Puncte Cardinale anul XIV, nr. 8 (164), august 2004

23 august 1944 60DE ANI DE LA SINUCIDEREA ROMÂNIEI 23 august 2004 


“Desprinderea de Germania, realizată prin actul de la 23 august 1944, a fost urmată imediat de începutul satelizării României în orbita kremlinului. Incă de a doua zi, 
pentru societatea românească a devenit limpede că “Era rău cu der, die, das/ Dar mai rău cu davai cias*. Armata Roşie, pe măsura înaintării ei, ignora cu desăvârşire schimbarea 
întervenită în orientarea României şi, în consecință, dezarma şi captura unitățile române din Moldova. Numărul celor căzuţi astfel în captivitate s-a ridicat la aproximativ 140000. 
În același timp, jafurile şi violurile comise de soldații sovietici evocau, mai degrabă, o năvălire a barbarilor... Comandamentele sovietice aveau însă un argument-forte: armistițiul 

„nu [usese semnat [prin iresponsabilitatea părții române şi prin abjecția părții britanice, armistițiul avea să fie semnat abia în noaptea de 12/13 septembrie 1944)]”. 

(Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român) 


alai ANUL XIV 


iubire L E NR. 8/164 


speranţa ; 1 1) C 
- E August 2004 
|. E 16 PAG.=15000 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAȚIONAL-CREȘTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 



















credintă 








A 


psd Se i pr eona 


AUUUSI- BO$U: XIONLA MARELE PRAZNIC AL 


i Z A iat să tt i Ea: Piața Cr sa Pita cae zid 
CIRC FARA PÂINE of VIRII MAICI DO VINULUI 


Pe fondul campaniei electorale şi al falimentului moral pe care şi-l simte fără să şi- 
| recunoască, actuala Putere, în frunte cu incorigibilul comunist lon Iliescu (care trăieşte, 
pe lângă febra contextului politic, şi nostalgia senilă a tinereții sale “revoluțhonare”), a 
intrat într-un fel de euforie festivistă, fie “implementând” noi sărbători “euro-atlantice” 
(pe 2 apnlie a fost sărbătorită, în premieră la noi, Ziua NATO, cu grătare de mitutei, focuri 
de artificii și concerte de maidan, iar pe 9 mai s-a celebrat. cu aceeași recuzită preponderent 
dâmboviţeană, Ziua Europei, cheltuindu-se în total peste un milion de euro de la buget), ic 

"instituind oficial sărbători insolite (ca Ziua Tricolorului, pe 26 iunic), fie profitând de 
oportunitatea yreunei aniversări sau comemorări istorice (cum a fost implinirea, pe 2 iulie, 

“a 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare), fie reinviind cu neruşinare = şi cu 
binecunoscuta mită populistă a “zilelor libere” — sărbători comuniste de tristă amintire, 
precum 1 Mai și 23 August. Cu cât “pâinea” este mai în deficit, cu atât “circul” este mai 
în exces, în vechea tradiție a comunismului și a stângii in general 

Puterea pesedisto-iliesciană se pricepe şi se pretează să exploateze, cu senină 
abjecție, sechelele comuniste și inerțiile mentale sau comportamentale ale lumii românești, 
împiedicând constant, pentru interesele politicianiste ale momentului, adevărata ruptură 
de un trecut fetid Și păgubos, mistificat, demistificat şi remistificat după cum bate vântul, 
aducând aminte de vestitul discurs al Coanei Pipa din Ucigaș fără simbrie de Eugen 
lonescu (“Popor, eşu mistificat! Vei fi-demistificat. Am crescut pentru voi o turmă intreagă 
de demistificatori... Dar pentru a demistifica trebuie mai întâi să mistilici. Avem nevoie 
de o nouă mistificare!”), cu răspunsul entuziast al mulțimii: “Trăiască mistificarea 
demistificatorilor!... Trăiască noua mistificare!”). Or, cum bine avertiza un Jean-Francois 
Revel încă de acum mai bine de un deceniu, “n-ajunge să ieşi din comunism, trebuie să 
ieşi și din toate consecințele lui”. Din consecințele comunismului noi suntem însă departe 
de a fi ieșit şi după 15 ani de la prăbușirea sistemului, nu numai pentru că la Cotroceni 


4| 


ud: 


m - E. 
m 


E 0 


îî. 
mi Ulm 
—. 

= 


_.j 


! 


pa SĂ 20 TED RECURGE PA e ia Se tEt 95 ta Sta Se 
cântă pe mai departe cucuveaua, dar pentru că Guvernul şi Parlamentul colcăie de foşti sin: fezâre an, pe 15 sogaşt de marele praznic alAdormirii Maicii? A 


ADolaulăi (Sfânta Maria Mare) are loc la icoana făcătoare de minuni a ăi 
Maicii Domnului de la Nicula (nu departe da Cluj) unul dintre cele mai 
"mari, pelerinaje religioase din România pete 67 aa a aia A 


pe «d i 
ARIE DIURT aia asa baie ci A mea e pi ! 


activişti P.C.R. din linia a doua și de foşu colaboraton ai Securităţii, pe care masa electorală 
se complace să-i ducă in cârcă, in ciuda câte unei încruntări parțiale şi trecătoare, cum a 
fost cea de la recentele alegeri locale 

Pe acest fond, indignează, dar aproape că nu mai surprinde recenta declaraţie de 
intenții a Puterii cu privire la celebrarea zilei de 23 august (fosta zi națională de până în 
1990), mai cu seamă sub pretextul implinirii a 60 de ani de la “actul istoric” respectiv 
(arestarea la Palat a Mareșalului Antonescu, predat de Rege aproape imediat comuniştilor, 
şi “intoarcerea armelor”, adică trecerea armatei române de partea Puterilor Aliate, în 
condiții de capitulare necondiționată). După tov. lon Iliescu, sărbătorirea zilei de 23 
august ar constitui “o datorie painotică și de conștiință”, deoarece 23 august 1944 a 
reprezentat “un moment decisiv în cursul războiului” şi fără acel moment “altfel arăta 
geografia României astăzi”. Ba mai mult, prin aceasta s-ar deschide calea unei reevaluări 
a istoriei “cu capul limpede, debarasaţi de orice fel de prejudecăți politice, ideologice” 
Ca de obicei în vremea din urmă, se apelează la marota Europei, unde mai multe ţări 
occidentale ar fi marcat împlinirea a 60 de ani de la evenimentele respective (ceea ce 
este, în paranteză fie spus, dacă nu o minciună, în orice caz o exagerare, deoarece pentru 
Occident nu contează atât inceputul sfârşitului, cât sfârşitul efectiv al războiului, de la 
care abia pe 9 mai anul viitor se împlinesc 6 decenii). 

Ceea ce cludează acum preşedintele Iliescu (aşa cum până in L989 eludase că nu 
comuniștii infăptuiseră “insurecția”, ci ei abia de fuseseră un fel de a cincea roată la 


APARI 3 AIE Și 


ii 


a, 


Ma P.- rd pir sli 


(urmare în pag. 2) 
Răzvan CODRESCU 













E = A 
4 4 N 1 - 
( Ii ( I LN[: Ă p 4] | pa 
4 pi pi A 4 Fă 
(urmare din pag. 1) este fostului Rege, care a fost factorul-cheie pentru ca armata să at | 
| e 7 . “a 
poată să acționeze așa cum a acționat a = “ă 
căruță) este laptul că actul priput de la 23 august 1944, dincolo Ihescu e vulpoi bătrân și ştie că, pomenindu-l astfel pe e di az 
de aspectul lui de trădare militară, a reprezentat o manevră “fostul” Rege (ce nu s-a sfiit să-şi facă în ochii Occidentului | „1 ARD , 
= ăi ă : - Bl ŞI Le Ai A 
politică simucigașă pentru viitorul pe termen lung al României, un titlu de onoare din actul de la 23 august 1944, punând între : AR 
căci oricât de "principială” ar fi considerată opoziția faţă de paranteze nenorocirea propriului popor), pe de o parte are E E 
fascismul btlerist şi oricât de mult ar fi folosit ea prilejul s-o facă pe justiparul și nepătimașul, iar pe de altă 4 


et: 


Occidentului, pentru noi a insemnat, în mod coneret, pasul 
decisrv spre bolşevizarea țării. Am grăbit sfârşitul războiului 


ŞI victona Abaţilor, dar ne-am inmormântat de vii pe noi 
inşine 


parte îl aşază strategic în vizorul celor ce nu agreează, din 
felurite motive, actul de la 23 aupust, Preşedintele nu face 
decât să continue tactica pe care a adoptat-o din momentul în 
lar dezastrul a fost cu atât mai mare cu cât care Regele a incetat să mai constituie un pericol real, adică 
“capitularzu” n-au obținut nici un fel de condiţii favorizante 
fund tratați mult mai prost decât negociatorii lui Antonescu 
(care demarase el însuşi tratative pentru ieşirea noastră din 
război prin armistițiu condiționat, ceea ce ar fi oferit 
României o soartă asemănătoare celei a Finlandei, care, 
deși ahată a lui Hitler, a reuşit să-și salveze şi onoarea, şi 
granițele, și democrația). Când, începând să realizeze 
tragedia națională care se profila, reprezentanții diplomatici 
a! pucişulor de la 23 august le-au obiectat ruşilor că lui 
Antonescu îi ofenseră “condiții mai bune”, răspunsul a fost 
de un realism cinic necruţător. “Antonescu reprezenta 
autorilatea, in vreme ce dumneavoastră reprezentați 


după ce postcomunismul românesc s-a așezat bine in matca 
republicană, iar Casa Regală a abdicat moral, acceptând 
“pomana” câtorva castele şi căzând la pace cu Puterea în 
exercițiu (până la a participa, fără să-i tremure mâna, la 
premierea unui Adrian Năstase!). A preface un cap încoronat 
intr-o mascotă a regimului neocomunist nu-i, desigur, numai 
rezultatul abilității politice a preşedintelui sau a premierului, 
CI ȘI rezultatul unei triste lipse de rectitudine a unui Rege fără 
noroc, prea tânăr ca să nu se lase manipulat în 1944 de o 
mână de politicieni veroşi sau decorat în 1947 de “tătuca” de 
la Kremlin, şi prea bătrân ca să refuze, o jumătate de secol 
mai târziu, după câteva tensiuni stenle, bunăvoința şmecheră 


% Bucureşti, Editura “Harisma”, iulie 2004: a 
apărut, în pragul împlinirii unui an de la moartea 
autorului, volumul inedit al Părintelui Galeriu intitulat 


aventura” 


Față de cine să avem, mă rog, “o datone patriotică și 


de conştiinţă” pentru dezastrul naţional inaugurat prin actul 
de la 23 august 1944? Faţă de democrațile oceidentale care 
ne vânduseră încă de la Yalta? Faţă de rușii care ne-au răpit 


ŞI dispreţuitoare a unor “ciocoi de modă nouă” 

Va accepta Maiestatea Sa să celebreze 23 augustul din 
acest an cot la cot cu președintele şi cu guvernanţii pesedişu, 
făcând pe eroul cauzei europene și sfidând șase decenii de 
sufennță românească? Rămâne de văzut 


Cartea celor Nouă Fericiri 

*% Bucureşti, Biserica “Sf. Silvestru”, vineri 6 august 
2004, de marele praznic al Schimbării la Faţă: 
parastasul de un an al Părintelui Galeriu, imediat după 
Sf. Liturghie 


z cil oii. n ind % Bucureşti, Biserica “Sf. Silvestru”, marți 10 

AR august 2004, ora 18.00: simpozion comemorativ 
organizat de Fundaţia “Părintele Galeriu” şi de Editura 
“Harisma” (cu o broşură comemorativă cuprinzând 
texte de și despre Părintele Galeriu) 


RECVIEM PENTRU PĂRINTELE GALERIU 


Deunleat cu România împlinită între hotarele ei fireşti, Părintele 
Galeriu (23 noiembrie 1918-10 august 2003) a fst trimis s-o cheme. 
cu glas mare, din pustia acestui veac, la cealaltă împlinire, mai presus sita. 
de hotarele Firii: împlinirea în Duh. i 

Dumnezeu n-a căutat la puținătatea noastră şi ni l-a dăruit la , 
vreme de cumpănă, ca să strătatem, agățați de sutana lui de lumină, 

printezmnade iad a comunismului. Chitul roşu a căutat să-l înghită în 
pântecul lui cuzărele, dar Dumnezeu a vrut să fie vărsat afară, casă 
strige prooroceşte, ca-ntr-o altă Ninive, dreptatea Celui Preainalt. 

La Biserica “Sf Silvestu ", pe care aprefăcut-o în Templu suprem 
al Cetăţii, Părintele Galeriu s-a făcut cuvânt crucificat păstorilor şi 
turmei, răscumpărând vremuvile, cu smerită măreție. Jertfa, ca temei 
de înviere, cum însuşi a spus-o, a fest pasiunea lui deo viață Ca prea, 
ca duhovnic, ca profesor, caoratar public, pe Fărintele Galeriu toată 
lumea îl asalta şi pentru toți găsea o fărâmă de timp şi de tărie. În 
vremea din urmă părea obosit, dar se aprindea vorbind şi parcăo 
putere de sus pogora mereu asupra lui, însuflețindu-l. Zăbovea înel, 
atAprimenitoare, tinerețea fără tătrâneţe a harului... 

Şi iarăşi Dumnezeu n-a căutat la puținătatea noastră şi a făcut 
sărămână stâlp viu de lumină în urma Fărintelui Dumitru Stăniloae, 
Bogoslovul neamului românesc. La răscruce de veacuri şi de milenii, 
Părintele Galeriu a fast dincolo de toate cârtirile, de care la noi mu 
scapă nici sfinţii! —figura tutelară a gândirii teologice româneşti de 
după prăbuşirea comunismului, iar Ortodaxia a respirat prin 
plămânii lui ca prin puterea unei stihii... 

La 10 august 2003, în Secţia de Anestezie şi Terapie a Spitalului 
Clinic Universitar din Bucureşti, la ceasul când se îngână lumina cu 
întunericul, n-a dispărut un om, ci o instituție. În contextul cel mai 
ingrat al istoriei noastre, Fărintele Galeriu, înțelept ca şarpele şi 
curat ca porumbelul, găsise calea mărturisitoare spre lamura 
neamului, aducând la asumarea credinţei şi a vieții creştine o 
adevărată aştire de tineri intelectuali, ca-re au albit cu vrednicie sub 
călăuzirea lui duhnmicească 

Pregţii trec, bisericile rămân... La Sf. Silvestru, biserica pe care 
Fărintele Galeriu a prefăcut-o în frunte a parohiilar bucureştene din 
ultimul sfert de veac, evlavia îşi înalță mai departe cântările, iar 
bucuria praznicelor străluminează sufletele şi chipurile 
credincioşilor. Au însă cu toții o strângere de inimă, căci gândul 
alunecă mereu, înfiorat, spre cel ce s-a mutat de la noi, dar al cărui 
dul dă parcă târcoale zichurilar ce au reverterat de atitea ori la glasul 
lui ca un timet suav. lar afară, peste marmântul cu flori întotdeauna 
proaspete, lumina îngemunchează ca spre o tainiţă a ei... 

Până şi Părinţii mar. dar ca să radească înmiit în ceruri. Când 
he e greu fără Părintele Galeriu, aceasta să ne fie mângâierea Şi 
încredințarea că ne veghează nevăzut, iar în cuvântul lui, fie şi citit 
dintr-o pagină tipărită, îmvie răbdător pentru fiecare dintre noi, în 
acel “acum” inepuizabil despre care îi plăcea să vartească adesea şi 
de unde nici o moarte mu-l mai poate răpi. 


bă a pă 


IL |] 
Ti 4 


a m, 


loviturii de stat 
de la ” 
23 august 1944 


Impurul exhbiţionism festivist al guvernăni actuale spurcă 
tot ce atinge, cum s-a dovedit cu pnsosință și la recentele serbăn de 
la Putna (unde tov. Iliescu a avut o criză de ceauşism, iar P.S 
Pumen a dat cu cîrja și cu cuvântul, rupând de unul singur tradiția 
smerenie! bisericeşti faţă de capnciile Puterii seculare). Mai nou, 
mârla roşie a prins gust de capetele incoronate. Ştefan cel Mare a 
fost prefăcut, cum s-a spus, în agent electoral sui generis al PS.D,, 
Binecredinciosul Voievod având handicapul mortului: acela de a nu 
se mai putea apăra de turpitudinile postentăți. Luna aceasta, la 
Bucureşti, Regele Mihai | e păscut de provocarea de a fi la rândul 
său apent electoral al partidului de guvemământ, Maiestatea Sa 
având insă avantajul omului viu: acela de a se putea apăra (Şi de a 
apăra blazonul Casei Regale) de urzelile unei contemporaneități 
patibulare, Va face Maiestatea Sa pe mortul? Dacă da, atunci 
înseamnă că a și murit — nu cu gloria bunicului său (Ferdinand | 
Intregitorul), cl cu lipsa de glorie a tatălui său (Carol 11,“Regele 
Playboy”), confirmând vorba din bătrâni că “aşchia nu sare departe 
de trunchi” și întărind convingerea multora că monarhia nu mai 
face la noi nici cit o dudă deperată 

Dar poate că, asemenea odraslei fanariote din sonetul lui 
Mateiu Caragiale (”... Darel, ce os de domn e și viță de-mpărat,/ 
Ades, fă să-și dea seama, își mângâie hangerul,/ Și când în faţa 
morții odată s-a aflat/ În trântorul becisnic s-a deșteptat boierul...”), 
Maiestatea Sa Regele Mihai | al României va face gestul de 
rectitudine pe care l-a tot amânat și va lăsa cucuveaua să piară pe 
limba ci 





- probabil definitiv — Basarabia și nordul Bucovinei (să fim 
serioşi: ce geografie care ar fi arătat altfel?!) și ne-au impus 
cel mai odios regim politic din istorie? Faţă de un Rege şi de 
nişte politicieni a căror cecitate a dus la bolşevizarea țării ȘI 
la propria lor prăbușire? Faţă de o posteritate degenerată, 
care crede că totul se motivează prin “fatalitatea Istoriei” și 
nu mai are nict măcar obrazul care să-i crape? Occidentalu 
da, să sărbătorească evenimentele de alunci, căci ci au tras 
toate profiturile, pe când noi am rămas de izbelişte, trăgând 
numai ponoasele și ajungând în halul în care am ajuns astăzi! 
“O datorie” vor fi simțind de-alde Iliescu și toți călăi sau 
politrucii care s-au pricopsit de pe urma comunismului, trăind 
și acum din osânza deceniilor roşii. Noi, pătimitorii 
“măreţului act”, sabotați pe front şi târâți pnn Siberii, 
maltratați și uciși prin închisori şi lagăre de muncă, deposedaţi 
de proprietăți și rupți de lumea civilizătă, terorizaţi ideologic 
şi material de 45 de ani de comunism și de 15 ani de 
postcomunism, noi nu simţim nici 0 datorie, ci doar un 
amestec de greață și de indignare faţă de tot ce a insemnat la 
meridian românesc acest fatidic 23 august, atât în 1944 cât 
și în anii care au urmat, de la bestialitatea stalinistă până la 
demența ceaușiștă, ba chiar până la actuala nesimţire cinică 
3 demagogiei iliesciene 

Și ar mai [i ceva. Pe mulţi i-a surprins referința președintelui 
la persoana “ex-regelui Mihai”: “Cred că este o datorie de 
conşlunță să marcâm acest moment în mod corespunzător, 


obiecțiv, așa cum s-au petrecut faptele, inclusiv să dâm ceca ce Răzvan CODRESCU 


(text destinat broșurii comemorative) 





PS Vp 











| 7 bă: 1) Regele Mihai şi A... Văşinski în toamna lui. 1944 


În seara zilei de joi 15 iulie, la televiziunea publică, preşedintele Ion Iliescu făcea 
cunoscută națiunii intenția sa de reluare a sărbătonirii zilei de 23 august 1944. “Eu cred că 
"| este o datorie a noastră, patriotică, de a marca acest moment. Este o datone politică de a 
deschide calea unei judecăţi cu capul limpede, debarasați de orice fel de prejudecăți politice, 
ideologice. Am văzut asta chiar din scrisorile unor veterani, oameni care au fost pe front, 
Care au parucipal la acest moment de coutură in istoria țării, care a insemnat pentru salv arca 
țărn un moment esențial. (...) Dacă nu ar fi fost 23 August, altfel arăta România astăzi”. 
| MI iii" “bătrânului comunist” lon Jieseu de a reda zilei de 23 august apoteoza din anii 
| comunismului este lesne de înțeles. Dacă nu ar fi existat odiosul act criminal de la 23 august 
1944, prin care România a capitulat necondiționat în fața Rusiei bolşevice, şi dacă ieşirea 
| noastră « din războiul împotriva Umunii Sovietice nu s-ar fi produs prin trădarea intereselor 
entale ale na națiunii, ci în mod onorabil, „aşa cum a procedat bunioară Finlanda, ahlată 
într-o, situație similară cu a noastră, lon Iliescu nu ar fi ajuns să conducă țara timp de,10 ani 
| cu puteri discreţionare. Şi cum gura păcătosului adevăr grăieşte,. “dacă nu ar fi fost 23 
| August, altfel arăta România astăzi”. 
| Într-adevăr, dacă nu ar fi fost 23 august, România nu ar fi fost ocupată de armata roşie 
| şi nu ar fi fost transformată în gubernie sovietică, sub conducerea unei mâini de alogeni, 
"străini de neam şi fără Dumnezeu” (cum i-a catacierizat generalul Rădescu), slugi 
| credincioase ale Kremlinului, 

Dacă nu ar fi fost 23 august, sutele mii de români, care s-au opus bolşevizării României, 
nu ar fi fost azvârliţi în temnițe şi în lagăre de exterminare, unde mulți şi-au pierdut viața. 

Dacă nu ar fi fost 23 august, țăranul român, talpa țării, nu ar fi fost jefuit de ogorul 

| posteast din neam în neam și nu ar fi fost silit să intre în raiul neoiobăgiei colhoznice, 
|. Dacă nu ar fost 23 august, instituţiile fundamentale ale națiunii, Biserica, Școala, Justiţia, 
| | piara instituții care se bucurau de presțigii ŞI Poeți atât în țară, cât şi peste hotare, nu 
ar fi fost păcătoșite până la desfigurare. qa si 
"Dacă nu ar fi fost 23 august, minciafilot ce au urmat nu ii s-ar fi schilodit sufletele, 
| silindu: Je, înică din leagăn, să i parcurgă treptele indoctrinării comuniste — şoimi ai patriei, 
| pa, utecişti şi, în final, "Ca o dovadă a devotamentului față de “clasa muncitoare” și faţă 
Partid, consacrarea ca membri PCR, . „. = 

Dacă r nu ar fi fost 23 august, românii de astăzi ȘI-ar fi păstrat chipul de oameni senini, 
| mândei şi demni, aşa cum le este stirpea, nu cum îi vede eseistul H.-R. Patapievici, fără să 
| greşească prea mult: “Popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi 
mobhorâți, maxilare incrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire 
agramată și bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de lașitate și ticăloșie, de 
Vânitate şi egoism meschin, de invidide joasă și delațiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare 
și bârfă; toți mânjiţi de sângele celor în care ne-am înmuiat limbile. Un neam flecar și lipsit 
de Dumnezeu, nerâvnitor și agramat în grandoare, ahtiat de măriri calpe și înjosit de vanități 
pe care, sclavi şi servili, nu le- -am putut legitima decât prin atentat, ultragiu Și minciună. Un 
astfel de popor, urgisit nu prin soartă, ci prin mediocritatea sa, ce semn mai poate aştepta, 
decât poate doar semnul infamant al lui Iuda, ca diferenţă specifică, și semnul lui lona, ca 
gen proxim”, 

Nu ştiu cât de numeroasă este categoria românilor din zilele noastre ale cărei atitudini, 
comportament și fapte corespund portretului-robot alcătuit de d-l Patapievici, dar știu, în 
afară oricărei indoieli, că toţi, dar absolut toți cei ce gravitează, pe orbite mai apropiate sau 
mai i îndepărtate, în jurul actualului președinte al României sunt creaturi al căror profil moral 
şi fizic se identifică întocmai cu tipul uman descris de autorul Politicelor, 


PUNCTE CARDINALE 





August 2004 NR. 8/164 PAG. 3 






+9 


Aşadar, cine vrea să ajungă la o 
înțelegere a cauzelor mizeriei morale şi 
materiale în care se zbate România de 
astăzi, să-şi îndrepte privinle spre “actul de 
Ja 23 August 1944”. Atunci România a fost 
scoasă de pe traiectoria firească a evoluției 
sale istorice, de națiune deplin integrată în 
cultura şi civilizația europeană, şi azvârlită 
în mocirla minciunii şi nemerniciei 
comuniste. Dacă sub aspect politic “actul 
de la 23 August 1944” a fost analizat pe 
toate fețele, fiind evaluate avantajele aduse 
cauzei Aliaților şi Uniunii Sovietice în cel 
de-al doilea război mondial, aspectul moral 
al acestui eveniment este ocolit atât de cei 
care l-au înfăptuit, cât şi de beneficiarii lui. 
Un aspect de o importanță deosebită pentru 
însănătoşirea spintuală a națiunii noastre, 
afectate încă de îndelungata perioadă de 
dominație comunistă, pe care Dr. Alexander 
Ronnett îl abordează fără menajamente în 
ampla sa lucrare intitulată Neam fără noroc 
sau blestemul lui Zamolxe (Chicago, 1994): 

“Pe 23 august 1944, la ora 10 seara, 
regele Mihai cere armatei să înceteze lupta 
contra ruşilor, deoarece România a acceptat 
condițiile de armistițiu oferite de Aliați. 
Minciună uriaşă, minciună care a costat 
150.000 de soldați duşi în Siberia, alte 
200.000 de vieți sacrificate în Vest, jafuri 
asiatice pe întreg tentonul țăni. Minciună 
care a sacrificat națiunea pe altarul primitivismului comunist vreme de 45 de ani. Minciuna 
consta în aceea că Aliaţii au refuzat once fel de armistițiu, că ruşii nu promiseseră nimic, că 
la acea oră nu erau în curs nici un fel de trațative; ceea ce a făcut regele Mihai se numește 
act de capitulare necondiționată, de incetare umlaterală a oricăror lupte, predând ţara bunului 
plac al inamicului. Pur şi simplu populația şi armata au fost minţite, De ce? Regele Mihai 
şua, ca şi Manni şi Brătianu, ca şi hota de generali, că România fusese lhvrată URSS-ului de 
către anglo-american: incă din noiembrie 1943; tratativele purtate fuseseră total inutile. | 





ză Ş: 2hĂ 55 ei e 
Dai, Sai i 
ii 1% > 
zi, +5 


i 3 



















Caia şi lupul: 


'Sperau ei ca URSS să nu-şi ia marfa cumva? Speranța îi descalifică total. Deci după ce 


tratează şapte luni, regele proclamă capitularea necondiționată! Garanţia: arestarea 
Comandantului Suprem, lon Antonescu, inamicul public numărul unu al URSS, şi predaţia 
lui câtre URSS. Săvârşitu-s-a! mc pre 

În istoria statelor europene din ultimii 1500 de ani nu se cunoaşte cazul în care un eeae | 
să-şi predea inamicului propriul comandant; nu se cunoaşte cazul în care un rege să ordone 
propnei armate să depună armele inainte ca inamicul să i-o ceară! 

