Puncte Cardinale anul XIV, nr. 7 (163), iulie 2004

credinţa 
iubire 
speranţa 









“Se totvorbeşte, în legătură cu Ștefan cel Mara, despre multele neveste, despre ibovnice şi despre copiii din flori. Ar trebui să vedem cum cele trei 
căsătorii ale lui au fost cu incărcătmră politică » Și apoi Dumnezeu socotește alifel, marematicile Sale sînt mai complexe decit simpla noastră aritmetică. Conlează 
mulțimea faptelor şi mai contează și felul în care sfirşeşti cursa vieţii. Cu tipul de judecată pe care.o propun unii dintre.noi, nici Sfintul Pavel n-ar]i trebuit să 
fie sfint, nici Maria Egipteanca, nici tilhaul, nici Petru, care s-a lepădat întreit. Aceştia toţi ar fi trebui! să fie nişte oameni sligalizai pe veci Chiar şi noi, cei 
care prelindem că viețuim în umbra Bisericii, mu sîntem încă suficient de conştienţi de femeiurile canonizării lui Ștefan... 


PU INC 
CASDINALE 


















„Costion Nicolescu | 


-. 


ni ANUL XIV 


B E NR. 7/163 













lulie 2004 


16 PAG.-— 15000 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAȚIONAL-CREȘTINĂ 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





AGONIE 


| Pentru UNII 






“ IT per PI ae rom —— 
d fica = PI > 


PNL. = calul troian EI jul: tă Iiiescu 
Sica gi Abic x dec d Pe aa ulei 
Bomba alegerilor locale — pentru cei dispuşi să se îmbete cu apă chioară 
— ar constitui-o succesul repurtat de alianţa P.N.L.-P.D., în perspectiva unei 
posibile alternanţe la actuala guvernare P,S.D -istă. In realitate, însă, prefigurata 
“schimbare” (termen al noului limbaj de lemn post-decembrist, tot atât de găunos 
ca Și “revoluţie”, “reformă”, “tranziție”, “democraţie”, înzând impostura, prin 
lipsa de conţinut, alături de etichetările de “dreapta”, “stânga”, “social-democrat”, 
“lberal”, “naționalist” aplicate partidelor Securităţii) oferă — prin eliminarea din 
joc a lui Adrian Năstase, ca scontat perdant al prezidențialelor în fața lui Theodor 
Stolojan — un control sporit lui Ion Iliescu, din viitoarea sa postură de preşedinte 
executiv al unui P.S.D intrat în opoziție. (Asta — dacă, în cazul pierderii alegerilor, 
P.S.D. nu se va sparge.) În aceste condiţii, rotirea cadrelor, necesară salvării 
aparenţelor democratice, va continua să funcționeze tot sub auspiciile Moscovei, 
deoarece “tehnocratul” Stolojan, care l-a susținut în campania electorală din '96 
pe anti-americanul de atunci lon Iliescu, este (cf. Cuvântul nr. 46/nov.1991) 
unul dintre ofiţerii serviciilor secrete format la “şcoala profesională” de spiona) 
(anti-N. A. T. O. !)a generalului Aristotel Stamatoiu (cel care a preluat conducerea 
spionajului românesc după “defectarea” lui Pacepa !), devenind ulterior “unul 
dintre cei mai importanţi secretari P.C.R. din Ministerul Finanţelor”. “Uns” de 
lon Iliescu prim-ministru în urma loviturii de stat prin care a fost detronat guvernul 
pro-occidental Roman, Theodor Stolojan s-a făcut remarcat printr-o decizie 
liberală tot atât de originală ca și “democrația” minerească ce l-a propulsat la 
putere; naționalizarea valutei, pentru ca ulterior să se ralieze, “sărac, dar cinstit”, 
grupului Tofan-Voiculescu-Copos-Cataramă-Măgureanu. Stolojan nu reprezintă 
însă o excepție la vârful P.N.L, (care i-a integrat fără probleme chiar şi pe A.P.R.- 
iștii conduși de Meleşcanu), ai cărui 
lideri (Radu Câmpeanu, Mircea | 
lonescu Quintus, Valeriu Stoica) s-au [e Pi XE pi A 
dovedit constant nişte vajnici susțină- ţ fifa 
tori ai intereselor anti-naţionale, anti- 
occidentale, anti-reformiste ale lui lon 
Iliescu. (Oare întâmplător a fost lăsată 
“Justiția” statului mafiot pe mâna 
miniștrilor “liberali” atâta amar de 
vreme ?) În aceste condiţii, este foarte 
puțin probabil ca în eventualitatea 
venirii şi menţinerii la putere a 
(mez)alianței D.A., cu Theodor 
Stolojan — calul troian al lui lon Iliescu 
— ca președinte al României, membrii 
PD. loiali lui Traian Băsescu să-şi poată 
pune în practică, fără oprelişti, progra- 
mul politic, 


SI 


ip 


vaciati ti | 
Y. Id Mă 


sn 








E PRTTRINEI 
i, Da Dai 


dp 


a —. 4 





pentru alții 


EX IA/ 





Pazo ai cm 


“abilitatea Uniunii Europene cd sea 


Sa ai Se: 75% — 
“ RA ta uz pi et ada zii 


dp e d 


Pe de-o parte, judecând după “perdaful” aplicat P.S.D. din partea baroanei 
Emma Nicholson (raportorul U.E. pentru România), care recomandă suspendarea 
(reorientarea) negocierilor de aderare cu România, s-ar părea că partida lu: Adnan 
Năstase, care a panat pe integrarea în U.E. în 2007, n-ar mai avea nici o şansă la 
proximele alegeri. Pe de altă parte, U.E. face în repetate rânduri adevărate cadouri 
electorale PS.D -ului, prin declaraţiile şocante ale comisarului pentru extindere 
Gunther Verheugen, care dau ca sigură aderarea în 2007 a României (căreia îi 
mai rămân de încheiat încă 7 capitole de negocieri dintre cele mai grele) împreună 
cu Bulgaria (care a încheiat toate capitolele, având deja o economie de piață 
funcțională). Ce anume determină abilitatea U.E.? 

După ce s-a văzut cu sacii în căruța N.A.T.O,, cu toate avantajele ce 
decurg din această situație, guvernul Năstase a Jucat, în politica externă, în 
exclusivitate pe cartea U.E.: 1) în problema adopțiilor internaționale (însuşindu- 
şi recomandările europene şi rezistând presiunilor exercitate de ambasadorul S.U.A. 
la Bucureşti), 2) în problema irakiană (respingând solicitarea S.U.A. de a trimite 
noi trupe în Irak) şi 3) în privința imunității militarilor americani faţă de Curtea 
Penală Internațională (prin abţinerea României în Consiliul de Securitate O.N.U. 
asupra respectivei rezoluţii — contrar acordului semnat cu Statele Unite în 2001, 
care provocase resentimentele Franței şi Germaniei). 

Valsând cu ameţitoare piructe când pe piciorul american, când pe cel 
european, guvernul Năstase a reuşit să obțină din partea lui Gunther Verheugen 
promisiunea că negocierile cu România vor fi încheiate “în octombrie, după care 
Tratatul de aderare va fi semnat în primăvară [2005 — n.n.], urmând ca România 
să devină membră U.E. cel mai probabil în 2007”. Ratificarea de câtre Consiliul 
European, în cadrul summit-ului U.E.- 
S.U.A. de la sfârşitul lui iunie, a acestor 
termene calendaristice (care corespund 
agendei electorale a lui: Adrian Năstase!) 
presupune, însă, acordarea din partea 
Comisiei Europene a calificativului de 
economie de piaţă funcțională în 
toamna acestui an, cu foarte puţin timp 
inaintea alegerilor legislative şi 
prezidenţiale. Pentru orice om onest şi 
zdravân la minte, economia României 
e încă ancrasată. “Creşterea econo- 
mică” de pe hârtie a adus, în realitate, 
populaţia la sapă de lemn. 


do? 


AP 


(urmare în pag. 2) 


Traian Câlin UBA 














PAG. 2 NR. 7/163 Iulie 2004 


CO 


(urmare din pag. 1) 





EXIAZ 


Pe ce se bazează însă reputaţii economişti ŞI finanțiştui ai U.E., atunci 


când vor oferi (mai puţin României şi mai degrabă PS.D.-ului) “blazonul” 
economiei de piață funcționale? 





“Ce-au voit acel Apus 27 
Nu cumva economia românească a început să duduie subit în “viziunea” 
oficialilor U.E. (tot atât de halucinant ca ŞI în mintea d-lui Năstase) numai după 
obținerea de către marile corporații europene 1) a contractului de construire în 
România a autostrăzii Bucureşti-Braşov (ceca ce reprezintă o comandă 
suplimentară, plătită tot din banii noştri, pe lângă autostrada Braşov-Oradea, 
atribuită inițial U.E., dar repartizată, ulterior, pe criterii politice, companiei 
americane Betchel) şi 2) a contractului de achiziționare de către compania 
TAROM a 4 avioane Airbus (în situația în care TAROM a încheiat anul financiar 
2003 cu pierderi de 14,5 milioane dolari, fiind nevoită să reducă numărul curselor 
lung-curier spre Orientul Mijlociu şi să renunțe la cele spre Beijing şi New 
York). De parcă ne-ar da banii afară din casă! Astea sunt pnoritățile restructurăni 
companiei IAROM, domnilor profesori de economie de piață ? Astea sunt 
prioritățile economiei noastre ? Sau ale economiei voastre ? Păi atunci, de ce să 
vorbim de corupție şi şpagă numai în ograda noastră ? — în condițiile în care 
statul român se dovedeşte aceeaşi vacă bună de muls atât pentru marile companii 
occidentale susținute politic, cât şi pentru s.r.L.-urile clientelei P.S.D., care au 
reuşit să transfere (tot prin susținere politică) avuţia națională din patrimoniul de 
stat în buzunarul privat al marilor rechini ai “tranziției” ! Angajând agenți electorali 
de calibrul lui Gunther Verheugen, P.S.D. — groparul economiei şi democraţiei 
româneşti — are toate şansele să fluture victorios la toamnă, în fața electoratului, 
fraudulosul certificat de economie de piață funcțională acordat pe ochi frumoşi 
unei economii parțial reformate, controlate de mafia PS.D.-stă. 
pa DIE EP RITE: 
0 Tranziţia abia înc 


mie e An 





După cum a intuit Adnan Năstase, atunci când a avansat proiectul 
alegerilor anticipate, adevărata tranziție la economia de piaţă, cu inevitabilele 
măsuri de austeritate, va începe după alegerile din această toamnă În graba sa 
electorală de a se prezenta la termenul scadent cu toate capitolele de negocieri 
încheiate, guvernul Năstase nu mai poate, de fapt, să negocieze lucid şi onest, 
pe îndelete, nici unul dintre cele 7 capitole restante, în favoarea producătorilor şi 
contribuabililor autohtoni. Nevoit să accepte fără cârtire toate directivele de la 
Bruxelles, guvernul Năstase bifează contra cronometru o “performanţă” după 
alta, într-un ritm nerealist, care amintește de realizărili “epocii de aur”, 
Consecințele acestei rasoleli iresponsabile în favoarea U.E. vor fi resimţite de 
populație abia după semnarea tratatului de aderare, în primăvara lui 2005, când 
formațiunea politică (partidul sau alianța) care va câştiga alegerile din această 
loamnă va fi obligată să pună în practică politicile de aderare “negociate” în 
pripă de actualul guvern. Simptomatic în acest sens este faptul că nici unul 
dintre liderii noştri politici (cu atât mai puțin ce! implicaţi în negocieri) nu se 
încumetă să dezvăluie adevăratele costuri ale integrării, în condițiile în care puterea 
de cumpărare a scăzut binişor în Germania şi Franța după implementarea monedei 
euro, iar preţurile au început să explodeze (odată cu euro-scepticismul) în țările 
recent aderate la U.E. Ni se dă pe la nas cu sumele mari care vor proveni de la 
U.E. în scopul integrării, fără a ni se spune de câte ori mai mult în raport cu 
valoarea acestor alocaţii va trebui să plătească statul, din buzunarul contribuabilului 
din ce în ce mai sărăcit. “Raiul” Uniunii Europene pare a fi accesibil doar activiştilor 








1 Că 


E, A 
zip 


PUNCTE CARDINALE 

























şi securiştilor privatizați şi umflați peste noapte prin secătuirea statului şi 
jecmănirea populaţiei. Acest proces de pauperizare a populației nu se mai! numeşte 
însă jaf, ci — în inevitabila terminologie marxistă — “acumulare primitivă de 
capital”, Pentru restul populaţiei — ale cărei drepturi nu contează în calea extinderii 
marelui capital — bunăstarea aşteptată prin aderarea la U.E. ține însă din ce în ce 
mai mult de domeniul utopiei (ca şi fericirea făgăduită de comunişti). Aidoma 
Moldovei lui Ştefan, această prosperitate occidentală pe care o aşteptam după 
căderea comunismului nu e a noastră, nici a urmaşilor noştri, ci a urmaşilor 
urmaşilor urmaşilor... 

În condiţiile pulverizării opoziției interne față de P.S.D. (prin colapsul 
P.N.Ţ.C.D., singurul partid important cu adevărat anti-comunist şi anti-securist 
de după 1989) şi ale reducerii la tăcere a opoziției occidentale (prin contracte 
grase cu statul român încheiate la momentul oportun), România se înscne, încet 
dar sigur, pe “lungul drum al zilei către noapte”... 


SAN 


Ta 


ai, . a 3 aa 
o Pa ae Se P ia 
2 Dad eră 3 - 

e 


A ay 
SI, XA 





_ Erată redacțională E Sp air oi 
pt AL iai PE cau în Sici orei ui 


me Au 
Re % 


Regretăm că în numărul Irecut, din pricina unui accident al 
tehnoredactării computerizate, trecut neobservat la corectura finală, 
„un segment important din şapoul articolului „ Creşterea şi descreşterea 

imperiului americân” (p. 3), semnat de d-I Traian Călin Uba, n-a 
părul în textul tipărit, afectand grav înțelegeri a punctului de vedere 
exprimat. Cerând scuze autorului şi cititorilor, facem aici cuvenita 
îndreptare, republicând şapoul integral (pasajul cu pricina este redat 
cu literă boldită). | er e CNI 


Pi > 


233 A (SI 
+] 


„ „ Onentul Mijlociu este în flăcări. „Clasicul” litigiu dintre israelieni şi 
palestinieni, ca şi „eyoluția” situației din Irak reprezintă, pentru pacea mondială, 
„Vulcani în continuă erupție; considerat până nu demult stins, Kosovo se reactivează. 
în inima bătrânului continent, riscând să devină — con form părerilor avizate— 
Cisiordania Europei, iar Cecenia - prin recentul asasinat al preşedintelui-marionetă 
instaurat de Kremlin — reamintește (nu numai lui Vladimir Putin) că insurgenții 
dispun de suficiente resurse naționaliste pentru a refuza în continuare ordinea 
integristă a C.S.1., impusă şi cu complicitatea tacită a mai marilor lumii. Toate 
aceste focare de război şi terorism extinse din Orientul Mijlociu până în Caucaz, 
via Europa, au un numitor comun: islamismul. În secolul globalismului, s-ar putea 
numi „numitor global”; care reclamă, cu necesitate, o. soluție politică globală. În 
“vederea unei abordări globale, trebuie, însă, mai întâi recunoscută ca atare existenţa 
acestei probleme globale. Apoi, identificată cauza globală (producătoare de efecte. 
regionale specifice) şi responsabilitatea globală care revine factorilor de decizie. 
globali. Până in prezent, însă, actuala şi unica putere globală, reprezentată de S.U.A., 
„nu s-a dovedita fi un adevărat /ăcătar de pace în nici una dintre zonele conflictuale 
de emergență a islamismului. A vrut oare, cu adevărat, America să facă pace în toate 
aceste cazuri nerezolvate ? Dacă da, ce anume determină eşecul Statelor Unite? 
















să 



















Ț —— 3-7 


.— — — ———_—_ _—— 


za 
= 
2 


sta 


PA: 


că la 


un domnitor. zi e dar. ră şi pas: 
ze ae Ea VI arăți Sfint, 
ae a Diut 


PUNCTE CARDINALE 


ha + 


Eesti) 3 mare “jubileu românesc, PUNCTE CARDINALE.» 











, = mi. lee: vei aa e 
E name E 


cm ma 






Crucea lui Ştefan cel Mare 


Cea mai mare personalitate 
istorică a românilor 


Ştefan cel Mare a fost, după cum mărturisea 
ginditorul creştin Petre Ţuţea, “cea mai mare 
personalitate politică şi militară pe care au dat-o 
românii în istoria lor”. Papa Sixt al IV-lea, care l-a 
numit “Atletul lui Hristos”, îi scria: “Faptele rale, 
săvirşite pină acum cu înțelepciune şi vitejie contra 
turcilor necredincioşi, duşmanii noştri, au adus atita 
celebritate numelui tău încit eşti pe buzele tuturor şi 
eşti lăudat de către toţi”. 

A domnit 47 de ani (1457-1504) și avea peste 
70 de ani cînd a munit. La o vîrstă foarte fragedă, în 
1451, a asistat la uciderea tatălui său Bogdan II (char 
de către fratele acestuia, Petru Aron). După un 
surghiun de 7 ani în străinătate, a urcat pe tronul țâni 
în floarea tinereții. A purtat 36 de bătălii, dintre care a 
pierdut numai două, “Sveti [Sfintul] Ștefan vodă”, 
cum nota cronicarul Grigore Ureche, “au construit 
44 de mânăstiri” [şi biserici — n. n.], fiind întrecut 
numai de Matei Basarab, care a construit 46. A fost, 
totodată, un mare ocrotitor și sprijinitor al Sfintului 
Munte Athos, centrul duhovnicesc al Ortodoxiei. 


nouă din i în neam, ru 
dreptilor de mai înaintea noastră, ca să fim 
întru Tine, biruind pe ja aşi noştri cei trupeşti și ee cei i fără 
detrup. cate AC A pa 


Voievod. Ştefan cel 
Martirilor neamului 


dreapta. Ta e 
împărăția lun 





la marele jubileu românesc al Binecredinciosului Voievod 


Ștefan cel Mare şi Sfint 


seriei areptmăritoar re, ş 
ugămu-ne 


Ig: 


Sări Ec A. şi rugăciunile Binecredinciosului 
lare, şi Sfint, şi ale. tuturor. Sfinţilor Şi 
1ostru, izbăveşte-ne, Doamne, de toate 
urgiile. veacului a acestuia, binecuvintează-ne şi oeroteşte-ne. cu 
cea. atotputerni că, şi pomeneşte-ne. pe. toți întru. 
inii  neînserate, unde slava i Şi cinstea neamurilor 
vor A aduse, rinos dinaintea feţei Tal 












ale, în. 





fs bal 









e e rise ii Dr 008 


După ideile sale, armata era alcătuită din țărani 
săraci, cărora le dădea pămint chiar la graniţa țării. 
Acest pămînt era proprietate colectivă și nu putea fi 
vindut sau înstrăinat. Răzeşi liben, apărindu-şi cu 
dăruire de sine pămîntul astfel dobândit, apărau tot 
deodată și granița țării. Oferea voinicilor săi ranguri pe 
măsura fidelității lor şi a faptelor de vitejie pe care le 
săvîrşeau, astfel că un simplu țăran, prin mentele sale, 
putea ajunpe lesne la treapta boierici. 

Cea mai bună descriere de epocă a marelui 
voievod moldovean ne-a lăsat-o cu siguranță bătrânul 
cronicar Grigore Ureche, în al său Letopiseţ al Țării 
Moldovei (un portret faimos, pe cît de complex, pe 
atit de realist): 

“Stefan Vodă, om nu mare de statu, mînios şi 
degrabă a vărsa singe nevinovat, de multe ori pe la 
ospețe omora fără județu”, dar cu toate acestea era 
“om Întreg la fire, neleneş, şi lucrul său ştia a-l 
acoperi, şi unde nu gindeai acolo îl aflai. La lucru de 
războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vira, ca 
văzindu-l ai săi, să nu înderăpteze, şi pentru aceia rar 
război de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea 
nădejdea, ci ştiindu-se căzut jos, se ridica deasupra 
biruitorilor”. 


i dop Xe a 


n veci. i Amin, “ 
EP dea 


lulie 2004 NR. 7/163 PAG. 3 


ot de limitele 


ind în data de 2 iulie, cînd se împlinesc 500-de. 


