Rost anul VIII, nr. 85, martie 2010

ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 








Despre arta plastică 
a detenției 


de Teodora Roșca 
Nae Ionescu şi învățământul 
teologic 
de Constantin Mihai 


an VIII e nr. 85 e martie 2010 e 4 lei e 3€ 


Rarău, culme a spiritualității 
româneşti 
de Erast Călinescu 
Interviu cu un pătimitor 
în Siberia: Ion Moraru 
de lulian Rusanovschi 


www.rostonline.org 


Coperta I: Silviu Dragomir 





SU Mar numărul 85 e martie 2010 
EDITORIAL „Finanțarea“ prăbuşirii 
Nu vrea, nu poate sau nu ştie? învățămîntului românesc 
de Claudiu Târziu... .naaaceeeeeaaaaaceeee eee 3 de Mihail AIDiŞteanummaeeeeeeeennaaaaeeeeeeeenaaaae 63 
MARTORI Al VEACULUI Chestiunea țigănească. 
2% pentru Asociaţia ROST.................... 4 Orezolvăm sau o ascundem? 

de Claudiu TÂrzĂl. n nnanaaccceeeaeaaacce 65 
Idei, vorbe, fapte... 5 , 

DECANTĂRI 
POLITICA, LA DESCUSUT Cum se poate rata un mare roman 
Dilemele regionale de Paul Slayer Grigoriu... 66 
ale scutului American 
de Dan DUngaciu. „nn 9 Desprearta 

unor deținuți politic 
Nepotuw Mătuşii Tamara se întoarce! de Teodora ROŞCA... ana eennaeeannaenanaeaeaea TI 
de Viorel PALEIChI: ss sa cea sad cai tata 12 _ 

MEMORIA CULTURALĂ 
Pentru o politică de tip creştin (II) Nae Ionescu şi învățămîntul 
de Paul Ghiţă... nnaaaeeeeeeaeaeeeeeeee 25 teologic 

de Constantin Mihai... cana eanaeeanee 75 
REPERE 
Silviu Dragomir - schiță biografică Nae Ionescu, din perspectiva 
de SOrin ŞIPOȘ. amanunt 30 anului 2010 

de George Popescu Glogoveanu................. 80 
Ipostaze ale ţăranului transilvănean 
Ia Silviu Dragomir HISTORIA 
de Barbu ŞtefĂnesCU.......... nana 42 Relaţiile româno-ruse 

de Daniel FOCŞa......mnanaennnnnnnnnaaaeaanaaaaeee 84 
Uniaţia, în cercetările lui 
Silviu Dragomir Revoluţia lui Robespierre 
de Preot Ion Alexandru Mizgan...........nanaeee 47 şitragedia unei false justiții ([) 

de Dragoş Moldoveanu............ceuaaaeeaaaaeeneae 89 
Silviu Dragomir - întîlniri ideale i | 
de Sever DUMILTAŞCU, aan naaeaeee 51 Tubita locotenentului 

Greceanu 
BASARABIA de Daniel FOCŞA.....nn acneea 93 
Ion Moraru: „Secera şi ciocanul 
sînt semnele morții şi ale distrugerii“ VIA SACRA Ş 
Interviu de Iulian RUSanovsChi......aacenaee 55 Rarău, culme a spiritualității 

româneşti 
ÎN DEZBATERE de ETast CĂLINESCU... anna 95 
Anticomunism cu voie 
de la „vînătorii de antisemiţi“ SEMNAL EDITORIAL 
de Claudiu Târziu „nenea 62  Pentruinimă şi minte......................... 102 

OFERTA 


Revista ROST caută distribuitori în toată țara: biserici de mir, mănăstiri, firme locale 
de difuzare a presei, librării şi persoane particulare. Oferim comision atractiv. 
Pentru detalii, luați legătura cu directorul publicației, Claudiu Târziu, 

Ia telefon 0740.103.621 ori pe e-mail revistarostOgmail.com. 





ROSI 


Revistă de cultură creştină şi politică 


Fondată 2002 


Revistă națională editată de 
Asociaţia ROST 


DIRECTOR 
Claudiu TARZIU 
tel.: 0740.103.621 
revistarostOgmail.com 


SENIOR EDITORI 
Răzvan CODRESCU 
Paul GHIŢIU 


REDA 
Mihail ALBIŞTEANU 
Pr. Antonio ARONEASA 
Constantin MIHAI 
Pr. Marcel RĂDUȚ SELIŞTE 


COLABORATORI PE 
Ierom. Savatie BAŞTOVOI 
Daniel FOCŞA 
Stelian GOMBOŞ 
Paul S. GRIGORIU 
Silviu MAN 
Dragoş MOLDOVEANU 
Paul NISTOR 
Cristi PANTELIMON 
Viorel PATRICHI 
Alexandru RACU 
Teodora ROŞCA 
Paul Gabriel SANDU 
Constantin N. STRĂCHINARU 


CORECTURĂ 
Nicu BUTNARU 


EDIȚIE INTERNET 
Ionuţ TRANDAFIRESCU 


CORESPONDENȚĂ 
OP 23, CP 27 - Bucureşti 


iti O 


ar d 98 930 SP 074 - 774818 


docuprmidibehehnet ro Bacu dr Letea me 30 bn 


DIFUZARE & ABONAMENTE 
Asociaţia ROST 
tel.: 0740.103.621 


ISSN 
1583-6312 


www.rostonline.org 


Reproducerea unor articole apărute 
în revista ROST este permisă numai cu 
acordul scris al redacției. 
ROST este difuzată în ţară şi 
în comunitățile româneşti din Europa, 
SUA şi Canada. 


EDITORIAL 





Nu vrea, nu poate 
sau nu știe? 


În primele sale luni de guvernare, noul Cabinet Boc a 
luat o serie de decizii care te fac să te întrebi: nu vrea, 

nu poate sau nu ştie? Oricum ar fi, trebuie să-şi revină sau 
să plece. Interesul național e ignorat deopotrivă în 
chestiuni economice şi în cele care țin de identitatea 


naţională şi de unitatea statului. 








Claudiu Târziu 





prenorii mici şi mijlocii. După ce, anul trecut, un 

alt Cabinet Boca introdus impozitul forfetar (ai, 
n-ai profit, plăteşti - ceea ce a dus la închiderea a 
100.000 de firme), acum obligă IMM-urile să achite 
16% impozit pe profit, în loc de 3%, cât plăteau pînă 
anul acesta. Consecințe: bani mai puţini în visteria 
statului, şomeri mai mulți, falimente aşijderea. 

Pe urmă, guvernul a impus Contribuţii la 
Asigurări Sociale (CAS) şi pentru drepturile de 
autor, chipurile pentru a nu-i lăsa fără pensie pe 
cei care au venituri doar din astfel de contracte, în 
special artişi şi jurnalişti. Mulţi patroni îşi plăteau 
angajaţii pe drepturi de autor tocmai pentru că 
sumele nu erau încărcate de CAS. Îi sileşti să 
achite şi alte contribuţii, dau oameni afară şi taie 
lefurile, ca să poate supravieţui în vreme de criză. 

Mai departe, în febra reducerilor bugetare, 
guvernul a comasat, la gramadă, fără criterii, tot 
felul de instituții, între care şi Institutul pentru 
Memoria Exilului Românesc cu Institutul de In- 
vestigare a Crimelor Comunismului. Struţo-cămi- 
la rezultată a fost pusă sub conducerea lui Vladi- 
mir Tismăneanu şi loan Stanomir, apropiati ai 
Cotroceniului. Tismăneanu şi-a văzut astfel îm- 


AN 
IE guvernul continuă să lovească în antre- 


plinit visul de a avea monopol pe anticomunism. 
După ce a ratat pariul cu onestitatea în alcătuirea 
Raportului asupra comunismului. 

Estimp, prin şantaj, manevre de culise şi com- 
plicități, UDMR a făcut să fie adoptată tacit la Senat 
legea regionalizării, care va institui o regiune de dez- 
voltare Covasna-Harghita-Mureş - adică aşa-zisul 
ținut secuiesc; pregăteşte legiferarea statutului 
minorităților (pentru votarea căruia s-a răstit însuşi 
Boc), care va conferi maghiarilor “autonomie cultu- 
rală”; a obținut funcţiile de prefecţi în județele unde 
maghiarii sunt majoritari, iar prefecţii au schimbat 
şefii români ai instituţiilor descentralizate. PD-L 
pare că va satisface orice pretenţie a UDMR. 

În schimb, Senatul a respins un proiect de 
lege prin care românii din R. Moldova puteau intra 
în România fără a mai demonstra că au mijloace 
financiare de întreţinere (500 de euro în bancă). 
Legea, care elimina o umilință inutilă, se impune 
cu atit mai mult cu cât facilitatea le este dată deja 
basarabenilor de Cipru şi Ungaria, membre UE. 

În fine, guvernul se gîndeşte şi la sănătatea 
noastră, drept care sîntem singura țară din lume 
care va folosi o substanță cancerigenă, Initiurm, 
care face să crească mai repede legumele şi fruc- 
tele. Şi vrea să scoată bani din Roşia Montană, 
omorînd Apusenii. 

Dinaintea acestui tablou întunecat, interven- 
țiile opoziţiei seamănă cu schelălăielile unor câini 
în somn. 

Iar preşedintele Traian Băsescu girează cata- 
strofa prin tăcere. 





anul VIII e nr. 85 


ROST 


MARTORI Al VEACULUI 





2% 


pentru 


Asociaţia ROSI 


Dragi prieteni ai revistei ROST, vă îndem- 
năm să sprijiniți o organizație civică, nonprofit, 
neguvernamentală, bazată pe voluntariat şi dedi- 
cată binelui public: Asociaţia „Rost“. Prin direcţio- 
narea a 2% din impozitul pe venit, pe care oricum 
îl plătiţi statului, către Asociaţia „Rost“. În fapt, 
cereți ca o parte din impozitul plătit să fie cheltu- 
it în favoarea unei organizaţii care face o lucrare 
ce vă reprezintă. 

După cum ştiţi, principala activitate a 
Asociaţiei “Rost” este editarea revistei de faţă, dar 
a fost în prima linie şi în alte chestiuni care ţin de 
interesul general. Mulţi ne-aţi scris că vă place 
publicaţia noastră, iar o parte dintre dumnea- 
voastră v-aţi arătat ataşamentul faţă de ROST 
cu diferite prilejuri. Vă mulțumim. Anul acesta o 
puteți face din nou. 

E bine să ştiţi că editarea revistei ROST 
este realizată prin efortul voluntar al unui grup 
de preoți, istorici, sociologi, medici, profesori, 
ziarişti, în covirşitoarea lor majoritate tineri. 
Nimeni nu este plătit. Singura noastră răsplată 
este munca bine făcută şi bucuria de a vedea că 
dumneavoastră, cititorii noştri, prețuiţi această 
lucrare. Şi e normal să fie aşa, căci ROST nu este o 
afacere din care să câştige cineva, ci un proiect cul- 
tural, menit unei resurecţii morale şi spirituale a 
românilor. 

Sprijiniți revista ROST, pentru a deveni 
mai bună, mai consistentă şi pentru a-şi putea 
păstra independenţa! 

Pentru a direcţiona 2% din impozit către 
Asociaţia „Rost“ - şi implicit către revista ROST 
- urmați etapele de mai jos. 

Notaţi datele de identificare ale organizaţiei 
noastre: 

Numele: Asociaţia “Rost” 

Codul unic de identificare (codul fiscal): 
12495302 


Contul bancar în format IBAN: R025 BACX 
0000 0001 0736 3250, deschis la Unicredit Țiriac 
Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti. 

Dacă aveți venituri de la un singur angaja- 
tor (un loc de muncă şi un salariu), completaţi, 
„Cerere privind destinaţia sumei reprezentînd 
pînă la 2% din impozitul anual“ pe care o descăr- 
caţi de pe site-ul Ministerului Finanţelor. La 
Capitolul B veţi trece datele Asociaţiei „Rost“ 
indicate mai sus. La rubrica „Suma“ treceţi suma 
reprezentînd 2% din impozitul pe care îl datorați 
pe venit. Dacă nu ştiţi suma, lăsaţi rubrica liberă, 
căci va fi completată de Administrația Fi- 
nanciară. 

Cereți firmei/instituţiei unde sînteți angajaţi 
o copie după formularul 210 „Fişa Fiscală privind 
impozitul pe veniturile din salarii“. Anexaţi for- 
mularul la Cererea 230. 

Cele două documente se depun registratura 
Administraţiei Financiare sau se trimit prin poş- 
tă, cu scrisoare recomandată. 

Dacă anul trecut ați avut venituri din mai 
multe surse, utilizaţi, „Declaraţie specială pri- 
vind veniturile realizate“ (0 veţi primi acasă, 
prin poştă, de la Administraţia Financiară sau o 
puteţi descărca de pe site-ul Ministerului 
Finanţelor). 

La Capitolul III, „Destinația sumei reprezen- 
tînd 2% din impozitul pe venitul anual datorat“, 
punctul 2, „Sponsorizare entitate nonprofit“ 
completaţi cu datele Asociaţiei „Rost“ indicate 
mai sus. La rubrica „Suma“ puneti echivalentul a 
2% din impozitul pe venit datorat sau lasaţi liber, 
căci va completa Administraţia Financiară. Docu- 
mentul se depune la registratura Administraţiei 
Financiare sau se trimite prin poştă, cu scrisoare 
recomandată. 

Important! Data pînă la care trebuie să 
depuneţi declaraţia pe venit este 15 mai 2010. 





anul VIII e nr. 85 


MARTORI Al VEACULUI 





Idei, vorbe, fapte 


Pledoarie pentru școlirea acasă 
Într-o declaraţie politică pe care a făcut-o în 
Parlament, deputata Carmen Axenie a propus 
două măsuri revoluționare pentru învățămîn- 
tul românesc. Prima se referă la o evaluare di- 
ferită a studenţilor care urmează a doua facul- 
tate, care să ducă la o evoluţie pe linie acade- 
mică, nu la o stagnare. A doua vizează dorința 
unei părți a românilor de a-şi educa acasă copi- 
ii. În alte ţări europene (Cehia, Franţa, Belgia, 
Olanda, Spania, Italia, Elveţia, Marea Britanie, 
Ungaria, Irlanda) această formă de învăţământ 
există deja, purtând numele de Homeschoo- 
ling (şcolire acasă). Argumentele sînt: a) de 
natură pedagogică: 1. scăderea nivelului de 
aprofundare a informaţiilor şi competenţelor 
în sistemul de stat, fapt demonstrat şi de ra- 
poartele oficiale europene cu privire la Româ- 


le (pedagogige şi financiare) pentru educaţia 
copiilor; b) de natură etică: în principal, ne- 





mulțumirea părinţilor faţă de atmosfera 
şcolară uneori viciată în care se dezvoltă 
copiii lor. (B.T.) 


MTR ar vrea să scape de crucea 
lui Horia Bernea 

Clădirea Muzeului Ţăranului Român trebuie 
reparată şi consolidată. Potrivit conducerii 





Muzeului, după şantier, sălile nu vor mai putea 
fi reconstituite identic, în parte din pricini 
tehnice, în parte din orgoliul specialiştilor 
muzeografi de a nu copia vechea viziune a pic- 
torului Horia Bernea, ctitorul instituţiei. De 
aici a pornit o dezbatere. Întrebarea funda- 
mentală este: va fi păstrată crucea în centrul 
muzeului şi acoperitoare în noua viziune? Căci 
asta e moştenirea Horia Bernea: un muzeu 
construit în jurul crucii - ca element definito- 
riu al vieţii ţăranului român. Întrebare la care 
conducerea Muzeului n-a răspuns. Dar după 
cum pune problema, cred că mai degrabă ar 
vrea să ne arate un țăran ateu, de Cîntarea 
României. Pînă acum, de două ori, doi direc- 
tori ai MŢR au încercat să desființeze lucrarea 
lui Horia Bernea şi amîndoi s-au lovit de opo- 
ziţia unor figuri culturale proeminente. 
Primul, Dinu Giurescu, a şi stricat două săli. 
Apoi a fost înlocuit. Ultimul, Vintilă 
Mihăilescu, aflat la final de mandat, în fața 
reproşurilor care i se aduc, îl propune în locul 
său (ironic, dar eu aş lua în serios ideea) pe 
maestrul Sorin Dumitrescu. (B.7,) 





anul VIII e nr. 85 





ROST 


MARTORI Al VEACULUI 














De ce nu poate fi canonizat 
Eminescu 

Luna trecută s-a umflat în presă, ca pandiş- 
panul, subiectul canonizării lui Mihai Emi- 
nescu. Nu e un subiect nou, prima propunere 
de acest fel fiind făcută în urmă cu nişte ani de 
un ciudățel, care poate fi lesne încadrat clinic 
pentru ieşirile sale oarecum publice. Atunci, 
Răzvan Codrescu a explicat de ce Mihai 
Eminescu, deşi avut incontestabil o sensibili- 
tate religioasă, nu poate fi canonizat. Asta i-a 
atras furia unor naționaliști, care, nu se 
mulțumesc să-l fluture pe „omul deplin al cul- 
turii române“ ca pe un steag ideologic, ci vor 
să-l transforme acum şi în prapure bisericesc. 
Drept pentru care, Răzvan Codrescu a fost por- 
căit peste tot ca un „detractor al lui Eminescu“. 
Unora le vine greu să înțeleagă sau să accepte 
că o mare valoare culturală, un geniu sau un 
erou nu este musai şi sfint (cum în unele ca- 
zuri poate fi), că pentru sfințenie sînt alte cri- 
terii. De această dată, dezbaterea în chestiunea 
posibilităţii ca Eminescu să fie canonizat a fost 
alimentată de luarea de poziţie a Patriarhiei. 
Timorată să nu fie considerată anti-Eminescu, 
Patriarhia a scăldat-o (o să vedem, o să cerce- 





tăm) şi a pasat, uşor, uşor, problema în curtea 
Arhiepiscopiei Clujului. Avînd în vedere şi din 
partea cui a venit (un scriitor obscur, şeful 
unei fantomatice „Ligi a scriitorilor români“ 
din Cluj), ca şi enormitatea propunerii, poate 
s-ar fi cuvenit ca Patriarhia să tacă, dacă nu a 
putut da un răspuns cum se cuvine. 

De asemenea, remarcăm, şi în acest caz, ca în 
prea multe altele, tăcerea nejustificată a unor 
teologi cu autoritate. 

Riscînd să trecem drept detractori ai lui 
Eminescu, amintim criteriile pentru cano- 
nizarea unei persoane: 

- Viaţă sfîntă. Putem spune că Eminescu a avut 
viaţă sfintă, că a trăit după toate canoanele 
ortodoxiei şi a mărturisit credinţa sa pînă la 
ultimele consecințe? 

- Moarte martirică. Ştiu că există un întreg sce- 
nariu al asasinării lui Eminescu . Şi poate fi 
real. Însă a murit el pentru Hristos? 

- Facerea de minuni. Mărturiseşte cineva că 
Eminescu a făcut minuni în timpul vieții sau 
după adormirea întru Domnul? 

- Moaşte. Îl dezgropăm pe Eminescu să vedem 
dacă are moaşte? A simțit cineva bună mireas- 
mă la mormântul său? 

- Evlavia populară. Se închină cineva lui 
Eminescu? 

În opinia noastră, dacă răspundem sincer la 
aceste întrebări - fără alte cercetări -, realizăm 
că, prin propunerea canonizării lui Eminescu, 
nu numai că ne facem de rîs ca ortodocşi şi 
trimitem în derizoriu credința noastră, dar îi 
lezăm şi memoria acestui emblematic gînditor, 
patriot şi poet naţional. 

Reţinem aici şi spusa unui prieten, pe acelaşi 
subiect: „Nu pot să nu mă gîndesc cu tristeţe la 
faptul că ruşii, pe de o parte, nu i-au canonizat 
(cel puţin nu încă) pe oameni precum 
Komiakov (acesta, în opinia mea, chiar merită 
canonizat), Dostoievski, Gogol, filozofi şi scri- 
itori cu autentică vocaţie ortodoxă, dar cu 
slăbiciuni teologice sau morale pe ici pe colo; 
iar pe de altă parte, şi-au canonizat martirii 
ucişi în temnițele comuniste. Noi nu i-am ca- 
nonizat pe aceştia din urmă, însă îi tot dăm 
înainte cu canonizarea lui Eminescu“. (C.T.) 





anul VIII e nr. 85 


MARTORI Al VEACULUI 


ROST 





Guvernul ne-a transformat 

în cobai 

Din câte țări sunt pe planetă, doar România se 
grăbeşte să folosească o substanţă nouă, 
foarte toxică, pentru culturile de cartofi, roşii, 
castraveți, ceapă, cât şi pentru plantațiile de 
viță de vie. Aceasta, numită Initium, sporește 
până la 65% riscul de cancer de colon. BASE, 
un consorțiu german de produse chimice, a 
dezvăluit că România este prima ţară din 
întreaga lume care a autorizat produsul său 
Initium. Se aşteaptă ca produsele Initium să fie 
înregistrate şi în Ţările de Jos şi în Marea 
Britanie în prima jumătate a anului 2010 şi 
alte țări europene vor urma. 

Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutu- 
lui de Cercetări Alimentare Bucureşti, ne infor- 
mează că un gram de Initium care este intro- 
dus în organism are nevoie de un an pentru a 
fi eliminat. Dacă îngurgitarea acestui produs 
se face zilnic, atunci el nu va mai putea fi elimi- 
nat niciodată din organism. (E. L.) 


Marea păcăleală 

a încălzirii globale 

Vă recomandăm să vizionaţi documentarul 
“Marea escrocherie a încălzirii globale” (The 
Great Global Warming Swindle), de Martin 


Durkin, disponibil pe Internet, care veştejeşte 


isteria încălzirii globale. Numeroşi specialişti 
de faimă internaţională argumentează că 
pămîntul s-a încălzit şi s-a răcit - la modul 
suportabil - ciclic, de-a lungul istoriei, şi nu 
din cauza omului. În opinia lor, singurul 
responsabil este soarele. 

Teoria efectului de seră este desființată. Al 
Gore, fostul vicepreşedinte al SUA, care a 
cîştigat atâta capital de simpatie după 
prezentarea filmului său despre încălzirea 
globală din pricina CO2 produs de oameni, 
este şi el pus la colţ. Oamenii de ştiinţă inter- 
vievaţi susțin că, în realitate, nu există nici o 
dovadă în istoria pământului că CO2 deter- 
mină încălzirea Terrei. 

Documentarul demontează piesă cu piesă 
angrenajul sperietorii mondiale a încălzirii 
planetare. De fapt, avem de-a face cu o ideolo- 
gie născută din ambiția şi lăcomia unor 
oameni de ştiinţă, din ignoranța şi disperarea 
unor jurnalişti şi din interesele politice 
stîngiste ale mişcării ecologiste. Culmea este 
că prima care a politizat subiectul a fost 
Margaret Thatcher (un om de dreapta, cel 
puțin declarat), pe atunci premier al Marii 
Britanii, care voia să promoveze energia 
nucleară, pentru că nu avea încredere în sindi- 
catele minerilor din extracția de cărbune şi în 
Orientul Mijlociu, care furniza petrol. 























anul VIII e nr. 85 


MARTORI Al VEACULUI 





„Războinicul“ și „dracul“ 

Într-o seară de februarie, sesizați de un preot, 
am deschis televizorul pe canalul OTV. Pe 
ecran se lăfăia, cu figura sa de securist capita- 
lizat, Pavel Coruţ, deasupra unui titlu mare: 
„lisus nu este fiul lui Dumnezeu“. Grafomanul 
a terminat cu toate conspiraţiile lumii contra 
României şi a trecut la alt nivel, zice el: se 
ocupă niţel de „diversiunea“ religiei creştine, 
care, vezi bine, nu-i decât o afacere iudeo- 
masonică. Astfel, după mintea lui Coruţ, lisus e 
un oarecare, nici vorbă de ipostas al Sfintei 
Treimi, şi „n-a mântuit pe nimeni în 2000 de 
ani“, iar diavolul nu există „pentru că Dumne- 
zeu e atotputernic şi nu are contracandidat“. 
La un moment dat, a intrat în direct prin tele- 
fon Gigi Becali, care a înţeles să sară în 
apărarea Mântuitorului şi a creştinătăţii, 
abătînd o ploaie de înjurături asupra lui Coruţ. 
Prin spume de nervi, cei doi au avut şi un 
schimb de „argumente“. Coruţ a afirmat că 
dracul e o invenţie omenească, pentru că 
draco în latină înseamnă şarpe! Iar Becali i-a 
replicat, în stilul său, că dracul înseamnă pe 
româneşte Pavel Coruţ. O scenă grotescă peste 
care, din cînd în cînd, se auzea rîsul ațițător al 
maestrului de ceremonii Dan Diaconescu, 
care, pentru urechile CNA arunca şi cîte un 
neconvingător: „nu jigniţi“. N-am rezistat să 
asistăm mai mult la „acuzarea“ conspiraţionis- 
tului decerebrat şi blasfemiator şi la 
„apărarea“ nevrotic-ofensatoare. 


Criminalii comuniști 

pot dormi liniștiți 

Obsedat de reducerea cheltuielilor, prim-min- 
istrul Boc comasează, hodoronc-tronc, ce se 
poate şi ce nu: agenţii, institute, şcoli rurale. 
Acum a intrat în vigoare comasarea (decisă la 
sfârşitul lunii noiembrie 2009) Institutului 
pentru Investigarea Crimelor Comunismului 
cu Institutul pentru Memoria Exilului 
Românesc. Cei doi directori (Marius Oprea şi 
Dinu Zamfirescu), membri PNL, au fost înlătu- 
raţi din funcţii şi înlocuiţi cu Vladimir 
Tismăneanu, secondat de loan Stanomir. 
Conform celor spuse de Dinu Zamfirescu, insti- 














Vladimir Tismăneanu 


tutul condus de el, înființat în 2003, ar fi sin- 
gurul de acest fel din fostele țări comuniste ale 
Europei de Est şi singura instituţie publică 
aflată sub patronajul regelui Mihai. 
Desființarea sa reprezintă într-adevăr o ofensă 
la adresa regelui. De asemenea, considerăm că 
fostul director are dreptate când spune că cele 
două institute aveau obiecte de activitate 
diferite, deci comasarea este stupidă. 
Demiterile sînt pe motive politice şi, mai rău, 
la conducerea institutului nou „comasat“ a fost 
numit Vladimir Tismăneanu, fiu de comunist şi 
el însuşi slujitor al sistemului în tinereţe. Nu a 
fost suficientă ruşinea că acest om a fost pus în 
fruntea comisiei prezidenţiale pentru con- 
damnarea comunismului (celebrul raport 
Tismăneanu), acum, acest „fost“ comunist are 
neruşinarea să vrea să conducă cercetarea 
asupra crimelor sistemului pe care el şi părin- 
tele său l-au susținut. Domnia sa a fost comu- 
nist, apoi nu a mai fost, este extrem de mobil 
în concepții şi atitudini, deprindere veche, la 
care nu a renunțat, căci mai ieri dădea un 
comunicat în care afirma răspicat că el nu are 
intenţia de a lua locul lui Marius Oprea. 

Cel mai grav ni se pare însă că noul institut nu 
mai are în atribuţii să cerceteze şi să livreze 
justiţiei pe criminalii comunişti încă în viață. 
Asta explică totul. (M, A.) 





anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Dilemele regionale 
ale scutului American 


„partenerii noștri ruşi au fost informaţi în legătură cu faptul 
că preşedintele american va oteri României posibilitatea de a 


amplasa elemente ale scutului antirachetă”. 


(Ellen Tauscher, subsecretar de stat american pentru controlul 


armamentului şi securitate internațională) 


Dan Dungaciu 





tentativa regimului Voronin de a soluţio- 

na bilateral chestiunea transnistreană şi 
cât de neproductiv s-a dovedit a fi provincialis- 
mul geopolitic al acestuia: el se percepea pe sine 
şi Rusia într-o perspectivă regională, pe când Ru- 
sia percepea RM într-o perspectivă globală, adică 
un dosar printre multe altele care stăteau pe 
masa de negocieri cu spaţiul euroatlantic. În rea- 
litate, fără puterea de negociere conferită de 


[) evine astăzi limpede cât de iluzorie a fost 


car nu ajungea cu adevărat la masa negocierilor. 
Apariţia scutului antirachetă în regiune confirmă 
indubitabil acest lucru. 


În realitate, 
nu s-a schimbat nimic 


Apariţia scutului nu este cauza nesoluționă- 
rii conflictului transnistrean, pentru că acesta a 
rămas îngheţat şi în perioada când România nu 
era nici în NATO, nici în UE şi nici sub scut. Apa- 
riția scutului nu face decât să releve faptul că 
Transnistria nu are nicio importanță în sine, doar 





apartenenţa la UE sau NATO, Chişinăul nici mă- 














anul VIII e nr. 85 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





una contextuală. Astăzi capătă o nouă „valoare de 
întrebuințare”, pentru că situația s-a complicat 
semnificativ. Un lucru sugerat deja după schim- 
barea politică de la Chişinău. Nu întâmplător, pe 
28 ianuarie 2010, Oleg Beleakov, reprezentantul 
Tiraspolului în Comisia Unificată de Control, de- 
clara că: „Nu vedem niciun fel de garanții de secu- 
ritate şi de aceea rugăm partea rusă să majoreze 
contingentul său de menţinere a păcii până la 
2400 militari, cifră prevăzută în acordul din 
1992”. Moscova trimisese buzduganul... 


Frontiere simbolice 
regionale 


După schimbarea de regim de la Chişinău, 
relaţiile cu Tiraspolul intră în logica „1 plus 1” - 
formulă acceptată, tacit, de toate părțile. Pe 8 feb- 
ruarie, în cadrul întâlnirii de la Tiraspol dintre vi- 
cepremierul moldovean Victor Osipov şi şeful 
departamentului de externe transnistrean Vladi- 


mir lastrebciak, s-a convenit că aşa-zisele „gru- 
puri de experţi pentru consolidarea încrederii 
între Chişinău şi Tiraspol” îşi vor relua activitatea 
până la sfârşitul lunii. La întâlnire urma să par- 
ticipe şi ambasadorul SUA, însă autorităţile de la 
Tiraspol i-au interzis accesul în regiunea transnis- 
treană. Mişcare semnificativă, deşi nu e prima 
dată când autoritățile nerecunoscute de la Tiras- 
pol iau asemenea măsuri. Dar obstrucţia ambasa- 
dorului american (la fel ca şi reținerea grupului 
de tineri de la Dubăsari) trebuie înțeleasă în logi- 
ca semnalelor şi a stabilirii „sferelor de influen- 
ță”. După cum s-a remarcat deja, a fost un gest de 
forță, prin care să se indice clar unde este granița 
dintre „jurisdicţia” ambasadei SUA şi zona con- 
trolată de separatişti. Tiraspolul arată cine este 
stăpânul acolo, respectiv instituţiile de forță, care 
au ultima decizie în pofida unor declaraţii 
politice (ambasadorul american avea „invitaţie 
oficială”!). Iar instituțiile de forță sunt, direct sau 
indirect, pe statele de plată ale Moscovei. 

















anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





Și cu UE, și cu Moscova 


În pofida acestor incidente, Igor Smirnov se 
arată deschis unei cooperări cu UE. La Tiraspol, 
acesta se întâlneşte cu ambasadorul ungur şi cu 
reprezentanții UE, subiectul fiind posibilitatea 
includerii în euroregiunea „Nistru” a raioanelor 
Râbnița şi Camenca. Igor Smirnov a primit cu 
interes propunerea: „În general, nu avem nimic 
împotriva unei asemenea activităţi”. La întâlnire 
s-a convenit că în luna martie participanţii la 
euroregiunea „Nistru” vor face vizite de docu- 
mentare în Ungaria, Ucraina şi Slovacia. După 
care Smirnov pleacă la Moscova... Acolo este 
numit „preşedinte al Republicii Moldoveneşti 
Nistrene” - nimic nou, aici - şi are discuţii cu mi- 
nistrul de Externe, Lavrov. Moscova a trimis 
acelaşi mesaj (livrat de viceministrul de Externe 
rus, Karasin, cu ocazia vizitei în RM din ianuarie), 
legat de cadrul negocierilor în chestiunea trans- 
nistreană: negocieri bilaterale, principiul egalită- 
ților părţilor în conflict, importanța menţinerii 
actualului format al trupelor de pacificare până 
la rezolvarea politică a conflictului. Ultimul as- 
pect este important, pentru că asta sugerează că 
Moscova nu mai acceptă nici măcar faimosul 
„principiu al sincronizării”, forjat de Evgheni 
Primakov, care sugera că retragerea trupelor ru- 
seşti se sincroniza cu eforturile pentru soluțio- 
narea politică. De data asta, Moscova merge mai 
departe: trupele nu pleacă decât DUPĂ soluţio- 
narea politică a conflictului transnistrean. Apo- 
geul vizitei de la Moscova este o conferință de 
presă susținută la sediul agenţiei Interfax, unde 
Igor Smirnov anunţă: „Referitor la Iskander, noi 
am spus mai de demult: acceptăm”, deşi a recu- 
noscut că „Rusia nu a adresat o astfel de solicitare 
Transnistriei”. „Nu ne-am opune la desfăşurarea 
forţelor ruseşti cu orice tipuri de armament pen- 
tru protecţia transnistrenilor, ruşilor sau ucraine- 
nilor”... Ruşii au declinat, evident, oferta. 


În căutarea 
echilibrului pierdut 


Prezența scutului antiamerican în România 
dinamizeză semnificativ regiunea şi presează 


pentru căutarea unui nou echilibru. Igor Smir- 
nov îşi vede astăzi crescută puterea de negociere, 
iar cererile de sporire a trupelor ruseşti se vor 
înteţi. Miza internă ţine şi de alegerile locale din 
martie şi de cele pentru Sovietul Suprem din 
decembrie. Un duşman extern de tip „scutul 
american” este ideal pentru tehnicile de putere 
ale liderului de la Tiraspol, care îşi va juca în con- 
tinuare rolul. Dilema Rusiei a fost deja exprimată 
la Moscova: creşterea influenței în Transnistria 
trebuie dozată atent, pentru a nu forța indepen- 
denţa regiunii şi a obliga Chișinăul „să-şi aban- 
doneze coada” şi să plece spre spaţiul euroat- 
lantic, unde l-a invitat Hillary Clinton. Că Mosco- 
va nu exclude această posibilitate este evident - 
doar că nu acum şi nu fără negocieri din care Mos- 
Cova să-şi câştige partea. De aici şi atitudinea bine 
temperată față de Tiraspol, pe care îl va susține, 
dar nu îl va recunoaşte. 

Dar dacă Rusia va spori contingentul de tru- 
pe şi va trimite o escadrilă de elicoptere militare 
la Tiraspol (prezente până în 1991 pe aerodro- 
mul militar de acolo), lucrurile pot intra în altă lo- 
gică. Despre retragerea trupelor, nu poate fi vor- 
ba. UE ţine la menţinerea AIE şi nu vrea nici criză 
regională, nici schimbări de frontieră, de aici şi 
tentativa de a discuta cu Tiraspolul. Eforturile 
Bruxellesului stau însă sub aceeaşi dilemă pre- 
cum în cazul finanțării societăţii civile de acolo: 
contribuie la reunificarea RM sau la consolidarea 
regimului Smirnov? Schimbarea de putere de la 
Kiev face ca presiunea ucraineană, atâta câtă a 
fost, pentru o soluționare a conflictului în intere- 
sul Chişinăului să se tempereze. Dar şi aici apare 
o tensiune, pentru că este de aşteptat să spo- 
rească în discursul public de la Kiev ponderea 
vocilor care vor insista asupra numărului mare 
de ucraineni din Transnistria (1/3) şi faptul că 
Kievul nu trebuie să îşi piardă importanța regio- 
nală după apariția scutului american în România. 
În ceea ce priveşte Bucureştiul, acesta va susţine 
în continuare linia strategică a Chişinăului care, 
dincolo de contacte bilaterale, încearcă să devină 
atractiv pentru malul stâng prin apropiere acce- 
lerată de spaţiul european, singura soluţie de 
prosperitate şi libertate cu care este de acord 
majoritatea cetățenilor RM. 





anul VIII e nr. 85 


IN 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Vedere de pe Centură 
Nepotu' mătuşii 
Tamara se întoarce! 


„Adrian Năstase ar fi fost un adevărat om politic, dacă nu era așa de corupt... 


» 


(Traian Băsescu) 


„Mircea Geoană trebuie să înveţe să dea mesaje din stomac!” 


Viorel Patrichi 





Adicătelea cum, coane Fănică, că nu pri- 

cep? Pe unde să iasă mesajele din stomac? 
Dacă iese mesajul pe gură, se cheamă „gâ- 
râială”, onomatopeic mult mai expresiv decât 
metateticul „râgâială”. Dacă mesajul țâşşşneşte 
pe partea cealaltă, nici nu vreau să mă gândesc, 
fireşte... 

Până ne-om dumiri cum e cu mesajul din 
stomac, se adeveri ce ştia şi baba Rada care a 
votat pentru ţoşcă: Nepotu' mătuşii Tamara se în- 
toarce! Şi nu oricum, ci pe cai mari. Cuţitele roşii 
au ieşit de la brăcinari şi i-au luat glanda politică 
Prostănacului. Nici nu e de mirare. Țopăilă a avut 
în spate „cea mai monstruoasă coaliţie” din isto- 
ria democraţiei noastre originale, oligarhii au 
aruncat bani grei şi cu tot cu ziarişti deontologi 
pe geam, doar-doar lor răpune pe Marinelu pe k 
apus de soare. Şi nimic! Cei care încă nu-şi revin 
din şoc ar trebui să facă un mic efort şi să accepte 
că mulți români au perceput al doilea tur pentru 
alegerile prezidenţiale Ia fel ca tananica pentru 
suspendarea preşedintelui ales democratic. Cu 
aceeaşi furie s-au dus la vot oamenii. Păstrând 
proporțiile dezastrelor, era la fel de penibil să 
crezi în 1990 că poţi să-l dai jos pe alesul Tataie, în 
care prostimea îl vedea pe omorâtorul de balau- 
ri, cel ce „ne-a dat carne, căldură...” şi apartament 
la preț de un frigider, pe cât de lamentabil era să 
pară cuşeră coaliția ad-hoc Prostănacu-Gânsacu- 


F ireşte că aşa trebuie! Este indubitabil!... 


(Adrian Năstase) 


Neamţu+ Patriciu-Vântu-Voiculescu. (Ca să nu fie 
dubii, eu nu am primit casă de la Tataie şi nici de 
la Mult Iubitu. Mi-am cumpărat apartamentul 
confort II „sporit” în rate, încât, timp de patru ani, 
târguiam de la piață un ardei, o roşie, un morcov, 
o ceapă, un cartof... Şi asta pentru că Virginica 
Pripitu, toaşa cu patru clase de la Uniunea 
Generală a Sindicatelor din România, mi-a spus 
verde în față că nu eram „om al muncii”. Deci nu 
puteam primi apartament de la statul comunist. 
Prin urmare, eu nu am nici prejudecăţi, nici nos- 
talgii şi nici speranţe legate de politicieni. Nu am 
privirea împăroşată...). 


Renumărarea 
bancurilor 


Aşa că, după războiul cu Marinelu, Împăratu- 
de-Mătase se dădu cocoş. Dacă era în locul 
Prostănacului, l-ar fi plesnit pe Marinelu de nu s- 
ar fi văzut, fireşte bineînţeles: „I-aş fi spus: «Coa- 
ne, fii serios! Lasă băşcălia, lasă poveştile astea 
fireşte! M-a chemat Vântu să-mi dea nişte docu- 
mente despre tine şi să-mi povestească cum s-a 
întâlnit cu tine în 2004 ca să-l radeţi pe Năstase şi 
eu nu am fost de acord pentru că eu nu merg cu 
mişelii de genul ăsta, cum mergeţi voi, cu tot felul 
de prostii». Scurt!” După care enumeră bâtele 
Prostănacului din balta campaniei: 

- atitudinea evazivă față de referendum. Şi 
are dreptate; 

- puinița de la Timişoara cu liberalii şi cu ţă- 





12 


anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





răniştii, chiar în Piaţa Operei, acolo unde au 
murit oameni în decembrie 1989 şi apoi s-a acla- 
mat „Punctul 8”. Și are dreptate, dar liberalii şi 
țărăniştii nu pricep nici azi oare cum de-au purtat 
zgardă roşie tocmai ei; 














- neasumarea totală a propriului partid, cu 
bune şi cu rele. Adică să-l ia în cârcă şi pe Nepotu 
Mătuşii Tamara, cu tot cu dosarele lui; 

- vizita la Sorin Ovidiu Vântu, dar şi reacția 
împiedicată la întrebările mitraliate de Marinelu: 
„Şi aseară cum a fost la domnul Vântu?”. Cum a 
fost la SPA? 

Perfect adevărat, dar eu aş răsturna pirami- 
da prostiilor. Nu întâmplător, a doua zi după 
țopăială, Bulă s-a opărit rău de tot şi a cerut 
renumărarea bancurilor... 


Ignatenko, vrăjitoru” violet și 
magia tuciurie 


Şi apăru Vrăjitoru Mov. EL este Aliodor Mano- 
lea, ia vino tu colea, beleşte fasolea, umbra lui 
Baal, şi paranormal, şi spune curat că tu l-ai legat, 
şi l-ai terminat! „Mihaela, dragostea mea!” a văzut 
tot fiindcă flacăra violet, trimisă de Manolea, a 
pâlpâit spre ea şi a făcut-o să scoată rujul din 
poşetă şi să se rujeze în direct, lângă limfaticul Ilie 
Năstase şi i-a supt snaga Prostănacului: „Cred că a 


fost atacat energetic foarte mult, erau chiar în 
sală oameni care lucrau la acest lucru în 
momente decisive. Vreau să spun că am simţit 
foarte mult eu personal, nu aveam energie, nu 
mă puteam concentra, nu puteam face lucruri, nu 
eram eu”. Fiindcă şi Ţopăilă a dat pe gură tot ce-a 
negat ulterior pe sub cearcăne: „Eu am văzut în 
timpul dezbaterii, deci în dezbaterea respectivă, 
oameni care lucrează cu Băsescu pe acest dome- 
niu, prezenţi exact în dreapta camerei de luat 
vederi. (Era regizorul de platou... - nota Moşu- 
lui). Îşi făceau treaba. Ce făceau - ce nu făceau, 
nu ştiu, dar i-am văzut cu ochii mei, îi ştiu cine 
sunt. Şi i-am văzut şi la Cotroceni, în timpul dis- 
cuţiilor cu partidele politice. Acelaşi cetățean, 
stând liniştit, într-un colț”. 

Dar eu parcă tot nu cred că ar fi Aliodor 
Manolea şi că adevăratul maestru Woland este 
altcineva: Albert Ignatenko, un general KGB, 
cunoscut ca paranormal care suge energiile 
politicienilor noştri. De unde ştiu? De la Victor 
Gaetan, care ne-a „monitorizat” la Washington şi 
care a scris cartea despre „ruşinea României”. Şi 
cum să nu- cred eu pe Gaetan, un băiet aşa de 
buuun! care ştie el că Ignatenko la racolat pe 
Marinelu la... Anvers. Sigur că ar mai fi şi vrăji- 
toarea Argintina dupe la Techirghiol, care i-a 
făcut magie neagră, că a închegat apa şi a făcut să 
sară banii dîn pahar, că ar fi vrut să umble dă trei 
ori cu un căcat uscat în jurul Prostănacului ca să 
dea colțu dă tot, dar Marinelu n-ar fi fost de acord 
cu O vrajă aşa de tuciurie. Că s-au dus vreo trei 
pirande în Poiana Rotundă din Pădurea Hoia- 
Baciu de lângă Cluj ca să abată flacăra violet din 
Parlamentul de la Bucureşti. Că Calimente zice şi 
el că vede aura, că CIA şi FBI folosesc paranor- 
mali... 


Debaraua 
domnului Patapievici 


Nişte scriitori de la Cluj au cerut Patriarhiei 
Române canonizarea lui Mihai Eminescu. Nu dis- 
cut oportunitatea acestui demers, deşi este de 
preferat gestului pe care la făcut un fanatic al 
„destructurării” după 1990: umbla prin Bucureşti 
cu o maşină pe care pusese două panouri enor- 





anul VIII e nr. 85 


13 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





me, pe care scria, la fel de mare - „Eminescu a 
murit de sifilis”. Cui foloseşte această jignire 
mereu repetată? S-a iscat şi acum o întreagă dez- 
batere... națională. Trebuie canonizat sau nu? 
Cum aşa? Nu a scris el „Religia - o frază de dânşii 
inventată”? se indigna un teleast. Vai, dar a scris şi 
texte obscene, şi apoi era şi urât, nu mergea la 
dentist! se miră o ziaristă urâţică rău, la vârsta 
când Eminescu arăta ca o cadră cu serafim. Și 
cum prilejul era taman nimerit, povesteşte şi 
domnul Patapievici cum era s-o încaseze de la un 
„aparent pensionar” din cauza mea. Eu regret că 
domnia sa e fugărit de babe prin magazine sau 
prin spațiul virtual din cauza persoanei mele 
insignifiante. Domnia sa i-a gratulat pe români cu 
epitete de neuitat, iar eu aş fi xenofob! Domnia sa 
umblă prin lume cu debaraua de picior, iar eu aş 
fi de vină. Mai grav este că în debara nu e nimic! 
E gol! E pustiu! „De ce-l căutaţi pe cel viu printre 
cei morți?” Eminescu nu trebuie sanctificat de 
instituţii, dar nici funcţionarilor nu le este îngă- 
duit să- înjure. EI este sfinţit de fiecare din noi 
atunci când îl re-re-citim, când îl re-re-trăim. El nu 
este doar „poetul naţional”, „Luceafărul poeziei” 
etc., el este românul total, el este Reperul! „A 
gândi despre Eminescu orice nu poate constitui 
un delict: patriotismul nu se judecă în funcţie de 
atitudinea faţă de un scriitor român, oricare ar fi 
acela”, ne lămureşte domnul Patapievici. Aşa o fi 
oare? Repet, Eminescu nu este doar „un scriitor”. 
Percepția publică în jurul acestui nume este un 
fenomen mai complex. 

„Cum n-oi mai fi pribeag/ De-atunci înainte,/ 
M-or troieni cu drag/ Aduceri aminte”... Eminescu 
nu are nevoie de soboare, de miros de tămâie. Şi 
nici de apărători. 

Eşti ceea ce eşti prin fapte şi opțiune. Atât! 
Codul genetic nu contează aici. Păcatul domnului 
Patapievici este generalizarea vinovată şi asta m- 
a scos din țâţâni. Eu doar am atras atenţia asupra 
unei anume incompatibilități - a nega cultura 
românilor („cultură de tip second hand”, deşi îi 
avem măcar pe Brâncuşi şi pe domnul Patapie- 
vici), şi a superviza cultura din România pentru o 
imagine „corectă politic” în lume. La asta s-ar 
reduce sincronismul actual după mintea unora. O 
astfel de ipostază flagrantă nu pot accepta. 


Altfel, nu este un delict să-l înjuri pe Emines- 
cu, după cum eşti liber să spui nevorbite şi despre 
Fecioara Maria. Ca liber cugetător, poţi să calci cu 
bocancii şi pe covoare de Buhara, şi pe senti- 
mentele unui popor. Numai că orice naţiune are 
nişte repere spirituale, nişte invariante, nişte sim- 
boluri - justificate sau nu, acceptabile sau nu pen- 
tru alții, dar şi le-a format în timp - iar dacă vrei 
să reprezinţi ţara respectivă printr-o asemenea 
atitudine repulsivă, atunci devii incompatibil cu 
o funcţie publică. Poate greşesc... 


Obama apără România 
de rachetele lui Kim 


Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a luat o 
hotărâre previzibilă, dar care a provocat multe 
emoţii nu numai în România şi în Rusia: s-a accep- 
tat oficial instalarea noului scut antirachetă, 
„varianta Obama”. Anunţul făcut de preşedintele 
Traian Băsescu, după întâlnirea cu Ellen Taus- 
scher, subsecretar de stat american pentru con- 
trolul armamentelor, a fost salutat imediat de 
Ambasada SUA de la Bucureşti. „Statele Unite ale 
Americii au ajuns la concluzia că România este 
foarte potrivită pentru a găzdui acest sistem şi 
pentru a oferi protecţie aliaţilor europeni din 
NATO. Ambasada americană este încântată de 
anunțul preşedintelui Băsescu privind decizia 
CSAT de a accepta propunerea preşedintelui 
Obama”, precizează un comunicat al misiunii 
diplomatice americane. Pe 17 septembrie 2009, 
preşedintele Barack Obama anunța reconfigu- 
rarea sistemului de apărare antirachetă, propus 
de administraţia George W. Bush, care presupu- 
nea amplasarea unui radar în Cehia şi a zece ra- 
chete interceptoare ân Polonia. 

Traian Băsescu a ţinut să sublinieze că „noul 
sistem nu este îndreptat împotriva Rusiei” şi va 
deveni operaţional în 2015. „Pe teritoriul naţio- 
nal vor fi amplasate capabilități terestre de inter- 
ceptare, ca elemente componente ale sistemului. 
Vechea amplasare a sistemului nu acoperea teri- 
toriul României decât într-o mică parte a zonei de 
vest. Noua amplasare garantează acoperirea inte- 
grală a teritoriului României pentru eventuale 
lovituri cu rachete balistice sau cu rachete cu rază 





14 


anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





medie de acţiune. Noul sistem nu este îndreptat 
împotriva Rusiei. Acest lucru doresc să-l subli- 
niez, în mod categoric. Nu este găzduit pe teritori- 
ul României un sistem care să fie îndreptat îm- 
potriva Rusiei, ci împotriva altor ameninţări. Ho- 
tărârea este în deplin acord cu deciziile adoptate 
la summitul NATO de la Bucureşti, dar şi la cel de 
la Kiel, prin care au fost reiterate principiile pri- 
vind indivizibilitatea securităţii şi solidarităţii ali- 
aţilor”, a spus preşedintele. 

Fiind vorba de o structură defensivă, evi- 
dent că scutul Obama nu este îndreptat contra 
cuiva, aşa cum reacționează Rusia mereu şi me- 
reu, ci va trebui să distrugă orice rachetă care s-ar 
îndrepta spre sud-estul Europei. Aşa gândesc mi- 
litarii. Dacă negăm pericolul arsenalului rusesc, 
atunci unde trebuie să căutăm primejdiile balis- 
tice pentru România? Unii susțin că Iranul ar avea 
asemenea rachete, aşa cum, înaintea invaziei din 
Irak, Mircea Geoană, pe-atunci şeful diplomaţiei 
române, avertiza în Parlamentul de la Bucureşti 
că Saddam Hussein are rachete care trec peste 
România şi pot lovi Londra. S-a văzut ulterior că 
marele Saddam avea o armată în şlapi. Teheranul 
posedă rachete Shahab-3b cu o rază de acțiune de 
2.500 km, Sajjil-1 şi Sajjil-2 (2.000km), Shahab-3a 
(1.800 km), Shahab-3 (1.300 km). De ce ar ataca 


Iranul România? Doar pentru că avem unele efec- 
tive americane pe teritoriul nostru? Greu de pre- 
supus că s-ar complica. 

Unii „strategi” pretind că pericolul care ne 
paşte vine de la Kim Jonșil, iubitul conducător de 
la Phenian. Așa crede şi William Lynn, vicesecre- 
tarul Pentagonului. Presupunerea este cel puţin 
hilară. 

Şi atunci, nefiind. diplomat de carieră, voi 
afirma deschis că „lumina” poate veni tot de la 
răsărit şi, în consecință, e mai bine să ne pregătim 
pentru orice eventualitate. Post factum, intenţiile 
bune nu mai folosesc la nimic. Temerile Moscovei 
nu au fundament tehnic: rachetele defensive nu 
pot ataca o altă putere. Rusia devine tot mai vul- 
nerabilă din cauza crizei economice şi demografi- 
ce, din cauza agresiunii tăcute a Chinei şi a musul- 
manilor din interior. Prin urmare, tocmai această 
labilitate poate deveni explozivă, susţine A. Ber- 
men, vicepreşedintele „American Foreign Policy 
Council“ din Washington pentru ziarul „The 
Washington Times”. Constatarea nu pare lipsită 
de interes. 

În România, refrenul „Vin americanii!” s-a 
mai estompat, dar se menţine un oarecare entu- 
ziasm. „Înseamnă, scurt pe doi, garanții de securi- 
tate maxime la adresa României”, a afirmat pre- 








7. fă 








anul VIII e nr. 85 


15 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





mierul Emil Boc. Doar Ion Iliescu pare mai rezer- 
vat, însă ce mai contează? „Eu aş fi contra, dar...” 
Acordurile cu americanii trebuie ratificate de 
Parlament, iar aici nu există riscuri. 

Cine plăteşte? La început, nimeni nu a vorbit 
nimic de bani, dar am aflat că plătesc americanii. 
Deocamdată. Scutul Obama coastă (nu „costă”, că 
doare rău) aproximativ patru miliarde de dolari. 
Nu se ştie cine va plăti toată factura. SUA? Aliaţii 
din NATO? Sau România? E adevărat că stăm 
prost. Avem doar un sistem de rachete cu rază 
scurtă de acţiune „Ghepard” din Germania. Ar- 
mata Română are nevoie de rachete antiaeriene 
sol-aer fiindcă sistemul preluat de la URSS iese 
din garanţie în 2014. Cele două fregate din Anglia 
au nevoie de rachete antirachetă, dar nu au fost 
bani. Scutul Obama are deja unele elemente func- 
ționale în România. Firma americană Lockheed 
Martin a modernizat sistemul de radare AN/FPS- 
117 începând cu 2006. Pentru completarea sis- 
temului defensiv, țara mai are nevoie de un nou 
sistem de senzori şi de transmisie a datelor. 
Generalul James Cartwright, adjunctul şefului 
statului major interarme american, afirma în 
2009 că Statele Unite echipează navele de război 
din sudul şi din nordul Europei cu sistemul Aegis 
şi cu rachete de interceptare apă-aer, de tip SM-3 
(Block 14). Racheta antirachetă trebuie să dis- 
trugă ţinta în aer, în condiţiile în care ambele au 
oviteză de 6,5 kilometri pe secundă. 

Colonelul rus Igor Korotcenko scrie în re- 
vista „Apărarea Naţională” că rachetele SM-3 „vor 
reduce semnificativ capacitatea de intimidare 
din partea Rusiei. Rusia trebuie să avertizeze 
România că, dacă elementele scutului antirachetă 
sunt plasate pe teritoriul său, ar putea deveni o 
țintă de atac pentru sistemele de rachete ruseşti”. 
Perfect adevărat. Merită riscul? Numai Dumnezeu 
ştie. Dotând navele de război din Marea Neagră, 
Marea Mediterană şi din Marea Nordului cu 
rachete SM-3, Rusia va fi înconjurată de intercep- 
tori antirachetă până în 2015. E ca şi cum am 
asista la o iminentă explozie fatală. „Aşteptăm ca 
Statele Unite să ofere o explicaţie exhaustivă, 
luând în considerare că regimul Mării Negre este 
reglementat de Convenţia de la Montreux”, a 
avertizat Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse. 


Fiind nevoită să aleagă între două rele, se pare 
însă că şi Moscova ar fi preferat scutul lui Obama, 
celui propus de Bush pentru Cehia şi Polonia, 
care este mult mai aproape de Kaliningrad. 