Regele Mihai de Hohenzollemn a făcut tnplă crimă, pentru care istoria nu are cum să-l 
ierte: mințind, el şi-a trădat națiunea al cărei suveran era; capitulând necondiționat, a anulat 
Juridic suveranitatea statului român, predându-și comandantul propriei armate, a jertfit 
230.000 de tineri în uniformă militară însetatei fiăre bolşevice. Nu e de mirare că a fost 
decorat de sovieticii cu care «s-a bătut)”. 

Speranţele celor care-și construiseră un univers politic i imaginar din convingerea că 
Aliaţii nu vor abandona România, lăsând-o să fie înghițită de molohul comunist, şi că prin 
deschiderea celui de-al doilea front in Balcani vor ajunge la Bucureşti înaintea ruşilor, s-au 
spulberat în dimineaţa zilei de 6 iunie 1944, când lumea a aflat că forțele aliate au dezlănțuit 
ofensiva asupra “Fortăreţei Europa”, debarcând în Normandia. Atunci oamenii lucizi au 
înțeles că România nu era sub nici o formă o prioritate pentru Statele Unite. lar dacă mai 
existau fantaşti care visau un desant aeropurtat american la Constanţa, visul lor a fost 
transformat în coșmar de uruitul tancurilor sovietice, care în ziua de 30 august 1944 “eliberau 
capitala României de sub ocupația fascistă”, A doua zi, evenimentul era sărbătorit la Moscova 
prin ritualul salvelor de tun trase în cinstea victorioasei armate sovietice. Cât despre un 
armistițiu cu România, acesta va fi semnat abia la 12 septembrie. Până la acea dată România 
şi Uniunea Sovietică s-au aflat în stare de război, cu toate consecințele care decurg din 
această situație. Armata roşie, în marșul ei glorios spre Berlin, “cucerea” teritoriul ţării, 

“elibera” oraşe, “lua pradă de război de la inamic” şi “captura” prizonieri din rândul 
armatei române, căreia, prin “Înalt Decret Regal”, i se ordonase... să nu mai lupte!!! 

Prin capitularea necondiționată a României, Rusia bolşevică realiza două obicctive de 
o importanţă capitală, menite să-i netezească drumul spre supremaţia mondială. Primul, de 
natură strategică, oferea armatei roșii posibilitatea să facă un nesperat salt, cu eforturi 
minime, de pe linia laşi-Chişinău până la porțile Budapestei. La această performanță militară 
de proporții, o contribuție deloc neglijabilă a avut-o sprijinul oferit “cu generozitate” de 
România, care a angajat, cu pierderi considerabile de vieți omenești, toată armata română 
din. interior (275.000 de oameni) la efortul de pătrundere a comunismului în inima Europei. 
Cel de-al doilea obiectiv era de natură politică: prin comunizarea României se crea 
precedentul apariţiei statelor-satelit ale Uniunii Sovietice. Ideea scindării Europei în “zone 
de influenţă” nu numai că prindea astfel contur, dar făcea primul pas spre înfăptuire. 


(continuare în pag. 4) 
Gabriel CONSTANTINESCU 











PAG. 4 NR. 8/164 August 2004 





PUNCTE CARDINALE 





O RESTITUTIO IN INTREGRUM COMUNISTĂ 


(urmare din pag. 3) 


++ 


Trădarea de la 23 august 1944 nu a fost un act spontan de panică provocat de ofensiva 
armatei sovietice dezlănțuită pe frontul Moldovei în după-amiaza zilei de 19 august, aşa 
cum s-a afirmat. “Tot timpul când armatele române luptau împotriva Ruşilor pentru 
mântuirea poporului român — scrie cu indignare generalul Platon C himoagă în Un Chapitre 
d Histoire Roumaine —, luliu Maniu şi alţi şefi politici culegeau informații asupra capacității 
noastre de luptă şi asupra operațiunilor militare care se pregăteau, şi le transmiteau 
occidentalilor, care le retransmiteau Ruşilor”. Dar pentru a înțelege de ce ieşirea țării 
noastre din război a urmat alt traseu decât cel demn şi onorabil al Finlandei, sfârșind prin 
tragedia de la 23 august 1944, trebuie să aruncăm o privire spre cele două focare de infecție 
care au jucat rolul principal în umilirea, cotropirea şi bolşevizarea României. 

Prmul e cel de Ja Palat, unde Antonescu avea dușmani de moarte. Dacă e să întocmim 
un inventar al celor care complotau, nu atât pentru a scoate țara din război, cât pentru a-l 
înlătura pe Mareșalul Antonescu, ar trebui să începem cu Regele şi Repina-mamă. 
Cunoscând această situație, Mareșalul a încercat să “asaneze” atmosfera de la curte, 
trimițând pe front câteva persoane-cheie din anturajul regal. Primul a fost locotenent-colonelul 
Mircea Tomescu, aghiotantul Regelui. A urmat maiorul Jacques Vergotti, despre care gurile 
rele rpuneau că este “favoritul” Reginei. Și cel de-al treilea, baronul Mocsony-Stârcea, 
mareșalul palatului, cel care a avut un rol determinant în decizia regală de a-l aresta pe 
Antonescu şi a-l preda agentului sovietic Bodnăraş. Cel de-al doilea cuib de conspiratori îşi 
avea sediul în Ministerul de Externe şi era condus de directorul Cifrului, Grigore Niculescu- 
Buzeşti, ginerele prințului Barbu Știrbei. Celor două nuclee de complotiști li s-au alăturat un 
număr dureros de mare de generali şi ofițeri superiori din țară şi de pe front, care — să nu 
uităm — în septembrie 1940 depuseseră jurământ de credință Conducătorului Statului, 
Generalul lon Antonescu. 

Concomitent cu activitatea febrilă a grupurilor subversive, atât în țară, cât şi peste 
hotare, se depuneau eforturi vizând ieşirea României din război. În ţară, sub privirile 
îngăduitoare ale oficialităților, în iunie 1944, s-a constituit Blocul Naţional-Democratic, 
avându-l ca protagonist pe luliu Maniu. Scopul urmărit de această alianță politică, alcătuită 
din PNȚ, PNL, PSD şi PCR, era să înlăture regimul antonescian și să desprindă România 
de Germania. Peste hotare, cu consimțământul tacit al guvernului, aveau loc negocieri atât 
cu Aliaţii, cât și cu Uniunea Sovietică. La Cairo, emisarii erau prințul Barbu Știrbey şi 
Constantin Vişoianu, la Ankara — Al. Cretzianu, ministrul plenipotenţiat al României în 
Turcia, iar la Stockholm — omologul său în Suedia, Fred Nanu. 

“In timp ce Emil Bodnăraş — scrie Florin Constantiniu în O istorie sinceră a poporului 
român — dirija din umbră, potrivit directivelor sovietice, activitatea PCR, L. Pătrășcanu — 


| fata umană a comunismului în România — purta negocieri cu reprezentanții regelui Şi cu române, manifestat dup 
hderii partidelor politice. Graba lor de a acționa pentru răsturnarea regimului, dar, mai ales,  -- Şi după?.. Cu 


forța aflață în spate — URSS — au făcut ca, în unele împrejurări, cei doi reprezentanţi a: PCR 
să se bucure de o intâretate in totală disproporție cu insemnătatea partidului pe eşicherul 
politic românesc. Astfel, la prima consfătuire privind pregătirea loviturii de stat (13 iunie 
1944), desfăşurată în prezența regelui și cu participarea generalilor C. Sănătescu, Gh. 
Mihail, C. Vasilu-Rășcanu şi A Aldea, precum și cu cei doi apropiaţi sfătuitori ai suveranului, 
|. Mocsony-Stârcea şi Gr. Niculescu-Buzeşti, singurii reprezentanți ai unui partid politic au 
fost Pătrăşcanu și Bodnăraș”! 


ax 


“În seara zilei de 22 august — relatează documentat, ca unul care a participat la 
evenimente, generalul Platon Chirmoagă (cf. Istoria politică şi militară a războiului României 
contra Uniunii Sovietice, Madrid, 1986) mareșalul Antonescu luase hotărârea de a incheia 
un armistițiu, după ce a văzut pe cei doi şefi ai Partidului Naţional-Ţărănesc, şi probabil în 
raport cu informațiile venite de pe front în cursul serii. (...) Cu tot succesul de pe front al 
armatelor ruse, o oprire şi o întârziere de câteva luni (pe linia Carpaţii Moldovei, poziția 
fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, Dunărea până la mare) — pe care ruşii o prevedeau 
— n-ar fi convenit guvernului de la Moscova, care era grăbit să treacă Carpații înainte de 
Venirea iernii. De aceea Antonescu se putea aștepta ca rușii să accepte să semneze un 
armistițiu convenabil pentru România. Prin lovitura de la 23 august, această posibilitate — 
singura care ar fi putut evita instalarea stăpânirii ruseşti în România - a fost distrusă. 

n timp ce Mareșalul pregătea astfel terenul pentru salvarea României, căutând calea 
unui armistițiu prin care ni s-ar fi respectat independența, Regele Mihai, informat că a doua 
zi, la 24 august, Mareşalul intenţiona să plece din nou pe front, a decis să dea lovitura de stat 
Chiar în ziua de 23 august, ad viza i 

n această zi Mareșalul a cerut audienţă Regelui pentru ora 16, iar Mihai Antonescu 
pentru orele 15,30. Regele i-a primit pe amândoi după orele 16, fiind asistat de generalul C. 
Sănătescu, șeful casei militare. Mareșalul Antonescu a expus situația gravă de pe front şi 
măsurile |uate în acord cu generalul Hans Friesner, comandantul grupului de armate româno- 
germâne din Moldova și Basarabia, pentru ca să oprească înâintarea rusă. (...) Discuţia s- 
a terminat către orele 17, când Regele a trecut în biroul alăturat, unde se găseau generalul 
Aldea, |. Mocsony-Stârcea, Niculescu-Buzeşti şi Mircea loanițiu. După o scurtă consultare 
cu aceștia, Regele a revenit și a comunicat Mareşalului Antonescu că guvernul lui a fost 
concediat; apoi, dând ordin să fie arestat, a părăsit imediat biroul, Arestarea a fost executată 
la un semn al colonelului Emilian Ionescu, adjutant regal, de. către maiorul Dumitrescu 
Anton, Arestaţii au fost conduși imediat la etajul | şi închişi intr-o cameră blindață. (...) După 
ce acest aci — dezonorani pentru toți cei care au participat la pregătirea şi executarea lui — 
a fost săvârșit, au fost chemați telefonic la Palat, sub pretextul unui consiliu de coroană, Și 
arestați generalul Pantazi, ministrul de Război, generalul D. Popescu, ministru de Interne, 
generalul C' Piki- Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei, și colonelul Mircea Elefteresci, 
prefectul Poliţiei Capitalei. i | o 

Această audienţă reprezintă momentul crucial al istoriei războiului nostru cu Rusia. 
Aici s-a frânt încordarea de mai bine de trei ani prin care poporul român a căutat să-şi 
salveze independența luptând în contra Ruslei şi s-a trecut total de cealaltă parte, alături de 
ruşi, fără nici un fel de garanţie scrisă nici din partea acestora, nici din aceea a aliaţilor lor 
occidentali. 

- În noaptea de 33/24 august, Mareșalul Antonescu a fost predat fostului locotenent român 


Bodnăraș, dezertor din arinata română la ruși. Acesta venise de câteva luni pe sub ascuns 
în țară şi trăia sub nume fals în apropiere de Bucureşti. Era agent rus şi se găsea în legătură 
cu Palatul Regal; prezența lui era de-asemenea cunoscută unor oameni politici în legătură 
cu Palatul. La ora 22, Regele a citit la radio o proclamaţie, prin care anunța poporului român 
că un armistițiu a fost încheiat şi ordona trupelor române să inceteze lupta. Intre timp 
Regele numise prim-ministru pe generalul Sănătescu, care era şeful Casei Militare şi 
indeplinea și funcţia de mareșal al Palatului, şi pe Niculescu-Buzeşti, ministrul Afacerilor 
Străine. Şefii de partide din Blocul Naţional-Democrat au intrat în guvern ca miniştri fără 
portofoliu”. 


xx 


Pentru cel care-şi asumă istoria neamului său ca pe o realitate cu care se identifică 
existenţial, momentele semnificative din trecut sunt trăite ca şi cum ar fi participat nemijlocit 
la ele. Se bucură atunci când întâlneşte pagini de împliniri, exultă în fața faptelor de bravură 
şi eroism, suferă pentru neîmpliniri și înfrângeri şi se revoltă din toată ființa sa când află 
despre acte mârşave, de compromis sau de trădare. Nu ştiu câți români mai privesc astăzi 
istoria neamului lor cu ochii sufletului. Ştiu însă că, la vremea lui, a făcut-o cu prisosință 
marele gazetar Pamfil Şeicaru; din paginile eseului său intitulat “Politica aistorică” reproduc 
pasajul de mai jos: 

“Războiul României contra Rusiei sovietice (ca și războiul Finlandei) a fost dictat de 
voința noastră de existență. Am fost nenorocoşi, Hitler și toată politica provocatoare a 
Germaniei național-socialiste au împiedicat Occidentul să vadă Rusia sovietică şi 
ganrizoanele ei ideologice instalate în toate țările, pregătindu-se metodic de lupta finală. 
Astăzi războiul dus de România contra căpcăunului din nesfârşitele stepe îşi află o totală 
ratificare. Fiecare mormânt românesc care jalonează drumul trupelor noastre, de la Prut 
până la Caucaz şi Volga, mărturiseşte dreptatea cauzei noastre. Acei care în Octombrie 
1946 pledau culpabilitatea României, abia în 1951 au descopent pericolul rusesc. Era şi 
timpul să se ajusteze când democrațule Occidentului, temându-şi propria lor existenţă, au 
dat noul cuvânt de ordine. 

Dacă războiul a fost o patetică verificare a potențialului moral și material al națiunii, în 
același timp a fost şi o penibilă verificare a incapacității democrației române, care a 
angajat destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat să impună țării, printr-o 
îndrăzneață mistificare, capitularea. pă 

Democrația finlandeză a știut să termine un război nenorocos, limitând dezastrele unei 
înfrângeri... p | 

Ce s-a salvat prin lovitura de Stat de la 23 August? Vieţi omeneşti? Cine are curajul să 
facă inventarul vieților omenești suprimate de trupele ruseşti numai în primele două luni de 


. , 
si aa Me Pa, a 


„după capitulare? Bunuri materiale? Bunuri spirituale? Ce s-a salvat prin gloriosul act de 


eliberare? (...) | | 
Generalul Weygand a rostit un cuvânt teribil pentru a caracteriza exuberanța cu care 
Laval se bucura de armistițiu: «se tăvăleşte ca un câine în propria lui murdărie». Cum ar 













trebui să fie calificat nestăpânitul entuziasm al oamenilor politici, exponenți ai democrației, 


uri! d 
ra 47 i rmate eroice! Cu ce 
îndrăzneală unică s-a răsturnat tabla de valori epice, preamărindu-se actele de spionaj în 
favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei acțiuni trădătoare un titlu la recunoştinta 
națională şi etichetându-i,ca criminali de război pe cei care participaseră la lupta împotriva 
Rusiei sovietice; iată ce definește conținutul ideologic al aşa-zisei democrații române! La 
nici un popor istoria nu a înregistrat un caz similar de orgie a renegării naționale. Nu numai 
că s-a predat armata Rusiei sovietice, 170.000 de ostaşi oțeliți în trei ani şi două luni de 
război, dar s-au surpat rezistențele morale ale naţiei prin violența cu care partidele 
democrate au pledat culpabilitatea României, în speranța că-şi vor asigura titluri la 
recunoştinţa învingătonlor...” 


doatțocorite sa 





++ 


In cotidianul România liberă din 24 iulie a. c., Alianţa Civică, prin glasul d-lui Şerban 
Rădulescu-Zoner, doctor în istorie, Preşedintele Comitetului Naţional de Coordonare, declara 
că nu vrea aniversarea, ci comemorarea “actului de la 23 August 1944”. Citez: “Alianța | 
Civică se înclină cu respect în faţa actului de curaj al MS Regele Mihai, al oamenilor 
politici şi al militarilor care au înfăptuit Actul de la 23 August 1944...” (71), 

La mijlocul anului 1944, Finlanda se afla într-o situaţie la fel de disperată ca şi România. 
Dar în timp ce la noi regele, oamenii politici şi generalii au ales calea mişeliei, trădării şi 
capitulării, preşedintele Consiliului de Miniştri al Finlandei, Edwin Juho Linkomies, îşi 
îndemna conaţionalii să lupte pentru salvgardarea ființei lor naţionale: “Trebuie să ne 
apărăm țara, întregul nostru popor liber şi independenţa noastră. Trebuie să ne apărăm 
viața noastră familială și valorile spirituale moştenite de la părinţii noştri. Trebuie să 
apărăm tot ceea ce face viața demnă de trăit. Dacă nu am proceda așa, nu am avea decât 
o singură alternativă: capitularea. Rostese acest cuvânt nu ca pe o simplă presupunere, 
căci ştiu că Uniunea Sovietică cere capitularea Finlandei. După o capitulare ni s-ar dicta 
0 pace care în mod sigur nu ar ține seama nici de cele mai elementare drepturi ale 
poporului finlandez. O asemenea capitulare ne-ar lăsa fără de apărare, la discreția 
inamicului. Într-o clipă, am pierde tot ceea ce poporul nostru a clădit în curs de secole. 
Din anumite părți s-a susținut că s-ar putea obține noi condițiuni de pace, mai avantajoase, 
în cazul când oameni noi ar fi aduși la conducerea țării. Şi această presupunere este 
neîntemeiată, Dacă se ştie acest lucru, nu mai poate exista nici un fel de alegere. Ca 
bărbaţi liberi şi ca femei libere, trebuie să luptăm pentru prezentul și viitorul poporului 
nostru”, Dar nu numai atât, La cererea guvernului sovietic ca Mareșalul Mannerheim, cel 
care a condus armata în toate cele trei războaie purtate de Finlanda cu Rusia, să le fie 
predat pentru a fi judecat ca criminal de război, răspunsul oficialităților finlandeze a sunat 
sec: “Finlanda nu are criminali de război. Are numai eroi!”, 

Privită prin prisma celor două atitudini adoptate față de invazia sovietică (Finlanda — 
armistițiu cu braţul ferm înarmat; România - capitulare necondiționată), dilema aniversare 
sau comemorare îşi găsește dezlegarea. Comunistul Ion Iliescu și toată liota de acoliți 
proveniți din PCR sunt pe deplin îndreptățiți să aniverseze 60 de ani de regim comunist 
neÎntrerupl. Cât privește Alianţa Civică, ce ar avea de “comemorat”? Doar capitularea 
necondiționată de la 23 august 1944, când a avut loc instaurarea regimului comunist, care 
domnește, netulburat, până în ziua de astăzi, profitând de lipsa de rectitudine morală şi de 
demnitate națională a unui popor care, în frunte cu intelectualitatea sa mistificată și 
mistificatoare, nu catadicsește “să se învețe minte” nici în ceasul al doisprezecelea... 


7. > 


PF. LL. Ji. -—_ „_..” 7. rr "IP |) 


pa SE m e NA TIP —.—. FI... |! 


| 








| 
i 
| 








PUNCTE CARDINALE 





NICHIFOR CR 


Tehnică Jâră 


Acest text al lui Nichifor Crainic, vădit scris cam în pripă şi 
republicat aici prima oară după 60 de ani, a apărut inițial în ultimul 
sau penultimul număr! al revistei Gândirea (pp. 249-253). Deşi 
contrazis în multe privințe de evoluția ulterioară a evenimentelor, 
textul redă bine tensiunea psiho-socială a momentului respectiv, când 
Bucureştiul gemea sub bombardamentele anglo-americane, iar actul 
de la 23 august plutea şi el în aer. Consideraţiile despre noua barbarie 





suflet 





americană, a “tehnicii fără suflet”, rămân în mare măsură actuale, 

dacă ne gândim la recentele bombardamente americane asupra Serbiei sau Irakului. O dată cu 
revista Gândirea şi cu activitatea publicistică a lui Crainic, cu haosul din rândurile armatei, dar 
şi al populaţiei civile, apunea o epocă şi un ideal istoric (cel al unei Românii Mari, creștine şi 
naționaliste, integrate organic într-o Europă de dreapta, anticomunistă, antimasonică şi 
antiiudaică). Peste România plutea deja spectrul bolşevizării şi al tuturor trădărilor din lăuntru 
şi din afară, iar Europa intra în faza ei postereştină, dominață de spiritul iudeo-american. 
Paradigma istorică inaugurată în vara lui 1944 se prelungeşte până azi, iar România continuă să 
fie marea perdantă — victimă a jocului de interese al Marilor Puteri, dar şi a propriilor ei păcate 


de ieri şi de azi... 

LI i d... . a a , Ş 
„Condiţiile dramatice în care trăieşte capitala 

țări, terorizată zi şi noapte de acrienii asasini americani 

ŞI englezi, au îngreuiat manifestările culturale şi 


| îndeosebi apariția publicaţiilor. Atâta vreme însă cât 


„mai există un minimum de posibilitate, socotim ca o 


| datorie să înlesnim continuarea acestei reviste, care 


a însemnat de-a lungul anilor un puternic stimulent 
de cristalizare a spiritului românesc autentic. Se vor 
ucide mai departe oameni fără apărare; se vor dărâma 
mereu clădiri, se vor nimici instituţii, dar spintul acesta 
nu va muri. Lovitunile nu-l vor dobori, încercările îl 
vor căli, prăpastia deschisă a neantului îl va îndârji 
să trăiască mai departe. 