M. Eminescu), prima ctitorie a pp» (1466147 pi!) | 
de, e piele 




























+... că el încă au fostu om cu păcate...” 





Cronicile ni-l înfăţişează pe Marele Voievod ca 
pe un bărbat nu prea înalt, cu fața ovală, plină, cu 
fruntea boltită, senină, cu ochii pătrunzători, de un 
albastru ca de Voroneţ, cu părul inelat lăsat pe spate. 

Nimeni nu se îndoieşte de faptul că Ştefan cel 
Mare este un mare erou, dar la fel de sigur este că 
marele domnitor era un afemeiat. Nu toţi cronicarii 
au avut cuvinte măgulitoare despre el. Unii l-au 
prezentat pe Ştefan cel Mare ca pe un curvar, că a 
avut 50 (sau chiar peste 100) de copii din flori, că ar 
Îi omorât un flăcău care a tras cu arcul mai departe 
decit el, că îi plăcea foarte mult să bea (ba chiar că, 
după 20 de ani de domnie, devenise de-a dreptul 
alcoolic). 

Cert este că vodă era temperamental şi cam 
muieratic şi că, mare amator de vin bun, a construit 
la Cotnari nu numai o minunată biserică, dar şi poduri 
şi drumuri pavate pentru transportul vinului, precum 
și o faimoasă cramă domnească. 























(continuare în pag. 4) 


Florian BICIIIR 













PAG. 4 NR. 7/163 lulie 2004 





PA 


1504 500 dea 


te 


Grigore Ureche arată cu dreptate: 
„după moartea lui, pină astăzi îi zic 
sveti [ sfintul — n. n.] Ștefan Vodă, nu 
pentru suflet, că el incă au fostu om cu 
păcate, ci pentru lucrurile lui cele 
vitejeşti, carile nimenea din domni, nici 
mai nainte, nici după aceea, l-au 


ajunsu”. 


Nevestele şi ibovnicele 
lui Ștefan Vodă 


Istoricii susțin că Ştefan, ca 
oricare alt războinic, avea nevoie de 
multă dragoste femeiască, fapt accentuat 
şi de Hasdeu. “Dragostea și frumusețea 
unei femei îl ține pe bărbat la o bătaie de 
cal”, spuneau bătrânii. 

Despre nunțile lu: Ştefan cel Mare 
nu se ştie mare lucru. Cunoaştem doar 
cîte neveste a avut. Și pe cele mai 
importante ibovnice. La urcarea sa pe 
tron, în 1457, Ştefan cel Mare era 
necăsătorit. Avea însă un fiu, Alexandru. 
Tradiția spune că tînărul voievod alerga 
în fiece noapte, în goana nebună a 
calului, pînă la Maruşca cea dulce, o 
nurlie fată de boier. 

Prima căsătorie sigură a 
domnitorului moldovean este cea din 
1463, cu o ruteancă din Kiev, Evdochia, 
fiica principelui Olelco. Evdochia, prima 
soție a lui Ştefan cel Mare, era o femeie 
foarte frumoasă, iar în tabloul votiv de 
la Biserica Sf. Gheorghe din Hîrlău este 
zugrăvită cu părul scurt, ca şi Marina 
lus Alexandru cel Bun. Evdochia s-a stins 
însă din viață după doar 4 ani de căsnicie, 
Ștefan cel Mare nu a stat multă vreme 
văduv, recăsătorindu-se în 1472 cu 
Mana de Mangop, care a murit şi ca după 
5 ani, 

Voievodul s-a recăsătorit în 1480 
cu Maria Voichiţa, fiica lui Râdu cel 
Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, care era 
mai tînără cu 30 de ani. Această căsnicie 
a ținut pină la moartea domnitorului (2 
iulie 1504). E 

Mariile în viața 
lui Ștefan cel Mare 


După cum observă cercetătorul 
Andrei Vartic, viaţa lui Ştefan cel Mare 
nu poate fi despărțită de Mariile lui: 
Maria-Oltea (mama sa, munteancă de 
origine), Maria-Marușca, Maria de 
Mangop, Maria Rareş (Răreșoaia), 
Maria-Voichiţa... 

De  Maria-Maruşca vorbesc 
faptele fiului Alexandru, îngropat la 
Bistrița, alături de strămoșul său 
Alexandru cel Bun. De Mania Rareş aflăm 
din realizările fiului ei, marele domnitor 
Petru Rareș. Despre Maria de Mangop 
(mătușa Sofiei Palcologu, soția lui Ivan 
III, cea care o va ucide pe Elena, mama 
urmașului legitim la tronul Rusiei, fiica 
lui Ştefan cel Mare și a Evdochiei de 
Kiev) ştim de la Nicolae lorga că “a fost 
o femeie stearpă”, dar o fire misterioasă 
și un spirit ales. Încă de pe cînd era 
căsătorit cu Maria de Mangop, Ștefan 
ținea la Curtea Domnească de la Suceava 


La Stii ae di ad e -> 


Pâ că ce 
Di, 
G i Ă 
Pas i 
“ e în a 
ar; i n 
pe ” S _ Yy 4 i » 
E _ “ «i Ş 
i 
+ fe 
| e 3 fipi 
Pe 
4 
Ş 


7 


E area 


PUNCTE CARDINALE 





«lerusalimul neamului românesc) 


e 

i te, 
RA 
PA! 


+ 


Pios itp oi 


AP ai A 


tă 22 ră SE 44 
0 pa RI JI . ma = 3] 
Pta p- 
că SI. <a 
a A 


a 


i DIAS - 
pi ti TR7nă sd Ei ear 
i i - >, 


* 


ai dle 


Di 


4 
[i 
La 





a Nu E ma mila <A Doe mia ei 


aa î i : > 3 . . . CRIN e DE 2 a — PIE RIL n Pa NSE a Ia a eee] 
ni de la strămutarea la ceruri a lui Ştefan cel Mare şi Sfint % 2004 


PI 


două femei: pe Doamna Mana (Maria 
Despina), nevasta lui Radu cel Frumos, 
şi pe fiica lor, Voichiţa (Maria Voichiţa), 
luate prizoniere în 1473, cea din urmă 
ajungînd curînd prima Doamnă a 
Moldovei. 

Viaţa şi faptele lui Ştefan se împart 
în doua “epoci” distincte: pînă la 
căsătoria cu Maria Voichiţa şi după. În 
prima perioada (a Evdochiei de Kiev şi a 
Mariei de Mangop), Ştefan nu se ținea 
de scaunul de la Suceava, era ocupat cu 
aşezarea țării, pe la războaie şi pe la... 
alte Mărioare. Dar ceva mai înainte de 
1481 (cind se naște fiul lor, viitorul domn 
Bogdan III) are loc căsătoria lui Ştefan 
cu Maria Voichiţa. În 1473, cînd o lua 
ca pradă de război Radului cel Frumos, 
Mana Voichiţa avea, spune Iorga, vreo 
14 ani. După această căsătorie, faptele 
războinice ale lui Ștefan se restring, el 
stă mai mult pe lingă scaunul domnesc, 
păzindu-şi parcă odorul, iar după 1487 
începe masiv construcția de biserici în 
stilul neasemuit al Putnei. Se pare că 
Pătrăuți, a doua biserică din această 
suită, minune a artei universale, a fost 
dăruită Voichiţei la aniversarea de 30 de 
ani, dovadă fiind numeroasele danii pe 
care Maria-Voichiţa le-a făcut acestei 
biserici. 


“Românul îi atribuie 
tot ce i se pare minunat” 


Poporul l-a numit “cel Mare” 
pentru că mari au fost faptele sale. Şi-a 
pus în slujba țării şi a credinței şi mintea, 
şi brațul, şi inima. Nu a făcut nici o 
incursiune armată care să nu fie pusă în 
slujba țării sale, pentru liniştea şi binele 
ei; nu a dus tratative cu nimeni decit 
pentru a-şi sluji țara. Cu judecată dreaptă 
şi cumpânită, a cruțat poporul şi oastea 
cînd a simţit că nu poate să cîştige o 
batălie. Ajuns cu oştenii săi, bunăoară, 
sub zidurile Chiliei cucerite de Baiazid 
II, realizează că în forma pe care el însuşi 
o dăduse cetății, acesta era de necucent 
şi că sacrificiul ar fi fost inutil. 

Avea obiceiul de a cerceta țara de 
la un capăt la altul, fie pentru a pregăti 
locurile potrivite pentru lupte, fortificații, 
tirguri, mănăstin şi biserici, fie pentru a 
lua măsuri de refacere în urma luptelor. 
S-a făcut vrednic de recunoştinţa 
întregului popor, care l-a trecut în 
legendă ca pe nimeni altul, pomenindu-l 
din veac în veac. Mihail Kogălniceanu 
scria: “Românul îi atribuie tot ce i se 
pare minunat: orice cetate, orice zid, 
orice val, orice sat întreabă-l cine l-a 
făcut: el îți va răspunde că Ștefan cel 
Mare. Orice pod, orice biserică, orice 
fintină, orice curte sau palat vechi el le 
va raporta eroului său. Orice bunătate, 
orice legiuire omenească, orice puneri 
la cale înțelepte Ștefan Vodă le-a urzit! 

n Sfirşit, acest Domn pentru moldoveni 
rezumă toate isprăvile şi instituţiile 
făcute în cinci veacuri de atiția 
stăpinitori”, 


Cai 


sai 





PUNCTE CARDINALE 





i za 


CON iai e od 
Dă 500 de ani de. la strămutarea la ceruri a lui 


ba Pon E 


aa Arde 3 $ 43% - a Ati îi ăt 


Temeiuri de canonizare 


Prin canonizare se înţelege actul solemn prin 
care Biserica recunoaşte, declară şi aşază pe eroii 
adormiţi în Domnul ai dreptei credințe în rîndul 
sfinților pe care-i verenează. Cuvîntul “canonizare” 
vine din grecescul canon — catalog în care se înscriau 
numele sfinților şi ziua trecerii lor la cele veşnice. 

Rinduielile consacrate de tradiție şi practica 
bisericescă a Ortodoxiei stabileşte condiţiile de fond 
ale canonizării: ortodoxia neîndoielnică in credinţă; 
proslăvirea lui de către Dumnezeu, cel puţin printr- 
unul din următoarele daruri: puterea de a suferi 
moarte martirică, puterea de a infrunta orice 
primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei 
credinţe pină la .moarie, puterea de a-şi închina viața 


«d 504. 


celei mai desfăvirşite trăiri morale şi religioase, 
puterea de a săvirşi minuni in viaţă sau după moarte 
şi puterea de a apăra şi a sluji cu devotameni eroic 
credința şi Biserica Ortodoxă. O altă condiţie este 
răspîndirea miresmei de sfințenie după moarte şi 
confirmarea acestuia prin evlavia şi cultul spontan 
pe care i-l acordă poporul dreprcredincios, de la 
îndeplinirea acestei din urmă condiţii putind face 
excepție mucenicii dreptei credințe 
Din relatările unor cronicari, rezultă că Ştefan, 
dincolo de anumite excese pătimaşe, era nu mai puțin 
un om al rugăciunii şi postului, sensibil în problemele 
de credinţă şi în cele duhovniceşti: 
* Îşi îndemna totdeauna oştenii la rugăciune, post 
şi împărtăşanie înainte de a pleca la război. În urma 
unei victorii, îngenunchia alături de oşteni şi, înălțind 
ochii. câtre cer, grăia în.auzul tuţuror: “Tu au, biruit, 
Doamne! Mărit şi lăudat să he numele tău în VECII 
"vecilor. Amin!” | 
% În scrisorile adresate Marilor Puteri (trăduse în 
germană și italiană) spunea: “Cu ajutorul lui 
Dumnezeu cel Atotputernic am învins...” 
% După luptă, poruhcea ca întreaga oaste să 
postească 4-9 zile, mîncînd de obşte numai piine și 
poame uscate, o dată pe Zi, ca senin de smerenie și 
supunere față de Dumnezeu, iâr Ștefan cra pildă 
tuturor, postind în rînd cu oștenii, cu preoții ȘI cu 
tot norodul. 
% Se făceau slujbe de mulțumire lu: Dumnezeu şi de 
pomenire pentru cei pierduţi în luptă, iar izbinzile 
erau însoțite de ridicarea cite unei biserici sau chiar 
mănăstiri. 
% Îl avea ca povăţuitor şi duhovnic pe Cuviosul Daniil 
Sihastrul şi întotdeauna purta asupra sa tripticul 
(icoana în trei părți). 
Pe steagul său de luptă era reprezentat Sfintul 
Gheorghe călăre omorind balaurul, steag pe care l-a 
donat Mănăstirii Zografu, cea mai mare ctitorie 
românească din Muntele Athos, rectitorită integral 
de Ștefan cel Mare între anii 1466-1502. 


E mega, | 
pentr ziua de le? 











lulie 2004 NR. 7/163 PAG, 5 


e Ale a). 


Ştefan. cel Mare ee Săini. îs 2004 | 
i 1 








fă aa? 2 aa >= Ain sa za Taxe 





ca . >>) "97 - ATP psi a 5 ap pi 
(pază sila aja ramai 2 mate dq Get At tem ti ea Seara Ag Al ză 0: Z > ai ala Ab, 2 





geci bd ZAdin: ecinătateal Putnei, chilia săpată în stâncă a Cuviosului Danii il Sibaștrul, 













zii sia taca!” „n sfătuitorul şi duhovnicul marelui voievod. or tin ei ret Sari ke ae 5 az 
(treia pipi brie Ante de E, 9 entitati Ă E rit Dbatcate î 4 Metz a, Za Star 38 4 
ha, i | 
dica A A Bica ciinciosul Voleyod Ştefan cel Mare. şi Sfânt în viziunea iconografică La 
ia că a artistei plastice contemporane Elena Murariu, ceas dia ii 
est e al În na Pr ătMEP păi Peron fede a (0 amd Ara, tt pi | 
Bia Alu peer sama Înapoi SD 0 megraze PERI Pag 
pă > ot nu Siriei fi 22 


Bt tz pi 03 Oa. ma foii hențarf preia 





ţi eW rasa e 1 | 
? abiola eb i BP A 
i FR ĂUD 

i ms DE 
Eee wi 





ar eg toat e 









- 
= — apte ai iii = pate o Dal AGE e ina Da Sa a teii canine — 






pă o AI F 
3 ca 










Ta a 


da să +9 | ba 
pă j 
.. d 


hu * -.-. Ta pi 


a . 
mă i] 


4] 


* 
tă 
a, 
aa 









7 
Yi < i 
blat di pe per mason 
A it nt (a! acri a EA | j ă 
fe [i venaari'si „ ji i 





+ 
A 


. acei 
i] proasta ibi 


(17 a 


bă 
a 3 


TI A 
ta, 
m n Si 
2 = 
g! 
dude in ei d 


mp a ă Ă 
Pam lea „UE 
|. * 


a 
+ [a 13 
Ş pf 
Y y 


ta | 


Ai 
— a wf 


Dă 


La 

Ve 2 
pa 

4 


tat 


mi pi 















PAG. 6 NR. 7/163 lulie 2004 






REGE ... (6) 


1 ae Gabriel CONSTANTINESCU 


Cabinetul condus de luliu Maniu, în care funcția de ministru de Interne era deţinută de 
Alexandru Vaida Voevod, a preluat guvernarea țări la 10 noiembrie 1928. Aşa cum erau 
uzanțele în democrația românească din penoada interbelică, Parlamentul, în care Partidul 
Liberal, condus după moartea lu: lon 1. C. Brătianu (24 noiembne 1927) de fratele său 
Vintilă Brătianu, avea o covârşitoare majoritate (318 mandate. faţă de numai 54 de locuri 
ale național-țărăniştilor), a fost dizolvat şi noul guvern a organizat alegeri pentru constituirea 
altui Corp legislativ. “În vederea alegerilor ne informează loan Scurtu în /storia Partidului 
Naţional- Țărănesc — Partidul Naţional Țărănesc a încheiat cartel electoral cu Partidul Social- 
Democrat, în baza căruia, pe listele național-țărăniştilor candidau şi social-democrații (...). 
De asemenea, Partidul Naţional-Țărănesc a încheiat cartel electoral cu Partidul German 
din România, cu Partidul Popular Maghiar din România şi cu Gruparea gazetarilor 
independenți (...) Alegerile parlamentare (decembrie 1928) s-au soldat cu victoria categorică 
a hstelor Partidului Naţional-Țărănesc, care a întrunit 2.208.922 voturi, reprezentând 77,76% 
din total, şi un număr de 348 de locuri în Adunarea Deputaţilor”. Să mai notăm faptul, nu 
lipsit de consecințe politice în privința “Restauraţiei”, cultivate de Iuliu Maniu şi partidul 
său, că în Adunarea Deputaţilor, constituită după alegeri, Partidul Naţional Liberal, adversar 
al revenirii prințului Carol în țară, deținea doar 13 mandate, în timp ce Partidul Maghiar din 


„tt 
- 
_—._ 





România avea 16 reprezentanți! Dar nu numai atât. Odată cu răsturnarea liberalilor de la 
guvernare, atitudinea autorităților față de fostul prinț moștenitor, ca şi față de susținătorii săi, 


s-a schimbat radical. “Cazul” Manoilescu este elocvent în acest sens. 

Cu numai un an în urmă, economistul Mihai Manoilescu, fost subsecretar de Stat la 
Ministerul de Finanţe în guvernul generalului Averescu, unul din partizanii ideii de 
“Restaurație”, era arestat de agenții Siguranței la frontiera româno-ungară, la reîntoarcerea 
de la Paris, unde se întâlnise cu prințul Carol. Asupra sa s-au găsit mai multe exemplare din 
Le Matin şi Le Petit Journal, care publicaseră declaraţia fostului moştenitor la Tronul 
României, în care acesta afirma că “fusese forțat” să renunțe la drepturile sale. “Brătianu 
- scrie Paul D. Quinlan în Regele playboy — i-a adus pe Manoilescu şi pe alții la Bucureşti, 
acuzându-i de crime împotriva securității statului. Primul-ministru spera că aplicând o 
asemenea pedeapsă severă îi va descuraja pe ceilalți să-l ajute pe Carol, dar planul s-a 
intors împotriva lui. Carliştii au reuşit să transforme procesul într-o demonstrație de forță 
între ei şi Brătianu, folosindu-l şi ca amplificator al propagandei carliste. În timpul procesului, 
Manoilescu a recunoscut deschis că-l întâlnise pe Carol de mai multe ori la Paris, că simţea 
că prințul ar trebui să fie rege și că intenționa să distribuie copii ale articolelor lui Carol în 
România (...) În același timp în Parlament, Maniu a afirmat sus şi tare că «arestarea lui 
Manoilescu a constituit o flagrantă încălcare a legii (...) Primul-ministru a acționat arbitrar, 
exact ca atunci când l-a îndepărtat pe prințul Carol de la succesiune. Nici unul din cele două 
acte nu este obligatoriu sau executoriu. Cer în numele partidului meu un vot!» Brătianu a 
răspuns furios că acceptarea renunțării lui Carol şi instalarea pe tron a fiului său erau perfect 
legale. Subliniind că «era mai presus de orice responsabil pentru menținerea păcii şi linişti», 
Brătianu i-a avertizat pe aceia care se străduiesc să-l facă pe prințul Carol rege că sunt 
trădători şi revoluționari și vor fi pedepsiți în consecință. Dar curtea militară, care impărtățea 
simpatia larg răspândită față de Carol în rândul ofițeresc, l-a achitat pe Manoilescu”. 

