precis  despre  sfârşitul  său,  astăzi  când  cronicele 
aduc  slave  şi  laude  doar  celor  ce  s'au  pus  în  slujba  Leviatanilor. 

Au  fost  vremuri  întunecate,  foarte  întunecate,  atunci  în  Austria  primului  an 
după  terminarea  războiului.  Dar  s'a  găsit  încă  atâta  lumină  să  i  se  încropească 
pentru  trupul  neînsufleţit  un  giulgiu,  mai  fin  decât  foile  de  crin  şi  astfel  să  i  se 
pregătească  ridicarea  la  ceruri  după  ceremonialul  lui  Oedip  la  Colona  petrecut  pe 
ultimul  său  drum  de  Tezeu;  pentru  Mircea  Streinul  ultimul  său  convoi  îl  formăm 
cei  ce-1  iubim  şi  ne  dăm  mâinile  inimilor  noastre  ca  să-l  purtăm  voevod  pe  patul 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


720 


său  cioplit  în  lemnul  pădurilor  de  fagi  bucovinene:  reîntoarcerea  spiritului  său, 
acasă,  în  veşnicie. 

Moartea  poetului  a  încheiat  călătoria  Omului,  Tarot,  după  dispariţia  sa,  a  intrat 
în  lumina  Visului  şi  a  Legendei,  Mit.  Dincolo  de  vremuri,  pentru  noi  şi  toţi  fraţii 
săi,  iconari,  ne  adresează  Sfintele,  Cuvintele: 

Totuş,  poate  că  sufletul  nostru  va  sta  dovadă,  fraţi  iconari,  pentru  toate  cerurile. 

CENZURĂ  DACĂ...  NU  TE  ALINIEZI  206 

de  Mircea  OPREANU 

Deşi  Franţa  era  cunoscută  şi  preamărită  ca  "ţara  libertăţii"  şi  unde  cenzura  nu 
se  cunoştea,  astăzi  are  şi  ea  cenzură,  mai  precis,  publicaţiile  sunt  cenzurate  dacă... 
nu  respectă  linia  impusă  de  cercurile  evreieşti.  Cenzura  ilegală  a  funcţionat  în 
timpul  procesului  lui  Klaus  Bărbie.  Şi  iată  cum: 

Primul  exemplu: 

Un  ziarist  neiniţiat  în  tainele  ordinelor  secrete,  angajat  la  ziarul  de  stânga 
"Liberation"  din  Paris,  face  o  imprudenţă  cu  urmări  grave;  ziaristul  este  concediat 
imediat  şi  ziarul  sustras  de  pe  piaţă!  Ce  s'a  întâmplat  aşa  de  grav  ca  să  ducă  la  o 
concediere  fără  preaviz,  iar  ziarul  să  fie  retras  de  pe  piaţă? 

Un  cetăţean  francez,  Georges  Cazalot,  unul  care  îşi  face  gânduri  şi  nu  înghite 
tot  ce  i  se  pune  în  faţa  ochilor  sau  a  urechilor,  ajunge  la  concluzia  că  era  imposibil 
ca  la  Auschwitz  să  fie  omorîţi  în  timp  de  patru  ani  între  patru  până  la  şase 
milioane  de  evrei.  (în  Germania,  dacă  nu  crezi  şi  te  exprimi  în  public  asupra 
acestui  fapt,  ţi  se  face  proces  penal).  Ştiind  că  lagărul  dela  Auschwitz  a  funcţionat 
numai  patru  ani,  atunci  ar  fi  trebuit  să  fie  ucişi  în  fiecare  an  un  milion  de  evrei. 
Francezul  s'a  gândit  că  suma  de  un  milion  nu  spune  mult  şi  tot  gândindu-se 
ajunge  la  concluzia  că  ar  putea  să  le  concretizeze  şi  simplificând  poate  mai  uşor 
înţelege  sensul  cifrelor  şi  al  măcelului  cel  real.  Cazalot  pleacă  dela  cifra  de  un 
milion  şi  o  împarte  la  365,  adică  zilele  anului  şi  ajunge  la  concluzia  că  zilnic  ar  fi 
fost  ucişi  (gazaţi)  2.739  de  evrei.  Pentru  simplificarea  operaţiilor,  rotunjeşte  cifra 
la  3.000,  cifră  care  poate  s'o  înţeleagă  oricine.  Plecând  dela  cifra  de  3.000,  care 
reprezintă  cadavrele  evreilor  omorîţi  zilnic  de  nazişti,  dă  următorul  tablou: 

1.  Suprafaţa  acoperită:  lungimea  unui  cadavru  1,60  m,  lăţimea  0,40  m. 
înmulţite  cu  3.000,  dau  o  suprafaţă  de  1.920  m2,  egală  cu  o  parcelă  de  600  x  3,20 
şi  care  reprezintă  în  natură  cam  o  jumătate  dintr'un  teren  de  fotbal,  sau  o  stradă 
lungă  de  600  m. 

2.  Volumul  deplasat:  înălţimea  unui  cadavru  0,15  înmulţită  cu  suprafaţa  de 
1.920  dă  un  volum  de  288  nD. 

3.  Greutatea  deplasată:  un  cadavru  cântăreşte  aproximativ  50  kg  şi  dacă 
înmulţim  3.000  x  50,  atunci  ajungem  la  cifra  de  150.000  kg.,  adică  150  de  tone. 

Şi  asta  în  fiecare  zi,  timp  de  PATRU  ANI,  ZI  şi  NOAPTE  şi  numai  NOAPTEA  - 
fiindcă  aşa  sună  povestea  jidovească  adică  practic  să  deplasezi  în  fiecare  noapte, 
adică  în  12  ore,  150  tone  de  cadavre,  fără  să  audă  nimeni!  Dar,  francezul  merge  cu 
raţionamentul  şi  mai  departe  şi  se  întreabă  câţi  sclavi  ar  fi  trebuit  să  transporte 
cadavrele,  când  s'au  putut  curăţi  camerele  de  gazare,  când  şi  de  cine  a  fost  scoasă 
cenuşa  din  crematorii  şi  unde  a  fost  depozitată  aceasta?  Şi  se  mai  întreabă 


206  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VII,  Nr.  60,  August  1987. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


721 


Georges  Cazalot  cine  a  transportat  combustibilul,  cine  l-a  încărcat  şi  descărcat, 
când  se  ştia  prea  bine  că  acesta  putea  fi  întrebuinţat  mai  bine  în  altă  parte  decât 
să  alimentze  focul  pentru  incinerarea  a  3.000  de  evrei  zilnic. 

Cugetătorul  francez  ajunge  la  concluzia:  "Şi  nouă  ni  se  spune  că  suntem  cel 
mai  inteligent  popor  din  lume.  Atunci,  reflectaţi  vă  rog!" 

Reflecţia  şi  reacţia  au  avut  loc  imediat  după  apariţia  ziarului  la  28  Mai. 
Alarmă!  Se  judeca  procesul  lui  Bărbie  şi  un  francez  chestiona  cifrele  prezentate  de 
evrei.  Au  urmat  telefoane  şi  ameninţări.  Redactorul  este  concediat  fără  preaviz, 
iar  directorul  ordonă  retragerea  tuturor  exemplarelor  de  pe  piaţă! 

Se  pare  că  Jehova  n'a  dat  acoperire  Cahalului  când  a  ordonat  să  se  trâmbiţeze 
ştirea  cu  gazarea  milioanelor  de  evrei  la  Auschwitz.  Să  fi  dormit?  Sau  era  la 
plimbare? 

Al  doilea  exemplu: 

Tot  în  timpul  procesului  Klaus  Bărbie,  tot  la  dorinţa  Cahalului,  este  interzisă 
distribuirea  unei  reviste  care  şi-a  pus  ca  scop  să  demaşte  falsificările  de  istorie. 
"Annales  d'  Histoire  Revisioniste"  cu  sediul  la  Paris  combate  teza  "gazării  şi 
uciderii  a  şase  milioane  de  evrei"  şi  Cahalul  reuşeşte  printr'o  minciună  să 
interzică  directorului  revistei  distribuirea  ei.  într'un  articol  se  susţine  că  pentru  a 
"gaza"  şi  "incinera",  guvernul  german  trebuia  să  construiască  uzine  enorme. 
Justiţia  franceză,  la  presiunea  asociaţiilor  evreieşti  şi  pe  baza  unei  minciuni,  şi 
anume  că  publicaţia  ar  fi  anonimă,  fără  audierea  directorului  (deşi  revista  avea  un 
director  şi  se  preciza  difuzorul)  judecătorul  ordonă...  interzicerea  distribuţiei 
revistei!  Practic  n'a  prea  avut  rezultat.  Revista  se  găsea  la  abonaţi  şi  toate 
exemplarele  puse  spre  vânzare  dispăruseră.  Un  fapt  de  remarcat:  orice  s'ar 
întâmpla,  Cahalul  trebuie  să-şi  impună  părerea! 

Adresa  revistei:  Annales-d'Histoire  Revisioniste,  B.B.  9805,  75224  Paris 
Cedex  05,  Franţa.  Abonament  anual  220  FF  -  patru  numere  anual  -  OGOMIOS,io 
rue  des  Pyramides,  75001  Paris. 

OMUL  DIN  TRAISKIRCHEN  2°? 

SAU 

BRAŢUL  LUNG  AL  REVOLUŢIEI 

de  Nicolae  ŞOLEA 

•  SPRE  CUNOŞTINŢĂ:  Povestirea  care  urmează  este  inspirată  dintr’un  caz  real,  petrecut  cu  mai  mulţi  ani  în  urmă. 
Personajele  cuprinse  în  această  schiţă,  precum  şi  numele,  sunt  imaginare!  Asemănarea  unora  cu  aceste  personaje 
este  cu  totul  întâmplătoare. 

Locotenentul  Mărculescu  se  sculă  în  acea  dimineaţă  devreme,  aşa  cum  îi  era 
obiceiul,  trase  draperiile  şi  deschise  larg  geamul  dormitorului.  De  afară  pătrunse 
puternic  zgomotul  oraşului.  De  peste  drum  în  parcul  Ioanid,  ciripitul  păsărilor  şi 
chiotul  copiilor  îl  trezi  de  tot.  îşi  aduse  aminte  că  în  ziua  aceea,  după  cum  îl 
anunţase  şeful,  este  liber. 

După  un  duş  şi  bărbierit  rapid,  făcu  o  cafea  pentru  Maria,  apoi  se  pregăti  s'o 
ducă  pe  aceasta,  la  spitalul  de  urgenţă,  unde  lucra. 


207  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VII,  Nr.  60,  August  1987. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


722 


în  drum  spre  spital  i  se  perindă  prin  faţă  cartierul  unde  copilărise:  Bulevardul 
Dacia,  cu  vilele  sale  rezidenţiale,  unde  de  copil,  încerca  să  ghicească  de  la  mare 
distanţă  mărcile  maşinilor,  din  faţa  ambasadelor,  Calea  Dorobanţi,  Şos.  Ştefan  cel 
Mare  cu  complexul  sportiv  Dinamo.  îşi  aduse  aminte,  cum  de  la  şcoală  venind, 
sărea  gardul  parcului  sportiv,  spre  a  culege  cartuşe  goale  de  la  poligon;  cum, 
într'o  zi  prins  de  un  paznic,  a  fost  dus  în  faţa  unui  antrenor  care-1  întrebă: 

-  Ştii  să  înoţi? 

-  Da!  răspunse  mândru;  după  acest  răspuns,  fu  aruncat  într'un  bazin  cu  apă. 
De  atunci  pasiunea  pentru  sport,  o  întrecea  pe  aceea  de  la  învăţătură. 
Performanţele  sportive,  intrarea  în  echipa  naţională  de  polo  pe  apă,  turneele  şi 
competiţiile  în  străinătate,  i-au  adus  multe  satisfacţii  şi  notorietate  printre  foştii 
prieteni  şi  colegi.  Cu  inimosul  său  Maestru,  antrenorul  de  polo,  a  fost  uşor  pentru 
a  obţine  rezultate  frumoase  la  şcoală  şi  apoi  la  facultate,  unde  Maestrul  invoca 
totdeauna,  "prestigiul  ţării  prin  sport"  şi  necesitatea  ca  elevul  său  să  nu  aibe 
probleme  la  examene. 

Mai  târziu,  când  s'a  pus  problema  retragerii  sale  din  echipa  naţională,  a  avut 
de  ales  între:  a  deveni  antrenorul  echipei  de  tineret,  sau  ofiţer  de  miliţie,  după  o 
specializare  în  şcoala  de  miliţie  şi  apoi  serviciul  secret.  "Intelligent  Service"  i  s'a 
părut  mai  aproape  de  valoarea  sa  şi  a  optat  pentru  aceasta.  Căsătoria  cu  Maria, 
tânără  doctoriţă,  i-a  adus  împlinirea. 

Acum  după  atâţia  ani,  constata  că  norocul  i-a  surâs  în  viaţă  şi  că  invidia  unor 
prieteni  şi  colegi  îi  gâdila  vanitatea;  de  altfel,  nimeni  nu  cunoştea  adevărata  sa 
activitate:  unii  ştiau  că  ocupă  un  oarecare  post  în  conducerea  federaţiei  de  polo, 
iar  alţii,  ceva  în  legătură  cu  sportul. 

La  întoarcerea  acasă,  Marcu  parcă  "Dacia"  în  spatele  unui  "Mercedes"  de  la 
ambasada  Marocană,  şi  porni  prin  parc  spre  a-şi  desmorţi  oasele;  mulţi  copii  şi 
femei  sau  bărbaţi  în  vârstă,  populau  vechiul  parc  din  centrul  capitalei.  îşi  aprinse 
o  ţigară,  se  sculă  repede  şi  se  îndreptă  spre  casă. 

Cea  mai  bună  idee,  era  să  mănânce  ceva,  după  care  putea  să  dea  o  fugă  până  la 
bazinul  Floreasca,  unde  va  putea  să  facă  câteva  "bazine"  şi  o  "miuţă"  cu  foştii 
coechipieri.  îşi  făcu  un  ceai  tare  şi  gustă  câteva  cornuleţe,  făcute  decuseară  de 
Maria.  Telefonul  sună  undeva  în  casă;  ridică  receptorul  şi  în  cască  răsună  glasul 
rece  al  şefului: 

-  Te  salut  Mărculescule!  Mâine  la  prima  oră  vii  la  birou,  pentru  o  consfătuire 
cu  şefu'mare;  nici-o  întârziere! 

După  tonul  şefului,  a  înţeles  că  o  nouă  misiune  îl  aştepta  în  zilele  următoare. 

A  doua  zi,  după  o  scurtă  şedinţă  în  trei,  fu  informat  că  trebuie  să  se 
pregătească  pentru  o  misiune  complicată  şi  de  lungă  durată  în  străinătate. 
Instrucţiunile  şi  amănuntele  despre  locul  şi  scopul  călătoriei  îi  vor  fi  predate  în 
plic,  cu  câtva  timp  înainte  de  plecare. 

Şeful  îi  acordă  trei  zile  pentru  a  se  pregăti  de  plecare.  Simţii  în  adâncul 
sufletului,  că  nu-i  place  această  misiune;  dar,  oare  câte  misiuni  i-au  plăcut?!  La 
ora  zece  ajunse  acasă,  se  schimbă  repede  şi  o  sună  pe  Maria  la  spital: 

-  Iubita  mea!  Mai  ai  trei  zile  de  stat  cu  soţul  tău,  după  care  trebuie  să  plec 
undeva,  se  pare  că  va  fi  ceva  mai  serios  şi  de  lungă  durată;  vin  să  te  iau  la  ora 
două  şi  mergem  undeva. 

Măriei  nu-i  plăcu  această  veste;  de  când  s'au  căsătorit,  absenţele  soţului  care 


Nicolae  Niţă 


723 


pleca,  "Dumnezeu  ştie  unde"  cu  săptămânile  sau  chiar  lunile,  îi  făceau  căsnicia 
destul  de  nefericită.  Tânără  fiind  cu  o  dragoste  puternică  pentru  Marcu,  cum  îi 
plăcea  să-i  spună,  dorea  ca  în  timpul  liber,  să  stea  cât  mai  mult  alături;  mai  ales 
că  nu  de  puţine  ori  era  geloasă.  De  câteva  ori  l-a  văzut  pe  soţul  ei,  în  companii 
feminine  care  au  făcut-o  să  tremure  de  furie,  dar  se  pare,  că  explicaţiile  lui,  cu 
privire  la  obligaţiile  de  serviciu,  au  determinat-o  să  facă  un  rabat  dela  pornirile-i 
sufleteşti  şi  să  acorde  tot  girul  soţului. 

în  ziua  stabilită  de  şef,  Marcu  parcă  "Dacia"  pe  strada  Dobrogeanu  Gherea  şi 
intră  pe  una  din  porţile  Serviciului  Securităţii;  aici  şeful  său  împreună  cu 
Generalul,  îi  striviră  mâna,  într'o  primire  cam  caldă  pentru  astfel  de  oameni;  apoi 
îl  puseră  în  temă  cu  misiunea: 

-  Mărculescule!  Trebuie  să  pleci  în  Austria;  acolo  vei  lua  legătura  cu  un  om  de¬ 
al  nostru,  după  care  te  vei  preda  în  lagărul  de  refugiaţi  dela  Traiskiskirchen  -  ceri 
azil  politic!  Te  înscrii  la  Asociaţia  Tolstoi  pentru  emigrare  în  SUA  sau  Canada! 
Faci  tot  posibilul  să  ajungi  într'una  din  aceste  două  ţări,  după  care  te  "conservi" 
(aceasta  însemna  să  stea  o  perioadă  mai  lungă  fără  activitate);  la  momentul 
oportun  vei  primi  instrucţiuni;  la  câteva  luni,  după  stabilirea  în  America,  îţi  poţi 
chema  şi  soţia. 

-  Bine!  Dar  Maria  nu  poate  pleca  dela  "Urgenţă". 

-  Vom  face  noi  să  se  poată! 

Au  mai  discutat  unele  aspecte  ale  acestei  misiuni,  destul  de  longivă,  după  care 
Marcu  se  retrase,  îndreptându-se  spre  casă;  trebuia  să  o  pună  la  curent  şi  pe 
Maria  în  legătură  cu  această  situaţie  neobişnuită;  mai  avea  patruzeci  şi  opt  de  ore 
până  la  plecare. 

Când  a  auzit  de  neobişnuita  misiune,  Maria  a  simţit  un  gol  în  stomac,  un  fel  de 
prăbuşire  interioară  se  produse  în  universul  tainic  al  fiinţei;  nu  putea  concepe 
viaţa  fără  Marcu,  îi  pieiră  replicile  mustrătoare  de  altă  dată;  un  presentiment  de 
teamă  şi  disperare  o  încercă.  După  puţini  ani  de  căsnicie,  aproape  fericită  când  se 
aflau  unul  lângă  celălalt  şi  aproapre  nefericită  când  îl  lipsea,  Maria  simţi  că  acum 
viaţa  lor  se  află  la  o  răscruce.  De  unde  vine  această  forţă,  care  desparte  destine? 
Abia  acum  îi  veni  în  gând  discuţiile  şi  părerile  unor  colegi  şi  prietene,  care  se 
plângeau  de  situaţia  din  ţară;  lipsurile,  mizeria,  frica,  ce  se  întindeau  ca  nişte 
plăgi  asupra  societăţii.  Acum  îşi  da  seama  Maria,  că  oamenii  sunt  nişte  pioni,  că 
peste  voinţa  lor,  este  acea  forţă  care  conduce  destinele  sărmane  ale  acestei  naţii 
oropsite.  Până  acum,  studiile,  ocuparea  unui  post  prin  concurs,  căsătoria, 
dragostea  pentru  Marcu,  au  ţinut-o  departe  de  pulsul  vieţii  înconjurătoare;  în 
afara  universului  conjugal,  nu  "vedea".  Faptul  că  unii  se  plângeau,  o  făcea  să  se 
retragă  din  grupurile  ce  murmurau. 


♦ 


♦ 


♦ 


în  acea  noapte,  care-i  mai  despărţea  până  la  plecare,  s'au  spus  şi  s'au  făcut 
multe  lucruri,  ce  altădată  păreau  de  neconceput;  cei  doi,  n'au  contenit  să-şi  jure 
credinţă  şi  dragoste  nemărginită. 

Marcu  a  făcut  drumul  dela  Bucureşti  până  la  graniţă  într'o  maşină  a 
Ministerului  de  Interne;  formalităţile  de  vamă  au  durat  puţin,  actele  fiind 
"autentice". 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


724 


Lăsat  la  Viena,  Marcu  admiră  arhitectura  acestui  străvechi  oraş,  parcurile  din 
centru,  celebra  Opera  şi  multe  altele  ce  făceau  din  capitala  austriacă,  un  centru 
european.  îşi  aminti  când,  cu  ani  în  urmă,  poposise  în  acest  oraş,  în  drum  spre 
Munchen,  la  un  turneu  internaţional  de  polo;  atunci,  jumătate  din  echipa 
naţională  de  polo  a  României,  a  rămas,  cerând  azil  politic  în  Germania.  Maestrul 
său,  a  fost  bolnav  o  lună  de  zile;  schimbările  dela  conducerea  "naţionalei"  şi 
Federaţiei  au  fost  devastatoare;  echipa,  care  a  mai  rămas,  nu  şi-a  mai  revenit  de 
atunci.  Oare  ce  fac  acum  coechipierii  săi  de  altădată,  Blajek,  Zahan  &  Co.?  Un 
tramvai  îi  întrerupse  gândurile  oprind  în  faţa  sa.  Se  urcă  şi  ocupă  un  loc;  o  voce 
plăcută  anunţa  staţiile  următoare  şi  legăturile  ce  le  avea  acolo.  Tramvaiele 
"deacasă"  nici  nu-şi  merită  denumirea;  despre  înghesuială  şi  mersul  pe  scară,  era 
tot  ce-şi  mai  amintea  de  pe  vremea  studenţiei,  când  "hiatul"  pe  transportul  în 
comun  era  o  necesitate.  Această  practică  studenţească  şi  nu  numai...  îi  oferi 
prilejul  unor  nostalgice  imagini. 

Coborî  la  staţia  Rathaus,  primăria  oraşului,  unde  încercă  un  telefon.  Reuşi  să 
vorbească  cu  omul  său,  Hernn  Popa,  căruia  îi  fixă  o  întâlnire  la  Burghteater. 

Individul  sosi  la  ora  fixată.  Era  un  bărbat  între  "doua-trei  vârste",  cum  i-ar  fi 
plăcut  soacrei  sale  să  spună.  Lui  Marcu  îi  păru  anost  şi  pipernicit. 

îi  înmână  discret  nişte  bani,  pentru  câştigarea  încrederii,  după  care  îl  invită  la 
o  bere;  aici  discutară  mai  multe  probleme  de  interes  comun  şi  amănunte  despre 
"Lagăr".  Marcu  îşi  manifestă  dorinţa  să  facă  câţiva  paşi  împreună;  poposiră 
într'un  parc  din  apropiere  care,  la  acea  oră  era  pustiu.  Marcu  îl  servi  pe  Hernn 
Popa  cu  o  ţigară  "de  acasă";  acesta  trase  cu  sete  câteva  fumuri  satisfăcut,  lăsându- 
se  pe  spate  şi  încercând  aduceri  aminte  din  tinereţe.  Ceva  însă  nu  era  în  ordine, 
bătrânul  simţi  nişte  ameţeli  puternice.  Marcu  îşi  dădu  seama  că  otrava  începe  să- 
şi  facă  efectul  şi  se  sculă  grăbit  de  pe  banca  unde  au  stat,  urându-i  noi  succese  lui 
Hernn  Popa;  îl  rugă  pe  acesta  să  mai  rămână  câteva  minute,  pentru  a  nu  fi  văzuţi 
prea  mult  împreună...  "Instrucţiunile",  îi  şopti  el,  depărtându-se. 

Marcu  se  grăbi  spre  ieşirea  parcului,  dar  nu  atât  de  repede  spre  a  da  de  bănuit, 
dar  destul  spre  a  dispare  fără  a  fi  văzut  de  cineva.  Ştia  ce  se  va  întâmpla  în  urma 
sa;  la  câteva  minute  după  ameţeli,  o  oboseală  va  pune  stăpânire  pe  Hernn  Popa  şi 
dorinţa  de  somn...  Somnul  va  veni  odată  cu  moartea!  Această  otravă  care  se 
introduce  în  ţigări,  este  ultima  descoperire  a  serviciilor  secrete  din  ţară  şi  a  fost 
deja  experimentată  pe  deţinuţi  "cu  succes"  fără  a  lăsa  urme...  atac  de  cord! 

La  Operă  se  sui  în  trenul  local  care  mergea  spre  Baden,  la  trei  kilometri  de 
Traiskirchen.  în  drum  se  uită  la  localităţile  ce  i  se  perindau  prin  faţă  şi  constată  că 
semănau  izbitor  de  mult  cu  cele  din  Ardeal.  "Noi  aparţinem  acestei  civilizaţii 
europene",  gândi  el.  O  voce  caldă  şi  îmbietoare,  anunţa  "Traiskirchen"! 

îşi  luă  sumarul  bagaj,  un  sac  de  umăr  şi  coborî...  I  se  înfăţişe,  un  orăşel  cu 
oameni  simpatici  şi  fete  drăguţe.  Un  bătrânel  îl  conduse  cu  amabilitate  până  la 
poarta  câmpului  de  refugiaţi. 

Conform  instrucţiunilor  primite,  se  prezentă  la  poliţie  şi  ceru  "azil  politic". 

Poliţistul  de  serviciu,  îl  conduse  într'un  birou,  unde  i  se  luară  datele, 
amprentele  şi  i  s'au  făcut  fotografii.  Apoi  l-au  dus  într'o  clădire  mare,  la  etajul 
trei,  care  era  de  fapt  "carantina".  într'un  mare  dormitor,  cu  vreo  zece  paturi,  se 
mai  aflau  şase  persoane  şi  după  cum  a  aflat,  toţi  români. 

Se  prezentă  celorlalţi:  "Mihai  Frăţilă",  mecanic  auto  din  Snagov-Sat... 


Nicolae  Niţă 


725 


Misiunea  demara  sub  auspicii  bune! 

"Mihai"  câştigă  repede  simpatia  celor  din  cameră,  mai  ales  datorită  farmecului 
personal,  cât  şi  înfăţişării  sale  atletice.  După  "interviu"  a  primit  un  pat  în  camera 
61A,  cu  încă  trei  tineri,  toţi  români. 

în  cameră  se  impuse  repede,  prin  felul  său  degajat  şi  plăcut;  ceilalţi  trei:  Lică, 
Ion  şi  Ghiţa  zis  "Legionarul"  deoarece  petrecuse  câtva  timp  în  Legiunea  Franceză, 
aveau  o  viaţă  calmă;  în  cameră  se  juca  mult  şah  şi  table,  ceeace  făcea  din  această 
cameră  un  centru  al  campionatelor  pe  etaj. 

Ion,  juca  cu  patimă  şi  de  multe  ori,  când  pierdea  în  faţa  lui  "Mihai"  se  enerva 
şi-şi  aducea  aminte  de  toate  necazurile...  într'o  seară,  după  mai  multe  sticle  de 
bere,  îl  provocă  pe  "Mihai"  la  câteva  partide  de  şah;  învinsul  urma  să  plătească 
zece  beri!  în  focul  întrecerii,  lui  Ion,  pătimaş,  îi  scăpă  remarca: 

-  Mihai!  tu  eşti  prea  deştept  ca  să  fii  mecanic  de  meserie...  Eşti  neam  de 
securist! 

"Mihai"  a  tresărit  uşor,  dar  îşi  reveni  imediat,  răspunzând  indiferent: 

-  Pe  miliţieni  să-i  cauţi  printre  idioţi!  Ei  nu  le  au  pe  astea  cu  inteligenţa!... 
Ceilalţi  au  râs,  neatenţi  la  toată  discuţia;  logica  lui  "Mihai"  avea  tărie  şi...  haz. 

Incidentul  putea  trece  neobservat,  dacă  "Legionarul"  nu  l-ar  fi  auzit  pe  "Mihai" 
cu  totul  întâmplător,  vorbind  cu  o  vânzătoare  în  germană,  iar  lor  le  declarase  că 
nu  ştie  o  boabă...  Acesta  a  fost  începutul. 

într'o  seară  "Legionarul"  îl  trase  de-o  parte  pe  Lică: 

-  Ştii  ceva!  Cred  că  Mihai  ne  duce  cu  preşu'! 

-  Adică? 

-  Tipul  este  suspect...!  Şi-i  expuse  pe  larg  observaţiile  sale...  După  ce  discutară 
aprins  problema,  au  hotărît  să-i  pună  şi  pe  ceilalţi  în  gardă.  Lică  conchise: 

-  Se  poate!  Aici  se  poate  orice!  Şi  plecă  grăbit...  Avea  o  întâlnire... 

"Legionarul"  se  plimba  îngândurat,  pe  holul  dela  etajul  doi  în  "Hilton" 

(denumire  dată  de  refugiaţi  clădirii  centrale,  unde  sunt  dormitoarele);  părea 
pustiu  la  acea  oră  şi  nu  trecuse  cu  mult  peste  zece.  De  pe  scări  îşi  făcu  apariţia 
Marin,  un  şofer,  care  lucrase  în  Libia  şi  fugise  ca  prin  minune  din  deserturile  lui 
Gadafi...  Avea  în  mâini  două  sticle  cu  bere: 

-  Bei  o  bere  "Legionarule"?  Acesta  refuză  de  complezenţă,  după  care  se  puseră 
pe  băut;  din  două  se  făcură  zece  beri,  dar  discuţia  aprinsă  despre  "Mihai"  despre 
care,  a  avut  grije  să-l  pună  la  curent  şi  pe  Marin,  îi  încinse.  în  această  privinţă, 
avea  şi  el,  Marin,  unele  nedumeriri...  I  se  părea  o  figură  cunoscută,  dar  nu  avea  de 
unde  să-l  ia...  Promise  că  în  ziua  următoare  îl  va  chestiona  pe  "Mihai",  după  care 
se  duse  să  se  culce;  se  trânti  îmbrăcat  în  pat  şi  adormi  până  a  doua  zi  la  ora  zece. 

Când  se  sculă,  Marin  constată  că  de  fapt  pierduse  ziua;  la  ora  zece  nu  se  mai 
putea  duce  la  lucru.  Se  apucă  să  facă  ordine  în  cameră;  capul  îl  săgeta  puternic: 
"Oare  câte  beri  să  fi  băut  aseară?"  Se  spălă  pe  mâini,  pe  faţă,  îşi  turnă  apă  rece  pe 
cap,  apoi  îşi  aprinse  o  ţigară  şi  se  trânti  pe  un  fotoliu,  adus  de  băieţi  de  pe  la 
vechituri.  încet...  încet,  gândurile  îl  năpădiră.  Cei  trei  copii  ai  săi...  "acum  trebuie 
să  fie,  doi  la  şcoală  şi  cel  mic,  la  grădiniţă...  Florica,  săraca!  la  fabrică...  Mama  cu 
reumatismul  ei!  A  făcut  bine  rămânând  aici?  Ce  se  va  întâmpla  cu  ai  lui?  Le  vor  da 
drumul  securiştii?  Cât  a  avut  de  furcă  cu  ei!  Câte  probleme,  la  prima  întoarcere 
din  Siria...  când  doi  colegi  s'au  "evaporat",  luând  drumul  exilului.  A  trebuit  să 
răspundă  la  numeroase  întrebări  puse  de  securitate...  Mai  ales  când  l-au  chemat 
la  Bucureşti,  unde  doi  zbiri  îl  anchetau  fără  să-şi  menajeze  pumnii..."  Deodată 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


726 


Marin  păli,  ceva  din  atmosfera  acelei  anchete,  se  lega  cu  ceva  de  aici,  dar  nu 
realiza  cu  ce.  Când  cei  doi  anchetatori,  dela  securitatea  din  Bucureşti,  se  căzneau 
să  scoată  cu  pumni  ceva  dela  el,  a  mai  fost  o  persoană  în  birou  care  a  intrat 
ulterior  luând  notiţe,  după  care,  la  vreo  douăzeci  de  minute  a  plecat  grăbit.  Era  un 
tânăr  înalt,  bine  făcut,  cu  ochi  inteligenţi  şi  prezenţă,  dar  starea  în  care  se  afla 
atunci,  îi  estompa  imaginile.  Parcă  mai  era  ceva  în  legătură  cu  etajul  unu  al 
securităţii  bucureştene,  era  lung,  cu  multe  uşi  de-o  parte  şi  cealaltă.  în  capătul 
coridorului,  o  cruciuliţă  roşie  indica  un  cabinet  medical;  uşa  era  întredeschisă  de 
două  degete.  Marin  se  apropie  de  uşa  cabinetului,  unde  auzi  o  voce  de  femeie: 

-  Rana  nu  este  gravă!  Dar  neîngrijită,  poate  deveni  permanentă! 

-  Dela  un  timp,  hamul  tocului  de  armă  mă  freacă...  mă  freacă  tare  sub  umărul 
stâng;  vara  se  formează  acolo  o  inflamaţie! 

-  Puţin  rivanol,  un  pansament...  aşa...  şi  să  nu  mai  purtaţi  o  vreme  hamul! 

-  Nu  decid  eu... 

-  Ei  lăsaţi!...  ciripi  femeia. 

Marin  aruncă  un  ochi  prin  crăpătura  uşii.  Tânărul  care  poposise  în  biroul  de 
anchetă  şi  luase  notiţe,  dezbrăcat  până  la  brâu,  cu  muşchii  puternic  reliefaţi,  era 
pansat  de  o  tânără  blondă,  cu  nişte  sâni  cât  casa,  şi  înfăţişare  de  ispită;  se  vedea 
că  fetei  îi  plăcea  să-şi  facă  cât  mai  mult  de  lucru  pe  lângă  tânăr  şi  încerca  să-i  dea 
cât  mai  multe  sfaturi. 

-  "Caramba!"  exclamă  Marin  dându-şi  o  palmă  peste  frunte...  "Ăsta  e... 
"Mihai",  tipul  cu  blonda..."  Constatarea  îl  ului,  odată  cu  ţigara  care-i  ardea 
degetele...  "Trebuie  să  vorbesc  cu  băieţii!"  şi  ieşi  din  cameră  trântind  uşa. 


♦ 


♦ 


♦ 


în  camera  61A  era  linişte  desăvârşită;  "Legionarul"  îşi  dădea  o  pansetă, 
cufundat  în  tălmăcirea  cărţilor.  Intră  Marin: 

-  "Legionarule"!  îţi  spun  una  care-ţi  va  lua  piuitul! 

-  Aşteaptă!  murmură  acesta  manipulând  cărţile,  din  care  se  vedea  şi  cu  ochiul 
liber  ca  nu-i  ieşea  ce-şi  dorea. 

-  Dacă-ţi  spun  de  unde-1  cunosc  pe  "Mihai",  te  înrolezi  din  nou  în  Legiune? 

-  De  unde  mă?  şi  continuă  să  întoarcă  cărţile  cu  năduf,  supărat  mai  ales  de 
întreruperea  destinului...  îmi  cade  cu  bucurie...  la  drum  de  seară...  asta  carte! 

-  "Legionarule"!...  tipul.. ."Mihai"...  E  sigur  securist...  Mi-am  adus  aminte  că  1- 
am  văzut  în  urmă  cu  vreo  doi  ani,  la  Bucureşti,  când  m'au  burduşit  doi  la 
securitate,  în  legătură  cu  doi  colegi  care  s'au  "topit"  din  Siria...  Precis  el  e! 

-  Eşti  sigur  mă?  Deveni  foarte  atent  şi  se  uita  ţintă  la  Marin. 

-  Pe  Sfânta  mea  Cruce!...  Jur!  îşi  făcu  semnul  crucii  foarte  emoţionat...  îi 
povesti  cu  lux  de  amănunte,  întâlnirea  dela  securitate,  în  care  "Mihai"  apăruse  în 
biroul  cu  pricina.  "Legionarul"  se  scărpină  după  ceafă,  medită  o  clipă,  după  care 
scoase  un  ac  de  siguranţă,  pe  care-1  îndoi  într'un  fel  anume  şi  îi  făcu  semn  lui 
Marin  spre  uşe: 

-  închide  uşa  cu  cheia!...  şi  hai  să-i  percheziţionăm  dulapul.  Cei  doi  se  repeziră 
la  dulap  şi  n'a  durat  un  minut  până  ca  uşa  acestuia,  să  cedeze  la  acul  de  siguranţă 
manipulat  de  "Legionar".  Hainele  lui  "Mihai"  fură  scotocite;  buzunarele  au  fost 


Nicolae  Niţă 


727 


întoarse  reverele,  umerii  şi  căptuşeala. 

-  'OpaL  priveşte  aici!...  şi  băgă  mâna  într'un  buzunar  ascuns,  de  unde  scoase 
un  teanc  de  bani,  câteva  mii  de  schillingi. 

-  De  unde  are  ăsta  atâţia  bani?...  că  doar  n'a  prins  nici-un  "platz"  (loc  de 
muncă). 

-  Este  un  nou  indiciu! 

-  O  scrisoare!...  să  vedem  ce-i  cu  ea!...  Cred  că-i  dela  nevastă-sa...  Priveşte  aici 
ce  îi  scrie  fata!  Marin  îşi  miji  ochii  şi  cită  unde-i  indica  "Legionarul";  "Marcule,  ai 
grije  de  tine!"...  Se  lumină  la  faţă  şi-şi  dădu  o  palmă  peste  frunte,  de  unde-i  sări 
mica  şapcă  cu  un  cozoroc  cât  toate  zilele,  cu  inscripţiile  Rapid  (Austria), 
nostalgică  amintire  a  Rapidul eţului  din  Giuleşti. 

-  El  e!,  pun  pariu  pe  o  sută  de  dolari! 

-  Nu  ţin  pariul!...  Se  pare  că  ai  dreptate!..  Mă,  fir'ar  să  fie...  un  securist  în 
mijlocul  nostru!..  Ce  vrea  ăsta  mă?  Ce  caută  pe  aici? 

-  Cred  că  tipul  vrea  să  ne  identifice  pentru  a  trimite  înapoi  pe  cei  doriţi  de 
secu'...  Ei,  ce  zici? 

-  Vezi  de  treabă!...  nu  are  cum. 

-  Sau  să  lichideze  pe  unii  din  noi,  care  sunt  pe  lista  neagră?... 

-  S'ar  putea!...  Trebuie  să  le  spunem  şi  celorlalţi!...  Se  apucară  de  aranjat 
lucrurile  la  loc,  aşa  cum  au  fost,  după  care  încuiară  la  loc.  "Legionarul"  se  uită 
mândru  la  acul  său  de  siguranţă,  îl  îndreptă  şi-l  puse  la  rever. 

-  Hai  să  bem  o  bere  la  "Mama  Leone"!...  şi  mai  discutam! 

Rstaurantul  cu  pricina,  se  afla  în  faţa  gării  Traiskirchen  şi  aduna  după  amiaza, 
mai  toţi  locuitorii  câmpului:  pe  la  ora  şaptesprezece,  începu  să  coboare  din  tren 
lume  multă,  venită  dela  serviciu. 

-  Filează  cu  atenţie!...  Trebuie  să-l  identificăm  pe  tip  cu  precizie!...  după  care 
este  necesar  să-i  pun  câteva  întrebări!...  fandă  "Legionarul"...  Dacă  "se  dă  în  fapt" 
îl  fac  să  amuţească!...  şi  făcu  un  gest  semnificativ. 

După  o  oră,  apărură  cu  o  furgonetă  de  lucru,  Ion  şi  Lică;  îşi  strânseră  mâinile 
şi  se  aşezară  la  masă,  comandând  bere  pentru  toţi. 

Noii  veniţi,  marcaţi  de  munca  stropită  cu  bere  la  discreţie,  povestiră  cu 
entuziasm,  despre  treaba  lor  şi  noul  patron. 

La  un  moment  dat,  capetele  celor  patru  se  apropiară  şi  un  timp  se  discută  pe 
ton  jos;  după  feţele  noilor  veniţi  se  vedea  că  au  fost  puşi  la  curent  cu  situaţia 
creată  de  "Mihai".  Au  fost  de  acord  că  dovezile  sunt  suficiente,  dar  trebuia  ca 
individul  să  răspundă  unor  întrebări  şi  pus  în  faţa  faptelor;  aceasta  fu  concluzia 
când  s'au  sculat  dela  masă.  La  "Mama  Leone"  gălăgia  se  mai  estompă;  după  ora 
21,  lumea  se  retrage,  în  acest  mic  orăşel  austriac,  ca  după  ora  22,  să  fie  o  linişte 
patriarhală. 

Cei  patru,  se  îndreptară  şi  ei  spre  "Hilton",  unde  constatară  că  omul  lor  nu 
apăruse  încă.  Discuţiile  continuară  mai  aprinse  în  cameră,  unde  dovezile  mai  fură 
scoase  odată  şi  examinate  de  toţi  patru. 


♦ 


♦ 


♦ 


Marcu  se  instală  în  ultimul  tren,  la  câteva  secunde  de  plecare;  încă  un  minut 
de  întârziere  şi  nu  mai  avea  cu  ce  ajunge  la  Traiskirchen;  ar  fi  fost  obligat  să 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


728 


doarmă  la  hotel. 

Bilanţul  zilei  era  mulţumitor,  îşi  încheiase  toate  obligaţiile  misiunii  din  Viena. 
Acum  urma  să  aştepte  liniştit,  plecarea  în  America.  Scrisoarea  Măriei  îl  cam 
tulburase;  menţiunile  intime,  precum  şi  declaraţiile  de  iubire,  îi  creau  o  stare 
nostalgică;  îl  atenţiona  cu  nişte  vise,  pe  care  soacră-sa  le-a  tălmăcit  ca  fiind  rele; 
"De-ale  femeilor",  îşi  zise  el. 

Trenul  străbătu  repede  Viena,  după  care  ieşi  la  câmp  deschis.  Câteva  localităţi, 
pe  care  acum  începuse  să  le  cunoască,  defilară  prin  faţa  lui.  Coborî  la  Traiskirchen 
unde  liniştea  serii,  precum  şi  răcoarea  munţilor  din  împrejurimi,  îl  infiorară  uşor. 

La  "Mama  Leone"  linişte;  două-trei  persoane  întârziate  se  încăpăţânau  să 
populeze  prăvălia.  Marcu  se  îndreptă  spre  "Hilton"  scoase  ligitimaţia  la  poartă  şi 
pătrunse  în  câmp.  Clădirea  sobră,  fostă  Academie  Militară  pe  vremea  Măriei 
Tereza,  clădirea  câmpului  de  refugiaţi,  părea  un  castel  medieval  în  sărbătoare, 
luminat  "a  giorno".  Ici-colo  râsete,  muzică  sau  sonorizările  multiplelor  aparate  în 
funcţiune  la  acea  oră;  pe  lungul  culoar  al  etajului  doi,  mici  grupuri  de  tineri 
discutau  lansând  nori  de  fum,  din  popularele  ţigări  "Sophiane",  provenite  din 
contrabandă. 

Când  intră  în  cameră,  se  făcu  deodată  linişte.  Marcu  simţi  instinctiv  că  ceva  nu 
e  în  regulă.  Salută  cu  obişnuita  nonşalanţă,  şi-şi  aruncă  sakul  pe  pat.  Privirea  lui 
Marin  îl  urmărea  cu  insistenţă,  în  schimb  ceilalţi  îşi  făceau  de  lucru  urmărindu-1 
discret.  Deodată  vocea  "Legionarului"  tună: 

-  "Tovarăşe  Marcu!"  trebuie  să  ne  spui  câteva  chestii!...  şi  se  apropie  la  câţiva 
centimetri  de  el,  aruncându-i  fumul  în  faţă.  Se  pare  că  băieţii  nu  sunt  în  clar  cu 
situaţia  ta  aici! 

-  Adică?!...  întregul  său  trup  se  cambră,  iar  simţurile  încordate  la  maximum,  îi 
anunţau  stare  de  alarmă;  afişă  o  figură  calmă,  cu  un  zâmbet  nevinovat. 

-  Noi  credem  că  "Mihai  Frăţilă"  este  un  nume  fictiv,  iar  starea  ta  de  mecena  cu 
buzunarele  pline  de  bani,  este  suspectă!...  Cum  explici  chestia  asta? 

Marcu  aruncă  o  privire  rapidă  spre  dulapul  său  şi-şi  dădu  seama  că  i  se 
umblase  prin  haine.  Se  angajă  repede  într'o  explicaţie  simplă  dar  elocventă;  în 
acelaşi  timp  se  gândea  cum  să  acţioneze  în  noua  situaţie;  era  sigur  că  nu  ştiau 
prea  multe. 

încet,  explicaţiile  lui  privitoare  la  nume,  cum  că  ar  fi  un  capriciu  şi  o  alintare 
din  partea  soţiei,  iar  despre  bani...  că  un  prieten  din  copilărie  stabilit  de  mult  la 
Viena  i'ar  fi  oferit  un  credit,  păru  că  liniştesc  atmosfera. 

Marin  încordat  la  maximum,  cu  o  privire  de  vultur,  atacă  în  plin: 

-  Ce  căutai  cu  doi  ani  în  urmă,  la  securitate  în  Bucureşti,  când  eram  anchetat 
de  doi  ţipi  care  m'au  snopit  în  bătaie?  îţi  aminteşti?  Venisem  din  Siria,  când  doi 
colegi  de-ai  mei  o  întinseseră  de  acolo  şi  doreaţi  amănunte  dela  mine... 

în  cameră  era  o  linişte  desăvârşită...  Marcu  simţi  că  gluma  se  îngroşase;  se 
uită  scurt  la  Marin  şi-şi  dădu  seama  că  imprevizibilul  joacă  un  rol  major  în  viaţă... 
Da,  îşi  aduse  aminte  de  Marin;  trebuie  să-şi  pună  întreaga  pricepere  în  ieşirea  din 
această  situaţie. 

-  Nu  ştiu  despre  ce  vorbeşti,  spuse  calm,  îndreptându-se  spre  dulapul  său, 
deschizându-1.  Am  lucrat  la  Snagov...  în  Bucureşti,  am  fost  o  singură  dată  în  viaţă 
sau  de  două  ori...  poate! 

-  Negi  că  ai  fi  individul  care  a  luat  notiţe,  în  biroul  dela  securitatea  din 


Nicolae  Niţă 


729 


Bucureşti?  Mă  secătură!  Marin  se  apropie  ameninţător  cu  pumnii  încleştaţi... 

-  Regret!  Nu  ştiu  despre  ce  vorbeşti...  Marcu  se  pregăti  de  un  eventual  atac, 
aşezându-se  cu  spatele  la  dulap...  Faci  o  greşeală  regretabilă,  care  va  altera  grav 
prietenia  noastră! 

-  Mă  comunistule!  Pe  mine  nu  mă  duci,  nu  uit  niciodată  o  persoană,  chiar  dacă 
o  văd  numai  câteva  secunde! 

-  Trebuie  să-l  aducem  pe  "Omul  zăpezilor"  (poreclă  dată  unui  român  din 
camera  63  C,  care  lucra  la  pistele  de  ski)...  El  este  de  origine  din  Snagov. 

-  Nu  trebuie  să  chemăm  pe  nimeni,  "Legionarule"!...  Să  spună  "Tatăl  Nostru", 
rugăciunea;  comuniştii  nu  învaţă  aşa  ceva... 

-  Mama  mea  este  evreică,  minţi  Marcu  la  repezeală. 

Marin  îşi  dădea  seama  că  minte  şi  turba...  Deodată  îşi  aminti...  se  apropie  de 
Marcu  şi-i  şuieră  terifiant: 

-  Dă-ţi  cămaşa  jos  năpârcă!  Sub  braţul  stâng  ai  o  rosătură  dela  hamul  armei, 
pe  care  ţi-a  pansat-o  doctoriţa  blondă  cu  sânii  mari,  dela  voi  dela  secu'....  Arată-ne 
locul... 

-  Da!  Da!. ..arată-ne!...  exclamară  şi  ceilalţi. 

Marcu  îşi  dădu  seama  că  a  fost  demascat;  într'o  fracţiune  de  secundă  îi  plasă 
lui  Marin  o  stângă  în  bărbie,  care-1  lipi  de  perete  ameţit;  Ion  care-i  aţinu  calea 
primi  un  picior  în  boaşe  şi  fu  culcat  la  pământ.  Drumul  spre  uşă  era  liber... 

Nu-1  observă  pe  "Legionar"  în  patul  de  sus,  de  lângă  uşe;  "Legionarul"  îi  sări  în 
spate  cu  toată  greutatea  celor  nouăzeci  de  kilograme  ale  sale.  Aproape 
instantaneu,  şi  Marin  se  deslipi  de  la  perete  aruncându-se  peste  Marcu.  Ghiţă 
scoase  repede  un  cearceaf  cu  care  îi  legă  mâinile  şi  picioarele,  după  care-1  băgară 
în  propriul  lui  dulap  şi-l  încuiară  cu  lacătul. 

-  Băieţi!  hai  cu  el  peste  geam,  zise  "Legionarul",  înşfăcând  dulapul.  Ceilalţi 
şovăiră...  Marin  apucă  şi  el  dulapul  greu  şi-l  proptiră  pe  rama  geamului;  Ghiţă 
"Legionarul"  deschise  geamul...  Din  dulap  se  auzi  glasul  înăbuşit  al  lui  Marcu: 

-  Gândiţi-vă  ce  faceţi!...  Braţul  revoluţiei  este  lung...  Nu  veţi  scăpa  de  judecata 
ei!... 

Un  balans  şi  dulapul  cu  Marcu  alias  Mihai,  zbură  prin  aer  dela  o  înălţime  de 
peste  douăzeci  de  metri.  în  urma  lui  "Legionarul"  strigă: 

-  Să  nu  uiţi...  "Am  pierdut  tot,  în  afară  de  Onoare"!  cită  el,  făcându-şi  semnul 
crucii. 

Marcu  simţi  plutirea  în  gol;  într'o  clipită  îi  trecură  prin  minte,  imagini  din 
copilărie,  mama  cu  blândeţea  ei,  bazinele  de  înot,  Maria,  şi  deodată  totul  se 
întunecă...  O  linişte  totală  se  lăsă  peste  lume... 


♦ 


♦ 


♦ 


Dimineaţă,  peste  liniştea  micului  orăşel  austriac,  ceaţa  izvorîtă  din  pădurile 
împrejmuitoare,  plutea  încet,  dând  o  imagine  de  ilustrată  locurilor,  în  care 
câmpul  refugiaţilor  pare  un  complex  balnear.  Locuitorii  câmpului,  nu  au  început 
încă  să  mişune  prin  marele  complex;  numai  păsările  sunt  acum  stăpâne  de  facto, 
a  naturii  înconjurătoare;  concertul  lor  este  singurul  indiciu  că  aici  există  viaţă! 

încet...  încet,  câte  unul  sau  doi  încep  să  iasă  din  "Hilton"  îndreptându-se  spre 
locurile  de  muncă  sau  pentru  a  găsi  ceva  de  lucru,  spre  a-şi  face  aşteptarea,  până 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


730 


la  plecarea  spre  cele  patru  zări,  mai  uşoară. 

Nimic  sau  aproape  nimic,  nu  pare  să  fi  perturbat  viaţa  acestei  vesele  colonii 
internaţionale.  Lipsa  celor  dela  camera  61A,  a  trecut  aproape  neobservată;  locul 
lor  a  fost  ocupat  de  alţii.  Timpul  îşi  urmează  cursul  imperturbabil. 


♦ 


♦ 


♦ 


în  casa  de  lângă  parcul  Ioanid,  în  Bucureşti,  o  telegramă  cu  specificaţia  de 
"accident",  "căzut  la  datorie"  alături  de  o  tinichea,  pe  numele  ei  pompos  de 
"Decoraţie",  a  îndoliat  familia  Mărculescu.  Nimeni  din  această  casă,  din  acest 
oraş,  din  această  ţară,  nu  va  cunoaşte  ADEVĂRUL:  acesta  este  privilegiul  câtorva. 

Maria  priveşte  tăcută  parcul  în  care  copiii  îşi  continuă  jocul  lor  fără  griji 
aparente,  universul  lor  nu  acceptă  grijile  lumii.  Cei  în  vârstă,  pensionarii,  au 
gândurile  şi  întrebările  lor  fără  răspuns.  Maria  închise  geamul,  şi  pentru  prima 
dată  în  viaţă,  se  gândi  să  plece...  Unde?...  Pe  urmele  celor  pribegi,  pe  drumul  fără 
întoarcere.  Trebuia  să  plece  de  aici,  unde  dragostea  ei  a  fost  sfâşiată. 

Şi  totuşi  ea  şi  Marcu  nu  aparţinuseră  acestei  lumi  crude...  Acum...,  aici  şi 
acum,  îşi  dădu  seama  că  trebuie  să  plece,  să  fugă  cât  mai  are  timp  şi  justificare,  să 
fugă...  să  fugă... 

Traiskirchen,  io.  06. 1987 

LA  RĂSPÂNTIE  DE  DESTIN  208 

de  Filon  VERCA 

Sunt  clipe  din  viaţă,  care  mă  urmăresc  până  la  ultima  suflare.  21-22 
Septembrie  1939,  este  această  clipă,  care  m’a  sguduit  atât,  că  atunci  când 
memoria  îmi  rătăceşte  în  urma  anilor,  un  tremur  de  revoltă  îmi  cuprinde  toată 
fiinţa. 

Sunt  48  de  ani  de  atunci.  La  radio  Bucureşti,  o  voce  transmite  un  mesaj 
cutremurător:  “Suntem  fii  de  Români  din  Prahova  şi  am  împlinit  o  necesitate 
dureroasă.  Am  pedepsit  pe  acela,  cu  a  cărui  învoire,  a  fost  omorît  cel  mai  mare 
român,  Corneliu  Zelea  Codreanu”. 

Era  vocea  lui  Miti  Dumitrescu. 

Acest  mesaj  l-am  primit  ca  un  strigăt  de  împlinire  a  unei  datorii  dar  în  acelaş 
timp,  mi-am  dat  seama,  că  urmările  lui  vor  fi  înspăimântătoare.  Va  începe 
măcelul,  contra  celor  rămaşi  în  picioare  încă. 

Ma  găseam  în  satul  meu,  în  vacanţă.  O  clipă  doar  şi  gândul  de  a  părăsi  casa 
mă  împinge  din  urmă.  O  iau  spre  Bucureşti,  unde  eram  student  la  Litere.  Două 
ore  mai  târziu,  jandarmii  bat  la  poartă.  Dece  oare?  Am  aflat  curând,  când  a 
început  masacrul. 

Dumnezeu  mi-a  scăpat  viaţa,  mi-a  amânat  scadenţa,  pentrucă  mai  aveam  ceva 
de  înfăptuit. 

După  asasinarea  Căpitanului,  Miti  Dumitrescu  nu  mai  trăia  decât  pentru 
această  “dureroasă  necesitate”. 


208  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VII,  Nr.  61,  Septembrie  1987. 


Nicolae  Niţă 


731 


Alegerile  din  Decembrie  1937,  când  Mişcarea  legionară  a  isbucnit  la  lumină, 
au  dat  semnalul  de  alarmă.  Regele  Carol,  instrument  al  unei  coaliţii 
internaţionale  pregăteşte  planul  de  a  distruge  Mişcarea  Legionară. 

Răsfoind  presa  franceză  din  preajma  lui  21-22  Septembrie  1939,  printre  care 
ziarul  “Le  Journal”,  desprind  o  complicitate  în  a  falsifica  evenimentele  dar, 
involuntar  şi  o  intenţie  vădită  de  a  lichida  Mişcarea  Legionară. 

“Armând  Călinescu,  au  perii  de  sa  vie,  avait  abattu  la  Garde  de  Fer”. 

Regele  face  apel  la  Goga,  pentru  a  forma  noul  guvern  dar  îi  impune  ca 
ministru  de  Interne  pe  Armând  Călinescu.  Acesta  destituie  din  universitate  pe  toţi 
profesorii,  care  susţin  Garda  de  Fier,  precum  şi  pe  generalii  şi  ofiţerii  afiliaţi 
Gărzii,  spicuiesc  din  presa  franceză. 

Planul  de  distrugere  a  Mişcării  Legionare  se  conturează  în  jurul  acestui 
sinsistru  personaj.  “Le  petit  homme  borgne,  qui  cachait  une  âme  indomptable.  II 
avait  du  sang  albanais  dans  Ies  veines”,  după  cum  relatează  fraţii  Jerome  si  Jean 
Tharaud,  dela  Academia  Franceză,  în  ziarul  “Paris  Soir”. 

Tot  ziarul  “Le  Journal”  continua  să  transmită  opiniei  franceze  versiunea 
oficială  a  dramei.  “C'est  â  ce  moment  que  Codreanu  et  dix  de  ses  anciens 
complices,  transportes  de  la  forteresse  de  Jilava  dans  la  Capitale,  tenterent  de 
s’echapper  et  furent  executes  sur  place”. 

Să  nu  fie  oare  destul  de  clară  această  complicitate  între  responsabili 
intereselor  româneşti,  sub  cupola  Duduei  şi  forţa  internaţională  iudeo-comunistă, 
care  opera  prin  sucursala  cuibărită  în  incinta  Palatului,  pentru  subminarea 
suveranităţii  naţionale? 

Iată  cum  falsifică  fraţii  Tharaud,  sbuciumata  istorie  a  Mişcării  Legionare: 
“Duca  avait  ose  disoudre  la  Garde  de  Fer.  Corneliu  Codreanu  qui  n’etâit  meme 
pas  roumain,  car  par  sa  mere,  il  est  d’origine  hungaro-allemande  et  par  sin  pere, 
polonais.  Sa  ligue  changea  plusieres  fois  de  nom”.  Această  schimbare  de  nume, 
după  fiecare  dizolvare  ilegală,  nu  rămâne  decât  un  capriciu  al  autorului  acestei 
transformări.  Totuşi,  afirmaţia  plasată  în  contextul  istoric,  ţine  loc  de  mărturisire: 
“Carol  ordonna  la  destruction  de  la  Garde  de  Fer”.  Denunţă  deci,  opiniei 
internaţionale,  fără  echivoc,  pe  monarhul  devenit  călăul  propriului  lui  popor. 

“Le  Roi  cherchait  autour  de  lui  l’homme,  qui  se  ferait  son  Champion  contre 
l’agitateur”.  Acest  om,  fără  scrupule,  de  o  cruzime  sălbatică,  aşa  cum  îl  caracteriza 
originea  lui  albano-musulmană,  care  junghie  o  fiinţă  umană  cum  ar  junghia  un 
animal,  nu  era  altul  decât  A.  Călinescu. 

“Car  le  credo  de  la  Garde  de  Fer  etait  viollement  anti-communiste”. 

Nu  era  oare  acest  anti-comunism  violent  un  argument  tot  atât  de  puternic,  în 
mintea  ocultei,  pentru  ca  Mişcarea  Legionară  să  fie  distrusă?  Şi  în  serviciul  cărei 
forţe,  care  azi  sugrumă  poporul  român,  s’a  angajat  acest  rege  voloj,  căzut  total  în 
mrejele  Irodiadei,  precum  şi  ministrul  lui  sadic,  care  a  declarat  vânătoarea,  cu 
consemnul  de  a  ucide  fără  somaţie,  orice  făptură,  bănuită  de  sentimente 
româneşti? 

“în  acest  timp,  legionarii  au  fost  scoşi  din  lege.  Conform  unui  ordin  criminal 
al  jandarmeriei,  oricine  poate  împuşca  pe  stradă,  fără  somaţie  legală”.  (Mihai 
Tase:  “Miti  Dumitrescu”). 

Mi-amintesc  o  scenă,  pe  când  eram  condus  la  infirmeria  lagărului  din 
Buchenwald.  Traversând  lagărul,  observ  un  deţinut,  care  avea  un  cerc  marcat  în 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


732 


spate,  cu  un  punct  roşu  în  mijloc.  Acest  semn  traducea  condamnarea  la  moarte  a 
acestui  deţinut. 

De  a  fi  condamnat  la  moarte,  nu  era  deloc  suprprinzător,  pentrucă  toţi 
pensionarii  acestui  lagăr,  mai  devreme  sau  mai  târziu,  erau  sortiţi  pieirii.  însă, 
acest  semn  înscris  pe  haina  acestui  deţinut,  dădea  dreptul  oricărui  individ,  soldat 
sau  deţinut  ca  el,  să-l  ucidă,  fără  a  da  cuiva  vreo  socoteală.  Era  o  pradă  lansată  în 
natură,  la  discreţia  ucigaşilor. 

Aşa  erau  şi  legionarii,  vânaţi,  ucişi  fără  judecată,  la  discreţia  echipelor  de 
asasini,  care  aveau  "deslegare"  de  a  instaura  domnia  crimei,  inspirată  de  o  altă 
ideologie  "fără  patrie  şi  fără  Dumnezeu". 

“II  ordonna,  sos  un  pretexte  quelconque,  d’  arreter  Codreanu,  en  meme  temps 
que  tous  le  gardes  importants.  Si  le  ministre  avait  pense,  qu’en  condmnant 
Codreanu  et  ses  principaux  lietenants  il  avait  abattu  le  Mouvement,  il  s’  est 
trompe  du  tout  au  tout”.  ("Paris  Soir”,  Sept.  1939). 

“Tout  le  pays  etait  place  sous  le  regime  de  la  loi  marţiale  et  pour  finir  avec  la 
Garde,  il  resolu  de  faire  un  terible  exemple.  Codreanu  et  ses  camarades  ayant 
essaye  de  s’enfuir,  Ies  jandarmes  de  l’escorte,  Ies  avait  abattu”.  (“Paris  Soir”.  Sept. 
1939)- 

Teroarea  deslănţuită  cu  atâta  cruzine,  n’a  rămas  o  treabă  internă,  ea  a  fost 
reluată  cu  lux  de  amănunte  falsificate  de  către  presa  înfeudată  internaţionalei 
comuniste,  demonstrând  astfel,  dacă  mai  era  necesar,  această  complicitate  de 
interese  care  s’a  abătut  peste  un  popor  lipsit  de  apărare. 

“11  fut  condamne  a  vingt  ans  de  travaux  forces.  Ce  qui,  en  fait  equivalait  â  la 
mort,  car  dans  Ies  nombreux  mois,  au  fond  de  geoles  glacees,  il  a  contracte  la 
phtisie"  (”Paris  Soir",  Sept.  1939). 

Condiţiile  în  care  Corneliu  Codreanu  a  fost  tratat  în  închisori,  după  cum 
vedem  în  textul  francez,  nu  urmăreau  altceva,  decât  moartea  lui  lentă  dar  sigură, 
de  tuberculoză,  contractată  în  celulele  umede  şi  reci.  Dar  oculta  din  afara  ţării,  nu 
era  satisfăcută  de  o  moarte  “naturală”.  Ea  cerea  sânge  şi  a  ordonat  uciderea  lui. 

Şi  iată  cum  povesteşte  asasinul  Căpitanului,  majorul  Sârbu:  “Am  plecat  în 
noaptea  aceea  dela  Bucureşti.  Eram  însoţiţi  de  maiorii  de  jandarmi  Dinulescu  şi 
Macoveanu.  Ajunşi  la  Râmnicul  Sărat,  maiorii  Dinulescu  şi  Macoveanu  au  luat 
contact  cu  maiorul  de  origine  evreu,  Scarlat  Rioşeanu,  Comandantul  Legiunii  de 
jandarmi  din  Râmnicul  Sărat...  Mie  mi-a  dat  pe  unul  mai  voinic,  mai  înalt.  Am 
aflat  mai  târziu,  că  acesta  era  Căpitanul  Corneliu  Z.  Codreanu.  Ajunşi  prin  dreptul 
pădurii  Tâncăbeşti,  maiorul  Dinulescu  a  aprins  la  un  moment  dat  lanterna, 
stingând-o  şi  aprinzând-o  iarăşi,  de  trei  ori.  Era  momentul  executării  dar,  nu  ştiu 
de  ce,  n’am  executat  nici  unul...  Căpitanul  şi-a  întors  capul  puţin  către  mine  şi  mi- 
a  şoptit:  Camarade,  dă-mi  voe  să  le  vorbesc  camarazilor  mei...  Dar,  în  aceeaşi 
clipă,  mai  înainte  ca  el  să-şi  fi  terminat  această  rugăminte,  maiorul  Dinulescu  a 
pus  piciorul  pe  scara  maşinii  şi  păşind  înăuntru,  cu  revolverul  în  mână,  a  rostit 
printre  dinţi:  executarea!  La  aceasta,  jandarmii  au  aruncat  ştreangurile.  Ultimul 
lor  cuvânt  de  rugăciune?  de  chemare?  de  blestem?  le-a  fost  strivit  în  gâtlej.  Când 
am  ajuns  la  Jilava,  groapa  era  făcută”. 

Un  evreu,  Scarlat  Roşianu,  avea  sub  pază  destinul  neamului  românesc  şi  nu 
şi-a  desminţit  misiunea. 


Nicolae  Niţă 


733 


O  scenă  care  depăşeşte  imaginaţia  unui  om  normal  constituit.  în  momentul 
când  trupurile  erau  descărcate,  pentru  a  fi  asvârlite  în  groapă,  unul  dintre 
jandarmii  asasini,  să  descreţească  atmostfera  apăsătoare,  lansează  o  ironie:  “Să  le 
învelim  picioarele  cu  paie,  să  nu  le  fie  frig,  pe  unde  vor  merge”!!! 

Dumnezeu  a  răbdat  răstignirea  Fiului  Său  dar  noi  pământenii,  cât  vom  mai 
putea  răbda?  în  această  tensiune  se  găsea  Miti  Dumitrescu  şi  camarazii  lui,  în 
momentul  când  au  decis  pedepsirea  trădării  de  neam. 

Scena  asasinării  a  fost  descrisă  la  procesul  de  reabilitare  a  Căpitanului,  de 
către  majorul  Sârbu  dar  presa  mondială  n’a  reţinut  decât  “fuga  de  sub  esortă”. 
Magda  Wolf  şi  coreligionarii  ei,  stăpânii  presei  intrnaţionale,  au  avut  grijă  să 
înşele  mai  departe  această  opinie.  Rafinamentul  cinic,  cu  care  a  fost  executat 
Căpitanul,  a  provocat  o  adâncă  durere  în  ţara  întreagă.  Pentru  a  înnăbuşi  această 
durere,  regele  ucigaş  a  pornit  prigoana  cea  mare,  semănând  panică,  oroare  şi 
moarte,  pe  tot  cuprinsul  ţării.  Aşa  cad  pe  rând  toţi  aceia,  care  au  ramas  fideli 
Căpitanului  lor. 

Astfel,  la  2-3  Decembrie  1938,  sunt  scoşi  din  celule,  la  închisoarea  din  Cluj,  în 
plină  noapte,  şi  împuşcaţi  la  marginea  oraşului  de  către  o  brigadă  volantă,  venită 
dela  Bucureşti,  condusă  de  ofiţerul  Vulpescu:  Nicolae  Făgădaru,  avocat,  Petru 
Ion,  muncitor  şi  Bica  Ananie,  mecanic. 

La  13-14  Februarie  1939,  sunt  ucişi,  lângă  Huedin-Cluj:  Fleschin  Petre, 
student,  Hodrea  Aurel,  profesor,  Stănescu  Petru,  student,  Popa  Ion,  muncitor, 
Borzea  Dumitru,  ofiţer.  Au  împărtăşit  aceaşi  soartă,  bănuiţi  doar  de  a  fi  legionari: 
Gruiţă  Victor,  elev  şi  Borzea  Zenovie,  ofiţer. 

Şapte  legionari,  printre  care:  Nadoleaunu  Enache,  medic,  Popovici  Dragoş, 
student  şi  Bălan  Octavian,  student,  au  fost  chinuiţi  până  la  moarte  şi  apoi  asvârliţi 
în  crematoriu. 

Profesorul  universitar  Vasile  Cristescu,  împuşcat  pe  stradă,  Nicoleta 
Niculescu,  arsă  de  vie  în  crematoriu,  marele  filozof  Nae  Ionescu,  otrăvit,  şi  atâţia 
alţii,  ucişi  fără  judecată,  având  singura  vină  de  a  fi  legionari. 

Dacă  cineva  ar  dori  să  pipăie  dovezile  care  au  culminat  cu  pedepsirea 
călăului,  apoi  le  poate  desprinde  din  toate  aceste  crime,  fără  număr  şi  fără 
judecată,  unde  democraţia  şi-a  arătat  faţa  hâdă,  să  înspăimânte  un  întreg  popor. 

Miti  Dumitrescu  apare  în  acest  climat  de  ucideri,  să  oprească  prin  jertfa  lui 
groaznicul  genocid. 

“Rugaţi-vă  pentru  mine  şi  pentru  noi  toţi,  pentru  păcatele  şi  suferinţa  ce  o 
aştept  cu  bucurie.  Atâta  dor  am,  să  ştiţi  voi  şi  Neamul,  că  am  pecetluit  cu  sângele 
şi  sufletul  nostru  o  credinţă”.  Este  ultima  scrisoare,  pe  care  Miti  Dumitrescu  a 
adresat-o  părinţilor  săi,  conştient  şi  hotărît  să  meargă  la  moarte. 

“Istoria  va  judeca  dacă  am  greşit  sau  nu,  însă  nu  va  uita  preţul  acestei  greşeli, 
de  va  fi  greşeală”,  încheie  el. 

Desigur  că  este  un  păcat  de  a  ucide,  însă  pentru  a  opri  avalanşa  de  crime 
asupra  unei  generaţii  întregi,  fapta  lor  rămâne  expresia  acestei  “dureroase 
necesităţi”. 

Dar  Armând  Călinescu  nu  era  decât  un  braţ,  din  multiplele  tentacule  care  se 
vor  întinde  ca  aripa  morţii  peste  ţară,  să  împrăştie  durere  şi  sânge,  pe  tot 
pământul  românesc. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


734 


“La  Vaslui,  camarazii  ucişi  cu  focuri  de  mitraliere,  apoi  împuşcaţi  în  cap,  au 
fost  înşiraţi  pe  marginea  şoselei,  iar  copiii  de  şcoală  au  fost  aduşi  în  coloană  de 
marş,  cu  profesorii  în  frunte,  ca  să-i  vadă.  Bieţii  copii  au  leşinat... 

La  Târgovişte,  un  preot  cu  soţia,  spânzuraţi,  la  Focşani  agăţaţi  de  belciuge  de 
măcelărie”.  (Mihai  Tase  “Miti  Dumitrescu”). 

Şi,  pentruca  numele  celor  răpuşi  să  fie  mereu  prezente  în  mintea  şi  cugetul 
nostru,  îmi  îngădui  să-i  pomenesc  pe  nume,  întru  aducere  aminte,  pentrucă  jertfa 
lor  intră  în  patrimoniul  naţiei  române,  pentru  veşnicie. 


Asasinaţi  în  pădurea  Tâncăbeşti,  29-30 
Noembrie  1938: 

Corneliu  Zelea  Codreanu 
Constantinescu  Nicolae 
Caranica  Ion  Iancu 
Bozântan  Iosif 
Belimace  Dorn 
Caratănase  Ion 
Curcă  Ştefan 
Pele  Ion 
State  Gr.  Ion 
Bogdan  Gravrilă 
Vlad  Ion  Radu 
Georgescu  Ştefan 
Trandafir  Ion 

Asasinaţi  în  piaţa  Elefterie,  la  21 
Septembrie  1939: 

Dumitrescu  Miti 
Isaia  Ovidiu 

Paraschivescu  Gheorghe 
Stănciulescu  Marin 
Vasile  Ion  Jean 
Ionescu  Ion 
Modoveaunu  Nelu  Ion 
Popescu  Cezar 
Popescu  Traian 

Asasinaţi  în  lagărul  de  concentrare  Ciuc,  la 
21-22  Septembrie  1939: 

Benec  Constantin  (student) 

Biriş  Ovidiu  (avocat) 

Borzea  Titus  (student) 

Buhai  Vasile  (funcţionar) 


Asasinaţi  la  închisoarea  din  Râmnicul  Sărat, 
la  21-22  Septembrie  1939: 

Clime  Gheorghe  (inginer) 

Totu  Nicolae  (avocat) 

Furdui  Gheorghe  (doctor  în  teologie) 
Polihroniade  Mihail  (avocat) 
Simulescu  Sima  (profesor) 

Istrate  Gheorghe  (licenţiat) 

Serafim  Aurel  (inginer) 

Cantacuzino  Alecu  (avocat) 

Teii  Alexandru  (avocat) 

Bănică  Dobre  (licenţiat) 

Craja  Paul  (medic) 

Apostolescu  Gheorghe  (comerciant) 
Banea  Ion  (avocat,  medic) 


Asasinaţi  la  spitalul  militar  din  Braşov,  la  21- 
22  Septembrie  1939: 


Cotigă  Traian  (avocat) 

Şiancu  Emil  (ofiţer) 

Şuşman  Iuliu  (funcţionar) 

Proca  Gheorghe  (funcţionar) 

Ionică  Eugen  (inginer) 

Pihu  Grigore  (licenţiat) 

Herghelegiu  Ion  (avocat) 

Asasinaţi  în  lagărul  de  concentrare  Vaslui,  la 
21-22  Septembrie  1939: 

Antoniu  Ion  Pâsu  (avocat) 

Belgea  Ion  (avocat) 

Boboc  Constantin  (avocat) 


Nicolae  Niţă 


735 


Cioflec  Marius  (student) 

Comjic  Ştefan  (student) 

Coman  Constantin  (student) 
Constantin  Ghiţă  (student) 
Constantinescu  Dumitru  (medic) 
Corbeanu  Vasile  (student) 
Dobrin  Liviu  (student) 

Dorea  Afilon  (student) 

Ducaru  Dumitru  (subinginer) 
Enescu  Ion  (funcţionar) 

Felecan  Vasile  (muncitor) 

Filipov  Vasile  (student) 
Gârcineanu  Florin  (ofiţer) 

Grama  Iosif  (student) 

Iordache  Nicoară  (asist,  univ.) 
Macoveschi  Ion  (student) 

Micu  Augustin  (inginer) 

Minca  Ilie  (ofiţer) 

Mitar  Ion  (student) 

Noaghea  Virgil  (student) 

Nuţiu  Aurel  (student) 

Pavelescu  Gheorghe  (avocat) 
Popa  Tiberiu  (student) 

Popescu  Marin  (student) 
Popescu  Anton  (funcţionar) 
Prodea  Nicolae  (municitor) 
Rădulescu  Virgil  (ziarist) 

Raicu  Constantin  (licenţiat) 
Stamate  Eugen  (student) 
Stegărescu  Constantin  (licenţiat) 
Strugariu  Nicolae  (avocat) 

Susai  Vasile  (licenţiat) 
Teodorescu  Gheorghe  (sculptor) 
Tiponuţ  Gheorghe  (elev) 

Todan  Coriolan  (student) 
Ungureanu  Corneliu  (licenţiat) 
Ursu  Ion  (student) 

Vasiliu  I.  Gh.  Galus  (ofiţer) 
Vilmos  Adam  (muncitor) 

Zanche  Petre  (funcţionar) 


Borzea  Virgil  (ofiţer) 

Bujoli  Spiru  (student) 

Busuioc  Ion  (student) 

Calapar  Mihai  (student) 

Cârdu  Valeriu  (poet) 

Clime  Traian  (funcţionar) 
Comănescu  Nicolae  (student) 
Danielescu  Josim  (student) 
Dobre  Ion  Radu  (STB-ist) 

Dorin  Constantin  (student) 
Gârcineanu  Victor  (avocat) 

Goga  Mircea  (student) 

Maricari  Nicolae  (ofiţer) 
Morariu  Alex.  Bubi  (student) 
Moţoc  Mircea  (student) 
Nicolicescu  Gheorghe  (inginer) 
Popescu  Spiru  (student) 
Popescu  Vasile  (student) 
Recman  Gogu  (student) 

Roşianu  Petre  (inginer) 

Spânu  Iordache  (student) 

Stahu  Teodor  (avocat) 

Sola  Stavre  (student) 

Supila  Polisperhon  (student) 
Teohari  Mircea  (student) 

Ţucan  Boris  (student) 

Tudose  Teodor  (avocat) 
Volocaru  Gheorghe  (funcţionar) 
Zus  Radu  (student) 


La  acestea  se  mai  adaugă  asasinarea  a  3-4  legionari  în  fiecare  judeţ.  Peste  250 
pe  tot  întinsul  ţării. 

Privind  aceste  nume,  desprindem:  Studenţi,  mulţi  studenţi,  medici,  ingineri, 
profesori  de  liceu,  profesori  universitari,  teologi,  poeţi,  scriitori,  sculptori,  ziarişti, 
avocaţi,  muncitori,  funcţionari,  ofiţeri,  etc.,  viitorul  unui  neam,  elita  de  mâine. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


736 


Este  unic  în  analele  popoarelor,  când  o  clasă  conducătoare  îşi  ucide  urmaşii, 
lăsând  ţara  pe  mâini  străine. 

Când  comunismul  s’a  instaurat  la  cârma  ţării,  prima  lui  acţiune  a  fost 
distrugerea  păturii  intelectuale,  armata,  biserica,  apoi  ţărănimea.  Şi  drama  s’a 
consumat  aşa  cum  a  fost  programată. 

Ceeace  apropie  comunismul  de  această  democraţie  dintre  cele  două  răsboaie, 
este  aceasta  nebunie  de  devastare  a  tuturor  valorilor  intelectuale.  La  Piteşti, 
studenţii  au  servit  de  cobai  în  chinuri  inimaginabile  şi  mulţi  au  plătit  cu  viaţa 
credinţa  lor.  Pe  lista  celor  răpuşi  de  instrumentele  venale  ale  comunismului,  nici 
un  student,  din  cei  sortiţi  să  piară,  n’a  scăpat  prăpădului.  Zelul  uneltelor  a  depăşit 
cruzimea  maestrului,  avangarda  apocaliptică. 

Nu  uit  moartea  tânărului  Gălescu,  din  Caransebeş,  de  numai  19  ani. 
Jandarmii,  pentru  a  economisi  gloanţele,  l-au  străpuns  cu  baionetele.  Expus  în 
piaţa  publică,  pe  faţa  lui  mutilată  se  vedeau  rănile  tăieturilor,  umplute  cu  sânge 
închegat.  Copiii  de  şcoală,  aduşi  să  defileze  înaintea  acestor  trupuri  fără  viaţă,  au 
fost  adânc  sguduiţi  de  ceeace  li  s’a  dat  să  vadă. 

Prima  crimă  împotriva  vieţii  a  fost  dublată  de  o  altă  crimă,  mai  oribilă,  aceea 
de  a  oferi  spectrul  ororii,  tinerelor  vlăstare. 

Au  fost  scene  de  o  cruzime  paranoică.  Cerbu  Ion,  student  din  Oraviţa,  nefiind 
găsit  pentru  executare,  l-au  luat  pe  tatăl  său  şi  l-au  ucis  în  locul  lui.  Sau 
asasinarea  fiului  lui  Cristoi  Nicolae  din  Caransebeş,  în  locul  tatălui.  Băiatul  n’avea 
decât  14  anişori  şi  a  fost  ucis  pe  când  se  juca  cu  alţi  copii. 

Toate  aceste  crime  au  fost  comise  din  ordin  telefonic,  fără  o  sentinţă 
judecătorească,  fără  o  dovadă  scrisă,  pentru  a  şterge  orice  urmă  de  nelegiuire.  Un 
singur  prefect,  din  cei  71,  a  refuzat  să  execute  ordinul,  cerând,  cel  puţin,  unul 
scris,  salvând  astfel  patru  vieţi  dela  pieire. 

O  întrebare  legitimă:  Din  cei  70  de  prefecţi,  de  ce  nu  s’au  găsit  câţiva  să 
protesteze,  chiar  de  formă,  pentru  a-şi  acoperi  oribila  crimă? 

Aceste  pacate,  crime  împotriva  umanităţii,  nu  le  plăteşte  azi  un  neam  întreg, 
obişnuit  să  plătească,  fără  a  mai  cere  vreo  socoteală?  Doar  Dumnezeu  se  va  mai 
îndura  de  atâta  amarnică  ispăşire! 

Mişcarea  Legionară  a  fost  prigonită  şi  scoasă  în  afara  legii  pentru  “raţiuni  de 
Stat”,  justificate  de  orientarea  ei  în  politica  externă,  spre  ţările  anticomuniste: 
Germania,  Italia,  spre  deosebire  de  orientarea  oficială,  care  prefera  -  şi  nu  era 
nimic  mai  logic  -  apropierea  de  Anglia  şi  Franţa.  Interesul  Angliei,  dacă  ea  a  avut 
vreo  influenţă  asupra  politicii  interne  româneşti,  era  de  a  sugera,  eventual  a 
susţine  o  acţiune  de  lichidare  a  unei  fracţiuni  a  naţiunii,  -  în  cazul  nostru,  a 
Mişcării  Legionare  -  care  înclina  spre  o  apropiere  de  Germania,  inamic  cu  care 
Anglia  era  în  conflict.  însă,  de  reţinut  că,  interesele  Angliei,  de  astă  dată, 
coincideau  cu  cele  ale  Rusiei  Sovietice,  inamicul  de  moarte  al  României. 

Interesele  vitale  ale  României  erau,  de  a  înlătura  pericolul  imediat,  care  ne 
ameninţa  viaţa  şi  deci,  a  găsi  o  alianţă,  un  sprijin,  alături  de  acei  care  erau  dispuşi 
să  o  facă. 

Corneliu  Codreanu  şi  toată  generaţia  lui  a  fost  decimată  tocmai  pentrucă  se 
opunea  celor  două  interese  străine.  Atunci,  “democraţii”  noştri,  în  faţa  refuzului 
Angliei  de  a  ne  garanta  integritatea  teritoriului,  pentrucă  ea  însăşi  nu  o  mai  putea 
face,  au  făcut  apel  la  trupele  germane,  pentru  a  ţine  la  distanţă  intenţiile  belicoase 


Nicolae  Niţă 


737 


ale  Rusiei  Sovietice,  asupra  restului  de  teritoriu  ce  ne  mai  rămase,  revenind  la  o 
orientare  de  imperioasă  necesitate,  preconizate  de  Mişcarea  Legionară. 

Atunci,  dece  l-au  ucis  pe  Corneliu  Codreanu,  cu  el  elita  naţiunii,  pentru  a 
aplica  o  politică,  care  nu  era  decât  în  intenţiile  Mişcării  Legionare,  ea  nefiind  la 
cârma  ţării,  deci  neavând  posibilitatea  materiala  şi  nici  responsabilitatea  statală 
de  a  o  face?  Pentrucă,  dacă  ar  fi  avut-o  ar  fi  putut  cântări  toate  posibilităţile  care 
le-ar  fi  impus  interesele  naţionale. 

Dar  scopul  lor  a  fost  cu  totul  altul.  Să  pregătească,  conştienţi  sau  inconştienţi, 
sub  bagheta  Magdei  Wolf,  vârful  icebergului,  aşternutul  bolşevismului  în  inima 
Carpaţilor.  Dar,  mai  înainte,  trebuia  să  doboare  falnicii  stejari. 

Aceşti  “democraţi”,  după  ce  au  distrus  un  potenţial  uman  de  o  calitate 
excepţională,  s’au  găsit  în  faţa  aceloraşi  interese  străine,  care  s’au  contopit,  s’au 
completat,  pentru  a  culmina  cu  robirea  Neamului  românesc. 

21-22  Septembrie  1939,  iată  răspântia  unui  destin,  geneza  atâtor  dureri.  Cei  ce 
au  decapitat  o  generaţie,  s’au  gândit  ei,  oare,  la  ziua  de  mâine  -  ei  nefiind  muritori 
-  la  viitorul  acestui  popor?  Nu!  Pentrucă  ei  au  sabordat  acest  viitor,  în  momentul 
când  s’au  pus  în  serviciu  străin.  Crimele  lor  s’au  răsfrânt  peste  un  întreg  popor, 
care  geme,  se  roagă  şi  blesteamă. 

Şi  dacă  cineva  ar  mai  fi  tentat  să  acuze  Mişcarea  Legionară  de  a  fi  crescută  în 
“cultul  crimei”,  să  citească  aceste  liste,  unde  figurează  atâţia  tineri,  îngropaţi  sub 
pământ.  Sau  să  facă  un  pelerinaj  la  cimitrul  din  Predeal,  unde  vor  vedea  crucile 
aliniate,  sub  care  îşi  dorm  ultimul  lor  somn.  O  rezervă  doar.  Dacă,  între  timp, 
bolşevismul  instaurat  de  40  de  ani,  nu  le-a  scos  trupurile  şi  le-a  împrăştiat,  să 
şteargă  orice  urmă. 

Iar  noi,  supravieţuitorii  lor,  la  apelul  morţilor,  vom  răspunde  mereu: 
PREZENT!  Pentrucă  ei  rămân  mereu  prezenţi  în  sufletele  noastre  şi  vor  fi  de-a 
pururea  prezenţi,  pildă  vie,  în  istoria  Neamului  românesc. 

21  Septembrie  1987 

LEGIONARI  ASASINAŢI  PE  JUDEŢEÎN  NOAPTEA  DE  21-22  SEPTEMBRIE  1939 

în  zorii  zilei  de  22  Septembrie  1939,  fiecare  judeţ  prezenta  trecătorilor  cadavrele 
a  trei  legionari,  pe  care  poliţia,  în  plină  noapte,  i-a  ridicat  din  mijlocul  familiilor  lor, 
i-a  scos  în  stradă  şi  i-a  împuşcat,  iar  trupurile  lor  au  fost  lăsate  ca  lumea  să  le  vadă 
vreme  de  trei  zile. 

JUDEŢUL:  ARAD:  Mănduţă  Ion;  Bulboacă  Ilie  Ion;  Julan  Ilie;  ARGEŞ:  Pielmuş  Ion; 
Olteanu  Vasile;  Amzăr  Traian;  BACĂU:  Condopol  Mircea;  Mandaste  Alexandru; 
Antonovici  Crin;  BĂLŢI:  Condratiuc  Alexe;  Ursache  Victor;  Gherman  Ioan;  BIHOR: 
Cozma  Lazăr;  Jude  Dumitru;  BOTOŞANI:  Iftimuţă  Vasile;  Grigoriu  Mihail;  Mancos 
Gheorghe;  BRĂILA:  Babătă  Teodor;  Udrea  Ion;  BRAŞOV:  Faur  Ioan;  Bordeianu  Ion; 
Papacioc  Radu;  Nicolici  Nicolae;  BUZĂU:  Voinea  M.  Constantin;  CALIACRA: 
Caranica  Petre;  Popescu  M.  Gh.;  Cavachi  Hristu;  CÂMPULUNG:  Irimiciuc  Valerian; 
Ţăranu  Traian;  Cozma  Luchian;  CARAS:  Barzac  Lazar;  Băleanu  Ion;  Cerbu  Iancu; 
CERNĂUŢI:  Pisarciuc  Silvestru;  Regwald  Francisc;  Molotiuc  Ion  Vasile;  CETATEA 
ALBĂ:  Vladău  Ion;  Păucă  V.  D.;  Cuzoglu  Dam;  CIUC:  Duma  Iosif;  Caranica  Ion; 
Mirea  A.  Ilie;  CLUJ:  Cuibus  Petre;  Eremia  Nicolae;  CONSTANŢA:  Chivu  Ion; 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


738 


Chiriazi  Constantin;  Mocanu  Stoica  Ion;  Secăreanu  Ion;  COVURLUI:  Popa 
Costachel;  Croitoru  Tudor;  Potolea  Spiru;  DÂMBOVIŢA:  Niţescu  Petre;  Lungu  Ion; 
Gălmeanu  Ion;  DOLJ:  Hozărlescu  N.  Ilie;  Poenaru  Ilie;  Ştefănache  I.  Ioan; 
DOROHOI:  Surugiu  Gheorghe;  Barbu  Gheorghe;  Honceru  Ion;  DUROSTOR:  Nastu 
Nicolae  Cola;  Măngăniţă  Costică;  Memu  Nisa;  FĂLCIU:  Codreanu  Ion;  Nicolae  Emil; 
Croitoru  Vasile;  GORJ:  Şerban  Constantin;  Munteanu  Gheorghe;  Motomancea 
Grigore;  HOTIN:  Dobuleac  Vasile;  Dubovinschi  Teodor;  Soroceanu  Dumitru  Iacob; 
HUNEDOARA:  Popa  Petre;  Cornea  Gheorghe;  Sârbu  Nicolae;  IALOMIŢA: 
Manolescu  Gheorghe;  Constantinescu  C.;  Badea  Traian;  IAŞI:  Dănilă  Nicolae;  Leonid 
Miron;  Bagdad  Elena;  LĂPUŞNA:  Diaconescu  Vasile;  Florescu  Sergiu;  Palamarciuc 
Ion;  MARAMUREŞ:  Butnaru  Ion;  Chirarliţă  Dumitru;  Belidoan  Mircea; 
MEHEDINŢI:  Gheorghiu  Victor;  Geacu  Hristu  Petre;  Gheorghevici  N.;  MUREŞ: 
Rusu  Jasob;  Palotas  Francisc;  Pădureanu  Nicolae;  MUSCEL:  Nerasan  Ion;  Stancu 
Ion;  NĂSĂUD:  Ţonea  Simion;  Girigan  Cornel;  Tolan  Alexandru;  NEAMŢ:  Malinici 
Nicolae;  Avadanei  Vasile;  Vasile  Puiu;  OLT:  Găman  Nicolae;  Mânzu  Dumitru;  Preda 
Gheorghe;  ORHEI:  Zalupcescu  Grigore;  Mocanu  Andrei;  Răileanu  Naum; 
PRAHOVA:  Cojocaru  Alexandru;  Filip  Dumitru;  PUTNA:  State  Vasile;  Voinea 
Nicolae;  Marin  Petre;  ROMAN:  Creangă  Vasile;  ROMANAŢI:  Niculescu  Gheorghe; 
Oprovici  Horia;  SĂLAJ:  Burcaş  Augustin;  SATU  MARE:  Bozântan  Victor;  SEVERIN- 
LUGOJ:  Gălescu  Nicolae;  Ghină  Gheorghe;  Sârbu  Damaschin;  Matici  V.  Marin; 
SOROCA:  Levizchi  Ştefan;  Ştiucă  Boris;  Criclivoi  Azare;  SUCEAVA:  Răuţ  Ion; 
Gemeniuc  Ion;  Jitaru  Spiridon;  TÂRNAVA-MICĂ:  Barză  Gheorghe;  Prus  Ioan; 
Codrea  Nicolae;  TECUCI:  Căsăneanu  Gheorghe;  Teodorescu  Spirache;  Baciu  Vasile; 
TELEORMAN:  Abagiu  Dumitru;  Cristea  Aristotel;  Toader  Dumitru;  TIGHINA: 
Heidenrezc  Vladimir;  Căldare  Constantin;  Caragancev  Ion;  TIMIŞ  TORONTAL: 
Udrea  Toader;  Dragomir  Gheorghe;  Cocora  Alexandru;  TREI  SCAUNE:  Lascar 
Gheorghe;  Vrânceanu  Gheorghe;  Caranica  Enache;  TURDA:  Cucerzan  Constantin; 
Nichita  Augustin;  Tcaciuc  Ghiţă  Toceanu;  VÂLCEA:  Nicolaescu  Aurel;  Diaconescu 
Dumitru;  Vasilescu  Nicolae. 

DESPRE  DERBEDEII  CULTURII 
ŞI  “FANTEZIA  CREATOARE”  2°9 


ADDENDUM: 

Poate  că  nu  aş  fi  revenit  la  menţionarea  unui  articolaş  publicat  mai  de  mult, 
dacă  simpla  vizionare  a  unui  film  în  regia  şi  scenariul  lui  Constantin  Văeni, 
"Drumeţ  în  calea  lupilor",  nu  mi-ar  fi  adus  aminte  de  autorii  cărţii  respective  ce 
stă  la  baza  peliculei  de  mai  sus.  Şi  nu  numai  atât,  dar  şi  maxima  lui  N.  Iorga 
introdusă  pe  generic  în  primele  secvenţe  care  spune:  "Cine  uită,  nu  merită." 

Cei  mai  mulţi  dintre  spectatori  sau  acei  care  vizionează  filmul  respectiv,  sunt 
convins  că  n'au  habar  în  parte  nici  de  autori,  nici  de  Iorga  şi  nici  de  rolul 
propagandistic  al  lungmetrajului.  Filmul  se  vrea  un  "document  istoric",  dar 
nonşalanţa  cu  care  regizorul  prin  enormităţile  de  cadrare  încearcă  să  ne  convingă 
cu  orice  preţ  că  toţi  legionarii  şi  "lupii"  din  filmul  domniei  sale  apărut  în  anul 


209  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VII,  Nr.  61,  Septembrie  1987. 


Nicolae  Niţă 


739 


1988  au  fost  adevărate  haite  de  criminali,  este  de-a  dreptul  hilară.  Dar,  să  n'o  mai 
lungim  prea  mult:  noi  n'am  uitat  cine  sunt  autorii,  şi  cu  atât  mai  mult  faptul  că 
"nu  merită",  vorba  "drumeţului”  Iorga... 

Nicolae  Niţă  (Sept.,  2009) 

“Cronicar” 

în  timp  ce  dementul  de  Nero  ne  distruge  cu  buldozerele  adevărata  cultură,  în 
timp  ce  Românul  dezarmat  priveşte  la  comunişti  ca  la  lupii  veniţi  să  jupoaie  în 
ziua  mare  cât  a  mai  rămas  din  biata  noastră  ţară,  derbedeii  culturii  de  pe  malul 
Dâmboviţei  au  primit  ordin  de  "sus"  să  mai  scrie  o  carte  tot  împotriva... 
legionarilor. 

De  parcă  legionarii  ar  fi  de  vină  pentru  dezastrul  total  la  care  comuniştii  au 
adus  România  de  azi. 

De  astă  dată  însă  sarcina  de  partid  a  căzut  pe  capul  unui  ţap  împieliţat, 
"poetul"  activist  de  partid  Răcănel,  recte  Nicolae  Dragoş  şi  prietenul  său  de  pahar, 
un  broscoi  umflat  şi  jalnic  de  orăcăitor,  securistul  "prozator"  Mihai  Stoian. 

Alegerea  celor  doi  derbedei  nu  a  fost  întâmplătoare.  Cine  a  gustat  de  prin 
zeama  culturii  socialiste  ştie  câtă  apă  chioară  mai  vântură  prin  ziarele  de 
maculatură  ale  partidului,  aceşti  doi  pierde-vară,  ciocoi  parveniţi  şi  dobitoci 
agramaţi. 

Numai  că  partidul  ţine  socoteala  notelor  de  plată  neplătite  de  la  restaurantele 
speciale  ale  "scriitorilor"  şi  atunci  când  s'a  umplut  ocaua  de  datorii  cheamă  pe 
beţivi  să  semneze  ori  falimentul  financiar  şi  "scriitoricesc"  odată  cu  ieşirea  pe 
brânci  din  bodegă,  ori  contractul  pentru  o  carte...  de  comandă. 

Tot  astfel,  susnumiţii  derbedei  ai  partidului  au  fost  găsiţi  iarăşi  în  mare  deficit 
financiar  şi  la  berăria  de  sub  redacţia  Secolului  XX,  şi  la  "Mărul  de  Aur"  la  ziarişti, 
şi  la  "Calul  Bălan",  Mogoşoaia. 

Şi  atunci  li  s'a  dat  comanda  cărţii  "Drumeţ  în  calea  lupilor",  (apărută  la  Editura 
Eminescu,  1987). 

într'un  articol  numit  "Epopeea  unui  martiriu",  apărut  în  revista  "România 
literară"  (Joi,  18  Iunie,  1987),  paranoicul  literar  Ion  Dodu  Bălan,  altă  lichea 
libidinoasă,  ne  şi  "decodează"  "titlul  metaforic", "cel  puţin  la  nivelul  a  două  straturi 
semantice". 

Aţi  şi  ghicit  poate.  Drumeţul  este  Nicolae  Iorga,  iar  lupii,  cine  alţii  decât... 
legionarii. 

Criticul  în  "dodie",  vulpoi  mai  şiret,  încearcă  apoi  să  scuze  incompetenţa  în 
materie  a  autorilor  turmentaţi,  cum  că  numita  carte  "nu  e...  o  simplă  biografie, 
bazată  pe  documente  riguroase,  ci  şi  un  rod  al  fanteziei  creatoare"... 

De  fapt,  continuă  tot  el  într'o  "dodie",  "autorii  (cărţii)  sînt  scriitori,  nu 
istorici"... 

Atunci,  dacă  boii  împreună  înjugaţi  la  o  asemenea  sarcină  nu  pot  s'o  scoată  la 
capăt  "dialectic  şi  ştiinţific",  de  ce  se  mai  încumetă  idioţii  să  scrie  despre  un 
subiect  de  care  nu  au  habar? 

Numai  să  mai  adauge  puţină  "fantezie"  la  propaganda  cretină  a  partidului  co¬ 
munist,  sau  să-şi  plătească  datoriile  la  cârciumă? 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


740 


CRUCIAŢII  SECOLULUI  XX  210 
Patimile  Maicii  Mihaela 

de  Ana  MARIA  MARIN 

Cruciaţii  secolului  XX  nu  se  luptă  cu  păgânii  pentru  cucerirea  Locurilor  Sfinte. 

Duşmanul  lor  este  o  boală  satanică,  născută  într’un  creier  bolnav, 
experimentată  de  un  popor  obidit  şi  incult,  sub  conducerea  unor  criminali 
ambiţioşi.  Numele  popular  al  ecestei  boli  este  “Bolşevism”.  Cel  ştiinţific  este 
“Materialism  Dealectic”.  Această  boală  s’a  întins  pe  aproape  întreaga  planetă  şi 
vrea  să  fericească  pe  oameni  şi  să  ucidă  pe  Dumnezeu. 

Mijloacele  de  luptă  ale  Cruciaţilor  contra  comunismului  sunt  reduse,  vorbesc 
de  cele  pământeşti,  dar  cele  spirituale  sunt  imense:  “Cu  noi  este  Dumnezeu,  / 
înţelegeţi  neamuri  şi  vă  plecaţi”.  Dragostea  şi  Credinţa  sunt  arme  puternice 
împotriva  întunericului:  ce  dragoste  poate  fi  mai  mare  decât  cea  care  merge  până 
la  “Martiraj”,  până  la  a-ţi  da  viaţa  pentru  “EL”?  El  fiind  IISUS  CRUCIFICATUL, 
FIUL  LUI  DUMNEZEU,  care  a  ridicat  păcatul  lumii,  ne-a  învăţat  dragostea  şi 
sacrificiul,  ne-a  scos  din  starea  de  păgâni  violenţi,  s’a  dat  pe  sine  morţii  ca  să  ne 
învie  odată  cu  El. 

întâlnindu-se  cu  Satana,  hotărît  să  lupte  cu  el,  secolul  XX  a  dat  martiri. 

Acum  1500  de  ani  Biserica  Romano-Catolică  a  creat  o  întreagă  ligislaţie 
pentru  a  canoniza  martirii.  Nu  poţi  fi  canonizat  Sfânt  dacă  mori  pentru  cruce,  şi 
nu  faci  minuni  în  timpul  vieţii  sau  după  moarte,  dar  martir  este  cel  ce  se  bucură 
de  o  moarte  violentă  pentru  Dumnezeu  şi  credinţa  în  El.  Noua  Ortodocşilor,  ni  se 
pare  oarecum  ciudată  această  judecată  după  moarte,  în  care  este  prevăzut  un 
Tribunal  şi  un  Avocat  al  Diavolului! 

Gândirea  ortodoxă,  tradiţia,  dragostea  şi  toleranţa  ortodoxă  îşi  recunoaşte 
martirii  fără  canonizare. 


♦  ♦  ♦ 


în  anul  1923,  cinci  Români  închişi  în  închisoarea  Văcăreşti,  pentru  crime  de 
care  vor  fi  găsiţi  nevinovaţi,  rugându-se  la  Altarul  Mănăstirii,  azi  dărâmată, 
descoperă  Icoana  Arhanghelului  Mihail,  se  dăruiesc  arhistrategului  cerului,  sub 
semnul  dragostei  de  neam  şi  credinţei  în  Dumnezeu. 

De  aici  “Legiunea  Arhanghelului  Mihail”  porneşte  să  cucerească  sufletele 
Românilor.  Duşmani,  detractori  şi  interpretatori  mincinoşi  a  avut  mulţi. 

Mulţi  Români  înţelegând  misiunea  lor  profetică  şi  văzând  mersul  vremurilor, 
li  s’au  alăturat.  Timpuri  vor  veni  când  vor  juca  rolul  prigoniţilor  din  catacombe  şi 
a  victimelor  din  circ. 

Primii  martiri,  au  fost  cei  doi  legionari  căzuţi  în  Spania  creştină  şi 
naţionalistă.  Sunt  cincizeci  de  ani  de  atunci,  Ion  Moţa  şi  Vasile  Marin  au  murit 
lângă  cetatea  universitară  din  Madrid,  pe  frontul  de  la  Majadahonda. 

“  Se  trăgea  cu  mitraliera  în  obrazul  lui  Christos”.  Aceasta  a  fost  lozinca  luptei 
lor.  Ştiau  pentru  şi  contra  cui  se  luptă;  duşmanul  era  acelaşi,  cel  de  azi  care  căuta 


210  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VII,  Nr.  63,  Noembrie  1987. 


Nicolae  Niţă 


741 


peste  tot  în  lume  fisura  prin  care  să  se  strecoare.  Dacă  ar  fi  câştigat  răsboiul 
spaniol,  în  celălalt  capăt  al  continentului,  Europa  ar  fi  căzut  cu  un  minut  mai 
devreme  în  ghiarele  obscurantismului. 

După  moarte  şi  înhumarea  lor,  scaunul  satanei  se  clătina  în  Ţara 
Românească.  Au  sărit  de  peste  tot  ajutoare  pentru  Luciferul  Regal,  ca  să 
nimicească  elita  tânără  care  se  înălţă  din  popor  şi  din  biserică. 

în  vremea  aceea,  sosea  la  Mănăstirea  Suzana,  în  munţi,  pe  Valea  Teleajenului, 
o  feţişoară  de  22  ani  cu  ochii  verzi  şi  două  codiţe  împletite  pe  urechi  şi  legate  cu  o 
sfoară  la  spate.  Se  numea  Marieta  Iordache.  Venea  din  beciul  jandarmeriei  cu 
încă  trei  fete  membre  ale  Mişcării  Legionare  (după  dizolvarea  Legiunii 
Arhanghelului  Mihail).  La  Mănăstire  s’au  întâlnit  pe  cerdacul  arhondaricului,  cu 
cinci  doamne  soţii  de  legionari.  Toţi  aceşti  deţinuţi  politici,  nu  erau  vinovaţi  de 
acte  subversive,  erau  pur  şi  simplu  ostateci  ai  coroanei  şi  Siguranţei  Statului, 
ostateci  tot  atât  de  expuşi  ca  şi  ostatecii  Ezbollahului.  Terorişti  pot  fi  camuflaţi  pe 
un  tron  regal,  la  fel  ca  printre  integriştii  musulnani. 

Fetiţa  cu  codiţe  şi  ochi  verzi  se  trăgea  din  Moldova,  din  Nicoreşti,  unde 
familia  ei  întreagă  îşi  pusese  încrederea  în  “Căpitan”.  în  el  vedeau  “omul 
destinului”  care  avea  să  cureţe  ţara  de  afacerişti  veroşi,  atei,  fără  scrupule. 

Toată  elita  neamului  era  în  închisori  preventive,  în  vara  anului  1938 
aşteptând  judecata  care  avea  să  dea  satisfacţie  marelui  istoric  N.  Iorga.  Onoarea 
nu-i  fusese  pătată  de  propriile-i  fapte  (colaborarea  cu  camarila  regală)  ci  de  o 
scrisoare  publică  a  Căpitanului  Corneliu  Zelea  Codreanu  care-i  amintea  că  cel 
puţin  “el”  era  român. 

în  unul  din  cele  mai  frumoase  locuri  din  Carpaţi,  Mănăstirea  Suzana,  fusese 
aleasă  ca  lagăr  pentru  femei. 

Fetele  venite  din  beciurile  jandarmeriei  nu  se  puteau  ţine  în  picioare,  căci 
fuseseră  bătute  la  tălpi;  erau  bolnove  de  râie  câştigată  dela  ţigăncile  hoaţe  cu  care 
stătuseră  în  promiscuitatea  închisorii,  dar  aveau  un  moral  minunat  înterţinut  de 
cea  mai  mică,  mai  fragilă  şi  mai  tânără  dintre  ele.  După  ce  s’au  vindecat,  au 
sesizat  paza  sub  care  fuseseră  puse  cu  interdicţia  de  a  păşi  pragul  arhondaricului 
şi  de  a  se  închina  în  biserică.  S’au  gândit  că  bărbaţii  suferă  mai  mult,  s’au  rugat. 

Noapte  de  noapte,  Marieta  stătea  în  genunchi  şi  se  ruga  Maicii  Domnului  să-i 
arate  calea  spre  curăţenie  sufleteasecă  şi  trupească,  spre  binele  ţării  sale  şi  spre 
dragostea  lui  Iisus.  Terminse  facultatea  de  Educaţie  fizică.  Rămâneai  înmărmurit 
la  spectacolul  pe  care  îl  dădea  o  copiliţă  sortită  să  înveţe  gimnastica  pe  copii,  îşi 
schimba  chemarea  şi  dădea  lecţii  de  cuaj,  de  înfrânare  şi  de  răbdare  unor  doamne 
mult  mai  vârstnice  ca  ea. 

După  aceea,  stăpânirea  s’a  asigurat  de  neutralizarea  “marelui  criminal 
Codreanu”.  Pus  în  întunericul  Jilavei  deocamdată  pentru  şase  luni  care  trebuiau 
să  spele  ruşinea  de  pe  obrazul  marelui  istoric,  s’a  hotărît  eliberarea  doamnelor 
din  lagărul  de  la  Suzana.  Soţii  lor  erau  şi  rămâneau  ostateci  necondamnaţi  în 
închisoarea  Jilava. 

Astfel  “fetele”  au  rămas  singurele  deţinute  politice.  Li  s’au  bătut  în  cuie 
obloanele,  li  s’au  văruit  pereţii  pictaţi  cu  Arhangheli  de  Zizi  Ghenea,  li  s’a  înăsprit 
regimul. 

Doamnele  s’au  întors  acasă  unde  au  găsit  alte  griji,  alte  frici,  alte  nesiguranţe 
pentru  viaţa  soţilor  lor.  Au  aflat  de  existenţa  lagărelor  dela  Miercurea-Ciuc  şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


742 


Vaslui,  au  aflat  că  întreaga  elită  de  minte  şi  suflet  era  în  închisoare,  că  cei  care  se 
ascundeau  erau  ucişi  fără  somaţie  la  colţuri  de  străzi. 

Oare  ce  voia  să  facă  Regele  cu  aceşti  miei  puşi  la  o  parte  pentru  jertfelnic? 
Cine  putea  prevede  că  numai  peste  câteva  luni  Conducătorul  Mişcării  Legionare 
era  să  fie  strangulat?  Lucrurile  se  petreceau  în  “Orient”.  Occidentul  nu  era 
interesat.  Cine  putea  să  prevadă  că  doamnele,  foste  ostatece  la  Suzana,  vor  fi 
văduve,  soţii  lor  fiind  împuşcaţi  la  zid:  ostateci? 

Căile  Domnului  sunt  nepătrunse,  dar  se  întrevedea  din  1938  lupta  pentru 
putere,  care  avea  să  izbucnească  în  1939:  al  doilea  război  mondial. 

în  ziua  de  15  August  1938,  hramul  Adormirii  Maicii  Domnului  la  Mănăstirea 
Suzana,  s’a  putut  vedea  o  umbră  strecurându-se  spre  casa  maicii  Filomela.  Umbra 
ţinea  în  mână  o  nucă.  în  nucă  planul  de  evadare  al  fetelor  legionare  din  lagăr,  cu 
informaţii  despre  geografia  regiunii,  care  trebuia  străbătută  şi  cu  parola 
contactului  care  era  un  cânticel  modovenesc:  “Trandafir  de  pe  cetate,  trandafir!" 
Evadarea  din  Suzana  a  fost  poate  ultimul  lui  capitol,  după  aceea  neurmând  decât 
bocet  şi  îngropăciune... 

Nu,  nu  sunt  lipsite  de  seriozitate  aceste  amintiri  cu  parfum  de  joacă,  de 
naivitate,  de  copilărie. 

“Lăsaţi  copiii  să  vină  la  mine”.  Iisus  ştia  că  în  sufletul  lor  sta  cuibărită 
dragostea. 

Nuca  a  ajuns  la  destinaţie!  Marieta  a  coborât  prima,  dealungul  cearşafului. 
Zgomotul  a  trezit  garda  şi  celelalte  fete  n’au  mai  putut  coborî,  dar  Marieta  se 
pierduse  în  pădure.  N’au  mai  găsit-o,  nici  ea  nu  şi-a  întâlnit  “Trandafirul  de  pe 
cetate”  şi  a  pornit  cu  paşi  mărunţi  prin  pădure,  orientându-se  după  stele. 

După  cinci  zile  a  apărut  la  Braşov,  câteva  sute  de  km.  Mai  departe,  nu  mai 
putea  merge,  nu  mâncase  nimic  şi  băuse  apă  de  ploaie.  La  o  cercetare  mai  atentă 
s'a  descoperit  că  sărind  de  la  înălţimea  la  care  se  terminase  cearceaful  îşi 
fracturase  coloana  vertebrală.  Două  luni  de  ghips,  timp  în  care  toată  Siguranţa  o 
căuta.  Neputând  povesti  evadarea  de  la  Suzana,  mult  prea  rocambulească  pentru 
a  nu  stârni  hohote  de  râs,  prefectura  de  Prahova  a  eliberat  deţinutele  din  lagăr, 
trecând-o  şi  pe  cea  dată  lipsă,  în  inventar.  Nu  terminaseră  socotelile  cu  ea  şi  voiau 
să  se  răzbune.  în  timp  ce  mulţime  de  agenţi  se  căzneau  s’o  găsească,  Marieta  era 
sus  în  dealul  Cotrocenilor,  la  părinţii  lui  Vasile  Marin. 

în  corset  ghipast,  purta  în  cap  saci  plini  cu  nisip,  povestea  aventuri  ca  să 
însenineze  o  casă  cernită  şi  noaptea  stătea  în  genunchi  şi  se  ruga  pentru  păcatele 
tuturor.  Cu  o  zi  înainte  de  ziua  sorocită  scoaterei  ghipsului,  Marieta  a  vrut  să 
plece  şi  nimic  n’a  făcut-o  să-şi  amâne  decizia.  în  aceiaşi  noapte,  cu  o  desfăşurare 
de  forţe  nepotrivită  prinderii  unui  fugar  atât  de  mărunţel,  Siguranţa  Statului  a 
căutat-o  în  dealul  Cotrocenilor  urmare  a  unui  denunţ,  şi  nu  au  găsit-o.  Motănelul 
dispăruse  ca  şi  cum  n’ar  fi  fost.  Motănel,  vorbă  de  răsfăţ,  devenise  nume  de  cod. 

Ca  în  locul  stelelor  ce  mor,  viaţa  e  înlocuită  de  o  gaură  neagră.  La  30 
Noembrie  1938,  mai  corect  spus  în  noaptea  Sfântului  Andrei,  este  ucis  Căpitanul; 
nimeni  nu  crede  şi  toţi  îl  aşteaptă! 

La  20  Septembrie  1939  legionarii  pedepsesc  cu  moartea  pe  ucigaşul 
Căpitanului,  lăsând  istoria  să-i  judece  şi  pe  unii  şi  pe  alţii,  dacă  o  istorie  dreaptă 
ar  exista!... 


Nicolae  Niţă 


743 


A  doua  zi,  toţi  legionarii  de  elită  din  închisori  sunt  omorîţi,  împuşcaţi  la  zid. 
Pe  străzile  fiecărei  aglomeraţii  omeneşti  din  România,  cadavre  de  tineri  zac  în 
drum,  bătrâni  jelesc  la  căpătâiul  lor,  câte  un  muc  de  lumânare  aprins  ici  şi  colo  de 
o  lume  înmărmurită  de  groază.  Poporul  românesc  nu  era  învăţat  cu  obiceiuri 
străine... 

Motănel  a  dispărut  temporar  din  viaţa  mea. 

După  pierderea  Basarabiei,  Bucovinei,  Herţei  şi  Transilvaniei,  după  alungarea 
regelui  de  către  legionari  asociaţi  cu  generalul  Antonescu  la  guvernarea  ţării, 
după  ce  fiecare  îşi  numără  prietenii  şi  duşmanii,  România,  ciopârţită,  încearcă  să 
pună  bazele  unei  morale  de  stat  şi  unei  speranţe  în  sufletul  fiecărui  Român.  Se 
înfiinţează  un  comerţ  de  stat,  Mişcarea  Legionară  se  reorganizează.  Horia  Sima 
este  conducătorul  Mişcării,  plebiscitat  între  alţii.  Toate  iluziile  unui  “Căpitan”  în 
viaţă  sunt  spulberate,  ţara  îşi  plânge  pământul  peirdut  şi  morţii  asasinaţi.  Alături 
de  cei  vii,  se  luptă  pentru  un  viitor  mai  puţin  întunecat  decât  trecutul  apropiat. 

în  strada  Cobălcescu,  la  Dispensarul  Legionar,  medici  fugăriţi  până  ieri,  ies  la 
lumină  şi  dăruiesc  timpul  şi  cunoştinţele  lor,  celor  săraci.  între  cei  care  dau  tot  şi 
cei  care  caută  mici  sau  mari  avantaje,  apare  într’o  buna  zi  Marieta  Iordache.  în 
măcelul  din  1939  îşi  perduse  fratele,  credinţa  în  viitorul  luminos  al  ţării  sale,  însă, 
nu! 

Trebue  să  recunoaştem  că  toţi  legionarii  asasinaţi  din  ordinul  lui  Carol  al  II- 
lea  sunt  martiri.  Oameni  tineri,  cu  credinţa  în  Dumnezeu,  nevinovaţi,  nejudecaţi, 
chinuiţi  în  închisori,  împuşcaţi  la  zid  sau  strangulaţi  hoţeşte,  îşi  găsesc  abia  acum 
mormântul  în  pământ  binecuvântat.  îl  vor  pierde  iarăşi  sub  stăpânire  comunistă, 
deshumaţi,  arşi,  iar  cenuşa  lor  aruncată  în  cele  patru  colţuri  ale  vântului. 

Iată  pe  Marieta  venită  să  ajute  la  dispensar.  E  bună  la  toate:  încurajează 
bonavi  incurabili,  îndreaptă  spre  biserică  tineri  şi  bătrâni,  sterilizează 
instrumente,  spală  duşumele,  pune  ordine  în  registre.  Seara,  când  ultimul  bolnav 
a  plecat,  cu  medicamentele  prescrise  în  buzunar,  Marieta  face  rugăciunea  de 
mulţumită  pentru  o  zi  care  a  trecut  în  îndeplinerea  datoriei  cu  ajutor  de  Sus. 

La  21  Ianuarie  se  vor  despărţi  pentru  totdeauna. 

“Rebeliune”  contra  cui?  în  folosul  cui? 

Mult  mai  târziu  s’a  înţeles,  că  Germanii  montaseră  Rebeliunea.  Ocupau  Ţara 
şi  voiau  ca  aceasta  să  fie  sub  o  Dictatură  Militară  care  păstra  o  ordine  impusă, 
aprovizionare  din  belşug;  nemţii  îşi  aranjau  spatele  pentru  viitorul  război  din 
răsărit. 

Acesta  era  şi  războiul  Mişcării  Legionare  contra  comunismului,  dar  Germanii 
nu  aveau  nevoie  de  ideologi;  astfel  coechipierii  Mareşalului  s’au  trezit  în  închisori, 
condamnaţi  la  moarte  pentru  deţinere  de  arme  şi  au  făcut  războiul  în  echipe  de 
pedeapasă.  De  ce,  de  pedeapsă?  Fiecare  sodat  legionar  pornit  spre  răsărit  avea  cu 
el  porunca  să  fie  făcut  pierdut.  Fără  suflul  care  anima  acest  tineret  curajos,  da,  şi 
fără  ajutorul  lui  Dumnezeu  în  lupta  cu  Antichrist,  Mareşalul  a  pierdut  de  două  ori 
războiul:  prima  oară  la  Stalingrad  şi  a  doua  oară  prin  trădarea  de  la  23  August 
printr’un  armistiţiu  care  era  o  predare  fără  condiţii!! 

în  timpul  războiului  Marieta  şi-a  pierdut  cumnatul  trimis  din  lagărul  de  la 
Sărata  pe  front  în  echipele  de  pedeapsă.  Războiul  pierdut,  Legiunea  distrusă, 
Marieta  s’a  dăruit  cu  totul  lui  Dumnezeu  şi  a  intrat  la  ascultare  la  Mănăstirea 
Vladimireşti. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


744 


Mănăstirea  Vladimireşti  fusese  clădită  de  fetele  dintr’un  sat  moldovenesc, 
conduse  de  una  dintre  ele  care  vorbea  ca  odată  Jeana  D’Arc,  cu  Maica  Domnului. 
Fecioara  Maria  i  se  arătase  când  lucra  pe  câmp,  la  un  loc  mai  ferit,  şi-i  poruncise 
să  clădească  în  locul  acela  locaş  de  închinăciune.  Fetele  fecioare  din  sat  aveau  să 
fie  viitoarele  maici  care  să  slujească  Mănăstirea  iar  Stareţa  avea  să  fie  ea,  cea  care 
continua  să  vorbească  cu  Maica  Domnului:  Maica  Veronica. 

în  această  Mănăstire  condusă  de  însăşi  maica  lui  Iisus,  fu  novice  şi  apoi  se 
călugări  Marieta  sub  numele  de  maica  Mihaela.  Lua  asupra  ei,  păcatele  făcute  de 
Ţară  şi  Mişcare  în  încleştarea  dintre  rău  şi  bine. 

Armatele  ruseşti  victorioase  se  aruncară  asupra  Moldovei  şi  apoi  asupra  Ţării 
Româneşti,  armate  obosite  şi  prăfuite  pregătite  pentru  mari  răzbunări. 

