Puncte Cardinale anul XV, nr. 6 (174), iunie 2005

“In Sfintele morminte lale eroilor noştri] sunt rădăcinile României, precum în boabele care au putrezit în toamnă Sun rădăcinile 
lanurilor verzi... Există două moduri de a comemora pe eroi: unul, lăsându-ne o dată pe an cartea de vizită la mormintele lor; altul, 
continuând şi desăvârşind în supraviețuitori opera pentru care ei s-au jertfit. „Să recunoaştem, în ziua aceasta a îngenuncherii la morminte, 
că noi n-avem într-adevăr un cult al eroilor: comoemorările noastre sunt cărți de vizită lăsate în grabă la poarta cimitirelor...” 

iubire 


(Nichițor Crainic) 
speranţă 


L E NR. 6/174 
PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAŢIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


CULTUL EROILOR LA ROMÂNI 


credinţă 








Junie 
2005 


16 PAG.-— 20000 lei 








sunt aproape două sute de aşa-zise cimitire ale 
militarilor români căzuți în timpul celui de-al doilea 
război mondial. Și toate, sau aproape toate, sunt în 
paragină. 


Tradiţii şi eforturi oficiale 


E 


În 1919, în urma prevederilor Tratatului de 
la Versailles privind comemorarea celor căzuţi la 
datorie, se înființa în România Societatea Mormintelor 
Eroilor Căzuţi în Război, devenită pe 1 august 1940 
Aşezământul Naţional “Regina Mana”. In 1920, se 
stabilea ca Ziua Eroilor să fie comemorată la 40 de 
zile după Sfintele Paşti, de praznicul Înălţării Domnului. 
În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea 
statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor 


Ruşii nu vor să semneze acordul 


Înainte de înhumare, o parte dintre eroii 
căzuți la Țiganca au fost identificați, printre aceştia 
numărându-se şi col. Gheorghe Niculescu, 
comandantul Regimentului “6 Mihai Viteazul”. Cei 


căzuţi pentru reîntregirea patriei să fie evocat de 
osemintele unuia dintre ostaşii necunoscuţi de la 
Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Tg. Ocna, Jiu, Prahova, 
București, Dobrogea, Ardeal şi Basarabia. Deshu- 
marea şi ridicarea acestor rămăşite pământeşti a fost 
urmată de așezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite 
cu tablă de zinc și depuse în Biserica “Adormirea 
Maicii Domnului” de la Mărășesti, în ziua de 13 mai 
1923 (dintre ele fiind ales unul). In 1948, o dată cu 
venirea comuniştilor la putere, Ziua Eroilor avea să 
fie stabilită pentru data de 9 mai, ulterior această cere- 
monie devenind cea a “Independenţei de Stat şi a 
Victoriei asupra Fascismului”, Înainte de '89, cultul 
eroilor a suferit o politizare excesivă pe linie de partid, 
mitul soldatului român devenind nucleul unui patrio- 
tism gregar, în conformitate cu doctrina comunistă. 
În perioada postdecembristă, cultul eroilor avea să 
devină un exerciţiu de imagine pentru politicienii care 
abia în 2003, prin legea 379, aveau să înființeze Oficiul 
Naţional pentru Cultul Eroilor, Directorul Oficiului, 
col, prof. dr. Cristian Scarlat, declară că “rare sunt 
cazurile când la mormintele eroilor neamului poate fi 
observată o lumânare aprinsă sau o mână de flon”. 


Craniile ostașilor români ies din pământ! 


În bătălia de la Țiganca (Republica Moldova), 
Armata Română a înregistrat una dintre cele mai mari 
pierderi de vieți omeneşti din istoria sa. Cei 26.000 
de eroi ai neamului au fost înhumați, unul peste altul, 
în trei gropi commune, la Cania, lepureni și Stoianov- 
ca. La Țiganca şi pe multe alte câmpuri de bătălie de 
dincolo de Prut, unde, la începutul celui de-al doilea 
război mondial, au căzut la datorie mii de ostaşi 
români, scheletele acestora ies la suprafaţă (nu din 
morminte, căci ei nu au morminte, ci din pământul 
reavăn), În perioada regimului comunist, gropile au 
fost profanate, iar scheletele ies la suprafaţă în fiecare 
primăvară, după topirea zăpezii... Dacă până în 1944, 
ostașii au fost cinstiți cum se cuvine, după terminarea 
războiului ruşii au trecut cu buldozerele peste 
morminte și peste micul monument, iar pe locul astfel 
nivelat a apărut... o fermă de porci. După 1990, 
situația nu s-a schimbat, doar că în locul fermei de 
porci a apărut... o stână de oi. In schimb, ostaşilor 
sovietici li s-a ridicat un monument. În stânga Prutului 





De eroi ne aducem aminte, sincer sau complezent, 
doar la momente festive. Apoi intervine uitarea şi meschinăria 
noastră națională. Din lipsă de fonduri, indolenţă sau 
câteodată rea-voinţă, zac în paragină zeci de mii de morminte 
ale ostașilor români îngropaţi în glii străine, În timp ce statele 
europene au reuşit să-şi recupereze simbolic eroii din cele 
două Războaie Mondiale, plecând în pelerinaj acolo unde în 
urmă cu mai bine de jumătate de veac se desfăşurau lupte 
sângeroase, România pare să-şi fi uitat complet martirii, 
Cimitire de onoare năpădite de bălării, monumente 
comemorative lăsate în paragină, civili înmormântați alături 
de soldaţi căzuţi la datorie — toate acestea demonstrează 
dezinteresul românilor pentru propriul trecut, Ziua Eroilor, 
sărbătorită o dată cu Înălțarea Domnului (anul acesta: 9 
iunie), declanşează de regulă, demagogie şi propagandistic, o 
competiție tacită între politicienii ahtiaţi după “imagine”, care 
se întrec în “dimensiunile coroanelor”. În timp ce Ungaria, 
Germania, Rusia Sau Italia au făcut din cultul eroilor un 
veritabil prilej de pelerinaj şi reculegere identitară, România 
semnalează prezenţa cimitirelor de onoare ale soldaţilor săi 
prin bălării şi buruieni... Se spune că trecutul creează 
identitatea naţională. Condiţiile dezastruoase în care se află 
necropolele noastre de onoare întăresc ideea că românii şi-au 
uitat complet eroii... 





mai mulți au fost însă înmormântați la grămadă 
Inițial, locul respectiv a fost împrejmuit şi, în cimitirul 
asttel amenajat, s-a ridicat ua monument în memona 
lor. Insă, după terminarea războiului şi instalarea în 
regiune a puterii sovietice, ruşii au trecut cu 
buldozerele peste morminte şi peste monument. După 
1990, când Uniunea Sovietică s-a dezmembrat. 
situația acestui cimitir (ca şi a multor altora, de altfel) 
nu s-a schimbat prea mult. În mijlocul terenului 
rudimentar s-a amenajat o mult prea modestă cruce 
de lemn, care străjuieşte umil un câmp plin de 
oseminte scoase la suprafață de intemperii şi parcă 
de revolta tacită a eroilor neamului. Dacă în Ungaria, 
lângă Hungaroring, monumentul închinat eroilor 
români căzuţi în Primul Război Mondial a devenit un 
veritabil loc de pelerinaj, dar şi în Germania, stat cu 
care ONCE a semnat un acord privind întreținerea 
monumentelor şi cimitirelor de onoare, nu la fel stau 
lucrurile cu Rusia, “Există un acord parafat cu Rusia 
în acest sens, însă nu a fost semnat până în prezent. 
Intr-adevăr, nici omologii ruşi nu au o bază de date 
comparabilă cu cea germană, dar preocuparea 
Ambasadei Rusiei din România pentru necropolele 
închinate ostașilor lor face ca monumentele ruseşti 
de pe teritoriul țării noastre să fie întreținute foarte 
bine”, susține d-l Cristian Scarlat, care adaugă că 
“nu atât cele 1450 de locuri de înhumare a celor 
peste 96 de mii de soldaţi români căzuţi la datorie 
peste hotare” îl preocupă, cât cele aflate pe teritoriul 
României. ONCE speră ca, prin programe de 
promovare susținute, să revitalizeze un spirit național 
îmbolnăvit de uitare, 


Blestemul eroilor 


Fiii acestui popor au mers la război cu 
entuziasm şi au murit conştienţi că se jerttesc pentru 
O cauză dreaptă, aşa cum reiese din scrisoarea unuia 
dintre aceşti eroi trimisă celor dragi, cu doar câteva 
zile înainte de a cădea vitejeşte în luptă: “De-o fi să 
Mor. mor pentru Patria unde m-am născut şi unde 
şliu ca are să trăiască în pace şi fericire copiii, 
părinţii şi familia mea... Moartea pentru țară este o 


(continuare în pag. 2) 
FLORIAN BICIHIR 








PAG, 2 Nr. 6/17 


PUNCTE CARDINALE 
: Ze RR CULTUL 
tă EROILOR 
LA ROMANI 


țară au răspuns alirmativ propunerilor organizatorice 


4 lunte 2005 





privind Ziua Eroilor din acest an, vin să întărească 
dezinteresul românilor 
d-l Scarlat 


faţă de propriul trecut”, declară 


Străinii ne îngrijesc mormintele... 


Statul german, de exemplu, a luat măsun ca 
osemintele tuturor ostașilor căzuți în Basarabia să fie 
strânse şi reinhumate într-un cimitir special amenajat 
in preajma satului Grăţieşti. De asemenea, la Chişinău 
sunt, nu departe unul de altul, două cimitire, unul 
german şi celălalt românesc. În timp ce cimitirul 


Col. Prof.| 


german este, prin grija statului german, frumos sg) 
amenajat, cu cruci mereu proaspăt vopsite, cu rospăta dă 
morminte bine delimitate şi alei îngrijite, cimitirul Ă 





k românesc este lăsat de izbelşte. Această situație fund 
(urmare din pag. 1) 


mare cinste, fiindcă pecetluim imn de veci României 
cu moartea noastră”. Şi la fel ca el gândeau toți cei 
peste ale căror oseminte trec astăzi nepăsători 
localnicii. Și asta cu atât mai mult cu cât au şi un 
exemplu la îndemână: în centrul satului Țiganca, 
ostaşilor sovietici morți în luptele de aici li s-a ndicat 
un monument pe care scrie că “Patria nu-şi uită erou” 
şi la care se depun flon şi se păstrează momente de 
reculegere. Să fi avut perfectă dreptate un Emil Cioran 
când spunea cinic că “românii sunt poporul cu cea 
mai multă apă în sânge'”?... ONCE se confruntă nu 
numai cu uitarea extinsă la nivel naţional a propnilor 


întâlnită şi pe tentoniul României, unde an de an soldați 
germani în rezervă vin în pelerinaj la cimitirele şi 
monumentele eroilor lor, pentru a le întreține şi îngriji 
“Atunci când văd lângă necropola închinată soldaților 
germani un cimitir românesc lăsat în paragină, uncori 
se apucă să smulgă buruienile, să taie arbuştii care 
acoperă plăcile comemorative sau monumentele, dând 
astfel o lecţie localnicilor, care nici nu bagă de scamă 
că acolo se odihnesc eroii neamului”, explică directorul 
ONCE. “Germani au 0 situație exactă a fiecărui soldat 
căzut pe câmpul de luptă. Ei ştiu mai bine decât noi ce 
soldați au îngropați pe teritonul României, în ce loc şi 
împrejurările în care acesta şi-a pierdut viaţa”, 


ONCE — luptă împotriva uitării 


În timp ce în ţară Cimitirul Militar Britanic, 
ltahan, Turc, Sovietic, Cimitirul International de la 
Slobozia (unde sunt înhumați 1918 militari: | francez, 
214 algeneni, 18 germani, 142 indieni, 1493 turci, 
10 bntanici, 77 de români, 40 de ostaşi necunoscuţi) 
sunt relativ bine întreținute, peste graniță cea mai 
mare parte a cimitirelor româneşti este dată uitării 
Preocuparea prioritară a ONCE este în prezent 
recuperarea culturală şi întreţinerea cimitirelor 
româneşti aflate dincolo de graniță. “Echipe de 
specialişti pleacă pe teritoriul altor țări pentru a 








eroi, dar şi cu dezinteresul autorităților 
locale de a se îngriji de cimitirele de 
onoare, de monumentele și plăcile 
comemorative închinate celor căzuţi la 
datorie, “Fie teama de a nu [i sugmatizați 
ca naționaliști, de parcă ar fi o ruşine să 
iți iubeşti eroii, fie pur și simplu dezin- 
teresul au făcut ca multe din operele 
inchinate cultului eroilor să ajungă ca vai 
de ele. Mult mai îngrijorător este însă 
faptul că după '89 cultul eroilor a dispărut 
aproape complet din mentalul naţional 
Astiel, în prezent nu mai miră pe nimeni 
să vadă alături de crucile abandonate ale 
eroilor neamului mormintele unor civili 
sau, și mai grav, necropolele soldaților 
germani sau unguri prefăcule peste 
noapte în cimitire civile. Monumente 
precum din Băneasa, precum 
cimitirele de onoare din Buzău, Vrancea 
sau Brașov, lăsate de izbelişte, dar şi 
faptul că doar 15% din prefecturile din 


descoperi şi înregistra date privind nu- 
mărul, identitatea şi locul de înhumare a 
soldaților români căzut la datorie. Cea mai 
mare descoperire a fost cimitirul de la 
din Ungana, unde au 
tost îngropați un număr cuprins între 
4,300 şi 12.000 de soldați români, fii de 
țărani ardeleni morți în Primul Război 
Mondial în închisorile ungare”, explică 
istoncul. Având la dispoziție arhivele 
Armatei Române, texte memorialistice, 
Jurnale de război, rapoarte ale preoților de 
regiment şi liste cu voluntari plecați pe 
front, specialiştii de la ONCE şi-au propus 
să detimtiveze lista completă a eroilor 
neamului 

“Chiar dacă este vorba de o 
muncă titanică, cifra acestora estimându- 
se la câteva sute de mii, acest lucru va 
permite hecărui urmaş să descopere unde 
este îngropat cel care a dispărut pe front 
în urmă cu mai bine de un veac”. 


Ostityasszonyfa, 


a 

î 
i | d 

axa P>.- 

sa A 

aut 

E as A = 

> . 
TI) 
D 


cel 





S-Umor cu uL Internet... 


a, 


Albania; Militarii români provin din rândul celor luaţi prizonieri de trupele austro-ungare în Primul Război Mondial. 103 militari români sunt înhumați în: 
Durres (2), Elbasan (76), Shkodra (15), Valona (10). Armenia: 175 de militarii români decedați în lagarele sovietice, în locuri încă neprecizate. Azerbaidjan: 162 
militari înhumați în locuri încă neprecizate. Belarus: Nu se cunosc localităţile în care sunt înhumați militarii români. Belgia: 11 militari români sunt înhumați în 
cimitirele din Boussu-sur-Haine (1), Anvers (1), Charleroi (1), Mons (8). Cehia: Numărul celor decedați este de aproximativ 1.500, marea majoritate a eroilor 
români găsindu-se la Brno. Estonia: Înhumaţi 12 militari români, însă nu se cunosc localităţile. Franța: Numărul militarilor români înhumați este de 2.746, iar 
principalele localităţi sunt: Dicuse (947), Haguenau (472), Soultzmatt (680), Labry (256), Sarrebourg (224), Maubenge (80). Georgia: 303 militari români sunt 
înhumați în locuri încă neprecizate. Germania: În anii Primului Război Mondial și-au pierdut viaţa pe teritoriul german aproximativ 3.500 de militari. Ei sunt 
înhumați în localitățile: Zwikau (120), Veil-am-Rhein (53), Mannheim (62), Worms (153), Schaeferthal (72), Ulm (99). Grecia: În cimitirul din Drama sunt 
înhumați 97 de militari români luaţi în prizonierat în Primul Război Mondial. Italia: Numărul celor decedați este de 1.189, principalele localităţi sunt următoarele: 
Casale D'Altamura (165 morți), Trento (109), Avezano (137), Bolazaro (54), Udine (56), Piedimelze (69), Totoli (47), Milano (18). [ex-]lugoslavia: Pe teritoriul 
Sloveniei sunt înhumați 448 de militari decedați în prizonierat în timpul Primului Război Mondial. Ei se găsesc în cimitirele din: Brje pri Komnu, Ljubljana (80), 
Rence, Skofja-Loka, Ukanc (2). În Bosnia-Her fegovina sunt înhumați 69 de soldaţi în cimitirele din Sarajevo (32) şi Zenica (28). În Croaţia este înhumat un 
militar român în localitatea Zagreb. Pe teritoriul Serbiei şi Muntenegrului sunt înhumați 3,439 de militari români. Cimitire româneşti mai mari sunt în localităţile: 
Kotor (162), Nis (215), Smedorovo (2.458). În Macedonia (FYROM) sunt înhumați 1.114 militari români decedați în prizonierat în timpul Primului Război 
Mondial, Cimitire românești sunt în localităţile Gradska (241), Skopje (153), Veles (664). Kazahstan: 940, înhumați în Akmolinsk(40), Kazahstanul de Vest (50) 
şi în alte localități (850), Letonia: Un militar român, decedat într-un lagăr sovietic, Localitatea nu este cunoscută. Lituania: 2 militari români, localitățile nefiind 
cunoscute, Moldova: 6.072, Principalele localităţi în care sunt înhumați militarii români sunt: Țiganca (1.061), Cania (938), Miclăuşeni (350), Chişinău (232), 
Soroca (455), Tighina (518). Polonia: 3.294 în cimitirele din Stargard Szezerinski (24), Markajny (506), Lidsbark Warminski (506). Slovacia: 15.077 în Zvolen 
(10,384), Banska Bistrica (1.720), Nova Bana (15), Podkriva (57), Stara Tura (36). Ungaria: Până în prezent n-au fost identificate cu suficientă precizie locurile 
de înhumare ale militarilor decedați în prizonierat în anii Primului Război Mondial, Sunt identificate cimitirele de la Ostffyasszonyfa (între 4.300-12.000 de morţi) 
sau de la Sulysap (număr necunoscut), Militarii căzuţi în Al Doilea Război Mondial sunt înhumați în peste 470 de cimitire şi parcele militare, iar în cinstea lor au 
fost ridicate monumente în peste 19 localităţi. Uzbekistan: 10 militari români, în locuri încă neprecizate. (FI. B.) 




















60 DE ANI DE 


“Acest catastrofal conflict mondial, care s-a 
sfârşit prin a deschide Rusiei calea spre inima Europei, 
a fost sugestiv denumit de Churchill «războiul inutil». 
Cu aceste cuvinte îşi începe istoricul englez Sir Basil 
Liddell Hart epilogul cuprinzătoarei sale opere Istoria 
celui de-al doilea război mondial. O operă impresio- 
nantă prin vastitatea documentației, profunzimea 
analizei, dar mai ales prin obiectivitatea cu care autorul 
prezintă cauzele izbucnirii acestui cumplit conflict, 
desfăşurarea operațiunilor militare şi împrejurările în 
care a avut loc capitularea Germaniei şi a aliaţilor ei. 

“Liddell Hart s-a numărat, de la început, printre 
acei autori din afara Germaniei care a încercat, după 
totala prăbuşire a celui de-al Treilea Reich, să fie drept 
în prezentarea acțiunilor, erorilor şi nereuşitelor 
fostului inamic. Cartea sa, Acum le este permis să 
vorbească, a fost cu atât mai remarcabilă cu cât 
autorul, în urma a numeroase interviuri cu foştii 
conducători ai armatei germane, a creionat o altă 
imagine despre conducerea germană decât cea oferită 
de propaganda de război a inamicilor Germaniei”. 
Cuvinte prin care Hans Adolf Jacobsen caracterizea- 
Ză, în prefața traducerii în limba germană a /storiei..., 
spiritul în care Liddell Hart abordează problemele 
ridicate de desfăşurarea celui de-al doilea război 
mondial. 

Din păcate, tonul întrebuințat la ceremoniile 
prin care s-a comemorat o jumătate de veac (1995), 
iar recent 60 de ani de la terminarea marii conflagrații 
a secolului XX arată că mentalitatea oficialităților, 
precum și a mass-media, atât în Occident, cât şi în 
Răsărit, a rămas încremenită în tiparele propagan- 
distice folosite de inamicii Germaniei în timpul 
războiului. Şi astăzi, ca şi în urmă cu 60 de ani, toate 
canalele de propagandă din “lumea liberă” și-au 
concentrat eforturile pentru a călăuzi opinia publică 
spre convingerea că elementul central, definitoriu, în 
desfăşurarea celui de-al doilea război mondial a fost 





PUNCTE CARDINALE 


lunie 2005 NR. 6/174 PAG. 3 





ARŞITUL UNUI RAZBOI INUTIL” 


“Holocaustul”, exterminarea evreilor de către regimul 
națonal-socialist din Germania. 

Sigur că exterminarea unor oameni lipsiţi de 
apărare consțituie o faptă profund reprobabilă, care 
nu trebuie uitată. Dar o reduce ororile săvârşite în cel 
de-al doilea război mondial la o singură categorie de 
victime este mai mult decât o exagerare. Este afirmarea 
din ce în ce mai apăsată a concepției despre existența 
în cadrul omenirii a două specii distincte de fiinţe 
umane: pe de o parte evreii, “poporul ales”, pe care 
Dumnezeu l-a sortit să stăpânească lumea; de cealaltă 
parte, restul popoarelor, pe care Divinitatea le-ar fi 
creat doar ca să-i slujească pe evrei. 

Comemorând sfârşitul celui de-al doilea război 
mondial, mai marii zilei de astăzi nu au rostit nici un 
cuvânt care să amintească de faptul că în acest cumplit 
măcel s-au găsit, încleştaţi în bătălii crâncene, pe uscat, 
pe apă şi în aer, 110 milioane de soldaţi. Nu s-a rostit 
nici un cuvânt despre cele 27 de milioane de pierderi 
de vieți omeneşti din rândurile combatanţilor şi nici 
despre cele 25 de milioane de victime, copii, femei şi 
bătrâni, din rândurile populaţiei civile. Nu s-a rostit 
nici un cuvânt despre milioanele de prizonieri de război 
exterminați prin înfometare, boli şi muncă forțată în 
lagărele din Uniunea Sovietică. Dar mai ales, actualii 
conducători ai lumii, urmaşii prin filiație directă ai celor 
care au croit soarta omenirii la Teheran, Yalta şi 
Postdam, nu au spus nici un cuvânt despre faptul că 
grozăvulor celui de-al doilea război mondial nu li s-a 
pus capăt, nici pe departe, la 9 Mai 1945, dată 
comemorată cu fast, şi anul acesta, la Moscova. Ce a 
urmat după această dată, şi afirmaţia nu are nimic 
exagerat în ea, a fost mai cumplit, mai aducător de 
suferințe şi de moarte pentru multe miloane de oameni 
din tabăra ţărilor învinse, ŞI tot la festivităule prin care. 