Decizia lui Obama are şi o încărcătură politi- 
că importantă. Este un semnal că nu abandonea- 
ză țările din sud-estul Europei. Răspunsul Rusiei 
ar putea fi o fortificare a poziţiei pe Nistru, exact 
ce România nu doreşte. Va creşte dimensiunea 
geostrategică a Chişinăului fiindcă Washingtonul 
are acest interes, dar tratativele pentru Transnis- 
tria se vor complica şi mai mult. 

Noi avem dreptul să ne apărăm interesele, 
dar şi frustrarea ruşilor este în creştere. „NATO se 
pregăteşte de o agresiune din partea Rusiei. Ra- 
chetele americane se desfăşoară în România”, ti- 
trează „Nezavisimaia Gazeta”. Aşa că „Izvestia” 
anunță că preşedintele Dmitri Medvedev a pro- 
mulgat noua doctrină militară a Rusiei. Deşi do- 
cumentul este încă secret, unele pasaje au izbuc- 
nit în presă. De exemplu: „Rusia are dreptul să 
folosească armele nucleare pentru apărarea țării 
şi a aliaţilor săi sau în cazul unor amenințări de 
lichidare a statului”. Dacă la acestea adăugăm că 
ruşii au testat cel mai performant avion de vână- 
toare invizibil şi faptul că Vladimir Putin a dispus 
reluarea zborurilor cu bombardierele strategice 
deasupra Mării Mediterane, a Oceanului Atlantic 
şi a Oceanului Înghețat, atunci avem tabloul com- 
plet. Este posibil orice. Noul război rece a început. 


Republica Moldova a devenit 
Terra Geopolitica 


Este foarte straniu ce se întâmplă cu statul 
botezat impropriu şi insidios Republica Moldova. 
În 1991, parlamentarii de la Bucureşti au votat 
pentru recunoaşterea necondiționată a indepen- 
denţei Republicii Moldova. Ei nu au perceput 
atunci diversiunea imperială: treptat, Chişinăul s- 
a declarat tot mai independent de Bucureşti, dar 
nu de Moscova. Mai ales după înlăturarea lui Mir- 
cea Druc din funcţia de şef al guvernului. Pentru 
a bloca orice apropiere de România şi, implicit, 
de comunitatea europeană, Rusia a indus con- 
fruntări cu găgăuzii în 1990-1991, apoi, în 1992, a 
provocat un război în toată regula între Chişinău 





16 


anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 











3 








Y AP 
şi Transnistria, o fâşie unde Kremlinul menţine 
trupe de ocupaţie şi mari cantități de arme şi 
muniții. Presa occidentală a prezentat acel război 
numai din perspectiva Moscovei, fără să discute 
cu localnicii din Transnistria, unde majoritatea o 
formează tot românii, chiar dacă ei îşi zic “moldo- 
veni”. Scopul tactic al Rusiei era să transforme 
acest război într-un conflict inter-etnic. Obiectivul 
strategic al Rusiei a fost şi rămâne transformarea 
Transnistriei în cap de pod, un fel de Kaliningrad 
pentru sud-estul Europei, pentru Uniunea Euro- 
peană, dar şi pentru flancul sudic al NATO. Mircea 
Snegur, Petru Lucinski şi Vladimir Voronin au to- 
lerat situaţia, întreținând un conflict politic surd 
cu Bucureştiul. După războiul din 1992 de pe 
Nistru, Rusia s-a erijat în... mediator, urmărind să 
transforme Tiraspolul în partener de dialog mul- 
tilateral, deci într-un subiect de drept internaţio- 
nal. Pentru a păstra aparențele, a menţinut Ucrai- 
na în ipostaza de negociator asociat mut timp de 
peste un deceniu, după ce eliminase România din 
formatul de tratative. Ion Iliescu a acceptat sur- 
prinzător de uşor să scoată țara noastră din for- 
matul de negocieri, deşi majoritatea etnică abso- 
lută din R. Moldova o constituie romanii. Nu mai 
contează raţiunile politice, dar a fost o eroare 
gravă. În 1999, la reuniunea OSCE de la Istanbul, 
Vladimir Putin a semnat un acord prin care se 
angaja să retragă trupele şi arsenalul din 


Transnistria. Treptat, Kremlinul a dat uitării acest 
acord şi menţine trupele pe Nistru “pentru pace”. 
În mod formal, Rusia a acceptat continuarea 
negocierilor în format “5+2”, în care intră evi- 
dente Rusia (provocatorul agresiunii), Ucraina, 
OSCE, Chişinăul şi Tiraspolul, la care se adaugă 
Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană, 
dar cu statut de observador. Mai pe româneşte, 
pe post de mână moartă. Evident că nu se poate 
obţine nimic fiindcă Rusia se opune oricăror 
măsuri de reglementare firească. România 
rămâne pe margine şi priveşte neputincioasă din 
perioada în care era Adrian Năstase ministru de 
Externe. EI a încercat atunci intensificarea dia- 
logului direct cu Federaţia Rusă, dar Kremlinul 
considera deja România un intrus şi rezultatul a 
fost excluderea ţării noastre din tratative. 


Două realități paralele 


Un prim aspect este acest blocaj total în for- 
matul de negocieri “5+2”, de parcă ne-am găsi în 
Fâşia Gaza. O altă realitate se dezvoltă însă de jos 
în sus. Tineretul din R. Moldova nu mai este obli- 
gat să studieze limba rusă şi caută să scape din ţar- 
cul lui Molotov. Mirajul Uniunii Europene funcțio- 
nează şi pentru românii din Basarabia. A apărut 
acolo o nouă generație care nu mai ştie ruseşte şi 
care priveşte în altă direcţie. Aşa se explică trage- 
diile din aprilie 2009, când tinerii s-au revoltat 
contra regimului condus de Vladimir Voronin. 
Cel puţin trei au fost ucişi, dar mulţi au fost tortu- 
rați cu sălbăticie, iar numeroase fete au fost batjo- 
corite în beciurile poliţiei din Chişinău. Alianța 
pentru Integrare Europeană, care a ajuns la pu- 
tere prin mari eforturi, încearcă să scoată statul 
din criza economică, sperînd în ajutorul UE. 
Mecanismele de la Bruxelles sunt însă extrem de 
greoaie, iar interesele unor țări puternice (Ger- 
mania, Italia, Franța) nu permit clarificarea situ- 
aţiei din Transnistria. În acest context, pentru 
basarabeni, singara speranță rămân Statele Unite 
ale Americii. Dar şi angajamentul Washingtonu- 
lui pe Nistru este o iluzie deocamdată, mai ales 
după ce Barack Obama a anunțat anul trecut “re- 
setarea relaţiilor cu Rusia”. Ulterior, aveam să ve- 
dem că Washingtonul chiar crede în idila cu Mos- 





anul VIII e nr. 85 


17 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





cova care îi va ajuta pe americani acolo unde so- 
vieticii şi-au rupt gâtul: în Afganistan. Iată de ce 
Republica Moldova rămâne o zonă de sacrificiu 
pe mai departe. Tot pentru o iluzie. 

Iată cum trebuie înțeles sfatul pe care i l-a dat 
vicepreşedintele american Joseph Biden pre- 
mierului Vlad Filat, care a fost la Washington: 
“Formatul de negocieri 5+2 este viabil şi doar în 
cadrul acestui format trebuie găsită soluţia ce ar 
respecta. integritatea şi suveranitatea statului”. 
De altfel, cu un partener dificil, ca Rusia, nu se pot 
imagina raporturi rezonabile. În programul de 
guvernare al Partidului Liberal Democrat, con- 
dus de Vlad Filat, se scria clar că trebuie modificat 
radical formatul de negocieri, prin implicarea 
mai activă a Uniunii Europene şi a puterilor euro- 
pene din Blocul NATO. “După asigurarea unei 
uniuni de poziţii cu SUA, UE şi, eventual, cu impli- 
carea României, aceşti actori, împreună, vor fi 
capabili să influenţeze Federaţia Rusă. În cadrul 
acestui format 4+1, ne vom aşeza, împreună cu 
aliații noştri democratici occidentali, la masa de 
negocieri cu autoritățile de la Moscova”. Că nu se 
va întâmpla aşa este aproape cert. 

În acest context trebuie evaluată şi semni- 
ficativa vizită a lui Traian Băsescu la Chişinău şi la 


Cahul. “Eu nu o să semnez ce a semnat Hitler şi 
Stalin, niciodată! Niciodată un voi confirma aşe- 
zarea frontierei pe Prut. A rămas după cel de-al 
Doilea Război Mondial. Am recunoscut-o, dar 
putem discuta un tratat privind regimul fron- 
tierei - adică ce facem noi pe frontieră, cum trec 
cetăţenii frontiera. Dar în niciun caz un se poate 
discuta cu mine un acord în care să confirm că 
frontiera este de aici şi până aici - acest lucru la 
făcut România, recunoscând independența Repu- 
blica Moldova”, a spus preşedintele României. La 
presiunile Moscovei, Washingtonul sugerează că 
nu trebuie ridicat capacul cazanului de pe Nistru. 
A spus-o direct Hillary Clinton: “Evident, dispu- 
tele privind frontiera cu România şi prezența tru- 
pelor ruse pe teritoriul moldovean sunt motive 
de îngrijorare. Dar vrem să ajutăm R. Moldova să 
îmbunătăţească viața poporului şi să sperăm că, 
în timp, problemele cu care se confruntă să poată 
fi soluționate”. Nu ştim ce informaţii deţine 
doamna Clinton, dar România nu are pretenţii 
teritoriale asupra Republicii Moldova, chiar dacă 
este paradoxal. 

Prin urmare, Bucureştiul este eliminat din 
această ecuaţie geostrategică. Rămâne Moscova, 
iar de undeva, mai aproape, se trezeşte Ucraina. 














18 


anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Generaţia Stelei Popa 
va realiza unirea Basarabiei 
cu România 


Librăria „Mihai Eminescu” din Bucureşti a 
găzduit lansarea cărții 100 de zile, creaţia jurna- 
listei Stela Popa, publicată de Editura Tritonic. 
Inteligentă şi perseverentă, ziarista de la „Vocea 
Basarabiei” lansează practic un fel de saga pentru 
românii de dincolo de Prut. Roberta Ciugureanu, 
eroina romanului, s-a născut la Corjova, satul din 
Transnistria, în care a văzut lumina de la răsărit şi 
Vladimir Voronin. Roberta este un alter ego pen- 
tru Stela Popa. Ea face parte din generaţia de 
tineri care au spart țarcul lui Molotov. Ei sunt 
urmaşii celor care au ieşit în fața tancurilor sovi- 
etice în 1989-1990 pentru revenirea la grafia la- 
tină, la istoria națională şi la limba română. Vor 
revenirea la Ţara-Mamă şi sunt mai pragmatici 
decât părinții lor. Nu se putea să evolueze altfel. 
„M-am născut în satul Corjova, raionul Dubăsari, 
Transnistria, într-o familie de români. Aşa ne 
identificăm noi ca fiind. Să nu mă judecaţi după 
acte sau paşaport. Sunt simple formalități, de alt- 
fel, pline de erori. Mă numesc Roberta”. Cartea 
evocă tragediile din aprilie 2009, când tinerii au 
sfidat serviciile secrete ruseşti şi comuniste, atră- 
gând atenţia lumii contemporane asupra celei 
mai urgisite populaţii din Europa. O populaţie 
care este forțată şi astăzi să trăiască şi cea mai 
absurdă criză identitară de pe continent. 

A fost o diversiune ridicarea drapelelor Ro- 
mâniei şi Uniunii Europene pe clădirile emble- 
matice de la Chişinău? Poate da, poate nu. Con- 
tează acum doar voința tinerilor basarabeni, care 
vor să-şi ia destinul în mâini şi care doresc să im- 
pună lumii un adevăr elementar: sunt români şi 
vor să revină acolo unde le este locul. În Europa, 
alături de Țara lor. Dezlănţuirea fiarelor lui 
Voronin contra unor copii nevinovaţi este sur- 
prinsă cu un real talent epic: „Roberta simți că îşi 
pierde minţile. Ochii fetei se injectară, sângele îi 
pocni în vene, căscă larg gura şi îşi înfipse colții 
albi şi tineri în carnea slinoasă şi puturoasă a bur- 
duhosului. Un muget greu răsună în noaptea 
aceea blestemată. Din acel moment, Roberta nu 
mai ţinu minte decât o izbitură puternică sub 


maxilarul drept. Înciudat şi încolţit, grăsanul o 
apucă de cap cu amândouă mâinile şi o lovi de 
capota maşinii. Impactul fu cumplit, iar sângele 
gâlgâi puhoi din nările fine şi subţiri ale femeii. 
Lichidul lipicios se împrăștie cald pe capotă, 
lăsând o linie curbă peste fierul negru şi lucios.” 
Urmează calvarul din Coridorul Morţii, adică din 
subteranele miliției de la Chişinău. Locul unde au 
avut loc schingiuiri demne de epoca stalinistă şi 
judecătorii au dat sentinţe după numărul vânătă- 
ilor şi al fracturilor. Aici, Roberta vede cum mili- 
țienii îi omoară tatăl, un fost luptător din războiul 
de pe Nistru din 1992. 

Trebuia procedat altfel? Trebuia mers până 
la capăt, cu orice risc? Unde ar fi fost acel „capăt”, 
pe care nici luptătorii din 1989-1991 nu l-au găsit? 
Sau le-a fost teamă? Ce vor face aceşti tineri pe 
care nimeni nu-i mai poate obliga să învețe ruseş- 
te? România, țara lor, ţara noastră, trebuie deter- 
minată să-i apere, să-i strângă laolaltă şi nimeni 
nu se va putea opune. „Îi ca pe vremea lui Stalin, 
Valia. (...) De-amu gata! Aici îi finişul. Trebuia să 
mergem mai departe, da' noi ca proştii dansam 
hora”, spune un tînăr după tortură. Nu exagerez 
dacă spun că Stela Popa reuşeşte scene demne de 
Aleksandr Soljeniţin. 

România l-a trimis pe Marius Gabriel Lăzurcă 
la Chişinău pentru funcția vacantă de ambasa- 
dor. Un diplomat tânăr, care a trecut cu brio exa- 
menul pe la reprezentanța noastră diplomatică 
de la Vatican. Le-a propus parlamentarilor de la 
Bucureşti organizarea unor şedinţe comune de 
guvern între cele două state româneşti, partici- 
parea basarabenilor la campionatul de fotbal al 
României (0 idee mai veche, rămasă ca pro- 
punere doar), deschiderea unei bănci cu capital 
comun şi inaugurarea la Chişinău a unui Institut 
Cultural Român, care să poarte numele lui Mihai 
Eminescu. 


Mihai Ghimpu: „Noi vorbim 
limba română și punctum!“ 


Alianța pentru Integrare Europeană, con- 
dusă de Mihai Ghimpu (preşedintele Parlamentu- 
lui şi preşedintele interimar al R. Moldova), Vlad 
Filat (şeful Guvernului şi preşedintele Partidului 





anul VIII e nr. 85 


19 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Liberal Democrat), Marian Lupu (preşedintele 
Partidului Democrat) şi Serafim Urechean de la 
Alianța Moldova Noastră, încearcă să scoată stat- 
ul din criza constituțională şi economică. „Noi tre- 
buie să avem grijă ca în Constituţie să nu fie scrise 
minciuni. Noi vorbim limba română şi punctum! 
Nu vă faceţi griji. Într-un final, noi vom soluţiona 
criza constituțională. Sacoul meu are trei mâneci. 
Deci mai am aşi pe care-i voi scoate la timpul 
potrivit”, a subliniat Mihai Ghimpu. 


Rusia ar cere explicaţii 
şi lui Dumnezeu! 


După convorbirile purtate cu Iurie Leancă, 
şeful diplomaţiei de la Chişinău, şi cu Vitalie Ma- 
rinuţă, noul ministru al Apărării, reprezentanții 
NATO au cerut din nou Rusiei să respecte acor- 
durile semnate la Istanbul de Vladimir Putin în 
1999 şi să se retragă de pe Nistru. Anders Fogh 
Rasmussen, secretarul general al Alianţei Nord- 
Atlantice, a salutat hotărârea fermă a Guvernului 
de la Chişinău de a promova reformele democra- 
tice şi de a întreprinde acţiunile necesare pentru 
redresarea situaţiei economice şi sociale din ţară. 

În schimb, Rusia se arată foarte îngrijorată 
de evoluţia normală a relaţiilor dintre Bucureşti 
şi Chişinău. „Nezavisimaia Gazeta” titrează: „Chi- 
şinăul a pus o mină la temelia Uniunii Europene”. 
Ziarul notează că Bucureştiul a confirmat oficial 
acordarea ajutorului financiar în valoare de 100 
de milioane de euro, că sârma ghimpată de pe 
Prut, „considerată anacronică”, va fi scoasă până 
la 31 martie. Politologii ruşi (dar şi ucraineni) 
consideră că ar fi primul pas spre „realizarea 
proiectului unionist”. După cum se vede, ei intui- 
esc mai bine chiar decât românii care vor fi 
direcţiile noii politici din estul Europei. Ziarul 
prezintă opinia lui Zurab Todua, „expert în evolu- 
ţia spaţiului postsovietic”, după care doar 15- 
20% din basarabeni ar accepta reîntregirea națio- 
nală. În realitate, nu s-a făcut un sondaj liber, iar 
situaţia s-a schimbat mult după evenimentele din 
aprilie 2009. În plus, efectul de vitrină din Uniu- 
nea Europeană funcţionează atractiv, oricâte 
greutăţi ar fi şi aici pentru oamenii obişnuiţi. Va- 
leri Klimenko, şeful mişcării ruseşti „Ravnopra- 


vie” de la Chişinău, amenința recent că „unirea va 
provoca un război civil”, fără să precizeze cine cu 
cine se va mai bate, dacă şi ruşii din Basarabia vor 
să circule liber prin UE. 

Nu trebuie să ne preocupăm prea mult: 
Rusia ar cere explicaţii şi lui Dumnezeu pentru că 
a creat lumea aşa şi nu altfel. După reacţia jalnică 
a lui Rogozin la adresa scutului antirachetă din 
România („Ursul le va da un picior în fund celor 
din NATO”), Moscova cere socteală acum şi Bul- 
gariei din aceleaşi motive. Dar nu direct, fiindcă 
nu coboară la nivelul pigmeilor. Moscova discută 
chestiuni geostrategice doar cu Washingtonul. 
„Nu pot să comentez acum pentru că abia am 
primit comunicatul din partea premierului 
Bulgariei. Aştept mai multe detalii şi bulgarii ne- 
au promis că aşa vor face. Ne-am interesat deja la 
partenerii noştri americani, cum putem să inter- 
pretăm acest lucru şi de ce după „surpriza româ- 
nească”, acum apare şi surpriza bulgărească”, a 
spus Serghei Lavrov, şeful diplomaţiei ruse. 

Se insinuează şi China între Nistru şi Prut, 
dar Rusia se face că nu înțelege. Deocamdată. 
Foarte mulți au rămas surprinşi că Beijingul a 
anunțat un ajutor financiar de un miliard de do- 
lari pentru Chişinău, după ce procedase la fel cu 
Belarus. China are bani mulţi, pe care trebuie să-i 
plaseze. O posibilă explicaţie: Dacă Washingtonul 
va renunța la dolar, ce vor face chinezii cu 
China îşi construieşte capete de pod spre Uniu- 
nea Europeană. Intuieşte corect evoluţia relaţi- 
ilor dintre Bucureşti şi Chişinău, încercând să 
pregătească drumul spre cea mai mare piață or- 
ganizată din lume. Iată şi varianta pe care mi-aş 
dori-o cel mai mult: China vrea să dezvolte coope- 
rarea cu România, iar sprijinirea Republicii 
Moldova ar putea deveni în curând un atu impor- 
tant; Bucureştiul ar putea sprijini apoi politic 
reunificarea paşnică a Taiwanului cu Țara- 
Mamă... 


lulia Timoșenko a îngropat 
revoluţia portocalie 


Agonia Ucrainei continuă şi după epuizarea 
celui de-al doilea tur de scrutin. Rezultatele au 





20 


anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





fost extrem de strânse şi este greu de vorbit de un 
învingător categoric. Mai precis, Viktor Ianuko- 
vici a obţinut 48,95% din sufragii, iar Iulia Timo- 
şenko a fost creditată cu 45,48%. Cum legea elec- 
torală a permis, peste un milion de ucraineni au 
votat contra ambilor candidaţi. Aşa a recomandat 
şi Viktor Iuşcenko, marele învins al confruntării. 
Numărul celor care au votat contra ambilor can- 
didați este mai mare decât diferența mică dintre 
ei. Mulți ucraineni, majoritatea intelectuali, i-au 
respins pe amândoi fiindcă se consideră deza- 
măgiți de situaţia economico-politică din ţară. 
Cum Ianukovici nu a luat măcar 50% din voturi, 
situaţia este neclară şi i-a permis Iuliei 
Timoşenko să conteste rezultatul cu toată vehe- 
menţa. „Eu nu voi recunoaşte niciodată legitimi- 
tatea victoriei lui lanukovici. Vom face totul pen- 
tru a proba că aceste alegeri au fost falsificate”, a 
spus ambițioasa blondă. Şefa Guvernului de la 
Kiev s-a adresat Justiţiei în speranța că va provo- 
ca invalidarea rezultatelor şi convocarea unui al 
treilea scrutin. „Dacă vom obţine un verdict pozi- 
tiv în mai multe tribunale regionale, atunci vom 
contesta rezultatul general al alegerilor”, a pre- 
cizat Timoşenko. 

Trebuie reţinut însă că ea conduce Executi- 
vul şi, prin urmare, tot ea este responsabilă de 
buna sau proasta desfăşurare a scrutinului. După 
alegeri, tigroaica de pe Don a tăcut câteva zile 
lungi, după care a ieşit din nou la atac. A înțeles că 
următorul pas al lui Viktor Ianukovici va fi consti- 
tuirea unei noi majorităţi în Rada Supremă de la 
Kiev şi aruncarea adversarei în opoziţie. În acest 
mod, ea pune presiune pe cel care a obţinut o vic- 
torie discutabilă şi o ia înaintea evenimentelor. O 
nouă dovadă că Iulia Timoşenko este foarte inte- 
ligentă şi că ştie să se bată, inclusiv cu armele 
adversarului. Poate şi originea ei interesantă 
merită luată în considerare în cunoaşterea per- 
sonajului: tatăl era armean, iar mama - evreică. A 
avut dosar penal la Procuratura Federaţiei Ruse 
pentru furt de gaze printr-o companie pe care o 
conducea, dar a reuşit să devină partenera de dia- 
log a premierului Vladimir Putin. Viktor Ianuko- 
vici este ucrainean din regiunea de est. Adversarii 
i-au scos şi lui pe tapet trei dosare penale: două 
pentru tâlhărie şi unul pentru tentativă de viol. 


Doar tentativă... 

Prin certurile nesfârşite cu ex-preşedintele 
Viktor Iuşcenko, Iulia Timoşenko a reuşit să-i 
dezamăgească pe mulți ucraineni şi să îngroape 
revoluţia portocalie, un proiect susținut de 
Statele Unite ale Americii. Proiectul oranj a eşuat 
parțial în Georgia, dar s-a perpetuat în România, 
contaminând acum şi Chişinăul. 

„Lumea o îngroapă pe Iulia”, jubila cotidia- 
nul „Segodnia”, care l-a susținut deschis pe Ianu- 
kovici. Ziarul avertizează însă că „victoria lui la- 
nukovici nu este definitivă”, câtă vreme noul pre- 
şedinte nu-şi instalează un guvern propriu. Prin 
urmare, lupta pentru putere se anuță puternică şi 
fiindcă ambele tabere au reprezentare sensibil 
egală în urma scrutinului. După o procedură ve- 
rificată şi în alte țări, lanukovici va atrage trădă- 
tori din partidele Iuliei Timoşenko şi Viktor Iuş- 
cenko pentru a constitui o nouă majoritate parla- 
mentară. Este o procedură mai facilă şi mai ief- 
tină decât provocarea alegerilor parlamentare 
anticipate. Ar fi şi singura modalitate de liniştire 
a apelor fiindcă, de peste un deceniu, Ucraina 
este cea mai turbulentă ţară de pe continentul 
european. Cel mai important avantaj politic pen- 
tru Iulia Timoşenko ar fi să-l lase pe Ianukovici să- 
şi rupă gâtul din cauza crizei economice, care 
macină țara, dar ea nu concepe să piardă puterea. 
Pot afirma că este cea mai puternică femeie din 
politica lumii contemporane: s-a impus într-o țară 
unde numai bărbaţii au făcut politică la vârf, este 
singura femeie din lume care a format o coaliţie 
ce-i poartă numele - Blocul Iulia Timoşenko 
(BiuT), i-a măcinat prestigiul ex-partenerului 
Iuşcenko până când l-a anihilat politic; a dovedit 
că ştie să prospere şi în lumea afacerilor. Dife- 
renţa de numai 3,5% din voturi faţă de Ianukovici 
a adus-o în pragul infarctului. De aceea, blonda cu 
cosiță împletită a apărut plânsă, dar la fel de 
hotărâtă să se răzbune. Din cauza situaţiei explo- 
zive, alegerile din Ucraina au fost atent monito- 
rizate, iar OSCE a dat un verdict care nu au pus-o 
pe gânduri pe Iulia. „Scrutinul a fost transparent 
şi cinstit. Alegerile au oferit o impresionantă de- 
monstraţie de democraţie. Este o victorie pentru 
fiecare din Ucraina. Acum a venit timpul ca liderii 
politici ai țării să asculte verdictul populaţiei şi să 





anul VIII e nr. 85 


21 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





facă astfel încât transferul puterii să aibă loc paş- 
nic şi constructiv”, a opinat Joao Soares, preşe- 
dintele Adunării Generale a Organizaţiei pentru 
Securitate şi Cooperare ân Europa (OSCE). Inutil. 


Bucurie nedisimulată 
la Moscova 


Pentru ruşi, Viktor lanukovici este „previzi- 
bil”, deci mai bun decât Iulia Timoşenko, susține 
„Nezavisimaia Gazeta”. Bucuria ruşilor trebuie să 
fie însă reținută. În timp ce Iulia avea mare tre- 
cere prin campanie la babele sărmane, Ianuko- 
vici reprezintă perfect interesele marelui capital 
ucrainean, care vrea să profite de relaţiile cu Fe- 
deraţia Rusă, dar priveşte cu un ochi spre Uni- 
unea Europeană, unde este cea mai jinduită piață 
de desfacere. Prin urmare, cât de pro-rus poate să 
devină Ianukovici? Doar atât cât să nu-i supere pe 
greii lui suporteri de pe Don şi de la Kiev. 

Va circula gazul metan rusesc mai liber spre 
UE, decât pe vremea lui luşcenko? Este o între- 
bare la care nu se poate răspunde pozitiv fiindcă 
este vorba de foarte mulţi bani, iar Ucraina a 
devenit o gaură neagră pentru tot felul de fon- 
duri rambursabile şi nerambursabile. Iată de ce 
ruşii cei mai realişti îl consideră pe Ianukovici 
„răul cel mai mic”. lanukovici este un fel de 
naţionalist care provine din nomenclatura indus- 
trială sovietică din Ucraina, la fel ca urii Lujkov, 
primarul inepuizabil al Moscovei, şi Viktor Cer- 
nomirdin, doi ruşi care ar vrea să-i pună la punct 
pe ucraineni şi care au cerut public restituirea Pe- 
ninsulei Crimeea. Iată de ce nu trebuie exagerată 
„previzibilitatea” lui Ianukovici. El rămâne 
ucrainean... 

Dialogul dintre Moscova şi Kiev devine însă 
posibil. Dur, cu toate cărțile pe masă. Ianukovici 
va dori să obţină de la Rusia materii prime tot mai 
ieftine şi va face orice pentru asta, consideră Kon- 
stantin Simonov, directorul Fundaţiei naţionale 
pentru securitate energetică de la Moscova. În 
campania electorală, lanukovici a promis că va 
solicita renegocierea tuturor acordurilor dintre 
Rusia şi Ucraina în domeniul livrării gazelor. 
Conflictul va izbucni din nou. Oligarii industriei 
ucrainene vor şi ei gaze mai ieftine, iar Rusia nu 


va accepta. La mijloc va rămâne din nou Uniunea 
Europeană, care nu face mai nimic pentru diver- 
sificarea surselor de aprovizionare cu metan. 

Victoria lui lanukovici pare să fie un eşec al 
Uniunii Europene şi al Statelor Unite în Ucraina. 
În realitate, singurul care a militat deschis pentru 
aderarea la spaţiul euro-atlantic a fost Viktor 
Iuşcenko şi tocmai el a pierdut. Cu Ianukovici per- 
ceput drept „omul ruşilor”, parteneriatul estic, 
lansat de Bruxelles, ar putea să rămână vorbă în 
vânt. Dacă ar fi învins Iulia Timoşenko, ea făcea 
prima vizită la... Moscova. Cum învingător la Kiev 
este „omul ruşilor”, el va merge mai întâi la... 
Bruxelles. Iată de ce Vladimir Putin prefera o re- 
laţie bine cultivată cu Iulia Timoşenko. 


Românii din Ucraina 
îi preferă pe ruși 


La rândul lui, nici Viktor Ianukovici, preşe- 
dintele Partidului Regiunilor, nu are motive se- 
rioase să jubileze. Victoria lui este precară şi arată 
că Ucraina e profund divizată între cele două ta- 
bere. Presa internaţională a tot avertizat că el 
merge cu Rusia, că este „omul ruşilor”, că este 
„pro-rus”, că va determina scindarea Ucrainei etc. 
Probabil că Ianukovici este ceva mai realist decât 
Timoşenko, iar în ce priveşte dezmembrarea ce- 
lui mai mare vecin al României, trebuie spus că 
nu s-au copt condiţiile încă. Chiar dacă este asoci- 
ată de unii cu naționaliștii, Iulia Timoşenko nu 
poate reprezenta tendințele centrifuge din vestul 
Ucrainei. Iar pentru ca Ucraina să se rupă în 
două, ar fi fost necesar să apară un lider puternic 
tocmai în această regiune. Dimpotrivă, Iulia Ti- 
moşenko a reuşit să-i îndepărteze pe radicalii 
ucraineni, care l-au preferat pe bancherul Ighip- 
ko din Basarabia, dar şi pe românii („moldove- 
nii”) care au votat cu Ianukovici fiindcă Partidul 
Regiunilor a recunoscut că românii din teritoriile 
invadate de Stalin constituie cea mai numeroasă 
minoritate din Ucraina, după ruşi. Coaliția din 
jurul Iuliei Timoşenko a mers mai mult pe o po- 
litică de asimilare forțată a conaţionalilor noştri 
din țara vecină, ceea ce i-a determinat pe români 
să prefere un front comun cu numeroasa minori- 
tate rusă. Ei nu mai vor să treacă de Ia rusificare 





22 


anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





la ucrainizare forțată, până la neantizarea națio- 
nală. Ucrainenii fac presiuni pentru ucrainizarea 
şcolilor şi a bisericilor româneşti din nordul Ma- 
ramureşului, din Herţa, nordul Bucovinei, din 
nordul şi din sudul Basarabiei. Aşa că românii din 
Cernăuţi sau din Ismail au ales răul cel mai mic: 
să meargă alături de ruşi. O opţiune naturală, pe 
care unii din Bucureşti nu au cum s-o priceapă. 

Mizând excesiv pe factorul irațional din cam- 
pania electorală, Iulia Timoşenko a făcut o gafă 
impardonabilă față de România. Ea a anunțat la 
un miting de la Ternopol că va solicita rejude- 
carea procesului de la Haga pentru ca Ucraina să 
controleze tot platoul continental din dreptul 
Insulei Şerpilor. Radicalii ucraineni au crezut într- 
o atare posibilitate şi România a devenit cal de 
bătaie în campania lor. În realitate, pentru a 
întoarce sentința definitivă şi irevocabilă de la 
Haga, Kievul trebuie să prezinte probe indu- 
bitabile, care nu au fost aduse în cadrul procesu- 
lui. Istoria nu a consemnat un precedent. 

Este posibil ca Ianukovici să accepte nuanța- 
rea dialogului politic cu România. Scandalul de 
spionaj, provocat de agenţii ucraineni în Româ- 
nia, investiţiile românilor, îngropate la Krivoi 
Rog, desconsiderarea drepturilor pe care le au 
românii din Ucraina, continuarea lucrărilor la 
canalul Bistroe-Chilia au înghețat raporturile din- 
tre cele două țări. De aceea, este greu de anticipat 
cine va reuşi să dezlege acest nod gordian. Bucu- 
reştiul nu-şi va abandona interesele în regiune 








lizate pentru împrumut. 


fiindcă se află în avantaj tactic. Ucraina este da- 
toare să facă mai multe mutări de răspuns la soli- 
citările ţării noastre, dacă va dori să se apropie de 
Uniunea Europeană. 


Sfârșitul visului american 


China a împrumutat Statele Unite ale Ameri- 
cii cu aproximativ 800 de miliarde de dolari (în 
cecuri de trezorerie) şi are deja pârghiile să pro- 
voace o inflație catastrofală în cel mai puternic 
stat al lumii. Meticulos şi consecvent, Beijingul nu 
se mulţumeşte să rămână la acest stadiu de um- 
bră fatidică. Nu are interesul deocamdată să re- 
tragă banii împrumutați fiindcă dolarul s-ar pră- 
buşi dramatic, iar China este cel mai mare expor- 
tator, cu peste 1000 de miliarde de dolari în anul 
2009. 

Bancherii chinezi diversifică rezervele va- 
lutare ale țării pentru a scăpa de presiunea 
exercitată de dolar. Au deschis linii valutare 
„swap”, un fel de troc bancar, un schimb reci- 
proc, în valoare totală de 95 miliarde dolari de 
americani, cu băncile naționale din Argentina, 
Indonezia, Coreea de Sud, Hong-Kong, Malaiezia 
şi Belarus. China a mai semnat un acord cu 
Brazilia pentru folosirea valutelor naționale în 
comerțul bilateral. Acumulează mari cantități de 
aur de pe piaţa internaţională, cumpără obligaţii 
de la Fondul Monetar Internaţional, nomina- 








anul VIII e nr. 85 


23 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Marea provocare — 
resursele energetice 


China a înțeles perfect că secolul al XXI-lea 
va fi dominat de ţările care vor controla resurse- 
le energetice. Criza financiară a dus la ieftinirea 
companiilor care extrag hidrocarburi. A semnat 
cu trusturile „Rosnefti” și „Transnefti” din Rusia 
un contract de 25 de miliarde de dolari. Astfel, 
ruşii vor livra chinezilor 300 de milioane de tone 
de ţiţei timp de 20 de ani. Brazilia a primit 10 mil- 
iarde de dolari de la China pentru a livra zilnic 
160 000 de barili de ţiţei. China a mai semnat un 
contract şi cu Venezuela, în valoare de 4 miliarde 
de 3 dolari. Toate aceste contracte au fost semnat 
într-o singură săptămână: 17-21 februarie. Beijin- 
gul a plătit câte 5 miliarde de dolari Angolei şi Ka- 
zahstanului tot pentru hidrocarburi. Până şi din 
Ecuador a cumpărat țiței de un miliard de dolari. 
În numai trei luni, China a investit 50 de miliarde 
de dolari pentru energie. În iunie 2009, China în- 
cheia cea mai mare tranzacţie din istoria ei: socie- 
tatea SINOPEC a cumpărat compania elveţiană 
Addax Petroleum, contra sumei de 7,5 miliarde 
de dolari. Compania chineză Yanzhou Coal of 
China a preluat trustul australian Felix Resources 
cu doar 3,3 miliarde de dolari. Dacă i s-ar per- 
mite, are posibilitatea să cumpere majoritatea 
companiilor energetice din lume. 

Yuanul a crescut cu 20% faţă de dolar, iar 
China este unica țară stabilă economic din lume. 


Cobra de aur contraatacă 


Din cauza împrumuturilor acordate fără 
acoperire, Statele Unite şi-au pus în pericol pro- 
pria economie, dar şi pe ale partenerilor. În mo- 
mentul declanşării crizei, China avea cele mai 
mari rezerve valutare în SUA, iar acum le-a sporit. 
Americanii şi europenii roagă insistent China să 
nu-şi mai diversifice rezervele valutare. Practic 
Banca Centrală de la Beijing a devenit media- 
torul valutar mondial, rol pe care îl deţinea 
Fondul Monetar Internaţional. 

Ca să supravieţuiasă, Statele Unite trebuie să 
devalorizeze dolarul şi mai mult, comparativ cu 
alte valute. Companiile americane dau rateuri pe 


piaţa internă şi singura şansă este să migreze, 
bazându-se pe un dolar cât mai slab. China nu va 
accepta însă un dolar tot mai slab, fiindcă i se 
induce o inflaţie tot mai mare. La fel va reacţiona 
şi Uniunea Europeană. Este posibil ca yuanul să ia 
locul dolarului, iar visul american se va sfârşi 
dacă Statele Unite vor ceda locul de superputere. 
Cu o creştere economică de 9,02%, cu o putere 
politică hipercentralizată, China nu mai are rival. 
Ca să evite un dezastru, economiştii cred că SUA 
ar putea consolida artificial dolarul, ceea ce ar 
strivi însă Uniunea Europeană. 

Şi totuşi, guvernul de la Washington anunța 
la începutul lui februarie o creştere de 5,7% în 
trimestrul al IV-lea din 2009, comparativ cu 2,2% 
în trimestrul al III-lea. Economistul Nourile 
Roubini, cel supranumit Mister Doom după ce a 
prevăzut criza financiară, este foarte sceptic: 
„Numerele din titlu arată mari, dar, dacă le diseci, 
sunt foarte deprimante şi sărace. Cred că avem 
dificultăți. Rata şomajului va depăşi 10%”. 

Indiferent însă de criza economică sau poate 
tocmai din această cauză, Barack Obama a anun- 
țat că alocă 708 miliarde de dolari pentru arma- 
tă. Adică aproape cât a împrumutat de la China. 
Preşedintele a anunțat înlocuirea doctrinei mili- 
tare din 2006, veche de 25 de ani, care presupu- 
nea că Statele Unite pot purta două războaie con- 
venţionale simultan în două regiuni diferite de 
pe Terra. Noua doctrină militară a SUA îşi pro- 
pune protejarea intereselor americane în toată 
lumea, contra amenințărilor teroriste sau a ata- 
curilor cibernetice. Doctrina militară, revizuită în 
2006, avea ca scenariu un război convenţional de 
lungă durată cu China, în jurul Taiwanului. Acum, 
o asemenea strategie de ordinator nu mai da 
bine... În schimb, laureatul Premiului Nobel pen- 
tru Pace alocă 6,8 miliarde de dolari pentru men- 
ținerea arsenalului nuclear. Cu 589 milioane de 
dolari mai mult decât a alocat George W. Bush. Şi 
pentru a nu mai rămâne dubii asupra liderului 
mondial, Statele Unite au declanşat ample mane- 
vre militare în Tailanda, cu numele de cod „Cobra 
Gold”, cu partenerii asiatici: Tailanda, Japonia şi 
Indonezia. Participă pentru prima dată şi Coreea 
de Sud. Tăcută, spionată de drone, China își fău- 
reşte propriul vis pe care încă nu-l poate controla. 





24 


anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 





Pentru o politică 
de tip creștin « 


Paul Ghiţiu 





Întâmplări din lumea zilelor 
noastre 


2001 - Enron 

e „(...) Scandalul privind Corporaţia Enron 
şi firma de contabilitate Arthur Andersen, s-a de- 
clanşat în 2001, culminând cu declararea falimen- 
tului la 2 decembrie. Firma de contabilitate Ar- 
thur Andersen, una dintre cele mai mari cinci 
companii de contabilitate din lume, a fost la rân- 
dul său desființată. În urma dezvăluirilor de sen- 
zaţie despre neregulile contabile, acţiunile Enron 
au scăzut de la 90 de dolari bucata la mai puţin de 
50 de cenți. Frauda consta în înființarea de 
entități off-shore, controlate tot de oamenii de la 
Enron, cu care desfăşurau pe hârtie diverse tran- 
zacţii, acestea absorbind toate pierderile şi 
datoriile companiei Enron, pe lângă evaziunea 
taxelor. În felul acesta, bilanțul Enron era întot- 
deauna pozitiv şi înregistra creşteri spectacu- 
loase ale profitului, dar conducătorii Enron erau 
nevoiți să recurgă la noi manevre contabile necu- 
rate pentru a crea impresia unor profituri de mi- 
liarde. Acţiunile au ajuns la preţuri uriaşe, iar 
directorii firmei au început să tranzacționeze 
acțiuni pentru profit propriu, profitând de infor- 
maţii din interior. 

Se pare că scandalul Enron a avut şi o com- 
ponentă politică. Enron a dat aproape şapte mil- 
ioane de dolari politicienilor, începând din anii 
'90. În timpul mandatelor Clinton, compania a 
contribuit cu 900.000 de dolari la Partidul Demo- 
crat. Din 1996, majoritatea contribuţiilor au 
început să plece către Partidul Republican, inclu- 
siv pentru campania electorală a lui George W. 
Bush (...)” (Cotidianul) 

e „(...) Cel mai şocant aspect prezentat în 














film (filmul despre prăbuşirea Enron - n.n.) se 
leagă de faptul că Enron a creat cu bună ştiinţă o 
falsă criză a energiei în California, care nu a exis- 
tat niciodată. În film auzim înregistrări telefonice 
ale traderilor Enron care îi sfătuiesc pe managerii 
uzinelor electrice din California să fie „puţin mai 
creativi“ şi să închidă uzinele „pentru reparații“. 
Enron este responsabilă de închiderea pentru 
mult timp a până la 50% din industria energetică 
a Californiei, ba chiar a 76%, atunci când a cres- 
cut prețul curentului electric de nouă ori. 

Când compania a intrat în colaps, 20.000 de 
angajaţi au fost concediați. Pensiile lor nu mai 
există şi acţiunile nu mai valorează nimic. Un tele- 
fonist care a lucrat pentru o companie electrică 
din Portland toată viața povesteste că, înainte ca 
Enron să preia compania la care lucra şi să o 
devalizeze, fondul său de pensii valora 248.000 





anul VIII e nr. 85 


25 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





dolari, pe care i-a investit în acţiuni Enron. Acum, 
spune el, fondul său de pensie valorează 1.200 de 
dolari (...) (Săptămâna Financiară) 


2002 - WorldCom 

e „(...) Chiar daca procesul şi falimentul gru- 
pului energetic a fost unul mult mai răsunător, 
existând suspiciuni şi de implicare a Administra- 
ției americane, falimentul WorldCom (2002 - 
n.n.) a reprezentat cel mai mare faliment din isto- 
ria corporatistă a SUA. Aproximativ 20.000 de an- 
gajați şi-au pierdut locul de muncă, iar acţionarii 
au pierdut peste 180 de miliarde de dolari după ce 
compania a intrat in faliment. (...)” (Wall Street) 


2008 - Lehman Brothers 

e „Căderea Lehman Brothers, o firmă care 
vindea bumbac şi care s-a transformat într-una 
dintre cele mai mari bănci de investiţii din lume, 
a fost cel mai mare faliment din istoria Statelor 
Unite. Datoriile instituţiei se ridicau la suma- 
record de 613 miliarde de dolari. În săptămâna 
care a urmat, bursele au înregistrat scăderi 
istorice în toată lumea. Indicele industrial Dow 
Jones a căzut cu 500 de puncte, cea mai mare 
scădere de la atentatele din 11 septembrie 2001. 
Autorităţile de la Moscova au închis bursa, de 
teamă că indicele RTS se va prăbuşi. A urmat un 
lanţ al falimentelor, iar lumea a intrat oficial în 
criză. Un an mai târziu, situaţia economică este 
definită ca “cea mai gravă recesiune de după cel 
de Al Doilea Război Mondia!”. În America apar 
primele semne de revenire. , însă, şi, în special, 
Europa Centrală şi de Est mai au de aşteptat. (...) 

(...) Criza creditelor, care izbucnise încă din 
2007, s-a transformat într-un uragan financiar şi 
economic, iar țări ca Letonia, Lituania şi Ungaria 
au fost prinse în ochiul furtunii. Dependente de 
împrumuturi corporative şi speculative pentru a 
susține creşterea economică, în special de la băn- 
cile străine, ţările din noua Europă nu au fost 
capabile să-şi susțină economiile din banii con- 
tribuabililor, scrie The Guardian. Iar băncile occi- 
dentale, care le-au fost cei mai buni prieteni în 
vremurile bune, au refuzat să le vină în ajutor. 

Letonia, urmată de alte ţări din regiune, 
inclusiv România, au fost forțate să ceară ajutor 


financiar de la Fondul Monetar Internaţional şi 
de la alte instituții internaţionale. În schimbul 
banilor, EMI a cerut reducerea cheltuielilor pu- 
blice. În Letonia, acest lucru a stârnit proteste vio- 
lente. 

Islanda s-a confruntat cu o dramă asemănă- 
toare: guvernul a căzut la şase luni după ce prin- 
cipalele bănci ale ţării s-au prăbuşit. Motivul: 
miniştrii au recunoscut că nu au resursele nece- 
sare pentru a sprijini sistemul bancar. 

De-a lungul anilor, băncile s-au împrumutat 
de pe piețele financiare, iar când această sursă de 
venit s-a epuizat, după falimentul Lehman, siste- 
mul s-a prăbuşit ca un joc de cărţi. (...)” (Business 
Standard) 

e „(...) , head of Lehman Brothers, faced 
questioning from the US House of Representa- 
tives . Rep. (D-CA) asked: „Your company is now 
bankrupt, our economy is in crisis, but you get to 
keep $480 million (£276 million). 1 have a very 
basic question for you, is this fair?“ Fuld said that 
he had in fact taken about $300 million (£173 
million) in pay and bonuses over the past eight 
years. Despite Fuld's defense on his high pay, 
Lehman Brothers executive pay was reported to 
have increased significantly before filing for 
bankruptcy. On October 17, 2008, reported that 
several Lehman executives, including Richard 
Fuld, have been subpoenaed in a case relating to 
securities fraud. (...)” (Wikipedia) 


2008 - Madoff 

e „Bernie Madoff, fost preşedinte al bursei 
NASDAQ, fondator al firmei Bernard L. Madoff In- 
vestment Securities LLC - înfiinţată în 1960, este 
acuzat de cea mai mare fraudă de investiţii pro- 
dusă vreodată de o persoană - 50 de miliarde de 
dolari. Madoft este în prezent arestat la domici- 
iu, aşteptând să fie acuzat oficial în luna martie. 
Se pare că pe 10 decembrie 2008, Madoff şi-a 
anunțat fiii că firma sa este de fapt o imensă sche- 
mă piramidală sau, cu alte cuvinte, “o mare min- 
ciună”. Fiii săi au anunţat această veste autorităţi- 
lor. A doua zi, FBI l-a arestat pe Madoff sub acuza- 
ţia de fraudă, iar Madoff a recunoscut că a pierdut 
aproximativ 50 de miliarde de dolari. Ca urmare, 
bănci din afara Statelor Unite au anunţat că au 





26 


anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





pierdut, la rândul lor, miliarde, din cauza lui 
Madoff. (...) 

Firma lui Madoft era a şasea companie de pe 
Wall Street, funcționând adesea ca o “a treia pia- 
ță”, deoarece nu apela la intermediari. Spre deo- 
sebire însă de o schemă piramidală obişnuită, 
gen Caritas, Madoff nu oferea profituri uriaşe de 
la început investitorilor, ci profituri modeste, dar 
constante, unei clientele exclusiviste. Metoda de 
investiţie era prezentată clienţilor drept “prea 
complicată pentru a fi înțeleasă” - ceea ce aduce 
aminte de scandalul Enron. (...)” (Cotidianul) 


2009 - 2010 Dubai 

e „(...) Asemeni Lehman, Dubaiul a făcut 
greşeala de a se împrumuta pe termen scurt pen- 
tru a cumpăra active nelichide pe termen lung. 
Companiile care fac parte din Dubai World şi 
Nakheel au împrumutat zeci de miliarde de 
dolari de pe pieţele globale de capital şi au folosit 
banii pentru a cumpăra pachete de acțiuni în 
Cirque du Soleil şi Barney's, afaceri cu iahturi, 
companii de servicii financiare şi, mai presus de 
orice, real estate. 

Cam în acelaşi fel, Lehman şi-a îngropat 
zecile de miliarde de dolari de împrumut în inves- 
tiţii nelichide, cum ar fi clădiri de birouri şi com- 
plexuri rezidenţiale. (Când a plesnit, în septem- 
brie trecut, s-au descoperit în contabilitatea băn- 
cii americane de investiţii plasamente de 40 de 
miliarde de dolari în real estate comercial). 

Lehman Brothers a exploatat toate noile 
instrumente create de ingineriile financiare: deja 
bine-cunoscutele derivate. Dubaiul a făcut acelaşi 
lucru cu toate noile instrumente ale ingineriei de 
construcţii civile: insule sub formă de palmier, 
pârtii de schi indoor, clădiri de înălțimi record. 

În teorie, Lehman Brothers a fost un model 
de guvernanţă corporatistă modernă. Acţionarii 
companiilor publice erau reprezentaţi în 
board-uri auguste, care se presupunea că trebuie 
să fie supervizate de câte un lider experimentat. 
În practică, era un regim autocratic condus în 
mare măsură în beneficiul unor insideri şi cu dis- 
preţ pentru investitorii din afară. 

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Dubai, 
unde companiile-cheie sunt într-o mare măsură 


braţe ale statului şi sunt controlate de familia 
regală şi de acoliţii ei. (...)” (Money Express) 


2008 - România 

e „(...) Atacul asupra leului din octombrie 
anul trecut a fost mult mai periculos decât s-a cre- 
zut la vremea respectivă. La mai bine de patru 
luni de la tentativa unor bănci, nenominalizate 
nici acum, de a deprecia moneda naţională, gu- 
vernatorul BNR, Mugur Isărescu, a ieşit ieri la 
rampă cu declaraţii şoc, spunând că se urmărea 
atingerea unui curs de 4,5 - 4,7 lei/euro şi nu un 
nivel de 4,2 lei/euro, cum sugerau unii analiști. 
BNR a intervenit pentru menținerea încrederii în 
moneda naţională, fără a apăra un nivel anume 
al cotaţiei leului, a precizat el. 

(..) Reacţia vine după ce presa a relatat 
despre implicarea mai multor bancheri în atacu- 
rile asupra leului, printre care Bancpost, Royal 
Bank of Scotland (fosta ABN Amro) şi ING, alături 
de UniCredit Țiriac Bank. Totul a pornit de la un 
e-mail care a ajuns la banca centrală, trimis de tre- 
zorierul uneia dintre băncile implicate, prin care 
îşi îndemna colegii şi şefii de bănci cum să sta- 
bilească cotaţiile. (...)” (Gândul) 


2010 Grecia 

e „(...) Bănci de pe Wall Street, precum 
Goldman Sachs, au folosit instrumente financia- 
re complexe, de tipul celor care au fost la originea 
crizei financiare americane, pentru a ajuta Grecia 
să ascundă amploarea datoriilor, potrivit New 
York Times. Un program pregătit de Goldman 
Sachs a permis guvernului elen, în 2001, să se 
împrumute de ordinul miliardelor, potrivit unor 
surse apropiate tranzacţiei, citate de publicaţie. 
În schimbul banilor, guvernul de la Atena a 
renunțat la venituri viitoare, precum taxele de 
aeroport sau veniturile de Ia loterie. În acest fel, 
creditele au figurat ca vânzări şi au ajutat Grecia 
să se incadreze pe hartie in tintele de deficit. 
Pentru aceasta tranzactie, Goldman Sachs a pri- 
mit un comision de circa 300 milioane dolari. 
(...P (România Liberă) 

e „(...) «Sunt speculate slăbiciunile econo- 
miei noastre», urlă autorităţile greceşti. «Acum 
suntem noi atacați, dar urmează Spania şi Portu- 





anul VIII e nr. 85 


27 


ROST 


POLITICA, LA DESCUSUT 





galia», avertizează ei, disperaţi. Cine îi atacă? O 
mare bancă din SUA plus două hedge funds foar- 
te importante. De ce nu se poate spune numele 
lor? Pentru că niciun tribunal din lume nu ar con- 
sidera că dispui de probe suficiente. De ce atacă 
Grecia? Ca să facă bani. E simplu. Business is busi- 
ness. «Atacatorii» vor să câştige bani creând o sta- 
re de panică în Grecia, care să oblige autoritățile 
să urce dobânzile iar speculatorii să câştige. 
Vorba unui dealer: «Cu ăștia nu te joci». (...) 
(HotNews) 


1993 - 2010 Forza Italia 

e „Fiul fostului primar mafiot din Palermo a 
declarat, azi, că partidul fondat de premierul 
Silvio Berlusconi s-a creat după negocieri între 
liderii Mafiei siciliene şi Guvern. 

În urma unui val de asasinate ale Cosa Nos- 
tra, la începutul anilor “90, autoritățile au înche- 
iat, cu Mafia, un „pact de neagresiune“, relatează 
AFP. Printre cei care au participat la fondarea par- 
tidului Forza Italia se află şi senatorul Marcello 
DelPUtri. 

Cariera politică a lui DelPUtri nu a fost afectată 
de scandalul din 2004, în care a fost condamnat 
pentru asociere cu Mafia, iar acum este senator. 

Partidul Forza Italia a fost fondat în decem- 
brie 1993, iar la numai trei luni a câştigat primele 
alegeri. În momentul lansării sale, scena politică 
italiană se afla în plin val de scandaluri de 
corupţie, care a dus la dispariţia a cinci partide 
care au guvernat Italia din 1947. 

La finele anului 2009, Berlusconi a fost 
implicat într-un scandal în care era acuzat că a 
protejat mai multi mafioti. Dezvăluirile au fost 
făcute de un fost asasin plătit de Cosa Nostra . 
(... (HotNews) 


2010 - Italia 

e „Arestarea recentă a preşedintelui Con- 
siliului superior al lucrărilor publice (instituţie 
centrală de la Roma) şi a preşedintelui Comisiei 
de urbanism a primăriei din Milano au fost cele 
mai intens mediatizate cazuri din ultima vreme 

Faptele de corupție din Italia au sporit cu 
229% în 2009, arată un raport al Curţii de Con- 
turi (CC) de la Roma, care urmează să fie publicat 


săptămâna viitoare. Din analiza CC reiese că 
acest stat fondator al UE are probleme mult mai 
mari cu acest fenomen decât ultimele intrate în 
UE, România şi Bulgaria, date adesea ca exemple 
negative. (...)” (HotNews) 


2010 - Drepturi şi libertăți 

e „Angajaţii britanici din domeniul sănătăţii 
riscă să-şi piardă slujbele dacă discută despre con- 
vingerile lor religioase cu colegii sau cu pacienții, 
susţine “The Telegraph”.(...) În urma unui scandal 
de proporţii cauzat de concedierea unei infir- 
miere care s-a oferit să se roage pentru un pacient 
în vârstă, presa britanică a descoperit că minis- 
terul sănătăţii poate elibera din funcţie orice 
angajat care discută despre religie...” (Cotidianul) 

e „Folosirea cuvintelor „doamnă“ și „domni: 
şoară“ a fost interzisă de liderii Uniunii Europe- 
ne, pentru că nu sunt corecte din punct de vedere 
politic, scrie Daily Mail în ediţia electronică. Mă- 
sura a fost justificată prin faptul că folosirea aces- 
tor cuvinte are conotaţii sexiste, iar Parlamentul 
European încearcă să creeze un limbaj neutru. 

