Puncte Cardinale anul XIV, nr. 11 (167), noiembrie 2004

“Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează SE tinul, au 


apărarea lui Dumnezeu. Când şi-l trădează, să se gătească de pe 


PUINC 
CA"D:NALE 


credinţă 
iubire 


speranţa 


edeapsă! 
(Arsenie Boca) 


1 Î ANULXIV 


KE E NR. 11/167 


Noiembrie 2004 


16 PAG.-— 15000 lei 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAȚIONAL-CREȘTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANŢA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


CrUORUL DIN TARA ORSILOR 


Românii cu vederi de dreapta sunt puşi din nou în situația penibilă de a nu putea vota la 
prezidențiale (dacă nu vor să risipească votul pe un outsider altminteri onorabil, ca Gh. Ciuhandu, 
sau pe unul caricatural, ca Gigi Becali) decât pentru un om de stânga: pedistul Traian Băsescu 
(„tovarăş de drum” conjunctural al liberalilor), actualul primar al Capitalei, care face pe scena 
politică a momentului, cu „harisma lui chiombarlie” (vorba d-lui Uba), figura „chiorului în țara 
orbilor”. Ne place sau nu, ex-marinarul Traian Băsescu şi (mez)alianţa electorală cu denumire de 
frăție masonică (D.A. = „Dreptate şi Adevăr”) reprezintă singura şansă reală împotriva mafiei 
neocomuniste reprezentate de alianța P.S.D.-P.U.R. (a cărei 
„vioară întâi” a devenit Adrian Năstase). Rămâne de sperat că 
Traian Băsescu va câştiga prezidențialele în pofida celor câtorva 
mişcări inabile din ultima vreme, cum ar fi fronda împotriva 
Bisericii Ortodoxe (mai ales în problema Catedralei din Parcul 
Carol) şi declaraţiile belicoase împotriva organismelor europene 
(tocmai-când se joacă marile cărui ale „antegrărui ), ce l-au tăcut 
să piardă simpatia unor segmente importante de electorat. 

Cel mai convingător argument pentru susținerea lui 
Băsescu este nevoia stringentă de schimbare, nu numai pentru 
că România este „guvernată”, de 15 ani încoace, numai de 
„strigoi” (fie nostalgici ai comunismului, fie nostalgici ai 
perimatelor „partide istorice”), dar mai ales pentru că în ultimii 
4 ani puterea pesedistă a alunecat tot mai mult spre un fel de 
dictatură mascată, străină atât de idealurile democraţiei autentice, 
cât și de interesele vitale ale națiunii. Timp de 15 ani, aceşti 
ipochimeni ai scenei politice nu s-au îngrijit, de la stânga la 
dreapta, decât de propriile interese (personale şi de grup), 
străduindu-se — și reușind în mare măsură — să transfere sursa 
privilegiilor și puterii lor din sectorul politic în cel economic. 

Aş îndrăzni să spun chiar că, după uriaşa deziluzie a 
perioadei 1996-2000 (în care opoziția anticomunistă a ratat, pe mâna lui Emil Constantinescu şi a 
clicii țărănisto-liberale, o şansă istorică îndelung așteptată), de-abia cu această prezumtivă schimbare 
din ceasul al doisprezecelea ar putea începe, și la noi, cu adevărat, mult trâmbițata „tranziție” spre 
normalitate. Căci deşertul pe care îl traversăm de atâta amar de vreme, şi cărua impropriu 1 se 
spune „tranziție”, nu este de fapt decât tranziţia /or (a foştilor activişti de partid şi securişti) 
dinspre puterea politică înspre puterea economică, În aceste condiţii, trebuie să acceptăm că 
pitorescul și intempestivul Traian Băsescu, chiar așa „necioplit” cum este perceput de partea mai 
educată a „societăţii civile”, constituie deocamdată singura chezăşie a unui nou început. 

Pe de altă parte, ceea ce mă face să mizez pe succesul acestui nonconformist şi 
controversat personaj ține de persoana și de trecutul său. Provenind „din popor”, Traian Băsescu 
își datorează ascensiunea sieşi, abilităților sale înnăscute, mai mult decât contextului (pe care a 
știut să-l valorifice constant, cu un fel de realism „șmecher” și bătăios). El nu a moştenit de la 
nimeni privilegii și nici nu poate fi acuzat de cameleonism politic. Nu are nici şefi pe care să-i 
aduleze, nici o veche clientelă pe care să o recompenseze în eventualitatea că va [i ales. Într-un 
fel, este un intrus în „elita politică” postdecembristă, de care nu este legat prin nici o servitute 
majoră. Limbajul său colorat şi „harțagul” (adesea doar simulat) îl fac accesibil „vulgului”, care îl 
percepe ca pe unul de-al său, cum îi percepea pe haiducii de odinioară. Chiar şi mulți dintre cei 
care îl contestă, cu sau fără temei, se simt fascinaţi de stilul său bătăios și frust, iar dacă va şti să- 
și tempereze, atunci când este cazul, discursul și, de ochii lumii, să facă puţin și pe „domnul”, 
atunci pe mulți dintre aceștia îi va câștiga de partea sa (chiar dacă ne va perpetua — prin comparația 
inevitabilă cu politicienii mult mai şlefuiți ai altora — imaginea de mahala a Europei), 

Înainte de a încheia, ţin să mai fac o precizare: să nu se creadă cumva că cu îl consider 
pe Traian Băsescu o persoană „providenţială”, un fel de deus ex machina, care va rezolva peste 
noapte, în maniera lui originală, toate problemele țării; el este doar, „pentru păcatele noastre”, ceea 
ce ne poate oferi mai bun, în conjunctura actuală, eșichierul politic românesc, A merge „pe mâna 
lui” nu este poate onorant, dar este realist și igienic, până când vom deveni capabili de mai mult și 


de mai bine. 


ZANARIA(0) ii] 





Demostene ANDRONESCU 














CU EUROPA PE NOI 


În numărul din iulie atrăgeam atenția asupra faptului că mai 
degrabă PS$.D. decât România va primi din partea UE. la momentul 
oportun (cu foarte puțin timp înaintea. alegerilor) un uriaş cadou 
electoral: certificatul de economie de piață funcțională, acordat „pe 
ochi frumoşi "unei economii nereformate. În schimb, guvernul Năstase 
oferă (tot „pe ochi frumoşi 1) contracte grase, „în condițiile în care 
statul român se dovedeşte aceeaşi vacă bună de muls atât pentru marile 
corporații vestice susținute politic, cât şi pentru s.r.I.-urile clientelei 
PS.D. care au reuşit să transfere (tot prin susținere politică !) avuția 
națională din patrimoniul de stat în buzunarul marilor rechini ai 
tranziției” 

Desfăşurarea evenimentelor a confirmat această sumbră 
prognoză politică. In vizita sa cu caracter electoral la Piatra Neamţ, 
candidatul D.A. la preşedinţie, Traian Băsescu, a afirmat textual: 
„Uuwveznul are o ar'tudine slugarnică şi acordă contacte în schimbul 
unor vizite importante. Ultima năzbătie de acest gen este contactul dat 
pentru construirea autostrăzii Comarnic-Predeal. (...) Adrian Năstase 
s-a hotărât să vândă 
contracte fără licitație, după 
cum urmează: 1) „Semnarea 
de către Adrian Năstase a 
contractului cu  Betchel 
(importantă companie ameri- 
cană Susținută politic de fostul 
ambasador al S.UA. la 
Bucureşti, Michael Guest) în 
valoare de 2,2 miliarde de 
dolari”. 2) „Pe urmă a venit 
în vizită premierul Germani- 
ei, Gerhard Schroder, iar 
suita sa a plecat cu un 
contract în valoare de 1,1 
miliarde, tot fără licitaţie, 
reprezentând sistemul de 

securizare a frontierelor” 
(deşi granițele României cu 
Bulgaria şi Ungaria vor deveni, în curând, transnaționale, în cadrul 
securizant al UE. 1). 3) „A venit şi Parisul — continuă implacabil 
Băsescu, Și această delegaţie a primit un contract în valoare de 380 de 
milioane de euro.” 4) Ca labby-ul favorabil PS.D. să fie complet, 
„urmează Israelul cu un contract de jumătate de miliard”. (Între timp. 
după cum informează agenţia de ştiri Rol.ro /L. nov, acest contract a 
fost deja parafat, pentru „modernizarea şoselei Focşani-Tg. Secuiesc 
peo lungime de 118 km, atribuită de statul român unei firme israeliene, 
CBY International, fără licitaţie”). 5) Ultima pe listă, deocamdată, este 
„Austria, tot cu jumătate de miliard”... 





Pesedizarea Uniunii Europene ? 


Ca şi în cazul adopţiilor internaționale, când, prin intermediul 
unor importante personalităţi politice curopene care făceau lobby în 
favoarea acestor adopții, U.E. ne împingea cu o mână spre încălcarea 
normelor europene în domeniu, iar cu cealaltă mână se pregătea să ne 
„radă” de pe lista candidaţilor la preconizata aderare din 2007 
(reproşându-ni-se tocmai nerespectarea acestor norme), nu poţi să nu 
observi, în toate aceste situații de pe lista lui Băsescu, acelaşi dublu 


(continuare în pag. 2) 


Traian Călin UBA 









PAG. 2 NR. 11/167 Noiembrie 2004 


-- 
E i 
Li - 


(urmare din pag. 1) 


standard cu care operează U.E. şi în derularea raporturilor sale comerciale cu România: pe de-o parte, Comisia Europeană, 
în ultimul raport de țară, avertizează asupra faptului că guvernul Năstase negociază contracte de peste două miharde de euro 
pe baza unei legi (a parteneriatului public-privat) care nu respectă normele europene în materie de achizițn publice; pe de 
altă parte, U.E. calcă în picioare aceste norme europene, atunci când ditamai premierul Franţei şi gogeamite cancelarul 
Germaniei se bulucesc să obțină pentru companiile din țănle respective contractele fără licitație ofente de Adrian Năstase 
Acestea reprezintă „tainul” oferit Vestului cu generozitate de Adrian Năstase (că doar nu plăteşte din propriul său buzunar!) 
în schimbul susținerii sale politice. Lăsându-se însă mituiți pe această cale oficială de către Adnan Năstase, ştabu U.E. sunt 
tot atât de vinovaţi de încălcarea normelor europene şi ale economiei de piață ca şi cel care îi mituieşte — ceea ce ne 
determină să ne întrebăm dacă în anul 2007, România nu se va integra într-un P.S.D. lărgit la nivelul Uniuni Europene... 
Șpăguind în dreapta şi (mai ales) în stânga, P.S.D. a reuşit înaintea alegerilor să închidă gura Vestului cu privire la 
falimentul economiei şi al democraţiei româneşti, ca şi față de tentativa actualei Puteri de a „lichida” ultimele bastioane ale 
presei independente din România (cotidianele România liberă şi Evenimentul zilei) care dezvăluau dezastrul dium... 


Limba de lemn a Comisiei Europene 

În locul mult aşteptatei curopenizări a României, s-ar părea că asistăm mai degrabă la un proces de „pesedizare” 
a Uniunii Europene — ceea ce explică şi formulările atât de echivoce din rapoartele de țară, prin care este menajată 
sensibilitatea partidului de guvernământ. Anul trecut, bunăoară, în loc să spună pe şleau că Romania nu are o economie de 
piață funcțională, Comisia Europeană — pentru a evita şifonarea imaginii lu: Năstase & comp. - s-a căznit din răsputeri ca 
sa nască o adevărată „perlă” a limbajului de lemn (în raport cu care proverbialul discurs găunos, de fost activist, al lui lon 
Ilhescu păleşte de-a dreptul): „Româma poate fi considerată ca o economie de piață funcțională, din momentul în care 
progresele deosebite înregistrate până acum (?!) vor fi continuate în mod decisiv !”. Toată această galimație a ofenit de fapt 
posibilitatea ca fiecare să înțeleagă (şi să mediatizeze ') ceea ce-l convine... Anul acesta (electoral !) P.S.D. avea însă 
nevoie din partea U.E de o confirmare cât mai puțin ambiguă a „progreselor deosebite continuate în mod decisiv”. Aşa că 
specialiştii de elită ai Comisiei Europene s-au scremut mai abitir, ca să le bubuie mintea o formulă capro-varzistă, care să 
concilieze stringentele necesități electorale ale P.S.D.-ului cu dezastrul greu de tăgăduit în care bălteşte economia românească 
Prin noile sale „tumbe” (în care se pare că s-a specializat de când încearcă să prezinte într-un mod trandafiniu situația jalnică 
a economiei noastre), Comisia Europeană, pe de-o parte, îi recunoaşte României economia de piață, dar, pe de altă parte, 
avertizează că această economie (deși curat funcțională, în viziunea U.E.!) nu poate face faţă, vai. concurenţei de pe piața 
unică europeană... Pas de mai înțelege ceva ! Lung prilej de vorbe şi de ipoteze... Profitând de această minge ridicată la plasă 
de Comisia Europeană, Adrian Năstase recurge la discursul electoral „european”, obsedat de „ce-o să spună Europa”, care 
„e cu ochii pe noi”... în timp ce Traian Băsescu îşi insuşește discursul „naponalist” de genul: „Nu voi, stimabile, să ştiu de 
Europa dumitale”. La mijloc — cetățeanul turmentat, încercând să înțeleagă cu cine votează, măcar din recomandănile 
„ermetice” ale raportului de țară, la care priveşte năuc, ca vițelul la poarta nouă a Uniunn Europene... 


Pe noi, cine ne eliberează ?... 


Același vânt neprielnic interesului nostru național începe să adie și dinspre NATO. Iluziile pe care și le-au făcut 
românii înainte şi după aderarea țării noastre la Alianță vizau, în esenţă, garantarea securității teritoriale în primul rând faţă 
de Moscova şi ieşirea din sfera ei de influenţă. La acest capitol, România a dat dovadă de consecvență în politica sa externă, 
riscând (pe vremea lui Constantinescu) tensionarea relațiilor sale de bună vecinătate cu Serbia pin punerea necondiționată 
a spațiului nostru aerian la dispoziția Alianţei, şi participând (pe vremea celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Ihescu) 
la „eliberarea” Irakului de sub jugul „terorist”, în cadrul coaliției conduse de S.U.A. Cu toate acestea, Republica Moldova 
(care devine stat-tampon între U.E şi C,S.1.) continuă să se confrunte cu o situaţie conflictuală provocată de refuzul obstinat 
al Rusiei de a-și retrage armata din separatista Transnistrie — ceea ce reprezintă o continuă sfidare din partea Moscovei a 
rezoluţiei summit-ului NATO de la Istanbul, din vara aceasta, și a summit-ului OSCE tot de la Istanbul, de acum 5 ani În 
urma aderării la NATO, România începe şi ca să se confrunte la graniță cu agresivitatea C.S.I., politica Ucrainei fiind 
controlată de Vladimir Putin. În această situație, în loc să beneficiem de scontata protecție din partea NATO, secretarul 
general al Alianţei, Jaap de Hop SchefTer, sc spală însă pe mâini de responsabilitatea ce-i revine, declarând că nici htigiul 
României cu Ucraina și nici situația din Transnistria „nu sunt probleme NATO” (!!!), iar încălcarea repetată a frontierei 
româneşti de către navele militare ucrainiene este doar „o problemă bilaterală” 

Această modificare a politicii NATO survenită în urma creării Consiliului de Securitate NATO-Rusia, se situcază 
insă la antipodul articolului $ din Tratatul Alianţei (potrivit căruia orice „atac armat asupra unuia sau mai mulți membrii 
NATO (...) va fi considerat un atac împotriva tuturor”), precum și la antipodul promisiunilor (de fațadă ?) făcute românilor 
de George W. Bush în Piaţa Revoluţiei acum doi ani: „Dacă vreun pericol va amenința România, dacă vreun stat va 
amenința România, Statele Unite ale Americii și NATO vor fi alătun de dumneavoastră” În aceste condiții, însă, cine mai 
garantează securitatea României ? Tot de ruși o să depindem ?! Și care sunt, de fapt, consecinţele aderânii noastre la NATO, 


de vreme ce rămânem în continuare în sfera de influență a Rusiei ? Păi, atunci, de ce să ne mai năpustim să „eliberăm” | 


popoare (de resursele lor naturale !) în beneficiul exclusiv al Unchiului Sam ?! Pe noi, cine ne eliberează ?... 


PUNCTE CARDINALE 













Am primit la Redacţie 


REVOLIA 
4 DNA (0)N7L 0:40) 518) | 


Nu vrea nimeni să-nțeleagă 

Că ai drept la mult respect, 

Că ai drept la “Sărut mâna!” — 
Nici al meu copil deştept, 

Pe care l-am dat tot vouă, 

Să trudească fără spor 

Pentru voi şi pentru alții 

Care mint acest popor. 


V-am dat muncă, tinerefe, 

V-am dat totul pe nimic, 

Ani de zile, cotizații 

Pentru X, Y partid. 

Voi, în schimb, ce îmi daţi astăzi? 
Integrare? Mori de vânt! 

Cui îi foloseşte, oare, 

Să ne bage în mormânt? 


Zice-o vorbă înțeleaptă: 
“N-ai bătrân? Du-te şi-ţi ia!”, 
că e bun să-l ai în casă, 
este bun la vremea rea! 


Măi, burtos rege de paie, 
Cu coroană de carton, 

leşi afară din ogradă 
Unde-mi cânţi la unison 

Cu cortegiul tău cel jalnic 
De cârnaţi, de mici, de bere, 
Cu care vrei să mă cumperi, 


Ca să uit de-a mea durere! 


Pleacă-acasă! Închide poarta! 
Și să nu cumva să vii 
Altădată, cu maşina 
Plină ochi de porcării! 
Pentru că am mintea bună, 
Judec clar, nu cum vrei tu 

Să mă faci să-ţi cred minciuna. 
Să te-ascult pe tine? NU! 


Vasilica RADU 
(Bucureşti) 


y să 
INTRAREA ROMÂNIEI ÎN CONSILIUL EUROPEI 


a 


ERAI IAALILALA. 


IRI 


» 


Pi 




















In Revirimentul democraţiei, o remarcabilă analiză a 
procesului de tranziţie de la comunism la democraţie, Jean- 
Francois Revel face următoarele afirmaţii cu privire la 
Situația în care se găsesc populațiile din „fostele” state 
comuniste. „«Revoluțiile contra Revoluţiei» se desfăşoară 
într-un spital de răniți grav. Este lupta unor invalizi care 
încearcă să-nvețe din nou să meargă, sau măcar să 
şchiopăteze. Nu e nicidecum antrenamentul unor campioni 
porniţi înspre atingerea unor performanţe superioare. Rolul 
lor e să repare trecutul, nu încă să construiască viitorul. 
Tragica lor istorie ne învaţă cât de scump se plăteşte 
aneantizarea libertăți, fie şi numai pentru câteva decenii”. 

După 15 ani de la “Revoluțiile contra Revoluţiei” — un 
cuferism pentru “ieșirea din comunism” -, noi, românii, mai 
mult decât celelalte popoare aflate în “tranziție”, constituim 
tragica confirmare a constatării filozofului francez. Suntem 
incă schilozi. Nu am învățat “nici măcar să şchiopătăm”. 
Ne găsim într-o stare mizerabilă, a cărei cauză nu-i scapă 
analistului “tranziției”. O dată cu noi, “răniții”, a făcut pasul 
spre democrație şi un detaşament compact, alcătuit din 
indivizi sănătoşi și viguroşi, plin de energie, dar mai ales 
hotărâți să nu renunțe la nici unul dintre privilegiile de care 
s-au bucurat în starea anterioară. Sunt autorii rănilor noastre 
încă sângerânde: nomenclatura comunistă şi nelipsitul ei 
complement, Securitatea — centrul vital al puterii comuniste. 

La sfârşitul anului 1989, aceleaşi forțe oculte care au 
creat comunismul au hotărât că atât ideologia maniistă, cât 
şi edificiul politic construit pe temeiul ei îşi epuizase rolul 
Istorie şi in consecință nu mai servea “cauzei”, Devenise 
anacronic în spaţiul de civilizație şi cultură european şi 
trebuia să dispară. Parafrazându-l pe Schiller din Conspirația 
lui Fiesco, s-ar putea spune: “Comunismul şi-a făcut datoria, 
comunismul poate să plece”. Confruntaţi cu acest 

comandament inexorabil, marea majoritate a membnlor din 








să mu e br ce s-a retras discret din viața publică, 
răni simpli contemplatori ai spectacolului lumii. 

Pentru nomenclatura de la București, însă, dispoziţia 
imperativă a “patronului nevăzut” de a părăsi scena politică 
a avut alt ecou. Nicolae Ceauşescu a refuzat cu obstinație 
să accepte ideea că veacul comunismului a luat sfârșit. Ca 
urmare, pentru înlăturarea lui a fost necesară o lovitură de 
stat, cu consecința ei firească: lichidarea celui care 
întruchipa regimul răsturnat. Dar la data la care s-a hotărât, 
“acolo sus”, scoaterea comunismului din istorie, în România 
nu mai exista o alternativă capabilă să-i ia locul la guvernarea 
țării. Pentru foștii deținuți politici, cei care-şi manifestaseră 
în trecut opoziția față de comunism, momentul ales de forţele 
oculte, care conduc astăzi destinul omenirii, de a-și abandona 
creatura, a venit prea târziu pentru a mai fi capabili de acțiune 
şi prea devreme pentru a intra în legendă. O situație cum nu 
se poate mai binevenită pentru acel segment al nomenclaturii 
care se arăta într-o bună măsură stânjenit de autoritarismul 
excesiv al lui Ceaușescu. Dispunând atât de mijloacele 
materiale, cât și de controlul asupra pârghiilor puterii, condiții 
obligatorii pentru reuşita unei lovituri de stat, 
nomenclaturiștilor “dizidenţi” (aşa s-au numit la început) 
nu le lipsea decât un conducător care să coordoneze 
acțiunea. Așa a apărut tov, lon Ilici Iliescu. 

Actualul “Preşedinte al tuturor românilor” nu şi-a făcut 
insă apariția în vâltoarea transformărilor din lumea 
comunistă a anului 1989 ca Afrodita din spuma mării, 
Apariţia lui în postura de “salvator al națiunii” (în momentele 
în care, pe fondul unor ample mișcări populare cu caracter 
anticomunist, Ceaușescu abandona puterea) a făcut parte 
dintr-un plan minuţios pus la punct. Dacă însă evenimentele 
din decembne '89 ar fi urmat cursul firesc, așa cum s-a 
întâmplat în celelalte țări de sub pulpana Moscovei, 
abandonarea puterii de către Ceauşescu ar fi trebuit să 
antreneze după sine retragerea nomenclaturii comuniste de 
pe scenă politică și predarea puterii “invalizilor care încercau 
să-nveţe din nou să meargă sau măcar să șchiopâteze”, Din 
păcate, la noi nu s-a întâmplat așa. Iliescu și pletora comunistă 
grupată În jurul său s-au agăţat cu dinţii și cu ghearele de 
putere și au reușit să o păstreze. Ca să-nțelegem cum a fost 
cu putință această infamie trebuie să ne reamintim, dacă 





PUNCTE CARDINALE 
ION ILIESCU LA SFÂRȘIT DE MANDAT(E) 


-. 


am uitat cumva, cine este de fapt cel care pretinde astăzi că 
ar fi “Preşedintele tuturor românilor” 


lon Iliescu este un comunist născut, nu făcut. Cel de-al doilea 
prenume — Ilici — cu care comunistul Alexandru Iliescu, tatăl 
său, dintr-un sentiment de respect cvasireligios și nețărmurită 
admirație față de “marele Vladimir Ilici Ulianov — Lenin”, 
părintele bolşevismului, l-a înzestrat la naştere, apare ca un 
indemn, o obligație şi o datorie, transmise pe această cale 
progenituri căreia i-a dat viață. În anul 1944, imediat după 
“eliberare”, lon Ihescu, adolescent în vârstă de 14 ani, îşi 
începe cariera politică, devenind membru al Uniunii 
Tineretului Comunist. La începutul anilor '50, după terminarea 
liceului, ca o recunoaştere a meritelor dobândite în UTC, 
este la Moscova, pentru a urma cursuri de inginerie la 
Universitatea “V. 1. Lenin”. 

