Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
E —— n — ÎI a | „de le lungile decenii de comunism...» e e SI me cit | dinta Iubire speranta — pe E PP «În ceea ce priveşte denumirea revistei, unii cred că a fost preluată din titlul cărţii lui Nichifor Crainic, Puncte cardinaleîn. „haos. E însă o simplă coincidenţă (non € vero, ma ben trovato). Ceea ce am avut noi în vedere, dincolo de orice aluzie sau în culturală, a fost ideea pură și simplă de orientare, de recuperarea reperelor, atât de necesară unui popor dez-orientat cu brutalitate PUNCLE - DilNALE PP E E Pe > „Gabriel Constantinescu (în interviul seegipie nu au vârstă» au vârstă»- 99 să Pisi: PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINA Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, FRANȚA, ELVEŢIA, DANEMARCA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA PUNCTE CARDINALE 13 ANI 150 DE NUMERE SILVIU ALUPEI: Revista Puncte cardinale a fost lansată la Sibiu de un grup de foşti deținuți politici (unii dintre ei membri, în tinereţe, ai Frăţiilor de Cruce), cu sprijinul câtorva reprezentanți ai generaţiei tinere. Ea a reuşit performanța admirabilă de a apărea timp de aproape 13 ani fără nici o întrerupere, în ciuda dificultăților financiare şi a ostilității cu care a fost întâmpinată de politicienii şi intelectualii de stânga. Credincioasă principiilor einațional-creştine, publicația a reuşit să umple un gol în presa românească de azi, amintind, mufartis mutandis, de Cuvântul lui Nae Ionescu, de Calendarul lui Nichifor Crainic, dar şi de prestigioasa revistă culturală Gândirea. Prin Puncte cardinale, spiritul dreptei creştine a cunoscut, în răspărul vremurilor, un început de resurecție... PAUL BARBĂNEAGRĂ: Con- fruntările social-politice care frământă neamul nostru în perioada zisă «de tranziție» au reafirmat o idee funda- mentală: adevărata dreaptă este meta- politică, situându-se, prin conținutul şi aspirațiile ei, nu la dreapta «centru- lui», ci în inima văzduhului, între «lerusalimul Ceresc» şi întruchiparea lui lumească, între adevărurile reve- late şi tumultul cetății. Într-un peisaj social confuz şi profanat de «stâng» şi «drepte» deghizate, Puncte cardinale a regândit deschis valorile noastre creştineşti şi naţionale... GH. BUZATU: Punte de întâlnire între Tradiţie şi Modemitate, între Țară şi Exil, între generaţia veche şi generaţia nouă, Puncte cardinale rămâne cea mai durabilă şi mai ziditoare publicație periodică de dreapta de după 1990, PR. GH. CALCIU-DUMITREASA: În moralitatea volatilă a ziarelor şi revistelor din România, Puncte cardinale reprezintă, pentru noi toți, un liman al slujirii adevărului creştin şi naţional, un port în care credința şi iubirea de neam găsesc un adăpost împotriva furtunii ce încearcă să zguduie temeliile creştine şi naționale ale dăinuirii noastre prin vreme... Cu efort, cu sacrificii, cu devoțiune, o mână de oameni, mai tineri şi mai seniori, menţin în viaţă, prin cuvântul lor, convingerile cele mai nobile ale acestui neam şi crezul creştin şi național al generațiilor care au vegheat jertfelnic destinul României şi al Bisericii noastre... DR. PAVEL CHIRILĂ: Mărturisind trecutul şi demistificând prezentul, Puncte cardinale te ajută să fii prudent în relațiile cu Puterea şi să nu sacrifici Cezarului partea lui Dumnezeu. SORIN DUMITRESCU: Fără Zarva subtilă a Punctelor cardinale ale lui Codrescu et comp., gazetăria românească a ultimului deceniu ar fi boantă, lipsită de tăişul textului ortodox riscat şi de savoarea lui sinucigaşă. În contextul presei actuale, publicaţia sibiană reprezintă sarea şi piperul expresiei publice româneşti. PR. VASILE GORDON: Numele revistei Puncte cardinale mă duce mereu cu gândul la «virtuțile cardi- nale», despre care vorbeşte Teologia Morală Ortodoxă: Înţelepciunea, Dreptatea, Curajul şi Cumpătarea, care se regăsesc ilustrate generos în toate paginile revistei. Cuvântul- cheie «cardinale» provine din latinescul cardo, «țâţână, balama» — mică, dar importantă piesă care facilitează deschiderea şi închiderea uşilor. Fie ca revista Puncte cardi- nale să deschidă în continuare uşile cât mai multor români spre înțelepciune, dreptate, curaj şi cumpătare! ION IOANID: Dintre publicaţiile din țară care mi-au căzut în mână, Puncte cardinale este singura scrisă de români, în limba română. Prin asta cred că am spus tot. Î.P.S. SERAFIM JOANTĂ: Cred că revista Puncte cardinale, de orien- tare naţional-creştină (ortodoxă), este deosebit de utilă, inclusiv pentru românii din Diaspora, care sunt supuşi unui puternic proces de pierdere a identităţii lor naţionale şi ortodoxe. Ortodoxia este matricea formatoare a poporului român; de aceea, numai o cultură ortodoxă autentică poate salva identitatea românească... În ce mă priveşte, citesc cu regularitate Puncte cardinale, chiar dacă nu împărtăşesc unele puncte de vedere. PAG. 2 NR. 6/150 Iunie 2003 PUNCTE CARDINALE LISTA COLABORATORILOR REVISTEI PUNCTE CARDINALE numerele 1-150: ianuarie 1991 — iunie 2003 A Aininei, Cristian Alupei, Silviu Anania, Î. P. S. Bartolomeu [Valeriu] Anderca, Traian T. t Andronescu, Demostene (redactor-şef adj ) Anghel, Alexandru