Puncte Cardinale anul XII, nr. 12 (144), decembrie 2002

Fabula rasa 


Morala: NATO frîntă, că ţi-am dres-o! 





credinta 
iubire 
speranta 






UNC 
CASD:NALE 


ANUL XII 
Nr. 12/144 





Decembrie 
pi LI p4 


16 pag. - 10000 lei 








PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA 





O POLITICĂ-EXTERNĂ DUPLICITARĂ- ȘI PERDANTĂ 

Venirea la putere a preşedintelui Bill Clinton pe banii comuniştilor chinezi care au 
contribuit la finanțarea campaniei sale electorale a implicat o serie de concesii în politica 
extemă a Americii, nu numai față de China, invitată la Organizația Mondială a Comerțului 
în pofida reprimării sîngeroase a opozanților respectivului regim comunist, ci şi față de 
ceilalți challenger-i ai Statelor Unite. Astfel, deşi C.I.A. avertizase Casa Albă în privința 
implicării preşedintelui Boris Elțin şi a premierului Cernomîrdin în operaţiuni de spălare a 
banilor, Rusiei i-au fost acordate numeroase împrumuturi politice prin presiunile exercitate 
laadresa F.M.I. decătre S.U.A. (principalul cotizant al acestui organism financiar intemațional) 
— situaţie care a provocat scandaloasa demisie a directorului F.M.I., Michel Camdessus. În 
Orientul Mijlociu, în “clasicul” litigiu dintre arabi şi evrei, S.U.A., în mod surprinzător, au 
dat cîştig de cauză celor dintii (““pretinii” tradiționali ai ruşilor !) prin acceptarea înființării 
(cu termen calendaristic !) unui stat palestinian cu capitala în estul Ierusalimului. Riposta 
Israelului nu s-a lăsat aşteptată. Pacea din Orientul Mijlociu, încheiată în condiţii defavorabile 
Israelului, afost repede anulată de împuşcarea 
premierului. Yitzahak Rabin (promotorul 
israelian al păcii) de către extrema dreaptă 
israeliană, urmată la puțin timp de implicarea 
lui Bill Clinton (promotorul american al 
păcii) în scandalul Lewinski. Cei care au 
urmărit cu atenție desfăşurarea etapelor 
acestui scandal intens mediatizat nu au putut 
să nu remarce lucrătura — tipică serviciilor 
secrete— prin care Bill Clinton ajungea să fie 
acuzat nu de imoralitatea unei relații 
extraconjugale, care n-ar mai fi avut nici un 
efect la sfîrşitul celui de-al doilea mandat 
prezidențial, ci de sperjur şi obstrucționarea 
justiției. Pentru aceste culpe, foarte grave, 
preşedintele ar fi putut înfunda puşcăria... 
dacă n-ar fi lăsat baltă înființarea scontatului 
stat palestinian cu capitala la Ierusalim! 

In replică, bombardind America cu 
avioane kamikaze, teroriştii arabi n-au putut 
pune la bătaie decît fanatismul lor sinucigaş 
şi “carnea de tun”. În privinţa concepției, 
însă, este foarte probabil că ei au fost'“'ajutaţi” 
şi de această dată tot de serviciile secrete ale 
armatei ruse, provenite dinredutabilul G.R.U. 
(care a pus la cale şi lovitura de stat din România, din decembrie 1989). 
AMERICA-=— TREZITĂ DIN PUMNI 

Cui a servit bombardarea Americii? Nu arabii — ale căror deziderate politice au rămas 
în continuare nerealizate — au fost adevărații beneficiari ai acestei lovituri, ci moneda euro, 
aflată la concurență cu dolarul, dar, spre deosebire de acesta, ținută în viaţă printr-o continuă 
respirație financiară artificială. Nu trebuie uitat că bombardarea Americii — cu consecințele 
ei imediate: destabilizarea economiei, ameninţarea cu falimentul a unor mari companii, 
scăderea vertiginoasă a bursei americane şi a încrederii în dolar a avut loc cu puțin înaintea 
lansării de facto pe piață a monedei euro, care pînă atunci nu existase decit ca abstracție 
financiară. Și toate acestea — pe fondul periculoasei apropieri de Rusia a Uniunii Europene, 
tot mai domice de emancipare de sub tutela americană... În aceste condiții, nu este exclus ca 
Bin Laden să se ascundă în acea parte a Europei din care Rusia şi-a retras armatele, dar nu 
şi serviciile secrete (care, după căderea comunismului, continuă să-şi exercite influența 


Zn a DP e N 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


MAI BINE PREA TÎRZI 





> PETER e DE Eine ip a AT fe Deep apere 
> € i ș x 








J DECÎT NICIODATĂ! 


asupra anumitor lideri politici şi de opinie europeni). După cum informează cotidianul 
britanic The Times, “cei mai mulți terorişti legați de rețeaua teroristă Al-Qaida, care a 
revendicat atentatele din 11 septembrie 2001, s-ar afla în Europa de Est, o regiune care a 
devenit între timp placa turnantă a acestora”. 

Rațiunile concurențiale anti-europene au determinat pînă nu demult S.U.A. să întreţină 
fragilitatea flancului sudic al N.A.T.O., prin neincluderea României în Alianţă în primul val, 
şi chiar să destabilizeze situația din această zonă, prin susținerea inițială de către C.L.A. a 
teroriştilor musulmani U.C.K. Crearea unei Albanii Mari, prin unificare cu provincia 
Kosovo, ar fi reprezentat un baraj etnic şi religios covârşitor în calea extinderii Uniunii 
Europene. Doar vocea oficială a Israelului, care s-a împotrivit răspicat creării unui puternic 
stat musulman în centrul Europei, i-a făcut pe americani să renunțe la intenţia lor de a-i 
sprijini pînă la capăt pe separatiştii albanezi. În consecință, Albania musulmană nu s-a mai 
unificat în răspărul “creştinismului” integrator al U.E. Dar ruşii au fost lăsaţi, în schimb, să 
participe la arbitrajul situației din fosta Iugoslavie, amenințind Europa prin prezența 
surprinzătoare a trupelor lor la malul 
Adriaticii — unde nu mai puseseră piciorul 
pînă în acel moment. Astfel, doleanţele 
Israelului au fost respectate, iar pericolul 
musulman care destabiliza arhitectura de 
securitate a U.E. a fost înlocuit cu pericolul 
rusesc, făcînd necesar în continuare, pentru 
europeni, protectoratul american. 

Bombardarea (la 11 septembrie 2001) 
pentru prima oară în istorie a Americii, în 
speță a clădirilor-simbol ale democraţiei şi 
prosperității americane, a fost un inevitabil 
duş rece pentru duplicitatea perdantă a 
politicii exteme americane. Trezită din 
pumni, în loc să se prăbuşească în urma 
acestei lovituri năpraznice, America a fost 
nevoită să-şi schimbe la 1 80 de grade politica 
externă, de la izolaționismul inițial preconizat 
derepublicani, la refacerea autoritarăarolului 
hegemonic al S.U.A. mai ales prin întărirea 
şi extinderea N.A.T.O. 
LA-RĂSCRUCE-DE- VÂNTURI-——— 

România este invitată săadere laN.A.T.O. 
în momentul în care în Europa bate un “vînt 
PRI pp de libertate” anti-american cu iz de cazacioc. 

Prin extinderea N.A.T.O., America încearcă să împuşte, dintr-un singur foc, doi iepuri: 1) 
blocarea influenţei ruse dinspre Est spre Vest (pe care, pînănu demult, S.U.A. o încurajaseră) 
şi 2) reechilibrarea puterii de decizie (scindate de opoziția Germaniei şi a Franței față de 
intervenția în Irak) prin atragerea de partea S.U.A. a noilor state invitate să adere la N.A. T.O. 

Refuzul europenilor de a se lăsa antrenați împreună cu S.U.A. de partea Israelului, în 
conflictul din Orientul Mijlociu, poate fi explicat prin mai multe motive: 1) La o adică, 
America ar putea trăi din propriile ei resurse; Europa-nu !2) In timp ce America- incapabilă 
să asigure pacea în Orientul Mijlociu — îşi erodează imaginea de lider mondial, neimplicata 
Europă aşteaptă (ca şi Rusia) momentul prielnic pentru a încerca să preia controlul în zona 
cea mai sensibilă a lumii — trambulină (dar şi loc de cădere !) pentru aspiranții la dominația 
globală. 3) În Europa (ca şi în Rusia) există, la nivelul inconştientului colectiv, anumite pusee 


Traian Călin UBA 
(continuare în pag. 2) 





2003 la mulţi ani! 2003 la mulţi ani! 2003 la mulţi ani! 2003 la mulţi ani! 2003 la mulți ani! 2003 
O UMANE DE MAI BINE PEINIIU ANUL. CARE VINE! 


2003 la mulţi ani! 2003 la multi ani! 2003 la multi ani! 2003 la multi ani! 2003 la mult 


ani! 2003 








PAG. 2 NR. 12/144 Decembrie 2002 


MAI BINE PREA TÎRZIU DECIT NICIODATĂ”! 


(urmare din pag.) 


antisemite refulate de actuala ordine americană. Din această cauză, extrema dreaptă europeană (partidele lui 
Jean Marie Le Pen şi Joerg Haider) se lasă remorcată de “locomotiva” antisemitismului reprezentată acum (în 
locul Germaniei de altădată) de acea parte a lumii arabe aflate într-un conflict deschis cu Israelul. În aceeaşi 
barcă se bulucesc şi sperietonile “naţionaliste” clocite în laboratoarele K.G.B.-ului — VI. Jirinovski şi C. V. 
Tudor. Ceea ce nu vor să vadă nici cei tare se aruncă orbește în tabăra ruso-arabă şi nici cei care doar cochetează 
cu ea, făcîndu-i cu ochiul, este faptul că pînă acum ordinea americană din Europa (cu toate imperfecțiunile şi 
injustițiile ei) este singura care s-a dovedit lotuşi capabilă să mențină şi să garanteze pacea dintre Anglia-Franța- 
Germania-Rusia-Suedia — puteri care altminteri S-ar sfişia între ele, peste capul celorlalte națiuni tirite în 
conflictele respective. 

Deși ieşită din “zona gri” în urma invitației de aadera la N.A.T.O., România va continua totuşi să se situeze, 
fără voia ei, la răscruce de vinturi — aspirînd, să se integreze ca “pupilă” a Americii într-o Uniune Europeană 
tot mai pronunțat anti-americană 
PUNTE CATRE RUSIA S-AU VARF DE LANCE SPRE EST? rr 

Puţini au fost dispuşi să înțeleagă faptul că forțele politice pro-occidentale (C.D.R.) au pierdut în fața 
forțelor de sorginte sovietică (P.S.D.) pentru că România nu a fost în cărțile americanilor. În prezent, însă, 
diplomatica ducere cu zăhărelul a Rusiei de către diplomația americană nu mai trebuie să ne facă să ne temem 
de faptul că România ar putea intra într-o structură mixtă de securitate ruso-americană. 

Ca politician, George W. Bush se confruntă şi el cu ispita dublului limbaj. La Bucureşti — aflat la doi paşi 
de urechea lui Putin — preşedintele american vede România nu ca pe “o zonă tampon” menită să separe Rusia 
de Europa, ci, dimpotrivă, ca pe “o punte către o nouă Rusie” — ceea ce, în interpretarea lui Mircea Geoană, 
înseamnă că “nu trebuie să mai vedem relaţia cu Rusia şi intrarea noastră în N.AT.O. caun element de presiune 
sau ca o chestiune anti-rusească” (cf. Evenimentul Zilei din 25 noiembrie a. c.). De peste ocean, de la Casa Albă, 
fără să ma: menajeze sensibilitatea lui Vladimir Putin, acelaşi George W. Bush declarase însă exact contrariul 
celor afirmate la Bucureşti: “Fizic vorbind, România va fi vîrful de lance al Europei extinse spre ESt într-un 
mod semnificativ” (cf. Adevărul din 19 noiembne) ! Fizic vorbind (la fel ca preşedintele Bush), nu putem să 
nu remarcăm că lancea este, prin definiție, o armă de atac — îndreptată de către Bush din România spre Est, adică 
împotriva Rusiei. În favoarea acestei orientări de contracarare a influenţei ruse pledează faptul că America nu 
a condiţionat invitarea României de a adera la N.A.T.O. de parafarea de către țara noastră a tratatului de bază 
cu Rusia. De-abia acum, după ieșirea din “zona gri” şi intrarea noastră sub umbrela N.A.T.0., România are 
posibilitatea de a negocia acest tratat — dacă, bineînțeles, iubitul ei conducător doreşte acest lucru ! 

Problema este în ce condiții îşi asumă România rolul şi riscul “vîrfului de lance”. Ţările române au mai 
fost “virf de lance” împotriva Imperiului Otoman fără ca Apusul să se sinchisească de eforturile de război prin 
care noi îi apăram civilizația şi bunăstarea. Ca să nu mai vorbim că România s-a mai aflat în postura de “virf 
de lance” chiar împotriva Rusiei ! Consecințele ? Chiar şi la ora invitării noastre dea adera laN.A.T.O., gemem 
încă — cu “binecuvîntarea” iniţială a Americii — sub cizma P.S.D.-istă a Rusiei ! 

ARMATA-E-CU-NOI? EN ti rca at a 

Singurareplică la suspiciunea preşedintelui Putin cu privire la consecinţele extinderii N.A. T.O (“organizațiile 
militare își fac propria analiză a situaţiei şi evaluează posibila desfășurare de forţe în teritoriile care fac obiectul 
lărgirii” — cf. România Liberă din 19 noiembrie) este chiar desfăşurarea de forțe N.A.T.O. pe teritoriul 
României. Altminteri, dekaghebizarea serviciilor secrete (ratată de Victor Ciorbea, în absența mijloacelor 
coercitive), a armatei, a miliției (impropriu numite poliție atâta vreme cît nu este demilitasizată!), a justiției, 
a redacțiilor, a mediului de afaceri şi a tuturor instituțiilor de importanță națională — este o simplă iluzie! 
Loialitatea armatei este decisivă pentru aplicarea eficientă a deciziei politice și chiar pentru determinarea 
emiteni acestei decizii, în momente hotăritoare. În România, în decembrie '89, a fost nevoie de o sîngeroasă 
lovitură de stat, cu tot tacîmul “revoluționar”, pentru că Ceauşescu era hotărît să opună rezistență față de 
perestroika gorbaciovistă, din cauza absenței armatelor ruse de pe teritoriul românesc. În țările în care trupele 
sovietice de ocupaţie au fost prezente, n-a fost nevoie decît de o simplă “indicație” de la Moscova pentru ca 
respectivi dictatori comuniști — văzînd pe geam ţevile tancurilor sovietice — să coboare doculi din jilţ, fără a 
sta în calea “revoluției de catifea”, Mutaris mutandis, e puțin probabil ca actuala mafie securistă (deținătoarea 
capitalului roşu autohton) care conduce România (blocînd concurența capitalului occidental) să treacă de la 
oportunismul declarațiilor de fațadă la punerea în practică a măsurilor de dekaghebizare a României, dacă nu 
va vedea pe geam ţevile tancurilor N.A.T.O. Numai dacă armata N.A.T.O. e cu noi şi e la noi, se creează 
posibilitatea demarării măcar a unei “revoluții de catifea” în România. Situaţia este însă foarte delicată, 
deoarece partidele pro-occidentale se află acum într-o divizată şi anemică opoziţie. Unul dintre motivele 
invocate inițial de Casa Albă pentru respingerea integrării României în N.A.T.O. a fost înțesarea serviciilor 
secrete româneşti de “ofiţeri de securitate cărora nu li se pot încredința secrete N.A.T.O.”. Şi în prezent, 
“moştenirea securităţii continuă să-i îngrijoreze pe aliaţi” prin “riscul pe care-l prezintă accesul membrilor 
fostei securităţi la informaţiile clasificate N.A.T.0.” (cf. The Guardian din 18 noiembrie). În acest context, 
colac peste pupăză, Ion Ilhescu a decorat recent (pe şest!) o droaie de securiști din vechea gardă, cu o activitate 
în domeniu între 15 şi 25 de ani (cf. România Liberă din 20 noiembrie). Pas de mai înțelege ceva ! De parcă 
N.A.T.O. ar primit invitația să adere la Securitate ! Al cui “vîrf de lance” devine România ? Dacă avanpostul 
extinderii americane spre Est nu este cu desăvârșire “deratizat” prin toate cotloanele, acesta poate lesne deveni 
calul troian al Rusiei în N.A.T.O.! 

SCHIMBAREA LA FAŢA A ROMANIEI? ————— 

În aceste condiții, e greu de imaginat cum va începe schimbarea în România. Chiar de la vîrfurile P.S.D. ? 
Va sparge N.A.T.O. monopolunle securisto-mafiote care dictează politica de genocid a P.S.D.? Sau vârfurile 
mafiei securiste din România au primit deja anumite garanţii din partea americanilor ? Spre deosebire de 
optimismul săltăreț al politrucilor„şi securiștilor intraţi peste noapte în hora N.A.T.O. din vechi reflexe 
slugarnice faţă de noul lor stăpân, cei care ne-am fript cu ciorba “revoluţiei” din '89, şi apoi a “schimbării” din 
'96, sintem îndreptățiți acum să suflăm şi-n iaurt ! Deci, vom continua să (ne) întrebăm: Pe fondul concurenței 
tot mai tensionate dintre S.U.A. şi U.E., va avea America interesul ca România să devină prosperă şi cu 
adevăra! democrată, la standardele integrării europene ? Sau, urmărind doar interesele militare ale virfului lor 
de lance, americanii vor investi numai în modernizarea aeroporturilor, a porturilor, a infrastructurii şi cam atit? 
După intrarea României în N.A.T.0. va începe oare arestarea marilor rechini și confiscarea de către statul 
secătuit a averilor acestora ? Sau bugetul pentru civili se va subția şi mai mull din pricina alocării unor procente 
tot mai mari pentru modernizarea și eficientizarea armatei — ca obiectiv prioritar, dacă nu chiar exclusiv, al 
“vArfului de lance”? Și Turcia e membră N.A.T.O., și ea e “virt de lance” prin poziția sa geo-strategică, dar 
societatea din această țară continuă să fie puternic polarizată, ca și cea din România: de-o parte — bogâtanii 
atotputernici, de cealaltă parte — cei foarte săraci, lipsiţi practic de orice drepluri. 

invitarea noastră de a adera la N.A.T.O. vine în momentul în care România e pe cale de a încheia tranziția 
de la o dictatură comunistă la o dictatură mafiotă. În timp ce clasa de mijloc din Occident se simte amenințată 
cu dispariţia din pricina concedierilor masive rezultate în urma marilor fuziuni de trusturi la care obligă 
concurența globală, în România clasa de mijloc nici măcar nu s-a născut, Nu cumva, pentru români, vremea 
clasei de mijloc şi a democraţiei lhberale a trecut fără să fi venii? 


E 7 an ep a 


PUNCTE CARDINALE 








Amicad. Ut 10 sea... 


AD VENIT AMERICANII : 
Discursul rostit de preşedintele George W. Bush 
la Bucureşti, în 23 noiembrie 2002 


Thank you, all. Thank you, Mr. President. Thank you for being out here in the 
rain. Thank you for such a warm welcome. Laura and are honored to be in this great 
country. (Aplauze) 

As we started speaking, a rainbow Γcurcubeuf' — vechi simboi biblic al 
legămiîntului cu Dumnezeu, devenit astăzi unul dintre semnele mişcării New Age) 
appeared. (Aplauze) 

God is smiling on us loday. [Aplauze] 

!'m proud to stand in this great square and to bring the good wishes of the 
American people. Today we reaffirm the friendship between your country and mine. 
!'m honored to carry a message to the people of Romania: We proudiy invite you 
to join NATO, the great alliance of freedom. (Aplauze) 

AJ around us are reminders of Romania's history and the culture we share. 
Close by is a church three centuries old, a symbol of the faith that overcomes all 
oppression. În this square, we see monuments to Romanian patriots who lost their 
lives and liberty — for the liberty of your nation. [Aplauze] 

And here, in December of 1989, you broke the silence of your captivity. From 
that balcony, the dictator heard your voices and faltered and fled. Two generations 
of bitter tyranny ended, and all the world wilnessed the courage of Romania, the 
courage that set you free. [Aplauze] 

Since those days of liberation, Romania has made an historic joumey. Instead 
of hatred, you have chosen tolerance. Instead of destructive rivalry with your 
neighbors, you have chosen reconciliation. Instead of state control, you have 
chosen free markets and rule of law. And instead of dictatorship, you have built a 
proud and working democracy. [Aplauze] 

The path of freedom you have chosen is not easy, but it's the oniy path worth 
taking. ! know that your hardships did not end with your oppression. America 
respects your labor, your patience, your daily determination to find a better life. Your 
effort has been recognized by an offer to NATO membership. We welcome 
Romania into NATO. [Aplauze] 

NATO's invitation to join is also a vote of confidence that yau will continue the 
hard work of political, economic and military reform. And as you do, you wili have 
partners in all the nations of NATO. The promises of our alliance are sacred, and 
we will keep our pledges to al! the nations that join us. Should any danger threaten 
Romania, should any nation threaten Romania, the United States of America and 
NATO will be by your side. [Aplauze] 

As a NATO ally, you can have this confidence: No one will be able to take away 
the freedom of your country. |Ap/auze] 

NATO membership will make Romania more secure, and Romania will add to 
the strength of the NATO alliance as'we face unprecedented new dangers. Already 
our troops are serving side by side in Afghanistan. Already Romania has joined the 
global coalition against terror. And we thank you very much. [Aplauze] 

- The world has suffered enough from fanatics who seek to impose their will 
through fear and murder. The NATO alliance and the civilized world are confronting 
the new enemies of freedom, and we will prevail. [Aplauze] 

Your country also brings moral clarity to our NATO alliance. You value freedom 
because you have lived without it. You know the difference between good and evi! 
because you have seen evil's face. The people of Romania understand that 
aggressive dictators cannot be appeased or ignored. They must always be 
opposed. [Aplauze] 

An aggressive dictator now rules in lraq. By his search for terrible weapons, 
by his ties to terror groups, by his development of prohibited balistic missiles, the 
dictator of Iraq threatens the security of every free nation, including the free nations 
of Europe. The United Nations Security Council, and now NATO, have spoken with 
one voice: The Iraq regime will completely disarm itselt ofweapons of mass murder 
or we, the United States, will lead a coalition, of willing nations and disarm that 
regime in the name of peace. jAplauze] 

Every nation must confront danger. Every free nation has a responsibility to 
play its fuli and responsible role. And together, Mr. President, we will preserve our 
freedoms, and we wili work together ta keep the peace. [Aplauze] 

In the peacetul future we are building, Romania will strengthen our alliance in 
another way, as a bridge to a new Russia ['o punte spre o nouă Rusie”. For 
centunies, Romania's geography was a source ot danger. Now, you can help our 
alliance to extend the hand of cooperation across the Black Sea, Russia has 
nothing to fear from the growth of NATO, because Russia needs peaceful, stable 
neighbors like Romania. As | told President Putin yesterday, a Russia that is a fully 
part of Europe needs no buffer zone separating it from Europe. America and 
Romania are înends to the Russian people, and so is the NATO alliance |“America 
şi România sint prietene ale poporului rus, şi tot aşa este şi Alianța NATO”. 
[Aplauze] 

Mr. President, citizens of Romania, Laura and my visit to your beautitul country 
has been short, but the friendship and soon the alliance between our countries will 
endure. (Aplauze) 

On this historic square, among the monurnents to Romania's greatness, there 
is also a building left in ruins — the former offices of the secret police. It is a fitting 
reminder of all of the cruelties done there and the justice that rose up against 
oppresslon. That grim monument also recal!s the many brave Romanians who did 
not live to see this day. Our prayers are for them and their families. [Aplauze] 

Yet today their hopes are being fulfilled. The nation they love is rising, Romania 
has won Its freedom. Romania is resolute În difficulty and moving toward greater 
prosperily. And Romania |s finding its place in the greatest — history's greatest 
alliance for froedom. [Aplauze] 

| have come to tell you that the world and my country knows the character of 
(he people of this great country. We respect your country. We love the fact that you 
love freedom. 