Nu ştim câtă hidrotehnică (disciplina studiată) a deprins 
Ion Iliescu la Moscova, dar ştim că, aşa cum se petrecea cu 
toți studenții veniți în Uniunea Sovietică, a fost pregătit de 
Serviciile Secrete Sovietice să devină agent al Internaționalei 
Comuniste. După terminarea “studiilor”, ei erau ajutați să 
devină înalți demnitari în țările lor de baştină. O categorie de 
“comuniști de elită”, din care a făcut parte şi “Preşedintele 
tuturor românilor”. După reîntoarcerea de la “studii”, 
ascensiunea sa politică a fost spectaculoasă. În 1953 devine 
membru PCR, iar în 1956 i se încredinţează funcția de Secretar 
al CC al UTC. Un an mai târziu este ales deputat în Marea 
Adunare Naţională şi totodată preşedinte al Asociației 
Studenţilor Comunişti. În 1967 este promovat Prim-Secretar 
al Uniunii Tineretului Comunist. O funcție care-l confirmă 
printre vârfunle nomenclaturii comuniste. Și ca o încununare 
a „meritelor” sale, după numai doi ani, devine membru al CC 
al PCR, însărcinat cu propaganda. Aşadar, ideologul Partidului 
Comunist 

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi 


“înscăunarea, lui Nicolae Ceauşescu ca Secretar General al 


„PCR, acesta vede în lon Iliescu un potențial rival la funcţia 
supremă în Partid, Știute | fiind legăturile acestuia din urmă cu 


"Moscova. Concomitent, Iliescu, nutrea față de Ceauşescu o 


abia disimulată desconsideraţie, cu rădăcinile în conştiinţa 
superiorității sale intelectuale. Consecința acestor tensiuni au 
fost cele câteva “rotiri” la care Ion Iliescu a fost supus. Între 
1972-1974, secretar al CJ al PCR Timiş, între 1974-1979, 
prim-secretar al CJ al PCR Iaşi, între 1979-1985, preşedintele 
al Consiliului Naţional al Apelor (rang de ministru). Intră apoi 
într-un con de umbră, fiind numit director de editură, funcția 
fiind totuşi cuprinsă în nomenclatorul Comitetului Central. 
Dacă însă nu s-ar fi bucurat de înalta protecție a Moscovei, 
fără îndoială că Ceauşescu nu ar fi ezitat să-l elimine din 
viața politică, aşa cum procedase cu Alexandru Drăghici, 
Virgil Trofin sau Cornel Burtică. 

În ziua de 22 decembrie, după fuga lui Ceauşescu, 
urmând instrucțiunile primite de la Kremlin, Iliescu iese la 
lumină. Sprijinit de “dizidenţii” anticeaușişti, în starea de 
confuzie generală în care se găsca întreaga țară, îşi asumă 
puterea politică. Este momentul când, pe fondul „insurecției 
populare”, se produce lovitura de stat care aduce la 
conducerea țănii, în locul comuniştilor ceauşişti, o garnitură 
de comunişti “reformiști”, de inspiraţie gorbaciovistă, adepți 
ai noului concept elaborat la Moscova — perestroika — şi menit 
să reanimeze comunismul muribund. Dar pentru ca acest 
proiect să reușească, evitându-se primejdia instaurării unei 
democrații autentice, noua putere avea nevoie de timp spre a 
se consolida. Confruntat cu această problemă, Iliescu şi-a 
dovedit măiestria în “arta conspirației”, provocând în mod 
artificial prelungirea tulburărilor, care în mod normal ar fi 
trebuit să înceteze după răsturnarea lui Ceauşescu. Aşa au 
fost inventați “teroriștii”, Năluci, venite de nu se ştie unde, al 
căror chip nu l-a văzut niciodată nimeni, care “trăgeau din 
toate pozițiile”, scopul lor fiind înăbuşirea “Revoluţiei”, a 
acțiunii purtate de adevărații patrioți împotriva lui Ceauşescu, 
dictatorul odios care “întinase idealurile nobile ale 
socialismului”! 

O mistificare criminală, care va face numeroase 
victime, Au murit de șase ori mai mulți oameni după 22 
decembrie decât în zilele insurecției, care au precedat 
instalarea Frontului Salvării Naţionale; Aceste victime trebuie 
imputate lui Ion Iliescu și acoliţilor săi, cei care au orchestrat 





Noiembrie 2004 NR. 11/167 PAG. 3 


monstruozitatea pusă la cale pentru ca “lovitura de stat” din 
zilele de 21-22 decembrie să fie privită ca o “Revoluție” în 
care “teroriştui” au făcut să curgă valuri de sânge. 


III 


Tragedia trăită de poporul român în decembrie '89 i-a adus 
doar beneficii minime. Dictaturii ceauşiste i-a luat locul 
proiectul gorbaciovist botezat de Ion Iliescu “democrație 
originală”. Un hibrid cu rădăcini adânc înfipte în vechiul său 
crez politic — marxismul — uşor cosmetizat, de ochii 
Occidentului. În mare, democraţia iliesciană a păstrat vechea 
structură politică şi vechile relaţii sociale. (Prima dispoziție 
pragmatică dată de Ion Iliescu tovarăşilor săi, după 
răsturnarea lui Ceauşescu, avea caracter imperativ şi suna 
astfel: “Păstrați structurile!”). Doar denumirile au fost 
schimbate. PCR a devenit succesiv FSN, FDSN, PDSR şi, 
mai nou, PSD. Nomenclatura comunistă a devenit actuala 
clasă politică. Foştii nomenclaturişti sau urmaşii lor sunt 
astăzi miniştri, deputați, consilieri, conducători ai instituțiilor 
economice, sociale și culturale. (Celor obsedaţi de statistici 
le va fi greu să descopere un actual demnitar care să nu fi 
posedat “cametul roșu de partid”.) Cadrele fostului aparat 
de represiune, secunştii și milițienii, au devenit, cu sprijin 
politic, “prosperi oameni de afaceri”. (Este ştiut că puterea 
economică este la fel de eficace în dominarea societății, ca 
şi puterea politică.) Aceste categorii sociale îi datorează lui 
lon Iliescu poziția şi prosperitatea, îl sprijină până în pânzele 
albe şi îl consideră, fără rezerve, “Preşedintele lor”. 

Dar România nici nu începe şi nici nu se sfârşeşte cu 
politicienii şi afaceriştii pentru care lon Iliescu a fost, este și 
va fi în veac “Preşedintele nostru”. Mai sunt românii, cei 
mulți, care au păreri împărțite. În prima linie sunt cei care 
nu au uitat că preşedintele Iliescu este de fapt “comunistul 
Ilici”, principalul vinovat de dezastrul în care se zbate astăzi 
țara. Impotriva lor, singurul “terorist” din decembrie '89, 
identificat, “trage din toate pozițiile”, cu mânie proletară, 
pentru a-i reduce la tăcere. În spatele acestor luptători 
intransigenți se străduiesc, în tăcere, să supraviețuiască, 
“răniți grav”, ieşiţi din “Revoluția contra Revoluţiei”, care 
se pare că au încetat să mai “încerce să meargă”, O masă 
informă de oameni uşor de manipulat, pe a cărei dezorientare 
mizează lon Iliescu să-i fie recunoscută calitatea de 
“Preşedinte al tuturor românilor”. 

Din păcate, printre tipurile umane menționate mai sus, 
se întâlneşte adesea o categorie de făpturi care nu fac cinste 
deloc numelui de “Om”; este categoria conştiințelor de 
vânzare. Preţurile variază: de la 90.000 de hectare de pădure, 
cât se plăteşte pentru o “indulgență” arhicrească, până la 
recompense mărunte pentru cei mărunți. Mercurialul 
conştiințelor conţine prețuri pentru orice “faţă”, chiar şi 
pentru fețele regale, aşa cum s-a dovedit în vremea din 
urmă, pentru ca tragedia românească să fie încă şi mai 
adâncă. 

Noroc că mandatul/mandatele prezidenţiale ale lui 
lon Iliescu s-au epuizat de la sine, obligându-l la o poziţie 
mai modestă pe scena politică, pe care nu pare a avea de 
gând s-o părăsească decât cu picioarele înainte (trăsătură 
definitorie a liderilor comunişti). Îi va succeda oare, după 
atât amar de ani, un adevărat „Preşedinte al tuturor 
românilor”? Dacă alegerile prezidenţiale vor fi câştigate de 
Adrian Năstase, atunci se va chema că n-am făcut decât 
„Să cădem din lac în puț”. Dar atunci rămâne şi întrebarea 
dacă nu cumva ne merităm soarta de „lanternă roşie” a 
Europei şi dacă nu cumva un lon Iliescu n-a fost decât stafia 
născută din propria noastră nevrednicie, şi care poate lua 
orice alt chip, acum și în vecii vecilor... 


Gabriel CONSTANTINESCU 

















PAG.4 NR. 11/167 Noiembrie 2004 PUNCTE CORDINALE 





„. 
Curt LCOSIIOI SILA C CA PLOAVI NOI [Ile] 
—_ 45 - V Vi —_ 
DI. XP Ir UDUL, DS ) HP UL UG 
În pracul mileniului trei, prin hotărâre sinodală, în virtutea unei vechi tradiții, 57. . ipostol Andrei, cel dintâi 
chemat de Hristos la propovăduire, a fost declarat oficial Ocrotitorul României, ziua prăznuirii sale (30 noiembrie) 
devenind astfel sărbătoare bisericească naţională. În pragul ei se cuvine să ne reamintim câteva lucruri esenţiale 


privitoare la marele apostol şi la relația lui binecuvântată cu pământul şi credința daco- românilor, chiar dacă 
trebuie să recunoaștem că aici realitatea istorică se amestecă indefinit cu legenda. (4. C.) 



































cau pe Hra/dA ARS ireac “Peştera Sf ntului Andrii 
Sfinţii Apostolu (gr. apostolos, trimis”, de la apostellein, a „trumite”), A i — pi i i Di 
inițial în număr de 12, sunt primii şi cei mai de seamă ucenici, aleși şi îndrumați ÎN Ă 

de Domnul Însuşi să propovăduiască Evanghelia („„Veniţi după Mine şi vă voi 
face pescar de oameni!”). Ei erau oameni simpli din Galileea, ce s-au întănit 
treptat în credință şi înțelegere, devenind pata să-L mărturisească pe Hristos 
până la jertfă. După spânzurarea lui luda, numărul de 12 s-a împlinit prin 
Mata, asupra cănna au căzut sorții. Numele apostolilor sunt menționate în 
Evangheliile sinoptice (Me 10, 2-4; Me 3, 16-19; Lc 6, 14-16) şi în FACU, 
13). Ulterior, cetei inițiale a apostolilor li s-a adăugat Pavel, cel chemat de 
Hnstos pe drumul Damascului (FA, cap. 9). La Cincizecime (în a cincizecea se PA A 
ZI de la Inviere). după cum Domnul le făgăduise, peste ei S-a pogorât Sfântul E de A e, SP a op Sl RP) 
Duh, în chipul limbilor de toc, iar aceasta este socotită naşterea Bisericii i A fa) i * de sua : 
creştine (aL cărei episcopi sunt urmaşii apostolilor, prin succesiune hancă). 
După cum Hristos este „piatra cea din căpul unghiului” (£/ 2, 20), apostolii 
sunt „pietrele de temele” ale Noului Ierusalim: „Zidul cetăţii avea douăsprezece 
pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli 
ai Mielului” (4poc 21, 14). 





Sf. Apostol Andrei, pescar din părțile Betsaidei, era fiul lui lona evreul şi frate 
cu Sf. Apostol Petru. Fusese mai întâi ucenic al lui loan Botezătorul, iar pe Domnul a 
încuviințat să-L urmeze fără şovăire, mărturisindu-l degrabă şi fratelui său, cu bucurie 
mare (cf. In 1, 41). După Înălțarea Domnului la ceruri, Andrei, asemenea tuturor 
celorlalți apostoli, a apucat crucea propovăduirii. Sorţii i-au hărăzit să meargă în părțile 
dinspre Grecia, Marea Neagră şi Dunăre, iar de la Eusebiu din Cezareea şi Origen ştim 
că le-a predicat Evanghelia “sciţilor”. Tradiţia românească îl consideră apostolul daco- 
geților, păstrându-se urme ale trecerii sale prin Dobrogea (Scythia Minor), printre care 
şi vestita “Peşteră a Sfântului Andrei”, în împrejurimile căreia au înflorit cu timpul 
numeroase vetre bisericeşti şi călugăreşti. După unii, ar fi murit prin anii 64-67, în 
timpul persecuției lui Nero, iar după alții mult mai târziu, pe la sfârşitul veacului 
„apostolic”. Conform Sinaxarului, a pătimit moarte martirică în Patras, fiind răstignit 
pe o cruce în formă de X. Sfintele moaşte i se odihnesc în catedrala din Amalfi (Italia), 
iar capul a fost dăruit de Vatican Bisericii Ortodoxe a Greciei (păstrat în biserica închinată 
lui la Patras) şi a ajuns de curând şi pe pământ românesc. 










„În popor. i s-a spus din it Saare E 
şi ari numele său. se leagă numeroase tradiţii 
| Pelelorie, unele fără legătură cu cadrul pisic că i 
„ei mai, po cea bă contaminate, d i 
ca sea cştun 

































dam Ă p 
precedă ziua prăzivirii sale ). În mediile cad ţonale, : 
noaptea de 29 spre 30 noiembrie trecea drept 
“Noaptea strigoilor”; aceştia se războiau între ei. 
dar nu le dădeau pace nici oamenilor vii, care-şi 
luau diferite măsuri de precauție, printre care şi 
aşa-numitul “Păzit al usturoiului” (un fel de noapte 
„de veghe printre funii de usturoi, cu mâncare, 
băutură şi joc, la care luau parte îndeosebi flăcăii PETRI Ii mar Numele de Andrei nu-i, cum s-ar putea crede, de 
şi fetele), Astfel vegheat, usturoiul te ferea peste origine evreiască, ci grecească: Antdrcas stă în legătură 
an de tot răul strigoilor, căpăta virtuți lecuitoare cu substantivul andreia, „bărbăție. îndrăzneală” (de la aner, 
deosebite, iar oamenii prevăzători îl |uau cu ci când andros, „băr-bat”). Forma curentă este Andrei (feminin: 
"plecau la dram lung. consumându-l cu măsură. Andreea, mai râr grafiat Andreia), cu diminutivul Andi 
„Funii de usturoi se puneau în "nopțile nelegiuite” - (adeseori grafiat Andy, după model occidental). În 
până la cântatul cocoșilor, şi pe la uşi, ferestre, vechime, limba română a cunoscut şi alte forme (Andrii, 
„grinzi, porți, iat pe alocuri și prin grajdurile vitelor. Andruța, Andrieş, Andreica, Andricuţ etc.). unele dispărute 
Are dle acestei nopţi, ziua de Sântandrei cu timpul, altele păstrate doar ca nume de familie. Este 
era socotită și ea primejdioasă: lupii îşi puteau prăznuit pe 30 noiembrie, iar luna calendaristică următoare, 
că “vedea coada” singura dată în an și ieșeau în haite decembrie, îi purta în mod tradițional numele (Undrea sau 
„după pradă. Oamenii nu erau doar în pericolul de. Îndrea). A fost supranumit „Apostolul lupilor” (a se vedea 
„a fi mâncaţi de vii, ci şi în acela de a se preface în cartea cu acest titlu a publicistului creştin Dumitru 
„vârcolaci (de care tot usturoiul te putea feri. Manolache) nu atât pentru credințele populare menţionate 
| dica cu e ragăt iul: CAI Elsaueia i) cât cu referire la înţelesul etnonimului vechilor daci: daăi 
ia i ap oi pata (de la daos, lup”), lămurit definitiv de M. Eliade în vol. 
De la Zalmoxis la Genghis-Han (cap. „Dacii şi lupii”), 
unde se observă că, „în perspectiva mitologică a istonei”, 
poporul român „s-a născut sub semnul lupului”, atât pe 
Până s-a ajuns ca Sf. Andrei să devină Ocrotitorul României, iar ziua de 30 filieră traco-daco-getă, cât și pe filieră romană (Romulus 
noiembrie să fie sărbătoare bisericească naţională, a trecut ceva timp. Până în 1995, ziua și Remus, 
de Sf. Andrei era consemnată în calendare cu cruce neagră. În 1994, Sf. Sinod al crescuți dă «Racla cultapul Sfântului Andrei 
Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca Sf. Apostol Andrei să fie înscris în calendarul Lupoaica : | 
bisericesc cu cruce roşie. Evenimentul are un precedent: în 1992, Galaţiul era primul de pe Capi- 
oraş din România care primea “un ocrotitor ceresc” (cum spunea P. S. Casian Crăciun), toliu, erau 
tocmai în persoana Apostolului Andrei. În 1997, la un an după ce capul său, sosise de la fin zeului- 
Patras la laşi, Sf. Andrei cra înscris în calendarul bisericesc ca Ocrotitor al României. lup Marte), 
“Văzând această evlavie a poporului drepteredincios faţă de Sf. Ap. Andrei, Sf. Sinod, în 
ședința din 14 noiembrie 2001, a hotărât ca ziua de 30 noiembrie... să fie proclamată şi 
cinstită ca sărbătoare bisericească națională”, motiva P. F. Patriarh Teoctist hotărârea 
luată atunci. Astfel, avem azi, exact înainte cu o zi de | Decembrie, ziua naţională politică, 























































o zi națională creştină. Ca simbol al creştinismului nostru bimilenar, Catedrala Mântuirii 
Neamului, ce se va contrui în Parcul Carol din Bucureşti, va avea, pe lângă hramul Înălţării Domnului 
(care este și Ziua Eroilor Neamului), şi hramul Sf. Ap. Andrei, 

















PUNCTE CARDINALE 


“ monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.” 


DR O ac Gabriel CONSTANTINESCU 


Pentru Carol Caraiman, devenit prin lovitura de stat din 8 iunie 1930 Regele Carol al 
II-lea al României, bilanțul primilor 4 ani de domnie putea fi considerat unul pozitiv. Acțiunea 
de slăbire a partidelor politice prin fărâmițarea lor, pentru a-i fi mai uşor să le supună voinței 
sale, s-a desfăşurat aşa cum îşi dorise. Partidul Naţional-Ţărănesc, cel ce-i făcuse jocul, 
ridicându-i mai întâi restricția de a reveni în țară şi apoi abrogând hotărârea solemnă a 
Adunărilor Naţionale Constituante din 4 ianuarie 1926, prin care prințului transfug i se 
retrăgea “succesiunea Tronului şi toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea 
Constituției şi a Statutului Familiei Regale, se bucura până la acea dată”, a fost prima 
victimă a ingratitudinii regale. După ce a semănat sămânța discordiei în rândurile fruntașilor 
național-țărănişti, în noiembrie 1933, Carol a înlăturat cu brutalitate de la guvernare partidul 
care-l făcuse rege. Nu-i mai era util! lar conflictul deschis între luliu Maniu și Alexandru 
Vaida Voevod, alimentat cu perfidie de camarilă, constituia o garanţie că unitatea partidului 
(care se bucura de un substanțial sprijin din partea electoratului) era profund subminată. 

Cât pnveşte celălalt mare partid politic, Partidul Naţional Liberal, după asasinarea 

lui |. G. Duca, Carol, încredințând conducerea guvernului lui Gh. Tătărăscu, reuşise să 
îmblânzească cel mai aprig adversar, transformând partidul Brătienilor (care orchestrase 
scoaterea sa de la succesiune) într-un instrument docil, subordonat trup şi suflet camarilei. 
Caracterizând personalitatea noului premier, Pamfil Șeicaru scrie în Istoria Partidelor 
Naţional, Țărănist şi Naţional-Țărănist: “Carol era încântat de Tătărăscu, un prim-ministru 
pe măsura dorințelor lui — cum prea bine ordonaţi, Majestate! Era comod, iar aparențele 
unui regim democrat erau salvate. Și de ce ar fi avut nevoie să guverneze direct, când un 
guvern parlamentar îi satisfăcea toate dorințele?”. 

Dacă în relațiile cu partidele Carol s-a dovedit un maestru în aplicarea faimosului 
adagiu roman Divide et impera, speculând ambiţile, interesele şi slăbiciunile protagoniştlor 
| scenei politice, în privința relației sale cu opinia public a fost tot timpul primejdios de 
vulnerabil. Cauza: legătura sa nelegitimă cu Elena Lupescu și amestecul țiitoarei regale şi 
a camarilei în guvernare. Comentând această situaţie, Paul D. Quinlan scrie in Regele 
playboy — Carol al II-lea de România: “În pofida ostilității crescânde față de Lupescu, nu 


Noiembrie 2004 NR. 11/167 PAG. 5 








Palatului, îi încredinţase funcţia de supraveghetor al automobilelor regale. “Abia trecut de 
40 de ani — ni-l descrie Paul D. Quinlan -, mic de statură şi oacheş, cu urme de vărsat pe față 
şi o plăcuță de argint în cap, Urdăreanu putea fi, când vroia el, de-a dreptul fermecător, 
manierat şi încântător de îndrăzneţ. «Un ofițer tipic de cavalerie», spune despre el Buhman. 
Deşi nu era cult, vorbea o franceză impecabilă şi era inteligent, ambițios şi hpsit de scrupule. 
Îi plăceau jocurile de noroc, era un excelent dansator şi, după cum umbla vorba, se pudra 
şi se dădea cu ruj. Reputația lui de afemeiat era scandaloasă chiar şi printre români”. 

În noua sa funcţie la palat, Urdăreanu s-a purtat exemplar, dovedind că este capabil, 
fapt remarcat şi apreciat de Carol. “Însă — ne lămureşte în continuare Paul D. Quinlan — era 
suficient de inteligent ca să-şi dea seama că nu puteai şti niciodată la ce să te aştepţi, cu un 
om ca regele Carol, dacă nu ai pus un picior şi în cealaltă tabără”. Aluzie nevoalată la 
necesitatea de a obține protecția Elenei Lupescu, pe Care nu va întârzia să o obțină. 