Potrivit Daily Mail, noul set de reguli nu se 
opreşte aici. Astfel, expresia „man-made“ (facut 
de om/barbat) trebuie înlocuită cu „artificial“ sau 
„sintetic“, „air hostesses“ (stewardese), cu „însoţi- 
tori de zbor“ (flight attendants). De asemenea, 
„statesmen“ (oameni/barbaţi de stat) se va în- 
locui cu „lideri politici“, iar „sportsmen“ (spor- 
tivi), cu „atleți“. Nu au fost omise nici cuvintele 
„fireman“ (pompier), „policeman“ (poliţist) şi 
„policewoman“ (polițistă), pentru ultimele două 
cerându-se înlocuirea cu „ofițeri de poliție“...” 
(Ziua online) 

e „La câteva zile după premiera mondială a 
lungmetrajului de ficțiune al lui Constantin Po- 
pescu, “Portretul luptătorului la tinereţe”, Insti- 
tutul pentru Studierea Holocaustului “Elie Wie- 
sel” şi Asociaţia pentru Studierea Istoriei Romilor 
au cerut nu doar directorului Berlinalei, Dieter 
Kosslick, dar şi membrilor juriului Competiţiei 
Oficiale interzicerea filmului. (...) 

Semnatarii, Marco Katz, Alexandru Florian 
şi Florin Manole le comunică destinatarilor faptul 
că eroul filmului lui Constantin Popescu, Ion Ga- 
vrilă Ogoranu, “a făcut parte din Mişcarea Legio- 





28 


anul VIII e nr. 85 


POLITICA, LA DESCUSUT 


ROST 





nară din România, Frăția de Cruce Negoiul, fiind 
un militant al acestei organizaţii cu caracter fas- 
cist, antisemit şi rasist.” De asemenea, ei susțin că 
filmul face propagandă în favoarea activiştilor de 
dreapta.” (...) (HotNews) 

Enron, WorldCom, Lehman, Madoft- câteva 
dintre falimentele de top ale deceniului alături de 
Swissair (2001), - Parmalat (2003), Washington 
Mutual (2008), Chrysler (2009), General Motors 
(2009), CIT Group (2009). Impresionant, nu? 
Nume care păreau pilonii veşnici ai Occidentului. 
Evenimente pe care poate le-am şi uitat sau pe 
care nici nu le-am băgat în seamă. Evenimente 
care dincolo de statisticile oficiale - iar în cazul 
Lehman statisticile finale nu vor putea fi făcute 
publice decât peste câţiva ani - au semănat sără- 
cia, mizeria, disperarea, înfometarea, distrugerea 
şanselor, alterarea profundă a drepturilor şi liber- 
tăților, atentate grave la sănătatea fizică şi psihică, 
traume mutilante pentru milioane - iar în cazul 
Lehman - pentru sute de milioane de oameni de 
pe întreaga planetă. Atacuri masive, crime la 
adresa umanității, genociduri fără precedent în 
istoria omenirii. Câţiva oameni pedepsiţi cu 
blânzi ani de puşcărie; majoritatea covârşitoare a 
celor vinovaţi, răspândiţi în toate sferele socie- 
tății, în instituţiile private şi de stat, conducători 
politici ai statelor, nici măcar arătaţi cu degetul. 

Fenomene aparent economice dar, în 
aceeaşi măsură - credem noi şi vom încerca să şi 


demonstrăm - politice, ideologice, culturale, pro- 
duse ale Occidentul actual, a căror analiză ne 
vorbeşte despre structura şi funcționarea acestu- 
ia. Şi ca ele mai sunt altele, sute şi mii, numai că 
de mai mică amploare, de mai mic interes şi cu 
cauze separate mai reduse, dar asamblate poate 
la fel de importante. 

Grecia - un fenomen clar economic şi po- 
litic. Asemeni ei, dar cu succes, alte state euro- 
pene - Italia, Franța, Germania - şi-au ascuns da- 
toriile şi au plătit pentru asta, instituţiilor specia- 
lizate, sume importante. 

Forza Italia - asemeni unei cepe scoase din 
multele foi, realitatea nudă despre partidele 
politice din această lume, dar şi despre cum am 
ajuns noi să ne poziționăm faţă de politică. 

Anglia - UE - România (Occident!) - Supri- 
marea libertăţii de conştiinţă, interzicerea 
cuvintelor, interzicerea filmelor, interzicerea 
istoriei - suntem liberi să facem orice, dar să nu 
credem în ceva, să nu gândim, să nu vorbim, să 
nu ne amintim, să nu aflăm cine suntem, să nu 
înțelegem ce se petrece în jurul nostru. Nihi- 
lism, depravare, prostituție, minciună. „Minis- 
terul adevărului” a decretat că nu există niciun 
adevăr; există totuşi, la orice, versiunea oficială 
corectă politic. 

Ce se întâmplă? Cum de sunt posibile aceste 
lucruri? În ce lume trăim? Ce viitor ne aşteaptă? 
(Va urma) 























anul VIII e nr. 85 


29 


ROST 


REPERE 





Silviu Dragomir - 
schiţă biografică 


Sorin Șipoş 


iitorul istoric s-a născut la 1/13 martie 
V 1888, în comuna Gurasada din judeţul 

Hunedoaral. Localitatea este atestată do- 
cumentar în anul 1292 sub numele de Zad2. Tatăl, 
Simion Dragomir, era notar comunal, de origine 
fiind din Ohaba de pe Secaş?. Funcţia deținută de 
Simion, însemnată în lumea rurală de la sfârşitul 
secolului al XIX-lea, plasa familia Dragomir în 
rândul elitei satului românesc. 

Familia Dragomir a avut trei copii: Virgil, 
primul născut, a murit la vârsta de doi anit, Ale- 
xandru, născut în 1886, şi Silviu, care era cu doi 
ani mai mic decât fratele său mijlociu. Silviu şi 
Alexandru au dovedit o înclinaţie lăudabilă spre 
studiu, ei fiind dotați şi cu o inteligență nativă 
prezentă adesea Ia fiii de țărani români. Alexan- 
dru a urmat şcoala primară în localitatea înveci- 
nată Ilia, iar mai apoi gimnaziul la Blaj şi datorită 
rezultatelor de excepţie obținute la învățătură a 
constituit un exemplu pozitiv pentru Silviu, 
fratele mai mic. A urmat studii universitare de 
drept şi a devenit un avocat de succes. 

Silviu Dragomir a urmat primii ani de şcoală 
în comuna învecinată Ilia. Studiile elementare 
le-a finalizat în 1897. Certificatul şcolar, purtând 





data de 31 iulie 1897, ilustrează pentru tânărul 
elev român calificativele: excelent şi eminent, iar 
certificatul general: excelent. Şcoala din Ilia fiind 
o şcoală de stat, limba de predare era maghiara, 
astfel încât copilul îşi însuşeşte de mic limba ofi- 
cială a statului, care îi va folosi în cercetările isto- 
rice viitoare. În toamna aceluiaşi an, el este în- 
scris la gimnaziul românesc din Blaj, unde ur- 
mează doar primele şase clase. În anul 1903, Sil- 
viu este transferat la liceul sârbesc din Novi Sad, 
pentru a-şi finaliza studiile€. Din analiza foilor 
matricole se constată că Silviu Dragomir, pe mă- 
sură ce s-a acomodat cu şcoala din Blaj, obține 
rezultate de excepţie. În clasa a şasea, frecventată 
de către Silviu Dragomir la gimnaziul greco-cato- 
lic din Blaj, obţine rezultate foarte bune a toate 
disciplinele. 

Din clasa a VII-a, Silviu Dragomir este trans- 
ferat la liceul sârbesc din Novi Sad, ca bursier al 
Fundaţiei Gojdu. Studiile urmate acolo i-au fost 
de mare folos. El mărturisea, mai târziu, că învă- 
țarea limbii sârbe I-a ajutat în cercetările istorice. 

Ca urmare a demersurilor făcute de mitro- 
politul din Sibiu loan Meţianu, Silviu Dragomir a 
devenit student al Facultăţii de Teologie de la 
Universitatea din Cernăuţi din toamna anului 
1905. Studentul va frecventa, în paralel, încă din 


1 Conform extrasului din Matricula botezaţilor a comunei bisericeşti ortodoxe române din Gurasada, Arhivele 
Naţionale-Direcţia Judeţeană Deva (în continuare: A.N.-D.]. Deva), Fond Silviu Dragomir, dosar 1; Nicolae Stoian, 
Date privitoare Ia tormaţia intelectuală a istoricului Silviu Dragomir, în Anuarul Institutului de Istorie şi 
Arheologie Cluj-Napoca, XXVIIL, 1987-1988, p. 563; Mircea Păcurariu, O sută de ani de Ia nașterea istoricului 
Silviu Dragomir (1888-1962), în Mitropolia Ardealului, anul XXXIII, 1988, nr. 2, Sibiu, p. 109. 


2 Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, |, Bucureşti, 1967, p. 272. 


3 Nicolae Stoian, op. cit, în loc. cit., p. 563. 


4 „Revin din nou la nepoţii Domniei sale de frate pe care i-am vizitat când am fost la Bucureşti şi cărora le-am su- 
gerat ideea că trebuie să se facă în jurul mormintelor bunicilor lor o bordură de ciment şi să includă acolo şi pe 
bunica părinţilor lor, precum şi pe fratele mai mare al lui Alexandru şi Silviu - pe Virgil decedat în vârstă de 
numai doi ani şi care n-are cruce şi oricând pot fi expuşi deshumării, fiindcă nimeni nu ştie de mormântul lor 
afară de mine, care am vegheat mereu ca să nu fie exhumaţi“ (Scrisoarea inginerului Haida Titus către Florica 
Enescu, Gura Sadului în 12 1 1982, în Arhiva familiei Enescu, p. 4). 


5 Nicolae Stoian, op. cit, în loc. cit., p. 565. 


6 Ibidem, p. 567; Mircea Păcurariu, op. cit. în loc. cit. p. 109. 





30 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 








primul an universitar, cursurile de filologie slavă 
de la Facultatea de Filosofie, ce aveau să-i fie utile 
în cercetările istorice viitoare”. 

Fructuoşii ani de studii de la Universitatea 
din Cernăuţi i-au lărgit mult orizontul şi i-au 
îmbogăţit cunoştinţele în domeniul slavisticii şi 
al ştiinţelor auxiliare. Putem afirma chiar că sta- 
giul bucovinean a fost decisiv pentru formaţia 
intelectuală a viitorului istorică. 

Proaspătul teolog îşi susține la Cernăuți, în 
21 martie 1910, al doilea examen riguros, în 
urma căruia a fost numit doctor în teologie. În 
acelaşi timp, la Universitatea din Viena, Silviu 
Dragomir audiază, timp de două semestre, 
cursuri de istorie şi filosofie, susţinute de profe- 
sori de mare prestigiu. Şi aici cursurile legate de 
slavistică şi de istoria popoarelor slave sunt pre- 
cumpănitoare. Dragomir a rămas la Viena numai 
un an, probabil din lipsa mijloacelor financiare, 
profitabil însă pentru formaţia sa istorică. 


Ulterior, s-a orientat spre Moscova, impor- 
tant centru istoriografic şi de cercetări teologice, 
cu speranța obţinerii unui nou sprijin financiar 
din partea consistoriului din Sibiu. Precizăm că 
până în prezent nu am descoperit nici un act în 
arhivele cercetate de noi care să ateste că Silviu 
Dragomir a frecventat cursurile Academiei 
Teologice din Moscova. Există doar câteva referiri 
la perioada petrecută de tânărul din Transilvania 
în Rusia. Ajuns la Moscova şi lipsindu-i o scrisoare 
de recomandare, Silviu Dragomir a întâmpinat 
dificultăți în cercetarea documentelor aflate la 
Ministerul de Externe. Disperat, îi scria, în decem- 
brie 1910, mitropolitului loan Meţianu să trimită 
o scrisoare consulatului austriac din Moscova 
prin care să-l recomande spre a obține permisiu- 
nea de-a consulta documentele ce conţineau date 
despre trecutul Bisericii Ortodoxe. În aceeaşi 
scrisoare, presat de nevoi financiare, Silviu Dra- 
gomir solicita să-i fie achitate, până la 1 ianuarie 
1911, ratele din bursa votată de consistoriu?. 
Avem dovezi că istoricul, în perioada stagiului 
moscovit, a cercetat intens în arhivele ruseşti, în- 
deosebi în Arhiva Ministerului de Externe. Ma- 
terialul descoperit de el la Moscova va constitui 
baza documentară pentru două studii extrem de 
importante şi pentru numeroase alte articole pu- 
blicate la scurtă vreme după întoarcerea în 
Transilvania. 


Profesor la Institutul Teologic 
din Sibiu 


Silviu Dragomir revine acasă în 1911, după 
anii consacraţi studiului şi pregătirii în impor- 
tante centre culturale ale Europei. La 27 iunie, din 
Gurasada, el se adresa din nou lui loan Meţianu, 
solicitându-i „un serviciu bisericesc care-l va afla 
de corespunzător şi potrivit modestelor mele pu- 
teri“10. La scurtă vreme, în 18 iulie, loan Meţianu îl 
numeşte profesor seminarial suplinitor pentru 


7 „Am cercetat şi studiat, după îndrumările Prea Venerabilului Consistor, şi prelegerile de limbă slavă bisericească 
de la Facultatea Teologică, totodată şi cursurile de filologie slavă a profesorului de la Facultatea de Filosofie“ 
(A.A. Sibiului, Fond consistoriu, dosar II/393, documentul 6 762). Vezi Cornel Sigmirean, Istoria intelectuali- 
tății româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, 2000, p. 693. 


8 Nicolae Stoian, op. cit, în loc. cit., p. 570. 
9 Ibidem. 


10 A.A. Sibiului, Fond consistoriu, dosar 11/24, 1911, documentul 8 080. 





anul VIII e nr. 85 


31 


ROST 


REPERE 





secțiunea pedagogică a Institutului Teologic din 
Sibiuii 

În 1913, pe baza unui examen, Silviu Drago- 
mir a fost numit profesor definitiv la Institutul 
Teologic din Sibiu!2. A activat la Institutul Teolo- 
gic din Sibiu până în anul 1919, cu excepţia anului 
şcolar 1916-1917, când, după ce România a decla- 
rat război Austro-Ungariei şi trupele ei au intrat 
în Transilvania, autorităţile de la Budapesta au 
decis ca secţia teologică a institutului să fie muta- 
tă la Oradea, iar cea pedagogică la Arad. În noua 
conjunctură, Silviu Dragomir şi alți doi profesori 
au fost transferați la secţia pedagogică a institutu- 
lui din Aradi5. 

Activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi 
implicarea în mişcarea naţională a românilor ar- 
deleni au condus la alegerea lui ca membru core- 
spondent al Academiei Române, la 26 mai/9 iu- 
nie 1916. Propunerea a făcut-o slavistul loan Bog- 
dan, care a prezentat o expunere detaliată a acti- 
vității lui Silviu Dragomir, stăruind asupra pregă- 
tirii sale speciale, asupra importanţei celor două 
două lucrări privitoare la relaţiile religioase 
româno-ruse din secolele XVII şi XVIII, precum şi 
asupra introducerii din volumul Contribuţiuni 
istorice privitoare la trecutul românilor de pe 
pământul crăiesc. 

În anul 1918, profesorul Silviu Dragomir a 
participat intens la acţiunile desfăşurate de 
românii din Transilvania pentru realizarea statu- 
lui național. Ca delegat oficial la Marea Adunare 
Naţională, reprezentând presa românească din 
Transilvania, Silviu Dragomir a luat cuvântul la 
conferința preliminară de la Alba-Iulia din 30 no- 
iembrie, arătând că singura cale pe care trebuiau 
să o urmeze românii transilvăneni era „unirea 
necondiționată cu cei de dincolo de Carpaţi“!4. În 
ziua de 1 decembrie 1918, a fost ales prin acla- 


Il A.N-D]. Deva, Fond Silviu Dragomir, dosar 90. 


maţii secretar al adunăriil5. S-a numărat printre 
cei care au luat cuvântul pe Câmpul lui Horea, în 
fața celor 100.000 de români prezenţi. Istoricul a 
fost ales şef al Biroului Presei din cadrul 
Consiliului Dirigent, post pe care-l va deţine până 
spre sfârşitul anului 1919. Ulterior, va îndeplini 
funcţia de director al învățământului superior 
din cadrul Resortului instrucţiunii, cultelor şi 
artelor, condus de Valeriu Branişte, până la 
începutul anului 192016, 

În 12 septembrie 1919, înainta consistoriului 
sibian o emoţionantă scrisoare, prin care mulțu- 
mea pentru sprijinul de care s-a bucurat în timpul 
studiilor şi, mai apoi, ca profesor, făgăduind ca şi 
pe viitor „să promoveze nu numai interesele ge- 
nerale ale Bisericii noastre în al cărei servici am 
stat, dar şi studiul istoriei bisericeşti, la care am 
lucrat cu atâta devotament în calitatea mea de 
profesor“. Lua sfârşit o primă etapă din activita- 
tea didactică a tânărului intelectual ardelean. 


Profesor la Universitatea 
din Cluj 


În noua Universitate din Cluj, care şi-a deschis 
porțile în toamna anului 1919, Silviu Dragomir a 
fost propus pentru angajare de către Sextil Puş- 
cariu. Tânărul profesor universitar a ţinut prelegeri 
de istoria popoarelor slave, a românilor balcanici, 
precum şi cursul consacrat Revoluţiei de la 1848, 
apreciate de studenți, până în anul 1947, când a 
fost pensionat abuziv, din motive politice, înainte 
de împlinirea vârstei legale. Silviu Dragomir a 
manifestat un interes constant în prelegerile uni- 
versitare pentru istoria medievală a sârbilor şi a 
bulgarilor, precum şi pentru românii din nordul 
Balcanilor, consacrându-le câteva studii de specia- 
litate. De altfel, activitatea de cercetare a popu- 


12 Decretul de numire a lui Silviu Dragomir ca profesor seminarial definitiv, în A.N-D.]. Deva, Fond Silviu 


Dragomir, dosar 90. 
13 Mircea Păcurariu, O sută de ani... în loc. cit. p. 115. 


14 Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la unirea Transilvaniei, Sibiu, 1943, p. 25; Ion Clopoţel, Amintiri și 


portrete, Timişoara, 1973, p. 197. 


15 Ion Clopoţel, op. cit, p. 197; Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, Bucureşti, 1983, p. 


190. 
16 Eugeniu Sperantia, op. cit. în loc. cit, p. 43. 
17 A.A. Sibiului, Fond consistoriu, dosar IV/761, 1919. 





32 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 


ROST 





laţiei româneşti de la sudul Dunării, precum şi a 
instituţiilor românilor nord-dunăreni a fost elo- 
giată de Ioan Lupaş în răspunsul rostit cu ocazia 
alegerii lui Silviu Dragomir ca membru plin al 
Academiei Române, în 192818. 

Din anul 1923, Silviu Dragomir este numit 
profesor titular pentru istoria popoarelor 
sud-esteuropene. În raportul redactat, cu această 
ocazie, de către Alexandru Lapedatu se face o tre- 
cere în revistă a principalelor contribuţii şi o 
apreciere a meritelor ştiinţifice. Referentul a su- 
pus analizei patru dintre lucrările prezentate de 
către Silviu Dragomir în dosarul alcătuit pentru 
ridicarea la rangul de profesor, anume: Istoria 
desrobirei religioase a românilor din Ardeal în 
secolul XVIII, vol. I; Câteva urme ale organizării 
de stat slavo-române, Vlahii şi morlacii şi Frag- 
mente din cronica sârbească a lui George Branco- 
vici. Fără a insista asupra lucrărilor, referentul re- 
marca dificultatea cercetărilor amintite şi pre- 
gătirea specială a lui Silviu Dragomir!. Referatul 
lui Al. Lapedatu este relevant pentru orientarea 
ştiinţifică a istoricului clujean, care a satisfăcut 
aşteptările printr-o prodigioasă activitate, ce la 
situat în galeria marilor istorici români. 

Prin cercetările de slavistică, istoricul Silviu 
Dragomir va deschide noi direcţii de studiu asu- 
pra trecutului românilor din nordul-vestul Penin- 
sulei Balcanice, asupra instituțiilor medievale şi a 
unității românilor în evul mediu. Investigarea 
mişcărilor religioase va beneficia de o analiză de 
bună calitate, e drept în spiritul orientării confe- 
sionale a istoriografiei ardelene de la începutul 
secolului al XX-lea. În acelaşi timp, la Cluj, în 
noua universitate, la mijlocul deceniului al 


treilea, interesul era reținut de o mişcare amplă 
monografică consacrată Revoluţiei de la 1848 şi 
personalităţilor care au ilustrat-o. Silviu 
Dragomir publica, în spiritul acestui curent, în 
1924, monografia lui Avram Iancu, iar din anul 
universitar 1924-1925 în norma sa didactică 
apare şi cursul Istoria revoluției românești din 
Ardeal în anii 1848-1849. 

Din acelaşi an universitar, profesorul va 
suplini catedra de istorie universală, medie şi 
modernă, rămasă vacantă prin plecarea lui loan 
Ursu la Universitatea din Bucureşti?!. Prin pleca- 
rea lui Alexandru Lapedatu la Bucureşti, unde i se 
încredințase funcţia de ministru al cultelor şi ar- 
telor, Silviu Dragomir este însărcinat de către 
consiliul facultăţii să suplinească catedra de isto- 
rie veche a românilor în anul universitar 
1927-1928. 

Intelectualul ardelean a deţinut în perioada 
interbelică diverse funcții administrative. Este 
ales decan în anul universitar 1925-1926 şi 
prodecan în anul universitar 1926-1927. În 
perioada de refugiu a Universităţii la Sibiu, Silviu 
Dragomir a fost unul dintre prorectorii instituției, 
într-unul din cele mai dificile momente din isto- 
ria ei22. După 23 august 1944, în condițiile schim- 
bărilor politice produse în România, conducerea 
universităţii a luat măsurile care se impuneau în 
vederea revenirii instituţiei de învățământ supe- 
rior la Cluj. În şedinţa specială a Senatului univer- 
sitar din 30 august 1944 s-a stabilit o comisie ce 
avea menirea să pregătească revenirea Universi- 
tăţii la Cluj, precum şi preluarea tuturor edifici- 
ilor şi a întregului inventar. Vicepreşedinte al co- 
misiei a fost numit Silviu Dragomir?5. 


18 Analele Academiei Române. Partea administrativă şi dezbaterile, seria III, tomul XXXXIX, 1927-1928, 
Bucureşti, 1929, p. 139-140. „Ai continuat de atunci, an de an, cu râvnă sporită cercetările, publicând con- 
tribuţiuni de interes pentru istoria românilor din judeţul Aradului, pentru vechimea elementului românesc în 
Banat, pentru așezămintele tradiționale, despre care amintesc documentele relative Ia vlahii din Serbia 
secolelor XII-XV, precum și pentru vlahii şi morlacii din Istria“ loan Lupaş, Activitatea istorică a domnului 
Silviu Dragomir. Din răspunsul d-lui loan ups Ia discursul de intrare în Academia Română a d-lui Silviu 


46). 


Dragomir, în Transilvania, nr. 7-8, 1929, p. 


19 Pompiliu Teodor, Raportul lui Alexandru Lapedatu în vederea concursului organizat pentru ocuparea postului 
de profesor titular de către Silviu Dragomir, în Istoria - ca experiență intelectuală. Volum îngrijit de Corneliu 


Crăciun şi Antonio Faur, Oradea, 2001, p. 346. 
20 Ibidem, p. 343. 


21 Ioana Ursu, Dumitru Preda, Biografia unei conștiințe - Ioan Ursu, Cluj-Napoca, 1987, p. 229. 
22 Stelian Neagoe, Viaţa universitară clujeană interbelică. Triumful rațiunii împotriva violenței, II, Cluj-Napoca, 


1980, p. 335. 
23 Ibidem, p. 359. 





anul VIII e nr. 85 


33 


REPERE 











Membru al Academiei Române 


Strădaniile depuse de Silviu Dragomir în ac- 
tivitatea ştiinţifică şi didactică, cel puţin până în 
anul 1947, au fost apreciate Ia justa lor valoare de 
autoritățile politice şi ştiinţifice din România. Ac- 
tivitatea ştiinţifică deosebită, concretizată în 
numeroasele studii şi cărți publicate după anul 
1916, a constituit un argument important pentru 
alegerea sa ca membru activ al Academiei Româ- 
ne. Raportul, precum şi Răspunsul la discursul de 
intrare în Academia Română au fost prezentate, 
din însărcinarea secţiunii istorice, de loan Lupaș. 
Considerăm că merită să ne oprim asupra a două 
dimensiuni ale personalității sale, aşa cum se des- 


Silviu Dragomir şi Petre Grimm, în Clujul perioadei interbelice. 











prind din Răspunsul lui |. Lupaş. Prima ar fi di- 
mensiunea naţională a lui Silviu Dragomir, care, 
asemenea lui Nicolae Iorga, s-a implicat cu toată 
forţa fiinţei sale în realizarea unităţii politice a 
românilor2*. Cealaltă dimensiune a cercetătoru- 
lui, scoasă în evidenţă de Ioan Lupaş, este probi- 
tatea profesională şi respectul pentru adevărz5. 
Mulțumind pentru onoarea de a fi ales, istoricul 
considera alegerea „ca un îndemn luminos la 
continuarea activităţii ştiinţifice şi naţionale de 
până atunci“26. În şedinţa publică solemnă din 29 
mai 1929, Silviu Dragomir a citit discursul de 
recepţie, închinat memoriei lui Constantin 
Romanul Vivu şi ideii de unitate a tuturor 
românilor??. 


24 Dându-ţi seamna că istoria nu se rezumă la cunoaşterea trecutului, ci are ca element dinamic forța propulsivă 
de a contribui la îndrumarea prezentului şi la la pregătirea viitorului, nu ai stat la îndoială a pune 
învățămintele ei în serviciul problemelor de actualitate în viața noastră națională din ultimele două decenii“ 


(loan Lupaș, op. cit, în loc. cit. p. 647). 


25 „Suntem convinşi, că în cercetările şi lucrările viitoare vei fi povăţuit, ca şi în cele de până acum, de respectul 
necondiționat al adevărului şi de râvna nobilă de a da, prin studiile istorice, generaţiilor care se succedează, 
putinţa să iubească trecutul, să înțeleagă prezentul şi să creadă în viitorul națiunii şi patriei române reîntre- 


gite“ (Ibidem, p. 647). 


26 Anale, tomul XLVIII, Şedinţele din 1927-1928, Bucureşti, 1928, p. 152. 
27 Anale tomul XLIX, Şedinţele din 1928-1929, Bucureşti, 1929, p. 193. 





34 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 


ROST 





Silviu Dragomir a desfăşurat, ca membru al 
Academiei Române, o bogată activitate, con- 
cretizată în susținerea de comunicări ştiinţifice în 
fața înaltului for28. Majoritatea lor au fost, mai 
apoi, publicate, fie în revistele academiei, fie în 
alte publicaţii de profil, preliminând contribuţiile 
fundamentale ale istoricului. 

Adiacent cercetărilor istorice, Silviu Drago- 
mir a urmărit evoluţia politică europeană, îndeo- 
sebi din statele nemulțumite de tratatele de pace 
încheiate după Primul Război Mondial şi care 
puneau în pericol unitatea teritorială a României. 
Bun cunoscător al realităţilor istorice, Silviu Dra- 
gomir se angajează într-o intensă campanie pu- 
blicistică ce urmărea să demonstreze, pe baze 
ştiinţifice, netemeinicia pretențiilor statelor revi- 
zioniste. Înființează, în acest sens, în 1934, la 
Cluj, Revue de Transylvanie, publicaţie care va 
găzdui în paginile ei studii realizate de pe platfor- 
ma unui remarcabil profesionalism, în vederea 
propagării în opinia ştiinţifică şi publică euro- 
peană a rezultatelor cercetării istorice româ- 
neşti29. 

Dacă Silviu Dragomir a intrat şi în guvernă- 
rile din perioada regimului autoritar al regelui 
Carol al II-lea cu speranța că stabilitatea internă 
şi frontierele României vor fi mai bine apărate, 
s-a înşelat amarnic. În faţa notei ultimative înain- 
tate de Molotov ministrului român la Moscova, 
Gheorghe Davidescu, în ziua de 26 iunie 1940, la 
ora 22, prin care Uniunea Sovietică cerea Româ- 
niei să-i înapoieze cu orice preţ Basarabia şi să-i 
cedeze partea de nord a Bucovinei, regimul rege- 
lui Carol şi-a dovedit neputința. În şedinţa Con- 
siliului de Coroană din 27 iunie 1940, 11 dintre 
participanți s-au pronunţat împotriva acceptării 


ultimatumului, 10 au fost pentru acceptare şi 5 
pentru iniţierea de negocieri. În schimb, în cel 
de-al doilea Consiliu de Coroană, 19 participanţi 
au votat în favoarea ultimatumului sovietic şi 
doar 6 împotriva cedării. Împotriva acceptării 
notei ultimative sovietice au votat: Nicolae Iorga, 
Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, 
Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu. 

Era, din păcate, doar începutul unei agonii 
care se va prelungi prin cedarea nord-vestului Ar- 
dealului Ungariei, iar a Cadrilaterului, Bulgariei. 
Avertismentele lui Ştefan Ciobanu, Nicolae Iorga 
şi Silviu Dragomir, că o cedare în fața ruşilor i-ar 
încuraja pe unguri şi pe bulgari, s-au dovedit jus- 
tificate. Notele ultimative sovietice nu numai că au 
inaugurat, ci, pur şi simplu, au declanşat procesul 
dezintegrării teritoriale a României. Dictatul 
impus României la Viena, în 30 august 1940, 
obliga țara noastră să cedeze Ungariei nord-vestul 
Transilvaniei, însumând 42 610 km2 şi aproxima- 
tiv 2,3 milioane de locuitori. În felul acesta, sacri- 
ficiile generaţiilor de români pentru înfăptuirea 
unităţii naționale trebuiau luate de la capăt. 

Tragedia este cu atât mai profundă cu cât Sil 
viu Dragomir nu a fost de acord cu cedarea fără 
luptă, însă a fost constrâns de oamenii politici cu 
care a colaborat să accepte decizia majorității. 


Condamnarea politică 


Încheierea Războiului Mondial nu a adus 
liniştea atât de dorită de români. Pentru Drago- 
mir a însemnat pierderea catedrei universitare şi 
câţiva ani de detenţie în închisorile comuniste. În 
situaţia politică existentă, se prefigura arestarea 
istoricului Silviu Dragomir. 


2 Silviu Dragomir a prezentat următoarele comunicări ştiinţifice: Vlahii din Serbia în sec. XIL-XV (1922); Originea 
românilor din Istria (1924); Un precursor al unității naționale, profesorul ardelean Constantin Romanul Vivu 
(1928); Vechile biserici din Zarand şi ctitorii lor din sec. XIV-XV (1929), Răscoala lui Horea - situaţia de drept a 
românilor din Ardeal până la 1848 (1935); Din istoria raporturilor româno-ungare. Memoriile fruntaşului 
ardelean dr. loan Mihu (1935), Mormântul lui Mihai Viteazul şi vechea catedrală din Alba Iulia (1938); Conside- 
rațiuni istorice asupra vechiului şi noului statut privitor la granițele Ardealului românesc (1940); Politica 
românilor din Ardeal în anii 1848-1849 şi Curtea din Viena (1941); Pătura conducătoare a românilor ardeleni 
înainte de 1848 (1942); Adunarea naţională de Ia Alba-Iulia şi rolul ei istoric(1943);, Probleme critice din isto- 
ria veche a românilor. Românismul balcanic în evul mediu (1944) (cf. Anale, 1921-1945). 


29 Stelian Mândruţ, La „Revue de Transylvanie“ et l'€cole d'histoire de Cluj (1934-1945), în Studia Universitatis 


Babeş-Bolyai, Historia, XXXII, 1, 1987, p. 65. 


30 Ton Constantin, România, Marile puteri şi problema Basarabiei, Bucureşti, 1995, p. 85; Istoria Basarabiei de la 
începuturi până în 1998. Coordonator loan Scurtu, ediția a II-a, Bucureşti, 1998, p. 210. 





anul VIII e nr. 85 


35 


ROST 


REPERE 





Necazurile pentru reputatul istoric şi om 
politic erau doar la început. În România, sub 
diferite pretexte, elita intelectuală şi academică a 
suferit poate cele mai grave agresiuni din istoria 
ei din partea comuniştilor. Astfel, în Monitorul 
Oficial din 4 octombrie 1947 s-a publicat decizia 
semnată de ministrul Ștefan Voitec la 2 octom- 
brie 1947, prin care 80 de profesori din învăţă- 
mântul superior sunt puşi în retragere din oficiu 
pe data de 1 septembrie 1947, spre a-şi aranja 
drepturile la pensie. La Cluj au fost pensionaţi 
forţat cu această ocazie, între alţii, Gh. Giuglea, 
sociologul Constantin Sudeţeanu, etnologul 
Romulus Vuia, botanistul Alexandru Borza. 
Printre ei era şi Silviu Dragomir, care la momen- 
tul respectiv avea 59 de anisl. Profesorul Univer- 
sităţii din Cluj a fost pensionat deci cu şase ani 
înainte de împlinirea vârstei minime, fiind în fapt 
vorba de o înlăturare de la catedră. Un an mai 
târziu, prin adresa cu numărul 298 din data de 26 
iunie 1948, Silviu Dragomir era anunțat că „Mi- 
nisterul Instrucţiei Publice l-a eliberat din funcția 
de Director al Centrului de Studii şi Cercetări 
privitoare la Transilvania. 

În 20 mai 1948, Traian Săvulescu prezenta 
în fața plenului Academiei Române o rezoluţie 
prin care cerea desființarea ei şi înființarea 
Academiei R.PR., ca organizaţie de partid şi de 
stat. La scurtă vreme, respectiv la 9 iunie, a fost 
semnat Decretul Prezidenţial nr. 76, prin care 
Academia Română se transforma în instituție de 
stat. Potrivit acestui act, nu puteau fi membri ai 
Academiei R.P.R. persoanele care prin activitatea 
lor s-au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii, 
dăunând prin aceasta intereselor țării şi ale 
poporului. În urma hotărârilor amintite mai sus, 
precum şi la propunerea așa-numitului Comitet 
Provizoriu al Academiei R.P.R., apărea la 15 au- 
gust 1948 Decretul Prezidenţial cu nr. 1 454, pen- 


tru numirea membrilor titulari activi, a mem- 
brilor titulari onorifici şi a membrilor de onoare. 
Conform Decretului Prezidenţial, erau numiţi 27 
de membri titulari activi, dintre cei vechi fiind 
menținuți doar: D. Pompeiu, Simion Stoilov, 
Gheorghe Spacu, G. Macovei, Tr. Săvulescu, Em. 
C. Teodorescu, Daniel Danielopolu, C.I. Parhon, 
Andrei Rădulescu, Iorgu Iordan şi M. Sadovea- 
nu32. În consecință, mare parte din vechii mem- 
bri nu se regăsesc în noua structură a academiei. 
Pe lista celor eliminaţi se găsea şi istoricul Silviu 
Dragomir35. 

În momentul în care schimbările politice din 
societatea românească se apropiau de finalizare, 
Silviu Dragomir, Emil Haţieganu şi Ion Agârbicea- 
nu, precum şi unii funcționari de la Banca Agrară 
Cluj se găseau la sfârşitul unui proces penal. 
Acesta, aşa cum se va putea constata din analiza 
documentelor, are o profundă conotaţie politică 
şi urmărea eliminarea din activitate şi chiar 
suprimarea fizică a intelectualilor, a oamenilor 
politici care au ocupat diferite demnități în guver- 
nele din România de până în 1944. Cei trei erau 
acuzaţi „prin rechizitoriul cu numărul 2.722 din 
8 martie 1948 al Parchetului Tribunalului Cluj că 
prin poziţia lor avută la Banca Agrară din Cluj au 
acordat din fondurile proprii ale băncii un credit 
de 1.300.000 lei pentru finanțarea Industriei de 
Cărămidă şi Țiglă din Cluj. Potrivit rechizitoriu- 
lui, operaţiunea financiară a fost executată fără 
autorizația Băncii Naţionale a României şi fără 
respectarea normelor pentru efectuarea ope- 
rațiunilor de credit elaborate de B.N.R. ca man- 
datară a statului român, conform dispoziţiilor 
prevăzute în articolul 5 din Legea numărul 
1.056/1946 pentru etatizarea şi organizarea 
Băncii Naţionale a României“3%. Faţă de acuzaţiile 
aduse membrilor Consiliului de Administraţie, 
avocatul apărării a formulat câteva observaţii 


3I Maria Someşan, Mircea Iosifescu, Modificarea structurii universității în anii consolidării sistemului comunist, 
în Analele Sighet 6. Anul 1948 - instituţionalizarea comunismului. Editor Romulus Rusan, Bucureşti, 1998, 
p. 447. Toader Buculei, Clio încarcerată. Mărturii şi opinii privind destinul istoriografiei românești în epoca 
totalitarismului comunist, Brăila, 2000, p. 91; Alexandru Zub, Clio în derută. Istoriografia română a anului 
1947, în Analele Sighet 5. Anul 1947 - Căderea cortinei, Bucureşti, 1997, p. 267. 

32 Petru Popescu-Gogan, Claudiu Ilie-Voiculescu, op. cit, în loc. cit., p. 502. 

35 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999, p. 556. 


34 Decizia penală nr. 1 584 dată în şedinţa publică din 5 noiembrie 1948, în A.N.D.J. Deva, Fond Silviu Dragomir, 


dosar 4, p. 19. 





36 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 





care demonstrau netemeinicia învinuirilor. Apă- 
rătorul inculpaților preciza, într-o primă luare de 
poziţie, că hotărârea luată de Consiliul de Ad- 
ministraţie era legală şi că, în eventualitatea în 
care trebuia să fie solicitată aprobarea Băncii 
Naţionale a României, aceasta trebuia să fie real- 
izată de către personalul executiv, şi nu de mem- 
brii Consiliului de Administraţie. Avocatul anga- 
jat de Silviu Dragomir demonstra că, potrivit 
normelor în vigoare, nu era nevoie de aprobarea 
Băncii Naţionale a României pentru acordarea de 
credite. 

Silviu Dragomir şi restul membrilor din 
Consiliul de Administraţie au făcut recurs la 
decizia penală cu nr. 1.584, pronunțată de secţia 
penală de la Curtea din Cluj în şedinţa publică 





din 6 noiembrie 1948. Cererea de recurs înain- 
tată de Silviu Dragomir a fost respinsă de Curtea 
Supremă. 

Profesorul este arestat în 1 iulie 1949 la 
Cluj? şi, mai apoi, e transferat în penitenciarul 
din Caransebeş, pentru a-şi ispăşi pedeapsa de 
şase luni de închisoare corecțională pentru delict 
la Legea băncilor, la care se adăugase şi o amendă 
corecțională de 2.600.000 de lei3€. Amenda co- 
recţională a fost schimbată, ulterior, într-un an de 
închisoare, astfel încât Silviu Dragomir urma să 
efectueze un an şi şase luni de închisoare corec- 
țională37. În data de 6 mai 1950, Silviu Dragomir 
a fost transferat la închisoarea de la Sighet, ală- 
turându-se oamenilor politici şi intelectualilor 
arestați şi închişi aici. Despre locul unde Silviu 
Dragomir urma să fie transferat este puţin proba- 
bil ca personalul penitenciarului din Caransebeş 
să fi ştiut ceva. Arestarea şi închiderea, respectiv 
transferarea la Sighet a liderilor politici şi a inte- 
lectualilor care se găseau încă în libertate şi a 
celor aflați deja în detenţie a fost o acţiune desfă- 
şurată în cel mai mare secret. Dacă istoricul a fost 
mutat la Sighet doar din raţiuni de siguranță, 
atunci urma să fie eliberat la 27 decembrie 1950, 
când expira condamnarea pronunțată în 1948 
pentru delict la Legea băncilor. Destinul intelectu- 
alului a urmat un cu totul alt curs. Potrivit deciziei 
Ministerului Afacerilor Interne nr. 334 (corect 
este 343) din 1 august 1951, el a fost condamnat 
la încă 38 de luni de închisoare38. În consecință, 
între 27 decembrie 1950, data la care urma să fie 
pus în libertate, şi 1 august 1951, momentul pro- 
nunțării unei noi condamnări, Silviu Dragomir a 
fost deţinut abuziv de autoritățile statului român. 

Dosarul care, probabil, a constituit pentru 
autorități fundamentul pentru prelungirea de- 
tenţiei lui Silviu Dragomir în penitenciarul de la 


35 Conceptul cererii adresată de Silviu Dragomir Preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale, în Arhiva 


familiei Enescu, p. 1. 


36 Conform hotărârii luate în şedinţa din camera de consiliu din 20 decembrie 1948, „curtea dispunea ca menţi- 
unea: în solidar'să fie înlocuită cu cuvintele la câte 2 600 000 amendă corecțională fiecare“ (A.N.-D.]. Deva, 


Fond Silviu Dragomir, dosar 4, p. 23). 


37 „Condamnat de Curtea de Apel din Cluj în 6 noiembrie 1948, pentru delict Ia Legea Băncii de Stat la 6 luni 
închisoare şi o amendă în bani transformată într-un an de detenţie, am fost arestat la Cluj în iulie 1949, 
urmând să fiu eliberat la 27 decembrie 1950“ (Autobiografia autorului din A.N.-D.]. Deva, Fond Silviu 


Dragomir, dosar 4). 


38 „Dar între timp la 6 mai 1950 am fost ridicat din închisoarea principală din Caransebeş şi transportat la 
închisoarea din Sighet“ (Autobiografia autorului din A.N.-D.]. Deva, Fond Silviu Dragomir, dosar 4). 





anul VIII e nr. 85 


37 


ROST 


REPERE 





Sighet a fost întocmit de Ministerul Afacerilor In- 
terne, Serviciul C. El poartă numărul 10 162 şi 
conţine 44 de file, dintre care 26 sunt articole din 
ziarele Lupta, România, Porunca Vremii, scrise în 
perioada în care a fost ministru al minorităților, 
apoi comentarii ale ziariştilor, precum şi comuni- 
cate de presă date de Frontul Renaşterii 
Naţionale, semnate de către Silviu Dragomir, ca 
secretar general al organizaţieis9. Dosarul mai 
conține încă cinci materiale, anume: un material 
redactat de către Inspectoratul Regional de 
Poliție IV Cluj - Serviciul Poliţiei de Siguranță, o 
dare de seamă în legătură cu Revue de Transylva- 
nie, considerată publicaţie cu caracter antire- 
vizionist40. La dosar există şi trei extrase care îl 
incriminau pe fostul om politic. 

Abuzurile Ministerului Afacerilor Interne au 
continuat însă. Respectiva instituție a emis în 
anul 1953 decizia cu numărul 559, prin care lui 
Silviu Dragomir i se majora pedeapsa cu încă 60 
de luni, urmând să fie eliberat abia în 195841. 
Regimul deosebit de sever, alimentaţia insufi- 
cientă, lipsa medicamentelor şi a asistenţei medi- 
cale au făcut ca mulți dintre cei arestaţi, îndeose- 
bi dintre cei care sufereau de boli ce necesitau 
tratament specializat, să moară în închisoare. 
Bătăile erau aplicate deţinuţilor pentru motive 
neînsemnate, lăsând cel mai adesea traume fizi- 
cet2. Deţinuţii care comiteau abateri grave erau 
pedepsiţi aspru cu încarcerarea în două celule 
numite neagra. Celulele, aflate la numerele 39 şi 
69, erau mici, cu lungimea şi lăţimea de doi metri, 
şi nu aveau fereastră. Aveau ciment pe jos, în 
schimb nu erau prevăzute cu pat şi nici cu alte 
obiecte, decât un lanț. Regimul alimentar din 


închisoare a avut şi el un rol important în politica 
de exterminare. Hrana primită de deţinuţi era 
insuficientă, autoritățile urmărind ca, în timp, 
condamnaţii să moară din cauza epuizării şi a 
foametei“. 

Silviu Dragomir a supraviețuit regimului 
închisorii. Viaţa în închisoare va lăsa urme adân- 
ci asupra sufletului şi fizicului său. Regimul impus 
deţinuţilor în închisoarea de la Sighet urmărea 
epuizarea fizică şi psihică, cu scopul final al lichi- 
dării. Hrana insuficientă, bătaia şi tratamentul 
inuman aplicat de majoritatea gadienilor, lipsa 
unei asistențe medicale specializate, interzicerea 
pe timpul detenţiei a comunicării cu exteriorul 
aveau ca scop eliminarea fizică. 

Trebuie să precizăm că Silviu Dragomir şi 
ceilalți demnitari şi intelectuali închişi la Sighet 
în 6-7 mai 1950, au stat mult timp acolo fără nici 
o bază legală. Abia la 1 august 1951, prin Decizia 
MAIL. nr. 334, semnată de ministrul adjunct, 
generalul-locotenent Gheorghe Pintilie, 89 de 
foşti demnitari au fost trimişi într-o unitate de 
muncă pe termen de 24 de luni. În cazul lui Silviu 
Dragomir, perioada de condamnare era de 38 de 
luni. Colonia de muncă a foştilor demnitari a fost, 
de fapt, penitenciarul Sighet, denumit codificat 
Dunăreaf5. Pedeapsa administrativă, fără drept 
de apel, le-a fost majorată Ia 6 august 1953 cu 
încă 60 de luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559, sem- 
nată, pentru preşedintele Comisiei Securităţii 
Statului, de Alexandru Nicolschi+6. 

Silviu Dragomir şi ceilalți demnitari au 
rămas la Sighet până în 5 iulie 1955, când o parte 
au fost puşi în libertate, iar alții transferați în alte 
închisori“. Astfel, conform notei telefonice cu nr. 


39 A.M.]., Fond Serviciul C. Arhiva operativă. Dosar de anchetă a lui Silviu Dragomir, nt. 10 162, p. 4-30. 


40 Ibidem, p. 44. 
4! Ipidem. 


42 Joan Ploscaru, Lanţuri şi teroare, Timişoara, 1993, p. 187-188; Constantin C. Giurescu, op. cit. p. 157; 
Alexandru Raţiu, Biserica furată. Martiriu în România comunistă, Cluj-Napoca, 1990, p. 27. 


43 Nuţu Roşca, op. cit., p. 23. 


44 Ibidem, p. 27; Andrea Dobeş, loan Ciupea, Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, în Memoria 
închisorii Sighet. Editor Romulus Rusan, Bucureşti, 1999, p. 177., p. 217-220. 


45 Claudiu Secaşiu, op. cit, în loc. cit, p. 263. 
46 Ibidem. 


47 Conform Biletului de Liberare nr. 193 534 din 1956, Silviu Dragomir a fost eliberat la data de 9 iunie 1955 
(A.N-D.]. Deva, Fond Silviu Dragomir, dosar 4). Eliberarea pe data de 9 iunie este confirmată şi de biletul de 
călătorie special, Sighet-Cluj, clasa III, seria A, nr. 0635301, pe numele lui Silviu Dragomir (Ibidem). 





38 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 





4/39 374 din 9.06.1955 trimisă de Direcţia 
Penitenciare, Lagăre şi Colonii Bucureşti către 
Penitenciarul Principal Sighet, se solicita pune- 
rea în libertate a deţinutului Dragomir Silviu“8. 
Înainte de a fi eliberat, a semnat o declaraţie prin 
care se angaja ca „din cele ce cunosc din timpul 
cât am stat în acest penitenciar şi în alte peniten- 
ciare, şi mai ales cu persoanele cu care am stat 
împreună, nu voi divulga acest lucru şi nu voi dis- 
cuta cu nimeni nimic din cele cunoscute“49. 


Din nou în libertate 


La eliberarea din detenţie, Silviu Dragomir a 
constatat că din locuința aflată pe strada Miko, nr. 
40, soţia fusese evacuată, la scurt timp după ares- 
tarea sa, respectiv la 1 aprilie 1951, şi mutată la 
periferia Clujului, într-o încăpere cu pământ pe 
jos şi cişmea în curte, aflată pe strada Goethe, la 
nr. 16. Casa, aflată în construcţie, precum şi o 
mică grădină au fost cumpărate de soţii Dragomir 
de la moştenitorii profesorului Iosif Popovici, în 
anul 1928. 

Silviu Dragomir a revenit, timid, în activi- 
tatea ştiinţifică în anul 1955, când a fost angajat 
colaborator extern la început, iar mai apoi cerce- 
tător ştiinţific permanent la Institutul de Istorie şi 
Arheologie din Cluj. În paralel, a reluat corespon- 
denţa cu unii dintre colaboratorii din perioada 
interbelică, încercând să publice diverse materi- 
ale, unele pregătite înainte de arestare, iar altele 
imediat după eliberarea din închisoare. Istoricul 
clujean, asemenea numeroşilor intelectuali ce au 
supravieţuit închisorilor comuniste, a constatat 
că suferinţele nu s-au încheiat. Lipsit de sprijin 
financiar (Statul român îi anulase pensia), scos 
din imobilul aflat pe strada Mik6, Silviu Dragomir 
nu a fost însă uitat de unii dintre foştii studenți şi 


mai tinerii săi colaboratori din perioada interbe- 
lică. Constantin Daicoviciu şi Andrei Oțetea au 
intervenit să fie angajat la Institutul de Istorie şi 
Arheologie din Cluj, precum şi în rezolvarea unor 
probleme50. În final, profesorul a primit, cu aju- 
torul lui Constantin Daicoviciu, o locuință civili- 
zată, compusă dintr-o cameră, baie şi bucătărie, 
în spațiul Institutului de Istorie?. 

La rândul său, istoricul Andrei Oțetea, aflat la 
momentul respectiv în grațiile puterii, ka sprijinit şi 
el pe Silviu Dragomir. Din corespondenţa pe care 
au purtat-o cei doi intelectuali, se observă grija şi 
sprijnul deosebite oferite lui Silviu Dragomir 
de mai tânărul său coleg, de breaslă aflat într-o 
poziţie privilegiată în structurile noului regim. 
Scrisorile relevă şi respectul necondiţionat arătat 
de academicianul A. Oțetea pentru ceea ce Silviu 
Dragomir a făcut pentru istoriografia româneas- 
Că. În general, colegii de la Institutul de Istorie 
din Cluj l-au înconjurat pe istoricul întors din 
detenţie cu deosebită simpatie şi afecţiune52. 

Urmărind cercetările lui Silviu Dragomir 
după ieşirea din închisorile comuniste, consta- 


ut? tuns. sua Fe 





REPLULICA POPULARA ROMANA 
MINISTERUL AFACENILOI Ip, URNE 


FORMAŢIUNEA Nr. 077/... 


să 
; : Df a 
Bilet de Liberare N/A, 195% 
(pentru condamna 
Numit DP GOE... 
născut ja anul EC hutaa. 
ziua./3: in Comuna 
Raiony A, 
Fi. Ji Lua şi Nasul 
de ocupaţiune Aefesea. cutat | Gura 
în apeaggă formaţiline dela / A ană | Bairbia 
la d Weeee. 1717... pedeapsa de ..-... -| Fata 
Cyadanu „mu | Ochii 
a Do lua > Pârul 
Nr. n TI musai: cu mandatul, | Sprâncenele 
de arestare Nr. ia al Barha 
pentru faptul d tota ă Urechile 
astăzi 0 Aer PSI 


Mustata 
libertate, tn-urma=:322 i 









Semnalmente + 





.. | Talia m. 
Fruutea 































s'a pus in 





Semne 
(semne. 


Bilet de eliberare nr. 193 534, din 1956, 








pe numele lui Silviu Dragomir 


48 A.M). Fond Serviciul C. Arhiva operativă. Dosar de anchetă a lui Silviu Dragomir, nr. 10 162, p. 42. 


49 Ibidem, p. 43. 


50 Într-o scrisoare trimisă lui Constantin Daicoviciu, probabil în cursul anului 1956, Silviu Dragomir îi mulţumeşte 
acestuia „pentru interesul dovedit pentru cauza lui nenorocită. Totodată îl roagă să intervină pentru 
recâştigarea locuinţei pierdute după naţionalizare“ (Ibidem, dosar 3, p. 243). Andrei Oțetea La ajutat pe — 
Dragomir, aşa cum bine se vede din corespondența privată dintre cei doi, să reintre în circuitul ştiinţific. În 
acest sens, academicianul şi-a pus la contribuţie toată autoritatea ştiinţifică şi politică, convins fiind că ajută o 
mare personalitate, care a servit cu devotament interesele țării sale, dar şi un mare prieten. 


5I Toader Buculei, op. cit., p. 92. 
52 Informaţie furnizată nouă de profesorul Sabin Belu. 





anul VIII e nr. 85 


39 


ROST 


REPERE 





tăm lucruri deosebit de interesante. Astfel, istori- 
cul a reluat cercetarea unor teme ca: românii din 
nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, Revo- 
luţia de Ia 1848 din Transilvania şi unirea româ- 
nilor cu Biserica Romei, investigate şi în perioada 
interbelică, subiecte care după 1948 au fost 
interzise de către conducerea politică. Şi totuşi, 
după eforturi incredibile, aflat într-o luptă conti- 
nuă cu cenzura vremii, folosindu-se de argu- 
mentele agreate de comuniști, Silviu Dragomir a 
reuşit în 1959 să publice prima lucrare con- 
sacrată românilor de la sudul Dunării, după 
instaurarea regimului comunist în România53. Un 
destin aproape similar l-au avut şi documentele 
privind Revoluţia de la 1848 din Transilvania, 
precum şi monografia consacrată lui Avram 
Iancu“. Lucrarea, finalizată într-o primă formă 
încă din 1947 şi definitivată în 1958, era nova- 
toare prin maniera de abordare a raporturilor 
româno-maghiare, precum şi prin concluziile la 
care a ajuns autorul în privința desfăşurării re- 
voluţiei. Prezentat Editurii Ştiinţifice pentru a fi 
publicat, manuscrisul a fost respins datorită con- 
cluziilor care nu erau în concordanță cu vederile 
regimului politic55. Iată două direcţii de cercetare 
sensibile pentru regim, care au fost reluate de 
autor în contextul noilor realităţi politice din 
România. Este foarte probabil ca istoricul să fi 
urmat acelaşi traseu ca în cazurile, amintite mai 
sus, când a investigat unirea religioasă şi 
mişcările filoortodoxe de la mijlocul secolului al 
XVII-lea din Transilvania. 

