Puncte Cardinale anul XV, nr. 4-5 (172-173), aprilie-mai 2005

“Ingerul a strigat celei pline de dar: Curată Fecioară, bucură-te, şi iarăşi zic: bucură-te, căci Fiul tău a înviat 
a treia zi din mormânt! Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, căci Slava Domnului peste tine-a răsărit! 


Saltă, saltă acum şi te bucură, Sioane! lar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui 


născut al tău!” 





credinţă 
iubire 
speranţa 





PU INC 





1 A ANULXV 


Ala So 


CA2D:NALEEI 





N 0 0 ETA pi VK) 





Aprilie - Mai 
2005 





PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NAȚIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


Neruşinarea foştilor nomenclaturişti şi securişti nu are margini. Ei îndrăznesc să invoce Constituţia şi drepturile omului 
pentru respingerea unui proiect de lege a lustraţiei. Fiind amnezici la momentele de istorie singeroasă pe care le-au generat, 
încălcînd tocmai aceleaşi drepturi şi aceeași Constituţie! 

Istona nu operează cu “dacă”. Bunul-simţ, însă, ne îndeamnă să credem că, dacă legea lustraţiei ar fi fost adoptată 
imediat după decembrie 1989, România măcar nu ar fi trăit mineriadele. Ba sîntem convinşi că această țară ar fi fost cu vreo 20 
de ani mai înaintată pe calea civilizației. Cu o lege a lustraţiei, care să-i scoată pe tuşă timp de vreo 15 ani pe foştii activişti PCR 
ŞI pe cei care au făcut poliție politică, PRM şi PSD nu ar fi existat. Prin urmare, nu s-ar fi petrecut multe dintre nenorocirile post- 
revoluționare ale lumii româneşti, care întîi ne-au izolat, apoi ne-au şi făcut de risul lumii, pentru ca în cele din urmă să ne aducă 
umili la picioarele unui Occident onpilat de numele de român. Dacă PSD şi PRM nu ar fi ființat, proprietățile confiscate de 
comuniști ar fi fost retrocedate in integrum demult, corupția n-ar fi ajuns nici pe departe la nivelul de azi, miliardarii de carton ar 
fi fost desigur mai puțini, s-ar fi putut construi o scară de valori corectă şi, poate, Biserica însăşi şi-ar fi îndreptat mai curînd 
coloana vertebrală în fața Puterii. Într-un cuvînt, dacă în 1990 am fi avut puterea să asanăm viața publică românească, ne-am fi 


dat o şansă de a ne întoarce la normalitate. 
Y / 4 (Na 4 
TENTATIV E DE PURIFICARE 
Ax Ni ll Air] Z | N NA A JUN NA 


Din nefericire, Proclamaţia de la Timişoara, lansată de George Şerban la 11 inartie 1990, a fost respinsă cu vrutalitate de 
politrucii instalați la cinma puterii, sprijiniți de uriaşele mase de manevră ale minenilor, muncitorilor IMGB-işti etc. Cele 13 
puncte ale documentului fixau reperele unei despărțiri categorice de comunism și ale unei renaşteri a României pe baze noi şi 
curate. Punctul 8 era cheia de boltă a manifestului: propunea purificarea etică a vieții publice de la noi. Aplicarea sa îi obliga pe 
foştii servi ai lui Ceuşescu, din Partid și din Securitate, să stea deoparte trei legislaturi. Suficient timp ca România să se aşeze pe 
un făgaş firesc de evoluție și să-şi vindece rănile trecutului. Societatea civilă sănătoasă a încercat să impună Proclamaţia prin 
protestul-maraton din Piața Universităţi (22 apnihe — 13 iunie 1990). Manifestaţia s-a încheiat însă cu lovituri de bite minereşti în 
capetele intelectualilor, cu incendierea unor instituții publice (Poliţie, SRI), cu devastarea sediilor de “partide istorice” şi cu zeci 
de arestări abuzive. Au urmat anii de domnie autoritară a FSN-FDSN-PDSR-PSD. Comunismul căzuse, nu şi comuniştii. Abia 
în 1999, regretatul George Șerban a inițiat un proiect de lege a lustraţiei, pe care n-a mai apucat să-l depună la Parlament. După 
decesul neașteptat al scriitorului, colegii săi din PNȚCD au înaintat totuşi proiectul, dar acesta n-a mai fost luat în discuţie în acea 
legislatură. Cum PNȚCD n-a mai intrat în Parlament în anul 2000, iar PSD a revenit la putere, nici o altă formațiune politică n- 
a mai găsit de cuviință să facă vreo tentativă de a duce pină la capăt un act de minimă igienă a spectrului politic 

Aşadar, vedeți bine, Silviu Brucan, “profetul din Dămăroaia”, ştia ce spune cînd ne-a avertizat că vor trece 20 de ani pină 
să ieşim la un liman. El n-a prezis nimic, de fapt, ci, ca unul de-al lor, ştia că trebuie să așteptăm clipa înlăturării din treburile 
publice a generației de politruci național-bolșevici. Îndepărtarea se putea produce prin lege sau pe cale naturală — cînd ar fi murit 
de bătrîneţe alde Iliescu şi principalii lui tovarăşi. Ei bine, istoria ne testează, cinică, răbdarea; Iliescu, care a anunțat că iese din 
politică numai cu picioarele înainte, se simte... “ca la 45 de ani”; iar legea lustraţiei nu poate trece printr-un Parlament format 
preponderent din foşti. Probabil că, dacă aşteptăm eliminarea naturală a celor care au făcut parte din structurile de putere 
comuniste, vom rătăci în deșertul tranziţiei nu de 20, ci de 40 de ani. La un deceniu şi jumătate de la căderea regimului comunist, 
puterile legislativă, executivă și judecătorească din stat sînt încă sub controlul direct sau indirect al foştilor fideli ai lui Ceauşescu 
sau ai Moscovei. lată de ce, chiar dacă vine destul de tirziu, legea lustraţiei rămine imperios necesară. Nefericitul Emil 
Constantinescu nu avea cum să cîştige războiul cu foştii decit printr-o epurare energică. Traian Băsescu riscă să-i repete 
experiența amară, dacă nu va acționa energic pentru impunerea unei legi a lustraţiei. Preşedintele insă nu pare să acorde 
prioritate acestei chestiuni, în ciuda retoricii sale justițiare. 

De puțină vreme, deputatul Cozmin Gușă, fost lider PSD și PD, a depus la Cameră un proiect de lege “antinomenclatură” 
Varianta Guşă îi vizează, însă, numai pe cei care au deținut funcții în PCR, iar adoptarea ci în această formă i-ar face scăpați pe 
securiști. Se vehiculează presupunerea că Guşă a încercat să blocheze astfel inițiativa senatorului PNL Adrian Cioroianu, care 
se referea şi la cei care au făcut poliție politică. Dar nu este exclus ca tinărul şi capriciosul deputat să se fi grăbit doar, în 
executarea unui simplu exerciţiu de imagine. Proiectul lui Cioroianu are și el o hibă: prevederile legii ar intra în vigoare abia din 
legislatura următoare, Se pare că Cioroianu va fi avut orgoliul de a moşi o lege, altminteri i-ar fi fost la îndemină să scoată din 
arhive proiectul mai bun al lui George Șerban, pe care, eventual, îl putea amenda. Oricum, înainte ca legea să intre în dezbateri, 

s-au declanșat protestele vehemente ale Opoziţiei. Se opune toată floarea veștejită a PSD şi PRM, de la Ion Iliescu la Comeliu 
Ciontu. Tătucul PSD pretinde că legea ar fi antidemocratică, specifică “numai statelor fasciste şi comuniste”. (Tot fascişti vedea 
Iliescu şi în Piaţa Universităţii, în iunie 1990...) Ciontu susţine că legea este anticonstituțională și încalcă, chipurile, drepturile 
omului, 

Legea lustraţiei a intrat în vigoare în Cehia (1991), în Ungaria (1994) şi în Polonia (1997), state ajunse în clubul curo- 
atlantic înaintea noastră. Și nimeni nu i-a acuzat din această pricină pe cehi, pe maghiari sau pe polonezi de fascism sau de 
comunism Claudiu TÂRZIU 





CUCUVEAUA ŞI-A CÎNTAT C ÎNTECUL DE... LEBĂDĂ! 


În sfîrşit, pe 21 aprilie 2005, după mai bine de 15 ani de la sîngeroasa prăbuşire a vechiului regim, 
“emanatul” Ion Iliescu a ieșit - tovărășeşte, cum și intrase! - din prim-planul scenei politice româneşti. 
I-a fost scris să fie “scos din cărți”, cu o majoritate zdrobitoare, chiar de către cei care s-au hrănit ani de- 
a rîndul din osînza sa. Îi rămîne doar consolarea unui cenușiu fotoliu de parlamentar, dacă nu cumva se 
va prăpădi de inimă rea înainte de expirarea modestului mandat, Sic rransit gloria immundi! 








ră, se Ze i Per ae 
“lar în prima zi după sîmbătă, foarte de, 


dimineaţă, au venit ele [femeile mironosi- 


țe] la mormînt, aducind miresmele pe care 


le pregătiseră. Şi au găsit piatra. răsturnată . 
de pe mormînt. Şi intrind, nu au găsit. 
trupul Domnului lisus. Şi fiind ele încă 
nedumerite de aceasta, iată că doi bărbaţi 
au stat înaintea lor, în veşminte stră- 
lucitoare. Şi, înfricoşindu-se femeile şi ple- 
cîndu-şi fețele la pământ, au zis aceia către 
ele: De ce căutați pe Cel viu între cei morţi?! 
Nu este aici, ci S-a sculat...” (Luca 24, 1-6) 


“După ce a trecut simbăta.. cînd se 
de ziua întîi a săptămînii [Duminica], au 
venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, 


De9) 


ca să vadă mormîntul. Şi iată, s- 
cutremur mare, că îngerul Domnului, 
coborînd din cer și venind, a prăvalit piatra 
şi şedea deasupra ci. ŞI înfăţişarea lui « era. 
ca fulgerul, iar. îmbrăcămintea lui. albă e 
zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat a 
ce păzeau [mormîntul] şi s-au făcut. ca 


morți. lar îngerul a zis. femeilor: : Nu vă. | 


femeți, că ştiu că pe Iisus “cel răstignit ÎL 


căutați. Nu este aici; căci S-a sculat, , precum * 


a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcul. Şi. 
degrabă mergînd, spuneţi ucenicilor | Lui că 
S-a sculat din morți...” (Malti 28, Le 7) 5 AS 


AN AR ARĂ 


























PAG. 2 Aprilie-Mai 2005 





LA DESPĂRŢIREA DE PAPA 


Moartea Papei loan Paul al II-lea a fost cel mai 
mediatizat eveniment din ultimii ani, numărul de şturi pe această 
temă aparute pe Internet fiind de zece ori mai mare decât cel 
al relatărilor consacrate realegerii în funcție a preşedintelui 
amencan George W. Bush. 

Moartea Papei loan Paul al II-lea a provocat şi în mass- 
media din România o avalanşă de comentarii, din păcate 
care de care mai hilare. Analişti improvizați în specialişti 
religioşi au folosit cuvinte cât mai mari, pe cât de pompoase, 
pe atât de artificiale şi de stângace, uitând că de la sublim la 
ridicol nu este decât un infim pas. Televiziuni care se doresc 
a fi CNN-uri româneşti s-au întrecut în a face confuzii 
deconcertante între conclavuri şi concilii, sau între episcopi 
şi cardinali, ba chiar ajungând să-i numească monsieniori pe 
nişte simpli preoți stânjeniţi, iznorându-se că această titulatură 
este atribuită doar înaltului cler catolic (mai pe înțelesul lor, 
ca ŞI când 1 s-ar spune unui plutonier: “Domnule general”!). 
De la delirul verbal al unor saltimbanci, altminteri complet 
străini de once orizont religios, şi până la acel incredibil 
strigăt: Santo, subito santo! (“Sfânt, imediat [să fie făcut] 
sfânt!”) — toate te făceau să crezi că trăieşti într-o țară năucă, 
dar eminamente catolică! 

Fără a mai dezgropa un trecut plin de răni, se ştie că, 
mai ales în Transilvania, urmele catolicismului au rămas 
adânci; nimeni însă, din acestă liotă ciudată de “analişti” 
semidocți şi dezbisericiți nu a fost în stare să explice de ce 
activitatea Papei loan Paul al II-lea a fost benefică pentru 
România. 

Papa loan Paul al II-lea a fost, într-o anume măsură, 
unul “de-al nostru”; dacă nu un răsăntean propriu-zis, în orice 
caz, cum bine zice P. S. Calinic, “un vecin”, care nu ne 
ignora nici păsurile, nici virtuțile. Papa a înțeles ce înseamnă 

şi dictatura nazistă, dar și cea comunistă. În 1939, când trupele 
permane au intrat în Polonia, ca urmare a sinistrului pact 
Ribbentrop-Molotov, Karol Wojtyla, viitorul Papă loan Paul 
al II-lea, avea abia 19 ani. Fiu de ofițer, tânărului avea să 1 se 
întipărească în minte că doar România a ajutat în acele 
momente tragice armata şi guvernul polonez, oferindu-le azil 
politic, deși nici ea nu se afla intr-o situație de invidiat. Peste 
ani, ajuns Suveran Pontif, polonezul a ținut ca România să fie 
prima țară ortodoxă vizitată de un Papă, de la 1054 încoace. 

Pentru noi, românii ortodocşi, Papa a fost mare şi pentru 
că s-a opus unor cercuri din Vatican (şi nu doar), care după 
1989 cereau revenirea la Concordat, iar martiriul Bisenci 
Greco-Catolice era doar un pretext. Papa loan Paul al II-lea a 
cerut dialog, înțelegere între Biserici, mai ales în anii în care, 
după teoria lui Samuel Huntington din Ciocnirea civlizaţiilor, 
diverşi “politologi” exaltaţi desenau deja pe crestele Carpaţilor 
o “frontieră catolică”, iar scenariul iugoslav era în plină 
derulare... 

Suveranul Pontif a recunoscut originea apostolică a 
Bisericii Ortodoxe Române şi a fost primit cu o dragoste care 
l-a copleșit. În timp ce străzile Bucureştiului erau pline ochi și 
cuprinse de o sinceră şi onestă jubilaţie, în Grecia, pe 
aeroporturi şi în piețele publice, s-au afișat pancarte cu “Papa 
go home" şi “Papa persoana non grata”, iar la Kiev s-a auzit 
scrâşnirea dinților ca în iad! De Moscova — zisă “cea de-a 
treia Romă” — nici nu a fost vorba, Rusia acuzând şi în prezent 
prozelitismul agresiv al Vaticanului. 

Din cei 264 de papi de până astăzi, doar Sixt al IV-lea 
— care l-a numit pe Ștefan cel Mare “atletul lui Hristos” — şi 
loan Paul al II-lea au arătat o anume înţelegere şi reale 
sentimente pentru noi. Să dea Dumnezeu ca noul Papă - și 
cei de după el — să iubescă creștineşte România măcar pe 
jumătate cât a iubit-o Papa loan Paul al II-lea! 

Florian BICHIR 





e ea Ei 





( 
Lă 


Pr? ph e 


Personaj harismatic şi în multe privințe atipic, de 
o vrednicie slujitoare împinsă până pe patul morții, ştiind 
să îmbine ca nimeni altul blândeţea cu fermitatea şi 
conservatorismul cu flexibilitatea, loan Paul II a fost 
probabil nu doar cel mai important Suveran Pontif al 
veacului său, ci și unul dintre cei mai abili și mai 
întreprinzători Papi din istorie, marcând puternic nu doar 
viața internă a Bisericii Romano-Catolice, ci întreaga scenă 
a lumii din ultimul pătrar al secolului XX. Oricâte puncte 
de divergență am avea cu catolicismul, nu putem nici 
diminua, nici trece cu vederea rolul-cheie pe care loan Paul 
II l-a jucat fără emfază în acest târziu al Istoriei, nici meritele 
specifice ale lungului său pontificat (chiar dacă ni se pare o 
exagerare sentimentală cererea atât de precipitată a 
canonizării sale: Santo, subito santo!). Îi dedicăm aceste 
pagini de evocare omagială cu încredințarea că cititorii 
ortodocși nu ne vor judeca pripit şi simplist, ca şi cu speranța 
că Apusul nu va pierde, sub noii lui păstori spirituali, 
sensibilitatea pentru acea Orientale lumen pe care Papa loan 
Paul II a redescoperit-o unei Europe crepusculare, nu atât 
sub imperativul vreunei utopice “uniri” a Bisericilor, cât 
sub acela al unei înțelepte unități de acțiune şi re-acțiune a 
lor împotriva tot mai numeroșilor (și mai perfizilor!) 
adversari generici ai Crucii. 
(Puncte cardinale) 


(KAROL WOJTYLA:1920-2005) 


Un lucru puțin 
cunoscut chiar şi în lumea 
bisericească este acela că P.F. 
Părinte Patriarh Teoctist s-a 
întâlnit cu Papa loan Paul al II- 
lea încă din 1989, în deplină 
clandestinitate. 

La începutul anului 
1989, Patriarhul Teoctist a fost 
invitat să viziteze comunitatea 
ortodoxă din India. Cum drumul 
urma să fie suportat de către 
Biserică şi nu de către stat, s-a ales varianta cu o escală 
la Roma, care era mult mai ieftină, dar corespundea şi 
intențiilor nedeclarate ale Patriarhului. Delegația română 
a aterizat pe 4 ianuarie 1989 pe aeroportul din Roma, 
iar surpriza a fost enormă, deoarece au fost primiți cu 
cele mai înalte onoruri, demne de un şef de stat. 
Întâistătătorul BOR a fost informat că a doua zi, pe 5 
ianuarie, la ora 11.00, urma să fie primit de Papa loan 
Paul al II-lea. Patriarhul a fost găzduit, la insistențele 
gazdelor, în camerele rezervate la Vatican celor mai 
înalte personalități. Gestul nu a scăpat neobservat, 
Bucureştiul fiind informat imediat de către securiştii 
din delegație. O panică de nedescris a cuprins atunci 
autoritățile comuniste, care au făcut o noapte cu totul 
albă. Dis-de-dimineață a năvălit, negru la față şi 
impacientat, ambasadorul român, care a anunțat că 
întâlnirea nu poate avea loc sub nici un chip. 
Ambasadorul nu s-a lăsat înduplecat decât după ce 
Patnarhul a luat asupra sa întreaga responsabilitate a 
acelei întâlniri, promițând că... nu va rămâne în 
Occident. 

Întâlnirea a fost protocolară, Patriarhul 
oferindu-i Suveranului Pontif proaspăta reeditare 
monumentală a Bibliei de la Bucureşti (1688), o ie 
moldovenească şi o icoană pe sticlă din Transilvania. 
Momentul istoric şi neprevazut a constat mai cu seamă 
în retragerea celor doi într-o cameră alăturată, unde 
au discutat între patru ochi mai mult de o oră, timp în 
care “băieții cu ochi albaştri” se dădeau de ceasul morții 
să afle ce discută cei doi arhierei. Discuţia nu a fost 
stenografiată, astfel că nici până astăzi nu se ştie public 
ce s-a discutat. În fine, o altă surpriză a constat în 
faptul că a doua zi cotidianul Vaticanului a publicat 
fotografii de la întâlnire, deşi delegația noastră nu 
observase nici un fotoreporter prin preajmă! 

Florian BICHIR 








PUNCTE CARDINALE 


Papa loan Paul al II-lea — după numele său civil 
Karol Josef Wojtyla — s-a născut la 18 mai 1920, la 
Wadowice, un mic oraşel polonez situat nu departe de 
Cracovia, într-o familie mai degrabă modestă. Mama 
sa, Emilia, o ființă foarte cucernică, dar măcinată de 
boală, a murit când 
fiul ei avea numai opt 
ani, lăsându-l în enijă 
tatălui său, Karol, 
militar de profesie 
Trei ani mai târziu, 
fratele său, Edmund, 
a fost răpus şi el de 
scarlatină, sporind 
drama unei familii 
greu încercate, dar 
în care credinţa a 
rămas vie şi biruitoa- 
re, peste toate vitre- 
guile. 

“Lolek” (după 
cum era el poreclit) 
a fost fascinat de 
tânăr de literatură şi 
teatru. După declan- 
şarea războiului, el a 
fost însă nevoit să 
muncească din greu 
la uzinele Solvay din 
Cracovia, unde a 
spart piatră la o can- 
eră, pentru a primi în — 
schimb cartele de 
alimente. Avea pe |. 
atunci nu numai î 
atractie pentru sport, 
CI şi calități de spor- i 
tive, dar nici una de 
dintre 1spitele lumești Loca a 
n-au reuşit să-l %* 
confiște și să-l abată 
de la chemarea lui cea mai intimă, care era slujirea lui 
Dumnezeu. 

Studiile religioase le-a început în clandestinitate, 
pe vremea ocupaţiei naziste, devenind preot în 1946, 
tocmai în contextul atât de ingrat al bolşevizării forțate 
a majorităţii țărilor din Europa Centrală şi de Est. După 
studii la Roma, în 1958, Karol Wojtyla este numit 
episcop, apoi arhiepiscop, fiind ridicat la rangul de 
cardinal în 1967, de către Papa Paul al VI-lea. Avea 
doar 58 de ani în momentul în care a fost ales Papă (pe 
16 octombrie 1978), după moartea fulgerătoare a 





predecesorului său, Papa loan Paul 1, care nu a apucat 
să țină cârma Bisericii Catohce decât 33 de zile! 

Papa loan Paul al II-lea a fost primul slav care a 
urcat în Sfântul Scaun, ocupat de 450 de ani numai de 
italieni. El a adus cu sine în Cetatea Vaticanului acel 


CEL DINTÂI PAPĂ SLAV 


duh nou şi acea 
energie lucrătoare 
de care era nevoie 
într-o epocă atât de 
complexă, mai ales 
pentru a transpune 
pe deplin în faptă 
linia trasată de 
Conciliul Vatican 
II. 

În cei peste 
26 de ani cît s-a 
aflat la cârma Bise- 
ricii Catolice, Papa 
loan Paul al II-lea a 
făcut 104 călătorii 
în lumea întreagă, în 
cursul cărora a 
vizitat 129 de țări şi 
a străbătut aproxi- 
maâtiv 1,25 miloane 
de kilometri (un 
adevărat  globe- 
trotter al creştină- 
tății!). Sub pontifi- 
catul său a procla- 
mat 482 de sfinți şi 
a beatificat 1338 
persoane (ma: mult 
decât toți predece- 
sorii săi la un loc!), 
a ținut peste 10000 
de discursuri şi a 
redactat 14 encicli- 
Ce,-cu un impact 


catolice. A avut o fat Ati priză la tineri şi a contnbuit 
din plin, cum bine se ştie, la prăbuşirea definitivă a 
sistemului comunist. 
În fine, şi-a asumat 0 aventură ecumenică şi 
interreligioasă fără precedent, fiind primul Papă care a 
călcat pragul unei moschei sau al unei sinagogi, dar şi 
primul care, după Marea Schismă de la 1054, a pus 
piciorul pe pământ ortodox (România, mai 1999), chiar 
în pragul Marelui Jubileu, şi a recunoscut deschis şi în 
profunzime uriaşa valoare spirituală a Tradiţiei 

răsăritene. 
(FI. Bichir şi R. Codrescu) 


EPA AR 
y “ a 
E Pest TĂI pui iii 
PONI nf 
e Pt | Ţ e . 
Ah e PE A Pia 
[i i i, rit | 
Lt: d 


i. 
a: e 





crucial asupra-lumii 





Aprilie-Ma: 2005 PAG. 3 


gt rtilap si aie de 2 ie tocat aa. ui 

“Acesta este strigătul de bucurie. cu care: lumea. Ă 
alelă întâmpină alegerea unui nou Papă, de cum vede” 
fumul alburiu ieşind pe homul Vaticanului. EL a răsunat. 
Iarăşi anul acesta, în a 19-a zi de la moartea Papei loan 
Paul II. Succesorul celui mai de seamă Suveran Pontif al 
secolului XX a fost desemnat de conclavul cardinalilor 
într-un timp record: așa cum era de așteptât, el este 
germanul de origine bavareză Joseph Ratzinger, în vârstă 
de 78 de ani, decanul colegiului elector, cardinal al 
Berlinului, prefect al Congregației De Doctrina Fidei, - 
teolog erudit şi întruchipare a “iezuitismului subțire”, - 
socotit îndeobşte “mâna dreaptă” a răposatului loan Paul 
IL Să l-au Lai chiar” pureut de licr, amintind insinuant, 


sg ie cărui inie e « e pi ci Upis c-o 

urma i în măre, „atât datorită siiccesulii fa care sri 
cât Şi în virtutea vârstei. inaintate, nu p 
proiectelor, reforinatoare Şi de termen lu 
A „Benedict XVI este al zei 


A 


tât n mai dific ilă ae cât 

succede unui Suveran Pontif harismatic şi A de dai 
pa ati Ș 

care a marcat putemie i e secolului Ă Și a sila 


dit 


tot mai i ie i că ortodo Ocşi, Să Sp 
că Sanctitatea Sa va fi a sia d i iza 
Biserica şi valorile. tradiționale is 
lumen), continuând. ŞI. console 
A pini, a lui loan Paul Il (Cănu aia 

pentru 


o discreție, un tact. şi oc căldură su 

grObIa0a tă babotnic nu le poa te în! neca). | - 
„Altfel spus, să i sperăm c ie german se UA dai 

în această privință la înălțimea celui slav iei Sua 


creştină Va continua să se menească Şi să se sudeze 


la Răsărit până la Apus ad maioreni Di Dei glori 


În gudiă 
| * Bere ph £ Comlină Hatui ret 


7 MANY 
"e RELIGIUOAS 
7 UNI 


| COVENANT PRI 9 
CER 5 


ad + Sir, „ APOI OT 


. hi 
şi 
. tei îi ÎN 13) are huse d ( 
Ă - cp m Da 
Ă 
Pa = d! 
sa 7 . A 





si îs 1ESUs d 














| imaginea PNȚCD de incoruptibilitate tare ca stânca 





PAG. 4 Aprilie-Mai 2005 


PUNCTE CARDINALE 


O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC: 
10M GALLAGHER, FURTUL UNEI NAȚIUNI av 


“In 1996 - îşi încheie Tom Gallagher capitolul 
„România în derivă” - era mult mai greu să-i înşeli pe 
alegătorii români prin zvonuri sau diversiune decât 
fusese în 1990-1992. Un lon Iliescu umilit a 
recunoscut înfrângerea, când a fost limpede că nu 
putea să primească mai mult de 45% din votun. El nu 
s-a întors la Cotroceni; noul său rol în politică a fost 
acela de senator PDSR”. Astfel, după alegerile din 
1996, preşedinte al României devine Emil 
Constantinescu, iar guvernarea țării este încredințată 
Convenţiei Democratice din România (CDR). O 
perioadă asupra căreia universitarul britanic se apleacă 
cu insistență şi metodic, cunoaşterea ei constituind 
cheia înțelegerii actualei crize în care se găseşte 
România zilelor noastre. Cât priveşte concluzia care 
surprinde trăsătura definitorie a acelei perioade, ea 
este anticipată chiar în titlul primului capitol, în care 
este analizată guvernarea CDR: “În funcție, dar nu la 
putere. Luna de miere a lui Constantinescu, 1996- 
1998”. Dar înainte de a ajunge la concluzie, autorul 
Furtului unei națiuni ne furnizează datele de 
identificare atât ale formațiunii politice, cât şi ale 
principalului personaj care au reușit să înlăture de la 
guvernare regimul Iliescu. 

“Deşi CDR era o umbrelă sub care se 
adunaseră optsprezece organizații, PNŢCD se afla 
indiscutabil la cârma ei. CDR avea un mesaj omogen, 
alăcuit în jurul unor idei clare: dreptul la proprietate, 
anticomunismul, probitatea morală, cinstea şi 
statornicia erau neîncetat subliniate. Un bloc compact 
de alegători, deşi formând încă o minoritate evidentă, 
se simțea stimulat de o astfel de agendă morală, iar 
părea să-i ofere un fundament convingător”. La 
această- carte de vizită atrăgătoare se adăugau două 
elemente importante, menite să alimenteze speranța 
românilor într-o grabnică înlăturare a dezastrului 
economic lăsat moştenire de guvernarea PDSR. 
Primul: “Contractul cu România”, pe care se axa 
manifestul electoral al CDR şi care promitea luarea 
unor măsuri clare în decurs de 200 de zile pentru 
îmbunătăţirea vieţii diverselor categorii de cetățeni”. 
Cel de al doilea: “Promisiunea că 15.000 de specialişti, 
ale căror calități fuseseră ignorate de PDSR, aveau să 
fie plasați în posturi-cheie, pentru a porni un proces 
de refacere națională, înainte de toate în economie”. 

Cât priveşte portretul politic pe care Tom 
Gallagher îl schițează principalului actor al noii 
guvernări, Emil Constantinescu, el este surprinzător 
de lacunar: “Emil Constantinescu provenea dintr-un 
sat argeşean, de la poalele Carpaţilor, scenă a unei 
rezistențe îndelungate împotriva comuniştilor în anii 
'50. Intrarea sa în viaţa politică s-a făcut prin 
intermediul Alianţei Civice, o organizaţie care a 
însuflețit forțele ce luptau pentru democrație în prima 
jumătate a anilor '50. Din 1992 își făcuse ucenicia 
politică pe lângă Corneliu Coposu, care crezuse că o 
personalitate independentă, din afara unui partid, ar 
avea cele mai multe şanse să-l îndepărteze pe Iliescu. 
Încurajându-l să se mute din lumea universitară în 
cea a politicii, Corneliu Coposu părea să fi adus un 
mare serviciu țării”. 

Faptul că Emil Constantinescu se trage din 
zona în care au acţionat grupurile Arnăuţoiu și 
Arsenescu nu înseamnă că este os din Elisabeta Rizea, 
figura de legendă a rezistenței anticomuniste, așa cum 
pare să ne sugereze Tom Gallagher. Adevărul trist este 
că acolo unde au avut loc acțiuni armate împotriva 
regimului comunist s-au inregistrat și cele mai odioase 
vânzări și colaborări cu Securitatea. De asemenea, 


surprinzătoare sunt şi afirmaţiile cum că Emil 


Constantinescu ar fi fost o “personalitate politică 
independentă”, care “și-a făcut ucenicia politică din 
1992 pe lângă Corneliu Coposu”, câtă vreme este de 
notorietate publică că viitorul preşedinte al României 
a fost membru PCR; și nu un membru de rând, ci 
secretar de organizație de bază comunistă. 


Cu foarte puține excepții, echipa cu care Emil 
Constantinescu a guvernat în anii 1996-2000 a fost 
alcătuită din foşti membn ai Partidului Comunist. Fără 
să le contestăm acestor oameni buna credinţă și 
sinceritatea în actul de convertire la valorile democrației, 
este greu de presupus că o persoană care înainte de 
decembrie '89 a deținut o funcție cu implicaţii ideologice 
marxiste, şi fost plătită pentru această activitate, se 
poate transforma peste noapte într-un combatant, 
calitate indispensabil necesară pentru orice om politic 
participant la actul de guvernare, pentru ca ruptura cu 
trecutul comunist să poată fi înfăptuită. O confirmare 
a acestui punct de vedere o datorăm lui Tom Gallagher 
în caracterizarea pe care i-o face lui Victor Ciorbea, 
prim-ministrul inițial din perioada mandatului lui Emil 
Constantinescu, omul politic care ar fi trebuit să dărâme 
din temelii structurile comuniste conservate cu grijă 
părintească de Ion Iliescu în cei 6 ani cât a condus 
destinele României postdecembriste: “Înainte de 1989, 
Ciorbea lucrase în domeniul puternic politizat al justiției, 
ca judecător şi procuror. Dar n-a apărut nici o dovadă 
care să sugereze că ar fi comis un abuz de putere sau 
că ar fi colaborat cu autoritățile mai mult decât era de 
aşteptat de la cineva care deţinea funcția respectivă. 
Ciorbea a candidat în Alba pe listele Partidului Democrat 
al Muncitorilor, unul din numeroasele partide-satelit 
create pe atunci de FSN, şi timp de câțiva ani a avut un 
rol de frunte în activitatea sindicală, o abatere de la 
caela impusă de fosta sa profesie. Din 1990 până în 
1993 a fost președintele Confederației Naţionale a 
Sindicatelor Libere (CNSRL), etichetat pe vremea aceea 
de presa independentă drept procomunistă (...) La o 
anăliză Te PRR TE ERE e a ata) 





DI munistă (...) La 
"şi'realistă, s-ar p vad ne că Ciorbea a 
intrat în CDR dintr-un sentiment de frustrare, dat fiind 
că înțelesese din eșecurile anterioare că nu avea unde 
altundeva să se îndrepte(...) Ciorbea a caracterizat rolul 
său, de-a lungul celor 16 luni cât a funcționat ca prim- 
ministru, ca fiind mai curând un rol de «moderator» şi 
nu de factor de decizie activ”, j 

“Cuvântul de ordine este reconcilierea”. Intr- 
o singură frază, autorul Furtului unei națiuni surprinde 
spiritul în care Emil Constantinescu înţelegea să rezolve 
litigiile încă vii ale românilor, atât cu instituțiile 
comuniste, cât mai ales cu conducătorii lor. “In ianuarie 
1998 — îşi susţine Tom Gallagher afirmația cu privire la 
înclinarea preşedintelui Constantinescu spre concesii 
şi cedări — Constantinescu a declarat fără echivoc că 
în timpul mandatului său nu va avea loc nici un 
referendum cu privire la restaurarea monarhiei. El a 
făcut totodată un pas înapoi faţă de o poziție puternic 
sprijinită de CDR, şi anume ca foştii membri ai 
nomenclaturii comuniste să nu poată ocupa funcții 
importante în viața publică atâta timp cât democrația 
se află în curs de consolidare. Acesta era de fapt Punctul 
8 al Proclamaţiei de la Timişoara, pe care, vorbind în 
acelaşi oraş, Constantinescu avea să îl repudieze efectiv. 
El a argumentat, în schimb, că nu biografia comunistă 
sau neocomunistă a unei persoane trebuia să constituie 
criteriul pentru deținerea unei funcţii publice, ci 
capacitatea ei de a îndeplini responsabilități de o 
importanță deosebită (...) Există însă mărturii care 
sugerează că, încă dinainte de alegeri, Constantinescu 
dorise să fie cât se poate de conciliant cu grosul celor 
ce fuseseră implicaţi în Securitate înainte de 1989. 
Şerban Orăscu, într-o critică adresată președinției lui 
Constantinescu, aminteşte de un interviu pe care acesta 
i l-a dat lui Emil Hurezeanu la Radio Europa Liberă în 
1994 şi în care, citând din memorie, viitorul preşedinte 
ar fi spus: «Dacă vine la putere Convenţia Democratică, 
oamenii care au lucrat în fosta Securitate trebuie 
consideraţi niște persoane care nu şi-au făcut decât 
datoria sub vechiul regim și care au apărat interesele 
statului... 1» (...) S-ar putea ca Emil Constantinescu să 
fi ajuns la concluzia că el și CDR aveau şansa de a 
ajunge la putere doar dacă se făcea o declaraţie publică 
pentru a nu fi văzuţi ca duşmani de moarte ai rețelei de 
interese ce compunea vechea Securitate”, 





-bw - 














ISLO7Ie 


LS LELE Aba 
j + i “e ă . aia DAE iu + Aa SE 
| * 7 0: o pi d: u$ h Fe a u DE vă 
i MP a a i IAR 
, A Ș $= ae & CS PD E CS 
ş i A SE a taie ei IA 

“> a x Dei a crt ae XR a. 


