Puncte Cardinale anul XIV, nr. 10 (166), octombrie 2004

“Nu i se pretinde nimănui să fie erou Sau martir. Nu toată lumea are harul sfinților... Dar i se poate oricui 
pretinde să nu dea mai mult decit i se cere. Porţia impusă ajunge, nu este nevoie să îndepărtezi cu un gest larg al 
miinii linguriţa ce ți se întinde şi să smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalicul, pentru a înfuleca, morfoli şi molfăi cu ă 


nesat din materia urit mirositoare...” 





credinţă 
iubire 
speranţă 






„ PUNC 
CADI:NALE 





(N. Steinhardt — Jurnalul fericirii). Ş so + 


malul ANUL XIV 


E m NR. 10/166 






Octombrie 2004 


16 PAG.-— 15000 lei 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAȚIONAL-CREȘTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANTA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 





Există în volumul Incertitudini literare 
(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980) un 
fragment în care N. Steinhardt corectează 
erorile de interpretare ale logicii lui “doi ori 
doi” din Însemnări din subterană al lui F. M. 
Dostoievski. Personajul de acolo spunea că 
“doi ori doi egal patru” este un principiu de 
moarte şi că n-ar stnca uneon ca doi on doi 
să facă cinci. A spus, aşadar, remarcă 





ri 
Steinhardt, că n-ar strica uneori să facă cinci „E (zi pă 


și nu că ar trebui să facă cinci. Dacă ne 
limităm să privim lucrurile strict matematic 
și contabil, ajungem la “forma raționalistă, 
“Doi on doi 
este în acest caz o modalitate de 


seacă, sufocantă a demenţei” 
fac cinci” 
aerisire a logicii, o soluţie de a ne elibera de 
pencolul inchistării şi al abrutizării, Dacă, 
insă, îl absolutizăm, pe “doi oni doi fac cinci”, 
ne pindesc “duhurile rele ale nebuniei şi 
deşănțării”. Este un text emblematic pentru 
modul în care Steinhardt percepe relația de 
consubstanțialitate dintre libertate şi ordine 
(ca şi dintre etic şi estetic, cultură şi 
civilizaţie, Orient şi Occident etc.). lar logica 
lui “doi ori doi” este, în opinia sa, într-un 
permanent proces de resemnificare. 

O demonstrează şi un pasaj important 
din Jurnalul fericirii (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991) în care se dezbate problema trădării 
cărturarilor români în “obsedantul deceniu”. “Trădarea cărturarilor” este, după cum se 
știe, celebra formulă a lui Julien Benda, care dă titlul cărții sale din 1927 — La trahison des 
clercs (trad. rom. Editura Humanitas, Bucureşti, 1993). Numai că la N. Steinhardt “trădarea 
cărturarilor” este de semn schimbat faţă de cea analizată de Benda. Scriitorul francez 
denunța în studiul său implicarea intelectualilor în jocul politic, instalarea acestora în 
“temporal” şi abdicarea de la jocul dezinteresat al spiritului. O afirmaţie precum următoarea 
este simptomatică în acest sens: “Este oare nevoie să mai spunem că nu predicarea cultului 
onoarei și al curajului o deplîngem, ci predicarea lui de către cărturari. Repetăm: civilizația 
ne pare posibilă numai dacă omenirea respectă o împărțire a funcțiilor, numai dacă, alături 
de cei ce practică pasiunile laice și exaltă virtuțile care le slujesc, există o categorie de 
oameni care să tempereze aceste pasiuni și să laude binele de dincolo de temporal” (op 
cit, p. 137). Rezerva care se poate formula este dacă opinia lui Julien Benda este valabilă 
şi într-o societate totalitară. Nu cumva, într-o astfel de lume, cultul non-temporalului, al 
abstragerii din contingent, poate deveni un instrument de diversiune și de manipulare? 

Este o problemă pe care și-o pune și N. Steinhardt. Revenind la formula “doi ori doi 
fac patru”, constatăm că sub semnul acesteia stau, în opinia memorialistului, şi Tudor 
Vianu, George Călinescu ori Mihai Ralea, care s-au complăcut intr-un conformism călduţ și 
canonic, într-un timp cind, alături de ci, “oamenii erau tăiaţi cu ferăstrăul”, Într-o perioadă 
a culpabilizării exclusive a unor intelectuali precum Mircea Eliade, Constantin Noica şi 
Emil Cioran (mai nou și Eugen Ionescu) și a legitimării compromisurilor scriitorilor în cei 
aproape cincizeci de ani de comunism, nu cred că ar fi lipsite de interes următoarele 
însemnări ale lui N. Steinhardt: 

“În legătură cu aceasta apare și teribila problemă a lui 2+2=4, Exemplul lui Tudor 
Vianu şi al altora ca el, care țineau cursuri serioase și conferințe instructive ori rosteau [raze 
armonios și temeinic înjghebate, ne era mereu dat = dar, de nu chiar zvirlit în faţă [subl. mea 
- G. A.]. Dar nu vorbesc oare in deșert? — întrebam noi. Nu, ni se răspundea, deoarece 
afirmarea adevărurilor veşnice este oricind bine venită, e întotdeauna sănătos și util să arăţi 


N.STEINHARDT 


ŞI “TRĂDAREA CĂRTURARILOR” 


p <, Zi , A 
tă j 
În ia) cobiedantulăi deceniu”, 


că doi şi cu doi fac patru. (Doi şi cu doi fac 
patru reprezenta formula bunului-simț, a 
dreptului natural, a nestricăcioaselor 
aX10me€.) 

Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac 
patru eu o ştiam încă mai de mult. Știam 
bunăoară de la Camus că «vine mereu în 
= istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi 
i plus doi fac patru sînt pedepsiţi cu 

moartea». lar de la Dostoievski, în alt fel, 
că doi ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci 
obirşie a morții. Omului, zice Dostoievsku, 
i-a fost neîncetat frică de această regulă; o 
tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi 
jertfeşte viața în căutarea aceasta, dar se 
inspăimintă la gindul că va da de ea. E un 
principiu de moarte, şi bun lucru este că 
uncon doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, 
insă, crede altminteri, crede că libertatea 
inseamnă libertatea de a spune că doi plus 
doi fac patru și că, de îndată ce lucrul 
acesta e recunoscut, restul tot urmează de 
la sine” (Jurnalul fericirii, pp. 20-21) 

Sau 

“Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată- 
|: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s- 
o antmetizăm. A spune că doi şi cu doi egal 
patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că 
Voltaire a munit în 1778 on că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ține, ca G 
Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viața şi opera lui Eminescu. Cînd alături de 
tine oamenii sînt tăiați cu ferăstrăul, dacă vrei să enunți că doi şi cu doi fac patru înseamnă 
că trebuie să urli cit te ține coșul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii 
să fie tăiați în două cu ferăstrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac 
patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau tnmişi la ghilotină numai 
pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lătun, 
ca leremia!) Sub Calvin la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzînd că sint sortiți 
morții toți cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maitre Calvin. Sănătoasă 
aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a 
conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi fac 
patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut antmetiza vorbind, bunăoară, despre 
Canal, drumul cel fără pulbere” (ibidem, p. 22) 

ȘI, în plus 

“La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocșilor cu Biserica Romană s-a făcut în 
mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada cînd altele 
erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei. chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau 
inchisorile, erau procesele însoțite de recunoașteri şi autoacuzări ale inculpaților, erau 
pedepsele administrative; a le denunța pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi 
fac patru” (ibidem) 

Mobilitatea semantică a formulei citate, ca și plurisemantismul acesteia implică, 
aşadar, şi conformismul unor Tudor Vianu, George Călinescu ori Mihai Ralea (a căror 
abstragere din imediatul tragic în zona confortabilă a “adevărunilor eterne” este comparată 
de Steinhardt cu “21"-ul lui Caţavencu sau cu “Europa” lui Farfuridi), dar şi contranul 
rostirea adevărurilor tragice imediate 


(continuare în pag. 2) 
George ARDELEANU 









PAG. 2 NR. 10/1660 Octombrie 2004 





(urmare din pag. 1) 


“Mi-a trebuit însă timp indelungat pină să-mi pot 
descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa, eram 
amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atit 
de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) 
de onorabilă; pină ce, în sfirșit, să pricep şi cu că formula 
aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, 
ca cerindu-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în 
timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul 
atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ar istorici sîntem și tot 
sub vremi!” (;bidem, p. 23) 

N. Steinhardt are meritul, spre deosebire de alți adepți 
postrevoluționari a! revizuinlor morale (din ce în ce mai 
puțini şi aceştia), de a consemna aceste realități în 
contemporaneitatea lor (să nu uităm că Jurnalul fericirii a 
fost elaborat între 1967 și 1971). Asumindu-și pariul unei 
hteratun destinate sertarului, el nu.recurge la dublul limbaj şi 
la sinuozitățile pactului cu 
cenzura. La care se adaugă 
ȘI interiorizarea perspecti- 
vei unei victume (e drept, 
învingătoare) a sistemului 
pe care numeroşi scriitori 
de valoare l-au cauționat, 
intr-o mai mică sau mai 
mare măsură 

Astăzi, din neferi- 

Cire, pe măsură ce cven- 
tualitatea unui “proces al 
comunismului” pare din ce 
în ce mai indepărtată, se 
conturează din ce în ce 
mai pregnant tendinţele de 
legitimare a compromi- 
surilor de care vorbeam 
Legitimare care recurge la 
multiple şi sofiste strategii 
O primă strategie plasează 
aceste fenomene în “durata lungă”, vorba lu: Braudel. Într- 
un viitor îndepărtat (sau poate in atemporalitate), atunci cînd 
amintirea comunismului se va fi şters, va dăinui, ni se spune, 
valoarea acestor scnitori, iar compromisurile lor nu vor mai 
conta. De aceeași strategie ține şi înscrierea acestor compro- 
misuri într-o serie istorică: nu numai Mihail Sadoveanu, 
Tudor Arghezi, George Călinescu ş. a. ar fi comis compro- 
misuri morale și politice, ci și... Shakespeare, Cervantes 
sau Goethe! Ca şi cind eventualele “curți” la care aceştia ar 
fi servit pot fi comparate cu regimurile lui Gheorghiu-Dej 
sau Ceauşescu! Sau ca și cind, de vreme ce asistăm la 
posteritatea lui Shakespeare, Cervantes sau Goethe fără să 
fim deranjați, putem monitoriza viitoarea posteritate a lui 
Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sau a altora... 

Alteori, compromisurile respective sint puse sub 
umbrela nobilă a tragicului. Jocul dublu devine şi el o formă 
de legitimare. E adevărat, ni se spune, că George Călinescu 
scria articole “pe linie” în Tribuna poporului, în Națiunea 
sau în Contemporanul, în care făcea elogiul lui 1. V. Stalin, al 
U. R. S. S.-ului ori al lui Jdanov (ceea ce oricum e mai grav 
decit “abstragerea” sa din contingent, pe care o analizează 
N. Steinhardt), dar în acelaşi timp, prin strălucitele cursuri 
pe care le ţinea la Universitate, oferea studenților un model 
de curaj și de libertate. Nu cumva şi un model de duplicitate? 
- ne vine să întrebăm. În fine, valoarea... Valoarea estetică 
este - nu-i așa? — transcendentă, valoarea obnubilează absen- 
ţa moralei, valoarea mișcă sori și stele... Valoarea nu poate 
cauționa şi un sistem criminal? — ne vine din nou să întrebăm. 

Însă în opinia lui N. Steinhardt (care merge pe urmele 
lui Wittgenstein), eticul și esteticul sint consubstanțiale 
Aducind În discuţie “pactul cu diavolul” săvirşit de unii 
scriitori, el nu face decit să dezamorseze amnezia istorică. 
Asta nu-l determină să le minimalizeze, unde e cazul, 
valoarea. Solicitat, bunăoară, într-o carte de convorbiri cu 
Zăharia Sângeorzan (Monahul de la Rohia. N. Steinhardt 
răspunde la 365 de întrebări, ediția a II-a, Editura Humanitas, 


Mănăstirea Rohia, 1989: 
SERA i jar Iustin Hodea; N. Steinharăiă 


PUNCTE CARDINALE 


Bucureşti, 1998, pp. 21-22) să facă un portret al lui Mihail 
Sadoveanu, Steinhardt revelă într-un mod sugestiv multiplele 
fațete ale personalității acestuia 

“Să vă relatez trei scene autentice; 1) În fastuoasa casă, 
fostă a lui Richard Franasovici, din strada Pitar-Moşu în 
Bucureşti, M. S., preşedinte al prezidiului Marii Adunări 
Naţionale, primeşte un ziarist căruia îi acordă un interviu. Li 
se serveşte un uriaş platou cu sandvișuri de tot felul. Sadoveanu 
le mănîncă pe toate, minus unul. Pe acesta, ultimul, îl rupe în 
două şi-i întinde 'gazetarului o jumătate grăind: vezi, sint 
comunist, împart frățeşte tot ce am. 2) În altă lumină: Într-o 
excursie cu pluta pe Bistriţa, toată lumea priveşte cu nesaț 
peisajul. Sadoveanu joacă șah (ori table, nu mai ştiu) şi habar 
n-are de peisaj. Apoi însă scrie o admirabilă — amănunțită şi 
exactă — relatare a călătoriei! (Asta-i geniul!). 3) A tradus din 
Psalmi cu ajutorul unui ebraist: Moses Duff. S-au împrietenit 

- sm Duff dă de înțeles că după a lui 
409 părere artistul nu trebuie să «se 
i vindă» politicii. Sadoveanu, 
atunci, îi mărturiseşte: «Ce vrei, 
ce vrei, ce nu face omul pentru 
o piine?» «Da, Coane Mihai, 
zice Duff, pentru pîine da, multe 
— n-are încotro, dar nu pentru o 
felie de cozonac!» (scenă 
relatată mie de doamna Valena 
Sadoveanu la Văratec)”. 
Moralist prin excelență, 
dar fără să dea semne de ngi- 
ditate (dimpotrivă!), N. Stein- 
hardt recunoaște, implicit, că 
| „există o ierarhie a virtuţilor, ; 
- ciim există şi o ierarhie a com- 
 promisurilor. Şi nu e vorba 
numa! de compromisuri din 
penioada comunistă (cititorii lui 
Steinhardt ştiu, de exemplu, că 
un alt “client” al său este Carol al II-lea). Solicitat, în aceeaşi 
carte de convorbiri, să realizeze o comparație între Eminescu 
şi alți mari scriiton, N. Steinhardt ne oferă următorul. -. portret 
de grup: 

“Să vă spun pe scurt de ce Eminescu e «altceva». 
Pentru că avea caracter şi era dintr-o bucată; erau într-insul, 
ca-n once om, şi binele, și răul (puțin), dar nu era morişcă. 

Arghezi, Bacovia, |. Barbu, Blaga: mari poeți. Nu ajunge! 
Barbu a umblat cu şoalda după '44, pretinzind că nu a fost ce 
a fost şi scriind — frumos de altminten = ce nu credea. Pentru 
Arghezi, cuvîntul caracter face parte din altă galaxie. Întunecat 
suflet! Și abject. Bacovia e o figură mai demnă şi mai curată, 
dar şi pe el îl învinovăţesc de teatralism şi destul de multă 
iscusință în arta de a-şi apăra interesele. Chiar şi Blaga - cel 
mai pur — s-a lăsat manevrat de pramatia de Carol Il (un 
ticălos de mare clasă) și de Vetuna Goga (o şmecheră fără 
pereche). 

Ideea de Eminescu nu e o idee literară ori politică ori 
psihologică — e o idee etică” (Z. Sângeorzan, op. cit., p. 28). 

Cel pentru care supremele probe ale creştinismului sînt 
libertatea şi starea de fericire a trecut, după cum se ştie, prin 
infernul închisorilor comuniste cu seninătate şi cu un autentic 
simţ al deriziunii. Stăn de spint care nu intră în contradicție 
cu luciditatea. Pentru Steinhardt, creştinismul nu se confundă 
cu prostia, cu “un fel de cucernicie tîmpă şi lașă, o 
bondieuserie” (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 18) 

Am adus în discuție aceste “portrete”, tocmai pentru 
că ele sînt schițate de un asemenea reper moral (poate cel 
mai autentic din ultima jumătate a secolului XX, de la noi). Şi 
pentru că, în cazul lui Steinhardt, se manipulează uncon, 
inadecvat, cu ideea de iertare creştină. Iertarea creştină nu se 
confundă, însă, cu amnezia istorică. De fapt, aici ne-ar putea 
veni în ajutor tot Steinhardt, care de mai multe ori în cărțile 
sale citează... vorba englezului: sint obligat, în calitatea mea 
de creştin, să-mi iubesc şi să-mi iert aproapele, dar nu sint 
obliga! să-mi fie şi simpatic 









pie : 





gpadeacigăe se gătească de pedeapsa sui 


e n 2$ sita da 2: sea ti DARE pg) în spimaeg aa 











N. STEINHARDT ŞI “TRĂDAREA CĂRTURARILOR” ITI Too 
15 ANI DE LA MOARTE 






Luna viitoare se împlinesc 15 ani de la strămutarea la cele 
veşnice a celui despre care Părintele Stăniloae spunea că "a fost un 
fenomen unic în istoria monahismului românesc”. Născut în 1910 la 
Vața de Jos, nu departe de Țebea, Zian Boca, după ce va Urma 
cursurile Liceului “Avram Iancu” din Brad, va studia Teologia ŞI Artele 
Frumoase, dar va audia cu pasiune şi cursuri de Medicină, iar în 1935 
va deveni diacon celib; În pragul vârstei de 30 de ani va lua calea 
“Athosului, unde a petrecut 3 luni, pregălindu- se pentru călugărie. Se 
“spune că acolo ar fi dat de un, duhoynic aspru, care i-a zis: “Mă, tu nu 
eşti în stare de Nimic! Nici la mătutat nu eşti buni”, la care tânărul 
Şi-a spus în sinea lul: '“Alci e de ine, la asta staul”. Este închinoviat 
la Sâmbăta de Sus, în vara acelu aşi an, peni tru € ca în anul, următor să 
fie tuns în monahism, sub numele de ace ("Celiplin de bărbăţie”), 
şi să înceapă ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească 
„dela Sâmbăta”, acea “bulboană spirituală unaşă” despre care Nichifor 
"Crainic scria. “Ce vreme înălțăloare când toată țara lui Avram lancu 
se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta 
de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanul!”. În 
paralel, aducând cu sine manuscrisele trebuincioase de la Sf. Munte şi 
stăruind pe lângă Părintele Stăniloae, va fi un adevărat ctitor al Filocaliei 
româneşti (căreiai i-a şi realizat coperta). Pe fondul acestei efervescențe 
spirituale, Ti scria unui fost coleg de liceu:: "M-am înhămal la carul unui 
ideal cam greu: transformarea omului, în Om, „fi ul mai mic al lui 
Dumnezeu ŞI frate al Fiului Său mai mare, Însă toate idealurile mari au 
în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurie acestei 
veți. Ps 2 ul | îi 
Sp a țăni ojilanatii creştineşte | pe luptători 
anticomuniști din Munţii Făgăraşului, intră în vizorul Securităţii, find. 
arestat pentru prima oară în 178, Strămutat de la Sâmbăta la Prislop, 
„de Ap a râmas ca duhovnic, până în 1 959 (când comuniştii au 
oua os mai sase ngă a de dată arestat şi dus la 
s ni reg. A A Ural p 9 e Buget 

> lege lt de do Ă | 
cu (unde a pictat bi nara ai p di ga em cepând din 1968) 
Sin; 369, obișnuia să se retragă to nai des, şi unde 
„a ȘI închis ochi, la 28 noiembrie 1989). Odihneşte-sub cetinile de la 
Prislop, mănăstirea unde fusese mal întâi surghiunit de comunişti şi 
care a sfârşit pnn a-i deveni vatră de suflet. Chiar dacă nu beneficiază 
de posteritatea pe care ar fi mentat-o, urmele lui rămân de neşters în 
spiritualitatea noastră ortodoxă. “Din câți oameni am cunoscut eu şi 
care au lucrat în Biserică — mărturiseşte Părintele Teofil Părăian, fiul 


său duhovnicesc - „socot că Părintele Arsenie a fost culmea viețuitorilor. 


i ȘI ipropovăduionlor din contemporaneilatea noastră”. 


Principalele scrieri rămase de la Părintele Arsenie s s-au editat 
cupa 1990 e la Cărarea Împărăției şi şi până la Pănntele Arsenie Boca 
âlor de suflete din secolul XX. O sinteză a gândiri 
Pănntelui Arsenie î în 800 de capele (recent reeditată), Cuvântul lui, la: 
"fel de viu ca întotdeauna, ne descoperă poarta de lumină a Împărăției, 
“amintindu-ne mereu că “Neamurie au un desţin ascuns în Dumnezeu. 
Când îşi urmează. destinul, au, apărarea lui Dumnezeu. Când i ș 


Ti 


Răzvan CODRESCU 


A pen : Boca fanăr 


ui lu iti Stăui load dă 


A «. 


cu gl Pări 
Lp 1. ih 








—_ .  ——.——— 


i 
i 


o bird 


set 


sti 








[a 


| 














Șoc şi groază-n P. S.D. 