O parte din sfântul pământ al țării e cotropită 
de burbaru Urahlor, văzduhul năvălit de barbari de 


peste Atlantic. Asalt de jos, asalt de sus —prile) 


blestemat să ne arătăm tăria şi voința de a fi. Nu 
Ă Li Î LA - . i. . i : 
"suntem singur; nici în suferință, nici în încordare, 
“Suntem încadraţi într-o” Europă care îndură la fel cu 
"noi durerile facerii unei lumi mai bune. Există în 
“cuprinsul ei popoare care sângerează şi mai greu decât 
noi; şi există popoare arcuite gigantic în voința de a 
'birui, care ne pot sluji drept pilde înălțătoare. Să lăsăm 
pe amicii Englezilor şi pe admiratorii Americanilor să 
'se entuziasmeze de vederea zburătorilor “liberatori”, 
care vin călare pe norii cerului, să le fluture batistele 
în semn de duioasă prietenie. Să lăsăm pe uneltitorii 
Sovietelor să delireze de bucurie că pământul 
“Moldovei a fost pângărit, şi să ne uităm mai ales la 
aceşti Germani, care întrupează mai presus de oricine 
conştiinţa, demnitatea şi eroismul european. Ei sunt 
pretutindeni în Europa, zid de apărare la marginile ci. 
Ei sunt aici lângă noi, apărători împreună cu soldații 
noştri ai pământului nostru şi ai continentului întreg. 


Germania a suferit nemăsurat mai mult decât > 


România. Aproape nu e familie să nu aibă un doliu, 


aproape nu e viteaz pe imensul ei front să nu ducă cu 
el ecoul unui dezastru de-acasă. Şi cu toate acestea, | 
armata ei continuă să fie, printr-o îndârjire | 


supraomenească, pavăza Europei și scutul nostru, 


'| alături de soldaţii noștri. 


Am ascultat şi cu în ultimul timp, la radio, 
“Vocea Americii” şi tam-tam-ul Londrei, într-o 
românească atât de iudaic garparisită încât ar fi de- 
“ajuns s-o audă ca să-l pună în gardă pe orice Român 
conștient. Glasul acesta, care răsună pretutindeni şi 
căruia nu i se răspunde din partea cealaltă decât cu 


*“Anul XXIII, nr. 6, iunie-iulie 1944. Acesta este ultimul 
număr păstrat în colecția B.A.R., altminteri cea mai 
completă, Se pare că ar fi fost tipărit, totuşi, şi numărul 
pe august-septembrie 1944, care este insă de negăsit. 
Reamintim că revista Gândirea, cea mai prestigioasă 
publicaţie culturală din România interbelică, a apărut 
începând din 1921, întâi bilunar, apoi lunar, iar din 1926 s- 
a aflat sub direcţia lui Nichifor Crainic (1889-1972), care i- 
a imprimat direcțiă “ortodoxistă”, cunoscută azi mai ales 
sub numele de “gândirism”, 





(R. C.) 


cântece pițigăiate de lăutari, ne asmute fără încetare 
să ne predăm Sovietelor şi să ridicăm armele împotriva 
Germanilor, care stropesc cu sângele lor pământul 
Moldovei, apărându-ni-l! Sunt, poate, mii şi sute de 
mii de oameni îndurerați şi naivi, care îşi otrăvesc zilnic 
auzul cu aceste îndemnuri la ticăloşie şi la catastrofă 
națională. Şi mă gândeam că o ţară, în asemenea 
împrejurări, nu se apără numai cu armele de pe front, 
ci totdeodată cu tăria masivă a spiritului, ce trebuie să 
stea îndărătul frontului, hrănindu-l cu voința de a birui: 
şi de a fi cu orice preţ. Când omul din mulțime, necăjit 
şi strâmtorât, e pradă necontenită acestor ispitiri 
diabolice, muțenia din partea noastră nu e semn nici 
de bărbăție, nici de superioritate, nici de orientare, Pe 
culmea deciziei, legile războiului pretind de la noi toți 
viața sau moartea, ceea ce e tot una, Căci astăzi nu e 
în război numai soldatul de pe front, ci poporul întreg, 
de la bătrân până la copil, iar țara toată, sub focul 
bombardamentlor, a devenit câmp de luptă. Teroarea 
e intensă în măsura în care nu ne putem apăra 
împotriva focului prăvălit din nori, dar cu atât mai 
necesară e tăria de spirit, care să fortifice şi să activeze 
răbdarea tuturor. Precum în timp de pace avem nevoie 
de conducere pentru a trăi, tot astfel în războiul 
integral, în care suntem încleştaţi, avem nevoie de 
conducere pentru a muri şi a birui. O țară cu sufletul 
predat de la întâia încercare grea zadarnic şi-ar mai 
trimite luptătorii pe frontul propriu-zis: ei s-ar duce 
acolo infectați de defetismul interior. 


i i fra fn i, i P7 
> . ) “a | pers ai 


“ 
«4 
E 4 d) - 
d 
ză Pi 
* d rad. Ei 


ji 


[- 
- 


eri e 


.2n: 
p-. 


Do me mei ie ai, ap PR Anat a 
_ » au 17 E 
ă 
i 
+ eX 
p 


4 a 
Li 

N 

. 


- b, Li a 
* -) . 

> Ă 
Ya 1” 4 tie FA 


ci cai E P0 ac d 
[it d ip Pola rdaPleteletankto 


August 2004 NR. 83/1604 PAG. 5 


++ 

Într-adevăr, în istoria omenirii n-a existat până 
acum un astfel de război. Cu excepţia faimoaselor 
năvăliri barbare, care rămân o plăcintă cu brânză faţă 
de teroarea aeriană, războaiele de până ieri, indiferent 
de mobilul lor, indiferent de momentul inițial totdeauna 
discutabil, se purtau în marginile cavalerismului, 
oricât de dure ar fi fost. Se războia armată cu armată, 
adică voinicia unui popor cu voinicia celuilalt, în luptă 
dreaptă. Atingerea omului neînarmat, a populației 
civile, era socotită ca o nedemnitate în stare să facă 
pe săvârşitorii unor asemenea crime de râsul lumii 
întregi. În această privință, războaiele Evului Mediu, 
ale “barbarului” Ev Mediu, cu simțul onoarei 
cavalerești dezvoltat până la maximum, erau cam ceea 
ce sunt astăzi întrecerile din arenele sportive. Peste 
toate grozăviile prin care a trecut sau pe care le-a 
dezlănţuit, lumea europeană, sub înrâurirea 
creştinismului, a păstrat totuși o regulă de omenie 
față de adversarul neînarmat. Revoluția introdusă de 
Anglo-americani în arta sinistră a războiului e 
abdicarea totală de la orice umbră de cavalerism. 

Boxeurii reprezintă brutalitatea cea mai cruntă 
în lumea sporturilor, dar un boxeur nu ce în stare să 
atace pe un “profan” care l-a jignit: îl opreşte 
superioritatea artei sale şi demnitatea profesională. 
Deşi boxul e o sălbăticie gustată până la leşin de 
publicul anglo-saxon, morala lui specială a rămas 
inaccesibilă războinicilor veniți de peste ocean. Din 
punct de vedere etic, un cretin care mânuie pumnul 
în arenă e superior oricărui soldat anglo-american. 
Boxeurul luptă împotriva unui adversar pregătit ca şi 
el, 

Armata anglo-americană, neizbutind să lupte 
împotriva vreunei armate europene, şi-a descoperit 
adversarul în lumea necăjită a oraşelor şi satelor 
noastre. De sus, de la câteva mii de metri, omul nu 
se vede; el devine o abstracțiune. Se văd numui 
acoperişurile caselor, ca nişte pete ce indică pe faţa 
"pământului aglomerări de vieți omeneşti. Aviatorul, 
erou cu contract în regulă, îşi lasă bombele ca o vacă 
indiferentă dacă resturile rumeguşului ei au căzut pe 
“crini sau pe trandafiri. Miile de colibe şi de palate, de 
“temple şi de bisenci, zecile de mu de oameni cu totul 
dezarmaţi, care rămân țăndări în urma stolurilor de 
bombardiere, se anunţă apoi triumfal ca “obiective 
militare” atinse. La cinismul acesta bestial, cum n-a 
existat bestialitate pe lume, se reduce eroismul anglo- 
american. De la un capăt la altul, văzduhul Europei e 


(urmare în pag. 6) 





PS 


Pad * 


[ta 


tt, 


., 


aie cae eat n aim A 


i. 








PAG. 6 NR. 8/164 August 2004 


PUNCTE CARDINALE 





(continuare din pag. 4) 


străbătut de bondarii uriaşi ai morţii. E o lume cu totul 
nouă, o mentalitate cu totul nouă, pe care poate nimeni 
dintre noi n-a bănuit-o. O mentalitate de om care nu 
mă! € om Şi pentru care omul nu mai e om în sensul 
rehgiei, al culturii și al civilizaţiei. Războiul aerian purtat 
de Anglo-americani revelează o lume subumană, ce 
nu are precedent decât probabil în preistorie, aşa cum 
ŞI-o imaginează transformiştii şi evoluţioniştii. O lume 
căreia îi hpseşte nu numai sensul legilor dumnezeieşti 
ale vieţii, dar şi simţul valorilor create de spirit cu 
trudă de milenii. 
Citeam până deunăzi ciudățenii din viaţa 
amencană, culminând în bandele de gangsteri, 
formaţiuni incredibile, imitate după uriaşele organizații 
tâlbăreşti din China; romanele scriitorilor de peste 
Atlantic ne dezvăluie taine bizare din subteranele vieții 
publice a noului continent. Şi totuşi nu ne venea să 
credem că e vorba de o lume sălbăticită până într- 
atâta, în strălucirea confortabilă a civilizaţiei sale, încât 
existența să se reducă pentru ea la un biet succes 
matenal, cu sacrificarea a tot ce este omenesc în om. 
Țara maşinilor a produs un om mecanizat, care se 
Ignoră pe sine însuşi, cum îşi ignoră şi semenii. 
Frenezia tehnică l-a redus la o viaţă de senzaţii 
epidermice, neîngăduindu-i răspasul ca aceste senzații 
să se modeleze în bogăție lăuntrică a spiritului. 
Americanul e omul care şi-a pierdut sufletul şi e cu 
neputinţă să-l mai găsească în atmosfera exasperantă 
de civilizație materialistă. Singură cultura, cu 
generoasele ei valori ideale, cu adâncirile ei în abisul 
inimii, cu zborurile ei în infinitul cugetării, ar fi fost 
capabilă să facă un om din ceea ce tehnica maşinistă 
a făcut un monstru modern. Cultura însă, în gloriosul 
şi nobilul sens al tradiției europene, e cu neputinţă să 
se dezvolte într-o lume fără tradiţii spirituale, unde 
zgârie-norul ține locul catedralei gotice sau al domului 


italic, unde cinematograful ține locul teatrului şi al 


a 


picturii, unde jazz-ul ține locul muzicii, unde catastiful 


ține locul filosofiei, unde viteza ține locul contemplației 
și al poeziei, unde sectele isterice ţin locul 
creștinismului, iar gangsterismul — locul moralei 
publice 

Civilizaţia americană nu şi-ar găsi leacul decât în 
propria e: prăbuşire. E imposibil ca monstrul pe care 
l-a produs să priceapă ceva din spiritul european. Am 
văzut cândva o ceată de Americani la Paris, în Domul 
Invalizilor: stăteau roată în jurul mausoleului lui 
Napoleon, spărgeau în dinți alune şi aruncau cojile pe 
marmura sub care zace cel mai mare erou al Europei 
de ieri. Aceleaşi brute cocoțate în văzduh de mașinile 


“|lor aruncă azi bombele distrugenii pe monumentele 


sacre ale Europei. Eroismul lor e un contract de muncă 
şi atâta tot. Țara care deţine aurul lumii îi plăteşte 


'[bine pentru această aventură mecanică. După 


distrugerea mânăstirii Monte Cassino, care 
însemnează pentru catolicism aproape ceea ce 


'|însemnează Muntele Athos pentru ortodoxie, America 


oficială, declarând că o plăteşte cu aur, dovedea, în 
uimurea lumii întregi, totala ei lipsă de aprehensiune 
pentru ceea ce numim cultură europeană. Numai 
monştrii sălbatici ai unei civilizații exclusiv tehnice sunt 
în stare să conceapă răscumpărarea în bani a 
minunilor făurite de geniul european 0 dată pentru 
totdeauna şi nimicite de ei pentru de-a pururea! 
Aproape nimic din capodoperele distruse nu se 


[va mai putea reface, dar Europa n-are să piară; şi în 


memoria veacurilor viitoare nici o putere de pe pământ 
nu va mai putea șterge barbaria cu care Anglo- 
americanii pustiesc acest continent, care e vatra culturii 
omenești. Pentru mentalitatea de care vorbim e iarăşi 
foarte semnificativ faptul că, pe când altădată o simplă 


restricție impusă la noi vreunei secte anarhice de 


proveniență anglo-americană sau o simplă palmă 
aplicată de jandarm vreunui răufăcător evreu stârneau 
proteste de presă și curente de indignare publică în 
țările acestea, azi nici zecile de mii de morţi nevinovaţi, 
nici dărâmarea monumentelor celebre nu cmejjoileazi 
pe nimeni, nici în Angha, nici în America, În Italia, 


fiecare bombă distruge o capodoperă fără ca nimeni 


să articuleze un cuvânt de indignare, Și doar Italia e 
țara cea mai cunoscută în Anglia şi în America, [iindcă 


Te h n îcă 


fără suflet 


droaie nesfârşită de gură-cască veneau de-acolo s-o 
admire. E un consimțământ anglo-saxon unanim, 0 
complicitate criminală în această tentativă de pustire 
a Europei, care ne dovedeşte ce prăpastie de netrecut 
există între unii şi alții. 

++ * 

Fenomenul european e un complex de cultură şi 
de civilizaţie, uneori despicat în sine de excesele 
epocale ale uneia sau alteia dintre părțile componente, 
dar oricum armonios în ansamblul istoric al apanției 
sale. Fenomenul american e un simplism de civilizație 
mecanică. Cultura singură umanizează pe om; Şi spiritul 
European, în cea mai nobilă strădanie a lui, a năzuit la 


ra i Valentin DAN 
“TÂRZIUDELUME 





DY; 


E îlizi în. miezul lumii. Se pun pe foc păduri. | 
Popoare verzi de. frunze cadii înspre decăjăă 3 
„ŞI cerul n-o să ştie, şi carnea n-o să poată 

„Să spulbere c cenuşă tăcerii de pe guri. 

„Fluturi i imenşi de spaimă țişnesc din berea 
“Cînd sîngele nu- i crede nici unei tăieturi. 
"Nu-i foame pentru-aceste alb cuminecături 
„Pe care morții veşnici | le- au. răsădit î in iii ad 
(Na mai scincit” păcatul „Deci de prisos ocina, 


4 


= 
i 
& 
E 
A] 





Şi oameni. reci. prin ci care a îndrăznit! lumina. 
„E fie în, în miezul noplii, Şi luna ai de-ajuns. 


5) 4. 


umanizarea omului, la preponderența sufletului asupra 
matenei. Civilizația dezrădăcinată din stratunle sufleteşti 
ale culturii dezumanizează şi mațenalizează fiinţa 
omenească. Excesul tehnicii americane a abrutizat-o 
şi a făcut din om un sălbatic şi un monstru, precum 
pe o scară mai primitivă l-au fabricat Sovietele. Am 
putea spune că, după cum omul european e modelat 
de cultură, omul american şi cel sovietic e fabricat de 
civilizația materialistă. Roboții mecanici, alcătuiți din 
piese metalice în care nimeni nu poate turna un suflet, 
nu sunt numai o glumeaţă fantazie industrială, ci un 
simbol sinistru al barbarului produs de maşină. Nu e 
deci de mirare că, din Apusul american şi din Răsăritul 
asiatic, nimeni nu mai înțelege spiritul şi idealurile 
Europei. Războiul ce se duce împotriva ei e războiul 
civilizaţiei materiale împotriva culturii spirituale. 

Nu ştiu ce profet ar putea bănui aspectul pe 
care îl va avea mâine, după sfârșitul pustiirii, viaţa 
europeană. Arma aeriană însă, care din nenorocire va 
rămâne arma viitorului, va impune acestei vieți 
modificări însemnate. Dacă cele mai crunt lovite de 
bombardamente sunt marile aglomerări orăşeneşti, e 
posibilă o dispersare în întindere a oraşelor, pentru a 
le feri să fie ţinte în plin ale atacurilor de sus. O 
imaginație aprinsă de groază ar putea născoci o 
arhitectură și o urbanistică nouă, care să clădească 
orașe subpământene — ceca ce ar însemna o întoarcere 
în stil mare la bordeiul primitiv. Oricum, însă, 
experiența pe care o face lumea europeană, părăsind 
aglomeraţiile citadine și refugiindu-se la țară, ne dă, 
poate, o indicație mai sigură asupra aspectului vieţii 
de mâine, Dispersarea pare mai naturală decât 
îngroparea în pământ, Din acest fenomen ar putea 
câştiga enorm de mult viaţa rurală, Satul a ajuns în 
momentul de faţă la o preţuire pe care n-a avul-o 
niciodată în istorie. E încă primitiv şi incomod pentru 
orăşeanul obişnuit cu confort, apă curgătoare, calorifer 


şi lumină electrică. Dar acestea sunt lucruri care nu 
mai constituie secrete pentru tehnica inginerească 
Pământul larg oferă spații vanate pentru aşezările 
industriale izolate unele de altele. Agricultura poate 
exercita o atracție binecuvântată pentru cei obişnuiţi 
azi cu viaţa citadină. Distanţele nu vor mai exista 
mulțumită rapidității mijloacelor de comunicație, ce 
se vor intensifica după război. Mutând confortul 
modern la țară, viața rurală ar căpăta un aspect civilizat 
şi țara întreagă ar deveni un oraş în împrăştiere. S-ar 
putea spune că aceasta ar însemna moartea satului. 
Poate da şi poate nu. Civilizarea satului nu însemncează 
neapărat moartea, ci transformarea lui, în sensul 
îmbunătățirii. Binefacenle tehnicii şi ştiinţei vor aduce 
un plus de vitalitate în popor. Afară de aceasta, satul 
are un spirit puternic şi natura posedă puteri de 
transformare chiar asupra celor ce vin cu intenții de 
a domina. Refugiul la ţară e refugiul în sânul naturii, 
care regenerează şi armonizează compoziția 
psihologică a omului. Din orăşeanul abstractizat şi 
unilateralizat ea face un om concret şi deplin. Întreaga 
viață a poporului ar deveni astfel o fuziune intimă 
între cultură şi civilizaţie, lucruri care chiar în Europa 
începuseră să înfățişeze caractere contrastante. 
Orăşenizarea satului şi ruralizarea oraşului ar duce 
pe nesimţite la dispariția distanțelor sociale, din care 
se nasc azi gravele conflicte în sânul aceleiaşi națiuni. 

De altfel, decongestionarea oraşelor e în 
Germania un principiu de politică național-socialistă, 
afirmat încă înainte de izbucnirea războiului. Motivele 
erau de ordin social şi biologic: Războiul aerian, cu 
groaznica lui calamitate năpustită asupra craşelor, va 
avea ca urmare intensificarea acestui proces de 
aerisire a sufocantei vieți citadine şi de însănătoşire 
a rasei. Omul cu nervii zdruncinați de infernul luptei 
îşi va găsi calmul mai degrabă în pacea naturii decât 
în vacarmul oraşului. 

În România, care se frământă mai solidară 
ca oricând cu suferința şi aspirațiile Europei, trecerea 


“aceasta, forțată de prevederea viitoarelor nenorociri, 


ar putea fi înlesnită mult de stadiul de dezvoltare în 

care ne găsim. Oraşul românesc, poate cu excepția 

Veâee nu e simţitor diferențiat de satul românesc 

nici în ce priveşte confortul, nici în ce priveşte 

mentalitatea. Târgoveţii noştri sunt în majoritate întâia 

sau a doua generație de țărani. Reîntoarcerea în natură, 
ca lucrători industriali, ca meseriaşi, ca negustori, ca 
mici fermieri, ar fi un proces de uşoară readaptare, o 
reînviere a fondului lor rural ancestral. Mai cu seamă 
în țara noastră, unde satele nu cunosc decât foarte 
puțin din binefacerile civilizației, această operă 
condusă sistematic de împrăştiere a esenţiei oraşului 
ar constitui o adevărată înflorire a vieții rurale, un 
salt considerabil din starea de primitivism, în care 
zac încă regiuni întinse. Dacă tendința dominantă a 
vieţii româneşti era absorbirea satului de către oraş, 
problemele ce se vor pune după acest război al marilor 
ruine ne vor sili să promovăm, dimpotrivă, absorbirea 
oraşului de către sat, nu în sensul unor noi aglomerări, 
ci în sensul unci chibzuite împrăştieri a civilizaţiei pe 
toată fața pământului românesc. 

Tradițiile de cultură, ce stau la temelia fiecărui 
popor european, şi intimitatea cu natura şi cu duhul 
pământului ar feri omul de primejdia pe care o 
reprezintă o tehnică dezvoltată unilateral. Diformând 
pe om şi anexându-l maşinii, această tehnică a atins 
în războiul actual o culme a rătăcirii şi a nonsensului: 
civilizația a creat oraşele, civilizația nimiceşte oraşele 
de pe fața pământului. Dacă Europa ar ajunge în viitor 
să fabrice monştri de tip american, atunci misiunea 
ei se va fi terminat. Geniul ei e geniul plinătății şi al 
armoniei. Numai din adâncul ei de experienţă şi zestre 
multimilenară mai poate răsări omul desăvârşit, care 
să fie model popoarelor pământului. Suferinţa 
apocaliptică, pe care o îndură din toate părțile, o va 
duce poate mai curând decât am crede la conştiinţa 
profundei sale diferențieri faţă de celelalte continente, 
care îi vor nimicirea, şi la o dinamică unitară a misiunii 
pe care o are de îndeplinit în lume, Căci nenorocirea 
ce bântuie omenirea contemporană, nenorocire pe 
care numai spiritul curopean o poate lecui, e civilizaţia 
fără cultură sau tehnica fără suflet. 





> n CT „n muittauennariiieiiiiiea caca, Pg x Ur Sera caute PRESĂ da d că oieri Da. ate = ale 











PUNCTE CARDINALE 
“INSURECȚIA” nea 23 AUGUSI 


VĂZUTĂ PRIN OCHII UNUI SOLDAT GERMAN 


Wilfried H. Lang a fost pus într-o situaţie deosebită 
în noaptea de 23/24 august 1944, din cauza schimbării 
raporturilor între armata română și cea germană. Cu 
ultimele trupe ale Reich-ului, Wilfried Lang a părăsit țara 
în care s-a născut, încercând să-și găsească refugiu în aceea 
a părinţilor săi. Altfel, ar fi riscat să pățească la fel ca tatăl 
său, ajungând în prizonieratul sovietic. Dar nu a uitat 
niciodată că s-a născut în România. Că nu a uitat, însă, 
nici clipele dramatice din 23/24 august 19440 demonstrează 
faptul că e autorul filmului documentar “Un Stalingrad 
pe Dunăre”, care prezintă înfrângerea armatelor germane 
între Dunăre şi Munţii Carpaţi, la sfârşitul lui august 1944. 
Filmul, difuzat de mai multe posturi de televiziune, a fost 
primit excelent în Germania și conține mărturiile a zeci de 

„| veterani ai luptelor purtate atunci. 

Tot Willried H. Lang a organizat, pe 30 martie 1995, 
în fosta capitală a Cavalerilor Teutoni, Bad Mergentheim, 
un simpozion cu tema “23 August”, la care au participat 
numeroși invitați, printre câre şi Regele Mihai. “La 23 
august, soldatul german a perceput răsturnările din 

"| România ca pe o.trădare. Discuţiile au arătat că Regele 
Mihai nu a avut nici o vină directă. Regele a vrut să-şi facă 

"| datoria, încercând să salveze poporul român, dar, în acelaşi 

“| timp, a trebuit să ia măsuri ca trupele germane să nu 
| poată lupta î în continuare contra românilor și, desigur, 
acesta a fost un motiy pentru care comandanții germani 
de atunci au fost foarte nemulțumiți. O dovadă că percepția 
germană s-a modificat este şi faptul că nici unul dintre 
veteranii care au participat la simpozion nu i-au făcut 
Regelui vreun reproș fățiș, deși unii dintre ei, după 23 
august, au făcut până la 10 ani de prizonierat în condiții 
atroce, la ruși...”, ne-a povestit Wilfried H. Lang. 