Constatarea incoerenţei cronice care a bântuit 
guvernarea CDR, pe tot parcursul ei, îl îndreptățeşte 
pe Tom Gallagher să facă următoarea remarcă, puțin 
măgulitoare: “Nu trebuie să ne lăsăm induși în eroare 
de proporţiile victoriei lui Constantinescu; de fapt 
puterea a fost mai curând pierdută de PDSR decât a 
fost câştigată în mod decisiv de opoziție”. Guvernul 
condus de Victor Ciorbea nu a reuşit să depăşească 
stadiul angajamentelor în rezolvarea problemelor 

Sp de la guvernarea PDSR, cea mai gravă fiind 
de departe coruj ţia. Cu entuziasmul tipic începutului 
de mandat, CDR anunţa “Uciderea balaurului 
corupției”. “Constantinescu — scrie universitarul 
britanic — părea hotărât să tragă la răspundere grupuri 
de neatins până atunci, care jefuiseră economia româ- 
nească, când pe 7 ianuarie 1997 a anunţat o ofensivă 
de mare anvergură împotriva corupției. El a apărut la 
televiziune pentru a anunța crearea Consiliului Naţional 
de Acţiune împotriva Corupţiei şi Crimei Organizată 
(CNAICCO). Acesta a fost primul dintr-o serie de 
discursuri îndrăznețe în care preşedintele a subliniat 
pericolul moral și de subminare a valorilor democratice 
reprezentat de corupție, precum şi nevoia de a trece 
de la un capitalism parazitar şi explorator la un capita- 
lism generator de dezvoltare, care nu îşi uită datona 
de a contribui la binele public”. În faţa acestei lăudabile 
inițiative, Tom Gallagher se dovedeşte prudent: “Pentru 
a fi eficiente, cuvintele însuflețitoare ale preşedintelui 
trebuiau susținute prin acțiuni”. Ceea ce însă, din 
păcate, nu s-a întâmplat. La insuccesul luptei împotri- 
va corupției a contribuit în aceeaşi măsură atât clientela 
PDSR aflată la conducerea unor importante sectoare 
din economie, cât şi, paradoxal, figuri marcante din 
CDR. Și Tom Gallaghe ilustrează caracterul pandemic 
al corupției în România, evocând o figură devenită 
emblematică pentru această racilă a clasei politice post- 
decembriste: “Viorel Cataramă, care fusese probabil 
principalul contributor financiar la fondurile campaniei 
electorale a preşedintelui, suferise de curâns o lovitură 
financiară stânjenitoare... Fondul său de investiții SAFI 
s-a prăbuşit în 1996, când mai multe mii de depunători 
Şi-au pierdut banii, dar neexistând vreo legislație care 
să-i apere pe investitori, Cataramă nu a purtat nici o 
răspundere şi a devenit chiar şeful puternicei comisii 
economice senatoriale în cadrul căreia avea să exercite 
o mare influență timp de câțiva ani”. 

| Dar cauzele de fond care l-au împiedicat pe 
Victor Ciorbea să imprime guvernării sale un caracter 
ferm şi unitar au fost, pe deo parte, componența 
heterogenă a Convenţiei, iar pe de altă parte “lipsa de 
dorință a seniorilor PNȚCD de a delega responsa- 
bilităţile unor experţi şi de a-i promova rapid în funcții 


(ai 
Gabriel CONSTANTINESCU 


jlU LL. 


0 AEZ A etsazie 


a poa, i sti 





ap OR i ee 


dă 


deac at comer, 


n 
Li 
i 
4 
nu 
| 
„ 
Li 
| 
7 
. 











O RADIOGRAFIE A POSTCOMUNISMULUI ROMÂNESC 





in care cunoştinţele de specialitate ale acestora ar fi 
schimbat cu totul starea lucrunlor” 

“Impărțirea puterii după 1996 ne 
reamuinteşte Tom Gallagher — s-a caracterizat prin 
«principiul algoritmului», în virtutea căruia mii de 
tuncții, de la portofolule guvernamentale la cele de 
prefecți, directori, şefi de birou, inspectori, 
conducăton ai unor institute de cercetare ŞI aşa mal 
departe se acordau în funcție de rezultatele electorale 
ale partidelor aflate la putere. Retorica CDR despre 
mobilizarea unui număr de 15,000 de specialişti avea 
să pălească în scurt timp, pe măsură ce principalele 
partide investeau energie şi timp valoros în umplerea 
aparatului de stat cu propri lor suporteri”, 

Cât priveşte rolul negativ Jucat de “semorii 
PNŢCD”, autorul Furtului unei națiuni se declară de 
acord cu critica pe care le-o aduce presa timpului. 
“Elena Ştefoi a scris în 1997 că «mulţi reprezentanţi 
ai PNŢCD cred sincer că anii petrecuți în închisoare 
sunt un alibi care poate ascunde ineficienţa şi 
absurditatea legislativă». Ea se referea în special la 
personalitățile mai în vârstă, care până în 1989 «<âşi 
petreceau timpul stând la coadă la lapte, cutreierând 
piețele bucureştene şi angajându-se în discuții 
nostalgice. Puţini dintre ei ştiau ceva despre problemele 
economiei de piață, sau fuseseră vreodată în situația 
de a conduce un colectiv de douăzeci de persoane 
sau de a se asigura că aveau să fie plătite». Dar toți, 
pe baze neîntemeiate, insistau că erau capabili să 
rezolve tot felul de sarcini urgente. Decanul lor era 
lon Diaconescu, succesorul lui Coposu în funcția de 
preşedinte al partidului, în acelaşi timp preşedinte al 
CDR şi preşedinte al Camerei Deputaţilor”. Aşadar, 
domnia diletantismului şi incompetenţei, cu ifosele de 
ngoare! 

“Capitulănile în fața intereselor de grup” au 
constituit dovada şubrezeniei guvernării Constant 
nescu-Ciorbea. "In 1990, Lhescu le oterise celor care 
participaseră la revolta din decembrie 1989 aşa- 
numitele «certificare de revoluționar», acordând 
deţinătorilor acestora o serie de privilegii, scutiri- de 
impozite, gratuitate pentru transportul în comun, şi 
chiar loturi de pământ; s-au emis 27.000 de certificate. 
Potrivit Asociaţiei 21 Decembrie 1989 (membră 
CDR), cei mai mulți dintre cei care le-au primit erau 
falși revoluționari, cel puţin 6.000 fiind persoane care 
aparținuseră miliției, armatei sau Securității (...) Un 
proiect de lege iniţiat de Asociaţia 21 Decembrie 1989, 
menit să restrângă acordarea certificatelor la cei răniți 
in revoluţie sau la rudele celor ucişi şi răniți a fost 
contestat public de pseudorevoluționani (...) Aceştia 
au organizat o grevă a foamei şi în loc să-i survoleze, 
câțiva demnitari CDR s-au dus să parlamenteze cu 
greviştii. Printre ei s-a numărat însuşi preşedintele. A 
doua zi Ciorbea a anunțat că guvernul ceda în fața 
presiunilor greviştilor”. Şi cedările continuă: 
“Preşedintele ar fi putut să se gândească de două ori 
înainte de a accepta să devină preşedinte de onoare al 


ap Dr. OCTAVIAN 
ZAHARIA 


PUNCTE CARDINALE 


Asociației Naţionale a Veteranilor de Război; până în 
1989, toți cei consideraţi indizerabih de către comunişti 
fuseseră excluşi din această asociație. Preşedintele ei 
era un general [fost grad inferior, căzut prizonier în 
URSS, înrolat în Divizia Tudor Vladimirescu — unitate 
încadrată în armata roşie — şi avansat ofiţer de sovietici 

n. n.], care în octombrie 1956, în calitate de 
comandant al garnizoanei Timişoara, contribuise la 
înăbuşirea demonstrațiilor studenţeşti în semn de 
solidaritate cu revoluția din Ungaria”, 

În noiembrie 1998, altă gafă monumentală. La 
recomandarea aceluiaşi general, preşedinte al ANVR, 
“Preşedintele Constantinescu îl decorase pe Vasile 
Ciolpan, comandantul închisorii de la Sighet, unde 
maltratarea unor deţinuţi precum luliu Maniu şi Dinu 
Brătianu le grăbise sfârşitul la începutul anilor '50 (...) 
Aceasta a fost o bilă neagră pentru Cotroceni (...) Dar 
de departe cea mai stânjenitoare retragere făcută de 
CDR în timpul guvernănii Ciorbea a fost decizia luată 
în august 1997 de a-l demite pe Valerian Stan şeful 
AVAB. Funcţia aceasta era delicată, implicând 
monitorizarea oficialităților şi a reprezentanților din 
serviciul guvernului pentru a preîntâmpina posibilitatea 
unor abuzuri în serviciu. Numirea lui Valerian Stan în 
1996 a părut un semnal că retorica anticorupţie avea 
să fie dublată de acțiune (...) În 1997 Stan a înaintat un 
raport în care arăta că, între 1990 şi 1995, fusese 
repartizată «în mod ilegal» proprietatea funciară şi de 
stat unu: număr de 5.997 de persoane. Spre deosebire 
de Ceauşescu, care le interzicea activiştilor cu funcții 
înalte să dețină proprietăți, Ihescu le-a acordat adeseori 
sprijinitorilor săi dreptul de a folosi case şi apartamente 
de protocol care, în număr mare, fuseseră naționalizate 
sub regimul comunist, fără nici o despăgubire, Astfel, 
inalțu demnitari continuau să locuiască liniștiți în aceste 
proprietăţi, în ciuda faptului că unele dintre ele fuseseră 
redobândite în Justiţie de foştii propnetari.(...) Raportul 
lui Stan a dezvăluit că aşa-nunuţii revoluponan primiseră 
pământ în multe părți ale țării. Case ale statului, adeseori 
în zone exclusiviste ale Capitalei, au fost puse la 
dispoziția unui număr de 147 de personalități, printre 
care crau şi fruntaşii PD. Stan a înfierat aceste 
tranzacții, numindu-le ilegale. PD a încercat să-l 
domolească. Roman le-a amintit colegilor săi din CDR 
că înainte de formarea guvernului fiecare dintre 
participanți căzuse de acord să impună un moratoriu 
cu privire la acțiunile lor din trecut”. 

Încercarea lui Ciorbea de a-l domoli pe Stan 
nu a avul succes. Acesta a continuat să dezvăluie 
abuzunile membrilor PD care participau la guvernare 
Consecința: Stan a fost demis, iar Diaconescu a 
îincuviințat demiterea, declarând că “măsura era 
necesară pentru ca guvernul să poată funcţiona”. În 
realitate, era vorba de un şantaj. PD amenințase că va 
rupe coaliția dacă Stan nu va fi redus la tăcere, o 
amenințare directă la adresa apetitului de a se menţine 
la guvernare a seniorilor PNŢCD. Etectul demiterii nu 
a fost însă cel scontat: “În loc să dispară în întuneric 


Aprilie-Mai 2005 PAG. 5 


constată Tom Gallagher —, Stan a devenit unul dintre 
cei mai aprigi critici ai eforturilor lui Constantinescu 
împotriva corupției, deteriorând probabil pentru mult 
timp imaginea preşedintelui, care în memoriile sale |- 
a acuzat pe Stan că s-ar fi aflat într-o «misiunea de 
distrugere»” 

“Guvernul Ciorbea în chinurile morţii” — aşa 
caracterizează cronicarul englez al celor 15 ani 
postdecembrişti din România situația în care se găsea 
guvernul CDR în decembrie 1997. Vinovăția pentru 
eşecul guvernării în care românii îşi puseseră speranța 
că va reuşi să scoată țara din mizeria morală şi materială 
în care o aduseseră comuniştii din PDSR. o poartă 
atât prim-ministrul Victor Ciorbea, cât şi patronii săi 
din PNŢCD; “Ciorbea nu a avut curajul să-i înfrunte 
pe cei care îl sabotau pe față, tot aşa cum nu a avut 
curajul să se debaraseze de ghidajul preşedintelui, iar 
creştin-democraţii îl sprijineau doar în schimbul 
supunerii sale”, sună diagnosticul pus de Iom 
Gallagher. 

Într-o încercare de a readuce situația la 
normal, “Ciorbea şi-a remaniat guvernul la 4 
decembrie 1997, principalele victime fiind miniştri 
PNŢCD cu slabe performanţe”. În locul lor au fost 
aduşi tehnocraţi, recunoscuţi pentru valoarea lor. 
Măsura nu a mulțumit PD, care-şi vedea penichitată 
intenția de “a plasa în posturi-cheie susținători din 
lumea afacenlor, aceştia nemaiavând posibilitatea să 
beneficieze de pe urma privatizării atâta timp cât 
Ciorbea se afla în fruntea guvernului”. Inițial PNŢCD 
a refuzat să răspundă favorabil insistențelor PD, care 
cerea capul lui Ciorbea şi a numit pe altcineva în locul 
lui. Dar în fața amenințării cu retragerea de la 
guvernare, PNŢCD a cedat. La 30 martie 1998 Victor 
Ciorbea şi-a prezentat demisia. Atitudinea lui Ion 
Diaconescu în această criză a fost lamentabilă, iar 
explicația ofentă presei, pe măsură: “Nu avea activitate 
îndelungată în partid şi nici experiența necesară unei 
astfel de funcții”. Radu Vasile, succesorul desemnat 
de PNŢCD să-i ia locul lui Victor Ciorbea, dovedeşte 
cal de devastator a lost regimul comunist, lăsând în 
urma lui numai ruine Şi nici o personalitate vie, capabilă 
să redreseze națiunea. Portretul pe care îl schițează 
Tom Gallagher este grăitor în acest sens: “Radu Vasile 
nu reprezenta valorile anticomuniste ale PNTCD, cu 
toate că intrase în acest partid în 1990 şi întreținea 
legături de prietenie cu partide din întreg spectrul 
politic. El se ridicase într-un partid care evolua în 
Jurul unui nucleu de octogenari nostalgici, care îl 
prezentau, drept un politician flexibil şi deosebit de 
adaptabil. Era descris drept cel mai puţin țărănist dintre 
ţărănişti... deschis tuturor partidelor şi orientărilor. 
Aceste caracteristici au fost scoase la iveală la sfârşitul 
anului 1999, când guvernarea lui s-a prăbuşit în 
aceeași atmosferă de amărăciune de care a avut parte 
Ciorbea. După aceea, în decursul unui an (2000), Vasile 
Radu a părăsit un partid, a intrat într-un altul de 
extremă dreaptă, a format un al treilea, pentru a se 
înscrie în cele din urmă în PD. Ciorbea a prezis că 
Radu Vasile va sfârşi prin a intra în PDSR, şi nu a 
fost departe de acest adevăr”. (Va urma) 


Ne-a părăsit în această primăvară una dintre cele mai alese figuri ale breslei medicale din Sibiu: dr. 
Octavian Zaharia, nu doar un profesionist desăvârşit, ci şi un adevărat aristocrat al spiritului, cu un larg 
orizont cultural şi cu o responsabilă implicare în viața cetăţii. 


Născut la Sibiu, în 30 aprilie 1921, şi-a început studiile liceale în oraşul natal (Liceul „Gh. Lazăr”) şi 
le-a terminat la Tg. Mureş (Liceul Militar), urmând apoi cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pe 
care a absolvit-o în 1946. A participat la război, ajungând pe front până la Zaporoje, ca ofiţer şi cadru medical 
militar. Intre 1948 şi 1950 a fost deținut politic. După eliberare, a activat ca medic la Sibiu sau Cisnădie, dar 
şi ca profesor al Şcolii Sanitare. În 1970 a obținut titlul de Doctor în Științe Medicale. Şi-a încheiat cariera 
medicală în 1995, ca director al Policlinicii cu plată din Sibiu. A fost ctitor al Bibliotecii Medicale din Sibiu, 
secretar al Uniunii Științelor Medicale şi membru al Uniunii Medicale Balcanice, redactor-şef adjunct la 
revista Sibiul medical, întemeietor şi preşedinte al Clubului Medicilor sibieni. A fost distins cu Diploma de 
Onoare pentru activitatea profesională de către Colegiul Medicilor, iar prin decretul prezidenţial 110 din 
1995 a fost decorat cu medalia „Crucea Comemorativă” a celui de-al doilea război mondial. A fost, de asemenea, 
membru al Forumului Democrat al Germanilor din România (DFDH). 

Pasionat al viorii, a urmat câţiva ani Conservatorul bucureştean, a susținut concerte cu Orchestra 
medicilor din Cluj (sub bagheta unor dirijori renumiţi, precum Mircea Cristescu) şi a concertat, alături de 
violonistul Ştefan Ruha, cu Orchestra simfonică din Sibiu. A fost un discret, dar ncabătut om de dreapta, iar 
semnătura sa a apărut şi în paginile Punctelor cardinale. 

Dumnezeu să-l odihnească în pace. 





(Puncte cardinale) 








PAG. 6 Aprilie-Mai 2005 PUNCTE CARDINALE 





ră) td pai : A să A] w | Ai A i d 
SCOALA ROMÂNEASCĂ 0 CORABIE ÎNDERIVA 
e "e AI a ci Pa SIRE a Ce az ie ra SĂ = Cn arta » rr pd dea. ; de ut E ui 00 
Stat cata Cadol e zau i Ya ar ca înail  Î ana For at AL! SEAS A a fe ee Pta ati 
„0 SON ERE RA ROI Ce CARE RP Ol SI a i St 0 72 AX ROSE a DE EQ ADIO SA e 
O prioritate națională mereu amânată Într-o formulare concisă şi fără echivoc, art. 101 al Aceştia, alături de cei mai buni absolvenți ai câtorva facultăți 


aceluiași Regulament precizează: “Elevii trebuie să aibă o cu căutare “în afară” (mai ales informaticieni), alcăuiesc o 

Recunoscându-i-se, la nivelul declarațiilor comportare civilizată şi o ținută decentă, atât în unitatea de extrem de subțire pătură, de cea mai aleasă valoare 
conjuncturale, statutul de “prioritate națională” în viața învățământ, cât și în afara ei”. Numai că “ținuta decentă” și profesională (fie efectivă, fie potențială), dar pierdută pentru 
societății românești, şcoala nu şi-a (re)găsit nicidecum locul “comportarea civilizată” nu sunt entități/mărimi cuantificabile, țară și intrată în circuitul tot mai abundent al „exportului de 
ŞI nu şi-a jucat aproape deloc rolul pe care s-ar fi cuvenit săle aşa încât, în acest caz, funcționează mai degrabă regula materie cenușie”. Pierderea este enormă pentru lumea 
aibă după 1989. Este o realitate dovedită de fapte că ieşirea  imponderabilă ce decurge din interpretarea dictonului latinesc românească, devenită sursă de creiere şi mână de lucru ieftine 
din comunism, dar mai ales din consecințele lui, nu-i lucru De gustibus er de coloribus.... De aici opinia şi atitudinea de pentru Occident, nouă rămînîndu-ne, încetul cu încetul, numai 
deloc uşor, şi aceasta mai ales în privința şcolii, instituţie a neangajare a multor slujitori ai catedrei, care, prin natura ciurucurile majoritare (proşti, incompetenții şi puturoşii, pe 
fost bine țintuită în structurile şi ideologia vechiului regim. Și profesiei, ar trebui să poată aprecia, totuşi, “măsura lucrurilor” care şcoala îi produce ca pe bandă rulantă). 
nu doar ca factor de propagandă și pârghie de control asupra (Est modus in rebus). Dar decât angajare şi asumare de N-ar trebui să fie o taină pentru nimeni că viitorul 
tineretului și a corpului didactic, ci şi ca pepinieră de viitoare responsabilități, e mai simplu şi mai comod fără nici o țării depinde de mai mulți factori și se înfăptuieşte nu doar cu 
“cadre” ale partidului-stat. Scopul de distrugere a valorilor implicare. Pornind de la realitatea acestei atitudini, se poate elite, ci şi cu mase de profesionişti de bună şi foarte bună 
identitare şi de ateizare s-a împlinit, în primul rând, prin şcoală. lesne face conexiunea cu realitățile din spațiul şcolar, calitate; de la meseriașii autentici la adevărații intelectuali 
Furnizoare de mână de lucru pe “șantierele patriei socialiste” transformat cu repeziciune, dintr-un cadru al decenței, responsabili şi motivaţi etico-moral şi material-financiar. 
Şi în „campaniile agricole de recoltare”, școala şi-a jucat sobrietății şi solemnității, atât de necesare actului paideic (de Bunăstarea și normalitatea nu se clădesc decât cu o clasă 
bine rolul de anexă a tuturor secțiilor şi direcțiilor PCR, locale educaţie și instruire), în cel al prostului gust, al politică responsabilă şi capabilă, şi cu cetățeni de aceeaşi 
sau centrale; de la cele responsabile cu propaganda şi exhibiționismului şi lipsei de măsură. Din păcate, mass-media, factură, de la cel mai simplu lucrător la cel mai de renume 
adormirea conştiințelor, la cele însărcinate cu mobilizarea la anchetele de presă și sondajele de opinie pun în lumină un specialist sau savant. Cât de departe suntem însă de acest 
indeplinirea (înainte de termen!) a „mărețelor planuri” de adevăr trist şi extrem de îngrijorător: adesea şi în multe locuri, standard necesar! 
“ridicare pe cele mai înalte culmi”. “Cântarea României” şcoala a devenit un spaţiu degradat, al mârlăniei, indecenței, 


era “doinită” cu entuziasmul aferent, mai ales de către masele  superficialității şi chiar perversiunii. Este cotidian spectacolul Efecte perverse ale (ne)educației 
tineretului şcolar, sub “atenta şi neobosita îndrumare a adolescentelor despuiate care-și exhibă provocator şi obscen 
cadrelor” (atât didactice, cât şi de partid). buricul şi ventrele, până spre zona pubiană, al celor ce poartă Mereu actual prin profunzimea şi universalitatea 


După 15 ani de “tranziție” debusolată şi păguboasă, belciuge în nas (şi nu numai), al celor cu hainele deliberat spiritului său, Mihai Eminescu scria, pe la 1877: “Am făcut 
şcoala românească nu pare să fi cunoscut încă momentul ferfenițite sau jegoase etc. Să fie oare unele ca acestea doar din şcoli numai unelte în care se îngrămădeşte învățarea unei 
adevăratei sale reaşezări pe o traiectorie de normalitate. efemere şi inocente capricii ale modei, care să nu lase nici o mulțimi de cunoştinţă, fără a ne fi îngrijit deloc pentru creșterea 
Transformarea a fost mai mult mimată şi înlocuită cu măsuri urmă în sufletele în formare şi în mentalitatea spaţiului public? inimei şi a caracterului [subl. n.], învățându-se carte [....] pentru 
formale şi de suprafață (abandonarea uniformei şcolare, La litera “f”, art. 102, se consemnează, aplicabilă a trece cât se poate de repede prin toate clasele, a face tot 
concurs de dosare la admiterea în învățătântul superior, elevilor, interdicția de a deține şi a consuma „în perimetrul atât de repede şi superficial Dreptul la vreo facultate ocultă şi 
înființarea a tot felul de structuri birocratice la nivelul unității de învățământ şi în afara ei, droguri, băuturi alcoolice a intra cât mai curând într-un post”. Facultăţii de Drept i se 
ministerului de resort şi a inspectoratelor şcolare județene, şi țigări”, ca şi de a participa „la jocuri de noroc”. Oprelişte, mai adaugă astăzi, cu prioritate, cea de informatică şi 

E inutil de numeroasele manuale “alternative”, botezarea şi ca mai toate celelalte, de la literele “a” la “k” ale aceluiaşi calculatoare, iar instituţii “oculte” se află pretutindeni, prioritar 

Să „„. rebotezarea examenelor — ba “capacitate”, ba “teste ticolzăpasă jjază meapă, simplu unț gratuit. Un'spectacol. dintre cele “cu plată”, dar şi dintre cele cu “învățământ la 
0 Amur, “naționale”, sau “simularea” acestor examene etc ). Nu au cotidian dintre cele mai dezagreabile se desfășoară în fața distanță” ori “fără frecvență”. 

fost încă inițiate măsurile concrete, decisive şi eficace de şcolilor de pretutindeni, fie ele şcoli generale sau profesionale, Dacă la vremea sa Eminescu făcea cuvenita şi 

autentică ridicare calitativă a activității școlare. Disciplina colegii sau licee: pâlcuri compacte ori răzlețe de iînvățăcei- necesara distincție între cele două componente ale activității 

invăţăceilor se degradează în permanenţă, pregătirea lor este fumători se înfruptă cu sârg din “iarba dracului”, stânjenind şcolare aflate în impletire şi condiționare dialectică, nu acelaşi 

tot mai îndoielnică, salarizarea dascălilor rămâne tot sub circulația pe trotuare şi, nu rareori, chiar pe carosabil. Pauzele lucru se poate spune despre diriguitorii şi slujitorii de azi ai 

pragul decenței, iar tinerii absolvenți ocolesc tot mai mult destinate potențialului intelectual sunt transformate în şedinţe catedrei. Fie în mod deliberat, fie din ignoranță, este 

soluția profesională a intrării în învățământ. În aceste condiții, de ventilare a aparatului respirator cu produși nicotici sau întreţinută, ba chiar cultivată, confuzia. Genialul poet sublinia 

școala românească aduce tot mai mult cu o corabie în derivă. chiar halucinogeni, în paralel cu exercițiul de sfidare a instituției deosebirea dintre învățătură/instrucție ca “mulțimea celor 

școlare şi a slujitorilor ei. lar “emanciparea” de sub tutela ştiute” şi cultură ca “multilateralitatea cunoştinţelor” pe de o 

Regulamentul şcolar — o penibilă butaforie familiei şi a şcolii continuă adesea cu prezența cârdurilor de parte, şi educaţie ca împlinire a “creşterii morale”, pentru că 

învățăcei de ambe sexe, din clasele mari de gimnaziu, dar numai așa are loc procesul “influenței continue pe care-o au 

În Secţiune a 4-a din Regulamentul de organizare mai cu seamă liceeni, în localurile (mai ales baruri) în care se lucrurile învățate asupra caracterului și disciplinăni 
şi funcționare a învățământului preuniversitar din România, consumă, cu acelaşi sârg, și toată gama licorilor bahice. Și inteligenței”. Să fi uitat oare lumea de azi că “niciodată, tăria 
cu privire la îndatoririle învățăceilor, la art. 100 se faptele de acest gen se petrec, cel mai adesea, tocmai în unui popor n-a stat în instrucție și numai în instrucție, ci 
menționează; “Elevii din învățământul de stat și particular au acele intervale de timp pentru care se lipseşte de la cursuri pe intotdeauna în CREŞTERE”?! Morală şi caracter, desigur! 
datoria de a frecventa cursurile, de a se pregăti la fiecare motive... medicale! Televiziunile şi presa scrisă abundă în “Creşterea” tineretului şcolar este în bună parte 
disciplină de studiu, de a-și însuşi cunoştinţele prevăzute de exemple de acest gen, pe tot cuprinsul anului şcolar. luată din responsabilitatea şcolii şi lăsată, dacă nu chiar de 
programele şcolare”. izbelişte, în orice caz pe seama unor factori perturbatori, 

Or, simpla consultare a cataloagelor şcolare arată Motivaţii şi modele antieducaționali, dintre care televiziunile şi internetul pot fi 

a că numărul absențelor este copleşitor de mare şi că aproape socotite, fără teamă de eroare, campioane răului. De la î 
că nu mai există elevi fără absenţe. Se absentează în masă, Un studiu efectuat la începutul acestui an de către aparent nevinovate nerozii până la imbecilități şi stupidități 
mai ales în clasele mari de liceu, dar culmea “legalității” şi a specialiştii unui aşa-zis “Institut de Științe ale Educaţiei” aproape clinice sau penale, emisiunile sau site-urile 
“corectitudinii”, în cvasitotalitatea cazurilor, este că absențele formulează concluzii de-a dreptul îngrijorătoare. Pentru elevii smintitoare se succed zilnic pe micile ecrane Şi pe monitoarele 
au acoperire în motivare medicală, iar numărul celor din clasele terminale ale liceelor şi şcolilor de arte Şi meserii computerelor. Umorul însuşi a devenit, prin degradare 
nemotiVate, cel mai adesea, se opreşte înaintea pragului de modelele de succes în viaţă îl reprezintă, în primul rând, într- decerebrată, nu doar băşcălie, ci de-a dreptul josnicie şi 7 
sancționare. Fenomenul ar trebui să îngrijoreze, Dacă viitorii o proporție de peste o treime (36,5% dintre subiecții supuşi scârboșenie. În numele libertății (clamate, dar neînțelese) se 
absolvenţi de licee și colegii, viitorii pretendenți la calitatea testului), vedetele de televiziune. Despre calitatea acestor deschide larg poarta lbertinajului, a desfrânării sau 


——_— 





un sneciaco 
3 





i 3 de elemente alcătuitoare ale elitelor de mâine sunt cu adevărat “modele” subculturale, apărute pe sticla ecranelor în ținute şi destrăbălării de toate felurile. 
suferinzi, viitorul națiunii şi al țării este grav amenințat. Dacă cu prestații care se înscriu în gama de manifestări care începe 
viitorii absolvenți şi specialişti fac uz de motivări medicale cu indecența și sfârșește cu pornografia, şi cu utilizarea unui Greaua moștenire 
formale, menite doar să acopere, aparent legal, dezinteresul limbaj aferent, agramat şi scârbos, comentariile sunt inutile, 
pentru școală și activitățile aferente, cel puţin trei factori se La polul opus se află profesorii (7,5%) şi oamenii de cultură Pe lângă aceste tendinţe dizolvante de ultimă oră, 


fac responsabili de complicitate responsabilă la încălcarea (1,2%!) ca exemple şi modele demne de urmat, După o maimuţărite, de regulă, după tot ce este mai degenerat în 
gravă și deliberată a normelor etico-morale și a prevederilor asemenea scară a valorilor, este lesne de înțeles şi motivul Occident (Şi mai ales în Statele Unite), la noi se resimte încă 
legale referitoare la frecvenţa elevilor și la motivarea pentru care banii, maşina, casa şi distracțiile uşoare rămîn moștenrea dezastruoasă a lungii nopți comuniste. România 
medicală a absenţelor: Familia, Școala și Sănătatea Publică. țelurile prioritare în viața noilor generații. actuală moşteneşte încă sute de şcoli de chirpici în mediul 
Complicitatea aceasta se traduce în veritabile acte de corupție Rezultatele aceluiaşi studiu sunt descumpănitoare rural, unde nu există, în multe locuri, nici apă potabilă, nici 
şi fărădelege, de aceeaşi speță cu jaful economiei naționale — şi în privința interesului tinerilor pentru şcoală. 68,9% dintre minime condiţii de higienă, necum canalizare, apă curentă 
și cu corupția birocratică prin care sunt întreținute rețelele respondenţi consideră că aceasta nu are vreo legătură cu viața sau încălzire centrală. Coexistă aceste realități ale secolului 
mafiote. Dar cu urmări, pe termen lung, mult mai grave, atât - reală, Faptul este perfect explicabil. Preocuparea pentru carte al XIX-lea cu mult mai rarele dotări ultra-moderne din alte 
pe plamn moral, cât și pe plan social. Beneficiarii chiulului și învăţătură a masei tineretului “studios” a scăzut dramatic şi aşezăminte (mai ales din şcoli înălțate la comandă ministerială, 
acoperit cu aparență legală vor fi societatea civilă și electoratul este inutilă amăgirca că insignifianta cifră/proporţie a elevilor în localitatea natală a “ctitorului”, dar nu din pungă şi conturi 
de mâine. Cui foloseşte oare acest „furat al căciulii” devenit laureați ai olimpiadelor naţionale sau internaționale ar arăta personale, ci din banii publici, în scopuri mai degrabă 
practică generală? că sunt exponenţii și oglinda reală a învățământului românesc. electoral-propagandistice), 












Apnihe-Mai 2005 PAG. 7 







ir dtinrăr 3 

UL STBQ sat 

e i 
Pr (VO DUE to 40 











PA 
ad 






DA n 
INDULALĂ 









/ 
îi puc 
Sit pai 


Istoria parcă nu mai are nici un sens; ca o “Corabie a lui Sebastian”, pluteşte în derivă trebuie să-L trăim pe Hristos zilnic, nu numai la marile praznice ale creştinătăţii. Trebuie să 
pe undele neantului. Filosofii contemporani au extras, cum face stomatologul cu o măsea devenim /ristofori, purtători de har divin în fiecare expresie cotidiană a existenței noastre, 
stricată, felos-ul ca proiecție a istoriei. Societatea se coordonează după reguli lipsite de o pentru a ne armoniza sufletele şi societatea în vederea aşteptării Judecății de Apoi. 
adevărată Rânduială. Regula limitată a voinței umane a luat locul Rânduielii ca expresie a Pentru vindecarea umanităţii avem nevoie de o reîntoarcere la modelul vieții lui Hristos, 
funțialității theandrice. Ruptura — ce pare definitivă — dintre om și cer a dus la o perpetuă deoarece umanitatea a fost ispitită treptat şi de modelul lui luda. Trădarea umanității de astăzi 
tranziție a crizelor. Istoria umană autonomă este o succesiune dizarmonică de conflicte. față de Rânduiala creştină se aseamănă cu sărutul lui Iuda pe obrazul lui lisus din Grădina 
Inmormântarea lui Dumnezeu, de la Nietzsche încoace, a rupt zăgazurile spiritului cainic al Ghetsimani. Parcă trăim în permanență acea noapte a lepădării de Dumnezeu, preferând 
umanității. De fapt, umanitatea, din proiecție liberă a sufletului omului în căutarea lui arginții acestei lumi în locul dragostei lui Hristos. Omenirea de astăzi este o multiplicare a lui 
Dumnezeu, s-a transformat într-o “hoardă” în perpetuă, prădalnică şi nesătulă căutare de luda. Societatea merge spre o sinucidere sufletească şi fizică, asemeni Iscarioteanului. E 
profituri şi plăceri materiale. urgent să conștientizăm acest lucru, fie în al doisprezecelea ceas, şi să ne întoarcem la 

In 1989, comunismul ateu şi materialist a căzut, dar acum membrii hoardei pot striga Hristos pentru a ne ierta, aşa cum EI ar fi făcut-o desigur şi cu luda, dacă acesta se întorcea 
neanderthalian: “Trăiască consumerismul!”. Din punct de de la Sinednu la picioarele Mântuitorului răstignit, spălându-l- 
vedere creştin, al perspectivei eschatologice, ne putem întreba; le cu lacrimile căinţei. 