Calitatea de prim-ministru, cât şi covârşitoarea majoritate de care dispuneau național- 
ţărănişti în Parlament nu îi erau însă suficiente lui Maniu pentru a-și impune punctul de 
vedere în problema “Restauraţiei”. Reglementările constituționale stabilite în timpul 
guvernării liberale şi ratificate de Regele Ferdinand il obligau să respecte actul perfect legal 
şi inatacabil prin care Carol fusese înlăturat de la succesiune, urmat de proclamarea fiului 
său Mihai ca urmaș la Tronul României și instituirea Regenţei ca factor constituțional pe 
timpul minoratului acestuia, În acest context, poziţia adoptată şi acțiunile întreprinse de Iuliu 
Maniu apar astăzi de-a dreptul paradoxale. Un prim-ministru, prin definiţie garantul stabilității 
regimului în numele căruia deține această demnitate, se implică activ într-o acțiune cvasi- 
conspirativă, care urmărește ca printr-o lovitură de stat să-l detroneze pe Regele țării, să 
desființeze Regența care i-a încredințat şefia puterii executive și să aducă pe Tronul României 
un vântură-lume, cuplat cu o evreică suspectă de a fi agentă în slujba serviciilor secrete 
străine! În capitolul intitulat “O farsă sinistră: «Restauraţia»” din vol, 2 al Istoriei loviturilor 
de stat in România, Alex Mihai Stoenescu caracterizează guvernarea național-țărănistă din 
perioada 10 noiembrie 1928-6 iunie 1930 în următorii termeni: : 

“Din păcate, stilul de activitate guvernamentală al lui Maniu se sprijinea fundamental 
pe factorul timp, într-o proiecție care, pornind de la un ultim șoc anticonstituţional = o 
lovitură de stat care să rupă trecutul de viitor -, să aducă România la stadiul de stabilitate 
socială și politică. Calculul s-a dovedit complet greșit: Carol Caraiman nu era omul monarhiei 
constituționale, iar evoluţia situației internaționale anula și factorul timp, atât de necesar 
stabilității țării. Maniu este în realitate vinovat de această gravă eroare politică, cu consecințe 
pe termen foarte lung, deoarece a știut că fostul prinţ se dovedise incontrolabil și nedemn, 


Di SR 





pe de o parte, în timp ce pe plan extern Europa era martora unor transformări spectaculoase 
ale politicii continentale, pe de altă parte. În cheia acestor erori de apreciere va trebui să 
judecăm manevrele sale neconstituționale și anticonstituționale din perioada 1929-1930”. 

Concomitent cu activitatea neconstituțională patronată de Maniu, în Franța, cuplul de 
conspiratori Carol Caraiman — Elena Lupescu se întărea prin adoptarea unui colaborator de 
nădejde, element activ in organizarea și coordonarea acțiunilor desfăşurate în vederea 
succesului “Restauraţiei”. Este vorba de personajul Puiu Dumitrescu, căruia Paul D. Quinlan 
îi schițează următorul succint portret: “Carol şi Lupescu locuiau cu Constantin Dumitrescu, 
numit pe scurt Puiu. În vârstă cam de douăzeci şi cinci de ani, chipeş, ambițios şi aventuros, 
Puiu fusese student la Paris, unde dobândise o reputație de fustangiu. Buhman l-a găsit 
«fermecător şi sociabil». A devenit până la urmă secretarul lui Carol şi mâna lui dreaptă, 
îndeplinind cele mai diverse sarcini, de la a fi sfătuitorul de încredere al prințului moştenitor, 
până a-i duce pantalonii la curățătorie”. 

Importanța rolului jucat de Puiu Dumitrescu în lovitura de stat ce va avea loc în iunie 
1930 este subliniată și de Pamfil Şeicaru în Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional 
Țărănist: “În aprecierea prințului Carol, legăturile cu partidele şi grupările politice nu avea 
un caracter decisiv pentru prepararea întoarcerii lui. Cea mai utilă nu-i putea fi decât 
legătura cu ofițerii, şi aceasta i-a fost înlesnită de secretarul său particular C. Dumitrescu, 
prin mijlocirea tatălui său, care era colonel. Nu era vorba de o propagandă printre ofițeri în 
favoarea anulării actului din 4 ianuarie 1928, ci de a se asigura de fidelitatea celor doi 
comandanți de regimente din Bucureşti: Paul Teodorescu și Gavrilă Marinescu. Era suficient 
pentru o lovitură de Stat (...) Dacă ar fi fost numai prințul Carol care să decidă această 
încercare de anulare a actului de la 4 ianuarie, printr-o acțiune de curaj, sigur nu l-ar fi 
realizat. Cu atât mai mult cu cât Elena Lupescu se temea că, odată plecat de lângă ea, îl va 
pierde. Motorul a fost secretarul prinţului. un tânăr care a înlocuit lipsa de indrăzneală a lui 
Carol. În 1930, Puiu Dumitrescu avea 27 de ani, vârsta prielnică actelor temerare. El a forțat 
voința lui Carol, i-a dominat ezitările, impunându-și voința lui. Totul a fost preparat în mare 
taină”. 

În privința scopului nemărturisit urmărit de Maniu prin aducerea lui Carol pe tron, se 
pare că Alex Mihai Stoenescu are dreptate când afirmă: “Manevrele lui luliu Maniu din 
această perioadă dezvăluie un calcul pe cât de precis, pe atât de periculos, dar nu lipsit de 
o logică adâncă: înțelegând mecanismele intime ale funcționării statului român, pe fondul 
slăbirii puterii Partidului Naţional Liberal, a dispariției omului forte Ionel 1. C. Brătianu şi a 
îndepărtării voite de treburile țării a reginei Mania, luliu Maniu a manevrat pentru controlarea 
autoritară a puterii, după acelaşi model inițiat de Brătieni. Chiar şi conducerea partidului pe 
criterii de rudenie a fost copiată de la liberali”. Dar sprijinul pe care Maniu era dispus să-l 
acorde “Restaurației” nu era dezinteresat şi necondiționat. “Era bine cunoscut — completează 
ideea de mai sus Paul D. Quinlan — faptul că Maniu ar fi acceptat întoarcerea lui Carol doar 
dacă acesta ar fi fost de acord cu anumite condiţii. În primul rând, ar fi vrut să se asigure că 
fostul prinț moştenitor ar fi intenționat să conducă într-o manieră constituțională, nu prin 
intermediul prietenilor personali. În al doilea rând, Carol ar fi urmat să-și abandoneze 
amanta, întorcându-se la fosta soție. Dacă Maniu dorea să joace în preajma lui Carol rolul 
jucat de Brătianu pe lângă Ferdinand, ştia că ar trebui să elimine influența malefică a 
amantei fostului prinț moştenitor, Mai mult, Maniu, un burlac cu înalte principii morale, se 
opunea ca Regele să trăiască în păcat, şi în plus cu o evreică. Carol însă îşi ticluise planurile 
cu grijă. Încă din decembrie 1927, în așa-zisele memorii ale Elenei Lupescu (0 serie de 
articole de ziar publicate în London Sunday News), Duduia declarase că acceptă să-l lase 
pe Carol să plece, dacă acest lucru se dovedea necesar”. 

După înscăunarea sa ca prim-ministru, în cadrul măsurilor pregătitoare pentru revenirea 
prințului în țară, Maniu l-a numit consul la Paris pe Petre Ciolan, diplomat cunoscut ca 
devotat al lui Carol şi, în acelaşi timp, om de încredere al partidului. Sarcina sa era de a ține 
legătura cu prințul și a-l informa pe Maniu despre intenţiile acestuia. În cartea sa Fapte din 
umbră, Cosma Neagu reproduce un extras dintr-un raport al lui Ciolan, în care relatează 
întrevederea avută cu cuplul Carol-Lupescu la reședința acestora. Din conținutul acestui 
raport reproducem intervenţia Elenei Lupescu, din care se vede cât de bine se pricepea 
țiitoarea prințului să-i transmită lui Maniu, prin intermediul imputernicitului său, ceea ce 
acesta dorea de fapt să afle: “Eu ştiu d-le Ciolan, pentru ce d-l Maniu se opune revenirii 
Alteţei-Sale, el crede că eu voi veni în țară după Alteţa-Sa şi voi face dificultăţi. Ei bine, 
declar aici, în fața Alteţei-Sale, că este cea mai mare eroare. Eu am fost lângă Alteţa-Sa un 
tovarăș de suferință. L-am îngrijit în momente de întristare, L-am îngrijit când a fost bolnav. 
l-am întreținut moralul sănătos şi plin de încredere şi voi fi cea mai fericită când Alteţa-Sa 


E 

















PUNCTE CARDINALE 


lulie 2004 NR. 6/163 PAG. 7 





se va intoarce. În ziua când Alteţa-Sa regală işi va relua 
tronul, spre fericirea țării, eu voi fi departe, pentru totdeauna. 
ŞI NICI nu vreau să se vorbească despre mine”. 

Dar oricât de convingătoare puteau suna promisiunile 
solemne ale Elenei Lupescu şi oricât de credul se putea 
dovedi Maniu, nu erau argumente serioase în baza cărora 
să se inițieze intervenții legislative în vederea înlăturării 
opreliştilor constituționale din calea “Restauraţiei”. Un 
eveniment neprevăzut le-a oferit însă partizanilor 
“carlismului” posibilitatea de a ocoli fermitatea cu care 
Regența se opunea acesteia. La 7 octombrie 1929, regentul 
Gheorghe Buzdugan moare. Conform principiului statuat 
cu prilejul alcățuirii primei Regenţe, în locul său urma să fie 
desemnat primul-preşedinte al Înaltei Curți de Casaţie, 
acesta fiind la data respectivă Andrei Rădulescu, o autoritate 
consacrată în domeniul Dreptului roman, membru al 
Academiei Române. “Andrei Rădulescu — notează Pamfil 
Șeicaru — ar fi putut menține autoritatea Regenţei. Nimeni 
nu se îndoia de această alegere”. 

Nu tot astfel gândea însă şi luliu Maniu. Moartea lui 
Gheorghe Buzdugan îi oferea mult aşteptata ocazie ca, prin 
numirea în locul regentului decedat a unei persoane 
obediente, să-şi extindă autoritatea discreționară şi asupra 
Regenţei. Dezvăluind adevăratele intenţii ale celui care, 
sub masca omului politic de o probitate exemplară, era de 
fapt un maestru al jocurilor de culise şi al aranjamentelor 
puse întotdeauna în slujba pasiunii de dominație, Alex Mihai 
Stoenescu scrie: “Maniu dorea să preia fraudulos sarcina 
desemnării noului membru al Regenţei de către guvem (...). 
Partidele din Opoziţie au sesizat infracțiunea, atrăgând 
public atenția asupra neconstituționalității actului făcut de 
guvern, însă luliu Maniu nu a ținut cont de aspectele clare 
de drept, intenția lui fiind desființarea Regenţei prin anularea 
legii din 1926. La 9 octombne 1929, primul ministru 
convoacă cele două Adunări şi supune votului lor alegerea 
unui oarecare Constantin Sărăţeanu, rudă de-a lui Vaida- 
Voievod, în funcția de regent, desemnând ilegal această 
convocare a corpurilor legiuitoare, în care avea majoritatea 


absolută, drept Reprezentaţiunea Naţională. Constantin: 
“proclamat rege, pretenția să imperativă fiind sprijinită nu numai 


Sărăţeanu era un obscur funcționar al Inaltei Curți de Casaţie 
Şi Justiţie, care tocmai fusese propus cu câteva luni în urmă 
de Grigore lunian, ministrul Justiţiei, spre pensionare, 
întrucât, din pricina vârstei, devenise incâpabil de a mai 
desfăşura o activitate corespunzătoare”. lar concluzia la 
această farsă constituțională o pronunță Pamfil Șeicaru, 
martor ocular la consumarea ei: “L-am auzit pe C. Stere 
profetizând: «azi luliu Maniu a dat lovitura de moarte 
Regenţei!». Şi evenimentele au ratificat judecata lui”. 

În timp ce în ţară Maniu se străduia să creeze un 
simulacru de cadru legal pentru revenirea prințului Carol, la 
Paris se puneau la punct ultimele măsuri care să asigure 
succesul “Restauraţiei”. La începutul anului 1930, principalul 
agent de legătură între Maniu și Carol era maiorul Victor 
Precup. Un personaj interesant, provenit din fosta armată 
austro-maghiară, a cărui prezenţă pe scena politică este 
semnalată de 1. G. Duca în Amintiri politice. Convins că 
România Mare nu poate să se afirme și să prospere decât 
sub sceptrul unui monarh energic, detestând Regența, Precup 
$-a dedicat cu trup şi suflet cauzei “Restauraţiei”. În 
răstimpul care a precedat revenirea lui Carol în țară, el a 
făcut naveta între Paris și Bucureşti, ducând și aducând 
mesajele schimbate de acesta cu Maniu. La insistenţele 
sale Maniu a luat hotărârea mult așteptată şi l-a însărcinat 
şă-i transmită prinţului că “dacă se va decide să facă un pas 
hotărâtor independent, în el nu va găsi un dușman, ci un 
binevoitor”, Înarmat cu acest răspuns, Precup se deplasează 
în Franța şi-l informează pe Carol despre atitudinea 
guvernului în situația revenirii sale în țară. Din acest moment 
complotul intră în faza critică, desfășurându-se după toate 
canoanele subversivităţii practicate în loviturile de stat. 
Însoţit de Puiu Dumitrescu, Carol se deplasează la 
Minchen, de unde va începe “marea aventură” pe calea 
aerului. În noaptea care a precedat ziua zborului spre 
România (6 iunie 1930), maoirul Nicoară, cel de-al doilea 
agent al lui Carol, rezident la Bucureşti, îl “intoxică” pe 
Maniu cu informaţia falsă că generalul Averescu ar fi pus la 
punct un plan paralel pentru readucerea prinţului în țară, 
Minciuna urmărea să-i stârnească lui Maniu temerea că 
meritul, dar mai ales beneficiile loviturii de stat ar fi putut fi 


i 


zu 





confiscate de averescani. Un argument suficient. de puternic 
care să-l convingă pe primul ministru să se angajeze activ în 
eforțunile“pentru ca lovitura de stat să reușească. 

În dimineața zilei de 6 iunie, biplanul Farman, pilotat de 
un francez, avându-l la bord pe Carol Caraimân, a decolat de 
la Miânchen, îndreptându-se spre țară. În urma unei defecţiuni, 
avionul a fost nevoit să aterizeze lângă Oradea. După 
repararea defecțiunii, avionul și-a reluat zborul, dar un nou 
incident l-a obligat să aterizeze în apropiere de Cluj, unde 
avionul defect a fost descoperit de un avion al forțelor aeniene, 
pilotat de căpitanul Opriş. Carol schimbă avionul şi după o 
scurtă escală la Cluj reuşeşte să aterizeze la ora 22, la Băneasa. 
“Fostul prinț moştenitor — relatează Paul D. Quinlan —, greu 
de recunoscut cu eșarfă înfășurată peste faţă şi purtând o 
cască de pilot, a intrat repede într-o limuzină care îl aştepta. 
În spate, alături de Carol, se afla maiorul Cantacuzino- 
Paşcanu, un vechi prieten și suporter. Limuzina s-a îndreptat 
direct către cazărmile Regimentelor 2 şi 9 de Vânători, unde 
ofițerii l-au primit plini de entuziasm pe fostul lor camarad şi 
conducător. Mai erau prezenți coloneii Paul Teodorescu şi 
Gavrilă Marinescu, doi complici care colaboraseră cu Carol 
în tot acest timp. De acolo, insoțit de un detașament de soldați, 
convoiul de automobile s-a îndreptat repede spre Cotroceni. 
Obosit, dar fencit, Carol strângea puțin mai târziu mâna întinsă 
de fratele său, care l-a întâmpinat zâmbind la intrarea în palat. 
Fiul risipitor ajunsese acasă”, 

A doua zi dimineața Carol s-a întâlnit mai întâi cu lulu 


Maniu şi apoi cu ceilalți fruntaşi național-țărănişti. Maniu i-a £ 


explicat prințului intenţiile sale. Carol urma să devină mai 
întâi membru al Regenţei, iar apoi, după ce se va reconcilia 
cu regina Elena, să fie proclamat rege. Problema Elena 
Lupescu nu a fost discutată, ea fiind considerată rezolvată 
prin angajamentele acesteia transmise prin consulul Ciolan. 
Comentând acest proiect naiv şi iluzoriu, Eugeniu Bahman 
notează în Jurnalul său: “Dacă Maniu îşi închipuie că o să-l 
poată controla pe prinţ o dată întors în România, înseamnă că nu 
ştie cu cine are de a face”. 

Tentativa lui Maniu de a-l include în Regenţă în locul lui 
Sărăţeanu a fost respinsă categoric de Carol. El se voia 


de grupul restrâns al oamenilor politici participanţi la complot, 
ci şi de populație. “Vestea întoarcerii prințului Carol — see 
Pamfil Şeicaru =, anunțată prin ediţii speciale, a provocat un 
freamăt de simpatie, mai mult ca expresie a nemulțuminlor 
contra guvernului nâțional-ţărănist, care dezamăgise pe toată 
lumea. Studenţii, în mare majoritate simpatizanți ai Mișcănii 
legionare, au pornit cântând, cu muzica militară în frunte, 
spre Palatul Cotroceni. Între tinerii manifestanți se găsea și 
profesorul de Teologie Nichifor Crainic, precum i alți profesori 
universitari. Acel vibrant entuziasm a pus guvernul într-o mare 


'“încurcătură”. 


' Confruntat cu această situație explozivă, Maniu convoacă 


“o şedinţă de guvern pentru a se vota acceptarea lui Carol ca 


regent sau rege. O delegaţie de 30 de parlamentari național- 
ţărănişti pătrunde în sala de şedinţe și îi transmit lui Maniu că 


" “parlamentarii noştri sunt de părere ca Alteţa-Sa regală 


principele Carol să fie proclamat imediat rege”. S-a trecut la 
vot, cinci miniştri votând ca prințul Carol să devină regent, iar 
şase cerând să fie proclamat rege. Pus în minoritate Maniu îşi 
dă demisia din funcţia de prim-ministru, fără să antreneze, 
așa cum era normal, și demisia întregului guvern. “Dacă Iuliu 
Maniu — comentează Pamfil Șeicaru — ar fi motivat demisia 
lui pe faptul că nu acceptă lovitura prințului Carol şi că refuză 
colaborarea cu noul rege, opunerea lui ar fi însemnat o mare 
acțiune politică. Din nefericire, luliu Maniu nu avea 
dimensiunile de caracter, spătoşenia unui Petre P. Carp”. În 
fapt, demisia lui Maniu a fost o scamatorie neconstituţională, 
care s-a limitat la înlocuirea sa cu George G. Mironescu, o 
personalitate lipsită de prestanță şi greutate politică, care a 
patronat toate măsurile adoptate de Parlament, culminând cu 
proclamarea lui Carol Caraiman ca Rege al României, Ceea 
ce s-a petrecut în zilele de 7 — 10 iunie 1930 a fost o siluire 
flagrantă a Constituţiei din 1923, cu urmări nefaste pentru 
viitorul României Mari. 

La 8 iunie 1930, în Duminica de Rusalii, Ștefan Ciceo 
Pop a convocat întrunirea Camerelor Parlamentului, Prima 
măsură adoptată a fost abrogarea actelor de la 4 ianuarie 
1926, prin care se consfințise renunțarea lui Carol la tron şi 
fusese instituită Regența ca factor constituţional pe timpul 


minoratului viitorului rege. Apoi a fost votată detronarearegelui 
legitim, Mihai |, și proclamarea ca rege a lui Carol Caraiman, un 
cetățean de rând, care pierduse orice drept dinastic prin legi 
constituționale, ratificate de Regele Ferdinand. Şi pentru ca acest 
spectacol grotesc, pe care Parlamentul de coloratură naţional- 
țărănistă îl oferea națiunii, să fie împins la extrem, fără nici un 





temei tradițional sau constituțional, Regelui Mihai i se conferea 
titlul de “Mare Voevod de Alba lua”. 