D-l Lang ne-a pus la dispoziție un fragment din 
memoriile sale, referitor 23 august 1944. Este posibil ca 
datele prezentate să stârnească orgoliile unor istorici sau 
să îi mire pe unii cititori. Considerăm însă că publicarea 

mărturiei unui soldat german, ce a trăit cu toată ființa 
| dramatismul acelor zile, nu poate fi decât o utilă restituire 
a memoriei, după atâţia ani în care manualele de istorie 
| comuniste ne-au îndoctrinat cu “glorioasa insurecție” sau 
cu “marea revoluție de eliberare antifascistă şi anti- 
imperialistă”. Este, în același timp, și o lecţie pentru 
nostalgicii comunismului, care suspină încă după parăzile, 
agapele tovărășești și zilele libere de 23 şi 24 august, uitând 
că, fără democraţie (care presupune și libertatea cuvân- 
tului), în locul acestor file de istorie trăită pe viu, astăzi ar 
fi citit, probabil, o ediție specială a ziarului Scânteia. 
„(Florian BICHIR) 


O confuzie generală 


“După proclamația Regelui Mihai. din seara zilei de 
23 august 1944, prima reacție a fost de nedumerire ŞI 
confuzie generală de ambele părți, germană şi română. După 
bombardarea unor obiective centrale din Bucureşti de câtre 
o escadrilă de avioane Junkers JU-87, confuzia s-a amplificat 
şi mai mult, astfel că declarația de război a României către 
Germania nu a fost, într-o primă fază, însoțită şi de Ordine 
de execuție amănunțite pentru trupele 
române, astfel că nimeni nu tim ce trebuia 
făcut () 

Ar fi de menționat că, pe-atunci, 
Divizia a 5-a Antiaeriană a Wehrmachtului “ 
care apăra spațiul aerian al României - de 
fapt o divizie“ specială, lărgită, aflată sub 
comanda generalului Kuderna — cuprindea 
aproximativ 228 de guri de foc, cu cahbre 
intre 88 și 128 mm, ultimele fiind acele tununi 
uriașe, pe afet de cale ferată, care lrăgcau fă 
ghidate prin radar, devenind în ultimele două 
luni spaima «Fortărețelor Zburătoare» ale 
U. S, Air Force. Acestor guri de foc li se 
adăugau 16 baterii de 88 mm românești, deci, 
incă 64 de tunuri, care luptau alături de nemți. 
Subzistenţa și aprovizionarea bateriilor 
româneşti cu muniţie cra asigurată tot de 
bateriile germane..(,..) 

Membrii misiunii militare germane în 
România, care cuprindea atât statul major 
al Diviziei a 5-a Antiaeriană, cât şi Statul 
Major al Comandamentului de Sud al 


UD Pe 





armatei germane, cu generalii Hansen şi Gerstenberg, au 
fost luaţi prizoneri, respectiv s-au predat fără luptă trupelor 
române. Echipajele bateriilor de antiaeriană germane din 
perimetrul Ploieşti, rămase astfel fără comandanții lor de 


divizie; au luat legătura prin radio cu Marele Stat Major din. 


Germania, de unde nu primeau însă decât ordinul stereotipi 


«Rezistaţi până la ultima picătură de sânge!». Cum asemenea 


tâmpenii deveniseră arhicunoscute incă din timpul retrageni 
de pe teritonul sovietic, comandanții bateriilor de pe Valea 
Teleajenului s-au hotărât să se concentreze în apropierea 
localității Scăieni, unde se afla o cazemată de comandament 
din beton armat, subterană, și un depozit de muniţie 
cuprinzător. (...) 

Echipajul batenei românești, care se afla în inădisha 
apropiere, a primit ordin, pe data de 25 august, să se retragă 
spre comuna Scăiepi. Pe 26 august, ofițerul de legătură român, 






August 2004 NR. 8/164 PAG. 7 


locotenentul major Petrescu, a venit la noi şi ne-a sfătuitsă ne PTUIŢ. E 


retragem, pentru că ci aveau ordinul să ne atace a doua zi. De 
fapt, artileriştii români nu aveau de gând să lupte împotnva 
noastră din două motive bine definite: pe de-o parte fuseseră 
frați de arme, luptând cot la cot cu noi până mai alaltăien, iar 
pe de altă parte cunoşteau puterea noastră de foc, şi nu erau 
atât de nebuni încât să încerce o misiune sinucigașă, tă 

„Pentru a respecta totuşi ordinele primite de la șefii lor 

ignoranți din Bucureşti, s-a convenit un atac formal, la care 
să se tragă cu tunurile în aer, respectiv pe teren viran. As 
că «atacul» din Zorii zilei a durat aproximativ 10 minute şi s- 
a soldat cu o gleznă scrântită a unui ostaș român, care călcase 
într-o groapă de pe câmp (...), , 
"A doua zi însă, deci pe 28 august, a sosit la fața locului 
Regimentul 32 Infanterie Butuleasa. Locotenentul-major 
Petrescu ne-a prevenit și ne-a implorat să plecăm, fiindcă 
infanteria urma să ne atace a doua zi. Noi, la rândul nostru, 
am rugat partea română să nu ne atace, deoarece, neavând 
armament de infanterie, ar fi trebuit să ripostăm cu tunurile 
de 838 mm 

in zorii zilei de 29 august; infanteria română a atacat 
totuşi: Am fost nevoiți:să ne apărăm cu tununle noastre; 
Rezultatul a fostun dezastru pentru infanteriști români. După 
ce s-au repliattrupele române, am fost atacați cu aruncătoare 
de 88 mm, astfel că, la rândul nostru, am fost decimaţi,, În 
seara aceleiaşi zile, târziu, ne-am retras apoi în direcția 
Lipăneşti, unde am intrat într-o-ambuscadă care ne-a fost 
pregătită acolo. Datorită unei companii de ucraineni din 
armata lui Vlasov, care luptau de parțea noastră cu o dârzenie 
nemaipomenită, am reușit să spargem cordonul de încercuire 
românesc, trecând mai departe spre Văleni de Munte, Cheia 
ȘI, apoi Braşov”. (i ) 

Primind promisiunea că vor rămâne în prizionierat 
românesc, mulți soldați, germani s-au predat necondiţionat 
forţelor armate româneşti Această promisiune nu s-a împlinit 
însă ȘI aproape toți au pierit mâl târziu în lagărele şi gulagurile 
sovietice. După război, nu am mai auzit despre nici unul dintre 
cei care se predascră în ziua de 30) august 1944 la Braşov. Un 
grup de oameni, printre care mă aflam şi cu, am continuat 
drumul spre Ghimbav, unde speram să mai întâlnim aviația 
germană de vânătoare, Aceștia insă se retrăseseră cu două 
zile înainte, nestingheriţi de nimeni. Grupul PotR, format din 


i 9 La 


Stiri pă Crt A EoTI 3 r 








doar 18 oameni, s-a retras. apoi până pe malul drept al 
Mureşului, unde am fost întâmpinați de honvezii maghiari”. 


“Adei ii «E meet 


4 d 


Între realitate şi propagandă 

“În privința acelui atac aerian neputincios a unei 
escadrile de avioane de luptă «Stuka», din ziua de 24 August 
1944, trebuie spus clar că Teatrul Naţional a fost lovit din 
greşeală în locul Palatului Telefoanelor, deoarece piloții 
germani, de fapt vânători de tancun în câmp deschis, nu 
erau obişnuiţi să lupte în mijlocul unor clădiri înalte din oraş 
Pagubele enumerate după aceea de partea română, fuseseră 
provocate în cea mai mare parte de aviația amencană cu 
câteva. zile în urmă, iar acel «măcel ingrozitor» a fost o 
pură invenție a propagandei regale. Regele era funos că i 
sc distrusese locuința, așa-zisa «casă nouă» din spatele 
aripei drepte a Palatului Regal: Acele 4 avioane; care au 
efectuat doar 4 raiduri, au aruncat în total 40 de bombe 
uşoare, de $0 kg, şi 20 bombe de 250 kg, care nu şi-au 
nimerit țintele nici pe jumătate. Ceea ce i-a înspăimântat pe 
oameni a fost zgomotul asurzitor şi demoralizant pe care îl 
făceau aceste, avioane în picaj. Faţă de miile de bombe 
grele aruncate doar cu câteva zile înainte de americani şi 
englezi, acest atac a fost mai mult simbolic, iar din punct de 
vedere militar — absolut inutil. (...) 

În studiul d-lor dr. Alecsandru Duţu şi Petre Otu despre 
evenimentele de la 23 august sunt unele cifre eronate: 

ID Armata germană a pierdut pe teritoriul României 
Mari, în special în urma schimbărilor de la 23 august 1944, 
un efectiv între 400.000-700.000 de ostaşi. Să luăm ca cifră 
medie 500.000 de militari. De o evaluare a pierderilor la 
61500 de soldaţi nici nu poate fi vorba, sau eventual doar în 
zona Ploieşti- -Bucureşti-Dunăre. În filmul documentar 
realizat de mine în anul 1995, intitulat «Un Stalingrad pe 
DU am arătat că în urma lui 23 august 1944 au pierit 
de două ori mai mulți ostași germani decât 
la adevăratul Stalingrad, în 1942. 

2) Lufbwaffe (aviația germană) a 
pierdut pe teritoriul României, în tottimpul 
războiului, 128 de avioane de vânătoare, 
majoritatea la apărarea. impotriva 
«Fortăreţelor Zburătoare» ale Aliaților, 
incluzând şi acele avioane germane 
Messerschmutt ME. 109, pilotate de aviatori 
români.. În urma luptelor de la Băneasa s- 
au pierdut $ avioane; 4 de transport, care 
urmau să scoată telefonistele permane și 
restul personalului feminin din zona de 
luptă, 2 avioane de vânătoare şi 2 avioane 
defecte din hangar. Cifra de 222 de avioane 
este absolut eronată. 

3) După 23 august 1944, nemţii au 
pierduţ în total 48 de nave fluviale și nici o 
singură navă mantimă. Este inexplicabil 
cum s-a ajuns la cilra de 348 de nave! 
Poate s-au numărat și pontoanele de pe 
Nistru, distruse în timpul luptelor pentru 
apărarea Basarabiei...” 












PAG. 8 NR. 8/164 August 2004 


DE LA NERO LA SIALIN. 


AN TICREȘTINISMUL COMUNISI 


(urmare din numărul trecut) 


Într-adevăr, pe cit de mare este dorința şi graba 
bolşevismului de a comuniza lumea, pe atit de gravă este 
hotărîrea lui de a termina întîi cu religia, şi pe atit de mare 
silința lui de a o face cît mai curînd şi mai complet: dintru 
inceput şi radical. Programul și metodele de comunizare 
fac de aceea din religie o preocupare primordială, o problemă 
de stat urgentă şi capitală. Religia este primul obiectiv al 
atacului comunist. Distrugerea ei, se zice, va asigura triumful 
bolşevismului. Acesta este crezul lui, în aceasta constă mai 
toată filosofia lui. De la Karl Marx a aflat-o Lenin, apostolul 
şi idolul comunismului, iar după el o repetă intruna, ca pe un 
cuvint de ordine, toți conducătorii şi purtătorii de cuvint şi de 
sabie ai comunismului, dimpreună cu toți ucenicii lor, 
declamind-o continuu, ca pe o lecție bine învățată, şi agitînd- 
o cu orgoliu ostentativ, ca pe, cea mai mare şi mai salutară 
descoperire, ca pe suprema lozincă a geniului omenesc: 
Religia este o minciună, religia este un pericol, deci în lături 
cu religia! “Lichidarea religiei” este de aceea cel mai 
important punct în programul comunismului, este marea lui 
ambiţie şi onoare. Religia este o oroare şi o ruşine, ea trebuie 
deci grabnic scoasă din mintea oricui. 

In acest spirit, Lenin îi scria lui Maxim Gorki: “Orice 
'| idee de Dumnezeu, simplul fapt de a-ți pierde vremea cu o 
| astfel de idee, constituie o incalificabilă infamie, infecția 
cea mai periculoasă și mai injositoare” (1). Şi pentru că 
alersmul comunist nu se poate exprima decit vulgar, rată 
incă ce este religia pentru Lenin: “Religia este un fel de 
rachiu (2) spiritual, în care sclavii capitalului își îneacă 
înfăţişarea de oameni și revendicările privind o existență 
omenească suportabilă şi demnă”. Mai rău decit opium, 
cum credea Karl Marx: o băutură alcoolică ameţitoare și 
abrutizantă, care ia mințile omului şi în care “sclavii 
capitalului” îşi ineacă şi nefericirea, şi înfăţişarea lor de 
oameni! 

Socotită produs al ignoranței, iistrument al exploatării 
capitaliste, piedică în reorganizarea şi progresul societăţii, 
înjosire pentru “demnitatea cetățeanului sovietic” (3), religia 
trebuie urmăriță ȘI distrusă pină la cea din urmă idee, 
amintire sau imagine, sfântă. Ea este retrogradă, degradantă, 
reacționară, contrarevoluționară,; ea stinghereşte revoluţia 
bolşevică universală. Ideologia ei este absolut contrarie 
marxismului. Religie şi contrarevoluție sînt în mod firesc 
sinonime (4), de accea în religie se combate cea mai 
puternică opoziţie la revoluţia comunistă, de unde “războiul 
impotriva tuturor tradiţiilor care mențin poporul într-o 
atmosferă nerevoluționară” (5), război adică religiei în 
primul rind. Aceasta este tocmai motivaţia pe care o invocă 
evreul laroslavski (Gubelman), mare pontif al ateismului 
militant din Uniunea Sovietică, atunci cînd zice: 
“Comunismul și religia sint ostile unul alteia și nu pot sta la 
un loc. Acolo unde religia e victorioasă, comunismul e slab. 
Regimul comunist nu va fi realizat decît intr-o societate 
liberată de religie” (6). 

Dictatura proletară nu poate tolera alături de ca o 
Biserică, o forță organizată, proptită cu tradiții seculare, 
supusă unui centru, trăgindu-și autoritatea dintr-un izvor care 


ț 


4, Citat după ziarul Curentul, art. “Sfintul Maisky iudeul 
şi «țuica spirituală» (an XIV, nr. 4932, 7 noiembrie 1941, 
p.4., col. 2-3). 

5, Ibidem, col, Z (Ziarul zice “țuicâ”), 

6. După LMI „“Chronique religieuse”, în /rânikon, XVI, 
5 (septembrie-octombrie 1939), p. 457, citat din Pravda 
(*... les survivances relipieuses humilient la dignite de 
V'homme sovictique”), 

6: Dalla bi "Chronique: de |'Orthodoxie russe” î „în 
Irenikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 325, 


nu ține seamă de directivele ce conduc statul bolşevic (7). 
Rusia trebuie să fie pur marxistă în viața economică şi civilă, 
ŞI pur atee în cultura sa: de aceea trebuie industrializată cit 
mai curind țara, comunizate satele, lichidat analfabetismul 
(bolşevismul are închipuirea că este cultural!) şi mai ales 
abolită religia. Va rezulta un stat pur comunist, duşman al lui 
Dumnezeu, bogat şi puternic, capabil să cucerească şi să 
comunizeze lumea întreagă: iată ce declară că urmăreşte 
bolşevismul (8). Triumful ateismului ar fi urmat de o societate 
fără clase (9), care reprezintă stadiul evoluat al societății şi în 
care religia este inutilă (10) şi periculoasă, pentru că — se zice 
— religia “ucide cele mai bune calități ale omului, care sînt 
activitatea, inițiativa, energia creatoare, îndrăzneala, iubirea 
de patrie şi ura față de dușmani”, ideologia ei este absolut 
contrarie marxismului (11). 

De aceea, declara Lenin, “propaganda noastră implică 
în chip necesar propaganda ateismului” (12); de aceea, declara 
lagoda, şeful poliţiei secrete (G. P. U.), “războiul împotnva 
religiei trebuie continuat pină la victona revoluţiei mondiale” 
(13); de aceea, declara Molotov, mişcarea atee este o problemă 
de stat, nu una particulară (14); de aceea toți cetățenii Uniunii 
Republicilor sovietice trebuie să fie atei, atei militanţi (15), de 
aceea antireligia este obligatorie pentru un communist (16); 
de aceca “religioşi” sînt declaraţi duşmani ai poporului 
sovietic (17) şi ai putenii sovietice (18), trebuind urmăriți ca 
atare; de aceea religia trebuie combătută de toți comuniștii, 
prin toate mijloacele, în toate țările, în toate locurile, la bărbaţi 
și femei, la bătrini, tineri și copii, în familie, în şcoală, în 
uzină, în armată, pretutindeni, pină la totala nimicire a oricărei 
idei şi tradiţii religioase, a oricărui cult și semn religios, fără 
nici o considerație pentru nimic, fără nici o rezervă, brutal şi 
cinic: religia sub toate formele ei, în toți agenţii ei. 

Este caracteristică pentru mentalitatea antirehgioasă a 
comunismului şi pentru sentimentele lui față de “religioşi” 
declarația unui procuror bolşevic la procesul făcut în anul 
1923 unui arhiepiscop şi unui episcop romano-catolici: “Noi 
respingem deopotrivă toate Bisericile. Noi le contestăm tuturor 
dreptul în stat... Religia voastră? Scuip pe ea, cum scuip pe 
toate religiile: ortodoxă, iudaică, musulmană și celelalte” (19). 
Bolşevismul nu se mulţumeşte să disprețuiască astfel, scuipind 
ce este mai sfint; el batjocoreşte, calcă în picioare, sugrumă, 
distruge. ȘI nu este vorba numai de credinţa i în Dumnezeu, de 
religie, ci de tot ce gindește, simte. şi (ace omul ca, făptură 
înzestrată cu suflet, cu pestpulăp ŞI aspiraţu sufleteşti. 


y 


7. Idem, în rev. cit, VI, 3 (iunie-august 1929), p. 411. 
8. Cit. de $. “Broussaleux, “La persecution de idee 
religieuse en UR S.S”,î 





în Jrenikon, XI, 5 (septembrie- 
octombrie 1934), pp. 429-430, după rev. Documentation 
catolique (Paris), 19.4.1930, p. 1010. 

9. C/.D.C.L.,rev. cit., VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 325. 

9, Hicromoine David, “Chronique de l'Orthodoxie russe”, 
în Jrenikon, VII, 5 (septembrie-octombrie 1930), p. 591. 
10. C/.D.C.L.,rev. cit, VI 4 (septemiie- deloruibrie 1929), 
p. 591. 

11. “Chronique religieuse”, în fila, XVI, 2 (martie- 
aprilie 1939), p. 149, 

12, D. C, L., “Chronique religieuse”, i în pica XV, | 
(ianuarie-februarie 1938), p. 53. C/. şi Curentul, art. şi nr. 
cit., col. 2: după Lenin, faptul de a aparţine unei religii este 
incompatibil cu marxismul. 

13, Cf. Curentul, loc cit. 

14, “A ctualit€s religieuses”, în Jrenikon, XIII, 5 
(septembrie-octombrie 1936), p. 583. 

15, “Chronique religieuse”, în /renikon, XVI, 3-4 (mai- 
august 1939), p. 251, 

16, D.C, Lialine, “Chronique religieuse. L'antireligion en 
U.R.5,5,”, în /renikon, XIII, 3 (mai-iunie 1936), p. 323. 
17. “Chronique relipgieuse. Actualites”, în /renikon, XV, | 
(ianuarie-februarie 1938), p. 57, 

15, bla religieuse”, în Irenikon, XV, 3 (mai-iunie 
1938), p. 

19, il mag 258, 






"2 


= Momumeniiil. Pula Ja Varşovia, - 
- îndi 996, în inemoria polonezilor ea 
= = (catolici $ şi evrei). deportati şi decimtăţi- = 
> del Bolsesiză în Siberia Ipod 


N, pa: F a 8 >, arsă ay 


Ateul bolşevic este şi se vrea nu om, ci bestie. Pentru 
el nu există şi nu înseamnă nimic legăturile sfinte şi 
sentimentele umane; el a pierdut sensibilitatea şi afinitățile 
cu omul normal. Familie, părinți, copii, prieteni, iubire, mulă, 
blîndețe, compătimire, bunătate, dreptate — toate acestea nu 
preţuiesc nimic în registrul valorilor comuniste. În schimb, 
ură, cruzimea ȘI teroarea sînt ridicate la rangul de dogme 
comuniste, de legi şi metode ale statului proletar. “Noi nu 
avem nimic comun cu dreptatea, nici chiar cu dreptatea 
revoluționară” — declara cinic Dzerzinski, preşedintele 
faimoasei Ceka; “noi sintem teroarea; scopul nostru este de 
a-i teroriza pe duşmanii Sovietelor” (20). Şi se ştie azi prea 
bine ce înseamnă dușmani ai Sovietelor şi teroare bolşevică. 
Ura este singurul sentiment comunist: ura feroce, nu doar ca. 
resentiment, ca ură contra ură, ci ca scop în sine, ură pentru 
ură. Sărbătoarea iubirii şi a infrățirii creştine, care este 
Invierea Mintuitorului, sărbătoarea sărutului pascal, a iertării 
Şi a păcii creştine, provoacă furia bolşevică într-un chip care 
inspăunintă, și aceasta pentru că este sărbătoare a iubiru. 
Krasnaia Gazeta scria în anul maximei terori sovietice 
anti-creştine (1929), cu prilejul Paştilor: “Din punctul de 
vedere al proletarului conştient, ce apără interesele clasei 
sale, fiecare sărut pascal este o lovitură de trădător în spatele 
revoluției. Într-adevăr, Paştile creştine sînt o manevră 
contrarevoluționară, cu ajutorul căreia burghezia mondială 
caută să facă să dea greş ura muncitorilor, care ar fi gata s- 

O zdrobească in avalanșa revoluționară” (21). 

lată cu ce se poate ferici în adevăr omenirea, în numele 
lui Antihrist: cu ura şi Cu teroarea opuse iubirii şi bunătății 
creştine, De altfel, nu numai virtuțile şi roadele Evangheliei 
trebuie să dispară din lume, în faţa ofensivei comuniste, ci 
toate bunurile gîndite şi realizate de omenire pînă acum. Nu 
se poate admite decit ştiinţă, filosofie, literatură, artă 
comunistă: nimic care să nu poarte semnul mariismului și 
ateismului. Se aruncă tot şi se şterge din vocabularul omenirii, 
o dată cu numele lui Dumnezeu, tot ce nu contribuie la 
organizarea lumii pe noile baze ale revoluţiei proletare atee. 

Comunismul vrea nu o.reformă parțială şi provizorie; 
el vrea să transforme pe om cu totul, să-i schimbe mentalitatea, 
firea, năzuințele, să facă un “om nou”, să creeze altă 
societate, o lume fără clase, altă rasă, altă eră, a omului 
comunist, un “erou”, care n-ar mai fi sclavul lui Dumnezeu 
şi al capitalismului, ci “creatorul lumii noi”; aşa îl proclamă 
E. laroslavski şi A. Lunacearski, doctrinari de frunte ai ateo- 
bolşevismului (22). “Acest om este eliberat prin ştiinţă de 
orice mister, pe deplin încrezător în puterile sale şi în ale 
partidului”; el nu are decit dispreţ şi batjocură pentru 
“poveștile religioase” (23). (va urma) 





20. Citat, după Documentation catholique (17.4.1926), 
de S, Broussaleux, “La persecution de idee religieuse 
en U. R.S. S.”, în Jrenikon, XI, 6 (noiembrie-decembrie 
1934),p. 581. 

21. Citat după D. C. L, “Chronique de l'Orthodoxie 


ae în Jrenikon, VI, 3 (iunie-august 1929), pp. 417- 


22, Ibidem. ; 
23. D C.L.,"Chronique religieuse. L'antireligion en U, 
R. $.S.”, în Irenikon, XU, 3 (mai-iunie 1936),p. 317. 























Intreaga istorie a umanității este un lung şi 
tenebros şir de suferințe. Durerea apare ca o constantă 
pe drumul sinuos al istoriei. La Judecata de Apoi se 
ajunge cu “lacrimi, sudoare şi sânge”. Cei care cred 
că stăpânesc lumea, bâjbâie de fapt pe la porțile 
iadului. Parafrazând cântecul ortodox de înmormân- 
tare, se poate spune că istoria se mulează pe versurile 
“când lumea o dobândim, atunci în groapă ne 
sălășluim”, Cei care cred că pot fi fericiți în istorie se 
înşeală amarnic. Râsctul lor este în tapt rânjetul 
Satanei, al morţii. Nu există fericire în “intervalul” 
acestei lumi, ci numai o tragică şi tulbure existență, o 
sete nebună a lui a fi după plinătatea Fiinţei. A fi 
devine parte a Fiinţei numai prin moarte şi Înviere 
Altfel spus, a fi, pentru a fi în Fiinţă, trebuie să iasă 
din starea de a fi, trecând prin vama lui a nu mai fi. 
Prin moarte vom Învia în Fiinţă. Atunci suntem co- 
participanți la Fiinţă, în pacea Mântuirii. Astfel, istoria 
reprezintă tensiunea dintre a fi şi a nu fi de dinaintea 
comuniunii cu Fiinţa prin moarțe şi Înviere. Această 
cântare însetată a Fiinţei este istoria umanităţii. Ea nu 
poate fi una împlinită, ci perpetuu neîmplinită, 
deoarece numai tânjeşte după Fiinţă, fără să facă încă 
parte deplină din ea. Aici este tot tragismul istoriei, 
care nu se rezolvă decât dimcolo de istorie 

Ca oameni, de multe ori suntem debusolați 
de tragedule istoriei. Lumea pare o vale a suferințelor. 
Mersul istoriei e ca o corabie naufragiată pe o mare 
de lacrimi. Numai izvorul credinţei ne mai stinge în 
suflete durerile crunte ale istoriei reale. Nimicnicia 
noastră în istoria profană, în imanent, este salvată 
numai de credință, de tânjirea spre eschaton, de 
transcendenţa Zilei a Opta. 