"s-a marcat comemorarea datei de 9 Mai 1945 s-a omis 


să se spună că pentru unele popoare, şi nu în ultimul 
rând pentru români, rănile provocate de deznodământul . 


put 


celui de-al doilea război mondial sunt departe de a se 
fi închis, Este ca şi cum acest război, pentru țara 
noastră, încă nu s-a terminal 

Cel de-al doilea război mondial este o continuare 
directă şi firească a primei conflagrații care a zguduit 
Europa în secolul XX. Un adevăr pe care Mareșalul 
Ferdinand Foch, comandantul suprem al forțelor 
aliate în ultima fază a războiului, îl sublinia prin 
cuvintele profetice rostite imediat după semnarea, la 
28 iunie 1919, la Versailles, a Tratatului de Pace: 
“Aceasta nu este pace, este doar un armistițiu pentru 
20 de ani”, 

Populaţia Europei, obosită după cei 4 ani de 
război în care şi-au pierdut viața 8 milioane de oameni, 
şi-a închipuit că prin semnarea Tratatului de Pace, 
dar mai ales prin înființarea Societăţii Naţiunilor, 
precursoarea Organizației Naţiunilor Unite de astăzi, 
s-a pus capăt pentru totdeauna conflictelor armate 
dintre state, Pentru minţile lucide, fragilitatea Tratatului 
de la Versailles era însă mai mult decât evidentă. 
Condiţiile umilitoare şi apăsătoare impuse Germaniei 
de către învingători vor fi una dintre cauzele izbucnirii 
celui de-al doilea război mondial, dar nu singura. 

Înfrângerea pe câmpul de luptă, urmată de 
grelele condiţii impuse prin Tratatul de la Versailles, 
a avut consecinţe dezastruoase pentru Germania. 
Întregul echilibru politic, economic, social şi moral 
al țării s-a prăbuşit. Încercările unor agitatori 
comunişti de a bolşeviza Germania (după modelul 
sovietic din Rusia) au fost împiedicate cu greu de 
combatanți întorşi de pe front, ostașii şi corpul 
ofițeresc dovedindu-se segmentul din populația 
germană imun la virusul comunist. Republica de la 
Weimar, forma de guvernământ instituită la 9 
noiembrie 1918, in urma abdicâru Impăratului Wilhelm 
al Il-lea, nu a reuşit însă să facă faţă complexelor 

(continuare în pag. 4) 


Gabriel CONSTANTINESCU 


al A 
D IP Dr, 
n he 


E zi SP 
2 = Dresdirb 


ME (fr 





m m —— 














PAG. 4 Nr. 6/174 lunie 2005 


PUNCTE CARDINALE 


40 DE ANI DE LA SFĂRȘITUL UNUL :RAZB0I INUTIL 


(urmare din pag. 3) 


probleme cu care era confruntată țara. Începutul anului 
1923 găseşte Germania într-un total haos economic 
Şi politic. 

Foarte curând economia Germaniei va cădea 
victimă şi ea cataclismului financiar din 1929 (cu 
epicentrul în Wall Street). Şapte milioane de şomeri, 
muriton de foame, amenințau să azvârle ţara în braţele 
comunismului. O situație căreia Republica de la Weimar 
s-a dovedit incapabilă să-i facă față. Naţiunca germană 
a găsit energia pentru a-şi afirma identitatea şi a-şi 
salva existența. Venirea la putere, prin alegeri libere, a 
Partidului Naţional-Socialist, condus de Adolf Hitler, 
a însemnat salvarea Germaniei de primejdia 
bolşevizării, readucerea țării, într-un timp impresionant 
de scurt, la statutul de mare putere industrială şi, ceea 
ce a constituit poate cea mai notabilă realizare a 
regimului național-socialist, renaşterea demnității 
naționale şi a încrederii în capacitatea creatoare a 
poporului german. Înfăptuiri de natură să reînvie 
adversitățile care au stat la originea primului război 
mondial, adeverind profeția marelui Foch. 

Poartă Germania singură vinovăția pentru cel 
de-al doilea război mondial? O întrebare pe care, în 
acest mai încărcat până la saturație de festivități, au 
evitat-o atât oficialităţile, cât şi mediile de informare 
din țările care au găsit de cuviință să comemoreze 
sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Pentru a nu 
o lăsa fără răspuns, din voluminosul dosar al analizelor 
privind acest subiect, să cităm câteva din afirmațiile 
unor istorici și personalități politice care nu s-au fent 
de greaua povară a întrebării şi s-au încumetat să-i 
dea un răspuns. 

Numele baronului Robert Gilbert ittart, 

"n ne ep diplomat britanic, este atât de Gilbert dans art, 
relațiilor dintre Anglia şi Germania încât a dat naştere 
unui simbol pentru o riguroasă politică antigermană 
vansittartismul. În lucrarea Das Spie! Deutschland 
(Jocul în jurul Germaniei), autorul ci, Fritz Hesse, 
fost consilier al ambasadei germane la Londra, 
relatează următoarele cuvinte dintr-o discuţie cu 
diplomatul britanic: “Dar dragul meu Hesse, războiul 
dintre Germania şi Anglia nu-l veți putea împiedica. 
Vedeţi Dumneavoastră, Domnul Hitler vrea ca 
Germania să devină prima putere în Europa și acest 
lucru noi nu-l vom îngădu'”. 

Și tot același diplomat scria în anul 1933, 
imediat după preluarea puterii de Partidul Naţional- 
Socialist, într-un memorandum conceput în spiritul 
obsesiei britanice Germaniam esse delendam 
(„Germania trebuie distrusă”); “Dacă Hitler dă greș, 
locul lui îl va lua bolşevismul; dacă însă reușește, în 
următorii 5 ani va avea parte de război”. 

Mult mai explicit este însă istoricul britanic J]. 
F. Fuller, care afirmă în cartea sa apărută în traducere 
germană sub titlul Der zweite Weltkrieg, Strategie und 
Taktik (Cel de-al doilea război mondial. Strategie şi 
tactică): “Nu concepţia politică a lui Hitler ne-a aruncat 
în războiul mondial; de data aceasta motivul a fost 
succesul experimentului său în construirea unei noi 
economii. Rădăcinile războiului au fost: invidia, lăcomia 
şi frica”, 

Dar cea mai lipsită de echivoc afirmaţie în acest 
sens îi aparține lui Churclull, care, în anul 1937, ca 
persoană particulară, îi declara lui von Ribbentrop, la 
data aceea ambasador la Londra: “Dacă Germania va 
deveni prea puternică, o vom distruge ca și în 1914”, 
Ajuns prim-ministru al Marii Britanii, își va îndeplini 
amenințarea până la ultima consecinţă. 

Și, în încheiere, o ultimă întrebare privind 
dramaticul deznodământ al celui de-al doilea război 
mondial, omisă la comemorarea datei de 9 mai 1945, 
Pentru ce a fost nevoie ca acest război nimicitor să 
fie prelungit până când anglo-americanii şi sovieticii 
s-au îmbrățișat pe malurile Elbei, lăsând în urma 
marşului lor victorios o țară transformată în ruine și 
moloz, câtă vreme era clar, încă de la începutul anului 


1944, că Germania pierduse războiul? Să fie oare 
germanii un popor de sinucigaşi care s-au hotărât să 
se bată până la ultimul om, aruncând în luptă şi copii 
de 12-13 ani? 

Întrebare tulburătoare, pe care actualii conducă- 
tori ai Germaniei o evită. De aceea îl vom lăsa pe Liddell 
Hart să răspundă: 

“Cel mai mare obstacol pentru aliați, după ce 
cursul războiului se schimbase, a fost făurit chiar de 
ei: nechibzuita şi mioapa pretenţie ca Germania să 
capituleze necondiționat. Această pretenţie i-a fost de 
cel mai mare ajutor lui Hitler, deoarece ea îi întărea 
poziția în fața poporului german... Dacă conducătorii 
aliaților ar fi fost îndeajuns de înţelepţi ca să ofere 
anumite asigurări cu privire la condiţiile lor de pace, 
Hitler şi-ar fi pierdut ascendentul asupra poporului 
german încă înainte de 1945. Cu mai bine de 3 ani 
înainte, delegaţi marii mişcări antinaziste din Germania 
comunicaseră conducătorilor aliați planurile lor pentru 
răsturnarea lui Hitler, ca şi numele generalilor care erau 
hotărâți să ia parte la o revoltă în cazul în care ar fi 
primit asigurări cu privire la condițiile de pace ale 
aliaților. Dar şi atunci, ca şi mai târziu, nu numai că nu 
li s-au dat asigurări, dar nu a fost schiţată nici măcar o 
aluzie în acest sens. Ca urmare, în mod firesc, celor 
care conspirau împotriva lui Hitler le-a fost greu să 
găsească sprijinitori pentru un salt în necunoscut. 

Și astfel «războiul inutil» a fost şi mai inutil 
prelungit. Milioane de vieţi omeneşti au fost sacnficate 
fără să fie nevoie, iar sfârşitul războiului, care a venit 
în cele din urmă, a adus cu sine amenințarea şi 
primejdia pentru izbucnirea următorului război. Căci 
inutila prelungire a celui de-al doilea război mondial, 


„prin cerința ca inamicul să capituleze necondiționat, i- 3 pata 
a folosit efectiv numai lui Stalin, deschizându-i calea | 


pentru instaurarea comunismului în Europa Centrală”. 

Curajul cu care Liddell Hart rostește cutremură- 
torul adevăr cu privire la poziţia adoptată de conducă- 
torii occidentali în partea finală a războiului, poziție 
nejustificată din punct de vedere militar și condamnabilă 
sub aspect moral, nu avea însă cum să trezească ecoul 
la care avea dreptul la ceremoniile la care au participat 
atâția şefi de state şi de guverne saturați de ideologie, 
dar aproape total ignoranți în materie de istorie. A existat 
însă un glas care nu s-a sfiit să rostească adevărul 
încă din 1995: glasul lui Lech Walesa, preşedintele 
Polomei. 

Refuzând să ia parte atât la festivitățile de la 
Londra, cât şi la cele de la Moscova, şi motivând 
refuzul prin cuvintele; “Polonia nu are ce sărbători! 
Occidentalii sunt nişte ipocriţi care i-au vândut pe 
polonezi Rusiei”, Lech Walesa i-a stigmatizat aşa cum 
se cuvine pe cei care în numele “democraţiei” şi 
“Jbertăţui” au azvârlit, cu cinism, sute de milioane de 
oameni în iadul comunist. O satisfacție morală de care 
noi, românii, nu am avut parle, nici acum zece ani, 
nici anul acesta. Preşedinţii României au fost prezenţi 
de fiecare dată la festivități, cu o totală lipsă de 
rectitudine, mânaţi de oportunismul acefal pentru care 
a optat politica externă românească de după 1989, 

Luna trecută, la Moscova, în Piaţa Roşie, 
România a ținut, din exces de zel, să fie prezentă nu 
numai cu preşedintele Traian Băsescu, dar și cu 
veșnicul profitor fără onoare al tragediei românești de 
la 23 august 1944, regele Mihai 1. În vreme ce 
Parlamentul de la Riga (Letonia — țară membră a UE şi 
NATO) a refuzat să ia parte la această paradă impură 
şi chiar a cerut Rusiei să formuleze scuze şi să-şi asume 
„responsabilitatea morală, juridică și financiară pentru 
crimele împotriva umanităţii comise în Letonia” de 
către Armata Roșie, din august 1939 (Pactul 
Ribbentrop-Molotov) până în mai 1990 (declarația de 
independenţă a Letoniei postcomuniste), preşedintele 
României se hlizea și îi aplauda de zor pe veteranii 
armati bolşevice, iar Mihai | primea de la Putin o nouă 
distincție de tinichea — pereche a celei primite de la 
Stalin în 1947.., 



































“Pagedia decalului 4IH 


d MIHAI 


Li 


i 





a 


dacă. un cruciat a pietate să cucerească 
Ierusalimul ceresc. Mihai Timaru, care cu atâta 
patos. recita Întoarcerea din cruciadă alui Radu 


ea ăi, i Ugzipac când d spunea u ultimul vers: 


” întrege şte a sun Să 
ie sare ai n fise A ben Aa n 
baia Născut în 1917 într-o familie de 
tărani din Gorneştii de Mureş, a urmat Scoala 
de Ofiţeri, terminând-o tocmai când sta să 
izbucnească cel de-al doileia război mondial. Ca 
tânăr ofițer, luptă atât pe Irontul de răsărit, 
k „cât şi pe. cel din vest, iar în toamna lui 1944 are 
contribuie za dezrobirea satului său 















Sua 


termi min cit - războiului este 
rma ată şi se stabileşte în Vrancea, 
se căsătoreşte. Era foarte mândru de 


ș pă i plăcea să spună că el este vrâncean 


prin. adopile Vremurile de restriște care au 
urmat îl a N să se înroleze în mişcarea 
de rezistență din Munţii Vrancei. După puțin 
timp, însă, cade prin. trădare, este arestat Şi 
“condamnat la 15 muncă silnică. Are neşansa 
ză *AuSâţu ultimele luni ale reeducării de la 

Se şi i să cunoască astfel ororile acestei 
“ac uni « criminale, Fiind o fi e dârză, s-a aflat 
„a un) pas de u a sucomba sub aucA A rămas. 
“doar cu îi E uit tot restul 
Vieţii tă 





fa e A pai Că 

dia În sili SE i pa a săi 
ELI A cau u supraviţ enaată în trista libertate 
a unei țări Ai 


te. S-a Stabilit în Panciu, 
târgul natal al credinciosei sale soţii, devenind 
„pentru. totdeauna un  Vrâncean de nădejde. A 
„fost un mărturisitor exemplar până la Sfârşitul 
„vieţii iar mulţi dintre cei mai tineri au ajuns 
"Sa-l | inoască şi să-l admire prin intermediul 
„Me pu i Sg (Cul n 1993 ANU Editura de. 
Vest din oara, AU h ul An get 
dela her Rs art i 

: -u stins la început unii i mal: ăi 
bătaia “lumini pascale, şi a fost. condus pe cel. 
“din urmă drum de mulți i tre. camarazii lui 
de. ideal şi de. suferință. "Dum! mn zeu 3 
“odilinease în ceata ale 












—_ _y —ş 








PUNCTE CARDINALE 





lunie 2005 NR. 6/174 PAG. 5 





Crimeea, spațiu al vestiților — 
cimerieni, cucerit, rând pe rând, de sciți, greci, 
romani, goți, huni, mongoli, khazan, cumani, 
otomani, devine republică tătară în 1921, dar 
în 1945 este integrată nesătulului imperiu 
sovietic, populația tătară fiind deportată, iar 
locul ei luându-l, ca şi în alte părți, ruşii (care 
ŞI azi mai uneltesc, neconvenindu-le că 
insorita Crimee este republică autonomă în 
cadrul statului ucrainean orientat spre 





În sudul mirific al Crimeei mă aflam 
în primăvara anului 1944, ca ofiţer în 
Batalionul 9 al Grupului 5 din Divizia a 2-a de Munte — General Dumitrache, repliaţi strategic 
din Caucaz şi cu misiunea, deloc uşoară, de a supraveghea şi apără litoralul în zona celui mai 
fortificat port, istoricul Sevastopol. Ne aflam în Crimeea din 1943, dar nicicând nu fusesem 
mai îngrijorați ca în acest aprilie 1944. Frontul răsăritean pe mii de kilometri se rostogolea 
spre Vest, țara noastră fiind iminent amenințată. În primele zile ale lui martie 1944, frontul | 
ucrainean îşi căuta drum spre Cernăuţi şi Botoşani; la | martie, Marele Comandament Sovietic 
fixase ca obiectiv frontalier 1, 2, 3, ieşirea pe Bugul de Sud — Nistru — Prut spre Dunăre, cu 
ocuparea tuturor localităților, în frunte cu Odessa. Tot la această dată s-a fixat ocuparea 
Crimeei de către Frontul 4 ucrainean, prin luarea mai întâi a Nikolaevnului (premisă strategică). 

Fă În aprilie 1944, noi ne aflam cu cele 12 divizii (şapte româneşti şi cinci germane, al 
căror efectiv era mai mare decât al nostru) prinşi între Frontul 4 ucrainean la nord (care urma 
să ne atace dinspre Perekop). Armata independentă de litoral (atacându-ne dinspre Kerci), 
Flota roşie de pe Marea Neagră şi tot acest cerc de foc susținut în toată Crimeea de acțiunile 
teroriste ale bandelor de partizani. Planul Moscovei viza nimicirea Armatei a 17-a germane 
— Generalul Jaenecke, şi implicit a diviziilor româneşti, în total peste 180.000 de militari. 

Pe frontul continental propriu-zis, la sfârşitul lui martie, ruşii ajunseseră la Cernăuţi, 
forțând înaintarea pe linia Suceava — Rădăuţi — Botoşani. Pe miile de kilometri de front au loc 
încercuiri, contraatacuri germane, frontul sibenian fiind tot mai greu de oprit. 

Deşi, în țară fetele continuau să cânte „La Crimeea peste mare,/ Măi dorule,/ te du 
cu o sărutare...”, iar vântul să ducă militarilor vestea că „lunca a-nflonit”, și că-i aşteaptă 
„toate fetele din sat...”, în mintea noastră ageră de ofiţeri tineri, iubitori de Dumnezeu, Neam 
ŞI Țară, întrebările continuau cu nesatisfăcătoarele răspunsuri privind oprirea atacului asupra 
Moscovei, marile tragedii de la Stalingrad și din centrul Donului, neintrarea Japoniei în război 
împotriva comunismului, drama camarazilor căzuți prizonieri la ruși etc. etc. Explicațule — 
puse.pe scama iernii ruseşti spionilor de tip Richard Sorge sau Rudolf Roesler (strecurați- de 
ruşi în spionajul german, englez, american) grandomaniei lui Hitler (de a dicta direcția 
ofensivelor şi liniilor de rezistență sau schimbarea generalilor pe front, după impulsurile sale 





total nestăpânite) debarcării anglo-americanilor în Italia, bombardamentelor din țară, 


dificultăţilor crescânde în aprovizionarea unităților de pe front, suportului psihic general 
diminuat și întețirii îndoielilor privind victoria finală — nu erau pe deplin satisfăcătoare și se 
înmănuncheau cu atâtea alte realități necunoscute nouă în aprilie 1944, ceea ce şi motiva 
ingrijorarea noastră. | 

Dacă la 16 martie 1944 ruşii deciseseră ocuparea Crimeei, la peste o lună aproape, 
respectiv la 8 aprilie, ofensiva asupra Crimeei începea din toate punctele cardinale. Frontul 
4 ucrainean, Armata independentă de litoral, Flota Mării Negre şi teroriștii urmau să-şi 
finalizeze acțiunea concertată prin intrarea lor în Sevastopol, care va avea loc la data de 12 
mai 1944. Mai întâi este luat cu asalt istmul Perekop, împingând Armata 17 germană spre 
centrul. Crimeei. Pentru a evita încercuirea, generalul german cere aprobarea evacuării 
trupelor. Hitler o respinge și ordonă rezistența cu orice preţ. Pe 11 aprilie pornește atacul 
generalul A. 1, Eremenko. Acesta eliberează localitatea Kerci, lăsând în urmă peninsula cu 
acelaşi nume și ocupând în continuare Feodosia, iar tancurile Corpului 19 intrând în Simferopol, 
Cercul celor două armate se încheie momentan la Karasubazar (cu reținerea unui mare 
număr de militari şi material de război german și român), apoi îşi croiesc drum spre Sevastopol. 
Între timp este eliberată Yalta. Toate sursele de foc din aer, de pe uscat și de pe mare sunt 
concentrate la 17 aprilie asupra portului Sevastopol, care de fapt era o imensă și ramificată 
cazemată, aproape inexpugnabilă. Hitler numește la comanda trupelor germane pe generalul 
K. Altmedinger. Dar întrucât apropierea înaintării adverse nu mai era posibilă, s-a hotărât 
evacuarea organizată de către comandamentul germano-român. După o lună de lupte cu 
toate armatele de care dispuneam și cu mari sacrificii, trebuia să ne evacuăm pe mare la 
adăpostul întunericului și al ceţii care ne venise în apărare, unități speciale acoperindu-ne 
retragerea printr-o rezistență de nedescris, 

Ordinul de evacuare sosise la fiecare companie a Batalionului 9 Vânători de Munte 
prin curajosul curier de legătură cu Centrul de comandă al operațiilor. La compania mea, 
căpitanul Alexe fusese rănit și trimis în țară. Conducerea acestei companii de cercetare și 
comandă mi-a fost încredințată mie. Moment dificil. Responsabilitate sporită. Încărcarea pe 
vase urma să se facă rapid, ordonat și-n condiţii de luptă în portul adiacent Sevastopolului, cu 
indicativul H.7, numele fiindu-i tot grecesc: Chersones. El va constitui ultima rezistență în 
căderea Crimeei în mâinile siberienilor aduși tocmai de la frontiera cu Japonia (de care rușii, 
prin spionii lor, erau de-acum siguri că nu vor fi atacați). Curierul Gligă, omul viteaz ŞI 
destoinic caporal, ne-a adus ordinul de evacuare la 12 noaptea, 13-14 aprilie 1944. Întors la 
centrul operativ, urma să revină la orele 3 noaptea, pentru a ne conduce la debarcader. 

Pentru a asigura desprinderea de inamic prin discreție totală și linişte desăvârșită, 
am primit ordin să organizez o incursiune (formată din trei voluntari) în poziţia inamică, spre 
a răpi un soldat roşu, de la care să aflăm informații privind dispozitivul și planul lor de luptă 


rumeea 


Oazideitul libertăţii şi alarepuziloe oul) LLP agment dintr-un memorial de război 





pentru a doua zi. S-a oferit caporalul Cuzmici 
din Banatul Sârbesc, cel care era folosit şi ca 
translator de limba rusă, EI a fost însoțit de 
alți doi ostaşi (singurii care, în cele din urmă, 
s-au întors, deoarece sârbul s-a predat ruşilor; 
noroc că nu știa ora retrageni!). 

Ajungerea la debarcader s-a făcut 
pe brânci şi târâș până la plaja unde se 
cronometra timpul. Șoapta plecării trecu de 
la om la om ca un fior, ca o speranță, dublată 
de regretul invinșilor. Șanțul de retragere era, 
desigur, mai scurt decât distanța de 2 km până 
la locul de imbarcare. Aviația şi artileria 
inamice bombardau de zor, permanent răspunzându-le tunurile și brandurile unităților germano- 
române de rezistență și acoperire, 

Curierul Gligă nu s-a mai putut întoarce să ne conducă strategic, ghidarea companiei 
revenindu-mi în întregime, ajutându-mă de o schiță şi de busola ținută în atenție și observație. 
Printre bombe explodând, făcându-ne una cu pământul la lumina rachetelor, am ajuns pe cel 
mai scurt traseu, exact la locul îmbarcării companiei mele. În acest moment, surpriză! Bietul 
caporal Gligă, scăpat printre explozii, ne-a ajuns găfăind și, rușinat de întârziere, mi-a dat 
parola şi ne-a indicat bacul german pe care, degrabă și ușuraţi de bagajele aruncate în mare, 
am îmbarcat toată compania. În destoinicia sa, caporalul Gligă mi-a arătat buncărul care-i 
adăpostea pe comandanții Batalionului 9 Vânători de munte, vrând chiar să mă însoțească 
până la ci, I-am ordonat să urce pe bac şi-ntr-o fugă am ajuns la superiorii mei: „Haideţi, că 
pleacă ultimul vas şi rămânem prizonieri!”. Coloneii Paraschivescu, Gheorghiu și maiorul 
Atanasiu mi-au înțeles brusc îndemnul și curajul la care m-am expus în plin bombardament, 
şi-au făcut, ca şi mine, semnul sfintei cruci și am pornit în pas alergător şi neînfricat spre 
vasul care îşi desprindea deja ancora de țărm. În salturi aproape simultane, am fost lângă 
ostaşii noştri. 