La ora 14, Ciceo Pop anunţa rezultatul votăni. Carol 
Caraiman câştiga Tronul României aproape cu unanimitate, 
rezultatul fund de 495 Ja 1. Acest unic vot exprimat împotnva 
lui Carol, privit în perspectivă istorică, a cântănt, fără îndoială, 
mai greu decât toate celelalte 495 luate la un loc, “Reţin — îşi 
reamintește Pamfil Şeicaru, prezent ca observator la acca 
şedinţă a Parlamentului — numele unui deputat național-țărănist 
de la Galaţi, Măgură, republican din epoca lui Gheorghe Panu: în 
momentul când regele Carol 11 s-a prezentat în fața Camarei şi 
Senatului reunite, ca să depună jurământul, el a părăsit sala de 
şedinţe. După ce s-a terminat formalitatea, l-am auzit spunând: 
«Ce cumplit vom ispăși cu toții greşeala săvârşită azi. Am fost 
vrăjmaşul lui lonel Brătianu, dar el a avut dreptate. Când ne vom 
da seama, va fi prea târziu. O să ne mușcăm mâinile». Puţini însă 
au fost cei care l-au luat în serios pe bătrânul Măgura. El a văzut 
mai departe decât toți ceilalți deputați”. 

Deputaţii liberal au boicotat ședința Parlamentului la 
care Carol Caraiman a fost înscăunat Rege al României. O 
atitudine pe care Pamfil Șeicaru o condamnă aspru. “Partidul 
Liberal a dat dovadă de o totală lipsă de curaj politic. În loc 
să vină în fața parlamentului şi să aducă în dezbatere 
problema prințului Carol, Vintilă Brătianu a convocat la clubul 
hberal pe fruntașii partidului, ca şi cum o problemă aşa de 
importantă e suficient să fie dezbătută într-un club şi nu în 
fața parlamentului. Pentru Carol, aceste acte de laşitate, au 
fost îndemnul care l-a dus la dezastru; nu s-a întâmplat nici 
o rezistență politică, cu toate că opunerea guvernului şi a 
parlamentului nu ar fi dezlănțuit un război civil. Şi în 
domeniul moral, ca şi în domeniul fizic, nu te reazemi decât 
pe ce îţi rezistă. Lucrurile s-au desfăşurat aşa de uşor, de la 
6 iunie până la 13 iunie, încât, fără să-şi dea seama, clasa 
politică a României a creat psihologia tipică a regelui Carol: 
îşi putea permite orice, neexistând voințe capabile să-i opună 
o rezistență eficace, în scopul de a apăra unele principii. 
Partidele i s-au arătat compuse din moluşci, oameni politici 
nevertebrați. Între 6 iunie şi 13 iunie, frânele monarhiei au 
fost distruse, decizându-se soarta monarhiei în România”. 

Tragicomedia naţională consumată atunci a avut un 
epilog pe măsura staturii morale a protagoniştilor ei. După 
numai o săptămână de funcționare a cabinetului care l-a 


uns rege, Carol, bine înțepenit pe Tronul României, îl demite 


de Gh. G. Mironescu din funcţia de prim-ministru şi-l 
numeşte pe luliu Maniu președinte al Consiliului de Miniștri. 
Stăpânul îi plătea simbria slugii credincioase! 


(Va urma) 





PAG. 8 NR. 7/163 lulie 2004 


PUNCTE CARDINALE 





Eveniment O Eveniment O Eveniment O Eveniment O Eveniment O Eveniment 


JOAN SORIN USCA CRIMA LETALĂ (KRIMINALROMAN): 


În loc de altă prefață: 
ET IN UTOPIA EGO 


Pe fratele loan Sorin Usca (1) l-am întilnit în Utopia (iată, sînt cițiva 
ani buni de atunci!), iar la incepul, ca şi dumneavoastră, am avut tendința de a 
nu-l lua în serios. De-alde d-ăştia, mi-am zis, care “dau cu sic din Isarlik”, am 
văzul eu mulți la viața mea! 

Dacă în banala noastră existenţă colidiană (la Strehaia sau la Lehliu, 
să zicem) lucrurile nu sint ceea ce par, în existența oarecum excentrică din Utopia 
se intimplă că lucrurile nu par ceea ce sint. Nici fratele Usca nu părea, dar era, 
ceea ce, pină la urmă, va trebui să fiți de acord că reprezintă lucrul cel mai 
important 

De alifel, în Utopia, cel puţin pe vremea aceea, eu eram cam singurul 
care se mai îndoia pină la capăl: acolo membrii aveau, indeobşte, idei limpezi şi 
fixe, pentru care mărturisesc că i-am şi invidiat de multe ori, chiar dacă n-am 
apucat să le-a spun niciodată. Îndoiala stă poate în firea mea, dar nici prin gind 
nu-mi trece s-o consider o virtute: dacă am reuşi cu adevărat să nu mai avem 
indoieli (dincolo de detaliile mărunte), ca oamenii din Utopia, sau ca ilustrul 
nostru contemporan Cornel Constantin Ciomăzgă, atunci lucrarea noastră ar fi 
fără cusur şi țara (da, țara!) s-ar schimba la faţă pe ambele maluri ale Prutului, 
redevenind ce a fost (şi chiar mai mult decit atit). Aşa însă, printre atitea perpetue 
îndoieli (Dilema veche? Dilema nouă? Plai cu boi? Plai cu bou? Yalta? Malta? 
22? Cine-a Iras în noi? Pelicanul sau babița? — şi altele asemenea), riscăm să 
ralăm chiar şi o carte precum cea de faţă, care ar pulea fi — părerea mea! — 
primul nostru pas esențial atit inapoi cit şi înainte, acel sfirşit al inceputului sau 
inceput al sfirşitului pe care-l aşteptăm demult (dacă nu cumva dintotdeauna), 
“crima letală” a spațiului mioritic, mintea noastră cea de pe urmă şi linerețea 
noastră fără bătrineţe, aici, “la porțile Orientului”, sub “leneșele stele ale polului 
getic” 

E mult? E puţin? Vedeţi cum stăm să cădem, iară şi iară, într-o nouă 
dilemă?! De ce n-am spune, în sfirşit şi pentru totdeauna, cu mina pe inimă, 
sfidind ispita oricărei îndoieli: “Ei bine, da, asta e cartea de care toți aveam 
nevoie (Ahoe!), cartea care nu se scrisese încă, marea carte albă şi neagră a 
Utopiei carpato-danubiano-pontice! ” 

Fratele loan, care pînă mai ieri umbla deghizat în popă de fară, şi 

Lropia cea adevărată, despre care depun acum eu însumi mărturie (Scrivi et 
salvavi animam meam/, reprezintă prima provocare majoră de după NATO şi 
ultima provocare majoră înainte de UE a literaturii române postmoderne şi 
postcomuniste (2), dacă nu cumva însăși căciula despre care se spune că românul 
şi-o pune dinainte şi se judecă singur. De va trece neobservată, cum de la o 
vreme trec pe la noi toate cele (cu excepția emisiunii Big Brother și a Catedralei 
Mântuirii Neamului), atunci se va chema că ne-am furat singuri căciula şi că 
merităm să ne judece alții: (ca pe Slobodan Miloşevici, vecinul căruia i-a muri! 
capra), pină ce ne va judeca Dumnezeu Însuşi, repartizindu-ne să păzim, la 
adevărata “răscruce a imperiilor moarte”, Marea Poartă a Infernului 
posidantesc, pe care — zic cei mai umblaţi decit mine — nu mai stă scris Lasciate 
ogni speranza..., ci atirnă, mizgălită cu litere de-o şchioapă, ambigua firmă “La 
dracu cu cărți”... 


' Fiind hirşit cu psihozele curente ale zdrobitoarei majorităţi a “oamenilor de bine” din aceste 
mereu alte vremuri de tranziție, mă simt dator să precizez că aici cuvîntul “frate” nu are nimic 
de-a face cu apartenența la vreun ordin masonic, nici Cu vreo rudenie de sînge sau spirituală 
(deşi asta s-ar putea discuta, tocmai în virtutea Utopie!), nici cu vreo cîrdăşie de gaşcă literară 
sau interlopă, ci e folosit mai degrabă în sensul larg şi profund românesc din cunoscutele 
noastre proverbe “Frate, frate, dar brinza-i pe bani” şi “Fă-te frate cu dracul pînă treci 
puntea”. 

? Vorba vine 


CLARA 


SDINT Usca 


- 


INDIE 
ioan'sorin usca 


AY E | 
AIDEI 
]]) LL DĂ 


Cc 

pr 

g 
de, 
— 
să d 
G 
te 
G 
o 


3] 


m vţe. 


s 4 3 li 
—.___a „o. ” 
, . 


i: 
Unul dintre proiectele; 4 Vă det dei 
de copertă (loan Aridoni)!" cf o bi, 
„9 „ct 


Ei CĂ 











TZEER MT E Partea |: 
loan în Utopia E 4 


HRONICUL 
LUI FILOIEI 


Notă introductivă 


Descoperirea, de curând, a Hronicului lui 
Filotei a stârnit mult interes în cercurile 
ştiinţifice, dar și în rândul publicului larg. 
Consemnările lu: Filotei pun într-o lumină 
nouă ceea ce se ştia despre clubul Uropia, 
socotit, până la aflarea acestui document, ca 
fiind legendar. Dar, după cum se va putea 
constata parcurgând acest document, intrarea 
în legendă a Utopiei, binemeritată, nu 
anulează interferenta sa cu istoria, chiar dacă, 
potrivit unei tradiții locale, s-a menținut pe 
deasupra acesteia, în cele mai multe cazuni. 

Aşa cum cititorul va observa, scrierea nu este întru totul unitară, cuprinzând fragmente 
disparate din viața Utopiei, dar ajutându-ne să ne facem o idee despre acea epocă glonioasă 
(dacă putem atribui categorii temporale Utopiei). Cum documentul a intrat în posesia noastră, 
ne grăbim să-l publicăm, cunoscând interesul cu care este aşteptată apariția sa, cu gândul 
că, odată luată cunoştinţă de textul său, nu vor întârzia ediţiile critice, atât de necesare 
pentru reconstituirea întregului context în care s-au petrecut faptele relatate. 

Notă: Dacă lucrarea va fi folosită în lucrări ştiinţifice, se va cita astfel: Hron. Fil., 
după care se va adăuga, cu cifre romane, paragraful şi, cu cifre arabe, pagina identificată 
în textul tipărit. De pildă: Hron. Fil., XII, p. 5. (Autorul) 


|. Întemeierea Utopiei se datorează cinstitului Evtihie, vrednic bărbat întru toate, care 
a înţeles nevoile veacului său şi a găsit chipul de a se sustrage lor. Şi aşa s-a făcut că a 
întemeiat Utopia, aşezământ veşnic, ale cărui porți nu se vor clăti!. 

|. Prumul ce deschise porțile Utopie: fu Igor lonescu. Despre acesta se povesteşte ca 
după multă rugăciune il avu maică-sa, dar, cu toate rugăciunile, el se născu şi fu zvârlit pe 
malul râului, unde-l găsiră după o vreme, Numele de Igor i-l dădură pănnți adoptivi, iar 
lonescu nu ştim de unde vine 

III. Fost-a acest Igor în copilăria sa prea bun elev şi iscusit în alcătuirea de stihun. Și 
avea coleg cu el în clasele mici un băiețel care se chema Saul. lar pe acest Saul, într-o zi, 
l-a uns un băiat mai mare. Apoi, l-au uns şi colegii de clasă, fiind certați cu certare de către 
doamna învățătoare, când s-a aflat ce ticluiseră. Dar, plecând doamna în recreație, băieții 
iară-l unseră pe Saul. 

IV. Crescând Igor întru tânăr falnic, urmărea adeseori meciuri de fotbal şi-l admura pe 
mijlocaşul Hrib. lar acest Hrib, fiind ager în mişcări şi cu mare clarviziune, fu luat la 
Birmingham, în Englitera. După ce trecu o vreme, fu Hrib invitat într-o emisiune televizată 
in care publicul avea putinţa, apelând un număr de telefon, să-i pună întrebăn. Şi văzu Igor 
că cea mai inteligentă întrebare a pus-o o telespectatoare, zicând: “Vă place să jucaţi la 
Birmingham?”. Iar Igor hotări atunci de a nu mai vorbi muritorilor şi se retrase la Utopia. 

V. In acele timpun veni la aşezământ şi Domnul Colonel Stoenescu, cel ce multe 
păcate săvârşi în tinerețea lui, punând fără de măsură piedici artiştilor şi cu râvnă uneltind 
asupra lor. Spunea el pe atunci, zicând: “Cum o să dai drumul la versuri ca astea: Să nu te 
miri că-s trist, iubita mea/ cu păr fosforescent şi ochii cum e marea-n zori/ şi cea din urmă 
stea?”* Şi propuse el să se schimbe astfel: Sunt iarăşi bucuros, iubita mea ..., însă artistul nu 
primi să facă nici o modificare şi rămase astfel necunoscut muritorilor, nefiind promovat, 
ceea ce, după ei”, nici n-a reprezentat vreo pierdere. Acest Stoenescu s-a căit mai târziu cu 
căință mare şi cu frângerea inimii şi mulțime de lacrimi, iar azi e nelipsit din Utopia. 

VI. Certat fiind Igor cu vlădica Arhelau, s-a vorbit asupra lui“ că s-ar fi lepădat de 
credința Răsăntului și s-ar Îi papistăşit. Dar acestea sunt numai vorbe răuvoitoare ale 
gâlcevitonlor, căci el niciodată n-a visat asemenea necinste. Era atunci în scaunul Romei 
Alțhaimer al II-lea”, şi spuse Igor, zicând: “Cum e Arhelau, așa-i şi Alțhaimer”. Şi până azi 
este zicala în popor: “Au doară nu-i Alțhaimer ca şi Arhelau?”, 


W 





” În curs de apariţie la Timişoara, după o lungă gestație, Materialul fotografic cu care ilustrăm 
fragmentul reprodus aici ne-a fost pus la dispoziţie de câtre autor, cu titlu de exclusivitate 


|, Clătina; desființa (n. n. - SU) 

2. Nu se precizează de câtre cine a lost găsit. 

3, Episod abscons și cu mică relevanță asupra Uicpiei. De reținut doar schița de 
portret a lui Igor (n. n. - 1.S.U.) 

4. Versurile sunt din piesa Tyisteţi, iutita mea, tristeți, aparținând lui Nicu Vladimir, şi 
el adeseori prezent la Utopia, impreună cu Donn Liviu Zaharia şi alții (n. ed.) 

5, Este vorba despre muritori 

6. Igor. 

7, Istoria nu cunoaşte un astfel de personaj, pare a fi vorba de o poreclă (n. n.-LS.U.). 


fese i 


19 metale e Me. Maia Mi 


——7_.._.” 77... .—.—.7 7... 7 —_” . 7... — —. ———. ——_ [rr O OCOCOCOC [  , 





| 


am cui 





PUNCTE CARDINALE 


lulie 2004 NR. 7/163 PAG. 9 





VII. Şi se nimeni pe acolo într-o zi Tatiana: ȘI era zi de 
vineri. Și era Tatiana aceasta cu multă dulceaţă in vorbă ŞI 
având îndeobşte toate cele de trebuință. lar Igor bărbat 
frumos fiind, ca îi spuse; “Fac tot ceea ce vei vrea tu!”. lar 
el îi răspunse Tatianei, zicând: “Recită-mi, atunci, ceva din 
Rilke...”. lar ea neștiind cine-i acela, o smeri astfel pe 
dânsa, ruşinând-o cu ruşinare mare foarte. Şi nu s-a mai ivit 
pe la Utopia până-n ziua de azi 

VIII. lar în poarta Utopiei era întru totul limpede scris: 
QUOD LICET 1OVI, NON LICET a Aa tă 
BOVI. lar acestea nu s-au scris dintr-o î Î 
pornire latinicească a noastră, ci spre a pe: 
fi înțelese de cei vizați întru a doua parte 
a dictonului. 

LX. Bucatele la Utopia erau fruste, 
dară nu frugale. Inorogul era poftit 
(râvnit) cel mai adesea de către meseni, 
dar nu ocoleam nici Finixul, bine stropit 
cu vin de Hios. Altfel, se bea mai mult 
ambrozie și mult ne înveseleam de ea. 
lară un nou venit a cerut o bere şi grozav 
râseră mesenii cu hohote de râsun, şi-l 
porecliră Danezu“, şi-i rămase aşa 
numele şi după ce s-a îndreptat“. 

X. Se aciuă de la o vreme în Utopia 
şi Teodosie. Și era acel Teodosie vechi 
de zile şi albit de ani. lară el nimică nu 
vorbea vreodată cu cineva, ci, sorbindu- 
şi alene nectarul, spunea când şi când, 
parcă sieşi: “pe care; în care; din care; 
cu care; la care; sub care...”. Și repeta 
acestea, când i se năzărea lui, și nimeni 
n-a priceput ce vrea dânsul să spună. lar 
dacă era bănuială, nu auzirăm pe 
nimenea  grăind astfel, cum s-ar 
înțelege”. 

XI. Spre a aduce bucatele la mese 
o avurăm pe Navsikia'”, iar nouă tare ne 
plăcea s-o chemăm, sub meșteşugite pricini, folosind 
vocativul, şi-o strigam, zicând: “Navsiko!”. Și ne înveseleam 
de cum sună vorba asta. Dară Navsikia nu se supăra, ba, 
mai mult, se îngrijea să nu ne lipsească muzica, Iară pe 
Dorin şi pe Nicu se vorbea că ca-i aduse la Utopia, insă 
dacă e întrutotul aşa, asta n-o mai ştiu. 

XII. Și în ziua doa a lui april, văleat 7512, s-a sărbătorit 
cu sărbătoare intrarea țării în NATO", şi ne căznirăm să 
iscodim rime pentru NATO şi aflarăm: iat-o, aflat-o, 
sprâncenato, ascultat-o (ascultato) și altele multe, pe care 
nu le mai țin minte. lar Igor găsi pe loc o rimă la Uie”, și toți 
mesenii..."? 

XIII. Acest număr fiind al Iscanotului şi fatal, nimic 
nu avem aici a scrie. 

XIV. lar înainte de aceasta!“ participă Igor la Loteria 
Vizelor şi obținu intrarea în îndepărtata Americă. Și uimire 
se lăsă asupra noastră, mirându-ne într-un cuget de demersul 
său. Dar el nimic zicând către noi, se prezentă la Ambasadă 
şi-i spuse lui'*, zicând: “Urmaşii lui Ştefan Vodă nu merg la 
fiii unor crescători de vaci!” 

XV, ȘI avea Evtihie un motan, Taras pe numele său. 
ȘI fiind viguros şi chipeș, mult se plodi acela, având pisici 
patru sute!“ 

XVI, lară într-o zi intrară două tinere foarte sulemenite 
și mult meșteşugit înveşmântate și-l abordară pe Igor și i-au 
spus; “Vă doriți, desigur, un cuptor cu microunde... Firma 
noastră vă va face astăzi o bucurie! Trebuie doar să 
răspundeți la întrebarea: Aţi văzut prezentarea noastră, 
difuzată pe toate posturile de televiziune?”, lar Igor le 
răspunse, zicând: “Nu!”. Şi era într-o miercuri, 


8. Corectat. 

9, Text neclar în original. 

10. Nausicaa. 

1]. Alianţă militară din epocă, întrunind o seamă de state 
ajunse la crepuscul, ulterior, a dispărut ca și cum n-ar Îi 
fost, odată cu biruința Răsăritului (n. n. - L.S.U.). 

12. Pronunţie populară pentru UE, abreviere de la 
Uniunea Europeană (n. ed.), 5 

13, Textul fiind corupt, nu a putut fi refăcut, nici măcar 
conjectural (n. n. - L.S.U.). 

14. De sărbătoarea suspomenită. 

15. Consulului, pesemne (n. n. - L.S.U.). 
16. Presupunem aici a fi o exagerare, datorată vreunui 


copist (n.n. - I.SU.). 