Un teolog rus de la începutul secolului XX, 
Pavel Florenski, a surprins poate ca nimeni altul, prin 
opera, dar şi prin destinul său tragic, nimicnicia omului 
în faţa istoriei şi a naturii. Tot ceea ce vrem să 
înfăptuim noi, oamenii cu bune intenții şi nobile 
speranţe, este anulat parcă de un destin implacabil 

În anii *30, Pavel Florenski era închis într- 
unul dintre lagărele Gulagului sovietic, când ajunge 
la următoarea înțelepciune: “Lumea este astfel 
alcătuită încât nu poți oferi nimic omenirii altfel decât 
plătind pentru asta cu suferințe şi prigoană. Cu cât 
este darul mai dezinteresat, cu atât este mai aspră 
prigoana, cu atât sunt mai grele suferințele. Aceasta 
este legca vieţii, axioma ei principală. In sufletul tău 
îi recunoşti caracterul imuabil şi universalitatea, dar 
la impactul cu concretul te cutremuri ca de ceva nou 
şi neașteptat”. 

Avea dreptate Florenski. La câţiva ani de la 
această însemnare, avea să fie împuşcat ca un câine 
de către cekişti pe dealul de la marginea lagărului 
Solovski. După o viață exemplară de reputat teolog 
şi savant, de profesor strălucit şi de scriitor haris- 
matic, de cap de familie responsabil şi de cavaler al 
dreptății, Florenski era brutal izgonit din istorie, ca o 
aspră răsplată a bunătăţii lui de obârşie hristică. Cu 
câteva zile înainte de a fi împuşcat, scrie familiei o 
scrisoare testamentară, care confirmă presimţirea 
morţii şi specificul tragic al istoriei: “În zilele din urmă 
am fost pus să păzesc pe timpul nopții producţia, 
realizată de noi la fabrica de iod. Aş putea lucra în 
acest timp (acum, de exemplu, scriu scrisori), însă 
frigul crâncen din combinatul mort, pereţii pustii și 
vântul care vuieşte prin geamurile sparte nu te pot 
predispune la lucru, și poți vedea, după scris, că nici 
nu reuşesc să scriu scrisoarea cu mâinile îngheţate: 
bocnă. E deja Ora 6 dimineața: Ninge peste râu și 
vântul sălbatic răsucește vârtejuri de zăpadă. Ajung 
până la mine țipetele neliniştitoare ale pescăruşilor, ȘI 
simt, cu toată ființa mea, nimicnicia omului, a faptelor 
şi a strădaniilor lui”» În acest context, moartea lui 
Florenski prin împușcare poate fi îi ndii o 
izbăvire. leşirea din istorie, asemeni Patimilor lui lisus, 
este calea spre Mântuire. Chemarea istoriei e un țipăt 
al imanentului. leşirea din cruzimea istoriei e tăcerea 
Cuvântului întru Inviere. ac Esi 
- Invocarea lui Dumnezeu este dreptatea 
istoriei. U 


> ai 


-i 


milinţa istoriei reprezintă răzbunarea păca- 


he 
hi 


August 2004 NR. 8/164 PAG. 9 


m re PEPI II pr 
Li 


pă ă a i 
IPA i) 


Gai 4 3 
a Ș Mae gr) 4% _ 
A. _ "i să i: 


- 
a 


, 
“Imagine din filmul Patimile lui lisus de Mel Gibson 


E este 4 Pa = 

tului. Numai credința în iminenţa eschatonului ne va 
izbăvi. Câtă dreptate avea Anselm să spună: “O, muzeră 
soartă a omului...! O, dură şi crudă cădere! Vai! Ce s- 
a pierdut şi ce s-a aflat? Ce a dispărut şi ce a rămas? A 
pierdut fericirea pentru care a fost creat şi a găsit 
mizeria pentru care n-a fost făcut. Și s-a depărtat de 
el acel ceva fără de care nefericit este şi i-a rămas 
ceea ce prin sine nu este decât mizer. Omul mânca 
altădată pâinea îngerilor de care îi este mereu foame, 
acum mâncând pâinea durerii, de care pe atunci nu 
avea ştiinţă. Vai, doliu al tuturor oamenilor, geamăt 
universal al fiilor lui Adâm!”. 

Cercetând istoria, o vedem, de multe on, ca 
o suită de crime şi trădări, de teribile şi tragice 
întâmplări, Suferința atroce a lui lisus este paradigma 
crucificată a istoriei noastre. Intrând în catacombe, 
vom aprecia mai bine lumina la vremea eliberării. 
Suntem ca lisus în abisurile iadului, înainte de a învia 
“a treia zi, după Scriptun”. 

Un terorist dement, implicat în atentatele de 
la 11 martie 2004 din Spania, afirma că noi, creştinii, 
“jubum viaţa”; iar ei, islamiştii, “iubesc moartea”, Pentru 
terorişti, în acest context, moartea reprezintă o finalitate 
macabră, desprinsă de Fiinţă. lar pentru creştinii 
pătimitori — o anticameră a Învierii. Scopul vieții 
creştine este Învierea. La creştini viaţa transcende 
moartea prin Înviere. Fără Înviere nu există Mântuire. 
Cei ucişi în trenul tragic al istoriei se vor întâlni în 
mod sigur cu lisus, Dumnezeul cel Viu al celor vii, în 
Paradisul vieţii fără de moarte. Cheia creştină a salvării 
din gulagul istoriei o reprezintă Invierea Domnului, fără 
de care “zadamică ar fi credința noastră”, după cuvântul 
Apostolului. Rupţi de Înviere, rămânem ca teroriștii 
înstrăinați de Adevăr, adică simple unelte ale morţii în 
neantul unei istorii devoratoare. 


i Dar ce vină au avut oamenii aceia, să piară 


"atât de tragic în trenurile morţii? Erau oameni 
- nevinovaţi, sau nu mai vinovaţi decât toţi cei ce facem 
“umbră pământului. De-alungul istoriei, atâţia oameni 


neprihăniţi, femei, bătrâni şi copii, au murit tragic în 


războaie, în calamităţi naturale sau căzuţi sub sabia 


unei legi nedrepte ori a unei măriri deșarte şi criminale, 
La scara vieții lor, acești oameni au trăit tragedii care 


“ne fac pe noi; martorii contemporani sau postumi ai 


atâtor suferințe, să credem că istoria este nedreaptă 
până la capăt. Și totuși, la dimensiunile metafizice ale 
istoriei creștine, moartea lor se integrează tainic în 
ecohomia mântuirii. Cei ce şi-au trăit viaţa până la 





adânci bătrâneți nu pot fi siguri de mântuire în aceeaşi 
măsură cu cei cei căzuți victime tragedulor cumplite 
ale istoriei. În fapt, finalitatea existenţei nu este viața, 
ci Învierea, rodul crucii mântuitoare, pârga veacului 
ce va să vină. 

Privită şi trăită lumeşte, istona este nedreaptă 
şi tragică, dar privită şi trăită întru Hnstos, ea este 
pilduitoare şi mântuitoare, ca o cruce întinsă peste 
vremi. Pentru conştiinţa creştină, suferința perpetuă 
a istoriei este co-participare a umanităţii la răstignirea 
lui lisus. În afara acestei conştiinţe răscumpărătoare, 
Suntem ca iudeii în Israel, care nu au văzut Adevărul 
întrupat. vrem să fie bine în istorie şi Îl biciuim pe 
lisus cu păcatele noastre, zi de zi şi clipă de clipă, 
aşa cum au făcut evreii pe drumul Calvarului. 

Trăim cu toţii o permanentă istone a lui 
Hristos, într-o ciclică revelaţie, între Crăciun şi Paşti, 
între Naştere şi Înviere, pe drumul perfectibil către 
Judecata de Apoi şi lerusalimul ceresc al Împărăției. 
Se întâmplă să Îl trădăm adesea pe lisus, asemeni 
iudeilor, dar EL, în dragostea şi mila Sa nesfârşită, ne 
iartă iarăși şi iarăşi, oferindu-ne până în ceasul al 
doisprezecelea şansa Mântuinii. De aceca istona e un 
gulag al suferinței până la urmă necesar şi străluminat 
deja de făgăduinţa celei de a doua venin a Domnului. 
leşirea din păcatul necredinței ar salva istoria umană, 
vădind-o ca premisă şi anticameră a Raiului. Numai 
credința în comuniune poate linişti sufletele, pentru 
a preface istoria noastră în cântare adusă lui 
Dumnezeu, cu îngerii şi cu sfinții. 

“Adevăr, adevăr vă spun: Iot cel ce face 
păcatul, păcatului îi este rob. lar robul nu rămâne-n 
casă pe veci, Fiul însă rămâne pe veci. Aşadar, dacă 
Fiul vă va face hbeni, cu adevărat lben veți fi. Ştiu 
că sunteți sămânţa lui Avram, dar căutați să Mă 
ucideţi, pentru că-ntru voi cuvântul Meu nu-şi află 
loc. Eu prăiesc ce-am văzut la Tatăl Meu, iar voi 
faceţi ce-aţi auzit de la tatăl vostru” (Joan 8, 34-38). 

Izbăvirea din gulagul istoriei este pentru cei 
ce cred în Tatăl nostru Care este în ceruri, preamărit 
cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Cei care se închină altui 
tată nu fac decât să se predea “Prințului acestei lumi”, 
prelungind coşmarul istoriei în “plângerea şi în 
scrâşnirea dinților”, adică în eternitatea cea de-a 
stânga, față de care toată suferința istoriei nu este 
decât o mușcătură de purice, 


lonuţ ŢENE 















„8/164 August 2004 


% i Ă ai 
€ Sa AX 
i 4 ă . 
h să i A pe ah di, 
t 5 i n î* =$ Și 33 
cu 2. ga 3 Tei: CA, sn i = a  
. Sa 09 SU PPR m a 7 Li ţ 
« > DA oma, “să TR Ș € 2 fa ui ş> | 
i Te A ne o Bg, ZI E 3 7 id | 
$ luai d aş A - a RR e Să “ 
ie. 3 — Lia E, i Li x. 3 
iu] a 3% î ea A ei « i dea Sa măi Pi Li > 14 a 
r. Şi ai de d NS a în AU , 
ui N A pa nă & Et. 4 Ta i 
E my i ÎS N că înc Pe Mat Nae ba Tati 
oi PD se ge &-, ia dsr A , Ș sia Ă i L i 
al ea Dar EI 3 e 
Ca ta ce zapis i 
n g: tu 4 pi - Ie = ră a > pipa ' | 
x, d A FI - | 
3 AGE d a. E A | Stat a € i 
Ei a eta Iata lar pe | 
Fă Ep e să 90 3 ce Şi de x Și să 5 
0 e E a i Ru p E 
(Rgt hc, La PE Sa 33 la e Li sie 
ăi za E pe a n i 3803 A 
a : + 
pi î d 3 ni 
e aa OR Aa i gi &: 


„d Tg 
aa 
3 
îi, i E Dia 
n Bud ară a: Ş 
+ aa 


mă Ep A fa Si 


har, Se vrea 









A le ELE ă AM Tri RE SEIIA es 
ie e tara te A masii) iai 
a E 1 FIHERA Buz, za 






J xi 





SPT 53 ARIE 30 
a E „EH ARLE = 
Era Tes 


= Şi toate femeile decedate care au suferit 
persecuții pentru vina de a fi fost mame, 
soții, fiice ale acelora care au luptat 

pentru ca Neamul Românesc să câştige 
Mântuirea în Domnul nostru lisus Christos. 
Să ne rugăm pentru ele neîncetat... 


Vreau să fac o mărturisire deschisă măcar 
pentru cei puțini ce m-ar putea crede și m-ar putea 
ințelege. Vreau să fac o mărturisire pentru a-mi simți 
sufletul uşurat. 

Am plâns mult înainte să pun mâna pe condei, 
am plâns pentru că nu m-am învățat minte şi mai 
adun mâhnire în faţa nedreptăţii, am plâns pentru că 
sunt uitate şi nesocotite jertfele sfinte, am plâns pentru 
că blândeţea sufletului nu mai are atâta lumină cât să 
ierte loviturile nedrepte față de obida celor ce au 
sucombat sub cnutul roşu. Am plâns pentru voi, femei 
ce v-aţi stins în prigoana comunistă fără lacrimi 
iubitoare și fără prohod, şi pe care mi-a fost dat să vă 
cunosc în anii cumpliți când vi s-a spulberat dreptul 
la fericire. 

Un corifeu al marii nefericiri care ne-a istovit 
patna printr-o dictatură necruțătoare (ce se face uitată 
acum) a avut curajul să arunce în obrazul unei țări 
întregi, lovite de amnezie, că este insultat comunismul 
și că acesta, dacă n-a reuşit să făurcască o adevărată 
“epocă de aur”, nici un dezastru nu a fost, 

ŞI era ascultat de un moderator ce se vrea a 
fi un patriarh al CĂRŢII, cu un zâmbet pe care mă 
feresc să-l calific, 

Chiar nu a fost un dezastru?! Pentru cine nu 
a fost un dezastru?! 

Nu vreau să enumăr toate dezastrele, pe toate 
palierele, culminând cu groaznicul dezastru spiritual 
Vreau doar să ne amintim ce a însemnat “fericirea” 
iadului măcar noi, cei ce am conștientizat-o pe propria 
piele 

Să n€ imaginăm un ecran imens, pe care să 
apară concomitent toate ororile comise de această 
uriaşă și până acum neîntrecută barbarie roșie. La 
vizionarea lor s-ar stinge omenirea, vă asigur: un om, 
cât de cât om, s-ar stinge de durere și de ruşine că 
nişte semeni, care se intitulează cu trulie imbecilă a fi 
coroana creațiunii, au putul născoci asemenea 
ticăloşii 

Să ne imaginăm că ar [i posibil să se 
concentreze într-un singur vaicr toate vaietele 
schingiviților torturați sistematic și ştiinţific. S-ar stârni 
un vaier prelung cât toată istoria omenirii, aa cărui 
suflu ar cutremura torțele cerului şi ar preface munții 
in șes, Și dacă s-ar aduna toate osemintele celor 


PUNCTE CARDINALE 








sucombaţi în perioada ce “nu a fost un dezastru”, 
munți de oase le-ar lua locul celor spulberaţi 

Și dacă s-ar aduna tot sângele ce a fost vărsat 
pentru făunrea celei mai absurde aberaţii, învolburatele 
râuri ce ar rezulta ar scoate din burdufurile lor oceanele 
ŞI le-ar lua locul. Şi dacă s-ar aduna toate lacrimile ce 
au Curs, asemenea potopului biblic, nu ştiu dacă ar 
reuşi să spele faţa mânjită a lumii de toate crimele 
comise. Alte oceane sărate şi amare ar scufunda 
pământuri pustuite. 

Imaginați-vă cum ar arăta o carte care s-ar 
incumeta să consemneze în chip de Hronic, om cu 
om ŞI ceas cu ceas, incredibilele fapte ale ororii. Cine 
ar putea întoarce uriaşele pagini, ce ochi ar putea citi 
slovele? Și cum nu ar orbi numărând victimele imposibil 
de enumerat azi? Cine ar putea cuprinde cu mintea, 
fără să se scrântească, tabloul complet, incomen- 
surabila dimensiune a durerilor îndurate? 

Am găsit în cartea unui frate de suferință o 
frântură din imaginea unei astfel de cărți. 


alți 


Vei umbla desculță, zdrenţuită, 
Vei fi umilită, hulită, 
Vei înfrunta ipocrizia, 
Laşitalea şi reaua credinţă, 
Ie vei opri la răspântiile pământului, 
La răscrucea marilor oraşe, 
Vei protesta la picioarele tronurilor. 
Vei îngenunchia în faţa Strălucitoarelor elita e, 
Vei urlă la urechile celor surzi, 
Vei ridica fruntea celor-timoraţi, ” 
Vei arunca adevărul în fața 
Celor vânduți, corupți sau înşelaţi, 
Tuturor nemernicilor ce au justificat 
Genocidul, crimele, dezastrele. 
(Dumitru Oniga, “Recomandaţie”) 


Mă întorc la voi, dragi surori întru durere şi 
răbdare. Într-un fel vă invidiez că, plecate fiind în 
eternitate, vă permiteți să nu mai tresăriți dureros sub 
biciuirile de tot felul, care nu mai contenesc. Vă văd 
cum ați urcat, una câte una, treptele calvarului, până 
ce s-a îndurat Domnul să vă ia lângă Sine şi să vă 
păstreze ca trepte de mărturisire pentru scara pe care 
o construieşte mereu, ca să salveze o lume debusolată 
și hpsită de recunoştinţă. V-aș închina fiecăreia un gând 
furat din sublima voastră jertfire, dar mi-e teamă să 
nu trec cu vederea un nume, un destin. Pe toate 
împreună vă fericesc pentru că, schingiuite, sfâşiate, 
răstignite, v-aţi aşezat ca ispăşire pentru un neam 


$) To sp Li 


În numărul. 


oropsit, în nădejdea ÎNVIERII lui. Vă fericesce pentru 
că v-aţi oferit (fie cu voie, fie determinate de 
împrejurăn) ca jertfe de iubire pentru patna nucă, 
România, şi pentru patria mare, lumea lui Dumnezeu. 
Toate le-aţi îndurat pentru: 


Ca să fii fericită, strălucitoare, 
De pe trupul tău să cadă lanţurile robiei, 
Numele tău să fie rostit cu evlavie, cu respect 
Până la capătul pământului, 
Liberă, independentă, reîntregită, 
Neasemuit de frumoasă, 
Patria mea 

(Dumitru Oniga, “lubitei mele”) 


V-aţi încumetat alături de bărbaţii eroi şi 
martin să înfruntați oroarea, sălbăticia; ura, neomenia. 
V-aţi rugat pentru un strop de iubire, acela capabil să 
absolve omenirea de rele; ați plâns ca să spălaţi cu 
lacrimi mântuitoare de pe fața lumii mizeria răutății. 
O spune atât de frumos acelaşi Dumitru Oniga, în 
poezia sa “Un chip uman (mesaj)”: 


Ca să spălăm fața lumii, 
Să-i facem un chip omenesc, 
Am luat tinerețea, 
Cu toată dragostea de care este capabilă, 
Și am lăsat să fie sacrificată. 
Numai durere şi lacrimi, 
“Câr mai multe lacrimi 
Pentru o față atât de hidoasă şi mare. 


. 


Orice dram de bunătate 
Sau de omenie pe pământ, 
Trebuie plătit cu suferinţă? 
Orice strop de iubire — cu sânge? 
De câți crucificați mai e nevoie 
Pentru a înfăptui această operă umană? 
Luaţi, frații. mei, ce a mai rămas din Naţia mea, 
Puneţi şi voi un grăunte de dragoste, 
Că! puteţi, cât vă lasă inima! 
Să ştiţi că totul se va transforma în durere, 
în lacrimi, 
Ca să spălăm fața lumii, 
"Să-i facem chip omenesc. 


Fiţi fencite, iubite jertfite: “Plata voastră multă 
este în ceruri”. Faceți ca chemarea la iubire să fie 
auzită. Singură ca ne va fi salvare. 

Aspazia Oțel Petrescu 


viitor y vom publica amplul necrolog alcătuit de D- -na Aspazia Sa. Petrescu î în 


memoria. regretatului camarad VICTOR LEAHU! (7 iuni, 1921 - — 24 mai 2004). 


“F' IOAN GODEA 


După o lungă și prea suferință, s-a stins 
la 13 martie 2004, în locuința sa din Arad, 
inginerul loan  Godea, vechi luptător 
anticomunist, 

Născut la 13 noiembrie 1923, în com. 
Mocirla (azi: Lunca Teuz) din jud. Arad, a urmat 
liceul la Beiuş, lar Politehnica la Timişoara. Încă 
de pe băncile liceului, a activat în cadrul Frăţiilor 
de Cruce, lar mai târziu a devenit membru al 
Centrului Studenţesc Legionar Timişoara, căruia 
i-a fost o vreme și președinte. Arestat la 2 iunie 
1948, cu un Întreg grup de studenţi timişoreni, 
a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică, la 
care, după ce i-a executat, | s-au adăugat încă 3 


ani de detenție, în baza Decretului 89/1951. A 
trecut prin închisorile de la Timişoara şi Piteşti 
(unde a fost supus terorii aşa-zisei “reeducări”), 
apoi a fost trimis în Delta Dunării, la tăiat stuf. 
După ce a fost eliberat, a reuşit să-şi încheie 
studiile universitare, dar vreme de mai mulți 
ani nu a putut beneficia de diplomă, fiind obligat 
să lucreze ca muncitor necalificat. După 1989, 
a deținut, timp de peste 10 ani, funcţia de 
președinte al A.F.D.P.R. Arad, iar pe ultimul 
drum a fost petrecut de o mulțime de oameni, 
printre care şi numeroși camarazi de suferință, 
ce-l păstrează o amintire de neşters. 
Dumnezeu să-l odihnească în pace, 











P.-—_—/. 1”, 


DN ..—. "ȚT5_"7P-—_.—v" 








PUNCTE CARDINALE 


August 2004 NR. 8/104 PAG. II 


La 40 de ani de la eliberarea generală a deţinuţilor politici din România 







i 3 Pui 






| 

Mişcarea de rezistență din România nu a fost înfrântă 
atunci când membrii ei au umplut temnițele, ci mult mai 
târziu, în 1964, când aceştia, nu din “mărinimia” impilătorilor, 
ci datorită conjuncturii politice internaționale, au fost puşi în 
“Ubertate”. Pentru că opresiunea revigorează ŞI întăreşte, 
regimul inuman la care au fost supuşi cei din închisori le-a 
spont multora dintre aceştia îndârjirea şi le-a întărit credința 
că dreptatea este de partea lor. Pierzându-şi o “libertate” 
iluzonie, ei au dobândit, intre zidurile temnițelor şi în lanţuri, 
adevărata libertate, care le-a şi dat tăria să continue, pe alte 
planuri și cu alte mijloace, lupta impotriva “bestiei TOŞII”, 
De data aceasta, însă, lupta lor era dusă în Sspint — şi spintul 
nu poate fi învins de forța brută 

In aceste condiții, “eliberarea”, pe care ei nu aveau 
cum să nu o accepte, departe de a fi fost un “triumf”, a fost 
mai degrabă, aşa cum a prefigurat poetul, o jalnică 
“intoarcere din cruciadă”. Alungaţi din “eternitatea” lor înapoi 
în timp şi în istorie, ci au devenit din nou vulnerabili. Extrem 
de vulnerabili. Nevoiţi, pentru a putea supraviețui, să se 
adapteze noilor realități şi să facă, pentru aceasta, concesii, 
atât stăpâniri, cât şi vieții de zi cu zi, ei au renunţat, de fapt, 
la luptă, considerându-se, cel puțin provizoriu, învinşi. Unii 
dintre ei şi-au mai păstrat, îmbălsămat şi ascuns pe undeva, 
pnn tainițele sufletului, idealul, dar cei mai mulți au renunțat 
să mai viseze şi, conștietizând că in această existenţă nu se 
mai pot realiza decăt cel mult pe plan biologic, şi-au întemeiat 
familii, “cumințându-se”. 

Doar foarte puţini au avut tăria să continue, pe alte 
temeiuri şi cu alte mijloace, lupta începută în tinerețe, 
conştienţi că pentru această îndrăzneală erau păscuți din 
nou de gunile temniţei. Printre aceştia din urmă, nu pot să nu- 
1 amintesc pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa din 
Bucureşti, pe Traian Anderca din Timişoara sau pe Grigore 
Caraza din Piatra Neamţ, care, lucizi, fără să braveze, au 
luat atitudine împotriva unor samavolnicii ale stăpânirii post- 
staliniste. În special, cazul părintelui Calciu este emblematic. 
“Ca să fii tare trebuie să fu singur”. Or, părintele Calciu, 
cănd a inceput să predice, de la amvon. impotriva atcismului 
ȘI a dărmănii bisencilor, nu mai era Singur: avea de-acum 
soție şi un copil. Şi totuși nu a pregetat să o facă, asumându- 
şi din nou “eternitatea” temniţei... 