Silviu Dragomir a avut o viaţă, în general, 
activă după ce a ieşit din închisoare. Și-a reluat 
ocupațiile ştiinţifice, a fost contactat de istoricii 


mai tineri şi a luat legătura cu foştii colaboratori 
din perioada interbelică. În perioada anilor 
1955-1962, istoricul a muncit mult, a parcurs bi- 
biografia istorică nou-apărută şi a încercat să pu- 
blice cât mai mult. Nu întotdeauna a reuşit, deoa- 
rece mai existau reţineri în privința persoanei 
sale, venite din partea regimului politic şi chiar a 
colegilor de breaslă. Pentru monografia con- 
sacrată lui Avram Iancu, precum şi pentru volu- 
mul al VI-lea din Studii şi documente privitoare la 
revoluția românilor din Transilvania în anii 
1848-1849. Revoluţia. Eroii. Împăratul şi românii, 
Silviu Dragomir nu a primit acceptul spre a le 
publica. Regimul comunist din România anilor 
1955-1971, aşa cum au subliniat Alexandru Zub, 
Şerban Papacostea şi Stelian Tănase, nu s-a des- 
Chis niciodată în mod real, ci a promovat, mai de- 
grabă, o liberalizare modestă şi controlată”. 
Silviu Dragomir a răspuns la scurtă vreme 
după eliberarea din detenţie propunerii de-a 
colabora la proiectele de cercetare desfăşurate în 
cadrul Institutului de Istorie şi Arheologie din 
Cluj. Cum s-a văzut, Constantin Daicoviciu şi An- 
drei Oțetea au depus mari eforturi pentru anga- 
jarea sa. Credea Silviu Dragomir că atitudinea re- 
gimului din România s-a schimbat? Care au fost 
oare raţiunile ce l-au determinat să lucreze pentru 
un sistem care a încercat să-i distrugă familia? 
Răspunsurile le putem doar intui. Probabil că el 
nu credea că sistemul îşi va modifica atitudinea. 
Însă avea colegi de breaslă, aflați în poziţii impor- 
tante în sistemul comunist, pe care îi aprecia şi în 
care avea încredere. Unii dintre ei lau ajutat în 
perioadele dificile ale vieţii. Aveau chiar nevoie de 
cunoştinţele şi de experienţa sa ştiinţifică pentru 


53 Silviu Dragomir, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, Bucureşti, 1959, 224 p. Lucrarea, cu 
titlul inițial Românii balcanici în evul mediu, a fost propusă spre publicare de către autor încă din februarie 
1956. În toamna anului următor, manuscrisul finalizat a suportat o corectură din partea specialiştilor din 
Comisia pentru Studiul Limbii şi Poporului Român, iar în anul următor din partea Editurii Academiei 
Republicii Populare Române - Redacţia Istorie. Faţă de unele observaţii făcute de referenții manuscrisului, 
Silviu Dragomir şi-a manifestat dezacordul. Conform A.N.D.]. Deva, Fond Silviu Dragomir, dosar 17, p. 11-14, 


62-67, 16-20, 44-52, 33-34. 
54 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti, 1965. 


55 A.N-D]]. Deva, Fond Silviu Dragomir, dosar 90, p. 1-8; dosar 93, p. 69-70. Vezi, în acest sens, Sorin Şipoş, Silviu 
Dragomir versus Editura Ştiinţifică, în Munţii Apuseni, anul III, nr. 1-2, Oradea, 1997, p. 70-81. 

56 „Mult Stimate Domnule Profesor, Vă înapoiez manuscrisul lucrării d-voastră, cu regretul de a nu vă fi servit. Am 
încercat să-o prezint la Lugoj şi la Severin“ (Scrisoarea profesorului N. Trâpcea adresată profesorului Siviu 
Dragomir, datată 14 VII 1958, în A.N.D.]. Deva, Fond Silviu Dragomir, dosar 96). 


57 Şerban Papacostea, op. cit., în loc. cit. p. 251. 





40 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 


ROST 








Silviu Dragomir 





viitoarele lupte ce se profilau între grupările din 
Partidul Comunist. Cu alte cuvinte, Silviu Dra- 
gomir avea încredere în câţiva intelectuali din par- 
tid, îndeosebi în unii dintre colegii de breaslă, dar 
în nici un caz în sistem. Un fapt este sigur, anume 
că istoricul s-a angrenat în munca ştiinţifică ca şi 
cum în România nu s-ar fi produs nici o schimbare 
politică. Aşa se explică reluarea mai vechilor 
cercetări din perioada interbelică şi insistența cu 
care le-a promovat. Unele proiecte a reuşit să le 
finalizeze şi au văzut lumina tiparului, pentru 
altele nu a primit acceptul regimului. Judecând 
faptele, Silviu Dragomir a cerut prea mult de la un 
sistem dispus să accepte doar adevăruri parțiale, 
şi acestea rostite doar când interesul partidului o 
cerea. În privința angajării la Institutul de Istorie 
după eliberarea din detenţie, istoricul avea o altă 
variantă? Este limpede că nu. Îşi pierduse casa, 
statul îi anulase pensia, în consecință avea nevoie 
de o slujbă pentru a supravieţui. Se putea consid- 
era fericit că lucra într-un institut de cercetare, 
cunoscând ceea ce s-a întâmplat în epocă. Mulţi 
dintre foştii săi colegi de detenţie au fost angajaţi 
doar ca muncitori necalificaţi. 

La 23 februarie s-a stins din viaţă?8. Potrivit 
celor relatate nouă de Florica Enescu şi de Sabin 


58. Buculei, op. cit., p. 92-93. 





în ultimul an al vieții 

Belu, moartea lui Silviu Dragomir s-a datorat 
unui cancer la colon. Medicii au încercat să 
extirpe tumoarea, însă organismul profesorului, 
slăbit de anii de închisoare petrecuţi la Sighet, a 
cedat şi tratamentele aplicate n-au mai avut 
efectele scontate. În certificatul de deces e trecută 
drept cauză a morții: tromboflebită membru inte- 
rior stâng, probabil complicaţia care a survenit 
în cursul operaţiei de colon. 

Cu moartea lui Silviu Dragomir dispărea un 
mare om şi patriot. Corpul neînsuflețit a fost 
transportat la Cluj, oraşul unde şi-a petrecut o 
bună parte din viață. Viaţa istoricului reprezintă, 
în egală măsură, un model de demnitate, gene- 
rozitate, cinste şi patriotism. A fost înţelegător şi 
tolerant, cunoscând firea umană, dar în momen- 
tele de cumpănă ale naţiunii, în problemele ei 
grave, Silviu Dragomir s-a dovedit a fi de neclin- 
tit. Ultimele cuvinte scrise îl arată ca fiind un om 
de valoare, care s-a împăcat cu el însuşi: „Căci, 
dacă, față de ceia ce ar fi trebuit şi am fi dorit să 
facem ceia ce am făcut e aşa de puţin, atâta cât am 
făcut era, în împrejurările date, tot ce puteam 
face. Iar o acţiune folositoare nu se judecă numai 
după mărimea rezultatelor sale, ci şi după curăția 
intenţiilor cu care a fost întreprinsă“00. 


59 Certificatul de moarte nr. 565 807, cauza morții este: tromboflebită membru inferior stâng (A.N.D.]. Deva, 


Fond Silviu Dragomir, dosar 2). 
60 Document aflat în posesia familiei Enescu. 





anul VIII e nr. 85 


41 


ROST 


REPERE 





Ipostaze ale ţăranului 
transilvănean 
la Silviu Dragomir 


Barbu Ștefănescu 





ilviu Dragomir nu este un istoric al țărăni- 

mii, cel puţin nu în sensul, devenit clasic, 

conferit de David Prodan, al unui țăran pus 
în prim planul discursului. Asta nu înseamnă că 
în preocupările sale de istorie a instituţiilor me- 
dievale, a mişcărilor religioase din secolul al 
XVIII-lea ori în cele dedicate revoluţiei de la 
1848, a putut ocoli lumea rurală. Şi pentru el lu- 
mea românească din Ardeal era o lume de „sate şi 
preoți”, după expresia fericită a lui Nicolae 
Iorga. Țăranul este prezentat de Dragomir ca 
victimă, prin statut social, etnie şi confesiune 
ortodoxă, a sistemului, devenit anacronic în 
plină epocă modernă, al stărilor privilegiate tran- 
silvănene; ca apărător, prin conservatorismul şi 
tradiționalismul său, al ortodoxiei, pusă în dis- 
cuţie în Transilvania la nivelul secolului al XVIII- 
lea; ca garant al revendicărilor politice, apărător 
al cauzei româneşti la 1848 - identificată în mare 
măsură cu cauza țărănească -, inclusiv prin 
mijloace militare. 

Punem în discutie cu această ocazie un docu- 
ment publicat de Silviu Dragomir?, referitor la 
situaţia țăranilor români de pe pământul crăiesc. 
Juridic, statutul lor nu se deosebea de al saşilor, 
în realitate însă, privilegiile economice obținute 
în timp de saşi, participarea lor la conducerea 
politică a țării, i-a făcut să nu reziste tentaţiei de a 
aplica în raport cu țăranii români ce trăiau împre- 


1 Nicolae Iorga, Sate și preoți din Ardeal, Bucureşti, 1902 


ună cu ei, acelaşi regim cu cel aplicat de nobili, 
tratându-i ca pe iobagi. 

După integrarea Transilvaniei în Austria, 
Habsburgii au reafirmat faptul că aşa numitul „te- 
ritoriu săsesc” era pământ regal, iar locuitorii săi, 
saşi şi români, erau liberi şi egali din punct de ve- 
dere juridic. Acestea nu schimbă statutul de infe- 
rioritate economică şi socială al românilor, obli- 
gaţi să accepte o veritabilă stare de aservire din 
partea oraşelor şi comunelor săseşti. Când, în a 
doua jumătate a secolului, încurajați de dispoziți- 
ile regale în acest sens, dar şi căliţi în focul luptei 
în plan religios, acomodaţi cu petiţiile, obişnuiţi 
cu reacţia inversă a autorităţilor, ieşind din letar- 
gia seculară, satele româneşti de pe pământul 
regal şi-au revendicat drepturile uzurpate, reacția 
saşilor a fost nu doar intransigentă ci şi violentă: 
„saşii au ştiut, comentează Dragomir, să rămână 
neclintiţi în exclusivismul lor până în preajma 
mişcărilor de la 1848”, afişând aceeaşi poziţie ret- 
rogradă față de români ca şi nobilii maghiari, în- 
cremeniţi în apărarea privilegiilor. Foarte bun cu- 
mântul crăiesc, Silviu Dragomir s-a implicat cu 
toată priceperea în polemica istoriografică privi- 
toare la statutul românilor. Este exemplar în acest 
sens Studiu critic în legătură cu cartea d-lui G. 
Muller, arhivarul Universităţii săseşti (1913), 
despre care unul dintre exigeții săi scria că este 
„un model de analiză, egalat doar de investigarea 
actelor unirii religioase”3. Cartea istoricului sas, 


2 Silviu Dragomir, Studii de istorie medievală, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Sorin Şipoş, Fundaţia 
Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 80-81 
3 Sorin Şipoş, Silviu Dragomir - istoric, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 


2002, p. 190 





42 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 








suferă după părerea lui Dragomir, de lipsă de pro- 
fesionalism, demonstrată prin metodologia de- 
fectuoasă, prin selectarea nepermisă a surselor, 
prin scoaterea lor din context, pentru a demon- 
stra situarea istorică a românilor într-un raport 
de subordonare față de saşi”. Dragomir demon- 
strează contrariul, cu acte probatorii irefutabile: 
Aprobatele, rezoluţia regală din 1753 ori conşti- 
inţa clasei politice transilvănene exprimată de Ni- 
colae Bethlen la începutul secolului al XVIII-lea şi 
chiar de către Samuel Bruckenthal într-o 
scrisoare din 1776: „Pe pământul săsesc pe lângă 
sate curat săseşti se află sate curat româneşti şi 
mestecate. Satele curat româneşti au cu privire la 
păduri şi la pământuri aceleaşi libertăți şi drep- 
turi ca şi saşii în satele săseşti. Ei pot să-şi clă- 
dească după plac case, în ceea ce sunt şi sprijiniți. 
Cât priveşte satele mixte, românii au şi acolo ace- 


4 Ibidem, p. 187-188 
5 Silviu Dragomir, op. cit. p. 57-60 
$ Ibidem, p. 63 


leaşi drepturi ca saşii. ...Nimeni nu-i împiedecă în 
aceste drepturi depline...” 

În ciuda egalităţii de statut juridic, comuni- 
tatea săsească, exclusivistă, amenințată în privi- 
legiile sale de superioritatea numerică a români- 
lor, de implicarea acestora în sectoare economice 
ce constituiseră de-a lungul veacurilor apanaj să- 
sesc, impune satelor româneşti, cu forța, condiţii 
nelegale. Începe, arată Dragomir, o bătălie crân- 
cenă între saşi şi satele româneşti, cum este cea, 
purtată cu forțe inegale, timp de un secol, între 
comuna Răşinari şi oraşul Sibiu şi ale cărui epi- 
soade sunt invocate de o întâmpinare a satului, 
redactată în baza dreptului de a petiționa primit 
de la împărăteasa Maria Tereza: „Fiindu-ne po- 
runcă de la Înălțata Crăiasa noastră, precum să 
ne dăm toate plânsorile noastre înaintea tuturor 
tisturilor care vor fi rânduiţi de lege”. Confrun- 





anul VIII e nr. 85 


43 


ROST 


REPERE 





tării şi procesului juridic care a însoţit-o i s-a pus 
capăt în anul 1786, prin sentința lui Iosif II, prin 
care satului i se recunoaşte libertatea juridică în 
raport cu pretenţiile oraşului Sibiu de a o declara 
proprietatea sa”. 

Prin petiția invocată, analizată de istoric, 
comuna Răşinari cere să fie repusă în drepturile 
uzurpate de către magistratura oraşului, să-i fie 
anulate o serie de gloabe impuse cu forța, să-i fie 
restituit o parte a hotarului de care fusese depo- 
sedat abuziv, prin reinterpretarea dreptului de 
proprietate de către saşi, care deteriorase, arată 
Silviu Dragomir, statu quo-ul anterior între ei şi 
locuitorii din Răşinari. 

Documentul este reprezentativ pentru mo- 
dul de a gândi şi a se exprima țărănesc, chiar dacă 
actul n-a fost, desigur, redactat de țărani. Analiza 
lui pune în lumină nu doar energia cheltuită de 
comunitate pe acest front ci şi atitudini ale 
țăranilor aparținând unei lumi orale, confruntată 
cu un adversar posesor al unei birocraţii elabo- 
rate. Locuitorii revendică restituirea unei părți 
din hotar ocupată de saşi în baza unei realități 
anterioare păstrată de memoria colectivă, autori- 
tate de necontestat din punctul lor de vedere: „în 
vremea de demult ne-au spus părinții noştri pre- 
cum au fost hotarul nostru până unde zic Vadu 
Muchii”; a fost prima agresiune asupra patrimo- 
niului comunitar, urmată de alta: „Apoi s-au scu- 
lat domnii din Sibiu şi ni l-au luat pănă unde se 
cheamă de către cetate „Livadia Bulgărilor” şi din 
sus „Livada Tănaciului”, fapt reglementat printr-o 
înțelegere scrisă, impusă prin forță: „şi au făcut 
pace aici, fiind domni o sută de bărbaţi şi, când au 
făcut acea aşezare a fost leatul 1631, martie 13 
zile”. Înțelegerea, deşi exprima punctul de vedere 
al saşilor, arată răşinărenii, n-a fost respectată tot 
de către aceştia: „Și noi satul Răşinari ne-am ținut 
de legătură şi de pace care s-a făcut atuncea, iară 
domnii Sibiului nu s-au ţinut de legătură şi de 
pace”, de data aceasta ofensiva împotriva veci- 
nilor deveniți incomozi vizează instituţiile care 
dau sens autonomiei lor în raport cu oraşul, cum 
este scaunul de judecată, cel care, compus din 40 
de bătrâni jurați, avusese dreptul de a judeca, 
inclusiv de a administra pedeapsa cu moartea, 


7 Ibidem, p. 79 


furcile spânzurătorii dărâmate de călăraşi odată 
cu desființarea scaunului stând mărturie în acest 
sens; în exprimarea lapidară dar foarte sugestivă 
a petiţiei: „ne-au stricat întâiu scaunul cel de lege, 
care au fost judecând patruzeci de bătrâni jurați, 
judecată de moarte, şi au mânat călăraşii şi au 
tăiat furcile de le-au oborât jos”; nu s-au putut 
opune locuitorii, în condiţiile în care nici forțele 
proprii, nici sprijinul autorităţilor controlate de 
saşi nu le permit nici un fel de rezistență, adop- 
tând o atitudine de cedare: „şi noi neavând nici o 
putere am căutat să lăsăm”; nu s-au opus nici 
schimbării graduale a statutului de utilizare în 
comun a dreptului la ghindărit în pădurea situ- 
ată între cele două comunități, în favoarea saşi- 
lor; într-o primă etapă; „s-au pus domnii a stăpâni 
pădurea în silă şi au zis domnii de la Sibiu cătră 
dregătorii noştri, de acum înainte să bage porci 
în pădure numai domnii şi 40 de bătrâni şi popi 
şi morarii”, într-o etapă ulterioară, li s-a interzis 
cu totul românilor din Răşinari utilizarea ghindei 
din pădurea amintită: „Iară după aceea fiind 
județ mare Frank şi Sachs Ianăş bulgăr ne-au 
oprit să nu mai bage români din Răşinari porc în 
pădure”; putem deduce că în prima etapă când au 
avut nevoie de accepțiunea comunității dregă- 
torii oraşului au atras notabilitățile satului de 
partea lor, permițându-le numai lor exercitarea 
dreptului la ghindărit, ulterior anulându-l în 
totalitate. În timpul aceloraşi magistrați satul a 
fost deposedat cu totul de un fânaţ: „ne-au luat 
lunca cea de fân”, de pe altul oraşul a început să 
perceapă a treia parte din fânul recoltat („ne iau 
din trei ploscare una”), în vreme ce de pe un al 
treilea fânaţ au perceput o taxă şi, iarăşi, o treime 
din fân („şi pe un alt ştiuc de hotar cu bani care 
face suma în tot anul florinţi 33 şi din care ia a 
treia în tot anul iau treizeci de cară de fân”). Ofen- 
siva oraşului pentru supunerea economică şi so- 
cială a satului Răşinari a continuat cu introduce- 
rea monopolurilor de tip feudal asupra morilor şi 
cârciumelor: „şi luând aceste toate în silă dimpre- 
ună cu morile. Și iară în domnia acestor domni 
mai sus numiți Frank şi Sachs Ianăş, au adus câr- 
ciumă bulgărească în Răşinari şi au oprit pe tot 
omul să nu mai aducă cârciumă în Răşinari, fără 





44 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 


ROST 





numai domnul bulgăr, al său vin să se vândă”. Cei 
care se sustrăgeau în calitate de cumpărători 
acestui monopol erau pedepsiți cu asprime, se 
plâng țăranii: „Şi când a fost domnul Werner bul- 
găr a luat un om un cop de vin de la un popă şi l 
au prins ducând vinul acasă şi l-au băgat în curtea 
sfatului şi nu l-au slobozit până n-a plătit 12 flori- 
ni birşag şi alți doi oameni au beut într-o seară la 
un popă şi iară i-au prins şi i-au ţinut în curtea 
sfatului şi când i-au slobozit le-a dat la unul câte 
12 lopeţi”. 

Impunerea crescândă a puterii săseşti asu- 
pra satului a continuat cu agresiuni asupra princi- 
palei ocupaţii a locuitorilor, cea pastorală, în 
ciuda faptului că munţii în care-şi duceau turmele 
la vărat erau şi ei ai satului „de moşie”. Au impus 
mai întâi o dare în natură: „După aceea, când a 
fost judeţ mare domnul Taici (Teutsch), acesta au 
făcut de au luat de la o stână un caş şi un berbec”, 
pe care au dublat-o: „apoi au luat doi caşi şi doi 
berbeci de la toată stâna şi a fost multă vreme 
aşa”. Într-o altă etapă, „După aceea, fiind judeţ 
mare domnul Bosner şi bulgăr domnul Țikelea 
(Csikelius)”, autoritățile orăşeneşti au pretins 
convertirea acestei dări în bani: „a lăsat acei doi 
caşi şi 2 berbeci şi au cerut bani de la toate stâne- 





le care face suma preste tot florinţi 230”, preten- 
ție la care, în sfârşit, comunitatea s-a opus: „şi ce- 
rând bani noi n-am voit să dăm, ştiind că sunt ai 
noştri munții de moşie”. Rezistenţa a fost însă 
înfrântă prin violență: „Apoi văzând domnii că 
nu dăm bani ne-au prins şi ne-au bătut”, au reţin- 
ut, în lipsa judelui, pe mai mulți locuitori, i-au 
legat şi întemnițat până au acceptat să plătească 
respectiva taxă sau, în limbajul petiţiei atent la 
amănunte, pentru a fi mai credibil: „şi au mânat 
pe domnul Abraham şi pe domnul Riter şi domn 
Lunart (Leonhard) care era judeţ la Miercurea şi 
pe domnul vaşerbirău care este acum, fiind 
atuncea hotnogi, şi au prins pe Bucur Hămbăşa- 
nu fiind deregătoriu şi Maniu loan şi pe Bucur 
Ihora şi pe Alăman Băncilă şi pe Cosma Răspop şi 
pe Bucur Scumpie şi prinzându-i au zis cătră Hăm- 
băşanu, unde-i judele? EI a răspuns, nu ştiu, că ju- 
dele fugise de frică, şi pe acei oameni care îi prins- 
ese i-au legat unul de altul de i-au băgat în tem- 
niță bătându-i cât le-a fost voia, şi i-au ținut prinşi 
17 zile şi până n-au dat banii munţilor nu i-au 
slobozit de acolo”; pedepsirea pusă în scenă pen- 
tru a înspăimânta a continuat printr-un alt act 
exemplar, considerat de petiționari drept un sa- 
crilegiu: „la un om au băgat călăraşii calul în casă 














anul VIII e nr. 85 


45 


ROST 


REPERE 





şi i-a dat fân pe masă şi nu l-a scos din casă până 
n-a plătit tot”. 

Cu aceasta petiția s-ar încheia: „Aceasta ni 
plânsoarea înaintea domniilor voastre, cinstiţi 
domni”. Dar cel care o redactează ori cei din jurul 
său îşi mai aduc aminte de un abuz pe care ţin 
totuşi să-l adauge, revenind la anularea dreptului 
de ghindărit la care referirea anterioară este 
vagă, cu precizarea: „lară când a fost domnul Ia- 
cob Fânogiu a oprit să nu mai bage om din Răşi- 
nari porcul în pădure, nici păzitori dintre români 
să nu mai fie ci i-au pus pe amândoi dintre saşi”. 

O petiție al cărei discurs este mult mai grăitor 
prin simplitatea, concreteţea faptelor invocate, 
priceperea de a prezenta gradualitatea în timp a 
anulării drepturilor iniţiale, decât orice comen- 
tariu asupra sa. Ea relevă o lume, un univers țără- 
nesc tradițional beneficiar al statutului de 
oameni liberi, cu forță economică, realizată şi 
datorită situării în imediata apropiere a oraşului 
Sibiu, cu un respect pentru „bulgării” din Sibiu 
dar şi cu teamă, pe care, în timpurile invocate de 
petiție, autorităţile oraşului au ştiut să o măreas- 
că; este exemplar acest document, sesizează Dra- 
gomir pentru procesul târziu de înrobire, de asi- 
milare a situaţiei satelor româneşti suburbane 
condiţiei iobagilor din zona comitatelor transil- 
vănene; oraşul se consideră stăpânul feudal, ro- 
mânii din comune sunt consideraţi iobagi şi tra- 
taţi ca atare. Recursul la forță pentru a anula con- 
vieţuirile tradiţionale este semnalul începutului 
procesului pe care saşii nu l-au putut evita la sca- 
ră istorică, de pierdere treptată a pârghiilor de 
putere oferite de privilegiile primite şi reconfir- 
mate în timp. Este reflexul realizării existenței 
unui potenţial românesc real - demografic şi 
economic, deopotrivă, - de a-i concura pe terito- 
riul considerat intangibil. 

Sesizăm în atitudinea țăranilor din Răşinari 
o anumită fatalitate dovedită în cea mai mare 
parte a conflictului: cum să se pună ei, locuitorii 
unui sat, cu puternicul oraş Sibiu, pentru care vor 
fi avut o anumită admiraţie pentru prosperitatea 
şi civilizaţia sa; oraşul este mare, are forță eco- 
nomică, controlează administraţia, în el se află 


3 Ibidem, p. 102-103 
9 Ibidem, p. 80-82 


comanda militară; ce să facă ei o comunitate 
mică, țărănească, deci umilă, în raport cu domnii 
puternici şi semeți; strămoşii noştri nu ştiau ceea 
ce ştim noi astăzi că erau mai mulți, iar poziționa- 
rea statului de partea lor nu fusese încă efectivă. 
De unde, acceptarea fără o rezistență prea ener- 
gică a agresiunii oraşului potențată în timp. Deo- 
camdată ei ştiu că domnii au întotdeauna pâinea 
şi cuțitul. Atitudinea lor în această problemă con- 
trastează cu cea avută de către aceeaşi comuni- 
tate în problema religioasă, unde supunerea nu 
mai funcţionează la un moment dat, unde apelul 
la forță pentru impunerea punctului de vedere 
este evident; e drept adversarul nu este oraşul Si- 
biu ci biserica unită. Pe de altă parte, ar fi greşit să 
insistăm asupra pasivităţii sale; țăranul transil- 
vănean al secolului al XVIII-lea reacţionează în 
mai mare măsură decât o făcuse în veacurile ante- 
rioare dar reacţia sa este - cu excepţia celei din 
domeniul spiritual -, una incoerentă: răbufniri 
adesea violente urmate de răbdare, resemnare 
sau recurgerea la forma legală a petiţiilor în care 
îşi clamează starea nenorocită, împilarea, ne- 
dreptăţile pe care le suferă în contrast cu loialis- 
mul dinastic pe care nu uită să-l afirme, sincer sau 
nu, de fiecare dată. 

Situaţia comunei Răşinari este totuşi bună în 
comparaţie cu a altora ale căror locuitori au fost 
alungaţi iar satele incendiate, în mai multe rân- 
duri, din dispoziţia autorităţilor săseştiă; inter- 
venţia autorităților statului, care decid ca toate 
pagubele pricinuite românilor ca şi cheltuielile le- 
gate de reaşezarea lor în satele de unde au fost 
alungaţi să fie suportate de cei care au decis mă- 
surile contra românilor, nu vor repara lucrurile 
pentru că înfăptuirea deciziilor trenează, nefiind 
transpuse în practică în totalitatea prevederilor 
lor niciodată?. 

Am evocat acest episod, după documentul 
publicat de Silviu Dragomir, pentru că el ni se 
pare de două ori reprezentativ: pentru situația 
ingrată a românilor de pe pământul săsesc şi, în 
egală măsură, pentru atenţia acordată de istoric 
românului transilvănean în ipostaza sa dominan- 
tă, cantitativ şi cultural-simbolic, cea de țăran. 





46 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 








Uniaţia, în cercetările 
lui Silviu Dragomir 


un savant care a cercetat trecutul cu metodele 
specifice ştiinţei istorice, după cum remaraca is- 
toricul Sorin Şipoş, care i-a consacrat recent o am- 
plă monografie asupra vieții şi activității ştiinți- 
fice. 


Preot Ion Alexandru Mizgan 





complexă personalitate a culturii şi vieții po- 

litice româneşti a veacului trecut. A fost un 
dascăl de excepție, un teolog şi un istoric vrednic 
de admirat pentru seriozitatea, onestitatea şi 
acrivia ştiinţifică de care a dat dovadă în cerceta- 
rea istorică. În calitatea lui de istoric, Silviu Dra- 
gomir a depus un efort uriaş pentru a reconstitui 
situația românilor transilvăneni în secolul al 
XVIII-lea, respectiv drama românilor ortodocşi 
trecuți cu forța la unirea cu Biserica Romei. Deşi 
formaţia lui intelectuală şi spirituală l-au făcut să 
fie profund ataşat de Ortodoxie, el şi-a respectat 
statutul de cercetător obiectiv, dovedindu-se a fi 


] storicul Silviu Dragomir a fost o puternică şi 


Silviu Dragomir a fost pe deplin conştient de 
rolul major jucat de Biserica Ortodoxă în trecutul 
românilor. El a subliniat în repetate rânduri im- 
portanța credinţei în păstrarea identității naţio- 
nale, îndeosebi la românii din Transilvania. Nu 
întâmplător el a debutat prin articole consacrate 
rolului Ortodoxiei în istoria poporului român 
(Revista Teologică). Istoricul Sorin Şipoş remarca 
faptul că Silviu Dragomir a considerat credința 
ortodoxă ca fiind parte alcătuitoare a naționalis- 
mului românesc. 





anul VIII e nr. 85 


47 


ROST 


REPERE 





Studierea problematicii unirii cu Biserica 
Romei de către Silviu Dragomir nu a constituit un 
capitol nou în cercetarea românească. Investiga- 
țiile întreprinse până la sfârşitul secolului al 
XIX-lea nu reuşiseră să clarifice o mulțime de pro- 
bleme în legătură cu unirea religioasă a unei părți 
a românilor transilvăneni cu Biserica Romei. Tâ- 
nărul Silviu Dragomir avea şansa să lămurească o 
mulțime de aspecte încă neclarificate ale proble- 
mei uniatismului în Transilvania. O preocupare 
de căpătâi a lui Silviu Dragomir a fost aceea de a 
elucida contextul social-politic şi cauzele care i-au 
determinat pe protopopii ortodocşi să-şi pără- 
sească credința strămoşească. EI va condamna 
clerul ortodox pentru că şi-a abandonat credin- 
cioşii. Autorul s-a situat de la început pe linia con- 
damnării unirii cu Biserica Romei. Pentru Silviu 
Dragomir, unirea cu Biserica Romei, era o „siluire 
de conştiinţă şi rezultatul politicii plină de vio- 
lenţe a cercurilor de la cârmuire”. Unirea era vă- 
zută ca rezultatul acţiunii în forță al regimului 
politic față de români, având ca rezultat dezbina- 
rea lor. Intervalul de timp cuprins între anul 1700 
şi numirea în fruntea românilor ortodocşi a epis- 
copului Dionisie Novacovici (1761) este consider- 
at ca fiind „perioada celor mai crâncene lupte ale 
neamului nostru”. 

Momentul începerii studierii unirii reli- 
gioase se plasează imediat după absolvirea studi- 
ilor teologice la Universitatea din Cernăuți. Isto- 
ricul Sorin Şipoş consideră că analiza contribuţi- 
ilor sale istoriografice de până la 1920, anul apa- 
riției primului volum din Istoria desrobirii reli- 
gioase a românilor din Ardeal, indică existența 
unui proiect consacrat cercetării unirii religioase 
a românilor ardeleni. Silviu Dragomir a lucrat la 
acest proiect timp de aproape un deceniu, depu- 
nând un efort deosebit. Manuscrisul a fost fina- 
lizat în 1914. Apărută într-o conjunctură politică 
favorabilă, cartea a fost primită cu entuziasm de 
către specialişti, bucurându-se de recenzii favora- 
bile din partea lui loan Lupaş şi Nicolae Iorga. 
Ioan Lupaş remarca faptul că volumul reprezintă 
una dintre cele mai interesante şi mai izbutite 
monografii istorice cu care se poate mândri isto- 
riografia românească. Nicolae Iorga a fost impre- 
sionat de vastitatea materialului documentar ine- 


dit, ce i-a permis lui Silviu Dragomir clarificarea 
numeroaselor probleme din istoria religioasă a 
românilor ardeleni. 

Cartea s-a dorit o sinteză obiectivă asupra 
unirii religioase. Ea se deschide cu momentul in- 
staurării dominaţiei habsburgice în Ardeal în 9 
mai 1088. Este prezentată propaganda unionistă 
printre români, convertirea mitropolitului Atana- 
sie, protestele contra unirii, ruperea legăturilor 
bisericeşti cu Țara Românească, înființarea epis- 
copiei unite, răpirea bisericii din Făgăraş, situația 
bisericii ortodoxe din Şcheii Braşovului, acţiunea 
politică a lui Inochentie Klein, lupta călugărului 
Visarion alături de credincioşi pentru apărarea 
Ortodoxiei, protectorii unirii, martiriul mai mul- 
tor preoți şi credincioşi pentru apărarea Ortodo- 
xiei etc. Primul volum se încheie cu prezentarea 
luptei şi triumful Ortodoxiei în districtul Hălma- 
giului. 

Deşi Silviu Dragomir s-a format ca specialist 
cu sprijinul şi în instituţiile ortodoxe, el a realizat 
o analiză nepărtinitoare a situaţiei Bisericii Orto- 
doxe din Ardeal, din perioada principilor calvini 
şi din primul deceniu al dominaţiei habsburgice. 
Silviu Dragomir a considerat că pentru a înțelege 
gestul de unire a clerului ortodox cu Biserica ca- 
tolică, se impune analizarea situaţiei şi a poziţiei 
Ortodoxiei din Transilvania până la momentul 
unirii religioase cu Roma. Autorul a descoperit o 
situaţie economică grea pentru preoţii ortodocşi. 
Situaţia economică şi poziţia socială a acestora au 
constituit argumentul fundamental în opţiunea 
procatolică. Silviu Dragomir a prezentat com- 
plexitatea cauzelor ce au determinat unirea. El a 
scos în evidență întrepătrunderea intereselor 
habsburgilor şi ale Bisericii romano-catolice cu 
cele ale elitei româneşti în încercarea acesteia din 
urmă de a-şi îmbunătăți statutul social şi econo- 
mic. Oferta autorităților politice şi religioase a 
găsit o stare de spirit favorabilă printre clericii 
români. Autorul nu s-a ferit să condamne ambiţi- 
ile lumeşti prezente în decizia luată de conducă- 
torii Bisericii Ortodoxe din Ardeal. În opinia lui 
Silviu Dragomir rolul lui Atanasie în tratativele 
de unire a fost nesemnificativ. Autorul propune 
un scenariu nou al unirii în care rolul esențial 
revenea celor 38 de protopopi care au şi semnat 





48 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 


ROST 





actul, precum şi iezuiţilor din Ardeal. Dragomir a 
demonstrat că la realizarea unirii religioase prin- 
tre români s-a pornit în primul rând din conside- 
rente politice, iar când habsburgii şi-au atins sco- 
purile, promisiunile făcute au fost uitate. Autorul 
a prezentat şi reacţiile negative ale populaţiei la 
adresa unirii. Sursele documentare noi i-au per- 
mis autorului să pună în evidență neconcordanța 
dintre obiectivele urmărite de preoţime şi cele 
vizate de marea masă a credincioşilor. 

Cartea s-a dorit, aşa cum am mai afirmat, o 
sinteză obiectivă asupra unirii religioase. Potrivit 
autorului, menirea lucrării era de a studia epoca 
cea mai importantă din trecutul nostru în lumina 
materialelor noi cercetate în arhivele din țară şi 
străinătate. Istoricul Sorin Şipoş remarcă faptul 
că Silviu Dragomir se pronunța pentru schimba- 
rea metodei de cercetare a unirii religioase. E 
propunea renunțarea la discuţiile şi polemicile 
inutile şi pleda pentru o analiză ştiinţifică a pro- 
blematicii prin introducerea de noi documente 
în circuitul ştiinţific. A cercetat în acest sens nu- 
meroase arhive şi biblioteci din fostul Imperiu 
habsburgic, Arhivele Statului din Viena, Arhiva 
Mitropoliei din Karlowitz, Arhiva Ministerului de 
Externe de la Moscova etc. 

Volumul al doilea din Istoria desrobirii reli- 
gioase a românilor din Ardeal a apărut abia în 
1930 fiind coneput în acelaşi spirit riguros fără 
polemici gratuite şi conţine 14 capitole precum şi 
o bogată anexă documentară. La baza redactării 
lucrării a stat ampla documenatre, precum şi do- 
rința de a păstra obiectivitatea. Sursele utilizate 
de Silviu Dragomir sunt în linii generale identice 
cu cele din primul volum. În acest volum autorul 
urmăreşte acţiunile ortodocșilor şi lupta lor pen- 
tru recâştigarea dreptului de a-şi practica liberi 
credința, dar şi reacţia autorităților vremii. 

Un loc aparte în acest volum îl ocupă perso- 
nalitatea călugărului Sofronie din Cioara. Silviu 
Dragomir a reuşit să reconstituie părți bune din 
biografia călugărului. Acesta a pribegit din sat în 
sat, îndemnând la păstratea credinței ortodoxe, 
fiind urmărit pentru acțiunile sale şi în cele din 
urmă închis la Bobâlna, de unde a fost eliberat de 
către protopopul din Sălişte cu sprijinul câtorva 
sute de țărani. Pentru Silviu Dragomir, mişcarea 


condusă de călugărul Sofronie, a urmărit emanci- 
parea religioasă a românilor. Călugărul Sofronie 
şi apropiații săi se vor refugia în Munţii Zarandu- 
lui de unde vor pregăti următoarele acțiuni. Era 
doar începutul acțiunii antiunioniste. Călugărul 
Sofornie atacă unirea cu Biserica Romei, pe papa 
de la Roma şi pe episcopul din Făgăraş, declarând 
că: „Credința catolică este mincinoasă iar catolicii 
sunt eretici şi păgâni.” Țăranii au atacat chiar se- 
diul episcopiei greco-catolice hotătâţi să-l pedep- 
sească pe episcopul Petru Pavel Aron, principalul 
vinovat de convertirile forțate Ia catolicism. Mo- 
mentul culminant în revigorarea Ortodoxiei ar- 
delene l:a constituit, în opinia lui Silviu Dragomir, 
sinodul din 14 februarie 1761 ţinut la Alba Iulia. 
Pentru Silviu Dragomir, sinodul reprezenta „o 
adevărată mişcare naţională a românilor arde- 
leni, un triumf desăvârşit al ortodoxiei noastre 
care a reuşit după şase decenii de suferinţe grele 
să scuture lanţul robiei”. Evenimentele petrecute 


Cuviosul Sofronie de la Cioara 








anul VIII e nr. 85 


49 


ROST 


REPERE 





între 1751-1762, în urma cărora Ortodoxia din 
Ardeal a fost restaurată, aveau în opinia lui Silviu 
Dragomir o mare importanţă pentru istoria 
românilor. De asemenea sunt prezentate în acest 
volum şi date statistice privind raportul dintre 
credincioşi şi ortodocşi pentru a releva dificultă- 
țile prin care trecea ortodoxia ardeleană. 

Sosirea generalului Bukow în Ardeal s-a pro- 
dus după sinodul de Ia Alba Iulia din februarie 
1761. Misiunea acestuia era clară: restabilirea or- 
dinii în provincie, găsirea unor soluții de repu- 
nere a bisericii greco-catolice pe linia de plutire. 
O atenţie aparte a acordat Silviu Dragomir întâl- 
nirii dintre călugărul Sofronie şi generalul Bu- 
kow. Silviu Dragomir insistă asupra schimbării de 
atitudine a generalului Bukow care, venit paşnic, 
n-a ezitat să utilizeze forța acolo unde românii s- 
au împotrivit trecerii la catolicism. Pacea în Tran- 
silvania însemna în viziunea generalului Bukow 
menţinerea cu orice preţ a Bisericii greco-cato- 
lice. Autorul evidenţiază maniera dură în care 
autoritățile habsburgice au acţionat pentru men- 
ținerea unirii cu Biserica Romei între românii ar- 
deleni. Silviu Dragomir a condamnat distruge- 
rea, din ordinul generalului austriac, a mănăsti- 
rilor ortodoxe din Ardeal. El a arătat că doar repe- 
siunea patronată de Curtea de la Viena a făcut ca 
mişcarea declaşată de Sofronie să fie înăbuşită. El 
crede că numirea episcopului Dionisie Novaco- 
vici, în 1761, pentru românii ardeleni era con- 
secința mişcării lui Sofronie. Perioada în care 
românii ortodocşi ardeleni au rămas fără ierar- 
hie şi fără drepturi religioase este comparată de 
autor cu „robia babiloniană”. 

Schimbările politice produse în România 
după 1944 i-au adus multe suferințe lui Silviu 
Dragomir, inclusiv închisoarea. Istoricul a revenit 
în viața ştiinţifică abia în 1955 în calitate de 
colaborator al Institutului de Istorie şi Arheologie 
din Cluj. Împreună cu un grup de specialişti 
(loan Lupaş, Ştefan Meteş, Ştefan Lupşa) Silviu 
Dragomir a reluat cercetarea unirii românilor cu 
Biserica Romei, dar într-un alt context politic, 
adeseori neprielnic. Unirea românilor cu Biserica 
Romei a fost o temă de cercetare introdusă în pla- 
nul de lucru al Institutlui de Istorie şi Arheologie 
din Cluj. S-a urmărit redactarea unei sinteze pri- 


vind consecințele unirii românilor cu Biserica Ro- 
mei respectându-se în linii generale planul sinte- 
zei interbelice conceput de Silviu Dragomir. Is- 
toricul Sorin Șipoş arată că din motive necunos- 
cute sinteza programată nu a fost finalizată. Cu 
toate acestea Silviu Dragomir a publicat în 1959 
un studiu cu titlul: „Românii din Transilvania şi 
unirea cu Biserica Romei”, fiind o veritabilă ana- 
liză critică asura unirii religioase. Istoricul Sorin 
Şipoş afirmă că acest studiu ni-l arată pe Silviu 
Dragomir ca un istoric matur cu o vastă experien- 
ță în cercetarea istoriei vieţii religioase a români- 
lor ardeleni. Scopul autorului a fost de a arăta că 
deşi înfăptuită în final, unirea religioasă se înte- 
meia pe un fundament juridic fals. 

Urmărind în timp demersurile lui Silviu 
Dragomir consacrate unirii românilor cu Biserica 
Romei, observăm că autorul pune succesul uni- 
atismului în Transilvania pe dorința habsurgilor 
de a stăpâni mai uşor Transilvania şi pe intenţia 
lor de a avea aici o majoritate confesională, înde- 
plinindu-şi astfel unul dintre dezideratele Con- 
trareformei. Istoricul Sorin Şipoş atrage atenţia 
că Silviu Dragomir fiind un istoric format în spiri- 
tul istoriografiei pozitiviste, a manifestat predi- 
lecţie demnă de apreciat, pentru documentul is- 
toric. Silviu Dragomir s-a dovedit un pasionat 
cercetător al arhivelor româneşti şi străine pu- 
nând în circuitul ştiinţific documente inedite. Re- 
marcăm faptul că o bună parte dintre cercetările 
şi concluziile lui Silviu Dragomir s-au impus 
definitiv în istoriografia românească. Un câştig 
important al cercetărilor lui Silviu Dragomir 
aspura unirii religioase este studierea atitudinii 
populaţiei româneşti în numele căreia clerul a 
decis unirea. Nimeni nu a cercetat până la Silviu 
Dragomir starea de spirit existentă în rândurile 
credincioşilor, pentru a vedea şi opțiunile acesto- 
ra. Istoricul Sorin Șipoş consideră că lucrările 
istoricului Silviu Dragomir dedicate unirii bise- 
riceşti a românilor ardeleni cu Biserica Romei 
reprezintă contribuţii de referință în istoriografia 
românească datorită vastității materialului docu- 
mentar utilizat, analizei atente a actelor unirii şi 
interpretărilor moderne, aspecte care au făcut ca 
afirmaţiile şi concluziile sale să fie suficient de 
echilibrate şi valabile şi astăzi. 





50 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 





Silviu Dragomir — 
întâlniri ideale 





Sever Dumitrașcu 


său. Eu voi scrie aceste rânduri - absolut su- 

biective-, despre Clujul „meu”, al studenţiei 
mele, al tinereţilor noastre (1957-1962/1964). 
Sunt rânduri scrise - cred eu, onest, cu răspunde- 
re, în lumina noii gândiri, „istoriografice” pari- 
ziene, în lumina gândirii Simonei Weil şi a lui T. 
Todorov, deci rânduri de istoriografie de atitu- 
dine. Aceasta e opinia noastră şi nu dorim s-o 
impunem nimănui. 

De la început e absolut imperios să specific 
două amănunte: voi scrie în primul rând despre 
acel spaţiu magical studenţiei mele, cuprins între 
Opera Română, Institutul Racoviţă şi Biblioteca 
Universității, Muzeul de Istorie - cum îi spuneam 
mereu, Studii Clasice şi Universitate. Şi voi scrie 
cu certitudinea - împotriva oricăror voci zgomo- 
toase „anticomuniste” recente, că am fost o gene- 
rație privilegiată. Cum să nu fim privilegiați când 
în locul Analelor Româno-Sovietice - Seria Isto- 
rie, începusem să citim noile reviste (cele vechi 
au fost toate desființate în 1948, când ne-a fost 
decapitată întreaga cultură națională). Noile 
reviste: Analele Universităţii, Anuarul Institutului 
de Istorie şi Arheologie, Acta Musei Napocensis. 
Cum să nu fim privilegiați când în Clujul acelor 
ani - şi anul 1958, al Festivalului şi Concursului 
Internaţional „George Enescu” Filarmonica clu- 
jeană dădea concerte, ce dumnezeieşti concerte 
sub bagheta lui Emanoil Ciomac, prietenul lui 
Enescu. Şi mai ales când deasupra Clujului uni- 
versitar plutea geniul sufletului lui Lucian Blaga, 
duhul blândeţii şi omeniei celor care se întors- 
eseră de la Sighet: Ioan Lupaș și Silviu Drago- 
mir. Că unii - Alexandru Lapedatu şi Gheor- 
ghe Brătianu nu mai apucaseră să se întoarcă 
de la Sighet. Nu mai apucaseră. Fuseseră toţi 
acolo în Academia Istoriografică de la Sighet 


F iecare generaţie de studenţi îşi are Clujul 


- ardeleanul Al. Lapedatu - preşedinte, acad. 
Gheorghe Brătianu, loan Lupaș - şeful secţiei de 
istorie a Academiei Române, savantul C. C. Giu- 
rescu, bucovineanul 1. I. Nistor, aromânul Victor 
Papacostea, Zenobie Păclişanu, Sauciuc-Săveanu 
şi alţii. Să ni-i aducem aminte. Duhul omeniei lor 
- pentru mine - pluteşte şi acum deasupra Clu- 
jului şi va pluti mereu. 

Dar mai eram - încă odată - privilegiați pen- 
tru că noi, generaţia noastră, în acei ani de dez- 
gheț, ai zisului „comunism” (NB: Manifestul Co- 
munist, a se înregistra, a apărut la Tecuci, nu la 
Paris în anul 1848!), de fapt de treptată, greoaie şi 
grea redimensionare a anilor recâştigării dem- 
nității noastre naţionale, învățam Doamne Dum- 
nezeule că Mare şi Bun ai fost cu noi numai cu 
profesorii sau aproape numai cu profesorii şcoliți 











anul VIII e nr. 85 


51 


ROST 


REPERE 





la şcolile Occidentului, și o „iau” băbeşte de Ia is- 
toria veche spre „noi”: Constantin Daicoviciu (la 
Accademia di Romania, la Roma), Nicolae Lascu 
(la Accademia di Romania şi la Paris, (la Fontenay 
aux Roses). [. | Russu (la Accademia di Romania 
- la Roma), K. Horedt (şi-a luat doctoratul cu K. 
Tackenberg la Bonn), Ștefan Pascu (şcolit la Va- 
tican la Roma, care putea fi el şi „spion“, dar „co- 
munist” eu nu cred că a fost, în ruptul capului!), 
Mihail P. Dan (cu doctoratul luat la prof. Macurek, 
la Brno în Cehoslovacia interbelică), V. Vătăşianu 
(cu studii în Italia), David Prodan (neşcolit în 
vest, precum C. C. Giurescu, dar spirit luminist, cu 
gândire de medievist occidental, cum puţini au 
fost în cultura românească), Iosif Pataki (un me- 
dievist şcolit în instituţiile interbelice, de mare 
gândire), Andrei Bodor(şcolit în Anglia la Oxford 
sau Cambridge, romanist de mare forță şi care 
ne-a predat cursuri speciale), Camil Mureşan 
(directorul de azi al Institutului de Istorie „G. 
Barițiu” care n-a mai apucat să fie trimis la studii 
în Occident, dar nu este el autorul „occidenta!” al 
Istorie Revoluţiei din Țările de Jos, din Anglia, a 
preşedinţilor americani-SUA, toate țări occiden- 
tale nu din Balcani!), mai tinerii Bujor Surdu, H. 
Daicoviciu, Al. Husar, A. Stoica, N. Vlassa) şi alţii, 
poate mai puțini importanţi pentru aceste rân- 
duri, dar respectaţi de mine că mi-au fost profe- 
sori, pe care nu-i mai amintesc. Acesta a fost privi- 
legiul nostru de generaţie privilegiată. Şi nu pu- 
tem uita. Cum se poţi uita când la Studii Clasice te 
întâlneai zilnic cu Theodor A. Naum, coborând 
scările, sau, cu Silviu Dragomir împrumutând 
cărți de la Biblioteca de pe strada Napoca a Insti- 
tutului de istorie (stradă fostă Iorga, fostă Jokai, 
fostă ... dar mereu prezentă în sufletul nostru de 
studenţi, de tineri cu păcatele şi avânturile lor. Ca 
ai fiecărei generaţii. Nimeni nu are - o ştim bine 
- două tinereți!). 

Atunci s-au petrecut, întâmplat, cele trei în- 
tâlniri ideale, „ale mele” cu Silviu Dragomir, era 
în vremea când bătrânul savant redacta capitole- 
le pentru secolul al XVIII-lea, pentru Istoria Ro- 
mâniei (ediţia din 1960-1964), capitole „moder- 
nizate” de David Prodan (cum scrie o sursă, mai 
azi) şi Vlahii - adică românii din nordul Penin- 
sulei Balcanice şi studiile despre românii din 


Munţii Apuseni, publicate în colaborare cu un alt 
Domn al vremii clujene - Sabin Belu. Întâi l-am 
confundat cu profesorul Ioachim Crăciun. Înalţi 
amândoi, osoşi, purtând iarna căciuli de oaie, 
țuguiate, româneşti, abia apoi mi-am dat seama 
de deosebirea fizică dintre ei, dar întrezărindu-i 
mereu, Şi azi, şi mai ales citindu-le Cărţile, marile 
lor cărți şi astfel respectându-i neprecupețit. Mai 
apoi Silviu Dragomir mi-a acordat chiar şi atenţie, 
mă lua, uneori în plimbările sale spre casă sau 
spre Biblioteca Universităţii, când mergea singur 
sau însoţit de colegi de ai săi, mai ales de la 
Institutul de Lingvistică şi Folclor (Muzeul Limbii 
Române al lui Sextil Puşcariu). 

Într-una din acele zile „lăptoase”, cu ceaţă şi 
cam răcoroasă cum sunt multe pe valea 
Someşului clujean, citeam în Biblioteca de pe 
Napoca (citeam liber şi în ascuns), Ştefan Pascu, 
care lucra cu normă la Institut, că fusese scos de 
Ia catedră, mi-a aprobat o listă de cărți: medieva- 
le. Citeam Hammer, Geschichte des Osmanischen 
Reiches, dar luam, că mă „aprovizionam” singur, 
de pe scara înaltă a rafturilor bibliotecii doldora 
de volume, pe ascuns şi Discursurile lui Titulescu 
(1946) sau Discursurile lui F. D. Roosevelt (tot 
1946) sau chiar Supplexul lui David Prodan - 
ediţia 1948, unde, nu ascund am rămas cam trăs- 
nit când am citit că îl cita pe Iosif Visarionovici 
Stalin, trăsnit nu că îl cita pe 1. V. Stalin, ci ca Iosif 
Visarionovici, cine nu crede şi caute în ediţie, să 
verifice!). citeam aşadar în Biblioteca cam goală 
(nu eram în sesiune) când Doamna Bibliotecară — 
şi îi cer scuze cu mult respect că i-am uitat nume- 
le; nu l-am uitat pe al Doamnei Aquilina Tarnaw- 
ski de la Studii Clasice, dar amândouă iubite şi azi 
de mine şi respectate, (Dumnezeu să le binecu- 
vânteze acolo unde se află), deci Doamna Biblio- 
tecară a intrat din coridor în sala de lectură şi ni 
s-a adresat (de fapt mi s-a adresat, că alţii nu erau) 
Cu 0 sinceră îngrijorare: 

-Să nu-l aresteze pe Constantin Daicoviciu că 
l-a scos din casa lui pe... a spus un nume (pentru 
mine necunoscut şi pe care l-am uitat pe loc), şi i-a 
dat înapoi casa lui Silviu Dragomir. A urmat 0 
tăcere adâncă. Ce era să spun eu? Dar ne-am uitat 
lungunul la altul şi şi-a dat seama că în sinea mea 
mă bucuram. Silviu Dragomir îşi primea locuința 





52 


anul VIII e nr. 85 


REPERE 


ROST 





înapoi. Doamne Dumnezeule Mare... Şi, după 
cum se ştie nu l-au arestat nici pe Constantin Dai- 
coviciu. Aranjase Costi ceva (aşa era numit C. D., 
în cercurile intime!). Când ne întâlneam, pe cori- 
dor, în cabinet, la bibliotecă cu Silviu Dragomir îl 
salutam, dar cu mai mare bucurie. Şi el devenise 
mai luminos la față, mai deschis. Nu l-am întrebat 
niciodată cum s-au întâmplat lucrurile. Era BINE 
CĂ aşa s-au petrecut. 

A doua întâlnire ideală s-a petrecut la Studii 
Clasice. Profesorul meu Nicolae Vlassa, savantul 
neolitician şi îndrăznesc să afirm, şi prieten, m-a 
rugat să-l ajut să clasăm piesele aduse de arheo- 
logul Martin Roska (uneori a semnat von Roska!) 
de la Iosășel. Erau şi mari bolovani de opal şi alte 
piese, dintre care Nicolae Vlassa a ales şi câteva 
splendide piese musteriene, cioplite admirabil. 
Eu nu m-am priceput şi nici nu am dorit să studiez 
paleoliticul, dar am privit şi citesc cu încântare 
studii despre acele milenii, nu lungi, ci foarte 
lungi (cf. P. Chaunu, Istorie şi Decadenţă!). le sco- 
team din pivniță că urma să se amenajeze Muzeul 
de Istorie a Transilvaniei şi Nicu Vlassa le studia şi 
eu priveam cu încântare la această matematică 
umană! După ce am terminat, am curăţit locul şi 
apoi, într-o altă încăpere am dat peste un pulhoi 
de cărți, reviste, acoperite cu ziare. Alarmat m-am 
dus la Nicu Vlassa şi i-am spus: 

- Nu am terminat! 

- Cum n-am terminat? 

- N-am terminat, veniți să vedeţi! Şi atunci 
am dat peste o mină de aur. Erau acolo depozi- 
tate, scutite de vreme, nici dracu nu le-ar fi găsit 
„Șarjele” aproape complete de cărți publicate la 
Sibiu, când Universitatea era în refugiu, din seria 
Biblioteca Rerum Transilvaniae. Nemaipome- 
nite! Cu bucurie am început amândoi să le 
vedem. Unele erau noi nouțe, netăiate, că nu mai 
apucaseră să le distribuie, dăduse peste noi, anul 
1944-1945 şi mai ales următorii. Şugubăţ Nicu 
Vlassa m-a întrebat: 

- Ce facem? N-am zis nimic. A înţeles. S-a dus 
la Bătrânu (C. D.) şi i-a spus. Şi atunci Constantin 
Daicoviciu, era directorul Institutului de Istorie şi 
Arheologie, şi cu cine nu ştiu, a hotărât să fie 
duse, pe Napoca, la Institutul de Istorie. Şi au fost 
duse cu camionul. Câteva transporturi. Atunci, 


drept răsplată, că le-am manipulat (dar cu mâini- 
le murdare de praf) am primit şi noi, şi eu, câte 
un exemplar din seria completă a operelor publi- 
cate în Biblioteca Rerum Transilvaniae, la 
Sibiu. 