în  drumul  lor,  Mănăstirea  Vladimireşti!  Cei  câţiva  Ruşi  intraţi  în  biserică  cu 
gânduri  de  viol  şi  de  jaf  găsiră  o  maică  cu  mâinile  întinse  peste  Altar  şi  dădură 
îndărăt.  Era  Maica  Mihaela  care-şi  păzea  Sfinţii! 

După  6  Februarie  1945,  când  comuniştii  au  dezarmat  soldaţii  români  care  nu 
fuseseră  trimişi  pe  frontul  de  Vest  după  primul  guvern  cvasi-comunist,  patriarh  fu 
impus  un  preot  oltean  care-1  ajutase  cândva  pe  Gheorghiu-Dej,  noul  stăpân. 
Justinian  Marina  ar  fi  evitat  în  primul  moment  de  euforie  pe  care  ţi-1  dă  puterea, 
ar  fi  evitat  să  desfiinţeze  mănăstirile.  Un  lucru  este  sigur,  că  Sfinţia-sa  a  închis 
Vladimireştii  şi  a  dat  pe  mâna  Securităţii  pe  cei  care  o  slujeau. 

La  Vladimireşti  se  făceau  “minuni”.  La  hram  veneau  sute  de  căruţe  cu  ţărani 
de  la  mari  depărtări,  căci  se  dusese  vestea  că  acel  ce  venea  cu  credinţă  şi  adevăr, 
oricât  ar  fi  fost  de  bonav,  se  făcea  sănătos.  Ca  în  faţa  lui  Iisus  se  aşezau  păturile  cu 
paralitici  cu  păcatele  lor  cu  tot,  rugăciunile  ajutau,  iar  lumea  venea  din  ce  în  ce 
mai  mult  să  se  închine.  Cât  regimul  comunist  nu-şi  consolidase  puterea,  cât  încă 
nu  se  atinsese  de  pământul  ţăranilor,  colectivizând-1,  oamenii  puteau  crede  că  vor 
fi  lăsaţi  ca  să-şi  trăiască  viaţa  şi  credinţa,  veneau  deci  acolo  unde  simţeau  că 
domneşte  “Dragostea”.  Slujba  se  ţinea  afară,  nu  putea  fi  vorba  de  spovedanie 
individuală.  Preotul  Ioan  ieşit  din  închisoare  de  puţină  vreme  probabil  ca  să-şi 
trăiască  minunile  şi  mai  târziu  patimile,  le  citea  rugăciunile  de  pocăinţă  şi  iertare, 
după  ce-şi  spuseseră  greşelile  în  gând  sau  cu  glas  tare,  le  da  Sfânta  împărtăşanie 
după  lege.  Preotul  şi  maicile  căpătau  puteri  de  Sus  ca  să  poată  face  faţă  la  puhoiul 
de  lume  care  alerga  la  Loc  Sfânt. 

Maica  Mihaela  după  ce  îngrijise  de  grajd,  de  orătănii,  de  porci,  de  curăţenie, 
trecuse  la  cele  sufleteşti.  Le  învăţa  pe  maici  şi  surori  Teologie,  dar  şi  matematică. 
Gospodărirea  se  făcea  în  comun,  s’a  spus  după  model  legionar,  uitându-se  voit, 
vechile  aşezări  creştine  şi  regulile  lor  de  viaţă. 

Patriarhul  României  chema  de  mai  multe  ori  la  el  pe  Maica  Stareţă  şi  pe 
Maica  Econoamă  (Mihaela),  ca  să  discute  cu  ele  despre  “ereziile”  petrecute  în 
Mănăstire  şi  să  afle  secretul  “Minunilor”. 

într’o  noapte,  Securitatea  le-a  găsit  la  slujba  de  Mânecândă,  chemate  în 
biserică  de  toaca  bătută  pe  lată. 

Securiştii  au  îmbarcat  pe  toata  lumea  şi  au  pornit  ancheta.  Maica  Mihaela  a 
fost  zdrobită  în  bătăi  ca  să  mărturisească  complotul  legionar  contra  Statului 
comunist,  care  se  pregătea  în  Mănăstire.  Maica  Veronica,  Stareţa,  îşi  pierdu  după 
anchetă  darul:  Maica  Domnului  încetă  de  a-i  vorbi. 


Nicolae  Niţă 


745 


Preotul  Ioan  şi  Maica  Mihaela  au  fost  judecaţi  sub  învinuirea  de  complot, 
trădare,  spionaj;  pentru  credinţă  nu  putea  fi  condamnat  nimeni,  căci  cultul  şi 
Religia  erau  libere  după  Constituţie.  Surorile  şi  micile  au  fost  debarcate  de  hainele 
bisericeşti  şi  trimise  la  casele  lor.  Veronica  a  luat  loc  de  azil  la  Mănăstirea 
Ţigăneşti.  (Acum  câţiva  ani  s’a  căsătorit  şi  lucrează  pentru  Securitate  în  domeniul 
parapsihologiei.  O  fi  adevărat?  în  materie  de  K.G.B.  nimeni  nu  ştie  unde  e 
adevărul...) 

Maica  Mihaela  a  fost  dusă  la  închisoarea  de  femei  de  la  Miercurea-Ciuc,  plină 
încă  de  amintirele  celor  ucişi  de  Carol  al  II-lea.  Acolo,  atâta  timp  cât  au  lăsat-o 
împreună  cu  alte  deţinute,  condamnate  la  pedepse  mari  pentru  crime  fantomă,  a 
încercat  să  le  uşureze  puşcăria,  ridicându-le  moralul,  le-a  învăţat  rugăciuni  şi 
psalmi  pe  de  rost,  le-a  scos  din  patimile  trupului:  foame  şi  frig,  le-a  întărit  sufletul 
ca  să  poată  suporta  gândul  celor  rămaşi  acasă. 

Le-a  învăţat  speranţa  şi  dragostea:  le-a  făcut  să  înţeleagă  că  fără  Răstigniri  nu 
există  înviere. 

Boala  Ciucului  începuse  să  atingă  deţinutele.  Este  vorba  de  o 
poliradiculonevrita  dureroasă  care  duce  la  paralizii.  A  fost  pomenită  de  doctorii 
din  închisorile  din  Africa  de  Sud.  Medicii  germani  nu  au  avut  timp  să  o  constate, 
regimul  având  grijă  să  se  despartă  repede  de  deţinuţi,  iar  Ruşii  nu  povestesc  aşa 
ceva  din  Gulag.  Pentru  ei  un  condamanat  este  un  om  mort  dar  cu  rafinamentul 
chinului  şi  duratei. 

Când  au  observat  că  Maica  Mihaela  menţine  moralul  închisorii,  au  izolat-o, 
astfel  că  legătură  se  facea  mai  greu  prin  pereţi  cu  ajutorul  alfabetului  Morse. 
Liturghia  se  citea  tot  prin  pereţi;  toate  încercările  pe  care  le-a  făcut  Direcţia 
închisorilor  ca  să  scape  de  acest  fel  de  informare  au  dat  greş! 

Atunci  s’a  aflat  că  măicuţa,  rămasă  un  pumn  de  zdrenţe,  era  paralizată.  Au 
dus-o  pe  braţe  la  Jilava  pentru  un  supliment  de  anchetă  şi  s’a  întors  şi  înapoi. 
Avea  un  diagnostic  de  “cancer  uterin”  care  trebuia  să  acopere  pierderile  de  sânge 
consecutive  bătăilor  şi  durerilor  date  de  polinevrită. 

Astfel,  prin  pereţi  s’a  aflat  într’o  seară  că  pe  schivnica  Mihaela,  o  iertase 
Dumnezeu  şi  că  ar  fi  şi  un  martor!  Sufletul  ei  era  atât  de  uşor  încât  s’a  putut  ridica 
repede  la  cer:  fie-i  ţărâna  uşoară  dacă  o  fi  în  pământ! 

Am  scris  ceeace  ştiu  despre  Maica  Mihaela  cu  durere  şi  cu  lacrimi!  Povestea 
poate  fi  completată  de  cei  care  ştiu  mai  mult,  de  cei  care  pot  pune  date  pe  unele 
întâmplări,  cei  care  ştiu  unde  a  fost  îngropată,  dacă  a  fost. 

Generaţia  noastră  îşi  termină  ciclul  pe  pământ.  Fiecare  dintre  noi  poate 
adăuga  un  cuvânt,  un  gând,  un  fapt  la  povestea  celor  care  au  murit  pentru 
Christos,  cei  care  sunt  CRUCIAŢII  SECOLULUI  XX. 

Prigoana  contra  bisericii  s’a  înteţit  în  România.  Tot  trecutul  de  Ctitorii 
Voevodale  Sfinte  a  fost  călcat  cu  tancuri  şi  îngropat  în  ciment. 

De  curând,  într’o  noapte,  -  hoţii  de  drumul  mare  operează  noaptea  -, 
stăpânirea  a  dărâmat  Biserica  Sfânta  Vineri  din  Bucureşti,  închinată  Mucenicei 
Paraschiva,  protectoarea  Moldovei,  dar  care  trecuse  prin  capitală:  moaşte  trecute 
de  Vasile  Lupu  peste  Dunăre. 

Orice  fetiţă  de  şcoală  trecând  pe  lângă  Biserică,  aprindea  o  lumânare  pentru 
vii  şi  una  pentru  morţi  la  Altarul  Sfintei  noastre!  Icoanele  se  vând  la  mezat  în 
Occident. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


746 


Nu  uitaţi,  martirii  n’au  morminte,  sunt  sau  în  gropi  comune,  sau  arşi  cu 
cenuşa  răspândită. 

S’a  închis  capitolul  Holocaust,  dar  el  continuă! 

Ana  Maria  MARIN 
(soţia  eroului  Vasile  Marin) 


IOAN  MIREA  211 
Necrolog 


de  Faust  BRĂDESCU 


în  luna  Octombrie  1987,  pe  meleaguri  străine  -  dar  cu  ţara  în  profundă  trăire 
lăuntrică  -  s'a  stins  Ioan  MIREA. 

O  personalitate  cu  totul  aparte  în  lumea  culturală  şi  artistică  a  exilului 
românesc.  Un  om  de-o  sensibilitate  rară  atât  în  sentimentele  sale  naţionale  cât  şi 
în  arta  pe  care  a  redat-o  cu  gingăşie  şi  profundă  interpretare  tematică. 

A  fost  un  artist  înăscut,  în  care  clocotea  semnificaţia  ascunsă  a  culorilor  subtile, 
alături  de  înţelegerea  depăşirilor  umane. 

îndrăgostit  de  infinit  şi  impecabil,  a  trecut  prin  mai  multe  faze  creatoare  cu 
uşurinţă  de  vizionar  şi  realizator.  Pentru  asta,  multe  din  operele  sale  au  fost 
încununate  de  premii,  atât  în  ţară  cât  şi  în  străinătate. 

Copleşit  de  măreţia  acelei  arte  pure  din  "Coloana  infinitului"  de  Brâncuşi  -  care 
întruchipează  tot  sensul  spiritual  al  cugetului  carpatic  -  artistul  Ioan  Mirea  a 
reuşit  să-şi  trăiască  depăşirea  neţărmurită  şi  inefabilă  a  sufletlui  său  de  român,  în 
acele  "turnuri"  scobite  sau  crestate  în  lemn.  Mici,  mari  sau  uriaşe  (cum  le  visa  el 
adesea),  ele  interpretau  flacăra  interioară  a  omului-român  ce-şi  căuta  veşnic 
înălţarea  spre  piscuri  nevăzute,  pierdute  în  azurul  cerului. 

Dar  Ioan  Mirea  nu  s'a  manifestat  numai  ca  pictor  de  valoare  şi  ca  sculptor  de 
mare  orginalitate.  El  a  fost  un  polivalent  de  măreaţă  cuprindere  metafizică  şi 
calităţi  alese.  Avea  în  el  ceva  din  emotivitatea  artistică  şi  din  receptivitatea 
intelectuală  a  renaşterii.  în  el  se  zbătea  continuu  umanul,  fineţea  relizărilor  şi 
supleţea  gândirii.  S'a  arătat  însă  întotdeauna  un  modest,  duşman  al  manifestărilor 
emfatice  şi  al  lăudăroşeniilor  efemere.  în  el,  din  contră,  totul  se  îndrepta  spre  o 
opţiune  a  simţirii  şi  a  realizărilor  de  elită.  Realizări  care  să  urce  fiinţa  spre  frumos, 
pe  căile  care  grăiesc  prin  ele  înşile. 

Ioan  Mirea  a  fost  şi  pictor,  şi  sculptor,  înălţând  arta  -  prin  culoare  şi  formă  - 
spre  un  zenit  al  înţelegerii  de  dincolo  de  prezent.  Dar  a  fost  şi  poet,  făuritor 
sensibil  de  versuri  profunde,  uneori,  ermetice  până  la  mister.  Alteori,  reduse  până 
la  exprimarea  triadică  a  ritmului  niponic.  Dar,  mai  totdeauna,  învălătucite  în  jurul 
ideii  de  "piatră". 

Menirea  şi  misterul  pietrei  au  fost  pentru  Mirea  aproape  o  obsesie.  Piatra  a 
întruchipat  pentru  el  imaginea  stăruitoare  a  eternităţii...,  a  tăriei  de  caracter...,  a 
tăcerei  ce  cântă,  rosteşte,  vibrează.  Titlul  dat  volumului  său  de  versuri  "Calea 
Pietrelor",  n'a  fost  o  întâmplare,  ci  impulsul  unei  simţiri  interioare,  venită  din 
adâncul  fiinţei.  Dar  ciclul  său  de  creaţie  s'a  răsfrânt  şi  în  gândire,  printr'o 
înţelepciune  încărcată  de  miresme  şi  aforisme  clasice.  Astfel  Mirea  şi-a  trăit 


211  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VII,  Nr.  63,  Noembrie  1987. 


Nicolae  Niţă 


747 


existenţa  în  simţiri  şi  idealuri  ce  depăşeau  viaţa  curentă.  în  ele  a  îmbinat  armonic 
-  în  ciuda  amărăciunilor  morale  de  exilat  şi  a  suferinţelor  fizice  din  ultimii  ani  - 
arta  şi  poezia,  alături  de  simţirile  adânci  ale  dragostei  de  neam  şi  ale  prezenţei  în 
eveniment.  Căci  Ioan  Mirea,  înfrângând  firavu-i  trup  de  artist  şi  gânditor,  a  fost  şi 
luptător. 

Intrat  de  tânăr  în  Mişcarea  Legionară,  şi-a  dăruit  sufletul  trăirei  în  neam, 
alături  de  legionarii  lui  Codreanu.  Şi  a  rămas  fidel  legământului  depus  acum  cinci 
decenii,  neclinitit  în  înfruntarea  epocei,  purtător  de  cuvânt  şi  de  credinţă  pentru 
Legiune.  Şi  a  rămas  până  la  sfârşitul  vieţii  un  mare  exemplu  de  integritate 
spirituală  pentru  cei  tineri. 

în  calitate  de  comandant  legionar  şi  purtător  al  distincţiei  supreme  "Crucea 
Albă",  pictorul  Mirea  şi-a  împlinit  cu  demnitate  şi  curaj  misiunea  sa  de  luptător. 
Fără  nici  o  abatere  dela  legile  fundamentale  ale  Mişcării  Legionare  -  ce  i-au  fost 
temelie  în  răscrucea  vieţii  -  Ioan  Mirea  a  trăit  profund  fenomenul  şi  existenţa  sa 
de  legionar.  Nu  s'a  sfiit  niciodată  să  se  afirme  ca  atare.  Iar  atunci  când,  în  acest 
exil,  răul  a  izbit  cu  furie  în  ceeace  constituia  profunda  sa  convingere,  s'a  ridicat  ca 
un  arhanghel  -  el,  omul  blând  şi  împăciuitor  -  să  răstoarne  cu  vehemenţă 
sofismele  şi  minciunile  acuzatoare. 

A  fost  totdeauna  o  prezenţă  vie  în  creaţie  şi'n  lupta  românismului.  Şi  a  crezut 
fără  limite,  în  ceeace  a  făcut  şi  simţit.  Deaceea,  plecarea  lui  dintre  noi  nu  va 
însemna  uitare.  în  sufletele  camarazilor  săi,  precum  şi  ale  celor  care  l-au  iubit  şi 
apreciat,  MIREA  va  rămâne  ca  o  licărire  de  trăinicie  a  neamului  românesc  şi  ca  o 
convingere  neclintită  a  unei  victorii  ce  va  veni,  aşa  cum  credea  el.  îl  vom  preamări 
mereu,  cu  cinste,  alături  de  toţi  cei  care  au  dăltuit  căile  viitorului  cu  pietrele 
nestemate  ale  dragostei  în  Neam. 

Ca  o  lacrimă  de  sânge, 

A  căzut  o  stea, 

Drum  de  foc  şi  biruinţă 
Pentru  Garda  ta! 


DULCE  BUCOVINĂ  212 

de  Paul  C-tin  DIACONESCU 

O  călătorie  în  Bucovina  este  ca  o  intrare  în  legendă.  La  tot  pasul  te  vei  întâlni 
cu  istoria;  ici  o  ctitorie  a  lui  Ştefan  cel  Mare,  dincolo  a  lui  Petru  Rareş,  a 
Movileştilor  şi  a  atâtor  boieri  neaoşi  moldoveni  cu  dragoste  de  ţară  şi  iubire  de 
Dumnezeu,  totul  încadrat  într'o  ambianţă  de  vis,  între  păduri  şi  obcine  pe  margini 
de  prăpăstii  sau  lângă  albia  unui  râuleţ  zglobiu  de  munte. 

O  "dulce  Ţară"  atât  de  fermecător  cântată  de  Vasile  Alecsandri: 

Dulce  Bucovină 
Veselă  grădină 
Cu  pomi  roditori 
Şi  mândrii  feciori 


212  -  Ziarul  "Libertatea",  New  York.  Anul  VII,  Nr.  64,  Decembrie  1987. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


748 


...Tu  ce  eşti  o  floare 
Căzută  din  soare 
Cu  trei  alte  flori 
A  tale  surori 
...Fii  în  veci  voioasă 
Precât  eşti  de  frumoasă... 

în  acest  colţ  binecuvântat  de  ţară,  au  trăit,  au  luptat  şi  au  murit  prntru  ea, 
voevozii  şi  stolnicii  şi  pârcălabii  de  cetăţi,  vornicii  lui  Ştefan  şi  căpitanii  de  oşti  cu 
tot  alaiul  lor  de  răzeşi  şi  oameni  din  prostime;  uneori  au  suferit  şi  înfrângeri  în 
luptă  cu  duşmanul  nemilos  ce  venea  din  jos  de  Ţarigarad,  sau  dinspre  Soare- 
Răsare  din  stepele  căzăceşti  sau  din  pustia  dela  Crâm,  dar  de  cele  mai  multe  ori  ei 
au  izbutit  -  o  mână  de  voinici  -  să  împingă  vrăjmaşul  înapoi  de  unde  vensie,  după 
ce  lăsase  prin  smârcurile  de  la  Podul-înalt  sau  prin  pădurile  de  pe  obcine  o  bună 
parte  din  fala  şi  trufia  lui,  doborît  de  săgeata  arcaşilor  sau  de  sunetele  puşcaşilor. 

Şi  când  vremurile  se  mai  aşezau  după  asemenea  năvală,  domnii  noştri,  vornicii 
noştri  se  întorceau  cu  fruntea  smerită  spre  Dumnezeu  şi  drept  mulţumită  ridicau 
măreţe  lăcaşuri  de  închinare  celui  Atotputernic,  lăcaşuri  ce  constituie  şi  astăzi 
după  sute  de  ani  podoaba  artistică  a  neamului  nostru. 

Şi  astfel,  rând  pe  rând,  s’au  ridicat  în  acest  colţ  de  ţară,  mănăstiri  de  mare 
răsunet  în  lumea  creştină  a  vremii,  de  trăinicie  şi  frumuseţe  deosebită:  Putna  şi 
Voroneţul,  Moldoviţa  şi  Suceviţa,  Dragomirna  şi  Solea  şi  atâtea  altele  semănate  ca 
florile  în  iarbă. 

Cea  mai  reprezentativă  dintre  ele  este,  fără  îndoială,  Mănăstirea  Putna  ctitorie 
a  lui  Ştefan  cel  Mare  care  se  întoarce  aci  după  o  bătălie  crâncenă  cu  hoardele  de 
tătari  ce  năvăliseră  în  ţară.  Aici  în  această  vale  strâmtă,  între  păduri  seculare  şi-a 
ales  marele  voevod  lăcaş  de  repaus  şi  închinăciune  în  timpul  vieţii,  lăcaş  de 
odihnă  veşnică  după  ce  se  va  săvârşi  din  viaţă. 

Să-l  lăsăm  pe  Ion  Neculce  cronicarul,  să  ne  povestească  cum  s’au  întâmplat 
lucrurile,  cum  a  fost  ales  locul  bisericii  şi  al  altarului,  în  vara  din  1466  în  Iulie  10: 

”Când  domnul  Ştefan  se  hotărî  să-şi  facă  sfânt  lăcaş  la  Putna,  Măria-sa 
aflându-se  în  petrecere  cu  boierii  şi  copiii  de  casă,  îşi  încordă  arcul  sus  pe  o 
moviliţă  şi  trase  săgeata.  Şi  acolo  unde  căzu  săgeata,  hotărî  Maria-sa  să  fie 
altarul.  Şi  de  îndată  începu  ziderea  mănăstirii  care  era  întru  totul  zugrăvită  şi 
pe  dinăuntru  şi  pe  dinafară,  iar  zugrăveala  însăşi  era  mai  mult  aur  decât 
vopsea...  şi  era  toată  cu  plumb  acoperită”. 

“Şi  la  leatul  1470  dela  Christos  Mântuitorul  la  Septembrie  3  zile  -  spune 
Grigore  Ureche  mai  departe  -  au  sfinţit  mănăstirea  Ştefan  Vodă  întru  laudă  a 
Preacuratei  Feciorii  Măriei,  maica  Domnului  nostru  Iisus  Christos.  La  care 
sfinţenie,  multă  adunare  de  călugări  au  fost:  Teoctistu  mitropolitul  şi  Tarasie 
espicopul  dimpreună  cu  Iosif  arhimandritul  şi  igumenul  Putnii,  zicu  că  au  fost 
la  liturghie  arhiepiscopi  şi  episcopi  şi  preoţi  şi  diaconi  64  la  jirtăvnie”. 

Prin  aducerea  arhimandritului  Iosif  dela  Neamţ,  cu  o  parte  din  călugării  şi 
caligrafii  lui,  Ştefan  a  vrut  dela  început  să  imprime  mănăstirii  Putna  o  menire 


Nicolae  Niţă 


749 


culturală  de  prim  ordin  în  viaţa  spirituală  a  Moldovei.  în  acelaşi  scop  o  înzestră  cu 
sate  şi  moşii,  păduri  şi  vii  bogate,  cu  heleşteie  şi  mori,  cu  drept  de  vamă,  verminte 
preoţeşti,  odoare  de  preţ  şi  cărţi. 

Şi  pentru  a  face  faţă  veşnicelor  ameninţări  din  afară,  a  înconjurat  biserica  cu 
ziduri  groase  de  cetate,  cu  turnuri  de  apărare  din  care  unul  la  intrare,  iar  celălalt 
destinat  a  păstra  odoarele  la  vremuri  de  restrişte. 

De  turnul  dela  intrare  este  legată  amintirea  marei  sărbători  dela  27  August 
1871  când,  la  iniţiativa  Ascociaţiei  studenţilor  români  dela  Viena  “România  Jună” 
s’au  comemorat  400  de  ani  dela  ridicarea  mânăstirii. 

La  etajul  acestui  turn,  au  fost  găzduiţi  membrii  comitetului  de  organizare: 
Mihai  Eminescu,  Ion  Slavici,  Vasile  Alecsandri,  Mihail  Kogălniceanu,  A.  D. 
Xenopol,  Ciprian  Porumbescu  şi  alţii,  care  au  adus  o  urnă  cu  pământ  din  toate 
colţurile  româneşti  pe  care  au  depus-o  la  mănăstire.  Serbarea  a  însemnat  o 
puternică  şi  entuziastă  manifestare  românească;  la  ea  au  participat  mii,  de 
români  veniţi  din  toate  provinciile  ţării,  din  care  unele  se  aflau  încă  sub  jug  străin, 
cum  era  însăşi  Bucovina  în  care  avea  loc  serbarea. 

Lângă  turn,  societatea  Arboroasa  a  ridicat  în  1926  un  bust  lui  Mihai 
Eminescu  pe  al  cărui  soclu  de  marmură,  sunt  săpate  cunoscutele  versuri 
eminesciene: 


“Ce-ţi  doresc  eu  ţie  dulce  Românie 
La  trecutu-ţi  mare,  mare  viitor...” 

iar  pe  o  carte  tot  de  marmură,  alte  versuri  al  marelui  patriot: 

“Astfel  totdeauna  când  gândesc  la  tine 
Sufletul  mi-apasă  nouri  de  suspine 
Bucovina  mea...” 

Cu  acest  prilej,  Ciprian  Porumbescu,  în  entuziasmul  general,  a  luat  vioara  din 
mâna  primaşului  tarafului  de  lăutari  şi  a  cântat  “Balada”,  binecunoscuta  şi 
duioasa  sa  Baladă  ce  a  făcut  farmecul  generaţiilor  trecute  şi  copilăriei  celor  mai  în 
vârstă  de  astăzi. 

Tot  în  acest  turn  dela  intrare  se  păstrează  pisania  purtând  data  terminării 
mânăstirii: 

“Binecinstitul  domn  a  toată  Moldova,  marele  Io  Ştefan  voevod,  fiul  lui 

Bogdan  voevod,  a  zidit  mănăstirea  aceasta,  în  timpul  arhimandritului  Iosif  la 

anul  1481”. 

De-a  lungul  existenţei  sale,  mănăstirea  a  trecut  prin  grele  încercări.  La  numai 
trei  ani  dela  terminare  a  fost  pustiită  de  un  mare  foc,  dar  din  porunca 
domnitorului  s’a  refăcut  imediat  încă  mai  frumoasă  ca  la  început.  La  jumătatea 
sec.  XVII  a  fost  devastată  de  pâlcurile  lui  Timus  hatmanul  cazacilor  chemat  de 
socrul  său  Vasile  Lupu  să-i  dea  ajutor  în  lupta  contra  boierului  răzvrătit,  ce  avea 
să  ajungă  apoi  domn,  Gheorghe  Ştefan.  Din  cronica  lui  Neculce  aflăm  că  atunci 
mănăstirea  a  fost  desgolită  de  acoperişul  de  plumb  ca  să  se  facă  gloanţe  şi  au  fost 
topite  zugrăvelile  ca  să  se  extragă  aurul...  S’au  dărâmat  zidurile  să  se  caute 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


750 


comorile!...  La  sfârşitul  veacului  mănăstirea  a  fost  din  nou  prădată  de  pâlcurile 
căzăceşti  şi  podgheazurile  polone,  care  au  luat  până  şi  arcul  cu  care  domnul 
slobozise  săgeata  pentru  locul  de  altar. 

în  1739  un  cutremur  puternic  distruge  o  parte  din  chiliile  înconjurătoare  şi 
pereţii  bisericii  însăşi  se  crapă.  Reconstituită  între  1757-1760  prin  grija 
mitropolitului  Iosif  Putneanul,  mănăstirea  trece  prin  vremuri  grele  după  răpirea 
de  către  Austria  a  acestei  părţi  de  ţară  la  1775  şi  mormântul  celui  mai  de  seamă 
domn  al  Moldovei,  simbol  al  idealurilor  de  dreptate  şi  libertate  ale  unui  popor 
greu  încercat,  rămâne  într’o  ţară  ocupată  până  la  eliberarea  din  1918. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


751 


SCRISORI  LEGIONARE 

Buenos  Aires 

Revistă  de  îndrumare  legionară 


BUNUL  SIMŢ  2*3 

de  Ovidiu  GĂINĂ  (Stan  M.  POPESCU) 

în  amintirea  Şedinţelor  de  pe  Rarău  (lângă  Cabana  Legionarilor  Răniţi  pe  care 
o  clădeam  toţi  legionarii)  în  care  ascultam  pe  dragii  camarazi  şi  şefi: 

Radu  Mironovici 

Vasile  Posteucă 

Biceagă  precum  şi  camarazii: 

Nemţeanu 

Uşeriu 

şi  câţiva  Fraţi  de  Cruce.  Şi  în  amintirea  călugărului  Neofit  Ştiurca, 

care  ne-a  adăpostit  pe  mine  şi  pe  camaradul  şi  vărul  meu  Mircea  Pârnac,  în 
chilie  timp  de  câteva  nopţi,  învăţându-ne  cum  să  adormim  cu  ruga  pe  buze. 

Căpitanul  ne  spunea  pe  Rarău  şi  la  Carmen  Sylva  că  legionarii  trebuie  să 
cultive  un  simţ  special  care  le  indică  când  trebuie  să  tacă  şi  când  trebuie  să 
vorbească.  A  insistat  mult  asupra  "bunului  simţ",  deoarece  acesta  este  una  din 
calităţile  fundamentale  care  ajută  la  atenuarea  situaţiilor  conflictive  cu  anturajul. 
Mai  important  însă  este  pentru  păstrarea  armoniei  interioare,  deoarece  ne 
scuteşte  şi  ne  apără  de  o  bună  parte  a  frustrărilor.  Când  percepem  o  situaţie, 
pulsiunile  interioare  ne  îndeamnă  la  o  reacţie  imediată.  Răspundem  în  mod 
impulsiv  şi  rareori  reacţia  instantanee  este  însoţită  de  intuiţia  necesară  care 
contribuieşte  ca  răspunsul  să  fie  potrivit  stimulului,  sau  situaţiei  create.  De  cele 
mai  multe  ori  regretăm  că  nu  am  avut  răbdarea  şi  previziunea  necesară  pentru  a 
filtra  urgenţa  reacţiunii  imediate  prin  sita  reflecţiei. 

Bunul  simţ  include,  afară  de  prudenţă  şi  răbdare,  capacitatea  de  a  obiectiva 
situaţia  dată.  Răspunsurile  impulsive  produc  o  satisfacţie  momentană  de 
"descărcare",  însă  mai  târziu  se  întorc  contra  "Eu"-lui  ca  un  bumerang,  inundând 
intimitatea  cu  o  constelaţie  întreagă  de  senzaţii  de  remuşcări,  regrete  şi 
sentimente  de  vinovăţie.  Individul  se  alarmează  şi  se  întreabă  cu  amărăciune 
dece  n'a  fost  mai  prudent  în  timpul  discuţiei.  Reproşurile  au  aspectul  unei 
autoagresiuni  însoţite  de  supărătoare  senzaţii  de  frustrări,  care  contribuiesc  la  o 
atenuare  a  autostimei  şi  la  o  agravare  a  autodecepţiei. 


213  -  Revista  "Scrisori  Legionare",  Buenos  Aires.  Anul  I,  Nr.  3,  Mai  1980  (din  voi. 
"Legionarismul  sau  trăirea  virtuţilor".  Ed.  Euthymia,  Buenos  Aires,  1999). 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


752 


Legionarul,  conştient  de  rolul  pe  care  îl  are  în  lupta  de  a  spiritualiza  Neamul,  e 
în  permanentă  căutare  de  mijloace  de  perfecţionare  a  virtuţilor  pe  cale  de  uitare, 
sau  luate  în  derâdere  de  iudeo-masonerie  şi  de  marxism,  care  se  mişcă  pe 
meridianele  dezagregării  şi  schimonosirii  firei  româneşti  şi  a  moralei  creştine. 
Duşmanii  Neamului  românesc  combat  bunul  simţ  servindu-se  de  tehnici  de 
calomniere  reiterativă  şi  invenţii  diavoleşti  pentru  a  ne  atrage  în  arene  în  care  se 
întrebuinţează  armele  luciferine  ale  desmăţului  politicianist  cu  care  noi  nu  ne¬ 
am  familiarizat.  Dacă  ne-am  obişnui  cu  aceste  metode  de  trăire  iraţională,  ne-am 
molipsi  şi  ne-am  contamina  intrând  cu  ei  în  vârtejul  "lucruficării" 
schizofrenizate.  O  componentă  importantă  a  bunului  simţ  este  tactul,  care  ne 
permite  să  ne  "încadrăm"  sau  "aşezăm"  obiectiv  în  realitate.  Ne  potrivim 
nuanţelor  circumstanţiale  şi  "operăm"  în  consecinţă,  dar  cu  prudenţă,  răbdare, 
tact,  cumpătare  şi  mai  ales  cu  eleganţă.  Bunul  simţ  este  o  virtute  care  aparţine 
proverbialei  "omenii"  româneşti.  Spiritele  marilor  noştrii  martiri  ne  cer  să-l 
cultivăm  în  exil  pentru  ca  supravieţuitorii  care  se  vor  întoarce  în  ţara  liberă  să-l 
depoziteze  în  sufletele  tineretului  românesc. 

ÎNGĂDUINŢA  214 


de  Ovidiu  GĂINĂ 

în  amintirea  Comandatului  Frăţiilor  de  Cruce  Gh.  Gh.  Istrate,  care  ne-a 
educat  în  spiritul  căpitănesc,  precum  şi  a  camarazilor  Mihai  Bălănescu, 
Vereş,  şi  Silistreanu,  care  au  dormit  pe  iarbă  şi  nisip  alături  de  noi  (Petroaie 
I.,  Leontieş,  D.  şi  Dranca  V.)  permiţându-ne  să  cunoaştem  nobleţea 
sufletului  bucureştean,  ardelean  şi  dobrogean,  cu  ocazia  Taberei  de  Muncă  dela 
Carmen  Sylva  (Iulie  1936)  şi  marşului  Frăţiilor  de  Cruce  din  toată  ţara  la 
Sabla  (Dobrogea)  Iulie-August,  1937) 

A  fi  îngăduitor  sau  tolerant  cu  aproapele  nu  înseamnă  a  fi  slab.  Mulţi  confundă 
spiritul  îngăduitor  cu  slăbiciunea  sau  cu  sentimentul  vinovăţiei.  Mai  curând  s'ar 
putea  spune  contrariul:  Persoanele  slabe  sunt  intolerante.  Aceia  care  au  complexul 
vinovăţiei  cred  că-şi  uşurează  conştiinţa  când  sunt  inflexibili,  neîngăduitori  şi  asprii 
judecători  cu  aproapele.  în  general  indivizii  lipsiţi  de  bogăţie  spirituală  se  transformă 
uşor  în  descoperitori  de  defecte  şi  slăbiciuni,  deoarece  sunt  nesiguri  şi  lipsiţi  de 
încredere  în  potenţialităţile  proprii.  Ca  să  ascundă  firava  lor  structură  psiho-mintală 
şi  neputinţa  de  a  se  desprinde  de  "metehnele"  lor  sunt  intoleranţi  cu  greşelile  sau 
erorile  aproapelui.  Altă  cauză  puternică  care  generează  intoleranţa  este  exagerata 
îngâmfare:  Individul  doreşte  să  prezinte  ambianţei  o  imagine  cu  aureolă  de 
infailibilitate,  iar  pentru  a  o  impune  şi  consacra  exprimă  intoleranţa  faţă  de 
slăbiciunile  altora. 

în  timpul  interacţiunilor  e  logic  să  descoperim  umbre  şi  penumbre  în  intimitatea 
celorlalte  persoane.  Subiectivitatea  ne  împiedecă  să  recunoaştem  golurile  şi 
prăpăstiile  din  noi,  dar  acest  lucru  nu-1  împiedecă  pe  interlocutorul  nostru  să  le 
descopere.  Dacă  şi  noi  descoperim  goluri  şi  pete  în  intimitatea  lui,  iar  această 


214  -  Revista  "Scrisori  Legionare",  Buenos  Aires.  Anul  I,  Nr.  4,  Iunie  1980  (din  voi. 
"Legionarismu!  sau  trăirea  virtuţilor".  Ed.  Euthymia,  Buenos  Aires,  1999). 


Nicolae  Niţă  ■fr 


753 


reciprocă  descoperime  este  însoţită  de  toleranţă,  ar  putea  declanşa  un  proces  de 
înţelegere  şi  îngăduinţă,  sau  chiar  de  prietenie.  Descoperirea  fiind  unilaterală  şi 
însoţită  de  intoleranţă  riscă  să  se  îngemăneze  cu  o  pasiune  oarbă,  iar  drumul  spre 
ură  şi  duşmănie  este  inevitabil. 

Evoluţia  adultului  spre  bătrâneţe  ar  trebui  să  fie  caracterizată  ca  un  fenomen  de 
"înţelepţire"  (adică  de  mai  amplă  "înţelegere"  şi  mai  adâncă  "îngăduinţă").  Una  din 
condiţiile  fundamentale  a  "înţelepţirii"  este  sălăşluirea  în  realitate,  adică  percepţia 
realităţii  cu  o  doză  de  minimă  subiectivitate.  Cu  alte  cuvinte:  atingerea  unui  mai 
mare  grad  de  înţelepciune  este  condiţionată  de  o  cât  mai  mare  îndepărtare  de 
iraţionalitatea  subiectivităţii.  Bătrânul  se  "înţelepţeşte"  pe  măsură  ce  devine  mai 
tolerant,  mai  flexibil  şi  mai  înţelegător.  Aceia  care  nu  ating  acest  grad  de  maturitate 
psihomintală  şi  se  complac  în  frivolitatea  subiectivizării  situaţiilor  şi  a  trăirilor  (aşa 
cum  se  întâmplă  cu  toţi  bătrânii  democraţiilor  şi  a  marxismului),  alunecă  încet  dar 
sigur  spre  panta  regresiunii  sau  a  sclerorizării. 

Sălăşluirea  în  realitate  şi  înfăgăşuirea  spre  obiectivitate  fac  parte  din  maturitatea 
de  gândire  şi  din  exerciţiul  voinţii  de  a  se  ridica  spre  o  mai  înaltă  culme  spirituală. 
Lumea  democraţiei  şi  a  comunismului  aspiră  spre  culmile  materialismului  şi  a 
"lucruficării"  împodobite  cu  deşărtăciuni.  Lumea  legionară  aspiră  la  măreţia  care  a 
caracterizat  mărinimia  Căpitanului. 

în  una  din  memorabilele  şedinţe  de  noapte  la  Carmen  Sylva,  Căpitanul  ne-a  vorbit 
de  deosebirea  care  există  între  "omul  tare"  şi  "omul  mare".  Omul  tare  este  viteazul, 
îndrăzneţul,  energicul,  rezistentul,  activul.  Omul  mare,  afară  de  aceste  trăsături  mai 
are:  înţelegerea,  toleranţa,  spiritul  de  sacrificiu,  mărinimia,  constanţa,  şi  eroismul  de 
durată. 

Aşadar  omul  tolerant,  îngăduitor  şi  înţelegător  ajunge  la  nivelul  mărinimiei 
(mare-inimă).  îngăduinţa  este  o  trăsătură  nobilă  a  legionarului,  care  ne  apropie  tot 
mai  mult  de  umbra  măreaţă  a  Căpitanului  şi  ne  aduce  pace  în  suflete,  adică  ne 
menţine  mereu  pe  meridianele  dragostei  creştine. 

SENSUL  SPIRITUAL  AL  PRIETENIEI 


de  Ovidiu  GĂINĂ 

în  amintirea  camarazilor  care  m'au  însoţit  când  am  fost  paraşutat  în 
spatele  frontului  comunist  (24  Martie,  1945)  în  munţii  Maramureşului 
(Măgura),  după  care  am  început  lupta  pe  Rarău  şi  Giumalău: 

Radu  Ioan,  Mircea  Alexandru,  Vişoianu  Iosif,  Ţintă  Ilie,  Gherase 
Aurel,  Oprea,  Macovei,  la  care  s'au  unit  camarazii 

Alexandru  Şuţea,  Cozan  Dtru,  Iacoban  D.,  Procuţan,  Costineanu,  Aga 
Vasile,  Corduneanu  P.,  Rusu  Ion,  iar  mai  târziu:  Macoveiciuc  Vlad  şi 
Macoveiciuc  Silvestre 


"Cuibul  nostru  era  cald.  Raporturile  dintre  noi  erau  absolut  familiare... " 

"Pentrucă  în  cuib...  sunt  toţi  prieteni... CĂPITAN  U  L 


215  -  Revista  "Scrisori  Legionare",  Buenos  Aires.  Anul  I,  Nr.  5,  Iulie  1980  (din  voi. 
"Legionarismul  sau  trăirea  virtuţilor".  Ed.  Euthymia,  Buenos  Aires,  1999). 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


754 


Aşa  a  început  Căpitanul  lupta  legionară.  Legionarii  cutreerau  satele,  câmpiile  şi 
munţii  României  cântând.  Guvernele  liberale,  ţărăniste  şi  carliste  trimiteau 
"autorităţile"  să-i  aresteze.  îi  introduceau  în  beciurile  posturilor  de  jandarmi,  şi-i 
băteau  cu  patul  carabinelor.  Acolo,  însângeraţi,  studenţi,  ţărani  şi  muncitori  îşi  legau 
rănile  şi-şi  cristalizau  inimile.  Suferinţa  în  comun  îi  imprietenea  şi  mai  mult.  Mai 
târziu,  când  începu  "viforniţa  cea  mare",  beciurile  prefecturilor  de  Poliţie  se 
transformară  în  centre  de  tortură  şi  chinuire.  Poliţiile  lui  Carol,  Antonescu,  Mihai, 
Ana  Pauker,  Gheorghiu-Dej  şi  Ceauşescu  se  specializară  în  arta  de  a  chinui  legionarii, 
dar  aceştia  se  uniră  şi  mai  mult. 

Prigoanele,  asupririle,  torturile  şi  ameninţările  de  moarte,  împreună  cu  lipsurile 
de  medicamente  şi  foamea  au  călit  sufletul  legionar  ridicându-1  la  un  înalt  grad  de 
spiritualizare.  Această  înnobilare  a  figurii  legionare  nu  ar  fi  fost  cu  putinţă,  dacă  nu 
ar  fi  existat  camaraderia  bazată  pe  prietenie.  Conştiinţa  de  a  fi  însoţiţi  pe  drumul 
calvarului  de  inimi  care  băteau  la  unison  a  constituit  esenţa  polarizatoare  a 
spiritualizării. 

Acum,  în  exil,  după  aproape  patruzeci  de  ani  de  surghiun,  legionarii  care  au  fost  în 
lagărele  de  concentrare  din  Germania  sau  aceia  care  au  ieşit  din  temniţele 
comuniste,  toţi,  continuă  să  cultive  prietenia.  Flacăra  mistuitoare  a  credinţii 
căpităneşti,  alimentată  de  învăţăturile  Mântuitorului  menţine  legionarismul  pe 
dimensiunea  eleganţei  sufleteşti.  Contactele  şi  convieţuirea  cu  exilaţii  "democraţi"  le- 
au  permis  legionarilor  să-şi  cunoască  mai  bine  foştii  reprezentanţi  al  prigonitorilor. 
Lumea  ne-legionară  nu  poate  fi  prietenă.  Abia  stabiliţi  în  streinătate,  şi  după  ce  au 
cheltuit  fondurile  primite  în  mod  generos  de  la  centrele  de  vânzare  de  speranţe,  au 
continuat  cu  activităţile  cu  care  fuseseră  familiarizaţi  în  ţară:  afacerile.  Acestea  însă 
au  darul  de  a  strânge  "bunuri  pământeşti",  dar  nu  prieteni.  Prietenii  lor  sunt  simplii 
"însoţitori"  de  ospăţuri,  chefuri  şi  banchete.  Revocările  imaginilor  din  ţară  se  reduc 
la  scheme  frivole  şi  banale:  mâncărurile,  petrecerile,  moşioarele  şi  desmăţul. 

Când  se  reconstruieşte  trecutul  trăirii  legionare,  imaginile  evocate  sunt  smulse  din 
suferinţe  şi  lupte  comune.  Din  cele  mai  nobile  sacrificii.  Din  cel  mai  curat  idealism. 
Din  cea  mai  înălţătoare  dăruire.  Iată  dece  a  reuşit  lumea  legionară  să-şi  menţină 
echilibrul  interior.  Aşa  se  explică  cum  au  reuşit  legionarii  să  trăiască  "în  pace". 

Spuneam  în  unul  din  numerele  trecute  că  tendinţa  tot  mai  accentuată  a 
"obiectificării"  societăţii  actuale  conduce  spre  nevropatizare.  Una  din  formele  mai 
cunoscute  ale  nevrozei  se  manifestează  printr'o  dureroasă  senzaţie  de  singurătate  şi 
un  înăbuşitor  sentiment  de  lipsă  de  înţelegere  a  ambianţei.  Bolnavul  se  simte  tot  mai 
deşert  în  suflet.  Golul  interior  îl  umple  cu  fobii,  frici  obsesive,  şi  mai  ales  cu  senzaţia 
de  a-i  fi  dispărut  sensul  vieţii.  în  intimitatea  lui  se  produce  un  fenomen  de  des- 
profilare  şi  des-nuanţare  a  esenţelor  şi  valorilor,  şi  nu  mai  "poate  sta  de  vorbă"  nici 
cu  sine  însuşi,  nici  cu  aproapele.  Nu  mai  are  încredere  în  sine  însuşi,  nici  în  "celălalt". 
Se  "închirceşte"  şi  priveşte  orizontul  "închiorchişat"  pentrucă  toţi  care-1  înconjoară 
vor  să-l  prejudicieze.  Individul  se  nevropatizează  deoarece  nu  mai  are  prieteni. 

Cine  nu  are  prieteni  şi  cine  nu  ştie  să  cultive  prietenia  ajunge  în  mod  sigur  să  fie 
nefericitul  proprietar  a  acestui  tip  de  nevroza  care  -  uneori  -  riscă  să  alunece  spre 
paranoie. 

Prietenia  implică  capacitatea  de  dăruire.  Dăruim  încredere,  înţelegere,  bunăvoinţă 
şi  simpatie.  Numai  fiinţele  lipsite  de  armonie  interioară  ar  putea  răspunde  cu 
indiferenţă  la  un  act  de  dăruire.  Actul  de  dăruire  este  o  alinare  a  tensiunilor 


Nicolae  Niţă  ■fr 


755 


provocătoare  de  nesiguranţă,  de  îndoieli  şi  de  singurătate.  Acela  care  dă  "câştigă" 
oricum,  căci  actul  de  dăruire  este  un  act  de  altruism  care  produce  o  inefabilă  bucurie 
în  inima  aceluia  care  dăruieşte.  Cu  cât  mai  mult  dăruim  "celuilalt"  cu  atât  mai  puţin 
avem  pentru  "dragostea  de  noi"  şi  pentru  adorarea  "Eului".  împărţim  capacitatea 
noastră  de  căldură  sufletească  cu  "celălalt"  iar  acest  lucru  ne  face  să  ne  simţim  mai 
uşuraţi  şi  mai  fericiţi,  pentrucă  nu  riscăm  să  ne  dispreţuim,  mai  târziu,  la  amintirea 
faptului  că  am  fi  putut  realiza  un  act  de  prietenie  şi  nu  l-am  făcut. 

Actele  de  apreciere  faţă  de  camarad  -  în  baza  faptelor  şi  a  calităţilor  spirituale  -  ne 
înalţă,  iar  prietenia  pe  care  i-o  aratăm  ne  aşează  pe  dimensiunile  semnalate  de 
Căpitan  şi  relevate  ca  unul  din  secretele  forţei  care  a  spiritualizat  Legiunea. 

SCRISORI  LEGIONARE  ŞI  SPIRITUL  DE  SACRIFICIU  216 

de  Ovidiu  GĂINĂ 

Reprodus  în  "ŢARA  ŞI  EXILUL",  împreună  cu  prezentarea  autorului 
acestor  linii  de  către  Comandantul  Horia  Sima  în  numărul  din  Iulie  1981. 
Câteva  luni  înainte,  nota  fusese  publicată  în  "SCRISORI  LEGIONARE",  în 
Buenos  Aires,  August,  1980. 

în  amintirea  camarazilor  mei  din  "Gărzile  încazarmate",  cu  care  am 
trăit  momente  de  înălţare  sufletească,  aspirând  ca,  împreună,  să 
ajungem  la  supremul  sacrificiu:  Dimitru  Neaga,  Gheorghe 
Stoia,  Mihai  Stănescu,  Dumitru  Leontieş,  Radu  Tărăbuţă,  Mihai 
Bălănescu,  Dragoş  Hoinic,  Isar  Otilian,  Constantin  Zus,  Vasile 
Bodai,  Mândrilă  A.,  Bodnaru  I.,  Vişan  C.,  Bogdan  Traian,  Humiţă 
Theodor, 

precum  şi  în  amintirea  celorlalţi  optzeci  sau  optzeci  şi  cinci  camarazi  a  căror 
nume  nu-mi  amintesc,  şi  le  cer  iertare. 

"SCRISORI  LEGIONARE"  şi  SPIRITUL  DE  SACRIFICIU 

Părerile  Comandantului  Horia  Sima  asupra  apariţiei  foaiei,  şi  reproducerea  în  "ŢARA  ŞI 

EXILUL"  a  unor  pasagii  din  "SPIRITUL  DE  SACRIFICIU"  publicat  în  luna  August,  1980 

(Anul  I,  N°  6)  în  "Scrisori  Legionare"  din  Buenos  Aires.  Redăm  conţinutul  întreg  al  părerilor 

Comandantului  Horia  Sima  asupra  autorului,  şi  reproducem  întreg  articolul  scris  acum 

douăzeci  de  ani. 

"SCRISORI  LEGIONARE" 

A  apărut  în  publicistica  exilului  o  foaie,  modestă  ca  înfăţişare,  dar  atrăgătoare, 
caldă  şi  vibrantă,  prin  înţelepciunea  care  emană  din  ea.  E  vorba  de  "Scrisori 
Legionare",  ce  apar  la  Buenos  Aires  dela  începutul  acestui  an,  în  fiecare  lună,  sub 
direcţia  Profesorului  Stan  M.  Popescu  (Ovidiu  Găină).  Privită  la  început  cu  oarecare 
mirare  şi  chiar  neîncredere,  "Scrisorile  Legionare"  şi-au  făcut  drum  în  lumea  exilului 
si  astăzi  e  citită  cu  interes  de  toţi  cei  care  caută  un  tâlc  mai  înalt  vieţii  omeneşti. 


216  -  Din  voi.  "Legionarismul  sau  trăirea  virtuţilor".  Editura  Euthymia,  Buenos  Aires,  1999. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


756 


Ovidiu  Găină  nu  vorbeşte  ca  un  savant,  deşi  e  profesor  universitar,  ci  reaminteşte 
legionarilor  din  exil  adevăruri  simple  pe  care  ei  înşişi  le-au  învăţat  dela  Căpitanul 
nostru.  Adevăruri,  cari,  în  cursul  vremii,  din  cauza  mediului  străin  în  care  trăim,  au 
început  să-şi  piardă  reflexele  lor  pure  în  sufletele  noastre.  Nu  aceste  adevăruri  s'au 
tocit,  căci  valoarea  lor  este  eternă,  ci  capacitatea  noastră  de  a  le  menţine  incan¬ 
descente  în  sufletele  noastre.  "Eroismul  de  durată"  a  început  să  cedeze  locul  unor 
preocupări  prea  umane,  mult  prea  umane,  legate  de  existenţa  noastră  terestră. 

Ovidiu  Găină  e  unul  dintre  puţinii  supravieţuitori  ai  epocei  eroice  a  mişcării.  De 
trei  ori  s'a  asvârlit  în  vâltoarea  morţii  şi  de  trei  ori  Dumnezeu  l-a  scăpat  teafăr.  Deci, 
nu  vine  să  dea  lecţii  din  perspectiva  unui  gânditor  abstract,  şi  avizurile  lui  doctrinare 
se  bazează  pe  propria  lui  experienţă  legionară,  trecută  prin  fiorii  morţii.  El  ar  vrea  ca 
acele  cuvinte  care  constituie  vocabularul  legionar,  cum  ar  fi  "dragostea",  "jertfa", 
"bun  simţ",  etc.,  să-şi  recapete  greutatea  lor  specifică,  să-şi  recâştige  semnificaţia  lor 
autentică.  Să  nu  demonetizăm  principiile  de  bază  ale  mişcării,  cu  interpretări  sterile. 
Să  nu  cădem  în  cazuistică,  încercând  să  coborîm  ceeace  este  mare  şi  nobil  în  doctrina 
legionară  pentru  a  justifica  porniri  şi  atitudini  egoiste. 

Exilul  l-a  asvârlit  în  final  pe  Ovidiu  Găină  la  Buenos  Aires.  Aici  şi-a  creat  o  faimă 
bine  meritată,  în  cercurile  culturale  ale  acestei  ţări,  atât  prin  lucrările  sale  cât  şi  prin 
seriositatea  pregătirii  lui  profesionale. 

A  devenit  un  specialist  apreciat  în  psihotehnică  şi  în  psihoterapie. 

Profesor  universitar,  s'a  ridicat  la  această  treaptă  exclusiv  prin  studii  intense  în 
cele  mai  variate  domenii:  filosofie,  istorie,  psihologie,  Ne  aducem  aminte  de  o  carte 
publicată  mai  de  mult,  care  a  făcut  multă  vâlvă  în  exil:  "El  hombre  de  dios"  (Foamea 
de  Dumnezeu),  în  care  în  capitole  scurte,  a  demonstrat  că  apropierea  de  Dumnezeu, 
căutarea  Lui,  este  o  trăsătură  comună  a  celor  mai  mari  genii  ale  omenirii. 

Mai  târziu,  a  publicat  în  spaniolă  o  lucrare  sociologică  de  interes  general, 
"Creşterea  şi  declinul  aristocraţiei",  în  care  a  explicat  cum  s'a  născut  clasa  condu¬ 
cătoare  la  toate  popoarele  şi  cum  a  pierit  această  clasă  când  virtuţile  ei  s'au  stins. 
Aristocraţia  a  pierit  prin  ea  însăşi,  când  s'a  contaminat  de  viciul  materialismului. 
Această  lucrare,  dacă  cultura  actuală  nu  ar  fi  atât  de  puţin  receptivă  la  marile 
adevăruri  ale  vieţii,  ar  trebui  să  figureze  printre  cele  mai  importante  opere  ale  lumii 
contemporane.  în  rândurile  ce  urmează  ne  îngăduim  să  reproducem  câteva  pasagii 
dintr'un  articol  al  lui  Ovidiu  Găină,  publicat  în  numărul  pe  August  1980,  al 
"Scrisorilor  Legionare": 


SPIRITUL  DE  SACRIFICIU 

"Pentrucă  orice  jertfă  înalţă,  nu  coboară"  -  CĂPITANUL 

Spiritul  de  sacrificiu  izvorăşte  din  dragostea  pentru  idealul  nobil  sau  pentru  o 
persoană  care  întruchipează  un  ideal  nobil.  Când  e  vorba  de  sacrificiile  făcute  de 
părinţi  pentru  fii,  e  vorba  de  o  dovadă  de  jertfă  care  e  o  consecinţă  a  instinctului 
matern  şi  patern.  Deşi  sacrificiile  făcute  de  părinţi  sunt  frumoase  şi  altruiste  nu 
au  valoarea  nobilă  a  jertfei  pentru  un  ideal:  Cristos,  Neamul,  Căpitanul  sau 


217  -  Revista  "Scrisori  Legionare",  Buenos  Aires.  Anul  I,  Nr.  6,  August  1980  (din  voi. 
"Legionarismul  sau  trăirea  virtuţilor".  Ed.  Euthymia,  Buenos  Aires,  1999). 


Nicolae  Niţă 


757 


Legiunea. 

Cele  mai  numeroase  exemple  de  sacrificii  nobile  le  avem  în  timpul 
adolescenţei.  în  această  etapă  a  desvoltării  individului  se  îngemănează  doi 
factori:  etatea  caracterizată  de  idealism  şi  puternica  necesitate  şi  urgenţa  de 
autoafirmare  ca  viitor  adult.  Sufletul  tânărului  tinde  spre  nobleţe  şi  spre  dăruire 
de  sine,  de  aceia  sădirea  unui  ideal  nobil  în  inima  unui  tânăr  e  ca  sămânţa 
aruncată  pe  un  teren  fertil.  Tendinţa  de  a  se  jertfi  pentru  un  ideal  dispare  la 
maturitate  numai  când  structura  psihomintală  a  tânărului  este  caracterizată  de  o 
înclinare  spre  spiritul  speculativ-materialist,  sau  când  tendinţa  egoistă  e  prea 
accentuată. 

Există  persoane  cu  o  predispoziţie  înnăscută  spre  altruism  şi  dăruire  de  sine. 
Chiar  dacă  educaţia  primită  în  familie  este  pragmatică  şi  materialistă,  tinerii  se 
simt  încătuşaţi  de  atmosfera  egoistă  a  grupului  familiar  şi  la  prima  ocazie  dau 
dovadă  de  acte  de  eroism  şi  jertfă.  Aceste  acte  de  sacrificiu  sporadic  pornesc 
dintr'o  adâncă  necesitate  de  autenticitate  în  tot  cursul  vieţii,  dar  sunt  lipsite  de 
continuitate.  Sacrificiul  de  durată,  spiritul  de  jertfă  continuu  caracterizează 
numai  personalităţile  care  aspiră  la  un  anumit  grad  de  ascetism,  deoarece  a  jertfi 
înseamnă  în  primul  rând  a  renunţa,  iar  renunţarea  la  comodităţi,  la  bunuri, 
distracţii,  onoruri  şi  frivolităţi  pretinde  un  anumit  grad  de  vigoare  sufletească,  pe 
care  numai  bărbaţii  cu  pastă  de  ascet  pot  s'o  aibă.  Renunţarea  la  bunuri  şi  plăceri 
este  deci  prima  condiţie  a  spiritului  de  sacrificiu,  căci  bunurile  şi  timpul  petrecut 
cu  distracţii  le  dăruim  Legiunii,  Neamului,  Căpitanului.  Cu  cât  mai  mult  dăruim 
şi  ne  jertfim,  cu  atât  ne  spiritualizăm  mai  mult  îi  ne  identificăm  mai  mult  cu 
figura  creştinului  legionar.  Rutina  zilnică,  grijile  pentru  siguranţa  bătrâneţii, 
teama  de  a  ne  găsi  la  un  moment  dat  fără  sprijinul  economic  în  timpul  unei 
eventuale  boli  şi  dorinţa  de  a  arăta  ambianţei  că  "progresăm"  acumulând  lucruri 
ne  îndeamnă  spre  uitarea  idealului  eristic  şi  legionar.  în  schimb  conştiinţa  jertfei 
de  durată  şi  a  dăruirii  permanente  ne  menţine  pe  dimensiunea  spiritului 
legionar,  a  sănătăţii  sufleteşti  şi  a  trăirii  în  adâncime  a  învăţăturii  Mântuitorului. 
Valoarea  jertfei  şi  a  spiritului  de  sacrificiu  este  incalculabilă  din  punct  de  vedere 
al  psihoterapiei,  deoarece  individul  pe  măsură  ce  dăruieşte  simte  cum  "creşte  pe 
dinlăuntru",  şi  cum  se  ridică  pe  deasupra  elementelor  contingente  şi  se  înalţă 
spre  o  sferă  plină  de  nobilă  semnificaţie  a  existenţii.  Individul  care  dăruieşte  în 
mod  desinteresat  îşi  umple  intimitatea  cu  senzaţia  de  "desprindere"  de  lucruri 
("des-obiectificare"  sau  "des-lucruficare")  şi  simte  o  "uşurare  a  conştiinţei"  şi,  în 
acelaş  timp,  o  creştere  a  stimei  de  sine  ca  persoană,  care  este  capabilă  de 
spiritualizare.  Sentimentul  de  "desobiectificare"  şi  "altruisticizare"  atenuează  în 
mod  notabil  senzaţiile  de  înspăimântare  şi  înfricoşare  în  faţa  ideii  de  "terminare 
a  existenţii"  adică  a  morţii,  pentrucă  se  obişnuieşte  treptat  -  în  această  viaţă  încă 
-  cu  ideea  renunţării  la  bunurile  pământeşti.  Cu  alte  cuvinte:  Evadează  din  cercul 
vicios  al  anormalităţii  psihice,  a  nevropatiei,  care  caracterizează  sfârşitul 
secolului  nostru. 

Sacrificăm  şi  atunci  când  renunţăm  la  scheme  prefabricate  care  ne 
mulţumeşte  şi  ne  "desfată"  "ego"ul.  Când  ne  cramponăm  de  "păreri"  ce  le 
transformăm  în  "convingeri  intime"  înrădăcinate  în  orgoliul  şi  mândria  "ego"- 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


758 


ului  iar  apoi  le  apărăm  dârz  cu  pasiuni  iraţionale,  care  ne  tensionează  şi  ne 
aruncă  pe  malurile  ideilor  obsesive.  Dacă  jertfim  aceste  "păreri"  transformate  în 
idei  obsesive  şi  renunţăm  la  tensiunile  nervoase  care  le  însoţesc,  abia  atunci 
observăm  cum  ne  apropiem  de  acea  pace  sufletească  de  care  ne  vorbeşte 
Căpitanul  şi  pe  care  o  identifică  cu  dragostea  legionară.  Pentru  legionari  cea  mai 
cutremurătoare  dovadă  de  jertfă  este  conştientul  sacrificiu  a  lui  Moţa.  Nu  vom 
uita  niciodată  cuvintele  Căpitanului:  "De  aceea  veţi  jura  că  aţi  înţeles,  că  a  fi  o 
elită  legionară,  în  limbajul  nostru  nu  înseamnă  numai  a  lupta  şi  a  învinge,  ci 
înseamnă:  Permanentă  jertfire  de  sine,  în  slujba  Neamului..." 


Nicolae  Niţă  ■fr 


759 


SENTINELA 


ROMÂNII  DIN  AMERICA  218 


de  Horia  SIMA 

Originea  lor  -  O  surprinzătoare  rezistenţă  şi  tenacitate  -  Societăţile  româno-americane  - 
După  împlinirea  visului  naţional  -  Decepţii  -  Al  doilea  răsboi  mondial  -  Cu  inima  împărţită  -  O 
nouă  desamăgire  -  Statele  Unite  îşi  reneagă  idealurile  -  Ajutorarea  refugiaţilor  -  Noul  val  de 
emigranţi  -  Nivelul  lor  intelectual  şi  politic  -  Un  bilanţ  deprimant  -  Complexul  de  jale  - 
Naţionalismul  romantic  -  Tovărăşia  cu  trădătorii  dela  23  August  -  Ostracizarea  lui  Aron  Cotruş 
-  Necesitatea  unei  reacţiuni  -  Peisajul  politicii  interne  americane  -  Influenţa  comuniştilor  - 
Crearea  unui  grup  de  presiune  propriu  -  Coaliţia  naţionalităţilor  -  Politică  activă  de  eliberare  - 
în  larg  spre  marea  politică 

Românii  din  America  îşi  trag  spiţa  neamului,  în  cea  mai  mare  parte,  din  satele 
ardeleneşti,  bănăţene  şi  bucovinene.  Mai  puţin  din  Vechiul  Regat  sau  alte  ţinuturi 
româneşti.  Şi-au  părăsit  vatra  părintească  unii  pentru  a  scăpa  de  asuprirea 
străină,  iar  alţii,  cei  mai  mulţi,  pentru  a-şi  întocmi  o  viaţă  mai  bună.  în  satele  lor, 
odată  cu  înmulţirea  populaţiei,  pământul  ce-1  aveau  nu  le  mai  ajungea,  iar  de 
moşiile  nemeşilor  unguri  nu  se  puteau  atinge.  De  altă  parte,  nici  gradul  de 
industrializare  al  statului  austro-ungar  nu  îngăduia  absorbirea  proletariatului 
agricol  şi  nici  dincolo  peste  munţi,  în  “Ţară”,  perspectivele  nu  erau  mai 
promiţătoare.  Coincizând  criza  economică  din  Austro-Ungaria  cu  nevoile  tot  mai 
accentuate  de  braţe  de  muncă  ale  industriei  americane  în  plină  expansiune,  mii  de 
români  s’au  desprins  de  aşezările  lor  străvechi  pentru  a  apuca  drumul  fără 
pulbere  al  Oceanului,  atraşi  de  mirajul  vieţii  noi  care  se  zămislea  în  Statele  Unite. 

Emigraţia  românească  spre  Statele  Unite  începe  să  ia  proporţii  pela  începutul 
secolului  nostru  şi  merge  crescând  până  la  isbucnirea  primului  răsboiu  mondial. 
Numărul  Românilor  din  America  pare  să  fi  atins,  în  preajma  anului  1914,  aproape 
de  200.000.  După  răsboi,  Statele  Unite  inaugurează  o  politică  de  restrângere  a 
imigraţiei  din  Statele  Europei  răsăritene,  măsură  care  a  redus  şi  cota  acordată 
României  la  o  cifră  neînsemnată.  Comunitatea  românească  din  America 
nemaifiind  alimentată  din  patrie,  a  început  să  scadă  prin  efectul  natural  al 
procesului  de  desnaţionalizare. 

Ceeace  surprinde  la  vechea  pătură  de  români  şi  constitue  titlul  lor  de  mândrie 
este  extraordinara  lor  rezistenţă  la  tendinţele  nivelatoare  ale  mediului  american. 
O  comunitate  atât  de  mică,  asvârlită  de  soartă  la  mii  de  kilometri  de  patrie,  într’un 
mediu  total  deosebit  de  cel  de  acasă,  şi-a  păstrat  până  astăzi  limba,  legea  şi 
obiceiurile  strămoşeşti,  luptând  zi  de  zi  cu  uraganul  de  influenţe  străine.  Aceşti 
oameni  simpli,  rupţi  dela  coarnele  plugului,  au  transplantat  dincolo  de  Ocean 
comoara  sufletească  a  neamului  lor  pe  care  au  considerat-o  mult  mai  presus  decât 
toate  averile  adunate.  Prin  instinct  au  descoperit,  aflându-se  pe  pământ  străin,  că 
“este  mare  lucru  a  fi  Român”,  că  naţionalitatea  nu  se  poate  schimba  cum  ai 


218  -  Revista  "Sentinela",  Anul  III,  Nr.  1,  Iulie  1962.  Tipografia  "Vestitorii",  Miinchen. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


760 


schimba  haina  sau  cămaşa,  că  reprezintă,  cum  spune  Aurel  Popovici,  o  categorie  a 
spiritului,  un  rang  de  nobleţe  în  lume.  Dacă  împrejurările  te  silesc  să-ţi  schimbi 
certificatul  de  cetăţenie,  nimeni  pe  lume  nu  te  poate  obliga  să  devii  un  altul  decât 
eşti,  să-ţi  mutilezi  sufletul,  renunţând  la  zăcămintele  de  valori  şi  energii  pe  care  le- 
a  sădit  neamul  în  tine. 

Ce  splendidă  lecţie  de  naţionalism  oferă  vechea  generaţie  de  Români  americani 
actualilor  pribegi,  cu  câtă  energie  şi-au  apărat  şi  cultivat  zestrea  spirituluă  cu  care 
au  venit  de  acasă.  în  defenitiv,  ce  le  oferea  noul  continent?  O  viaţă  mai  bună,  mai 
comfortabilă?  Fără  îndoială,  dar  nimic  sau  aproape  nimic  din  căldura,  din  omenia 
şi  bunătatea  oamenilor  de  acasă.  Toată  panorama  vieţii  americane  este  dominată 
de  lupta  crâncenă  pentru  existenţă.  Totul  se  măsoară  în  bani,  până  şi  creaţiile 
spiritului. 

Voinţa  Românilor  americani  de  a  rămâne  solidari  cu  neamul  din  care  s’au 
născut  şi-a  găsit  expresia  în  numeroasele  societăţi  înfiinţate  pe  pământul  noii  lor 
patrii,  societăţi  religioase,  de  cultură,  de  ajutor  reciproc,  cari  poartă  pe 
frontispiciul  lor  nume  glorioase  din  istoria  României  sau  amintesc  ţinutul  din  care 
se  trag  membrii  lor. 

Când  s’a  închegat  România  Mare,  dorul  de  ţară  i-a  îndemnat  pe  mulţi  să  se 
întoarcă  acasă. 

După  ce  idealul  naţional  se  împlinise,  s’au  gândit  că  locul  lor  nu  mai  este 
printre  străini,  că  ei  nu  pot  lipsi  dela  marea  operă  de  închegare  şi  consolidare  a 
noului  stat  românesc.  Vor  câştiga  mai  puţin  dar  vor  fi  între  ai  lor  şi  se  vor  bucura 
până  la  sfârşitul  vieţii  de  minunea  învierii  neamului  lor  după  secole  de  nedreptăţi 
şi  umilinţi.  Dar  bucuria  lor  n’a  durat  mult.  Administraţia  românească  nu  s’a 
îngrijit  de  ei.  Au  fost  înşelaţi  la  schimb,  iar  cei  ce  şi-au  depus  banii  la  bănci  şi-au 
văzut  agoniseala  vieţii  risipită.  Au  mai  putut  constata  că  guvernele  româneşti,  de 
orice  colorit  politic,  se  poartă  hain  cu  toată  naţia  românească,  că  pentru  aceste 
guverne  nu  există  problema  Românilor  de  peste  hotare  şi  că  toată  guvernarea  se 
rezumă  la  vanităţi  satisfăcute  şi  la  jaf  în  averea  publică.  O  parte  dintre  ei  s’au 
înapoiat  în  America,  unde  şi-au  reluat  viaţa  dela  început,  iar  al  alţii  s’au  resemnat 
împărtăşind  soarta  grea  a  tuturor  Românilor. 

în  cursul  celui  de  al  doilea  răsboi  mondial  Românii  din  America  s’au  găsit  într’o 
situaţie  dificilă.  Pe  deoparte,  calitatea  lor  de  cetăţeni  ai  Statelor  Unite  şi  Canadei 
le  impunea  să  susţină  politica  oficială  americană,  pe  de  altă  parte,  bunul  simţ  le 
spunea  că  poporul  român  nu  avea  altă  alegere  decât  să  lupte  împotriva  monstrului 
sovietic.  Unii  dintre  ei  îşi  vor  fi  închipuit  poate  că  Romania  a  făcut  o  mare  greşală 
când  s‘a  desprins  din  lagărul  aliat  şi  s’a  angajat  în  răsboiu  împotriva  Uniunii 
Sovietice;  aliaţii  occidentali,  cari  ne-au  ajutat  să  ne  făurim  România  Mare,  nu  vor 
îngădui  ca  pacostea  comunistă  să  se  întindă  şi  peste  ţara  noastră.  Astfel  de 
socoteli  deşarte  şi-au  făcut  şi  unele  căpetenii  ale  poporului  român  cari  aveau 
pretenţia  să  cunoască  tot  ce  se  petrece  în  lume.  A  trebuit  să  vadă  cu  ochii  lor  cum 
se  instalează  bolşevicii  în  ţară,  cum  pradă  şi  omoară  şi  cum  sugrumă  rând  pe  rând 
toate  libertăţile  naţionale  şi  individuale,  pentru  ca  să  se  vindece,  când  era  deja 
mult  prea  târziu,  de  aceste  iluzii.  Românii  din  America  au  trăit,  la  sfârşitul 
răsboiului,  o  nouă  desamăgire,  cu  atât  mai  dureroasă  cu  cât  le  sdruncinase  şi 
încrederea  în  idealurile  marei  democraţii  americane.  Statele  Unite  şi-au  renegat 


Nicolae  Niţă 


761 


propriile  fundamente  de  existenţă  când  au  consimţit  ca  soarta  a  o  sută  de 
milioane  de  oameni  din  Europa  răsăriteană  să  fie  hotărîtă  de  Uniunea  Sovietică. 

în  faţa  tragediei  care  s’a  abătut  asupra  poporului  nostru,  vechii  colonişti  români 
din  America  n’au  putut  face  altceva  decât  ca  să  trimită  ajutoare  refugiaţilor  din 
Europa  şi  să  le  înlesnească  mai  târziu,  când  s’au  redeschis  porţile  emigraţiei  în 
Ststele  Unite,  aşezarea  în  patria  lor  adoptivă.  în  fiecare  pribeag  ei  vedeau  un  sol  al 
neamului  chinuit  şi  batjocorit  de  călăi  şi  un  preţios  capital  salvat  miraculos  dela 
nimicire. 

Noul  val  de  emigranţi  români  aveau  o  altă  origine  socială  şi  alte  caracteristici 
sufleteşti.  Mai  toţi  erau  oameni  cu  şcoală,  mulţi  dintre  ei  posedând  chiar  titluri 
academice.  Apoi  din  punct  de  vedere  naţional,  se  prezentau  în  faţa  vechilor 
colonişti  cu  o  înaltă  conştiinţă  românească  ascuţită  de  teribilele  experienţe  prin 
care  au  trecut:  închisori,  lagăre,  evadări,  treceri  clandestine  de  frontiere,  mizerie, 
nelinişti  provocate  de  dezastrul  ţării  lor  şi  de  ciocnirea  concepţiei  lor  de  viaţă  cu 
mentalitatea  occidentală.  Sub  toate  aspectele  mult  mai  bine  pregătiţi  decât  vechea 
pătură  de  români,  erau  chemaţi  să  completeze  lipsurile  de  care  suferea  până 
atunci  minoritatea  românească  din  America,  constituind  cadrele  ei  culturale  şi 
politice. 

Minoritatea  românească  din  America  era  chemată,  după  catastrofa  dela  23 
August  să  joace  un  alt  rol,  depăşind  faza  de  contemplaţie  nostalgică  a  patriei  lor 
de  origină.  Prin  forţa  împrejurărilor  ajunsese  pe  poziţiile  cele  mai  înaintate 
românismului.  Dela  ariergardă  trecuse  avangardă.  Masa  poporului  românesc  se 
afla  în  robie,  refugiatţi  din  Europa  erau  puţini  la  număr  şi  nu  prinseseră  chiag  în 
nicio  ţară.  Numai  Românii  americani  constituiau  un  grup  compact,  capabil  să  se 
afirme  cu  vigoare  în  serviciul  cauzei  româneşti.  Naţionalismul  afectiv  în  care  a 
trăit  până  atunci  trebuia  limpezit  în  lumina  unui  obiectiv  precis  şi  transformat 
într’un  naţionalism  de  afirmare  politică.  Era  soarta  neamului  lor  în  joc  şi 
libertatea  de  care  se  bucurau  în  America  trebuia  folosită  din  plin  pentru  a 
mobiliza  conştiinţa  acestui  popor  contra  bandei  de  criminali  dela  Moscova.  Era 
necesară  o  convertire  a  massei  româneşti  din  America  într’o  energie  politică. 
Această  înoire  de  obiective  şi  coordonare  de  eforturi  nu  era  posibilă  fără  de 
ajutorul  noilor  emigranţi  cari  aduceau  cu  ei  nu  numai  solide  garanţii  intelectuale, 
dar  şi  o  patetică  afimare  a  destinului  naţional.  Din  această  fuziune  între  vechii  şi 
noii  emigranţi  români  se  putea  naşte  în  Statele  Unite  şi  Canada  o  forţă  creatoare 
în  câmpul  politic,  o  disponibilitate  de  luptă  în  slujba  idealului  de  eliberare  al 
naţiunii  de  jugul  barbariei  comuniste. 

A  trecut  mai  bine  de  un  deceniu  de  când  noii  emigranţi  români  au  început  să  se 
aşeze  în  America  şi  reforma  de  aspiraţii  şi  tendinţe  a  minorităţii  româneşti 
America  nu  s’a  realizat.  Românii  din  America  continuă  să  se  mişte  pe  vechile 
făgaşe  nostalgic  afective,  rămânând  mai  mult  prizonieri  ai  unui  trecut  decât 
deschizători  de  drumuri  în  bezna  care  s‘a  coborît  peste  poporul  românesc. 
Responsabilitatea  acestui  eşec  cade  în  mod  precumpănitor  asupra  noilor 
emigranţi.  Numai  aceştia  dispuneau  de  mijloacele  intelectuale  necesare  ca  să 
scoată  masa  românească  din  inerţie  şi  să  o  asvârle  în  balanţa  destinelor  istorice 
ale  neamului  nostru.  Numai  ei  posedau  viziunea  momentului  politic  şi  experienţa 
necesară  ca  să  ridice  nivelul  de  preocupări  al  grupării  româneşti  din  America, 
adaptându-1  la  exigenţele  actuale  de  viaţă  ale  poporului  nostru.  Slabele  rezultate 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


762 


pe  care  le  înregistrăm  în  acest  domeniu  se  datoresc  faptului  că  noii  emigranţi 
români  şi-au  înţeles  strâmb  sau  pipernicit  rosturile  venirii  lor  în  America. 

Noii  emigranţi  romani  din  Statele  Unite  şi  Canada  nu  sunt  emigranţi  în  sensul 
propriu  al  cuvântului,  adică  nu  s’au  detaşat  de  bunăvoie  şi  nici  cu  scopul  de  a-şi 
întocmi  o  viaţă  mai  bună  peste  Ocean.  Ei  au  achiziţionat  această  calitate  dincolo 
de  intenţiile  şi  voinţa  lor,  prin  jocul  năpraznicelor  întâmplări  care  s’au  abătut 
asupra  neamului  nostru.  Ei  sunt  produsul  unei  catastrofe  istorice.  Destinul 
colectiv  al  naţiunii  noastre  le-a  afectat  şi  viaţa  lor  particulară,  asvârlindu-i  în 
această  ţară.  Noii  emigranţi  sunt  supravieţuitorii  unei  tragedii  naţionale  şi  titlurile 
cu  care  ei  au  descins  în  America  sunt  eminamente  de  ordin  politic.  Meditând 
asupra  condiţiei  lor  anterioare  rezultă  clar  că  ei  nu  se  pot  consacra  exclusiv 
intereslor  şi  fericirilor  personale,  fără  a  se  înjosi  faţă  de  propria  lor  conştiinţă. 
Soarta  nemiloasă  care  prigoneşte  poporul  nostru  îi  persecută  şi  pe  ei,  refuzându-le 
tihna  unei  vieţi  consumate  în  belşugul  american.  Noii  emigranţi  au  datoria  să 
continue  lupta  de  eliberare  a  patriei  lor  de  origine  cu  “alte  mijloace”,  specifice  ţării 
care  i-a  primit  şi  îi  ocroteşte. 

După  zece  ani  de  trăire  în  noul  continent,  se  poate  proceda  la  o  primă 
examinare  a  comportamentului  şi  tendinţelor  manifestate  de  noii  emigranţi 
români  din  America,  în  raport  cu  actuala  situaţie  a  poporului  nostru: 

-  unii,  puţini  la  număr,  dar  suficienţi  ca  să  formeze  o  categorie,  odată  ajunşi  în 
America  nici  nu  mai  vor  să  audă  de  neamul  din  care  s’au  născut. 

Sunt  americani  din  cap  şi  până  în  picioare,  şi-şi  poartă  cu  aroganţă  titlul  de 
cetăţeni  ai  republicii  înstelate,  ca  şi  cum  ar  descinde  din  coloniştii  de  pe 
“Mayflower”  şi  se  uită  cu  mirare  la  ceilalţi  români  ca  la  nişte  fiinţe  preistorice. 
Această  speţă  desgustătoare  de  arivişti  desonorează  umanitatea  întreagă. 

-  mult  mai  numeroasă  este  categoria  resemnaţilor.  Aceştia  continuă  să  trăiască 
alipiţi  de  durerile  neamului,  dar  nu  văd  ce  s’ar  mai  putea  face  pentru  a-i 
îmbunătăţi  soarta.  Nu  mai  îndrăsnesc  să  întreprindă  nimic  căci  nu  mai  cred  în 
eficacitatea  niciunei  acţiuni.  Decepţiile  suferite  în  exil,  desgustul  de  atitudinea 
Occidentalilor  le-a  năruit  orice  speranţă.  Aceştia  sunt  victimele  complexului  de 
jale  al  poporului  nostru,  fenomen  care  se  revarsă  în  cântece  duioase,  în  doine  şi 
alte  manifestaţii  folclorice,  dar  e  improductiv  pe  plan  istoric.  Aceşti  români 
tresaltă  când  aud  de  suferinţele  de-acasă,  plâng  în  tăcere,  se  împietresc  în  durerea 
lor,  dar  lasă  în  grija  soartei  să  rezolve  problemele  naţiunii  lor. 

-  există  între  noii  emigranţi  români  şi  elemente  active,  dar  activitatea  lor  se 
scurge  în  genere  pe  linia  vechilor  societăţii  româno-americane.  Deşi  înzestraţi  cu 
mijloace  intelectuale  superioare,  ei  nu  ies  din  orizontul  mioritic  al 
naţionalismului.  Ei  au  dat  un  impuls  nou  acestor  societăţi,  au  venit  cu  gusturi  şi 
interpretări  noi,  cu  rafinamentul  pe  care  ţi-1  dă  cultura,  dar  în  fond  continuă 
tradiţia  vechii  pături  româneşti,  al  cărei  naţionalism  e  satisfăcut  cu  reuniuni  de 
fraternizare,  cu  manifestări  folclorice  şi  diverse  acte  culturale.  E  o  activitate  de 
valoare  netăgăduită,  indispensabilă  pentru  menţinerea  spiritului  românesc  în 
America  şi  care  mai  are  avantajul  că  exercită  o  influenţă  binefăcătoare  în  relaţiile 
dintre  vechea  pătură  de  români  şi  noii  emigranţi.  Cultivând  naţionalismul 
romantic,  fruntaşii  români  din  America  întreţin  stări  de  spirit  cari  pot  servi  ca 
bază  unor  acţiuni  mai  profunde  şi  mai  adecvate  momentului.  Ei  fac  mult  cu 
această  risipă  de  energie,  dar  nu  fac  totul  ce  aşteaptă  naţiunea  înlănţuită  dela  ei. 


Nicolae  Niţă 


763 


Lipseşte  esenţialul.  Noii  emigranţi  nu  trebue  să  se  considere  degajaţi  de 
responsabilităţile  contractate  faţă  de  naţiune,  participând  la  reuniuni,  declamând 
o  poezie  patriotică,  îmbrăcând  costumul  naţional  la  serbări,  arborând  drapelul 
tricolor,  scriind  un  articol  înflăcărat,  evocând  marile  figuri  ale  istoriei  naţionale. 
Lupta  de  eliberare  reclamă  mijloace  mult  mai  energice  decât  depănarea  nostalgică 
a  trecutului. 

-  între  activişti,  mai  bine  orientaţi  par  să  fie  aceia  cari  au  abordat  şi  câmpul 
politic,  unicul  din  care  se  poate  ajuta  efectiv  lupta  de  etiberare.  Din  nefericire,  nici 
aceştia  nu  pot  să  aducă  o  contribuţie  pozitivă  la  mişcarea  de  dărâmare  a  regimului 
comunist  din  România,  pentrucă  şi-au  ales  greşit  tovarăşii  de  drum.  Impresionaţi 
probabil  de  sprijinul  de  care  se  bucură  Comitetul  Naţional  în  Statele  Unite, 
desfăşoară  o  acţiune  paralelă  cu  a  vânzătorilor  dela  23  August  în  sânul 
comunităţii  româneşti  din  America.  Atâta  ar  fi  trebuit  să  afle  şi  ei,  după  15  ani  de 
exil,  că  Comitetul  Naţional  este  întreţinut  de  reţelele  coexistenţialiste  din  Statele 
Unite  pentru  a  bloca  lupta  de  eliberare,  pentru  a  crea  iluzia  în  ţară  şi  între  exilaţi, 
că  se  face  ceva  în  folosul  acestei  lupte.  După  15  ani  de  funcţionare  a  acestui 
Comitet,  nu  mai  e  permis  niciunui  român  înzestrat  cu  un  minimum  de  inteligenţă 
să  se  mai  înşele  asupra  structurii  şi  tendinţelor  acestui  Comitet.  A  face  jocul 
Comitetului  Naţional  înseamnă  a  face  jocul  acelora  care  ne  chinuiesc  neamul.  Să- 
şi  aducă  aminte  Românii  americani  cum  a  fost  tratat  poetul  Aron  Cotruş  în  Statele 
Unite,  izolarea  şi  surghiunul  în  care  a  trăit,  şi  aceasta  nu  întâmplător,  ci  după 
indicaţiile  oamenilor  de  încredere  ai  Comitetului  Naţional.  Puternicele  societăţi 
româno-americane  l-au  ignorat  cât  a  fost  în  viaţă,  pentrucă  Aron  Cotruş  detesta 
politica  “ciocoilor  negri”.  O  elementară  decenţă  ar  fi  trebuit  să  oblige  pe 
conducătorii  Românilor  din  America  şi  pe  membri  Comitetului  Naţional  să  nu  se 
îmbulzească  cu  laude  la  căpătâiul  lui  nici  după  moartea  marelui  poet. 

Semnalăm  apoi  o  altă  ciudăţenie.  Gazetele  româneşti  din  America  nu  par  a  avea 
o  atitudine  fermă  nici  faţă  de  comunism.  Cum  se  poate  ca  în  acelaşi  ziar  să  apară 
articole  de  demascare  a  metodelor  bestiale  de  guvernare  ale  comuniştilor  din  ţară 
şi  în  acelaşi  timp  să  se  lăfăie  anunţuri  date  de  casele  de  voiaj,  prin  care  Românii 
americani  sunt  invitaţi  să  facă  călătorii  în  România?  Oare  responsabilii  de  editare 
a  acestor  ziare  nu-şi  dau  seama  de  confuzia  ce-o  provoacă  în  opinia  publică?  Ce 
poate  să  gândească  românul  care  citeşte  aceste  anunţuri  după  ce  a  sfârşit  tocmai 
lectura  unui  articol  de  mare  violenţă  contra  comunismului?  întreprinderea  poate 
să  aducă  beneficii  materiale  gazetelor  care  publică  anunţurile,  dar  este  dăunătoare 
luptei  de  eliberare  şi  nu  credem  că  se  întâmplă  fără  ştirea  şi  aprobarea  jupânilor 
dela  Bucureşti.  Orice  atitudine  îndoelnică,  căldicică,  orice  concesie  făcută 
puterilor  răului  favorizează  expansiunea  comunismului  în  lume  şi  descalifică  pe 
acei  care  pretind  că  luptă  contra  lui. 

Să  trecem  acum  la  partea  constructivă,  arătând  ce  pot  face  Românii  din 
America  pentru  cauza  eliberării.  Misiunea  lor  trebue  scoasă  din  actualul  stadiu  de 
confuzie  şi  definită  cu  rigoare  pentrucă  fiecare  să-şi  cunoască  responsabilităţile. 
Spuneam  mai  înainte  că  în  lupta  de  eliberare  a  poporului  român  de  sub  jugul 
comunismului  Românii  americani  ocupă  o  poziţie  de  avangardă.  Şi  iată  dece. 
Soarta  poporului  român  ca  şi  soarta  întregii  lumi  libere  depinde  de  politica 
americană,  de  prefacerile  ce  le  va  suferi  această  politică  în  proximii  ani.  Dacă  în 
forurile  conducătoare  ale  Statelor  Unite  se  maturizează  “marea  decizie”, 
comunismul  şi-a  încheiat  cariera  istorică  şi  odată  cu  nimicirea  lui  va  vedea  şi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


764 


poporul  nostru  soarele  libertăţii.  Nu  se  poate  produce  această  schimbare  radicală 
în  viaţa  publică  a  Americii,  atunci  se  va  continua  actuala  politică  de  concesiuni 
faţă  de  Rusia  Sovietică,  care  va  pecetlui  definitiv  şi  soarta  popoarelor  din  răsăritul 
Europei. 

Rezultatul  final  va  fi  că  însăşi  Statele  Unite  vor  pieri  încercuite  de  conspiraţia 
comunismului  mondial. 

în  aceste  împrejurări,  când  cartea  lumii  să  a  libertăţii  tuturor  popoarelor  se 
joacă  în  Statele  Unite,  datoria  Românilor  americani  este  de  a  promova  procesul  de 
cristalizare  şi  afirmare  al  forţelor  anticomuniste  din  această  ţară.  Şi  pentruca 
eforturile  lor  să  nu  se  risipească  în  gol,  trebue  să  ştie  unde  se  ascunde  centrul 
nevralgic  al  bătăliei.  Nu  e  un  secret  pentru  nimeni  că  marea  democraţie 
americană  nu  e  tocmai  democraţie  aşa  cum  scrie  la  carte,  că  între  popor  şi 
reprezentanţii  săi  din  Cameră,  Senat  şi  Guvern  se  intrepun  nişte  organisme 
neoficiale,  cunoscute  sub  numele  de  “grupe  de  presiune”.  Fiecare  deputat,  fiecare 
senator,  fiecare  ministru  este  tributar  în  primul  rând  grupei  de  presiune  de  care 
depinde  cariera  lui  politică  şi  deabia  în  al  doilea  rând  se  consideră  legat  de  partid 
şi  de  programul  de  partid.  însăşi  politica  externă  este  determinată  de  grupele  de 
presiune.  Ca  să  se  realizeze  o  anumită  politică  externă,  este  necesar  să  se  ajungă  în 
prealabil  la  un  acord  între  principalele  grupe  de  presiune.  între  grupele  de 
presiune  putem  înşira  sindicatele  muncitoreşti,  asociaţiile  patronale,  organizaţiile 
eclesiastice,  masoneria  etc.  Când  grupul  de  presiune  este  leal  intereselor 
americane,  atunci  activitatea  lui,  presiunea  ce-o  exercită  în  Cameră  şi  Senat,  sau 
la  Casa  Albă  nu  poate  să  dăuneze  Statului.  Aceste  grupe  îşi  apără  interesele  lor 
particulare  în  cadrul  intereselor  generale.  Totdeauna  nişte  patrioţi  leali  vor  găsi 
termenul  just  de  conciliere  între  cele  două  interese.  Situaţia  se  schimbă  însă  când 
grupul  de  presiune  îşi  are  centrul  de  comandă  şi  de  gravitate  în  afara  frontierelor 
americane.  Atunci  aceste  grupe  profită  de  libertăţile  acordate  de  Constituţia 
americană  pentru  a  submina  existenţa  Statului. 

Odată  cu  instaurarea  erei  rooseveltiene,  cel  mai  puternic  grup  de  presiune  a 
ajuns  fără  îndoială  grupul  de  presiune  pro-comunist,  care  acţionează  după 
consemnele  ce  le  primeşte  dela  Moscova.  Acest  grup  de  presiune  -  care  nu  trebue 
confundat  cu  partidul  comunist  din  Statele  Unite  -  lucrează  ocult  şi  s’a  extins  ca 
un  cancer  în  întreg  organismul  naţional.  El  s‘a  menţinut  “la  putere”  fără 
întrerupere  până  astăzi,  impunând  cunoscuta  linie  de  politică  externă  americană 
convenită  la  Teheran  şi  care  a  avut  ca  urmare  abandonarea  Europei  răsăritene,  a 
Chinei  şi  a  altor  ţări  din  Asia,  Africa  şi  America.  Preşedintele  Statelor  Unite  s’a 
dovedit,  atât  sub  democraţi  cât  şi  sub  republicani,  impotent  faţă  de  intervenţiile  şi 
manevrele  acestei  grupe  de  presiune  favorabile  comunismului  mondial. 

Românii  din  America  se  vor  întreba  acum  dacă  se  poate  face  ceva  pentru 
dislocarea  acestei  grupe  nefaste  de  presiune,  care  a  ajuns  atât  de  puternică  încât 
poate  să-şi  impună  voinţa  la  Departamentul  de  Stat  şi  la  Casa  Albă.  Contra  acestor 
forţe  nu  se  poate  lupta  decât  pe  aceeaşi  bază,  adică  şi  Românii  din  America  să  se 
organizeze  într’un  grup  propriu  de  presiune,  cu  obiectivul  just  şi  legitim  de  a 
reclama  şi  impune  forurilor  conducătoare  americane  o  politică  activă  de  eliberare 
a  naţiunii  lor  de  origine  şi  a  întregii  Europe  răsăritene.  Aşa  cum  Evreii  din 
America  sunt  organizaţi  într’un  grup  de  presiune  pentru  a  apăra  interesele 
Statului  Israel  şi  ale  Evreimii  din  toate  părţile  lumii,  tot  astfel  şi  Românii,  ca  şi 


Nicolae  Niţă 


765 


celelalte  comunităţi  naţionale  de  origine  est-europeană,  au  dreptul  şi  datoria  să 
facă  la  fel.  Ei  nu  trebue  să  lase  câmpul  politicii  externe  americane  în  mâna 
grupelor  de  presiune  comuniste  sau  liberalo-progresiste.  Românii,  ca  şi  celelalte 
naţionalităţi,  trebue  să  înceteze  de  a  mai  merge  la  Washington  cu  “suplicii”  pe 
care  nu  le  ascultă  nimeni.  Ei  trebue  să  se  organizeze  într’un  bloc  unitar  şi  să-şi 
exercite  influenţa  în  cursul  alegerilor.  La  alegeri  ei  trebue  să  declare  diverşilor 
candidaţi:  “nu  votăm  decât  pe  acei  candidaţi  cari  ne  dau  garanţii  ferme  că  vor 
susţine  o  politică  energică  faţă  de  Rusia  Sovietică”.  Românii  americani  ar  trebui  să 
se  preocupe  mai  puţin  de  a  fi  democraţi  sau  republicani,  şi  mai  mult  de  a  vota  cu 
acei  democraţi  sau  republicani  despre  cari  au  câştigat  certitudinea  că  vor  lupta 
pentru  a  schimba  politica  Statelor  Unite  faţă  de  Rusia.  Ei  ar  trebui  să  înceteze  de- 
a  mai  face  o  politică  măruntă,  de  aranjamente  locale  şi  să  se  preocupe  mai  mult  de 
politica  naţională,  de  apărarea  intereselor  fundamentale  ale  Americii,  interese  cari 
coincid  perfect  cu  interesele  lumii  întregi  şi  cu  interesele  neamului  lor  de  origine. 

Unii  vor  obiecta  că  sunt  prea  puţini  pentru  a  influenţa  soarta  alegerilor  din 
America.  Părerea  aceasta  este  greşită  dacă  ţinem  seama  ce  s’a  întâmplat  în 
alegerile  prezidenţiale  din  1960.  Kennedy  a  fost  ales  cu  o  diferenţă  de  150.000  de 
voturi  şi  acelea  contestate.  Dar  nimic  nu-i  împiedecă  pe  Români  să  se  coalizeze  cu 
alte  comunităţi  naţionale  din  Europa  răsăriteană.  Există  în  Statele  Unite  milioane 
de  Unguri,  Polonezi,  Slovaci,  Ucrainieni,  Sârbi,  Croaţi,  etc.  Toată  această  masă  de 
cetăţeni  americani  de  origine  est-europeană,  organizată  în  front  electoral  unitar, 
poate  decide  soarta  viitoarelor  alegeri.  împreună  însumează  milioane  de  voturi. 
Când  această  federaţie  de  naţionalităţi  ar  dispune  numai  de  un  milion  de  voturi 
ferme,  vor  vedea  atunci  conducătorii  lor  cum  le  cresc  acţiunile  politice  la 
Washington.  Atunci  cererile  lor  nu  vor  mai  putea  fi  ignorate.  Puternicele 
comunităţi  naţionale  din  Statele  Unite  astfel  organizate  vor  putea  contribui  în 
mod  decisiv  la  scoaterea  politicii  externe  americane  de  sub  controlul  ocult  al 
Moscovei.  Dând  această  bătălie  şi  isbutind  în  întreprinderea  lor,  nu  numai  că  vor 
ajuta  la  eliberarea  patriei  lor  de  origine  dar  îşi  vor  plăti  şi  poliţa  de  recunoştinţă 
faţă  de  noua  lor  patrie,  căci  ameninţarea  comunistă  se  cerne  tot  mai  deasă  şi 
asupra  Americii.  Grupele  de  presiune  comuniste  din  Statele  Unite  nu-şi  vor  înceta 
acţiunea  lor  de  termite  până  ce  nu  vor  îngenunchia  şi  această  mare  şi  bogată  ţară 
sub  stăpânirea  Moscovei. 

în  calea  acestui  plan  greutăţile  se  ridică  cât  munţii.  Căci  puterile  răului  dispun 
de  enorme  mijloace  de  presiune  şi  de  persuasiune  ca  să  vă  ţină  lipiţi  la  pământ. 
Dar  o  misiune  istorică  nu  poate  fi  respinsă  pentru  aceste  considerente.  în  ţară, 
fiecare  existenţă  e  un  calvar.  Mor  oameni  cu  miile  în  lagăre  şi’n  închisori.  Soarta 
v’a  aşezat  în  poziţia  cea  mai  favorabilă  ca  să  influenţaţi  cursul  evenimentelor  în 
sensul  aşteptat  de  milioanele  de  robi  din  patrie.  Pentru  asta  însă  trebue  să  vă 
avântaţi  în  larg,  înspre  marea  politică,  acolo  unde  se  decid  destinele  omenirii. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


766 


TARA  SI  EXILUL 

5  5 

Curier  Informativ  al  Mişcării  Legionare 
Director:  Gheorghe  Costea  Avda.  Alberto  Alcocer,  47-110  -A'  MADRID-16 
Deposito  Legal  -  M.3655  -  1965  -  OFICINA  AUXILIAR  -  Montera,  20 


ANIVERSAREA  DELA  MAJADAHONDA 


DIN  EXIL 


“Ţara  şi  Exilul” 


La  fiecare  început  de  an,  pribegii  cântăresc  cu  tristeţe  amarul  de  vreme  care  s’a 
scurs  departe  de  ţară  şi  se  întreabă  cu  strângere  de  inimă  dacă  o  vor  mai  vedea 
vreodată.  Dar  tot  la  început  de  an,  13  Ianuarie,  cade  şi  aniversarea  dela 
Majadahonda.  Persoanele  cari  participă  la  această  solemnitate  parcă  se  adapă 
dintr'un  isvor  miraculos.  Simt  cum  puteri  noi  le 
cresc  în  suflete,  cari  biruie  vechile  îndoieli  şi  pe  ei  îi 
ridică  la  o  nouă  viaţă. 

Moartea  glorioasă,  pe  pământul  Spaniei,  a  eroilor 
Moţa  şi  Marin,  căzuţi  în  apărarea  lui  Christos 
contra  hoardelor  atee,  reprezintă  sacrificiul  pur, 
nealterat  de  niciun  interes  şi  nicio  micime 
omenească.  Cine  se  închină  în  acest  loc,  are 
sensaţia  că  a  trecut  printr'o  baie  spirituală,  din  care 
renaşte  partea  bună  şi  generoasă  a  sufletului  său. 

Majadahonda  a  devenit  un  sanctuar  al  spiri¬ 
tualităţii  româneşti  şi  reflexele  lui  curate  ca  lacrima 
atrag  şi  pe  numeroşi  străini.  Sângele  care  s'a  vărsat 
în  tranşeea  străjuită  astăzi  de  o  cruce  smerită,  e  o 
afirmare  care  jalonează  ordinea  spirituală  a  lumii  şi 
numai  cei  privilegiaţi  de  destin  pot  să-i  înţeleagă 
semnificaţia.  Chiar  cei  mai  aprigi  duşmani  ai 
Legiunii  nu  pot  să  nu  aducă,  în  sinea  lor,  un  tăcut 
omagiu  acelora  cari  şi-au  dăruit  viaţa  lor  pentru  a 
înnobila  viaţa  omenirii  întregi. 

Actele  comemorative  dela  Majadahonda,  începând  cu  anul  1956,  s'au 
instituţionalizat.  Autorităţile  spaniole  participă  în  mod  oficial  la  aniversare,  iar 
pentru  perpetuarea  cultului  Moţa-Marin,  s'a  constituit  şi  o  asociaţie  mixtă, 
hispano-română,  denumită  "Amigos  de  Majadahonda",  în  sarcina  căreia  cade 
organizarea  solemnităţii. 


TARA  Şl  liXILUL 


cununi  informativ  ai.  mişc  a  iui  legionare 


Anul  I.  Nn.  3 


clto  Legal  •  I.  3(65  -  m 


Ianuarie  196S 


SITUAŢIA  INTKUNAŢ1QNA1-A 


Axa  Coiro-Pyakarla-Poking 

In  cadrul  politicei  internaţionale  s'a  ivit  fa  anul  1964,- 
un  nou  complex  de  forţa,  constituit  din  China  comunistă,  .In 
donesia  şi  Republica  Araba  Unită  (Egiptul).  In  jurul  aces¬ 
tor  componenţi  principali  gravitează  alte  state  mai  mici. 

Coaliţia  celor  trei  dictatori,  Nasser,  Sukarno  şi  Mao, 
modifică  fa  mod  sensibil  datele  politicei  mondiale.  Până  acu 
ma  geografia  politică  a  lumii  avea  următoarea  configuraţie: 
deoparte  erau  Occidentalii,  de  alta  blocul  comunist  şi,  oare 
cum  Intre  ele  aşa  zisele  state  neutrale  sau  "a  treia  lume"  , 
ca  de  pildă  Jugoslavia,  Egiptul,  Indonesia,  India.  Lumea  a 
treia  a  suferit  o  ruptură,  o  parte  din  tarile  cari  o  compun 
s'au  asociat  cu  China  lui  Mao,  dând  naştere  la  o  nouă  ligă 
mondială. 

Linia  Cairo-Dyakarta-Peking  nu  are  la  bază  o  ideolo 
gie  comună,  cât  mai  mult  interese  comune.  China  practică 
comunismul  de  cea  mai  radical  speţă,  In  timp  ce  Nasser  nu 
tolerează  pe  partizanii  acestei  ideologii  In  interiorul  republi¬ 
cii.  Indonesia  se  află  într'o  poziţie  intermediară.  In  această 
ţară  partidul  comunist  este  legal  recunoscut  şi  chiar  pârtiei 
pă  la  guvern,  dar  In  politica  internă  Sukarno  se  mulţumeşte 


219  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  I,  Nr.  4-5,  Februarie-Martie  1965. 


Nicolae  Niţă 


767 


Anul  acesta  lumea  venită  la  Majadahonda  s'a  bucurat  de  o  climă  primăvăratică. 
Căldura  şi  lumina  soarelui  îndulceau  asprimea  peisajului,  în  timp  ce  de  jur 
împrejur  strălucea  în  depărtare  coroana  albă  de  ninsoare  a  munţilor  Guadarrama. 
Dumnezeu  a  mai  hărăzit  lui  Moţa  şi  Marin  şi  acest  har  ca  să  nu  moară  într'o 
groapă,  într'o  vale  ascunsă  sau  depresiune  pe  acest  pământ  accidentat,  ci  pe  o 
înălţime  de  unde  se  poate  admira  una  din  cele  mai  frumoase  privelişti  din  Spania, 
voind  să  arate  parcă  oamenilor  şi  prin  cadrul  grandios  al  naturii  în  care  s’a 
consumat  sacrificiul,  măreţia  gestului  lor. 

în  faţa  Bisericii  din  sat,  se  strâng  pe  încetul  o  mulţime  de  maşini  din  care 
coboară  români,  spanioli,  oficialităţi,  ofiţeri  în  uniformă,  delegaţi  ai  altor  naţiuni 
subjugate,  tineri  ai  Academiei  de  Cadre  "Jose  Antonio",  la  cari  se  adaugă  întreaga 
populaţie  din  sat,  dela  bătrâni  până  la  copiii  de  şcoală.  La  ora  12  lumea  intră  în 
Biserică,  autorităţile  având  locuri  rezervate,  şi  începe  slujba  religioasă,  săvârşită  de 
un  sobor  de  preoţi.  După  sfârşitul  ei,  întreaga  asistenţă  se  deplasează  în  afara 
satului,  la  picioarele  Crucii,  unde  au  căzut  cei  doi  eroi.  Drapele  spaniole  şi 
româneşti,  într'un  număr  impresionant,  fac  de  strajă  dealungul  drumului  care 
duce  la  Cruce  şi  deasupra  platoului  unde  este  ea  aşezată.  în  mijlocul  lor,  fâlfâie 
drapelul  Legiunii,  cu  culoarea  lui  verde  şi  gardul  de  fier,  semnul  suferinţelor 
legionare,  semnul  nenumăratelor  prigoane  şi  închisori  prin  care  au  trecut  membrii 
ei. 

Pe  încetul  lumea  se  strânge  în  jurul  Crucii,  învăluind-o  din  toate  părţile.  în 
spatele  ei,  pe  un  platou,  sau  loc,  în  formaţie,  studenţii  Academiei  falangiste  "Jose 
Antonio".  Solemnitatea  începe  cu  depunerea  coroanelor,  din  partea  Falangei,  a 
Armatei,  a  Mişcării  Legionare,  a  Asociaţiei  "Amigos  de  Majadahonda",  a 
Comunităţii  Românilor  din  Spania  şi  a  autorităţilor  comunale.  Părintele  Orduna 
rosteşte  apoi  slujba  de  pomenire,  răspunsurile  fiind  date  de  corul  Bisericii  Române 
Unite  din  Madrid.  Urmează  cuvântarea  Generalului  Platon  Chirnoagă,  pe  care  o 
publicăm  în  extenso  în  continuare.  Generalul  Chirnoagă  evocă  în  cuvinte 
emoţionante  frăţietatea  de  arme  care  s'  a  pecetluit  pe  câmpul  de  luptă  între  aceşti 
precursori  ai  luptei  contra  comunismului  şi  ofiţerii  şi  soldaţii  români  căzuţi  în 
cursul  campaniei  din  răsărit.  Se  intonează  apoi  imnul  Legiunii,  Sf.  Tinereţe 
Legionară,  cântat  într'o  accentuare  românească  impecabilă  de  către  tinerii 
studenţi  ai  Academiei.  Urmează  la  cuvânt  reprezentantul  Falangei  şi  al  Ministrului 
Mişcării,  Dl.  Fernando  Galar.  Dsa  scoate  în  evidenţă  importanţa  perpetuării 
acestui  cult,  dincolo  de  orice  prefaceri  şi  vicisitudini  politice  şi  încheie 
solemnitatea  cu  strigătele  pentru  Spania,  pentru  Franco,  şi  pentru  România,  după 
care  se  cântă  "Cara  al  Sol",  imnul  falangist.  Asistenţa  se  împrăştie  cu  mulţumirea 
sufletească  că  Dumnezeu  a  învrednicit-o  să  asiste  şi  în  acest  an  la  Majadahonda, 
pentru  a  aduce  tributul  de  recunoştinţă  memoriei  neuitaţilor  şi  bravilor  fii  ai 
poporului  român,  Moţa  şi  Marin. 

Cuvânt  rostit  la  Majadahonda  de  Dl.  General  Platon  Chirnoagă,  în  ziua  de  13  Ianuarie  1965 

Ca  în  fiecare  an,  de  când  Rusia  Sovietică  a  instalat  un  regim  comunist  la 
conducerea  statului  român,  refugiaţii  români  la  Madrid,  şi  de  astădată, 
comemorează  pe  acest  loc  de  la  Majadahonda,  amintirea  mereu  vie  a  celor  doi 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


768 


luptători  români,  căzuţi  pe  pământul  Spaniei  creştine  şi  naţionaliste,  Ion  Moţa  şi 
Vasile  Marin. 

Moartea  acestor  doi  fii  ai  României,  în  lupta  contra  comunismului,  care  pentru 
un  moment  reuşise  să  pună  stăpâni  şi  pe  conducerea  statului  spaniol,  nu  este  o 
simplă  întâmplare.  Ea  a  fost  dictată  de  acele  forţe  superioare  ale  divinităţii 
supreme,  cari  în  permanentă  luptă  cu  forţele  răului,  caută  să  conducă  naţiunile  pe 
linia  destinelor  lor  către  nobleţă  spirituală  şi  desăvârşirea  sufletului  prin 
creştinism. 

Aceşti  doi  români,  împreună  cu  ceilalţi  camarazi  ai  lor,  sub  conducerea 
generalului  Cantacuzino,  nu  au  fost  trimişi  nici  de  guvernul  român,  nici  de 
conducerea  mişcării  legionare,  organizaţie  prin  excelenţă  naţionalistă  şi  creştină  şi 
din  care  făcea  parte  acest  grup.  Ei  s'au  ales  singuri  din  îndemnul  inimii  lor  şi  a 
convingerii  că  datoria  de  creştini  le  cerea  să  se  ducă  în  Spania  şi  să  lupte  în  contra 
comunismului  devastator  de  biserici  şi  distrugător  al  libertăţilor  şi  al  drepturilor 
omului.  Nu  împinşi  de  vre-un  spirit  de  aventură  a  plecat  acest  grup  spre  Spania,  ci 
numai  şi  numai  din  dorinţa  fierbinte  de  a  lupta  pentru  crucea  lui  Christos. 

în  scrisoarea  adresată  din  Bucureşti  de  Ion  Moţa,  părinţilor  lui,  înainte  de 
plecare  spune:  "Se  clătina  aşezarea  creştină  a  lumii.  Puteam  noi  să  stăm 
nepăsători?"  Gândiţi-vă  la  ce-au  avut  de  îndurat  şi  alţi  părinţi,  ca  Moscardo,  care  a 
stat  la  telefon  la  împuşcarea  fiului  lui.  Şi  totuşi  nu  a  desnădajduit,  ci  a  luptat  şi  a 
trăit,  pentru  a-şi  împlini  datoria. 

"Eu  aşa  am  înţeles  datoria  vieţii  mele.  Am  iubit  pe  Christos  şi  am  mers  fericit  la 
moarte  pentru  El". 

Iar  în  altă  scrisoare  adresată  lui  Corneliu  Codreanu  scrie.  "Mor,  Corneliu  cu  tot 
elanul  şi  toată  fericirea  pentru  Christos  şi  legiune". 

Din  aceste  cuvinte  de  o  cutremurătoare  emoţie,  apare  convingerea  lui  Moţa  că  el 
va  muri,  şi  această  moarte  pentru  credintţ,  o  primea  cu  fericire,  pentru  că  revolta 
lui  sufletească  provocată  de  crimele  odioase  ale  comuniştilor  din  Spania,  atinsese 
sublimul. 

Poporul  român,  în  cea  mai  mare  parte,  este  adânc  credincios  şi  de  sigur  că  din 
sânul  lui  s'ar  fi  putut  găsi  şi  alţii  cari  să  se  alăture  acestui  grup,  dar  ei  s'au  ales 
singuri  şi  numai  ei,  pentru  că  acesta  era  destinul  lor,  destin  care  apare  luminos 
pentru  cei  aleşi,  în  epocile  de  mari  transformări. 

în  Spania,  aceşti  români  primiţi  şi  însoţiţi  de  către  maiorul  de  atunci  Ricardo 
Villalba  Rubio,  astăzi  general,  preşedintele  asociaţiei  româno-spaniole 
"Majadahonda"  au  avut  onoarea  să  fie  încadraţi  într'o  unitate  de  infanterie,  între 
luptătorii  spanioli,  înfruntând  greutăţile  şi  pericolele  luptelor,  împreună  cu  ei  şi 
alături  de  ei.  Armata  spaniolă  era  însufleţită  de  un  înalt  spirit  naţionalist  şi  de 
profunda  ideie  a  creştinismului,  fiecare  soldat  ştiind  că  luptă  pentru  biserică  şi 
libertate.  Independenţa  Spaniei  libere  era  ameninţată  de  dictatura  tiranică  a  unui 
regim  comunist.  Generalul  Franco,  cel  mai  tânăr  general  pe  care  l-a  avut  regatul 
spaniol  vreodată,  deja  cunoscut  de  poporul  spaniol  pentru  strălucitele  lui  fapte  de 
arme,  curajul  personal  şi  capacităţile  deosebite  de  conducător  pe  câmpul  de 
bătălie,  a  ridicat  drapelul  revoltei  în  contra  conducerii  comuniste  instalată  la 
Madrid.  Armata  şi  poporul  l-a  urmat.  L-a  urmat  cu  aces  însufleţire  şi  încredere  pe 
care  în  mod  spontan  o  provoacă  apelul  comandantului  iubit  şi  respectat,  precum  şi 
măreţia  cauzei  pe  care  erau  chemaţi  să  o  apere. 


Nicolae  Niţă 


769 


Numeroase  au  fost  faptele  de  arme  ale  luptătorilor  spanioli,  în  cari  bravura  s'a 
întrecut  cu  sacrificiul.  Chiar  dela  începutul  răsboiului  civil,  în  regiunile  stăpânite 
de  comunişti  au  avut  loc  lupte  de  o  rară  violenţă  între  trupele  roşii  atacatoare  şi 
apărătorii  cauzei  naţionale.  Aceştia,  încercuiţi  în  câteva  centre  au  rezistst 
atacurilor  furioase  ale  comuniştilor  timp  de  mai  multe  săptămâni. 

în  Gijon  colonelul  Pinilla,  în  Oviedo  colonelul  Aranda  şi  în  Santa  Maria  dela 
Cabeza  căpitanul  Cortez,  toţi  trei,  soldaţi  de  o  valoare  militară  excepţională,  au 
înscris  -  împreună  cu  luptătorii  lor  -  pagini  de  epopeie  în  istoria  Spaniei  libere. 
Alte  fapte  de  arme  au  avut  loc  pe  câmpurile  de  bătălie  din  Asturia,  Aragon,  Teruel, 
Catalunia.  însă  epica  apărare  a  Alcazarului  toledan  -  colonelul  Moscardo  -  va 
reprezenta  nemuritoare,  simbolul  de  sublimă  vitejie  a  fiilor  unei  naţiuni  care  nu 
lăsa  să-i  fie  călcată  în  picioare  nici  mândria  şi  nici  independenţa. 

Generalul  Franco  a  fost  fiul  predestinat  al  Spaniei,  s'o  salveze  de  sclavia 
comunistă  şi  apoi  s'o  conducă  pe  căile  întortochiate  ale  unei  epoci  zguduită  de 
evenimente  uriaşe,  către  Spania  modernă  de  astăzi. 

Sub  conducerea  supremă  a  acestui  strălucit  comandant,  a  luptat  şi  grupul  de 
români  până  la  Majadahonda,  unde  Moţa  şi  Marin  au  căzut  fulgeraţi  de  gloanţele 
inamice. 

Cu  toate  că  erau  plecau  într'un  răsboiu  neiertător,  cu  greu  se  putea  realiza  în 
România  posibilitatea  morţii  unora  dintre  ei.  Şi  totuşi  moartea  a  venit;  aşa  cum 
vine  sub  ploaia  de  gloanţe  şi  de  schije,  năprasnică  şi  neaşteptată. 

Vestea  morţii  celor  doi  luptători  a  provocat  o  zguduire  şi  o  deşteptare  la  realitate 
peste  tot  pământul  românesc.  Când  cele  doua  sicrie  au  intrat  pe  teritoriul  ţării,  în 
fiecare  gară  unde  trenul  mortuar  se  oprea,  o  mare  mulţime  de  oameni  din 
împrejurimi  le-au  salutat  în  smerenie  şi  în  tăcere. 

La  Bucureşti,  trenul  mortuar  a  fost  primit  de  o  delegaţie  din  care  făceau  parte  Dl. 
Prat  y  Soutzo  Marchiz  de  Nantouillet,  ministrul  de  atunci  al  Spaniei  în  România  şi 
Dl.  Luis  Beneyto  Marti,  Consul  general  spaniol  şi  preşedintele  falangiştilor  spanioli 
din  România,  singurii  cari  mai  sunt  în  viaţă  din  acea  delegaţie. 

Când  apoi  îndreptându-se  spre  cimitir,  cele  două  care  mortuare  au  defilat  prin 
Bucureşti,  urmate  de  câteva  zeci  de  mii  de  legionari  în  grupuri  compacte  şi 
disciplinate,  marea  mulţime  a  populaţiei  din  capitală  şi  din  multe  alte  părţi,  în 
număr  de  sute  de  mii,  în  şsteptare  pe  trotuarele  străzilor  pe  unde  trecea  cortegiul 
funerar,  a  prezentat  ultimul  omagiu  celor  doi  eroi,  într'o  tăcere  absolută  şi  cu 
capetele  plecate.  Multă  lume,  la  trecerea  cortegiului  s'a  aşezat  în  genunchi  şi  mulţi 
au  fost  aceia  cari  la  apropierea  carelor  mortuare  au  isbucnit  în  lacrimi,  ca  şi  cum  ar 
fi  fost  copiii  lor.  Ce  dovadă  mai  evidentă  putea  fi,  că  grupul  general  Cantacuzino  a 
reprezentat  nu  numai  mişcarea  legionară,  dar  tot  poporul  român,  decât  această 
grandioasă  şi  spontană  manifestare  a  populaţiei  ţării? 

Se  părea  că  tot  poporul  şi-a  dat  seama  instinctiv  că  cei  doi  eroi  -  Moţa  şi  Marin 
-  căzuţi  în  Spania  pentru  sfânta  cruce  şi  pentru  libertate,  erau  predecesorii  atâtor 
alte  sute  de  mii  de  luptători  români,  cari  în  anii  răsboiului  contra  Rusiei  au  căzut 
tot  pentru  cruce  şi  pentru  libertate,  în  luptă  cu  aceiaşi  fiară  apocaliptică,  fiara  roşie 
a  comunismului  rusesc. 

Adevărata  semnificaţie  şi  măreţie  a  gestului  lor  a  apărut  mai  târziu,  când  după 
aceşti  ani  de  răsboiu  fără  cruţare,  întreg  poporul  român  -  cu  toate  imensele 
sacrificii  făcute  -  a  căzut  pradă  lăcomiei  şi  tiraniei  ruseşti. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


770 


Dela  Prut  şi  până  la  Volga,  în  Bucovina,  în  Basarabia,  pe  întinsele  câmpii  ale 
Ukrainei,  în  Crimeia,  în  Caucaz,  în  Cotul  Donului  şi  la  Stalingrad,  peste  tot  au  fost 
semănate  trupuri  de  ostaşi  români,  căzuţi  cu  glorie  în  lupta  pentru  credinţă  şi 
libertate.  Şi  aceştia  au  urmat  calea  trasată  de  Moţa  şi  Marin  cu  şase  ani  mai 
înainte,  în  acelaş  spirit  de  abnegaţie  şi  dragoste  nelimitată  pentru  credinţă,  neam 
şi  ţară. 

De  aceea,  în  faţa  acestei  cruci,  comemorând  sublimul  sacrificiu  al  celor  doi  eroi, 
comemorăm  în  acelaş  timp  pe  toţi  acei  luptători,  cari  în  mod  eroic  au  făcut  acelaş 
sacrificiu  suprem  al  vieţii,  în  lupta  cu  acelaş  inamic  şi  pentru  aceleaşi  idealuri. 

Smulgându-se  din  frământările  vieţii  pământeşti,  ei  au  intrat  în  acele  sfere  înalte 
unde  sufletele  lor  se  confunda  cu  infinitul  eternităţii  universale. 