A! | 

Temniţele din România au început să se populeze 
imediat după încheierea criminalului act de la 23 august 
1944, prin care hoardele bolșevice “au fost invitate să ne 
cotropească țara. In legătură cu acest act, mă sunt dator CU 
o paranteză. “Eu cred că este o datorie a noastră, patriotică , 
a declarat preşedintele Iliescu pe la jumătatea lunii iulie, 
“de a marca acest moment, [...] de a deschide calea unei 
judecăţi cu capul limpede, debarasaţi de orice fel de 
prejudecăți politice, ideologice. [...] Dacă nu ar fi fost 23 
august, altfel arăta România astăzi”, Da, şi noi suntem de 
acord că “este o datorie a noastră”, “patriotică” chiar, să ne 
amintim de acest eveniment, dar să ne amintim de el ca de 
“ciuma |ui Caragea”, să zicem, adică nu pentru a-l sărbăton, 
ci pentru a-l comemora ca pe 0 nenorocire naţională, eventual 
cu drapelele în bernă, căci prin acest act pripit Și iresponsabil, 
regretat ulterior de înşişi infăptuitorii lui, în frunte cu 
nefericitul luliu Maniu, Româma a intrat în lunga noapte 
comunistă, Suntem de acord că acest moment a fost unul 
“de cotitură în istoria țării”, dar de cotitură spre dezastru, nu 
spre salvare, cum pretinde comunistul Ion Iliescu. După cum 
suntem de acord și cu afirmaţia că “dacă nu ar fi fost 23 
august, altfel ar fi arătat România astăzi”, adică, completăm 
noi, nu ar fi arătat în halul în care au adus-o ciracii de ieri şi 
de azi ai cucuvelei de la Cotroceni. | 

Sunt unele voci care susțin că prin acest act războiul a 
fost scurtat cu cel puţin şasc luni. Probabil că aşa este, dar 
ce avantaje am avut noi de pe urma acestui fapt? Nici unul, 
Dimpotrivă, “ciuma roșie” ne-a cotropit și s-a instalat în țara 
noastră cu șase luni mai deyreme, timp in cârc multe se 
puteau intâmpla. De asemenea, se mai spune că, acceptând 
această “capitulare fără condiții” (căci aceasta a (osț acest 
nefericit act), s-au salvat multe vieţi omeneşti, Inexact. Dacă 
punem la socoteală doar cei peste 130.000 de soldaţi, 
subofiţeri şi ofiţeri români luaţi prizonier! de ruşi după 
Încetarea ostilităților, dintre care nu s-au mai intors acasă 
decât câteva mii, precum şi cele câteva zeci de mii de morţi 


TDARCE 









m 


ţ Aa 
= PP pm Să Ş ŢI 3) j Ş 
i 4 4 de tak ; Se e IS 7 * 
„Cu sufletul ghebos, ciă Vrerea-n cârii, i 4 
Îi 4 - 3 A 4 VA GP 4 A , . 
Cu visul Ştirb şi sur de bătânețe, > 


Ş . A “ A Aj 3 
„Ne-ntoarcem astăzi — biete mog Ideţe! — 
d “ei E . A a pn s... 
Noi ce-am, pornit cândva atât E, : 
m IRA te a 4% ii vă -7ina 
7 oii 7 3 AR e XA 
„»Primeşte-ţi, lume, ţărna înapoi, Yi te 
PF Ciceul nu ne-a vrut! “Trufaş şi rece, 
N-a vrut nici o centimă, să-şi aplece 
Nici creştetul, nici zările spre noi. 
i Ă Ti Pre 
neta 4 4 dj | 
Sen , am vrut. să dăm năva ă-u.el 4 : 
Pa A UL 4 Y ua AI 4 ia ra 
„Și toată Imea > po6ă drd stele, 
Ş 4 pd - vii e 4 


Dar bitregii, căd eri şi câte cele 
E P Mae a A, a - 
















3) 
- 
- . 


Dezainăgiti în primul n Sru dor, 
"Am vrut Să poposim atunci în stele, 
5 Dar stelele nu he-au Voil nici ele, 
i Geloase Să nu fim asemeni lor, >» a 
P. PRIMESTE-TI, LUME, 
TÂRNA ÎNAPOI: 


posete: + caer a 
DAS Ha! JOS, am 


4 






„Sub paie Pf gerilo, 






( j . 
„ă eu CR. Rau „Ai 
: imeşte-ti, lume, țărnă înapoi > 
DR fă da a e APE PPE da 
Și sapă-nie câtiinai adânc Mor 
„De cerul nu ne-a vrut 


ou senat ta Re a 
de pe frontul de Vest, fără să mai adăugăm şi pierderile 
colaterale sau exterminările ulterioare din lagăre şi inchisori, 
ajungem la concluzia că, în acest caz, pierderile au fost mai 
mari decât dacă am fi continuat lupta, apărându-ne cauza 
proprie! 





III 

Dar să închidem această paranteză și să revenim la 
problema deţinuţilor politici. Spuneam că temniţele din 
România au început să se populeze imediat după încheierea 
dezonorantului act de la 23 august. Mai întâi, sub pretextul 
“defascizării” țării, încă inainte de terminarea războiului, au 
fost epurate armata, poliția, administrația publică şi chiar 
învățământul, iar locul celor îndepărtați a fost luat de elemente 
mult mai slab pregătite profesional, dar sigure din punct de 
vedere politic. Apoi, sub diferite pretexte, în rândurile celor 
“epuraţi” au început arestările, Imediat ce armatele 
“eliberatoare” ne-au invadat țara, a fost decapitată armata 
regală română. Zeci de generali şi sute de ofiţeri şi subofiţeri, 
precum și simpli ostaşi care au luptat pe frontul de Est au fost 
arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, pentru pretinse 
“crime de război” sau “crime împotriva umanităţii”, 
Majoritatea acestora [iind oameni În vârstă, au sfârşit în 
inchisoare, Cam în același timp, au fost arestaţi şi poliţiştii 
acuzaţi de maltratarea comuniştilor şi de asuprirea “clasei 
muncițoare”, Ei au format un lot aparte şi, după condamnare, 
au fost încarceraţi în închisoarea de la Făgăraş, Ca şi în cazul 
militarilor, majoritatea acestora au sfârșit în temniţă. 

După “alegerile” din noiembrie 1946, a venit rândul să 
[ie arestaţi oamenii politici: șefi de partide, foşti miniştri în 





REA DIN GRUGIADA” 


guvernul antonescian şi chiar în unele guverne interbelice, 
intelectuali considerați ideologi fascişti şi apoi, în valun 


: succesive, simpli membri ai partidelor zise “istorice” 


(Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal şi 
Partidul Social-Democrat), ca să nu mai vorbim de cei 
acuzaţi de legături — reale sau închipuite — cu legionarismul. 
Practic, atunci a fost lichidată aproape întreaga clasă politică 
românească. Au fost regizate, cu această ocazie, câteva 
procese care au făcut senzație în epocă. Este suficient să 
amintim de “procesul trădăni naționale” intentat “unei bande 
de spioni, conspiratori şi derbedei fascişti”, cum caracteriza 
un Silviu Brucan, într-un editorial din ziarul Scânteia (14 
septembrie 1947), lotul căpeteniilor naţional-țărăniste, în 
frunte cu luliu Maniu şi Ion Mihalache, judecat în toamna 
aceluiaşi an. Este de prisos să mai amintim acuzațiile 
rizibile care s-au adus acestor oameni şi felul în care a fost 
regizat procesul. Amintim doar că atât luliu Maniu, cât şi 
Ion Mihalache au fost condamnaţi la temniță grea pe viață 
şi apoi “ucişi” prin aplicarea unui regim carceral de 
exterminare. Aceeaşi soartă au impărtăşit-o şi liderii 
Partidului Naţional-Liberal (inclusiv disidenţii “georgişti”), 
precum şi cei ai Partidului Social-Democrat, apa Titel 
Petrescu. 

După lichidarea clasei politice, a urmat la rând tineretul 
studios (indeosebi membni Frățiilor de Cruce). Intr-o singură 
noapte (15 spre 16 mai 1948) au fost arestați, din toate 
centrele universitare ale țării, peste 4000 de studenți şi, 
pentru culpe adeseori fantasmagorice, au fost judecaţi şi 
condamnaţi. Ulterior, aceştia au format “materia primă” 
pentru malaxorul de la Piteşti. Ce a fost Piteştiul şi ce 
consecințe a avut acest “diabolic experiment” asupra 
tinenlor din rândul cărora urma să se recruteze viitoarea 
elită intelectuală şi politică a țării — se ştie. Ceea ce nu se 
ştie — sau, mai exact, nu se înțeleage — este faptul că 
distrugerea acestui segment social a creat un hiatus în 
evoluția normală a societăţii româneşti, hiatus care este 
responsabil de stenilitatea intelectuală şi politică de astăzi. 
Aceştia nu au fost însă singurii studenți din România arestaţi 
de comunişti. După momentul mai 1948, au urmat valuri 
succesive de arestări, astfel că, până prin 1960, aproape 
fiecare promoție de studenți şi-a dat obolul de suferință şi. 
jertfă. 

In 1949, o dată cu demararea acțiunii de colectivizare 
a agriculturii, au început arestănile şi în rândurile țărănimii. 
Colectivizarea s-a înfăptuit în mai multe etape, culminând 
cu cea de la începutul anilor "60, când a fost anunţată, cu 
surle și trâmbiţe, terminarea ei cu succes şi lichidarea 
“chiaburimii”, ca “pătură socială explotatoare”. În toată 
această perioadă au fost arestaţi, pentru intimidare, dar şi 
din alte rațiuni, zeci de mii de țărani care, judecaţi sau 
nejudecaţi (între timp fusese inventată “pedeapsa 
administrativă”), au fost întemnițați sau trimişi în lagăre de 
muncă forțată şi în minele de plumb. 


IV 

Și deodată, începând de pe la sfârşitul anului 1961, 
arestănle s-au rănit şi au început “eliberările”. Mai întâi, în 
ianuarie 1962, au fost puşi în “libertate” cei bolnavi 
irecuperabil: tebeciştii, ciroticii, distroficii şi foarte mulți 
bolnavi psihic, “Îi trimitem să moară acasă”, a motivat 
cinic un ofiţer politic eliberarea lor, 

A urmat, apoi, în diferite etape, eliberarea celor 
considerați “reeducaţi”, Trebuie aminut, cu această ocazie, 
că incă de pe la inceputul anilor '60 în temniţele din România 
a început, din inițiativa organelor represive, o “criminală” 
acțiune de siluire a conştiinţelor şi de degradare sufletească 
a celor întemnițați, eufemistic numită “reeducare”. Dar 
despre aceasta voi scrie mai pe larg, într-un număr viitor, 

In sfârşit, în lunile iulic şi august 1964, pe baza unui 
decret de grațiere, roți deţinuţi politici au fost puşi în 
“Ibertate”, Această “eliberare” a însemnat, de fapt, aşa 
cum am arătat mai sus, înfrângerea mişcării de rezistență 
din România, Ceea ce s-a întâmplat în 1989 s-a întâmplat 
prea târziu pentru ca foştii luptători anticomunişti să mai [ie 
apți, atât din fizic, cât şi sufleteşte, să poată contribui eficient 
la lupta de redresare spirituală și materială a țării pustiite de 
cataclism, şi s-a întâmplat prea devreme ca să apuce să se 
săvârșcască toți, pentru a intra deplin în legendă. 


Demostene ANDRONESCU 





$ red 
= SUPA ae . 













PAG. 12 NR. 8/164 August 2004 


PUNCTE CARDINALE 





REGE ... (7) 


de Gabriel CONSTANTINESCU 





“După 1930 a început trivializarea funcţiei regale, a dispărut majestatea ei. Pentru a-și desăvârşi opera de ctitor al domniei Regelui Carol II, Iuliu Maniu 
Regele Carol II a ignorat decența, nu s-a sfiit să dea funcției regale o rentabilitate, a considerat de datoria sa să intervină pentru reconcilierea monarhului cu fosta sa 
ca în epoca celor mai hrăpăreți domni fanarioți. Ca o apă care nu este strânsă soție, principesa Elena. O condiţie prealabilă obligatorie pentru ca şi ultimul act al 
între maluri solide, revărsându-se pustiitoare, domnia regelui Carol II n-a întâlnit “Restauraţiei” să fie împlinit: încoronarea lui Carol ca Rege al României. Dar 
nici O rezistență din partea clasei politice, în stare să-l facă să simtă teama unei pentru ca acest act solemn să poată fi oficiat, era nevoie ca, cel puţin de ochii 
posibile trimiteri peste hotare. Partidele democratice n-au avut forța de intimidare lumii, principesa Elena să consimtă la anularea divorțului pronunțat în 1928 şi să- 
a clasei politice din epoca de dinaintea primului război mondial; au cedat ca un şi ocupe locul alături de Carol ca Regină a României. În biografia intitulată Helen, 
mal nisipos sub presiunea crescândă a unei ape turburi, a cărui tendință era Queen-Motrher of Rumania, autorul ei, Arthur Gould Lee, îi pune în gură lui Maniu 
să se reverse, să inunde, nesățioasă, cât mai mari spaţii, spre a aduce ruina. următoarele cuvinte; “Datoria tuturor este de a-l ajuta pe Rege să-şi consolideze 
De la 1918 până în 1940, când a început hărtănirea României Mari, s-a lăsat poziţia şi ajutorul Alteţei Voastre este de cea mai mare importanță. În ultimii patru 
asupra țării, ca un blestem, umbra lui Carol II. lar Mihai a completat opera ani poporul a ajuns să vă simpatizeze şi să vă respecte şi popularitatea Dv. trebuie 
tatălui, ducând țara în robia moscovită. Biet neam eroic şi fără noroc, ce să-l ajute pe Rege. Națiunea doreşte acest lucru şi Regele Carol ştie de această 
crunt a ispăşit devotamentul închinat instituţiei monarhice!”. ; dorință. Nu mai e timp de pierdut, toți aşteaptă un gest oficial acum, şi singurul 

Citatul de mai sus este extras din capitolul final, intitulat “Quidquid delirant - gest care ar conta ar fi anularea divorțului”. 
reges...” (în traducere liberă: “Când regii sunt nebuni furioşi...?), al Istoriei Partdelor Ceea ce însă nu ştia luliu Maniu era faptul că, de la Paris, Elena Lupescu 
Naţional, Țărănist şi Naţional Țărănist publicate de Pamfil Şeicaru în 1963, la Madnd. urmărea cu încordare evoluţia evenimentelor din România. Cunoscând, ca nimeni 
Un studiu amplu, bazat atât pe documente, cât şi pe participarea directă la evenimentele altcineva, firea labilă şi caracterul influențabil al lui Carol, ea se temea ca despărțirea 
din perioada interbelică, şi care, pe lângă valoroasele infor-maţii şi comentarii privind lor, plănuită de comun acord doar pentru scurt timp, să nu se transforme într-o 
istoricul celor trei partide menţionate în titlu, conţine o cronică obiectivă a vieții. ruptură definitivă. Pentru a evita un astfel de deznodământ, nu a mai aşteptat 


i  aventuroase şi a faptelor reprobabile săvârşite de Regele Carol Il. - - semnalul convemt cu Carol de reîntoarcere în țară; s-a suit în tren şi a sosit pe 


Nei 


Succesul loviturii de stat din iunie 1930, soldate cu detronarea monarhului neaşteptate la Sinaia. (Dacă dăm crezare afirmației istoricului loan Scurtu din 


enţei şi proclamarea ca rege a celui pe Istoria Partidului Naţional Țărănist, cel care i-a favorizat ţiitoarei — de acum 
7  ASepi entanței 2 7 -€ X „IC RAOipat arca 3 
Cc hai e "0 


ui anii Rai ae ARO coste Pate cimaa eeraul Mob 
: iza a mplotul care a răsturnat ordi stituțională „ Conştent de consecințele grave pe care le putea provoca, atât în miau] 
“revoluție de catifea”. “Lovitura de stat de la 7-13 iume 1930 — scne Alex Mihai opiniei publice, cât şi la nivelul guvernului, vestea sosirii în țară a Elenei Lupescu, 
Stoenescu în /sforia loviturilor de stat in România — a fost îndreptată împotriva Carol a luat o hotărâre care astăzi ne apare ca o scenă dintr-o comedie bufă: să-şi 
Constituţiei democratice din 1923, pe care luliu Mâniu nu a votat-o, şi, bineînţeles, țină amanta ascunsă de once privire indiscretă într-o încăpere a castelului Foişor! 
împotriva regelui [Mihai — n. n.]. Ea a creat cele mai grave precedente pentru țară “In următoarele câteva luni — scrie Paul D. Quinlan în Rege/e playboy — Duduia 
în viitorii ani şi Istoria nu va întârzia să se răzbune pe actorii acestui sabotaj la  (acesta'va fi apelativul oficial folosit pentru Elena Lupescu, de acum înainte, la 
adresa sistemului democratic din România”. ic în Curtea regală) şi-a părăsit rareori camera din Foişor, şi nimeni din serviciul Regelui 
O dată răul înfăptuit, nu ne rămâne decât să ne întrebăm care a fost mobilul. n-a îndrăznit să sufle o vorbă despre ea. « Tenacitatea și răbdarea ei» l-au impresionat 
angajării Partidului Naţional-Țărănist în această nefastă aventură politică. Răspunsul pe Buhman. Pe la mijlocul lui noiembrie, Regele a adus-o în palatul regal din 
este unul singur: vechea racilă a clasei politice româneşti, care, şi ieri ca şi astăzi, București, de astă-dată prezenţa ci nu mai era un secret”. 
“pune interesele de partid mai presus de interesul național. O stare de lucruri care Bincînţeles că secretul prezenţei în țară a Elenei Lupescu nu putea fi ținut la 
se agravează când finalitatea actului politic încetează să mai fie realizarea unui infinit, mai ales pentru că ca însăşi avea interesul ca acest secret să nu se 
“ideal etic social. Nu de puţine ori, zelul manifestat de oamenii politici de a accede prelungească. “Destul de ageră la minte — ne lămureşte Pamfil Șeicaru -, Elena 
la guvernare are la Origine fie pasiunea de dominație (personalităţi accentuate), fie Lupescu şi-a dat seama că secretul prezenţei ei ar fi putut fi utilizat spre a o 
"— ceea ce este de-a dreptul abject — șansa de înavuţire rapidă prin mijloace îndepărta. Astfel, după câteva săptămâni, pe la începutul lui septembrie, a căutat 
frauduloase, abuzându-se de demnităţile deţinute. În această ordine de idei, Alex. să dea o cât mai amplă publicitate prezenței ei în țară, fără să ţină seama de 
Mihai Stoenescu remarcă unele fapte demne de reținut. st imensul rău pe care îl făcea regelui”. Așa cum era firesc, cel care a luat atitudine! 
“În ce priveşte conduita exemplară, modestia și dezinteresul matenal cu care la aflarea faptului că Elena Lupescu se afla în țară şi că stătea sub pulpana 
a luliu Maniu a rămas în legendă, sunt câteva comentarii de făcut. A fost deja protectoare a regelui, a fost primul ministru, Iuliu Maniu. Din păcate, reacţiunea 
probat cu documente incontestabile că, în efortul de răsturnare a guvernului sa nu a fost nici pe măsura autorității conferite de demnitatea pe care o deținea și 
liberal din 1928, Partidul Naţional Țărănesc a contractat împrumuturi imense pe. . nici în spiritul intransigenței morale pe care ținea să o afişeze cu orice pnle). Cp 
numele liderilor săi. Principala sursă a fondurilor a fost banca Marmorosch Blank — s-ar fi întâmplat — se întreabă acelaşi Pamfil Șeicaru — dacă luliu Maniu ar fi dat 
- un fel de «Caritas» sau «Bancorex» avant la lettre — care a primit ordin de la ordin, în calitatea de prim-ministru, ca Elena Lupescu să fi fost arestată, sub 
organizațiile oculte din Occident, ce sprijineau urcarea lui Carol Caraiman pe acuzarea de a fi intrat în țară cu pașaport fals? Cine ar fi cutezat Să-i ia apărarea? 
Tron, să ofere liderilor PNȚ credite fără limită, dar şi fără acoperire, Aici se află Atât Partidul Liberal cât şi celelalte partide din opoziție ar fi aplaudat măsura 
secretul ordinului dat de Carol II ca Bugetul țării să acopere deficitul băncii Blank, guvernului, care satisfăcea opinia publică. Regele? n august 1930, el se ferea să 
și tot aici originea unei celebre reacţii a ministrului de Finanţe: «Cu cât ne-ați provoace opinia publică, pe care orice partid ar fi aprins-o unei agitații violente şi 
cumpărat?». După cucenrea puterii, Partidul Naţional Țărănist a militat consecvent bine organizate. Pe ce se rezima Carol în august 1930? Absolut pe nimic. Îşi 
„pentru pătrunderea capitalului străin în România, punând însă drept garanție mai | închipuia cineva că armata română s-ar fi înfruntat cu unanimitatea partidelor 
multe monopoluri deţinute de stat. Mai interesant este însă fenomenul — cu care sprijinite de opinia publică, spre a apăra iitoarea regelui intrată în țară cu un 
noi astăzi suntem familiarizați — al prezenţei liderilor PNȚ în consiliile de paşaport fals? De ce uliu Maniu, având o strivitoare majoritate parlamentară, s-a 
administraţie ale unor bănci și societăți capitaliste pătrunse pe piața românească mulţumit cu inofensivul protest al unei demisii, care nu impresiona pe Carol? Și 
sub guvernarea țărânistă. [...] Un alt episod al legendei Iuliu Maniu se prăbuşeşte chiar acest gest de protest şi-a pierdut orice semnificaţie prin echivocul pe care îl 
atunci când constatăm că liderul țărănist era unul din cei mai bogați oameni politici crea rămânerea la guvernare a partidului”. 
din România. În încercarea disperată de a evita implicarea lui luliu Maniu în Relaţiile regelui cu primul său sfetnic au început să se deterioreze la scurt 


> 
La 4 





20 


] 
LI, DgU Mal 1, t 
pă ad 






















| Afacerea Skoda, Romulus Boilă [nepotul și administratorul averii lui Iuliu Maniu timp după actul “Restauraţiei”. Remarca lui Buhman făcută cu prilejul primei întâlniri 


- n. n.) va pune la dispoziţia anchetei documente care atestau calitatea de faţă în faţă a lui Carol cu Maniu — "Dacă Maniu îşi închipuie că o să-l poată 
nultimilionar a șefului partidului, situație care îl scutea de nevoia unor comisioane. controla pe prinț o dată întors în România, înseamnă că nu ştie cu cine are de a 
[...] Este adevărat că luliu Maniu se declara agricultor — cu accentul pe litera w — face” — s-a dovedit crud de adevărată. Informat de sosirea Elenei Lupescu în țară, 


| ca urmare a dreptului său de proprietar asupra modestei moşii din Bădicin, că nu. precum și de faptul că această persona non grata atât pentru naţiune cât şi pentru 


avea casă și maşină în București, dar la fel de adevărat este că nici nu avea guvern era adăpostită în taină, într-o proprietate repală, Maniu i-a reproşat 
nevoie, rudele sale apropiate și amicii din conducerea PNȚ - Romulus Boilă, Ilie proaspătului suveran încălcarea angajamentului luat la Paris cu privire la relația sa 
Lazăr, lonel Pop, Ghiţă Pop, Aurel Leucuţia, Ghilezan, Sever Bocu ș. a. — fiind cu această femeie. (Carol, aflat în exil voluntar în Franţa, se angajase, ca o condiție 
excelent, amplasați în consiliile de administraţie ale unor bânci sau societăți cu 

e > Iţ A ut ficat y Ă is. Și ai 
capital anglo-maghiar”. 








| 
i 
ţ 











PUNCTE CARDINALE 


prealabilă acceptării revenirii sale în țară, să rupă orice legătură cu Elena Lupescu.) 
La început Carol a negat că amanta sa s-ar găsi în ţară, dar apoi, confruntat cu 
dovezile furnizate de serviciile secrete. a adoptat o atitudine dură, interzicând 
orice amestec in viaţa sa particulară, Dar nu numai atât. Regele a refuzat categoric 
să dea curs cereni lui Maniu ca Manoilescu să fie demis din funcţia de ministru 
ca unul care se făcuse vinovat de facilitarea, prin fals, a intrării Elenei Lupescu în 
țară 

Dar ceca ce l-a convins pe luliu Maniu că nu are nici O şansă de a deveni 
mentorul politic al monarhului pe care-l adusese pe tron, aşa cum fusese lon 1. C. 
Brătianu pe lângă Regele Ferdinand, a fost numirea colonelului: Gavnilă Marinescu 
ca prefect al Poliției Capitalei, prin decret regal, peste capul ministrului de Interne, 
1gnorându-se şi obligativitatea unei aprobări prealabile a guvernului. Era nu numai 
un abuz săvârşit în disprețul Constituţiei, ci Şi un afront adus primului ministru. 
Ajungând, cum remarcă Zaharia Boilă în Memoriile sale, la concluzia că regele 
voia “a domni absolutist”, Maniu şi-a prezentat demisia. Imțial Carol i-a respins-o, 
dar în cele din urmă, în octombrie 1930, a acceptat-o. Coabitarea Carol-Maniu 
durase doar patru luni. Mult prea puţin pentru un stat care avea nevoie de stabilitate 

după o lovitură de stat care îi afectase 
grav instituțiile fundamentale. 