May God bless you and your families, May God bless Romania. [Aplauze] 

And may God bless America. (Aplauze). Thank you, all, (Aplauze) 





et ri a 








— a e DP —.———.7 








PUNCTE CARDINALE 


Decembrie 2002 NR. 12/144 PAG. 3 





AMAGIRI &  DEZAMAGI 


Marsinalii la relaţiile politice româno-americane (VI) 


(urmare din numărul trecut) 


“Germania a pierdut războiul. Trebuie acum să ne 
concentrăm ca să nu-l pierdem pe a! nostru”. Declaraţia îi 
aparține Mareşalului lon Antonescu, după întrevederea sa 
cu Hitler în noiembne 1942. Cât priveşte veridicitatea ei, 
iată ce scrie Nicolae Baciu în lucrarea sa Agonia României, 
apărută în 1987 la Editura lon Dumitru din Minchen. 

“Această declarație, făcută în trenul ce-l aducea din 
Germania spre Bucureşti, este autenti ficată atât de Penescu, 
cât şi de interesanta carte a domnului Larry Watts, În 
serviciul Mareşalului, la pagina 137 (Editura lon Dumitru, 

1985, Minchen) Această convingere a dictat Mareşalului 
Antonescu o nouă politică în vederea salvării intereselor 
româneşti. Se impunea ieşirea României din Axă şi 
începerea negocierilor cu aliații în vederea ieşirii din 
război. Reţinem că încă de la începutul anului 1943, 
Mareşalul Antonescu, în mod curajos şi demn, a făcut 
cunoscute guvernului german — printr-un memoriu făcut 
de Mihai Antonescu şi inaintat lui Ribbentrop — intenţiile 
sale de a negocia cu aliații, în interesul României şi chiar 
al Germaniei. În cadrul acestei politici, în primăvara lui 
1943, au început negocienile de armistițiu de la Madrid 
între guvernul român şi ambasadorul Statelor Unite, Hayes. 
La Lisabona, ministrul României în Portugalia, domnul 
Victor Cădere, lua contact cu ambasadorul Marii Britanii. 
Prin Vatican, prinreprezentanții săi la Istanbul, Stockholm, 
Helsinki, guverhul Mareşalului Antonescu se străduia din 
răsputeri să găsească o soluție pentru a ieşi din război cu 
garanţiile respective pentru suveranitatea şi independența 
României. Opoziția română, adică luliu Maniu, şeful 
Partidului Naţional Țărănesc, şi Dinu Brătianu, şeful 
Partidului Naţional Liberal, erau perfect de acord cu 
aceste. tratative, informați cu regulantate şi consultați. 
Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze 
puterea, dacă aliaţii ar prefera să negocieze cu opoziția 
română şi dacă ei pot obține condiții mai bune pentru țară. 
Se lucra deci mână în mână cu guvernul şi opoziţia”. Din 
păcate, consensul în vederea ieşirii din război a fost de 
scurtă durată. Teama ca un armistițiu real, cu arma în 
mână, să fie obținut de Mareşalul Antonescu şi, astfel 
acesta să se mențină la conducerea ţării, i-a făcut pe 
“Datrioții” democrați să acționeze pe cont propriu, sabotând 
inițiativele guvernului. 

Intenţia Mareşalului Antonescu de a scoate România 
din război a ajuns la cunoştinţa lui W. J. Donovan, 
directorul OSS (Ofjice of Strategic Services — Serviciul 
secret al armatei americane), încă din februarie 1943. O 
informaţie uşor de obținut, deoarece activitatea 
Conducătorului statului se desfăşura în mijlocul unui 

adevărat viespar de spioni. Mihai Antonescu, lutiu Maniu, 
generalul Şteflea — şeful Marelui Stat Major, generalul 
Picky Vasiliu — şeful Jandarmeriei, Venturia Goga — 


“văduva națiunii”, apropiată a familiei Antonescu, Grigore 
Niculescu-Buzeşti —şe ful cifrului din Ministerul de Externe, 
ca şi mulți alţi demnitari cu acces la secretele de stat, aveau 
fiecare rețeaua sa proprie de informații privitoare la tot ce 
se petrecea în țară şi pe front, la planurile Guvernului şi ale 
Mareşalului. Aceste informații ajungeau întotdeauna la 
timp în mâna agenţilor americani, englezi şi ruşi, iarurmările 
nefaste ale acestor adevărate acte de înaltă trădare au fost 
pierderea a zeci de mii de vieţi pe frontul de răsărit. Ostașii 
luptau pentru a stăvili invazia armatei roşii, neştiind că 
duşmanul nu se găseşte numai în fața sa, ci şi în spatele său, 
în țară, unde “patnoţii” democrați, în cârdăşie cu agenţii 
comunişti şi cu generali trădători, sabotau, uneori pe față, 
efortul de război al României. 

După ce Donovan a aflat despre intenţia Mareşalului 
Antonescu de a părăsi Axa, dacă Statele Unite şi Marea 
Britanie vor garanta independența României față de Uniunea 
Sovietică, a comunicat această prețioasă informație la 
Washington. Răspunsul! subsecretarului de stat A. A. Berle 
a fost categoric şi brutal. 1 se interzicea faimosului master 
spy (maestru spion) să ducă tratative pe această temă, 
reproşându-i-se că ar încălca domeniul relaţiilor politice, 
rezervat în exclusivitate Departamentului de Stat. Oatitudine 
ciudată, din care se poate deduce că la acea dată priorităţile 
politice ale Statelor Unite nu coincideau întotdeauna cu 
prioritățile planificatorilor operațiilor militare, pentru care 
întreruperea aprovizionării maşinii de război germane cu 
petrol românesc aveao importanță capitală pentru câştigarea 
războiului. Explicația acestei bizarerii era una singură: 
Roosevelt îi oferise lui Stalin, încă din 1943, Europa de 
răsărit. O înţelegere cunoscută doar de consilierii săi de 
taină, toți cu vederi procomuniste. 

Dovada faptului că Roosevelt în persoană i-a dat mână 
liberă lui Stalin în Răsăritul Europei (ceea ce explică refuzul 
oricărei garanții de independenţă a României în relaţiile cu 
Uniunea Sovietică) o constituie o scrisoare ultrasecretă a 
preşedintelui, cu antetul Casei Albe, adresată la 26 februarie 
1943 unei personalități de primă mărime din mişcarea 
sionistă internaţională (Zubrousky), care împreună cu un 
alt fruntaş al sionismului internaţional (Weiss), se deplasau 
la Stalin pentru găsirea unei modalități de a se crea o patrie 
pentru evreii împrăștiați în toate cele patru zări. Pentru a-i 
sprijini pe emisarii evrei, preşedintele american îi 
împuternicea să reamintească dictatorului de la Kremlin 
concesiile teritoriale şi influenţa politică de care Rusia 
bolşevică se va bucura după terminarea războiului. “Cedăm 
dorințelor sale — sună un pasaj din scrisoare — în privința 
Finlandei şi Balticei în general. Vom cere Poloniei să aibă 
o atitudine rezonabilă, bazată pe înțelegere şi compromis, 
Lui Stalin îi rămâne un vast câmp de expansiune în țănle 
mici ale Europei orientale”. În timp ce comandantul suprem 





(și a întregii Europe răsăritene) fusese deja hotărâtă 


al armatelor americane vindea Polonia lui Stalin, eroicele 
divizii poloneze luptau cot la cot cu diviziile americane 
pe frontul italian, la Montecassino, pentru o lume mai 
dreaptă şi mai bună, aşa cum era promisă în Carta 
Atlanticului. Şi dacă acesta era viitorul pregătit Poloniei 
aliate, să ne mai mirăm ce viitor ne pregăteau americanii, 
în deplină înțelegere cu Stalin, la Teheran şi Yalta? 

Scrisoarea a căzut, printr-un fericit concurs de 
împrejurări, în mâna Generalului Franco şi a fost utilizată 
de ministrul său de Externe, Generalul Jordana, în faimosul 
discurs de la Barcelona, din apnlie 1943. “Era un strigăt 
deznădăjduit contra promisiunii lui Roosevelt de a da 
Europa pe mâna bolşevicilor”. Ea a fost publicată mai 
întâi de Figaro, la 7 februanie 1951, o dată cu memoriile 
lui Jose Marie Doussinague, director în Ministerul de 
Externe al Spaniei. Şi este bine că a fost publicată. Pentru 
oamenii care au înțelepciunea să înveţe din lecţiile istonei, 
este un avertisment! 

Spre deosebire de Generalul Franco, a cărui guvernare 
s-a bucurat de sprijinul politic al tuturor grupănlor de 
dreapta, în frunte cu Falanga Spaniolă, ca şi al Bisericii 
Catolice, Generalul Antonescu, după dramaticul divorț 
de Mişcarea Legionară din ianuarie 1941, a fost total 
lipsit de sprijin politic, principalele formaţiuni politice 
aletimpului, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional 
Țărănesc, considerându-l un rău necesar, impus de 
conjunctura politică în care se găsea țara. Mai mult decât 
atât, în timp ce regimul franchist se baza pe personalităţi 
cu acelaşi crez politic, călite în anii de război civil 
împotnva comunismului, regimul antonescian, lipsit de 
sprijinul unui partid care să-i împărtăşească orientarea 
politică, a fost nevoit să folosească aparatul de stat 
moştenit de la vechiul regim. Cu excepția armatei, care îi 
era fidelă (dar nici aceasta în întregime, mulţi generali cu 
grade şi funcţii înalte, apropiaţi de fostul suveran, îi erau 
ostili şi căutau, pe toate căile, să-i submineze autoritatea), 
şi a unor personalități de o moralitate şi un profesionalism 
exemplar, neînregimentate în vreun partid politic, aşa 
cum au fost de pildă Gh. Alexianu, lon Petrovici sau 
Mircea Vulcănescu. Restul deţinătorilor de funcţii politice 
şi administrative erau fie membri, fie adepți ai partidelor 
Naţional Țărănesc şi Naţional Liberal, partide care prin 
trecut şi doctrină erau adversare declarate ale oricărei 
forme de naționalism. O carență gravă a regimului 
antonescian, care se va face simțită în domeniul politicii 
externe, când diplomaților români din capitalele țărilor 
neutre li se va cere să stabilească contacte şi să ducă 
tratative pentru ieşirea României din război cu 
reprezentanţii Statelor Unite şi Angliei. 

În anul 1943, când opoziţia lucra mână în mână cu 
guvernul pentru “binele naţiunii”, luliu Maniu l-a 
determinat pe Mareşalul Antonescu să-l numească pe 
Alexandru Cretzianu ambasador la Ankara, cu 
însărcinarea de a iniția demersuri pe lângă aliaţi pentru 
ieşirea țării din război. În acelaşi context, Departamentul 
de Stat a fost informat la 21 noiembrie că România 
doreşte să trimită un emisar pentru a negocia desprinderea 
României de Axă. În această nouă tentativă, tot la cererea 
lui Iuliu Maniu, Mareşalul Antonescu i-a acordat prințului 
Barbu Știrbey un paşaport diplomatic pentru a începe 
tratative cu Statele Unite şi Marea Britanie la Londra. 
Planul a eşuat, astfel că tratativele au avut loc la Cairo, 
unde prințului i s-a alăturat, din partea țărănişulor, 
Constantin Vişoianu, 

Înainte de a afla care au fost rezultatele acestor 
acțiuni diplomatice, sunt utile câteva precizări în legătură 
cu profilul profesional şi moral al personajelor angrenate 
în procesul de stabilire a unei înțelegeri cu anglo- 
americanii, peste capul ruşilor. “Prinţul Știrbey — scrie 
Nicolae Baciu în Agonia României — avea patru icte, Una 
era măritată cu ofiţerul englez Boxhall, şeful /nte/ligence 
Service-ului (MI6) pentru România. Un nepot al 
principelui era Alexandru Cretzianu, ambasadorul 
guvernului Antonescu. Un alt ginere era Grigore 
Niculescu-Buzeşti, funcționar la Ministerul de Externe 


Gabriel CONSTANTINESCU 
(continuare în paz. 4) 











PAG. 4 NR. 12/144 Decembrie 2002 





PUNCTE CARDINALE 





AMAGIRI & DEZAMAGIRI 


(urmare din pag. 3) 


român, la Direcţia Cifrului. Deci acolo unde vin şi de unde 
se trimit telegramele. Acesta din urmă devenise un intim 
al Palatului. O rețea de rubedenii care putea fi extrem de 
utilă, dacă membrii ei erau cu toții însuflețiți de acelaşi 
înalt patriotism şi de acelaşi sublim ideal: «salvarea 
patieby”. Dacă... Faptele au dovedit însă contrariul! 

Misiunea lui Alexandru Cretzianu la Ankara 
(septembrie 1943 — martie 1944) a fost un eşec. Românii 
doreau să capituleze numai în fața anglo-americanilor, în 
timp ce aceştia cereau o capitulare necondiționată, 
incluzându-i în actul capitulării şi pe ruşi. Ceea ce însă nu 
se ştia Ja Bucureşti era faptul că la Conferinţa miniştrilor 
de Externe de la Moscova, din noiembrie 1943, şi apoi la 
Conferința de la Teheran, o lună mai târziu, se pecetluise 
deja soarta Europei orientale. Important ar fi fost ca atât 
guvernul cât şi opoziţia să cunoască aceste hotărâri, pentru 
a acționa în consecință, Dar Al. Cretzianu, omul de 
încredere al lui luliu Maniu şi ambasadorul guvernului 
României în Turcia, a dat dovadă de o condamnabilă lipsă 
de loialitate. În vitrinele librăriilor de la Ankara era expusă 
cartea lui Walter Lippmann, prieten şi purtător de cuvânt 
neoficial al preşedintelui Roosevelt, intitulată U.S. War 
Aims (Scopurile de război ale Statelor Unite), publicată la 
Editura Hamish Hamilton din Londra la scurt timp după 
Conferinţa de la Teheran. “Sunt bineînțeles — scrie marele 
ziarist american — şi alte mici şi importante state, care nu 
fac parte din sistemul de securitate Atlantic, aşa cum l-am 
definit mai sus. Sunt de exemplu Cehoslovacia, Polonia, 
Finlanda, România, Bulgaria, Jugo-Slavia, Ungaria şi 
Austria. Unitatea strategică, vitală, a acestor state nu e 
legată de puterea maritimă a Atlanticului, ci de puterea 
uscat-pământ a Rusiei. Independența lor nu poate fi 
asigurată decât de o politică de bună vecinătate cu Rusia, 
aşa cum păstrarea independenței lor va asigura propria 
securitate a Rusiei (...) De aceea este firesc ca Ruşii să 
considere întreaga regiune de la răsănițul Germaniei ca un 
sistem separat propriu de securitate”. 

Caunreflexal punctului de vedere american, exprimat 
clar prin intermediul cărții lui Walter Lippmann, nici la 
Cairo negocierile purtate de principele Barbu Ştirbey şi 
Constantin Vişoianu nu progresau. Explicaţia ne este 
furnizată de Nicolae Baciu. Investigaţiile sale în arhivele 
americane au scos la iveală o telegramă trimisă la 23 
martie 1944 de Cordell Hull, secretar de stat al Statelor 
Unite, ambasadorului amencan la Moscova, Averell 
Hamiman, cu intenția vădită de a-i influența pe ruşi să 
adopte o poziție rezonabilă în problema României. Dar 
iată textul telegramei: “Departamentul de Stat împărtăşeşte 
optimismul Foreign Ofjice-ului asupra neaşteptatului 
demersrealist făcut de propunerea românească. Noi credem 
că ei singuri trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a 
lui Maniu sau o «volte-face» a guvernului Antonescu. Dar 
pentru o schimbare de front, recunoaște că dacă el, 
Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotărât să o facă, numai 
el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes. 
Autoritățile militare consideră acțiunea României de o 
importanță excepțională. Ea trebuie să aibă statut de 
cobeligeranţă şi ea trebuie să acţioneze cât mai repede”. 

Din nefericire, însă, poziţia raţională a lui Cordell 
Hull, favorabilă României, nu era împărtășită de anturajul 
procomunist al Preşedintelui Roosevelt, Harriman fiind 
una din piesele grele ale grupării care susțineau interesele 
Rusiei, mai presus de orice. (Dealtfel, Cordell Hull şi-a dat 
demisia din înalta funcție pe care o deţinea, “pe motive de 
sănătate”, în acelaşi an. Şi tot Cordell Hull a fost personalitatea 
cu autoritate necontestată din administrația Roosevelt, 
care s-a opus punerii în aplicare a “Planului Morgenthau”, 
plan agreat de preşedinte, prin care națiunea germană urma să 
fie scoasă din istorie, germanii urmând să devină un popor de 
agricultori, la nivelul agriculturii din Evul Mediu.) 

La mijlocul anului 1944, când devenise limpede că 
România se găsea pe “marginea prăpastiei”, Pamfil Şeicaru, 
directorul cotidianului Curentul, publică editorialul 


| intitulat “Rechizitoriul marilor ipocrizii”, în care citează 


pasaje din discursul lui Edwin Juho Linkomies, preşedintele 
Consiliului de Miniștri a! Finlandei, o țară aflată în acele 
momente într-o situaţie la fel de disperată ca şi România. 
Este o încercare gravă de a atrage atenţia tuturor celor care 
unelteau, în dauna intereselor naționale, pentru a-l înlătura 
pe Mareșalul Antonescu, dar nu spre binele României, ci 
pentru a pune mâna, indiferent de preț, pe putere, împinși 





în acțiunea lor de orgolii şi interese meschine, ca şi de 
slugărnicie față de “aliați”. 

“Statele Unite au rupt relațiile diplomatice cu Finlanda 
în clipa în care poporul nostru se afla în stadiul decisiv al 
luptei sale pentru existenţă (...) Trebuie să ne apărăm țara, 
întregul nostru popor liber şi independenţa noastră. Trebuie 
să ne apărăm viața noastră familiară şi valorile spirituale 
moştenite de la părinții noştri. Trebuie să apărâm tot ceea ce 
face viața demnă de trăit. Dacă nu am proceda aşa, nu am 
avea decât O singură alternativă: capitularea. Rostesc acest 
cuvânt nu ca o simplă presupunere, căci ştiu că Uniunea 
Sovietică cere capitularea Finlandei. După o capitulare ni s- 
ar dicta o pace care în mod sigur nb ar ține seama nici de cele 
mai elementare drepturi ale poporului finlandez. O asemenea 
capitulare ne-ar lăsa fără de apărare, la discreţia inamicului. 
Într-o clipă am pierde tot ceea ce poporul nostru a clădit în 
curs de secole. Din anumite părți s-a susținut că s-ar pulea 
obține noi condițiuni de pace, mai avantajoase, în cazul 
când oameni noi ar fi aduşi la conducerea țării. Și această 
presupunere este neîntemeiată. Dacă se ştie acest lucru, nu 
mai poate exista nici un fel de alegere. Ca bărbaţi liberi şi 
ca femei libere trebuie să luptăm pentru prezentul şi viitorul 
poporului nostru atât timp cât vom avea forţe suficiente”. 

“Parcă citim o pagină din Tit Liviu, evocând cele mai 
patetice momente din istoria Romei”, caracterizează, 
emoționat, marele ziarist român, acest pasaj din cuvântarea 
premierului finlandez, şi apoi continuă: “Mă întreb cum va 
încadra lupta marilor democrații istoricul de mâine, când va 
confrunta Finlanda cu renegările oportuniste ale celor care 
duc lupta pentru dreptate, pentru libertate contra tuturor 
opresorilor? Un mic popor, prin însăşi lupta lui, rosteşte 
rechizitoriul marilor ipocrizii. «Avem o singură ţintă 
călăuzitoare: de a apăra Finlanda şi poporul finlandez de 
pieirea ce le ameninţă». lată ce va reține istoricul de mâine 
din faza actuală a războiului”. 

Cunoaşterea modului în care aavut loc ieşirea Finlandei 
din războiul cu “aliaţii”, în comparație cu procesul similar 
parcurs de România, este utilă pentru o judecată de valoare, 
nepărtinitoare, a istoriei noastre contemporane. 

La 25 august 1944, Alexandra Kollontai, ministrul 
Uniunii Sovietice la Stockholm, a fost înştiințată de guvemul 
Finlandei că doreşte să inițieze convorbiri de pace. Răspunsul 
sovietic a sosit la Helsinki într-un timp record, conținând 
doar două condiţii: 1, întreruperea imediată a relațiilor 
diplomatice cu Germania şi 2. evacuarea în două săptămâni 
(până la 14 septembrie) a tuturor forțelor armatei germane 
aflate pe teritoriul finlandez. Marea Britanie, aflată şi ea în 
stare de război cu Finlanda, s-a asociat acestor condiţii. În 
ziua de 2 septembrie, Parlamentul finlandez a aprobat 
începerea tratativelor de armistițiu cu URSS. În urma 
acestei hotărâri, la S septembrie, ora 7 dimineaţa, pe tot 
frontul ruso-finlandez a încetat focul, cele două armate 
rămânând pe poziţii până la semnarea armistițiului, care a 
fost parafat la Moscova, pe 19 septembrie. Clauzele privind 
reglementările teritoriale şi cuantumul despăgubirilor au 
fost apoi perfectate prin Tratatul de Pace de la Paris, semnat 
în februarie 1947 de Uniunea Sovietică, Statele Unite şi 
Marea Britanie, cu toate statele satelite ale Germaniei. În 
acest context, un fapt de o semnificație deosebită, care 
merită să fie semnalat: Mareşalul Car] Gustav Emil 
Mannerheim, cel care a condus armata în toate cele trei 
războaie pe care Finlanda le-a purtat cu Rusia, ca o 
recunoaştere a meritelor sale, la 4 august 1944, a fost ales 
preşedinte al ţării, Dar nu numai atât. La cererea guvemului 
sovietic ca Mareşalul Mannerheim să le fie predat pentru a 
fi judecat ca criminal de război, răspunsul oficialităților 
finlandeze a sunat sec: “Finlanda nu are criminali de război. 
Are numai eroi”, 

Pentru a înțelege de ce ieşirea țănii noastre din război a 
urmat un alt traseu decât cel al Finlandei, sfârşind prin 
tragedia de la 23 august 1944, trebuie să aruncăm o privire 
spre cele două focare de infecţie care au jucat rolul principal 
în umilirea, cotropirea şi bolşevizarea României. 

Primul e cel de la Palat, unde Antonescu avea duşmani 
de moarte. Dacă e să întocmim un inventar al celor care 
complotau, nu atât pentru a scoate țara din război, cât pentru 
a-l înlătura pe Mareșalul Antonescu, ar trebuie să începem 
cu Regele şi Repina-mamă. Cunoscând această situaţie, 
Mareşalul Antonescu a încercat să “asaneze” atmosfera de 
la curte, trimițând pe lront câteva persoane-cheie din 
anturajul regal, Primul a fost locotenent-colonelui Mircea 


Tomescu, aghiotantul Regelui. A urinat maiorul Jacques 
Vercotti, despre care gurile rele spuneaucă este “favoritul” 
Reginei. Şi, cel de al treilea, baronul Mocsony-Stârcea, 
mareşalul palatului, cel care a avut un rol determinant în 
decizia regală de a-l aresta pe Antonescu şi a-l preda 
agentului sovietic Bodnăraş. 