“La puțină vreme după venirea la palat, Urdăreanu a fost invitat la o petrecere — 
relatează acelaşi biograf — în casa căpitanului Aratos. Acolo a întâlnit-o pe amanta lui 
Carol. Cum era un expert în arta seducţiei, n-a trecut mult şi au devenit intimi. Buhman nu 
consideră însă că în acest caz se putea vorbi de o cucerire. «N-a fost greu pentru Urdăreanu 
să o seducă. Era o femeie uşoară!»”. Aşadar, Urdăreanu devine amantul amantei regelui! 
O relaţie care nu se consumă în taină, ci cu asentimentul lui Carol. Explicaţia acestei 
situații, în care imoralitatea era practicată fără perdea, este furnizată convingător de Alex 
Mihai Stoenescu în Istoria loviturilor de stat în România, care pune comportamentul sexual 
aberant al lui Carol pe seama unor grave turburări genetice: “Efectul acestei maladii 
asupra lui Carol II a fost priapismul (de la Priapus, zeul fertilității în mitologia greacă), ce 
constă într-o erecție prelungită şi foarte dureroasă, care poate dura de la câteva ore la 
câteva zile (...) In faza finală a priapismului se produce o degradare accentuată a vaselor 
penisului, o inflamare progresivă şi ireversibilă, pe fondul unei semierecţii permanente, 
boala devenind cronică. Efectul imediat şi cel mai dramatic este impotența. În perioada 
„1933-1934 Carol II cunoștea deja simptomele impotenței, efectele psihice asupra bolnavului 
fiind însemnate (...) În cercurile intime ale camarilei se cunoştea deja faptul că, după un 


exista nici o şansă ca Regele să o abandoneze. Loaial, Buhman [secretarul său particular episod erotic Carol-Lupescu, în care partenerul îşi excita partenera fără a ajunge la actul 


- nn] s-a simțit chiar dator să-l avertizeze pe Carol cu privire la răul pe care Elena 
Lupescu îl provoacă «marii lui popularități», adăugând că se simţea trist să spună aşa ceva, 
dar că se gândea numai la binele Regelui. Dar Carol, ridicând din umeri, a replicat că «țara 
nu se va revolta din pricina Duduii». Sperând să prindă doi iepuri dintr-un foc, Averescu, 
într-o conversație cu Argetoianu din ianuarie 1934, a făcut speculația că dacă Lupescu ar fi 
plecat din România, Carol ar fi urmat-o. Averescu avea probabil dreptate, deoarece Carol 
nu putea trăi fără Duduia. O asemenea dragoste e rară, dar în cazul lui Carol s-a dovedit 
tragică. «E cealaltă jumătate a mea», se pare că ar fi spus odată Regele. După toate 
aparențele, Carol nu a inşelat-o niciodată. Nu se poate afirma însă același lucru despre 
amanta sa”. 

Dim rațiuni ușor de înțeles, Eugeniu Buhman îi atribuie lui Carol calități pe care 
acesta nu le-a avut. Era nu numai apropiat de familia regală, ci şi devotat celui pe care-l 
slujea. Mult mai aproape de adevăr cu privire la profilul moral al lui Carol este Pamfil 
Șeicaru, care l-a cunoscut şi l-a analizat obiectiv în memoriile sale: “Carol avea pasiuni, 
dar nu era capabil de afecțiune și memoria nu-l tulbura amintindu-i de oameni care făcuseră 
sacrificii pentru el. Incontestabil, într-o convorbire ştia să se arate plin de căldură, să 
cucerească printr-un accent de sinceritate, prin tot ce avea fizic și moral felin, dar acele 
însușiri de seducţie, care rareori dădeau greș, aveau ceva de curtezană, subordonând 
sforțarea de a seduce unui scop precis (...) Mă îndoiesc că regele Ferdinand să se fi 
naționalizat pe tron, dar a știut, într-un moment, într-un moment crucial, ce inseamnă 
datoria de rege. Și acest simț al datoriei regale este esențial. Or, tocmai imperativul moral 
al funcției regale a lpsit prințului Carol. Mă întreb dacă în succesiunea de renunțări nu stă 
manifestarea unei intuiții a nevocației lui domnești, presentimentul răului pe care era destinat 
să-l facă ideii monarhice și țării. Lăsând la O parte retorica pe care o stăpânea cu atâta artă, 
lăsând la o parte beneficiile rezultate din situația lui de prinț moștenitor și ulterior rege, ce |- 
a legat pe Carol de poporul român? «Regii se naționalizează pe tron», susținea doctrinarul 
monarhiei, Charles Maurras, ca să primească o totală dezminţire în cazul lui Carol, cu care 
a început agonia monarhiei în România”, 

Consideraţiile lui Pamfil Șeicaru cu privire la caracterul și comportamentul moral al 
lui Carol sunt ilustrate convingător de înlăturarea, la insistenţele Elenei Lupescu, a lui Puiu 
Dumitrescu, secretarul și prietenul său devotat în anii exilului, ca și a lui Nae Ionescu, 
consilierul său intim pentru problemele specific românești. Dar nu de curteni sinceri, devotați 
principiului monarhic, slujind cu credință “coroana română” avea nevoie camarila, ci de 
acoliți lipsiți de scrupule, care, mânaţi până la desfigurare de ambiția de a parveni, erau 
capabili să săvârşească orice josnicie, Un tip de curtean căutat și cultivat de casele 
domnitoare în sânul cărora s-a cuibărit imoralitatea împinsă până la depravare, 

La noi, personajul care a intuit cerințele camarilei — și s-a dovedit totdeodată capabil să 
le satisfacă — s-a chemat Ernest Urdăreanu. În aparență un ofiţer de cavalerie din Regimentul 
de Escortă Regală, fără merite deosebite, căruia generalul Constantin Ilasievici, mareșalul 


sexual, Elena își chema unul din amanți pentru a finaliza prin act starea de excitație 
produsă de Carol. Relaţia «curioasă» a Elenei Lupescu cu amanți ei, chiar în prezența 
regelui Carol, este evocată delicat și de regele Mihai. [Referire la o Situație concretă, trăită 
în copilărie de regele Mihai şi relatată în Convorbirile cu Mircea Ciobanu — n.n.] Elena 
Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituție înainte să-l întâlnească 
pe Carol, şi care a înțeles că gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe 
care o avea acesta. Așa cum am arătat, Carol asocia sexul cu Puterea în mod conştient. 
Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întâlnirea Carol-Lupescu (ianuarie 1925), 
dar putem folosi aparatul logic pentru a înțelege că fuga în străinătate din perioada 1925- 
1930 a limitat posibilitățile practice şi condițiile morale ale escapadelor lui Carol, accentuând 
dependența de partenera Elena Lupescu (...) Analizând acum fazele priapismului lui Carol 
II, vom constata că relația sexuală propriu-zisă a mai fost, de la un anumit moment, 
importantă și că se întemeia fundamental pe unitatea unui cuplu legat medical, dar şi 
sufletește. Intrarea bolii în faza sa cronică, cu apariția impotenței, explică şi escapadele 
exibiționiste ale lui Carol, şi riturile masochiste din interiorul cuplului, şi legăturile sexuale 
ale Elenei Lupescu cu alți bărbați, fără ca ele să afecteze solidaritatea cuplului. De 
asemenea, acest tip de raport personal dă o dependență totală a bolnavului de partenera sa 
şi îi asigură acesteia o dominație exclusivă”. 

Ar fi însă greșit să credem că relația Elena Lupescu-Ernest Urdăreanu a fost un 
roman de dragoste în care au precumpănit sentimentele. Cei doi, cunoscându-se cu prilejul 
unei aventuri (care ar fi putut avea caracter trecător, ca şi celelalte aventuri galante ale 
amantei lui Carol), şi-au dat seama că îşi pot fi utili unul altuia. Urdăreanu găsise calea de 
a parveni sub augustele auspicii ale lui Carol, iar Lupescu descoperise persoana prin 
intermediul căreia putea să pătrundă acolo unde ponosul de țiitoare a regelui şi antecedentele 
de prostituată de lux îi interziceau accesul. Dar pentru ca Urdăreanu să preia acest rol 
trebuia propulsat într-o funcție înaltă, de pe a cărei platformă să poată acționă în sensul dorit 
de conducătoarea camarilei. Aşa se explică ascensiunea sa fără precedent în ierarhia 
slujbelor superioare ale Palatului. După ce a fost avansat peste rând locotenent-colonel, 
devine ofițer de ordonanţă al regelui. În 1933 este numit adjutant regal şi doi ani mai târziu 
i se încredințează funcţia de prefect al Palatului. În 1936 devine vice-mareşal, un an mai 
târziu mareșal și, din octombrie 1937, mare şambelan al Palatului. Abolirea regimului 
democratic şi instaurarea dictaturii personale a regelui Carol al II-lea i-a oferit lui Urdăreanu 
noi posibilități de afirmare, Din martie 1938 devine ministrul Casei Regale, iar o dată cu 
înființarea Partidului Națiunii (iunie 1940) i se încredințează funcția de Şef de Stat Major al 
acestei formaţiuni politice al cărei conducător era însuşi regele. 

În legătură cu acest josnic personaj, căruia opinia publică, pentru a sublinia prezența 
să la toate actele de corupție puse pe seama camarilei, i-a schimbat numele din Urdăreanu 


(continuare în pag. 6) 








— PR 


| 











PAG.6 NR. 11/1607 Noiembrie 2004 





SAH LA REGE... 


in “Murdăreanu”, trebuie făcută următoarea precizare. Spre deosebire de toți ceilalți 
componenți ai camanilei, chiar şi de cei aflați în poziții de vârf, Urdăreanu, după o scurtă 
perioadă de noviciat, a fost asimilat de cuplul Carol-Lupescu. Cine îşi ia osteneala să 
citească Insemnările zilnice ale lui Carol al II-lea nu se poate să nu fie izbit de abundența 
notațiilor de genul acesta: “Seara Duduia poflită la masă de Ernest Urdăreanu la Capşa”; 
sau: “După-masă i-am chemat pe Tătărăscu şi Urdăreanu ca să discutăm din nou 
oportunitatea schimbărilor în Guvern ce voiam a le face mâine”. Dar insemnarea care 
pune în lumină ce a reprezentat Urdăreanu în clipele de apogeu ale puterii sale este 
următoarea: “Lungă conversație cu Urdăreanu asupra situaţiei. El spune că îi e teamă 
că din cauza slăbiciunii celorlalți şi fiindcă a luat foarte multă autoritate, să nu fie 
împins, azi de mulți, mâine de mase, la Preşedinţia Consiliului (...) Adevărat este că 
nu-l lasă în pace, nimica nu se face fără ca el să fie consultat. Tătărăscu, nevoind să 
leie lucrunle senos în mână, pentru orice pârț vine la el şi miniştrii la ministrul Casei 
Regale. (Duminica 7 aprilie 1940)”. Atât de strânse au devenit legăturile lui Urdăreanu 
cu cuplul Carol-Lupescu încât nu greşim afirmând că, de la instaurarea regimului de 
dictatură regală până la izgonirea lor din țară, România a fost condusă de treimea 
Carol-Lupescu-Urdăreanu. O treime căreia numai moartea în exil a celor care au 
alcătuit-o îi va pune capăt. 

“Restaurația”, lovitura de stat a lui Carol Caraiman de la 8 iunie 1930, s-a 
suprapus peste starea de spint profund monarhică a populaţiei, astfel că, în afara unui 
cerc restrâns de politicieni liberali, fideli Brătienilor, ţara l-a acceptat, iar național- 
ţărănişti lui Maniu, aflaţi la putere şi dispunând de majoritate parlamentară, nu numai 
că nu i-au impiedecat revenirea din exil, dar s-au grăbit să opereze modificănle 
constituționale pentru a-l proclama Regele României, în speranța recompensei cu 
menținerea la guvernare în vecii vecilor. Trezirea la realitate s-a produs însă curând; 
Abuzunile săvârşite fără ruşine de camarila patronată de țiitoarea regelui au stârnit 
reacţiunea firească. Românii au realizat că deşi “monarhia este întotdeauna bună”, 
uneori monarhii pot fi “slabi sau răi”, şi că în istorie au existat cazun când monarhilor 
din această categone “h s-a tăiat capul”. 

“Se descoperă un complot militar; 
colonel Precup, maior Nicoară, mai mulți 
căpitani şi locotenenți. În total, 11 ofițeri. 
Se trimisese de la Cluj la Bucureşti o ladă 
cu explozive. Obiectivul nu e încă lămunt. 
Unu vorbesc de intenția de a asasina pe d- 

"na Lupescu. Alţii de introducerea unei 

fr judecaţi în curând”. Aşa sună notația 
datată 7 apnlie 1934 din /nsemnările politice 
ale lui Armand Călinescu. Aşadar, la 4 ani 
de la “Restaurație”, un grup de ofițeni pun 
la cale răsturnarea regelui şi asasinarea 
(itoarei sale. Din păcate, însă, cu excepția 
scrierilor memonalistice care-l menţio- 
nează, “cazul Precup” este ignorat în 
lucrările privind istoria noastră recentă, deşi 
el prefațează oarecum izgonirea din țară, 
în septembrie 1940, a lui: Carol şi a țiitoarei 
sale. 

Numele Precup este menţionat 
pentru prima dată de |. G. Duca în ale sale 
Amintiri politice, în legătură cu 
evenimentele legate de Marea Unire: “În 
sfârşit, ne-a venit sola mult așteptată; se 
compunea din profesorul din Sibiu, Nicolae 
Bălan [viitorul mitropolit al Ardealului — n.n.] și un chipeş ofițer de aviație, Precup”. Victor 
Precup s-a născut la 3 aprilie 1889 în comuna Miercurea Sibiului, într-o familie de gospodari 
români, înrudită îndeaproape cu Ştefan Cicio-Pop. Fost ofițer în armata austro-ungară, este 
primit la 7 noiembrie 1918 în cadrele armatei române şi participă la campania de eliberare 
a Transilvaniei de sub bandele bolşevice ale lui Bela Kun. Patriot înflăcărat şi monarhist 
convins, a militat pentru revenirea prințului Carol în țară şi repunerea lui în drepturile de 
moştenitor al tronului. În lucrarea sa Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al 
Armatei Române, Cristian Troncotă îi face colonelului Victor Precup un portret defavorabil, 
explicabil prin nedisimulata admirație pe care o nutreşte față de Carol al II-lea şi poliția sa 
secretă. Morto-ul capitolului în care prezintă “cazul Precup” este lămuritor în acest sens, cu 

"atât mai mult cu cât semnatarul citatului, N. D, Stănescu, este un colaborator apropiat al 
personajului elogiat. “A facerea Precup a fost determinantă pentru ascensiunea lui Moruzov, 
consolidarea poziției acestuia, devenind homo regius, cât şi pentru mersul ascendent al 
instituției ce o conducea şi care de aci inainte va servi în primul rând și direct intereselor 
șefului statului”. Ciudat mod de a eluda esențialul pentru a susține un punct de vedere 
partizan! 

Ataşamentul lui Precup față de prințul exilat s-a manifestat încă din anul 1927, când, 
sub guvernul liberal, a făcut parte din Consiliul de Război care I-a judecat pe Mihail 
Manoilescu. Acesta fusese arestat de Siguranță în trenul care-l aducea de la Paris, de unde 
venea cu scrisori către lon |. C. Brătianu, luliu Maniu, Nicolae Iorga şi Mareşalul Averescu, 
semnate de prințul Carol, care își manifesta intenția de a se reîntoarce în țară, Fapta a fost 
incriminată ca atentat la siguranța statului, dar Mihail Manoilescu a fost achitat, la achitarea 
sa contribuind decisiv votul colonelului Precup. 
| După venirea la putere a național-țărăniștilor, prim-ministrul luliu Maniu, adept al 
revenirii prințului Carol în țară, i-a folosit atât pe colonelul Precup cât şi pe maiorul Nicoară 
(cel de al doilea nume de pe lista complotiștilor) ca purtători de cuvânt ai condițiilor sale, 









PUNCTE CARDINALE 


condiţia principală fiind despărțirea definitivă de Elena Lupescu. Evoluţia ev enimentelor 
de după “Restauraţie”, cu precădere omniprezența camarilei în viața politică, economică 
și socială, cu consecințe dezastruoase pentru națiune, i-a dezamăgit pe mulți din cei care 
iniţial au aplaudat reveirea lui Carol în țară. Frustrarea lor a luat forme diferite în funcție de 
temperament și de soluția preconizată pentru a curma răul. luliu Maniu, de pildă, a ales 
calea protestului politic. La polul opus, Victor Precup, şi o dată cu el grupul de ofițer care 
i s-au alăturat, a socotit că răul trebuie extirpat radical, folosind violența. Aşa s-a născut şi 
a prins forme concrete ideea complotului. Dar iată cum prezintă Paul D. Quinlan scopul 
urmărit de complotişti şi modul în care au acționat, relatarea sa bazându-se pe informaţii 
extrase din Jurnalul lui Eugeniu Buhman, 
secretarul personal al lui Carol, a cărui 
obiectivitate şi corectitudine sunt deasupra 
oricărei îndoieli: “În aprilie a fost descopent 
un complot de răsturnare a lui Carol de pe 
tron. Ca şi în restul țării, nemulțumirea 
crescândă față de regim s-a răspândit şi în 
rândul armatei. Considerând că trebuie să 
acţioneze în acel moment pentru salvarea 
țăni, vechiul prieten al lu: Carol, Victor 
Precup, a pus la cale un plan nechibzuit, 
prin care urma să preia conducerea 
guvernului şi să devină dictator. Planul 
prevedea închirierea unei camere de hotel 
pe Calea Victoriei, prin fața căreia ar fi 
trebuit să treacă Regele şi alți membri ai 
curții regale în noaptea de Inviere, în drum 
spre Mitropolie. La momentul stabilit — 
semnalul fiind aruncarea unei rachete —, 
conspiratorii urmau să arunce grenade de 
mână asupra convoiului regal, prin fereastra 
camerei de hotel. În confuzia creată, 
conspiratorii trebuiau să se repeadă în 
stradă și să ordone jandarmilor să 
încercuiască zona. În acelaşi timp, câțiva 
dintre conspiratori trebuiau să preia 
controlul Palatului regal şi a altor clădin 
guvernamentale din centrul oraşului (...) 


pi it cvărbiad Secotaitatori vile 
spus superiorilor săi. Când ofițeri au fost 
arestați, erau înarmaţi până în dinți. La 
scurt timp după aceea, Precup a declarat, 
in fața Curți Marţiale, că acționase din 
«patriotism» şi că principalul lui obiectiv 
nu era atât îndepărtarea Regelui, cât 
eliminarea influenței lui Lupescu”. 

Procesul grupului de conspiraton 
a început la 20 apnlie, la Consiliul de Război 
al Corpului II Armată, preşedinte fiind 
generalul Grigore Corniceanu şi acuzator 
locotenent-colonelul R. Hotineanu. În 
relatarea desfășurării procesului, Cristian 
Troncotă face următoarea precizare, 
demnă de reținut: “Fără a recunoaşte 
explicit, (Precup) a lăsat să se înțeleagă că 
dorea să o elimine din preajma regelui pe 
Elena Lupescu. Manifesta evidente 
simpatii pentru P.N.Ț. şi Garda de Fier şi antipatie față de P.N.L. De altfel la procesul său 
au depus favorabil atât luliu Maniu, cât şi Corneliu Zelea Codreanu”, 

Procesul grupului condus de colonelul Victor Precup este menționat şi de Armand 
Călinescu în /nsemnări politice. În nota cu data de 21 apnilie, el consemnează: “La Consiliul 
de Război, procesul complotiştilor. Se urmează în condiţii dure pentru inculpați. Ei încearcă 
să spună că au fost dinjați de o acțiune «patriotică» împotriva d-nei Elena Lupescu. Noaptea 
târziu se închid dezbaterile procesului complotiştilor. Sunt toți condamnați la 10 an: 
recluziune”. În nota cu data de 3 mai, el relatează consumarea ultimului act al acestei 
drame politice, degradarea condamnaților: “La Malmaison [cazarmă în centrul capitalei — 
n.n.] se face degradarea lui Precup şi celorlalți complotişti. Asistă delegați ai tuturor unităților 
militare din țară, In timpul ceremoniei are loc, însă, un incident penibil. Precup şi Nicoară 
încep să vocifereze, spunând că procesul a fost o înscenare, opera d-nei Lupescu. Sunt 
insultați apoi general Ionescu și Partenie, care comandau acolo, S-a remarcat că asistenții 
nu blamau pe condamnați”, 

Mult mai interesante sunt însă considerațiile lui Grigore Gafencu asupra “cazului 
Precup”, consemnate în volumul său de /nsemnări politice: “Nu s-a ştiut niciodată precis — 
fiindcă instrucția şi procesul s-au desfășurat în condiții de tăinuire și de plăsmuire a adevărului 
— dacă Precup urmărea, cum pretinde versiunea oficială, uciderea regelui și a întregului 
guvern, sau dacă plănuise numai, cum declarau pnetenii săi, suprimarea d-nei Lupescu 
(...) Graba cu care s-a judecat procesul, asprimea pedepsei şi ciudata publicitate dată 
penibilului spectacol al degradării au contribuit să aşeze complotul Precup în centrul 
preocupărilor generale. În curtea cazărmii Malmaison, în fața unui public numeros şi 
emoționat, ofițerii depgradați au strigat, fără ca nimeni să-i fi putut opri, cuvinte de batjocură 
şi de afurisenie impotriva favoritei regale. Acesţe cuvinte au făcut ocolul oraşului, al 
armatei şi al țării. Au fost singurele bombe ale lui Precup care au explodat, Efectul lor a fost 
însă mare”. (Va urma) 


Din fericire pentru Carol, planul a fost | 


„înăbuşit în faşă. Un sergent i-a auzit din | 
| 









ZI 


Lumea îngerilor 


După învățătura Bisericii, Dumnezeu 
a creat mai întâi /umea nevăzută, de natură 
spirituală, iar numai apoi lumea văzută, de 
natură materială. |n ce-l pnveşte pe om, el a 
fost creat cel din urmă, ca o sinteză şi ca o 
incununare a întregii creații. Legat prin suflet 
de cele nevăzute, iar prin trup de cele văzute, 
omul a primit cea mai complexă existenţă şi 
cea mai înaltă chemare, chiar mai presus de 
îngeri, după cum ne învață Sf. Părinţi, de 
vreme ce nu oamenii slujesc îngerilor, ci îngenii 
slujesc oamenilor, şi de vreme ce Fiul lui 
Dumnezeu S-a făcut om şi nu înger. Dar 
păcatul a stricat firea noastră dintâi, pe care 
Hristos a venit s-o restaureze. În condiția 
noastră actuală, îngerii ne sunt modele 
spirituale spre care tindem în lupta cu ispitele, 
lar despre ce! îmbunătățiți se spune că şi-au 
agonisit “stare îngerească”. Astfel, bunăoară, 
pe Sf. loan Botezătorul — despre care Domnul 
a spus: “Nu s-a ridicat dintre cei născuți din 
femei unul mai mare decât loan Botezătorul; 
totuși cel mai mic în împărăția cerunlor este 
mai mare decât el” (Mr 11, 11) — tradiția îl 
numeşte “Îngerul Pustiei”. 