Dar de ce au fost „Dosite” la Studii Clasice. 
Răspunsul (pentru cei interesați) e simplu, pen- 
tru că Rectorul Sextil Puşcariu, însărcinase pe de- 
canul C. Daicoviciu cu mutarea Literelor (Facul: 
tatea) de la Cluj la Sibiu şi apoi în 1945, din nou, 
Fa însărcinat cu mutarea de la Sibiu, la Cluj. La 
Studii Clasice, în pivniță, printre bolovanii pale- 
olitici de la losăşel s-au păstrat în siguranță, nu le- 
a căutat nimeni. Spre norocul nostru al tuturor! 
Eu sunt şi azi (în deceniul opt al destinului meu 
pământean) fericit, şi le citesc cu luare aminte. Un 
adevărat izvor de înțelepciune, ştiinţă şi infor- 
maţii. Dau, doar, două mici exemple. Erau printre 
cărți şi Revue de Transylvanie (Tome VII-IX, Sibiu, 
Roumanie, 1941-1943), masivă, avându-l ca 
Director pe Silviu Dragomir şi Redacteur en Chef 
pe G. Sofronie, apărută sub egida: „Publice le cen- 
tre d'Etudes et de Recherches Concernant la 
Transylvanie en colaboration avec Astra, associ- 
ation literaire et scientifique”. 

Semnau studii şi articole: S. Dragomir 
(Reunion de la Transylvanie a la Roumanie), G. 
Sofronie, A. Ionașcu, 0. Boitor, R. Cândea, A. Ol: 
teanu, P. Porutiu, G. Negrea, Șt. Pascu, loan 
Lupaș, Gh. Brătianu, B. Varsik, T. Morariu şi |. 
Crăciun (v. acesta din urmă un necrolog: Un 
gânie createur des Roumains: Nicolas Iorga 
(1871-1940). 

Tot atunci am mai primit (printre întreaga 
serie!) şi monumentala La litterature roumaine a 
Pepoque des Lumieres, de Dimitrie Popovici (BRT, 
XII), editată de Centrul de Studii şi Cercetări pri- 
vitoare la Transilvania, Sibiu, 1945, 516 p. 

Acest volum mai are un cântec. Cel primit 
ca răsplată (alături de întreaga serie, subli- 
niez!) l-am dat, cu drag şi preţuire lui Keith 
Hitchins şi l-a dus în SUA, Illinois, pentru stu- 
denţii săi de la această universitate de stat, 
americană. Mai târziu, când cărţile s-au pus în 
vânzare (era nevoie de bani, pentru tipărirea 
Anuarului Institutului) un coleg, f-am rugat, 
mi-a cumpărat un nou volum, pe care-l păstrez 





anul VIII e nr. 85 


53 


ROST 


REPERE 





şi azi, cu mare evlavie. Ori de câte ori mă lasă 
vremile şi sănătatea, în duminicile triste şi 
pâcloase orădene, citesc câte un capitol, mai 
bine zis, recitesc, că pe unele le-am învățat pe 
de rost. Doamne ce mari savanţi ne-au mai ve- 
gheat studenţia, tinereţile noastre clujene şi 
pentru mine toate zilele cu care m-a învrednicit 
Dumnezeu până în clipa de față! 

Păstrarea acestor Cărţi a fost un lucru sfânt! 
Pentru că atunci (1947-1949/1950) s-au ars bi- 
blioteci: cea a Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuş 
şi de la Magna Curia din Deva (arse în spatele Să- 
lii de gimnastică a Liceului „Decebal”), despre 
care pot depune însumi mărturie şi la Tribunalul 
de la Haga! Deci nu era de şagă! 

Mai târziu, orădean devenit, Profesorul Iosif 
Pervain, care ştia tot, mi-a spus că trebuie să adu- 
cem biblioteca Silviu Dragomir de la Cluj la Ora- 
dea, la Institutul nostru universitar. Cum am mai 
adus şi pe a Profesorului lingvist Ștefan Paşca sau 
a lui Ardeleanu-Senior, un dascăl din Supurul Săt- 
marului. Biblioteca o cumpărase Institutul oră- 





ri Momscețene pf al meporutibi o aproba mmomrete d mer a da, dif 
Zoe pelugelesf umate” prurit mortii mm ese, fe Coaraait Ge 
e emaderta, Pimeeg de et oo, cect cale opereta n ete de Poet 
morene mă Pie pb Da ace cat poti Gorj me po mmm 
re me mm a from il, 


2 Marar ata rol, 7 sep e ace femei pe a ep 
min Denial e dmat cafe acri learn par, 
. - m af 
2 Mormmeapee e, freze mică fose apară) ce pr ate cor 
paria fi. E me Dore fe Propofe ce vele for 
"d Di P, dă atat ” - ) 
li, fe pont tu aste DN) portrete 2 
f. Drietiăle esfiee : 5) free tome 2 E Za fu a 2 
î3 fra Pi m ae re dn pondere [fii 
eter mg rare rata fn 
SI ne retea meci e Seria ae illa vie udeimreete 2 reci, 
ne meanefa si Pie alipi fi eti”o maree alele, popree, prepeieă 
e mă Pa sl aedjoiaine pe mamare dea merit presă aia 
A entre, 
[n manere fete Pemeuci e Armee mm : Aa 
mzzntăe e apieti pe De ucorinee ermmatie Dra ep tul 
poi - 5 pi a pa d făt vei, goi CT 
fpoarreri Prmnbazasă în fi are a pt 
ne Pate potae pene o apt o pere aer m i 
2 
zei pe Să SA. 
Dol mec mima pl erele pre et Pere e m 
Bârai 


Za 
2, 


a Pet. Alamein a at 


fr, 


„eo omaneanrie 30, 








Testamentul olograf redactat de către Silviu Dragomir, 


29 ianuarie 1949 





dean şi urma să fie adusă oficial, prin Anticariatul 
Cluj. Însărcinat de Prof. Iosif Pervain, elevul lui 
Dimitrie Popovici, m-am dus în grabă, la Cluj. Am 
văzut biblioteca şi atunci am ales dintre cărți pe 
cele cu dedicație şi i le-am înmânat Doamnei Sil- 
viu Dragomir, în locuinţa lor din Cluj. Doamna 
Dragomir mi-a spus să le las între celelalte. Mărtu- 
risesc că le alesesem pe cele de suflet, cu dedicație 
să le păstreze şi în tinerețea mea n-am fost de 
acord cu gestul Domniei Sale. Dar nu eu am avut 
dreptate (cele cu dedicație sunt la Oradea, un 
exemplu: Siebenbiirgen im Altertum, de C. Daico- 
viciu cu dedicaţia ce n-o uit mereu: „Domnului 
Profesor Silviu Dragomir, În semn de respectuos 
omagiu şi aleasă preţuire”. Câtă dreptate avea 
Doamna Silviu Dragomir, că ei nu aveau moşteni- 
tori direcţi şi cine ştie pe unde ar mai fi ajuns 
aceste veritabile comori de gând şi suflet. Şi nu e 
altfel! Când am adus la Oradea colecția Aurel 
Lazăr din Cluj, mai apoi, de la Valentina Lazăr, 
nora marelui fruntaş orădean, Doamna Valenti- 
na Lazăr mi-a atras atenţia şi asupra Cărţilor de la 
demisol. -am promis că le vom lua altădată. În ce 
mă priveşte nu mai ştiu unde sunt. Ori fi pe unde- 
va! Am mai săvârşit păcate şi mi le asum. |. ]. 
Russu vroia să i aduc biblioteca la Oradea, pentru 
studioşi, la fel Bucur Mitrea, numismatul bucu- 
reştean. Nu le-am adus. Şi-mi pare rău! şi acum! 
Nici nu prea puteam că mereu am fost singur. Dar 
îmi asum toate păcatele şi multe altele. Cer doar 
iertare de la Dumnezeu. 

Aceste trei întâlniri ideale cu Silviu Drago- 
mir pe mine m-au marcat şi trăiesc şi azi sub 
imperiul lor. Toate legate de bibliotecă. Ştiu, nu 
sunt chiar un terțiar, într-o lume holocenă, dar 
preţuiesc cărțile, bibliotecile, fără să mă bat, nu 
mă bat, cu Internetul! 

Dar mai presus de toate sunt aceşti mari 
oameni de cultură care mi-au marcat studenţi, 
tinereţea. Fiecare generaţie îşi are dreptul la des- 
tinul său, pe care îl respect. Noi am fost atât de 
privilegiați într-o vreme de bădiuc (= fontă). 
Spiritului acestor cărturari le-am închinat aceste 
rânduri, aşa cum sunt Frumuseţea gândirii şi 
acțiunii lor, pentru mine, plutesc deasupra Clu- 
jului, Clujul studenţiei mele, ori de câte ori mă 
abat în oraşul de pe Someş. Mereu! 





54 


anul VIII e nr. 85 


BASARABIA 





Ion Moraru, fost deţinut politic din Basarabia: 


„Secera şi ciocanul 
sunt semnele morţii 
şi ale distrugerii“ 


Mândâc, judeţul Soroca, actualul raion 
Drochia, acolo unde locuieşte şi în prezent. 

La vârsta de doar 18 ani s-a „înrolat”, pe lân- 
gă mulți alți tineri basarabeni, în mişcarea ilega- 
listă de rezistență „Arcaşii lui Ştefan”, a cărei acti- 
vitate a fost paralizată, mai târziu, de KGB-ul so- 
vietic prin arestarea şi deportarea mai multor 
membri. Ulterior, a fondat, împreună cu alţi tineri 
luptători, organizaţia „Sabia Dreptății a lui Ştefan 
cel Mare”, mişcare de rezistență antisovietică, 
care constituia un adevărat front de împotrivire 
comunistă. Întreaga adolescență şi-a dedicat-o 
unui singur scop - apărarea identității româneşti 
în Basarabia. Drept pedeapsă pentru activitatea 
sa, verdict rostit de justiția regimului sovietic de 
ocupaţie, o bună parte din viaţă şi-a petrecut-o în 
Gulagul stalinist, acolo unde a reuşit să-l cunoas- 
că personal pe disidentul anticomunist rus 
Aleksandr Soljeniţân. 

În anul 1939 termină cele patru clase pri- 
mare, iar în 1940, repetă clasa a patra la ruşi. Îşi 
continuă studiile, începînd cu anul 1944, astfel că 
termină şapte clase în anul 1947. În anul 1947 
intră la Şcoala Pedagogică din oraşul Bălţi, iar 
după doi ani, îşi depune actele la fără frecvenţă şi 
pleacă ca profesor în satul Şuri, unde este arestat 
la 15 mai 1950 şi condamnat la zece ani de muncă 
silnică, zece ani de „regim forțat” în nordul înde- 
părtat al Rusiei şi cinci ani lipsire de drepturi 
civile. A suportat chinurile Siberiei timp de 6 ani 
şi 40 de zile, pentru activitatea sa anticomunistă. 
În 1956 este eliberat, se înscrie la Soroca şi face 
anul 3 şi 4 de Şcoală Pedagogică. Vine în satul 
Mândâc, unde activează toată viața ca profesor 
de geografie. 


] on Moraru s-a născut la 9 martie 1929 în satul 





Este autorul celor două romane autobiogra- 
fice, Pustiirea şi Treptele Infernului. În prezent, 
scrie un alt roman, care urmează să fie editat în 
cel tîrziu un an. 

- Sunteţi unul dintre fondatorii organizației 
„Sabia Dreptăţii a lui Ştefan Cel Mare”. Ce-și pro- 
punea această organizaţie? 

- „Sabia Dreptăţii a lui Ştefan Cel Mare” a fost 
o organizaţie de rezistență împotriva cotropito- 
rilor bolşevici şi a apărut ca rezultat al represiu- 
nilor care s-au abătut asupra noastră. Populaţia 
locală era lipsită de toate drepturile autohtone, 
bisericile erau pângărite, distruse, transformate 
în fel de fel de încăperi pentru treburile lor. Se 





anul VIII e nr. 85 


55 


ROST 


BASARABIA 





luau un şir întreg de dăjdii de la populaţie, neli- 
mitat, până omul devenea lipsit de minimul de 
existență şi iată asta ne-a impus ca să fondăm 
această organizaţie. Noi, în limita puterilor care 
le aveam, promovam mai departe la întâlniri, în 
parcuri, în diferite localităţi, cultura şi tradiția 
noastră naţională. Îi recitam pe Eminescu, 
Coşbuc, asta era prima parte. Iar salutul nostru 
era ultimul catren din „Doina” lui Eminescu: 
"Cine au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima 
câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemer- 
nicia”. 

Făceam diferite lucrări în aşa fel încât, odată, 
la profesoara de limbă şi literatură rusă, am fost 
numit „Duhul împotrivirii”. Tot aşa era şi priete- 
nul meu cu care am fondat mişcarea, Vasile 
Ţurcanu. Îi spuneam Vasilică. Eram tineri, el avea 
17 ani, eu 18 ani. Apoi a aderat şi Petrică Lungu, şi 
iată noi aceşti trei am fost „nucleul păgânizației”. 
Între noi au pătruns trădători, infiltraţi de KGB: 
agronomul raional Guţanu Grigore şi Serioja 
Tăpuş, trăitor din Drochia, cu care ne întâlneam 
des, discutam, căutam să-l atragem în acțiunea 
noastră. 

Ne-au arestat într-o zi pe toți 12. Cea mai dra- 
matică arestare a fost a lui Vasilică Țurcanu. Pe 
mine m-au luat de acasă, de la Slănina, iar pe 
Vasilică Ţurcanu de la Şcoala Pedagogică. Dădea 
o lucrare sau un examen la „Limba şi literatura 
moldovenească”, cum se numea atunci. Un plu- 
ton întreg a înconjurat Şcoala Pedagogică, au pus 
câte o santinelă la uşa fiecărui cabinet, s-au dus la 
directorul şcolii, Filip Feodorovici Mocreac, şi l-au 
întrebat unde se află studentul cutare sau cutare. 
Acela, fost colonel în armata sovietică, a înţeles 
pe loc că la el în şcoală s-a petrecut ceva zgudu- 
itor. A început să tremure şi imediat i-a condus în 
cabinetul unde se susținea lucrarea şi unde se 
afla şi Vasilică. 

Vasilică era în prima bancă, fiindcă era 
îndrăgostit de fata lui Filip Fedorovici, care preda 
limba moldovenească la noi. Şi l-au înhățat. Noi 
am fi vrut să avem toţi parte de o aşa arestare, a 
fost dramatică, fulminantă. 

- În ce perioadă s-au petrecut evenimentele? 

- În mai 1950. Ne-au dus la Chişinău, pe stra- 
da Livezilor 104. Erau celule în formă de beci, de 


doi pe trei metri, fără ferestre şi luminate de câte 
o lampă electrică, slăbuță de tot, protejată de un 
grilaj mare, ca să nu fie distrusă, sau sa pătrundă 
deținutul cu mâna acolo să se sinucidă. 

Cercetările au ținut până în noiembrie, tot în 
noiembrie s-a închis dosarul şi am fost daţi în 
judecată: Judecata Supremă a Republicii Sovietice 
Socialiste Moldoveneşti şi Judecătoria Militară 
din Odesa, adică două judecătorii. 

Judecata a ţinut două zile, a fost foarte fru- 
mos, foarte interesant, fiindcă noi, tineretul am 
refuzat să fim asistați de avocaţi din oficiu şi am 
vorbit numai în româneşte, deşi cunoşteam bine 
limba rusă. Dumnezeu a vrut să nu fim con- 
damnaţi la moarte şi să mă lase ca astăzi să vor- 
besc cu voi. Întâmplarea a fost că pe atunci URSS 
încerca să intre în Crucea Roşie Internaţională şi 
pentru asta trebuia să abolească pedeapsa cu 
moartea. Şi atunci am luat aşa: 10 ani de lagăr în 
regim sever, 10 ani de exil sever în nordul înde- 
părtat al URSS, consecutiv, şi 5 ani - lipsire de 
drepturi. Exilul în nordul îndepărtat al URSS, în 
semipăduri, silvotundră, era echivalent cu 
moartea. Am vorbit cu oameni care au scăpat în 
viață din acel exil: te duceau acolo fără instru- 
ment de existență, nici topor, nici nimica absolut, 
în câmp liber te lepădau, împacă-te cu fiarele şi 
trăieşte cum ştii. Erau ruşi, foarte mulți ruşi, enti- 
tatea rusă era dominantă. Ei gustaseră paharul şi 
ştiau cum să înfrunte gerurile siberiene, dar un 
nenorocit ca alde mine sau de Vasilică, noi ne-am 
fi topit în prima săptămână precis. 

În 1956 am fost eliberaţi, când s-a început 
eliberarea în masă, pe un decret special al 
defunctei URSS. Mai aveam de făcut patru ani de 
lagăr şi acei zece ani de exil, plus cinci ani lipsiți 
de drepturi. 


Amintiri din gulag 


- Ne puteți povesti puţin din ce aţi trăit în 
perioada de detenţie? 

- Eu gustasem paharul acesta în 1947, dar pe 
scurt. Fusesem închis la Târnova, am primit bătăi 
crunte atunci, însă nu era ca pe Sadovaia 104. Am 
fost adus, perchiziționat complet, mi-au luat 
cureaua, şireturile. Eram cu pantalonii în mână, 





56 


anul VIII e nr. 85 


BASARABIA 


ROST 











ti-s ocupate şi îţi ţii pantalonii n-ai să îndrăzneşti 
la santinelă, n-ai să te poți lupta cu dânsul. Şi 
m-au izbit în celulă. Pereţii erau suri, în fundul 
celulei erau urme de gloanţe, rămase probabil de 
la executarea cuiva. Sau poate că erau făcute cu 
scopul să înspăimânte deținutul. Nu era nimic pe 
care să te aşezi, nici pat. În ungher era tineta. Am 
răbdat cât am răbdat, am mai stat pirostrei până 
la o bucată de noapte, nu m-a întrebat nimeni ni- 
mic şi am fost nevoit să mă culc pe ciment. Afară 
era răcoare, dar înăuntru încă şi mai rece. Am 
adormit pe o parte până mi-a amorţit trupul, m- 
am sculat, m-am frecat, m-am culcat pe cealaltă 
parte. În poziţiile astea am zgribulit până dimi- 
neață. Dimineaţă mi-au dat un pătuc de lemn în- 
gust, cu o saltea în care erau nişte paie, paiele ce- 
lea erau făcute cişcă de câţi au trăit pe dânsa până 
la mine. Şi mi-au spus că în cursul zilei nu am 
dreptul să mă întind, trebuie să stau numai pe 
şezut şi cu fața la vizetă. Încercarea de a încălca 
această regulă era urmată de pedeapsă imediat. 
Îţi lua pătucul acela şi iar trebuia să te zgribuleşti 





pe ciment. Am stat multă vreme pe tinetă, unica 
salvare era tineta, ca să stau pe dânsa. 

Uşa de la celulă era cătuţită cu metal, era o 
ferstruică şi deasupra o gaură, vizeta, prin care ne 
urmăreau gardienii. O săptămână nu m-au che- 
mat deloc la cercetări, pe urmă m-au luat la an- 
chetă. Cercetările au început cu binişorul, cu fru- 
mosul. Aveai impresia că anchetatorul e prieten, 
ba e frate cu mama ta. Încet, încet deveneau mai 
aspri şi pe urmă începeau torturile. Cea mai crun- 
tă tortură era că îţi puneau în faţă un bec electric 
şi îţi repetau periodic, ritmic, aceeaşi întrebare: 
„Spune, ai avut legături peste hotare?”. Îţi repe- 
tau asta până la o sută de ori. Nu mai puteam re- 
zista, capul cădea în jos. Îţi ţineau lumina în faţă, 
până te faceai roz. Când te istoveau de puteri, erai 
dus în celulă. Cînd te trimeteau în celulă, te trime- 
teau cu ultima întrebare la care trebuia să-i răs- 
punzi data viitoare. Toate torturile pe care le-au 
făcut asupra mea n-au avut succes. Într-o seară, 
au hotărât sa-mi pună degetele la uşă. Au mai fost 
invitaţi încă patru, acolo în birou. M-au lovit cu 
piciorul în față şi în trup, inclusiv în organele 





anul VIII e nr. 85 


57 


ROST 


BASARABIA 





genitale. Văzând că nu le răspund Ia întrebare, 
mi-au băgat mâna la uşă, sa mi-o strângă. M-am 
făcut ca ariciul, dar, fiind patru voinici, hrăniți 
bine, m-au desprins, m-au sculat în picioare, m-au 
târâit la uşă şi mi-au descleştat degetele. Că dege- 
tul ăsta nici acum nu-şi vine în fire, când o să ma 
duc pe lumea cealaltă şi-a veni. 

Şi au început să-mi strângă mâna, o strân- 
geau şi o slăbeau, o strângeau şi iar o slăbeau. În- 
tr-un moment, când nu mai puteam răbda şi au 
slăbit-o puţin, m-au scăpat din mână. Atât de tare 
m-am zmuncit, încât am ajuns cu capul în colțul 
mesei şi îndată a țâşnit sângele, a curs sângele 
peste mine, m-au târât, că de acum nu mai pu- 
team merge, de mâini în celulă şi m-au trântit pe 
ciment. Mîna era umflată foarte tare. A doua zi au 
adus un medic, au uns-o cu ceva şi au zis că „a tre- 
ce” şi o săptămână nu am fost chemat la cercetări. 

- Cât aţi fost închis în URSS, aţi stat o 
perioadă şi cu Alexander Soljenițin. Ce v-a impre- 
sionat la acest om? 

-'Toţi anii pe care i-am petrecut acolo, 6 ani şi 
40 de zile, au fost în aşa numitul lagăr “Osobo 
strogo rejimnâi pesciannâi Carla”, în jurul 
oraşului Karaganda, care era centru de exploata- 
re a cărbunelui. În jurul lui erau o seamă de lagă- 
re, ca o salbă de mărgele, fiecare lagăr era un 
oraş. După o grevă pe care am facut-o, am nimerit 
în lagărul „Ekibastuz”, într-o brigadă de construc- 
tori. Lucram şi pe ger, era greu. Periodic se întâm- 
pla să se stingă lumina, atunci era bucuria noas- 
tră, că îndată alergam alăturea, în hala de turnă- 
torie, unde era cald. Acolo lam întâlnit şi pe 
Soljenițin. EI era cu vreo 20 de ani mai mare de- 
cât mine. Fusese căpitan în armata sovietică. Un 
om cu faţa lungă, barba ascuțită şi ochi negri, pă- 
trunzători şi sclipitori. Avea un şirag de mărgele 
făcut parcă din pâine, ziceau ruşii „ciotchie 
metanii”. Pe aceste metanii depunea frânturi din 
capitolele pe care le scria. Noi nu aveam dreptul 
să avem hârtie şi ceva de scris, pentru aceasta 
erai pedepsit. Puteai să ai cărţile de Ia bibliotecă 
numai cu ştampila bibliotecii. 

EI, sărmanul, a suferit de multe ori carcera, 
pentru că l-au prins scriind. Şi atunci, memora tot 
ce „scria” în mintea sa, în lagăr. Avea prieteni 
foarte aptopiaţi, în care avea încredere şi le 





spunea câte o frază şi aceea era cheia de la capi- 
tol: „Vanea, cândva ne vom întâlni, să-mi amin- 
teşti”. Când l-am cunoscut, tocmai murise Stalin. 
Trăiam o euforie, crezând că, dacă a murit 
păgânul, să fim în libertate. Și vorbeam între noi 
despre asta, foarte aprinşi. El ne asculta dintr-o 
parte şi zicea: „Măi băieți! Şi voi credeţi că mâine 
au să se deshidă porțile lagărului? Voi ştiţi câte 
lagăre sunt în țara asta?”. Nu aveam idee că erau 
aşa multe lagăre, credeam că era doar acela în 
care stăteam noi. „Ştiţi voi cine suntem noi? 
Puşcariaşi politici? Nu, dragii mei! Noi suntem o 
bombă biologică vie, gânditoare. Plecarea noas- 
tră în libertate voi ce gândiţi că o să însemne? O 
să însemne infecția minciunii! Tu ai să te duci 
acasă şi o să te întrebe unde ai fost, cum te-au 
ținut, cum te-au tratat. Iar dacă stăinii nu te vor 
crede, atunci mama, sora, fratele, copilul te vor 
crede. Şi ei au prieteni, care la rândul lor au pri- 
eteni şi-i vor crede pe dânşii. Iată cine suntem 
noi!”. 

Era un om cu mare înțelepciune. Să zic că am 
stat cu el la taifas, nu! L-am cunoscut de la distan- 
ță, uite aşa cum v-am povestit. Însă mi s-a întipărit 
foarte mult în minte. 

Eu am avut din rândul evreilor şi a ruşilor 
nişte mentori foarte buni, mulțumesc Bunului 








58 


anul VIII e nr. 85 


BASARABIA 


ROST 





Dumnezeu că mi-a dăruit. Dintre ei era un evreu, 
Alexandr Norodostavskii, care terminase trei 
făcultăţi din Sankt Petersburg, Varşovia şi Marea 
Britanie. Era un inginer fenomenal. Construia 
transformatoare mari de tensiune înaltă şi au avut 
fericirea să fiu ocrotit de dânsul. EI l-a protejat şi 
pe generalul român Nicolae Dragomir. Când m-a 
luat în brigada de la cariera de piatră, mi-a zis că 
acolo moare. El a fost salvarea mea! El m-a aran- 
jat să scriu maşinile care intră şi care ies, ca să se 
ducă evidența cât pietriş, câtă piatră brută este. 

Într-o seară mă cheamă la dânsul, într-o 
cămeră mică cu două paturi. Pe primul pat era 
domnul Dragomir, care lucra la una din zdro- 
bitoarele de piatră, pornea şi oprea motorul când 
trebuie. Şi spune: „Dumneata eşti român, iată eu 
ţi-am adus un puişor de român”. Şi mă prezintă 
domnului Dragomir. S-a uitat la mine şi a zis: 

„Tu ce ai furat? 

- Am furat luleaua lui Stalin... 

- Hai nu glumi! Tu ai furat ceva. 

- Păi eu sunt deținut politic, domnule. Sunt 
judecat pe articolul 54, punctul 10, 11, 33 - „oso- 
bo opasnii pristupnic” . 

- Ia spune ce ai facut, mă! 

- Am vomitat în biserica marxist-leninistă! 

- MĂ, da' tu eşti un ţânc tare ciotoros! 

- Oi fi fiind aşa, că nu degeaba am venit să 
stau cu domnul general. Dumneata eşti general şi 
văd că eşti tot în aceleaşi haine ca şi mine.“ 

Am stat de vorbă cu dânşii şi încetişor le-am 
povestit istoria mea. După ce m-au ascultat, ge- 
neralul mi-a zis: „Dragă Ionele, eu am primit în- 
ştiințare de la Moscova că voi fi chemat la cer- 


cetări. Şi am două posibilități: ori fiica mea se 
zbate să mă scoată din ţară, că am primit doar 
zece ani pentru faptul că am fost general român, 
ori voi mai primi 10 ani”. 

Într-o noapte l-au luat. Mi-a lăsat o scrisorică, 
în care mă ruga: „Studiază-o, învaţ-o, memoreaz- 
0, mănânc-o sau arde-o! Dar dacă nu vrei să mă 
vinzi, fă lucrul acesta.” Acesta era legea lagărului. 
O scrisoare de mare suflet, pe care am introdus-o 
într-o carte a mea după 90. 

Cu domnul Norodostovskii am avut ocazia 
să mă reîntâlnesc în mai multe lagăre, fiindcă 
eram purtaţi prin mai multe lagăre, la construcția 


acestor mari transformatoare. Un transformator 
era cât o casă din asta țărănească. Noi nu ştiam ce 
construieşte, el doar ne spunea fă aici, pune aici, 
suceşte turnița. 

Raţia de hrană în lagăre era groaznică. Care 
era tortura principală? Frigul, foamea, nesomnul 
şi munca istovitoare. Oricând puteau face din tine 
ce vroiau ei, noi eram marfa. Porţia era 500 de 
grame de pâine neagră, dimineaţa un fel de lături 
făcute din diferite crupe. Uneori ne băteam de la 
mâncare, că la unii era zeama mai groasă şi la alţii 
mai subțire. 

- Referitor la domnul Narodastavskii, el fă- 
cea parte dintre acei evrei care aveau dragoste 
față de poporul român... 

- EL a căzut în prizonierat la nemți, a stat trei 
ani de zile, a evadat dar a fost prins şi condamnat 
la 25 de ani de către... sovietici. Ţinea extrem de 
mult la nemți. Brigada din cariera de piatră unde 
m-o vârât el şi lucram, era numai din nemți şi 
numai sus la estacadă lucra domnul Dragomir, cu 
mine, un mongol şi un uzbec. Restul erau toți 
nemți. Brigadierul nemților era fostul lor colo- 
nel, Vashcal Giunter Antonovici. Eu dormeam cu 
dânşii în baracă. El avea grijă, Doamne fereşte, să 
nu fie ştirbită raţia, ţinea la dânşii foarte mult. 

Am mai întânlit în lagăr un alt evreu, Beris- 
nevieci, regizor de teatru, un om de suflet colosal... 


În actualitate 


- Ce amprente a lăsat comunismul asupra 
Basarabiei? 

- Dragul meu, urmările nu sunt lichidate nici 
până în ziua de azi. Prea mult tineret este infectat 
cu boala asta a comunismului, căci i-a fost afectat 
şi modul de gândire. Comunismul s-a silit să ne 
învețe să gândim cu stomacul, ca dobitoacele, nu 
cu creierul, care dă forță creatoare, sau cu inima, 
care e gândirea supremă - că în inimă se dă bătă- 
lia cea mare, între satana şi forțele Duhului Sfânt. 

- Mai are vreo şansă să revină la putere 
Partidul Comuniștilor din Republica Moldova? 

- Şansă să vină cu o parte majoritară în noua 
guvernare nu mai au, PCRM e în cădere liberă. A 
apărut noul tineret, dornic de a se exprima şi a 
trăi liber. 





anul VIII e nr. 85 


59 


BASARABIA 








Acum 0 paralelă între vechiul - de până în 
1990 - şi noul partid comunist. Care este doctri- 
na Partidului Comunist, în general? Proprietatea 
obştească asupra mijloacelor de producere, ateis- 
mul ştiinţific şi lupta de clasă. Aşa a fost până în 
1991, când s-a năruit sistemul. Partidul comunist 
de acum este o grupare mafiotă, care a câştigat 
voturi pe baza secerii şi ciocanului - semnele mor- 
ţii şi ale distrugerii. La proorocul Eremia capitolul 
51, când Tatăl Ceresc se adresează către poporul 
babilonean, îi spune: „tu în mâna mea ai fost un 
ciocan, cu tine am zdrobit țăranul” şi se întinde o 
listă întreagă. Ciocanul este un instrument de dis- 
trugere şi nu de făurire şi el este un instrument 
de distrugere pentru toate imperiile. Secera este 
simbolul morții, înaintea ciocanului. Primul 
instrument de moarte a fost secera. În Apocalip- 
să, Dumnezeu îi spune îngerului: “Pune secera ta 








x» 


şi seceră”. Deci secera este simbol de moarte, eu 
aşa tâlcuiesc. 

Această gaşcă a PCRM pluteşte pe intențiile 
imperiale a velico-ruşilor. Unica asemănare din- 
tre ei este că la 22 aprilie se duc şi trântesc pe 
buturuga ceea de coacşit socşinic, cu culori sata- 
nice, buchete de flori. 

În rest, lupta de clasă nu mai este. Ateismul 
nu se mai predă în şcoli. Au reparat bisericile, au 
redeschis mănăstirile, chiar aduc focul sacru de la 
Ierusalim. Cum să luptăm noi împotriva clasei 
exploatatoare, când ei, în frunte cu Vova, cu Oleg, 
sunt proprietari ai 700 de hectare de pământ şi a 
unui palat şi ai atâtor alte bogății... 

- Cum ar trebui să conlucreze grupurile de ro- 
mâni de aici din Basarabia, cu cei de dincolo de Prut? 

- Acesta este cea mai sensibilă întrebare la 
ora actuală. Atât tineretul de aici, cât şi cel de pes- 





60 


anul VIII e nr. 85 


BASARABIA 


ROST 





te Prut sunt afectați de aşa-numita globalizare. Ei 
toți pot duce lupta împotriva globalizării doar 
prin credința milenară. În caz contrar o să ne nă- 
ruim, fiindcă ultimul imperiu care se zideşte este 
globalizarea, după care va veni Împărăţia lui 
Dumnezeu, care a fost propovăduită de fiul său 
pe pământ. Socot că aceşti tineri, de pe un mal şi 
de pe altul al Prutului pot lucra împreuna pe baza 
credinţei ortodoxe, a datinilor, a obiceriurilor, a 
istoriei comune, a limbii care ne uneşte. 

- Care sunt personalitătile-reper pentru 
tinerii basarabeni? 

- În primul rând Eminescu. EI a fost o fiinţă 
cu suflet românesc, care e atât de mare, încât a 
dat peste marginile trupului. Ceea ce a dat peste 
margini, trebuie să miluiască sufletele tinerilor. 

O altă personalitate este Grigore Vieru - un 
poet de suflet, care, în cuvinte de atât de simple, 
a descris durerea neamului românesc, durerea 
noastră dintre Prut şi Nistru. Aceştia sunt călăuze- 
le noastre şi nu unii care s-au vândut duşmanilor 
şi prigonitorilor noştri. 

Odată am scris Uniunii Scriitorilor, prin care 
i-am scris celui mai „renumit” poet moldovean de 
atunci, Grigore Bucov, eu îi zic Bâcov, adică bou, 
pentru care am primit un premiu onorabil de 10 
zile de temniță. 

„Tu scrii poeme-n Chişinău, / Te plimbi alene 
pe alei,/ Şi liber miroşi flori de tei./ Ți-i frică şi 
strigi la teutoni/ Să nu ne calce azi ogorul./ Bu- 
cov, eu tot nu vreau patron,/ Nu vreau sa văd 
robit poporul./ Eu văd popoare răstignite/ Pe 
cruci puternice de fier,/ Iar tu îmi cânți că-s feri- 
cit/ Sub talpa noului boier!/ Închide-ţi fabrica de 
versuri/ Şi nu mai scrie-n Chişinău,/ Dacă nu vezi 
a vremii mersuri/ Ce-i bine şi ce-i rău.” 

- Vizavi de creditele pe care le primim din 
străinătate. Sunt şi anumite condiții impuse țării 
noastre, care pot fi defavorabile? 

- Fără discuţie că da! Ăsta şi este secretul. 
Politicienii noştri vor fi siliți să adopte legi îm- 
potriva firii românilor, în schimbul acelor bani. 
Suntem împinși spre UE, dar UE este tot un fel de 
imperiu, în care ne-am putea reîntâlni şi cu Rusia, 
la un moment dat. Rusia este şi ea ademenită în 
UE şi poate va ceda, că nu mai poate ţine piept 
terorismului din Caucaz. 


- Vladimir Bucovschi spunea că Uniunea 
Sovietică se aseamănă cu Uniunea Europeană... 

- Şi UE şi URSS se străduie să anihileze enti- 
tăţile. UE mai rafinat decât ruşii. Deosebirea din- 
tre ei este că Rusia a venit cu tancurile şi ne-a adus 
„eliberare”, dar în UE mergem de bunăvoie. 


Despre Biserică 


- Care este rolul Bisericii în societate azi? Mai 
poate să-și impună ea o agendă publică, mai ales 
Ia noi, unde sunt două mitropolii? 

- Patriarhia rusă este politizată până peste 
cap şi ceea ce ni se impune nouă prin Mitropolia 
Moldovei, care ţine de mitropolia rusă, este o 
politică. Adevărata Biserică ar ar trebui ne 
unească sub acoperişul ei pe toți, români, ruşi, 
ucrainieni, nu să ne ţină despărțiți în atâtea 
Biserici. trebuie căutată o soluţie pentru unifi- 
carea celor două mitropoliii şi scoaterea Bisericii 
de sub influența politică a Moscovei. 

- Părintele Gheorge Calciu spunea că Bise- 
rica ar trebui să susțină niște oameni din sânul ei 
în viaţa politică. Credeţi că în Republica Moldova 
ar trebui ca Biserica să se implice mai activ în 
politică? 

-'Toate conducerile vin de la Dumnezeu. Dar 
Dumnezeu îngăduie şi conduceri rele, ca să ne 
pedepsească pentru păcatele noastre. Lipsa noas- 
tră de implicare este şi ea sancționată. Trebuie să 
participăm activ la făurirea prezentului şi viitoru- 
lui, care ar fi bine să fie întemeiate pe credință. 
Statele laice sunt sortite pieirii.. 

- La încheiere, aveţi un cuvânt pentru tinerii 
români de dincoace și de dincolo de Prut, care 
încearcă să ţie aprinsă Hacăra românismului? 

- Să se înarmeze cu înţelepciune Solo- 
monică, cu răbdare titanică şi să fie foarte 
blânzi. Nicioadată să nu renunțați să vă susțineți 
ideile şi crezul vostru, că numai aşa puteți reuşi. 
Să vă luaţi drept arme rugăciunea şi traiul după 
Sfinta Scriptură şi să nu vă temeți, căci Dumne- 
zeu pe toate le vede şi nu lasă nici un bine nerăs- 
plătit. 


Interviu realizat de Iulian Rusanovschi, 
preşedintele ASCOR Chişinău 





anul VIII e nr. 85 


61 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





Anticomunism 


cu voie de la 


„Vinătorii de antisemiţi“ 


După principiul „dacă n-avem antisemiţi îi inventăm“ şi după ideea 
că regimul comunist nu poate fi criticat decit de pe poziţii de stînga 
(și, bineînţeles, cu moderație, pentru o memorie selectivă şi într-o 
libertate închipuită), şetii a două instituții inutile din România au 
protestat contra unui film difuzat Ia Festivalul de Ia Berlin. 


Claudiu Târziu 


arco Katz, preşedintele Centrului pentru 
M Monitorizarea şi Combaterea Antisemi- 

tismului din România (care antisemi- 
tism, mai ales pe penuria asta de evrei?), şi Ale- 
xandru Florian, director al Institutului Naţional 
pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, (ce 
să mai studieze dacă Wiesel însuşi a decretat, 
înainte de orice investigație: „România a ucis, a 
ucis, a ucis!*?) au cerut, în timpul Berlinalei, 
oprirea proiecției peliculei „Portretul luptătoru- 
lui la tinereţe”, în regia lui Constantin Popescu, 
pe motiv că aceasta glorifică un fost legionar, Ion 
Gavrilă Ogoranu. 

Într-o scrisoare adresată lui Dieter Kosslick, 
directorul Berlinalei, şi membrilor juriului actua- 
lei ediţii, prezidat de Werner Herzog (deşi filmul 
nu era în competiţie), Katz şi Florian îşi justifică 
astfel demersul: „Promovarea cultului persoane- 
lor şi organizaţiilor cu caracter fascist, rasist şi xe- 
nofob este interzisă de legea din România şi con- 
travine principiilor fundamentale ale democra- 
ției europene“. 

Întîi că oamenii ăştia, care protestează aşa 
de vehement, n-au văzut filmul (poate că nu le e 
favorabil luptătorilor din rezistența anticomu- 
nistă). Pe urmă, filmul este o ficţiune, nu un docu- 
mentar. Apoi, on Gavrilă Ogoranu este unul din- 
tre cei mai renumiți luptători anticomuniști, iar 
viața sa a fost documentată în mai multe articole 





de presă, cărţi şi în „Memorialul Durerii“, de Lucia 
Hossu Longin, difuzat pe TVR. Dacă era vreun 
temei, se găseau destui care să protesteze atunci. 

Nu în ultimul rînd, Gavrilă nu a fost legionar, 
ci membru al Frăției de Cruce, o organizaţie de 
tineret de pe lîngă mişcarea legionară, unde se 
făcea educaţie patriotică şi creştină, nu politică 
propriu-zisă. Asta, aşa, în treacăt, pentru cei care, 
în loc să încerce să cunoască istoria, preferă să 
înghită pe nemestecate acuzațiile comuniştilor 
contra legionarilor. 

În fine, în mişcarea de rezistență, ca şi în puş- 
căriile comuniste, majoritari au fost legionarii. 
Lupta lor împotriva comunismului nu e legitimă? 
Jertfa lor nu e bună? 

Alexandru Florian şi Marco Katz ştiu prea 
bine realitatea, dar dacă nu folosesc un astfel de 
prilej pentru a se mai arăta „hăituiţi“ şi „discrimi- 
naţi“, li se taie subvenţiile pentru organizaţiile lor 
fantomă. 

Aşa s-a trezit vorbind Florian şi mai an îm- 
potriva expoziţiei „Destine de martiri“, de la Iaşi, 
în care erau evocaţi şase mărturisitori ai lui 
Hristos în temnițele comuniste. Şi atunci, fără să 
vadă expoziţia, Florian a protestat, afirmând că se 
face propagandă legionară. Chit că în expoziție 
erau doar documente şi fotografii din arhivele 
Securităţii. 

Şi i-a speriat pe unii. 

De data asta, pe nemți nu i-a mai speriat, iar fil- 
mul lui Constantin Popescu a rulat în continuare. 





62 


anul VIII e nr. 85 


ÎN DEZBATERE 


ROST 














„Finanţarea“ prăbuşirii 
învăţământului românesc 


Poate niciodată dezbaterea despre învățământ nu a fost mai aprinsă 
în societatea românească. Douăzeci de ani de imobilism şi de reformă 
eşuată îşi arată asttel efectele. Începând din toamna trecută, guvernul 
Boc s-a arătat decis să ia taurul de coarne. Una dintre principalele 
măsuri vizează mult promisa „finanțare pe elev”. 


Mihail Albişteanu 





în funcţie de numărul de elevi. Deci, şcolile 

bune, cu rezultate, cu profesori buni, vor 
atrage părinţii să-şi dea elevii acolo. Ca urmare, 
aceste şcoli vor dispune de sume mari de bani, 
vor fi investiţii, vor deveni mai atractive şi vor 
atrage mai mulți elevi. Concurența pentru aceste 
şcoli va fi mare şi ele vor deveni şcoli de elită. 
Elevii mai slabi vor fi nevoiţi să se mulțumească 


|, ogica este următoarea: şcolile vor fi plătite 


cu şcoli şi profesori mai slabi. Costurile statului 
vor fi astfel diferenţiate, iar salariile profesorilor 
aşijderea, căci şcolile vor avea interesul să atragă 
profesorii cei mai buni. Pe scurt, astfel ar fi încu- 
rajat un sistem de învățământ competitiv. 

Foarte promiţător... dacă am trăi într-o soci- 
etate ideală. Din păcate, realitatea obiectivă a 
României ridică mari semne de întrebare legate 
de eficiența acestui sistem. Pentru a demonstra 
aceasta, nu trebuie să cercetăm prea mult. Este 
suficient să observăm ceea ce s-a întâmplat cu 





anul VIII e nr. 85 


63 


ROST 


ÎN DEZBATERE 





învățământul superior după introducerea 
finanțării pe student (în combinaţie cu autono- 
mia universitară). Facultăţile s-au transformat în 
adevărate fabrici de diplome, ale căror posesori 
(unii, dar nu puţini la număr) sunt semianal- 
fabeţi. Învățământul superior românesc, altădată 
prețuit de străini (nu doar pentru costurile mai 
reduse) este minat astăzi de incompetență şi 
corupţie. Lăsând la o parte problema locurilor cu 
taxă, care i-a transformat pe rectori în adevăraţi 
oameni de afaceri, în privința locurilor finanțate 
de stat interesul facultăţilor este (din cauza 
finanțării pe student) să aibă cât mai mulți stu- 
denți, pentru a-şi acoperi normele didactice. În 
plus, după 1989, nepotismul a irumpt în univer- 
sităţi, acestea fiind conduse de adevărate clanuri 
familiale. Pentru a îndeplini acest scop, orice 
metodă era bună, aşa încît admiterea în facultăți 
a început să se facă pe baza de dosar, iar nu prin 
concurs de competenţe şi cunoştinţe. Hoarde de 
indivizi care, înainte de 1989, n-ar fi visat măcar 
să se apropie de zidul universităţii îşi plimbă 
acum figurile patibulare pe holurile acestora. 
Practic, învățământul superior românesc este ter- 
minat. 

Acum urmează la rând învățământul pre- 
unuiversitar, care încă mai mişcă, deşi tot mai 
greu, căci deja este infestat de produsele 
finanțării pe student, care, cu aceleaşi priviri 
tâmpe, se mişcă prin şcoli, în calitate de profe- 
sori. Cum va fi afectat învățământul preuniversi- 
tar? „Fenomenul” din învățământul univeristar 
se va repeta. Pentru a acoperi normele profeso- 
rilor, pentru a păstra profesori mai buni, şcolile 
vor alunga orice urmă de exigenţă. Notele puse 
vor fi mari, nimeni nu va rămâne corigent, pen- 
tru ca elevii să nu fie încurajați să plece. Asta pen- 
tru că media elevului contează nu numai pentru 
a ajunge la bacalaureat, dar şi pentru a fi admis în 
facultate (pe bază de dosar, cum altfel?). Dacă 
adăugăm la asta intenţia de a face douăsprezece 
clase obligatorii, vedem cum prostia şi manelis- 
mul violent vor fi perpetuate în şcoli la infinit. 

Trebuie să adăugăm problema mediului 
rural. Introducerea finanțării pe elev va însemna 
desființarea învățământului rural. Ce profesor 
calificat va accepta să predea la ţară, să facă nave- 


ta, să îndure privaţiuni, în condiţiile în care 
numărul (inerent) mic de elevi îi va diminua 
salariul poate la jumătate? Rezultatul va fi acela 
Că, pentru a nu desființa şcolile (pentru că nu toţi 
elevii pot fi mutaţi la oraş) ministerul va accepta 
necalificaţi şi atunci elevii din mediul rural nu 
vor mai avea chiar nici o şansă. Pe de altă parte, 
transportul cu microbuze în oraş sau în şcoli de 
centru comunal are neajunsul că nu-i va putea 
cuprinde pe toți şcolarizabilii, căci mulți părinți, 
obişnuiţi să se înțeleagă” cu şcoala (în sensul că 
elevii mai lipsesc pe timpul muncilor agricole) 
vor renunța să-şi trimită copiii la şcoală, prefe- 
rând să le fie sprijin în gospodărie. Rezultatul - 
din nou o creştere a analfabetismului. 

Nu am pretenţia că ofer soluţii. Vreau doar să 
trag semnalul de alarmă, spunând că o măsură 
care pare bună în teorie se poate dovedi 
păguboasă în practică şi că nu întotdeauna forma 
creează fondul. Poate mai înțelept ar fi ca guver- 
nanţii să se aplece cu atenție asupra realităţilor 
româneşti şi să ia măsuri în consecinţă, nu să 
implementeze forțat nişte modele cărora poate 
nu le-a venit vremea, sau care pur şi simplu nu se 
potrivesc situației şi mentalităților noastre. Şi 
asta să o facă specialiştii, nu tot felul de neaveniți 
(recent am auzit-o pe Adriana Săftoiu aberând pe 
această temă la „L-Realitatea” tv). 

Pe conducătorii noştri nu-i interesează însă 
decât să reducă din cheltuieli, indiferent cu ce 
preţ. Iar preţul distrugerii învățământului nu 
pare prea mare, căci, în condiţiile în care ei nu pot 
oferi un cadru economic stimulativ, statul 
finanţează învățământul pentru a produce nimic 
altceva decât emigranți, în țările vestice, intere- 
sate în afluxul de creiere. Pentru că, aşa cum se 
întâmplă în toate domeniile, şi în privinţa 
învățământului, cei care ne conduc nu au nici un 
fel de plan de perspectivă, la nivel naţional. Şi 
probabil că nici nu-i interesează, națiunea fiind, 
în opinia lor, o noţiune perimată. Însă, celor căro- 
ra le pasă, o astfel de atitudine față de învățământ 
le poate sugera că e vorba de cel puţin o negli- 
jență criminală faţă de viitorul țării, dacă nu chiar 
de premeditare - dacă e să ne gândim la deciziile 
tot mai ciudate în materie, pe care Bruxelles-ul ni 
le îndeasă pe gât. 





64 


anul VIII e nr. 85 


ÎN DEZBATERE 





Chestiunea țigănească. 


O rezolvăm 


sau o ascundem? 


Claudiu Târziu 


n subiect sensibil, ocolit sau tratat cu 
U eufemisme şi infinite precauții, de teama 

milițienilor political corectness, a fost 
repus pe tapet de Teodor Baconskyl, ministrul 
român de Externe, cu ocazia întrevederii, din 12 
februarie, cu Pierre Lellouche, secretarul de stat 
francez pentru Afaceri Europene. 

Baconsky a spus, printre altele: „Avem nişte 
probleme fiziologice, naturale, de infracționali- 
tate în sînul unora dintre comunităţile româ- 
neşti, în special în rîndul comunităților cetăţe- 
nilor români de etnie romă.” 

Imediat, gardienii „corectitudinii politice“ şi 
apărătorii minorităţilor de tot soiul s-au mobi- 
lizat şi au cerut demisia lui Baconsky pentru 
declaraţii rasiste. Poate că demnitarul român va 
fi adus şi la judecata Consiliului Naţional pentru 
Combaterea Discriminării. Dar problema nu se 
va rezolva aşa. Dacă Baconsky va fi sancționat, 
cel mult, vom tăcea mai departe în chestiunile 
dureroase, pentru a nu fi considerați rasişti, 
xenofobi, naţionalişti, anticuropeni etc. 

Nu trebuie să-l credem pe cuvînt pe mi- 
nistrul de Externe, dar realitatea ne obligă să ne 
punem câteva întrebări de bun-simţ, la care, dacă 
răspundem cu acelaşi bun-simţ, riscăm să fim 
consideraţi „nazişti“ sau „legionari“. 

De pildă, eu unul mă întreb: 

1. De ce majoritatea cerşetorilor „profe- 
sionişti“ de pe străzile oraşelor româneşti (dar şi 
ale unor mari capitale europene) sînt ţigani? 

2. De ce infracţionalitatea în rîndul ţiganilor 
este la un nivel mai ridicat decât în cel al 





românilor sau maghiarilor (cel puţin aşa reiese 
din relatările presei)? 

3. Dece gradul de alfabetizare este anemic în 
comunitatea țigănească? 

4. De ce ajung atit de puţin ţigani să absolve 
o facultate, în condiţiile în care au locuri rezer- 
vate, fără examen şi fără taxe, în universități? 

5. De ce pînă şi ţiganii foarte bogați, cu 
case uriaşe (şi multe turnulețe), au o igienă pre- 
cară? 

6. De ce, în pofida a nenumărate proiecte 
derulate de 20 de ani încoace pe banii statului 
român sau ai UE, comportamentul public al 
majorităţii ţiganilor este scandalos? (Aşa se 
explică faptul că, în toate sondajele de opinie, 
celelalte etnii nu vor să aibă vecini sau colegi de 
serviciu țigani.) 

7. Cîţi țigani cinstiți, gospodari, curaţi şi şcol- 
iţi cunoaştem fiecare dintre noi? Spune asta ceva 
despre majoritatea acestei etnii? 

8. De ce mari state europene, ca Italia sau 
Franța, altminteri considerate democratice şi to- 
lerante, se pling că au necazuri cu țiganii emigrați 
din România? 

Şi mă opresc aici, dar puteţi completa dvs. cu 
numeroase alte întrebări, fără îndoială. 

Sigur că sînt multe explicaţii privitoare la 
conjuncturi, la context, dar oare să fie suficiente 
şi acoperitoare? 

În condiţiile unui răspuns sincer la între- 
bările de mai sus, cred că ministrul Baconsky mai 
degrabă i-a scuzat pe ţigani, decit i-a acuzat. Iar 
distincția între cetăţenie şi etnie trebuia operată, 
pentru că ne-am săturat ca românii să tragă 
ponoasele pentru țigani prin toată lumea. 


1 Am preferat să folosesc numele de scriitor al ministrului de Externe şi nu pe cel din buletin (Baconschi), pentru 


că este mai cunoscut şi pentru a evita orice confuzie. 


2 În virtutea meseriei mele de jurnalist, mai ales, am cunoscut de-a lungul vieţii mulți țigani. Unii mi-au plăcut 
pentru talentul lor (de muzicanți sau mici meseriaşi), dar foarte puţini mi-au cîştigat respectul (cam cîte degete 
ai la o mînă) şi doar unul mi-a devenit prieten (un foarte bun prieten, pe care îl preţuiesc şi pentru cum 
dezminte părerea generală că toţi țiganii sînt o apă şi-un pămînt). 





anul VIII e nr. 85 


65 


ROST 


DECANTĂRI 





Petru Dumitriu, „Cronică de familie“ sau 


Cum se poate rata 
un mare roman 


Paul S. Grigoriu 





el mai la îndemână este să spui despre 

„Cronică de familie” că este un document 

simptomatic al epocii în care a fost scrisă, 
ilustrând, prin stil şi orientare, tulburările vre- 
murilor şi jocul pe sârmă pe care îl făceau artiştii 
pentru a putea trece o operă prin sita infernală a 
cenzurii autorităților comuniste. Dar, date fiind 
talentul excepțional al lui Petru Dumitriu şi 
munca titanică de documentare necesară pentru 
reconstituirea firului istoriei şi moravurilor, 
începând de la 1850 şi până după Al Doilea Răz- 
boi Mondial, „Cronică de familie” ar fi trebuit să 
fie în primul rând o mare operă literară, un ro- 
man marcant al literaturii universale. Tocmai aici 
Petru Dumitriu a eşuat. Voi încerca, în cele ce 
urmează, să fac aprecieri asupra operei, nu a 
omului. Dar cum, măcar în anumite momente, 
cele două sunt legate fără putinţă de a fi separate, 
unele dintre cele spuse aici despre scriere se vor 
răsfrânge şi asupra scriitorului. 

În Dicţionarul General al Literaturii Româ- 
ne, criticul Eugen Simion notează: „Spre sfârșit, 
această cronică a lumii care petrece, bagă intrigi, 
trădează, combină, tace carieră şi se destramă, 
este supusă de narator unei critici directe, vădit 
partizane. EI renunță Ia stilul obiectiv, mult mai 
potrivit, de până acum și, ca să liniștească, proba- 
bil, suspiciunile cenzurii, condamnă propagan- 
distic o clasă socială, care dăduse, totuși, mari 
personalități. Valoarea estetică a romanului 
scade considerabil în asemenea momente.” De 
fapt, o lectură atentă scoate la iveală faptul că 
această critică partizană este firul roşu al întregu- 
lui roman. Scrisul este admirabil. Petru Dumitriu 
are un stil rafinat, îndelung studiat şi original, în 
ciuda uceniciei la şcoala unor Balzac sau Proust. 