“Dar ceea ce a fost mult mai grav — scrie Nicolae 
Baciu — şi cu consecinţe incalculabile a fost roluj jucat de 
o clică de funcţionari ai Externelor sub conducerea lui 
Niculescu-Buzeşti, director al Cifrului. Acesta, ros de 
ambiţie şi de cancer, a încercat să joace cartea lui personală, 
Bine introdus la Palat, a devenit intimul Regelui şi, 
împreună cu Stârcea şi câţiva colegi de la Externe, a 
început să urzească marele complot, care a dus la tragedia 
de la 23 august. Cine era clica de la Externe şi Palat? Ne- 
o spune George Duca, fiul fostului om politic liberal 1. G. 
Duca, consilier la legația de ia Stockholm, în cartea sa Cronica 
ui român în veacul XX. «Iriumviratul Buzeşti-Pogoneanu- 
Stârcea ţine toate sforile în mână, hotărând nu numai 
asupra tuturor negocierilor cualiaţii, dar jucând chiar şi un 
rol însemnat în politica internă. Regele este sub influența 
lor, iar opoziţia ascultă de sfaturile pe care ei le daw»”. 

Celor două nuclee de complotişti li s-au alăturat un 
număr dureros de mare de generali şi ofiţeri superiori din 
țară şi de pe front, care — să nu uităm — în septembrie 1940 
depuseseră jurământ de credință Conducătorului Statului, 
Generalul Ion Antonescu. 

Cum nici convorbirile pentru ieşirea din război, 
purtate la Stockholm de ministrul României în Suedia, Fr. 
Nanu, cu reprezentanta Rusiei Sovietice, Alexandra 
Kollontai, nu s-au dovedit mai productive decât cele de la 
Ankara şi Cairo, conspiratorii de la Palat, în strânsă 
legătură cu agenții sovietici aflaţi în țară, au trecut de la 
faza intențiilor la faza acțiunii. 

“În timp ce E. Bodnăraş — scrie Florin Constantiniu 
în cartea sa O istorie sinceră a poporului român — dirija 
din umbră, potrivit directivelor sovietice, activitatea PCR, 
L. Pătrăşcanu — fața umană a comunismului în România 
— purta negocieri cu reprezentanții regelui şi cu liderii 
partidelor politice. Graba lor de aacționa pentru răsturnarea 
regimului, dar, mai ales, forța aflată la spate — URSS —au 
făcut ca, în unele împrejurări, cei doi reprezentanți ai PCR 
să se bucure de o întâietate în totală disproporţie cu 
însemnătatea partidului pe eşichierul politic românesc. 
Astfel, la prima consfătuire privind pregătirea loviturii de 
stat [13 iunie 1944—n. n.], desfăşurată în prezenţa regelui 
şi cu participarea generalilor C. Sănătescu, Gh. Mihail, C. 
Vasiliu-Răşcanu şi A. Aldea, precum și cu cei doi apropiaţi 
Sfătuitori ai suveranului, |. Mocsony-Stârcea şi Gr. 
Niculescu-Buzeşti, singurii reprezentanţi ai unui partid 
politic au fost Pătrăşcanu şi Bodnăraş”. 

Concomilent cu acțiunea militară, coordonată de 
Palat, are loc o acțiune politică, al cărui protagonist a fost 
luliu Maniu. “La 20 iunie — continuă Florin Constantiniu 
— s-a constituit Blocul Naţional-Democratic, expresie a 
conlucrării PNȚ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării 
regimului antonescian şi a desprinderii României de 
Germania. |. Maniu considera că acordul său cu Brătianu 
reprezintă «principala forță politică, iar celelalte forțe 
democratice de stânga trebuie să se alăture acestei forțe». 
Pentru liderul național-țărănist, înțelegerea cu PCR eraun 
fel de tratament homeopatic destinat să ferească societatea 
românească de comunizare”. 

Sfântă mare naivitate! La numai trei luni de la actul 
de la 23 august, Burton Berry, reprezentantul american în 
Comisia Aliată de Control, în telegrama din 9 decembrie 
1944, relata următoarele superiorilor săi de la Secretariatul 
de Stat: “Seara trecută, Maniu mi-a spus că dacă ar fi ştiut 
că li se va da mână liberă sovieticilor să aplice termenii 
armistiţiului, nu l-ar fi sfătuit pe Rege să semneze 
armistițiul. Era supărat că presiunea sa şi acțiunea 
românească ce a rezultat din aceasta au făcut ca linia 
Focşani-Galaţi, care ar fi trebuit să fie menţinută mult 
timp, să avanseze până la porţile Budapestei (...) Era 
convins că forțele democratice aveau să păstreze o 
Românie independentă şi suverană. Dar astăzi totul arată 
cănu aceasta fusese intenția acestor forțe. Dimpotrivă, se 
părea că Rusia Sovietică plănuia deliberat să comunizeze 
România, în timp ce forțele democratice asistau pasive”. 

La data la care omul politic român, unul din autorii 
morali ai actului de la 23 august, îşi exprima mâhnirea faţă 
de pasivitatea democraţiilor, care nu făceau nimic pentru 
a împiedeca procesul de comunizare a țării, nu ştia că la 
9octombrie, la Moscova, Churchill vânduse deja România 
lui Stalin... (va urma) 





i 


En aquestos y Otros ruegos 
gran tiempo passado avia 
pero en los postreros afios 
el fervor mucho crecia 
quando el viejo Simeon 

en deseo se encendia 
rogando a Dios que quisiese 
dexalle ver este dia. 

Y assi Espiritu Sancto 

al buen viejo respondia 

que le dava su palabra 

que la moerfe no veria 
hasta que la vida viesse 

que de arriva descendia 

Y que €l en sus mismas manos 
al mismo Dios tomaria 
y le tendria en sus bracos 
y consigo abracaria. 


VII 
Ya que el tiempo era llegado 
en que hazerse convenia 
el rescate de la esposa 
que en duro yugo servia 
debaxo de aquella ley 
que Moyses dado le avia 
el Padre con amor tierno 
desta manera dezia: 
— Ya ves Hijo que a tu esposa 
a tu ymagen hecho avia 
yen lo que a ti se parece 
contigo bien covenia 
pero difțiere en la carne 
gue en (u simple ser no avia. 
En los amores perfectos 
esta ley se requeria 
que se haga semejante 
el amante a quien queria 
que la su mayor semejanca 
mâs deleite contenia; 
el qual sin duda en tu esposa 
grandemente creceria 
si te viere semejante 
en la carne que tenia. 
— Mi voluntad es la tuya — 
el Hi;jo le respondia — 
y la gloria que yo tengo 
es tu voluntad ser mia 
y a mi me conviene Padre 
lo que tu Aireza dezia 
porque por esta manera 
(u vondad mâs se veria 
verdse [u gran polencia 
justicia y sabiduria 
yrelo a dezir al mundo 
y noticia les daria 
de tu belleza y dulgura 
y de tu soberania 
yre a buscar a mi esposa 
y sobre mi tomaria 
sus fatigas y trabajos 
en que tanto padecia 
y porque ella vida lenga 
yo por ella moriria 
y sacândola del lago 
a (i te la bolveria. 


VIII 

Entonces llamo a un archângel 
que Sant Gabriel se dezia 
y embidio a una donzella 
que se llamava Maria 

de cuyo consentimiento 

el misterio se hazia 

en el qual la Trinidad 

de carne al Verbo vestia. 

Y aunque tres hazen la obra 
en el uno se hazia 

y qued el Verbo encarnado 
en el bientre de Maria 


PUNCTE CARDINALE 


Intr-asemeni fel de rugi 
vreme-a curs îndelungată; 
dar în anii de pe unnă 

fu fervoarea mai bogată. 
lară Simeon bătrînul, 

cu dorința-i arzătoare, 

s-a rugat să-l țină Domnul, 
ca să vadă ziua-i mare. 
Şi-atunci Duhul Sfînt răspunse 
rugii bunului bătrîn 

Şi-i dădu încredințare 

cum Că n-o Să moară pin! 
n-0 să vadă viaţa care 

din înalturi o să vină, 

şi că-n propriile-i braţe 

el pe Domnul o să-l țină, 
şi la pieptu-i o să-l strângă, 
într-o stringere deplină. 


VU 

Şi-ntrucit sosise ceasul 
să se împlinească dară 
miîntuirea bietei soațe 

ce robea sub grea povară, 
întru legea-aceea veche 
ce prin Moise se dăduse, 
Tatăl, cu iubire multă 

şi duioasă vorbă, spuse: 

- “Iată, Fiule, soția-ți 
după chipu-ți e făcută 
şi-ntrucit e-asemeni ție, 
întru tine-i cunoscută; 
dar prin trup se osebeşte, 
că tu nu eşti trup prin fire; 
astfel, rînduiala cere, 

spre a dragostei plinire, 
să se facă-n tot asemeni 
cel iubit cu cea iubită, 
că-n deplină-asemănare 
desfătarea e sporită, 
Desfătare ce va creşte 
şi-n iubita ta soție, 

dacă te-o vedea asemeni 
ei, în trup de carne vie”. 

- “Voia mea şi-a ta e una”, 
Fiu-ndată răspundea, 
“iară slava-n care dăinui 
tu voieşti a fi a mea. 
Deci, pe plac îmi este, Tată, 
ce Mărirea-ţi porunceşte, 
căci acesta-i chipu-n care 
mila ta se preavădeşte. 
Arăta-se-va puterea, 

mila şi dreptatea ta, 

iar eu merge-voi în lume 
şi de veste îi voi da 

ce desfăt şi ce mărire 
întru tine va afla. 
Mergpe-voi să-mi caut soața 
şi asupra mea voi lua 
multele poveri sub care 
pătimeşte firea sa. 

lar ca ea să aibă viaţă, 
pentru ea voi ŞI muri, 

şi scoţind-o eu din valuri, 
înapoi o vei primi”. 


VIII 

Deci chemînd un sfint arhanghel, 
Gavriil numit, solie 

a trimis unei fecioare 
căreia-i ziceau Mărie, 

prin a cărei învoire 
taina-avea să se-mplinească 
şi, prin voia Trinității, 

trup Cuvintul să primească. 
Deşi-s trei care lucrează, 
unu-i cel învederat; 

carne a primit Cuvintul 
dintr-un pîntec preacurat. 


NASTEIELIE PDORNMINULUA 
ÎN VIZIUNEA POETICĂ 


Decembrie 2002 NR. 12/144 PAG. 5 





TANINA 


A SFÂNTULUI 
IOAN AI, CIUC [| 


Y €l que fiene solo Padre 
ya tambien madre tenia 
Gungque no Como qualquiera 
que de varon concevia 

que de las entrafias de ella 
€l su carne recevia 

por lo qual Hijo de Dios 

y del hombre se dezia. 


IX 


Ya que era llegado el tiempo 
en que de nacer avia 

assi como desposado 

de su tâlamo salia, 
abragado con su esposa 

que en sus bragos la traya 
al qual la graciosa madre 
en un pesebre ponia 

entre unos animales 

que a la sazon alli avia 

los hombres dezian cantares 
los ângeles melodia 
festejando el desposorio 
que entre tales dos avia 
pero Dios en el pesebre 

alli llorava y gimia 

que eran joyas que la esposa 
al desposorio traya 

y la madre estava en pasmo 
de que tal trueque veya 

el Ilanto del hombre en Dios 
yen el hombre el alegria 

lo qual del no y del otro 
lan ajeno ser solla. 


e 
riginal 

şi cu fr agme e din : comentariile. feologice d 
în proză, cdi îngrijită, prefaţă Şi note de 





Cel ce numai Tată-avea, 
de acum şi maică are, 
deşi nu printr-un bărbat, 
cum e maică orişicare. 
EI din camea ei curată 
însuşi carne-a căpătat: 
Fiu lui Dumnezeu şi fiul 
omului s-a fost chemat. 


IX 


Şi-ntrucit venise vremea 
să se nască şi trupeşte, 
ca un mire ce din patul 
nunții sale se iveşte, 
lîngă soaţa lui pe care 
drăgăstos o-mbrățişează, 
pe el maica lui aleasă 
într-o iesle îl aşează, 
printre nişte vite care 

pe acolo se ațin: 
oamenii înalță cînturi, 
îngerii isonu-l țin, 
săvîrşind a nunții taină 
între finle-amîndouă; 
Dumnezeu, scîncind în iesle, 
varsă-a lacrimilor rouă, 
giuvaieruri ce mireasa 
mirelui i le-aducea, 

pe cînd maica sta uimită 
de minunea ce-o vedea: 


Dumnezeu — plingînd ca omul, 


omul — plin de bucurie, 
cum nici unul şi nici altul 
nu-s prin firea lor să fie! 


ÎN E N oo o a N OR a a a 








PAG. 6 NR. 12/144 Decembrie2002 PUNCTE CARDINALE 


Foto: Mihai OROVEANU : 


Pi e 


Despre filesofi zi /itosepie 


Ziloiojul este omul cane â în uiciu nevoia i hanscendentul, cu "upnhanatunalul”, la cane Jilotoția modemă. nici nui 
PR d Bile mai ghe acel. 
0 Pi A Pet 4 Elo cup bebe drode bec mt tale Ja ice ce ese jiloiaţia? ai E ae ADITape oii 
NT 0 op, os ROD RET Ape, Raliunea î 2 Corbi răi TI fa dA omenie morandi 
poale "ad în lumea apanenlei, 07770 ia POP RER a Ara că a 


Pecalea aceasta poale ajunge lin lu comatlereaneelteț bento. i Z A y oasele ia, Megiuilon 7 Zi 2 iale” 
eşentele din cop lu da în dimple "țanlome ale neiemului” (Kant). (Lam pet, odețui qi ol lumi d în dt at dd illa ai 
Then Mosohului palosvigecgă, Realul prin ele, adecânul, linele, să oz va d, bine. Aimligeaul 
dialectic, e Pogicul, lo mda it pet e Rad, Leul cca miere Spiitul (ogețe, mătenă ; pepefeț oile 
Z 7 în apoi ca di 
deopolziuă neeientiale. Pa nivel empihie dau logic, dolul să sul, semnul lumea cuha- eha-medilevaneană, 
Eat cos cepe eg eee omului de din enopean de puutenea Aa = eine ri 


fenomenului, 
atat ahigine, câl ecesilate în deuenine? Dan în acestuia la ine întuţi, e iti a ef etalrate led oi pese ziuă 
i cica afac pete re el pod i ra ÎS paâe i eriecsăla dihoomia ondodozie - helenodozie, ipinil 


7 de desjățoană anditvan, ul. demmul Mealului imagina”, pier ejugând Rlsolutul ca instantă ZI 
fiindcă Not ce dauine mu cula”, cum punea lăbhănul Panmenide. Auihl, “tul d dimertiunea imanenlă a cunoaileni, dp one /ilooțic 
unilalea si > coviliataa şi calitalea, sdarila 4ă luchuul - toate cade în nâlăcinii nationale, Ciatitonul alege di, d, 

2 în ; căci acetl joc, inlitnându- Dumnezeu în mumele nălăcejle”. Aida o feud Jentuliau tă vonleaică SAN, 
alsbhactiunilon dă doan dimpla iluzie a healului, chiah şi alunci că iile i ai ! 
când ahiluie țiintei pieiloane demnilalea ii conilienie la el, (ageri Vimpuuld-a topilhational sul puterea negativă a imlnelâhilon”, 
Coe paria e Pre Se la , pd; 7 ală” (cu tot a4a cum, dul ispita demni = au piendut panadiicul, dot 
ei gnoteologie -heziloane di pana 7 dinu n-a Zi G4a cun mid demonică 3 a omului moda îl = pp 
507 09 79 îmi FL e ISP Î, phecum Taul, (* apahendei”, cum ipunea filain indapănleagă ) 
în jocul magie cl jicliunii pre. Diloiojul nu ele decăl i, Nawmai nedința îl poale dcoate pe om din poti) Z 
S î” a omului nuc, căulălo» inte cele două lumi, 7 AG ncâpnind (dau cu phea w, = : se VE 
le adeiea și neheutind niciodată tă și le atuma intepal vi dejiniliu. De acelaţi luu), alătindu-l i 5 Apo = 
7 plop Tez ae PSI po dp Ap > acea "goană după vând” de cae je pal ul, 


260 nebecăloane a 

77 TĂI a Pa 7570 /cee rută poe a Da omul indumnegeil, misticul cane "ie înaltă imeinde- 7 di onede 3 
lume a gândi E ar Dan jenă inteligililului cunoască” (nielm de Cantor). auf Sase 
e4te logică, i AA "idealul" în esenlă, în dentul lui Gicine, 4pune Boiuel, e liber dă aleagă înthe "calea omului” si calea 
praioaloz [4 pieton rai Are Aude acapie cod i, pi) Și dot el: "Rofiunea omul să dacă atunci când ind: pe calea 

acestea bhanicendenlei, , fii d j 2 

a a la cane "pandicipă” vocalional. a de imeni. Pe cealaltă cale, pe "calea omului”, nabivnea dj 3 [ 

Tin po ectraţăra a, daţi Da, td ta ee, pit pe o femeele 4 pata e Aepearea 4fideap stopat 
fanta date piine aut onmă 4i nici ? cialis de pp ps, 

si da biotiaila daruilbile corale 3 cu moanlea di cu neantul... po e Ze 
ză, ci cel mudl cnul impanțeci, nejleclal; dai ar TREI e ai 





















PUNCTE CARDINALE pecembric 2002 NR 121144 PAG.7 





De la mistică la gnoză: iată calea pe care filosofii din toate timpurile au tins 

să angajeze, fără drum de întoarcere, cugetarea umană. Şi nu există leac pentru 

“viciul întrebărilor” din clipa în care această specie desacralizantă a abandonat 

certitudinea unui Adevăr revelat, pentru neliniştea existențială a “ființei 
întrebătoare”. 

Petre Ţuţea s-a numărat printre gânditorii care au înţeles că numai prizarea 
Absolutului poate vindeca această angoasă, că filosofia este un succedaneu al 
trăirii religioase, al experienței sacrului, iar mult-lăudatul “miracol grec”, 
întrebuințat de istoricii moderni ca etalonul-aur la care raportează celelalte 
culturi, a constituit, de fapt, o epocă de 
decadenţă. lar în acest peisaj dezolant 
de arid al sufletului omenesc, un Pita- 
gora, Empedocle, Heraclit, Parmenide 
sau Platon reprezintă, cu expresia lui 
Noica, vârfurile unui continent scufun- 
dat. Vechile Olimpuri, odinioară ropos- 
uri ale teofaniilor, au fost inundate de 
potopul torențial al întrebărilor 
sofistice şi al aporiilor. 

Astfel de potopuri despart epocile în istorie: este de ajuns să ne gândim la 
discordanţa dintre credința abrahamică şi tânguirile Ecclesiastului, dintre Sf. 
Bernard de Clairvaux şi Descartes, la prăpastia ce desparte generația 
romantismului de cea a criticismului german. Raţionalizarea miturilor devenise 
deja un nărav în epoca homerică, aşa încât Ţuţea avea deplină acoperire să afirme 
că “filosofia propriu-zisă nu poate fi înțeleasă decât prin dihotomia ortodoxie- 
heterodoxie, spirit mistic-spirit raţional”. Istoria creştinismului se încadrează şi 
ea în acest parcurs al mentalității, dinspre acceptarea mistică a unui dat 
suprarațional, către problematizarea de extracție gnostică şi cu prelungiri 
protestante. Ca şi Olimpul, mai mult decât el, Taborul a suferit batjocura ironiilor 
scientiste, a fost ridiculizat de scepticismul dizolvant al dubitaţiunii carteziene. 
De la îndoială (celebra dilemă metodologică) la nihilism, pasul în neantul 
gândirii autonome, “obiective”, a urmat firesc. (Ispită luciferică: “Dacă eu sunt 
purtător de lumină, atunci îmi pot permite să mă aventurez în orice no man's 
land.) Filosofii din tagma atât de pătrunzător surprinsă de Dostoievski în figura 
socialistului Piotr Verhovenski (Demoni;) nu s-au mulțumit să învăluie reperele 
înalte în negura propriilor orbecăieli, ci au dorit anihilarea munţilor metafizici, 
a piscurilor gândirii. Fanatismul cu care susţine ca excelentă ideea lui Stavroghin 
de a nivela munţii demonstrează o dată mai mult observaţia lui Ţuţea: “Refuzând 
Absolutul ca instanță supremă... spiritul filosofic cade în infinite rătăciri raționale”. 
Neaflându-şi Jocu/J, o dată ce s-a “instalat” în utopie, este menit să oscileze etem 
nesatisfăcut printre fantasmele plăsmuite de rațiune, absolutizându-i, dogmatic 
proiectele. Aşa ajunge filosoful “căutător între două lumi, confundându-le 
adesea...”, să ignore că “inteligibilul nu este idealul propriu-zis, ci doar cel mult 
unul imperfect, reflectat”, precum avertiza Sf. Pavel: “acum cunoaştem ca-n 
oglindă, ca-n ghicitură”. 

Să reținem de aici ideea lui Ţuţea că filosofia se naşte dintr-o confuzie de 
planuri, dintr-un “amestec ilegitim al logicului cu ontologicul”. Inteligibilul 
constituie numai o reflectare a lumii ideilor platonice (“realul” î 


în sens tare). 

Acum vedem fisura prin care se strecoară eroarea: presupusa “mirare primordială” 
ca origine a filosofării, în loc să permită reflectarea (cf. ital. mirare= a (se) privi 
țintă, a ţinti şi lat. miror > |. a se mira; 2. a admira) Cerului ideilor pure, Fiinţa, 
tinde să se contopească (ilegitim) cu imaginea sa (eidolon), reduce obiectul 
contemplării la facultatea minţii de a-l contempla; filosoful se miră de el însuşi, 


PE Pere CAN ae 3 PRIN e et cala 0 EA 
a ae 750 > BIBLIOGRAFIE PETRE ȚUŢ 
se Fa Mode rea Do e aie ded Dle ee 
OR ERI O e, 30 aa [zi 
Di ul Ce ară „ București, EP o el 
377 0ERU | pei sia E ut LS 


za ai AN az 


uzina REA Miron Neagu, “Alutus, Bucureşti, 1993. E 


n — ÎFTEP PPP ETŢI IE Te m 


| i tii 





a E Vp pe oa E: a ze > Sai i 
sal a, Mă. freția 
> ci ci *- Prilosophiaperennis;Eăiuralcar Editura ora iolscu, REFE 


" Lumea ca teatru. Teatrulseminar, Editura Vest ih Ed tura 


admirându-se în oglinda propriei închipuiri (facultăți plăsmuitoare), pentru 
justificarea căreia fabrică tot felul de ipoteze “utile, comode sau gratuite”. Aşa 
s-au ivit babiloniile gândirii, confuzia planurilor şi încurcătura limbajelor. 
Starea de Babilon spiritual: în loc ca ascuțimea minţii, fopos privilegiat, să fie 
înțeleasă ca un punct de convergență (mysterium conjunctionis) a 
transcendentului cu lumea, singura poartă a lumii spre Absolut (cf. denumirea 
Bab-ilan = poarta zeilor, locul pe unde zeii sau Zeul coboară în lume şi se 
întrupează), devine unul de răspândire a confuziei în lume. Şi asta deoarece 
omul a avut pretenţia de a se fixa el însuşi ca reper al Creaţiei, considerându-se 
centrul ei, “buricul pământului”. Livrat 
astfel imanenței, a provocat o 
răsturnare a viziunii tradiționale, 
teocentrice (deraiere de sens care a 
alterat însuşi termenul de “Babel”): 
de unde temelia ființării lui era 
considerată în planul superior (ca în 
reprezentarea mitică a omului 
primordial, cu picioarele în soare şi 
fața în jos), prin ispita cugetării 
autonome piramida existenţei a fost răsturnată cu baza pe pământ şi cu vârful 
împungând trufaş şi iscoditor Cerul, oferind dubluri pervertite pentru Olimpurile 
şi Taborurile lumii de dincolo... 