Antim, Alexandru Bacu, Dumitru (Franţa) t Badea, Viorel Baltag, Victor [loan] Alexandru Banea, Dumitru t Banea, Ligia (secretar de redacţie) Barbăneagră, Paul (Franța) Bădiţescu, Carolina (trad) Bădițescu, Marius Băndoiu, Andreea Băncilă, Maria (trad) Berghezan, lie Berzescu, Atanasie Boer, Alexandru Bogoevici, Radu Boilă, Matei Boroneanț, Vasile Brahonschi, Gheorghe t Bratu, Mihai Brânzaș, Liviu t Brânzei, Octavian Brudiu, M. Buculei, Teodor Bucuroiu, Răzvan Bukiu, Jean Bunta, Silviu Buracu, Mihai Burz Pânzaru, Andrei Buta, Crina (culegător) Buzi, Theodor (Elveţia) & Calciu-Dumitreasa, Gheorghe (S.U.A.) Caraman, Marius (foto) Cazacu, Marcel Gh. + Căbaş, Doina Marilena (corector) Călinescu, Erast (Canada) Călvărăsan, Luca |. Cândea, Virgil Cheche, Cristina (/rad ) Chesaru, Radu ț Chirilă, Pavel Chirilă, Teodosie Ciachir, Dan Cioboteanu, Mihai Ciuchină, Teodora (tehnoredactor) Ciulin, Andreea (culegător) Clonaru, Victor Codrescu, Răzvan (redactor-şe/) Codresin, Carmen Cojocaru, Nicolae t Comănescu, Radu Coman, Alexandru (Germania) Constantinescu, Constantin Constantinescu, Gabriel (director) Constantinescu, Laurenţiu (tehnoredactor) Corban, Carmen Coriciuc, Diana Costache, Marian (Canada) Crăcea (Jianu), Flora Crăcea, N. [Nicu] t j Crăciun, Adrian (tehnoredactor) Crepcia, Nicolae Cnstescu [-Dinescu), Sofica t Crivăţ [- Vasile), Anca Cnvăţ- Vasile, Adolf (Marian) D Damian, Cosma Daniel Monahul Danciu, Ștefăniță Delcescu, Mihai (Germania) Deliu, lulian Diaconescu, Constantin Dobrescu, Valerian (Germania) Donciu, lrina-Elena E Enescu, Radu (Spania) Eşan, loan F Fabini, Hermann Făgărăşanu, Sorin V. Făget, Mihai Filip, Lucian (redactor) Florea, Corneliu (Canada) Fratele Alexandru [Alexandru Mihail Niţă] (Muntele Athos) ” Funda, Dumitru [Tache] + G Galeriu, Constantin Ganea, Manan Gavnilă [Ogoranu), lon Găină, Ovidiu (Stan M Popescu] (Argentina) Gândea, D. Gheorghiev, Vanghel (Bulgaria) Gheorghiţă, Viorel Gherasim, Gabriel (S.U.A.) Gherasim, Teodor (S.U.A) Gherman, lon Ghermani, Dionisie (Germania) Ghibu, Diana Ghimici, Eugenia Ghinea, Simion t Golea, Traian (S.U.A.) Goleşteanu, Petru (Australia) Grebenea, N. Greuceanu, Radu (Canada) Grossu, Sergiu (Franţa) Groza, Dumitru t Guga, Silviu Gulan, Aurelian t Gurău, Veronica Gurgu, lonuţ (trad) H Halmadi, Corneliu (tehnoredactor) Halmaghi, loan (S.U.A.) Hâncu, Cristiana Heneganiu, N. [Nicolae] Hossu, Andrei-lustin Hraşovan, Rafael Hristu, Damian | loanid, Alexandru Virgil [Gil] t logu, Petre t lonaşcu, luvenalie (Italia) Ionescu, Răzvan Iorgulescu, Constantin (redactor) Iovan, loan Ivan, Amelia Orlandina (trad ) J Jivan, Ştefana Joantă, Î. P. S. Serafim (Germania) L Langa, Tertulian Leiter, Octavian Liteanu, Sever Lungu, Neculai Vasile t M Manolescu, Hrisostom Marcu, Anghel t Marian, Doina Marian, Vasile A. [V.A.M.] Marineasa, Zaharia t Marinica, Mihai Matei, Bogdan-loan Matei, Geta Mateiaş, Virgil t Maxim, Aurel t Maxim, Virgil t Mărculescu, Radu Mărgineanu, Monica Mezdrea, Dora Mihai, Constantin Mihuţ, Ilie Milutinovici, loana (trad) Mitra, Eftimie T. Mitra, Tony P. Miu, Constantin Mizgan, lon Alexandru Mocanu, Sebastian t Moga, Daniela Moga, Grigore (trad) Mohanu, Constantin Moise, Victor Moisin, Anton Mugur, loan S$. Mureșan, Dan-loan Mureşan, Vlad [M. Vlad) Mutti, Claudio (corespondent Italia) N Naidim, Marin t Nasta, Atanasie Nădăban, Fred Neamţu, Mihai George Necula, lonel Nedelea, loan (Jean) Neicu, Ştefan Neştian, Valeriu C. Netea, Gelu [Gheorghe] Nicolae, C. Nicolau, Irina ? Nicolau, Mircea Nicolau, Nae Nicolescu, Costion Nistor, G. t Nistor, Dan loan Nistor, loan (secretar de redacție) NIță, Nicolae (S.U.A.) O Stănescu, Gabriel Oancea, Radu Stănescu, Gheorghe t Oniga, Dumitru Străchinaru, Constantin N. | Oprişiu, loan Strejnicu, Flor ți Oroveanu, Mihai (/oro) Stroe, lonuj Orth, Ştefan (grafician) Sturdza, Ilie-Vlad (Spania) Suru, Şerban | pP Paceag, D. [Dumitru] G. t Y |] Pamvo, Juvenalie Ştefan, Corina | Pană, Zahu (Zaharia) (S.U.A.) t Ştefan, Horia | | Pantazi, lon (Germania) + Şuteu, Maria Livia (trad) Papazu, Monica (Danemarca) | Papazu, Florin t T | Paragină, lon t Tarcea, Mircea | Paraschivescu, lon Tămaș, Adriana (trad) îi Passima, Lila Tănase, Viorel i, Pădure, Manina Gabriela Târziu, Claudiu | Părăian, Teofil Teglaru-Voina, Dina Păun, Nicu t Teodorov, Adrian Păvălucă, Cristian Teodot [Teofil] Monahul + Pârău, Eugen Vlad Tescanu, Nicolae Pârvu, lustin Tiberian, Florea (redactor) Pâslaru, Serafim V. t Timaru, Mihai Penciu, Gh. [Gorunescu] Trosca, Mana-Rodica Petrescu [Oțel], Aspazia Turculeţ, Tiberiu Petrişor, Dana Tutunea, Junona Petrişor, Marcel (redactor) Phillip, D. (Canada) Ţ Pivin, George Leandru t Ţene, lonuţ Pop, Livia Ţigu, Viorel Gh. Pop, Nicolae Popescu, Florin U Popescu, Traian [“Macă”] Uba, Traian Călin Popescu, Valentin (trad) Ungureanu, lon (Germania) Popovici, Doru Urdea, Radu Poptămaş, Dumitru Usca, Ana Posada, Mihai Usca, loan [Sorin] Preda, Radu Uţică, Nicolae Protopopescu, Vlad (Australia) Y R Valică, Mihai Radu, Ştefan Vasigu, D. Rădulescu, Bogdan G. Vasilescu, Adolf Rădulescu, Octavian A. t Vasilescu, Ovidiu (S.U.A.) Răilean, Bartolomeu Vasiliu, Mugur Răzeşu, Andrei