Corneliu Zelea Codreanu, o suta de ani de la nastere — ed. Fundatia Culturala Buna Vestire, 1999

DORU MIHAIL ION COJA 

ZAHU PANĂ NICOLAE NICOLAl! 
CONSTANTIN IORGULESCU 




- o sută de ani de la naştere 

13 SEPTEMBRIE 1899-13 SEPTEMBRIE 1999 



FUNDAŢIA CULTURALĂ BUNA VESTIRE 
Bucureşti, 1999 








DORU MIHAIL ION COJA 

ZAHU PANĂ NICOLAE NICOLAU 
CONSTANTIN IORGULESCU 


CORHELIU ZElEi CODREMU 

- o sută de ani de Ia naştere« 

13 SEPTEMBRIE 1899-13 SEPTEMBRIE 1999 



FUNDAŢIA CULTURALĂ BUNA VESTIRE 
Bucureşti, 1999 







Coperta şi grafica: Ioana Carolina URSA 




@ Toate drepturile, legale, rezervate FUNDAŢIEI BUNA VESTIRE 



Consilier editorial: George URSA 

Redactor şef: George URSA 

Redactori de carte: George URSA, George Alexandru URSA 

ISBN: 973-99507-0-1 



CORNELIU ZELEA CODREANU 
(1899 • 1938 ) 


„Legionar (...), Fii corect; Fii drept; Fii curat; Fii voios , 
aşa cum ai dori tu să fie şi să-şi facă datoria fiecare 
român, în Patria sa legionară”. 

^Mişcarea legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe 
principiul autorităţii şi nici pe acela al libertăţii. Ea îşi are 
temeliile înfipte în principiul dragostei. în el îşi au rădăcinile, 
atât autoritatea, cât şi libertatea”. 

„Dragostea nu desfiinţează însă obligaţia de a fi disciplinat, 
după cum nu desfiinţează obligaţia de a munci sau pe aceea de a 
fi ordonat”. 

„Va veni o vreme când toate neamurile pământului vor învia, cu 
toţi regii şi împăraţii lor. Având fiecare neam locul său înaintea 
tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, „învierea din 
morţi”, este ţelul cel mai înalt şi cel mai sublim către care se 
poate înălţa un neam!” 


Comeliu Zelea Codreanu 


3 











N 

E 

V 

O 

M 

I 

N 

T 

O 

A 

R 

C 

E 

Radu GYR 


Ne vom întoarce într-o zi, 
ne vom întoarce neapărat. 

Vor fi apusuri aurii, 

cum au mai fost când am plecat. 

Ne vom întoarce neapărat, 
cum apele se-ntorc din nori 
sau cum se-ntoarce, tremurat, 
pierdutul cântec, pe viori. 

Ne vom întoarce într-o zi... 
şi cei de azi cu paşii grei 
nu ne-or vedea, nu ne-or sjmţi 
cum vom pătrunde-ncet în ei. 

Ne vom întoarce ca un fum, 
uşori, ţinându-ne de mâini, 
toţi cei de ieri în cei de-acum, 
cum trec fântânile-n fântâni. 

Cei vechi ne-om strecura, tiptil, 
în toate dragostele noi 
şi-n cântecul pe care şi-l 
vor spune alţii, după noi. 

tn zâmbetul ce va miji 
şi-n orice geamăt viitor, 
tot noi vom sta, tot noi vonţ fi, 
ca o sămânţă-n taina lor. 

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zâri, 
cu vechiul nostru duh fecund, 
ne-napoiem şi-n disperări, 
şi-n răni cş-n piepturi se ascund. 

Şi-n lacrimi ori în mângâieri, 

• tot noi vom curge, zi de zi, 
în tot ce mâine, ca şi ieri, 
va sângera sau va iubi. 


4 




CUVÂNT ÎNAINTE 


Reuşim, iată, să tipărim, în broşură, intervenţiile avute, 
de domnii : Doru M1HA1L, Ion COJA, Zahu PANĂ, Nicolae 
N1COLAU, la Simpozionul dedicat Centenarului naşterii 
CĂPITANULUI - Corneliu Zelea Codreanu- omului, 
care, alături de alţi patru oameni (Ion I. Moţa, Radu 
Mironovici, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu), 
întemeiază, vineri , 24 iunie 1927, Legiunea Arhanghelul 
Mihail. Simpozionul, dedicat Centenarului naşterii 
Căpitanului, a fost organizat de conducerile Fundaţiilor 
BUNA VESTIRE şi prof GEORGE MÂNU. 

Tipărim, alături de intervenţiile celor de mai sus, şi 
studiul, deosebit de mişcător, intitulat „SCRISOARE către 
CEI RĂMAŞI (Târgşor, Ia 50 de ani)”, scris de dl 
Constantin IORGULESCU. Eseul, de ftlosofie a istoriei, 
este dedicat suferinţelor îndurate, în închisorile comuniste, 
de elevii înregimentaţi în Frăţiile Cruce. Considerăm că îşi 
găseşte aici locul, deşi, tematica abordată, nu se 
încadrează strict temei momentului. Se încadrează, în 
schimb, prin consecinţele istorice şi, de aceea, l-am 
alăturat celorlalte patru. 

Simpozionul omagial s-a desfăşurat, duminică, 12 
septembrie 1999, la Sala Ioan Dalles din Bucureşti. 
Asistenţa a fost deosebit de numeroasă. Ca niciodată. Şi, 
bănuim, acesta o fi fost motivul principal al perturbării ei. 
Probabil, de aceea, pe la mijlocul manifestaţiei, în sală şi- 
a făcut apariţia o unitate a forţelor de ordine, unitate 
dotată cu tot ce trebuie pentru descoperirea ... bombei 
puse pentru a sări în aer respectiva sală. Mulţi din cei 
prezenţi au părăsit întrunirea şi nu au mai revenit. Alţii au 


5 


aşteptat terminarea percheziţiei şi s-au întors în sală. 
Semnatarul acestor rânduri (din partea Fundaţia BUNA 
VESTIRE,) şi dl. Nicolae Nicolau (din partea Fundaţiei 
prof. GEORGE MÂNU) am semnat procesul verbal prin 
care se constata inexistenţa... bombei la Sala Dalles. 
Totuşi, descinderea organelor abilitate pentru a dezamorsa 
bomba a avut urmări. Conducerea Sălii Dalles ne-a 
refuzat, de atunci, ţinerea de manifestări culturale, 
simpozioane, etc., în respectivul aşezământ. înainte, 
procedaseră aproape în acelaşi mod conducerile Muzeului 
Ţăranului Român şi Aşezămintelor I. C. Brătianu. Doar 
tehnicile de diversiune au fost diferite. Acolo nu a fost 
vorba de bombe, ci de provocatori( persoane fizic$ şi 
juridice). Una din aceste persoane (fizice) chiar a dat btţzna 
în plină manifestaţie şi a strigat că „ n-au ce căuta acolo 
legionarii... ”. 

După incidentul de la Sala Dallesf 12 septembrie 1999) 
am încercat să obţinem sală la Muzeul de Istorie de pe 
Calea Victoriei. Iniţial, directorul acestei instituţii a 
acceptat; apoi, în urma intimidării domniei sale, de către 
un ambasador... „chinez”, ne-a restituit banii şi a refuzat 
categoric să ne ofere sala. Spaima de „ chinezi” este 
absolută. La sfârşitul lunii noiembrie am ţinut ultima 
manifestare, din anul 1999, dedicată Căpitanului, la sala 
ARCUB. De atunci, lipsindu-ne şi mijloacele finaciare, nu 
am mai avut acces la o altă sală. 

în fine, din sărăcia noastră, atâta am putut realiza- 
această broşură. Puţin, dar din suflet. 


GeorgeURSA (FCBV) 


6 




CUPRINS 


Ne vom întoarce într-o zi (Radu Gyr) . 4 

Cuvînt înainte (George Ursa) . 5 

Imnul tinereţii legionare (Radu Gyr) . 8 

Actualitatea Căpitanului (Dorn Mihail) . 9 

Comeliu Zelea Codreanu 

Model şi Icoană (Ion Coja) . 28 

Centenar: Comeliu Zelea Codreanu . 38 

(Zahu Pani) 

Când a început şi cînd se va sfârşi 
asasinarea lui Comeliu Zelea Codreanu 
(Nicolae Nicolau) . 49 

Scrisoare către cei rămaşi (Târgşor, la 

50 de ani) (Constantin Iorgulescu) . 54 


7 


IMNUL TINEREŢII LEGIONARE 

Sfântă tinereţe legionară, 

Cu piept călit de fier şi sufletul de crin, 
Iureş ne-nfricat de primăvară 
Cu fruntea ca un iezăr carpatin! 

Cu braţele suim în soare, 

Catapetezme pentru veac; 

Le zidim din stânci, din foc, din mare 
Şi dârz le tencuim cu sânge dac. 

Oarda, Căpitanul 

Ne preschimbă-n şoimi de fier :Refren 
Ţara, Căpitanul 
Şi Arhanghelul din cer. 

Moartea,numai moartea legionară 
Ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi, 
Pentru sfânta cruce, pentru ţară, 
înfrângem codri şi supunem munţi! 

Nu-i temniţă să ne-nspăimânte 
Nici chin, nici viforul duşman; 

De cădem cu toţi izbiţi în frunte, 

Ni-i dragă moartea pentru Căpitan! 

-Refren 

Sfântă tinereţe legionară, 

Suim biserici, stăm viteji în închisori... 
în prigoană orişicât de-amară 
Cântăm şi ne gândim la Nicadori. 

Purtăm în crivăţ şi în soare 
Lumini pentru biruitori, 

Pentru cei viteji zidim altare 
Şi-avem doar gloanţe pentru trădători. 

-Refren 

Versuri: Radu GYR 

Muzica : Ion MANZATU 


8 













ACTUALITATEA CĂPITANULUI 


- o sută de ani de la naştere - 


Era aproape de miezul nopţii. 

însoţeam pe unul dintre pedagogii internatului, unde 
locuiam, şi care închidea „casa" restaurantului, de curând 
deschis, de „Comerţul Legionar”, pe strada Gutenberg, 
unde se afla în construcţie sediul central al Mişcării 
Legionare. 

Când am ieşit în stradă, cobora treptele casei- 
generalului Zizi Cantacuzino - Căpitanul. 

Ne-a cerut să-l ajutăm să rânduiască sculele 
constructorilor - lăsate pe trotuar - explicându-ne că 
dispoziţiile deosebit de agresive, ţintind toate acţiunile 
legionarilor, pe care le-a emis Guvernul lui Guţă 
Tătărescu, ar fi putut duce la închiderea şantierului. 

Am terminat. Ne-a mulţumit şi ne-am despărţit. 

Emoţia mă copleşise. 

Nu-mi amintesc să fi scos o vorbă. 

Atunci... 

Dar, ce i-am putea spune azi, Doamnelor şi Domnilor, 
Căpitanului? 

Că suntem din ce în ce mai singuri? 

Că suntem dezbinaţi? 

Că au pierit cei mai buni dintre noi de-a lungul celei mai 
lungi şi cumplite prigoane? 

Că avem a face faţă unei haite internaţionale care, 
folosind acelaşi ştiut cocktail (- minciuni - calomnii - 
falsificări - trunchieri ale adevărului), este formată, azi, ca 
şi atunci, ori din duşmani declaraţi, ori din duşmani 


9 


prefăcuţi, ori din falşi prieteni, ce ni se alătură vremelnic, 
ca sa ne prade, să ne spioneze şi să ne vândă? 

Fireşte, aş îndrăzni să-i prezint o dare de seamă 
asupra naţiunii - poate chiar acest raport apărut de 
curând in reyista engleză Buissnes Central Europa - sub 
titlul. „ România pe marginea incapacităţii de piaţă'. Se 
spune - între altele - că acum doi ani şi jumătate, noul 
Guvern, ar fi zâmbit, dacă-l întrebai pe ce drum se află 

omama. către cel al crizei din Bulgaria sau spre avântul 
economic polonez. 

^i, bulgarii sunt cei care zâmbesc satisfăcuţi, în timp 
ce Romania - m afara celor 3 miliarde şi jumătate de 
dolari ce au trebuit plătite (ca urmare a împrumuturilor 
mas've din 1996) - are nevoie, pentru a acoperi 
deficitele, sa gaseasca alte 5 miliarde şi BNR nu mai are 
in rezerva sa decât 1, 9 miliarde 

Şi foarte puţini mai cred în capacitatea României de a 
rezolva toate acestea. 

Pentru că - din dosarul ultimilor zece ani reiese că s-au 
semnat cmc. acorduri de susţinere (asta înseamnă „stand 

in V KT?-f men ! ?l t0ate au fost -Mărite" din cauza 

marmil' . polltlclenil ° r de a '?i line promisiunile: 
„macrostabilizarea fiind erodată de absenţa unei reforme 
structurale . 

Ne aflăm în stadiul final al luptei dintre bine şi rău De 
aici numai poate urma decât o mare înnoire spirituală sau 
o prăbuşire iremediabilă. Salvarea mai e posibilă atâta 
vreme cat pârghiile de comandă ale sufletului n-au 
alunecat cu totul din mâinile noastre, cât timp demonicul 
nu şi-a sărbătorit biruinţa deplină asupra puterilor vii din 

fireştf 013 6m Că n am PUt6a răspunde unei întrebări 

- cum aţi reuşit, în cea mai lungă perioadă de pace - în 

nfrTt a !l U ^ f îl Ut * ara de generali care n -au tras nici un 
glonte decât doann manifestanţii din decembrie - , având 

ia dispoziţie, fără nici un control, toate bogăţiile ţării 


10 






inclusiv forţa ei de muncă, având putere absolută, să vă 
ruinaţi? 

Este adevărat, ne avertizase Căpitanul (şi nu numai pe 
noi ci întreaga Europă), că, „de vor intra în ţară hoardele 
comuniste, nu vor pleca până ce nu ne vor sataniza". 

Arma de distrugere a României, comunismul, în a 
cărui oaste s-au aflat numeroşi alogeni, şi mai ales ei, 
secondaţi de o echipă, de români, intelectual şi numeric, 
modestă (ca să fim politicoşi), au făcut, cum spunea unul 
dintre ei, „totul" pentru a se ajunge aici. 

Să nu vă imaginaţi că au renunţat: acum câteva zile 
Rusia şi-a reiterat cererea de a instala, în Basarabia, o 
bază militară. 

împotriva cui? Şi de ce? 

Nimeni nu a îndrăznit să calculeze pagubele aduse- 
Europei şi lumii - de agresiunea comunistă. Se ştie doar 
că, din URSS, în Cambodgia - trecând prin China şi 
Coreea de Nord şi nu numai, teroarea roşie a făcut vreo 
85 de milioane de morţi. 

Dar, destinele fărâmate, dar anii pierduţi, în gulagurile 
„lagărului socialist’, dar costurile minciunii, dar cheltuielile 
războiului rece, dar „cruzimea necesară- care strălucea în 
ochii albaştri ai Revoluţiei” - cum ciama Aragon? 

Nu aş putea omite, în ce ne priveşte, un fapt cumplit: 
prin anii 80, România, depăşea toate celelalte naţiuni ale 
Europei, în ce priveşte rata avortului, şi mortalităţii 
materne, rată determinată de avorturi; situaţie ce este la 
fel de gravă şi azi. 

Pentru prima dată în ultima sută de ani - inclusiv anii 
celor două războaie mondiale - populaţia României scade. 

Am încălcat - şi în această privinţă- unul din 
avertismentele Căpitanului: „individul, colectivitatea şi 
naţiunea” - toate trei au drepturile şi datoriile lor. Dreptul 
de a trăi şi datoria de a nu periclita dreptul la viaţă al 
celorlalte două. Altfel, se produce o adevărată anarhie, 


11 


desfiinţarea ordinei naturale şi asta-i una dintre cauzele 
principale ale societăţii, tulburate, de azi. 