XVII. Deseori trecea pe la noi Vasili”! și ochii i se 
luminau ochii'*, iar inima i se înviora şi zicea: “letă praznik!”. 
Și se bucura cu bucurie 

XVIII, lară era unul poreclit de noi Cecenul, dintru 
mulțume de pricini numindu-l astfel. Şi mult îl obijduiam, iară 
dânsul, dacă se supăra, trebuia să tacă mulcom, că mai mari 
neajunsuri îi iscodeam'”, 

XIX. De parte muierească n-am dus vreodată lipsă, 
tară aceia ce zic altăceva sunt răuvoitorii şi uneltitorii întrutot 


loan la Kremlin +, 





spurcaţi, care nici prin dreptul Utopie: n-au ce căuta. Dar nici 
nu rămâneau aici femei precum Tatiana, adeverindu-se bardul 
care zice: Știu zeii ce ştiu când aleg zeițe, se pare... 

XX. Și ne legarăm la o vreme cu jurământ, zicând; 
“Aşa şi așa să ne fie nouă dacă nu vom fi mereu utopici!”. 

XXI. Veni într-o zi Ermis”, furnizorul, și-i zise lui 
Evtihie: “Am venit să rezolvăm problema cu butoaiele de 
ambrozie care le-aţi comandat...” lar Teodosie interveni, 
zicând: “pe care; în care; din care; cu care; la care; sub 
care...”. Şi toți începurăm oarecum a ne dumini că adică ce 
vrea dânsul să spună. 

XXII. Era într-un octombrie?! când au venit la noi 
Militanţii lui Tonia” şi întrebară, zicând: “Pnmiţi?”. lară noi 
într-un glas răspunserăm, zicând: “Primim!”. Și mult se 
ospătară și li se veseli inima, iar Dorin cântă Ziua bradului de 
noapte (Cartea s-a deschis la primul rând,/ Erai mâzgălit şi 
puțin tuns,/ De formă hazliu şi trist în fond...) 

XXIII. Și zise atunci Andrei” că nu au de ce a se rușina 
apusenii față de noi, pentru accea că şi la ei se află oameni, 
numai că mai rar 

XXIV. Şi porni atunci prigoană Arhelau** asupra Utopiei, 
numai că ce nimeni nu-l băgă în samă. 

XXV. La un crepuscul al zilei ne plictiseam toți cu 
plictiseală. Și înfricoşat necaz se lăsă asupră-ne. Iară așa 
akedie nu fu nicicând. Și spuse Domnul Nelu, zicând: “Barem 
de ne-ar aduce dracu” un muritor”, s-avem de cine râde...”. 
Și Pronia se îndură de noi, aducându-ne un paria, cu vădită 


alură de măcelar ori de cântăreț. Și grăi muritorul acela, 





17, Şukşin. 
18. Sic! 
19, Născoceam, păseam, urzeam, 


20. Hermes. 

2]. Octombrie pare a avea, în logica hronicarului, o 
conotaţie mistică, al cărei înțeles, însă, ne scapă (n. n. — 
I.S.U.), 

22, Anton Pavlovici Cehov (29 ianuarie 1860 — 15 iulie 


1904), 


23. Personaj neidentificat, probabil aparținător grupului 
Militanţilor lui Tonia 

24, V. Hron. FII, VIp.| 

25, Text preluat din memone după scnerea Ultima mehicană a lui Anton 
Pavlovici Cehov (n. ed) În fapt, e opastșă (n.n,-LS.U)), 

26. Tagmă diferită de cea a muzicienilor (n. ed.). 


zicând: “Şefu , ceva muzicăbună n-ai?”. ȘI tare râserăm 
Şi ne inviorarăm. lar acela se simţea ca la stimata dumnealui 
mamă acasă şi ne înveselea cu felurite pozne şi 
giumbușlucuri. 

XXVI. Dară când se cânta: Bună dimineața, brad 
ascuns!/ După-atâta pădure şi gând,/ Am pus piua şi nu ne- 
am mai plâns./ Îţi vom şterge bruma în curând..., acela 
spuse: “Bă, Șefu “, da cine-i cretinu ăsta care vorbește cu 
brazii?”. lar Domnul Colonel Stoenescu, mustrat de cuget 

că ce păcătuise el în tinerețile dânsului, 
îl şi atinse cu un upercut” la ficat. 
XXVII. Dar acela, neînțelegând 
aluzia, spuse că ne arată el la toți, şi 
iarăşi încasă un croșeu la ficat, dublat 
de o directă, tot la ficat. Și-l poreclirăm 
1 Promitev*, lar el cu greu scăpă, şi se 
îndepărtă proferând amenințări că s-a 
răzbuna cu răzbunare. 

XXVIII, Şi grăi Domnul Nelu că 
acela negreşit se va întoarce cu 
 haidamaci, paria neinvăţând niciodată 
ŞI, crezând orbeşte în drepturile pana, 
i fiind pururea gata de a o incasa iară şi 
vară. 

XXLX. Și fuse precum grăi Domnul 
Nelu, căci înțelept ca dânsul nu se mai 
afla, şi grăia despre aştri, despre păsări, 
despre pisici”, şi despre tot ce era sub 
(şi deasupra de) soare, dar puțini veneau 
să-i asculte înțelepciunea. 

XXX. Însă aceia* nu veniră oricum, 
ci întâi informară presa că nu e vorba 
despre un conflict, ci de o acțiune 
umanitară, cu subiacent caracter punitiv, 
şi că intervenţia lor nu e îndreptată 
impotriva Utopiei, pe care o respectă, 
ci a tiranului Evtihie şi a răufăcătorului 
Stoenescu (ziceau €1), a căror aducere 
în fața Justiției se urmăreşte. 

XXXI. Şi veniră aceia patruzeci de mii", iară utopici 
eram douăzeci. Şi se frânseră aceia în faţa utopicilor şi 
plânset mare se făcu în toate casele lor. lar ei trebuiră, în 
starea jalnică în care se aflau, să facă curăţenie pe tot 
câmpul de bătaie, şi tare i-am umilit cu umilințe mari foarte. 

XXXIL. Și mulțime mare de curioşi lăudă biruința 
noastră, cu inimă deschisă, iară nu cum spun răuvoitorii, că 
de teamă. 

XXXIII. Măcar că n-ar fi trebuit, dar, ca să râdem, 
ne adresarăm i noi presei, şi am rugat să se consemneze 
precizia chirurgicală a contraofensivei, față de vremurile 
apuse în care, într-o astfel de bătălie, era dat nimicirii tot 
cartierul, ca şi faptul că ne exprimăm tot regretul față de 
eventualele victime colaterale. 

XXXIV. Până și Taras*, auzind acestea, (prinse a) 
zâmbi a râde, mâțeşte. 

XXXV. Și multe alte fapte săvârşiră vitejii, despre 
care însă nu voi pomeni aici, fiind pe deasupra de puteri a le 


aminti toate. 
3 


îoorerenecoenserestțreeavroesoreroeenaoooebrertierorab oboseste eve 


văleat 7512. Aşa iscălesc eu”. Vegheați, iubiților, să nu fiți 
înşelați cu ticluieli: acesta-i scrisul meu. ..*% 





27. AICI (şi în continuare) hronicarul foloseşte termenii 
din box cu totul la întâmplare, dovedind o crasă ignoranță 
în domeniu (nota unui cronicar sportiv). 

28, Prometeu 

29. Evtihie însuşi avea un motan, pe nume Taras 

30. Pana. 

31, Cifră exagerată, datorată unei scolii, urmărind, 
probabil, o conotaţie mistică (n. n. - LS.U.), 

32. Taras fiind motanul lui Evtihie. 

33, Mare lacună în text, datorată, se pare, manipulării 
greșite a unei cupe de ambrozie (n. n. - I.S.U.). 

34. Ediţule entice vor reda acest paragraf (şi) în facsimil 
(recomandarea tuturor: proprietar manuscris, culegăton, 
editură ș. a.), 

35. Manuscrisul se încheie brusc, ultima parte lipsind; 
presupunem că el va fi fost continuat într-o a doua carte 
care, însă, nu ni s-a păstrat, sau nu s-a descoperit până 
azi (n. n. -L.SU,) 




















PAG. 10 NR. 7/163 lulie 2004 





RUSIA ŞI ISPITA. 


. >, 
Y Pus 


A atita în 
ip ph 54 


+ 


PUNCTE CARDINALE 


partea a doua: DIMENSIUNEA SPIRITUALA A MESIANISMULUI 


CAPITOLUL IV 


1) Mesianismul rus între laicitate şi religiozitate 


Ideea mesianică rusă trebuia să treacă obligatoriu 
prin filtrul conştiinţei unei intelighenții, pentru a căpăta sens. 
Ceea ce păruse a fi inițial un vis utopic al călugărului Filotei, 
cu timpul devine o idee bine susținută atât de oamenii de 
cultură ruşi, cât şi de politica oficială a imperiului țarist. Prin 
urmare, Rusia şi-a afirmat de timpuriu responsabilitatea față 
de creștinismul european. În scurt timp, profitând şi de o 
conjunctură politică favorabilă, se va declara protectoarea 
întregii Ortodoxii. Mai mult chiar, în numele ideii ruse şi sub 
acoperirea ei, se dezvoltă politica imperialistă, vizibilă încă 
din timpul lui Ivan III. 

Imperiahsmul țarist, alimentat de utopia celei de A 
Treia Rome, era susținut și de întreaga intelighenţie rusă din 
şecolul XIX. Mesianismul rus cunoaște astfel o formă laică, 
reprezentată de politica țarului, de slavofilismul intelighenţiei, 
ca și de panslavismul și narodnicismul aceleiaşi intelighenții. 
Ceea ce au în comun toate acestea este credința într-o misiune 
pământeană a Rusiei, care, ca protectoare a Ortodoxiei, avea 
datoria să elibereze țănile slave, precum şi țările din sfera sa 


o 


de influență, de sub jugul turcesc și austriac. 


foarte important. Ideea generală a celei de A Treia Rome, în 
care au crezut atât membrii clerului, cât şi oamenii de stat, a 
impus două idei care şi-au găsit, cum era şi normal, partizani: 
ideea imperialistă (urmăntă în special de statul rus, de imperiul 
moscovit) și ideea ortodoxă (care urma Biserica în planul 
mântuirii). Cu alte cuvinte, mitul celei de A Treia Rome a 
consolidat rolul Bisenicii şi al Statului, ambele apărătoare a 
celor două împărăţii, cea religioasă şi cea pământeană, în 
funcție de modalitatea mai mult sau mai puțin concretă de a 
realiza idealul mesianic în cele două forme de manifestare 
amintite. 

Biserica şi Statul erau chemate astfel să realizeze 
împreună împărăţia universală — una în spirit, alta pe plan 
material. Și ambele vor juca un rol la fel de important în 
evoluția ulterioară a Rusiei. Probabil că mesianismul rus putea 
să reuşească numai dacă Biserica şi Statul, ambele chemate 
la o misiune universală, aveau libertatea să se manifeste în 
lumea pe care erau menite să o servească — lumea spiritului 
sau lumea cezarului. Totuşi, Rusia nu a cunoscut această 
conlucrare liberă, înălțătoare, între Biserică şi Stat. Cele două 
instituții au coexistat, în planuri diferite, iar gândirea 
intelighenției slavofile, occidentaliste, sau a marilor scriitori 
creştini, nu a mai putut menține echilibrul, eşuând în utopiile 
teocratice sau “panslaviste. 

Echilibrul : între cele două, Biserică şi Stat, se va 


2 dripe. e îicptat în favoarea Statului. Ideea împărăției religioase 






relisie şi ideologie (5) 


credincioșilor de rit vechi în secolul XVII, aşa-zisa schismă 
a rasholnicilor. Schisma a avut însă cauze mai adânci: era 
momentul să se lămurească, o dată pentru totdeauna, dacă 
împărăția rusească era sau nu adevărata impărăție a 
Ortodoxiei şi dacă poporul rus îşi îndeplinea sau nu vocaţia 
mesianică (3). 

Exista bănuiala cum că împărăţia ortodoxă a celei 
de A Treia Rome era atinsă de corupție şi că adevărul ultim 
şi etern era denaturat. Şi mai era şi teama că prin intermediul 
statului şi clerului înalt, Antihristul stăpânea Rusia. În acest 
sens, schisma a dat o puternică lovitură mitului celei de A 
Treia Rome; în se crea un precedent în istorie prin care 
Biserica Rusiei se erija în singura forță care avea dreptul să 
păstreze ideea rusă şi să o facă cunoscută sub forma 
împărăției spirituale, statul urmând să se supună acestei 
voințe a Bisericii; în al doilea rând, credincioşii de rit vechi 
nu acceptau să participe astfel la misiunea universală a 
Rusiei, ei înțelegând reformele ca pe o ruptură cu tradiția 
adevărată, a Părinților Bisericii. Neacceptarea reformei 
bisericeşti a făcut ca o anumită parte din popor să se rupă 
de Biserică. 

O altă lovitură împotriva ideii de A Treia Rome va 
fi dată de reformele lui Petru cel Mare. El nu acceptă 
subordonarea țarului față de Biserică. În plus, dominația 
Bisericii în stat nu va putea să ridice Rusia la nivelul 
celorlalte state europene, căci menţinerea bizantinismului 


Drumul pe care-l urmează mesianismul rus după se va estompa curând, i iar Biserica nu va mai avea un rol În formă națională, nu permitea deschiderea Rusiei către 
ce întâlnește conștiința slavofilă și panslavismul propovăduit “conducător. Împărăţia moscovită a însemnat o- » guvernare lumea occidentală, agreată de Petru |. În anul 1721, el a 
totalitară, afirma N. Berdiaev, in Originile şi sensul. publicat celebrul Regulament spiritual, alcătuit de Teofan 


de Fadeev şi Danielevski este foarte interesant şi dramatic 
totodată. Ideea rusă îmbracă astfel forma unei mişcări 
naționale fără precedent, odată cu afirmarea panslavismului 
ca doctrină de stat, care va duce Rusia, de la liberalismul 
propovăduit de occidentaliști, la ideologia revoluționară, luând 
în final forma imperialismului de tip comunist. 

Dacă intehghenția fidelă polhtucii ţariste va 
propovădui ideea rusă în forma sa laică, poporul rus, în care 
includem pe cinstiții stareți și oameni ai Bisericii, va păstra 
vie imaginea creştinismului pur, nealterat de creziile 
occidentaliste. Politica imperialistă, ca și ideile occidentale 
rusificate, care preocupau intelighenţia, rămâneau străine 
ţăranului de rând. Viaţa satului rus, de stepă, îşi avea universul 
său, ritmul său, neschimbat de sute de ani. În curând satul, 
cu mujicul său, va fi subiectul unei atracții puternice din 
partea intelighenţiei narodniciste, care incerca să se apropie 
de popor şi să dea astfel sens ideii ruse, De altfel, însuşi 
conceptul de idee rusă se va face cunoscut prin abordarea 
conceptuală a mesianismului rus de către intelighenţia 
secolului XIX, care cunoaște o adevărată isterie mesianică. 
Odată ce mitul celei de A Treia Rome cunoaşte o propagandă 
în rândurile clerului, ale nobililor, ale oamenilor de rând, ea 
se va implanta adânc în sufletul întregii Rusii, devenind ideea 
călăuzitoare a vieţii naţionale. Intelighenţia rusă, în 
încercarea de a da sens unei culturi ruse anemice, se va 
transforma în purtătoarea de cuvânt a intregii Rusii ortodoxe 
și pravoslavnice, sfârşind în cele din urmă prin a-și impune 
propria concepție despre mântuirea Rusiei, despre rolul ei în 
Europa şi pentru creştinismul universal, ea va impune și 
regulile jocului și-și va asuma întregul destin al Rusiei, în 
numele unui crez mărturisit. În acest sens, soarta ideii ruse 
va depinde de supraviețuirea acestei intelighenții (deosebit 
de dificilă în condiţiile politice ale ţarismului, de multe ori 
intolerant, sau ale Rusiei sovietice, când mulţi intelectuali 
au sfârşit în gulaguri sau au luat drumul exilului). 


2) Ideea rusă la slavofiliştii occidentalişti. 
Intelighenţia rusă între liberalism şi revoluție 


Apariţia intelighenţiei în secolul XIX îşi are 
premiză în realitățile social-politice și economice ale Rusiei, 
incepând încă din secolul XVII, dar şi în caracteristicile 
generale ale statului rus, 

Se cunoaște faptul că în Rusia Biserica naţională, 
pe „de o parte, şi statul rus, de cealaltă parte, au jucat un rol 


mesianismului rus. Dar prin chiar dominația totalitaristă a 
Moscovei, mesianismul rus însuşi era pus în pericol. Trebuie 
precizat totuși că niciodată, pe plan eclezial, teona celei de A 
Treia Rome nu a fost impinsă până la ultima sa consecinţă: 
scaunul Moscovei nu a pretins nicicând să ia locul 
Constantinopolului. Biserica, în acest sens, va acționa numai 
pe planul împărăției spirituale. Cu toate acestea, viitorul 
religios al Bisericii era văzut de cler fie ca un compromis 
între Biserică şi Stat, fie ca o independenţă totală a acesteia 
faţă de autoritatea Moscovei. În acest al doilea caz, nu se 
accepta nici un compromis cu Statul moscovit. 

În scurt timp, membrii Bisericii se vor împărți în 
două tabere. Unii, avându-l în frunte pe învățatul stareţ Iosif 
din Volok, acceptau compromisul, văzând în Imperiul creştin 
moscovit realizarea pământeană a cetății lui Dumnezeu, 
căreia Moscova avea să-i fie centru (1); ci erau partizanii 
unei strânse alianțe între Biserică — care urmărea împlinirea 
mesianismului rus sub forma lui ecumenică, în interiorul său 
— şi statul moscovit, care urmărea acelaşi lucru din exterior. 

A doua tabără era formată din monahi, severi trăitoni 
în pădurile Nordului, dintre care se remarcă Nil Sorski, ulterior 
canonizat. Aceştia propovăduiau sărăcia monastică, totala 


independență a Bisericii față de stat şi fidelitate canonică faţă , 


de Constantinopol. Nil Sorski înțelegea că o Biserică 
naturalizată putea fi mai uşor controlată de stat. Neîncrederea 
lui Nil Sorski şi a partizanilor independenței totale a Bisericii 
se va dovedi pe deplin justificată, în dezvoltarea ulterioară a 


imperiului rus în direcția unui stat secularizat modern, care în 


secolul XVIII a înfeudat complet Biserica. Cu toate acestea, 
în secolul XVI, tabăra lui losif a repurtat o aparentă victone 
de scurtă durată: Biserica se va alia cu statul moscovit și-și 


va păstra proprietăţile. Ca moștenitoare a Bizanțului, ca 
moștenea și fastul acestuia. Bogăția materială nu era decât 


un simbol al bogăției spirituale a Bisericii, 


În curând, însă, raporturile dintre Biserică și Stat se 
vor deteriora. Teoria celei de A Treia Rome a fost din nou 
atacată în timpul Patriarhului Nikon (1652-1658), EL a reușit 
să stabilească supremaţia puterii spirituale asupra celei 
temporale și să reformeze Biserica rusă. De acum înainte, 
credința ortodoxă va însemna credința rusească, cea 
nerusească fiind - prin urmare — credinţă neortodoxă Q). 
Chiar dacă Patriarhul Nikon a sfârșit prin a fi înlăturat și 
condamnat în 1660, un mare sinod reunit la Moscova a adoptat 
reformele liturgice ale lui Nikon, ceea ce a dus la schisma 


Prokopovici, episcop de Pskov, care desfiinţa instituția 
Patriarhiei, punând la conducerea Bisericii un organ colegial 
- Sfântul Sinod — alcătuit din episcopi şi din 2-3 preoți. În 
fruntea aparatului administrativ al Bisericii era un procuror 
laic, ceca ce însemna 0 gravă prejudiciere adusă statutului 
Bisericii, Biserica sfârşea astfel prin a fi supusă Statului, 
situație ce se va menține până după anul 1990. 