Vasiliu-Scraba, Isabela Râmboiu, Septimiu t Valimăreanu, Petre t Rezachevici, Constantin (Germania) Rotaru, Bianca Vântu, Cornel Rusu, loan N. Velescu, Petru Rusu, Todenţă Victor, N. Vizirescu, Pan M. t S Vlad, Eugenia (trad) Sari [Sarry], Achile Vladuţă, Bogdan Săndoiu, Gabriel Vosganian, Varujan Săndulescu, Alexandru (trad ) Vrânceanu, Dora Sârbu, Adrian Vuia, Ovidiu (Germania) + Sfinţescu, Duiliu (Franţa) + Silvestru, Emil Z SmirnoiT, [Doru] Codrin V. Zahana, Octavian Stăncescu, Andrei Zeana, lon(el] + Stănescu, Bucur t Zimbreanu, Andrei (Franţa) Pentru sprijinul acordat de-a lungul vremii, adeseori cu nobilă discreție, revistei şi editurii noastre (dar și efemerei foi Lumea satelor — supliment al Punctelor cardinale, apărut lunar, din octombrie 1994 până în iunie 1996), se cuvin evocate cu recunoştinţă multe alte nume (respectăm aceeași ordine alfabetică): Mircea Alexe (Germania), Constantin Apolzan (Germania), Eugenia Auner (Germania), George Bălașu (Canada), Toma Banea, Elena și Vasile Bechiş(S.U.A..), Nidia Belcea (S.U.A..), Eftimiu Benea t, Mania Brahonschi, Angela Brastaviceanu (Canada), Aurel Buzi (Germania), Paul Caraviat, Ana Chenereș, Romulus Ciric (Canada), Maria Constantinescu, Elena Cristescu, Victor Dinescu, Oara Drăgan, Cătălin Dumitrean, Alexandru Fonta (Canada), Doina Gheorghian, Elena Ghyka (S.U.A.), Ioana Ghyka (Canada), Maria Ghyka, Mihai Ghyka, Vasile Giurea (Austria), Ileana Grozavu, Maica Teodora (Tudoriţa Hornea), Jacques Iamandi (Canada), Aurel Ionescu (Germania), Mihai Maghiar (Australia), Andreas Makarov (Germania), Ana-Maria Marin t (Elveţia), loan Mariş, Tip. Masib (conducerea şi colectivul tipografic), Constantin Mărăndici (S.U.A), Mihaela Moisin (Canada), Gabriela Moldoveanu, Nicolae Moroica + (Germania), Laura Munteanu (Suedia), Constantin Nagacevschi + (Germania), Nicu Naum t (Canada), Constantin Necula, Alexandru Mihail Niţă (Prodromu-Muntele Athos), Cătălin Obreja (Canada), Viorel Pană (Canada), Dan Păun (S.U.A.), George Petre (Australia), G. Pişcoci-Dănescu (Franța), Vetuţa şi Mihai Pop t (Canada), Nicolae (Nicu) Popa (S.U.A..), Silvia Popa, lulian Popescu, Traian Popescu t (Spania), Nicolae Pora t (Canada), Aureliu Răuţă + (Spania), Alexandru Ronnettt (S.U.A.), Dionisie Stoenescu (Franța), Mirel Stoenescu (Elveţia), Petre Sultana (Canada), Elena Titi (S.U.A.), lon Tolan (Germania), Constantin Vasiliu (S.U,A.), lon Vladovici, loan Vonica. Juturor acestor colaboratori şi sprijinitori nepreţuiţi le este închinat cu precădere acest număr festiv. _—.—.— CO | j | i RĂZBOIUL DINTRE P.s.D. ŞI OCCIDENT America întoarce foaia. De la o vreme, corupția a devenit leit-motivul “şlagărelor” prezidenţiale, parlamentare, guvernamentale, improvizate cu mare virtuozitate de hoţii care strigă: “Hoţii!”... Adevărata torpilă împotriva corupției instituționalizate avea să vină însă exact de acolo de unde mafia P.S.D -istă se aştepta mai puțin, după ce aceasta îşi luase toate măsurile de precauţie, bătând mătănii pe la înaltele porţi ale Administrației Americane, Marii Finanţe şi Holocaustului. După ce au devenit stăpâni pe situația din Irak, americanii — văzându-se cu toți sacii în căruță — au întors brusc față de P.S.D. foaia pe a cărei față scriseseră, din rațiuni conjunctural-diplomatice; România = economie de piaţă. Pe verso, miliardarul american George Soros acuză guvernul român (la 10 aprilie, în cadrul unei reuniuni O.S.C.E.) că încalcă drepturile omului, libertatea de asociere, libertatea de expresie, fără a se opune eficieni corupției. La 15 aprilie, ambasadorul S.U.A. la Bucureşti, Michael Guest, în discursul ţinut la Conferinţa Internaţională a Donatorilor Anti-Corupţie, a exprimat în termeni duri adevărata poziție a Statelor Unite (în consens cu U.E.) faţă de situaţia din România, criticând vehement: boicotarea adoptării legii anti-corupție de către “oameni de afaceri cu legături în interior, de ambele părți ale eşichierului politic”; tergiversarea privatizării (“anumite privatizări durează atât de mult, dacă au loc vreodată. Știu ce sunt «lichidatorii», ce legături au, şi ştiu ce se întâmplă "cu conturile lor bancare şi, din păcate, şi cu comunităţile, atunci când ei cumpără o firmă”), îndepărtarea imvestitorilor străini prin licitaţii frauduloase (“ştiu ce se întâmplă prea deseori, sau mai degrabă, ce nu se întâmplă, atunci când cei dinăuntru îi înfrâng pe cei care ar trebui să câştige tranzacţia”), mafia medicamentelor (“Ştim cu toții cum se adaugă comisioanele înainte ca medicamentele să ajungă la spitale; dacă vă străduiți, cred că veţi găsi beneficiarii”); mafia din justiție (“dacă sistemul juridic nu poate face dreptate în mod egal, corect şi imparțial [...], atunci acest lucru este de fapt o crimă”) — ceea ce, în viziunea vorbitorului, reprezintă “o ruşine pentru această țară”. A doua zi, 16 aprilie, în acelaşi cadru, S.U.A. reiau canonada anti-corupție la adresa puterii din România, prin vocea președintelui Camerei de Comerţ Americane, Obie Moore, care a avertizat că, din cauza corupţiei, România — asupra căreia “se fac presiuni internaționale pentru a întreprinde schimbări vizibile” — riscă “să fie