Este ameninţat dreptul la viaţă al neamului atunci când 
poporul îşi ucide copiii, iar ţara nu va avea nici o economie 
sănătoasă şi echilibrată nici viitor - şi curând nici trecut. 

Pierim! Precum etruscii, fenicienii sau indienii maya! 

Punctul de vedere, susţinut de Comeliu Codreanu, se 
regăseşte azi în vederile unor oameni de stat din ţări 
îndepărtate - ceea ce dovedeşte atât continua lui 
actualitate, cât şi sănătatea sa spirituală. Citez, din 
declaraţiile ministrului de Interne al Noii Zelande - John 
Banks-, publicate, sub titlul - „Să facem ţara noastră bună 
şi puternică" -, în Vital Speeches: 

Şase sunt pietrele unghiulare ale unei societăţi: familia, 
independenţa - iar, Guvernele noastre, în ultimii 70 de 
ani, au introdus legi ce penalizează independenţa, auto- 
încrederea şi auto-ajutorul; corectitudinea şi onestitatea; 
auto-determinarea - a-l ajuta pe cel sărac, fără a-i da 
posibilitatea, să scape de sărăcie nu înseamnă că-i faci o 
favoare ; „orice Guvern, suficient de puternic, ca să-ţi dea 
tot ceea ce doreşti, este un Guvern destul de mare ca 
să-ţi ia tot ce ai”. 

Fiecare dintre noi îşi poate face propria cărare; abilitate 
individuală şi munca dură determină rezultatele şi 
succesul - spune neo-zelandezul - dar asta este a doua 
lege din Cărticica şefului de cuib. „munceşte, munceşte în 
fiecare zi. Răsplata muncii să-ţi fie nu doar câştigul ci 
mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea legiunii şi 
înflorirea României". 

A cincea piaîră: loialitatea faţă de Dumnezeu, faţă de 
regină, de ţară şi de filosofia noastră; sau, mai simplu, cu 
vorbele Căpitanului: „legea onoarei - luptă şi nu fii 
niciodată mişel; decât să învingi printr-o infamie mai bine 
să cazi luptând pe drumul onoarei”. 

A şasea - valoarea conducerii; sau, cu vorbele lui 
Comeliu Codreanu - selectarea şi educarea unei elite. 


12 



,Am auzit pe cineva spunând” - susţinea Banks - „că 
această ţară are nevoie de mai mult consens”. Prostii. 
Este necesară o elită: în casă, în şcoală şi în comitate, 
lisus şi Apostolii săi nu spuneau: „fraţilor, dorim 
consensul”! Ci „fraţilor, asta-i credinţa mea, asta-i ceea ce 
cred în mod pasionat şi, dacă şi tu crezi la fel cu mine, 
vino alături” ; „dacă nu te sprijini pe nimic, te vei prăbuşi 
din te miri ce”. 

Sau, din nou cu vorbele Căpitanului: „nimeni nu va 
căuta să convingă pe cineva să se facă legionar. Noi ne 
vom fixa punctul de vedere şi atât. Cine va voi, va veni. Şi 
va intra - dacă va fi primit". 

Căpitanul nu era om politic - cu atât mai puţin politician 
- ci unul dintre învăţătorii lumii ce se integrează printre cei 
puţini care - de-alungul veacurilor - , de la lisus la 
Confucius, de la Mohamed la Dostoievski - au încercat 
să-i înveţe pe oameni, spre buna lor vieţuire, care sunt 
regulile, legile vieţii şi legile morţii, spunea Căpitanul, ce 
ar tulbura-o prin nerespectarea lor. 

Spre a înţelege mai bine locul şi perenitatea 
Căpitanului, să-mi permiteţi să vă reamintesc ce scria, în 
„registrul ideilor gingaşe", Paul Zarifopol: 

„în înţeles psihologic şi social se poate numi politică 
orice sistem de fapte şi intenţii prin care caut a impune - 
până la totală substituire (dacă se poate)- voinţa ta voinţei 
altuia" (ceea ce am suportat toţi în cei peste 50 de ani de 
dictatură). 

Ce ne învăţa Căpitanul? 

„Mişcarea Legionară nu poate birui decât odată cu 
desăvârşirea unui proces interior de conştiinţă a Naţiunii 
Române. Când acest proces va cuprinde majoritatea 
Românilor şi se va desăvârşi - biruinţa va veni de la sine, 
fără comploturi şi fără lovituiri de stat. 

Biruinţa pe care o aşteptăm noi este atât de mare, atât 
de luminoasă încât niciodată nu vom admite ca să fie 
înlocuită cu o biruinţă ieftină şi trecătoare". 

13 


Politicianul - ne spune Zarifopol - este o fiinţă care prin 
calităţile sale naturale şi sociale, se afirmă cu deosebire 
destoinică a pune stăpânire pe bunuri produse prin 
activităţile specifice altor tipuri umane. Aproape orice om 
pofteşte şi practică, cu deliciu, funcţia de stăpân - iar 
succesul politic este acea valoare socială pe care gloata o 
înţelege mai deplin, la care jinduieşte mai tare. 

Tipul eminamente politic consideră ca subordonate alte 
activităţi - în afară de a sa proprie: celelalte sunt meserii - 
numai a lui este demnitate. 

Ce solicita Comeliu Codreanu celor ce vor să-i conducă 
pe creatorii de valori materiale, ştiinţifice sau artistice? 

„...veţi jura că aţi înţeles că «elita legionară» - în 
limbajul nostru nu înseamnă numai a lupta şi a învinge ci 
înseamnă - permanentă jertfă de sine în slujba Neamului, 
că ideea de elită este legată de jertfă, de sărăcie, de trăire 
aspră şi severă a vieţii - că unde încetează jertfirea de 
sine - acolo încetează elita legionară”. 

De ce - „în sărăcie”? 

Peste ani va răspunde un preşedinte al Franţei. 
Singurul care mai salvează ceva din instituţia republicană: 
generalul de Gaulle! Poate şi aceasta justifică numărul mic 
al francezilor care i s-au alăturat în acţiunea de la 18 iunie 
1940 ( France libre). Pentru că „francezii sunt proprietari şi 
cei care posedă sunt posedaţi de ceea ce au". Şi-l da, aici, 
exemplu pe Paul Morand. 

Nu este singura consonanţă între aceste două mari 
spirite ale Europei secolului nostru. Dovezile se află în 
cele trei volume în curs de apariţie în Franţa sub titlul - 
C ’etait de Gaulle - scrise de fostul lui purtător de cuvânt 
Alain Peyrefitte. 

Creatura politică -revenim la Zarifopol-, cu psihologia 
ei redusă la varietăţile simplei violenţe şi viclenii, rămâne o 
anexă zoologică faţă de cei care-şi însuşesc Jurământul 
Moţa-Marin. 


14 



Priviţi, bătălia, din Legislaturile Parlamentului 
României ultimilor zece ani (a durat cât Războiul Troei ), în 
jurul moştenirii bunurilor furate după invazia comunistă. 
Pricina ei -şi la Troia şi aici- pirateria! 

în ascuns, tot politicianul (precum contele Tisza 
Kâlmân), cum povestea prinţul Windischgraetz, îşi are 
clipele lui de ceardaş: nu are altă voinţă şi alte voluptăţi 
decât acelea ale primitivului care ţopăie în jurul ospăţului 
asigurat sau a duşmanului prins, ceea ce -adesea- este 
totuna. 

Dacă, azi -în locul gambadelor autentice- , creatura 
politică ne oferă mutre grave şi costume cu cravată -fără 
şapcă proletară- asta dovedeşte doar că maimuţa stilizată 
îşi deghizează tumbele printr-o mimică solemnă. 

Grupul politic şi creatura lui nu au memorie exactă şi 
nici răspundere -iar structura vieţii politice este astfel 
organizată încât individul politic este dispensat şi apărat 
de răspundere şi memorie (vezi cazul Bivolaru); legea 
răspunderii Ministeriale, care, precum atâtea altele, ce ar 
oferi dezvăluiri, răspunderi şi sancţiuni, zace într-o gestaţie 
nepermis de prelungită. 

Punctul de vedere al Căpitanului: “înfrângerea 
interesului personal”. Aceasta-i o altă virtute fundamentală 
a legionarului. Ea este opusă complet liniei politicianului al 
cărui singur motor de acţiune şi luptă este interesul 
personal cu toate derivatele lui degenerate: îmbogăţire, 
lux, desfrâu sau trufie. Priviţi-I în ochi pe cel care vine şi 
dacă în ochii lui simţi că scânteiază un cît de mic interes 
personal, material, ambiţie, patimă sau trufie - acela nu 
poate deveni legionari’. 

Legiunea nu este numai un sistem logic, o înlănţuire 
de argumente, ci “ o trăire", după cum cineva nu este 
creştin dacă cunoaşte şi “ înţelege” Sfânta Evanghelie, ci 
numai dacă se conformează normelor de viaţă afirmate de 
ea - dacă o " trăieşte”. 


15 


V-aţi întrebat ce se întâmplă cu un matematician, un 
muzician sau un inginer ce ar comite neghiobiile 
echivalente celor pe care le-au semnat în ultimii zece ani 
politicienii României cu deplină seninătate şi cu justificări 
uluitoare: după ce s-au furat două miliarde de dolari prin 
cele două bănci celebre, ni se spune că singura soluţie 
este să plătim noi pentru că altfel ne „bulgarizăm” - şi veţi 
înţelege cu ce marafeturi se poate mulţumi, poate fiinţa şi 
prospera activitatea politică. 

Tehnica a pregătit - şi mai ales revoluţia informatică - 
din nefericire un suculent bulion de cultură în care tipul 
politic dospeşte avantajos: în societatea îmbogăţită, prin 
truda omului tehnic, Puterea se obţine fără vitejie - nu 
mai este nevoie să ieşi în turnir ca să-ţi înfrângi 
adversarul, ci angajezi un post de televiziune, cîteva de 
radio şi mai mulţi ziarişti tocmiţi ad-hoc şi foloseşti 
vicleşugurile, laşităţile - arogante sau târâtoare şi toate 
păcatele mici şi urâte în care se încheagă energiile 
inferioare şi echivoce ( P. Z.). 

De zece ani - mai cu seamă - înfloreşte pe tot 
pământul politica şi politicianismul: state se distrug şi se 
fabrică, partide şi programe se înmulţesc precum 
microorganismele - nu este zi să nu se lanseze o lege, o 
proclamaţie - la Podul înalt, la Braşov sau Bădăcin, la 
Cucuieţi sau Cluj - în timp ce politicienii migrează precum 
turmele în savana africană - bântuite de sete - nu a apei - 
ci a puterii gândită ca sursa cea mai rapidă de îmbogăţire. 

în rest, consilii. întruniri, decrete, manifeste, broşuri, 
helicoptere, simpozioane, şcoli de vară: raiul creaturii 
politice. 

Dar atât. 

Pentru alte lucruri, ce nu se pot realiza prin ordonanţe 
şi decrete, nu este nici vreme şi nici putere. 

în această privinţă, bairamul cel mare s-a petrecut în 
vasta migraţie rusească - cu rezultatul ştiut: dezastru 
economic, mizerie generalizată, crima organizată şi, 


16 







precum se vede, începutul războiului civil (Tramvaiele de 
la Cernăuţi n-au mai fost vopsite de pe vremea 
administraţiei româneşti!). 

S-au pornit copacii - spune tradiţia - să-şi caute 
împărat: măslinul, smochinul şi viţa nu au acceptat; 
fiecare avea destul de lucru cu roadele lor frumoase şi 
bune; doar agrişul s-a învoit să fie mai mare peste toată 
pădurea; şi aşa s-au născut “Sovromlemn" şi “Romsilva”. 

Oare nu s-ar putea găsi şi alte forme de organizare şi 
conducere a treburilor obşteşti în aşa fel ca creatorii de 
valori - indiferent domeniul - să nu fie oprimaţi de cei care 
ar trebui să le deschidă drumul creaţiei şi să le asigure 
condiţii optime pentru desfăşurarea talentelor încredinţate 
lor de Dumnezeu, întru bucuria şi desfătarea tuturor? 

Ba da. Ne-o spune Eminescu, Eminescu cel căruia azi 
i se face “dosar'. 

lată - cu vorbele lui - ce-i de făcut: „ Munca şi numai 
munca este izvomi libertăţii şi ai fericirii. Cei ce 
pretextează că bunurile morale şi materiale se câştigă prin 
adunări electorale, prin discursuri de cafenea şi prin 
articole de gazetă sunt nişte şarlatani cane amăgesc 
poporul în interesul lor şi spre risipa bunei stări. 

Organizaţia de azi a favorizat fuga de muncă, ea a 
ridicat elemente, care n-au nimic, în fruntea statului ca să 
trăiască ş' să se îmbogăţească din averea iui şi tot 
această organizaţie a făcut ca şi alte clase să creadă că 
numai prin oolitică poţi ajunge la aşa ceva" (s. red.). 

Căpitanul susţine că pentru cea mai grea conducere - 
aceea a unei naţiuni - trebuie o specializare, specializare 
grefată pe anumite însuşiri. 

Pentru a se crea această elită, Căpitanul a iniţiat 
Comisiile de Studiu pentru organizarea Ministerelor. Dar şi 
una pentru inventarierea avuţiei româneşti - subsol, sol, 
producţie industrială, mână de lucru, capital - inclusiv 
pentru organizarea administraţiei 


17 


Pentru primari şi prefecţi şcolile urmau să pregătească, 
pentru fiecare judeţ, cel puţin 5 oameni care să poată fi 
prefecţi şi pentru fiecare comună câte 5 oameni care 
urmau să îndeplinească funcţia de primar. Alegerea lor se 
făcea în funcţie de capacitate (putere de a rezplva 
problemele) corectitudine, simţul onoarei, al gospodăriei, 
bună-cuviinţă, dragoste de oameni şi de lucrurile ţării, 
răbdare şi tact, stăpânirea nervilor, sentimentul sacrificiului 
personal. 

Această şcoală legionară, voieşte - spunea Căpitanul- 
să repare greşeala de până acum: pentru a conduce un 
tramvai este nevoie de o şcoală - dar pentru a conduce o 
comună sau un judeţ nu-i nevoie de nici o pregătire? 

Rezultatul: se vede cu ochiul liber în acest Bucureşti 
care în decurs de 10 ani a avut 8 primari generali - toţi o 
apă şi un pământ. 

Omul partidelor - spunea Căpitanul - desfiinţează 
România. Când politicianul intră într-un partid prima 
întrebare pe care şi-a pus-o a fost - „ce voi câştiga de 
aici”; „ce beneficiu voi trage” şi în timp ce ţara se dărâmă, 
politicienii câştigă. 

Legionarul, când intră în Legiune, are un alt cod: 

Pentru mine nu vreau nimic; el se întreabă ce pot da, ce 
jertfă pot face eu pentru ţara mea?” (Peste zeci de ani un 
preşedinte al Statelor Unite - de J. F. K. este vorba - relua 
aproape cuvânt cu cuvânt această formulă; pentru el 
Tâncăbeşti s-a numit Dallas!). 

Legionarul spune: o mie de ani au pătimit strămoşii, şi 
au murit cu gândul la această ţară. O mie de ani au visat-o 
şi aşteptat-o. 

Şi azi, când Dumnezeu ne-a dat-o întreagă - în loc să 
cădem în genunchi în faţa ei şi să ne închinăm ca la o 
icoană- noi o furăm, o jupuim şi lucrăm întru pieirea ei. 

în faţa ei legionarul nu se prezintă cu drepturi 
cetăţeneşti ci cu datorii sacre: ţelul politicianului este de a- 
şi construi o avere -al nostru de a construi o patrie 


18 






înfloritoare şi puternică şi pentru ea vom face din fiecare 
român un erou, gata să lupte, gata de jertfă, gata de 
moarte - pentru că „cine ştie să moară nu va fi niciodată 
rob" - îl citează Comeliu Codreanu pe Seneca. 