Cartea Facerii nu dă detalii asupra 
creației lumii nevăzute, iar referințele biblice 
despre îngen sunt destul de răzlețe. (Se ştie 
că o parte din ei au căzut în păcatul trufiei o 
dată cu “voievodul” lor, Lucifer sau Satana, 
“tatăl minciunii” şi “înșelătorul a toată lumea”; 
aceştia, numiți cel mai: adesea diavoli, demoni 
sau draci, au devenit, prin voia lor nesăbuită, 
duhuri rele sau necurate, locuitori ai iadului, 
rupți pentru totdeauna din comuniunea cu d 
Dumnezeu şi cu “cetele de sus”) Mulți Sf. 
Părinţi au vorbit despre lumea “Puterilor | 
cereşti” (unii numai în treacăt, altii mai în 
amănunt), dar tratatul creştin cel mai complet 

te /erarhia cerească a lui Dionisie [Pseudo=: p 
], reopagitul.. “Acesta vorbeşte de 9 cete. 2 
îngereşti, “grupate în 3 clase sau ranguri ai 
(“îngeri” este atât o denumire generică pentru, 
fiinţele create ale lumii nevăzute, cât şi numele |» te al 
propriu uneia dintre cele nouă cete cereşti): e E emai n] ali pa | a d 
1) Serafimi, 2) Heruvimi, 3) Scaune (sau | Gay | „ca pe ZE 
Tronuri); LI. 4) Domnii, 5) Puteri, 6) . rbinu i. 
Stăpâniri; UL. 7) Începătorii, 8) . 
Arhangheli, 9) Îngeri. Deosebirile dintre £ 
aceste cete rămân tainice pentru noi, dar este "în 
certă dispunerea lor ierarhică, conform căreia! în 
Serafimii şi Heruvimii sunt cei mai apropiați oarm 
de Dumnezeu, 1ar Arhangheli şi Îngerii sunt 
cei mai apropiați de oameni. Această dublă 
slujire — pe de o parte /ui Dumnezeu, pe de altă parte oamenilor (dar tot la porunca 
lui Dumnezeu) — este caracteristica definitorie a duhurilor îngerești. “Nu sunt oare 
toți [îngerii] duhuri slujitoare?”, întreabă retoric Sf. Ap. Pavel (Evr 1, 14). “EI — 
zice Sf. loan Damaschin — păzesc porțile pământului, sunt înaintestătătonii 
neamurilor şi ai locurilor, după cum le-a fost lor dat de Creator, călăuzindu-ne şi 
ajutându-ne în lucrurile noastre” (Dogmatica, II, 3). Anghelos înseamnă în greacă 
tocmai “sol”, “mesager”, “vestitor”, “crainic”, “trimis”. 

Textele sfinte mărturisec nu o dată numărul foarte mare al îngerilor: “Mii 
de mii îi slujeau și miriade de miriade stăteau înaintea Lui [a Celui-Vechi-de-Zile]” 
(Dn 7, 10); “Şi am văzut şi am auzit glas de î îngeri mulți, de ] Jur- “împrejurul tronului 
şi al fiinţelor, iar numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii...” (4p 5, 
11). Sf. loan Gură de Aur vorbește de “popoare infinite de puteri netrupeşti, ale 
căror mii nu le poate număra nimeni” (Omilia VI la Evrei), iar Clement Alexandrinul 
ne încredințează că “îngerii sunt în număr infinit” (Srromata, VII, 11), infinitatea 
însemnând desigur aici, observă Părintele Stăniloac, “nu lipsa oricărei limite a 
numărului lor, ci neputința pentru oameni de a ajunge vreodată la capăt în numărarea 
acestora” (Teologia dogmatică ortodoxă, ed. 1978, vol. 1, p. 424). Şitot el 
precizează: “Varietatea lor e tot aşa de mare ca şi între popoarele lumii văzute, sau 
cu mult mai mare” (ibid,,.p. 425). 

Deşi sunt duhuri (pneumata), fiinţe raţionale, imateriale și nemuritoare, 
trebuie totuşi bine precizat că îngerii, raportați la divinitate, ni se înfăţişează ca 
mărginiți, neposedând nici atotînțelepciunea, nici atotputernicia, nici omniprezența 
lui Dumnezeu. Îngerii nu sunt divinităţi de ordin inferior, cum apar uncori în religiile 
necreştine, ci făpturi, ca şi oamenii, numai că fără de trupuri. Netrupești fiind, ei 
pot totuşi, cu voia lui Dumnezeu, să se înfăţişeze cu chip omenesc. Biblia 
consemnează numeroase angelofanii (arătâri sau apariţii de îngeri), ca la Daniel 
9, 21 (“ȘI pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, ...în zbor 
grăbit, se apropie de mine pe la vremea jertfei de scară”), sau ca la Marei 27, 2-3 
(“Și iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer, a 
prăvălit piatra și şedea deasupra ci. Și înfățișarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea 


lui albă ca zăpada”). 








e AR ci Capo Sfi ARIEI datează în calendarul criptă 
ortodox î încă din secolul al V-lea. Pe 8 noiembrie este rânduit 
"praznicul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, pe care creşti inătatea 
occidentală îi sărbătoreşte pe 29 septembrie (dimpreună cu 
pp dalti pe De a /abr Practici ortodo: x, deşi acordă cuvenita 


ar a bisericeaiză a arati a ru alo, 
d i uite, lui Dionisie (Aretregit i i pa 
Sunt arhanghelii, care 
eri, se află ei cu D 


Eta si ptr, ii) și 





PUNCTE CARDINALE ori 2004 x ipac 


Sfinţii Arhangheli 
sau Voievozi 


De cele mai multe on îngeru apar 
ca slujitori anonimi ai voinței divine. Irei 
dintre făpturile îngereşti sunt totuşi bine 
individualizate în conştiinţa creştină: 
arhanghelii Mihail, Gavriil şi Rafail; ei sunt 
întâistătătorii cetelor îngereşti mai apropiate 
de oameni şi puternic implicate în iconomia 
mântuirii noastre, După tradiţia biblică, 
arhanghelii (îngeri stătători dinaintea Tronului 
dumnezeiesc şi purtători la cer ai rugăciu- 
nilor celor drepți) sunt în număr de 7, dar în 
textele canonice şi în cele “bune de citit” nu 
apar nominalizați decât cei 3 (desigur, cei 
mai importanți). 

Mihail ne este înfățișat, atât în 
Vechiul cât şi în Noul Testament, drept 
“mare arhistrateg”, căpetenie a “oştirilor 
cereşti”, fiind pedepsitorul direct al lui 
Lucifer (popular: Luceafărul), pe care l-a 
izgonit din cer (“Am văzut pe Satana ca un 
fulger căzând din cer” — zice Mântuitorul la 
Le 10, 18) atunci când acesta s-a trufit 
împotriva Ziditorului (vezi /s 14, 13-14, sau 
II Tes 2, 4). Mihail este deci împlinitorul 
dreptăţii dumnezeieşti, purtând în mâna 
dreaptă sabia de foc, cum îl vedem cel mai 
adesea reprezentat în icoane (iar în biserici 

mai ales pe uşa diaconească din stânga ușilor 
împărăteşti). Numele său — în evreieşte 
Miha'El — se tălmăceşte: “Cine e ca 
Dumnezeu?”. Se crede că al lui va fi şi “glasul 
arhanghelulu:” care va trâmbița învierea şi 
judecata la a doua venire a Domnului (vezi / 
Tes 4,16). In vechime era socotit ocrotitorul 
ceresc al “poporului ales”. La noi există o 
tradiție populară cu privire la ajutorul dat în 
războaie de către Arhanghelul Mihail lui 
Ştefan cel Mare şi Sfânt (pe care nici Marele 
Mucenic Gheorghe nu-l lăsa de izbelşte, 
regasindu-se chiar pe steagul de luptă al 
voievodului). Arhanghelul Mihail a fost ales 
îşi patron spiritual al Legiunii care-i poartă 
numele (întemeiate de Codreanu — “trimisul 
Arhanghelului”, cum i s-a spus — şi de 
fue “văcăreşteni” în vara lui 1927), semnificând 
re rhia. sabia dumnezeiască a dreptăţii, pedepsitoare 
usă defin niliv. a vrăjmașşilor Crucii şi a trădătonlor de neam 
Fra 1 mai și țară. Biserica îl cinsteşte pe 6 septembrie 
” (pomenirea minunii săvârşite de el în Colose, 
unde a deschis “puțul fără fund”) şi pe 8 
noiembne. 

Gavriil — mesagerul mananic prin 
excelență (începând cu Sf. loachim şi Ana, 
părinții Sfintei Fecioare), numit liturgic “preafrumosul” şi “înveselitorul” ş 
reprezentat în biserici mai ales pe ușa diaconească din dreapta uşilor împărăteşti — 
este arhanghelul Bunei Vestiri (“Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este 
cu tine. Binecuvântată ești tu între femei...” — Le 1, 28 şi urm.), purtătorul predilect 
al veştilor legate de iconomia mântuirii. El apare, în ambele Testamente, drept 
călăuzitorul spre adevăr şi vestitorul ceresc cel mai de seamă al Cuvântului 
dumnezeiesc, inclusiv al Invierii Domnului (fiind cunoscut mai ales datorită 
profetului Daniel şi evanghelistului Luca). Gabri'EI! înseamnă în evreieşte 
“Dumnezeu a fost puternic”. ÎI întâlnim în calendarul bisericesc pe 26 martie 
(imediat după Buna Vestire), pe 13 iulie (Soborul Arhanghelului Gavriil) şi pe 8 
noiembrie. 

Rafail (cunoscut din 7obiz, carte necanonică, dâr “bună de citit” a 
Vechiului Testament) este, conform tradiției, vindecătorul celor bolnavi (în evreieşte, 
Refa'El înscamnă “Dumnezeu a vindecat”), ca unul ce l-a scăpat de orbie pe 
bătrânul Tobit; apoi călăuzitorul tainic al celor ce călătoresc cu treburi şi cu griji, 
precum Tobie; dar mai ales ocrotitorul nunții şi al dragostei conjugale (vezi 7ob, 
mai ales 6, 18-19: “«lar când va fi să te apropii de ca [de Sara, fiica lui Raguel), 
ridicaţi-vă amândoi, rugaţi-vă la Domnul cerului şi cereți ca asupra voastră să 
vină îndurare şi mântuire. Nu te teme, căci ea ţi-a fost rânduită dintotdeauna. Tu 
ești cel care o vei scăpa [mântui]». Când Tobie a auzit cuvintele lui Rafail, că ea 
era sora [neamul şi perechea] lui, din seminția casei tatălui său, a iubit-o mult şi 
inima i s-a hpit de ca” 

În iconografia ortodoxă apare reprezentat uneori şi un arhanghel Uriul (în 
tandem cu Rafail, aşa cum Gavriil este cel mai adesea reprezentat în tandem cu 
Mihail). Despre acesta se face pomenire într-o apocrilă a Vechiului Testament 
(Cartea lui Enoh), dar n-are individualitatea pregnantă a celor de mai sus. Alți 
arhangheli, nominalizați în unele apocrife biblice (Raguel, Sariel, lermiel) sau scneri 
rabinice (Barachiel, lehudiel, Zedachiel), n-au trecut în tradiția noastră. 


DA a Ieri Sas! 








a 


Vasile A. Marian 





„nr 






PITT 





PAG, 8 NR. 11/167 Noiembrie 2004 


În ziua de 17 noiembrie 2004 se împlinesc 42 de ani de la trecerea la cele 
veşnice a celui care a fost Părintele leroschimonah Daniil (Sandu Tudor) de la 
Sihăstria Rarăului, decedat în închisoarea de la Aiud şi recent propus spre 
canonizare, ca mărturisitor al lui Hristos împotriva ateismului roşu. Trupul său 
neînsullețit, aruncat în groapa comună din Cimitirul “Trei Plopi”, a rămas neidentificat. 
Moartea sa a fost tăinuită de autorități, dar în primăvara anului 1963 a început să 
circule ştirea că Părintele Daniil pierise în prigoană. Există un Act de deces eliberat 
de închisoarea Aiud, care confirmă ziua, luna şi anul morții, dar „diagnosticul” 
dat este departe de a fi cel real. A murit ca un Martir al credinței şi al neamului 
românesc, neaccceptând să se lepede de Sfânta Cruce şi să-i convingă pe ceilalți 
preoți ortodocşi din închisoare să semneze o declarație comună de renunțare la 
Ortodoxie şi la Preoțe. 

Despre Sandu Tudor s-au spus 
multe vorbe grele, multe neadevăruni: 
că ar fi fost un laic fără chemare 
duhovnicească, fără har, un om 
neiertător, un antisemit, un legionar, un 
duşman al poporului, care ar fi îmbrăcat 
rasa monahală numai pentru a înşela 
vigilența autorităților. De altfel, această 
din urmă acuzaţie a fost adusă întregului 
“Lot Alexandru Teodorescu”, care 
cuprindea 16 persoane, toate din 
anturajul “Rugului Aprins” 

Se ştie, bunăoară, că Sandu 
Tudor a fost în cele mai bune relaţii de 
prietenie şi profesionale cu intelectualii 
evrei din generația sa. Atât la revista 
Floarea de Foc, cât şi la ziarul Credinţa, 
au colaborat un număr însemnat de 
intelectuali evrei, umi chiar cu rubrici 
permanente. Comunitatea Evreilor din 
România nu l-a acuzat niciodată pe 
Sandu Tudor că ar fi fost antisemit şi 
legionar. Avocatul care l-a apărat în 
proces pe Sandu Tudor, evreu, i-a cerut 
ca martori pe Zaharia Stancu, Eugen 
Jebeleanu, Cicerone Theodorescu şi alți 
intelectuali evrei sau filoevrei care l-au 
As te a ta 
de completul de judecată. Este clar: a 
fost o comandă politică în scopul de a 
lhehida “intelectualitatea românească”, 
singura care, într-un fel sau altul, ar 
mai fi putut opune o rezistență noului 
regim comunist. Atunci când vom 
publica Conferinţele de la întrunirile 
“Rugului Aprins", se va constata însă 
că nicăieri, în nici un text al conferinţ- 
elor, nu se face vreun îndemn sau vreo 
aluzie la „rezistenţă”, conferințele 
rămânând într-un cadru strict spiritual. 

Lucrările sale inedite din prima 
tinerețe sunt pline de referiri la: 
“Creațiune”, “Dumnezeu”, “Cuvântul 
creator”, “Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”, | 
“Despre Îngeri”, “Lumina Duhovniceas-că”, “Despre păcat”, “Sfânta Taină”, 
“Înţelesurile sofianice ale vieții” etc. Prima sa lucrare (inedită), “Muntele dimineții”, 
datează din anul 1914, pe când era elev, în ultimul an, la un liceu din Ploieşti. 

Între anii 1914-1921, este mobilizat şi participă la Primul Război Mondial, 
unde se distinge şi primeşte gradul de sublocotenent. Între anii 1922-1924, pe 
când era ofiţer asistent pe vaporul “Dobrogea” din cadrul Serviciului Mantim Român, 
scrie multe poezii, pe care le publică în anul 1925, în unicul său volum de versuri 
publicat antum, Comornic. Cel puţin două dintre poezii au caracter pur religios: 
“Convertire” și “Stihuri monahale în noaptea Sacrei Vineri Man”, 

Isihasmul şi monahismul îl preocupă în mod deosebit. Citeşte mult şi scrie 
multe eseuri pe aceste teme, cu mult înainte de anul 1929, când pleacă la Sfântul 
Munte Athos: “Viaţa isihastă e dintru începuturi în Biserică o realitate de netăgăduit. 
Mărturie despre ea nu avem directă în cărți, decât mult mai târziu. De asemeni, 
întreaga latură practică a vieții pnevmatice nu a fost păstrată şi transmisă decât 
în chip viu şi oral. Nici nu se putea în alt chip. Tradiţia este viață tainică”, scria 
el în 1926, iar în 1928 conchidea: “Oglinda călugărului este Rugăciunea.”. 

În anul 1927 publică, în revista Gândirea, “Acatistul Prea Cuviosului 
Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, din Ba-sarabov”, într-o primă formă, 
iar în anul 1928 revizuieşte Și întregeşte acest Acatist. La 28 mai 1928, adresează 
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române o cerere în care solicită 
binecuvântarea pentru tipărirea Acatistului Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov: 
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, Cu adâncă smerenie depun, odată cu aceasta, 
alăturatul “Acatist al Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov”, scris de mine în 
versuri, după metrica şi ritmul vechiului Acatist de tip bizantin, adăugând în plus 
ritmica modernă, rugându-vă să binevoiţi a dispune să fie cercetat şi aprobat de 


PUNCTE CARDINALE 







DREAPIA 
POMENIRE 
7.9 BI 9] | se 
DANIIL SANDU 
81919, 


a Da a a a A a aa a a a Da i i de studii la Muntele Athos, iar la 


Sfântul Sinod, ca, eventual, să poată fi intrebuințat de credincioşi în pioasele lor 
citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovație nepotrivită 
învățăturii sfintei noastre Biserici Ortodoxe. 28 Mai 1925, Bucureştii, Sandu Tudor, 
scriitor. Răspunsul vine repede: Domnului Sandu Tudor, Ca răspuns la petiția ce 
ne-ați înaintat, avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că Sfântul Sinoa, în 
Şedinţa din 20 Mai 1928, cercetând lucrarea Dumneavoastră intitulată Acatistul 
Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov " şi apreciind valoarea ei atâl din punct 
de vedere literar, cât şi al păzirii intacte a adevăratei învățături a Sfintei noastre 
Biserici, aprobă cu elogii tipărirea acestei lucrări. 13 Iulie l 928, Bucureşti, 
Preşedinte Pimen, Mitropolitul Moldovei. Acatistul a fost tipărit în volum în 


anul 1942, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. 
Părintele Gala Galaction, 


Decanul Facultăţii de Teologie din 
Chişinău, cunoştea bine activitatea lui 
Sandu Tudor când îl cheamă la 
Chişinău, în anul 1927, şi îl numeşte 
Subdirector al Institutului Teologic din 
acel oraş. Tot din anul 1927, Sandu 
Tudor face parte din gruparea revistei 
Gândirea. Prin Nichifor Crainic, 
redactorul şef al revistei, începe să 
facă cunoştinţă cu scriitorii teologi ruşi 


În 1928 se hotărăşte să plece la 
Sfântul Munte Athos pentru a cunoaşte 
viața duhovnicească trăită de călugăni 
şi isihaştii de acolo. La începutul lui 
iulie 1929, Tit Simedrea, Episcopul 
Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, îi 
propune lui Sandu Tudor o călătone 


plecare îi dă o mică bursă în bani şi o 
scrisoare de recomandare, datată 19 
mule 1929, al cărui conținut îl redăm 
în continuare: Prea Cuvioşi Părinţi, 
Încredinţăm că purtătorul acestei 
scrisori, Domnul Sandu Tudor din 
Bucureşti, este fiu dreptcredincios al 

"Sfintei noastre Biserici Ortodoxe „şi-l 
recomandăm Sfinților petrecători din 
Sfântul Munte Athos, ca să-l 
primească şi să-l ospăteze în 
străvechea şi tradiționala dragoste de 
străini a Sfintelor  rânduieli 
mănăstireşti ortodoxe răsăritene. 
Domnul Sandu Tudor este un mare 
iubitor de mănăstiri şi călugări, e un 
scriitor de seamă şi vrea să petreacă 
O vreme în mănăstirile de la Sfântul 
Munte, spre a învăța şi spre a cunoaşte 
vestita viață duhovnicească din 
Sfântul Munte Athos... 

După călătoria de studii la 
Muntele Sfânt, de unde se întoarce — 
după spusele sale - “cu o bogată 
experiență, care va avea puternice 

urmări în viaţa mea de mai târziu”, publică, în diferite reviste, “Cartea Muntelui 
Sfânt”, “Marea noapte de aur a Maicii Domnului”, “Martor sufletul meu”, şi 
fondează revista Floarea de Foc (Floarea de Foc este “Focul lui Dumnezeu”, 
este Rugul din Horeb care arde şi nu se mistuie), apoi ziarul Credinţa. 

In toamna anului 1944, Sandu Tudor, demobilizat, se reîntoarce la 
“activitatea scriitoricească”, dar climatul politic şi cultural era altul. “Se închisese 
o epocă istorică”. Are loc o întâlnire între Sandu Tudor ŞI un grup restrâns de 
pricteni ai săi — cei mai mulţi foşti colaboraton la Floarea de Foc şi la Credinţa — 
unde se analizează situaţia prezentă ȘI perspectivele. Rezultatele la care s-a ajuns 
vor fi concretizate, în primăvara anului 1945, printr-un “Manifest-program” — 
de fapt, actul de naştere al asociației cu caracter spiritual “Rugul Aprins al 
Născătoarei de Dumnezeu”: ,... Suntem la o răscruce. S-a închis O epocă istorică 
O inițiativă salvatoare se impune... Iniţiativa e prielnică, mai mult ca oricând, 
pentru 0 puternică mişcare spirituală, de înviere a autenticității româneşti 
creatoare... Nu ne mai rămâne decât utilizarea unor mijloace mai adânci, a 
puterilor spirituale şi adevărate ale naţiunii... Această mişcare de renaştere nu 
poate fi decât conform naturii şi tradiţiei româneşti: ORTODOXIA sprijinită pe 
adevărata ei temelie, a străbunului stat românesc... La început, nu e nevoie 
decăt de o mică minoritate conştientă, îndrăzneață, hotărâtă. Ea ar trebui să 
dovedească şi să restabilească prestigiul nobleţei care este în Român... ”. 

Mănăstirea Antim a fost aleasă drept centru misionar, lar Sandu Tudor 
lasă lumea şi se stabileşte aici, ca frate de mănăstire, spre afierosire definitivă lui 
Dumnezeu. 


Alexandru DIMCEA 











PUNCTE CARDINALE 


Noiembrie 2004 NR. 11/167 PAG. 9 





Rugăciunea isihastă constă, la 
început, în repetarea cât mai frecventă 
d cuvintelor ei, rostite cu buzele. în 
şoaptă, apoi mental, cu atenția 
îndreptată asupra sensului fiecărui 
cuvânt. Motivația repetiției nu este atât 
induplecarea lui Dumnezeu prin 
insistența cereri [1], cât prezenţa lui 
Hristos în Numele Său Intenția celui 
ce se roagă astfel este să-l facă loc 
lui Hristos în EI, din ce în ce mai mult, 
până a atinge acea stare de care 
vorbeşte Sfântul Apostol Pavel: “... ŞI 
nu cu sunt cel ce mai trăiesc, ci 
Hnstos este Cel ce trăieşte în mine” 
(Galateni 2, 20). Se ascunde în râvna 
rugătorului isihast dorința de a-L cunoaşte pe Cel prin 
Care lumea s-a făcut, dar pe Care lumea nu L-a 
cunoscut, dorința de a-L primi pe Cel ce întru ale Sale 
a Venit, dar ai Să: nu L-au primit (/oan 1, 11-12) 
Rugăciunea repetată dovedeşte că cel ce o face a auzit 
in duhul lui şi crede că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor 
— Vestea cea Bună a Noului Testament —, o doreşte și 
răspunde poruncii Mântuitorului “Privegheaţi şi vă 
rugați...” (Matei 24, 42 şi 25, 13) şi îndemnului 
apostolic “Rugaţi-vă neîncetat!” (// Tesaloniceni 5, 
17). Neîncetata chemare a Numelui este una cu 
chemarea “Amin! Vino, Doamne lisuse!” ca răspuns 
la făgăduinţa Mântuitorului: “Da, vin curând” din finalul 
Apocalipsei Sfântului Apostol şi Evanghelist loan (22, 
21) [2]. 