scoasă din calendarul de aderare la U.E. în 2007”, A treia zi, 17 aprilie, la aceeaşi conferință, al treilea atac la adresa guvernării corupte a P.S.D. a venit, de data aceasta, din partea U.E.; şeful delegației Comisiei Europene în România, Jonathan Scheele, a rezumat tranșant întreaga situație, citându-l pe Eneko Landaburu: “Nu poţi avea o democraţie care funcționează în mod corect, printre hoţi”. Declaraţiile comisarului pentru extinderea U.E., Gunter Verheugen (conform căruia data țintă 2007 de aderare la U.E. a Bulgariei și României “nu reprezintă şi data noastră”!!!), făcute la 29 aprilie în cadrul întâlnirii cu ziariştii de la B.B.C., au dat lovitura de graţie ipocritelor pretenţii de integrare europeană ale guvernanților. Pe bună dreptate, Verheugen se teme ca nu cumva, după PUNCTE CARDINALE “mărirea considerabilă a sprijinului financiar” (care va face din “România cel mai mare receptor de fonduri U.E.”, urmând ca-n 2006 “să primească peste 1 miliard de euro”), banii acordaţi de U.E. să se volatilizeze din cauza “corupţiei la nivel înalt, care reprezintă o problemă”. lată că brusc, după războiul din Irak, România deține—fără voia ei-unrol catalizator în privinţa reunificării Occidentului... După cum se poate lesne observa, cel puţin în privința condamnării corupției din țara noastră, americanii şi europenii îşi dau iarăşi mâna, vorbind, în sfârşit, aceeaşi limbă... P.S.D. dă cu tifla Occidentului. Judecând după băşcălia vulgară — emanată, ca şi “pamfletele” lui V. C. Tudor, din aceeaşi latrină a Securității — cu care galeşul Bombonel a înțeles să răspundă nu numai opoziţiei parlamentare (invitate “să-i numere ouăle”), ci chiar şi ambasadorului S.U.A. (“ne tot plimbăm cu corupția în gură [...], o scoatem [...], o întoarcem înăuntru [...]. E o plăcere masochistă”), s-ar părea că România nu mai are nici o şansă de integrare în lumea civilizată... În acest context, Ion Iliescu — care atacase şi el la scenă deschisă dar în cu totul alt scop — înalta corupție patronată de guvernarea Năstase, în loc să se ralieze tirului Occidentului, îl ia sub aripa sa (de cucuvea) ocrotitoare pe Adrian, copilul-minune al Cotro- cenilor, încercând să-i scuze manelele politice: “Nu luaţi în serios acest stil. Asta nu înseamnă neseriozitate neapărat. Este o manieră de a mai glumi” (cf. Evenimentul zilei /26 aprilie). Un preşedinte echilibrat ar fi încercat să atenueze puseele psihanalizabile ale primului ministru, măcar față de ambasadorul S.U.A.. Dar “Bunicuţa”, nemaiputând să-şi controleze, de la o vârstă, “apucăturile” anti-americane (“nici un ambasadoral unei țări nu vine să ne dea lecţii nouă, în matene de anti-corupție”), se dă în stambă, mai abitir ca oțațănăbădăioasă, ieşită la poartă ca să stuchească “opoziția” din mahala. Strecurat sub camuflajul pro-american cu ocazia războiului din Irak, Iliescu îi trimisese în ianuarie o telegramă de adeziune preşedintelui Bush: “Dictatorii nu pot fi toleraţi sau ignoraţi. Ei trebuie combătuți. Românii [...] împărtăşesc din adâncul sufletului convingerea dumneavoastră [...] că oamenii liberi trebuie să scrie istoria”. Dar în preajma parafării tratatului cu Rusia, Ion Iliescu leapădă brusc uniforma NATO şi, în ținuta pieilor roşii (mult mai adecvată adevăratei sale “coloraturi”), se îndreaptă pâş-pâş pe puntea către Rusia, spre tabăra “pacifiştilor” de peste Prut — după cum reiese din interviul acordat în mai ziarului berlinez Die Tageszeitung, în care preşedintele manifestă o atitudine diametral opusă celei anterior favorabile intervenţiei americane din Irak: “Democraţia şi libertatea nu se pot impune cu forța [...]. Sigur că nu aceasta este calea pentru înlăturarea unor regimuri totalitare, pentru că atunci, dacă s-ar perpetua o asemenea practică, lucrurile ar evolua în mod nefiresc şi nu în interesul dezvoltăni democratice”. “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”. Dacă puterea de la Bucureşti — după ce a mimat intenţia de integrare în structurile euro-atlantice — dă cu tifla Americii Iunie 2003 NR. 6/150 PAG. 3 şi Europei, Vestul pare să se comporte, în raport cu România, după principiul Lăpuşneanului: “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!”. Altminteri, Vestul n-ar fi atacat la unison, în termeni de o duritate fără precedent, dictatura mafiotă din România, care blochează penetrarea capitalului occidental şi, prin aceasta, chiar extinderea Occidentului — obiectiv prioritar al noii ordini mondiale. Ambasadorul S.U.A. la Bucureşti a exprimat foarte clar acest punct de vedere : “Nu este firesc ca relaţiile dintre România şi Statele Unite să se bazeze doar pe interese politice. Trebuie să crească şi [...] afacerile dintre cele două țări. Nu pot să spun câte companii au părăsit România din cauza corupţiei, dar ştiu câte au evitat să vină în România pentru că s-au temut de corupţie” (cf. Evenimentul zilei / 23 aprilie). Ceea cerefuză să înțeleagă Iliescu şi Năstase este necesitatea obiectivă a extinderii Marelui Capital care, avid de noi debuşee pe măsura marilor fuziuni dintre trusturi, are nevoie de reformatul “spațiu vital” din estul Europei. Din această cauză, regimul mafiot