Punct de vedere comun cu cel al unui celebru socio- 
politolog, Max Weber, care afirma că, „politica constă într- 
un efort tenace şi energic ce necesită pasiune şi intuiţie. 
Este exact - lucru confirmat de întreaga experienţă 
istorică - că nu s-ar fi atins niciodată posibilul dacă în lume 
nu s-ar fi atacat mereu şi fără încetare imposibilul. Dar 
omul, care este capabil să facă un atare efort, trebuie să 
fie un şef - şi nu doar un şef - ci un erou în sensul cel mai 
simplu al cuvântului”. 

„Cel ce este convins - conchide Max Weber - că nu 
se va prăbuşi dacă lumea - judecată din punctul lui de 
vedere - este prea stupidă sau prea meschină pentru a 
merita ceea ce pretinde el că-i oferă fiind capabil totuşi să 
spună - precum Nae lonescu „parcă ce' , acela este 
singurul cu această vocaţie!" 

Spre deosebire de afirmaţiile grandilocvente şi 
găunoase ale conducătorilor din vremea ciopârţirii ţării - 
gen „nici o brazdă de pământ" - în totală şi jenantă 
contradicţie cu faptele lor - nu s-au tras gloanţe decât în 
românii care se luptau pentru salvgardarea patriei - 
vorbele şi faptele legionarilor au fost nedespărţite: s-au 
bătut în Spania pentru a împiedica învazia comunistă; au 
acceptat să lupte - sau să fie împuşcaţi de ai lor - pe 
Frontul de Răsărit; s-au bătut în munţii Ardeni - pentru că 
ei ştiau - ceea ce un preşedinte american a aflat doar 
peste vreo 40 de ani - că luptau contra “imperiului răului”- 
în Ardeni, unde unul dintre ei - Ungureanu-, a nimicit 44 
de tancuri inamice; s-au luptat în munţii României deşi ar fi 
putut să o tulească în cele patru puncte cardinale - 
precum ceilalţi - comuniştii spre patria lor reală - URSS; 
evreii spre “ubi bene, ibi patria"; bogătanii în Elveţia; 


19 


marea burghezie în Franţa iar cei iuţi de picior în î taie * 
Unite. 

Ei au acceptat să lupte chiar atunci când totul părea 
pierdut. Şi, în toate închisorile ţării, ca şi în lagărele 
Germaniei nazist, au demonstrat că, în Mişcarea 
Legionară, existau eroi. 

Şi iată-i, în Balada anilor de închisoare, descrişi de 
unul care ar fi urmat să suporte 50 de ani de detenţie: 

„întâiul şi al doilea an, cu ardoare /Am fiert în tumult - 
ca şuvoiu-n în zăpoare / Al treilea: jarul şi chinu’ - 
aşteptării; /Al patrulea: temeri şi semnu’-ntrebării / Al 
cincilea: gol de iluzii pierdute / Al şaselea: culme de mari 
disperări / Al şaptelea: zbateri în mlaştini stătute / Al 
optelea: calme, adânci împăcări / Şi anii crescură: şi nouă, 
şi zece / Odată cu liniştea- cremene rece. /Pe drum de 
restrişte, alţi trei mai trecură: / Găseam apă vie şi mană'n 
scriptură / Când patrusprezece pe frunţi ne-au apus, / 
Vegheam împreună cu Domnul lisus. / La şaptesprezece 
scoteam surâzând / Adânci înţelesuri, cu ciuturi de gând. / 
Şi douăzeci vii, ne-au găsit sub ruină, / în candela rănii, cu 
flori de lumină, / Cu morţii în jur, strălucind în halou, / în 
suflet cu vrerile omului nou. // O! Doamne ce raze de verzi 
primăveri /Ne-or unge pe frunte cu mirt de învieri?” 

Poetul se mai află printre noi: este Constantin Aurel 
Dragodan. 

Permiteţi-mi o remarcă: săptămânal, cu o voce 
sepulcrală, Radiodifuziunea Română ne dă mostre din 
„marea poezie universală”. 

Niciodată nu am auzit citindu-se din versurile poeţilor 
care, în închisorile ţării, au scris cronica acestor ani 
cumpliţi. în schimb, dl. Titus Vâjeu, redactorul acestei 
emisiuni, ne tulbură liniştea cu poezia lui Aragon- 
cântăreţul NKVD-ului! 

Niciunul dintre avertismentele Căpitanului nu a fost 
invalidat de realităţile vremii lui nici, de întâmplările 
ulterioare; nici atunci când - în Cărticica şefului de cuib -r 


20 







ne învăţa că trebuie să luptăm din toate puterile împotriva 
comunismului pentru că, triumful acesţuia, ar însemna: 
„desfinţarea Monarhiei - despre care Comeliu Codreanu 
afirma că, în istorie, s-au văzut monarhi buni, foarte buni, 
slabi sau răi; n-au fost toţi buni - dar Monarhia a fost 
totdeauna bună; înseamnă desfinţarea bisericii, 
desfinţarea familiei, desfinţarea proprietăţii individuale şi 
desfinţarea libertăţii". înseamnă - afirma el- deposedarea 
noastră de ceea ce formează patrimoniul moral al omenirii 
ca şi deposedarea de orice bunuri materiale în favoarea 
profitorilor din umbră ai comunismului. 

Nici cel care-l privea pe Nicolae Titulescu, când îl 
definea: „este un talent, este mai puţin o inteligenţă şi 
aproape deloc o înţelepciune” - şi care, datorită acestor 
deficienţe, a contribuit la climatul de violenţă din anii '30 ca 
şi la politica greşită a României. 

Nici cel care demonstra că, în mişcarea comunistă, se 
aflau toţi inamicii României, care vor aplauda Pactul 
Ribbentrop-Mobtov, care au batjocorit armata română, 
obligată - prin acest pact - să asiste neputincioasă la 
distrugerea ţării, pact ce nu ar fi fost posibil dacă se 
accepta propunerea Germaniei - din 1936 - care dorea să 
ne garanteze, atât graniţele apusene, cât şi cele din Est, 
cu o singură condiţie: să nu permitem, niciodată, trupelor 
sovietice să treacă prin ţara noastră. 

Iar astăzi se ştie că Germania era informată, în acea 
vreme, că, URSS, pregătea un atac împotriva ei; această 
informaţie spulberă o altă minciună a secolului: că, URSS, 
„bastionul păcii" a dus „un război drept” de apărare. 

La procesul din 1938, martorul luliu Maniu afirmă: „am 
constatat că suntem adversari pe această chestiune şi m- 
am silit să conving că singura politică corespunzătoare 
intereselor României este aceea îndreptată către Franţa, 
Anglia, şi marile democraţii occidentale. Domnia sa a 
contrazis". 

Şi încă odată, Căpitanul a avut dreptate! 

21 


A apărut - nu de mult - în Editura AII convorbirea lui 
Adrian Niculescu cu Emil Ghilezan -fruntaş PNŢ-, unul 
dintre cei 33 de deputaţi admişi de comunişti, în 
Parlament, după alegerile frauduroase din 1946. 

Din capitolul asupra lui luliu Maniu aflăm lipsa de temei 
a speranţelor sale că anglo-americanii vor ajuta România 
în timp ce ţara noastră - precum şi toate celelalte din 
centru şi estul Europei - era cedată Uniunii Sovietice. 

Iar, când, după ce, în decembrie 1945, are loc 
conferinţa miniştrilor de Externe la Moscova (Anglia, SUA, 
şi URSS), şi aceşti miniştri vin şi în România, luliu Maniu 
i-a întrebat: „Spuneţi-mi dacă aveţi o înţelegere secretă - 
dacă ne-aţi vândut- pentru ca, atunci, să încercăm să ne 
înţelegem cu ruşii". La care Churchill - căruia i s-a cerut 
avizul - a răspuns: „nu suntem obligaţi să-i spunem nimic” 
- pentru ca, pe alt raport, să semneze această remarcă 
inacceptabilă: „să ne mai lase-n pace acest bătrân nebun”. 

Iar atunci când suferea, în temniţele lui Teohari 
Georgescu şi Nicolski, „marile democraţii" nu au ridicat un 
deget pentru apărarea lui! 

Poate - veţi spune -, făceau asta pentru că noi le-am 
declarat război. Dar Polonia? Soarta ei a fost mai tragică. 
A fost abandonata atacului german pentru care nu era 
pregătită. Şi, în afară de vorbe, nu i sa dat nici un ajutor. A 
fost invadată de sovietici şi, astfel, a dispărut de pe harta 
Europei. Elita militară i-a fost ucisă la Katyn şi, apoi, s-a 
“bucurat" de ocupaţia muscălească la fel ca şi noi. 

Dar, există în testamentul politic al Căpitanylui - şi 
toată opera lui este un testament- o altă dovadă a intuiţiei 
lui: evaluarea corectă a lumii în care trăim: “statul bazat pe 
vechia ideologie a revoluţii franceze se ruinează. 

Statul nou presupune -în primul rând- un tip nou de 
om. 

Un stat nou cu oameni cu păcate vechi nu se poate 
concepe". 


22 





Recent, în colecţia „istoria imediată”, a unei edituri 
franceze, a apărut lucrarea: „Les segneures du crimă' 
(„Seniorii crimeT), lucrare coordonată de un prof. univ. din 
Elveţia şi realizată cu ajutorul unui grup de lucru ce a avut 
acces la o serie de anchete - încă nepublicate - ale 
Naţiunilor Unite. în expunerea de motive citim 
următoarele: „Globalizarea pieţelor financiare slăbeşte 
statul de drept, suveranitatea sa, capacitatea de ripostă şi 
ele nu pot fi suplinite decât printr-o mare înnoire 
sufletească, o mare revoluţie sufletească a întregului 
popor. Adică, o împotrivire faţă de direcţia spirituală de azi 
şi o ofensivă categorică împotriva acestor orientări (nu 
credem că autorii au copiat punctual 69 din „Cărticica 
şefului de cuib' apărută în 1933. Probabil că este doar o 
coincidenţă!)". 

Se ştie - din lucrarea lui Emest Bloch, apărută în 1954: 
Der Prinzip Hoffnnig - că umanitatea nu-şi pune decât 
probleme pe care le poate rezolva; dar, dacă, în momentul 
crucial al soluţionării lor, nu întâlneşte decât o generaţie 
mediocră - precum cea aflată în treabă azi în România -, 
această soluţie va rămâne doar posibilă. 

Este o nerozie să crezi că tot ceea ce este posibil va 
deveni realitate 

Fiecare efect are cauza sa, dar nu fiecare cauză îşi 
produce efectele. 

România s-a întâlnit cu o generaţie de excepţie într-un 
moment crucial: când, după Unire, ar fi trebuit construită 
ţara, destinată, celui, pe care, George Brătianu, îl numea, 
o enigmă şi un miracol, poporul român! 

Dar, „seniorii crimei" au decis asasinarea acestei 
generaţii. Păcatele lor le plătim noi azi: pentru că părinţii 
mănâncă aguridă şi se sterpezesc dinţii copiilor! 

în ce priveşte România - ştii Căpitane - aş fi continuat 
eu darea de seamă - s-a încetăţenit - în ultimii 50 de ani - 
sistemul botezării, rebotezării şi rerebotezării - nu numai 
al oamenilor - ca să li se şteargă numele şi să nu mai ştii 


23 


despre cine-i vorba - dar şi al întreprinderilor, acţiuniilor 
etc. 

Furtul se cheamă acum „credit neperformant" dacă intră 
în buzunarul unui multimilionar; bacşişul a fost botezat 
„comision" şi este legal dacă îl încasează un politician cu 
funcţie de la vicepremier în sus; „nepotismul" se cheamă 
„ridicare de cadre tinere" iar jecmănirea populaţiei 
înseamnă „eliminarea subvenţiei încrucişate”. 

Şi pentru ca toate acestea să meargă, s-au înfiinţat 
oficii, avab-uri, comisii, comitete, regii, consilii, fps-uri, şi 
alte aga-le care-şi stabilesc salarii, prime, onorarii şi diurne 
pe măsura jecmănirii pe care o ocrotesc - luând drept 
bază lăcomia personală. 

S-a creeat - ai fi spus Căpitane- o haină nouă, luxoasă 
şi scumpă, care nu va fi de nici un folos pentru că îmbracă 
un trup istovit, distrus de cangrene morale şi fizice. 

Azi, ca şi atunci, „biata masă a poporului român aleargă 
de la partid la partid, de la o promisiune la altă promisiune, 
întorcându-se înşelat şi amărât" - spunea Corneliu 
Codreanu - completat de Nae lonescu, care afirma că: „un 
program (adică suma promisiunilor) este un instrument de 
propagandă. Spui oamenilor ce ai de gând să faci că doar, 
doar le-oi câştiga adeziunile. Eu, însă, ştiu, că n-am văzut 
încă Guvern care să se ţină de un program anunţat în 
opoziţie şi mai ştiu că azi nu mai există nici o deosebire 
programatică între diferitele partide politice ( Cuvântul din 
februarie 1938)”. 

Şi, la fel ca în anii treizeci, spectacolul luptelor politice 
este dezgustător, iar activitatea Parlamentului lamentabilă: 
„singurul lor mobil sufletesc adevărat - spunea Căpitanul - 
este interesul personal, pe deasupra oricăror dureri ale 
ţării şi oricăror interese ale neamului”. 

S-a schimbat totuşi ceva: dat fiind că „înalta Curte" nu 
mai este nici la Istambul, nici la Paris - de unde, pe 
vremuri, culegea Partidul Liberal ordinul de lichidare a 
Mişcării Legionare - şi nici la Moscova unde 50 de ani s-a 


24 



stabilit soarta ţării; acum jalbele se duc la Washington sau 
se înmânează senatorilor americani, care, fiind ceea ce 
sunt, nu-s preocupaţi de destinul ţării ci mai ales de viitorul 
posturilor - sau se adresează FMI sau BM lovind astfel în 
interesele economiei şi aşa deosebit de bicisnice. 

Rezultatul: în timp ce Rusiei i se acordă bani cu 
nemiluita care, în bună parte, se spulberă în conturile 
mafiilor, România primeşte, cu ţârîita, un soi de pomană 
care - zice-se - ar trebui să-i atragă pe investitori; se ştie 
că în zece ani sau investit în România tot atâţia dolari cât 
într-un semestru în Polonia. 

Şi că, prin anii ’90, se acceptau întreprinderi mixte în 
care aportul străin era de 27 de dolari — adică costul a 
zece bilete de metrou la New York. 

Afaceri scandaloase vor îngrozi lumea - ne avertiza 
Căpitanul. Corupţia se va întinde în viaţa publică a ţării ca 
o plagă - de la cel mai mic slujbaş şi până la miniştri. 

Se vor vinde oricui: oricine va avea bani va putea 
cumpăra aceşti monştri şi, prin ei, ţara întreagă. 

Ce am mai putea cita din învăţăturile lui? 

Dar, nici un cuvânt nu este de prisos: nici deficienţa 
drumului spre excelenţă - „să taci, să asculţi, să înveţi, să 
exersezi, să-i înveţi pe alţii pentru că aşa te perfecţionezi 
tu” - ; nici sfatul dat legionarilor ca să treacă cu vederea 
greşelile altuia pentru că nu-i nici o glorie să le vezi 
întotdeauna; în lupta electorală să se poarte cu omenie şi 
înţelepciune; iar de vor întâlni oameni înfipţi într-o credinţă, 
nu-i zdruncinaţi în credinţa lor încercând să-i câştigaţi 
pentru a noastră - căci îi veţi pune într-un greu impas 
sufletesc" şi nici constatarea că ne ocupăm „cu lupta dintre 
noi şi alţi oameni şi nu cu lupta dintre poruncile Duhului 
Sfânt şi poftele firii noastre pământeşti. Toţi oamenii mari 
ai lumii de ieri şi de azi - Napoleon, Mussolini, Hitler - etc. 
sunt preocupaţi mai mult de aceste elemente. Mişcarea 
Legionară face excepţie - ea se ocupă - dar insuficient - 
de biruinţa creştină în om pentru mântuirea lui". 