Curăţirea minții de mulțimea haotică a gândurilor 
deşarte și înlocuirea lor cu rugăciunea continuă nu se 
face prin inhibarea unor mecanisme sau funcții 
cerebrale şi stimula iltora, ci pe cale spintuală, prin 
alungarea duhurilor rele (care favorizează haosul 
mental) cu puterea sfințitoare a dumnezeiescului Nume 
După o vreme, într-o binecuvântată zi, osteneala rostirii 
dispare şi rugătorul se trezeşte cu rugăciunea venindu- 
1 pe neaşteptate în minte, fără voinţa şi osteneala lui, 
rostindu-se singură. Aceasta se cheamă că “a dobândit 
rugăciunea minții”. De-acum, omul simte, emoționat, 
că nu e singur şi că rugăciunea însăşi e Cineva (Sfântul 
Gngornie Sinaitul) Mintea lui e chemată cu blândă 
insistenţă să coboare spre inimă, lăcașul Celui ce invită 
şi călăuzeşte mintea pe povârnişul cel suitor. S-a spus 
că drumul cel mai lung pe care il are de parcurs omul 
este cel de la mintea până la inima sa — adâncul de 
sfințeme al creştinului, unde Sfânta Treime Însăși 
locuiește. Pe drumul ei spre inimă, mintea se deșartă 
de gândirea în limbile lumii acesteia. În tinda inimii, 
abia murmură: “Doamne..., lisuse.. , Doamne.., 
lisuse..., lisuse”. Actul rostirii mentale este înlocuit, 
în afară, cu lacrimile, care izvorăsc involuntar, cu 
iubire şi recunoștință. Chemarea, dor între Dumnezeu 
şi om, mută şi mutuală, desface anpile — mai întâi pe 
ale Duhului Sfânt, Care îmbrățişează duhul chircit de 





* Titlu împrumutat de la vol. 2 al Caierelor inedite ale 
ieroschimonahului Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), 
apărut în anul 2000 la Editura Christiana din București 
[N Red] ă 

** Isihasmul (de la gr isihia, “liniște”, “lmişuire”), cu 
rădăcini în primele secole ale monahismului creștin, este 
cea ma! înaltă expresie a misticii răsăritene, a cărui 
defimtivă fundamentare teologică a dat-o Sf. Grigorie 
Palama în secolul XIV, în urma faimoasei dispute cu 
apuseanul Varlaam. Ducând viaţă ascetică și practicând 
Rugăciunea lui lisus, călugărul isihast se învredniceşte 
de vederea luminoasă a slavei dumnezeiești, pe care Sf 
Grigorie Palama o numește “lumină văzut-nevăzută şi 
apropiat-neapropiată”, asimilând-o “luminii taborice” a 
Schimbăni la Faţă, când lisus S-a arătat lui Petru, lacov și 
loan în strălucirea deplină a slavei Sale (vezi Marei 17, |- 
6: Marcu 9, 2-7, Luca 9, 28-35). [N hed ] 

1. Ca în pilda de la Luca 18, 2-5, despre văduva care a 
stăruit dinaintea judecătorului până când i-a făcut 
dreptate | 

2. Promisiunea apropierii Împărăției Cerurilor nu se referă 
la scurtarea duratei indefinite până la A Doua Venire a 
Domnului, ci la putinţa “arvunini” ei, prin lucrarea harului, 
in cel “grăbit” s-o guste încă din viața aceasta. Aceasta e 
miza care merită toată osteneala şi jertfa de sine 


Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Această rugăciune ne-a dat-o Domnul 
lisus Hristos într-una dintre pildele Sale, cea a fariseului şi a vameșului. Tâlcul pildei este 
că păcătosul pocăit are mai mare trecere înaintea lui Dumnezeu, fiind mai îndreptat şi mai 
aproape de mântuire, decât fariseul mulţumit de sine. 

Rugăciunea vameșului este una dintre lecţiile paradizmatice de rugăciune lăsate 
de Mântuitorul. Ea se regăseşte în Rugăciunea lui lisus (vestita rugăciune isihastă **, 
numită uneori “a inimii”, alteori “a minţii”, după una sau alta dintre particularitățile ei): 
Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa), 
pe care călugării se cade să o rostească neîncetat, dar şi mirenii o pot rosti în șoaptă sau în 
gând, oriunde şi oricând, pentru a nu-L uita pe Hristos nici o clipă, a-L preaslăvi pe EI și a 
se smeri pe sine. 





RUGĂCIUNE DE DIMINEAȚĂ 
A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA 
(29 septembrie 1910-28 noiembrie 1989) 


Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă ca astăzi 
în toată ziua să am grijă să mă lepăd de mine 
însumi, ca nu cumva ţinând la mine, să Te pierd 
pe Tine. 

Doamne lisuse Hristoase, ajută-mi ca 
rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze 
în minte mai mult decât fulgerul pe cer, ca nici 
umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci 
iată, păcătuiesc în tot ceasul. 

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, 
ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin 
întuneric. Patimile au pus tină pe ochii minţii 
noastre. Vitarea s-a întărit în noi ca un zid, 
împietrind inimile noastre, şi toate împreună au 
făcut temniță, în care Te ținem fără cercetare, 
aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriți şi 
desădiți până la pământ. 

Doamne, Cela ce vii între oameni în taină, 
ai milă de noi şi pune foc temniţei, aprinde 
dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor 
noastre şi fă lumină sufletelor noastre. 

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, 
ai milă şi vino de Te sălăşluieşte întru noi, 
dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. 
Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine 
negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân 
neputincioase. 

Doamne, Cela ce vii în taină, ai milă de noi, 
că nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiți, 
şi cât eşti Tu de aproape de sufletele noastre, şi 
cât ne depărtăm noi de Tine prin păcatele noastre. 
Ci luminează, Doamne, lumina Ta peste noi, ca 
să vedem lumina prin ochii Tăi şi să trăim în veci 
prin viața Ta. 

Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ție! Amin. 


A apărut numărul 20 al revistei Ros, 
inchinat Părintelui Arsenie Boca, la 15 ani de 
la strămutarea sa la ceruri, 





vinovăţie al omului, astiel, tămânat şi 
străluminat, omul descoperă, pentru 
întâia oară în existența lui conștientă, 
inariparea propriului său suflet, duhul 
său şi o limbă necunoscută — una a 
mișcării aripilor duhovnicești, a bătăn 
lor muzicale, imnice, mereu aceeași 
şi perpetuu înnoite, a vanațiunilor, 
octave, de infinite tonuri și intensități 
În “cămara cea ascunsă”, locul tainic 
menit rugăciunii (vezi Matei 6, 6), 
omul nu poate intra decât îmbrățișat 
de Duhul Care “vine slăbiciunii 
noastre în ajutor” și “mijloceşte 
pentru noi cu suspine de negrâit” 
(Romani 8, 26), de Cel ce se roagă 
pentru noi — fiindcă noi nu ştim — cu cântec de slăvire 

Mai mult de atât, mai la adânc, e rugăciunea 
cea adevărată, cea dincolo de rugăciune, marea amuţure 
la vederea slavei lu: Hristos, adânca tăcere şi ascultare 
in care se iscă — rar — un “negrăit suspin”. Părinţii 
iISilhaşti numesc această tainică trăire “odihna 
săltătoare”. 

Dacă ținem să dăm expresie acestei preasfinte 
călătonu, am putea să o numim drumul de la Doamne 
lisuse la Aleluia — cel mai scurt imn de slăvire — către 
Hnistos, Lumina lumii, Cel aşteptat a doua oară (Luca 
12, 36) 

Fundcă Dumnezeu a vrut să înavuţească neamul 
nostru cu o “inimă de om” dăruită deopotrivă cu 
“hansma Imnului interior”, nerostit, şi cu cea a imnului 
rostit, să facem loc acestei inimi, al cărei purtător a 
fost ieroschimonahul Daniil de la Rarău (ca scriitor, 
Sandu Tudor), să rostească sfârşitul Condacului al LX- 
lea din Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoare! 
de Dumnezeu |3] dar inima străpunsă de fulger 
de arsură,/ îndurerat de dulce cu răsuflarea-ngână/ 
chemarea Ta întreagă şi fără voia mea/ bătaia rugăciunii 
aleargă spre lumină într-un A/e/uia'”, sau, din 
Condacul al XI-lea; “Şi prin chemările cele fără de 
incetare! ale prea-luminosului Nume de putere/ simțurile 
ŞI voia inimii mele/ au intrat în pragun de tăcere / Slobod 
de ele/ aştept să mă năpădească/ auzul, văzul şi graiul 
cel dumnezeiesc./ În mine de-acum doar acestea să 
se rostească / Și lubitul meu Însuşi, lisusul ceresc,/ 
să vadă, să vorbească și să înțeleagă/ prin chiar văzul, 
auzul și voia mea întreagă / Hristos să viețuiască aşa 
prin toată vlaga mea/ ca Domnul Însuşi să stinge pnn 
mine: Al/eluia”” 

Revenind la vorbirea noastră sfătoasă, trebuie 
să spunem că, în fapt, calea rugăciunii isihaste nu e 
deloc atât de “netedă” precum am prezentat-o pe scurt 
aici, şi de aceea practicarea ei adâncită şi permanentă 
are nevoie de binecuvântare şi de pricepută îndrumare 
duhovnicească 
Gabriela MOLDOVEANU 





3. Pentru textul integral, în forma lui definitivă, c/ 
leroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Imn 
Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, cu 
Jotocapia manuscrisului definitiv şi comentariile 
autorului, Editura Chnstiana, București, 2004 (fragmentele 
de condace citate aici se află la pp. 47 şi 53). În anexele 
acestei ediții (p. 89) se regăseşte şi minunatul poem în 
proză "Am auzit cântecul păsări unice” (una dintre ultimele 
alcătuini ale autorului înainte de a fi târât pe drumul fără 
intoarcere al temniţelor comuniste), la rândul lui adânc 
revelator al duhului isihast: “Dimineaţa la ceasul 
rugăciunii, când pe ramuri stă încă proaspătă roua, am 
auzit lângă mine cântecul păsări unice. lată! se înalță aşa 
de minunat, așa de limpede, şi răsună în atâta ecou încât 
pare că lumea, marea şi larga Lume, toată îl ascultă, firea 
toată îl aude şi îi răspunde, îl aude şi-l însoțește până sus 
de tot, la Dumnezeu. Privesc, pe mlădița unei ramuri, într- 
o picătură limpede de rouă şi ascult cântecul de lumină al 
păsării. În liniştea lungă a clipei acesteia atât de înalte, 
fără voie îmi închipui bucuna cerească; fără de voie o 
descopâr acum, în pacea stării de rugăciune la care mă 
atlu şi care mă stăpâneşte deplin. O descopâr nu ca o 
oprire şi inecare în simțire, nu ca o pierdere a uităni de 
sine în extaz, ci ca o ascuţime de înțeles trăit, limpede şi 
curat, ca 0 necurmată şi nemărginită suire, tot mai 
apropiată, tot mai crescută, la inima cea tainică şi sfântă a 
Domnului” 








PAG. LONR. 11/167 Noiembrie 2004 





7 "OI 






PI Iti, al 


si a d | E netă DE 


PROPAGANDA 


(urmare din numărul trecut) 





Este adevărat că regimul bolşevic nu se 
mulţumeşte, în combaterea religiei, cu măsunle violente, 
cu persecuția. El urmăreşte opera de ateizare a poporului 
Şi printr-o intensă acțiune de convingere, prin 
propagandă, pe care o face cu o stăruință şi cu o bogăție 
de mijloace cum nu s-a mai pus încă niciodată pînă 
acum în slujba unei idei şi a unui sistem. Organizaţi 
într-o “Uniune a Ateilor Militanţi” (1), dispunind de 
numeroase mijloace de propagandă, spnjiniți de guvem, 
susținuți de Partidul Comunist, „bezbojnicii” (cei fără 
Dumnezeu) duc o acțiune antireligioasă unaşă, pe măsura 
scopului lor de a desfiinţa religia. Dacă am putea face 
abstracție de scopul monstruos urmărit de această 
propagandă a ateismului și am privi-o numai în felul 
cum este concepută şi organizată, ea poate fi considerată 
ceva desăvirşit; şi pentru că în scopul şi în spiritul ei 
este ceva diabolic, ea este cel mai desăvirşit lucru 
diabolic din toate cite a imaginat bolşevismul. Comba- 
terea religiei pe cale de propagandă este socotită și 
predicată ca o datone elementară a leninismului conştient 
(2), leninismul fiind tipul comunismului adevărat, spre 
deosebire de „troțkism”, socotit ca un fel de „quietism”, 
care așteaptă mai degrabă ca religia să dispară de la sine 


(3). 

Propaganda antireligioasă comunistă (4), socotită 
moment important în toate domeniile construcției 
socialiste (5), foloseşte toate mijloacele posibile, se 
întinde la toate virstele, la toate latunle societății şi la 
toate momentele vieți. Ea trebuie să fie „masivă” (6), 
adică să se adreseze maselor şi societăţii întregi, şi 
„activistă”, spre deosebire de cea administrativă, a 










tii a ti 


smeură, se reformează și se desăvirşește 
ținind seama de expenenţă şi de rezultate, ca şi de așa- 
numita „autocntică” bolşevică. Tenacitatea şi ingenio- 
zitalea ci este, în această privință, vrednică de cunoscut 
și de urmat pentru succesul unei cauze mai bune. 
Bolşevismul tinde să ateizeze prin propaganda sa 
antireligioasă poporul întreg; toţi cetăţenii Uniunii 
Sovietice trebuie să fie atei, şi anume atei militanți (8). 
Antireligia este obligatorie pentru un comunist; nu se 
admite indiferență şi pasivitate în această privință (9), şi 


1. Înființată în anul 1925 ca “Uniune a Bezbojnicilor“ 
(celor fără Dumnezeu), pentru a fi creierul mișcării 
antireligioase, avînd ca organ revista Antireligicznik, 
şi-a luat în 1929 numele de “Uniunea Bezbojnicilor 
Militanţi”, avînd și un ziar Bezkojnik (v. D. C. Lialine, 
“Chronique religieuse. L'Antireligion en U. R. S. S. Les 
Sans-Dieu ($.VB.)”, în Jrenikon, XII, 3 (mai-iunie 1930), 
pp. 307-327, Printr-o lege din | ianuarie 1940, Uniunea 
Ateilor Militanţi a devenit organism oficial al Partidului 
Comunist (v. “Chronique religieuse. Actualtes”, în 
Irâmikon, XVI, 6, noiembrie-decembrie 1939, p. 579). De 
văzut și interesanta “Chronique de l'Orthodoxie russe. III. 
Lutte antireligieuse”, în /renikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), 
pp. 317-344; Hicromoine David, “Chronique de 
l'Orthodoxie russe”, în /renikon, VII, 5 (septembrie- 
octombrie 1930), p. 59|; D. C. L., “Chronique de 
l'Orthodoxie russe, III. Propagande antireligieuse”, în 
Irenikon, VI, 4 ( i ie 1929), pp. 595-597. 
2. D CL, “Chronique de l'Orthodoxie russe. III. Lutte 
antireli-gieuse”, în /renikon, VIL, 3 (mai-iunie 1930), p. 317, 
3. “Chromique religieuse. Actualites”, în /remăon, XV, 3 
(mai-iunie 1938), pp. 258-259, 

4. Pentru istoricul acestei propagande, c/. D.C. L, 
L'antireligi-n en U. R.S. S. Les Sans Lieu (SV E), în 
Irenikon, XI, 3 (mai-iunie 1936), pp. 307-329, 

. 5, IFidem, p. 321. 

| 6. Itidem, pp. 319-320; c/ și D. C, L., “Chromque de 
|'Orthodoxie russe”, 88, în Jrenikon, VI, 4 (septembrie- 
octombne 1929), p. 594. 

7, Cf “Chronique religieuse”, în /renikon, XVI, 3-4 (mai- 
august 1939), pp. 252-253. 

8. C/.D C.L, "Chronique religieuse, L'antireligion en 
U. R.S 5", în /renikon, XII, 3 (mai-iunie 1936), p. 323. 
9, “Chronique religieuse. Actualites”, în /renikon, XV, 
| (ianuarie-februarie 1938), p. 57 (după un articol al lui 
laroslavski). 











ic a 


educa pentru viață, c 





% 





D] 


Sr | “A ya 4 E A CATEA 3 NI NA | 
A N LR DI A RIA IN 
Î E ANU LA DAL Se 


ANTICREȘTINISMUL COMUNIST 


nici un compromis cu sentimentul religios (10), între 
religie şi comunism fiind incompa-tibilitate absolută, In 
practică, însă, metodele de ateizare privesc îndeosebi pe 
copii şi pe tineri, pe lucrători, școala şi armata, adică 
poporul de miine. „Trebuie să smulgem cu dinţii [din 
ghearele religiei] pe once tinăr muncitor”, îşi recomandă 
bezbojnicii, constatind că ateizarea nu este destul de activă 
(11). Rezistenţa întilnită în campania antireligioasă la 
schimbarea în atei convinși a unui întreg şi mare popor 
de credincioşi i-a instruit într-adevăr pe comunişti (care 


nu se pot resemna să ştie că mai sint „religioşi” şi „zei” în AS 


Republica Sovietelor) să încerce cu o energie de posedați 
a „smulge” lui Dumnezeu, în schimbul celor de ieri, pe 
cei de miine. În acest scop, nimic din ce poate să atingă 


şi să influenţeze în vreun fel copilărimea şi tineretul nu 


este trecut cu vederea de propaganda antireligioasă. 

Ea începe din familie şi urmăreşte pe copil şi pe 
tînăr pretutindeni. Cel mai indicat şi mai încercat mijloc 
de îndoctrinare ateo-comunistă este, se înțelege, şcoala. 
Ea trebuie să dea educaţie nu doar areligioasă, ci 
anti-religioasă (12). Copilul este, putem zice, luat în 
primire de regimul bolşevic încă de la naștere, ca 
aparţinîndu-i lui mai mult decit familiei. Bolşevicii combat 
obiceiul de a se da copiilor nume creştine obişnuite, şi 
mai ales nume de sfinți, şi cer să se dea nume revoluhonare 
comuniste (13), cum dau de altfel şi orașelor, avioanelor, 
submarinelor (14). Copiii muncitorilor sint, se ştie, 
crescuţi de foarte mici la un loc, după metoda sovietică, 
şi toţi apoi inițiați prin şcoala bolşevică în doctrina şi 
binefacerile comunismului şi ateismului. Copiii sovietici 
sînt astfel ca şi substraşi părinților lor, 

bd P - tică te o A e. în K - 


- . 
LAT Ei 


























olşevică. Rolul ei nu este atit de a instrui şi a 
i de a instrui şi educa pentru 
comunism, iar aceasta nu se poate face decit prin ateism 
Aceasta o declară şi corifeii bolşevismului, ca Rikov şi 
Lunacearski (15), aceasta o şi face şcoala bolşevică, cu 
un zel şi cu metode potrivite întru totul cu ceca ce 
urmăreşte. Invățătorii, institutorii, profesori trebuie să 
facă ei mai întîi confesiune de credință şi de știință atee. 
„Invăţătorii credincioşi sint o contradicție absurdă”, a zis 
Lunacearski (16). Prin examene, inspecții, control, decla- 
raţii cerute corpului didactic, regimul se asigură că 
educatorii copiilor tăgăduiesc pe Dumnezeu, detestă religia, 
nu cunosc altă teorie științifică decit pe cea care trage pe 
om din maimuţă, nu cunosc altă „filosofie” şi sociologie 
decit pe cea marxistă, exclud din învățămînt orice idee 
religioasă (17). 

Ce pot învăța copiii și tinerii de la asemenea 
învățători, institutor și profesori, este ușor de înțeles. Şi 
totuşi bolșevismul nu se mulțumește numai cu ceea ce s- 
ar putea înțelege. EI stăruie, cu timp şi fără timp, asupra 
ateizării şcolărimii, o supraveghează atent, o con-trolează, 
o intensifică, o urmăreşte de aproape în toate privinţele. 
Anchetele şcolare repetate (18) şi chiar vizitele la domiciliu 
(19) constată ideile religioase sau antireligioase ale copiilor. 












10. C£.D. C. L., “Chronique de l'Orthodoxie russe. III. 
Propagande antireligieuse”, în /renikon, VI, 4 (septembrie- 
octombrie 1929), p. 591. 

11. Citat, după re. Antireligioznic, de D. C. L,, “Chronique 
de l'Orthodoxie russe. IV. Propagande antireligieuse”, în 
Irenikon, VI, 3 (iume-august 1929), p. 416. 

12, Aşa cere şeful ateilor militanţi, laroslavski, în rev. 
Antireligicznik (cf. “Chronique religieuse”, în /renikon, 
XVI, 3-4, mai-august 1939, p. 253). 

13. “Chronique religieuse. Actualites”, în /renikon, XV, 5 
(septembrie-octombne 1938), p. 462. 

14. Cf “Chronique religieuse. Actualites”, în Jremion, XVI, 5 
(septembrie-octombne 1939), p. 455, D. C. L., “Chronique de 
CE geRie russe — 69", în /renikan, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 
15. CF D.C L., “Chronique de l'Orthodoxie nusse — 46", în 
Irenikon, VL, 3 (iume-august 1929), p. 412. 

16, S. Broussaleux, “La persecution de Videe religieuse en 
URSS.”, în /renikon, XI, 5 (septembne-octombnie 1934), p. 435. 
17. Cf “Chronique. Orthodoxie”, în /reniken, V, 10-12 
(octombrie-decembnie 1928), p. 526, 

18. /Pidem, pp. 531-532. 

19. D.C. L, “Chronique de l'Orthodoxie russe - 63”, în 
Irenikon, VIL, 3 (mai-iunie 1930), p. 321. 









Se înțelege de la sine ce teroare și ce impietate se 
exercită prin acest procedeu asupra copiilor şi a părinților 
credincioşi. Mai mult, copiii sînt întrebaţi despre ideile 
şi obiceiurile religioase ale părinților lor, sînt chiar siliți 
să le denunțe şi să le repudieze (20). Prima dintre cele 
zece porunci ale Uniunii Ateilor Militanţi pentru şcolari 
este aceasta: „Dacă vrei să fii un bun elev, fii tot aşa de 
ateu ca şi Stalin!” (21). Şi exemplul se da din casa 
dictatorului bolşevic: copila lui, la 12 ani, era salutată ca 





şi secretară. ; ccțiunib pentrustă eret Appia det ilor | 
Mii a în această calitate că-și va pune toată | 


viața în slujba ateismului și pentru cîştigarea tineretului 
sovietic (22). Ce altceva putea să declare fica unui 
monstru, care a profanat şi ultima dorinţă, ba pină şi 
mormintul mamei sale credincioase? (23) 

Copilul sovietic trebuie să fie deci ateu, și şcoala 
are ca menire principală pe aceea de a-l face ateu, iar 
părinții, dacă incearcă s-o zădămicească, sînt opriți de 
lege şi de autontate. Organizațiile atee poartă enya să nu 
scape nimeni influenţei şcoli atee şi cer măsun aspre 
împotriva celor ce vor să i se sustragă. Nu este mult de 
cînd șeful ateilor militanți, laroslavski, constatind că 
sate întregi boicotează şcoala sovietică, cerea 
procurorului general Vişinski să ia măsuri împotriva 
părinților care nu vor să-şi trimită copiii la şcolile atee. 
Răspunsul procurorului general este la înălțimea idealului 
bolşevic ateu: „Asemenea refuzuri — zice el - vor fi 
pedepsite în viitor cu amenzi sau cu închisoarea”. În 
anumite cazuri, se va lua părinților chiar dreptul de 
educație şi Îi se va impune să-şi dea copuii la institute de 
educație de stat. Orice presiune asupra copiilor din partea 
părinților este ireconcilabilă cu legile sovietice, şi este 
în pregătire o nouă lege, care va da copiilor dreptul de 
a recurge la justiție împotriva „exceselor şi represaliilor” 
venind de la părinții lor. Legea avea să intre în vigoare la 
15 mai 1931 (24). In logica bolşevică deci, părintele 
care face copilului său educație religioasă, sau îl sustrage 
celei atee, se cheamă că face presiuni inad-misibile 
asupra copilului şi trebuie pedepsit, şcoala, care-l sileşte 
pe copil să fie ateu şi-i cere să-şi denunțe părinții 
credincioşi, nu se cheamă că face presiuni asupra lui! 