Dumnezeu  să-i  aibă  pe  toţi  în  marea  şi  sfânta  lui  pază. 

Trăiască  Spania!  Trăiască  România!,  libere  şi  independente,  în  strânsă  şi  veşnică 
prietenie. 


Noul  Comitet  al  Comunităţii  Românilor  din  Spania 

Comunitatea  Românilor  din  Spania,  care  şi-a  câştigat  de  multă  vreme  o  faimă 
bine  meritată  prin  activitatea  ei  neobosită  în  serviciul  cauzei  româneşti,  şi-a  reînoit 
Comitetul  de  Conducere  la  alegerile  generale  cari  s'au  ţinut  în  ziua  de  31  Ianuarie 
1965,  la  Madrid:  Preşedinte  George  Demetrescu.  Vice-Preşedinţi:  Radu  Ghenea  şi 
Nicolae  Roşea.  Secretar  General  Ilie  Sturdza.  Casier  Ion  Bozoşan.  Membri:  Dna 
Elena  Porfireanu-Beneyto,  Dan  Geblescu,  Traian  Popescu,  Petre  Şorici,  Radu 
Enescu,  Tuliu  Başiu.  Cenzori:  Nicolae  Opriş,  Francisco  Galea  şi  Mihai  Nicolaescu. 


CE  ÎNSEAMNĂ  A  FI  ROMÂN  220 

de  Horia  SIMA 

Această  întrebare  nu  e  destinată  maselor  populare,  ţărănimii  noastre  multi¬ 
milenare  şi  tuturor  acelora  care  duc  o  viaţă  legată  de  obiceiurile  străbune. 
Mulţimile  trăiesc  românismul.  Nu  filozofează  asupra  lui.  Mulţimilor  anonime  se 
datoreşte  existenţa  noastră  ca  neam  pe  acest  pământ.  Ele  au  oferit  conducătorilor 
substanţa  primordială  din  care  s'a  şlefuit  apoi  personalitatea  lui  istorică.  Ele  au 
plăsmuit  lumea  interioară,  de  imagini  şi  viziuni,  din  care  s'a  făurit  apoi  cultura 
noastră  naţională. 

întrebarea  se  adresează  oamenilor  cu  carte,  acelora  care,  intrând  în  contact  cu 
arii  deosebite  de  spiritualitate,  riscă  să  se  înstrăineze  de  ethosul  naţional  şi  să 
piardă  înţelegerea  românismului.  Primejdia  e  atât  de  mare  astăzi  când  un  număr 
însemnat  de  români  au  fost  asvârliţi  de  soartă  în  mijlocul  altor  neamuri  unde  aud 
o  altă  limbă  şi  trăiesc  alte  obiceiuri.  Situaţia  nu  e  mai  bună  în  ţară,  unde  tinerii  din 
şcoli  şi  universităţi  sunt  crescuţi  în  duhul  monstruos  al  ruperii  totale  de  trecutul 
neamului  nostru. 

Iată  cum,  din  cauza  invaziei  comuniste,  problema  românismului  se  pune  în 
termeni  îngrijorători  şi  merită  să  fie  cercetată. 


220  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  VII,  Nr.  3-4,  Ianuarie-Februarie  1971. 


Nicolae  Niţă 


771 


1.  Elementele  constitutive  ale  poporului  românesc. 

Pentru  a  înţelege  ce  înseamnă  a  fi  Român,  trebuie  să  ne  urcăm  la  origini  pentru 
a  ne  reaminti  componenţa  etnică  a  poporului  nostru.  Nu  există  nici  un  neam  pe 
lume  care  să  descindă  dintr'o  singură  colectivitate,  neamestecată  şi  nealterată  de 
alte  grupuri  sociale.  Din  aceste  întrepătrunderi  etnice  se  naşte  o  nouă  sinteză 
socială  şi  un  nou  popor  îşi  face  apariţia  pe  lume. 

în  cazul  neamului  nostru,  peste  fondul  trac  s'a  suprapus  ocupaţia  romană,  iar 
prin  secolele  VI -VII  Daco-Romanii  au  suferit  o  puternică  invazie  slavă.  Elementul 
slav  a  fost  deznaţionalizat  de  autohtoni  şi  a  participat  la  formarea  poporului 
românesc.  Dacă  ne  referim  la  proporţia  dintre  cele  trei  elemente  în  componenţa 
poporului  nostru,  bine-înţeles  că  predomină  fondul  trac.  Noi  suntem  Traci  care 
ne-am  pierdut  limba  în  contact  cu  civilizaţia  romană,  aşa  cum  s'a  petrecut  şi  cu 
alte  popoare  cucerite  de  Romani. 

Pentru  a  ne  orienta  în  chestiunea  românismului,  trebuie  să  ţinem  seamă  de 
aportul  adus  de  fiecare  din  aceste  elemente  la  formarea  sufletului  naţional. 
Popoarele,  ca  şi  indivizii,  au  un  eu  sau  o  conştiinţă  colectivă.  Ca  să  înţelegem  ce 
înseamnă  a  fi  Român,  trebuie  să  descompunem  realitatea  lui  interioară  în 
fasciculele  lui  componente.  Ce-am  moştenit  de  la  Traci,  ce-am  moştenit  de  la 
Romani,  ce-am  moştenit  de  la  Slavii  primitivi? 

Se  ştie  că  Tracii  au  fost  un  popor  de  mari  tensiuni  spirituale.  Cultura  europeană 
îşi  trage  originile  din  spaţiul  locuit  de  acest  popor.  Vechea  cultură  greacă  nu  e 
altceva  decât  o  variantă  a  culturii  trace.  Triburile  greceşti  care  au  creat  srălucirea 
Eladei  au  coborât  din  nordul  tracic.  Cât  priveşte  religia  Tracilor,  ea  era  atât  de 
sublimă,  încât  fără  exagerare  poate  fi  numită  un  pre-creştinism.  Dar  Tracii, 
înclinaţi  mai  mult  spre  contemplare  şi  dispreţuind  bunurile  acestei  lumi,  n'au  fost 
în  stare  să  realizeze  ceva  mare  pe  plan  istoric.  Fiecare  trib,  fiecare  cetate,  fiecare 
vale,  îşi  trăiau  viaţa  lor  singuratică  şi  nu  se  trezeau  la  realitate  decât  atunci  când 
erau  atacaţi.  O  singură  dată  s'au  asvârlit  într'o  mare  întreprindere  istorică,  sub 
Alexandru  cel  Mare.  Şi,  dacă  n'ar  fi  fost  asasinat  Burebista,  cine  ştie  dacă  soarta 
spaţiului  răsăritean  nu  ar  fi  fost  alta.  Evident,  când  Tracii  au  fost  surprinşi  de 
puterea  romană,  s'au  apărat  vitejeşte,  dar  era  prea  târziu  ca  să  se  mai  poată 
sustrage  unui  destin  implacabil. 

Trebuie  să  cunoaştem  acum  cum  se  manifestă  tracismul  în  noi.  "Românul  e 
născut  poet"  a  exclamat  într'un  moment  de  fericită  inspiraţie  Vasile  Alecsandri. 
Dispunem  de  uriaşe  zăcăminte  spirituale  şi  în  acelaşi  timp,  de  un  extraordinar  dar 
de  a-1  exprima  în  forme  artistice.  Am  putea  zice  că  nu  e  Român  care  să  nu  fi  fost 
ispitit  de  a-şi  încerca  talentul,  în  olărit,  în  lemn,  cusături  în  arii  sau  poezie. 
Românul  e  poet  chiar  şi  când  vorbeşte.  El  inventează  mii  şi  mii  de  feluri  de  a 
întreţine  o  conversaţie  banală.  De  la  Traci  am  moştenit  apoi  simţul  proporţiilor,  al 
armoniei  şi  capacitatea  vastelor  sinteze  creatoare.  Geniul  lui  Brâncuşi,  care 
străluceşte  astăzi  pe  primul  plan  al  sculpturii  mondiale,  nu  e  altceva  decât  triumful 
geniului  trac.  Deşi  trăind  în  Occident,  el  a  rămas  adâncit  în  contemplarea  tainelor 
sufletului  român  şi  de  aici  a  scos  acele  frumuseţi  nepieritoare.  El  şi-a  dat  seama  că 
orice  influenţe  străine,  orice  imitaţie,  nu  poate  da  decât  o  artă  bastardă.  Lui 
Brâncuşi,  i  se  poate  aplica  admirabila  formulă  a  Căpitanului:  "O  cultură  e 
naţională  ca  origine  şi  internaţională  ca  strălucire". 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


772 


Romanii  erau  exact  opusul  Tracilor.  Puţin  sensibili  la  comorile  vieţii  interioare. 
Erau  cârmuitori,  prin  excelenţă.  Oameni  de  legi  şi  de  Stat.  îi  interesau  în  primul 
rând  cetatea  îi  expansiunea  ei.  Tenaci  în  atingerea  scopurilor.  Politica  era  suprema 
lor  artă.  Ei  au  dat  omenirii  exemplul  unic  al  unei  creaţii  imperiale  continue, 
construită  piesă  cu  piesă  în  decurs  de  secole.  Ceea  ce  o  generaţie  cucerea,  alta 
consolida  şi  lărgea. 

Şi  noi  am  moştenit  ceva  din  viziunea  imperială  a  Romei.  Din  nefericire,  prea 
puţin  pentru  a  ne  afirma  în  spaţiul  nostru,  după  concepţia  romană.  Şi  e  firesc, 
pentru  că  în  proporţie  covârşitoare  noi  suntem  Traci.  Avem  izbucniri,  ca  să  zic  aşa, 
de  Stat,  dar  nu  avem  continuitate.  După  un  Ştefan  Vodă,  vine  un  Ştefăniţă  Vodă  şi 
totul  se  spulberă.  Toată  istoria  noastră  nu  e  decât  un  lanţ  de  încercări  avortate  de  a 
crea  un  Stat  puternic  şi  durabil. 

Fireşte  că  la  aceasta  a  contribuit  şi  situaţia  geo-politică  a  neamului  nostru. 
Suntem  aşezaţi,  cum  spune  cronicarul,  în  calea  tuturor  răutăţilor.  Dar  nu  e  mai 
puţin  adevărat  că  înfrângerile  suferite  se  datoresc  şi  caracterului  nostru 
nestatornic.  Virtuţile  civice  ale  străbunei  Rome  sunt  slab  reprezentate  în 
componenţa  sufletului  românesc.  Ne  lăudăm  cu  descendenţa  romană,  dar  nu-i 
urmăm  îndemnurile  pentru  a  ne  crea  întocmiri  politice  statornice. 

Elementul  perturbator  al  fiinţei  noastre  etnice  se  datoreşte  fără  îndoială 
amestecului  slav.  E  vorba  de  vechea  penetraţie  slavă,  care  face  parte  integrantă  din 
totalitatea  poporului  românesc.  Slavii  sunt  un  popor  nebulos.  Au  goluri  sufleteşti 
care  se  manifestă  fie  prin  apatie,  fie  prin  violenţe  absurde.  Slavul  e  omul 
extremelor,  al  rupturilor,  al  schimbărilor  brusce  de  umor  şi  sentimente.  Azi  îţi 
poate  jura  prietenie  şi  mâine  să-ţi  împlânte  cuţitul.  Cei  ce  au  trăit  invazia  rusească, 
au  făcut  experienţe  de  acest  gen,  când  după  duioşii  înlăcrimate  se  merge  la  crimă. 

Structura  sufletească  a  Românului  a  fost  afectată  de  slavism.  în  mijlocul 
neamului  nostru  vom  descoperi  indivizi  care  au  maniere  ciudate  şi  inexplicabile, 
care  îşi  schimbă  comportamentul  şi  gândirea,  de  la  o  zi  la  alta.  Nu  au  stabilitate 
sufletească.  Nu  sunt  capabili  să  fie  consecvenţi  cu  ei  înşişi,  cu  propriile  lor  păreri  şi 
angajamente.  Sunt  oameni  care  sar  de  pe  o  poziţie  pe  alta.  Nu  se  pot  fixa,  urmând 
un  ţel,  o  direcţie.  Mereu  sunt  neliniştiţi  şi  turburaţi,  mereu  în  căutarea  a  ceva 
nedefinit  şi  neclar.  E  slavul  din  ei  care-i  debordează,  târându-i  în  anarhie  şi 
negativism. 

Cât  de  puternică  e  abaterea  slavă  în  componenţa  sufletului  românesc  e  greu  de 
spus.  în  orice  caz,  toţi  suntem  încercaţi  de  ea,  toţi  suntem  supuşi  tentaţiei  de  a  ieşi 
din  cadrul  ordinii  şi  al  armoniei,  pentru  a  ne  azvârli  în  haos. 

2.  Destin  naţional. 

Aceste  caracteristici,  acest  mănunchi  de  forte  spirituale  au  dat  naştere 
poporului  românesc.  Aceasta  e  analiza  lui  spectrală.  Dar  poporul  românesc  nu  se 
identifică  cu  nici  una  din  aceste  dimensiuni.  E  o  entitate  nouă,  cu  sufletul  şi 
aspiraţiile  lui  proprii.  Avem  un  substrat  trac,  un  substrat  de  romanitate  şi  avem  o 
infuziune  slavă;  reprezentând  totuşi  o  formulă  comunitară  nouă,  distinctă  de 
elementele  rasiale  care  au  intrat  în  componenţa  noastră.  Suntem  Români  şi  cu 
apariţia  noastră  în  spaţiul  sud-estic  începe  o  nouă  aventură  istorică.  Istoria  e 
creaţia  popoarelor.  Cercetarea  trecutului  nu  ne  poate  servi  pentru  a  reconstitui 


Nicolae  Niţă 


773 


gloria  unor  popoare  apuse,  ci  pentru  a  ne  da  mai  bine  seama  de  posibilităţile 
noastre  creatoare  şi  de  defectele  cu  care  am  venit  pe  lume. 

Un  popor  nu  este,  ci  devine  o  noţiune  dinamică.  E  o  afirmare  permanentă  a  eului 
său  în  luptă  cu  alte  colectivităţi.  O  naţiune  e  o  întreprindere  a  viitorului,  o  proiecţie 
a  lumii  sale  interioare  de  visuri,  aspiraţii  şi  idealuri.  O  naţiune  nu  poate  trăi  fără  a- 
şi  fixa  ruta  de  urmat  în  proximele  decenii.  Dacă  nu-şi  concentrează  energiile  spre 
un  ţel  precis,  abdică  de  la  misiunea  ei  şi  va  fi  cutropită  de  alte  naţiuni.  Robia  în 
care  geme  poporul  român  astăzi  este  rezultatul  incapacităţii  clasei  conducătoare 
dintre  cele  două  războaie  de  a  formula  şi  urmări  cu  tenacitate  o  politică  de  salvare 
naţională  în  funcţie  de  primejdia  din  răsărit.  Poporul  român  trebuie  să  trăiască 
într'o  permanentă  stare  de  mobilizare  pentru  a-şi  apăra  graniţa  Nistrului. 

Fiecărui  popor  i-a  fost  hărăzit  de  Dumnezeu  o  misiune  de  îndeplinit  în  această 
lume.  Acesta  e  destinul  lui  naţional.  Acest  destin  trebuie  mereu  scrutat  de 
conducători,  mereu  chestionat,  pentru  a  da  răspunsul  cuvenit  unei  anumite  situaţii 
istorice.  Este  cert  că  în  împrejurările  actuale,  destinul  naţional  comandă  tuturor 
Românilor  din  ţară  şi  din  exil  să-şi  concentreze  toate  puterile  pentru  eliberarea 
Patriei.  Toate  celelalte  ţeluri  cad  pe  al  doilea  plan,  iar  cine  se  refugiază  în  alte 
preocupări,  motivând  nu  ştiu  ce  superiorităţi  intelectuale,  e  un  dezertor  al  cauzei 
naţionale. 


3.  Taina  românismului. 

Cum  putem  descoperi  românismul  pentru  a-1  servi  apoi  cu  dragoste  şi 
înflăcărare  ? 

Românismul  e  în  noi,  în  sufletul  nostru.  între  individ  şi  neam  se  produce  un 
proces  osmoză,  de  întrepătrundere.  Dispunem  aşadar  de  instrumentul  interior  ca 
să  explorăm  fiinţa  neamului.  Numai  să  ne  folosim  de  el.  Prin  meditaţie,  prin 
contemplaţie  lăuntrică,  ne  vom  pune  în  contact  direct  cu  neamul.  îi  vom  simţi 
pulsul,  durerile,  suferinţele  şi  aspiraţiile.  Dacă  ne  vom  apleca  astăzi  asupra 
neamului,  vom  auzi  zornăit  de  lanţuri,  uşi  grele  care  se  deschid  şi  închid,  de 
paznici  fioroşi  şi  în  faţa  noastră  vor  apărea  mii  de  morminte  care  ard  şi  ard  cu  o 
flacără  care  urcă  până  la  cer.  Cine  ar  putea  să  rămână  nesimţitor  la  această 
privelişte  de  groază,  afară  de  acei  care  şi-au  construit  o  filozofie  strict  egoistă  a 
vieţii  şi  refuză  să  ia  act  de  tragedia  neamului? 

Românismul  trebuie  explorat  integral.  Pe  toate  dimensiunile:  în  spaţiu,  în  timp 
şi  în  profunzime.  Românismul  integral  cere  să  ne  interesăm  de  soarta  tuturor 
fraţilor  noştri  din  toate  provinciile  şi  răspândirile:  din  Basarabia,  din  Balcani,  din 
Banat,  din  Ungaria  şi  chiar  din  America  sau  alte  continente.  Orice  Român  ne 
interesează,  chiar  dacă  ar  trăi  undeva  pe  la  polul  sud. 

Românismul  integral  cere  ca  să  ne  cunoaştem  istoria,  începând  de  la  originile  ei 
cele  mai  îndepărtate.  Dar  nu  aşa  superficial,  pe  ani  şi  evenimente.  Asta  nu  e 
istorie.  Ci  în  structura  ei  intimă:  în  ideile  care  au  călăuzit-o,  în  acţiunile  şi 
reacţiunile  care  i-au  determinat  cursul. 

Românismul  integral  mai  cere  ca  să  ne  inspirăm  din  spiritualitatea  românească, 
obiectivată  în  creaţiile  populare,  când  ne  avântăm  în  domeniul  artei  şi  literaturii. 


4.  Unde  se  găseşte  Românul  adevărat  ? 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


774 


Românul  adevărat  se  găseşte  la  intersecţia  celor  trei  axe  ale  românismului: 
geografia  naţională,  istoria  naţională  şi  cultura  naţională.  Priveliştea  spaţiului  locuit 
de  Români,  priveliştea  timpului  însemnat  de  isprăvile  lor  şi  priveliştea  domeniului 
său  spiritual  îşi  dau  concomitent  întâlnire  în  sufletul  Românului  adevărat.  Sunt  trei 
aspecte  ale  aceleiaşi  realităţi:  românismul. 

Cine  poate  să  îmbrăţişeze  arhitectura  diferenţiată  a  românismului  pe  cele  trei 
planuri,  devine  un  mare  Român.  Marii  Români  sunt  foarte  rari.  Pot  fi  număraţi  pe 
degete  în  istoria  şi  cultura  noastră:  Bălcescu,  Cuza,  Eminescu,  Aurel  C.  Popovici, 
Corneliu  Codreanu,  Traian  Brăileanu,  Nae  Ionescu  şi  încă  câţiva. 

Maniu  a  fost  un  mare  ardelean,  dar  n'a  izbutit  niciodată  să  se  ridice  la  viziunea 
integrală  a  românismului.  El  n'a  înţeles  niciodată  importanţa  Basarabiei  ca  piesă 
esenţială  în  dispozitivul  de  apărare  al  ţării.  De  aici  şi  nefericita  lui  intervenţie  în 
evenimentele  de  la  23  August.  Ionel  Brătianu  iubea  pasionat  pământul  şi  cunoştea 
istoria  României,  dar  era  amputat  de  viziunea  spirituală  a  neamului.  Aşa  se  face  că 
pe  cât  de  strălucit  a  fost  în  cursul  războiului  de  unitate  naţională,  pe  atât  de 
lamentabil  s'a  comportat  după  război,  neacordând  atenţia  cuvenită  noilor  aspiraţii 
naţionale. 

Străinii  pot  deveni  Români  numai  în  măsura  în  care  îşi  asimilează  coordonatele 
sufletului  românesc.  Prin  simpla  încetăţenire  un  străin  nu  devine  Român.  Aceasta 
e  o  calitate  exterioară,  care  nu-1  transformă  automat  în  Român.  După  cum  un 
Român  de  sânge  poate  suferi  un  proces  invers,  de  îndepărtare  de  focarul 
românismului  până  a  se  înstrăina  complet.  în  acest  caz,  deşi  el  e  Român  de  sânge, 
deşi  poartă  un  nume  românesc,  a  încetat  de-a  mai  fi  un  Român  adevărat.  Avem 
celebrul  caz  al  lui  Titulescu  care  s'a  înstrăinat  atât  de  mult  de  neam  încât  a  devenit 
un  inamic  al  românismului. 

Comuniştii  nu  sunt  Români.  Mă  refer  la  corifeii  comunişti,  la  acei  iniţiaţi  în 
secretele  Internaţionalei  Comuniste,  şi  nu  la  masa  oportuniştilor  şi  a  acelora 
intraţi  de  nevoie  în  partid.  Deşi,  probabil,  Români  de  sânge,  nici  Gheorghiu  Dej  şi 
nici  Ceauşescu  nu  mai  aparţin  poporului  românesc.  Un  comunist  automat  iese  din 
comunitatea  naţională.  Partid  Comunist  Român  e  o  absurditate.  Orice  comunist  e 
un  internaţionalist,  un  cosmopolit,  un  duşman  al  popoarelor.  Idealul 
comunismului  este  distrugerea  naţiunilor,  prin  amestecul  lor  forţat  într'o  masă 
informă,  pe  care  să  o  poată  guverna  cu  uşurinţă  forţele  secrete  ale  acestei  mişcări. 

5.  Ce  este  Mişcarea  Legionară  ? 

Este  o  uriaşă  încercare  de  a  crea  un  mare  tip  de  Român  care  să  rezolve 
problemele  politice,  economice  şi  sociale  ale  poporului  românesc,  cu  scopul  de  a-i 
netezi  calea  spre  împlinirea  lui  în  lume. 

Destinul  naţional  îşi  găseşte  întruchiparea  supremă  în  cultură.  Dar  cultura  e  o 
floare  gingaşă  care  nu  se  dezvoltă  decât  în  condiţii  de  securitate,  pace  şi  bun㬠
stare.  Iată  funcţiunea  şi  rolul  istoriei  naţionale.  Istoria  e  barajul  de  protecţie  a 
culturii. 

Când  un  popor  suferă  vicisitudini  istorice,  ceea  ce  se  întâmplă  astăzi  cu  poporul 
nostru,  atunci  şi  cultura  lui  se  ofileşte.  Ceea  ce  cheamă  comuniştii  cultură 
românească,  nu  mai  e  cultură,  ci  ceea  ce  a  rămas  din  vechea  cultură  şi  vechea 


Nicolae  Niţă  ■fr 


775 


capacitate  creatoare  a  poporului  nostru  după  ce  au  fost  infiltrate  prin  nenumărate 
site  marxist -leniniste.  Adevărata  cultură  românească  lâncezeşte  prin  închisori. 

Fără  istorie  nu  există  cultură.  Ca  să  ne  afirmăm  ,  în  deplină  libertate  creatoare, 
trebuie  mai  întâi  să  existăm  ca  entitate  independentă,  stăpâni  pe  destinul  nostru. 

Corneliu  Codreanu  a  avut  intuiţia  centrală  a  sufletului  românesc.  El  şi-a  dat 
seama  de  imensul  potenţial  creator  al  neamului  nostru,  dar  şi  de  defectele  care  îl 
sufocă:  vanitate,  inconsecvenţă  şi  superficialitate.  Sprijinindu-se  pe  filonul 
romanităţii  el  a  urmărit  să  trezească  din  letargie  energiile  trace,  aşa  ca  Boerebista 
altădată,  şi  apoi  cu  această  superioritate  de  forţe  să  domine  anarhia  slavă.  A  reuşit 
în  această  întreprindere  uriaşă,  dar  n'a  putut  să-şi  desăvârşească  opera,  fiind  ucis 
de  duşmani. 

Căpitanul  a  avut  si  geniala  inspiraţie  ca  în  această  mare  şcoală  de  refacere  a 
sufletului  românesc,  să  asocieze  şi  învăţătura  creştină.  într'adevăr,  romanitatea 
noastră  era  prea  slabă  ca  să  susţină  cupola  Mişcării.  Dar  adăugând  ordinii  romane 
ordinea  creştină  a  vieţii,  i-a  dat  o  soliditate  de  fier.  Dragostea,  virtutea  cardinală  a 
doctrinii  creştine,  produce  efecte  salutare  şi  în  viaţa  Statului,  fiind  elementul  de 
armonie  şi  închegare  între  cei  doi  poli  ai  existenţei  lui:  autoritate  şi  libertate.  Aşa  a 
luat  naştere  o  disciplină  sui-generis,  lipsită  de  constrângeri  externe,  bazată  pe 
consimţământ  şi  adeziune  voluntară.  Disciplina  izvorâtă  din  bucuria  de  a  servi  o 
cauză  mai  înaltă. 

Timpul  e  acţiune  din  perspectiva  românismului  integral.  Nu  acţiune  pentru 
afaceri  şi  interese  particulare,  ci  acţiune  pentru  salvarea  poporului  românesc.  Să 
combatem  defectele  specifice  poporului  nostru,  punând  în  locul  lor: 

-  al  vanităţii  -  ambiţia  creatoare  de  valori  naţionale; 

-  al  inconsecvenţei  -  eroismul  de  durată; 

-  al  superficialităţii  în  gând  şi  acţiune  -  seriozitate  şi  simţul  monumentalului. 

LEGIUNEA  -  O  ENIGMĂ  ISTORICĂ  221 


de  Horia  SIMA 

Când  comemorăm  semicentenarul  Mişcării  Legionare,  putem  evoca  multe  fapte 
glorioase  din  trecutul  ei,  multe  acte  eroice,  suferinţe  şi  prigoane,  care  au  lăsat  în 
urma  lor  mii  şi  mii  de  morţi,  dar  există  în  istoria  ei  mai  mult  decât  o  înlănţuire 
tragică  de  evenimente,  un  substrat  insesizabil  raţiunii,  un  destin  al  acestei  mişcări, 
care  vine  din  sferele  cele  mai  înalte  şi  care  de  la  întemeiere  şi  până  astăzi  îi 
determină  drumul. 

Mişcarea  e  mişcare  câtă  vreme  stă  sub  ocrotirea  acestui  destin  şi  îi  îndeplineşte 
cu  rigoare  indicaţiile.  Orice  abatere  de  la  linia  acestui  destin  îi  alterează  fiinţa  şi 
dacă  nu  revine  la  normal,  la  adevărata  ei  orientare,  mişcarea  riscă  să  se  destrame. 
Cu  toate  ororile  săvârşite  contra  Legiunii,  cu  toate  fioroasele  masacre  din  timpul 
lui  Carol,  Antonescu  si  din  epoca  comunistă,  bucurându-se  de  rare  intervale  de 
linişte  şi  pace,  după  50  de  ani  de  la  întemeierea  ei,  Mişcarea  n'a  putut  fi  nimicită. 
Ea  trăieşte,  rezistă,  se  afirmă  şi  luptă.  Nu  militează  pentru  alte  idealuri,  nu  s'a 


221  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XIII,  Nr.  7-8,  Mai  -  Iunie  1977. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


776 


decolorat  doctrinar,  ci  mărturiseşte  acelaşi  crez  cu  care  a  fost  înzestrată  de 
Căpitan. 

Tragediile  ce  s'au  abătut  asupra  ei  au  fost  preţul  ce-a  trebuit  să-l  plătească 
pentru  a  rămâne  credincioasă  propriului  ei  destin.  Aşa  cum  creştinii  din  primele 
secole  au  fost  permanent  supuşi  la  prigoniri,  trebuind  să  aleagă  între  a-şi  abjura 
credinţa  pentru  a-şi  salva  viaţa  sau  de  a  rămâne  credincioşi  lui  Hristos,  fiind 
azvârliţi  de  vii  în  gura  leilor. 

Fireşte  că  jertfele  legionare  ar  fi  fost  mult  mai  mici  dacă  nu  ne-am  fi  ciocnit 
frontal  cu  puterile  răului:  dacă  ne-am  fi  adaptat  dictaturii  carliste,  dacă  am  fi 
abandonat  Mişcarea  în  mâna  lui  Antonescu,  dacă  după  23  August  ne-am  fi  retras 
cuminţi  în  vreun  colţişor,  lăsând  ca  evenimentele  să  treacă  peste  noi.  Dar  dacă  ne¬ 
am  fi  retras  pe  aceste  poziţii  minore,  Legiunea  nu  ar  mai  fi  rămas  aceeaşi.  Şi-ar  fi 
pierdut  stilul  ei  de  acţiune,  personalitatea  ei,  legitimitatea  ei  istorică.  I  s'ar  fi  sleit 
posibilităţile  ei  creatoare  şi  până  la  urmă  ar  fi  dispărut.  Ar  mai  fi  rămas  legionari 
răzleţi ,  dar  nu  Legiunea  ca  entitate  de  sine  stătătoare. 

Am  combătut  toate  aceste  regimuri,  pentru  că  toate  erau  emanaţia  răului  şi 
duceau  ţara  la  ruină.  Dictatura  lui  Carol  s'a  sfârşit  cu  pierderea  unei  treimi  din 
teritoriul  naţional;  dictatura  lui  Antonescu  s'a  încheiat  cu  un  război  pierdut  şi 
desfiinţarea  Statului  Român.  Dictatura  comunistă  ne-a  costat  două  milioane  de 
morţi,  pierderi  uriaşe  din  substanţa  naţională  şi,  aşa  cum  prevedea  Căpitanul, 
bolşevizarea  ţării. 

Nu  puteam  sta  de  o  parte,  privind  ca  spectatori  indiferenţi  la  neamul  care  se 
răsucea  pe  rug.  Nu  numai  că  aceasta  era  o  atitudine  de  laşitate,  dar  nu 
corespundea  eticei  legionare,  care  întotdeauna  ne-a  solicitat  să  fim  la  avangarda 
luptei  naţionale  şi  creştine.  Când  alţii  cedau  presiunii  inamice  şi  se  retrăgeau 
incapabili  să  mai  menţină  frontul,  legionarii  aveau  datoria  să  rămână  neclintiţi  în 
tranşee.  Lupta  noastră  a  fost  inegală,  căci  întotdeauna  ne-am  ciocnit  cu  forte  mult 
superioare  nouă  şi  de  aici  şi  marile  pierderi  ce  le-am  suferit,  dar  n'aveam  altă 
alternativă  decât  să  ne  expunem  pentru  cauza  dreptăţii,  mulţi,  puţini  câţi  eram, 
sau  să  prezidăm  lichidarea  Mişcării  şi  să  dispărem  pe  uşa  din  dos  din  istorie. 
Mişcarea  nu  s'a  menţinut  până  astăzi  decât  cu  preţul  acestui  efort  dureros  şi 
continuu,  aceste  lupte  permanente  pentru  apărarea  Neamului  şi  a  Bisericii. 

Am  căzut  de  atâtea  ori,  sângerând  din  mii  de  răni,  pentru  că  n'am  părăsit 
drumul  onoarei,  pentru  că  n'am  capitulat  şi  n'am  pactat  cu  inamicul.  Dar  tot  de 
atâtea  ori  ne-am  ridicat,  ne-am  strâns  ostile  decimate  şi  risipite  şi  ne-am  pregătit 
pentru  o  nouă  bătălie. 

Perpetuarea  vieţii  legionare  în  mijlocul  atâtor  furtuni,  atâtor  încercări  cumplite, 
atâtor  Golgote  şi  crucificări,  se  explică  tocmai  prin  fidelitatea  faţă  de  doctrina 
Căpitanului.  Ea  ne-a  salvat  de  la  descompunere  şi  moarte  şi  ne-a  ajutat  să  ajungem 
această  binecuvântată  zi,  când  sărbătorim  semicentenarul.  Mişcarea  posedă  o  forţă 
imanentă,  o  energie  intrinsecă,  de  unde  se  adapă  încontinuu  pentru  a-şi  reînnoi 
întreprinderile  ei  politice  şi  istorice:  este  văpaia  unei  alte  vieţi.  Legionarii  care  au 
căzut  cu  miile  pe  toate  fronturile  au  fost  iluminaţi  de  viziunea  acestui  destin 
legionar,  care  i-a  întovărăşit  pretutindeni:  în  faţa  plutoanelor  de  execuţie,  în 
guerila  din  munţi,  între  zidurile  negre  de  închisoare,  care  le-a  supt  vlaga  tinereţii. 

Dacă  astăzi  ne-a  învrednicit  Dumnezeu  să  prăznuim  50  de  ani  de  existenţă 
legionară,  faptul  se  datoreşte  acestei  prezenţe  active  şi  continue  a  unei  taine  ce  ni 


Nicolae  Niţă  ■fr 


777 


s'a  încredinţat  de  Atotputernic,  în  cadrul  istoriei  universale.  Când  atâtea  popoare 
reneagă  fundamentele  civilizaţiei  europene  şi  creştine,  misiunea  noastră  este  să 
depunem  permanent  mărturie  pentru  Neam  şi  Hristos,  ferind  Mişcarea  să  cadă 
sub  tentaţiile  Anticristului.  La  capătul  acestui  calvar  ne  va  aştepta  o  mare  biruinţă 
finală  contra  comunismului,  pe  care  nu  va  mai  putea-o  să  ne-o  răpească  nimeni. 

CINE  E  ROMÂN  222 

de  Horia  SIMA 

Am  observat  adeseori  în  exil,  în  cursul  confruntărilor  de  opinii  între  diverşi 
pribegi,  cum,  unii  autori,  nemaiavând  alte  argumente  pentru  a-şi  combate 
adversarul,  se  leagă  de  originea  etnică  a  celui  în  cauză,  asvârlindu-i  în  faţă  acuzaţia 
că  ar  fi  străin. 

Nimic  mai  greşit  şi  mai  lipsit  de  fundament  real.  Acei  ce  se  servesc  de  astfel  de 
argumente,  mai  întâi  trebue  să  ştie  ce  e  o  naţiune,  căci  dela  această  entitate  trebue 
să  pornim  ca  să  distingem  pe  un  străin  de  un  român. 

Naţiunea  este  în  primul  rând  o  realitate  spirituală.  Are  un  suflet  colectiv,  un 
suflet  naţional,  şi  numai  cine  simte  văpaia  lui  poate  fi  sigur  ca  e  român.  Aceasta 
întrepătrundere  între  individ  şi  neam  se  realizează  pe  căi  misterioase,  care  nu  sunt 
accesibile  din  afara  eului  său. 

Cine  e  român,  trăeşte  într'o  stare  de  tensiune  şi  de  suferinţă  permanentă  pentru 
soarta  neamului  său,  pe  care  Corneliu  Codreanu  o  defineşte  ca  o  stare  de  "mistică 
naţională". 

Dat  fiind  caracterul  supranatural  al  unui  neam,  în  componenţa  lui  fizică  pot  să 
participe  tot  felul  de  etnii.  Fragmente  de  popoare  se  pot  contopi  în  albia  străveche 
a  unui  popor.  Deci,  pot  exista  români  coborîtori  direcţi  din  trunchiul  daco-roman, 
după  cum  pot  exista  români  de  dată  mai  recentă,  care  s'au  desprins  din  alte 
neamuri  şi  s'au  aşezat  în  mijlocul  nostru.  Limitele  unui  neam  sunt  determinate  de 
strălucirea  spiritualităţii  lui.  Sufletul  unei  naţiuni  se  extinde  în  spaţiu  şi  în  timp 
până  unde  îi  îngăduie  forţa  lui  creatoare. 

Şi  atunci  care  e  criteriul  obiectiv  după  care  putem  distinge  pe  un  român  de  un 
neromân?  Nu  e  recenta  lui  încorporare  în  naţiune,  declarând  pe  unul  grec,  pe  altul 
rus,  pe  altul  ucrainian,  pe  altul  polonez,  pe  altul  bulgar,  pe  altul  sârb,  ungur,  etc.,  ci 
gradul  în  care  se  reflectă  în  existenţa  lui  ethosul  naţional.  Acest  ethos  nu  poate  fi 
definit.  E  ceva  trăit.  Aparţine  insondabilului  persoanei  umane.  Eşti  român  nu 
pentrucă  vrei,  nu  pentrucă  ai  luat  această  decizie,  nu  pentrucă  ai  făcut  un  act  de 
adeziune  la  comunitatea  românească  sau  ai  cartea  de  cetăţenie,  ci  pentrucă  o 
pornire  interioară  îţi  spune  că  aici  e  locul  tău,  în  mijlocul  românilor.  Există  o 
naştere  individuală,  dar  există  şi  o  naştere  naţională,  momentul  în  care  simţi  cum 
pătrund  în  tine  duioşiile  şi  mândria  de  a  fi  Român. 

Acest  proces  e  înlesnit  şi  oarecum  natural  când  cineva  se  trage  din  moşi- 
strămoşi  autohtoni.  Dar  nu  e  un  indiciu  exclusivist.  Tot  aşa  de  bine  un  străin  poate 
să  simtă  vraja  românismului  şi  să  devină  un  exemplar  superb  al  neamului  nostru. 

Când  judecăm  conduita  unui  individ,  trebue  să  ne  referim  permanent  la  acest 
criteriu  infailibil,  al  ethosului  naţional.  Trebue  să  cercetăm  cum  îl  reflectă  şi  cum  îl 


222  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XVI,  Nr.  9-10,  Iulie-August  1980. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


778 


serveşte  acel  individ?  Actele  lui,  sunt  inspirate  de  ethosul  naţional  şi  sunt  în 
concordanţă  cu  indicaţiile  lui.  Sfera  vieţii  unui  român  în  carne  şi  oase  emană  din 
sfera  vieţii  lui  spirituale?  Dacă  constatăm  că  un  individ,  indiferent  de  presupusa 
lui  origine  etnică,  corespunde  acestei  imagini  spirituale  a  românismului,  el  e 
român.  Şi  invers,  dacă  un  român,  presupus  de  sânge,  îşi  reneagă  structura 
interioară  şi  serveşte  altor  concepţii  de  viaţă,  nu  mai  e  român. 

Ajungem,  evident,  la  situaţii  paradoxale.  Un  Ionescu  un  Popescu,  etc.,  în  vinele 
căruia  nu  curge  de  2000  de  ani  nicio  picătură  de  sânge  străin,  poate  aluneca  în 
sfera  altor  arii  de  spiritualitate,  mergând  chiar  până  a  se  asocia  cu  inamicii 
propriului  său  neam.  în  timp  ce  un  Polihroniade,  care  nu  posedă  această 
ireproşabilă  descendenţă  daco-romană,  poate  urca  pe  cele  mai  înalte  culmi  ale 
românismului. 

Ne  aducem  aminte  ce  campanie  s'a  dus  contra  Căpitanului,  în  prigoana  din 
1938,  că  ar  fi  de  origine  străină,  deoarece  tatăl  lui  s'ar  fi  numit  Zelinski.  Nu  ştiu  în 
ce  măsură  e  adevărată  această  informaţie,  dar  e  un  lucru  bine  ştiut  că  în  Bucovina 
administraţia  austriacă  a  schimbat  numele  românilor,  adăugându-le  câte  un  ski 
sau  iuc  la  urmă,  pentru  a  înlesni  asimilarea  lor  cu  rutenii.  Avem  atâţia  camarazi 
cari  poartă  nume  cu  sufixe  străine,  când  în  realitate  ei  sunt  români  de  cea  mai 
veche  spiţă. 

Dar  e  suficient  să  contemplăm  opera  Căpitanului,  ca  să  ne  dăm  seama  de 
infamia  unei  atari  acuzaţii.  Corneliu  Codreanu  nu  numai  că  e  întemeietor  de 
mişcare,  dar  a  interpretat  ca  nimeni  altul  în  istorie  şi  cultură  ethosul  naţional. 
Singurul  gânditor  ce-1  poate  egala  este  Mihail  Eminescu. 

în  timpul  aceleiaşi  prigoane,  Armând  Călinescu  se  îndeletnicea  cu  cercetarea 
"originei  etnice"  a  căpeteniilor  legionare  destinate  să  fie  suprimate.  După  ancheta 
lui,  erau  puţini  români  adevăraţi  printre  ei.  Majoritatea  erau  polonezi,  greci, 
unguri,  bulgari,  etc.  Părea  că  toate  viiturile  din  România  şi-au  dat  întâlnire  în 
mişcare  şi  aşa  se  explica  "crimele"  săvârşite  şi  caracterul  ei  "anarhic".  Iată  cine 
voia  să  conducă  România! 

De  cealalaltă  parte  a  baricadei,  erau  apărătorii  Statului,  românii  de  cea  mai 
veche  obârşie!  Nu  ne  ocupăm  acum  daca  un  Bengliu,  un  Gherovici,  un  Armând 
Călinescu,  un  Gabriel  Marinescu,  un  Argeşeanu  şi  alţi  călăi  ai  generaţiei  noastre 
aveau  certificate  de  nobleţă  rasială.  Dar  e  suficient  să-i  judecăm  după  faptele  lor, 
ca  să  ne  dăm  seama  că  nu  erau  români.  Niciodată  nişte  români  adevăraţi  n'ar  fi 
săvârşit  faptele  lor,  nimicind  floarea  unei  generaţii.  Tocmai  românismul  lor 
interior,  dacă  l-ar  fi  avut,  i-ar  fi  oprit  dela  această  grozăvie.  Dar  ei  nu  mai  trăiau  pe 
traectoria  neamului  şi,  în  consecinţă,  nu  mai  simţeau  nicio  repulsie  pentru  rolul 
odios  ce  li  s'a  încredinţat  de  camarilă. 

Nici  în  Antonescu  nu  vibra  ethosul  naţional,  deşi  el  mereu  se  lăuda  cu 
românismul  său  imaculat.  De  ar  fi  trăit  pe  coordonatele  neamului,  n'ar  fi  pornit 
războiul  cu  închisorile  pline  de  tineret  şi  nu  şi-ar  fi  legat  numele  de  Sărata.  Lipsit 
de  călăuză  ethosului  naţional,  şi-a  anulat  propria  lui  operă  şi  a  târît  şi  ţara  în 
nenorocire.  îi  lipsea  criteriul  fundamental  ca  să  distingă  între  prieteni  şi  duşmani 
şi  să  vadă  clar  câmpul  de  bătălie. 

Autorii  actului  dela  23  August  au  suferit,  cel  puţin  în  acel  moment  tragic,  o 
eclipsă  de  românism.  Nu  poţi  să-ţi  cauţi  salvarea  la  cei  mai  mari  inamici  ai  naţiunii 
române.  E  un  lucru  de  neconceput  nu  la  un  român  de  talia  lui  Maniu  sau  Brătianu, 


Nicolae  Niţă 


779 


ci  la  orice  om  din  popor.  Ethosul  naţional  privea,  de  undeva  dintr'un  ungher 
ascuns  al  sufletului  lor,  la  fapta  lor  nesocotită.  Mai  târziu  şi-au  dat  seama  de 
eroare,  când  nu  mai  dispuneau  de  mijloace  ca  să  o  îndrepte. 

De  35  de  ani,  poporul  român  zace  în  robia  comunistă.  Să  nu  ne  mirăm  ce  s'a 
întâmplat  cu  el.  E  în  natura  comunismului  să  chinuie  pe  oameni.  Comunismul  e  o 
proecţie  satanică  în  lume,  iar  Satana  nu  are  altă  plăcere  mai  mare  decât  să  dărâme 
tot  ce-i  stă  în  cale:  cetăţi,  popoare,  civilizaţii.  Guvernanţii  actuali  nu  sunt  români, 
deşi  poartă  nume  româneşti  şi  par  să  fie  -  unii  cel  puţin  -  de  origine  românească 
neaoşe.  Ei  s'au  rupt  de  ethosul  naţional  şi  servesc  unei  concepţii  de  viaţă  ostile 
aspiraţiilor  neamului  nostru.  Ei  luptă  ca  să  stingă  în  neam  şi  cele  din  urmă  vibraţii 
de  românism.  Se  mai  păstrează  numele  patriei  noastre,  dar  substanţa  naţională  e 
atacată  cu  ferocitate. 

Şi  acuma  să  ne  întoarcem  spre  exil.  Toţi  pribegii  care  colaborează  cu  regimul  din 
ţară,  nu  mai  sunt  români  în  sensul  autentic  al  cuvântului.  Ethosul  lor  naţional  s'a 
alterat.  Altminteri  e  inexplicabil  cum  de  nu  simt  oroarea  de  a  sta  alături  de  cei  mai 
mari  asupritori  ai  neamului  nostru.  Sunt  suflete  stinse,  golite  de  seva  naţională,  şi 
ca  atare  insensibile  la  drama  naţiunii. 

Cei  ce  se  proclamă  români  şi  continuă  să  creadă  în  destinele  neamului,  să  nu 
judece  pe  alţii  cu  argumentul  originii  lor,  ci  să  se  orienteze  după  faptele  lor,  după 
reflexele  personalităţii  lor.  Sunt  aceste  fapte  în  conformitate  cu  exigenţele 
ethosului  naţional,  acei  indivizi  sunt  români  indiferent  cât  de  mult  sau  de  puţin 
sânge  românesc  curge  în  vinele  lor. 

Trebue  să  privim  cu  infinită  simpatie  la  acei  pribegi,  care  deşi  n'au  fost 
înrădăcinaţi  de  secole  pe  plaiurile  noastre,  stau  alături  de  noi  în  aceste  ceasuri 
grele.  Iar  românii  ce  se  consideră  descendenţi  puri  ai  daco-romanilor  să  facă  bine 
să  onoreze  ei  în  primul  rând  nobila  lor  origină.  Să  stea  ei  în  fruntea  sacrificiilor 
pentru  neam.  Să  nu  devină  ei  pleava  exilului,  oameni  de  nimica,  secături;  să  nu-şi 
vândă  ei  conştiinţa  nu  numai  pentru  un  blind  de  linte,  ci  pentru  toate  comorile 
pământului.  Să  se  lepede  ei  mai  întâiu  de  complexul  iobagului  în  faţa  străinilor  şi 
să  stea  ei  mândri  şi  neînfricaţi  în  tranşeele  românismului. 

CE  ÎNŢELEG  EVREII  PRIN  "ANTISEMITISM"  223 

“Ţara  şi  Exilul” 

în  polemicele  cu  evreii,  e  greu  de  ajuns  la  o  discuţie  obiectivă  căci  ei  refuză  din 
capul  locului  să  admită  că  se  pot  înşela  în  aprecierile  lor  asupra  adversarilor  sau 
asupra  unor  evenimente.  Adeseori  "adevărurile"  susţinute  de  ei  sunt  în  realitate 
"neadevăruri",  dar  ei  refuză  să-şi  rectifice  postura,  chiar  când  vin  în  conflict 
flagrant  cu  evidenţa.  Dacă  îi  contrazici,  dacă  le  arăţi  că  susţin  falsuri,  atunci  se 
refugiază  îndărătul  formulei  că  propagi  ura  de  rasă  şi  te  declară  "antisemit". 

Stai,  Domnule,  că  nu  vreau  să  fac  antisemitism,  că  doar  vreau  să-ţi  demonstrez 
că  afirmaţiile  Dtale  nu  sunt  adevărate  şi  ne  nedreptăţesc  pe  noi,  pe  români. 

-  De  pildă,  ce  rost  are  să  se  mai  repete  până  astăzi  în  anumite  publicaţii,  că  în 
România  au  pierit  450.000  de  evrei?  Aceasta  numai  ca  să  se  completeze  cifra  de  6 


223  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XVI,  Nr.  9-10,  Iulie-August  1980. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


780 


milioane  de  evrei,  ce-ar  fi  pierit  în  holocaustul  războiului?  N'ar  trebui  evreii 
români  să  intervină  oprind  să  se  mai  repete  asemenea  aberaţii?  N'au  la  îndemână 
studiul  făcut  de  Filderman  şi  Mănuilă,  care  dau  o  cifră  mult  mai  mică  şi  unde  se 
specifică  faptul  că  marea  majoritate  a  celor  daţi  dispăruţi  erau  din  Ardealul  de 
Nord  şi  Basarabia? 

Evreii  din  România,  slavă  Domnului,  au  poposit  vii  şi  sănătoşi  în  America, 
Brazilia,  Argentina,  Israel,  formând  colonii  puternice,  într'o  proporţie  în  care  nu 
s'au  salvat  în  nicio  ţară  europeană. 

-  Ce  rost  are  să  afirme  că  rebeliunea  din  1941  a  fost  provocată  de  legionari,  când 
în  realitate  a  fost  provocată  chiar  de  Antonescu,  atâtat  de  evrei.  N'au  la  dispoziţie 
"Cartea  neagră"  a  lui  Matatias  Carp,  unde  pot  găsi  preţioase  informaţii  asupra 
conspiraţiei  Filderman  -  Antonescu? 

-  Ce  rost  are  să  se  susţină  că  între  21-23  Ianuarie  1941,  au  pierit  mii  de  evrei, 
ucişi  de  "bandele  legionare",  când  în  realitate  nu  sunt  decât  121,  număraţi  om  de 
om,  atât  de  anchetatorii  de  pe  atunci  ai  lui  Antonescu,  cât  şi  de  reprezentanţii 
Comunităţii  evreeşti?  Cifrele  se  pot  găsi  atât  în  "Cartea  Neagra"  cât  şi  în  "Pe 
Marginea  Prăpastiei". 

-  Cum  se  poate  recurge  la  această  grosolană  minciună  că  represiunile  dela  Iaşi, 
din  Iunie  1941,  ar  fi  fost  săvârşite  de  germani  şi  legionari,  iar  Antonescu  şi 
guvernul  lui  n'ar  fi  avut  niciun  amestec? 

Atât  n'au  putut  afla  istoricii  evrei  că  la  acea  data,  Legiunea  nu  mai  era  la  putere, 
nu  avea  nicio  răspundere  în  Stat,  iar  căpeteniile  ei  erau  fie  în  închisori  fie  fugite 
peste  hotare?  Trenurile  în  care  au  fost  îmbarcaţi  evreii  din  Iaşi  au  fost  puse  în 
mişcare  de  legionari  sau  de  organele  constituite  ale  Statului? 

Probabil  că  evreii  din  Israel  vor  să  facă  pe  placul  guvernului  comunist  din 
România,  care  şi-a  pus  de  gând  să  "reabiliteze"  pe  Mareşal. 

Dar  în  această  tendinţă,  s'au  izbit  de  cazul  dela  Iaşi  şi  atunci  au  resolvat 
problema,  atribuind  legionarilor  represaliile  săvârşite  contra  populaţiei  evreeşti! 
în  definitiv,  pe  lângă  miile  de  adevăruri  istorice,  falsificate,  ce  mai  contează  unul! 
Dar  avem  pe  Matatias  Carp,  care  e  de  altă  părere... 

-  evreii  se  plâng  că  în  înaintarea  trupelor  române  în  Basarabia  s'ar  fi  petrecut 
atrocităţi  contra  populaţiei  evreeşti.  Mai  întâiu  trebue  rectificat  în  sensul  că  la 
înaintarea  trupelor  româneşti  peste  90%  din  populaţia  evreiască  s'a  retras  în 
interiorul  Rusiei,  tocmai  de  teama  unor  represalii.  Au  mai  rămas  mici  pâlcuri.  Fără 
îndoială  că  s'au  produs  anumite  descărcări  de  mânie  din  partea  armatei  române  pe 
ici  pe  colea  dar  nu  trebue  uitat  dece.  Când  s'a  retras  armata  română  din  Basarabia, 
în  urma  ultimatului  din  1940,  bande  de  evrei  au  ucis  soldaţi  şi  ofiţeri.  Aceste 
lucruri  nu  s'au  uitat.  Şi  aceleaşi  unităţi  cari  au  suferit  aceste  pierderi,  cu  un  an 
înainte,  au  răzbunat  pe  camarazii  lor. 

înaintând  în  Basarabia,  ostaşii  români  au  descoperit  apoi  ororile  săvârşite  de 
evrei  contra  populaţiei  româneşti.  S'au  aflat  o  mulţime  de  gropi  colective  o 
mulţime  de  Katynuri,  în  care  zăceau  zeci  de  mii  de  români  asasinaţi,  cu  glonţele  în 
ceafă.  Operaţiile  au  foat  conduse  de  comisari  evrei.  Aproape  n'a  scăpat  nicio 
biserică  din  Basarabia  să  nu  fie  dinamitată  sau  profanată. 

Istoricii  evrei  ar  face  bine  să-şi  procure  "Ard  malurile  Nistrului"  de  reporterul  de 
războiu  Constantin  Virgil  Gheorghiu  şi  să  se  documenteze.  Apoi  Cartea  scoasă  de 
Presidenţia  Consiliului,  tot  pe  aceeaşi  temă,  cu  numeroase  fotografii.  Nu  spunem 


Nicolae  Niţă 


781 


nimic  dela  noi.  Şi  atunci  dece  să  acuze  numai  într'o  parte  şi  să  nu  recunoască 
fărădelegile  săvârşite  de  propriii  lor  conaţionali?  Crima  e  crimă  de  oricare  ar  fi 
săvârşită  şi  au  şi  evreii  pe  conştiinţă  multe  crime  săvârşite  contra  românilor. 

Fireşte  nu  ne  aşteptăm  din  partea  evreilor  să  se  documenteze  real  şi  obiectiv 
asupra  acestor  evenimente  şi  să  recunoască  adevărul.  Vor  spune  că  propagăm  ură 
de  rasă,  că  am  rămas  antisemiţi  incorigibili,  că  facem  politică  antisemită,  etc. 

ÎN  AMINTIREA  REGINEI  ELENA  224 

de  Horia  SIMA 

S'a  stins  din  viaţă  în  Elveţia  şi  a  fost  înmormântată  la  Lausanne,  în  2  Decembrie 
1982,  Regina-Mamă  Elena.  în  exil  decesul  Reginei  Elena  a  trecut  ca  un  fapt  divers, 
fără  să  i  se  acorde  atenţia  cuvenită,  fără  acea  participare  masivă  de  doliu  a 
pribegilor,  ce  o  merită  regina  dispărută.  Nu  discutăm  motivele  acestei  indiferenţe. 
Ele  sunt  mai  multe  şi  nu  este  cazul  să  le  tratăm  aici. 

Mişcarea  Legionară  are  o  datorie  de  recunoştinţă  faţă  de  Regina-Mamă  Elena  şi 
acest  sentiment  de  gratitudine  ne  îndeamnă  să  trecem  peste  faptul  necrologic, 
explicând  ce  a  însemnat  Regina-Mamă  Elena  în  istoria  neamului  nostru. 

Se  poate  stabili  un  paralelism  de  suferinţe  între  soarta  tragică  a  acestei  Regine  şi 
tragedia  Legiunii.  După  restaurarea  din  1930, cu  urcarea  Regelui  Carol  pe  tron, 
acesta,  cu  complicitatea  unor  politicieni,  a  adus  pe  Elena  Lupeseu  în  tară  şi  s'a 
despărţit  de  augusta  lui  soţie.  Ca  să  nu  fie  turburat  în  concubinajul  lui,  a  mers  mai 
departe,  impunând  soţiei  lui  legitime  şi  mama  moştenitorului  tronului  să  se 
expatrieze.  Regina-Mamă  Elena  şi-a  fixat  reşedinţa  la  Florenţa,  unde  din  când  în 
când  i  se  îngăduia  să-şi  vadă  fiul.  în  cursul  celor  10  ani  de  domnie  lupesciano- 
carlistă,  Voevodul  Mihai  a  avut  de  suferit  enorm,  atât  pentru  despărţirea  lui  de 
mamă  cât  şi  din  cauza  anturajului  în  care  era  obligat  să  trăiască.  N'a  avut  o 
copilărie  fericită,  alături  de  acel  trio  al  viciului,  corupţiei  şi  crimei.  Cum  citim  în 
memoriile  Marthei  Bibescu,  în  cursul  vizitei  lui  Lloyd  George  în  România,  în  anul 
1938,  i-a  cerut  acestuia,  cu  lacrămi  în  ochi,  să-l  ajute  să  fugă  din  ţară,  căci  nu  mai 
poate  suporta  viata.  Lloyd  George  n'a  dat  curs  acestei  stranii  rugăminţi  a 
Voevodului.  Regina-Mamă  Elena  urmărea  cu  admiraţie  munca  tineretului  legionar 
din  tabere  şi  de  câteva  ori  a  transmis  cuvinte  de  încurajare  şi  chiar  ajutoare.  A  fost 
adânc  turburată  când  a  început  groaznica  prigoană  din  1938  contra  mişcării 
legionare,  temându-se  şi  de  soarta  dinastiei. 

A  fost  fericită,  când  la  6  Septembrie  1940,  după  alungarea  de  pe  tron  a  Regelui 
Carol,  masele  legionare  şi  întreg  poporul  l-au  aclamat  pe  Voevodul  Mihai  ca  noul 
suveran  al  României.  Noi  am  făcut  distincţia  cuvenită  între  Regele  Carol  -  acest 
Petru  cel  Crud  al  României  -  şi  recunoştinţa  cuvenită  unei  dinastii  care  a  creat 
Statul  Român  Modern.  în  cele  patru  luni  de  guvernare  legionară,  Regina  Mamă 
Elena  a  trăit  şi  văzut  cu  ochii  ce  înseamnă  ataşamentul  unui  popor  liber  pe 
destinul  lui.  Dela  Regina  Maria  şi  întoarcerea  ei  triumfală  la  Bucureşti  în  1918,  în 
fruntea  României  Mari,  nu  s'au  mai  văzut  manifestaţii  atât  de  impunătoare  pentru 
Rege  şi  Regină.  S'a  creat  acea  sudură,  acea  întrepătrundere  totală  între  dinastie  şi 
popor.  Sângerosa  domnie  a  Regelui  Carol  fusese  uitată,  ca  un  vis  urît. 


224  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XIX,  Nr.  1-2,  Noembrie-Decembrie  1982. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


782 


Dar  o  altă  nenorocire  pândea  dinastia.  Generalul  Antonescu,  Conducătorul 
Statului,  trata  pe  Rege  şi  Regină  cu  aroganţă,  caşi  cum  ar  fi  nişte  supuşi  ai  lui, 
mergând  până  la  ofense  şi  umiliri.  în  cursul  tragicelor  zile  din  Ianuarie  1941, 
Regele  Mihai  se  afla  la  Sinaia.  îngrijorat  de  soarta  ţării,  fiind  semnatar  al  actului 
constituţional  dela  14  Septembrie  1940,  prin  care  se  proclamase  Statul  Naţional- 
Legionar,  a  pornit  cu  maşina  spre  Bucureşti  pentru  a  se  informa  de  situaţie  şi  a-şi 
exercita  influenţe  moderatoare  între  cele  două  părţi  în  conflict.  Aflând  Generalul 
de  intenţia  Suveranului,  trimite  pe  Rioşeanu  în  întâmpinarea  Regelui.  Acesta  se 
încrucişează  cu  Regele  la  Ploeşti  şi  fără  prea  multe  explicaţii  îl  opreşte  din  drum, 
şi-l  excortează  din  nou  la  Sinaia,  ca  pe  un  arestat. 

După  expulsarea  noastră  dela  putere,  Familia  Regală  a  rămas  total  la  discreţia 
Conducătorului.  Acesta  stăpân  pe  situaţie,  graţie  armatei  germane,  îl  trata  pe 
Regele  Mihai  cu  aere  de  guvernantă,  iar  pe  Regina-Mamă  Elena,  ca  o  anexă  a 
"curţii"  ce  se  formase  la  Preşidenţie.  Regina  nu  avea  iniţiative  proprii  nici  în 
domeniul  ce-i  revenea  în  mod  natural,  al  asistenţei  sociale,  ci  era  convocată  din 
când  în  când  la  actele  Consiliului  de  Patronaj,  ca  să  figureze  cu  titlul  ce-1  avea. 
Conducătorul  Statului  la  rândul  lui,  se  folosea  de  numele  Regelui,  să-şi  întărească 
poziţia  în  armată,  prin  prezenţa  alături  de  el,  a  "capului  oştirii". 

Această  situaţie  anormală,  aceste  ofense  acumulate  au  contribuit  enorm  la 
deslănţuirea  actului  dela  23  August.  între  Conducător  şi  Rege  se  rupseseră  toate 
punţile  de  înţelegere  şi  orice  legături  sufleteşti.  Cu  totul  altfel  s'ar  petrecut 
lucrurile  dacă  Conducătorul  ar  fi  fost  un  om  de  Stat  rezonabil.  în  acest  caz,  nu  s'ar 
fi  produs  nici  ruptura  dela  21  Ianuarie  şi  nici  tragicul  desnodământ  dela  23  August 
1943,  care  nu  e  decât  consecinţa  loviturii  de  Stat  din  1941.  în  momentul  crizei  depe 
front  din  1944,  Generalul  Antonescu  rămăsese  atârnat  în  aier,  nemaiavând  nici 
poporul,  pe  care-1  arucase  prin  prigoana  deslănţuită  contra  Legiunii,  nici  armata, 
care  se  aduna  în  jurul  Regelui  Mihai. 

în  răspunderile  actului  dela  23  August,  forma  lamentabilă  în  care  Generalul 
Antonescu  a  condus  afacerile  Statului  şi  afacerile  militare  au  contribuit  în  mod 
decisiv  la  pierderea  independenţei  naţionale.  Toate  infiltraţiile  şi  toate 
comploturile  pentru  răsturnarea  frontului  s'au  făcut  cu  consimţământul  acestuia. 
El  şi-a  pregătit,  aşa  zicând,  propria  lui  pieire,  rostogolind  în  "prăpastie",  şi  Statul 
Român. 

Regele  n'a  fost  decât  punctul  de  convergenţă  şi  de  referinţă  a  unor  conspiraţii 
multiple,  realizate  sub  ochiul  binevoitor  al  Generalului  Antonescu.  în  vreme  ce, 
până  în  ultima  clipă  rămăsese  implacabil  cu  legionarii,  lăsa  pe  Doamna  Veturia 
Goga  să-şi  execute  funcţiunile  de  agentă  din  propriul  lui  cabinet,  ascundea 
Germanilor,  aliaţii  lui,  existenţa  aparatelor  de  transmisiune  şi  a  spionilor 
paraşutaţi. 

Regina-Mamă  Elena  a  fost  prinsă  şi  ea  în  angrenajul  acestor  întâmplări  triste. 

Noi  nu  aprobăm  şi  nu  vom  aproba  niciodată  actul  dela  23  August,  dar  căutăm  să 
explicăm  resorturile  lui  psihologice  din  sânul  Familiei  Regale.  Manierele  cazone  cu 
care  trata  Antonescu  pe  Rege  şi  Regina-mamă  Elena  l-au  înstrăinat  de  Familia 
Regală.  în  loc  ca  în  faţa  groaznicei  ameninţări  din  răsărit  să  se  formeze  un  front 
unit  al  naţiunii  noastre,  dela  Rege  şi  până  la  opincă,  forţele  s'au  găsit  împrăştiate, 
graţie,  comportamentului  anormal  al  Generalului  Antonescu,  care  s'a  rupt  de 


Nicolae  Niţă 


783 


armată,  de  popor  şi  de  dinastie.  Bolşevicii  n'au  făcut  decât  să  culeagă  una  câte  una 
aceste  forţe  izolate  şi  să  le  nimicească. 

Abia  ieşită  din  vârtejul  actului  dela  23  August,  regina-Mamă  Elena  a  constatat  cu 
groază  că  armatele  "liberatoare"  erau  nişte  sălbatici  care  prădau  şi  ucideau. 
Informaţiile  ce  le  primise  Regele  Mihai  dela  Cairo  erau  false.  Puterile  occidentale 
nu  oferiseră  nici  o  garanţie  României  pentru  schimbarea  frontului  decât  aceea  de  a 
se  preda  "bunăvoinţei"  învingătorului.  Nici  urma  de  diviziile  aero-transportate 
engleze  şi  nici  americane,  pe  care  le  visa  Maniu.  "Vae  Victis".  Regina-Mama  Elena 
tremura  de  soarta  fiului  ei  dar  şi  de  soarta  dinastiei.  Cât  va  mai  putea  rezista 
monarhia  puhoiului  bolşevic?  înainte  de  a  începe  marea  prigoană,  cu  sutele  de  mii 
de  morţi,  programată  de  Moscova,  trebuia  să  dispară  şi  ultimul  vestigiu  al 
independenţei  României.  în  Decembrie  1947,  i  se  notifică  Regelui  că  nu  mai  e  Rege 
şi  i  se  cere  să  semneze  actul  de  abdicare.  Ordinul  Suvarov  atârnat  la  pieptul  lui,  nu 
i-a  putut  salva  tronul. 

Regele,  Regina-Mamă  Elena  şi  câţiva  intimi  ai  Casei  Regale  au  luat  şi  ei  drumul 
pribegiei,  alături  de  alte  mii  de  români  cari  i-au  precedat. 

Regina-Mamă  Elena  a  mai  trăit  mulţi  ani,  aproape  40,  ca  să  descopere  cu  tristeţe 
că  toată  recunoştinţa  occidentală  pentru  contribuţia  uriaşe  a  României  la  cauza 
Aliaţilor  s'a  redus  la  un  azil  politic. 

La  moartea  Reginei  Elena,  mişcarea  legionară  nu  uită  calvarul  ei,  nu  uită 
dragostea  ce-a  arătat-o  generaţiei  noastre,  care  şi-a  vărsat  sângele  în  trei  prigoane, 
pentru  a  împiedeca  tragedia  actuală  a  României. 

ÎN  MEMORIA  PROFESORULUI  NICOLAE  CRUDU  225 


DIN  EXIL 


de  Horia  SIMA 


S'a  stins  din  viaţă  la  Lugano-Elveţia,  unde-şi  avea  reşedinţa  de  refugiat, 
Profesorul  Nicolae  Crudu  din  Bucureşti,  în  ziua  de  20  Decembrie  1982. 

Cu  el  dispare  o  altă  figură  ilustră  a  mişcării  legionare,  care  a  rezistat  tuturor 
prigoanelor  şi  închisorilor.  Licenţiat  în  litere  îi  Filozofie  şi  apoi  profesor  de  liceu, 
Nicolae  Crudu  a  intrat  de  pe  băncile  universităţii,  în  anul  1930,  în  Legiune.  Şi-a 
făcut  repede  un  nume  în  luptele  studenţeşti  de  prin  anii  1930-1934,  alături  de 
Traian  Cotigă,  Ionel  Belgea  şi  alţi  lideri  ai  studenţimii. 

între  anii  1935-1937,  a  trăit  în  strâns  contact  cu  cercurile  intelectuale  ale 
Capitalei,  dominate  de  filozoful  Nae  Ionescu.  Dar  Crudu  era  şi  un  om  de  teren.  A 
luat  parte  la  toate  bătăliile  legionare,  culminând  cu  campania  electorală  din  1937. 

în  prigoana  din  1938,  a  fost  arestat  şi  după  mai  multe  popasuri,  a  ajuns  în 
lagărele  dela  Miercurea  Ciuc  şi  apoi  Vaslui.  Eliberat  din  lagăr,  s'a  reîncorporat 
imediat  luptei  legionare,  participând  la  3  Septembrie,  sub  comanda  lui  Victor 
Apostolescu,  la  asaltul  Chesturii  poliţiei  dela  Braşov,  acoperindu-se  de  glorie. 

în  cursul  prigoanei  antonesciene,  nu  s'a  refugiat  în  Germania,  ci  a  reuşit  să  stea 
ascuns,  bucurându-se  de  ocrotirea  unor  ofiţeri.  La  apariţia  hoardelor  bolşevice  în 
România,  a  isbutit  să  se  strecoare  câtva  timp,  dar,  în  cele  din  urmă,  a  fost  arestat  şi 


225  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XIX,  Nr.  1-2,  Noembrie-Decembrie  1982. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


784 


condamnat.  A  făcut  închisoare  la  Aiud.  în  cursul  cercetărilor  făcute  de  sbirii 
regimului,  a  fost  groaznic  lovit  în  cap,  distrugându-i  centrul  optic  din  creer.  De 
atunci  a  orbit  şi  toate  îngrijirile  ulterioare  nu  i-au  mai  folosit.  Din  cauza  stării  lui 
fizice,  autorităţile  comuniste  l-au  eliberat  mai  timpuriu,  prin  1954. 

De  atunci  a  trăit  in  Capitală,  bucurându-se  de  îngrijirea  familiei.  Deşi  orb  din 
cauza  bătăilor  suferite,  securitatea  nu  i-a  oferit  nicio  compensaţie,  refuzându-i  şi 
aprobarea  de  a  lucra  ceva  pentru  a-şi  câştiga  existenţa.  A  dus  o  viaţă  de  câine, 
dormind  în  camere  neîncălzite,  şi  trăind  din  micul  ajutor  pe  care-1  primea  dela 
familia  lui. 

A  făcut  cerere  de  emigrare,  iar  autorităţile  ca  să  scape  de  o  victimă  incomodă, 
care,  prin  orbirea  lui  reprezenta  o  stare  de  permanentă  punere  sub  acuzare  a 
regimului  barbar,  i-au  eliberat  paşaport.  Căsătorindu-se  între  timp,  a  putut  să 
părăsească  ţara  cu  soţia  lui  şi  să  se  stabilească  în  Elveţia.  Primit  la  Geneva  cu 
deosebită  atenţie  de  către  autorităţile  federale  şi  reprezentanţii  ONU-lui,  a  căpătat 
azil  politic  în  această  ţară  şi  s'a  stabilit  la  Lugano. 

A  murit  din  cauza  unei  congestii  cerebrale  şi  a  fost  înmormântat  în  cimitirul 
acestui  oraş. 

Camaradul  Crudu  avea  mai  multe  lucrări  istorice  şi  filozofice  asupra  României, 
mişcării  legionare  şi  cauzele  pierderii  războiului  de  Hitler.  Este  regretabil  că 
timpul  nu  i-a  îngăduit  să  termine  aceste  lucrări.  Soţiei  lui,  Doamnei  Lucia  Crudu,  îi 
împărtăşim  adânca  noastră  durere  şi  speranţa  că  Dumnezeu  o  va  ajuta  să  suporte 
această  teribilă  lovitură.  Mişcarea  Legionară  nu  va  uita  devotamentul  cu  care  l-a 
îngrijit  până  în  ultima  clipă  pe  acest  fruntaş  al  generaţiei  noastre. 

A  XLIIII-a  Comemorare  a  morţii  Căpitanului 

“Ţara  şi  Exilul” 

în  toate  centrele  româneşti,  ziua  morţii  Căpitanului  a  fost  comemoraţă  cu 
aceeaşi  evlavie  şi  adâncă  aducere  aminte. 

Marea  crimă  nu  e  ispăşită  nici  acuma,  pentrucă  dela  acest  act  nefast  se  trage 
toată  nenorocirea  poporului  românesc. 

Corneliu  Codreanu  a  fost  o  piatră  de  hotar  în  istoria  României  contemporane, 
"sabie  între  două  lumi",  cum  l-a  caracterizat  Ion  Banea.  A  dat  permanent  semnalul 
de  alarmă  asupra  primejdiei  din  răsărit,  încă  de  când  era  la  liceu. 

Consfătuirea  din  pădurea  Dobrinei  i-a  prefigurat  toată  viaţa  lui.  Pentru  această 
luciditate  politică,  a  fost  prigonit  de  toate  partidele  şi  regimurile,  până  ce  Regele 
Carol,  prizonier  al  camarilei,  şi-a  dat  consimţământul  să  fie  ucis.  Ordinul  venise 
dela  Internaţionala  Comunistă,  via  Elena  Lupescu. 

Dar  Legiunea  lui  n'a  putut  fi  doborîtă.  Alte  şi  alte  vlăstare  de  români  au  lust  locul 
celor  ucişi  de  prigonitori.  Până  azi  în  ţară  numele  Căpitanului  se  rosteşte  an  de  an 
cu  veneraţie,  iar  în  exil,  de  30  Noembrie,  legionarii  şi  prietenii  lor  se  adună  în  jurul 
Altarelor  pentru  a  se  ruga  pentru  odihna  lui  sufletească. 

La  Madrid  slujba  de  pomenire  a  fost  săvârşită  în  28  Noembrie,  la  Biserica 
Grecească,  de  către  preotul  Dimitrie  Tsiampalis,  iar  răspunsurile  au  fost  date  de 
camaradul  Bozoşan.  Au  participat  legionarii  din  garnizoană,  sub  conducerea 
Inginerului  Şorici  şi  numeroşi  membrii  ai  coloniei  româneşti  din  Madrid.  S'a 
remarcat  prezenţa  Dlui  Ministru  Nicolae  Dimitrescu,  a  Dlui  Horia  Sima, 


Nicolae  Niţă  ■fr 


785 


Comandantul  Mişcării  Legionare,  a  Dior  Gheorghe  Costea,  Georgel  Demetrescu  şi 
Traian  Popescu. 

La  Paris,  la  convocarea  Preotului  Boldeanu,  Superiorul  Bisericii  Ortodoxe,  au 
asistst  la  parastas  un  mare  număr  de  legionari  şi  membrii  ai  Comunităţii  Române 
din  Franţa. 

La  Linz,  în  28  Noembrie,  s'au  concentrat  un  mare  număr  de  români  pentru  a 
asista  la  slujba  de  pomenire  a  Căpitanului,  Nicadorilor  şi  Decemvirilor.  Slujba  a 
fost  celebrată  de  Preotul  ortodox  Harold  Makk,  asistat  de  Dl  Iosif  Zimmerman. 

După  parastas,  asistenţii  s'au  adunat  în  sala  unui  restaurant  din  localitate,  unde 
camaradul  Mailat  a  rostit  cuvântarea  comemorativă. 

Cu  acest  prilej,  legionarii  şi  românii  veniţi  la  Linz  au  închinat  un  moment  de 
reculegere  şi  Preotului  Petre  Cojocaru,  care  se  află  îngropat  nu  departe,  în 
cimitirul  din  Leonding.  Preotul  Makk  a  rostit  o  rugăciune  şi  s'a  depus  un  buchet 
de  flori.  Duhovnicul  Petru  Cojocaru  a  servit  cu  rangul  de  Căpitan  în  armata 
naţională.  La  sfârşitul  războiului  a  fost  internat  într'un  lagăr  de  prizonieri  la 
Leonding  şi  şi-a  găsit  sfârşitul,  când  mergea  pe  şosea,  fiind  călcat  de  o  maşină 
militară. 

La  Sao  Paulo,  legionarii  au  organizat  un  parastas  la  Biserica  Siriană. 

în  Brazilia,  Biblioteca  "Satul",  de  sub  conducerea  Profesorului  Paulescu,  a  făcut 
slujba  de  pomenire  a  Căpitanului  la  Biserica  Grecească  din  Brasilia,  capitala 
Braziliei. 

La  Detroit,  credincioşii  s'au  adunat  la  Biserica  Sf.  Nicolae,  unde  Preotul  Dumitru 
Mihăescu  a  celebrat  serviciul  religios  şi  apoi  pomenirea  Căpitanului,  a  Nicadorilor 
şi  a  Decemvirilor.  în  numeroase  centre  din  America  şi  Canada,  ziua  asasinării 
Căpitanului  a  fost  comemorată  cu  slujbe  religioase,  şedinţe  şi  cuvântări. 

DUPĂ  ROADE  SE  CUNOAŞTE  POMUL  226 


de  Horia  SIMA 

E  un  citat  din  Sfânta  Scriptură,  care  se  potriveşte  şi  realităţilor  româneşti  dintre 
cele  două  războaie.  Abia  a  început  mişcarea  studenţească  de  renaştere  naţională 
în  1922,  şi  autorităţile  s'au  năpustit  cu  toate  puterile  asupra  ei,  pentru  a  o  nimici 
în  faşe,  episod  care  s'a  încheiat  cu  împuşcarea  lui  Manciu  şi  strălucita  achitare  a 
studentului  Corneliu  Zelea  Codreanu  la  Turnu  Severin.  Era  pe  atunci  la  putere 
partidul  liberal.  Acesta  îşi  uitase  că  România  trimisese  trupele  ca  să  înăbuşe 
revoluţia  comunistă  a  lui  Bela  Kun  din  Ungaria,  şi  că  la  răsărit  comunismul 
biruise,  încorporându-se  în  Uniunea  Sovietică.  Primejdia  era  latentă,  dar  se  putea 
actualiza  oricând  cu  o  nouă  invazie  de  peste  Nistru.  Tineretul  dela  1922  nu  era 
decât  glasul  conştiinţei  naţionale,  care  dădea  continuu  alarma  asupra  acţiunii 
subversive  a  agenţilor  comunişti  din  mijlocul  poporului  nostru.  în  loc  ca  guvernul 
să-şi  intensifice  vigilenţa  asupra  oamenilor  Moscovei,  s'a  concentrat  asupra 
acelora  cari  reprezentau  digul  de  apărare  al  românismului. 

Toate  partidele  au  urmat  aceeaşi  cale  fatală,  inclusiv  partidul  Naţional -Ţărănesc 
în  1931.  Cu  rezultatul  că,  la  adăpostul  partidelor,  agenţii  Moscovei  au  ajuns  în 


226  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXI,  Nr.  5-6,  Martie  -  Aprilie  1985. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


786 


posturi  înalte  de  răspundere  în  Stat,  de  unde  dirijau  represiunea  anti-naţionalistă. 
Cu  partidele,  s'a  făcut  primul  pas  spre  biruinţa  comunismului  în  România.  Ele  au 
deschis  calea  acestei  biruinţe,  împiedecând  curentul  naţionalist  să  pătrundă  în 
Stat  şi  să-l  purifice  de  miasmele  bolşevice. 

Domnia  Regelui  Carol  II  a  început  sub  cele  mai  promiţătoare  speranţe.  Corneliu 
Zelea  Codreanu  şi  studenţimea  română-creştină  au  salutat  cu  manifestaţii  de 
bucurie  urcarea  pe  tron  a  Suveranului.  Pentruca  apoi  în  scurtă  vreme  să  se 
desvăluie  duplicitatea  Regelui  Carol.  Acesta  era  arvunit  încă  din  timpul  exilului 
său  la  Paris  Internaţionalei  Comuniste.  El  a  lucrat  sistematic  în  cei  zece  ani  de 
domnie  la  distrugerea  partidelor  şi  apoi  la  lichidarea  mişcării  legionare.  După 
masacrele  ce  le-a  săvârşit  în  30  Noembrie  1938  şi  21  Septembrie  1939,  a  cules 
roadele  din  vara  anului  1940,  când  România  a  fost  ciopârţită  de  vecinii  ei,  Ruşi, 
Unguri  şi  Bulgari.  A  plecat  depe  tron  în  6  Septembrie  1940,  lăsând  în  urmă 
mormintele  nevinovate  ale  unei  generaţii. 

Şi  conducerea  Generalului  Antonescu  a  început  sub  cele  mai  frumoase  auspicii. 
O  ţară  renăştea  la  viaţă  şi  încredere,  după  teribileie  pierderi  teritoriale  suferite. 

Totul  părea  să  prevestească  o  eră  de  recuperare  naţională  prin  cooperarea 
Legiunii  cu  acest  brav  ostaş.  Dar  demonul  invidiei  îl  rodea.  Prelucrat  de  nefastul 
său  anturaj  şi  încurajat  dela  Berlin,  a  făcut  şi  el  pasul  fatal  al  ruperii  de  mişcare. 
Dar  nu  s'a  mulţumit  cu  înlăturarea  ei  dela  putere,  ci  şi-a  încordat  toată  voinţa  ca 
să  o  distrugă.  Un  trist  episod  al  războiului  din  răsărit.  Când  porţi  un  războiu 
ideologic,  de  proporţii  epocale,  niciun  om  cu  scaun  la  cap  nu  se  apucă  să  omoare 
tineretul  naţionalist  al  ţării,  pe  sacrificiile  şi  mormintele  căruia  s'a  ridicat  la 
putere. 

Şi  roadele  acestui  act  de  nebunie  s'au  văzut.  Statul  pe  care  voia  să-l  salveze,  golit 
de  substanţa  naţională,  a  devenit  pradă  uşoară  a  forţelor  subversiunii  comuniste, 
iar  bietul  general  a  poposit  în  safe-ul  Palatului  Regal,  înainte  de  a  lua  calea  fără 
întoarcere  spre  Liublianka  dela  Moscova. 

Oamenii  dela  23  August  au  crezut  că  prin  debarasarea  de  General  şi  schimbul 
frontului,  întorcând  armele  contra  fostului  aliot,  vor  cuceri  aplauzele  Aliaţilor, 
inclusiv  ale  Ruşilor.  Incontestabil  că  meritele  lor  sunt  mari  din  perspectiva 
sovietică,  dar  răsplata  ce-o  aşteptau  nu  le-a  venit.  Statul  Naţional  s'a  prăbuşit,  iar 
corifeii  dela  23  August  au  luat  unul  după  altul  calea  închisorilor,  sperând  până  în 
ultima  clipă  într'o  intervenţie  a  aliaţilor  din  apus.  Dar  aceştia  erau  legaţi  de  Stalin, 
prin  pactele  dela  Teheran  si  Yalta,  care-i  concedau  acestuia  mână  liberă  în  Europa 
de  Răsărit. 

în  sfârşit,  din  Decembrie  1947,  s'a  instaurat  comunismul  fără  mască.  Monarhia, 
ultimul  vestigiu  al  vechei  Românii,  a  dispărut  şi  ea  odată  cu  plecarea  Regelui 
Mihai  peste  graniţă.  De  atunci  şi  până  astăzi,  nu  s'a  auzit  din  partea  noilor  stăpâni 
ai  României  decât  declaraţii  grandilocvente  în  favoarea  maselor  populare,  a 
poporului  muncitor,  a  ţărănimii  şi  muncitorimii,  uniţi  de  acuma  într'o  sacră  frăţie, 
pentru  a  ridica  nivelul  de  traiu  al  omului.  Şi  dacă  privim  în  urma  celor  patru 
decade  de  dominaţie  comunistă,  nu  descoperim  decât  aceeaşi  dâră  de  sânge  şi 
moarte,  extinsă  acuma  pe  aria  întregului  popor.  N'a  fost  familie  de  român  care  să 
nu  fi  suferit  în  carnea  şi  sângele  ei. 


Nicolae  Niţă 


787 


Nivelul  de  traiu  a  ajuns  atât  de  jos,  încât  se  apropie  de  acela  al  omului  din 
caverne.  Fără  căldură,  fără  lumină,  fără  alimente,  iar  pe  deasupra  lui  tronând 
câteva  mii  de  privilegiaţi  ai  partidului,  cari  se  bucură  de  o  existenţă  luxuriantă. 

"După  roade  se  cunoaşte  pomul".  Raiul  comunist  a  devenit  iadul  pe  pământ. 

ÎN  MEMORIA  LUI  NICU  IANCU  PĂLTINI Ş ANU  22? 

Schiţă  biografică  asupra  activităţii  lui  literare 

“Ţara  şi  Exilul ” 

A  început  să  scrie  şi  publica  poezii  în  1926. 

Şi-a  făcut  debutul  în  paginile  ziarului  "Gazeta  Transilvaniei"  din  Braşov,  "Foaia 
Poporului"  şi  "Cuvântul  Poporului"  din  Sibiu. 

A  colaborat  apoi  la  revista  "Ruguri"  a  lui  Al.  Nicorescu  şi  la  "Universul"  (pagina 
"Din  Duminică  în  Duminică).  în  cunoscuta  revistă  "Puiul  Calicului"  a  lui  Ilie 
Măgeanu,  a  publicat  o  satiră  (sub  pseudonimul  Vlad  Ţepeş),  biciuind  moravurile 
politicianiste  depe  vremea  aceea. 

încurajat  de  Constanţa  Hodoş  şi  Ion  Gorun,  cu  care  se  întâlnea  în  Bucureşti,  se 
hotărăşte  a  scoate  -  în  proprie  editură  -  primul  volum  de  versuri,  intitulat  "Raze 
de  Lună"  (1929).  Se  bucură  de  o  seamă  de  recenzii  elogioase,  semnate  de  Camil 
Petrescu,  George  Popa,  I.  Lazăr  şi  alţii.  Brătescu  Voineşti  şi  Liviu  Rebreanu  îl 
încurajază  a  publica  nuvela  "Fata  Pădurarului"  şi  romanul  "Sonia".  încercările  la 
câteva  edituri,  lipsite  de  rezultat,  îl  descurajează.  Renunţă.  Cele  două  manuscrise 
apreciate,  mai  ales  de  Liviu  Rebreanu,  n'au  văzut  lumina  tiparului  până  în  ziua  de 
astăzi. 

...împreună  cu  Mihail  Axente,  George  Popa,  I.  Copilu  Cheatră  şi  alţi  poeţi  tineri, 
fundează  la  Mediaş,  revista  literară  "Lanuri",  la  care  colaborează  cu  versuri  şi 
proză. 

în  "Sibiul"  (foileton)  a  publicat  mai  cu  seamă  nuvele  ("Angela"  ş.a.),  precum  şi 
două  schiţe  umoristice  de  deosebit  răsunet:  "Sala  15"  şi  "Moş  Ion  Tăpălagă  la 
judecată". 

Cam  în  acelaşi  timp  colaborează  la  "Gazeta  Hunedoarei"  cu  scurte  povestiri  de 
drumeţie  ("Munţii  noştri", '"Pe  cărări  carpatine"). 

Cunoscător  al  limbii  şi  literaturii  germane,  a  scris  şi  publicat  versuri  şi  în 
această  limbă  ("Elfi","Durch  den  Fichtenhain..."  etc.) 

în  fragedă  tinereţe,  ca  elev  de  liceu,  participă  la  un  concurs  de  poezie  organizat 
de  liceele  germane  din  România,  obţinând  premiul  al  2-lea. 

în  exil  scoate  în  Sao-Paulo  (Brazilia),  revista  "Căminul.  Colaborează  în  acelaşi 
timp  cu  versuri  la  revistele  "înşir'te  Mărgărite"  a  lui  I.  G.  Dimitriu  (Rio  de 
Janeiro),  "Vers"  a  lui  Nicolae  Novac  (Chicago),  "Carpaţii"  (Madrid),  "Revista 
Scriitorilor  Români"  (Miinchen)  şi  "Drum"  din  Mexico. 

Colaborează  deasemeni  (cu  diverse  articole)  la  revista"Dacia"  (Rio  de  Janeiro) 
şi,  în  limba  portugheză  la  "Tribuna  Latina"  (Sao-Paulo). 

în  ultimii  ani  s'a  dedicat  mai  mult  traducerilor.  A  tradus  din  poezia  germană, 
din  cea  reto-romană  şi  din  lirica  clasică  şi  contemporană  braziliană. 


227  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXI,  Nr.  5-6,  Martie  -  Aprilie  1985. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


788 


O  SINGURĂ  GENERAŢIE  228 


de  Horia  SIMA 

în  publicistica  exilului  românesc,  apar  din  când  în  când  comentarii  privitor  la 
deosebirile  ce  se  observă  între  generaţiile  componente  ale  acestui  exil,  deosebiri 
inerente  şi  inevitabile,  provocate  de  grămada  anilor  cari  s'au  scurs. 

Fără  îndoială  că  există  un  grăunte  de  adevăr  în  aceste  consideraţii  asupra 
modului  deosebit  de  orientare  al  noilor  generaţii,  poposite  în  Occident,  faţă  de 
bătrânii  cari  i-au  precedat,  dar  a  le  exagera,  a  le  da  o  amploare  istorică,  a  le  atribui 
un  caracter  esenţial  şi  ireversibil,  este  o  eroare  de  perspectivă,  care  ar  altera  însăşi 
bazele  de  existenţă  ale  neamului  nostru. 

Pentru  a  ne  pronunţa  asupra  acestei  probleme,  trebue  să  plecăm  dela  faptul 
simplu  şi  elementar  al  ideii  de  generaţie,  ce  este  o  generaţie,  căutând  să  o  definim 
şi  să-i  descoperim  sensul  real.  Din  punct  de  vedere  biologic,  o  generaţie  nouă  ar 
apărea  cam  odată  la  15  -  20  de  ani  în  viaţa  unui  neam.  E  vorba  de  tineretul  care  se 
naşte  şi  creşte  în  decursul  acestui  interval  de  timp.  Dar  o  naţiune  nu  este  numai  o 
structură  biologică,  cu  rândurile  de  oameni  cari  se  nasc  şi  mor.  Este  ceva  mai  mult. 
Este  o  entitate  istorico-spirituală.  O  naţiune  este  înzestrată  cu  un  suflet  colectiv,  cu 
o  conştiinţă  proprie,  care  se  propagă  dincolo  de  ritmul  biologic  al  vieţii  şi 
dăinueşte  peste  veacuri.  Este  acel  ceva  care  determină  pe  unul  să  spună  că  e  român 
sau  neamţ  sau  francez.  Acest  factor  colectiv  provoacă  procesul  de  diferenţiere  al 
naţiunilor  şi  le  defineşte  personalitatea.  Din  această  imagine  interioară  a 
naţiunilor  răsare  şi  cultura  naţională.  Şi  atunci  mai  logic  ni  se  pare  şi  mai  conform 
cu  realitatea  să  definim  ideea  de  generaţie  în  funcţie  de  geniul  particular  al  fiecărei 
naţiuni,  în  funcţie  de  ethosul  ei. 

în  cadrul  desfăşurării  milenare  a  unei  naţiuni,  care  implică  Istoria,  Cultura  şi 
Limba  ei,  fiecare  generaţie  este  chemată  să-şi  aducă  aportul  ei  creator.  Este  o 
zestre  spirituală  colectivă,  care  trebue  adâncită,  completată  şi  dotată  cu  noi  opere. 
Această  acţiune  de  revizuire  şi  înnoire  a  patrimoniului  spiritual  străbun,  este 
ceeace  se  cheamă  misiunea  naţională  a  unei  generaţii.  Şi  atunci,  în  funcţie  de 
menirea  ce-i  revine  unei  generaţii  în  viaţa  mare  a  neamului,  trebue  să-i  fixăm  şi 
conturul  ei  istoric.  Pentru  a  defini  o  generaţie,  trebue  în  prealabil  să  cercetăm  şi  să 
descoperim  care  e  menirea,  ei  din  perspectiva  eternităţii  neamului,  în  timpul  ce-i 
dat  să  trăiască.  Ce  rost  e  chemată  să  îndeplinească  o  generaţie  în  cadrul  istorico- 
cultural  al  epocei  în  care  apare. 

Şi  atunci  vom  ajunge  la  concluzia  că  criteriul  biologic  e  depăşit.  Din  această 
perspectivă,  prin  generaţie  înţelegem  apariţia  unei  tensiuni  creatoare  în  sânul  unei 
naţiuni,  care  urmăreşte  realizarea  unui  anumit  obiectiv.  Această  tensiune  nu  se 
stinge  şi  nu  dispare  până  ce  obiectivul  care  i-a  dat  naştere  n'a  fost  îndeplinit.  De 
obiceiu,  obiectivul  este  atât  de  important  şi  greu  de  atins,  încât  reclamă  efortul 
continuu  al  unui  şir  de  generaţii,  privite  sub  aspect  biologic.  Ca  să  dăm  un 
exemplu  din  istoria  noastră  modernă.  Cu  generaţia  dela  1848,  apare  în  viaţa 
neamului  nostru  un  obiectiv  nou,  nemaiîntâlnit  până  atunci  ca  energie  colectivă, 
capabil  să  răscolească  mulţimile  româneşti:  ideia  unităţii  naţionale.  Peste 


228  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXI,  Nr.  11-12,  Septembrie-Octombrie  1985. 


Nicolae  Niţă 


789 


fragmentările  teritoriale  de  atunci,  oamenii  politici  dela  1848  şi  cu  ei  scriitorii, 
poeţii  şi  vizionarii  epocei,  proclamau  că  formăm  un  singur  popor  şi  că  trebue  să  ne 
unim  pentru  a  forma  şi  un  singur  Stat.  Dintr'odată  naţiunea  şi-a  revăzut  rostul 
existenţei  ei  limpezit.  A  apărut  obiectivul,  ca  o  mană  cerească,  devenind  aspiraţia 
supremă  a  tuturor  Românilor  din  toate  provinciile. 

Dar  realizarea  ideii  de  unitate  naţională  nu  se  putea  împlini  de  azi  pe  mâine,  din 
cauza  împrejurărilor  istorice  adverse.  Ea  reclama  efortul  continuu  şi  de  lungă 
durată  al  mai  multor  generaţii  fizice.  Lucrul  lăsat  neisprăvit  de  una  trebuia 
continuat  de  alta,  până  ce  fericita  generaţie  dela  1918  a  trăit  momentul  splendid  al 
întregirii  teritoriale  a  neamului. 

Revenid  la  definiţia  unei  generaţii  putem  spune,  fără  a  greşi,  că  dela  1848  până 
la  1918,  n'a  existat  decât  o  singură  generaţie  românească,  generaţia  unităţii 
naţionale,  pentrucă  aspiraţiile  tuturor  rândurilor  de  oameni  ce  s'au  scurs  în 
această  perioadă  de  timp,  au  fost  absorbite  de  idealul  întregirii  ţărilor  româneşti 
sub  o  singură  stăpânire.  Fără  îndoială  că  vom  descoperi  deosebiri  de  nuanţe,  de 
stil,  de  mentalitate,  de  concepţii  dela  o  generaţie  la  alta,  în  acest  interval  de  timp, 
dar  toate  aceste  diferenţieri  n'au  putut  altera  măreţul  obiectiv  al  reunirii  tuturor 
Românilor  într'o  ţară  liberă. 

Trebue  să  facem  un  efort  asemănător  de  gândire,  pentru  a  înţelege  rostul 
generaţiilor  din  exil,  eşalonate  pe  vârste  biologice.  Toate  deosebirile  ce  pot  exista 
între  ele  se  estompează  în  faţa  unui  obiectiv  superior,  care  le  uneşte  pe  toate: 
libertatea  naţională.  Generaţia  dela  1848  până  la  1918  poartă  un  singur  nume: 
generaţia  unităţii  naţionale. 

Actualele  generaţii  din  exil,  ca  să  nu  mai  vorbim  de  cele  din  ţară,  fiind  cu  toate 
tributare  silniciei  ce-o  suferă  patria  lor  din  cauza  ocupaţiei  bolşevice,  nu  pot  avea  o 
altă  aspiraţie  mai  înaltă  decât  să-şi  vadă  ţara  lor  scăpată  de  jugul  strein.  De  aceea, 
pe  drept  cuvânt,  aceste  generaţii,  cu  corespondentul  lor  din  ţară,  trebue  chemate, 
dela  bătrânii  de  80  de  ani  până  la  tinerii  de  15  ani,  în  bloc  şi  fără  nicio  ruptură 
între  ele,  "generaţia  libertăţii  naţionale". 

Vechii  refugiaţi  s'au  izbit,  desigur,  în  contactele  lor  cu  noii  pribegi  de  anumite 
"diferente  "  de  generaţie.  Se  plâng  că  nu  sunt  înţeleşi,  că  lupta  de  eliberare  ce-o 
poartă  de  40  de  ani  nu  stârneşte  ecoul  cuvenit,  că  noii  veniţi  au  tendinţe 
pragmatice  şi  utilitare,  urmărind  exclusiv  să  se  aranjeze  material  şi  să  dispară  fără 
urme  în  bunăstarea  ce  le-o  oferă  societatea  de  consum. 

Fără  îndoială  că  această  orientate  exclusivă  spre  scopurile  practice  ale  vieţii,  în 
mijlocul  unei  lumi  streine,  este  dăunătoare  luptei  de  eliberare  şi  favorizează  pe 
inamic.  Dacă  noii  refugiaţi  nu  simt  chemarea  patriei  însângerate,  şi  nu  îngroaşe  cu 
potenţialul  lor  rândurile  vechilor  luptători,  atunci  eficacitatea  exilului  va  slăbi  şi 
dominaţia  sovietică  se  va  consolida  în  România.  Cu  alte  cuvinte,  orice  nou  refugiat 
care  se  asimilează  mediului  strein  în  care  a  poposit,  întorcându-şi  capul  dela  jalea 
şi  durerea  neamului  său  robit,  se  converteşte  într'un  aliat  tacit  al  bolşevismului.  E 
ca  un  soldat  care  dezertează  din  luptă,  lăsând  fără  veghe  o  porţiune  din  frontul  ce 
i-a  fost  încredinţat  si  care  trebueşte  apărat. 

Dar  problema  relaţiilor  dintre  vechii  şi  noii  refugiaţi  mai  are  şi  un  alt  aspect, 
care  nu  trebue  trecut  cu  vederea.  Noii  refugiaţi  au  trăit,  din  fragedă  copilărie,  sub 
presiunea  sistemului  educativ  comunist,  care  le-a  stâlcit  sufletele,  din  forma  lor 
originară.  Există  un  suflet  al  neamului,  pe  care-1  posedăm  fiecare  dintre  noi.  Acest 
suflet  al  neamului,  această  forţă  spirituală  din  noi,  ce  ne  leagă  de  şirurile  de 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


790 


străbuni,  a  fost  declarat  inamicul  N°  l  al  comunismului  şi  combătut  cu  toate 
mijloacele  de  care  dispune  un  Stat  totalitar.  Niciun  compartiment  al  vieţii 
naţionale  n'a  scăpat  teafăr  de  atacurile  repetate  şi  continue  ale  educaţiei  ateo- 
marxiste.  Dumnezeu,  patrie,  familie,  cultură,  rânduială  omenească,  toate  au  fost 
degradate,  călcate  în  picioare  şi  asvârlite  în  coşul  rebuturilor  istorice,  pentru  a  face 
loc  unicelor  "  adevăruri "  admise,  aberaţiilor  ateo-marxiste. 

Pe  lungă  durată,  evident  că  sistemul  educativ  comunist  produce  anumite  efecte, 
lasă  anumite  urme,  în  sufletul  noilor  vlăstare.  Din  cauza  închiderii  ermetice  a 
frontierelor,  tinerii  de  acasă  nu  au  termeni  comparativi,  nu  posedă  cultura 
necesară  ca  să  deosebească  adevărul  de  minciună.  Se  ivesc  deviaţii  de  gândire,  de 
concepţie,  de  mentalitate,  cari  nu  separă  numai  o  generaţie  de  alta,  dar  alterează 
chiar  dela  rădăcină,  însuşi  tipul  de  Român.  Ceeace  este  mai  grav,  deoarece 
diferenţele  normale  între  generaţii  se  pot  corecta,  în  timp  ce  falsificarea  substanţei 
naţionale,  a  tipului  de  român,  poate  duce  la  rezultate  funeste,  la  înstrăinarea  noilor 
generaţii  chiar  de  viaţa  milenară  a  neamului,  întruchipată  în  ethosul  lui. 

în  consecinţă,  problema  relaţiilor  dintre  vechii  şi  noii  refugiaţi  trebue  tratată  cu 
multă  gingăşie.  Trebue  făcut  un  efort  comun,  de  ambele  părţi,  pentru  a  se  risipi 
neînţelegerile  şi  a  se  ajunge  la  integrarea  noilor  generaţii  de  pribegi  în  frontul  larg 
al  neamului.  Tinerii  refugiaţi  trebue  să  înţeleagă  că  au  fost  victimele  unui  sistem 
educativ  barbar,  a  cărui  ţintă  principală  este  atrofierea  sentimentului  naţional, 
până  la  punctul  când  se  produce  ruptura  de  naţiunea  din  care  fac  parte.  Ei  trebue 
să  se  scuture,  ajunşi  în  lumea  liberă,  de  sgura  ateo-marxistă,  care  s'a  aşezat  peste 
puritatea  iniţială  a  suftetului  lor  şi  să-şi  recâştige  în  toată  plenitudinea  identitatea 
naţională  daco-romană. 

Dela  1944  şi  până  astăzi,  nu  există  decât  o  singură  generaţie  în  ţară  şi  în  exil  : 
GENERAŢIA  LIBERTĂŢII  NAŢIONALE.  Aşa  cum  proclamă  unul  din  cunoscutele 
imnuri  româneşti,  "De  prin  străinele  meleaguri": 

"Un  drum  avem  peste  morminte, 

Un  steag  ne-acopere  pe  toţi. " 

E  steagul  libertăţii  naţionale... 

DIN  EXIL 

Comitetul  1000.  Reluarea  unui  apel. 

“Ţara  şi  Exilul” 

în  anul  1979,  Dl  Horia  Sima  a  făcut  un  apel  către  toată  suflarea  românească  din 
exil  pentru  a  se  înscrie  în  Comitetul  de  1000.  Reproducem  o  parte  din  acest  apel, 
pentru  a  înţelege  şi  noii  veniţi  rostul  acestei  Comitet  şi  necesităţile  ce  i-au  dat 
viaţă. 

Fraţi  Români, 

în  primii  ani  de  existenţă  ai  mişcării,  când  tinerii  cari  s'au  înrolat 
sub  comanda  Căpitanului  erau  atât  de  săraci  încât  nu  puteau  aduna 
împreună  banii  trebuincioşi  pentru  purtarea  corespondenţei 
organizaţiei.  Corneliu  Zelea  Codreanu  a  avut  ideea  să  înfiinţeze  un 


Nicolae  Niţă 


791 


Comitet  de  1000,  constituit  din  simpatizanţi  şi  prieteni  ai  mişcării 
care,  prin  contribuţia  lor  benevolă,  să  susţină  activităţile  Legiunii. 

Astăzi,  la  un  interval  de  50  de  ani  dela  acele  timpuri  eroice,  ne 
găsim  într'o  situaţie  asemănătoare.  Luptăm  contra  aceluiaşi  duşman 
şi  în  condiţii  materiale  tot  atât  de  grele.  Cu  o  deosebire  de 
perspectivă. 

Atunci  eram  la  începuturile  unei  lupte,  plini  de  speranţe  într’un 
viitor  mai  bun  pentru  neamul  nostru  obidit.  Acuma,  am  putea  zice, 
ne  găsim  la  sfârşit  de  epocă  pentru  istoria  Europei  şi  a  întregului 
Occident.  Mari  frământări  brăzdează  cerul  omenirii.  Se  apropie 
vertiginos  momentul  când  se  va  hotărî  soarta  lumii  întregi.  Barbaria 
comunistă  invadează  ţară  după  ţară  şi  popor  după  popor, 
împlântând  tirania  ei  feroce  peste  hecatombe  de  vieţi  omeneşti.  în 
faţa  acestei  ofensive  necruţătoare,  care-şi  urmează  cu  o  consecvenţă 
de  fier  planul  de  dominaţie  mondială,  Occidentul  nici  după  30  de 
ani  de  tragice  experienţe  nu  este  capabil  să-şi  strângă  rândurile 
pentru  a  opune  o  rezistenţă  eficace  avalanşei  bolşevice... 

Mişcarea  Legionară,  în  virtutea  trecutului  ei  de  luptă  contra 
comunismului,  de  peste  50  de  ani,  participă  la  această  mişcare  de 
trezire  a  lumii  libere,  cu  scopul  să  se  ajungă  în  final  la  o  unitate  de 
acţiune  contra  Moscovei.  Fără  să  ne  sperie  cuvântul,  noi  credem  că 
este  necesară  o  Cruciadă  contra  comunismului,  care  să  înceapă  de 
aici  din  Occident,  care  să  mobilizeze  toate  forţele  sănătoase  ale  lumii 
şi  care  să  se  prelungească  apoi  dincolo  de  cortina  de  fier,  până  ce 
ameninţarea  moscovită  va  fi  redusă  la  o  expresie  inofensivă. 
Dumnezeu  însuşi  va  ocroti  din  cer  această  întreprindere  şi  o  va  duce 
la  biruinţă. 

Alături  de  mii  şi  mii  de  camarazi  din  toate  naţiunile  ne  străduim 
să  cerem,  prin  acţiunea  noastră  politică  şi  prin  propaganda  noastră, 
un  climat  de  renaştere  a  încrederii  şi  a  virtuţilor  eroice  din  Occident, 
care  să  facă  posibilă  realizarea  unui  front  anticomunist  mondial... 

Până  acuma  ne-am  menţinut  exclusiv  din  micile  cotizaţii  ale 
organizaţiei  noastre,  iar  editura  noastră,  graţie  vânzării  cărţilor 
publicate  de  noi.  De  astădată  însă  ne  aflăm  în  faţa  unor  probleme 
mult  mai  dificile,  pe  care  modestele  noastre  contribuţii  nu  le  mai  pot 
acoperi.  Efortul  ce  ni  se  cere  depăşeşte  resursele  de  care  dispunem. 
E  vorba  de  călătorii  lungi  şi  costisitoare,  de  contacte  frecvente,  de  o 
maximă  coordonare  în  tot  ce  facem  şi  plănuim. 

M'am  folosit  de  această  lungă  expunere,  pentru  a  arăta  de  ce  am 
socotit  necesar  să  reînfiinţez  Comitetul  de  1000,  care  la  începutul 
Legiunii,  s'a  dovedit  atât  de  folositor  pentru  a  înzestra  mişcarea  cu  o 
bază  financiară. 


Dragi  români  din  exil, 

Se  cheltuiesc  atâţia  bani  de  fiecare  pe  lucruri  folositoare,  dar  şi 
mai  puţin  folositoare.  Nu  cred  că,  contribuţia  ce  v'o  cerem  acuma  cu 
înscrierea  în  Comitetul  de  1000  să  afecteze  grav  interesele  voastre. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


792 


Şi  chiar  dacă  v'aţi  simţi  stânjeniţi  într'o  formă  oarecare,  nu  trebue  să 
uitaţi  că  daţi  pentru  neam.  Nu  vă  cerem  nimic  pentru  noi,  ci  totul 
pentru  binele  ţării.  Trecutul  nostru  de  luptă  şi  intransigent  îi  este  o 
garanţie  că  banul  ce  îl  veţi  dărui  Legiunii  va  merge  acolo  unde 
trebue. 

Ştim  că  nu  toţi  puteţi  să  fiţi  în  linia  întâia  a  luptei,  dar  toţi  puteţi 
ajuta  pe  acei  cari  chiar  îşi  pun  viaţa  în  joc  pentru  Cristos,  Neam  şi 
Legiune. 

în  Comitetul  de  1000  intră  toţi  legionarii,  toţi  prietenii  şi 
simpatizanţii  mişcării  şi  toţi  acei  români  care  deşi  nu  ne  cunosc 
îndeajuns,  simt  că  Legiunea  a  rămas  ultima  speranţă  a  neamului 
încătuşat. 

Sunt  membri  ai  Comitetului  de  1000  toţi  românii  din  exil  cari  au 
contribuit  cu  suma  de  50  dolari  US,  la  susţinerea  activităţilor 
noastre  politice.  Subscriitorii  la  acest  fond  vor  primi  un  carnet  de 
membru,  denumit  "Carnetul  luptătorului  naţionalist  şi  creştin", 
fiecare  fiind  prevăzut  cu  numărul  de  ordine  şi  cu  numele 
donatorului.  Nu  se  întocmesc  liste  la  Centru,  fiind  singurul 
document  ce  există  carnetul  de  subscriitor,  ce-1  păstrează  numai 
persoana  respectivă. 

Aşa  cum  bravii  români  din  exil  au  răspuns  şi  în  alte  împrejurări 
când  ne-am  adresat  lor,  sper  că  şi  de  astădată  ne  veţi  acorda 
sprijinul  Dvoastră  pentru  o  chestiune  infinit  mai  importantă,  care 
priveşte  însăşi  existenţa  noastră  ca  neam  liber  în  lume. 

Dumnezeu  să  vă  ocrotească,  să  vă  dea  sănătate  şi  să  vă  ajute  să 
apucaţi  ziua  cea  mare,  în  care  ne  vom  întoarce  în  ţară  şi  vom  zidi  o 
Românie,  curăţită  de  toate  relele,  care  să  iasă  din  mâna  noastră  aşa 
cum  a  voit  Moţa,  "ca  soarele  sfânt  de  pe  cer". 

13  Ianuarie  1979 

Horia  Sima 

Bătălia  pentru  Comitetul  de  1000  continuă.  Rugăm  pe  cei  ce  doresc  să  se  înscrie, 
sau  fiind  înscrişi,  să  contribuie  şi  mai  departe,  să  se  adreseze  reprezentanţilor  noştri 
din  diferite  ţări. 


TENTAŢIA  ANTICRISTULUI  229 


de  Horia  SIMA 

Satana  există.  Sunt  nenumărate  mărturii  în  Vechiul  şi  Noul  Testament.  Iar 
recent,  Biserica  Catolică,  prin  glasul  autorizat  al  Cardinalului  Ratzinger,  a 
confirmat  existenţa  acestui  personagiu  supranatural  al  negaţiei  şi  al  urei. 

Satana  nu  e  decât  Lucifer,  căpetenia  îngerilor  răzvrătiţi,  care  a  fost  înfrânt  şi 
alungat  din  cer  de  spada  Arhanghelului  Mihail.  Dar  el  continuă  să  lupte  contra  lui 
Dumnezeu,  dupăce  a  pierdut  bătălia  din  cer,  căutându-şi  o  compensaţie  pe  planul 
existenţei  umane.  Lucifer  urmăreşte  să  sustragă  pe  oameni  de  sub  ascultarea  lui 


229  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXII,  Nr.  3-4,  Ianuarie-Februarie  1986. 


Nicolae  Niţă 


793 


Dumnezeu,  răscumpăraţi  prin  sângele  vărsat  de  Fiul  Său  pe  Cruce,  şi  să-i  supună 
împărăţiei  lui  întunecate.  în  acest  scop,  şi-a  făurit  o  strategie  globală,  care  durează 
de  secole  şi  care  serveşte  la  captarea  omenirii  întregi.  în  primul  rând,  atacurile  lui 
Lucifer  se  îndreaptă  contra  Bisericii  întemeiată  de  Mântuitor,  ca  entitate  colectivă, 
dar  paralel  şi  concomitent,  fiecare  individ  în  parte  este  supus  aceluiaşi  asalt 
persistent  al  puterilor  răului.  Lucifer  vrea  să  se  răzbune  pe  Dumnezeu,  arătându-i 
că  oamenii  pe  care  i-a  readus  la  sânul  Său,  nu  sunt  vrednici  de  jertfa  Celui 
Răstignit,  căci  ascultă  mai  degrabă  de  învăţăturile  lui  viclene  decât  de  poruncile 
Divine. 

Omul  nu  e  limitat  numai  la  dimensiunea  lui  psihologică,  ci  e  şi  un  templu  al  lui 
Dumnezeu,  în  care  oficiază  clipă  de  clipă  acea  pariculă  de  Divinitate  din  el,  cu  care 
suntem  înzestraţi  fiecare  dintre  noi.  Am  primit,  cum  spune  Sf.  Apostol  Pavel, 
arvuna  Duhului,  prin  care  ne  deosebim  de  dobitoace  şi  am  câştigat  harul  de  a  ne 
numi  "Fiii  lui  Dumnezeu".  Ei  bine,  contra  acestei  realităţi  spirituale  din  om, 
pecetea  originei  lui  Divine,  se  înverşunează  Satana.  El  urmăreşte  să  distrugă  eul 
spiritual  din  om,  conştiinţa  lui  superiopară,  pentru  a-1  degrada  şi  reduce  la 
facultăţile  lui  strict  psihologice,  domeniu  în  care  poate  opera  cu  mai  mare  libertate 
şi  eficacitate.  Lipsit  de  pavăza  credinţei,  de  legătura  cu  Dumnezeu,  omul  se 
rătăceşte  şi  uşor  poate  cădea  în  cursele  întinse  de  diavol. 

Operaţia  demonică  de  captare  a  oamenilor  în  sfera  puterilor  răului  se  realizează 
pe  două  planuri.  Lucifer,  principele  întunerecului,  este  o  fiinţă  spirituală,  decăzută, 
ce-i  drept,  din  atributele  lui  primordiale,  dar  nu  mai  puţin  totuşi  de  natură 
supranaturală,  ceeace-i  îngăduie  să  se  furişeze  în  conştiinţa  oamenilor, 
transmiţându-le  din  interior  idei,  sugestii,  concepţii,  impulsuri,  destinate  să  le 
întunece  mintea  şi  să-i  atragă  în  reţeaua  planurilor  lui  scelerate.  Deaceea 
rugăciunea  "Tatăl  Nostru"  se  încheie  cu  cuvintele:  "Şi  ne  izbăveşte  de  cel  viclean". 

Paralel  cu  acest  bombardament  al  sufletelor  noastre  cu  particule  satanice, 
Lucifer  a  mai  deschis  un  alt  front  de  luptă  contra  Bisericii  şi  contra  omenirii,  care 
se  desfăşoară  în  lumea  vizibilă,  în  istorie,  în  societate.  Cum  ţelul  lui  final  este  să 
domine  întreg  pământul,  Lucifer  a  inspirat  o  doctrină  politică  şi  socială  capabilă  să 
răstoarne  ordinea  naturală  a  lumii,  bazată  pe  existenţa  naţiunilor  şi  a  statelor.  Aşa 
a  luat  naştere  comunismul,  din  creierul  unor  oameni  satanizaţi,  cari  au  acceptat  să 
devină  instrumentele  lui  Lucifer,  în  schimbul  puterii  ce-o  puteau  obţine  în  lume, 
ca  urmare  a  răspândirii  acestei  ideologii  destructive  printre  popoarele  amăgite  şi 
subjugate.  Pe  ruinele  vechei  societăţi,  trebuia  să  se  ridice  "noua  societate"  care  nu 
e  altceva  decât  o  proiecţie  a  geniului  răului  în  lume  şi  care  se  caracterizează 
printr'o  distrugere  a  tuturor  valorilor  naţionale  şi  spirituale  create  de  omenire  în 
decursul  veacurilor. 

Comunismul  n'a  rămas  cantonat  în  domeniul  doctrinar,  ci  a  isbutit  să  facă  o 
spărtură  spectaculară  în  istorie.  Astăzi  avem  State  comuniste,  State  care  aplică 
această  doctrină  satanică  în  guvernarea  lor,  State  cari  au  declarat  pe  faţă  războiu 
lui  Dumnezeu  şi  tuturor  oamenilor  cari  au  rămas  credincioşi  învăţăturii  Divine. 
Mai  întâiu  Rusia  şi  apoi  toate  ţările  din  Europa  răsăriteană  au  ajuns  să  sufere 
ofensiva  descreştinării,  aplicându-li-se  sisteme  bestiale  de  anihilare  a  tot  ce  e  mare 
şi  nobil  în  om.  E  un  lucru  prea  bine  cunoscut  că  toate  regimurile  comuniste 
profesează  o  ură  mortală  creştinismului,  chiar  dacă  tactic  fac  anumite  concesii 
Bisericilor. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


794 


După  expansiunea  comunismului  în  lume,  reuşind  să  se  implanteze  pe  mai  bine 
de  o  treime  din  suprafaţa  globului,  Lucifer  dispune  de  o  nouă  armă  pentru  a 
doborî  rezistenţa  acelora  cari  se  opun  dominaţiei  lui  absolute.  Dela  această  victorie 
terestră,  fiinţa  umană  nu  e  atacată  numai  din  interior,  pe  firele  invizibile  ale 
sufletului,  ci  şi  din  exterior,  prin  formidabilele  mijloace  de  persuasiune  de  care 
dispun  Statele  totalitare  comuniste.  Se  ştie  că  o  bună  parte  din  averile  ce  le  adună 
satrapii  roşii  din  bogăţiile  şi  munca  popoarelor  robite  sunt  vărsate  în  exterior,  în 
contul  revoluţiei  comuniste  mondiale.  Prin  infiltraţii,  acţiuni  subversive,  spionaj  şi 
conspiraţie,  comunismul  câştigă  mai  mult  şi  fără  niciun  risc  decât  dacă  ar  purta  un 
războiu  deschis  şi  frontal  contra  lumii  libere.  Doar  auzim  din  când  în  când  că  un 
Stat  oarecare  sau  un  popor  s'a  prăbuşit  ca  un  castel  de  carton  sub  dictatura 
comunistă,  fiind  de  multă  vreme  ros  la  temelii  de  termitele  roşii.  Aşa  s'a  întâmplat 
în  Abisinia.  Cine  ar  fi  crezut  că  acest  popor,  de  o  profundă  religiositate,  unde 
creştinismul  datează  dela  primele  lui  veacuri,  să  devină  o  republică  sovietică  ? 

Dar  să  revenim  la  titlul  acestui  articol.  Ce-am  scris  până  acum  nu  este  decât  un 
fel  de  preambul,  pentru  a-i  explica  sensul.  Orice  individ  din  lumea  liberă,  orice 
rang  sau  poziţie  ar  ocupa  în  societate,  este  supus  astăzi  la  un  tratament  intensiv  de 
înstrăinare  a  lui  dela  convingerile  caracteristice  civilizaţiei  noastre  creştine.  Acest 
proces,  de  ruinare  a  omului,  se  realizează  pe  cele  două  căi  enunţate  în  rândurile 
anterioare:  inspiraţii  malefice  din  interior,  iar  din  exterior,  o  ofensivă  a  Statelor 
comuniste,  organizată  de  serviciile  lor,  cu  scopul  să-i  slăbească  vigilenţa  creştină  şi 
să-l  determine  să-şi  modifice  atitudinea  de  repulsie  faţă  de  regimurile  ateo- 
marxiste. 

Am  denumit  toate  aceste  otrăvuri,  preparate  şi  destinate  în  laboratorul  ideologic 
al  marxismului  şi  apoi  răspândite  în  lume  prin  aparatul  de  propagandă  şi 
subversiune  al  Statelor  comuniste,  cu  un  termen  unitar,  "Tentaţia  Anticristului", 
pentrucă  toate  servesc  să  demonstreze  popoarelor,  instituţiilor  şi  oamenilor  încă 
nesupuşi  puterii  Moscovei  că  "dracul  nu  e  chiar  aşa  de  negru  cum  se  crede",  că  se 
pot  stabili  punţi  de  înţelegere  cu  regimurile  răsăritene,  dacă  se  examinează 
"obiectiv"  situaţia  lor.  "Anticomunismul  visceral",  cum  îl  profesează  unii 
intransigenţi,  nu  ar  servi  nici  "păcii"  şi  nici  "progresului"  omenirii. 

Şi  acum  vom  trece  în  revistă,  pe  categorii,  toate  aceste  curse,  toate  aceste 
momeli,  toate  aceste  iscusite  vorbe,  pe  care  ni  le  întinde  Anticristul,  prin 
intermediul  servanţilor  lui  din  regimurile  comuniste,  fără  să  ne  dăm  suficient 
seama  de  ghimpele  ce  zace  ascuns  în  ele,  gata  să  ne  înşface  şi  să  ne  tragă  la  fund. 