“Care este diferența între comunismul de ien şi capitalismul Istoria creştină este o istonie brăzdată de sângele lui 
sălbatic de astăzi?”. Răspunsul este: “Aproape pe nici una”. În Hnstos pe Cruce. lisus este icoana Omului pe care trebuie s-o 
esență, atât comunismul, cât şi actuala formă de capitalism s- urmăm. Calea lui luda este calea morţii. Viaţa este lisus. Cei 
au construit pe eşafodul materialist al vieți. Reflexele primare care au sămâmța credinţei trebuie să indrepte calea istoniei de 
ale omului comunist și ale celui capitalist sunt identice: nevoia la iudaizarea din prezent la societatea umană hristificată de 
atavică de condiționare a vieţii de către lucrunle strict materiale. mâine. Numai atunci istoria crizelor se va încheia şi va renaşte 
Și unul şi celălalt cred în materie, spiritul fiind pentru ei doar o istona comuniunii, pentru o omenire a păcii şi credinței. 

anexă colaterală a vieții. Ba mai: mult, o piedică in calea ; Istoria trebuie şi poate să se redescopere în lumina |. 
identificării omului cu materia ca expresie a nefiinţei. Fuga de Invierii. Nu ne putem resemna să rămânem o lume de sinucigaşi. 
Rânduiala religioasă ca fibră energetică ce esențalizează In ochii lui Iuda se vede finitul neantului, Numai în co-participare 
legătura dintre om şi manifestarea lui Dumnezeu în lume cu Hristos ne străluminăm de aşteptata Inviere. Cu durere trebuie 
reprezintă o conexiune aproape “mistică” între comunism Și să vedem că societatea a devenit o succesiune de Iuda ce refuză 
capitalism. Ce-i drept, comunismul Îl respinge cu violență şi eschatonul, îndreptându-se dezabuzată spre întunericul 
crimă pe Dumnezeu cu o uneori criminală, în timp ce sinuciderii (“Şi era noapte”). 

capitalismul e ceva mai moderat, rezumându-se, de regulă, la Vindecarea istoriei, a omului păcătos, se face numai 
a-L ignora pe Dumnezeu. De parcă Dumnezeu ar putea fi ucis cu sângele și trupul Marelui Răstignit, dar nu fără Fiat-ul nostru 
sau ignorat! liber. Sângele Lui de pe fruntea străpunsă de spini se nunteşte |. 

Marele teolog român Dumitru Stăniloae vedea vindecarea tainic cu lacrimile noastre, devenind cărare sărată (“Voi suiijeț 
societății traumatizate de ideologii în restaurarea omului în sarea pământului”) a vieţii spre înviere, a istoriei spre eschaton, 
lisus Hristos. În fapt, cheia organizării sociale a umanității a veacului spre veşnicie, 
constă în aducerea lui Isus Hristos în mijlocul comunității. Noi 


— 





lonuţ ŢENE |. 








În bună parte, tineretul actual se constituie într-o. 


generaţie rebelă, nonconformistă, în permanent conflict cu 
autoritatea, fie aceasta parentală, școlară sau civilă. Idealul 
autentic lipsind, este înlocuit cu fel de fel surogate hedoniste, 
În multe cercuri se trăieşte exclusiv după principiul Carpe 
diem, în lipsa unei adevărate scări a valorilor şi în totalul 
dispreț al oricăror rânduieli sănătoase. 

În ce privește corpul didactic, inconsistența lui 
profesională şi din ce în ce mai accentuata lui lipsă de 
autoritate sunt determinate de mai mulți factori. Foarte 
eterogen şi neomogen sub raportul competenţei (la catedră 
se află, de la suplinitori şi necalificaţi, toată gama de dascăli, 
până la doctori în ştiinţe), lipsit de coeziune de breaslă și 
totalmente vulnerabil sub aspect material, trăind, ca şi pe 
vremea comunismului, într-o permanentă stare de nesiguranță 
și umilință, Nu de puţine ori, în mass-media s-au prezentat 
cazuri în care cadre didactice au fost batjocoritei ori agresate 
fizic de către proprii invăţăcei. (Adesea, victimele predilecte 
ale derbedeilor şi infractorilor sunt propriile familii şi şcoala.) 


Exemple de cum nu trebuie făcut 


O aparentă preocupare manifestă autorităţile, 


inclusiv cele şcolare, pentru “educația sexuală” a tineretului, 


Din nefericire, chestiunea este un exemplu patentat de cum 
nu trebuie făcut ceva, de întoarecere cu desăvârşire a lucrurilor 
pe dos, de punere a “carului înaintea boilor”. Aşa se face că, 
nefixată ținta în sfera de largă cuprindere a EDUCAȚIEI 
(etice, civice, religioase, naţional-patriotice, estetice, 
ştiinţifice), urmările Sunt cu totul potrivnice unei finalități fireşti. 
Accentuându-se în mod aproape exclusiv aspectul higienico- 
medical al problemei, şi nu cel etic, acest mod de “educaţie” 
devine, în cele din urmă, îndemn direct la desfrâu şi depravare. 

Sindicatele din instituțiile de învățământ nu reprezintă 
nicidecum o forță demnă de luat în seamă. Nu mai sunt nici 
măcar “curele de transmisie...”, ca în comunism. Au fost 
transformate în trambuline de lansare politică a liderilor locali 
sau centrali, cel mai adesea sub controlul structurilor de 
extracție comunistă. Conducerile unităților şcolare și ale 
inspectoratelor şcolare județene, autoritățile statului nu au avut 
niciodată în sindicate interlocutori cu adevărat incomozi, gata 
să apere cu hotărâre şi înverşunare interesele membrilor lor. 

Cu binecuvântarea şi complicitatea diriguitorilor, 
ceva tot funcționează în școala românească de azi, devenită, 
în multe cazuri adevărată “societate comercială” care 
patronează cel puțin trei genuri de “sereleuri” parazitare: 
“meditaţia” (motivată prin salariile de mizerie), “plimbaţia” 
(prin deturnarea profitabilă în scopuri personale a programelor 


europene de parteneriate şcolare) şi “familiația” (colaborare 
în sfere restrânse, adesea chiar în familie, în forme evidente 
de nepotism), Hui 

Parteneriatele şcolare internaționale au devenit 
monopol al unor cercuri de privilegiați și protejați, răsplătiți 
nu pentru reale servicii aduse şcolii și propăşirii învățământului 
românesc, ci, dimpotrivă, pentru contribuție nemijlocită şi 
personală la degradarea lor. Sunt profesori mai mult în 
“călătorii parteneriale” decât la catedre, dar îşi ridică cu 
regularitate leafa şi primesc Şi... “puncte apreciative”. Nu 
de puţine ori, din câte un colegiu sau liceu lipsesc câte trei- 
patru profesor plecați în călătorii „oficiale”, în vreme ce 
catedrele lor rămân neacoperite şi zeci de lecţii nu se mai 
efectuează niciodată. 

Viitorul oricărei comunități umane, de la 
„microcosmosul” familial până la „macrocosmosul” 
naţional, depinde de calitatea educației şi a educatorilor. De 
aceea, ar trebui să ne încerce mari neliniști cu privire la 
viitorul lumii româneşti, pe care noi nu facem decât să-l 
compromitem iremediabil prin iresponsabilitatea şi 
nevrednicia unui prezent care ar putea ruşina până şi țănle 
bananiere. 


Nicolae POP 











PAG. 5 Apnilhe-Mai 2005 





A tace parte dintr-o generație mai tânără decât cea 


istorică și tragică de la '22, este uncon pentru mine 


timp incoace 


de la un 
O tristețe continuă: trebuie să scnu despre cel 
ce nu ma! sunt, trecuți în lumea celor drepți, să scriu despre 
ce! față de care am avut un covârșitor respect şi care ar 
trebui să fie un exemplu permanent pentru generaţiile ce vor 
Veni. Azi Scriu, cu imensă durere, despre cel ce a fost Eugen 
Bârsan, ultimul supraviețuitor în Exil al acelora care au fost 
alături de Corneliu Codreanu în activitatea nobilă a acestuia 
de a reface Țara pe baze naționale, democratice şi creştine 
De aceea l-am numit u/tima făclie a unei generaţii istorice 
S-a stins din viață, la Chicago, pe data de 25 martie 2005, ora 
8.30 p.m. In afară de calitățile lui intelectuale şi profesionale, 
s-a ma! remarcat printr-o modestie şi o blândețe cu totul 
ieşite din comun. De aceea cred că măcar acum, la moartea 
sa, e cazul să-i prezentăm biografia prea puțin cunoscută 

Onginar din Transilvania, Eugen Bârsan s-a născut la 
28 februane 1913, în satul Retiş. Studiile medii le-a terminat 
la Liceul „Principele Nicolae” din Sighişoara. Începe 
cursurile universitare la Facultatea de Drept din laşi, dar 
apoi se transferă la Facultatea de Drept din Bucureşti, unde 
își va lua şi licenţa. Fiind deosebit de activ în cadrul vieții 
studenţeşti din Capitală, este ales în Comitetul de Conducere 
al Centrului Studenţesc Bucureşti, care îl avea ca preşedinte, 
la acea vreme, pe cunoscutul şi valorosul Gheorghe Furdui 
(asasinat mişeleşte, mai târziu, în timpul dictaturii carliste) 
Fiind legat, ca majoritatea intelectualilor creştini din generația 
sa, de activitatea de renaştere națională a României, Eugen 
Bârsan se încadrează în Mişcarea Legionară, nu pentru a 
face politică, ci pentru a fi folositor poporului de care a fost 
legat cu fiecare fibră a ființei lui, până în ultima chpă a viețu 

Foarte puţini, chiar şi din cei ce l-au cunoscut, ştiu că 
el este eroul discret care a salvat, în 1934, viața lui Corneliu 
Codreanu, deconspirând complotul mişelesc al lui Mihai 
Stelescu şi fiind decorat ulterior de Căpitan cu înalta distincție 
legionară „Crucea Albă” 

Pentru câțiva ani a practicat avocatura în Sighişoara 
unde îl găsesc evenimentele tragice și sângeroase indreptate 
contra acelei generații istorice, incluzând asasinarea barbară 
a Căpitanului şi apoi, doi ani mai târziu, campania de 
desființare completă a Mişcării Legionare, folosindu-se 
scuza acelei fanteziste „rebeliuni” contra lui Antonescu 

Din pricina evenimentelor din 1941, Eugen Bârsan 
este nevoit să ia calea exilului, începând această etapă a 
vieții lui în lagărele germane (la Rostock și Buchenwald) 
Nu a fost singurul care, crezând într-o libertate iluzorie, s-a 
trezit în închisori şi lagăre. A crezut cu tărie că Țara va fi 
eliberată de sub stăpânirea hoardelor comuniste, credință 
din nou înşelată de manevrele unor democrații limfatice şi 
impotente în fața agresiunii bolşevice. După o aşteptare fără 
rezultat, comunismul consolidându-se în România cu forța 
tancurilor şi a trădării la toate nivelele, Eugen Bârsan işi 


PUNCTE CARDINALE 


“P EUGEN BÂRSAN: ULTIMA FĂCLIE A UNEI GENERAȚII 





incepe a doua parte a exilului, în 1952, în SUA. La inceput se 
stabileşte în Cleveland — Ohio (care, la vremea aceea, era ca 
o metropolă de predilecție a elementului românesc în exIl) 
Conştiincios şi plin de demnitate, a trăit din propria sa muncă, 
la început ca simplu lucrător la uzinele Ford (secţia de 
turnătorie). Am mai citat şi cu altă ocazie mărturisirea lui 
repetată de multe ori: „Nu pot trăi decât acolo unde sunt 
români”. Consecvent acestui principiu, se mută la Chicago, 
unde a putut să fie mai activ şi mai de folos vieții româneşti 
din exil 

Fiind un om capabil şi extrem de hamic, ar fi putut 
deveni bogat, dar Eugen Bârsan şi-a îndreptat energia lui 
întreagă spre îmbunătățirea vieții spirituale românești din exil 
Astfel, în cadrul Episcopiei Româneşti, liberă, de la Vatra, 
devine director al programelor culturale şi artistice din timpul 
Congreselor Episcopiei. De asemenea, în cadrul Bisericii 
„Naşterea Domnului” din Chicago, a fost de nenumărate on 
preşedinte sau vicepreşedinte al comitetului acesteia. Fiind 
un orator distins, a fost nelipsit de la toate sărbătorile şi 
activitățile culturale ale românilor din exil, ajungând un simbol 
al elementului etnic din Chicago, numele lui fiind de asemenea 
recunoscut peste tot unde trăiesc români 

Din anul 1964 pune bazele unui post de radio românesc, 
fiind fondatorul, directorul şi susținătorul acestui organism de 
informaţii culturale şi politice. Eugen Bârsan a realizat aproape 
o mie de emisiuni radiofonice. De aceea a fost omagiat de 
Guvernatorul Statului Illinois, care l-a apreciat pentru 
dedicarea întregii lui vieți cauzei româneşti şi luptei 
anticomuniste, fără ca, în marea sa modestie, să fie preocupat 
de titluri sau glone. An de an, a fost realizatorul unui unaş 
pom de Crăciun românesc în cadrul festivalului „Crăciunul în 
jurul lumii”, patronat de Muzeul de Științe şi Industrie din 
Chicago, câştigând premii numeroase pentru această 
realizare. 

Cea mai mare înfăptuire a lui Eugen Bârsan este, 
împreună cu George Bălașu din Hamilton, înființarea în 1976 
a Cuvântului Românesc, unde a fost redactor şef, publicație 
care a polarizat elita intelectualității româneşti din exul şi unde 
Eugen Bârsan, cu consecvență și tenacitate, a publicat articole 
in fiecare număr. Modest şi clarvăzător, Eugen Bârsan şi-a 
exprimat cu mult har părerile lui politice, democrate şi 
naționale. Român adevărat, patriot desăvârşit şi luptător 
anticomunist tenace, Eugen Bârsan s-a făcut ecoul suferințelor 
Şi strigătelor de durere ale românilor din teritoriile ocupate şi 
chinuite de agresiunea violentă şi sângeroasă a opresorului 
din Răsărit. Pot spune cu toată certitudinea că activitatea 
politică şi culturală a românilor de pe acest nou continent ar fi 
avut o cu totul altă soartă dacă nu ar fi fost Eugen Bârsan, 
ziarist democrat echilibrat şi excelent organizator 

După căderea regimului ceaușist, vizitează Țara din 
care se exilase cu aproape jumătate de secol în urmă şi devine 
membru al noii Asociaţii a Ziariştilor Români (Carnet de 





membru Nr. 53). Din nefericire, modestia lui ieşită din comun 
l-a îndemnat permanent să-şi îndrepte toată energia sa pentru 
eliberarea şi apoi refacerea României, de aceea nu şi-a 
scris memoriile, care ar fi contribuit substanțial la o viitoare 
istorie corectă a mişcăni naționaliste din Româna 

Recapitulând, cu inimă îndurerată, viața exemplară a 
lui Eugen Bârsan, pot afirma cu cea mai fermă convingere 
că dacă şi ceilalți membri ai acestei Mişcări, asasinați de un 
rege barbar, ucişi prin lagăre şi închisori nemeritate, ar fi 
trăit cât şi Eugen Bârsan, şi având chiar numai o fracțiune 
din valoarea morală şi misionară pe a arătat-o acesta, soarta 
României ar fi fost cu totul alta, luminoasă şi prosperă. 

Mă consider privilegiat că rândunle mele modeste au 
apărut în aceleaşi pagini cu articolele înțelepte ale lui Eugen 
Bârsan. Scnund despre el, îmi vin în memorie câteva versuri 
ale marelui poet al aceleiaşi generații istonce mucenicite, 
Radu Gyr: Nu eşti înfrânt atunci când sângeri,/ nici ochii 
când în lacrimi ți-s./ Adevăratele înfranven,/ sunt renunțărule 
la vis 

Eugen Bârsan, prin toată viața şi activitatea lui, a fost 
un învingător, pentru că niciodată nu s-a îndoit de îndeplinirea 
visului lui de o viață, de a vedea o Românie liberă şi 
democratică. Și chiar şi de pe lumea cealaltă, când visul lui 
se va indeplini în totalitate, el va ști, iar sufletul său senin şi 
plin de bunătate se va bucura cu vrednicii urmaşi 

Mă alătur tuturor celor care i-au fost apropiați şi care 
l-au respectat, şi ne plecăm cu umilință în fața memoriei 
sale, pe care o vom păstra până la îndeplinirea totală a visului 
său național 

Dar până atunci, Dumnezeu să-l primească şi să-l 
binecuvânteze în ceata drepţilor Săi 

Radu DUNĂREANU 
(Cuvântul Românesc) 


([ prima dimineaţă a Postului Mare, pe 14 februarie 2005, Dumnezeu l-a chemat la El pe slujitorul 








lui devotat, pr. protopop Gheorghe Opriş — exemplu de demnitate, înțelepciune, blindeţe şi altruism. Născut 
la 14 februarie 1927 în Dridif, lingă Făgăraş, din părinţii Ilarion şi Maria Opriș, era cel mai mare dintre cei 
3 fraţi. A urmat clasele primare în satul natal, apoi a studiat la Liceul “Radu Negru” din Făgăraș şi la Liceul 
Comercial din Braşov. Educaţia religioasă primită în familie şi pelerinajele făcute la Mănăstirea Simbăta |- 
au îndemnat să se îndrepte spre Academia Teologică din Sibiu. 

La 9 iunie 1948, pe cînd cra în plină sesiune de examene, este arestat chiar la ieşirea din Capela 
Institutului Teologic, unde intrase să se roage, presimţind iminenţa arestării. A fost anchetat la Securitatea 
din Sibiu, apoi la Securitatea şi penitenciarul din Braşov. Judecat abia în februarie 1949, a fost condamnat la 
3 ani de închisoare corecțională. În toamna lui 1949 a ajuns la Piteşti, unde a fost supus la acţiunea de 
“demascare şi reeducare” dirijată cu bestialitate de Eugen Țurcanu. [i primăvara lui 1950 a fost dus la 
Canalul Dunăre-Marea Neagră, apoi la închisoarea din Gherla (unde “reeducarea” a continuat sub îndrumarea 
altui personaj sinistru: Popa Țanu). Credinţa l-a ajutat să nu se lase înfrînt, rezistînd cu demnitate tuturor 
încercărilor inimaginabile la care a fost supus. În septembrie 1951, deşi expirase termenul de 3 ani, a primit 
o nouă pedeapsă “administrativă”, fiind trimis la muncă pe şanticrul de la Hidrocentrala Bicaz. A fost pus în 
libertate abia în februarie 1953, dar o vreme a avut domiciliu obligatoriu. 

Reprimit la Institutul Teologic din Sibiu, îl termină în 19$$, luîndu-şi licenţa cu calificativul 
“Excepţional”. După căsătoria cu Maria Dan din Mîndra (fiică de deținut politic), la 6 august 1956 a fost 
hirotonit preot pe seama parohiei Merghindeal, jud. Sibiu, unde a păstorit timp de 12 ani. În 1967 a fost 
numit preot în Rupea, jud. Brașov, unde în 1975 | se va încredința şi conducerea protopopiatului, pe care a 
îndeplinit-o timp de 18 ani, pînă la pensionare (1998). Numele său va rămîne pururi în sufletele celor ce l-au 
cunoscut și prețuit. Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii Lui. (Puncte cardinale) 


“" PREOT 
GHEORGHE OPRIȘ 











Persoana umană 
între biologic şi spiritual 


“La Tine este izvorul vieții, întru lumina 
Ta vom vedea lumina”, Aşa cântă Biserica 
Ortodoxă la Doxologia Mare de la utrenia 
duminicilor, relevând marele adevăr creştin, 
acela că viața omului este de la Dumnezeu ŞI 
că ea este menită să moştenească Împărăţia 
Cerunlor 

Creştinismul începe orice discurs asupra 
omului prin a afirma că persoanele umane au 
fost create după chipul lui Dumnezeu (Facerea 
1, 26-27) şi că sunt chemate să aibă o stăpânire 
iubitoare ŞI slujitoare asupra întregii creații. 
Viaţa umană e sfântă în sine însăşi în măsura 
în care reflectă chipul şi planul Creatorului său. 
lar acest chip conferă fundament dimensiunii 
personale oncărui om. lată de ce un embrion 
sau un pacient în comă profundă are şi îşi 
păstrează calitatea de persoană. 

Inainte de a vorbi despre sacralitatea vieții 
umane, creştinul afirmă sacralitatea persoanei 
umane. Intr-o astfel de perspectivă se înțelege 
ŞI sensul suferinței umane. 

Valoarea vieţii este supremă; este mai 
presus de oricare alta, E cu totul supenoară 
calității vieții sau altor condiții legate de 
bunăstare. De aceea, calitatea sau comodi-tatea 
uneia sau mai multor persoane nu pot 
precumpăni asupra vieții altei persoane 

Cu toate acestea, viața biologică nu este 
un bun absolut. Aşadar, trebuie apărată de orice 
pericol, dar poate fi şi sacrificată pentru un 
bine mai înalt. lar această valoare mai înaltă 
decât viața biologică este viața veşnică, la care 
Viaţa biologică trebuie să conducă. Cu o singură 
condiție: decizia alegeri trebuie să aparțină 
exclusiv persoanei în cauză. Nu poate decide 
O altă persoană suprimarea vieții mele biologice 
pentru a-mi dărui viața veşnică. In aceasta 
constă sensul martinului creştin, 


Persoana în fața bolii 


Boala este cu siguranță un rău instaurat 
în firea noastră ca şi consecință a păcatului; 
acest rău nu este voit de Dumnezeu, dar uneon 
EI îl acceptă ca pedagogie divină. Suferința nu 
trebuie văzută doar ca o pedeapsă pentru 
păcatele săvârşite, nu este o funcție a unei 
teodicei. Tradiţia ortodoxă nu consideră 
suferința ca un preţ ce trebuie plătit pentru a 
dobândi mântuirea. Pentru că am fost 
răscumpărați cu un preț mai mare, zice Sfântul 
Apostol Pavel: cu jertfa lui Hristos. Cu toate 
acestea, suferința are şi o valoare răscumpă- 
rătoare, întrucât este o participare la jertfa lui 
Hnstos. 

Eventualul conflict intre aceste afirmații 
se rezolvă în interiorul sinergiei. Cu alte cuvinte, 
persoanele umane, create după chipul lui 
Dumnezeu, sunt chemate să ajungă la 
asemănarea cu El, asumându-și calitățile sau 
virtuțile vieții divine. Acest proces de creştere 
duhovnicească prin suferință e un proces 
complex ce priveşte întreaga persoană umană 
i ține de /heosis [indumnezeire]. In acest sens, 
suferința devine un adevărat dar al iubiri lui 
Dumnezeu revărsat peste ființa umană prin 
intermediul energiilor divine necreate, care sunt 
lucrarea Duhului Sfânt. 


Persoana în faţa morții 


Moartea însăşi, ca suferinţă, e o anomalie în ordinea creației. Ea trebuie depășită, pentru 


PUNCTE CARDINALE 


SĂNĂTATE, BOALĂ, MOARTE 
ÎN DIALOGUL DINTRE RELIGII 


Pânintele luvenalie lonaşcu, vrednicul slujitor al bisericii ortodoxe 
românești din Cetatea Eternă, are sub tipar, la Editura Christiana din Bucureşti, 
un nou volum de eseuri teologice, dedicate de această dată diverselor Aspecte 
ale bioeticii contemporane. Concise şi limpezi, scrise cu rigoare teologică, dar 
ŞI cu o bună respirație ştiinţifică, din perspectiva unei Ortodoxii care are resurse 
nebănuite de a răspunde provocărilor celor mai diverse ale actualității şi ştie de 
minune să depăşească în Hristos conflictul perpetuu (şi adeseori fals) dintre 
religie şi ştiinţă, eseurile Părintelui luvenalie sunt deopotrivă incitante şi 
lămuritoare, cum se poate vedea fie şi numai din enumerarea câtorva titluri: 
Embrionul este „viaţă umană” sau „persoană umană "?, Embrionul uman este 
„unul dintre noi”, Clonarea omului — un adevărat scandal, Ispita faustiană şi 
soarta lui Homunculus, Testele genetice, Genele şi „„tunicile de piele”, După genom, 
o mapă pentru idei: IDEOMUL, Neuroetica şi soldații super-oameni, Viaţa. în 
oglinda lui Narcis... Semnalând volumul, reproducem în pagina de față unul dintre 
textele ce ni s-au părut mai potrivite cu proximitatea momentului pascal, definitoriu 
pentru noțiunile de viaţă, moarte, sănătate, boală, suferință şi răscumpărare, Hristos 
find reperul absolut al umanităţii răscumpărate prin Cruce. 


p 


si, 


ERA 4 e 2 
IA Ia d A6I$: 


A 
4 


mt 


pasă 
„rile fa 0 
pi 





ca viața umană să ajungă la adevărata sa măsură şi la adevăratul său scop. În timp ce moartea 


fizică a organismului poate fi considerată fie o binecuvântare, care pune capăt îndepărtării 
create între Dumnezeu şi om, fie ca o parte naturală și necesară a ciclului vieții, ea rămâne, din 
punctul de vedere al teologiei ortodoxe, un dușman duhovnicesc: uneori cauză a păcatului, 


alteori o consecinţă a acestuia 


Întrucât uneori moartea provoacă revoltă, agresivitate şi îndepărtare de Dumnezeu și de 
semeni, ea duce la comportamente păcătoase, Pentru bolnavii în stare terminală, anticiparea 
suferinței prelungite și fără sens devine cauză de anxietate, mai mult decât moartea însăși 

Această perspectivă a morţii a conferit înțelegerii ortodoxe a suferinței o expresie profundă 


(7! Corinteni 4, 16) 


și coordonează practic chestiunea îngrijirilor celor ce se confruntă cu iminența morții 











Aprilie-Mai 2005 PAG. 9 


Suferința răscumpărătoare 


Anumite forme de suferință mentală şi 
fizică, adesea asociate dureni, pot conduce la 
o creştere duhovnicească. Uneori se întăreşte 
conştiinţa păcatului nostru, a slăbicuunu noastre 
și a susceptibilității în fața ispitelor, lar aceasta 
ne conduce la acceptarea — ca şi lov =a 
suferinței și la a vedea în Dumnezeu puterea 
și nădejdea noastră. Puterea de a alege între 
Dumnezeu şi disperare poate atinge cotele 
unei adevărate discipline ascetice. 

Suferinţa, mai ales a bolnavilor terminali, 
poate fi trăită ca şi răscumpărătoare, în 
anumite cazuri specifice. 


1. Suferinţa ne vădeşte conştienţi de 
totala noastră dependență de milostivirea şi 
de iubirea lui Dumnezeu. Nici 'o altă 
experiență, precum suferința, nu ne arată mai 
conştienţi de slăbiciunea şi de vulnerabilitatea 
noastră şi că singurul izvor al milostivirii, al 
harului şi al vindecării din urmă este 
Dumnezeu. 

2, Suferința poate genera în noi o elevată 
conştiinţă de sine şi deci a limitelor noastre. 
Durerea şi suferința ne dovedesc conştienţi 
că nu suntem stăpâni pe noi. O astfel de expe- 
riență ne poate duce la disperare, cum ne 
poate duce şi la o mai mare încredere şi iubire. 

3. Suferinţa poate avea drept efect 
curățirea de patimi, adică a dorințelor ce pot 
compromite raportul nostru cu Dumnezeu, cu 
ceilalți şi cu noi înşine. lar apoi ne arată 
conştienţi asupra momentului de față, asupra 
pnontăților din viaţa noastră, şi ne invită să 
căutăm mai ales “singurul lucru care ne 
hpseşte” (cf. Luca 10, 42) 

4, Suferinţa deşteaptă în noi conştiinţa 
asupra condiției noastre de muritori. “Adu-ţi 
aminte că vei muri!” — ziceau călugăni. lar 
acest avertisment este, înainte de toate. 
expresia încrederii bucuroase bazate pe 
convingerea că Hristos, prin moartea Sa, a 
înfrânt definitiv puterea morții. 

5. Suferința poate întări legăturile de 
comuniune eclesială cu persoanele de care 
depindem. Pe de altă parte, creşterea 
duhovnicească poate veni şi de la împărtăşirea 
durerii celuilalt, prin rugăciune şi îngrijiri. 

6. In sfârşit, suferința ne oferă 
posibilitatea să participăm la viaţa şi la 
lucrarea răscumpărătoare a Domnului. Pentru 
munbund, aceasta înseamnă a-şi lua crucea 
suferinței şi a morții. Înseamnă a-şi duce 
suferința întru Hristos, cu încrederea că vom 
fi înviaţi cu El pentru plinătatea vieţii, înseam- 
nă a da celorlalți cea mai eficientă mărturie. 

E clar că nu orice suferință are valoare 
răscumpărătoare, Când e vorba de tortură sau 
de anumite dureri excesive, datorate unor boli, 
viața însăşi devine o greutate permanentă şi 
insuportabilă. In astfel de cazuri, puterea 
pacientului de a urmări idealurile înalte ale 
vieții şi de a percepe sensul transcendent se 
epuizează. Nu toți suntem precum Sfântul 
Ignatie, pregătiți psihic şi duhovniceşte pentru 
o întâlnire cu moartea în stadion. Unconi, pe 
aceste persoane le lăsăm în voia soartei. În 
aceste cazuri, Sartre avea dreptate când 
afirma că infernul “sunt ceilalți”. Când lipseşte 
sprijinul comunităţii, sinuciderea asistată 


medical devine unica rază de speranță, singura cale de ieşire! 
In loc de concluzie 


Sfântul Marcu Ascetul (sec. V) afirma: “În suferințele de mine nedorite se ascunde 
milostivirea lui Dumnezeu, care mă atrage către pătimire şi mă mântuieşte din chinurile 
veșnice” (Filocalia, vol. |, Sibiu, 1947, p. 262), 

Experiența creştină ne învaţă să acceptăm suferința personală şi să urmărim mai ales 
întărirea duhovnicească. Chiar dacă “firea noastră din afară” se poate “împuţina”, cum se 
exprima Sfântul Apostol Pavel, “firea noastră interioară se înnoieşte în fiecare zi” prin suferință 


Pr. luvenalie LONASȘCU 
Roma - Italia 














PAG. 10 Apnhe-Mai 2005 


La circa 30 km de Ploieşti, din drumul 
național Ploieşti — Buzău se desprinde un drum de 
țară care, după ce străbate comunele Inoteşti şi 
Colgeag, ajunge la Parepa-Rucşani. O localitate 
liniştită, cu 0 istorie simplă, ca a tuturor satelor de 
câmpie. Atestat de pe vremea lui Matei Basarab, satul 
nu are nimic spectaculos în el: case mici, chircite, 
rânduite de-a lungul ulițelor înguste şi noroioase 
Aşezat în mijlocul unui câmp enorm şi pustiu, a 
devenit celebru prin Maria Petre, denumită şi 
“Fecioara din Parepa”: o țărancă obişnuită, care 
Şi-ar fi petrecut viața lângă şi urechind pruncii, dacă 
Dumnezeu nu ar fi hotărât altceva. Maria Petre avea 
12 ani când a avut o vedenie dumnezeiască. Mai 
exact, copilul care abia învățase să-şi şteargă nasul 
L-a întâlnit pe Dumnezeu. lar Dumnezeu i-a vorbit 
Ca şi în faimoasele cazuri de la Fatima, Lourdes şi 
Medjugorje, Dumnezeu a ales să se adreseze unor 
copii, unor suflete neprihănite. După întâlmirea cu 
Dumnezeu, viața Mariei s-a schimbat radical. Din 
nefericire, vremurile tulburi, venirea războilului şi a 
regimului bolşevic, au împiedicat ca mesajul transmis 
copilei să se facă auzit şi cunoscut. Excepţie a făcul 
Petrache Lupu de la Maglavit, care însă a fost folosit 
în perioada interbelică în scopuri propagandistice, 
mesajul său fiind mult denaturat. Cu toate acestea, 
pe ascuns vestea s-a aflat, iar de peste 70 de ani 
localitatea a devenit un mic loc de pelerinaj. Maria 
Petre a trecut la Domnul în 1996, însă multe dintre 
profețiile ei s-au împlinit, iar viața sa merită studiată 
cu atenţie şi, de ce nu, cu smerenie 


Maria Petre la12 ani 





Întâlnirea cu Dumnezeu 


Maria Petre s-a născut la 22 septembrie 
1923, într-o familie modestă, iar părinţii ei, Marin şi 
Rada nici nu bănuiau că cel mai mare copil al lor, din 
cei nouă, avea să ajungă să vorbească de-a dreptul 
cu Dumnezeu, să fie purtătorul unor mesaje divine. 
Maria a avut o copilărie simplă, banală și mai degrabă 
sărmană.. A urmat școala generală din Parepa, iar pe 
29 august 1935, de ziua Tăierii Capului Sfântului loan 
Botezătorul, la doar 12 ani, a avut minunata întâlnire 
cu Dumnezeu. Maria Petre a povestit că în timp ce 
se juca laolaltă cu alți copii, i s-a făcut sete şi i-a 
spus prietenei sale: “Eu dau o fugă să beau puțină 
apă din casă”, În timp ce cobora dealul, a văzut pe 
cer “ca un val de vată albă, care parcă alerga o dată 
cu mine, şi nu numai că alerga o dată cu mine, ci 
parcă cobora anume după mine și spre mine. Eu m- 
am oprit din fugă și m-am uitat în Jur: tot cerul era 
albastru și senin, fără de nici un nor în afară de acesta 








PUNCTE CARDINALE 


E ea ci 
% 4 


E pe Y 
ar Pe 


TEI: 


34. a 


Ap 
Ă Aia 
R 


» i 0 pa i 
A ei E m, îi Sa Pb DE a aa > 
DRE AEP a tii PAR oi d Ai 


alb, care cobora spre mine. Speriată, am început să 
fug spre casă. Nu mai ştiam în ce parte s-o iau, am 
vrut să țip, să strig după ajutor, însă norul s-a apropriat 
iute de mine şi m-a cuprins cu totul în el, în apropnere 
de lac. Am căzut în genunchi, moartă de frică, 
tremurând şi scâncind; cred că am plâns de-a binelea”. 
Atunci s-a produs minunea. În fața copilei stătea un 
bărbat luminos, cu ochi albaştri şi barbă albă. “Avea o 
față de-o blândețe nemaivăzută”, a scris mai tîrziu în 
memonile ei Maria Petre. “Era cu totul şi cu totul 
îmbrăcat în albul acelui nor, înconjurat de îngeri şi de 
porumbei care zburau”. Apoi, un glas blând i-a vorbit 
“Nu te teme, fiică fecioară Marie, Eu sunt Tatăl Ceresc 
Dumnezeu şi te-am ales să spui oamenilor Cuvântul 
Meu. Ai auzit de Dumnezeu?” 