din România aajuns să constituie o piedică serioasă în calea globalizării, la fel cum regimul Ceauşescu, care călcase şi el pe bombeu Marea Finanţă (prin intenția de a-şi achita în întregime datoriile către F.M.I. şi de a constitui un fond monetar concurent al Lumii a Treia), ajunsese — prin opoziţia sa categorică față de reformele gorbacioviste — să stea în calea “noii ordini” reprezentate pe atunci de perestroika... Dacă Vestul ar fi renunţat la integrarea României, răspunzând astfel aşteptărilor lui Iliescu şi Năstase, atunci ne-ar fi lăsat să băltim în continuare, “pentru liniştea noastră”... Recentele acuzaţii euro-atlantice la adresa puterii corupte din România reprezintă însă nu numai un strident semnal de alarmă intemaţională, ci şi o armă electorală pusă la îndemâna anemicei noastre opoziții pro- occidentale. Această atitudine ofensivă a Vestului se înscrie în noua politică americană determinată de evenimentele de la 11 septembrie 2001, de contracarare a influenţei ruse în Orientul Mijlociu şi de dekaghebizare a Europei. În cadrul acestei politici, României îi este hărăzit rolul de vâr/ de lance — după cum a declarat chiar G. W. Bush-—al extinderii NATO şi Occidentului spre Est (cu sau fără voia P.S.D.). În consecință, S.U.A. preconizează mutarea bazelor americane din centrul Europei (Germania) către state est-europene precum România, Bulgaria şi Polonia. Motivația diplomatică față de Rusia este că staționarea armatei americane în aceste țări ar fi mai puţin costisitoare şi mai apropiată de zonele de conflict din Onentul Mijlociu (după cum a precizat generalul american James Jones, comandantul forțelor NATO din Europa şi al forțelor terestre americane de pe continent). În realitate, însă, după cum a replicat secretarul Consiliului Securităţii Rusiei, Vladimir Ruşhilo, “instalarea acestor baze” în “noua” Europă “este mai aproape nu de Bagdad, ci de Moscova şi de Minsk”! Quod erat demonstrandum. Până când armata americană va reuşi să pună piciorul în România, Vestul are nevoie aici de un climat stabil, lipsit de conflicte sociale şi etnice favorabile izolării României şi cantonării ei în sfera de influenţă a Rusiei. Pe fondul vechii colaborări între serviciile de informaţii ale Ungariei comuniste şi ale U.R-S.S., cu scopul de a crea stări conflictuale în regiunile locuite de secui, care să justifice intervenţia străină pentru “salvarea” Ardealului, Ungaria de astăzi şi U.D.M.R. se lasă în continuare amăgite de cântecul de sirenă al serviciilor secrete ruseşti, interesate de enclavizarea destabilizatoare a României, prin reînființarea (în inima țării!) a Regiunii Autonome Maghiare, ca pe vremea comunismului stalinist. Aceste demersuri contravin intereselor S.U.A. care reclamă întregul spațiu geo-strategic al României. Contravin şi intereselor U.E.! Tot tămbălăul anti-românesc pe tema regionalizării, iscat şi întreținut la curţile Europei de U.D.M.R. şi de Lyga lui Sabin Gherman (al cărei program a fost preluat de partidul separatist al ardelenilor), nu are (continuare în pag. 8) Traian Călin UBA Ci PAG. 4 NR. 6/150 lunie 2003 “O cotitură neaşteptatăa istoriei noastre — scrie Aleksandr Soljeniţin în scurta introducere la Arhipelagul Gulag — a făcut ca nişte lucrun, extrem de puţine, despre acest Arhipelag să iasă la iveală. Însă aceleaşi mâini care ne puneau cătuşele, acum întind palma conciliant: «Nu trebuie!... Nu trebuie sărăscolim trecutul !... Celui care va pomeni trecutul — să i se scoată un ochi!». Însă proverbul continuă astfel: «lar celui ce îl va uita — să i se scoată amândoi!»”. Şi tot Aleksandr Soljenițin este cel care ne spune, fără ocolişuri, de data aceasta într-o altă operă de referință, Rusia sub avalanșă, cine sunt cei care, deşi “acum ne întind palma conciliant”, nu uită să ne amenințe blajin că “celui care va pomeni trecutul — să i se scoată un ochi!”: “Aşadar, în Rusia s-a instaurat era democrației? Oricum, aşa s-a proclamat. Ca urmare, aproape instantaneu au apărut sumedenie, aproape mulțimi, de democrați. Această sumedenie te uimea cu atât mai mult cu cât printre vârfunle ei nu găseai decât vreo cinci-şase oameni care au luptat înainte împotriva regimului comunist. Ceilalți n ii s-au înălțat în bolta cerului, acum lipsită de = pericole, din şezătonile de bucătărie ale Capitalei — ceea ce nu constituie încă varianta cea mai proastă. Unii vulturi ai noii democraţii au venit în zbor direct, din vârf în vârf, de la Pravda, de la revista Komunist, de la diversele academii comuniste, de la comitetele regionale de partid, ba chiar de la CC al PCUS. Din rândul politicienilor de ieri au apărut nu democrați pur şi simplu, ci democrați ultraradicali. Unii chiar au dat explicaţia: «Ne- am aflat în vârful puterii comuniste numai pentru ca în locul nostru acele posturi să nu fie ocupate de alții mai răi». lar astăzi, pentru a salva şi a întări noua Rusie, au fost gata din nou, cu abnegație, să preia puterea. Şi vin cu un argument greu: care alții, dacă nu ei, au experiența conducerii? Sunt profesionalişti, cum s-ar spune...” (Înlocuiţi în textul citat Rusia cu România, Pravda şi Kkomunist cu corespondentele lor româneşti, precum