I.  Tentaţia  ideologică.  Comunismul  s'a  schimbat.  Nu  mai  e  ce-a  fost  la  origini.  A 
evoluat,  devenind  mai  uman,  mai  liberal,  mai  dispus  la  concesiuni.  Când  se  adoptă 
această  atitudine,  se  confundă  tactica  comunistă  care  e  într'adevăr  foarte  elastică, 
foarte  flexibilă,  cu  principiile  comunismului,  cari  însă  rămân  inalterabile. 
Comunismul  nu  se  abate  nici  cu  un  milimetru  dela  ţelul  dominaţiei  mondiale. 

II.  Tentaţia  economică.  Cu  toate  că  avem  de-a  face  cu  regimuri  ideologice 
diferite,  relaţiile  comerciale  cu  ţările  comuniste  nu  sunt  de  dispreţuit.  Aduc 
beneficii.  Indivizii,  întreprinderile,  cât  şi  Statele,  câştigă  din  schimbul  de  mărfuri 
cu  lumea  comunistă,  uşurând  situaţia  lor  economică. 

Cei  ce  propagă  această  teză,  a  profitului  imediat,  nu  ţin  seama  de  faptul  că 
produsele  exportate  de  ţările  comuniste  se  realizează  cu  munca  de  sclav,  ceeace 
contravine  atât  moralei  creştine  cât  şi  normeloi  moderne  de  organizare  a  relaţiilor 


Nicolae  Niţă 


795 


dintre  muncitori  şi  întreprinzători.  Dar  se  mai  uită  importanţa  acestor  schimburi 
din  punct  de  vedere  strategic  şi  militar:  întreţinând  relaţii  comerciale  cu  ţările 
comuniste,  ţările  libere  ajută  la  întărirea  monstrului  bolşevic,  care,  mâine,  se  va 
năpusti  asupra  lor  devorându-le. 

III.  Tentaţia  culturală.  Se  spune  că  cultura  nu  cunoaşte  hotare.  Ea  trebue  să 
depăşească  diferenţele  ideologice  şi  să  se  propage  fără  nicio  restricţie  dela  popor  la 
popor. 

Aşa  ar  fi,  dacă  şi  reciproca  ar  fi  adevărată,  dacă  ideile  lumii  libere  s'ar  răspândi 
liber  în  sfera  comunismului,  pătrunzând  în  masele  largi  ale  poporului.  Dar,  cum 
prea  bine  se  ştie,  schimburile  culturale  cu  Occidentul  se  rezumă  la  exhibiţii 
exterioare  şi  sever  controlate,  fiind  întrerupt  orice  contact  între  populaţie  şi  "ideile 
decadente"  din  lumea  liberă.  într'adevăr,  cum  pot  comuniştii  să  accepte 
schimburile  culturale,  în  regim  de  libertate,  când  ţelul  lor  suprem  este  să  distrugă 
cultura  popoarelor  subjugate,  înlocuindu-o  cu  un  extaz  de  cultură,  extras  din 
marxism-leninism? 

IV.  Tentaţia  relaţiilor  umane.  în  lumea  liberă,  există  sute  de  mii  de  indivizi, 
milioane  chiar,  cari  au  legături  de  familie  dincolo  de  cortina  de  fier.  Argaţii 
Anticristului  sfătuesc  aceste  fiinţe,  chinuite  de  dorul  celor  rămaşi  acasă,  să  pună  o 
surdină  anticomunismului  lor,  dacă  vor  să  nu  sufere  rudele  lor  sau  să  le  vadă 
aduse  lângă  ei.  Cu  acest  procedeu  se  astupă  gura  multor  oameni  din  lumea  liberă, 
cari,  altminteri,  ar  protesta  contra  tiraniei  comuniste.  Mii  de  indivizi  sunt  scoşi  din 
luptă,  obligându-i  pe  firul  acestor  relaţii  umane,  să  adopte  o  atitudine  pasivă  faţă 
de  răufăcătorii  din  ţară. 

Omeneşte  se  înţelege  durerea  acestor  refugiaţi,  dar  pe  planul  mare  al  destinului 
unui  neam  şi  al  unei  civilizaţii,  evident  că  atitudinea  lor  favorizează  comunismul. 
Cei  aflaţi  în  ţările  comuniste  nu  suferă  ca  indivizi,  ca  familii,  ci  pentrucă  neamul 
lor  suferă.  Şi  atunci  soluţia  salvării  lor,  ca  indivizi  şi  familii,  nu  e  individuală,  ci 
globală.  Trebue  făcut  un  efort  colectiv,  ca  naţiunile  să  fie  repuse  în  drepturile  lor 
suverane.  Atunci  automat,  nu  vor  mai  fi  nici  robie,  nici  foamete,  nici  lagăre  de 
concentrare  şi  nici  asasinate. 

E  de  condamnat  atitudinea  acelor  refugiaţi  cari,  izbutind  să-şi  reunească 
familiile  lor,  nu  mai  vor  să  ştie  nimic  de  cei  din  ţară,  bucuroşi  că  pot  participa  şi  ei 
la  binefacerile  societăţii  de  consum. 

V.  Tentaţia  fricii.  Speriaţi  de  teroarea  ce  domneşte  dincolo  de  cortina  de  fier  şi 
de  propria  lor  experienţă  în  contactul  cu  regimurile  comuniste,  mulţi  oameni  liberi 
preferă  să  se  comporte  prudent  în  domeniul  politic,  pentru  a  nu  suferi  represalii, 
fie  din  partea  serviciilor  secrete  ale  ţărilor  comuniste  fie  chiar  din  partea 
tovarăşilor  din  ţările  unde  şi-au  găsit  un  cămin. 

Se  trece  cu  vederea  faptul  elementar  că  orice  debilitate  manifestată  în  Occident 
faţă  de  comunism  nu  face  decât  să  mărească  zona  lui  de  influenţă  în  lumea  liberă. 
Cei  ce  se  ascund  timoraţi  în  faţa  Anticristului,  nu  fac  decât  să  înlesnească 
pătrunderea  acestuia  în  mijlocul  naţiunilor  în  care  trăiesc.  Una  e  prudenţa,  care  e 
o  virtute  lăudabilă,  şi  cu  totul  altceva  imobilitatea  politică  în  faţa  primejdiei  din 
răsărit.  în  modul  acesta,  aceşti  super-prudenţi,  îşi  reduc  în  realitate  propria  lor 
bază  de  securitate,  căci  comunismul  înaintând,  îi  vor  întâlni  din  nou  şi  pe  ei 
readucându-i  la  sclavie. 

VI.  Tentaţia  Păcii.  Niciodată  nu  s'a  vorbit  de  pace,  de  evitarea  violenţei,  de 
înţelegerea  între  popoare,  mai  mult  ca  acuma,  când  comunismul  este  în  plină 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


796 


ascensiune  şi  dă  lovituri  sdravene  lumii  libere.  Campionii  păcii  cu  orice  preţ  nu 
văd  ce  se  petrece  dincolo  de  cortina  de  fier,  unde  popoarele  subjugate  suferă  o 
permanentă  violenţă  în  carnea  şi  sângele  lor.  Vocaţia  lor  pacifică  se  manifestă 
unilateral,  în  cadrul  lumii  libere,  şi  refuză  să  intervină  pentru  a  determina 
Moscova  să  înceteze  cu  propriile  ei  violenţe,  fie  în  teritoriile  ce  controlează,  fie  în 
afara  lor. 

Dar  se  petrece  un  lucru  şi  mai  grav.  Cristos  este  din  nou  răstignit  dincolo  de 
cortina  de  fier.  Răstignit  în  Biserica  întemeiată  de  El  care  e  supusă  la  cele  mai  mari 
prigoniri,  răstignit  în  fiecare  om  care  refuză  să  se  lepede  de  credinţa  lui,  răstignit 
în  educaţia  ce  se  dă  noilor  generaţii,  cari  sunt  crescute  în  cultul  ateo-marxismului, 
tăindu-le  calea  de  împărtăşire  cu  Dumnezeu. 

Deci  când  dincolo  de  cortina  de  fier  se  petrec  aceste  fapte  abominabile,  când 
Anticristul  deslănţuit  ca  o  fiară  apocaliptică  nu  se  fereşte  să  distrugă  tot  ce  e 
creştin,  cum  se  poate  vorbi  de  "pace"  şi  cum  de  se  găsesc  propovăduitori  ai  "păcii", 
recrutaţi  printre  creştini  şi  chiar  printre  preoţi? 

Căci  ceeace  cer  aceşti  pretinşi  creştini  nu  e  altceva  decât  să  se  roage  lui  Dum¬ 
nezeu  ca  să  se  împace  cu  Satana!  Un  fel  de  coexistenţă  pacifică  între  Cristos  şi 
Mamona!  E  posibil  de  imaginat  o  asemene  aberaţie?  Unde  e  creştinismul  din  noi? 

Aceşti  pacifişti,  aceşti  apostoli  ai  non-violenţei,  nu  sunt  decât  nişte  nişte 
trădători  ai  cauzei  lui  Dumnezeu,  vânduţi  Anticristului,  şi  singura  lor  iertare 
pentru  sacrilegiul  ce-1  săvârşesc  este  că  poate  unii  din  ei  nu  ştiu  ce  fac. 

Exilul  românesc  este  şi  el  prins  în  vârtejul  aceloraşi  multiple  tentaţii  ale 
Anticristului.  Refugiaţii  trebue  să  stea  de  veghe  pentru  nu  cădea  în  noianul  acestor 
curse  ale  diavolului,  gândindu-se  la  Neamul  din  care  se  trag,  la  Biserica  ce  i-a 
ocrotit  şi  la  viaţa  viitoare,  când  vor  da  socoteală  de  faptele  lor  pe  pământ. 

SCLAVI  REALI  ŞI  SCLAVII  POTENŢIALI  23o 


de  Horia  SIMA 

Scriitorul  rus  Maximov,  într'un  articol  publicat  în  ziarul  "Le  Quotidien  de  Paris" 
din  15  Noembrie  1985,  vorbea  de  lumea  din  Occident,  de  persoanele,  de  cercurile 
politice,  asupra  cărora  cade  răspunderea  stării  jalnice  în  care  se  găsesc  popoarele 
subjugate.  "Adevăraţii  inamici  ai  acestor  popoare,  spunea  el,  nu  sunt  nici  duşmanii 
direcţi,  adică  forţele  opresoare,  şi  nici  trădătorii  din  mijlocul  lor,  ci  indiferenţii  din 
lumea  liberă.  Acei  cari  neîmpărtăşind  soarta  lor  teribilă,  acei  cari  trăind  în 
libertate  şi  bucurându-se  de  o  viaţă  comodă,  nu-şi  mai  pun  problema  suferinţelor 
acestor  sute  de  milioane  de  sclavi.  Acei  cari  nu  se  învrednicesc  nici  măcar  să 
arunce  o  privire  de  compătimire  spre  infernul  în  care  trăesc  aceste  fiinţe  umane." 

Observaţia  lui  Maximov  este  justă.  Nu  vom  schimba  noi  lumea,  spun 
indiferenţii  din  Occident.  Problema  relaţiilor  dintre  Vest  şi  Est  nu  va  putea  fi 
resolvată  decât  de  cele  două  blocuri,  prin  războiu  sau  prin  înţelegere.  Până  atunci, 
noi  să  ne  vedem  de  afacerile  noastre  particulare  şi  să  ne  trăim  viaţa  noastră. 
Fiecare  cu  destinul  lui.  Şi  aşa  filosofează  milioane  de  oameni  din  lumea  liberă, 
desprinşi  total  de  ceeace  se  întâmplă  în  infernul  bolşevic. 


230  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXII,  Nr.  5-6,  Martie-Aprilie  1986. 


Nicolae  Niţă 


797 


E  un  fel  de  "dolce  far  niente"  politic.  Numai  că  toată  această  turmă  umană  a 
indiferenţilor  nu-şi  dă  seama  că  actuala  situaţie  mondială,  cu  cortina  de  fier  la 
mijloc,  nu  se  poate  eterniza.  Nu  o  garantează  nimeni.  Frontul  Est  -  Vest  e  fluid,  e 
în  mişcare,  şi  azi-mâine,  prin  deplasări  succesive,  comunismul  îi  poate  prinde  şi  pe 
ei  în  ghiarele  lui  devastatatoare.  Viaţa  lor  actuală  pare  satisfăcătoare,  dar  viitorul 
lor  e  incert. 

în  timp  ce  ei  visează  şi  îşi  fac  planuri  cum  să-şi  mărească  patrimoniul  lor,  în 
timp  ce  ei  dorm  molcom  şi  nu-şi  ridică  ochii  dincolo  de  acoperişul  casei  lor  sau  al 
activităţii  lor  prozaice  „inamicul  stă  de  veghe.  Şefii  comunişti  exercită  o  vigilenţă 
permanentă  asupra  frontierelor  lumii  libere  şi  unde  descoperă  un  punct  şubred 
sau  o  crăpătură  în  sistemul  ei  de  apărare,  îşi  trimit  trupele  lor  subversive,  lărgesc 
breşa  şi  subjugă  alte  popoare  şi  alte  State.  Şi  când  s'a  produs  această  ruptură,  nu 
mai  există  întoarcere.  Odată  intraţi  în  imperiul  negru  al  comunismului, 
indiferenţii  de  ieri  nu  mai  au  timp  nici  să  regrete  lipsa  lor  de  prevedere.  Se 
rostogolesc  ca  într'o  genune  fără  fund. 

Iată  unde  duce  lenevia  gândirii,  comodităţile  acumulate  şi  lipsa  de  generositate 
pentru  acei  cari  suferă  şi  mor  cu  lanţul  de  gât.  De  fapt  ceeace  indiferenţii  refuză  să 
contempleze  dincolo  de  "cortina  de  fier"  -  mizerabila  existenţă  a  sute  de  milioane 
de  sclavi  -  este  proecţia  propriei  lor  soarte  de  mâine.  Adevărata  împărţire  a 
omenirii  de  azi  nu  e  între  Est  şi  Vest,  nu  e  între  libertate  şi  tiranie,  ci  între  sclavi 
reali  şi  sclavi  potenţiali. 

Dincolo  de  cortina  de  fier,  tânjesc  sclavi  reali  sub  cnutul  bolşevismului;  dincoace 
de  cortina  de  fier,  nu  există  oameni  liberi,  cum  îşi  imaginează  indiferenţii,  ci  sclavii 
potenţiali,  adică  indivizi  destinaţi  să  fie  luaţi  mâine  în  primire  de  aparatul  bolşevic 
de  teroare.  Indiferenţii  cred  că  nimic  tragic  nu  se  poate  întâmpla  nici  în  Europa  şi 
nici  în  America.  Aşa  au  crezut  şi  conducătorii  popoarelor  din  răsărit  acum  40  de 
ani.  Şi  dela  Yalta,  iată,  au  trecut  40  de  ani,  fără  să  se  mai  ridice  soarele  libertăţii 
peste  ţinuturile  ocupate  de  hoardele  roşii. 

în  loc  de  a-şi  întoarce  ochii  în  alta  parte,  când  aud  vorbind  de  chinurile 
popoarelor  subjugate,  mai  bine  ar  face,  indiferenţii  din  lumea  liberă,  să-şi  plângă 
propria  lor  soartă.  Dacă  nu  bagă  de  seamă,  dacă  nu-şi  revizuiesc  atitudinea  lor  de 
beatitudine  materială,  vor  sfârşi  în  acelaşi  holocaust.  Primejdia  bate  la  uşe.  Sunt 
sclavi  potenţiali.  Sunt  candidaţi  la  acelaşi  rug  al  morţi  şi  al  ispăşirii.  Neprevederea 
se  plăteşte.  Ei  nu  pot  fi  salvaţi  dela  sdrobirea  lor  sub  tăvălugul  roşu  decât  printr'o 
atitudine  eroică.  Singura  lor  şansă  de  supravieţuire  este  să-şi  identifice  concepţia 
lor  de  viaţă  cu  soarta  gloatelor  de  sclavi  din  imperiul  comunist  şi  să  facă  în  lumea 
liberă  tot  ce  le  stă  în  putinţă  pentruca  să-i  elibereze. 

Ecouri  despre  mişcarea  legionară  în  publicaţii  streine 
Revista  "Aula"  din  Graz-Austria  -  Noembrie  1985 

“Ţara  şi  Exilul” 

Codreanu  şi  Garda  lui  de  Fier  reprezintă  o  neuitată  epopee  a  rezistenţei 
româneşti  între  cele  două  războaie,  care  la  noi  e  prea  puţin  cunoscută.  Corneliu 
Zelea  Codreanu,  martirul  revoluţiei  naţionale  (1899  -  1938),  nu  numai  că  a 
adăugat  naţionalismului  un  nou  element  spiritual,  dar  a  fost  un  unic  exemplu 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


798 


pentru  Europa  popoarelor  libere,  în  lupta  contra  Bolşevismului  şi  a  anexelor  lui 
liberale,  cari  i-au  stat  într'ajutor.  "Uitatul"  (cum  e  numit  de  urmaşii  lui  leali  în  exil) 
şi  13  din  militanţii  lui  au  fost  ucişi  mişeleşte  de  călăii  Regelui  Carol,  în  noaptea  de 
30  Noembrie  1938.  Sângeroasele  prigoane  de  atunci  sunt  astăzi  aproape  uitate. 
Comunismul,  "conştiinţa  lumii  ",  a  înăbuşit  amintirea.  Acuma,  Editorul  Ion  Mării 
a  făcut  să  apară  "însemnările  din  închisoare”  ale  lui  Codreanu,  admirabil 
comentate.  Această  carte  este,  în  acelaşi  timp,  un  sguduitor  document  şi  testament 
al  întemeietorului  Mişcării  Legionare.  Tot  în  editura  aceasta,  a  apărut 
autobiografia  lui  Codreanu  "Die  Eiserne  Garde”  şi  "Lebende  Kreuze”  a  lui 
Alexandru  Randa,  o  carte  de  documentare  asupra  acestei  mişcări.  Aceste  trei  cărţi 
ar  trebui  să  devină  citire  obligatorie  pentru  toţi  Europenii  de  gândire  şi  sentimente 
naţionale. 


Centro  de  studios  Historico-Sociales  din  Lima  -Peru.  Septembrie  1985 

Codreanu  şi  Mistica  lui  războinică.  Codreanu  s'a  născut  în  13  Septembrie  1899  la 
Iaşi-România.  "  CELTA"  îl  aminteşte  la  a  86-a  aniversare  a  naşterii  lui. 

Tinereţea  lui  a  fost  turburată  de  ameninţarea  bolşevică,  asupra  frontierelor 
patriei  lui.  în  Martie  1919,  întemeiază  în  Pădurea  Dobrina,  cu  colegii  lui,  societatea 
"Mihail  Cogălniceanu",  cu  scopul  principal  de  a  lupta  contra  comunismului.  în 
continuare,  la  Universitate,  luptă  pentru  a  reda  acestei  instituţii  esenţa  ei 
naţionalistă  şi  creştină. 

în  1922  călătoreşte  la  Berlin,  unde  are  prilejul  să  asiste  la  renaşterea 
naţionalismului  german  şi  apoi  instaurarea  erei  fasciste  în  Italia. 

întors  în  ţară,  este  încarcerat,  sub  acuzaţia  de  complot  contra  siguranţei 
Statului. 

în  1926  pleacă  în  Franţa  pentru  a-şi  completa  studiile.  Se  stabileşte  la  Grenoble. 
In  1927,  se  întoarce  în  patrie  şi  întemeiază  "Legiunea  Arhanghelul  Mihail". 

Atunci  formulează  şi  schema  de  organizare  a  mişcării,  bazată  pe  cele  6  legi  ale 
cuibului.  Spre  deosebire  de  fascism  şi  naţional-socialism,  mişcarea  legionară 
accentuează  în  doctrina  sa  factorul  sufletesc,  sub  aspectul  lui  spiritual  şi  religios. 

Lyon  Naţionaliste.  Septembrie  1985 

Garda  de  Fier.  Revista,  Lyon  Naţionaliste,  buletin  de  informare  naţionalistă  a 
regiunii  lioneze,  închină  numărul  ei,  pe  Septembrie  1985,  evocării  Căpitanului  şi 
mişcării  legionare.  Cuprinde  mai  multe  capitole,  în  care  se  rezumă  istoricul  acestei 
mişcări. 

-  Actul  întemeierii  Legiunii  şi  liniile  ei  doctrinare. 

-  Pătrunderea  Legiunii  în  masele  populare.  Persecuţiile  diferitelor  guverne 
româneşti. 

-  Teroarea  Regelui  Carol.  Asasinarea  Căpitanului. 

-  Mişcarea  Legionară  -  un  naţionalism  de  esenţă  românească. 

-  Naţionalismul  românesc  şi  democraţia. 


Frente  Nacional  de  la  Juventud 


Nicolae  Niţă  ■fr 


799 


Asociaţia  politică,  cu  acest  titlu,  din  Guadalajara  -  Mexic,  a  scos  o  broşură, 
închinată  Căpitanului  şi  Mişcării  Legionare.  Titlul  broşurii,  apărută  în  1984,  este: 
"La  Mistica  Guerrera  de  los  Legionarios  Rumanos". 

Broşura  conţine  un  istoric  al  Legiunii  în  perioada  Căpitanului,  sistemul  ei  de 
organizare  şi  un  rezumat  doctrinar  cu  un  comentariu  asupra  celor  6  legi  ale 
cuibului. 

Broşura  se  încheie  cu  celebra  întâlnire  dela  Bucureşti,  în  Martie  1938,  între 
Corneliu  Codreanu  şi  Julius  Evola,  la  "Casa  Verde". 

CRIZA  OBIECTIVULUI  23i 


de  Horia  SIMA 

Am  mai  scris  şi  altădată  asupra  acestei  teme,  când  exilul  românesc  abia  împlinise 
o  decadă.  Cum  situaţia  nu  s'a  schimbat,  revin  asupra  ei. 

Cu  toate  că  se  vorbeşte  şi  se  scrie  atât  de  mult  de  starea  de  robie  a  ţării,  de 
necesitatea  luptei  de  eliberare,  de  libertatea  naţională  spre  care  aspiră  poporul 
românesc,  de  datoria  Românilor  Liberi  să  se  înhame  cu  toate  puterile  lor  la  această 
înaltă  chemare,  totuşi  acest  obiectiv  n'a  depăşit  până  acuma  stadiul  unei  discuţii 
teoretice.  Una  e  să  proclami  ideea  salvatoare  a  neamului,  şi  cu  totul  altceva  de  a 
imagina  mijloacele  ce  vor  servi  acestei  finalităţi  naţionale  şi  acţiunile  ce  trebue  să 
se  întreprindă  pentru  mântuirea  lui  din  robie.  E  această  discrepanţă  care  persistă 
până  astăzi,  între  gândul  comun  al  tuturor  Românilor,  de  a-şi  vedea  ţara  liberă  de 
asuprirea  streină,  şi  efortul  practic,  concret,  pozitiv,  de  a  duce  la  împlinire  acest 
gând. 

Exilul  a  trăit  un  singur  moment  mare,  când  gândul  şi  acţiunea  s'au  împletit 
într'un  numitor  comun.  Sub  Generalul  Rădescu.  Când  s'a  aflat  în  fruntea 
Comitetului  Naţional,  prin  anii  1949  -  1952,  activitatea  acestei  Comitet  nu  s'a 
redus  la  memorii  şi  proteste,  ci  la  o  intervenţie  activă  în  teritoriul  ocupat  de 
bolşevici.  Sub  patronajul  politic  al  Generalului  Rădescu,  s'au  format  echipe, 
recrutate  dintre  legionari,  ofiţeri  şi  patrioţi  din  alte  partide,  cari,  pe  căile 
văzduhului  au  pătruns  în  ţară,  au  răscolit  mulţimile  şi  şi-au  dăruit  viaţa  pentru 
cauza  naţională.  Este  cel  mai  mare  şi  mai  sublim  act  al  exilului,  în  cursul  a  patru 
decenii  de  existenţă.  După  ce  Generalul  Rădescu  a  fost  silit  să  se  retragă,  la  cârma 
Comitetului  Naţional  au  ajuns  oameni  controlaţi  de  "Free  Europe",  a  căror 
misiune  principală  era  să  se  abţină  dela  orice  intervenţie  în  interiorul  ţării  şi  să-şi 
rezume  activitatea  la  domeniul  propagandistic.  De  fapt,  întreaga  politică 
internaţională  intrase  în  faza  coexistenţei  pacifice  cu  tiranii  din  răsărit  şi  popoarele 
noastre  abandonate  opresiunii  şi  crimei. 

Şi  atunci,  în  locul  obiectivului  suprem,  care  se  proectează  în  ideea  libertăţii 
naţionale,  au  apărut  în  exil  o  mulţime  de  obiective  secundare.  Pribegii  si-au 
plafonat,  aşa  zicând,  existenţa  la  nivelul  lor,  pierzând  din  vedere  unica  finalitate  ce 
merită  să  fie  servită  cu  devotament  şi  abnegaţie,  până  la  dăruirea  vieţii:  lupta 
contra  cotropitorului. 


231  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXII,  Nr.  7-8,  Mai  -  Iunie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


800 


O  profuziune  de  iniţiative  în  exil,  o  proliferare  de  activităţi,  o  mulţime  de 
întreprinderi  de  ordin  religios,  cultural,  social  şi  chiar  politic.  Exilul  nu  e  sărac  în 
manifestări  de  acest  gen.  Câte  gazete,  câte  comitete  şi  asociaţii,  câte  serbări  şi  acte 
comemorative,  câte  cărţi  publicate  !  Vederea  lor  e  impresionantă  şi  necesitatea  lor 
nimeni  nu  o  contestă. 

Dar  ceeace  le  lipseşte,  este  vârful  piramidei.  în  această  risipă  de  eforturi  pe 
diversele  planuri  de  manifestare  ale  exilului,  lipseşte  esenţialul,  se  pierde  din 
vedere  conexiunea  cu  obiectivul  final:  patria  cu  suferinţele  ei,  care  aşteaptă  din 
partea  Românilor  Liberi,  Actul  Decisiv.  Ce  fac  pribegii  pentru  eliberarea  fraţilor  lor 
robiţi  sau,  mai  precis,  cum  se  încadrează  toată  această  eflorescenţă  de  activităţi 
religioase,  culturale,  sociale,  etc,  în  strategia  supremă  a  libertăţii  naţionale?  Toate 
manifestaţiile  din  exil,  mai  sus  enumerate,  sunt  bune  şi  necesare,  dar  dacă  ne 
rezumăm  la  ele,  dacă  ne  mulţumim  cu  fragmente  compartimentate  de  acţiune  şi 
ignorăm  perspectiva  generală  a  momentului  istoric,  drama  naţiunii  subjugate, 
atunci  nu  mai  suntem  nici  Români  şi  nici  Creştini,  decât  cu  titlu  nominal. 

Nu  trebue  uitat  nicio  clipă  că  individul  e  subordonat  neamului,  cum  spune 
Corneliu  Codreanu,  iar  neamul  e  subordonat  legilor  Divine.  Orice  am  face  în  exil, 
orice  am  trebălui,  nu  ne  împlinim  menirea  vieţii  pământene,  dacă  nu  ne  ancorăm 
existenţa  în  viaţa  eternă  a  neamului.  Multiplicitatea  şi  varietatea  eforturilor  nu 
împiedecă  unificarea  lor  sub  acoperământul  obiectivului  suprem.  Nu  ne  putem 
substitui  patriei  pe  niciun  plan  şi  tot  ce  realizăm  în  exil  are  sens  şi  rodeşte  şi  în 
viaţa  personală  numai  dacă  acordăm  neamului  nostru  întâietatea. 

Neamul  cere  să  fie  izbăvit.  Iată  datoria  de  căpetenie  a  Românilor  pribegi.  Toate 
celelalte  preocupări  trebue  să  se  subordoneze  acestui  ţel  suprem.  Fără  de  neam,  fără 
de  identificarea  noastră  cu  Golgota  lui,  nu  avem  ce  căuta  în  istorie.  Exilul  e 
condamnat  să  sufere  de  o  permanentă  criză  de  obiectiv.  Nu  e  vorba  de  a  repeta 
momentul  Rădescu,  care  e  depăşit,  ci  de  a  avea  ochii  pururea  ţintă,  în  tot  ce 
înfăptuim  în  exil,  spre  idealul  libertăţii  naţionale.  Cu  el  să  trăim  şi  cu  el  să  murim.  Şi 
dacă  ne  preocupă  unitatea  exilului,  numai  el  poate  să  asigure  această  unitate. 
Occidentul  ingrat,  zis  creştin  şi  zis  democrat,  ne  poate  abandona,  dar  noi  nu  ne  vom 
resemna  niciodată  la  starea  de  sclavi  perpetui  ai  imperiului  ateo-marxist. 

CRITERIUL  SUPREM  23^ 

de  Horia  SIMA 

în  legătură  cu  articolul  meu  anterior,  "Criza  obiectivului",  reiau  această  temă 
pentru  a  lămuri  alte  aspecte  ale  ei. 

în  viaţa  noastră  de  exilaţi,  ca  să  nu  ne  rătăcim,  ca  să  nu  devenim  un  simplu 
material  uman,  dispus  să  intre  şi  să  dispară  în  componenţa  altor  neamuri,  trebue 
să  ne  orientăm  după  un  criteriu  suprem,  care  nu  e  al  nostru,  şi  nici  un  produs  al 
întâmplărilor  anormale  în  care  suntem  constrânşi  să  trăim  acuma,  ci  vine  din 
străfundul  veacurilor,  ca  o  stea  polară  imutabilă,  care  ne  luminează  cărările 
viitorului. 

Dacă  vrem  să  rămânem  Români,  trebue  să  avem  ochii  ţintă  spre  acest  punct  fix 
al  existenţei  noastre,  care  nu  e  altceva  decât  neamul  nostru,  cu  aspiraţia  lui  spre 


232  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXI,  Nr.  9-10,  Iulie-August  1986. 


Nicolae  Niţă 


801 


libertatea  naţională.  E  un  strigăt  care  vine  de  departe,  din  necunoscutul  istoriei, 
din  mileniile  cari  ne-au  precedat,  şi  care  bate  la  poarta  sufletului  nostru,  cerând 
ajutor  pentru  a-1  salva  din  situaţia  nefericită  de  astăzi. 

Iată  o  îndatorire  de  care  nu  ne  putem  lepăda  decât  cu  preţul  morţii  noastre 
interioare.  Nu  putem  face  abstracţie  de  chinurile  ce  le  suferă  naţiunea  înlănţuită, 
pentru  a  ne  refugia  în  cotidian,  în  grijile  minore  ale  vieţii,  decât  renunţând  la 
forma  noastră  de  om.  Pur  şi  simplu  nu  mai  suntem  oameni,  aşa  cum  am  fost  creaţi 
de  Dumnezeu,  ci  nişte  manechine,  condiţionate  din  afară.  Aşa  vor  duşmanii.  Să  nu 
mai  gândim,  să  nu  ne  mai  interesăm  de  cei  de  acasă,  să  nu  mai  reacţionăm  la 
nedreptăţile  şi  ororile  unui  regim  barbar  contra  unei  populaţii  fără  apărare.  Ajuns 
în  acest  stadiu  de  indiferenţă,  exilul  nu  mai  e  exil,  ci  o  masă  de  oameni 
desrădăcinaţi,  care-şi  caută  noi  rosturi  pe  pământuri  streine. 

Ca  să  scăpăm  de  această  osândă,  ca  să  nu  devenim  un  balast  pentru  destinul 
neamului,  care  crede  că  cei  din  afară  se  luptă  pentru  a-i  uîura  soarta,  trebue  să  ne 
însuşim  "criteriul  suprem".  în  tot  ce  gândim  şi  în  tot  ce  acţionăm,  trebue  să  ne 
orientăm  după  ceasornicul  istoric  al  neamului  nostru.  Acest  ceasornic  arată  acuma 
teribile  furtuni  prin  care  trece  naţia  noastră.  Poporul  nostru  e  supus  la  încercări 
aşa  de  mari,  încât  toţi  cei  ce  au  scăpat  de  acolo  îl  aseamănă  cu  un  infern 
pământean.  Şi,  într'adevăr,  guvernanţii  lui  actuali  nu  sunt  decât  argaţii 
Anticristului.  Plăcerea  cea  mai  mare  a  Satanei  este  să  chinue  pe  oameni 
desfigurându-i  în  aşa  măsură,  încât  Dumnezeu  să  nu-şi  mai  recunoască  pe  propriii 
săi  fii. 

Un  exil  lipsit  de  criteriul  suprem  în  valorizarea  evenimentelor,  este  un  exil  fără 
vlagă,  fără  tresăriri  de  conştiinţă  şi  de  voinţă.  Cu  refugiaţi  cari  nu  se  văd  decât  pe 
sine  şi  interesele  lor,  regimul  din  ţară  poate  trăi  în  bună  tovărăşie.  Totul  e  să  uite 
ce-a  fost  odinioară,  din  ce  neam  împărătesc  se  trag  si  să  arunce  vălul  indiferenţei 
peste  drama  neamului.  Ei  si  numai  ei,  bucuroşi  că  au  aterizat  în  străinătate,  şi  aici 
au  găsit  un  mod  de  viaţă  convenabil.  în  fond  ei  au  intrat  în  zona  morţii  spirituale  şi 
se  târăsc  ca  nişte  umbre,  desprinşi  de  Neam  şi  desprinşi  şi  de  Dumnezeu. 

Dar  mai  e  şi  o  altă  speţă  de  refugiaţi.  Mai  puţini,  dar  totuşi  există.  Aceştia  se 
consideră  mai  departe  nişte  streini  în  mijlocul  ţărilor  în  care  au  fost  asvârliţi  de 
soartă  şi  dorinţa  lor  cea  mai  fierbinte  este  să-şi  vadă  neamul  descătuşat  din  robie. 
Doar  aceştia  reprezintă  cu  demnitate  imaginea  neamului  însângerat  peste  hotare. 

Dar  atenţie,  refugiaţi!  Nu  e  destul  să  oftăm  după  libertatea  naţională  pierdută.  O 
aspiraţie  care  se  destramă  în  gânduri  pioase,  care  se  pulverizează  în  amintiri  şi 
doruri,  nu  foloseşte  cu  nimic  neamului.  Şi  este  chiar  o  faţadă  ipocrită  pentru  a-ţi 
ascunde  lipsa  de  bărbăţie.  Problema  de  conştiinţă  ce  se  pune  oricărui  refugiat  este 
ce  face  el  acum,  aici,  astăzi,  în  acest  moment,  pentru  cauza  naţională.  Ce  eforturi 
face  în  clipa  de  faţă  pentru  a  reda  neamului  suveranitatea  naţională  şi  strălucirea 
de  odinioară?  Iată  ce  cere  neamul  cutropit  dela  Românii  Liberi.  Acţiune, 
intervenţie,  luptă,  proteste,  sacrificii.  Cum  inamicul  nu  doarme  nicio  clipă  şi-şi 
continuă  cu  îndârjire  acţiunea  de  distrugere  a  poporului  nostru,  nici  refugiaţii  nu 
se  pot  culca  pe  o  ureche,  în  speranţa  că,  "timpul"  sau  "istoria"  sau  "marii  noştri 
aliaţi"  vor  drege  lucrurile. 

40  de  ani  sunt  suficienţi  ca  să  ne  înveţe  că  Yalta  continuă  şi  că  Occidentalii  nu 
sunt  dispuşi  să-şi  revizuiască  politica  lor  nefastă  faţă  de  ţările  din  răsărit.  Cu 
binecuvântarea  lor  se  săvârşesc  toate  barbariile  din  ţara  noastră.  De  fapt  refugiaţii 
sunt  obligaţi  să  lupte  pe  două  fronturi: 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


802 


-  contra  tiranilor  instalaţi  de  Moscova  în  ţara  noastră; 

-  contra  indiferenţei  ce-o  întâmpinăm  în  Occident,  oridecâteori 
ne  ridicăm  glasul  ca  să  le  aducem  aminte  de  tratatele  nefaste  cari  au 
asvârlit  în  robie  o  sută  de  milioane  de  oameni. 

Exilul  nu  are  nevoie  de  refugiaţi  ce  poartă  eticheta  asilant  politic.  Are  nevoie  de 
apostoli  ai  dreptăţii,  cari  să  lupte  cu  înverşunare  pe  ambele  fronturi.  în  ţară, 
pentru  a  nu  se  stinge  flacăra  speranţei  în  mântuirea  neamului;  în  străinătate, 
pentru  a  convinge  forurile  conducătoare  occidentale  că,  soarta  lor  e  strâns  legată 
de  a  noastră,  că  fără  sdrobirea  Moscovei,  nici  viitorul  lor  nu  este  asigurat. 

O  sarcină  uriaşe,  pe  care  numai  refugiaţii  de  toate  naţionalităţile  o  poate  realiza. 

înarmaţi  cu  "criteriul  suprem",  devenim  o  oaste  luptătoare  vitează  şi  nu  o 
adunătură  de  fiinţe  tânguitoare.  Să  ne  aducem  aminte  de  cuvintele  lui  Cristos,  care 
a  spus  ucenicilor  Săi: 

"îndrăzniţi,  eu  am  cucerit  lumea 


OAMENI  CERTAŢI  CU  NAŢIA  233 


de  Horia  SIMA 

Nu  mă  refer  la  comunişti  sau,  mai  bine  zis,  la  căpeteniile  comuniste,  căci  masa 
partidului  cu  acest  nume  nu  reprezintă  decât  o  valoare  cantitativă.  Comuniştii  nu 
sunt  naţia,  nu  sunt  românitatea,  ci  o  altă  naţie,  o  altă  lume,  o  altă  civilizaţie,  al 
cărei  epicentru  este  la  Moscova.  După  toate  cele  întâmplate  în  România,  este  o 
lipsă  elementară  de  logică  să-l  mai  consideri  pe  Ceauşescu  şi  pe  cele  câteva  mii  de 
unelte  ale  lui,  că  ar  fi  Români.  Ei  fac  ce  fac,  ei  chinuesc  naţia  până  la  sânge,  tocmai 
pentrucă  nu  se  mai  simt  Români,  ci  aparţin  unei  alte  rase,  cu  alte  dimensiuni  de 
trăire.  Ei  se  consideră  un  fel  de  supra-oameni,  al  căror  ţel  final  este  să  distrugă 
toate  popoarele  lumii  şi  toate  religiile.  A  apărut  o  speţă  nouă  de  oameni,  de  esenţă 
satanică,  nemai  întâlnită  până  acum  în  istorie.  Şi  atunci  nu  poţi  să  tratezi  cu  ei  sau 
cu  conducerea  statelor  lor,  caşicum  ar  fi  vorba  de  oameni  normali.  Ei  sunt  nişte 
supra-inteligenţe  ale  răului,  cari  nu-şi  descoperă  altă  satisfacţie  mai  înaltă  decât  în 
lupta  de  a  stinge  depe  suprafaţa  pământului  orice  urmă  de  bine,  de  adevăr  şi  de 
dreptate. 

Oameni  certaţi  cu  naţia  nu  sunt  cei  descrişi  mai  sus.  Ei  se  găsesc  aici,  între  noi, 
în  libertate,  în  mijlocul  Românilor  Liberi,  între  cei  ce  au  evadat  din  ţară  şi  au  intrat 
în  categoria  exilului.  Aceştia,  după  ce  s'au  pus  la  adăpost  de  riscuri  şi  primejdii, 
graţie  ocrotirei  de  care  se  bucură  în  lumea  liberă,  au  întors  spatele  naţiei  înlănţuite 
şi  s'au  angajat  în  acţiuni  şi  speculaţii  care  să  le  aducă  lor  anumite  beneficii 
personale.  Unii  pe  plan  politic,  alţii  în  lumea  afacerilor,  alţii  ca  reprezentanţi  ai 
culturii  româneşti  şi  aşa  mai  departe.  Nici  Biserica  n'a  fost  cruţată  de  aceste 
apucături  prădalnice,  pentru  a  o  aservi  şi  transforma  într'un  instrument  de  profit 
personal. 


233  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXII,  Nr.  11-12,  Septembrie-Octombrie  1986. 


Nicolae  Niţă 


803 


Comuniştii  din  ţară  acţionează  în  conformitate  cu  profesiunea  lor  de  credinţă 
satanică,  dar  cei  din  exil  cari  le  ţin  isonul,  nu  sunt  constrânşi  la  colaborare  cu  ei 
decât  de  motive  inferioare  şi  degradante.  în  starea  nefericită  a  ţării  ei  n'au  văzut 
decât  o  splendidă  ocazie  pentru  a-şi  realiza  o  existenţă  mai  comodă.  Speţa  celor  ce 
gândesc  în  aceşti  termeni  relaţia  dintre  Est  şi  Vest  este  foarte  numeroasă,  nu 
numai  în  exilul  nostru,  ci  în  întreaga  lume.  E  o  slăbiciune,  e  un  păcat,  de  care 
comunismul  profită  pentru  a-şi  extinde  sfera  lui  de  dominaţie. 

Acest  trafic  de  influenţă  în  profitul  comunismului,  în  domeniile  mai  sus 
menţionate,  de  către  cei  certaţi  cu  naţia,  aduc  imense  daune  luptei  de  eliberare. 
Salvarea  ţării  întârzie,  pentrucă  o  parte  din  energiile  româneşti  din  exil  se 
cheltuiesc  pentru  a  se  înfrunta  cu  aliaţii  acoperiţi  ai  regimului  din  ţară.  în  loc  ca 
exilul  să  formeze  un  bloc  de  voinţă,  orientat  exclusiv  spre  scopul  suprem  al 
libertăţii  naţionale,  trebue  să  suporte  plaga  multiformă  a  celor  cari  asaltează  naţia 
şi  din  exterior.  Nu  e  destul  că  neamul  e  supus  la  cele  mai  mari  torturi  din  partea 
tiranilor  din  ţară,  dar,  graţie  acestor  falşi  exilaţi,  nu  poate  conta  nici  pe  reacţia 
masivă  şi  impunătoare  a  comunităţilor  de  Români  Liberi. 

Dar  cu  aceste  consideraţii  problema  nu  e  epuizată.  Exilul  sufere  şi  de  o  altă 
plagă.  Intră  în  categoria  celor  certaţi  cu  naţia  nu  numai  cei  ce  în  mod  vădit 
colaborează  cu  inamicul,  ci  şi  acei  pribegi  cari,  odată  scăpaţi  în  lumea  liberă,  nu 
mai  vor  să  audă  de  nimic  altceva  decât  de  propria  lor  chiverniseală.  Aceştia  se 
ascund  în  mediul  social  în  care  au  poposit  ca  în  fundul  pământului,  dornici  să  uite 
coşmarul  prin  care  au  trecut  şi  să-şi  întocmească  o  viaţă  nouă.  E  firească  pornirea 
lor,  dar  nu  e  demnă  de  răspunderile  ce  le  poartă.  Dacă  ei  au  isbutit  să  scape  din 
infernul  bolşevic,  asta  nu-i  îndreptăţeşte  să  năpăstuiască  neamul  din  care  se  trag. 
Există  o  ordine  de  mărime  a  valorilor,  în  care  sunt  înglobaţi  şi  ei.  Neamul  e  o 
entitate  superioară  lor,  care  reclamă  o  asistenţă  şi  un  sacrificiu  permanent  din 
partea  lor  până  la  moarte.  Ieşiţi  în  lumea  liberă,  pribegi,  continuă  să  fie  ce-au  fost 
în  ţaă:  purtătorii  de  destin  ai  neamului  întreg.  Românismul  lor,  apartenenţa  lor  la 
neam,  nu  poate  fi  schimbată  cum  ai  schimba  o  cămaşe.  Poţi  să  devii  cetăţean  al 
unei  alte  ţări,  dar  nu-ţi  poţi  substitui  imaginea  milenară  daco-romană  cu  o  hibridă 
asimilare  într'o  altă  comunitate  naţională. 

Pribeagul,  oriunde  l-a  asvârlit  soartea  trebue  să  reprezinte  culorile  româneşti, 
trebue  să  rămână  un  soldat  al  ideii  naţionale,  trebue  să  coboare  în  tranşee  pentru  a 
apăra  fiinţa  neamului  cutropit  de  barbari.  Restul  vieţii  lui,  tot  ce-ar  mai  putea 
înfăptui  în  exil,  e  secundar  faţă  de  această  mare  şi  sfântă  poruncă. 

Ne  adresăm  în  special  noilor  veniţi,  pentru  a-i  trezi  din  mentalitatea  unor 
emigranţi  fără  identitate  naţională,  cari  n'au  altă  preocupare  mai  înaltă  decât  să 
apuce  şi  ei  ceva  din  bunăstarea  societăţii  de  consum.  Mergând  pe  acest  drum, 
devin  şi  ei  nişte  indivizi  certaţi  cu  naţia,  o  masă  de  apatici  şi  indiferenţi,  de  a  căror 
lâncezeală  profită  chinuitorii  neamului.  Lozinca  lor  trebue  să  fie  creatoare:  fiecare 
refugiat,  o  cetăţuie  a  românismului  ameninţat. 

Exilul  românesc  a  ajuns  la  o  răscruce  a  existenţei  lui.  Prin  scadenţa  biologică,  o 
altă  generaţie  trebue  să  ia  locul  celor  care  de  40  de  ani  au  ţinut  piept  inamicului 
României.  Cum  va  fi  exilul  de  mâine?  O  adunătură  de  oameni  de  nimica,  o  anexă 
bolşevică,  sau  o  oaste  eroică,  decisă  să  întrupeze  permanenţele  naţiunii  şi  să  le 
ducă  la  biruinţă? 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


804 


EXILUL  SE  STINGE:  MONSENIORUL  ION  DAN  234 

DIN  EXIL 

“Ţara  şi  Exilul" 

Tot  mai  dese  sunt  veştile  ce  ne  vin,  anunţând  moartea  unuia  sau  altuia  din 
lumea  exilului.  E  generaţia  ce-a  făcut  sau  trăit  războiul  şi  care  începe  să  se  stingă 
după  patru  decenii  de  pribegie. 

Scadenţa  biologică  nu  poate  fi  evitată.  Problema  care  se  pune  e  alta.  Cum  şi-au 
petrecut  aceşti  ani  de  pribegie,  cei  ce-au  trecut  pragul  eternităţii?  Ca  nişte  umbre 
ce  se  perindă  pe  acest  pământ,  preocupaţi  exclusiv  de  propria  lor  existenţă,  sau 
nişte  fiinţe  conştiente  de  rostul  lor  pe  lume?  Fiecare  individ  are  o  misiune  de 
îndeplinit  în  traectoria  lui  terenală.  Dacă  dincolo  de  persoana  sa  a  văzut  neamul  şi 
pe  Dumnezeu,  atunci  poate  păşi  cu  fruntea  sus  în  viaţa  fără  de  sfârşit,  în  care  vom 
poposi  după  moarte. 

Iată  dece  întristarea  ce  ne  cuprinde  când  auzim  de  dispariţia  unor  prieteni, 
camarazi  sau  personalităţi  din  exil,  e  compensată  gândindu-ne  la  rodnicia 
existenţei  lor.  Ei  au  lăsat  o  dâră  de  lumină  în  mijlocul  compatrioţilor  lor  care  nu  se 
va  stinge  niciodată. 

Din  Buenos  Aires  -  Argentina,  ne  vine  ştirea  decesului  Monseniorului  Ion  Dan.  A 
plecat  dela  Roma  prin  1948,  solicitat  de  colonia  românească  de  acolo,  pentru  a  le  fi 
preot  şi  îndrumător  spiritual.  Dar  dincolo  de  acţiunea  lui  pastorală,  Monseniorul 
Dan  s'a  distins  repede,  devenind  o  figură  remarcabilă  a  Bisericii  Unite  din  exil  şi  a 
Bisericii  Catolice  din  Argentina.  A  fost  profesor  de  Drept  şi  de  Ştiinţe  Politice  la 
Pontificia  Universidad  Catolica  din  Buenos  Aires,  bucurându-se  de  o  mare 
apreciere  atât  în  cercurile  universitare  din  Argentina  cât  şi  în  înalta  ierarhie 
catolică  a  acestei  ţări. 

Monseniorul  Dan  a  făcut  cinste  neamului  nostru  şi  Bisericii  Unite  martire. 
Colonia  Română  din  Argentina  se  înclină  cu  pietate  în  faţa  mormântului  său. 

Monseniorul  Dan  a  murit  pe  neaşteptate,  în  28  August  1986,  şi  a  fost 
înmormântat  în  cimitirul  "De  La  Recoleta",  în  prezenţa  a  peste  100  de  profesori 
universitari  şi  decani  ai  Universităţii  Catolice,  în  afară  de  numeroşi  studenţi  care-1 
iubeau  şi  apreciau.  Colonia  Română  a  fost  prezentă  atât  la  misa  celebrată  de 
Monseniorul  Canale  cât  şi  la  actul  înhumării. 

MATEI  ŞERBĂNESCU 

în  Germania  Federală,  la  Waldkraiburg  -  Bavaria,  şi-a  sfârşit  zilele  avocatul 
Matei  Şerbănescu,  în  11  August  1986.  Era  originar  din  Piteşti,  fiu  al  unui  ilustru 
judecător  al  vechei  Românii,  persecutat  de  comunişti.  Fiindu-i  soţia  de  origină 
germană,  a  putut  să  se  aşeze  în  Republica  Federală,  unde  şi-a  refăcut  căminul.  Un 
mare  patriot  şi  un  om  de  o  rară  modestie.  S'a  ataşat  coloniei  româneşti  din  spaţiul 
austro-german,  participând  cu  însufleţire  la  toate  actele  organizate  contra  tiraniei 
bolşevice. 


234  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXII,  Nr.  11-12,  Septembrie-Octombrie  1986. 


Nicolae  Niţă 


805 


La  înmormântarea  lui  Şerbănescu,  s'a  concentrat  un  numeros  grup  de  români. 
Slujba  de  pomenire  a  fost  săvârşită  de  preotul  ortodox  Dr.  Harald  Makk  din  Linz. 
Cu  acest  prilej,  Sfinţia  Sa  a  ţinut  o  emoţionantă  cuvântare,  în  care  a  scos  în 
evidenţă  personalitatea  dispărutului: 

"Iubiţi  participanţi  şi  camarazi, 

Cu  prilejul  binecuvântării  urnei,  cu  resturile  mortale  ale  lui  Matei 
Şerbănescu,  aş  vrea  să  exprim  celor  rămaşi  în  viaţă  adânca  mea 
părere  de  rău,  atât  în  nume  personal,  cât  şi  din  partea  camarazilor 
lui  români. 

Deşi  se  afla  în  Republica  Federală  din  anul  1978,  Dl.  Şerbănescu  a 
rămas  strâns  legat  de  patria  lui,  România. 

A  intrat  activ  în  lupta  de  eliberare  a  României,  alături  de  alţi 
pribegi,  pentru  care  îi  va  rămâne  mulţumirea  şi  amintirea  neşterse. 

Matei  Şerbănescu  s'a  născut  în  27  Mai  1919  în  Piteşti  -  România.  Din 
cauza  unui  accident  de  automobil,  dela  6  ani  a  avut  de  suferit 
fiziceşte.  Dar  cu  toate  neajunsurile  lui  corporale  din  timpul  tinereţii, 
a  reuşit  să-şi  încheie  studiile  de  Drept.  în  1950  s'a  căsătorit  şi  şi-a 
întemeiat  o  familie.  A  fost  permanent  un  soţ  şi  un  tată  adânc  iubitor. 

Dar,  de  îndată  ce  s'a  mutat  în  Republica  Federală  nu  s'a  gândit 
numai  la  interesele  familiei  lui,  ci  a  luat  contact  cu  organizaţiile 
româneşti  care  luptă  pentru  eliberarea  ţării." 

A  murit  în  11  August  1986,  la  o  vârstă  când  putea  să  mai  dea  mult 
pentru  lupta  exilului  românesc.  Dar  Dumnezeu  a  voit  altfel, 
chemându-1  la  Sine,  în  sânul  vieţii  eterne." 

SITUAŢIA  INTERNAŢIONALĂ 

Terorism  şi  Comunism 

După  teribilele  atentate  din  Constantinopole,  din  Paris  şi  din  Karachi-Pakistan, 
Statele  Occidentale  au  descoperit  însfârşit  natura  lor  primejdioasă  pentru  propria 
lor  securitate  internă  şi  s'au  decis  să  acţioneze  în  comun  pentru  a  împiedeca 
repetarea  lor. 

S'au  ţinut  o  serie  de  conferinţe,  bilaterale  şi  multilaterale,  s'au  decretat  măsuri 
de  protecţie  a  frontierelor  contra  infiltraţiilor  teroriste  şi  s'a  montat  un  formidabil 
aparat  de  supraveghere  poliţienească,  necunoscut  până  acuma.  în  special  în 
Franţa,  Chirac  a  transformat  această  ţară  a  libertăţilor  într'o  citadelă  a  spionajului 
şi  contraspionajului,  în  care  cetăţenii  sunt  solicitaţi  să  colaboreze  cu  autorităţile  la 
denunţarea  suspecţilor. 

Democraţiile  occidentale  au  mai  descoperit  că  terorismul  a  luat  formele  unui 
adevărat  războiu  şi  că  nu  e  suficient  să  fie  pedepsiţi  culpabilii  prinşi  în  flagrant 
delict,  ci  trebue  lovită  şi  ţara  sau  ţările  care  pregătesc,  înarmează  şi  trimit  echipele 
de  asasini.  Ca  urmare  a  acestei  doctrine,  USA  a  ordonat  un  raid  aviatic  de 
represalii  contra  Libiei. 

Franţa  a  anunţat,  prin  glasul  primului  său  ministru,  că  nu  se  va  lăsa  mai  prejos, 
ci  va  ordona  acţiuni  de  pedepsire  a  ţărilor  cari  s'au  făcut  complice  la  campania  de 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


806 


terorism  contra  cetăţenilor  ei.  E  vizată  în  primul  rând  Siria,  unde,  se  pare,  că  există 
şcoli  de  instruire  a  teroriştilor  islamici. 

Occidentul  a  reacţionat  cu  vigoare  şi  cu  un  mare  aparat  propagandistic,  punând 
în  gardă  pe  toţi  acei  cari  stau  în  spatele  acţiunilor  teroriste.  Fără  îndoială  că, 
cooperarea  democraţiilor  libere  contra  valului  de  atentate  va  da  roadele  aşteptate 
şi  măsurile  lor  coordonate  vor  diminua  riscurile  unor  noi  vărsări  de  sânge  în 
rândurile  populaţiei  nevinovate. 

Ceeace  ne  surprinde  însă  este  că  din  această  reacţie  masivă  şi  unanimă  a 
cercurilor  occidentale  contra  teroriştilor  şi  presupuşilor  lor  complici,  lipseşte 
principalul  autor  şi  organizator  al  lor:  Rusia  Sovietică.  Firele  terorismului 
internaţional  duc  la  Moscova.  Aici  e  programată  campania  de  intimidare  a  lumii 
libere  şi  de  aici  pleacă  ordinele  de  execuţie  a  actelor  teroriste.  Celelalte  ţări  cari 
adăpostesc  şi  acopere  pe  ucigaşi,  nu  sunt  decât  intermediari  ai  secţiei  respective  a 
KGB-ului  moscovit. 

Nu  credem  că  şefii  de  State  occidentale  nu  cunosc  această  realitate.  Ei  ignorează 
complicitatea  Rusiei  Sovietice  din  alte  motive  de  ordin  politic  şi  strategic.  Nu  poate 
fi  provocat  Gorbatchov  când  tocmai  se  pregăteşte  o  culme  între  el  şi  Reagan.  în 
modul  acesta  centrala  teroristă,  Moscova,  rămâne  intactă  şi  capabilă  să-şi  îndrepte 
tirul  asasin  spre  alte  obiective. 

E  ridicul  şi  stupid  să  afli  din  presă  că  Reagan  şi  chiar  guvernul  francez  ar  fi 
dispuşi  să  abordeze  chestiunea  terorismului  internaţional  în  viitoarele  lor 
negocieri  cu...  Gorbatchov. 

Reagan  denunţă  agresiunea  comunistă  în  lume 

în  discursul  ţinut  în  faţa  Adunării  Generale  a  Naţiunilor  Unite,  în  22  Septembrie 
1986,  mandatarul  american  a  denunţat  cu  deosebită  vigoare  actele  de  agresiune 
ale  Sovietelor  în  diferite  părţi  ale  lumii. 

Reagan  a  scos  în  evidenţă  importanţa  conflictelor  regionale  pentru  pacea  lumii. 
Aceste  conflicte  trebue  resolvate,  căci  altminteri  pot  duce  la  o  confruntare  globală. 

Preşedintele  a  atacat  Nicaragua  şi  Cuba  şi  a  denunţat  sprijinul  de  care  se  bucură 
din  partea  Moscovei  guvernele  totalitare  din  Nicaragua,  Angola,  Afganistan, 
Etiopia  şi  Cambogia. 

Sute  de  milioane  de  dolari  în  arme  şi  asesori  militari  provin  din  blocul  sovietic 
pentru  a  ajuta  Nicaragua  să-şi  menţină  dictatura,  dar  să  şi  provoace  revoluţii  şi 
acţiuni  subversive  în  ţările  vecine. 

A  denunţat  apoi  că  36.000  de  trupe  cubane,  cu  asesori  sovietici,  participă  la 
operaţii  de  întărire  a  unui  regim  impopular  în  Angola. 

A  adăogat  apoi  că  acelaşi  lucru  se  întâmplă  în  Etiopia:  2500  soldaţi  cubani  şi 
1700  de  asesori  militari  sovietici  participă  la  operaţii  militare  contra  forţelor 
opoziţioniste. 

în  Afganistan,  126.000  de  soldaţi  sovietici  duc  de  7  ani  un  războiu  criminal 
contra  poporului  afgan. 

"Pericolul  inerent  în  aceste  conflicte,  a  spus  preşedintele,  trebue  recunoscut. 
Regimurile  marxist-leniniste  tind  a  face  războiul  contra  vecinilor  lor,  egal  ca  şi 
contra  propriilor  lor  popoare". 


Nicolae  Niţă 


807 


Discursul  lui  Reagan  a  fost  foarte  dur  la  adresa  Moscovei,  dar  din  lista 
agresiunilor  sovietice  lipsesc  o  mulţime  de  ţări.  Reagan  n'a  pomenit  nimic  de  ţările 
din  răsărit,  primele  victime  ale  agresiunilor  sovietice.  Aceste  ţări  sufere  de  40  de 
ani  dominaţia  Moscovei.  Regimurile  ce  le  conduc  n'au  nimic  de-a  face  cu  voinţa 
popoarelor  respective,  ci  sunt  expresia  trupelor  de  ocupaţie. 

Ce  se  întâmplă  cu  România,  Polonia,  Bulgaria,  Letonia,  Estonia,  Lituania?  Când 
va  suna  ceasul  eliberării  lor?  Faptul  că  au  trecut  40  de  ani  dela  ocuparea  for  nu 
schimbă  cu  nimic  caracterul  ilicit  şi  ilegal  al  conducerii  for. 

A  fost  un  lapsus  de  memorie  al  preşedintelui  sau  o  voită  ignorare  a  agresiunii 
permanente  ce-o  sufere  aceste  popoare  de  aproape  o  jumătate  de  secol? 

Dificila  pace  din  Orientul  Apropiat 

Există  State  şi  forţe  în  lume  care  caută  să  resolve  prin  bună  înţelegere 
contenciosul  arabo-israelit.  Şi  există  şi  alte  State  şi  forţe  în  lume  care  luptă  din 
răsputeri  ca  să  impiedece  resolvarea  paşnică  a  acestui  conflict. 

Cel  mai  mare  interes  pentru  a  se  perpetua  indefinit  conflictul  arabo-israelit  îl  are 
Moscova,  deoarece  cu  cât  tensiunea  în  Orientul  Apropiat  durează  cu  atâta 
comunismul  creşte  şi  se  măreşte  căci  Arabii,  disperaţi  de  a  reclama  drepturile  lor 
asupra  Palestinei,  se  radicalizează  şi  trec  în  tabăra  sovietică.  Libia,  Siria,  nu  sunt 
decât  produsul  acestei  confruntări  şi  nu  este  exclus  ca  alte  State  arabe  să  caute 
prietenia  şi  sprijinul  Rusiei  contra  Israelului  susţinut  de  Americani. 

în  această  atmosferă  neprielnică  lucrează  Departamentul  de  Stat  pentru  a 
împăca  ambele  părţi.  Statele  Unite  au  înregistrat  un  enorm  succes  când  au  izbutit 
să  scoată  Egiptul  din  coaliţia  anti-israelită.  Cel  mai  important  Stat  din  regiune, 
Egiptul,  s'a  ataşat  demersurilor  de  pace  cu  Israelul,  în  loc  de  a  căuta  soluţia 
conflictului  pe  cale  militară.  Recent,  Regele  Hassan  al  Marocului  a  avut  curajul  să 
primească  pe  premierul  Israelului,  Simon  Perez,  pentru  a  avea  un  schimb  de 
impresii  asupra  relaţiilor  dintre  Israel  şi  lumea  arabă.  întrevederea  a  stârnit  un  val 
de  proteste  din  partea  guvernelor  radicale  arabe,  aţâţate  din  umbră  de  Moscova. 
Ca  rezultat,  Gadaffi  a  denunţat  pactul  de  prietenie  şi  colaborare  între  Libia  şi 
Maroc. 

Trebue  să  recunoaştem  că  primul  ministru  al  Israelului,  Simon  Perez,  este  un 
sincer  adept  al  unei  reglementări  pacifice  al  conflictului  arabo-israelit  şi  a  dat 
dovezi  în  această  privinţă,  retrăgându-şi  trupele  din  Libanul  de  Sud.  Dar  şi  Perez 
are  de  luptat  în  propriul  său  guvern  şi  în  opinia  publică  israelită  cu  elemente 
intransigente,  care  nu  cred  în  metodele  lui  paşnice  de  a  trata  cu  Arabii  şi  reclamă 
mână  forte.  Aeeste  elemente  au  fost  întărite  în  convingerile  lor  extremiste  prin 
atentatul  săvârşit  de  Islam  în  Sinagoga  din  Constantinopole.  Urile  religioase  au 
cunoscut  astfel  o  nouă  isbucnire  şi  procesul  de  pacificare  a  dat  înapoi. 

Ce  va  urma  e  dificil  de  prevăzut.  Arabii  cer  tot  ce-au  pierdut  în  războiul  de  6  zile, 
iar  Israeliţii  nu  vor  sa  restituie  nici  Ierusalimul  şi  nici  Cisjordania  în  totalitatea  ei. 

în  această  mare  turbulenţă  de  pasiuni  religioase  şi  politice,  se  înfruntă  de  fapt 
numai  doi  protagonişti:  Statele  Unite,  aliatul  Israelului,  şi  Rusia  Sovietică  care  e 
interesată  exclusiv  în  propagarea  comunismului  în  această  zonă  sensibilă  a  lumii. 

Atentatul  contra  lui  Pinochet  şi  interpretarea  lui 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


808 


Ca  prin  minune  a  scăpat  Generalul  Pinochet,  Preşedintele  Republicei  chilene,  să 
nu  fie  sfârtecat  în  atentatul  cu  exploziv  când  se  îndrepta  cu  escortă  la  o  festivitate 
naţională.  Cinci  soldaţi  din  garda  lui  au  fost  ucişi,  iar  Preşedintele  a  scăpat  doar  cu 
o  rană  fără  importanţă  la  mână. 

S'a  decretat  starea  de  asediu  şi  s'au  operat  numeroase  arestări.  în  cursul 
cercetărilor  s'a  mai  descoperit  că  organizaţia  de  stânga,  responsabilă  de  acest 
atentat,  mai  avea  în  rezervă  o  altă  operaţie,  destinată  să  pună  capăt  vieţii 
Preşedintelui.  Şi  anume  s'a  imitat  procedeul  utilizat  de  terorişti  în  Spania,  când  a 
sărit  în  aier  Carrero  Blanco,  preşedintele  guvernului.  S'a  descoperit  pe  traseul  pe 
care  trecea  de  obiceiu  Preşedintele  Chilei,  un  tunel  încărcat  cu  exploziv  şi  care, 
acţionat  dela  distanţă,  ar  fi  dus  cu  certitudine  la  acelaşi  rezultat. 

Ce  interpretare  au  scos  din  acest  atentat  aşa  zisele  democraţii?  în  timp  ce  nu 
găsesc  cuvinte  în  vocabular  ca  să  condamne  cu  cea  mai  mare  vehemenţă  atentatele 
arabo-islamice,  cele  întâmplate  în  Santiago  de  Chile  nu  s'au  bucurat  de  aceeaşi 
atenţie.  Comentarii  timide,  şterse,  o  relatare  rece  a  faptelor,  fără  să-şi  manifeste 
indignarea  şi  revolta.  Ba,  mai  mult,  unele  organe  de  presă  occidentale  şi  unii 
oameni  politici  au  încercat  să  facă  distincţie  între  atentatele  arabe,  care  s'ar  datori 
unor  fanatici  şi  ar  urmări  destabilizarea  democraţiilor  şi  atentatul  contra  lui 
Pinochet,  ca  o  reacţie  legitimă  a  poporului  contra  unei  dictaturi  feroce.  Nu  ar  fi  un 
atentat  propriu  zis,  ci  ar  aparţinea  categoriei  războiului  de  eliberare  al  popoarelor 
contra  tiraniilor. 

Evident  că  reacţia  acestor  cercuri  din  Occident  e  ilogică  şi  inconsecventă.  Mai  în 
spatele  atentatelor  din  Germania,  Franţa  şi  Anglia  cât  şi  în  spatele  atentatului  din 
Santiago  de  Chile  stă  tot  mâna  Moscovei.  Prin  Arabii  extremişti,  Rusia  vrea  să 
destabilizeze  Alianţa  Atlantică,  prin  atentatul  contra  lui  Pinochet  voia  să  se  asvârle 
această  ţară  într'un  haos  politic,  din  care  să  iasă  o  nouă  Nicaraguă. 

DIN  EXIL 

Conferinţa  Anticomunistă  Mondială  dela  Luxemburg.  Participarea  Frontului 

Român  al  Libertăţii. 

La  Luxemburg  s'a  ţinut  anul  acesta  a  XlX-a  Conferinţă  Anticomunistă  Mondială, 
între  7-10  Septembrie.  Au  participat  peste  300  de  delegaţi  din  toate  continentele, 
cari  au  tratat,  cu  competenţă  şi  simţ  al  răspunderii,  confruntarea  dintre  comunism 
şi  lumea  liberă. 

Delegaţia  română  a  avut  în  fruntea  ei  pe  profesorul  John  Halmaghi  din  USA. 
Din  delegaţie  a  mai  făcut  parte  şi  Dl  avocat  Radu  Budişteanu,  fost  ministru,  care  a 
ţinut  în  limba  franceză  un  monumental  discurs,  despre  Yalta  şi  consecinţele  ei 
pentru  popoarele  din  răsăritul  Europei,  cerând  abolirea  acestui  pact  ruşinos. 
Discursul  Dlui  Radu  Budişteanu  a  fost  ascultat  într'o  adâncă  tăcere  şi  a  fost 
răsplătit  cu  aplauze  prelungite  de  asistenţă. 

Ca  un  corolar  al  acestui  discurs  memorabil,  Delegaţia  Română  a  prezentat  şi  o 
Moţiune  prin  care  cere  abolirea  Pactului  dela  Yalta.  Moţiunea  a  fost  aprobată  de 
Adunare,  introducându-se  textul  ei  în  dosarul  Conferinţei. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


809 


BISERICA  TĂCERII  235 

de  Horia  SIMA 

în  literatura  de  specialitate,  în  presa  internaţională,  când  se  tratează  de  situaţia 
Bisericilor  din  ţările  stăpânite  de  bolşevici,  se  foloseşte  denumirea  de  "Biserica 
Tăcerii",  pentru  a  indica  starea  lor  de  servitute. 

Aceste  Biserici,  de  toate  confesiunile,  nu  sunt  libere,  nu  se  pot  exprima  în  duh  şi 
adevăr,  şi  dacă  depăşesc  limitele  impuse  de  stăpânire,  sunt  chemate  la  ordine  şi 
slujbaşii  lor  sfârşesc  adeseori  în  temniţă.  "Biserica  Tăcerii"  trăeşte  cu  căluşul  la 
gură.  Ea  este  despuiată  de  atributul  ei  esenţial,  acela  de  a  predica  Cuvântul 
Domnului  în  lume.  Ea  mai  este  tolerată  în  anumite  forme,  numai  în  măsura  în  care 
stăpânirea  crede  că  nu-i  poate  dăuna  propriei  ei  ideologii.  Creştinismul  e  asvârlit 
la  periferia  societăţii  în  ţările  dominate  de  Moscova  şi  trăeşte  într'un  fel  de  ghetou. 
Ţelul  comunismului  este  desrădăcinarea  credinţei  creştine  din  noile  generaţii, 
până  nu  va  mai  rămânea  din  ea  decât  o  relicvă  istorică. 

Credem  totuşi  că  trebue  rectificat  termenul  de  "Biserică  a  Tăcerii",  aplicat  global 
tuturor  comunităţilor  religioase  de  dincolo  de  cortina  de  fier,  şi  înlocuit  cu  altceva, 
cu  o  altă  denumire  care  să  exprime  mai  just,  mai  aproape  de  realitate,  viaţa  şi 
manifestările  creştinismului  la  popoarele  din  răsărit.  Aceste  Biserici  trăesc  într'un 
regim  permanent  de  opresiune,  dar  nu  sunt  o  "Biserică  a  Tăcerii"  Ele  nu  pot  grăi  şi 
glasul  lor  nu  ajunge  până  la  noi  decât  rar  şi  tânguitor,  dar  ele  dispun  de  alte 
mijloace  pentru  a  ţine  legătura  cu  Atotputernicul  şi  a  invoca  ajutorul  Lui.  Limbajul 
ce-1  vorbesc  aceste  Biserici  şi  slujitorii  lor  e  constituit  din  propriile  lor  răni  şi 
suferinţe.  Creştinii  din  această  arie,  stăpânită  de  Anticrist,  se  expun  zilnic  pentru 
a-şi  afirma  credinţa  lor.  Câte  riscuri  pentru  a  rosti  o  rugăciune,  câte  acte  eroice 
pentru  a  nu  se  lepăda  de  Cristos,  câtă  abnegaţie  pentru  a-şi  creşte  copiii  în 
dragostea  de  Dumnezeu!  Câte  suferinţe  pentru  acei  cari  refuză  să  renege  sursa 
vieţii  eterne  şi  să  se  închine  ateo-marxismului!  Sunt  lucruri  prea  bine  cunoscute  ca 
să  le  mai  repetăm.  S'au  desvăluit  în  nenumărate  publicaţii  chinurile  ce  le  suportă 
acei  creştini  din  toate  naţionalităţile  cari  nu  abjură  pe  Cristos  şi  nu  se  încadrează 
între  batjocoritorii  Lui. 

E  o  nedreptate,  deci,  să  considerăm  această  Biserică  martiră  o  "Biserică  a 
Tăcerii".  E  o  Biserică  vie,  a  cărei  credinţă  străluceşte  ca'n  primele  veacuri,  care-şi 
strigă  cu  întreită  putere  ataşamentul  ei  pentru  Cristos,  care  depune  mărturie,  clipă 
de  clipă,  cu  propriile  ei  suferinţe,  spre  Tronul  Ceresc.  Rugăciunile  ei,  deşi  înăbuşite 
de  fiara  bolşevică,  sunt  infinit  mai  preţioase  decât  ale  acelora  care  le  rostesc  numai 
cu  buzele,  pentrucă  se  înalţă  de  pe  rugul  celor  mai  mari  încercări  omeneşti.  Iată  cu 
ce  preţ  ne  păstrăm  credinţa  noastră,  ne  grăiesc  cei  asupriţi,  pentru  a  nu  renega  pe 
Cristos,  în  veacul  acesta  apocaliptic,  al  tuturor  apostaziilor. 

Dacă  e  vorba  de  a  găsi  o  "Biserică  a  Tăcerii",  aceasta  nu  există  dincolo  de  cortina 
de  fier,  ci  aici,  unde  trăim  noi,  în  mijlocul  lumii  libere,  în  Occidentul  Libertăţii. 
Creştinătatea  din  Occident,  de  toate  nuanţele,  nu  se  mai  simte  solidară  cu  Biserica 
martiră  din  Răsărit.  Deşi  Sfântul  Părinte  a  denunţat  ateo-marxismul,  ca  o  arătare 
apocaliptică,  nu  se  observă  nici  acum  acea  mare  mişcare  spirituală  care  să  se 
reverse  ca  un  torent  spre  frontierele  nedreptăţii,  dărâmând  aşezările  Anticristului. 


235  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  1-2,  Noembrie-Decembrie  1986. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


810 


Iată  un  lucru  de  neînţeles.  Se  vorbeşte  mereu  de  pace,  dar  se  uită  că  nu  există  pace 
fără  justiţie.  Ce  se  întâmplă  cu  popoarele  robite?  Ce  se  întâmplă  cu  Bisericile 
dărâmate?  Ce  se  întâmplă  cu  miile  de  martiri  ai  credinţei,  începând  dela  cei  mai 
înalţi  ierarhi  ai  Bisericii?  Trecem  cu  buretele  peste  ei,  în  numele  unei  păci  hibride? 
Căci  pacea  dorită  de  bolşevici  este  doar  o  înşelăciune,  o  tactică  de  războiu 
destinată  să  le  producă  lor  răgazul  necesar  pentru  a  cotropi  şi  restul  lumii  libere. 
Când  se  vor  convinge  creştinii  occidentali  că  e  necesar  să  se  mobilizeze,  cu  miile, 
cu  sutele  de  mii,  cu  milioanele,  pentru  a  protesta  contra  fărădelegilor  ce  se 
întâmplă  dincolo  de  cortina  de  fier?  Ce  mai  aşteaptă?  Să  vadă  buldozerele  intrând 
în  zidurile  Bisericii  Sfântului  Petru? 

Creştinii  din  Occident  refuzând  să  ia  act  de  opresiunea  ce-o  suferă  fraţii  lor  din 
răsărit  şi  să-şi  ridice  glasul  în  apărarea  lor,  îşi  demonstrează  fragila  lor  structură 
religioasă.  Ei  sunt  "Biserica  Tăcerii",  crezând  că  prin  atitudinea  lor  amabilă  faţă  de 
Moscova  vor  îmblânzi  fiara  apocaliptică. 

Dar  chestiunea  are  aspecte  şi  mai  grave.  Creştinii  persecutaţi  din  răsărit  nu  sunt 
numai  un  fenomen  omenesc,  nu  reprezintă  numai  cine  ştie  ce  "drepturi  ale 
omului"  călcate  în  picioare,  nu  sunt  numai  un  fragment  de  umanitate,  care 
reclamă  înţelegere  şi  compasiune  din  partea  fraţilor  lor  liberi,  ci  sunt  o  valoare 
superioară.  în  durerile  lor,  în  chinurile  lor,  se  resfrânge  imaginea  lui  Cristos.  Ei 
sunt  pecetluiţi  cu  sângele  Mântuitorului.  Ei  sunt  martorii  Celui  ce-a  fost  răstignit 
pe  cruce  pentru  întreaga  omenire  şi  trăiesc  azi  clipă  de  clipă  Calvarul  Golgotei.  Ei 
sunt  contemporanii  lui  Isus,  câtă  vreme  a  trăit  El  pe  pământ. 

Şi  atunci,  cine  nu-i  ascultă  pe  ei  şi  nu  le  sare  într'ajutor,  de  fapt  îşi  întoarce  faţa 
nu  dela  nişte  bieţi  oameni,  ci  dela  însuşi  Fiul  Omului,  lăsând  să  fie  lovit,  umilit  şi 
batjocorit.  Din  calcule  mult  prea  omeneşti,  îşi  periclitează  propria  lor  mântuire. 
Cum  spune  Sf.  Scriptură  despre  acei  ce  nu  s'au  îngrijit  în  viaţa  pământeană  de  cei 
mici,  de  necunoscuţi,  de  cei  în  suferinţă,  de  cei  ce  pătimesc  în  temniţă,  că  nici 
Cristos  nu  va  mărturisi  pentru  ei  în  faţa  Tatălui  Ceresc,  în  ziua  judecăţii  de  apoi. 

EXILUL  CE  SE  STINGE 
Gheorghe  Loghiade 

“Ţara  şi  Exilul” 

A  trecut  la  cele  eterne,  unul  dintre  cei  mai  buni  şi  mai  devotaţi  legionari, 
Gheorghe  Loghiade,  după  lungi  ani  petrecuţi  în  exil. 

Originar  din  Prahova,  unde  a  cunoscut  mişcarea  şi  a  intrat  în  rândurile  ei,  până 
la  furtuna  ce  s'a  abătut  asupra  ţării,  după  23  August  1944,  Loghiade  cu  întreaga 
familie  ia  calea  pribegiei  şi  ajunge  la  Viena.  După  capitularea  Germaniei,  mai  stă 
un  răstimp  în  aceasăa  ţară  şi  apoi  caută  refugiu  în  Franţa.  Casa  lui  de  la  Paris 
devine  un  adăpost  pentru  mulţi  tineri,  dar  şi  un  centru  de  întărire  al  simţămintelor 
lor  naţionale.  Parisul  devenise  după  război,  pentru  pribegii  români,  nu  numai  un 
loc  de  refugiu,  acordat  cu  generozitate  de  autorităţile  franceze,  dar  şi  un  punct  de 
reconstituire  al  mişcării  anticomuniste  de  rezistenţă  contra  regimului  din  ţară.  în 
Gheorghe  Loghiade,  tinerii  legionari  au  găsit  un  îndrumător  şi  un  sprijin 
permanent  în  acţiunile  ce  le-au  întreprins  pentru  eliberarea  ţării. 


Nicolae  Niţă 


811 


Silit  de  nevoile  vieţii,  Gheorghe  Loghiade  emigrează  în  Canada,  stabilindu-se  la 
Montreal.  Nici  aici  nu-şi  uită  de  ţara  lui  iubită  şi  rămâne  mai  departe  un  părinte 
spiritual  al  legionarilor.  A  participat  la  toate  manifestările  româneşti  din  Canada, 
pe  plan  religios,  cultural  şi  patriotic.  Prin  vârsta  lui,  prin  înţelepciunea  cu  care 
trata  problemele  comunităţii  româneşti  din  Canada,  se  convertise  într'o  figură  de 
creştet  a  acestei  comunităţi,  fiind  ascultat  şi  iubit  de  toţi. 

Prin  moartea  lui  Loghiade,  se  produce  un  gol  imens  în  viaţa  Românilor  din 
Canada. 

Soţiei  lui  devotate,  Doamnei  Ecaterina  Loghiade,  ca  şi  întregei  familii,  le 
trimitem  simţămintele  noastre  de  pietate  şi  solidaritate  cu  memoria  marelui 
dispărut. 

Dumnezeu  să-l  odihnească  în  pace! 

în  istoria  Legiunii,  camaradul  Loghiade  va  rămâne  un  exemplu  rar  de  credinţă 
în  Căpitan  şi  în  idealurile  lui.  Fie  ca  elementele  mai  tinere  să  se  inspire  din  viaţa  lui 
dreaptă,  închinată  fără  întrerupere  Neamului  şi  suferinţelor  lui. 

Florica  Dragomir 

Tot  la  Montreal  s'a  stins  şi  Florica  Dragomir,  soţia  lui  Dragomir  Streinu,  mort  cu 
câţiva  ani  mai  înainte. 

Era  originară  din  Banat,  o  fiinţă  aleasă,  care  s'a  ataşat  de  mişcarea  legionară, 
încă  din  anii  liceului.  După  23  August,  se  refugiază  în  Banatul  sârbesc,  cu  un  grup 
numeros  de  tineri  bănăţeni,  cari  apoi  au  intrat  în  armata  naţională.  Când  situaţia 
s'a  înrăutăţit  şi  în  Banatul  sârbesc,  Florica,  cu  un  ultim  tren  se  refugiază  la  Viena, 
unde  se  căsătoreşte  cu  Dragomir  Streinu  şi  amândoi  intră  în  slujba  guvernului 
naţional. 

Urmând  soarta  atâtor  refugiaţi,  după  capitularea  Germaniei,  se  refugiază  în 
Franţa,  de  unde  emigrează  apoi  în  Canada. 

Aici  începe  o  viaţă  nouă,  îşi  întemeiază  un  nou  cămin  şi,  după  moartea  soţului  ei, 
continuă  cu  aceeaşi  dârzenie  atât  lupta  pentru  existenţă  cât  şi  cultivarea  tradiţiilor 
româneşti  pe  care  le-a  moştenit  din  casa  părintească. 

Dumnezeu  să  o  aşeze  în  împărăţia  drepţilor. 

Remus  Lazăr 

Puţini  îşi  aduc  aminte  de  Remus  Lazăr,  căci  era  unul  din  "marii  anonimi",  cum  îi 
numea  Mircea  Muşetescu  pe  acei  legionari  cari  stau  de  veghe  la  destinele  Legiunii 
şi  ale  Neamului,  fără  să  se  afişeze,  fără  să  iasă  din  rânduri. 

Remus  Lazăr  era  legionar  din  ţară.  După  evenimentele  din  Ianuarie  1941, 
pentrucă  ţara  lui  nu-i  oferea  altă  oportunitate  ca  să  meargă  pe  front  decât  trecând 
prin  închisori  şi  pela  Sărata  s'a  înrolat  într'o  formaţie  germană  si  cu  această 
uniformă  a  luptat  până  la  sfârşitul  ostilităţilor.  A  luat  contact  cu  guvernul  dela 
Viena,  dar  i  s'a  lăsat  libertatea  să  continue  să  servească  în  aceeaşi  unitate. 

După  capitulare,  Remus  Lazăr  a  luat  lungul  drum  al  pribegiei  şi  al  exilului.  După 
mai  multe  opriri  prin  alte  ţări,  a  reuşit  să  emigreze  în  Statele  Unite.  La  Chicago,  a 
găsit  un  grup  de  camarazi,  cu  care  s'a  împrietenit,  participând  la  activităţile 
româneşti  din  aceasă  regiune.  După  mulţi  ani  petrecuţi  în  America,  l-a  apucat 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


812 


dorul  să  vadă  Europa,  mai  ales  că  şi  soţia  lui,  de  origine  germană,  voia  să-şi  revadă 
rudeniile.  Dar  n'a  mai  apucat  să  se  întoarcă.  Om  în  toată  puterea,  a  fost  lovit  de  un 
atac  de  inima  la  Linz  -  Austria  -  şi  a  murit  în  25  Iulie  1986. 

Jale  mare  în  familie,  între  prieteni,  între  camarazi,  căci  nimeni  nu  se  aştepta  la 
acest  sfârşit  brusc  îi  tragic. 

Remus  Lazăr  a  rămas  până  în  ultima  clipă  în  tranşeea  naţionalismului  creştin. 
Apartenenţa  lui  la  Legiunea  lui  Moţa  şi  Marin,  cari  s'au  dus  să  lupte  în  Spania, 
pentrucă  "se  trăgea  cu  mitraliera  în  obrazul  lui  Cristos",  îi  va  servi  ca  itinerar  spre 
oastea  celor  drepţi. 


Un  an  dela  moartea  lui  Pavel  Onciu 

în  18  Noembrie  1986  s'a  împlinit  un  an  dela  trecerea  la  cele  Eterne  a 
camaradului  Pavel  Onciu,  lăsând  în  urma  lui  un  gol  imens  în  mişcare. 

Viaţa  şi  activitatea  politică  a  lui  Pavel  Onciu  are  mai  multe  faze.  După 
terminarea  studiilor  secundare  în  Banatul  sârbesc,  de  unde  era  originar,  a  plecat  în 
ţară,  unde  s'a  înscris  la  Universitatea  din  Bucureşti.  în  aceasta  fază  bucureşteană, 
a  cunoscut  mişcarea  şi  s'a  înrolat  în  rândurile  ei.  A  luat  parte  la  campania 
electorală  din  1937  şi  apoi  la  acţiunea  din  3  Septembrie  1940. 

în  cursul  guvernării  legionare,  a  făcut  parte  din  Serviciul  de  Ordine  al  Mişcării, 
de  sub  conducerea  lui  Boian-Moisescu.  Scăpat  ca  prin  minune,  să  nu  fie  arestat, 
după  evenimentele  din  Ianuarie,  se  refugiază  în  pământul  său  natal,  în  marea  şi 
vrednica  comună  românească,  Uzdin,  din  Banatul  sârbesc. 

Banatul  sârbesc  ajunsese  în  primăvara  anului  1941,  sub  adiministraţie  germană. 
Tot  pe  vremea  aceea,  numeroşi  legionari,  prigoniţi  de  Antonescu,  îşi  îndreaptă 
paşii  spre  această  porţiune  de  pământ  românesc,  ca  să-şi  găsească  salvarea  spre 
Apus. 

Pavel  Onciu  a  adus  în  acest  moment  nepreţuite  servicii  Legiunii.  Mai  întâi  a 
creat  cu  tinerii  români  din  Banat  o  puternică  organizaţie  răspândită  în  toate  satele, 
care  să  servească  la  adăpostirea  elementelor  fugite  din  ţară.  Apoi  a  luat  contact  cu 
autorităţile  germane  din  această  regiune,  pentru  a  uşura  plecarea  legionarilor  spre 
Apus.  însfârşit,  a  păstrat  strânsă  legătură  cu  ţara,  trecând  el  personal  de  câteva  ori 
la  Timişoara,  sau  folosind  curieri.  între  cele  două  părţi  ale  Banatului,  n'a  încetat  o 
clipă  contactul.  Peste  150  de  legionari  au  trecut  prin  Banatul  sârbesc  şi  au  putut  să 
scape  de  sbirii  lui  Antonescu. 

Vine  23  August  1944.  Nemai  putând  activa  în  Banatul  sârbesc,  cu  o  puternică 
coloană  de  Români  refugiaţi  pleacă  spre  Viena,  unde  se  înrolează  în  Armata 
Naţională. 

După  capitularea  Germaniei,  se  stabileşte  în  jurul  Hamburgului. 

Dar  nu  stă  mult  aici  căci  începe  o  altă  fază  a  vieţii  lui  Onciu  şi  cea  mai 
periculoasă.  în  1951  se  înrolează  în  echipa  Tănase  şi  pleacă  spre  ţară.  El  nu  trece 
frontiera,  ci  primeşte  misiunea  să-şi  caute  un  loc  de  adăpost  în  Banatul  sârbesc,  la, 
frontieră,  care  să  poată  servi  la  nevoie  ca  punct  de  trecere  pentru  cei  plecaţi  în 
România.  Este  descoperit  şi  arestat  de  sârbi  şi  după  doi  ani  de  captivitate,  a  fost 
eliberat.  A  trecut  frontiera  pela  Maribor  şi  a  ajuns  teafăr  la  Salzburg. 

S'a  întors  la  Hamburg,  unde  şi-a  găsit  un  serviciu  şi  a  participat  la  toate  acţiunile 
legionare  din  exil. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


813 


Pavel  Onciu  rămâne  o  figură  luminoasa  a  Legiunii,  a  cărui  dispariţie  prematură  a 
însemnat  o  pierdere  ireparabilă  pentru  mişcare. 

LA  A  CINCIZECEA  ANIVERSARĂ  236 


de  Horia  SIMA 

Ne  aducem  aminte  ca  ieri  de  pomenirea  a  un  an  dela  căderea  glorioasă  a  eroilor 
Moţa  şi  Marin  pe  câmpiile  Spaniei.  Pe  atunci  trăia  Căpitanul  şi  întreaga  cohortă  de 
fruntaşi  ai  Legiunii  îl  însoţeau  la  Biserica  Sf.  Ilie  Gorgani.  Ne  aflam  în  pragul 
Anului  1938,  când  a  început  cumplita  prigoană  carlistă.  Mulţi  din  cei  ce  s'  au 
închinat  atunci  în  Biserici,  slăvind  memoria  lui  Moţa  şi  Marin,  au  pierit  în  doi  ani, 
seceraţi  de  fiarele  regimului.  Poporul  anonim  şi  tăcut  a  luat  parte  şi  atunci,  cu 
zecile  de  mii  la  slujbe,  alipindu-se  de  duhul  celor  înmormântaţi  la  "Casa  Verde", 
caşicum  ar  fi  presimţit  furtuna  ce  va  isbucni. 

Mulţi  n'au  înţeles  nici  atunci  şi  nici  mai  târziu  sensul  jertfei  dela  Majadahonda. 
Nu  mă  refer  la  duşmani,  cari  au  condamnat  expediţia,  ca  fiind  săvârşită  în  slujba 
unei  cauze  streine,  dar  chiar  mulţi  oameni  de  treabă,  cari  compătimeau  pe  cei  ce- 
au  pierit  în  războiul  din  Spania,  nu  au  pătruns  tâlcul  acestui  sacrificiu. 

De  fapt  Moţa  şi  Marin  au  luptat  pentru  un  ideal,  pentru  o  credinţă,  care  depăşea 
fruntariile  ţării  noastre  şi  se  înscria  pe  linia  de  destin  a  întregei  civilizaţii  creştine. 
"Se  trăgea  cu  mitraliera  în  obrazul  lui  Cristos!  Puteam  noi  să  stăm  nepăsători?"  în 
aceste  cuvinte  rostite  cu  cutremurare  de  Moţa,  se  rezumă  toată  durerea  acestui 
suflet  mare  şi  nobil,  care  nu  putea  suporta  priveliştea  din  Spania,  a  Bisericilor 
dărâmate  sau  arse,  a  icoanelor  profanate  şi  a  miilor  de  preoţi  ridicaţi  dela  Altare  şi 
ucişi.  Comuniştii  săvârşeau  un  atentat  contra  totalităţii  creştine,  contra  Bisericii 
întemeiată  de  Mântuitor,  şi,  în  ultimă  analiză,  un  sacrilegiu  Celui  Prea  înalt. 

Ce  fac  oamenii  în  această  situaţie,  când  puterile  răului  s'au  coalizat  pentru  "a 
dărâma  aşezarea  creştină  a  lumii  ?"  Mulţi  vor  trece  nepăsători  peste  holocaustul 
din  Spania,  mulţi  îl  vor  condamna,  dar  nu  vor  avea  tăria  sufletească  să  intre  în 
luptă,  alături  de  oştile  naţionaliste,  pentru  a  apăra  pe  Cristos  de  furia  hoardelor 
Anticristului.  Moţa  a  gândit  altfel. 

"Cristos  e  acelaşi  în  Spania  ca  şi  în  România.  Când  o  oaste  diabolică  se  ridică 
pentru  a-1  alunga  din  lume,  când  figura  luminoasă  a  Mântuitorului  e  împunsă  cu 
baioneta  şi  mitraliată,  atunci  toţi  oamenii,  din  orice  naţie  ar  fi,  trebue  să  se  ridice 
în  apărarea  Crucii." 

Această  concepţie  universală  a  creştinismului,  care  nu  cunoaşte  hotare,  care  se 
ridică  în  apărarea  lui  Cristos,  oriunde  Sfânta  Lui  Faţă  este  lovită  şi  batjocorită,  i-au 
determinat  pe  Moţa  şi  fratele  său  Marin,  să-şi  împlinească  rostul  suprem  al  vieţii 
în  tranşeele  din  Spania. 

"Mor  fericit,  Corneliu,  pentru  Cristos,  Neam  şi  Legiune",  sunt  cuvintele 
testamentare  ale  lui  Moţa,  lăsate  Căpitanului.  Moartea  pentru  Cristos  este 
maximum  de  fericire  ce  i  se  poate  hărăzi  individului,  căci  Cerul  i  se  deschide, 
aşezându-1  în  împărăţia  drepţilor. 


236  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  3-4,  Ianuarie  -  Februarie  1987. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


814 


Dar  folosul  jertfei  lui  Moţa  şi  Marin  nu  se  limitează  la  propia  lor  persoană,  la 
ceeace  ar  primi  ca  răsplată  din  partea  Divinului  Creator.  Roadele  ei  sunt  cu  mult 
mai  îmbelşugate  şi  se  extind  până  la  sfârşitul  veacurilor. 

"Să  nu  lăsam  copiilor  noştri,  strigă  cu  durere  Moţa,  o  ţară  fără  Cruci,  fără  Icoane, 
fără  Biserici." 

Pilda  lui  şi  a  lui  Marin  e  destinată  să  servească  de  avertisment  tuturor 
Românilor,  tuturor  Naţiunilor  şi  întregei  omeniri  creştine.  Oştile  întunerecului 
stau  la  pândă  ca  să-şi  extindă  experienţa  lor  destructivă  din  Spania  asupra  altor 
ţări  şi  popoare.  Alte  naţiuni  vor  suferi  aceeaşi  soartă,  aceleaşi  încercări  de 
descreştinare,  cu  aceleaşi  metode  brutale  şi  nemilostive,  dacă  umbrele 
Anticristului  vor  pătrunde  pe  teritoriul  lor. 

Astăzi  profeţia  lui  Moţa  a  devenit  o  crudă  realitate.  Sute  de  milioane  de  oameni 
din  Europa  centrală  şi  răsăriteană  se  sbat  în  negurile  morţii  spirituale.  Ce-a  văzut 
Moţa  în  Spania,  se  repetă  la  scară  mondială.  Şi  printre  popoarele  ce  şi-au  pierdut 
libertatea  de  a  se  închina  lui  Cristos,  se  găseşte  şi  bietul  nostru  popor.  Ultimele 
întâmplări  din  România  indică  cu  toată  claritatea  intenţiile  actualilor  stăpâni  ai 
ţării  noastre  de  a  smulge  din  sufletul  copilaşilor  orice  urmă  de  alipire  de  Cristos  şi 
Biserica  Lui. 

Iată  câta  dreptate  a  avut  Moţa,  când  îndemna  pe  Români  să  lupte  pentru  a  nu 
lăsa  copiilor  lor  o  "ţară  fără  Cruci,  fără  Icoane,  fără  Biserici." 

Se  înşală  cei  care  cred  că  mesajul  testamentar  al  celor  doi  eroi,  pecetluit  cu 
sângele  lor,  este  un  simplu  fapt  istoric,  ca  atâtea  altele:  a  fost,  s'a  dus  şi  a  dispărut 
în  negura  vremurilor.  E  ceva  mai  mult.  E  un  mesaj  viu,  a  cărui  valabilitate  rămâne 
inalterabilă  câtă  vreme  va  dăinui  actuala  situaţie  a  lumii.  Omenirea  nu  poate  trăi 
indefinit,  împărţită  între  imperiul  Anticristului,  cu  sediul  la  Moscova,  şi  imperiul 
Libertăţii,  unde  mai  dăinueşte  Biserica  lui  Cristos.  Criza  se  apropie.  Una  din  cele 
două  entităţi  e  sortită  să  dispară.  Mesajul  lui  Moţa  nu  se  adresează  acuma  numai 
poporului  românesc,  ci  tuturor  popoarelor. 

"Luptaţi,  ca  să  nu  lăsaţi  copiilor  voştri  o  ţară  fără  Cruci,  fără  Icoane,  fără 
Biserici".  Altminteri,  veţi  avea  soarta  creştinilor  din  răsărit,  atrăgându-vă  şi  mânia 
lui  Dumnezeu,  care  vede  cu  durere  cum  aţi  lăsat  pradă  pornirilor  ucigaşe  ale 
Anticristului  Sfintele  Aşezăminte,  întemeiate  de  Fiul  Său,  cu  sângele  vărsat  pe 
Cruce. 

O  JUMĂTATE  DE  SECOL  DELA  JERTFA  DIN  MAJADAHONDA  23? 

“”Ţara  şi  Exilul” 

Pe  un  vânt  glacial,  care  pătrundea  până  la  oase,  un  numeros  public  s'a 
concentrat  la  Majadahonda,  Sâmbătă,  io  Ianuarie  1987,  pentru  a  comemora  ziua 
de  13  Ianuarie,  când  cei  doi  voluntari  români  au  fost  isbiţi  mortal  de  schijele 
aceleiaşi  granate. 

La  împlinirea  semicentenarului  dela  jertfa  lor  pentru  Cristos,  Neam  şi  Legiune, 
un  mare  număr  de  români  din  Europa  şi  America  au  ţinut  să  fie  de  faţă  la  actul 
comemorativ  care  avea  o  semnificaţie  deosebită  anul  acesta,  atât  prin  timpul  ce  s'a 


237  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  3-4,  Ianuarie  -  Februarie  1987. 


Nicolae  Niţă 


815 


scurs  cât  şi  prin  trăinicia  operei  lor.  Amintirea  lui  Moţa  şi  Marin  nu  s'a  şters,  ci 
continuă  să  strălucească  ca  un  far  de  lumină  în  întunerecul  ce  ne  înconjoară  în 
acest  exil,  ce  pare  să  nu  mai  aibă  sfârşit.  Moţa  şi  Marin  stau  de  veghe  din  ceruri  şi 
ne  arată  drumul  mântuirii.  Numai  înfruntându-se  cu  puterile  răului  şi  biruindu-le, 
vom  putea  salva  neamul  nostru  şi  întreaga  omenire.  Drumul  lor  este  drumul  de 
mântuire  al  întregei  lumi. 

Anul  acesta  comemorarea  dela  Majadahonda  s'a  bucurat  de  prezenţa  şi  asistenţa 
spirituală  a  doi  preoţi  ortodocşi  români,  Preotul  Mircea  Domitriu  dela  Paris,  care 
păstoreşte  şi  parohia  din  K51n,  şi  Preotul  Dumitru  Mihăescu  din  Detroit,  USA. 
Slujba  de  pomenire  a  fost  săvârşită  de  Preotul  Domitriu,  iar  răspunsurile  au  fost 
date  de  un  cor  improvizat,  sub  conducerea  Dior  Bozoşan  şi  Ghilescu.  După 
sfârşitul  slujbei  ortodoxe,  capelanul  dela  "Fuerza  Nueva",  Don  Etias  Alonso,  a 
binecuvântat  jertfa  celor  doi  eroi,  după  ritul  latin,  în  limba  castellană. 

îndată  după  ceremonia  religioasă,  a  luat  cuvântul  Dl  Radu  Budişteanu,  fost 
ministru  în  România,  care,  după  16  ani  de  închisoare  sub  regimul  comunist,  a 
isbutit  să  ajungă  în  lumea  liberă. 

Dl  Radu  Budişteanu  a  vorbit  în  franţuzeşte.  Redăm  în  continuare  discursul  său 
tradus  în  româneşte: 

Doamnelorşi  Domnilor, 

Ne  găsim  din  nou  reuniţi,  în  pioasă  ceremonie,  în  acest  loc  sfinţit  prin  sângele 
martirilor  noştri,  Moţa  şi  Marin. 

Ei  au  crezut  în  Dumnezeu,  în  triumful  Binelui,  în  puterea  spiritului  străbătând 
eternitatea  dincolo  de  materie. 

Pe  drumul  crucii  lor  cei  cincizeci  de  ani  de  astăzi  constituesc  pe  pământ  o 
staţiune. 

Au  fost  credincioşi  dar,  înainte  de  orice,  au  fost  patrioţi.  Să  ne  oprim  la  acest 
aspect  al  vieţii  lor. 

Ce  principii  îi  dominau? 

Societatea  este  amalgam.  Naţiunea  este  unitatea. 

Meditaţi  asupra  Franţei  care  aplică  axioma  naţională  peste  dreptul  pozitiv,  ca 
prim  principiu. 

Membrii  unei  societăţi  pot  avea  origini  diverse.  Patriotul  îşi  are  rădăcinile  în  glia 
Patriei,  în  sângele  strămoşilor,  în  identitatea  originei  confirmată  de  istorie. 

Şi  încă: 

Nu  există  politică  fără  libertate,  nici  pace  fără  justiţie. 

Nu  există  suflet  de  creştin  al  cărui  simbol  să  nu  fie  statuia  Fecioarei,  icoana, 
altarul  şi  rugăciunea,  adânca  rugăciune  pentru  cei  ce  trăesc  în  infernul  temniţelor. 

Nu  e  viaţă  fără  Biserică. 

Acesta  a  fost  ansamblul  Crezului  camarazilor  noştri  înconjurând  pe  Moţa  şi 
Marin,  sub  directa  inspiraţie  a  lui  Corneliu.  Codreanu,  ucişi  cu  toţii  pentrucă  au 
avut  -  caşi  Dumneavoastră  -  dreptate  în  înalta  lor  politică  şi  în  credinţa  lor 
absolută.  Ei  văzuseră  totodată  faţa  lui  Dumnezeu  şi  înţeleseseră  acel  "Nous"  al 
înţelepţilor  Antichităţii. 

De  aceea  Mişcarea  Legionară  reflectă  lumina  şi  rămâne  în  picioare  ca  principiu 
chiar  al  Vieţii,  cum  sunteţi  înşivă,  mari  prieteni  din  această  Spanie  încărcată  de 
istorie. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


816 


Văzând  ce  se  întâmplă  în  Ţara  noastră  zdrobită  de  comunism  Dărâmarea 
Bisericilor  şi  Mănăstirilor  a  Monumentelor  Naţionale,  mizeria  vieţii  în  zdrenţe,  ne 
îndreptăm  către  cei  ce  conduc  soarta  omenirii,  întrebându-i  cu  vocea  nenorocirii 
noastre: 

Oameni,  fii  ai  lui  Dumnezeu,  ce  faceţi  voi  cu  fraţii  voştri? 

Dacă,  victime  voi  înşivă,  ai  platitudinii  contemporane,  zăgăzuiţi  popoarele  în 
graniţele  injustiţiei  aplicate  sau  ale  bombei  atomice,  mergeţi  de  aflaţi  puterea 
ridicării  spre  înalt  a  sufletului  lor  în  văleatul  în  care  marii  iniţiaţi  statorniceau 
lumii  regulile  vieţii  şi  ale  justiţiei,  sau  aici  unde  ne  găsim  la  Sanctuarul  dela 
Majadahonda 

După  cuvântarea  Dlui  Budişteanu,  legionarii  prezenţi  au  intonat  imnul  "Sfântă 
Tinereţe  Legionară",  după  care  Dl  Bias  Pinar  a  rostit  următoarele  cuvinte  (în 
traducerea  noastră): 

"întreprinderea  la  care  s'au  asociat  Moţa  şi  Marin  a  fost,  fără  îndoială,  cea  mai 
nobilă.  N'a  fost  o  întreprindere  comercială,  nici  culturală,  nici  artistică,  nici 
sportivă.  Nici  cel  puţin  o  întreprindere  naţională.  A  depăşit  limitele  strâmte  ale 
tuturor  acestora. 

Moţa  şi  Marin  s'au  asociat  la  o  întreprindere  decisivă  în  dubla  ei  dimensiune: 
universală  în  spaţiu  şi  permanentă  în  timp.  Această  întreprindere  nu  este  altceva 
decât  aceea  care  a  întrepătruns  lunga  istorie  a  umanităţii,  lupta  ce  începe  cu 
capitolul  Genezei  şi  care  va  sfârşi  cu  capitolul  Apocalipsului,  între  Bine  şi  Rău, 
între  înger  şi  Bestie,  între  misterul  Graţiei  şi  misterul  Nedreptăţii."  Aceasta  luptă 
nu  se  desfăşoară  numai  la  nivelul  fiecărui  om,  în  itinerarul  vieţii  lui  pământene,  ci 
la  nivelul  comunităţii  politice  în  care  acest  itinerar  se  manifestă. 

Această  luptă,  uneori  se  desfăşoară  fără  foc  şi  fără  sânge  şi  altădată  se  face 
vizibilă  cu  sânge  şi  foc.  Nu  ştiu  care  din  cele  două,  rezultă  mai  tragică  şi  dureroasă. 
Ceeace  ştim  sigur,  este  că  în  cele  două  modalităţi  apar  eroii  şi  dezertorii,  martirii  şi 
apostaţii.  Un  episod  unic  al  acestei  lupte,  în  modalitatea  ei  tragică  şi  dureroasă,  de 
foc  şi  sânge,  a  avut  loc  în  Spania  şi  s'a  început  acum  50  de  ani.  Moţa  şi  Marin  au 
alergat  la  întâlnire,  dintr'o  ţară  îndepărtată  şi  prietenă.  Moţa  şi  Marin  n'au  refuzat 
prezenţa  lor  în  acest  episod,  n'au  voit  să  se  numere  între  desertori  sau  apostaţi,  ci 
între  eroi  şi  martiri. 

Pentru  noi,  români  şi  spanioli,  pământul  ce-1  călcăm  este  sacru:  sacru  prin 
Crucea  care-1  binecuvântează,  prin  sângele  care  s'a  vărsat  aici.  Sacru,  în  sfârşit, 
pentruca  acest  sânge  este  ca  samânta  semănată  între  noi,  pentru  a  creşte  cu 
dărnicie. 

Germinaţia  nu  e  posibilă,  dacă  nu  se  îngrijeşte  cu  dragoste  semănătura. 

Pentru  asta  venim  în  fiecare  an  la  Majadahonda  şi  în  acesta  -  la  o  jumătate  de 
secol  de  distanţă,  de  sacrificiul  suprem  a  lui  Moţa  şi  Marin  -  cu  o  specială  evlavie. 

Cred  că  spicul  a  răsărit  în  fiecare  dintre  noi  şi  că  acest  spic  poartă  în  sine  trei 
boabe  din  cel  mai  bun  grâu:  credinţa,  care  în  Moţa  şi  Marin,  dar  şi  în  noi, 
presupune  triumful  asupra  îndoielii,  mama  tuturor  laşităţilor;  speranţa,  care  în 
Moţa  şi  Marin,  dar  şi  în  noi,  presupune  triumful  asupra  decepţiei,  mama  tuturor 
abandonărilor;  dragostea,  care  în  Moţa  şi  Marin,  dar  şi  în  noi,  presupune  triumful 
asupra  indiferenţei,  mama  tuturor  egoismelor.  "Moţa  şi  Marin,  Cruciaţi  ai  Europei 


Nicolae  Niţă 


817 


Creştine,  invocându-vă  cu  "Presente!",  la  fiecare  comemorare,  pe  locul  precis  al 
holocaustului  vostru,  vă  cerem  ca  înaintea  "figurei  luminoase  a  Mântuitorului",  să 
interveniţi  pentru  noi,  pentru  acei  care,  în  aceeaşi  linie  de  luptă,  dorim  să  învăţăm 
lecţia  voastră,  nu  pentru  a  o  declama  în  public  ci  pentru  a  o  face  vie  ca  exemplul 
vostru". 

La  sfârşit,  ca  în  toţi  anii,  a  răsunat  cântecul  “Cara  al  Sol”,  cântat  de  spanioli  şi 
români.  S’a  rostit  numele  celor  căzuţi,  Moţa,  Marin,  Jose  Antonio,  Francisco 
Franco  şi  la  urmă  s’au  dat  strigătele  pentru  Spania:  “Una,  Grande,  Libre!” 

Apoi  a  avut  loc  o  masă  comună  în  restaurantul  Hotelului  Colon.  Au  fost  invitaţi 
Blas  Pinar  cu  soţia  şi  alţi  camarazi  spanioli  cari  au  participat  la  ceremonia  dela 
Majadahonda.  Masa  a  fost  binecuvântată  de  Părintele  Domitriu,  după  care  s’a 
cântat  în  cor  imnul  religios  “Cu  noi  este  Dumnezeu”. 

Un  mesaj  al  Românilor  Americani  pentru  actul  dela  Majadahonda 

Românii  Americani,  cari  n’au  putut  participa  la  a  cincizecea  aniversare  a  jertfei 
dela  Majadahonda,  au  trimis  un  mesaj  de  adeziune,  prin  care  îşi  exprimă 
sentimentele  de  evlavie  şi  admiraţie  pentru  înălţătorul  exemplu  al  lui  Moţa  şi 
Marin.  Documentul  ne-a  fost  trimis  de  Dl  Victor  Corbuţ,  care  neputând  veni,  ne-a 
rugat  să-l  încorporăm  ceremoniilor.  Cum  nici  acest  lucru  nu  a  fost  posibil  din 
cauza  vântului  îngheţat,  îl  publicăm  ca  o  continuare  şi  o  parte  integrantă  a  actului 
aniversar: 


Distinşi  Oaspeţi,  Doamnelorşi  Domnilor,  Stimaţi  Camarazi, 

O  jumătate  de  secol  în  urmă,  în  ziua  de  12  Februarie  1937,  în  Biserica  Sf.  Ilie 
Gorgani,  din  Bucureşti,  o  nouă  promoţie  de  grade  legionare  era  prezentă  pentru  a 
depune  jurământul. 

Sicriele  cu  trupurile  cruciaţilor  Moţa  şi  Marin,  sfârtecate  de  schije  aci,  la 
Majadahonda,  se  aflau  aşezate  pe  catafalc  în  faţa  altarului  bătrânei  Biserici.  O 
linişte  desăvârşită,  într’o  atmosferă  de  mister,  mai  presus  de  fire. 

SOSEŞTE  CĂPITANUL!  Luăm  poziţia  de  DREPŢI.  Se  apropie  de  cele  două 
sicrie,  se  închină,  se  roagă,  îngenunchiază  şi  ne  face  semn  să  îngenunchiem  şi  noi. 
Cu  o  zi  înainte  îl  văzusem  la  sediu,  în  picioare,  ţinând  în  mână  sacul  de  cartuşe,  din 
piele,  pe  care  se  afla  prelins  sângele  lui  Moţa.  îl  aduseseră  cei  rămaşi  în  viaţă  din 
echipa  care  se  înapoiase  cu  Sicriele,  avându-1  şi  de  data  aceasta  în  frunte  pe 
generalul  erou,  Cantacuzino-Grănicerul.  Privea  sângele  lui  Moţa  şi-i  vorbea  ca  şi 
când  era  viu  şi  acolea. 

în  poziţia  în  care  îngenunchiasem,  pătrunşi  de  o  sfântă  reculegere,  îl  auzim  pe 
Căpitan  dând  citire  jurământului  gradelor  legionare,  jurământ  cunoscut  în  lumea 
legionară  pentru  prima  oară  şi  care,  peste  generaţii,  va  rămâne  temelie  de  credinţă 
şi  trăire  a  elitei  româneşti  pe  care  el  a  visat-o  şi  făuririi  căreia  şi-a  dedicat  întreaga 
viaţă. 

“IUBIŢI  CAMARAZI”,  auzim  vocea  lui  pe  care  noi,  legionarii  cari  l-am 
cunoscut  nu  o  vom  uita  niciodată.  (Redau  doar  câteva  pasagii).  “Iată,  acum  ne-a 
adus  Dumnezeu  aici,  în  faţa  celei  mai  mari  jertfe  pe  care  putea  s’o  dea  Mişcarea 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


818 


Legionară...  Să  punem  inima,  fruntea  şi  trupul  lui  Moţa  şi  a  camaradului  său 
Marin,  temelie  naţiunii  române,  fundament  peste  veacuri  pentru  viitoarele 
măriri  româneşti.  Să  punem  deci  pe  Moţa  şi  Marin,  bază  viitoarei  elite 
româneşti,  care  ea,  va  fi  chemată  să  facă  din  neamul  acesta,  ceeace  abia 
întrezăreşte  mintea  noastră.  Voi  care  reprezentaţi  primele  începuturi  ale  acestei 
elite,  să  vă  legaţi  prin  jurământ,  că  vă  veţi  comporta  în  aşa  fel,  încât  să  fiţi  cu 
adevărat  începutul  sănătos,  de  mare  viitor  al  elitei  române...  Veţi  jura  că  aţi 
înţeles,  că  deci  nu  mai  există  niciun  dubiu  în  conştiinţa  Dvoastră  că  Ion  Moţa  şi 
Vasile  Marin  n’au  făcut  uriaşa  jertfă  pentruca  noi  câţiva  de  azi  sau  de  mâine,  să 
ne  înbuibăm  de  bunătăţi  şi  să  benchetuim  pe  mormântul  lor...  Vom  jura  deci,  că 
vom  lăsa  prin  legământ  urmaşilor  să  vină  să  jure  la  mormântul  lui  Moţa  şi  Marin 
pe  următoarele  condiţii  ale  elitei,  pe  care  noi  înşine  jurăm 

1. -  Să  trăim  în  sărăcie,  ucigând  în  noi  poftele  de  îmbogăţire. 

2. -  Să  trăim  o  viaţă  aspră  şi  severă,  cu  alungarea  luxului  şi  îmbuibării. 

3. -  Să  înlăturăm  orice  încercare  a  exploatării  omului  de  către  om. 

4. -  Să  jertfim  permanent  pentru  ţară. 

5. -  Să  apărăm  Mişcarea  Legionară  cu  toată  puterea  noastră  împotriva  a  tot  ce 
ar  putea  s’o  ducă  pe  căi  de  compromisuri  sau  compromitere  sau  ar  putea  să-i 
scadă  macar  înalta  linie  morală.” 

Cincizeci  de  ani  au  trecut  de  atunci.  Căpitanul  nu  mai  este  cu  noi.  Nicadorii  şi 
Decemvirii  nu  mai  sunt.  Acea  legendară  elită,  după  o  victorie  de  o  clipă,  s’a 
spulberat,  nimicită  fizic  în  prigoane,  temniţe  şi  măceluri,  războiu,  exil,  lupte  cu 
forţe  inegale,  mişelii,  atacuri  nedemne.  Acasă,  în  ţara  subjugată,  răsplata  mişeliilor 
în  lanţ,  a  laşităţii  şi  a  trădării,  a  fost  sclavia  şi  întunerecul  de  apocalips  cari  s’au 
lăsat  ca  un  mare  blestem  peste  neamul  românesc  pe  care  Căpitanul  se  străduise  să- 
1  împace  cu  Dumnezeu.  “Doina  şi  Graiul”  s’au  stins  iar  din  “cartea  de  crezuri”  au 
rămas  doar  file  sdrenţuite  de  vreme.  România  şi  răsăritul  Europei  a  luat  locul 
Spaniei  războiului  civil,  unde  hoardele  fără  Dumnezeu  au  dărâmat  crucile  şi 
bisericile  pentru  a  căror  apărare  Moţa  şi  Marin  şi  camarazii  lor  veniseră  să  lupte  pe 
pământul  marei  Spânii  surori.  Bestiile  mongole  au  învins  pentrucă  noi  nu  ne-am 
învrednicit  de  un  viteaz  Francisco  Franco,  Moscardo  sau  Villalba  şi  atâţia  iluştrii 
ostaşi,  cari  să  se  sacrifice  pentru  Cristos  şi  Creştinătate.  în  loc  de  legendara 
TERCIO,  în  loc  de  legendarii  cădeţi  din  ALCAZAR,  vitejii  luptători  români  au 
ajuns  CRIMINALI  DE  RĂZBOIU  şi  au  sfârşit  în  temniţe  şi  în  faţa  plutoanelor  de 
excecuţie.  Şi  când  ilustrul  luptător,  Blas  Pinar,  spunea  acum  25  de  ani:  “Vom 
continua  să  vă  recunoaştem  pe  voi,  aşteptând  ca  într’o  zi,  într’o  seară  de  cuib,  să 
fiţi  pe  frontiera  României  aşteptând  clipa  luptei”,  mă  întreb  dacă  nu  ar  fi  fost 
datoria  noastră  să  rămânem  şi  să  luptăm  acolo  la  Carpaţi  şi  Dunăre  şi,  dacă  ar  fi 
trebuit,  să  fi  murit  până  la  unul,  să  fi  murit  în  picioare  toţi,  asemenea  lui  Leonida 
şi  vitejilor  săi  spartani  la  Thermopyle. 

Nici  mormintele,  nici  crucile,  nici  măcar  cenuşa  lui  Moţa  şi  Marin,  a  Căpitanului 
şi  atâtor  eroi,  nu  mai  sunt  astăzi.  Nici  în  pământul  străbun,  pe  care  l-au  iubit  mai 
presus  de  viaţa  lor,  nu  au  avut  loc.  înseamnă  că  Atotputernicul  Dumnezeu  ne-a 
pedepsit,  dându-ne  să  purtăm  o  cruce  mai  grea  decât  aceea  pe  care  am  purtat-o 
prin  PĂDUREA  CU  FIARE  şi  PE  MUNTELE  SUFERINŢII.  Ne-a  mai  rămas 


Nicolae  Niţă 


819 


MLAŞTINA  DESNĂDEJDIEI  prin  care  înaintăm,  târându-ne  bătrâni,  trupurile 
frânte  şi  sufletele  chinuite. 

Nu  este  o  lamentare  această  reprezentare  metaforică.  Sensul  acestor  cuvinte 
pătrunse  de  suferinţe  depăşeşte  retorica  expunerii  mele  şi  trebue  căutat  în 
adâncurile  rosturilor  noastre  de  legionari.  Jurământul  pe  care  ni-1  lua  în  faţa 
sicrielor  lui  Moţa  şi  Marin,  Căpitanul  vedea  peste  generaţii,  mult  prea  departe  de 
noi,  cei  cari  eram  strânşi  în  jurul  lui.  Era  un  SIMBOL  al  măreţiei  viitoare, 
româneşti  şi  creştine,  pe  care,  aşa  cum  rostea  atunci,  mintea  noastră  abia  reuşea 
să-l  întrezărească.  El  era  mare.  Privea  mult  prea  departe,  aşa  cum  au  fost  Moţa  şi 
Marin,  a  căror  jerfă  l-a  inspirat  şi  mai  mult. 

în  unicul  DISCURS,  rămas  peste  timpuri,  el  spune:  “Din  adâncuri  se  înalţă 
biruitor  legionarul. iar  din  cartea  sa,  pentru  noi,  spune:  “Legionarii  nu  mor. 
Drepţi,  nemişcaţi,  neînvinşi  şi  nemuritori,  privesc  la  toate  svârcolirile  urei 
neputincioase”. 

Stimaţi  camarazi,  astăzi,  aici,  la  Majadahonda,  în  Castilia  măreţei  Spânii 
creştine,  unde  de-acum  şi  cât  va  mai  fi  lumea  aceasta,  vor  veni  să  se  închine 
popoarele  gintei  latine,  să  ne  legăm  încă  odată,  să  trăim  cu  adevărat  sub  duhul  lui 
Moţa  şi  Marin,  asigurându-ne  că  învăţătorul  şi  Căpitanul  nostru  ne  aprobă,  că, 
deci,  mergem  pe  drumul  cel  bun.  Să  ne  strângem  rândurile  în  jurul 
Comandantului  pe  care-1  avem  şi  UNIŢI  în  spiritul  marilor  înaintaşi  să  luptăm  cât 
mai  avem  de  trăit  pe  acest  pământ  ca  să  înviem  în  acel  Viscol  de  Soare,  unde 
pluteşte  sufletul  lor. 