Inamicul urmărea din aer, bombardând aceste bacuri. Servanţii bateriei de patru 
tunuri antiaeriene, amplasate pe covertă, unde se aflau şi cei mai mulți dintre ostași, ne 
apărau, ținându-le la distanță. Strânşi ca albinele într-un stup când în exterior condițiile sunt 
cu totul nefavorabile, ne uitam unul la altul, parcă rostind în gând toți aceeaşi rugăciune de 
mulțumire lui Dumnezeu și de încredere că ne va proteja în continuare. Fiecare îşi pipăra 
iconița din buzunarul de sus al vestonului, sporindu-și speranța salvăni. Nu era timp de vorbă, 
ŞI nici cazul, liniştea noastră făcând loc observatorilor de la tunuri, grupului de comandă şi 
ghidare a navei. Dar gândurile o zbugheau, tăind întunericul şi ceața, spre cei dragi care 
intuiau infernul de la Sevastopol în aceste ultime zile de rezistență. Undeva, în adâncul 
cerului, deasupra contrastelor lumeşti, se întâlneau rugăciunile noastre, ale celor de pe vas cu 
ale celor dragi din țara amenințată ca nicicând. Doar frământările mării răscolite de obuze se 
asemănau îngrijorărilor noastre. ȘI în aceste nemaiîntâlnite circumstanțe, stoluri de rândunele, 





obosite de drum și nefaste presimțiri, se aşezau pe umerii noştri pentru a se reface o clipă, 


rânduindu-se în pâlcuri succesive şi reluându-și zborul invers, ca şi înaintarea noastră care, 
strategic, se abătea spre sud, spre țărmul turcesc, ca mai apoi să se îndrepte spre țărmul 
românesc, spre Constanţa, deşi acest detur de mulți kilometri ne întârzia sosirea pe scumpul 
pământ românesc. 

Bine ar fi ca generaţiile tinere să înțeleagă această doagoste fără egal pentru 
Dumnezeu, Neam şi Țară. Nimic nu-ți poate da mai multă motivare a propriei existenţe ca 
această dragoste, izvor necesat de optimism, tinereţe şi încredere în viitor. A cultiva legătura 
cu toți cei care s-au jertfit pentru apărarea acestor supreme realități înseamnă a trăi în onoare 
şi a înțelege că destinul poporului român nu este altul decât cel sugerat de turlele sfintelor 
biserici creştine şi de verticalitatea coloanei fără de sfârşit a lui Brâncuşi. 

Înfrățiți ne-am suit pe bac, înfrățiți am coborât la Constanța, mulțumind Celui de 
Sus, sub protecția Căruia am ajuns teferi în România (care, doar peste câteva luni, urma ea 
însăși să cunoască, din nefericire, noaptea comunistă pentru o perioadă lungă de timp, presărată 
cu închisori, lagăre şi tot felul de alte urgii, punând în cauză însăşi dăinuirea noastră ca 
națiune. De acest holocaust roşu de o jumătate de secol nu trebuie să se vorbească? Stripătul 
inocenților martiri, al eroilor şi al prigoniților pentru dreptate nu trebuie fruntificat în educația 
familială şi şcolară a tineretului românesc? Să învingem muţeniile lașe şi să cinstim pe cei 
datorită cărora lanțurile bolşevismului s-au rupt, încât putem şi noi respira un alt aer şi 
beneficia de libertatea conlucrativă întru progresul tuturor. 

Am luptat în Est, am luptat în Vest, mereu pentru întregirea leagănului românesc. 
Pentru profesionalismul cu care am evacuat unitatea din Crimeea, comandamentele superioare 
mă propuseseră pentru cea mai înaltă decorație militară, „Mihai Viteazul”, de care, în noile 
condiţii de țară cotropită de „eliberatorii” uralieni, nu m-am mai bucurat, propunerea fiind 
anulată. 

Vae victis! Sovieticii, pe lângă Basarabia şi Bucovina, au mai înştăcat și Ținutul 
Herţei, Insula Şerpilor, mai făcându-şi de cap şi prin ostrovurile branțulu: dunărean Chilia. 
Vae victis! ȘI mai mult decât atât, unitățile româneşti de după ruşinosul „23 august” au fost 
întoarse cu minciuni la Iaşi, Bălți şi mai apoi pohod na Sibir, iar grosul armatei române a fost 
pus în coloană de marș nu numai pentru eliberarea Transilvaniei de nord, ci împins în relele 
lupte din Munţii Tatra pe teritoriul Ungariei şi-n alte zone, sute de mii de militari căzând în 
lupte, iar ulterior „aliaţii” jecmănindu-ne Țara timp de o jumătate de secol, Vae vicris! 
Puterea bolşevică nicicând satisfăcută, a declanşat holocaustul roşu, umplând țara de puşcării, 
lagăre de muncă, secţii psihiatrice, penitenciare experimentale precum Canalul, Piteştiul şi 
Gherla, după rețetele kaghebiste şi sistemul satanice: „pedagogiui” a lui Makarenko... 


Gheorghiţă SAVEL 




















PUNCTE CARDINALE 


O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC: 
TOM GALLAGHER, FURTUL UNEI NAŢIUNI 


Demisia lui Victor Ciorbea din funcția de prim-ministru iar omul citat de preşedinte se afla încă în postul său și, după 
şi înlocuirea lui prin Radu Vasile nu a constituit o soluție cât se pare, era total nevinovat”. 
salvatoare nici pentru Convenţia Democratică, în numele Faptele iau însă o tumură mai gravă când tocmai cei 
căreia s-a instalat la conducerea guvernului, nici pentru . care ar trebui să fie custodes în lupta împotriva corupţiei sunt 
preşedintele Emil Constantinescu, căruia i s-a forțat mâna cei care o favorizează. Un transfug politic, Alexandru Bogdan, 
spre a-i încredința această funcție; dar mai ales nu a fosto provenit din PDSR a fost nominalizat pentru portofoliul 
soluție salvatoare pentru țară, care se zbătea în chinurile Agriculturii de “un senior PNŢCD - Gabriel Țepelea”. O 
naşteni unei democrații autentice, care să însemne ruptura alegere aprobată de Radu Vasile, care nu și-a luat osteneala 
definitivă de trecutul comunist. “Abilitatea cameleonică a să cerceteze cel puţin trecutul apropiat al acestui ministru din 
lui Radu Vasile — scrie Tom Gallagher în Furtul unei naţiuni, — cabinetul său. A fost nevoie de intervenţia presei (Evenimentul 
caracterizând relația preşedinte-premier — de a se identifica . zilei din 13 aprilie 1998) pentru ca numele lui Bogdan să fie 
dezinvolt cu românul obişnuit avea să-l ridice în sondaje, retras în grabă de pe lista membrilor cabinetului Radu Vasile, 
depăşindu-l pe preşedinte în simpatia populației. Şi superficialitatea în materie de combaterea corupției nu 
Constantinescu respinsese numele său pentru funcția de s-a oprit aici. Ea a evoluat din rău în mai rău. 
prim-ministru în 1996, când Vasile devenise cel mai “În aprile 1998 — relatează Tom Gallagher — campania 
cunoscut țărănist din afara rândurilor vechii generații (...) anticorupţie a lui Emil Constantinescu a avut de sufent o 
Radu Vasile ajunsese premier în ciuda lui Constantinescu, lovitură care avea să se dovedească mortală, atunci când 
având sprijinul tinenlor ţărănişti din «Grupul de la Braşov» s-a descoperit că un ofițer superior însărcinat cu securitatea 
ŞI susținerea din umbră a PD”. sa era implicat intr-o operație de trafic cu țigări în valoare de 

Astăzi, doar puțini îşi amintesc de răul făcut de mai multe milioane de dolari, Țigareta II, cum a fost botezat 
național-țărăniştii din “Grupul de la Braşov”, care, pentrua- scandalul de către presă, a izbucnit la 23 aprilie 1998, o dată 
şi ascunde ambiția de a-i lua locul lui Ciorbea la conducerea cu arestarea colonelului Gheorghe Truţulescu pentru 
guvernului, pretindeau a fi singurii reprezentanți autentici ai orhestrarea, după cât se pare, a introducerii frauduloase a 30 
liniei tradiționale Maniu-Mihalache, atât prin principiile de milioane de țigări pe Aeroportul Otopeni (...) Popularitatea 
politice pe care le etalau, cât și prin descendență “dinastică” preşedintelui a scăzut în sondaje cu 20% imediat după 
directă (deputatul Ionuț Gherasim, animatorul Grupului, era afacerea Țigareta III, o pierdere pe care Constantinescu nu 
nepotul fruntașului național-țărănist Ilie Lazăr, unul dintre avea să o mai recupereze niciodată”. 
cei mai apropiați colaboratori ai lui luliu Maniu). De Dar nu numai corupţia, pe care preşedintele 
asemenea, sunt puțini cei care nu au uitat murdarele Constantinescu nu a reuşit să o țină sub control, a fost singura 
manevre, adeseori nedisimulate, ale democraţilor lui Petre cauză a eşecului mandatului său. Ceea ce I-a transformat 
Roman, de a împiedica guvernul Ciorbea (din care, într-un președinte “în funcție, dar nu la putere” a fost faptul, 


PAG. 6 Nr 6/174 lunie 2005 


PREDA a zi orpare) d d de ja: oiectele une, aşa cum îi reproşează “instrăinatul” Valerian Stan, că “se , Gallag 
| prin ndep mare măsură romisiun Ie angajate p 
trebe  îndepărtase în ăsură de la promisiunil în “reg 


m artera „op dar și a ti S din interior, campania electorală”. În mod concret, Ciorbea îi reproşează 
de câtre CDR, cât şi din partea aliatului la guvernare, PD, că în timpul mandatului său, preşedintele menținuse secunşti 
istoricul englez foloseşte o imagine sugestivă, preluată dintr- — în instituțiile de stat. “Dacă ar fi folosit prilejul — sintetizează 
un articol al ziaristului Cornel Nistorescu, publicat în ediția Tom Gallagher erorile săvârşite de preşedinte —, ca să închidă 
engleză a Evenimentului zilei din 27 decembne 2000, agențiile de informaţii şi să îndepărteze oficialitățile care nu 
“Credibilitatea lu: Constantinescu era scăzută în cadrul puteau accepta democraţia, preşedintele Constantinescu ar 
CDR. Susţinuse un prim-ministru care dăduse greș, nedându- — fi reușit, poate, să-și reabiliteze credibilitatea aflată în scădere. 
şi seama că Victor Ciorbea nu-și putea dobândi funcția Dar aceasta s-a dovedit a fi un drum fără întoarcere pentru un 
niciodată. Pierduse sprijinul Alianţei Civice, unde se aflaseră preşedinte greoi și o coaliție dezbinată, care îşi pierduse 
înainte cei mai credincioși susținători ai săi, pentru că nu-l capacitatea de comunicare efectivă cu majoritatea 
apărase pe Ciorbea chiar cu prețul prăbuşirii coaliției. S-a alegătorilor care o aduseseră la putere”. 
spus despre Ciorbea că a fost «o victimă neajutorată, sfâșiată Caracterizând guvernarea Constantinescu, în care 
în bucăți de patru cămile care trăgeau de el în direcții opuse», românii îşi puseseră nădejdea că va reuşi să scoată țara 
dar cam același lucru se poate spune despre Constantinescu stagnarea ncocomunistă în care o menținuse timp de şase ani 
în a doua parte a preşedinţiei sale, când i-a venit greu să-și “despotul luminat”, Ion Iliescu, inventatorul “democrației 
mai exercite controlul asupra aliaților săi de odinioară”. originale”, autorul Furtului unei națiuni îi găseşte cea mai 
Dar ceea ce a erodat credibilitatea în guvernarea CDR potrivită denumire: “O coaliție cu spinarea frântă”. Pe de o 
în general, și în preşedintele Constantinescu în special, a parte, diletantismul celor mai mulți membri ai guvernului în 
fost flagelul corupției. Un flagel căruia nu i s-a găsit leac şi ceea ce priveşte priceperea de a conduce departamentele ce 
care, din păcate, bântuie cu intensitate sporită până în zilele le fuseseră încredințate, iar pe de altă parte corupția devenită 
noastre. Abordând problema corupției prin întrebarea: Quis stil de guvernare de cei care pretindeau a fi nepoți spirituali ai 
custodiet custodes? („Și cine îi va păzi pe paznici?) — un lui luliu Maniu, “au eronat încrederea în capacitatea 
adagiu latin plin de umor, ironie, dar mai ales de îngrijorare, României de a se lepăda de moștenirea totalitară şi de a 
care exprimă îndoiala în probitatea şi integritatea unei începe să-și ajungă din urmă vecinii central-europeni”. 
persoane -— Tom Gallagher dezvăluie cauza lipsei de Consecința: “Comisia Europeană nu era prea entuziasmată 
eficacitate, atunci ca și acum, a eforturilor pentru eradicarea . să tot încerce să convingă țara să se dea jos din patul în care 
corupției în România postdecembristă: Cei însărcinaţi să zăcea bolnavă din punct de vedere economic ca să se 
combată corupția sunt ei înşişi corupți! Așadar, Quis custodier pregătească pentru cursa dură în care trebuiau să se angajeze 
custodes? toate țările candidate pentru a îndeplini condițiile de aderare”, 
Ilustrând situaţia de pe frontul luptei anticorupţie, autorul În iulie 1998, un membru al Comisiei Europene declara public: 
Furtului unei națiuni, scrie; “Raportul Consiliului Naţional “România a avut cele mai proaste performanţe în ultimul an 
de Acţiune împotriva Corupţiei şi a Crimei Organizată cu dintre toți candidaţii la Uniunea Europeană”, 
privire la activitatea sa în 1997 a apărut cu întârziere, dat Reamintindu-ni-se cele întâmplate în urmă cu zece ani, 
fiind că Ministerul Justiţiei îi furniza informaţii insuficiente. suntem obligaţi să constatăm că România de astăzi, cea care 
În februarie 1998, preşedintele a declarat deschis că din așteaptă ca în 2007 să intre în UE, nu a reuşit să-și depăşească 
cauza faptului că ministerul nu era cooperant, nu se putea ncimplinirile pentru a fi primită cu braţele deschise de viitorii 
vorbi nici măcar despre o mică ofensivă împotriva corupției, parteneri europeni. "Clauza de salvgardare”, dar mai ales 
În timpul unei emisiuni TV din septembrie, el a numit un neîncrederea exprimată fățiș de Germania cu privire la 
inspector fiscal din echipa de urmărirea fraudelor fiscale resursele morale și materiale ale românilor de a deveni 
din Bucureşti, care fusese condamnat la trei ani de europeni, ar trebui să ne pună pe gânduri, în sensul că ne-am 
închisoare, dar consilierii prezidenţiali încurcaseră hârtiile, lepădat de șmecheria dâmbovițeană, cu care încerca Radu 


Vasile să păcălească FMI, Banca Mondială și celelalte 
organisme europene, care stăteau neinduplecate cu ochii 
pe noi. Un diplomat occidental, întrebat în 1998 asupra 
cauzelor care frânează România în tentativele ei de a se 
apropia de Europa, dădea următorul răspuns: “Problema 
este că vechiul regim nu a fost întru totul distrus. Au 
supraviețuit prea multe dintre vechile relații”. Dar astăzi 
oare, la opt ani de la data când era făcută această remarcă, 
vechiul regim a fost întru totul distrus, iar vechile relații au 
încetat să mai supra iejuiaacă Bind pe rând, Tom 





să le rezolve. Să ne mirăm sau să ne ae că ele sunt 
incă actuale? 

“Sistemul judiciar — scrie universitarul bntanic, 
analizând “Un sistem judiciar ambivalent cu privare la statul 
de drept” —, cu câteva excepții onorabile, nu era încântat de 
mişcarea anticorupţie. Procuratura, o instituție specifică 
regimurilor comuniste, a supraviețuit revoluției din 1989. 
Andrei Vișinski, abominabilul procuror-şef din Rusia 
stalinistă, oferise prototipul acestei funcții. Procurorii s-au 
bucurat de mult mai multă putere în actul juridic decât 
judecătonii, iar la sfârşitul anilor '90, rezultatul unui caz de 
corupție depindea adeseori de procurorul care se ocupa de 
el. Potnvitunui binecunoscut avocat, judecătonii şi procurorii, 
considerați membri ai magistraturii, erau “la cheremul 
executivului”. Ingerința executivului a fost nedisimulată în 
ultimii ani ai președinției lui Iliescu. În 1995 preşedintele a 
declarat “nelegale” o serie de hotărân judecătoreşti de 
retrocedare a caselor naționalizate, impunând organelor 
administrative locale să nu le pună în aplicare. De atunci 
încoace, Procurorul General a cerut numeroase recursuri în 
anulare, iar Curtea Supremă, care acceptase anterior 
jurisdicția curților inferioare în cazurile de retrocedare, şi-a 
schimbat țotal poziția şi a susţinut că tribunalele îşi depășiseră 
atribuțiile trecând peste autoritatea ei, Numeroşi reclamanți 
au apelat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care 
adeseori a decis în favoarea lor”. O cale de a amenda justiția 
română total subordonată puterii executive, cale care se 
mai practică și astăzi, semn că urmaşii lui Vişinski stau 
încă temeinic înfipți în fotoliile de procurori şi judecători, cu 
toată zdroaba d-nei Monica Macovei de “a reforma justiţia”. 

“Confruntarea cu moştenirea totalitară” ar fi trebui să 
[ie atât o obligaţie morală, cât și politică de primă importanță 
pentru Convenţia Democratică. Moral, deoarece “seniorii” 
PNȚCD, fruntașii principalului partid din Convenţie, făcuseră 
ani mulți şi grei, cu regim de exterminare, în temnițele 
comuniste; politic, deoarece Convenţia câștigase alegerile 
cu 0 platformă categorie anticomunistă, Din păcate, însă, 
nu a fost aşa, “Comportamentul retrograd — consemnează 
Tom Gallagher — al notabilităţilor CDR a dus la mutilarea 


P 
Gabriel CONSTANTINESCU 








O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC 


unei legi menite să marcheze o ruptură clară cu trecutul 
legea privind accesul la dosarele milioanelor de cetățeni 
alcătuite de Securitate înainte de 1989 (...) În martie 1997, 
Senatorul Constantin Ticu Dumitrescu. preşedintele 
Asociaţiei Foştilor Deținuți Politici. organizație afihată la 
CDR, a depus un proiect de lege prin care s-ar fi permis 
accesul tuturor cetățenilor la dosarele lor de Secuntate; în 
plus, dosarele persoanelor care ocupau funcții publice sau 
erau membri ai comisiilor electorale aveau să aparțină 
domeniului public. Conform aceluiaşi proiect de lege, urma 
să se înființeze un Consiliu Naţional pentru Studierea 
Arhivelor Securităţii (CNSAS) care să aibă în enjă aceste 
documente, Se preconiza ca CNSAS să fie organizat după 
modelul Institutului Gauck din Germania, care între 1990 ŞI 
1997 se ocupase de 3,7 milioane de cereri de studiere a 
dosarelor fostei Stasi din Germania de Est. Legea Ticu 
Dumitrescu a stagnat luni de zile după tnimiterea ei la guvem 
pentru observații. Nu numai că senatorul l-a criticat pe 
preşedinte pentru lipsă de voință politică, dar în septembrie 
1997 el a insinuat că anumiţi seniori ţărănişti se temeau de 
publicarea propriilor dosare şi acționaseră în consecință. În 
1998 s-a dovedit că anumite persoane marcante din CDR 
doreau să mutileze legea, atunci când liberalul Mircea 
Ionescu-Quintus şi pesederistul Doru lon Tărăcilă au 
convins Senatul să voteze un amendament în virtutea căruia 
se permitea ca dosarele să rămână în mâinile SRI, urmașa 
Securității. Accesul la dosare putea de asemenea să fie 
refuzat din rațiuni de securitate naţională. În 1999 SRI a 
convins Parlamentul să blocheze accesul la dosarele 
diplomaților şi membrilor activi ai serviciilor de informaţii, 
invocând interesul național”. 

Ceea ce a urmat de atunci până în zilele noastre în 
acțiunea desfăşurată de CNSAS pentru dezvăluirea 
crimelor Secuntății a fost o farsă sinistră. Aflate în custodia 
SRI, dosarelor li s-a aplicat un regim de dezvăluire selectivă, 
ele fiind folosite ca armă pentru discreditarea adversarilor 
politei. Se.ştie că, Radu Vasile a folosi această armă 
murdară dovedind celor care sc mai indoiau de hpsa lui de 
scrupule în relațiile nu numai cu adversarii politici, ci şi cu 
“colegii” din propriul său partid, care l-au propulsat în fotoliul 
de prim-ministru. “În iunie 1998 Radu Vasile — notează 
Tom Gallagher - a spus că obținuse informaţii de la serviciile 
secrete despre acțiunile antiguvernamentale ale unora dintre 
fruntașii din PNȚCD. Această dezvăluire a fost remarcabilă 
fiindcă a dat posibilitatea serviciilor de secuntate să intervină 
firesc în politica de partid. S-ar putea să nu fi fost o simplă 
coincidenţă că dosarele personalităților PNŢCD dezvăluite 
în 1998-1999 au aparținut toate opozanților primului- 
ministru”. 

Și ca și cum sabotarea din interior a PNȚCD de către 
Radu Vasile n-ar fi fost de ajuns, curând a devenit evidentă 
existența unui al doilea focar de sabotare a guvernării, PD: 
Calul troian din coaliție. “PD — ne reamintește universitarul 
englez — a fost de departe cel mai dificil membru al coaliției 

celor patru partide de-a lungul tuturor stadiilor sale. Acest 
lucru a fost în sfârșit recunoscut în ianuarie 2000 de Traian 
Băsescu, ministrul Transporturilor, care devenise exasperat 
de tactica liderului său, Petre Roman. EI i-a spus lui Roman 


e PA 9!) A, Le 
Se 3 A pa d PA 4 
PA [8 PA Ta mu 4 
AA PR Se DA Pare derer 
« ap m? , 4 
n 


Că «nu-și mai poate permite să continue o politică duplicitară 

ar În cazul să ne asumăm răspunderea atât în privința 
realizărilor, cât Și a eşecurilor guvernului, Această duplicitate 
[enticarea guvernului dinăuntru, de dragul imaginii] s-a 
dovedit, desigur, catastrofală pentru partid», Și pentru a ne 
convinge despre comportamentul duplicitar al partidului 


condus de Petre Roman, citează caracterizarea pe care 1-0 
tace ziaristul Sorin Roşca Stănescu în cotidianul Ziua din || 
noiembne 1995; “PD dorea să fie partidul care va putea fi 
luat în considerare pentru orice guvernare viitoare... Rămâne 
in coaliție, dar cochetează cu PDSR. Rămâne în majoritatea 
parlamentară, dar votează adeseori alături de minoritate 
Promovează idei și principii democratice, dar se opune 
privatizării în cele mai importante sectoare... Roman critică 
lipsa de reformă, dar uită că-i are pe miniştrii săi în cele mai 
importante ministere, precum şi 19 secretari de stat şi 
conducători de regi”. 