Patriarhul ridică o troiță 


Copila speriată plângea, dar glasul i-a mai spus: 
“Veţi ndica o biserică ortodoxă întru slava Mea şi pentru 
pomenirea celor adormiţi. Dar această biserică nu se 
va face curând, căci va veni peste voi prigoană, şi 
abia după aceea, când va veni timpul libertăţii şi când 
toți oamenii se vor întoarce la Mine cu inima curată. 
lar tu nu vei muri până nu vei ridica acestă biserică şi 
vei vedea-o terminată”. Există martori oculari că Mana 
Petre nu a mințit. Câţiva sătenii au povestit îngroziți 
că Maria, în genunchi, cu privirea spre cer, răspundea 
unor întrebări pe care cei prezenți nu le auzeau. Cine 
încerca să se apropie de ea, era respins ca de un curent 
puternic. Cert este că trei porumbei albi au stat toată 
noaptea care a urmat pe acoperişul casei familiei Petre 
şi de atunci Maria a primit puterea de a vindeca şi 
chiar pe cea de a cunoaşte viitorul. Dar şi poruncile: 
să sape o fântână pe locul acela şi să construiască o 
mănăstire. Presa din 1935 a relatat că Patriarhul Miron 
Cnstea, după ce a cercetat spusele fetiţei de atunci și 
mărturiile sătenilor care au văzut-o îngenunchiată timp 
de 3 ore în cîmp, plângându-se şi rugându-se, fără a o 
putea clinti din loc, a dispus construirea unei mănăstiri 
la Parepa. Mai mult, Patriarhul însuşi, cu un sobor de 
preoți, a sfințit locul, unde se săpase deja fântâna cu 
apă miraculoasă, tot din poruncă dumnezeiască 


Tricolorul, secera și ciocanul pe cer 


După acest semn divin, la Maria Petre, 
proorocița de numai 12 ani, curtea a devenit neîncă- 
pătoare. Zi şi noapte, oameni simpli, intelectuali, dar şi 
demnitari ai timpului băteau la ușa “Fecioarei”. Maria 
Petre a trăit toată viaţa în feciorie, ca o mâicuţă. Nu a 
fost căsătorită niciodată și nici nu a părăsit localitatea 





Parepa, spunând că Dumnezeu i-a poruncit să dice 
mănăstire şi nu poate ieşi din cuvântul Lui. Este 
important de spus că Mania Petre a mărturisit că 
minunea nu a însemnat doar această întâlnire cu 
Dumnezeu, ci a ținut toată viața ei. “Drumunile mele 
au rămas însemnate definitiv între biserică şi casă. 
Am păzit Cuvântul Tatălui Ceresc şi L-am spus 
totdeauna oamenilor, trecând pnn foc şi prin apă 
pentru credința mea”, sunt cuvintele Manei Petre 
Vindecănle, faptele neobişnuite şi minunile ei pot 
umple volume întregi. Memoriile sale, păstrate la 
Sfânta Mănăstire, dar şi scrisorile şi mărturiile 
sătenilor confirmă faptul că “Fecioara” a prezis cel 
de-al doilea război mondial, dar şi venirea 
comuniştilor. În anul 1940 pe cer a apărut un semn 
premonitor — tricolorul, secera şi ciocanul. “Eram 
copil. M-am dus alături de mama, pe deal, pentru că 
se adunase tot satul. După ce a apărut semnul 
dumnezeiesc, Fecioara a spus că va veni prigonirea 
credinţei, dar va trece, pentru că semnul a apărut 
spre apus”, declara Alexandrina Gheorghe, 76 de ani, 
din Ploieşti. Da 














Elena Ceauşescu incognito la Parepa 


Construcția bisericii a început în 1946, fiind 
intreruptă în 1948, la intervenţia în forţă a 
comuniştilor. Tot atunci au început şi problemele 
Mariei Petre. ] s-a interzis cu desăvârşire să vorbească 
despre întâlnirea cu Dumnezeu şi chiar au încercat 
să o convingă, prin metodele binecunoscute, să 
declare că totul fusese o închipuire. Deşi a fost 
persecutată şi amenințată zilnic sub motivul 
“obscurantismului ei religios”, Maria Petre nu s-a 
spenat şi a continuat să propovăduiască cuvântul 
lui Dumnezeu. Toată lumea din sat ştie că pe vremuri 
milițienii aveau ordin să nu lase pe nimeni să intre la 
ca în curte. Chiar puseseră un afiş pe poartă, în care 
scria că nu primeşte vizitatori. Cu toate acestea, 
oameni din toată țara veneau pe furiş şi intrau în 
curte. Mihţienii se făceau că nu văd, pentru că şi ei 
fuseseră ajutați de “Fecioara din Parepa”! Sătenii mai 
susțin că însăşi Elena Ceauşescu a venit la Maria 
Petre, iar băiatul lui Ilie Ceauşescu s-ar fi vindecat 
tot după ce Maria Pere s-a rugat. Fratele “Fecioarei” 
susține că Elena Ceauşescu a poposit la Parepa după 
ce aflase despre existența “Fecioarei” în Austria, 
unde i-a picat privirea pe o ilustrată cu “Troiţa de la 
Parepa, construită din poruncă divină”. A venit 
îmbrăcată modest, a întrebat-o pe “Fecioara” din ce 
trăieşte şi dacă într-adevăr crede că există Dumnezeu. 
“Elena Ceauşescu a vizitat troița, a băut apă din 
fântână şi apoi s-a întors la Bucureşti fără să-i facă 
vreo problemă Fecioarei noastre. Deşi sigur că a re- 
cunoscut-o, Mania s-a prefăcut că nu ştie nimic”, 
îşi aminteşte astăzi Nicolae Petre. Cert este că după 
această vizită incognito a Elenei Ceauşescu, regimul 
de izolare impus de către autontăţi Mariei Petre s-a 
mai îmblânzit, iar oamenii au putut să ajungă mai 
lesne la ea, dacă păstrau o arecare discreție 


A AREA) Ie seat n e ia pp apt ee cz 
E az a ei ptr 0 00 e ine aa Ibifi adio res iai 


jihaz iso Seri beta up! tati aro tp a; 


e 
cheae a - 


Se ridică mănăstirea proorocită 


Sub comunism, Maria Petre s-a rugat 
neîncetat ca mănăstirea să fie construită odată, iar 
Duhul Sfânt a vegheat asupra construcției începute, 
Maicile ne-au povestit că, în 1946, un bărbat din sat, 
având nevoie de cărămizi, s-a dus să fure din zidul 
care abia se ridica. Pe drum s-a oprit la o fântână cu 
cumpănă, să bea apă şi să-şi adape caii. Dar greutatea 
cumpenei s-a desprins, parcă luată cu mâna, şi i-a 
căzut omului în cap, omorându-l pe loc! De atunci, 
fântâna respectivă se numeşte “Fântâna pustită”. 
Lucrările pentru reconstrucția bisericii au fost reluate 
în 1990, mănăstirea primind hramul “Tăierea Capului 
Sfântului loan Botezătorul”, în amintirea zilei de 29 
august 1935, când s-a petrecut minunea, Din păcate, 
Maria Petre nu a apucat să vadă întru totul mănăstirea 
terminată, plecând la Domnul pe 5 iunie 1996, la 73 
de ani. A fost înmormântată chiar în noua biserică, iar 
sfârşitul i-a fost prevestit de mai multe semne. Cu trei 
zile înainte s-a rupt salcia pe care cu mâna ei o plantase 
lângă troița de lemn a Patriarhului Miron, iar maicile 
au auzit-o spunând: “Ăsta e semnul că voi muri”. 
Maicile şi sătenii susțin că pe 7 iunie, în ziua slujbei de 
înmormântare, pământul s-a cutremurat de trei ori: la 
9.30, la 12.30 (în timpul slujbei) şi în momentul în 
care trupul Fecioarei i-a fost pogorât în mormânt. În 
cea de-a treia zi, la înmormântarea sa, alți martori susțin 
că pe cer s-a arătat o cruce din nori argintii, rămânând 
acolo până la sfârşitul ceremoniei. Locuitorii satului 
Parepa afirmă că, la intervale diferite de timp, aceeaşi 
cruce apare deasupra mănăstirii sau mormântului. 
Mănăstirea a fost sfințită de P. S. Varsanufie, vicar al 
Arhiepiscopiei Bucureştilor, pe 14 decembrie 2002, în 
cadrul unei slujbe la care au participat 22 de preoți. 
Profeţia “Fecioarei” s-a adevenit. 

Florian BICHIR 


AO PUȚEI sarate i = 
AA Sa Tisa) Aa, 


rara legi auda. oaza ia 
: j Pa: POR: Îsi! 133 lu 9 e 
3 3 APA anu 7 SUE apoi îi 


ri . 
sd Îtr Poza 


- 





i 


îi Yi 


| 


9 447 
ji 


p 
si! 


=: 


1) 
, 


Pi 1] 
Pe 


I>s 
a. EN 


DX sea "ae af p 


. is > 
St, 





Aprilie-Mai 2005 PAG. 1] 





Tg FE. 43 AER: “ ici era j ze 
, viei la mor mântul «Fecioarei. i 
Ri Parepa” continuă. Apa fântânii vindecă. 
multă lume, iar. maicile Susțin, că rugăciu- 


(a riei, 


i Y Aa 
Si a FA 


să. A 473 
A ea 


Şă. 


N 
4 
-- 





Di 














PAG. 12 Apnilie-Mai 2005 








IO 
OVTAV 





AN 





Trecut din religie în literatură şi cultivat cu precădere 
de poeții romantici şi expresioniști, mesianismul se făcuse 
simțit şi în poezia românească a secolului al XIX-lea, de la 
Heliade și Bolintineanu la Eminescu şi Coşbuc, în strinsă 
legătură cu idealul “mintuirii” naționale, dar abia în secolul 
XX avea să-şi găsească la noi expresiile poetice culminante, 
cu doi poeți saturați de aspirațiile istorice ale românismului 
transilvan [1]. Desigur, apariția lor succesivă şi acuitatea cu 
care au fost receptați, nu doar în lumea literară, ci în ansamblul 
comunității româneşti, au răspuns unui context istoric în afara 
căruia nu pot fi esențial înțeleși: vremea se copsese pentru 
descătușarea şi afirmarea românității, era resimțit ca iminent 
kairos-ul neamului românesc, o dată ce kafehon-ul care-l 
întirziase atita îşi trăia cu evidență agonia. “La răscrucea 
imperiilor moarte” (cu frumoasa formulă a altminteri obscu- 
rului Lucien Romier) românilor — şi națiunilor obidite, in genere 
— le era dat un nou vis auroral, pe care aveau să-l și trăiască 
intens mai ales între cele două războaie mondiale, adică în 
scurtul interregn dintre vechea și noua ordine imperialistă a 
lumii (2). 

De regulă, mesianismul poetic nu mai păstrează din 
originile lui biblice decît ceea ce am putea numi scenariul 
mesianic, adeseori doar vag raportat la un concept de 
providență [3]. Desacralizată și istoricizată, aspirația 
mesianică se preface în propensiune spre 0 reaşezare 
(renovatio) a rinduielilor comunitare ale umanului, fie pe 


' În Ardeal “vîna naţională” națională a fost mereu mai 
vie și mai puternică, ținută într-o tensionată “trezvie” de 
lunga și dureroasa experiență a opresiunii străine. 

: Nu s-a observat îndeajuns că, împărțită în două mari 
sfere de influență (cea a imperialismului american și cea a 
imperialismului sovietic), lumea postbelică a readus sub 
tutelă națiunile mici, frîngîndu-le visul de “neatîrnare” pe 
care și-l îngăduiseră o clipă. Și chiar dacă americanii au 
fost “stăpini mai buni” decit rușii (pe care astăzi au și 
reuși! să-i cam “scoată din cărți”), libertatea de 
autodeterminare a naţiunilor mici n-a fost mai puţin 
suprimată. 

» Paradigma mesianică implică următoni factori conjugați: 
Dumnezeu (sau un “absolut” principial oarecare), 
Profetul (ce primeşte și vehiculează “revelaţia”), 
Misionarul (“personajul colectiv” — elită, clasă socială, 
generaţie, popor, rasă, umanitate — care, călăuzit și animat 
de verbul profetic, pregătește și se pregătește, ca 
beneficiar predilect, pentru marele ceas al mântuirii), 
Mesia/Salvatorul (un “trimis” sau un “ales”, în care se 
împlinesc apoteotic toate așteptările) și Țara Făgăduită 
(noua lume ideală, cu funcţie de “paradis regăsit” și de 
“plinătate finală”). Cu mesianismul biblic sîntem 
familiarizați prin tradiția curentă. Mircea Ehade, în Mythes, 
râves et mystăres (cap. “Les mythes du monde moderne”), 


POPI hit 


N P 


aVala! FIV 
1 ra CI 
Vri ȘI rii 


canavaua “destinelor naționale”, fie pe aceea a utopiilor 
globaliste, ca împlinire a unei năzuite “dreptăți” istorice; este 
vorba, în ultimă analiză, de un pariu meliorist al lumii cu ea 
însăşi, dar şi de o izbăvire a individualului prin supraindividual, 
de o provocare a eu-lui spre un noi integrator, asumat mai 
degrabă sentimental decit rațional, poate şi ca o reacție la 
excesele de individualism şi raționalism ale unei anumite 
modemnități dizolvante. Se creează astfel un fel de solidaritate 
mesianică pe care poetul se simte chemat s-o slujească în 
chip de profet, de “conştiinţă mai bună” a cetății, de 
“logocentru” al sufletului colectiv (“Sînt suflet din sufletul 
neamului meu...”). 

Să vedem cum se întruchipează mesianismul poetic în 
discursurile lirice atît de populare cîndva ale lui Octavian 
Goga și Aron Cotruş, în două ipostaze congenere, dar totuşi 
structural şi temperamental diferențiate. Am scris cîndva un 
studiu mai lung pe această temă (Afitudiuni mesianice în poezia 
românească) [4]; aici mă voi mărgini doar la a stabili citeva 
repere, atrăgînd atenția asupra unei paralele ce depăşeşte 
miza estetică şi angajează istoria mentalități româneşti din 
prima jumătate a secolului trecut, din care s-au hrănit manle 
curente tradiționaliste (sămănătorism, gândirism, legionarism, 
cu prelungiri într-un anume “protocronism” ulteior, viciat de 
vecinătatea nefericită a național-comunismului), dar şi dreapta 
interbelică (mai organic legată de cultural decit de ideologic, 
ca şi vechiul nostru conservatorism [5]). 








Mesianismul liric pariază pe vechea funcție profetică 
a poeziei, reinviată şi amplificată de “mitizarea” romantică 
a poetului (întruchipare predilectă a “geniului” creator şi 
deschizător de drumuri). Anticul vates al lumii păgine e 
redimensionat şi prin modelul proorocesc al tradiției iudeo- 
creştine [6]. D. Popovici observa că încă din antichitate 
profetismul poeziei se realizase pe două linii: una să-i zicem 
esoterică, sustrasă planului socio-istoric (abstragerea de tip 
platonic), cealaltă să-i zicem exoferică, legată programatic 
de “contingent” (cu originea cea mai îndepărtată la Hesiod, 
“care vedea în poezie un instrument de educare a poporului, 
pe care il putea îndrepta către bine şi fericire” [7]). Tot 
antichitatea clasică este cea care “ne-a transmis şi imaginea 
poetului Tirteu, care stimula cu cânturile sale armatele în 
luptă”. 

Aceste două “linii profetice” se reîntilnesc, potențate 
biblic, în lumea creştină [8]. Modernitatea, înclinată 





a arătat, între alții, cum modelul mesianismului biblic se 
regăseşte, desacralizat, în comunismul marxist şi în 
fascismul hitlerist. Despre mesianismul poetic nu ştiu să 
existe un studiu general, dar el a fost evidențiat în legătură 
particulară cu mulți autori, mai ales romantici şi 
neoromantici. La noi a fost discutat mai amănunțit doar în 
legătură cu O. Goga (studiul clasic este cel al lui D. 
Popovici: “Mesianismul poetic în opera lui Octavian 
Goga”, în rev. Luceafărul, serie nouă, an II [1942], nr. 7-8) 
+ Acesta a fost, în 1983, teza mea de licenţă în Litere, pe 
care n-am publicat-o însă niciodată ca atare. Acolo, pe 
lîngă Octavian Goga şi Aron Cotruş, mai erau trataţi pe 
larg, sub unghiul mesianismului poetic, Ion Heliade- 
Rădulescu şi Mihai Eminescu. 

s lată, atinsă în treacăt, o problemă interesantă, pe care 
nimeni n-a catadicsit s-o trateze în mod serios la noi: 
diferența calitativă dintre politica altoită preponderent 
pe baze culturale (de obicei înclinată spre dreapta) și cea 
altoită preponderent pe baze ideologice (puternic înclinată 
spre stinga). 

* lar uneori și prin cel al liderului politic harismatic, 
eliberator și călăuzitor de noroade (cum s-au și visat uneori 
romanticii revoluționari, ca Victor Hugo, Adam Mickiewicz, 
Sandor Petbfi sau Heliade-Rădulescu la noi), Ce-i drept, o 
dată consumat momentul iluministo-romantic, poetul „se 
cuminţeşte” în ordinea istorică, păstrind cel mult poza de 
înainte-mergător spiritual al cetăţii, 

? Art. cit., p. 196. Şi adaugă: “EI [Hesiod] este considerat 
de altfel drept creatorul imaginii poetului-profet, poetul 
care îndrumează societatea pe calea viitorului și a fericirii”. 
* În vechea tradiţie evreiască, esenţială înțelegerii 
creștinismului (dar și culturii adiacente acestuia), 
profetismul avusese rolul unei adevărate instituții publice 
și mai degrabă conjugase cele două aspecte: proorocul 
era deopotrivă un iniţiat al revelaţiei, dar şi un învăţător 
critic al poporului chemat, în concreteţea rinduielilor lui 
de viaţă, să împlinească o istorie sfintă. Profetul sau 
proorocul biblic vestește, învaţă, judecă, ceartă și 
imbărbătează deopotrivă = desigur nu în nume propriu, ci 


SI 


% 
B, 
LR A 








“congenital” spre desacralizare sau secularizare, e un teren 
cît se poate de propice liniei exoterice, chiar dacă uneori mai 
păstrează, mai degrabă obscur şi inerţial, o raportare la 
providența divină (“Dumnezeul popoarelor”, “Crist-popolul” 
etc.). Desprins de sacru și de rigorile tradiției religioase, pus 
în fața “religiozității fără religie” sau a “transcendenţei 
goale”, profetismul devine, de regulă, previziune militantă a 
unui viitor mai bun, mesianismul devine o afacere la scară 
umană înlăuntrul istoriei, oarecum mai aproape de 
sensibilitatea Legii Vechi decit de universalismul spintual al 
Evangheliei. Ne place sau nu nouă, “naționaliștilor”, 
naționalismele moderne, ieşite mai toate din creuzetul 
sentimental şi ideologic al secolului al XIX-lea, sînt câpii 
mai mult sau mai puțin conştiente ale străvechiului 
naționalism evreiesc — cu precizarea că aceasta nu le face 
neapărat nelegitime sau inautentice, mai ales atunci când se 
străduiesc să-şi asocieze o bază religioasă, fie ca “tradiție 
legitimantă”, fie ca “îndreptar de conştiinţă” sau “cenzură 
morală”. Și este un fapt că uneori, mai ales în a doua jumătate 
a secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX, “mistica 
națională” a produs fervori la fel de mari ca odinioară mistica 
religioasă, ba chiar pe alocuri s-a conjugat indefinit cu aceasta 
din urmă (cazul legionarismului românesc), într-o osmoză 
greu de analizat şi de judecat [9]. 

Efervescența națională este cea care conformează în 
adinc şi discursurile lirice ale celor doi reprezentativi poeți ai 
Ardealului, inclusiv în dimensiunea lor mesianică. Tradiția 
religioasă — mai evident la Goga şi mai puțin evident la Cotruş 
— este implicită și ea, dar rămîne în planul secund, dacă nu 
ca opțiune sufletească, în orice caz ca economie a discursului. 
Forţa vie a cuvîntului revelat este oarecum suplinită estetic 
cu aceeași năzuință de a atinge coardele cele mai tainice ale 
sufletului, de a trezi energiile “lucrătoare” (creatoare) şi de 


Cai 


în numele lui Dumnezeu. Pentru evrei, Mesia însuşi 
(nerecunoscut în Hristos) este un salvator în ordinea 
istorică (Al Doilea sau Noul David), aşteptat pînă în ziua 
de azi, ca împlinire a destinului lui Israel (făgăduită din 
cer, dar de realizat pe pămînt, ca dominație universală a 
poporului ales”). 

9 Desigur, din punctul de vedere al Bisericii creştine (şi 
mai ales al Ortodoxiei), orice naționalism, deşi firesc şi 
legitim din punct de vedere “natural” şi istoric, este 
păscut de primejdia alunecări eretice — mai mult sau mai 
puţin conștiente — spre aşa-numitul filetism, adică spre 
excesul interior de a echivala sau de a pune mai presus 
naționalul de religios, ba chiar de a-l substitui acestuia, 
în contextul pervers al unei mentalități tot mai 
secularizate, Mai explicit, Biserica suspectează tendința 
de a pune “absolutul” naţional la concurență cu 
Absolutul divin, de a extrapola regimul sacrului în profan, 
de a jertfi mesianismului național (inevitabil circumscris 
in “deșertăciunea” istoriei) mai mult decît mesianismului 
hristic (care transcende istoria în eshaton). 














a consolida conştiinţa unității de destin a neamului. E însă de 
la sine înțeles că acest tip de miză şi acest tip de discurs (care 
astăzi se poartă din ce în ce mai puțin, mai ales după ce la noi 
național-comunismul epocii ceauşiste l-a maimuțărit 
propagandistic, tirindu-l în derizoriu) angajează nu doar un 
risc de “luare în deșert” a mesianismului religios şi a recuzitei 
bisericeşti, ci şi un risc în ordinea estetică, pnn imixtiunea 
valorilor extraestetice şi prin ispita grandilocvenţei. Eu nu mi- 
am propus însă aici să pun pe cîntar toți acești factori, spre a 
mă pronunța artisticeşte sau duhovnicește asupra celor doi 
poeți (pe care mărturisesc doar că-i iubesc nediscursiv ŞI-I 
recitesc cu emoție), ci doar să arăt, în mare, temeiurile pe 
care €l1 se circumscriu mesianismului poetic, fiecare cu nota 
sa specifică şi cu “crezul de generaţie” pe care l-a împărtăşit 
ŞI exprimat. Precizările de mai sus şi expunerea care urmează 
vor oferi fiecărui cititor interesat posibilitatea de a trage singur 


o concluzie sau alta. 


Mesianismul poetic coagulează, de regulă, în jurul 
marilor evenimente istorice (revoluții, dezrobini, segregări 
statale, războaie cruciale etc.), fiind pandantul artistic al 
capitalului de speranță şi de idealitate pe care-l implică orice 
mutație istorică în sufletele protagoniştilor, mai ales cînd ea 
este rezultatul unor lungi aşteptări şi acumulări psiho-sociale, 
marcate de jertfe şi drame individuale sau colective. Cel mai 
adesea, poezia mesianică reflectă, mai mult sau mai puțin 
transfigurat, febra ce precede “șocurile” deja iminente ale 
unui traseu istoric, sau pe cea imediat succesivă acestora (ce 
poate dura, în funcție de importanța și complexitatea 
evenimentului, de la cîțiva ani la cîteva decenii). Să ne păstrăm, 
exemplificativ, în aria poeziei româneşti. Dacă personalitatea 
mesianică a lui Heliade-Rădulescu marcase epoca 
revoluționară de sincronism european a pașoptismului, iar 
cea a lui Eminescu epoca împlinirii şi definirii naționale 
succesive Unirii de la 1859, Goga — care constituie în conştiinţa 
publică de la noi cazul “clasic” de poet mesianic — este 
expresia lirică a atmosferei româno-ardeleneşti premergătoare 
lui | Decembrie 1918, adică actului de naştere a României 
Man, deopotrivă eliberator, unificator şi răscumpărător al unei 
lungi vitregii istonce 

Mi se pare că două note caracterizează cu pregnanță 
mesianismul poetic al răşinăreanului; pe de o parte, 
preocuparea exclusivă de soarta Ardealului natal, de prezentul 
lui dureros (prin cumulul unui lung trecut de tnsteți şi nădejdi 

mocnite) şi de mântuirea care trebuie să vină (Şi spre care 
totul converge cu mistică înfiorare); şi, pe de altă parte, tonul 
patetic-elegiac, de dor ancestral, al acestei perpetue aşteptări 
mesianice. Călinescu îi găsește similitudini eminesciene şi 
este de părere că “Goga a intuit mai bine decît oncare geniul 
poetului Doinei şi a ştiut să-l continue cu materie nouă. Și 
Eminescu și Goga cîntă un inefabil de ongine metafizică, o 
jale nemotivată, de popor străvechi, imbătrînit în experiența 
crudă a vieţii, ajuns la bocetul ritual, transmis fără explicarea 
sensului. De aceea, poezia lui Goga este greu de comentat, 
fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atît 
de straniu și zguduitor” [10]. Memorabilă și desigur nu lipsită 
de temei, judecata lui Călinescu cred că totuşi trebuie 
amendată în câteva puncte. Mai întîi că acest “inefabil de 
origine metafizică”, această “jale” ajunsă pină la “bocetul 
ritual”, caracterizează toată producția poetică reprezentativă 
a lui Goga, ceea ce nu e cazul cu Eminescu. Ar fi mai exact 
spus că Goga continuă, deliberat sau doar prin pură 
predispoziție temperamentală, doar o anumită latură a 
complexei poezii eminesciene (şi poate nu cea mai 
reprezentativă). Apoi această “jale” nu apare “metafizică” 
şi “nemotivată” decit la o lectură estetică ideală, cum ar 
face-o un străin cu totul ignorant într-ale noastre. Călinescu 
sesisează cu finețe performanța estetică a lui Goga, iar nu 
natura acestui “sentiment tragic”, care este, chiar în 
mărturisirea repetată a poetului, “istoric” şi “motivat”, dincolo 
de exacerbarea lui lirică. 

E suficient să privim lucrurile cu simplitate, căci Goga 
însuși este un poet al simplităților sublime, aşezat, ca şi 
Coșbuc, în punctul de intilnire dintre moștenirea clasică şi 
moştenirea folclorică. În “Noi” (poezie invocată în context 
de Călinescu), unde “numai în cinci strofe, cuvîntul lacrimă, 
alternat cu jale şi plinset, revine de unsprezece on” [11], 
avem de-a face, pe linia “straniei convertiri a tendinței 
naționale în poezia pură” [12], cu un procedeu frecvent şi la 
Eminescu și provenit în modul cel mai direct din poezia 
populară: proiecția stărilor umane asupra naturii 
“compătimitoare” (Goga însuși își “deconspiră”, practic, 
procedeul: /ar codrii ce-nfrățiți cu noi! Îşi înfioară sinul/ Spun 


1% G. Călinescu, /storia literaturii române de la origini 
pină in prezent, ed. a II-a, Editura Minerva, București, 
1982, p. 610 

"1 Jon Dodu Bălan, Octavian Goga, Editura Minerva, 
București, 1971, p. 193 

1 G, Călinescu, op. cit., p. 609 





că din lacrimi e-mpletit/ Şi Oltul, biet, bătrinul...) [13]. Fireşte, 
un asemenea procedeu banal (mai bine zis: banalizat) are 
nevoie de concursul unui mare talent ca să depăşească în mod 
inanalizabil condiția “locurilor comune”. Jalea aceasta 
“milenară”, materializată artistic în tinguirea domoală a întregii 
Fii, este tocmai o jale mesianică, amintind de acel necurmat 
suspin al Firii întregi după miîntuirea laolaltă cu omul (Romani 
8, 22). Aşteptarea mesianică a făpturii lui Dumnezeu se 
localizează obsesiv şi tinguitor în aşteptarea mesianică a 
Ardealului înstrăinat; La noi de jale povestesc/ A codrilor 
desişuri,/ Și jale duce Mureşul/ Și duc tustrele Crişuri... sau 
Domol purcede glas de schijă/ De la clopotnița din deal,/ Să 
povestească lumii jalea/ Înstrăinatului Ardeal. 

Jalea în care se traduce acest soi de mesianism provincial 
şi elegiac nu trebuie confundată cu vreo formă de pesimism 
istoric, nici văzută sub semnul tragismului: nu poate fi pesimism 
sau tragedie adevărată acolo unde există nădejde vie de salvare; 
mesianismul autentic este prin el însuşi incompatibil cu 
pesimismul tragic, oricare ar fi “accidentele de parcurs”. 
Creştină şi folclorizantă în esența ei, poezia lui Goga rămîne, 
pînă la urmă, una a încredeni și a speranței într-o mîntuire 
istorică nu doar posibilă, ci chiar iminentă (a cărei realizare, 
nici două decenii mai tirziu, i-a şi conferit poetului aura de 
profet). Jalea are la Goga, estetic vorbind, mai degrabă o funcție 
sensibilizatoare și mobilizatoare, dozată atent, ca şi limbajul 
bisericesc, pentru a merge la inima confratelui nădăjduitor, 
oricît de elementară ar fi conştiinţa lui receptoare (aceasta este 
ŞI explicația enormului succes popular al poeziei lui Goga, mai 
ales în contextul epocii respective), Aceeaşi artă a penetrăni în 
suflet sau a “mergerii la inimă” o vădeşte Goga şi ca orator sau 
gazetar, prestația sa nefiind niciodată străină de patosul 
propovăduitor. Cîntărețul în versuri al “pătimirii noastre”este 
mereu în conjuncție cu oratorul subtil, cu acel “demagog 
academic” pe care Călinescu îl intuise cu geloasă simpatie. 

D. Popovici (Joc. cit.) stabilea trei momente în actul poetic 
mesianic: a) critica societății contemporane, b) zugrăvirea 
societății viitoare şi c) chemarea și conducerea mulțimilor spre 
noua formă de viață. “Poezia lui Goga — observa criticul — 
aduce toate aceste trei momente, dar organizarea lor se face 
sub prevalența celui dintii: mai presus de orice, ea este reținută 
în formele actuale ale vieţii sociale; de aici îşi derivă deopotnvă 
revolta şi durerea”. Jalea însăşi ține de economia acestei 
prevalenţe cntic-compătimitoare, prin care poetul se identifică, 
SINCTONIC şi diacronic, cu toată durerea comunitară: Sint o 


“mustrare călătoare/ De pe tărîmuri fără glas/ Şi dintr-o lume 


care moare! Sint strigătul ce-a mai rămas /! Sint solul dragostei 
şi-al urii,/ Un visător de biruinţi/ Ce port blesteme-n cerul gurii/ 
Drept moştenire din părinţi. 

Trecutului “exemplar”, maiestuos şi senin al viziunii 
romantice eminesciene Goga îi opune viziunea unui trecut 
brăzdat de suferinţe şi greu de nedreptăţi, deplinge acest 
handicap asupra prezentului şi conjură profetic “înfricoşatul 
vifor al vremilor răzbunătoare”. “Noul Ierusalim” biblic, “Santa 
Cetate” a lui Heliade, devine la el — aluziv şi subversiv, mai 
mult decit simbolic — acea “altă țară” a strămutării mesianice, 
din faimoasa invocație către Oltul personificat: Țărina trupurilor 
noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară/ Şi să-ţi aduni apele 
toate — / Să ne mutăm în altă țară! 


La Eminescu, de pildă în “Doina” sa: Țara își dezbracă 


sinul,/ Codrul, frate cu românul,/ De săcure se tot pleacă/ 
Şi izvoarele îi seacă — / Sărac în țară săracă... 


Aprilie-Mai 2005 PAG. 13 


Mult aşteptatul Mesia, călăuzitorul de miine spre marele 
viitor răscumpărător, creşte firesc din suferința mută a 
neamului, precum acel “făt bălan”, “adumbrit de spice”, 
căruia 1 se dă să sugă în arşița apocaliptică a cimpului din 
“Clăcaşii”; Și sufletul înviorat îmi spune/ Că fătul st al patimii 
amare/ Şi-al dorului ce moare-n aşteptare! E solul sfint... 
înfricoşatul crainic,/ Izbăvitor durerilor străbune. /! [...] EI, cel 
frumos şi frate bun cu glia,/ Nou întrupatul suflet de Mesia,/ Va fi 
județul ceasului de mine,/ Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,/ 
Cu mina lui vitează, îndrăzneaţă,/ Zdrobi-va cartea legilor bătrine. 

“Un popor de țărani clăcaşi călăuzit de preoții lui era 
Ardealul nostru de la patruzeci şi opt”, scria Goga într-unul 
dintre articolele sale [14]. Și la fel şi-l amintea el însuşi din 
copilăria sa rurală, zugrăvindu-l ca atare în multe poezii. În 
zariştea patriarhală a acestei lumi totuşi neimpăcate noul 
“suflet de Mesia” se coace şi prinde chip ca într-un binecuvîntat 
pîntec comunitar, mai degrabă ca un rezultat natural al durerii 
acumulate decît ca un dar al proniei cereşti. Nimeni nu se 
îndoieşte de fatalitatea sau necesitatea ivirii lui, aşa cum nu te 
poți îndoi de o lege obiectivă a Firii. Apostolul (preotul satului), 
Dascălul (învățătorul) şi Poetul însuşi, refuzind să-şi trădeze 
vreo clipă menirea exponențială, sînt vestitorii sau înainte- 
mergătorii lui, cei care fac-drepte căile mîntuirii şi însufleţesc 
norodul întru așteptarea “răzbunării sfinte”. Oricită calculată 
retorică ar fi în poezia sa deopotrivă mărturisitoare şi 
subversivă, tensiunea şi solidaritatea trăirii poetului în duhul 
comunitar nu poate fi pusă serios la îndoială, iar patosul său 


jertfelnic este de o sinceritate pură şi copleșitoare, ca şi cînd |. 


harul se simte inefabil dincolo de cuvinte, anulând orice 
suspiciune de ieftină demagogie sau de simplu exercițiu retoric. 
Celebra “Rugăciune” (amplificare enormă și harismatică a 
mărturisiri coşbuciene Sint suflet din sufletul neamului meu/ 
Şi-i cînt bucuria şi-amarul.... este, oricît n-ar mai corespunde 
sensibilităţii şi gusturilor actuale, cea mai frumoasă poezie a 
dăruirii de sine din literatura noastră: Alungă patimile mele,/ 
Pe veci strigarea lor o fringe,/ Şi de durerea altor inimi/ Învaţă- 
mă pe mine-a plinge / Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei 
maştere şi rele,/ Ci jalea unei lumi, Părinte, Să plingă-n lacrimile 
mele. // [...] In suflet seamănă-mi furtună,/ Să-l simt în matca-i 
cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsă/ Pe strunele înfiorate;/ 
Şi cum sub bolta lui aprinsă,/ In smalj de fulgere albastre,/ 
Incheagă-şi glasul de aramă:/ Cîntarea pătimirii noastre. 
Mesianismul acesta elegiac ştie totuşi citeodată să se 
împreune cu robuste tonuri militante, cu violente amenințări, 
imprecaţii şi blesteme, dar pe acestea Goga preferă să le lase 
mai ales pe seama scrisului său gazetăresc. Gazetăria 
poetului, căreia Călinescu îi recunoştea deosebitele merite 
estetice şi o vedea durabilă în timp (în ciuda 
“antisemitismului”, care i se părea totuși “moderat”), ni se 
înfăţişează în multe privințe ca o prelungire pe ton schimbata 
liricii sale. Aici, poetul-născut “cu pumnii strînşi”. ocoleşte 
sistematic tonul tînguitor şi nu se prea complace în sugestia 
furiei mocnite: el izbucneşte adesea cu o violență vindicativă 
pe care nu 1-ai fi bănuit-o ştiindu-l doar din opera poetică. Dar 
acest aspect al scrisului lui Goga merită un studiu aparte, pe 
care-l voi întreprinde, poate, cu un alt prilej. 
(Va urma) 
Răzvan CODRESCU 





i tba groapa lui Şaguna” (cf. Mustul care fierbe, 
București, Imprimeria Statului, f. a. (1927), pp. 296-297). 














xi stie ADA 


sea 


iza, seat 
Dr te LI OA 


. 5 7 e 
D————. A ai 


A pei CE: „A A 


_ P 
„.. 