Înlocuirea din partea alianței D. A. a candidatului la 
preşedinţie Theodor Stolojan cu Traian Băsescu — care nu 
a pierdut această ocazie pentru a lansa un nou atac din 
noua sa postură la adresa “sistemului ticălos” care 
patronează şantajarea lu: Stolojan — a produs şoc şi groază- 
n P.S. D. Adnan Năstase nu şi-a mai ieşit până acum din 
pepeni în. asemenea hal: “Traian Băsescu este un personaj 
jenant, un mitocan care nu ştie sa vorbească, înjură tot 
timpul, face scandaluri şi vorbeşte despre şantaje pentru a 
ascunde murdănia în care a fost intotdeauna băgat. E un om 
care trăieşte, din scandaluri (...), un om care le-a rupt gâtul. 


| MR aloce care-a lucrat, vitaţi-vă la toţi vicepreşedinţi. 


ua vetre Roman” (care, nemaiputând “să facă 
Ai ură în prezent la picioarele lui Ion Iliescut), 

pat însă în ce măsură mitocănia şi murdăria. 
Cs A i acuzat Traian Băsescu le întrec pe cele ale 
“europeanului” / Adrian Năstase care, atunci când uită să-şi 
epateze electoratul cu accentul său englezit, îşi trădează 
naturelul prin expresii de penul: “a linge dosarele”, “a 
umbla cu corupția în gură” sau nu mai puțin celebra invitație 
adresată colegilor din opoziţie: în vină să-mi numere 
ouăle”.  - 
La aflarea aceleiași veşti, omul numărul doi din P. S.D, 
Octav Cozmâncă, a dat şi el în bâlbâială: “Ce se întâmplă 
acum € similar cu marele cutremur (sic!) din 1977. Ar fi o 
catastrofă pentru România (dar mai ales pentru P.S.D. :) să 
câştige Băsescu. Ăsta nu are frică de nimeni (sic!), nici de 
Dumnezeu... De ce să candideze ăsta? Cum să conducă el 
țara?”. Apoi, revenindu-și din delirul mistic provocat de 
umbra lui Băsescu la Cotroceni, Cozmâncă se raliază 
“realismului politic”, marca Adrian Năstase; “Este un 
demagog şi un circar, dacă românii nu înțeleg asta, ne 
mierităm soarta de circari ai balcanilor”, profețind cu 
candoare; “Când va ajunge preşedinte, Băsescu va controla 
dur guvernul (iz?) ceea ce va tensiona relațiile dintre P. N. 
LL. și P7D3 
În consens cu umorile partidului de guvernământ, TVR, 
țiitoare clasică a puterii, reacționează corespunzător la 
adresa lui Băsescu, devenit, prin manipularea din cadrul 
jurnalului de ştiri de sâmbătă 2 octombrie, inamicul public 
numărul |. Conform ziarului Adevărul/4 octombrie, în timpul 
acestei emisiuni, “Stolojan face o declaraţie în direct, după 
care se dă legătura în studioul TVR” unde se discută despre 
“ipoteza înlocuirii lu: Stolojan cu Băsescu, în cursa pentru 
Cotroceni. Dialogul se intrerupe brusc pentru a fi difuzat un 
reportaj despre retragerea lui Victor Ciorbea de la Primăria 
capitalei pentru a prelua postul de prim-ministru. Ni se 
sugerează că există o izbitoare similitudine între cele două 
cazuri, că Băsescu, asemeni lui Ciorbea, îi trădează pe 
bucureșteni (...), În studio, din nou câteva comentarii și iarăși 
un reportaj. Dosarul «Flota», Problemele penale ale lui 
Băsescu (...), Concluzia întregului mixaj: dacă Stolojan a 
dispărut, nici Băsescu [sq duce mai mult din punct de vedere 
politic”. 
Trecerea în revistă a acestor reacții de panică agresivă din 
partea Puterii demonstrează că, cel puţin la nivelul liderilor, 





PUNCTE CARDINALE 





P S.D şi-a găsit naşul. Cu miticismul său belicos, cu charisma 
sa “chiombarlie”, cu limbajul său dur şi colorat, cu înclinația 
sa regățeană spre “pamflet” şi cu râsul său, uneori, ca proasta- 
n târg, Băsescu este — ne place sau nu — singurul bărbat al 
clasei noastre politice care ar putea avea ac de cojocul lui 
Adnan Năstase... 


Un şantaj numit Dorinţă... 


Înlocuirea lui Theodor Stolojan cu Traian Băsescu survine în 
urma retragerii din cursă a celui dintâi din pricina stării sale 
de sănătate care — conform propriei declaraţii — nu-i mai 
permite continuarea luptei polhtice. După ce izbucneşte în 
plâns în plină conferință de presă, în timp ce Stolojan oferea 
opiniei publice această motivație, Băsescu iese la rampă 
(imediat după plecarea din ţară a fostului candidat) pentru a 
oferi o altă explicație publică; cu abilitate, aceasta nu o exclude 
întru totul pe cea de natură medicală formulată de fostul lider 
P. N. L., dar pune accentul pe posibilitatea compromiterii 
publice a acestuia (“Stolojan cra şantajat” de “tot felul de 
binevoitori” care “il anunțau că-i vor publica în presă dosare”) 
şi pe dezvăluirea existenţei unor “fişe de la nu știu ce sanatoriu 
din Predeal”, pentru ă conchide că “acest șantaj (Şi nu 
extirparea anterioară a unui rinichi de care opinia publică 
avea deja cunoştinţă!) i-a agravat starea de sănătate 
(psihică!!!) şi l-a pus în situația de a nu mai putea continua 
cursa”. 

De ce ar fi avut P S. D. interesul să şantajeze un adversar 
comod, surclasat în sondaje de Adrian Năstase şi care nu l-a 
atacat niciodată pe Iliescu? — rămâne o enigmă. Cert e că 
inlocuirea candidaturii lui Stolojan cu cea a lui Băsescu a 
întâmpinat inițial opoziția aripii Cataramă-Patriciu- Tăriceanu 
din P.N. L., cunoscută prin maleabilitatea sa în privinţa unei 
eventuale coabitări la guvernare cu P.S: D. 

Până una-alta, profitând de momentul retragerii din cursă a 
lui Theodor Stolojan, Traian Băsescu a împuşcat doi iepuri 
dintr-un foc: pe de-o parte loveşte în P.S. D. şi Adnan Năstase 
ca subinţeleşi autori ai şantajului nedovedit, pe de altă parte îl 
compromite pe amicul Stolojan = calul troian a lui lon Iliescu 
în P. N. L. — atât ca persoană publică şantajabilă, cât şi ca 
lider politic cu antecedente psihiatrice, anulându-i astfel 
posibilitatea revenirii în (fruntea) P. N. L. şi chiar pe scena 
politică. 


Până unde merge independența lui Băsescu? 


Cel mai păgubit din relansarea alianţei D. A. în cursa 
prezidențială riscă să iasă Adrian Năstase, care, dacă şi-ar fi 
cunoscut de la bun inceput adversarul, probabil că nu s-ar fi 
incumetat să iasă la bătaie, de teamă că preconizâtul eşec ar 
putea marca sfârşitul carierei sale politice în condițiile revenirii 
în opoziție a unui P. S. D, al cărui tron este deja ocupat de lon 
Iliescu... 

Să nu uităm că Năstase si-a anunţat foarte târziu candidatura, 
după o îndelungată expectativă, în care a întors pe toate feţele 
şansele reuşitei sale într-un duel politic cu Theodor Stolojan — 
un adversar foarte “politicos” (probabil din pricină că era 
şantajabil), cu un discurs găunos și scremut, ascunzându-şi 
impotența politică și sechelele comuniste îndărătul unui limbaj 
“ermetic”, așa cum 0 cerea mitul tehnocratului (care a 
funcționat pe piața noastră politică la alegerile trecute) perdant 
în faţa discursului eminamente politic, Acelaşi “tehnocrat” 
strâns cu ușa din culise și sistematic atacat politic pe două 
fronturi — de C, V. Tudor și de Adrian Năstase — avea să 


Octombrie 2004 NR. 10/1606 PAG. 3 











“sucombe” şi de această dată în faţa candidatului P. S. D 

care beneficiază de “aura” paternalistă răsfrântă asupra sa 
de protectoratul lui Ion Iliescu. 

Finala Năstase-Băsescu răstoarnă însă toate așteptările 
P.S.D.-iste, deoarece de data aceasta, confruntarea nu mai 
are loc între doi hderi de cabinet (Năstase și Stolojan). Ca şi 
Mircea Geoană (spulberat încă din primul tur la locale de 
acelaşi bau-bau!), Adnan Năstase este “crescut în puf”, numit 
din oficiu în funcții de anvergură, lipsit de chansmă şi de 
experiența confruntării directe cu adversarul politic în fața 
Parlamentului şi a electoratului. Spre deosebire de el, 
Băsescu provine “din popor”, şuie ce-i “viața”, cunoaşte şi 
"munca de Jos” a “marinarului”, iar din punct de vedere 
politic nu este perceput ca un carierist, ci ca mai degrabă ca 
un se//-made man pe care nu l-a proptit în funcţie tăticu”. Ca 
şi Adrian Năstase, ştie să susțină programe, dar, spre 
deosebire de acesta, ştie să se bată, ofilindu-se în absența 
unui adversar. “Pistolar” înnăscut, Băsescu pare să-şi fi 
întâlnit, în sfârşit, “vânatul” pe ulița mare, unde nu este loc 
decât pentru cel mai tare... 

Pe lângă toate acestea, şansele lu: Băsescu sporesc în 
condițiile în care C. V. Tudor — cel de-al treilea candidat la 
preşedinţie — iese la rampă pentru a-l apăra de acuzaţiile 
(formulate de Mugur Ciuvică din partea A. P.) că ar fi 
colaborat cu Securitatea. Ținând cont de declarațiile lui 
Vadim, care, pe de-o parțe îl identifică pe Stolojan cu “o 
parte a strategiei actualei puteri de a mă ține pe mine în 
lături” şi, pe de altă parte, consideră că el şi Băsescu “sunt 
doi lideri de partide care nu-i datorează nimic lui lon Iliescu, 
care n-au fost inventaţi de el”, la care putem adăuga întâlnirea 
de taină dintre Vadim şi Băsescu (mărturisită numai de 
Vadim, dar pe care Băsescu nu a negat-o), putem conchide 
că raportul 2 la | (Vadim şi Năstase impotriva lui Stolojan) 
s-a inversat acum în varianta: Vadim şi Băsescu împotriva 
lui Năstase — ceea ce-l determină pe Băsescu să se considere 
câştigător din primul tur şi la alegerile prezidențiale, 
configurând astfel posibilitatea unei alianțe post-electorale 
D. A. cruceP. R.M.... 

Până unde merge însă independența lui Traian Băsescu 
față de oligarhia post-decembristă? Chiar dacă nu ar fi 
colaborat cu Securitatea, niult mai edificatoare în această 
privință este fuziunea partidului său cu partidul lui Măgureanu 
(aspect obnubilat de majoritatea analiştilor politici care exultă 
la gândul necesarei “alternanțe democratice” la 
guvernare...). De aici să provină oare informaţiile 
compromițătoare cu impact electoral (care îi determină pe 
liderii P. S$. D. “să stea blând”) şi protecţia de care 
beneficiază Naşul? 

Până una-alta, un lucru e cert: Naşul trebuia să poarte trandafir 
la butonieră, în condițiile în care nici N, A, T. O. (care 
coabitează, bine-mergi, cu securiştii care conduc România) 
ȘI nici. U, E, (care acordă pe criterii trandafirii mahei P. S 

D „iste certificatul de “economie de piaţă funcțională” chiar 
inaintea alegerilor) nu cred în lacrimile care au curs pentru 
punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. 


Traian Călin UBA 















PAG. 4 NR. 10/166 Octombrie 2004 


REGE ... 0) 






i 


Mai puțin de patru ani i-au trebuit aventurierului Carol Caraiman, înscăunat Rege 
al României prin lovitura de stat de la 8 iunie 1930, pentru a abate partidele politice de la 
rostul şi menirea lor, transformându-le în instrumente docile, lipsite de identitate şi autoritate, 
puse în slujba intereselor personale ale capului statului şi ale camarilei închegate în jurul 
(itoarei regale, evreica Elena Lupescu. Dacă un partid politic, aşa cum îi definește rațiunea 
de a fi Dimitrie Gusti în Sociologia națiunii, este “o asociaţie liberă de cetățeni, uniţi în mod 
permanent prin interese şi idei comune, de caracter general, asociație ce urmăreşte, în 
plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic 
social”, atunci despre partidele politice din România anilor “Restauraţiei”, supuse cum 
erau unor ingerințe brutale din partea factorului constituțional (tocmai cel ce-ar fi trebuit să 
le garanteze stabilitatea), se poate spune că au abandonat comandamentele cu caracter 
“etic social”, cele care le-ar fi justificat esențial existența. România Mare a fost scena unui 
proces de degradare a prestației partidelor politice, ale cărui cauze le scoate la iveală 
acelaşi Dimitrie Gusti, fără menajamente: 

“Partidul politic reprezintă interese şi idei generale — iată ultimul său interes 
constitutiv, de o însemnătate pe cât de hotărâtoare, pe atât de discutată, aşa că suntem 
obligați să ne oprim ceva mai mult în precizarea lui. Un partid politic, pentru a merita acest 
titlu, trebuie să reprezinte, credem noi, idei şi interese generale. Acea clică în care membrii 
urmăresc numai satisfacerea intereselor personale nu este un partid politic. Once partid 
politic este în primejdie să devină o clică atunci când majoritatea membrilor lui urmăreşte 
specularea statului, exploatarea acestuia ca o moşie proprie, făcând din guvernare un 
mijloc de îmbogățire personală, orice partid politic este în pericol să fie degradat la forma 
de clică politică; propnu-zis, orice partid politic este mai mult sau mai puțin clică, pentrucă. 
aproape nu există partid politic care să nu numere arivişti şi oameni de afaceri, în acest caz, 
frazeologia politică seducătoare serveşte drept platformă ipocrită pentru a masca ambițiile 
pur personale” 

Aşadar, atâta vreme cât clasa politică nu a mai fost alcătuită din personalităţi de 
statura morală şi capacitatea de dăruire în slujba binelui obştesc a oamenilor politici care 
au creat premizele înfăptuiri Mami Uniri, ci din “arivişti şi oameni de afaceri” puşi pe 
căpătuială prin “specularea statului şi exploatarea acestuia”, Carol Caraiman a putut zburda 
în voie pe tot întinsul plaiurilor româneşti, considerând țara ca pe o moşie personală, iar pe 
oamenii politici, cărora le încredința guvernarea, ca pe nişte vechili ai săi pe această 
moşie. 

Un caz tipic de partid politic din perioada interbelică pentru care “puterea de a 
guverna” a precumpânit față de realizarea unui “ideal etic social” îl constituie Partidul 
Naţional-Țărănesc. Creat la 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Naţional din 
Transilvania, condus de lulu Maniu, cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, înființat de 
lon Mihalache, pe lângă afișarea unui program de reforme sociale şi economice, și-a 
concentrat eforturile pe anihilarea preponderenţei Partidului Naţional-Liberal pe scena 
politică. Şi cum partidul Brătienilor fusese cel care, în urma repetatelor aventuri dezonorante 
ale prințului Carol, reuşise, în deplin acord cu Regele Ferdinand, să-l înlăture de la 
succesiunea la tron şi să-l proclame pe principele Mihai moştenitor la Tronul României, 
național-țărăniştii au făcut din problema “Restaurației” tema centrală a propagandei lor 
antiliberale. 

După câștigarea alegerilor parlamentare din decembrie 1928, proiectul înlăturăni 
Regenţei instituite pe perioada minoratului Regelui Mihai și aducerea lui Carol Caraiman 
pe tron a fost cultivat cu perseverență de național-țărănişti, găsindu-și împlinirea la 8 iunie 
1930. Lovitura de stat dată de transfugul Carol Caraiman s-a bucurat nu numai de pasivitatea 
guvernului național-țărănist, ci şi de complicitatea acestuia, iar Parlamentul României, în 
care Partidul Naţional-Ţărănesc avea o zdrobitoare majoritate, a anulat Actul din ianuarie 
1926 prin care “Adunările Naţionale Constituante primeau renunțarea A. S. Principelui 
Carol la succesiunea Tronului şi la toate dreptunile, titlurile și prerogativele de care, în 
virtutea Constituției și a Statului Familiei Regale, se bucura...”, proclamându-l Rege al 
României. 

luliu Maniu, artizanul acestei acțiuni, care se va dovedi în final dezastruoasă 
pentru națiunea română, a nutrit speranța că va deveni “eminența cenușie” pe lângă monarhul 
pe care l-a adus pe tron; o poziție similară cu cea pe care o avusese lon |, C. Brătianu pe 
lângă Regele Ferdinand. “Dacă Maniu își închipuia că o să-l poată controla pe prinţ o dată 
întors în România — nota în jurnalul său Eugeniu Buhman, secretar și apropiat al regelui — 
inscamnă că nu ştia cu cine are de-a face”. În drumul său spre un regim de dictatură 
personală, colaborarea lui Carol Caraiman cu luliu Maniu și Partidul Naţional-Țărănesc 
fusese doar o etapă: trambulina care-l propulsase pe Tronul României în pofida opoziţiei 
liberalilor. Dar menţinerea la guvernare a unui partid puternic, condus de un om politic 
puritan, cu convingeri democrate ferme, adversar al oricărei forme de regim autoritar, cra 
de natură să constituie o piedică în calea țelului urmărit de cuplul Carol-Lupescu, La acest 
impediment major se adăuga obsesia lui luliu Maniu de a o înlătura pe Elena Lupescu din 
preajma tronului și de a anula divorțul Reginei-mamă, refăcând căsătoria eșuată cu Carol, 





PUNCTE CARDINALE 


cd de Gabriel CONSTANTINESCU PRE 






, 


în vederea încununării “Restauraţiei” prin ceremonia solemnă a încoronării suveranilor 
României. 

În faţa refuzului categoric al lui Carol de a da curs planunlor sale de restaurare a 
prestigiului şi onorabilității monarhiei, luliu Maniu nu s-a aventurat într-o confruntare deschisă 
cu proaspăt înscăunatul rege, angajând în dispută şi partidul pe care-l conducea. “Iuliu 
Maniu — scrie Pamfil Şeicaru în Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional Țărănist-— 
şărpuia în politica față de regele Carol, având grijă să se angajeze numai el şi să lase 
partidului libertatea de a se bucura de avantajele guvernării. După demisia lui din octombne 
1930, guvernul naţional-țărănist a continuat în aceeaşi formație. La 20 octombrie 1932, 
luliu Maniu a format noul guvern, ca să demisioneze la 13 ianuarie 1933, partidul rămânând 
la putere, fără ca şeful lui să-i fi cerut să se solidarizeze cu demisia sa. Grija lui lulu Maniu 
de a nu strica chiverniselile național țărăniste nu trebuia să fie singurul obiectiv; avea 
datoria să țină seama şi de imperativul electoral şi de perspectiva unui succes în conștiința 
țării pe care l-ar fi putut obține campania liberalilor”. 

Aducerea lui Alexandru Vaida Voevod în fruntea guvernului, prezidat până deunăzi 
de luliu Maniu, a constituit o lovitură reușită a cuplului Carol-Lupescu. Cea mai incomodă 
personalitate politică, ale cărei atacuri îndreptate împotriva camarilei regale deveniseră 
publice, era ruptă de partidul pe care-l prezida. Totodată, cu perfidie diabolică, era subminată 
strânsa apropiere doctrinară a doi oameni politici de primă mărime — luliu Maniu şi Vaida 
Voevod — legați de puternice sentimente de prietenie consolidate în anii de luptă pentru 
propăşirea neamului românesc. 

La scurt timp după demisia sa din funcția de prim-ministru, nedorind să fie părtaş 
la politica guvernului. Vaida, pe care-l considera “înfeudat regelui şi camarilei sale”, Iuliu 
Maniu demisionează și de la conducerea partidului, lăsându-l pe Ion Mihalache să gireze 
această demnitate până la reglementarea ei statutară. În mai 1933, Comitetul Central 
Executiv al Partidului Naţional-Țărănesc ia act de demisia lui luliu Maniu şi-l alege pe 
Vaida la conducerea partidului. Dar strădaniile sale, din postura de prim-ministru, de a 
călăuzi partidul spre o “colaborare” cu Carol, prin acceptarea tacită a relației sale cu Elena 
Lupescu, nu au avut darul să conducă spre obiectivul scontat: menținerea partidului la 
guvernare. Cum prestigiul lui Iuliu Maniu în rândurile membrilor partidului era încă puternic, 
rezultatul a fost apariția unor grave divergențe în interiorul acestuia. 

In fapt, Carol îşi atinsese scopul: unitatea Partidului Național-Țărănesc fusese grav 
afectată, conducând în final la ruptura definitivă dintre adepții lui Maniu şi cei ai lui Vaida. Scânteia 
care a aprins vâlvătaia conflictului a fost evenimentul pe care istoria politică interbelică l-a reținut 
sub denumirea de “A facerea Skoda”. Un contract de cumpărare de armament încheiat între Statul 
român şi Uzinele Skoda din Cehoslovacia a fost considerat oneros şi printre cei inculpaţi în 
această malversație se găsea și Romulus Boilă, nepotul lui uliu Maniu. Aşa cum s-a stabilit în cursul 
anchetei, acesta primise prin Bruno Seletski, reprezentantul părții cehoslovace, un comision de 64 
de miloane de lei, echivalentul a două milioane de franci elvețieni. Cum primul ministru, Alexandru 
Vaida Voevod, nu a intervenit în derularea anchetei, mușamalizând acuzaţiile, apropiații lui luliu 
Maniu l-au acuzat de lipsă de loialitate. “Skodacii — scrie Pamfil Șeicaru — erau furioși pe primul- 
ministru Al. Vaida Voevod din momentul în care ministrul Apărării naționale ordonase descinderea 
la Seletski. Acţiunea lor s-a intensificat, încercând să ducă la o ruptură între luliu Maniu şi 


(ai 






a 055, = 
hu Tătă Sa) 


za 


“ 

prd 

= Lei .. Le 
. Țe «= a > pe) 





_— ——.——_”———— 7 .——. o p  —. — .——_ CC —_. o — ———————_7_————— —_...—.. PS 








lui lulu A Man u. (-) 


PUNCTE CARDINALE 


ŞAH LA REGE... 


Alexandru Vaida Voevod .. Tineretul național-țărănist din Transilvania se împărțise în două tabere: 
acțiomiştii— care atacau pe Al. Vaida Voevod - şi chemăriştii — susținătorii primului ministru”. 