Societatea îşi pierde răbdarea față de coaliție — aşa 
percepe Tom Gallagher reacția populaţiei la incapacitatea 
regimului patronat de preşedintele Constantinescu de a 
guverna țara. “La jumătatea mandatului său, coaliția părea 
să fi pierdut total contactul cu o mare parte a electoratului, În 
octombrie 1998 PDSR a devansat CDR pentru prima oară 
după alegeri. Şi mai îngrijorătoare însă era creşterea sprijinului 
acordat extremistului PRM”. Și folosind presa ca o oglindă a 
stăni de spirit a populației față de situația din țară, îl citează 
pe ziaristul Cornel Nistorescu, care scria în decembrie 1998 
în publicația Fast European Constitutional Review. “N-am 
avut un an atât de sumbru de pe vremea lui Ceauşescu”. O 
realitate întărită de un sondaj realizat de institutul Metro Media, 
care constată că 51% dintre subiecți erau de această părere, 
lar 71% credeau că statul trebuia condus într-o manieră 
autoritară de către un singur conducător. Dar votul de blam cu 
cea mai mare greutate a venit din partea intelectualilor 
angajați dezinteresat, din convingere, în sprijinul CDR. “Pînă 
ȘI susținătorii necondiționați ai democraţiei — scrie în continuare 
autorul / urari unei napiii — incepeau să-şi piardă curajul 
Horia-Roman Patapievici, ale cărui scrieri disprețuitoare la 
adresa PDSR ndicaseră moralul opoziției inainte de 1996, 
afirma în noiembrie 1998; «Oameni pentru care întreaga 
opoziție intelectuală se luptase timp de șase ani au reușit în 
mai puţin de doi ani să destrame orice iluzie că România ar 
putea fi salvată de ei”. 

În faţa acestei dramatice situaţii, Tom Gallagher îşi pune 
întrebarea dacă oamenii politici care îşi asumaseră guvernarea 
erau conştienţi de faptul că prin accentul pus pe promovarea 
propriilor interese şi ambiţii în dauna interesului social puneau 
în primejdie însăși existența națiunii: “Nu este clar dacă 
partidele de la guvernare îşi dădeau seama de prăpastia care 
se căsca între ele şi alegătorii pe care îi consideraseră de 
partea lor. Înainte de alegerile din 1996 Mircea lonescu- 
Quintus fusese intrebat dacă liderii partidelor istorice își 
dădeau seama ce se va întâmpla dacă se vor nărui speranțele 
puternice pe care opinia publică le investise în PNŢCD şi 
PNL. După o clipă de gândire, acesta a replicat: «Dacă nu 
satisfacem speranțele opiniei publice, partidele noastre vor fi 
terminate». 

(Va urma) 


A is 
ze i | 


-. 


PUNCTE CARDINALE 































































lunie 2005 NR. 0/174 PAG. 7 


“PP DINA VOINEA 


Prea cucernici părinţi, îndurerată familie, stimată 
asistență, permiteți-mi ca în numele unor foste camarade 
de suferinţă să aduc acum un ultim vibrant şi îndurerat 
omagiu celei care a fost mult încercata noastră camaradă 
DINA VOINEA. 

Rar persoană atât de crunt lovită de soartă precum 
a fost prietena noastră, astăzi plecată dintre noi, căci nu- 
i uşor să rămâi orfană de ambii părinţi la frageda vârstă a 
copilăriei şi să te lupţi singură într-o viaţă plină de hăţişuri. 
Dar bunul Dumnezeu a ajutat-o să-şi aleagă cărarea cea 
mai bună, pe care a mers neabătut întreaga sa viaţă. 

O altă lovitură a fost atunci când, la o arestare, a 
trebuit să-şi ia cu sine copilul care nu avea decât 7 luni, 
căci, neavând cui să-l încredințeze, deoarece soțul ei fusese 
arestat înainte. La scurt timp după aceea copilul a fost 
smuls de la sânul ei sub pretext că ar avea nevoie de îngrijiri 
medicale speciale, iar de atunci nu l-a mai văzut niciodată. 
Dina nu a aflat nici până în ziua de astăzi dacă Nicuşor al 
ei trăieşte sau călătoreşte pe cine ştie ce căi astrale. Cine 
poate înţelege drama acestui suflet de mamă? 

După o scurtă eliberare, a fost rearestată şi, fiind 
însărcinată, a născut pe cel de-al doilea copil la Securitatea 
din Ploieşti, unde era în anchetă. Nici pe cel de-al doilea 
copil nu l-a putut avea prea mult lângă sine, căci înainte 
de a împlini un an i-a fost luat şi dus la o creşă. Abia după 
eliberare a putut Dina să-şi vadă copilul, care avea deja 
peste 10 ani. Doar sfânta lege a sângelui a făcut ca aceste 
suflete să se regăsească, să se contopească şi să facă 
sudura necesară. 

Profund devotată idealului ei din tinereţe, a 
desfăşurat în cadrul Centrului Studenţesc de la Cluj o 
frumoasă activitate, formând câteva caractere de elită. Cu 
multă abnegaţie s-a implicat şi în acțiunea de rezistență 
din munţi, riscându-şi viaţa în orice moment în apărarea 
țării sale. Numai ea ştie prin câte vicisitudini şi greutăţi a 
trecut, dar, cu o eleganță sufletească deosebită, nu a vorbit 
de ele niciodată. 

După 1989, cu mult efort fizic, a alergat după fiecare 
dintre noi, convingându-ne să scriem, fiecare după puterile 
sale, amintiri din lunga noapte comunistă care ne-a marcat 
pentru totdeauna. Doar ei i se datorează faptul că au apărut 
cele 2 volume din cartea atât de frumos intitulată Lacrima 
prigoanei. 

Pentru toate virtuțile cu care a fost înzestrată, ea a 
fost iubită, apreciată şi stimată de toţi cei care au cunoscut- 
0. La fel a fost respectată pentru demnitatea cu care şi-a 
purtat crucea grea a destinului, 

Condoleanţe familiei îndoliate, cât şi lui Andrei, 
singurul ei nepot, pe care l-a iubit ca pe ochii din cap. EI, 
Andrei, va resimţi cel mai dureros lipsa bunicii sale, care 
şi-a legat toate speranţele de el, 

Poate a plecat dezamăgită dintre noi, dar convinsă 
că acolo, sus, va fi vegheată de duhul înalt al Căpitanului 
nostru nemuritor, cât şi al unei întregi pleiade de camarazi 
care au luptat şi au murit cu zâmbetul pe buze pentru 
binele şi fericirea acestui neam. 

Dumnezeu să odihnească în pace sufletul şi trupul 
ei chinuit, iar noi îi vom purta în suflet o candelă mereu 
nestinsă, 

Cu fiecare dintre cei 

De care moartea ne desparte, 
Murini şi noi lăsând o parte 
În fiecare dintre ei! 









Liana Nedelcu-Stan (Brăila) 














































PAG. 8 Nr. 6/174 lunie 2005 


CINE PE CINE MISTIFICA ? 


ză Pe la începutul lui 1991, cu lipsa de exigență intelectuală şi de profesionalism gazetăresc care o caracteriza, revista 
timişoreană Gazeta de Vest, tocmai prefăcută în oficină de îngustă propagandă (neo)legionară, sub conducerea aventurienului 
ideologic Ovidiu Guleş (acum emigrat în Ungaria), publica, pentru prima oară în România, extrase dintr-o convorbire pe 
care “Rabinul Șafran” o avusese la Casa Verde, în 1937, cu Căpitanul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Erau 
doar scurte fragmente din relatarea rabinului despre sfirşitul convorbiri, pe care redactorii revistei le păsiseră suficient de 
convenabile. Mai ales în această formă decontextualizată, ele au făcut o puternică impresie. Nu mă mai aflu în posesia 
numărului respectiv, dar imi amintesc bine că sursa nu era în nici un fel indicată, iar numele mic al rabinului lipsea (ceea 
ce le-a înlesnit multora concluzia greşită că ar fi fost vorba de Alexandru Șafran, venerabilul rabin-șef din Elveţia, destul 
de mediatizat la noi în primii ani de după evenimentele din decembrie *89). Surprinşi în prejudecățile lor și prevalându-se 
de lipsa de preciziuni a gazetei, nu puțini s-au îndoit din capul locului de autenticitatea relatării. Nu m-am numărat printre 
aceştia datorită şansei pe care o avusesem mai demult de a vedea în treacăt o fotocopie a sursei respective, de care însă 
nu mai dispuneam. În 1997, în cartea mea de debut, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate (Ed. Anastasia, Bucureşti), 
aduceam tangențial vorba despre această întîlnire controversată, la pp. 171-172: “Altminteri, un Codreanu a putut sta de 
vorbă decent, chiar la Casa Verde, în 1937, cu rabinul Şafran, căruia i-a şi făcut o puternică impresie” (iar într-o notă de 
subsol citam cîteva fraze, precizînd, în lipsa sursei de bază: “Relatări reproduse şi în Gazeta de Vest, nr. 1/1991, sub titlul 
«Rabinul Șafran discută cu Căpitanul Legiunii, Corneliu Codreanu»”). În anul 2000, “monitorul” George Voicu, în cartea 
sa “demascatoare” Teme antisemite în discursul public (Ed. Ars Docendi, Bucureşti), mă acuza direct, la p. 121, de 
colportarea unei mistificări (“o pură invenție, fără nici un suport în realitatea faptelor istorice”, întilnirea existind “doar în 
imaginarul celor ce o susțin”): Z. Ornea îl întrebase despre aceasta pe rabinul Al. Șafran, care infirmase categoric, iar J. 
Ancel şi L. Volovici întăriseră, la rindul lor, nu se ştie pe ce temeiuri, ideea că la mijloc ar fi fost un fals. Cum eu nu 
mergeam pe mina Gazetei de Vest, ci pe ceea ce văzusem cîndva cu ochii mei, am revenit în volumul /n căutarea Legiunii 
pierdute (Ed. Vremea, București, 2002) cu precizarea absolut necesară, dar care pare să fi trecut neobservată: “Sursa 
indicată îndeobşte este cartea lui David Șafran Kar/ Marx, antisemit, lerusalim, 1979, pe care n-o cunosc direct...” (p. 40, 
n. 57, tutlul era înregistrat şi în dosarul bibliografic, la p. 249, cu precizarea expresă: “David Șafran este rabinul care s-a 
întilnit cu Codreanu la Casa Verde, în ziua de 11 februarie [aici îmi aminteam rău: era 1l ianuarie) 1937”). Desigur, am 
încercat să dau de sursă, ceea ce s-a dovedit anevoios, cartea fiind apărută demult şi tocmai în Israel, probabil într-un tiraj 
mai degrabă “confidențial”. In 2003, în volumul /ntre negare şi trivializare prin comparație. Negarea Holocaustului în 
țările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est (Ed. Polirom, laşi), un alt “monitor”, Michael Shafir, reînnoia acuzația 
la adresa mea, în termenii cei mai categorici; “Incă din 1997, Răzvan Codrescu, admirator şi apologet al Gărzii de Fier 
(Codrescu, 2001), «cita» din memonile lui Şafran, încercînd să demonstreze că şeful Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, 
făcuse impresie asupra rabinului cînd s-au întilnit, iar rabinul menționase acest lucru în memonile sale (Codrescu, 1997: 
171-172). Adevărul este că cei doi nu s-au întîlnit niciodată (Voicu, 2000a: 121), iar Codrescu nu făcea altceva decit să 
citeze un fals publicat cu cîțiva ani înainte în revista legionară timişoreană Gazera de Vest. Intr-o notă, Codrescu avea să 
afirme că respectivul pasaj din memoriile rabinului-şef fusese tipărit şi în Gazeta de Vest. Or, el fusese tipărit numai acolo. 
În zadar ar fi căutat acest text în memoriile lui Şafran...” (p. 96). lată-mă, deci, în postură de mare mistificator „antisemit” 
şi „revizionist” (prezentat ca atare, de către acelaşi autor, şi în citeva site-uri de pe Internet, în mai multe limbi de largă 
circulație Sie 

„Spre penibilul berei evrei ti şi a celor ce-o creditează necondiționat (din ignoranță sau oportunism), în suplimentul 
Aldine (vit 6 mai 2005, p.11) ai ccidianul i Român | | 
noi, capitolul „Casa Verde” (pp. 106-115) din cartea rabinului dr. David Șafran Karl Marx, antisemit (Ierusaliin, 1979,.cu 
(ext în românește şi în evreieşte), in care acesta relatează pe larg, după patru decenii, intilnirea sa memorabilă cu Codreanu 
(pe atunci David Șafran nu era încă rabin, ci doar se pregătea pentru rabinat, pe urmele tatălui său, Hanoch Șafran). 
Lucrurile devin deodată limpezi: nu eu sint mistificatorul, nici „camarazii” defunctei Gazete de Vest, ci liderii şi „monitorii” 
de serviciu ai propagandei evreieşti, gata să conteste aprioric şi să diabolizeze fără nici un scrupul tot ce nu convine 
intereselor etno-ideologice ale iudaismului contemporan. 

Cum, printr-o împrejurare fericită, am intrat şi eu, în sfirşit, în posesia sursei, am găsit de folos să reproduc textul 
integral și în paginile Punctelor cardinale, în scop strict lămuritor, cu mai multă fidelitate faţă de original decit A/dinele (am 
păstrat întocmai punctuația — deseori aberantă — şi particularitățile ortografice ale textului, iar în plus am redat un pasaj care 
în Aldine, cu sau fără intenţie, fusese omis). În marginea textului ar încăpea multe comentarii, începînd cu suficiența 
lăudăroasă a autorului şi mergînd pînă la unele detalii cronologice. Se găsesc aici afirmaţii de o enormitate deconcertantă, 
nu numai privitoare la Legiune şi la contextul românesc, ci şi la iudaism (cum ar fi, bunăoară, părerile autorului despre 
arhangheli, despre mistică sau despre scenariul biblic al căderii), nu mi-am propus aici să le amendez punctual, ci mă 
rezum la a constata că, încă o dată, Codreanu n-a avul noroc: a trebuit să-și cheltuiască resursele de răbdare şi delicateţe, 
timp de „peste două ceasuri”, cu un specimen altminteri greu de găsit: un evreu curajos, dar prost... 

(Răzvan Codrescu) 


SDU PUT 2000 ZI 0 RA 3ă PSR RAND (0 Da PA 
VA SA VER "p Be (Întâ îi ca a 
A 3 4: i 
SaibJo SI LL IE Untalni 
1 ' ll, 15 15. î Pb 2, n „3 Ş 


Începînd din anul 1932, mişcarea legionară ia 
amploare, Sprijinită de partidele istorice, Iuliu Maniu și 
Vaida Voevod, Dinu Brătianu și Gheorghe Tătărescu s-au 
arătat binevoitori faţă de tineretul naționalist extremist. A. 
C. Cuza și Octavian Goga priveau cu simpatie la tinăra 
generaţie universitară, care lupta cu elan la înfeudarea 
moharhiei, întru convertirea maselor la acceptarea 
fascismului și nazismului, La ultimele alegeri, legionarii au 
obținut o treime din numărul deputaților, în fruntea mișcării 
evidențiindu-se Căpitanul, Acesta era Corneliu Zelea 
Codreanu, care terminase doctoratul în drept la Grenoble 
(Franţa), EI conducea mişcarea legionară cu autoritate, 
oferindu-i ca mistică și simbol: zodia arhanghelilor Mihail 
și Gavril. | 
Mişcarea legionară dispunea de mari fonduri băneşti, 
Puterea lor creștea vertiginos, Fi l-au ucis pe Armand 
Călinescu, primul ministru al lui Carol al II-lea, precum nu 


Rabin Dr. David Safran. 


+ 


zi pei i pp fe 
! Ţ ț Su i vw! 


N i 
4 LE: Ă 
k | d 2 II rel 


i 
i = 


> 
PIPI 33 


Fabrizius, toate aceste elemente au născut și impus mitul lui 
Comeliu Zelea Codreanu, 


PUNCTE CARDINALE 


ui ia liberă, a fost publicat pe neaşteptate, pentru prima oară integral la = Oare aveţi ele 





s-au sfiit să recunoască asasinarea primului ministru |. G. 
Duca, spre a amenința tradiţia politică a României, alături 
de mica Antantă, Tineretul universitar își căuta un mit. 
Steaguri, lozinci, ură și aţițare, camașă verde stropită cu 
imnuri-parăzi, presă care scuipa tone de gunoi și otravă, 
bani ce curgeau cu duiumul de la ambasada germană 
bucureşteană, din cabinetul lui Manfred von Killinger — 
baronul măcelar din Praga, cum i se spunea = și D-rul 


Se spunea că și Mihai, pe-atunci moștenitorul tronului, 
cra adeptul legionarilor, Codreanu a deschis la Bucureştii- 
Noi un sediu al mișcării, unde se adunau corifeii să pună țara 
la cale: cra Casa Verde, Ca student, auzisem de la legionari 
lucruri fantastice despre Căpitan. Că el cra un fanatic, de 
aceasta nu mă îndoiam. Mi s-a spus că era un mistic profund, 
că iniţial nu duşmâănea pe evrei, dar acceptind ideologia 
nazistă, a confecționat “Cartea Căpitanului” după “Mein 


Kampf” al lui Hitler. Fiindu-i comodă lichidarea fizică şi 
economică a evreilor români, a devenit antisemit şi 
antidemocrat. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am 
apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea 
bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, Ca să 
fiu primit de Căpitan... la Casa Verde. | 

Eu locuiam în Calea Griviței, de voie şi nevoie, 
participasem la citeva demonstrații legionare, colegii mel 
studenți știind că sunt fecior de rabin. Unii dintre ei erau 
interesaţi ca să-l cunosc pe Codreanu Pe linie principială, 
bazindu-mă pe schimbul de scrisori publicate de Nae 
Ionescu în ziarul “Cuvîntul” cu A. L. Zissu în oficiosul sionist 
“Mintuirea”, intuiam că din aceste încrucișări de spade, se 
puteau oarecum limpezi ideologia naţional-creştină. De aici, 
viziunea apocaliptică a apropierii dintre... adversari. Exista- 
n această întîlnire un singur risc: acela al vieţii. Ce conta un 

jidov în plus, în acele vremuri de tristă amintire! Așa mi-am 
pus viața la mezat, și conform informației lui Mircea 
Vulcănescu, la 11 ianuarie 1937, a avut loc întîlnirea cu 
Corneliu Zelea Codreanu. Profesorii mei Dimitrie Gusti, 
Ion Petrovici şi Ion C. Petrescu fuseseră informați de mine 
asupra acestei întilniri, ca să mă apere în... absenţa lor. 
Doar tata, veneratul rabi Hanoch Șafran, nu ştia nimic, că 
mergeam în întimpinarea morții mele... 

Am ajuns la Casa Verde la ora | şi 20. Cred că nici un 
picior de jidan n-a călcat vreodată pragul Casei Verde. Strajă 
grea era afară, dar strajă şi mai aprigă am descoperit 
înăuntru. Curajul meu era ca unui om anormal, ce căuta să 
vadă, să convingă sau să conrupă un naționalist extremist, 
să acorde o bucăţică de respect unui... pui de jidov, care 
căuta cinstit să-şi apere neamul şi credința. Inaintea cui? 
Pentru ce? 

Codreanu mă privea curios. Sub ochii lui de Jar, se 
ascundea o privire vulturească. Incredre, ambiţie, verbia) 
gindit şi cîntărit ab initio, prima întrebare ce mi-a adresat-o, 
a fost aceasta: 

- Ce spune judaismul despre arhangheli Mihail şi 
Gavnil? 

l-am răspuns cinstit: 

- Noi nu credem în arhangheli. Chiar despre Isus, 
datele din Talmud sînt sărace şi sporadice. Ca să-l mai 
potolesc în arhi-cunoştințele sale, l-am apostrofat: 

mente ebraice în cultura dv, pentru a 
urmări ideia misticii creştine? Aceasta, nu pentru a-mi etala 
cunoştinţele mele ebraice, ci spre a discuta corect, pe 
textologie! 

Nu mi-a răspuns. Părea că mă cîntăreşte, mă măsoară 
aprig, spre a constata dacă adversarul lui merită măcar un 
răspuns. Ca să-l îmbun, i-am completat: 

- In Talmud, se menționează deosebirea dintre evrei 
şi celelalte popoare, în sensul acesta; “Cine-i de preferat, 
un profet ori un înțelept?”. Stau față-n faţă un înțelept evreu 
sau neevreu, sau un profet evreu sau neevreu, cine are 
întîietatea? Înțeleptul, chiar dacă nu e evreu”. Pe linia 
priceperii, un necvreu e mai capabil cîteodată decit un evreu. 

Codreanu îmi zimbi. Nu ştiu dacă l-am cîştigat, dar 
am intuit că-i place maniera în care mă explic. La acest 
preambul, care indica bunăvoință din partea mea, de a-l 
atrage în discuție, Codreanu ripostă cu blindeţe (ceea ce 
părea poinvnic firii sale), astfel: 

- Cum vezi d-ta, ca fiu de rabin, sau cum judecă mistica 

judaică, pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil, spre deosebire de 
mistica creştină? Nu caut o apropiere, ci drumuri, căutari, 
încrucişări spirituale,.. 
: l-am explicat ca iudaismul nu crede în misticism. 
Insuşi Rabi Shimon ben lohay autorul “Cărții strălucirii” - 
Sefer hazoar, nu e agreat de mari figuri iudaice ca Rabi 
lohanan ben Zakay sau Maimonide, mai tîrziu, în secolul 
XII. Singurul care sprijină mistica e Rabi Akiba ben losef, 
ars de soldaţii Romei, care au cucerit Israelul. Noi sîntem 
raționalişti, Acceptăm minunea ca o expresie divină, dacă 
însoţită de trudă permanentă, ca o condiţie sine qua non. 
Mistica caută să demonstreze existența supranaturalului. 
Credinţa dovedeşte cum prezența Domnului e vie, eternă. 
Distanţa dintre credință şi mistică e mare, adincă. După 
aceasta, am notat următoarea menţiune; 

= Nu fac aici un curs universitar, Nici nu am, poate, 
capacitațea necesară. Am venit aici să vă cunosc. 

- Doar atit, pentru a mă cunoaşte? Și în spatele 
cunoaşterii, nimic altceva? - spuse Codreanu, cu un dubiu 
în cuvintele sale... 

„= Aveţi dreptate. În spatele ci, este ideca: respectul 
Vieţii umane. Aşa cum porunceşte Talmudul: “Respectă pe 
tatăl Şi pe mama ta, respectă-i în viață ca şi în moarte”, 
Datori suntem a-l preţui pe om, în viaţă, şi dincolo de viață, 
Am impresia că mişcarea legionară a lichidat respectul, 
din momentul cind omul s-a născut ca evreu... 





Lai 





— ——m pai CT 


sp 


TRON 11] 


VIA DDYNIII 


72 753 Pa DECE Yo 5) Wra Piri 
Ardenghatul Mihali şi Guuril— “Spa War arată 
it EN CI SPT Dr PONEI OD AP 


_ Li - 
3 IT STII APT) — Sa TI Ir 10 „Pr 
TAU) TEI 1P99) ASTI „II argi-"vya da vata 
A ŢI — 3723 9 "vs 5D UI 55R 


TEI Dr pu „reni 
EI DAY PIN 505 PIPI PIN TR) „Pro 


km . 
GT DINO o SIBI 73 


“za Dona 3 a PP MOB Po DIE Pin 

FT9E> i FU TD NUD „sr MRoTo 
STEI Pi TI TIEDA POP POLO PP „Pr 
NE PEPE IPPETD TI PIEDI Pra PULeIP 
TPI POR 199% PERU BP PB TO 25! 
19TIDD "TYICIPI „PEN ISIC MICII „STIE ARIEI 


PUNCTE CARDINALE 


lunie 2005 NR. 0/174 PAG. 9 


1" 31 habin Dr. DAVID SAFRAN 


XP NI n 


- 


KARL MARĂ, 
ANIISEMII 


9PB 7p TDI DEIIMUA ue 


— Jerasalim 1979 — 


town DY 





Pagina de titlu a cărții rabinului David Şafran şi un fragment din textul evreisc (p.9) 


Parcă l-am atins cu fierul roşu. Am avut impresia ca şi-a strivit în buze, o straşnică 
înjurătură. Pumnii îi erau încleştați. Nervos, şi-a scos batista ca să-și șteargă sudoarea. 
Deschise geamul. Pe masă erau flori şi fructe. Înşfăcă un măr, muşcind din el de zor. Eu 
m-am apropiat de flori, ca să sorb din frumusețea naturii, căci puritatea umană lăsa de dont. 
Codreanu lichidă mărul, îşi şterse buzele cu spatele miinii, apoi cu un calm forțat, mă întrebă: 

- Oare evreii cred în loan Botezătorul, sfintul inspirat al creștinismului? 