TRĂIASCĂ  LEGIUNEA  ŞI  CĂPITANUL!  TRĂIASCĂ  SPANIA!  TRĂIASCĂ 
ROMÂNIA  LIBERĂ  ŞI  CREŞTINĂ,  ROMÂNIA  VISURILOR  NOASTRE! 

Slujba  de  pomenire  la  Cimitirul  din  Madrid 

Românii  cari  au  participat  la  actul  comemorativ  dela  Majadahonda  au  luat 
iniţiativa  ca  să  se  facă  o  slujbă  de  pomenire  la  Cimitirul  del  Este,  unde  sunt 
înmormântaţi  marea  majoritate  a  compatrioţilor  noştri,  răposaţi  în  perioada  1952- 
1986. 

Slujba  de  pomenire  colectivă  a  avut  loc  Marţi  13  Ianuarie,  la  mormântul  lui 
Gheorghe  Costea  şi  a  fost  săvârşită  de  Preotul  Mihăescu  din  Detroit,  ajutat  de  Ion 
Bozoşan. 

Au  asistat  Dl  Horia  Sima,  Dl  Radu  Budişteanu,  Dl  Traian  Popescu,  Dna  Jeana 
Ghenea,  Dna  Ana  Maria  Marin,  Dna  Maria  Roşea  şi  numeroşi  membrii  ai 
Comunităţii  Românilor  din  Spania. 

După  încheierea  slujbei,  Preotul  Mihăescu  a  trecut  şi  pela  celelalte  morminte, 
oprindu-se  şi  împărtăşind  binecuvântarea  sa,  la  crucile  lui  Radu  Ghenea  şi  Georgel 
Demetrescu. 

DIN  EXIL 

S'A  STINS  ŞI  FAMILIA  MATAS 

în  preajma  Crăciunului  a  încetat  din  viaţă  ultima  supravieţuitoare  a  familiei 
Matas  din  Barcelona,  Conchita. 

Familia  Matas  este  bine  cunoscută  de  vechiul  exil  românesc,  acela  care  s'a 
desfăşurat  în  Spania  în  anii  1950-1960.  Căci  orice  compatriot  care  a  bătut  la  poarta 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


820 


acestor  oameni,  ducând  în  traista  lui  tristeţile  şi  durerile  ruperii  de  ţară,  a  găsit 
între  ei  o  căldură  frăţească,  o  bunătate  ce  ieşia  din  comun  şi  o  îmbărbătare 
continuă.  Familia  Matas,  oameni  singulari  ai  acestui  veac  care  ucide  umanul,  au 
devenit  o  noţiune  în  lumea  româneasca  de  atunci  şi  de  mai  târziu.  Cine  nu  auzise 
de  ei?!  Deci  nu  pentru  acest  exil  scriem  rândurile  de  faţă,  ci  pentru  compatrioţii 
noştri  mai  tineri,  pentru  proaspeţii  refugiaţi,  pentru  a  cunoaşte  şi  ei  pe  prietenii 
ţării  noastre  ca  să  le  păstreze  cu  recunoştinţă,  amintirea. 

Familia  Matas,  (ceeace  numeau  românii  familia  Matas,  căci  aceasta  este  mai 
numeroasă,  având  surori,  cumnaţi  şi  mulţi  nepoţi),  era  compusă  din  patru  fraţi 
necăsătoriţi  care  trăiau  împreună  în  Caile  Bruch  33.  Aceştia  erau:  Jose  (Iosif), 
Angeles  (Angela),  Conchita,  şi  Juan  (Ion). 

Jose  era  capul  familiei.  Licenţiat  în  drept,  om  de  o  impunătoare  cultură,  a  fost 
acela  care  a  trezit  în  sufletul  întregii  familii  interesul  şi  dragostea  pentru  poporul 
român.  Gusturile  lui  intelectuale,  ramificate  şi  rafinate,  îl  îndreptaseră  spre  istorie 
şi  literatură.  Prin  pasiunea  istoriei  a  ajuns  să  cunoască  poporul  nostru  de  care  s'a 
simţit  atras,  impresionându-1  lupta  lui  seculară  pentru  supravieţuire  şi  lipsa  de 
politică  agresivă  faţă  de  toţi  vecinii  săi.  Cunoştea  istoria  românească  mai  bine  ca 
mulţi  dintre  noi  şi  deseori  rămâneam  încurcaţi  în  faţa  argumentelor  lui,  a  datelor 
precise  ce  mânuia  şi  a  interpretărilor  istorice  pe  care  ni  le  desfăşura.  Atât  de  mult 
s'a  simţit  atras  de  România  încât  ne-a  învăţat  chiar  şi  limba.  Singur,  înarmat  cu  un 
dicţionar  de  Şeineanu  şi  câteva  cărţi  de  poezie  şi  proză,  comandate  direct  dela 
Bucureşti,  prin  anii  1920-1930,  omul  acesta  a  ajuns  să  domine  la  perfecţiune  limba 
noastră  şi,  prin  ea,  literatura.  A  voit,  spunea  adeseori,  să  guste  în  original, 
nealterată  de  traduceri,  frumuseţea  literaturii  româneşti.  Primul  pas  a  fost 
delectarea  proprie.  Al  doilea,  a  fost  împărtăşirea  acesteia.  Aşa  a  început  să  traducă 
în  limbile  spaniolă  şi  catalană  poeziile  cele  mai  reprezentative  ale  poeţilor, 
Eminescu,  Alexandri,  Goga,  Cotruş,  Macedonski,  Arghezi,  Bacovia,  Crainic,  Pilat, 
Cincinat  Pavelescu,  Topârceanu  ş.a.  în  special  s'a  simţit  atras  de  Eminescu  din 
care  a  tradus  cel  puţin  30  de  poezii,  între  cari  şi  Luceafărul.  Cu  toate  că  această 
operă  nu  s'a  putut  publica  la  timp,  Jose  Matas  rămâne  totuş  primul  traducător  în 
limbi  iberice  a  poeziei  noastre. 

în  cercurile  cunoştinţelor  şi  prietenilor  lui  vorbea  cu  entusiasm  despre  România 
şi  susţinea  cauza  poporului  nostru  în  lumea  intelectuală  a  Barcelonei. 

După  o  lungă  şi  grea  boală,  acest  prieten  neuitat,  părăseşte  această  viaţă  pe  care 
a  înnobilat-o  fără  încetare,  în  anul  1972. 

Angeles,  era  sora  mai  mare  a  fraţilor  Matas.  O  femeie  excepţională  prin 
bunătatea,  inteligenţa  şi  avântul  ei.  Cunoscută  conferenţiară  a  Acţiunii  Catolice  din 
Barcelona,  Angeles  pune  în  slujba  cauzei  româneşti  toate  calităţile  şi  toate 
posibilităţile  ei,  care  nu  erau  puţine.  Poseda  un  entusiasm  contagios.  Nimica  nu  i 
se  părea  imposibil.  Orice  idee,  orişice  propunere  de  a  ajuta  problemele  româneşti, 
care  i  s'ar  fi  făcut,  ea  le  îmbrăţişa  cu  simpatie  şi  se  apuca  să  lucreze  pentru 
realizarea  lor.  Cu  ajutorul  ei  şi  al  influenţelor  pe  care  le  agita,  s'au  desfăşurat  în 
Barcelona  anilor  50-60,  multe  acte  culturale  şi  propagandistice  româneşti,  cari  se 
transmiteau  prin  posturile  de  Radio  locale.  Formase  chiar,  din  tinere  fete 
barceloneze,  un  cor  şi  o  echipă  de  dansuri  de-ale  noastre,  care  au  actuat  în 
diferitele  acte  ce-au  avut  loc  în  oraşul  Barcelona. 


Nicolae  Niţă 


821 


Tot  datorită  acestei  femei  exemplare,  la  Congresul  Eucaristic  din  1952,  care  a 
avut  loc  în  Barcelona,  România  şi  reprezentanţii  ei  au  stat  în  locuri  de  onoare. 
Micul  grup  român  a  fost  primit  de  înalţii  demnitari  ai  Bisericii  Catolice  şi  s'au 
bucurat  de  cele  mai  mari  simpatii  în  mijlocul  acelei  lumi  adunate  în  Spania  cu 
acest  prilej.  în  fruntea  acestei  grup,  (cum  s'ar  fi  putut  altfel?)  se  aflau  mereu,  ca 
membrii  de  drept,  fraţii  Matas. 

Dumnezeu  o  cheamă  pe  Angeles  la  sânul  Său,  în  10  Februarie  1984. 

Juan,  licenţiat  în  litere  şi  filozofie,  era  un  foarte  bun  latinist,  care  scotea  mereu 
în  evidenţă  înrudirea  limbei  tioastre  cu  limbile  romanice.  Atent  la  discuţiile  ce 
aveau  loc  între  românii  ce-i  visitau  şi  Jose  Matas,  descoperea  repede  rădăcinile 
latine  ale  cuvintelor  româneşti  şi  le  compara  evoluţia  linguistică  cu  aceea  a 
vorbelor  spaniole  sau  catalaneze.  Era  Juan  un  suflet  sensibil  şi  curat,  de  o  puritate 
spirituală  impresionantă,  bun,  ca  o  pâine  caldă,  care  niciodată  nu  a  refuzat  un 
ajutor,  sau  o  alergătură  pentru  cauza  şi  nevoile  româneşti. 

El  îşi  dă  sfârşitul  în  luna  Noembrie  1984. 

Conchita,  cealaltă  soră  Matas,  s'a  dedicat  în  special  casei.  Ea  era  Marta  familiei. 
Ocupându-se  cu  cele  lumeşti,  a  permis  fraţilor  ei  să  sboare  liberi  spre  vocaţiile  şi 
activităţile  lor.  Era  o  femeie  foarte  inteligentă  -  însuşire  comună  tuturor  Mataşilor 
-  şi  poseda  un  devzvoltat  simţ  muzical.  Prindea  cu  uşurinţă  cântările  româneşti,  le 
învăţa  ea  şi  fraţii  ei  şi  apoi  le  fredonau  cu  plăcere  şi  bucurie  în  orişice  ocazie. 
Compatrioţii  români  cari  treceau  prin  casa  acestor  oameni  rămâneau  uimiţi  de 
puritatea  cântecului  şi  frumoasa  dicţiune  ce  întrebuinţau.  De  nenumărate  ori,  în 
zile  de  sărbătoare,  ne  apuca  orele  1  noaptea  trecând  în  revistă  tot  repertoriul  de 
cântece  de-ale  noastre,  pe  care  le  ştiau  pe  de  rost. 

Dar  plăcerea  cea  mare  a  Conchitei  era  să  primească  invitaţi  români  la  masa  ei. 
Bună  gospodină,  învăţase  să  prepare  multe  bucate  româneşti  pe  care  le  servea 
comesenilor  ei,  înduioşaţi  de  delicateţea  acestei  femei  care  voia  să  le  apropie  ţara 
de  masa  la  care  erau  aşezaţi.  Era  un  suflet  nobil,  de  o  gingăşie  remarcabilă, 
înamorată  de  frumos  şi  de  a  face  binele.  Era  fericită  să  contribue  la  fericirea 
celorlalţi. 

în  noaptea  de  21-22  Decembrie  1986,  Conchita  părăseşte  şi  ea  această  viaţă, 
având  un  sfârşit  liniştit  şi  aproape  instantaneu. 

Aceştia  au  fost  cei  patru  componenţi  ai  cunoscutei  Familii  Matas,  din  Barcelona. 
Oameni  care  au  ajutat  fără  oboseală  pe  toţi  Românii  ce  le-au  călcat  pragul.  Se 
întreceau,  cu  o  bunătate  ce  ieşia  din  comun,  să  fie  de  folos  şi  să  însenineze  frunţile 
brăzdate  de  durere  a  unor  fugari  alungaţi  dela  casele  şi  dela  rosturile  lor,  de 
nebunia  unor  vremuri  apocaliptice.  Curăţenia  sufletelor  lor  îi  ridică  cu  mult 
deasupra  semenilor  lor.  Dacă  Opera  lui  Dumnezeu  este  astăzi  desfigurată  şi 
ciopârţită,  într'o  mare  parte  a  genului  omenesc,  nemai  oglindind  lumina  Lui,  fraţii 
Matas,  prin  virtuţile  lor,  prin  bunătatea  lor,  cavaleri  ai  unei  înalte  spiritualităţi, 
împacă  pe  om  cu  Creatorul  său. 

Jose,  Angeles,  Juan  şi  Conchita  au  părăsit  această  viaţă,  dar  nu  înainte  de  a  fi 
mângâiat  cu  degetete  lor  omeneşti,  aripi  de  îngeri. 

România,  prin  fiii  ei  hărăziţi  să-i  vadă  eliberarea,  va  trebui  să  cinstească  şi  să 
perpetueze  pe  solul  ei,  amintirea  acestor  buni  prieteni,  fraţii  Matas. 

Recunoştinţa  este  un  atribut  al  popoarelor  nobile,  şi  România  face  parte  dintre 
acestea. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


822 


PROBLEMA  REGELUI  238 

de  Horia  SIMA 

De  câtva  timp  şi  mai  ales  dupăce  Regele  Mihai  a  participat  la  o  serie  de 
manifestaţii  ale  exilului,  s'au  înteţit  atacurile  contra  Majestăţii  Sale.  Argumentele 
sunt  în  genere  aceleaşi  şi  aproape  toate  se  inspiră  din  Actul  dela  23  August. 

Nouă  ni  se  pare  că  se  face  o  eroare  de  perspectivă,  în  aprecierea  rolului  ce-i 
revine  Regelui  în  exil  şi  în  lupta  de  eliberare  a  ţării.  Se  confundă  perspectiva 
istorică  a  vieţii  monarhului  cu  perspectiva  lui  politică.  Istoria  se  referă  la  trecut,  la 
ce-a  fost,  la  întâmplări  consumate.  Fiecare  este  liber  să-şi  dea  părerea  asupra 
Actului  dela  23  August,  să-l  analizeze,  să-l  judece  prin  prisma  intereselor 
naţionale.  Cum  facem  cu  atâtea  momente  din  istoria  neamului  nostru. 

Din  punct  de  vedere  politic,  situaţia  se  schimbă.  Regele  Mihai  trebue  judecat 
după  alte  criterii.  Faptul  istoric  îşi  pierde  întâietatea  şi  trece  pe  planul  întâiu 
evenimentul,  momentul  în  curs  de  realizare,  efortul  ce-1  face  naţiunea,  în 
colaborare  cu  exilul,  de  a-şi  recâştiga  libertatea.  Politica  e  prezent  şi  viitor,  în  timp 
ce  Actul  dela  23  August  este  o  relicvă  a  trecutului.  Oricât  l-am  diseca,  pe  baza  lui 
nu  vom  ajunge  niciodată  să  ne  recuperăm  suveranitatea  şi  independenţa.  Dovada  e 
că  după  40  de  ani  de  robie,  efectele  lui  nu  se  văd.  Am  rămas  exact  în  situaţia  -  ba  şi 
mai  rău  -  când  hoardele  bolşevice  au  năvălit  în  ţară.  Actul  dela  23  August  a  adus 
mari  beneficii  si  Ruşilor  şi  Aliaţilor,  dar  poporul  român,  aceluia  care  a  săvârşit 
schimbarea  de  fapt,  numai  jale  şi  desperare. 

Şi  atunci  ce  ne  mai  rămâne  de  făcut?  Nu  putem  aştepta  nimic  nici  dela  "marii 
noştri  aliaţi ",  nici  dela  democraţiile  occidentale  şi  cu  atât  mai  puţin  dela  Ruşi.  Toţi 
aceştia  au  profitat  de  schimbarea  de  front  din  România  pentru  a-şi  realiza 
propriile  lor  interese,  fără  a  se  gândi  că  datorează  ceva  ţării  care  le-a  înlesnit 
penetraţia  în  sud-estul  european.  Cu  un  cinism  înfiorător  s'au  spălat  cu  toţii  pe 
mâini,  împingând  neamul  nostru  pe  drumul  Golgotei. 

Şi  atunci  ce  trebuie  să  facem?  Neavând  pe  nimeni  pe  lume,  părăsiţi  de  toţi, 
trebue  să  ne  încredinţăm  Puterii  Divine  luându-ne  singuri  destinul  în  mâini.  Fără 
îndoială  că  în  această  luptă  inegală,  se  pot  ivi  anumite  conjuncturi  favorabile, 
anumite  momente  internaţionale,  cari  să  ne  ajute  să  ieşim  la  liman.  Dar  nu  ne 
putem  răzima  nici  pe  aceste  ipotetice  răsturnări  de  situaţii,  ci  trebue  să  stăm 
permanent  de  veghe  în  tranşeele  naţiunii,  folosind  ultimul  strop  de  energie  ce  ne-a 
mai  rămas,  pentru  a-i  deschide  drum  spre  lumină  şi  libertate. 

Aceasta  e  perspectiva  politică  a  naţiunii:  nu  ne  mulţumim  să  speculăm  pasivi 
asupra  întâmplărilor  din  lume,  ci  sfredelim  zările  viitorului,  într'o  formă  vie  şi 
combativă,  pentru  a  recâştiga  un  loc  sub  soare  naţiunii  noastre  oropsite. 

Din  perspectiva  politică,  rolul  Regelui  e  foarte  mare.  Vrem,  nu  vrem,  el  este 
astăzi  factorul  de  aglutinare  al  forţelor  naţionale  din  exil,  adică  a  acelor  elemente, 
a  acelor  refugiaţi,  cari  pun  existenţa  neamului  mai  presus  de  o  comodă  viaţă  în 
streinătate.  Ne  referim  la  Rege  ca  factor  de  integrare  a  energiilor  combative  ale 
exilului,  pe  diversele  lui  planuri  (politică,  cultură,  diplomaţie,  ziaristică,  etc.)  şi  nu 
ca  o  simplă  figură  decorativă  în  manifestaţii  de  evocare  istorică  sau  patriotică. 
Există  personagii  în  exil  cari  speculează  doar  prezenţa  Regelui  în  mijlocul 


238  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  7-8,  Mai  -  Iunie  1987. 


Nicolae  Niţă 


823 


Românilor,  fie  pentru  a-şi  mări  auditoriul  fie  pentru  a-şi  întări  propriile  lor 
organizaţii.  Acesta  e  un  abuz,  care  n'are  nimic  de-aface  cu  afirmarea  politică  a 
exilului.  într'o  anumită  conjunctură  internaţională,  Regele  ar  putea  sa  devină  chiar 
piesa-cheie  a  eliberării  patriei.  Să  presupunem  că  Occidentalii,  după  atâtea 
experienţe  dezastruoase  cu  Muscalii,  ajungând  ei  înşişi  între  viaţă  şi  moarte,  se 
decid  să  le  impună  evacuarea  Europei  răsăritene.  în  acest  caz,  cu  cine  ar  putea  sa 
trateze  occidentalii  restaurarea  suveranităţii  naţionale?  Numai  cu  Regele.  Mai 
întâiu  prin  audienţa  de  care  se  bucură  şi  apoi  tocmai  prin  făurirea  Actului  dela  23 
August.  Imensele  servicii  aduse  cauzei  aliate,  prin  schimbarea  de  front,  ar  putea 
deveni  în  acest  moment  piese  majore  în  mâna  Regelui.  El  este  depozitarul  legitim 
al  Actului  dela  23  August  şi  deci  ar  putea  cere  Aliaţilor  să-şi  onoreze  promisiunile 
lor  din  1944-1945.  Suferinţele  ţării,  abandonată  de  Aliaţi,  şi-ar  găsi  astfel  o  parţială 
compensaţie. 

Aşa  trebue  interpretată  şi  ultima  campanie  de  denigrare  a  Regelui,  organizată  de 
Ceauşescu,  prin  mijlocirea  reţelelor  lui  din  ţară  şi  exil.  Ce  se  urmăreşte  cu  ea  ? 
Comuniştii,  spre  deosebire  de  alţi  oameni  politici,  nu  se  mulţumesc  să  combată 
opoziţia  existentă,  ci  se  interesează  tot  atât  de  mult  de  opoziţia  latentă.  Ei  atacă  şi 
distrug  oamenii,  organizaţiile  şi  mediile,  de  unde  s'ar  putea  recruta  mâine  viitorii 
lor  potivnici.  Ei  văd  departe  în  timp  şi  nu  fac  politică  dela  mână  până  la  gură.  Ei 
lucrează  nu  numai  pe  realităţi,  pe  lucruri  ce  se  întâmplă  acuma,  ci  şi  pe 
potenţialităţi,  adică  pe  evenimente  încă  neajunse  la  maturitate. 

Regele  a  ajuns  pentru  Ceauşescu,  din  motivele  expuse  mai  sus,  un  inamic 
potenţial  al  regimului.  El  trebue  combătut  şi  scos  din  circulaţie,  înainte  de  a  deveni 
primejdie  reală.  în  acest  scop  au  inventat  mitul  Generalului  Antonescu,  patriotul 
integru,  opunându-1  nelealităţii  Regelui  la  23  August.  Chestiunea  e  discutabilă  şi 
un  studiu  serios  al  relaţiilor  dintre  Rege  şi  Antonescu,  ar  scoate  la  lumină  alte 
aspecte  mai  puţin  favorabile  Mareşalului. 

Faptul  fundamental  rămâne  că  autorii  acestor  lucruri  nu  sunt  interesaţi  în 
adevărul  istoric,  în  restaurarea  unei  mari  figuri  naţionale,  ci  numai  să-şi 
îndeplinească  "norma"  faţă  de  regim.  Cu  cât  Regele  este  mai  mult  lovit  şi  defăimat, 
cu  atâta  interesele  regimului  sunt  mai  bine  servite.  în  definitiv,  Antonescu  nu  mai 
e  nimic  decât  istorie,  nu  are  succesori  sau  partid  şi  de  el  nu  are  de  ce  să  se  teamă 
regimul,  în  timp  ce  din  nimbul  Regelui  mai  radiază  o  speranţă  pentru  naţiunea 
înlănţuită. 

Nu  scriem  aceste  lucruri  pentru  beneficii  politice,  ci  exclusiv  pentru  a  contribui 
la  clarificarea  unei  probleme  care  turbură  spiritele  în  exil  şi  dăunează  luptei  de 
eliberare. 


ŞASE  DECADE  DE  LEGIONARISM  (1927-1987)  239 

de  Horia  SIMA 

S'au  scurs  60  de  ani  de  când  a  luat  fiinţă  Legiunea,  la  24  Iunie  1927.  Câte 
întâmplări  năpraznice  nu  s'au  abătut  de  atunci  asupra  ţării,  care  au  decimat 
rândurile  tineretului,  dar  au  răvăşit  şi  aşezămintele  multiseculare  ale  neamului 
nostru. 


239  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXIII,  Nr.  9-10,  Iulie-August  1987. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


824 


între  cele  două  entităţi  -  cea  naţională  şi  cea  politică  -  există  o  legătură  organică. 
Legiunea  n'a  fost  decât  un  scut  de  apărare  al  naţiunii  noastre,  o  expresie  a 
instinctului  ei  de  conservare  în  faţa  primejdiilor  care  se  acumulau  la  orizont. 
Masele  populare  îşi  duceau  viaţa  lor  trudnică  de  fiecare  zi,  iar  clasa  politică  era 
într'o  stare  jalnică  de  descompunere.  Coruptă  şi  inconştientă,  săvârşea  de  toate,  se 
îndeletnicea  cu  cele  mai  fantastice  combinaţii  interne  şi  externe,  afară  de  a 
recunoaşte  şi  a  lua  măsuri  din  vreme  pentru  a  stăvili  primejdia  din  răsărit.  Atâta 
miopie  politică  nu  putea  duce  decât  la  dezsstrul  ce-1  pătimim  astăzi.  Căci  un 
minimum  de  înţelegere  a  realităţilor  europene  le-ar  fi  poruncit  ca  să  întreprindă 
orice,  afară  de  a  încredinţa  destinul  naţiei  sălbăticiei  moscovite,  dublată  de 
perfidia  ideologiei  comuniste. 

în  loc  de  această  politică  salutară,  singura  ce  convenea  intereselor  noastre,  după 
realizarea  României  Mari,  guvernanţii  noştri  din  toate  partidele  au  fost  cuprinşi  de 
un  fel  de  amok,  care  s'a  deslănţuit  tocmai  contra  acelora  cari  au  intuit  ce  se 
întâmpla  dincolo  de  Nistru  şi  au  dat  alarma  asupra  grozăviilor  ce  ne  aşteptau,  dacă 
pământul  patriei  noastre  ar  fi  fost  cutropit  de  hoardele  roşii. 

Dar  la  nimic  n'a  servit  strigătul  înfiorat  de  durere  al  legionarilor.  Dimpotrivă,  cu 
cât  aceştia  se  angajau  mai  adânc  în  campania  de  trezire  a  naţiei  şi  aveau  mai  mari 
succese  în  opinia  publică,  cu  atâta  guvernele  ce  s'au  succedat  la  cârma  ţării  între 
cele  două  războaie  i-au  izbit  cu  mai  mare  furie,  tratându-i  ca  pe  nişte  inamici  ai 
patriei.  Această  inversare  de  roluri,  această  incapacitate  de  a  recunoaşte  pe 
adevăraţii  duşmani  ai  naţiei  şi  a  concentra  toată  puterea  Statului  contra  unei 
generaţii  dispusă  la  toate  sacrificiile  pentru  a  salva  integritatea  teritorială  şi 
independenţa  naţională,  este  o  atitudine  atât  de  stranie  şi  anormală  încât 
depăşeşte  orice  închipuire.  Unde  au  trăit  aceşti  oameni,  cari  se  pretindeau 
conducătorii  legitimi  ai  ţării?  Pe  ce  lume,  pe  ce  planetă,  ca  să  nu  afle  ce  planuri 
tenebroase  se  ţes  în  hrubele  bolşevice,  având  ca  obiectiv  desfiinţarea  istorică  a 
naţiei  noastre. 

Ei  puteau  întreprinde  orice,  afară  de  a  pacta  cu  inamicul  mortal  din  răsărit. 

Din  cauza  acestei  clarviziuni  politice,  mişcarea  legionară  a  trebuit  să  sufere  de 
peste  60  de  ani  un  calvar  continuu  şi  al  cărui  final  nu  se  întrezăreşte  nici  acum.  Am 
fost  deţinuţi  prin  nenumărate  închisori,  bătuţi,  ucişi  cu  miile,  nu  pentrucă  am  fi 
fost  duşmani  ai  Statului  Român,  ci  pentrucă  ne  opuneam  acestei  politici  de 
destrămare  progresivă  a  naţiei  noastre,  dirijată  din  umbră  de  forţe  oculte. 
Legiunea  trebuia  să  dispară,  pentrucă  turbura  procesul  de  aservire  al  poporului 
nostru  în  conglomeratul  imperiului  sovietic. 

Nu  ne-am  vândut  nimănui,  nici  chiar  acelora  cu  care,  părea  la  un  moment  dat, 
că  suntem  înfrăţiţi  ideologic.  Am  plătit  scump  această  fermitate,  cu  imense 
pierderi  de  vieţi  omeneşti.  Am  trecut  prin  mari  prigoane  care  ne-au  răpit  tot  ce-a 
fost  mai  bun  din  generaţia  noastră.  "Sângele  a  curs  din  belşug",  cum  spune 
Căpitanul,  şi  această  hecatombă  de  vieţi  tinere  a  reprezentat,  în  aceşti  60  de  ani  de 
existenţă,  "cel  mai  mare  discurs  al  nostru",  cum  prevestea  tot  Căpitanul. 

Nimeni  nu  va  putea  şterge  din  istorie  aceste  sacrificii  neîntrerupte,  această 
perseverenţă  în  convingeri  şi  idealuri,  pecetluită  cu  sângele  celor  mai  buni  dintre 
noi.  N'am  putut  împiedeca  ocuparea  ţării  de  bolşevici,  neavând  niciun  sprijin 
extern,  dar  nimeni  nu  poate  tăgădui  că  am  luptat  din  răsputeri  pentru  a  evita 
această  tragedie  a  naţiei. 


Nicolae  Niţă 


825 


Şi  dacă  privim  dincolo,  în  tabăra  prigonitorilor  noştri,  nici  ei  n'au  avut  o  soartă 
mai  bună.  Crezând  că  s'au  salvat  prin  actul  dela  23  August,  au  căzut  şi  ei  victimă 
hoardelor  bolşevice.  De  abia  atunci  şi-au  adus  aminte  de  cuvintele  profetice  ale  lui 
Corneliu  Codreanu,  care  avertiza  încă  din  1935  de  consecinţele  nefaste  ale  unei 
apropieri  de  Rusia.  Ce  n'au  săvârşit  ca  să  scape!  între  altele,  abominabila  faptă  a 
ţinerii  în  închisori  a  legionarilor  condamnaţi  sub  Antonescu  şi  predarea  lor 
administraţiei  comuniste. 

Ei  vedeau  în  acest  transfer  din  nişte  închisori  în  altele  un  act  de  serviciu,  de 
lealitate  faţă  de  noul  regim,  care  va  fi  răsplătit  cum  se  cuvine  de  stăpânii 
Kremlinului. 

Ce  amarnică  a  fost  deşteptarea  dela  Sighet  şi  alte  închisori!  Nici  Naţiunea  şi  nici 
ei  nu  se  puteau  salva  decât  prin  frontul  închegat  al  tututor  Românilor  în  faţa 
cotropitorului.  Şi  din  acest  front  nu  puteau  lipsi  legionarii,  cari  reprezentau 
factorul  de  mobilizare  al  maselor  populare. 

Până  astăzi  plătim  cu  suferinţe  cumplite  această  optică  greşită  a  conducătorilor 
de  atunci.  Au  continuat  prigoana,  asociindu-se  cu  comuniştii,  contra  acelora  cari 
reprezentau  ultima  speranţă  de  mântuire  a  neamului  nostru. 

Şi  când  te  gândeşti  că  mai  există  şi  astăzi  epigoni  ai  vechilor  partide  în  exil,  cari, 
după  atâtea  nenorociri  şi  dezastre,  continuă  să  creadă  în  valabilitatea  actului  dela 

23  August.  Le  spunem  încă  odată  acestor  domni  că  linia  lor  este  greşită.  Nu  poţi  fi 
patriot  şi  argat  al  Anticristului.  Cu  această  mentalitate  nu  ne  vom  recuceri 
niciodată  libertatea  naţională.  Ar  trebui  să-şi  revizuiască  poziţia.  înapoi  la 
Corneliu  Codreanu,  profet  şi  martir  al  neamului,  care  acum  60  de  ani  a  creat 
Mişcarea  Legionară,  tocmai  pentru  a  salva  această  libertate  a  României. 

DIN  EXIL 

PREZENŢA  NUMELUI  CĂPITANULUI  PESTE  HOTARE 

“Ţara  şi  Exilul” 

loan  Boacă:  extras  din  amintirile  sale  legionare  din  timpul  exilului  său  în  Bulgaria  şi  ecoul  ce 
l-a  avut  înmormântarea  Căpitanului,  peste  Dunăre,  în  sânul  populaţiei  din  ţara  vecină, 
prezentat  în  cadrul  aniversării  a  60  de  ani  dela  întemeierea  Mişcării  Legionare. 

Toamna  anului  1938,  a  marcat  un  moment  de  grea  cumpănă  în  istoria  Mişcării 
Legionare,  prin  suprimarea  vieţii  lui  Corneliu  Codreanu,  din  iniţiativa  căruia,  la 

24  Iunie  1927,  a  luat  fiinţă  Legiunea  Arhanghelul  Mihail,  împlinindu-se  în  acest 
an,  şase  decenii  dela  memorabilul  act  ce-1  aniversăm. 

Vestea  morţii  Căpitanului,  care  a  avut  loc  în  noaptea  de  30  Noembrie,  a  mişcat 
sufletele  legionarilor  de  aşa  natură,  încât  nu  se  puteau  împăca  cu  gândul  că  el  nu 
mai  trăeşte.  Bănuielile  că  s'ar  afla  în  viaţă,  erau  neîntemeiate.  Totuşi,  ei  au  făcut 
toate  strădaniile  pentru  a  afla  care  este  adevărul,  mergând  aşa  de  departe  încât  s'a 
trecut  chiar  peste  graniţe  de  ţări,  ajungându-se  în  Germania  unde  se  afla  refugiată 
Conducerea  Mişcării  Legionare,  pentru  a  se  convinge  dacă  ştirea  morţii  este 
numai  un  svon,  sau  realitate.  Dovezile  despre  moartea  Căpitanului  deveniseră 
însă  atât  de  elocvente,  încât  legionarii  nu  mai  aveau  nicio  îndoială  asupra  faptului. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


826 


După  asasinare,  Căpitanul,  Nicadorii  şi  Decemvirii,  au  fost  aruncaţi  în  groapa 
săpată  în  mod  special  în  spatele  închisorii  Jilava,  înainte  de  a  fi  fost  strangulaţi. 
Peste  trupurile  lor  au  fost  vărsate  damigene  cu  vitriol  şi  acoperite  cu  pământ,  iar 
deasupra  s'a  turnat  o  placă  imensă  de  beton. 

Odată  cu  biruinţa  legionară  dela  6  Septembrie  1940,  în  urma  căreia  a  fost  creat 
Statul  Naţional  Legionar,  una  din  grijile  Mişcării  a  fost  deshumarea  osemintelor 
Căpitanului  şi  a  celorlalţi  treisprezece  camarazi  îngropaţi  fără  de  lege 
creştinească,  pentru  a  fi  înmormântaţi  aşa  cum  cere  orânduirea  bisericească.  în 
ziua  de  25  Noembrie  1940,  legionarii  au  început  săpăturile  de  deshumare,  în 
prezenţa  familiilor  celor  dispăruţi,  iar  la  30  Noembrie,  a  avut  loc  la  Bucureşti, 
înmormântarea  Căpitanului,  Nicadorilor  şi  Decemvirilor. 

După  încetarea  rezistenţei  legionare,  în  aşa  zisa  "Rebeliune"  din  21  Ianuarie 
1941,  Mişcarea  se  retrage  depe  poziţii.  începe  prigonirea  ei.  Porţile  închisorilor  se 
deschid  pentruca  legionarii  eliberaţi  cu  puţin  timp  înainte  din  temniţele  carliste  să 
fie  din  nou  încarceraţi,  iar  cei  cari  au  putut  scăpa  de  furia  arestărilor,  au  luat 
drumul  exilului,  ori  s'au  sustras  urmăririlor,  păstrându-şi  libertatea  de  acţiune. 

La  sfârşitul  lunii  Noembrie  1943,  mă  aflam  în  capitala  Bulgariei,  în  cadrul 
grupului  de  legionari  refugiaţi,  unde  în  afara  preocupărilor  zilnice  pentru 
asigurarea  traiului,  mergeam  uneori  la  cinematograf.  Aflasem  dela  prieteni 
bulgari  că  în  una  din  sălile  de  cinema  din  Sofia,  în  cadrul  "Jurnalului",  este 
prezentată  şi  "Reînhumarea  osemintelor  Căpitanului,  Nicadorilor  şi  Decem¬ 
virilor".  Ştirea  părea  a  fi  ireală,  dat  fiind  bunele  relaţii  ce  existau  între  cele  două 
state,  a  Generalului  Antonescu  şi  cel  bulgar,  şi  era  de  neconceput  ca  asemenea 
episod  din  istoria  Mişcării  să  fie  prezentat  publicului.  Dar,  Jurnalul  începând  să 
fie  filmat,  s'a  adeverit  informaţia  primită  dela  prietenii  bulgari. 

înfăţişarea  procesiunii  apărută  pe  ecran,  sicriile  purtate  de  camarazi,  urmate  de 
cortegiul  funebru  format  din  coloane  lungi  de  legionari  cari  mergeau  în  cadenţă 
cu  feţele  cernite,  era  dominată  de  sobrietate.  Miile  de  cetăţeni  ai  Capitalei  şi 
legionari  veniţi  din  toate  colţurile  ţării,  aflaţi  pe  ambele  părţi  ale  străzilor,  când 
cortegiul  mortuar  trecea  prin  faţa  lor,  dădeau  ultimul  salut  rămăşiţelor 
pământeşti,  cu  braţul  ridicat  în  sus. 

La  apariţia  imaginilor  filmate,  în  sală  s'a  produs  o  linişte  totală.  Filmul  nu  a  fost 
însoţit  de  explicaţii  verbale  sau  scrise,  datorită  poate,  unei  cenzuri  parţiale.  Lipsa 
explicaţiilor  despre  "înmormântare",  nu  a  constituit  însă  un  impediment,  pentru 
a  nu  se  şti  despre  ce  era  vorba,  pentrucă  simultan  cu  filmarea  cortegiului  a  fost 
prezentat  şi  portretul  Căpitanului,  de  dimensiune  mare,  la  apariţia  căruia, 
publicul  din  sală  a  început  să  şoptească: 

"Codreanu,  Codreanu,  Jeleznata  Gardia",  (Garda  de  Fier),  se  auzea  din  ce  în  ce 
mai  puternic  în  sală. 

în  timpul  filmării  am  dat  explicaţii  complimentare  unora  dintre  spectatori  şi  am 
răspuns  întrebărilor  despre  felul  cum  a  fost  săvârşit  asasinatul  dela  Tâncăbeşti. 

Scenele  filmate  ale  "Reînhumării",  au  confirmat  spectatorilor  cele  ce  ei 
cunoşteau  din  presă  sau  din  alte  mijloace  de  informare  despre  numele  lui 
Codreanu,  care  depăşise  graniţele  României  şi  despre  personalitatea  lui. 

Am  fost  adânc  impresionaţi  de  atmosfera  ce  se  creiase  în  mod  spontan  în  sală, 
întrucât  atenţia  spectatorilor  demonstrată  prin  reacţia  lor  la  apariţia  portretului 


Nicolae  Niţă 


827 


Căpitanului  pe  ecran,  putea  fi  considerată  ca  expresia  sentimentelor  de  simpatie 
faţă  de  el. 

Iar  pentru  noi,  mărturie  grăitoare  a  marei  iniţiative  de  a  fi  înfiinţat  cu  60  de  ani 
în  urmă,  în  ziua  de  Sf.  Ioan  Botezătorul,  Legiunea  Arhanghelul  Mihail. 

După  ce  camaradul  Ion  Boacă  şi-a  încheiat  evocarea  amintirilor  lui  din 
Bulgaria,  Marin  Bărbulescu  se  adresează  Maestrului  Radu  Budişteanu,  cu 
următoarele  cuvinte: 

"Pentru  acest  moment  de  închinare  în  faţa  imensei  dăruiri  pe  Altarul  Neamului, 
fixându-ne  drumul  în  istorie,  avem  marele  prilej  să  fie  în  mijlocul  nostru  Maestrul 
Radu  Budişteanu,  căruia,  cred  eu,  Dumnezeu  i-a  hărăzit  să  mărturisească  pentru 
ei,  fiind  singurul  ce  a  trăit  ultimele  momente  de  viaţa  ale  Căpitanului,  a  celor 
închişi  la  Râmnicu-Sărat,  în  anul  1938,  când  conspiraţia  iudeo-cornunistă,  prin 
fulgerarea  catapetesmei  din  România,  şi-a  făcut  drum  liber  spre  inima  Europei,  în 
marşul  ei  de  dominaţie  a  lumii  întregi. 

"Cu  ocazia  aniversării  a  60  de  ani  dela  întemeierea  Mişcării  Legionare,  mai 
adaugă  Dl  Marin  Bărbulescu,  Maestrul  Radu  Budişteanu,  fost  ministru,  din 
experienţa  proprie  a  anilor  de  suferinţă  prin  închisorile  regimurilor  ‘democrate’, 
carliste  şi  comuniste,  ne  împărtăşeşte  profesia  lui  de  credinţă." 

Extragem  câteva  pasagii  din  cuvântarea  Dlui  Budişteanu: 

"Plecând  dela  naţiuni,  dela  definiţia  ce  o  da  un  gânditor  francez  la 
sfârşitul  anului  trecut: 

-  naţiunea  este  compusă  mai  mult  din  morţi  decât  din  vii.  Şi 
Legiunea  este  compusă  mai  mult  din  morţi  decât  din  vii.  Este 
realitatea  noastră,  realitatea  legionară  şi  prin  aceasta  ne  confundăm 
cu  Naţiunea. 

România,  astăzi,  este  un  Stat  condus  de  "moscopuşi",  oamenii 
Moscovei.  Nu  ne  găsim  acolo,  nu  reprezentăm  patria,  noi 
reprezentăm  Naţiunea. 

Şi  aceasta  este  misiunea  noastră. 

Constatând  că  se  discută,  câte  odată  cu  pasiune,  de  multe  ori  cu 
incompetenţă,  forme  care  manifestă  o  unitate  politică,  un  stat...  se 
spune  "democraţie",  termen  care  se  poartă  mult  astăzi. 

Totalitarism!,  combat  unii  cu  înverşunare...  Mişcarea  Legionară  a 
fost  o  mişcare  totalitară...  Mişcarea  comunistă  este  o  mişcare 
totalitară... 

Oamenii,  spune  Maestrul,  discută  la  suprafaţă,  fără  să  adâncească 
problema  în  sine,  să  facă  discriminarea  între  democraţie,  între 
totalitarism  şi  între  ceeace  a  fost  doctrina  legionară,  care  nu  a  fost 
nici  una  şi  nici  alta. 

Democraţia?  Sunt  multe  umbre  la  tabloul  prea  luminos  pe  care 
voiau  să-l  înfăţişeze...  un  singur  exemplu:  alegerea  absolut 
dictatorială  a  Regentului  Sărăţeanu  exclusiv  de  Dl.  Iuliu  Maniu. 

"L-a  anunţat  în  Consiliul  de  Miniştri,  apoi  parlamentul  reunit, 
când  a  venit  cazul  "democrat"  al  primului  ministru  -  să  votaţi  pe  Dl 
Sărăţeanu  -.  Dar  cine-o  fi  ăsta?  Nimeni  nu-1  cunoştea  şi  toată  lumea 
l-a  votat. 

Dacă  aceasta  este  democraţia,  continuă  Maestrul,  e  bine  că  nu 
suntem  în  ea. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


828 


Suntem  "totalitarişti",  ni  se  spune.  Prin  ce?  Mişcarea  Legionară 
s'a  supus  de  atâtea  ori  confirmării  sau  infirmării  populare  a  votului 
universal,  direct,  secret,  prevăzut  de  Constituţia  modernă,  de  altfel 
traficată  mult  înaintea  ăstora  de  acum. 

Mişcarea  Legionară  supusă  votului  universal  -  şi  am  avut 
rezultatele  ştiute.  în  1937  am  avut  66  deputaţi.  Spre  deosebire  de 
cei  ce  au  făcut  afaceri  în  politică,  noi  ne-am  ridicat  împotriva 
acestui  sistem  şi  în  politică  şi  în  viaţa  de  fiecare  zi.  Noi  am  murit  din 
cauza  politicii. 

Dar  cine  anume  a  condus  România?  Burghezia  românească, 
înfiinţată  de  Ion  Brătianu,  bătrânul,  condamnat  la  trei  ani 
închisoare  în  Franţa,  sub  Napoleon  ai  III-lea,  pentrucă  s'au  găsit 
arme  şi  muniţii  în  camera  lui,  zisă  de  student,  destinate  unei 
revoluţii.  Şi  venit  în  ţară,  a  spus  partizanilor  săi,  "îmbogăţiţi-vă", 
spre  deosebire  de  Guizot  care,  înaintea  lui  Brătianu,  spusese:  - 
îmbogăţiţi-vă  prin  onestitate  şi  muncă... 

în  concluzie,  nici  democraţia  â  la  Maniu,  nici  totalitarism,  ci  a 
treia  formă:  doctrina  de  circulaţie  nu  numai  românească,  ci 
universală,  promovată  de  Căpitan. 

"Elitocraţie",  o  numeşte  Maestrul  Budişteanu.  O  elită,  pentru 
aceasta  a  murit  Căpitanul,  pentru  aceasta  au  fost  sacrificaţi  cei  ce 
reprezintă  nu  numai  o  elită  legionară,  ci  o  elită  naţională. 

Noţiunea  "asasinatului  de  stat",  necunocută  în  istoria  unui  stat, 
au  inaugurat-o  "babricii  "  dela  cârma  ţării  asupra  Mişcării 
Legionare. 

După  atâtea  asasinate  şi  prigoane,  ce  ne  ţine  în  viaţă  pe  fiecare 
dintre  noi?  Este,  spune  Maestrul,  legătura  cu  ei,  este  protecţia  lor, 
de  acolo  de  unde  sunt,  fiindcă  noi  credem  că  viaţa  nu  are  un  sfârşit, 
ci  ea  continuă. 

Iată  ce  ne  ţine  pe  noi,  trecutul  trăit  actualmente  şi  proectat  în 
viitor. 

Pornind  de  aici,  Maestrul  caracterizează  legionarismul: 

-  înaintea  omului,  în  concepţia  tuturora  ...  Dumnezeu; 

-  omul,  complex  de  acţiune  şi  gândire; 

-  o  viaţă  aspră,  deseori  lipsită  de  libertate; 

-  acceptarea  sacrificiului  suprem  în  trăirea  Cerului. 

Iar  îndatoririle  noastre  pentru  viitor: 

-  prezenţi  în  principiul  naţional,  implicând  credinţa  în  Divinitate, 
faţă  de  oameni  patriotism,  evoluţie  în  pas  cu  timpul  şi  nu 
contradicţie,  nu  atitudine  contradictorie  cu  noi  înşine,  ci  a  continua 
ceeace  ei  au  început  acum  60  de  ani... 

Da!...  şaizeci  de  ani!... 

Dar  nu  şaizeci  de  ani  liniştiţi,  pe  perină...  ci  şaizeci  de  ani  de 
temniţe  şi  asasinate  am  trăit  noi... 

Şi  totuşi,  şaizeci  de  ani  proiectaţi  în  viitor". 


Nicolae  Niţă 


829 


După  discursul  Maestrului  Radu  Budişteanu,  Vice-Secretarul,  Marin  Bărbu¬ 
lescu,  declară  şedinţa  închisă.  "Pe  lângă  jurământul  de  credinţă,  spune  Dl  Bărbu- 
lescu,  să  mergem  uniţi  pe  drumul  trasat  de  Căpitan." 

La  mormântul  Comandantului  Bunei  Vestiri,  Corneliu  Georgescu 

A  doua  zi,  Duminecă,  21  Iunie,  la  orele  10,30  dimineaţa,  legionarii  şi  prietenii 
lor,  împreună  cu  alţi  pelerini  sosiţi  în  cursul  dimineţii,  s'au  adunat  în  cimitirul  din 
localitate,  unde  se  află  mormântul  Comandantului  al  Bunei  Vestiri,  Corneliu 
Georgescu.  Mormântul  este  frumos  împodobit  cu  flori  sădite,  cari  în  ansamblul 
lor,  dau  tricolorul  românesc. 

Dl  Marin  Bărbulescu,  împreună  cu  camaradul  Boacă,  au  depus  împreună  un 
buchet  de  trandafiri  şi  o  rozetă-steag,  cu  culorile  tricolorului  românesc  care,  la 
urmă,  a  fost  predată  camarazilor  veniţi  din  America. 

Rev.  preot  Dr.  Harald  Makk  a  oficiat  slujba  parastasului,  pentru  pomenirea 
Căpitanului  şi  a  întemeietorilor.  în  pomelnicul  celor  căzuţi  au  fost  cuprinşi  toţi 
acei  cari  în  decursul  celor  60  de  ani  de  existenţă  ai  Legiunii  s'au  jertfit  pentru 
Neam  şi  Cristos,  după  lista  care  s'a  rostit  la  deschiderea  şedinţei  solemne. 
Răspunsurile  au  fost  date  de  Doamna  şi  Domnul  Ghilescu.  După  un  minut  de 
reculegere,  Dl  Marin  Bărbulescu  citează  un  pasaj  din  Conferinţa  ţinută  de 
Corneliu  Georgescu,  la  24  Iunie  1942,  la  a  15-a  aniversare  a  întemeierii  Legiunii. 
Marin  Bărbulescu  consideră  ultima  parte  a  Conferinţei,  un  "testament"  lăsat  nouă 
de  Comandantul  Bunei  Vestiri: 

"...  în  marea  de  noroi  a  mocirlei,  în  întunerecul  nopţii,  trup  lângă 
trup  de  legionar  se  înşiră  punte  peste  glob.  Punte  de  carne  vie, 
sfântă,  martirizată,  sacrificată  pentru  cel  mai  mare  ideal  care  poate 
străluci  în  faţa  unui  român:  idealul  legionar. 

Mocirla  desnădejdiei  va  fi  învinsă! 

Aşa  a  poruncit  Căpitanul  şi  aşa  va  fi,  chiar  dacă  ar  trebui  să 
întindem  punte,  cu  trupuri  legionare,  până  la  înălţimile  de  zenit  ale 
Cerului. 

Vom  învinge  măreţ  şi  definitiv,  pentrucă  aşa  a  poruncit 
Căpitanul.  Şi  Căpitanul  nu  a  greşit  niciodată!" 

Corneliu  Georgescu 

"în  continuare,  pentru  a  marca  finalul  ceremoniilor,  spune  Dl  Marin 
Bărbulescu,  să  ascultăm  cuvintele  Căpitanului  adresate  legionarilor  la  a  10-a 
aniversare  dela  întemeierea  Mişcării  Legionare."  (înregistrat  pe  bandă ) 

Dragi  Camarazi 

După  15  ani  de  luptă,  de  prigoniri  şi  de  jertfe,  tineretul  României 
trebue  să  ştie  că  ceasul  biruinţei  legionare  nu  mai  este  departe. 

Toate  încercările  de  vrăjmăşie  vor  fi  strivite.  Toate  planurile  de 
ademenire,  toate  încercările  de  cumpărare  a  sufletelor,  toate 
încercările  de  desbinare  şi  toate  trădările  vor  cădea  la  pământ. 

Priviţi-i  drept  în  ochi  pe  toţi  tiranii  voştri.  înduraţi  cu  resemnare 
orice  lovitură,  suportaţi  orice  chin,  căci  jertfa  noastră  a  tuturora,  va 
fi  temelia  de  fier,  de  trupuri  frânte  şi  de  suflete  chinuite,  a  biruinţii. 

Acei  ce  vor  cădea  dintre  voi,  vor  avea  nume  şi  morminte  de  eroi. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


830 


Iar  cei  ce  ne  vor  ucide,  vor  purta  nume  de  trădători  şi  vor  fi 
blestemaţi  din  neam  în  neam. 

Din  adâncuri  se  înalţă  biruitor  legionarul,  cu  sufletul  său  de 
stâncă.  Cei  ce  cred  că-1  pot  învinge  ca  şi  cei  ce  cred  că-1  pot 
cumpăra,  se  vor  convinge  în  curând,  dar  prea  târziu,  că  s'au  înşelat. 

Corneliu  Zelea  Codreanu 

După  ce  au  răsunat  ultimele  cuvinte  ale  Căpitanului,  camaradul  Marin 
Bărbulescu  spune: 

"Cu  aceasta,  declar  închisă  serbarea  de  aniversare  a  celor  şaizeci  de  ani  dela 
întemeierea  Legiunii." 


S'a  stins  o  Româncă  la  Madrid 

S'a  stins  la  Madrid,  la  o  vârstă  înaintată,  Doamna  Elena  Beneyto  Porfireanu. 

Comunitatea  Românilor  din  Spania  i-a  făcut  un  parastas  în  ziua  de  io  Iulie 
1987,  la  Biserica  Grecească  din  acest  oraş.  Serviciul  Religios  a  fost  oficiat  de 
Preotul  Dimitrie  Tsiampalis,  iar  răspunsurile  au  fost  date  de  Dnii  Ion  Bozoşan  şi 
Ovidiu  Ţârlea. 

O  numeroasă  asistenţă  a  participat  la  serviciul  Divin:  Doamna  Jeana  Ghenea  şi 
Domnul  Traian  Popescu,  vice-preşedinţi  ai  Comunităţii  Românilor  din  Spania; 
Principele  Ilie  Vlad  Sturdza;  Inginerul  Petre  Şorici;  Dr  Antonio  Romero 
Rodriguez;  Dl  Nicolae  Şerbănescu;  Ing.  Eugen  Ştefănescu;  Doamna  şi  Domnul 
Căpitan  Ştefănescu-Govora;  Dl  Aurel  Răuţă,  Dşoara  Dody  Chendi;  Dl  Căpitan 
Francisc  Galea;  Dşoara  Monica  Nedelcu;  Dşoara  Cristina  Camara  şi  numeroase 
familii  spaniole. 

Doamna  Elena  Beneyto  Porfireanu  a  fost  membră  în  Comitetul  Comunităţii, 
chiar  dela  întemeierea  instituţiei  şi  a  participat  şi  sprijinit  iniţiativele  româneşti 
din  Spania. 

Casa  ei  şi  a  soţului  ei,  Consulul  Beneyto,  a  fost  deschisă  tuturor  Românilor, 
ajutând  cu  tot  ce  au  putut  pentru  a  uşura  soartea  refugiaţilor.  Nu  e  nicio  exagerare 
a  spune  că  această  familie  s'a  identificat  total  cu  Cauza  Românească,  fiind  alături 
de  noi  în  toate  acţiunile  ce  le-a  întreprins  Comunitatea  pentru  a  protesta  contra 
regimului  din  ţară. 

E  evoca  memoria  Doamnei  Elena  Beneyto,  e  mai  mult  decât  un  act  de  pietate. 
Românii  din  exil  şi  tot  Neamul  Românesc,  au  contractat  o  recunoştinţă  eternă  faţă 
de  această  femeie,  care  merită  să-şi  aibă  locul  ei  în  analele  exilului. 

Dumnezeu  să  o  odihnească  în  pace  şi  să-i  dea  răsplata  ce-o  merită  pentru 
binefacerile  ei  pe  pământ. 

Numele  lui  Nicu  lancu  dat  unei  străzi  din  Sao  Paulo 

Cum  ne  comunică  Comunitatea  Românilor  din  Sao  Paulo,  Brazilia,  o  stradă  din 
acest  oraş  va  purta  numele  lui  Nicu  lancu*),  decedat  acum  doi  ani,  acolo. 

Decizia  a  fost  luată  de  actualul  Prefect  al  Municipiului  Sao  Paulo,  Janio  Da  Silva 
Quadros.  Decretul  a  fost  semnat  în  25  Mai  1987  şi  a  intrat  imediat  în  vigoare. 
Strada  este  situată  în  apropiere  de  fosta  locuinţă  a  lui  Nicu  lancu,  în  subdistrictul 
Tucuruvi. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


831 


Prefectul  a  făcut  acest  gest  de  recunoştinţă  faţă  de  ilustrul  decedat,  la 
intervenţia  Dnei  Dulce  Salles  Cunha  Brago,  deputată  în  Parlamentul  local.  Această 
Doamnă  l-a  cunoscut  bine  pe  Nicu  Iancu  şi  glasul  ei  a  răsunat  mereu  în 
Parlamentul  Statului  Sao  Paulo  în  apărarea  oprimaţilor  din  România. 

Prin  acest  decret,  Prefectul  Municipiului  Sao  Paulo  nu  onorează  numai 
memoria  camaradului  nostru  Nicu  Iancu  şi  actul  lui  nu  se  rezumă  numai  la 
aprecierea  Comunităţii  Românilor  din  Brazilia,  ci  întreg  exilul  românesc  vibrează 
de  emoţie  şi  recunoştinţă. 


*) _ 

-  Nicu  Iancu  -  Fost  Secretar  General  al  Mişcării  Legionare  în  Exil. 

MOBILIZARE  GENERALĂ  ŞI  PERMANENTĂ  24° 

de  Horia  SIMA 

Revolta  dela  Braşov,  din  15  Noembrie,  nu  mai  lasă  niciun  dubiu  asupra  gravităţii 
situaţiei  din  România.  Dacă  muncitorii  din  acest  oraş  au  asaltat  Primăria  şi  sediul 
partidului,  înseamnă  că  n'au  mai  avut  altă  alegere:  sau  să  moară  de  foame  s'au  să 
înfrunte  teroarea,  făcând  această  ieşire  desperată.  Oricine  ştie  ce  înseamnă  să  te 
ridici  contra  aparatului  de  Stat  în  România.  Ceauşescu  nu  e  un  conducător 
comunist  rezonabil.  El  nu  cunoaşte  limite  în  aplicarea  ideologiei.  A  intrat  în  faza 
demenţei,  când  crede  că  poate  manipula  poporul  ca  pe  o  turmă  de  vite.  Dar  şi 
vitelor  li  se  dă  un  minimum  de  existenţă,  pentru  a  fi  folositoare  obştei.  El  a 
inventat  sistemul  cel  mai  odios  din  lume:  a  cere  poporului  să  muncească  fără  a-i 
asigura  caloriile  corespunzătoare.  Cum  vrea  Ceauşescu  să  muncească  omul,  dacă 
nu  are  energia  necesară?  Şi  pentruce  aceste  restricţii  alimentare  absurde?  Pentru  a 
plăti  datoria  externă.  Dar  aceste  datorii  mai  pot  fi  amânate,  convertite,  având  în 
vedere  greaua  situaţie  economică  a  României.  Dece  tocmai  România  să  fie  la  punct 
cu  plăţile  externe,  când  ţările  din  America  Latină,  spre  exemplu,  au  sute  de 
miliarde  de  dolari  datorii  şi  refuză  să  le  achite? 

Ce  plăcere  sadică  are  "Conducătorul"  ca  să  înfometeze  un  popor  întreg?  Nici 
cauza  comunistă  nu  câştigă  nimic,  deoarece  foametea  din  România  a  devenit 
notorie  în  întreaga  lume,  cu  tot  ermetismul  impus  de  regim  ştirilor  din  ţară.  E  o 
enigmă.  Se  va  cunoaşte  vreodată  motivul  real  al  acestei  stranii  atitudini  a  lui 
Ceauşescu,  care  se  pare  că  simte  o  satisfacţie  deosebită  la  priveliştea  mulţimilor 
flămânde  şi  goale? 

Nu  ştim  care  va  fi  reacţia  lui  după  întâmplările  dela  Braşov.  Va  corecta  cursul 
greşit  de  până  acuma  sau  va  înăspri  şi  mai  mult  teroarea? 

Un  fapt  e  cert,  că  revolta  dela  Braşov  a  sguduit  conştiinţa  întregei  naţiuni.  A  fost 
ca  un  far  luminos  pe  cerul  întunecat  al  patriei  noastre.  Poporul,  prin  acţiunea 
bravilor  muncitori  dela  Braşov,  a  opus  un  veto  lanţului  de  fărădelegi  patronate  de 
regim.  De  acum  istoria  României  sub  comunişti  se  va  scrie  în  funcţie  de  acest 
eveniment:  înainte  sau  după  răscoala  dela  Braşov.  Indiferent  ce  măsuri  va  lua 
guvernul,  bune  sau  rele,  s'a  pus  o  piatră  de  hotar,  peste  care  nu  se  mai  poate  trece. 


240  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXIV,  Nr.  1-2,  Noembrie  -  Decembrie  1987. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


832 


Repercursiunile  revoltei  dela  Braşov  sunt  tot  atât  de  importante  şi  pentru  exil. 
De  unde  acest  exil  mergea  spre  fărâmiţare  şi  haos,  sub  impresia  evenimentelor  din 
ţară,  refugiaţii  români  încep  să-şi  strângă  rândurile  pentru  a  căuta  forme  de 
manifestare  în  comun.  Vechile  animosităţi  par  să  fie  depăşite  pentru  a  face  loc 
"unirii  în  cuget  şi  simţiri  ". 

In  scurtul  interval  de  o  lună,  caşicum  s'ar  fi  pogorît  binecuvântarea  cerului, 
Românii  s'au  strâns  laolaltă  pentru  a  întreprinde  acte  de  protest  contra  abuzurilor 
din  tară.  La  Paris  câteva  sute  de  români,  de  toate  culorile  şi  nuanţele  politice,  s'au 
adunat  în  faţa  Ambasadei  comuniste-române,  cerând  pâine  pentru  poporul 
muncitor  şi  încetarea  teroarei.  Manifestaţia  a  avut  un  mare  efect  în  presa  şi 
televiziunea  pariziană. 

Comemorarea  zilei  de  1  Decembrie  s'a  sărbătorit  anul  acesta,  în  4  Decembrie,  cu 
participarea  tuturor  asociaţiilor  româneşti  dela  Paris  şi  a  tuturor  grupurilor 
politice.  Pentru  întâia  oară  s'a  realizat  această  fuziune  sinceră  şi  spontană  între 
toate  familiile  româneşti. 

Tot  sub  impresia  eroicei  ieşiri  dela  Braşov,  Dl  Radu  Câmpeanu,  în  numele 
partidului  liberal,  a  adresat  un  apel  tuturor  forţelor  şi  personalităţilor  româneşti 
din  exil  pentru  a  crea  un  "sfat  naţional",  destinat  să  devină  organul  central  de 
luptă  şi  intervenţie  pe  lângă  forurile  lumii  libere. 

Noi  proclamăm  necesitatea  unei  mobilizări  generale  şi  permanente  a  tuturor 
refugiaţilor  români,  în  vederea  intensificării  acţiunii  de  elibarare  a  Ţării.  Este 
adevărat  că  România  este  prizonieră  în  blocul  comunist,  creat  prin  nefastele 
acorduri  dela  Yalta,  dar  nu  e  mai  puţin  adevărat  că  nu  vom  putea  scăpa  din 
dominaţia  bolşevică,  ca  toate  ţările  din  răsărit,  decât  printr'o  intensă  şi  susţinută 
campanie  de  manifestaţii  şi  proteste  în  sânul  lumii  libere.  Este  o  eroare  a 
Occidentului  să  creadă  că  diviziunea  Europei  se  poate  eterniza,  fără  nicio 
primejdie  pentru  el.  Dacă  nu  ajută  la  desrobirea  popoarelor  din  răsărit,  Europa 
liberă  va  suferi  aceeaşi  soartă.  Europa  se  va  unifica,  dar  nu  sub  steagul  libertăţii,  ci 
al  teroarei  şi  al  tiraniei  moscovite. 

Concentrarea  de  forţe  în  exil  şi  propaganda  care  va  urma,  trebue  să  servească  la 
lămurirea  acestei  probleme  fundamentale:  omenirea  sau  se  salvează  colectiv  sau 
va  pieri  colectiv. 

Tertium  non  datur. 

"Letras  en  marcha",  o  revistă  braziliană  reaminteşte  pericolul  comunist 

“Ţara  şi  Exilul” 

Revista  se  ocupă  de  lucrarea  Dlui  Horia  Sima,  "Tehnica  de  luptă  contra 
comunismului",  apărută  în  traducere  portugheză  în  Brazilia. 

"Am  primit  la  redacţie  "Tecnica  de  Luta  contra  o  Comunismo",  de  Horia  Sima. 
Din  această  lucrare  transcriem: 

"Cum  nu  poate  exista,  din  principiu,  pace  sau  coexistenţă  pacifică  cu 
comunismul,  lumea  liberă  trebue  să  tragă  consecinţele  înainte  de  a  fi  prea  târziu. 
Trebue  să  recunoască  că  se  găseşte  în  războiu  cu  Rusia  Sovietică  şi  aliaţii  ei  şi 
trebue  să-şi  ia  măsurile  de  apărare.  Acest  războiu,  prin  esenţa  lui  ideologică,  nu 
poate  termina  printr'un  acord  reciproc,  ci  numai  cu  dispariţia  uneia  dintre  părţi. 


Nicolae  Niţă 


833 


Sau  cade  lumea  liberă  sau  cade  comunismul.  Tertium  non  datum  est.  E  un  războiu 
crud  de  supravieţuire.  " 

Aceste  rânduri  reproduse  din  revista  braziliană,  sunt  de  extremă  actualitate 
astăzi,  când  lumea  liberă  neţinând  seamă  de  natura  comunismului,  pe  care  un 
mare  Papă  l-a  numit  "intrinsec  pervers",  continuă  să  creadă  în  posibilitatea 
convieţuirii  cu  Moscova.  Poate  câştiga  un  răgaz,  dar  această  cale  nu  duce  decât  la 
dispariţia  finală  a  lumii  libere. 

"Dansul  Macabru".  Un  articol  elocvent  în  Libertatea 

în  gazeta  "Libertatea"  dela  New  York,  numărul  pe  Octombrie  1987,  Dl  Filon 
Verca  publică  un  sguduitor  articol,  în  care  se  evocă  tragedia  României,  privită  prin 
prisma  vizitei  lui  Gorbatchov  la  Bucureşti.  Redăm  câteva  pasagii  din  comentariile 
făcute  de  Dl.  Verca,  pe  marginea  acestei  vizite: 

"Cine  nu-şi  aminteşte  de  celebra  operă  a  lui  Victor  Hugo,  "Le  Roi  s'amuse", 
transpusă  în  muzică  de  Giuseppe  Verdi,  în  nu  mai  puţin  celebra  dramă  lirică, 
"Rigoletto",  unde  bufonul  regelui  e  obligat  să  delecteze  favoriţii  curţii,  în  timp  ce 
fica  lui  este  desonorată  de  prinţii  hedonici.  Drama  tatălui  bufon,  transformă 
plânsul  sfâşietor  în  hohote  hilare,  sub  masca  durerii. 

Aceeaşi  scenă  o  privesc  cu  ochi  îndureraţi,  raportată  la  timpurile  noastre, 
transmisă  de  televiziunea  franceză,  direct  dela  Bucureşti.  Actorii  de  altădată  sunt 
înlocuiţi  cu  cei  de  azi,  dar  cinismul  tragicului  este  mai  crunt,  pentrucă  el  îşi  trage 
isvoarele  din  crimă. 

Scena  reprezintă  hora.  Şeful  kremlinului,  Gorbatchov  şi  o  româncă,  în  costum  de 
sărbătoare,  sunt  prinşi  de  mână.  De  cealaltă  parte,  Ceauşescu,  gâdele  poporului 
român  şi  o  altă  româncă.  Apoi,  cercul  se  încheie  cu  alte  perechi,  fideli  printre 
fideli,  separaţi  între  ei  de  alte  fecioare,  din  cele  mai  frumoase. 

Un  adevărat  pastel!  O  împreunare  de  contraste.  Un  tablou  de  chermesă.  Numai 
că,  în  dosul  lui  se  ascundeau:  deoparte  intenţiile  de  pradă,  de  alta,  o  notă  de 
veselie,  identică  râsului  explosiv  de  bufon,  care-şi  consumă  drama,  fără  nicio 
opunere.  Nu  mai  avea  curajul  revoltei,  dupăce  pierduse  ceeace  avea  mai  scump. 
Resemnarea  ca  vraja  dinaintea  morţii,  rămăsese  ultimul  gest. 

Le  ardea  oare  acestor  fecioare  să  danseze  cu  ucigaşii  părinţilor,  fraţilor  sau 
bunicilor  lor,  ştiind  prea  bine  că  viaţa  lor  nu  va  fi  altceva,  decât  un  amestec 
continuu,  de  tragic  şi  derâdere,  de  comic  şi  sinistru? 

Acest  popor  a  trebuit  să  bea  paharul  pătimirii  până  la  fund.  Vlăstarele  lui  să 
schiţeze  paşi  de  dans,  între  desfătarea  tiranilor,  în  timp  ce  sufletul  lui  închide  atâta 
amărăciune". 


SITUAŢIA  INTERNAŢIONALĂ 

Capitularea  Americii 

Suntem  în  preajma  întâlnirii  între  Reagan  şi  Gorbatchov  la  Washington.  După 
toate  probabilităţile,  se  va  semna,  în  7  Decembrie,  acordul  de  eliminare  al  misilelor 
nucleare  de  distanţă  medie,  din  Europa. 

Glasuri  îngrijorate  s'au  auzit  din  Europa  Liberă.  Oameni  politici,  generali, 
ziarişti,  etc.,  au  declarat  că  retragerea  acestor  misile  înseamnă  un  pericol  latent 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


834 


pentru  Europa  occidentală.  Cine  să  ţină  în  frâu  diviziile  sovietice,  când  vor  şti 
Muscalii  ca  sunt  scutiţi  de  o  replică  nucleară  din  partea  Americanilor? 

Armatele  OTAN-ului  sunt  mult  mai  slabe  în  comparaţie  cu  forţele  convenţionale 
ale  răsăritului. 

Ministrul  Apărării  al  Americii,  Weinberger,  a  refuzat  să-şi  asume  această 
răspundere  şi  a  demisionat.  Succesorul  lui,  Frank  Carlucci,  abia  şi-a  luat  postul  în 
primire  şi  a  făcut  strania  declaraţie  că  el  este  partizanul  retragerii  unei  părţi  din 
armata  americană  din  Europa,  pentru  a  contribui  la  reducerea  deficitului  bugetar. 
Stranie  concepţie!  E  mai  important  deficitul  bugetar  sau  securitatea  lumii  libere? 

Retragerea  rachetelor  nucleare  din  Europa  a  creat  o  psihoză  a  retragerilor.  Dece 
nu,  mâine,  Americanii  să  se  retragă  de  tot  din  Europa  şi  să  lase  continental  nostru 
faţă  în  faţă  cu  imperiul  comunist?  Gorbatchov  sau  urmaşii  lui,  nici  nu  vor  mai  avea 
nevoie  să  facă  războiu  pentru  a  ajunge  la  Atlantic.  Un  simplu  ultimatum  va  fi 
suficient  pentru  a  le  cădea,  ca  o  fructă  coaptă,  întreg  Occidental  european. 

Situaţia  nu  e  comodă  nici  pentru  Reagan.  Din  propriul  lui  partid  s'au  ridicat 
glasuri,  zise  ultra-conservatoare,  cari  au  criticat  politica  lui  de  concesiuni  faţă  de 
Soviete.  Se  va  vedea  în  ce  măsură  opoziţia  cercurilor  conservatoare  americane  va  fi 
în  stare  să  blocheze  în  Senat  ratificarea  acordurilor  cu  Rusia. 

Omenirea  trece  printr'o  fază  periculoasă,  care  poate  să  ducă  mai  întâiu  la 
pierderea  Europei  Occidentale  şi  apoi  la  sclavia  omenirii  întregi. 

Recensii  în  reviste  italiene 

"I'll  crollo  di  un'oligarghia",  traducerea  italiană  a  lucrării  Dlui  Horia  Sima, 
"Sfârşitul  unei  domnii  sângeroase",  se  bucură  de  o  atenţie  deosebită  din  partea 
revistelor  naţionaliste  din  această  ţară. 

După  cum  se  ştie,  Italia  contemporană  dispune  de  o  puternică  falangă  de 
scriitori  naţionalişti,  cari  continuă  marile  tradiţii  culturale  ale  acestui  popor.  Noua 
generaţie  naţionalistă  are  o  vastă  viziune  a  problemei  europene.  Ea  vede  Europa  ca 
o  totalitate,  dincolo  de  cortina  de  fier  şi  se  ocupă  să  descifreze  sensul  adânc  al 
spiritualităţii  acestui  continent. 

Ochiului  ager  al  acestor  tineri  nu  le-a  scăpat  importanţa  ce-o  deţin  Corneliu 
Codreanu  şi  Jose  Antonio  în  panorama  naţionalismului  european.  Celor  doi 
martiri  ai  Europei  autentice,  li  s'au  consacrat  numeroase  studii  cari  au  reactualizat 
sacrificiul  şi  adâncimea  spirituală  a  acestor  întemeietori  de  mişcare. 

Sub  egida  Dlui  Claudio  Mutti,  a  apărut  la  Parma,  in  Edizioni  all  insegno  del 
Veltro,  "II  crollo  di  un'  oligarchia  ". 

Revista  "Orion"  din  Saluzzo  publică  o  scurtă  recensie  despre  lucrare,  din  care 
reproducem: 

"Horia  Sima,  urmaşul  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu  la  conducerea  Gărzii  de  Fier, 
povesteşte  în  aceste  memorii  evenimentele  petrecute  dela  io  Decembrie  1939  la  6 
Septembrie  1940,  dela  exilul  german  al  unui  grup  de  legionari,  între  cari  se  afla  şi 
Sima,  până  la  întoarcerea  lui  aventuroasă  clandestină  în  România,  la  colaborarea 
cu  Regele  şi  la  revoluţia  legionară.  E  prima  dată  când  acest  important  capitol  din 
istoria  europeană  contemporană,  esenţial  pentru  a  cunoaşte  contextul  istoric  în 
care  s'a  desfăşurat  cel  de-al  doilea  războiu  mondial,  e  povestit  într'un  stil  clar  şi  cu 
dovezi  abundente  de  un  martor,  care,  în  asemenea  împrejurări,  a  fost  protagonist. 


Nicolae  Niţă 


835 


Cititorul  are  înaintea  sa  un  document  istoric  de  o  valoare  netăgăduită.  Relieful 
acestei  lucrări  depăşeşte,  fără  îndoială,  puţinele  alte  reconstrucţii  cari  au  fost 
încercate  asupra  acestei  perioade.  "II  crollo  di  un'oligarchia"  se  adaugă  cu 
demnitate  la  celelalte  lucrări  apărute  în  "Edizioni  all'insegna  del  Veltro"  referitoare 
la  literatura  legionară. 


Recensia  lui  Marco  Tarchi  în  "Diorama" 

Cunoscutul  doctrinar  şi  polemist  al  noii  generaţii  naţionaliste  italiene,  care-şi 
are  reşedinţa  la  Florenţa,  publică  în  revista  "Diorama"  o  lungă  recensie  despre 
"Sfârşitul  unei  domnii  sângeroase  ". 

Dl  Marco  Tarchi,  prin  formaţia  lui  intelectuală,  se  consideră  obligat  să  evalueze 
din  punct  de  vedere  al  obiectivităţii  ştiinţifice  valoarea  istorică  a  memoriilor. 
Marco  Tarchi  atrage  atenţia  asupra  deficienţelor  ce  le  prezintă  genul  memoristic. 
Memoriile,  chiar  ale  unor  faimoase  personagii  contemporane,  prea  sunt 
impregnate  de  subiectivismul  acestora,  de  tendinţa  lor  de  a  confunda  istoria 
adevărată  cu  propria  lor  viziune  a  evenimentului.  Tarchi  e  de  părere  că  trebue  să 
mai  treacă  timp  până  când  aceste  izvoare  ar  putea  fi  folosite  cu  folos  pentru 
istoriografie.  Trebue  să  apară  lucrări  scrise  de  specialişti,  de  istorici  desprinşi  de 
trecutul  imediat,  pentru  a  se  putea  extrage  din  memorii  partea  lor  de  adevăr 
inalterabil. 

Totuşi  memoriile  lui  Horia  Sima  (cuprinse  în  "Crollo  di  un'oligarchia"),  se  par 
Dlui  Marco  Tarchi  de  un  interes  deosebit,  care  depăşeşte  criticile  anterioare  ce  le 
face  genului  memorialistic. 

"Protagonist  al  povestirii  e  o  comunitate  politică  sfâşiată  şi  risipită,  având  de 
luptat  cu  dilema  supravieţuirii  sau  a  descurajării.  După  decizia  Regelui  Carol  de  a 
disolva  toate  partidele  şi  a  proclama  dictatura  lui  personală,  Garda  de  Fier  a 
pierdut  în  câteva  luni  poziţia  şi  prestigiul,  culminante  în  succesul  electoral  din 
1937.  Puterile  Axei  au  uitat  repede  pe  Codreanu  şi  lupta  lui  de  un  deceniu  pentru  a 
sustrage  România  dela  tradiţionala  gravitaţie  în  orbita  anglo-franceză.  Forma 
autoritară  a  regimului  carlist  are  asupra  lor  o  atracţie  mai  mare  decât  nesigurele 
promisiuni  revoluţionare  ale  "agitatorilor"  în  cămaşe  verde.  Spirala  represiunii  are 
deci  drumul  liber  şi  se  alimentează  din  mecanismele  obişnuite  de  ripostă. 

"Cartea  lui  Horia  Sima  începe  a  doua  zi  după  episodul  cel  mai  atroce  al  acestei 
lupte:  masacrul  simultan  în  numeroase  închisori  ale  ţării,  a  252  legionari, 
ordonate  de  guvern,  după  uciderea  lui  Armând  Călinescu,  omul  tare  al  regimului, 
pedepsit  pentru  a  fi  ordonat  asasinarea  lui  Corneliu  Codreanu. 

"Horia  Sima  reuşeşte  să  scape  din  cercul  forţelor  de  securitate,  să  treacă 
frontiera  şi  se  refugiază  în  Germania,  pentru  a  reorganiza  aici  un  nou  punct  de 
sprijin.  Grupul  legionar  de  aici  e  supraveghiat  de  poliţie  şi  e  lipsit  de  orice  mijloace 
materiale.  Mai  mult  decât  atâta:  grupul  legionar  e  calomniat  că  ar  fi  săvârşit 
atentatul  în  slujba  lui  "Intelligence  Service". 

Marco  Tarchi  constată  situaţia  precară  în  care  se  găseşte  grupul  legionar  din 
Germania.  De  nicăiri  niciun  sprijin.  Regimurile  din  Germania  şi  Italia  nu  se 
interesează  de  soarta  mişcărilor  naţionaliste  europene.  Aceste  regimuri,  spune 
Sima,  au  abandonat  linia  revoluţiilor  naţionale,  pentru  a  se  lăsa  atrase  şi  corupte 
de  imperialismul  burghez. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


836 


"în  final,  scrie  Marco  Tarchi,  punctul  maxim  al  crizei  organizaţiei  legionare,  prin 
falimentul  expediţiei  legionare  în  ţară  şi  arestul  lui  însuşi  Horia  Sima,  coincide  cu 
începerea  unui  nou  curs  ascendent.  încă  odată  preocupările  de  politică  externă 
predomină  şi  reclamă  înăbuşirea  resentimentelor  intestine.  Marşul  lent  spre 
putere,  preconizat  de  Codreanu,  e  substituit  de  un  Blitzkrieg,  de  o  avalanşe 
revoluţionară. 

Victoria  nu  va  dura  multă  vreme,  ci  va  fi  preludiul  unei  alte  înfrângeri.  E  meritul 
lui  Horia  Sima  de  a  ne  fi  oferit,  în  tragedia  ei  carnală,  noi  perspective  de 
reflexiune." 


Revista  "Transilvania" 

A  apărut  la  Essen,  în  Germania  Federală,  primul  număr  din  revista 
"Transilvania",  editată  de  Domnii  Belker  şi  Măcărescu.  Revista  e  concepută  a  fi  un 
scut  de  apărare  istoric  şi  documentar  contra  propagandei  maghiare  din  Occident. 
Scoasă  în  condiţii  tipografice  excepţionale,  revista  se  distinge  printr'un  conţinut 
select,  din  care  rezultă  cu  prisosinţă  dreptatea  cauzei  noastre.  Fără  îndoială  că  e  o 
replică  a  exilului  românesc,  cum  nu  s'a  mai  scris  până  acuma. 

Din  nefericire,  toate  aceste  strădanii  şi  sacrificii  sunt  anulate  de  politica  nefastă 
a  guvernului  dela  Bucureşti.  Ceauşescu  nu  mai  poate  fi  considerat  nici  ca  un 
conducător  comunist  normal,  de  tipul  celor  ce  există  în  restul  Europei  răsăritene, 
căci  acţiunea  lui  politică  se  încorporează  mai  degrabă  domeniului  patologic. 
Numai  el  a  putut  să  inventeze  formula  de  guvernare,  de  a  cere  oamenilor  să 
lucreze,  fără  a  le  asigura  minimum  de  existenţă. 

Evident  că  grozăviile  ce  se  petrec  în  România  au  repercusiuni  şi  asupra 
Transilvaniei.  Prin  comportamentul  lui  sălbatic,  Ceauşescu  însuşi  dă  apă  la  moară 
propagandei  maghiare.  Cetăţenii  maghiari  se  plâng  -  şi  pe  bună  dreptate  -  de 
lipsurile  ce  le  suferă.  Iar  confraţii  lor  din  Occident  le  exploatează  ca  şi  cum  ar  fi 
vorba  de  o  prigoană  contra  Maghiarilor,  când  în  realitate  avem  deaface  cu  o 
prigoană  generalizată  contra  întregului  popor  român. 

Guvernul  dela  Bucureşti  face  tot  posibilul  ca  să  anuleze  efortul  de  apărare  al 
Transilvaniei  contra  propagandei  maghiare,  întreprins  de  exilul  românesc. 

Sperăm  că  revista  îşi  va  continua  apariţia,  cu  stilul  şi  seriositatea  cu  care  a 
început,  chit  că  din  ţară  nu  i  se  întinde  decât  cununi  de  spini. 

Ceauşescu  critică  organele  de  Stat  şi  de  partid  după  revolta  dela  Braşov 

Ceauşescu  a  blamat  pe  o  serie  de  miniştri  şi  unităţi  economice,  pentrucă  nu  şi-au 
îndeplinit  cu  tărie  responsabilităţile.  Acuma  o  întoarce  şi  spune  că  turburările  dela 
Braşov  se  datoresc  faptului  că  organele  locale  n'au  veghiat  la  bunăstarea 
economică  a  regiunii...  Situaţia,  spune  el,  trebue  radical  schimbată  în  ultimele 
două  luni  ale  anului. 

O  conferinţă  a  partidului  comunist  român,  care  trebuia  să  se  ţină  între  7-9 
Decembrie,  a  fost  amânată  cu  o  săptămână  mai  târziu.  S'a  explicat  că  aceasta 
conferinţa  a  fost  amânată,  pentru  a  fi  mai  bine  organizată. 

Dar,  după  observaţiile  diplomaţilor  streini,  această  întârziere  se  datoreşte 
revoltei  dela  Braşov. 


Nicolae  Niţă 


837 


întrebarea  care  se  pune  acuma  este,  dacă  Ceauşescu  va  continua  cu  regimul  de 
restricţii  sau  va  acorda  populaţiei  din  Braşov  un  regim  alimentar  mai  decent. 

în  Braşov  se  menţine  un  puternic  contingent  de  poliţişti.  Intrările  şi  ieşirile  din 
oraş  sunt  sever  controlate.  Se  spune  că  400  de  muncitori  dela  uzinele  din  Braşov 
sunt  deţinuţi  şi  nu  se  ştie  unde  se  găsesc  şi  nici  de  soarta  lor. 

Situaţia  alimentară  e  atât  de  gravă  încât  Ceauşescu  a  acceptat  ca  să  se  facă  un 
"pod  aerian"  între  Republica  Federală  şi  România,  pentru  ajutor  alimentar,  în 
urma  cererilor  repetate  ale  autorităţilor  germane. 

Starea  jalnică  a  turismului 

După  articolele  publicate  în  presa  streină,  turismul  românesc  s'a  deteriorat  în 
aşa  măsură,  încât  nu-şi  mai  poate  îndeplini  funcţiunea  lui  specifică. 

în  genere,  atât  agenţiile  cât  şi  persoanele  private  ocolesc  România. 

Mai  întâiu,  maşinile  de  sbor  folosite  de  turismul  românesc  sunt  vechi  şi 
incomode.  Serviciul  e  prost  chiar  dela  intrare. 

Marile  hoteluri  dela  Mamaia,  considerate  printre  cele  mai  luxoase,  suferă  de  o 
serie  de  deficienţe.  Nu  funcţionează  robinetele  la  baie,  nu  funcţionează  telefoanele 
interioare,  iar  personalul  de  serviciu  lasă  mult  de  dorit.  Serviciul  se  poate 
ameliora,  dacă  turiştii  trezesc  interesul  personalului  cu  cutii  de  ţigări.  Mâncarea 
adeseori  nu  se  poate  mânca. 

Corupţia  este  la  apogeu,  dela  poliţiştii  care  controlează  păsurile  şi  bagajele  până 
la  fetele  de  serviciu. 

La  ora  10  seara,  toate  restaurantele  se  închid  pe  plaje,  afară  de  câteva  localuri  de 
noapte,  rezervate  streinilor. 

în  genere,  turiştii  streini  cari  se  mai  abat  prin  România  trec  frontiera  înapoi, 
spre  ţările  lor,  cu  o  sensaţie  de  uşurare.  Hotelurile  "de  lux"  unde  şi-au  petrecut 
vacanţa  li  se  pare  un  adevărat  coşmar. 

Pomenirea  echipei  Golea  -  Samoilă  -  Tănase 

împlinindu-se  34  de  ani  dela  căderea  eroică  a  echipei  GoleaSamoilă-Tănase,  s'a 
săvârşit  un  parastas  pentru  odihna  sufletelor  lor  la  Biserica  Grecească  din  Madrid, 
de  către  Preotul  Dimitrie  Tsiampalis.  Răspunsurile  au  fost  date  de  Dl  Ion  Bozoşan 
şi  Ovidiu  Ţârlea. 

A  asistat  un  numeros  public,  împreună  cu  garnizoana  legionară  din  Madrid,  în 
frunte  cu  inginerul  Petre  Şorici. 

Reamintim  cititorilor  noştri  că  procesul  făcut  acestei  echipe  a  fost  publicat  în 
literatura  legionară  a  exilului  îndată  după  condamnarea  şi  executarea  lor.  Broşura 
acestui  proces,  publicată  în  Colecţia  "Omul  Nou",  a  ajuns  la  a  IlI-a  ediţie  în  1983. 

Iată  numele  acestor  bravi  români  cari  au  îndrăznit  să  înfrunte  "cortina  de  fier", 
pentru  a  aduce  în  patria  lor  o  speranţă  de  lumină  şi  libertate:  Tănase  Alexandru, 
Popovici  Mircea,  Golea  Ion,  Samoilă  Ion,  Pop  Gavrilă,  Tolan  Ion,  Erich  Tattler, 
Vlad  Mihai  Vasile,  Buda  Ion,  Dincă  Gheorghe,  Corlan  Aurel,  Iuhasz  Ion  şi  Cosma 
Ion. 

Se  cuvine  să  ne  închinăm  cu  admiraţie  în  faţa  jertfei  lor  nepieritoare,  pentru 
Neam,  Patrie  şi  Cristos. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


838 


în  vreme  ce  românii  subjugaţi  de  fiara  bolşevică  n'au  altă  aspiraţie  mai  înaltă 
decât  să  fugă  spre  Occident,  pentru  a  se  bucura  de  aierul  libertăţii,  aceşti  tineri  au 
răsturnat  premisele  actuale  ale  istoriei.  Pentru  ei  problema  nu  se  punea  de  a  scăpa 
ei,  ca  indivizi  singuratici,  în  lumea  liberă,  ci  de  a  ajuta  cu  orice  preţ  şi  cu  orice  risc 
la  scoaterea  neamului  întreg  din  robie. 

Aspiraţia  lor  era  prea  mare,  dar  gestul  lor  rămâne  ca  o  afirmare  sguduitoare  a 
conştiinţei  naţionale.  Ei  sunt  înainte  mergătorii  poporului  nostru  în  lupta  lui  de  a- 
şi  recâştiga  libertatea  şi  independenţa. 


Parastas  pentru  Căpitan,  Nicadori  şi  Decemviri. 

Duminecă,  29  Noembrie  1987,  a  avut  loc  la  Biserica  Grecească  din  Madrid  un 
parastas  pentru  eterna  odihnă  a  sufletelor  Căpitanului,  Nicadorilor  şi  Decem¬ 
virilor. 

Slujba  religioasă  a  fost  săvârşită  de  preotul  Dimitrie  Tsiampalis,  iar  răspunsurile 
au  fost  date  de  camaradul  Ion  Bozoşan. 

în  afară  de  garnizoana  legionară,  condusă  de  Dl.  inginer  Petre  Şorici,  în 
numeroasa  asistenţă  s'a  remarcat  prezenţa  Dlui  Ministru  Nicolae  Dimitrescu,  a 
preşedintelui  Comunităţii,  Nicolae  Roşea,  a  vice-preşedinţilor  Traian  Popescu  şi 
Doamna  Jeana  Ghenea,  Ilie  Vlad  Sturdza  şi  Căpitanul  Ştefănescu  Govora.  Au  mai 
participat  Dl.  Horia  Sima,  Dl.  Aurel  Răuţă,  Dl.  Vasile  Uscătescu,  Dl.  Ciril  Popovici, 
Dl.  Locotenent  Mircea  Neagu  şi  Dl.  Ovidiu  Ţârlea. 

Amintirea  marei  crime  din  noaptea  de  29-30  Noembrie  1938  continuă  să 
sguduie  conştiinţa  Românilor  Liberi,  mai  ales  astăzi  când  se  vede  clar  cu  ce 
intenţie  uneltele  lui  Armând  Călinescu  au  suprimat  viaţa  unuia  din  cei  mai  mari  fii 
ai  neamului  nostru.  Crima  a  fost  săvârşită  pentru  a  pregăti  căderea  neamului 
românesc  în  robia  Moscovei.  Căpitanul  şi  mişcarea  creată  de  el  au  fost  principala 
piedecă  în  suprimarea  libertăţii  unui  popor  şi  distrugerea  Statului  Naţional 
Românesc,  creat  cu  imense  jertfe  dela  Cuza  Vodă  până  la  războiul  de  întregire. 

Mare  eveniment  ziaristic  la  Miinchen 

în  zilele  de  14  şi  15  Noembrie  s'a  comemorat  la  Miinchen  un  deceniu  dela 
întemeierea  asociaţiei  "Neue  Freie  Presse  Verband". 

Din  partea  grupului  românesc  au  participat  Dl.  Traian  Popescu,  şi  Maestrul 
Radu  Budişteanu.  Dl.  Traian  Popescu  a  vorbit  în  numele  gazetarilor  români  din 
Spania,  iar  Maestrul  Budişteanu  a  vorbit  în  limba  franceză,  evocând  necesitatea 
păstrării  identităţii  spirituale  şi  politice  a  ţărilor  din  răsărit,  cari  zac  în  robia 
Moscovei. 

în  onoarea  acestui  eveniment,  guvernul  Bavariei  a  dat  o  recepţie  în  palatul 
guvernamental  tuturor  delegaţilor.  Din  partea  guvernului  bavarez  a  asistat 
Secretarul  de  Stat  Dr.  Goppel. 

Redăm  în  continuare  cuvântarea  Dlui  Radu  Budişteanu: 

"De  când  este  Secretarul  -  general  al  partidului  comunist  rus,  Dl.  Gorbatchov  a 
pronunţat  între  altele,  trei  termeni  care  agită  lumea: 

-  două  premize,  Perestroica  şi  Glasnost, 


Nicolae  Niţă 


839 


-  o  concluzie,  este  drept,  de  sonoritate  antică,  dar  mereu  nouă,  în  special  pentru 
comunişti,  Democraţia.  Urmează,  deci,  să  se  aplice  cele  două  în  scopul  realizării 
celei  de  a  treia,  în  Imperiul  guvernat  succesiv  (cine  ar  putea  uita?)  de  Lenin,  Stalin, 
Brejnev,  etc. 

în  orice  discuţie  e  necesar,  în  prealabil,  identificarea  noţiunilor.  Din  cele  ce 
urmează  s'ar  punea  însă  deduce  că  nu:  Secretarul  -  general  al  PCS  a  convocat  la 
Moscova  pe  membrii  Institutului  de  marxism  -  leninism,  pentru  a  se  stabili,  între 
altele,  numărul  victimelor  lui  Stalin.  Academicianul  Poliakov,  contestând  numărul 
stabilit  de  Soljenitsyn,  de  19.000.000,  afirmă  a  fi  fost  numai  1.000.000,  în  vreme 
ce  Dl.  Gorbatchov  articulează  "câteva  mii". 

Desigur,  este  o  diferenţă  dela  19.000.000  la  1.000.000  şi  încă  mai  mare  la 
"câteva  mii",  ceeace  ne  obligă,  discutând  fără  patimă  (sine  ira  et  studio;  dar  se 
poate  în  faţa  cadavrelor?),  să  admirăm  clemenţa  lui  Stalin  şi  mai  mult, 
mansuetudinea  de  trecere  a  Dlui  Gorbatchov! 

E  aproape  duios:  "Numai  câteva  mii  de  oameni  asasinaţi  din  ordinul  lui  Stalin! 
Cine  îndrăzneşte  să  afirme  19.000.000?" 

Da,  aşa  e:  cifrele  au  gradul  lor  de  evocare  şi  nu  e  corect  să  transformi  într'un 
asasin  sălbatic,  un  om  civilizat,  cu  respect  de  oameni  şi  cu  teamă  de  Dumnezeu,  ca 
Stalin:  câteva  mii... 

Din  punct  de  vedere  moral  (comunisto  -  moral),  Stalin  e  reabilitat.  Dar  este 
aceasta  "Democraţie"?  Poţi  ucide  un  singur  om  în  democraţie,  poţi  priva  de 
libertate  o  singură  oră  un  om  în  democraţie?  Poţi  accepta  măcar  teoretic  crima  în 
democraţie?  Orice  atingere  a  libertăţii  şi  a  justiţiei  în  democraţie?  Pe  plan  Statal, 
orice  alterare  (gen  Yalta),  în  democraţie?  Dacă  da,  vorbim  despre  noţiuni  diferite 
şi  acordul  între  noi  nu  se  poate  stabili. 

V'o  spun  eu,  cel  ieşit  după  ani  din  temniţele  comuniste. 

Nu  v'a  sculat  nimeni  într'o  noapte  de  acasă  sau  din  celulă,  cum  au  făcut-o  cu  unii 
dintre  noi  Stalinii  regali  şi  comunişti,  cu  grijă,  prevăzând  concepţia  "democratică" 
a  d-lui  Gorbatchov,  să  nu  treacă  de  câteva  mii... 

Şi  mai  este  o  noţiune  care  se  cere  lămurită  în  cadrul  acestei  Conferinţe,  o 
noţiune  de  geografie  politică: 

Dv.  aţi  mai  auzit  vorbindu-se  de  România,  Polonia,  Ungaria,  Cehoslovacia, 
Estonia,  Letonia,  Lituania,  pentru  a  ne  opri  aici?  Toate  sunt  cuprinse  în  formula: 
"Ţările  de  Est ". 

Este  Cehoslovacia,  este  Ungaria,  este  Polonia,  este  România,  sunt  Estonia, 
Letonia,  Lituania,  "Ţări  de  Est"?  Dece  nu  Peninsula  Scandinavică?  Ar  trebui  să 
interpretăm  noua  geografie  europeană  în  sensul  că  aceste  State  naţionale  fiind 
încorporate  în  URSS,  care  este  în  Estul  Europei,  au  devenit  automat  "Ţări  de  Est  ", 
iar  celelalte,  precum  Peninsula  Scandinavă  nefiind  încorporată,  sau  nefiind  încă, 
nu  e  considerată,  sau  nu  e  considerată  încă,  "Ţară  de  Est". 

Onorabila  Conferinţă  este  de  acord  cu  acest  limbaj  politico  -  geografic? 

Ce  "democraţie"  ne  pândeşte,  cum  faci  în  URSS  la  stânga!  Nu  înţelegem  nici 
Democraţie,  nici  "Statele  de  Est"  ca  Dl.  Gorbatchov.  Ce  nebuni  se  vor  fi  bucurând 
de  schimbarea  Domnilor?  Noi  nu! 

"  Plus  5a  change  plus  c'est  la  meme  chose  !"  Cunoaştem  prea  bine  URSS." 


(extrase) 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


840 


ÎN  MEMORIA  LUI  VASILE  MAILAT 

La  io  Noembrie  1987,  s'a  stins  din  viaţă  la  Miinchen  compatriotul  şi  camaradul 
nostru  Vasile  Mailat. 

Cu  Mailat  n'a  dispărut  numai  un  refugiat,  ci  o  instituţie  a  exilului.  Avocat  în 
baroul  de  Ilfov,  a  fost  primar  al  Capitalei  în  perioada  guvernării  legionare.  Ca  mulţi 
alţi  legionari  prigoniţi  de  Antonescu,  a  fost  silit  să  se  refugieze  în  Germania,  în 
primăvara  anului  1941.  Aici  a  avut  parte  de  aceeaşi  soartă  tristă,  de  a  fi  prizonier  în 
ţara  pe  care  el  o  crezuse  a  fi  prietenă.  Din  anul  1943  este  internat  în  lagărul 
Buchenwald,  pentru  a  fi  eliberat  odată  cu  capitularea  României,  la  23  August  1944. 

în  timpul  guvernului  dela  Viena,  a  fost  ofiţer,  delegat  de  guvern,  pentru  a  lua 
contact  şi  a  organiza  recrutarea  de  soldaţi  români  pentru  armata  naţională,  din 
lagărul  de  prizonieri  dela  Kbnigstein.  împreună  cu  el  au  mai  lucrat  şi  alţii.  Şi-a 
îndeplinit  misiunea  cu  succes,  căci  pe  această  filieră  s'au  recrutat  un  număr  mare 
de  soldaţi,  pentru  Armata  Naţională. 

După  capitularea  Germaniei,  rămâne  în  Bavaria,  unde  se  luptă  cu  greu  pentru  a- 
şi  câştiga  existenţa.  în  cele  din  urmă  reuşeşte  să-şi  întocmească  un  mic  comerţ  din 
care  a  trăit  până  la  sfârşitul  vieţii  lui. 

în  tot  lungul  şederii  lui  în  Germania,  după  războiu,  a  desfăşurat  o  prodigioasă 
activitate  politică  în  folosul  ideii  naţionale  şi  creştine.  A  luptat  cu  dârzenie  pentru 
eliberarea  României  şi  a  tuturor  ţărilor  din  răsărit  de  sub  jugul  bolşevismului.  A 
întemeiat  organizaţia  politică  "Frontul  Român  al  Libertăţii",  al  cărui  prim- 
preşedinte  a  şi  fost  până  la  sfârşitul  vieţii  lui. 

Ca  preşedinte  al  "Frontului"  a  participat  la  numeroase  conferinţe  internaţionale 
anticomuniste,  organizate  de  WACL  (Liga  anticomunistă  mondială),  la  Taipei, 
Asuncion-Paraguay,  Geneva  şi  Luxemburg.  S'a  distins  la  aceste  conferinţe  prin 
intervenţiile  sale  lucide  şi  echilibrate. 

Vasile  Mailat  a  mai  exercitat  şi  funcţiunea  de  Secretar  General  al  ABN, 
reprezentând  România  în  această  organizaţie  multi-naţională  a  popoarelor 
subjugate. 

în  ultimii  doi  ani,  slăbindu-i  puterile,  a  cedat  locul  de  delegat  la  ABN  Dlui  Ion 
Boacă,  iar  în  fruntea  Frontului  Român  al  Libertăţii,  a  fost  proclamat  preşedinte,  cu 
consimţământul  lui,  Dl  avocat  Radu  Budişteanu,  fost  ministru  în  vechea  Românie. 

Moartea  lui  Vasile  Mailat  reprezintă  o  pierdere  ireparabilă  atât  pentru  Mişcarea 
Legionară,  cât  şi  pentru  totalitatea  exilului.  înmormântarea  lui  Vasile  Mailat  a 
avut  loc  la  16  Noembrie  1987,  în  cimitirul  Perlacher  Forst,  parcela  74,  din 
Miinchen,  în  prezenţa  unei  numeroase  asistenţe.  A  participat  la  actul  înhumării  şi 
o  delegaţie  a  ABN-ului,  în  frunte  cu  Doamna  Alschibaja.  în  faţa  sicriului,  depus  în 
capela  cimitirului,  Doamna  Alschibaja  a  evocat  personalitatea  lui  Vasile  Mailat, 
evidenţiind  că  din  fragedă  tinereţe  s'a  dedicat  idealului  naţional.  în  refugiu  a 
colaborat  cu  organizaţia  ABN,  deţinând  funcţiunea  de  Secretar  General. 

Slujba  înmormântării  a  fost  săvârşită  de  Monseniorul  Bârlea,  asistat  de  doi 
cantori.  Celebrarea  slujbei  a  fost  făcută  cu  o  deosebită  solemnitate  şi  într'o 
atmosferă  de  înaltă  spiritualitate.  Părintele  Bârlea  a  rostit  următoarele  cuvinte: 

"Vasile  Mailat  a  fost  gata  oricând  să  stea  în  slujba  compatrioţilor  săi,  urmând 
spiritul  patronului  său,  Sf.  Vasile  cel  Mare.  "Omului  îi  este  dat  multe  calităţi  cari 
servesc  la  purificarea  sufletului  său.  Una  din  cele  mai  preţioase  calităţi  este  aceea 


Nicolae  Niţă 


841 


de  a  servi  binelui  comunităţii  din  care  face  parte.  Sensul  vieţii  lui  a  fost  umplut  de 
dorinţa  de  a  face  bine  comunităţii  naţionale.  O  astfel  de  calitate  este  mai  presus 
decât  aurul  din  lume  şi  toate  bogăţiile." 

După  rugăciunea  rostită  în  capelă,  a  urmat  procesiunea  la  mormânt,  unde  au 
fost  depuse  o  coroană  de  flori  din  partea  organizaţiei  ABN  şi  jerbe  de  către 
Doamna  şi  Domnul  Ludwig,  Domnul  Comandor  Eugen  Baila  şi  camarazii  din 
Spania,  Franţa,  Austria  şi  Germania. 

Ultimul  orator  în  faţa  mormântului  deschis,  a  fost  Dl  Dr  Radu  Budişteanu,  care 
a  evocat  prima  impresie  ce-a  avut-o  despre  Vasile  Mailat,  când  acum  50  de  ani  a 
întâlnit  pe  colegul  său  de  profesie,  în  baroul  de  Ilfov.  El  aparţinea  deasemeni 
tinerei  generaţii,  care,  ca  mulţi  compatrioţi,  s'a  ridicat  contra  corupţiei  clasei 
conducătoare  şi  a  nedreptăţilor  din  ţară.  Tânăra  generaţie  era  de  părere  că  politica 
clasei  conducătoare  duce  Statul  la  ruină  şi  înlesneşte  pătrunderea  comunismului. 
Interesul  poporului  românesc  trebuia  să  fie  suprema  măsură  a  unei  acţiuni 
politice. 

în  încercările  lor  de  a  oprima  noua  generaţie,  guvernanţii  nu  s'au  dat  înapoi  nici 
dela  asasinat.  Mormintele  deschise,  cu  trupurile  propriilor  lui  camarazi,  n'au 
provocat  retragerea  din  luptă  nici  a  lui  Vasile  Mailat,  care  a  fost  el  însuşi  o  jertfă  a 
prigoanei,  nici  pe  camarazii  lui,  dela  îndeplinirea  datoriei  naţionale.  Jertfele  pe 
care  le-a  adus  Vasile  Mailat  şi  coreligionarii  lui  nu  sunt  posibile  fără  credinţa  în 
Dumnezeu.  Fără  credinţă,  omul  nu  poate  îndeplini  nimic  în  viaţă. 

Dr.  Radu  Budişteanu  a  mulţumit  Monseniorului  Bârlea,  pentru  slujba  făcută  la 
mormântul  camaradului  Vasile  Mailat. 


CULTURĂ  ŞI  POLITICĂ  ^ 

de  Horia  SIMA 

Există  şi  în  exilul  nostru  multe  elemente  cari  se  declară  a  fi  numai  "oameni  de 
cultură",  fără  a  aparţine  unei  grupări  politice  sau  a  întreprinde  ei  înşişi  acţiuni 
politice.  Aceste  persoane  scriu  articole,  comentează  cărţi,  îşi  exprimă  durerea 
pentru  soartea  neamului  în  poezii  de  reală  valoare  iar,  cei  mai  bine  înzestraţi,  se 
avântă  în  domeniile  rezervate  iniţiaţilor,  cum  ar  fi  filosofia,  ştiinţe  sau  religia,  dar 
nu  trec  pragul  acestor  discipline  teoretice  sau  spirituale,  pentru  a  se  înfrunta  pe 
teren  cu  inamicul  care  ne-a  cutropit  ţara.  La  marginea  aceasta  se  opresc  şi  îşi 
justifică  atitudinea  cu  specificul  creaţiei  lor,  legată  de  lumea  ideilor.  Când  au 
început  devastările  de  monumente  istorice  şi  religioase  din  România,  noul  atribut 
al  erei  Ceauşescu,  oamenii  de  cultură  din  exil  s'au  simţit  obligaţi  să  protesteze, 
considerându-se  a  fi  lezaţi  în  propria  lor  concepţie  de  viaţă,  dar  fără  a-şi  modifica 
atitudinea  lor  fundamentală,  fără  a  încerca  să  opună  barbariei  comuniste  o  poziţie 
de  frondă,  care  nu  poate  fi  eficace  altfel  decât  în  strângerea  rândurilor  sub  un  steag 
politic.  Indivizii  izolaţi,  oricât  de  strălucitoare  ar  fi  operele  lor,  nu  pot  impune 
respect  hoardelor  bolşevice,  dacă  nu  coboară  pe  câmpul  de  bătaie.  Fapt 
demonstrat  astăzi  prin  indiferenţa  cu  care  tratează  actualii  guvernanţi  ai  ţării 
protestele  ce  vin  din  străinătate. 


241  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  5-6,  Martie-Aprilie  1988. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


842 


Buldozerele  lui  Ceauşescu  continuă  să  lovească  cu  aceeaşi  înverşunare  la 
temeliile  culturii  naţionale.  De  aici  învăţământul  ce  trebue  să-l  tragem  că  cultura 
unui  popor  nu  poate  dăinui  fără  de  ocrotirea  unui  Stat. 

Cu  23  August,  ne-am  pierdut  suveranitatea  naţională.  Nu  mai  avem  un  Stat  care 
să  ne  apere  atât  fiinţa  noastră  istorică  cât  si  cultura  noastră  milenară.  Ceeace  se 
întâmplă  astăzi  în  România,  nu  datează  de  câţiva  ani,  ci  se  înscrie  în  traectoria 
actului  de  ocupaţie  de  acum  40  de  ani  al  ţării  noastre  de  către  o  putere  străină. 
Puterea  ocupantă  a  ordonat  acest  vandalism  cultural,  pentru  a  transforma  poporul 
românesc  într'o  masă  de  robi.  E  o  nouă  etapă  în  acţiunea  Moscovei  de  subjugare  a 
unui  popor. 

Dacă  medităm  acuma  bine,  ceeace  face  Moscova  prin  uneltele  ei  din  România, 
aparţine  politicei  specifice  imperiului  comunist.  Acest  imperiu,  ca  să-şi  asigure 
dominaţia  în  spaţiul  dintre  Nistru,  Tisa  şi  Dunăre,  trebue  să  sfărâme  rezistenţa 
morală  şi  spirituală  a  naţiei  noastre  şi  una  din  măsurile  luate  este  şi  desră- 
dăcinarea  din  trecutul  ei  istoric  şi  cultural. 

"Naţionalitatea  este  puterea  creatoare  a  culturii,  iar  cultura,  puterea  creatoare  a 
naţionalităţii",  spune  A.  C.  Cuza  într'o  definiţie  clasică.  De  aici  rezultă  că  fără  de 
cultură,  o  naţiune  nu-şi  poate  descoperi  identitatea  ei  şi  în  consecinţă,  nici  nu 
poate  dăinui  istoriceşte.  Naţiunea  este  produsul  culturii,  dar  nu  al  oricărei  culturi, 
ci  al  culturii  isvorîte  din  propriul  ei  geniu.  O  cultură  creatoare  de  naţiune  trebue  să 
fie  neapărat  o  cultură  naţională.  Dar  şi  reciproca  este  valabilă,  cum  spune  Cuza. 
Nu  există  cultură  fără  de  naţiune.  Cultura  emană  din  puterea  creatoare  a  naţiunii. 
Nu  există  culturi  abstracte,  fără  patrie,  fără  rădăcini  în  fiinţa  unui  popor. 

Odată  aceste  adevăruri  stabilite,  rezultă  că  cele  două  entităţi,  cultura  şi 
naţionalitatea,  nu  pot  trăi,  nu  pot  creşte  şi  nu  se  pot  desvolta  fără  a  se  susţine 
reciproc.  Şi  atunci,  implicit,  omului  de  cultură  îi  revine  şi  sarcina  de  a  se  gândi  la 
soarta  naţiunii  lui,  din  a  cărei  sevă  îşi  trage  şi  el  puterea  creatoare.  El  nu  se  poate 
închide,  ca  într'un  turn  de  fildeş,  în  spaţiul  culturii,  ignorând  ceeace  se  întâmplă  cu 
naţiunea  creatoare  de  cultură,  căruia  el  însuşi  îi  este  tributar. 

însăşi  vocaţia  lui  culturală  îl  obligă  aşadar  să-şi  asume  responsabilităţi  şi  în 
domeniu  politic.  Nu  poţi  fi  om  de  cultură,  dacă  nu  îţi  dai  contribuţia  pentru 
salvarea  entităţii  creatoare  de  cultură,  care  e  naţiunea.  Actul  cultural  suprem  al 
oricărui  Român  Liber  este  să  lupte  pentru  libertatea  naţională. 

Cultura  din  exil,  oricât  de  strălucitoare  ar  fi  şi  oricâte  genii  ar  reprezenta-o,  nu  se 
poate  substitui  culturii  naţionale.  Nu  există  posibilitate  de  transfer  din  ţară  peste 
hotare.  Lipsesc  rădăcinile,  lipseşte  neamul  cu  putetea  lui  creatoare.  Aici  trăim 
într'o  stare  de  provizorat  cultural,  în  care  se  afirmă  anumite  fragmente  de 
românism,  condamnate  să  se  stingă  în  aria  altor  culturi,  dacă  Atotputernicul  nu  ne 
va  ajuta  să  ne  recucerim  ţara,  alungând  din  ea  pe  "oamenii  fără  patrie  şi  fără 
Dumnezeu",  cum  spunea  Generalul  Rădescu. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


843 


DOCTORUL  ION  CLAUDIAN  242 

de  Dr.  Ana  MARIA-MARIN 

1988,  7  Ianuarie,  Synaxa  Sfântului  Ion  Botezătorul,  printre  Români  -  Ion,  unul  a 
dispărut.  A  murit  într'un  mic  spital  din  Passy,  la  Paris,  uitat  de  ani.  Continuă  să 
trăiască  în  cei  care  l-au  cunoscut  şi  prin  ei. 

Trupul  îl  trădase  de  mult.  Făcea  un  trist  suport  sufletului  mare.  Dacă  acest 
înveliş  a  fost  ars  la  Pere  Lachaise  şi  cenuşa  a  plecat  clandestin  spre  rădăcini, 
spiritul  va  continua  să  fie  îndreptar  şi  port  în  "marea  vieţii"  a  celor  ce  l-au  iubit! 

Printre  aceştia,  o  elevă,  o  prietenă  veche  de  aproape  60  de  ani,  vrea  să  depue 
mărturie  pentru  cei  ce  vor  urma,  mărturie  pentru  un  doctor  de  mare  valoare. 

Doctorul  Claudian  îşi  începuse  viaţa  odată  cu  veacul.  Copil  de  militar,  în 
România  de  atunci  însemna  ceva.  Avea  un  frate  care,  profesor  de  filosofie  la  Iaşi, 
făcuse  politică  socialistă.  Când  majoritatea  socialiştilor  au  trecut,  din  cauza 
împrejurărilor,  la  comunişti,  el  şi  cu  puţini  alţii  au  ştiut  să  spuie  "nu".  A  făcut 
puşcărie  destulă,  ca  să-i  grăbească  moartea.  Făcea  parte  dintr'o  familie  de  oameni 
curajoşi! 

Ion,  fratele  mai  mic,  a  fost  cercetaş  în  războiul  cel  mare,  1916-1918.  De  tânăr  a 
cunoscut  în  tranşee  oameni  simpli  şi  a  prins  să-i  îndrăgească,  văzându-i  luptând, 
suferind  şi  murind. 

După  războiu  a  făcut  medicina  în  condiţii  grele.  Şcolile  trebuiau  să-şi  găsească  o 
nouă  aşezare.  A  ajuns  doctor  bun,  urmând  filiera  culturii  medicale:  extern,  intern, 
medic  secundar,  medic  primar,  alegându-şi  maeştrii  nu  numai  doctori  mari,  ci  şi 
oameni. 

După  ce  a  terminat  să  înveţe,  în  realitate  nu  a  terminat  niciodată,  în  prima 
vacanţă  a  pornit  să  vadă  lumea  în  care  avea  să  trăiască.  A  închiriat  o  barcă  cu 
pânză,  o  barcă  de  pescar,  şi  a  pornit  dela  Olteniţa  spre  mare  dealungul  Dunării. 
Cale  de  apă  utilizată  de  strămoşi.  A  fost  căpitan  pe  mica  lui  corvetă,  s'a  lăsat  purtat 
de  fire  şi  a  învăţat  ŢARA. 

S'a  reîntors  apoi  printre  ţăranii  moldoveni  pe  care-i  cunoscuse  în  războiu. 

Povestea  Dunării  o  scrie  în  prima  lui  publicaţie. 

Din  călătoria  în  Moldova  Ion  Claudian  se  întoarce  cu  un  material  ştiinţific,  care 
se  va  cristaliza  în  "  PELAGRA",  lucrarea  care  va  fi  tradusă  în  numeroase  limbi  şi  va 
fi  cunoscută  în  lume.  Aduce  viziunea  "in  situ"  a  acestei  carenţe  în  alimentaţie  şi 
deschide  drum  autorului  pentru  preocupările  şi  realizările  lui  viitoare. 

L'am  cunoscut  în  1931.  Era  membru  în  comisia  de  examinare  a  viitorilor 
candidaţi  la  examenul  concurs  de  externat.  Scriu  ce-mi  aduc  aminte,  poate  greşesc, 
dar  cine  să  mă  corecteze?  O  teză,  "Stenoza  Mitrală"  a  fost  puntea  care  a  legat  între 
noi  raporturi  de  elevă  la  profesor.  îmi  aduc  bine  aminte  de  prima  noastră 
convorbire  cu  totul  neconvenţională,  "Lateralitatea  stânga  şi  dreapta".  Nu  era 
premoniţiune,  nici  politică!  O  teorie  îndrăzneaţă,  bazată  mai  mult  pe  o  idee 
coroborată  de  statistici,  ca  unii  oameni  îşi  împart  corpul  în  două  jumătăţi, 
îmbolnăvindu-se  în  organele  din  stânga  sau  din  dreapta  împărţelii. 


242  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  5-6,  Martie-Aprilie  1988. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


844 


Poate  şi  în  politică  unii  se  îmbolnăvesc  pe  stânga...  pe  dreapta  politica  nu  e 
boală,  e  în  firea  omului. 

în  1937  mor  în  Spania,  în  războiul  pentru  salvarea  crucii,  Ion  Moţa  şi  Vasile 
Marin.  Doctorul  Claudian  îl  cunoscuse  pe  Vasile  Marin,  se  înţelesesera  dintr'o 
privire  şi  urmărea  ce  scria. 

în  1938,  după  uciderea  Căpitanului,  după  asasinarea  ostaticilor  din  închisori, 
din  ordinul  regelui  criminal,  o  generaţie  de  tineri  intelectuali  a  pierit.  Erau  cinstiţi, 
gândeau  frumos,  patrioţi  de  neînlocuit.  Saturn  îşi  mânca  copiii  şi  le  arunca 
resturile  pe  străzi.  în  acest  moment  greu  pentru  ţară,  Ion  Claudian  intră  în 
Mişcarea  Legionară.  Pentru  tinerii  care  se  angajau  continua  capitolul  "vivere 
pericolosamente  ",  destinul,  îi  conducea  spre  acest  drum,  din  care  nu  se  întrezărea 
decât  "răstignirea". 

România  va  pierde  în  viitorul  apropiat  Basarabia,  o  parte  din  Bucovina,  o  parte 
din  Transilvania,  fără  luptă;  cedare  cu  durere,  din  cauza  şi  sub  egida  unei 
conduceri  fără  răspundere. 

1940,  regele  alungat,  mareşalul  Antonescu  (n.n.-general  pe  atunci)  şi  Garda  de 
Fier  conduc  ţara  încercând  să-i  redea  încredere  şi  demnitate. 

Doctorul  Ion  Claudian  este  numit  Director  al  Eforiei  Spitalelor  Civile,  şcoala  în 
care  se  formau  tinerii  medici.  Trebuiau  curăţite  grajdurile  lui  Augias,  căci  în 
întreaga  ţară,  corupţia  se  cuibărise  peste  tot. 

în  lunile  de  guvernare  legionară  (Mareşalul  îmbrăcase  şi  el  cămaşa  verde), 
singurul  lucru  dus  la  bun  sfârşit  a  fost  îngroparea  legionarilor  ucişi  şi  stabilirea 
răspunderilor.  în  rest,  începuturi  promiţătoare.  Dar  după  patru  luni  de  guvernare, 
Garda  de  Fier  este  pusă  în  faţa  rebeliunii  lui  Antonescu.  Se  apără  şi  coboară  în 
clandestinitate,  nu  înainte  de  a  face  faţă  la  mii  de  arestări.  Cei  care  l-au  sfătuit  şi 
împins  pe  mareşal  la  eliminarea  din  viaţa  publică  a  celor  pe  care  se  putea  bizui,  i- 
au  săpat  şi  lui  mormântul.  Ion  Claudian  este  închis  în  Malmaison,  împreună  cu  alţi 
doctori  legionari,  ofiţeri  de  rezervă,  care  semnaseră  un  apel  către  armată,  către 
soldaţi,  ca  să  nu-şi  împuşte  fraţii.  Aşa  zisa  "rebeliune"  se  termină  într'o  baie  de 
sânge.  Legionarii  înfundă  iarăşi  închisorile.  Comuniştii  care  au  invadat  ţara  în 
1944  şi  l-au  arestat  pe  Antonescu,  au  găsit  în  închisori  condamnaţii  acestuia,  uitaţi 
de  timp. 

Doctorii  sunt  achitaţi  şi  se  întâlnesc  în  tribunal,  în  ziua  de  Sfântul  Gheorghe 
1941,  cu  doctoriţa  care  era  condamnată  la  moarte.  în  tribunal,  unii  intrau,  alţii 
ieşeau;  nu  se  descoperise  încă  secretul  dulcei  puşcării,  închipuită  de  Români, 
popor  tolerant. 

în  ziua  aceea  înflorise  liliacul  alb  şi  Bucureştiul  era  plin  de  parfum  şi  oamenii 
mai  sperau  încă.  Cutia  Pandorei  nu  se  golise  complet. 

Dosarele  nu  se  pierd.  Doctorul  Claudian  este  trimis  pe  front  degradat,  în 
echipele  de  pedeapsă,  cu  recomandarea  secretă:  "în  prima  linie  şi  să  nu  se 
întoarcă". 