25 


„Pentru toate acestea, susţinea Căpitanul - în 
însemnările de la Jilava, în ultimul lui an de viaţă - este 
nevoie de o elită preoţească care să fi păstrat focul sacru 
al vechilor creştini şi de o şcoală de mare înălţime şi 
moralitate creştină". 

Nevoi mereu actuale şi încă departe de a fi împlinite. 

Şi, încă, nu se înţelege deplin mesajul majorai Mişcării 
Legionare şi al Căpitanului. Mişcarea Legionară nu se 
întemeiază nici doar de principiul autorităţii şi nici doar pe 
cel al libertăţii. Ci are temeliile înfipte în cel al dragostei. 

Dragostea este împăcarea între cele două principii: 
autoritatea şi libertatea. Dragostea se află la mijloc - între 
ele şi deasupra lor - cuprinzându-le pe amândouă în tot 
ceea ce au ele mai bun şi înlăturând conflictele dintre ele. 

Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici 
nedreptate, nici răbufnire socială. 

Dragostea este cheia păcii pe care Mântuitorul a 
aruncat-o tuturor neamurilor din lume. 

Toate celelalte îşi au rădăcina în dragoste: şi credinţa, 
şi munca, şi ordinea şi disciplina. 

Doamnelor şi Domnilor, 

în bilioteca tatălui meu exista un platou - păstrat şi 
purtat de ai lui dea lungul peregrinărilor ce l-au adus din 
Macedonia în România. Pe el erau înscrise cele patru 
virtuţi şi în mijloc, gravată în aur alb, o frază ce ar fi putut fi 
axa întregului. 

Acestea sunt - spunea tata - cele mai importante 
lucruri pe care le-ai putea avea: 

- Cinstea - prima valoare ce nu poate fi preţuită decât 
atunci când pierzi enorm folosind-o; ea străluceşte precum 
soarele; 

- Curajul, care e însoţit - adesea - mai mult decât 
celelalte - de lacrimi; 


26 









- Sacrificiul - atât de greu de înţeles: de ce să te 
sacrifici? Nu-i asta o caracteristică a martirilor? Sau este 
important pentru că-i atât de rară? 

- Răbdarea - care mă lăsa perplex: era un lucru 
atât de straniu şi deloc atrăgătoare pentru un copil. 

Dar toate acestea îmi erau totuşi mai dare in 
comparaţie cu fraza încrustată în aur alb din mijlocul 
platoului. Era un citat de Beneintendi: „ne-am putea 
imagina ceva mai frumos decât priveliştea unei ţări perfect 
drepte, bucurându-se de această perfectă dreptate”? 

Azi mi-o pot imagina: este cea pe care i-o cere Moţa 
Căpitanului: „o ţară frumoasă ca un soare şi puternică şi 
ascultătoare de Dumnezeu”- şi, care, evident, va fi o ţară 
perfect dreaptă! 

Şi care nu se poate construi cu vorbe ci cu împlinirea 
îndemnului trimis de Căpitan - din prima lui închisoare - 
mai actual azi ca niciodată; 

- „ori o apucăm la deal - pe calea energiei, a 
bărbăţiei, a cinstei şi credinţei neţărmurite într-un ideal şi 
într-un Dumnezeu; 

- sau la vale pe calea moliciunii, a decăderii morale 
şi al pierzării noastre ca neam” - cale pe care, din 
nefericire, ne aflăm de peste 60 de ani. 

Numai atunci când fiecare Român va ajunge să-şi facă 
datoria fără ca să-l vadă cineva, numai atunci vom fi 
mântuiţi! 


Doru MIHAIL 


CORNELIU ZELEA CODREANU - 
MODEL ŞI ICOANĂ 


îngăduiţi-mi să vă mărturisesc, de la bun început, că 
invitaţia de a lua cuvântul la această aniversare şi în faţa 
domniilor voastre constituie pentru mine cea mai mare 
onoare care mi s-a făcut vreodată... 

Onorată asistenţă, doamnelor şi domnilor, 

Simion Ghinea, ilustrul dumneavoastră camarad, scria 
undeva, după 1990, că eu aş fi afirmat despre Mişcarea 
Legionară că este, pentru perioada interbelică, isprava cea 
mai de seamă a poporului român. L-am făcut atent atunci 
pe bădia Simion că m-a citat greşit, chiar dacă greşeala 
era de înţeles în măsura în care trecuseră ani buni şi mulţi 
de când eu, la capătul unor lungi discuţii de catehizare, 
care mi-au deschis mintea şi inima către adevăratele idei 
şi fapte legionare, am concluzionat - şi cele spuse atunci, 
în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani, le întăresc 
repetându-le acum în faţa domniilor voastre şi în faţa 
oricui, anume că mişcarea legionară reprezintă isprava 
cea mai de seamă a neamului românesc în secolul ce se 
va încheia mâine-poimâine. în întreg secolul XX! 

Fac această declaraţie nu din elan festiv, sărbătoresc, 
aşa cum se întâmplă la orice aniversare centenară, ci 
convins că pronunţ astfel rezultatul unui calcul lucid şi 
exact, că rostesc astfel adevărul adevărat. 

Mă consider, onorată adunare, un om fericit, un român 
fericit că norocul şi bunul Dumnezeu m-au ajutat să ajung, 
să ating acest adevăr, cu atât mai mult cu cât am ajuns la 
el pornind de la zero, adică de la ce ştia pe la mijlocul 
anilor ’6o despre legionari orice UTC-ist fruntaş la 
învăţătură. Dar, e drept, mai ştiam ceva sau, mai exact 

28 




spus, din lectura manualelor de istorie simţeam că, în plus 
de prea puţinul ce ni se spunea despre legionari în 
publicaţiile oficiale, intenţia morţişă a oficialităţilor era să 
nu se spună nimic despre legionari, să facă în aşa fel ca 
legionarii să fie uitaţi, să nu li se mai pomenească numele 
nici măcar pentru a fi înjuraţi, ponegriţi sau blestemaţi. 

Norocul meu a fost să întâlnesc, pe rând, scoţându-mi-i 
Dumnezeu în cale, oameni care, după ani nesfârşiţi de 
suferinţe şi cazne, mi-au mărturisit credinţa lor în ideile 
Mişcării Legionare, mi-au povestit adevărul despre faptele 
legionarilor şi, mai presus de toate, mi-au prezentat în 
câteva din liniile definitorii personalitatea nemaipomenită a 
lui Corneliu Zelea Codreanu. Deseori, ascultându-i, şi îi 
pomenescc în ordinea cronologică a întâlnirii cu ei 
ascultându-i pe dr. Dulea (azi aflat în Germania), pe Petre 
Ţuţea, pe Simion Ghinea, pe Grigore Malcasian, pe 
părintele Boldeanu, pe Dumitru Bacu, pe Demonstene 
Nacu, pe Marcel Petrişor, pe llie Stângă, pe Ionel 
Pangrati, pe nenea Carataş, pe dr. Şerban Milcoveanu, pe 
Mircea Nicolau şi atâţia alţii, de foarte multe ori nu-mi 
venea a crede ce auzeam şi ce pricepeam despre 
noutatea ca prospeţime, autenticitate şi profunzime ce au 
adus-o legionarii în planul existenţei, al comportamentului 
moral, spiritual. 

Vor spune alţii, mai bine decât mine, în ce constă 
propriu-zis valoarea morală a modelului legionar. Fiinţa 
umană, care este conştient angajată într-un proces de 
edificare a sinelui propriu, nu mă îndoiesc că va 
recunoaşte în fenomenul legionar unul dintre momentele 
cele mai pasionante ale acestei lupte de autodepăşire, de 
care depinde însăşi mîntuirea, salvarea speţei umane. 
Noi, românii, prin Mişcarea legionară, prin personalitatea 
şi destinul lui Corneliu Zelea Codreanu, al camarazilor săi, 
prin felul cum aceştia şi-au asumat acest destin, am oferit 
omenirii - repet, omenirii i-am oferit o ipoteză, o variantă 
de comportament mântuitor, salvator! Un model uman cu 

29 


nimic mai prejos decât altele. Dimpotrivă, aş putea 
spune... Şi oricât s-ar strădui alţii, concentrând în acest 
scop resurse materiale nelimitate, oricât s-ar da de ceasul 
morţii pentru ca destinul exemplar al lui Corneliu Zelea 
Codreanu, personalitate sa, chipul său, să rămână ascuns 
conştiinţei publice româneşti şi planetare, este evident, 
slavă Domnului!, că nu vor reuşi! Nici să-l ascundă, nici 
să-l denatureze ori să-l scufunde în uitare! 

De m-aş pricepe, aş insista asupra acestui chip 
deopotrivă bărbătesc şi diafan al Căpitanului! Au făcut-o 
alţii mai bine decât mine! Eu n-am să insist decât asupra 
unei anumite perspective. 

După o definiţie dată de vechii indieni, omul este 
singura fiinţă care ştie că va muri\ Conştiinţa morţii, a 
morţii ca mister şi ca fatalitate atât de greu de înţeles de 
mintea omenească, a fost însă întăritoare pentru om. 
Conştiinţa morţii a fost generatoare propriu-zis de istorie, 
de umanitate. De aceea, fiecare religie şi fiecare sistem 
filosofic şi-a dobândit o anumită valoare şi prestigiul de 
care s-a bucurat, în primul rând prin răspunsurile date la 
întrebările tulburătoare pe care le ridică perspectiva 
implacabilă a morţii. Prin lisus Hristos, creştinismul a dat 
morţii interpretarea care pune în valoare cel mai bine 
virtuţile vieţii, ale norocului de a te naşte, noroc care este 
atât de mare că nu poţi să-ţi trăieşti viaţa fără a-i mulţumi 
întruna lui Dumnezeu, adică să-ţi dedici viaţa nu 
drepturilor - drepturile sunt pentru nevolnici şi handicapaţi, 
ci să-ţi dedici viaţa îndatoririlor cu care te încarcă condiţia 
de om. Cum spunea şi Petre Ţuţea, înainte de '89, unui 
ziarist elveţian: „Eu sunt român, eu n-am drepturi. Noi, 
românii, avem numai datorii!” Adică eu, ca român, ştiu că 
trebuie să plătesc pentru şansa extraordinară care mi s-a 
oferit, de a mă naşte şi de a fi om! Prima îndatorire fiind 
tocmai aceasta: să fii om! 

Mulţi au găsit asemănări între lisus şi Socrate, mai 
ales în felul cum şi-au acceptat amândoi moartea, în felul 

30 . 





cum au încărcat-o de semnificaţii prin care ulterior, după 
moartea Lor, viaţa oamenilor, trăitori în cunoştinţă de cum 
a murit Socrate, de cum a murit şi înviat lisus, viaţa 
oamenilor a devenit alta! Viaţa oamenilor pe pământ a 
căpătat valori şi virtuţi sporite, înnoitoare. Mântuitoare! 

Cred că avem dreptul, avem motive suficiente pentru 
ca un alt mare text al umanităţii, un text românesc, să-l 
adăugăm ca un model de comportament în faţa morţii 
întrucâtva similar celui eristic şi socratic. Ciobănaşul 
mioritic, dacă veţi citi evangheliile cu gândul la el, veţi 
vedea că are ceva, ceva esenţial, din atitudinea lui lisus 
Hristos, când Acesta înţelege mai devreme ca toţi ceilalţi 
că I se pregăteşte moartea... Şi Socrate, şi lisus, în faţa 
morţii, sunt foarte mioritici... 

Sunt convins că nu mă înşel şi nici nu comit o 
blasfemie mărturisindu-vă că atunci când am aflat, în 
anumite detalii, cum Comeliu Zelea Codreanu a refuzat să 
părăsească România, în iarna lui 1938, tocmai pentru că 
ştia ce i se pregăteşte lui şi camarazilor săi, când am luat 
cunoştinţă de tot ce a urmat, ca gesturi şi cuvinte rostite 
ale Căpitanului, pe parcursul întregului an 1938, până în 
nopatea cea mai cumplită a sfîntului Andrei, în mintea mea 
moartea celui de la a cărui naştere se vor împlini mâine 
(simpozionul s-a desfăşurat duminică, 12/09. 1999; n. red. 
de carte) o sută de ani, moartea Căpitanului 
dumneavoastră s-a înseriat în mintea mea celorlalte trei, 
amintite mai sus, a lui lisus, a lui Socrate, a ciobănaşului 
vrâncean. 

De altfel, întrega Mişcare Legionară poate fi cel mai 
bine înţeleasă în ceea ce ea înseamnă şi mai ales va 
însemna în istoria morală, spirituală a omenirii, dacă o 
vom judeca după criteriile după care spuneam că deseori 
apreciem valoarea unei religii, a unei filosofii: problema 
morţii. Ţine de această valoare a modelului legionar 
adevărata semnificaţie pe care a avut-o la legionari 
expresia echipele morţii. Echipele acestea ale morţii, de 

31 


care vorbesc atâta adversarii şi contestatarii legionarilor, 
nu erau grupări de tineri fanatizaţi porniţi să şi-i dea morţii 
pe adversari, ci erau tineri, cei mai mulţi falnici şi cu înalte 
titluri academice, care ştiau că-şi riscă viaţa, că autorităţile 
corupte ale statului şi, în general, adversarii lor le 
pregătesc moartea, o moarte pe care legionarii n-au 
pregetat s-o accepte, dacă acesta era preţul ce trebuia 
plătit pentru o viaţă trăită în demnitate. Neputând accepta 
o viaţă fără demnitate, legionarii ştiau bine că va trebui să 
se Dregătească pentru moarte! Şi au făcut-o, au acceptat 
perspectiva morţii violente, care să le curme viaţa în anii ei 
cei mai frumoşi, au fost în stare de acest sacrificiu suprem, 
în cea mai autentică tradiţie românească, dacică şi 
romană în aceeaşi măsură. 

Onorată asistenţă, 

îngăduiţi-mi să ies puţin din ordinea aşteptată a ideilor 
şi să fac o paranteză, introducând în discuţie o ţară şi un 
popor, Japonia şi mândrii ei locuitori. Peste sute şi mii de 
ani de istorie, nu e greu să ne dăm seama că puţine vor 
mai rămâne din ceea ce înseamnă pentru noi, cei de azi, o 
ţară ca Japonia. Dacă ar fi să rămână, în memoria 
umanităţii, un singur lucru, cel mai definitoriu, cu privire la 
Japonia şi lâ japonezi, cred că lucrul acela ar îi, ar putea fi 
conceptul, modelul eroic, uman, bine cunoscut sub numele 
kamikadze. Cine n-a admirat, cutremurat, comportamentul 
tipic kamikadze-ului? Daţi-mi voie să vă propun o 
comparaţie şi să-i pun alături de kamikadze pe nicadorii 
dumneavoastră, ai noştri! Daţi-mi voie să uit cum i-a 
chemat pe fiecare nicador, şi să-i privim pe nicadori sub 
aspectul categorial, ca model de comportament uman, 
eroic!Să-l ridicăm în plan metafizic şi să-i cotemplăm ca 
nomen, ca model, ca arhetip. Nu-i aşa că, pe aceeaşi linie 
de eroism a kamikadze-ului, nicadorul face un pas mai 
departe, imaginând şi atingând cote ale dăruirii de sine, 

32 


ale eroismului, necunoscute până atunci în istoria lumii? 
Şi, nota bene, când spun nicador nu-i am în vedere numai 
pe cei din decembrie 1933, ci şi pe nicadorii din tragicul 
noiembrie 1938, din însângeratul septembrie 1939, din 
ianuarie 1941 ş a.m.d. 