In acest context, să mai notăm un 
fapt important legat de consecvența, nu 
numai politică, ci şi morală, a lui Maniu. 
Demisia sa a fost doar un act de protest 
personal față de modul în care înțelegea 
Carol să domnească, respectând 
Constituţia, care nu antrena după sine, 
aşa cum ar fi fost firesc, retragerea 
Partidului Naţional Ţărănesc de la 
guvernare. Explicaţia acestei jumătăți de 
măsură în protesul față de abuzunle lu: 
Carol este străvezie. O retragere a 
partidului în opoziţie ar fi însemnat 
pierderea avantajelor economice şi 
financiare care, decurgeau din deținerea 
puteni politice, un sacrificiu la care nu 
erau dispuse nici cadrele partidului aflate 
în funcţii publice, nici Maniu însuşi. 

La 10 octombrie 1930, regele 
încredințează formarea unui nou guvern 
național-țărănist lui George G. Mirones- 


E Îi K 
| ar! 
î Auuu Vidu 


| cu, omul folosit de Maniu ca substitut în situațiile în care voia să se țină departe 


| de murdăniile politice care i-ar fi lezat imaginea de “model moral”. Comentând 


această atitudine, Pamfil Şeicaru nota: “Demisia-protest, în asemenea condiții, nu 


| mai avea nici o valoare politică. Când Partidul Naţional Țărănist a continuat să 


rămână la guvern, a dat regelui Carol noțiunea exactă a ataşamentului democraților 
de putere şi a lipsei lor de acel minimum de eroism care dă prestigiu atitudinii”. 
O dată cu ieşirea Elenei Lupescu din caractina în care fusese ținută la venirea 
în țară, structurile de conducere ale statului au fost completate cu o nouă instituție, 
care, deşi neprevăzută de textul Constituţiei, îşi va extinde la început influenţa, 
apoi autoritatea şi, în cele din urmă, dominaţia asupra intregii vieți publice ŞI 
private: Camarila. Sensul termenului, precum şi originea lui ne sunt lămurite de 
Alex Mihai Stoenescu în capitolul intitulat “Camarila, centru de putere în stat” din 
vol. 3 al lucrării menționate: | site it vita 
“Cuvântul camarila provine din limba spaniolă și înseamnă, la origine, o încăpere 
mică (diminutiv de la câmara=cameră), anexă a dormitorului regal al regelui Spaniei, 
unde acesta se izola, împreună cu consilierii lui intimi, pentru a nu fi auzit de slugi 
sau de oamenii Inchiziției. Faptul că în acel loc se luau decizii fără controlul 
Bisericii sau al Cortes-urilor a născut reacția publică a acestor instituții, care au 
răspândit prin zvon noțiunile de «camarila», ca centru de putere nociv, şi de «om 
de camarilă», care influenţează ocult deciziile regelui”. i i | 
Imediat ce prezența Elenei Lupescu a încetat să mai fie clandestină, statutul ei 
de metresă regală fiind recunoscut tacit ca atare, în jurul ei s-a constituit primul 
nucleu al camarilei, devenită centrul intrigilor politice. “Alcătuită din oameni de o 
coloratură diversă — scrie loan Scurtu (op: cil.) —, care nu! puteau spera la 9 
ascensiune politică în cadrul partidelor politice existente, din bancheri şi industriași, 
camarila urmărea să conducă din umbră viața economică, socială şi politică din 
România şi, de aceea, a acționat cu perseverenţă pentru creşterea rolului monarhiei 
în viaţa de stat, pentru discreditarea regimului parlamentar-constituţional, pentru 
măcinarea principalelor partide, sprijinind deschis oameni politici și grupăn cu 
vederi de dreapta”. d loa idel 
Să reținem din afirmaţiile de mai sus doar ideca de iDăcinarț a partidelor 
politice”, care corespunde adevărului. Restul afirmației — “sprijinul deschis al 
oamenilor politici şi grupărilor cu vederi de dreapta — este un reflex comunist al 
autorului, format la şcoala materialismului dialectic și istoric, ca de altfel majoritatea 
copleșitoare a tovarășilor dumnealui de breaslă, care, după decembrie 1989, se 
străduiesc, fără prea mult succes, să mimeze detaşarea de trecutul marxist. (O 
dovadă în acest sens o constituie zelul cu care toată tagma istoricilor consacrați 
de regimul comunist găsesc binevenită iniţiativa lui lon Iliescu de continuare a 
sărbătorinii zilei de 23 august — poarta de intrare a României în zodia comunistă, 
i » it să iasă nici până azi.) 
% prez anca i 7 linte este prezentarea camarilei la Alex Mihai 
Stoenescu. “O dată cu revenirea Elenei Lupescu în țară, camarila intră în faza de 
organizare funcțională în sistem concentric: în centru, Elena Lupescu; cercul 
intim: Puiu Dumitrescu, Felix Wieder, Nicolae Tabacovici, numit director la CFR, 
Alexandru Mavrodin, ziarist (toţi amanți ai Elenei Lupescu și implicaţi în culegere 





legătura lui cu d-na Lupescu. Oricine este 


August 2004 NR. 8/164 PAG. 13 





de informaţii), şi colonelul Gabriel Marinescu, prefect al Capitalei; cercul de sprijin: 
Aristide Blank, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, cercul de interese matenale: 
avocatul Dumbrăveanu, văr, Nicolae Lupescu, tatăl Elenei Lupescu, generalul 
Constantin Dumitrescu, tatăl lui Puiu Dumitrescu, mai târziu Malaxa. Acest grup 
restrâns a condus România până la catastrofa din 1940, cu unele modificări de 
nume, dar nu de funcţii, şi existența unui nucleu de conducere de acest tip în 
locul Parlamentului, Guvernului şi Justiției explică şi lovitura de stat din 1938”, 

Un tablou sugestiv al rolului jucat de Elena Lupescu în viața publică din România 
anilor *30 ne este zugrăvit de Paul D. Quinlan. Imediat ce a sosit în Capitală, şi-a 
precizat fără echivoc intenţiile: “Aici sunt şi aici rămân. Niciodată n-o să mă mai 
alunge cineva!”. De altfel, intenția de a nu se mai dezlipi de Capitala țării a devenit 
fapt împlinit când Carol i-a dăruit țiitoarei sale “o casă de cărămidă roşie cu două 
niveluri pe Aleea Vulpache, în zona rezidenţială a Parcului Modrogan”. De acum 
înainte, camarila avea şi un sediu... 

“Lupescu nu trăia izolată — ne spune în continuare biograful Regelui playboy. 
Primea în casa ei mulți vizitatori, inclusiv politicieni, diplomaţi, afacerişti bogați și 
pe Rege, fapt care-i atrăsese acelui loc reputația unei spelunci ordinare şi a unui 
focar de corupţie. [...] Cheia pentru 
înțelegerea lui Carol şi a domniei sale este 
relația pe care a întreținut-o cu amanta 
lui. Aşa cum spunea Argetoianu: punctul 
inițial al tuturor mişcărilor sale este 
hotărârea absolută, încăpățânată, 
nestrămutată de a menține neatinsă 


împotriva acestei legături devine vrăjma- 
şul lui; oricine este pentru, prietenul lui”. 

În monarhiile constituționale, 
conform principiului enunțat de istoricul 
şi omul de stat Adolphe Thiers în secolul 
XIX, “regele domnește, nu guvernează”. 
Guvernarea revine partidelor politice, rolul 
regelui, ca factor constituțional, khmitân- 
du-se la supravegherea desfăşurării: 
procesului democratic, care promovează 
la guvemare un partid sau altul. Un rol 
pe care Carol nu era dispus să-l accepte. 
Ahtat de putere într-o formă care friza 
patologicul şi impulsionat în această 
pornire bolnăvicioasă de ambițiile şi 
interesele țiitoarei sale, el şi-a propus pulverizarea partidelor politice, spre a le 
putea domina şi transforma în instrumente ale voinței sale. O acțiune nefastă pentru 


“stabilitatea țării, la care Pamfil Șeicaru a fost martor ocular şi pe care o comentează 
cu obiectivitate: “Bine informat, până la cele mai mici amănunte, regele Carol 


- 


cunoştea rivalitățile interne ale fiecărui partid; el a căutat într-o ambiție, într-o. 
divergență de păren puncte de'reazim pentru pânza de păianjen pe care intenționa 
să o țeasă. Ştia ce urmărea: dislocarea partidelor, exact contrariu politicii lui Carol 
„LI, care a căutat să limiteze numărul partidelor. Puzdena de partide reprezenta o 
rezistență neînsemnată în faţa voinţei regale”. | Acel | 


a 


În iunie 1930, Partidul Liberal, deşi cu o neînsemnată prezență în Parlament, 
constituie un adversar de care Carol trebuie să se teamă. Toate evenimentele 
majore din România modernă erau legate de Partidul Liberal şi de dinastia Brătienilor. 
La revenirea lui Carol în ţară, în rândul liberalilor se produsese însă o fisură. 
Gheorghe Brătianu, fiul lui lon I. C. Brătianu, profesor universitar de istorie la 
laşi, nemulțumit de imobilitatea politică a partidului aflat sub conducerea unchiului 
său, Vintilă Brătianu, a creat un al doilea Partid Liberal (“georgiştii”), care, deşi i 
s-au raliat o serie de intelectuali de valoare, nu a reuşit totuşi să clatine trunchiul 
de bază al vechiului partid. Carol s-a gândit însă să speculeze această situație şi a 
aranjat o întâlnire cu Gheorghe Brătianu. Rezultatul întrevedeni este relatat — sec, 
dar convingător — de Pamfil Șeicaru: “De la primele contacte avute cu Gheorghe 
Brătianu, regele şi-a dat seama că acesta nu avea stofă de curtezan şi cu atât mai 
puțin de ambițios, dispus la toate tranzacțiile, gata să devină instrumentul docil de 
care regele avea nevoie. [...] Intre structurile morale a lui Gheorghe Brătianu şi a 
regelui Carol era un abis. Pentru tânărul istoric şi om politic, Patria era un 
comandament moral; pentru Carol II, comandamentele morale nu existau, iar 
România nu avea acelaşi sens spiritual cum avea pentru fiul lui lonel Brătianu. De 
la 1930 şi până la 1956, când a murit în închisoare, Gheorghe Brătianu a păstrat 
aceeaşi orgoloasă ținută, a încheiat cu nimbul muceniciei o dinastie politică”, 

De aceeaşi inflexibilă moralitate politică s-a izbit Carol şi din partea lui Vintilă 
Brătianu. “Audienţa lui la rege — relatează acelaşi Pamfil Şeicaru — n-a fost, cum 
se aştepta Carol, o smerită închinare, cu retractări umile. Vintilă Brătianu a amintit 
repelui că era timpul să-și înțeleagă misiunea și să se lepede de trecut. Carol voind 
să-i vorbească de sus, Vintilă Brătianu a găsit cuvintele aspre cu care să-i ceară 
respectul ce se cuvenea unui partid care reprezenta însăşi istona României moderne. 
Nu a căutat să capteze bunăvoința lui Carol, ci s-a mulțumit să restabilească un 
simplu contact între el, ca şef al unui partid istoric, şi capul Statului, subliniind că 
dreptunle la guvernarea țănii le dă poporul român. Regele a fost furios, deoarece 
în locul unui om plecat a găsit un om politic dârz. La 22 decembrie 1930, survine 
însă moartea lui Vintilă Brătianu. Dispărea un neînduplecat adversar al tranzacţiilor 
dezonorante, E greu de presupus cum ar fi evoluat raporturile dintre Partidul 
Liberal și rege dacă șeful partidului ar fi trăit încă câțiva ani. [...] Regele Carol a 
scăpat de un cenzor implacabil, iar Partidul Liberal a putut ieşi din atitudinea 
intransigentă pe care i-o impusese Vintilă Brătianu”, 


(Va urma) 





a ——_ A” „.—.—— 


vo 
a 












PAG..14 NR. 8/164 August 2004 


PUNCTE CARDINALE 


RUSIA ŞI ISPUTALME 





ear 
ba mai 





îi 
a dai E 





ae 





Si Ja e 






partea a doua: DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A MESIANISMULUI 


CAPITOLUL 19 


2) Ideea rusă de la slavofiliştii occidentalişti. 
Intelighenţia rusă între liberalism şi revoluţie 


(urmare) 


Intelighenția, ca grup distinct în cadrul 
societății ruseşti, s-a afirmat în a doua jumătate a 
secolului XIX. Ea nu reprezintă numai un grup de 
intelectual, ci apare mai degrabă ca un ordin monastic 
(după expresia lu: N. Berdiaev), adică o sectă cu 
propria ei morală, cu o anumită concepție despre lume, 
cu deprinderi şi reguli cu totul aparte. Intelighenția 
ÎŞI recrutează oamenii nu numai din rândurile 
intelectualități ruse, ci şi din rândurile nobilimii 
cultivate, clerului de jos, micilor funcţionari şi 
negustori, ba chiar dintre țărani. Ceea ce oferea unitate 
acestui: conglomerat social erau ideile. Aceste idei 
veneau ca o contrapondere față de autocrația ţaristă. 

Încă de la început, intelighenţia, prin 
concepțiile promovate, va ființa în opoziție cu statul 
rus. Ea va constitui astfel o reacţie faţă de societatea 
rusă din timpul țarului Nicolae 1. Domnia acestuia va 
determina 0 asuprire cruntă față de țărani şi 
intelectuali. Intelectualitatea a resimţit profund această 

criză fiind ignorată de structurile politice aflate la 
| putere este s-a constituit gruparea intelighenției, 

de statul praz rus. dar ai 
z | cenzurii pe ral eee mă: ilor adie 

descompunere ale Imperiului ultimilor țari. 

Membni intelighenţici vor fi condamnaţi încă 
de la început la singurătate şi izolare. Rupți de poporul 
simplu, necultivat, și aflaţi în opoziţie cu statul, se 
vor refugia în domemul ideilor. “Aici se vor elabora 







DZI iŢ 


membri 
Li 


Cultura va avea drept urmare surparea Străvechii 
credințe în atotputernicia Ortodoxiei, pentru a-şi duce 
la bun sfârşit misiunea, Rusia se va afirma într-o cu 
totul altă direcţie, încercând să caute în altă parte 
acel regat sau pământ al făgăduinţei (7). Raţio- 
namentul era simplu: Rusia nu mai putea fi pământul 
făgăduinţei. Modelul autocrat impus de statul rus, 
aproape totalitar, nu reprezenta nici pe departe imaginea 
celei de-a Treia Rome. De aceca, era necesar, credeau 
membrii intelighenției — mai ales cea occidentală — o 
formă statală şi un model de societate importat din 
Occident. Acest model va fi liberalismul democratic 
ori socialismul francez. Prin aceasta, însă, intelhighenția 
se va izola şi mai mult de statul puţin receptiv la ideile 
generoase ale democraţiei liberale. Ea va continua să 
reprezinte o sectă în intenorul Rusiei, cu un anumit 
mod de viaţă şi o anumită concepție, despre lume. În 
curând, două grupări se vor desprinde din rândul 
intelighenției, care. se vor raporta diferit la aceleaşi 
realități, Occidentaliştii, moderniştii şi slavofilii 
tradiționalişti se vor impune treptat în peisajul social şi 
politic al Rusiei secolului al XIX-lea. 


CD PR | 
Prin războaiele napoleoniene, Rusia va ajunge 

în contact direct cu Occidentul. Tot acum, 
intelectualitatea rusă încearcă să depăşească cadrele 
rigide ale tradiționalismului bizantin, pentru a adopta 
le occidentale, revigorante Și care se doreau a fi 
apa erele social politice: şi spirițuale ale Rusiei. 


trunde în Rusia, datorită intelectualilor care. 


au Crai rr în Occident, idealismul german de 
factură romantică, socialismul lui Fourier şi Saint- 
Simon, precum şi curentele de factură teozofică şi 
nustică. 
Curentul conform 


occidentalist are, 


religie şi ideologie (6) 


trăiască în prezent, care le devenise insuportabil, 
încercând să evadeze în viitor sau trecut. Ei visau la 
un Apus idealizat. Acest Apus văzut de occidentalişti 
nu era nicidecum Occidentul, ci doar visul unui 
Occident capabil să vindece Rusia de izolaționismul 
cultural. Însă drama occidentaliştilor va fi aceea de a 
crede prea rusește în Occident. Rusificarea Occi- 
dentului venea pe de o parte din necunoaşterea lui și 
pe de alta din faptul că şi Rusia avea nevoie de modele 
spirituale la care să se raporteze. Dar aceste modele, 
importate din Occident, nu puteau decât să fie 
transfigurate pentru a putea face parte din Rusia. În 
acest fel, însă, nu Rusia se încadra Occidentului, ci 
Occidentul, prin reprezentanții săi de seamă, se mula 
pe realităţile tradiționale ale Rusiei. În concluzie, 
ideologia liberală a fost anemică în Rusia, nereuşind 
să se transforme propriu-zis în ideologie, rămânând 
doar la stadiul de idei liberale (9). Liberalismul va 
ceda treptat locul socialştilor de tip narodnik, din 
care va face parte un Herzen, având însă ca precursor 
pe un Radîşcev. În Rusia nu se distinge, deci, un tip 
liberal pur — toți se vor converti mai mult sau mai 
puțin pasional la socialism sau vor deveni nihilhşti şi 


“atel. 


O altă fracțiune în cadrul curentului 
occidentalist a fost fracțiunea carolicizantă. Aceasta 
considera că salvarea Rusiei se putea face prin 
revenirea la viața catolică. Ortodoxismul bizantin era 
făcut direct răspunzător pentru izolarea Rusiei de 
restul lumii, izolare care pricinuise rămânerea în urmă 


a cultuni ruse faţă de cea occidentală. Bizantinismul” 


a determinat regresul Rusiei, a anihilat orice forță 
creatoare. Pe când în Occident catolicismul a 
descătuşat aceste forţe. 

Principalii reprezentanți ai acestui curent au 
fost Piotr Ceadaev şi Vladimir Soloviov (10). Ei nu 


au negat Ortodoxia, ci doar au criticat lipsa de 
deschidere a Bisericii Ortodoxe către lumea catolică, 
refuzul acesteia de a accepta primatul papalității, 
ordinea catolică, ce ar fi putut răspunde cerințelor 
pământeşti ale Rusiei, Multe dintre ideile originale ale 
celor doi principali reprezentanți se vor dovedi a fi 
profetice. Ei vor fi idealşti şi romantici, dar în acelaşi 
timp mesianici şi apocaliptici, propovăduind ideea 
rusă, bineînţeles într-o formă occidentalizată, Ideile 
lor nu au fost bine primite în Rusia. Catohcismul 
reprezenta pentru mentalitatea ortodoxă o erezie, iar | 
puţinii intelectuali care îmbrăţişau catolicismul erau | 
consideraţi eretici sau pur și simplu nebuni: În acelaşi | 
mod a fost tratat și Ceadaev de autontățile ţariste, 
fiind declarat nebun. Expus unei aspre supravegheri 
medicale — o âdevărată cenzură impusă operelor sale 
—, Ceadaev va fi redus la tăcere. Probabil că aceeaşi 
soartă îi era hărăzită și lui Soloviov, numai că acesta 


cele mai diverse concepții privind statul şi societatea specialiştilor, două subdiviziuni: liberalismul şi curentul 
rusă. Se vor impune ideile anarhice şi socialiste, ca o - catolicizant. Ceva mai târziu, din curentul occidentalist 
contrapondere față de autocrația rusească şi iobăgie. se vor desprinde şi aşa-numiţii hegelieni de stânga, 
Astfel, intelighenţia se va dezvolta în curând ca o avându-l în frunte pe Petrişevski, adept al unui socialism 

'| grupare extremistă, Statul ŞI societatea fiind văzute utopic. Reprezentanții liberalismului rau mai ales 
ca o întruchipare â Răului. Membrii intelighenţiei se criticii literari de tipul lui Belinski. Liberalismul rus era 
vor rupe de realitate ŞI de prezentul pe care nu ŞI- -l : unul ateu. negator al ortodoxismului rusesc şi al 
puteau apropria, | entru a se refugia într-o. altă lume, ţăranului, deci antitradiţionalist. Rusia trebuia să-şi 
total diferită de cea reală. Modelul teoretic care se va găsească mântuirea nu în misticism, ascetism sau 
impune va fi unul total rupt de realitate, i iar morala va... pietism, ci în progresul civilizaţiei, al umanității. Pentru 
fi una schismatică, de up.raskol. a i) Belinski, numai hberalismul şi umanismul urmau să 
Un fapt excelent subliniat de Berdiaey (4) este salveze Rusia. Pentru prima oară se punca în, Rusia 

| ae o atbthisi intolerant, ca o caracteristică a problema respectării drepturilor omului, aşa cum rezultă 
intelighenției. Aceasta va-prelua din: Occident din principiile Revoluţiei franceze. Ceea ce era vechi 

| numeroase idei pe care le va asimila uşor, fără însă a trebuia depășit, căci acele structuri, menținute mai mult 
le supune criticii: Este vorba aici — afirma Berdiaev — timp, țineau în loc dezvoltarea firească a Rusiei spre 
de o lacună, o deficiență care-i va împinge adesea “liberalism şi democraţie. În fond, aceste valori ale 
în tot felul de confuzii sau erori, fiind însă şi un soi "Occidentului, trebuiau să constituie un model, un 








Cd) 
IL] 





de virtute, care va sta mărturie avântului religios şi 
unui elan total al sufletului (5). Ideile occidentale, 
întâlnind o astfel de conştiinţă, se vor transforma în 
dogme: Saint-simonismul, fourierismul, hegelia- 
nismul, materialismul, marxismul au fost asimilate 
ca dogmă de către intelighenţie (6). . 

Nu trebuie uitat că epoca în care a apărut şi 
s-a dezvoltat intelighenţia rusă e cea a romantismului 
german, dar şi a desăvârşirii unităţii naţionale a unor 


popoare. Tot acum, intelectualii ruși îl descoperă pe. 


Hegel, iar prinel pătrunde și idealismul german, repede 
asimilat. Descoperirea culturii europene a dat 
semnalul revoltei impotriva întregii Rusii fariste. 


P- 


4. N. Berdiaev, Originile şi sensul comunismului rus, 
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994 (v cap 1). 

5. Ibidem, p. 43. 

6. Ibidem, p. 46. 


fundament pe care să se construiască noua Rusie. 
Ideile liberale nu au supraviețuit mult timp pe 
tărâmul Rusiei. Practic, după doar câteva decenii, din 
rândul acestui curent vor lua naştere partidele 
prorevoluţionare, Drumul de la liberalism la revoluție, 
ŞI apoi la socialism, se va dovedi a fi unul foarte scurt. 
Deja după a doua generație, occidentaliştii liberali aderă 
la ideile socialiste. Iniţial se vor impune revoluționarii 
de cabine!, după expresia lui Besangon (8), Însă, 
treptat, pasivismului acestora — al lui Bakunin, Belinski 
sau Herzen = i se va opune radicalismul revoluționar al 
anilor “60; Revoluţia urma să aducă omul nou. Ca și 
slavofilii, intelectualii occidentalişti nu acceptau să 





7, Ibidem, pp. 44-45. 

8. Alain Desanqon, Ortginile inteleciuale ale leninis- 
mului, Ed. Humanitas, București, 1996, p. 89 (despre 
Bakunin, Herzen, Belinski). 


a reuşit să se impună prin operele teologice de la 
începutul carierei sale literare, care se înscriau prefect 
în tradiția ortodoxă. În momentul în care el a devenit 
universalist, ideile sale legate de divino-umanitate 
sau de feocraţia universală nu se vor bucura de prea 
multă popularitate. Abia după moartea sa, în 1900, 
operele sale vor fi apreciate în unanimitate, mai ales 
de discipolii lui declaraţi, reprezentanţii noii conştiinţe 
religioase, 
(Va urma) 
Bogdan SILION 





9, Ibidem, p. 80. 

10. În cazul lui Soloviov, problema este mai complexă, 
multe din operele sale, mai ales cele de la începutul 
activității creatoare, înscriindu-se perfect în tradiția 
răsăriteană. Discuţii apar în legătură cu scrierile sale 
Rusia şi Biserica universală şi Scrisori către Antihrist, 
precum și cu unele articole scrise în Occident, unde apar 
idei procatolice. 