Dar,  ce  face  omul,  Domnul  poate  desface!  Ion  soldatul  se  bate,  e  viteaz.  în 
tranşeele  îngheţate  din  linia  întâi  se  leagă  frate  de  cruce  cu  badea  Gheorghe  şi  cu 
badea  Vasile,  stau  de  vorbă  în  nopţi  cu  stele,  povestesc  de  casă,  de  muiere  şi  copii, 
de  vite  şi  de  pământul  strămoşesc.  N'au  patimi  şi  ură  în  suflet,  salvează  partizani 
ruşi  îngheţaţi  prin  păduri.  Ţăranul  rus  din  faţă  face  deosebirea  între  ţăranul  român 
şi  neamţ.  Retragerea  dela  Don,  în  iarnă  de  groază,  îl  aduce  acasă  pe  soldatul  Ion 


Nicolae  Niţă 


845 


după  atâta  suferinţă,  cu  întunericul  din  suflet,  că  nu  putu  muri  pentru  ţară  şi  că 
aceasta  era  invadată  de  duşmani. 

Sub  bolşevici,  Doctorul  Claudian  intră  în  clandestinitate.  Găseşte  prieteni  care 
să-l  ascundă,  trăeşte  în  pivniţi,  fuge  cu  un  minut  înainte  de  sosirea  securităţii. 
Nimeni  nu  mai  crede  că  ar  putea  fi  închis,  fuge  de  glonţul  care-1  caută  în  ascuns,  de 
moartea  mişelească  care  i  se  pregăteşte.  îmbrăcase  de  mult  cămaşa  morţii,  dar 
înţelegea  să  se  vândă  scump,  să  piardă,  dar  în  luptă. 

După  ani  de  joacă  cu  o  putere  mult  mai  mare  ca  a  lui,  prietenii  îl  ajută  să  ajungă 
în  Banat  şi  să  treacă  în  Jugoslavia.  Ghizi  îl  conduc,  ghizi  îl  părăsesc  în  momentul 
greu,  dar,  povesteşte  el  mai  târziu:  "Pe  potecă  înaintea  mea  a  mers  tot  timpul, 
până  ce  am  trecut  graniţa,  Maria".  Era  o  doctoriţă  care  îl  iubise,  moartă  de  mult,  în 
cutremurul  din  io  Noembrie  1940.  Credea  ceeace  spunea,  pentrucă  era  dintre  cei 
ce  cred  în  minuni! 

La  Sârbi  a  fost  greu.  Lagăr  înconjurat  cu  sârmă  ghimpată.  Merge  la  săpat,  palme 
de  doctor  bătătorite,  ani  de  viaţă  pierduţi  în  neştire.  Prieteni  din  Paris  vin  şi-l  scot 
din  ţara  satelită  a  Moscovei. 

Trece  prin  Austria,  prin  Germania  şi  se  opreşte  la  Paris.  Sărac  şi  fără  lucru, 
mişcarea  legionară,  de  mult  timp  în  exil,  îl  ajută.  Societatea  de  igienă  belgiană 
găseşte  că  Românul  care  se  ocupase  de  alimentaţia  şi  subalimentaţia  omului,  ar  fi 
cel  mai  indicat  ca  să  studieze  în  Africa,  continentul  foamei  şi  al  tuturor  carenţelor, 
alimentaţia  autohtonilor  şi  explicaţia  ei  în  decursul  vremii.  în  Africa,  trăind  viaţa 
băştinaşilor,  a  învăţat  mult  şi  a  suferit  din  cauza  climei,  a  lipsei  de  igienă  şi  a 
tuturor  lipsurilor.  Rezultatul:  ruptură  de  plămân,  pneumotorax  spontan, 
insuficienţă  respiratorie.  S'a  întors  un  om  cu  o  cronică  lipsă  de  oxigenare  a 
ţesuturilor,  din  minune  fără  implicaţii  cerebrale. 

Tot  ce  a  scris  Ion  Claudian  despre  "Miturile  Alimentaţiei"  se  găseşte  astăzi  la 
biblioteca  din  Freiburg.  Cartea  cu  titlul  de  mai  sus  nu  e  terminată.  Poate  va  fi 
publicată,  în  stadiul  actual,  poate  singurul  lui  elev  competent,  doctorul  Andrei 
Pandrea,  se  va  putea  ocupa  mai  departe  de  ea. 

Personalitatea  lui  Ion  Claudian  era  înaltă  cât  un  munte,  prin  multiplele  faţete  ale 
culturii  lui:  medic,  etnograf,  istoric,  filosof;  prin  participarea  lui  la  lupta  naţională 
a  României,  prin  umanitatea  şi  curajul  lui.  Va  avea  desigur  biografi  români  şi 
francezi  cari  vor  pune  în  evident  a  valoarea  lui  în  ştiinţă,  participarea  lui  la  viaţa 
exilului,  spiritul  lui  deschis  tuturor  părerilor,  tuturor  durerilor. 

Aceste  rânduri  le-am  scris  că  nu  puteam  face  altfel.  Trebuia  să  rămână  amintirea 
celor  care  au  trecut  prin  mica  lui  chilie  de  ştiinţific,  din  Paris,  îmbrăcată  în  scoarţe 
olteneşti,  cu  icoane  bizantine  pe  pereţi,  insulă  de  românism  printre  străini;  trebuia 
să  rămână  vie  bogăţia  de  idei,  sinceritatea  şi  uneori,  insolitul  lor.  Dacă  la  început 
fiecare  îşi  spunea  păsul  şi  se  căuta  o  soluţie,  procuparile  omului  erau  analizate 
începând  cu  nevoia  de  religie  a  sufletului  şi  continuând  nevoia  lui  de  libertate. 
Maica  Domnului,  pe  care  Ion  o  iubea,  era  desigur  de  faţă. 

Copiez  versurile  de  mai  jos  dintr'o  carte  editată  în  RSR  în  1986,  "Gânduri  Albe" 
de  V.  Voiculescu,  fără  să  insist  asupra  lipsurilor  cărţii,  în  majoritatea  lor  voite. 
Aceste  versuri  i-ar  fi  plăcut  Doctorului  Ion  Claudian. 

"Lumină  lină  a  Sfintei  Marii, 

Vino'n  acest  amurg  de  lume 
Să  ne  scapi  de  agonicele  svârcoliri; 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


846 


Iată,  omul  pune  la  cale  anume 
Spulberul  nefericitei  sale  zidiri.” 

DIN  EXIL 

S'A  STINS  DR.  ALEXANDRU  ŞUGA  243 

de  Dr.  Victor  MALCOCI 

în  urma  unei  grele  operaţii,  s'a  stins  din  viaţă  cunoscutul  luptător  naţionalist  şi 
fruntaş  al  generaţiei  legionare,  Dr.  Alexandru  Şuga,  în  ziua  de  26  Aprilie  1988. 

Moartea  lui  a  provocat  o  adâncă  durere  în  toate  cercurile  româneşti  din 
Germania,  unde  devenise  o  figură  necontestată  şi  intransigentă  a  mişcării 
naţionale  de  rezistenţă  contra  cutropitorului  bolşevic  al  ţării  noastre.  Alexandru 
Şuga  reuşise  să  transforme  K51n-ul  într'o  citadelă  a  românismului  militant.  Şi-a 
identificat  existenţa  cu  aspiraţiile  religioase  ale  refugiaţilor  români  în  Republica 
Federală  Germană,  creind  Asociaţia  româno-ortodoxă  din  Nord -vestul  Germaniei. 
Această  Asociaţie  avea  sub  ocrotire  parohia  ortodoxă-română  din  K51n,  ataşată 
Episcopiei  dela  Paris  şi  aflată  sub  conducerea  distinsului  preot  -  misionar,  Mircea 
Domitriu. 

De  peste  20  de  ani  această  parohie  s'a  îngrijit  de  slujbele  religioase  dela  K51n, 
bucurându-se  de  o  afluenţă  crescândă.  Oridecâte  ori  Părintele  Domitriu  făcea 
slujbă  în  Biserica  Ursulinelor  din  acest  oraş,  Românii  din  K51n  şi  împrejurimi 
umpleau  Biserica,  reconstituind  prin  spiritualitatea  şi  numărul  lor  un  colţ  al  ţării 
pierdute. 

E  meritul  lui  Alexandru  Şuga  de  a  fi  ştiut  să  dea  acest  impuls  extraordinar  vieţii 
religioase  a  Românilor  pribegi  din  Germania  de  Nord-Vest,  având  alături  de  el  pe 
vrednicul  paroh  Mircea  Domitriu. 

Paralel  cu  activitatea  lui  pe  plan  religios,  Dr.  Alexandru  Şuga  s'a  distins  şi  în 
domeniul  luptei  naţionale.  A  creat  o  tradiţie  de  apărare  a  drepturilor  româneşti 
asupra  teritoriilor  răpite  de  Ruşi,  Basarabia  şi  Bucovina  de  Nord.  Comemorările  ce 
le  organiza  în  fiecare  an  la  K51n  pentru  a  evoca  Unirea  Basarabiei  cu  Patria-Mamă, 
vor  rămânea  ca  un  monument  nepieritor  al  românismului  din  diasporă.  De  peste 
20  de  ani,  la  tribuna  Pro  -  Basarabia  din  Koln,  s'au  perindat  numeroase 
personalităţi  române  şi  germane,  cari  au  apărat  drepturile  intangibile  ale 
poporului  român  pentru  cele  două  provincii. 

Chiar  înainte  de  moarte,  a  făcut  un  efort  suprem  pentru  a  organiza  pentru 
ultima  oară  festivitatea  Unirii  Basarabiei  cu  România,  în  26  Martie  1988. 
Dumnezeu  i-a  hărăzit  şi  această  mângâiere  ca  înainte  să  treacă  la  cele  eterne  să 
mai  vadă  însufleţirea  cu  care  răspund  Românii  pribegi  şi  în  acest  an  la  apelul  lui 
pentru  apărarea  patrimoniului  fizic  al  patriei  noastre. 

înfloritoarea  comunitate  românească  şi  religioasă  din  K51n  a  stârnit  multe  uri  şi 
invidii.  Reţelele  subversiunii  comuniste,  recrutate  din  agenţi  ai  regimului  din  ţară, 
i-au  creat  lui  Alexandru  Şuga  nenumărate  dificultăţi  (denunţuri,  scrisori  anonime 


243  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXIV,  Nr.  7-8,  Mai-Iunie  1988. 


Nicolae  Niţă 


847 


şi  chiar  atacuri),  cu  scopul  de  a-1  intimida  şi  a-1  determina  să  renunţe  la  poziţia  lui 
independentă.  N'a  fost  cruţat  până  în  clipa  morţii.  Cu  aceeaşi  bravură  şi  luciditate, 
Şuga  s'a  apărat  de  aceste  atacuri,  dându-şi  seama  că  ele  nu  erau  îndreptate  contra 
unui  om,  ci  contra  unei  idei  şi  a  unei  credinţe,  contra  unei  tranşee  a  românismului 
pribeag. 

Dr  Alexandru  Şuga  era  cunoscut  şi  în  cercurile  anticomuniste  internaţionale, 
participând  la  numeroase  conferinţe  şi  manifestări.  S'a  stins  acest  bard  al 
românismului,  lovit  atât  de  crunt  în  propria  lui  patrie.  Dar  exemplul  lui  luminos  va 
rămânea,  perpetuându-se  în  alţi  descendenţi  ai  rasei  noastre  daco  -  romane. 

Dumnezeu  îi  va  dărui  mântuirea  sufletului,  căci  faptele  lui,  cum  a  spus  preotul  ce 
l-a  înmormântat,  îl  vor  urma  în  viaţa  viitoare. 

în  continuare,  publicăm  un  articol  al  unuia  din  cei  mai  apropiaţi  colaboratori  ai 
lui,  Dr.  Victor  Malcoci,  închinat  vieţii  şi  operei  acestei  strălucit  fiu  al  neamului 
nostru: 

A  murit  cel  ce  a  întruchipat  Mişcarea  Legionară  în  Nord  -  Vestul 
Germaniei.  A  murit  omul  care  a  polarizat  în  jurul  lui  tot  ceeace  era 
românesc  în  regiunea  K51n-ului,  făcând  să  vibreze  atât  de  amarul 
exilului  cât  şi  să  se  opună  maşinaţiilor  ambasadei  comuniste  dela 
K51n,  mai  târziu  la  Bonn. 

Am  fost  ani  îndelungaţi  în  apropierea  lui,  l-am  admirat  şi  am 
încercat  să-l  ajut.  Numai  să-l  ajut,  fiindcă  tot  greul  l-a  dus  el  şi 
numai  el.  Avea  o  putere  de  muncă  uriaşe,  era  optimist,  credea  în 
învierea  României,  a  României  Legionare,  a  României  frumoase  şi 
temătoare  de  Dumnezeu,  frumoase  "ca  soarele  Sfânt  de  pe  Cer". 

Biserica  din  K51n,  la  a  cărei  slujbe  duminicale  mulţimea 
credincioşilor  nu  încăpea  în  atât  de  frumoasa  şi  marea  Biserică  a 
Mănăstirii  Ursulinelor  din  K51n.  Perpetuarea  Bisericei  din  acest 
oraş,  strălucirea  ei,  este  opera  celui  ce  a  fost  Alexandru  Şuga. 
împreună  cu  părintele  Mircea  Domitriu  dela  Paris,  a  făcut  ca 
slujbele  dela  Koln  să  umple  de  bucurie  şi  românească  credinţă  în 
Dumnezeu  mulţimea  românilor  din  ţara  Rinului,  la  care  se  adăogau 
mulţi  veniţi  din  părţi  îndepărtate  ale  Germaniei  ca  să  se  roage  la 
Dumnezeul  străbunilor  noştri,  căci  numai  El  ne  va  putea  ajuta  să  ne 
vedem  ţara  eliberată  de  hoardele  celor  fără  de  Dumnezeu. 

Tot  el  era  cel  care  organiza  manifestaţiile  de  protest  în  faţa 
ambasadei  comuniste,  cu  ocazia  criminalei  zile  de  23  August,  zi  a 
mormintelor  a  tot  ce  a  fost  mai  bun  în  elita  României.  La  aceste 
adunări  de  protest  luau  parte  români  din  toate  partidele  şi 
organizaţiile  româneşti  din  Exil.  Toţi  erau  români,  nu-i  mai 
despărţea  nimic  în  lupta  contra  regimului  comunist. 

Odată,  în  drum  spre  Paris,  cu  ocazia  aniversării  zilei  de  1 
Decembrie,  mi-a  spus,  cu  lacrimi  în  ochi,  că  ar  dori  atât  de  mult  să 
se  întoarcă  în  România  Liberă,  în  România  pe  care  o  visează  în 
lungile  nopţi  ale  exilului.  Doctorul  Alexandru  Şuga  nu  se  va  mai 
întoarce  în  România  visurilor  lui!  Cei  care  vor  avea  această  sfântă 
bucurie,  de  a  vedea  din  nou  liber  pământul  ţării  noastre,  să  spună 
urmaşilor,  că  a  fost  odată  în  K51n  un  român,  Dr.  Alexandru  Şuga, 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


848 


care  şi-a  închinat  tot  ce  a  avut  mai  bun,  mai  sfânt,  pentru  această  zi, 
pe  care  nu  a  mai  putut-o  ajunge.  Dumnezeu  să-l  ierte  ! 

Dr.  Alexandru  Şuga,  PREZENT  ! 

Aniversarea  dela  10  Mai 

“Ţara  şi  Exilul” 

Comunitatea  Românilor  din  Spania  a  comemorat,  Marţi,  io  Mai  1988,  împlini¬ 
rea  a  111  ani  dela  proclamarea  Independenţei  României. 

O  slujbă  solemnă  s'a  celebrat  în  Biserica  Las  Salesas,  din  caile  Santa  Engracia 
20,  de  către  Monseniorul  Valorec. 

Răspunsurile  slujbei  au  fost  date  de  Dl.  Ion  Bozoşan,  începându-se  slujba  cu 
intonarea  lui  "Christos  a  înviat",  cântat  de  Românii  prezenţi  la  solemnitate. 

Monseniorul  Valorec  a  subliniat  importanţa  acestei  comemorări  în  împrejurările 
actuale,  când  poporul  român  trăeşte  în  captivitate. 

Au  luat  parte  la  ceremonie  toţi  românii  din  Madrid  şi  mulţi  prieteni  spanioli.  De 
remarcat  prezenţa  Alteţei  Sale  Regale,  Principesa  de  Hohenzollern,  Domnul 
Ministru  Nicolae  Dimitrescu,  vice-preşedintele  Comunităţii,  Dl.  Traian  Popescu, 
etc. 


Aniversarea  Unirii  Basarabiei  în  Statele  Unite 

Sub  preşidenţia  cunoscutului  fruntaş  româno-american,  Dl.  Ion  Simicin,  s'a 
organizat  la  Chicago  o  manifestaţie  de  adeziune  şi  evocare  al  marelui  Act  al  Unirii 
Basarabiei  şi  Bucovinei  cu  Patria-Mamă. 

Comemorarea  s'a  desfăşurat  Duminecă,  27  Martie  1988,  la  orele  3  după  masă,  cu 
participarea  unui  numeros  public.  Circa  300  de  persoane,  aparţinând  tuturor 
Bisericilor  din  regiune,  au  venit  dela  mari  depărtări  ca  să  asculte  pe  distinşii 
oratori. 

Oratorul  principal  a  fost  Maestrul  Radu  Budişteanu,  fost  ministru,  victimă  a 
închisorilor  comuniste,  unde  a  suferit  16  ani  din  viaţă.  Maestrul  a  evocat  Actul 
Unirii  Basarabiei  cu  Patria-Mamă,  în  timp  ce  pământul  acestei  provincii  era 
răvăşit  de  bandele  bolşevice.  A  fost  necesară  intervenţia  armatei  române  pentru  a 
restabili  liniştea  şi  ordinea  dincolo  de  Prut. 

Şi-a  dat  contribuţia  la  succesul  aniversării  şi  Dl.  Anton  Crihan,  în  vârstă  de  95  de 
ani,  unicul  supravieţuitor  al  Sfatului  Ţării  din  1918,  care  a  proclamat  unirea 
Basarabiei  cu  România. 

Cum  n'a  putut  veni  în  persoană,  Dl  Anton  Crihan  a  trimis  o  conferinţă  despre 
acest  eveniment,  care  a  fost  citită  în  sală  şi  luată  pe  casetă. 

A  colaborat  la  festivitatea  dela  Chicago  şi  cunoscutul  luptător  naţionalist  Ion 
Halmaghi,  care  a  venit  însoţit  de  un  grup  numeros  de  preoţi  uniţi. 

Comitetul  de  70  de  ani  dela  Unirea  Basarabiei  şi  Bucovina  cu  Patria-Mamă  a 
adresat  în  această  zi  un  mesaj  Preşedintelui  Reagan,  prin  care  cerea  acestuia  să 
intervină  pentru  eliminarea  regimului  opresiv  sovieto-rus  din  Basarabia. 

"Noi  credem,  spune  mesajul,  că  Preşedintele  Americii,  protagonist  al  libertăţilor 
şi  drepturilor  omului,  are  autoritatea  şi  datoria  să  reamintească  actualilor 
conducători  ai  Rusiei  Sovietice  că  nu  pot  să  tăgăduiască  Românilor  din  Basarabia 


Nicolae  Niţă  ■fr 


849 


dreptul  la  cultura  lor  ancestrală  şi  că  trebuie  să  fie  liberi  de  orice  persecuţie  când 
îşi  afirmă  valorile  naţionale  şi  religioase,  atât  de  scumpe  inimii  lor". 

UNDA  NEAMULUI  2*4 

de  Horia  SIMA 

Naţiunile  nu  sunt  realităţi  etno-istorice  cum  susţin  anumite  doctrine,  ci  sunt 
creaţii  divine.  Nu  numai  omul,  ca  individ,  a  fost  creat  de  Dumnezeu,  dar  şi  aceste 
entităţi  colective,  cunoscute  sub  numele  de  naţiuni. 

Nici  omenirea,  ca  unitate  globală  nu  există.  Ea  nu  poate  fi  descoperită  decât  sub 
forma  popoarelor.  Omenirea  sau  umanitatea  este  o  noţiune  abstractă,  o  sumă  a 
tuturor  neamurilor  existente.  Am  săvârşit  o  operaţie  mintală,  dar  nu  am  sintetizat, 
utilizând  ca  material  prim  naţiunile,  o  nouă  colectivitate. 

Există  trei  realităţi  de  bază  care  epuizează  toate  întâmplările  lumii:  individul, 
neamul  şi  Dumnezeu.  Dincolo  de  ele  nu  mai  e  nimic.  Omul  a  fost  creat  de 
Dumnezeu,  neamul  a  fost  creat  de  Dumnezeu  şi  universul  material  în  care  trăim  a 
fost  creat  de  Dumnezeu.  Totul  a  plecat  dela  El  şi  se  va  întoarce  la  El,  la  sfârşitul 
veacurilor. 

Neamurile  fiind  opera  Divinităţii,  explică  şi  ataşamentul  adânc  al  individului 
pentru  naţiunea  din  care  fac  parte.  Nu  e  vorba  de  o  simplă  apartenenţă  trecătoare 
la  neam,  determinată  de  anumite  circumstanţe  istorico-geografice,  ci  de  trăire 
spirituală.  Conştiinţa  omenească  nu  se  reduce  la  individ,  cu  ideile  şi  sentimentele 
lui,  ci  are  şi  o  dimensiune  naţională.  Suntem  tributari  poporului  nostru  şi  nu 
putem  vieţui  în  afară  de  el,  fără  să  ne  mutilăm  fiinţa.  Suntem  individ,  dar  suntem 
şi  naţiune,  după  cum  suntem  şi  fii  ai  lui  Dumnezeu.  Numai  cine  îşi  desfăşoară 
existenţa  pe  aceste  trei  coordonate,  a  ajuns  la  plenitudinea  personalităţii  lui.  Cei  ce 
cred  că  pot  trăi  în  afară  de  neam,  îşi  situează  propriul  lor  interior  şi  devin  nişte 
fiinţe  hibride. 

Am  făcut  aceste  precizări,  ca  introducere,  pentru  a  le  proecta  la  planul  exilului. 
Căci  sunt  mulţi  pribegi,  din  nefericire  prea  mulţi  chiar,  cari  trecând  graniţa  şi 
poposind  în  mijlocul  altor  neamuri,  întorc  spatele  naţiei  din  care  s'au  plămădit.  Ei 
confundă  bunăstarea  materială  ce-au  descoperit-o  în  ţările  libere  cu  nouă  viaţă, 
care  să  le  ofere  o  compensaţie  pentru  mizeria  în  care  au  trăit  până  atunci  în  ţară, 
când  le  lipsea  şi  strictul  necesar.  E  o  reacţie  naturală,  căci  fac  un  salt  dintr'o  sclavie 
crâncenă  într'o  lume  a  libertăţii  şi  a  unui  traiu  decent. 

Dar  unde  gresesc  aceşti  pribegi,  e  atunci  când  cred  că  asimilându-se  ţării  în  care 
s'au  aciuat,  nu  au  nimic  de  pierdut,  că  ar  fi  tot  ei,  cei  de  odinioară,  cei  ce  s'au 
ridicat  dela  glia  străbună.  Cei  de  astăzi,  bine  îmbrăcaţi,  bine  hrăniţi,  cu  case  şi 
maşini,  cu  viitorul  asigurat,  ar  fi  tot  acei  cari  s'au  strecurat  în  lumea  liberă  doar  cu 
o  cămaşe  pe  ei. 

în  fond  ceeace  pierd,  când  dispar  în  mijlocul  altor  neamuri,  e  infinit  mai  preţios, 
îşi  pierd  sufletul,  îşi  pierd  identitatea  lor  spirituală.  Fiziceşte  sunt  aceeaşi, 
continuitatea  lor  biologică  nu  s'a  schimbat,  dar  în  interiorul  lor  s'a  produs  o 
ruptură.  în  realitate  îşi  reneagă  originele  lor  îndepărtate,  mileniile  din  care  s'au 
plămădit.  Reneagă  însăşi  opera  Divinităţii.  Sunt  nişte  fiinţe  triste,  căci  isvorul  lor 


244  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXIV,  Nr.  11-12,  Septembrie-Octombrie  1988. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


850 


spiritual  s'a  sleit.  Satisfacţiile  materiale  ce  le-au  obţinut  în  noua  lume,  nu  pot 
compensa  sfâşierea  ce  s'a  produs  înăuntrul  lor. 

Fără  îndoială  că  neamul  nu  dispare  din  gândul  nostru,  oricât  l-am  dispreţui  şi 
prigoni.  El  rămâne  mai  departe  înfipt  în  conştiinţa  noastră  şi  ne  mustră  în 
momente  de  luciditate.  Ostracizat,  surghiunit  undeva  în  adâncurile  sufletului, 
aşteaptă  momentul  când  individul  îşi  va  aduce  aminte  de  el  şi  îl  va  pune  din  nou  în 
valoare  pe  plan  istoric. 

Astăzi,  când  din  ţara  subjugată  nu  auzim  decât  strigăte  de  moarte,  cu  atât  mai 
stranie  şi  condamnabilă  e  atitudinea  acelor  pribegi  cari  sunt  mulţumiţi  că  şi-au 
găsit  un  nou  adapost  în  lumea  liberă.  Astăzi,  mai  mult  ca  oricând,  ei  ar  trebui  să  se 
manifeste  mai  dârz  şi  mai  înflăcărat  pentru  cauza  românismului.  Naţiunea  din 
care  fac  parte  trebue  să  aibă  precădere  în  toate  planurile  şi  preocupările  lor.  Din 
poziţia  în  care  au  ajuns,  trebue  să  continue  să  lupte  cu  aceeaşi  îndârjire  ca  atunci 
când,  în  ţară  au  suferit  nenumărate  persecuţii.  Nu  e  timp  de  repaus  şi  de 
comodităţi,  ci  de  luptă.  Viaţa  lor  trebuie  să-şi  reia  cursul  firesc,  înscriindu-se  pe 
linia  eternităţii  neamului. 

Există  o  undă  a  neamului,  care  ne  învăluie  pe  toţi  şi  ne  scaldă  în  văpaia  ei  de  foc. 
Ea  vine  din  crestele  Carpaţilor,  trece  peste  cortina  de  fier,  peste  graniţe  pândite  şi 
zăvorite,  şi  ne  aduce  binecuvântarea  martirilor  şi  eroilor  noştri.  De  glasul  ei  să 
ascultăm. 


BADEA  CÂRŢAN  245 

0  BIOGRAFIE  FOARTE  APROAPE  DE  POVESTE! 

de  Ana  MARIA-MARIN 

Vă  mai  aduceţi  aminte  de  "Dacul”  care  se  coborîse  de  pe  Columna  lui  Traian  în 
mijlocul  Romei?  Badea  Cârţan,  căci  de  el  e  vorba,  neavând  un  nume  ca  ori  şi  cine, 
reprezintă  un  "Tot",  un  neam  întreg,  o  Transilvanie  sau  o  ţară  a  Mărginenilor  din 
ţinutul  Făgăraş.  Bade,  e  o  chemare,  "omule!",  "domnule!",  "unchiule!",  sau  "frate 
mai  mare".  Cârţan  înseamnă  că  era  din  Cârţa  sau  din  Cârţişoara,  sat  din  Făgăraşul 
transilvan.  Deci,  povestea  unui  bade,  dintr'un  sat,  un  anonim  reprezentând  un 
neam,  neamul  românesc,  cu  ceeace  însemna  viaţa  unui  Român  din  Transilvania  în 
secolul  19,  sub  dominaţie  ungurească. 

Se  născuse  la  24  Ianuarie  1849  în  satul  Cârţişoara,  sub  Negoi,  din  părinţi  răzeşi 
şi  ciobani.  De  pe  la  10  ani  l-a  luat  taică-su  pe  munte,  ciobănaş  la  oi.  Nu  pe  orice 
munte  ci  pe  cei  mai  înalţi,  pe  Carpaţii  plini  de  zăpezi  veşnice,  cu  zeci  de  lacuri,  de 
torente  înfricoşetoare,  de  colţi  înveliţi  de  furtuni.  Aici  a  învăţat  a  doini  din  fluer  şi 
din  frunză,  aici  a  aflat  tâlcul  numelor  ce  le  poartă  vârfurile,  din  vechimea  cea  de 
mult. 

Se  oglindea  adesea  în  lacul  Bâlea,  cel  făr-de-fund,  ale  cărui  ape  se  împreună  pe 
dedesupt  cu  apa  Oltului  şi  împreună  ajung  la  Marea  cea  Neagră.  Pe  "muchia  lui 
Fit"  se  născuse  Făt-Frumos  şi-l  scăldaseră  în  "valea  Moaşei".  Negoiul  i-a  apărut 
mai  întâi  pe  "Ciortea",  părea  un  castel  cu  totul  de  ghiaţă;  aproape  de  poalele  lui 
era  căsuţa  de  lemn  la  care  se  adăposteau  cei  îngheţaţi  şi  rătăciţi  dar  şi  cei  ce 


245  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  1-2,  Noembrie  -  Decembrie  1989. 


Nicolae  Niţă 


851 


fugeau  de  poterile  stăpânirii.  Tot  pe  sub  Negoi,  zânele  lovind  în  stâncă  cu  nuele 
fermecate  au  făcut  să  ţâşnească  valurile  de  apă  din  cascada  Serbotei  şi  a 
Miezuinei.  Pe  "Vânătoarea  lui  Buteanu",  locul  unde  pasc  ciutele,  stâncile  s'au 
înnegrit  de  atâta  praf  de  puşcă.  Ileana  Cosânzeana  abea  scăpată  din  mâna 
zmeului,  îşi  piaptănă  cosiţele,  oglindindu-se  în  apa  lacului  "Călţun".  Zmeul  e  frate 
cu  Ucigă-1  Crucea,  nu  degeaba  s'a  prăvălit  spre  lacuri  pe  "Strunga  Dracului  ". 

Florile  ce  le  culeg  ciobanii  sunt,  Floarea  Reginei,  Floarea  de  Colţ,  flori  ce  nu  se 
ofilesc.  Noaptea,  ciobanii  se  strâng  lângă  foc,  privesc  în  sus  spre  Calea  Lactee, 
Calea  împăratului  Traian,  doinesc  şi  povestesc  basme  din  bătrâni. 

Acolo  află  tânărul  cioban  Cârţan  că  Transilvania  fusese  demult  cotropită  de 
Unguri,  că  împăratul  dela  Viena  era  stăpânul  cel  mare  şi  că  dincolo  de  munţi 
trăiau  Românii  de  acelaş  neam  cu  el.  Pe  la  16  ani  trecu  furiş  prin  "Vama  Cucului" 
în  ţara  românească  şi  învăţă  poterile  prin  care  se  va  strecura  regulat,  de  aici 
înainte,  spre  Piatra  Craiului. 

La  moartea  tatălui  rămase  stăpân  pe  turmă  şi  se  întovărăşi  cu  un  cioban  care 
făcuse  Universitate,  pe  care  o  boală  de  piept  îl  adusese  în  creerul  munţilor.  Fu 
norocul  băiatului  care  prinse  drag  de  carte.  Citea  tot  ce-i  cădea  în  mână:  ziare, 
cărţi.  Tot  atunci  începu  să  care  pe  spinarea  măgarilor  saci  de  cărţi  din  Ţara 
Românească  spre  Transilvania.  Voluntar  în  războiul  româno-ruso-turc  din  1877, 
dar  nu  apucă  să  lupte  pe  front  căci  el  se  termină  şi  România  îşi  câştigă 
independenţa. 

în  1881  luptă  în  Herţegovina  sub  steagul  împăratului.  Ajunge  la  Viena  cu  o  jalbă 
către  împărat  în  care  cerea  dreptate  pentru  Românii  prigoniţi  de  unguri,  jalbă 
fără  succes. 

Procesul  şi  condamnarea  "Memorandiştilor"  îl  emoţionează,  le  cântă  o  doină 
din  fluer  la  proces  şi  la  zidul  închisorii  unde  Românii  îşi  ispăşeau  pedeapsa.  Este 
bătut  şi  schingiuit  ca  agitator.  Când  scapă  dă  iar  o  fugă  la  împăratul.  Petiţia  lui  e 
trimisă  să  o  rezolve  Budapesta.  în  1894-95  merge  clandestin  la  Bucureşti.  Se 
opreşte  la  Statuia  lui  Mihai  Viteazul,  se  închină,  se  înveleşte  în  cojoc  şi  se  culcă  la 
picioarele  calului.  A  doua  zi  îl  găseşte  un  ardelean  care-1  duce  la  un  "domn  mare" 
şi  tare  învăţat.  Era  Prof.  Urechie  care-1  duce  la  "Liga  Culturală",  cunoaşte 
intelectuali  şi  capătă  desagi  de  cărţi,  pe  care  le  trece  in  Transilvania  pe  poteci 
necunoscute  de  cârmuire  şi  le  împarte  tinerilor  de  acolo. 

La  3  Ianuarie  1896  îşi  ia  toiagul  şi  pleacă  pe  jos  la  Roma.  Duce  în  traista  lui  un 
pumn  de  grâu  şi  un  pumn  de  pământ  din  Cârţişoara  ca  să  le  depună  pe  soclul 
Columnei  lui  Traian.  Trece  prin  Budapesta,  Tirol,  Innsbruck,  coboară  în  câmpia 
Padului  şi  de  acolo  la  Roma.  întâlnirea  lui  Badea  Cârţan  cu  Columna  s'a  descris  în 
alt  număr  al  acestei  reviste. 

La  Roma,  Marchizul  Pandolfi  dă  o  masă  în  cinstea  Românului  şi-l  duce  la  Senat. 
La  masă  Badea  le  spune  parabola  celor  5  degete  reprezentând  Ginta  Latină, 
reunite  toate  într'un  cot  puternic.  La  Vatican,  întrebat  fiind  care-i  este  naţia, 
răspunde:  "civis  Romanus  sum".  La  Roma  este  din  nou  încărcat  cu  cărţi,  i  se  dă 
bilet  de  tren  ca  să  se  întoarcă  acasă,  dar  el  mai  vizitează  înainte  Neapole,  Pompei, 
Bologna,  Padova  şi  Veneţia. 

Poliţia  austro-ungară  nu-i  permite  să  răspândească  cărţile  în  Transilvania. 
Supărat  îşi  vinde  oile:  nu  mai  e  cioban,  a  devenit  om  politic.  Pe  afişul 
reprezentaţiei  circului  din  Bucureşti  stă  scris  drept  reclamă:  "Va  asista  ciobanul 
român  care  a  mers  pe  jos  până  la  Roma". 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


852 


Ungurii  sărbătoresc  un  mileniu  de  când  s'au  stabilit  în  graniţele  europene, 
întrebat  Badea  Cârţan  dece  nu  sărbătoresc  şi  Românii,  răspunde:  "Păi  noi  nu  am 
venit  de  undeva,  noi  am  fost  totdeauna  aici 

Se  duce  din  nou  la  Viena,  dar  nu  obţine  audienţă  la  împărat.  Trece  apoi  în 
Italia,  vizitează  Franţa  şi  la  întoarcere  se  opreşte  la  Zurich,  "cel  mai  frumos  şi  mai 
chibzuit  oraş  din  lume".  La  Sigmaringen  este  primit  de  mama  Regelui  Carol  I  şi  de 
fratele  acestuia.  întors  în  ţară  este  primit  de  Rege  şi  Regină  la  Peleş.  Carmen- 
Sylva  îi  dărueşte  un  volum  din  operele  personale  cu  dedicaţie.  Se  fotografiază 
între  Rege  şi  Regină,  el  cu  un  pas  mai  înainte,  sprijinindu-se  în  bâtă. 

Cum  ajunsese  la  originele  latinităţii  noastre,  aşa  vrea  să  ajungă  şi  la  începuturile 
creştinătăţii.  Pleacă  deci  la  Ierusalim.  Până  la  Ţarigrad  are  bilet  de  vapor,  mai 
departe  munceşte  pe  un  vapor  rusesc  care-1  duce  până  la  Yaffa.  Pornind  spre 
Ierusalim,  apostoleşte,  cum  îi  era  obiceiul,  e  atacat  de  nişte  bandiţi  cărora  nu  are 
ce  le  da  decât  o  sfântă  de  bătaie  cu  ciomagul  lui  ciobănesc.  La  Ierusalim  îl  aşteaptă 
o  mare  desiluzie:  dărâmături  şi  mizerie,  iar  deasupra  mormântului  Mântuitorului 
negoţ  şi  cămătărie.  Se  scaldă  în  apa  Iordanului.  în  apă  până  la  gât  se  trezeşte 
cântând:  în  Iordan  botezându-Te  Tu  Doamne..." 

Dorul  îl  împinge  spre  casă.  în  biserica  Streaza  din  Cârţişoara  se  păstrează  poate 
şi  astăzi,  dacă  n'o  fi  dărâmată,  un  şirag  de  pietre  de  calcar  şlefuite  aduse  de  Badea 
Cârţan  din  Ierusalim. 

Cu  prilejul  Congresului  Orientaliştilor  dela  Roma  în  1899  (700  participanţi  din 
40  de  ţări),  România  se  hotărăşte  să  trimită  o  coroană  de  bronz,  ca  omagiu,  care 
să  fie  depuăa  lângă  soclul  Columnei  lui  Traian.  Delegaţia  noastră  era  compusă 
din:  Urechie,  Kalinderu,  Cazzavilan,  Tocilescu.  Badea  Cârţan  vine  pe  cont  propriu, 
dar  el  este  însărcinat  ca  să  depună  coroana.  O  face  în  aplauzele  şi  ovaţiunile 
mulţimii,  însoţite  de  muzică  românească  şi  un  entusiasm  pro-român  de  nedescris. 
Ungurii  asistă  furioşi. 

în  1904  Badea  Cârţan  face  două  luni  de  puşcărie  la  Braşov.  Cărţile  aduse  din 
ţară  îi  sunt  confiscate  şi  arse  în  piaţă.  In  1905  se  petrece  acelaş  lucru:  cărţile  îi 
sunt  arse  în  faţa  lui. 

în  toamna  anului  1910  îşi  mai  încearcă  opincile  pe  munţi.  îl  prinde  însă  iarna  şi 
înoată  cu  caznă  prin  nămeţi.  Era  pentru  prima  data  că  nu  purta  cărţi.  Ajunge  în 
sfârşit  acasă.  "M'oi  spovedi  creştineşte,  spune  el,  dar  tot  n'oi  muri  aici.  Vreau  să 
mor  dincolo  în  ţara  liberă".  A  durat  până  în  vara  anului  1911,  când  a  pornit  cu  un 
nepot  să  treacă  munţii  dincolo.  Dar  e  obosit.  Se  opreşte  la  o  stână  şi  cu  ciobanii 
pare  mai  înviorat.  Prinde  moşul  puteri  şi  încearcă  să  spună  nepotului  poveşti 
despre  Negoi,  dar  nu  ajunge  să  le  sfârşească.  Ajuns  la  Poiana  Ţapului  e  cu  totul 
sfârşit.  Se  înveleşte  în  cojoc,  caută  cu  ochii  la  cer  şi  murmură  pentru  sine:  "S'a 
gătit  oloiul,  se  stinge  opaiţul"  şi  se  stinge  şi  el. 

E  înmormântat  la  cimitirul  din  Sinaia. 

DIN  EXIL 

A  ÎNCETAT  DIN  VIAŢĂ  PREOTUL  DUMITRU  MIHĂESCU 

“Ţara  şi  Exilul” 

Cu  durere  aflăm  stingerea  din  viaţă  a  Preotului  Dumitru  Mihăescu  din  Detroit- 
USA,  în  spitalul  Beaumont.  Fiind  suferind  de  mai  multă  vreme,  a  contractat  o 
pneumonie,  care  i-a  grăbit  sfârşitul.  A  murit  în  2  Decembrie  1989. 


Nicolae  Niţă 


853 


A  fost  înmormântat  în  6  Decembrie,  la  Vatra  Românească.  Slujba  înmormântării 
a  fost  săvârşită  chiar  în  Biserica  din  Detroit,  unde  a  servit  peste  20  de  ani,  şi  a  fost 
oficiată  de  un  sobor  de  preoţi,  în  frunte  cu  P.S.  Sa  Episcopul  Nathanael  al  Americii 
şi  Canadei.  Soborul  a  fost  format  din  preoţii  George  Cârstea,  actualul  paroh  al 
Bisericii  Sf.  Nicolae,  Richard  Grabowschi,  Ion  Surducan,  Ion  Ivaşcu,  Alexandru 
Râşca,  Constantin  Tofan,  Romeo  Roşea,  Vasile  Susan,  Pantelimon  Stanciu  şi  Dr. 
Petre  Popescu  din  Montreal.  Părintele  Arhimandrit  Roman  Braga  a  rostit 
rugăciuni,  iar  Maica  Benedicta,  stareţa  Mănăstirii  Adormirea  Maicii  Domnului  din 
Rives  Jonction-Michigan,  împreună  cu  Maicile  Apolinaria  şi  Gabriela,  au  dat 
răspunsurile  la  slujbă. 

Printre  cei  prezenţi  a  fost  şi  Protosinghelul  Graţian  Radu,  venit  dela  Vatra. 
Cuvântările  în  amintirea  decedatului  au  fost  rostite  de  Dr.  Petre  Popescu  şi  Preotul 
Ion  Surducan.  Un  numeros  public  a  asistat  la  slujba  de  înmormântare  a  Preotului 
Mihăescu. 

După  slujbă,  un  convoi  de  maşini  au  însoţit  carul  mortuar  până  la  Vatra,  unde 
sicriul  a  fost  coborît  în  mormânt  în  prezenţa  camarazilor  săi  şi  a  preoţilor  cari  au 
dat  ultima  binecuvântare. 

La  masa  care  s'a  servit  în  amintirea  Părintelui  Mihăescu,  a  vorbit  Dr.  Roşculeţ, 
iar  la  mormânt,  Dl.  Julian  Magda.  în  cuvântarea  funebră  din  Biserică  a  preotului 
Surducan,  acesta  a  amintit  de  lupta  preotului  Mihăescu  sub  steagul  Căpitanului  şi 
suferinţele  lui  din  lagărele  Germane,  iar  la  Vatra  a  fost  purtat  pe  umeri  de 
camarazii  lui  cari  au  cântat  "Imnul  Legionarilor  Căzuţi",  când  a  fost  coborît  sicriul 
în  groapă. 

Ilustrul  decedat,  Preotul  Dumitru  Mihăescu,  s'a  născut  în  9  Aprilie  1904.  A 
studiat  la  Şcoala  Politehnică  din  Capitală  unde  a  obţinut  titlul  de  inginer.  S'a 
alăturat  de  timpuriu  mişcării  naţionaliste  române,  de  sub  conducerea  lui  Corneliu 
Codreanu.  Ia  parte  la  luptele  legionare  din  perioada  de  expansiune  a  mişcării, 
culminând  cu  alegerile  din  Decembrie  1937.  A  suferit  sub  dictatura  carlistă,  iar  sub 
guvernul  naţional  -  legionar  a  îndeplinit  funcţia  de  Director  General  al  Poştelor, 
unde  s'a  distins  prin  corectitudine  şi  eficacitate. 

Silit  să  se  refugieze  în  Germania,  după  lovitura  de  Generalului  Antonescu,  din  21 
Ianuarie  1941,  suferă  exil  Rostock  şi  apoi  încarcerarea  din  lagărul  Buchenwald.  în 
Guvernul  Naţional  Român  dela  Viena  a  îndeplinit  funcţii  importante  în  cadrul 
Ministerului  Muncii. 

După  capitularea  Germaniei,  se  refugieză  în  Franţa  împreună  cu  un  grup  de 
patrioţi,  scoate  cea  dintâi  foaie  naţional-românească  din  exil,  intitulată  "Dacia", 
între  anii  1945-1946.  Emigrează  în  Brazilia,  unde  îşi  câştigă  existenţa,  muncind  în 
cadrul  profesiunii  lui.  Scoate,  împreună  cu  alţi  refugiaţi,  "Dacia",  o  continuare  a 
celei  dela  Paris  şi  înfiinţează  o  editură  cu  acelaş  nume,  care,  sub  conducerea  lui 
Faust  Brădescu,  a  câştigat  o  faimă  binemeritată  în  exil,  publicând  numeroase  cărţi 
de  valoare. 

Deşi  inginer,  este  atras  de  vocaţia  preoţească.  Preot,  păstoreşte  un  timp  pe 
credincioşii  din  Brazilia  şi  apoi  emigrează  în  Statele  Unite,  unde,  sub  conducerea 
Episcopului  ajunge  preot  al  Bisericii  Sf.  Nicolae  din  Detroit,  nou  înfiinţată.  Paralel, 
lucrează  ca  inginer,  într'o  întreprindere.  Peste  20  de  ani  slujeşte  la  această 
Biserică.  Acum  doi  ani  a  avut  durerea  să-şi  piardă  soţia,  tristeţe  şi  singurătate  din 
care  nu  s'a  mai  recuperat. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


854 


La  aniversarea  a  unei  jumătăţi  de  secol  dela  căderea  lui  Ion  Moţa  şi  Vasile 
Marin,  în  13  Ianuarie  1987,  Părintele  Mihăescu  a  venit  să  se  închine  la  locul  unde 
şi-au  vărsat  sângele  aceşti  stegari  ai  lui  Cristos.  S'a  simţit  bine  în  mijlocul 
camarazilor  lui  şi  nimeni  nu  bănuia  ca  sfârşitul  să-i  fie  atât  de  aproape. 

A  fost  un  creştin  din  convingere,  un  preot  din  vocaţie  şi  un  suflet  rar  de  camarad. 
Dumnezeu  să-l  primească  în  ceata  celor  aleşi! 

REVOLUŢIA  NAŢIONALĂ  DIN  ROMÂNIA.  ORIGINILE  ŞI 
SEMNILICAŢIA  EI  246 


(Conferinţă  ţinută  de  Dl.  Floria  Sima  în  aula  revistei  “Fuerza  Wueva"  din  Madrid,  în  ziua  de  8  Februarie 

1990) 

de  Horia  SIMA 

Temele  ce  le-am  tratat  până  acuma  dela  această  catedră  au  fost  precumpănitor 
din  domeniul  ideilor,  al  raţionamentelor  ce  se  pot  clădi  pe  anumite  fapte  sau 
întâmplări  din  viaţa  popoarelor. 

Aceste  fapte  aparţineau  trecutului,  au  existat  cândva,  iar  acuma  sunt  materie 
istorică,  al  cărei  sens  am  căutat  să-l  descifrez  pentru  a  servi  orientării  generaţiilor 
viitoare.  De  astă  dată  vin  în  faţa  Dstră  cu  un  subiect  de  actualitate,  ce  reflectă 
realitatea  vie,  expun  un  proces  politic  şi  social  ce  se  desfăşoară  sub  ochii  noştri.  în 
România  a  isbucnit  o  revoluţie  şi  suntem  martorii  ei  dela  distanţă,  dar  foarte 
apropiaţi  prin  sguduirea  ce-a  provocat-o  în  întreaga  lume. 

Toată  lumea  occidentală,  când  se  gândea  la  România,  dădea  din  cap  cu 
compătimire:  iată  ţara  în  care  nu  se  întâmplă  nimic,  deşi  zace  în  lanţurile  celei  mai 
crâncene  tiranii.  Un  popor  care  se  complace  într'o  stare  de  letargie,  care  nu 
prevesteşte  nimic  bun  pentru  viitorul  lui. 

Toate  ţările  din  răsăritul  Europei  au  dat  dovadă  de  mai  multă  bărbăţie,  căutând 
să  se  scuture  din  jugul  comunismului  prin  revoluţii,  mişcări  de  mase,  rebeliuni 
parţiale,  proteste  şi  greve.  Lista  acestor  sguduiri  colective  sunt  cunoscute 
Dumneavoastră:  1953,  revolta  dela  Berlin,  1956,  revoluţia  din  Ungaria,  perioada 
1970  -  1980,  ciocnirile  din  Polonia,  patronate  de  Solidarnosc,  1977,  Charta 
scriitorilor  cehoslovaci,  apoi  frecventele  turburări  din  «Iugoslavia.  Numai  în 
România  nu  se  întâmplă  nimic.  Ce  e  cu  acest  popor  care  altădată  a  purtat  lungi 
războaie  pentru  apărarea  creştinătăţii  şi  s'a  răsvrătit  în  mai  multe  rânduri  în  cursul 
istoriei  pentru  a-şi  câştiga  independenţa  naţională?  Abia  în  ultimii  ani  s'a  aflat  de 
anumite  greve  ce-au  izbucnit  în  bazinul  minier  al  Jiului  şi  la  Braşov,  repede 
înăbuşite  de  Securitate.  Dar  grevele  sunt  la  ordinea  zilei  în  Occident,  încât 
interesul  opiniei  publice  pentru  cele  întâmplate  în  România  s'a  stins  repede. 

Mirarea  contemporanilor  a  crescut  şi  mai  mult  când,  începând  din  vara  anului 
1989  toate  ţările  din  Pactul  Varşoviei,  Germania  de  Este,  Polonia,  Cehoslovacia, 
Ungaria  şi  chiar  Bulgaria  s'au  emancipat  de  sub  tutela  de  fier  a  partidului 
comunist,  prin  mişcări  de  mase  şi  convulsiuni  interne.  Dar  poporul  român  ce  face? 
Nu  se  mişcă,  nu  ia  exemplul  celorlalte  ţări  din  răsărit?  S'a  stins  în  el  până  la  ultima 


246  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  3-4,  Ianuarie  -  Februarie  1990. 


Nicolae  Niţă 


855 


fibră  dorul  de  libertate  ?  Suportă  la  infinit  un  regim  care-i  stoarce  toate  rezervele 
de  sănătate  fizică  şi  morală  ?  E  un  caz  straniu,  greu  de  înţeles.  în  timp  ce  în  toate 
celelalte  ţări,  mulţimile  dărâmă  idolii  comunismului,  numai  în  România  nu  se 
produce  nici  cel  mai  mic  semn  de  reacţiune.  Ţara  în  care  nu  se  întâmplă  nimic.  E 
mulţumit  oare  poporul  cu  dictatura  lui  Ceauşescu?  E  atât  de  bine  guvernat  încât 
nu  vrea  să  se  aventureze  spre  alte  experienţe  politice?  Care  e  misterul  acestei 
letargii  politice?  Nimeni  nu  mai  credea  în  resurecţia  poporului  român.  Şi  trebue  să 
mărturisim,  nici  noi  exilaţii  de  toate  nuanţele  politice,  noi  presupuşii  reprezentanţi 
ai  acestui  popor  în  suferinţă,  ne  pierdusem  speranţa. 

Şi  deodată  s'a  produs  pe  aria  românismului  înlănţuit  o  explozie  fără  precedent  în 
istorie  şi  prin  nimic  anunţată.  Când  nimeni  nu  se  mai  aştepta  la  această  reacţie 
spectaculară  şi  toaţe  speranţele  păreau  pierdute,  o  furtună  s'a  deslănţuit  în 
România,  măturând  în  câteva  zile  pe  nemernicii  ei  guvernanţi.  Ca  dintr'o  înviere 
din  morţi,  caşicum  Cristos  ar  fi  prăvălit  piatra  depe  mormântul  naţiei,  s'a  ridicat 
poporul  nostru  din  închisoarea  în  care  zăcea,  sfărâmând  lanţurile  tiraniei.  Tinerii, 
mii  de  tineri,  căci  aceştia  au  făcut  revoluţia,  şi-au  desfăcut  piepturile  şi  au  sfidat 
gloanţele  aşa  ziselor  forţe  de  ordine.  Nu  le-a  mai  fost  frică  de  moarte.  "Mai  bine  să 
murim  cu  toţii  decât  să  continuăm  această  viaţă  de  chin  şi  mizerie."  Şi-au  murit  cu 
miile,  dar  până  la  urmă  au  învins. 

Masele  populare  au  înaintat,  au  înaintat  cu  rândurile  rărite,  ca  într'o  bătălie,  ca 
un  zid  al  desnădejdii,  până  pe  treptele  Comitetului  Central  al  partidului,  au 
pătruns  în  această  clădire,  considerată  inexpugnabilă,  şi-au  alungat  pe  tiranul 
sanguinar.  Acesta,  când  a  văzut  aceste  mase  de  oameni  hotărîte,  înaintând  prin 
ploaia  de  gloanţe  spre  fortăreaţa  lui  înzestrată  cu  cele  mai  moderne  sisteme  de 
apărare,  a  fost  cuprins  de  panică  şi  a  încercat  să  fugă  peste  hotare.  Dar  în  fuga  lui 
spre  avionul  ce  trebuia  să-l  salveze,  a  făcut  o  serie  de  greşeli  cari  i-au  fost  fatale.  A 
fost  prins,  supus  unei  judecăţi  sumare  şi  executat. 

Revoluţia  a  început  în  16  Decembrie,  la  Timişoara,  un  oraş  de  frontieră  la 
graniţa  de  Vest  a  ţării,  spre  Jugoslavia.  Un  incident,  în  aparenţă  fără  importanţă,  a 
deslănţuit  furia  populaţiei.  Păstorul  protestant  Laszlo  Tokeş,  a  fost  condamnat, 
prin  hotărîre  judecătorească,  să  părăsească  localitatea,  fiind  transferat  în  nordul 
ţării.  Aflând  de  nedreapta  hotărîre  judecătorească,  un  număr  de  200  credincioşi  ai 
bisericii  unde  slujea  preotul  Tokeş  s'au  adunat  în  jurul  casei  parohiale  unde  locuia 
şi  au  împiedecat  poliţia  să-şi  execute  mandatul.  Cu  toate  somaţiile  autorităţilor, 
lumea  nu  s'a  împrăştiat.  Mai  mult  decât  atâta.  Cei  adunaţi  în  jurul  casei  preotului 
reformat,  au  făcut  apel  la  Români  ca  să-i  ajute. 

A  doua  zi,  17  Decembrie,  mase  mari  de  locuitori  s'au  concentrat  în  piaţa 
principală  a  oraşului,  începând  să  strige  slogane  contra  lui  Ceauşescu  şi  regimului 
său.  Incidentul  dela  Biserica  reformată  a  servit  doar  ca  punct  de  plecare,  ca 
detonator,  al  unei  manifestaţii  de  enorme  proporţii.  Din  toate  fabricile  dela 
marginea  oraşului  şi  din  toate  casele  s'au  adunat  mii  de  oameni  în  centrul  oraşului, 
strigând:  "Jos  Ceauşescu",  "Jos  tiranul",  "Vrem  Libertate".  Trupele  de  ordine  s'au 
abţinut  să  intervină  în  această  zi. 

Represiunea  autorităţilor  a  început  abia  în  ziua  de  Duminecă,  17  Decembrie. 
Atât  armata  cât  şi  securitatea  au  tras  în  mulţime,  fără  alegere.  Piaţa  s'a  umplut  de 
sute  de  morţi.  Au  fost  ucişi  de  securitate  chiar  răniţi,  aflaţi  în  spitale.  Măcelul  a 
durat  toată  noaptea,  până  dimineaţa.  în  zilele  de  18  şi  19  Decembrie  au  continuat 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


856 


ciocnirile  dintre  populaţie  şi  trupele  de  miliţieni  şi  securişti.  Alte  sute  de  morţi, 
cari  au  fost  asvârliţi  în  gropi  comune  pentru  a  li  se  pierde  urma. 

în  20  Decembrie  s'a  produs  o  schimbare  radicală.  Armata  a  fraternizat  cu 
populaţia,  iar  trupele  speciale  ale  Securităţii,  rămânând  singure,  s'au  retras. 
Atunci,  toată  Timişoara  a  ieşit  pe  străzi.  Peste  200.000  de  oameni  s'au  îmbrăţişat, 
au  cântat  de  bucurie,  au  fraternizat  cu  armata  şi  in  corpore  s'au  dus  la  cimitire  ca 
să-şi  găsească  morţii  sau  la  spitale,  pentru  a  vizita  pe  răniţi.  A  fost  un  delir  de 
bucurie,  cu  toare  pierderile  suferite  de  populaţie. 

Ceauşescu  n'a  dat  prea  mare  importanţă  manifestaţiei  dela  Timişoara.  Şi-a 
menţinut  programul  său  de  a  sbura  în  Iran,  unde  fusese  invitat.  A  plecat  după  ce  a 
dat  ordine  Securităţii  şi  Armatei  să  înăbuşe  revolta  dela  Timişoara  cu  orice 
mijloace.  El  credea  că  totul  se  va  resolva  ca  şi  mai  înainte,  câteva  sute  de  morţi  şi 
apoi  liniştea  de  mormânt  a  populaţiei. 

Ştirea  despre  masacrele  din  Timişoara  s'a  răspândit  ca  un  fulger  în  toată  ţara.  în 
marile  centre  urbane  ale  ţării  s'au  organizat  manifestaţii  uriaşe  de  protest  şi  s'au 
produs  ciocniri  cu  poliţia  în  care  au  căzut  alte  sute  de  victime.  Luptele  între 
populaţie  şi  Securitate  au  fost  deosebit  de  vehemente  la  Arad,  Sibiu  şi  Braşov. 

Dar  soarta  revoluţiei  s'a  decis  la  Bucureşti.  întors  dela  Teheran,  Ceauşescu  a 
avut  nefericita  idee  să  convoace  o  mare  adunare  populară  de  sprijin  a  regimului 
său,  şi  în  care  să  condamne  turburările  dela  Timişoara,  declarând  că  au  fost  făcute 
de  elemente  fasciste,  de  huligani  şi  susţinute  de  o  putere  străină,  cum  avea  obiceiul 
să  afirme  oridecâteori  se  produceau  turburari  în  ţară.  Dar  abia  a  început  să 
rostească  primele  fraze,  depe  balconul  Palatului  Comitetului  Central  şi  mulţimea  a 
început  să  urle:  "Jos  Ceauşescu,  Jos  asasinul,  La  moarte  Ceauşescu,  Jos  călăul  dela 
Timişoara!"  Cei  convocaţi  de  el  în  Piaţa  Comitetului  Central  erau  în  mare  parte 
muncitori  aduşi  dela  fabricile  din  jurul  Capitalei.  Şi  acum  tocmai  aceştia  îl 
huiduiau.  Când  a  văzut  Ceauşescu  că  strigătele  ostile  nu  se  mai  opresc,  a  încercat 
să  momească  mulţimile,  promiţându-le  să  le  îmbunătăţească  starea  alimentară  şi 
să  le  ridice  salariile.  Dar  agitaţia  nu  s'a  potolit.  Mulţimea  nu  numai  că  nu  l-a  mai 
ascultat,  dar  a  rupt  cordoanele  de  securitate  şi  s'a  îndreptat  ameninţătoare  spre 
Palatul  Comitetului  Central.  Atunci  Ceauşescu  a  renunţat  de  a  mai  vorbi  şi  s'a 
retras  în  interiorul  clădirii.  A  urmat  apoi  scena  ce-am  expus-o  la  început:  fuga  lui 
nereuşită,  care  s'a  terminat  cu  prinderea  şi  executarea  lui. 

în  desfăşurarea  revoluţiei  din  România  şi  finalul  ei  victorios,  trebue  să  distingem 
trei  factori  principali: 

-  Baza  revoluţiei  a  constituit-o  poporul.  El  s'a  manifestat  pe  străzi  exprimându-şi 
nemulţumirea  faţă  de  regim.  Prezenţa  maselor  populare  cu  tineri,  bătrâni,  femei  şi 
copii  a  fost  permanentă  şi  mânia  ei  nu  s'a  potolit  nici  până  astăzi. 

-  Insurecţia  populară  a  fost  atât  de  puternică  încât  a  antrenat  şi  armata  de  partea 
ei.  Armata,  constituită  din  fiii  poporului,  nu  putea  participa  la  masacrarea 
nevinovaţilor,  a  propriilor  lor  familii,  fraţi,  surori  şi  copii,  şi  atunci  dintr'un 
îndemn  spontan  s'a  ataşat  poporului. 

-  în  aceste  momente  critice,  a  inrervenit  un  al  treilea  factor:  Comitetul  de 
Salvare  Naţională,  format  din  civili  şi  militari.  Acest  Comitet,  constituit  ad-hoc,  a 
devenit  autoritate  guvernativă  şi  a  luat  în  mână  destinele  revoluţiei.  Acest  Comitet 
de  Salvare  Naţională  a  fost  format  din  comunişti  disidenţi  ai  regimului  şi  din 


Nicolae  Niţă 


857 


elemente  opoziţioniste  anticomuniste  din  toate  păturile  sociale.  Acest  Comitet  şi-a 
asumat  răspunderea  istorică  să  pedepsească  pe  principalii  vinovaţi,  Nicolae  şi 
Elena  Ceauşescu,  printr'o  judecată  sumară.  Comitetul  a  acţionat  la  unison  cu 
conştiinţa  poporului  îndeplinind  voinţa  naţiunii. 

După  această  prezentare  sumară  a  procesului  revoluţionar  din  România,  revin  la 
întrebarea  ce-am  pus-o  la  începutul  Conferinţei  mele.  Dece  poporul  român  a 
răbdat  atât  de  mult  regimul  scelerat  al  lui  Ceauşescu,  deşi  a  fost  cel  mai  prigonit, 
cel  mai  lovit  şi  cel  mai  umilit  dintre  toate  popoarele  supuse  dictaturii  Moscovei  ? 

Explicaţiile  sunt  multiple.  Trebue  să  examinăm  toate  aspectele  problemei.  Ţara 
noastră  nu  are  nicio  fereastră  spre  Occident,  iar  Statele  care-o  înconjurau  erau 
guvernate,  toate  fără  excepţie,  de  regimuri  comuniste.  Spre  Dunăre,  Bulgaria,  spre 
vest  Jugoslavia  şi  Ungaria,  iar  la  răsărit,  Rusia.  Românii  nu  aveau  unde  să  fugă  în 
caz  de  primejdie.  Aşa  se  explică  că  numărul  refugiaţilor  români  este  foarte  mic  în 
Apus,  în  raport  cu  alte  naţionalităţi,  doar  câteva  zeci  de  mii.  Trecerea  clandestină  a 
frontierei  române  era  însoţită  de  infinite  primejdii.  Mulţi,  foarte  mulţi,  şi-au 
pierdut  viaţa  în  încercarea  de  a  ajunge  în  ţările  libere,  iar  dacă  erau  prinşi  de 
grăniceri  bulgari,  sârbi  sau  unguri  erau  înapoiaţi  în  ţara  de  origine,  unde  îi  aştepta 
închisoarea. 

în  al  doilea  rând,  Ceauşescu  organizase  cel  mai  eficace  sistem  poliţist  din  lume, 
întrecând  NKVD-ul  stalinist.  Instrumentul  de  supraveghere  al  cetăţenilor  era  atât 
de  perfecţionat  încât  în  fiecare  familie  se  găsea  cineva  angajat  să  informeze  poliţia. 
Pe  stradă,  dacă  se  întâlneau  doi  cunoscuţi,  le  era  teamă  să-şi  destăinuiască  opiniile 
despre  regim  unul  altuia,  de  grijă  ca  celălalt  să  nu  fie  informator  al  poliţiei. 
Cuvântul  legionar,  de  pildă,  nu  putea  fi  rostit  de  nimeni,  chiar  în  sens  pejorativ, 
fiind  pasibil  de  pedeapsă.  Apoi  represaliile  la  orice  desordine  erau  feroce. 
Căpeteniile  nemulţumirilor  sociale  dispăreau  pur  şi  simplu.  După  revolta  dela 
Braşov,  câteva  sute  de  muncitori  au  fost  arestaţi  pentru  anchetă,  consideraţi  fiind 
ca  agitatori.  După  interogatoriile  de  rigoare  erau  trimişi  acasă,  dar  peste  câteva 
luni  de  zile  mureau  de  cancer.  Cum  s'a  descoperit  mai  târziu,  în  cursul  anchetei 
erau  supuşi  la  radiaţiuni  puternice,  care  le  provocau  moartea  pe  căi...  naturale. 

în  al  treilea  rând,  culpa  acestei  încetineli  în  reacţia  poporului  român  se  poate 
imputa  şi  Puterilor  Occidentale.  Acestea  l-au  primit  pe  Ceauşescu  cu  cele  mai  mari 
onoruri  în  toate  capitalele,  l-au  tratat  ca  pe  un  osapete  distins  şi  i-au  acordat  chiar 
titluri  academice.  Presa  din  Occident  l-a  prezentat  pe  Ceauşescu  ca  schismatic  în 
raport  cu  Moscova,  un  conducător  ce  duce  o  politică  externă  independentă. 
Poporul  român  văzând  că  Ceauşescu  se  bucură  de  cele  mai  mari  atenţii  în  lumea 
liberă,  era  firesc  să  creadă  că  poziţia  lui  este  aşa  de  tare  în  Vest  ca  şi  în  Est,  încât 
nimeni  nu  se  putea  ridica  împotriva  lui  şi  nu  avea  altă  alegere  decât  să  sufere  mai 
departe.  Aceste  onoruri,  aceste  desfătări  de  care  s'a  bucurat  perechea  domnitoare 
din  România  în  lumea  liberă,  au  contribuit  enorm  la  prelungirea  acestui  regim 
scelerat,  bazat  exclusiv  pe  opresiune,  asasinat  şi  foamete.  Căci  nu  e  vorba  numai  de 
o  dictatură  şi  nici  chiar  de  un  regim  comunist  de  stil  comun,  ci  de  un  caz  paranoic, 
de  o  demenţă  sanguinară,  care  dacă  ar  mai  fi  continuat  ar  fi  dus  la  exterminarea 
poporului  românesc. 

Şi  acuma  vine  aspectul  cel  mai  important  al  Revoluţiei  Naţionale  din  România. 
Abandonat  de  toţi,  considerat  o  masă  de  oameni  fără  personalitate  istorică,  fără 
demnitate,  victima  unei  apatii  iremediabile,  poporul  român  s'a  ridicat  ca  un  fulger 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


858 


din  noaptea  unei  robii  de  peste  40  de  ani,  la  care  a  fost  condamnat  prin  acordurile 
dela  Yalta.  în  toate  celelalte  ţări  din  răsăritul  Europei,  transiţia  dela  monopolul 
partidului  comunist  spre  forme  democratice  de  guvernare  s'a  produs  pe  cale  lentă, 
evolutivă,  fără  înfruntări  cu  autoritatea  constituită  şi  fără  vărsări  de  sânge.  Numai 
în  România  s'a  produs  prin  această  revoluţie.  Cel  mai  redutabil  regim  comunist 
din  lume  şi-a  găsit  sfârşitul  în  câteva  zile. 

Nu  trebue  să  interpretăm  revoluţia  Naţională  din  România  cu  şabloanele 
obişnuite.  N'a  fost  pregătită  de  nimeni.  A  avut  un  caracter  spontan.  A  tâşnit  ca  o 
flacără  din  adâncurile  Neamului  şi  s'a  propagat  vertiginos  peste  tot  cerul 
României.  In  câteva  zile  toate  satele  şi  oraşele  României  au  devenit  focare  de 
revoluţie.  A  fost,  cum  spunea  altădată  Corneliu  Codreanu,  un  moment  de 
iluminaţie  colectivă,  de  ecumenicitate  naţională.  Aceste  fenomene  nu  se  produc 
decât  rareori  în  viaţa  unui  popor  şi  efectele  lui  se  propagă  indefinit  în  istorie.  Cum 
a  fost  în  Franţa,  Ioana  d'Arc  sau  Covadonga  în  Spania. 

Trebue  să  recunoaştem  în  Revoluţia  Naţională  din  România  mâna  lui 
Dumnezeu.  Fără  intervenţia  Lui  Miraculoasă,  nu  se  poate  explica  răsturnarea  în 
câteva  zile  a  unui  regim  atât  de  solid  implântat  încât  părea  să  mai  dureze  încă 
mulţi  ani.  Un  aparat  poliţienesc  formidabil,  format  din  sute  de  mii  de  oameni,  s'a 
prăbuşit  caşicum  n'ar  fi  existat  nicicând. 

Poporul  român  a  dat  şi  o  lecţie  de  civism  Occidentului.  Aici,  mereu  se  afişează  cu 
mare  alaiu,  ideile  de  libertate,  democraţie  şi  drepturile  omului,  dar  când  este  vorba 
ca  aceste  coloane  ale  civilizaţiei  europene  şi  creştine  să  fie  apărate  într'o  ţară  ca 
România,  nimeni  nu  se  mişcă. 

Ce  timpuri  glorioase  au  trăit  creştinii  în  Evul  Mediu,  când  pentru  apărarea 
locurilor  Sfinte  au  plecat  în  Cruciade  împăraţi  şi  Regi,  în  fruntea  popoarelor  lor! 
Dar  epopea  naţională  a  Spaniei  contemporane,  care  pentru  apărarea  Bisericii,  a 
sacrificat  un  milion  de  suflete?  Pentru  această  Spanie  creştină,  a  plecat  şi  echipa 
legionară  care  a  venit  aici,  pentrucă  se  trăgea  cu  mitraliera  în  obrazul  lui  Cristos, 
iar  Moţa  şi  Marin,  spun  în  testamentul  lor,  că  nu  puteau  rămânea  nepăsători. 

E  de  necrezut  spectacolul  acestui  Occident  care  se  pretinde  creştin  şi  care  a  privit 
impasibil  la  opresiunea  propriilor  lor  fraţi  de  credinţă  în  imperiul  bolşevic.  Acuma 
aceşti  creştini  şi-au  recâştigat  libertatea  de  a  se  ruga  în  bisericile  lor,  dar  cu  preţul 
a  imense  suferinţe,  din  dragoste  pentru  Cristos.  Acuma  şi  Biserica  Unită  din 
Romania,  (de  rit  oriental  unită  cu  Roma)  şi-a  recâştigat  libertatea  de  cult,  dar  nu 
prin  presiuni  externe,  ci  prin  sângele  vărsat  de  tineretul  României. 

Acuma  Occidentul,  după  răsturnarea  regimului  Ceauşescu,  bate  din  palme, 
lăudând  vitejia  poporului  românesc.  "Bravo  popor  românesc",  spune  Margareta 
Thatcher,  iar  în  toate  ţările  s'au  organizat  expediţii  de  ajutorare  a  Românilor 
deposedaţi  de  cele  mai  elementare  mijloace  ale  existenţei.  Lipsesc  alimentele  de 
primă  necesitate,  lipsesc  medicamentele,  dar  lipsesc  şi  cărţile  de  cultură.  Contactul 
cu  cultura  apuseană  a  fost  întrerupt.  Nu  se  găsesc  nici  maşini  de  scris,  nici  aparate 
de  fotocopiat  şi  nici  chiar  hârtie  de  scris.  Totul  trebue,  cum  spune  un  membru  al 
guvernului  actual,  reorganizat  dela  A  la  Z.  o  operă  uriaşă.  Ca  să  se  recupereze 
nivelul  de  viaţă  de  altădată  va  fi  nevoie,  fără  îndoială,  de  munca  şi  sforţările  mai 
multor  generaţii.  Cum  spunea  Sf.  Părinte,  comunismul  este  o  tragică  utopie,  dar 
această  utopie  a  atins  paroxismul  barbariei,  al  aberaţiei  şi  al  demenţei  în  România. 


Nicolae  Niţă 


859 


Post  festum,  adică  după  finalul  glorios  al  revoluţiei  naţionale,  s'au  făcut  încercări 
din  partea  anumitor  cercuri  din  Occident  ca  să  descopere  o  pregătire  de  lungă 
durată  a  insurecţiei.  Nu  e  nimic  adevărat.  Cu  câteva  luni  înainte,  a  apărut  un 
manifest  adresat  lui  Ceauşescu,  semnat  de  Frontul  Salvării  Naţionale,  prin  care  i  se 
cerea  să  renunţe  la  regimul  de  până  atunci  şi  să  introducă  un  curs  reformator. 
Manifestul  n'a  avut  niciun  efect.  La  Congresul  din  Noembrie  al  partidului 
comunist  român,  Ceauşescu  a  fost  ales  fără  niciun  vot  opoziţionist  pe  încă  cinci  ani 
ca  să  conducă  destinele  ţării.  în  programul  prezentat,  Ceauşescu  a  anunţat  că  nu 
va  renunţa  la  marxism-leninism,  deci  că  nu  se  va  produce  nicio  schimbare  în 
sistemul  de  guvernare  de  până  atunci.  A  isbucnit  apoi  cu  o  lună  mai  târziu, 
revoluţia  naţională.  Instigatorii  acestui  manifest,  care  nu  purta  nicio  semnătură, 
fiind  conceput  anonim,  au  ieşit  la  suprafaţă  ca  noii  guvernanţi  ai  ţării.  Atunci  au 
considerat  că  este  oportun  să-şi  însuşească  vechea  denumire  depe  manifest, 
proclamându-se  tot  Front  al  Salvării  Naţionale. 

Pe  baza  acestei  coincidenţe  de  denumire,  se  fac  în  Occident  toate  speculaţiile 
asupra  unei  presupuse  conspiraţii  interne,  care  ar  fi  precedat  şi  pregătit  marea 
revoluţie  naţională.  Speculaţiile  au  mers  şi  mai  departe,  adăogând  că  nici 
Gorbaciov  n'ar  fi  strein  de  răsturnarea  lui  Ceauşescu.  în  cursul  lungei  dominaţii  a 
lui  Ceauşescu  au  apărut  numeroase  proteste  şi  manifeste  din  cele  mai  variate 
sectoare  de  opinie  publică,  dar  toate  s'au  încheiat  cu  un  fiasco  politic.  Ceauşescu 
şi-a  văzut  imperturbabil  de  guvernarea  lui  dementă.  Toate  aceste  manifeste  şi 
proteste  n'au  trecut  dincolo  de  stadiul  unor  gânduri  pioase. 

Fără  eroica  ieşire  a  poporului,  călăuzit  de  Spiritul  Divin,  l-am  avea  şi  astăzi  pe 
Ceauşescu  în  fruntea  României,  mergând  din  crimă  în  crimă,  până  la  exterminarea 
poporului  român. 

în  ţara  noastră  s'a  produs  un  fenomen  extraordinar  şi  unic  în  istorie.  Un  popor 
adus  pe  marginea  desperării,  a  ieşit  la  lumină,  plătind  un  crâncen  tribut  de  sânge 
şi  de  moarte. 

în  ce  priveşte  viitorul  României,  el  nu  e  încă  clarificat  şi  nu  ştim  unde  va  duce. 
Depinde  de  două  coordonate.  Evoluţia  internă  a  României  şi  situaţia 
internaţională.  Actuala  echipă  de  guvernare  a  anunţat  alegeri  libere  pentru  20 
Mai.  Opoziţia  este  formată  din  vechile  partide,  liberal  şi  ţărănist,  aceleaşi  partide 
care,  la  23  August  1944,  au  deschis  graniţele  ţării  armatei  sovietice  şi  au  colaborat 
la  instaurarea  regimului  comunist. 

Soarta  României  nu  depinde  numai  de  aceste  alegeri,  ci  de  aspectul  politic  ce-1 
va  lua  Europa  de  mâine,  în  noua  perioadă  de  costituire  a  unei  entităţi  comune 
Vest-Est,  Europa  dela  Atlantic  la  Urali  sau  Casa  Comună  Europeana,  cum  o 
numeşte  Gorbaciov.  Fizionomia  acestei  Europe  va  decide  şi  soarta  României.  De 
altminteri  nu  numai  a  României,  ci  a  tuturor  ţărilor  din  continentul  nostru. 

Dar  continentul  nostru  european  nu  va  putea  forma  o  forţă  independentă,  deşi 
dispune  de  enorme  mijloace,  pentrucă  asupra  ei  apasă  un  fel  de  condominiu 
americano  -  rus,  un  fel  de  Axa  Washington-Moscova,  care  începe  să-şi  producă 
efectele.  în  războiul  din  Caucaz,  aţi  văzut  cu  toţii  că  acest  condominiu  a  început  să 
funcţioneze.  Statele  Unite  şi  toate  guvernele  occidentale  au  aprobat  intervenţia 
militară  a  Moscovei  în  Azerbaidjan.  America  s'a  ataşat  Moscovei,  pentru  a 
împiedeca  ieşirea  popoarelor  din  Caucaz  de  sub  tutela  Ruşilor,  încât  rezultatul 
interpenetraţiei  Vest-Est  e  incert  şi  chiar  prevestitor  de  noi  şi  grele  ipoteci  politice. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


860 


OPINIA  NOASTRĂ  247 

de  Horia  SIMA 

După  marea  revoluţie  naţională  din  Decembrie  1989,  care  a  avut  ca  urmare 
dispariţia  monstruosului  regim  al  lui  Ceauşescu,  o  întrebare  firească  apasă  pe 
sufletele  tuturor  Românilor:  cum  va  arăta  noul  Stat,  pe  ce  baze  se  va  constitui 
viitoarea  Românie?  Căci  nu  e  destul  să  faci  o  revoluţie,  ci  să  o  stăpâneşti  şi  să  o 
converteşti  într'o  nouă  întruchipare  a  vieţii  româneşti.  E  tot  atât  de  importantă 
transiţia  dela  o  convulsiune  revoluţionară  la  o  aşezare  a  apelor  tumultuoase  într'un 
nou  vad. 

Pericolul  pentru  naţiune,  când  se  produce  un  cutremur  revoluţionar,  este 
perpetuarea  stărilor  de  desordine  dincolo  de  limitele  îngăduite  de  siguranţa 
continuităţii  unui  Stat.  Dacă  protestele  şi  violenţele  continuă,  fără  să  se  ţină  seama 
de  imperativul  stabilităţii  interne,  ţara  noastră  riscă  să  fie  suptă  de  un  vârtej  de 
turburări  interminabile.  Şi  atunci  vecinii,  mai  bine  organizaţi,  ar  putea  profita  de 
această  stare  de  lucruri  pentru  a  se  năpusti  asupra  ei,  împărţindu-o  ca  pe  o  pradă. 
Manifestaţiile  revizioniste  maghiare  dela  Târgu-Mureş  n'au  fost  altceva  decât  o 
încercare  făcută  de  această  minoritate,  la  ordinul  Budapestei,  de  a  sonda  tăria 
noului  Stat  Român. 

Răspunderea  pentru  refacerea  Statului  Român  pe  noi  baze  şi  asigurarea 
inviolabilităţii  lui  externe  cade  deopotrivă  atât  asupra  actualilor  guvernanţi  cât  şi 
asupra  opoziţiei.  Echipa  actuală  care  conduce  Statul,  în  frunte  cu  Iliescu,  trebue 
să-şi  respecte  angajamentele  luate  faţă  de  naţiune.  Dacă  e  democratic,  atunci  să 
asigure  egale  oportunităţi  tuturor  partidelor.  Nu  merge,  ca,  pe  de  o  parte  să  fluturi 
flamura  democraţiei,  iar  de  altă  parte,  prin  aparatul  executiv,  să  împiedeci 
desfăşurarea  normală  a  procesului  electoral. 

Opoziţia  de  altă  parte,  de  orice  categorie,  înregistrată  sau  nu  oficial,  trebue  să-şi 
ţină  seama  că  transiţia  dela  o  epocă  la  alta  nu  se  poate  face  bătând  din  palme. 
Vechiul  aparat  nu  poate  fi  eliminat  total,  cum  ar  vrea  lumea  grăbită,  pentru 
simplul  motiv  că  nu  există  cadre  suficiente  pentru  a-1  substitui.  Toată  chestiunea 
rezidă  în  onestitatea  politică  a  actualilor  guvernanţi.  Ei  nu  trebue  să  dea  impresia 
opiniei  publice  că  se  folosesc  de  vechea  administraţie,  creată  pe  timpul  lui 
Ceauşescu,  pentru  a  perpetua  comunismul  sub  alt  aspect,  ci  că  trebue  să  lucreze  cu 
funcţionarii  ce-i  au  la  îndemână,  doar  până  ce  împrejurările  vor  permite  o 
schimbare  profundă  în  administraţie. 

De  altă  parte,  atitudinea  luată  de  actualii  guvernanţi  faţă  de  legionari  nu  este 
corectă.  Trecându-i  pe  legionari  în  categoria  "fasciştilor"  au  săvârşit  un  delict  de 
lese  -  democraţie.  Nu  e  de  competenţa  lor  să  decidă  cine  e  şi  cine  nu  e  democrat. 
Numai  poporul  poate  să  hotărască  prin  votul  ce-1  dă  diferitelor  partide,  cine  e  şi 
cine  nu  e  democrat,  cine  reprezintă  aspiraţiile  lui  autentice.  în  ţările  apusene,  toate 
partidele  se  bucură  de  libertate  de  manifestare,  începând  dela  comunişti  până  la 
aşa  zisa  extremă  dreaptă.  E  un  fapt  notoriu.  Şi  atunci  dece  România  să  facă 
excepţie?  Dece  să  li  se  permită  comuniştilor  să  participe  la  alegeri,  cari  sunt  un 
partid  ultra-totalitar,  cum  au  demonstrat-o  până  mai  deunăzi,  chinuind  poporul,  şi 
nu  legionarilor,  cari  s'au  opus  acestei  stări  de  lucruri  din  ţară  şi  au  fost  victimele 


247  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  5-6,  Martie  -  Aprilie  1990. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


861 


tuturor  guvernărilor?  E  de  neînţeles.  Sau  este  democraţie  şi  atunci  nu  se  poate 
introduce  nicio  discriminare  politică  şi  electorală  între  partide,  sau  este  o 
dictatură,  îmbrobodită  de  circumstanţe,  în  haine  democratice.  Din  această 
alternativă  nu  se  poate  ieşi. 

Am  fost  surprinşi  că  şi  oameni  politici  din  vechile  partide,  cari  acuma  au  ieşit  din 
nou  la  suprafaţă,  pe  această  temă,  a  legionarilor,  sunt  solidari  cu  regimul,  cum  e 
Dl.  Câmpeanu.  Aceste  persoane,  care  aspiră  la  funcţii  înalte  în  viitorul  stat,  aparţin 
acelor  partide  cari  au  adus  armata  sovietică  în  ţară  la  23  August,  şi  au  ajutat  la 
instaurarea  regimului  comunist.  E  un  act  pe  care  trebue  să-l  ştie  noile  generaţii. 
Dl.  Câmpeanu  şi  oamenii  lui  n'au  autoritatea  morală  să  condamne  pe  alţii,  când  ei 
înşişi  au  fost  colaboratori  la  răsturnarea  vechei  ordine  din  Stat  în  profitul  unei 
ideologii  streine.  Cel  puţin  atâta  bun  simţ  să  aibă,  să  nu  devină  acuma  apărători 
intransigenţi  ai  democraţiei,  arătând  cu  degetul  pe  alţii,  când  ei  înşişi,  prin 
ignorarea  realităţilor  politice  internaţionale,  au  blagoslovit  neamul  cu  o  robie  de 
peste  40  de  ani. 

Cât  priveşte  acuzaţia  de  "fascism",  adresată  mişcării,  de  diverse  clanuri,  ea  e 
nedreaptă  şi  falsă.  Noi  n'am  fost  fascişti,  ci  o  mişcare  naţionalistă.  Ceeace  e  cu 
totul  altceva.  Corneliu  Codreanu  a  început  lupta  lui  în  anul  1919,  când  Mussolini 
nu  apăruse  încă  în  Italia.  Alţii  ne-au  denumit  "nazişti",  deşi  Legiunea  a  fost 
întemeiată  în  1927,  iar  Hitler  a  venit  la  putere  abia  în  1933.  Acest  gen  de  acuzaţii 
sunt  reminiscentţle  epocei  ceauşiste,  cari,  sperăm,  că  au  fost  înmormântate  odată 
cu  dispariţia  sanguinarului  dictator.  Perseverare  diablicum  est. 

Dacă  actualii  guvernanţi  şi  cei  ce-i  secundează  n'au  minimul  de  decenţă  ca  să 
respecte  mişcarea  legionară,  care  a  dus  greul  luptei  contra  regimului  comunist,  cel 
puţin  să  se  gândească  la  miile  de  tineri,  căzuţi  în  faţa  mitralierelor,  pentru 
recucerirea  libertăţilor  naţionale.  Memoria  lor  nu  trebue  pătată  cu  decrete  de 
ostracizare  a  sacrificiilor  făcute  de  antecesorii  lor  în  lupta  cu  un  regim  inuman. 

EXILUL  ACTIV  24» 


de  Radu  BUDIŞTEANU 

în  mod  normal,  Statul  e  un  ansamblu  cu  un  teritoriu  locuit  de  naţiune.  Sunt  însă 
împrejurări  când,  ceeace  se  înţelege  prin  naţiune  -  tradiţii,  limbă,  aspiraţii  -  nu  se 
mai  găseşte  decât  amputat  pe  teritoriul  naţional  în  care  zac  strămoşii  şi  care  este 
ocrotit  de  spiritul  lor  transmis  de  istorie  urmaşilor,  împiedecaţi  de  a-şi  spune 
cuvântul  de  aşa  zişii  guvernanţi  ai  orei  prezente.  Este  situaţia  României,  sub 
guvernări  pretins  democratice. 

în  ţara  noastră,  după  rezultatul  strivitor  al  alegerilor  din  Decembrie  1937, 
criminalii  care  erau  stăpâni  pe  Ţară,  începând  cu  Carol  II,  ne-au  închis  uşa 
reprezentanţei  politice  (aşa  cum  fac  şi  cei  de  azi),  deschizându-ne  larg  uşa 
puşcăriilor,  în  care  au  asasinat  lent  sau  violent  pe  cei  mai  mulţi  dintre  noi. 

Am  trăit  şi  biruinţa  din  1937  (cu  300.000  de  voturi  luate  din  patrimoniul  nostru 
electoral  şi  atribuite  guvernului  -  vezi  declaraţiile  lui  Cristescu  în  procesul 
Mareşalului  Antonescu)  şi  mizerabila  şi  interminabila  viaţă  a  puşcăriilor  şi  sub 


248  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  7-8,  Mai-Iunie  1990. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


862 


Carol  II  şi  sub  comunişti.  Ştiu  ce  spun  şi  ce  am  de  spus,  fără  alterarea  adevărului. 
Afirm,  nu  inventez. 

Democraţia,  iată  paravanul  quasi-unanim  al  guvernelor  instalate  la  putere  după 
1920,  la  noi.  Dar  ce  o  fi  această  democraţie  care  îţi  permite  orice,  fiind  la  guvern, 
atunci  ca  şi  acum?  Foarte  simplu:  n'ai  decât  să  traduci  din  antichitate  pe  "demos" 
şi  pe  "kratos"  şi,  aşezându-te  la  conducerea  Ţării,  să  devii  democrat.  Dar  formulele 
profitorilor  n'au  constituit  niciodată  adevărul. 

Ce  este  Democraţia?  Autori  clasici  ne  stau  la  dispoziţie;  dar  discuţiunea  ar 
depăşi  cu  mult  spaţiul  unui  articol,  îndepărtându-ne  de  scopul  lui.  Destul  să 
spunem  că  Tocqueville  admira  Senatul  american,  compus  din  oameni  iluştri,  şi 
deloc  Adunarea  deputaţilor,  aparţinând  anonimilor  intelectuali  şi  sociali.  Şi 
adăuga  Montesquieu,  scriind  cu  aproape  100  de  ani  mai  înainte,  cerând  şi  el  o 
calitate  deosebită  democraţiei: 

"Nu  trebue  multă  probitate  pentruca  un  guvern  monarhic  sau  un  guvern 
despotic  să  se  menţină.  Puterea  legilor  într'unul,  braţul  principelui  totdeauna 
ridicat  într'altul,  reglementează  sau  domină  totul.  Dar  într'un  Stat  popular,  trebue 
un  resort  în  plus,  care  e  VIRTUTEA."  (L'esprit  des  lois,  1, 144.) 

Deci:  unul  cere  lumina;  celălalt,  virtute.  Deci:  nu  operează  în  materie  numai 
traducerea  a  doi  termeni.  Şi  ce  lucruri  greu  de  avut  cer  clasicii:  lumini  intelectuale 
şi  virtute  morală!  Poftiţi  la  politică,  domnilor:  Ţara  vă  stă  la  dispoziţie.  Biata  Ţară! 

Nu  vă  precipitaţi,  domnilor:  Ţara  nu  vă  stă  la  dispoziţie.  Mândra  Ţară! 

Vă  intitulaţi  democraţi:  dar  nu  sunteţi.  Sunteţi  venetico-militanţi.  Vă  este  teamă 
de  noi  şi  deaceea  ne  interziceţi  să  venim  în  Ţară  şi  să  luăm  contact  cu  cei  ce  nu  ne- 
au  uitat,  fiindcă  nici  sângele  nici  suferinţa  nu  se  pot  vreodată  uita. 

Prin  Exilul  Activ  pe  care  îl  propun,  înţeleg: 

Să  lăsăm  materia,  materiei.  Noi  ducem  cu  noi  spiritul  naţional.  Şi  nu  de  azi.  De 
totdeauna.  Şi  în  libertate,  şi  în  lagăre  şi  temniţe,  şi  în  pământul  în  care  zac  cei  pe 
care  guvernele  care  au  fost,  i-au  ucis,  după  torturi  ce  n'au  fost  încă  descrise. 

Să  ne  construim,  deci,  un  Exil  activ,  şi  să  avem  în  acest  Exil  activitatea  noastră 
românească,  ce  ne  este  interzisă  în  Ţară,  dar  nu  de  Ţară. 

Căci  într'o  zi  ne  vom  întoarce,  nu  în  temniţele  în  care  ni  s'a  dus  tinereţea  (ceeace 
tinerii  de  azi  ar  trebui  să  ştie  şi  ştiind  să  găsească  maturitatea  reflexiei)  ci  în 
România  din  care  ne-aţi  izgonit  voi  şi  predecesorii  voştri,  reprezentanţi  ai 
suveranităţii  abuzului,  ne  vom  întoarce  în  România  care  a  fost  şi  este  lângă  noi.  Ea, 
Ţara  noastră,  Ea,  saracia  noastră;  dar  Ea,  mândria  noastră  şi  Ea,  durerea  noastră 
dată  de  Dumnezeu. 


Ne-a  părăsit  camaradul  Ion  Dan 

“Ţara  şi  Exilul” 

în  oraşul  Cleveland,  din  Statele  Unite,  s'a  stins  un  credincios  vlăstar  al 
neamului,  camaradul  Ion  Dan. 

Ion  Dan  aparţine  vechei  falange  de  luptători  legionari.  Era  originar  din  judeţul 
Bihor,  unde  s'a  născut,  în  comuna  Ţinea,  în  29  Februarie  1920. 


Nicolae  Niţă 


863 


După  terminarea  şcolii,  s'a  stabilit  la  Moreni,  în  judeţul  Prahova,  unde  a  lucrat 
ca  funcţionar  la  o  întreprindere  petroliferă.  Aici  a  cunoscut  mişcarea  şi  s'a  ataşat  ei 
în  anul  1937. 

După  un  an  isbucneşte  prigoana  Carol  -  Călinescu.  Urmărit  de  poliţie,  se 
refugiază  la  Braşov,  unde  îşi  găseşte  de  lucru.  A  participat  la  revoluţia  legionară 
dela  3  Septembrie  1940,  contribuind,  cu  pericolul  vieţii,  la  marea  victorie  obţinută 
atunci. 

în  scurtul  popas  al  guvernării  legionare,  a  îndeplinit  diferite  funcţiuni  în  cadrul 
organizaţiei  dela  Braşov.  După  furtuna  dela  21  -23  Ianuarie  1941,  când  Antonescu 
a  trădat  Legiunea,  Ion  Dan  reuşeşte  să  scape  de  urmărire.  Isbucnind  războiul  din 
răsărit  contra  imperiului  satanic  al  comunismului,  este  înrolat  într'o  unitate  de 
transporturi,  făcându-şi  datoria  de  ostaş  până  la  răsturnarea  dela  23  August  1944. 

Ruperea  frontului  îl  găseşte  la  Iaşi.  După  multe  peripeţii,  reuşeşte  să  treacă 
munţii  în  Transilvania,  pentru  a  nu  avea  soarta  celor  ce  au  căzut  prizonieri  şi  au 
fost  duşi  în  Siberia,  unde  marea  majoritate  au  murit.  Se  stabileşte  în  judeţul  Bihor, 
unde  îşi  găseşte  de  lucru,  suferind  valul  de  teroare  deslănţuit  de  partidul  comunist. 

Cu  multă  greutate  reuşeşte  să  emigreze  în  1981  în  Statele  Unite,  stabilindu-se  la 
Cleveland.  A  participat  la  toate  manifestaţiile  româneşti  din  USA  şi  Canada,  alături 
de  compatrioţii  lui.  A  fost  membru  al  Bisericii  ortodoxe. 

în  plină  vigoare,  a  fost  lovit  de  o  boală  nemiloasă,  care  i-a  scurtat  zilele.  A  încetat 
din  viaţă  la  11  Decembrie  1989,  înainte  de  a  apuca  marea  epopee  naţională  din 
ţară,  când  miile  de  tineri  şi-au  vărsat  sângele  pentru  a  doborî  tirania. 

Slujba  religioasă  a  fost  săvârşită  de  Părintele  Remus  Grama,  care  a  subliniat,  în 
cuvântarea  sa,  lupta  dreaptă  dusă  de  Ion  Dan,  până  în  ultima  clipă,  pentru  cauza 
naţională. 

A  luat  apoi  cuvântul  Dl.  Chirilă  Ciuntu,  evocând  lupta  şi  sacrificiile  aduse  de  Ion 
Dan,  atât  în  ţară  şi  pe  front,  cât  şi  în  exilul  românesc.  în  faţa  mormântului  deschis, 
şi-a  luat  legământul  faţă  de  camaradul  dispărut,  că  prietenii  lui  rămaşi  în  viaţă  vor 
duce  lupta  mai  departe,  până  ce  se  va  îndeplini  Testamentul  pecetluit  cu  sângele  a 
mii  de  noi  martiri,  de  a  face  "O  Ţară  ca  soarele  sfânt  depe  cer".  S'a  intonat  apoi 
"Imnul  legionarilor  căzuţi". 

Preotul  Mircea  Domitriu,  în  vizită  la  Issy-les-Moulineaux 

Cum  citim  în  revista  locală  "Point  d'Appui",  din  Februarie  -  Martie  1990,  Preotul 
Mircea  Domitriu,  dela  Biserica  Ortodoxă  din  Paris,  a  fost  primit  la  Primăria  Issy- 
les-Moulineaux  de  corporaţia  oraşului,  având  în  frunte  pe  Dl.  Andre  Santini, 
deputat  şi  primar  al  localităţii,  însoţit  de  Rene  Bertrand,  ajutor  de  primar.  Sfinţia 
Sa  a  profitat  de  această  întâlnire  ca  să  mulţumească  din  inimă  pentru  acţiunea  de 
ajutorare  a  României,  întreprinsă  de  oraş,  şi  generositatea  populaţiei  din  Issy. 

încă  turburat  de  evenimentele  din  Decembrie  din  România,  Preotul  Domitriu  şi- 
a  mărturisit  cursul  tragic  al  vieţii  lui.  A  făcut  la  Bucureşti  studii  de  inginerie  şi, 
paralel,  studii  de  teologie,  cari  l-au  pasionat.  După  războiu,  în  calvarul  lui,  a  trecut 
prin  mai  multe  ţări,  fixându-şi  în  cele  din  urmă  reşedinţa  în  Franţa.  Aici  este  sfinţit 
preot  al  Bisericii  Ortodoxe  Române.  Necesităţile  vieţii  l-au  obligat  să  intre  la  uzina 
de  automobile  Simca  din  Nanterre.  Aici  a  cunoscut  pe  actualul  vice  -  primar 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


864 


Bertrand,  cu  care  a  lucrat  împreună  la  un  birou  de  studii  referitor  la  automatizarea 
întreprinderii. 

în  misiunea  lui  spirituală,  Preotul  Domitriu  s'a  distins  prin  ajutorul  dat 
refugiaţilor  de  a-şi  găsi  o  locuinţă  şi  o  ocupaţie. 

în  1960,  e  consacrat  arhimandrit  al  Bisericii  Româneşti.  Preotul  Domitriu  a 
rezistat  tuturor  tentativelor  făcute  de  regimul  lui  Ceauşescu  de  a  submina  din 
interior  Biserica,  cu  ajutorul  preoţilor  trimişi  de  guvern.  Arhimandritul  Mircea 
Domitriu  aparţine  Bisericii  Româneşti  Libere,  refuzând  să  se  supună  Bisericii  dela 
Bucureşti. 

Aflăm  că  a  mai  participat  la  slujba  de  căsătorie  a  celei  de-a  doua  fiice  a  Regelui 
Mihai  în  Elveţia  şi  la  slujba  de  comemorare  a  evenimentelor  din  România,  la 
Biserica  din  Paris,  în  prezenţa  Cardinalului  Lustiger. 

MOBILIZAREA  ROMÂNILOR  DE  PESTE  HOTARE  249 

de  Horia  SIMA 

Veştile  ce  le  primim  din  ţară,  sunt  din  ce  în  ce  mai  neliniştitoare.  Nu  se  vede  de 
nicăieri  un  semn  de  îndreptare.  Guvernanţii  par  a  fi  mai  degrabă  nişte 
administratori  ai  dezastrului  naţional  decât  nişte  conducători  grijulii  de  soarta 
ţării. 

în  ce  priveşte  opoziţia,  ea  se  ocupă  mai  mult  de  sine  decât  de  nevoile  neamului. 
Când  foametea  bate  la  uşe  şi  copiii  mor  cu  miile,  căpeteniile  partidelor  ţipă  că  nu  e 
"democraţie"  în  România,  că  li  s'au  furat  voturile,  că  Iliescu  vrea  să  restabilească 
dictatura. 

Poate  să  fie  ceva  adevar  si  în  aceste  afirmaţii,  dar  problema  centrală,  atât  pentru 
guvern  cât  şi  pentru  opoziţie,  nu  e  asta.  Iliescu,  trebue  să  recunoaştem,  a  avut 
majoritatea  necesară  în  alegeri,  chit  că  s'au  săvârşit  anumite  neregului.  Dar 
fraudele  electorale  erau  monedă  curentă  în  România  Veche.  Cine  nu  ştie  din 
vechea  generaţie  că  nu  erau  alegeri  în  România,  cu  rare  excepţii,  ca  să  nu  se 
întâmple  violări  ale  urnelor  în  profitul  guvernului? 

Problema  centrală,  e  alta  şi  într'acolo  trebue  să  ne  îndreptăm  atenţia  cu  toţii: 
supravieţuirea  poporului  nostru.  Mizeria  este  aşa  de  mare  încât  o  să  ne  trezim  cu  o 
hecatombă  de  morţi  din  pricina  foametei.  Guvernul  pare  incapabil  să  asigure 
minimum  de  existenţă  cetăţenilor  ţării,  prins  în  vârtejul  trecerii  dela  economia 
centralizată  de  tip  comunist  la  economia  iniţiativei  private.  Dar  opoziţia,  în  loc  să 
dea  o  mână  de  ajutor  ca  să  iasă  ţara  din  impas,  se  agită,  că  nu  este  "democraţie". 

Nici  nu  se  poate  realiza  democraţia  în  România  "staute  pede",  după  40  de  ani  de 
robie.  Democraţia  presupune  o  anumită  prosperitate,  un  anumit  nivel  de  viaţă,  ca 
să  permită  cetăţenilor  să  se  ocupe  şi  de  politică.  O  anumită  independenţă 
materială.  Dar  când  toţi  cetăţenii  aleargă  înebuniţi  de  foamete,  pentru  o  bucată  de 
pâine,  cum  mai  pot  gândi  şi  acţiona  în  serviciul  patriei? 

Dl  Raţiu,  în  special,  a  făcut  un  prost  serviciu  ţării,  cu  stridenta  lui  democraţie 
învăţată  în  Anglia.  A  pus  în  gardă  naţiunile  industrializate  din  apus  să  nu  acorde 
credite  României,  pentru  a-şi  reface  economia,  deşi  România,  e  unica  ţară  din 


249  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVI,  Nr.  11-12,  Septembrie-Octombrie  1990. 


Nicolae  Niţă 


865 


Europa  ce  şi-a  plătit  şi  cu  ce  enorme  sacrificii,  datoriile  faţă  de  bancherii 
occidentali.  Ar  fi  o  nouă  pedeapsă  pentru  populaţie,  un  fel  de  blocus  economic, 
pentrucă  în  România  nu  e  încă  "democraţie".  Dar  este  un  mister,  ceva  straniu,  cum 
pe  timpul  lui  Ceauşescu  România  nu  a  dus  lipsă  de  credite,  ajungând  la  fabuloasa 
sumă  de  io  miliarde  de  dolari.  Pe  atunci  nu  s'a  auzit  punându-se  lui  Ceauşescu 
clauza  "democraţiei". 

Dar  lamentaţiile  Dlui  Raţiu  în  Occident  şi  a  altor  ilustre  figuri  democratice  din 
lumea  liberă  au  avut  un  rezultat  şi  mai  nefericit.  S'a  sleit  şi  campania  de  ajutorare 
a  României  pe  plan  umanitar.  De  unde,  îndată  după  22  Decembrie,  s'a  produs  o 
afluenţă  considerabilă  de  ajutoare  din  toată  lumea,  alimente  şi  medicamente,  cari 
au  contribuit  la  salvarea  a  mii  de  vieţi  omeneşti,  acuma,  ca  la  un  semnal  ascuns, 
puţini,  foarte  puţini  cetăţeni  ai  lumii  libere  îşi  mai  aduc  aminte  de  nefericita 
Românie.  în  ziare  nu  se  mai  pomeneşte  de  faimoasele  caravane,  cari  plecau  din 
Franţa,  din  Italia,  din  Germania,  etc.,  încărcate  cu  preţioasa  încărcătură.  Doar 
Elveţia  continuă  acest  nobil  efort,  trimiţând  mereu  ajutoare  spre  România. 

Petre  Roman,  primul  ministru  al  României,  a  lansat  un  apel  comunităţii 
internaţionale,  în  ajunul  Congresului  tuturor  şefilor  de  State  şi  guverne  din  lumea 
întreagă,  care  s'a  ţinut  la  New  York,  în  zilele  de  29-30  Septembrie,  consacrat 
protecţiei  copiilor,  în  care  a  cerut  sprijinul  acestei  culme  a  speranţei,  pentru  a 
ameliora  soarta  a  130.000  de  copii  români,  handicapaţi  sau  abandonaţi.  E  o 
relicvă  a  vechiului  regim,  care  a  condamnat  la  moarte  aceste  fiinţe  nevinovate. 

Repetăm  că  e  vorba  de  130.000  de  copii  abandonaţi,  lăsaţi  în  grija  statului,  de 
familii  împovărate,  iar  Statului  îi  lipsesc  la  ora  actuală,  din  cauza  crizei  economice 
generale,  mijloacele  necesare  pentru  a-i  salva  dela  moarte.  Copiii  mor  cu  sutele  din 
lipsa  unei  îngrijiri  elementare.  Iată  o  problemă,  fundamentală  de  supravieţuire  a 
neamului,  care  trebue  tratată,  cu  precădere  şi  cu  cea  mai  mare  urgenţă.  Guvernul 
pare  depăşit  de  complexitatea  problemei  economice  sau  e  deadreptul  incompetent, 
iar  opoziţia  nu  dă  nicio  soluţie,  agitând  doar  spectrul  "democraţiei "  şi  veleitatea  de 
a  ajunge  la  putere. 

în  faţa  dezastrului  ce  ameninţă  naţia  în  pragul  iernii,  facem  apel  la  toţi  Românii 
refugiaţi  să-şi  asume  răspunderile  ce  le  revin.  Nu-i  destul  să-şi  potolească 
neliniştea  conştiinţei  trimiţând  pachetele  la  rude  şi  cunoscuţi,  sau  să-şi  exprime 
gânduri  pioase  în  foile  din  exil.  Acestea  echivalează  cu  o  picătură,  de  bine  într'un 
ocean  de  suferinţă.  Acum  e  momentul  acţiunei  generoase,  a  intervenţiilor,  pentru 
salvarea  Comunităţii  Naţionale. 

Refugiaţii  români  nu  trebue  să  se  considere  o  speţă  aparte  de  oameni,  un  fel  de 
privilegiaţi  ai  soartei,  cari  au  fost  destul  de  isteţi  şi  întreprinzători  ca,  la  momentul 
oportun  să  fugă  din  ţară  în  restrişte.  Să  nu  ofere  posterităţii  spectacolul  degradant 
al  unor  indivizi  cari  nu  mai  au  nimic  comun  cu  neamul  din  care  s'au  născut.  Acum 
ori  niciodată,  să  facă  o  sforţare  enormă  pentru  a  veni  în  ajutorul  patriei 
primejduite. 

Toţi  românii  pribegi  trebue  să  devină  energii  vii  şi  creatoare,  fiecare  cu 
mijloacele  ce-i  stau  la  îndemână,  bătând  pela  toate  porţile,  implorând,  devenind 
apostoli  ai  suferinţei  colective,  arătând  ce  nedreptate  se  face  poporului  nostru, 
când  nu  i  se  acordă  sprijinul  necesar  pentru  a-şi  reface  economia  şi  nici  cel  puţin 
ajutorul  umanitar  în  proporţia  cuvenită. 

Democraţia  şi  celelalte  concepte  înrudite  vor  veni  progresiv,  dar  foametea, 
mizeria,  secerea  morţii  asupra  copiilor,  nu  mai  suferă  întârziere. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


866 


PROCLAMAŢIA  DELA  TIMIŞOARA  25° 


de  Horia  SIMA 

Deşi  a  trecut  mai  bine  de  o  jumătate  de  an  dela  răspândirea  "Proclamaţiei  dela 
Timişoara"  -  ll  Martie  1990-  ea  îşi  păstrează  până  astăzi  actualitatea  ei  politică.  E 
un  document  remarcabil  care  depăşeşte  limitele  acestui  oraş  şi  acestei  provincii, 
pentru  a  se  proecta  asupra  ţării  întregi.  "Illo  tempore",  când  s'a  născut  şi  a  văzut 
lumina  zilei,  "Proclamaţia  dela  Timişoara"  a  avut  un  răsunet  imens  în  toate 
straturile  poporului  nostru  şi  în  toate  regiunile  României. 

Iată  dece,  deşi  aparent  cu  întârziere,  ne  permitem  să  comentăm  acest  discurs 
către  naţiune  al  forului  timişorean,  care  l-a  conceput  şi  şi-a  asumat  paternitatea 
lui. 

I.  -  în  contra  acelora  care  vor  să  diminueze  valoarea  revoluţiei  naţionale  din  22 
Decembrie  1989,  dându-i  o  semnificaţie  marginală,  bravii  stegari  dela  Timişoara 
proclamă  sus  şi  tare  întâietatea  acestui  oraş  în  deslănţuirea  acestei  revolte 
populare  contra  unui  regim  criminal  şi  odios. 

"Populaţia  oraşului  Timişoara  a  fost  iniţiatoarea  Revoluţiei  române.  între  10  şi 
20  Decembrie  1989  ea  a  purtat  de  una  singură,  un  înverşunat  război  cu  unul  din 
cele  mai  puternice  sisteme  represive  din  lume.  A  fost  o  încleştare  cumplită,  pe  care 
numai  noi,  timişorenii,  o  cunoaştem  la  adevăratele  ei  proporţii.  Deoparte, 
populaţia  neînarmată,  de  cealaltă  parte  Securitatea,  Miliţia,  Armata  şi  trupele 
zeloase  ale  activiştilor  partidului.  Toate  metodele  şi  mijloacele  de  reprimare  s'au 
dovedit  însă  neputincioase  în  faţa  dorinţei  de  eliberare  a  timişorenilor  şi  a  hotărîrii 
lor  de  a  învinge.  Nici  arestările,  nici  molestările,  nici  chiar  asasinatele  în  masă  nu 
i-au  putut  opri.  Fiecare  glonţ  tras  a  adus  pe  baricadele  Revoluţiei  alţi  o  sută  de 
luptători.  Şi  i-am  învins.  în  20  Decembrie  1989,  Timişoara  a  intrat  definitiv  în 
stăpânirea  populaţiei,  transformându-se  într'un  oraş  liber,  în  marea  închisoare 
care  devenise  în  acele  zile  România." 

Proclamaţia  restabileşte  ordinea  reală  a  evenimentelor:  în  16  Decembrie  s'a 
ridicat  Timişoara  şi  după  patru  zile  de  luptă  a  învins  temutele  forţe  ale  regimului. 
Este  adevărat  că  în  ultima  clipă  armata  s'a  ataşat  revoluţionarilor,  dupăce  la 
început  a  tras  şi  ea  în  mulţime. 

în  celelalte  oraşe  ale  ţării,  populaţia  s'a  pus  în  mişcare  şi  a  ieşit  pe  străzi  abia 
dupăce  a  aflat  de  dramaticele  întâmplări  dela  Timişoara,  care  a  provocat  acolo  sute 
de  morţi  şi  dispăruţi. 

Nici  astăzi  nu  se  ştie  exact  numărul  celor  căzuţi  la  Timişoara  în  aceste  lupte. 

In  20  Decembrie,  aşadar,  cum  spune  proclamaţia,  Timişoara  era  un  oraş  liber, 
unde  aşa  zisele  forţe  de  ordine  capitulaseră  în  faţa  dispreţului  de  moarte  al 
populaţiei.  La  Bucureşti  încă  nu  se  decisese  soarta  revoluţiei.  Ciocnirile  continuau 
pe  străzi,  şi  abia  în  22  Decembrie,  populaţia  a  avut  certitudinea  căderii  regimului. 

"Slăvită  Timişoară",  aşa  cum  glorifică  cântecele  poeţilor  improvizaţi  strălucita 
faptă  revoluţionară  a  acestui  oraş.  Timişoara  a  schimbat  cursul  istoriei  româneşti. 
45  de  ani  de  robie  au  fost  înlăturaţi  prin  efortul  eroic  şi  sacrificiul  acestui  oraş 
legendar. 


25°  .  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  1-2,  Noembrie-Decembrie  1990. 


Nicolae  Niţă 


867 


II.  -  După  această  teribilă  lecţie  istorică,  dată  unui  regim  scelerat,  s'au  ridicat 
glasuri  şi  s'au  formulat  opinii,  că  adevărata  revoluţie  nu  a  fost  aceea  ce-a  isbucnit 
la  Timişoara  şi  apoi  s'a  propagat  la  Braşov.  Sibiu,  Bucureşti  şi  alte  oraşe  ale  ţării,  ci 
ea  se  datoreşte  unor  combinaţii  de  culise  ale  opozanţilor  regimului,  recrutaţi  chiar 
din  sânul  acestuia.  Proclamaţia  desminte  şi  condamnă  aceste  apucături  neoneste, 
cari  vor  să  transforme  o  mare  revoluţie  naţională  într'o  afacere  cospirativă  a 
câtorva  indivizi. 

O  serie  de  fapte  întâmplate  în  România,  îndeosebi  după  28  Ianuarie  1990,  vin  în 
contradicţie  cu  idealurile  Revoluţiei  dela  Timişoara.  Aceste  idealuri  nu  au  fost 
aduse  la  cunoştinţa  opiniei  publice  decât  parţial  şi  confuz,  de  către  mijloacele 
massmedia  centrale." 

în  aceste  condiţii,  participanţii  la  evenimente,  timişorenii,  se  văd  nevoiţi  să 
explice  naţiunii  pentruce  au  pornit  ei  revoluţia. 

III.  -  Revoluţia  din  Timişoara,  din  primele  ore  ale  isbucnirii  ei,  n'a  fost 
îndreptată  numai  contra  regimului  ceauşist,  ci  a  avut  şi  un  caracter  categoric 
anticomunist. 

"în  consens  cu  aspiraţia  a  sute  de  milioane  de  oameni  din  Estul  Europei,  am 
cerut  şi  noi  abolirea  imediată  a  acestui  sistem  totalitar  şi  falimentar. " 

IV.  -  Revoluţia  dela  Timişoara  a  fost  şi  o  replică  dată  ideologiei  şi  tehnicei 
comuniste  de  învrăjbire  a  claselor  sociale.  Trebue  plecat  dela  realitatea  că  toate 
categoriile  sociale  au  fost  oprimate  de  regimul  comunist  şi  toate  au  făcut  cauză 
comună  pentru  a-1  doborî  şi  a-1  scoate  din  istorie. 

Proclamaţia  afirmă  că  la  Revoluţia  din  Timişoara  "au  participat  toate  categoriile 
sociale.  Pe  străzile  Timişoarei,  au  căzut  seceraţi  de  gloanţe,  unul  lângă  altul, 
muncitori,  intelectuali,  funcţionari,  studenţi,  elevi,  copii  şi  chiar  locuitori  ai 
satelor." 

Proclamaţia  mai  stabileşte  că  "alături  de  români,  s'au  jertfit  şi  maghiari,  germani 
şi  sârbi,  membri  ai  unor  grupuri  etnice  cari  de  secole  trăiesc  în  oraşul  nostru, 
paşnic  şi  în  bună  înţelegere." 

V.  -  Un  alt  punct  important  din  proclamaţie  se  referă  la  idealul  politic  al 
revoluţiei  timişorene,  care  se  rezumă  la  întoarcerea  la  valorile  autentice  ale 
democraţiei  şi  civilizaţiei  europene." 

între  lozincile  lansate  de  mulţime  chiar  din  ziua  de  16  Decembrie  a  fost  şi  aceea 
a  pluralismului  politic.  "Vrem  alegeri  libere"  s'a  auzit  strigându-se  din  toate 
piepturile. 

"Suntem  convinşi,  spune  proclamaţia,  că  fără  partide  politice  puternice  nu  poate 
exista  democraţie  autentică  de  tip  european." 

Timişorenii  se  ridică  contra  aşa  zişilor  disidenţi  ai  partidului  comunist,  cari  au 
ajuns  astăzi  în  fruntea  statului.  "Timişoara  a  pornit  Revoluţia  împotriva  întregului 
regim  comunist  şi  întregei  sale  nomenclaturi  şi  nicidecum  pentru  a  servi  ca  prilej 
de  ascensiune  politică  unei  grupe  de  disidenţi  anticeauşişti  din  interiorul 
partidului  comunist  român.  Prezenţa  acestora  în  fruntea  ţării  face  moartea  eroilor 
din  Timişoara  zadarnică.  " 

VI.  -Un  punct  din  programul  timişorenilor  care  face  onoare  revoluţionarilor  din 
acest  oraş  şi  arată  grdul  lor  de  maturitate  politică,  se  referă  la  mobilele  materiale 
ale  revoluţiei.  Timişorenii  n'au  făcut  revoluţie  pentru  a  obţine  salarii  mai  bune.  Nu 
pentru  bani  s'au  jertfit,  ci  pentru  libertate. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


868 


"Timişorenii  n'au  făcut  Revoluţie  pentru  salarii  mai  mari  sau  pentru  alte 
avantajii  materiale.  Pentru  aceasta  era  suficientă  o  grevă.  Suntem  toţi  nemulţumiţi 
de  sistemul  de  salarizare,  şi  totuşi  niciun  colectiv  n'a  făcut  grevă  pentru  mărirea 
lefurilor  şi  nu  au  trimis  delegaţi  să  trateze  cu  guvernut  revendicări  materiale 
exclusive." 

VII.  -  Proclamaţia  stabileşte  şi  normele  de  respectat  în  viaţa  economică. 
Timişorenii  sunt  pentru  iniţiativa  particulară  în  economie,  căci  "nu  vom  avea 
niciodată  pluralism  politic  fără  pluralism  economic." 

"Suntem  pentru  europenizarea  României,  dar  nu  dorim  copierea  tale-quale  a 
sistemelor  capitaliste  occidentale,  cari  îşi  au  neajunsurile  şi  inechităţile  lor." 

Timişorenii  proclamă  necesitatea  unui  fel  de  capitalism  popular.  Dacă  se 
privatizează  întreprinderile  ţării,  "atunci  acţiunile  unei  întreprinderi  se  cuvin  a  fi 
oferite  spre  cumpărare  în  primul  rând  lucrătorilor  ei." 

VIII.  -  Tinerii  revoluţionari  dela  Timişoara  recunosc  valoarea  românilor  plecaţi 
în  exil. 

"  Toi  trebue  chemaţi  pentru  a  pune  umărul  la  reconstrucţia  ţării. 

"Din  păcate,  instigaţi  de  forte  obscure,  s'au  găsit  şi  oameni  cari  să-i  hulească  pe 
exilaţii  întorşi,  să-i  califice  de  trădători.  Este  o  atitudine  ce  nu  ne  face  cinste. 

"în  disperarea  care  ne-a  stăpânit  în  ultimii  40  de  ani,  poate  că  nu  a  fost  român 
căruia  să  nu-i  treacă  prin  minte  măcar  odată,  să  scape  de  mizerie,  luând  calea 
exilului.  Mulţi  dintre  românii  aflaţi  astăzi  departe  de  ţară  au  plecat  după  persecuţii 
politice  şi  chiar  după  ani  grei  de  închisoare.  Ar  fi  o  ruşine  din  partea  noastră  să-i 
hulim  cu  vorbele  activiştilor  comunişti  de  odinioară. 

"Exilul  românesc  înseamnă  sute  de  profesori  eminenţi,  care  predau  la  cele  mai 
mari  Universităţi  din  lume,  mii  de  specialişti  preţuiţi  în  cele  mai  mari  firme 
occidentale,  mii  de  muncitori  calificaţi  în  tehnologiile  cele  mai  avansate.  Să  fim 
mândri  de  ei  şi  să  transformăm  răul  în  bine,  făcând  din  trista  şi  dureroasa 
diasporă  românească,  o  forţă  înnoitoare  pentru  România." 

Proclamaţia  dela  Timişoara  este  o  sinteză  politică  de  înalt  nivel  intelectual  care 
poate  servi  ca  program  oricărui  partid  conştient  de  răspunderile  lui  faţă  de 
naţiune. 

Considerăm  minore  şi  trecem  cu  vederea  greşelile  ce  le  fac  redactorii 
Proclamaţiei  când  se  referă  la  naţionalismul  românesc  şi  la  mişcarea  legionară. 

Sunt  şi  ei  victimele  propagandei  a  40  de  ani  de  regim  comunist,  care  condamnă 
naţionalismul,  ca  o  idee  dăunătoare  sistemului  de  opresiune.  în  nenumăratele  sale 
cuvântări,  Ceauşescu  se  referea  permanent  la  pericolul  naţionalismului,  ca  la  o 
forţă  retrogradă  şi  obscură,  care  mai  dăinueşte  în  anumite  straturi  ale  populaţiei. 