N-am să mă apuc să vă fac domniilor voastre 
demonstraţia adevărului afirmat despre apartenenţa 
nicadorului şi a kamikadze-ului la aceeaşi ierarhie de 
valori, a eroismului total, absolut. Dumneavoastră nu aveţi 
nevoie de asemenea demonstraţie căci nu vă spun 
propriu-zis nici o noutate. Se vor găsi însă inşi care să se 
scandalizeze de „absurditatea" comparaţiei între nicadori 
şi kamikadze. îmi rezerv pentru ace! moment, al 
confruntării cu contestaţia cutremurată de o tâmpă 
indignare, plăcerea şi obligaţia de a detalia temeiurile 
afirmaţiei mele. Până atunci, daţi-mi voie să bag de seamă 
că modelul kamikadze şi-a găsit imitatori în afara Japoniei. 
Dar nicadori, în afara Mişcării Legionare, nu ştiu dacă s-au 
mai ivit!... Au avut, cei drept, precursori, la daci, la romani, 
un Mucius Scaevola, de exemplu. 

în esenţă ce vreau să spun? 

Că încă nici noi nu am înţeles în toate detaliile şi în 
toată grozăvenia lui complexitate şi dimensiunea 
fenomenului legionar, implicit a personalităţii lui Cornelîu 
Zelea Codreanu. Este un lucru cert, din ce în ce mai vizibil 
şi cu ochiul liber, adică fără cercetări amănunţite, de 
bibliotecă, de arhivă, că Mişcarea Legionară şi al ei 
mândru Căpitan reprezintă un moment de maximă 
afirmare nu numai a românismului, când s-a făurit astfel 
un model de comportament moral şi politic fără pereche în 
istoria modernă a neamului românesc, ci constituie, sub 
specie aeternitatis, o ipoteză eroică, exemplară şi 
dramatică, tragică chiar, a Omului, scris cu majusculă, a 
Omului căutător al adevărului, al binelui, al dreptăţii, al 
demnităţii sale, de creatură făcută după chipul şi 
asemănarea Domnului Atoatecreator. Căci, a nu te lăsa 

33 


itjocorit în demnitatea ta de om înseamnă să aperi de 
‘jocură chipul lui Dumnezeu Tatăl. Şi conflictul, în cele 
. » urmă sângeros, dintre tânărul Corneliu Zelea 
C idreanu şi autoritatea publică s-a născut din sentimentul 
autentic al onoarei şi demnităţii, ultragiată în chip 
sistematic de nişte brute lipsite de orice acces la ideea de 
onoare şi de demnitate a fiinţei umane. 

Cu alte cuvinte, noi sărbătorim astăzi centenarul unui 
om născut nu doar pentru mântuirea poporului său, ci 
aparţinând istoriei omului, istoriei omenirii. Aparţinând 
istoriei Omului creştin! 

Afirmând că suntem încă departe de a fi valorificat 
moştenirea legionară, de a fi înţeles dimensiunile istorice, 
planetar istorice ale naşterii la 13 septembrie 1899 a lui 
Corneliu Zelea Codreanu, nu pot să nu remarc că poporul 
român a avut atunci, în anii '30, capacitatea de a simţi, de 
a intui valoarea excepţională a modelului legionar, a 
personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu. Popoarele, ca 
şi copiii, au capacitatea de a admira, de a preţui, de a iubi 
chiar, şi fără să înţeleagă! Poporul român a avut norocul 
ca din sânul său să se nască un om ca Corneliu Zelea 
Codreanu, a avut norocul să dea naştere unor oameni, nu 
puţini la număr, cum au fost cei care i s-au alăturat lui 
Corneliu Zelea Codreanu.. Minunea cea mai mare nu e că 
s-au născut astfel de oameni, ci faptul că astfel de oameni 
au trezit preţuirea şi stima şi dragostea celor mulţi, pe 
scurt, a poporului, a neamului românesc. Deseori 
popoarele nu sunt la înălţimea norocului ca din sânul lor 
să se nască personalităţii cu totul excepţionale. Cei vechi 
se mângâiau consemnând în aforisme această jenantă şi 
paradoxală împrejurare, zicând: „nimenui nu este profet în 
ţara sa.” 

A fost Corneliu Zelea Codreanu un profet? A fost chiar 
mai mult. Ducându-I pe dr. Corneliu Dida la Petre Ţuţea, 
să se cunoască şi să se bucure unul de celălalt, Corneliu 
Dida l-a întrebat fără prea multă introducere: „Domnule 

34 


profesor, în esenţă, cine a fost Corneliu Zelea Codreanu?” 
şi Petre Ţuţea i-a răspuns: „Corneliu Zelea Codreanu a 
fost cel mai mare pedagog al neamului românescr 

Nu e lucru obişnuit să se nască oameni precum 
Corneliu Zelea Codreanu. Multe popoare apar în istorie, 
cresc, descresc şi dispar fără să aibă norocul de a zămisli 
asemenea exemplare umane cu adevărat unice! Poporului 
român i s-a oferit şansa de a-l odrăsli pe Corneliu Zelea 
Codreanu. 

Poporul român a mai avut şi norocul ca în jurul 
Căpitanului să se nască şi să se adune sute şi mii de alţi 
eroi, idealişti visători la demnitatea neamului, a omului în 
general. 

Trebuie spus, trebuie subliniat apăsat că poporul 
român a fost la înălţimea acestui noroc. A simţit, chiar 
dacă nu va fi priceput întru totul, că Domnul l-a ales, i-a 
dat nişte feciori fără pereche în lume. Şi i-a iubit! V-a iubit 
şi vă iubeşte mai departe poporul român, onorată 
asistenţa legionară! 

Va trebui să adunăm cu grijă şi dovezile acestei 
aderenţe populare excepţionale pe care românii au avut-o 
la un program de radicală înnoire morală, spirituală. Ar fi 
fost în firea lucrurilor, în firea păcătoasă a lucrurilor, a 
lumii, ca mai degrabă să nu se producă această aderenţă! 
Dar cât de tristă ar fi fost aniversarea centenarului de azi 
dacă am fi avut de consemnat numai caracterul 
excepţional al personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu, 
evitând, jenaţi, să consemnăm reacţia publicului 
românesc. 

Tocmai această reacţie a mulţimii, a electoratului 
român i-a grăbit, i-a pricinuit moartea. Dacă Corneliu Zelea 
Codreanu ar fi fost o vox clamantis in deserto, bunăoară, 
dacă i-ar fi lipsit, la alegerile din '37, sprijinul electoral 
masiv pe care l-a avut, atunci Corneliu Zelea Codreanu ar 
fi trăit până la adânci bătrâneţi, căci, de unul singur, n-ar fi 
deranjat pe nimeni! 


35 


Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la moarte 
pentru că prea s-au găsit mulţi în ţara asta care să-l 
iubească şi să-l urmeze! 

O dovadă în sensul pelor de mai sus ne-o aduce 
filologia, care, studiind onomastica românească, va 
constata cu uşurinţă că dacă lui Corneliu Zelea Codreanu i 
s-a dat numele Corneliu este pentru că s-a născut în ziua 
de 13 septembrie, ziua centurionului roman Corneliu. 
Puţini copii români primiseră la botez acest nume înainte 
de apariţia în conştiinţa publică a Mişcării Legionare şi 
îndeosebi a figurii Căpitanului. De la un moment dat, 
anumit, uşor de precizat, sunt tot mai mulţi românii care îşi 
botează copiii cu numele Corneliu, mărturisind astfel 
nădejdea că feciorul lor îi va semăna cât de cât 
Căpitanului, devenit lider naţional al speranţelor de mai 
bine pentru neamul românesc. Când amintirea şi 
pomenirea Căpitanului a fost interzisă cu maximă 
severitate, sub cele mai aspre pedepse, românilor le-a 
rămas să-şi arate măcar în acest fel că pentru ei Corneliu 
Zelea Codreanu este şi rămâne model şi icoană! Şi 
numele Corneliu îl vom găsi cel mai mult la cei născuţi 
după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu şi mai ales 
după 1944. 

Ca naţionalist, constat cu satisfacţie că există 
asemenea dovezi, ale unei adeziuni care, la rândul ei, 
dovedeşte că norocul de a fi născut printre noi, printre 
români, un exemplar uman a cărui valoare, iată, se 
impune azi tot mai vizibil şi mai convingător, acest noroc 
nu este chiar o întâmplare, ca la loterie, ci ivirea lui 
Corneliu Zelea Codreanu, ca şi apariţia Mişcării Legionare, 
este nu numai semnul graţiei divine, ci şi consecinţa unei 
dezvoltări istorice, putând uşor stabilî o consonanţă, o 
concordanţă între Mişcarea Legionară şi sensul devenirii 
noastre istorice. 

Această intimă continuitate prin legionari până în zilele 
noastre a tot ce a fost mai preţios în istoria neamului 

36 


românesc au exprimat-o, au sesizat-o cel mai bine înşişi 
duşmanii dumneavoastră, duşmanii legionarilor şi ai 
neamului românesc, căci, nu-i aşa, gura păcătosului, din 
când în când, adevăr grăieşte... 

în urmă cu exact zece ani, când am comemorat cu toţii 
centenarul trecerii în nefiinţă a lui Mihai Eminescu, la 
„Europa Liberă” şi-n alte locuri de propovăduire a 
adevărului şi numai a adevărului, s-a spus că Mihai 
Eminescu, la urma urmelor, a fost legionar. Este perfect 
adevărat! Eminescu a fost legionar! Legionar n-a fost 
numai Corneliu Zelea Codreanu, legionari n-au fost numai 
legionarii, ci legionari au fost şi Mihai Eminescu, Nicolae 
Bălcescu, Avram lancu, Tudor Vladimirescu, Grigore 
Ghica Vodă şi Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazu, 
Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş şi mulţi, mulţi alţii. Pe toţi îi 
sărbătorim astăzi şi nu avem cum să nu-i pomenim şi pe 
ei, odată cu camaradul lor Corneliu Zelea Codreanu. 
Dumnezeu să-i odihnească pe toţi aceşti camarazi ai 
noştri! 


Ion COJA 


37 


Centenar: 

CORNELIU ZELEA CODREANU 

Corneliu Zelea Codreanu s-a născut acum o sută de 
ani la Huşi, pe ziua de 13 septembrie, când în calendarul 
creştin se sărbătoreşte ziua Sfântului mucenic Corneliu 
Sutaşul. Tatăl, profesorul Ion Zelea Codreanu, naţionalist 
înfocat, a fost ales de mai multe ori deputat în parlament. 
Au fost în familie şapte copii - cinci băieţi si două fete - 
crescuţi în cea mai curată educaţie şi tradiţie românească. 

Când profesorii Nicolae lorga şi A. C. Cuza au înfiinţat 
Partidul Naţional Democrat, prof. Ion Zelea Codreanu şi 
prof. Şumuleanu au fost aleşi ca vice-preşedinţi ai acestui 
partid, iar prof. Nicolae lorga a fost de nenumărate ori 
găzduit în casa prof. Codreanu, în grădina şi la via lui din 
Huşi, unde a ţinut de mai multe ori pe genunchi pe copilul 
Corneliu. într-o fotografie de familie, apare lorga, Corneliu 
Codreanu, copil, şi prof. Ion Zelea Codreanu în costum 
naţional. 

Când, la 15 august 1916, în noaptea de Sfânta Maria, 
toate clopotele de la Huşi au început să bată, tânărul 
Corneliu, trezit din somn, îşi dă seama că trăieşte un mare 
moment istoric, lată cum îl descrie el: „Am înţeles că s-a 
decretat mobilizarea şi că în acel moment armata română 
a trecut munţii. Cuprins de emoţie îmi tremura trupul. 
Peste trei zile am plecat de acasă după tatăl meu, împins 
de dorul de a fi şi eu printre luptătorii de pe front... 
Nenorocul meu a fost mare,' deoarece neavând decât 17 
ani, comandantul regimentului a refuzat să mă primească 
voluntar." 

După un an a intrat în şcoala militară de infanterie 
de la Botoşani, dar când a absolvit-o şi ajunsese ofiţer,, 
războiul se terminase. 

Studiile militare le-a făcut la Liceul Militar de la 
Mănăstirea Dealul. 


38 


în timpul războiului, în Rusia a izbucnit revoluţia 
bolşevică, iar, după terminarea războiului, aceasta 
urmărea să se extindă atât în ţările limitrofe, cat şi in 
Europa Centrală şi peste tot în lume, pentru utopicul plan 
al unei revoluţii mondiale. 

Codreanu, având de acum şi o pregătire militară, a 
adunat în pădurea Dobrina, de lângă Huşi, un grup de 
tineri, elevi de liceu, cu care a hotărît că dacă armata 
bolşevică va trece Nistrul şi apoi Prutul, ei să se retragă in 
păduri - ca strămoşii pe vremuri - şi de acolo să duca o 

luptă de rezistenţă românească. 

De la „naiva” acţiune din pădurea Dobrina pana la 
sfârşitul vieţii, Corneliu Zelea Codreanu a rămas un 
puternic adversar al comunismului, pe care îl considera cel 
mai mare rău pentru ţara românească. Previziunea sa 
clară a fost dovedită de evenimentele care au urmat 

Când Nicolae Titulescu - în calitate de ministru de 
Externe - avansase, în ideea încheierii unui tratat cu 
Rusia Sovietică, în care se prevedea, ca în cazul unui 
conflict armat între Germania şi Rusia, România să acorde 
trecere trupelor ruseşti prin teritoriul ei, Corneliu Zelea 
Codreanu avertiza: „De vor intra trupele Ruseşti pe la noi 
si vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate sa 
creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor.pleca 
de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza! „ 
Titulescu este un talent, este mai puţin o inteligenţa şi 
aproape deloc o înţelepciune. Mai bine să se încredinţeze 
soarta ţării în mâinile unui înţelept fără talent, decât unui 

talent lipsit de înţelepciune.” . . 

în septembrie 1919, Codreanu se înscrie la 
Facultatea de Drept din laşi. Universitatea din laşi era pe 
atunci copleşită de numărul de studenţi străini de neamul 
românesc, veniţi din Basarabia, toţi agenţii promotori ai 
comunismului, susţinuţi şi de unele cadre didactice. 
Profesorul Paul Bujor, declarase, in plin Senat al 
României, că: „Lumina vine de la răsărit”, iar studenţii 

39 


străini, comunişti, declarau pe faţă. „Orice s-ar zice a 
trecut timpul naţionalismului, omenirea merge spre 
stânga". 

In această atmosferă, evenimentele, de la laşi, 
degenerau din zi în zi. Comuniştii îi agitau pe muncitori, 
grevele se ţineau lanţ şi se pregătea revoluţia. înflămânziţi 
şi manevraţi de comunişti, lucrătorii manifestau cu 
placarde pe care scria: „Jos Armata!”, „Jos Regele!”, 
„Trăiască Revoluţia comunistă!”, „Trăiască Rusia 
Sovietică!” şi strigau pe străzi aceleaşi lozinci. 

înspăimântate de numărul manifestanţilor, organele 
de ordine fugeau din calea puhoiului. Singura organizaţie 
românească din laşi era „Garda Conştiinţei Naţionale" 
condusă de muncitorul Constantin Pancu, naţionalist, 
anticomunist. Acestui curajos muncitor şi organizaţiei lui, 
se alătură Corneliu Zelea Codreanu, şi, deşi, ca număr, 
erau inferiori, faţă de cei care manifestau, reuşesc să intre 
la Atelierele Nicolina din laşi, să dea jos steagul roşu şi să 
înalţe în locul lui tricolorul românesc. Prin această acţiune 
au reuşit să spargă greva condusă de comunişti şi să se 
asigure de continuarea lucrului. 