Sigur, reforma bisericească făcută de Petru în stil 
protestant a creat o stare de nemulțumire în rândunile clerului 
şi intelectualității. Cert este că legendarul țar Petru 1 avea 
să capete, în ochi multora, trăsătunle Antihristului. Revoluția 
lui Petru a dus la întărirea statului rus, împingând țara către 
cultura occidentală. Țarul este autorul moral al rupturii 
produse între omul simplu, care-şi păstrează vechile tradiţii, 
superstiții, obiceiuri, adică vechiul mod de viață, şi clasa 
conducătoare cultivată. 

Care a fost însă soarta ideii ruse? Absolutismul 
instaurat de Petru cel Mare după modelul curopean a 
schimbat, cum era şi firesc, structurile statului, ratând prin 
aceasta ideca celei de A Treia Rome. Rusia, occidentală și 
protestantă, nu mai putea fi acea Rusie sfântă a tradiţiei. În 
acest fel, existența ideii ruse era pusă în dificultate. Statul 
de tip materialist şi poliţist instaurat după Petru nu mai putea 
reprezenta cu demnitate ideea rusă. De asemenea, Biserica 
era prea slabă pentru a realiza împărăția spirituală. 
Rămânea doar poporul păstrător al adevăratei credințe, al 
chipului lui Hristos, şi intelighenția rusă. Poporul era cel 
care păstra vie ideca rusă — el credea atât în puterea 
suveranului, chemat la misiunea istorică de a apăra cu sabia 
credința ortodoxă, cât și în cea a Bisericii și a sfinților ei. În 
schimb, intelighenția care, mocnea în aşteptarea unei 
împărății mesianice, după expresia lui Berdiaev, se afla 
încă în contradicție cu statul, considerat trădător al 
împărăției mesianice pe care trebuia să o realizeze. 
Intehighenţia va încerca să se întoarcă către popor, dar va 
sfârși prin a se rupe şi mai mult de el. (Va urma) 


Bogdan SILION 


Note 

ierti agil availa Caaaat ara ou tia 
Tera. , Originile şi serul ocarmanisraului nus, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 
3, IHidem,p. 32. 








—€I IP ———. —.—_ —.———__——_ 


| 





TEODOR M. POPESCU» 


o: 5 
4 Pe" al: E ui 
. „_._.—— 


DE LA-NERO LA STALIN. | 


PUNCTE CARDINALE 


ANIICREȘTINISMUL COMUNIST” 


(urmare din numărul trecut) 


Trăim un veac de antinomii şi de paradoxe, ŞI- 
| trăim azi poate în faza lui cea mai critică. Omenirea 
trece printr-un moment dintre cele mai hotăritoare 
din istoria sa. Suntem la o răspintie de o gravitate 
excepțională şi de o importanţă epocală. Războiul 
actual este mai mult decît o luptă pentru teritorii şi 
pentru bunuri materiale, mai mult decit un război 
politic şi economic: este și o luptă gigantică pentru 
idei ce-şi dispută sufletul şi viitorul omenirii. Este o 
încordare dramatică între idealuri totalitare, ce par 
asemănătoare şi diferite în acelaşi timp; este o 
ciocnire de forţe ce vin din sensuri opuse şi se 
întilnesc în luptă pe linia destinelor lumii, în momentul 
ei actual: idei purtate cu mare avînt şi susținute de 
ambele părți cu o convingere şi o tenacitate rar 
cunoscute pînă acum, slujite cu hotărirea neclintită 
de a trăi sau a muri pentru ele, urmărite cu o pasiune 
care demult n-a mai mişcat aşa pe oameni și niciodată 
încă omenirea întreagă. Este un moment eroic, și 
înaintea noastră stă deschisă o perspectivă cu aspect 
de tragică dilemă, de triumf sau de catastrofă, nu 
doar a noastră ca indivizi sau ca popor, ci a omenirii 
în ansamblul ei. Şi această per-spectivă de a fi sau a 
nu fi dezlănţuie şi biciuieşte ener-giile într-o încleştare 
și o furtună care încheie o întreagă epocă istorică şi 
deschide cu noi o alta. 

Se luptă în adevăr pentru cauze, aşa cum se 
văd de ambele părţi, pentru o ordine mondială nouă, 
pentru o umanitate nouă. Fenomenul politic-economic 
este dublat de unul ideal-moral, spiritual, care 
interesează nu numai omenirea întreagă, ci şi omul 
întreg. Ne interesează adică în tot ce este viața noastră 
şi-i dă un rost şi un sens; în ceca ce credem şi simţim, 
în concepţiile şi aspirațiile noastre omeneşti. 
Deasupra vastelor cîmpuri de luptă pluteşte, în forme 
şi manifestări deosebite, sufletul. Mai presus de 
interese materiale, şi oarecum independente de ele, 
stau interesele spirituale ale omenirii, luate în interesul 
lor larg şi total, al concepţiei despre viață şi al 
năzuințelor umane ideale. 2 

Se găsesc deci angajate în acest război, deși în 
chip mai mult indirect, marile bunuri ale omenirii, Şi 
cu ele cel mai mare şi mai de preţ, fără de care 
omenirea nu se poate concepe: bunul religios-moral. 
Se găseşte angajat, de putem zice, mai mult decît 
omul, cu tot ce are mai înalt şi mai scump: se găseşte 
angajat ca niciodată Dumnezeu Însuși, în raportul ce 
există pe pămînt între om și El, în credinţa sau 
necredința noastră în El. Este chiar prima dată în 
istoria omenirii cînd un război, și fără a fi anume un 
război religios, va hotări poate, între altele, dacă omul 
mai are sau nu miine dreptul și libertatea de a crede 
în Dumnezeu. Este tocmai unul din aspectele 
paradoxale ale acestui război, care a început ca război 
de reparații și de spaţiu vital şi a ajuns, întinzindu-se 
şi evoluind, un “război sfint”, o “cruciadă”, deși, 


"Fragmente dintr-o prelegere inaugurală ținută la 
Facultatea de Teologie din București (noiembrie 1941) 
şi tipărită ulterior în revista Gândirea (ianuarie 1942, 
pp. 22-29, sub titlul “De la Nero la Stalin”) și în revista 
Biserica Ortodoxă Română (anul LX, nr. 1-3, ianuarie- 
martie 1942, apoi, în acelaşi an, intr-un extras de 40 de 
pagini, la Tipografia Cărţilor Bisericești din Bucureşti, 
sub titlul “Anticreștinismul comunist”). Consătean cu 
Petre Ţuţea (1902-1991), autorul (1893-1973), profesor 
la Facultatea de Teologie din București, nehirotonit, va 
fi ulterior deţinut politic sub comunişti (1959-1964). 


[Nota Red.] 


fără îndoială, un anume interes religios primează în 
concepția unora dintre cei care îl poartă. Dar dacă 
Dumnezeu nu figurează formal în planurile şi în 
comunicatele de război, El este implicat în el de către 
oameni, unii detestindu-L, alții invocîndu-L, și are, în 
concepția lor, a cîştiga sau a pierde, după cum va fi 
sfîrşitul marelui conflict ideologic în curs. 

În adevăr, oricare ar fi cauzele şi scopurile pur 
politice ale acestui război, cu izbînda sau cu căderea 
ideologiilor contradictorii ce se înfruntă în el, se pune 
şi problema religie: pentru lumea de mîine, a dreptului 
acesteia la rehgie. De sfîrşitul lui va depinde în mare 
măsură — şi poate pentru mult timp — situația spirituală 
a omenirii, atit cît aceasta decurge din elementul său 
central, care este credința. În fața armatelor noii ordini 
europene se găseşte — apărindu-şi ideile, alături de alțu, 
care-şi apără imperiul universal şi interesele 
plutocratice — o armată atee, ar-mata unei revoluții 
anticreştine, care vrea să descreştineze lumea şi s-o 
comunizeze. Este prima dată cînd ateismul declarat, 
organizat, violent şi agresiv, ateism militant, dictatorial 
şi impenialist, ridicat la rangul şi la puterea unei dogme, 
a unei constituții și ordini de stat, impus cu o persistență 
diabolică și servit cu politica şi cu diplomația, cu 
economia şi cu tehnica, cu ştiinţa, cu literatura, cu 
arta şi cu arma, vrea să cucerească pentru ideea sa 
lumea întreagă şi să distrugă pină şi ultima urmă de 
credinţă religioasă. Este prima dată cînd ateismul 
constituie baza şi condiţia unei lumi şi vieți noi, 
principiul esențial al unei revoluţii, de o cruzime şi de 
proporţii nevăzute pină acum. Ar fi destul să ne gindim 
ce ar insemna pentru omenire triumful impietăţii 
bolşevice, ca să înțelegem în ce măsură — de dramă 
cosmică — sunt angajate în această luptă cu comunismul 
toate interesele spirituale ale lumii, în frunte cu cel 
religios-moral. Mai presus de toate întrebările şi 
devizele acestui război unic stă, deci, pusă pentru 
veacuri, marea problemă a momentului nostru istoric: 
a crede sau a nu crede în Dumnezeu?” 

Au fost multe persecuții, au fost şi războaie 
religioase, dar niciodată pină acum nu s-a pus unei 
Biserici sau unei religii problema gravă, nu doar a 
credinţei ei, ci a credinţei în sine, a credinței oncui în 
Dumnezeu. Comunismul pune tuturor credincioșilor, 
indiferent de confesiunea sau de ritul lor, această 
problemă a credinţei însăşi, pe care el o combate în 
toate elementele şi formele ei, aşa cum n-a combătut- 
o nimeni pînă acum. Creștinismul a cunoscut numeroa- 
se prigoane pentru credința sa, din partea atîtor 
credințe. L-au combătut în multe chipuri iudaismul, 
păgînismul şi mahomedanismul, urmărind să-l constrîn- 
gă prin violenţă a renega pe lisus Hristos, pentru a 
îmbrățișa credința lor. Socotind religia lor mai bună 
decit cea creștină, persecutorii constringeau pe creştini 
să-și schimbe credința: se urmărea deci convertirea 





“Din păcale, de pe urma acestui conflict complex și a 
marii conflagrații mondiale, democrația occidentală a 
triumfat politic și militar, dar a eşuat sub multe aspecte în 
plan moral-spiritual, unul dintre ele fiind colaboraţionismul 
cu regimul de la Moscova şi sacrificarea globală a estului 
european, părăsit pentru patru decenii în ghearele 
imperialismului sovietic. Europa tradițională a avut ne- 
şansa să se compromită pe mina nazismului, ceca ce a dus 
la supralicitarea unei (dez)ordini de stinga, anti- 
tradiționaliste, materialiste şi laiciste, chiar dincolo de 
extremismul comunist. Autorul acestui studiu avea să fie 
el însuşi una dintre victimele cele mai greu încercate ale 
tragediei istorice în care sfârșitul războiului a aruncat 
Europă răsăriteană, din Carpaţi pină în Balcani. /Nota 
Red] 


lulie 2004 NR. 7/163 PAG. II 






Yalta, 1945: Diavolul şchiop şi Diavolul roşu p, 


de la o credință la alta. Se combătea nu credința în 
Dumnezeu, ci o credință mai nouă, una socotită 
greşită, sa mai slabă. 

Aceasta nu îndreptățește desigur pe persecutorii 
de pînă acum la indulgența istoriei, dar scoate în 
evidență perversitatea şi gravitatea persecuției 
bolşevice, care urmărește să înlăture sau să distrugă 
nu o altă credinţă, ci orice credință, credința în 
Dumnezeu; nu o altă religie, ci orice religie, nu o 
divinitate străină, ci divinitatea însăși: credința, religia, 
pe Dumnezeu, indiferent de numele ce poartă, de 
cultul ce 1 se aduce, de dogme şi de practici religioase. 
Bolşevismul nu afirmă şi nu apără nimic religios; el 
neagă şi distruge numai: neagă pentru sine și distruge 
la alții. 

Atit timp cit se va opune creştinismului o religie, 
o altă religie, el va rezista şi va triumfa, pentru că 
este superior oricărei alte religii. Onicit de mare ar fi 
eroarea şi durerea de a fi combătut în numele altei 
credințe în Dumnezeu, creştinismul are cu sine 
convingerea că nu poate fi depăşit sau înlocuit de 
nici-o altă religie. El nu se teme deci să se măsoare, 
în concurenţă religioasă şi morală, cu nici-o altă 
credinţă, oricîte arme şi piedici i-ar putea opune 
aceea. Nu s-a temut deci nici de conducătorii şi de 
rabinii poporului iudeu, nici de cezarii şi de judecătorii 
Romei, nici de califi şi de sultani;, nu s-a temut nici 
de eretici, nici de birfitori, nici chiar de necredincioşii 
şi de atei veacului modern. Atit timp cit unei afirmații 
i se va opune alta, cit unei credințe i se va împotrivi 
alta, cit adevăratului Dumnezeu | se va opune unul 
fals, creştinismul va birui prin însuşi puterea 
adevărului şi a principiilor sale. Situaţia lui: este însă 
cu mult mai grea în imperiul bolşevic al ateismului 
total, unde puterea adversarului persecutor nu este o 
idee pozitivă afirmată, cit negația pătimașă, 
distructivă, nihilismul religios-moral, haosul spiritual, 
izgonirea din lume și din mintea oamenilor a oricărei 
idei de Dumnezeu, interzicerea oricărui cult, 
împiedicarea oricărei credinţe şi practici religioase, 
interzicerea religiei pur şi simplu. Nu doar areligia, 
ca lipsă de credinţă, ci antireligia, ca sistem ateu 
universal şi militant. O religie poate, chiar persecu- 
tată, să stea alături de alta; nu poate rezista mult timp 
întreagă și nefalsificată sub un regim de negație şi de 
teroare, de persecuție totală, cum este cel comunist. 
Un ateu poate tăgădui pe Dumnezeu, fără a împiedica 
pe alții să creadă. Comunismul nu crede nici el, nu 
vrea să creadă nimeni, şi nu lasă pe nimeni să creadă. 
El vede în religie pe cel mai mare adversar al său, 
cea mai serioasă pedică în calea revoluției comuniste, 
“opium pentru popor”, “instrument de exploatare a 
proletarilor de către capitalişti” şi cea mai funestă 
prejudecată a omenirii. 

Această absurdă şi neîndurată sentinţă de 
condamnare a religiei vine de la Karl Marx, ca toată 
doctrina comunismului. Însuşită integral şi aplicată 
orbește în tot programul și cu tot aparatul sovietic, 
ca este o adevărată execuţie capitală a religiei. 
Niciodată o mai mare aberaţie şi impietate n-a fost 
servită cu mai multă patimă şi cu o mai mare persis- 
tență. Religia, cauza tuturor nedreptăţilor şi nenoro- 
cirilor sociale, religia la stilpul tuturor infamiilor; 
religia, duşmanul numărul unu al omenirii. lată ce a 
descoperit socialismul şi iată de ce vrea s-o extermine 
comunismul! Comunizarea omenirii presupune 
ateizarea ei. (Va urma) 





PAG. 12 NR. 7/163 lulie 2004 





Născut la 29 iulie 1912, N. 
Steinhardt a fost detinut politic 
între 1960 şi 1964. A fost botezat 
in închisoare de părintele Mina 
Dobzeu (15 martie 1960), iar 
înainte de a se călugări, devenind 
monahul Nicolae de la Rohia (16 
august 1950), a redactat Jurnalul 
Jericirii (apărut postum, în 1991), 
de mai multe ori confiscat de 
Securitate, care l-a urmărit 
permanent pe autor (dosarul său, 
păstrat în arhive, însumează ]] 
volume şi peste 8000 de pagini!). 
S-a stins la 30 martie 1989, fără a 
şti, probabil, că turnătorul său cel 
mai abject nu fusese nimeni alul 
decât unul dintre prietenii cei mai 
apropiați... 


"Nu once păcătos are dreptul să se 
suie pe cruce, imi spune lon Caraion şi mă 
lămurește: ca să te poți răstigni şi libera 
trebuie mai întâr să te căieşti, să-ți 
mărtuniseşti vina în public, să te autodenunți 
Şi să recunoști: am greşit! am fost un porc! 
In al doilea rând, să te cureți prin suferință 
autoimpusă, trecând prin faza deşertului, a 
pustniciei, a focului punficator, abia atunci 
poate urma şi treapta a treia, abia atunci 
dobândești dreptul, privilegiul de a te sui pe 
cruce” 

Fragmentul citat apare pe ultima 
pagină â Jurnalului fericirii (Ed. Dacia, Cluj- 
Napoca, 1991). E datat “Decembne 1971” 
și, din perspectiva evenimentelor ulterioare, 
avea să-şi dezvăluie semnificatiile 
dramatice, pe care le-am putut descifra 
consultând Dosarul de la Secuntate al lui N 
Steinhardt din arhivele CNSAS (Fond 
Informativ, Dosar nr. 207) 

Aşadar, N. Steinhardt termină 
Jurnalul fericirii in 1971. Realizează mai 
multe dactilograme, pe care le dă spre lectură 
câtorva pneteni apropiaţi. Unul dintre aceştia 
(care apare în dosare cu numele codificat 
“ Artur”) se duce, după lectură, cu exemplarul 
direc! la Securitate. Jurnalul intră, deci, în 
posesia acesteia la 30.10.1972 În tentativa 
de a recupera şi celelalte exemplare şi de a 
venfica dacă textul nu fusese trimis și-n 
străinătate, Securitatea inscenează o notă 
anonimă, de o incredibilă imbecilitate, în 
care. Steinhardt e acuzat de... deținere de 
armament, valută, literatură obscenă! In fața 
unei asemenea acuzaţii, el trebuie să accepte 
o percheziţie la domiculiu (14.12.1972), când 
i se confiscă și ultimul exemplar pe care-l 








PUNCTE CARDINALE 


Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc şi singur: 


| 


De cine era turnat la Securitate N. Steinhardt 


ma! deținea. Este pus în “filaj” între 
10.12.1972 — 18.12.1972 şi anchetat aproape 
zilnic între 14.12.1972 = 29.12.1972. Ca şi-n 
inchisoare, rezistă eroic, Securitatea 
nereuşind să obțină de la el numele celorlalte 
persoane cărora le incredințase Jurnalul. 


i Consecințele, fireşte, sunt dramatice 
Intr-o scrisoare, pe care i-o trimite la 
20.01.1973 lui Virgil lerunca, îi spune: “Nu ţi- 
am răspuns la ump din pricina sănătății: am 
avut neajunsun cu inima” (N. Steinhardt, 
Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori 
către Virgil. lerunca [1967-1983], Ed. 
Humanitas, București, 2000, p. 151). Nota de 
fulaj din 17.12.1972 ne oferă unaginea unui N 
Steinhardt profund marcat sufleteşte de 
evenimentele prin care trecea. Citez un 
fragment: “La ora 10,00, «STAN» a ieşit de 
acasă şi, cu autobuzul 72, a mers la biserica 
Schitul Darvan, unde a intrat la ora 10,25. 
Arc, «STAN» a sărutat mai multe icoane, a 
făcut mătănii, a dat un acatist şi, în timpul 
slujbei, a stat în genunchi” (Dos. 207, vol. IV, 
fila 408). N-aş fi citat poate acest pasaj, dacă 
Steinhardt n-ar fi ironizat 'uneon în Jurnalul 
său acest tip de rigorism religios (ascultarea 
intregii slujbe în genunchi), rigonism integrat, 
după părerea sa, în “diavoleasca ispită de 
dreapta, a desăvârşini absolute” (op. crt, p 
207) 