în  ce  priveşte  mişcarea,  grupările  cari  şi-au  asumat  răspunderea  acestui  manifest, 
pun  pe  acelaşi  plan  extremismul  de  stânga  şi  extremismul  de  dreapta.  Comunismul 
este  sever  condamnat  de  autorii  proclamaţiei  şi  se  cere  interzicerea  partidului 
comunist  în  alegeri,  sub  orice  formă  ar  apărea.  La  extrema  dreaptă,  nu  putem  fi  decât 
noi,  mişcarea  legionară,  dacă  identificăm  bine  gândirea  lor,  căci  o  referinţă  directă 
nu  există.  Atragem  atenţia  tinerilor  revoluţionari  dela  Timişoara  că  nu  putem  fi 
asimilaţi  nici  cu  extrema  dreaptă  nici  cu  fascismul  sau  alte  organizaţii  similare.  Noi 
suntem  o  expresie  a  naţionalismului  românesc  autentic,  fără  ingerinţe  streine.  Am 
luptat  permanent  contra  comunismului  dela  apariţia  lui  în  Rusia  în  1917  şi  până  la 
prăbuşirea  lui  în  România,  la  22  Decembrie  1989. 


Nicolae  Niţă 


869 


DIN  GENOCID  ÎN  GENOCID 


de  Horia  SIMA 

Prin  genocid  se  înţelege,  în  limbajul  internaţional,  când  un  stat  sau  o  naţiune,  în 
conflict  cu  o  altă  naţiune,  nu  numai  că  se  forţează  să  o  învingă  cu  armele  şi  să  o 
supună  propriei  ei  puteri,  dar  caută  să  o  desfiinţeze  demografic,  prin  ucideri  în 
masa,  eliminându-o  ca  pericol  potenţial.  Aşa  s'a  întâmplat  cu  armenii  în  Turcia  şi 
acuma  recent,  kurzii  suferă  aceeaşi  soartă.  Exemple  de  acest  fel  abundă  în  istorie. 

Dar  există  şi  o  altă,  speţă  de  genocid,  care  se  practică  în  cadrul  unei  naţiuni  de 
către  proprii  connaţionali,  la  îndemnul  unor  forţe  oculte.  România  a  suferit  patru 
genocide  consecutive,  cu  urmările  pe  care  le  vedem  astăzi.  De  aceste  genocide  nu 
se  vorbeşte  astăzi  pentrucă  victimele  au  fost  Românii  şi  se  exaltă  doar  pierderile  ce 
le-au  suferit  evreii  în  cursul  războiului. 

Dar  e  bine  să  ne  aducem  aminte  şi  de  fraţii  noştri  români,  cari  au  fost  ucişi  de 
nişte  conducători  presupuşi  cârmuitori  ai  neamului,  dar  cari  în  realitate,  executau 
consemne  streine  sau  erau  împinşi  la  masacre  de  stări  patologice  de  grandoare. 

Cel  dintâi  genocid  din  istoria  contemporană  a  României  s'a  săvârşit  sub  Regele 
Carol  II.  Acesta  şi-a  fixat  ca  ţel  al  domniei  lui  exterminarea  mişcării  legionare.  A 
făcut  o  primă  încercare  cu  Duca,  în  1933,  dar  n'a  reuşit.  A  reluat  operaţia  în  1938, 
când  şi-a  găsit  un  om  vrednic  să-i  ducă  la  îndeplinire  planurile  criminale.  După 
condamnarea  nedreaptă  a  lui  Corneliu  Codreanu,  a  urmat  "noaptea  Sf. 
Bartolomeu"  din  29-30  Decembrie  1938,  cu  strangularea  acestuia,  a  Nicadorilor  şi 
Decemvirilor.  împuşcarea  lui  Armând  Călinescu  i-a  oferit  Regelui  Carol  prilejul  să 
suprime  într'o  noapte  întreaga  elită  legionară.  Nu  e  genocid,  în  sensul  amplu  al 
cuvântului,  căci  nu  au  căzut  decât  câteva  sute  de  inşi,  dar  cei  ucişi  la  21-22 
Septembrie  1939  reprezentau  pe  fruntaşii  unei  generaţii,  mândria  unei  naţiuni,  şi 
probabil  clasa  politică  de  mâine  a  ţării.  Dintr'odată  neamul  nostru  s'a  văzut  lipsit 
de  cei  mai  buni  fii  ai  săi.  O  asemenea  generaţie,  ucisă  barbar,  n'a  mai  existat  în 
trecutul  neamului  nostru. 

Dar  Carol  e  detronat  şi  ajunge  la  conducerea  Statului  Generelul  Antonescu.  Nu 
mai  pomenim  împrejurările  cari  au  determinat  eliminarea  mişcării  dela  putere,  ci 
ne  oprim  la  ceeace  a  urmat  după  aceea.  Sub  Generalul  Antonescu  genocidul  a  luat 
proporţii  generale  cuprinzând  întreaga  naţie.  Conducătorul  îşi  pusese  de  gând, 
profitând  de  războiul  din  răsărit,  să  smulgă  Legiunea  din  rădăcini,  anulând  masele 
de  ţărani,  muncitori  şi  intelectuali,  încadraţi  în  această  mişcare.  Cât  mai  mulţi  din 
tinerii  legionari  trebuiau  să  moară  pe  câmpul  de  bătaie,  pentru  a  dispare  în  focul 
războiului  până  şi  urmele  acestei  mişcări  rebele. 

Genocidul  antonescian  a  mers  mai  departe,  cuprinzând  întreg  tineretul  ţării. 
Generalul  Antonescu  asvârlea  în  vâltoarea  războiului  alte  şi  alte  contingente  de 
soldaţi,  fără  să  ţină  seama  de  pierderile  ce  le  sufereau.  Pe  de  o  parte  armamentul 
ce-1  avea  la  dispoziţie  armata  română  în  războiul  din  Rusia  era  primitiv;  de  altă 
parte,  Generalul  Antonescu  avea  nevoie  de  sprijinul  permanent  a  lui  Hitler,  ca  să 
se  menţină  la  putere  şi  îi  făcea  acestuia  toate  voile.  La  Odesa  a  împins  la  moarte 
120.000  de  ostaşi  români,  doar  ca  să-şi  satisfacă  gloria  personală,  iar  în  campania 


251  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVIII-XIX,  Nr.  11-12-1990  /  Nr.  1-2,  1991. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


870 


dela  Stalingrad  şi  Caucaz  a  participat  cu  22  de  diviziuni.  Pierderile  armatei 
române,  în  perioada  1941,  au  fost  mult  mai  mari  decât  ale  armatei  germane, 
considerate  în  totalitatea  lor  pe  întreg  frontul  de  răsărit. 

450.000  de  tineri  români  au  pierit  în  campania  din  răsărit,  când,  cu  înţelepciune 
şi  armament  adecvat,  aceste  pierderi  ar  fi  fost  reduse  la  jumătate. 

Şi  în  timp  ce  soldaţii  mureau  pe  front,  în  interiorul  ţării,  sub  patronajul  aceluiaşi 
Conducător,  se  pregătea  trădarea  ţării. 

După  23  August  a  urmat  avalanşa  bolşevică,  provocând  pierderi  ireparabile 
naţiei.  Alt  genocid,  mult  mai  fioros  şi  mai  grav  în  consecinţe.  Victimele  predilecte 
au  fost  şi  de  astădată  tot  legionarii.  Dar  nu  numai  ei.  Executând  ordinele  lui  Stalin, 
noii  conducători  ai  ţării  din  partidul  comunist,  au  organizat  un  atentat  colectiv 
întregei  pături  intelectuale  a  ţării  noastre.  Preoţi,  profesori,  învăţători,  avocaţi, 
ingineri,  toţi  au  fost  ridicaţi  deavalma  şi  asasinaţi  în  închisori,  în  lagăre  de  muncă, 
la  Canalul  Dunarea  -  Marea  Neagră  unde  şi-au  sfârşit  zilele  cei  mai  mulţi  dintre  ei. 
De  astă  dată,  n'au  scăpat  nici  partidele.  Ele  organizaseră  schimbarea  de  front, 
încredinţându-se  în  democraţiile  occidentale.  Conducătorii  lor  nu  cunoşteau 
convenţia  dela  Teheran,  prin  care  Europa  de  Est  era  cedată  lui  Stalin.  Mulţi  au 
murit  în  închisoare.  Conducătorii  partidelor  n'au  voit  să  creadă  în  avertismentul 
lui  Corneliu  Codreanu  şi  au  asvârlit  ţara  în  cea  mai  mare  nenorocire. 

40  de  ani  de  robie  comunistă  ne-a  costat  alte  sute  de  mii  de  morţi,  ucişi  prin 
diverse  metode,  din  cele  mai  rafinate,  învăţate  dela  tovarăşii  din  răsărit. 

După  perioada  revoluţiei  din  Decembrie  1989,  toată  lumea  credea  că  s'a 
terminat  cu  era  suferinţelor.  Dar  n'a  fost  aşa.  Alt  genocid  ne-a  pândit  şi  pare  şi  mai 
fioros.  Unul  din  primele  acte  ale  noului  regim  a  fost  liberalizarea  totală  a 
avorturilor.  Acuma,  această  plagă  există  în  multe  ţări  occidentale,  dar  la  noi 
avortul  a  luat  proporţii  înspăimântătoare  din  cauza  foametei  atroce  ce  bântuie  în 
populaţie.  Bietele  femei  cum  să-şi  crească  copiii  când  n'au  nici  ele  ce  mânca.  Şi 
atunci  găsesc  calea  cea  mai  uşoară  să  se  lepede  de  sarcină. 

Când  vorbim  de  genocid,  să  nu  ne  referim  numai  la  anumite  etnii,  ci  să  privim  şi 
realitatea  naţională.  Am  suferit  o  sângerare  cumplită  de  vieţi  omeneşti,  care  nu  se 
mai  termină.  Din  acest  punct  de  vedere,  actualii  conducători  se  poartă  tot  atât  de 
haini  cu  substanţa  naţională  ca  şi  predecesorii  lor,  Carol  II,  Antonescu,  Gheorghiu 
-  Dej,  Ceauşescu. 

AGITAŢII  STERILE  ŞI  ENERGII  PIERDUTE  252 

de  Horia  SIMA 

Atât  în  ţară  cât  şi  în  exil  se  săvârşesc  o  serie  de  acţiuni  cari  fac  mai  mult  rău 
decât  bine  cauzei  naţionale.  Sunt  energii  pierdute.  Mişcări  de  persoane  sau  de 
grupe  de  persoane  cari  îşi  închipuie  că  cine  ştie  ce  activitate  rodnică  întreprind 
când  în  realitate  aceasta  se  desfăşoară  în  marginea  evenimentului  şi  cade  în  afara 
liniei  naţionale. 

Orice  naţiune  are  o  linie  a  ei  de  existenţă  şi  orice  individ  conştient  trebue  să  o 
servească  din  toate  puterile  lui  sufleteşti.  Cel  ce  s'a  încadrat  pe  traectoria  acestei 


252  -  Revista  "Ţara  şi  Exilul",  Madrid.  Anul  XXVII,  Nr.  3-4,  Ianuarie  -  Februarie  1991. 


Nicolae  Niţă 


871 


linii,  e  un  român  adevărat  şi  contribue  cu  munca  lui,  cu  energia  lui,  cu  atitudinea 
lui,  la  prosperitatea  neamului. 

Există  şi  un  alt  gen  de  indivizi  cari  se  agită  în  gol,  extind  vorbe  frumoase, 
ademenitoare  pentru  mulţimile  credule,  dar  cari  de  fapt  nu  urmăresc  decât  un 
beneficiu  personal.  Aceştia  profită  de  orice  situaţie,  fie  că  naţiunea  se  găseste 
într'un  moment  de  ascensiune  fie  că,  a  ajuns  într'o  stare  de  declin  şi  de  suferinţă. 

E  cazul  situaţiei  de  acuma  a  ţării  noastre.  Actualii  guvernanţi,  în  frunte  cu 
Preşedintele  Iliescu,  în  loc  ca,  după  succesul  din  alegeri,  să  se  pună  serios  pe 
treabă  pentru  a  reface  economia  României  şi  a-i  ridica  creditul  şi  prestigiul  peste 
hotare,  sunt  mult  mai  preocupaţi  să  combată  curentele  de  opoziţie.  Se  simt 
ameninţaţi  si  nu  vor  să  piardă  puterea.  Ori,  într'o  democraţie,  pe  care  Iliescu, 
Roman  şi  compania  pretind  că  o  reprezintă,  e  normal  să  existe  o  opoziţie,  să  se 
producă  manifestaţii  de  stradă,  să  se  protesteze  contra  relei  administraţii  -  bine 
înţeles  în  marginile  legalităţii  -  să  existe  o  presă  liberă  şi  să  se  ceară  socoteală 
guvernanţilor  de  lipsurile  ce  le  pătimeşte  populaţia,  răsturnându-i  în  alegeri. 

România  trăeşte  o  stare  de  revoltă  mocnită,  pentrucă  relele  ce  bântuiau  sub 
regimul  ceauşist  continuă  şi  astăzi.  E  inadmisibil  ca  după  un  an  dela  Marea 
Revoluţie  Naţională  din  Decembrie  1989,  prăvăliile  să  fie  goale  şi  cozi 
interminabile  de  oameni  flămânzi  şi  sgribuliţi  să  se  vadă  în  toate  oraşele  ţării.  Iată 
că  guvernanţii  nu  se  ocupă  de  ceeace  este  esenţial:  de  a  îmbunătăţi  starea 
economică  şi  socială  a  populaţiei,  de  a-i  asigura  un  minimum  decent  de  existenţă, 
de  a  da  garanţii  streinătăţii  că,  în  România  se  poate  investi  şi  câştiga.  E  de  necrezut 
ca  în  România  copiii  orfani  să  moară  de  foame  în  orfelinatele  unde  sunt  internaţi 
din  lipsă  de  hrană.  Nu  există  niciun  om  cu  inimă  de  părinte  în  echipa 
guvernamentală?  Cum  de  tolerează  ca  să  moară  de  foame  fragedele  vlăstare, 
speranţa  de  mâine  a  neamului  sau  să  aştepte  mila  streinătăţii? 

în  loc  să  se  ocupe  de  esenţial,  de  aceste  stări  haotice  ce  domnesc  în  economia 
ţării  şi  cu  aprovizionarea  populaţiei,  domnii  dela  guvern  sunt  preocupaţi  în  primul 
rând  să-şi  consolideze  puterea  ce-au  obţinut-o  prin  alegerile  din  20  Mai  1990.  în 
acest  scop  au  făcut  apel  la  vechiul  corp  de  securitate,  pentru  a  le  garanta  propria 
lor  securitate.  Pe  aşa  zisa  opoziţie  parlamentară  au  momit-o  şi  redus-o  la 
neputinţă,  oferindu-i  anumite  situaţii  în  sistemul  democratic.  Opoziţia 
extraparlamentară,  tineretul  revoluţionar,  a  fost  tratat  mai  dur,  cu  ajutorul  poliţiei 
şi  al  ciomegelor  minerilor.  Cu  aceste  metode,  puţin  democratice,  guvernul  speră 
să-i  determine  pe  tineri  să  se  cuminţească  sau  să  apuce  calea  streinătăţii,  dacă  nu 
le  place  ţara. 

în  sfârşit  în  fobia  lor  de  a  descoperi  inamici,  Iliescu  şi  tovarăşii  şi-au  adus 
aminte  şi  de...  legionari.  Oameni  în  vârstă,  cari,  după  20  de  ani  de  închisoare, 
meritau  recunoştinţa  patriei  şi  un  alt  tratament,  sunt  indicaţi  a  fi  instigatorii 
tuturor  actelor  de  violenţă  din  România,  când,  în  realitate,  ei  n'au  avut  niciun 
amestec  în  aceste  tulburări  nici  la  Bacău,  nici  la  Oradea,  nici  la  Timişoara,  nici  la 
Târgu  Mureş  şi  nici  la  Bucureşti,  în  zilele  de  13-15  Iunie  anul  trecut.  E  un  argument 
comod,  pentru  a  ascunde  adevărata  cauză  a  acestor  agitaţii:  uzurparea  Marei 
Revoluţii  din  Decembrie,  decepţia  trăită  de  un  tineret  care  şi-a  vărsat  sângele  pe 
baricade  şi  este  adevăratul  autor  al  răsturnării  monstruosului  regim  al  lui 
Ceauşescu. 

Dar  spectacolul  nu  se  opreşte  aici.  O  campanie  de  presă,  prin  nimic  justificată, 
şi-a  făcut  loc  în  gazetele  regimului  contra  Legiunii,  deşi  noi  am  declarat  în  repetate 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


872 


rânduri,  că  vrem  să  participăm  la  refacerea  ţării  în  cadrul  conceptului  democratic. 
Din  articolele  ce  le  primim  din  ţară,  constatăm  o  recrudescenţă  şi  în  acest  domeniu 
a  metodelor  de  tristă  amintire  din  perioada  ceauşistă.  Aceleaşi  argumente,  aceleaşi 
poze,  aceleaşi  infamii  şi  minciuni. 

Şi  printre  toate  acestea  Ţara  se  găseşte  într'o  stare  de  anarhie  cronică  şi 
preocupările  guvernului  trebue  să  fie  de  această  natură.  El  îşi  risipeşte  eforturile 
trăgând  într'o  direcţie  greşită,  când  ar  trebui  să  facă  apel  la  toate  forţele 
constructive  ale  ţării,  parlamentare  şi  extra-parlamentare,  pentru  a  trece  peste 
hopul  marasmului  economic. 

Nu  înţelegem  politica  detestabilă  a  guvernului,  după  confirmarea  primită  în 
alegeri.  O  enormă  risipă  de  energie  din  partea  poporului  fără  niciun  sens.  Ţara 
aşteaptă  doar  un  singur  lucru:  să  fie  efectiv  guvernată.  Să  înceteze  aventura  şi  să 
înceapă  procesul  creator. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


873 


VESTITORUL 


Linz  -  Salzburg,  Austria  -  (950  -  (952 


ANUL  SFÂNT  253 

de  Horia  SIMA 

Biserica  apuseană  cheamă,  odată  la  două  zeci  şi  cinci  de  ani,  pelerini  din 
întreaga  lume  sub  cupola  Sf.  Petru  ca  să  se  închine  la  mormântul  Primului 
Apostol.  Fondatorul  Anului  Sfânt  a  fost  Papa  Bonifaciu  al  VlII-lea,  iar  ţelul  care 
s'a  hărăzit  acestei  aniversări  a  fost  să  dea  un  sens  mai  activ  de  trăire  comunităţii 
creştine,  să-i  împrospăteze  elanurile  şi  mistica  ei  tovărăşie  cu  Dumnezeu. 
Rugăciunile  nu  încetează  nici  o  clipă  în  biserică,  tainele  se  săvârşesc  fără 
întrerupere  de  slujitorii  altarelor  şi  totuşi  adevărurile  lăsate  de  Dumnezeu 
oamenilor  nu  sunt  scutite  de  anumite  degradări  în  ordinea  istoricităţii,  de  o  sleire 

a  forţelor  de  convingere  şi  realizare. 
Revelaţiile  divine  ca  să-şi  păstreze 
intactă  eficacitatea  în  viaţa 
omenească  reclamă  conjugarea 
continuă  a  efortului  personal  cu 
acţiunea  santificatoare  a  bisericii.  Nu  e  deajuns  să  participăm  la  slujbele 
religioase,  să  ne  emoţionăm  de  fastul  lor,  ci  trebue  să  ne  şi  sforţăm  a  relua  în 
conştiinţă  vibraţia  care  se  sfârşeşte  în  biserică.  Tradiţia  exterioară  a  bisericii 
trebue  dublată  de  firul  nevăzut  al  tradiţiei  interioare,  al  consubstanţialităţii 
tuturor  generaţiilor  de  creştini. 

Mulţimile,  în  genere,  sunt  înclinate  să  asimileze  cotidianului  toate  comorile  lor 
sufleteşti  şi  să  uite  repede  semnificaţia  ascunsă  a  lucrurilor.  Pentru  a  le  readuce  în 
stare  de  comuniune  harică,  e  necesar  ca  din  când  în  când  un  eveniment  epocal,  o 
cutremurare  colectivă  să  învioreze  şi  să  pună  din  nou  în  circulaţie  conţinutul 
autentic  al  Evangheliilor.  Anul  Sfânt  al  Catolicilor,  cu  râurile  de  credincioşi  ce  se 
îndreaptă  spre  zidurile  cetăţii  eterne,  are  tocmai  această  misiune  esoterică;  de  a 
smulge  pe  individ  din  vâltoarea  preocupărilor  efemere  şi  a-1  familiariza  din  nou  cu 
elementele  de  creştet  ale  bisericii.  E  o  comemorare  care,  prin  proporţiile,  raritatea 
şi  ecoul  universal  ce-1  trezeşte,  e  destinată  mai  mult  decât  toate  celelalte  oficii, 
pelerinagii,  şi  ceremonii  religioase  să  creeze  un  climat  prielnic  marilor  reculegeri 
spirituale,  marilor  destăinuiri  ale  sufletului.  Anul  Sfânt  e  o  manifestare  a  imaginei 
intemporale  a  bisericii,  e  reacţie  a  chemărilor  ei  supranaturale  şi  eterne  contra 
tendinţelor  de  a  o  nivela,  de  a-i  micşora  însemnătatea  şi  valoarea  peremtorie  a 
dogmelor  ei. 


253  -  Revista  "VESTITORUL",  Linz  -  Salzburg,  Austria.  Ianuarie,  1950. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


874 


Dacă  în  toate  împrejurările  anul  jubilar  al  Bisericii  catolice  a  reprezentat  un 
moment  de  grandioasă  afirmare  spirituală  în  viaţa  popoarelor,  cel  ce  îşi  va 
redeschide  porţile  la  24  Decembrie  se  înfăţişează  cu  semnificaţii  pe  cari  nu  le-a 
avut  niciunul  din  seria  ce  s'a  scurs  până  acum.  E  o  excepţie  între  excepţii,  o  culme 
între  cele  mai  înalte  culmi.  Niciodată  în  existenţa  ei  bimilenară  biserica  apuseană 
şi  cu  ea  întreaga  creştinătate  n'a  trăit  ceasuri  mai  cumplite,  mai  pline  de  temeri  şi 
necunoscute,  ca  sub  actualul  pontificat.  Ceeace  ameninţă  astăzi  creştinătatea  nu 
se  rezumă  la  acele  obişnuite  conflicte  de  competenţă  între  autorităţile  eclesiastice 
şi  puterile  vremelnice,  pe  tema  stăpânirii  interioare  a  sufletelor,  ci  e  vorba  de  o 
acţiune  programată  pentru  distrugerea  bisericii  lui  Christos,  de  un  plan  minuţios 
calculat  şi  perseverent  urmărit  pentru  a  smulge  indivizii  şi  popoarele  din  sfera 
graţiei  divine.  Ofensiva  bolşevismului  contra  Bisericii  catolice  e  numai  mascată 
îndărătul  obiectivelor  politice.  Ţelul  ei  principal  este  de  a  disloca  principalul 
bastion  al  creştinătăţii,  de  a  da  lovitura  de  graţie  instituţiei  care  s'a  dovedit  mai 
eficace  în  lupta  contra  curentelor  ateiste  şi  materialiste,  pentru  ca  apoi  celelalte 
biserici,  pulverizate,  să  poată  fi  subjugate  fără  împotrivire.  Formidabilul  atac 
deslănţuit  de  bolşevici  contra  bisericii  catolice  intră  în  prevederile  lor  strategice, 
în  planurile  lor  imutabile,  şi  nu  e  aşa,  cum  ar  vrea  ei  să  se  justifice,  invocând 
împrejurările  particulare  de  astăzi,  o  reacţie  faţă  de  înfeudarea  acestei  biserici 
intereselor  lumii  Anglo-saxone.  Oricâte  elemente  documentare  am  întruni, 
acestea  nu  ajung  ca  să  explice  sistemul  nimicitor  care  s'a  pus  în  funcţiune  dincolo 
de  cortina  de  fer  împotriva  slujitorilor  acestei  biserici.  Lupta  dintre  Vatican  şi 
Moscova  e  un  conflict  de  concepţie,  de  viziune  finală  a  lumii.  Doctrina  marxistă 
are  un  caracter,  tiranic  şi  exclusivist.  Ea  tinde  la  exercitarea  unui  imperiu  absolut 
asupra  sufletelor,  la  eliminarea  oricăror  influenţe  ce  nu  ar  decurge  direct  din 
sferele  dialecticii  sale.  Unde  se  întronisează  comunismul  acolo  nu  mai  e  loc  pentru 
o  altă  religie,  o  altă  credinţă,  o  altă  filosofie.  Tirania  externă  dirijată  de  stat  contra 
cetăţeanului,  se  prelungeşte  devenind  şi  mai  agresivă  în  domeniul  convingerilor 
intime  ale  individului.  Operând  cu  aceste  noţiuni  monstruoase,  comunismul  în 
mod  fatal  trebue  să  se  ciocnească  cu  lumea  creştină,  care  e  clădită  pe  respectul 
persoanei  umane  şi  pe  ideea  liberei  sale  desvoltări. 

Dacă  biserica  ortodoxă  din  ţările  aflate  sub  ocupaţia  sovietică  până  acum  n'a 
intrat  în  prigoană  şi  dacă  chiar  în  Rusia  lăcaşurile  profanate  au  fost  redate  în 
parte  cultului,  această  mărinimie  nu  trebue  să  ne  amăgească,  crezând  într'o 
convertire  a  conducătorilor  comunişti.  Nu  s'a  schimbat  nici  o  iotă  din  planurile 
comuniste  de  nimicire  ale  lumii  creştine.  în  cruţarea  bisericii  ortodoxe  au  prevalat 
anumite  necesităţi  tactice,  iar  când  acestea  vor  dispărea,  loviturile  se  vor  întoarce 
şi  împotriva  ei  cu  aceeaşi  înverşunare,  cu  acelaş  zel  bestial  de  distrugsre,  martiriu 
pe  care  îl  atestă  şi  îl  anticipă  suferinţele  grele  a  sute  de  preoţi  ortodocşi. 

Sf.  Părinte,  luând  hotărîrea  de  excomunicare  a  comuniştilor,  a  tras  concluzia 
logică  unor  lungi  şi  inoperante  străduinţe  de  a  umaniza  această  doctrină,  de  a-i 
îmblânzi  aspectul  ei  infernal.  Sfântul  Părinte  nu  are  armate  la  dispoziţie  ca  să 
impună  cu  ajutorul  forţei  respectul  legilor  divine  hoardelor  "fără  patrie  şi  fără 
Dumnezeu"  dar,  ca  păstor  sufletesc  al  unei  mari  părţi  din  creştinătate  trebuia  să 
avertizeze  pe  credincioşi  de  primejdiile  mortale  ce  le  ascunde  marxismul,  trăgând 
linia  despărţitoare  între  adevăr  şi  minciună,  acolo  unde  poate  să  acţioneze  şi  să 
aibă  eficacitate  cuvântul  Său,  în  domeniul  imponderabilelor. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


875 


Anul  Sfânt  îşi  deschide  porţile  după  decretul  de  excomunicare  al  comuniştilor 
practicanţi.  Fără  a  avea  o  altă  legătură  între  ele  decât  aceea  a  întâmplării,  totuşi 
succesiunea  imediată  a  celor  două  evenimente,  dispoziţia  lor  la  un  interval  de 
numai  câteva  luni,  închide  raţiuni  ascunse  cari  scapă  înţelegerii  noastre  şi  indică 
un  gest  al  Providenţei.  Pelerinii  cari  vor  lua  calea  Romei  în  1950  poartă  în 
sufletele  lor,  pe  lângă  grija  de  mântuire  personală,  o  grije  mai  mare,  mai 
chinuitoare,  de  soarta  bisericii  lui  Christos.  Gândul  care  îl  frământa  pe  Ion  Moţa 
când  a  plecat  spre  pământurile  îndepărtate  ale  Spaniei,  "Se  trăgea  cu  mitraliera  în 
obrazul  lui  Christos!  Se  clătina  aşezarea  creştină  a  lumii.  Puteam  noi  să  stăm 
nepăsători?"  s'a  multiplicat  astăzi  în  milioane  de  conştiinţe,  a  devenit  strigătul  de 
alarmă  al  unei  mulţimi  fără  număr  recrutate  din  toate  straturile  sociale  şi  toate 
popoarele  lumii.  Conflictul  dintre  Est  şi  Vest,  după  ce  Sf.  Părinte  a  condamnat 
bazele  ideologice  ale  bolşevismului,  începe  să  ia  aspectul  unei  bătălii  pentru 
primatul  sau  alungarea  lui  Christos  din  istorie.  în  acest  sens  privit,  Anul  Sfânt 
apare  mai  degrabă  ca  o  uriaşă  mobilizare  a  conştiinţei  creştine  a  lumii,  ca  o 
trecere  în  revistă  a  răsunetului  pe  care  l-a  avut  cuvântul  Papei  în  omenire. 
Inamicul  a  fost  demascat  cu  curaj  şi  hotărîre  depe  amvonul  Sf.  Petru,  dar 
credincioşii  se  vor  umple  de  duh  şi  îndrăzneală,  îmbrăcându-se  în  armura  marilor 
deciziuni,  privind  realitatea  în  faţă  şi  recunoscând  că  dincolo  de  toate 
contingenţele  politico-economice,  lupta  e  angajată  pe  esenţele  ultime  ale  lumii? 

Creştinii  cari  se  împărtăşesc  la  darurile  duhovniceşti  ale  Anului  Sfânt  să  nu-şi 
precupeţească  jertfa.  Rugăciunile,  penitenţa,  martiriul  nu  mai  ajung  astăzi. 
Creştinismul  are  nevoie  de  luptători  în  acest  ceas.  Pentru  a  dobândi  viaţa  veşnică 
făgăduită  de  Christos,  trebue  să  se  iasă  cu  hotărîre  în  întâmpinarea  morţii  cu  care 
ne  ameninţă  vrăjmaşul. 

SEMNIFICAŢIA  UNEI  JERTFE  ^ 


de  Horia  SIMA 

Când  ţara  întreagă  ieşise  în  întâmpinarea  eroului  căzut  la  Majadahonda  pe 
lungul  parcurs  dela  Grigore  Ghica  Vodă  şi  până  la  Bucureşti,  când  imensele  mase 
de  oameni  cu  sute  de  preoţi  în  frunte,  s'au  pus  în  mişcare,  ca  să-l  conducă  la  locul 
de  veci  dela  Casa  Verde,  nimeni  nu  mai  putea  vorbi  de  o  înmormântare.  Dispăruse 
acel  aer  trist  şi  deşert  care  face  atâta  silă  cortegiilor  funebre  şi  chipurile 
participanţilor  păreau  transfigurate  de  o  lumină  suavă.  Durerea  era  mare, 
mărturisită  în  lacrimile  cari  biruiau  şi  cele  mai  oţelite  suflete,  dar  accentele  ei  de 
disperare  umană,  cu  întrebările  chinuitoare  cari  sfredelesc  conştiinţele  în  faţa 
morţii,  se  desfăceau  într'o  muzică  nedesluşită,  venită  de  undeva  din  cer.  Acea 
stare  de  fericire  supranaturală  care-1  inundase  pe  Ion  Moţa  când  faţă'n  faţă  cu 
Dumnezeu  şi-a  scris  Testamentul,  poposea  acum  odihnitor  în  toate  sufletele, 
mutiltiplicându-se  într'o  intonaţie  colectivă,  într'un  imn  de  slavă,  cântat  de  o 
mulţime  fără  număr.  Eroul  se  imaterializase  săltând  pentru  o  clipă  toată  suflarea 
românească  din  lumea  preocupărilor  mărunte  în  regiunile  marilor  tensiuni 
spirituale.  Jertfa  lui  Ion  Moţa  depăşise  hotarele  înguste  ale  unei  hotărâri 


254  -  Revista  "VESTITORUL",  Linz  -  Salzburg,  Austria.  Februarie,  1950. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


876 


individuale,  devenind  un  simbol  comunitar,  o  deposiţie  temerară  a  conştiinţei 
naţionale.  Peste  durerea  jertfei  se  aşternuse  triumful  jertfei,  înzestrându-o  cu  acea 
maiestuosă  rezonanta  a  faptelor  cari  nu  mor  niciodată.  înşişi  duşmanii  şi-au 
domolit  pentru  o  clipă  mâniile,  copleşiţi  de  frumuseţea  gestului.  O,  câţi  nu  ar  fi 
vrut  să  fie,  în  acea  zi  de  13  Februarie  în  locul  său  în  sicriu,  ca  să  se  ridice  pe  soclul 
nemuririi,  în  murmurul  de  rugăciune  al  unui  neam  întreg! 

în  moartea  unui  tânăr,  cu  faţa  şi  trupul  nepătate  de  stigmatele  prevestitoare  ale 
morţii,  imginaţia  popoarelor  din  toate  timpurile  au  descifrat  un  privilegiu  ceresc, 
un  semn  de  îndurare  al  zeilor.  Dar  ce  dar  uriaş  i-a  făcut  Dumnezeu  lui  Ion  Moţa, 
luându-1  la  Sine,  aşa  cum  el  a  dorit,  să  moară  în  apărarea  lui  Christos. 

Au  fost  pe  atunci  mulţi  cari  n'au  înţeles  semnificaţia  jertfei  lui.  Şi  să  mărturisim 
drept,  şi  noi  am  stat  pentru  o  clipă  îndoiţi,  voindu-1  mai  degrabă  să-l  avem  în 
mijlocul  nostru,  pentru  nevoile  luptei,  ştiindu-1  că  pe  cât  era  de  blând  în  purtări  pe 
atât  era  de  aprig  în  hotărîri  când  onoarea  Legiunii  era  în  joc  sau  viaţa  fratelui  său 
mai  mare  în  primejdie.  Dar  acestea  sunt  socoteli  omeneşti.  Cugetul  lui  Ion  Moţa 
se  înarmase  cu  alte  măsurători.  Deşi  un  om  de  legi,  un  perfect  mânuitor  al 
codurilor,  un  spirit  abstract,  capabil  să  urmeze  fără  greş  filiera  celor  mai  grele 
raţionamente,  totuşi  nu  s'a  lăsat  însşlat  de  uşurinţele  dialecticei,  ci  şi-a  căutat 
reazimul  existenţei  lui  în  adevărurile  eterne  ale  vieţii. 

Ion  Moţa  era  un  creştin.  Dar  un  creştin  hotărît  să  tragă  ultimele  consecinţe  din 
învăţătura  Mântuitorului.  El  era,  ceea  ce  biserica  apuseană  obişnuieşte  să 
numească  un  credincios  practicant,  adică  nedespărţit  de  altar  şi  de  rânduielile 
bisericeşti.  El  însă  nu  se  consideră  deslegat  sufleteşte  de  obligaţii,  fiind  numai 
juridiceşte  corect  în  raporturile  cu  divinitatea,  ci  s'a  străduit  să  corespundă  şi  în 
substanţa,  în  accepţiunea  lui  intimă  şi  nefalsificată,  prototipului  uman  inaugurat 
de  Christos.  El  chestionase  îndelung  textele  sacre,  fiind  ajutat  şi  de  educaţia  ce-o 
primise  de  acasă,  trăgându-se  dintr'o  familie  de  preoţi,  şi  descoperise,  pe  căi  cari 
rămân  taina  fiecărui  om,  cheia  de  boltă  a  întregului  aşezământ  creştin:  dragostea. 
Luând  ca  îndreptar  cuvintele  din  Evanghelia  lui  Ioan:  "Mai  mare  dragoste  decât 
aceasta  nimeni  nu  are  ca  viaţa  lui  să  şi-o  pună  pentru  prieteni"  (15,  13)  şi  cum 
Christos  şi-a  dăruit  viaţa  pentru  oameni,  arătându-şi  desăvârşita  lui  dragoste  şi 
prietenie  pentru  ei,  Ion  Moţa  s'a  simţit  şi  el  dator  sa-i  stea  într'ajutor  lui  Christos 
şi  să-l  apere,  atunci  când  o  parte  a  omenirii  s'a  ridicat  cu  ură  şi  vrăjmăşie 
împotriva  Lui. 

Folosim  şi  noi  ca  şi  Ion  Moţa  din  obişnuinţă  cuvântul  de  datorie,  deşi  nu  este  cel 
mai  potrivit  pentru  a  exprima  stările  intime  care  l-au  îndemnat  să  lupte  pe 
pământul  Spaniei.  Căci  datoria  implică  întotdeauna  o  notă  de  constrângere,  de 
poruncă.  El  ţine  însă  să  declare  ca  n'a  fost  trimis  de  nimeni  în  Spania,  "ci  că  eu 
singur  am  avut  cel  dintâiu  gândul  şi  dorinţa  de  a  lua  parte  la  aceste  lupte... 
Niciodată  n'aş  fi  primit  să  fiu  înlocuit  prin  altcineva,  căci  sufletul  meu  îmi  cerea  şi- 
mi  cere  împlinirea  acestei  datorii,  pe  care  am  şi  dus-o  la  îndeplinire"  (Testament 
p.23).  Aşadar  datoria  de  care  s'a  simţit  legat  Ion  Moţa  emana  din  propriul  său 
suflet,  era  expresia  libertăţii  sale  interioare,  era  mai  mult  acel  tumult  copleşitor  al 
dragostei  sale  pentru  Christos,  care  pentrucă  e  dragoste,  adică  dăruire, 
manifestare  plenară  a  persoanei  umane,  nu  poate  conţine  niciun  element 
restrictiv  sau  împovărător. 


Nicolae  Niţă 


877 


Jertfa  lui  Ion  Moţa  are  şi  o  semnificaţie  strict  intimă.  Ne-o  mărturiseşte  chiar  el, 
adresându-se  părinţilor:  "De  ce  să  vă  chinuiţi  prea  mult  când  eu  am  sufletul 
mântuit  în  împărăţia  lui  Dumnezeu?"  Actul  de  libertate  personală,  de  degajare 
totală  din  scoarţa  egoismelor,  avântul  omului  către  Dumnezeu,  nu  rămâne 
suspendat  între  fiinţă  şi  nefiinţă,  ci  se  întregeşte  cu  darul  pe  care  ni-1  face  Isus 
Christos  în  ziua  învierii:  dobândirea  nemuririi,  restaurarea  plenară  a  omului, 
scoaterea  lui  de  sub  timp  şi  din  cadrul  figuraţiei  schimbătoare  a  naturii  pentru  a  fi 
încorporat  în  rândul  esenţelor  nemuritoare. 

Acest  proces  trebue  să  înceapă  însă  depe  pământ  ca  să  poată  continua  în  cer. 
"Omni  doar  nu  a  fost  făcut  pentru  a  trăi  numaidecât  un  număr  nu  ştiu  cât  de  ani, 
ci  pentru  a  se  apropia  de  Dumnezeu  prin  faptele  vieţii  sale!"  (Testament  p.  24). 
Viaţa  nu  e  un  scop  în  sine,  ci  o  întrecere,  un  prilej  ce  i  s'a  creat  omului  pentru  a 
face  să  rodească  investiţiile  divine  din  el. 

Ion  Moţa  a  fost  şi  un  luptător  naţionalist.  înainte  de  a  cădea  la  Majadahonda,  el 
suferise  şi  sângerase  pentru  istoria  neamului  său.  Oare  jertfa  lui  pentru  neam  şi 
jertfa  lui  pentru  Christos  nu  vin  în  contradicţie,  nu  se  anulează  una  pe  alta? 
Dându-şi  viaţa  într'o  ţară  depărtată  de  ţara  lui  şi  pentru  o  cauză  care  nu  atingea 
direct  destinele  patriei  sale,  nu  a  slăbit  potenţialul  creator  al  neamului  său,  nu  a 
provocat  un  gol  teribil  în  cadrele  elitei  naţionale?  Nu  ştim  ce  soartă  ar  fi  avut  dacă 
ar  fi  scăpat  teafăr  din  răsboiul  spaniol;  probabil  că  l-ar  fi  ciuruit  şi  pe  el  gloanţele 
jandarmilor  sau  i-ar  fi  scos  sufletul,  sugrumându-1;  dar  chiar  dacă  n'ar  fi 
împărtăşit  destinul  tragic  al  tuturor  celorlalte  căpetenii  legionare,  chiar  dacă 
prezenţa  lui,  ar  fi  putut  da  o  altă  direcţie  evenimentelor  de  mai  târziu,  el  nu  vedea 
nimic  înainte-i,  niciun  avantagiu,  niciun  interes,  nici  o  necesitate,  nici  o  vocaţie 
specială  ce  ar  fi  putut  să-l  întoarcă  din  drumul  său.  "Nu  e  adevărat,  ce  spuneau 
unii,  că,  rămânând  în  ţară  puteam  fi  mai  de  folos,  şi  eu  şi  toţi  câţi  am  luat  acest 
drum,  luptei  de  acasă.  Biruinţa  morală  pe  care  noi  o  vom  câştiga  în  Spania  -  cu 
orice  jertfe  -  va  fi  mai  mare  pentru  lupta  naţională,  decât  tot  ce  am  mai  putea  face 
în  restul  vieţii  noastre,  ba  şi  dincolo  de  ea...  Acesta  e  adevărul."  (Testament,  p.  23) 

De  unde  această  certitudine?  Iată  o  familie  îndoliată,  iată  un  neam  îndurerat, 
iată  o  operă  politică  neîmplinită,  iată  prieteni  care  îl  vor  plânge  toată  viaţa. 
Alegerea  nu  i-a  fost  uşoară.  Pentru  a  se  rupe  de  toate  aceste  imagini  scumpe,  a 
trebuit  să-i  surâdă  de  pe  promontoriul  eternităţii  chipul  blajin  al  lui  Christos.  Şi  Ei 
s'au  înţeles  peste  vrerea  şi  dorinţa  oamenilor. 

Prin  moartea  lui  voluntară,  Ion  Moţa  a  ridicat  neamului  cel  mai  mare  piedestal 
de  glorie.  I-a  provocat  o  mare  suferinţă,  deposedându-1  de  o  uriaşă  energie,  de  a 
putea  să-şi  arate  măsura  talentelor  sale,  deşi  ceeace  a  scris  e  suficient  ca  să-i 
cunoască  puterile  lui  abisale  de  concepţie;  dar  comparând  acest  gol  cu  cecace  a 
lăsat  în  urmă,  cu  drumul  nou  pe  care  l-a  tăiat  în  istorie  cu  preţul  sângelui  său, 
învăţând  pe  Români  să  stea  alipiţi  de  Christos  şi  să-şi  subordoneze  ţelurile  lor 
naţionale  dumnezeeştilor  rânduieli  şi  cum  această  ideie  e  un  izvor  nesecat  de 
putere  spirituală,  adeverindu-se  mai  ales  astăzi  când  din  întreaga  ţară  nu  ne-a 
rămas  nimic  altceva  decât  cerul  ei  mistic,  trebuie  să  mărturisim  şi  noi  cu  Ion 
Moţa: 

„Acesta  e  adevărul". 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


878 


OFENSIVA  DRAGOSTEI  255 


de  Horia  SIMA 

Presa  românească  din  exil  a  reprodus,  însoţit  de  scurte  comentarii,  textul  noului 
jurământ  pe  care  trebuie  să-l  depună  soldaţii  Republicei  Populare  Române.  Noi 
credem  că  acest  fapt  e  prea  semnificativ,  prea  desvăluitor  de  esenţe,  ca  să  treacă  în 
noianul  ştirilor  de  tot  felul  ce  ne  vin  din  ţară  şi  să  fie  tratat  numai  tangenţial. 
Ziarul  nostru  şi-a  spus  cuvântul  asupra  acestui  subiect  grav  şi  tulburător  în 
editorialul  din  numărul  trecut,  prezentându-1  mai  mult  sub  raportul  silniciilor  pe 
care  le  suferă  conştiinţa  naţională  şi  conceptul  de  luptător  în  genere.  Noi, 
reluându-1  în  cercetare,  vom  încerca  să-l  cuprindem  în  perspectiva  marilor 
desbateri  spirituale  ale  veacului  nostru,  pentru  a  reconstitui  fundamentele 
doctrinare,  concepţia  de  viaţă,  din  care  a  putut  să  se  zămislească  această 
împroşcătură  de  venin,  denumită  în  limbajul  Republicei  Populare  jurământ 
ostăşesc,  şi  menit  să  transforme  nobilul  meşteşug  al  armelor  într'o  tâlhărie  la 
drumul  mare. 

Rostul  unui  jurământ  ostăşesc  este  să  trezească  în  suflete  ideea  de  datorie 
cetăţenească,  de  apărare  a  patriei,  recrutul  punându-se  chezaş  cu  viaţa  lui  pentru 
păstrarea  neştirbită  a  hotarelor  ei.  între  soldatul  care  prestează  jurământul  şi 
patria  care  i-1  primeşte  se  crează  o  stare  de  comuniune  mistică,  de  solidaritate 
spirituală,  care  garantează  valoarea  lui  mai  mult  decât  toate  ordinele  superiorilor 
sau  pedepsele  regulamentare.  Inovaţia  introdusă  de  corifeii  comunişti  dela 
Bucureşti  destramă  toată  frumuseţea  etică  a  jurământului,  răpindu-i  tocmai 
partea  care  leagă  destinele  individuale  de  cele  colective  şi  care  îl  justifică  şi  în  faţa 
lui  Dumnezeu.  Noua  formulă  se  deosebeşte  de  cea  veche  prin  apariţia  cuvântului 
"ură"  ca  ornament  principal  al  ei.  Ostaşii  Republicei  Populare  Române  trebuie  să 
se  lege  -  inovatorii  au  avut  cel  puţin  buna  inspiraţie  să  nu  mai  cheme  martor  pe 
Dumnezeu  -  să  urască  statele  "imperialiste",  să  urască  naţiunile  libere,  să  urască 
pe  toţi  oamenii  care  n'au  ajuns  încă  să-şi  plece  genunchii  în  faţa  Marelui  Stalin: 
"jur  să  urăsc  din  adâncul  inimei  mele  pe  duşmanii  patriei  şi  ai  poporului 
muncitor".  Este  adevărat  că  obiectivele  urei,  mai  sus  enumerate,  nu  sunt 
specificate  în  formula  jurământului,  dar  nu  ne  isbim  de  nicio  greutate  ca  să  le 
desluşim  din  practica  zilnică  a  politicei  sovietice.  Cine  poate  fi  duşmanul  clasei 
muncitoare  în  concepţia  comuniştilor  decât  acele  popoare  şi  acei  indivizi  cari  şi-au 
păstrat  neatinsă  dreapta  judecată  şi  resping  categoric  îmbierile  de  fraternizare  cu 
Moscova?  Oastea  ţării  intrând  pe  acest  făgaş  destructiv  încetează  de-a  mai  fi  o 
şcoală  a  eroismului,  a  sacrificiului  pentru  patrie,  şi  devine  un  atelier  de 
desumanizare,  de  confecţionare  a  omului-monstru,  care  şi-a  pierdut  exerciţiul 
facultăţilor  superioare  ale  sufletului  şi  nu  mai  păstrează  în  el  decât  răsufletul 
ucigaş  al  urei.  Bietul  tineret  român!  Ca  să  binemeriteze  dela  noua  lui  patrie 
"socialistă",  trebuie  să  se  despoaie  de  orice  vestigii  de  spiritualitate  şi  să  se 
coboare  la  scăpărarea  de  inteligenţă  a  unui  troglodit. 

Acest  sinistru  scenariu  mintal  nu  provoacă  nicio  repulsie  creierelor  ce  s'au  lăsat 
odată  intoxicate  de  dialectica  marxistă.  Comuniştii  definitiv  câştigaţi  cauzei  -  nu 


255  -  Revista  "VESTITORUL",  Linz  -  Salzburg,  Austria.  Martie,  1950. 


Nicolae  Niţă 


879 


mulţimile,  care-i  urmează  din  alte  motive,  nădăjduind  într'o  viaţă  mai  bună  -  sunt 
nişte  posedaţi  ai  distrugerii,  nişte  fiinţe  anormale,  cari  nu  mai  pot  gândi  omeneşte 
pentrucă  au  încetat  de  a  mai  fi  oameni.  Idealul  comunist  -  dacă  această 
împerechere  de  noţiuni  nu  ofensează  bunul  simţ,  dacă  li  se  poate  concede 
comuniştilor  de  a  avea  un  ideal  -  se  arată  foarte  rezervat,  foarte  sumar  în  revelaţii, 
când  este  vorba  să  expună  aspectele  viitoarei  societăţi  socialiste.  Toată  fresca  se 
reduce  la  câteva  indicaţii  vagi,  parcă  anume  această  chestiune  a  fost  lăsată  să 
plutească  într'o  lumină  enigmatică:  statul  fără  clase,  dispariţia  puterii  politice, 
dispariţia  exploatării  omului  de  către  om,  producţie  din  belşug,  în  aşa  fel  încât 
fiecare  om  să  se  aprovizioneze  după  trebuinţele  lui,  şi  alte  foramule,  tot  atât  de 
ispititoare,  dar  lipsite  de  consistenţă.  Pe  cât  de  sgârciţi  s'au  arătat  fondatorii 
comunismului  marxist  în  descrierea  paradisului  roşu  pe  atât  de  minuţios  însă 
sunt  preparate  textele  cari  indică  metodele  de  luptă  şi  drumul  ce  trebuie  să-l 
străbată  proletariatul  până  la  victoria  finală.  Nimic  din  ce-a  fost  bun  altădată  nu 
mai  poate  fi  păstrat  în  noua  organizaţie  socială,  căci  totul  poartă  pecetea 
păcatului.  Distrugeţi  proprietatea,  distrugeţi  familia,  distrugeţi  patria,  distrugeţi 
libertatea,  distrugeţi  individul,  distrugeţi  religia,  distrugeţi  dreptul,  distrugeţi 
morala,  proclamă,  cuprinşi  de  o  adevărată  furie  iconoclastă,  semnatarii 
Manifestului  Comunist.  Puhoiul  maselor  trebuie  să  se  reverse  ca  o  apă  prăvălită 
din  vârful  munţilor  măturând  toate  îngrădirile  trecutului  în  calea  ei,  dărâmând 
instituţii,  dărâmând  temple,  dărâmând  aşezări  de  veacuri,  dărâmând  întreaga 
istorie. 

Pentrucă  popoarele  să  ajungă  la  acest  grad  de  nebunie  colectivă,  ca,  cu  propriile 
lor  mâini  să  devasteze  ce-au  agonisit  într'o  muncă  de  milenii,  trebue  să  existe  o 
scânteie  incendiară,  un  impuls,  o  forţă,  care  să  le  împingă  în  prăpastie.  Numai  ura 
e  capabilă  să  deslănţuie  acest  iureş  al  mâniilor  oarbe.  Numai  din  flancul  ei  se 
poate  alimenta  fanatismul  revoluţionar  al  comunismului,  destinat  să  facă  "tabula 
rasa"  cu  toate  valorile  umanităţii.  Dar  nu  ura  de  moment  dispune  de  acest  elan 
destructiv,  ura  ce  se  aprinde  o  clipă  şi  apoi  slăbeşte,  ci  ura  absolută,  ura 
consumată,  ura  ce  a  evoluat  spre  o  formă  de  existenţialitate,  ura  a  cărei  sete  de 
nimicire  nu  se  potoleşte  niciodată. 

Autorii  Manifestului  cred  într'un  proces  obiectiv  al  istoriei.  Infrastructura  ei  ar 
fi  de  natură  economică,  iar  toate  celelalte  manifestări  şi-ar  lua  sborul  dela  lisiera 
acestei  entităţi  de  bază.  în  realitate  materialismul  istoric  nu  reprezintă  tabloul 
final  al  comunismului.  Infrastructura  economică  nu  este  decât  o  perdea  de 
acoperire  a  unei  strategii  de  grad  superior,  eşalonată  în  adâncime.  Denominatorul 
comun  al  tuturor  speculaţiilor  marxiste  este  ura,  ura  abominabilă,  ura  atroce,  ura 
ce  s'a  sedimentat  ca  viciune  interioară,  ca  element  de  definire  al  persoanei  umane. 

Ce  arme  ne  stau  la  dispoziţie  ca  să  ne  apărăm  de  invazia  urei?  Ce  energii  putem 
alinia  împotriva  valului  de  nemulţumire  stârnit  între  oameni  de  acţiunea  ei 
sediţioasă?  Există  o  singură  forţă  care  poate  fi  aruncată  cu  sorţi  de  isbândă  în 
talgerul  celălalt  al  balanţei:  dragostea.  Dragostea  e  o  fărâmă  de  Dumnezeire  care 
s'a  transmis  omului  odată  cu  actul  creaţiunii  sale.  Dragostea  e  imaginea  puterii 
nemărginite  a  lui  Dumnezeu,  poposită  în  conştiinţa  noastră.  Dragostea  e  energia 
atomică  a  sufletului.  Oriunde  îşi  va  face  apariţia  pe  câmpul  de  bătălie,  ostile 
îmtunerecului  vor  fi  silite  să  se  retragă,  înfrânte,  sdrobite  şi  umilite.  Dacă  dincolo 
de  cortina  de  fier  auzim  cum  ropotesc  roboţii  în  cadenţa  urei,  dincoace,  în  patria 
naţiunilor  libere,  trebue  să  se  răspundă  cu  ofensiva  dragostei,  cu  mobilizarea 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


880 


tuturor  energiilor  desinteresate,  leale  şi  cavalereşti.  A  combate  comunismul  pe 
plan  economic,  politic,  diplomatic,  propagandistic,  e  o  acţiune  necesară  şi 
rodnică;  dar  mai  există  un  sector  de  luptă,  mult  mai  important  decât  toate 
celelalte  mai  sus  arătate:  planul  spiritual.  Comunismul  trebue  privit  drept  în  faţă, 
dând  la  o  parte  exterioarele  neesenţiale:  în  ură  ne  va  învinge,  în  viclenii  ne  va 
învinge,  în  combinaţii  politico-diplomatice  ne  va  învinge;  ne  va  învinge  chiar  în 
întreceri  economice  şi  cursă  a  armamentelor,  dar  în  dragoste  niciodată. 
Comunismul  trebue  atras  în  sfera  de  penetraţie  a  dragostei  şi  acest  teren  se  va 
dovedi  fatal  existenţei  sale. 

Jurământul  ostăşesc  impus  de  guvernul  Republicei  Populare  Române  este  o 
abjurare  a  omului.  Noi  să-i  opunem  emanaţiilor  lui  de  ură  substanţa  care 
reconstitue  chipul  adevărat  al  omului:  dragostea. 


REALIZĂRI  COMUNISTE  ->6 

de  Horia  SIMA 

Dacă  întâmplarea  face  să  dai  cu  ochii  de  ziarele  regimului  din  ţară,  aproape  că 
n'ai  altceva  de  citit  în  ele  decât  reportagii  extrase  din  câmpul  muncii  şi  al 
"întrecerilor"  socialiste.  în  afară  de  obişnuitele  încordări  de  arc  contra 
imperialismului  anglo-american,  lectura  zilnică  a  cititorului  se  limitează  la 
statistici,  la  planuri,  iniţiative  şi  rezultate  care  interesează  sectorul  producţiei 
economice.  Desigur  că  nu  se  poate  face  un  cap  de  acuză  acestor  ziare  din 
împrejurarea  că,  în  loc  să  umple  coloanele  lor  cu  obişnuita  zeflemea  politică,  scot 
în  evidenţă  aportul  constructiv  al  muncii.  Dacă  nu  ne-am  isbi  de  o  altă  constatare: 
superlativele  întrebuinţate  în  expresie,  nota  de  frenezie,  de  patetic,  sau  mai  exact, 
de  excitaţie,  ce  însoţeşte  scrisul  cotidian  al  redactorilor  şi  corespondenţilor 
comunişti.  în  loc  să  relateze  faptele  cu  modestie  şi  măsură,  le  ridică  în  al  şaptelea 
cer,  le  adaugă  un  înveliş  sonor,  compus  din  cele  mai  deşănţate  slogane.  Orice 
realizare,  oricât  de  minuscul  s'ar  prezenta,  e  utilizată  ca  trambulină  a  unei 
propagande  sgomotoase,  interesând,  pare-se,  mai  mult  răsunetul  ce-1  stârneşte  în 
opinia  publică  decât  valoarea  ei  ca  fapt  obiectiv.  Impresia  care  se  desprinde, 
parcurgând  coloanele  acestor  gazete,  este  că  ţara  întreagă  s'a  transformat  într'un 
vast  şantier,  iar  milioanele  de  lucrători  care  îl  populează  nu  cunosc  altă  fericire 
mai  mare  decât  ce  mijloace  să  imagineze  şi  cum,  să  se  epuizeze  mai  cu  folos 
pentru  depăşirea  "normei". 

Să  depănăm  acum  lucrurile  pe  îndelete,  scuturându-ne  în  prealabil  conştiinţa 
de  această  "Fata  Morgana"  a  producţiei  româneşti,  dar,  în  acelaşi  timp,  să  nu 
alunecăm,  nici  în  extrema  cealaltă,  tăgăduind  orice  înfăptuiri  regimului  actual  din 
România,  numai  pentru  motivul  că  poartă  amprenta  ciocanului  şi  a  secerei. 
Abstracţie  făcând  aşa  dar  de  agitaţia  propagandistică  ce  se  face  în  această  direcţie, 
trebue  să  recunoaştem  totuşi,  că  în  anumite  ramuri  ale  producţiei  româneşti,  s'au 
înregistrat  oarecari  progrese  în  ultimii  doi  ani  -  luând,  bine  înţeles,  ca  bază  haosul 
economic  dintre  anii  1945-  1947  şi  nicidecum  cifrele  de  dinainte  de  răsboiu. 
întrebarea  care  se  pune  imediat  spiritului  în  faţa  acestui  început  de  refacere  este 


256  -  Revista  "VESTITORUL",  Linz  -  Salzburg,  Austria.  Iulie,  1950. 


Nicolae  Niţă 


881 


cui  serveşte  această  producţie,  cine  îi  culege  roadele?  Faptul  că  ni  se  pun  la 
dispoziţie  anumite  statistici,  în  parte  reale,  nu  însemnează  că  economia  naţională 
merge  spre  însănătoşire.  Căci  economia  unei  ţări,  ca  a  oricărei  economii  în  genere, 
nu  se  reduce  la  producţie,  ci  mai  are  şi  alte  compartimente.  Când  urmărim  aşadar 
procesul  economic  românesc  până  la  capătul  lui,  constatăm  că  bunurile  produse 
pe  pământul  României  şi  cu  sudoarea  poporului  român  se  scurg  în  altă  parte,  că 
ruta  lor  de  circulaţie  în  loc  să  se  întoarcă,  sub  forma  compensativă,  hrănind  trupul 
naţiunei  noastre,  e  scoasă  în  afara  ţării  servind  ca  forţă  propulsivă  a  economiei 
sovietice.  între  economia  românească  şi  cea  rusească  nu  există  raporturi  de 
reciprocitate,  de  schimb,  ci  de  absorbţie  fără  contravaloare.  Cifrele  ce  ni  se  oferă, 
oricât  de  onest  ar  fi  redate,  nu  privesc  propriu  zis  ţara  noastră.  Guvernul  actual  al 
României  face  greşala  să  treacă  în  contul  ei  aceste  bunuri,  în  loc  să  le  îndrumeze, 
aşa  cum  se  cuvine,  la  capitolul  economiei  ruseşti,  unde  îşi  produc  de  fapt  efectele. 

Dacă  examinăm  apoi  procedeele  întrebuinţate  de  autorităţi  pentru  a  mări 
cantitatea  productivă  a  ţării,  o  altă  constatare  tot  atât  de  gravă  se  impune.  Munca 
ce  se  efectuiază  astăzi  în  România  este  o  muncă  de  galeră.  Muncitorii  sunt 
constrânşi  să  ia  parte,  pe  lângă  orarul  obişnuit  de  lucru,  la  tot  felul  de  întreceri 
între  întreprinderile  socializate,  să  presteze  pe  deasupra  şi  ore  suplimentare  şi  să 
nu  lipsească  nici  dela  şedinţele  de  celulă,  de  sindicat,  care  se  întind  până  noaptea 
târziu.  E  un  efort  istovitor,  care  răpeşte  timpul  liber  al  muncitorului,  împiedecă 
repausarea  organismului  şi  provoacă  îmbătrânirea  lui  prematură.  Evident  că, 
conducătorii  comunişti  au  urmărit  cu  introducerea  acestui  tempo  epuisant  de 
muncă  şi  un  calcul  politic.  Un  om  care  a  lucrat  până  peste  puteri  ziua  şi  apoi  e 
obligat  noaptea  să  mai  asiste  încă  două,  trei  ore  pe  la  conferinţele  de  partid,  nu 
mai  e  capabil  să-şi  adune  gândurile,  să  distingă  adevărul  de  minciună,  să  opună 
rezistenţă  interioară  lozincilor  marxiste.  El  nu  mai  e  niciodată  singur  cu  conştiinţa 
lui,  cu  eul  său  critic,  decât  atunci  când  nu  se  mai  poate  folosi  de  el,  fiind  doborât 
de  oboseală  şi  somn. 

Comuniştii  au  însă  alte  argumente  în  rezervă,  am  zice  de  grad  superior,  încât  un 
bilanţ  integral  al  situaţiei  nu  se  poate  înfăţişa  până  ce  nu  examinăm  si  valoarea 
acestora.  Socialismul  nu  se  poate  edifica  -  după  aprecierea  lor  -  atâta  vrenne  cât 
mai  subsistă  primejdia  unui  atac  din  partea  stateler  imperialiste.  De  aceea  efortul 
principal  al  muncitorilor  trebue  să  se  îndrepte  spre  industria  de  armament, 
sacrificând  totul,  chiar  şi  comodităţile  ce  s'ar  putea  procura  imediat,  pentru 
împlinirea  acestui  scop.  Dar  chiar  în  ipoteza  că  n'ar  exista  această  necesitate 
primordială,  că  zumzetul  răsboiului  nu  s'ar  auzi  la  hotare,  totuşi  va  mai  trece  o 
bună  bucată  de  timp  până  ce  se  vor  îmbunătăţi  condiţiile  de  trai  ale  muncitorului. 
De  abia  peste  zece,  cincisprezece  ani,  dupăce  echimpamentul  industrial  al  ţării  se 
va  desăvârşi,  poporul  român  va  intra  în  faza  prosperităţii.  Dovadă  că  revoluţia  e 
îndrumată  în  această  direcţie  -  spun  tot  ei  -  sunt  probele  şi  gajurile  ce  le  oferă 
regimul  chiar  de  pe  acum.  Iată  lucruri  ce  în  douăzeci  de  ani,  ce  vorbim,  într'o  sută 
de  ani  de  guvernare  "burghezo-moşierească"  nu  s'au  înfăptuit:  maternităţi,  creşe, 
cămine  şi  cantine,  ridicarea  nivelului  sanitar  al  populaţiei,  deschiderea 
învăţământului  superior  pentru  toţi  fiii  de  ţărani  şi  muncitori  etc. 

Să  desehidem  creditul  cerut  de  comunişti,  admiţând  că  intenţiile  lor  sunt 
sincere,  că  va  interveni  şi  în  existenţa  R.  P.  R.  o  fază  de  belşug  material  cu  care  nu 
s'a  mai  întâlnit  niciodată  poporul  nostru  în  istoria  lui.  Asta  e  tot  ce-i  trebueşte 
omului  ca  să  fie  fericit?  Oare  toată  istoria  umanităţii,  toate  luptele  şi  sacrificiile  ce 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


882 


s'au  făcut  dealungul  mileniilor,  toate  credinţele  şi  speranţele  ce  au  iluminat  viaţa 
strămoşilor  noştri  să-şi  afle  împlinirea  finală  în  idealul  unei  bucăţi  de  pâine  mai 
bine  rotunjite?  Nu  li  se  pare  comuniştilor  că  degradează  pe  om,  la  funcţiunea  unui 
organ  digestiv,  care  e  mulţumit  cu  sine  însuşi  şi  nu  mai  doreşte  nimic  altceva  când 
se  poate  înfrupta  din  mâncări  mai  alese? 

Ce  pierde  omul,  ce  preţ  trebue  să  plătească,  în  schimbul  acestui  paradis 
terestru,  care  rămâne  o  enigmă  a  viitorului,  când  şi  cum  se  va  îndeplini?  Există  în 
America,  în  Anglia  şi  în  Franţa  închisori  ultramoderne,  unde  deţinuţii  se  plimbă 
liberi,  au  cinematografe,  piscine,  săli  de  lectură,  terenuri  de  sport,  însfârşit  toate 
instalaţiile  care  să  le  facă  şederea  cât  mai  agreabilă  şi  să  uite  că  între  ei  şi  lumea 
din  afară  se  ridică  o  centură  de  ziduri,  înaltă  de  opt  metri.  în  aceste  condiţiuni  ar 
trăi  şi  "homo  sovieticus"  al  viitorului,  pe  care  tovarăşii  lui  Stalin  ar  voi  să-l 
transplanteze  şi  în  România.  Admitem  că  nu  le  lipseşte  nimic,  acestor  fericiţi 
locatari  ai  paradisului  roşu,  că  în  jurul  lor  roiesc  toate  plăcerile  posibile.  Ce  se 
schimbă  în  definitiv  în  modul  lor  de  existenţă?  Nu  regimul  de  temniţă,  care 
rămâne  în  vigoare,  ci  se  pot  ameliora  cel  mult  condiţiile  în  care  sunt  încarceraţi 
sutele  de  milioane  de  deţinuţi.  O  temniţă  mai  spaţioasă,  mai  bine  aerisită,  nu-şi 
modifică  cu  nimic  caracteristicele  fundamentale  şi  nu  poate  fi  nici  un  moment 
confundată  cu  o  oază  a  libertăţii,  singura  care  prieşte  cu  adevărat  fiinţei  umane.  Şi 
animalele  de  povară,  şi  sclavii  trebue  bine  hrăniţi  şi  îngrijiţi  de  stăpâni,  pentruca 
munca  lor  să  nu  tânjească. 

Comuniştii  au  o  ultimă  poziţie  de  apărat.  Această  viziune  a  lui  "homo 
sovieticus"  -  demonstrează  ei  -  este  denaturată.  El  nu  este  numai  un  producător 
de  bunuri  materiale  ci  şi  un  creator  de  cultură.  N'am  combătut  oare  noi 
analfabetismul?  N'am  creat  nenumărate  şcoli?  Nu  avem  teatre,  universităţi, 
academii,  biblioteci  publice  şi  case  de  cultură?  Nu  se  tipăreşte  cartea  sovietică  în 
milioane  de  exemplare?  în  România  e  în  curs  de  realizare  acelaş  proces.  Va  răsări 
o  nouă  cultură,  grefată  pe  idealul  marxist.  O  cultură,  fără  îndoială,  cu  alte 
dimensiuni  spirituale  decât  ale  aceleia  făurită  de  vechea  clasă  conducătoare,  dar 
nu  mai  puţin  o  cultură  alcătuită  după  toate  regulele  ei  de  creaţie. 

Comuniştii,  enumerând  massa  impresionantă  a  instituţiilor  culturale  de  care 
dispun,  fac  confusie  între  faptul  cultural  în  sine  şi  instrumentele  lui  de  difusiune. 
Cultura  este  rodul  unui  act  de  libertate  interioară.  Ea  reprezintă  singurul  domeniu 
în  care  dirigismul  de  stat  se  arată  neputincios.  Nu  există  cultură  totalitară,  ci 
numai  cultură  personală.  Apoi  se  mai  cere  o  altă  condiţie,  tot  atât  de  importantă, 
pe  care  nu  o  îndeplineşte  cultura  sovietică.  Orice  cultură  e  un  produs  al 
pământului  strămoşesc,  un  reflex  al  solului  natal,  al  sufletului  naţional. 
Marxismul  însă,  impunând  un  plafon  unitar  de  gândire  tuturor  popoarelor, 
implicit  anulează  posibilităţile  lor  de  creaţie  culturală,  deoarece  astupă  isvorul  de 
inspiraţie  al  oricărei  culturi,  în  genere.  Cultura  e  plurivalentă,  în  vreme  ce 
marxismul  care  are  pretenţia  să  controleze  toată  producţia  artistico-literară  depe 
glob  e  un  fel  de  pat  a  lui  Procust,  în  care  fiecare  cultură,  odată  încăpută,  trebue  să 
renunţe  la  specificul  şi  strălucirea  sa  proprie,  adică  tocmai  la  elementele  care 
constituie  esenţa  conceptului  ei.  Dovada  acestei  afirmaţii  este  că  însăşi  cultura 
sovietică,  lovită  de  sterilitate  din  pricinile  mai  sus  arătate,  a  trebuit  să  facă  apel  la 
comorile  sufletului  rus,  la  acea  literatură,  artă  şi  istorie  pe  care  le  combătuse 
înainte  vreme  cu  înverşunare,  în  numele  luptei  de  clasă. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


883 


BURGHEZIA  ROMÂNEASCĂ  25? 


de  Horia  SIMA 

Aparatul  de  propagandă  al  regimului  comunist  din  România  este  montat  aşa 
cum  reclamă  dialectica  marxistă  -  pe  antagonismul  istoric  ce  ar  exista  între  pătura 
muncitorească  şi  burghezie.  Această  luptă  de  clasă  nu  poate  avea  alt  sfârşit, 
conform  prevederilor  aceleeaşi  dialectici,  decât  nimicirea  burgheziei  şi  victoria 
statului  fără  clase. 

Nu  ne  vom  ocupa  de  adevărul  sau  neadevărul  acestor  afirmaţii  luate  sub 
perspectiva  lor  mondială,  ci  de  întrebuinţarea  care  li  se  dă  în  raport  cu  situaţia 
specifică  a  societăţii  româneşti.  Nouă  ni  se  pare  că  teoria  marxistă  nu-şi  găseşte 
aplicabilitate  în  România,  că  dacă  la  alte  popoare  ar  putea  să-şi  găsească  oarecari 
puncte  de  sprijin,  la  noi  în  ţară  rămâne  cu  totul  suspendată  în  aer  pentru  simplul 
motiv  că  nu  există  o  burghezie  românească,  că  n'am  fost  vrednici  să  o  realizăm 
până  acum,  deşi  am  fi  avut  atâta  nevoie  de  ea,  iar  ceeace  poartă  această  denumire 
în  mintea  compatrioţilor  noştri  nu  este  decât  un  conglomerat  social  de  altă 
natură. 

Burghezia,  aşa  cum  ne-a  lăsat-o  moştenire  Revoluţia  Franceză  şi  ne-a  învăţat  să 
o  cunoaştem  ţările  apusului,  este  lumea  conchistadorilor  economci,  a  marilor 
întreprinzători,  a  oamenilor  de  îndrăsneală  şi  risc,  cari,  înarmaţi  exclusiv  cu 
strădaniile  lor  proprii,  au  pornit  să  deschidă  isvoarele  de  bogăţie  ale 
continentelor. 

Burghezul  din  epoca  lui  de  glorie  -  secolul  al  XlX-lea  -  nu  stă  cu  nimica  mai 
prejos  decât  celebrii  navigatori  din  perioada  Renaşterii  sau  decât  temerarii 
exploratori  ai  Asiei  şi  ai  Africei.  Acelaşi  spirit  neliniştit,  aceeaşi  dorinţă  de  a 
încerca  imposibilul  şi  de  a  smulge  naturii  cât  mai  multe  taine. 

Un  tip  superb  al  acestei  rase  burgheze  a  fost  Cecil  Rhodes,  care  a  întrunit  în  una 
şi  aceeaşi  persoană  pe  explorator,  pe  omul  politic,  pe  răsboinic  şi  pe  omul  de 
afaceri.  Să  nu  uităm  că  întreaga  tehnică  modernă  şi  industrializarea  uriaşe  de 
astăzi  se  datoresc  viziunii  şi  concepţiei  de  viaţă  a  societăţii  burghezo-capitaliste 
din  secolul  al  XlX-lea.  La  originile  ei  burghezia  a  avut  un  suflu  eroic,  a  fost  prinsă 
în  volbura  unui  entuziasm  magnific  care  a  schimbat  faţa  pământului. 

A  apărut  însă  în  România  o  clasă  socială  înzestrată  cu  simţul  monumentalului 
în  domeniul  economic?  Ce  energii  româneşti  s'au  ivit  în  industrie  şi  comerţ  cari  să 
depăşească  afacerile  de  cartier,  ce  încordări  titanice  s'au  produs  în  acest  sector  al 
activităţii  naţionale,  ca  să-şi  însuşească  cineva  denumirea  onorabilă  de 
"burghezie"?  Românul  a  fugit  de  toate  acţiunile  în  care  predominau  riscurile 
proprii  şi  s'a  furişat  sub  pulpana  ocrotitoare  a  statului,  chiar  şi  atunci  când  acesta 
nu-i  oferea  decât  o  existenţă  mizerabilă,  iar  exerciţiul  profesiunilor  libere  l-a  lăsat 
pe  seama  străinilor.  Deşi  solul  ţării  noastre  îi  îmbia  bogăţiile  pentru  a  fi  puse  în 
exploatare,  deşi  poporul  românesc  s'a  dovedit  înzestrat  cu  calităţi  excepţionale 
oriunde  s'a  pus  serios  pe  treabă,  totuşi  nu  s'a  putut  cristaliza  un  spirit  burghez  în 
mijlocul  lui. 


257  -  Revista  "VESTITORUL",  Linz  -  Salzburg,  Austria.  Octombrie,  1950. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


884 


Nu  avem  o  burghezie,  pentrucă  ea  a  fost  împiedecată  să  se  realiseze  pe 
traectoria  ei  naturală  de  către  suprastructura  politicianistă.  Reţeaua  de  bănci  şi 
întreprinderi  a  partidului  liberal  nu  reprezintă  un  efort  burghez,  pentrucă  s'a 
desvoltat  în  afară  de  câmpul  concurenţei  libere.  Ea  s'a  putut  înfiripa  şi  impune 
numai  graţie  sacrificiilor  cari  au  fost  impuse  contribuabilului  român  şi  sistemului 
protecţionist  vamal  inaugurat  de  acelaşi  partid.  Industria  liberală  a  crescut 
parasitar  pe  corpul  poporului  românesc,  iar  burghezia  care  o  reprezenta  era  o 
burghezie  bugetivoră,  adică  tocmai  opusă  caracteristicilor  esenţiale  ale  burgheziei 
apusene.  Patronii  întreprinderilor  nu  erau  industriaşi  de  meserie,  ci  politicienii 
cari  acaparaseră  economia  ţării,  sufocând  iniţiativele  de  valoare  şi  împiedecând  ca 
adevăratele  talente  economice  să  se  afirme.  întreprinderile  lor  nu  erau  obligate  să 
urmeze  legea  aspră  a  concurenţei  libere,  care  elimină  pe  diletanţi  şi  slăbănogi,  căci 
politicienii  care  le  patronau  le  ţineau  deschisă  punga  statului  oridecâteori  se  aflau 
într'o  situaţie  dificilă. 

în  lipsa  unei  burghezii  autentice,  care  să-i  fixeze  precis  conţinutul,  noţiunea 
aceasta  a  cunoscut  în  România  o  ciudată  metamorfoză.  S'a  încadrat  burgheziei  o 
întreagă  categorie  de  cetăţeni  cari  sunt  cu  totul  străini  de  rosturile  şi  semnificaţia 
ei.  S'a  spus,  de  pildă,  că  ofiţerii,  profesorii,  preoţii,  învăţătorii  sunt  "burghezi". 
Până  şi  nefericiţii  funcţionari  ai  statului,  plătiţi  cu  un  salariu  de  mizerie,  au  fost 
asimilaţi  acestei  clase,  devenind  în  accepţiunea  curentă  "burghezi".  în  realitate  s'a 
confundat  cadrul  de  conducere  al  statului  cu  burghezia,  uitându-se  că  acestei  clase 
sociale  îi  corespunde  o  bunăstare  materială  remarcabilă,  câştigată  prin  eforturile 
sale  proprii,  prin  resursele  sale  creatoare. 

Comuniştii  când  aţâţă  masele  muncitoreşti  contra  burgheziei,  isbesc  de  fapt  în 
acest  cadru  de  conducere,  pe  care,  din  necesităţi  de  propagandă,  îl  asimilează  unei 
realităţi  sociale  care  nu  există  în  România  decât  sub  forme  alterate  şi  cu  totul 
neesenţiale.  Elementele  care  servesc  administraţiei  de  stat  se  disting  printr'o 
mentalitate  total  opusă  spiritului  burghez.  Funcţionarul  de  stat  primeşte  ordine  şi 
execută  voinţa  superiorilor  săi,  în  vreme  ce  burghezul  acţionează  din  imbolduri 
proprii  şi  îşi  asumă  rosurile  iniţiativelor  sale. 

într'o  altă  accepţiune,  noţiunea  de  burghez  s'ar  referi  la  omul  cuminte,  aşezat, 
gospodar,  conservator  prin  excelenţă,  indiferent  de  stratul  social  căruia  aparţine. 
Omul  care  se  mulţumeşte  cu  o  existenţă  măruntă,  claustrat  în  egoismele  sale 
personale  şi  de  familie.  Această  psihologie  este  reală  şi  reprezintă  un  semn 
caracteristic  al  burgheziei,  numai  că  corespunde  unei  faze  degenerate  a  ei. 
Reflexele  eroice  şi  dinamice  ale  burgheziei  s'au  pierdut  în  decursul  timpului,  şi  în 
locul  lor  a  apărut  acest  spirit  timorat,  incapabil  să  gândească  şi  să  săvârşească 
ceva  mare.  Dacă  are  vreo  înrudire  aşa  zisa  burghezie  românească  cu  imaginea  ei 
din  apus,  cel  mult  se  poate  alinia  acestei  perioade  de  declin  din  viaţa  ei. 

O  clasă  burgheză,  în  înţelesul  real  al  cuvântului,  poporul  român  n'a  avut 
niciodată.  Ceeace  am  fost  obişnuiţi  să  vedem  ca  atare  n'a  fost  decât  o  caricatură  a 
ei. 

Dacă  evoluţia  generală  a  omenirii  mai  îngădue  ca  să  realizăm  o  burghezie 
românească  cu  o  întârziere  de  un  secol,  am  face  cel  mai  mare  dar  poporului 
nostru  şi  am  da  dovadă  de  o  vitalitate  extraordinară.  în  acest  sens,  creator, 
dinamic  şi  inventiv,  am  dori  ca  întreg  poporul  român  să  devină  un  popor  de 
burghezi. 


Nicolae  Niţă 


885 


DIMENSIUNEA  TRACĂ  25« 

de  Horia  SIMA 

Profesorul  Mihail  Manoilescu,  în  anii  1941-42  încerca  să  definească 
componenţa  sufletească  a  poporului  român  pe  baza  a  trei  coordonate: 
dimensiunea  tracă,  dimensiunea  romană  şi  dimensiunea  slavă.  în  sufletul 
poporului  român  s'ar  sbate  aşadar  trei  energii  de  provenienţă  felurită.  Faptul 
semnalat  este  just  si  discuţia  poate  varia  numai  asupra  conţinutului  ce-1  atribuim 
fiecăruia  şi  aportului  adus  la  realizarea  autenticului  românesc.  în  ce  priveşte 
dimensiunea  slavă  toată  lumea  e  de  acord  că  ne-a  făcut  cele  mai  proaste  servicii. 
Bine  înţeles  nu  ne  referim  la  influenţele  slave  de  dată  recentă,  cari  au  atins  numai 
periferic  poporul  românesc,  ci  la  primul  lor  val,  cel  mai  puternic,  care  aparţine 
totalităţii  naţionale.  Dimensiunea  slavă  ţine  registrul  extremelor:  fie  indolenţă 
până  la  abrutizare  şi  refuzul  evenimentului  (visare  în  gol,  atitudine  mălăiaţă  în 
faţa  vieţii),  fie  reacţii  anarhice  lipsite  de  sens  şi  logică.  Ambele  forme  indică  grave 
rupturi  pe  planul  vieţii  lăuntrice.  S'a  afirmat  că  darul  poetic  al  poporului  român, 
înclinarea  lui  spre  reverie  şi  posesiunea  unui  simt  ascutit  al  armoniilor,  ar  fi  tot  de 
origine  slavă.  Credem  că  se  face  aici  confuzie  între  două  stări  sufleteşti  diferite: 
apatia  -  tipic  slavă  -  şi  contemplaţia  poetică,  contemplaţia  frumosului,  provocată 
de  faptul  că  şi  una  şi  alta  se  traduce  în  realitate  prin  distanţarea  subiectului  de 
domeniul  acţiunii. 

Dimensiunea  romană  reprezintă  ordinea  concretă  a  lucrurilor,  simţul  practic  şi 
simţul  statal.  îndemânarea  de  a  organiza  viaţa  naţiunii,  de  a-i  construi  cadrele 
politico-juridice  de  manifestare. 

Dimensiumea  tracă  îmbrăţişează  spaţiul  spiritual  al  poporului  românesc. 
Acestei  dimensiuni  îi  datorăm  minunatele  cusături  româneşti,  lirica  populară, 
folclorul  nostru  muzical,  jocurile  şi  încrustăturile  în  lemn.  însuşirile  fundameutale 
ale  culturii  populare  româneşti  -  suavitate,  puritate,  armonie  -  sunt  moştenite  dela 
strămoşii  noştri  traci.  Dar  cel  mai  mare  dar  ce  ni  l-a  transmis  sufletul  trac  este 
omenia  -  cuvânt  intraductibil  într'o  altă  limbă.  Omenia  e  mai  mult  decât  bunul 
simţ.  E  un  concept  de  aspecte  multiple  care  dă  omului  înfăţişarea  de  om.  Om  de 
omenie  e  un  om  care  îşi  pricepe  meseria  de  a  fi  om.  Omenia  înglobează  simţul 
moral,  dar  îl  şi  depăşeşte.  E  o  viziune  cosmică,  cu  epicentrul  în  bunătatea  şi 
înţelegerea  fără  margini  a  individului.  Era  firesc  ca  sufletul  trac,  fecundat  de 
aceste  limpezimi  să  dea  naştere  şi  celei  mai  înălţătoare  religii  din  antichitate,  încât 
apariţia  creştinismului  să  nu  fie  întâmpinată  cu  neîncredere  de  vechea  religie,  ci 
să  urmeze  ca  o  desăvârşire  şi  o  confirmare  a  ei.  Dacă  despre  toate  celelalte 
popoare  se  poate  spune  că  s'au  încreştinat,  noi  ne-am  regăsit  în  creştinism,  ne-am 
descoperit  în  Christos  propria  noastră  concepţie.  Ideea  unui  singur  Dumnezeu,  a 
nemuririi  sufletului,  a  învierii  într'o  altă  lume,  erau  propovăduite  şi  de  Zamolxe. 
Revoluţia  spirituală  dionisiacă,  din  veacul  al  V-lea  înainte  de  Christos,  petrecută 
pe  pământul  Eladei,  e  tot  de  origine  tracă. 

Ce  atitudine  trebue  să  luăm  faţă  de  cele  trei  dimensiuni  ale  sufletului  românesc? 
Sunt  ele  de  egală  valoare  şi  importanţă?  Pentru  a  răspunde  acestei  chestiuni 
trebuie  să  stabilim  mai  întâi  actul  de  naştere  al  poporului  românesc.  Existenţa  lui 


258  -  Revista  "VESTITORUL",  Linz  -  Salzburg,  Austria.  August,  1951. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


886 


datează  numai  dela  cucerirea  Daciei  de  către  Traian?  Realitatea  e  că  nu  ne  putem 
opri  la  acest  moment  fragil.  Originea  poporului  român  trebuie  căutată  pe  o  arie 
mult  mai  întinsă  şi  într'un  timp  care  se  pierde  în  negura  vremii.  Suntem  tot  atât 
de  vechi  pe  pământul  nostru  ca  stejarii  şi  brazii  -  cum  spune  Corneliu  Codreanu. 
Noi  suntem  descendenţii  direcţi  ai  Tracilor,  iar  epoca  romană  s'a  grefat  pe  acest 
trunchi  străvechi.  O  naţiune  atât  de  puternică  şi  de  robustă  ca  a  noastră  nu  s'a 
putut  închega  numai  în  150  de  ani  de  ocupaţie  romană.  Controversa  continuităţii 
îşi  perde  faimosul  ei  interes.  N'am  venit  de  nicăieri,  ci  am  fost  prezenţi 
pretutindenea,  în  Carpaţi,  în  Balcani,  în  Pind,  în  Serbia.  Nu  noi  ne-am  deplasat 
din  nord  în  sud  şi  invers,  ci  alţii  ne-au  întrerupt  continuitatea  teritorială,  creind 
împreună  cu  elementul  de  baştină  noi  popoare.  Mişcările  de  populaţie 
românească  semnalate  în  Evul  Mediu  sunt  secundare  în  raport  cu  faptul 
fundamental,  al  enormei  masse  traco-romane,  răspândită  pe  o  suprafaţă  întinsă 
în  nordul  ca  şi  în  sudul  Dunării. 

Cum  rămâne  cu  limba?  Dispariţia  limbei  trace  nu  e  o  dovadă  categorică  a 
puterii  de  asimilare  a  Românilor?  Procesul  s'ar  putea  explica  şi  în  alţi  termeni. 

Cum  arată  Alexandru  Randa  în  lucrarea  sa  închinată  Traciei:  "Balkan, 
Schliisselraum  der  Weltgeschichte",  imperiul  roman  dela  anul  200  după  Christos 
se  transformă  într'un  condominiu  tracoroman.  în  legiunile  romane  elementul 
traco-iliric  ajunge  preponderent,  şi  tot  din  sânul  lui  se  recrutează  cel  mai  mare 
număr  de  împăraţi.  Pentru  a  nu  vorbi  decât  de  cei  mai  valoroşi  dintre  ei, 
Diocleţian,  Constantin  cel  Mare,  Justinian,  s'au  ridicat  din  părţile  acestea.  Faptul 
nu  se  datoreşte  hazardului,  ci  vidului  biologic  care  s'a  produs  în  Italia  şi  în  părţile 
apusene  ale  imperiului.  Tracii  nu  mai  erau  periferici  imperiului  ci  deveniseră 
factorul  determinant  continuităţii  şi  al  apărării  lui  de  barbari.  Ei  şi-au  părăsit 
limba  lor  străveche,  pentrucă  li  s'au  deschis  porţile  unui  imperiu,  pentrucă 
împrejurările  i-au  aşezat  în  prezenţa  unei  sarcini  uriaşe.  Ostilitatea  dintre  Traci  şi 
Romani  dispăruse,  pentrucă  ei  înşişi  au  urcat  cele  mai  înalte  trepte  ale  imperiului 
şi  imperiul  le  aparţinea  cu  acelaş  titlu  cu  care  aparţinea  Romanilor.  Strămutarea 
capitalei  dela  Roma  la  Constantinopol  are  aceeaşi  semnificaţie.  Traco-Ilirii  au 
deplasat  centrul  de  greutate  al  imperiului  în  patria  lor,  conformându-se  deplasării 
care  s'a  produs  în  centrul  lui  etnic.  Oare  Romanii  de  tradiţie  ar  fi  tolerat  un 
asemenea  scandal?  Ne  putem  imagina  pe  Caesar  sau  August  părăsind  Capitoliul? 

Orientarea  viitoare  a  poporului  român  trebue  să  se  sprijine,  pe  sinteza  traco- 
romană,  care  trebue  realizată  sub  cupola  creştinismului.  Dar  ea  nu-i  posibilă  atâta 
vreme  cât  ne  amputăm  istoria  cu  câteva  milenii.  Misterul  poporului  român  se  va 
lămuri  numai  lămurind  necunoscuta  tracă. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


887 


VESTITORII 


Salzburg,  Austria  - 1952  - 1956 


IDEILE  REVOLUŢIEI  FRANCEZE  2^9 


de  Horia  SIMA 

Revoluţia  Franceză  nu  ne-a  lăsat  moştenire  o  singură  idee,  ci  un  complex  de  idei. 
Dacă  nu  izbutim  să  le  dăm  fiecăreia  de  urmă,  să  distingem  pe  una  de  cealaltă, 
riscăm  nu  numai  o  greşită  informaţie  asupra  trecutului,  ci  şi  periclitarea  bazelor  pe 
care  se  poate  clădi  viitorul.  în  complexul  ideologic  al  Revoluţiei  Franceze  sunt  idei 
perimate  astăzi  şi  idei  care  pot  fi  de  folos  zilei  de  mâine. 

De  aceea  opera  Revoluţiei  Franceze  nici  nu  poate  fi 
atacată  în  bloc  şi  nici  nu  poate  fi  acceptată  în  bloc.  Cine 
n'a  înţeles  acest  lucru,  nu  va  putea  lămuri  contradicţia  ce 
ar  descoperi-o  între  teza  susţinută  de  Ion  Moţa  şi  teza  lui 
Codreanu  privitor  la  aceeaşi  problemă.  Ion  Moţa 
preamăreşte  principiile  Revoluţiei  Franceze,  libertate, 
egalitate,  fraternitate,  afirmând  că  ele  sunt  de  origine 
creştină,  în  vreme  ce  Corneliu  Codreanu  reneagă  statul 
lăsat  moştenire  de  Revoluţia  Franceză  şi  crede  despre  el 
că  îşi  trăieşte  ultimele  clipe.  în  realitate  ambele  puncte 
de  vedere  sunt  exacte,  numai  că  ele  se  referă  la  noţiuni 
cu  totul  aparte. 

în  momentul  Revoluţiei  Franceze  se  împletesc  de  fapt 
trei  idei  de  natură  diferită.  Ele  înseamnă  mai  întâi  triumful  concepţiei  de  viaţă 
liberalo-burgheze  împotriva  sistemului  feudal  de  organizare  a  societăţii.  Aici  este 
vorba  de  ideal,  de  o  formulă  de  existenţă  care  îşi  face  loc  în  gândirea  şi  în  acţiunea 
omului  modern.  Acest  conţinut  ideologic,  individualismul  burghez,  este 
permanent  confundat  cu  democraţia,  -  o  altă  inovaţie  a  Revoluţiei  Franceze  -  care 


VESTITORII 


259  -  Revista  "VESTITORII",  Salzburg,  Austria.  Martie,  1952. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


888 


reprezintă  o  tehnică  politică,  un  nou  mod  de  participare  a  cetăţenilor  la  viaţa  de 
stat.  Cetăţenii  nu  se  mai  lasă  guvernaţi  de  clasele  privilegiate,  ci  de  reprezentanţii 
lor  liber  aleşi.  în  sfârşit,  tot  ansamblul  revoluţionar  de  la  1789  consacră  şi  ideea 
naţională  ca  forţă  propulsoare  a  istoriei.  Până  la  această  dată  principiul  monarhic 
domina  în  viaţa  popoarelor.  Revoluţia  Franceză  a  creat  ambianţa  necesară 
unificării  politice  a  naţiunilor  europene.  Armatele  lui  Napoleon  răspândeau  în 
sufletul  popoarelor  şi  nădejdea  eliberării  lor  de  sub  jugul  diverselor  imperialisme, 
tradiţie  care  a  continuat  şi  în  sec.  XX,  devenind  un  element  caracteristic  al  politicii 
franceze  de  pe  continent.  Pentru  a  ne  da  seama  de  aspectul  naţional  al  Revoluţiei 
Franceze,  să  analizăm  -  cum  ne  îndeamnă  şi  Ion  Moţa  -  mai  degrabă  spiritul 
Marseillaise-i  decât  lucrările  enciclopediştilor. 

Care  din  aceste  idei  mai  sunt  viabile  astăzi  şi  pot  concura  la  edificarea 
viitorului?  Idealul  burghez  aparţine  unei  faze  depăşite  a  istoriei.  Ideea  de  profit  în 
economie  nu  se  mai  poate  prevala  singură  de  toate  avantajele  muncii  unui  popor, 
după  cum  o  viaţă  centrată  exclusiv  pe  egoismele  individuale  nu  mai  e  o  soluţie 
pentru  timpurile  de  faţă.  Societatea  burghezo-capitalistă  e  pe  cale  de  dispariţie  şi 
la  tipul  de  stat  care  reflectă  această  societate  se  referea  Corneliu  Codreanu, 
anunţându-i  iminenta  prăbuşire.  Dar  trecerea  "în  istorie"  a  societăţii  burghezo- 
capitaliste  nu  înseamnă  nimicirea  democraţiei.  Cele  două  noţiuni  nu  sunt 
indisolubil  legate.  Democraţia  supravieţuieşte  liberalismului,  pentru  că  nu  e 
grevată  de  nici  un  conţinut  ideologic.  Prin  mijlocirea  ei  se  pot  exprima  cele  mai 
felurite  opinii  politice  sau  crezuri  sociale.  Democraţia  nu  blochează  căile  viitorului, 
atunci  când  e  aplicată  cu  sinceritate,  atunci  când  nu  se  recurge  la  subterfugii, 
pentru  a  împiedica  noile  curente  de  idei.  Ideile  de  libertate,  egalitate  şi  fraternitate 
nu  sunt  accidente  ale  istoriei,  ci  reprezintă  un  element  de  durată  al  ei,  pentru  că  e 
o  formă  care  nu  angajează  fondul.  Ca  atare,  democraţia  nu  poate  fi  nici  "liberală" 
nici  "socialistă"  nici  "legionară"  şi  nici  "populară".  Ea  serveşte  numai  de  cadru  de 
expresie  unor  idealuri  sociale  şi  politice  în  continuă  prefacere. 

Un  atribut  de  tipul  celor  de  mai  sus,  adăugat  noţiunii  de  democraţie  înseamnă 
că  a  intervenit  o  falsificare  în  gândirea  sau  aplicarea  ei. 

Dacă  vrem  totuşi  să  descoperim  în  democraţie  o  semnificaţie  mai  înaltă  decât 
întruchiparea  unei  excelente  tehnici  politice,  atunci  trebuie  să  ne  adresăm  în 
domeniul  spiritual.  Democraţie  înseamnă  respectul  persoanei  umane.  Toţi 
oamenii  fiind  făcuţi  după  chipul  şi  asemănarea  lui  Dumnezeu,  între  ei  nu  pot 
exista  privilegii  sau  inegalitate  de  tratament.  în  sensul  acesta  Ion  Moţa  atribuia 
principiilor  de  libertate,  egalitate  şi  fraternitate  o  origine  creştină.  Pe  de  altă  parte, 
să  ne  amintim  că  responsabilităţile  individuale  sunt  mai  extinse  decât  propria 
persoană.  Faptele  bune  sau  rele  ale  unui  individ  se  înregistrează  în  istoria  unui 
neam.  Dat  fiind  această  dublă  apartenenţă  şi  responsabilitate  a  individului  (şi 
neamului),  nici  un  membru  al  unei  colectivităţi  naţionale  nu  poate  fi  exclus  de  la 
făurirea  destinului  ei.  Numai  o  naţiune  în  care  acest  respect  este  real  şi  eficace 
poate  deveni  o  mare  naţiune. 

A  treia  idee  a  Revoluţiei  Franceze,  ideea  naţională,  va  continua  să  frământe 
sufletul  popoarelor  europene  atâta  vreme  cât  acestea  nu  şi-au  delimitat  definitiv 
conturul  lor  politico-geografic.  Ideea  naţională  odată  saturată,  un  popor  are  de 
ales  în  două  direcţii:  sau  degenerează  în  imperialism,  sau  se  converteşte  la 
naţionalism,  adică  se  realizează  pe  axa  lui  interioară.  Un  popor  ce  a  izbutit  să-şi 


Nicolae  Niţă  ■fr 


889 


întrunească  toţi  membrii  lui  sub  aceeaşi  suveranitate  este  ispitit  să-şi  însuşească 
porţiuni  străine  de  teritoriul  lui  etnic.  De  la  acest  păcat  nu-1  poate  salva  decât 
expansiunea  lui  în  domeniul  spiritului  şi  al  culturii. 


MASSĂ  şi  ELITĂ260 


de  Horia  SIMA 

Speculaţiile  ce  se  fac  în  gândirea  modernă  asupra  conceptelor  de  "massă"  şi 
"elită"  suferă  de  un  viciu  fundamental:  temele  sunt  tratate  în  abstract,  ca  şi  cum 
s'ar  referi  la  realităţi  de  sine  stătătoare.  Desprinse  din  corpul  social  care  le  dă  viaţă, 
şi  generalizate,  este  firesc  ca  aceste  noţiuni  să  ne  apară  într'o  falsă  lumină.  în 
această  perspectivă  izolaţionistă,  massa  şi  elita  n'au  altă  putinţă  decât  de  a  se 
afirma  una  în  detrimentul  celeilalte,  pentru  că  entitatea  ce  putea  să  le  asigure 
pacea  şi  conlucrarea,  naţiunea,  a  fost  scoasă  din  circulaţie.  Fenomenele  sunt 
cercetate  la  suprafaţă,  fără  a  mai  fi  raportate  la  realitatea  comună  căreia-i  aparţin. 
Se  operează  cu  succedaneele  noţiunii,  în  loc  să  se  caute  dezlegarea  problemei 
pornind  din  creştetul  ei. 

Un  elementar  apel  la  experienţă  ne  convinge  că  nu  există  decât  "masse 
naţionale"  pe  suprafaţa  pământului.  întinderi  uniforme  de  oameni,  fără  caractere 
etnice  distincte,  nu  întâlnim  nicăieri.  Peste  acest  fapt  nu  se  poate  trece.  (Evident, 
nu  ne  referim  la  "fenomenele  de  massă",  care  sunt  apariţii  de  moment,  ci  la  un  fapt 
mult  mai  constant,  caracteristic  vieţii  moderne,  la  marea  mulţime  a  unui  popor, 
care  se  dezmorţeşte  şi  îşi  reclamă  cu  hotărâre  drepturile  de  stat  şi  în  societate).  Şi 
atunci  raportul  dintre  cei  doi  termeni  trebuie  dezbătut  pe  platforma  naţiunii.  Cum 
rostul  unei  elite  este  de  a  conduce  massa,  ea  nu-şi  va  putea  îndeplini  chemarea 
decât  punându-se  în  slujba  organismului  de  bază,  adică  devenind  o  elită  naţională. 
Chiar  şi  în  biserică,  instituţie  clădită  pe  ideea  universalităţii,  nu  se  poate  face 
abstracţie  de  acest  principiu. 

Massa  şi  elita  sunt  energii,  sunt  moduri  de  tensiune  specifice  naţiunii.  Şi  una  şi 
alta  îşi  trag  puterea  de  la  o  realitate  superioară  amândurora:  neamul.  De  aici  şi 
posibilitatea  acordului  dintre  ele.  Sufletul  unui  neam  este  prezent  şi  este  acelaşi  în 
massă  ca  şi  în  elită.  în  massă  răzbate  mai  greoi,  în  vreme  ce  în  elită  îşi  ia  avânt  şi 
îndrăzneală. 

O  elită  este  formată  din  indivizi  care  au  ajuns  să  stăpânească  aria  spirituală  a 
unei  naţiuni.  Elita  gândeşte  şi  acţionează  pe  neam,  ca  entitate  inalterabilă  în  timp. 
Sau,  cum  se  exprima  Corneliu  Codreanu,  cunoaşte  legile  de  viaţă  ale  neamului  şi  îl 
conduce  în  spiritul  acestor  legi. 

Pătura  conducătoare  a  unei  ţări  nu  coincide  întotdeauna  cu  elita.  Sub  haina  ei 
se  poate  ascunde  şi  o  altă  elită.  Nici  oamenii  cu  carte,  intelectualii,  funcţionărimea 
statului,  liberii  profesionişti,  nu  aparţin  cu  necesitate  elitei.  Poţi  să  îngrămădeşti 
cunoştinţe  peste  cunoştinţe,  diplome  peste  diplome,  şi  să  rămâi  străin  de  tainele 
unui  neam.  Nu  putem  construi  egalitatea  intelectual-om  de  elită.  Cel  mult  e 
valabilă  presupoziţia  că  intelectualii,  dispunând  de  mijloace  de  informaţie  mai 


260  -  Revista  "VESTITORII",  Salzburg,  Austria.  Decembrie,  1952. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


890 


numeroase  asupra  vieţii  unui  neam,  din  sânul  lor  se  vor  recruta  mai  multe 
elemente  de  elită.  Cartea  nu  e  decât  un  instrument  de  pătrundere  în  lumea 
neamului,  dar  cât  de  adânc  s'a  înaintat  spre  inima  lui,  e  o  chestiune  de  trăire  şi 
documentare  interioară.  Un  intelectual  ce  şi-a  însuşit  vasta  panoramă  a  neamului 
e  socotit  un  om  de  cultură.  Un  intelectual  lipsit  de  viziunea  intrinsecă  a  neamului 
rămâne  cel  mult  un  specialist  onorabil. 

Nimic  nu  împiedică,  în  principiu,  ca  un  individ  să  se  ridice  din  rândurile 
massei  de-a  dreptul  în  cadrul  elitei.  Şi  unui  muncitor  şi  ţăran  îi  este  dat  să 
cucerească  tainele  unui  neam,  să  treacă  de  la  trăirea  anonimă  a  legilor  lui  de  viaţă 
la  trăirea  lor  distinctivă  şi  creatoare.  Elita  este  o  proiecţie  a  spiritului  şi  în  spirit 
mutaţiile  cele  mai  îndrăzneţe  sunt  posibile.  Ea  nu  este  o  castă,  ci  o  categorie 
deschisă  massei  şi  în  continuă  primenire  de  jos  în  sus. 

Omul  de  elită  trebuie  să  fie  şi  un  om  al  massei  (nu  om  de  massă),  adică  să 
exprime  neliniştile  ei,  tendinţele  ei  difuze,  ceea  ce  massa  simte,  dar  nu-i  stă  în 
putinţă  să  întruchipeze  aievea.  Massa,  graţie  acestui  raport  de  exprimare,  se  va 
recunoaşte  în  elită  şi  o  va  urma.  între  massă  şi  elită  se  stabileşte  o  continuitate 
naturală  de  substanţă  spirituală. 

Conceptul  de  "massă"  trebuie  restaurat,  purificându-1  de  aprecieri  nedrepte  şi 
jignitoare.  Abstracţie  făcând  de  massele  degenerate  din  suburbiile  marilor  oraşe, 
imensa  majoritate  a  unui  popor,  mulţimile  lui  cuminţi  şi  aşezate,  merită  o  stimă 
infinită.  Ele  garantează  continuitatea  unui  popor.  Viaţa  elitelor  este  expusă 
intermitenţelor,  rupturilor,  chiar  dispariţiilor  mai  îndelungate.  Aceste  pierderi  se 
pot  înlocui,  adică  posibilitatea  de  apariţie  a  unei  noi  elite  rămâne  intactă  atâta 
vreme  cât  adâncurile  vitale  ale  unui  neam  n’au  fost  atacate. 

în  domeniul  culturii,  lucrurile  nu  stau  altfel.  Massele  populare  poartă  cu  sine,  în 
decursul  veacurilor,  permanenţele  unei  culturi.  Cultura  majoră  a  unui  popor  nu 
face  decât  să  stilizeze  motivele  culturii  populare.  Ca  să  existe  Eminescu,  Caragiale, 
Coşbuc,  Pârvan,  trebuie  să  preexiste  doina,  horele,  tăieturile  în  lemn,  cusăturile  pe 
cămăşi  -  un  întreg  complex  de  tradiţii  culturale,  produs  al  păturilor  largi  ale 
poporului. 

Marii  realizatori  clădesc  pe  aceste  fundamente.  Tot  ce  nu  se  ridică  pe  ele,  nu  e 
cultură.  De  la  ceramica  neolitică  din  Valea  Dunării  şi  până  la  Rebreanu  şi  Blaga 
este  aceeaşi  cultură  care  se  afirmă,  expresie  a  aceluiaşi  suflet  care  palpită  sub 
învelişurile  ei.  Dacă  sufletul  colectiv  românesc  s'ar  stinge,  n'ar  mai  fi  de  unde  să  se 
reînnoiască  nici  elitele  noastre  culturale. 

Elita  e  un  fragment  detaşat  din  massa  unei  naţiuni,  cu  scopul  de  a-i  exprima 
mai  limpede  caracteristicile.  Ea  se  diferenţiază  de  massă  în  mijloacele  de  expresie, 
în  intensitatea  cu  care  trăieşte  drama  naţiunii. 

Tezele  ce  vor  să  opună  massa  elitei  sunt  greşite.  Nici  revolta  masselor  şi  nici 
revolta  elitelor,  ci  comunitatea  lor  în  duhul  naţiunii.  Massa  se  revoltă  contra  falsei 
elite.  în  falşii  conducători  massa  nu  se  recunoaşte  şi  se  simte  asuprită  de 
stăpânirea  lor.  Dar  niciodată  nu  se  va  revolta  contra  elitei  adevărate. 

Massa  şi  elita  au  un  inamic  comun.  Este  falsa  elită,  care  se  luptă  să  împiedice 
joncţiunea  între  cele  două  forţe  reale  ale  unui  popor.  Numai  odată  cu  înlăturarea 
falsei  elite,  se  instaurează  pacea  internă  şi  rodnicia  în  viaţa  unei  naţiuni. 


Nicolae  Niţă  ■fr 


891 


RECITIND  PE  MIHAIL  POLIHRONIADE  261 


de  Horia  SIMA 

Recitind  broşura  lui  Mihail  Polihroniade,  "Tineretul  şi  Politica  Externă"  apărută 
acum  16  ani,  (reprodusă  în  colecţia  "Omul  Nou"),  ne  cutremurăm  de  cât  adevăr 
conţine  şi  simţim  numai  durere  şi  desnădejde,  gândindu-ne  că  prevederile  lui  s'au 
verificat  întocmai.  De  fapt  Polihroniade,  în  această  lucrare,  desvoltă  linia  de 
politică  externă  fixată  de  Corneliu  Codreanu  în  Memoriul  înaintat  Regelui  în  anul 
1936,  utilizând  bogatele  surse  ale  minţii  sale  şi  vasta  sa  cultură  politică. 

Criza  politicei  externe  a  Statului  nostru  Mihail  Polihroniade  o  atribuie  lipsei  ei 
de  independenţă.  "într'adevăr  acesta  e  marele  păcat  al  politicei  externe  româneşti, 
nu-i  o  politică  de  sine  stătătoare,  ci  e  sugerată,  e  în  slujba  altora"  (pag.  23).  Şi,  mai 
departe,  fixează  condiţiile  unei  politici  externe  eficace:  „Politica  externă  a  unei  ţări 
trebuie  să  depindă  exclusiv  de  interesele,  de  tradiţiile,  de  idealurile  acelei  ţări. 
Numai  atunci  posibilitatea  de  succes  există"  (pag.  23). 

Desprinsă  de  realităţile  româneşti,  politica  externă  a  României  nu  putea  fi  decât 
politica  altora,  a  altor  ţări,  a  altor  interese,  nicidecum  a  României.  Care  trebuia  să 
fie  -  conform  indicaţiilor  geopolitice  şi  a  învăţămintelor  istoriei  -  comandamentul 
suprem  al  politicei  externe  româneşti?  A  sta  de  veghe  la  răsărit,  a  nu  accepta  nicio 
alianţă,  niciun  tratat,  care  ar  putea  determina  o  deplasare  de  forţe  în  favoarea 
Rusiei  Sovietice.  Orice  avantaj  de  ordin  diplomatic,  teritorial  sau  militar  câştigat 
de  Soviete,  înseamnă  implicit  un  pas  înainte  spre  cutropirea  patriei  noastre.  Acest 
avertisment  trebuia  să  constitute  axa  politicei  noastre  externe:  "România  nu  poate 
lupta  alături  de  Rusia  Sovietică!  Iată  gândul  nostru  întreg  şi  hotărîrea  noastră 
neşovăelnică,  gând  şi  hotărîre  pe  care  Căpitanul  le-a  rostit  răspicat  în  Memoriul 
înaintat  Majestăţii  Sale  Regelui"  (pag.  11). 

Mihail  Polihroniade  face  un  scurt  istoric  al  relaţiilor  României  cu  Rusia  ţaristă  şi 
în  continuare  cu  Rusia  Sovietică.  Toate  experienţele  istorice  cu  vecinii  din  Răsărit 
duc  la  aceeaşi  concluzie:  să  ne  ferim  ca  de  foc  şi  de  apă  de  acest  popor,  care  şi-a 
călcat  în  toate  împrejurările  în  care  am  fost  aliaţi  cu  el,  tratatele,  convenţiile, 
iscăliturile  sau  jurămintele  lor  de  amiciţie.  „Acestea  sunt  învăţămintele  pe  care  ni 
le  oferă  istoria  noastră  naţională.  Ei  bine,  un  animal,  dacă  se  frige  odată  cu  focul, 
fuge  toată  viaţa  de  el.  Să  fim  oare  atât  de  lipsiţi  nu  numai  de  inteligenţă,  ci  chiar  de 
instinctul  de  conservare  pe  care-1  are  ultima  dintre  fiinţe,  încât  să  nu  înţelegem  şi 
să  nu  învăţăm  nimic  din  trista  poveste  a  trecutului?"  (pag.  6). 

Unul  din  argumentele  de  care  s'au  servit  acei  cari  voiau  să  împingă  România  în 
tabăra  sovietică  a  fost  revizionismul  maghiar.  Un  pericol  maghiar  alarmant  -  aşa 
cum  voia  să-l  prezinte  propaganda  antirevizionistă,  -  nu  există,  demonstrează 
Mihail  Polihroniade.  Noi  suntem  cel  puţin  de  două  ori  mai  numeroşi  şi  mai 
puternici  decât  Ungurii  şi  dacă  aceştia  ar  îndrăzni  să  ne  calce  hotarele,  fără 
îndoială  că  vor  fi  înfrânţi.  „E  ceva  suspect  în  această  sistematică  exagerare  a 
pericolului  maghiar,  în  crearea  şi  menţinerea  unei  adevărate  psihoze  în  opinia 
publică  românească"  (pag.  10).  "Psihoza  ce  se  întreţine  în  opinia  publică 
românească,  conclude  autorul,  n'are  decât  un  rost,  acela  de  a  distrage  privirile 


261  -  Revista  "VESTITORII",  Salzburg,  Austria.  Februarie,  1953. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


892 


noastre  dela  singura  primejdie  cu  adevărat  mare  pentru  Statul  şi  neamul 
românesc:  primejdia  bolşevismului  rusesc",  (pag  13). 

Pericolul  maghiar  numai  într'un  singur  caz  putea  să  ia  forme  ameninţătoare: 
dacă  alte  state,  mai  puternice  decât  Ungaria,  şi-ar  fi  însuşit  tezele  revizionismului 
maghiar.  De  acest  lucru  erau  conştiente  şi  cercurile  româneşti  care  conspirau  la  o 
alianţă  cu  Rusia  Sovietică  şi  atunci,  pentru  a  face  viabil  "pericolul  maghiar",  pentru 
a-i  crea  o  platformă  de  justificări  şi  îngrijorări,  s'au  lansat  într'o  politică  externă  de 
provocare  la  adresa  Italiei  şi  Germaniei,  singurele  ţări  care  puteau  oferi 
revizionismului  maghiar  sprijin  şi  amploare  europeană.  Nicolae  Titulescu  n'a  mai 
reînoit  tratatul  de  amiciţie  cu  Italia,  iar  la  Liga  Naţiunilor  am  votat  sancţiunile.  Era 
firesc  ca,  la  politica  noastră  de  duşmănie,  prin  nimic  necesară,  şi  după  toate 
semnele  de  amiciţie  pe  care  ni  le-a  arătat  Italia  (1926),  ratificarea  realipirii 
Basarabiei,  Mussolini  să  răspundă  cu  discursul  Ungariei  mutilate.  Faţă  de 
Germania  s'a  urmărit  aceeaşi  politică  de  ostilitate  „singura  putere  care  -  din  punct 
de  vedere  românesc  vorbind  -  dacă  n'ar  exista,  ar  trebui  inventată",  (pag.  9). 

Mihail  Polihroniade  n'a  mai  trăit  să  adauge  noi  fapte  convingerilor  şi  tezelor 
sale:  graba  cu  care  ne-am  îmbiat  politicii  de  încercuire  a  Germaniei,  ceeace  ne-a 
atras  îndemnuri  la  moderaţiune  şi  prudenţă  chiar  din  partea  Angliei.  Când 
prăbuşirea  Franţei  ne-a  obligat  totuşi,  în  vara  anului  1940,  să  ne  apropiem  de 
Germania,  întoarcerea  am  făcut-o  în  cele  mai  nefavorabile  condiţiuni  interne  şi 
externe:  cu  un  regim  compromis  şi  într'un  moment  când  orientarea  spre  axă 
echivala  cu  un  războiu  pierdut.  Pentrucă,  deşi  n'a  pornit  niciun  foc  de  armă  din 
partea  noastră,  armata  română,  pe  tot  timpul  guvernării  Carol  -  Călinescu,  a  stat  în 
poziţie  de  tragere  contra  Germaniei.  Războiul  potenţial  contra  Germaniei  l-am 
lichidat  cu  pierderea  Basarabiei,  a  Bucovinei,  a  jumătăţii  de  Ardeal  şi  a  Dobrogei. 
în  schimb,  filo-sovieticii  culegeau  roadele  politicii  lor  de  provocare:  Italia  şi 
Germania  erau  stigmatizate  în  ochii  opiniei  publice  româneşti  ca  fiind 
responsabile  de  ciopârţirea  ţării. 

„Să  admitem  totuşi  că  într'un  moment  de  nebunie  colectivă,  într'o  clipă  de  uitare 
a  istoriei  româneşti...  intrăm  în  răsboi  alături  de  Rusia  Sovietică". 

„Ce  se  va  întâmpla  atunci?  Numai  două  ipoteze  sunt  posibile:  sau  suntem  învinşi 
alături  de  Rusia  Sovietică,  sau  suntem  învingători.  în  prima  ipoteză  soarta  noastră 
este  pecetluită:  pierdem  jumătate  din  ţară.  Dar  în  a  doua  ipoteză?  Pierdem  tot! 
(pag.  5).  Armatele  ruseşti  n'ar  mai  plcea  din  România  şi  de  astă  dată  n'am  mai 
avea  de  a  face  cu  simple  bande  bolşevice,  ca  în  1918,  ci  cu  bolşevismul  organizat, 
cu  bolşevismul  stăpân  pe  jumătatea  Europei,  cu  bolşevismul  biruitor",  (pag.  9). 

Demonstraţia  de  politică  externă  a  lui  Mihail  Polihroniade  şi-a  aflat  în  actul  dela 
23  August  o  tragică  confirmare.  Am  luptat  alături  de  Rusia  Sovietică  şi  "am  pierdut 
totul".  Nici  măcar  nu  putem  exclama  ca  Regele  Francisc  I  al  Franţei:  "fors 
l'honneur".  Am  contribuit  la  distrugerea  "singurei  puteri  care  putea  face  contra¬ 
pondere  colosului  rusesc"  (pag.  9)  şi  am  rămas  astfel  la  "cheremul  Rusiei 
Sovietice"  (pag.  9).  "România,  înglobată  în  Uniunea  Republicelor  Sovietice,  va  fi  şi 
ea  o  republică  a  Tătarilor,  a  Kirghizilor  sau  a  Cazacilor..."  (pag.  9). 

Să  sperăm  că  măcar  pârjolul  ce  s'a  abătut  asupra  ţării  va  servi  la  ceva  şi,  în 
politica  externă  a  României  de  mâine  nu  se  vor  mai  repeta  aceleaşi  greşeli.  Şi  după 
eliberare  problema  României  se  va  pune  exact  în  aceeaşi  termeni:  Relaţii  de 
prietenie  cu  vecinii  din  apus,  din  miazăzi,  din  nord  şi  cu  toate  puterile  care  exercită 


Nicolae  Niţă 


893 


o  contra-pondere  masei  ruso-ucrainine,  pentru  a  ne  putea  asigura  integritatea  şi 
pacea  hotarelor  din  răsărit. 

LA  MOARTEA  REGELUI  CAROL  262 

"Doriţi  pe  Garol  ca  rege?  Să  vă  ferească  Dumnezeu.  Poate  într'o  zi  îl  veţi  avea" 

Regina  Maria,  într'o  convorbire  cu  Prinţul  Mihail  Sturdza,  1928 

de  Horia  SIMA 

Rar  i-a  fost  unui  suveran  să  întrunească  condiţii  mai  prielnice  la  urcarea  pe  tron. 
Moştenea  o  tradiţie  dinastică  glorioasă.  Ţara  era  întregită  şi  posibilităţile  ei  de 
dezvoltare,  imense.  Poporul  îl  primise  cu  bucurie.  Armata  i  s’a  supus,  din  ceasul 
descălecării  ca  unui  conducător  firesc,  intelectualii  cei  mai  distinşi  ai  neamului 
s’au  făcut  crainicii  lui,  salutându-1  cu  nădejdi  vibrante.  Şi  noi,  legionarii  am 
păcătuit  aclamându-1  pe  8  Iunie. 

Ca  resurse  umane,  Regele  Carol  era  înzestrat  cu  toate  darurile  ca  să  devină  un 
mare  rege.  Avea  chip  de  domnitor,  avea  prestanţă,  o  inteligenţă  extraordinar  de 
lucidă  şi  cultură  din  cele  mai  temeinice.  în  problematica  statului  era  perfect 
orientat.  Cunoştea  mai  bine  decât  miniştrii  lui  resorturile  departamentale. 

Ce  a  intervenit  în  destinul  Regelui  Carol  ca  toate  aceste  calităţi  să  fie  vehiculate 
în  rău,  ca  din  tot  acest  belşug  de  binecuvântări  să  nu  rămână  în  urmă  decât  un 
blestem  ce  nu-şi  va  găsi  alinare  nici  dincolo  de  mormânt?  Explicaţiile  pot  fi  culese 
din  mai  multe  părţi:  un  anumit  complex  politic  intern,  situaţia  externă,  femeia 
care  i-a  încrucişat  drumul  vieţii,  robindu-1,  dar  toate  aceste  împrejurări  nu  se 
luminează  deplin  decât  descifrând  structura  eului  său.  Omul  acesta  nu-şi  iubea 
decât  propria  lui  persoană.  Nu  concepea  o  acţiune  generoasă,  un  gest  de  detaşare 
de  sine  însuşi.  Era  un  complex  de  egoisme  perfect  pus  la  punct.  Nu  vedea  în 
oameni  decât  nişte  instrumente  pentru  a-şi  satisface  setea  de  mărire,  dorul  de 
arginţi  şi  poftele  care  îl  munceau.  Simţul  datoriei  îi  era  străin.  Familia,  Dinastia, 
Neamul,  -  noţiuni  fără  interes,  fără  corespondenţă  interioară.  Un  astfel  de  individ, 
în  care  numai  imaginea  exterioară  rămăsese  de  om,  era  sortit  să  intre  în  conflict  cu 
neamul,  aşezându-se  de  a  curmezişul  elanurilor  lui  creatoare.  Acest  fond  tenebros 
n’avea  altă  ieşire  în  istorie  decât  să  se  asocieze  cu  cele  mai  degenerate  făpturi  ca  să 
săvârşească  Marea  Crimă. 