Conflictul s-a amplificat, luând forme doctrinare, ideile fiind expuse în două documente 
semnificative pentru frământănle politice din anii "30. Primul din aceste documente este “Marele 
expozeu al d-lui prim-ministru dr. Alexandru Vaida- Voevod, ținut la întrunirea tineretului Naţional- 
Țărănesc din Ardeal şi Banat”, publicat în ziarul Patria Organ al Partidului Naţional Țărănesc — 
din 3 iulie 1933, cu titlul Rolul tineretului în viaţa politică. “În această cuvântare găsim ecoul 
frământărilor din partidul național-țărănist şi se poate constata atitudinea împăciuitoare a lui Al. 
Vaida Voevod” — consideră Pamfil Șeicaru, următorul citat din cuprinsul cuvântării ilustrând poziția 
sa echilibrată: “Dvs., cei de aici, ca şi cei de dincolo de Carpaţi, nucleul evoluat al partidului 
național-țărănesc de mâine, trebuie să vă pregătiți, pentru că aveți răspundere în fața istonei. (...) Nu 
doctrine, ci înfăptuiri spre binele neamului şi al țării”, 

: "Cel de al doilea document este 
intitulat A bătut ceasul!, iar prezentarea lui o 
lăsăm tot în seama lui Pamfil Șeicaru. O analiză 

„remarcabilă pentru detașarea şi obiectivitatea 

„cu care privește atât persoana care l-a conceput, 

„cât şi scopul urmănit de autor; “Manifestul A E: i ză 4 Beat po păi manca a pieete: 

| bătut ceasul!, !, semnat cu pseudonimul dr. George să a Ape pai eliza gr dal SA 
 Ohăbeanu, sub care se ascundea Zahana (Zochi) dexperese. Vor organiza bande 90 bâtănș ia 
"Boilă, purta data de | septembrie 1933. a iei da cai pă an “Se 


Manifestul tipărit la Dicio-Sân-Martin, sediul | va de e luptă violentă pante facă pureche în 
istoria acostui Na vtitore] 
familiei Boilă, da pe față, prin violența textului, | pa. e Mae Peăitaetiiza viera 


| toată funa clanului Boilă; era SCrIs cu oarecare | mitate pria aimic distractia, că sfărital a 
vervă pamfletară. Se poate socoti textul ca o ha re Peziiio apte pila îi tote 
“redare fidelă a ideilor lui uliu Maniu; de altfel, Poatru fericirea țării şi pealru satislacid 
Zochi (Zaharia) Boilă n-ar fi îndrăznit să lanseze | *925t74- că ne am împlinit dateria. 

| un manifest cu un conţinut așa de grav, fără să fi | 

avut în prealabil autorizația «unchiului». (...) În 
fond, el nu contrazicea sentimentul țării, care 
era revoltată de rolul pe care începuse să-l joace 
Elena Lupescu în viața politică. Și nimeni nu s- 
a indignat de insultele pe care Zaharia Boilă le azvârlea pitoarei regelui. Ceea ce a făcut ca 
manifestul să, pif din aloarea politică este lansarea lui cu'o întârziere de opt luni de la demisia 
„nu demisia lui luliu Maniu a dezlănţuit revolta d-rului Ohăbeanu, ci 
afac cerea Skoda, în rincipal nu cra Seletski, ci Romulus Boilă. lată de ce indignarea 


A BATUT CIASUL! 


A bătu! clasul acțiomi pentu sal'varza 
acamsiui româac:c. 
Zile rele ne zprapiă. D ştia. 


„Dr. George Ohâbeanu. 


Sfârșitul manifestului A bătut ceasul 








ivi vid “den oțel şa izbucnit cu toată violența. (...) Revolta aapărut 


teresată, și dacă furia lui Zaharia Boilă a fost expresia unei legitime solidarități cu fratele său, 

efectul mani festului în opinia publică a fost anulat pnn lipsa de autoritate a celui apărat”. 
“Totuşi manifestul lui Zaharia Boilă are merite de necontestat. El dezvăluie imoraltatea 

în care se complăcea capul statului, precum şi efectele nocive ale acestei situaţii pentru sănătatea 
| morală a națiunii. În acest sens, următorul fragment din manifest este edificator: “În România 
 obstacolul principal, care se ridică de-a curmezișul în fața oricărei guvemări, este practica aceea 
constituțională prin care națiunea se despoaie de cârmuirea ei normală, căreia i se substituie o 
| formaţiune ocultă, fără răspundere, fără nici o competenţă şi vocațiune; şi care se cheamă camarilă. 
“Camanila pe care o conduce, în virtutea unor constelațiuni, a căror analizare ne repugnă să o facem 
"aici, o «doamnă» numită în limbajul comun: Lupeasca. O camarilă care se pretinde a fi un organ 
" ocrotitor al Regelui și al regalității, şi care în realitate este un focar di d şi pentru Rege, şi 
petre cal alei n 9 bin dart Teiu 

„+ Unepilog, bazat pe cunoaşterea ÎI nică a , frământărilor aj sia un epilog la tentativa 
lui Zaharia Boilă de a servi cauza lui luliu Maniu prin atacul la adresa lui Carol şi a camanlei conduse 
de Elena Lupescu, ne este oferit tot de Pamfil Șeicaru, care-şi încheie consideraţiile asupra 
 manifestului A bătut ceasul! astfel: “Agitaţia Skodacilor a dus la prăbuşirea guvemnului național- 
“țărânist şi la dizolvarea parlamentului, adică a scăpat pe rege de obsesia unui parlament în care luliu 
| | Mpa rE la dispoziție majoritatea absolută, putând în orice moment să dea în vileag metodele pe 
"care Carol i incepuse să le introducă în viața politică. Prin agitația lor nesăbuită, frații Boilă au 
“solidarizat partidul cu profitoni contractului Skoda. N-au servit pe Iuliu Maniu, au servit inconştienți 
“perege”.. | a 
| pe zi Guvernarea național-țărânistă, începută în noiembne 1928, s-a desfășurat în două etape 
distincte. Prima, până la 8 iunie 1930, când a avut loc “Restauraţia”, a avut un curs relativ normal. 
| Cea dea doua însă, consumată sub semnul ingerințelor lui Carol şi a camarilei în actul de guvernare, 
s-a caracterizat printr-o succesiune de convulsii politice care au afectat grav stabilitatea socială şi 
economică a țării. O simplă socoteală aritmetică ne arată că până în noiembrie 1933, când s-a pus 
„capăt instabilității politice prin aducerea la guvernare a Partidului Naţional Liberal, adică într-un 
“interval de trei ani şi cinci luni, la cârma țării s-au perindat opt guverne (un șir de șase guverne național 
țărâniste, a căror succedare a fost întreruptă de guvernul prezidat de Nicolae Iorga, cel mai longeviv 
din toate, cu o viaţă de 13 luni) 
pi (id Instabilitatea politică din primii ani i de după “Restauraţie”, un fenomen cu consecințe 
dezastruoase pentru țară, convenca însă scopurilor urmărite de Carol, Existenţa unor partide 
putemice, cu unitate de doctrină ŞI acțiune, conduse de șefi care, în viziunea lui Dimitrie Gusti, 
“concentrau În personalitatea lor forța de unire a partidului, spiritul, rostul, sensul, prestanța, 
splendoarca şi, câteodată, decadența partidului”, constituia însă un obstacol în calea spre instaurarea 
unui regim de dictatură personală, obstacol ce trebuia înlăturat cu orice preț. Și nu se poate spune 


Că Strădi il cuplului Carol-Lupescu spre atingerea 1 4] nu Au fo NUnNAle q 





Octombrie 2004 NR. 10/1606 PAG. 5 





În cazul Partidului Naţional- Țărănesc, reuşita lui Carol a fost facilitată de prioritatea pe 
care fruntașii partidului au acordat-o beneficiilor conferite de guvernare faţă de respectarea unor 
principii doctrinare. Articolul 88 din Constituția României prevedea fără echivoc: “Regele numeşte 
Şi revoacă pe miniştrii săi”. Aşadar, a fi sau a nu fi ministru, cu toate avantajele care decurg din 
această calitate, depindea, în ultimă instanță, de bunul plac al suveranului. O prerogativă de care însă 
nici Regele Carol I, nici Regele Ferdinand şi nici Regența nu au abuzat, dar pe care Carol Caraiman 
a folosit-o ori de câte ori a socotit că îi este utilă. În această situație, luliu Maniu, cunoscând dorința 
membrilor partidului său de a se afla la guvernare, în înfruntarea sa cu un monarh abuziv și rău 
intenționat nu s-a angajat în postura unui general care dispune de o armată puternică, partidul, 
capabilă, prin susținerea populară, să obțină biruința. S-a angajat în luptă singur şi a pierdut. Nu 
numai el, ci şi partidul. Naţional-țărăniştilor, care voiau totuși să se infrupte din avantajele puterii, 
nu le rămânea decât o singură poartă deschisă: dezertarea. Și nu puțini au fost cei care s-au inghesuit 
să treacă prin ea; Unii au făcut-o discret, parcă ruşinându-se de gestul lor. Alții, însă, şi-au subliniat, 
cu ostentație, ieşirea din rânduri, ca pe un act de bravură politică, prezentându-se opiniei publice în 
postura de salvatori ai patriei. Îi vom întâlni pe parcursul acestui excurs şi vom lăsa ca faptele 
săvârşite să-i judece, 

Cât priveşte cel de-al doilea partid cu greutate din România interbelică, Partidul Naţional 
Liberal, perechea Carol-Lupescu a tras foloasele oferte de neprevăzut şi nu numai că l-a îmblânzit 
fără eforturi, dar I-a transformat în principalul instrument care a netezit calea celor doi impostori 
spre înstăpânirea pe toate sufletele şi bunurile țării. Cele două mari personalități politice care au 
făunit România Mare, Regele Ferdinand şi sfetnicul său lon |. C. Brătianu, au înțeles că zidirea lor, 
ridicată pe jertfa de sânge a “marelui martir — țăranul-ostaș”, nu va dura dacă prințul aventuner 
Carol va fi lăsat să se apropie de treptele tronului, astfel că, prin voința aleşilor națiunii, i-au retras 
dreptul de succesiune. Ei s-au săvârşit însă din viață, unul după altul, în a doua jumătate a anului 
1927. A urmat un al treilea deces fatal pentru români: regentul Gheorghe Buzdugan, cel care 
trebuia să fie garantul respectării actului din ianuarie 1926, prin care transfugului Carol Caraiman 
1se interzicea revenirea în țară, şi care totodată, prin instituția Regenţei, era protectorul copilului- 
rege Mihai. Şi lista dispanțiilor din rândurile personalităților liberale marcante, dispanții nefaste 
pentru viitorul țării, continuă cu decesul lui Vintilă Brătianu în decembne 1930, cel care prin nume, 
trecut şi prestanță ar fi putut contribui hotărâtor la împiedicarea împlinini planurilor profund 
antiromâneşti ale lui Carol şi ale țiitoarei sale. lar prin dispanția prim-ministrului |. G. Duca, ultima 
personalitate din vechea gardă a Partidului Liberal, a cărui asasinare s-a produs, dacă nu cu complicitate 
regală, cel puţin cu împiedicarea aplicăni măsunlor de secuntate de care ar fi trebuir să se bucure cel 
mai înalt demnitar al țării, Carol Caraiman îşi desăvârşea planul de răzbunare pe liberali care, 
cunoscându-i adevăratul chip, încercaseră să-i ocrotească pe români de tot răul şi de toate relele pe 
care le putea face. 

Despre evoluția evenimentelor Dolce după asasinarea lui |. G. Duca şi instalarea lui 
“Guţă” - Gheorghe” Tătărăscu, “Homo regius” - ca prim- -ministru al României, ne lămureşte 
succint, colorat ŞI iconvingător, Grigore Gafencu în Însemnări politice. „Stare de asediu, cenzură, 
represiune. Într-o! noapte, dispar toți fruntașii naționalismului extrem: Zizi Cantacuzino, Nichifor 
Crainic, Dragoş Protopopescu. A doua zi, dispare Nae [Ionescu — n n.]- ridicat de poliţie, arestat, 
ascuns ca un simplu mujic sub Ohrana țaristă. Ce face regele, în timp ce i se arestează cel mai 


credincios Şi devotat pncten? Regele numește pe Guţă Tătărăscu prim-ministru! (...) În câteva zile, 


s-au succedat două guverne, Mai întâi guvernul Angelescu [Dr Constantin Angelescu, ministrul 
Instrucțiunii Publice în toate guvernele liberale din 1914 până în 1937 — n. n.] - «ministrul 
pompelor funebre». Apoi, guvernul Guţă, guvernul unei conspirații de palat... Înainte ca liberalii să 
se fi recules și unit asupra numelui noului şef — care, după toate probabilitățile, nu putea fi decât 
intransigentul Dinu Brătianu [fratele lui Ionel şi Vintilă Brătianu -— n. n.]—, regele, urmând sugestiile 
camarilardului Franasovici [Richard Franasovici, om politic hberal, ministru în guvernul Tătărăscu 
—n. n.], desemna pe Tătărescu şef de guvern și îl numea prin decret regal. Dinu Brătianu, aflând 
despre această numure, izbucni în fața regelui în hohote de râs. A urmat o noapte furtunoasă pentru 
Partidul Liberal, Brătienii strânşi în jurul lui Dinu, se pregăteau să excludă pe trădători: Guţă, 
Richard şi Strunga [lon Manolescu-Strunga, om politic liberal, ministru în guvemul Tătărăscu — n. 
n.]. Trădătoni întruniți la Preşedinţie, în jurul noului prim-ministru, se pregăteau să înmormânteze, 
cu toate onorurile, vechea gardă. Se numărau votunle, se schimbau anateme prin telefon. În zori de 
zi, interveni 0 soluție a lui Solomon: Dinu - şef, Guţă — prim-ministru. Pnmul cu numele, cu tradiția, 
cu conştiinţa şi, vorba lui Guţă, cu etica. Cel de al doilea cu dinamismul, cu energia, cu ritmul nou. 
La clubul liberal, cele două oşti se întâlniseră gata de luptă. Viitorul [oficiosul PNL n. n.] pregătise 
o ediție cu excluderea lui Tătărescu... Soluția tranzacțională se impuse însă tuturor. Bacea fu 
restabilită”. 

În ultimă instanță, insă, victoria a aparținut camanlei. Cea care a tnumfat a fost Elena 
Lupescu. Ca o primă măsură ce-i consfințea izbânda, “evreica” a reuşit ca toate elementele cu 
înclinație spre naționalism, din cercul apropiaților regelui, să fie înlăturate. Puiu Dumitrescu, omul 
care împărțise cu Carol Caraiman “pâinea amară” a exilului, ca şi tatăl său, generalul Constantin 
Dumitrescu, inspector general al Jandarmeriei, au fost scoşi cu brutalitate din funcții. O soartă 
similară a avut şi filozoful Nae Ionescu. Adept convins al pnncipiului monarhic, omisese însă faptul 
că nu toți regii sunt buni. Suspectat de simpatui prolegionare, după asasinarea lui Duca, este arestat 
şi târât în faţa justiţiei. “Arestarea lui Nae lonescu — comentează în continuare Grigore Gafencu — 
provoacă stupoare şi indignare, Dacă e unul pe care regele era dator să-l acopere e Nae = teoreticianul 
fanatic al restaurării, carlistul din zile rele, apologistul de vremi trandafirii. Totuşi la prima cerere, 
la prima telegramă, se zice a lui Titulescu, Nae e sacrificat. lorga exprimă de minune nedumenrea 
generală într-o telegramă trimisă regelui cu următorul cuprins: «Rog pe M. V. să intervie pentru 
profesorul Nae Ionescu, pentru tot ce a făcut pentu ea. Într-o țară în care Tătărescu are preşedinţia, 
profesorul Nae lonescu poate să aibă cel puțin libertate». Nae rămâne însă închis, fără ca justiția 
militară să poată formula vreo acuzaţie precisă. Și lumea nu mai înțelege nimic”, 

Adevărul este, însă, că români începuseră să înțeleagă... 


(Va urma) 














PAG. 6 NR. 10/16 Octombrie2004 PUNCTE CARDINALE (2 zecea 22 i, 





Luni, 29 septembrie 2004, a încetat din viață la Braşov, la venerabila 
vârstă de 87 de ani, camaradul Traian Golea, unul dintre cei mai prolifici 
editori de literatură legionară (şi nu numai) din Occident. 

Presimțindu-şi sfârşitul, în pragul acestei toamne, el a venit, însoțit 
de credincioasa sa soţie, din îndepărtata Americă, unde trăia în exil, să 
moară în țara pe care atât a iubit-o şi pentru care şi-a sacrificat tinerețea 
şi agoniseala de o viață. 

Traian Golea s-a născut la 14 martie 1917, în comuna Bahnea, fostul 
județ Târnava Mică, dintr-o familie de țărani înstăriți. Şcoala primară a 
urmat-o în satul natal, iar după terminarea studiilor liceale urmează 
cursurile Facultăţii de Agronomie la Chişinău şi, după cotropirea Basarabiei, 
la laşi. După absolvirea facultăţii, pentru că izbucnise războiul, se înscrie 
la Şcoala Militară de ofiţeri în rezervă şi apoi, ca tânăr sublocotenent, ia 
parte la luptele de pe frontul de Răsărit. După 23 August, datorită 
convingerilor sale politice, refuză să lupte alături de armatele cotropitoare 
şi dezertează de pe frontul de Vest, activând (până în 1948) în mişcarea de 
rezistență anticomunistă. Reuşind să se sustragă arestărilor din acel an, 
părăseşte ţara, stablindu-se mai întâi în Austria, la Salzburg, apoi în 
Germania, la Miinchen, pentru ca în 1974 să părăsească Europa şi să 
emigreze în America, stabilindu-se definitiv în Florida. * 1 ! 

În perioada europeană a exilului său, Traian Golea, constatând lipsa 
de informaţii despre România şi români în mediile cultivate ale “lumii 
libere”, a început o acțiune de traducere şi editare a unor cărți cu caracter 
istoric. Până în 1974, când a părăsit Europa, a reuțit să traducă în limbile 
engleză, germană şi franceză 18 titluri din autori ca Simion Mehedinţi, 
Gheorghe |. Brătianu, Nicolae Iorga, Alexandru Boldur şi alții, pe care le- 
a editat în câte 250 de exemplare şi le-a donat principalelor biblioteci din 
Occident şi din America. 

O dată stabilit în Statele Unite, el va continua această activitate, 
publicând şi înzestrând bibliotecile lumii cu noi cărți despre România. 
Prin această activitate a sa, Traian Golea intră în polemică cu iredentismul 
maghiar care pătrunsese în Congresul American, atacând “direct de acolo, 
din incinta celei mai înalte autorități politice a lumii”, România şi interesele 
româneşti. 

Pe lângă aceste publicații privind istoria României, Traian Golea a 
editat în limba română numeroase cărţi de ideologie legionară difuzate, 
în lumea exilului românesc, iar după 1990 şi în ţară. 

lată cum caracterizează părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa 
activitatea editorială a lui Traian Golea (elogiată chiar şi în Parlamentul 
României, de d-l Petre Ţurlea) într-un număr al Buletinului Parohial al 
Bisericii “Sf. Cruce” din Washington: “Cu o determinare rar întâlnită 
printre noi, cu o decenţă care stârneşte admiraţia şi cu o imparțialitate în 
care niciodată agresivitatea, bârfa, limbajul grosier şi calomnia nu şi-au 
găsit spațiu în scrierile sale, domnul Traian Golea din Florida a făcut pentru 
România și pentru dreptatea românească mai mult decât oricare dintre 
noi. Nu a existat o calomnie împotriva poporului nostru la care domnul 
Golea să nu fi adus o replică argumentată și zdrobitoare. Orientarea 
dumnealui este de dreapta, dar, înainte de orice, ea este românească şi 
creștină, și nu a contat nici osteneala, nici banii pentru a tipări cărți, 
broșuri, scrisori, pamflete și tot arsenalul intelectual şi argumentativ 
pentru a spulbera orice calomnie... Tot ce a tipărit — şi lista cărților e 
uriașă — a făcut-o cu osteneala mâinilor sale şi nu a cerut niciodată nimic 
de la nimeni. Tipografia cra instalată în casa sa și adeseori trudea până 
spre ziuă pentru a da un răspuns drept și demn denigratorilor”. 

Pentru toate aceste strădanii ale sale şi pentru tot ce a realizat el 
pentru ţară, departe fiind, cuvine-se să-i păstrăm neîntinată amintirea şi 
să rugăm pe Bunul Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor Săi. 

(Puncte Cardinale) 








 BENEDIC 1 GHIU Ş 


aa a 





La o sută a ani de la etereai sa (21 octombrie 1904, la 


Domneşti-Vrancea) şi la 14 ani de la strămutarea sa în veşnicie (1990), 
Părintele Benedict (din botez: Vasile) Ghiuş rămâne o pildă desăvârşită 
de angajament duhovnicesc și pastoral, de răscumpărare a vremurilor 


prin forța spiritului și a cuvântului. 


Ales episcop de Hotin în 1944 (dar neconfirmat în scaun din 
motive politice, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri din acel moment, 
Mihai Antonescu, sprijinind abuziv un alt candidat), mulţi ani slujitor în 
Catedrala din Dealul Patriarhiei şi duhovnic iscusit al mai multor 
generatii de intelectuali, dar mai ales figură exponențială a mişcării 
spirituale a “Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti 


(căreia îi devenea pentru o vreme stareț, în 1949), s-a afirmat — mai 
degrabă discret — ca unul dintre marii înduhovniciţi ai Ortodoxiei 
contemporane, trecând prin toate prigoanele veacului, dar reuşind să 
rămână mereu egal cu sine însuși, drept ca o cruce de lumină în faţa 


lumii şi în fața lui Dumnezeu. 


În 1958, împreună cu alți 15 membri ai “Rugului Aprins” (poetul 
ieroschimonah Daniil Sandu Tudor — inițiatorul și însullețitorul grupului, 
medicul și poetul Vasile Voiculescu, savantul şi scriitorul Alexandru 
“Codin” Mironescu, călugărul zugrav de icoane Sofian Boghiu etc.) este 
arestat (14 iunie) și condamnat de autorităţile comuniste pentru... 


ELI! 