(Va urma) 





20. D. C. L, “Chronique de l'Orthodoxie russe — 74”, în 
Irenikon, VI, 3 (mai-tunie 1930), p. 341 

21. “Chronique religieuse. Actualites”, în /renikon, XVI 
2 (martie-aprilie 1939), p. 149 

22. Ibidem, p. 150. 

23. Stalin a oprit executarea testamentului mamei sale, 
care ceruse să i se facă înmormintare bisericească (a munt 
în anul 1937) şi-şi lăsa averea de 9000 de ruble Bisericii 
din Tiflis. La mormîntul ei a fost aşezat un monument cu 
semnul comunismului, secera şi ciocanul, care a fost 
inaugurat solemn în 1939 (v "Chronique religicuse 
Actualites”, în /renikon, XVI, $, septembrie-octombrie 
1939, p. 448) 

24. “Chronique rehgieuse”, în /rânikon, XVI, 3-4 (mai- 
august 1939), pp. 250-251 


; 











RUSIA ŞI ISPI 


5 y” 
= SE 4 e. pr 
pl = a «4 NE ae 


CAPITOLUL 1V 


2) Ideea rusă de la slavofiliştii occidentalişti. 
Intelighenţia rusă între liberalism şi revoluţie 
(urmare) 


Pe aceeaşi poziție antioccidentalistă şi 
rusocentrică se situează şi Aleksis Homeakov (1804- 
1860). El este considerat marele vizionar al Bisericii 
de Răsărit, o personalitate multiplă, ce deschide lima 
teologilor ruşi moderni. Principala sa operă este tratatul 
teologic Biserica e Una. Aici Homeakov realizează o 
adevărată istorie a Spiritului, după model hegelian. 
Spiritul, în încercarea sa de a se elibera de materie, 
trece prin mai multe stadii evolutive — animismul, 
mozaismul, panteismul etc. În creştinism Spintul se 
eliberează total de materie. 

Homeakov introduce termenul de sobornost 
(sau spiritul comunitar), care are un rol deosebit de 
"important în operele sale. După Homeakov, esența 
Bisericii era identitatea unităţii şi a libertăţii, sinteză 
care se exprimă în legea iubirii spirituale. Roma a 
păstrat unitatea, dar a sacrificat libertatea (24). Ca 
urmare a rupturii Bisericii în Catolicism și Ortodoxie, 
hbertatea Spiritului a dispărut. Vinovată de acest lucru 
este Biserica catolică, prin autoritanismul şa legalhsmul 

ei. În' Ortodoxie, autoritate înseamnă doar revelarea 
Adevărului absolut | A 
Conceptul de sobornost concihază în mod 


armonios diversitatea individuală cu comunitatea unică. | 


Biserica apare ca sobornicească. În ea individul şi 
comunitatea se unesc într-un mod armonios. Această 
unitate formează Biserica nevăzută, Biserica sfințită 


prin prezența Duhului Sfânt. Sobornostul de tip. 


comunitar, non-ierarhic, este prezent doar în Biserica 
ortodoxă rusă, spre deosebire de ortodoxia greacă, 
dar mai: ales de catolicism, care nu cunoaşte 
sobornicitatea, căci ierarhia este pusă înaintea 
comunității tainice întru Hristos. Biserica romano- 
catolică, prin Marea Schismă, s-a rupt de comunitatea 
de iubire a Bisericii universale — concept care devine 
lait-motivul operei lui Soloviov — şi nu mai poate 
înțelege mistic adevărurile supreme ale credinței. 
Însăși dogma lui filioque demonstrează acest fapt. 
Dogmatica, afirmă Homeakov, nu trebuie să fie 
întemeiată pe o deducție rațională. Voința şi credința 
nu acționează prin demonstraţii. Ele sunt cunoaşteri 


'lăuntrice şi imediate (25). 


Homeakov este primul gânditor rus care se 
ocupă și de o istoriozofie, încercând să explice istona. 
Religia este, pentru Homeakov, factorul istoric 
principal (26). Istoria lui Homeakov are factură 
gnostică. Există două principii religioase aflate în luptă 
- principiul iranian — religia libertății - și principiul 
kuşit (27) — religia necesității. Dualismul religios 
prezent în istorie implică și un dualism social. Rasele 


24. N. Crainic, Dostoievski şi creştinismul rus, Ed 
Anastasia, București, 1992, p. 86 

25. A. Besancon, Originile intelectuale ale 
leninismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 66. 
26. Mai tirziu, A. Toynbee se va exprima în ucelași fel; 
vezi Studiu asupra Istoriei, vol, |, Ed. Humanitas, 
Bucureşti, 1998 

27. Cuş sau Kuş — nume dat de vechii egipteni vechii 


PUNCTE CARDINALE 


A MESIAN 


religie şi ideolosie (9) 


partea a doua: DIMENSIUNEA SPIRITUALA A MESIANISMULUI 


umane se împart şi ele în iraniene și kușite. Tipului 
kuşit de civilizație îi aparţin Egiptul, Babilonul, China, 
India de Sud. Acest tip de civilizație se caracterizează 
prin materialism, formalism, drept şi statahtate. Lumea 
greacă şi romană reprezintă un amestec al celor două 
principii, Grecia fiind orientată spre tipul iranian, iar 
Roma spre cel kuşit. Creştinismul apare ca o resurgență 
triumfătoare a principiului iranian, cum era şi 
vudaismul. Așa se explică, la Homeakov, şi asemănarea 
dintre cele două religii. Catolicismul roman a sfârşit în 
kuşism. Dimpotrivă, în Nord şi Est, creştinismul 
iranian a triumfat, dar, din păcate, a fost repede 
contaminat de principiile kuşite ale Romei 

Cu adevărat onginală şi poate puțin exagerată 
este ideea panslavistă a lui Homeakov. El este de fapt 
promotorul panslavismului, care va avea reprezentanți 
de seamă pe Dostoievski şi Soloviov. După Homeakov, 
slavii sunt cei care reprezintă principiul iranian în 
puritatea sa — conform doctrinei panslaviste, slavii sunt 
prezenţi peste tot în istorie — în Iliada, la Troia, care 
era o colonie slavă; însăşi denumirea de Anglia venea 
de la numele tribului slav uglici = Angl! De aceea, ce e 
mai bun în Angha aparține elementului slav (28). Slavii 
sunt reprezentanții principiului iranian cel mai pur și 
sunt prezenţi în toată civilizația europeană. Este acesta 
un panslavism de aceleaşi dimensiuni ca şi 
pangermanismul lui Stewart Chamberlain sau cel al 
lui Fichte; Slayu reprezintă, pentru Homeakovy, rasa 
pură. Slavitatea atinge în Rusia puritatea maximă. 


“Datorită acestui fapt, interesele Rusiei coincid cu 


interesele superioare ale umanității. Vom trata într-un 
capitol separat discuţiile care s-au purtat în jurul 
panslavismului lui Homeakov. Oncum, reținem doar 
că ideea a fost deosebit de fecundă, ea transformându- 
se cu adevărat în ideea rusă. Deocamdată remarcăm 
teologia de tip gnostic a lui Homeakov, Această isterie 
panslavistă — filo-rusă — îmbracă forma unei dualități 
de factură gnostică: cele două principiu, amestecul lor, 
separarea finală şi în final, victoria principiului bun 
De aici şi optimismul eshatologic a lui Homeakov, 
manifestat prin credința într-o Rusie victorioasă, la 
Sfârşitul Istoriei, împotriva principiului rău al 
catolicismului, 

Dualitatea de tip gnostic este transferată de 
pe tărâmul mitologiei în cel al istonei. Noii protagonişti 
sunt Rusia ortodoxă - încarnarea principiului bun — şi 
Occidentul catolic — manifestare a principiului rău în 
istorie. Acest apel la mitologie fără o solidă bază reală, 
care cunoaşte totuşi o împlinire în istorie, este 
periculos. Naționalismul rus, abia conturat prin 
tradiționalismul ortodox, cunoaşte, o dată cu 
panslavismul, deplina afirmare. De acum incolo, 
naționalismul rus se va hrăni puternic din narodnicismul 
şi panslavismul slavofihlor. 

Demersul lui Homeakov este unul mistic, cu 
influențe gnostice şi teosofice. Prin ideile sale, el îl 
premerge pe Spengler, şi e pe aceeaşi linie ideatică cu 
Schlegel, semn că teologul rus a cunoscut bine 
filosofia și mistica germană. 


Etiopii, spre 2000 î. [r, dar şi nume dat unei populații 
instalate la sud de Nil, 
28. Homeakov era un anglofil pe plan politic. 











Noiembrie 2004 NR. 11/1607 PAG. 1] 


Dostoievski le reproşează slavofililor 
umanismul impersonal şi idealismul. Umanismul unui 
Homeakov nu putea exprima adevărata realitate a 
omului, fiind un umanism prea b/ând, care nu 
surprinde tragismul existenței umane. Viziunea despre 
om a slavofililor este una mult prea idilică. Rusia 
reprezintă Paradisul unui astfel de om; ea este tărâmul 
împlinirilor energiilor umane, de aceea ea trebuie să- 
şi păstreze puritatea, să nu accepte mirajul 
Occidentului corupt. 

Alain Besancon aduce şi el o serie de 
reproşuri slavofilhlor (29). În primul rând, el vorbeşte 
de un dualism ecclesiologic pe care istoricul francez 
îl consideră de tip gnostic. El afirmă că slavofilu nu 
opun liberalismului occidental un crez religios. 
Slavofihsmul nu înseamnă ortodoxie aşa cum pretind 
reprezentanții acestui curent. El constituie un fel de 
Weltanschauung, ajungând deci să-şi impună propna 
viziune despre realitate, pe care o priveau din 
perspectiva tradiției ortodoxe. Prin aceasta, însă, 
slavofilu nu fac altceva decât să se convertească la 
slavofilism, crezând astfel că se convertesc la 
creştinism! Ei formează o ideologie religioasă, 
dezrădăcinând religia în sine. 

lraționahsmul slavofihlor, opus raționalismului 
modern, creează imaginea unei Rusii ireale, aflate pe 
un alt tărâm, protejate de sacru. Slavofilu fac abstracție 
de realităţile societăţii ruseşti, care avea nevoie de.o 
schimbare, ancorându-se într-o realitate imaginară, 
aproape maladivă. Rezolvarea problemelor sociale | 
vine de la sine — important este să credem în Rusia: 
acesta este mesajul slavofililor. La întrebarea în care 
Rusie să credem, slavofilii răspund prin imaginea unei 
Rusii sfinte, izolată de lumea păgânizată. Lumea 
suprareală creată de slavofilii idealişti îşi are propriile 
mituri. Numai că greşeala slavofililor este aceea de a 
aplica aceste mituri adevăratei realități. Adică, 
slavofilii, ieşind din suprareal, vorbesc în acelaşi fel 
şi despre real, Aici intervine amestecul de planuri de 
care vorbea Besancon. Realul urma să fie modelat de 
Suprareal: nimic mai fals — aceasta este în fond arma 
ideologiei. Categoriile suprarealităţii vor deveni 
categorii ale realului, forme mentale conştientizate, 
care vor duce Rusia pe drumul spre ideologia 
bolşevică. 

Slavofihsmul, ca şi occidentalismul de altfel, 
se va dovedi a fi la fel de utopic, până a se pierde 
într-un adevărat delir rusist. Slavofilismul s-a dovedit 
a fi mai mult decât o concepție despre lume; a fost o 
religie. Slavofilii vor naşte noile concepte-valori: 
narodnicismul şi panslavismul (concepte specific 
ruseşti). 

O ultumă remarcă: atât slavofilismul, cât şi 
occidentalismul mesianic au ajuns la un anumit 
determinism social, care se va dovedi a fi fatal pentru 
Rusia, Mersul acesta spre un destin inevitabil a fost 
anticipat de literați secolului XLX, de un Gogol sau 
de un Dostoievski. Ei îşi vor asuma misiunea de a fi 
cei ce strigă în pustie, profeții Rusiei. Aceştia vor 
vesti naşterea, pe tărâmul sfânt al Rusiei, a 
Anthristului. 

(Va urma) 


29, În Originile intelectuale ale leninismului, cd. cit, 
pp. 72-76 





PUNCTE 


PAG. 12 NR. 11/167 Noiembrie 2004 


Puţine locuri din Divina Comedie au generat mai multe probleme sau mai 
multe interpretări fanteziste decât începutul celui de-al VII-lea cânt al /nfernului: 
“Pape Satân, pape Satân, aleppe!",/ comincid Pluto con la voce chioccia”. 
Încercând să înţeleagă aceste ciudate vorbe, mulți dintre comentatori mai vechi 
au interpretat pe pape ca pe o interjecție greacă sau latină, iar pe a/eppe drept 
ebraicul aleph, prima literă a alfabetului. Ultimul termen a fost considerat ca o 
simplă exclamaţie (de felul începutului tânguirii lui leremia) sau ca o metaforă a 
capului: cel dintâi, cel mai de frunte. Astfel, versul s-ar tâlcui cam aşa: “0, cel 
dintâi dintre demoni, aşa cum a/eppe este cea dintâi dintre litere!” — adică: “O, 
Satana, o, Satana, întâistătătorule!”. Alţii au susținut că Pluto este pus de Dante 
să vorbească fie în franceză, fie în greacă sau ebraică. Unii sunt de părere că ar 
spune: “Paix, paix, Satan; paix, paix, Satan, allez, paix!” sau “Pas paix, Satan; 
„pas paix, Satan, ă V'epce!”. Dacă foloseşte ebraica, cuvintele sună astfel: “Bab-e- 
sciatan, bab-e-sciatan, alep”, pentru a sugera că iadul a învins, fraza fiind exact 
opusul celei rostite de Hristos în Evanghelia după Marei 16,18 (“...şi porţile 
iadului nu o vor birui”). Unele ca acestea arată cum o desfăşurare strălucitoare 
de cunoştinţe şi de ingeniozitate are uncori rolul de a ascunde deruta frustrantă a 
exegețilori. 
| "De ce Dante s-ar îndepărta atât de mult de tehnica sa obişnuită, învăluindu- 
ŞI sensurile în franceză, greacă sau ebraică? Cei ce ar vedea în aceste cuvinte 
doar o serie de sunete fără sens, menite să indice furia oarbă a demonului, 
încearcă, cel puţin, să explice un text literar, iar nu un puzzle încrucişat? Este 
posibil, spun aceștia, ca în pasajul respectiv Dante să-l fi făcut pe Pluto să urle 
cu o voce înfundată, dând doar impresia unui limbaj articulat, dar în realitate 
neanalizabil. Astfel, obscuritatea versului 
este una intenționată, de vreme ce Pi 

e 0, | 


scopul lu: Pluto este să-l înfricoşeze pe E. IA 
Sa) | 
pi 3 
d i Să 

































poet, pronunțând cuvinte misterioase, 
ininteligibile. 

Ar putea fi adevărat. Există însă 
un element de selecție în alegerea 
acestor cuvinte fără sens, căci, un poet, 
cniptic, nu foloseşte sunete sau cuvinte 
la întâmplare. Ce: mai criptici scriitori 
au, ca toți artiştii, ceva de comunicat şi 
îşi aleg pe cât cu putință uneltele cele mai potrivite efectului pentru care trudesc. 
Dante, cel mai limpede dintre poeţi, trebuie să fi avut în minte un scop anume 
atunci când a început acest cânt cu obscurul strigăt Pape Satan, Deşi fără 

înţeles în afara contextului respectiv, ambele cuvintele au o semnificație foarte 
| precisă. Once cititor contemporan va îi zg 
„unul, în mod clar, porneşte un lanț de asocieri ce: ice cu papii 
prinții Bisericii, pe când celz duce înev! aminte de prințul întunericului şi 
al răului. Aceste cuvinte, la începutul unui nou cânt, sunt ca două corzi lovite 
tare şi solemn peniru a indica începutul unui nou ritm într-o simfonie. Nu se află 
în vreun context de recunoscut, şi totuşi par a introduce o temă nouă. Par a 
anunța motive ce vor fi tratate în acest cânt, iar spontaneitatea cu care sunt 
rostite de către demon le dă, în mod tainic, un plus de forță. Prin urmare, pnmul 
vers trebuie studia! nu numai în sine însuși, ci şi ca parte integrantă a întregului 
cânt. 

În al patrulea cerc sunt pedepsiţi cei ce s-au folosit greşit de bunurile. lor 
pământești, Avarii într-o jumătate a cercului şi risipitorii în cealaltă sunt puşi să 
împingă greutăți într-un dans ce se desfăşoară neincetat, cele două cete separate, 
dispuse semicircular, se învârtesc în cerc, se ciocnesc cu putere și se întorc 
pentru a realiza din nou desfăşurarea neîncetată a pantomimei lor de coşmar. 
Acesta este singurul cerc în care Dante nu reuşeşte să identifice personaje. 
Vergiliu îi explică însoțitorului său că aceştia erau oameni denaturați, lipsiţi de 
"măsură în întrebuințarea banilor pe care îi aveau. Cei din stânga sunt avarii: 
Questi fuor cherci, che no han coperchio/ pilosa al capo, e papi e cardinali,/ in 
cui usa avarizia il suo soperchio””. Aceşti oameni, a căror avariție i-a condamnat 
la mişcări atât de inutile și nesfârșite, precum sunt mișcările celor două mări ce 
se ciocnesc la Caribde [Cariddi], sunt papi şi cardinali, “ce n-au pereche-n lume 
"de zgârciţi”. Descrierea dublei lor ciocniri şi întunericul generat de păcatul lor, 
ce face imposibilă recunoaşterea particulară a acestora, reprezintă punctul 
culminant al cântului, 

Ne întoarcem acum la versul obscur ce deschide al VII-lea cânt. Aici îl 
găsim pe Pluto, zeu al lumii de dedesubt, în același timp larg asociat cu bogățiile. 
Apariţia sa este prima indicație clară a ceea ce va urma şi totodată o pregătire a 
cititorului pentru subiectul acestei prime părţi a cântului, Pare evident că, în timp 
ce țipătul demonului îndeplinește efectul dorit de a trezi spaimă în inima lui Dante, 
'sunetele pe care le pronunță sunt ele însele legate de conținutul cântului. Aceasta 
fiindcă subiectul cântului, cel puţin în prima parte, îl constituie pedeapsa oamenilor 
depersonalizați şi a cardinalilor, a căror credință pe pământ n-a fost îndreptată 
spre Domnul lor, ci spre Satana. Papă Satan nu este o propoziție, ci o exclamație 
care, fiind citită la vremea când conflictele dintre Biserică și stat erau în floare, 





Î Ă a 


“Articol publicat în Speculum, vol: 27, nr. | (ianuarie 1952), pp. 67-70. [N ir] 
““Literal; “Pape.. 1”, începu Pluto cu yoce răguşită. În versiunea Eta Boeriu: 
n Versiunea Răzvan Codrescu: “Pape..!”, 


“Papă...!”, cu voce aspră Plulo cuvânta, 
strigat-a Pluto cu amarnic grai. [N. tr] 
' Pentru mai multe interpretări, referinţe și bibliografie, vezi T. Casini, La Divina 
Commedia, 6-a edizione, rinovata e accresciuta per cura di S. A. Barbi, Florența, 1923, 


+39, 
Pe Grabher, La Divina Commedia, 12-a edizione, Milano, 1950, |, 85. 
""Literal: Aceştia au fost clerici, ce n-au fir de păr/ pe cap, şi papl, şi cardinali,/ la 
care de obicei prisoseşte avariția. La Eta Boeriu: Jar cei ce-n creştel sunt de păr 
lipsiţi/ ori papi ari cardinali s-au fost aflat,/ ce n-au pereche-n lume de zgăârciţi. La 
Răzvan Codrescu: Câr despre cei cu creştetele rase,/ ca preoți, cardinali sau papi 
frăiră/ şi de zgârciți lor faima le rămase. [N. ir] 





i chiar şi atunci când alege să se exprime RE Sir. aa 77 | 





it de juxtapunerea lor, fiindcă 





CARDINALE 


şi când înalții demnitari ecleziastici erau dur criticați pentru cupiditatea și avenle 
lor, aducea inevitabil aminte de evenimente și persoane recente. Cele două cuvinte, 
Papă Satan, pape Satan, aşa cum sunt repetate în primul vers, au rolul unui 
ecou ce se întinde pe tot fundalul descrierii celui de-al patrulea cerc. Rezonanța 
acestora se face simțită când Dante, cu inima îndurerată, întreabă cine sunt cei 
o mie din stânga sa. Se face simțită când acești foşti prelați sunt înfățişaţi lătrând, 
reduși de păcatul lor la stadiul de animale. Se face simțită şi când Vergiliu spune 
că aceşti demnitari ai Bisericii sunt de nerecunoscut ca indivizi. Dintre aceştia nu 
se poate identifica vreun cardinal anume, nici un papă sau altul, ci rămân cu toți 
sub semnul unei pluralități indistincte: papae. 

Spuneam că aceste cuvinte aminteau de persoane şi evenimente 
contemporane. Dar, mai mult, juxtapunerea lor apparent arbitrară Şi ilogică ar 
putea aduce aminte chiar de texte satirice ale vremii. Indrăznesc să afirm că 
într-un manuscris de la Copenhaga am putea găsi un fragment al unei satire atât 
de bine cunoscute şi atât de actuale încât simpla pomenire a cuvintelor cheie, 
papa Sathan, va fi suficientă pentru a aduce în mințile cititorilor lui Dante un 
trecut bogat de vestigii literare. Această satiră a fost publicată în 1935 de Paul 
Lehmann, după un codice ce conţinea versuri medievale cu o paternitate până 
acum necunoscută, scrise în cea mai mare parte în sec. al XII-lea”. În fila cu nr. 
75 pot fi găsite următoarele rânduri: /n Honorium papam/ Dum sedet aut graditur 
loquiturve quibusque serenum,/ inficit exhalans horrida papa Sathan./ Bubo 
sedens, bubalus gardiens, infausta loquens strix/ et tandem totus non homo, sed 
pavor est./ Italicumque suum larvali corneus ore,/ dum crepitat, Daci 
Theutonicique timent./ Sed neque Cerberus est neque Deomgergon eadem,/ cum 
ridet, si parrideat misellis,/ carius 
hospitibus gratia vendet eum./ Hic 
non immerito rem nomine dissi- 
mulante./ Dictus Honorius est non 
guod honor sed ons. Un citat ceva 
mai lung din același poem se 
regăseşte, tot fără vreo indicație a 
datei şi paternităţii, într-un manuscris 
al bibliotecii municipale din Rouen 





_ ra 


4 N a d (Ms A 376 [479], fila 179): lam iam 


Ai - p F, AXĂ îi 
i îi d » my 


cis Aleps premasticabat ad aurum/ 
Gallorum, Romenon saturanda fa- 
mes./ Set, miserante Deo, textus, calices, crucifixos./ Occidit, olfacines Gallica 
sacra Draco. Gel./ Dum sedet aut graditur. loquiturve quibusque serenum/ inficit 
exhalens horrida, Papa Sathan./ Bubo sedens, bubalus. gradiens, infausta loquens 





£ indiciu de re ; 
într- ari 





u la Pharsa 
începutul lu: XIII de către Arnulf de Orleans. După ce menționează că romanii 
au fost atraşi tot timpul de bogăția galilor, adaugă: Diu esr gquod nos spoliare auro 
ceperunt Romani, unde quidam noster Aurelianensis de guodam papa qui in 
Galliam ueniens circa Alpes interiit hos uersus edidit: lam iam trans Alpes 
premasticabat ad aurum/ Gallorum Rome non stianda femes 

In textul din Rouen întâlnim mai multe serii înrudite de invective adresate 
unor papi diferiți, din care în cele două citate din manuscrisul lui Arnulf este 
păstrată doar o scurtă parte, cu deosebini minore. Papa Sathan din acest fragment 
anonim este papa Honorius, Autorul, după Arnulf, era născut sau profesa la 
Orleans. Ceea ce diferențiază această operă de majoritatea satirelor contemporane 
este măiestria aproape fără cusur şi forța discursului. Putem fi tentaţi să atribuim 
aceste versuri faimosului: poet din Orlâans, Hugh, cunoscut drept Arhiepiscop 
de Orleans. Pomenirea ocazională pe care Arnulf o face despre guidam noster 
Aurelianensis aminteşte de una dintre descrierile pe care le-a făcut Richard de 
Poitiers lui Hugh: his etenim diebus viguit apud Parisios quidam scholasticus, 
Hugo nomine, la care se referă mai târziu cu apelativul Hugone lo Primat 
Aurelianensi. Vigoarea expresiei, stilul şi alcătuirea acestei satire împotriva papilor 
contemporani Honorius şi Galesius sunt asemănătoare şi în nici un caz nedemne 
de operele autentice ale lui Hugh. 