- Aşa cum nu sintem convinşi de misiunea mesianică a lui Isus din Naţrat, la fel nu 
credem în loan Botezătorul, - i-am răspuns calm. 

Îl văd supărat, cu ochii lui sentimentali fulgerind a scîntei invizibile, după care mă 
apostrofează: 

- În ce cred evreii, ca să supraviețuiască vremurilor grele prin care trece omenirea”! 

- Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e minciună. 
Acestea sînt realități 

Codreanu mă ascultă cu atenție; Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce 
puternică, îl aud cum proclamă cu patos; i 

- Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Eu cred în sfinta cruce. Biserica 
e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greșelile!... 

Îl vedeam că suferă, că nu poate ieşi din impas. Cercam să-i respect crezul, 
frămintarea. Dar un gind straniu mă cuprinse. L-am provocat, cînd i-am spus: 

- Vreau să știu unde-i adevărul mişcării legionare. Există un adevăr al credinței. Care 
promovează viața, nu moartea. Și crucea sprijină viața. Atunci de ce evreul e socotit un 
cetățean de rangul şapte? De ce sînt ucişi evrei, fără socoteală? Oare există o sfințenie ma! 
acută pe pămint - ca viața omenească!? Cine asasinează, mai trebuie elogiat? Oare prin 
aceasta, nu lezăm crucea lui Isus, martiriul lui pentru salvarea umanității?! 

M-am liniştit puţin. l-am lăsat şi lui răgaz pentru meditare. După citeva minute, am 
completat: 

- Oare crucea nu se cere apărată, ca alții să n-o pingărească? 

Zelea Codreanu mă privi cu ură. Nu mai era căldură, omenie. Săgeata din ochii lui 
calzi, mă urmărea cu dușmănie grea, care se prăvălea ca bolovani grei, în următoarele 
cuvinte rostite ca un tunet: 

_Noi nu lezăm simbolul crucii. Noi o apărăm, de duşmanii dinăuntru şi din afară. Ce 
legătură există între iudaism și crucea sfintă? Lămureşte-mă, fecior de rabi, dacă ştii! 

Titlul “fecior de rabi”, am avut impresia că mi l-a dat în ironie, poate şi ca o batjocură, 
M-a durut. l-am ripostat că și eu mă pregătesc pentru rabinat. Aşa cum cu respect preoția, 
la fel e dator şi el să preţuiască rabinatul. Apoi i-am completat hotărit: A 

- Eu nu fac politică. Credinţă şi politică, sint două lumi separate. Cine face politică 
religioasă, acela a părăsit de mult credința. Credinciosul e convins că există un Dumnezeu, 
o dreptate imanentă. În credință, toate neamurile sînt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru 
Domnul, nu există un popor mai mic, sau mai mare. Va întimpina suferința - ca o experienţă, 
iar moartea: cu seninătate. Cu credinţa, omul se naște. Credinţa nu se vinde, nu se cumpără. 
De aceea nu pricep legătura dintre credință ȘI antisemitism. După ca, antisemitismul e 0 
barbarie, Credinţa îi învață pe oameni despre frăția universală. După evrei, mîntuirea sau 
mesianismul, trebuie să elibereze umanitatea de povara războaielor, crimelor, fărădelegilor. 
Oare nu s-au întrebat creștinii de ce pînă azi, nu l-am acceptat pe Isus nazariteanul, care a 
fost și a rămas în tradiția talmudică un evreu, poate chiar un bun evreu? 

Codreanu îmi zimbi. Aveam impresia că nu-mi dă crezare, că se socoate superior 
mie. Poate că-n mistica creștină era mai versat ca mine, Dar în trăire religioasă, cred că-l 
depășcam. Eu căutam fondul, logica, bunul simț. EI se lega de aspecte exterioare, de 
mişcări de mase, folosind lozinci şi chemări care jencază morala arhanghelilor. Ei şi-au 
jertfit viața pentru un ideal generos, | a 

Codreanu mă privi curios, interesat. Spre a-mi dovedi că m-a înţeles, mă întrebă care 
este morala șarpelui, din imaginea clasică a arhanghelilor Mihail şi Gavril, 

- Răspunsul meu e simplu: șarpele, în iudaism, simbolizează păcatul, Se confundă cu 
păcatul. EI apare în Biblie pentru prima oară, cind Hava îi cade victimă. Din cauza șarpelui, 
Adam și Hava mânincă mărul din Pomul Vieţii — Erz hadaar. = Care-i pomul cunoașterii, 
care deosebește binele de rău. Plata pentru om, a fost groaznică: a pierdut dreptul la 
eternitate, înlocuind-o cu experienţa. Care este fructul dramei. Cu cit omul cunoaște mai 
mult, suferă mai mult. Dacă omul rămînea etern, însăși viața căpăta un alt sens. ȘI arhanghelii 
creştini, luptă cu suferința. Dacă înving șarpele, înseamnă că lupta lor e pozitivă, Oare au 
reușit arhanghelii în strădaniile lor? Nu mai există războaie? În această luptă satanică, 


crucea nu-i pingărită? Preoţii legionari nu poartă crucea și revolverul? Oare papii nu s-au 
războit cu regii, impunînd dreptatea cu forța? Ce-i oare Evul Mediu altceva decit victoria 
sîngelui asupra unor masse lipsite de morală? Unde stă scris că credința poate convinge 
numai prin sabie? 

Codreanu îmi opn elanul argumentăni: . 

- Eşti un om inteligent. Nu discuți doar. Îţi trăieşti argumentele. Aproape că m-ai 
convins şi pe mine cu justețea logicii d-tale. Massele însă au nevoie de alte formule, 
Massele trebuie electrizate. Formulele trebuie să fie ca o bombă, un bumerang. Massele nu 
se supun din convingere, ci din folosul încăierărilor ideologice. 

M-am simţit ars cu fierul roşu. Am ripostat revoltat: 

- Te rog să mă ierți. Nu accept o asemenea logică. Massele nu-s o turmă oarbă, 
insensibilă, ci sunt alcătuite din oameni. Care intuiesc adevărul. Ei ştiu să vadă unde-i 
mătrăguna şi unde apare trandafirul. Massele n-au nevoie de sloganun. Dacă mișcarea 
legionară. foloseşte argumente mistice, atunci şi mistica — se cere apărată, Hotărit, Am 
impresia că d-ta te eschivezi de un răspuns. Am venit aici, ca să nivelam argumentele 
noastre. Eu nu fac politică. Sint credincios. Nu facem aici trafic de conştiinţă. Nu discută 
aici un viitor rabin cu o figură aleasă din lumea creştină. Amindoi căutăm limpezirea ideilor, 
Poate că din lumina ce va apare, vom curma răul, falsuri, ncințelegen voite, dureri ce 
pîngăresc viața. Inaintea Domnului, cu toții, neamuri ca şi individ, suntem egali. In această 
clipă, sintem viabili. Peste o clipită, sau după zile ori ani, ispita ori moartea ne pot amarnic 
încerca. De ce să ne fie greu ca să păsim cărarea de aur a bunului simț? După Laotsc, 
filosof chinez, /sa-the king — cărarea de aur — e o cumpănă, care leagă punți și poveri, spre 
limpezirea vieții. De aceea aştept din partea conducătorului mişcării legionare un răspuns 
echitabil, capabil de a mă satisface. lartă-mi cutezanța, dar rămîn pe poziție. Ba aştept 
satisfacție, pentru credinţa cea ultragiată. 

Corneliu Zelea Codreanu tăcu., Intrasem la Casa Verde la ora | şi 20. Vorbeam deacum 
de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămin, pentru a pleca limpezit. Nu era o discuție 
de cabinet, ci s-au amestecat aici; durenle lumii. Ştiam că l-am pus într-o situație delicată 
De afară, răzbăteau voci, care ne împiedicau să ne concentrăm. Adevărunle lui şi ale mele, 
ardeau, chinuiau gînd şi suflet, cerşindu-și răspunsuri, argumente, pentru a ne despărți ca 
prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mina şi-mi spune; 

- Am avut mare plăcere de întîlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar 
am învățat fărime din taina infinită a credinței. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. 
Sufletul mi-e curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii, gindesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit 
sau rănit ori jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcătoni. Ei nu-s decit oameni, poate chiar 
buni creştini. Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om. 

Am plecat. Am cîntărit mult, ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui, un început de 
Ogică. 

Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937. A 
venit rebeliunea. Stelescu a fost lichidat în patul lui din spitalul Colțea. Hora Sima a vrut să 
termine cu Antonescu. Legionani au luptat între ei, şi au fost ucişi mii de evrei, ca şi figuri 
alese ca Nicolae lorpa şi Virgil Madgearu. Apoi forțele legionare s-au împrăștiat în lume. 
Horia Sima continuă în Spania cu apologia urii. Parte dintre legionarii băgaţi de comuniştii 
români în pușcării, au fost eliberați spre a fi exploataţi cu conştiinţa lor. Nichifor Crainic, 
Lucian Blaga, Constantin Giurescu, Radu Gyr, au făcut bir cu fugiţii, vinzindu-şi conştiinţa 
pentru un blid de linte”, Din papucul lui Hitler, România a încăput sub mina lui Ceauşescu, 
țară prădată, idei incendiate, suflete răvăşite... Intreaga lume € o lavă de vulcan, ce adulmecă 
păreri, pericole. Ce va fi miine? Cine poate să ştie ori să prevadă”! Trăim în zodia decadenței, 
Morala a decedat de mult. Comunismul înşeală, aidoma naţionalismului. Democraţia e un 
vis amar al unei decăderi imanente. Valorile, au sucombat de mult. Toate leprele sînt azi 
conducători cu iluzii, unele mai ciudate ca altele. Massele merg spre eşafod. Dreptate, 
libertate, adevăr, au decedat de mult. Școala, biserica, justiția, slujesc Satanei. Care va fi 
obrazul lumii de miine? Cine ştie? Cine are curajul să gindească? A gindi e un lux. A afirma 
ceea ce gindești e o cutezanță, o utopie stranie! 

Nu ştiu dacă am procedat bine, redind această convorbire cu Căpitanul. Am vrut ca să 
se vadă ideile preconcepute ale unui conducător politic. Care a plătit cu viața pentru 
convingerile sale, trăgînd după el masse nevinovate, însetate și ele după o bucăţică de 
dreptate. Sic pereat gloria mundi! 





” Această propoziţie lipseşte din textul publicat în A/dine. 




































PAG. 10 Nr. 6/174 lunie 2005 






i a 
Te 


partea a treia: PROFEȚII 
CAPITOLULYVI 


3) FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI 
“MARELE PROFET AL RUSIEI 
ȘI VESTITORUL IDEII MESIANICE 


Rusia ascunde în sine poeți şi sfinţi, inchizitori şi 
profeți; profunzimea de nepătruns a Sufletului, înălțarea de 
neatins se împletesc cu ura mizantropică, cu cruzimea, cu 
lhpsa de libertate. Pentru a încerca să rezolvăm aceste 
contradicții ale sufletului rus, facem apel la instanța 
profetică, care uneşte ca într-un creuzet destinul unui popor, 
cu toate contradicţiile existente în sânul său. Un profet nu 
discută despre destin, ci exprimă un destin. Dostoievski este 
un asemenea profet, născut în Zorii unei culturi mesianice. 
De aceea nu putem vorbi despre cultura rusă, fără a vorbi 
despre cel care a făcut posibilă o astfel de cultură — Feodor 
Mihailovici Dostoievski. x 

1 Arfi însă greșit să-l irelegcân pe Dostoievski A 
capeun profet rus; el a fost şi universal, îmbrățişând întreaga 
experiență umană. Opera sa este o permanentă coborâre în 


Infern, în tenebrele inconştientului uman. Gogol îl 


recunoscuse şi-l demascase pe Diavol, dar nu găsim în opera 
sa decât întuneric şi gheață; l-a privit pe Diavol în față şi nu 
a îndrăznit să-l înfrunte. Dostoievski a găsit în inima Rusiei, 
care bătea ŞI în pieptul său, Adevărul, care poate i s-a revelat 
Şi l-a făcut să opună flăcărilor ladului, ce vuiau în jurul său, 
Raiul iubirii. Dostoievski a înţeles că Iadul nu esre alrceva . 
decât nepulința. de a iubi (1), el îl anticipează pe Sartre, 
[i en 7, Clesi les cică, Aş patra ilie Bala 


K arâm ZO V, 
du | A rar aa 





temeri ale si le) i-a iubit la fel de mult ca şi pe personajele 
pozitive. Căci, în fond, in asta constă tot caracterul taimc al 
operei dostoievskiene: în taina iubirii, care merge până acolo 
incât îl iubeşte și pe cel mai decăzut om. Credinţa lui 
Dostoievski era că chiar și în cel mai decăzut om se 
păstrează chipul lui Dumnezeu, Profetul a înțeles că pentru 
a ajunge la idealul creştin, la Hristos, trebuie să străbatem 
întreaga fire umană, să ne plasăm în'tragismul existenţei, să 
suferim alături de oameni şi, în primul rând, să-i tratăm pe 
toți cu aceeași măsură de iubire. Dostoievski a chemat harul; 
acesta a lucrat în el prin intermediul creaţiei. Acolo unde 
creația se uneşte cu mesianismul, ia naștere conştiinţa tragică 
a profetului, 

Existența fără Dumnezeu este absurdă; iată ce 
proclamă solemn Dostoievski, înainte de a fi profet. Aleoșa 
Karamazov îl întreabă pe Ivan care se dezice de Hristos: 
cum ai să trăieşti? Viaţa în Adevăr se revoltă impotriva 
absurdului existenței fără Dumnezeu. Singură viaţa care 
pulsează ca un principiu irațional în Aleoşa poate să demaște 
minciuna ascunsă în spiritul Marelui Inchizitor. Să chibzuim 
la cuvintele lui Șestov (2): Ceea ce datorăm geniului rus, în 
afară de tipurile literare ale revoluționarului de profesie şi 
sinucigaşului din convingere, este ideea imposibilității logice 
a iraționalului, Gânditorii ruşi, fără excepție, au afirmat 
ruptura de filosofia raţională, de discursul logic. Filosofia 








|. Sunt cuvintele starețului Zosima. 
Piper br, Institutul European, lași, 1993 (v prefața). 


Di LI au 


P POM ENIREA 


iai 


legă 







ersonaje (to cz viof 

















































PUNCTE CARDINALE 


"RUSIA ŞI clau) MESIAN 
religie Şi TeoIoaie (15) 


raționalistă duce la o negare a sensului vieții. Conştiinţa vieții 
este mai presus de viață, cunoaşterea legilor fericirii este 
mai presus de fericire — iată cu ce treebuie să luptăm! (3). Şi 
mai departe: Principalul este să-i iubeşti pe ceilalți aşa cum 
fe iubeşti pe tine însuţi şi asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic; 
imediat ai afla cum să-ți clădeşti raiul (4) — aceasta este esența 
mesajului dostoievskian. 

Am făcut cunoștință cu Dostoievski — cunoscătorul 
adâncimilor sufletului uman. Să-l cunoaştem însă şi pe 
Dostoievski-profetul. Harul profetic, Dostoievski îl dobândeşte 
după ce trece prin experienţe limită. Ne referim în principal 
la anii petrecuți în Siberia, trimis sub acuzația de complor la 
adresa statului rus. Acestei perioade îi este dedicată Amintiri 
din casa morții. Imaginea Siberiei mai apare obsesiv şi în 
Crimă şi pedeapsă. Această experiență tragică i-a accentuat 
mesianismul, apocalipticul, alături de speranţa şi credința în 
Rusia. 

Mesianismul dostoievskian comportă mai multe 
analize. Pe lângă aspectul slavofil, analizat atunci când am 
vorbit despre narodnicism și panslavism, mai găsim şi un alt 
tip de mesianism, legat de idealul creştin propovăduit de 
scriitorul rus, Dacă aspectul politic al mesianismului 
dostoievskian, îl găsim în Jurnal de scriitor, al doilea tip îl 
discernem din operele sale literare. Mesianismul revelat de 
romanul filosofic dostoievskian are o altă față. EI se regăseşte 
printre metafore, prin imaginea simbolică a personajelor care 
întruchipează chipul Rusiei creştine. Iată ce ne spune Nichifor 
Crainic despre acest tip de mesianism simbolic, reprezentat 
de imaginea serafică a unui personaj (5); Aleoşa Karamazov, 
iluminat de flacăra credinței creştine şi răspândind în jurul 
lui această putere atotințelegătoare şi atotsolidarizatoare a. 


ă, dar p > care Dos oievsk visat-o, a dorit-o, în tor 


, cu toată pulerea geniului său” Și mâi i departe: 
precum Dostoievski a cunoscut aşa de bine şi a analizat aşa 
de magistral Rusia primitivă simbolizată în pasionatul 
dezordonat, Dmitri Karamazov, precum a demascat şi a 
anticipat dezastrul care venea, analizând Rusia filosofică 
simbolizată de Ivan Karamazov, tot aşa, în puterea aceleiaşi 
logici, nu trebuie să ne îndoim că va veni, cu certitudine, un 
timp când se va realiza şi această Rusie, simbolizată prin 
figura de arhanghel a lui Aleoşa Karamazov. Întreaga tensiune 
pe care a acumulat-o, întreaga agonie pe care a resimțit-o 
spiritul său, s-a transfigurat în acest optimism mesianic. De 
aceea Berdiaev îl consideră pe Dostoievski vestitorul ideii 
mesianice ruse (6). Rusia era chemată să vestească cuvântul 
nou lumii întregi. De acum inainte ascultăm vocea profetului. 
Dostoievski a profeții o Rusie mărturisitoare de Hristos, o 
Rusie care va conținua să dea naştere la sfinți şi profeți, El nu 
a mai trăit însă să vadă profeția implinindu-se la modul negativ. 
Rusia pe care o vede el nu s-a implinit, Dostoievski a rămas 
ultimul dintre marii profeți; în plus, Rusia a născut în locul 
sfinților, poliția secretă. Dostoievski credea, de asemenea, 
că poporul feofor rus nu va accepta minciuna și va rămâne 
credincios. Din păcate, istoria ne demonstrează că 
Dostoievski s-a înşelat din nou. Poporul a aderat imediat la 





3. Dostoievski, “Visul unui om ridicol”, în.Juznal de scriitor, Ed. Polirom, 
lași, 1999, vol 1, p.408. 

4, IFidem,p. 4%. 

5, În Lestrievski și creştinismul ns, ed cit. p. 253 şi urm. 

7 ine Desteievski, ed. cit, p. 15. 


2 


. Parastul săvi rșit « 
pisoi Dugătesil (parohi pre 


pa 7307 III 
” Pi, D "at 


? 





p! "Stăcşicul unul tree 3 
Vasi apa pa 






Pa ba. 





bolşevism, uitând de prezicerile negative ale profetului. 
Personaje ca Verhovenski, Șigaliov, Kirilov sau Stavroghin 
îl reprezintă pe omul nou, pe care avea să-l nască 
bolşevismul, Dostoievski a știut care este antidotul ateismului 
socialist — Credinţa. Tot ceea ce i se cerea poporului era să 
rămână credincios până la sfârşitul veacului 

Dostoievski se va arăta și apărător al bizantinis- 
mului popular şi al panslavismului, văzute ca scuturi în calea 
pericolului socialist ce venea din Occident. Socialismul nu 
este o idee rusească; dacă ar fi să-i găsim originea, aceasta 
nu poate fi alta decât ideea catolică: Actualul socialism 
francez nu e altceva decât continuarea cea mai fidelă şi 
neabătulă a ideii catolice, desăvârşirea ei, consecința fatală 
acumulată timp de secole. Căci socialismul francez nu 
înseamnă altceva decăt o concordie forțată a oamenilor — 
idee ce vine încă din vechea Romă şi este păstrată în întregul 
ei de catolicism (7). Dostoievski demască adevărata natură 
a socialismului, spiritul său antihristic, ateismul, căci temeiul 
interior al noii religii îl constituia — crede filosoful rus — 
credința în nemurire, în Dumnezeu şi-n libertatea spiritului 
uman. Îndreptat cu fața către împărăția lui Dumnezeu, 
poporul rus era obligat să demaşte minciuna revoluţiei ateiste 
ŞI să îndrepte clasa cultivată spre credință. Dostoievski a 
căzut şi el pradă narodnicismului, identificând poporul cu 
Rusia. 

Dostoievski a crezut până la idolatrie în ideea 
soloviană a feocrației libere. Însă prin aceasta — cum constata 
şi Berdiaev (8) — Dostoievski îşi trăda însuşi idealul său 
creştin. A accepta rânduiala coercitivă a statului teocrat rus, 
în numele universalismului creştin contrazice însuşi idealul 


„creştin al Aaa spiritului, Ne mirăm Și noi cum un spirit 
„iubirii, creştine, e cea de-a, Treia Rusie, pe care n-o. vedem. 4 ațât de n 






Credem noi e DostoleveI e s-a eribit CT TEI însă 
pentru a comite o mare greşeală — în a vedea în problema 
orientală, pur politică, o încununare a mesianismului rus 

Este adevărat, situația haotică din Rusia necesita o rezolvare 
grabnică. Dostoievski însă nu a dat o rezolvare, ci a creat o 
utopie la fel de mare ca şi cea a lui Soloviov — cea a rusismului 
teocrat, În fond, şi el a sfârşit în anarhism politic şi apocalipsă. 
Dorind să demaște utopia fericirii sociale, care constă în 
bunăstarea tuturor, Dostoievski a căzut într-o altă utopie. El 
nu ezită să exalte panslavismul sub forma Russland. 
Russland, iiber alles. Panslavismul nu a apucat să se 
înfăptuiască, iar profeția pozitivă a eşuat. În acest sens. 

personajele dostoievskiene s-au dovedit a fi mai puțin utopice 
şi mult mai realiste faţă de autorul care le-a dat viață. Răul 
s-a produs nu în Occident, cum profetiza Dostoievski, ci în 
Rusia, aici va curge sânge nevinovat. În plus, ateismul se va 
năpusti cu 0 forță teribilă asupra Maicii Rusii, care- -ŞI va 
pierde credința, Cele două mesianisme dostoievskiene au 
eşuat o dată cu vocea profetică: narodnicismul mântuitor Şi 
panslavismul teocrat. Rămâne doar idealul creştin pe care 
încă nu l-a cunoscut Rusia; rămâne chipul lui Aleoşa, ca 
simbol al Rusiei viitoare. Apusul îl are ca simbol pe Don 
Quijote, iar Răsăritul pe Dostoievski- -profetul, 


(Va urma) 
Bogdan SILION 


Dia ist îi ii 
7. Dostoievski, Jurnal de scriitor, apud N. Berdiaev, Filosofia lui 
Destelevski, ed. cit, p.94, 

8. /Fidem. 