“uneltire contra ordinii sociale 


! A trecut, printre altele, pe la închisorile 


din Jilava și Aiud, cliberându-se de la colonia de muncă Ostrov, la 25 
iunie 1964, în urma decretului de amnistie generală a deținuților politici. 
Reîncadrat cu mult curaj de către Patriahul Justinian Marina ca 
preot la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, slujeşte aici încă 10 ani, 
după care se pensionează şi se retrage la Mănăstirea Cernica, unde va 
îmbina rugăciunea cu studiul plin de acribie şi cu asistența duhovnicească. 
Lucrărilor sale mai vechi (printre care şi teza de doctorat Faptul 
Răscumpărării în imnografia Bisericii Ortodoxe, susținută în 1946, dar 
care n-a putut [i publicată decât la începutul anilor *70) li se adaugă 
acum îngrijirea celor 4 volume de Proloage (tipărite postum, în 1991). 
Deşi n-a întors spatele istoriei şi şi-a împlinit misiunea de dascăl 
de teologie şi de preot slujitor în larma pestriță a cetății Bucureştilor, 
marea dimensiune a personalității sale, prisosind asupra darurilor 
cărturăreşti şi propovăduitoare, a fost rugăciunea, şi mai precis 
rugăciunea inimii, în care fusese inițiat cu precădere de Părintele loan 
Kulighin, zis “loan cel Străin”, călugărul străluminat de la Optina şi 
discretul mentor duhovnicesc al “Rugului Aprins” de la Antim (până în 
1947, când a încăput pe mâna ruşilor, prăpădindu-se într-o temniță din 


Odesa). 


Părintele Benedict s-a stins din viaţa aceasta în chilia sa de la 
Cernica, la 12 iunie 1990, fiind înmormântat în biserica cimitirului 
mănăstiresc, de unde memoria lui strigă spre Dumnezeu împotriva 
“uitării româneşti”, căci, cum însuşi spunea într-o împrejurare, pe 
vremea betegieci din urmă, “nefericit cel ce-și uită temeiurile, fiindcă 


unul ca acesta, chiar adunând, risipeşte”, 


Răzvan CODRESCU 











—. 





oiţa lui Mircea Vulcănescu 


sr dat a 


Ur a 


ID A i? he 


Dă 
Lp Di N 
ata N 


a «& 





PUNCTE CARDINALE oo a oicoc 








RÂPA ROBILOR 
DUPĂ 40 DE ANI 


În 2004 se împlinesc 40 de ani de la eliberarea generală a deținuților politici din România. Ca şi în anii trecuţi, în 
ziua de 14 septembrie — Înălțarea Sfintei Cruci — la Aiud, venind din toate colţurile țării, supraviețuitori ai temniţelor 
comuniste au ținut să cinstească, după datină, memoria camarazilor căzuți în lupta pentru dăinuirca neamului şi a valorilor 
creştine. Și la fel ca în anu trecuţi, actuala clasă politică, la unison cu “elitele” societăţii româneşti, moştenite ca un blestem 
de la regimul comunist, şi-a ascuns condamnabila indiferență față de fărădelegile comunismului în spatele lozinci ipocrite 
“In sarcina noastră intră prezentul şi viitorul, nu trecutul”. 

Într-un climat moral încă puternic poluat de miasmele comunismului, este firesc să nu-şi găsească loc o evaluare 
obiectivă a prigoanei şi a crimelor comuniste și, cu atât mai puțin, o acțiune de cinstire a martirilor anticomuniști. Ceea ce 
însă au refuzat să facă toate puvernările perindate la cârma țării din decembrie '89 până astăzi au făcut, cu slabele lor 
puteri, bătrânii supraviețuitori ai temnițelor comuniste. Pretutindeni unde s-a suferit şi s-a murit pentru legea creştină, 
pentru neam şi pentru țară, foştii deținuți politici au ridicat, după puteri troițe, cruci comemorative şi, pe alocuri, chiar 
memoriale de dimensiuni impresionante. Dar monumentul durat parcă pentru veşnicie de foştii deținuți politici, în memoria 
sacrificiilor şi suferințelor cumplite îndurate de victimele holocaustului roşu, este Mausoleul de la Aiud. 

“La Aiud, loc de întemniţare şi exterminare, comuniştii au îngropat, în cimitirul denumit de localnici «Râpa 
robilor», elita rezistenței româneşti. Înmormântarea deținuților morți se făcea noaptea, pe întuneric, fără să li se pună 
cruce la căpătâi. Aici, unde morții Sunt neidentificaţi, de multe ori azvârliți în gropi comune, numai crucile acestui 
monument le vor veghea somnul” — suna anunţul sobru al iniţiatorului acestui impresionant memorial, denumit „Calvarul 
Aiudului”, inginerul Gheorghe Brahonschi, legionar şi veteran al războiului antisovietic, care purta pe umeri povara a 17 ani 
de detenţie, cei mai mulți executați chiar în temnița Aiudului. 

Construcția Mausoleului de la Aiud a început în anul 1992, “cu banii puțini, dar cu simțământul datoriei faţă de 
martiri şi cu nădejdea că va [i terminat cu ajutorul celor care cred în destinul bun al neamului românesc”. O nădejde 





împlinită în anul 2000, când în aceeaşi zi de Înălţare a Sfintei Cruci, devenită tradiție, |. P. S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul 


Vadului, Feleacului şi Clujului, înconjurat de un sobor de preoți, a săvârşit slujba de sfințire a Mausoleului. “Și am făcut 
sfinţirea după ritualul întreg — a spus înaltul prelat în predicat sa — pentru ca acest pristol să nu fie numai un simbol, 


“un jertfelnic pe care să se oficieze doar parastase, ci, cel puțin din când în când, Sfânta Liturghie”. 


Aşadar, Mausoleul de la “Râpa Robilor” nu este doar un simbol al jertfei în lupta anticomunistă, ci o autentică 
biserică a “celor prigoniţi pentru dreptate”, aşa cum stă scris pe frontispiciul edificiului, “că a lor este împărăţia cerurilor”. 
Dar pentru ca în acest sfânt locaş Liturghia să nu fie oficiată doar “din când în când”, o altă personalitate luminoasă a 
Bisericii noastre strămoşeşti, Protosinghelul Justin Pârvu (stareţ al Mânăstinii de la Petru- Vodă, la rândul său întemnițat — ca 
şi Î. P. S. Bartolomeu — mulți ani la Aiud) a luat inițiativa construirii, alături de Mausoleu, a unei clădiri-anexă, cu rost de 
“arhondaric”, în care “cu binecuvântarea noastră — spunea părintele stareț — vor locui zi de zi, după rânduiala călugărească, 
câțiva tineri călugări ai sfintei noastre mânăstiri, ce se vor îngriji de Mausoleu şi de mormintele de la Râpa Robilor, 
slujind zilnic slujbele şi rugăciunile de pomenire a celor ce şi-au jertfit viața pentru Hristos şi neamul românesc” 

“Pelerinii din anul acesta au avut bucuria să vadă că gândurile Părintelui Justin s-au implinit, Cei veniți din ajun, sau 
de cu noapte, au avut parte de găzduire în proaspăt terminatul cămin. Un pâlc de tinere maici de la Mânăstirea Cergăul Mic, 
de lângă Blaj, au pregătit parastasul pentru cele câteva sute de credincioşi veniţi să-i pomenească pe “cei care nu mai sunt”, 
Sfânta Liturghie a praznicului Înălţării Sfintei Cruci, în Mausoleu, a fost oficiată de călugării de la Petru-Vodă, ar slujba de 
pomenire, în fața Mausoleului, de un sobor de preoți, foşti deținuți pohtici. 

A fost'o zi plină de trăire creştinească şi românească. Din păcate, numai atât. O schpire de lumină intensă într-o 
Românie pervertită şi dezorientată, în care tulburătoarele întrebări rostite de Vasile Pârvan în 1917, în memonalul “Un 
cântec de jale şi un cântec de biruință”, sunt mai actuale ca oncând: 

“Cine va lămuri pe viitor care-i sensul existenței naţiunii noastre? Cine va feri națiunea noastră de tragedia 
eroului pe căi greşite, tot mai departe de biruinţă? Cine va creşte națiunea noastră întru eroismul activ, creator şi sigur 
de rostul jertfei sale, națiunea noastră care de două mii de ani nu cunoaşte decât suferința martiriului, răbdarea 
infinită, sub loviturile sorții, nebiruită în ființa ei numai de un element al naturii organice mereu renăscute din 
înghețul iernii, ci nu mereu biruitoare cu puterile sufletului, care supun lor firea şi parează loviturile ei? Cine va 
învăța națiunea noastră ce e ideea în viața popoarelor, ce e întruchiparea spre vecie a gândului în formă vie şi în putere 
renăscătoare? Cine va da națiunii noastre suprema Sanctificare a scopului vieţii spirituale, acordarea întru sublim a 
scopurilor individuale, cu cele sociale şi cu cele universale; cine va revela naţiunii noastre sublimul vieţii spirituale 
active, ca biruire a morţii celei a toate distrugătoare; cine-i va revela armonia eternă dintre legile neschimbate din 
Cosmos şi legile după care se ritmează gândul nostru omenesc? Vor fi preoții jertfei, ori vor fi preoții hranei?” 

Gabriel CONSTANTINESCU 

- —— o - ș — — ITI PT ERA TRE IE DRE A ETP DP 0 E E E DERTIR "RI 
Tot în cursul lunii septembrie, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la “murea slobozenie” a mii de oameni din 
femniţele comuniste, au mai avut loc praznice de pomenire la Mislea şi Miercurea Ciuc, unde au fost martirizate şi 
au suferit umilințe de nedescris mii de femei şi fete tinere, pentru vina de a fi fost alături de părinții, frații, soții san 
logodnicii lor în lupta împotriva comunismului. De usemenea, Slujbe de pomenire s-au mai făcut şi la crucile. 
comemorativă de la Fetea, județul Sibiu, ridicat în memoria paraşutiştilor executaţi acolo, precum şi Râmnicu 
" Sărat şi Predeal, unde se află osemintele pionierilor luptei anticomuniste din anii 30. în Stea € patit 


A N! 


4 _ 
aaa da tine De 0 sei a 


„ma în na aie ora pe 
Aziz rit P 
A ESI a bl 


pf acc dm di art aia: 


- 
e 
sar: Boă 


| Lu) bă 
9 AR Ai Uni SE 
_ pile , i 2 


- 


Da ab 0 107 pd De re e a 


| 














PAG. S NR. 10/166 Octombrie 2004 


UN TRIPTIC EDITORIAL 


În 1983 şi 1984, d-lui Niculae 
Mihalache (n. 1931), român antico- 
munist stabilit în Occident, îi apăreau 
in Germania, la Waiblingen, în 
condiții destul de modeste, două cărți 
mărtunisitoare; una de versuri (Fața 
lui Dumnezeu în cioburi de oglindă), 
alta de proză autobiografică (Urmele 
sufletului pe drumuri arse). Anul acesta, la editurile 
Christiana (București) şi Puncte Cardinale (Sibiu), 
cele două cărți au fost reeditate în condiții 
îmbunătățite, iar lor Îi s-a adăugat o a treia, inedită, 
tot cu caracter memonalistic: Lacrimi şi sange pe 
ororile lumii. Semnalând acest triptic editorial, 
extragem în paginile alăturate câteva fragmente din 
a doua carte de proză: este vorba de paralela pe care 
autorul o face, într-o manieră destul de personală, 
între două mari victime ale istoriei din România 
secolului XX — Comeliu Codreanu şi Nicolae Iorga 
(primul asasinat la 30 noiembrie 1938, iar celălalt la 
27 noiembne 1940). Ca tot scrisul d-lui Mihalache, 
paginile reproduse aici constituie o provocare la 
adresa clişeelor şi prejudecăţilor încetăţenite în 
istoriografia şi politica de după al doilea război 
mondial. (R. C.) 



























URMA SUFLETULUI 


PE DRUMURI ARSE 


[i me f 
17 “ui he & îi 
| îs | Ş 

CHE! 


(i Ce oii £ | 
ÎN, SERI Sie fite 
3) asi (ir (nada 


". 





PUNCTE CARDINALE 


Mişcarea Legionară, creată de Corneliu Zelea Codreanu 
(1899-1938) şi ajunsă la apogeul ei intre anii 1937-1940, 
cuprindea tot ce putea avea mai bun un popor, atât moral, cât 
şi cultural. Acest lucru îl știu toți aceia ce au trăut acele vremi 
în cinste și dreptate, cât și toți cei mai tineri, care au citit cu 
interes şi fără părtinire istona nemistificată a Româmei, Numai 
cine apără trădarea şi minciuna, fie din ignoranță, fie mişelie, 
nu recunoaşte acest adevăr istoric Întemeiată în 1927, 
Mişcarea Legionară a eclipsat în scurtă vreme celelalte 
partide politice (dintre care unele fuseseră, la inceputurile 
lor, oneste și sănătoase, dar mai apoi deveniseră unelte ale 
masonilor şi evreilor, prin pervertirea conducătorilor lor, ajunși 
trădători ai neamului, interesaţi în cele din urmă doar de 
măririle și profiturile proprii, dar şi de distrugerea adversarului 
numărul unu, care era Mişcarea Legionară. Distrugerea 
adversarului politic era cea mai importantă problemă, 
deoarece Codreanu, conducătorul mişcării, afirmase deschis, 
atât în circulare, cât şi în discursurile electorale sau 
parlamentare (de la pupitrul de deputat), că în ziua când 
legionarii vor ajunge la putere, aleşi de popor să conducă 
țara, toți trădătorii neamului și delapidatorii statului vor fi 
defenţi justiției, iar avenle provenite din furt şi înşelăciune 
publică vor fi confiscate, [...] 

În fruntea clasei conducătoare, corupte şi înțesate de 
hoți şi de trădători, trona, din păcate, însuşi regele țării, Carol 
1], care de altfel avea să-şi instaureze, în februane 1938, 
odioasa dictatură personală. Acest rege tiran, corupt şi nedrept, 
era şi din cale afară de imoral, căci îşi alungase regina din 
palat şi trăia, în ochii tuturora, cu o metresă evreică, pângănind 
Coroana şi batjocorind numele întregii țări. Francmason ŞI 
încărcat de grele păcate lumești, Carol 1], la presiunea evreilor 
şi a trădătorilor de neam din anturajul său, care dețineau 
postunile de comandă în stat și guvern, a decis să-i suprime 
pe conducătorii Mişcării Legionare, şi mai ales pe Codreanu, 
care se afla deja în temniță fără nici o vină. [...] Astfel, 
Codreanu şi alți 13 legionari aflați în detențe au fost primele 
victime ale marelui măcel şi li s-a rezervat o moarte fără 
asemănare în lume. După ce, legaţi cu mâinile la spate și cu 
picioarele în lanţuri, au fost așezați pe băncile dubei unul 
lângă altul, pe trei rânduri, sub pretextul transferării lor de la 
o închisoare la alta, iar în spatele fiecărui legionar stătea câte 
un jandarm instruit mai dinainte, cu câte o sfoară în mână, 
iată că, la semnalul ofițerului comandor, prin aprinderea unei 
lanterne, jandarmii i-au ştrangulat cu sforile pregătite anume 
pe toți 14, ucigându-i în doar câteva secunde. Dar să vedem 
chiar declarația făcută mai târziu chiar de maiorul Dinescu, 
cel ce a condus spânzurările din duba morții 

“Într-o zi am fost chemat de către fostul preşedinte de 
Consiliu, [Armand] Călinescu În cabinetul lui de lucru se 
găsea şi generalul Bengliu, comandantul Jandarmeriei 
Călinescu mi-a declarat atunci că, pentru motive politice, 
Codreanu şi cei treisprezece adepți ai lui trebuia să fie ucişi, 
aceasta ar fi fost şi dorinţa regelui În ziua de 29 noiembrie 
1938, la orele 10 seara, Codreanu şi camarazii lui au fost 
scoşi din închisoarea de la Râmnicul Sărat, unde erau închişi 
şi au fost puşi într-un camion. Legionarii au fost puşi în aşa fel 
ca să poată vedea numai înainte, fiind, în acelaşi timp, legați 
cu brațele la spate. Ei nu puteau face nici cea mai mică 
mişcare, erau chiar constrânşi să stea cu capul în sus Înapoia 
fiecăruia din ei stătea câte un jandarm. Eu m-am aşezat lângă 
şofer. Se călătorea pe şoseaua dintre Ploieşti şi Bucureşti 
când. în zorii zilei de 30 noiembrie, după ce am dat semnalul 
fixat, cu lanterna, jandarmii au scos din buzunare o sfoară 
(frânghie), pe care au strâns-o în jurul gâtului legionarilor ce 
stăteau în fața fiecăruia dintre ei În felul acesta, Codreanu şi 
cei treisprezece camarazi ai lui au fost ştrangulați, în timp ce 
maşina îşi continua drumul în plină viteză. Puțin timp după 
aceea, am ajuns la Bucureşti, de unde ne-am îndreptat către 
fortul de la Jilava, în interiorul căruia era deja săpată, de trei 
zile, o groapă mare. După ce camionul a intrat în fort, asupra 
cadavrelor ştrangulaților s-a tras — în urma ordinului primit 
de la prim procurorul militar, colonelul Zeciu — câte un foc de 
revolver sau pușcă; apoi un medic militar constată moartea 
tuturor legionarilor transportaţi de noi. Cadavrele au fost 
aruncate în groapă. Eu imediat am declarat celor 14 jandarmi 
că ceea ce făcuseră fusese dispus de către Curtea Marţială 
şi că a fost o datorie patriotică importantă. S-a arunca! pământ 
în groapă, însă a doua zi cadavrele au fost dezgropate şi 
purtate într-o altă groapă. Asupra lor s-a vărsat multe sticle 
de acid sulfuric, apoi au fost acoperite cu pământ, iar deasupra 
$-a turnat o placă grea de ciment. Jandarmii, deşi involuntar, 
a trebuit să iscălească actele de deces, in care se spunea că 
cei 14 legionari au fost împuşcaţi pentru că incercaseră să 
fugă de sub escortă. Fiecare jandarm a fost răsplătit cu 20000 
de lei. ."[...] 










510107. Y4(04NiY,12 
ALE ISTORIEI 
















































































































































































După pierderea Basarabiei şi a Ardealului, plus 
masacrele săvârşite în masă împotriva patrioților români, 
revolta poporului şi a armatei, din care făceau parte mulți 
generali şi ofițeri legionari, ori simpatizanți ai Legiunii, a ajuns 
la apogeu. În afară de această revoltă, care exploda pe zi ce 
trecea, viaţa criminalului rege satir era ceas de ceas 
primejduită de răzbunărea legionară, fapt ce a determinat in 
cele din urmă (septembrie 1940) retragerea acestuia de pe 
tron şi înlocuirea dictaturii regale cu o dictatură militară, 
impusă de fierberea în care se afla țara în acea perioadă, mai 
ales că Europa era deja în plin război. În fruntea dictaturii 
militare se afla generalul (din 1941: mareșalul) lon Antonescu, 
care, forțat de împrejurările politice şi de suflul legionar care 
străfulgera inimile românilor de bună-credință, i-a chemat pe 
legionari să guverneze împreună. Dar Căpitanul, personali- 
tatea aceea harismatică, ce aprinsese şi trezise neamul 
românesc la idealurile lui străbune, nu mai era. Turma 
legionară, decimată în parte (partea cea mat bună!), strânsă 
de prin ascunzişuri, amețită şi plină de răni, la sunetul goanei, 
nu mai avea păstorul ei înțelept. Chemarea legionarilor la 
guvernare era un compromis şi o dreptate ce li se făcea, dar 
cu vicleșug, nu pe deplin, căci tot nu au fost permise alegeri 
libere, pe care, dacă ar fi avut loc, legionarii le-ar fi câştigat 
atunci lejer şi ar fi guvernat singuri, nu împreună cu militarii. 

Cine are curiozitatea să citească istoria acelor timpuri, 
ŞI să urmărească viața lui Corneliu Zelea Codreanu, cu toate 
luptele şi suferințele ei, cu toate gloriile şi martiriul ci, înțelege 
că omul acesta a fost înzestrat de Dumnezeu cu o forță de 
magnetism spiritual cu care numai sfinții au mai fost înzestrați. 
lar moartea lui atât de tragică, numai pentru vina că şi-a iubit 
țara, voind s-o scape din gheara tâlhanlor şi trădătorilor, cred 
că nu a lost tolerată de Dumnezeu decât pentru a-l face sfânt 
Am convingerea că Dumnezeu i-a hărăzit sfârşitul acela atât 
pentru ca el să nu-şi păteze cumva viața în vâltoarea 
cumplitelor nenorociri care au urmat (războiul mondial, 
bolşevizarea țării, închisonle şi lagărele comuniste), cât şi 
pentru soarta şi viitorul adevăratului crez legionar. [...] Dacă 
Codreanu nu ar fi avut acel cutremurător sfârşit martiric, tot 
crezul legionar ar fi fost zadarnic. Codreanu credea că, într- 
un eventual război, Germania va câştiga împotriva alianţei 
Angha-Franţa. Totodată afirmase deschis că, din prima zi 
când legionarii vor ajunge la guvernare, se vor alătura axei 
Roma-Berlin. Deci, cum zarurile fuseseră deja aruncate din 
cer pe pământ, Codreanu cu legionarii lui, participând activ 
într-un război ce urma să fie pierdut, alături de o Germanie 
plină de greşeli tactice și abuzuri necreștineşti, ar fi compromis 
tot crezul legionar autentic şi s-ar [i compromis el însuşi alături 
de nazism, care era foarte diferit de doctrina profund creştină 
a lepionanismului.. 









ap PR 


DOUĂ VICTIME 


II Pa 
(PA PR CUIB 
e Tir 


4) E a n 
mere ta cl 
y a ILU „P 


ati Lai 


zi "Savantul nostru, toai aici din bă peste opera lui 
tiințifică, cât şi peste cariera lui politică, căci pe îndelete nu 
este timpul și locul potrivit să o facem, observăm că la 
începuturile afirmăni lui publice, spre 1900, era pătruns și 
unspirat de un naționalism curat, ce izvora din tradiţia sfântă a 
neamului. Acel naționalism, exprimat indeosebi prin mişcarea 
“sămănătoristă (din jurul revistei Sămănătorul) şi prin ziarul 
său Neamul Românesc, în va da credibilitate pe tot parcursul 
vieţii în ochii acelui popor credul și naiv ca un copil, veşnic 
„minţit Şi înşelat în acea perioadă de presa evreiască, dar și de 
cea naționalistă doar cu numele, presă abundentă și 
“zgomotoasă, de care erau legate nume de oameni mari, ce 
"treceau drept adevărate modele pentru publicul mai larg. 
Trebuie însă să observăm că, treptat, presa legată de numele 
lui N. lorga, care în situații favorabile pe tărâm electoral cra 
jsorijlnită şi de cea evreiască sau masonică, avea darul să 
„depărteze populaţia țării de adevărata realitate, deoarece N. 
„Iorga, nu mai era demult cel ce fusese în tinereţea lui, Dacă 
marele lorga nu ar fi cedat şantajului, și poate chiar mituirii, 
nu ar fi ajuns poate nici la faima pe care i-o cunoaştem, 
aureolată de tragicul lui sfârșit. [...] . 
Pa „În vara anului 1927, când Liga Apărării Naţionale 
regine (LA.N.C.)se rupe în două, provocând derută printre 
aliere Codreanu, aflat în Franța pentru doctorat, s-a întors 
| în Şi, neputând împăca pe A. C. Cuza cu ceilalți (era un 
adevărat conflict între generaţii), înființează, în iunie, Legiunea 
Arhanghelul Mihail, din care va lua fiinţă mai târziu partidul 
numit “Garda de Fier” şi apoi “Totul pentru Țară”. Prin anii 
1932-1933, Legiunea constituia deja o forţă politică, de care 
: temeau de-acum toate partid dele veci ŞI fără excepție 





corupte. [...) 