Se pare că aceste versuri satirice erau foarte bine cunoscute în epocă. 
Cuvintele papa Sathan, folosite pentru a-l descrie pe Honorius, ar fi rămas, prin 
însuși caracterul lor impropriu, pentru totdeauna în memoria cititorilor, iar 
repetarea acestora în cazul lui Dante ar reactualiza în mințile lor întregul conținut 
satiric. În amândouă textele scena este iadul, Pluto este prezent şi înalte feţe 
bisericești sunt asociate cu animalele. Poetul anonim îl numeşte pe Honorius 
draco şi îl identifică cu o serie de animale, pe când în Dante umbrele papilor şi 
cardinalilor latră precum câinii, preluând unele caracteristici ale paznicului lor, 
Cerber, În satira latină, nemilosul şi puternicul papă este asociat cu Pluto însuşi, 
iar la Dante papii sunt osândiți sub stăpânirea lui Pluto. Cel mai important, tema 
ambelor texte o constituie avariția. Fie intenționat, fie inconştient, cum se întâmplă 
cu poeții, se pare că Dante a adus ecoul acestui fragment satiric în urletul aparent 
fără sens al lui Pluto. Ignoranța față de poezia latină a făcut ca majoritatea cititonlor 
de mai târziu să fie incapabili a recunoaşte punerea în scenă, tema şi aluzule 
politice, uşor de recunoscut contemporanilor familari cu ele, Poate că dacă ar îi 
supraviețuit mai mult din satira latină, ne-am fi putut explica şi încă nelămuritul 
cuvânt aleppe. 





Berthe M. Marti (Bryn Mawr College) 
În româneşte de Alexandru Anghel 





* Paul Lehmann, “Eine Sammlung mittellateinischer Gedichte aus dem Ende des 12 
Jahrhunderis”, Hisrorische Vierteljahrschrifi, XXX (1935), 20-58 (vezi mai ales p. 43 
[) 

* Datorez această referință dr. Bernhard BischoiT de la Universitatea din Minchen 
*M GH, SS, XXVI, SI, CL FI. E. Raby, A History o/ Secular Latin Poetry in the 
Middle Ages, Oxford, 1934, II, 171 (î.; M. Manitius, Geschichte der lateneischen 
Literatur des Mittelalters, LUI, 1931, 973-978 









-0 nouă versiune românească de Răzvan Codrescu 
00050 O ai 548 Sate 00 E Diac cect FU ee an tuia i SĂ i ul 


În Caina (de la Cain, ucigașul de frate), primul brîu din cercul al nouălea, sînt osîndiți 
trădătorii de rude, iar cei doi poeți îl întîlnesc aici pe Camicione dei Pazzi (ce se grăbeşte să-i 
dezvăluie lui Dante identitatea cîtorva tovarăși de suferință şi-i declară cinic că-l așteaptă să 
ajungă acolo pe ruda sa Carlino dei Pazzi, un trădător şi mai mare decît el). În brîul al doilea, 
numit Antenora (după numele prințului troian care şi-a trădat cetatea), se chinuiesc frădătorii de 
patrie, iar Dante îl iscodeşte mai de aproape pe Bocca degli Abati (trădător în bătălia de la 
Montaperti), care caută cu disperare să-și ascundă identitatea. Deconspirat de un terț (Buoso da 
Duera sau Dovera, năimit lui Carol 1 de Anjou), deconspiră el însuşi, cu ciudă, numele aceluia, ca 
şi al altor osîndiţi de acolo. Se vede că trădătorii, pe cît le este cu putință, nu se dezmint nici în iad 
(unde sînt prinşi în gheață pînă la gît, într-un lac atît de înghețat încît, chiar munții — Tambernicchi 
şi Pietrapana — de s-ar prăbuşi peste el, “nici pe la margini gheața n-ar trosni”). Cîntul se încheie 
cu imaginea terifiantă a unui cap care-l roade veșnic pe un altul din faţa lui: este vorba de contele 
Ugolino della Gherardesca, guelf, care se răzbună astfel în eternitate pe duşmanul său de moarte, 
arhiepiscopul Ruggieri degli Ubaldini, ghibelin (povestea lor — una dintre cele mai cutremurătoare 
din tot Infernul — continuă în cîntul următor). Scena îi aduce aminte lui Dante de legendarul 
Tideu (unul dintre cei 7 regi porniţi contra Tebei), care rosese capul adversarului său Menalip 
(după ce fusese rănit de moarte de către acesta). 


CÎNTUL XXXII 55  Devreisă ştii de-aceștia doi, ei bine, 
cu-Alberto, tatăl lor, au stăpinit 


. pe unde-n văi Bisenzo vadu-și ține. 
1  De-aşavea rime aspre şi dogite, 58  De-o mamă sînt născuți; și tu, răzbit 
_ de-o seamă cu amamica genune să baţi Caina-ntreagă, n-ai afla 


| pe care-s restul stincilor proptite, vreun duh în ea mai demn de osîndit; 
„4 dinteascul minții musturi mult mai bune 61  nicicelcuipieptul şi-umbra lui cîndva 
 “aşscoateeu, pe cînd, lipsit de ele, de-Arthur au fost cu spada sfirtecate; 
ste A „nu fără teamă voi urma a spune. Foccaccia nu, nici cel ce ţeasta sa 

„7 Căcinu-i de şagă fundu-a toate cele 64  oține-nsusși văzul mi-l abate, 
„> să-lzugrăveşti,nici treabă nu-i de cine ce Sassol Mascheroni fu chemat: 
abia de-ngaimă două cuvinţele. de eşti toscan, să nu-l știi nu se poate 
10 Dar muzele m-ajute și pe mine 67  Șicasănu mai ai de întrebat, 
ca pe-Antion, ce Teba-mprejmuise, mi-s Camicion dei Pazzi,-n aşteptarea 
„eu vorbele de fapte a mă ține. ți ză lui Carlo, ce mă-ntrece în păcat”. 
13  O,voi,sărmanesufleteproscrise 70  Văzuiapoipemiideboiuristarea 
| ii loc cumplit de spus, mai bine oi 0 Hvadă-n care gerul le-adusese, 


sau capre-n lume aţi fi fost trimise! "de simt şi astăzi groaza gheții, marea! 
16 Cum colo-n bezna puţului stam noi, | 73 Și cum pe unde-i dat ca-n veci s-apese 


de tălpile uriaşului mai jos, "povara-ntregii lumi făceani cărare 
iar eu cătam cu ochii inapoi, şi gerul cel etern mă pătrunsese, 


19 un glas îmi zise: “Umblă mai sfios 76 fuvoia mea, fu soartă, fu-ntimplare, 
şi mai cu grijă, nu cumva-n picioare nu ştiu, dar tot cu pasul printre țeste, 
să calci vreun cap de frate-afară scos!”. pe una-n faţă o izbi cam tare. 


22 Mă răsucii atunci şi cu mirare 79  Gemiînd, strigă: „Au să mă calci îţi este? 
sub paşi şi dinainte-un lac văzui, De răzbunării nu-i aduci prisos 
ce sloi era, nu apă mişcătoare. din Montaperti, ce-mi tot umbli peste”?”. 
25  Aşa-nghețatnici chiar Danubiul nu-i, 82  lareu: „Maestre, despre cel de jos 
„ “cîndiarna-aduce peste nemți urgii, m-aşteaptă de-o-ndoială a scăpa, 
Fi nici Donul în geroasă țara lui, Și-apoi cât vrei zori-voi de virtos”. 
28 precum acela; de s-ar prăbuși 85 Stinddomnul meu, prinsei a cuvinta 
„pe dînsul Tambermnicchi-ori Pietrapana, spre cel ce-afurisea cu-nverşunare; 
“nici pe la margini gheața n-ar trosni. „Tu cine eşti, ce-i mustri pe-alţii-aşa?”. 
31 Şi cum vreo broască, să-şi sloboadă zvoana, 88  „Dartu,tu cine eşti, ce-ţi tai cărare 


la fața apei iese, cînd şi-n vis prin Antenora şi-astfel ne izbeşti, 
țăranca-şi vede secera, sărmana, că viu de-ai fi, şi n-ai putea mai tare?”. 

34  livide, doarc-obraji ce roșii li-s, 91  „Viusînt”,răspuns-am eu, „şi de rivneşti 

| zăceau în gheață umbre-ndurerate, să-ți meargă vestea, printre alte nume, 
ce-a clănțăni ca berzele li-i scris. - în scrisu-mi poți și tu să dăinuieşti”, 

3]  Aveaucu toate fețele plecate: 94  Darel: „Baeuuitat mă vreau de lume; 

| din gură frigul şi din ochi jelirea te cară și la cap nu mă mai bate, 


vădeau tot greul caznei îndurate. căci cui îi arde pe-așa-ngheţ de glume!”. 
40) Cătind în jur, apoi plecînd privirea, | 97 Atunci de pielea cefei înghețate 
- văzui pe doi atât de strîns lipiţi îl apucai: „Ori numele ţi-l spui, 
de parcă-n chică îi unise firea. "ori trag de plete şi le smulg pe toate!” 
43 “O,voi,ce staţi atit de-nlănțuiţi”, 100 La care el: „Tot zelul să ţi-l pui 


zisei, “au cine sinteți?”. Și îndată, să mă cheleşti, și pumni să-mi cari grămadă, 
iţindu-şi gitul, au rămas hliziți să afli cine-s nici o şansă nu-i!”, 
46. spre mine, iară lacrima păstrată 103. Trăgînd de chica lui cu-atita sfadă, 
sub pleoape în afară le țișni cred să fi smuls mai mult de-un smoc din ea, 
şi le-ingheţă pe feţe dintr-o dată, căci prea lătra, ferindu-se-n zăpadă, 
49  Nicicindvreo scoabă astfel nu uni 106 cind altul îi strigă: „Ce piază rea 
un lemn cu altul, și-au pornit cei doi, te-ncearcă, Bocca? Clânţănitul oare 
ciudoși, ca țapii-n coarne-a se lovi. nu ți-i de-ajuns? Să latri mai lipsea?” 
52  Şi-unaltul, ce de ger, acolo-n sloi, 109. „De-acum, zisei, „tu, liftă trădătoare, 
urechile-şi pierduse, către mine: să nu cutezi vreo vorbă-a mai rosti, 
„Ce tot te uiţi ca-ntr-o oglindă-n noi? iar cu ţi-oi duce buhul ca atare!”. 







Noiembrie 2004 NR. 11/167 PAG. 13 











e 9 _ Aa 


t itoar 






„ex. şi la un 






oamnei Viitoare, şi să vădească în răspărul crizei 
pe care o, străbatem, o solidaritate de conştiinţă Şi 
„de. ufl t deo ot VĂ. LI € $ tină i românească şi. 
UL) Opc: in: j Ș Aa Ss * 
Tian Pisa a tăzvan Codrescu 


A . 
7 bee, pt (Cu 3 er area . Dvs.) „tă ma Cl Ş; cerșe! Or i 
4 E « Ai i, 








ha ACI pi CUI: 
Li > 1 0% 004 
i A AA a ? pt e a Sanz 
pe SE J «4 E 
A i - d. pă i SS ae 3 a e 
A) ai 5. De IUT, AVII E oirocrața 
“ Li r tă e 


8 i 

A ŞI | . 
LPG 
a | 


Ar 
ZĂ 


112 „Hai, valea”, spuse, „şi ce-ţi place zi, 
dar să nu taci, de-ajungi de-aici afară, 
nici despre cel ce limba nu-şi păzi. 

115 Îşi plinge-aci ce-arginți franțujii-i dară: 
pe-al de Duera îl văzui — poți zice — 
pe unde păcătoşii degerară, 

118 lar iscodit despre-alții de pe-aice, 
că-l şi Beccheria-n preajmă să se ştie, 
tăiat de florentini, de la cerbice 

121 Asemeni Soldanier mai cred să fie, 
cu Ganellon şi Tebaldello, care 
vindu Faenza, ziua pîn” să vie”, 

124  Ne-ndepărtasem cind, în grea strinsoare, 
zării în scoc doi osîndiți părind 
că unul cuşmă pe cel'lalt îl are; 

127 cum dintr-o piine muşcă cel flămind, 
aşa cel mai de sus îşi înfipsese 
din spate dinţii-n cel mai jos şezind. 

130  Nualtfel îmi închipui că-i rosese 
Tideu lui Menalip tăiatul cap 
de cum trudeau acele fălci sumese. 

133 „O,tu, ce-n chip de fiară ești casap 
Şi-arăți pe cel mușcat atita ură, 

zi-mi pentru ce”, grăii, „de-aici cînd scap, 

136 deai temei să-l toci aşa în gură, 
aflind ce nume-aveţi, şi-al lui păcat, 
în lume eu spovada pe măsură 

139 să-ți răsplătesc, dacă-a vorbi mi-e dat!”. 


——._ 












PAG. I4ANR. 11/167 Noiembrie 2004 


—” 
- Ai 


Marginalii la Târgul Naţional 


2 le 


“Sibiu, 2004 


F, 
i a 
” Pa 

Li 















A le | i ai mit... 
SUB SEMNUL APELULUI 
LA MEMORIE 


Ediția a cincea a Târgului Veşnicia stau într-un antagonism 
Naţional de Carte şi Revistă Religioasă principial, ar [i de ajuns să Ii se 
de la Sibiu s-a desfăşurat luna trecută reamintească, prin “cuvântul care 
[1] sub semnul împlininii în acest an a zideşte”, că cele două cetăți augustiniene 
6 decenii de la fatidicul act din 23 -— civifas Dei şi civitas terrena — sunt 
august 1944 (certificatul de naştere al până la sfârşitul veacurilor perplexae şi 
“bolşevizârii” României) şi a 4 decemi permixtae (“neclare” şi “amestecate”), 
de la grațierea generală a deținuților sau, bunăoară, că Părintele Galeriu (care 
politici din temniţele comuniste — să amintim în treacăt — luna aceasta, 
(hehidate treptat, din primăvara până în ziua de 21, ar fi împlinit 86 de ani) nu 
în toamna lui 1964). In economia mai prididea să repete celor prea lesne uitători 
vastă a apelului la memorie, cartea (şi că mântuirea — a inşilor, ca şi a 
cultura în genere), mai ales cînd poartă neamurilor — se pierde sau se câştigă în 
pecetea moral-spirituală a creştinis- vâltoarea acestei lumi, zi de zi şi ceas de 
mului, este o cale de exorcizare, o ceas, căci “capătul e dincolo, dar calea 
provocare la resumarea individuală a e aici”. 
marelui “război nevăzut”, la care Bântuit ca nici un altul de 
Hristos ne cheamă chpă de clipă, dar adevărate “leghiuni” de demoni, de la 
şi la reasumarea comunitară a Răsăntpână la Apus, secolul XX a avut 
adevăratului nostru destin istoric, căci însă şi cruciații lui ştiuți şi neştiuți, pe 
la Judecată fiecare va răspunde “în care se cade să-i cinstim şi să-l urmăm 
rândul cetei sale” (/ Cor 15, 23). în duh, iar cartea a devenit pentru mulți 

Tinerii de la Asociaţia Scriptus dintre aceştia un spațiu al mărturisiri, 
(principala organizatoare a Târgului) s- pe care nu-l putem ignora nepedepsiți, 
au dovedit deplin conştienţi de toate mai cu seamă în pragul unui secol despre 
acestea, iar publicul cititor (prezent în care s-a spus că “va fi unul religios, sau 
număr mult mai mare decât la edițiile nu va fi deloc”. În pilduitoarea ei întâlnire 
anterioare) ne-a dat, la rândul lui, temei cu viața, cultura creştină este un temei 
să credem că nu tratează cu indiferență perpetuu de răscumpărare a vremurilor, 
nici pariul nostru cu Istoria, nici pariul iar în lamura ei ne putem privi chipul 
nostru cu Veşnicia. Cât despre cei ce esenţial şi putem auzi “sunetul secund” 
se mai pripesc să creadă că Istoria și al “conştiinţei noastre mai bune”, 


[1] 14 şi 17 octombne. Deschiderea oficială 
a avut loc joi, 14 octombrie, în prezența 
episcopului-vicar Visarion Răşinăreanul, a 
consilierului cultural al Mitropoliei 
Ardealului — pr. prof. dr. Dumitru Abrudan 
— şi a părintelui decan Dorin Oancea, iar 
seara a conferențiat, pe tema “Cultură și 
credință”, părintele arhimandrit Teofil 
Părăian, marele duhovnic de la Sâmbăta 
de Sus. La această ediție au participat peste 
20 de edituri și publicaţii creştine din 
întreaga ţară, în frunte cu Editura 
Institutului Biblic şi de Misiune al BO.R,., 
un loc aparte ocupându-l prolifica editură 
bucureșteană Sophia (prezentă în premieră 
la Sibiu). Pe lângă editurile ortodoxe 
(bisericeşti sau particulare), au fost 
prezente și o editură catolică (Ars Longa 
din lași), precum şi una protestantă (Logos 
din Cluj-Napoca). Dintre publicaţiile 
periodice, menţionăm lunarele Lumea 
credinței şi Rest (București), Renaşterea 
(Cluj-Napoca) şi Functe cardinale (Sibiu). 
Organizatorii (Lucia şi Lucian Coca, 
Claudiu Curiban, Marius Moşină, loana 
Mija) au editat și o revistă festivă a 
Târgului (din care cei interesaţi pot afla 
numeroase alte detalii, inclusiv lista 
completă a editurilor participante), 


PUNCTE CARDINALE 





Acestor “Cruciații ai secolului 

XX” le-a fost dedicat, în cadrul 

Târgului, în seara de vineri 15 

octombrie, simpozionul patronat de 
Editura Christiana (mediator. Răzvan 

Codrescu), în deschiderea căruia s-a 
observat, cu amărăciune, faptul 
aproape pervers că oficialitățile 
româneşti, atât politice, cât și ecleziale, 
s-au întrecut, până la indecenţă chiar, 
să comemoreze în această toamnă, prin 
discursuri amplu mediatizate, 
holocaustul antievreiesc, dar nimănui 
nu i-a trecut prin minte (şi prin inimă) 
să pomenească măcar în treacăt și de 
holocaustul antiromânesc (care a durat 
din 1948 până în 1964). Simpozionul 
s-a deschis cu un recent interviu video- 
înregistrat al părintelui Gheorghe 
Calciu-Dumitreasa (deținut politic timp 
de 21 de ani!), după care au luat cuvântul 
părintele arhimandrit Mina Dobzeu 
(botezătorul în închisoare al regretatului 
N. Steinhardt, devenit în 1980 monahul 
Nicolae de la Rohia) şi monograful lui 
N. Steinhardt, asist. univ. drd. George 
Ardeleanu (care a avut şi două 
remarcabile apanții pe posturile de 
televiziune locale), cu numeroase 
documente fotocopiate din dosarele lui 
N. Steinhardt aflate în arhivele fostei 
Securităţi. N-a putut fi prezent, din 
păcate, părintele nonagenar Zosim 
Oancea, autorul unui volum de memoni 
din închisoare reeditat chiar în acest an 
la Editura Christiana (/nchisorile unui 
preot ortodox). În schimb, a fost prezent 
un alt părinte nonagenar trecut prin 


” închisori, loan Sabău, a cărui intervenţie | 


a impresionat până la lacrimi auditoriul 
O mențiune aparte merită şi expoziția 
plastică a tânărului lonuț Lepădat (care 
este şi un remarcabil poet religios) 
găzduită în salonul central al Târgului 
şi intitulată “Sfântul necunoscut”. Din 
păcate, principalul invitat la vernisaj, 
diac. loan I. Ică Jr., n-a putut fi de față 
(cum s-a întâmplat şi în alți ani) 

D-l loan Onuc Nemeş, noul 
director al Bibliotecii ASTRA, s-a 
dovedit o gazdă desăvârşită pe toată 
durata Târgului, căruia acest adevărat 
templu al culturii transilvane 1-a content 
parcă o altă consistenţă, pe care sperăm 
să nu şi-o piardă în anii următori. 

Adolf VASILESCU 


pa e e E PET ITR 










ASOCIATIA SCRIPTUL > SIUI 





















, a: i Me 
TÂRGUL NAŢIONALĂ 
D ACGARIE ȘI ţi, 
REVISTĂ RELIGIOASĂ 
2 dea vis le împlivire 


ss 









Și 
E: A 


SA 





că 


























d e tar de — 7 > A, 
1 39 Ş LI 7 Bia y 
Ra SS ZI | 


dn d i PRE DAI tat să 
po_AX eat pi A vtabe să 















































































TEOLOGIA 


DOGMATICĂ ȘI SIMBOLICĂ 


A 4 Sta > i E i a 
+ durea În N ZA aha 


î] Iubesc, deci exist | 


+ CASIAN 
COPUL DUINARI! DE 705 


MREAJA CUVÂNTULUI 


DN N N 


Pr 3 


—._ — ——— o... 