şi CC al PCUS cu CC al PCR, şi veţi constata că totul se potriveşte ca o mănuşă cu realitățile de la noi!) În evoluţia sa istorică, comunismul a parcurs trei etape distincte, voind parcă să sublinieze conformismul cu triada hegeliană — teză, antiteză, sinteză — de la care Marx, părintele acestui complot criminal, soldat până acum cu peste 100 de milioane de victime, s-a inspirat când i-a formulat justificarea teoretică. În prima etapă — teza — a precumpănit “ideologia”, sistemul de idei care promitea înfăptuirea unui paradis, nu în ceruri, ci pe pământ. O promisiune care a înfierbântat multe minţi în ultimele două secole, cu consecințe importante pe plan politic. Pretutindeni au apărut partide socialiste cu suport teoretic în filozofia marxistă. Şi ca o încununare a acestei ideologii, în 1917, bolşevicii ruşi, printr-o revoluție sângeroasă, urmată de un război civil, au reuşit să preia puterea politică şi să pună bazele primului stat comunist, Uniunea Sovietică. Acest moment crucial din istoria contemporană a însemnat trecerea la cea de a doua etapă a proiectului comunist. Curând se va vedea că instituționalizarea “dictaturii proletariatului”, care ar fi trebuit să aducă fericire tuturor oamenilor, prin desființarea oricărei forme de “exploatare a omului de către om”, a fost în realitate negarea, antiteza ideologiei. În toate statele cu regim comunist, locul “ideologiei”, păstrate numai pentru “uz extern”, va fi luat de o ““metodologie”; cea a menținerii puterii cu orice preţ. Cu preţul a milioane şi milioane de ființe omeneşti ucise bestial în temnițe, în lagăre de muncă forțată sau prin înfometare, dar şi înlăturarea, de cele mai multe ori prin asasinat, a “tovarăşilor” — comunişti cu vechi state — care ar fi putut deveni competitori la cea mai înaltă funcție de conducere. Anii stalinismului, acest capitol de groază din istoria Uniunii Sovietice, dovedesc cu prisosință primatul “metodologiei” asupra “ideologiei”. O situaţie care se regăseşte în trecutul tuturor statelor guvernate de partide comuniste. Exterminării a sute de mii de reali sau virtuali oponenți ai regimului comunist i se adaugă răfuielile de la vârful Partidului Comunist. Asasinarea lui Foriş şi Pătrășcanu, precum şi înlăturarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu constituie exemple locale care ilustrează faptul că supremul țel al comuniştilor nu este înfăptuirea unui ideal etic-social (ideologia), ci deținerea puterii (metodologia). O dovadă convingătoare a acestui adevăr o constituie şi “cazul” Nicolae Ceaușescu. Este puţin probabil ca dictatorul care a condus cu mână de fier timp de un sfert de veac destinele României să fi citit vreo pagină din Capitalul lui Marx sau dintr-o altă operă de bază din vasta literatură marxist-leninistă, ceea ce nu a constituit însă un handicap în a fi recunoscut ca specialist absolut în toate domeniile! Predominanța “puterii” în “cetatea comunistă” nu a însemnat însă totala respingere a “ideologiei”. Ea a fost păstrată, aparent la loc de cinste, îndeplinind o triplă funcție. În primul rând, ca o fațadă atrăgătoare pentru cei care privesc realitatea comunistă din exterior. Celor ce voiau să cunoască comunismul le era oferit numai ambalajul de idei, nu şi realitatea cumplită ascunsă de acest ambalaj. În al doilea rând, ideologia servea ca motivaţie pentru bestialitatea practicată de organele aparatului de represiune. KGB-ul, Stasi, Securitatea, sau cum se va fi mai numit aparatul de represiune comunist, practica teroarea în numele unei “cauze nobile”; salvgardarea purității ideologiei. Dar cea mai importantă funcţie rezervată ideologiei era cea de criteriu de selecţie a aspiranţilor la m j Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie... PUNCTE CARDINALE : ; - = i | 4 : funcţiile de conducere. Discipolii din academiile marxiste asudau din greu spre a obține atestate de excelenţă cu care să poată deschide uşile cabinetelor de unde se exercita puterea. Sârguința acestor învăţăcei în a pătrunde în subtilitățile marxism- leninismului era un act de dezgustătoare perversitate intelectuală. Mobilul care l-a stimulat spre perfecțiune pe Adrian Năstase (Şi toată generaţia sa de absolvenţi străluciți ai înaltelor şcoli de partid, care astăzi formează “clasa politică” din România) nu a fost câtuşi de puțin convingerea că materialismul dialectic şi istoric ar fi expresia adevărului absolut, ci şansa de a se cățăra cât mai sus pe scara puterii. În anul 1985, sistemul comunist, menţinut în viață doar prin “metodologia” terorii, abia îşi mai trăgea sufletul. O dată cu moartea ultimului reprezentant al gerontocraţiei comuniste, Constantin Cernenko, locul său a fost luat de un comunist relativ tânăr. La numai 53 de ani Mihail Gorbaciov a devenit Secretar general al PCUS, conducătorul absolut al unei supraputeri nucleare, angajate în războiul rece cu Occidentul. Conştient de decesul inevitabil al sistemului dacă s-ar fi mers în continuare pe linia trasată de predecesorii săi, Gorbaciov a încercat să găsească o cale spre a-l anima. Aşa a prins contur şi conținut cea de a treia etapă din evoluția istorică a comunismului. După teza