Unde să se mai reveleze transcendența dacă omul sparge cleştarul lumii 
superioare, în care şi-ar fi putut recunoaşte imaginea pură, cu “întrebările lui 


care pulverizează Realul?” Ca o compensație pentru catastrofa de care e 


răspunzător, filosoful dezabuzat se apucă să “organizeze” haosul rămăşițelor, 
încercând să găsească pentru fiecare ciob al cunoaşterii lui agresive, fragmentare 
Şi, în fond, derizorii, rubrica ce satisface mania rațiunii de a clasifica. Aşa apar 
“universaliile”. După ce singur şi-a amputat organul contemplaţiei, se răzbună 
pe metafizică “amenințând lumea cu un sistem”, cum observa caustic Papini. 
Recunoaştem, cu Ţuţea, în acest tip uman, pe gnostic, care, spre deosebire 
de mistic, refuză elecţiunea divină şi reneagă valorile consacrate, atâta timp cât 
nu sunt alese de el, de parcă reperele axiologice ar putea fi proclamate 
discreționar. “Căutătorul alege şi, alegând, rătăceşte”, căci, o dată intrat în 
labirintul alegerilor binare, cu excluziunea “metodologică” a unui terţ 
suprarațional, omul e pierdut. Din “grădina cărărilor ce se bifurcă” (Borges) nu 
se poate ieşi decât apelând la verticalitate, de care omul tocmai a uitat sau o 
neglijează, preocupat să scruteze dominator orizonturile din piscul semeției 
sale, să interogheze insistent şi nemilos existența atomizată după chipul şi 
asemănarea sa. Proliferarea terminologiilor savante, abuzul de cuvinte rezultat 
de aici, amorțeşte “organul contemplaţiei”. Amnezia “patriei cereşti” se 
permanentizează, devine o a doua natură. Regăsirea cuvântului pierdut, Logosul- 
cheie de ieşire din labirint, se petrece atunci când orgoliul gnosticului (“omul 
muşcat de şarpele demiurgiei” — Nae Ionescu) lasă loc iarăşi smereniei ziditoare 
a misticului. “Numai credința îl poate scoate pe om din chinul existențial! produs 
de întrebările fără răspuns...” Cât priveşte şansele cunoaşterii reale, misticii au 
spus dintotdeauna mai mult omenirii decât spiritele ştiinţifice, găsind mai direct 
calea către esențe, în timp ce “omul singur n-a făcut nici un pas spre Absolut”. 
Ţuţea s-a încumetat să facă acest pas decisiv, intrând “de pe calea omului 
pe calea Domnului”, de pe poziţia abstracțiunilor raționale îmbrăţişate în 
tinereţe, când împărtăşea convingeri socialiste, către dobândirea unei mari 
conştiinţe mistice, ferm creştine, abandonând ca pe o haină străină morga 
“omului autonom”. Florea TIBERIAN 


A seat se E VE 
mărul-pi lot al revistei Ros 
E 3 d: a: ză „fă ş SĂ = AA 
E: 4 A 423 


Mr: de ue lat nada tea e i săi sata TRE 


tă Ca 0008 
Să 
ii 


ee PET aia: lececă tă 


AS i PA 
SEE Ea? A 


pt 


Cab = 


dă ati, “Ultimul Socraiei. Petre pe „încercare. de 
3; portret, Bucureşti, 1992 (broşură. colectivă) e pi 





8 3 
si 


d i: 


ighigoară, 13 19056 în colab. ), reod.: Editura Crez, Bucureşti, ” Omul. Tratat de antropologie creștină, 2 2 Sotemele sa sau Dorin Popa, Convorbiri euharistice: Petre Tujea, Neagu 


1098 2 cae E ut toi d 


Grafică, Bucureşti, 1992 a PIE 


Mircea ada Biblioteca Revistei * Familia Oradea, “Editura Ti impul, laşi, 1995. Spy N: 
Ieftinirea vieții. Medalioane de antropologie + zidi Radu Sorescu, Viața şi opâra lui (e de de Editura 


1992. dr i E XD & 19 i f 


Omul. Tratat de i creştină. |. Probleme sau . Editura Elion, Bucureşti, 2000 


i “Cartea întregurilor logice, Editura Timpul, laşi, 19934 e 
3 dp şi i ale fexte fi DI ice, Editura. Artis | 321 de vorbe e memorabile. ale ui Petre. le Editura „European, “aşi, 1992 dai 20 
Românesc, Bucureşti, 1992: regiei Veta "Humanitas, Bucureşti, 1993; reed.: 1998 - 

Între Dumnezeu şi neamul meu, A undaja Anastasia-Arta - Nelinişti metafizi zice, Editura Eros, ucurei 1994. 904. 
e di Filosofia. niuanțelor (Eseuri. Profiluri Corespondenţă), A. 1. Brumaru, Pariul cu legenda sau Viaţa lui Petre 


e. 


Djuvara, Sorin Dumitrescu, Andrei „Pleşu, Institutul 


ț. 


Pe 


fe Şi i “Radu Preda, Jurnal cu Petre, Ţuţea, Editura ati 
A Bucureşti, 1992; reed.; Editura Deisis, Sibiu, 2002. 


Ţuţea aşa cum a fost ea, Editura Athena, Bucureşti, | 995. 


2, Ru PE aaa 


Zi 


0 Seripta, Bucureşti, 1999 o. n dei 





Cartea întrebărilor, Editura Timpul, laşi, 1992. 

Reflecţii religioase asupra (RD azIaTIl, Editura Nemira, 
Bucureşti, 1992 

Proiect de Tratat. Eros, Editura Pronto, ec Editura 
Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 1992 | 


< a 


| rue din tinerețe). i 


Reformă naţională şi cooperare. Manifestul. A Răzvan Codrescu, “Egecul 4 oul autonom). Scurtă, 

naționale, Istoria cooperației, dcicică, Editura Eug) introducere în gândirea lui Petre Ţuţea”, în vol. De la 

Bucureşi, 2001 (în colab) o Eminescula Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al 

Anarhie şi disciplina Jori, Editura Ein, Bucareyi 2002 al româneşti, Ella Sail iasi 2990 
CA si “pp; 2132224 Ap: 


e PR, p. i a, if: 














———— 











PAG. 3 NR. 12/144 Decembrie 2002 





PUNCTE CARDINALE 


PRINȚUL ILIE-VLAD STURDZA -PRIBEAG PRINTR-UN SECOL NEBUN 


AA za Aa A ALAS SA a / ja 

. 3 . ră = Dr > ii 
e fa PENE Lea 
Zi d ca că  ată SĂ | a A d e ă 
e, j te si ÎI PR IBE G i 
i d N : d] 3 
PRINTR-UN. 
! Ry 9%. avi N | Re, Sh fc 
a n o tote e a ce mp, ii 
Air e Sa id i Lp: 
A SE asa iei tie III da ara. 
ă j Yi A “& i ma Ț mb să 
i N E B U N LINE 





Fragmente din Cuvântul înainte al cărții 


[...] Născut la 8 iunie 1916, la Berna, în Elveţia, unde 
părinții săi se aflau în misiune diplomatică, Prinţul lie- 
Vlad Sturdza, pe Linie paternă, face parte din marea familie 
a Sturdzeştilor, despre care Joseph de Maistre spunea: “La 
famille Sturdza est ă elle seule toute une Academie”. 
Străbunicul autorului, Caimacamul Moldovei, Vasile 
Sturdza, a fost unul dintre principalii făuritori ai Unirii 
Principatelor. Bunicul autorului, diplomatul Radu Sturdza, 
s-a căsătorit cu Maria Jora, cu care a avut şase copii, Mihail 
Sturdza (tatăl autorului) fiind cel de-al patrulea. [...] 

Pe linie maternă, Ilie-Vlad Sturdza este descendent 
din Dumitru Ghika Comăneşti (1838-1923), care, căsătont 
cu Zoe Lahovary (1851-1902), a avut doi copii: Nicolae şi 
Maria. [...] Nicolae, căsătorit cu loana Băleanu, a făcut 
studii de Drept la Geneva, devenind apoi deputat şi 
Guvernator al Băncii Naţionale. Avea să-şi găsească 
sfârşitul într-un tragic accident de vânătoare, în 1921. A 
lăsat în urmă trei copii; Nicolae, Eugen şi Yvonne. Sora 
lui, Maria, este bunica autorului, căsătorită cu Generalul 
Leon Mavrocordato şi având, la rândul ei, doi copii: 
Alexis, căzut pe front (1918) în lupta împotriva bolşevicilor, 
fără urmaşi, şi Zoe, mama autorului, căsătorită cu Mihail 
Sturdza, diplomat de carieră, Ministru de Externe al 
României în toamna lui 1940, [...] 

Cartea de faţă are farmecul deopotrivă liric și epic al 
amintirii subiective şi este scrisă direct, fără ambiţii sau 
prețiozităţi stilistice. Evenimentele sunt redate brut, succint 
şi alert, în ritmul zbuciumat al unei perioade metaforic 
prezentate de autor ca “un secol nebun”. Atât de sugestiv 
prin el însuşi, titlul Pribeag printr-un secol nebun face 
referire mai cu seamă la miezul însângerat al secolului 
XX, marcat de al doilea război mondial, cu preliminariile 
şi consecinţele lui imediate. 

Acoperind o perioadă de 12 ani (1937-1949), me- 
moriile Prințului Sturdza sunt de fapt cronica înfiorată a 
unor lungi ani de conflicte, măceluri şi prigoniri. Subutlul 
volumului redă în bună parte ineditul unei vieţi în care un 
tânar aristocrat român, crescut în înaltul mediu al 
diplomaţiei, se regăsește, succesiv, ca participant la anii de 
măreție dar şi de decădere ai Mişcării Legionare, la 
“cruciada anticomunistă” de pe frontul de Răsărit (în 
mijlocul unui război pe care România a ajuns să-l poarte 
de ambele părţi), iar în cele din urmă ca fugar din calea 
comunismului “biruitor”, cutreierând Europa pe Jos, până 


Sâmbătă 30 noiembrie 2002 (în chiarziua de 
Sfântul Andrei, când s-au împlinit 64 de ani de 
la asasinarea lui Corneliu Codreanu) a avut loc 
la Bucureşti, în cadrul Târgului de Carte 
“Gaudeamus”, lansarea volumului de amintiri 
al Prințului Ilie- Vlad Sturdza: Pribeagprintr-uni 
secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mihail 
la Legiunea Străină, ediţie îngrijită de Răzvan 
Codrescu şi Mihai Ghyka, cu un cuvânt înainte 
de Mihai Ghyka, Editura Vremea (în deja 
prestigioasa colecție “Fapte. Idei. Documente”), 
Bucureşti, 2002 (volum apărut cu sprijinul 
Ministerului Culturii şi Cultelor din România, 
prin mijlocirea editurii conduse de D-na Silvia 
Colfescu şi D-l N. Henegaru). 

La lansare au luat cuvântul D-l Florin 
Constantiniu (unul dintre puținii istorici români 
deazi care nu ezită să rostească răspicatadevărul 
cu privire la istoria dreptei noastre interbelice şi 
la dinamica oneroasă a istoriei contemporane), 
precum şi cei doi îngrijitori ai ediţiei: Răzvan 
Codrescu şi Mihai Ghyka. Vorbitoriis-au referit 
atâtla personalitatea autorului, câtşila interesul 
istoric şi literar al memorialului, accentuând 
însă şi actualitatea rezistenţei faţă de tendinţele 
politico-ideologice detip comunist, care continuă 
să se facă simţite şi în lumea de azi, chiar dacă 
într-o altă “limbă de lemn” şi cu mijloace ceva 
mai rafinate. În ce priveşte Mişcarea Legionară, 
s-a observat că ideea ei fondatoare a fost 
anticomunismul, toate celelalte atitudini și 
aspecte doctrinare fiind consecinţe sine quibus 
non ale acestuia (inclusiv un anume “antise- 
mitism”, strict legat de realitățile epocii respec- 
tive, fără temeiuri rasiste sau religioase, ci mai 
degrabă sociale şi economice, dar mai ales politice, 
întrucât ideile şi acţiunile comuniste erau 
susținute cu precădere de reprezentanţi mai 
mult sau mai puţin notorii ai minorităţii evreieşti). 

Reproducem în continuare câteva fragmente 
ilustrative, atât din cuvântul înainte al D-lui 

“ Mibai Ghyka (entuziast elogiat de D-l Florin 
“Constantiniu, pentru măsura, pertinența şi 
eleganța sa literară), cât şi din textul Prințului 
Hlie-Vlad Sturdza (marele absent de la această 
lansare, dar deplin prezent în inimile tuturora). 


D.A) 


pi apa BE sti MARA Ta tai y EA a 
Prințul Mihail Sturdza, tată! autorului: 


Dă 


i Du Casa 























Prinţul Ilie-Vlad Sturdza. 


ce soarta l-a adus să bată la porțile Legiunii Străine 
franceze. 

Ajuns în Elveţia (unde se născuse în urmă cu trei 
decenii, în toiul unui alt război), Prinţul Sturdza avea “să 
se nască pentru a doua oară”, după cum singur descrie 
înrolarea sa în Legiunea Străină, Misiunile îndeplinite în 
cadrul ei l-au purtat pe Ilie-Vlad Sturdza în Africa şi în 
Asia, paginile finale ale cărţii fiind scrise cu atâta împăcată 
serenitate şi înțeleaptă modestie încât cititorul poate rămâne 
cuimpresia explorării liniştite a unei lumi exotice. Farmecul 
şi umorul evocărilor din Legiunea Străină contrastează în 
mare măsură cu dramatismul şi cu stilul direct al 
întâmplărilor trăite în România (ceeace trădează implicarea 
emoțională aparte a autorului în viaţa şi destinul istoric al 
“țării pierdute”). 

Din păcate, amintirile de față se termină destul de 
abrupt, în timpul misiunii autorului în Indochina. Vârsta 
înaintată şi diversele probleme de sănătate, dar poate şi o 
anume discreție aristocratică, l-au împiedicat pe Prințul 
Sturdza să-şi continue evocarea. [...] 

Imi îngădui să trasez aici, pe scurt, principalele repere 
ale biografiei sale de după întoarcerea din Indochina. În 
1951, revenit la Paris, Prinţul Sturdza iese din Legiunea 
Străină. La 21 februarie 1952, se căsătoreşte la Paris cu 
Lucia Yvonne Băleanu, fiica lui Gheorghe Băleanu şi a 
Mariei-Lucia Cantacuzino-Paşcanu. Imediat după 
căsătorie, se vor stabili în Spania, la Madrid, alături de 
părinții autorului. [lie-Vlad Sturdza a lucrat după aceea în 
domeniul contabil, în mai multe societăți spaniole, 
pensionându-se în 1975. În acelaşi timp, a fost în centrul 
activităților și întâlnirilor comunității româneşti din Spania, 
în mare parte regrupată la Madrid. Astăzi, la fel de recepliv 
Şi de generos ca întotdeauna, scrutând lumea şi vremurile 
cu aceeaşi dreaptă maiestate seniorială, deşi ajuns la 
venerabila vârstă de 86 de ani, este Preşedintele Comu- 
nițății Româneşti din Spania, reprezentând, într-un fel, 
“ultimul mohican” al vechiului Exil românesc din țara lui 
don Quijote. [...] 

De câte ori l-am întâlnit pe Prințul Sturdza, am avut 
sentimentul reconfortant al contemporaneităţii cu ultimii 
boieri români de altădată, capabili să reziste şi să se 
impună, respectând un anumit cod de onoare, în orice 
circumstanțe istorice. Sunt convins că Prinţul Sturdza ar fi 
fost acelaşi fermecător aristocrat şi în puşcăriile comuniste 


ale anilor '50, dacă Dumnezeu ar [i voit să-i dea o altă 
cruce. 


Lai 








a ED i LR aie a tei iii 


P, p 








| PI —p—_.. O  "a TE UIP VII. TIT CE 95935. h 


PUNCTE CARDINALE 


Decembrie 2002 NR. 12/144 PAG. 9 





DE LA LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL LA LEGIUNEA STRĂINĂ 


Fragmente din primul capitol al cărții 
(“Incepe al doilea război mondial”) 






| “Autorităţile stațul 
niciodată 
când şi. cum 


În primul rând trebuie să spun că termenul de război mi 
separea fi, în cazul acesta, un eufemism. Într-adevăr, cu toate 
implicațiile de cruzime şi de moarte ale unui război, cuvântul 
avea oarecum şi o implicaţie de sentimente şi atitudini 
nobile: război de independenţă, de întregire a patriei, de 
creare a unui imperiu. Dar al doilea război mondial a fost cu 
totul altceva. În afară de operaţiunile militare propriu-zise 
sau de anumite interese tradiționale, el a fost caracterizat 
printr-o serie de masacre inutile de o parte și de alta, de 
trădările cele mai infame, de înşelăciunile și minciunile cele 
mai sfruntate la adresa a milioane de oameni nevinovați. (...] 

Aşa-numitul 4/ Doilea Război Mondial a fost cel mai 
sângeros şi infam conflict din istoria lumii, conflict în care 
trădarea, minciuna, falsele făgăduieli au constituit fondul 
politic și ideologic. 

Voi face în continuare o afirmaţie care, nu mă îndoiesc, 
îi va surprinde pe mulți: acest război începe la 30 noiembne 
1938 cu asasinarea lui Corneliu Codreanu de către Carol al 
II-lea şi Armand Călinescu. Căpitanul reprezintă prima 
victimă a acestui război. Cititorul se va întreba: Cum așa?! 
Care este legătura? Am să mă explic. ris 

Codreanu comisese imprudența, prin exces de sinceritate, 
să anunțe, încă din anul 1937, că la 48 de ore după venirea la 
putere a Mişcării Legionare vom semna un act de alianță cu 
Axa Roma-Betlin, ca bază de apărare împotriva agresivităţii 
imperialismului sovietic. Această afirmaţie fostsentinţa lui 
de moarte, şi anume din două motive. 3 

În primul rând, Rusia Sovietică şi Franța semnaseră, în 
1935, împreună cu Cehoslovacia, un tratat de cooperare 
militară în cazul unui conflict cu Germania. Acest tratat nu 
avea însă nici un sens dacă țările vecine cu Sovietele nu erau 
de acord cu trecerea trupelor sovietice pe teritoriul Jor, căci 
Rusia nu avea nici cea mai mică graniţă cu Germania. Or, 
toate țările vecine — Finlanda, Estonia, Letonia ŞI Polonia - 
refuzaseră deja să accepte o trecere a armatei sovietice pe 
teritoriul lor. Numai România lui Titulescu şi a lui Carol al 
[I-lea nu se declarase împotriva acestei eventualităţi. Venirea 
[a putere — sau fie şi numai O influență crescândă a Mişcării 
Legionare pe scena politică — ar fi putut să aducă România 
să ia aceeaşi atitudine ca şi ceilalți vecini ai Rusiei Sovietice, 

În al doilea rând, venirea la putere a Mişcăni Legionare, 
sau a unui parlament şi a unui guvern Cu hotărâtă influență 
legionară, nu era deloc o posibilitate care putea fi exclusă. 
Mulţimile care în toată țara sc manifestaseră în favoarea 
Mişcării, cu ocazia trecerii sicrielor lui Moța şi Mann, din 
nordul Bucovinei până la Bucureşti", recentele succese 


lecaţi să lupte în 
! Ion £. Mota (n. 1902) şi Vasile Marin (n. 1904), p 
Spania în Mă lui Hristos, au căzut la Majadahonda, lângă 
Madrid, la 13 ianuarie 1937, iar trupurile lor au fost aduse şi 


electorale?, alianța cu național-țărăniştii” — toate acestea erau 
dovezi ale influenţei şi popularității crescânde a Legiunii. Care 
ar fi fost atitudinea României în cazul în care Mişcarea ar fi 
devenit responsabilă de politica ei externă se vădeşte nu numai 
din afirmaţia fermă a lui Codreanu menţionată mai sus, dar şi 
din următoarea întâmpiare, la care am fost martor. 

Printr-un prieten, ministrul [ambasadorul] Poloniei la 
Bucureşti, tatat aflase despre o înţelegere feroviară între 
România şi Uniunea Sovietică, prin care noi ne obligam să 
dăm voie trupelor ruseşti să treacă pe teritonul nostru în cazul 
unui conflict între Germania și Franţa sau Cehoslovacia. Cu 
Polonia, în acea vreme, aveam un pact de alianță militară 
defensivă, iar posibilitatea ca trupele sovietice să treacă pe 
teritoriul nostru era absolut contrarie acestui pact, constituind 
pur şi simplu o trădare față de Polonia. Tata s-a dus imediat la 
sediul Mişcăni şi l-a informat pe generalul Cantacuzino. Eram 
de faţă când, câteva ceasuri mai târziu, Codreanu a venit să-l 
vadă pe tata și să-i spună că, în cazul că primul tren sovietic 
s-ar prezenta la granița noastră, va trimite o trupă de legionari 
să se împotrivească, chiar cu riscul vieţii lor, la transbordarea 
materialului, sau aunitățilormilitarenase, în vagoane româneşti. 
Transbordarea aceasta era indispensabilă, pentru că între 
şinele sovietice era o distanță mai mare decât între ale noastre, 
aşa că vagoanele ruseşti nu puteau trece ca atare prin tentoriul 
nostru, ci trebuiau să descarce şi săreîncarce tot ce transportau. 
Căpitanul adăugase: “Ştiu că până la urmă nu vom putea 
rezista intervenţiei trupelor ruseşti, eventual sprijinite chiar de 
vameşii militari români, dar cel puțin nu se va putea spune că 
armata roșie a pătruns în țara noastră fără a întâmpina o 
disperată împotrivire”. 

In fața acestei atitudini hotărâte a Mişcării, prietenii 
politici: franco-sovietice, atât la Bucureşti, cât mai ales la 
Paris, şi-au dat seama că pactul lor putea fi zădărnicit printr- 
o victorie electorală a Mişcării Legionare. Or, pentru a evita o 
astfel de posibilitate nuexista decât un singur mijloc: distrugerea 
Mişcării. Această distrugere trebuia să înceapă, fără îndoială, 
cu înlăturarea definitivă a șefului ei, Corneiiu Codreanu. 

Clica filo-sovietică de la Parisşi Londraa găsitîn Armand 
Călinescu şi Carol al II-lea persoanele dispuse — şi din motive 
politice personale — să procedeze la lichidarea Mişcării prin 
orice mijloace. Aceasta a început prin arestarea Căpitanului, 
implicarea lui într-o parodie de proces, care nu avea nimic de- 
a face cu Justiția, şi condamnarea sa, pentru “înaltă trădare”, 
la 10 ani de închisoare. Autoritățile statului nu au putut să 
explice niciodată în favoarea cui, când şi cum “trădase” 





înmormântate în țară o lună mai târziu (pentru amănunte, c/. Răzvan 
Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, Bucureşti, 
2001, mai ales pp. 64-68, sau Taina Jerifei. Dosar istoric Moţa- 
Marin, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2002, mai ales pp. 29-33). [n. 
ed.] 

2. La alegerile din decembrie 1937 (ultimele alegeri libere din 
România Mare) legionarii au obținut 15,5 % din voturi (ceea ce a 
răsturnat, practic, situația politică a țării, făcându-l pe Carol II să 
procedeze abuziv la anularea lor şi la instaurarea dictaturii regale, în 
februanie 1938). [n. ed.] 