?- Ș TIP7IIR 


77 DEI PAT, - 
Biserica SI, Mic &-Gorgani 
nirea a 5 ani dela u vea 
4, comant ş ntul leg) - 
„care a făcut i 
aj uiri le, tionare (u 
ANA uAcă su 





- —. 4. 


PUNCTE CARDINALE 


lume 2005 NR. 6/174 PAG. 1] 





TEODOR M. POPESCU 


PROPAGANDA 


(urmare din numărul trecut) 


Este adevărat că unele evenimente externe, ca şi imposibilitatea de a 
constringe în practică la apostazie un popor întreg şi mare, au impus uneori 
bolşevismului oarecare prudență [1]. Aceasta nu era însă o concesie, ci o tactică 
Idealul „lchidăni religiei” şi principiul ateizării Rusiei ŞI a lumii, pe toate căile posibile, 
sint cu atit mai mult menținute şi urmărite. Anumite declaraţii cateporice şi 
răsunătoare şi lupta continuă dusă de comunism impotriva credinței, de un sfert 
de secol, nu mai permit nici o iluzie în această privinţă. Un regim care declară 
cauza ateismului cauza lui Lenin [2], care socoteşte şi pedepseşte combaterea 
ateismului ca pe o crimă de stat [3], care vede în „religioşi” duşmani ai poporului 
sovietic [4], care vrea ca toți cetățenii Sovietelor să fie atei militanţi [5], care 
proclamă ateismul problemă de stat [6], care recunoaşte că noua Constitutie (1936) 
nu are ca scop să tacă un „paradis al popilor” şi nu va impiedica să continue 
războiul împotriva religiei, război ce va dura pină la victoria revoluției mondiale 
[7], un regim care consideră antireligia obligatorie pentru un comunist [8], nu 
poate fi decît persecutor. Persecuţia este pentru el rațiunea lui de a fi, este metoda 
şi mindria lui, este un titlu de glorie istorică: „Este pnma dată în istoria omenirii 
declară Oleşciuc — cînd chestiunea religioasă a fost deplin rezolvată” [9]; iar 
laroslavski-Gubelman ține să precizeze: „Dacă statul poate să tolereze religia ca pe 
o chestiune particulară, partidul este obligat, chiar prin principule sale, să o combată” 
[10]. Dacă aceasta se înţelege în Rusia sovietică prin „libertatea de conştiinţă”, 
proclamată de Constituție şi de Stalin, ce trebuie să fie în realitate o persecuție! 
Mărtunile şi faptele cu care am ilustrat-o sînt numai fragmente din marea tragedie 
rehgioasă a poporului rus, care e anticreştinismul comunist. Efectele lui morale şi 
sociale sînt dezastruoase [11], dar aceasta nu poate mișca un regim fără cuget şi 





"Cf Hikromoine David, „Chromcue de |'Orthodonie ruse”, în /nenikon, VII, $ (septembne-octombrie 1930), p. 595 
"D.C L.„Chronique religeuse. L'antireligion en U. R.S.S.” în Jrenilen, XI, 3 (mau-iunie 1936), p. 308 (deviza 
grupului „A micilor” ziarului Fezhejruk) 

'Innoembne 1929, au fost condamnaţi la moarte mau mulți „cruciaţi'“ între altele pentru va de a fi combătut ateismnul 
(v.D.C L_„Chromque de "Orthodox nusse- 6” 
“„„Chronique relimeuse. Actalites. U. R.S.S. „în /renilza, XV, 3 (mai-iunie 1938),p.256 

"DCL. „Chronique rehgieuse. L'antirelgonen U. R. S.S” în /renikn, XUL3 (mai-iunie 1936), p 323, 

* J,„Chronique religieuse. U. R.S.S”, în /renik n, XVI, 3-4 (mai-august 1939), p. 251 

! Declaraţia lui lagoda. șeful G. PU. (v.„„Actualites religieuses. Orthodoxie russe”, în Jrenikn, XII, 5, septembne- 
octombne 1936, p. 583) 

* A scns-o laroslavski-Gubelman în Antzelrgi- zik (v.„„Chronique rehmeuse. Actualites. U. R_ S.S”, în Jrenăn, XV, 
|, tanuane-febnuane 1938, p. 57) 
* „Chromique religieuse. Actualites. U. R.S.S", în /Jreniion, XVI, | (tanuane-februane 1939), pp.42-43 

Fier, p. 43 

" Cf „Chromque. Orthodoxie. Rusie”, in /renuke n, V, 3-4 (martie-apnlie 1928), p. 175, Cel mai inst lucru în tnsta 
situație fanulială şi soctală din Rusia este nefencirea milioanelor de copu abrutizați, care cutreieră țara în lung şi-n lat, 
fără farulie şi fărăazi] (v.„„Chromque, Orthodoxie. Rusie”, în /nermăzn, V, 10-12 (octombne-decembne 1928), p. 529 
Imoralitatea acestor copu (Fezprizanie) şia tmeretului e ingrozitoare 


n ronin, VU, |, sanuane-februane 1930, p. 78) 


AN TICREȘTINISMUL COMUNISTI 


fără inimă, al cărui scop principal şi mărturisit este unul singur: ateizarea cu once 
preț, distrugerea religiei prin orice mijloc. Violenţa şi fanatismul lui fără precedent 
sint explozia prejudecăților şi unii adunate de secole împotriva Bisericii creştine 

Este lung şirul părinților şi bunicilor ateismului comunist şi de prisos 
să-i arătăm aci pe toți. Un lucru trebuie însă spus: că destrămarea moral-spirituală 
care a dus la socialism, şi apoi la comunismul rus, a venit din Occident. Comunismul 
€, cu latura sa antirelipioasă, rezultatul practic al indiferentismului, naturalismului, 
senzualismului, materialismului ateu al culturii occidentale moderne, care a avut în 
acest sens promotori în Anglia pe deişti, în Franţa pe enciclopediști, în Germania 
o lungă serie de filosofi şi naturaliști, pretutindeni pe francmasoni, al căror spint 
nefast profana şi destrăma credința și tradițiile creştine, pregătind, inaintea 
comunismului, o mare revoluţie antireligioasă mondială, şi totodată pe evrei, 
adversari permanenți ai creştinismului, doctrinari obișnuiți ai mai multor curente 
anticreştine. 

Păcate şi greşeli bisericești au înlesnit, din nefericire, crearea unei 
atmosfere defavorabile creştinismului în cultura modemă, dar ele nu sint ale Bisericii 
Ortodoxe. Antireligia şi comunismul au venit din Apus, Este de aceea îndreptățită 
revolta cu care profesorul rus I. Iljin [12] pune pe seama anticlericalismului 
occidental vina şi răspunderea comunismului rus de azi [13]. Numele unor Voltaire, 
Diderot, D'Alembert, Feuer-bach, Buchner, Haeckel, Nietzsche, conifei şi apostoli 
a! necredinţei (dintre mulţi alţii) sint suficiente pentru a stabili paternitatea şi a 
explica virulența anticreştinismului comunist. Nietzsche îndeosebi este iînainte- 
mergătorul şi profetul impietăţii anticreştine a veacului nostru. Scnenle lu: conțin 
blasfemii îngrozitoare împotriva lui Dumnezeu și a creştinismului, care nu puteau 
să rămînă fără ecou în atmosfera laicistă şi anticlericală a timpului nostru. Noțiunea 
de Dumnezeu era pentru el cea mai funestă şi mai otrăvitoare din toate, iar noțiunea 
creştină de Dumnezeu — una dintre cele mai corupte din cîte au existat pe pămînt 
(14). Nietzsche, mai ales, a trezit în omul secolului al XIX-lea bestia, pe care Karl 
Marx 0 înarma cu teorii filosofico-socialiste și o asmuțea asupra lui Dumnezeu și 
a Bisericii, lar comunismul rus, instigat de iudaism, avea s-o organizeze în stat 
ateu, pentru a termina o dată pentru totdeauna cu religia şi cu Biserica 

Antihristul roşu n-a avut timp să-şi termine opera, și nădăjduim că nu 
a ICUŞI s-o mai lacă Încercarea lui va rămîne însă pentru totdeauna in amintirea şi 
în atenția omenirii, nu numai ca un atentat la credință, (cel mai nelegiuit de pînă 
acum), nu numai ca o criză de rătăcire sufletească (cea mai gravă pînă acum), ci 
Şi ca o mare lecţie de suferință şi ca o înştiinţare tragică adresată lumii de miine de 
ceea ce înseamnă a nesocoti pe Dumnezeu şi a voi o viață fără EI şi împotriva Lui 


* Vezi broșunle Was hat das Martyraum der Kirche in Sasyet-Russland den Kirchen der anderen Weltzu sagen? 
1936, şi [er Angrif| auf die chstliche stharche, 1917, Lemgo, Neukurchen (Mărs) 

" Aşa cum dealtfel şi N. Berdiaev [1874-1948] constată, în multe dintre scnenle sale, anumite slăbiciuni și lpsun ale 
creștinulor, în Rusta și pretuundenu, ca motive de nemulțumure împotnva Bisencii 

4 Cate după scnenle lui (ace Hanc, Ville za Mach, Der Antichrist) la Lp, Was hat des Martyrnan der Kir 
in Smzet-hussland den Kiachen der anderen Welt zu sagen”, pp. 19-20 





ala PREOT ZOSIM OANCEA 


Luna trecută ne-a părăsit, în pragul vârstei de 94 de 
ani, părintele Zosim Oancea. Născut în satul Alma (jud. 
Sibiu), pe 21 iulie 1911, a urmat Liceul „Timotei Cipariu” 
din Dumbrăveni, iar în 1935 absolvit Teologia la Bucureşti 
(Magna cum laude), devenind preot pe lângă Catedrala 
Mitropolitană din Sibiu și profesor de Religie la Școala 
Normală. În 1942 îi apărea o primă carte de predici (în 
colaborare), În 1948 e arestat și condamnat pentru “crima” 
de a fi colectat ajutoare în sprijinul familiilor celor ce fuseseră 
deja închiși — sau chiar uciși — în prigoana bolșevică. Se va 
întoarce la soție și la cei 4 copiii (ultimul — Dorin-Zosim, 
astăzi preot și decan al Facultăţii de Teologie din Sibiu - 
născut după arestarea sa) abia în toamna lui 1963, după 15 
ani și 8 zile de detenţie politică și domiciliu obligatoriu, 
răstimp în care a trecut pe la Aiud, Noua Culme sau Periprava. 

Memoriile sale de deţinut politic (publicate mai întâi în 
1995, la Ed. Harisma, sub titlul Datoria de a mărturisi. 
Închisorile unul preot ortodox, iar apoi, în ediție îmbunătăţită, 
la Ed, Christiana) reprezintă o mărturie aparte în ansamblul 
literaturii închisorilor comuniste, atât pentru faptul că sunt 
scrise de un preot cu o profundă percepție creştină a 
lucrurilor, cât și pentru că pana părintelui pare să se muiat în 
cerneala marilor prozatori ai Ardealului, Cea mai întinsă și 
mai densă parte a însemnărilor din detenţie se referă desigur 
la Aiud, unde părintele a stat din 1949 până în 1958. 

După eliberare, redevine preot, preluând în 1964 
parohia de la Sibiel (com, Sălişte, jud. Sibiu), unde a găsit 


biserica “grozav de stricată”, în pragul a 200 de ani de când 
fusese ctitorită. În 1965, specialiştii aduşi de părintele Zosim 
redescoperă, de sub $ straturi de var, pictura originară a 
Bisericii “Sf. Treime” din Sibiel, zugrăvită de meșterii lacob 
şi Stan Zugravul din Rășinani (1774-1775). În Joia Paştilor 
din 1969, lansează către enoriaşi apelul de a dona bisericii 
icoane pe sticlă: “Le-am zis că este frumoasă icoana în casă, 
dar o vezi şi te bucuri tu singur de ea, pe când, dacă o pui la 
muzeu, 0 vede şi se bucură o lume întreagă”. Pomind de la 
câteva icoane pe sticlă sparte, uitate într-un șopron, a reuşit 
să ajungă, până în anul 2000, la un patrimoniu de circa 700 de 
icoane pe sticlă și peste 100 pe lemn. Astfel, la 22 de km. de 
Sibiu, ne putem mândri cu cel mai mare muzeu de icoane pe 
sticlă din lume, Devenit faimos încă din anii *70 ai secolului 
trecut, muzeul poartă, începând din anul 2001, numele 
ctitorului său: “Muzeul Preot Zosim Oancea” (adresa: Sibiel 
— 2466, str. Bisericii 329, jud. Sibiu). A fost darul pe care 
obştea Sibielului l-a făcut părintelui la împlinirea vârstei de 
90 de ani. 

Puţini ştiu că în afara acestei ctitorii de excepție, a 
memorialisticii de închisoare, a cărților de predici şi a 
articolelor publicate în diferite reviste bisericeşti, este şi autorul 
unui escu filosofico-teologic “zămislit” mental în temniţa 
Aiudului (1954) şi pus pe hârtie, într-o primă formă, în 1963. 
Refăcut substanţial în 1984 şi definitivat în 1994, escul a fost 
tipărit abia în 1998, la Cluj: Trup şi existenţă sau Organicismul 
(cu o prefaţă de C. Noica), 

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor 


mărturisitori. 
(R. C) 


gate îi d adi 7501. re să ARĂ 
PA : m af PE Aa  U 
“da %. pi Să | i ' “i pă 
Pai nisori Ș 


p 
î. și -. - : . d 
INCIUSOTIUE. 


Na e. - CL: . 
i | l N în N a 
.. A , A 4 9 î 24 A 3) ț 
| ) di i ad 
ş E PATA, > 
—. 


„ha 


LI etate. b A săi 
“ Lă Lia. 
Mari. ie 19 
gt 3) fe Că 
a 1.35. A . 


ărăee n ii 
zi) i ţ, 
pr 9900 “i lar a) 
. _ m PE ai ea pY 
PRR ex dz F 


+ 9 Die e > 


Pr 
î 


4 dona 
“Părintele Za 
[1 p N o e 








% 
"e 


Li 


P ———r 








tite ca Pa) Că 


PAG. 12 Nr. 6/174 lunie 2005 


REGE ... (16) 


(3 
. 


| de Gabriel CONSTANTINESCU 


“Perioada «benignă» a prigoanei — scrie Horia Sima în /storia Mişcării Legionare, 
caracterizând “noul curs” al relațiilor Mişcării cu “forța ocultă de la Palat” — se termină cu 
înmormântarea eroilor Moţa şi Marin, la 13 februarie 1937. Desfăşurarea gigantică a 
forțelor legionare în toată țara, culminând cu concentrarea de la Bucureşti şi, îndeosebi, 
ordinea și disciplina perfect observate de masele populare în decursul defilării şi al serviciilor 
funebre, au determinat pe guvernatorii țării să reflecteze. Metodele «indirecte» falimentaseră. 
Incercănle de dezmembrare a Legiunii, prin tentativele de captare a lui Moţa şi a altor 
legionari, se soldaseră cu un total eşec (...) O luptă pe viață şi pe moarte trebuia purtată 
împotriva Legiunii, vizând lichidarea şefului ei şi a principalilor lui colaboratori. 
Reîntoarcerea la procedeele forte şi expeditive era cu atât mai mult indispensabilă cu cât 
circumstanțele favorizau ridicarea Mişcării spre putere”. 

Existența “circumstanțelor care favorizau ridicarea Mişcării spre putere” este 
menționată și de Constantin Argetoianu, care nota la 21 februane 1937 în /nsemnări zilnice: 
“Psihoza Gărzii de Fier se întinde şi cuprinde vertiginos până şi structurile sociale care 
până acum păreau cu totul refractare față de noua mişcare”. O lună mai târziu, la 25 martie 
1937, relatarea unei discuţii purtate cu generalul lon Antonescu este revelatoare în acest 
sens. “Luat masa aseară cu generalul Antonescu. E otrăvit şi acrit, dar nu se prea deschide. 
Nici vorbă să se retragă din Armată. E dezpustat şi el de tot ce vede şi mi-a părut simpatizant 
cu mişcarea Gărzii de Fier, în care vede o reacțiune față de toate turpitudinele în care 
trăim: «Nu se poate — îmi spune el — ca reacţiunea conștiinței cinstite a acestei țări să nu 
izbucnească odată, şi mă îngrozesc la ideea unei asemenea izbucniri (...) Toată lumea a 


| fost indignată de omorârea lui Duca, dar cum poți tu să ceri Gărzii de Fier să nu lovească, 


(A SA eifate, pică (ag citi Incet a pron ge a fat pei, apă jucată 
etti, în ianuarie 1934? Fiindcă într-o consfătuire a gardiştilor, în care s-a discutat 
executarea lui Duca, a cerut pe lângă capul lui Duca și pe al d-nei Lupescu. Atât a fost de 
ajuns ca d! Gavrilă Marinescu să pună pe Panova şi pe Călătorescu să-l curețe. ŞI crezi d- 
ta că aceste două lichele ar fi săvârşit acest omor dacă n-ar fi ştiut că din treaptă în treaptă 
sunt acoperiţi până în sus? (...) Cu asemenea porniri de sus, nu se poate menține ordinea în 
țară. Mişcarea pardistă a pătruns în Armată, e inutil să o negăm, e un fapt care trebuie 
constatat: o bună parte din ofiţerii tineri sunt gardişti, şi numărul va creşte din ce în ce!»”. 

“Noul curs” al politicii guvernului liberal condus de Gh. Tătărăscu față de Mişcarea 
Legionară se caracteriza printr-o serie de provocări menite să-i determine pe legionari să 
reacționeze, încălcând astfel legile în vigoare, Pentru a preveni consecinţele acestei acțiuni 
perverse, inspirate şi impuse guvernului de “forța ocultă de la Palat”, coordonată de Elena 
Lupescu, la 25 februarie 1937, Comeliu Z. Codreanu emite Circulara Nr. 58, adresată 
“sefilor de Regiuni”, cu “rugămintea de a fi comunicată legionarilor”. Reproducem mai 
jos textul acestui document istoric care, cel puţin în înțelegerea românilor de bună-credinţă, 
dornici să cunoască “adevărul” despre România interbelică, are darul să spulbere percepția 
cultivată cu perseverență de anumite cercuri de interese despre Mişcarea Legionară ca o 
“grupare criminală teroristă”; 

“În urma înmormântării mucenicilor Moţa şi Marin, autoritățile s-au speriat, dar nu 
din cauza dezordinei, ci din cauza ordinei, în adevăr impresionantă, care a domnit tot 
timpul. Imediat, la câteva zile, au început declarații ministerialer lipsite de cel mai elementar 
înțeles. «Vrem să întronăm ordinei». - «Vom face totul pentru ca să restabilim ordinea». Nu 
înțelegem nimic. De ce să apăraţi o ordine pe care nimeni nu a amenințat-o? Acum circulă 
zvonul că autorităţile ar voi cu orice chip să ne provoace, împrăştiind vestea că se pune la 
cale un complot legionar, că se vor face percheziţii şi arestări, căutându-se cămăşi Verzi şi 
arme prin casele legionarilor. Se poate ca acestea să fie numai simple zvonuri de cafenea, 


e 


“Totuși cu am obligaţia ca să atrag atenţia legionarilor. 


|. Niciodată Mişcarea Legionară, pentru a birui, nu va recurge la «ideea de complob» 
sau «lovitură de stat, Consider aceasta ca o prostie. Mişcarea legionară nu poate birui 
decât odată cu desăvârșirea unui proces interior de conştiinţă a Națiunii Române. Când 
acest proces va cuprinde pe majoritatea Românilor, și se va desăvârși, biruința va veni 
atunci automat, fără comploturi şi fără lovituri de stat. Biruinţa pe care noi o aşteptăm în 
modul acesta este atât de mare, atât de luminoasă, incât niciodată nu vom îngădui ca ea să 
fie înlocuită cu o biruinţă ieftină și trecătoare, născută din complot sau lovitură de stat, 

II, În caz de percheziţii, ziua sau noaptea, legionarii vor deschide şi vor primi autoritățile 
cu cea mai mare amabilitate, La sedii, unde se vor găsi legionari, la apariția autorităților se 
va comanda «Pentru Onor!, 

III, Dacă legionarii, familiile și copiii lor vor fi bruscaţi sau maltratați, atunci cu cel 
mai mare calm şi seninătate vor zice; «Doamne, pentru Biruinţa Legiunii învrednicește-ne 
și pe noi de orice suferință și de o moarte ca a lui Moța şi Marin”, 

Patru zile mai târziu, la 2 martie 1937, rectorul Universităţii din lași, profesorul Traian 
Bratu a fost agresat de necunoscuţi, seara, pe când se întorcea acasă, provocându-i-se râni 
de cuţit la ceafă și la o ureche. Deoarece victima era fruntaș al Partidului Naţional- Țărănesc 
şi, aşa cum notează Constantin Argetoianu în Însemnări zilnice, “la ultima conferință a 
profesorilor universitari din partid a propus măsuri pentru stăvilirea curentului gardist în 


„al țării se afla şi prinţul Nicolae, acesta a devenit a ti 


PUNCTE CARDINALE 


« monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.” 





Universități şi pentru canalizarea tineretului spre ideologia democratică”, s-a presupus că 
autorii agresiunii ar fi fost legionari, În urma acestui grav eveniment, Corneliu Z. Codreanu 
emite Circulara Nr. 60, în care repetă imperativ obligația impusă legionarilor de a nu 
întreprinde nici o acțiune care să arunce oprobriul public asupra Mişcării. Adresându-se 
“Către Şefii de Regiuni, Către Legionari”, conducătorul Mişcării relua ideea din precedenta 
Circulară, întărind-o: | 

“Se observă, în urma înmormântării celor doi martiri Moţa și Marin, o tendință fermă 
de provocare a Mişcării Legionare, Pentru ca aceasta să reacționeze și, pe baza ripostei, să 
se poată lua măsuri împotriva ei. Ordon tuturor legionarilor, ceea ce necontenit am afirmat, 
să nu mai răspundă la nici un fel de provocare. 

Cazul cu rectorul de la laşi trebuie să vă fie pildă. Eu nu cred să fie amestecat vreun 
legionar, mai ales în urma Circularei Nr. 58. Dar dacă va fi, nu numai acel legionar va fi 
exclus din Mişcare, ci şi întregul Stat Major şi organizația desființată”. 

Şi cum la data la care era anchetată agresiunea de la lași independenţa şi probitatea 
judecătorilor români nu fuseseră încă alterate prin înlăturarea magistraților care refuzau 
injocțiunile Ocultei care guverna țara din umbră în numele Palatului, concluzia cercetătonlor 
în cazul atentatului asupra rectorului Traian Bratu a fost categorică: autorii agresiunii nu au 
fost legionari! 