Savantul Nicolae Jorga, dacă nu se afla chiar în fruntea 
"celor ce urmăreau decimarea legionarilor, era de bună seamă 
printre cei mai înverșunați duşmani ai lor. Cariera lui ştiinţifică 
arlucia) a fost dublată și de cea politică (jalnică). Că 
devenise din acest dublu interes, ştiinţific și politic, 
franemason, nu știu, nici nu cred. „Dar un lucru este cert, ŞI 
anume: francmasonii l-au făcut mai celebru decât și-ar fi 
imaginat el însuși. Francmasonii îi aranjau, prin puterea și 
relaţiile lor, toate conferințele internaționale, cât și toate 
publicaţiile în limbi străine. Centrele de cultură internaţionale, 
pai (ate instituțiile lor, erau manevrate de masoni. Și o dată 
accep tăt numai un astfel de aranjament, sau vreo sfântă mituire 

ca venită la vreme de REYOliaf fost suficient ca savantul, 


CITI ? D 4 ă 
—.—C CD > IP "72 








PUNCTE CARDINALE 


avid până la orgoliu de mănre științifică şi politică, să nu mai 
poată da inapoi. [...] 

Dar să vedem mai bine ce cauze au determinat dispariția 
savantului în toamna lui 1941 (scutindu-l de un previzibil sfârşit 
în temnițele comuniste, alături de alţi lideri ai vieții politice a 
vremii, ca lulu Maniu sau Gheorghe. Brătianu). Nu se poate 
trece peste faptul că N. lorga este autorul moral al asasinării 
Căpitanului, prin aceea că l-a dat în judecată pe motiv de 
ofensă, fără ca acesta să fi avut vreo vină (îl făcuse “necinstit 
sufleteşte”!), fapt pentru care Codreanu a fost arestat şi 
condamnat la 10 ani de inchisoare, în urma unei parodu de 
proces (mai 1938). După asasinarea în detenție a lui Codreanu, 
s-a creat o stare de revoltă şi încordare generală, care atinsese 
cercunle cele mai înalte, deoarece şi aceste cercuri erau 
pătrunse, în mare parte, de spinitul legionar. Şi nu numai cercuri 
înalte din politică şi armată, ci chiar membri din familia regală, 
în frunte cu Principele Nicolae. Este important de semnalat 
faptul că, atunci când s-a întrunit Consiliul de Coroană, la 
propunerea regelui Carol al II-lea, cu scopul de a i se găsi o 
vină inventată lui Codreanu, pentru care să fie condamnat la 
moarte, Principele Nicolae s-a împotrivit, declarând cu 
fermitate că o astfel de faptă onbilă este incompatibilă cu 
atnbuțiile Consiliului de Coroană. [...] 

“Se spune că N. lorga, având în cele din urmă procese 
de conştiinţă, după cât se pare, pentru faptul că l-a dat în 
judecată pe Codreanu, şi-ar fi retras reclamaţia de acuzare, 
fapt care, conform procedurii penale şi de judecată, atrăgea 
automat după sine punerea pârâtului în libertate. Dar călăii, 
care făceau cele mai mari abuzuni împotriva rivalilor şi a 
legii înseși, nu l-au eliberat. Pentru a-l ține pe mai departe în 
temniță, i-au fabricat un nou proces, acuzându-l de trădare în 
favoarea unei puteri străine, acuzație absurdă, pentru care au 
înce-put imediat anchetele înscenate în timpul detenției. [...] 
Văzând, deci, că nevinovatul Codreanu nu este eliberat la 
retragerea reclamației sale de acuzare, și mai ales văzând că 
1 se deschide un nou proces cu scopul de a-l ucide, pare să fi 
înțeles că acesta nu va mai scăpa, drept care a şi început să 
se frământe, aducându-și poate aminte de idealurile curate și 
de luptele curajoase ale propriei lui tinereți. Nu este vorba de 
o frământare publică sau de vreun protest prin presă, cum ar 
fi fost de dorit, şi care i-ar fi adus poate vreo uşurare venită 

I4r-un una de Creştinătate, « cI de gară, inu sau “de cu i 

ăi timp Căpitanul e este + asas ga în imn 
i inainte (30 noiembrie 1938), Regele abdi 3) 
iz din țară, huiduit de toată lumea (mai puțin de evrei îi 
de masoni). Legionarii ajung să guverneze țara flancați de 
armată, Schimbare de 180 de grade. În această atmosferă, la 
Palat, pe lângă membrii guvernului nelegionari, pe lângă 
miniştrii protejaţi de armată, în cercurile lui intime, lorga 
protestează pentru ceva sau se teme de ceva. Se vorbea că 
se aflase de la o persoană care frecventa casa lui Alice 
Voinescu că N. lorga ar fi amenințat la Palat cu cuvintele; 
“Lasă că o să destăinui eu misterul asasinării lui Codreanu!” 

„După această întâmplare, se crede că dispariția lui 
devenise necesară, deoarece, cunoscător al multor secrete, 
prezenta un pericol pentru francmasonerie. Pe de altă parte, 
făcând astfel ca asasinarea lui să fie pusă în cârca legionarilor, 
se obținea o gravă compromitere a acestora, cum s-a şi 
întâmplat. i . 

În concluzie, Oculta a care că lorga ra lichidat. 
La foarte scurt timp, el moare în împrejurările cunoscute, 
fără ca asasinii săi să fi fost prinşi vreodată. Conducerea 
legionară de atunci, în frunte cu Horia Sima, a rămas ca 
însăşi perplexă, deşi îl considerase intotdeauna ca pe un mare 
vinovat. In lunile dinaintea morţii, lorga presimțindu-şi 
sfârşitul, care îl urmărea ca o umbră şi nu-i mai dădea pace, 
iată ce scria (vezi Neamul românesc din 27 octombne 1940, 
pag. 254): Din turnul sorţii/ Îţi strigă morţii/ Viers de aramă:/ 
Bagă de seamă!// Patima-şi are/ Răscumpărare:/ Când se 
destramă,/ Bagă de seamă!// lar norocul,/ Când schimbă locul,/ 
Îţi cere vamă:/ Bagă de seamă! (“Bagă de secamă!”), 
Presimţirea lui N, lorga nu venea din partea celor pe care îi 
strivise, ci din partea celor cu care colaborase, cărora i se 
vânduse din interese materiale şi din invidie pentru noul și 
adevăratul naționalism, care era cel legionar. lată o altă poezie 
scrisă în acea perioadă de N, lorpa (“Brad bătrân”): Au fost 
tăind un brad bătrân,/ Flindcă făcea prea multă umbră./ Și- 
atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgân.// O vol 
ce-n soare cald trăiţi? ȘI aţi străpuns strămoșul nostru,/ Să nu 


PIEPT PRI PIPI 


d ZE 
an. le extrase din pdl sul Le sii 


mira; 2: 


pir 


Octombrie 2004 NR. 10/1606 PAG. 9 


vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// In anii 
mulți căt el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele, Sub paza 
crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost; Moşneagul 
stând pe culme drept! A fost la drum o călăuză/ Și-n vremea 
aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// F olos aduse căâl 
fu viu,/ Ci mort acuma, când se duce, Ce alta poate-a vă 
aduce/ Decăt doar încă un sicriu? 

Dacă citim şi recitim poeziile, înțelegem limpede că 
lorga nu s-a referit la legionari, ci la cei pe care-i sprijinise în 
a doua jumătate a vieții şi care în acele zile se descotoroseau 
de el, ca de un moşneag devenit o povară. lorga nu a fost 
omorât de legionari, aşa cum se crede, și se informează fals 
opinia publică, ci de iudeo-masoni, cu sau fără ştirea Palatului 
Regal. Aceştia au plătit sau şantajat un grup obscur de legionani 
rebeli, deja vânduți forțelor secrete, pentru a compromite şi 
defăima Mişcarea Legionară. lorga trebuia să moară, căci 
“înnebunise”, amenința cu dezvăluirea unor mistere 
înfiorătoare şi nu se dovedise suficient de mamipulabil până 
la capăt. 

N, lorga a fost o nenorocire pentru Mişcarea Legionară, 
atât cât a trăit, cât şi după moarte, căci şi azi canalule, puse 
pe minciună şi defăimare, aduc în orice împrejurare vorba de 
“asasinarea lui N. lorga de către o bandă de legionari”, dar 
nu suflă un cuvânt de masacrele săvârşite impotriva acestora 
din urmă (cei 14 ucişi la Tâncăbeşti pălesc în comparaţie cu 
cei aproape 300 uciși într-o singură noapte, cea de 21 spre 22 
septembrie 1939, în lagăre și pe tot cuprinsul țănii!). Și nu 
pomenesc nimic de adevărații asasini ai neamului românesc, 
nici de nedreptăţile şi crimele făcute de aceştia, nici de 
motivele pentru care, uneori ajunşi la disperare, legionani s- 
au răzbunat personal, pedepsind pe cei vinovați de sângele 
vărsat al atâtor camarazi şi de prigoana permanentă și 
nejustificată la adresa Mişcănii lor de înviere național-creştină. 
[...] 

Prin urmare, N. lorga nu a fost omorât de legionari, ci 
de nişte aşa-zişi legionari, strecurați în mişcare pentru a o 
submina și defăima, cum se mai întâmplase şi mai înainte 
(cazul Venichescu sau cazul Stelescu). După câte cunosc 
cu, din cercetănle mele, conducerea legionară nu a fost 
incunoştiințată de echipa aceea care pusese la cale acțiunea, 
nici nu ordonase nimic în acest sens, ceea ce dovedeşte 
limpede că la baza omorului a stat altcineva. 

Dacă nu ar fi fost acesta adevărul, nu ar fi fost cu 
putință ca Traian Boeru, şeful echipei care l-a împuşcat pe 
N. Iorga, să fi putut trăi liniștit la Minchen, în Germania de 
Vest, până mai ieri, fără să fie tracasat ŞI învinuit cu mare 
tam-tam de uciderea lui Iorga. L-ar fi lăsat evreii fără să-i 
facă un proces cu răsunet mondial, când puterea lor este atât 
de mare încât îl cheamă şi pe preşedintele Americii la ordine? 
Să ne gândim numai la faptul că i-au deschis proces 
Episcopului Valerian Trifa doar pe motiv că a avut un rol în 
conducerea studențimii legionare... [...] 

Ceea ce este important de reținut din toată povestea cu 
lorga, şi aceasta în mod deosebit pentru cei cu suflete curate 
şi dornici de adevăr, este faptul că N. lorga nu a murit ca 
savant, aşa cum pretind iudele în afirmaţiile lor propagan- 
distice de zăpăcire a minţilor, ci a murit ca om politic, care a 
făcut greșeli grave în politică, fiind de mai multe ori prim- 
ministru şi unealtă docilă a lui Carol II, [...] Nici unul dintre 
cei ce se referă la moartea lui lorga nu spune “marele om 
politic Iorga”, ci “marele savant”, ceea ce este grăitor şi 
simptomatic. Moartea lui pentru murdănile şi crimele politice 
nu are nici o legătură cauzală cu renumele său de savant. 
Când se spune “moartea savantului Nicolae lorga”, se spune 
mal degrabă cu intenția vădită de a ponegri în posteritate 
Mişcarea Lepionară 

Ce mare diferență între omul Nicolae lorga şi omul 
Comeliu Zelea Codreanu! Dar şi între omul politic Nicolae 
lorga şi omul politic Comehu Zelea Codreanu! Pe cât a fost 
Codreanu de curat, drept, cinstit şi cu iubire de oameni şi de 
Dumnezeu, pe atăt a fost lorga de pătat, nedrept, necinstit şi 
cu ură și invidie faţă de oameni, 

Cât de folositor le-ar fi celor ce sunt rătăciți de 
minciunile masonilor, dacă ar citi măcar Pentru legionari 
sau Jurnalul de la Jilava, Fără citirea acestor cărți nimeni nu 
poate cunoaște istoria reală a acelor ani zbuciumați, legați cu 
o mie de fire atât de istoria noastră anterioară, cât şi de cea 
care a urmat, 

. A pai 


CĂI eta: 
» 


te RI ia i 
orite unii de Niculae Mihalache | 


Ei datora) 


Dă 














PAG. LO NR. 10/1606 Octombrie 2004 





TEODOR M. POPESCU 


PERSECUȚIA 


(urmare din numărul trecut) 


Statul comunist este un stat totalitar. El este unica 
autoritate, singurul legiuitor, singurul judecător, singurul 
proprietar. El dispune de bunurile, de drepturile, de viața 
tuturor. În statul comunist nu poți trăi, nu poți munci, nu te 
poți hrăm, nu poți avea un adăpost, dacă nu ţi le dă sau 
permite statul. Aceasta face ca toți cetățenn să depindă de 
voința lui, adică a regimului, a partidului comunist, a 
conducătonlor lui, a dictaturii sovietice. Cine nu recunoaşte 
regimul şi binefacerile lui, cine îl critică, cine îl sabotează, 
cine îi rezistă, cine are alte păreri şi sentimente decit cele 
bolşevice, acela este duşmanul statului, duşmanul poporului, 
duşmanul proletariatului, duşmanul comunismului — şi 
comunismul nu admite şi tolerează dușmani. 

În situația aceasta, care este mai grea decit a 
vechilor sclavi, a iloților şi a clasei pana, sc găsesc slu-pitorii 
Bisericii în Rusia sovietică. Ei nu primesc nimic şi nu au 
dreptul la nimic; dimpotrivă, sînt cu toții obligați să plătească 
impozite man, imposibile, ca “exploatatori” ai credinței 
naivilor, impozite care pe mulți i-au silit să şi renunţe la 
sacerdohu (1), deşi nici aşa nu-şi pot asigura dreptul la muncă 
și la viaţă. Datorii fără drepturi! E uimitor şi scandalos ceea 
ce se cere clerului şi credincioşilor, ca să se permită bisenci 
deschise. pentru cult (cultul neputindu-se săvirşi decit în 
locaşuri autorizate): impozite singeroase şi de multe ori cu 
neputinţă de plătit, cu toate jertfele şi sforțănile ce se fac (2). 
În logica Sovietelor, chiar absurdul e logic: se cere bisericilor 
să dea statului şi produse agricole, in natură, deși ele nu mai 
posedă pămînt, pentru că le-a fost luat de stat! (3) Acestea 
sînt adevărate impozite pe credință, cum nu s-au cerut în 
mici un stat 

Clericul este un om interzis și pus în afară de lege 
E] este oprit de a catehiza în şcoli, in adunări, în bisenci, în 
familie, şi chiar de a vorbi în public (4). Unor ierarhi nu hi se 
permite ieșirea din casă fără autorizație, alți sint puși sub 
continuă supraveghere polițienească şi Ii se fac percheziții 
minuțioase la domiciliu (5). Pentru participare la demonstrații 
religioase se aplică pedeapsa cu moartea (6), aşa că şi 
credincioşii sînt terorizați, ca să nu-și manifeste sentimentul 
religyos. Nici o mişcare, nici un gest, niciun cuvint nu scapă 
neobservat şi nepedepsit. Acuzațiile tendențioase de spionaj 
pentru puteri Străine, de comploturi împotriva conducerii 
statului, de sabotaj al programului comunist, de acțiuni ilegale 
sau contrarevoluționare, de terorizare, de trădare, de troțkism, 
de fascism, de banditism (7), inscenân de găsin de documente 
compromițătoare, puse în locuințele unor ierarhi de chiar 
agenţii poliției comuniste, pentru a-i ridica şi judeca sub 
acest pretext, nenumărate și nesfirşite alte mijloace arbitrare 
şi neumane, fac din viața clericilor un martiriu trăit continuu. 
Medicii comunişti nu îngrijesc pe preoți, factorii poștali nu- 
i servesc (8). Preoții sînt scoși dintre oameni și din viața 


1. Hicromoine David, “Chronique de l'Orthodoxie russe”, 
în /renikon, VII, 6 (noiembne-decembrie1930), p. 687. 
2. Cf. “Chronique religieuse. Actualites”, în /renik”n, 
XV, | (ianuarie-februarie 1938), p. 56; ilidem, XVI, 2 
(martie-aprilie 1939), p. 147, şi XVI, 3-4 (mai-august 1939), 
p. 250. Chiar pictorii restauratori ai monumentelor 
bisericeşti sînt puşi la impozite mari, ca şi clericii (c/, 
“Chromique religieuse”, în Jrenikon, XVI, 3-4, mai-august 
1939, pp. 259-260). 

3. De văzut Memoriul Mitropolitului Serghie, punctul 
4, în /renikon, VII, 6 (noiembrie-decembrie 1930), pp. 729- 
730. 

4. Cf. “Chronique religieuse”, în /renikon, XVI, 6 
(noiembrie-de-cembrie 1939), p, 578. 

5. IFidem, XVI, 3-4 (mar-august 1939), p. 249. 

6. IFidem, XVI, 6 (noiembne-decembne 1939), p. 578. 

7, Cf. “Chronique rehgieuse. Actualites”, în /renik”n, 
XV, 2 (martie-aprilie 1938), p. 169, şi XV, | (ianuarie- 
februarie 1938), p. 53. 

8.D C,L., “Chronique de I'Orthodoxie russe”, în /renikon, 
VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 310. 








PUNCTE CARDINALE 


N j) îi 


dn N 4 Ci d ir A | ii N 
A | L LL“ LS | N 
U LA WOOD A/! UL o 


ANTICRESTINISMUL COMUNIST 


socială, iar pentru a putea trăi, n-au decit să se declare atei și 
comunişti. Este mai ales un mijloc de a constringe la comunism 
şi ateism, pentru a răscumpăra dreptul la viaţă în statul bolşevic: 
pnmirea în colhozuri. 


PIPI 
_ 


. 


m. 
PER 


9 


amar 
“u pui 
2, 


A 
za PTR a DERDR 


Su 





e Pe 


COMUNISMUL A TRECUT, BISERICA A RĂMAS 


“p 
+ 


SIP na 
d '% 
+ $ PU 


aa 
a i 
sa 


- 
- 
Lă 


. 
că 


ii 


€ 


La Po 


ada fe 


m 


p n) 
i 
i 

(=. 42) 


- 


= 
23 


= = 
R 


4 


o. —: 


Ș 


] me 


-.- ? 


“| 
| 


ii, cer D.. 
Ș ri 


A rr. “] 





Sa le et me 
set. ri ț 4, p* > e i 
ţ DP fu Ă 


cai ua aa At 


EL, ei „ui, 


Colhozul este — se ştie — proprietate de stat comunizată, 
gospodărie rurală colectivă, în care toți muncesc laolaltă, 
supravegheați de agenţi evrei, şi nu are nimeni nimic propriu, 
ci doar cît i se dă cu bon, pentru a duce o viață de mizerie. În 
afară de colhoz nu există nici pămint, nici unelte, mici produse, 
Cine nu intră deci în colhoz, acest paradis al “vieții noi”, nu 
are cu ce să trăiască, neputind poseda, cumpăra sau vinde în 
particular şi neavind cu ce În colhoz însă nu poate să intre 
oricine: intră doar cei pe care-i primeşte Partidul Comunist, 
şi cei excluşi sînt - se înțelege — oamenii credincioși şi clericii, 
toţi cei care au idei religioase și mai ales influenţă religioasă. 
Admiterea în colhoz implică mai totdeauna părăsirea 
religiei. Colhozul deci sileşte pe credincioși să adere 
la mișcarea antireligioasă a ateilor, ca să poată trăi. Altfel, 
țăranii sînt ameninţaţi să moară de foame (9). Colhozul 
inseamnă deci a alege între ateism şi religie, între viață şi 





9, Hicromoine David, “Chronique de l'Orthodoxie russe”, 
în /renikan, VI, 5 (septembrie-octombrie 1930), pp. 592- 
593, 


moarte (10). Persecutaţi în sistemul ateu bolşevic pentru 
convingerile lor religioase, persecutați și ca agenți ai religiei, 
preoții mai sînt persecutați şi în sistemul economic al 
comunismului, fiind asimilați cu “culacii” (11) și vexaţi în tot 
chipul, pentru a fi aduşi la disperare. Acelaşi lucru se încearcă 
și la oraşe, unde cei care nu dau declaraţii împotriva religiei 
sînt ameninţaţi cu foamea, din lipsă de lucru, sau cu 
închisoarea (12). Pentru a obține cartelă de piine, de 
imbrăcăminte şi adăpost, se cere declarație de apostazie. 
Sint preoți şi călugări care au ajuns cerşetori. Spectacolul pe 
care-l oferă e zguduitor. lată mărturia unui martor ocular: 
“Am văzut cu ochii mei la Moscova, într-o zi cu ger de 
crăpau pietrele, un preot cerşetor, cu capul său alb gol, 
îmbrăcat cu o rasă de bumbac şi cu nişte cîrpe rupte în loc de 
ciorapi. Se putea vedea bine că rasa era îmbrăcată pe gol. 
Vinăt de frig, abia mai putea să vorbească, iar lacrimile îi 
îngheţau pe obraji” (13). 