3, De fapt, un pact de neagresiune electorală, încheiat în noiembrie 
1937, la care au aderat şi alte formaţiuni (liberale “georgişti”, 
gruparea lui C. Argetoianu şi Partidul Evreiesc). [n. ed.] 

4. Prinţul Mihail Sturdza (1886-1980) — diplomat de carieră, doctor 
în Drept Internaţional, fost ministru al Afacerilor Străine (1940), mort 
în exil (Spania) şi înmormântat la Madrid (Cementerio Almudena 
Civil). Ampla sa lucrare memonalistică, România şi sfărșitul Europei. 
Amintiri din țara pierdută, apărută inițial în limba română (Editura 
Dacia, Rio de Janeiro-Madnd, 1966; reed. Editura FRONDE, Alba 
lulia-Paris, 1994),a fost tradusă în mai multe limbi de mare circulație: 
engleză (The Suicide of Europe, Boston, 1968), spaniolă (EI suicidio 
de Europa, Barcelona, 1970), italiană (La fine dell Europa, Napoli, 
1970; reed. Parma, 1999). [n. ed.] 

5. Pentru procesul respectiv (23-25 mai 1938), cf. Adevărul în 
procesul Căpitanului, Bucureşti, 1938 (reed. Miami Beach, 1980), [1 
Processo Codreanu, a cura di Horia Cosmovici, Parma, 1989; Din 
luptele tineretului român: 1919-1939 (culegere de texte), Editura 
Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993 (pp. 273-409), Kurt W. 
Treptow, Gh. Buzatu, “Procesul” lui Corneliu Codreanu (mai 
1938), Col. “Românii înistoriauniversală”, laşi, 1994. Cf și Corneliu 
Z. Codreanu, Însemnările de la Jilava, Col. “Europa'“, Munchen, 
1994 (cea mai bună ediţie de pînă acum). (n. ed.] 

6. Prinţul Alexandru Gr. Ghica (1903-1982) — “descendent din zece 
voievozi” (Petre Pandrea), absolvent, ca și Codreanu, al liceului 
mihtar de la Mânăstirea Dealu, avocat, doctor în Drept, şefal Direcţiei 
Generale a Siguranței şi Poliţulor în timpul scurtei guvernăni legionare, 
deţinut politic timp de 23 de ani neîntrerupți (sub Antonescu, sub 
“capitularzi” şi sub comuniști), figură legendară a închisorilor 
comuniste (cu numărul de încarcerare 807). Un strămoș al său, 
Gngore Alexandru Ghica, voievodal Munteniei (1834-1842), fusese 
întemeietorul Jandarmeriei naţionale (3 aprile1850). [n. ed.] 


Căpitanul. Același sistem îl va întrebuința “Justiția” genera- 
lulu: Antonescu şi cu Alecu Ghica”, câţiva an: mai târziu 

Aldoilea act s-a petrecut [a 30 noiembrie al aceluiași an. 
Comeliu Codreanu şi alți treisprezece legionari aflați în 
detenţie au fost sugrumaţi în duba care-i ducea la Jilava, în 
preajma pădurii de la Tâncăbeşti, așa cum au raportat chiar 
subofiţerii de jandarmi însărcinaţi cu această “misiune”. În 
spatele fiecărui legionar se afla un jandarm cu o frânghie. La 
un semnal dat, au aruncat frânghiile pe gâtul victimelor, 
sugrumându-le. După aceea, ajunşi la Jilava, au tras fiecărui 
cadavru câte un glonte în ceafă, ca să “legitimeze” deciaraha 
apărută a doua zi în ziare şi la radio, anume că “au fost 
împușcați pentru că au încercat să fugă de sub escortă” — 
clasic truc dezinformativ. 

Mi-amintesc, de parcă ar fi fost ieri, de lovitura pe care 
am resimţit-o când am auzit vestea la radio, între două fox- 
trot-uri. M-am dus repede să-i informez pe tata și pe mama, 
care nu şi-au putut stăpâni lacrimile”. Ne-am dat imediat 
seama Că, cu acest asasinat, a început o fază nouă în istoria 
Europei: era primul dintr-o serie de evenimente care ne vor 
duce la o catastrofă fără precedent în istona continentului 
nostru. 

Dimensiunea internațională a acestui asasinat ne-a fost 
dat să o cunoaştem câteva zile mai târziu, când am aflat că 
diferiți reprezentanți diplomatici români în străinătate, colegi 
de-ai tatălui meu, fuseseră felicitaţi de către diplomații 
englezi şi americani pentru “atitudinea hotărâtă a regelui şi 
guvernului de la Bucureşti”. Încă o dovadă a “democraţiei” 
occidentale de pe atunci: un act complet ilegal, care nu ținea 
scama de nici un principiu democratic, devenea o faptă de o 
energie lăudabilă, referindu-se la un om care-şi dăruise toată 
viața luptei împotriva imperialismului sovietic! 

Pe străzile Bucureştiului am observat că mulți trecători 
aveau o expresie îndurerată. Asasinatul a produs, chiar în 
persoane fără simpatie pentru Mişcare, o impresie penibilă 
şi o preocupare pentru viitor. Ce ne-a revoltat pe toți a fost 
că nic: un om politic n-a exprimat nici cea mai mică Critică. 
Pentru Carol al II-lea şi Călinescu a fost dovada că pot săvârşi 
orice crimă fără să fie traşi la răspundere de nici un partid, de 
nici un om politic, de nici un parlament, de nici o instituție 
juridică sau morală. Dar exista altceva: mii de legionari s-au 
hotărât, în aceste condiții, să ia legea în mâinile lor, să aplice 
singura lege faţă de un stat care nu-şi mai respecta propriile 
legi: legea răzbunării. Într-adevăr, ce altă posibilitate există 
de a stăvili excesele unui totalitarism criminal? Justiţia nu 
mai exista, Executivul era supus în întregime unui număr 
redus de şefi care slujeau intereselor străine, Puterea 
Legislativă nu mai funcționa. Ideea răzbunării a pătruns în 
mulți legionari; mai curând sau mai târziu, trebuia, într-un 
fel, să se întâmple ceea ce s-a întâmplat. Ideea răzbunării 
avea, aşadar, o logică simplă, dar reală. Avea însă şi o parte 
negativă şi foarte periculoasă (dincolo de orice alte 
consideraţii): represalule pe care guvernul le putea declanşa 
larândul lui (şi care, după cum vom vedea, au fost groaznice). 





?. lată chiar relatarea lui Mihail Sturdza: “Eram întorşi din Copen- 
haga [unde autorul se afla în misiune diplomatică], într-un scurt 
concediu, în acea după-amiază lăsasem pe soția mea şi pe fiul meu 
ascultând muzica uşoară de după prânz. Odihneam puțin, când fiul 
meu a intrat galben ca ceara în odaie, abia putând vorbi. «L-au 
omorât pe Căpitan!», îmi strigă el, cu pieptul greu de lacrimi. Între 
un Vals şi un Jazz, radio-emisiunea se întrerupsese un moment 
pentrua anunţa că Comeliu Codreanu, cu treisprezece alți legionari, 
fusesră împușcați, pe când erau mutaţi dintr-o închisoare în alta, în 
urma unei încercări de evaziune |evadare). Îndată după această 
comunicare, muzicaa reinceput. Zece luni mai târziu, când Călinescu, 
călăul Căpitanului, a fost executat, cei nouă legionari răzbunători, 
înainte de a se preda poliţiei de bună-voie, au ocupat cu forța postul 
de radio, întrerupând şi ei pentru o clipă muzica ușoară, destulă 
vreme pentru a vesti țării: «Căpitanul a fost răzbunat!»” (România 
şi sfârşitul Europei, ed. 1966, pp. 130-131/ed, 1994, p. 137). Mihail 
Sturdza reproduce în continuare(pp. 131-133/pp. 137-139) depoziția 
jandarmulu: Sârbu (asasinul direct al lui Codreanu), făcută în 
timpul anchetelor inițiate în toamna lui 1940, avansând apoi ipoteza 
“execuţiei rituale” de bptalmudic, sprijinit peun citat din Sanfedrin 
(VII, $2b, 53a):“Decâte on se vorbeşte în Lege de ucidere, vei alege 
sugrumarea Aceasta nu fiindcă este mai uşoară, dar fiindcă atunci 
când Legea zice ucidere, fără altă desluşire, se poruncește [se 
subințelege] sugrumarea”, ca și pe următoarea observație adiacentă: 
“Coincidenţa nu se opreşte aicea. Într-adevăr, toate amănuntele ce 
același Sanhedrin ni le dă asupra modabtăților prescrise pentru 
săvârşirea sugrumărit corespund întocmai cu cele urmate în cele 
două tragice autobuze, cu o singură deosebire: Talmudul cere ca 
picioarele osândiţilor să fie îngropate în pământ până la glezne; 
jertfele [ui Carol aveau gleznele lor legate de banca din față” (p. 134/ 
pp. 139-140). [n. ed.] 








PAG. 10 NR. 12/144 Decembrie 2002 





Sfârşitul secolului XĂ găseşte poporul român într-o 
stare de dezbinare fără egal, într-o stare de sărăcie materială, 
dar mai ales morală. Iar primul lucru ce trebuie făcut pentru 
a ieşi din această situaţie este aflarea adevărului, indiferent 
care este, 

Avem nevoie de adevăr pentru a afla cât de adânc ne- 
am afundat în noroiul istoriei. Avem nevoie de adevăr 
pentru a şti cine ne-a omorât bunicii, ne-a mutilat părinții şi 
ne-a ucis prietenii. Avem nevoie de adevăr, căci numai 
Ştiind adevărul, vom putea şti ce trebuie să facem pentru a 
salva ce mai este de salvat. Avem nevoie de adevăr şi nu de 
linişte. 

Un elev de liceu 
Bucureşti, 1991 


Cuvintele citate mai sus au fost rostite de un tânăr licecan 
în anul 1991, când românii mai credeau că decembrie '89 a 
însemnat ruptura definitivă şi totală de trecutul comunist. Ele 
au fost puse, ca un simbol și un îndemn adresat generației 
tinere, pe frontispiciul “Culegeri de texte” intitulate Din 
luptele tineretului român: 1919-1939 (Fundaţia “Buna 
Vestire”, Colecţia “Istorie şi Adevăr”, Bucureşti, 1993). În 
paginile introductive ale cărții sunt furnizate câteva informaţii 
menite să-l lămurească pe cititor cu privire la geneza şi rostul 
acestei publicaţii. 1. Volumul din 1993 este la a treia ediție, 2. 
Prima ediţie a apărut în exilul românesc, în 1988, constituind 
o încercare de a prezenta, prin fapte, atitudini şi documente, 
spintul în care Comeliu Zelea Codreanu a conceput şi a clădit 
Mişcarea Legionară, în cei unsprezece ani “de lupte, de 
pngonin ŞI de jertfe” în care i-a fost dat să o conducă. 3. 
“Responsabil pentru alegerea, dispoziția, autenticitatea textelor 
care alcătuiesc acest volum; Duiliu Sfințescu”. 4. După 
vibrantul ape! pentru “adevăr” al tânărului licean anonim, ne 
este dat să citim o emoţionantă “Închinare”, pe care o 
reproducem integral: 


Închinare 


Lui Corneliu Zelea Codreanu, CAPITANUL 
desțelenitor de drum şi piatră de hotar 
în Istoria României moderne, 


Celor ce şi-au pecetluit crezul în dreptatea luptei lui 
cu propria lor viaţă, 

Celor ucişi de peste o jumătate de veac prin 
torturi, gloanțe, ştreanguri, 

Celor arşi sau îngropaţi de vii, 

Celor căzuți pe front, trimişi “fără întoarcere”, 
Celor prizonieri surghiuniţi prin Siberia roşie, 
Celor căzuți luptând prin munţi, cu arma în mână, 
Celor ce au albit prin închisori 
sub “oblăduirea” democraţiei parlamentare, 
dictaturii militare şi tiraniei comuniste, 


Tinerilor de azi care 
s-au sacrificat cântând 
ca să spele ruşinea şi laşitatea părinților, 


Celor ce vor veni, val după val, 
să lupte şi să moară (de va mai fi nevoie) 
pentru dărâmarea zidului de ură şi de mişelie 
ce ne înconjoară 
şi pentru apropierea neamului românesc 
de Dumnezeu. 
Nicolae Horodniceanu 
Duiliu Sfinţescu 
Nicolae Smărăndescu 
Stelian Stănicel 
(colaboratori permanenţi 
ai lui Corneliu Codreanu în anii 1936-1938) 


Unul dintre cei patru semnatari ai “Închinării”, 
“colaborator permanent al lui Corneliu Codreanu” şi totodată 
editor al “Colecţiei de texte”, Duiliu Sfinţescu, s-a săvârșit 
recent din viață în Franța. În țară, decesul a fost semnalat 
printr-un omagiu postum intitulat “Un patriarh”, publicat în 
“Suplimentul săptămânal” al unui cotidian bucureştean în ale 
cărui pagini se strecoară uneori luări de poziție și atitudini care 
contrastează cu lima riguros “democratică” respectată de 


abnegaţie creştină și românească. 


Pentru anul 2003, costul abonamentelor din străinătate rămâne neschimbat. 





PUNCTE CARDINALE 


HORROR 
VERITATIS 


at E DEPRESIE PERIE As 203 cena 

LA Ya i i . FN 3 a] natia. 
ju AA ta: Gabriel Constantinescu di A DE d 
Di a 


Autorul necrologului brodează elogiile aduse celui care a 
luat calea veşniciei pe canavaua unor date biografice. Astfel, 
aflăm că “Patnarhul” a făcut “studii temeinice la faimoasa 
Politehnică de la Charlottenburg”, că era “fiu al unuia dintre 
primii ingineri ai Căilor Ferate Române” şi “nepot al altui 
inginer, profesor acesta de sistematizare urbană la Academia 
de Arhitectură din București”; că “şi-a văzut recunoscute 
meritele, fiind înălțat [sic!] în anul 1973 la rangul de Doctor 
Honoris Causa al Universităţii din Aachen”, iar în anul 1992 
Institutul de Construcții din Bucureşti, urmând exemplul german, 
îi conferă la rându-i titlul de Doctor Honoris Causa. 

În continuare, panegiristul de la “Suplimentul săptămânal” 
ne spune că personajul elogiat a fost un poliglot, că a colindat 
pământul de-a lungul şi de-a latul, “ținând conferințe în nu mai 
puţin de şase lhmbi”; că “stăpânea o limbă română de o rară 
bogăție, uşor arhaică, fără neologisme, caldă şi totuşi aşa de 
inginereşte exactă, în afara oricăror patetisme, a oricăror 
exaltă”. Şi, în sfârşit, la capătul acestor înşiruiri de merite, 
aflăm și ceea ce reprezintă trăsătura definitorie a unui om care 
trăieşte angajat plenar în frământările veacului său: “A fost 
toată viața un om de dreapta, un bun român ortodox”. Dar cum 
se pare că însuşirea de “a fi bun român”, în anumite situații, ar 
putea avea și conotații reprobabile, autorul acestei “oraison 
funăbre” ține să precizeze că cel pe care-l elogiază face parte 
din categoria “bunilor români” care “repudiază excesele” şi 
“condamnă violența”. 

În fața acestor volute verbale suntem îndreptățiți să ne 
întrebăm: Ce l-a împiedicat pe autorul acestui omagiu postum 
să spună verde, fără ocolişuri, că Duiliu Sfinţescu a fost 
legionar? A crezut cu tărie, până în clipa în care a părăsit veacul, 
pentru a se alățura camarazilor săi martiri, în idealurile Mişcării 

Legionare, așa cum el însuși mărtusiseşte în “Cuvântul de 
încheiere către cititor” al volumului închinat Luptelor tineretului 
român, “Cuvânt” pe care, din respect pentru cel care a fost 
Duiliu Sfinţescu, îl reproducem în întregime: 

«Şi nu a fost de ajuns! Nici condamnarea din porunca 
regală, nici întemnițarea, nici Sugrumarea care a urmat. 

Trebuia dărâmat, distrus, compromis şi rodul celor zece 
ani de ridicare a unei generaţii în spirit creştin de jertfă. 

Trebuia exterminată elita virtual garantă a continuității pe 
linia trasată de Corneliu Codreanu. Trebuia deschisă calea 
deviaţiilor şi alunecărilor de la spiritual înspre politic: trebuiau 
create — post mortem — prin acte nesăbuite, în opoziție cu 
vrerea lui Codreanu, referințe pentru defăimarea persoanei 
lui şi a numelui de legionar. 

Această defăimare, întreținută şi necontenit repetată 
timp de o jumătate de veac, fără contestaţie posibilă — după 
bine cunoscuta tehnică comunistă — s-a imprimat în mintea 
generațiilor care niciodată n-au auzil termenul de “legionar” 
decâl în sens perorativ, ca o calificare a unui om detestabil, 

Neo-comunismul de astăzi continuă, agresiv, de/ăimarea 
pe toate azimuturile: oficiale, oficioase şi subterane. Dar, 
cum cu dreptate spunea cineva, nu poate fi indusă în eroare, 
la nesfârşit, o lume întreagă. Adevărul a început să-şi facă 
loc, în presă şi în diferite publicaţii. Acest volum este şi el 
conceput ca o contribuţie la rectificarea istoriei fenomenului 
legionar, sugrumat acum o jumătate de veac. 

Din perspectiva tinereţii noastre de odinioară, puținii 
bătrâni supraviețuitori ai Legiunii lui Codreanu socotim că 
ne revine datoria sacră de a aduce mărturie. Şi privim cu 
emoție prospeţimea cu care se arată, ici şi colo, o generaţie 
tânără, însuflețită de setea de adevăr, de dragostea de Ţară şi 
de credința în Dumnezeu: chezăşia perenității însuşirilor 
sufleteşti ale neamului românesc. Ș 

D. $. 


Într-o lume în care “Declaraţia universală a drepturilor 
omului” se vrea a fi catehismul prezentului şi temelia zidirii 


globalismului de mâine, teama de a rosti cuvântul “jegionar”, 
așa cum o dovedeşte autorul omagiului postum închinat celui 
cae a fost legionarul Duiliu Sfinţescu, este un fapt nu numai 
de neînțeles, dar chiar îngrijorător. Se pare că ne găsim în fața 
unui sindrom psiho-social, de natură cvasireligioasă, ale 
cărui rădăcini nu trebuie căutate în ienebrele gândirii magice, 
ci mult mai aproape: în înţelegerea pe care democrația 
contemporană o acordă conceptului de “transparență”. Un 
sindrom.cu consecinţe degradante pentru demnitatea persoanei 
umane, pe care nu greşim denumindu-l horror veritatis, 
teama de adevăr. Este ceva asemănător cu teama de demoni 
şi de duhuri rele, reminiscență din timpurile străvechi ale 
omenirii, pe care, cu toate eforturile depuse, materialismul şi 
pozitivismul epocii moderne nu au reușit să o extirpe din 
adâncurile sufletului omenesc. În gândirea multor oameni 
stăruie încă credinţa în identitatea între nomen şi essentia, 
între nume şi realitatea care corespunde denumirii. De aceea, 
pentru a exorciza prezența diavolului, care își face apariția ori 
de câte ori i se pronunță numele, se folosesc sinonime 
perifrastice (ucigă-l cnucea, ucigă-! toaca, duică-se pe pustii, talpa 
iadului etc.), însoțite de semnul crucii. 

Diabolizarea Mişcării Legionare este un proces istoric, 
care o urmăreşte de la înființarea ei. Toate regimurile politice 
care s-au perindat Ja conducerea României după primul 
război mondial s-au întrecut în a o lovi, cu intenția mărturisită 
de a p scoate în afara istoriei. De la calomnia josnică până la 
asasinate de o cruzime de neconceput pentru o minte normală, 
nimic nu a fost considerat prea mult în acțiunea de a sugruma 
o concepție despre lume şi viață a cărei esență poate fi 
exprimată prin dovă idei simple, accesibile oricărui om cu 
respect față de adevăr: “credința în Dumnezeu” şi “dragostea 
față de Neam”, 

Și nu se poate spune că propaganda antilegsonară nu a 
dat roade. Astăzi, pentru mulți, pentru prea mulți oameni, 
cuvântul “legionar” este sinonim cu “asasin”, iar despre 
Mişcarea Legionară se ştie că a fost “o bandă de criminali 
care l-au omorât pe orga”. Zadamic a încercat Ion Î. Moța, 
legionarul martir, care n-a pregetat să se ducă şi să moară în 
Spania pentru că “se trăgea cu mitraliera în obrazul lui 
Hristos”, să restabilească adevărul, spunând: “Declarăm în 
fața lui Dumnezeu şi a Istoriei că violențele noastre au fost 
totdeauna de apărare şi legitim răspuns. Iniţiativa ilegalităţilor 
revine în întregime inamicilor noştri”. Fra 4 

Dacă disecăm cu obiectivitate fenomenul antilegionar, 
ajungem la următoarele concluzii. O primă categorie de 
denigratori ai Mişcării este alcătuită din cei care văd în crezul 
național-creştin al Legiunii o primejdie de moarte pentru 
actuala “democrație”, în care doar “poporului ales” îi este 
îngăduit să-şi afirme calitatea de “națiune religioasă” şi să-şi 
exprime naționalismul fără rezerve, O a doua categorie este 
formată din cei pentru care a fi legionar este tot ce poate fi mai 
rău cu putință. Sunt cei care din ignoranță acceptă siluirea 
adevărului, victime nevinovate ale mecanismelor 
dezinformării. În faţa lor nu poţi spune altceva decât 0, 
sancta simplicitas!, cuvintele rostite pe rug de Jan Hus, când 
a zănt o femeie bătrână, simplă şi neştiutoare, care aducea 
yreascuri și le arunca pe rugul lui, socotind că săvârşeşte 
astfel o faptă bună, plăcută Bisericii şi lui Dumnezeu. 

tre cele două categorii sesizate mai sus, există oa treia: 
categoria celor care cunosc adevărul, dar se tem să-l rostească, 
victime cu bună ştiinţă ale sindromului horror veritatis. Ei 
ştiu că epicentrul martiriului în încleştarea aducătoare de 
moarte cu comunismul a fost la Aiud, Dar la Aiud au fost 
încarceraţi şi au murit legionari. Atunci, aruncăm un văl de 
tăcere peste morții de Ja Aiud și strămutăm simbolul luptei 
impotriva comunismului la Sighet. Acolon-au murit legionari, 
aşa că evităm să-i omagiem pe cei pe care “democrația” îi 
repudiază. Sunt însă cazuri pe care nu le putem trece cu 
vederea. Aşa cum este cazul Duiliu Sfințescu, prea cunoscut 
ca personalitate în Occident pentru a-i anunța trecerea la cele 
veşnice doar la rubrica “Decese” de la “Mica publicitate”. În 
această situație, pentru a ieşi din impas, îi construim un 
panegiric în care, ca un Substitut la calitatea sa de “legionar”, 
îl omagiem ca “om de dreapta”, ca “bun român ortodox”, dar 
avem grijă să subliniem că “a repudiat întotdeauna excesele, 
condamnând orice violență”, i acest caz, nu mai putem 
spune O, sancta simplicitas!;, putem însă constata că 
“democrația” impune să ne temem de adevăr, că horror 
veritatis constituie unul dintre pilonii pe care se sprijină 
edificiul lumii de astăzi. 


eter a 


"CĂTRE SPRLIINITORII, COLABORATORI, ABONAȚII ŞI CITITORI FIDELI A 


În țară, din motive lesne de înțeles, prețul unui număr se majorează de la. 


10.000 la 15.000 lei, iar costul unui abonament anual (incluzând şi taxele de expediţie) devine astle! de 200.000 lei... 
Tuturor abonaților, cititorilor, colaboratorilor, difuzorilor şi sprijinitorilor noştri le urăm LA MULȚI ANI! și SĂRBĂTORI FERICITE! 