De unde ştim că cel care-l trădase e 
informatorul “Artur”? Dintr-o notă 
informativă pe care acesta o dă, la 03.04.1973, 
despre discuțiile sale cu N. Steinhardt, in urma 
confiscării Jurnalului... şi a anchetelor 
succesive. E o notă de un dramatism 
cutremurător, în care victima, inocentă şi de 
bună-credință, cere, fără să-şi dea seama, 
iertare turnătorului! Reproduc un fragment 
“Când l-am întâlnit la el acasă, unde într- 
adevăr mă invitase ca să-mi dea un catalog 
pentru copil și să discutăm despre o traducere 
in engleză, nu se găsea într-o mai bună 
dispoziție: «Există pentru mine trei posibilități 
Să mă aresteze. Să mă chinuie aşa până o! 
înnebuni, cu anchetele. Mă acuză că sunt 
duşman. Vor numele dactilografen... N-am vrut 


să fac rău nimănui. Cam bănuiesc eu cine m- 
a denunţat. Ce să fac? Sunt un păcătos. N-am 
să mai pot lucra, Or să-mi ia pensia. Or să mă 
dea afară din casă. Cine ştie, poate că nu mă 
arestează, dar imi iau pensia şi casa. Rămân 
pe drumuri. Un nenorocit. Eu lucrez încă, dar 
ştii cum este. Mi-au spus să nu-mi schimb 
preocupânle şi felul de a fi, să nu incetez a 
vedea cunoscuți, prieteni, să-mi duc viața la 
fel ca şi până acum. Dar sunt sigur că mă 
urmăresc. Îmi urmăresc telefonul, paşii, 
drumunle, Trebuie să ne vedem foarte rar. 
Poate mă arestează chiar de sărbători, ca să 
mă pedepsească în credință, în Domnul. Am 
să mă rog mult de sfintele sărbăton, poate se 
îndură Domnul de mine. Îţi cer iertare. Le cer 
iertare la toți. Nu, nu, turnător n-am să devin 
Să-mi ceară altceva, să mă pedepsească 
altfel...»” (Dos. 207, vol.-V, filele 81-84) 

lar reacția “prietenului” său este de 
ur cinism inimaginabil: “E derutat şi într-o 
măsură, de-adevăratelea, scrântit” 


IV 


Că “Artur” este cel care “ne-a 
semnalat despre existența manuscrisului. lui 
Şi ne-a pus în posesia lui” aflăm din Nota 
Biroului (N-B.). Oncine își va pune, acum, 
legitima întrebare: “Cine este «Artur»?”. 
Răspunsul reprezintă el însuşi "un paradox 
infernal, simptomatic însă pentru lumea 























mutilantă prin care am trecut: este tocmai 
cel care, în pasajul citat mai sus, făcea 
teoria urcării pe cruce, adică poetul lon 
Caraion!!! 
Dincolo de faptul că despre dosarul 
lui Caraion a apărut o carte (Mihai Pelin, 
Artur”: dosarul lon Caraion, Ed 
Publiferom, Bucureşti, 2001), există probe 
incontestabile, obținute conexând nota citată 
cu alte note; una semnată “Adrian 
Cozmescu”, la 10 mai 1982 (Dos. 207, vol. 
V, fila 224), şi una semnată tot de “Artur”, 
la 02.02.1974 (vol. V, filele 81-109). În toate 
aceste note se vorbeşte despre colaborarea 
dintre N. Steinhardt şi Caraion la realizarea 
unor traducen din engleză (N. Steinhardt - 
traducătorul propriu-zis, Caraion — cel care 
stiliza textele). Despre acelaşi tip de 
colaborare aflăm şi dintr-o scrisoare a lui 
Steinhardt către Virgil lerunca (28.02.1975), 
in care, printre altele, spune: “lon Caraion 
a publicat un volum de versun de Pound la 
care, ocult, am colaborat şi eu” (Dumnezeu 
în care spui că nu crezi... ed. cit, p. 178). 
Un alt paradox infernal-e că lon 
Caraion însuşi a fost un indelungat chent al 
inchisonlor politice (1950-1955 şi 1958- 
1964), la rândul său sistematic urmănt de 
Secuntate. Dar se vede = vorba lui lui N. 
Steinhardt — că suferința nu este mereu 
mântuiloare. 
George ARDELEANU 


ni da h & JP i | 
de PETE 
_ Mi i NI 
sinea * i 


ii Ne i 
AY 5 


Chilia Părintelui Nicolae (N. Steinhardt) 








de la Mănăstirea Rohia 


"p GHEORGHE MOGOȘ 


A murit cu cea de pe urmă moarte prietenul şi camaradul nostru 
de luptă şi de idealuri, Gheorghe Mogoş. Aceasta i-a fost moartea cea de 
pe urmă, deoarece, pentru „normele”lumii acesteia, el murise demult, 
din 1954, când a fost arestat și când, din pricina anchetei extrem de dure 
prin care a trecut, a „înncbunit”, în plină tinereţe. Deşi cu mințile rătăcite, 
Securitatea l-a trimis totuși în judecată, iar colonelul magistrat Emil Hirsch 
l-a condamnat la 20 de ani muncă silnică! După pronunţarea sentinţei, în 
loc să fie internat într-un spital, pentru a se încerca recuperarea lui, a fost 
trimis în temnița Aiudului, de unde a fost eliberat abia după 8 ani. 

Gheorghe Mogoş s-a născut în anul 1929, în comuna Năsturelu din 
județul Teleorman, dintr-o familie de țărani săraci care, neavând posibilitate 
să-l întrețină în şcoală, l-au dat, după terminarea claselor primare, copil 
de trupă la un regiment din București. Alci a învăţat meseria de strungar, 
dar cum visul lui era să ajungă inginer, s-a înscris în paralel şi la Liceul 
„Mihai Viteazul”, pe care l-a absolvit în 1949, A intrat apoi la Politehnică, 





de unde, în 1954, pe când era în ultimul an de studii, a fost arestat din 
motive politice. Ancheta la care a fost supus i-a fost fatală, S-a eliberat în 
1962, cu un lot de bolnavi irecuperabili, dar calvarul lui nu a luat sfârşit, 
căci a continuat să trăiască, părăsit de mai toată lumea, printre fantasmele 
minţii lui risipite. Obligat să se stabilească în satul natal, a fost dat în 
supravegherea unor bestii de milițieni care, şi cu motiv, şi fără motiv, îl 
chemau la post, îl băteau şi se distrau pe seama „ncbuniei” lui. Din cauza 
mizeriilor care i se făceau, în 1964 a fugit la Bucureşti, unde s-a stabilit 
împreună cu mama sa, care timp de 25 de ani, până în 1989, l-a îngrijit şi 
a vegheat asupra lui cu un devotament de care numai o mamă este în 
stare. După moartea acesteia, a rămas un fel de „nebun” al blocului în 
care locuia, miluit și întreținut de oamenii de omenie din preajmă, În 
1990 a fost descoperit de unul dintre vechii lui prieteni, care, cu concursul 
Asociaţiei Foștilor Deținuți Politici, a reuşit să-i obțină pensia ce i se 
cuvenea ca fost deținut politic, precum și o locuință mai decentă. S-a 
stins din viață în ziua de 13 iunie 2004 și, probabil, aceasta i-a fost adevărata 
eliberare. | 

Dumnezeu să-l odihnească în lăcașurile cele veşnice, cu cei 
prigoniți pentru dreptate! 


2 sata 


— tpar e 





PUNCTE CARDINALE Iulie 2004 NR. 7/163 PAG. 13 









da 
> 
; | 
F, RA i pe | 
— ac) x | 
- „ A 
| i Ati ISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS 
| A, i i sFiNTI! ARHANGHELI 
i = Mihail. Gavriil şi Rafail 


A A, oa 
vie 
$ vidă - Suletia 
i zis, 
BISERICA >. | cf A 
ORTODOXĂ ROMÂNĂ E Mia e CU 
DD r_i DAC PE * i 









sub asediul diversiunii 
şi calomniei 24 













Femeia 
ȘI Mâniuirea 
lumii 5 





Teologia sexvalitații 


HETEROSEXUALITATEA m Aaa la Rugul Aprins 
HOMOSEXUALITAT 7:90) al Nascătoarei de Dumnezeu 


din perspectiva crestina 









ez a ti e 
/ gis m 
PA roi = 
a a = Ş 


ip area 2 | 
















i Soseaua Pantelimon 27, sa căFi 2, osie 
Tel./fax: 021.252.05.17 / e-mail: chrOmediasat. TO || 
has Dai ude În a Rea d DRE 


Ji Difuzare: SC Supergraph SRL (> . 
Str. Biserica Alexe 24, sector 4, cod 040269, București , zi 
d te tel./fax: 021.336.79.13 / sine sophiaQfx.ro po dz 


A ONB 005 ERE 3 


st 














PAG, 14 NR. 7/163 lulie 2004 


PUNCTE CARDINALE 


























Cuvânt înainte 


Ceea ce contează cel 
mai mult în natura umană 


ADESANDREI POPESCU: PETRE TUTŢEA 


Clasa € a 


Dr. Alexandru Popescu-Prahovara, discipol târziu al lui Petre Ţuţea (6 
octombrie 1902 — 3 decembrie 1991), a publicat recent în Anglia, unde se află de mai 
mulți ani, o substanțială carte despre personalitatea şi opera legendarului gânditor 
creştin: Petre Ţuţea bebween Sacrifice and Suicide |Petre Tuţea între sacrificiu şi 
sinucidere), Ashgate, 2004, cu un cuvânt înainte de Dr. Rowan Williams, Arhiepiscop 
de Canterbury, şi cu o prefață de Michael Bourdeaux, întemeietorul Institutului 
Keston din Oxford. Cuprinsul este următorul: 1. Introducere; 2. Biografia şi formaţia 
intelectuală; 3. De la filosofie la angajarea creştină; 4. Re-educare şi demascare; 5, 
Tipologie anagogică; 6. Antropologie creştină; 7. Simţirea Tainei; 8. Teatrul ca seminar; 
9. Măştile; 10. Filosofia nuantelor; 11. Concluzii; 12. Envoi (în anexe, cititorul englez 
află informaţii bine sintetizate despre istoria modernă a României și despre curentul 
isihast la meridian românesc). Volumul include şi o amplă bibliografie la zi (cea mai 
completă din câte s-au alcătuit până în momentul de faţă). 

Cartea a fost lansată pe 2 februarie a. c. la Colegiul Balliol din Oxford 
(instituție-fanion a vieţii academice engleze, datând din 1263), în prezența multor 
personalități ilustre din Marea Britanie (Dr. Rowan Williams, Arhiepiscop de 
Canterbury, Anthony Kenny, preşedintele Academiei Britanice, Baruch Blumberg, 
laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, Lord Nicholas Windsor, nepot al Reginei, 
etc.). Au fost de faţă și d-l Nicolae Chirilă (nepot de soră al lui Petre Ţuţea), împreună 
cu fiica sa Andreea. 

Îl felicităm pe d-l Al. Popescu-Prahovara şi îi mulțumim pentru exemplarul 
pe care ni l-a expediat la Redacţie, sugerându-i o posibilă ediţie a cărții în versiune 
românească, la Editura Christiana (preşedinte: Dr. Pavel Chirilă; director literar: 
Răzvan Codrescu), având în vedere şi faptul că la Spitalul Ortodox „Christiana” din 


1Fi E 
Atac 


secolul trecut au proclamat, 
anume că marile teme ale acestei 
teologii au mai multă pertinență 
decât oricând într-o perioadă 


devine deseori evident doar 
când umanitatea este serios 
amenințată, când trăsăturile 
umane sunt copleşite de 
violență şi răutate, S-a scris despre secolul XX ca despre epoca „filosofului din 
celula morţii” — o expresie folosită de Margaret Masterman, un distins filosof al 
ştiinţei şi expert în teoria comunicării; există aspecte ale naturii umane ce sunt 
descoperite doar în locuri extreme, ca lagărele şi Gulag-ul. Aici nu este vorba 
doar de confruntarea cu moartea — toți trebuie să facem asta — ci şi de confruntarea 
cu anularea sistematică a lhbertății, adevărului şi speranței, deci de confruntarea 
cu moartea în forma ei cea mai lipsită de sens. 

Această carte ne redă profilul unui filosof din celula morți. Povestea lui 
este exponențială pentru experiența curopeană din perioada modernă: 
supraviețuirea în contextul disoluției formelor sociale tradiționale, al ascensiunii 
fascismului, al provocărilor înșelătoare ale modemității, al pierderi reperelor 
morale în ajunul celui de-al doilea război mondial şi al apariției unei tendinţe tot 
mai susținute de reinventare a umanității prin impunerea tiraniei comuniste, Unele 
dintre paginile imposibil de uitat ale acestei cărți remarcabile sunt cele în care 
citim despre modul în care reinventarea umanităţii în îngrozitoarele programe 
de reeducare din lagărele româneşti a sprijinit reinventarea, într-un alt sens, a 


Bisericii creştine. Solidaritatea în rugăciune profundă, suferința mută şi râvna 


“paideică apărute în jurul unor figuri precum cea a lui Petre Ţuţea arată la modul 
dramatic ce reprezintă cu adevărat Biserica: o comunitate umană alternativă, a 
cărei putere indestructibilă rezidă în faptul că lucrează pentru umanitate conform 
scopului Creatorului. Faţa desfigurată a umanității, dezvăluită în muncile din 
lagăre, este transfigurată de prezența şi mărturia celor care reflectă pe propriile 
lor feţe realitatea lui Hristos. 

Petre Ţuţea ni se înfăţişează în întreaga lui complexitate umană şi 
intelectuală: el nu este un erou sau un sfânt, ci ajunge la asumarea credinţei după 
începuturi greşite și destule rătăciri în agitația de dinaintea războiului (şi ce lume 


era pe atunci România, ce-şi mai aşteaptă şi azi istoricul care să facă dreptate 


anilor în care Bucureştiul era unul dintre cele mai incitante orașe europene din 
punct de vedere intelectual!). Dar persoana care iese la suprafață după război, 
în anii de persecuții și umilire, este cu adevărat extraordinară. Un element ce 
jese în evidență în portretul său este descoperirea acelei chemări şi identități 
„preoţeşti” mai puternice şi mai profunde decât orice poziţie ecleziastică. 
Examinând teologia prietenului și fratelui de suferință al lui Ţuţea, Părintele 
Dumitru Stăniloae, unul dintre cei mari importanţi teologi ortodocși ai secolului, 
putem observa o viziune comună atunci când Stăniloae scrie despre esenţa preoţiei 
ca rostire a rugăciunii, nevoie de și dragoste pentru trupul şi sângele lui Hristos. 

"Ţuţea nu concepea rolul lui ca fiind unul „preoțesc” pentru că a fost 
sfătuitor și aducător de alinare religioasă, ci pentru că i se dăduse onoarea de a 
exprima viziunea umanității create după chipul lui Dumnezeu și chemate la 
împreuna-lucrare — liturghia în sensul ei cel mai cuprinzător. Ţuţea nu cita 
întotdeauna texte teologice familiare, nu oferea analize teologice sistematice ale 
moștenirii dogmatice a Bisericii sale. Dar, așa cum arată Dr. Popescu, viziunea 
lui este modelată mereu de cele mai semnificative curente din gândirea creştină 
răsăriteană; în meditaţiile lui Ţuţea răzbate clar vocea lui Maxim Mărturisitorul 
şi a lui Grigorie Palama, și el a demonstrat ceca ce mulți scriitori ortodocși din 


Bucureşti şi-a trăit Petre Ţuţea ultimele clipe. 
Publicăm alăturat traducerea românească a cuvântului înainte şi a prefeţei, 
pe care le însoțim cu fotografii reproduse din volumul respectiv. (R. C.) 





când chipul lu: Dumnezeu în om 
este atât de desfigurat de cruzime 
ŞI ignoranță. 

Ţuţea este surprinzător de 
lipsit de criticile aproape rutinate la adresa gândinii teologice apusene, atât de 
tipice scriitorilor ortodocşi, şi, deşi prioritățile şi loialitatea lui sunt evidente, el se 
pricepe să se folosească elemente de gândire apuseană medievală şi modernă, 
pentru a-și întregi cadrul teoretic. În acest sens, pare a fi urmașul unor gânditori 
ruşi din perioada pre-revoluționară, dornici să reafirme că teologia ortodoxă este 
cheia pentru un răspuns potrivit la fragmentarea şi confuzia gândirii moderne, 
dar care nu erau dispuşi să ignore reflecțiile înțelepciunii creştine apusene. Cred 
că Ţuţea ar fi apreciat asocierea lui cu un anumit scriitor romano-catolic din 
deceniile trecute, Donald Nicholl (un alt teolog laic a cărui putere de convingere 
a fost caracterizată de mulți ca una „preoţească”, aproximativ ca în cazul lui 
Ţuţea). În 1969, Nicholl ascris un scurt eseu despre ceea ce el numea „mutația 
biologică” a umanității reprezentată de practicile staliniste şi post-staliniste şi a 
indicat faptul că vechea tradiţie a „nebuniei pentru Hristos” reînviase în acest 
mediu. Într-un mediu în care inumanul este acceptat ca normalitate, chemarea 
spre sfințenie poate deveni o chemare spre interogația mai presus de rațiune. 
Ceea ce Ţuţea are de spus despre homo stultus din regimunile comuniste este 
foarte apropiat de aceasta şi propria lui mărturie conține în ea ceva din acea 
yurodsrvo, „nebunie sfântă”, identificată de Nicholl. 

Dr. Popescu este îndreptățit să scrie un astfel de studiu. Îndreptăţit de 
pregătirea superioară în psihologie şi teologie şi de cunoaşterea personală 


„nemijlocită a lui Ţuţea, el cunoaște din interior presiunile şi preţul traiului în 


centrul „mutaţiei biologice” experimentate pe vremea lui Ceaușescu. Aceasta este 
o carte despre un titan spiritual dintr-o lume prea puţin cunoscută vorbitorului de 
limbă engleză, dar cu siguranță va provoca dorința de a afla mai multe despre 


“această lume şi despre resursele ei spirituale — renaşterea spiritualității monastice 


în mijlocul decorului urban modern, redescoperirea teologiei clasice ca eliberare 
ŞI transcendere, reprezentată de atât de mulţi autori români moderni, ca Stăniloae 
însuși. Dr. Popescu nu insistă în demonstrație, dar, pe măsură ce citim, ne dăm 
seama că sunt şi alte tipuri de tiranii în afara celei dintr-un stat totalitar. Omul 
poate fi desfigurat şi în alte feluri, „mutaţia biologică” poate fi cultivată și în alte 
medii, chiar dacă acestea sunt etichetate ca „libere” Şi „democratice”. Dacă această 
carte vas fi citită ca o simplă autobiografie a rezistenţei eroice împotriva tiraniei 
de undeva de departe, sprijinită de un sistem religios impresionant, dar destul de 
exotic, atunci ea va fi o lectură ratată. Dr. Popescu a scris un tratat pentru 
timpurile noastre, care trebuie. să fie pertinent pentru „întreaga lume nouă” în 
care trăim, dar pe care abia de începem să o înțelegem. Mărturia şi reflecția 
creştină trebuie să se angajeze în acest proces de înțelegere cu toate resursele; şi 
am face bine să ne amintim că Marx avea dreptate măcar atunci când spunea că 
importantă nu este numai înțelegerea, ci şi transformarea de sine. Viaţa şi opera 
lui Ţuţea reprezintă o experienţă creştină a transformării de sine [metanoia] ce ar 
trebui să ne provoace să sperăm şi noi în acelaşi sens. 


Dr. Rowan Williams, 
Arhiepiscop de Canterbury 


———”? ——7”,..—" —'—_._. 


St 29 


E PTT > 





PUNCTE CARDINALE 





Prefață 


Student în primul an la Medicină, Alexandru Popescu a ajuns din 
întâmplare, într- unul dintre spitalele bucureştene, la patul lui Petre Ţuţea, vizionar 


şi filosof creştin. Deşi ideile bătrânului nu-i erau familiare tânărului Alex. care îi 
primise până deunăzi o educaţie marxist-leninistă, între cei doi s-a stabilit imediat 5 - 


o legătură. Pacientul avea să devină în scurt timp mentorul doctorului, iar doctorul 
— învăţăcelul său. 