Tabloul mizenei preoțești nu este sfîrşit cu aceasta. 
Preoţii au fost opriți la sate de a locui în parohii sau pe lingă 
biserici, fiind puşi la amendă cei care-i găzduiesc (14). Din 
unele oraşe au fost de asemenea îndepărtați, la Leningrad 
chiar pină la o sută de kilometri de oraş (15). Copiii lor nu sînt 
admiși în şcolile primare şi secundare şi au fost excluşi din 
cele superioare, pentru singura vină de a fi copii de preoți (16). 

Slujitorii Bisericii şi familiile lor sînt puşi astfel în 
imposibilitate de a munci şi de a trăi, sînt proscrişi, puşi în 
afară de lege, scoşi din societate, aduşi în starea de muntori 
de foame, a căror ajutorare, de teama rigorilor posibile, este 
un lucru foarte greu (17). Trebuie recunoscut că Maximin 
Tracul (235-238), cel dintîi care a persecutat în special clerul, 
Deciu şi Valerian, care au interzis adunările de cult creştin, 
pot fi cu drept cuvint geloşi de progresul pe care l-a făcut 
ideea lor în statul ateismului bolşevic. Comunismul nu se 
mulțumește să combată pe preoți, să-i persecute, să le ia 
ceea ce |i se cuvine, nici chiar să-i oblige a renunța la preoția 
lor: el îi constringe prin toate mijloacele să apostazieze şi îi 
sileşte apoi, în patima-i diabolică, să adauge la apostazie 
blasfemul, să devină misionari ai comunismului, 
propa-gandişti ai ateismului, să declare că vor căuta să 
convingă şi pe alți preoți să facă același lucru (18). 

Preotul apostat, abătut de la misiunea lui şi de la 
credință, întors împotriva lu: Dumnezeu şi făcut agent al 
ateismului şi al comunismului, iată desigur o capodoperă a 
acțiunii antreligioase a bolşevismului. Dacă ea a ajuns la 
asemenea rezultate înfiorătoare, înseamnă că dispune în 
adevăr de o putere de constringere fără precedent în istone, 
neputind fi desigur vorba de putere de convingere, ceea ce, 
de altfel, recunosc călău înşişi (19). 


(va urma) 


10. Ibidem, p. 593. Cf. şi “Chronique religieuse. 
Actuauteş a în Jremkon, XVI, 2 (martie-apnhe 1939), p. 
11. A se vedea Memoriul Mitropolitului Serghie, 
punctul 12, loc cit., p. 731. 

12. Hicromoine David, loc cit., p. 593. 

13. Citat de rev. /renikon, VIL, 3 (mai-iunie 1930), p. 310, 
după ziarul Vozrojdemie (Panis) din 19 mai 1930. 

14. Memoriul Mitropolitului Serghie, punctul 16, loc 
cit., p. 732. 

15. Cf. “Clerul catolic superior despre pretinsa libertate a 
cultelor la sovietici”, în Universul, anul 58, nr. 302 (6 
noiembrie 1941), p. 6, col. 4. 

16. Memoriul Mitropolitului Serghie, loc cit., punctul 
17, p. 732. 

17. Cf. “Chronique. Orthodoxie”, în Jrenikon, V, | 
(ianuarie 1928), p. 37. 

18. Hicromoine David, “Chronique de l'Orthodoxie 
russe”, în /renikon, VIII, 6 (noiembrie-decembne 1931), 
pp. 710-711, 

19, Unii au fost chiar de părere că se abuzează de apăsarea 
clerului prin impozite şi că acest abuz nu este un mijloc 
indicat pentru lupta antirehgioasă (c/. D.C. L, “Chronique 
de l'Orthodoxie russe”, 74, în Jrenikon, VI, 3, mai-iunie 
1930, pp. 342-343). 












e pe Să d Pr ei 
AI! ma 


* ac 
- ab zi 


CAPITOLUL IV 


2) Ideea rusă de la slavofiliştii occidentalişti. 
Intelighenţia rusă între liberalism şi revoluţie 


(urmare) 


În sfârşit, naționalismul slavofililor convenea de 
minune statului rus. În acest sens, trebuie să remarcăm 
faptul că ideile directoare privind naționalismul le 
veneau slavofililor tot pe filieră occidentală, dându-li- 
se o etichetă rusească. Este în fond, aşa cum remarca 
şi Besancon, o încercare de a naționaliza 
naționalismul german, în aşa măsură încât să apară 
lca țâşnind din adâncurile națiunii ruse, ca o 
formaţiune indigenă, purtătoare de valoare (17). Şi 
cum naționalismul se opune pe sine altuia, /rebuia ca 
Rusia să se opună Germaniei şi Occidentului 

european, folosind [din păcate — n. n.] argumente 
germane şi occidentale, dar întoarse contra 
Occidentului şi fără nici o referinţă la sursa lor reală 
((18)/0ri, tot sub masca naționalismului, statul rus 
îşi va menţine politica autocrată. Naționalismul este 
cel care transformă slavofilismul într-o doctrină 
oficială, în forma sa panslavistă, a imperialismului. 

„„ Chiar dacă unele idei ale slavofililor erau 
îmbrăţişate de către stat, totuşi slavofilii vor cntica 
de pe poziţii sociale şi religioase, problemele pe care 
le ridica menţinerea formei autocrate a statului rus. 
Ei se vor ridica împotriva menținerii iobăgiei şi, deşi 
conservatori, se vor transforma în apărători hbertăţii 
individuale, ai libertăţii de conştiinţă, ai hbertăţii 
cuvântului, idei care trimiteau şi.-la principiul 
suveranității poporului. De asemenea, slavofilii se vor 
afirma ca apărători ai Bisericii, care cunoscuse grave 
prejudicii morale după Petru |. După Homeakov, 


esența Bisericii vechi era identitatea unităţii şi a, 
libertății (19). Libertatea deplină, credea gânditorul 


rus, nu se putea realiza pe deplin dacă Biserica nu-şi 
recâştiga puterea sa de influență, ceea ce însemna ca 
aceasta să nu mai depindă de stat. 

„ Slavofilii nu agreau revoluția. Revoluția nu putea 
aduce o ordine dreaptă, fiindcă nu avea la bază iubirea 
creştină, ci ura între ruşi şi țarul lor, exista, cel puţin, 
după părerea lui Kireevski, o legătură socială bazată 
pe armonie, pe comunitate de credință și pe iubire şi 
nu pe constrângere exterioară, așa cum este 
caracteristica societăţilor latină şi germană. De aceea 
— afirmă în continuare Kircevski — revoluția nu era 
necesară şi nu aparținea adevăratei Rusii, de aici şi 
misticismul care se dorea a fi ortodox, opus oricărei 
forme exterioare și a revoluției. 

_ Slavofilismul se revendică de la tradiţia Sfinților 
Părinţi, căruia i se adaugă şi sincretismul filosofiei 
germane. Pentru Kireevski, de exemplu, esenţialul 
gândirii lui Isaac Sirul se găsea sintetizat de Schelling! 
De altfel, slavofilii, preluând idealismul german, i-au 
dat o formă proprie. Putem vorbi, credem noi, de o 
cultură vulgară pe care o practicau slavofilii, cultură 
menită a satisface exigenţele raționale ale tradiţiona- 
liştilor slavofili. | 

Cel care a impus slavofilismul ca doctrină a fost 
Ivan Kireevski (1806-1850). De la început trebuie 
precizat faptul că atât Homeakov, cât mai ales 
Kireevski nu sunt nişte inovatori pe planul ideilor. În 
acest sens, credem că slavofilismul este doctrina care 
se întoarce la simțul comun, tradițional al Rusiei. 
Slavofilii nu au avut niciodată pretenții de originalitate, 


17. A. Besancon, Originile intelectuale ale leninis- 
mului, Ed. Humanitas, București, 1996, p. 63, 

18, /Fidem. 

19. Homeakov: Biserica e una (în limba rusă), cit, în 
Nichifor Crainic, Dostoievski şi creştinismul rus, Ed, 
Anastasia, 1992, p. 85. 


RUSIA ŞI ISpii 


„partea a doua: DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A MESIANISMULUI 


PUNCTE CARDINALE 







Octombrie 2004 NR. 10/1606 PAG. II 


- Ă R 
a i E 
K 2 2 Aa 5 sed Sat a 


=, > > Ți li h . 
Sel: 


religie şi ideologie (8) 


Ei credeau că esența gândirii lor se găseşte în tradiția 
patnstică, Dacă putem vorbi totuşi de originalitate, 
aceasta nu se regăseşte în esența ideilor, ci în modul 
lor de expunere adaptat noilor realități. Slavofilii se 
MIŞCĂ, aşadar, în matca stilistică a tradiției ortodoxe, 
care le dictează modul de raportare la reahtate. 
Dacă Homeakov se va baza pe o mistică 
tradiționalistă şi un discurs ceva mai speculativ, 
Kireevski se va orienta mai mult spre critica cultuni 
occidentale. Cultura occidentală era rea în sine 
deoarece ea era ruptă de sobornicitatea interioară a 
Bisericii. Aceeași temă o vom găsi şi la Homeakov, 
Occidentul a înlocuit credinţa cu ştiinţa, a încercat să 
înțeleagă rațional revelaţia, acest caracter raționalist 
fiind de fapt simbolul degenerescenţei occidentale. 
Raționalismul distruge integralitatea interioară, relația 
personală a omului cu Dumnezeu. Raționalismul 


occidental este opus iraționalului credinței. Despotis- 


mul rațiunii dezrădăcinează omul, îi degradează 
psihicul, tot aşa cum corespondenţele lor în plan 
social, dreptul roman şi autoritatea exterioară a 
Bisericii romane, îi leagă pe oameni în loc să-i unească 
şi intensifică atomizarea socială (20). Integralitatea 
persoanei umane poate fi găsită doar în Ortodoxie, 
care dezvoltă omul interior, legat tainic de Dumnezeu. 
În acest fel, cele două tipuri de raportare a omului la 
divinitate impun două tipuri de civilizație — una 
exterioară, cea occidentală, şi una interioară, cea 
ortodoxă, 

Aceste trăsătun ale civilizațiilor explică şi de ce 
Rusia nu poate fi compatibilă cu Occidentul 


 Oecidentul va avea întotdeauna față de Rusia un avans 


ştiinţific şi tehnologic, pentru că el a ales calea 
dezvoltării exterioare, în timp de Rusia a ales calea 
strâmtă a dezvoltării interioare, adică morale şi 
profunde, superioare în absolut, Raţionalitatea excesivă 
a Occidentului, care duce la un conflict, la o alienare, 
a omului interior (ceea ce implică, pentru Kireeyski, 


„şi un haos social), nu se poate concilia — crede 


gânditorul rus — cu tipul de concentrare interioară, de 
reținere a minţii, propovăduit de toți Părinții Bisericii 
(21). 

Besangon vorbeşte şi de o influenţă directă a lui 
Jacobi în ceea ce priveşte ideea rațiunii însuflețită 
de credință, sau de cea a lui Adam Miller legată de 
critica adresată de Kireevski dreptului roman şi 
Imperiului roman în general, în care vedea izvorul 
raționalismului şi al capitahsmului (22). Nu credem 
însă că aici poate fi vorba de o influență propriu-zisă, 
mai ales că Adam Miller vine puternic din protes- 
tantism. Critica Romei şi a raționalismului excesiv al 
civilizației occidentale nu înseamnă propriu-zis o 
influență de la autorii menționați mai sus, ci din acel 
simț comun al ruşilor care opune aprioric Romei 
exterioare o nouă Romă interioară; “influenţele” de 
care vorbea istoricul francez pot fi simple filiații ideatice 
sau afirmări ale crezului lăuntnic a lui Kireevski, perfect 
convins de superioritatea spirituală a Rusiei față de 
Occident. 

Kirecvski atacă, de asemenea, idealul social al 
occidentalilor. Pentru el, societatea capitalistă, 
fărâmițată în clase sociale diverse (ca urmare a disipării 
persoanei umane făcute de intelect), este net inferioară 
societăţii ortodoxe, bazate pe comuniune şi pe proprie- 
tatea comună! În sistemul capitalist, comunitatea s-a 
transformat în individualism, iar autoritatea patriarhală 
rusă este de asemenea superioară liberalismului social 
occidental, 

În 1852, Kireevski atacă morala familială 
europeană, condamnând luxul, ca element al degradării 
civilizației europene, Ca şi partenerul său de idei, 


20. A. Besangon, 2p. cit, p. 64. 
21, JFidem, 
22. IFidem, p. 65. 














NP ZU Ta? maia Foaie A | 

Ea A Ea a PROREI E 
ERA al 2PSBI d 

n. E ad pe 


Pr NPT 







Homeakov, Kireevski sfârşeşte în narodnicism. El 
vede în cultura rusă izvorul forțelor creatoare ce se 
vor ridica din popor, care să dea naştere unei mari 
culturi, bineînţeles, în opoziţie cu Occidentul, capabilă 
să regenereze Europa bolnavă. Rusia era chemată 
astfel la o înaltă misiune. /deea rusă îşi dovedea din 
nou viabilitatea, venind de undeva din adâncurile 
inconştientului şi dând sens unei cultun pe cale de a 
deveni mare, 

Cu siguranță, multe dintre ideile lui Kireevski sunt 
cel puţin discutabile, în special în ceea ce priveşte 
latura socială a gândirii sale. Critica Occidentului, 
aspră şi rece, se face nu din exterior ci din interiorul 
unui cadru formal de gândire tradiționalistă. Ne putem 
întreba astfel — și întrebarea este valabilă pentru toți 
slavofilii — în ce măsură a cunoscut Kireevski 
Occidentul? Aici suntem de acord cu Alain Besancon: 
Kireevski proiectează Europa pe ecranul rus, în timp 
ce Rusia nu o pune pe seama Europei decât în măsura 
în care este câştigată de această falsă conştiinţă şi 
europenizală totodată (23). 

Pentru Kireevski, Europa este datul imediat, iar 
Rusia, darul construit de propria imaginaţie. Discursul 
negativ prin excelență a filosofului rus vizează 
întreaga civilizație europeană. lată însă un aspect 
specific slavofil. Kireevski nu aprecia nimic în 
Occident: tot Occidentul era corupt şi nimic din 
civilizația occidentală nu era de apreciat, ceea ce ni 
se pare o exagerare. Cu toate acestea, nu orice 
judecată kireevskiană privind Europa este falsă. În 
fond, misiunea lui Kireevski reprezintă punctul de 
vedere dogmatic al ortodoxiei ruse. De aceea, atunci 
când punem în cumpănă tradiția ortodoxă şi religia 
catolică, Kireevski, şi în speță slavofilii, exprimă în 
esență Adevărul despre Occident — desigur, Adevărul 
ortodox —, însă de acest lucru nu poate fi acuzat 
Kireevski... 

Desigur, dacă Kireevski vede în Rusia o 
întruchipare a virtuţii, acest lucru de fapt, filosoful 
rus doreşte să-l vadă. Viziunea ideatică a lui Kireevski 
nu poate fi decât una din utopiile slavofile rezultăte 
dintr-o exaltare mesianică ce se regăseşte ca atare 
numai în Rusia, 

(Va urma) 
Bogdan SILION 





23. IPidem, p. 68. 








PAG. 12 NR. 10/166 Octombrie 2004 


PUNCTE CARDINALE 





CARE 


Motto: 
L amor che muove 
il sole e l'altre stelle 


(Dante, 


Paradisul, 
Cântul XXXIII, 
versul final) 





Problema treptelor erosului şi a mişcării sufletului pe scara alcătuită de 
aceste trepte, mă preocupă de multişor. Dar m-am gândit că e un subiect prea 
delicat ca să devină tema unui articol. Sunt oameni sensibili şi puri care ar strâmba 
din nas la aşa o discuție indecentă. Eu totuşi, încăpăţinat cum sunt, mă avânt 
iresponsabil în tratarea problemei, asumându-mi toate riscurile. Poate m-au 
încurajat şi câteva lecturi ale unor iubiţi autori ce şi-au depăşit jena şi au tratat 
subiectul cu toată seriozitatea. 

În tradiţie, erosul sub toate formele sale ține de sephira YESOD, care în 
ebraică înseamnă "cuibul lui yod”, adică cuib al numelui divin HA SHEM, pe care 
trebuie să îl devenim şi cunoaştem în noi înşine (1). YESOD mai înseamnă şi 
“secret al numelui”, iar adolescentul intră în rezonanţă la acest nivel cu NUMELE 
său secret. De aceea adolescenţa este vârsta celor mai mari exaltări mistice investite 
în categorii diverse: religioase, patriotice, politice, artistice, amoroase, toate de 
ordin erotic. 

În atitudinea față de propriul eros, omul îşi arată autenticitataca 





SC Â IUMILE 


vieţii ne readuce aminte că finalitatea ci reală este participarea la erosul pentru 
persoana lui Dumnezeu. După Arcopagit, chiar şi neînfrânatul ce refuză Logosul, 
relaţia, participă într-o măsură la bine prin aspirația către unire şi iubire. 

Aşa vedeau primii creştini problema, fără blocaje, jene sau complexe. 
În ultimele secole un moralism suspect l-a îndepărtat pe om de sensul real al 
erosului. Omul n-a mai fost autentic cu sine şi a blocat energiile la nivelul matricei 
de apă, la nivelul psiho-fizic. Pe de altă parte, relația erotică bărbat-femeie 
simbolizează ceea ce se întâmplă înlăuntrul nostru, sau ar trebui să se întâmple. 
Partea dreaptă, împlinită, masculină, intelectuală, trebuie să înțeleagă şi să 
penetreze partea stângă, ncimplinită, feminină, care în mod normal aşteaptă şi 
se desprinde acestei penetrări. Cu timpul, însă, o educație moralistă şi raționalistă 
a hipertrofiat emisfera stângă a creierului, abstractă, verbal logică, destinată 
doar cuceririi şi înțelegerii lumii exterioare, a masculinizat fals stânga feminină, 
care se rigidizează în faţa unui intelect masculin feminizat, slab, neputincios în a 
deschide potenţialul energiilor profunde din femininul adânc. Acest fenomen 
interior îşi are expresia exterioară în avântul mişcării feministe, ce-și închipuie 
că femeia trebuie să fie un substitut de bărbat, masculinizându-se ridicol, şi nu 
doar în aspectul exterior. Altă manifestare este homosexualitatea, o expresie a 
feminizării Înţelepciunii, care nu se mai îndreaptă către cunoaşterea interioară 
prin intuiţia intelectuală. E drama neîmplinirii, drama încremenirii în lumea căderii. 
Miturile omenirii comunică dintotdeauna această dramă. Căci Sfinxul din Theba 
devorează, ca păzitor al Porții Oamenilor, pe toți care nu au înţeles sensul adânc 
al erosului. Abia Oedip, căsătorindu-se simbolic cu mama sa, adică cu femininul 
său interior, scapă Theba, adică oraşul interior, matricea de foc, inima, de sfinxul 
devorator al celor ce nu au reuşit investirea erosului la nivel spiritual. La poarta 
aceea Cineva aşteaptă să-l deschizi uşa. 


Viorel ROȘCA 
NOTE: 


1. Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Ed. Amarcord, Timişoara, 
1996; pl 249 | ja | | / i 


"personalității sale. Căci erosul este energia care îl poartă pe om spre depășiri de 2. Omul roşu corespunde primului etaj al arborelui sephirotic descris de triunghiul 


sine. Dacă erosul e investit procreării, aproape exclusiv, coboară la nivelul 


banalzării. Faţă de eros există două atitudini opuse, ambele blocante la nivelul 
“omului roşu”, al lui “a avea” (2). O atitudine falsă este refularea energiilor 
erotice prin interdicții morale. A doua este divinizarea acestor energii la nivel 
sexual ca plăcere, Justă doar dacă îi vedem locul în ierarhia scării care este 
coloana noastră vertebrală. Căci orice asceză venită din constrângere este falsă, 
ca şi refuzul oricărei asceze. YESOD dă naştere primelor cinci vertebre ale 
coloanei, axis mundi, numite sacrale. Astfel, sexualitatea ține de sacru, fiind baza 
scării, /uz-ul, sămburele de nemurire, care nu e distrus nici prin foc. De aceea 
erosul îl poartă pe om către manle lui descoperiri de sine, până la suprema cununie, 
cea cu Domnul, nunta supremă şi bucuria celei mai înalte relații erotice, cea 
divino- umană. lată de ce omul trebuie să devină conştient de autenticitatea 
plăcerii. După Annick de Souzenelle, a te lipsi de ea din moralism e la fel de greşit 
ca şi a abuza de ca din ignoranță 

De sephira YESOD ține unul din riturile fundamentale ale iudaismului: 
circumcizia. Prepuţul simbolizează “hainele de piele” în care Dumnezeu ne-a 
îmbrăcat după cădere şi trebuie îndepărtate pentru ca lumina să iasă la iveală. 

Moel (3), oficiantul, suge sângele pentru-ca să descopere pe Nefeş, 
sufletul viu. EI înlătură vălunile ce îl despărțeau pe copil de sufletul său profund, 
spre a-l reda NUMELUI său. Mai există o circumcizie a inimii şi una a urechilor, 
la celelalte două nivele, pe drumul ultimei nunți. E o circumcidere treptată a ego- 
ului. Toate acestea sunt trepte ale urcării erosului şi investirii lui la nivele tot mai 
înalte. 

După Dionisie Areopagitul, amor este feonimie, adică nume ce se dă lui 
Dumnezeu, care nu are iubire, ci este iubire. Erosul divin unifică existenţele după 
modelul treimic. Aşa şi once eros uman dezinteresat face ca aceia ce sunt stăpâniți 
de eros să nu-și aparțină lor, ci celor de ei donţi erotic, 

Persoana este, după Christos Yannaras, o categorie prin excelenţă erotică, 
var erosul o categorie prin excelență personală (4). Erosul căzu desparte, 
fragmentcază natura, deoarece serveşte independenţa existențială a 
individualităților, satisfacția de sine efemeră a naturii. 