Din acest punct de vedere, trebuie să i se 
recunoască meritul de a nu se fi pliat pe tiparele 
limbii de lemn a realismului socialist. Însă tonul 
partizan răzbate de la prima până la penultima 
parte (ultima necesitând un studiu separat), de la 
condamnarea prea străvezie a conservatorilor ce 
se opuneau reformelor lui Cuza, până la mizeria 
morală în care sunt prezentaţi ultimii reprezen- 
tanți ai aristocrației şi toţi cei ce se alipesc de ei, 
în goana după un renume iluzoriu, după 1945. 
Altfel maestru al descrierii tipologiilor umane, 
Dumitriu îi zugrăveşte pe nobilii români exclusiv 
în tonuri dintre cele mai sumbre. Acolo unde pu- 
tea să exceleze, scriitorul cade într-un regretabil 
manierism, tocmai pentru că, la fel ca într-o po- 
veste pentru copii, aristocrații noştri sunt răi, 
foarte răi, tot ce poate fi mai rău, mai corupt şi 
mai depravat. Până şi fizic personajele „Cronicii 
de familie” ajung să semene între ele. Femeile, 
odinioară frumoase, decad prin falsitate şi 
cochetărie ridicolă, iar bărbaţii ajung cu toții, mai 
devreme sau mai târziu, graşi, cu guşele atârnând 
şi lenea întipărită în membrele obosite de atâta 
mâncare şi trai bun, evident, pe spinarea poporu- 
lui oropsit. Cine caută - aşa cum am făcut eu - în 
„Cronica de familie”, o variantă românească a 
„Casei Buddenbrook” va rămâne de două ori 
dezamăgit: odată pentru că nu va găsi ce caută şi 
a doua oară pentru că, din anumite pasaje în care 
talentul lui Dumitriu iese la iveală, va şti că „Cro- 
nică de familie” putea fi un mare roman, dar a 
eşuat din motive ideologice. Pentru a înțelege 
mai bine lucrurile, este necesar să nu cădem în 
capcana opusă, cea de a idealiza societatea româ- 
nească antebelică şi interbelică. Existau şi între 
acei oameni - pe care astăzi îi vedem însă într-o 
lumină mult mai blândă, prin comparație cu plea- 
va adusă în prim plan de comunism - destule 





66 


anul VIII e nr. 85 


DECANTĂRI 


ROST 





slăbiciuni, tare, compromisuri. Dar prin aceea că 
Petru Dumitriu, atunci când trece de la imaginea 
societății în ansamblu la caracterele individuale, 
nu găseşte în acestea decât defecte, răutate şi ne- 
păsare față de ceilalţi, toată scrierea devine neve- 
rosimilă şi lipsită de autenticitate. Romanul sus- 
amintit al lui Thomas Mann descrie la rândul său 
decăderea unei societăți şi a unei categorii de oa- 
meni. Dostoievski merge mai departe în „De- 
monii”, vorbind despre satanizarea unei lumi. (În 
paranteză fie spus, e de mirare cum prea puțini 
dintre criticii literari şi analiştii politici care îl 
evocă pe Dostoievski nu observă legătura indisol- 
ubilă revelată de acesta între ideologia revoluțio- 
nară socialistă şi o spiritualitate inversată, anti- 
creştină, de sorginte demonică.) Dar nici la scri- 
itorul german, nici la cel rus, personajele nu sunt 
monocolore. Până şi în hăul decăderii celei mai 
josnice persistă sclipiri sau ecouri îndepărtate ale 
omenescului, ale bunătății. La polul opus stă o 
istorisire ca partea a patra a „Cronicii de familie”, 
>, Viaţa lui Bonifaciu Cozianu”. Bonifaciu Cozia- 
nu ar fi putut fi corespondentul român al lui 
Thomas Buddenbrook, dar eşuează. Citeşti cu 











sufletul la gură şi plin de interes capitol după 
capitol - căci tehnica narativă a lui Dumitriu e 
strălucită, ca şi modul de a conduce intriga - şi, la 
sfârşit rămâi cu un gust amar, căci îţi dai seama că 
Bonifaciu Cozianu nu există, nici ca personaj real 
- ceea ce e firesc - dar nici ca tip uman. E zmeul 
cel rău în variantă proletcultistă, tot numai do- 
rință de a parveni, depravare, interes meschin şi 
ură față de tot ce-i stă în cale, în cazul de față şi 
față de Regele Ferdinand, pe care Dumitriu îl ca- 
ricaturizează ponegritor în treacăt. 

Primul volum se înfăţişează astfel ca o serie 
neîntreruptă de nelegiuiri şi conflicte între oa- 
meni josnici dar bogaţi şi puternici. Citind, ai une- 
ori în faţă acele caricaturi de care se foloseau co- 
muniştii şi în care îi zugrăveau pe „moşieri”, „bur- 
ghezi” şi „chiaburi” ca pe nişte graşi îngălați su- 
gând sângele poporului, al țăranilor şi al munci- 
torilor trudiți. De altfel, la un moment dat, după 
pagini întregi în care se păstrează aparența obiec- 
tivității şi a analizei reci, autorul - sau politrucii 
care vorbeau prin paginile lui - răbufneşte: „Erau 
oameni avuţi şi europeni în anul 1904. (..) Iar 
soarta omenirii în general, condiția omului pe 


DUMITRIU 


PETRU 
CĂ DE FAMILIE 


"RONIC 





anul VIII e nr. 85 


67 


ROST 


DECANTĂRI 





pământ, fizică şi spirituală, suferința care putuse 
naște violențele războiului boxerilor și se sfârșea 
cu supliciul răsculaților, toate acestea cu impli- 
caţiile lor imorale, răspunderea pentru ele, sen- 
sul lor uman şi istoric erau foarte departe de cei 
trei meseni, Sau nici nu existau pentru ei; acea pe- 
rioadă a societăţii burgheze ajungea Ia o atrotie a 
simțului moral, o îngustare a eticii devenite strict 
de clasă, ceea ce a permis şi represiunea revolu- 
ției ruse din 1905, şi a răscoalelor țărănești din 
România în 1907, şi izbucnirea Primului Război 
Mondial pentru nişte pretexte absurde şi apoi, 
după 1920 şi mai ales după 1930, criza de mora- 
litate publică, falsificarea valorilor etice, care au 
făcut posibile masacrele săvârșite de mișcările 
fasciste, războiul început de Japonia împotriva 
Chinei în 1934 și în sfârșit Al Doilea Război 
Mondial.” Fără îndoială, nepăsarea, orbirea şi ire- 
sponsabilitatea oamenilor dintr-o anumită pe- 
rioadă contribuie la neajunsurile ei. Dar în „Cro- 
nică de familie”, lupta de clasă propovăduită de 
Marx se impune ca soluţia împotriva diavolului 
burghezo-moşieresc. 

Nu e lăsată la o parte nici critica, ce-i drept 
voalată, a religiei, socotită de comunism opium al 
popoarelor. În capitolul „Bijuterii de familie”, în 
care este înfăţişată, bineînţeles în tonuri dintre 
cele mai partizane, răscoala din 1907, țăranii lui 
Dumitriu înjură necontenit de cele sfinte. Fireşte, 
nu ne imaginăm că oamenii simpli şi necăjiţi ai 
acelor vremuri vorbeau între ei în psalmi, laude 
şi cântări duhovniceşti, dar arsenalul de hule 
împotriva celor ce ţin de credință şi Biserică pare 
aici programatic, mai ales dacă îl asociem cu anu- 
mite răbufniri de ateism în general străine omu- 
lui de la ţară şi cu transpunerea viziunii unui 
duhovnic în visul delirant al unei femei pe jumă- 
tate nebune, senile şi hulpave. De altfel, pro- 
gramatismul de sorginte bolşevică se găseşte pe 
cuprinsul întregului capitol, de la descrierile abe- 
rante de tip „o voce uscată, burgheză”, până la 
transformarea țăranilor dornici de pământ în 
proto-colectivişti, care spun hotărâți „acum vrem 
să fim stăpâni, noi, obștea”, anticipând parcă 
CAP-urile. 

Panorama deşertăciunilor şi a imoralității 
aristocrației continuă şi în volumul al Ilea al 


„Cronicii...”, cu ofiţeri trădători, îmbuibaţi care 
din mijlocul preaplinului lor dispreţuiesc socialis- 
mul, cu luarea în derâdere chiar şi a operei cari- 
tabile a Reginei Maria, care n-ar fi decât moft la 
modă, la fel ca şi ţinuta ei cu „rochie cât mai lun- 
gă, ca să nu se vadă maiestoasele bulamace ale 
maiestății sale”, cu „domnul general Averescu, 
care acuma comanda armata de pe front şi tri- 
mitea la moarte pe ţăranii pe-ai căror frați îi 
împuşcase tot el”. În partea a zecea, „Augusta sau 
marșul nupțial”, găsim un episod care ar fi 
amuzant de-ar lipsi corespondenţele cu realitatea 
tragică. Ofițerul Friedmann, care, în calitate de 
participant la un complot comunist, trebuia să-l 
rețină şi eventual să-l omoare pe însuşi regele 
Ferdinand, este trimis, ca pedeapsă după demas- 
carea conspirației, înapoi în linia întâi a frontului. 
Este de ajuns să ne gândim o clipă doar la miile 
de oameni care, în vremea apariţiei romanului, 
zăceau în temnițe sau mureau pentru singura 
vină de a nu fi de acord cu regimul comunist, pen- 
tru a sesiza contrastul pe care Petru Dumitriu îl 
pune involuntar în evidență. 

Începând cu partea a paisprezecea, „Acva- 
rium”, altfel frumoasă şi mărturisind erudiția 
autorului prin căutările şi reflecțiile filosofice ale 
personajului Şerban Romano, apare figura profe- 
sorului Fănică Niculescu, prin care Petru Dumi- 
triu îl ponegreşte cu mânie proletară şi lipsă cra- 
să de onestitate intelectuală pe Nae Ionescu, şi in- 
direct pe „tinerii fasciști” care-i populau amfitea- 
trele. Printre ei, după cum ştim, Mircea Eliade, 
Emil Cioran sau Constantin Noica, care însă nu 
apar în roman. Dacă ei sunt atinşi doar în treacăt, 
Petru Dumitriu pare să aducă în prim plan toată 
furia regimului comunist, care nu s-a putut răz- 
buna pe Nae Ionescu, mort prea devreme pentru 
ca bolşevicii să-l mai poată supune detenției şi 
torturii pe care i-o doreau. În general, imaginea 
lui Nae Ionescu este cea pe care au vehiculat-o 
mediile oficiale comuniste şi pe care, parțial, o 
mențin astăzi în actualitate şi anumiţi scriitori şi 
ideologi ai unei aşa-zise societăţi civile democra- 
tice. Cel care a avut un rol determinant în forma- 
rea unei elite intelectuale excepţionale, autor al 
unor tratate de logică şi metafizică, erudit, este 
prezentat ca un şarlatan, un „prestidigitator”, 





68 


anul VIII e nr. 85 


DECANTĂRI 


ROST 





care, deşi nu lipsit de cultură şi rafinament, este 
corupt spiritual până în măduva oaselor, şi din 
dorința de putere devine „șef al mișcării fasciste” 
din România - a se citi legionare - şi inițiator şi 
responsabil al tuturor fărădelegilor şi crimelor 
atribuite acesteia. Profesorul Fănică Niculescu se 
foloseşte de nişte tineri exaltaţi şi incoerenţi pen- 
tru a se răzbuna pe adversarii lui, care ajung să 
fie ucişi de respectivii tineri, şi întreţine relații 
strânse cu oficialii germani, circumstanță prin 
care Petru Dumitriu subliniază pretinsa finanțare 
de la Berlin a legionarilor, aşa cum apare ea în 
manualele de istorie ale regimului comunist. 
Autorul „Cronicii de familie” merge însă şi mai 
departe. El îi neagă lui Nae Ionescu-Fănică Nicu- 
lescu orice convingeri sincere, transformând to- 
tul în instrument de manipulare. După ce profe- 
sorul îi dă lui Şerban Romano o ediţie a „Exerci- 
țiilor spirituale” de Ignaţiu de Loyola - într-ade- 
văr una dintre lecturile fundamentale ale lui Nae 
Ionescu - adaugă: „Nu te mai gândești Ia lisus 
Hristos și la celelalte fleacuri și îţi împlinești orice 
voință!” Cred că de o atare ponegrire nu a avut 
parte această personalitate controversată dar nu 
mai puţin remarcabilă a culturii româneşti nici în 
cele mai dure discursuri de înfierare ținute de 
comunişti. Nu voi insista asupra prezentării 
fenomenului legionar, care respectă întru totul 
clişeele vremii, inevitabile probabil pentru orice 
scriitor care dorea să publice în acei ani. 
Simptomatic rămâne doar faptul că, în volumul 
III, pentru a înfăţişa, în opoziţie cu revoluţionarul 
care-şi cerea drepturile, omul cel mai decăzut şi 
cuprins într-o patologie criminală, Petru Dumi- 
triu se foloseşte de un legionar student teolog. 
Există în „Acvarium” un pasaj tulburător, 
înspăimântător. Aici, datorită capacităţii sale de 
sinteză şi a stăpânirii limbajului filosofic, Petru 
Dumitriu descrie în cuvinte puţine esența comu- 
nismului. Fragmentul ar putea deveni obiect de 
studiu pentru cei care vor să înțeleagă în profun- 
zime până unde merge această ideologie. „Există 
o învăţătură”, îi spune tânărul comunist german 
Wegener lui Şerban Romano, „care nu numai că 
integrează (prin metoda dialectică) toate ştiinţe- 
le; dar le integrează acestora şi etica şi estetica, şi 
că spre deosebire de marile sisteme ale idealis- 


mului german, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, 
această învățătură devine izvorul activităţii prac- 
tice a nenumărați intelectuali revoluționari. (..) 
Niciuna din aceste mișcări nu se poate compara 
cu extinderea universală a marxismului şi cu ca- 
racterul său complet, care îmbrățișează ştiinţele 
exacte, ştiinţele naturii, ştiinţele sociale, etica şi 
estetica.” Fragmentul se vrea un elogiu al marxis- 
mului, dar cititorului lucid îi dezvăluie faţa sa 
monstruoasă. Comunismul nu mai apare, aşa 
cum încearcă să-l prezinte în mod diluat unii din- 
tre partizanii săi occidentali, ca o pură mişcare so- 
cială menită să îndrepte inegalitatea, ci ca o re- 
ligie şi o metareligie. Pentru că atât etica, morala, 
cât şi estetica şi toate celelalte domenii ale artei şi 
ştiinţelor trebuie să i se subordoneze, iar carac- 
terul lor obiectiv trebuie să fie dat de raportarea 
la teoria comunistă. Se înțelege că, orice abatere 
de la canoanele marxismului este socotită înde- 
părtare de adevăr şi trebuie sancționată ca atare. 
După ce a predicat ani de zile relativismul, com- 
bătând adevărul credinței religioase, mişcarea 
revoluţionară ajunge să proclame marxismul ca 
adevăr absolut. De aici s-au născut gulagurile, 
închisorile, condamnările la moarte şi torturile, 
ca mijloace de pedeapsă împotriva celor care se 
opuneau dogmei unice şi deci, în viziune 
marxistă, mersului firesc al lucrurilor şi binelui 
omenirii. lată teoria care a făcut - şi face - sute de 
mii de victime. Prin comparaţie cu ele, siluirea 
conştiinţei unui scriitor talentat şi eşecul unei 
posibile mari opere literare sunt cu adevărat 
lucruri neînsemnate. 

Pe măsură ce se apropie de zilele în care a 
trăit autorul, „Cronica de familie” devine mai 
străveziu partizană. De altfel, în Occident nu au 
fost traduse decât primele două volume. Citind 
mai departe ne simțim uneori în mijlocul unui 
film documentar din vremurile comuniste. De la 
„haosul economic moștenit la dezastrul dicta- 
turii fasciste” până la „dezgustătorul stil romantic 
al Europei burgheze”, trecând prin „acea timidi- 
tate şi falsă delicateţe mic-burgheză care nu 
îndrăznește să se adreseze articulat” ascensiu- 
nea comuniştilor şi decăderea aristocrației e zu- 
grăvită cu toate ingredientele realismului socia- 
list, fără a lăsa deoparte nici condamnarea 





anul VIII e nr. 85 


69 


ROST 


DECANTĂRI 














formelor de artă „decadente” ale Vestului: „Și iar 
trecură minutele, sferturile de oră, în ciocănitul 
ritmic şi scârțâiturile disonante ale orchestrei de 
jaz, căreia anglo-saxonii îi spun, mai corect, ban- 
dă de jaz.” În partea a douăzeci şi una, „Isabela și 
Sfârșitul carierei lui Dimitrie Cozianu”, un tânăr 
revoluţionar trece prin momente de cumpănă 
atunci când trebuie să aleagă între un ataşament 
filial tulbure şi datoria de a-l denunța organelor 
polițieneşti pe tatăl său care se pregătea să fugă 
în străinătate, profitând de „buna credință” a au- 
torităților. Faptul că la puţini ani după apariția 
romanului însuşi Petru Dumitriu a fugit din țară 
pare o ironie crudă a vieţii. 

Ultima parte, „Tinereţea lui Pius Dabija”, ar 
trebui citită ca un scurt roman separat. Se spune 
că personajul principal ar fi un alter ego al scri- 
itorului - date fiind şi inițialele P. D. - un artist 
care îşi caută identitatea în lumea cea nouă şi 
care adesea eşuează, constrâns de rigorile ideo- 
logice şi de propriile neputințe, dar se ridică de 
fiecare dată. Aici Dumitriu scrie în modul tipic 
camuflat al celor care încercau să facă o artă cât 
de cât liberă în condiţiile cenzurii. Multe subti- 
lităţi trebuie citite printre rânduri, dar dincolo de 
ele răzbat o puternică viziune literară şi artistică 


şi doar doza strict necesară de compromis. Nu 
vom analiza aici în profunzime partea care 
încheie „Cronica de familie”, dar vom spune că 
merită o cercetare separată şi o judecată morală 
mai puţin severă. 

Nu am citit „Incognito”, primul roman al exi- 
lului lui Petru Dumitriu şi cel care a devenit em- 
blematic pentru el în Occident, deci nu ştiu cum şi 
dacă autorul s-a realizat pe plan literar. Dar lec- 
tura „Cronicii de familie” lasă în urma ei mai 
multe regrete. Romanul este imposibil de tratat 
ca pură ficţiune. Pe de o parte, din punct de vede- 
re literar, poluarea ideologică face ca cele mai 
multe personaje să fie neverosimile. Chiar şi de 
n-ar fi aşa, este greu să propui o judecată senină, 
strict artistică, atunci când ştii că mulți dintre cei 
pe care Petru Dumitriu îi condamnă prin tonul 
vehement, sumbru, descriindu-i ca pe nişte mari- 
onete groteşti, zăceau în lagăre şi închisori în 
timp ce tânărul scriitor se bucura de favorurile 
publicului şi ale puternicilor zilei, după ce le falsi- 
ficase imaginea reducându-i la caricaturi ale unor 
vremuri apuse. 

Am citit „Cronică de familie” pe nerăsuflate, 
dar adesea mi-a venit să arunc cartea pe geam, 
revoltat de atâtea falsuri, distorsionări şi minciu- 
ni. Dacă cineva m-ar întreba astăzi dacă merită să 
o citească, n-aş şti ce să-i răspund. Sunt pagini 
scrise sub spectrul ideologiei, iar ideologia sufocă 
arta. Petru Dumitriu însuşi a spus, în 1994: 
„Cronica de familie (este) infectată şi ea de ciuma 
ruso-marxistă.” Acesta ar trebui să fie motto-ul 
tuturor noilor ediţii. Cred că e o datorie intelectu- 
ală şi morală în acelaşi timp, faţă de cei care au de 
gând să citească şi față de cei care au fost asasinați 
de două ori: odată în realitate şi odată între 
paginile acestea. Am recunoscut în Petru Dumi- 
triu un mare scriitor. Şi am văzut, în „Cronica de 
familie”, cum acest lucru nu e suficient și cum 
compromisul poate distruge o operă şi poate face 
din talent o tinichea inutilă. Dincolo de toate, 
simt cum ne-a fost răpit un mare roman. Nu pu- 
tem decât să încercăm să tragem toate învăță- 
mintele din această lecție amară şi să mergem 
mai departe, cugetând la neputințele noastre mai 
mult decât la slăbiciunile unui seamăn, fie el şi cu 
stofă de artist. 





70 


anul VIII e nr. 85 


DECANTĂRI 





Amintiri din cetatea nevăzută (IV) 


Despre arta unor 
deţinuţi politic 


Teodora Roșca 





10 februarie 2010 


În seara asta, dintr-un vrat de însemnări mai 
vechi s-au desprins câteva foi, parcă ştiind că mă 
gândeam la ele de ceva vreme, dar amânând me- 
reu momentul regăsirii lor. Motivul este că de- 
spre acest subiect am dorit mereu să scriu mai 
mult şi de fiecare dată m-am gândit că voi găsi o 
ocazie mai bună. Dar au trecut aproape zece ani, 
iar acum însemnările pe care le mai păstrez sunt 
doar versiunea engleză, redactată pentru un tâ- 
năr cercetător american în trecere prin România. 
Din păcate aceste pagini nu au ajuns niciodată la 
destinatarul lor. Dar, parcurgându-le din nou, îmi 
reamintesc de oameni care sunt şi au povestea lor 
şi oameni care nu mai sunt şi nu vor mai putea 
spune niciodată ceea ce i-a întrebat cândva o stu- 
dentă, care scria iniţial o lucrare pentru exame- 


nul de antropologie vizuală. Şi căreia, atunci 
când a dorit să facă publice aceste lucruri, ape- 
lând la un specialist, i s-a sugerat să nu mai abor- 
deze subiectul niciodată. Peste timp, un alt spe- 
cialist, şi mai mare, i-a dat dreptate celui dintâi. 


Un subiect tabu: 
Mișcarea Legionară 


Au trecut mai mulți ani de atunci, timp în 
care inițial m-am întrebat cu ce am greşit, iar apoi 
am înţeles că cel puţin deocamdată există su- 
biecte despre care este bine să nu vorbeşti în țara 
ta. Niciodată, până în această seară, nu m-am gân- 
dit să pot spune cuiva că am ținut în casa mea şi 
am reasamblat pe biroul meu, un obiect sau mai 
degrabă o mărturisire care acum, undeva, proba- 
bil că are propriul său destin. A vorbi despre acel 
lucru era echivalent cu a vorbi despre bombe, ca 
să-l parafrazez pe un părinte călugăr. Şi înainte de 




















anul VIII e nr. 85 


ROST 


DECANTĂRI 





a scrie despre ce este vorba, vă rog să nu mă jude- 
cați prea aspru pentru că am încercat să înțeleg 
rațiunea pentru care nişte proscrişi au lăsat măr- 
turie unul dintre cele mai frumoase obiecte reali- 
zate cândva în detenţia politică. Este vorba de- 
spre o troiță cu chipul lui Hristos, ceva mai mare 
decât o palmă, sculptată în os, cu multă migală. 
Autorii ei sunt trei intelectuali aromâni! care l-au 
asasinat pe politicianul din perioada interbelică 1. 
Gh. Duca (+1933). Nu sunt în măsură să co- 
mentez eu fapta lor. Un istoric obiectiv ar putea 
să dezvolte problema respectivă în context. Ceea 
ce m-a interesat pe mine însă a fost că nişte 
oameni, care erau conştienţi că vor muri pentru 
ceea ce au făcut, au dorit să lase această mărturie. 

În analiza mea, ei au fost principala piatră de 
poticnire. A doua, în mod generic, a fost faptul că 
ei făceau parte din Mişcarea Legionară, ca şi cei- 
lalţi intervievaţi? în problema pe care doresc să o 
abordez acum. 

Nu mă interesează să aduc în discuţie aici 
nici aspecte sentimentale, nici să mă aflu în tre- 
abă, ci doar să consemnez faptul că aceste lucruri 
au existat. Nu putem face abstracţie de ele şi nici 
nu ar fi de dorit, întrucât constituie o mărturie a 
modului de supraviețuire în detenţia politică şi a 
luptei împotriva deznădejdii. 

Recitesc argumentul studiului inițial, care 
întâmplător s-a păstrat, alături de un rezumat. 
Restul e o adaptare, pe limba lui Shakespeare. 
„Următoarele pagini constituie un demers de an- 
tropologie vizuală. În ele nu sunt emise judecăţi 
de valoare, de doctrină sau de credință. În conti- 
nuare sunt prezentate mărturii mai puţin cunos- 
cute ale detenţiei politice (începând cu 1938), pe 
baza unor fapte, pur şi simplu. Dar, deşi se 
doreşte un studiu obiectiv, prezentarea de faţă 
suferă de cel puţin o coordonată a subiectivităţii: 
Uimirea - în faţa extra-limitelor condiţiei uma- 
ne.” Citând-o pe studenta care eram acum aproa- 
pe un deceniu, voi începe prin a spune că mi-a 
rămas într-o proiecție imaginară viziunea unei 
închisori cu pereţii care devin transparenţi şi prin 
care, din loc în loc strălucesc promisiuni ale mân- 


1 Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace. 





tuirii: cruci de dimensiuni mici, lucrate la secret, 
în clar-obscurul celulei. Văd apoi mâinile nerăb- 
dătoare care aşează aceste icoane în aşteptarea 
eliberării sau mai degrabă a vieții care va să vină. 


13 februarie 2010 


Deşi cunosc destul de puţine lucruri despre 
acest subiect, din interviurile pe care le-am luat, 
am înțeles că de regulă cei intervievaţi se rapor- 
tau cu mai multă uşurinţă la ceea ce se considera 
generic arta detenţiei, adică mai ales poezia de- 
tenţiei, decât la propriile lor experienţe creative. 
În condiţiile date, eu cel puţin am considerat act 
creativ nu numai realizarea unor obiecte artistice 
în sine, ci chiar şi a unor obiecte utilitare uzuale 
(ex. şosete), pentru care era nevoie de multă 
imaginaţie, în lipsa unei materii prime standard, 
a uneltelor şi mai ales a libertăţii de acţiune. 

M-au interesat în mod special mărturiile 
legate de experiența religioasă. Am înţeles că a 
existat ceea ce se poate numi un început, în 1938, 


2 Cei intervievaţi au făcut parte fie din Mişcarea Legionară, fie din Frăţiile de Cruce, în închisoare având parte, 
chiar fără nici o discriminare de vârstă, de acelaşi calificativ şi aceleaşi torturi. 





72 


anul VIII e nr. 85 


DECANTĂRI 


ROST 





în lagărul de la Miercurea Ciuc (unde au fost în- 
chişi numeroşi lideri legionari, din ordinul rege- 
lui Carol al II-lea, aflat în război cu Mişcarea). 
Atunci sunt realizate probabil primele cruciulițe 
şi pandantive religioase. Este acum un orizont de 
aşteptare şi o oarecare libertate. Apoi, după insta- 
urarea comunismului, aceste lucruri sunt inter- 
zise. Şi poate ca nu este de crezut, dar realizarea 
unei cruciulițe putea însemna condamnare la 
moarte. Parcă văd o situație similară, cu multă, 
foarte multă vreme înainte, timp în care puterea 
păgână exclamă: „A desenat un peşte, e creştin! 
La lei cu el!”. 

În acest context, unul dintre cei intervievaţi 
îşi amintea de bătăile pe care le îndurase pentru 
Că, odată ajuns în închisoare, a primit o astfel de 
cruciuliță. Dar nimerise în procesul de reeducare, 
în care realizarea unor astfel de simboluri reli- 
gioase însemna „refacerea organizației”. 

Acum este aproape de neimaginat acest 
lucru, să plăteşti chiar cu viaţa pentru atât de 
puţin, dar atunci totul era cu putință, pentru că 
prigoana politică era dublată de o prigoana reli- 
gioasă, iar în lumea cea nouă nu mai era loc pen- 
tru Hristos. 

Şi pentru că era vorba despre o trăire spiritu- 
ală, chiar un act de rezistență creştină, cei care au 
realizat în detenţie aceste mărturii vizuale nu 
sunt numai dintre cei cu şcoală şi îndemânare în 
domeniu, ci provin din cele mai diverse zone ale 
existenței. Oameni cu meserii total diferite, în 








aceste noi condiţii de suferință descoperă o nouă 
vocaţie. 

Îmi amintesc că l-am întrebat pe părintele Ar- 
senie Papacioc, într-o convorbire din 1999, despre 
cum lucrau în închisoare simbolurile creştinismu- 
lui. Dânsul - care a sculptat în detenție şi avea 
şcoala de artă - a fost extrem de rezumativ şi de la 
el am reţinut că nu este vorba despre tăietură 
(adică despre tehnică aici, în sculptură), ci despre 
semnificaţia tăieturii, semnificaţie pe care nu o dă 
şcoala, ci trăirea. Mă gândesc la un chivot realizat 
după modelul mănăstirii Argeşului, actualmente 
pierdut (deşi o replică se pare că mai există la un 
fost deţinut politic) şi la candela din chilia părin- 
telui. Nu am îndrăznit atunci să-l întreb mai multe, 
pentru că nu dorea un interviu, dar s-a bucurat de 
o discuţie liberă. Am înțeles încă o dată acolo, la 
Techirghiol, că uneori o frază poate fi esenţială, 
poate spune totul. 

Între cele mai „vechi” obiecte pe care le-am 
analizat sunt o icoană a Sfintei Paraschiva? şi o 
troiță din 1938. Icoana a aparţinut scriitorului 
aromân lonel Zeană (+ 2003), care a realizat-o în 
lagărul de la Miercurea Ciuc. Modelul icoanei 
provine din Iaşi iar execuţia este extrem de sim- 
plă, inventivă şi expresivă. După ce modelul a 
fost incizat, s-a turnat lichid topit pe placă de 
patefon. La sfârşit totul a fost vernisat cu un ver- 
nis special numit şelact. Este clar o realizare 
atipică în domeniu. 

Troiţa studenţilor aromâni, despre care am 
pomenit la începutul articolului, este sculptată în 
os alb şi montată într-un soclu negru de lemn. 
Central este incizată icoana lui Hristos Ecce 
Homo, încadrată de cruci miniaturale. Troiţa, de 
dimensiuni mici, e decorată cu motive florale, în 
special trandafiri. Într-un anume sens, această 
realizare mă trimite cu gândul la poemul lui Radu 
Gyr: „Azi noapte lisus”. Ea a fost păstrată în toți 
acei ani de către Carol Papanace, fratele coman- 
dantului legionar Constantin Papanace. 

Icoane a realizat în detenţie şi etnologul 
Ernest Bernea, după cum am citit mai demult în 
revista „Memoria”. 


3 În text este reprodusă o fotografie după o icoană a unui sfânt militar, realizată în detenţie de către dl. Nicolae 


Purcărea, după aceeaşi tehnică. 
4 Din lb. germană: schellack. 





anul VIII e nr. 85 


75 


DECANTĂRI 








Chivotul şi fotogratia domnului 
Dumitru Anania 














Într-o după amiază de primăvară, lam vi- 
zitat în locuința sa din Bucureşti pe inginerul Du- 
mitru Anania, fratele IPS Bartolomeu Anania, mi- 
tropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramure- 
şului. Ulterior l-am reîntâlnit la spital, în Cluj, 
continuîndu-şi povestea. Ceea ce a dorit să-mi 
arate Dumitru Anania atunci a fost un chivot rea- 
lizat din placaj şi os, în închisoarea de la Deva, 
înainte de 1945. Este o muncă minuțioasă, elabo- 
rată cu adevărat într-o viziune inginerească. În 
acest sens nu lipseşte nici chiar iluminarea interi- 
orului. În interior avea şi un medalion sculptat în 
miniatură pe un sâmbure de corcoduşă, ulterior 
dispărut. Pe o parte a medalionului era lisus în 
Grădina Ghetsimani, iar pe cealaltă parte Maica 
Domnului. Privind chivotul, precum şi fotografi- 


ile trimise ulterior, cu un text explicativ pe ver- 
s05, m-am gandit că, într-adevăr, aceste obiecte au 
fiecare o poveste a lor. Poveste pe care o voi con- 
tinua într-un articol viitor. 

Acum mai adaug doar că în închisoare aceste 
obiecte, scoase ulterior în cele mai ingenioase mo- 
duri, confiscate la anchetă, sau ascunse illo tempore 
în zidurile celulei, au funcționat ca daradeseori. Dar 
de bun venit, dar de prietenie, dar de despărțire şi cu 
alte semnificații, câte vor fi fost sentimentele încer- 
cate acolo. Chiar şi darul pervertit, otrăvit, devenit 
punct de acuzare în procesul de reeducare. 

Şi mi-am amintit acum, în mod special, de 
dar, deoarece în facultate îmi întrebasem vlădica 
despre asta. Şi arhiepiscopul Bartolomeu Anania 
mi-a spus atunci că mai păstrează încă o cruce de 
alabastru, primită ca dar de la prietenii săi pe 
când a fost închis. 





74 


anul VIII e nr. 85 


MEMORIA CULTURALĂ 





Nae Ionescu şi 
învăţământul teologic 


Constantin Mihai 





bui să stea în anul 2010 sub semnul lui Nae 

Ionescu - în martie se împlinesc 70 de ani 
de la moartea filosofului, iar în iunie 120 de ani 
de la naşterea sa. Cum se poate decreta anul 2010 
anul lui Nae Ionescu, când forurile oficiale nu au 
fost în stare să marcheze alte momente semni- 
ficative ale culturii române moderne: anul 2009 
- centenarul Noica, Eugen Ionescu, anul 2007 - 
centenarul Mircea Eliade, anul 2005 - centenarul 
Radu Gyr, Ernest Bernea, anul 2004 - centenarul 
Mircea Vulcănescu etc.? Toate subspeciile inteli- 
ghenţiei actuale neocomuniste se ocupă cu diabo- 
lizarea culturii interbelice, singura noastră oază 
de normalitate, ajungându-se, de pildă, a se dis- 
cuta despre Nae Ionescu, în termenii de diavolul 
și ucenicii săi. Aceste subspecii, vorba lui Dan Pu- 
ric, îşi permit, cu un tupeu tipic securistic, să con- 
tinue campania de denigrare sistematică a repe- 
relor culturii române, propunând, în schimb, sub 
o aparență axiologică, non-valoarea, stupiditatea 
şi cretinismul. Toate aceste încercări de anulare a 
unor modele de talia lui Nae Ionescu nu reprezin- 
tă decât acţiuni disperate ale culturnicilor bolşe- 
vici care nu pot înțelege absolut nimic din fecun- 
ditatea unor personalităţi, din opera lor de măr- 
turisire pentru cultura creştină. Iată de ce ne pro- 
punem să reliefăm un aspect esenţial din opera 
lui Nae Ionescu, şi anume raportul său perma- 
nent cu învăţătura creştină şi cu punerea ei în 


C ultura şi spiritualitatea românească ar tre- 


practică, la nivelul învățământului universitar, 
distrus de această oligarhie comunistă, care ne 
oferă astăzi lecţii de cultură şi de morală. 

În contextul constituirii Patriarhiei Române, 
reforma învățământului teologic românesc con- 
stituia o urgență. Un învățământ propriu Bisericii 
putea prinde contur după ce, prin legea organică 
a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, învăță- 
mântul religios este încredinţat Ecclesiei. Pentru 
a redacta anteproiectul legii, Sfântul Sinod nu- 
meşte o comisie din care făceau parte: P. S. Varto- 
lomeu Stănescu!, preotul Dănău, P. S. Andrei 
Magieru2 şi Nae Ionescu. 

Nae Ionescu propune o concepţie novatoare 
asupra învățământului teologic, care trebuie să 
devină „o ştiinţă ofensivă”, capabilă de a readuce 
Biserica la demnitatea ei primordială. Percepute 
drept prea revoluţionare, prevederile incluse de 
filosoful român au fost „preluate” de membrii 
altei comisii; în privința ideilor ignorate, viitorul 
i-a dat dreptate lui Nae Ionescu, de pildă, posibili- 
tatea ca „seminariile să fie lichidate în 4 ani şi în- 
locuite cu licee confesionale ale Bisericii Ortodo- 
xe, adevărate pepiniere pentru academiile şi fa- 
cultăţile teologice”. 

Discutat în sesiunea Sfântului Sinod din vara 
anului 1927, proiectul pentru reorganizarea 
învățământului teologic este receptat cu ostilitate 
chiar în cercurile clericale din cauza spiritului 
sever bisericesc în care a fost conceput, el consti- 
tuind „aplicarea consecventă a statutului Bisericii 
Ortodoxe”. Ideea de la care porneşte această lege 


! Vartolomeu Stănescu (1875-1954), figură aleasă a Ortodoxiei româneşti, cu studii universitare de teologie, drept 
şi sociologie la Bucureşti, Paris; diacon la Capela Ortodoxă Română din Paris (1905-1909); vicar la Eparhia 
Dunării de Jos; Profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie din Universitatea Bucureşti; locţiitor de 
episcop la Argeş (1919-1920), apoi Episcop al Ramnicului (1920-1938). După noiembrie 1938, se retrage la 


Mânăstirea Bistrița, până la moarte. 


2 Andrei Magieru (1891-1960), Arhiereu-vicar la Oradea, cu titlul „Crișanul” (1926-1935), Rector şi Profesor de 
Noul Testament la Academia teologică din Oradea (1923-1936); Episcop al Aradului din 1936 până la moarte. 


3 Nae Ionescu, Învățământul teologic, în „Cuvântul”, an III, nr.643, 22 decembrie 1926, p.L., în Nae Ionescu. 
Teologia. Integrala publicisticii religioase, ediţie, introducere şi note de Dora Mezdrea, Sibiu, Editura Deisis, 


2003, p.465. 





anul VIII e nr. 85 


75 


MEMORIA CULTURALĂ 





vizează faptul că „şcoala teologică, aparținând 
prin legea de organizare Bisericii, trebuie să stea 
dogmatic, pedagogic şi administrativ sub con- 
trolul şi autoritatea ecleziastică”4. 

Împotriva acestei idei s-au poziţionat două 
categorii specifice de oameni: unii care conside- 
rau periculoasă tendința Bisericii de a se consti- 
tui ca un corp separat, bine definit în raport cu 
celelalte instituții ale statului, alții care, din 
motive strict personale, se simțeau amenințați de 
perspectiva unui control sever, unitar şi susținut 
pe care Biserica l-ar putea exercita asupra tuturor 
gradelor de învățământ teologic. Prima categorie 
corespundea, în viziunea lui Nae Ionescu, „frico- 
şilor Bisericii noastre”, celor care socoteau că au- 
tonomia conducea la diminuarea gravă a rapor- 
turilor dintre Biserica Ortodoxă şi stat; aceştia 
erau reprezentanţii „ortodoxiei leneşe, para- 
zitare” care nu se identificau cu spiritul viu al 
Bisericii. A doua categorie corespundea universi- 
tarilor care nu doreau, sub nici o formă, supune- 
rea faţă de autoritatea Bisericii. În plus, aceştia îşi 
susțineau punctul de vedere pe o anomalie: 
Universitatea, respectiv Facultatea de Teologie 
nu se putea încadra în Biserică, întrucât ea făcea 
ştiinţă şi, ca atare, trebuia să se bucure de regimul 
libertăţii ştiinţifice. Aceste două atitudini demon- 
strau cât se poate de clar necesitatea reinstituirii 
autorității bisericeşti, precum şi a creării unei dis- 
cipline unitare5. 

Propunerea lui Nae Ionescu de a înființa 
şcoli confesionale nu a fost bine primită în cer- 
curile ortodoxe, dintr-o profundă neînțelegere a 
„disciplinei lăuntrice”. Din păcate, acest proiect a 
fost rapid abandonat în detrimentul altor proiec- 
te mai puţin inspirate. De aceea, singura soluție 
pentru revigorarea teologică consta în restau- 
rarea vechiului învățământ enciclopedic, cu vala- 
bila sa ierarhie a ştiinţelor în care studiul teolo- 
giei venea pe ultimul loc, după ce se însuşiseră 
toate metodele epistemologice. 

Au fost necesari trei ani pentru ca proiectul 
de lege să ajungă Ia forurile legislative. În 1930, 
preluând o idee a lui Nae Ionescu, Sinodul Bise- 





ricii Ortodoxe Române pretindea guvernanţilor 
să țină cont de propriile observaţii referitoare la 
învățământul universitar teologic; cu alte cu- 
vinte, facultăţile de teologie erau scoase de sub 
tutela Universităţii şi trecute sub autoritatea 
Bisericii. Reforma învățământului religios a fost 
concepută de Nae Ionescu pentru toate treptele 
de învățământ. 

Un rol major în revigorarea învățământului 
teologic îl constituia apariţia şcolilor confesio- 
nale, adevărate focare de energii creatoare, mo- 
rale şi de disciplină - spirituală şi lumească. Apre- 
ciind inestimabilele servicii pe care şcoala confe- 
sională, de orice rit, le-a făcut cauzei naţionale de 
peste munți, Nae Ionescu demontează toate 
prejudecățile, stereotipiile care circulau pe seama 
acestui tip de şcoală. 

„Prima prejudecată este că s-ar tinde la intro- 
ducerea unui spirit clerical în viața publică. E 
absolut fals. Şi proba e în faptul că o mulțime de 
oameni politici din lumea radicală şi radical-so- 
cialistă franceză şi-a făcut educaţia la «popi». A 
doua, că educaţia din şcolile confesionale falsifică 
sufletul copilului, reducându-i sinceritatea şi 
spontaneitatea. E tot aşa de fals. Asta nu se do- 
vedeşte cu nimic. În schimb, se uită minunata dis- 
ciplină spirituală pe care o creează acest învăță- 


4 Nae Ionescu, Legea învățământului teologic, în „Cuvântul, an III, nr.290, pp.1-2., în Nae Ionescu. Teologia. 


Integrala publicisticii religioase, p.465. 
5 Ibidem, p.466. 





76 


anul VIII e nr. 85 


MEMORIA CULTURALĂ 


ROST 





mânt, rara stăpânire de sine, raţionalizarea 
instrumentelor de acţiune şi înțelegerea largă 
pentru tot ce e suprapământesc şi metafizic, ală- 
turi de simțul precis al realităţilor...”6. 

Propunerea lui Nae Ionescu din 1926, prin 
proiectul de lege amintit, de a transforma treptat 
seminariile în licee confesionale nu impieta 
asupra structurii învățământului religios. De fapt, 
seminariile urmau să devină adevărate pepiniere 
pentru facultăţile teologice. Deşi propunerea 
filosofului român nu a fost deloc acceptată, eveni- 
mentele ulterioare au confirmat justeţea reco- 
mandărilor făcute de Nae Ionescu. 

„Seminariile ţin deocamdată de Ministrul 
Cultelor. Prin legea organică a Bisericii Ortodoxe, 
învățământul a fost trecută însă Bisericii... Minis- 
terul consideră că numai provizoriu mai împli- 
neşte rosturi didactice şi nu acordă o prea mare 
însemnătate chestiunilor de învățământ. Proiec- 
tul de lege are, pentru anumite feţe bisericeşti, un 
mare cusur nemărturisit — pe care eu nu mă voi 
sfii totuşi să-l spun: e prea sever ortodox în spirit 
şi în rezultatele pe care le-ar produce. E cel mai 
ortodox act al Bisericii noastre de după război”. 

Învățământul academic teologic are o sem- 
nificaţie particulară pentru destinul Bisericii 
Ortodoxe Române în contextul formării unor ge- 
nerații de adevăraţi preoți, şi nu de simpli func- 
ționari ai statului, precum se întâmplase de la 
1860 până în perioada interbelică, când Ecclesia 
se găsea la remorca autorităţii laice. Aflate în sub- 
ordinea Universităţii, unde profesorii afirmau 
public că nu aparţineau de Biserică, ei făcând 
„ştiință”, facultăţile teologice clasice nu mai core- 
spundeau noilor necesităţi. De aceea, Biserica era 
datoare de a-şi crea propriul învățământ. În pro- 
iectul de lege pentru reorganizarea învățământu- 
lui religios, Nae Ionescu propunea înființarea 
unor academii teologice, proiectul prevăzând 
existența a 18 academii, corespondente fiecărei 
eparhii, având drept fundament elementul voca- 
țional şi dispunând astfel treptele de învățământ 
încât studentul să poate avea oricând posibili- 


tatea de a părăsi teologia şi de a se îndrepta spre 
alte discipline. 

Evoluţia viitoare i-a confirmat încă o dată, 
dacă mai era nevoie, diagnosticul lui Nae Ionescu: 
noua facultate de teologie de la Chişinău, înfi- 
inţată în 1926 şi plasată sub tutela Universităţii, şi 
nu a Bisericii, s-a dovedit a fi numai o facultate în 
plus, întrucât nu fusese gândită ca o academie 
teologică. La puţin timp după aceea, studenții teo- 
logi de la Bucureşti şi din alte centre universitare 
au manifestat pentru obţinerea dreptului de a se 
putea transfera la alte facultăți sau, cel puţin, de a 
urma două facultăţi, în paralel. 

Nae Ionescu propune înființarea unui 
Institut de Înalte Studii Ortodoxe, o instituţie teo- 
logică modernă şi riguros ortodoxă, care merită 
chiar şi acum, după şase decenii, toată atenția 
Bisericii Ortodoxe Române, prin actualitatea 
demersului său, axat pe o viziune înnoitoare şi 
prin miza sa majoră pentru revigorarea Orto- 
doxiei. 

„Cred că nouă ne-ar trebui un Institut de 
Înalte Studii Ortodoxe. Institut, nu facultate. Fa- 
cultățile mucegăiesc - şi anume toate, nu numai 
cele de teologie. Institutul e ceva viu. Institutul nu 
e numai în contact cu ştiinţa, el are priză directă 
asupra vieţii... Un institut, deci, care să fie centru 
de activitate nu numai teoretic-ştiinţifică, ci şi 
practică. Și anume, un institut plănuit nu ca 
pornind de la problema teoretică a Dumnezeirii, 
ci de la cea practică şi concretă a Bisericii... Toată 
viața religioasă a țării să fie, statistic şi documen- 
tar, în arhivele institutului. Nu o facultate, deci, 
ducându-şi zilele de astăzi pe mâine, dispreţuită 
de celelalte facultăți, jenată de existenţa ei pro- 
prie, cochetând cu ştiinţa şi cu raționalismul 
protestantizant, geloasă de autonomia ei şi 
căutând mereu prilejul de a-şi afirma indepen- 
dența față de Biserică; ci un sever INSTITUT DE 
ÎNALTE STUDII ORTODOXE, cu metode moderne 
şi precise de lucru, convins de înălțimea menirii 
lui, bine înzestrat, în directă legătură cu Biserica, 
însufleţit de cea mai strictă disciplină, temut şi 


6 Nae Ionescu, Școlile confesionale, în „Cuvântul”, an V, nr.594, 25 octombrie 1926, p.L., în Nae Ionescu. Teologia. 


Integrala publicisticii religioase, p.471. 


7 Nae Ionescu, Soarta seminariilor, în „Cuvântul”, an IV, nr.1203, 28 august 1928, p.1., în Nae Ionescu. Teologia. 


Integrala publicisticii religioase, p.475. 





anul VIII e nr. 85 


77 


ROST 


MEMORIA CULTURALĂ 














rodnic, instrument de expansiune al Bisericii lup- 
tătoare. Ce opunem noi acestor formidabile cen- 
tre catolice de ştiinţă, minunate organizații 
defensive? Facultăţile noastre de teologie ? Să 
lăsăm gluma”. 

Nae Ionescu analizează acest proiect esențial 
al unui posibil Institut de Studii Ortodoxe, în cele 
mai mici detalii, de la aspectul logistic, organi- 
zarea internă până la formarea corpului profeso- 
ral, estimându-se o perioadă de cinci, şase ani 
pentru demararea lui. Prin urmare, era vorba de 
conceperea unui proiect îndrăzneţ, pe termen 
mediu şi lung, cu implicaţii profunde pentru revi- 
talizarea culturii române. 

Teama de noutate, conformismul fac ca, în 
locul creării unui asemenea institut, o „citadelă a 
învățământului teologic”, să se înființeze o nouă 
facultate de teologie la Chişinău”. Aceasta consti- 
tuie o altă oportunitate pentru Nae Ionescu de a 
aduce precizări suplimentare cu privire la ur- 





gența creării unor noi forme de învățământ şi de 
a devoala o parte din fundamentele propriei con- 
cepții pedagogice. 

Biserica Ortodoxă Română suferea în pe- 
rioada interbelică de lipsa învățământului teolo- 
gic universitar. Alternativa naeionesciană de fon- 
dare a unui Institut de Înalte Studii Ortodoxe, or- 
ganizat ca o comunitate de lucru, în care studenții 
să dobândească nu numai ştiinţa teologică, ci, 
mai ales, metoda, instrumentul de activitate ştiin- 
țifică şi practică, era una viabilă şi care putea să 
umple acest vid existent în planul religiozității 
ortodoxe. Pornind de Ia o bună cunoaştere a me- 
canismului travaliului ştiinţific modern (y com- 
pris chestiunile organizatorice), Nae Ionescu con- 
cepea un Institut cu cinci secțiuni esenţiale: 
Sistematică religioasă; Istorie; Filosofie; Filologie; 
Teologie practică, secţiuni incluzând totalitatea 
disciplinelor religioase care se predau într-o insti- 
tuție superioară de învățământ religios. Fiecare 
secțiune trebuia condusă de un profesor, „om cu 
autoritate ştiinţifică şi şcolărească”, secondat de 
profesori agregaţi, conferenţiari, docenţi. Profe- 
sorii nu aveau o anumită specialitate în cadrul 
fiecăreia dintre aceste cinci secțiuni, ci acope- 
reau, prin preocuparea şi metoda lor de lucru, 
întreaga secţiune. Tipul de cursuri oferit de profe- 
sorii de aici nu se identifica cu tipul clasic de 
cursuri complete pe care studenții erau obligați 
să le învețe şi cu care se prezentau la examene - 
de altfel, studenţii căpătau toate cunoştinţele din 
manuale care erau la fel de indicate ca cel mai 
bun curs. În prelegerile lor, profesorii explicau o 
problemă particulară, specială, rezultat al 
cercetării proprii, auditoriul luând astfel contact 
cu o gândire vie, originală şi fecundă!0. 


8 Nae Ionescu, 0 nouă facultate de teologie, în „Cuvântul”, an III, nr.529, 11 august 1926, pp.1-2., în Nae Ionescu. 


Teologia. Integrala publicisticii religioase, p.477. 


9 Pentru o privire de ansamblu asupra ofertei educaţionale a noii Facultăţi de Teologie de Ia Chişinău, prezentăm 
componența catedrelor: 1. Introducere în Vechiul Testament și arheologia ebreilor, 2. Limba ebraică şi exegeza 
Vechiului Testament, 3. Introducere în Noul Testament şi gramatica dialectului alexandrin, 4. Exegeza Noului 
Testament și teologia biblică. A) O conferință pentru hermeneutică, enciclopedie şi metodologie teoretică 5. 
Istoria bisericească veche până Ia 1543, în Orient, şi 1517, în Occident 6. Istorie bisericească nouă, cu privire 
specială asupra Bisericilor Ortodoxe, 7. Patrologia, 8. Filosofie (logică, teoria cunoștinței, metatizică, istoria 
filosofiei); 9. Istoria literaturii române; 10. Literatură religioasă modernă; B) Conferinţă de istoria artei creştine 
(cf. Arhiepiscopia Chişinău, Acte oficiale în legătură cu Facultatea de Teologie din Chișinău (1926), art.8, din 


Decizia nr.97118/1926, p.6). 


10 Nae Ionescu, Facultatea Chişinăului, în „Cuvântul”, an III, nr.567, 20 septembrie 1926, p.1 şi 3., în Nae Ionescu. 


Teologia. Integrala publicisticii religioase, p.480. 





78 


anul VIII e nr. 85 


MEMORIA CULTURALĂ 


ROST 





Învăţământul teologic constituia pentru 
Biserică o necesitate. Prin legea de organizare a 
Bisericii Ortodoxe din 1925, învățământul reli- 
gios trecea sub patronajul Sfântului Sinod, excep- 
tând studiile universitare care se bucurau de pro- 
pria autonomie, depinzând, sub aspect strict for- 
mal, de Ministerul Instrucțiunii. Toate încercările 
Bisericii de a capacita facultăţile de teologie care 
nu erau în contact cu ea, au eşuat din pricina exis- 
tenţei autonomiei universitare. 

„Ce trebuia să facă Sinodul ? Nu era decât o 
cale: să se dezintereseze de facultăți. Nu a făcut-o 
pentru că nu a avut curajul. Sinodul pluteşte şi el în 
prejudecăţi. EI este de părere, ca şi majoritatea atâ- 
tor oameni de treabă, că, singură, Universitatea 
conferă strălucirea culturii superioare; şi mai crede 
că ruperea legăturilor cu această universitate ar 
însemna pur şi simplu excluderea oficială din viaţă 
oficială a statului român. Este o părere numai. 
Soliditatea culturii academice e, după sistemul actu- 
alde învățământ universitar, iluzorie. Iar cât despre 
legăturile Bisericii cu statul, garanţia lor stă cu totul 
în altă parte decât în prezența mizeră şi absolut fi- 


gurativă a facultăţilor de teologie în cuprinsul uni- 
versității... Biserica nu are decât o cale de urmat, 
care să fie şi demnă, şi rodnică. O cunoaşte. 1 s-a 
spus de atâtea ori; a gândit-o ea însăşi de atâtea ori. 
Să tragă, fără frică, consecințele situaţiei şi să-şi 
organizeze pe seama ei învățământul superior teo- 
logic. De Ia facultăţile Ministerului de Instrucție ea 
nu mai poate aştepta nimic bun”!l. 

Din nefericire, semnalul de alarmă tras de 
elita intelectuală cu privire la destinul învăță- 
mântului religios nu a fost luat în seamă de chiri- 
arhii Bisericii Ortodoxe Române. Proiectul rigu- 
ros de reorganizare a învățământului teologic 
românesc, propus de Nae Ionescu a fost irosit în 
dauna unei simbioze ciudate între Biserică şi stat, 
Ecclesia rămânând sine die la remorca autorităţii 
laice. Deşi necesitatea de a controla învățământul 
religios era una absolută, Biserica Ortodoxă Ro- 
mână a pierdut un atuu important în defavoarea 
pretinsei autonomii universitare teologice, care a 
însemnat o diminuare în planul pregătirii duhov- 
niceşti, tocmai prin lipsa recursului la învățătura 
aspră şi fără greş a Ecclesiei. 





) 


[] A 2) A 
Di LE Pa (E PR L 


up 








| >" AV// 





11 Nae Ionescu, Pentru încheierea discuţiei. În chestiunea noii facultăți de teologie, în „Cuvântul”, an III, nr.591, 
22 octombrie 1926, p.1., în Nae Ionescu. Teologia. Integrala publicisticii religioase, p.486. 





anul VIII e nr. 85 


79 


MEMORIA CULTURALĂ 





Nae Ionescu, din 
perspectiva anului 2010 


George Popescu Glogoveanu 





ani de la trecerea la Domnul a lui Nae 

Ionescu. După şase ani de studii în Germa- 
nia, unde îşi dă doctoratul în filosofie cu o teză de 
logică matematică - teză scrisă în limba latină - 
la Universitatea din Miinchen, Nae Ionescu revi- 
ne în țară şi este numit, pentru moment, director 
de studii la Liceul Militar de la Mânăstirea Dealu, 
pentru ca apoi să fie transferat ca asistent la cate- 
dra de Logică şi teoria cunoştinței, catedră afili- 
ată celei a profesorului Constantin Rădulescu 
Motru al cărui student a fost. 