După câştigarea bătăliei cu comuniştii, în lungile 
discuţii pe care le avea cu Constantin Pancu, referitor la 
soarta muncitorilor români, Codreanu susţinea: „Nu-i de 
ajuns să învingem comunismul. Trebuie să şi luptăm 
pentru dreptatea muncitorilor. Ei au dreptul la pîine şi 
dreptul la onoare. Trebuie să luptăm în contra partidelor 
oligarhice, creând organizaţii muncitoreşti naţionale care 
să-şi poată câştiga dreptatea în cadrul Statului, nu în 
contra Statului Nu admitem nimănui să caute să ridice pe 
pământul românesc alt steag decât al istoriei noastre 
naţionale. Oricâtă dreptate ar avea clasa muncitoare, nu-i 
admitem să se ridice peste şi împotriva hotarelor Ţării... 
Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore 
să se instaleze o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele 
muncitorilor de toate categoriile şi să-i jupoaie literalmente 

40 


de piele, fluturând prin văzduh necontenit. PATRIA - pe 
care n-o iubesc, DUMNEZEU - în care nu cred, 
BISERICA - în care nu intră niciodată, şi ARMATA - pe 
care o trimit la război cu braţele goale... 

Am început apoi organizarea muncitorilor în sindicate 

naţionale” 

După terminarea studiilor universitare, în toamna 
anului 1922, se duce pentru perfecţionarea studiului, de 
Economie Politică, în Germania. Era la Jena, când a aflat 
că, în ţară, studenţii, din toate Universităţile, s-au ridicat la 
luptă, pentru drepturile lor. 

Delegaţii din toate Centrele Universitare din ţară s-au 
adunat la Bucureşti, la 10 decembrie 1922, şi în zece 
puncte şi-au fixat doleanţele lor, declarând grevă generală 
pentru toate Universităţile, până la realizarea acestor zece 
puncte. Lupta a fost de lungă durată, dar succesul grevei a 
demonstrat că tineretul universitar român s-a trezit la 
lumina pe care a văzut-b sufletul lui. 

C. Z. Codreanu îşi dă seama că problemele grave din 
ţară nu sunt rezolvate, era nevoie de o organizaţie de 
partid care să poată activa în toate straturile sociale din 
întreaga ţară. Se întoarce din Germania şi după o 
pregătire în amănunt a unei Adunări Generale a delgaţiilor 
studenţeşti din toată ţara, pe ziua de 4 martie 1923, ia 
fiinţă la laşi „L/ga Apărării Naţionale Creştine (LA N.C.)” 
sub conducerea prof. A. C. Cuza, care, în aceeaşi 
Adunare Generală hotărăşte: „însărcinez cu organizarea 
L.A.N.C., pe întreaga ţară, sub directa mea conducere, pe 
tânărul advocat C. Z. Codreanu”. 

Codreanu constată „că o mişcare niciodată nu moare 
din cauza duşmanilor din afară. Ea more din cauza 
duşmanilor dinlăuntru...". Ori, în Ligă, începuseră să apară 

intrigile. , 

în această confruntare din conducerea şi din interiorul 
Ligii, Codreanu capătă o nouă experienţă de felul cum 


41 


trebuie sâ fie un conducător, scriind pentru aceasta studiul 
„Critica conducătorulur. 

Lăsând Liga să meargă mai departe, în special că, între 
timp, s-a unit şi cu Acţiunea Românească", o altă formaţiune 
naţionalistă, de sub conducerea profesorului Cătuneanu, 
Codreanu pleacă în 1925 împreună cu Ion Moţa în Franţa - 
la Grenoble - pentru a-şi lua doctoratul. Terminase Anul I şi 
se pregătea pentru examenele din anul II, când primeşte o 
scrisoare disperată, să vie urgent în ţară. 

Obţine, de la Decant, aprobarea să-şi dea examenele în 
avans, le trece pe toate şi, în mai 1927, ajunge la laşi. Aici 
găseşte conducerea Ligii împărţită în două: de o parte prof. 
Cuza, iar, de cealaltă parte, „satutarii" care îi cereau lui Cuza, 
să urmeze cele prevăzute, în statutul Ligii, în toate 
manifestările şi luările de poziţie. 

în zadar, C. Z. Codreanu, încearcă să-i împace. Prof. 
Cuza rămâne intransigent în hotărârea de eliminare a 
„satutarilor” din Ligă. Pe această poziţie a rămas de neclintit 
chiar şi cu riscul dispariţiei Ligii şi, la 20 mai 1927, L. A. N. C. 
s-a desfinţat. 

îndurerat, cu sufletul zdrobit de cele întâmplte, C.Z. 
Codrenu era la cea mai mare răscruce din viaţa lui. Să lase 
totul baltă şi să se pregătească pentru o carieră onorabilă 
sau să apuce calea spinoasă a juptei, care îl putea duce la 
moarte? 

N-a ezitat şi a ales! 

La 24 iunie 1927, ziua naşterii sfântului loan Botezătorul, 
împreună cu cei mai devotaţi camarazi de suferinţă, legaţi 
total sufleteşte, „Văcăreştenii”, grupul cu care a stat în 
închisoarea Văcăreşti, înfiinţează „Legiunea Arhanghelului 
Mihair, printr-un scurt ordin de zi lapidar: Astăzi, vineri, 24 
iunie 1927 (Sf. loan Botezătorul), ora zece seara se 
înfiinţează: „LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL”, sub 
conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede 
nelimitat. Să rămână afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al 
gărzii la Icoană pe Radu Mironovici. 

Comeliu Zelea Codreanu 


42 


înfiinţarea Legiunii aduce un suflu nou, nemaiîntâlnit nici 

în România, nici în restul ţărilor europene. 

în crunta lor sărăcie, „nu avem bani nici măcar pentru 
plicuri şi scrisori", în cutezanţa lor, se desolidanzează de 
mentalitatea mercantilă. „Ucidem m r km o lume,. P«jua 
înălţa o alta până la cer. Domnia absolută a materiei era 
răsturnată, pentru a fi înlocuită cu domnia spiritului, a valorilor 

m ° ra Noutatea pe care Legiunea o aducea în viaţa politică 
românească, era disciplina, munca seriozitatea Ş'j 'P sa unu ^ 
program de guvernare, ostentativ scos in evidenţa de 

Cetel Ţaîa > ^u <1 pierea < dn lipsă de programe politice Toate 
partidele politice aveau „programe perfecte” de guvernare, pe 
care le uitau total când ajungeau la putere. Ţara piereai di 
lipsă de oameni de conducere şi nu de programe şi spre 
această tintă se îndrepta Legiunea. Pentru aceasta, C. ^ 
Codreanu nu a redactat la început un program ci a sens o 
cărticică" intitulată „Cărticica şefului de cuib , îndrumar 
educativ pentru cei care doreau să devină legionari. 

Nici’ o promisiune, de nici un fel. nimănui Ce. veni 
trebuia să ştie, de la început, drumul greu de parcurs, pentr 
a intra în marea familie legionară. El trebuia să ştie că 
drumul său va trebui să treacă prin toate probele şi ispitele pe 
care duşmanul i le va întinde. Metaforic, ele au fost denumite 
de Codreanu: „Muntele suferinţe,”. „Pădure*a ™ Ja re 
sălbatice" şi „Mlaştina deznădejdii . Era pregătirea 

legionarului pentru viaţă, pentru că el va trăi m ^ ° cul lu ^ 
unde va trebui să fie corect, să lupte, pentru a fi tare, să facă 
eforturi pentru a se învăţa să muncească; sa sufere pentru a 
ş^ sâ se jertfească, pentru a se deprinde cu depăşirea 

oropriei lui persoane, slujindu-şi Neamul . 

P Nici gând de cucerirea puterii în stat, de c ° ncur ®"JJ c 
celelalte partide politice. „Noi nu facem şi n-am făcut politică^ 
o singură zi din viata noastră. Noi avem o religie, noi suntem 
robii unei credinţe. în focul ei ne consumăm şi in întregime 
stâpâniţTde ea, o slujim pânâ la ultima putere. Pentru no, 


43 


nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţa ale cărei 
unelte vrem noi sâ fim, e etern invincibilă" spunea Ion I. 
Moţa. 

Pe această linie a mers „Legiunea Arhanghelului 
MihaiT, iar când necesităţile vremilor au cerut ca să ia 
parte şi la confruntarea electorală, politică, fie că s-a numit 
„Garda de Fier Ţ „Gruparea C. Z. Codreanu ” sau partidul 
„Totul pentru Ţară", nu toţi membri organizaţiilor politice 
respective erau legionari, iar puterea, guvernarea ţării, n-a 
tentat-o, până când nu-şi desăvârşea cadrele. 

întrebat când va fi biruinţa Mişcării Legionare, C. Z. 
Codreanu a spus: „Când fiecare român, în parte, îşi va 
face datoria, nevăzut de nimeni". 

De pe înaltul său soclu a coborât marele Nae 
lonescu, pentru a-l cunoaşte şi a sfârşit prin a-i fi alături, 
urmat de pleiada de aur a elevilor săi, Mircea Eliade, Emil 
Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica şi alţii. 

Rând pe rând au venit spre Legiune teologi, profesori 
universitari, medici, avocaţi, ingineri şi economişti, liber 
profesionişti, care datorită activităţii lor individuale şi 
diversificate, s-au constituit într-un grup corp al Legiunii, 
„Răzleţn", dar cea mai spectaculoasă aderare la Legiune a 
fost aceea a înaltei aristrocraţii româneşti, veită cu o 
modestie unică, în ţinuta lor nobilă şi spiritul de sacrificiu: 
Prinţii: General Gheorghe -Zjzi- Cantacuzino-Grănicerul, 
Alexandru Cantacuzino, Mihail şi fiul său llie Sturdza, 
Alexandru Ghica, la care s-au adăugat descendenţii 
marilor naţionalişti din secolul trecut, Alexandru Cristian 
Teii, George Mânu şi alţii. 

Din urmă venea marea oaste a celei mai curate părţi 
a Neamului Românesc, elevii de liceu, educaţi în şcoala 
bărbătească a „Frăţiilor de Cruce". 

Cu paşi grei, treziţi din somnul cel de moarte, unde a 
căutat să-i adoarmă propaganda comunistă, „din fabrici, 
din uzine şi din mine, din toiul beznelor adânci” au au venit 
în masă, spre această Mişcare, muncitorii; punându-şi în 

44 


ea marea lor speranţă pentru un trai mai bun, care pe 
lângă pîine le va asigura şi dreptul lor la demnitate 

Nu cunoaştem în epoca respectivă nici o ţară din 
Europa care să fi avut o mişcare atât de viguroasă şi 
impetoasă, nu dominată de cucerirea puterii, ci de 
transformare lăuntrică. 

Sub acest aspect se face cea mai eronată judecată, 
considerând Legiunea partid şi pe Corneliu Zelea 
Codreanu doar om politic, alături de ceilalţi oameni ploitici 
contemporani cu el, unii mai de valore, alţii simple 
căzături. 

Legiunea a fost o şcoală naţională, iar, C. Z. 
Codreanu, marele ei pedagog . 

Aripa ei politică, patridul „Garda de Fier" sau mai 
târziu, „Totul pentru Ţară " a activat în strictă legalitate 
constituţională, pentru ca în Parlamentul ţării să fie auzită 
şi vocea celor pe care partiaele politice - în alternanţă la 
putere - o vroiau tăcută pentru todeauna. 

Creşterea Legiunii a alarmat clasa politică coruptă şi 
explotatoare a României, în frunte cu aventurierul Carof al 
ll-lea, Camarila sa şi cercurile internaţionale oculte, care 
considerau România o colonie a lor. 

Se prevedea o luptă între forţele naţionaliste şi 
puterea coruptă din camarila regală, dar C.Z. Codrenu nu 
s-a angajat în ea, deşi victoria ar fi fost total de partea lui. 
„Noi nu vrem să transformăm ţara într-o Spanie 
însângerată’’... „Noi nu vom da niciodată o lovitură de stat 
pentru a veni la putere” — a declarat el. 

în alegerile din 20 decembrie 1937, partidul „Totul 
pentru Tară" a ocupat locul trei; după liberali şi ţărănişti, şi 
dacă nu i se furau 300.000 de voturi - cum va declara mai 
târziu Eugen Cristescu, Şeful Serviciului Secret - s-ar fi 
clasificat pe primul loc. 

Carol al ll-lea, dându-şi seama de marea popularitate 
a Legiunii, a aranjat o întâlnire secretă cu Codreanu, în 
1937, şi-i propune aducerea Legiunii la putere, cu condiţia 

45 


de al declara pe el, Regele, Căpitan al Legiunii, iar 
Codreanu adjunctul său. Codreanu declină, elegant, 
oferta, dar, refuzul lui, a stârnit mânia orgoliosului rege şi a 
însemnat condamnarea lui la moarte 

în situaţia nou creată, urmează o cursă contra- 
cronometru, în care Carol al ll-lea face şi desface guverne, 
numeşte, revocă, îşi selectează oamenii cei mai josnici, 
dispuşi să facă orice, chiar crime oricât de oribile, pentru 
ca în final să dea lovitura de graţie, desfiinţând toate 
partidele şi instaurând, în februarie 1938, dictatura regală, 
prima formă de totalitarism agresiv din România 

A fost scris ca cel mai odios act din istoria României, 
să fie pregătit, ordonat şi executat (nu de nişte criminali de 
rând sau borfaşi ordinari), ci de cei numiţi de rege ca 
oamenii lui cei mai de încredere, Armând Călinescu, 
Gavrilă Marinescu şi mareşalul Palatului Urdăreanu, cu 
acceptul total al regelui. S-au hotărât crimele cu sânge 
rece .. 

Legaţi, de mâini şi de picioare, imobilizaţi pe scaunele 
în care au fost aşezaţi în maşinile jandarmeriei, cu câte un 
plutonier de jandarmi în spate, Corneliu Zelea Codreanu şi 
cei 13 camarazi ai lui, au fost sugrumaţii cu frângiile 
aruncate pe după gât şi strânse cu putere de jandarmi 

Şi era noaptea Sfântului Andrei; Creştinismul, 
propagat de Primul Chemat al Domnului în părţile 
României de astăzi, a intrat în eclipsă atunci, iar Patriarhul 
ţării dormea. 

Trupurile lor, fără viaţă au fost duse în noapte la 
groapa comună, săpată din timp (totul fusese planificat), 
unde li s-a ţras câte un glonţ în ceafă, iar procurorul, omul 
apărător al legii, a consemnat în actul său cele relatate de 
ucigaşi, că „deţinuţii" au fost împuşcaţi pentru că au 
încercat să fugă de sub escortă N-a specificat şi 
extraordinara precizie a jandarmilor trăgători, care au 
nimerit toţi în acelaşi loc, în ceafă 


46 


Aşa a sfârşit omul care credea din tot sufletul în 
Dumnezeu, care a fost dascălul regenerării spirituale a 
unei generaţii întregi, care de la 19 ani a luptat împotriva 
comunismului ateu şi ai cărui camarazi de lupta s-au dus 
până în Spania, să moară luptând pentru Cruce, pentru ca 
se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”. 

L-au cântat legionarii şi când era în viaţă, şi după 
moarte. L-au plâns în vers cei mai marii poeţi ai ţarii, iar 
numele şi amintirea lui sunt pomenite zilnic de urmaşii, 

admiratorii şi chiar de duşmani lui. . 

O carte de poeme a apărut sub titlul de „Căpitanul, 
mit al poeţilor 1 '. Doctorul Ion Banea, care a fost asasinat in 
lagăr la 22 septembrie 1939, scria despre el, in 1936. 
CĂPITANUL! Este o piatră de hotar, o graniţa Sabia 
întinsă între două lumi. Una veche, pe care o înfrunta cu 
bărbăţie, distrugând-o; alta nouă, pe care o creeaza, ii da 

viată, o cheamă la lumină”... 

Ar trebui să adaug două citate-portret. Unul aparţine 
unui evreu din Ungaria, care mărturiseşte că a dispreţuit 
naţionalismul românesc, pe nume Nicholas Naghy 
Taiavera (vezi aldine/24 iunie 1999, “Roman.a libera ). Al 
scriitor pe care îl citez este Constantin Virgil Gheorghiu 
care a fost trimis ca reporter al ziarului .România , fondat 
de Carol al ll-lea după suprimarea Constituţiei in 1938. 
Intru în tribunalul militar... Prefer să-l văd pe Codreanu pe 
coridor...Pândesc trecerea lui. Vfeau să-l văd de aproape. 
Deodată, se aud paşii, ca de copite de cai; e zgomotul 
bocancilor potcoviţi ai paznicilor care-l aduc pe 
întemniţat... în capătul coridorului, de după colţ, se ' ve J® 
capul lui... Codreanu merge, încadrat de doi jandarmi, 
ignorându-i complet, e ca şi cum ar merge singur Este un 
bărbat înalt, mlădios, de peste un metru şi optzeci, dar 
nare încă şi mai înalt, fiindcă se ţine drept. Foarte drept. 