Di NC NE a ip 


1 PUNCTELOR CARDINALE. 


Redacţia revistei Piete cardinale mulţumeşte tuturor celor care, de-a lungul anului 2002, i-au sprijinit moral sau material eforturi 
editoriale, îndeosebi “vârfurilor de lance” ale Comitetului Internațional! ROME EST (Părintele Gh. Calciu-Dumitreasa ş D-l Nicu Popa 
şi grupului de români din Montreal! (D-nii ], Iamandi, Viorel! Pană, Căţălin Obreja etc.) rămași credincioşi memoriei regretatului A 


le publicistice şi 
din L.os Angeles) 
Nicu Naum = pildă de 





PUNCTE CARDINALE 





In editorialul său din ziarul Adevărul de sâmbătă 23 noiembrie, d-l Cristian Tudor 
Popescu spune, printre altele: “Opţiunea covârşitoare, din toate sondajele, pentru NATO, 
dușmanul legendar al lagărului comunist (subl. n.], ține loc de referendum — poporul 
român s-a despărțit joi, prin liberă alegere, de comunism”. Nu vom discuta aici cât de 
covârșitoare a fost opțiunea poporului român pentru NATO şi nici cât de edificatoare şi 
credibile sunt sondajele din care este dedusă această “covârșitoare opțiune”, ci ne vom 
referi doar la cât de duşman al comunismului a fost şi este, în continuare, NATO. 

incă de acum câţiva ani scriam undeva, în alt context, că ar fi o eroare să se creadă 
că Statele Unite şi celelalte democraţii occidentale au luptat, în perioada aşa- numitului 
“război rece”, împotriva comunismului ca ideologie. Nu, au luptat împotriva Golemului 
sovietic pe care tot ele îl moşiseră, dar care acum, scăpat de sub control, devenise extrem 
de primejdios. Incă din perioada celui de-al doilea război mondial, în Uniunea Sovietică, 
comunismul originar a suferit unele modificări de substanță, care au avut drept rezultat 
apariția unui hibrid ideologic, “naţional-comunismul”. Transformat astfel, comunismul 
sovietic a servit, în perioada postbelică, drept suport ideologic al mesianismului de 
totdeauna al poporului rus, transformând astfel Golemul docil de odinioară într-un 
concurent redutabil la supremaţia mondială. 


“FIRUL ROŞU” AL ISTORIEI 


CONTEMPORANE: COMUNI 
EUROCOMUNSM 
NATO-COMUNISM 


Argumente că NATO, luptând împotriva imperialismului sovietic, nu a luptat şi 
împotriva comunismului ca ideologie sunt multe şi la îndemâna oricui vrea să le vadă. 
În cele ce urmează vom trece în revistă doar cîteva dintre acestea. 

În primul rând, NATO nu putea să lupte împotriva comunismului atâta timp cât în, 
majoritatea țărilor occidentale care făceau parte din această structură militară existau” 
partide comuniste, unele destul de puternice ca să spere că vor putea accede la putere prin 
alegeri democratice. Nu mai vorbesc de partidele social-democrate, care nutreau aceleaşi 
sentimente față de regimurile comuniste de pretutindeni ca şi tovarășii lor comunişti. 
Vezi cazul socialiştilor germani, care au fost principalii artizani ai “destinderii” din anii 
'70, destindere din care n-au avut de câştigat decât sovieticii. Dar nu numai socialiştii 
germani, ci şi alte forţe social-politice occidentale au făcut, direct sau indirect, servicii 
Moscovei în perioada războiului rece. Căci iată ce spune, în această privinţă, Vladimir 
Bukovski, atât în cartea sa intitulată Judecată la Moscova, Cât şi în convorbirea pe care 
a avut-o, la Sighet, cu profesorul Anatol Petrencu, Preşedintele Asociaţiei Istoricilor din 
Republica Moldova. Reamintim că Bukovski a fost unul dintre puţinii privilegiați care 
au avut acces la arhivele secrete ale fostei Uniuni Sovietice: “Cind, în sfărșit, am pătruns 
în arhivele comuniste, în 1992, m-am interesa! cu prioritate de politica externă. 
Recunosc, între noi, m-a interesat cu mult mai mult decăt cea internă, deoarece ultima 
îmi era mai mult sau mai puțin cunoscută. Aventurile externe mă interesau mai mult și 
am găsit atunci 0 explicaţie a comportamentului Occidentului Forțe social-politice 
foarte influiente din Occident erau legate de Moscova, în unele cazuri în mod deschis, 
în alte cazuri în secret, deoarece aveau interese comune. Nu este vorba de agenturi, de 
spioni. Este vorba de oportunitatea politică, de exemplu, pentru unele partide de stânga 
(socialişti, social-democraţi) din Europa, de a face jocul Moscovei Îşi aveau, des igur, 
motivele lor. Începând din anii '60, aşa cum am constata! din documente, aceste partide 
credeau că doar întărirea influenței Moscovei în Europa le va permite lor înșele 
ocuparea unei situaţii dominante în Occident, ca forțe moderatoare... C îndexamninezi azi 
documentele secrete ale politicii externe sovietice, lragi concluzia, că, de ep, aproape 
toate forțele politice [occidentale — n.n.] au colaborat cu Moscova într-o formă sau sa 
De multe ori ele au fost pur şi simplu un instrument al politicii sovietice”. Este, deci, clar 
că, pentru a lupta cu succes împotriva comunismului, democraţiile occidentale ar fi 
trebuit să-l stârpească, mai întâi, la ele acasă. Or, nici vorbă de aşa ceva. ă 

Înaltă ordine de idei, timp de aproape o jumătate de secol (câta durat războiul rece”), 
Tribunalul Internaţional pentru crime împotriva umanității nu a avut nici un fel de 


activitate. Nici crimele comise de Stalin în perioada postbelică, nici cele comise de 


celelalte regimuri comuniste din Europa de Est, nici ororile armatei sovietice în 
Afganistan, nici masacrele comise de Pol Pot în Cambodgia nuau fost considerate demne 
de interesul său. În ultimii ani, însă, Tribunalul și-a reluat activitatea, nu pentru a judeca 
crime comise de comunişti, ci pentru a pedepsi pe Vinovaţii de “purificare etnică” din 
fosta Iugoslavie. Tribunalul de la Haga îl judecă astăzi pe Miloşevici penru naționalism, 
şi nu pentru comunism, deşi e] a fost mare demnitar şi în deceniile trecute, sub comunism, 
când s-au comis, în mod curent, crime asemănătoare, pentru care, insă, nimeni nu se 


ândeşte să-l judece. 
a Dă mal uditicatoare, în acest sens, sunt argumentele oferite de comportamentul 
democraţiilor occidentale față de comunism după destrămarea Uniunit Sovietice şi 
prăbușirea regimurilor comuniste din estul Europei, Subliniez încă o dată că este vorba 


de prăbuşirea regimurilor comuniste şi nicidecum a comunismului ca doctrină. Eșecul 








3] 


EL 


.. 
ă A, ie ia Î3 is 


K î ÎN ee 
ARI Ai 





dă a a 


Pie 94 Pr j (--si a! 





d A Că "mil a 


ae 





s 
tz i 

ze 
.d e 

-y 
PA x EDIT i prim EP, 
La PP, 

i... 








Decembrie 2002 NR. 12/144 PAG. 1] 


“comunismului real” nu a însemnat și eşecul comunismului doctrinar, pe care învingătorii 
din războiul rece, după victorie, l-ar fi pus Ja zid, judecat şi condamnat dacă ar fi luptat, 
cu adevărat, împotriva lui, aşa cum făcuseră, cu cincizeci de ani în urmă, cu nazismul. Dar 
ei nu l-au condamnat nici măcar pro forma. Mai mult decît atît, nu au lăsat nici pe alții 
să o facă la ei acasă. Când, în august 1991, după eşuarea puciului de la Moscova, Vladimir 
Bukovski a pus problema necesității începerii unui proces al comunismului, Occidentul 
s-a opus cu înverșunre. Dar să-i dăm cuvântul chiar dizidentului rus: “Occidentul nu a 
cerut niciodată Rusiei să condamne comunismul, din contra. Eu m-am numărat printre 
cei foarte puţini care, în 1991, am încercat să organizez un proces al comunismului la 
Moscova. Vorbisem cu toți membrii guvernului Rusiei şi i-am convins. L-am convins 
chiar şi pe şeful KGB-ului de atunci, un oarecare Bakatin, care nu era kaghebist de 
carieră, ci fusese numit de Elțîn în funcţie. Dar Occidentul a fost împotrivă. Occidentul 
a înţeles că, dacă arhivele Comitetului Central și ale Biroului Politic vor fi deschise, va 
fi ia fel de rău pentru el ca şi pentru membrii Biroului Politic. Afacerile lor din culise cu 
Moscova nu le-ar fi adus prea multă glorie ”. Înaltă parte, în alt context, Bukovski spune: 
“Mai mult decăt atât, Occidentul a făcut presiuni asupra Rusiei să nu deschidă arhivele. 
Știu foarte bine acest lucru, doar eu lucram atunci în acele arhive. Au fost proteste directe 


h a 
E 
VIB 
| II 
îi 
& 5 

î Ș 

. 


p— 


e cară 


= = 
, 
y E să 
A 
i j - 
. u 
d 


e PANE PR e 4 7 PRANZ Ara 


4 


op DN PS tape ae SC Rp e 


Li 
$ 
3 
Li 
1 


şipresiuni ale Departamentului de Stat, ale Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei, 
ale Foreign Ofjice-ului din Marea Britanie. Să nu cumva să se deschidă arhivele!” De 
asemenea, la fel de vehement a protestat Occidentul şi când Elţin a interzis apanția 
ziarului Pravda. “Nu se poate să interzici apanția unu! ziar. Este nedemocratic”, sunau 
protestele oficialităților din ţările occidentale. Şi presiunea exercitată asupra lui a fost atât 
de mare, încât, până la urmă, Elţin a cedat. 

Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi în celelalte țări foste comuniste din Europa de Est. 
Nicăieri nu a avut loc procesul comunismului, iar de celălalt proces, cel al decomunizării, 
nici vorbă. Totuşi, trebuie să menționăm faptul că, în perioada 4-8 septembrie 2000, a avut 
loc, la Vilnius, în Lituania, neoficial, din inițiativa Comitetului Internaţional al Congresului 
de Evaluare a Crimelor Comunistnului, un fel de proces al comunismului din Europa 
răsăriteană. La acest proces au participat, în calitate de procurori şi judecători, reprezentanţi 
din Lituania, Letonia, Estonia, Ucraina, Bielorusia, Polonia, Cehia, Slovacia, Germania 
(fosta R.D.G.), Ungaria, Albania, Republica Moldova, România, Bulgaria şi Cecenia. 
După trei săptămâni de dezbateri, la sfârşitul lunii septembrie, s-a pronunțat sentința. 
Tribunalul a apreciat că regimurile comuniste din fosta Uniune Sovietică şi din țările care 
au format lagărul socialist au săvârşit — singure sau în comun — genociduri, crime 
împotriva umanității, crime de război. După pronunţarea sentinței, completul de judecată 
a adresat un apel Organizației Naţiunilor Unite şi tuturor guvernelor lumii să condamne 
ferm ideologia comunistă Dar nici procesul, nici apelul adresat nu au avut nici răsunet în 
rândul democraţiilor occidentale şi al opiniei publice în general. lar faptul că în mass- 
media nu s-a relatat nimic (sau aproape nimic) despre acest eveniment demonstrează 
limpede că “cineva” are tot interesul (şi puterea!) de a ascunde “holocaustul roşu”, 

Mai mult decât atât, în ultimul timp, după ce am asistat la o timidă şi spăşită încercare 
de justificare şi minimalizare a crimelor comuniste, suntem martori la desfăşurarea unei 
viguroase contraofensive duse de politicienii şi intelectualii vechii stângi din Occident 
pentru reabilitarea comunismului doctrinar şi a formei sale cele mai elaborate, marxism- 
leninismul. Argumentele pe care aceşti “avocaţi ai diavolului” Je aduc pentru a-şi susține 
elucubraţiile sunt, în aceeași măsură, cinice şi ridicole. Ca să ne dăm seama de acest lucru 
este suficient să ne cadă sub ochi doar un titlu de articol precum acesta: “Fin de 
communisme: |'hiver des âmes”. 

S-a ajuns până acolo încât oricine pomeneşte, fie şi numai în treacăt, de crimele 
comise de regimurile comuniste este considerat fascist sau, cel puțin, reacționar. Astfel, 
imediat după publicarea Cărții negre a comunismului, s-au auzit voci care au susținut că 
această carte a fost scrisă ca “să înlocuiască, în memoria poporelor, crimele naziste cu 
crimele comuniste”. De fapt, lucrunile stau tocma: pe dos: holocaustul nazist este evocat 
periodic pentru a împiedica scoterea la lumină a holocaustului comunist. În ultimul timp, 
ori de câte ori se pune problema crimelor şi ororilor comuniste, precum şi necesitatea 
judecării acestora, această acțiune este bruiată prin reluarea şi mediatizarea până la 
saturație a crimelor naziste, deşi autorii acestora şi-au primit demult pedeapsa, iar 

ideologia în numele căreia au fost săvârşite a fost aproape aneantizată. 

În încheiere, nu putem să nu ne punem o întrebare esențială: De ce refuză 
democraţiile occidentale cu atâta obstinaţie judecarea comunismului și a oribilelor 
crime săvârşite în numele acestei nefaste ideologii? Nu cumva pentru faptul că, dacă 
s-ar face un proces al comunismului, mulți dintre iluștrii lor reprezentanţi ar trebui 
să ia loc în banca acuzaților? 

Demostene ANDRONESCU 

















PAG. 12 NR. 12/144 Decembrie 2002 


PUNCTE CARDINALE 





PENTRU O NOUĂ DREAPTĂ —RADIOGRAFIA UNEI PROVOCĂRI 


FRAGMENTE DIN PREFAȚA CĂRȚII (“DREAPTA ÎNTRE CREPUSCUL ŞI ZENIT”) 


Pentru o nouă 
DREAPŢĂ 





ŞTIINŢE SOCIALE 


LUNGUL DRUM AL DREPTEI 
CĂTRE SINE... 


După o lungă aşteptare, a văzut în sfârşit lumina tiparului, 
la Editura Dacia din Cluj (în colecția “Științe sociale”, seria 
“ Politica”), Pentru o nouă dreapră,volumul de debut editorial 
al publicistului Bogdan George Rădulescu (director al revistei 
Măiastra, deocamdată intrată în hibernare, dar şi colaborator 
— uneori controversat — al Puncielor cardinale, a cărui “Nouă 
Dreaptă” continuă să fie pe nedrept confundată de mulţi cu 
ridicola grupare care scoate o revistă omonimă şi care umple 
la răstimpuri Bucureştiul cu afișe subversive de o turpitudine 
înfuriată). 

Lansarea a avut loc la Tirgul de Carte “Gaudeamus” de 
la București, pe 28 noiembrie, bucurîndu-se de prezentarea 
“de efect” a d-lui Varujan Vosganian (la rîndul său analist 
avizat al dreptei, la care d-l B. G. Rădulescu a ştiut să apeleze 
la nevoie, dar pe care a comis neeleganța de a-l ignora complet 
în cuprinsul cărții sale ). 

“Eseu politologie” îndrăzneț și abil articulat în sistemul 
său de referinţă (hotărnicit între Noua Dreaptă franceză de 
tip Alain de Benoist şi tradiționalismul eclecțic de tip Ren6 
Guenon), recentul volum mi se pare că suferă, totuşi, de o 
dublă sfişiere (care este a autorului însuşi): pe de o parte între 
imperativul tradiției şi inaderenţa la tradiţia noastră 
dominantă, iar pe de altă parte între imperativul 
europenismului şi inaderența la rezultantele istorice ale 
acestuia. 

Evident supărat pe creștinism în general (Şi pe ortodoxie 
în particular), din păcate pe seama unei cunoașteri superficiale 
(despre care poate vom mai vorbi), d-l B. G. Rădulescu 
propune în loc tradiția astăzi cu totul livrescă a păginismului 
traco-dacic sau a “creştinismului cosmic” (formulă în care 
bine s-a zis că trebuie să se fi rătăcit pe undeva o literă în plus, 
fiind vorba mai degrabă fie de crefinism cosmic, fie de 
creştinism comic 1); în felul acesta, dreapta pe care o exaltă cu 
patos neolopic și bibliografii la zi se vede așezată pe un straniu 
paseism abstract, casă nu spun pe o [antasmă moral-spirituală. 
Tot aşa, părînd a reduce europenismul la indo-europenitate 
şi occidentalismul la capitalism, autorul nostru pariază pe o 
deschidere europeană confuză, pe care aci o recomandă și aci 
o veştejeşte, culpabilizind pînă la urmă tot... creștinismul (ce 
pe de o parte ar fi încremenit de timpuriu într-un funest 
tradiționalism bisericesc, iar pe de altă parte ar [i fost 
purtătorul istoric al mai tuturor germenilor dizolvanți ai 
modernității!). 

Cind îşi suspendă speculațiile cultural-religioase (pentru 
care nu posedă instrumentarul necesar) și stă pe terenul mai 
pozitiv al politicului și al economicului, păstrînd cadrele 
“esecului politologie”, cartea prinde o altă consistență, 
dinamitind sistematic pozițiile stingii de toate nuanțele, cu un 
condei nu lipsit de culoare și de nerv. Prin aceasta merită, 
măcar în parte, elogiile generoase din prefața semnată de d- 
! Teodor Baconsky (rezervat însă, la rîndul său, faţă de 
“fundalul tradiționalist pe care se proiectează, sporadic, 
liniile de lorţă ale volumului” și care “slăbește impactul 
generic al demersului”). Ne-am îngăduit să inserăm în pagina 
de faţă, pentru o informare cît mai judicioasă a celor interesați, 
citeva fragmente din această foarte favorabilă prefață 
(intitulată “Dreapta între crepuscul și zenit”), dar și din 
programul introductiv al autorului (animat de mari ambiții 
primenitoare). 

Dincolo de toate acestea, cartea merită citită pentru 
pertinența deopotrivă retrospectivă și prospectivă a analizei 
socia-politico-economice a problemei, jar autorul ei se poate 
mindri cu un debut onorabil, ce lasă loc unul viitor mai bun, 
atit pentru performanța sa persanală, cît și pentru o posibilă 
reconstrucție a unei drepte viabile și [uncţionale, care nu va 
putea să nu-l numere printre precursorii ei. 

R. C. 


[...] În pofida unui subtitlu modest (“eseu politologic”), 
carțea Pentru o nouă dreaptă de Bogdan George Rădulescu 
pretinde şi permite o lectură solicitantă. E densă, redactată 
sofisticat, striată de idei cu anvergura duratei lungi şi bazată 
pe bibliografii exigente (din care nu lipseşte omagierea unor 
nume uitate, precum Keyserling). Autorul vinează pe un 
teren gol sau accidentat de superstiții ostile. Şi o face scriind 
elegant, departe de hermetismul limbajelor specializate, 
întrucît nutreşte ambiția, tardiv romantică, de a integra mari 
ansambluri poliedrice, Textul se articulează la intersecția 
dintre privirea antropologică şi o remarcabilă cultură a 
politicului, iar rezultatul e mai mult decit stimulant. Avem 
în față cea mai sistematică sinteză românească despre 
rădăcinile, ipostazele contemporane, dificultățile teoretice, 
tnbulațiile volitive şi virtualitățile dinamice ale pindini de 
dreapta. Bogdan George Rădulescu are nu doar meritul de 
a fi concentrat o problematică îndeobşte difuză, ci şi pe 
acela de a-şi păstra calmul analitic şi de a progresa, cu 
luciditate, spre degajarea unor soluţii. Argumentele sale — 
culese din ambele tabere, cîntărite onest şi formulate nu atit 
prin diabolizarea obsesivă a stîngii, cit prin critica erorilor 
de parcurs ale dreptei — conving orice spirit încă liber. 

Personal am rezerve doar față de fundalul tradiționalist 
pe care se proiectează, sporadic, liniile de forțăale volumului. 
Amimpresia că grila guenonistăeste nefastă pentru vitalitatea 
practică a doctrinelor de centru-dreapta. Deşi nu este 
dogmatic prezentă în volum, reflexele sale (figura decăderii 
inexorabile, mitul ciclicității) se insinuează subtextual, 
slăbind impactul generic al demersului. Altfel spus, cred că 
orice poziţionare declarat “metapolitică” obturează aria 
acțiunii politice imediate. Bogdan George Rădulescu 
presimte de fapt aceste limite peste care păşeşte atunci cînd 
susține că “reproiectarea creativă a tradiţiei dreptei în 
această lume postmodernă este dictată nu atit de pulsiunea 
conservatoare, cît mai ales de un gest de avangardă”. El nu 
propune aşadar un bocet funerar şi nici o utopie reacționară, 
ci un act de întemeiere descărcat în cinci direcții capitale; 
refuzul egalitarismului, deconstrucția etno-culturală a 
individualismului capitalist de matrice liberală, remodelarea 
ideii europene din perspectiva unei critici a globalizării și 
dedramatizarea proiectului naţional în contextul unui 
personalism deopotrivă responsabil şi comunitar. Un întreg 
program. [...] 

E clarcă, în pofida pierderii de viteză şi a desemantizării 
sale, cuplul dreapta-stinga se va menţine pe parcursul 
deceniilor următoare. O dată pentru că Occidentul e angajat 
într-o serie de reforme instituționale cu vaste consecințe 
politico-economice (redefinirea rolului ONU, extinderea 
Uniunii Europene sau “noul” NATO). Apoi pentru că nu s- 
au conturat condiţiile cultural-istorice pentru înlocuirea sau 
măcar modificarea structurală a sisternului democratic de 
sorginte laicistă. Un atare context obligă atît dreapta, cît şi 
stînga să opereze cu mijloace de bord. Amîndouă sînt 
condamnate la o politică a paşilor mici. O politică fără 
orizont, văduvită de mize majore şi punctată cu tranzacții 
neplorioase. Poate că ideologiile nu au murit, însă mi-e greu 
să-mi imaginez vreo nouă revoluţie mondială. Şi iată de ce; 
pe. de o parte, pentru că, despărțindu-se de rădăcinile sale 


creştine şi elenistice, Occidentul s-a blocat în alternativa 
de a-şi menţine supremaţia prin mijloace exclusiv 
tehnologice şi militare sau de a renunța definitiv la solu) 
său deeroucivilizator. Cum nirneni nu-și acceptă bucuros 
dispariţia, e de presupus că strategia supraviețuirii se va 
focaliza pe întiia direcție arătată. Pe de altă parte, orice 
schimbare de paradigmă pare inconceptibilă atita vreme 
cît imaginarul iluminist rămîne unica referință “legitimă”. 
Cum să teoretizezi o “altă” revoluție cu instrumentele 
mentale şi resursele umane fabricate de o modernitate 
care se reneagă copios, fără a se puiea depăşi? Este 
absolut inutilă o critică a capitalismului (de la dreapta sau 
de la stînga) atunci cînd majoritatea jucătorilor sociali 
pare încîntată de situația prezentă, cu tot cu idolatriile, 
mizeriile şi sterilitatea ei cupidă. Occidentul, atît de 
fascinant şi pentru români, se află în postura bizară a unui 
Marte castrat (dacă nu în aceea a unui Midas priapic). 