Istoria învățământului filosofic al Profeso- 
rului Nae Ionescu se împarte în trei etape: prima 
durează din 1919, când a început să-şi desfăşoare 
activitatea didactică, până la 23 august 1944, 
când ideile sale intră într-un con de umbră; a 
doua etapă! coincide cu instalarea oficială în 
România a materialismului istoric şi dialectic, 
adică regimul comunist, care durează aproape o 
jumătate de secol, timp în care doctrinele şi ideile 
creştine nu numai că sunt interzise, dar sunt 
chiar prigonite, propagatorii lor fiind arestaţi şi 
condamnaţi - cazul Rugului Aprins =; iar ultima 
etapă se întinde de la revoluţia română din de- 
cembrie 1989 şi până în prezent, când viziunea fi- 
losofică de tip socratic a lui Nae Ionescu cunoaşte 
o recrudescență nemaiîntâlnită, prin tipărirea 
cursurilor sale universitare. Ideile sale novatoare 
aduc o nouă metodă şi o nouă perspectivă de a în- 
țelege, defini şi practica filosofia, mai ales pentru 
că această învățătură este aşa de vie şi de fecundă 
încât într-o perioadă de 20 de ani ea a dat gândirii 
universale atâţia gânditori, filosofi şi savanți. Ne 
putem întreba pe bună dreptate dacă nu avem 


p e 15 martie a acestui an se împlinesc 70 de 





de-a face cu o „nouă religie”, cu toate că Nae Io- 
nescu, în modestia lui creştină, nu voia să audă de 
aşa ceva. Fără a exagera lucrurile şi a face o com- 
paraţie între el şi ceilalți gânditorii europeni ai 
vremii sale, Nae Ionescu rămâne unul din cei mai 
de seamă răscolitori de conştiinţe pe care i-a cu- 
noscut omenirea de la Socrate încoace. Mitul în- 
vățăturii sale este transmis elevilor şi ucenicilor 
săi: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin 
Floru, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Emil Cio- 
ran, unii dintre aceştia - personalităţi ale culturii 
europene. Să ne gândim, de pildă, numai la Mir- 
cea Eliade, asistentul lui Nae Ionescu şi unul din- 
tre cei mai apropiaţi prieteni, despre care un 
mare profesor de indianistică de la Calcuta, într-o 
scrisoare trimisă lui Nae Ionescu, spunea urmă- 
toarele: „dintre toţi studenții din lumea întreagă 
care au trecut prin mâinile mele, nici unul nu la 
egalat”. 





! În perioada comunistă, deşi nu a fost agreată gândirea lui Nae Ionescu - taxată ca o gândire existențialistă 
creştin-ortodoxă, de dreapta -, totuşi s-a scris destul de mult despre el în articole de revistă, enciclopedii, istorii 
de către cerberii bolşevismului: Al. Cazan, Gh. Vlăduţescu, Al. Posescu, Lucrețiu Pătrăşcanu, N. Gogoneaţă, Tr. 
Grigorie Pop şi alții, criticându-i cu vehemență această gândire fără pereche în Europa. 





80 


anul VIII e nr. 85 


MEMORIA CULTURALĂ 


ROST 





Înainte de a muri, Nae Ionescu îşi încununea- 
ză activitatea filosofică, trecând de la cunoaştere 
la ființă. Descoperindu-şi fiinţa, filosoful care nu 
mai este acum un cercetător, ci un adânc meta- 
fizician, simte că are o chemare, simte că se în- 
tâmplă ceva deosebit cu el şi că trebuie să satis- 
facă cerințele imperioase ale destinului său. 
Trece de acum în ontologie, în adevărata existen- 
ță care-i implică durerosul sfârşit, nu ca al unui 
om de rând, ci ca al unui martir, deschizându-se 
pentru el o nouă poartă, dăruirea, jertfa. Nae 
Ionescu devine conştient că numai prin jertfă îşi 
va câştiga mântuirea, țelul final al vieţii. Din 
tinereţe, el îşi dădea seama ce dramă va trebui să 
parcurgă şi o mărturiseşte abia când ajunge la 
peste 40 de ani, la vârsta când neliniştea metafi- 
zică era la culme: de când v-am cunoscut pe voi 
băieţi, se adresează tineretului universitar, „soa- 
rele vieții mele nu mai merge de la răsărit spre 
apus, ci de la apus la răsărit”. Nae Ionescu par- 
curgea drumul marilor viziuni metafizice, al ma- 
rilor arderi creştine, care sfârşeau într-o mare vi- 
ziune ontică - jertfa supremă de la 15 martie 
1940. Nimeni nu ştie ce drum de asceză creştină a 
parcurs profesorul în traseul său spre realizarea 
echilibrului sufletesc, în această lume, deşi el era 
un om deschis, sincer şi spunea întotdeauna lu- 
crurilor pe nume; cu alte cuvinte, el se mărturi- 
sea. Chiar prelegerile sale universitare sunt nişte 
mărturisiri ale zbuciumului său sufletesc, ale 
frământărilor sale, căci el, prin structura sa, era 
un tip neliniştit. De altfel, şi problemele pe care le 
punea public îl obligau, îl incitau la nelinişte, o 
neliniște metafizică din care a ieşit un învăță- 
mânt grandios (doctrină filosofico-metafizică), 
îndrăznesc să afirm eu, la o vârstă nonagenară, 
ce am trecut prin aceleaşi cazne şi capcane. 

Pentru Nae Ionescu, religia - şi mă refer la 
religia creştin ortodoxă - nu avea un termen de 
comparaţie. Învățământul său era structurat reli- 
gios. Nu se găseşte în tot ce a rămas de la el un 
cuvânt de îngăduință, de toleranță faţă de doc- 
trinele protestante, ba avea cuvinte de reproş 
pentru cei care se duceau să se adape de învățătu- 
ra lor. El cunoştea atât catolicismul, cât şi protes- 
tantismul de la sursă, întrucât stătuse şase ani 
prin universităţile catolice şi protestante ger- 


mane. A predat la Universitatea din Bucureşti 
cursuri de filosofia religiei, de filosofia catolicis- 
mului şi a protestantismului. Nu despre dogmele 
lor neapărat, ci despre subtilităţile lor filosofice şi 
metafizice, iar Mircea Eliade, în calitate de asis- 
tent al său, a ţinut două cursuri despre metafizica 
binelui şi despre metafizica răului, cu implicaţiile 
lor religioase, lucruri pe care Nae Ionescu le ştia 
foarte bine. Profesorul era aşa de conştient de 
marele proces de renaştere spirituală la care se 
angajase încât prevedea că se va produce în lume 
o mare revoluţie spirituală şi o trecere de la epoca 
antropocentrică la o nouă epocă teocentrică. El 
nu fixase, însă, anul producerii acestei mari 
schimbări epocale. Cred că acest lucru îl depăşea, 
transgresând marginile puterii de prevedere 
omenească. Antropocentrismul care trona peste 
lume de 800 de ani, nu-şi arătase adevărata hido- 
şenie; stăpânirea materialismului nu ajunsese şi 
pe la noi, deşi nu era departe. Abia după ce el își 
va arăta toată hidoşenia şi vor trece şi efectele lui, 
vom putea remarca că acest fenomen a fost aşa de 
profund şi de natură satanică, consecințele sale 
fiind mult mai dureroase decât el însuşi. 
Influența materialismului a fost enormă, atin- 
gând fibrele intime ale structurii umane, creând 
un adevărat hiatus spiritual. Acest gol va fi pro- 
fund şi de lungă durată. Să ne amintim că Mircea 
Eliade atrăgea atenţia, într-un text din 1936, „Sin- 
copa cărţii”, despre un fenomen extrem de grav: 
pierderea interesului pentru cultura cărții. Dacă 
în 1936 se putea vorbi de o lipsă a cărții pe piaţa 
culturală a României, ce să mai spunem astăzi, de 
pildă, la Craiova, unde din zece librării, nu mai 
există decât una. Nu se mai tipăreşte nici o carte 
de mare valoare decât foarte rar, iar ceea ce este 
nu dureros, ci tragic, este faptul că nu se mai 
citeşte; se face cultură prin televizor (cultură diri- 
jată) şi prin internet, omițindu-se că acesta furni- 
zează informaţie, nu instrucție. Elevii nu mai ci- 
tesc, profesorii nu mai citesc, şcoala este la pă- 
mânt - universitățile (nu chiar toate) ţin cursuri 
la distanță. Coloneii de Securitate sunt rectori de 
universitate şi profesori. Cu un asemenea peisaj, 
nu mai este de mirare că avem o cultură distrusă. 
Iată efectele antropocentrismului la numai 70 de 
ani de la moartea lui Nae Ionescu. Iată de ce Pro- 





anul VIII e nr. 85 


8l 


ROST 


MEMORIA CULTURALĂ 





fesorul simțea în sufletul său, în ființa sa, încă din 
perioada interbelică, nevoia unei descătuşări, 
aceasta nefiind altceva decât rezolvarea proble- 
mei mântuirii, a trecerii de la cunoaşterea raţion- 
ală la trăirea existenței, la salvarea individuală 
prin redempțiunea religioasă. Acestei frământări 
sufleteşti, acestei neliniști metafizice, Nae Io- 
nescu îi dă grai, prin cursul ţinut despre Faust și 
problema mântuirii. Această problemă a mân- 
tuirii nu este numai una de apropiere şi de 
cunoaştere a absolutului, ci şi o problemă de găsi- 
re a echilibrului personal. 

Acestei etape de glorie universitară îi urmea- 
ză una de defăimare, de surghiun, de îmbolnă- 
vire care se termină cu moartea sa. Astfel, el îşi dă 
obştescul sfârşit împăcat cu el, cu Dumnezeu şi cu 
lumea care l-a glorificat, aclamându-l ca pe al 
doilea întemeietor al filosofiei, ca pe un al doilea 
Socrate al României. În schimb, el a fost certat, 
urât, persecutat şi întemnițat de regele Carol al II- 
lea căruia i-a fost sfetnic, îndrumător şi care îl 
alinta cu cuvintele tata Nae. Dacă pentru regele 
țării Nae Ionescu a fost tata, putem generaliza 
acest apelativ, instituind ideea că Profesorul a 
fost tatăl, Părintele sfătuitor al întregului tineret 
intelectual al Neamului românesc şi, de ce nu, 
Părintele culturii române moderne. De altfel, in- 
fluența învățământului lui Nae Ionescu a fost re- 
simțită şi în străinătate, la marii filosofi: Martin 
Heideigger, Rudolf Otto şi alții. 

Paginile din cursurile de metafizică prin care 
Nae Ionescu descrie facerea lumii, a primilor oa- 
meni după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu 
care i-a învestit cu rațiune divină, precum şi căde- 
rea în păcatul originar, exprimă o supleţe poetică 
specială, cu fiorul neliniştii sale metafizice din 
care reiese ideea că tot ceea ce el propovăduieşte 
nu este decât o mărturisire lirică a propriilor con- 
vingeri şi frământări religioase. Tot ceea ce a pro- 
fesat Nae Ionescu nu este decât o minunată Odi- 
see născută din Apa vie a oracolului de la Delfi. 
Dacă Nae Ionescu face apel la Pelagius sau 
Origene, nu o face cu gândul de a promova o gân- 
dire apocrifă - aceştia fiind condamnaţi de Bise- 
rică -, ci pentru a oferi şi alte alternative. Ultima 
țintă pe care a avut-o Nae Ionescu în toată lupta 
sa cu ideile, a fost descoperirea Absolutului. Căci 


ce este Absolutul? Gradual, omul datorită marilor 
sale nelinişti caută să-şi găsească echilibrul. 
Astfel, el încearcă să se împace cu semenii săi, 
apoi cu lumea, cu mediul şi după aceea caută să 
străpungă transcendentul. Acest lucru este însă 
mai greu. 

Dacă luăm în considerare tot ceea ce s-a gân- 
dit şi scris în domeniul filosofiei, îndeosebi al 
metafizicii şi comparăm cu ceea ce a spus Nae 
Ionescu, timp de 20 de ani, ne dăm seama că mai 
totul nu a fost decât o delectare artistică, un sim- 
plu exercițiu al minții, nimic în legătură cu marile 
frământări, cu acest zbucium dureros al sufletu- 
lui uman pentru echilibrul lui, pentru adăparea 
lui dintr-o fermecătoare apă vie care să-i asigure 
aşezarea lui firească în zona din care a căzut prin 
păcatul originar, în speță pentru mântuirea lui. 
Nae Ionescu are meritul de a fi deschis toate uşile 
şi toate drumurile spre această lume miraculoa- 
să, nemaiîntâlnită până astăzi în toată cultura 
umană. Meticulozitatea cu care sunt descrise de- 
taliile acestui drum sunt unice în lume, meritând 
toată atenţia, tot respectul nostru, nu numai pen- 
tru noutatea lor, ci mai ales pentru folosul lor 
sufletesc, spiritual, căci una dintre marile des- 
coperiri ale lui Nae Ionescu -şi câte nu sunt! - este 
şi aceea de a fi departajat, de a fi arătat omul viu, 
omul trăitor care se distinge de omul abstract, cel 
care nu are nici chemare (nici chef) de a se mân- 
tui, întrucât trece pe la marginea ideilor, pe la 
marginea esenţialului. Omul abstract nu îl înțe- 
lege şi nici nu îl iubeşte pe omul viu, căci nu pose- 
dă în personalitatea lui conturată ofranda trăirii- 
înțelegere a lumii în esenţialitatea ei; omul ab- 
stract nu este un om concret, viu, ci un om modi- 
ficat de puzderia de mentalități şi de păcate care 
s-au suprapus peste viaţa lui inițială. Din toată 
pleiada de învățători ai lumii, Nae Ionescu este 
singurul care a înțeles marea chemare de dincolo 
de moarte, de aceea, el rămâne cel mai mare 
metafizician şi antropolog al lumii, realist şi 
esenţialist. Prin descoperirea ființei cu ajutorul 
trăirii, Nae lonescu realizează o stare de conatu- 
ralitate prin care marele proces al cunoaşterii 
constituie o împlinire în domeniul metafizicii. 
Astfel, raționalismul şi empirismul lui Kant, 
Descartess, Locke, Bacon suferă o mare înfrân- 





82 


anul VIII e nr. 85 


MEMORIA CULTURALĂ 


ROST 





gere. Prin trăirismul lui Nae Ionescu câştigă şi 
creştinismul autentic, mai ales că Profesorul pu- 
sese şi bazele unei logici ortodoxe. În Istoria 
logicii, Nae Ionescu consideră filosofia „o acţiune 
sau un drum înspre Absolut, înspre ceva în afară 
de noi, imuabil, incoruptibil, deosebit de noi, ide- 
al pentru ființa noastră spirituală”. Iar despre 
ființa umană: „creatură divină, învestit cu exce- 
lenţa divină a creaţiei şi superior celorlalte exis- 
tenţe prin conştiinţă şi prin posibilitatea de a trăi 
lumea, conştientizând-o, omul presupune în 
structura sa un nucleu spiritual, ființa spirituală, 
centrul care polarizează tot ceea ce presupune 
existența umană. Acest nucleu spiritual, această 
ființă spirituală nu este alta decât eul, conştiinţa 
de sine a omului, cea care din punct de vedere 
gnoseologic realizează raportul eu - lume, încer- 
când prin cunoaştere şi trăire - înțelegere să 
găsească echilibrul dintre cele două corelate. Tot 
cu ajutorul ei omul valorifică existența. Conştiin- 
ţa de sine devine atribut al omului şi statuează 
felul de a fi al lui.” 





Nae Ionescu a fost asasinat de către un emis- 
ar al regelui Carol al II-lea, fiul degenerat al gene- 
rosului rege Ferdinand 1, la 15 martie 1940, în 
cadrul unui lung şir de crime săvârşite cu o cruzi- 
me nemaiîntâlnită în istoria blestemată a regilor 
lumii. După mărturisirile fratelui său, principele 
Nicolae, Carol al II-lea era un degenerat atât prin 
structură, cât şi prin educaţie. La formarea lui a 
contribuit enorm preceptorul său elveţian, anga- 
jat de marele rege Carol I - monarhul de o serio- 
zitate fără pereche. Dar ne întrebăm: cum de 
mandatezi pe un homosexual notoriu şi un 
bolşevic învederat să facă educaţie nepotului tău, 
un pretendent la tronul unei țări, fără să verifici 
şi să urmăreşti cum se derulează procesul edu- 
cațional şi cine este cel care îl pune în aplicare? 
Sunt semne fireşti de întrebare la care cu greu 
poate răspunde cineva! Oare nimeni nu şi-a dat 
seama ce se petrece la curtea regală? Chiar nu era 
nimeni acolo, în afară de prinţul Nicolae, care să 
observe nişte lucruri alarmante? Tristă şi 
dezolantă istorie are România! 


Icoana Maicii Domnului, îndoliată. 
Mănăstirea Slatina 





anul VIII e nr. 85 


83 


HISTORIA 





Relaţiile româno-ruse 


Recent, s-au iscat tot soiul de controverse privind necesitatea Sau, 
dimpotrivă, caracterul nefast al instalării unui scut anti-rachetă american 
pe teritoriul României. Argumentele au fost diverse, în sprijinul ambelor 
opțiuni, dar toate ocolesc esenţialul. Acest esenţial a tost atât de bine 
surprins de către Take Ionescu, acum mai bine de un secol, când, într-un 
articol intitulat „L'ennemi naturel”, publicat în anul 1900, el afirmă: 
„Notre existence est incompatible avec Ia realisation de lEmpire russe”. 
Este un adevăr pe care mai multe generaţii de bărbaţi de stat români, 
din diferite epoci, l-au înţeles. Istoria ne arată cum, în ultimele trei 
secole, românii şi-au putut împlini aspirațiile naționale numai în 
momente de slăbiciune ale Rusiei, și cum, au fost striviţi de acest colos în 
momentele sale de expansiune şi de putere maximă. 


Daniel Focșa 





un distins cărturar dar un slab politician, 

se implică în războiul ruso-turc izbucnit în 
1710, acum exact 300 de ani. Acordând ţarului Pe- 
tru cel Mare o încredere oarbă, mizează totul pe o 
carte, încheind cu acesta un tratat de alianță în 
care, pentru prima dată în istorie, Moldova accep- 
tă protectoratul rusesc. În timp ce, în această 
vreme, la Bucureşti Constantin Brâncoveanu du- 
cea o politică prudentă, de echilibru între aus- 
trieci şi turci, Cantemir îl primeşte pe ţar la Iaşi, 
se pupă şi se îmbrăţişează cu el - după cum spun 
cronicile - şi dă o nefericită bătălie cu turcii, la 
Stănileşti pe Prut, în 1711, în care armata ruso- 
moldoveană este înfrântă. Nu numai că Dimitrie 
Cantemir pierde tronul, dar consecința directă a 
politicii sale este că turcii instaurează de la 
această dată, pentru mai bine de un veac, domni- 
ile fanariote în Moldova (Şi, peste câţiva ani, şi în 
Muntenia). 

Jumătate de veac mai târziu, printr-o propa- 
gandă insidioasă făcută în Principatele române, 
Ecaterina cea Mare a Rusiei promite eliberarea 
acestora de stăpânirea otomană. În 1768 izbuc- 
neşte războiul ruso-turc, armatele ruseşti ocupă 
Moldova şi îşi fac intrarea în Bucureşti. Boierii 
moldoveni cer pur şi simplu alipirea Moldovei la 


[) omnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir, 


Rusia, în timp ce muntenii doresc numai un pro- 
tectorat rusesc, cu un guvernator rus la Bucu- 
reşti. Puțin a lipsit ca aceste lucruri să devină rea- 
litate, dacă nu eram salvaţi de... Austria, care nu 
dorea o influenţă rusească prea mare la gurile 
Dunării. Prin pacea de la Kuciuc-Kainargi din 
1774, Ecaterina cea Mare renunţă la cele două 
Țări române, însă Imperiului rus îi este recunos- 
cut protectoratul asupra acestora. Vom vedea că 
de acest protectorat al marii împărăţii pravoslav- 
nice nu aveam să scăpăm prea curând. 

Urmează mai multe războaie ruso-turce, cu 
implicarea uneori a Austriei, războaie purtate 


PIE ZI 3 











84 


anul VIII e nr. 85 


HISTORIA 


ROST 





parţial şi pe teritoriul celor două Principate 
române, cu consecinţe uşor de închipuit. În con- 
textul înfrângerii lui Napoleon în Rusia, în 1812, 
şi a păcii pe care țarul Alexandru I o impune tur- 
cilor la Bucureşti, Imperiul otoman cedează 
Basarabia Rusiei. Este vorba despre jumătatea 
orientală a Moldovei, situată între Prut şi Nistru, 
aflată în componenţa acesteia dintotdeauna, 
provincie care până în acel moment nu aparți- 
nuse niciodată Rusiei, iar populaţia era formată 
într-o proporţie covârşitoare din români moldo- 
veni. Iniţial numele de Basarabia era dat numai 
sudului acestei provincii (Bugeacul), ulterior 
extinzându-se asupra întregului ei teritoriu. Ruşii 
vor prefera o variantă deformată prin filieră fran- 
ceză: Bessarabie. Dacă în primii ani de la anexare, 
provincia s-a bucurat de oarecare autonomie, ul- 
terior, vreme de un secol, Imperiul țarilor va 
duce, constant şi tenace, o campanie de rusifi- 
care, cu roade pe termen lung. 

După Convenţia de la Akkerman (Cetatea 
Albă), din 1826, prin care se consfințeşte protec- 
toratul rusesc asupra Principatelor, un nou război 
ruso-turc, izbucnit în 1828, face ca armatele ruse 
să treacă Prutul şi să intre în Iaşi. Episodul în care 
domnul Moldovei, Ioniţă Sandu Sturdza, este luat 
prizonier de ruşi, este memorabil prin atitudinea 
şi răspunsul principelui. Întrebat de ruşi, care 
pătrunseseră în palatul domnesc, în franțuzeşte şi 
cu ironie, „de câți oameni are nevoie pentru garda 
sa”, Vodă răspunde: „Spune-i dumisale că de vrea 
să mă păzească din poruncă, să-şi urmeze datoria 
cum ştie, iar de vrea să-mi facă țeremonie, îi 
mulțumesc, dar n-am trebuinţă de strajă rusească, 
fiindcă pe mine mă păzeşte Dumnezeu !” Este 
răspunsul unui adevărat suveran. 

Victorioşi şi în acest război, ruşii îşi văd 
reconfirmat prin tratatul de la Adrianopol (1829) 
protectoratul asupra celor două Principate româ- 
neşti, pe care le ţin sub ocupaţie militară până în 
1834, iar guvernator este generalul Kiseleff. 
Excepţie a excepțiilor, acest rus a arătat simpatie 
şi interes pentru români, patronând o operă de 
modernizare la Iaşi şi Bucureşti. Dacă armatele 
țariste s-au retras peste Prut în 1834, în 1848, în 
urma mişcărilor revoluţionare, ele vor ocupa din 
nou Moldova şi Ţara Românească, pentru un an. 


Protectoratul rusesc a rămas în continuare vala- 
bil. Era clar ca nicio mişcare națională româneas- 
că nu era posibilă în aceste condiţii. A fost nevoie 
de Războiul Crimeei (1854 - 1856), în care o coa- 
liţie europeană înfrânge Rusia, pentru înlătura- 
rea nefericitului protectorat rusesc şi pentru ca, 
finalmente, să se poată realiza Unirea de la 1959, 
sub Alexandru Ioan Cuza. Tot graţie acelei slăbici- 
uni de moment a Rusiei, Moldova a putut 
redobândi în 1856 trei judeţe din sudul Basa- 
rabiei, aflate Ia gurile Dunării, Cahul, Ismail şi 
Bolgrad, pe care nu le va putea păstra multă vre- 
me, după cum vom vedea. 

Cuza este silit să abdice în 1866, în România 
se instaurează dinastia de Hohenzollern-Sigma- 
ringen. În 1877 începe un nou război ruso-turc. 
Oferta domnitorului Carol făcută ruşilor, ca 
armata română să participe alături de cea rusă la 
operaţiuni, a fost respinsă cu dispreţ. Armatei 
ruse i se permite traversarea teritoriului româ- 
nesc, cu condiţia, acceptată de către ei, ca integri- 
tatea statului român să fie respectată (convenţia 
de la 4 aprilie 1877). Ceea ce nu ştia partea româ- 
nă era că, în timp ce ruşii promiteau Bucureştiu- 
lui inviolabilitatea teritoriului naţional româ- 
nesc, cu 3 luni înainte iscăliseră o altă convenţie, 
secretă, cu guvernul austro-ungar, prin care 
gurvernul de la Viena accepta revenirea sudului 
Basarabiei (județele Cahul, Ismail şi Bolgrad) la 
Imperiul rus, în cazul unui război ruso-turc. 
Petersburgul juca deci la mai multe capete... 

O întorsătură a războiului face totuşi ca ulte- 
rior, marele duce Nicolae, comandantul armate- 
lor ruse trecute în sudul Dunării, să-i trimită prin- 
cipelui român acea faimoasă telegramă, în care îl 
roagă să treacă Dunărea cu armata, „sub ce con- 
diții va voi”. A inceput atunci ceea ce istoriografia 
românească numeşte „Războiul de Indepen- 
dență”, în timp ce pentru alții nu este decât „răz- 
boiul ruso-româno-turc”, de nu chiar doar „ruso- 
turc”. După o cooperare militară bună, după vic- 
torii dobândite luptând împreună, după o alianță 
„creştină”, a două state ortodoxe, contra „păgâ- 
nilor”, vom vedea, în 1878, după sfârşitul războ- 
iului, „recunoştința” rusească: sudul Basarabiei, 
cu cele trei județe redobândite de români în 
1856, este din nou anexat la imperiul țarist. Inte- 





anul VIII e nr. 85 


85 


ROST 


HISTORIA 





resul era, evident, de a avea acces direct a gurile 
Dunării. Mai mult decât atât, ţarul Alexandru al II- 
lea amenință cu dezarmarea armatei române. Un 
conflict a fost evitat în ultimul moment, prin 
intervenţia Marilor Puteri, iar România a trebuit 
să se mulțumească cu Dobrogea, oferită de ruşi în 
schimbul sudului Basarabiei, anexat de ei pentru 
a doua oară. În memoriiile sale (17/28 ianuarie 
1878), Carol 1 consemnează reaua credință a 
ruşilor: „Generalul principe Ion Ghica comunică 
oficial prin telegraf Guvernului român că Țarul şi 
cancelarul său i-au exprimat în mod formal 
intenţia lor de a lua înapoi partea română a 
Basarabiei (...) Pentru justificarea acestei deciziu- 
ni, Guvernul rus aduce următoarele argumente: 
teritoriul în chestiune n-a fost cedat României, ci 
Moldovei (în 1856 - nota mea). (...) Generalul 
principe Ion Ghica răspunde că Principele Gor- 
ceacov i-ar fi tăiat orice discuțiune asupra chestiu- 
nii Basarabiei prin cuvintele: Invocaţi orice argu- 
mente poftiţi, deciziunile noastre nu le puteți 
modifica, căci ele sunt nestrămutate. Dumnea- 
voastră vă găsiți în fața unei necesități politice”. 

În urma comportării atât de lipsite de loiali- 
tate a ruşilor, regele Carol I va semna un tratat 
secret de alianță cu Germania şi Austro-Ungaria 
(1883), neuitând niciodată „lecţia rusească”. 
Pentru că în 1878 Bucureştiul a fost la un pas de 
a fi ocupat de trupele țariste care se retrăgeau din 
Bulgaria spre Rusia, tot Carol va avea inițiativa 
fortificării Capitalei cu un sistem defensiv com- 
pus din mai multe forturi dotate cu baterii de arti- 
lerie, cazemate, etc. Aceste fortificaţii nu vor servi 
niciodată în scopuri militare, dar celebrul fort 13 
de la Jilava avea să devină, mult mai târziu, o 
temută închisoare... 

Îndeobşte, se dă ca motiv al insistenţei rege- 
lui Carol, în 1914, ca România să intre în război 
de partea Puterilor Centrale, originea sa germa- 
nă şi calitatea sa de prinț al casei de Hohen- 
zollern. Motivul nu a fost doar acesta. Pe lângă 
dorința de a onora un tratat de alianță existent şi 
semnat de multă vreme de partea română, 
bătrânul rege avea experiența amară din 1878, a 
nesincerităţii, lăcomiei şi agresivităţii ruseşti. La 
Consiliul de Coroană din 1914, Petre Carp se pla- 
sează de partea sa - singurul dintre participanți. 


Acelaşi Petre Carp, doi ani mai târziu, (în Consi- 
liul de Coroană din august 1916) avea să spună 
regelui Ferdinand, în susținerea aceleiaşi idei, că 
pentru nimic în lume nu trebuie să mergem ală- 
turi de Rusia: „Din acest război va ieşi sau hege- 
monie germană, sau hegemonie rusească. Hege- 
monia germană înseamnă pentru noi mântuirea, 
cea rusească sfârşitul, fiindcă vom sta în drumul 
Rusiei spre Constantinopole. Iată de ce nu putem, 
oricum ar fi şi în orice împrejurări, să fim decât 
împotriva ruşilor”. 

Această gândire, foarte justă, avea să-l facă 
pe Carp să nu urmeze guvernul şi Familia Regală 
în Moldova, considerându-se că a pactizat cu ocu- 
pantul german. Un alt „trădător”, basarabeanul 
Stere, avea şi el motive puternice să se plaseze de 
partea germanilor: îi cunoştea prea bine pe ruşi... 

În 1914, o convenţie româno-rusă, semnată 
pe vremea când bătrânul rege Carol 1 era încă în 
viaţă, garanta integritatea României în cazul 
intrării ei în război, precum şi satisfacerea anumi- 
tor aspirații naţionale. În 1916, este încheiată o 
nouă convenţie, de această dată cu toți membrii 
Antantei, printre care şi Rusia. Niciuna dintre 
aceste înțelegeri diplomatice nu a fost respectată 
în totalitate de partea rusă. 

În 1917, o dată cu începerea agitațiilor revo- 
luţionare din Rusia, trupele țariste aflate în Mol- 
dova au intrat in descompunere. Dezertările, 
refuzul de a mai lupta contra germanilor, omo- 
rârea ofițerilor de către trupă şi jafurile înce- 
puseră să fie ceva obişnuit. 

Notează regina Maria, în jurnalul ei: 

„Iaşi, 19 noiembrie/ 2 decembrie 1917: Se 
zvoneşte că azi sau mâine soldaţii ruşi au de gând 
să aresteze şi să ucidă pe ofițerii lor. Şcerbacev e 
cuprins de panică. Aş dori ca ofițerii ruşi să aibă 
mai multă vlagă. Sunt sigură că printr-o purtare 
mai hotărâtă s-ar putea înlătura multe rele. (...) 
Iaşi, 2/22 decembrie 1917: Tocmai mă pregăteam 
să ies când sosi prinţul Ştirbei, aducând vestea că 
se iviseră tulburări în cursul nopții. Încercaseră 
câţiva bolşevici să aresteze pe (generalul) Şcer- 
bacev, amenințându-l cu pistolul şi declarând că 
sunt în marş, spre Iaşi, trupe bolşevice. Regele 
fusese deşteptat în mijlocul nopții, de aceea nu 
venise dimineața la dejun. Prinţul Ştirbei îmi 





86 


anul VIII e nr. 85 


HISTORIA 


ROST 





spuse că trupele noastre au fost scoase ca să în- 
tâmpine pe ruşi şi să intre în luptă cu ei (...) Păre- 
rea mea fusese întotdeauna că ar trebui să le ară- 
tăm colții în loc de a sta liniștiți şi de a-i lăsa să ne 
amenințe. Întâmplările dovediră că aveam drep- 
tate în presupunerile mele; la primul semn de 
împotrivire din partea trupelor noastre, revolu- 
ționarii, fără a protesta, puseră jos armele îndată 
ce li se poruncise s-o facă. Şcerbacev după cât se 
pare, susținut de soldaţii mei români, fu salvat de 
un cazac credincios pe care-l avea lângă dânsul şi 
care-l apără cu pistolul; se vede că acei viteji 
bolşevici fug în faţa unui pistol”. 

Antanta avea să câştige războiul, şi dacă pre- 
viziunile sumbre ale germanofililor nu s-au împli- 
nit, a fost numai din pricina faptului că Rusia nu s- 
a aflat la masa tratativelor ca învingătoare: între 
timp se declanșase Revoluţia bolşevică în 1917 şi 
Moscova semnase pace separată cu Puterile 
Centrale, lăsând România descoperită. Armatele 
ruseşti infectate de virusul bolşevic încep să-şi 
împuşte ofițerii şi, în retragerea spre Rusia, să se 
dedea la jafuri pe teritoriu românesc. Țara noas- 
tră semnează şi ea, de nevoie, pace separata cu 
Centralii la Bucureşti în mai 1918. Situaţia de de- 
gringoladă a Rusiei, unde începuse războiul civil, 
ne permite să recuperăm Basarabia, pierdută cu 
peste un secol în urmă. Apoi înfrângerea Pute- 
rilor Centrale la nivel european ne permite de 
asemenea să reintrăm în război şi să ne prezen- 
tăm ca putere învingătoare la masa tratativelor. 

Relaţiile româno-sovietice din perioada in- 
terbelică, în contextul general al relaţiilor exter- 
ne purtate de Regatul României, sunt atât de 
complexe încât ar merita un articol amplu, de- 
sine-stătător, numai pe această temă. Nu putem 
privi diplomația românească interbelică decât în 
lumina rezultatului final din 1940, care a fost 
dezastruos. De aceea, personal consider că politi- 
ca externă românească de după 1920, şi mai ales 
de după 1930, a avut o direcţie total greşită. Oco- 
lind interesele reale ale României, părând a servi 
mai mult interesele franceze decât pe cele naţio- 
nale, credulă şi naivă față de „bunele intenții” şi 
corectitudinea Sovietelor, diplomaţia româneas- 
că - având în frunte talente strălucite precum 
Nicolae Titulescu ori Grigore Gafencu - s-a aflat 





într-o profundă eroare. S-a persistat, din nişte 
considerente parțial sentimentale, pe fidelitatea 
față de aliaţii „tradiţionali”, Anglia şi Franța, s-a 
încercat o apropiere de URSS crezând că astfel 
problema reală de la Nistru poate fi rezolvată, 
nesocotind în acelaşi timp două puteri europene 
în plină ascensiune: Italia şi Germania. Consecin- 
ţa a fost o izolare totală în 1940 şi prăbuşirea Ro- 
mâniei Mari. Pentru aceasta, s-a adoptat soluţia 
comodă a găsirii unui ţap ispăşitor: regele Carol 
al II-lea. Uitându-se că această politică externă nu 
o dusese singur, ci cu întreg concursul clasei po- 
litice româneşti şi a tuturor partidelor politice, cu 
două excepţii notabile totuşi: legionarii şi cuziştii. 

Corneliu Zelea Codreanu, din acest punct de 
vedere, s-a dovedit o Casandră. lată ce scria el, în 
noiembrie 1936, într-un Memoriu adresat MS 
Regelui, oamenilor politici şi Țării: 

„(...) Tot ce fac politicienii români în politica 
externă fac pe carnea, pe sângele şi pe răspun- 
derea noastră. Bine sau rău, ei şi-au trăit viața. De 
acum urmează a noastră. (...) Este cutremurător 
să ne gândim că noi, tineretul de azi, ar fi să fim 
condamnaţi a asista la împărțirea sau ciuntirea 
României Mari, pentru a plăti păcatele unei 
infame politici externe (profeția i se va împlini 
patru ani mai târziu - nota mea, DF) (...) Cerem 
ca Majestatea Voastră să pretindă tutror celor ce 
conduc sau manifestă păreri cu privire la politica 
externă a României să declare că răspund cu 
capul pentru directivele pe care şi le însuşesc. (...) 
Nu există: Mică Înţelegere, nici Înţelegere Balca- 
nică. Cine crede în acestea, dovedeşte că n-a înțe- 
les nimic. Faţă în faţă stau numai două lumi. Sub 











anul VIII e nr. 85 


87 


ROST 


HISTORIA 





presiunea lor, în clipa războiului, toate combi- 
naţiile diplomatice se vor nărui ca nişte castele de 
carton”. De aceea, Codreanu declara că în 48 de 
ore de la venirea la putere a Mişcării Legionare, 
România va avea o alianță cu Roma şi Berlinul. 

Din nefericire, profeţiile privitoare la direcția 
greşită a politicii externe şi la prăbuşirea - ca o 
consecință directă - a României Mari, aveau să i se 
împlinească. Uniunea Sovietică obţine, în iunie 
1940, prin ultimatum şi fără luptă, Basarabia, dar 
de asemenea şi Bucovina de Nord (care nu îi 
aparținuse niciodată, înainte de 1918 fiind pose- 
siune a Austriei) şi, ca bonus, în afara oricărui 
tratat, prin ocupare ilegală şi samavolnică, şi ținu- 
tul Herţei. Dar nici acest rapt teritorial major se 
pare că nu mulţumeşte Moscova. Evreii bolşevici 
de la Orhei şi din satele din jur găsiseră un nou slo- 
gan: „Vrem Moldova până la Seret!” (Paul Goma, 
Săptămâna Roşie). Totodată, continuă provocări- 
le legate de delimitarea noii frontiere. Sovieticii 
ocupă fără drept mai multe insule pe braţul româ- 
nesc al Chiliei, în octombrie-noiembrie 1940, 
când teoretic, toate pretenţiile teritoriale ale URSS 
fuseseră satisfăcute. Plana amenințarea ocupării 
întregii Moldove, până la Carpaţi. 

Evoluţia ulterioară este cunoscută: căderea 
regelui Carol al II-lea, proclamarea statului 
naţional-legionar, aderarea României la Pactul 
Tripartit (Germania, Italia, Japonia), pe 23 
noiemebrie 1940, aceasta garantând, în sfârşit, 
integritatea frontierelor noastre - atât cât mai 
rămăsese din România. Urmează Rebeliunea 
legionară, apoi intrarea României în războiul 
antisovietic (22 iunie 1941) pentru reîntregirea 
țării la Est. După campania Basarabiei, prin 
Tratatul de la Tighina încheiat cu Germania la 30 
august 1941, România primeşte dreptul de a 
administra Transnistria (teritoriul dintre Nistru 
şi Bug, împărţit de români în 9 judeţe, cu popu- 
laţie românească şi slavă). 

Pentru Axă, războiul are un curs nefericit, ast- 
fel că, după o înaintare spectaculoasă în teritoriul 
rusesc, armatele germano-române se retrag. La 2 
aprilie 1944, când sovieticii atinseseră linia 
Prutului, Molotov declară că URSS, intrând pe te- 
ritoriul românesc, nu va ştirbi nimic din acesta şi 
nici nu va schimba ordinea solcial-politică existen- 


tă. Declaraţie mincinoasă, care se pare că a fost 
crezută totuşi. Actul de la 23 august, făcut cu cele 
mai bune intenţii de rege şi Opoziţie, lasă totuşi 
cale liberă sovieticilor în România. O armată de 
ocupaţie rusească nu va pleca de aici înainte de 
1958. Comunizată treptat, România îşi vede 
impus un guvern pro-moscovit (6 martie 1945), 
pe Mareşalul Antonescu condamnat la moarte şi 
executat (1 iunie 1946), alegerile falsificate în 
favoarea comuniştilor (19 noiembrie 1946), opo- 
ziția naţional-țărănistă arestată şi întemnițată 
(1947), pe regele Mihai silit să abdice (30 decem- 
brie 1947). Urmează o perioadă de influență 
totală a Moscovei, de spoliere economică a 
României (despăgubiri de război, sovromuri, etc). 
Regimul comunist va cunoaşte un singur moment 
de oarecare legitimitate, în 1968, când Ceaușescu 
refuză să participe la invadarea Cehoslovaciei ală- 
turi de armatele țărilor Trataului de la Varşovia. 

Neelucidată încă, istoria revoluţiei române 
din 1989 păstrează încă multe semne de între- 
bare. Unul dintre ele ar fi contribuţia majoră a 
Moscovei la înlăturarea lui Ceauşescu şi spri- 
jinirea intereselor ruseşti de către puterea care 
s-a instaurat după 22 decembrie. Se ştie că s-a tre- 
cut milimetric, în acele zile tulburi, pe lângă o 
pătrundere a armatei sovietice peste Prut, şi asta, 
se pare, datorită fermităţii unor comandanți mi- 
litari (a se vedea de exemplu mărturia generalu- 
lui Petre Geantă, şef se stat major al trupelor de 
grăniceri, care povesteşte că pe 23 decembrie 
1989, la Ungheni, comandanții unor unități mi- 
litare sovietice solicitau intrarea cu trupe pe teri- 
toriul românesc). 

Intrarea României în NATO, dincolo de orice 
critici care s-ar putea aduce acestor structuri, asi- 
gură țării noastre, pentru prima dată după Pactul 
Tripartit, garanţii contra unui potenţial pericol 
rusesc (şi nu numai). Iată de ce consider că şi 
recent încheiatul acord privind instalarea scutu- 
lui anti-rachetă este un lucru bun, deoarece orice 
măsuri defensive reprezintă garanţiile unei păci 
durabile, pe care o dorim cu toţii. Romanii, cu 
realismul care îi caracteriza, intuiseră de acum 
2000 de ani acest adevăr valabil de când lumea: 
Si vis pacem para bellum - Dacă vrei pace, 
pregăteşte-te de război. 





88 


anul VIII e nr. 85 


HISTORIA 





Revoluţia lui 
Robespierre şi tragedia 
unei false justiţii o 


„Teroarea nu este decât justiție, promptă, severă, intlexibilă; 
prin urmare, este o emanație a virtuții; este mai puțin un 


principiu particular decât o consecință a principiului general al 
democrației aplicat celor mai presante nevoi ale patriei”!. 


Dragoş Moldoveanu 


ai presus de evenimentul istoric propriu- 
M zis, dincolo de regimul care a zdruncinat 

şi transfigurat imaginarul geopolitic 
european, trăsătura definitorie a Revoluţiei 
Franceze a fost ruptura radicală a Franței de pro- 
priul trecut şi de o tradiţie înrădăcinată de secole 
în mentalul colectiv şi adoptarea unor principii şi 
deziderate noi, legile care vor scrie istoria. 

„Cea mai stupefiantă dintre câte au apărut în 
lume până în prezent”2, Revoluţia a declanşat o 
criză puternică la nivelul societăţii şi al cetățe- 
nilor atât în spaţiul francez, cât şi în întreaga Eu- 
ropă. Sub influența Iluminismului şi a asimilării 
disciplinei cuvântului pe care secolul al XVIII-lea 
european a făcut-o inteligibilă, s-a cristalizat 
incompatibilitatea dintre conceptul de revoluţie 
şi tradiția Vechiului Regim. Acesta este momentul 
istoric care marchează apariția celor „două 
Europe” ale lui Serge Berstein şi Pierre Milza.5 
Structurile tradiționalo-autoritariste se menţin 
atât în estul, cât şi în sudul continentului. 

Dar nu Revoluţia Franceză în ansamblul ei 
constituie obiectul analizei de față, ci punctul său 
culminant, şi anume perioada care a rămas în 
istorie sub denumirea de „Teroarea”. Ca realitate 
mai mult sau mai puţin experimentală, dictatura 
iacobină a anilor 1793-1794 nu poate fi disociată 




















de artizanul ei principal, Maximilien Francois 
Marie Isidore de Robespierre (1758-1794). 
Conform lui Frangois Furet, o problemă care 
nu poate fi exprimată decât cronologic, sub for- 
mă de întrebare, este: „ce leagă '89 de '93”74 
Pentru a judeca pe deplin implicaţiile de orice 
natură care au determinat o asemenea succesiu- 
ne de evenimente, este imperios necesară întoar- 
cerea către rădăcinile, către originile Terorii care 
a declanşat, în forță, fatidicul secol al XX-lea. 
Europa Luminilor era o lume întemeiată pe 
pasiuni, pe violențe, pe tulburări. În 1789, în 


1 Maximilien Robespierre adresându-se Convenţiei Naţionale în 1794. 

2 Edmund BURKE, Reflections on the Revolution in France, Penguin Books, Londra, p. 92. 

3 Serge BERSTEIN, Pierre MILZA, Istoria Europei, vol. III, editura Institutul European, Iaşi, p. 332. 

4 Frangois FURET, Reflecţii asupra Revoluţiei Franceze, traducere de Mircea Vasilescu, editura Humanitas, 


1992, p. 24. 





anul VIII e nr. 85 


89 


ROST 


HISTORIA 





Franţa, încă exista structura instituţională care va 
purta din acest moment denumirea de Vechiul 
Regim; în cadrul său, aristocrația reprezenta 
clasa privilegiată. Teoretic, monarhul era consi- 
derat reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ, 
voința sa având caracter de lege. Însă, în practică, 
regelui îi devenise aproape imposibil să obțină 
supunerea până şi a celor mai apropiaţi funcțio- 
nari ai săi. Cu toate acestea, sursa directă a eveni- 
mentului nu trebuie căutată în inegalitățile şi 
privilegiile care caracterizau societatea franceză, 
ci în gravele probleme financiare ale monarhiei 
lui Ludovic al XVI-lea (1776-1791). Existente încă 
de la sfârşitul domniei „Regelui-Soare” - Ludovic 
al XIV-lea (1643-1715) -, acestea nu vor înceta să 
se agraveze, un motiv în plus constituindu-l con- 
flictul de peste Ocean. Nici reforma fiscală elabo- 
rată la iniţiativa controlorilor generali ai 
finanţelor nu a oferit iluzia supravieţuirii abso- 
lutismului regal, astfel că Stările Generale convo- 
cate la 1 mai 1789 vor reprezenta scânteia care va 
declanşa Revoluţia. Cu un dublu număr de repre- 
zentanţi, starea a treia distruge în scurtă vreme 
vechiul edificiu, începând reconstrucția din 
temelii a unei noi societăți. După ce, la 17 iunie, 
devine Adunarea Naţională, câteva zile mai târziu 
(9 iulie) se va proclama Constituantă. În conti- 
nuare, ziua de 14 iulie 1789 - căderea Bastiliei - 
simbolizează prăbuşirea unei epoci şi începutul 
uneia noi în istoria umanității. 

Noile idei suscită vii dezbateri în cercurile 
europene intelectuale, astfel că marii oameni ai 
vremii, precum Goethe, Kant sau Fichte, se declară 
profund ataşaţi de idealurile revoluţionare, în 
acelaşi timp fiind aspru condamnate de către Papa 
Pius al VI-lea. Declarația drepturilor omului şi ale 
cetățeanului, votată la 26 august 1789 şi fondată 
pe principiile iluministe şi pe dezideratul entuzi- 
ast-utopic de „reapropiere a omului de om”, face 
înconjurul Europei şi creează o imensă prăpastie 
între trecutul în moarte clinică și viitorul „lumi- 
nos”. Odată cu limitarea puterii monarhului, liber- 
tatea devine cel mai important drept. 


5 Frangois FURET, op. cit, p. 112. 


După adoptarea Declaraţiei de Pace Mon- 
dială, la 22 mai 1790, Adunarea Constituantă 
proclamă instaurarea „dreptului popoarelor”, ca 
replică radicală la „dreptul prinților”, care guver- 
nase veacul aflat pe sfârşite. În efervescența gen- 
erală, arestarea lui Ludovic al XVI-lea, în iunie 
1791, la Varennes, nu a constituit nicio surpriză 
pentru nimeni. Prin Constituţia din luna septem- 
brie a aceluiaşi an, noua societate se dorea în 
slujba naturii şi a rațiunii. Deşi Regele considera 
că acţionează în virtutea dreptului său divin, a-l 
absolvi de păcate însemna negarea însăşi a 
Revoluţiei. Saint-Just se adresa în acest sens noii 
puteri: „Ludovic nu este doar un acuzat şi voi nu 
sunteţi doar nişte judecători; voi sunteți, nu 
puteți fi decât oameni de stat şi reprezentanţii 
națiunii. Nu aveţi de dat o sentință pentru sau 
împotriva unui om, ci aveţi de luat o măsură de 
salvare publică, de îndeplinit un act de care 
depinde destinul națiunii”. După condamnarea 
şi ghilotinarea monarhului la 21 ianuarie 1793, 
evenimentele deveniseră ireversibile; „orice în- 
toarcere în urmă era pe viitor blocată”e. Această 
chestiune este crucială. Articulată doar de do- 
rința de a înlătura şi distruge simbolul instituției 
monarhice, execuţia lui Ludovic al XVI-lea a ofe- 
rit viziunea unei mântuiri politico-istorice ispiti- 
toare, în fapt instabilă şi mincinoasă. 

Anii 1793-1794 constituie, dintr-o perspecti- 
vă iacobină a istoriei, apogeul Revoluţiei Fran- 
ceze. Dacă liberalii „aruncaseră ancora” în 1780, 
iacobinii se legitimează de la 17937. Caracteris- 
tică este interpretarea acestui an ca moment deci- 
siv al Revoluţiei, confruntarea nemaifiind între 
starea a treia şi privilegiați, ci între burghezie şi 
popor. Dacă 1789 a însemnat prăbuşirea Ve- 
chiului Regim, 1793 este anul care „inventează 
viitorul”. 

Pe plan extern, situaţia Franței nu era toc- 
mai fericită. Războiul cu Anglia este declanşat la 1 
februarie 1793, acesta reprezentând momentul 
primei coaliții. Cu excepţia Rusiei, toate marile 
puteri europene s-au aliat împotriva revoluţio- 


6 Jacques MADAULE, Istoria Franței, vol. II, traducere de Eugen Rusu, editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 178. 


7 Frangois FURET, op. cit, p. 81. 
3 Ibid, p. 84. 





90 


anul VIII e nr. 85 


HISTORIA 


ROST 





narilor francezi. Criza internă se adânceşte şi iz- 
bucnesc noi insurecţii şi tulburări la Vandeea sau 
Paris. După instituirea Tribunalului Revoluționar 
la 12 martie, Danton problematizează chestiunea 
internă într-un mod cât se poate de cinic: „Să fim 
noi cumpliţi pentru ca poporul să nu aibă nevoie 
să fie”... 

După pierderea Belgiei şi descoperirea im- 
plicită a graniței de nord, ţările membre ale coali- 
ției anti-franceze pun bazele unui plan de împăr- 
țire a acesteia la 9 aprilie, la Anvers. Revoluția 
capătă acum accente naționaliste, susținerea noii 
ordini devenind sinonimă apărării patriei. 
Măsurile radicale se succed cu o repeziciune ui- 
mitoare, la 6 aprilie 1793 fiind creat Comitetul 
Salvării Publice, care exercita fără drept de apel 
puterea executivă. Guvernământul revoluționar 
al Franţei, care se sprijinea pe acest Comitet, a 
fost iniţial o dictatură de război, auto-desemnată 
să conducă țara în aceste situaţii extraordinare. 

La 27 iulie 1793, Maximilien Robespierre 
(„cel mai mare erou atât al Revoluţiei, cât şi al is- 
toriei întregi”, potrivit lui George Sand) a fost 
ales de către Convenţia Naţională în Comitetul 
Salvării Publice. Acesta este momentul istoric 
(care a durat aproximativ 1 an) care va conduce 
la odioasa dictatură iacobină. Cu toate că Robes- 
pierre nu a fost inventatorul Tribunalului Revo- 
luţionar sau al iacobinismului, el a devenit pro- 
motorul acestora printr-o credinţă şi un fanatism 
care ar putea fi judecate şi psihanalitic, nu doar 
istoric. 

Născut la 6 mai 1758 la Arras, într-o familie 
săracă, este zdruncinat la 9 ani prin moartea 
mamei şi prin abandonul tatălui, care nu suportă 
imensa pierdere. Din acest moment, viața sa pare 
a fi desprinsă dintr-un episod de telenovelă: cres- 
cut de rude, reuşeşte totuşi să urmeze Colegiul 
Ludovic cel Mare, unde se remarcă repede prin 
studiu intens şi o inteligență peste medie. Cel mai 
bun prieten al său din anii de şcoală a fost Ca- 
mille Desmoulins, o altă figură importantă a Re- 
voluţiei. O bursă îl ajută să urmeze o şcoală supe- 
rioară de Drept din Paris şi devine astfel un avo- 
cat strălucit. Teoriile lui Jean-Jacques Rousseau 
(1712-1778) vor exercita asupra lui o influență 


9 Jacques MADAULE, op. cit. p.183. 


enormă şi vor constitui punctul de plecare al unei 
noi filosofii asupra vieţii, care va combina ele- 
mente de anti-catolicism, anti-monarhie, deism şi 
democraţie. În perioada tulbure a ajunului Revo- 
luţiei, Robespierre este ales deputat în Stările 
Generale (luna mai a anului 1789), pentru ca, în 
scurt timp, să devină membru al Adunării Consti- 
tuante, noul organ executiv al Franţei. Calitățile 
incontestabile de orator atrag atenţia conducăto- 
rilor Republicii (încă în fază de experiment), con- 
stituind legimitatea de care avea nevoie pentru a 
fi ales lider al clubului iacobin în 1790. Radicalis- 
mul şi fervoarea revoluționară au declanşat con- 
flictul cu girondinii moderați (care vor fi înlătu- 
rați din Convenţia Naţională în mai 1793) şi vor 
triumfa prin puterea cuvântului talentatului ora- 
tor. După căderea monarhiei în august 1792, 
Robespierre a devenit primul deputat pentru Pa- 
ris în Convenţia Naţională, funcţie care i-a permis 
să concentreze, în mâinile sale, întreaga putere. 
Pentru a unifica şi dezlănțui masele în vederea 
eliminării totale a celor considerați drept ina- 
micii Franței, îşi asumă şi rolul autorităţii spiri- 
tuale, creând şi oficializând Cultul Fiinţei 
Supreme, o pseudo-religie bazată pe deism. Astfel 
a început cea mai haotică şi, poate, cea mai vio- 
lentă perioadă din istoria modernă a Franţei, iar 
numele lui Robespierre a devenit sinonim cu 
crima şi teroarea. 

Invadarea Republicii la toate granițele, la 
începutul verii 1793, a necesitat măsuri extreme, 
între care cea mai importantă a fost constituirea 
unui nou guvern care să facă față pericolului cu 
„maximum de mijloace şi de rapiditate”. În 
această situaţie disperată, Convenţia Naţională 
deleagă o parte a îndatoririlor sale Comitetului 
Salvării Publice şi Comitetului Siguranţei Gene- 
rale. Primul, reconstituit după eliminările re- 
voluţionarilor Georges Jacques Danton şi Jacques 
Rene Hebert, a cuprins 12 membri, printre care: 
Bertrand Barere de Vieuzac, Lazare Carnot, 
Georges Couthon, M. ]. Herault de Sechelles, 
Maximilien Robespierre, Louis de Saint-Just, ]. N. 
Billaud-Varenne şi ]. N. Collot d” Herbois. Într-un 
timp relativ scurt, cel supranumit „Incorupti- 
bilu! a devenit personajul central, demonstrând 





anul VIII e nr. 85 


91 


ROST 


HISTORIA 





un dinamism care l-a individualizat printre 
ceilalți lideri ai Revoluţiei Franceze. Expansiunea 
puterii lui, radicalizarea progresivă şi forța stimu- 
lativă nu pot fi atribuite doar puternicei sale per- 
sonalități sau propriilor intenţii sociale, ci, toto- 
dată, suportului popular de care a beneficiat, cel 
puțin în prima parte a dictaturii iacobine. 

Comitetul Siguranţei Generale, care a inclus 
nume mai mult sau mai puţin sonore, precum 
cele ale lui Amar, Vadier sau cel al pictorului Da- 
vid, a fost împuternicit să reorganizeze poliția şi 
să zdrobească orice rezistență a duşmanilor naţi- 
unii. În acest context, el se foloseşte de „Legea 
suspecților” din septembrie 1793, care enumera 
categoriile de cetăţeni suspectaţi de acţiuni con- 
tra-revoluţionare!. „Sfânta” ghilotină, ale cărei 
virtuţi erau preamărite, a devenit noul instru- 
ment al justiției republicane. Judecata şi execuţi- 
ile în public, practicate la ordinea zilei, erau con- 
siderate inevitabile şi chiar educaţionale. Până în 
iulie 1794, aproximativ 2400 de parizieni şi 
30.000 de cetăţeni francezi şi-au pierdut viața în 
numele „nobilului” ideal revoluţionar al liderului 
Comitetului Salvării Publice. În felul acesta, 
iacobinii au instituit în Franța ceea ce va 
reprezenta o marcă a secolului al XX-lea - par- 
tidul unic. 