în  zadar  am  încercat  să  descoperim  în  politica  Regelui  Carol  o  "raţiune  de  stat", 
în  sensul  unor  obiective  ce  nu  se  dezvăluie  oricui.  Un  regim  autoritar,  o  dictatură, 
care  nu  sunt  cele  mai  bune  forme  de  guvernare,  au  un  sens  de  a  fi  când  sunt 
impuse  de  împrejurări  excepţionale  în  viaţa  unui  neam.  Dominaţia  absolută,  spre 
care  tindea  Regele  Carol,  sau  Monarhia  activă,  cum  o  numeau  linguşitorii  tronului, 
era  lipsită  de  această  justificare  supremă.  Nu  se  putea  raporta  la  nici  o  nevoie 
naţională.  Ţelul  regimului  carlist  a  fost  să  elimine  din  stat  entitatea  care  crează 
statul,  naţiunea,  transformând-o  într’o  turmă  necuvântătoare.  Mitul  regalităţii, 
instituţiile  statului,  talentele  lui  personale,  au  fost  exploatate  la  maximum  pentru  a 
înlănţui  sufletul  românesc  în  toate  direcţiile. 


262  -  Revista  "VESTITORII",  Salzburg,  Austria.  Aprilie,  1953. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


894 


Iată  acum,  în  linii  mari,  cum  s’a  desfăşurat  acest  plan: 

Regele  Carol  se  desparte,  mai  întâi,  de  toate  persoanele  care  l-au  ajutat  să-şi 
dobândească  tronul:  colonelul  Precup  sfârşeşte  în  închisoare,  Nae  Ionescu,  în  lagăr 
şi  mai  târziu  în  mormânt;  ceilalţi,  Manoilescu,  Sân-Giorgiu,  Crainic,  etc.  nu  mai  au 
cuvânt  de  spus.  Prieteniile,  recunoştinţele  pe  care  le  datora,  sunt  dizolvate,  în 
profilul  "Ocultei"  de  la  Palat,  constituită  sub  conducerea  Elenei  Lupescu.  Centrul 
de  greutate  al  politicii  româneşti  se  deplasează  de  la  popor,  de  la  parlament,  de  la 
partide,  de  la  guvern,  în  sânul  acestei  "Oculte",  care  devine  instanţa  supremă  a 
politicei  româneşti. 

Paralel  cu  înjghebarea  camarilei,  începe  procesul  de  fărâmiţare  al  partidelor 
româneşti.  Goga  se  desparte  de  Averescu,  Vaida  de  Maniu,  Lupu  de  Maniu,  George 
Brătianu  de  vechiul  partid  liberal.  Toţi  sunt  momiţi  cu  oferta  puterii  în  viitorul  cel 
mai  apropiat.  încercarea  nu  izbuteşte  cu  Mişcarea,  Moţa  ştie  ce  înseamnă 
sugestiile  de  la  Palat,  iar  Stelescu  sfârşeşte  ca  trădător. 

Moravurile  democraţiei  româneşti  permit  apoi  Regelui  Carol  să  facă  schimbări 
de  guvern  total  desprinse  de  logosul  politic  al  ţării.  Nici  un  şef  de  partid  nu  mai 
ştia  când  vine  la  putere  şi  de  ce  pleacă.  Indicativul  electoral  a  fost  scos  din 
funcţiune  şi  soarta  guvernelor  atârna  exclusiv  de  bunul  plac  al  camarilei. 
Guvernele  Iorga,  Duca,  Tătărăscu,  Goga  nu  erau  înscrise  cu  necesitate  în  curba 
voinţei  naţionale.  Ele  au  reprezentat  întruchipări  artificiale,  create  pentru  a 
elimina  singura  soluţie  viabilă  a  crizei  în  acea  vreme:  Iuliu  Maniu.  Se  mai  obţinea 
şi  altceva  cu  această  imixtiune  în  jocul  partidelor  politice:  se  demonstra  cetăţenilor 
incapacitatea  partidelor  de  a  guverna  ţara,  iar  Coroana  apărea  ca  un  punct  fix,  ca  o 
ultima  rezervă,  la  care  va  trebui  să  se  facă  apel,  pentru  a  se  împiedica  ruina  totală  a 
statului. 

Permanenţele  statului  -  instituţiile  -  ajung  în  mâna  Regelui  instrumente  de 
opresiune  ale  poporului.  în  special,  Armata,  Poliţia  şi  Jandarmeria,  sunt  supuse 
unor  continue  prefaceri.  Se  dă  întâietate  în  conducere  unor  elemente  servile, 
incapabile  de  o  ţinută  dreaptă.  Monarhia  "activă"  îşi  recruta  personalul  de  serviciu. 

Tineretului  i  se  pregăteşte  o  altă  orientare.  El  trebuia  să  fie  scos  de  pe  linia 
naţionalismului.  în  acest  scop  se  înfiinţează  "Straja  Ţării",  al  cărei  ideal  suprem 
era  adoraţia  Regelui.  Lucru  absurd  din  punct  de  vedere  al  neamului,  pentru  că 
Regele  însuşi  trebuie  să  fie  un  servitor  al  idealurilor  naţionale  -  pe  aceeaşi  treaptă 
cu  cel  mai  umil  cetăţean  -  nu  un  cumulard  al  lor  şi  cu  atât  mai  puţin  să  pretindă  a 
fi  un  ideal  în  sine. 

Regele  se  interesează  şi  de  viaţa  economică  a  ţării,  dar  cu  un  singur  scop:  să 
dirijeze  cât  mai  multe  venituri  în  buzunarul  său.  Marile  industrii  naţionale,  ca  să-şi 
salveze  interesele  de  omnipotenţa  camarilei,  erau  obligate  să  transfere  în  caseta 
privată  a  Regelui  pachete  întregi  de  acţiuni.  Credite  nu  se  obţineau,  investiţii  ale 
statului  nu  se  făceau,  fără  a  i  se  oferi  şi  Regelui  beneficii.  Regele  vămuia  întreaga 
economie  naţională,  reuşind  să-şi  strângă  avere  fabuloasă. 

în  mijlocul  dezagregării  generale  a  ţării,  o  singură  forţă  rămăsese  intactă: 
Mişcarea  Legionară.  Ea  nu  putuse  fi  nici  captată,  nici  împărţită  şi  nici  intimidată 
de  prigoana  continuă  a  autorităţilor.  Popularitatea  ei  crescuse  simţitor  între  anii 
1933  -  1937-  Alegerile  din  1937  îi  adusese  66  de  deputaţi.  Era  vizibil  că  regimul 
ocultei  nu  se  putea  consolida  atâta  vreme  cât  Mişcarea  nu  era  pusă  la  pământ.  Anii 
1938  - 1939  i-a  consacrat  Regele  Carol  distrugerii  Legiunii.  După  toate  încercările 


Nicolae  Niţă 


895 


de  până  atunci,  învăţăturile  ce  le-a  tras  oculta  erau  că  împotriva  Legiunii  o  singură 
metodă  mai  putea  fi  eficace:  terorismul  de  stat.  Planul  întocmit  prevedea,  într’o 
primă  fază,  decapitarea  Mişcării  de  şefii  ei  autentici,  în  frunte  cu  Corneliu 
Codreanu,  iar,  în  a  doua  fază,  captarea  celor  rămaşi  în  viaţă,  cu  frica  morţii  în  oase 
şi  cu  oboseala  anilor  de  lagăre  şi  de  închisoare.  Pentru  execuţia  şefilor  legionari, 
nu-i  trebuia  Regelui  nici  inimă  de  viteaz,  nici  inteligenţă  politică,  nici  viziunea 
viitorului,  ci  o  echipă  de  călăi  antrenată  şi  bine  plătită.  La  30  Noiembrie  1938  şi  22 
Septembrie  1939,  cea  mai  mare  parte  a  elitei  legionare  este  masacrată.  Cât  priveşte 
partea  a  doua  a  planului,  aceasta  n’a  izbutit,  pentru  că  Mişcarea  a  avut  încă 
suficientă  vigoare  ca  să-şi  reconstituie  centrul  ei  de  greutate  şi  să  reia  lupta  contra 
regimului. 

S’a  afirmat  adeseori  că  regele  a  deschis  lupta  contra  Gărzii  de  Fier,  pentru  a 
împiedica  alunecarea  României  în  orbita  puterilor  Axei.  Nici  acest  lucru  nu  stă  în 
picioare.  Politica  externă  a  regelui  Carol  n’a  fost  nici  prooccidentală,  nici  anti- 
germană,  ci  exclusiv  personală.  Era  o  politică  la  dispoziţia  regimului.  în  vara 
anului  1940,  a  dat  totul  peste  cap,  toate  relaţiile  externe  create  până  atunci,  ca  să 
câştige  favoarea  lui  Hitler.  Totul  a  încercat  în  afară  de  a  sacrifica  ceva  din 
atotputernicia  camarilei.  A  acceptat  toate  amputaţiile  teritoriale  fără  un  protest, 
fără  a  se  gândi  că  cu  o  altă  echipă  de  guvernare  ţara  ar  fi  vorbit  şi  o  altă  limbă. 

Colaborarea  care  s’a  început  între  Rege  şi  Mişcare,  în  vara  anului  1940, 
determinată  de  situaţia  grea  în  care  ajunsese  ţara,  n'a  putut  duce  la  rezultate,  din 
cauza  aceluiaşi  spirit  meschin  şi  a  aceloraşi  interferenţe  nefaste.  După  un  scurt 
timp  de  încercare,  proiectul  a  trebuit  să  fie  părăsit. 

Actul  de  la  6  Septembrie,  în  afară  de  acţiunea  de  forţă  care  l-a  precedat, 
reprezintă  şi  scadenţa  tuturor  păcatelor  ce  le-a  îngrămădit  Regele  deasupra 
capului  său  în  cei  10  ani  de  domnie.  Prea  mult  înşelase  pe  toată  lumea  ca  să  mai 
găsească  crezare  la  cineva.  Pe  prieteni  îi  părăsise,  pe  oamenii  de  vază  ai  ţării  îi 
compromisese.  Nici  Antonescu  din  1940,  nu  mai  era  Antonescu  din  1938,  mâna 
dreaptă  a  Regelui  la  instaurarea  dictaturii. 

Semnificativ  pentru  toată  linia  vieţii  lui  este  ca  Regele  n'a  renunţat  la  Tron  decât 
în  clipa  în  care  s’a  convins  că  nu  se  mai  găseşte  nimenea  dispus  să  facă  o  baie  de 
sânge  pentru  a-i  salva  situaţia.  în  seara  de  5  Septembrie,  după  ce  toate  partidele  se 
declarase  împotriva  lui  şi  zeci  de  mii  de  oameni  manifestau  pe  străzi,  cerându-i  să 
plece,  în  Palatul  Regal,  înconjurat  de  trupe,  se  desfăşura  ultima  scenă  a  bătăliei 
pentru  abdicare.  Regele  mai  avea  o  şansă  să  schimbe  mersul  destinului. 
Personajele  erau  Regele,  Antonescu  şi  Comandantul  Militar  al  Capitalei,  Generalul 
Coroamă.  De  afară  pătrundeau  strigătele  manifestanţilor  şi  din  când  în  când  se 
auzeau  focuri  de  armă.  Regele  îi  cere  Generalului  Antonescu  să  tragă  în 
manifestanţi.  Antonescu  se  întoarce  spre  Generalul  Coroamă: 

-Dumneata,  tragi? 

-Eu  nu  trag! 

-Atunci  nici  eu  nu  trag! 

Armata  a  trecut  de  partea  poporului,  refuzând  sa  mai  asculte  de  ordinele  unui 
Rege  sperjur,  care  o  împingea  la  un  nou  masacru. 

Nu  ştim  ce  epocă  din  istoria  neamului  se  poate  compara  cu  perioada  de  domnie 
a  Regelui  Carol.  Şi  epoca  fanariotă  pare  să  aibă  trăsături  mai  blânde  decât  ceea  ce 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


896 


ne-a  fost  dat  să  pătimim  sub  acest  despot.  Trebuie  să  ne  căutăm  exemple  aiurea: 
Petru  cel  Crud  din  istoria  Spaniei  sau  regimul  sovieto-moscovit.  Poporul  român  a 
cunoscut  ororile  bolşevismului  înainte  de  invazia  de  la  23  August. 

Atât  rău  a  făcut  ţării  Regele  Carol,  încât  şi  creştinescul  "Dumnezeu  să-l  ierte"  e 
penibil  a  fi  rostit  la  moartea  acestui  tiran,  sunând  mai  degrabă  ca  o  ofensă  adusă 
Divinităţii. 


OBIECTIVUL  263 

de  Horia  SIMA 

Anarhia  exilului  românesc  se  datoreşte  absenţei  unui  ferment  unificator. 
Lipseşte  viziunea  clară  a  obiectivului  care  să  determine  ruperea  duşmăniilor  şi 
închegarea  rândurilor  româneşti  peste  hotare.  Niciodată  oamenii  nu  se  unesc  de 
dragul  numai  de  a  sta  împreună,  ci  se  strâng  laolaltă  pentru  a  săvârşi  ceva 
împreună.  Apelurile  la  unire  rămân  strigăte  în  pustiu  atâta  vreme  cât  nu  se 
lămureşte  sensul  acestor  chemări,  obiectivul  care  să  le  justifice  şi  să  le  dea  impuls 
spre  înfăptuire. 

La  întâia  vedere,  nimic  nu  pare  mai  simplu  de  definit,  mai  clar  conturat  decât 
obiectivul  in  jurul  căruia  ar  trebui  să  se  strângă  românii  pribegi.  Nu  suntem  fugari 
din  ţara  noastră  de  atâţia  amar  de  ani?  Şi  nu  ne  este  patria  cutropită  de  vrăjmaşi? 
Nu  avem  cu  toţii  sfânta  datorie  să  luptăm  cot  la  cot  pentru  desrobirea  ei? 
Nenorocirea  ce  s'a  abătut  asupra  poporului  român  constituie  drama  noastră  de 
fiecare  zi.  Chiar  dacă  am  vrea  să  ne  sustragem  obiectivului,  condiţia  de  exilat  ni-1 
aminteşte  mereu  şi  ne  obligă  să  ne  simţim  solidari  cu  suferinţele  neamului. 

Dar  cu  toate  că  scopul  menit  să  adune  laolaltă  românii  pribegi  e  atât  de  împletit 
cu  destinul  fiecăruia  dintre  noi  încât  este  peste  putinţă  să-şi  piardă  actualitatea, 
totuşi  până  acum  n'a  dat  roadele  aşteptate.  Nu  suntem  mai  uniţi  astăzi  ca  acum 
nouă  ani.  Cum  se  explică  această  slabă  resonanţă  a  obiectivului  în  sufletele 
exilaţilor? 

Una  este  a  trăi  vitregia  momentului  românesc  cu  apăsare  şi  durere  şi  alta  este  a 
urmări  eliberarea  ţării  cu  luciditate  şi  simţ  al  răspunderii.  în  cazul  dintâiu,  suferi 
pentru  ţară,  te  frămânţi  pentru  eliberarea  ei,  dar  fără  a  angaja  în  această  nelinişte 
ce  te  asaltează  zilnic,  toate  disponibilităţile  fiinţei  tale.  în  cazul  al  doilea,  te 
consacri  obiectivului  cu  toate  consecinţele  ce  le  implică,  până  la  "hotărârea  aspră 
a  faptei."  Când  obiectivul  iese  din  faza  nostalgică  şi  este  luat  în  piept,  bărbăteşte, 
atunci  încep  marile  discrepanţe. 

Lupta  de  eliberare  este  tributară,  în  primul  rând,  energiilor  eroice  ale  neamului. 
Acţiunea  românească  de  peste  hotare  nu  are  valoare  decât  în  măsura  în  care 
recunoaşte  şi  reprezintă  acest  adevăr.  Mişcarea  de  rezistenţă  din  ţară  dă  titlu  şi 
suport  eforturilor  ce  le  desfăşoară  refugiaţii  români  în  mijlocul  lumii  libere.  E 
necesară  această  delimitare  şi  ierarhizare  de  planuri,  pentrucă  de  prea  multe  ori 
suntem  ispitiţi  a  confunda  ţara  cu  fragmentul  de  românitate  risipit  pe  toate 
continentele  lumii. 


263  -  Revista  "VESTITORII",  Salzburg,  Austria.  August,  1954. 


Nicolae  Niţă 


897 


Asta  nu  înseamnă  că  exilul  nu  îndeplineşte  şi  o  funcţiune  proprie.  Ţara 
sângerează,  dar  nu-şi  poate  striga  durerea  şi  revolta.  Glasul  ei  este  înnăbuşit  de 
călăi.  Cei  ce  vorbesc  astăzi  în  numele  României,  n'au  nimic  comun  cu  viaţa  şi 
aspiraţiunile  poporului  român.  Graţie  complicităţilor  ce  le-au  aflat  în  Occident, 
asasinii  a  sute  de  mii  de  Români  sunt  acceptaţi  în  forurile  internaţionale  şi 
recunoscuţi  ca  guvern  legitim  al  ţării.  Cine  să  demaşte  Crima  şi  Impostura? 

Această  misiune  incumbă  românilor  pribegi  să  fie  interpreţii  naţiunii 
decapitate,  să  sguduie  conştiinţa  lumii  libere,  descoperind  toate  ororile  şi  jafurile 
ce  se  întâmplă  în  România.  După  socotelile  unui  strein,  economia  românească  a 
fost  jăcmănită  în  cei  nouă  ani  de  dominaţie  sovietică  de  bunuri  în  valoare  de  3,6 
miliarde  de  dolari.  Vă  imaginaţi  la  ce  stoarcere  cumplită  a  fost  supusă  fibra 
românească  şi  la  ce  exploatare  sălbatică  bogăţiile  ţării,  ca  să  se  umple  acest  plafon. 

Elementul  politic  din  exil  formulează  în  limbajul  său  specific  mişcarea  de 
rezistenţă  a  românismului  subjugat,  dar  politicul  nu  se  desprinde  de  neam,  nu  se 
consideră  entitate  autonomă,  ci  rămâne  exponentul  credincios  al  primejdiilor  prin 
care  trece  organismul  naţional.  Nu  crede  că  odată  cu  deplasarea  a  câtorva  mii  de 
români  s'a  deplasat  şi  centrul  de  greutate  al  neamului. 

Mai  mult  decât  atâta.  între  românii  exilaţi  şi  ţară  trebue  să  se  păstreze  o 
circulaţie  vie.  Cu  oricâtă  conştiinţă  şi  zel  am  reprezenta  -  cei  exilaţi  -  tragedia 
poporului  românesc  peste  hotare,  nu  ne  putem  legitima  traiul  în  libertate,  dacă  nu 
depunem  mărturia  supremă,  dacă,  din  când  în  când,  soli  ai  acestei  emigraţii  nu  se 
desprind  de  bunăvoie  din  mijlocul  nostru  ca  să  ducă  un  cuvânt  de  îmbărbătare  şi 
o  rază  de  lumină,  dincolo,  unde  nu  domneşte  decât  întuneric  şi  moarte.  Spiritul  de 
sacrificiu  nu  poate  fi  valabil  numai  în  ţară,  iar  aici  să  dormiteze.  Astăzi  luptăm 
pentru  existenţa  goală  a  neamului.  Nu  vom  mai  reprezenta  nimic,  nici  în  politic 
nici  în  cultural,  dacă  va  dispare  substanţa  naţională.  O  naţiune  nu  dispare 
întotdeauna,  fiindcă  a  fost  nimicită  fiziceşte.  Deformări  de  lungă  durată  îi  pot 
înstrăina  fiinţa  exterioară  de  propriul  ei  ethos.  Acesta  este  pericolul  cel  mare.  Sunt 
nouă  ani  de  când  bestia  comunistă  schilodeşte  sufletul  fraged  al  copiilor  de  acasă. 

Jertfa  celor  13  luptători  români  a  rupt  valul  de  minciună  ce  l-a  ţesut 
comunismul  peste  imaginea  spirituală  a  neamului.  O  flacără  uriaşe,  isbucnită  din 
adâncurile  româneşti,  a  iluminat  pentru  o  clipă  toată  întinderea  pământului 
strămoşesc.  Au  căzut  cei  treisprezece  luptători,  dar  sguduirea  ce-a  provocat-o 
moartea  lor  în  ţară  va  lăsa  urme  neşterse  în  sufletul  tineretului.  Românii  din  exil 
şi  românii  subjugaţi  s'au  regăsit  în  acelaşi  duh.  Sângele  lor  a  curs  împreună, 
restabilind  poziţia  autentică  a  românismului  peste  toate  opreliştele  cortinei  de 
fier. 

Şi  acum  revenind  la  obiectiv,  dacă  privim  lucrurile  din  creştetul  neamului, 
unirea  se  poate  realiza  fără  procese  penibile.  Linia  frontului  indică  linia 
comportamentului  personal.  Cine  simte  în  el  fiorii  luptei  de  eliberare,  nu  poate 
face  decât  acte  care  să  susţină  această  luptă.  Ţinuta  lui  îmbracă  logica  luptei. 
Abaterile  dela  această  normă  indică  fie  absenţa  obiectivului  din  preocupările 
nostre  fie  că  se  află  într'un  stadiu  de  vagă  întruchipare. 

Cei  care  agită  ideea  unirii  şi  sunt  de  bună  credinţă  să  se  întoarcă  mai  întâi  la 
obiectiv,  să  se  pună  de  acord  cu  el,  să  gândească  pe  neam  toate  problemele 
exilului  şi  vor  vedea  cum,  căile  înţelegerii  se  limpezesc. 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


898 


CREŞTINĂTATEA  şi  COMUNISMUL  264 


de  Horia  SIMA 

Propaganda  sovietică  a  deslănţuit  o  nouă  ofensivă  a  păcii.  De-astădată  se 
vorbeşte  de  o  pace  efectivă,  bazată  pe  "coexistenţa"  celor  două  sisteme:  lumea 
liberă  şi  comuniştii  sunt  invitaţi  să  trăiască  alăturea  în  bună  înţelegere  fără  a  se 
amesteca  unii  în  sfera  de  existenţă  a  celorlalţi  şi  fără  a  se  ciocni. 

Noi  nu  credem  că  e  realizabilă  această  idee  cu  actualii  parteneri  ai  politicei 
mondiale.  Factorul  politic  nu  poate  opera  de  sine  stătător,  abstracţie  făcând  de 
concepţia  de  viaţă  a  popoarelor.  Ca  să  ne  dăm  seama  dacă  coexistenţa  a  două  forţe 
mondiale  este  posibilă,  trebue  să  coborîm  până  în  fundamentele  lor  metafizice, 
trebue  să  le  cercetăm  şi  sub  aspectul  lor  religios.  Dacă  principiile  de  viaţă  pe  care 
se  ridică  existenţa  statelor  rivale  prezintă  trăsături  comune,  sunt  şanse  ca  şi  în 
domeniul  politic  aceste  state  să  ajungă  la  acorduri  durabile,  iar,  dacă  substanţa  lor 
metafizică  interzice  coexistenţa,  orice  eforturi  de  paşnică  convieţuire  ar  face 
conducătorii  lor,  rezultatele  nu  se  vor  vedea.  Lupta  va  fi  reluată  şi  continuată  până 
ce  unul  sau  altul  din  cele  două  sisteme  va  fi  distrus. 

Ce  constatăm  dacă  privim  dinlăuntrul  lor  lumea  liberă  şi  comunismul? 
Concepţiile  lor  de  viaţă  nu  numai  că  n'au  nimic  comun  între  ele,  dar  se  exclud  cu 
îndârjire  una  pe  alta.  Concepţia  de  viaţă  a  Occidentului,  luată  în  mare,  se  inspiră 
din  Evanghelia  lui  Christos.  Partidele  comuniste  urmează  îndrumările  evangheliei 
marxiste.  Cine  îl  serveşte  pe  Marx,  trebue  să  renege  pe  Christos.  Materialismul 
istoric  elimină  orice  suflu  spiritual  din  lume.  Tot  ce  s'a  întâmplat  şi  se  întâmplă  în 
lume  este  efectul  prefacerilor  economice  din  viaţa  popoarelor.  Religia  este  o 
suprastructură,  un  instrument  de  dominaţie  al  claselor  avute.  Ea  este  condamnată 
să  dispară,  odată  cu  răsturnarea  vechei  ordine  sociale. 

Cunoscând  prăpastia  care  separă  creştinismul  de  comunism,  declaraţiile  lui 
Crutşchov,  actualul  secretar  general  al  partidului  comunist  din  Rusia,  în  favoarea 
libertăţii  religioase  -  declaraţii  făcute  recent  unui  prelat  american,  aflat  la 
Moscova  -,  sună  straniu  şi  neconvingător.  Dacă  Crutşchov  s'ar  ţine  de  vorbă  şi 
libertatea  religioasă  n'ar  mai  fi  supusă  niciunei  oprelişti  în  Rusia  Sovietică  şi  în 
celelalte  ţări  ale  blocului  răsăritean,  comunismul  ar  suferi  o  transformare  atât  de 
profundă  încât  şi-ar  pierde  identitatea.  Noua  politică  religioasă  a  Uniunii 
Sovietice,  anunţată  de  Crutşchev,  este  incompatibilă  cu  doctrina  comunistă,  care 
reclamă  lupta  contra  religiei  până  la  exterminare.  Sau  aceste  declaraţii  sunt  făcute 
cu  intenţia  de  a  fi  respectate  şi  atunci  urmările  sunt  considerabile  pentru  soartea 
comunismului  mondial,  căci  întreg  scheletul  lui  doctrinar  se  prăbuşeşte,  sau  ele  se 
rezumă  la  concesiuni  de  ordin  tactic,  destinate  să  creeze  în  lumea  occidentală  o 
prezumţie  favorabilă  "coexistenţei"  şi,  în  acest  caz,  intră  în  categoria  obişnuitelor 
schimbări  la  faţă  ale  comunismlui,  pe  care  le  cunoaştem  dela  originile  lui. 

Adevărul  creştin  nu  poate  "coexista"  cu  comunismul  în  interiorul  aceluiaşi  stat. 
Dacă  Biserica  este  lăsată  să  se  afirme  în  toată  libertatea,  frământarea  sufletească 
ce  o  provoacă  cuvântul  Ei  în  mijlocul  popoarelor  robite  va  fi  aşa  de  mare  încât  va 
duce  la  desagregarea  structurei  politice  comuniste.  Creştinismul  propagă 


264  -  Revista  "VESTITORII",  Salzburg,  Austria.  Decembrie,  1954. 


Nicolae  Niţă 


899 


dragostea  dintre  oameni  şi  respectul  personei  umane,  fenomene  incompatibile  cu 
ura  de  clasă  şi  tendinţele  nivelatoare  ale  regimului  sovietic. 

Nu  ne  îndoim  că  conducătorii  comunişti  sunt  conştienţi  de  primejdia  ce 
reprezintă  pentru  regimul  lor  ateu  şi  materialist  o  Biserică  liberă  şi  şi-au  luat  toate 
măsurile  ca  în  eventualitatea  că  vor  fi  siliţi  de  împrejurări  să  facă  concesiuni  mai 
largi  creştinismului,  să-şi  poată  înfrâna  la  vreme  zelul.  Ne  întrebăm  însă  dacă 
creştinătatea  occidentală  este  tot  atât  de  conştientă  de  abisul  care  separă  cele  două 
lumi?  Pot  oare  trăi  creştinii  cu  conştiinţa  împăcată  alături  de  o  lume  care  a  jurat 
distrugerea  Bisericii  lui  Christos? 

Cercetând  panorama  religioasă  a  Occidentului,  răspunsul  nu  este  deloc 
îmbucurător.  O  mulţime  de  confuzii  se  întretaie  în  capul  creştinilor,  făcându-i 
inapţi  să  distingă  frontiera  dintre  cele  două  lumi. 

Sunt  milioane  de  creştini  înscrişi  în  partidele  comuniste  din  Occident.  Pentru 
satisfacerea  trebuinţelor  sufletului,  aceşti  creştini  cu  carte  de  membru  în  partidul 
comunist  fac  apel  la  serviciile  Bisericii,  iar  pentru  resolvarea  problemelor  politice 
ale  naţiunii  lor  urmează  pe  apostulul  urei.  împreunarea  acestor  noţiuni  constitue 
un  monument  de  absurditate.  Cum  pot  convieţui  în  acelaşi  om  dragostea  şi  ura, 
libertatea  personală  şi  pornirea  de  anihilare  a  persoanei  umane?  Comuniştii,  ca  să 
întreţină  această  confuzie,  susţin  teza  separaţiei  dintre  domeniul  politic  şi  cel 
religios  şi  se  feresc  cât  pot  să  desvăluie  esenţa  anticreştină  a  marxismnlui. 

O  altă  concepţie  greşită  care,  din  nefericire,  predomină  în  Occident,  este  că 
comunismul  poate  fi  combătut  cu  propriile  mijloace,  adică  expropriindu-1  de 
principala  temă  de  agitaţie:  mizeria  şi  suferinţele  clasei  muncitoare.  Dacă 
confruntăm  această  teză  cu  realitatea,  constatăm  că  mediul  de  mizerie  în  care  se 
desvoltă  comunismul  este  de  multă  vreme  depăşit  în  cele  mai  multe  state 
occidentale.  Muncitorii  au  ajuns  la  un  standard  de  viaţă  burghez  şi  totuşi  atracţia 
comunismului  asupra  lor  nu  a  slăbit.  Aceasta  înseamnă  că  o  concepţie  materialistă 
nu  poate  fi  combătută,  opunându-i  o  altă  concepţie  materialistă,  cum  încearcă 
Occidentalii.  Comunismul  nu  poate  fi  supralicitat  în  domeniul  lui  specific.  Bogăţia 
economică  a  unui  popor  reprezintă  o  armă  importantă  în  lupta  contra 
comunismului,  dar  ar  fi  o  exagerare  să  se  facă  din  ea  factorul  principal  al  acestei 
lupte.  Factorul  economic,  ca  să-şi  păstreze  eficienţa  şi  utilitatea  în  răsboiul  contra 
comunismului,  trebue  să  se  menţină  permanent  în  subordinea  concepţiei  creştine 
a  Înmii. 

Creştinitătea  occidentală  se  poate  referi  la  o  justificare  supremă  ca  să  accepte 
"coexistenţa":  salvarea  păcii,  idealul  oricărui  creştin.  Răsboiul  este  condamnat  de 
învăţătura  Bisericii.  Mai  ales  în  zilele  noastre,  când  un  răsboiu  ar  provoca 
distrugeri  cumplite,  din  cauza  armelor  atomice  şi  termo-nucleare,  care  creştin  ar 
putea  să  îl  mai  dorească'! 

Fără  îndoială  că  ideea  unui  nou  răsboiu  pune  o  gravă  problemă  de  conştiinţă 
oricărui  creştin.  Dar  până  unde  merge  această  dorinţă  de  pace?  A  evita  răsboiul  cu 
orice  preţ,  chiar  cu  preţul  sacrificării  conţinutului  creştin  al  lumii?  Dupăce 
Christos  a  fost  isgonit  din  lume,  ce  folos  mai  au  creştinii  de  pace?  între  pacea  sau 
coexistenţa  care  aduce  cu  sine  nimicirea  Bisericii  şi  un  răsboiu  oricât  de  pustiitor, 
dar  care  asigură  cel  puţin  continuitatea  Bisericii,  ce  are  de  ales  un  creştin?  Nu-i  de 
preferat  pustiirea  materială  a  lumii,  oricât  de  teribilă  ne-am  imagina-o,  deşertului 
spirit  care  s'ar  întinde  pretutindeni  după  triumful  comunismului  în  lume?  Un 
răsboiu  purtat  pentru  apărarea  cauzei  divine,  cu  toare  riscurile  ce  le  implică,  n'ar 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


900 


însemna  cel  mai  măreţ  act  de  fidelitate  ce  l-ar  presta  omenirea  lui  Christos?  O 
gândire  creştină,  consecvent  depănată,  trebue  să  se  împace  şi  cu  ideea  unui 
răsboiu,  dacă  acest  răsboiu  e  menit  să  salveze  existenţa  creştinătăţii. 

"Coexistenţa"  înseamnă  pact  cu  puterile  râului.  O  recunoaştere  şi  o  legitimare  a 
forţelor  care  şi-au  propus  dărâmarea  aşezămintelor  creştine  ale  lumii.  Aceasta  e 
calea  pierzaniei.  Din  întrecerea  „pacifică"  dintre  cele  două  blocuri  nu  poate  câştiga 
decât  comunismul.  Lumea  liberă,  părăsindu-şi  poziţiile  spirituale,  nu  poate  face, 
decât  ceeace  a  făcut  de  zece  ani:  retragere  pe  toate  fronturile  până  la  capitularea 
finală. 

Se  cere  creştinilor  de  astăzi  o  atitudine  hotărîtă  contra  comunismului,  care  nu 
înseamnă  imediat  răsboiu,  dar  care  nu  exclude  nici  eventualitatea  unui  răsboiu. 
Odată  această  hotărîre  luată,  lumea  creştină  să  se  încredinţeze  voii  lui  Dumnezeu  şi 
să  nu  se  teamă  de  nici  o  ameninţare.  Nimic  nu  poate  fi  mai  grav  pentru  destinele 
omenirii  decât  a  trăda  pe  Christos  în  schimbul  vieţii  şi  a  bunurilor  ei  pieritoare. 


REGELE  şi  MONARHIA  26s 

de  Horia  SIMA 

Poziţia  Mişcării  Legionare  faţă  de  Monarhie  a  fost  precizată  de  Căpitan  în 
lucrarea  lui  de  căpetenie  „Pentru  Legionari":  "în  fruntea  neamurilor,  deasupra 
elitei,  se  află  Monarhia.  Resping  republica.  în  istorie  s'au  văzut  monarhi  buni, 
foarte  buni,  slabi  sau  răi.  Unii  s'au  bucurat  de  onoruri  şi  de  dragostea  popoarelor 
până  la  sfârşitul  vieţii,  altora  li  s'a  tăiat  capul.  N'au  fost,  deci,  toţi  monarhii  buni. 
Monarhia  însă,  a  fost  totdeauna  bună.  Nu  trebuie  să  se  confunde  omul  cu 
instituţia,  trăgându-se  concluzii  false"  (p.  399). 

Corneliu  Codreanu  a  meditat  şi  asupra  naturii  intrinsece  a  Monarhiei.  Ce 
condiţie  trebuie  să  îndeplinească  un  monarh  ca  să  fie  socotit  de  posteritate  "foarte 
bun"  sau  cel  puţin  "bun"?  El  descoperă  o  lege  nescrisă  a  Monarhiei,  pe  care  o 
defineşte  în  termenii  următori:  "Există  o  linie  a  vieţii  neamului.  Un  monarh  e  mare 
şi  bun,  atunci  când  se  menţine  pe  această  linie.  E  mic  sau  rău,  în  măsura  în  care  se 
îndepărtează  de  această  linie  a  vieţii  neamului  sau  i  se  opune.  Iată  legea 
monarhiei.  Sunt  şi  alte  linii  care  pot  ispiti  pe  monarh:  linia  intereselor  personale, 
linia  intereselor  unei  clase,  linia  intereselor  unui  grup,  linia  intereselor  străine 
(dinăuntru  şi  dinafara  hotarelor).  El  trebuie  să  le  înlăture  pe  toate  şi  să  urmeze 
linia  neamului"  (p.  399). 

Dacă  încercăm  să  aplicăm  legea  stabilită  de  Corneilu  Codreanu  domnitorilor 
care  s'au  perindat  pe  tronul  României,  dela  Alexandru  Ion  Cuza  încoace,  iată  la  ce 
rezultat  ajungem:  Domnitorul  Cuza  merită  calificativul  de  "foarte  bun",  pentrucă 
atât  în  politica  internă  cât  şi  în  politica  externă  s'a  identificat  total  cu  linia 
neamului.  S'a  îngrijit  de  ridicarea  ţărănimii  şi  a  făurit  Unirea  Principatelor. 
Regelui  Carol  I  numai  cu  oarecare  bunăvoinţă  i  se  parte  acorda  menţiunea  de 
"bun".  El  a  coborît  dela  linia  neamului  la  linia  intereselor  unei  clase.  Rodnicul 
început  de  ridicare  a  clasei  ţărăneşti,  inaugurat  de  Domnitorul  Cuza,  a  fost  părăsit 
sub  Regele  Carol.  Regele  Carol  I  a  acceptat  să  devină  patronul  clasei  care  l-a  adus 


265  -  Revista  "VESTITORII",  Salzburg,  Austria.  Aprilie,  1955. 


Nicolae  Niţă 


901 


pe  tron.  El  şi-a  cheltuit  în  bună  parte  autoritatea  regală  ca  să  înăbuşe  legitimele 
revendicări  ale  poporului  nostru.  Prin  transacţia  la  care  a  ajuns  cu  clasa  suprapusă 
a  întârziat  cu  o  jumătate  de  veac  evoluţia  politică  şi  socială  a  poporului  român. 
Această  clasă  nu  merita  să  se  bucure  de  favoarea  Regelui,  fiind  "oligarhie  de 
strânsură",  cum  o  numeşte  Caragiale.  "Nu  este  o  oligarhie  măcar  statornică,  de 
tradiţie  istorică,  de  bravură,  de  obligaţiuni  morale,  de  nobilitate  ori  de  merite"  (din 
studiul  lui  Caragiale  asupra  răscoalei  dela  1907).  Pe  plan  extern,  lunga  lui  domnie 
a  avut  efecte  binefăcătoare:  statul  român  şi-a  recâştigat  independenţa  şi  şi-a 
consolidat  existenţa  în  raport  cu  vecinii  şi  marile  puteri  europene.  Totuşi,  în 
momentul  decisiv,  când  s'au  aruncat  sorţii  unităţii  naţionale,  orientarea  Regelui 
Carol  nu  s'a  potrivit  cu  linia  neamului.  Originea  lui  etnică  s'a  dovedit  mai  tare 
decât  obligaţiile  ce  le  contractase  faţă  de  noua  lui  Patrie. 

„Regele  Ferdinand,  împotriva  oricăror  legături  şi  interese,  s'a  plasat  pe  linia 
neamului,  a  îndurat  cu  el,  a  făurit  jertfa  alături  de  el,  a  izbândit  cu  el.  Prin  aceasta 
el  este  mare  si  nemuritor."  (Pentru  Legionari,  p.399).  Tot  atât  de  mare  a  fost 
Regele  Ferdinand  şi  în  tratarea  problemelor  interne:  domnia  lui  coincide  cu 
momentul  în  care  ţăranii  au  fost  înzestraţi  cu  pământ  şi  cu  dreptul  de  a  participa  la 
viaţa  politică  a  ţării  (votul  universal).  Cu  aceste  reforme,  naţiunea,  descătuşată  de 
servituţile  sociale  şi  politice  ale  trecutului,  avea  calea  liberă  să-şi  clădească  un 
viitor  strălucit.  Pentru  ceeace  a  urmat,  "România  Mare  cu  picioarele  de  lut", 
făptura  deformată  a  falnicului  vis  de  măreţie  românească,  ce  şi  l-au  făurit 
luptătorii  din  tranşee,  Regele  Ferdinand  este  mai  puţin  vinovat.  Politicienii 
vechiului  regat  au  continuat  şi  sub  cerul  României  întregite  practicile  lor  corupte 
de  guvernare,  asimilând  geniului  lor  rău  şi  pe  reprezentanţii  politici  ai  noilor 
provincii. 

Pentru  Regele  Carol  al  II-lea,  chiar  şi  calificativul  de  "foarte  rău"  nu  e  destul  de 
aspru  ca  să  redea  toată  întinderea  dezastrului  ce  l-a  provocat:  partidele  sfărâmate, 
tara  sfărâmată  şi  mândria  unui  neam,  tineretul  ţării,  ucis  ca  vitele  la  abator.  Regele 
Carol  s'a  coborît  pe  ultima  treaptă  de  degradare  a  demnităţii  de  Rege:  s'a  înfeudat 
intereselor  streine  şi  a  devenit  exponentul  acestor  interese  pe  tronul  României. 

După  alungarea  Regelui  Carol  al  II-lea  de  pe  tron,  la  6  Septembrie  1940,  noi  ne¬ 
am  conformat  învăţăturii  lăsată  de  Căpitan:  "N'au  fost  deci  toţi  monarhii  buni. 
Monarhia  însă  a  fost  întotdeauna  bună.  Nu  trebuie  să  se  confunde  omul  cu 
instituţia,  trăgându-se  concluzii  false."  Am  făcut  distincţie  între  instituţie  şi  om  şi 
l-am  aclamat  pe  Regele  Mihai  cum  nu  a  fost  Rege  aclamat  vreodată  în  România. 
Este  drept  că  şi  Regele  s'a  purtat  leal  faţă  de  noi  în  eveimentele  din  Ianuarie.  A 
venit  dela  Sinaia  ca  să  arbitreze  conflictul  cu  Antonescu.  Dar  Rioşeanu, 
subsecretarul  de  stat  dela  Interne  şi  omul  de  încredere  al  lui  Antonescu,  i-a  tăiat 
calea  la  Ploieşti  şi  l-a  oprit  să  meargă  mai  departe  sub  pretextul  că  îi  este  viaţa  în 
pericol. 

în  tot  decursul  regimului  antonescian,  sentimentele  legionarilor  faţă  de  Rege  au 
rămas  neschimbate.  Regele  nu  avea  nici  o  putere  şi  deci  nici  o  răspundere  în 
deslănţuirea  prigoanei.  Dealtminteri  şi  Regele  Mihai  se  găsea  într'o  situaţie 
precară.  Era  un  surghiunit  pe  tronul  României.  Generalul  Antonescu  nu  numai  că 
l-a  despuiat  de  prerogative,  dar  s'a  şi  purtat  faţă  de  el  şi  faţă  de  Regina-Mamă 
Elena  cu  o  rară  mojicie.  Umilinţele  ce  le-a  îndurat  Regele  Mihai  dela  Conducătorul 
Statului  au  constituit  substratul  psihologic  al  desnodământului  dela  23  August. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


902 


Justificări  istorice  sunt  greu  de  găsit  pentru  gestul  Regelui.  O  poziţie  de  primul 
rang  pentru  soarta  Europei  răsăritene,  cum  este  aceea  a  României,  nu  se 
abandonează  fără  uicio  garanţie  sau  perspectivă.  Ea  trebuia  ţinută  până  s'ar  fi  ivit 
un  aranjament  favorabil  sau  cedată  numai  prin  luptă.  Se  poate  invoca  în  apărarea 
Regelui  doar  inexperienţa  lui  politică.  Regele  era  prea  tânăr  ca  să  îşi  dea  seama  că 
amărăciunile  lui  personale  sau  adulaţiile  la  care  era  expus  zilnic  din  partea  unui 
anturaj  dubios  nu  pot  intra  în  judecata  unui  Rege,  când  soarta  ţării  stă  în  mâinile 
lui.  Cu  toate  că  Regele  şi-a  asumat  formal  toate  responsabilităţile  actului  dela  23 
August,  istoria  nu  îi  va  concede  decât  rolul  unui  pion  împins  şi  manevrat  de  alţii. 
Autorii  complotului  s'au  servit  de  neştiinţa  lui  şi  de  ura  ce  mocnea  în  sufletul  său 
contra  lui  Antonescu,  pentru  a-şi  realiza  planurile  lor. 

După  ce  Regele  Mihai  a  fost  isgonit  din  ţară  de  către  comunişti  şi  s'a  aliniat  fără 
să  vrea  poziţiei  guvernului  dela  Viena,  Mişcarea  Legionară  nu  a  stat  nici  o  clipă  la 
îndoială  ca  să  îşi  exprime  din  nou  ataşamentul  său  faţă  de  Regele  pribeag,  într'o 
formă  care  nu  mai  lăsa  nici  un  dubiu.  Prelungita  colaborare  între  Rege  şi 
comunişti,  noi  am  interpretat-o  într'un  sens  cum  nu  se  poate  mai  favorabil  pentru 
intenţiile  Majestăţii  Sale  în  Memoriul  ce  i  l-am  înaintat  în  1949:  o  desperată 
încercare  de  a  salva  statul  român  dela  lichidarea  totală,  instituţia  monarhică 
servind  în  ultimii  ei  ani  de  existenţă  ca  ariergardă  a  rezistenţei  româneşti.  De  altă 
parte,  apariţia  Regelui  în  exil  am  socotit-o  de  bun  augur  pentru  lupta  de  eliberare. 
Regele  va  da  un  nou  impuls  acestei  lupte,  ridicând-o  la  o  conştiinţă  maximă.  în 
jurul  numelui  sau  prevedeam  că  se  va  organiza  o  conducere  coherentă  şi  eficientă 
în  acelaşi  timp,  care  să  cruţe  exilul  de  lupte  sterile. 

Aşteptările  nu  numai  ale  noastre,  dar  ale  marei  majorităţi  a  Românilor  din  exil, 
s'au  soldat  cu  decepţii  continue.  Mai  întâiu,  Regele  Mihai  s'a  lăsat  ispitit  de 
anturajul  său  să  se  proclame  unic  mandatar  al  poporului  român  în  exil.  Cum 
celălalt  factor  constituţional,  Naţiunea,  nu  se  poate  manifesta  fiind  încătuşată, 
Regele  ar  fi  singurul  chemat  şi  îndreptăţit  să  asigure  funcţiunile  politice  ale 
exilului.  Consecinţele  acestei  teorii  constituţionale,  destul  de  şubrede,  sunt  extrem 
de  grave:  Regele  face  politica  exilului.  El  nu  arbitrează,  nu  se  orientează  după 
dialogul  dintre  partide,  ci  decretează.  Orice  drept  de  opoziţie  e  suprimat.  Discuţiile 
dintre  partide  sunt  irevelante,  pentrucă  Regele  nu  ia  în  considerare  decât  propria 
sa  părere. 

Regele  Mihai  a  căzut  exact  în  culpa  Regelui  Carol:  şi-a  însuşit  concepţia 
dictatorială  a  Monarhiei.  Ca  atare,  în  exilul  actual  nu-i  posibil  să  fii  de  altă  părere 
decât  Regele,  să  respingi  formula  impusă  de  el  ca  nevalabilă,  necorespunzătoare 
momentului  şi  intereselor  româneşti,  decât  trecând  peste  persoana  lui. 
Considerându-se  în  exil  exact  ceeace  a  fost  în  ţară  şi  abuzând  de  prerogativele  ce  le 
deţinea  altădată,  Regele  a  fixat  componenţa  politică  a  comitetului  din  exil, 
numărul  de  membri  ce  trebuie  să  îi  aibă,  a  impus  anumite  persoane  şi  a  respins  pe 
altele  -  chestiuni  care  sunt  de  resortul  partidelor  şi  trebuie  lămurite  în  tratativele 
dintre  ele. 

Dacă  cercetăm  mai  departe  ce  calcule  l-au  determinat  pe  Rege  să-şi  asume 
răspunderi  atât  de  întinse  şi  atât  de  nefireşti  în  raport  cu  rolul  unui  monarh  în  exil, 
rezultatul  e  şi  mai  dezastruos:  exclusiv  pentru  a  impune  şi  în  politica  exilului 
grupul  dela  23  August.  în  vreme  ce,  în  afară  de  câteva  excepţii,  Românii  din  exil  au 


Nicolae  Niţă 


903 


făcut  eforturi  ca  să  separe  responsabilităţile  formale  ale  Regelui,  în  săvârşirea 
actului  dela  23  August,  de  responsabilităţile  reale  ale  adevăraţilor  lui  autori. 

Regele  acţionează  în  sens  invers:  tot  atât  de  mari  eforturi  face  pentru  a  nu  se 
distanţa  de  grupul  dela  23  August.  Generalul  Rădescu,  deşi  se  bucură  de  cuasi- 
unanima  încredere  a  exilului,  a  trebuit  să  cedeze  locul  lui  Vişoianu  pentrucă  nu  era 
agreat  de  acest  grup.  Regele  nu  l-a  numit  decât  pentru  a-1  disloca.  Era  o  poziţie 
care  trebuia  consumată,  înainte  de  a  face  loc  lui  Vişoianu. 

Acestea  sunt  lucruri  mai  vechi  şi  mai  cunoscute.  Ele  se  referă  la  poziţiile  interne 
ale  exilului.  Nu  le-am  fi  reamintit  dacă  în  ultimul  timp  însăşi  poziţiile  externe  ale 
luptei  de  eliberare  nu  ar  fi  primejduite  de  cousecvenţa  cu  care  Regele  susţine 
grupul  dela  23  August. 

Vişoianu  e  fixat  pe  o  poziţie  opusă  acţiunii  de  eliberare.  El  joacă  pe  cartea 
coexistenţei,  care  este  cartea  sovietică  şi  care  înseamnă,  într'un  limbaj  mai  clar, 
perpetuarea  robiei  poporului  român.  Acest  punct  de  vedere,  Vişoianu  îl  expune 
fără  rezerve  cui  vrea  să  îi  audă  părerea  despre  eliberare.  Politica  lui  Vişoianu  în 
exil  este  un  23  August  prelungit,  o  continuă  sacrificare  a  poporului  român. 

Vişoianu  şi  tovarăşii  lui  intimi  sunt  obligaţi  prin  trecutul  lor  să  fie  partizanii 
coexistenţei.  Eliberarea  nu  le  poate  oferi  acestora  nici  o  perspectivă.  în  actuala 
situaţie,  cu  toată  opoziţia  înverşunată  a  exilului,  mai  joacă  un  rol.  Ei  sunt  puternic 
susţinuţi  în  America  de  acele  cercuri  care  au  organizat  capitularea  Occidentului  la 
Teheran,  Yalta  şi  Potsdam.  E  o  reţea  de  complicităţi  care  continuă  să  rămână  în 
vigoare  şi  care  nu  se  va  spulbera  decât  odată  cu  desăvârşirea  procesului  de 
clarificare  al  opiniei  publice  americane  asupra  pericolului  comunist. 

Regele,  angajându-se  până  în  pânzele  albe  cu  Vişoianu,  implicit  aderă  la  politica 
de  coexistenţă.  Deaceea,  mesagiile  Regelui  către  ţară  sunt  lipsite  de  orice 
semnificaţie  morală  şi  nu  fac  decât  să  inducă  lumea  în  eroare.  Prin  atitudinea  lui 
încurajează  acea  direcţie  care  tinde  să  înmormânteze  în  statuquo-ul  european 
toate  nădejdile  de  eliberare  ale  popoarelor  din  răsărit.  între  Vişoianu,  tovarăşii 
acestuia  şi  Rege  există  o  împletire  de  interese  care  vine  în  conflict  acut  cu 
interesele  actuale  ale  poporului  românesc. 

în  împrejurările  tragice  prin  care  trece  neamul  nostru  astăzi,  atitudinea  Regelui 
în  exil  constituie  o  adevărată  calamitate.  Sentimentele  monarhice,  atât  de 
înrădăcinate  în  poporal  nostru,  sunt  speculate  chiar  de  Rege  pentru  a  da  câştig  de 
cauză  oamenilor  catastrofei  dela  23  August.  în  loc  "de  a  îndura  cu  neamul,  a  face 
jertfă  alături  de  el  şi  a  izbândi  cu  el,  cum  a  făcut  Regele  Ferdinand  cel  mare  şi 
nemuritor"  (C.  Z.  C.),  Regele  Mihai  preferă  să  se  orienteze  după  celălalt  exemplu 
monarhic,  al  Regelui  Carol  II-lea,  devenind  exponentul  unui  grup  aservit 
intereselor  streine.  în  loc  de  a-şi  cuceri  tronul  prin  luptă,  alături  de  toată  suflarea 
românească,  se  gândeşte  la  o  revenire  dacă  coexistenţa  va  lua  totuşi  cândva  sfârşit 
-  prin  bruscarea  voinţei  naţionale,  eventual  cu  ajutorul  unei  puteri  streine, 
pentrucă,  odată  cu  el,  să  se  strecoare  din  nou  în  ţară,  la  locuri  de  conducere, 
figurile  catastrofei  naţionale. 

Am  ţinut  de  datoria  noastră  să  dăm  acest  semnal  de  alarmă,  cu  riscul  de  a  ne 
ridica  împotrivă  un  nou  val  de  duşmănii,  pentrucă  fiecare  român  din  exil  să-şi 
poată  asuma  partea  lui  de  răspundere  în  desbaterea  destinului  românesc  în  lume. 
Sunt  forţe  care  lucrează  şi  în  exil  la  perpetuarea  sclaviei  poporului  român,  iar 
Regele  nu  este  străin  de  ele  sau  nu  se  poate  elibera  de  ele.  Cât  priveşte  linia 
monarhică  a  Mişcării,  ea  nu  are  nevoie  de  nici-o  pledoarie.  Dar  linia  monarhică  e 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


904 


tot  atât  de  obligatorie  şi  pentru  monarh.  Un  neam  nu  poate  fi  dus  la  pieire  numai 
de  dragul  unui  monarh  care  utilizează  poziţia  ce  o  are  pentru  a  ţine  în  loc 
aspiraţiile  lui  de  viaţă  liberă. 

între  Rege  şi  lupta  de  eliberare,  nici-o  conştiinţă  românească  nu  poate  şovăi  să  se 
pronunţe  pentru  eliberarea  neamului. 

NAŢIONALISM  şi  CREŞTINISM  266 

de  Horia  SIMA 

Remanenţele  psihologice  şi  propagandistice  ale  ultimului  război  mondial 
îngreunează  considerabil  abordarea  acestei  probleme.  S'a  făcut  un  complex  de 
prejudecăţi  în  jurul  naţionalismului  care  pare  să  îl  condamne  la  un  surghiun 
perpetuu.  Discreditul  ce  s'a  aruncat  asupra  doctrinei  naţionaliste  a  avut  urmări 
atât  de  grave  încât  simpla  menţionare  a  naţionalismului  alături  de  creştinism 
apare  în  ochii  contemporanilor  o  afirmaţie  temerară,  o  împerechere  provocatoare 
de  termeni.  Lumea  nici  nu  îşi  mai  dă  osteneala  să  se  preocupe  de  raporturile  dintre 
cele  două  noţiuni.  Din  capul  locului  refuză  să  le  ia  în  considerare  sub  acest  aspect. 

Sunt  mai  multe  cauze  care  au  contribuit  la  desfigurarea  naţionalismului  în 
conştiinţa  europeană.  Semnalăm  în  primul  rând  nefasta  experienţă  ce  a  făcut-o 
Europa  cu  naţional-socialismul  şi  fascismul,  partide  care,  odată  ajunse  la  putere, 
s'au  dezvăluit  a  fi  o  proiecţie  politică  imperialistă.  Italia  şi  Germania  s'au  asimilat 
de  fapt  imperialismelor  burgheze.  Naţional-socialismul  şi  fascismul,  ca  viziune 
istorică,  erau  mult  mai  apropiate  de  imperialismele  francez,  englez,  moscovit, 
habsburgic  sau  wilhelmian  decât  de  naţionalism.  O  naţiune  îşi  pierde  dreptul  de  a 
vorbi  în  numele  naţionalismului,  dacă  în  acelaşi  timp  duce  o  politică  de  aservire  a 
altor  popoare. 

Naţional-socialismul  s'a  făcut  vinovat  şi  de  o  altă  eroare.  A  urmărit  reînvierea 
păgânismului  în  mijlocul  naţiunii  germane,  intrând  în  conflict  deschis  cu  biserica. 
Cercurile  adversare  naţionalismului  nu  au  avut  corectitudinea  să  circumscrie 
deviaţia  naţional-socialismului  cadrului  în  care  s'a  produs.  Ele  au  profitat  de  acest 
moment  ca  să  înfăţişeze  ostilitatea  naţional-socialismului  faţă  de  Biserică  ca  un 
produs  tipic  al  naţionalismului  în  genere,  ca  un  termen  evolutiv  şi  intrinsec  al 
acestei  ideologii.  La  eroarea  naţional-socialismului  s'a  răspuns  aşadar  cu  o 
campanie  care  depăşea  proporţiile  evenimentului.  Pentru  că  nici  o  altă  mişcare  nu 
s'a  abatut  de  la  linia  creştină.  Fascismul  a  adus  des  servicii  nepreţuite 
catolicismului  prin  acordurile  de  la  Laterana,  iar  Mişcarea  Legionară  şi 
falangismul  şi-au  împrumutat  principiile  lor  ultime  din  creştinism. 

înfrângerea  statelor  naţionaliste  nu  a  adus  beneficii  nici  Bisericii  şi  nici 
Europei,  ci  exclusiv  duşmanului  de  moarte  al  amândurora:  Comunismul  Mondial. 
Pe  lângă  enormele  câştiguri  teritoriale,  Sovietele  au  reuşit  graţie  unei  propagande 
îndemânatic  întreţinute,  să  creeze  naţionalismului  o  atmosferă  imposibilă  în 
Europa.  Creştinii  şi  democraţii  s’au  lăsat  acaparaţi  şi  depăşiţi  de  acest  val 
propagandistic.  în  înverşunarea  lor  contra  Puterilor  Axei,  ei  nu  au  mai  făcut 
deosebire  între  esenţa  naţionalismului  şi  accidentele  lui  istorice,  între  excesele 
unor  formaţiuni  naţionaliste  şi  valoarea  lui  intrinsecă,  indispensabilă  şi  pentru 


266  -  Revista  "VESTITORII",  Salzburg,  Austria.  Decembrie,  1955. 


Nicolae  Niţă 


905 


propria  lor  supravieţuire.  Comuniştii  au  fost  mult  mai  profunzi  şi  mai  consecvenţi 
în  gândire.  Ei  au  intuit  clar  intoleranţa  spirituală  dintre  naţionalism  şi  comunism: 
atâta  vreme  cât  naţionalismul  nu  este  extirpat  din  sufletul  europenilor,  ei  nu  pot 
nădăjdui  la  cucerirea  Occidentului.  Nu-i  nimic  mai  primejdios  pentru  comunism 
decât  reacţiunile  unei  conştiinţe  naţionale  ultragiate  de  o  ideologie  străină.  Cum 
comunismul  este  străin  de  fiinţa  popoarelor,  trebuie  atacată  mai  întâi  fiinţa 
acestora,  trebuie  ca  în  fiinţa  lor  să  se  opereze  separaţia  de  naţionalism.  Odată  ce 
naţionalismul  se  întunecă  în  conştiinţa  unui  popor,  dispare  personalitatea 
acestuia,  iar  ceea  ce  rămâne  şi  se  vede  nu  este  decât  o  masă  incoerentă,  interesată 
exclusiv  pentru  chestiuni  materiale,  care  uşor  cade  victimă  agitatorilor  comunişti. 
Odată  această  breşă  realizată  în  armătura  spirituală  a  popoarelor,  atât  democraţia 
ca  formă  de  conducere  a  statelor,  cât  şi  Biserica,  pot  fi  mai  uşor  dislocate  de  pe 
poziţiile  lor.  Aliatul  lor  natural,  energia  creatoare  a  unui  neam,  a  fost  redusă  la  o 
slabă  palpitaţie  cu  concursul  inconştient  atât  al  democraţilor  cât  şi  al  creştinilor. 

Ca  să  ne  dăm  seama  de  valoarea  naţionalismului,  trebuie  să  facem  un  efort  de 
imaginaţie,  încercând  să  ne  închipuim  lumea  aşa  cum  o  visează  umanitariştii 
extremişti:  o  masă  amorfă,  neîmpărţită  în  naţiuni.  Acest  peisaj  uman  nu  poate  fi 
decât  trist,  dezolant,  de  o  monotonie  ucigătoare.  Nimic  decât  o  reproducere  a 
aceluiaşi  tip  uman,  dotat  cu  aceleaşi  caracteristici,  de  oriunde  am  lua  materialul  de 
probă.  O  cultură  uniformă,  care  nu  se  mai  poate  numi  cultură,  căci  toţi  oamenii  ar 
gândi  de  pe  o  platformă  comună.  Ideile  ar  circula  cu  uşurinţă.  N'ar  mai  întâmpina 
rezistenţă,  căci  n’ar  exista  o  altă  viziune  a  lumii  care  să  le  ia  în  dezbatere.  La 
această  omenire  cenuşie  aspiră  comunismul. 

Splendoarea  civilizaţiei  constă  tocmai  în  multiplicitatea  agenţilor  ei  creatori,  în 
diversele  impulsuri  ce  le  primeşte  de  la  diversele  naţiuni.  Naţiunea  e  fundamentul 
culturii.  Din  lumea  ei  interioară  se  desprind  operele  de  artă.  Artistul,  creatorul, 
este  un  interpret  al  tainelor  unui  neam,  care  se  găsesc  exprimate  în  forma  lor  cea 
mai  pură  în  creaţiile  populare.  O  naţiune  închegată  se  recunoaşte  după  folclorul  ei. 

Asta  nu  înseamnă  să  renunţăm  la  universalitate.  Numai  că  universalitatea  nu  se 
poate  atinge  eliminând  din  jocul  spiritului  naţiunile.  După  cum  nu  există  o 
omenire  omogenă,  necompartimentată  în  naţiuni,  tot  aşa  nu  există  un  individ 
abstract,  fără  naţionalitate,  fără  apartenenţă  etnică,  sau  cel  puţin  fără  a  fi  încadrat 
unui  grup  etnic  cât  de  rudimentar.  Naţiunea  participă  la  formarea  persoanei 
umane,  iar  persoana  umană  este  tributară  naţiunii.  Un  om  care  se  desprinde  de 
neam  se  amputează  de  una  din  posibilităţile  sale  de  realizare.  Nu  e  complet  şi  nici 
nu  îşi  poate  complini  această  lipsă  cu  ceva.  Asimilarea  lui  de  un  alt  grup  etnic  se 
face  cu  peripeţii  interioare  dureroase  şi  de  cele  mai  multe  ori  nereuşite.  A  te 
contopi  în  mijlocul  unui  alt  neam,  e  o  chestiune  de  generaţii. 

Universalitatea  adevărată  se  realizează  din  convergenţa  naţiunilor  în  Christos. 
Nu  diluarea  si  contopirea  lor  într’o  pastă  umană  duce  la  universalitate.  Exista  un 
punct  în  care  toate  naţiunile,  cu  toate  talentele,  creaţiile  şi  culturile  lor  se 
întâlnesc:  Dumnezeu.  Particularismele  naţionale,  reunite  sub  scutul  Bisericii,  cu 
toate  comorile  lor  sufleteşti,  constituie  cel  mai  frumos  imn  de  laudă  ce  se  poate 
adresa  Creatorului  şi  cel  mai  mare  act  ce-1  poate  realiza  omul  pe  pământ. 

Christos  nu  a  fost  un  om  fără  patrie,  un  cosmopolit.  El  a  fost  un  fiu  al 
"poporului  ales",  adică  al  acelui  popor  căruia  Dumnezeu  i-a  dat  în  păstrare  dreapta 
credinţă.  Legământul  dintre  Dumnezeu  şi  poporul  evreu  demonstrează  că 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


906 


Dumnezeu  a  recunoscut  naţiunile  ca  forme  permanente  de  organizare  ale  societăţii 
umane. 

Christos  a  fost  un  mare  iubitor  al  poporului  Său.  I-a  respectat  tradiţiile,  i-a 
dezvăluit  taina  trimiterii  lui  pe  pământ  şi  a  pus  bazele  Bisericii,  făcând  apel 
exclusiv  la  oamenii  din  neamul  Său.  Aceste  manifestări  ar  putea  fi  catalogate  astăzi 
de  naţionalism.  El  urmărea  ca  prin  evrei  să  se  ajungă  la  universalitatea  creştină. 
S'a  întristat  şi  a  plâns  când  a  văzut  că  evreii  nu  îşi  înţeleg  chemarea:  "Când  s'a 
apropiat  de  cetate  şi  a  văzut-o,  Iisus  a  plâns  pentru  ea.  Şi  a  zis:  Dacă  ai  fi  ştiut  tu, 
în  această  zi,  lucrurile  care  puteau  să-ţi  dea  pace!  Dar  acum  ele  sunt  ascunse  de 
ochii  tăi!"  Cum  Christos  întrupează  plenitudinea  persoanei  umane,  omul  întreg, 
desăvârşit,  însemană  că  din  structura  omului  nu  poate  fi  eliminată  componenta 
naţională,  că  naţiunea  reprezintă  modul  fundamental  de  manifestare  al  omului  în 
istorie! 

Creştinismul  nu  reneagă  principiul  naţional.  în  antichitate,  când 
imperialismele  predominau  în  istorie  şi  fiinţa  neamurilor  era  vag  cunoscută, 
textele  evanghelice  dau  întâietate  popoarelor.  "Mergeţi  şi  propovăduiţi  Evanghelia 
la  toate  neamurile"  sunt  cuvintele  ce  le  rosteşte  Iisus  la  despărţirea  Lui  de 
Apostoli. 

Dacă  analizăm  raporturile  dintre  naţionalism  şi  creştinism  de  pe  piedestalul 
sufletului,  din  interiorul  esenţialului  creştin,  care  este  dragostea,  concluzia  nu 
diferă.  Dragostea  nu  se  poate  exercită  în  abstract,  proiectată  asupra  întregii 
omeniri  deodată.  Condiţia  umană  a  dragostei  nu  e  identică  cu  condiţia  ei  divină. 
Cine  afirmă  că  iubeşte  întreaga  omenire,  operează  cu  o  noţiune.  înseamnă  că  nu 
iubeşte  nimic  sau  că  confundă  spiritul  de  jertfă  cu  o  reverie  dulceagă.  Dragostea 
este  o  experienţă,  este  un  act  de  trăire,  dragostea  reclamă  o  ucenicie.  Aşa  cum  e 
absurd  ca  cineva  să  declare  că  iubeşte  pe  Dumnezeu,  când  nu-şi  iubeşte  aproapele. 
E  firesc  ca  iubirea  să  se  reverse  în  primul  rând  asupra  acelora  pe  care  îi  cunoşti  şi 
cu  care  ai  crescut  împreună:  oamenii  din  satul  tău,  din  patria  ta.  Aici  iubirea 
creştină  are  un  câmp  vast  de  activitate.  Adevăratul  creştin  nu  se  gândeşte  numai  la 
propria  lui  mântuire.  Datoria  lui  este  ca  să  ajute  un  neam  întreg  să  se  urnească  pe 
drumuri  plăcute  lui  Dumnezeu,  realizându-se  aşa  cum  reclamă  legile  divine. 
Numai  în  modul  acesta  individul  se  pune  în  slujba  întregii  omeniri  şi  numai  astfel 
istoria  se  sanctifică  şi  se  universalizează. 

Sfântul  Părinte,  Papa  Pius  XII,  în  Epistola  Apostolică  din  22  Martie  1952 
adresată  Episcopatului,  Clerului  şi  Poporului  Român  se  face  interpretul  aceleiaşi 
viziuni  şi  armonii  etnice  a  istoriei:  "Noi,  cei  care  faţă  de  poporul  vostru  nutrim 
sentimente  părinteşti  şi  înconjurăm  cu  iubire  deschisă  pe  cei  prigoniţi  pentru 
dreptate"  (Matei,  5.10.),  dorim  să  sărutăm  lanţurile  acelora  care,  întemniţaţi  pe 
nedrept,  plâng  şi  se  întristează  mai  mult  de  loviturile  date  religiei,  prăbuşirea 
sfintelor  instituţii,  mântuirea  eternă  a  popoarelor  lor  pusă  în  pericol,  decât  de 
suferinţele  proprii  şi  de  libertatea  pierdută".  Sfântul  Părinte  înalţă  rugăciuni  către 
Dumnezeu  ca  "să  dea  tuturor  pacea  sufletelor,  pacea  popoarelor,  pacea  tuturor 
naţiunilor,  pacea  aceea  care  să  pună  în  siguranţă  sacrosanctele  drepturi  ale 
religiei,  care  apără  demnitatea  şi  libertatea  de  conştiinţă  a  fiecăruia,  care  să 
unească  printr’o  legătură  de  prietenie  toate  neamurile,  fără  vreo  nedreptate". 

Persoana  umană,  naţionalismul  şi  creştinismul  sunt  valori  inseparabile.  Ele 
aparţin  aceluiaşi  tot.  Orice  disjuncţie  ce  s’ar  încarcera  în  sânul  lor,  orice  orientare 


Nicolae  Niţă 


907 


divergentă  a  uneia  sau  alteia,  le  pune  în  primejdie  pe  toate.  Comunismul  a  înţeles 
mai  bine  decât  unii  creştini  acest  adevăr.  De  aceea  atacă  în  bloc  persoana  umană, 
naţiunea  şi  Biserica.  Conducătorii  comunişti  îşi  dau  seama  că  oricare  din  aceste 
valori  ar  fi  liberă,  le  resuscită  pe  celelalte,  pentru  că  conţine  germenul  celorlalte. 
Pentru  a  nivela  omenirea,  comunismul  e  obligat  să  coboare  la  orizontală  linia 
verticală  de  trăire  individ  -  neam  -  Dumnezeu.  Trecând  la  un  alt  exemplu, 
convulsiunile  politice  din  Franţa,  acestea  nu  sunt  datorate,  cum  se  crede  în  genere, 
sistemului  parlamentar,  ci  atrofierii  conştiinţei  naţionale  a  poporului  francez.  în 
Franţa  există  o  dreaptă  catolică,  există  elemente  de  stânga,  dar  naţiunea  e  absentă 
din  luptă.  Mişcarea  de  dreapta  luptă  în  vădite  condiţii  de  inferioritate,  fără  a  fi 
susţinută  de  energiile  creatoare  ale  naţiunii.  Apelul  la  aceste  energii  se  cheamă 
naţionalism  şi  naţionalismul  repugnă  în  Franţa  până  şi  dreptei.  De  aceea  Franţa 
este  condamnată  la  eşecuri  continui,  atâta  vreme  cât  nu  îşi  va  regăsi  echilibrul 
interior.  Prestigiul  unei  naţiuni  nu  se  poate  menţine  când  cetăţenii  ei  întorc  spatele 
propriei  lor  istorii. 

Criza  lumii  occidentale  este  de  aceeaşi  natură.  Economia  Occidentului  este 
înfloritoare  şi  puterea  lui  militară  depăşeşte  cu  mult  forţa  blocului  comunist.  Ceea 
ce  împiedică  Occidentul  să  se  reculeagă  în  faţa  pericolului  comunist  este  dezaxarea 
lui  spirituală.  Comuniştii  au  reuşit  să  disloce  valoarea  naţionalistă  din  sufletul 
occidentalilor.  Uriaşele  zăcăminte  de  energie  ale  acestor  popoare  nu  sunt  chemate 
de  nimeni  să  plămădească  istoria.  Stau  neîntrebuinţate.  Popoarele  se  atomizează, 
se  descompun  în  indivizi  autonomi  -  prima  etapă  pentru  a  fi  înglobaţi  în  masa  fără 
nume  a  viitorului.  Biserica  însăşi  este  constrânsă  la  defensivă,  pentru  că  nu  se 
poate  sprijini  pe  popoare  consistente,  închegate  şi  susţinute  de  dinamica 
naţionalismului. 

Bărbaţii  de  stat  ai  Europei  şi  reprezentanţii  Bisericii  trebuie  să  facă  eforturi 
pentru  a  se  elibera  de  rezidurile  propagandistice  ale  ultimului  război. 
Naţionalismul  autentic  înţeles  -  realizarea  naţiunii  conform  aspiraţiilor  ei 
spirituale  şi  culturale  -  potenţează  creştinismul,  iar  creştinismul,  la  rândul  lui, 
exercită  o  influenţă  binefăcătoare  asupra  naţionalismului,  temperându-1,  ferindu-1 
de  a  apuca  pe  căi  greşite.  în  aceste  momente  de  răscruce  pentru  întreaga  lume, 
Occidentul  nu  se  poate  lipsi  de  elanul  popoarelor,  pe  care  numai  naţionalismul  îl 
poate  trezi  la  viaţă  şi  valoriza  pentru  binele  şi  mântuirea  întregii  omeniri. 

ACTUALITATEA  LUI  EMINESCU  26~ 

de  Horia  SIMA 

Eminescu  se  bucură  de  o  actualitate  mereu  reînnoită.  Opera  lui  poetică  l-a 
încununat  cu  nimbul  nemuririi,  făcându-1  să  renască  cu  fiecare  generaţie.  Dar 
Eminescu  nu  este  numai  poet.  Este  şi  gânditor  politic.  Sub  acest  aspect,  nu  s'a 
realizat  în  jurul  numelui  său  acea  unanimitate  de  simţire  care  l-a  consacrat 
definitiv  pe  poet. 

Controversa  a  izbucnit  încă  de  pe  timpul  când  îşi  scria  articolele  în  "Timpul". 
Unii  n'au  văzut  în  campania  de  presă  a  lui  Eminescu  decât  pe  scribul  de  partid, 
plătit  să-şi  împroaşte  cu  invective  adversarii;  alţii  au  explicat  vehemenţa  de  limbaj 


267  -  Revista  "VESTITORII",  Salzburg,  Austria.  Februarie,  1956. 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


908 


a  articolelor  lui  cu  începuturile  bolii  care  avea  să-i  întunece  mintea  câţiva  ani  mai 
târziu;  alţii,  în  sfârşit,  le-au  pus  pe  seama  temperamentului  său  pasional,  care  nu 
şi-ar  fi  găsit  cea  mai  bună  întrebuinţare  în  acest  domeniu.  Toţi  aceşti  critici  ai 
activităţii  lui  ziaristice  socotesc  că  articolele  din  "Timpul"  dăunează  geniului  său. 

Din  fericire  pentru  memoria  lui  Eminescu,  s'au  găsit  şi  mulţi  reprezentanţi  de 
frunte  ai  culturii  româneşti  care  şi-au  format  alte  păreri  despre  activitatea  lui 
ziaristică.  Scurtu,  Chendi,  Densuşeanu,  Iorga,  Bogdan,  Aurel  C.  Popovici,  Puşcariu, 
Mehedinţi,  Slavici,  Goga  şi  alţii  -  cum  ne  informează  D.  Murăraşu  -  se  înclină  cu 
aceeaşi  admiraţie  şi  în  faţa  gazetarului  Eminescu:  "O  stranie  simţire,  umbra 
geniului  te  atinge  când  observi  că  nici  una  din  marile  chestiuni  ale  politicii 
româneşti  actuale  nu  a  rămas  neobservată  de  Eminescu"  -  scrie  Bogdan,  -  iar 
Octavian  Goga:  "Prin  scrisul  lui  Eminescu  a  cerut  cuvânt  ideea  integralităţii 
naţionale  cu  toate  atributele  ei  logice". 

După  moartea  lui  Eminescu,  articolele  lui  au  rămas  brusc  în  uitare.  Pe  cât  de  sus 
se  ridicase  poetul  în  preţuirea  contemporanilor,  pe  atât  de  puţin  interes  mai  trezea 
în  suflete  activitatea  lui  ziaristică.  într’o  anumită  măsură,  era  firească  această 
reacţiune  inegală  a  publicului  faţă  de  diferitele  sectoare  ale  scrisului  eminescian. 
Risipa  zilnică  a  talentului  într’o  gazetă  este  legată  de  anumite  circumstanţe,  de  un 
anumit  decor  politic,  care,  schimbându-se,  scoate  din  circulaţie  şi  producţia 
închinată  cotidianului.  Rar  sunt  gazetarii  care  rămân  în  conştiinţa  unei  epoci  şi 
după  ce  le-a  căzut  pana  din  mână.  Dar  lipsa  de  pietate  a  contemporanilor  faţă  de 
scrisul  lui  Eminescu  din  gazete  are  şi  un  dedesubt.  La  dispariţia  gazetarului 
Eminescu  din  conştiinţa  publică  au  contribuit  toţi  acei  politicieni  care  au  fost 
atacaţi  cu  înverşunare  în  timpul  vieţii  lui  de  la  tribuna  ziarului  "Timpul".  Poetul 
putea  fi  ridicat  în  slava  norilor,  şi  era  bine  să  fie  aşa,  pentru  că  ajuta  să  se  şteargă 
din  amintire  nesuferitul  polemist;  în  schimb  gazetarul,  autorul  a  sute  de  articole 
scânteietoare  de  inteligenţă,  a  fost  lăsat  să  populeze  doar  arhivele  Academiei  şi  nici 
aici  n’a  avut  pace  deplină.  Mâini  sacrilege  au  smuls  file  din  colecţia  "Timpului"... 

Abia  în  1905,  din  pietate  şi  îngrijirea  lui  Ion  Scurtu,  comoara  de  gândire 
eminesciană,  împrăştiată  în  studii  şi  articole,  se  reintegrează  în  patrimoniul 
spiritual  al  neamului.  "Scrierile  politice  şi  literare"  ale  lui  Eminescu  reprezintă  o 
dată  în  istoria  spiritului  românesc;  geniul  său  complex  era  menit  să  dea  un  nou 
impuls  energiei  naţionale  la  începutul  secolului  al  XX-lea.  Cum  generaţia  pe  care  a 
stigmatizat-o  Eminescu  cu  o  nemaipomenită  violenţă  de  limbaj  se  stinsese  între 
timp,  privirea  cititorului  de  atunci  era  mai  degajată  decât  a  contemporanilor 
poetului,  câştigase  distanţa  necesară  pentru  a  descoperi  dincolo  de  efemer  cheile 
de  boltă  ale  gândirii  lui  politice.  Eminescu  nu  era  un  gazetar  de  ocazie  şi  nici  nu  se 
lăsa  surprins  de  evenimente.  El  dădea  evenimentului  interpretarea  cuvenită  din 
centrul  existenţial  al  unei  concepţii  bine  legate,  pe  care  şi-o  făurise  cu  preţul  unor 
intense  cercetări .  Generaţia  premergătoare  războiului  de  întregire  era  şi  mai  aptă 
sufleteşte  să-i  descopere  sensul  profund  al  articolelor  lui.  Ea  trăia  într'o  perioadă 
care  promitea  să  traducă  în  fapt  tezele  susţinute  de  Eminescu  cu  40  de  ani  înainte. 

Studiul  lui  Murăraşu:  "Naţionalismul  lui  Eminescu",  pus  la  îndemâna  exilului  de 
editura  "Carpaţii",  împlineşte  toate  condiţiile  unei  impecabile  prezentări  a  gândirii 
politice  eminesciene.  Dacă  e  ceva  să-i  reproşăm,  este  excesul  de  erudiţie,  grija  de  a 
utiliza  toate  amănuntele,  pentru  a  nu  săvârşi  un  păcat  împotriva  obiectivităţii.  Dat 
fiind  importanţa  subiectului  şi  polemicile  stârnite  de  el,  D.  Murăraşu  şi-a  luat  toate 


Nicolae  Niţă 


909 


măsurile  de  apărare,  pentru  a  nu  putea  fi  acuzat  că  s'a  lăsat  târât  în  aprecieri  de 
propriul  său  naţionalism.  E  o  călăuză  căreia  ne  putem  încredinţa,  pentru  că 
afirmaţiile  lui  merg  din  text  în  text. 

Pentru  a  înţelege  un  sistem  de  gândire  sau  o  concepţie  de  viaţă,  esenţial  este  să-i 
descoperim  poziţia  lui  cheie,  pentru  că  toate  celelalte  propoziţii  nu  sunt  decât 
implicaţii  ale  ei.  Rolul  principal  în  gândirea  politică  eminesciană  îl  joacă  naţiunea. 
"Naţiunea  e  categoria  supremă  -  la  Eminescu  -  care  însumează  şi  practicul  şi 
politicul  şi  culturalul"  constată  D.  Murăraşu  în  capitolul  "Privire  sintetică  asupra 
naţionalismului  eminescian".  "Totul,  de  la  complicata  organizaţie  de  stat  până  la 
mărunta  activitate  a  unui  individ  are  numai  un  caracter  funcţional  şi  trebuie  să 
pună  în  relief  vitalitatea  naţională"  (pag.  347).  Dragostea  de  neam  e  o  dată 
imediată  a  sufletului.  O  iubim  "sans  phrase",  cum  se  exprimă  Eminescu.  Toate 
gândirile,  toate  simţirile  lui  Eminescu  converg  spre  acest  punct  central:  naţiunea. 

Odată  pătruns  de  acest  adevăr,  Eminescu  explorează  fiinţa  neamului  său  în  toate 
direcţiile  ei  de  afirmare.  îndreptându-se  spre  trecut,  admiraţia  lui  se  revarsă 
deopotrivă  asupra  Românilor  cât  şi  asupra  Dacilor.  Totuşi  pe  Daci  pare  să-i  aibă 
mai  aproape  de  inimă,  pentru  că,  în  câteva  rânduri,  voind  să  arate  necesitatea  unor 
schimbări  radicale  în  moravurile  publice  ale  României,  întrebuinţează  expresia  că 
totul  trebuie  "dacizat".  Marile  figuri  din  panteonul  istoriei  noastre,  Dragoş, 
Alexandru  cel  Bun,  Mircea,  Ştefan,  Horia,  Iancu  se  bucură  de  dragostea  lui 
nemărginită.  Aceste  vremi  trecute  sunt  pentru  Eminescu  "veacul  de  aur"  (pag.  80). 
în  tovărăşia  marilor  umbre  ale  trecutului  îşi  caută  refugiu  ori  de  câte  ori  vrea  să 
scape  de  priveliştea  umilitoare  a  prezentului. 

Din  fragedă  tinereţe  a  cutreierat  toate  ţinuturile  româneşti  şi  şi-a  dat  seama  că 
acelaşi  suflet  palpită  pretutindeni.  Sutele  de  ani  de  stăpânire  străină  n'au  putut  să 
altereze  caracterele  de  bază  ale  Românului.  în  Bucovina,  în  Ardeal,  în  Banat,  a 
întâlnit  aceeaşi  ţărănime,  cu  nimic  deosebită  de  masa  românească  din  Moldova  şi 
Muntenia.  Eminescu  mai  are  însă  şi  înţelegerea  de  a  distinge  problemele  specifice 
fiecărei  provincii,  vibraţia  lor  particulară,  provenită  dintr’un  destin  istoric 
deosebit.  Vorbind  de  Românii  din  Transilvania  spune  că  nu  trebuie  să  ne  mirăm 
dacă  la  ei  se  cultivă  cu  atâta  ardoare  patriotismul:  "Nu  trebuie  să  râdem  de  frazele 
lor  patriotice,  căci  pentru  ei,  nenorociţii  care  au  veşnic  în  preajmă  "căpcăunii  ceia 
de  Unguri",  există  întrebări  de  moarte,  la  care  singuri  vor  răspunde,  deoarece  noi, 
cei  din  România,  ne  ocupăm  prea  puţin  de  ei"  (pag. 97).  Nu  e  de  mirare  că 
produsele  literare  sunt  de  mai  slabă  calitate  în  Ardeal:  lupta  pentru  păstrarea 
naţionalităţii  le  absoarbe  ardelenilor  şi  bănăţenilor  o  mare  parte  a  energiilor  lor. 
Eminescu  nu-i  uită  nici  pe  Românii  din  dreapta  Dunării  şi  Macedonia.  El  aduce 
aminte  guvernelor  româneşti  de  datoria  ce  o  au  să  asigure  libertatea  religioasă  şi 
scolastică  acestor  Români.  Ei  trebuie  scăpaţi  de  aviditatea  greco-sârbo-bulgară. 
"Să  ne  arătăm  demni  de  încrederea  lor"  (pag.  102). 

Concentrându-şi  interesul  asupra  statului  român  înfiinţat  în  anul  1859, 
descoperă  grave  deficienţe  în  structura  lui  politico-socială:  aristocraţia  istorică  a 
dispărut,  o  clasă  de  mijloc  nu  există  şi  nu  a  rămas  decât  ţărănimea.  "Clasa 
ţărănească  este  naţiunea  însăşi"  (pag.  203).  Clasa  conducătoare  e  o  "pătură 
superpusă",  o  plebe  politică,  formată  din  "reprezentanţii  unor  rase  degenerate".  "Şi 
pe  când  această  plebe  se  înmulţeşte  pe  zi  ce  merge,  neamul  nobil  şi  drept  care 
cutremura  odinioară  pământul  la  un  semn  al  lui  Mircea  Basarab,  sărăceşte,  scade 
şi  moare"  (pag.  131).  El  vedea  în  partidul  liberal,  partidul  roşilor,  albia  politică  în 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


910 


care  s’a  scurs  tot  acest  val  de  străini  venit  de  peste  Dunăre  şi  din  Orient.  Partidul 
conservator  avea  o  altă  formaţie:  el  caută  să  ocrotească  şi  să  salveze  de  la 
distrugere  vechile  tradiţii  româneşti  ,  dar  acţiunea  lui  conservatoare  e  înnecată  pe 
zi  ce  trece  de  pătura  suprapusă.  Caracteristica  acestei  pături  este  "absoluta  ei 
improductivitate"  (pag.  134).  "Privindu-i",  Eminescu  se  întreabă:  ce  sunt  aceşti 
oameni?  Ţărani?  Nu  sunt.  Proprietari,  nu;  învăţaţi,  nici  cât  negrul  sub  unghie; 
fabricanţi,  numai  de  palavre;  meseriaşi  nu,  breaslă  cinstită  n’au,  ce  sunt  dar? 
Uzurpatori,  demagogi,  capete  deşarte,  leneşi  care  trăiesc  din  sudoarea  poporului 
fără  a  o  compensa  prin  nimic,  ciocoi  boieroşi  şi  fuduli,  mult  mai  înfumuraţi  decât 
coborâtorii  din  neamurile  cele  mai  vechi  ale  ţării"  (pag.  134).  Ţărănimea  e  singura 
clasă  pozitivă  în  statul  român.  Ea  munceşte  ca  să  întreţină  un  aparat  de  stat  care-o 
exploatează  mult  mai  crâncen  decât  vechea  administraţie.  Statul  păturii  superpuse 
nu  are  nici  o  înţelegere  pentru  starea  ei  nenorocită.  Deşi  situaţia  economică  a 
ţărănimii  nu  a  evoluat,  i  s'au  pus  sarcini  noi,  pentru  a  întreţine  o  armată  de  lefegii 
care  nu-i  oferă  nici  o  compensaţie  şi  care  n’au  altă  preocupare  decât  să-şi  taie  o 
parte  cât  mai  avantajoasă  din  bugetul  ţării. 

Eminescu  dă  alarma  şi  asupra  primejdiei  ce-o  reprezintă  pentru  naţiunea 
română  cei  600.000  de  evrei  -  câţi  se  aflau  pe  vremea  lui  în  România.  "Noua 
aristocraţie,  formată  din  ciocoi,  din  lene  a  recurs  la  Evrei  pentru  exploatarea 
muncii  ţăranului"  (pag.  159).  Dar  Eminescu  nu  e  un  antisemit  de  principii.  Nu 
vede  în  Evrei  un  rău  în  sine.  El  se  opune  ca  Evreii  să  capete  drepturi  egale  cu 
Românii  din  cauza  şubredei  structuri  sociale  a  noului  stat  român.  "Primejdia 
revizuirii  art.  7  nu  stă  atât  în  chestiunea  evreiască  însăşi,  cât  în  starea  în  care  ne 
aflăm  în  momentul  în  care  chestiunea  se  punea"  (pag.  191.  El  cere  ca  o  condiţie 
prealabilă  rezolvării  chestiunii  evreieşti  îmbunătăţirea  stării  ţăranului,  formarea 
unei  clase  ţărăneşti  puternice.  "După  ce  prin  sporirea  suficientă  a  populaţiei, 
cultura  pământului,  din  extensivă  cum  este,  ar  avea  braţe  destule  pentru  a  deveni 
intensivă,  am  avea  timp  de  a  ne  gândi  şi  la  regularea  poziţiei  noilor  cetăţeni  de  rit 
mozaic"  (pag.  193).  Eminescu  crede  că  elementul  evreiesc  poate  deveni  chiar  un 
grup  etnic  productiv,  "folositor  patriei  lui  adoptive"  (pag.  194),  dar  numai  dacă 
societatea  românească  va  intra  pe  făgaşul  civilizaţiei  adevărate  şi  al  neatârnării 
economice. 

Eminescu  are  o  atitudine  critică  faţă  de  orice  influenţă  străină.  El  se  ridică  cu 
indignare  contra  introducerii  la  noi  a  formelor  de  viaţă  apuseană  şi  atrage  luarea 
aminte  că  "viaţa  răsăriteană  e  condusă  de  idealuri  istorice  şi  religioase  demne  de 
atenţie"  (pag.  196).  Nu  cruţă  nici  pe  Carol  I.  El  ajunge  la  concluzia  că  menirea 
epocii  lui  Carol  îngăduitorul  e  trecerea  ţării  în  mâna  străinilor,  e  înstrăinarea 
treptată  şi  sigură  a  tot  ce-i  românesc  (pag.  201).  Eminescu  nu  e  contra  convieţuirii 
poporului  român  cu  alte  rase  şi  naţionalităţi,  dar  reclamă  întâietate  pentru 
elementul  istoric:  "Nu  zicem  că  sub  cerul  acestei  ţări  să  nu  trăiască  şi  să  nu 
înflorească  oricâţi  oameni  de  altă  origine.  Dar  ceea  ce  credem,  întemeiată  pe 
vorbele  bătrânului  Matei  Basarab,  e  că  ţara  este,  în  linia  întâia,  elementul  naţional 
şi  că  e  scris  în  cartea  veacurilor  că  acest  element  să  determine  soarta  şi  caracterul 
acestui  stat"(pag.  140-141). 

Naţionalismul  lui  Eminescu  nu  are  caracter  şovinist,  cu  toată  pasiunea  ce  o  pune 
în  apărarea  poporului  român.  El  arată  acelaşi  respect  fiinţei  şi  drepturilor  altor 
popoare.  El  întrevedea  posibilitatea  ca  naţiunea  română  să  fie  salvată  printr’o 


Nicolae  Niţă 


911 


confederaţie  de  popoare  în  care  "egalitatea  naţionalităţilor  şi  a  limbilor  pe  orice 
teritoriu  se  vor  afla  ele,  va  fi  un  lucru  principal,  iar  formaţiunile  de  state  secundar" 
(pag.  111),  o  idee  pe  care  nu  o  întâlnim  nici  în  cele  mai  îndrăzneţe  proiecte  de 
federalizare  europeană. 

Studiul  lui  D.  Murăraşu  demonstrează  că  naţionalismul  românesc  nu  e  o 
ideologie  de  dată  recentă,  importată  de  peste  hotare.  Nu  începe  nici  cu  generaţia 
de  la  1922  şi  nici  cu  Mişcarea  Legionară.  Cea  mai  cuprinzătoare  minte  a  neamului 
nostru  i-a  stabilit  fundamentele.  Spiritelor  "progresiste"  le  va  veni  ceva  mai  greu 
să-l  facă  chiar  pe  Eminescu  huligan.  Există  o  linie  eminesciană,  care  acţionează 
infailibil  în  interiorul  neamului  nostru.  Cine  nu  se  împacă  cu  scrierile  politice  ale 
lui  Eminescu,  cu  certitudine  că  îi  lipseşte  dimensiunea  integrală  a  sufletului 
românesc. 

Astăzi,  când  comunismul  ameninţă  să  ne  smulgă  neamul  din  rădăcini,  Eminescu 
-  gânditorul  politic  -  trece  înaintea  poetului.  Astăzi  lupta  se  dă  pentru  însăşi 
supravieţuirea  subiectului  creator  de  cultură  românească:  naţiunea  noastră.  Fără 
de  această  naţiune  nu  am  fi  cunoscut  nici  magia  versului  său.  Adevărurile  politice 
descoperite  de  Eminescu  ne  ajută  să  ne  fixăm  coordonatele  luptei.  Poporul  român 
a  ajuns  în  robia  comunismului,  pentru  că  n'a  izbutit  "să  dea  expresie  fiinţei  sale 
proprii".  Am  lăsat  destinul  să  ni-1  făurească  alţii.  Dar  tot  Eminescu  ne  învaţă  că 
lupta  în  care  e  angajat  poporul  român  astăzi  nu  poate  sfârşi  decât  cu  biruinţa  lui: 
"Legile  tainice  ale  universului  lucrează  pentru  triumful  naţiunii". 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


912 


S  F  A  P  5  I 


OL  VOLUMULUI 


II 


©  Copyright  2020 

Toate  drepturile  rezervate 


Nicolae  Niţă 


913 


CUPRINS 

PROLOG . 3 

"Carpaţii" 

Principesa  Zoe  Mavrocordat  Sturdza . 8 

24  Iunie  1927  -  Faust  Brădescu . 9 

Economie  de  morţi  -  N.  S.  Govora . 10 

Un  nou  23  August  1944  -  Traian  Popescu . 16 

Elogiul  satului  românesc  -  Ovidiu  Vuia . 19 

Mistificarea  istoriei  -  Mihai  Săndulescu . 22 

Un  nou  "23  August"  în  România  de  azi  -  Iulian  Niţescu . 27 

Exilul  luptător  şi  23-VIII-1944  -  Serafim  Bratocea . 29 

Jurnal:  Deshumarea  Căpitanului  -  Vasile  Posteucă . 32 

Rolul  cultural  al  săpunului  -  Gabriel  Bălănescu . 38 

Pamfil  Şeicaru  -  Nicolae  Novac . 44 

Nedumeririle  Căpitanului  Ienciu  -  Cpt.  N.  S.  Beldie . 44 

Principele  Mihail  Sturdza . 50 

Crucile  vii  -  Alexander  von  Randa . 52 

Pan  Halippa  -  Sava  Gârleanu . 57 

Pe  baricadele  adevărului  -  Horia  Sima . 61 

De  ce  viitorul  nu  mai  poate  fi  comunist  -  Vintilă  Horia . 63 

Ceas  sfânt  la  Majadahonda  -  Ovidiu  Vuia . 65 

Moartea  Căpitanului  Opriş  -  N.S.  Govora . 67 

Sindicatul  crimei  -  Nicolae  Roşea . 69 

Vaslui  -  Lagărul  Morţii  -  Eugenia  Dumitrescu . 75 

Noaptea  Sfântului  Bartolomeu  -  Pătru  Opincă . 78 

Yalta,  pactul  ruşinei! . 82 

Spiritul  de  sacrificiu  -  Faust  Brădescu . 84 

Un  om  din  altă  plămadă  -  Corneliu  Codreanu  -  Grigore  Manoilescu . 86 

O  mişcare  cavalerească  în  sec.  XX:  Garda  de  Fier . 93 

Despre  unirea  românească  -  Ion  Ţolescu . 103 

Indignarea  domnului  I.V.  Emilian  -  Traian  Popescu . 105 

Relaţiile  Româno-Ruse  -  N.S.  Govora . 109 

între  laşitate  şi  oportunism  -  Faust  Brădescu . 120 

Note  pe  marginea  cărţilor  -  N.S.  Govora . 122 

La  moartea  lui  George  Demetrescu  -  Traian  Popescu . 125 

Un  om  loial  -  Nicolae  Roşea . 131 

Georgel  -  Vintilă  Horia . 132 


Articole  din  Presa  Legionară  (II)  914 


Georgel  -  J.N.  Manzatti . 133 

Lui  Georgel  Demetrescu  -  Faust  Brădescu . 134 

Procesul  rozătoarelor  -  Filon  Verca . 135 

Minciunile  ungureşti  -  Faust  Brădescu . 139 

Din  1938  până  în  anul  1940  -  N.S.  Govora . 143 

Principiile  şi  aplicarea  lor  în  politică  -  Radu  Budişteanu . 150 

Despre  absenţi  -  Ioan  I.  Mirea . 152 

Gheorghe  Costea,  Comandant  al  Bunei  Vestiri  -  Traian  Popescu . 153 

La  arme,  fraţi  Români!  -  Traian  Popescu . 155 

Ultimul  Văcăreştean  -  Victor  Corbuţ . 158 

încă  ceva  despre  "Sindromul  Transilvan"  -  Dr.  Ion  Jovin . 163 

Note  cu  lexic  potolit  -  N.S.  Govora . 170 

Câteva  cuvinte  despre  un  istoric  dispărut  -  N.S.  Govora . 173 

Dr.  Ion  Claudian  -  Filon  Verca . 181 

Comandorul  Eugen  von  Baila  -  Traian  Popescu . 183 

Av.  Vasile  Mailat-  Traian  Popescu . 185 

"Cuvântul  în  Exil" 

Tăcerile  lui  Lucian  Blaga  -  Mircea  Eliade . 187 

Primul  examen  cu  Nae  Ionescu  -  Mircea  Eliade . 190 

Nae  Ionescu  -  Metafizicianu  -  George  Racoveanu . 191 

Reabilitarea  lui  Dumnezeu  -  Mircea  Popescu . 196 

"Cuvântul  Românesc" 

"Testamentul  lui  Dumnezeu  -  Ion  Halmaghi . 198 

Tristeţi  -  Nicolae  Petra . 199 

Mitropolitul  Visarion  Puiu  -  Pr.  Petre  Popescu . 200 

Doi  uriaşi  ai  gândirii  româneşti  -  Ion  Boieru . 203 

Puii  diavolului  -  Ion  Cârjă . 205 

Cealaltă  faţă  -  Dumitru  Bacu . 208 

Infiltraţia  dela  Europa  Liberă  -  George  Bălaşu . 210 

Teroarea  minciunii  şi  a  defăimării  -  Ion  Boieru . 211 

Israelul  şi  Garda  de  Fier  -  M.  F.  Enescu . 213 

"Dacia" 

Neam  şi  Legiune  -  Horia  Sima . 220 

Legionarul  Aurelian  Mândrilă  -  Dumitru  Leontieş . 226 

Rarăul,  o  concepţie  din  spiritualitatea  legionară  -  I.P.  Oană . 228 

Prahova,  un  simbol  legionar  -  Marcel  Preoţescu . 231 

F.D.C.  Bucureşti  -  Vara  1940  -  Dionisie  Ghermani . 235 

Mărturii  asupra  evenimentelor  din  Ianuarie  1941  -  Nicu  Iancu . 237 


Nicolae  Niţă 


915 


La  6  Septembrie  1940  -  Nicolae  Teban . 243 

Valoarea  epocală  a  fenomenului  legionar  -  Dr.  Constantin  Sassu . 244 

"Destin" 

Catastrofă  şi  mesianism  -  Mircea  Eliade . 249 

"Discursul  Contemporan" 

Moartea  lui  Mircea  Vulcănescu  -  John  Halmaghi . 254 

Românii  poporul  tradiţiei  romane  -  Dan  Botta . 258 

Elena  Văcărescu:  Prezent!  -  Eugen  Lozovan . 261 

Naţionalismul  şi  Misiunea  Românească  -  Vasile  Băncilă . 265 

Semicentenarul  Generaţiei  de  Sacrificiu  -  Marin  Ciulacu . 275 

Poezie  şi  Matematice  -  Ion  Barbu . 279 

Dialectica  Naţionalismului  -  Nicolae  Roşu . 282 

Reactualizări  -  Nae  Ionescu . 289 

Consideraţiuni  generale  asupra  războiului  românesc  -  Mircea  Vulcănescu . 292 

"Drum" 

Crestături  (I)  -  Nicolae  Petra .  295 

Crestături  (II)  -  Nicolae  Petra . 296 

Lucrarea  la  celălalt  capăt  -  Vasile  Posteucă . 297 

Eugen  Drăguţescu  -  J.  N.  Manzatti . 301 

Bocet  Rumânesc  -  Nicolae  Novac . 302 

Rubrica  Iconar  -  Vasile  Posteucă . 303 

Carnet  -  Nicolae  Novac . 304 

Crestături  (III)  -  Nicolae  Petra . 304 

Mircea  Eliade  şi  Dialectica  Sacrului  -  Vasile  Posteucă . 305 

Zodii  -  Nicolae  Petra . 309 

între  omenie  şi  frumuseţea  cea  dintâi  -  Vasile  Posteucă . 310 

Aurel  C.  Popovici  -  Lucia  A.  Popovici . 314 

între  politic  şi  spiritual  -  Vasile  Posteucă . 316 

Taina  cea  de  veac  ascunsă...  -  George  Racoveanu . 319 

Rubrica  Iconar  -  Vasile  Posteucă . 320 

Trandafirul  dela  Majadahonda  -  Vasile  Posteucă . 326 

în  pragul  morţii  -  Dr.  Alexandru  Ronnett . 329 

Privilegiul  lor...  -  Alexandru  Ronnett . 330 

într’al  zecelea  an  -  Redacţia . 332 

întuneric  şi  Lumină  -  Sergiu  Grossu . 332 

Sub  cnut  legată  de  plumb...  legată'n  lanţuri:  Basarabia  -  Prof.  Vasile  Bârsan . 334 

Unirea  din  1918  -  Redacţia . 338 

Drama  Basarabiei  -  N.  Damaschin . 339 


Articole  din  Presa  Legionară  (II)  916 


Solzhenitsyn  -  Ofensiva  Adevărului  -  Dr.  Demetrius  Leontieş . 341 

în  amintirea  lui  Teodor  Bălan  -  Vianor  Bendescu . 343 

Din  jurnalul  lui  Vasile  Posteucă . 347 

Rubrica  Iconar  -  Ion  Halmaghi . 348 

Rubrica  Mărturii  -  Cărţi  -  Grigore  Boieru . 351 

Rubrica  Iconar  -  Ion  Halmaghi . 352 

Gânduri  pentru  exil  (I)  -  Vasile  Posteucă . 356 

Gânduri  pentru  exil  (II)  -  Vasile  Posteucă . 357 

Ideologie  şi  realitate  -  Ion  Halmaghi . 358 

Despre  revoluţie  şi  ascultare  -  Dinu  Cruga . 359 

Impasul  culturii  româneşti  -  John  Halmaghi . 363 

Amintiri  dela  Iconar  (I)  -  Vasile  Posteucă . 365 

Amintiri  dela  Iconar  (II)  -  Vasile  Posteucă . 367 

“Legea" 

Ce  vrem  -  Legea . 371 

Datoria  cea  mare  -  Ilie  Gârneaţă . 372 

Şi  un  cuvânt  al  celor  negociaţi  -  G.  Racoveanu . 374 

Geneza  Mişcării  Legionare  -  Constantin  Papanace . 375 

"Libertatea",  Madrid 

"Libertatea"  -  Redacţia . 396 

Intelectualul  şi  timpurile  noi  -  Crişu  Axente . 397 

0  mare  aniversare  -  Prof.  FI.  Diaconescu . 400 

Marele  purtător  al  Crucii  -  Vasile  Posteucă . 403 

Când  ne  vom  întoarce  acasă...  -  Grigore  Manoilescu . 404 

Revoluţia  interioară  -  Vasile  Posteucă . 406 

O  generaţie  şi  un  destin  -  " Redacţia " . 408 

România  stat  satelit?  -  Crişu  Axente . 412 

30  Noembrie  1938  -  Vasile  Iaşinschi . 414 

Monarhia  parlamentară  -  " Redacţia " . 415 

O  reîntâlnire  cu  Ion  Sân-Giorgiu  -  Vasile  Posteucă . 418 

Virginia  Cotruş  -  Libertatea . 419 

"Libertatea",  New  York 

început  de  drum  -  Redacţia . 421 

Români!  -  Nicolae  Niţă . 422 

Transylvania  -  Delia  Lucaciu . 422 

Să  nu  mă  uiţi  copile!...  -  Delia  Lucaciu . 425 

Le  Prince  Noir  -  Nicolae  Niţă . 426 

23  August  1944  -  Nicolae  Niţă . 427 


Nicolae  Niţă 


917 


Polemici  -  The  "Mole"  et  al  conspiraţia...  bubei . 440 

21  -  23  Ianuarie  1941  -  Ionel  Bora . 443 

Să  nu  se  uite . 449 

Un  act  infam  -  Redacţia . 452 

"Somnul  cu  intermitenţe"  -  Silviu  Codan . 453 

Pe  făgaşul  unei  generaţii  -  Filon  Verca . 454 

Doamna  şi  Stăpâna:  Ţara  -  Paul  Tez . 456 

Papalitatea  şi  antisemitismul  -  Nicolae  Ţârcodie . 458 

Distrugerile  dela  Bucureşti  -  Rotaru  Constantin . 460 

"Zidul  Ruşinii"  -  Ion  Nicolau-Delta . 461 

în  preajma  reabilitării  -  Filon  Verca . 463 

Troţskiştii  şi  poezia  "modernistă"  -  Nicolae  Niţă . 469 

"Istoricul  antisemit  Iorga  şi-a  meritat  soarta"  -  Nicolae  Ţârcodie . 472 

Despre  Ethos  şi  marele  om  de  ştiinţă  şi  scriitor  Mircea  Eliade  -  Ovidiu  Vuia . 474 

Mişcarea  Legionară  şi  Exilul  -  Rotaru  Constantin . 476 

în  noaptea  Sf.  Andrei  -  Nicolae  Niţă . 478 

Stânga,  maestre,  stânga-i  cu  belea!  -  C.  Aronescu  Bărăgan . 481 

Periscop  -  Nicolae  Niţă . 484 

Carnea  şi  sângele  nostru  -  Ioana  Aioanei . 485 

Strămoşilor  mei  -  Delia  Lucaciu . 489 

Moţa-Marin  -  Paraschiv  Lascu . 490 

Adevărul  despre  cimitirul  Bitburg  -  Ioana  Aioanei . 492 

Un  iconarist:  sculptorul  Valeriu  Cercel  -  Victor  Corbuţ . 497 

Situaţia  Bisericii  Ortodoxe  Române  sub  regimul  comunist  -  Pr.  Gh.  Calciu . 499 

Maiorul  fără  nume  -  N.S.  Govora . 516 

Ochi  pentru  ochi  şi  Dinte  pentru  dinte  -  Ioana  Aioanei . 527 

Amintiri  despre  Gabriel  Bălănescu  -  Victor  Leahul . 531 

Domnul  Aristide  Buhoiu  -  Rotaru  Constantin . 533 

Mircea  Eliade  şi  Legiunea  -  Victor  Corbuţ . 537 

Ne-a  părăsit  octogenarul  maestru  Nello  Manzatti  -  Dumitru  Paulescu . 541 

Ne-a  părăsit  camaradul  Bartolomeu  Livezeanu  -  Victor  Corbuţ . 543 

Un  răspuns  şi  o  explicaţie  -  Nicolae  Novac . 545 

Românii  din  dreapta  Dunării  -  Sava  Gârleanu . 547 

Mărturii  din  Cluj  -  Traian  Golea . 552 

"Se  trăgea  cu  mitraliera  în  obrazul  lui  Christos..."  -  Ioana  Aioanei . 559 

O  felicitare  pentru  Regele  Mihai  de  23  August...  1986  -  Ioana  Aioanei . 568 

"Drumul  Crucii"  -  Cpt.  N.S.  Beldie . 572 

în  dreapta  şi  în  stânga  Dunării  -  Sava  Gârleanu . 577 

Pelerinajul  dela  Soultzmatt  -  N.S.  Govora . 584 

Predică  la  Duminica  Ortodoxiei  -  Pr.  Gh.  Calciu-Dumitreasa . 590 

în  gând  cu  Vasile  Posteucă  -  Nicolae  Niţă . 597 

Ştiinţa  istorică  ajunsese  pe  mâinile  lor  -  Sava  Gârleanu . 598 

Un  patrimoniu  naţional  -  Filon  Verca . 603 

Figuri  de  haiduci  vestiţi:  Iancu  Jianu  -  Sava  Gârleanu . 605 


Articole  din  Presa  Legionară  (II) 


918 


La  a  30-a  aniversare  a  "Revoluţiei  ungare"  -  Traian  Golea . 608 

Păianjenii  cu  condei  -  Valentin  Cantor . 616 

Figuri  de  haiduci  vestiţi:  Baba  Novac  -  Sava  Gârleanu . 617 

Avram  Iancu  -  Aspecte  şi  fragmente  din  viaţa  lui  -  Traian  Golea . 621 

60  de  ani  dela  Unirea  Bucovinei  cu  Patria-Mamă  România  -  Vianor  Bendescu . 628 

1  Decembrie  1948  -  Biserica  Greco-Catolică  Română  -  Victor  Corbuţ . 634 

13  Ianuarie  1937  -  13  Ianuarie  1987  -  Valentin  A.  Cantor . 637 

Prohodul  Eroilor  I.  Moţa  şi  V.  Marin  -  Î.P.S.  Mitr.  Nicolae  Bălan . 638 

Prezent!  -  Nicolae  Niţă . 638 

într’o  noapte  neagră...  -  Ioana  Aioanei . 640 

"în  secolul  luminilor  stinse"  -  Nicolae  Niţă . 648 

Răspuns  la  o  intervenţie  "îndrăzneaţă"  -  Faust  Brădescu . 650 

Unire?  -  N.S.  Govora . 653 

"Brâncoveanu  Constantin,  Boier  vechi  şi  Domn  Creştin"  -  George  Barbu . 658 

Din  tragedia  Neamului  -  Pagini  de  cronică  (I)  -  Toma  Gh.  Eremia . 666 

Din  tragedia  Neamului  -  Pagini  de  cronică  (II)  -  Toma  Gh.  Eremia . 671 

Figuri  de  haiduci  vestiţi:  Haiducul  Stângă...  -  Sava  Gârleanu . 676 

Agenţi  de  influenţă  -  Filon  Verca . 688 

"Prahova  şi  idealul  legionar"  -  Ovidiu  Vuia . 694 

Robotizarea  oamenilor  în  România  comunistă  -  Nicolae  Niţă . 697 

Cauzele  morţii  lui  Mihai  Eminescu  -  Ovidiu  Vuia . 698 

Un  cerc  vicios  şi  implicaţiile  sale . 704 

Frontul  Libertăţii  -  Moţiune . 710 

Citindu-1  pe  Mircea  Streinul  -  Ovidiu  Vuia .  713 

Cenzură  dacă...  nu  te  aliniezi  -  Mircea  Opreanu . 720 

Omul  din  Traiskirchen  sau  braţul  lung  al  revoluţiei  -  Nicolae  Solea . 721 

La  răspântie  de  destin  -  Filon  Verca . 730 

Despre  derbedeii  culturii  şi  "fantezia  creatoare" . 738 

Cruciaţii  secolului  XX  -  Patimile  Maicii  Mihaela  -  Ana  Maria  Marin . 740 

Ioan  Mirea  -  Necrolog  -  Faust  Brădescu . 746 

Dulce  Bucovină  -  Paul  C-tin  Diaconescu . 747 

"Scrisori  Legionare" 

Bunul  simţ  -  Ovidiu  Găină . 751 

îngăduinţa  -  Ovidiu  Găină . 752 

Sensul  spiritual  al  prieteniei  -  Ovidiu  Găină . 753 

Scrisori  Legionare  -  Ovidiu  Găină . 755 

Spiritul  de  sacrificiu  -  Ovidiu  Găină . 756 

"Sentinela" 


Românii  din  America  -  Horia  Sima 


759 


NicolaeNiţă  919 


"Ţara  şi  Exilul” 

Aniversarea  dela  Majadahonda . 766 

Ce  înseamnă  a  fi  Român  -  Horia  Sima . 770 

Legiunea  -  o  enigmă  istorică  -  Horia  Sima . 775 

Cine  e  Român  -  Horia  Sima . 777 

Ce  înţeleg  evreii  prin  "antisemitism" . 779 

în  amintirea  Reginei  Elena  -  Horia  Sima . 781 

în  memoria  Prof.  Nicolae  Crudu  -  Horia  Sima . 783 

După  roade  se  cunoaşte  pomul  -  Horia  Sima . 785 

în  memoria  lui  Nicu  Iancu  Păltinişanu . 787 

O  singură  generaţie  -  Horia  Sima . 788 

Tentaţia  antichristului  -  Horia  Sima . 792 

Sclavi  reali  şi  sclavi  potenţiali  -  Horia  Sima .  796 

Criza  obiectivului  -  Horia  Sima . 799 

Criteriul  suprem  -  Horia  Sima . 800 

Oameni  certaţi  cu  naţia  -  Horia  Sima . 802 

Exilul  se  stinge:  Monseniorul  Ion  Dan . 804 

Biserica  tăcerii  -  Horia  Sima . 809 

Exilul  ce  se  stinge:  Gheorghe  Loghiade,  Florica  Dragomir,  Remus  Lazăr . 810 

La  a  cincizecea  aniversară  -  Horia  Sima . 813 

O  jumătate  de  secol  dela  jertfa  din  Majadahonda  -  "Ţara  şi  Exilul" . 814 

Problema  Regelui  -  Horia  Sima . 822 

Şase  decade  de  legionarism  (1927-1987)  -  Horia  Sima . 823 

Mobilizare  generală  şi  permanentă . 831 

în  memoria  lui  Vasile  Mailat . 840 

Cultură  şi  politică  -  Horia  Sima . 841 

Doctorul  Ion  Claudian  -  Ana  Maria  Marin . 843 

S’a  stins  Dr.  Alexandru  Şuga  -  Dr.  Victor  Malcoci . 846 

Unda  Neamului  -  Horia  Sima . 849 

Badea  Cârţan  -  Ana  Maria  Marin . 850 

Revoluţia  naţională  din  România,  originile  şi  semnificaţia  ei  -  Horia  Sima .  854 

Opinia  noastră  -  Horia  Sima . 860 

Exilul  activ  -  Radu  Budişteanu . 861 

Mobilizarea  Românilor  de  peste  hotare  -  Horia  Sima . 864 

Proclamaţia  dela  Timişoara  -  Horia  Sima . 866 

Din  genocid  în  genocid  -  Horia  Sima . 869 

Agitaţii  sterile  şi  energii  pierdute  -  Horia  Sima . 870 

"Vestitorul” 

-Horia  Sima- 

Anul  Sfânt . 873 

Semnificaţia  unei  jertfe . 875 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


920 


Ofensiva  dragostei . 878 

Realizări  comuniste . 880 

Burghezia  românească . 883 

Dimensiunea  Tracă . 885 


“Vestitorii” 

-  H  o  ri  a  Sima- 


Ideile  revoluţiei  franceze . 887 

Massă  şi  Elită . 889 

Recitind  pe  Mihail  Polihroniade . 891 

La  moartea  regelui  Carol . 893 

Obiectivul . 896 

Creştinătatea  şi  comunismul . 898 

Regele  şi  Monarhia . 900 

Naţionalism  şi  Creştinism . 904 

Actualitatea  lui  Eminescu . 907 

CUPRINS . 913 


Nicolae  Niţă  ■fr 


921 


*  •>  %  *  x  %  %  zm  n 


DE  ACELAŞI  AUTOR: 


♦  "Bibliografia  operelor  autorilor  legionari".  Editura  "Libertatea",  Jacksonville, 
Florida,  1993. 

♦  "Presa  Legionară  -  Publicaţii".  Editura  " Libertatea "  Jacksonville,  Florida,  1993  / 
2017. 

♦  "în  cumpăna  vremii"  (scurte  nuvele).  Colecţia  " Libertatea ",  Jacksonville,  Florida, 

1994. 

♦  "VICTOR  CORBUŢ  -  în  pas  cu  noi".  Colecţia  "Omul  Nou”,  Hallandale,  Florida,  1995. 

♦  "Crâmpeie  de  viaţă  -  în  pădurea  cu  fiare  sălbatice"  (voi.  I  -  II).  Editura 
" Libertatea ",  Jacksonville,  Florida,  1995  -  1996. 

♦  "Martirii  ne  veghează  din  ceruri"  (voi.  I).  Editura  “Libertatea"  Jacksonville, 
Florida,  1997.  Voi.  II  (în  pregătire). 

♦  "Snop  de  vise”  (versuri).  Colecţia  " Libertatea ",  Jacksonville,  Florida,  1997. 

♦  "Crăciun  în  Exil"  (mică  antologie  a  celor  mai  frumoase  versuri  de  Crăciun 
publicate  în  Exil).  Colecţia  “Libertatea",  Jacksonville,  Florida,  2014. 

♦  "De  ici,  de  colo..."  -  antologie  de  versuri  legionare  (Voi.  I  -  III).  Editura 
" Libertatea ”,  Jacksonville,  Florida,  2018. 

♦  "Sărbătorile  Crăciunului  şi  Anului  Nou  Reflectate  în  Presa  Naţionalistă"  - 

Antologie  în  texte  şi  versuri.  Editura  “Libertatea",  Jacksonville,  Florida,  2018. 

♦  "Sărbătorile  Pascale  în  Presa  Naţionalistă"  -  culegeri  de  texte  şi  versuri. 
Editura  " Libertatea "  Jacksonville,  Florida,  2018. 

♦  "Articole  din  Presa  Legionară"  -  culegeri  (Voi.  I  -  II).  Editura  " Libertatea ", 
Jacksonville,  Florida  2019  /  2020. 

Ediţii  îngrijite: 

♦  "Acuzat,  martor,  apărător  în  procesul  vieţii  mele"  de  Dumitru  Banea.  Colecţia 
“Omul Nou”,  Miami  Beach,  Florida  1994. 

♦  "Rezistenţa  în  Munţii  Braşovului"  de  Petre  Baicu.  Colecţia  " Omul  Nou”, 
Hallandale,  Florida,  1994. 

♦  "Cărticică  de  cântece”  (legionare).  Editura  " Libertatea ",  Jacksonville,  Florida, 

1995. 

♦  "Jurnal  numai  pentru  mine"  de  Niţă  Ghimbăşanu  (I),  caietele  1-2;  în  lucru, 
caietele  3-4.  Colecţia  “Libertatea",  Jacksonville,  Florida,  1997. 


*  %  *  *  %  %  % 


Articole  clin  Presa  Legionară  (II) 


922 


Nicolae  NiţO 

Nicoloe  NifO 

Nicolae  Niţâ 

pResa 

Sărbătorile 

Crăciunului  îi 

LeeioretRA 

-  din  exil  si  din  ţara  - 

Anului  Nou 

Editura  "Libertatea*.  Jaotsanville.  201  "1 

Iko «ta-vnu. »- 

«DITX/IA  •llltKTXTtK*.  IXCUIOKVIIM.  2*1* 

Nicolae  NiţO 

Nicolae  Niţâ 

Nicolae  Niţâ 

CRĂCIUN 

A 

IN 

EXIL 

Htf]&ă  auifatotto  ai  cefair  mai  frumoase 
«wswiril  (fa  frăciun  paMfeaio  in  Exil 

RR&icoie  Din 
pRgSA 
IpGiomRă 

CULEGERI 

Rmicoie  Din 
pRe;sz\ 
LeeionaRS 

ii 

CULEGERI 

COUCTIA  •IIHKTXUA'.  JXCKIONVIIK.  JOI*