inițială (“ideologia”), urmată de antiteza ei (“metodologia”), proaspătul conducător de la Kremlin şi-a propus să realizeze sinteza lor. O sinteză între raiul pe pământ, promis de “ideologie”, şi iadul real, înfăptuit de “metodologie”, pe care creatorul ei a definit-o prin două concepte originale, inexistente în terminologia clasică marxistă: perestroika — reformă, completare la sistemul de idei al “ideologiei”, menită să relanseze economia socialistă falimentară, şi g/asnost — transparență, corectiv la “metodologia” brutală, folosită pentru menţinerea la putere. Proiectul gorbaciovist a fost primit favorabil în tot lagărul socialist. Aplicarea lui însemna un prim pas spre lumea liberă. Singura țară care l-a respins a fost România lui Ceauşescu. Ca urmare, Gorbaciov a pus la cale o lovitură de stat pentru înlăturarea dictatorului dâmboviţean. Conducerea acestei acțiuni de forță a fost încredințată vechiului agent de influență, lon Iliescu, racolat de Moscova în timpul celor cinci ani petrecuţi la studii în Uniunea Sovietică. (Pentru a spulbera definitiv O minciună mare cât secolul — Revoluţia din decembrie '89, ar fi util ca mitofagul Lucian Boia, specialist consacrat în problema a Două secole de mitologie națională, să demonteze şi această legendă, jenantă pentru credibilitatea istoriei noastre recente.) Bătrânului comunist Ion Iliescu i-a surâs perspectiva de a-l înlătura pe Ceauşescu şi a-i lua locul. În sfârşit, avea prilejul să răzbune marginalizarea şi umilințele la care fusese supus. Cu timpul, disprețul, amplificat de sentimentul de frustrare, s-a transformat în ură. Numai aşa se explică de ce nu a pregetat să ordone asasinarea celui care-i crease complexele şi refulările. Oricum, “cazul” Iliescu ar putea constitui un subiect interesant pentru un psiholog specializat în studiul “personalităților accentuate”. Pe Ion Iliescu nu l-a interesat perestroika şi glasnost-ul, ci Puterea în sine. În acest context, nu greşim afirmând că lon Iliescu este ahtiat de putere la scară patologică. Un sindrom psiho-politic molipsitor, cu care i-a infectat pe toți catehumenii săi, în frunte cu Adrian Năstase. “În orice caz — scrie Jean-Frangois Revel în Revirimentul democraţiei, confirmând supoziţia noastră — preşedintele român Ion Iliescu a avut neîndemânarea de a se face ales, la 20 mai 1990, printr-un incredibil 85 la sută din voturi. Era o victorie «zdrobitoare», în toate sensurile cuvântului, şi foarte jenantă pentru prietenii săi de la Moscova”. Dar adevărata măsură a ataşamentului lui Ion Iliescu faţă de “metodologia” clasică comunistă ne este dată de evenimentele din iunie 1990, despre care acelaşi Jean-Frangois Revel scrie: “Travestiţii români nu au renunțat la teroare. Au folosit-o din plin şi fără scrupule în săptămâna | 1-17 iunie la Bucureşti, unde au adus formaţiuni de asalt compuse din așa-zişi mineri, mulți dintre aceştia fiind agenţi ai Securității, care au ucis şi au lovit cu drugi de fier, zile de-a rândul, manifestanți şi simpli trecători, au spart sedii de partide, au lovit lideri politici ai opoziţiei. Insăşi frazeologia travestiților a regresat înspre cele mai vechi stadii ale stalinismului, manifestanții care cereau pluralism autentic şi libertate efectivă de expresie au fost numiţi «fascişti»» care ascultă de «ordine venite din străinătate». Ion Iliescu a mulțumit public falşilor mineri veniţi să apere revoluția. Ca de obicei, Occidentul a oftat vag. Rezultatul practic a fost menținerea la putere a comuniştilor...” La sfârşitul acestui excurs pe tema uitării, să ne întoarcem la proverbul amintit de Soljenițin în introducerea la Arhipelagul Gulag. Mulţi, poate prea mulți dintre noi, de teamă să nu li se scoată un ochi, au acceptat “să nu răscolească, să nu pomenească trecutul”. Cum însă cei care deţin astăzi puterea sunt “aceleași mâini care ne puneau cătuşele şi care acum ne întind palma conciliant”, acceptarea concilierii poate fi de un real folos. Amnezicilor li se deschid căi de afirmare, care celor ce şi-au păstrat intactă memoria le sunt închise, Cei mai mulţi români au uitat însă demult trecutul. Acestora, aşa cum spune proverbul, “li s-au scos amândoi ochii”. Fiinţe nefericite, care bâjbâie în beznă, nedându-şi seama că, trăind doar clipa prezentă, săvârşesc un act de trădare atât față de generaţiile care nu mai sunt, cât mai ales faţă de generaţiile viitoare. Gabriel CONSTANTINESCU PUNCTE CARDINALE lunie 2003 NR. 6/150 PAG. 5 De la încetarea prigoanei anticreştine şi recunoaşterea oficială a creştinismului în urma Edictului de la Milan din 313, al lui Constantin cel Mare şi al augustei sale mame Elena, o altă prigoană mai mare împotriva credinței lui Hristos, până la cea comunistă din secolul al XX-lea, omenirea nu a mai cunoscut. Revoluţia franceză de la 1789 şi Comuna din Paris de la 1871 au fost cele dintâi încercări de suprimare a Bisericii, a preoților şi a elitelor creştine. Proliferarea protestantismului din interiorul arealului Bisericii Catolice, prin reformele lui Martin Luther, ale lui Jean Calvin, a produs o rană adâncă, până acum nevindecată, în sânul Bisericii Creştine. Toate acestea au creat un gol, un spaţiu