N-aş vrea să păcătuiesc printr-un scepticism agnostic 
sau printr-o disperare necucernică. În fond, paginile lui 
Bogdan George Rădulescu tocmai asta încearcă şi izbutesc: 
să lumineze un teritoriu obscur, să curețe Templul pentru 
a-l restitui vocației sale mai înalte şi să reabiliteze 
intelectual o noţiune — “dreapta” — care a fost nedrept 
îmbrăcată fie în cămaşa de forță a extremismului, fie în 
veşmințele demodate ale erei industriale. Bineînţeles, 
viitorul nostru, alături de acela al omenini, rămîne 
impredictibil (spre satisfacția lui Popper, duşman 
neconsolat al istoricismului). Cu toate acestea, ar fi stupid 
să dezarmăm în aşteptarea nu se ştie cărei apocalipse 
purificatoare. Dacă generația MTV — răspîndită acum şi 
în România — se va mulțumi cu subcultura de consum şi 
cu aranjamentele politice moştenite, atunci efortul lui 
Bogdan George Rădulescu va fi încremenit într-o 
crepusculară singularitate heraldică. Eu sper însă că 
soarta acestei cărți remarcabile va fi cu totul fertilă, măcar 
prin dezbaterile substanțiale pe care ar trebui să le suscite. 
Sint convins, bunăoară, că binomul multicultural;sm- 
etnodiversitate deţine un potențial conceptual şi 
hermeneutic de prima mînă atît pentru definirea unui 
proiect social autohton, cît şi pe planul discuţiilor despre 
corectarea (necesară) a procesului de globalizare. 

Din păcate pentru meritata sa receptare, volumul 
include punctuale imprudenţe tactice, pe care cerberii 
corectitudinii politice le vor decontextualiza polemic şi 
demolator. În plus, forma actuală, complex elaborată, nu 
va fi accesibilă decit publicului elevat, îndeobşte compus 
din persoane cu prejudecăţi rezistente. Pentru a evita un 
zadarnic dialog al surzilor, dar şi pentru a-şi garanta o 
audiență extinsă, ar [i poate oportună pregătirea pentru 
tipar a unei versiuni abreviate, în care să persiste doar 
temele de căpătii, aliniate decalogic. 

Oricum, intervenind în spațiul nostru cultural cu 
această carte pregnantă, precisă şi crudă, Bogdan George 
Rădulescu desfide clişeele debutului şi promite să devină 
un nume realmente important. Un nume care va deranja 
— la dreapta sau la stînga — lenevia mentală a tuturor 
mandarinilor ideologici pe care o nouă gîndire vine, iată, 
să-i trezească din somn. 


FRAGMENT DIN INZRODUCEREA AUTORULUI 


Între epoca interbelică şi “revoluția” din decembrie 1989, gindirea de dreapta a fost pusă la noi între paranteze, 
iar consecințele le suferim şi astăzi. O anume catacronie ideologică în raport cu restul Europei ne obligă nu numai 
la o recuperare a tezaurului autohton al gîndirii de dreapta, dar şi la o urgentă sincronizare cu dezbaterile occidentale 
pe această temă. În acest sens, are-defini direcţiile unei noi drepte româneşti a timpului nostru ar presupune să urmezi 


0 logică dramatică a deconstrucției şi recompunerii. 


În eseul acesta, încercăm să schițăm identitatea unei posibile noi drepte în România, identitate care ar putea să 
se articuleze în funcție de cîteva atitudini ferme adoptate în faţa citorva probleme stringente. Le enumăr aici pentru 


exemplificare, deocamdată fără o ordonare a lor: 
1/ refuzul egalitarismului, 
2/ poziţia față de liberalism şi capitalism; 


3/ poziția faţă de integrarea europeană şi de globalizare, 

4/ redefinirea naționalismului şi a noțiunii de comunitate de destin etic. 

Nu în ultimul rînd, am crezut de cuviinţă să ordonez pulsiunile difuze ale cuiva cu simpatii pentru o dreaptă 
virtuală, existentă deocamdată doar ca agitație culturală, în funcție de poziţiile pe care, cel puţin teoretic, o astfel 
de persoană le-ar putea adopta față de noţiuni fundamentale precum tradiţia, ordinea, democraţia naţională, 
economia, monarhia, persoana umană, Statul etno-politic, naționalismul european. 





PUNCTE CARDINALE pecembrie 2002 NR 21 m PAG. 13 





ROST — “MANIFESTUL ROMÂNESC” AL UNEI NOI GENERAȚII 


ju af e XE a ROST: CUVÂNT, RAȚIUNE, $ 
SI mamifer ceace „ROST: CUVÂNI, RAȚIUNE, SENS, ORDINE 
: zile pi A in E SINE DI Ze, ARN De at d 90 a 


ă 
-, 


4 i i Pi 


În latină, rostrum însemna “deschizătură”, “cioc”, “plisc”, “bot”. Mai târziu, în latina populară, a 
început să însemne şi “gură” în general (inclusiv gură omenească). În româna veche, sub forma rost, a fost 
moştenit cu acest din urmă înţeles (n-avea rostca să grăiască; a lăsat cu rost de moarte etc.), păstrat astăzi doar 
în câteva expresii de largă răspândire (a învăța pe de rost, a lua la ros?) şi stând la baza verbului a rosti (“a 
spune din gură, cu vocetare; a formula un gând”). Pe această linie semantică au mai apărut derivatele rosfire, 
rostitor etc. Poateşi sub influenţa grecescului /0gos, care înseamnă deopotrivă “cuvânt”, “rațiune”, “ştiinţă”, 
dar şi “vorbire”, “gură”, “exprimare”, rost a evoluat şi el spre înțelesul “rațiune”, “sens”, “tâlc”, “noimă”, 
“scop”, cu care se foloseşte astăzi în mod curent (a avea sau a nu avea rost, a da de — sau a găsi — rostul unui 
lucru, a pune rost — adică ordine — în lucruri, a-şi face un rost pe lume sau în viață etc.). Aşa a apărut verbul 
a rostui (“a da sens”, “a pune ordine”), cu derivate ca rostuire, rostuitor ete. Cuvântul a evoluat, aşadar, în 
direcția spiritualizării înțelesului său. Constantin Noica era de părere că traducerea cea mai bună a primei 
propoziții din Evanghelia după loan (“La început a fost Cuvântul...”) ar fi, în româneşte, “La început a fost 
Rostirea...”, pentru că rostul sau rostirea stau cel mai aproape de bogăţia de sensuri a cuvântului grecesc din 
original: logos. 

Creat prin Rostirea (Cuvântul, Verbul) divină, omul este el însusi, spre deosebire de toate celelalte ființe 
din lumea văzută, făptură rostitoare (înzestrată cu grai, cu vorbire, deci şi cu gândire), dar şi ros7mitoare (care 
poate înţelege ordinea şi poate face ordine ea însăşi, care are sens superior şi poaţe da sens lucrurilor). Omul 
are un rost dat de Dumnezeu, dar uneori caută să-şi facă singur alt rost, după mintea lui. În orice caz, starea 
eca mai rea a omului este aceea de a-şi pierde rostul (orice rost), de a fi fără rost pe lume. lar cel mai mare 
serviciu care poate fi făcut omului (individual sau comunitar) este acela de a-l ajuta să-şi (re)găsească rostul. 


n ÎN - d 
ca Mile = 
5 . 


- 


SU 

AR 

75 - 4 Se 

Centenor Palra Țuliă 
Aanifestul Romtest 

ldova, un stat în 0853 


> n 


Proxenetismul dă de stat 
Holocau îNSrii creștine 


| rita vitată - dioloa | „lustin Pârvu 





Ne bucurăm să putem consemna, spre sfârşitul 
acestui an, apariția numărului-pilot al publicaţiei 
lunare Rost, apărute sub egida Asociaţiei “Romjfest 
XXI ” (al cărei Preşedinte de Onoare este Părintele 
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, prezent şi în 
paginile revistei). Echipa redacțională este lânără 
şi doldora de gânduri bune, pe linia constructivă a 
unei drepte despolmolite din nostalgiile sau 
teribilismele anilor anteriori. În fruntea ei se află 
un tânăr gazetar înzestrat în multe privinţe şi nu 
tocmai necunoscut cititorilor noştri: Claudiu 
Târziu. Acest număr-pilot (ce poate fi citit şi pe 
Internet: www.romfest.org/rost) are un conținut 
actual şi variat, idei limpezi şi sănătoase, stil alert 
şi percutant. EI a ţinut să apară sub semnul 
Centenarului Petre Ţuţea (a se vedea coperta, cu 
una dintre superbele fotografii realizate de maestrul 
Mihai Oroveanu, dar şi cu lămuritoare spicuiri din 
sumar), despre a cărui gândire economică dă 
seama, într-un articol substanțial, chiar d-l Varujan 
Vosganian. Ne pare bine să întâlnim în paginile 
noii publicaţii semnăturile unor colaboratori 
încercați ai Punctelor cardinale (Marcel Petrişor, 
Răzvan Codrescu, Florea Tiberian, Silviu Alupei, 
Bogdan G. Rădulescu erc.), alături de câteva nume 
ce ne sunt mai puțin cunoscute, dar vrednice de 
toată aprecierea: Manuel Haiduc, Petre Roibu, 
Radu Bălașa, Mihai Negru $. a. (în unele cazuri 
pare să fie vorba de pseudonime). 

Reproducem în pagina de față editorialul 
semnat de d-l Claudiu Târziu, precum şi glosa 
privitoare la titlul revistei (ce nu se vrea nici 
propriu-zis politică, nici propriu-zis culturală, ci 
mai degrabă de orientare morală şi general 
spirituală). 

Sperăm că tinerii inițiatori (din categoria 10! 
mai rară a celor cărora lepasă) vor avea în felegerea 
şi sprijinul cititorilor de toate vârstele, ca şi al 
unor virtuali colaboratori, din țară dar şi din 
străinătate, ca să poată apărea regulat din ianuarie 
2003, iar nu cumva să sucombe după un număr- 
pilot atât de promițător. Când bate vânt prospăl, e 


bine să nu ne zăvorâm ferestrele... 
(G. C.) 





Revista ROST îşi propune tocmai acest obiectiv la nivelul lumii româneşti, care în comunism şi-a pierdut 
rostul (rosturile) şi care trebuie să se redescopere pe sine, în primul rând prin recursul la tradiție. 


zidite, RO STUL NOSTRU ro 


În veritabilul Babilon mediatic şi organizaţional, 
umbrit în mare parte de spectrul ratării, din România 
ultimilor 13 ani, nu pare a mai avea loc nici un nou 
venit. 

În aceste împrejurări, un grup de tineri, 
beneficiind de girul onorant al unor nume de marcă 
ale spiritualității româneşti, îşi croieşte drum în 
spaţiul civic. lar motorul principal al acestei grupări 
este Rost-ul. 

Scepticismul pe care-l poate stârni o atare între- 
prindere azi este alimentat de o mentalitate păguboasă, 
tentată să plaseze orice grup cu o emergenţă nouă pe 
linia mediocrităţilor neputincioase, care populează, 
anonime, societatea civilă a ultimului deceniu şi mai 
bine. 

Însă, posibila îndoială a unora nu ne descurajează. 
Dimpotrivă, ea are efectul de a ne accentua hotărârea 
şi de a ne responsabiliza cu asupra de măsură. 

Iniţiativa noastră a fost provocată de sentimentul 
că nu ne regăsim în nici o formulă de acțiune civică 
sau politică din cele existente în România lui 2002. 

Pe de altă parte, nu ne împăcăm cu realitatea că 
mulți români se ruşinează de apartenenţa lor la acest 
neam. Nici nu admitem ca românismul să rămână 
monopolul siniştrilor avortoni ai naţional-comunis- 
mului, care compromit un ideal generos. Motive 
suficiente pentru a ne afirma răspicat crezul. Chiar 
cu riscul de a fi murdăriţi de “vecinătatea” discursivă 
a unor alcătuiri civico-politice care îşi trag seva din 
agitarea demagogică a valenţelor naţionaliste. 

Nu ne temem că vom Îi taxaţi drept “extremişti” 
pentru voinţa şi curajul de îndreptare a unei societăţi 
bolnave. 

Prin urmare, Rost este expresia publicistică a 
unui românism sănătos, care îşi află temeiurile 
deopotrivă în tradiţie şi în modernitate. 

Acest manifest românesc nu are un caracter 
strict politic, nici exclusiv cultural, ci este menit 
resurecției morale şi spirituale a românilor, întru 
recăpătarea demnităţii naţionale şi impunerea unui 


posibil modei românesc. în lume. Din această 
perspectivă sunt obligatorii redescoperirea valorilor 
tradiţionale şi consolidarea identităţii naționale. 
Cum necesar este ca discursului nostru să nu-i 
lipsească simțul obiectivității. 

Rost ambiţionează să aducă în peisajul 
publicistic românesc o stare de spirit tonifiantă şi 
motivantă pentru generaţia nouă a românilor de 
pretutindeni. O stare de spirit înălțată pe reperele 
unei deveniri — personale şi comunitare — fireşti. O 
stare de spirit capabilă să coaguleze o nouă elită de 
esență conservatoare — care va şti să răspundă 
dificultăţilor şi provocărilor prezentului. 

Considerăm că este rostul nostru să reaprindem 
şi să întreținem această trăire, pe care, în termeni 
politici, am putea-o numi românism constructiv. 
Fără nostalgii paseiste, fără complexe şi fără 
proiecte utopice. 

Nu ne amăgim că vom reuşi de unii singuri, ori 
că va fi uşor să dregem din mers ce s-a şubrezit sau 
s-a dărâmat în peste jumătate de veac. Mai ales în 
condițiile în care pilonii fundamentali ai societăţii 
româneşti sunt grav afectaţi. Printr-o propagandă 
insistentă şi persuasivă, noțiunea de Familie a fost 
redusă la echivalentul unui capriciu; Biserica a 
devenit o valoare aleatorie; Şcoala — facultativă şi 
inutilă; Armata intervalal umilinţei declanşatoare 
de acte suicidale. Denaturarea rosturilor acestor 
centre de educaţie ameninţă să arunce în aer ordinea 
naturală a cetăţii, lăsându-ne pradă anarhismului. 

Conştientizând toate acestea, refuzăm să 
continuăm a ne linge rănile fără încerca să le găsim 
leacul. 

Revista Rosz îşi propune să ajute lumea 
românească să-şi repăsească rostul pierdut în 
comunism, redescoperindu-se pe sine, în primul 
rând prin recursul la o /radiție legitimantă, 
deopotrivă națională şi europeană. 


Claudiu TÂRZIU 
























PAG. 14 NR. 12/144 Decembrie 2002 


o 
STI 700 
. 


“, L , A 3 MR 






DA m 
at 3 


O (faith e 
Al ce Aa a Il > 


Anul acesta, ziua de 8 septembrie, prin Lica, 
mi-a aşezat în mâini o carte pe care am primit-o cu 
bucurie, cu emoție, cu recunoştinţă, cu înfiorarea 
ce ţi-o strecoară în sufietun miracol. Este vorba de 
volurnul de Poezii al duioasei noastre “Domnicu”; 
este salutul de “Bună dimineața” adresat țării 
dinspre “soare răsare” de către doamna doctor fe 
Ana-Mana Marin Van Saanen. 

Cartea este fără îndoială un miracol al iubirii, 
căci un fiu “unic” (în toate sensurile complexe ale 
cuvântului) a strâns în chenare tandre versurile 
MAMEI, neprețuite giuvaere de gând şi suflet, ca 
să le dăruiască, “nețârmurit omagiu”, celor ce vor dori să o caute în grădina cuvintelor 
frumoase, printre imagini şi metafore. Astfel a ajuns cartea şi la noi, cele ce am cunoscut- 
0, am admirat-o şi am iubit-o, închinându-ne cutremurător momentului de suferință ce a fost 
viața ei în temnițele comuniste. Astfel a ajuns şi la mine, ca să pot presăra pe filele cărții 
lacrimile ce ile datorez, pentru că nimeni nu m-a făcut să înțeleg mai limpede şi maizguduitor 
ce a însemnat în prigoana comunistă CALVARUL MAMELOR. 

Dacă s-ar putea afla în lumea asta largă un geniu care să poată traduce în cuvinte ce 
a însemnat exact “calvarul mamelor”, şi dacă s-ar fabrica o hârtie să le suporte jarul fără să 
se facă scrum, e mai mult ca sigur că nu s-ar găsi ochi care să nu orbească la focul rănilor 
sufleteşti, nici inimi care să nu se stingă de durere. 

Doamna Bobi (aşa o alintam noi) m-a făcut să înțeleg ce poate însemna durerea unei 
mame şi că, dacă vom ajunge să-iiertăm pe cei ce ne-au jefuit tinerețea, ne-au furat viitorul, 
ne-au îngropat în moartea civilă şi în mizeria unei vieți inurnane, greu vom reuşi să-i iertăm 
pentru că s-au transformat în călăii mamelor noastre, doar pentru vina că ne-au crescut 
incapabili de a fi bolşevici. 


Sanoma noeneebuspiseVeuttneoat esse Pavese 







ț 


puternică îşi tălăzuia vuietele în celula noastră. M-am urcat imediat la postul de observație, 
pe un grup de trei paturi suprapuse ce nu puteau fi văzute de ia vizetă. Totdeauna furtunile 
m-au fascinat. Oricât ar fi fost de dramatice, ie contemplam dezlănțuirea cu o bucurie 
ciudată, cu un sentiment ce l-aş numi frică contemplativă, chiar dacă termenul e hazardat. 
Prin dreptunghiul lăsat liber de un oblon ceva mai scurt decât fereastra nu puteam vedea 
decât un crâmpei de cer şi creştetul unui copac impunător, probabil un tei. Era suficient ca 
să-mi pot da seama de intensitatea furtunii. Nori negri sătârau greu pe cer de plumb, brăzdat 
de fulgere lungi, a căror plesnituri se detaşau puternic din vuietul vijeliei. Şuviţe foarte oblice 
de ploaie cădeau despletit peste frământarea copacului chinuit de palele de vânt. Picăturile 
de ploaie erau atât de mari încât ropotul lor semăna cu ce! al grindinei. 

La un moment dat, am simțit lângă mine, cineva mă luase de mână şi mă strângea 
spasmodic, sugerându-mi zvâcniturile unui om biciuit. M-am smuls din contemplarea 
furtunii, ca să văd cine era lângă mine şi ce se petrecea cu ea. Era Doamna Bobi. Cu fața 
scăldată în lacrimi, se înăbuşea în suspine. Părea icoana vie a unei dureri definitive. Se 
năpustise asupra ei, mai rău decât vijelia de afară, o durere infinită, totală. Lacrimile îi 
umpluseră toate potirele sufletului şi debordau abundent prin ochii stinşi de prea multul 
plâns. Mâna care mă strângea îmi transmitea zbuciurnul inimii încleştate în neputința de a 
suporta disperarea unei situații fără ieşire. La privirea mea întrebătoare, doar şoapta stinsă 
a unui cuvânt PAUL. 

O, Doamne! Ce cuvântar putea tăimăci durerea mamei copleşite de grija copilului iubit 
până în vârful unghiilor şi lăsat în voia soartei neinduplecate? în torentul continuu al iubirii 
de mamă călăii au produs o ruptură. Prin ea năvăleau, cu aceeaşi continuitate, întunericul, 
disperarea, neputința. Ce poți să faci sau să spui în fața unui astfe! de chin?! 

Doamna Bobi mă făcea să înțeleg ce crudă realitate este CRUCEA. Ți s-a dat, o porţi, 
nu ai ce face, nu ai nici o ieşire. Te zbaţi în carcera durerii, complet neputincioasă. Nimic şi 
nimeni nu poate îndulci cupa plină de venin. Nu există posibilitatea să poată trăi altcineva 
în locul tău acest abis de durere. Târziu afli că nu ai altă posibihtate decât să accepți, să 
înţelegi, să iubeşti. Târziu afli că rugăciunea este o antenă prin care primeşti veşti de la 
Dumnezeu. Dar până să ajungi aici, de multe ori ţi-ai spus, ca şi Doamna Bobi: 

Să strig? Să plâng? Să mă rog? 

Să-nvăț să silabisesc mereu “nu”? 

Zadamic! 

ŞI atunci, în disperare, 

Îngropi în zid ce ţi-e mai drag pe lume. 

Liberă de legături, te alini cu speranța că poate cei ce vor veni după tine 

Găsi-vor la temelie de (ară 

O dragoste şi o lacrimă amară 

De mamă, plângându-şi feciorii 

Căzuţi în luptă cu-o hoardă barbară, 

Sau dăruindu-se pe un altar... 

Din țara de dincolo de negură calitatea de mamă a Doamnei Bobi ne vorbeşte încă. 
Doamna doctor Ana-Maria Marin van Saanen ne arată încă ceea ce eu am înțeles în acea 
zi cu furtună. Şirul nesfârşit al mamelor încă mai urcă prin vremuri calvarul. îi vor urca până 
ce căința va veni să spele durerea. Atunci am avut dorința nesăbuită să am puteri 
paranormale, Am dorit să am puterea să strâng în mâna mea toate fulgerele care au 
străpuns inimile mamelor noastre, ca să le prefac într-o miraculoasă săgeată capabilă să 
sfarme inimile de piatră. Am dorit să am puterea să adun toate lacrimile cu care mamele 
noastre au spălat lespezi de temniţă sau de biserică, și să le arunc în obrazul aroganțel atee, 
comuniste. Azi n-aş mai face-o. Singurul care are tot dreptul să o facă este lisus, 
Mângâietorul îndureratetor lor suflete. Şi o va face acolo unde nu va fi căință. 

Mulţumirn, domnule doctor Paulvan Saanen, că omagiul adus mamei dvs. ne-a prilejuit 
O întâlnire În duh cu Doamna Bobi. Suntem sigure că a dobândit pacea divină în lumina cea 
lină. Spunem totuşi, din toată inima, alături de dumneavoastră, teluricul şi binecuvântatul: 
RESQUIESCAT IN PACEI Aspazia OȚEL-PETRESCU 


PUNCTE CARDINALE 











DR. PAUL MINEA 








În ziua de 15 noiembrie s-a stins din viață ce! ce a fost dr. Paul 
Minea, om de mare dăruire sufletească. E! a contribuit la salvarea 
de la moarte a mai multor deţinuţi politici ajunși pe ultima sută de 
metri. L-am cunoscut în împrejurări grele la Aiud, când viața mea 
nu mai valora nici cât o ceapă degerată. 

Dr. Paul Minea s-a născut la 21 noiembrie 192], în comuna 
Epureşti, jud. Giurgiu, dintr-o familie de gospodari harnici, cu frică 
de Dumnezeu. Urmează Facultatea de Teologie, apoi Facultatea de 
Medicină din Bucureşti, pe care o termină în 1949. Pe data de 29 septembrie 1949 este arestat 
în cabinetul său medical și dus la Securitatea Rahova, unde ancheta dură îl trece prin toate 
canoanele ei: baricada mică, baricada mare, anchetele încrucişate etc. Este condamnat ca 
“duşman al poporului” de către Tribunalul Militar Bucureşti, de către col. Pomârleanu, la 3 ani 
temniță grea, trecând prin închisorile de tristă amintire Rahova, Jilava şi Aiud, de unde se 
eliberează după 3 ani şi 5 luni de detenţie. La 21 decembrie 1958, este arestat din nou din 
Sanatoriul T.B.C. Sinaia şi dus la Ministerul de Interne, unde este interogat de un sinistru călău, 
maiorul Enoiu, în legătură cu dr. Aurel Marin, mare somitate medicală, condamnat la moarte 
pentru “crimă de înaltă trădare”. Cum dr. Paul Minea refuză să devină martor acuzator în acest 
proces, i se înscenează un alt proces pe bază imaginară, de “subminare a securităţii Statului”, 
căpătând 15 ani muncă silnică, trecând din now prin infernalele închisori: Uranus, Jilava şi Aud. 
După decesul dr. Marola, medic deținut, care avea în grijă secţia a II-a t.b.c., este mimut în această 
funcție dr. Paul Minea, dar în curând avea să intre în conflict cu locotenentul politic al închisori, 
Lorentz, care scosese de pe secția 1.b.c, un grup de 12 preoți, bătrâni şi bolnavi, sub motivul că 
înaltele foruri superioare ceruseră exterminarea misticismului din închisori. Ciim dr. Paul 
Minea a refuzat să iscălească fişele de externare, cazul avea să fie lămurit de doctorița oficială 
a închisorii, Maria Balea, care ştia că în pântecele acestei închisori supraviețuiesc la limită încă 
400 de deținuți politic. Dr. Paul Minea a fost eliberat pe 2 august 1964, printre ultimul deținuți 
politici, cu calificativul: secalcitrant! După eliberare, este angajat ca medic ftiziolog la Câmpina, 
apoi la Giurgiu, de unde se și pensionează. După revoluție, devine medic al AFDP București, 
apoi preşedinte al acestei filiale, consultând în continuare şi, în măsura puterilor, ajutând pe 
mulți foşti deținuți politici, cu alimente şi bani. 