În paralel cu sângerosul ritual din pieţele 
publice, poporul francez este supus unei impor- 
tante acțiuni de descreştinare şi de propagare a 
cultului martirilor Libertăţii. În cursul verii anului 
1793, iacobinii înlocuiesc tradiţia catolică - ce a 
continuat să fie practicată doar în cadrul biseri- 
cilor - cu noul cult al afirmării principiilor ega- 
litare, al laicităţii şi supra-estimării Omului ca 
Fiinţă Supremăi.. Cu toate acestea, Robespierre a 
interzis suprimarea definitivă a religiei creştine, o 
astfel de acţiune politică fiind o eroare strategică. 

În plan economico-militar, cele mai urgente 
probleme erau: procurarea echipamentului şi a 
armelor esenţiale pentru efortul de război, pre- 
cum şi aprovizionarea cu alimente a populaţiei 


10 1bid., pp. 183-184. 


civile. La 14 august, capul regimului declara la 
clubul iacobinilor că „această idee mărinimoasă, 
dar poate prea entuziastă, a unei mobilizări 
masive, este inutilă”, pentru că „nu oamenii ne 
lipsesc, ci virtuțile patriotice în inimile gene- 
ralilor noştri”. Două zile mai târziu, Comitetul 
Salvării Publice a hotărât să parcurgă toţi paşii 
necesari în vederea inevitabilei mobilizări. 
Mobilizarea generală corespundea în fapt men- 
talităţii revoluționare; asigurând francezilor o 
superioritate numerică, ea menținea vie speran- 
ţa victoriei asupra inamicilor externi. „Legea 
maximului general” din 22 septembrie 1793, 
prin care a fost mărit preţul alimentelor şi al pro- 
duselor de strictă necesitate, a stârnit reacțiile 
aprinse ale comercianților, aceştia încercând să o 
evite pe cât posibil. Decretele din Ventose!2 ale 
lui Saint-Just (26 februarie şi 3 martie 1794) au 
confiscat bunurile suspecţilor, pe care le-au 
împărțit combatanţilor revoluționari. Franța este 
acum foarte departe de Declaraţia drepturilor 
omului și ale cetățeanului, care proclamase carac- 
terul sacru şi inviolabil al proprietăţii!. 

În exterior, datorită tacticii lui Carnot, succe- 
sul a fost deplin. În sud-est, atât Lyonul, cât şi 
Toulonul capitulează în octombrie, respectiv 
decembrie 1793, dar Napoleon Bonaparte se evi- 
denţiază aici pentru prima dată. Vandeea repre- 
zintă, poate, cel mai important succes al trupelor 
franceze, aici remarcându-se marii apărători ai 
Mainzului. Din multe puncte de vedere, războiul 
se încheiase, la sfârşitul anului 1795, în Vandeea. 
Superioritatea numerică a compensat puțina 
experiență şi slaba pregătire combativă a luptăto- 
rilor francezi. La 8 septembrie, Houchard elibe- 
rează Dunkerque-ul, însă este ghilotinat pentru 
că nu a valorificat pe deplin însemnătatea victo- 
riei. La 15 octombrie, Jourdan l-a obligat pe Co- 
burg să ridice asediul fortăreței Maubeuge; la 26 
decembrie, Hoche i-a obligat pe austrieci să 
treacă Rinul înapoi, iar pe prusaci să înceteze 
asediul cetăţii Landau!“. (Va urma) 


11 Albert SOBOUL, Revoluţia Franceză, 1789-1799, traducere de C. Borănescu, editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, 


pp. 308-309. 


12 Ventose - luna a şasea a calendarului revoluţionar (19 februarie - 20 martie). 


15 Jacques MADAULE, op. cit., p. 186. 
14 Ibid., pp. 187-189. 





92 


anul VIII e nr. 85 


HISTORIA 





lubita locotenentului 


Greceanu 


Daniel Focșa 


n proces al comunismului - pentru care 
U este deja târziu, dar, într-un fel, niciodată 

nu ar fi prea târziu - ar semăna cu un puz- 
zle care, piesă cu piesă, detaliu cu detaliu, ar con- 
tura imaginea de ansamblu a suferinței, a rezis- 
tenței şi a ororii. “Sunt lucruri pentru care omul 
nu este făcut” spunea Tudor Greceanu în dialogul 
înregistrat nu cu mult timp înainte de sfârşitul 
său. Când am descoperit figura acestui om excep- 
țional, prima dată în memoriile lui Ion Pantazi, 
Am trecut prin iad, apoi prin 1995, la “Memo- 
rialul durerii”, nu bănuiam adâncimea dramei 
prin care trecuse. 

Tudor Greceanu (Dido, pentru prieteni şi 
camarazii din aviaţie), unul dintre cei mai buni 
piloți români de vânătoare, “răsplătit” de 
regimul comunist cu o condamnare la moarte, 16 
ani de puşcărie executaţi efectiv, torturi, umilințe 
şi o viaţă frântă, a apucat să trăiască, după 1989, 
exact atâţia ani cât să guste marea dezamăgire a 
revoluţiei furate şi a teribilei inerții a comunismu- 
lui, metamorfozat iute în regim “democratic” şi 
“capitalist” cu aceiaşi oameni vechi şi pătați. 

Din păcate, pilotul nu a mai apucat să aştear- 
nă pe hârtie tot ce avea de spus, tot ce ştia şi 
trăise. Întâmplarea face ca, din trei mărturii dis- 
tincte, să pot reconstitui o frântură dintr-o poves- 
te de dragoste trăită de el în timpul războiului, şi 
spulberată, o dată cu viața celei care la iubit, de 
acelaşi regim comunist care îl va strivi şi pe el, 
câţiva ani mai târziu. 

Totul a început în 1943, pe aerodromul de la 
Pavlograd. După dezastrul de la Stalingrad, după 
lupte care decimaseră celebrul Grup 7 Vânătoa- 
re, din care făcea parte Greceanu, această unitate 
este primită, pentru câteva luni, în cadrul presti- 
gioasei flotile germane “Udett”. Încă din prima zi, 
de la prima misiune, comandantul grupului, 














sit. av. Tudor Greceanu 





Radu Gheorghe, căzuse în luptă. Tudor Greceanu, 
în cartea sa de memorii apărută postum, Drumul 
celor puțini, evocă aceste zile pline de primejdia 
cotidiană a morţii, dar neotrăvite, pure. 

„La popotă, unde ofițerilor români li se re- 
zervaseră două mese pe tură, am avut marea sur- 
priză de a fi primiţi de o doamnă. O doamnă foar- 
te frumoasă şi tânără, extrem de bine îmbrăcată, 
chiar elegantă, care s-a prezentat “Lili” şi ne-a con- 
dus la locurile rezervate. 

Această doamnă ne-a prezentat plină de tact 
condoleanţele de rigoare pentru pierderea 
comandantului de grup, a dat dispoziţii să fim 
serviţi după ce s-a interesat foarte atent de even- 
tualele noastre preferinţe, ne-a servit cu un “stem- 
pel” de “Steinhager” (un păhăruţ de băutură foar- 
te tare, care era singurul admis pentru tot cursul 
zilei), după care, cu de la sine putere, ne-a întrebat 
dacă am dori un al doilea, dar noi am refuzat. 
Ulterior, atât de la ea cât şi de Ia piloţii nemți am 
aflat mai multe despre această persoană. 

Războiul şi condiţiile de front generează o 
oarecare delăsare la luptători, se îmbracă mai 
neglijent, se bărbieresc mai rar sau deloc, limbajul 
devine argou (adesea colorat negativ), curăţenia 
lasă de dorit, iar bunele maniere au de suferit. 
Ştiind toate acestea, comandamentele superioare 
germane instituiseră o şcoală şi examene foarte 
severe pentru voluntare, de cea mai selectă cali- 





anul VIII e nr. 85 


9% 


ROST 


HISTORIA 





tate şi de o moralitate absolut incontestabilă, care 
după ce treceau printr-o selecție riguroasă erau 
trimise pe front la unități de aviaţie (am auzit că şi 
la bazele navale) cu unicul scop de a întreține 
atmosfera decentă şi civilizată care se cade unei 
unităţi a unei armate demne şi moderne. 

Lili era direct sub aripa protectoare a lui 
Wilke, care îi dăduse atât o sumă de sarcini foarte 
neobişnuite, cât şi puteri tot atât de neobişnuite, 
de care dădea socoteală exclusiv comandantului 
de flotilă. Lili dispunea de alcătuirea meniurilor, 
de alegerea alimentelor, de “răsfățarea” gastro- 
nomică a celor cu preferinţe, dacă ea le considera 
justificate, sau a celor care se distingeau în luptă 
sau primeau decorații. Lili avea drept de veto în 
materie de băutură, dar şi dreptul, cu discernă- 
mântul ei de femeie, să dea şampanie franțuzească 
celui care ocazional ar fi avut “nevoie” de aşa ceva. 

Dacă însă cineva, oricine ar fi fost, ar fi în- 
drăznit să se lege de Lili sau să fie nepoliticos cu 
ea, zbura din unitate fără drept de apel. Mi s-a po- 
vestit de două asemenea cazuri destul de recente 
(două şi trei luni) în care Wilke, deşi unul dintre ei 
era purtător de ”Ritterkreutz”, îi dăduse pe amân- 
doi afară din flotila “Udett” fără nicio discuţie. 

Lili atrăgea, cu multă drăgălăşenie şi bun 
simţ, atenţia celui sau celor care eventual făceau 
concesii curățeniei sau ţinutei personale la 
popotă, cazinou sau în relaţiile cu semenii lor. Lili 
era o realitate !” 

În 2001, când am citit cartea de memorii a 
lui Greceanu, acest personaj feminin ilustra doar 
un detaliu inedit al războiului, şi atât. Nu bănu- 
iam că şi Lili era candidată la drama care avea să-l 
îmbrăţişeze pe Dido încă de atunci, de la finele 
războiului, şi care nu avea să-i mai dea drumul 
până la moarte. 

A trebuit să treacă aproape zece ani, şi, într-o 
discuţie avută cu un distins istoric, mai în vârstă, 
care îl cunoscuse personal pe pilot, să aflu încă ceva 
despre rolul acestei femei în viața lui. Între cei doi, 
încă de atunci, de pe aerodromul de la Pavlograd, se 
țesuse o poveste de dragoste, care a făcut-o pe fru- 
moasa nemţoaică să-l urmeze pe aviator la Bu- 
cureşti. Apoi să se logodească. O poveste începută 
atât de frumos şi strivită, ca multe altele, de război şi 
de... politică. (Dacă este să-l credem pe Clausewitz, 


războiul nu este decât o continuare a politicii, cu alte 
mijloace). A urmat, deci, amestecul impur al celor 
două, de la 23 august 1944, şi germanii ne-au 
devenit peste noapte inamici, în timp ce ruşii conti- 
nuau să ia prizonieri pe Prut. Lili riscă totul şi alege 
să rămână cu Dido. Rămâne în apartamentul lui din 
Bucureşti, în timp ce pilotul, militar fiind, trebuie să- 
şi urmeze unitatea, plecând din Capitală. Actul de 
curaj, de dragoste şi de fidelitate, şi, de ce nu, de jert- 
fă al femeii o va costa totul. În jur de 1 septembrie, 
ruşii întră în Bucureşti. Ca peste tot unde păşeşte 
această armată, încep tâlhăriile, omorurile, furturile 
şi violurile. Şi, ca pretutindeni, se găsesc câţiva tică- 
loşi autohtoni care să denunțe. Câţiva vecini care 
nu-şi pot refuza plăcerea de a denunța, de a distruge 
o'viaţă sau mai multe. Autorităţile militare sovietice 
sunt informate ca în imobilul X, de la adresa Y, la 
domiciliul lui Greceanu Tudor, se ascunde o 
nemțoaică. Sovieticii vin, intră acolo şi o găsesc... 

Dacă aş fi regizorul unui film, la această 
scenă, mult prea grea, mult prea dureroasă, 
ecranul s-ar face negru. Pe acest fond, textul - 
halucinant - al lui Ilya Ehrenburg, publicat atun- 
ci, spre sfârşitul războiului, ar spune totul: 

“Ucideţi, ucideți! Printre germani nu există 
nevinovaţi, nici printre cei vii, nici printre cei ce 
sunt gata să se nască. Executaţi instrucţiunile 
tovarăşului Stalin, nimicind pentru totdeauna 
bestia fascistă în bârlogul ei. Zdrobiţi, prin vio- 
lență, orgoliul femeilor germane. Luaţi-le ca 
pradă legitimă. Ucideţi, ucideţi, viteji soldaţi ai 
Armatei Roşii, în asaltul vostru irezistibil !” 

Lili nu a avut norocul să fie ucisă. 

Distinsul istoric nu ştia mai departe ce s-a 
întâmplat cu ea, însă revăzând, după mulți ani, 
episodul din “Memorialul durerii” dedicat lui 
Tudor Greceanu, am aflat. Aşa că ultima scenă a 
tristei poveşti ar fi aceea în care ofițerul, împre- 
ună cu Grupul 9 Vânătoare, revine din 
Cehoslovacia, în mai 1945. Încă de la sosire, pe 
aerodrom, Dido află că Lili, care primise ordin de 
deportare în URSS, în lagărele din regiunea 
Donbas, se sinucisese la Bucureşti. 

Dacă pentru pilot aveau să urmeze ani mulți 
de temnițe, umilinţe şi interminabile pierderi, aş 
putea spune că ceea ce se petrecuse cu logodnica 
lui nu a fost decât un trist început. 





94 


anul VIII e nr. 85 


VIA SACRA 





Rarău, culmea 
spiritualităţii româneşti 


„Lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ceea ce avem cu inima, 


Erast Câlinescu 





izionarul indian Sundar Singh, care s-a 

convertit de la budism la creştinism, în 

una din scrierile sale a făcut afirmaţia sur- 
prinzătoare că, într-o revelaţie, a văzut "Muntele 
Sfânt al Rarăului, ca fiind vârful lumi? 

Părintele Gheorghe Calciu, personalitate a 
ortodoxiei noastre, exprima, într-o scriere, în 
esență, acelaşi lucru “...schitul de la Rarău, poate 
cel mai apropiat de inima lui Dumnezeu...”. 

Două afirmaţii, din surse total diferite, (dar 
care ar putea avea acelaş izvor!) nu pot fi deloc 
întâmplătoare şi merită să ne întrebăm în ce con- 
stă, oare, bogăţia spirituală concentrată pe acest 
meleag din Carpaţii Bucovinei ? 

Este ceea ce încearcă să răspundă, în limitele 
posibile, articolul de faţă - prin fapte istorice, 
precum şi prin mărturii culese şi întâmplări trăite 
de autor, în această zonă binecuvântată -, cu 
menţiunea că istoria Rarăului nu va putea fi scri- 


E CEZ _ 








prin rugăciune, în Duhul Sfânt“. 


Sandu Tudor 


să în întregime decât atunci când vor fi restituite 
documentele confiscate de la mânăstiri de către 
regimul comunist. 


Starețul Daniil Tudor 


În anul 1955, într-o scurtă vacanță, am cu- 
treierat munții Bucovinei, împreună cu un prie- 
ten. Aşa am ajuns şi la Schitul Rarău (astăzi, mâ- 
năstire), pe care îl vizitam a treia oară şi pentru 
care simțeam 0 atracţie sufletească neînţeleasă, 
la mintea mea de atunci - dar pe care o voi înţe- 
lege mult mai târziu, când rugăciunile la icoana 
Maicii Domnului, făcătoare de minuni şi izvori- 
toare de Mir, îmi vor aduce împliniri, care mai 
înainte, în slaba mea credință, îmi păreau 
utopice. 

Ajunşi la schit, un călugăr îl anunță pe stareţ 
că au venit doi drumeţi care cer găzduire. Îl aştep- 
tam în curte. Când stareţul a deschis uşa chilii, 
ochii mei curioşi au observat pe unul dintre rat- 
turile cu cărți un rând de volume, frumos legate, 
pe care scria mare "VOLTAIRE”, amănunt care mi 
s-a părut ciudat pentru un călugar. Sentiment 
care a sporit când a apărut starețul, cu făptura sa 
înaltă, îmbrăcat într-o rasă mătăsoasă şi cu 
mâinile fine şi îngrijite. 

Dar când am început să fotografiez prin 
curtea schitului şi am observat că starețul parcă 
evită să fie fotografiat, m-am gândit ca părintele 
este, de fapt, un intelectual de mare clasă, care a 
ajuns, probabil ca surghiunit, la Schitul Rarău. 
Totuşi, pozînd un cal care păştea prin curte, am 
reuşit să-l fotografiez şi pe stareț. 

Pentru ca, abia după 45 de ani, citind materi- 
ale despre Daniil Sandu Tudor şi Rugul Aprins al 
Maicii Domnului, să-mi dau seama că dânsul era 





anul VIII e nr. 85 


9% 


ROST 


VIA SACRA 





starețul de pe fotografia mea şi că era tocmai 
după o perioadă de închisoare, în timpul căreia 
un anchetator îi spusese: "Ai vrut să dai foc par- 
tidului communist, cu rugul tău aprins!” 

Apariţia unui astfel de părinte-stareţ mi-a 
părut cu atât mai ciudată cu cât, în urmă cu cinci 
ani, fusesem întâmpinat la schit de un stareț 
tânăr, cu ochi verzi şi barbă roşcată, care era aşe- 
zat desculț pe iarbă, cu o damigeană lângă el, şi 
care îmi răspunsese la "Sărut mâna, părinte”, cu 
"Noroc, tovarăşe!”. Mai târziu am aflat că toți că- 
lugării, împreună cu stareţul Filaret Gămălău, fu- 
seseră arestați de securitate şi înlocuiți cu o 
"echipă nouă”, din care presupun că o parte ră- 
măseseră să-l "ocrotească” pe noul stareţ, părin- 
tele Daniil - Sandu Tudor. 

Părintele Daniil - Sandu Tudor (1896-1962) a 
fost în tinereţea sa ofiţer de marină, profesor, 
poet şi publicist antifascist. În anul 1938 face o 
călătorie la Muntele Athos, unde cunoaşte de la 
marele sihastru Iosif “Nectarul cel dulce al rugăci- 
unii arzătoare, curate şi smerite a inimii”. 

Dar decisivă pentru călugărie i-a fost mi- 
nunea dumnezeiască prin care a scăpat cu viață 
dintr-o prăbuşire de la 2.000 metri, cu avionul 
său personal. Se călugăreşte la Mânăstirea Antim, 
din Bucureşti, unde organizează şi conduce miş- 
carea "Rugul Aprins - nucleu de iradiere duhov- 
nicească”, la care au participat o serie de perso- 
nalități ale vieţii religioase şi culturale româneşti. 

Urmărit de autoritățile comuniste, Sandu 
Tudor, călugărit sub numele Agaton, reuşeşte să- 
şi întârzie arestarea şi se retrage în sihăstrie, în 
ținutul Sihla-Neamţ. Cei care l-au cunoscut în 
această perioadă spuneau că ajunsese la Rugăciu- 
nea Înaintevăzătoare. Ştia dinainte cine va veni 
la el şi ce dorea să-i spună. Doi propagandişti atei, 
trimişi să-i convingă pe călugării tineri că 
Dumnezeu nu există, au fost convertiți, după trei 
ore de discuţii cu părintele, s-au lepădat de sata- 
na, au mers la biserică şi s-au spovedit. După ie- 
şirea din închisoare, în anul 1954, părintele Aga- 
ton - Sandu Tudor a primit marea schimă mona- 
hală, sub numele de Daniil, şi a fost trimis ca 
stareț la Schitul Rarău. 

Părintele Gheorghe Calciu rezumă această 
uimitoare ascensiune astfel: “Intrând în mona- 


hism de două ori, prima dată pe poarta mai largă, 
ca monahul Agaton şi apoi pe o poartă mai 
strâmtă, ca ieroschimonah şi schimbându-și 
numele în Daniil, Sandu Tudor s-a mistuit pe sine 
într-un urcuş desăvârşit al înduhovnicirii, învin- 
gându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând la 
Schitul Rarău, poate cel mai apropiat de inima lui 
Dumnezeu și luminând de aici, prin candela făp- 
turii sale, până departe, spre ungherele țării”. 

Starețul Daniil era un duhovnic râvnitor, 
plin de Duhul Sfânt, care a convertit pe mulți oa- 
meni la credință, a izbăvit de păcate pe mulţi şi a 
vindecat pe mulți suferinzi. Astfel, în anul 1957, 
părintele Silvestru, cel mai bătrân dintre călu- 
gări, a paralizat, pierzându-și graiul şi auzul. Sta- 
rețul Daniil Tudor, împreună cu soborul schitului, 
s-au rugat pentru el, la Sfânta Liturghie, la Acatist 
şi la Sfântul Maslu. A doua zi de Crăciun, de Sobo- 
rul Maicii Domnului, în timp ce se citea Acatistul 
Bunei Vestiri, părintele Silvestru a venit singur în 
biserică şi a început să cânte, în fața Icoanei 
Făcătoare de Minuni, împreună cu toată obştea, 
condacul "Apărătoare Doamnă”. În anul 1955 a 
fost adusă la schit o femeie demonizată, cu faţa 
desfigurată, ochii înroşiți şi părul răvăşit şi care 
urla ca toate animalele. Demonul din ea nu o lăsa 
să facă sfânta cruce. Starețul Daniil Tudor i-a făcut 
Sfântul Maslu şi i-a citit Moliftele Sfântului Vasile 
cel Mare, lângă Icoana Făcătoare de Minuni a 
Maicii Domnului. Când a fost blestemat diavolul, 
ca să iasă din femeie, părinţii au văzut o lumină 
dumnezeiască ieşind din sfânta icoană, iar demo- 
nizata a deschis gura şi s-a auzit un răcnet neome- 
nesc, care a zguduit toată biserica. Femeia a fost 
aruncată jos şi a căzut în nesimţire. Când şi-a re- 
venit, a spus: “Mamă, m-a vindecat Maica Domnu- 
lui. M-a atins cu mâna şi a alungat diavolul din 
mine”. 

Când a apărut cartea de propagandă ateistă 
“Biblia hazlie”, de Lev Taxil, starețul Daniil a scris 
o critică severă şi documentată. Aceasta a declan- 
şat urmărirea sa de către autoritățile comuniste. 
În luna iunie 1958, “după ce a slujit utrenia - sluj- 
ba de noapte, şi-a cerut iertare de la toţi vieţui- 
torii schitului şi i-a întărit duhovniceşte. Apoi le-a 
spus că Dumnezeu i-a vestit că va fi arestat şi că va 
muri în închisoare, mărturisindu-L pe Mântuito- 





9% 


anul VIII e nr. 85 


VIA SACRA 














rul lisus Hristos. A fost condamnat la 25 de ani 
temniță grea, pentru «activitate mistică duşmă- 
noasă împotriva clasei muncitoare». A trecut în 
lumea drepţilor după patru ani de bătăi şi lanţuri, 
făcând un ulcer perforat, care nu a fost tratat. A 
decedat în octombrie 1962, la Aiud. Locul de 
înmormântare este necunoscut.” 


Mânăstirea Rarău 


Muntele Rarău (1540 m.) este situat între 
două văi: valea Moldovei şi valea Bistriţei. 

Urcând muntele de la valea Moldovei, din 
Câmpulungul Moldovenesc, ajungi într-o oră 
bună în Poiana Sihăstriei. Acesta era locul în care 
era situat Schitul Rarău, în vremea stăpânirii aus- 


Mănăstirea Rarău 





tro-ungare. Granița românească trecea mai sus, 
pe culmea muntelui. În anul 1992, câmpulunge- 
nii au ridicat, în numai doi ani şi trei luni, pe locul 
vechiului schit, mânăstirea Sihăstria Rarăului, cu 
toate chiliile şi cu gospodăria anexă. Continuând 
urcuşul, după un popas sub troița de la Izvorul lui 
Codreanu, loc în care Corneliu Codreanu a stat 
retras, în post şi rugăciune, timp de o lună, pen- 
tru a decide linia de luptă a Mişcării Legionare, 
ajungi în alt ceas bun la Pietrele Doamnei, doi 
colţi enormi de stâncă, în despicătura cărora zace 
zăpadă veşnică. Şi după ce îţi "tragi sufletul” la 
cabana Rarău, pornind pe coborişul dinspre 
valea Bistriţei, nu se poate să nu ajungi la fostul 
schit, devenit Mânăstirea Rarău, aşezată într-o 
poiană, la 1243 m altitudine, din care se deschide 





anul VIII e nr. 85 


97 


ROST 


VIA SACRA 





o vedere de ansamblu a munţilor învecinaţi, o 
panoramă de neuitat, care te fascinează prin 
măreţia creaţiei lui Dumnezeu. 

Istoricul Mânăstirii Rarău începe în anul 
1538, când voievodul Petru Rareş a pierdut dom- 
nia Moldovei şi a trecut muntele Rarău cu o 
armată de 3.000 de oşteni. Fiind înconjurat de 
30.000 de tătari, vodă ar fi ascuns tezaurul țării 
fost adăpostiţi de sihaştrii care se nevoiau prin 
acele locuri. Aceştia l-au binecuvântat şi i-au 
proorocit că va domni din nou. Locul tezaurului 
fiind descoperit de căpeteniile tătarilor, dar când 
au vrut să-l dezgroape, o stâncă s-a prăvălit peste 
ei, omorîndu-i. Aceasta i-a înspăimântat pe 
ceilalți şi au părăsit locul. 

Ajuns iar la domnie (1541-1546), Petru Rareş 
a ctitorit Schitul Rarău, cu hramul Adormirea 
Maicii Domnului, în Poiana Sihăstriei. 

În anul 1798, Icoana Maicii Domnului, Făcă- 
toare de Minuni, dispărea mereu din fața altaru- 
lui, iar sihaştrii o găseau la ieşirea din biserică. La 
rugăciunile lor, Maica Domnului le-a revelat că 
trebuie să mute Schitul pe cealaltă parte a Rară- 
ului, în România, căci austriecii generalului Bu- 
cow, intenţionează să-l distrugă. Atunci, starețul 
Sisoe a făcut priveghere de toată noaptea, împre- 
ună cu tot soborul şi apoi a încărcat catapeteasma 
bisericii, odoarele, cărțile de cult şi puţina avere a 
schitului, pe 30 cai, pornind să traverseze mun- 
tele. Sfânta Icoană i-a călăuzit prin pădure, la adă- 
post de grăniceri şi s-a oprit într-o poieniță, unde 
a fost luminată de Duhul Sfânt, iar locul s-a um- 
plut de bună mireasmă. Acolo s-a ridicat altarul şi 
s-a făcut priveghere şi liturghie de mulțumire. 

Aflând de această minune, boierul Balş din 
Broşteni a donat Schitului 600 hectare de 
pământ şi pădure, trei stâni de oi şi o moară. 

Cu trecerea anilor, Sfânta Icoană s-a învechit 
şi deteriorat. În anul 1935, părintele Martinian 
Conuţ a mutat-o din fața catapetesmei, în prona- 
os. A doua zi însă paracliserul a găsit-o din nou în 
faţa catapetesmei. La rugăciunile starețului, 
Maica Domnului i-a spus să-l facă o strană în fața 
catapetesmei, pe sub care să treacă credincioşii şi 
li se vor împlini rugăciunile. Atunci, Sfânta Icoa- 
nă a fost trimisă la un meşter din Bacău, care a 








E Se 
DE 








îmbrăcat-o în argint. Pe drumul de întoarcere la 
schit, Icoana Sfântă a făcut nenumărate minuni 
prin satele prin care a trecut şi a ajuns acasă în 
vinerea din Săptămâna Luminată. Pustnicii trăi- 
tori pe Rarău spun că Icoana este asemenea, ca 
daruri dumnezeieşti şi ca putere, cu Icoana 
"Portaisa” din Sfântul Munte Athos. 

În anul 1997, s-a luat initiativa publicării 
unei cărți închinate Icoanei Făcătoare de Minuni 
de la Mânăstirea Rarău, îngrijită de tânărul mo- 
nah Cleopa. "În ziua de 26 iunie, ne-am rugat şi 
apoi am pozat Icoana, pentru a folosi fotografia 
la tipărirea. cărţii... Din Sfânta Icoană, prin gura 
Maicii Domnului, a început să izvorască mir, sub 
forma unor picături mici, pe o suprafață de doi 
centimetri patraţi. Această minune este Cuvântul 
plin de Har şi de mireasma Duhului Sfânt, cu care 
Maica Domnului se roagă pentru noi şi ne binecu- 
vântează.” 

Mirul izvorăşte mai tare din icoană la praz- 
nicele Maicii Domnului, când vin creştini şi se 
roagă fierbinte sau când se tipăreşte o nouă car- 
te. Vineri, 24 iulie 1998 a sosit la mânăstire un 
grup de credincioşi, însoţiţi de preotul lor, şi au ci- 
tit în fața Icoanei “Acatistul Rugului Aprins al Mai- 





98 


anul VIII e nr. 85 


VIA SACRA 


ROST 





cii Domnului”. La sfârşitul rugăciunii, din Sfânta 
Icoană a izvorât mir, iar biserica s-a umplut de 
mireasma Duhului Sfânt. 

La intrarea în biserica Mânăstirii Rarău, îți 
atrage atenția un fragment alb de cruce sfărâ- 
mată, cu o inscripție ştearsă de intemperii. Acesta 
este o parte din crucea ridicată de credincioşii 
din Câmpulungul Moldovenesc în Poiana Sihăs- 
triei, pe locul de pe care a fost mutat, în anul 
1798, vechiul Schit Rarău. 

În timpul prigoanei comuniste, un activist a 
fost trimis să distrugă această cruce. După un 
timp de la distrugerea crucii, activistul şi un grup 
securişti s-au oprit la Mânăstirea Rarău, unde au 
aflat un singur călugăr, pe părintele orb Nicodim, 
pe care comunistul l-a tras de barbă, l-a bătut şi | 
a batjocorit. 

Părintele i-a spus că Dumnezeu îl va certa 
pentru faptele sale, iar individul i-a cerut să i-L 
arate pe Dumnezeu. Atunci, părintele i-a proro- 
ocit că ÎL va vedea pe Dumnezeu până să ajungă 
acasă. La întoarcere, când au ajuns în Poiana Si- 
hăstriei, lângă locul unde a distrus crucea, ma- 
şina s-a răsturnat şi a luat foc, ceilalți s-au salvat, 
numai activistul a murit ars, prins sub o roată a 
maşinii. 

Despre părintele Nicodim se povesteşte că în 
tinereţe a fost un creştin evlavios, care a făgăduit 
Maicii Domnului că după pensionare se va călu- 
gări la Mânăstirea Rarău. Dar odată pensionat 
legăturile lumeşti îi dădeau mereu alte ocupaţii şi 
zi însă Maica Domnului l-a orbit şi nu mai vedea 
decât drumul spre Mânăstire. Astfel a ajuns mo- 
nahul Nicodim la Mânăstirea Rarău, să se îngri- 
jească de mântuirea sufletului său. 

Părintele Paisie Duhovnicul, care a stat nu- 
mai timp de un an la Rarău, scrie: “Cel mai sporit 
dintre călugări era părintele Nicodim, un călugăr 
orb, tare iscusit în credință şi în sfaturi duhovni- 
ceşti. Veneau mulți credincioşi la el şi se întor- 
ceau bucuroşi la casele lor.” 


Starețul Filaret Gămălău 


În septembrie 1996, am urcat la Mânăstirea 
Rarău pe versantul muntelui dinspre valea Bis- 


triţei. Drumul de acces, pornind din satul Chiril, 
urcă frumos pe munte, oferind privelişti încântă- 
toare, şi este şi mai uşor decât cel dinspre Câm- 
pulung, de pe valea Moldovei. 

Veneam de la Vatra Dornei şi ni se făcuse o 
foame aşa cum numai aerul de munte ţi-o poate 
face. La mânăstire, picați parcă anume la ora ci- 
nei, ne aştepta un borş de legume grozav şi o 
straşnică tocană de hribi cu mămăligă aburindă. 
Toate răspândeau o aromă ameţitoare. După ce 
ne-am ospătat pe cinste, cerând încă o porție, am 
urcat la chilia vechiului nostru prieten, monahul 
Clement, un bătrânel adus de spate care, când îl 
pozam, rugându-l să stea mai drept, ne spunea: 
“Hai, mai repede, că obosesc...” 

În calitate de grădinar al mânăstirii, părin- 
tele Clement se bucura de fiecare dată când îi 
aduceam seminţe din Canada şi, când avea, ne 
cinstea cu câte un păhărel de vin „de la mână- 
stire”. 

În mijlocul chiliei, trona mereu un stativ, ca 
pentru note muzicale, cu câte o carte groasă pe el, 
care, ne spunea părintele, îl obligă să stea în 
picioare şi să nu adoarmă, când citeşte din cărțile 
sfinte. Încântarea noastră însă era mare când pă- 
rintele ne povestea din viaţa lui şi din ispitele dia- 
volului, cu care trebuie să se lupte chiar şi atunci. 

Dar când paşii m-au purtat din nou la mână- 
stirea Rarău, bunul nostru monah Clement era 
deja mutat dintre noi. Călugării povesteau că 
aflase data morţii sale, cu două săptămâni îna- 
inte, de la o bătrână pustnică, necunoscută de el 
până atunci, care a coborit din munte şi a venit să 
i-o vestească. Şi i-a mai spus că pe muntele Rarău 
mai viețuiesc şi se roagă pentru noi vreo zece 
pustnici, din care doi sunt pustnici îngereşti, căci 
singura lor hrană este rugăciunea. 

A doua zi, după Sfânta Liturghie a sărbătorii 
Zămislirii Sfântului loan Botezătorul, am coborit 
în Chiril şi am pornit-o, pe o ploaie subțirică de 
munte, spre satul Crucea, în căutarea Părintelui 
Filaret Gămălău, fost stareţ al Schitului Rarău, 
între anii de mare restrişte 1944-1948. 

Oamenii din sat îl numesc “sfântul nostru” şi 
ne-au condus imediat la casa sfinţiei sale. Înalt, cu 
o frumoasă barbă albă, părintele ne-a primit cu o 
deosebită amabilitate, ne-a binecuvântat, ne-a 





anul VIII e nr. 85 


99 


ROST 


VIA SACRA 





servit cu câte o cafea şi ne-a povestit din cele trăi- 
te în tinereţe. “Eu am făcut frontul de răsărit fără 
să trag un foc de puşcă! Eram radio-telegrafist la 
un comandament româno-german. În anul 1944 
am fost hirotonit preot şi trimis stareţ la schitul 
Rarău... Imediat după 23 august 1944, au venit la 
mine trei nemți fugari, pe care îi cunoscusem pe 
front şi pe care îi prinsese 23 august la Ploieşti. M- 
au rugat să-i primesc, pentru ca să nu cadă in 
mâna ruşilor. Cum să nu-i primesc? Unul s-a îm- 
brăcat ca tăietor de lemne şi a plecat. După vreo 
trei luni, mi-a scris din Viena. Altul, a plecat şi el şi 
n-a mai dat semn de viață. Al treilea, cu gradul de 
maior, a rămas. 

L-am învăţat româneşte şi l-am îmbrăcat 
călugăr şi a stat neamțţul la mine, la schit, timp de 
patru ani. În anul 1948, în timp ce eu eram plecat 
cu treburi la Câmpulung, a venit la schit un preot- 
inspector, şi cum era vremea de vecernie, i-a spus 
neamțului să slujească. Neavând încotro, acesta 
i-a mărturisit povestea sa. Am fost arestaţi amân- 
doi. Neamţul n-a mai dat semne de viaţă, iar eu 


am fost anchetat, dar eliberat după o lună, fiind 
pus sub supraveghere.” 

Ruşii ocupaseră țara, dar oamenii tot mai 
sperau că “vor veni americanii” şi se temeau de ce 
vor face ruşii în retragere. Cu grija asta, părintele 
Filaret s-a sfătuit cu un doctor din Câmpulung, 
Gheorghe Vasilache, cum să apere populaţia. Şi 
cum pe "Dosul Rarăului” avuseseră loc lupte 
crâncene, au strâns numeroase arme şi au organi- 
zat împreună "Gărzile Decebal”, o unitate de par- 
tizani care număra peste 300 luptători din patru 
județe, cu locul de adunare la Schitul Rarău. Dar, 
ca mereu în istoria noastră, a apărut şi un trădă- 
tor, un pictor de biserici. “Ce a urmat apoi?! 
Doamne! Ne-or arestat şi ne-or dus întâi la Piatra 
Neamţ. Şi au început bătăile cumplite... Apoi la 
Suceava. Acolo, şeful anchetei era unul Popic, un 
evreu... Şi mai era unul Marici, un lipovean. Din 
cizmar îl făcuse securitatea locotenent major. 
Bătea grozav. Pe cei condamnaţi la moarte el îi 
executa, cu mâna lui. Îi ducea la cimitir şi acolo îi 
împuşca. Cu un glonț în ceafă. Model sovietic. A 





Pr. Daniil s-a ferit de aparatul de fotogratiat, dar tot a fost surprins de Erast Calinescu 








100 


anul VIII e nr. 85 


VIA SACRA 


ROST 





urmat procesul la tribunalul Suceava. La proces 
au fost judecaţi 84. Dar noi eram atunci, în orga- 
nizaţie,câteva sute. Au scăpat mulţi. Eu am fost 
condamnat la moarte. Asta a fost la 1 septembrie 
1950. Eram într-un subsol, toţi cei 11 condamnați 
la moarte, toți în lanţuri. La care le tăia lanţurile 
seara, ştiam că noaptea îi duce să-i execute. La 
care le tăia dimineața, ştiam că li s-o comutat 
pedeapsa. În noaptea aia, îi executase pe doi. S-au 
spovedit la mine, prin părete. Mi-au spus: «Părin- 
te, ne ducem». Şi le-am zis rugăciunile care se zic, 
de dezlegare. Pe la miezul nopții, numai ce au ve- 
nit doi civili şi i-au luat. -am văzut prin vizetă. 
Nouă ne-au comutat pedeapsa în muncă silnică. 
La toți, pe viață, mie la 25 de ani. După o vreme, 
ne-au dus Ia Jilava, apoi la Aiud. Acolo am întâlnit 
mulți oameni de seamă ai ţării. Eram în Zarca, cu 
"cei mai periculoşi”. Apoi, pe cei mai tineri ne-au 
dus pe celular, ca să ne scoată la muncă, în fabri- 
ca închisorii. Viaţa, foarte grea. Foamete, bătăi. 
Băteau gardienii grozav. Până la moartea lui 
Stalin, în 1953. Apoi au mai slăbit-o. Prin 1956- 
1958 au început iar: era după revoluţia din Unga- 
ria. Atunci s-or sinucis mulți. 

Mi-am pus şi eu în gând să termin cu viața 
asta. Mă pregăteam să sar cu capul în jos între 
scări în dimineața următoare. Dar în noaptea 
aceea am visat că s-a deschis uşa la celulă şi a 
apărut un om înalt, într-o cămaşă albă până la 
pământ, sclipitoare, cu părul lung şi castaniu şi cu 
stigmate la mâini şi la picioare. M-a întrebat: «Ce 
vrei să faci? Uiţi că ai fost slujitor Ia altarul Meu?» 
Atunci, eu l-am recunoscut că e Mântuitorul nos- 
tru şi i-am zis: Doamne, dacă mi-ai dat sarcină 
atât de grea, dă-mi şi puterea să o duo. Mi-a răs- 
puns: «Vei avea! Şi a dispărut. 

Dimineaţa, când m-am trezit, mi se părea 
că sunt cel mai tare om din lume. Am simţit că 
am atâta stăpânire în mine... ceva grozav! În cei 
cinci ani de puşcărie care au urmat, cu toate 
persecuțiile grele pe care le-am suferit, aveam 
puterea să nu le mai bag în seamă. Aveam 
mereu în față Omul care mi-a intrat în celulă şi 
vorbele lui. 

De curând, când a fost adunarea aceea la 
Aiud, a foştilor deţinuţi, eu n-am ştiut de adunare, 
că m-aş fi dus .Să mai văd odată celula ceea, 297. 


În 1964, mi-au dat drumul din puşcărie. Am 
lucrat ca muncitor la o mină, la Leşul Ursului. Un 
părinte din comuna mea, Crucea, m-a îndemnat 
să cer o parohie. M-am dus la mitropolitul Iustin 
Moisescu, la Iaşi, care apoi a ajuns patriarh. Mi-a 
spus: «Nu te-am pus eu să faci politică. Du-te de 
aici!». Am cerut să recunoască faptul că nu am fost 
caterisit şi au recunoscut. M-am dus la Arad, la 
episcopul Teoctist Arăpaşu, devenit mai târziu 
patriarh. Fuseserăm colegi la seminar. Mi-a dat o 
parohie bună, în munții Zărandului, cu condiţia 
să nu mai fac politică. Ultima mea parohie a fost 
în secuime. Am stat acolo 22 de ani şi şapte luni, 
până la pensie. Din 1994, stau aici la Crucea, în 
casa părintească. 

Aş fi vrut să mă întorc la schitul meu, Schitul 
Rarăului, locul pe care k-am iubit cel mai mult, dar 
ştiam că acest vis nu se va împlini niciodată, căci 
în ochii comuniştilor voi fi totdeauna un om pe- 
riculos şi că voi fi mereu, supravegheat. 

Zic aşa: comunismul nu s-a isprăvit nici 
acum (1996 - n. mea, E.C.). Şi văd în urmă multe 
bucurii, dar şi multă suferință. Puşcăria mea şi a 
neamului meu. Ba poate în primul rind a neamu- 
lui meu. Eu am avut norocul grozav că în celula 
mea de la Aiud să-mi intre, într-o noapte, Dom- 
nul. Acel vis m-a salvat de la pieire şi tot el mi-a 
dat tăria să-mi duc viața până azi şi să vă pot spu- 
ne ce v-am spus acum” - ne-a istorisit părintele 
Filaret Gămălău. 

Părintele Filaret a rămas tot "Sfântul satului” 
Crucea, unde viețuieşte şi acum, în anul Domnu- 
lui 2008. Amin! 


Bibliografie 

-E.Călinescu, „Interviu cu părintele Filaret 
Gămălău”, com.Crucea, jud. Suceava, 1996. 

- Icoana Făcătoare de Minuni și Izvorâtoare de 
Mir de la Mânăstirea Rarău, Ed.Panaghia,Vatra 
Dornei,1998. 

- Părintele Paisie Duhovnicul, Ed.Trinitas, Iaşi, 
1993. 

- Preot Gheorghe Calciu, „Sandu Tudor, floarea 
de foc a ortodoxiei“, Buletinul Parohiei Sfânta 
Cruce, S.U.A. nr.10,1995. 

- Preot Filaret Gămălău, „Visul meu din celula 297 
a Aiudului“, rev. Memoria nr. 14,1995. 





anul VIII e nr. 85 


101 


ROST SEMNAL EDITORIAL 















Mutilare 





Dan Stanca 





În cel mai recent roman al său (Cartea Românească, 2010), Dan 
Stanca Dan Stanca repune în discuţie statutul omului contemporan 
dezrădăcinat, într-o lume desacralizată, lipsită de repere autentice. 
Mutilare nu este doar schimbarea la trup şi la față a lui Horia, bărbat- 
ul mistuit de o pasiune supraomenească, ci este însuşi destinul unui 
popor. Un popor adînc mutilat atât în carne, cât şi în suflet. Şi care nu 









Dan Stanca 








reuşeşte să se vindece. 


Escadrila Albă. 
O istorie subiectivă 


Daniel Focșa 





escadrila albă 
o torte subiecihă 


EP : 2 a 

România a fost singura țară din lume 
care, în anii celui de-al doilea război mondial, 
a dispus de o unitate de aviaţie sanitară, cu 
avioane destinate transportului răniților, 
pilotate de femei. Această misiune umanitară 
dusă ani de-a rândul în imediata apropiere a 
frontului le va aduce în timpul regimului 
comunist marginalizarea sau, în câteva 
cazuri, ani grei de temniță. Lucrarea istoricu- 
lui Daniel Focşa, Escadrila Albă. O istorie 
subiectivă, Editura Vremea, Bucureşti, 2008, 
cu o frumoasă prefaţă semnată de Neagu 
Djuvara, rememorează destinele a trei dintre 
aceste aviatoare: Nadia Russo, Mariana 
Drăgescu şi Stela Huţan. Convorbirile purtate 
de autor cu ultimele două - azi singurele 
supraviețuitoare ale celebrei Escadrile Albe - 
au dus la apariţia acestei lucrări. Cartea a 


Axa 


beneficiat până în prezent de opt recenzii. 


7/Mutitare 


(38 carea ROMÂNEASCĂ 















Reeducarea în România 
comunistă (1945 - 1952) 


Mircea Stănescu 


Sub semnătura istoricului Mircea Stănes- 
cu, a apărut la Editura Polirom primul volum 
dintr-o trilogie despre „reeducarea“ deţinuţi- 
lor politic din România comunistă. Căutările 
în arhive şi discuţiile cu foştii deținuți au dat 
naştere acestei lucrări al cărei scop este, con- 
form autorului, „să redea istoria încercărilor 
regimului comunist din România de a re- 
structura (reeduca) deţinuţii politici, adică de 


(1] 


ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ 
[1945-1952] 


Mircea Stănescu 


a-i transforma din duşmani (reali sau presu- 
puşi) în aderenți (reali) ai doctrinei şi prac- 
ticii comuniste“. Primul volum prezintă înce- 
puturile reeducării: un studiu de caz despre 
Makarenko şi naşterea pedagogiei sovietice, 
precedentul reeducativ de la închisoarea 
Aiud (1945-1948), reeducarea de la Suceava 
(1948-1949), Piteşti (1949-1951) şi Braşov 
(1950-1951). 








102 


anul VIII e nr. 85 


Abonaţi-vă la ROST! 
Avantaje: 


e Primiţi revista acasă e Nu pierdeţi nici un număr al acestei reviste de colecţie 
e Taxele poştale sunt suportate de redacţie 


Vă puteți abona: 

e trimițând contravaloarea prin mandat poştal (în care specificaţi cite numele, adresa com- 
pletă, telefonul şi perioada de abonament) pe numele Târziu Claudiu Richard, Oficiul Poştal 23, 
Căsuţa Poşatală 27, sector 6, Bucureşti; 
| e achitând contravaloarea abonamentului în contul R025BACX0000000107363250, deschis | 
] la Unicredit Ţiriac Bank, Sucursala Orizont - Bucureşti, pe numele Asociației ROST, cod fiscal | 


| 12495302, după care veţi trimite copia chitanței şi o scrisoare în care solicitați abonamentul la CP 27, ] 
i Oficiul Poştal 23, Bucureşti. i 
L Prețul în țară: Prețul în străinătate: I 
| - 24 lei - 6 luni -50 euro/ an în Europa | 
| - 48 lei - un an - 70 USD/ an pentru celelalte continente | 
E BB BBB BBB BBB BBB BBB BI IN N N | 


În acest număr semnează: e Erast Călinescu - inginer, publicist e Mihail Albişteanu - 
profesor de istorie, doctorand e Sever Dumitraşcu - prof. univ dr. la Facultatea de Istorie 
şi Geografie a Universităţii din Oradea e Dan Dungaciu - prof. univ. dr. în Socilogie, 
Universitatea Bucureşti, publicist, ultima carte publicată: Cine suntem noi? (Cartier, 2009) 
e Paul Ghiţiu - scriitor, regizor şi publicist, ultima carte publicată: Reabilitarea politicii 
(Dacia, 2000) e Paul S. Grigoriu - muzician, publicist e Daniel Focşa - istoric, publicist, 
autor al volumului Escadrila albă. O istorie subiectivă (Ed. Vremea, Bucureşti, 2008) 
e Constantin Mihai - doctor în Litere la Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux 3, 
lector universitar, ultima carte publicată: Biserica și elitele intelectuale interbelice 
(Institutul European, 2009) e Pr. Ion Alexandru Mizgan - preot la biserica „Sf. Apostol 
Andrei” din Oradea, ultima carte publicată: Demnitatea mărturisirii. Dan Puric în Țara 
Crișurilor (Oradea, 2009) e Dragoş Moldoveanu - masterand în Științe Politice la 
Universitatea Bucureşti, publicist, traducător e Viorel Patrichi - jurnalist, ultima carte pub- 
licată: Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Pleșiță (2001) e George 
Popescu Glogoveanu - fost deţinut politic, eseist, ultima carte publicată: Pentru o istorie 
culturală. Societatea „Prietenii Ştiinţei” (Craiova, Sitech, 2008) e Teodora Roşca - iconar, 
doctor în Teologie, publicist e Iulian Rusanovschi - preşedintele ASCOR Chişinău e Sorin 
Şipoş - prof. univ. dr. în Istorie, prodecan la Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii inter- 
naţionale, Universitatea din Oradea, autor a 12 cărți, între care şi Silviu Dragomir-istoric, 
2002 e Barbu Ştefănescu - prof. univ. dr. în Istorie, prorector la Universitatea din Oradea, 
autor a nouă cărți, ultima fiind Le monde rural de [' Ouest de Ia Transylvanie du Moyen Age 
a la Modernite (Academie Roumaine, Centre d'Etudes Transylvanie, Cluj-Napoca, 2007) 
e Claudiu Târziu - jurnalist. 


Cei care doresc să-şi completeze colecția publicaţiei ROST pot trimite contravaloarea 
revistei (3 lei/exemplar), prin mandat poștal, pe numele: 


Târziu Claudiu Richard, OP 23, CP 27 Bucureşti. 


Precizaţi pe mandatul poştal ce număr al revistei doriți, în cîte exemplare și adresa dvs. 


Pentru informaţii sunaţi la tel.: 0740.103.621 


Nr. 1 - martie 2003, dedicat lui Nicu Steindhardt 
Nr. 2 - aprilie 2003, dedicat lui Mircea Eliade 

Nr. 3 - mai 2003, dedicat lui Lucian Blaga 

Ne. 4 - iunie 2003, dedicat lui Mihai Eminescu 

Nr. 5 - iulie 2003, dedicat lui Nicolae Paulescu 

Nr. 6 - august 2003, dedicat lui Sandu Tudor 

Nr. 7 - septembrie 2003, dedicat lui Nae Ionescu 
Ne. 8 - octombrie 2005, dedicat lui Valeriu Gafencu 


Nr. 9 - noiembrie 2003, dedicat Părintelui 
Dumitru Stăniloae 


Nr. 10-11 - decembrie 2003, dedicat lui Vasile Băncilă 

Nr. 12 - februarie 2004, dedicat lui Nichifor Crainic 

Ne. 13 - martie 2004, dedicat lui Mircea Vulcănescu 

Nr. 14-15 - aprilie-mai 2004, dedicat lui Radu Gyr 

Nr. 16 - iunie 2004, dedicat lui Vintilă Horia - epuizat 

Nr. 17 - iulie 2004, dedicat lui Ştefan cel Mare - epuizat 
Nr. 18 - august 2004, dedicat lui Ernest Bernea 

Nr. 19 - septembrie 2004, dedicat lui Constantin Noica 
Nr. 20 - octombrie 2004, dedicat Părintelui Arsenie Boca 
- epuizat 

Nr. 21-22 - noiembrie-decembrie 2004, dedicat Părintelui 
Constantin Galeriu 

Nr. 23 - ianuarie 2005, dedicat lui Vasile Lovinescu 

Nr. 24 - februarie 2005, dedicat lui Octavian Goga 


Nr. 25-26 - martie-aprilie 2005, dedicat 

Părintelui Constantin Voicescu 

Nr. 27 - mai 2005, dedicat lui Nicolae Iorga - epuizat 
Nr. 28 - iunie 2005, dedicat Părintelui Arsenie Papacioc - 
epuizat 

Nr. 29 - iulie 2005, dedicat Părintelui Zosim Oancea - 
epuizat 

Nr. 30 - august 2005, dedicat lui Vasile Voiculescu - 
epuizat 

Nr. 31 - septembrie 2005, dedicat 

Părintelui Liviu Brânzaş 

Nr. 32 - octombrie 2005, dedicat lui Aron Cotruş 


Nr. 35 - noiembrie 2005, dedicat Părintelui 
Iustin Pârvu 


Nr. 34 - decembrie 2005, dedicat lui Paul Goma 

Nr. 35 - ianuarie 2006, dedicat lui Horia Bernea 

Nr. 36 - februarie 2006, dedicat lui loan Alexandru 
Nr. 37 - martie 2006, dedicat Părintelui Teofil Părăian 
Nr. 38 - aprilie 2006, dedicat Părintelui Calciu 

Nr. 39 - mai 2006, dedicat lui Pan M. Vizirescu 

Ne. 40-41 - iunie-iulie 2006, dedicat lui lon Gavrilă 











isa 
= 











LISA 48r 760017 


Nr. 42-43 - august-septembrie 2006, dedicat 

Părintelui Adrian Făgeţeanu 

Ne. 44 - octombrie 2006, dedicat lui 

Gabriel Constantinescu 

Nr. 45 - noiembrie 2006, dedicat lui Simion Mehedinți 
Nr. 46 - decembrie 2006, dedicat Părintelui Rafail Noica 


Ne. 47-48 - ianuarie-februarie 2007, dedicat 
Părintelui Benedict Ghiuş 


Nr. 49 - martie 2007, dedicat luiloan Ianolide 

Nr. 50 - aprilie 2007, dedicat lui Marcel Petrişor 

Nr. 51 - mai 2007, dedicat părintelui Nicodim Măndiță 
Nr. 52 - iunie 2007, dedicat Mitropolitului Bartolomeu 
Nr. 53-54 - iulie-august 2007, dedicat Părintelui Trifa 


Nr. 55 - septembrie 2007, dedicat lui 
Alexandru Mironescu 


Nr. 56 - octombrie 2007, dedicat 
Părintelui Sofian Boghiu 


Nr. 57 - noiembrie 2007, dedicat lui 'Teodor M. Popescu 


Nr. 58 - decembrie 2007, dedicat lui 
Demostene Andronescu 


Nr. 59-60 - ianuarie-februarie 2008, dedicat 

Părintelui Ioanichie Bălan 

Nr. 61 - martie 2008, dedicat lui Dan Botta 

Nr. 62 - aprilie 2008, dedicat Maicii Mihaela Iordache 
Nr. 63 - mai 2008, dedicat Mitropolitului Nicolae Colan 
Nr. 64 - iunie 2008, dedicat Aspaziei Oțel Petrescu 

Nr. 65 - iulie 2008, dedicat Părintelui Mina Dobzeu 

Nr. 66 - august 2008, dedicat Mariei Brâncoveanu 


Nr. 67 - septembrie 2008, dedicat 
Părintelui Chesarie Gheorghescu 


Nr. 68 - octombrie 2008, dedicat Părintelui Marcu 

de la Sihăstria 

Nr. 69 - noiembrie 2008, dedicat lui George Racoveanu 
Nr. 70 - decembrie 2008, dedicat lui Constantin Oprişan 


Ne. 71-72 - ianuarie-februarie 2009, dedicat lui 
Gheorghe Stănescu 


Nr. 73 - martie 2009, dedicat lui Grigorie Leu 
Nr. 74 - aprilie 2009, dedicat Părintelui Cleopa 


Nr. 75-76 - mai-iunie 2009, dedicat lui George Popescu 
Glogoveanu 


Nr. 77 - iulie 2009, dedicat lui Petru C. Baciu 

Nr. 78 - august 2009, dedicat părintelui Dimitrie Bejan 
Nr. 79 - septembrie 2009, dedicat monahului Atanasie 
Nr. 80 - octombrie-noiembrie 2009, dedicat 

părintelui Roman Braga 

Ne. 81 - decembrie 2009, dedicat lui ]. V. Iamandi 


Ne. 82 - ianuarie-februarie 2010, dedicat 
părintelui Vasile Vasilachi