- „.- 
F d 


„. 


















PAG. 14 Aprilie-Mai 2005 


REGE ... 15) 


î] de Gabriel CONSTANTINESCU 






10 mulioane de soldați morți recunoscuți, 3 milioane de soldați presupuşi morţi, 20 
de milioane de soldați răniţi, 9 milioane de orfani de război, 5 milioane de văduve de război, 
10 miloane de civili refugiați de la casele lor, acestea sunt cifrele cutremurătorului bilanţ al 
primului război mondial. Se părea că pacea încheiată la sfârşitul acestui cumplit carmagiu va 
fi una de lungă durată, pe măsura sacrificiilor făcute pentru a se ajunge la ea. Dar nu a fost 
aşa. Conferința de Pace de la Paris a trasat doar granițele exterioare ale noii hărți politice a 
lumii. În interiorul lor, însă, popoarele, îndeosebi cele nemulțumite de reglementările impuse 
de învingători învinşilor, au confirmat încă o dată adevărul rostit de poetul Nichifor Crainic în 
poemul Rugă pentru Pace: “Pacea lumii zace pe vărsări de sânge şi rodeşte bobul viitoarei 
uri”. Revizionismul şi iredentismul au izbucnit spontan în conştiinţa tuturor popoarelor 
nemulțumite de dictatul de la Paris. lar setea de revanșă s-a dovedit mai puternică decât 
preceptele fundamentale care ar fi trebuit să guverneze omenirea, cu precădere lumea 

creştină, pentru care conceptul de Pace — “Pace vouă!” — este supremul îndemn pe care 
Mântuitorul l-a adresat fiilor lui Dumnezeu. 

Dar răul cel mare, cel care a zguduit omenirea din temelii, răul pe care l-a adus cu 
sine primul război mondial, a fost izbânda comunismului bolşevic în Rusia țaristă. Comuniştii 
de inspirație marxistă gândeau revoluția pe care au înfăptuit-o ca pe un eveniment care avea 
să schimbe în întregime nu doar ordinea politică și social-economică de până atunci, ci însăşi 
existența umană. Scopul ei era, după expresia lui Troțki, să “răstoarne lumea”. Cum însă 
lumea noastră, lumea pe care comunismul țintea să o “răstoarne” era o lume esențialmente 
creştină, creștinismul era obiectivul principal, care trebuia “răsturnat”. Nimeni nu a surprins 

„atât de sugestiv şi convingător esența comunismului ca Paul Claudel În Minougăi Ade frază din. 
poemul închinat martirilor Spanie i: “A Adi azul! Să-l ar m pe Dumnezeu! Va fi o. 
faimoasă descotorosire!”. Ateismul E pede cuprinsă întreaga ia să 
universală! 

Încă de la naşterea sa, marxismul s-a voit a fi o concepție social-politică de 
dimensiunile religiilor universale, care să-şi exercite autoritatea și dominația asupra întregii 
omeniri dintr-un centru de comandă unic. O viziune surprinzător de asemănătoare cu 
obiectivele urmărite de protagoniștii globalismului din zilele noastre. La 28 septembrie 1864, 
la iniţiativa lui Marx, ia fiinţă Internaționala | (Asociaţia internațională a muncitorilor), cu 
sediul la Londra, care reuneşte sub un for de conducere unic 13 partide socialiste europene, 
precum Și toate organizațiile cu ideologie de stânga din Statele Unite. Această primă 
Internațională va avea însă o viață scurtă. Datorită opoziţiei antiautoritare (contestarea 
conducerii unice) manifestată de adepții lui Bacunin, ea se dizolvă în 1876. Ideea unui 
socialism universal persistă însă, şi în 1879, la Paris, partidele de orientare marxistă din 20 de 
țări constituie Internaționala a II-a. Dar nici acest organism internațional, care tinde să-i 
reunească la scară mondială pe toți adepții filozofiei marxiste, nu se bucură de unitate. În 
interiorul său izbucneşte un conflict ireductibil între aripa reformistă (partidele social- 
democrate, adepte ale evoluției) şi aripa radicală (viitoarele partide comuniste, adepte ale 
revoluției pe linia bolşevică, teoretizată de Lenin și înfăptuită în octombrie 1917 în Rusia 


țaristă). 

Pentru a traduce în viață până la ultima consecvență perceptele marxiste — 
înfăptuirea revoluției mondiale —, la 2 martie 1919, aplicând principiul centralismului 
democratic, Lenin înființează la Moscova Internaționala a III-a, Internaționala Comunistă — 
Cominternul. Conducerea acestui organism destinat să fie un Partid Comunist Mondial cu 
secții naționale a fost încredințată evreului Grigori Zinoviev (de fapt G. Eyseevici Apfelbaum), 

“cel mai apropiat tovarăş de ideologie şi luptă al lui Lenin, principala sa sarcină fiind 

_mondializarea revoluţiei bolșevice. Comuniştii fanatici însă nu au așteptat înființarea 

Cominternului pentru a urma exemplul tovarășilor lor bolșevici. Pretutindeni unde războiul a 
zdruncinat încrederea în instituțiile tradiționale, comuniştii au folosit prilejul pentru a dezlănțui 
revoluția. 

În Germania, după capitulare, în decembrie 1918, gruparea Spartakus, condusă de 
comuniștii evrei Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, se transformă în Partidul Comunist 
German și la începutul lui ianuarie 1919 provoca la Berlin o grevă generală urmată de o 
tentativă de lovitură de stat. Răscoala este înăbușită de trupele regulate, care au refuzat să se 
alăture răsculaților, iar cele două căpetenii comuniste sunt ucise de ofiţeri radicali de dreapta. 
Cum însă răzmerițe comuniste izbucnesc în diferite colțuri ale țării, militarii întorși de pe 
front, urmând o tradiție care datează din Evul Mediu, se organizează în detașamente de 
voluntari denumite “Freikorps” și reprimă fără cruțare orice manifestare cu iz comunist. Dar 
cea mai eficace acțiune a detașamentelor “Freikorps”, venite în sprijinul trupelor regulate 
loiale guvernului de la Berlin, a fost înăbușirea revoluției comuniste din Bavaria, unde 
conducătorii Partidului Socialist Independent, evreii Kurt Eisner, Gustav Landauer, Erich 
Mâhsam și Levine-Riessen, în fruntea sovietelor de muncitori și soldați, vor anunţa secesiunea 
provinciei și proclamarea ei ca republică sovietică. 

În Ungaria, după desprinderea de Imperiul Habsburgic, evreul Bela Kun, în fruntea 
unui guvern alcătuit în exclusivitate din coreligionari, proclamă la Budapesta, în martie 1919, 
Republica Sovietică Ungară. Comunismul înfipt amenințător în inima Europei îi va pune 


PUNCTE CARDINALE 








capăt armata română, care în luna august a aceluiaşi an zdrobeşte bandele bolşevice, trece 
Tisa şi ocupă Budapesta, pregătind preluarea puterii de către forțele contrarevoluționare 
conduse de regentul Horthy. 

Primejdia izbucnirii unei revoluții comuniste nu a ocolit nici Italia. Edificiul social- 
politic al tânărului stat peninsular, cu o economie suprasolicitată de efortul de război nu 
poseda trăinicia necesară pentru a face față tentației manifestată de forțele politice de stânga, 
în primul rând pe Partidul Socialist Italian, de a urma modelul revoluţiei comuniste din Rusia. 
Condiţiile unei reuşite în această direcție păreau întrunite. Paupenzarea populației, şomajul, 
devalorizarea monedei naționale, nemulțuminle din mediul rural, dar mai ales instabilitatea 
politică generată de criza de autoritate a partidelor politice aflate la guvernare, au contribuit 
la crearea unui climat psihologic care să justifice o reacție energică pentru a preveni izbucnirea 
unor turburăn cu consecințe imprevizibile... La sfârşitul anului 1920, sarcina unei astfel de 
acțiuni, sub privirile îngăduitoare ale armatei, poliţiei, administrației de stat şi justiției, şi-a 
asumat-o Benito Mussolini, conducătorul Mişcării “Fasci di combattimento”, care din 
noiembrie 1921 se transformă în “Partito Nazionale Fascista” (FNP). Succesul său politic va 
deveni deplin în octombrie 1922, când în urma “Marşului asupra Romei” i se va conferi 
demnitatea de prim-ministru al Italiei, dispunând de puteri discreţionare. 

Evoluția situației politice din Italia ne oferă posibilitatea să tragem unele concluzii 
cu privire la modalităţile de a reacţiona ale națiunilor în fața primejdiei reprezentate de 
tendința comunismului de a-și extinde dominația pretutindeni în lume. Acolo unde partidele 
comuniste nu prezintă o primejdie iminentă, statele se limitează la a le ține sub supraveghere 
poliție cască. Dacă însă ac iuni lor devin am oa, Site sunt scoase în afara 

i. (Aşa cum s-a în iile în Re mânia, în anul 1924, prin prin legea Mârzescu. ) Măsura 
rit îns purta parțial eficace. În cele mai multe cazuri comuniştii vor continua să- ȘI desfăşoare 
activitatea la adăpostul unor organizaţii dispuse să-i ia sub aripa lor protectoare, (La noi, în 
perioada interbelică, Partidul Naţional Țărănesc s-a dovedit a fi o gazdă ospitalieră pentru 
membrii Partidului Comunist). Când însă activitatea comunistă depăşeşte un anumit punct 
critic, națiunea amenințată să ajungă teatrul unei revoluții de tip bolşevic devine conştientă că 
îi este primejduită însăși ființa şi reacționează cu toată energia. Să nu uităm că bolşevicii au 
repurtat victoria numai după un război civil sângeros, care a durat timp de doi ani, răstimp în 
care poporul rus s-a opus cu îndârjire comunizării. A fost un “război murdar”, omenirea 
având prilejul să vadă pe viu “teroarea roşie” şi să-şi dea seama că în esența sa comunismul 
sfârşeşte prin a fi “Un stat impotriva poporului său”, aşa cum îl caracterizează Nicolas Werth 
în amplul său studiu despre “Violenţe, represiuni, teroare în Uniunea Sovietică” din Cartea 
neagră a comunismului. 

În fața cumplite tragedii trăite de poporul rus în anii consolidării regimului bolşevic, 
este cel puțin de neînțeles tăcerea Bisericii Catolice. Nu îndrăznim să presupunem că aparenta 
indiferență a Vaticanului s-ar datora faptului că victimele terorii bolşevice făceau parte dintr- 
un popor pravoslavnic ortodox, așadar nefiind o comunitate creștină păstorită de Roma. 
Tăcerea va fi ruptă abia în anul 1931, când Papa Pius al XI-lea ridică glasul acuzator, 
afirmând textual în enciclica Quadragesimo Anno: “Comunismul are în învățătura și în acțiunea 
lui un dublu scop, pe care-l urmăreşte nu în taină şi pe căi ocolite, ci deschis, la lumina zilei 
şi prin toate mijloacele, chiar cele mai evidente; o luptă de clasă implacabilă şi dispariția 
completă a proprietății private. În urmărirea acestui scop, nu există nimic de care să se 
teamă, nimic demn de respect. Acolo unde pune mâna pe putere se arată sălbatic și inuman, 
într-o măsură incredibilă şi inexplicabilă, după cum o dovedesc îngrozitoarele masacre şi 
ruine pe care le-a acumulat în imensele țăn ale Europei Răsăritene şi ale Asiei”. Dar la fala 
la care era lansată enciclica prin care erau deconspirate crimele săvârşite de comunism “î 
imensele țări ale Europei Răsăritene şi Asiei”, Pius al XI-lea nu știa că în tainiţele rea ta 
ale Cominternului se punea la cale o nouă revoluție. De data aceasta, însă, ținta era o țară 
catolică, Spania. 

Cu toate că Spania nu a participat la primul război mondial, la sfârşitul ostilităților 
țara trecea printr-o gravă depresiune economică, accentuată de tendințele de autonomie 
totală a provinciilor. Pentru a pune capăt acestor frământări care amenințau statul cu disoluția, 
regele Alfonso al XIII-lea încredințează în 1923 conducerea țării generalului Primo de Rivera, 
care instituie un regim autoritar de guvernare. La alegerile comunale din 1931 republicanii 
irumfă însă în toate oraşele mari, Confruntat cu acest eșec, Primo de Rivera se retrage de la 
conducerea guvernului, iar regele părăseşte țara. Consecința: Spania se proclamă republică 
pentru a doua oară în istoria ei. 

La început, noua republică şi-a propus să devină un stat democrat, cu autonomie 
regională şi laic. Dar anarhosindicaliştii şi comuniştii aveau în vedere țeluri mai radicale. La 
polul opus, marii latifundiari, burghezia şi numeroșii credincioși catolici, care considerau că 
le este periclitată credința, constituiau opoziția. Conflictul dintre dreapta naționalistă şi partidele 
de stânga (în frunte cu comuniştii) a devenit ireductibil când aceste partide, urmând directivele 
Cominternului, s-au constituit în Front Popular. 






(ai 





e CI 


— 





PUNCTE CARDINALE 


La alegerile din februarie 1936, Frontul Popular a depășit cu puţin coaliția partidelor 
de centru şi de dreapta, preluând guvernarea țării. Noul regim, în care comuniştii aveau 
cuvântul hotărâtor, dezlănțuie revoluția, urmărind transformarea Spaniei într-o republică 
sovietică, Actele de dezordine, care în revoluțiile comuniste preced înlocuirea instituțiilor 
tradiționale cu comitete marxiste, ating punctul culminant la 13 iulie 1936 prin asasinarea lui 
Calvo Sotelo, purtătorul de cuvânt al opoziției monarhiste în Cortesuni. Răspunsul trunchiului 
sănătos al națiunii la această crimă odioasă nu a întârziat, mişcarea de reinviere națională a 
Spaniei trecând la acțiune. Răscoala militară izbucnită în Maroc la 18 iulie a fost actul de 
legitimă apărare al unei naţiuni amenințate cu pieirea. Din păcate, faptul că revolta civico- 
militară şi revoluția comunistă au fost două feţe ale aceluiaşi întreg nu a fost înțeles de 
contemporani, care au luat atitudini din cele mai diferite față de războiul civil din Spania. 

„Cominternul a văzut în reacţiunea împotriva regimului comunist în curs de consolidare 
O agresiune fascistă şi a intervenit cu toată energia. Au fost trimişi pentru a coordona acțiunile 
trupelor republicane peste 2000 de “consilieri” militari (surse sovietice) în frunte cu viitorii 
mareşali Jucov şi Konev, precum şi un întreg aparat NKVD pentru a veghea asupra purității 
ideologice a tovarășilor spanioli, dar mai ales pentru a reprima eventualele deviații. În privința 
materialului de război destinat “roşilor”, 
Moscova s-a dovedit nespus de damică. La 
polul opus, dar tot cu motivaţie politică, de 
data aceasta pentru a împiedica implantarea . A 
unui bastion comunist în Peninsula Iberică, E Sie 
Italia fascistă şi Germania național-socialistă 
i-au aprovizionat masiv pe naționaliști atât cu 
trupe, cât şi cu armament. Cât priveşte 
democrațiile occidentale, Franța şi Marea 
Bntame au hotărât să nu intervină în conflict. 
In schimb, intelighenția din lumea liberă, 
descendentă în linie directă din “Secolul 
luminilor”, dar mai ales adeptă a 
“umanismului” marxist, pentru care Biserica 
era o instituție desuetă, iar religiozitatea o 
formă de viață perimată, şi-au revărsat în 
valuri simpatia şi ataşamentul față de 
republicanii spanioli şi de regimul “democrat” 
agresat de fasciști. 

Dincolo însă de componenta 
politică a războiului civil din Spania, pe care 
propaganda din “lumea liberă”, îndeosebi presa din Statele Unite, l-au prezentat ca o înfruntare 
între adepții libertăților democratice şi barbaria totalitară, faptele, care nu pot fi negate decât 
dacă sunt răstălmăcite cu rea credință, constituie dovada că înainte de orice altă motivație 


- EPA i 
E » i 
î. psi 4 


y ? EA 
noni Masi 


“această revoluție a fost anticreştină”. În “Scrisoarea colectivă a episcopilor spanioli către. 
cei din lumea întreagă, cu privire la Războiul din Spania”, înalții prelați afirmă răspicat: “Nu 


x 
1 Apt 


+ 


PAPE e) 
e pi 
a i » 





credem că în istoria creştinismului, şi într-un răstimp de aşa puține săptămâni, să se fi produs - 


o așa explozie de ură contra lui lisus Hristos şi sfintei sale religii. Pustiirea atât de nelegiuită 


se cuprinde în declarația delegatului Roșilor spanioli trimis la congresul celor fără Dumnezeu, 


la Moscova: «Spania a întrecut cu mult opera Sovietelor, căci Biserica în Spania a fost cu totul 
nimicită”. 

“Sc trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina așezarea creştină a lumii! 
Puteam noi să stăm nepăsători? Nu e o mare binefacere pentru viața viitoare, să fi căzut în 
apărarea lui Hristos?”. Sunt cuvintele din ultima scrisoare a Comandantului legionar lon |. 
Moţa, aflat pe front în rândurile naționaliştilor spanioli, adresate iubiților săi părinți, înainte de 
a cădea eroic, la 13 ianuarie 1937, alături de camaradul său de crez, Vasile Marin, în luptele 
de la Majadahonda. 

Printr-un gest cu valoare de simbol, în semn de solidaritate cu Spania creştină, în 

seara de 24 noiembrie 1936, o echipă formată din 7 legionari părăsea țara spre a se alătura 
luptătorilor naționaliști în războiul pe care-l purtau împotriva molohului comunist. Echipa de 
legionari români era condusă de bătrânul general Gh. Cantacuzino, “care — așa cum relatează 
Horia Sima în /storia Mişcării Legionare — în afară de însărcinarea de a integra grupul 
românesc în armata spaniolă, primise misiunea să ofere — din partea Căpitanului și Mișcării 
Legionare — o sabie de onoare generalului Moscard6, viteazul apărător al Alcâzarului”. 
Evenimentul este adus la cunoștința membrilor Mișcării prin Circulara din 5 ianuarie 1937, în 
care Corneliu Zelea Codreanu se adresa “Camarazilor legionari din toată țara”: “Vă anunţ că 
în ziua de 18 Decembrie cei 7 legionari români: lon Moţa, Preot lon Dumitrescu, Inginer 
Gheorghe Clime, Alexandru Cantacuzino, Dr. Vasile Marin, Neculae Totu și Bănică Dobre, 
se află pe front, luând parte la luptele cele mai grele. Gestul lor înalță neamul nostru și este un 
câine și o canalie cel care nu înţelege şi nu apreciază acest gest. Un preot creştin ortodox 
merge îmbrăcat în odăjdii să moară întru apărarea Bisericii Catolice, culcate la pământ de ura 
comunistă. Sunt foi româneşti care nu înțeleg măreția acestui gest. Șapte tineri, floarea şi 
mândria generaţiei noastre, merg să lupte pentru Hristos, la mii de kilometri de pământul țării. 
lar voi legionari, din toată România aceasta putredă a politicienilor, să ştiţi că secretul victoriei 
voastre stă în gestul acestor 7 camarazi, adică: la fel ca ci, cu toții să staţi gata de moarte, 
înfruntând uneltirile nenumăraţilor mișei. Cu ce vor să ne învingă aceştia? Cu ce? Când noi, 
până la cel din urmă legionar, stăm gata de moarte!” 

La numai cinci zile de la apariţia circularei prin care Corneliu Codreanu îşi anunța 
camarazii despre angajarea echipei de legionari în luptele din Spania, soseşte ca un trăznet 
vestea morţii lui lon Moţa și Vasile Marin pe câmpul de onoare. Tragicul eveniment este adus 
la cunoștința camarazilor săi prin următorul comunicat sobru: “LEGIONARI, lon Moţa, 
întemeietor al Mişcării legionare, preşedinte de onoare al studențimii române, și Dr. Vasile 
Marin, comandant legionar, şeful organizaţiei Capitalei, amândoi după 14 ani de chinuri, 
lovituri și închisori, îndurate pentru credința în neamul românesc, au adormit pentru totdeauna 
pe frontul de la Majadahonda întru apărarea Mântuitorului lisus Hristos, Vestea sfâşietoare a 
căzut ca un trăznet peste noi. Ea va cutremura pe orice român. Am dat lui Dumnezeu pe cei 
mai buni copii ai Neamului acestuia. Generalul Cantacuzino pleacă mâine ca să readucă în 
(ară trupurile lor. Fiind nevoie de o sumă mare, fac apel la cei ce au, ca să contribuie telegrafic 


Aprilie-Mai 2005 PAG. 15 





pentru ca aceste trupuri sfinte să fie aduse în țara lor. Duminecă 17 ianuarie 1937 se vor face 
slujbe religioase în biserici. Dumnezeu să primească Jertfa lor!”. 

Jertfa supremă a celor doi fruntași legionari a avut darul să-i impresioneze chiar şi 
pe adversarii politici ai mişcării. “Luptând pentru credința lor creştină şi pentru cinstea poporului 
lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată — scria Nicolae Iorga la 19 
ianuarie 1937, în articolul “Doi băieți viteji: Moţa şi Marin”, publicat în Neamul Românesc — 
doi tineri Români, Moța şi Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roşii (...) Cine ştie 
ce va ieşi din cumplita furtună care s-a abătut asupra depărtatului pământ latin unde se varsă 
sânge din toate rănile unui nobil neam! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, 
cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioșată mândrie, că pentru aceasta au curs 
şi câteva picături din sângele scump al tineretului nostru”. 

“A deziunea poporului român la doliul Legiunii — scrie Horia Sima în lucrarea citată 
mai sus — s-a confirmat cu prilejul celebrării funeraliilor. Acestea au avut un caracter 
nemaicunoscut până atunci la noi. La nici o înmormântare, nici chiar a capetelor incoronate, 
nu s-a văzut atâta lume adunată, atâta durere pe feţe, atâta evlavioasă reculegere... Intreaga 
țară, indiferent de opiniile politice, s-a regăsit într-un imn de consfințire și de respect față de 
cei doi eroi... Chiar şi duşmanii cei mai 
înverşunați ai Legiunii au uitat pentru moment 
ura şi s-au abținut să tulbure prin vreun act de 
ostilitate desfăşurarea funeraliilor”. 

Slujba de înmormântare a fost 
oficiată la 13 februarie 1937, la Biserica Sf. 
Ilie-Gorgani, de către I.P.S. Nicolae Bălan, 
Mitropolitul Ardealului, înconjurat de arhierei 
şi de un sobor de peste 200 de preoți. 
“Slăvindu-te pe Tine, Părinte, — spunea înaltul 
ierarh în panegiricul rostit la prohodul celor 
doi martiri creştini — că ne-ai trimis lumina 
pilduitoarei jertfelnicii a aleşilor Tăi lon şi 
Vasile, ca să ieşim din întunericul nepăsănii, 
al îndoielii şi al oricărei micimi de suflet în 
urmărirea destinului nostru. În judecățile Tale 
nepătrunse de mintea omenească, i-ai dus 
departe de noi, totuşi în țara aceleiaşi frății de 
sânge, la lupta grea purtată pentru Crucea şi 
Împărăția Ta, ca astfel jertfa lor să 
strălucească cu atât mai limpede, înaintea 
ochilor noştri, în toată frumusețea ei, dezbrăcată de orice interes legat de pământ (...) Tnmite 
conducătonlor poporului nostru duhul înțelepciunii Tale. Pogoară în inimile tinerimii noastre 
duhul ascultăni de voia Ta cea sfântă, duhul rugăciunii şi al muncii, duhul jertfelniciei care s- 
a sălășluit în aleşii Tă-lon şi Vasile”. 


_ e) - 


„> 4 e 9 . 
4% - & 
, LE * 
9 4 . Î 
+ 


a Va A 
, 


aa! 


1 


*» 
= PS “L 
+ 


LE 


pielea i 
+ 115 
„apa . 
a 
A 
mă Ta. 
. 


1] 
“ 
Lă 


R, 
= 
Aus 
IL P/ 


pa * 
n A 


»ă 
7e 


„> Atât prin masiva participare, cât şi prin ordinea desăvârşită în care s-au desfăşurat, 
funeraliile lui Moța şi Marin au constituit un prilej de adâncă îngrijorare pentru rege, câmarilă 


şi acoliții lor. Pentru prima dată aveau prilejul să vadă pe viu că nu aveau de a face cu o masă 
amorfă de partizani, aşa cum erau celelalte partide politice, ci cu o forță disciplinată şi 
conştientă de țelurile ei. “Dar ce l-a deranjat cel mai mult pe Carol — scrie Paul D. Quinlan în 
Regele playboy — a fost valul imens de simpatie față de Codreanu şi de Legiune. Pe când 
trenul care trânsporta sicriele înainta încet, pufăind prin țară, îndreptându-se spre capitală, 
şiruri de țărani şedeau îngenuncheați de-a lungul liniilor de cale ferată, mamele îşi ridicau 
copiii ca să vadă coşciugele, în vreme ce preoții ortodocşi binecuvântau şi stropeau cu apă 
sfințită pe eroii căzuți în luptă. La Bucureşti, pe 13 februarie 1937, mii de oameni din toate 
clasele sociale s-au alăturat convoiului funebru de pe Calea Victoriei, îndreptându-se spre 
Biserica Ilie-Gorgani. Imediat în spatele carului mortuar, conducând procesiunea «ca un 
suveran), se afla Codreanu. Când trecea prin dreptul lor, oamenii «cădeau în genunchi şi 
făceau o plecăciune adâncă», nota lorga în Memorii. Pentru Carol, această imensă manifestare 
de venerație și sprijin a distrus şi puţinele iluzii pe care le mai avea în legătură cu posibilitatea 
de a folosi Legiunea în propriile scopuri. Regelui îi era acum limpede că de fapt Codreanu 
reprezenta o serioasă amenințare la adresa domniei sale şi că trebuia tratat în mod 
corespunzător”. 

Pus pe jar de camarilă şi la ordinul regelui, imediat după funeraliile lui Moţa şi 
Marin, guvernul liberal a luat o serie de măsuri dure, menite a îngrădi activitatea Legiunii. “La 
24 februarie — relatează în continuare Paul D. Quinlan — cabinetul Tătărăscu a fost din nou 
remaniat. Tătărăscu, pe lângă funcția de prim-ministru, a primit şi conducerea Ministerului de 
Interne, şi la sugestia sa Marinescu a devenit subsecretarul lui. Gavrilă Marinescu a primit 
postul cu condiția să aibă mână liberă în privința Legiunii. Marinescu i-a mărturisit lui Călinescu 
intenția sa de a aduna două sute de deținuți care i-ar fi curățat într-o singură noapte pe cei mai 
importanți treizeci de lideri ai Legiunii. «Dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el şi Rex 
victime». Dintr-un motiv necunoscut, planul nu a fost dus la îndeplinire de astă-dată, dar, aşa 
cum se va vedea, n-avea să fie uitat. La puțin timp după remanierea cabinetului, guvernul a 
atacat cel mai însemnat rezervor de energie al Legiunii, tinerii săi suporteri. Un decret 
guvernamental prevedea închiderea tuturor căminelor studenţeşti care nu depindeau de 
Universitate, un alt decret încerca să interzică discuţiile politice în sălile de curs. Când rectorul 
Universității din laşi a fost serios rănit de nişte agresori necunoscuți, dar pe care cam toată 
lumea îi bănuia a fi legionari, guvernul şi-a intensificat atacul, Mai multe cămine studenţeşti 
şi chiar facultăți întregi au fost temporar închise, iar studenților li s-a cerut să semneze o 
declaraţie prin care se angajau să nu se înroleze în nici un partid politic. Un alt decret plasa 
toate serviciile de muncă sub supravegherea guvernului, pentru a pune capăt Corpului 
Muncitoresc legionar, În octombrie, guvernul a pus toate activitățile de tineret, inclusiv cele 
sportive, sub controlul organizaţiei Straja Țâni”, 

În nota datată 24 februarie 1937, din Însemnări politice, Armand Călinescu citează 
soluția pe care Gavrilă Marinescu, omul forte al regimului, i-o sugerează lui Carol pentru 
rezolvarea problemei legionare: “Ceea ce se putea odată vindeca cu o cataplasmă, acum va 
trebui tratat cu bisturiul, Deci vor trebui câţiva suprimaţi”. 

(Va urma) 




















PAG. 16 Aprilie-Mai 2005 








Del pe le: 









DE Vi rry 
. . d 


& i ia 
0 a ll 5 


partea a treia: PROFEȚII 
CAPITOLUL VI 


2) VLADIMIR SOLOVIOV — 
ÎNTRE ESHATOLOGIE ȘI CATOLICITATE 


Revendicat deopotrivă de cele două curente 
reprezentative ale Rusiei, slavofilismul şi 
occidentalismul, dar apreciat în egală măsură de 
ambele, Vladimir Soloviov este primul profet în 
adevăratul sens al cuvântului, al Rusiei. 

Cu toată influența puternică pe care a exercitat-o 
în epocă, nu a fost ferit de critici reologice venite de 
la teologii conaționali, care îi reproşau numeroasele 
abateri de la dogma creştin ortodoxă, dar şi de la 
catolici, critici legate de reticența sa de a se converti 
la catolicism. Insă, Soloviov, în conformitate cu 
crezul său universalist, eclezial, în numele reocrației 
universale pe care o vedea împlinindu-se, spunea 
deseori că nu se poate converti la ceea ce credea el 
că era deja. 

Personalitatea sa a fost complexă. Poate fi 
deopotrivă considerat mistic, teosof, teolog, filosof 
creştin sau moralist. Cu toate acestea, credem, fără 
a desconsidera celelalte laturi ale personalităţii sale, 
că poate fi considerat un filosof creştin de orientare 
romantică, fiind în acest sens, un întemeietor de 
tradiție filosofico-religioasă (1). 

De ce insă filosof creştin? Pentru că de numele 
său se leagă o idee care vine din mesianismul rus şi 
care determină şi profetismul 


DE A aa 2: e ARE 


de ideea utopică a teocrației universale creştine cu 





PUNCTE CARDINALE 
RUSIA ŞI ISPITA MES 





A 


de după Soloviov, mai ales la Serghei Bulgakov şi 
Nikolai Berdiaev, care au stârnit o adevărată discuţie 
teologică în legătură cu ceea ce aceştia credeau a fi a 
patra persoană din Sfânta Treime - Sophia =, 
identificată cu Înţelepciunea divină şi în particular cu 
Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu. 

Soloviov a fost legat puternic de Rusia spirituală, 
care a imprimat operelor sale un caracter mesianic şi 
apocaliptic, Ne referim în special la ideea sa teocratică, 
dar şi la apocalipticul regăsit în ultimele sale scrieri. În 
legătură cu primul aspect, legat de destinul teocrației 
universale, trebuie să amintim și circumstanțele care 
au dus la mesianismul soloviovian. După ce iniţial 
critică atât catolicismul, cât şi protestantismul pentru 
denaturarea ideii creştine prin moralism şi raționalism 
excesiv (2), îşi schimbă radical concepţia din pricina 
unui eveniment capital pentru întreaga Rusie: la | 
martie 1881, un grup de terorişti îl ucid pe Țarul 
Alexandru al II-lea. Reacțiunea politică a fost violentă 
şi s-a hotărât executarea teroriştilor. Soloviov a cerut 
atunci, printr-un discurs fulminant — era, la nici 28 de 
ani, pe profesor universitar! — iertarea teroriştilor, 
pentru a se demonstra lumii întregi caracterul creştin 
al Imperiului rus. Discursul său a stârnit o reacţie 
violentă din partea autorităţilor, în frunte cu 
Pobedonosţev. Soloviov a fost suspendat din funcția 
de profesor universitar şi i s-a interzis să mai scrie. 
Evenimentul l-a marcat profund pe tânărul filosof, care 
are astfel brusc revelația inconsistenței neo- 
slavofilismului, devenind un critic acerb al 
naționalismului şi conservatorismului rus, şi începând 


să-şi piardă astfel credința în Rusia. Critică vehement | 
filosofului — este vorba. falsul patriotism şi perfidia panslavismului. Treptat un a/ter-ego al autorului. Aici profetismul eshatologic 


ajunge să critice însuși creştinismul rus, incompatibil 


Țarul şi Papa în frunte. În al doilea rând, ca filosof cu cel universal, propovăduit de Hristos. 


creştin, el poate fi fent de criticile aspre ale teologilor 
legate de abaterile sale dogmatice. Profetismul său 
s-a născut din întâlnirea harului lui Dumnezeu, cu 
ceea ce avea rusesc Soloviov: eshatologicul mesianic 
şi setea de universalitate. Vocea profetului s-a făcut 
cunoscută în numeroasele sale opere din care amintim 
doar: faimoasele Prelegeri despre divino-umanitate 
(când avea doar 24 de ani, în 1877), Fundamentele 
spirituale ale vieţii (1884), Istoria şi viitorul 
teocrației (1887), Rusia şi Biserica universală (1889), 
rezumată în /deea rusă, la care se adaugă şi scrierile 
din ultima penoadă a vieții, cu accente apocaliptice, 
unde profeţiile negative se înăspresc: Scrisori 
duminicale şi cele 7 scrisori pascale, dar mai ales 
Scurtă povestire despre Antihrist — apărute între 1897- 
1900, anul morții filosofului. 

A primit numeroase influențe, pe care spiritul său 
universal le-a asimilat şi le-a exprimat de-a lungul 
întregii sale vieţi creatoare. Își pierde credinţa, fiind 
influențat de pe rând de evoluționism, materialism şi 
pozitivism ştiinţific. După ce se inițiază în filosofia 
lui Platon, Schelling şi Schopenhauer, revine la 
credință. Trece prin mari încercări spirituale, care 
sunt dublate de profunde experiențe personale care- 
i vor determina estetismul de factură romantică. 
Aceasta pe plan strict literar. Ca profet, însă, putem 
spune că aceste încercări vin din ceea ce avea să se 
nască în el — darul profeției, căpătat după lungi 
perioade de crize spirituale. Așa cum apreciază 
exegeții operei solovioviene, experiențele sale mistice 
— în legătură mai ales cu sophia divină pe care 
Soloviov credea că o cunoaște mistic — veneau fie 
pe fondul erotismului exacerbat, fie pe fondul 
stihialităţii sau pe cel al neimplinirilor profetului. Cert 
este că în unele din scrierile sale, sau în biografiile 
numeroase, se vorbește deseori despre acea prezență 
feminină care i-a punctat de câteva ori viața și i-a 
influențat întreaga operă — un fel de muză, pe care el 
o identifica cu înțelepciunea divină. De aici și acuzația 
de eretic care i s-a adus, datorită tot mai deselor 
viziuni neobișnuite. Cu toate acestea, tema 
sofianismului va face carieră în cadrul filosofiei ruse 


În 1888, Soloviov aderă la liberalism, pledând 
pentru un liberalism creştin. Din această etapă datează 
occidentalismul său, prezent în principalele lucrări: 
Istoria şi viitorul teocraţiei şi mai ales Rusia şi Biserica 
universală (1889). De acum datează sistematizarea 
ideilor sale teocratice, deşi germenele ideii feocrației 
creştine libere îl găsim şi în operele anterioare. Ca să 
observăm profunda radicalizare a concepției lui 
Soloviov, este bine să amintim şi faptul că, încă în 
1881, Papa era considerat ca o prefigurare a lui 
Antihrist. Însă, imediat, în 1882, ajunge să afirme că 
singura cale pentru Rusia era unirea cu Scaunul Romei 
şi restabilirea Bisericii Universale, afirmând astfel, 
implicit, primatul Papei! 