Dumnezeu să-l primească în Împărăția Sa, că pe pământ dreptatea a fost pusă la vânzare. 


Gh. PENCIU 
"R DIMITRIE PACEAG 


În acest târziu de toamnă “a murit cu cea din urmă moarte” 
Dimitrie Paceag (“Gandhi”, cum îi spuneau camarazii lui de 
suferință), cel care “murise — după cum spune într-o poezie (pe 
care 0 reproducem mai jos, spre pomenirea sa) — în fiecare 
toamnă cîte-un pic”. 

Născut la 2] septembrie 1923, la Orhei, Dimitrie Paceag 
şi-a petrecut copilăria la Tulcea, unde a urmat atât şcoala 
primară cât şi o parte a studiilor liceale. În vara anului 1941, pe 
când era încă elev, a fost arestat, judecat și condamnat, pentru activitate legionară, la 15 
ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. Este întemnițat la Aiud, Vaslui, Văcăreşti, 
apoi la Alba lulia, de unde — în martie 1943 — este trimis la centrul disciplinar de la Sărata, 
iar de aici, după o sumară pregătire, pe front. A participat la ambele campanii (pe frontul 
de Est şi pe cel de Vest), fiind citat de mai multe ori pe ordine de zi şi decorat. A fost lăsat 
la vatră în vara anului 1946 şi s-a stabilit la Bucureşti, unde, între timp, i se strămutase 
familia. 

În 1952 este, din nou, arestat şi condamnat la 18 ani muncă silnică, pentru “crimă de 
uneltire împotriva ordinii sociale”. După proces, este intemat în lagărul de muncă de la 
Capul Midia (unde stă până la sistarea 
lucrărilor la canalul Dunăre-Marea | » 

A 
















a în LA 


N 

Neagră), apoi este trimis la Aiud, Jilava, ai te IL AGA N DA-I 
mina de plumb de la Baia Sprie şi din 
nou la Aiud, de unde se eliberează în 
vara anului 1964, o dată cu toți ceilalți 
deținuți politici. Se restabileşte în 
Bucureşti (unde avea familia: soția şi o 
fetiță) şi lucrează, până la pensionare, 
în 1986, pe diferite şantiere de 
construcții, 

După 1989,s-a înscrisîn Asociaţia | 
Foștilor Deținuți Politici, în cadrul 
căreia a dus o rodnică activitate. A fost 
membru fondator al Fundaţiei “Buna 
Vestire”şi al Partidului “Pentru Patrie”, 
organisme în care a activat până în anul 
2000, cînd s-a îmbolnăvit. Intre timp, a 
colaborat, cu articole, fragmente 
memorialistice şi poezii, la mai multe 
publicaţii postdecembriste de dreapta 
(inclusiv Puncte cardinale). 

S-a stins din viaţă în ziua de 29 
noiembrie 2002, după o lungă şi grea 


“Simt sevele sleite cum se zbat 
să urce către vârfuri prin tulpină, 
mă-nfig tot mai adânc în rădăcină, 
printre furtuni şi neguri să răzbat, 


Cresc muşchii tot mai mult pe scoarța mea 
să-mi soarbă, parcă, ultima suflare; 
abia mai prind, ici-colo, câte-o floare, 
dar nu mai vin albinele la ea. 


Nepârguitu-mui fruct abia-l mai cresc, 
dar nimeni nu se-ntinde să mi-l ieie; 
Sunt numai cioate, bun de reteveie, 

şi zi de zi frunzişul mi-l răresc. 


În orice primăvară mă ridic 

să cresc mai viu, ca-n anii tinereții, 
dar, desfrunzit şi sub vâltoarea vieții, 
în fiecare toamnă mor un pic. 


Dar freamăt prin izbelişte şi cânt, 


suferință. să ştie stejărişul din pădure 
Dumnezeu să-l odihnească în ceata că nu mi-i spaimă moartea de secure, 
drepţilor Săi, ci c-am Să putrezesc izbit de vânt. 








PUNCTE CARDINALE p-cemtric 2002 NR 214 PAG. 15 


VA SIR E] AD: ILAUVASLII 


BUS E 


PĂRINTELE TEOFIL PĂRĂIAN 





O sinteză a gindirii Părintelui Teofit in 750 de capete 





Arhim. Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie! O 
sinteză a gîndirii Părintelui Teofil în 750 de cupele, 
„ediţie realizată de loan Gînscă, Editura T CoenOSt 
(cela poe, 2004: 

















PLAN ETAJ SCARA 1:200 


SA n a ie 


E 


e Pris 


di dia i 


at A Tili, 
Piso d e seu 


PĂRINTELE 


ARSENIE BOCA 


MARE ÎNDRUMĂTOR DE SUFLETE 
DIN SECOLUL XX 












E PI AA 
dc ac 
. A 4 


ASOCIAȚIA MEDICALĂ CREȘTINĂ «CHRISTIANA» 


Șos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti; E-mail: chrAmediasat.ro 


Pe ta a ra a A, 













Ps ami să ia 


INITIATIVA ÎNFIINȚĂRII: un grup de medici şi preoți ortodocşi din Bucureşti. 

ANUL ÎNFIINŢĂRII: 1990. 

TEMEIUL STATUTAR: asociaţie creştin-ortodoxă de caritate; acordă asistență medicală, socială şi spirituală; 
promovează conceptul de medicină creştină. 


REALIZĂRI PANĂ ÎN PREZENI 


e 27 de filiale în România. cu învățământ medical preuniversitar (peste 10.000 de absolvenți şi 5.000 elevi în curs 
de şcolarizare); 

e sponsorizarea a o sută monahii şi elevi săraci pentru efectuarea studiilor de medic şi asistent medical; 

e editură profilată pe teme medicale şi teologice (peste 50 titluri de carte editate); 

e a inițiat şi sprijinit substanțial înființarea a trei mănăstiri, dintre care două cu slujire medicală; 

e a organizat 12 simpozioane şi numeroase schimburi de experiență, în țară şi străinătate, pe teme medicale şi de 


filantropie. 


; O sinteza a gindirii Parintelui Arsenie în 800 de capele 


Părintele A rsenie Boca, mare îndrumător de suflete 
din secolul XX, O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie 
în 800 de capete, cuvinte de prețuire de Arhim. Teofil 
“Părăian dela Mănăstirea Brâncoveanu —Sîmbăta de 
uzi Ealitura i coznost Cluj-Napoea, 2002. | 
IMPASUL ACTUAL AL ASOCIAȚIEI ) 
Pr. - CONSTANTIN NECULA 


SAREA PĂMÂN TULUI 


Studii și articole de Pastorală 
valumul i 


În București, activitatea Asociaţiei, în principal a şcolii şi a editurii, se desfășoară într-o clădire 
închiriată, provizorie, improprie, motiv pentru care există riscul ca Ministerul Educaţiei şi Cercetării să 


nu mai acorde şcolii avizul de funcționare. 
Pentru construirea unui sediu propriu. conform proiectului anexat, Asociaţia are nevoie de cca 


140.000 dolari SUA. 
Vă rugăm să contribuiţi, în limita posibilităţilor, la acest proiect. 


Cu recunoştinţă, 
Dr. Pavel Chirilă, Preşedinte 


Persoane de contact: Dr. Pavel Chirilă, preşedinte al Asociaţiei (tel: 4915133), Prof. Elizeta Dincă, director 
al şcolii (252 05 17); Biol. Nicoleta Macovei, manager al şcolii (tel: 448 03 07). 


Cont în valută: Cont în lei 
IAN BANK FOR DEVELOPMENT GSG QIN E 
ROMAN A.F.M.C. CHRISTIANA 


B.R.D.- S.M.B. 
251100996130457 


Bucharest Branch 
4 Doamnei Street, 3 District Bucharest, Romania 
Account: 5410251100296130457 Dă 


Code Swift: BRDEROBU 
Titular cont: A.F.M.C. CHRISTIANA (Şos. Pantelimon, nr. 27, sector 2, Bucureşti, cod postal 73381) 


Pr. Coistaniin E Noculăe Sică cămănhaet Studii şi | 
articole de Pastorală,vol.] „Editura Tehnopress; lași, 
2002. 


IA Gabriel CONSTANTINESCU (director), Tehnoredactare computerizată 


Răzvan CODRESCU (redactor şe!), "PUNCTE CARDINALE" 
A PUNCTE: CAB EIte Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), 
B.R.D. Sucursala SIBIU Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIŞOR, Florea TIBERIAN ( SRL 
Cont nr. $V02146903300 Adresa Redacţiei: 2400 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 Printing Company 





PAG. 16 NR. 12/144 Decembrie 2002 


“NOUL ADAM" 


PUNCTE CARDINALE 





SI "NOUA EVA” 


SCURTĂ INTRODUCERE ÎN TAINA RĂÂSCUMPĂRARII 


Nici în plină dramă a căderii, în cadrul de jale cosmică 
al îm-pielițării omului în animalitaţea existenţei bio-istorice, 
Dumnezeu nu închide geana de lumină a miîntvinii, lăsînd 
loc, în prevăzătoarea Lui milostivire, nu numai condiției de 
supravieţuire şi perpetuare incluse în “caracterul dublu al 
«hainelor de piele»” (P. Nellas), dar şi făgăduinței mesianice 
din laconica Protoevanghelie:“Duşmănie voi pune între tine 
şi femeie, între seminția ta şi seminția ei, Acela îţi va ținti ție 
capul, iar tu Îi vei (inti Lui călcîiul” (Fe 3, 15). E aici, dincolo 
de bunăvestirea în sine a mântuirii viitoare, o tainică investire 
misionară a femeii, menite să devină, din pricină a căderii, 
pricină a înălțării firii omeneşti. După o frumoasă tilcuire 
ortodoxă din secolul al XIX-lea (aparținînd episcopului rus 
Visarion şi citată de Serafim Rose în postumele sale), “prima 
femeie din lume a fost prima căzută în laţul diavolului şi cu 
uşurătate s-a dat în stăpînirea lui; dar, prin căinţa sa, ea va 
înfrânge puterea lui asupra ei. Astfel, în multe femei, şi 
îndeosebi în persoana celei fericite între femei, a Fecioarei 
Maria, acela va întimpina o putemică împotrivire vicleşu- 
gurilor lui Prin sămînța femeii care este vrăjmașă seminței 
diavolului trebuie să înțelegem mai ales pe cineva anume 
dintre urmaşii femeii, adică pe Cel Care din veşnicie a fost 
mai înainte aşezat spre mîntuirea oamenilor, iar la vremea 
cuvenită s-a născut din femeie, fără sămînță bărbătească 
Zdrobirea capului șarpelui de către sămînța femeii înseamnă 
că Hristos va birui deplin pe diavol, luîndu-i toată puterea de 
a vătăma pe oameni Pînă la a doua venire, diavolului i se dă 
prilej să vatăme pe oameni, chiar şi pe Însuşi Hristos; dar 
rănile făcute de e! cu uşurinţă se vor tămădui, precum rănile 
cele din călcîi, care nu sînt primejdioase, fiindcă în călciiul 
cel acoperit cu piele groasă este foarte puțin sînge ” 

“Porțile iadului” vor fi pentru totdeauna sfărmate prin 

jertfa răscumpărătoare a bărbăției hristice, dar cu asentimentul 
prealabil şi cu dăruirea totală a feminității marianice. lpostaza 
feminină a umanului, cîndva temporar biruită de rău, se 
deschide de bunăvoie Duhului Sfint, ca o poartă a mîntuini, 
devenind astfel! etern co-biruitoare a răului și mijlocitoare la 
Dumnezeu pentru toată “seminția” răsărită din ea. Astfel, la 
ceasul de cumpănă a! lumii, maica tuturor celor vii după trup (Fe 3, 20) devine — printr-o 
fecioară din Nazaretul Galileii — şi Maica tuturor celor vii după duh (în 19, 26-27); ea nu mai 
este doar dătătoarea de “viață moartă”, nekros bios (Sf. Grigone de Nyssa), ci, prin 
dumneze:escul ei Fiu, dătătoare de viață vie şi netrecătoare, veghind maternal noul eon al 
învierii. 

“Hristos Îşi asumă firea urmaşilor lui Adam pentru a 0 înnoi dinlăuntru” (D. Stăniloae). 
Prin lisus Hristos, “Noul Adam”, și prin Fecioara Maria, “Noua Evă”, omenitatea primeşte 
o nouă maiestate mistică în ambele ei ipostaze ontologice, fiind reorientată spre modelul 
castității şi pusă sub puterea lucrătoare a Tainelor, a iconomiei harului care redimensionează 
firea, purtînd-o-— paternal şi maternal totdeodată— spre lumina neînserată a Zilei a Opta, unde 
“nici un blestem nu va mai fi” (4p 22, 3).““Taina Bisericii este înscrisă în ce/e două persoane 
desăvirşite: persoana divină a lui Hristos şi persoana umană a Maicii lui Dumnezeu” (VI. 
Lossky). 

Oarecum în răspărul Tradiţiei (care vorbeşte pretutindeni de “Nou//A! Doilea Adam” şi 
“Noua/A Doua Evă”), dornic de subtilă originalitate, P. Evdokimov (Femeia şi mintuirea 
lumii) strică acest echilibru paradigmatic (impus şi de convergența soteriologică a umanului 
cu divinul, şi de relaţia indisotubilă Fiu-Maică, şi de curăția lor fără egal în sînul creaţiei, şi 
de primatul lor firesc în conştiinţa liturgică a Bisericii) şi, luînd ca reper reprezentarea 
iconografică numită Deisis (unde “concepţia clasică”, adică Tradiţia, pe care Evdokimov o 
socotește “nemulțumitoare”, vede în Maria și în loan întruchiparea simbolică a celor două 
Testamente — Legea nouă şi Legea veche), propune, nu fără ingeniozitate, o altă “unitate 
arhetipală”, strict omenească, a Masculinului şi Femininului: “Sfinta Fecioară şi Sfintul loan 
Botezătorul integrați în Hristos, unitate prefigurată în cei doi poli ai oricărui suflet; fiecare este 
lotdeodată roaba şi prietenul Mirelui”. Pentru Evdokimov, care lasă impresia de a fi uitat că 
Hristos S-a întrupat ca om adevărat, Acesta nu poate reprezenta decit “universalul” supra- 
sexual, în regim de coincidentia oppositorum. Or, lisus Hristos întruchipează pe “Noul 
Adam” nu atât în virtutea dumnezeirii (care este, desigur, mai presus de orice determinare 
sexuală), cît în virtutea omenității Lui (indiscutabil de sex bărbătesc, dar liberă de sexualitatea 
căzută a vechiului Adam); nu atît ca Fiu al lui Dumnezeu, cît ca fiu al Mariei, cea “din osul 
lui David” (asimilată, prin logodnicul ei Iosif, arborelui gencalogic al lui lesei). Aceasta nu 
contrazice cu nimic adevărul dogmatic că cele două firi sînt unite în divinoumanitatea lui 
Hristos fără vreun amestec şi fără vreo schimbare, afară de păcat (formularea Sinodului IV 
ecumenic). Pe de altă parte, în firea omenească a lui Hristos, chiar dacă manifestată vizibil 
în ipostaza masculinului, femininul se recunoaște deopotrivă, căci în starea neatinsă de 
cădere, omenitatea este solidară ontologic în ipostasurile sale, unitatea dominind diversitatea 
(în virtutea a ceea ce s-a numit “deofunțimea” umanului, “după chipul” deoființimii divine). 

Probabil pentru ca să fie menajată percepţia comună, prea legată de “simetriile” 
experienței curente, nu se accentuează îndeajuns faptul că Sfinta Fecioară Maria Îi este lui 
Dumnezeu în același timp Maică şi Mireasă, iar Hristos, ca om, Îi este ei fiu trupesc, dar ca, 
Dumnezeu, în este Mire duhovnicesc; iar Dumnezeu, nu doar prin naşterea cea “mai înainte 


a ra 





de toţi vecii”, dar şi prin raport cu naşterea cea dupâ trup, Îşi 
este Sieşi Tatăşi Fiu, ca Tată ceresc, cu putereaatotfăcătoare 
a dumnezeirii Lui, “umbrind-o” pe cea neîntinată, prin 
pogorîrea Prea Sfîntului şi de-viață-făcătorului Săv Duh, 
pentru ca Fiul cel din Treime ca Fiu al Omului să fie zămislit 
| şinăscut din ea: “«Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la 
Dumnezeu. Și iată-n pîntecele tău vei zămisli şi vei naşte Fiu 
[...] şi Fiul Celui-Preaînalt se va chema [...). Şi a zis Maria 
către înger: «Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu 
de bărbat?y”. Şi răspunzînd îngerul, i-a zis: «Duhul Sfânt Se 
va pogori peste tine şi puterea Celui Prea-Inalt te va umbri; 
pentru aceea și Sfîntul Care se va naşte din tine Fiul lui 
Dumnezeu se va chema»” (Lc 1, 32 şi 34-35), 

Este evident că Noul Adam şi Noua Evă deschid spre 
o altă paradigmă a diviziunii sexuale, anticipînd condiția 
îngerească a veacului viitor şi comunitatea tainicăa umanului 
cu divinul. Nu este tocmai exact ceea ce afirmă Lossky, 
anume că “născîndu-se din Fecioară, El desființează prin 
naşterea Sa despărțirea naturii umane în bărbaţi şi femei”. 
Nu ce-a creat dintru început Dumnezeu se desființează 
(împărțirea — nu despărțirea! — în sexe), ci ceea ce s-a 
adăugat acestei ipostazieri din cauza păcatului (sexuahtatea 
animală, cu toate posibilele ei devieri pătimaşe la nivel 
uman). Este vorba mai degrabă, cum bine va zice Lossky 
însuşi mai tîrziu, de “răscumpărarea eros-ului”, prin 
supunerea materiei de către spirit şi prin reconexarea 
umanului la divin. “Conjugalitatea” iese astfel de sub 
teroarea “sexwalității” păcătoase”, dar paternitatea și 
maternitatea, care conformează intim masculinul şi 
femininul, rămîn în vigoare, ca realități complementare, 
definite însă spiritual, iar nu biologic. Ba mai mult, 
matemitatea vinovată a vechii Eve este înlocuită de 
maternitatea nevinovată a Mariei, care consimte primatului 
paternal al dumnezeirii (“lată roaba Domnului! Fie mie 
după cuvintul tău!” — Le 1, 38) şi se face vrednică să nască 

je N pefiullui Dumnezeu, dar consimte feciorelnic şi paternității 

TIE 34 secundareaomenității (Dreptul losif), ajutorul ce! după fire 
“pe potriva ei”, cu care în chip nepribănit “lucrează” şi 
“păzeşte” noul Eden al răscumpăratei comuniuni conjugale (ecclesia domestica). 

Cu toate acestea, trebuie observat că accentul raportului dintre masculin şi feminin se 
mută de pe binomul soț-soţie/mire-mireasă, predilect definitoriu pentru primul Adam şi 
prima Evă, pe binomul Fiu-Maică, pe care se întemeiază prioritar omenitatea reînnoită prin 
A! Doilea Adam şi A Doua Evă. Faptul acesta sugerează tainic, în paradigma omenităţii, o 
relație intersexuală mult mai profundă şi mult mai flexibilă, din care dispar conotaţie brute 
ale sexualităţii curente. Maternitatea deţine o centralitate răscumpărătoare, dar complementul 
ei, simbolic vorbind, este mai degrabă “rodul” decît “sămința”. Noua Evă, cea întruchipată 
marianic, nu mai este atit femeia întregitoare a bărbatului, cît femeia ocrotitoare a tot şi a 
toate. Sfînta Fecioară nu rămine doar Maica Fiului ei, ci devine Maică a întregului neam 
creştinesc, acesta fiind şi țilcul cuvintelor lui lisus de pe cruce, cînd îi încredințează unul 
altuia pe Maria, Maica îndurerată, şi pe loan, Apostolul iubirii, zicîndu-i ei: “Femeie, iată, 
fiul tău!”, iar lui: “lată, mama ta!” (n 19, 26-27). 

Creştinismul a crescut sub semnul acestei taine primenitoare. Dacă prin femeie (Eva) 
a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mântuirea de păcate. Născătoarea de 
Dumnezeu reprezintă icoana ideală a feminității, însumiînd, în chip tainic, maternitatea şi 
fecioria. Femeia creştină, născută mistic din fiat-ul Mariei, este angajată plenar în iconomia 
mintuirii neamului omenesc: ca este izvor de viaţă și de înviere, sub raza transfiguratoare 
a harului dumnezeiesc. 

Ambele sexe sînt chemate la împreună-lucrarea mînturii personale şi obşteşti, făcîndu- 
se (fie prin Taina Cununiei, fie prin asceza fecioriei) vase de castitate deschise cu evlavie 
barului dumnezeiesc şi urmînd mananic lui Hristos, Mirele ceresc al kosmos-ului ecclesial, 
întru Care unitatea ființială prisosește asupra diviziunii ipostatice şi instaurează desăvîrşita 
armonie a nunții mistice, prin care nimic nu se desființează (căci dreapta credință nu pune 
la îndoială pertinența eternă a creației divine), ci totul se transfigurează pentru marele ospăț 
al impărăţiei, unde nu se intră în “haine de piele”, ci numai în “haină de nuntă” (cf. M22, 
11-12). 

Răzvan CODRESCU 





* Teologic vorbind, ar trebui evitată, la rigoare, confuzia care se face în mod curent, prin deducție 
autom, între sex și sexualitate. Sexul ține de structura ontologică a omului (“bărbat şi femeie i- 
a făcut pe ei” — Fe 1,27)), avînd desigur nu numai implicații materiale, ci şi profund spirituale, în 
vreme ce sexualitatea, în forma biologică sub care a experiem în condiţia noastră actuală, este doar 
o întrebuințare derivată şi conjuncturală a sexului, necesară în prezența păcatului, dar ne-necesară 
în absența lui, Sexul există înaintea sexualității şi subzistă abolirii ei, marcînd umanul în toată 
devenirea lui. Conform Revelaţiei, istoria sexualității nu este decît intervalul indefinit dintre sexul 
fără sexualitate al condiţiei originare (caracterizate prin castitatea “îngerească”, prin goliciunea 
cea făsă de rușine) şi seru/ fără sexualitate al Împărăției finale (“Că 1a înviere nici nu se însoară, 
nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” — AM/( 22, 30). Moartea şi sexualitatea sînt 
“vovarăşii de drum” ai păcatului, Unde nu mai este păcat, nu mai este nici moarte (Moarte, unde- 
ți este boldul?” — / Corimeni 15, 55), nu mai este nici sexualitate (“nici nu se însoară, nici nu se 
mărită”).