“Cine nu este cu noi, e împotriva noastră”, a fost principiul aplicat cu hotărâre şi 
consecvență de cuplul Carol-Lupescu în acțiunea de a înlocui şubreda democrație românească 
prin instaurarea unui regim de dictatură personală. Cum printre criticii cu greutate ai influenței 
nefaste exercitate de țiitoarea regelui şi de grupată în jurul ei în actul do Vera, 





cu orice preț. Uitând că prințul Nicolae avusese, în calitate de regent, un cuvânt hotărâtor în 
actul “Restaurației” din iunie 1930, regele Carol a dat dovadă de o condamnabilă ingratitudine. 
Instigat de Elena Lupescu, care l-a convins că prinţul ar urmăn să-l înlăture și, cu ajutorul lui 
Maniu şi Codreanu, să pună mâna pe tron, Carol a declanșat acțiunea de expulzare din țară 
a propriului său frate, înainte ca acesta să realizeze presupusa concentrare a opoziției 
împotriva sa. A fost o intrigă murdară la care, cu excepția Mişcării Legionare şi a lui luliu 
Maniu, au participat, fără ruşine şi remuşcări, toți oamenii politici ai timpului. 

“Regele Carol — relatează Horia Sima în lucrarea menționată mai sus —, dominat în 
întregime de Elena Lupescu, hotări tăierea nodului gordian şi sacrificarea fratelui său. 
Pretextul invocat era mariajul morganatic al prințului Nicolae cu o româncă, mariaj care nu 
satisfăcea condiţiile stipulate în Statutul Casei Regale. Ipocrizia şi excesul erau evidente. 
Căci, dacă prințul Nicolae era exclus din familia regală şi obligat să părăsească țara, pentru 
că se căsătorise cu o româncă, ce pedeapsă merita Carol, care-şi repudiase soția legitimă şi 
trăia în concubinaj cu 0 evreică de cea mai Joasă speță pentru interesele naţionale? 
Preşedintele Consiliului, Tătărăscu, s-a pretat, ca de obicei, la această nouă infamie. În 
Consiliul de Coroană, convocat de rege pe 9 aprilie 1937, el a citit raportul Consiliului de 
Miniştri adresat Majestății Sale Regelui, în numele guvernului, să aplice Prințului sancțiunile 
prevăzute de Statutul Casei Regale”, 

După ce relatează, pe larg, în /nsemnări zilnice, desfăşurarea Consiliului de Coroană, 
ncomițând, cu ironia sa acidă, luările de cuvânt ale “înaltelor” personalități politice, Constantin 
Argetoianu schițează epilogul acestei penibile mascarade dinastice, “Între zidurile Palatului 
ne bălăceam în plină curvăsărie şi Regele Carol, adus din exil pe aripile celor mai nobile 
iluzii și care făcuse din concubinajul său cu o jidoavcă axa de Domnie, aplica lui frate-său, 
pentru crime identice cu ale sale, sancțiunile legii făurite de Brătianu împotriva lui. Am 
părăsit toți Palatul fără cel mai mic sentiment de emoție, scârbiți şi obosiţi. Făcând procesul 
lui Nicolae, nu făcusem noi oare şi pe al lui Carol? Şi lăsând la o parte textele, n-ar fi meritat 
oare şi Regele osânda pe care o lăsasem să cadă asupra capului Prințului? La sosire 
Urdăreanu ne înmânase un exemplar din Statutul Familiei Regale, cu rugămintea să-l restituim 
după sfârșitul şedinţei; la ieşire, Iorga a remis pe al său lui Ulea (mareșalul Palatului — n. n.), 
care aștepta la ușă, cu cuvintele: Poftim, căci tot nu mai avem cui să-l aplicăm! Dl. Profesor 
se înşeală: poate că va mai fi cui să se aplice, dar nu va mai fi cine să-l aplice! (...) Zelea 
Codreanu a convocat în ziua de 13 aprilie pe reprezentanții câtorva ziare și le-a declarat că 
Garda își dă în fine seama de adevăratele sentimente ale Regelui şi ale d-nei Lupescu faţă 
de mişcarea legionară, că din acel moment înainte Garda intră în luptă şi cu unul şi cu 
cealaltă, și îi face direct răspunzători de tot ce se va întâmpla, Codreanu şi-a încheia! 
cuvântarea strigând; Trăiască Principesa Elena, trăiască Principele Mihai, trăiască Principele 
Nicolae!”, 

La sfârșitul anului 1937 se încheia mandatul de guvernare al Partidului Naţional Liberal 
urmând ca în decembrie să aibă loc alegeri generale. Un eveniment major pentru viitorul 
României, în vederea căruia toate partidele politice aspirante la puterea de a guverna țara au 
început din timp o intensă activitate propagandistică pentru câştigarea electoratului. 


La 





PUNCTE CARDINALE 


După o lungă penoadă de inactivitate politică, petrecută la reşedinţa sa de la Bădăcin, 
spre sfârşitul lunii noiembrie 1937, luliu Maniu se hotărăşte să revină în viața politică 
activă. “La 21 noiembne 1937 - scrie loan Scurtu în /storia Partidului Naţional-Țărănese 
- lulu Maniu sosea la Bucureşti, punând astfel capăt inactivitățui politice pe care şi-o 
impusese. In ziua de 23 noiembrie, a avut loc ședința Comitetului Central Executiv al 
Partidului Naţional-Țărănesc, în cadrul căreia lon Mihalache a declarat că regimul 
constituțional al țării este la o răspântie istorică (...) Ca atare. după opinia sa, lupta pe acest 
teren putea fi dusă cu «coeficienți maximi, cu un potențial politic şi moral sponb» de luliu 
Maniu, care reprezenta «simbolul luptei constituționale». Cele din urmă cuvinte rostite de 
lon Mihalache în calitate de preşedinte al Partidului Naţional Țărănesc au fost: «D-le 
Maniu, ia comanda şi dă porunca»”. 

Imediat după reinstalarea sa la conducerea partidului, a devenit clar că “principalul 
obiectiv urmărit de lulu Maniu a fost torpilarea planurilor regelui şi ale camarilei de a 
instaura un regim autontar. În acest scop, el şi-a propus să doboare guvernul Tătărăscu, pe 
care-l considera — pe drept cuvânt =, un instrument pus în slujba lui Carol al II-lea, astfel 
incât O victorie a acestuia în alegeri echivala cu schimbarea sistemului politic (...) Animat 
de aceste gândun, luliu Maniu a luat contact cu Corneliu Zelea Codreanu, oficializând 
vechile legătun pe care le stabilise cu căpetenia legionarilor. După trei întâlniri succesive, 
la 25 noiembne 1937, luliu Maniu şi Corneliu Z. Codreanu au căzut de acord să încheie un 
pact de neagresiune electorală, la care a aderat și Gheorghe Brătianu”. 

"Pactul de neagresiune” a stârnit nenumărate comentarii, interpretări şi chiar 
controverse. In Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional Țărănist, Pamfil Şeicaru 
sera: “Regele Carol nu putea suferi pe luliu Maniu, al cărui ascendent moral în opinia 
publică nu-i da liniște. Din momentul în care Garda de Fier a semnat acordul cu național- 
ţărănişti, funia regelui n-a mai cunoscut limite, socotind actul lui Corneliu Codreanu ca o 
trădare. Garda de Fier a fost până atunci hărțuită de administrație, dar n-a fost supusă unei 
acțiuni metodice de exterminare”. De altfel, însuşi Carol a reacționat, condamnând pactul 
de neagresiune în memoriile sale: “Maniu făcuse un gest pe care-l consider complect lipsit 
de estetică (etică) politică. A făcut cu Codreanu o înțelegere de control electoral (...) S-a 
făcut mult zgomot imprejurul acestui aranjament, zgomot care a produs o confuzie şi care 
a făcut ca mulți să creadă că a fost un pact de sprijin reciproc electoral. Părerea mea este 


| „că, în fond, acesta a fost scopul ei (...) Poate dacă Maniu n-ar fi făcut acest gest, în care 
| „prea vădit a voit să facă şah regelui, aş fi fost mai bine dispus către el şi ai lui, am fi putut 
"mai uşor să găsim un teren de înțelegere mutuală”. 


“Vestea semnării pactului de neagresiune — notează loan Scurtu, neabătându-se de la 
linia istonografiei comuniste — a fost primită cu stupoare de masele de alegători, care au 
fost derutate de alianța dintre cel mai mare partid democratic și cea mai energică organizație 
antidemocratică din România”. ŞI pentru a nu exista nici un dubiu asupra conştiinciozității 
sale în a interpreta evenimentele istonce prin prisma ideologiei PCR, autorul prea puțin 
“revăzultei și adăugite:” lucrări /sforia Partidulu: Naţional- Țărănesc, continua, evocând 
următorul eveniment semnificativ: “Au existat incercăn de a-l convinge pe Iuliu Maniu să 
denunțe pactul de neagresiune. Astfel, la 27 noiembrie, o delegație a Uniunii Deinocratice 


lunie 2005 NR. 6/174 PAG. 13 








3 
x 
i) 


3 th. Ace lie 2 : 
data AS 
a. rasă 


$ pd 4.838) 


adevăratul Scop urmărit cu perseverență de cuplul Carol-Lupescu încă din prima zi a 


(denumire sub care se ascundea Partidul Comunist n, n.) = formată din Lucrețiu Pătrășcanu, “Restaurației”: abolirea democraţiei şi instaurarea unui regim de dictatură personală: 
Barbu Rădulescu şi Marin Avramescu — a avut o discuţie cu luliu Maniu, căruia i-a arătat “Mi-a mai rămas, deci, o singură soluție constituțională, aceea de a face apel național- 


necesitatea unirii tuturor forțelor democratice în alegeri și a prezentării lor pe liste unice. 
Pătrășcanu avea să precizeze că lista unică excludea «nu numai orice colaborare, dar şi 
orice punct de contact cu organizațiile de extremă dreaptă»”. E a 

Dar cea mai categorică contestare a pactului de neagresiune s-a produs în sânul 
Partidului Naţional-Țărănist. În Însemnări politice, Armand Călinescu nota cu indignare: 
“Acțiunea noastră în acord cu Garda de Fier şi Gh. Brătianu are aerul îndreptat contra 
regelui. Nu o aprob. Mihalache imi spunea că trebuic să lăsăm să se facă și această 
experiență”. Armand Călinescu nu a fost însă o voce izolată, care-l contesta pe Maniu. În 
jurul său s-au grupat reprezentanții stângii din partid, Nicolae Lupu, Octavian Livezeanu, 
Mihai Ralea, Virgil Potârcă, Petre Andrei, Grigore Gafencu ş.a., oameni politici mai apropiați 
de ideologia marxistă, adepţi ai constituirii unui Front Popular decât de viziunea lui Iuliu 
Maniu despre democrație. De altfel, nu peste mult timp întregul grup va părăsi Partidul 
Naţional Țărănesc, alăturându-se regimului de dictatură personală, pe care-l va institui 
regele Carol. 

“Alegerile — notează Pamfil Șeicaru în lucrarea menţionată — s-au efectuat în condiţii 
absolut libere, dând imaginea exactă a curentelor de opinie publică existente în Decembrie 
1937. Guvernul a căzut în alegeri, deoarece partidul liberal nu a obținut decât 36,92%, şi nu 
40%, cât îi asigura prima prevăzută prin legea electorală (...) A surprins faptul că partidul 
liberal a obținut totuşi 36,92% din voturi după patru ani de guvernare şi că național-țărăniştii 
nu au avut, contrar aşteptărilor, decât 20,40%. Ceea ce a uimit a fost situarea Gărzii de Fier 
ca al treilea partid, ca urmare la obținerea a 15,58% din voturi. Faţă de noua situație creată, 
regele a însărcinat pe Mihail Manoilescu să vadă pe Corneliu Codreanu și să-l convingă să 
vină la palat. Șeful Gărzii de Fier a refuzat”, Și marele ziarist român își încheie raportul 
despre rezultatul alegerilor din decembrie 1937, din care omite să amintească cele 9,15 
procente obținute de Partidul Naţional-Creştin (Cuza-Goga), cu următoarea remarcă sumbră: 
“Războiul între rege şi Garda de Fier începea, Din lanuarie 1938 şi până în ziua abdicării, 
toată acțiunea regelui a fost subordonată acestei lupte”. 

În urma rezultatului sub pragul de 40% obținut de Partidul Liberal la alegeri, Gh, 
Tătărăscu a prezentat regelui demisia cabinetului său. Cum însă nici unul din partidele 
politice nu obținuse o majoritate clară, care să-i permită să formeze un nou guvern, Carol 
avea puţine alternative pentru o soluție viabilă. Tentativa de a-l determina pe Mihalache să 
formeze guvernul cu Vaida Voevod, dar fără Maniu, a fost respinsă de acesta. Ar mai fi fost 
soluția să încredințeze formarea guvernului celuilalt duşman înverşunat al său, Corneliu Z, 
Codreanu, dar aşa cum notează în Însemnări zilnice, “nimeni în afară de legionari nu ar fi 
aprobat acest gest”, Așadar, un nu categoric Mişcării Legionare, pe care o respinge din 
cauza “metodelor teroriste ce le adoptase, antisemitismul violent, ideile lor vădit radicale 
în politica externă, răsturnarea alianțelor, legătura antinaturală de a se apropia numai de 
Germania, în general toate metodele ei radicale și antisociale”, 

Reproducând în continuare textul din Însemnări zilnice, ahăm nu numai soluția la 
care s-a recurs pentru a rezolva criza provocată de rezultatul nedecis al alegerilor, ci şi 


creştinilor lui Goga şi Cuza. Este, desigur, o soluție proastă, dar, totuşi, cea mai puţin. Sunt 
perfect conştient că o guvernare cu aceste elemente destul de hotărât antisemite nu va 
putea fi una de lungă durată şi că, după aceca, voi fi liber să pot lua măsuri mai forte, măsuri 
care să mă descătuşeze, atât pe mine, cât şi țara, de tirania adesea atât de nepatriotică a 
meschinelor interese de partid. Cum era de așteptat, atâta a așteptat Goga, era împlinirea 
ambițiilor sale; umflându-se ca un broscoi, primeşte a forma guvernul în condiţiile pe care 
i le-am impus. 

Procedând după aceeaşi metodă ca și cu Mihalache, dar invers, am impus colaborarea 
unor elemente național-țărăniste care erau nemulțimite cu veşnicile acte de opoziție sterilă 
ale lui Maniu. Guvernul s-a format cu A. C. Cuza vicepreşedinte, fără portofoliu, |. Antonescu 
la Apărarea Naţională, o ultimă incercare cu acest ambițios instabil, cu trei național-țărănişti 
disidenți: Armand Călinescu la Interne, o garanție pentru mine, Rădulescu-Mehedinţi la 
Justiţie şi Virgil Potârcă la Agricultură. Externele le-a luat cel mai deştept dintre toți, Istrate 
Micescu. Graţie infiltrațiunei democratice, am putut obține o frână pentru anumite excese 

„ce erau de temut, şi foarte bine am făcut. 

Acum mai este un punct important: Goga, mai ales, și A. C. Cuza sunt duşmani de 
moarte ai gardiştilor şi hotărâți de a întreprinde orice pentru exterminarea lor. În aceasta vor 
fi perfect secondați de Armand Călinescu, care este complect de acord cu ei”. 

Incredințarea funcţiei de prim-ministru lui Octavian Goga a fost o mişcare riscantă, 
care însă, in cele din urmă, se va dovedi eficientă. Prin noul guvern pestriţ, împănat în 
posturile-cheie cu oamenii săi de încredere, cuplul Carol-Lupescu va reuși să controleze 
întreaga activitate politică din ţară. Liberalii, deși înlăturați de la putere, vor continua să fie 
subordonați fideli ai regelui şi camarilei, Gh. Tătărăscu nedezmințindu-și calitatea de “homo 
regius ”. Naţional-țărăniștii, prin plecarea grupului din jurul lu: Armand Călinescu, îşi pierd 
dinamismul, Maniu nefiind capabil să acționeze altfel decât “democratic”. În fața politicii 
faptului împlinit, aşa cum remarcă Pamfil Șeicaru, “se va întoarce la tactica sa favorită: 
pasivitatea, luând ca aliat timpul; tactica lui Fabius cunctator”. Dar cea mai perversă 
diversiune, provocată deliberat, va fi asmuţirea “cămăşilor albastre”, lâncierii lui A. C. 
Cuza, sprijiniți de forțele de ordine din subordinea ministrului de Interne, Armand Călinescu, 
împotriva Mişcării Legionare. 

Aşa cum se va dovedi curând, guvernul Goga a constituit doar un interludiu necesar 
pregătirii loviturii de stat prin care Carol va desființa partidele politice, instaurând un regim 
de dictatură personală. O realitate pe care nu a tăinuit-o, În ianuarie 1938, la scurt ump după 
înscăunarea lui Goga ca prim-ministru, îi explica ziaristului englez A. 1. Easterman sensul 
afirmației pe care o găsim în /nsemnări zilnice, anume “Sunt stăpânul țării mele”: “Guvernul 
este puvernul meu. Trebuie să aibă aprobarea mea. În ziua când nu voi mai fi mulțumit de 
felul în care se ocupă de treburile țării, voi cere schimbarea sa. Dacă nu voi fi satisfăcut de 
guvern, îi voi cere fără ezitare să plece de la putere, Şi va pleca, dacă va fi nevoie”. 


(Va urma) 





PAG. L4 Nr. 6/174 lunie 2005 









UN MIC TRATAT DE 
DEMONOLOGIE APLICATA 






Fr 


a 


De (en 
Pra 








LE 


Da (mt ei 









După rile de pe front şi din [ipăzolă ruseşti, 
autorul îşi întregeşte mărturia cu amintirile din 
temnițele comuniste de acasă. 












La Editura Nemira din Bucureşti (în col. “Alfa și 
Omega”, coordonată de d-l Răzvan Bucuroiu) a apărut, 
cu o anume întârziere, un nou volum semnat de Răzvan 
Codrescu: Gâlceava dracului cu lumea. Mic tratat de 
demonologie aplicată (125 pp.), în care diavolul este “somat 
să iasă din poveste”, numele şi lucrările lui fiind trecute 
deconspirativ în revistă, dintr-o perspectivă principial 
ortodoxă, mai degrabă descriptivă decât analitică. 
Reproducem aici “Scurta lămurire preliminară” (pp. 5-6) 
a autorului, ca pe o bună provocare la lectură: 

“Nucleul acestui mic volum este mai vechiul meu 
eseu intitulat chiar «Gâlceava dracului cu lumea», apărut 
pentru prima oară integral în volumul Spiritul dreptei. Între 
tradiţie şi actualitate (Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, 
pp. 44-65), apoi şi în diferite alte contexte, ultima oară în 
serial, în revista lunară Lumea credinței (din decembrie 
2003 până în septembre 2004), cu mici revizuiri şi adaosuri 
succesive. În vederea cărții de faţă, eseul a fost restructurat || 
| si substanțial adăugit, e atât în „corpul textului, cât mai î ales | 

“în notele de subsol (în cea mai mare parte incdite) Am 
căutat să ofer cititorului interesat o informaţie bogată şi 
corectă, cu comentarii minimale şi într-un stil mai degrabă 
colocvial, mai cu seamă că mi-am ales ca principală 
călăuză chiar limba română, cu savonle ei miezoase, din 
păcate astăzi folosită tot mai elementar şi înțeleasă tot 
mai superficial. Nu mu-am propus să spun lucrun noi, ci 
ma! degrabă să amintesc lucruri uitate, supunându-le 
provocator conştiinţei curente (care de multe ori pierde 
esențialul şi ignoră că l-a pierdut), dar și conştiințelor mai 
sofisticate, pe care insă «contextul» le va fi impiedicat să 
se apropie mai atent de o asemenea problematică. Desigur, 
n-am acoperit decât o parte — pe care am socotit-o însă 
cea mai însemnată — din vasta «hartă» a Răului. N-am 
luat în discuţie, de pildă, decât principalele denumiri şi 
ipostaze ale diavolului, ocolind, intre altele, entitățile 
malefice secundare, de origine precreştină (şi adeseori 
neincreștinate), ce populează natura în mitologia 
folclorică, sau se află în legătură cu lumea morților (pentru 
acestea, a se vedea, de pildă, buna sinteză a etnologului 
Romulus Vulcănescu, în volumul Mitologie română, 
Editura Academiei, București, 1985, Partea III, mai ales 
cap. «Daimonologia», sau contribuțiile unor folclorişti mai 
vechi, ca Simion FI. Marian sau Tudor Pamfile, în mare 
parte reeditate după 1989), Materia m-a obligat la o 
interdisciplinaritate principială, cu mult recurs la lingvistică, 
folcloristică și istoria literaturii, dar firul călăuzitor a rămas 
până la capăt cel reologic”, cu accent discret pe latura 
morală și pedagogică. Dacă ținem seama de arhaismul 
semantic a pedepsi = «a învăța», am vrut să ne pedepsim 
puţin întru dracul, ca să nu ne lăsăm prea lesne pedepsiți 
de el... (Întru îngerii cei buni ne-a pedepsit, nu demult, d-l 
Andrei Pleşu, la un nivel superior, cum se și cuvenea)”, 











mi + 7 


“ | i 
i 
E La « Pa > 
See ce mp e ilie mii VA, 
md LD 1 i 
- E, » e a ad > -« “ P$ 
> | 4 mpa $ m 



















ici ocat de muzicologul” Doru Popovici, marele 
tenor lon Piso îşi povesteşte viaţa şi devenirea artistică, 
în multe privinţe captivantă şi exemplară. 


NE, d at se na d, 


Colea Oprateaei Rentursi * 
Îl ANASTIREA 
CHRISTIANA 


m [| 


















CANTARI Psaumise | 


CD and aliat de TAlnrv Mimi 






"E Chr oras 


















Tânăra Mânăstire Christiana, din coasta 
Bucureştiului, a edidat recent un CD demn de toată 


_RO SI 


ceia pole religies 





pi: 
ie Ip Ve pai | 
Aa 854 

9.7 4 sei 
și br dat 














“În Addenda am inclus, de altfel, un eseu teologic ceva 
mai pretențios, publicat aici pentru prima oară ca atare 
(deși unele părţi din el se regăsesc în alte scrieri ale 
mele), în care comentez pe larg, pornind de la patru 
versete-cheie, scenariul biblic al facerii şi căderii (“Când 
dracul își bagă coada... Păţaniile omului între «chip» 
ȘI «asemânare»” — pp. 89-125), [O variantă prescurtată 
a esecului respectiv a apărut şi în numerele din februarie- 
mai a. c. ale /unctelor cardinale — n. Red ) 





îm Ma Alarm «e 
mana f3 ante 


valea bn pe xenza pu al 
motan m an xp 







Nope aă 
9 ha le în dm 


ma Pale bar reia 
some mhreaa-i 







9 oa FI AN e a um ao. 