Cum spunea și Annick de Souzenelle la o conferinţă în Bucureşti, după 
cădere, erosul iniţial spiritual, unire divino-umană, devine rrupese. Însă chiar şi 
acest eros trupesc pare să păstreze amintirea modului personal de existenţă. 
Căci el nu încetează să fie elan spiritual către unire cu celălalt. Chiar şi ca dorință 
egocentrică de plăcere, continuă să fie tendinţă spre stabilirea unei re/ații. După 
Areopăgit, crosul, fie că-l numim divin, îngeresc, spiritual, psihic ori natural, 
este o putere unificatoare şi coezivă care împinge ființele superioare să poarte de 
grijă celor inferioare, pe cele de același rang să intre în comuniune și pe cele 
inferioare să se întoarcă spre cele mai presus de ele 

Setea de viaţă este setea insațiabilă de relaţie și e sădită în fiecare particulă 
a existenţei noastre. Chiar eșecul pasiunii erotice în năzuința ei câtre plenitudinea 


inferior YESOD-HOD-NETZAH, adică matricii de apă ce conține potențialul 
nostru energetic, ce trebuie investit la toate nivelele noastre ontologice 

3. Op. cit... pp. 133-137 

4. Christos Yannaras, /eidegger și Areopagitul, Ed. Anastasia, Bucureşti, pp. 
119-126. 


Sa a Ii. 
d A > să a a 
i jă 


Î TU & 
il d Su” 
că Vo y 


DA 
i 


Fi Dă 
pp Pi | 
- Li Ş E 
Z m i îi 


5 ALPI 


Lă 3 A 
A Y A 
ARAD 4% % 
! Si, a e 3 
> +3 PP Dă + SR 


e. 


Dă 


n, 
= 2 bn 
ă + ag a 
D- .. 
JR ; 


Dă Pi 
Mud dj a 


2 
” 


» 


a 4 
= ud e 
Dante Gabriel Rossetti, L 'amor che move il sole e l'altre stelle (1860) 

















Octombrie 2004 NR. 10/1660 PAG. 13 


PUNCTE CARDINALE 


Divina Comedie a lui Dante Alighieri 





ÎInchin cu smerenie 
această tălmăcire memoriei 
ilustrului romanist şi dantolog 


intr-o nouă versiune românească de Răzvan Codrescu Marian Papahagi 


Cei doi poeţi se îndreaptă spre al nouălea şi ultimul cerc al Infernului. Ajunşi dinaintea 
unui puț adînc, au prilejul să-i vadă pe Uriaşi sau pe Giganţi, care ies cu jumătate de trup în 
afară, Dante crezind, la prima vedere, că erau niște turnuri de cetate (Maestro, di”, che terra € 
questa? — “Maestre, aceasta ce cetate este?”). Prin fata celor doi se succed Vemrod (cel ce a 

] inițiat ridicarea Turnului Babel, de pe urma căruia s-au amestecat limbile, şi care, chiar în iad, 
nu înțelege ce i se spune, nici nu se poate face înțeles), Efialte (fruntaş al războiului Ginganţilor 
| împotriva Zeilor, soldat cu pieirea rasei celor dintii) şi Anteu (nenăscut pe vremea războiului 
Ă cu Zeii, cel ce-şi lua puterea din atingerea Pămîntului-Mamă — Zerra — şi a fost ucis de Hercule, 
care l-a ridicat în aer). La demersul viclean al lui Vergiliu (care-i trezeşte orgoliul, insinuînd 
posibilul apel la serviciul unor giganţi inferiori, Tiţiu şi Tifeu, și tentîndu-l cu perspectiva ca 
Dante să-i ducă vestea în lumea celor vii), Anteu însuși îi poartă pe cei doi poeți pînă în străfundul 
Infernului (unde se adună şi îngheață apele rîului Cocito), destinat trădătorilor (dintre care cei 
mai mari sînt Lucifer şi Iuda, deja pomeniţi în finalul cîntului de față). Anteu este atît de mare 
încît Dante, privindu-l de jos, dezvoltă o comparație plastică (vv. 136-140) între el și turnul 





| i 49 Cînd Firea renunță asemeni fii 
CINTUL XXXI să zămislească, lucru bun făcu, 
că-i luă lui Marte groaznice armii; 
1 Aceeași limbă-atit de muşcătoare, 52 şi elefanți sau chiți dacă născu 
ce fața mea o-mpurpurase toată, pe mai departe, cugetul îmi spune 
mi-aduse-n urmă leac şi uşurare, că mult mai dreaptă şi cuminte fu; 100 Dar domnul: “Ai să-l vezi curînd pe-Anteu, 
4 ca lancea-aceca lui Ahil lăsată 55 căci cînd ajunge-a minții rațiune la vorbă clar şi făr” ca lanţ să poarte, 
| de tatăl său, ce-aud că-ntii rănea cu voia rea şi forța-n cîrdăşie, ce ne-o și duce unde-i cel mai greu 
şi-apoi era tămadă minunată 0 lume-ntreagă negreşit răpune 103 Pe care-a! vrea să-l vezi e prea departe, 
7 Pe malul care suie-n sus de ca, 58 Faţa părea în lung şi-n lat să-i fie tot ferecat şi tot la fel croit 
| cumplita vale am lăsat-o-n spate, cît la San Pictro,-n Roma, vechiul con, cu-acesta, dar de-o fioroşenie-aparte” 
tăcând şi eu, şi cel ce mă-nsoțea. şi trunchiul pe potrivă-n măreție; 106 Nu fu nicicind cutremur mai cumplit 
10 Nici zi, nici noapte nu era-ntru toate, 6 astfel că ripa ce-i slujea drept tron, să zgilțiie vreun turn precum îndată 
a şi nu ușor ne dibuiam cărare, mai Jos de briu, din ea-l lăsa să iasă să tremure Efialte s-a pornit. 
dar auzii din neguri cum răzbate atit cit trei voinici de neam fnson 109 De moarte mă spenai ca niciodată 
13 un glas de corn, ca tunetul de tare, 64 tot n-ar fi-ajuns la chica lui cea deasă: ŞI-aş fi căzut de spaima lui răpus, 
ce din răspărul paşilor sunind, treizeci de palme mari aș socoti de nu-i vedeam făptura ferecată. 
| mi-atrase ochii țintă-n depărtare. că măsura doar partea-n sus sumeasă. 112 Zorirăm deci pe calea ce ne-a dus 
| 16 Nici cornul lui Orland, atuncia cînd 67 “Raphel may amech zabi aalmi”, către Anteu, care din hău răsare, 
| pierdut-a Carol floarea sfintei peste, porni să urle rostul lui cumplit, chiar fără cap, de cinşpe coți în sus 
nu mi-l închipui zvon mai mare dind. cui vorba dulce nu-i putea pni 115 “O, tu, ce-n fericita vale care 
19 Abia ce capu-l întorsei și creste 70 lar domnul meu îi zise: “Duh smuntit, pe Scipio îl umplu de măreție, 
de turle parcă ochii mei văzură: de cornu-ți vezi şi suflă-n el mai bine, cînd fuga-i fu lui Hanibal scăpare, 
“Maestre, aceasta ce cetate este?!” cînd ești de ciudă sau arțag lovit! 118 drept pradă te-ai ales cu lei o mie, 
2 Și-atunci Virgil: “Voind prin ceața sură 73 Și cată-ți pe grumaz ce hăţ te ține ŞI dacă frații tăi te-aveau cu ei, 
/ în zare pină hăt să deslușeşti, de-a pururi strîns, o, suflet tulburat, cum unii cred, în marea bătălie, 
închipuirea gindului te fură. de urma lui şi-n piept o porți pe tine!” 121 al Terrei fu i-ar fi învins pe zei, 
25 Vedea-vei, cind pe-acolo-ai să păşești, 76 Și mie-apoi: “El însuşi vinovat nu te codi să ne coboni pe unde 
ce mult inşeală văzul depărtarea, se-arată: e Nemrod, de răul cui de ger se face Cocito un stei. 
drept care pasul cată să-l grăbeşti” pierdurăm graiul tuturora dat. 124 Cu Tiţiu sau Tifeu — tot am pătrunde, 
28 Apoi în gest şi-n glas induioșarea 79 Dar să-l lăsăm mai bine-n plata lui, acesta poate da ce-aici se cere; 
1-0 resimţiuu cînd, luindu-mi mîna, spuse; căci chiar vorbindu-i nu-nțelege ioc, te pleacă deci şi fața nu-ți ascunde. 
“Spre-a nu te copleși atunci mirarea, cum însuși înțeles de nimeni nu-i”. 127 Să-ţi ducă-n lume faima-i stă-n putere; 
31 să ştii că-n juru-acestei ripe nu se 82 Spre stinga-atunci ne-am fost unit din loc, € viu ŞI, de nu-l cheamă Dumnezeu, 
înalță turle, ci-s uriaşi ce-n Jos pină ce-aflarăm, cale de-o săgeată, la viață lungă poate să mai spere” 
se-afundă pin” la briu, cum dat le fuse” un altul şi mai fioros în scoc. 130 Aşa prăi maestrul, iar Anteu 
34 Ca unul care cată cu folos 85 N-aş şti să spun ce mină încercată aceleași miini spre domnul meu întinse 
cînd se ridică negura şi-apare la spate braţul drept i-l cetluisc, pe care Hercul le-a-nfruntat cu greu 
ce sta ascuns sub aerul piclos, iar brinca stângă de la beregată 133 Virgil, de cum simţi că îl cuprinse, 
37 la fel şi cu, putind scruta în zare 88 la cingătoare strîns i-o-nlănțuise, imi spuse: “Vino să te-apuc!”, şi tare 
tot mai de-aproape-acele arătăn, cit fierul de cinci ori sc petrecea ca-n legătură lângă el mă prinse 
nu mai greșii, dar mă speriai mai tare, pe trunchiul semețit peste abise 136 Cum Garisenda dinspre poale pare, 
40 căci cum pe roata-naltei lui spinări 91 “Acest trufaș crezuse a putea cînd spre-aplecarea ei vreun nour vine, 
Montereggion cu turnuri se-ncunună, cu Jupiter fățiş să se măsoare”, c-atiră asupra ta unduitoare, 
aşa și-n buza groaznicei căldări grăi Virgil, “şi are-osindă grea. 139 la fel, cătind cum sta să se încline 
| 43 pe jumătate ies din văgăună 96 Efialte-i zice şi de ce-i în stare asupră-ne Anteu, simți c-aş vrea 
| uriașii crunți, care nici astăzi nu-s vădi, cu-ai lui, cînd i-au speriat pe zei: pe altă cale să fi mers mai bine. 
cruțaţi din cer de Jupiter, cind tună. de-avu în brațe vlagă, nu mai are” 142 Dar lin în groapa ce-i înghite-n ea 
46 Pe unul ochii țintă de i-am pus, 97 “De-i cu putință”, cu atunci zisei, pe Lucifer şi luda el ne puse; 
cu față, umeri, piept și brinci zârii, “aş vrea ca pe uriașul Briareu apoi, grăbit pe-acolo să nu stea, 
de-aproape să-l măsor cu ochii mei”, 145 ca un catarg de navă-n sus se duse, 





înclinat Garisenda din Bologna (48 m!). 
Gravura care ilustrează pagina este a lui Mac Constantinescu. 


INFERNUL 


şi chiar din pîntec partea mai de sus, 











PAG. 14 NR. 10/166 Octombrie 2004 PUNCTE CARDINALE 


Cart uri De 

> Povel Crina 
"n Les 

Mihai iiceă 


Monahal 
Daniel 
LITRI 


, 
; 
. 
i 
î 
? 


t— 


- 


ALUL CREȘTIN 


introdugere TiMmetgcina postoralo 


Pi 





CARTE DE ÎNȚELEGERE Î 


A BUGÂCIUNILOR DE TOATE XILELE - Și 


Și A SLUIDILORA BISERICESTI 


sinatwiraa îm Prea Sfinţibalei Coe? Rog, 
Mivopolaal Domenii. sAmenite și citeai eta 


> 


a 


țe i 


Ca sa ba 


ă Ă 
i d Penda? PE 


ay | î Tramanatria - + 


lara mmanul 


| at) Otee ra 


Pi e] 








Tm FEL APS APE DADR 


| 


ue ȘI 
E i 
a 


pe 
















rea uita 
2 A 
SE i E Bib: 


+ 
bi 


$ € 
won rap .. % 
scie 


să Ramar 


wa ao en imort 4 
oi amr ți a 
») dim oamre 


ÎN i C 


- Pi mamona 


snm 


JURNAL |. 
LIBER| 





FA CU LU-S—4A 


Anuntată de noi în numărul pe luna iulie (unde am reprodus integral 
şi primul capitol), Crima letală (Kriminalroman) a lui loan (Sorin) Usca a 
apărut luna trecută la Editura Marineasa din Timişoara (care a trecut, cu 
ieromonahul Savatie Baştovoi sau cu preotul de mir loan Usca, de la 
tradiționalismul “zaharisit” al anilor :90 la un “în-viorat” postmodernism 
creştin sui generis, ce creează indispoziţii atît unei Biserici luate prea repede, 
cît şi postmoderniștilor antiortodocşi, cărora le-a cam secat vina), Pentru 
că în iulie textul care postfațează cartea a apărut în Puncte cardinale, dintr- 
o regretabilă eroare tehnică, nesemnat şi necorectat, ba şi cu titlu de 
“prefață”, îl reluăm mai jos cu toate îndreptările de cuviință, cerînd scuze 
autorului cărții şi cititorilor revistei. (R. C.) 





loan Usca, Crima letală 
(Kriminalroman), Editura Marineasa, H 
Timisoara, 2004, 146 pagini (editor și ÎNUIUIEERA NE A 

tiparnic: Viorel Marineasa, tehnoredactor: EN Ii Ia! 
Dorin Davideanu, coperta: loan Andoni, 
postfață: Răzvan Codrescu). Cităm de pe 
coperta finală: “Cu toate că, de regulă, nu 
citesc dintr-o carte decît dialogurile, în 
cazul Crimei mortale am citit cu interes 
pînă şi descrierile, ca şi celelate părți, de 
altfel” (Claudiu Istodor — cititor). 


ÎN LOCDE ALTĂ POSTEAŢĂ: 


ETIN UTOPIA EGO 


Pe fratele loan Sorin Usca (1) l-am întilnit în Utopia 
(iată, sînt cîțiva ani buni de atunci!), iar la început, ca și 
dumneavoastră, am avut tendința de a nu-l lua în serios. De- 
alde d-ăştia, mi-am zis, care “dau cu sic din Isarlik”, am 
văzut eu mulți la viața mea! Dacă în banala noastră existență 
cotidiană (la Strehaia sau la Lehliu, să zicem) lucrunle nu 
sînt ceea ce par, în existența oarecum excentrică din Utopia 
se întimplă că lucrurile nu par ceea ce sint. Nici fratele Usca 
nu părea, dar era, ceea ce, pină la urmă, va trebui să fiți de 
acord că reprezintă lucrul cel mai important. 

De altfel, în Utopia, cel puţin pe vremea aceea, eu eram cam singurul care se mai 
îndoia pînă la capăt: acolo membrii aveau, îndeobşte, idei limpezi și fixe, pentru care 
mărturisesc că i-am şi invidiat de multe ori, chiar dacă n-am apucat să le-o spun niciodată. 
Îndoiala stă poate în firea mea, dar nici prin gind nu-mi trece s-o consider o virtute: dacă am 
reuşi cu adevărat să nu mai avem îndoieli (dincolo de detalule mărunte), ca oamenii din 
Utopia, sau ca ilustrul nostru contemporan Corel Constantin Ciomâzgă, atunci lucrarea 
noastră ar fi fără cusur şi țara (da, țara!) s-ar schimba la față pe ambele maluri ale Prutului, 
redevenind ce a fost (şi chiar mai mult decit atit). Aşa însă, printre atitea perpetue îndoieli 
(Dilema veche? Dilema nouă? Plai cu boi? Plai cu bou? Yalta? Malta? 22? Cine-a tras în 
noi? Pelicanul sau babiţa? — şi altele asemenea), riscăm să ratăm chiar şi o carte precum cea 
de faţă, care ar putea fi — părerea mea! — primul nostru pas esenţial atit inapoi cit şi inainte, 
acel sfîrşit al începutului sau acel inceput al sfirşitului pe care-l aşteptăm demult (dacă nu 
cumva dintotdeauna), “crima letală” a spațiului mioritic, mintea noastră cea de pe urmă şi 
tinerețea noastră fără bătrineţe, aici, “la porțile Onentului”, sub “leneşele stele ale polului 
getic”. E mult? E puţin? Vedeţi cum stăm să cădem, iară şi iară, într-o nouă dilemă?! De ce 
n-am Spune, în sfirşit şi pentru totdeauna, cu mîna pe inimă, sfidind ispita oricărei îndoieli: 
“Ei bine, da, asta e cartea de care toți aveam nevoie (Ahoe!), cartea care nu se scrisese încă, 
marea carte albă şi neagră a Utopiei carpato-danubiano-pontice!”, 

Fratele loan, care pină mai ieri umbla deghizat în popă de țară, şi Utopia cea adevărată, 
despre care depun acum eu însumi mărtune (Scripsi et salvavi animam meam), reprezintă prima 
provocare majoră de după NATO şi ultima provocare majoră înainte de UE a literaturii române 
postmoderne şi postcomuniste (2), dacă nu cumva însăşi căciula despre care se spune că 
românul ŞI-o pune dinainte și se judecă singur. De va trece neobservată, cum de la o vreme trec 
pe la noi toate cele (cu excepția emisiunii Big Brother şi a Catedralei Mântuirii Neamului), atunci 
se va chema că ne-am furat singuri căciula şi că merităm să ne judece alții (ca pe Slobodan 
Miloșevici, vecinul căruia i-a murit capra), pină ce ne va judeca Dumnezeu Însuşi, repartizindu- 
ne să păzun, la adevărata “răscruce a imperiilor moarte”, Marea Poartă a Infernului postdantesc, 
pe care — zic cei mai umblaţi decit mine — nu mai stă scris Lasciate ogni speranza... ci atină 
mizgălită cu litere de o șchioapă, ambigua firmă “La dracu cu cărți”... | | 


Răzvan CODRESCU 


loan usca 













Fratele loan Usca 





|, Fund hîrșit cu psihozele curente ale zdrobitoarei majontăți a “oamenilor de bine” din aceste mereu alte 
vremun de tranziție, mă simt dator să precizez că aci cuvîntul “frate” nu are nimic de-a face cu apartenența la 
vreun ordin maSoniC, nici cu vreo rudenie de sînge sau spintuală (deşi asta s-ar putea discuta, tocmai în virtutea 
Utopiei), nici cu vreo cirdășie de gașcă literară sau interlopă, ci e folosit mai degrabă în sensul larp şi profund 
iei din cunoscutele noastre proverbe Frate, frate, dar brinza-i pe bani” şi “Fă-te frate cu dracul pînă treci 
puntea”, 

2. Vorba vine 

















Recapitulând, în după-amiaza zilei 
de 22 decembne 1989, în clădirea Comitetului 
Central, s-au format ad-hoc trei “centre” de 
acțiune (unul militar şi două politice), care 
au încercat să umple vidul de putere care se 
instalase după fuga precipitată a lui 
Ceaușescu şi demisia guvernului Dăscă- 
lescu, pnin structurarea unui nou organism al 
puterii de stat. 

Este vorba, în primul rând, de 
formarea unui “comandament militar”, în 
frunte cu generalii Ştefan Guşe (locțiitor, 
după moartea generalului Vasile Milea, al 
ministrului Apărării Naționale), lulian Vlad 
(şeful Secuntății) şi Victor A. Stănculescu 
(adjunct al ministrului Apărării). Acest 
“comandament” avea drept scop coordo- 
narea acțiunilor militare ce se impuneau în 
condițiile crizei care se instalase deja şi 
amenința să se agraveze. Primii doi (generalii 
Guşe și Vlad) acționau în clădirea Comitetului 
Central, iar ultimul (generalul Stănculescu) se afla în sediul Ministerului Apărării Naţionale, 
unde se deplasase încă înainte de fuga lui Ceauşescu, şi de unde, cel puţin până a doua zi, 
“a colaborat fructuos cu ceilalți doi. 

E În al doilea rând, este vorba de constituirea, de către profesorul Dumitru Mazilu, 

a “Forumului Civic”, care se voia a fi noul organism provizoriu al puterii de stat din România. 
Despre prestația d-lui Mazilu din după-amiaza acelei zile am relatat deja în episoadele 
anterioare. Reamintesc acum doar faptul că, după părerea mea, el a procedat atunci aşa 
cum trebuia să se procedeze. Considerând, pe bună dreptate, că în acel moment puterea era 
în stradă, el s-a adresat mai întâi mulțimii, prezentându-i textul “Platformei-Program a 
Revoluţiei”, text pe care îl avea deja pregătit, şi numai după ce aceasta l-a aprobat cu urale 
ŞI ovaţii, a purces la constituirea noului for provizoriu al puterii. De remarcat faptul că 
grupul pe care profesorul Mazilu l-a strâns în jurul său era format, aproape exclusiv, din 
tineri. În afară de câteva figuri ale oponenților anticomuniști notorii care au fost propuşi să 
facă parte din Forumul Civic (Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Gabriel 
Andreescu, Radu Filipescu, lon Caramitru etc. ), toți ceilalți membri cooptați în acest Forum 
erau tineri. Nici o figură de “disident” sau de activist comunist nu a fost admisă în acest nou 
“organism provizoriu de putere”. 

În timp ce în marea sală de ședințe a fostului Comitet Central peste 200 de 
reprezentanți ai celor din stradă şi ai celor din interior discutau, străduindu-se să pună la 
punct structurile şi programul noii “Puteri Revoluționare”, în clădire au apărut, venind de la 
Ministerul Apărăni Naționale, lon Iliescu și un grup de “dizidenți” comuniști care, ignorând 
cele realizate acolo până la acea oră, au format un nou “centru” de acțiune: Aproape 
concomitent cu sosirea acestui grup a început diversiunea. Este vorba de “devastatorul 
atac” declanşat, atât impotriva mulțimii din Piaţă, cât şi împotriva clădini Comitetului 
Central, atac care s-a dovedit, până la urmă, a fi unul simulat. 