PI YI FDP  Ț _„"” 





E E ze A e ORI 





d 
> 
- 
Ă 
. 
h 


Divina Comedie a 


intr-o nouă versiune românească de Răzvan Codrescu 


Dante şi Vergiliu îşi continuă drumul prin cel de-a/ optulea cerc al infernului. Vorbind 
despre o rudă de-a lui Dante osîndită în bolgia a noua (Ger del Bello, vărul tatălui său, pe care 
aici Dante — fascinat de imaginea oferită de Bertran de Born, cel ce-și purta capul în miini, 
descris în finalul cîntului anterior — nu l-a observat decît prea tîrziu), cei doi poeți ajung pe 
puntea de piatră de deasupra bolgiei a zecea, sortite falsificatorilor de tot felul (care zac acolo 
mincaţi de lepră şi mușcați crunt de alte duhuri), unde li se arată și le vorbesc doi comtemporani 
ai lui Dante, Griffolino d'Arezzo (ars pe rug din pricina lui Alberto da Siena, fiu natural, se pare, 
al episcopului local) şi Capocchio da Siena sau da Firenze, care face o zeflemitoare trecere în 
revistă a celor mai depravaţi sienezi ai epocii: 
Bartolomeo dei Folcacchieri, zis “Orbul” sau “Orbitul” (P'Abbagliato) — ultimii doi membri ai 
unei insolite Societăţi a tinerilor cheltuitori (*...ceata-aceea de cheflii...”, Ja brigata in che 
disperse... etc.).] Traducerea este ilustrată din nou cu o gravură de Mac Constantinescu. 


INFERNUL 





l Văzind atita gloată hăcuită, 
păreau năuce bietele-mi priviri, 
pe care plânsul sta să le inghită 

Ei Şi-atunci Virgil: “De ce-ntr-atit te miri, 
de nu-ți mai vine ochii-a-1 ridicare 
din hăul plin de jalnice muncin? 

7 Nu te-ai hlizit pe nicăien mai tare 
gîndeşte-te, să le socoţi de vrei, 
că leghe douășdouă valea are! 

10 Sub pași ne-ajunse luna-n mersul ei: 
se tot scurtează vremea ce ni-i dată, 
ȘI-S încă multe seama să le-o iei” 


13 “De-ai fi ştiut”, i-am Zis, pornind îndată, 
“de ce în hău privirea mi-aținui, 
cred că-mi răbdai zăbava-nfiorată” 
Lu) Zorea de-acum, şi cu pe urma lui, 


iar vorba ce-o lăsasem ne-mplinită 
o isprăvii zicind: “Cred că văzul, 


za ( ea pe unde-aveam privirea aținută, 


un duh din neamul meu, care-şi câma 
amarnic vina-atit de scump plăută” 
22 Atunci grăi maestrul: “Mintea ta 
frămînt-o cu ceva mai de folos, 
şi lasă-l pe acela-n plata sa, 
25 că l-am văzut sub punte cum, ciudos, 
tot arăta cu degetul la tine 
și Ger del Bello îl strigau de Jos. 
28 Cum însă tu priveai la cel ce-și ține 
în mină capul, el era departe 


când te-ai uitat și-n partea lui mai bine” 


31 “Maestre”, am zis, “a lui cumplită moarte, 

ce nici acum nu fuse răzbunată 

de cei cu care-ocara o împarte, 
34 îl întărită, după-a mea socoată, 

iar că o vorbă nu pulu să-mi spună, 

mai mult mă doare soarta lui ingrată”. 
37 Aşa vorbind, suirăm puntea brună 

pină pe unde ochiul, pe lumină, 

ar străvedea în noua văgăună 
40 Cînd cel din urmă schit lovit de vină 

din Malebolge ni se desluși, 

cu toată obştea care-n el se-nchină, 
43 spre mine-atita plins cumplit răzbi 

şi-mi săgetă auzul și simțirea, 

că n-aveam miini urechile-a-mi feri. 
40 Din vară-n toamnă, cînd e grea bolirea, 

de-ar fi să stringi din bolniţele toate, 

din Valdichiana-ntreagă pâtimirea, 
49 de la Maremma şi Sardinia, poate 

c-ar semăna cu-nlricoşata vale 

ce miasme ca de hoit întruna scoate. 


www.punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(a punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L 


cont: B. R. D. Sibiu S$V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


[= 





PUNCTE CARDINALE 
lui Dante Alighieri 


fraţii Stricea şi Niccolo, apoi Caccia d'Ascian şi 


Fr aaa = TEI TR a Aa Eu pu Anei PPE DECOR ie 
+a tu Co Sea pot ce pi 
Li 


e nula A dpi pci Îi aa A PRE 2 | 

20 . 4 

ela CEA i (e: Să 

=? re eri dă ta 23 A Bă CARI 
SA cr în ră . itp II pi - 


Fă 


d 


ni 


y. 


1 
a 


52 Cirmind prin stinga, scoboram pe cale, 
pe cel din urmă mal al lungii brine, 
şi-atunci mai lesne eu pnivii devale, 

55 unde stăpină-n veci de veci rămîne 
dreptatea Celui ce socoata ține 
pe-nşelători la caznă grea să-i mine 

58 Pnveliştea lovite: crunt Egine 
să mai fi fost la fel de-nfricoşată 
cind, de la oameni pină la Jivine, 

6] de ciumă-a fost pierit suflarea toată, 
ca mai apoi seminția-aceea-antică, 
precum credeau poeții de-altădată, 

04 să nască iar din ouă de furnică; 
aşa şi-n fundul văii-ntunecate 
zăcea în clâi a duhurilor clică 

67 Fie pe burtă, fie spate-n spate 
se-ghesuiau, iar alții, mișunind 
prin glodul trist, se sprijineau pe coate. 

70 Păşeam incet şi fără grai, cătind 
spre-acele umbre veşnic chinuite 
care-n picioare n-or mai sta nicicind, 

73 Văzui cum una de-alta sprijinite 
stăteau, ca două oale pe o plită, 
două năluci de riie năpădite 

76 Nici c-am văzut țesală mai grăbită 
la vreun grăjdar aflat sub ascultare, 
sau prins de somn cu treaba ne-mplinită, 

79 precum aceia-și scărpinau de tare 
cu unghiile riîia ce-i minca, 

Şi-n veci n-aveau vreo altă alinare; 

82 e! riia coji ŞI-O Jupuiau aşa 
cum cu cuțitu-ar curăța un peşte 
din cei cu solzii zdraveni careva. 

85 “O, tu, cui mina trupu-ți descojeşte”, 
porni maestrul unuia-a-l grăi, 

“Si par să-ți fie degetele cleşte, 

88 ia zi-ne dacă-ndură chin pe-aci 
şi vreun latin, şi-ajungă-ți pe vecie 
aceste unghii rău-a-ți potoli!” 

9] “Chiar eu şi-acesta, trudnici sub urgie, 
suntem latini”, răspunse-un duh plingind; 
“tu cine ești, iscoadă lui și mic?” 

94 lar domnul meu: “Sint unul scoborind 
cu-acesta, care-i viu, din vale-n vale, 
ca să-i arăt osindele pe rind” 

97 Se desproptră-atunci, suciți din șale, 

ȘI, tremurînd, spre mine se holbară 
ŞI Ci, ȘI alții nimeriţi în cale 

100 De-aproape domnul m-agrâi-ntr-o doară, 
zicînd: “Întreabă-i tot ce vrei să ştii!”, 
jar buzele-mi la-ndemnu-i se mişcară 


Claudio MUTII (corespondent Italia) 


106 


109 


112 


15 


115 


121 


124 


127 


139 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRIȘOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 





August 2004 NR. 8/164 PAG. 15 


Închin cu smerenie 
această tălmăcire memoriei 
ilustrului romanist şi dantolog 
Marian Papahagi 


“Parte s-aveţi în lumea celor vii 


de pomenire vreme-ndelungată, 
și fie-n multe minți a dăinui, 

dar cine sunteți şi-n ce neam odată 
v-aţi fost născut nu vă sfiiți a-mi spune, 
oricît v-ar ruşina osinda luată!”. 

“Io-s din Arezzo”, prinse-un glas să sune, 
“Şi-Albert da Siena către rug m-a dus, 
dar nu de-aceea zac în spurcăciune 

E drept că-n Joacă oarecînd i-am spus 
«Eu pot, de vreau, să mă ndic în zbon» 
iar €l, puțin la minte, m-a şi pus 

să-i fiu în arta-aceca-nvățător; 
şi cum Dedal nu izbutii a-l face, 

m-a făcut el, prin tată-său, să mor 

Dar dacă duhu-n bolgia-a zecea-mi zace, 
trimis de Minos, care nu greşeşte, 

e c-alchimia n-am lăsat-o-n pace” 

ȘI eu către poet: “Se pomeneşte 
decât sienezii neam mai plin de sine? 
Chiar pe franţuji în fală-i dovedeşte!”. 

La care celălalt riios, ce bine 
imi luase seama, zise: “Nu și Stricca, 
ce banii-i cheltui cum se cuvine, 

ori Niccolo, cui nu-i scăpă nimica 
din taina mirodeniilor rare 
pe unde rădăcini îi prinde clica, 

ori ceata-aceea de cheflu cu care 
Caccia d'Ascian pierdu moşii şi vic, 
şi-Orbitul arătă ce minte are. 

lar dacă vrei să afli cine ţie 
despre sienezi în strună ţi-a cântat, 
priveşte-mi chipul, lămunit să-ți he 

că-s umbra lui Capocchio, cel dedat 
cu alchimia, minărind metale; 

tu-ți aminteşti, de nu te-am confundat, 
ce moimă-a firii-am fost pe-a vieții cale”. 


Tehnoredactare computerizată 
PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Maat S.R.L 








m 





PUNCTE CA 


AS dai PA 


Ce, 










%, 
x 
- 


aa 
fa ie CAL: aa ta 
a AA e, te [5 p. 
SEI i ci As) 


AP, 
Sg 


e 






II > Nota boot mere Ca 
Eee ata a AN 











E al 


- 






Pi Pit dei em 
„NE ARI eta ce nd MIE „ee 
SAE Rea ge A See e Ia Sati 

“Lupta împotriva terorismului”: aceasta este noua lozincă în numele cârtia Statele 
Unite poartă, în acești ani, războaie în îndepărtate colțuri ale lumii (Afganistan, Irak). O 
lozincă la fel ca oricare alta, cu scopul de a justifica acţiuni care au un cu totul alt mobil 
(interese economice: controlul rezervelor de petrol; interese gco-politice: stabilirea prezenţei 
americane în punctele-cheie ale globului). În realitate, terorismul este o problemă foarte 
gravă, dar nu puţine sunt situațile când el trece aproape neobservat, aşă cum e cazul terorismului 
care s-a abătut asupra creștinilor din Kosovo. Terorismul nu pare a fi luat în serios decât acolo 
unde prezintă un interes politic. În 2001, “opinia mondială” a fost mobilizată împotriva 
terorismului islamist care distrugea patrimoniul cultural al unei vechi civilizaţii (aruncarea în 
aer a statuilor lui Buddha de câtre talibanii din Afganistan); în schimb, în toată perioada din 
1999 pinăcacute (lu i patrimoniului creştin în chiar inima Europei a fost în mare parte 
ecută sub tăcere. În pr vincia sârbă Kosovo. loco teribilă prigoană împotriva creştinilor, 

ică şi masivă a bisericilor şi mânăstirilor 









4 
i 

+ 
a 








SI, ke ? 
! Te | St IT 
. E = = ă ab 
ză i . , a | 7 
x Fi 4 3 Ş 

Py d a 

= 


“ -. ia ia E Ss a! os! ati arse un : | dastr use | 
= RE ae a Maicii Domnului Lievişa « 


i C 


d NI | UV | NUI 
aie ia d dm A safeees 
dn imieaaa 


_Bisenc 
Catedrala S[, Gheorghe Martirul, (Prizren, 1865), Biserica Sf. Cosma şi Damian, (Prizren, 
sec. XIV), Biserica Sf. Duminică (Prizren, sec, XIV), seminarul teologic și reşedinţa episcopală 
din Prizren - jată numai câteva exemple din lunga listă a distrugerilor. Nici bisericile, nici 
casele oamenilor nu au fost cruțate, nici viii, nici morții. Peste 500 de case au fost arse, 4000 
de sârbi au trebuit să fugă, cimitire au fost devastate, oseminte ale sfinților și ale regilor sârbi 
din Evul Mediu au fost scoase din morminte sau din racle și imprăștiate pe aiurea 

Mai multe persoane oficiale au recunoscul ce s-a întâmplat, Admiralul Gregory G. 
Johnson, comandantul NATO pentru Europa de Sud, a afirmat: “Necruţătorul val de violență 
din Kosovo din ultimele două zile pare acum 'să fi fost organizat... E o mare minciună şi o 
ipocrizie a spune că este vorba de un conflict inter-etnic. Ceea ce s-a întâmplat în Kosovo 
poartă numele de pogrom impotriva unui popor şi a istoriei sale... Asemenea acţiuni reprezintă 
o purificare etnică”. Chiar și Senatul american a repetat cuvântul: evenimentele din Kosovo 
reprezintă o “purificare etnică” (Rezoluţia 326/31 martie 2004). E 

Comandanții militari dm Kosovo îşi exprimă îngrijorarea. Trupele internaționale sunt 
insuficiente pentru a proteja enclavele sârbe și patrimoniul creştin din regiune. Generalul 
suedez Anders Brânnstrâm (KFOR) indica, în ziarul Dagens Nyheter (3 mai 2004), că situația 
este atât de gravă încât cea mai înțeleaptă soluție ar fi să se ceară ajutorul Serbiei și a 
Muntenegrului pentru apărarea regiunii Kosovo. “La prima ocazie”, spunea el, “grupurile cu 
jendințe spre violență din populaţia albaneză” vor căuta “să șteargă orice urmă de element 
„ Situaţia din Kosovo și Metohia e cum nu se poate mai critică. Cei 4.000 de sârbi care 
au fugit din fața prăpădului se adaugă la cei 200.000 de sârbi care au fugit din Kosovo în 1999. 
Nu au mai rămas decât 80.000 de sârbi în Kosovo, şi nu trec multe zile fără ca un sârb (cel 
mai adesea copii) să nu fie omorât. Cele 30 de biserici şi mănăstiri, care au fost parțial sau 
țotal distruse în zilele de 17-19 martie, se adaugă la cele 112 de biserici și mănăstiri arse, 
distruse prin explozii, unele șterse de pe fața pământului, incepând cu 1999. (În unele locuri, 


P= 


re loc — lucru cu atât mai tulburător — nu într-un război, ci în timp de pace, în timpul unei păci 

aşa-zis internajionale, intr-o-regiune declarată protectorat internațional (Rezoluţia ONU 
1244). Mai poate fi amintit și faptul că pe lângă efectivele de 18.000 de soldaţi ale trupelor 
internaţionale, într-adevăr incapabile de a face faţă violenței albanezilor musulmani (unele 
trupe au dat dovadă de inițiativă şi eroism în apărarea sârbilor şi a bisericilor în luna: martie, 
de exemplu suedezii şi cehii, alele de o laşitate revoltătoare, mai ales nemții), în Kosovo se 
află cea mai mare bază militară construită de americani de la războiul din Vietnam încoace, 
Camp Bondsteel. Ei zTP Cazi tot ad SBR 2000 E 


onstrează mai mult ca orice ipocrizia politicii americane și indiferența Occidentului faţă 
de creştinism. Acesta este ceasul adevărului. Ceasul la care se vede şi minciuna, și impietrirea 





















inimilor, Bisericile şi mănăstirile care au supraviețuit celor 500 de ani de ocupaţie otomană nu 
Au pulul supraviețui celor S ani-de “protectorat-internațional”|- 

e ai erioada Pie ergăldA34, războiului, NATO împotriva 

eo mare durere, dar nu și o surp id, In anii 70, o dată 

1 Kosovo-ului și cu crearea Un versității din Priștina, 





orului Enhver Iloxha, vin chiar din Albania, manualele 
un loc de propagandă dură marxist-leninistă, Studenţii 





sursă. Priștina 
ei 








n Prizren (sec. XIV), Mânăstirea Devici (sec. XV), 


până și ruinele și temeliile locașurilor au dispărul.) Această distrugere a civilizației creștine 


Nemâipomenita acțiune de distrugere a creştinismului în însăși inima Europei 
na 9Mtării ȘI a pierderii identităţii. 


ersitatea din Priștina devine un focar revoluționar! albanezilor, ci înşişi fără apărare impotriva forţei brute pe care au lolerat-o Sau la care 


tism albanez conceput drept calea către un Kosovo 


RDINALE 


al comunismului pur (de-tip Hoxha): “După căderea comunismului, ideea separatistă nu va 
dispărea, și-niei-perspectivă totalitară. Se trece numai de la un totalitarism distrugător la alt 
totalitarism la fel de distrugător, În noile condiţii, activistul de partid devine un luptător de 
gherilă dedicat ideii unui Kosovo independent, unei Albanii Mari sau chiar unui mare stat 
musulman care să includă și teritorii din Serbia de Sud și din Macedonia. 

La mijlocul anilor '90, situația este propice, separatismul albanez fiind încurajat și 
primind ajutor din partea Bosniei musulmane, a marilor puteri islamiste (Iran, de exemplu), 
a mujahedinilor (luptători islamici, adesea de origine afgană) și a Statelor Unite, pe atunci 
interesate în crearea unei alianțe cu lumea islamică. 

„Nimic din planul inițial al nucleului separatist albanez nu pare a se: fi schimbat 
Epurarea cinică a sârbilor din Kosovo (epurare care, în tempo lent, a caracterizat intreaga 
perioadă comunistă) îşi urmează cursul, urmele creştinismului continuă, să fie şterse, un nou 
Kosovo, fără trecutul și prezentul lui creștin, îşi face apariția. Actual premier al Kosovo-ului, 
Bairam Rexhepi, anunța chiar, la scurt timp după violențele din martie, că independenţa 
Kosovo-ului albanez va fi anunțată anul viitor. i | 

Tăcerea de care- e înconjurată epurarea etnică din Kosovo, indiferența cu care 
Europa polițică asistă la distrugerea patrimoniului creştin arată o profundă pierdere a sensului 
identității şi memoriei care constituie însăşi temelia Europei. Kosovo şi Metohia sunt tărâm 
al creştinătăţii, âl credinţei în Hristos, învingătorul morții. Kosovo și Metohia sunt simbolul 
rezistenței împotriva cuceririi islamice. O dată'cu înfrângerea de la Kosovo Polje, din 1389, 
drumul a fost deschis către expansiunea otomană în Europa, expansiune care s-a oprit doar 
în fața porţilor Vienei, în 1683, In 1389, Europa - atât țările vecine, cât și Occidentul - era 
totuşi conștientă de identitatea ei și de pericolul pe care îl avea în față. Mircea cel Bătrân, de 
pildă, a trimis un corp de armată care a luptat alături de prințul Lazăr la Kosovo Polje, iar 
Carol VI al Franţei, crezând că sârbi au câştigat bătălia, a participat la un Te Deum pentru 
victoria creştinilor sârbi, în catedrala Notre Dame. Astăzi bătălia de la Kosovo Polje se 
repetă, dar Occidentul nu pare să înțeleagă, nu mai știe că bisericile și mănăstirile distruse 
sunt nu numai semnul ortodoxiei, ci și al creştinismului în genere care este inima, duhul şi 
chemarea Europei | 

Dacă azi nu se mai poate apela la sentimentul creştin și la memoria Europei, atunci 
să vorbim alt limbaj, care poate să atragă atenția asupra a ceea ce se petrece: limbajul 
drepturilor omului și al Convenţiei internăționale asupra genocidului. 

Articolul 18 al Declarației Universale a Drepturilor Omului (septembrie 1948) 
declară că “orice om are dreptul la libertatea... de religie”, “libertatea de a-și manifesta 
religia” “prin practici religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor” (fo manifest his religion or 
belief in worship). Or, distrugerea bisericilor și mănăstirilor din Kosovo şi Metohia este o 
clară încălcare a dreptului la “libertatea de religie”. “Practica religioasă și îndeplinirea 
ritualurilor” nu pot avea loc fără să existe locaşuri de închinare (places o/ worship). Pentru 
ca să fie “libertate de religie”, mai multe condiţii trebuie implinite: 1) trebuie să existe 
locaşuri religioase — biserici, 2) trebuie să existe credincioși. aceştia să fie în viață şi nu 
morţi, să locuiască pe teritoriile lor și nu să fie expulzați. Atâta timp cât sârbii sunt uciși sau 





e; mulțimea albaneză-(in jur de 50.000 de oameni) s-a alungați din Kosovo, iar bisericile lor distruse, ni există libertate de religie pentru ei. Numai 
elan. A vai două zile, 30 de biserici și mănăstiri: în anul 2003, în Kosovo au fost omorâți 1192 sârbi, 


1303 au fost răpiți şi 1305 răniți. J 
s în Declaraţia Drepturilor Omului: “Orice ființă umană are dreptul la viață... la 


securitatea persoanei sale” (art. 3). Epurarea. etnică a sârbilor din Kosovo, cât şi distrugerea 
patrimoniului ortodox-creştin din regiune, este nu numai o violare a articolului 3 din Declarația 
Drepturilor Omului, ci se apropie de ideea de “genocid”, acesta având două sensuri: un sens 
restrâns, de “genocid fizic” (omorârea indivizilor care fac parte dintr-un anumit grup); un 
sens larg, de “genocid cultural” (distrugerea culturii şi a habitatului Cultural). 

Convenţia pentru Prevenirea şi Pedepsirea Crimei de Genocid, adoptată de adunarea 
generală ONU la 9 decembrie 1948, arată la art. 2 că genocidul este: (a) “omorârea membrilor 
unui grup”; (c) “crearea deliberată de condiții de viață care provoacă distrugerea fizică, 
parțială sau integrală, a grupului”. 

Lucru mai puțin știut, ideea de genocid cultural a, fost discutată în legătură cu 
redactarea Convenţiei despre genocid. În versiunea originală exista un paragraf care descria 
această crimă. Art. 3 nota în acest sens că genocidul este “orice act deliberat comis cu 





„intenţia de a distruge ... religia sau cultura unui... grup național sau religios... de exemplu 


distrugerea de monumente culturale sau de locașuri religioase”. Acest paragraf, care nu a 
mai apărut în versiunea finală a documentului, cât și însăși ideea de “genocid”, care a fost 
adoptată, se datorează unui jurist azi uitat, pe nume de Rafael Lemkin (1900-1959), evreu 
polonez. El este cel ce a inventat termenul de genocid şi care, în lucrarea Axis Rule in 
Occupied Europe (“Stăpânirea Puterilor Axei în Europa ocupată”, Washington D. C., Carnegie 
Endowment for International Peace, 1944), se ocupă, în unele capitole, de această temă, 
insistând îndeosebi asupra genocidului cultural. Lemkin subliniază că “distrugerea culturii, 
a sentimentelor naționale... a religiei” unui grup, “distrugerea sistematică... a proprietăţii 
bisericii” sunt acțiuni de genocid. Şi pare. să aibă dreptate, Genocidul fizic se împletește 
adesea cu genocidul cultural. Distrugerea unui grup uman se face nu numai prin omorârea 
indivizilor, ci şi prin ştergerea caracteristicilor culturale şi religioase care îl definesc. Sârbii 
nu sunt numai omorâți ca indivizi, semnele lor distinctive, religia şi cultura lor, sunt distruse. 
Nu încape îndoială că ceea ce se petrece în Kosovo este un genocid fizic şi cultural. Violarea 
dreptului la libertatea de religie este doar forma pe care o îmbracă acest genocid. 
e Au mai rămas câteva lucrun de spus. Primul este acesta: războiul NATO impotriva 
Serbiei, purtat în numele “drepturilor omului”, a dat naștere unei încălcări enorme a drepturilor 
omului în Kosovo: dreptul la viaţă, dreptul la securitate, dreptul la lberțatea religiei, dreptul 
la proprietate, dreptul la nediscriminare. Războiul NATO, purtat în numele apărării albanezilor 
împotriva unui genocid care nu a avul loc (Și nici nu se pregătea a avea loc), a dat naştere 
unui genocid fizic și cultural al sârbilor din Kosovo. În plus, trebuie amintit că pentru aceste 
fapte atât de grave, care continuă din 1999, nici o persoană nu a fost până acum adusă în fața 
justiției. “Dreptatea” internațională se dovedeşte a fi o farsă. 
| “AL doilea este: genocidul religios și cultural din Kosovo și Metohia reprezintă şi 0 
"distrugere a Europei înseși. Kosovo și Metohia sunt nu numai locul sfânt al sârbilor, ci un 
tărâm al ortodoxiei şi al creştinătăţii europene. Tragedia Kosovo-ului sârb este tragedia 
„Europei. Tragedie cu atât mai gravă cu cât restul Europei nici măcar nu o vede! Tragedie a 


- 


+ 


AI treilea se, leagă de situaţia albanezilor din Koşovo. O Societate a violenţei, 
criminalității, bandul mului, anarhiei, cum este cea din Kosovo, nu se va putea însânătoşi 
decât învățând respectul pentru celălalt. Genocidul împotriva sârbilor se întoarce împotriva 


au 


3 


participat. Fătă re 


. | Î. i 


spectul legii nu se poate construi un viitor niclieri în lume, 


si id = - ca t Monica PAPAZU