Codreanu este un bărbat frumos. Are treizeci şi noua 
de ani. îl văd pentru prima oră, dar îl recunosc după 
portretele lui. Şi chiar cine nu l-ar mai fi văzut in fotografii, 

47 


ar avea, probabil, impresia, văzându-l, că l-a mai văzut 
Chipul lui, mersul lui, statura şi gesturile lui, sunt acelea 
ale unui prim rol de western hollywoodian. Codreanu pare 
a fi prototipul eroilor din filmele americane de aventuri: 
curajos, drept, viteaz, care nu e învins niciodată şi scapă 
întodeauna nevătămat din toate cursele ce i se întind. (...) 
In clipa în care Corneliu Zelea Codreanu este la doi paşi 
de mine, îmi dau seama că e foarte obosit. E tras la faţă 
Are cearcăne la ochi. E nebărberit. Şi se ştie că e bolnav. 
De nenumărate ori a fost întemniţat, bătut şi torturat de 
Poliţie. O iarnă întreagă a fost închis şi menţinut într-o 
celulă umedă şi fără încălzire. A căpătat tuberculoză, de 
care încă nu s-a vindecat. 

Şi cu toate acestea, el merge şi înaintează cu un 
mers sigur de sine, cu capul sus, cu încredere în sine. în 
clipa când ajunge la un metru de mine, sunt cuprins ţie o 
milă imensă pentru el. Văd clar pe chipul lui pecetea 
morţii. Va fi ucis...” 

Citatele contemporanilor, ale camarazilor, ale 
oamenilor politici care l-au cunoscut, cât şi a celor care îl 
urmează, fără să-l fi cunoscut, ar umple cărţi întregi 
despre persoana sa. 

Monstruoasa sentinţă prin care a fost condamnat a 
fost anulată de înalta Curte de Casaţie. Scos din gropa 
comună de la Jilava şi înmormântat creştineşte la Casa 
Verde, din Bucureştii Noi, într-o noapte a fost dezgropat 
de comunişti şi nimeni n-a mai aflat ce s-a întâmplat cu 
rămăşiţele lui pământeşti. Regimurile care s-au succedat 
după 1989 se tem ca de foc să facă lumină şi să treacă la 
cercetări. El poate fi însă în orice loc din ţară, pentru că 
era al ţării întregi. 


Zahu PANĂ 


48 


CÂND A ÎNCEPUT ŞI CÂND SE VA 
SFÂRŞI ASASINAREA 
LUI CORNELIU ZELEA CODREANU? 


Poată să pară riscată ideea de a vorbi despre asasinarea 
Căpitanului astăzi, când ceea ce ne-a reunit aici este un 
eveniment de o cu totul altă natură' sărbătorirea naşterii lui. 

Desigur vor fi rememorate personalitatea lui, cu viaţa şi 
lupta lui, precum şi cu ecoul acestei lupte în conştiinţa 
contemparaneităţii. 

îmi vor permite însă - cu îngăduita dvs. - să mă opresc 
pentru puţine minute asupra sfârşitului vieţii sale stăruind 
asupra unor aspecte, care, sper, nu vor fi lipsite de interes 
pentru unii dintre dvs. 

Apărut din fuziune traco-romană, neamul românesc s-a 
văzut încă de la începuturile sale confruntat cu toate 
consecinţele dramatice ale poziţiei lui geo-politice. 

Pus aici „în calea tuturor răutăţilor” el avea să înfrunte - 
până azi — presiunile valurilor de năvălitori dinspre răsărit, 
în prima linie de graniţă a Europei am păstrat fără voia 
noastră sechelele acestor migratori dintre care unii s-au 

topit aici, alţii au mers mai departe. 

în timp ce în Occident se ridicau Universităţi şi catedrale 
şi se iscau războie pentru motive care uneori nu aveau 
nimic comun cu marile aspiraţii, sau pentru interpretări 
teologale nonconformiste, noi nu aveam răgaz nici pentru 
încropirea unor formaţii voievodale locale care să ne 
permită intrarea în istoria modernă. Când totuşi faptul s-a 
produs ne-am văzut a fi ţinta tendinţelor expansioniste 
deopotrivă ale turcilor, ruşilor, polonezilor şi ungaro- 

habsburgilor. • ... 

Se descoperise importanţa aşezării geografice a Tăriilor 
Române, şi din cele patru vânturi neamul românesc trebuia 
să se lupte pentru salvgardarea existenţei sale. 


49 


în momente de reştrişte, de cumpănă a istoriei, Apusul 
opulent şi rafinat ne condiţiona ajutorul de părăsirea 
credinţei noastre strămoşeşti după ce ne gratulase cu titlul 
de „atleţi ai lui Hristos”. 

De aceea nu am avut Ev Mediu cultural şi tot de aceea cu 
greu s-a putut înfiripa ideea că numai unirea tuturor 
Românilor în hotarele fireşti ar putea prezenta garanţia 
prezenţei noastre aici. 

Aşa se explică faptul că politica din cancelariile domneşti a 
fost plurivocă, pluri-opţională, ceea ce a dus la slăbirea 
noastră, şi că ideea unităţii naţionale însemna îmbrăcarea 
unei adevărate „cămăşi a morţii” pentru cei ce-şi asumau 
responsabilitatea luptei în serviciul acelei idei. Ei trebuiau să 
piară ca victime ale unuia sau altuia dintre Imperiile care ne 
vânau. Să piară de moarte violentă. 

înţelegem astfel de ce nu ştim unde este mormântul lui 
Vlad Ţepeş, al lui Mihai Viteazul, al lui loan Vodă cel 
Cumplit, sau al lui Horia şi Tudor Vladimirescu 

Spuneam că nu am avut un Ev Mediu cutural, la nivelul 
Occidentului, dar când s-au rupt numai câteva dintre zalele 
care ţineau energiile româneşti înlănţuite, acele energii au 
arătat lumii întregi capacităţile intelectuale, creative ale fiilor 
acestui popor. 

în acest proces s-au decantat şi s-au conştientizat ideile 
care au dus la sesizarea destinului acestui neam prin 
vizionari de talia lui Bălcescu, Alecsandri (amintiţi-vă de 
acel: „...Doamne, în lume cât am stat, în ochii ei plini de 
admirare pe Tine Te-am reprezentat...”) ori a lui Eminescu, a 
lui Vasile Pârvan, şi, în viziunea noastră, a lui Corneliu Zelea 
Codreanu. 

S-a înţeles destinul care ne încărcase cu misiunea de a 
reprezenta aici la marginea civilizaţiei europene spiritul 
creştin şi forţa de luptă şi jertfă pentru apărarea acestui spirit 
în faţa valurilor ce se revărsau din pustiurile Asiei. 

Acestui puhoi s-au opus Românii; s-au opus hunilor, 
tătarilor, ruşilor, şi acum comunismului ateu şi distructiv. 

50 


Comunismul care nu s-a mulţumit să ucidă, ci continuă şi azi 
lupta cu mormintele victimelor sale. S-au luptat cu inima 
Reginei Maria, au ameninţat mormintele regale de la Curtea 
de Argeş, s-au luptat cu osemintele nefericitei Doamne 
Stanca, soţia lui Mihai Viteazul căreia i-au profanat în chip 
macabru mormântul din biserica Cetăţii Făgăraşului. Până şi 
mormântul lui Nicolae Totu din cimitirul de la Râmnicul Sărat 
a fost batjocorit. 

Iar acum alte şi alte forţe mai perfid structurate şi ostile 
spiritualităţii pe care Mişcarea Legionară şi Căpitanul ei 
voiau s-o instaureze aici, acum acele forţe au elaborat 
planul simplist şi tragic al asasinării definitive a acelui 
luptător vizionar. 

Dar când începe asasinarea lui Corneliu Codreanu? 

Ea începe când această ţară binecuvântată dă semne de 
ecumenicitate naţională, de reîntoarcere la icoană, gata să 
scape din plasa funestă a celor ce voiau să instaureze aici 
un alt Canaan. Prea era bogată ţara, cu multiple şi 
inepuizabile resurse. Prea erau multe biserici şi troiţe; prea 
multe oseminte de viteji. Vai de cel ce s-ar fi ridicat întru 
apărarea lor. De aceea credem că nu greşim dacă afirmăm 
că moartea lui Corneliu Codreanu, în materialitatea ei, 
începuse încă de la sfârşitul adolescenţei, în pădurea 
Dobrinei, şi la Nicolina, şi se hotărâse în momentul în care el 
intervenise în parlament, în 1931 şi 1933, atunci când, 
înfierând jaful ţării făcut de către conducătorii politicianişti, 
cerea redresarea morală a României, şi pedepsirea 
exemplară a jefuitorilor. 

Atunci a început asasinarea Căpitanului, atunci s-a 
hotărât. 

Hotărâse Stelescu înnebunit de păcatul luciferic. 
Hotărâse Regele Carol ll-lea, după întâlnirea secretă pe 
care i-o solipitsse Căpitanului, şi pe care o relatează Romulus 
Boilă, unul din nepoţii lui luliu Maniu. 

Istrate Micescu hotărâse, şi îşi căuta executantul în 
persoana unui deputat cuzist, care, uluit şi indignat de 

51 


propunerea ce se făcuse, a avut tăria de a veni să relateze 
Căpitanului planul ucigaş al cunoscutului jurist. 

•orga, personal, pândea demult, şi hotărâse şi el, şi a incitat 
şi el la uciderea Căpitanului, numai că dorea să nu se 
procedeze „cu stângăcie”. 

O! Dar câţi nu-l condamnaseră la moarte! 

Nu ştiau, nu cunoşteau, în ura lor sălbatecă splendidul şi 
etern valabilul adagiu al lui Soren Kirkegaard:.... moare tiranul 
şi mandatul său sfârşeşte; moare martirul şi mandatul său 
începe...” în răutatea lor.au confirmat adevărul emis de 
filosoful danez. 

Personalitatea Căpitanului, lupta lui, scenariul şi filmul 
uciderii incalificabile a lui, le ştiţi şi le veţi mai auzi astăzi încă 
o dată. 

Dar a încetat oare asasinarea, în continuare, a lui? Au 
obosit cumva cei ce l-au lovit? S-au oprit cumva să mai dea, 
să mai dea încă, cei care cred că l-au ucis pe veci? 

Nu! 

Asistăm astăzi, la peste 60 de ani de la asasinarea lui, la o 
imundă şi larg mediatizată campanie de defăimare a lui, a 
imaginii lui, a gândirii lui. Este o panică, o supralicitare - 
iertaţi-mi cuvântul - isteriformă, care încearcă să extirpe din 
istoria modernă a României, faţetă cu faţetă, figura 
Căpitanului. Pe plan istoric, pe plan ideologic, pe plan 
psihanalitic chiar, s-au epuizat toate invectivele, de la cele 
zise „academice" la cele de argou suburban. Politologi de 
ultimă oră, analişti improvizaţi, români şi neromâni, reporteri, 
istorici venali, scribi mărunţi, într-un consens bine dirijat, nu 
mai obosesc. 

Dar faptul că dau în continuare, arată clar că aureola 
victimei este inepuizabilă, că ei ştiu că l-au asasinat, dar nu I- 
au ucis. Cea mai formidabilă dinamită, propria lui cenuşă, le 
chinuieşte somnul şi le strică banchetele. Ce să mai ucidă? 
Spiritul lui? Ei nu încetează să se lupte cu el; „numele lui să se 
şteargă şi memoria lui să piară" împrăştiindu-i osemintele în 
ţărâna românească, şi lovind, lovind mereu în ceea ce nu mai 

52 


poate fi lovit: idealul pe care ni l-a arătat, în care am crescut şi 
în care am rămas, nu ca o fixaţie a vârstei - dovadă tinerii pe 
care-i zăriţi aici - ci ca o permanenţă spirituală a neamului 
românesc. 

Vasile Marin spusese, nu cu mult timp înainte de a merge să 
se jertfească într-o ţară catolică: „...mormintele legionare sunt 
punctele cardinale în geografia spiritualităţii româneşti...”. 

Unde sunt acele morminte, pentru a le aprinde o lumânare, 
pentru a le pune o floare, pentru a îngenunchia la locul lor de 
odihnă? De aceea am spus că asasinarea lui Corneliu 
Codreanu nu s-a sfârşit. Răscolite hoţeşte şi purtate pe 
ascuns, de două ori, de trei ori, de patru ori, din groapă în 
groapă, poate în gropi de gunoi, poate arse, osemintele lui nu- 
i vor lăsa în pace. 

începută de mult, lupta împotriva lui va continua cu furie, dar 
fără izbândă, fără izbândă, câtă vreme unii ca dumneavoastră 
vor fi martorii dreptăţii sale, şi câtă vreme nu 20, nu 50 sau 
100, ci peste 150 de studioşi străini s-au aplecat până astăzi 
cu interes asupra figurii sale. El va trăi cât va trăi şi neamul 
românesc. Nu numai că duşmanii lui nu-l vor putea face să 
dispară din istorie, dar nici chiar noi, noi cu dezbinările şi 
dizidenţele noastre nefericite. 

în încheiere, permiteţi-mi să amintesc, din Vasile Pârvan, 
ultimele rânduri ale testamentului lui Ştefan cel Mare: „...dacă 
duşmani vor cere de la voi legăminte ruşinoase, atunci mai 
bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitorii împilării şi 
ticăloşirii ţării voastre. Domnul părinţilor voştri se va îndura 
însă de lacrimile slugilor sale, şi va ridica dintre voi pe cineva 
care le va aşeza iarăşi pe umerii voştri voinicia şi puterea de 
mai înainte...” 

24 august 1999 

Nicolae NICOLAU 


53 


SCRISOARE către CEI RĂMAŞI 

(Târgşor, la 50 de ani) 


în urmă cu cincizeci de ani, închisoarea Târgşor a 
devenit penitenciar pentru elevi. Se planificase ca acestei 
categorii de deţinuţi politici, în acest loc, să i se facă 
reeducarea,_ operaţie în urma căreia condamnaţilor 
trebuiau să li se schimbe convingerile, credinţele, 
considerate de puterea de atunci „retrogradate” şi să fie 
înlocuite cu altele, noi, „progresiste”, în concordanţă cu 
filosofia oficială, marxist - leninist - stalinistă. 

Ce s-a încercat şi în ce măsură experimentul a reuşit 
este cunoscut celor ce au fost acolo, celor ce au suportat 
această operaţie de siluire a conştiinţei făcută prin metode 
brutale. Acest fapt, datorită trecerii timpului, s-a uitat 
Noţiuni ca „reeducare”, „deţinut politic elev", sunt astăzi 
necunoscute, neînţelese. Oricine se poate îndoi că au 
existat în ţara asta arestaţi tineri, cu vârste cuprinse între 
zece şi douăzeci de ani, condamnaţi ca opozanţi ai 
regimului şi încă atât de mulţi că a fost nevoie să li se 
consacre un întreg penitenciar. Maşina de fabricat deţinuţi 
lucra, pe vremea aceea, cu mare randament. Puşcăriile 
devenind neîncăpătoare s-au înfiinţat lagăre, s-a deschis 
Canalul, exterminarea se realiza nu doar prin asprimea 
regimului, ci şi prin munca istovitoare. 

La început, Târgşorul a făcut excepţie. 