Cu numărul pe mai 2005, dedicat lui Nicolae 
lorga, revista bucureşteană Rosr şi-a schimbat 
înfățișarea 









PUNCTE CARDINALE 
























































APEL 





Dumnezeu m-a ajutat să închei, 
după 2 ani, noua versiune românească a 

Infernului. Am năzuit de la început s-o pot tipări 

în ediție bilingvă (ceea ce ar fi o premieră în 

cultura românească, în ce-l priveşte pe Dante) şi 

ilustrată (cum au apărut atâtea ediţii în Occident, 

mai cu seamă cu gravurile lui Gustave Dore, sau, 

în perioada interbelică, traducerea românească 
în proză a lui Alexandru Marcu, cu gravurile lui 

Mac Constantinescu), O asemenea ediție implică, 

desigur, costuri editoriale foarte mari (chiar 

renunţind la legarea și supracopertarea volumelor, 

ca și la policromie, cu excepţia copertei); 

remunerarea — fie şi modestă — a unui ilustrator 

de marcă (ediţia va avea cel puțin 34 de ilustrații 

interioare — cîte una pentru fiecare cînt, redind 

scenele cele mai semnificative), o hirtie de 

calitate superioară, un format atipic (peste 

dimensiunile obişnuite) etc. În aceste condiţii (și 

avînd în vedere că toate cele 34 de cînturi au 
fost publicate: de-a lungul vremii chiar în paginile 
Punctelor. cardinale, cu care am “compătimit” 
toţi laolaltă, nu mai i puțin d de 14 ani), îndrăznesc. 

acum, ca niciodată, în în. nume propriu, să fac. 
un apel către abonaţii şi cititorii revistei, din 
ţară și din. străinătate, să contribuie, în 
pia posibil, Ea apariția : acestei cărți, 
xcepți ie. e. Ediţia, ja, 


r rsă 
EV sea 
3 ist 












vor primi un volum & bratul, c cu o dedicație specială. 
Năzuinţa mea ar fi ca ediţia să apară, într-un 
uraj de minimum 1000 de ex. şi la un preţ totuși 
accesibil, pînă în pragul toamnei viitoare şi să 
vădească, în răspărul crizei pe care o străbatem, 
o solidaritate de conştiinţă şi de suflet deopotrivă 
creştină, românească şi europeană. LA picta a ă 
Răzvan Codrescu, 
(cu iertarea Dvs.) 













Vera ZT alii,, " a i ş 
PS Desigur, avînd în vedere birocrația şi comisioanele 
exagerate din România, ar fi preferabil ca eventualele 
ajutoare să fie aduse personal sau prin bunăvoința unor 
intermediari particulari (pentru Bucureşti: tel. 021/3211076 
sau 4402501; pentru Sibiu: tel, 0269/422536), sau livrate 
“numai în următoarele conturi ING Bank N. V. Amsterdam, 
Sucursala Bucureşti (Şos. Kiseleff 11-13, sector 1): 
INGBROBU- ROB9INGB0000999900050234 (USD -— 
“bancă. corespondentă: JP Morgan Chase Bank) sau 
| INGBROBU-! -RO35INGB0000999900050236, (EUR - 
bancă. corespondentă: ING Bank N. V. Amsterdam). 
Pentru sumele în lei: ING Bucureşti, Cont'ROL 
RO52INGB0000999900050221, Titularul conturilor: 
Adolt-Marian Vasile (Aleea Bucşeneşti 5, bl, ES, et.4, 
ap. 21, sector 6, Bucureşti, cod poştal 061573; e-mail: 
razvancoilrescu(2yahoo;com). + E 





























ei Ca pu ri 





Le mulțumesc celor care n-au 
întârziat să răspundă deja acestui apel 
şi sper ca, pe drumul deschis astfel, să 
ne bucurăm cu toții, până în toamnă, de 
Jinalizarea ediţiei în cele mai bune 
condiții. 









m pe 


Pere pa 


ec 
















PUNCTE CARDINALE lunie 2005 NR. 6/174 PAG. 15 


Poetă de certă vocaţie şi foarte sigură pe mijloacele ei, în registrul mai degrabă 

PROFIL URI postmodernist pe care şi l-a ales (desigur, şi sub presiunea contextului), Dana Fodor 
este un nume despre care sigur vom mai auzi. Bucureșteancă, absolventă a Facultăţii 

LIRICE: de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, lucrează în presă din 1994. A început ca redactor 
de ştiri la Radio Uniplus, după care a fost reporter la Radio 21. A colaborat, de-a 
lungul anilor, mai ales cu reportaje, la numeroase publicaţii (unele dispărute între timp): 
Gazeta de Sud, Cronica Română, Evenimentul Zilei, Dimineața, Naţional, 
Libertatea, Academia Caţavencu, Plai cu Boi, Aspirina Săracului, Lumea Credinței 
ete. Poezii a mai publicat în Literatorul şi Ziua (fiind invitată la Cenaclul “Euridice”), 












iar volumul de debut sperăm că nu va mai întîrzia prea mult şi că va avea ecoul meritat 

|) OD () în presa literară. Selecția care urmează aparţine Redacţiei noastre şi o credem suficient 
de reprezentativă pentru tinăra autoare, dar şi pentru genul de poezie care “se poartă” 
cu precădere în zorii nu tocmai limpezi ai noului veac şi mileniu. (V A.M) 

Scrisoare către Derbedeea Sobolanul 

Draga mea, Pentru că îi băuse muierii lui şi ultima picătură de viaţă, 

De cînd te cunosc eşti purtătoarea de cuvînt a păcatului Bărbatului de la etajul doi îi crescuse un şobolan în piept. 

nechează dorința de iubire în trupul tău de plastic pocnitor La început, i-a mîncat inima. 

şi-ţi palmezi sinuciderile cu un zîmbet bogat în proteine. Încet. 

Dar în spatele ambalajului îngheaţă crinii tăi dintotdeauna Omul a simțit ceva, o durere de ulcer perforat, cam așa, 

lacrimi de grizetă căutînd zadarnic un taxi gol. dar a suportat. 

Eşti o crimă dulce cîntînd veşnic la jugulara mea S-a dus la crîşmă, a luat pe datorie o sută de vodcă 

Your lips move but 1 cannot hear what you say şi-a turnat peste chițcan. 

Realitatea plezneşte buclucaşă ca un balon lîngă tîmplă Ce nu i-a făcut! 

ŞI e atît de linişte încît îți aud coşmarul L-a ameţit cu cloroform, cu ţigara, a băut gaz, 

umblînd cu picioarele goale pe cîmp doar, doar o fugi dracului! 

după iepuri şi buruieni zemoase ca piersica Nimic. 

te văd mereu alergînd după viaţă Era frig ca-n Groenlanda în sîngele lui de fiară. 

călare pe bicicleta de minciuni. Cu ghearele se ținea de plămînii omului 

Parfumată cu toţi bărbaţii lumii nenăscuţi ca de o plapumă moale şi caldă. 

porți suferinţa, înfiptă-n salopeta de fiş, ca o decorație. Luna albea noaptea 


dar Şobolanul dormea la căldurică 
între coastele bărbatului de la etajul doi 


Cu motanul pe piept ca într-un coşciug cu picioare şi miini. 
i La sfîrşit s-a obişnuit cu el. 
In dimineța aceea de iunie,  Guzganul dolofan juca Poker cu sufletul omului. 
soarele rînjea ca fierea pe buzele mele. | | Erau prieteni. 
Erai un coşmar dulce E, Arata e dd ARE Pa | 
plin de licurici cu barbă şi plete A i ploaia de îngeri 
Dragostea ta auzea cum nezîmbitoarea femeie respiră | 
în așternuturi albastre | Braşovul se îmbrăcase noaptea cu toate luminile lui 
dar nu se ivea pe nicăieri. îşi pusese cravată 
Lavă ucigaşă, şi biserica neagră pe frunte drept coroană. 
nisip intrat în sandale. Aştepta îngerii să pice 
Ca o ţigară stinsă în carne murisei, încă o dată pe stradă, fum dulce 
cu motanul auriu pe piept. ardeau hirtiuţele din fiecare buzunar uman, 
Nu miorlăia, tichete de masa, bilete de tren, de autobuz, amintiri. 
nu dădea din coadă şi nici nu dorea Un zombie făcea reclamă la Collgate în Piaţa Sfatului, la fîntîni. 
să-i mai reciţi poezii în ruseşte. Plouă peste Braşov în septembrie cu ceva 
Privea sticlos spre bucuriile tale rămase fără mine. şi cu toţii rîcîim la un moment dat o Capelă Sixtină cu unghiile 
În venele blocului Dunărea poposise moartea crezîndu-ne artişti. 
şi părul meu cra cuib pentru păsări hăituite, 
Intercontinentalul, cît era el de mare, Fîntîna 
intrase pe fereastra ta. 
Trebuia să mă desfac în două Şi totuşi, trebuia să-i spună. 
și să fug! Fîntînile secaseră toate. 

Rămăsese doar una, departe. 
Moartea cu gheare de miță-n buzunar Buzele i se transformau în piatră 

iar el, însetatul, îşi fărîmiţa dinţii încercînd să o sărute. 
Pămîntul mare cît o pîine-n țest Carnea se făcea pămînt uscat 
s-a oprit în loc într-o marţi sau într-o joi luat în cupe de buldozere portocalii 
şi-a pus mîinile sub barbă ascultîndu-și bătăile inimii şi dus la marginea oraşului. 
era linişte în jur ca-n pieptul unui mort de două zile Cu mîinile se întîmpla altceva. 
doar în oamenii din oraş se mai mişca ceva Se lungeau şerpuitoare ca şerpii 
poate un şarpe vesel poate pedepsele lor pînă la Dumnezeu, sus de tot, 
premiza anihilării tremura Şi-i băteau în uşă cu boturile sîstitoare. 
deasupra stilpilor de înaltă tensiune Nu răspundea nimeni. 
soarele a dat foc pădurilor crețe Dumnezeu uda florile şi asculta recviemul lui Mozart 
munţilor cu călcîie de piatră N-auzea, 
şi tu ai hotărit că lava La sfîrşit, 
este sîngele unei fecioare asasinate cu sălbăticie cînd soarele lovea sprînceana cu şutul 
gustul ci dulce-amar e durerea înainte de a muri. au găsit undeva o fintînă cu apă rece, bună de băut. 
Pe trotuarele ca nişte cuptoare Aşa credeau ci, proşti, 
moartea umbla tiptil după noi dar găleata rînjea spartă şi se bălăbânea de lanţ 


cu gheare de miță în buzunar, ca 0 pedeapsă. 











PAG. 16 Nr. 6/174 lunie 2005 


PUNCTE CARDINALE 


(paie ra > 





A trecut deja o jumătate de an de la instalarea nou puteri politice din România, aşa 
incât se poate face o evaluare, cel puțin sumară, a prestaţiei sale. Precizez dintru inceput 
că, în cele ce urmează, ne vom ocupa cu precădere de prestaţia preşedintelui nou ales, 
pentru că „personalitatea” şi stilul de lucru nonconformist ale acestuia, mai mult decât 
prestațiile incomparabil mai modeste ale „executivului” şi „legislativului”, dau măsura 
schimbării care a avut loc spre sfârşitul anului trecut (de decor, de protagonişti, de manieră 
de abordare a problemelor spinoase ale societății româneşti şi chiar de rezolvare a acestora), 
Păcat însă că nu s-au putut schimba, cu această ocazie, şi mentalitățile. Schimbarea acestora 
va fi mult mai anevoioasă şi posibilă numai atunci când, în România, se va fi furat tot ce este 
de furat și va apărea o nouă clasă politică (alcătuită majoritar, probabil, din progeniturile 
celei actuale), care, imbuibată deja, nu va mai fi bântuită de frustrările, resentimente ŞI 
lăcomia brută a părinților, permițându-şi şi oarecare „onorabilitate” și „onestitate”, inclusiv 
preocuparea reală de nevoile obştii. Până atunci, avem ceea ce am ales și consolarea că nu 
am prea avut din ce alege... 

Importanța acestui început de schimbare o dă, aşadar, mai cu scamă prestația 
preşedintelui Traian Băsescu, pentru că „echipa” pe care a tras-o după el la putere se pare 
că nu prea este la înălțimea așteptărilor — nici ale lui, nici ale celor care au votat-o, Atât cele 
două Camere ale Parlamentului, cât şi fotoliile executivului | 
sunt ocupate, cu foarte rare excepții, de acelaşi soi de indivizi 
grobieni şi venali, puşi pe căpătuială şi nesimţitori la durerile 
cetățeanului de rând, ca şi cei de dinaintea lor. După 
entuziasmul inițial, când se părea că vor face, totuşi, şi ceva 
treabă, au revenit la „normalitatea” politicianului român 
postdecembnist, adică aroganţi, tupeişti şi „nesimțiton”, 
preocupați efectiv numai de menținerea poziţiei şi de 
rotunjirea propriilor venituri. Cu nimic nu se deosebesc cei 
de azi de cei de ieri, decât prin faptul că cei de azi sunt 
poate mai stinghen şi mai neexperimentați. Din numeroasele 
exemple de care presa este plină, amintim aici mai ales 
comportamentul nepermis de arogant al primului ministru 
Călin Popescu Tăriceanu cu ocazia „vizitei de lucru” pe 
care a făcut-o în „delta Banatului”. Acest „gentleman” cu 
„carcasă” de rasat om politic, dar cu apucături de băiat de 
prăvălie, s-a comportat, cu acest pnlej, de o manieră cu 
totul incalificabilă. Să te duci în mijlocul unor oameni 
deznădăjduiți până la Dumnezeu şi, în loc să te „copleșească” nenorocirile lor şi să le spui 


un cuvânt de îmbărbătare sau compătimire, tu să te răţoieşti la ei ca un plutonier major la 


răcanii din subordine, sau pur și simplu refuzi să le vorbeşti! „Ce vreți, să vă idicăm aici un 





acestora! În timp ce toată lumca îşi manifesta bucuria pentru acest final fericit, preşedintele 
Clubului Român de Presă suferea acut și îşi exiba suferința pe micile ecrane, de parcă o 
mare nenorocire i întâmplase lui și țării! Cu această ocazie, a demonstrat încă o dată că 
este incapabil să-şi înăbușe, atunci când este cazul, resentimentele și idiosincrasiile. Poate 
că dumnalui are unele motive de a nu-l putea înghiţi pe Traian Băsescu, Aceasta n-ar trebui 
însă să-l impiedice să fie obiectiv, atunci când evidenţa însăși i-o cere, Dar la dumnealui 
resentimentele sunt mai puternice decât rațiunea, aducându-l uneori la manifestări care 
frizează ridicolul."Sigur, acum Băsescu ce pe cai mari!” = a răbufnit el cu năduf la un post 
de televiziune, în seara zilei în care s-a anunţat eliberarea ostaticilor. lar a doua zi, în 
editorialul din ziarul „Gândul”, cu același năduf, spune următoarele; „Sper ca autoritățile, 
în frunte cu preşedintele, să aibă bunul sim[ [subl. n.] de a nu-şi adjudeca politic rezolvarea 
crizei”, Pretenție absurdă, desigur, căci ce om politic nu se „umflă în pene” cu succesele 
pe care le repurtează? (Desigur, multe dintre circumstanțele legate de această gravă 
situație vor trebui lămurite, dar asta este o altă problemă, care ar menta o abordare 
separată.) 
Ce-i drept, preşedintele Băsescu a făcut și unele greșeli, dintre care trebuie 
amintită cea săvârşită chiar la început de mandat, când a ezitat să provoace alegeri anticipate 
4 și a recurs la o soluţie considerată chiar de el însuşi 
„imorală”, admițând cooptarea în coaliția guvernamentală 
a Partidului Umanist Român (devenit acum... Conservator!) 
Dacă provoca atunci alegeri antcipate, cu siguranță că 
Alianța le-ar fi câştigat la un scor care i-ar fi permis să 
guverneze fără PUR și, poate, chiar fără UDMR. Acum, 
deşi declară deschis că el rămâne un adept al 
„anticipatelor”, îi este mai greu să le provoace, deoarece ! 
se împotrivesc chiar unii din cadrul Alianţei, mai cu seamă 
din rândurile liberalilor, „uzați” deja în aceste șase luni şi 
tot mai temători că îşi vor pierde fotolule. Este ştiut că — de 
la formarea ei şi până după alegeri — liberalii au fost vioara 
întâi a acestei Alianțe, aşa încât la stabilirea algoritmului au 
fost oarecum favorizați, ceea ce nu se va mai întâmpla în 
eventualitatea unor noi alegeri, pentru că, între timp, 
personalitatea şi dinamismul d-lui Băsescu au reuşit să 
schimbe raportul de forțe din Alianță în favoarea PD. Dar 
supremația liberală” din cadrul Alianţei mai este amenințată şi de faptul că unii dintre 
membrii ei marcanți, suspectați de corupție, au intrat în vizorul PNA. Pentru a-și întări 
majoritatea şi a-şi menţine prim-planul, liberalii, nemaiţinând cont nici de moralitate și 
verticalitate, au început acțiunea de racolare a unor parlamentari și personalități din rândurile 


da 





hotel?”, a fost replica uluitoare dată de premier unei biete femei care se întreba plângând. "opoziției. Mai mult chiar, au început să fi facă tot mai mult curte „Soluției imorale”, adică 


unde va dormi ea peste noapte... ia cu pretenții 
complet instrăinați de Popor, NIC! ipocriți nu știu să fie atunci când situația le-o impune, 
Chiar dacă eşti „nesimţitor” și nu te afectează câtuși de puţin nenorocirile altora, cahtatea 
oficială in care te-ai deplasat intr-un loc calamitat iţi impune să mumezi cel puţin compasiune 
şi să le spui „nenorociţilor” o vorbă de alinare. Dacă nu din alte motive, cel puţin din motive 
de „imagine” (aici pesediştii se descurcau mai bine), 

Şi pentru că tot veni vorba de „călcatul în străchini” al demnitarilor noştri, mai dau 
încă un exemplu în acest sens, Este vorba de „zicerea” ministrului de Externe, Mihai 
Răzvan Ungureanu, care a recomandat deunăzi celor cărora nu le convine „politica externă 
a României”... „să-și aleagă altă țară”! Aceeaşi aroganță, aceeași lipsă de tact ca şi a 
premierului, motiv pentru care ministrul de Externe trebuia, într-adevăr, pus la punct. Și iată 
că şi-a asumat acest lucru d-l Cristian Tudor Popescu, dar a făcut-o într-o manieră care-l 
dezonorează, în primul rând, pe dumnealui. Căci nu-i este permis unui ziarist, care se vrea 
mare „formator de opinie”, să adreseze ministrului de Externe al țării sale, oricine şi oricum 
ar fi acela, invective imprumutate parcă din repertoriul unui Corneliu Vadim Tudor („puţoi 
opărit”, „mongoloid”, „proastă-n târg” și altele). 

Dar să revenim la „implinirile” şi „ncîmplinirile” preşedintelui, Am mai spus-o şi 
o repet şi acum: nu sunt un fan al d-lui Băsescu. Nu îl consider omul „providenţial” care să 
rezolve peste noapte, de unul singur, toate problemele țării, dar cred cu tărie că este singurul 
capabil să mai curețe momentan „grajdurile” tranziţiei româneşti. A făgăduit-o şi am 
convingerea că o va și face, măcar în parte, fie şi cu riscul de a stârni nemulțumire chiar în 
rândurile propriilor săi partizani, Este de netăgăduit că Traian Băsescu a venit la Cotroceni 
cu câteva declarate bune intenții, unele cu aplicabilitate imediată, altele cu bătaie mai lungă 
(și asupra cărora ar fi prematur să ne pronunțăm). Printre altele, a promis că va fi „un 
președinte activ” şi până acum și-a onorat promisiunea; în șase luni a reuşit să scoată din 
amorțeală instituţia prezidenţială și să o transforme într-o instituție „lucrativă”. Spre deosebire 
de predecesorii săi postdecembrişti, care au avut un rol mai mult sau mai puţin decorativ, el 
se implică, critică, îşi asumă răspunderi, acuză chiar, când este cazul, „executivul” sau pe 
parlamentari de ineficienţă sau tergiversare, şi toate acestea le face la lumina zilei şi cu 
destulă grijă să nu-și depășească prerogativele, 

Cea mai recentă dovadă a eficienţei prestaţiilor sale o constituie felul în care a 
gestionat „criza ostaticilor” din Irak, Oricât ar încerca „circotașii” să-i conteste meritele (și 
s-au păsit destui care să o facă), o contribuţie importantă în rezolvarea fericită a acestei 
crize a avut-o de bună seamă și președintele, câștigându-și astfel un plus considerabil de 
popularitate, Și pentru că a venit vorba de „criza ostaticilor”, nu putem să nu amintim de 
„Suferința” aproape fizică pe care i-a provocat-o d-lui Cristian Tudor Popescu eliberarea 





www,punctecardinale,.ro 
e-mail: redactia(apunctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D, Sibiu RO49BRDE330$V02146903300 
ISSN: 1223-3145 





tenții + de politicieni democrați, PUR-lui. Dacă lucrurile vor continua să evoluez e în fe 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şe!), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRIȘOR, Pr. Gh, CALCIU (corespondent SUA), 

Claudio MUTTI (corespondent Italia) 

Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


esta, şi dacă Băsescu va mai 
reuşi câteva lovituri de imagine precum cea pe'care a reuşit-o de curând, atunci nu este 
exclus ca până la urmă liberali să împărtășească soarta țărăniştilor, cu care au fost de 
altfel tovarăşi de guvernare in perioada Convenţiei: Democrate. 

Dar domeniul în care noul preşedinte s-a afirmat mai spectaculos în această 
perioadă pare a fi cel al politicii exeme. De unde, până la el, România ducea o politică 
externă pasivă, răspunzând doar timid la unele provocări, dintr-o dată, după înscăunarea 
lui, a devenit activă, începând să provoace şi să pună ea probleme. Băsescu a fost luat de 
mulți în derâdere atunci când a anunțat noile direcții de acțiune ale politicii externe româneşti 
A fost luat în derâdere, de exemplu, când a „redescoperit” importanța geo-stratepică a 
bazinului Mării Negre, şi mai cu seamă atunci când a propus crearea axei Washington- 
Londra-Bucureşti, anunțându-și astfel orientarea proamericană. De asemenea, a fost persiflat 
şi acuzat că se vrea un fel de lider al acestui colţ de lume. Desigur, unele dintre direcțiile de 
acțiune ale politicii externe „impuse” de el sunt discutabile. Altele trebuie chiar amendate 
Ca orientarea sa proamericană, de exemplu. Nu atât această orientare în sine deranjează, 
cât felul umilitor cum este acceptată (şi cerşită chiar) „suzeranitatea” acestei noi „Înalte 
Porți”. Preşedintele Băsescu trebuie să înțeleagă mai bine un lucru esențial: că în politica 
externă trebuie să ştii să te faci când util, când incomod, dar să rămâi şi demn, asumându- 
ți prin aceasta chiar unele riscuri conjuncturale. 

Noi asistăm astăzi, de fapt, la un conflict mocnit, care mai curând sau mai târziu 
se va acutiza, între Occidentul Apropiat (Europa Occidentală) şi Occidentul Îndepărtat 
(Statele Unite ale Americii), pentru „colonizarea” Estului european, rămas „liber” după 
implozia Imperiului Sovietic. Acest spațiu interesează, în egală măsură, şi pe europeni, şi 
pe americani. Europenii — care nutresc, deocamdată mocnit, ieşirea de sub „suzeranitatea” 
americană - urmăresc să refacă, împreună cu Rusia, al doilea pol mondial de putere, 
anulat o dată cu terminarea „războiului rece”. Americanii, la rândul lor, vor să zădărnicească 
refacerea bipolarităţii puterii, prin crearea unui coridor (a unei „clipse”, s-a spus) care să 
separe Rusia de Europa. În vederea realizării acestui scop, SUA au provocat şi susținut atât 
„revoluțiile portocalii” din unele țăni din acestă regiune, cât şi organizarea acestora în 
GUAM. De asemenea, SUA nu sunt străine nici de succesul repurtat de Băsescu în alegeri, 
după opinia unor analişti, 

În aceste condiţii, problema care se pune pentru noi, românii, este să ne orientăm 
spre opțiunea care ne avantajează. Opţiunea proamericană a d-lui Băsescu poate să fie 
„rentabilă” pe termen scurt. Pe termen lung, însă, ea ni se pare mai degrabă păguboasă. 
pentru că viitorul şi interesele fundamentale ale României sunt totuşi aici, în Europa. 

Demostene ANDRONESCU 





Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Mas SRL