Încă din perioada slavofilă, Soloviov afirmase rolul 
Rusiei în mişcarea spirituală europeană, însă, mai ales 
după 1882, începe să se contureze mesianismul şi 
profetismul său, căutând astfel să dea o formulă 
generală pentru intrarea Rusiei în cadrul renașterii 
spirituale universale. Soluția dată de Soloviov va fi una 
catolicizantă. Din amestecul de ortodoxie, liberalism 
şi catolicism, la care se adaugă bizantinismul ca fond 
spiritual care şi-a pus definitiv pecetea, avea să se nască 
noua feocrație creştină şi Biserica universală. Însă de 
unde porneşte Soloviov? De la ideca că în Occident 
catolicismul a militat pentru o Biserică liberă şi 
independentă, dar nu şi-a putut realiza misiunea 
teocratică din pricina absenței unui stat creştin 
puternic. Treimea cerească trebuia să-şi găsească 
corolarul într-o construcție unitară, pământească: 
Biserică-Stat-Societate. Soloviov este de părere că în 
Rusia a izbândit principiul statal, ca o desăvârşire a 
teocrației creştine. Dar pravoslavia răsăriteană nu avea 
suficientă forță pentru a realiza singură teocrația. Pentru 
împlinirea acesteia era necesară unirea pravoslaviei 
răsăritene cu catolicismul apusean, adică a monarhiei 
ecleziastice a Romei cu monarhia autocrată a 
Moscovei. Aceasta se putea face prin supunerea 
Țarului = și implicit a Bisericii Ortodoxe — Papei, ca 
monarh al Bisericii Universale. Unirea statală, urmată 
de cea bisericească, în numele ecumenismului, unirea 
ortodoxiei cu catolicismul — idee generoasă şi de luat 


Di 
A 


ar p pic, 4 
zi 2 0 sc lati, 
3) | 
| 













CE 2 tii 
. Sti Pet 
PI ip? 


dci A îi, 

ă se dt pă paria 

sn ct ce A DDR i 73 
-vy 


> 


relisie şi ideolozsie (14) 


în seamă - realiza o împărăție creştină teocratică 
avându-l în frunte pe Țarul Rusiei şi pe Suveranul 
Pontif. Realizarea acestei împărății avea şi caracter 
soteriologic: contribuia la întoarcerea evreilor şi 
protestanților la Biserică. Un rol important aveau să- 
| aibă acele ţări slave ca Polonia şi Rusia, prin care 
erau reprezentate, de o parte ideea catolică, iar de 
cealaltă parte ideea imperială a Bizanțului. Poporul 
rus — purtător de Dumnezeu — şi poporul evreu — 
născător de Dumnezeu — aveau să participe din plin 
la crearea unui nou pământ al dreptăţii sociale 
instituționalizate. În acest fel, creştinismul social 
integral va putea învinge secularismul ateu şi va putea 
face uitată catastrofa istorică iminentă pe care o 
credea Soloviov posibilă dacă nu se va instaura 
creştinismul teocratic propovăduit de el. 

Utopia teocratică soloviovană a creat numeroase 
neajunsuri autorului ei. Ziarele slavofile îl făceau 
“papistaş” şi “trădător”, iar duhovnicul său refuză 
să-l mai spovedească, pe motiv că este catolic. De 
cealaltă parte, iezuiţii, disperaţi că filosoful nu se 
converteşte la catolicism, țes în jurul său o conspirație. 
În plus, Țarul şi Papa Leon al XIII-lea consideră ideea 
un miracol imposibil de realizat. Chiar intelectuali 
de talia unui Leontiev ajung duşmani ai filosofului şi 
nu se sfiesc să ceară expulzarea sau reducerea sa 
totală la tăcere, ca un duşman periculos al Rusiei. 

Ca urmare a suspiciunilor şi criticilor de tot felul 
care planau asupra sa, Soloviov accentuează, după 
1890, caracterul eshatologic pesimist al operelor sale. 
Edificatoare sunt Scurtele povestiri despre Antihrist, 
atribuite de autorul real monahului Pafnufie, el însuşi 


al lui Soloviov iese pregnant în evidență. Este descrisă 
imaginea apocaliptică a domniei lui Antihrist în secolul 
al XXI-lea. Acesta va reuşi să unifice, in numele lui 
Hristos, toate rehgiile şi toate cunoştinţele filosofice, 
va instaura monarhia universală, aducând pacea şi 
prosperitatea. Doar câțiva creştini din cele trei mari 
confesiuni vor rezista Antihristului, denunțând 
minciuna şi preferând martiriul în numele lui Hristos 
cel viu, în locul aderării la această formă falsă de 
teocrație. In cele din urmă, evreii, descoperind că 
împăratul nu este tăiat-împrejur, se revoltă şi-l 
răstoarnă pe Antihrist. Se instaurează domnia de 1000 
de ani şi evreii îl vor recunoaşte primii pe Hristos; se 
va produce, în fine, adevărata unitate prin unirea între 
Sinagogă şi Biserică. 

La 26 februarie 1900, Soloviov citeşte în aula 
universității din Sankt Petersburg această povestire, 
ca un ultim apel la unitate întru Hristos. Însă drumul 
Rusiei era altul — Soloviov va fi hulit de studenţii 
marxişti. La puţin timp după acest eveniment, el va 
muri, lăsând în urma sa o Rusie agonizantă; vocea 
profetului s-a stins fără să fi fost ascultată de cei 
care au urechi de auzit.... 

Chemarea la unitate creştină, pentru care Soloviov 
şi-a consacrat întreaga viață, nu ni se mai pare acum 
o utopie, analizând din perspectiva celui aproape un 
secol care a trecut şi care nu a mai putut naşte 
profeți. Demersul soloviovan trebuie privit ca o 
contrapondere față de slavofilismul conservator, 
închis în Sine, dar și față de întreaga lume modernă 
alienată. Soloviov era convins că, din moment ce Rusia 
a abdicat de la misiunea sa teocratică, Sfârşitul Lumii 
este aproape. Credinţa sa în creştinismul integral l-a 
dus la o soluție utopică. Dar rămâne în discuţie 
avertizarea lui Soloviov privind destinul întregii lumi. 
Aici Soloviov se va dovedi a fi profet... 

(Va urma) 
Bogdan SILION 


Note 

|. Dintre continuatorii săi pe aceeaşi linie, îi amintim aici 
pe S. Bulgakov, P. Evdokimov ŞI N. Berdiaev. 

2. In Fundamentele spirituale ale vieții sau în Marea 
controversă şi politica creştină ( 1882-1883). 


me a E E RE N E III II NE a a a 








PUNCTE CARDINALE 


Aprilie-Mai 2005 PAG. 17 





TEODORU. POPESCU: DE LA NERO LA SIALIN. 


PROPAGANDA 
(urmare din numărul trecut) 


N-am mai sfirşi cu procedeele de persecuție şi de propagandă antireligioasă 
din Rusia sovietică dacă am înşira toate pretextele şi mijloacele folosite de comunişti 
pentru a combate și a discredita religia în viața poporului rus, iar efectele acțiunii 
atee sint mai grave decit putem arăta aci. Este drept că încă nu s-a putut și nu s-ar 
putea stinge credința creştină din Rusia pravo-slavnică. Dimpotrivă, ea s-a trezit şi 
rezistă cu eroismul primelor secole creştine. Rusia martiră dă bucurii şi nădejdi 
care compensează durerea şi groaza inspirate de Rusia comunistă. Readusă la epoca 
singeroasă a catacombelor, Biserica a fost readusă și la epoca glorioasă a muceniciei 
creştine. Singele martirilor ei spală păcate şi întăreşte temeliile Bisericii de miine. 
Rebotezată în acest singe, Ortodoxia rusă va putea fi mai curată, mai puternică şi 
mai cinstită decît pînă acum. Dar răul făcut de ateismul comunist într-un sfert de 
secol este imens şi urmele lui nu se vor şterge tot atît de curînd, 

| Biserica rusă a fost răzvrătită și dezbinată, întoarsă astfel împotriva ei înseşi, 
Biserica “vie” şi “înnoitoare” (renovatoare) a fost făcută instrument de subminare 
a Bisericii ortodoxe [1], o Biserică ucrainiană [2] mijloc de sfişiere a Bisericii panruse, 
un cler comunizat, pus sau agreat de guvern [3], opus ierarhiei canonice. Biserica 
întreagă a fost fărimițată şi descompusă în simple asociaţii de cult locale, care nu 
pot funcționa decit cu aprobare specială, supravegheate sever și strimtorate din ce 
în ce mai mult, pînă la completa paralizare și dispariție a religiei. 

Bolșevicii voiau să limiteze numărul preoţilor la unul la o sută de mii de 
credincioși [4]. Circulaţia clericilor este interzisă în Rusia sovietică, iar din afară nu 
pot veni [5]. Chiar străinii care frecventează bisericile sînt consideraţi indezirabili 
[6]. Pregătirea şi recrutarea clerului nu se mai pot face regulat [7]. 

Confuzia religioasă este mare şi dureroasă: spiritul sectar s-a întins mult [8], 
cultul a suferit în unele părți atingeri și reforme, rituri noi s-au impus poporului [9], 
laici delegați iau adesea locul preoților [10], pînă şi copii de 15 ani [11]. Terorizaţi 
şi dezorientați, unii au căutat să împace inima lor cu legea, încercînd “să slujească 
la doi domni”, lui Hristos și comunismului. Şi au ajuns astfel să țină adunări de cult 
în care se citeşte Evanghelia și se cîntă Internaționala [12]! Mulţi dintre aceştia 
pretind că așteaptă cît de curînd cea de-a doua venire a Mîntuitorului [13], alții 
formează asociații religioase clandestine [14]. Sentimentul religios se denaturează, 
superstiția înfloreşte [15] 

Legal nu mai există o Biserică creștină în Republica Sovietelor, deşi mai există 


incă mulți credincioşi. Ideea de bază a Bisericii, care este ekk/esia, adică. adunare, 
societate şi comunitate, în comuniune de credință, de nădejde şi de dragoste creștină, 
manifestată şi susținută mai ales prin cult, organism unitar şi universal, cuprinzind 


şi asociind în acelaşi duh pe toți credincioşii, formînd un singur corp cu multe 
mădulare, este practic interzisă în statul comunist. Membrele au fost sfişiate, corpul 
mutilat, dezorganizat, dezmembrat: Păstorii bătuţi, oile risipite — principiu declarat 
de bolşevism cu cinism [16] și aplicat cu consecvență diabolică. 

Aceasta este imaginea Bisericii ruse, şi nu o simplă imagine, ci o realitate 
crudă și tristă, cum creştinismul n-a cunoscut pînă acum. Cind se zice că 
bolşevismul a întors Biserica înapoi cu 16 secole, luîndu-i ceea ce i-a dat Sf. 
Constantin cel Mare, se spune desigur un adevăr, dar adevărul întreg este mai trist 
decit acesta. In Rusia comunistă, situația Bisericii este mult mai grea decit era în 
Imperiul Roman păgîn. Atunci exista o Biserică tînără, puternică şi unitară, solid 
organizată şi bine adaptată la toate nevoile şi rigorile; aşa de puternică şi de rezistentă 
încît unul dintre cei mai cruzi persecutori ai creştinismului, cel cu care persecuțiile 


' “Renovatorii” au recunoscut regimul comunist. Ei nu se deosebesc doctrinar de 
Biserica Ortodoxă, dar îi detestă pe “Tihonieni” (v. Chronique. Orthodoxie. Russie, în 
Irenikon, V, 7-9, iulie-septembrie 1928, p. 408). 

2 Cf. Milan P. Şesan, op. cit, pp. 104-123. +, 

» Cf. “Chronique religieuse. Actualites. U. R. S. S.”, în Irenikon, XY, 5 (septembrie- 
octombrie 1938), p. 460. Cu toată teroarea regimului, poporul nu-i recunoaşte pe epis- 
copii puşi de către guvern (v. “Chronique. Orthodoxie. Russie”, în Jrenikon, V, |, 
ianuarie 1928, p. 37). | d . 

+ Propunerea îi aparține lui E. laroslavski (v. “Chronique religieuse. Actualites. U. R. S. 
S.”, în Irenikon, XV, 2, martie-aprilie 1938, pp. 169-170). pp 

s Actualites religieuses. Orthodoxie russe, în Irenikon, XIII, 3 (mai-iunie 1930), p. 333. 
* Și chiar obligaţi să părăsească Rusia (v. “Chronique religieuse. Actualites. U. R. S. 
S.”, în /renikon, XV, 4, iulie-august 1938, p. 365). Y 4 , Au 

? Cf. “Chronique religieuse. Actualites. U. R. S. S.”, în Irenikon, XV, 2 (martie-aprilie 
1938), pp. 173-174, unde se vorbeşte şi despre spiritul clerului nou. | 

* Cf. D.C. L,, “Chronique de l'Orthodoxie russe — 52", în /renikon, VI, 3 (iulie-august 
1929), pp. 414-415; “Chronique. Orthodoxie. Russie”, în /renikon, V, 10-12 (octombrie- 
decembrie 1928), pp. 541-544. A se vedea, de asemenea, Milan P. Șesan, op. cit., pp. 
124-128. 

” Poporul le-a refuzat (v. Clarence Augustus Manning, ar/, cit, p. 55), Din cauza stării 
de persecuție, cultul a fost mult simplificat (v. “Chronique religieuse. Actualites. U. R. 
S, S.”, în /renikon, XV, 5, septembrie-octombrie 1938, p. 464). 

'9 Cf. ultimul loc indicat în nota precedentă (p. 256). | 

" “Chronique religieuse. Actualites. U. R. S. S.”, în Jrenikon, XV, S (septembrie- 
octombrie 1938), p. 465. ) p- 
'2 Secta numită “Reîntoarcerea la Evanghelie”, din care făceau parte și unii comuniști. 
Șeful ei a fost în cele din urmă împuşcat (v, “Chronique religieuse. U. R. $. $., în 
Irenikon, XVI, 3-4, mai-august 1939, p. 248). | 

» “Chronique religieuse. Actualites. U, R. S. S.”, în /renikon, XVI, | (ianuarie-februarie 
1939), p. 47 (Apocalipsa este o tendință generală). 

1 Ibidem, p. 46. 

5 Cf “Chronique religieuse. U. R. S, $.”, în /renikon, XVI, 3-4 (mai-august 1939), pp. 
255-256. A apărut chiar fenomenul magiei (a se vedea p. 256, n. |). 

'* “Chronique. Orthodoxie. Russie”, în /renikon, V, | (ianuarie 1928), p. 37: Profesorul 
X, revenit de la Moscova, a făcut declaraţiile următoare: “Cind am cerut unui comisar 
al poporului să-mi explice metodele sale științifice de luptă antireligioasă, el mi-a răspuns 
cinic că ateismul explică cuvintele Evangheliei; «Cind păstorii vor fi îndepărtați, turmele 


se vor risipiw”, 


ANTICREȘTINISMUL COMUNISI 


au atins punctul lor culminant, Galeriu, a întins tremurînd, pe patul de moarte 
(311), Bisericii persecutate, mîna toleranței şi a împăcării, recunoscînd astfel învinşi 
şi ruşinați de creştini pe toţi persecutorii păgîni, de la Neron pină la el însuşi. i 
Este. momentul să amintim, cu aceasta, că nici unul din cîți au încercat pină 
acum să contrazică opera lui lisus Hristos, sau să combată Biserica, n-a îndrăznit 
atît de mult împotriva ei. N-a conceput aşa arme şi nu le-a minuit cu atita perseve- 
rență şi perversitate ca bolşevismul. Păgînii au întrebuințat numai în parte metodele 
de reprimare a creştinismului, şi abia dacă a conceput un persecutor tirziu ȘI brutal, 
ca Maximin Daia, sau un rafinat rătăcit, ca lulian Apostatul, să batjocorească pe 
lisus Hristos în şcoală, să ridiculizeze creştinismul în pamflete sau să ațițe patimile 
vulgului împotriva Bisericii. Păgînismul şi islamismul au întrebuințat mai ales violența 
şi măsurile administrative. Comunismul ştie că acestea nu ajung pentru descreștinarea 
omenirii şi a imaginat metode de luptă şi de propagandă mult mai periculoase. În 
Imperiul Roman şi în islamism, nici o măsură de stat şi nici o mișcare populară n- 
a putut lovi vreodată pe toţi creştinii. Metodele comunismului vizează şi ating însă 
pe toți şi toate: oameni şi instituții, suflete și bunuri. Ra, 
Imperiul Roman şi statele mahomedane nu puteau să urmărească pe creştinii 
de peste hotarele lor. Comunismul îşi trimite ideile şi agenții şi se întinde, cu mijloacele 
moderne de comunicaţie şi de propagandă, pină la marginile lumii. În Imperiul 
Roman şi în statele musulmane era posibil ca Bisericile să se ajute între ele, sau să 
primească ajutor din afară. Bolșevismul a izolat Rusia de toată lumea şi o ține 


robită, fără glas, unui regim de teroare. Şi fiind, spre deosebire de păgînism şi de | 


mahomedanism, propagator al ideii atee, prozelitist al necredinței şi al nelegiuirii, 
contind pe puterea şi pe efectul revoluţiei sale şi a procedeelor ei de luptă, el 
socotește să poată termina cu Dumnezeu şi cu religia într-un timp record: pînă la 
1967 (adică în 50 de ani de la izbucnirea revoluției comuniste, Uniunea Republicilor 
Sovietice va fi complet atee). Așa cel puțin declara nu demult Iaroslavski-Gubelman 
[17], şeful Uniunii Ateilor Militanți, monstruoasa organizaţie antireligioasă care 
terorizează un mare popor religios şi vrea apostazia lui. 

Este drept că bolşevismul voia şi spera să termine cu religia în termene mult 
mai scurte: la sfîrşitul primei perioade cincinale (1928-1933), sau poate în anul 
1937. Intr-adevăr, nimic n-a fost urmărit cu mai multă sete şi aşteptat cu mai mare 
bucurie în planul cincinal [18] decît distrugerea Bisericii. Această sforțare uriaşă, 
de a termina în numai 5 ani cu ceea ce omenirea păstrează şi cultivă de la începutul 
lumii, dă luptei antireligioase a comunismului un aspect grandios de efort titanic al 
unui antidemiurg nebun, care întrece în impietate şi în groază oribila bestie a 
Apocalipsei. A încerca distrugerea credinței în 5 ani este a încerca imposibilul. 
Bolşevismul ştia că lucrul este greu şi a învățat apoi că este şi de lungă durată. Dar 
hotărîrea lui de a ferici Rusia şi lumea cu ateismul comunist era şi a rămas atit de 
mare şi neschimbată încit el nu poate admite că n-ar reuşi s-o facă. Şi în măsura în 
care credința refuză, în chipul cel mai firesc, să se lase ştearsă din sufletul omului 
prin teroarea persecuției şi a propagandei atee, comunismul se inverşunează cu 
sporită urgie şi demenţă să termine cu ea prin orice mijloace. lar culmea neruşinării, 
a perfidiei ŞI a cruzimii, în această tragedie comunistă, este afirmaţia mincinoasă, 
mai jignitoare și mai scandaloasă decit toate persecuțiile, că bolşevismul... nu 
persecută religia [19]. (Va urma) 





d: E rude religieuse. Actualites. U. R. S. S”, în /renikon, XV, 4 (iulie-august 1938), 
fn D. C. L., “Chronique de l'Orthodoxie russe — 91”, în Irenikon, VI, 4 (septembrie- 
octombrie 1929), p. 597; Hicromoine David, “Chronique de l'Orthodoxie russe”, în 
Irenikon, VII, 5 (septembrie-octombrie 1930), p. 589 (de la 1928, toate resursele Partidului 
Comunist au fost mobilizate în scopul unui atac formidabil, definitiv, împotriva oricărei 
religii). Planul cincinal (piariletka) de comunizare este ideea lui Stalin, ajuns în 1928 la 
dictatura lui definitivă; acest plan trebuia să producă în 1933 o Rusie pur marxistă în 
Viața e! economică și civilă, şi pur atee în cultura ei: un stat pur comunist, duşman al lui 
Dumnezeu, bogat şi puternic, în Stare să cucerească şi să comunizeze lumea întreagă. 
Latura religioasă a acestui plan prodigios a fost încredințată Uniunii Ateilor Militanţi şi 
susținută de G.P.U. (ibidem, p. 591), Piatiletka antireligioasă a fost mascată pe cît s-a 
dr) ca A pe populară şi susținută de piatiletka economică, în special de colhozuri 
ibid., p. : 

4 Persecuţiile au fost dezmințite sau puse strict pe seama Uniunii Ateilor Militanţi (S. 
V, B.), organizaţie “liberă”, c/. declarațiile lui Rîkov către ziaristul Ed. L. Kleen, la D. C. 
L., “Chronique de l'Orthodoxie russe — 66”, în Jrenikon, VII, 3 (mai-iunie 1930), p. 324. 
Riîkov declara de altfel, cu aceeași nerușinare, la 10 februarie 1930: “Legislaţia sovietică 
garantează deplina libertate de conştiinţă: în Uniunea Sovietelor nu poate fi niciodată 
vorba de persecuții din cauza unei confesiuni religioase”. Această declarație o făcea ca 
preşedinte al comisarilor poporului Uniunii Sovietice în plină piatiletkă antireligioasă! 
(v. $. Broussaleux, “La persecution de idee religieuse en U. R. S. S.”, în Jrenikon, XI, 
5, septembrie-octombrie 1934), p. 424. Guvernul comunist a avut chiar cruzimea și lipsa 
de scrupule să-i ceară sub amenințare Mitropolitului Serghie, locţiitor de Patriarh, o 
declaraţie că Biserica nu este persecutată în Rusia (februarie 1930); d Hicromoine 
David, “Chronique de |'Orthodoxie russe”, în /renikon, VII, S (septembrie-octombrie 
1930), p. 595, acelaşi, în /renikon, VII, 6 (noiembrie-decembrie 1930), p. 679. La procesul 
Papei Pius al XI-lea, (rez bolşevică a răspuns contestînd faptele şi afirmînd că n-a 
fost constrînsă niciodat A în cuiva în Rusia Sovietică (v. D. C. L., “Chronique de 
l'Orthodoxie russe — 67", în /renikon, VII, 3, mai-iunie 1930, p. 327). Cinismul şi ridicolul 
unor asemenea afirmații îl învederează declaraţia lui Stalin: “Cu toată libertatea de 
conștiință asigurată astăzi în U. R. S. S$,, țara trebuie să rămină fundamental atee prin 
educaţia antireligioasă a tineretului” (v. “Chronique religieuse, Actualites, U. R. S. S.”, 
in Irenikon, XV, S, septembrie-octombrie 1938), pp. 462-463). Declaraţii de libertate 
religioasă făcea Stalin şi ca secretar general al Partidului, în 1928 (v. S. Broussaleux, “La 
persccution de idee religicuse en U, R. S. S.”, în Jrenikon, XI, 5, septembrie-octombrie 
1934, pp. 424-425), Ipocrizia regimului bolşevic a fost legalizată oficial în art. 124 al 
Constituţiei sovietice din 1936: “Pentru a asigura cetățenilor libertatea conştiinţei, 
Biserica în U. R. S. S. e separată de Stat, și Școala de Biserică. Libertatea de a practica 
cultele religioase şi libertatea de propagandă antireligioasă sînt recunoscute tuturor 
cetățenilor” (v, “Actualites religieuses. Orthodoxie russe”, în Irenikon, XI, 3, mai- 


iunie 1936, p. 332). De observat că numai propaganda antireligioasă este liberă, nu şi | 


cea religioasă! 

















PAG. 18 Apnilie-Mai 2005 


CINE A FOST 


TEODOR M: POPESCU? pe 


De mai multă vreme apare în serial documentarul alcătuit de Teodor M. Popescu 
despre Anticreştinismul comunist, dar mulți cititori sunt nelămuriți asupra identităţii 
autorului. Această prezentare, apărută inițial în revista Rost, e un demers care îl | să 
onorează pe tânărul cercetător Adrian Nicolae Petcu (CNSAS), căruia îi mulțumim e 
pentru îngăduința de-a o prelua și în Puncte cardinale. Până la sfârşitul anului 
urmează să apară “Martirologiul” finanțat de Fundaţia “Sf. Gerhard” din Germania, 
Martiri pentru Hristos din România în timpul regimului comunist (la care se lucrează, 
sub oblăduirea P. S. Ciprian Cîmpineanul, din noiembrie 2002 şi în care se va regăsi 
şi acest text, amplificat). Christiana pregăteşte şi ea editarea unei ample biografii a 


lui T, M. Popescu, cu extrase din scrierile sale. 


Omul și teologul. Teodor M. Popescu s-a născut la 9 
iunie 1893, din părinți agricultori, în satul Boteni, comuna 
Conţeşti, județul Dâmboviţa. Intre 1900-1905, a făcut şcoala 
primară în comuna natală, iar între 1905-1913 Seminarul 
Central din Bucureşti. În anul 1919 a obținut licenţa în 
Teologie, iar în 1922 a devenit doctor în Teologie la Athena 
(unde, între 1921-1922, este interpret la Legația Română). A 
urmat cursuri de specializare la Facultatea de Litere şi 
Filosofie a Universității din Leipzig (1922-1923), la Facultatea 
de Teologie Protestantă, la Institutul Catolic şi la “Ecole 
pratique des Hautes Etudes, Section des sciences religieuses” 
din Pans (1923-1925)! Incorporat în 1916 şi urmând cursunile 
Școlii Militare de Infanterie din Botoşani, a devenit 
sublocotenent, iar între 1917-1918 a fost pe front?. 

A profesat fără întrerupere la catedra de Istorie 
Bisericească Universală, la Facultatea de Teologie (1927- 
1948), apoi la Institutul Teologic de grad universitar din 
Bucureşti (1948-1959). A suplinit catedra de Patrologie şi 
Istona Dogmelor între 1928 — şi 1938, iar în anul universitar 
1947-1948 pe cea de Istoria Bisericii Române!. Intre 6 
septembrie 1942 şi 14 octombrie 1944, a îndeplinit funcția de 


decan al Facultății de Teologie din Bucureştit. Ca teolog şi acuzaţi iu je! 
profesor de Istorie Bisericească, a luat poziție față de noaptea de 4/ “martie 1959 e arestat! A 


problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă din 
Româna, dar şi cea din Rusia sovietică. Asttel s-a evidențiat 
prin susținerea unor conferinţe, cu argumente solde, care 
aduceau soluții la problemele vremii, incepând cu “Misiunca 
creștină a statului”, ținută la 8 martie 1934, continuând cu 
cea de deschidere a anului universitar de la Facultatea de 
Teologie, la 4 noiembrie 1940, intitulată “Ce reprezintă azi 
Biserica Ortodoxă?”*, şi, tot la sala Dalles, “Vitalitatea 
Bisericii Ortodoxe”, în 1942, toate cu caracter anticomunist, 
antiateu. Și-a continuat activitatea de apologet prin publicarea 
unor studii bine alcătuite, menite să descopere cititorilor 
adevărata situație a Bisericii creștine din Rusia, cât şi pericolul 
comunist care putea să afecteze restul civilizației europene. 
Cel mai important studiu de acest fel este “Anticreştinismul 
comunist”. 

Din dispoziţia Patriarhului Nicodim şi cu acordul 
Mareșalului Antonescu, în zilele de 16-17 iulie 1943, 
profesorul Teodor M. Popescu, în calitate de decan al Facultății 
de Teologie, este trimis într-o delegație formată din profesorii 
Nichifor Crainic şi lacob Lazăr, în frunte cu Mitropolitul 
Visarion Puiu (şeful Misiunii Ortodoxe din Transnistria), 
pentru a fi martor la deshumănile de la Winnitza (vestul 
Ucrainei), care revelau metodele poliției NKVD de a pedepsi 


' Prezentare bigrafică şi Fiblicgrafică selectivă a pr-fesarilar Facultății de 
Teclgie şi Institutului Tecogic Universitar din Bucureşti de-a lungul 
existenței sale de o sută de ani, în “Studii Teologice”, an XXXIV (1982), nr. |- 
2, p.47, Biblioteca Sf. Sinod al BOR, ms. LII 116, Ing. Vasile M. Popescu, 
Ter M Pepescu, patri4, tedg, isteric, pr-fesar şi pedage. Viaţa şi cpera, 
București, 1984, f. 166 (în continuare, Viaţa ....). 

? [Fidem, £.48-52, 167, 

"Istoricul catedrelor şi disciplineler de studiu la Facultatea de Teclgie şi 
Institutul Teclegic din Fucureşti, 1881-1981, în “Studii Teologice”, an 
XXXIII(1981), nr. 7-10, p. 531. | 

“ IPidem, Prezentare... lex. cit. De menţionat că nu a fost hirotonit ca preot, 
Cum găsim în Paul Caravia (coord.), Fiserica intemnițată. România 1944- 
1989, INST, București, 1998, p. 357, 

* Publicat în volumul “Probleme actuale în Biserică și Stat. Conferinţe ținute 
Ja Fundaţia «Dalles» - 25 ianuarie - 26 martie 1934 sub auspiciile Consiliului 
Central Bisericesc”, Tipografia Cărților Bisericești, 1935, pp. 103-142, 

* Publicat Într-o formă extinsă în revista centrală BOR, an LIX (1941), nr. 
1-2, pp. 10-39, 

'“Ortodoxia”, vol. |, București, 1942, pp. 125-177 (conferință ținută la 19 
martie 1942), 

* Publicat în BOR, an LX (1942), ne. 1-4, pp. 13-50, O parte din acest studiu a 
făcut obiectul unei prele geri ținute la Facultatea de Teologie din București, în 
noiembrie 1941. O altă parte s-a publicat în revista'“Gândirea”, an XXI (1942), 
ne. |, pp. 22-29, sub titlul “De la Nero la Stalin”, 








4 
ş 


fa 


iai 
I. 544 







pe “duşmanii poporului””. Întors în țară, strânge informaţii, pe 
lângă cele luate de la autoritățile germane din Ucraina, şi 
publică o dare de seamă despre cele văzute'?. Tot pnvitor la 
fenomenul Winnitza, redactează un articol, care este însă 
refuzat de ziarul “Universul”!. 

După venirea comuniştilor, profesorul Teodor M. 
Popescu, ca reprezentant al vechii generații intelectuale şi 
teologice, deranja noul regim şi, potrivit mentalități comuniste, 
trebuia anchetat şi arestat, pentru a nu mai încuraja 
reprezentanţii Bisericii la rezistență, mai ales că, după 1950, 
era supravegheat şi chemat frecvent la Securitate!?. 

Anchetat de Securitate. Pe 30 ianuane 1959, avea să fie 
chemat la Securitate şi interogat asupra activității sale, 
punându-se accent pe următoarele acuzaţii; “critica politicii 
regimului comunist; [că] profesori și studenții Institutului de 
Teologie fac politică legionară; că el organizează ajutor legionar 
impreună cu alt profesor din Institut (diacon Nicolae Balca); 
că Institutul de Teologie are prea multe catedre şi prea mulți 
profesori şi că numărul trebuie redus; că Institutul Teologic 
constituie o problemă care trebuie rezolvată; şi 1 s-a cerut să 
colaboreze pentru aceasta cu Securitatea”. El a respins 
acuzaţiile şi 


e o i 


domiciliară minuțioasă, ce-a durat toată noaptea, fiindu-i 
confiscate cărți şi reviste de specialitate în diferite limbi, 
manuscrise, corespondenţă”. 

In tot timpul anchetei, a fost bătut, torturat, amenințat cu 
moartea. Anchetatorii, in frunte cu căpitanul Teodoru lon, l-au 
interogat asupra mai multor capete de acuzare: “1) activitate 
legionară; 2) acțiune intensă contra clasei muncitoare şi a 
mişcăni revoluționare, duşman al poporului; 3) grave calomnii 
la adresa Uniunii Sovietice, cu privire la religie şi instigator la 
război contra URSS; 4) instigator al poporului la acțiuni 
războinice, prin intermediul Bisericii și al preoților, 5) spnjinitor 
al fascismului în viața politică a țării; 6) că a ținut în public, la 
sala Dalles şi în fața studenților următoarele conferințe: a) 
Anticreştinismul comunist, în anul 1941; b) De la Neron la 
Stalin, în anul 1942; c) Misiunea creştină a statului; d) 
Actualitatea creştinismului, în anul 1947; 7) prin lucrănle de la 
punctul 6) ar fi indicat guvernelor să a măsuri împotriva clasei 
muncitoare şi înăbuşirea mişcării revoluționare din România 
și a sprijinit fascismul; 8) că este credincios (din punct de 


* Viaţa...,£.223. Vezi adresa nr. 773 din 9 iulie 1943 trimisă de Patnarhul Nicodim 
către IPS Visanon Puiu, în care se spune, conform adresei nr. 6566 din 8 iulie 
1943 a Legaţiei germane, că “s-au descopent urmele unor noi mari crime 
bolșevice” şi, ca atare, să fie prezentă o delegație reprezentativă a BOR, aleşi fiind 
profesoni mai sus menționați, via Berlin, între 12-20 iulie 1943. La intoarcere să 
scrie o dare de seamă (ANIC, fond Visanon Puiu, dosar 13, f. 86). Vezi membni 
delegaţiei şi în “Informația Zilei”, an III, nr. 548, din 17 iulie 1943. 

'9 Viaţa... £.223, Masacrul bAşevic de la Winnitza văzut de delegaţiile bisericești 
străine, larubnica “Cronica Extemnă” în BOR, an LXI(1943), nr. 7-9, p. 437-448, 
1 Viaţa... £.223, AMJ, fond Penal, dosar 39.238, vol. 1, f. 37-54. 

1 Viaţa... £. 175. 

» IFidem, f. 176. Din dosarul penal pe care Secuntatea l-a întocmit profesorului, 
nu reiese această anchetă. 

* AM], fond Penal, dosar 39.238, vol. 1, f.2-3; Viaţa... f. 176. Detalii despre 
arestarea, anchetarea și condamnarea sa, cf. Profesorul Teadar M. Popescu şi 
regimul comunist, în “CNSAS, Arhivele Secuntăţi”, vol. 1, pp. 80-9%. 