Târgşorenii, arestaţi de copii sau foarte tineri, sunt, între 
deţinuţii politici, o categorie aparte: au plătit cel mai greu 
preţ. Nu se poate spune că au suferit mai mult decât alţii 
Ba, având în vedere inconştienţa vârstei şi înclinaţia spre 
gluma a tinerilor, într-un fel, au trecut mai uşor peste 
încercările temniţelor, prin lungul şi chinuitorul timp care-i 
tortura pe cei vârstnici, cu grija pentru familiile lăsate fără 

54 


sprijin, expuse abuzurilor şi batjocurii celor de la putere, 
pentru toate cele lăsate acasă. Copiii ou suportat 
închisoarea mai uşor; sau acomodat. Dacă n-au avut alta, 
asta a fost copilăria, tinereţea lor. 

Penal, pe aceşti tineri, orice judecător cu frică de 
Dumnezeu, i-ar fi găsit cum erau, nevinovaţi. Faptul că unii 
au participat la câte o „organizaţie subersivă", care, de 
cele mai multe ori, n-a depăşit nivelul de seiozitate al unui 
joc de-a hoţii şi vardiştii, a fost pentru „justiţia poporului , 
un motiv suficient ca să le dea ani grei de închisoare, fără 
să ţină cont că fiecare sentinţă însemna frângerea unei 
vieţi; şi ce pierdere pentru ţară, în inteligenţe şi caractere! 

Dacă celor maturi li se puteau imputa unele fapte, pe 
drept sau pe dreptate, iar foştilor conducători de Guverne, 
să zicem , pe nedreptate, că n-au avut tăria de caracter, 
inteligenţa şi prevederea să apere ţara de comunism, 
acestor copii ce li se putea reproşa? Inocenţa? Aşa 
nepregătiţi cum au fost, au învăţat tehnica rezistenţei. De 
unde putea să le vină puterea refuzării compromisului, a 
păstrării neîntinate a sufletului? Ce Arhanghel i-a vegheat, 
ce legiune de îngeri le-a fost alături şi i-a întărit până să 
ajungă la ţărmul înţelegerii că prăbuşirea finală a 
monstrului este iminentă. Cum a şi fost. 

Ca să nu se creadă că Partidul Comunist din România 
ar fi iniţiatorul, ca să se ştie că nu era decât executantul 
* indicaţiilor venite de la Moscova, am să citez un pasaj din 
cartea lui Roy Madvedev „Stalin şi stalinism”, apărută la 
Ed. Humanitas, 1991. pag. 215; .... în oraşul Leninsk- 
Kuzneţk au fost arestaţi 60 de copii între 10 şi 12 ani care, 
chipurile, organizaseră «un grup terorist 
contrarevoluţionar». Aceşti copii au fost ţinuţi în 
închisoarea oraşului timp de opt luni. în acelaşi timp s-au 
întocmit «dosare» pentru încă 100 de copii .Ce regim 
politic, altul decât cel al lui Satan, se poate simţi ameninţat 
de neştiinţa într-ale lumii a pruncilor? 


55 


Foştii deţinuţi politici, elevi la data arestării, sunt martorii 
celor ce s-au petrecut, la închisoarea Târgşor, în urmă cu 
cincizeci de ani. Reamintirea bătăilor, izolării, insultelor, 
batjocurii nu este o masochistă operaţie de etalare a 
rănilor şi cicatricelor, ci prezentarea materialului din care 
se pot, şi trebuie, să se tragă concluziile. Cea mai mare 
parte din amintiri s-au şi pierdut. Bine şi folositor ar fi să se 
păstreze învăţămintele ce pot fi trase din această tristă 
experienţă a ţării şi a lumii.Nu povestirea suferinţelor 
îndurate merită să fie consemnată pentru viitorime, ci, 
insistent, semnalete otrăvurile pe care comunismul le-a 
inoculat societăţii, capabile să se transmită şi altor 
generaşii. Un exemplu: în „România liberă”, nr. 2797, din 9 
iunie 1999, în articolul intitulat: „Şi elevii erau recrutaţi 
informatori din «sentimente patriotice» putem citi: „Pe 
linia muncii de securitate, copii erau învăţaţi de mici să 
toarne tot ce auzeau şi vedeau.” Şi tot în acelaşi articol, 
autorul mărturiseşte cu naivitate: „N-am fi crezut că 
metoda s-a menţinut până în 1989 darămite chiar să se 
organizeze o reţea de informatori şi colaboratori în rândul 
elevilor.” 

Cei ce au trecut prin închisoarea Târgşor şi ştiu, de zeci 
de ani, aceste metode de malformare a sufletelor, cei ce 
cunosc absurda îndârjire comunistă împotriva a tot ce 
înseamnă puritate, nu pot să nu fie bănuitori că rămânâd 
aceiaşi oameni, nu se practică aceleaşi metode, puţin 
spus, criminale şi astăzi. Mulţi şi-au dus cu ei, în mormânt, 
taina chinurilor îndurate, a beteşugurilor căpătate şi 
nevindecate. Pentru viitoarea sănătate morală a lumii, 
sarcina spunerii întregului adevăr cade pe umerii celor ce 
au fost cei mai tineri, vă revine târgşorenilor! 


56 


* 


„Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar”, îşi 
începe N. Steinhardt „Testamentul politic” sunt trei soluţii, 
şi le enumeră; toate trei străine. în mod ciudat n-a 
observat-o pe a patra, practicată cu succes în ţara 
noastră. Cea mai corectă atitudine faţă de totalitarism, 
cred eu, au avut-o foarte tinerii români: nu le-au luat în 
serios. Ce-au ajuns toţi cei care, într-un fel sau altul, şi-au 
pus mintea cu comunismul? 

Iubiţii mei colegi de facultate, ce-a fost „reeducarea” de 
la Târgşor altceva decât un Institut de Teatru, iaf noi 
studenţii de la clasa de actorie a lui Moş Dumitrache? 
Piesa, e drept, au pus-o în scenă cei de sus, regizorii cei 
mari, şi s-a desfăşurat pe parcursul a doi ani cu grupuri de 
elevi având, născocite de mucalitul gardian, nume ca: 
„nobilii”, „francejii”, „birişişti”, „cioara vopsită" etc., cu 
personaje de operetă ca directorul Spirea Dumirescu sau 
primul Viţel, cu educatorii rizibil ca Antonescu sau Burada, 
cu dispute „marxiste” între partizani şi opozanţi, după 
sosirea moldovenilor, gata reeducaţi, şi cu lovitura de 
teatru finală: evadarea lui Lupeş. Ce spectacol! După care, 
abia atunci a început adevărata reeducare comunistă: „Cu 
păru’ pe ei!” 

Tot acest trecut al nostru comun, pentru rememorarea 
căruia ne întâlnim, an de an, ne leagă, dar ne şi obligă. Nu 
putem lăsa în urmă doar povestiri, numai fumul amintirilor. 
Ne închinăm cu pioşenie în faţa sanctuarelor, monumente 
de suferinţă, dârzenie, jertrfă şi umilinţă, de măreţie, prin 
rezistenţă, a acestui neam, care sunt celelalte mari locuri 
de detenţie, pe care şi noi le-am cunoscut bine, după 
experienţa Târgşorului: Jilava, Gherla, Aiud, Sighet, Canal, 
Periprava etc. dar e destul? 


57 


Noi, elevii, fiind cei mai tineri dintre deţinuţii politici, 
trăind cel mai mult în comunism, fie în temniţe, fie „liberi”! 
mereu urmăriţi, marginalizaţi, arestaţi şi recomandaţi, am 
plătit cel mai scump, practic toată viaţa, deşi eram cei mai 
nevinovaţi. Cu toate astea nu ne putem retrage, avem cea 
mai mare experienţă, ştim cel mai bine ce şi cum a fost. 
Dacă Dumnezeu ne-a ales din marea masă a anonimilor şi 
ne-a învrednicit să veden cu ochii şi să înţelegem cu 
mintea (ades şi cu usturimea spinării) ce a fost această 
imensă minciună, crimă, nelegiuire: comunismul, e ca s-o 
spunem şi altora. Ca lona n-avem unde să fugim, n-avem 
unde să ne ascundem. Dacă din pântecele monstrului 
puşcăriilor am fost aruncaţi vii, la ţărm, e pentru a ne 
îndeplini misiunea de-a striga impotriva noii cetăţi a 
pierzării, care azi pare a fi lumea toată. Dacă am ieşit din 
închisori, mai mult sau mai puţin teferi, e pentru ca să 
aducem la cunoştinţa publică adevărul, dar şi să ne 
gândim la ce va urma, la ce va fi după... 

Aci, în preajma Târgşorului, penitenciarul deţinuţilor 
politici copii, închisoarea „reeducării" inocenţilor, aici la 
Ploieşti, oraşul lui Caragiale, cel care cu o sută de ani 
înainte i-a văzut pe toţi cafavencii, farfurizii, tipăteştii, 
văcarii, văcăroii şi bivolarii politicii noastre, aici trebuie să 
punem bazele unui institut de păstrare, spre folos, a 
amintirilor. Nu unul însă care să amintească lanţurile, 
zăbrelele, ’căruşele, pestilenţa, ci unul dedicat sulfletuluii 
neîntinat, gândului cinstit, neduplicitar, totuşi supravieţuitor 
conunismului. Aci,' la Ploieşti, trebuie ctitorit 
MEMORIALUL INOCENŢEI. 

în martie 1949, cei de la Târgşor, memorizau poezii de 
Radu Gyr. Din ele învăţau că ei, Ion şi Gheorghe, trebuie 
să se ridice dar nu pentru pătule, nu pentru pogoane, ci 
pentru văzduhul cel liber. 

. Cu toată stăruinţa, cu toate promisiunile administraţiei, 
reeducarea nu progresa deloc. în sufletele încă necorupte 
de viciile lumii, ceea c§ a prins şi a rodit n-a fost 


58 


marxismul, ci poezia. Ea mergea la inimă în timp ce 
materialismul dialectic nu se lipea deloc. Cu toate 
ameninţările şi izolările, cu tată contribuţia moldovenilor, 
favorabili reeducării, era limpede că operaţia era un eşec. 

Reamintirea acestei perioade, a acestei victorii a 
elevilor asuore celor ce dirijau experimentul din umbră, a 
acelor puţini şi slabi asupra unui întreg aparat^ de 
propagandă şi represiune se cuvine să fie consemnată, să 
rămână în istorie pentru refuzul compromisului. Nu 
pricepeau ei tot dar simţeau că ce li se cere nu-i cinstit. 
Majoritatea refuzau stând de-o parte. 

Pentru că vremea trece, pentru că numărul celor care 
au cunoscut Târgşorul anului 1949 este tot mai mic, pentru 
că cele cunoscute atunci sunt, în parte, uitate şi suferă, în 
continuare, eroziunea timpului, se impune, o cât mai 
grabnică, fixare a lor, o conservare a memoriei colective. 
Se impune crearea unei instituţii care să preia sarcina 
ordonării, gestionării acestei inestimabile, explozive 
comori. Ce s-a făcut până acum, în alte părţi, e bun dar 
prea puţin. Ploieştiul trebuie să facă mai mult şi alt ceva, 
nu atât în suprafaţă cât în substanţă, ceva specific locului 
dar şi timpului. Şi acesta viitorul, aruncă lumini (şi umbre) 
asupra trecutului, revăzându-l. 

Profesorul doctor loan Puşcaş, şi el trecut prin 
Târgşorul acelor ani, este azi un specialist recunoscut pe 
plan european. Câţi din copiii aflaţi atunci acolo ar fi ajuns 
oameni de mare reputaţie dacă viaţa lor nu s-ar fi redus la 
subnutriţie, temniţe şi moarte? E suficient să privească 
cineva troiţele în miniatură ale lui Aurel Obreja, adevărate 
bijuterii de artă dar înzestrate şi cu strania putere de a 
sugera că omul de pe cruce, trupul acela contorsionat de 
durere, este însuşi neamul românesc, cel de atâtea ori 
răstignit, ca să înţeleagă ce a pierdut ţara prin 
neîmplinrrea atâtor destine. Şi de ce mare folos ar fi ca să 
se facă publică lecţia de demnitate pe care au dat-o elevii 
ce-au înfruntat regimul refuzând reeducarea. 


59 


în ţară, prin străduinţa unor credincioşi s-au ridicat cruci 
comemorative, troiţe, monumente în amintirea celor ce au 
luptat, au suferit, au rezistat. Nu e prea puţină aducerea 
aminte întruchipată de piatră? La Ploieşti trebuie zidit mai 
mult decât atât. Trebuie ridicată o construcţie de 
conştiinţă, ceva care să evoce, mai întâi, nevinovăţia 
sufletească, apoi dragostea cu care Dumnezeu i-a ocrotit 
pe copii ferindu-i să li se pună în spate mai mult decâ ar fi 
putut duce. Construcţia de la Ploieşti îi va evoca pe cei 
care au fost dar şi pe cei ce ar fi putut fi; încă o 
dimensiune a jerfei. Un Tache Stamu, o ţâră de copil, 
infruntandu-l pe masivul colonel Dulherger, ar fi o pildă de 
curaj, de verticalitate, nu neapărat mustrătoare, dar de 
natură să pună pe gânduri pe mulţi; foarte pe mulţi. 

Această instituţie la care ne gândim, destinată să-i 
omagieze pe cei înarmaţi doar cu frăgezimea vârstei, care 
au rezistat urii legaţi numai de dragostea dintre ei trebuie, 
ca sa-şi îndeplinească misiunea, să fie o şcoală de 
dragoste. Vă reamintesc cele scrise de lordache Nicoară, 
cel executat în 1939, împreună cu alţi 43 de camarazi, la 
Miercurea Ciuc, cel care a murit spunând „ Tatăl nostrd'\ 
„Oamenii trebuie învăţaţi să iubească. Să iubească larg cu 
acea aspiraţie propie lumilor lui Dumnezeu. Trebuie 
invaţaţi să iubească aşa cum îi înveţi să scrie, aşa cum îi 
:nveţi istorie, aşa cum îi înveţi să înoate, aşa cum îi înveţi 
să cânte sau să se închine" (,,/deea românească ’, nr. 11/ 

I f 1. 

. închegarea instituţiei la care ne gândim, bine cumpănită 
intru păstrarea valorilor de rezistenţă, nu trebuie, totuşi, să 
arate ca un muzeu ci ca un areopag, un anfiteatru cu 
funcţii de catedrală, cu altare pentru virtute, adevăr şi 
iubire, din care să se adape toţi, cu deosebire cei înşelaţi. 
Acolo să vină oamenii să-şi dăruiască iertarea, unii altora, 
cu bunăvoinţă, cu zâmbet. Ploeştiul nu se poate lipsi de uri 

strop de amor, de înţelegere pentru slăbiciunea 
omenească. 


60 


Puşcăriile, mai întâi, i-au învăţat pe târgşoreni şi, 
ulterior, monumentala prăbuşire a comunismului le-a 
întărit convingerea, că, până la urmă, nimeni nu reuşeşte 
să păcălească pe nimeni decât, prin „reeducare", când, 
într-adevăr fiecare reuşeşte să se înşele pe sine. în lumea 
aceasta, aparent, a politicii (politicianismului), în realitate 
supusă puterilor oculte, în zbaterea aceasta absurdă, 
pentru cât mai multă avere, căpătată prin orice mijloace, 
continuarea pe aceiaşi cale, în speranţa că înşelăciunea 
poate să mai dureze, nu le poate părea bătrânilor, cândva 
copii ai Târgşorului, decât ca o nebunie sau ca o glumă 
de-a hâtrului Moş Dumitrache. 

Ce farsă sinistră ar fi fost istoria lumii, în general, şi cea 
a comunismului, în special, dacă n-ar fu existat inocenţa, 
zâmbetul de copil care să le refuze? 

CONSTANTIN IORGULESCU 


61 





Tehnoredactare: George Alexandru URSA 
Tipar: Tipografia Editurii ELISAVAROS 
Str. Luduş nr. 32, sector 1, Bucureşti 
Telefon. 223.84.60, 220.94.06