Pe când grupul din jurul profesorului Mazilu, ce lucra la definitivarea programului 
“Forumului Civic”, intrat în panică, s-a dispersat, întrerupându-și lucrănle, grupul celor nou 
veniți, instalați într-o încăpere izolată, puneau bazele a ceea ce au numit “Frontul Salvării 
Naţionale”. Este interesant de menționat faptul că iniţiatorii acestui nou “organism de stat” 
erau toți veterani comunişti cu vechi ştate de serviciu în organele de partid şi de stat, unii 
dintre ei căzuţi în dizgrația lui Ceauşescu pentru vădite simpatii promoscovite, In afară de 
Ion Iliescu, al cărui trecut de activist comunist este cunoscut, din acest grup mai făceau 
parte: Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, generalul Nicolae Militaru, Gheorghe Apostol, 
Dumitru Apostoiu, Dan Marțian, precum și mai tânărul lor tovarăș, fiu al unui nomenclaturist 
notoriu, Petre Roman. 

Luând cunoștință că între timp profesorul Mazilu prezentase deja mulțimii o 
proclamație, noii veniţi l-au contactat pe acesta cu scopul de a-l atrage de partea lor. Atunci, 
această colaborare nu s-a putut realiza, deoarece între cele două “echipe” existau diferenţe 
esențiale de vederi. În timp ce gruparea Mazilu, mult mai radicală, preconiza o schimbare 
de sistem prin condamnarea şi abolirea ideologiei comuniste, ceilalți, intocmai ca şi Gorbaciov 
în Uniunea Sovietică, declarându-se loiali față de comunism, urmăreau doar “reformarea” 
şi “cosmetizarea” acestuia prin instaurarea unui “socialism cu faţă umană”. In urma acestui 
insucces, “membrii fondatori” ai “Frontului Salvării Naţionale”, sub pretext că “atunci și 
acolo nu se putea lucra la elaborarea documentelor noului organism de stat” proaspăt 
înfiinţat de ei, au părăsit clădirea Comitetului Central, nu înainte însă de a-şi însuşi 
“proclamația” pe care profesorul Mazilu o citise, cu câteva ore inainte, în fața mulțimii din 
Piață. Cum am mai spus și cu altă ocazie, această “proclamaţie” a constituit, cu unele mici 
modificări şi adăugiri, textul “Comunicatului către Țară al Consihului Frontului Salvării 
Naţionale” rostit la postul de televiziune, în noaptea de 22 decembrie 1989, de către pe 
atunci încă “tovarășul” Ion Iliescu. i 

Aşa stând lucrurile, se impun câteva întrebări, În primul rând, de ce Ion Ihescu și 
“echipa” sa au ezitat să vină la sediul Comitetului Central imediat după “fuga” lui Ceaușescu? 
Apoi, de ce, atunci când s-au hotărât să vină, nu au venit direct aici, ci au trecut mai întâi pe 
la sediul Ministerului Apărării Naţionale, când “Comandamentul Militar al Revoluției”, cu 
care ar fi trebuit să ia contact, se afla în Comitetul Central? Și tot în legătură cu aceasta, ce 








www,punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L 
cont: B. R. D. Sibiu SV02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 

CE PIE Pai Cate teii XI Demostene ANDRONESCU (redactor șef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 

Marcel PETRISOR, Pr. Gh, 
Claudio MUTTI (corespondent Italia) 

Adresa Redacţiei; 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel/fax 0209/422536 


rol a Jucat generalul Victor Stănculescu în 
mutarea “comandamentului” amintit de la 
Comitetul Central la sediul Ministerului 
Apărării şi, în general, în deturnarea 
“revoluției”? Şi, în sfârşit, de ce o dată veniți 
(atunci când au venit) în sediul Comitetului 
Central, nu au rămas aici să pună bazele 
“noii structuri de putere”, deoarece aici era 
“epicentrul revoluției” şi de aici trebuia să 
se preia puterea (care, în acel moment, se 
găsea “în stradă”)? 

La unele dintre aceste întrebări 
răspunsunle nu pot [i decât deductibile. La 
altele se poate răspunde, fie şi numai 
aprximativ, pe baza unor evidențe. De 
exemplu, la prima întrebare se poate 
presupune că Iliescu şi ai săi nu au venit 
mai devreme în Comitetul Central, pentru 
că, probabil, au aşteptat un semnal de 
undeva. De unde? Desigur, de la cei care 
au “monitorizat”, de la început şi până la 
sfârşit, “revoluția română”. Adică de la sovietici. Căci astăzi nici unul dintre cei ce se ocupă 
serios de studierea şi elucidarea evenimenterlor de atunci nu mai poate face abstracție de 
rolul jucat de KGB în “monitorizarea” aşa-zisei “revoluții române”. Au uitat prea repede cei 
ce prezintă “triumfalist” evenimentele de atunci că, încă de la începutul acestora, la 
Timişoara, România a fost invadată de o adevărată armată de “turişti” sovietici (vreo 4000, 
după unele estimări), care numai de turism nu s-au preocupat în penoada care a urmat 
Aceştia sunt responsabili de diversiunea produsă atunci, pentru ca, în acest fel, cei ce erau 
“programaţi” să pună mâna pe putere să poată acționa în voie, 

La cea de a doua întrebare, pentru ce, înainte. de a merge la Comitetul Central, a 
trecut pe la Ministerul Apărării Naţionale (unde, după cum am specificat, deja se afla 
generalul Stănculescu), răspunsul este simplu: pentru a se asigura de spnjinul Armatei. Căci 
iată ce spune preşedintele Iliescu, răspunzând la întrebarea pusă de d-l Vladimir Tismăneanu, 
dacă “între timp a avut vreo legătură telefonică sau alt contact cu generalul Stănculescu 
“Da, existase un prim contact cu el. După apariţia la Televiziune, din Jurul orei prânzului, 
primul drum l-am făcut la MApN, unde l-am întâlnit pe generalul Stănculescu. [...] El ne-a 
ofent găzduire şi primele informații. Mi-am dat seama că singura instituție pe care ne 
puteam sprijini, în condițiile acelea, era Armata. Acolo exista şi rețeaua specială de telefonie, 
care acoperea întreg teritoriul României. Generalul Pintilie, care conducea Ministerul 
Telecomunicaţiilor, a asigurat funcţionarea normală a legătunlor telefonice, în toată perioada 
fierbinte a acelor zile şi nopţi”. Nu putem şti însă exact dacă generalul Stănculescu a fost 
convins de lon Iliescu, cu ocazia acestei vizite, să opteze pentru vananta reformistă a 
schimbării, sau dacă nu cumva era partizanul acestei variante încă de dinainte. În orice caz, 
este cunoscută relația cordială dintre el şi generalul Nicolae Militaru, despre care se știe cu 
certitudine că era omul Moscovei şi că tocmai din această cauză fusese trecut de către 
Ceauşescu în rezervă, iar ulterior chiar anchetat de către Securitate 

În ceea ce priveşte cauzele principale pentru care cei din “echipa” Iliescu nu au 
rămas să impună din sediul Comitetului Central “organismul de putere” pe care îl preconizau, 
ci au simțit nevoia să creeze un alt “centru de acțiune”, acestea sunt două. În primul rând, 
unii dintre membrii acestei echipe, precum Brucan şi, mai cu seamă, generalul Militaru, nu 
aceptau să colaboreze cu “comandamentul militar” de aici, în conducerea căruia un rol 
important îl avea generalul Vlad, cel care, doar cu câteva săptămâni înainte, îi persecutase 
şi îi “exilase” — pe unul la Dămăroaia, iar pe celălalt nu mai ştiu pe unde. Dar motivul 
principal pentru care au plecat este că aici revolta populară se radicalizase. Mulțimea din 
stradă îl uitase deja pe Ceauşescu şi stnga acum “Jos comunismul!” şi “Moarte comuniştilor!” 
Or, cum majoritatea celor care făceau parte din această echipă erau comunişti notorii, se 
temeau că, apărând în fața mulțimii dezlănțuite, aceasta îi va contesta vehement, aşa cum 
il contestase, cu câteva ore mai înainte, pe un Ilie Verdeț, când acesta voise să formeze el 
însuși un nou guvern. De aceea au preferat să se adreseze țării de la Televiziune, căci în faţa 
camerelor de luat vederi nu-i putea contesta nimeni. 

Ce a urmat, se ştie. Dar să-i dăm iarăşi cuvântul preşedintelui Iliescu: “După 
episodul de la Comitetul Central, cu încercarea nefinalizată de a redacta documentul început, 
m-am îndreptat din nou spre MapN. Acolo ne-am adunat mai mulți. Au venit Petre Roman, 
Brucan şi alții”. După cum afirmă acelaşi, de acolo au plecat la Televiziune: “În noaptea de 
22, noi am fost la Televiziune, la etajul XI. Cum am spus, acolo am terminat de redactat 
documentul, am apărut pe post, în studioul IV, am revenit la etajul XI”, 

După ce, prin această apanțic la televizor, ŞI-au creat 0 oarecare legitimitate, s-au 
întors la MapN unde, a doua zi (23 decembrie), sub protecție militară, au format un nou 
guvern, în care prim-ministru a fost numit Petre Roman, iar ministru al Apărării, generalul 
Nicolae Militaru, În aceiaşi zi, generalii Guşe şi Vlad au fost chemați la ordine şi astfel 
“comandamentul” din Comitetul Central s-a destrămat. Încetul cu încetul, prin actele de 
guvernare pe care le-a înfăptuit, şi mai ales prin judecarea şi executarea celor doi Ceauşeşti, 
“noua putere” şi-a căpătat deplina “legitimitate”, lar tot acest succes al foştilor activişti 
comuniști a fost posibil prin “diversiunea” creată de cei ce au “monitorizat” îndeaproape 
aşa-zisa “revoluţie română”. 






Demostene ANDRONESCU 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: PMaal S.R.L 


CALCIU (corespondent SUA), 





































DE ALTĂDATĂ () Ș 


După Marea Unire din 1918, noul regim 
electoral prevedea introducerea votului universal, 
în locul celui practicat pină atunci, cel cenzitar. Prin 
Decretul-lege din 16 noiembrie 1918 se stabilea: 
“Toţi cetățenii români majori vor alege prin vot 
obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret, şi pe baza 
reprezentării proporționale, un număr de deputaţi 
proporțional cu populaţia”. Aveau drept de vot 
bărbații de la 21 de ani în sus, pentru Cameră, şi cei 
peste 40 de ani, pentru Senat Nu aveau drept de vot 
femeile, militarii şi magistraţii. 

Legiferarea votului universal a modificat 
substanțial modul de desfăşurare a vieții politice. 
Înainte de război, votul avea loc pe colegii, iar 
campaniile electorale se desfăşurau exclusiv în 
oraşe, țărănimea votind în colegiul al III-lea, nu 
direct, ci prin delegaţi. Un candidat îşi putea vizita 


efectiv toţi alegătorii din circumscripția sa, care se XE 


ridicau la citeva sute. Rezultatul votului era dinainte 
ştiut, deoarece, de fiecare dată, guvernul care “făcea 
alegerile” ieşea cîştigător. 

După acordarea votului universal, numărul 
alegătorilor a ajuns la citeva milioane, un candidat 
fiind ales de 50.000 de cetățeni, în majoritate țărani, 
care alcătuiau 50% din populaţie. Lupta electorală 
din perioada interbelică s-a mutat de la oraş. la sate, 
candidații fiind nevoiţi să facă lungi turnee 
electorale, să țină zilnic cîte 10-15 discursuri Pa să 
viziteze cite 3-A sate în aceeaşi zi. 
| În aceste condiţii partidul aflat la eri 
se mai bizuia doar pe aparatul de stat, ci trebuia să 


Pe mer 





În baza legii electorale din 1926, cîştigător 
al scrutinului electoral era proclamat acel partid 
care intrunise 40 la sută din voturile exprimate. 
Legea acorda acestuia şi procentul suplimentar de 
10 la sută, pentru formarea majorităţii 
parlamentare absolute. Conform lui loan Lăcustă, 
autor al cărții Zece alegeri în România interbelică, 
la deschiderea Parlamentului deputaţii validau 
alegerile din Capitală şi din județe. Prilej pentru 
opoziţie de a semnala diferitele abuzuri, reale sau 
imaginare, săvirşite de către cei de la putere. După 
aceste dezbateri, Parlamentul avea un temei legal 
de funcţionare şi urma alegerea preşedinţilor. Cei 
ai Camerei şi ai Senatului. Nici în acest punct nu era 

finalizat procesul. Se făcea prezentarea Mesajului 

Tronului către Corpurile Legiuitoare, care marca 
deschiderea oficială a lucrărilor. Abia atunci 
puteam spune că aveam Putere şi Opoziţie. 

Vă prezentăm în continuare care era 
atmosfera şi febra înaintea alegerilor din perioada 
interbelică, precum şi rezultatele acelor campanii 
electorale. (FI. B.) 


















IS 


Mai 
i | 





mil Tuli Mite! 


î-. _.-- - 








ice Desesti ateu Peagitnă i 


PAG. 16 NR. 10/166 Octombrie 2004 PUNCTE CARDINALE (iei) 
ALEGERILE E 


riflestate Re guvernul 
şi vă dau Parlamentul!” 


Clasa politică, atit oamenii “vechi”, cit 
şi cei “noi”, au dat prea puțină atenție educației 
electoratului, urmărind doar interesele 
propriilor partide. Principala “armă” utilizată 
a fost demagogia, promisiunile fără acoperire, 
uitate imediat după alegeri. 


spectacol, cetățenii rămîneau descumpăniți, 
după cum scria reputatul istoric loan Scurtu. 

Cum prezentarea la vot era obligatone, 
în caz de absenţă fiind prevăzute amenzi 
drastice, mulți cetățeni puneau ştampila pe 
lista numărul 1, care de regulă era aceea a 
partidului aflat la putere. Astfel se constituia 
o "zestre guvernamentală”, care după unii 
istorici ajungea pină la 30% din totalul 
voturilor. 

În perioada interbelică, s-a menţinut 
sistemul introdus de Carol |, care stabilea ca 
o dată cu formarea unui nou guvern să fie 
dizolvat parlamentul şi să se organizeze 


; alegeri. Guvernul înlocuia administraţia locală 


cu fruntaşi ai partidului de la putere, care se 
angajau în campania electorală, pentru a se 
asigura. S-a păstrat valabilă zicala lui P. P. 
Carp: “Majestate, daţi-mi guvernul şi vă dau 
Parlamentul!”. 

Aşa se face că de-a lungul întregii 
istorii a alegerilor din România, doar în 1937 
guvernul nu a reuşit să ciştige alegerile pe 
care le-a organizat (atunci liberalii pierzind 
în fața coaliției țărănisto-georgisto-legionare)! 
Decembrie 1937 a fost însă “cîntecul de 
lebădă” al democrației româneşti interbelice, 
iar ultimele rezultate electorale au fost 
invalidate forțat de către regele Carol II, care 
şi-a instaurat dictatura personală (urmată apoi 
de o nouă dictatură: cea antonesciană). 


Primele alegeri din România Mare 


În 1919 aveau loc primele alegeri din 
România Mare, sub un guvern condus de 
generalul Artur Văitoianu. Liga Poporului 
(partid condus de generalul Al. Averescu), 
Partidul Conservator (condus de Take 
lonescu) şi Partidul Socialist refuză să se 
înscrie în cursa electorală, Astfel rămîn în 
bătălie: Partidul Naţional Liberal (condus de 
lon |. C. Brătianu), Partidul Naţional Român 
din Transilvania (sub conducerea lui luliu 
Maniu), Partidul Țărânesc (care îl avea ca 
preşedinte pe învățătorul rural lon Mihalache), 
Partidul Naţionalist-Democrat (condus de 
Nicolae Iorga), Partidul Democratic al Unirii 
din Bucovina (în frunte cu lon Nistor), Partidul 


„O altă caracteristică a vieţii politice 
electorale a fos „denigrarea adversarilor 


o As iezi ta Ul 


ete: Evident că, în fața unul astfel de | 


Conservator-Progresist ÎN e fiind zeta Partidul TEAATE Român din 
Alexandru Marghiloman) şi Partidul Țăranilor. Transilvania, al lui Iuliu Maniu. 
din Basarabia (sub conducerea lui Constantin 
Stere). Aceasta reprezenta elita politică din 
acele vremuri şi, după cum vom observa în 
continuare, nu se diferenția în anumite năravuri O nouă confruntare electorală apare 
de clasa politică actuală, chiar dacă era în anul 1920. Pentru a înlocui guvernul 
indiscutabil mai cultă şi mai rasată. condus de generalul Văitoianu, se formase 
Împunsături, acuzații şi fel de fel de mici un nou guvern, condus de Al. Vaida-Voievod 
matrapaziicuri veneau de regulă de la un partid (cabinetul era alcătuit dintr-un Bloc 
către altul. lată citeva fragmente din Parlamentar proaspăt înființat: Partidul 
pu torul de cut care Arta 4 Sia Najiogal Roman din Transilvania, Partidul 
ează din Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul 
presa vremii: tie Ai, Tărănesc din Vechiul Regat, Partidul 
“Români! Partidul Naţional Liberal se Țăranilor din Basarabia şi Partidul 
înfăţişează înaintea corpului electoral... cu  Naționalist-Democrat). Acest guvern a inițiat 
conştiinţa că şi-a îndeplinit pururea datoria. un proiect de lege al reformei agrare care a 
către țară şi către neam (lon |. C. Brătianu, în provocat o reacție de respingere în 
Viitorul, ziar al PN.L.). Parlament, dirijată din umbră de liberali 
“Nu voi candida, căci. . în loc de un Regele Ferdinand refuzase semnarea 
guvern care să dea garanție de libertate “ documentului şi astfel guvernul a căzuse 
alegerilor, a venit un guvern de generali care Noul guvern, condus de generalul 
habarnu au... ce înseamnă libertatea alegenlor Averescu, înființat pe 13 martie 1920, 
şi care... n-au citit încă Constituţia, necum s- organizează alegeri generale la sfirştul lunii 
o aplice în alt fel decit pe spatele alegătonlor” mai. Apar primele modificăn în paleta politică. 
(Constantin Mille, în Adevărul din 14 Opoziția este reprezentată de Federația 
octombrie). Democraţiei Naţional-Sociale, adică fostul 
“Generalii” făceau totuşi caz de morali- Bloc Parlamentar. PN.L. se aliază cu Partidul 
tate şi accentuau pe faptul că promisiunea Poporului, condus de Averescu, pe care mai 
acordată poporului trebuie respectată: "Voi apoi îl părăseşte. 
face totul ca alegerile să fie libere. Eu am un “Ne legăm să punem friu corupliei, 
mandat imperativ: să fac alegerile şi le voi speculei şi jafului. Țara are astăzi o nevoie 
face. (...) Nu fac politică; a doua zi după  covirşitoare: munca. (...) Votaţi «Snopul»!", 
constituirea Parlamentului voi demisiona” spune un manifest electoral al Partidului 
(generalul Artur Văitoianu, într-un interviu Democrat din Epoca (6 mai 1920) 
acordat ziarului Izbînda). “ Nici această campanie nu a scăpat de 
Drept răspuns, opoziția îl atacă pe incidente, care de care mai pitoreşti. Nicolae 
general: “Se minte pe toată linia; se minte cu “ lorga a scăpat dintr-un atentat care îi viza 
îndrăzneală... Oare şi minciuna e tot cu mandat viața, în Sala “Carpaţi” din Brăila, cu ocazia 
imperativ?” (scria ziarul Epoca, cu numai o întrunirii Federaţiei. Conducătorii Partidului 
zi înaintea alegerilor). Țărănesc au fost luaţi la goană chiar de către 
Se pare că lon |. C, Brătianu deranja . țărani, pe cînd încercau să țină o întrunire 
mai toată clasa politică. Nici generalul politică în comuna Boteni din Muscel (locul 
Averescu nu a rămas indiferent unor acuze de naştere al lui Petre Ţuţea, care avea pe 
ale acestuia, căruia îi răspunde în Îndreptarea atunci 18 ani). Preotul Mănescu a fost prins 
(organ politic al Ligii Poporului): “D. Brătianu - de ciţiva dintre ei şi amenințat cu tălerea 
m-a atacat la întrunirea de la Brăila. «Toată  bărbii. Aderenţa dintre ţărănişti şi țărănime 
asistența în picioare strigă; Ruşine lui! Jos a fost, se vede, fictivă dintotdeauna, spre 
despotul!». Eu nici nu-l voi ataca, nicinu mă amuzamentul unui A. C. Cuza, care lansase, 
voi apăra. Eu îl consider moraliceşte la cu privire la P.N.Ţ., formula persiflantă: "La 
pămint”. Îndemnul de a nu vota "Brătienii” vine țăranul român cu perciuni de jupân”. În fine, 
din partea Partidului Conservator, cînd Take în comuna Bolintinul din Vale, candidatul 
Ionescu, pe 31 octombrie, în Românimea, socialist a fost bătut de săteni pe cînd făcea 
lansează acest blam de vot câtre popor. ”. “În propagandă pentru “ciocane”. 
numele onoarei voastre de oameni liberi, vă Aproximativ 2,2 milioane de oameni 
rugăm: Nu votaţi pe Brătieni!”. şi-au exprimat votul, vot ce a asigurat 
Sint menționate în presă şi citeva cîştigarea alegerilor de către Partidul 
incidente care pigmentau acele vremuri tulburi Poporului. Cu acest prilej, generalul 
pentru popor, Candidatul partidului liberal din Averescu a asigurat prezența a 224 de 
Slobozia, care a rupt portretul generalului subalterni în Cameră, 
Averescu, a fost bătut de către soldaţii de (Urmarea în numărul viitor) 
gardă, Ciştigătorul alegerilor din noiembrie 
1919 a fost un partid fără aderenți în Vechiul 


“Lațăranul român cu perciuni de jupân” 


Florian BICHIR