' AM], dosar citat, vol. |, £.4; Viaţa... £. 177-"“Dimineaţa, când s-a luminat de 
ziuă, oamenii Secuntății au încărcat într-un camion tot ce au confiscat și au plecat 
să nu-i vadă vecinii”, Este de menționat faptul că o parte din publicaţiile luate în 
urma percheziției au fost arse, după consumarea procesului și a recursului, conform 
procesului verbal din data de 29 septembne 1959, Potrivit procesului verbal de 
percheziție, acestea au fost 1) Unsprezece file scrise cu cemeală în limbă străină, 
2) trei reviste «Gândurea» cu difenite articole scrise de Nichifor Crainic; 3) treizeci 
reviste «Gândirea» cu difente articole scrise de Nichifor Crainic, Radu Gyr, ete; 
4) un volum intitulat «Biserica și mișcarea legionari»; $) una broșură intitulată 
«Memoriu lui V.I. Brătianu prezentat CC al PNL», 6) șaizeci cărți și reviste 
diferite cu caracter interzis, una carte intitulată «Prăbuşirea socialismului 
bolşevio»” (AMJ, dosar citat, vol. 4, f. 14), 


erea de a deveni inforeaator,, dovadă căvin, „Profesorul, după ce fusese 








vedere religios) şi fanatic, deci este criminal, 9) că, fiind 
credincios şi teolog, este ignorant; 10) Cazul Winnitza, în 
anul 1943"*. 

Acuzat de “legionarism”. Discutând acuzele aduse 
profesorului, sesizăm că de fapt erau nefondate. Astfel, 
activitatea legionară de care a fost învinuit nu are nici un 
temei, deoarece el chiar s-a opus Mişcării legionare, care 
influențase o mare parte a studenților teologi în anii '30, 
atitudine demonstrată în două articole din revista studenților 
teologi “Raze de lumină”, cât și în conflictul iscat la greva 
studenților din 8-9 mai 1938'*, De fapt, acuzația de legionarism 
a fost permanentă în timpul anchetei, căci anchetatorul îl 
apostrofa cu: “Eşti legionar pentru că eşti teolog, şi fiind 
teolog eşti anticomunist, iar a fi anticomunist inseamnă a fi 
legionar”? Anchetatorul îl acuza că e legionar și pe motiv 
că la începutul guvernării legionare fusese numit decan de 
către ministrul Traian Brăileanu, deşi el refuzase această 
funcție tocmai din rezervă față de Mişcarea legionară”. 

Acţiunea intensă contra clasei muncitoare, cât şi 
calomnia adusă Uniunii Sovietice sunt alte acuze care nu 
aveau nici un temei, deoarece ca teolog și istoric, în discursuri 
şi studii bine documentate, a făcut cunoscută cititonilor români 
prigoana care se abătuse asupra Bisericii Ruse, ca instituție 
şi casă a credincioşilor, de desființare a unor valori ruseşti şi 
chiar europene, vorbind numai de situația din perioada lui 
Stalin”. 

Prima conferință pentru care a fost învinuit, “Misiunea 
creştină a statului”, a fost ținută în 1934 şi dezbate rolul statului 
față de Biserică, din antichitate până în perioada interbelică, 
arătând că partidele politice nu țin seamă de problemele 
acestei instituții?, Alte lucrări de care a fost acuzat în anchetă 
sunt “Anticreştinismul comunist”, “De la Neron la Stalin” şi 
“ Actualitatea creştinismului”. Ultimul este un articol publicat 
în 1947, unde autorul discută problema materialismului care 
punea tot mai mult stăpânire pe societatea românească, fără 
referințe la “fericirea comunistă”. Acuze i s-au adus şi 
pentru conferințele “Vitalitatea Bisericii Ortodoxe” şi “Ce 
reprezintă azi Biserica Ortodoxă?”, unde se arăta cum 
autoritățile sovietice prigoneau Biserica Rusă”. 

Ultima acuzaţie legată de activitatea sa profesională şi 
de convingerea sa anticomunistă se referea la cazul Winnitza. |. 
se martor la deshumări în localitatea 


o percheziție ucraineană, scrisese o dare de seamă și un articol, ultimul 


nefiind publicat: 
Alţe acuzații, nelegate de activitatea profesională, suni 
cele de umoralitate“*, imposibilitatea U.R. S.S. de a lansa sateliți 


Ci 


'* Viaţa... £. 178-179. 

” Sub teroarea ignranței (răspims putlic unui avertisment an/-nim), an ll, 
nr.4, 1931, pp.250-254 şi Educaţia în Facultate, an V(1933), nr. 5, pp. 319- 
324; Viaţa... £. 169. 

'* Viaţa... £.168-169,227. 

'? Ibidem, f. 228. j 

” Viaţa... £.221-228, In ancheta din 11 martie 1959 profesorul spunea: 
“Numirea mea în calitate de decan are următoarea explicație: Facultatea de 
Teologie nuavea profesor legionari. Ministrul a luat informații de la personalul 
vechi al ministerului, despre un profesor distins, cu autoritate, Pe acest 
considerent am fost numit decan și această funcție am deținut-o timp de două 
Săptămâni, după care am fost destituit pentru faptul că nu eram aereat de studenții 
teologi legionan”. Referitor la publicațiile legionare găsite la percheziție, 
profesorul a spus că “matenalele pe care le-am avut, le-am păstrat pentru 
documentarea mea ca profesor de teologie, deci în scop de informație” (AMJ, 
dosar citat, vol. 1, f.9v-10v). 

*! De remarcat este faptul că între 3-18 iulie 1948 a fost la Moscova, într-o 
delegație condusă de Patriarhul Justinian, cu ocazia aniversării a 500 de ani de 
autocefalie a Bisericii Ruse şi a Consfătuirii panortodoxe, unde în data de 9 
iulie a prezentat un referat (L“artitude du Vanican A l'Egard de I'Orthudexie 
durant les 30 derniers anmăes), bine primit de asistenţă, ştiindu-se, evident, 
cine este și ce făcuse Teodor M. Popescu antenor acestui eveniment (Viața... 
(171,236. Vezi şi "Glasul Bisericii”, an VII (1948), nr. 7-8, p. 45, unde se 
enunță membrii delegației, mai puțin profesorul Popescu, însă prezentat cu 
comunicarea amunbtă în “A tes de la conference des chef et des representants 
des Eglises orthodoxes autocephales reunis ă Moscou |ocasion de la 
celebration solennelle des fetes du 500”: anniversaire de l'autocephalie de | 
„Eglise Orthodoxe Russe”, Moscou, 1950, pp, 223-291), 

Nu poate fi condus fără criterii religioase și morale statul 
unui popor creştin [subl. aut.), (...) căci ar fi aproape zadamic ca Biserica 
să înveţe poporul dogme şi precepte creștine, dacă statul le-ar lenora sau le-ar 
încălca” (vezi în “Probleme actuale în Bisencă şi Stat”, p.141), 

” “Pastorul Ortodox”, revista Societăţii “Frăția”, an XXVII (1947) nr 1-12 
Piteşti, pp. 15-20. Pe coperta revistei este scris““A probat de cenzura militară a 
presei nr. 2115 din 30 noiembrie 1944”. În procesele verbale interogatoni 
ice parți ra nu ia această acuzație, ci doar în ultimele acte de 

ANC 1se aduc invinuinle Atoare procesului, ia 2 

+ AM), dosar ia, vol If LIV [318 in 6 ea 
* Ibidem, £. 13v-14, 19; Viaţa... £. 223, Pentru acest manuscris inedit, a se 
vedea Adnan Nicolae Petcu, Morţii de la Winnitza, în CNSAS, “Arhivele 
Secunității”, vol. 1, București, Ed. Pro Historia, 2002, pp. 203-218. 

* Viaţa... 6, 225-226a fusese denunțat că, pe timpul studenției de la Athena, 
profesorul trăise cu gazda cu care, apoi s-a căsătont şa venit În țară — fără nici 








sul “e 


- de fapt o simplă discuţie pe marginea unui articol din 
“Scânteia”, din perioada 20-27 februarie 1959, când se afla 
la Curtea de Argeș, la cursurile de îndrumări misionare ale 
preoților, la relațiile cu Petre Guciujna, Constantin Noica, 
Nichifor Crainic şi lon Gh. Savin, abia ieşit din închisoare în 
1958, pentru că inițiase o chetă pentru ajutoarea financiară a 
acestuia din urmă”. Tot în timpul anchetei a fost acuzat că e 
credincios, făcându-i-se proces de credință”, fiind chiar 
intimidat”, 

Meditaţii pentru ofițerul anchetator. De remarcat este 
faptul că, în timpul anchetei, profesorul Popescu a acordat 
meditații ofițerului anchetator, Teodoru Ion, potnvit biografului 
său: “Acesta [anchetatorul — n. n.] ajunsese cu învățătura de 
carte, deci cu cultura lui, în clasa | din ciclul mediu, la 
învățământul seral, și trebuia să se pregătească pentru 
examenul de sfârşit de an, care se apropia, însă el avea mari 
greutăți îndeosebi la istoria veche, la limba franceză şi la 
limba latină, materii la care era slab de tot Şi în care nu se 
putea descurca. L-a întrebat pe Teodor M. Popescu ce studii 
are şi când a aflat, l-a obligat să-l mediteze la cele trei obiecte 
şcolare. Acuzatul întemnițat, «ignorantul», ca să nu-şi 
agraveze şi mai mult situația în care se afla, i-a dat lui Ion 
Teodoru explicaţiile şi cunoştinţele necesare, cu competența 
superioară pe care o avea, deşi puterea de înțelegere a elevului 
era foarte slabă”. 

La 25 martie 1959 i s-a pus în vedere “Ordonanța de 
punere sub învinuire” pentru activitatea anticomunistă din 
perioada 1934 — 23 august 1944”, iar la 29 aprilie procesul 
verbal de închidere a anchetei penale, unde era “învinuit de 
săvârşirea infracțiunii de crimă de activitate intensă împotriva 
clasei muncitoare, prevăzută şi pedepsită de art. 193, 
al[ineatul] 2, C[odul) P[enal]”*. 

Un simulacru de proces. Procesul s-a desfăşurat pe 2 
iunie 1959, într-o aripă a Palatului de Justiţie din Bucureşti. 
Instanța şi-a însuşit concluziile de învinuire ale anchetatorului, 
inculpatul fiind acuzat de activitatea de dinainte de 1944 şi, 
prin urmare, nu s-a mai ținut nici o dezbatere. Avocatului 
apărării, Radu Soare, nu i s-a permis să consulte dosarul, 
deoarece era considerat secret, el luând cunoștință de acuzaţii 
la enunțarea capetelor de acuzare. Şedinţa de judecată s-a 
rezumat la citirea actului de acuzare de către procuror, la 
apărarea inculpatului de către avocat (căruia i s-a permis să 
vorbească numai cinci minute), la un scurt cuvânt al 
inculpatului (un minut, timp în care a putut să spună că timpul 
alocat nu este necesar apărării sale“). | s-a refuzat aducerea. 
martorilor în instanţă”. Astfel, profesorul Teodor M. Popescu 
era condamnat prin Sentința nr. 118, în ziua de 2 iunie 1959, 
de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare la 15 
(cincisprezece) ani detențiune grea pentru crima prevăzută 
şi pedepsită de art. 193/1, al. 4, Codul Penal din schimbare de 
calificare conform art. 292 Codul Justiţiei Militare, din crima 
prevăzută şi pedepsită de art. 193/1, al. 2, Cod Penal”. Se 
dispunea confiscarea totală a averii şi era obligat la plata 
sumei de 400 lei cheltuieli de judecată“. 

La data de 13 iunie 1959, profesorul Popescu, deținut la 
penitenciarul Jilava, a cerut recurs, motivând “necesitatea 
absolută şi legală: 1) de a se cita martori; 2) [a] produce 
dovezi scrise și tipărituri în sprijinul apărării mele, în legătură 
cu obiectul procesului și cu acuzațiile ce mi se aduc; 3) 
neputința de a mă apăra la prima judecare, neluând până 
atunci contact cu avocatul şi nedându-mi-se timp şi posibilitate 
ca să mă apăr şi personal, sub motiv că m-a apărat avocatul”"S. 
Cu toate acestea, prin minuta Deciziei nr. 374, din 13 iulie 


un temei, deoarece soţia lui, Sofia Popescu, fostă Ionescu și văduvă, era o veche 
prietenă din copilăne. De aceea, profesorul Popescu nu a fost hirotonit ca preot. 
” jFidem, f. 57,229; AMI, dosar citat, vol. |, f. 16-16v, 27-33. 

2“ Anchetatorul spune biograful - i-a cerut să răspundă la întrebarea: «Pe ce 
se bazează credința ta ?y. Teodor Popescu i-a răspuns scurt cu un motiv logic și 
rațional şi cu un motiv teologic religios moral (pe care nu le-a redat în 
însemnările sale). Ofiţerul anchetator |-a întrerupt brusc şi a postat: «Păcat că 
se zice că eşti om învăţat, pentru că dacă crezi în Dumnezeu, ești tot așa de 
ignorant ca orice om simplu care crede în Dumnezeu», adăugând apoi: «Știința 
a dovedit că nu există Dumnezeu, mici suflet. Religia este o minciună, o născocire 
a popilor, pentru a amăgi și exploata poporul, ca nişte înșelători şi escrocv»” 
(Viaţa... £.230-231). 

“La amenințat cu «tortura din care n-ai să mai ieşi om», cu o 
pedeapsă pe care «să o ispăşească cu moartea în închisoare», dată 
fiind vârsta lui înaintată, că «ai noroc tăticule, că n-o să mai ai timp 
să faci în închisoare toți anii la care ai să fii condamnat, 
pentru că ești bătrân și al să mori în închisoare» [subl. aut.]” 
(iPidem, f. 228), 

* Fide, f. 232-233, 

* AMJ, dosar citat, vol. |, 17. 

* JFidem, £.36, 35. 

» [Fidem, £. 131-131v, Viaţa... (234-237, 

" IFidemm, £. 238. Martoni donţi de profesor erau preotul profesor Petre Vintilescu 
și Constantin Bercuș, fostul secretar al Facultăţii de Teologie. 

% AMJ, dosar citat, vol. |, £. 135-137, Viaţa... £. 240-246, Prin schimbarea 
alineatului 2 cu 4, din același articol, infracţiunea era acum de “complice”. 

* AMJ, dosar citat, vol. |, f. 155-155v. 





PUNCTE CARDINALE 


1959, Tribunalul Suprem al RPR, Colegiul Militar, respingea 
recursul solicitat”. 

Arestarea şi condamnarea sa au ajuns la cunoştinţa 
Bisericilor Ortodoxe naționale şi a Facultăților de Teologie din 
tot spațiul ortodox. Vestea arestării sale a fost dusă în Grecia 
de pr. prof. Ştefan Tzankov de la Sofia, creând mare impresi. 
Astfel, la conferința panortodoxă ținută în Rodos, în anul 1963, 
ierarhia greacă a întrebat de profesorul Popescu, însă întrebarea 
a rămas fără răspuns din partea delegației BOR'*. In rândul 
ierarhiei ortodoxe române se vorbea despre arestarea 
profesorului ca fiind din cauza “unor meditații religioase pe 
care le ținea preoților la teologie şi pe care le distribuia apoi 
preoților, ca material omiletic, pentru predici, bătute la maşină. 
Că celelalte probleme erau uitate, dar că aceasta a născut 
ancheta”. 

După Jilava, profesorul a fost transferat la penitenciarul 
Aiud (23 octombrie 1959), unde avea să stea până la eliberare. 
Aici s-a întâlnit cu alți preoți închişi pentru credință, cum au 
fost Bartolomeu Anania“ sau Grigore Băbuş”?. 

Trecut prin “reeducare”. În timpul detenției, profesorul 
Popescu “le-a vorbit celor din celula lui despre toate câte 
învățase în munca lui de la țară, în satul natal, despre ce văzuse 
ŞI învățase în şcolile înalte prin care trecuse în țară şi străinătate, 
despre ce văzuse mai bun la alte popoare, dar mai ales le-a 
vorbit despre Dumnezeu, Biserică şi credință, lămurindu-i 
asupra multor lucruri confuze din mintea oamenilor din 
mulțimea anonimă, pe care nu le putuse lămuri alții cu mai 
puțină ştiinţă şi disciplină spirituală”?. Şi aici era acuzat de 
legionarism în timpul reeducărilor pe care avea să le suporte, 
rămânând ferm în credința în care se născuse şi pe care o 
propovăduise““. 

A avut de înfruntat sănătatea precară, după cum ne 
încredințează şi biograful său; “De câteva ori, în închisoarea 
din Aiud, din cauza slăbiciunii trupeşti, în timp ce stătea în 
picioare, după canonul impus de călăii săi, Teodor M. Popescu 
şi-a pierdut cunoștința şi s-a prăbuşit. A fost luat pe braţe de 
ceilalți întemnițați şi așezat pe pat, dar observat de temniceri a 
fost dus de fiecare dată la carceră”*5. Potrivit aceluiaşi biograf, 
“începuse să se pregătească sufletește pentru sfârşitul său. 
Alți deținuți se stinseseră înaintea lui, astfel că el nu-şi mai 
făcea iluzia să mai supraviețuiască mult timp. Mai întâi a făcut 
ceea ce creştineşte putea să facă în temniţă: a postit tot postul 
Paştelui din anul 1962, de la prima până la ultima zi, 40 de zile 
hrănindu-se numai cu pâine şi apă, şi îşi făcea regulat 
rugăciunile cele de dimineaţă şi de seară, cu credința şi cu 
evlavia care nu-i slăbiseră cu nimic, ba dimpotrivă, îi erau şi 
mai cu temei sprijin şi speranţă. Şi Dumnezeu nu l-a părăsit”. 

La data de 15 ianuarie 1963, profesorul Teodor M. 
Popescu a fost eliberat din penitenciarul Aiud, în unma decretului 
de grațiere 5/1963*. După eliberare, era “privit ca un ciumat” 
de unii din mediul teologic. Pentru mulți profesorul era de 
nerecunoscut, după tratamentul care i se aplicase în puşcărie: 
“Se vede după față că este suferind, fiind foarte slab şi 
opintindu-se mult pentru a munci”. De altfel, mărturisea unui 
preot că doreşte “să se inteneze într-un sanatoriu pentru a-și 
face analize şi reface sănătatea zdruncinat㔓. Conform 


” Ibidem, f. 165, 167-169, Viaţa... f. 251-252. 

* Ibidem, £. 252-253, 

» ACNSAS, fond Informativ, dosar 701, vol. 1, f. 304. Este vorba de o parte din 
meditațiile teologice publicate în anul 1997 la Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, 
la rugămintea Părintelui Arhim. Gngore Băbuș, multă vreme acestea păstrându- 
se inedite în Biblioteca Sf. Sinod al BOR. Despre activitatea sa de îndrumare a 
studenților teologi şi a preoților, profesorul a fost întrebat în timpul anchetei, 
fiind acuzat de “mare influență asupra popilor” (Viaţa... £.228), 

“ Ibidem, f. 254, AM], fond Penal, dosar citat, vol. 3, £. 1,30. 

“ lată cum povesteşte IPS Bartolomeu Anania întâlnirea cu profesorul Popescu 
în penitenciarul Aiud: “11 iunie 1962, pe etajul patru al celularului de la Aiud. 
Din țeava calonferului se aud semnale Morse care Cer recepționarea unui mesaj. 
Scot pietricica ascunsă-n tocul bocancului și confirm prezența. Mesajul: «Domnul 
Profesor Teodor M. Popescu, de pe etajul doi, îi transmite părintelui Anania 
urarea: La mulți ani!» — «Mulţumesc, mulțumesc. ..» răspund emoționat, cu 
ochii umezi” (Cuvânt despre autor la Teodor M. Popescu, Biserica şi cultura, 
București, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, 1996, p. 5). 

* Mărturia directă a Arhim. Grigore Băbuș. 

% Viaţa... f.255-256. 

“După proces și condamnare, în timpul întemnițăni în inchisoarea Aiud, ofițerul 
politic al închisoni, care îl interoga periodic, ca să ajungă la credință pornea de la 
legionansm: «Ești legionar? Eşti fanatic? Ești credincios?” (ibidem, f. 239), De 
remarcat că, la intemarea sa la Aiud, în dosarul de penitenciar, la rubrica 

politică la data arestăni, cât și în trecut, e scns““Legionar” (AMJ, dosar citat, vol, 
3,£.1-lv), 

“ Viaţa... f. 256. Despre pedepsele la care a fost supus în închisoare nu deținem 
decât o mărturie documentară din dosarul său de penitenciar: “În ziua de 
22.11.1961 ora 12 deținutu[!] Popescu Teodor din secția a I-a, cam[era] 92, 
cond[amnat] |$ ani pentru I[n]stigație a comis următoarele: Deţinutu(1) mai sus 
menționat a fost găsit confecționând la un ac dintr-un cui, pentru acest fapt propun 
a [i pedepsit cu 3 zile Izolare, Pedeapsa incepe la 13-XI1-961, ora $; expiră 16-XII- 
961, ora 8, Supraveghetor serg Sas Panfil” (AMJ, dosar citat, vol. 3, £. 5), 

*% Viaţa... £.259, 

“ IFidem, £. 259-260; AMJ, dosar citat, vol. 3, f.4, 

“ ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 2, [. 29, 32, 


Aprilie-Mai 2005 PAG. 19 





certificatului medical eliberat de infirmeria penitenciarului 
Aiud (30 martie 1959), profesorul suferea de “scleroză cardio- 
vasculară şi hipertensiune arterială”, iar potrivit biografului 
său ajunsese “o umbră de om, abia mergând, din cauza 
flebitei şi a epuizării”, 

Adăpostit de Patriarhul Justinian. Apreciat de 
Patriarhul Justinian Marina şi de episcopi, fiind considerat 
de altfel “o bibliotecă ambulantă, fiind foarte bine pregătit în 
materie de istorie bisericească”, şi pentru a-şi îmbunătăți 
situația materială, de la 1 aprilie 1965, fără recunoaşterea 
Departamentului Cultelor, va fi angajat ca inspector în 
Administrația Patriarhală, Biroul Relaţii Externe, pentru 
întocmirea unor studii şi traduceri, apoi, din 1966, la Tipografia 
Cărţilor Bisericeşti, unde a diortosit cărți de cult, alături de 
Ion V. Georgescu. De altfel, în 1968 va face parte din comisia 
condusă de pr. lon Gagiu pentru pregătirea noii ediții a 
Bibliei“, Contribuţii importante aduse de profesorul Popescu 
în cercetarea teologică, din punct de vedere istoric, sunt 
alcătuirea, în anul 1964, a unui bine documentat matenal 
privitor la data Paştilor şi care a fost primit cu satisfacție de 
către Consiliul Ecumenic al Bisericilor, sau participarea în 
comisia pentru dialogul cu Biserica Vechilor Catolici. 
Totodată, marele profesor a mai scris 321 meditații teologice 
şi 327 predici (195 duminicale și 132 la praznice), numai în 
perioada 1964-1970. 

Profesorul Popescu şi-a dorit foarte mult revizuirea 
procesului său, despre care spunea că “a fost o bătaie de Joc; 
că nu i s-a dat dreptul să se apere şi că vina era articolele ce 
le scrisese înainte de 1944 [...]; că era învinuit că difuzează 
predici dactilografiate la preoți etc.”. Prin urmare, considera 
că procesul său trebuie rejudecat, pentru a i se face dreptate 
şi pentru a-şi redobândi jumătatea de casă ce i s-a confiscat 
la condamnare*?. Aflat la odihnă la Mănăstirea Sinaia, 
profesorul Popescu spunea că atunci “când a fost închis a 
suferit foarte mult; [că] a fost torturat groaznic, dar a rezistat 
şi nu şi-a negat credința”?. Profesorul Victor Brătulescu 
spunea despre Teodor M. Popescu: “Am rămas cu impresia 
că a fost bătut rău, cu ocazia cercetărilor, când a fost arestat. 
De la lorga, nu avem un mai mare istoric ca el”. 

Sfârşitul vieții sale avea să se întrezărească o dată cu 
ultima încercare a Secuntății de a-l lichida. Potrivit biografului 
său, “Teodor M. Popescu a plecat, în ziua de 14 februarie 
1972, de la biroul său de la Patriarhie, la ora 12. ] s-a pierdut 
urma după plecare. Mai târziu, după ce îşi revenise din 


urmările atentatului, a declarat soției sale că, după ce a plecat 


de la birou şi a ieşit din incinta Patriarhiei, a fost luat in 
primire de doi agenți ai securității şi dus undeva, prizonier — 
nu s-a putut desluşi unde anume —, ținut până s-a înserat bine, 
pe vremea aceea mohorâtă, apoi adus, sub vălul protector al 
întunericului, la locul atentatului, în boschetul de pe Şos. 
Giuleşti, unde a fost lovit cu sălbăticie”. Plin de noroi şi de 
sânge, a fost găsit de portarul Institutului Pasteur, de unde 
spre dimineaţă a fost internat la Spitalul Colțea. Aici avea să 
fie găsit de soția sa. 

După ceva timp, a fost externat, profesorul refăcându- 
se trupeşte şi sufletește. În ziua de 12 aprilie chiar a cântat 
“Ingerul a strigat”, axionul de Paşti, ca o iluminare a sufletului 
său. Cu toate că în parte se refăcuse, el chiar dorind să se 
întoarcă la lucru, începând cu martie 1973 “a refuzat complet 
să mai mănânce”. La puțin timp, a fost internat la spitalul 
Gheorghe Marinescu, pentru o săptămână. La 4 aprilie 1973, 
într-o zi de luni, “titanul teologiei româneşti” era chemat la 
Domnulss, 

Adrian Nicolae PETCU 





9 AMJ, dosar citat, vol. 3, f. 21; Viaţa... £.260. 

* ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 2, £.6, 15, 18,24, 36. Conform 
informatorului “Nicolau”, profesorul Popescu “scne la revistele bisericeşti. Se 
spune că multe articole îi sunt indicate de patriarh; le scrie din însărcinarea lui. 
Nuare drept la pensie în mod legal, dar patriarhul îi dă, se spune, 1000 lei lunar, 
găsind formula (în contul pensiei” (ibidem, £. 32). Iniţial a cântat la biserica 
Sf. Mana-Patriarhul Miron, până când “împuternicitul cultelor a ridicat 
problema ca el, Teodor Popescu, [care] cântă la strana bisencii, unde preoții îl 
plătesc cu sume neînregistrate, i-a interzis să mai cânte la acea biserică sau la 
altele din Bucureşti” (iPidem, vol. 1, f. 118). Ulterior, va participa la slujbe doar 
în calitate de credincios, bunăoară cum fecventa Biserica Sf. Nicolae-Buzeşti: 
“Sursa a observat, în câteva duminici, pe T. M. Popescu la slujba religioasă de 
la biserica Sf. Nicolae-Buzeşti. A vorbit la sfârşit cu preoții, în special cu Ciocan. 
A stat destul de retras şi rezervat mai în fundul bisericii. A donat $ lei la 
contnbuțiile pentru bisencă” (iPidem, vol. 2, f. 32), 

1 Viaţa... 6.274, 

“ ACNSAS, fond Informativ, dosar 706, vol. 2, f. 15, 33. Despre tratamentul 
carei S-a administrat în anchetă şi în puşcăne, profesorul Popescu nu a ezitat să 
afurme chiar ofițerului de Secuntate care l-a vizitat la domiciliu, la 15 iulie 
1969; “În condamnarea şi anchetarea sa au fost folosite metode incorecte: bătaia, 
injunile, jigninle etc., şi deşi el a recunoscut că a scris articole împotriva 
comunismului, n-a putut să recunoască faptul că a fost legionar, cum i-au 
imputat anchetatorii, el fiind unul din cei care s-au ndicat împotriva 
legionarismului” (iPicem, vol. 3, £. 19), 

* [Fidem, £. 20, 

* Ibidem, £. |8, 

* Viața...» [. 281-285, 


a 


Da 


— rage 





PAG. 20 Aprilie-Mai 2005 


MILII 


a epistolele pauline 


eorruna TI vremea 
SERGIU GROSSU 


ÎN SPATELE 
CORTINEI 
DE BAMBUS 
Fi 
LIS 


Forin SEICARU 


ALg. TEODOREANU 
a; AST OREL- 1 rERMIRĂT 








Dumnezeu m-a ajutat să închei, 
după D ani, noua versiune românească a 
Infernului. Am năzuit de la început s-o pot tipări 
în ediţie bilingvă (ceea ce ar fi o premieră în 
cultura românească, în ce-l priveşte pe Dante) şi 
ilustrată (cum au apărut atâtea ediţii în Occident, 
mai cu seamă cu gravurile lui Gustave Dore, sau, 
în perioada interbelică, traducerea românească 
în proză a lui Alexandru Marcu, cu gravurile lui 
- Mac Constantinescu). O asemenea ediţie implică, 
desigur, costuri editoriale foarte mari (chiar 
renunţind la legarea şi supracopertarea volumelor, 
ca şi la policromie, cu excepţia copertei): 
remunerarea — fie şi modestă — a unui ilustrator 
de marcă (ediţia va avea cel puțin 34 de ilustrații 
interioare — cîte una pentru fiecare cînt, redind 
scenele cele mai semnificative), o hîrtie de 
calitate superioară, un format atipic (peste 
dimensiunile obişnuite) etc, În aceste condiţii (Şi 
avind în vedere că toate cele 34 de cînturi au 
fost publicate de-a lungul vremii chiar în paginile 
Punctelor cardinale, cu care am “compătimit” 
toţi laolaltă nu mai puţin de 14 ani), îndrăznesc 
acum, ca niciodată, în nume propriu, să fac 
"un apel către abonaţii şi cititorii revistei, din 
țară şi din străinătate, să contribuie, în 
SI măsura posibilităților, la apariţia acestei cărți, 
a are. sper să fie una de excepție. Ediţia va 


uprinde o. listă de onoare St e peILII ei 
fiecăre Erie a rod îi 


i ae sbpilinu, 

| . = ta un volum minţi cu o dedicație e 
Năzuința mea ar fi ca ediția să apară, într-un 

tiraj de minimum 1000 de ex. şi la un preţ totuşi 

accesibil, pină în pragul toamnei viitoare şi să 

“vădească, în răspărul crizei pe care o străbatem, 
„o solidaritate de conştiinţă şi de suflet deopotrivă 


id nea, ŞI Şiobia 05 Ape 


RI * 
Aaa NI La 


ra ; Răzvdn Codtesciiii 

ă sdârai (cu iertarea Dvs.) 
= A ie 4 ca "tălmaci şi Geo O 
“PS'Dos rel vede birocraţia ŞI i comisioanele 
„exagerate din Români sară fi preterabil ca eventualele 
“ajutoare să fie aduse pers nal sau prin bunăvoința Uno 
intermediari ari particulari (pentru Bucureşti; tel, 021/3211076 
sau 4402501; ; pentru S Sibiu u-tel. 0269/422536), Sau u livrate 
* numai în uronătoarele conturi ING BankN A 

 Sucu cursal Bucureşti (Şos. Kiselef 1 

“INGBROBU —ROBOINGB : 
“bancă corespondentă: JP. Morgan Chase Bank). sau 
Ş "INGBROBU- "RO35INGB0000999900050236 (EUR- 
bancă corespondență: ING Bank N. V. Amsterdam), 
“Pentru sumele în lei: ING Bucureşti, Cont'ROL 
-RO52INGB0000999900050221. Titularul conturilor, 
„ Adolt-Marian Vasile (Aleca Bucșeneşti 5, bl. ES, et.4, 
ap. 21, sector 6, Bucureşti, cod poștal Olt ua 


“razvan codrescu(2 yahoo.com), 


e i e NEA 


Le mulțumesc celor care n-au 
întârziat să răspundă deja acestui apel 
şi sper ca, pe drumul deschis astfel, să 
ne bucurăm cu toţii, până în toamnă, de 
finalizarea ediţiei în cele mai bune 
condiții. 


— m = 
EP EI TEI III A TIE - 
pa pi A AR 
g - 4 
3 (1) > > 
- o. 


PPP POPOR IREPIT: 
(ăi Ad să 


Rasa 4 
Paula Coelho - d 


A, 
"1 dă. 
în haine de gală p) 4 4 


e i. Pr. voicescu, 


Zi ie dh î 


G etate | 


ine Pa - 


d mas-anediă 


“odsa sâsssel 


202593: 
E d i 


te PERS Ea Daia ale 
E a ai 0 So 


[Criza familiei] 
ÎI Alianţa DA sau BA?] 


[A doua tinerețe a 4 om | Iheszu] 


[Famiba industrială] 


Ym men p mlm me mos 


ceara copi] i 


|Aerța DA seo BAT 


fa no bal 


sisu | 
inu 
Varna hei mt ui ce veoraie d Piardmp 
(ÎI iubesc pe Dostolevski) 
O arca Oriduai și om i pb 


A a 490 XA  moarveaoed 


(Țârani şi naralt: O tranziție eşuată] 


pa 6 me 











mai i Ca Vtti 
E a i 44 9539 


IDILA 


Eu Te-am iubit dintotdeauna, Doamne, 

Insă am vrut să le cobor la mintea mea, 

Pînă în ziua cînd, cu sufletul în palme, 

Te-am strigat precum Petru când marea-l sorbea. 
Atunci cînd Te-am găsit, am plins 

Ca-n ziua cînd am sărutat întiia fată. 

Însă Tu, deşi Te-ai mai ascuns, 

Nu m-ai părăsit niciodată. 


Ce Te vei face dacă am să mor? 
Mă vei învia, ca pe Lazăr? 

Pînă în clipa cînd vei veni pe nor, 
Încuie-mă într-o floare de zarzăr. 


MAY ÎI Ce &] 
î145 Ali LASA 


De ce mă laşi, Doamne, în mîna zilei păminteşti? 
Cu ce-am greşit în fața Ta? De ce mă ocoleşti? 
Uite, fitilul rugăciunii nu vrea să se aprindă, 

Şi nimeni nu-i în preajmă, o mînă să-mi întindă! 
Ochii-mi nu pot bezna din față s-o străpungă... 
Cine-ar putea cu tină să mi-i ungă? 
Picioarele-ar merge, dar spaima le-a-mpietrit... 
Cine să mă azvîrle în lacul blagoslovit? 

Miîinile ridicate a rugăciune or să cadă, 

Dacă iubirea şi mila Ta sub ele n-or să şadă. 

Cel ce cu fiecare pînă la marginea veacului eşti, 
Tu, Doamne, nu mă lăsa în mîna zilei pămâînteşti! 


COPILUL IEN 


Copilul meu, cînd te vei naşte, 

Aş vrea să fie într-o zi de Paşte. 
Cînd în astă lume vei veni mirat, 
Am să îţi spun: „Hristos a înviat!”. 
Vei înţelege mai bine decît mine 
Biruința Luminii celei line! 

În sfera sufletului tău 

Răspunsul s-o-nmulţi ca un ecou! 
Acest ecou cu tine să îl porți 

Cînd vei deschide ale vieţii porți! 
Cînd te-o umbri durerea, deseori, 








Aprihe-Mai 2005 PAG. 2] 


e 


+ 


“9 

Mai: 

$. 

p, *| 

Ş A 

PA 

_ x 

RAI 
DAN 
pe 
i 





EI va fi soarele ce îl aştepţi din nori. 
Copilul meu, cînd vei fi mare 

Şi te vei avînta pe mare, 

De-ai fi sau rob, sau împărat, 

Tu să răspunzi: „Adevărat a înviat!”. 


RYUSASIVHEA LUI ISUS 


Tu, Cel ce mi-ai scos săgeata morţii din aripă 

Și ai suflat în jarul dorului de zbor, 

Cînd marginea timpului cu Numele Tău o măsor;, 
Vino şi-mi umple fiece clipă! 


KBYANIINTE 


Doamne, tristețea păsării fără cer, 

A fîntînii fără ciutură 

Și-a lăutei fără strune — 

la-o de la mine. 