—-—— —— 








PI UBLIAtEI - 


O privire din tinda Bisericii , + 


»Iitura chr 


n ua e 


e pipe m ra = 0 pe 


LICHIDAREA BURGHEZIEI ROMÂNE 
0 MĂRTURIE 


www.punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(a punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R. D. Sibiu SV02146903300 
ISSN: 1223-3145 














PUNCTE CARDINALE 


PACATUL LUI ONAN 


Răspunzând provocărilor tot mai insidioase ale lumii de azi 
şi mobilizând lămuritor întreaga tradiție și sensibilitate morală şi 
duhovnicească a Ortodoxiei, Editura Christiana a publicat în 
ultimii ani un triptic teologic privitor la temeiurile și menirea 
sexualităţii, abordând complexa ei problematică din trei 
perspective conjugate; cea a unui ortodox laic (Răzvan Codrescu, 
Teologia sexelor şi Taina Nunții. O introducere ortodoxă în 
antropologia conjugală, 2002), cea a unui preot de mir (Marc- 
Antoine Costa de Beauregard, Teologia sexualității. Hetero- 
sexualitatea şi homosexualitatea din perspectivă creştină, 2004) şi 
cea a unui călugăr (Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda 
Bisericii, 2004, ieşită de sub tipar chiar luna trecută și constituind 
totdeodată debutul editorial al autorului). Se restituie astfel, în 
polemică deschisă cu smintelile contemporane, icoana 
dumnezeiască a umanului, în care firescul și suprafirescul sunt 
două fețe ale aceleiaşi taine mântuitoare, consfințite teandric în 
lisus Hristos, Domnul Vieţii şi al Învierii. 

Micul eseu al tânărului monah Daniel Cornea, viu, realist și 
admirabil esenţializat, constituie efectiv un model de abordare 
ortodoxă destresată a unei problematici adeseori ocolite cu falsă 
pudoare, sau abordate şablonard şi desuet, de teologii noştri mai 
vârstnici. Semnalând apariția cărții, reproducem aici unul dintre 
capitole (“Păcatul lui Onan”, pp. 79-84), ca pe o provocare la 
lectura ei integrală (din care mai ales tinerii vor putea trage mult 
folos, în măsura în care nu le este indiferentă, pe traseul firesc al 
împlinirii “în lume”, raportarea la credință şi la propria lor 
consistență moral-duhovnicească). În legătură cu subtitlul cărții 
(“O privire din tinda Bisericii”), merită reținută frumoasa lămurire 
auctorială din fruntea acesteia (p. 7): “«Membrană» ce străjuiește 
vecinătatea plină de promisiuni și riscuri a Bisericii cu lumea, 
tinda este prin excelență un interval al pocăinței. Pocăinţă necesară 
celor din lume ca să înainteze către Biserică, iar celor căzuţi din 
Biserică pentru ca să i se poată alătura din nou. Tinda este loc al 
opțiunii și al unei prime purifi icări, Prin tindă, lucrurile lumii privesc 
către Biserică și iarăși prin tindă Biserica își deschide larg brațele 
într-un elan cosmic, integrator. În fine, tinda este locul ieșirii către 
lume, ieşire care poate fi «a lui luda» («Şi era noapte...)), a tânărului 
bogat, ori ieşirea cea binecuvântată, cea în pace”. 

Ilustraţia de pe coperta reprodusă alăturat îi reprezintă pe 
protopărinții Adam și Eva și este un detaliu dintr-o Pogorâre la 
iad (Anastasis) bizantină de secol XII. ((R. C.) 


Există un interes particular pe care teologii contemporani îl 
acordă unui subiect ajuns în ultimul timp nelipsit din agenda oricărei 
întâlniri la vârf dintre discursul bisericesc și cel secular. bioetica, 
Preocupări dintre cele mai diverse şi oarecum neaşteptate îi fac pe 
responsabilii Tradiţiei să iscodească îngrijorat noile achiziții ale 
tehnologiilor genetice. Propensiunea noastră morală se simte invitată 
să-şi dezlănțuie vehemenţele într-un spațiu de stnngentă noutate, ce 
reclamă grabnice elaborăn eticoteologice. 

Paradoxal însă, în tot acest timp se tace chitic (ori cu vagi 
aluzii ocolitoare) cu privire la un fenomen care a ieşit demult dintre 
copertele tratatelor de etică, invadând practic viața cotidiană. Ba 
mai mult, am putea spune, producând deja metastaze generalizate; 
contracepția. Ciudăţenia este că grija pentru formarea şi destinul 
embrionului (vezi interminabilele discuţii privitoare la clonare, 
celulele suşă, fecundarea in vitro etc.) se fereşte obstinat să-şi ia în 
discuție premisa elementară, anu-me dacă evenimentul numit 
embrion are sau nu totuşi loc. 

Privită din unghiul specific al atmosferei bisencești, chestiunea 
este şi mai puțin nostimă. Deşi canoanele stipulează explicit 
îndepărtarea de la comuniune (afurisirea) a celor ce practică 
anticoncepția, un fel de acord tacit s-a instalat între clerici şi ponderea 
statistică a laicatului, astfel încât cei dintâi să nu le spună 
“credincioşilor” despre contracepție, iar cei din urmă să nu întrebe. 
Motivul real al acestei situaţii este următorul: în momentul în care o 
mare parte din clerici ar înceta să-şi mintă frumos enoriașii, există 
riscul ca numărul “contribuabililor” să scadă sever, cu consecințe 
nu doar economice, ci şi de imagine. Marşul tnumfal al Ortodoxiei 
naționale s-ar vedea redus astfel la adevăratele lui dimensiuni, 

precizate de Mântuitorul Însuşi: acelea de “turmă mică” 

De ce însă atâta înverşunare impotriva unui comportament 
care în vocabularul sexualității contemporane a devenit aproape 
sinonim cu bunul simț? Asta în condițiile în care a face toţi copiii 
este privită ca o adevarată enormitate... Ei bine, ne place sau nu, 
avem de-a face cu o înverșunare a lui Dumnezeu Însuşi, fapt dovedit 
de capitolul 38 din cartea Facerii 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 


Noiembrie 2004 NR. 11/167 PAG. 15 


Înaintea altor consideraţii, trebuie să remarcăm situarea 
neobişnuită a istorisini numită “luda şi Tamar” în miezul unei alte 
relatări, de mult mai mare anvergură, şi cu care, aparent, nu are nici 
în clin nici în mânec. Ce anume l-a motivat pe autorul cărții Facerii 
să curme firul epic al dramei lui losif şi a fraților săi, pentru a insera 
acest episod pe care dacă l-am numi “prozaic” ar însemna că folosim 
un eufemism? 

Dar să consemnăm mai întâi faptele: “Apoi luda a luat pentru 
Ir, întâiul născut al său, o femeie cu numele Tamar. Dar Ir, întâiul 
născut al lui luda, a fost rău înaintea Domnului și de aceea l-a omorât 
Domnul. Atunci a zis luda catre Onan: «Intră la femeia fratelui tău, 
însoară-te cu ea, în puterea leviratului, și ridică urmaşi fratelui tău!. 
Știind însă Onan că nu vor fi urmașii ai lui, când intră la femeia 
fratelui său el vărsă sămânţa jos, ca să nu ndice urmaşi fratelui său. 
Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât şi pe 
acesta”. 

Ce făcea aşadar Onan? Contrar unei confuzii adânc şi voi! 
înrădăcinate, Onan nu se masturba, ci practica una dintre cele mai 
rudimentare metode contraceptive, pe care “specialiştii” con- 
temporani o numesc cu emfază coitus interruptus 

Că Dumnezeu dezaprobă acest comportament rămâne scris 
negru pe alb şi nimeni nu o va putea contesta în vecii vecilor. Motivul 
pentru care contracepţia este un rău înaintea lui Dumnezeu rămâne 
însă, pentru moment, ascuns. Evident, există un argument uşor de 
invocat şi “bun la toate”: contracepția este împotriva fini. Nu trebuie 
să uităm însă că multe din cele omeneşti sunt împotriva fini (ori în 
răspărul €1) şi nu toate sunt în mod necesar rele înaintea lui Dumnezeu. 
Altul trebuie să fie adevăratul motiv, incomparabil mai greu, mai 
bogat în semnificații. “Ştiind însă Onan că nu vor fi urmaşii ai lui...” 
— această formulare izbitor de paradoxală operează în fapt o 
deschidere incisivă către misterul abisal al genealogiei omeneşti. În 
continuarea cap. 38 al Facerii, luda îi promite Tamarei să o dea de 
soție ultimului său născut, Şela. Își calcă apoi promisiunea, fapt ce o 
impinge pe aceasta să “fure” sămânța cea binecuvântată, făcând uz 
de o salvatoare şi dumnezeiască şireteme 

După acest “pasager” şi “insignifiant” episod al Vechiului 
Testament, numele Tamarei apare de data aceasta în versetul al 
treilea din pnmul capitol al Noului Testament, Cartea neamului lui 
lisus Hristos, zămislirea, numele şi naşterea: “Cartea neamului lui 
sus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe 
Isaac, Isaac a născut pe Iacov; lacov a născut pe luda şi pe frații lui; 
luda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar...” Lăsând la o parte 
faptul că Tamar și Rut sunt singurele femei care s-au invrednicit să 
figureze alături de Mania într-o genealogie preocupată de ascendența 
pe linie strict patemă, adevărata revelaţie o constituie importanța 
covârșitoare a neamului care traversează sămânța omenească de-a 
lungul generațiilor. Intuiţia fundamentală a lui Onan este aceea că 
urmașii săi biologici aveau să fie verigi ale neamului lui lisus Hristos, 
căruia el alege să | se pună de-a curmezişul. Împotrivirea lui Onan 
ținteşte, aşadar, nu perpetuarea speciei omeneşti, ci Întruparea Fiului 
lui Dumnezeu! În această perspectivă, contracepția, de once natură 
ar fi ca, dobândeşte o dublă conotaţie: stricarea firii pe de o parte, dar 
mai ales potrivnicie față de voia lui Dumnezeu. 

Cea dintâi şi cea mai mare repercusiune pe care contracepția 
o are asupra finii este subminarea substratului fiziologic al sexualității, 
cu o primă consecință, detenorarea severă a calității actului sexual. 
Este un adevăr elementar asupra căruia se tace mâlc: procesele 
energetice ce stau la baza fuziunii erotice se sprijină pe o infrastructură 
nu doar somatică (penis, vagin), ci şi fiziologică. Perturbarea traseelor 
fiziologice, fie mecanică (prezervativ, stenlet), fie chimică sau de 
altă natura, va duce în scurt timp la o perturbare a mecanismelor 
energetice. Extazul se aplatizează, devine condamnat la statutul de 
simplă rutină, de orgasm. Partenenii încetează practic să simtă “cine 
ştie ce mare lucru”, iar dacă dorința lor maschează pentru moment 
hpsa, pe termen lung nu va reuşi totuşi să o compenseze, Nici o 
proteză nu va putea de aici inainte să înlocuiască picioarele rupte ale 
sexualității, atâta timp cât cei doi nu-și vor pune problema rămăduirii! 

Cât priveşte celălalt aspect al păcatului onaniei (cum îl numeşte 
Pravila, în acord cu episodul biblic), omul nu poate să planifice 
iconomia lui Dumnezeu, ci doar să i se împotrivească. Femeia nu 
poate, aşa cum afirmă Olivier Clement, să-şi controleze fertilitatea, 
ci doar cel mult să o reprime, iar tâlcul acestui comportament nefiresc 
este unul singur: un nu răspicat voii lu: Dumnezeu. 


Monahul Daniel Cornea 





' Asemenea și “metoda calendarului ”, chiar dacă ca nu “faultează””, ci numai “fentează” 
firea, rezultatul este același; nu se întâlnește cu ea, nu o asumă, cu atât mai puțin nu o 
transfigurează. 

2. femeia este stăpână pe propria sa fecunditate. "(Olivier Clement, Trupul slavei 
şi al morţii, Ed, Chistana, Bucureşti 1996, p. 91). 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Marcel PEIRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 
Claudio MUTTI (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


Tipar: PMaaf S.R.L 











PAG. 16 NR. 11/167 Noiembrie2004 PUNCTE CARDINALE 


ALEGERILE 
DE ALTĂDATĂ ([ 


După Marea Unire din 1918, 
noul regim electoral prevedea intro- 
ducerea votului universal, în locul 
celui practicat pînă atunci, cel cenzitar. 
Prin Decretul-lege din 16 noiembrie 
1918 se stabilea: “Toţi cetăţenii români 
majori vor alege prin vot obştesc 
obligatoriu, egal, direct şi secret, şi pe 
baza reprezentării proporționale, un 
număr de deputaţi proporțional cu 
populația”. Aveau drept de vot bărbaţii 
de la 21 de ani în sus, pentru Cameră, 
şi cei peste 40 de ani, pentru Senat. 
Nu aveau drept de vol femeile, militarii 
şi magistrații. 

Legiferarea votului universal 
a modificat substanţial modul de 
desfăşurare a vieţii politice. Înainte de 
război, votul avea loc pe colegii, iar 
campaniile electorale se desfăşurau 
exclusiv în oraşe, țărănimea votind în 
colegiul al III-lea, nu direct, ci prin 
delegați. Un candidat îşi putea vizita 
efectiv toți alegătorii din circum- 
scripția sa, care se ridicau la citeva 
sute. Rezultatul votului era dinainte 
ştiut, deoarece, de fiecare dată, guver- 
nul care “făcea alegerile” ieşea 
ciştigător 
| x După acordarea votului 
universal, numărul alegătorilor a ajuns 








În 2 
_ 


 


Un numitor comun: politicianismul 


Pe 19 ianuarie 1922, se constituie 
un guvern liberal, condus de lon |. C. Brătianu. 
Au loc noi alegeri, în zilele de 5, 6 şi 7 martie 
1922, pentru Cameră, și 1, 2, 9 și 10 martie, 
pentru Senat. Principalele formațiuni politice 
în aceea confruntare electorală au fost liberalu 
şi Partidul Poporului. 

Încă de pe atunci aleşii beneficiau 


citeva milioane, un 19 dei fiind. de maşini de lux, pe banii guvernului, lucru, 


ROEA! les de 50.000 de cetăj 


aiăvă jo- 
———ritute- țărani (care A i rhieaă 80% din 


populaţie). Lupta electorală din 
perioada interbelică s-a mutat de la 
oraş. la sate; candidații fiind nevoiţi 
să facă lungi turnee electorale, să țină 
zilnic cite 10-15 discursuri şi să viziteze 
cite 3-4 sale in aceeaşi zi 
În aceste condiții partidul 
aflat la putere nu se mai bizuia doar 
pe aparatul de stat, ci trebuia să 
desfăşoare o campanie electorală 
intensă şi plină de promisiuni, ca şi 
partidele din opoziţie. 
În baza legii electorale din 
1926, cîştigător al scrutinului electoral 
era proclamat acel partid care întrunise 
40 la sută din voturile exprimate. 
Legea acorda acestuia şi procentul 
suplimentar de 10 la sută, pentru 
formarea majorităţii parlamentare 
absolute. Conform lui loan Lăcustă, 
autor al cărții Zece alegeri în Ro- 
mânia interbelică, la deschiderea 
Parlamentului deputații validau 
alegerile din Capitală şi din județe. 
Prilej pentru opoziție de a semnala 
diferitele abuzuri, reale sau imaginare, 
săvirşite de către cei de la putere. După 
aceste dezbateri, Parlamentul avea un 
lemei legal de funcţionare şi urma 
alegerea preşedinţilor Cei ai Camerei 
şi ai Senatului. Nici în acest punct nu 
era finalizat procesul. Se făcea 
prezentarea Mesajului Tronului către 
Corpurile Legiuiloare, care marca 





t de presă vremii. În Vii/ orul [port 


politic al liberalilor, Brătianu A but n timp! 


guvernării generalului Averescu, printre alte 
abuzuri şi risipe, aceea cu automobile publice 
a întrecul orice închipuire. (...) Guvernul 
actual a hotărit ca să suprime toate aceste 
automobile cari constituiau un lux... S-a păstrat 
de fiecare departament numai cite un singur 
automobil pentru uzul personal al ministrului". 

Corupţia politicianustă își întinde însă 
tentaculele şi peste guvernul liberal. În Patria 
citim: “... femerea noastră a fost confirmată 
Departe de a garanta libertatea alegerilor, 
ministrul de Interne conduce personal sistemul 
de terorizare, care trebuie să falsifice voința 
corpului electoral. Ordinele... pe cari 
ministrul Văitoianu le trimite zilnic prefecților 
din țară... sînt cea mai bună dovadă că 
prezența sa în fruntea acestui departamen! 
este cu totul contrarie libertăţii alegerilor”. 
Şi tot regimului liberal i se aduc și acuze de 
vărsare de sînge: “Asasinarea la drumul mare 
a unui fost primar din Teleorman, «prezidentul 
Comitetului Partidului Politic» din localitate, 
omor premeditat, căci victima fusese 
prevenilă ce o aşteaptă dacă nu va părăsi 
partidul... ”, scie Îndreptarea (20 februarie). 
Const. Bacalbaşa scrie în Dimineaţa (25 
februarie) despre cenzura aplicată de către 
patronii de ziare: “În România, cel puţin, nu 
ziariștii fac ziarele, ci cel mult le scriu. Și 
întotdeauna le scriu numai aşa după cum dau 
directivă directorii”. 

Îndemnuri de a nu-i vota pe hberali 
au fost lansate de către opoziţie şi în această 
campanie: “Nu votaţi pe liberali! Pentru că 
este partidul bogaţilor ... Nu votaţi pe liberali, 


deschiderea oficială a lucrărilor Abia fiindcă pămintul ce vi Îă -au dat şi votul universal 


alunci puteam spune că. aveam Putere 
şi Opoziţie. j 

„Vă prezentăm în continuare 
care era dimosfera și febra înaintea 
alegerilor din perioada interbelică, 
precum şi rezultatele acelor campanii 
electorale. (FI. B.) 


l-au dat de nevoie, siliţi de revoluţia rusească, 
care bătea la poarta Moldovei, îns îngerată tot 
de ei”, spunea Const. Mille în Lupta (| martie). 
Numeroase acuze la adresa Brătienilor sînt 
proferate în presa vremii: “Cenzură, stare de 
asediu, samavolnicie, ilegalitate, sălbăticie, 
asasinate .. Pină acum a fost teroarea; de aici 


începe frauda”. Medicul George Crăciun 
afirmă că pnietenul său |. |. a fost rugat ca la 
alegeri să găsească o ocazie binevenită pentru 
a părăsi localul de votare, spre a-i da răgaz 
notarului să înlocuiască urna adevărată cu una 
plină de voturi ale candidatului guverna- 
mental: “Jur pe unul Dumnezeu că afirmaţiu- 
nile mele conţin purul adevăr!”. 

PN. L a cîştigat totuşi alegenle (au 
fost aprox. 3 milioane de alegători înscrişi, 
însă doar 2, 2 şi-au exprimat votul). Acestă 


Victorie a reprezentat prima guvernare 
ncintreruptă de 4 ami, de după Marea Unire 


În cadrul cabinetului liberal, s-a adoptat o nouă 
Constituţie, pe 23 martie 1923, şi a fost 
elaborată prima lege electorală de după | 
decembne 1918, pe 27 marte 1926. Pnntre 
altele, aceasta prevedea că partidul care 
întrunea cel puțin 40 la sută din votunle 
electoratului primea în schimb peste 70 la sută 
din locuri în Parlament. După cei 4 ani 
încheiați, s-a ales un guvern care era un fel 
de paravan electoral pentru hberali, Partidul 
Poporului al lui Averescu fiind într-o cădere 
liberă de popularitate față de alegerile 
precedente. Regele, în complicitate cu Ion |. 
C. Brătianu, îi joacă o farsă lui N. lorga, 
dându-i ordinul să alcătuiască un guvern 
unitar, din mai multe formaţiuni politice. lorga 
alcătuieşte o formulă destul de viabilă pentru 
noul guvern, însă, pe neaşteptate, suveranul îl 
numeşte pe generalul Averescu prim-ministru, 
pe 30 martie 1926. Această campanie aduce 
noi mutări pe tabla de şah a politicii româneşti. 


“Nu alegeri libere, ci alegeri liberale” 


Acum apare pe scenă Partidul 
Naţional Ţărănesc (rezultat din unirea 
Partidului Naţional Român cu Partidul 
Ţărănesc). În noua campanie participă și 
partidul “extremist de dreapta” Liga Apărării 
Naţional-Creştine, condus de A. C. Cuza, cu 
un virulent program antisemit și anticomunist. 
Surprinzător, cum nimeni nu se aştepta, 
alegerile au fost cîștigate de Partidul Popular! 
Noua guvernare nu a avut însă viață lungă. 
Prin anumite măsuri, cum ar fi cenzura presei, 
nu a rezistat mai mult de | an şi 2 luni. Grav 
bolnav, regele Ferdinand dorea să nu mai fie 
implicat în treburile statului şi emite un act 
prin care să-i asigure nepotului său Mihai 
(minor) domnia. Din combinaţiile de culise 
dintre regina Maria şi lonel Brătianu, la putere 
a ajuns un cabinet al cărui prim-ministru era 
prințul Barbu Știrbei, cumnatul lui Brătianu 








Dar nici acest guvern nu a rezistat prea mult 
(numai pînă la 20 iume 1927). Însărcinat cu 
formarea altuia a fost însă Brătianu. Noile 
alegeri au avut loc pe 7 iulie, pentru Cameră, 
şi pe 10-14 iulie, pentru Senat. 

lată cîteva spicuiri din presa vremii: 
“Ni s-a Întimplat uneori să renunțăm la 
guvern, nu ni S-a întimplat niciodată să cerem 
guvernul şi să nu reuşim. Ei bine, îl 
revendicăm în aceste împrejurări, anunţa 


Ionel Brătianu în Viitorul. “Metodele veahi.|=— 
| „de guvernare menținute forțat au produs |. 


“anarhie şi destrăbălare în administrațiunea 
publică şi o mizerie aproape intolerabilă în 
viața economică”, stă scris în manifestul 
electoral al P.N.Ţ din Adevărul (14 iunie) 
Blocul Muncitoresc-Ţărănesc intră mai în 
detaliu şi cere anularea Constituţiei şi legile 
liberale, hbertatea presei şi cea a cuvîntului, 
scutirea de impozit asupra venitului anual 
mai mic de 120.000 lei, lupta contra 
speculei, contra regimului excepțional din 
teritonile noi, ca şi lupta pentru şcoli libere, 
în limba maternă, susținute de stat și conduse 
de minorităţi. lon Mihalache spune în 
Adevărul : “Nu e o simplă luptă electorală. 
E o luptă epopeică pe care o duce naţia, 
pentru liberarea ei de sub dictatură. Țara e 
național-ţărănistă; dacă se făceau alegeri 
libere, ieşeam noi. Frica de noi a născut 
cabinetul Brătianu, care trăieşte prin 
ciomag ”. Brătianu pare a fi cel care atrage 
antipatia tuturor, prin doctrina partidului său. 
luliu Maniu îl atacă prin presă: “... d 
Brătianu a ruinat acest guvern şi este azi în 
fruntea guvernului ca să nu facă alegeri 
libere, ci alegeri liberale. (..) Dar țara este 
cu PNȚ. Mergeţi la vot cu tot curajul! Sint 
convins că rezultatul lor va însemna o nouă 
eră pentru țară”. lorga nu scapă nici un pnle) 
de a-l ironiza pe Maniu, după cum atestă 
Universul, care citează din cuvintarea 
acestuia la Galaţi: “D. /uliu Maniu e un om 
foarte interesant şi l-aş aduce la Galaţi pe 
socoteala mea, ca să stea de vorbă cu dv, 
altfel nu se mişcă din Capitală. E un om 
frumos, cu pantaloni la dungă; n-are nici o 
ocupație”. 

Din totalul de peste 3,5 milioane 
de alegători înscrişi, doar 2,7 şi-au exprimat 
votul. Ciştigător a fost Partidul Naţional 
Liberal (cu 318 mandate în Cameră), urmat 
de PNȚ. (cu 54). 


Florian BICHIR 
(Urmarea în numărul viitor)