România trecea printr-o perioadă primejdioasă. Nicolae Ceauşescu era 
în plină de glorie, afişând pentru exterior imaginea unui lider “tolerant” şi 
nonconformist, care era exact opusul politicii interne tiranice pe care o ducea. 
Astfel, când Alex a devenit discipolul lui Ţuţea, îşi punea în pericol cariera, dacă 


nu şi libertatea. In ciuda acestui fapt, relația a durat 12 ani, până la moartea lui 


Ţuţea, în 1991. Între sacrificiu şi sinucidere este, într-o anumită măsură, o carte 
autobiografică, precum şi un studiu remarcabil despre un creştin cu totul aparte 
din a doua jumătate a secolului XX. 

În centrul acestei cărți se află conflictul dintre matenalismul ateist şi 
credința creştină. Acest conflict a reprezentat confruntarea religioasă a secolului 
XX, fiind şi unul dintre cele mai îndârjite. În unele părți ale lumii confruntarea 
continuă şi astăzi, iar efectele ei se răsfrâng în viața religioasă a multor state 
post-sovietice. Este de aceea surprinzător cât de puțină atenţie s-a acordat acestei 
probleme, şi mai ales aspectului ei filosofic. Această lacună se explică, poate, 
prin aceea că greul luptei a fost dus de Biserica Ortodoxă, iar aceasta, în oricare 
dintre formele sale — rusească, românească, bulgărescă, chiar şi greacă —, rămâne 
prea puţin cunoscută în afara teritoriilor în care predomină Ortodoxia. 

Asediul cetății Catolicismului de către Reformă a generat o bibliografie 
de zeci de mii de titluri. Asediul Bisericii Ortodoxe de către ateismul comunist nu 
viza doar un sistem religios, ci înseşi rădăcinile Credinței, ce rezistaseră mai bine 
de un mileniu. Acest asediu a echivalat cu un adevărat cataclism istoric, comparabil 
ca proporții — deşi atât de deosebit în fond — cu Reforma însăşi. Supraviețuirea — 
iar acum reînvierea — nu numai a Bisericii Ortodoxe, dar şi a altor bastioane ale 
credinţei a reprezentat principalul eveniment din lumea religioasă a secolului trecut. 
Nici Estul, nici Vestul nu par însă interesate să studieze în mod serios acest uriaş 
- deşi eşuat — experiment de inginerie umană; dar acest studiu trebuie întreprins 
până la cele mai mici detalii, dacă vrem să prevenim alte tragedii viitoare. Fie şi 
numai pentru acest motiv, remarcabila realizare a d-lui Popescu trebuie salutată 
în consecință. Există doar câteva studii mai aprofundate cu privire la încercările 
Bisericii sub comunism, iar ele se axează mai ales pe Biserica Catolică. Studiul 
îndrăzneţ al lui George Weigel despre influenţa Papei loan Paul II asupra procesului 
democratic din Polonia, The Final Revolution: the Resistance Church and the 
Collapse of Communism [Revoluţia finală: Biserica Rezistenței şi prăbuşirea 
comunismului], constituie un punct de reper pentru strădaniile viitoare. In ce 
priveşte Biserica Ortodoxă, nimic nu se compară, deocamdată, cu cartea lui Jane 
Ellis The Russian Orthodox Church: A Contemporary History [Biserica Ortodoxă 
Rusă. O istorie contemporană], publicată încă din 1985. p.£ă 

Petre Ţuţea a rămas aproape necunoscut în timpul vieţii, chiar şi în 
România (cu excepția cercului de apropiați, mai ales a celor trecuţi cu el pnin 
calvarul închisorilor). Popescu îi dezvăluie nu numai statura de lider creştin laic, 
ci îl prezintă și ca pe una dintre marile figuri ale Bisericii universale a secolului 
XX, un om de o rezistență fizică şi de o profunzime filosofică ieşite din comun, 
dovedind şi inspirând deopotrivă altitudine şi excelență morală. Cartea le va dezvălui 








pb; 


lulie 2004 NR. 7/163 PAG. 15 


- iz E aa 
1 3 
de (e AI 
d 


e. ui > 
E, pe 
« = e, 
$ . dp. e BA 
II 3 e da 4 PY Ă 
Io 
E? 7 1 0 e d îi 


POPP E Par 29 IRI PIRINEI PP PO 3 
aL d 9) (pa .* /Ae A e = De = d Sa P.) bn 
ti tau Yi 005 Po Aa a a iv! AD 
i ra APA $ ă Xiug A 8 psi - EEE: s = ă Ă ui e . 
cei: da a sat A Pa * ai A ta d Ata Ta, 
ia 2000 e că Cp ae AR ac A age e 
| ze ec aa a ED e Ce i 
Ea poat ca ou 
S A a AR.) - 







m > 






pi Xa SE 
E det cupă 
le a Ce ae e i SURE eee 






E ea > SI, P 
[. | ZA VARĂ i d că E p 
dp 3 și rip, 
. pe a) E a 


a 


TAR 


românilor un nou spațiu necesar înțelegerii trecutului apropiat (dacă se va putea 
publica şi o versiune a ei în limba română), iar vorbitonlor de limbă engleză le va 
face cunoscut numele lui Petre Ţuţea, precum şi sistemul lui de crdinţă, întănt 
de condiţiile extrem de dure din închisoare. Popescu descne această tortură ŞI 
evoluţia replicii creştine ce i s-a dat într-o manieră fascinantă şi de mare maestru 
(capitolul 4, bunăoară, nu se compară cu nimic din ceea ce a fost scris până 
acum, nici măcar în literatura Gulag-ului sovietic). Cuvântul rusesc ce desemnează 
genul de eroism creştin descris aici, imposibil de tradus în engleză, este podvig. 
Numai când semnificația acestui cuvânt va fi pe deplin înțeleasă, lumea va realiza 
de ce credința ortodoxă a reuşit în cele din urmă să învingă sistemul politic 
opresiv care încerca s-o elimine. Această carte face posibilă înțelegerea podvig- 
ului lui Petre Ţuţea şi va contnbui la a împiedica omenirea să repete o asemenea 
tragedie. 

Alex Popescu însuşi a experimentat calca Credinței influențat în mare 
măsură de subiectul studiului său biografic. Anii 1980-1991 au coincis cu perioada 
de fast şi decădere a tiranului Ceauşescu însuşi. Astfel, istonsirea vieții lui Ţuţea, 
ca şi analiza filosofiei lui, se desfăşoară pe fundalul unui dramatic context politic. 
Autorul şi subiectul cărții oferă, pe de o parte, o bază creştină ce permite aşezarea 
dezastrului comunist în adevărata lui perspectivă şi, pe de altă parte, o direcție de 
vutor. 

Îl cunosc pe Alex de zece ani, de când a venit în Anglia prin Programul 
de Schimbun Teologice de la Oxford. Cartea de faţă reprezintă încununarea 
acestei decade de lucru, pentru care a primit deja doctoratul. Chiar şi după o 
viață dedicată studierii Bisericii sub comunism, nu auzisem de Petre Ţuţea până 
ce nu am analizat cererea lui Alex de a veni la Oxford. Numele lu: Ţuţea este 
necunoscut majontății vorbitonlor de limbă engleză care vor citi această carte; 
dar cartea este scrisă cu atâta claritate încât cititorului englez interesat nu-i va fi 
greu să asimileze povestea vieții lui Ţuţea sau să înţeleagă atât de fascinanta şi 
atât de personala lui filosofie. Este cu adevărat un privilegiu - unul dintre puținele 
din ultimii ani — să fiu solicitat să scriu prefața acestei cărți, şi niciodată n-am mai 
recomandat o lucrare cu atâta convingere şi căldură. 


Michael Bourdeaux 

























== IX 
E A 





„ Demostene 


ANDRONESCU 


Dar să revenim la dialogul cu d-l 
Tismăneanu și la problemele legate de 
aşa-zisa revoluție, precum şi la cele 
privind structurarea şi implementarea 
noilor organisme ale puterii de stat: 
CFSN şi CPUN. Ne-am fi aşteptat ca 
(dat fiind faptul că de la aceste 
evenimente a trecut aproape un 


PAG. 10 NR. 7/163 lulie 2004 





PUNCTE CARDINALE 


Inainte de a continua la prezentarea dialogului dintre Ion Iliescu şi 
Vladimir Tismăneanu, mă simt obligat să fac o precizare în legătură cu o 
declaraţie “şoc”, de ultimă oră, a d-lui Iliescu, referitoare la o problemă 
deja pusă în discuţie în prima parte a acestei prezentări. li reproşam 
acolo d-lui Tismăneanu că-şi menajează interlocutorul, ferindu-se să-i 
pună şi întrebări ceva mai incomode. Și dădeam, în acest sens, câteva 
exemple, printre care şi pe acela că atunci când d-l Iliescu, schițându-şi 
un soi de autobiografie, a făcut afirmaţia că în 1940, la terminarea 
şcolii primare, nu a putut să dea examen de admitere la liceu din cauză 
că tatăl său, “militant comunist”, era închis, nu l-a provocat la o discuţie 
în legătură cu “criminalele” discriminări practicate, pe criterii de origine 
socială, de regimul comunist. Şi iată că acum d-l Iliescu, fără să-l provoace 
nimeni, face în legătură cu aceasta o declaraţie de-a dreptul scandaloasă. 
La o reuniune organizată de Clubul Social Democrat, dumnealui, în nu 
Ştiu ce context, a reluat afirmaţiile făcute în dialogul cu d-l Tismăneanu, 
spunând, de data aceasta, unui auditoriu format, probabil, din tineret, că 
în anul 1940 nu i s-a permis să dea examen de admitere la liceu pentru 
că tatăl său era închis. După care adaugă: “Nici măcar în comunism nu 
s-a făcut aşa ceva, Copiii celor persecutați politic au avut acces la carte, 
deşi proveneau din familii ostracizate”!!! Ce mai poți spune auzind o 
astfel de afirmaţie din gura unui om care, datorită poziției pe care o 
ocupa pe atunci în ierarhia partidului, nu a fost străin de nimic din ceea 
ce se întâmpla?! Poţi, cel mult, să te indignezi şi, eventual, să-i recomanzi 
“amnezicului” preşedinte să încerce să-şi aducă aminte că, în 1957, pe 
când dumnealui era preşedinte al proaspăt înfiinţatei Uniuni a Asociaţiilor 
Studenților din România, au fost exmatriculaţi, pe criterii de origine 
socială, sute de studenţi din toate centrele universitare din țară. lar dacă 
chiar nu-şi mai aminteşte, să-l întrebe pe prietenul şi colegul său de partid, 
d-l Răzvan Theodorescu, care, după câte îmi amintesc, a fost unul dintre 
“beneficiarii” acelor exmatriculări. Și, dacă este nevoie, îi mai pot 
enumera şi eu cel puţin o duzină de exemple în acest sens... 









LE 




























tupeist, aproape fără nici o modificare, 
varianta pusă în circulație încă din 


perioada constituinii noii puteri 
postdecembriste, variantă care îngropa, 
încă de pe atunci, adevărul despre 
“revoluție”. D-l Ihescu, neamendat în 
vreun fel, nu face decât să mai arunce 
o lopată de țărână peste mormântul în 


deceniu şi jumătate, ele devenind, deja, 

istorie), prezentarea lor să fie făcută cât de cât obiectiv. Nici vorbă însă de aşa 
ceva! Dimpotrivă, este reluată şi vehiculată aceeaşi versiune mistificatoare, pusă 
în circulație de cei interesați, încă de la data producerii evenimentelor respective. 
Nimic nou, nici în explicarea caracterului acelor evenimente, nici în elucidarea 
problemelor legate de “terorism” Şi “terorişti”, sau de judecarea şi executarea 
celor doi tirani, şi nici în ceea ce priveşte convulsiile politice şi sociale care-au 
însoțit instalarea noii puteri. 

Că d-l Iliescu susține sus şi tare că a fost “revoluție”, şi că puterea instalată 
atunci este “emanația” acestei revoluții, este de înțeles; dar ca d-l Tismăneanu, 
care se pretinde politolog şi care, cu câțiva arii în urmă, avea cu totul altă optică 
în legătură cu prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, să-i cante in 
strună interlocutorului său şi să fie de acord cu toate balivernele pe care acesta 
le debitează în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în decembnic1989, aceasta nu 
mai este de înțeles. De ce o face? Probabil pentru bani. Căci iată diferența dintre 
ceea ce gândea și scria d-l Tismăneanu la începutul anilor '90 şi ceea ce gândește 
- sau se preface că gândeşte — acum. Intr-un text transmis la Radio Europa 
Liberă, la | februanie1992, dumnealui afirma: “Un lucru. este cert; evenimentele 
de la Bucureşti nu pot fi separate de cursul general al istonei în fosta zonă de 
dominație a Uniunii Sovietice”, pentru ca acum să întărească spusele d-lui Iliescu, 
afirmând sec că răbufnirea poporului român din 1989 a fost “spontană, 
nepregătită, neprogramată” (Marele şoc, p.180). In acelaşi text din 1992, 
referindu-se la scindarea Frontului Salvării Naţionale produsă cu câteva luni 
înainte, d-l Tismăneanu făcea referire, printre altele, şi la “Scrisoarea celor şase”, 
despre care atunci avea o cu totul altă părere decât cea pe care o are acum. 
Redau întreg contextul în care face această refenre: “Imi pare astfel că ruptura 
din Front, ca şi tot mai acerba polemică dintre preşedintele Ihescu şi fostul 
premier Roman este legată de opțiunile FSN în prima perioadă de după căderea 
regimului Ceaușescu, opțiuni întemeiate pe dorința acestei formaţii de a-şi impune 
hegemonia în viața politică românească şi de a împiedica o veritabilă despărțire 
de trecut. Este cel puțin bizar să-l auzim astăzi pe d-l Roman deplângând 
menținerea structurilor şi mentalităților comuniste, câtă vreme domnia sa s-a 
solidarizat cu d-l Iliescu în acţiunile care au dus la înlăturarea oricărui disident 
cunoscut din conducerea țării, la mai puţin de o lună de la revoluție. Este oare 
necesar să recitim numerele mai vechi ale publicaţiilor frontiste pentru a 
(re)descoperi vocabularul urii, delațiunii şi disensiunii? Nu a fost conştient d-l 
Petre Roman, încă din primăvara anului 1990, că programul FSN nu conținea 
ideile opoziției anticomuniste, nu se născuse din regândirea şi dezvoltarea ideilor 
unor Paul Goma, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Vlad Georgescu, Doina Cornea, 
Gabriel Andreescu sau Ana Blandiana, afirmate în condițiile oribilei prigoane 
antidisidente, ci din «Scrisoarea celor şase», document semnificativ al direcţiei 
gorbacioviste din interiorul comunismului mondial” (subl. n.), Astfel caracteriza 
d-l Tismăneanu “Scrisoarea celor şase” în 1992 şi cu totul altfel vorbeşte despre 
ca în 2003, faţă în față cu d-l Iliescu, considerând-o, cum se subînțelege din 
dialog, un document important şi semnificativ al celei mai pure disidenţe româneşti! 

Dar să-l lăsăm pe d-l Tismăneanu, care nu este decât un mercenar al 
condeiului, și să revenim la d-l Iliescu, pentru că dumnealui este promotorul 
acestui dialog și afirmațiile dumnealui vrem să le amendăm cu această ocazie, In 
abordarea problemelor legate de evenimentele din 1989, nici o noutate: este reluată 


www,punctecardinale.ro 
e-mail: redactia (2 punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L 
cont: B. R. D, Sibiu S5V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 


Claudio MUTTI (corespondent Italia) 
Adresa Redacției: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


- care zace acest adevăr. 

În orice caz, cu ocazia acestui dialog, d-l Iliescu pune la îndemâna celor cât 
de cât avizaţi asupra desfăşurării evenimentele din sediul Comitetului Central, din 
acea zi de 22 decembrie 1989, posibilitatea de a descoperi unele inadvertențe (ca 
să nu spun inexactități) între ceea ce spune dânsul şi ceea ce s-a întâmplat de 
fapt. De exemplu, dumnealui spune textual: “Când am ajuns, la ora cinci după- 
amiază, la sediul Comitetului Central, se tot proiectaseră deja tot felul de «guveme»; 
adică erau multe idei... M-am adresat din balcon mulțimii din piață şi am simțit 
valul de simpatie al oamenilor... Le-am vorbit, în intervenția mea, inclusiv despre 
organizarea de alegeri libere, când anume să le organizăm, ideea era să le organizăm 
cât mai repede, eventual în martie... Caramitru, care era lângă mine, mi-a sugerat 
să propunem organizarea alegerilor in apnlic...”. Or, în jurul orei 17, din balconul 
de unde d-l Iliescu pretinde că s-ar fi “adresat multimi din piaţă”, vorbea aceleiaşi 
mulțimi d-l Dumitru Mazilu, prezentând “Proclamaţia” sa în zece puncte către 
țară şi punând bazele unui organism pe care-l botezase “Forumul Cetăţenesc 
Naţional”. S-ar putea presupune că d-l Iliescu a ajuns în balcon şi a vorbit mulțimii 
după ce Dumitru Mazilu şi cei care îl însoțiseră se retrăseseră într-un birou 
alăturat, pentru a pune la punct stuctunle şi programul noii Puteri Revoluționare. 
Dar nici această ipoteză nu este plauzibilă, deoarece, la acea oră, d-l Caramitru, 
despre care d-l Iliescu spune că era lângă dânsul, nu se mai afla demult în Comitetul 
Central, ci plecase, cu un grup destul de numeros, către Televiziune. Apoi, după 
numai câteva minute de la retragerea d-lui Mazilu, a început atacul simulat 
asupra mulțimii din piață şi asupra clădini Comitetului Central. Apropo de acest 
atac: coincidență sau nu, el a început imediat după apariția în clădire a grupului 
format din d-nii Iliescu, Brucan, Bârlădeanu, Apostol, Burcă etc. Dar asta este o 
altă problemă, pe care o vom aborda în alt context. 

Imediat ce a început atacul, în clădire s-a produs panică şi grupul din jurul 
d-lui Mazilu s-a destrămat, oamenii fugind care încotro. Şi în legătură cu acest 
episod, d-l Iliescu prezintă o altă vanantă. Dumnealui susține că atunci când a 
început să se tragă, Mazilu se alăturase deja grupului aşa-zişilor disidenți. Căci 
iată ce afirmă dumnealui că a făcut după ce s-a adresat din balcon mulțimii din 
piață: “Ne-am adunat într-un birou vreo 10-15 oameni, printre care Brucan, 
Petre Roman, Militaru, Mazilu [subl. n.] şi alții.... Două chestiuni am stabilit 
împreună: să încercam să elaborăm un document, un fel de proclamație către 
țară, succintă şi clară, în care să arătăm despre ce este vorba, care este conținutul 
acestei mişcări, al Revoluție: Române, cu trei idei man: reorganizarea democratică 
a țării, reorganizarea economiei pe baze noi şi deschiderea internațională a 
României. Aceste idei, aceste principi au fost, până la urmă, sintetizate în cele 
zece puncte programatice [subl. n.] ale Comunicatului CFSN. Aceasta era prima 
mişcare; şi apoi urma să alcătuim o structură statală provizorie... Numai că 
documentele pe care le elaboram nu le-am putut finaliza atunci și acolo, pentru 
că, în timp ce lucram — redactasem câteva din cele zece puncte — a început să se 
tragă”. Nu ştiu ce are de spus d-l Mazilu în legătură cu aceste afirmaţii, pentru 
că cele zece puncte ale Comunicatului către țară al CFSN, la care d-l Ihescu 
pretinde că a trudit sub gloanțe, sunt, cu mici modificări, exact cele zece puncte 
ale Proclamaţiei prezentate de d-l Mazilu mulțimii din piață, în ziua de 22 decembrie, 
în jurul orei 17! Oricine poate verifica acest lucru, comparând textul “Proclamaţiei” 
d-lui Mazilu cu textul “Comunicatului” prezentat de d-l Iliescu la Televiziune în 
noaptea aceea. (Va urma) 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: Maat S.R.L