Intîiul zbor al păsării vindecate, 

Primul pumn de apă dintr-o fîntînă curăţită 
Şi bucuria viorii în mîna unui virtuoz — 
Acestea dăruieşte-mi-le. 

Și cînd paşii îmi vor şovăi pe Cale, 

Ca pe o candelă cu untdelemnul înnoit 
Bucură-mi cu Lumina Învierii Tale 
Inima rănită de dorul Tău nemărginit. 


1% MI-AI hal KAhlAS 


Mistreţii singurătăţii îmi rîmă sub casă 
Și împing în ea să o răstoarne. 

Imi poţi auzi glasul în nădejdea miîloasă? 
Tu m-ai mai rămas, Doamne!... 


Liliecii urîtului intrînd printre olane 
In podul casei îmi sfişie pacea. 

Imi poţi oare auzi rugăciunea? 

Tu mi-ai mai rămas, Doamne!... 


Semeția minţii înalţă coloane, 

Să facă din ea un templu idolesc! 

Cu ochii spre cer, de cruce mă lipesc... 
Tu mi-ai mai rămas, Doamne! 














PAG. 22 Aprilie-Mai 2005 





idolatrie înseamnă închinarea la 
făptură în locul Făcătorului. Făptura 
idolatrizată poate fi o materie (metal, piatră, 
lemn etc.), un obiect natural sau creat de om 
(uneori artistic), un animal, o persoană (care 
uneori se întâmplă să (ie chiar... propria 
persoană), trupul, un organ al acestuia, o 
alitate oarecare (cum ar fi inteligenta, 
puterea sau frumuseţea), un vis. 0 
halucinație etc. Chiar închinarea la 
Dumnezeu poate fi idolatră, dacă relația 
omului cu Dumnezeu nu este de la persoană 
la Persoană şi contravine dreptei credințe. 
A-L confunda pe Dumnezeu cu un atribut al 
Său (Infinitul, Absolutul, Marele Arhitect al 
Universului etc.), și a-L. reduce la acesta, 
este tot o alunecare spre idolatrie. Idolatria 
s-a născut şi dăinuie din necunoaşterea lui 
Dumnezeu şi a rostului ființei umane în 
cadrul creației divine. Cheia dreptei 
cunoașteri este îndeplinirea poruncilor lui 
Dumnezeu, căci, spun Părinţii, “cunoașterea 
urmează ascultării”... 


A curvi cu diavolul 


Instrumentul de manifestare al idolatriei este 
mai cu seamă magia, întâi ca mod de a gândi, ca 
mentalitate, şi apoi ca nt, ca practică necuvenită. Cel 
ce apelează la vrăjitoare este la fel de vinovat ca şi 
vrăjitoarele însele, căci consimte să fie părtaş la un 
mod de a gândi şi a acționa repudiat dintotdeauna de 
Biserică. 

Aspectul esențial în gândirea și în actul de 


factură magică este răpirea libertăţii celui asupra 
căruia se exercită acțiunea magică. El devine robul 
forțelor obscure şi ajunge la o viziune fatalistă despre 


lume, ccea ce este totuna cu a-și vinde sufletul 
diavolului 

Magicienn pretind că există două feluri de 
magie: “albă” şi “neagră”; cea albă ar lucra cu forțele 
binelui, iar numai cea neagră cu diavolul sau cu alte 
forțe malefice. Sunt vrăjitoare care se pretind “bune 
creştine” şi “lucrează” cu Biblie, Psaltire, icoane, 
aghiazmă, ulei sfințit, candele, tămâie, profanând toate 
aceste lucrun sfinte şi inducând în eroare pe cei ce nu 
cunosc adevărata credință. 





Preoţi sau vrăjitori ? 


Rituri păgâne, rămase din vremuri precreştine, 
coexistă, mai ales la sate, cu cele creștine, legate de 
evenimentele principale ale vieții şi de moarte. Poporul 
e înclinat spre superstiție și ispitit de practicile 
vrăjitoreşti, iar Biserica trebuie să lupte încă, şi după 
două mii de ani, cu aceste înclinații și ispite. 





PUNCTE CARDINALE 


Se ARTA a RI a a a a 2 IC 
f: daia 0 ie IBIS 


79 RIA 


19912 


LE dada În P 
mă =, 
> 


Ce te faci, însă, când chiar şi unii călugări sau 
preoți se întâmplă să dea dovadă de o gândire de tip 
magic, căzând pradă unor superstiții înrădăcinate, pe 
care cred că pot să le amestece şi să le împace cu cele 
bisericeşti ?! De pildă, deschiderea “Cărțu”, adică a 
Bibliei, pentru a afla, chipurile, ce curs va lua o situație 
Avva Elefterie Mihai de la Mănăstirea Secu, şi ctitor al 
Mănăstirii Dervent, spunea despre această practică: 
“Dacă cineva are un necaz, preotul să postească şi să 
se roage pentru acesta până cade la pat de oboseală, nu 
să-1 «gâcească»!”. Se pot auzi prin mănăstiri tineri 
călugări care amenință cu “punerea la psaltire” (adică 
pomenirea “stigmatizantă” la ectenia care însoţeşte 
citirea Psalririi)! Ori, încă și mai grav, preoți care 
ameninţă cu scoaterea părticele: la Proscomidie! 


De la pietate la sminteală 


Credinţa că nouă lumânări, aşezate într-un 
anume fel, sau repetarea unei rugăciuni de un anume 
număr de ori, în anumite zile, la anumite ore, la anu-mite 
biserici, sau numai la un anumit Sfânt, ar avea mare 
putere şi folos — unele ca acestea sunt tot manifestări 
ale unei gândini idolatre şi magice. Chiar dacă şapte, să 
zicem, este un număr al deplinătății, cu o străveche 
simbolistică, nu înseamnă că o rugăciune repetată de 
şapte ori se îndeplineşte neapărat, iar una repetată de 
cinci ori, nu! 

Rugăciunea Îl poate îndupleca pe Dumnezeu, 
Îl poate convinge de credincioşia noastră, dar nu-l poate 
impune, nu-L poate determina numeric sau cantitativ. 
Rugăciunea se face ori cu o încredere de copil nevinovat 
că cererea se va îndeplini, ori cu smerenie, lăsându-l 
lui Dumnezeu dreptul de a nu 
ne răspunde, sau de a ne 
răspunde altfel decât ne-am 
aşteptat noi. Rugăciunea 
creştină nu-i o formulă de 
constrângere magică a 
vreunei forțe obscure, ci 
dialog smerit şi luminos cu 
Dumnezeu ca Persoană, bazat 
pe reciprocitatea libertății şi a 
iubirii 


Bâlciul amăgirilor 


Orice formă de magie este, 
în ultimă analiză, neagră, 
fiindcă ea are efect prin 
răpirea libertății cuiva 
Dumnezeu i-a dăruit omului 
rațiunea și libertatea. Aceasta 


Pg a 
“d înseamnă că l-a făcut după 


4 


ra? 
” Pi 
= 

2% | 


— = 


CUVÂNT PREVENITOR DESPRE 


„ 


chipul Lui, numai astfel deschizându-i-se şi calea 
dreptei asemănări cu El, prin iubire. Diavolul, înger 
căzut fiindcă şi-a folosit gândirea şi lbertatea ca să-l 
uzurpe lui Dumnezeu supremaţia, face totul ca omul 
să-şi piardă la rândul său lumina rațiunii şi hbertatea, 





să 1 se robească lui, să se livreze neiubirii sfidătoare 
de Dumnezeu şi de adevărata comuniune. 

Dacă, de exemplu, un bărbat care şi-a părăsit 
soția şi copiii este adus provizoriu acasă prin 
exercitarea asupra lui a unor presiuni psihice, mai mult 
sau mai puțin oculte, mijloacele folosite sunt magice 
ŞI sunt de la diavol, nu de la Dumnezeu. Cine crede 
că poate obține un bine de durată cu astfel de metode 
se înşală amarnic. Dimpotrivă, după un bine aparent, 
Vor urma ispitiri tot mai distrugătoare Cine-şi va alina 
durerea sufletească sau trupească fără adevărata 
rugăciune și în afara dreptei credințe a Bisericii, nu 
va obține, cu mijloace profane sau magice, de tip 
idolatru, decât cel mult alinări parțiale şi/sau trecătoare, 
riscând, în schimb, să-şi piardă sufletul pe veci. Or, 
“ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, 
iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în 
schimb pentru sufletul său?” (Marei 16. 20) 


Gabriela MOLDOVEANU 





» 


pi, 


Ecgeze antadate 


antropologie biblică + antropologie biblică + antropologie biblică + antropologie biblici A! 


ia E, 


pă 
- j 
+ 
x N vă 
Y 
= 


7 A a 
Di i ref 
d 
"A I-ai 
SRI >) boa 





II 
ASEMANAREA PIERDUTĂ SAU OMUL ÎN “HAINE DE PIELE” 


„ Pierzând veşmântul haric, trupul material se învârtoşează şi se sălbăticeşte, 
devenind muritor (“... pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!”) şi rob al 
trebuințelor imediate (inclusiv al “instinctului de reproducere”). “Hainele de piele” 
simbolizează, cu multiple conotaţii, tocmai această animalitate postedenică a 
speţei umane (fapt confirmat aproape unanim de exegeza patristică). Omul s-a 
prefăcut în simplu “individ biologic” (condiție opusă personalismului “eikonic” 
al începuturilor). Cred că cel mai potrivit este, pentru o lămurire deplină şi 
autorizată, să-l citez în continuare pe larg chiar pe teologul grec Panayotis Nellas 
(Omul — animal îndumnezeit |1]. Pentru o antropologie ortodoxă, tr. rom. loan 
l. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994), cel mai autorizat interpret contemporan al 
“hainelor de piele” (dermătinoi chitones). 

Pentru Nellas, antropologia creştină stă pe doi piloni de bază: “chipul lui 
Dumnezeu” (“chip al Arhetipului”, eikon Eikonos) în om (în virtutea căruia omul 
poate fi numit on rheologiko, “fiinţă teologică”) şi realitatea ulterioară a “hainelor 
de piele” (în virtutea cărora poate fi numit zo6n t/heoumenon, “animal 
îndumnezeit”). Ca “recapitulare şi conştiinţă” a macro-cosmosului, el a fost văzut 
pe bună dreptate ca un “microcosm”, dar cu această precizare esențială: *... 
pentru Părinţi [...] adevărata măreție a omului nu se găseşte într-aceea că este 
existența biologică cea mai înaltă [cum proclamă jubilatoriu ştiinţa modernă, 
care rămâne complet străină de esența omenităţii — n. R. C. [2]], un animal 
«rațional» sau «politic», ci în aceea că este un (animal îndumnezeit» [Sf. Grigorie 
Teologul], că reprezintă existența creată care «a primit porunca să devină 
Dumnezeu» [Sf. Vasile cel Mare]. Măreţia lui nu se află pur şi simplu în faptul că 
e un «microcosm», ci în acela că e chemat să devină o «biserică tainică» [Sf. 
Maxim Mărturisitorul], un cosmos mare şi nou în cel mic şi vechi. [...] Aceasta 
inseamnă că măreţia omului se află în destinul-lui” (trad. rom: cat; -p—12),-— 
_—*Pentru.ca să explice starea de după cădere a omului, [...] Părinții au 
dezvoltat învăţătura de mare însemnătate despre «hainele de piele». Prin aceasta 
nu au făcut altceva decât să dezvolte şi cea de-a doua din tezele fundamentale ale 
Revelaţiei biblice, adică faptul că, după căderea protopărinților, ca să poată ei 
supraviețui, Dumnezeu i-a «îmbrăcat», prin milostivirea Sa, în «haine de piele» 
(Fac. 3, 21)”. Nu trebuie scăpat nici o clipă din vedere acest fapt că “hainele de 
piele” au fost adăugate omului după cădere şi că “nu reprezintă un element 
constitutiv natural al lui”, ci doar o degradare a părții matenale a ființei sale (în 
termenii lui D. Stăniloae: pierderea acelei “complexități” inițiale a trupului ca 
“rațiune plasticizată” şi a acelei “mobilități duhovnicești” a materiei al cărei temei 
de refacere a fost pus de Hristos şi se dă fiecăruia prin Botez, urmând a atinge 
plenitudinea la înviere, în “trupurile pnevmatizate”, reînveşmântate în slavă şi 
deci mântuite de densitatea opacă a corporalității biomateniale). “Ceea ce observația 
empirică numeşte «naturalitatea» omului — atrage atenția teologul grec * este 
pentru învățătura biblică şi patristică o stare ulterioară, de după cădere, nu însăşi 
natura lui originară şi, prin urmare, adevărată” (ibid., p. 25). Tot aşa, “hainele de 
piele” nu se identifică nici propriu-zis cu trupul omului, deşi ajung să țină organic 
de el [3]. Trupul în sine nu este rău, căci, făcut de Dumnezeu, poartă marca 
bunătăţii inițiale a tuturor celor create. Creștinismul a condamnat dintotdeauna 
devalorizarea trupului (în care gnosticii, perpetuând vechi concepții păgâne, vedeau 
un fel de “închisoare” a sufletului). Dimpotrivă, creştinismul nu numai că 
recunoaşte trupului o valoare pozitivă (şi cum altfel, când Însuşi Creatorul din 
trup omenesc de femeie a luat trup omenesc de bărbat, cu care S-a şi înălțat la 
ceruri?!), dar Părinţii nu prididesc “de a accentua adevărul creştin central că, 
împreună cu sufletul, trupul alcătuieşte prin compunere (sinteză) natura umană 
deplină”, atrage atenția Nellas (ibid., p. 26). | 

Neidentificându-se nici cu trupul (fie și în starea lui degradată) şi nefiind 
nici element constitutiv originar al naturii umane, realitatea negativă a “hainelor 
de piele” rămâne ceva greu de circumscris şi de definit, după cum — observă şi 
Nellas, ca şi Evdokimov — greu de circumscris şi de definit este şi realitatea 

pozitivă a “chipului”, în literatura patristică ambele apărând frecvent, dar niciodată 
riguros sistematizate. Cu toate acestea, există câteva constante în “variatele 
aplicări” ale conceptului “hainelor de piele” (constante pe care Nellas le analizează 
pe rând; c/. pp. 27-30): ele exprimă — sau sunt asociate cu — “mortalitatea 
biologică [nekrdtes]”, iraționalitatea instinctuală (Sf. Grigorie de Nyssa: “Cele 
pe care le-a luat omul de la pielea vicţuitorului irațional sunt: împreunarea sexuală, 
concepția [zămislirea], naşterea, întinăciunea, alăptarea la sân, hrana, curgerea 
seminței, creşterea de la mic la desăvârşit [matur, împlinit], bătrânețea, boala, 
moartea”, adică — rezumă Nellas — ceea ce astăzi numim viaţă biologică), 
materialitatea brută (Sf. Grigorie de Nyssa vorbeşte de “frunzele trecătoare 
ale acestei vieţi materialnice” [4]) și “cugetul trupesc” (ansamblul psihosomatic 
fiind afectat în întregimea lui, până şi “funcțiile psihice au devenit [...] corporale”). 

Regretatul teolog grec arată apoi mai îndeaproape (pp. 31-36) “telul 

cum s-a prefăcut în «haine de piele» veşmântul deiform şi țesut de Dumnezeu al 


PUNCTE CARDINALE 


PÂŢ ANIDLE OMULUI ÎNTRE 
“CP” ȘI “ASEBMÂNARE” 


Aprilie-Mai 2005 PAG. 23 





a - 
4 

. 

+ = În 
Azi ba Sin. .| a 


a “Si Domnul Dumnezeu 
le-a făcut lui Adam 

şi femeii sale veşminte de 
piele şi i-a îmbrăcat” 
(Facerea 3, 21). 


omului de dinainte de cădere”. După Sf. Maxim (A4mbigua), omul e chemat să 
realizeze în sine unificarea deplină a lumii cu Dumnezeu, iar aceasta “prin buna 
întrebuințare [euchrestia] a puterilor lui naturale [inerente firii lui nepervertite]”. 
Există “o corespondență «conform naturii» între puterile sufletului și simțurile 
trupului”, iar din armonizarea acestora se nasc cele patru virtuți generale de 
bază: chibzuinţa [phrânesis], dreptatea [dikaiosyne], curajul (“bărbăţia”) [andreia] 
şi cumpătarea [sophrosyne]. Din împletirea primelor două, se naşte virtutea mai 
generală a înțelepciunii [sophia] şi din împletirea celorlalte două se naşte virtutea 
mai generală a blândeţii [pradtes)] [5]. lar din împletirea acestor două virtuți mai 
generale — înțelepciunea şi blândeţea (sau nepătimirea) — ia naştere virtutea cea 
mai generală: iubirea [agâpe], în sensul cel mai înalt şi pur [6]. Identificată cu 
dumnezeirea ( loan 4, 8), lubirea e marea virtute “extatică şi îndumnezeitoare”, 
numai că ““omul cel întâi creat nu s-a mişcat către Dumnezeu, Arhetipul şi principiul 
lui natural, ci în direcție opusă, ceea ce a răsturnat și funcționalitatea organismului 
său psiho-somatic”. Altfel spus, deși în posesia “chipului”, el nu şi-a folosit 
puterile sale fireşti spre lucrarea “asemănării”, n-a urmat calea crescătoare şi 
integratoare a virtuţilor, ci s-a lăsat pradă celor nenaturale şi aducătoare de moarte. 
Şi astfel, “folosindu-se rău de puterea naturală dată lui pentru unirea celor divizate”, 
el a pricinuit “mai degrabă diviziunea celor ce erau unite” şi a decăzut el însuşi pe 
calea patimilor până la condiţia nefirească a iraționalității animalice (homo animalis, 
Zic apusenii). 

Dacă însă “hainele de piele” sunt rezultatul fatal al procesului prin care 
omul păcătos “se înjugă” animalității şi persistă în ea, atunci cum se explică 
faptul că Dumnezeu Însu-şi s-a îngrijit dinadins să-l îmbrace cu aceste “haine”? 
Aici Nellas aduce ca răspuns “caracterul dublu [dimorphos) al «hainelor de piele»” 
(cf. p. 36 şi urm.) şi conchide (p. 39); “... în realitatea unitară a «hainelor de 
piele» trebuie să distingem două aspecte [...]. Pe de o parte, «hainele de piele» 
sunt rezultatul natural al păcatului, reprezintă o întunecare a «chipului lui 
Dumnezeu» în om, o cădere din starea conformă naturii [originare], constituind 
în acelaşi timp o «ofensă», o «osândă» şi o «rană»; pe de altă parte, însă, ele 
reprezintă un leac şi o binecuvântare, constituie o posibilitate nouă pe care o dă 
Dumnezeu omului ca să poata supraviețui in moarte, din moment ce a pierdut 
viaţa, şi mai ales [...] să ajungă în punctul de a regăsi viața mai deplină şi forma 
mai frumoasă a naturii lui în Hristos”. ă | 

Regăsirea aceasta este, înainte de toate, un dar al lui Dumnezeu, Care-i 
ține cuvântul prin Cuvânt şi ne învredniceşte de “haina de nuntă” a ospățului 
duhovnicesc, aşa cum tatăl din parabolă (cf. Luca 15, 11-32), bucuros de 
întoarcerea fiului risipitor, taie pentru el vițelul cel gras, îi pune inel în deget şi îl 
îmbracă “în haina lui cea dintâi”; “Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, 
pierdut era şi s-a aflat”. 

(continuare în pag. 24) 
Răzvan CODRESCU 


' In original: Zo6n theoumenon. Termenul de „animal”, pentru care a optat traducătorul 
român, trebuie înțeles aici în sensul de „vieţuitor” înzestrat cu anima (suflet). 

? În cele ce urmează, toate parantezele drepte îmi aparțin. 

* Sunt “necroza” intrată în trup după cădere, zice controversatul Origen (Omilii la Facere, 
3,2; P. G. 12,101B). 

+ Sintetizând din mai multe locuri concepția acestuia (care este întocmai cea general 
ortodoxă), Nellas scrie: “Desigur, trupul a îmbrăcat «hainele de piele», a devenit «dens şi 
solid», e caracterizat de această constituție «densă și grea», în vreme ce la înviere, când îşi 
va regăsi desăvârşită natura lui dinainte de cădere, «va fi rețesut subtil şi aerian», va fi 
restaurat în «frumusețea lui cea mai bună şi dorită»” (p. 29). lar ceva mai jos: “Înainte de 
a fi îmbrăcat «hainele de piele», omul purta un veşmânt «țesut de Dumnezeu», haina lui 
psiho-somatică era țesută din harul, lumina şi slava lui Dumnezeu. Cei dintâi oameni creați 
«erau îmbrăcați cu slava de sus [..] slava de sus îi acoperea mai bine decât orice haină». 
E vorba de veşmântul «chipului lui Dumnezeu» în om, de natura umană de dinainte de 
cădere, alcătuită cu suflarea lui Dumnezeu şi construită deiform. În acel veşmânt strălucea 
«asemănarea cu Dumnezeu» pe care o constituiau nu o «figură exterioară» sau vreo 
«culoare», ci «nepătimirea», «fericirea» şi «nestricăciuneay», caracteristici în care «se 
contemplă frumusețea dumnezeiască” (p. 30). 

* Care-i totuna cu nepătimirea [apârheia), pentru că reprezintă “atotdesăvârşita nemişcare 
a juțimii şi a poftei [//rymos Kai epithymia] spre cele contrare naturii”. 

* În greacă există patru termeni ce redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorge 
(iubirea familială), philia (ataşamentul sau prietenia) şi agâpe (iubirea spirituală — la care 
ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea). La o analiză aprofundată, 
toate celelalte feluri de iubire sau de afecțiune sunt reflexe particulare ale “iubirii agapice” 
şi trepte potenţiale spre unitatea ei culminantă. Chiar eros-ul, receptat adeseori ca antipod 
al lui agâpe, fiind asociat îndeobște cu dragostea carnală şi pătimaşă (dorința decăzută în 
senzualitate), nu este rău în sine, nici incompatibil cu altitudinea divină a iubirii. Cuvântul a 
cunoscut accepții variate de-a lungul istoriei, iar modernitatea a contribuit mult la 
compromiterea lui. Totuşi au existat mulți Părinți şi scriitori bisericești (în frunte cu Dionisie 
Pscudo-Areopagitul) care au integrat eros-ul în iconomia mântuirii, îndrăznind să-l folosească 
chiar cu referire la forța şi intensitatea dragostei dumnezeieşti. P. Evdokimov a împrumutat 
pentru titlul cărții sale L'amour fou de Dieu (Jubirea nebună a lui Dumnezeu, tr. rom. T. 
Baconsky, Ed. Anastasia, Buc, 1993) sintagma lui Nicolae Cabasilas: manikos eros. 








PAG. 24 Apnhe-Mai 2005 


P 


Y X 





66/= | 
| 
( UN 


IV 
ASEMĂNAREA REGĂSITĂ SAU OMUL ÎN “HAINĂ DE NUNTĂ” 


Nici în plină dramă a căderi, în cadrul de jale cosmică al împielițării 
omului în animalitatea existenţei bio-istorice, Dumnezeu nu închide geana de 
lumină a mântuirii, lăsând loc, în prevăzătoarea Lui milostivire, nu numai condiției 
de supraviețuire şi perpetuare incluse în “caracterul dublu al «hainelor de piele»”, 
dar şi făgăduinței mesianice din laconica Protoevanghelie (Fac. 3, 15). E acolo, 
pe lângă bunăvestirea în sine a mântuirii viitoare, o tainică investire misionară a 
femeii, menită să devină, din pricină a căderii, pricină a înălțării firii omeneşti. 

“Porţile iadului” vor fi pentru totdeauna sfărmate prin Jertfa 
răscumpărătoare a bărbăției hristice, dar cu asentimentul şi dăruirea totală a 
feminității marianice. lpostaza feminină a umanului, cândva temporar biruită de 
rău, se deschide de bunăvoie Duhului Sfânt, ca o poartă a mântuinii, devenind 
astfel etern cobiruitoare a răului şi mijlocitoare la Dumnezeu pentru toată 
“seminția” răsărită din ea. Astfel, la ceasul de cumpănă al lumii, maica tuturor 
celor vii după trup (Fac. 3, 20) devine — printr-o fecioară din Nazaretul Galileii — 
şi Maica tuturor celor vii după duh (Joan 19, 26-27); ea nu mai este doar 
dătătoarea de “viață moartă” (nekros bios), ci, prin dumnezeiescul ei Fiu, dătătoare 
de viaţă vie şi netrecătoare, veghind maternal noul con al Învierii. 

“Hristos Îşi asumă firea urmașilor lui Adam pentru a o înnoi dinlăuntru” 
(D. Stăniloae, op. cir., vol. 2, p. 83). Prin lisus Hristos, “Noul Adam”, şi prin 
Fecioara Mana, “Noua Evă”, omenitatea primeşte o nouă maiestate mistică în 
ambele ei ipostaze ontologice, fiind reorientată spre modelul castității şi pusă sub 
puterea lucrătoare a Tainelor, a iconomiei harului care redimensionează firea, 
purtând-o — paternal şi maternal totdeodată — spre lumina neînserată a Zilei a 
Opta, unde “nici un blestem nu va mai fi” (Apoc. 22, 3). “Taina Bisericii este 

inscrisă în cele două persoane desăvârşite: persoana divină a lui Hristos şi persoana 
umană a Maicu lui Dumnezeu” [1] 

Oarecum în răspărul Tradiţiei (care vorbeşte pretutindeni de “Noul/Al 
Doilea Adam” şi “Noua/A Doua Evă'”), dornic de subtilă originalitate, P. Evdokimov 
strică acest echilibru paradigmatic (impus şi de convergenţa soteriologică a 
umanului cu divinul, şi de relația indisolubilă Fiu-Maică, şi de curăția lor fără egal 
în sânul creației, şi de primatul lor firesc în conştiinţa liturgică a Bisenicu) şi, 
luând ca reper reprezentarea iconografică numită Deis:s [2], propune, nu fără 
ingeniozitate, o altă “unitate arhetipală”, strict omenească, a Masculinului și 
Femininului: “Sfânta Fecioară şi Sfântul loan Botezătorul integrați în Hristos, 
unitate prefigurată în cei doi poli ai oricărui suflet: fiecare este totdeodată roaba 
şi prietenul Mirelui” [op. cit., p. 259]. Pentru Evdokimov, care lasă impresia de 
a fi uitat că Hristos S-a întrupat ca om adevărat, Acesta nu poate reprezenta 
decât “universalul” suprasexual, în regim de coincidentia oppositorum. Or, lisus 
Hristos îl întruchipează pe “Noul Adam” nu atât în virtutea dumnezeirii (ce-i mai 
presus de orice determinare sexuală), cât în virtutea omenității Lui (indiscutabil 
de sex bărbătesc, dar liberă de sexualitatea căzută a vechiului Adam), nu atât ca 
Fiu al lui Dumnezeu, cât ca fiu al Manei. Aceasta nu contrazice cu nimic adevărul 
dogmatic că cele două firi sunt unite în divinoumanitatea lu: Hristos fără vreun 
amestec şi fără vreo schimbare, afară de păcat — “deosebirea firilor nefiind 
desființată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însuşirea 
fiecărei firi şi concurgând într-o persoană și într-un ipostas” (formularea Sinodului 
IV ecumenic, după D. Stăniloae, op. cit., p. 35). Pe de altă parte, în firea 
omenească a lui Hristos, chiar dacă manifestată vizibil în ipostaza masculinului, 
femininul se recunoaşte deopotrivă, căci, în starea neatinsă de cădere, omenitatea 
e solidară ontologic în ipostasurile sale, unitatea dominând diversitatea. Dacă se 
poate vorbi de o “de-o-ființime” a ei, atunci, așa cum zice Hristos despre Tatăl 
că “Eu şi Tatăl una suntem” (/oan 10, 30) şi “Tatăl este întru Mine şi Eu întru EI” 
(Ioan 10, 38 — passim), tot aşa, în marea taină a ființei celei “după chip”, Noua 
Evă este întru Noul Adam şi una cu El. Hristos Însuşi se roagă Tatălui: “... așa 
cum Tu, Părinte, eşti întru Mine şi Eu întru Tine, tot astfel şi ei să fie una întru 
Noi...” (loan 17, 21). 

Probabil pentru ca să fie menajată percepția comună, prea legată de 
“simetriile” experienţei curente, nu se accentuează îndeajuns faptul că Fecioara 
Maria Îi este lui Dumnezeu în acelaşi timp Maică și Mireasă, iar Hristos, ca om, 
îi este ei fiu trupesc, dar ca, Dumnezeu, îi este Mire duhovnicesc; iar Dumnezeu, 





www.punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A, L. 
cont: B, R. D. Sibiu RO4SBRDE.3308V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


PUNCTE CARDINALE 


antropologie biblică + antropologie biblică + antropologie biblică + antropologie biblică 


Ăe, LAMOS A Mn 
DAY ANIILE “OAAUL 


13399 410 PEM ÂNNAOR99 capul iar tu (i vei ținti Lui călcâiul” 
[E 5) | [3 5) E. (NA (I N) SS, R (5 (Facerea 3, 15) 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șet), 
CE TI Ta Cite Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), 
Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 
Claudio MUTTI (corespondent Italia) 

Adresa Redacţie: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel/fax 0269/422536 






Evcgeze antadave 


Di Xa “Duşmănie voi pune între 
N | RP 65) 59 ine și femeie, între seminţia ta şi 
U) N ] i [e tine şi femeie, între seminția (a ş 
, 3 seminţia ei; Acela iți va ținti ție 


nu doar prin nașterea cea “mai înainte de toți vecii”, dar şi prin raport cu nașterea 
cea după trup, Îşi este Sieși Tată şi Fiu, “umbnnd-o” pe cea neîntinată, prin 
pogorârea de-viaţă-făcătorului Său Duh, pentru ca Fiul cel din Treime ca Fiu al 
Omului să fie zămislit şi născut din ea (Luca 1, 32 şi 34-35). 

Noul Adam şi Noua Evă deschid spre o altă paradigmă a diviziunii 
sexuale, anticipând condiția îngerească a veacului viitor şi comunitatea tainică a 
umanului cu divinul. Nu-i tocmai exact ce spune Lossky, anume că “născându- 
se din Fecioară, El desființează prin naşterea Sa despărțirea natuni umane în 
bărbaţi şi femei” (Teologia mistică..., ed. rom. cit., p. 167). De unde până 
unde?! Nu ce-a creat dintru început Dumnezeu se desființează (împărțirea — nu 
despărțirea! — în sexe), ci ce s-a adăugat acestei ipostazieri din cauza păcatului 
(sexualitatea animală, cu toate posibilele ei devieri pătimașe). E vorba mai degrabă, 
cum bine va zice Lossky însuşi mai târziu, de “răscumpărarea eros-ului”, prin 
supunerea materiei de către spirit şi prin reconexarea umanului la divin. 
“Conjugalitatea” iese astfel de sub teroarea “sexualității”, dar paternitatea şi 
maternitatea, care conformează intim masculinul şi femininul, rămân în vigoare, 
ca realități complementare, definite însă spiritual, iar nu biologic. Ba mai mult, 
maternitatea vinovată a vechii Eve e înlocuită de maternitatea nevinovată a Manei, 
care consimte primatului paternal al dumnezeirnii şi se face vrednică să nască pe 
Fiul lui Dumnezeu, dar consimte feciorelnic şi paternităţii secundare a omenității 
(Dreptul Iosif), ajutorul cel după fire “pe potriva ei”, cu care în chip neprihănit 
“lucrează” şi “păzeşte” noul Eden al răscumpăratei comuniuni conjugale (ecclesia 
domestica) [3]. 

Cu toate acestea, trebuie observat că accentul raportului dintre masculin 
şi feminin se mută de pe binomul soț-soție/mire-mireasă, predilect definitonu 
pentru primul Adam şi prima Evă, pe binomul Fiu-Maică, pe care se întemeiază 
prioritar omenitatea reînnoită pin Al Doilea Adam şi A Doua Evă. Faptul acesta 
sugerează tainic, în paradigma omenității, o relație interpersonală mult mai 
profundă şi mult mai flexibilă, fără conotaţiile brute ale sexualității. Maternitatea 
deține 0 €entralitate răscumpărătoare, dar complementul ei, simbolic vorbind, 
este mai degrabă “rodul” decât “sămânța”. Noua Evă, cea întruchipată mananic, 
nu mai € atât femeia întregitoare a bărbatului, cât femeia ocrotitoare a tot şi a 
toate, Sfânta Fecioară nu rămâne doar Maica Fiului ei, ci devine Maică a întregului 
neam creştinesc (Joan 19, 26-27). 

Fără să se prevaleze de vreo noțiune de egalitate a sexelor, creştinismul 
a redat femeii demnitatea principială, menirea specifică şi insubstituibilă. Dacă 
prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mântuirea 
de păcate. Născătoarea de Dumnezeu reprezintă icoana ideală a feminității, 
însumând tainic în sine maternitatea şi fecioria. Femeia creştină, născută mistic 
din fiat-ul Mariei, este angajată plenar în iconomia mântuirii neamului omenesc: 
ea este izvor de viaţă şi de înviere. 

Ambele sexe sunt chemate la împreună-lucrarea mânturii personale şi 
obşteşti, făcându-se vase de castitate deschise cu evlavie harului dumnezeiesc 
şi urmând marianic lu: Hristos, Mirele ceresc al kosmos-ului ecclesial, întru Care 
unitatea ființială prisoseşte asupra diviziunii ipostatice şi instaurează desăvârşita 
armonie a nunții mistice, prin care nimic nu se desființează (căci dreapta credință 
nu pune la îndoială pertinenţa eternă a creaţiei divine), ci forul se transfigurează 
pentru marele ospăț al Împărăției, unde nu se intră în “haine de piele”, ci numai 
în “haină de nuntă” [4]. 

Răzvan CODRESCU 


' VI. Lossky, Teologia mistică... ed. rom. cit., p. 224. Binomul arhetipal lisus Hristos- 
Fecioara Maria reprezintă, în desăvârşirea lui, atât Divinul şi Umanul, pe de o parte, cât şi 
Masculinul şi Femininul, pe de alta, sub semnul comuniunii înnoite, tainice şi eterne. 

: În care “concepția clasică”, adică Tradiția, socotită de Evdokimov “nemulțumitoare” 
(cf. Femeia şi mântuirea lumii, tr. rom. Gabriela Moldoveanu, Ed. Chnstiana, Bucureşti, 
1995), vede în Mania şi în loan întruchiparea simbolică a celor două Testamente — Legea 
nouă şi Legea veche, 

” Aceasta este, desigur, o paradigmă anticipativă şi catalizatoare, deschizând spre taina 
Impărăției, În sintagma vieţii curente, chiar fără feciona Mariei, femeia creştină este 
adusă la conştiinţa că este în primul rând, duhovniceşte, Mireasa Mirelui ceresc, iar numai 
în al doilea rând, sufletește şi trupeşte, mireasa soțului ei lumesc. lar fidelitatea conjugală 
| se socotește ci castitate 

* “Haina de nuntă” (cf. Matei 22, 11-12) poate fi simbolul condiției umane reinnoite, 
hristificate, substituind “hainele de piele” ale stări instituite de păcatul primordial 








Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: PMaact S.R.L