liber pentru naşterea unor aşa-zişi gânditori liberi-sectanți, care au îmbrăţişat vederi materiale şi au îmbrăcat curând haina comunismului şi a marxism- leninismului ateu. Sub masca luptei de clasă, aceştia au acționat în spiritul urii între oameni, urmărind suprimarea elitelor propovăduitoare ale iubirii lui Hristos. De aici şi până la declanşarea prigoanei anticreştine nu a fost un drum prea lung. Prilejul s-a ivit la sfârşitul Primului Război Mondial, când, pe fondul crizei apărute în economia germană, conducătorii acesteia au crezut că rezolvarea crizei ar putea veni prin declanşarea unei revoluții în afara frontierelor sale politice, sprijinind cu bani, prin serviciile secrete, de spionaj, o ceată de anarhiști de tip terorist proveniţi din Rusia. Această revoluţie, pe care organizatorii ei doreau să o menţină până la ieşirea din criză, nu au mai putut-o controla şi ea s-a transformat în ceea ce astăzi numim Revoluția sovietică din Rusia. Rusia țaristă, în imensitatea sa teritorială şi aflată la marginea societății capitaliste, era la acea dată o enclavă ortodoxă de tip bizantin, puțin afectată de molimele societăţii industriale, de protestantism şi în special de neo- protestantismul societății moderne occidentale, de ateism. Creştinul rus, omul de rând, trăia într-un climat patriarhal, impregnat de tradiţiile preistorice, cu accente de bigotism, iar intelectualitatea visa la viaţa de belşug şi lux a burgheziei Europei Occidentale, cu care era înrudită prin sânge şi prin tradiţia recentă. Rusia țaristă era în același timp locul de refugiu al tuturor răzvrătiților, adesea apatrizi, din Europa zisă civilizată. Terenul era propice, deoarece partea asiatică, în special Siberia, era un spaţiu mai puţin controlat de stat, cu populații primitive ce trăiau încă tradițiile străvechi, imune şi indiferente la realitățile lumii contemporane lor. Aceste regiuni erau antrenate din când în când în campaniile militare ale imperiului țarist, cu care nu aveau însă nici o legătură afectivă, iar profitorii erau satrapii locali, clientelani şi dornici de îmbogăţire, prin relaţiile cu administrația țaristă. De această situaţie a profitat ceata de anarhişti atei, clienţi ai exilului şi deportărilor poliției țariste. Între cele două războaie mondiale, datorită prigoanei sovietice pornite împotriva Bisericii Creştine şi a elitelor sale, care asiguraseră echilibrul social şi politic în imperiul țarist, datorită răsturnărilor de valori spirituale produse de revoluţie, Biserica Ortodoxă Română, cea mai numeroasă și mai legată de tradiția bizantină, a rămas principalul stâlp al Ortodoxiei pe continentul european, în vecinătate nemijlocită cu noul imperiu sovietic. Dar România, în acest moment istoric, se afla într-o situație politică şi etnică deosebită: îşi văzuse împlinit visul de veacuri, unirea conaţionalilor, până atunci răspândiţi în imperiile vecine, iar acum reuniți în frontierele Vechii Dacii - “România Mare”. Luptătorii români întorşi din tranșeele "PRE i i £ d dor ia 4] - m. — Inchisoarea de la Sighetul Marmaţiei (astăzi muzeu memorial) unde luliu Maniu s-a stins din viaţă în iarna lui 1953 Un gând pios In memoria creștinilor Ce au Suferit cea mai Cumplită prigoană din secolul XX războiului, din Vechiul Regat al României, din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat, Dobrogea, într-un elan general, înfrățit, doreau armonizarea şi omogenizarea voinței şi eforturilor, sătui de dominaţiile străine. Uitaseră şi de separaţia celor două Biserici, cea Ortodoxă tradițională şi cea unită conjunctural cu Roma. Tinerimea română dorea o creştere spirituală, unită sub un patriarh creştin ortodox care să armonizeze, prin buna înțelegere național-religioasă, trecătoarele neînţelegeri. Se înțelesese că tradiţiile cultivate de Biserica neamului au constituit o pavăză seculară împotriva imixtiunilor şi presiunilor de tot felul venite din partea migratorilor, a ocupației turco-tătare, fanariote, austriece, maghiare, ruseşti. Noua trăire a fost potențată şi de prigoana declanşată de comuniştii sovietici împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse şi a creştinismului în general. Cei ce se refugiau în România aduceau veşti despre executarea elitelor creştine, despre arestările în masă, despre transformarea bisericilor în grajduri sau magazii, despre distrugeri, blasfemii, despre degradarea condiţiei de om. Generaţiile ridicate după război, crescute în spiritul unității de neam, împreună cu supraviețuitorii luptătorilor făuritori ai acestei epoci naționale, aveau însă să fie martorii unorevenimente imprevizibile, impuse de noua conjunctură politică internaţională generată de național-socialismul german, care, într-un moment de ambiţie şi slăbiciune, a fraternizat cu comunismul în dauna poporului român. Cum este ştiut, prin Dictatul de la Viena, Transilvania de Nord este cedată Ungariei fascisto-naziste, iar prin tratatul Ribbentrop-Molotov, în acelaşi an 1940, sunt cedate Basarabia şi Bucovina comunismului sovietic; şi iată-ne din nou singuri în fața urgiei istorice! Germania a rupt relațiile de moment cu Sovietele, cu care se înțelesese conjunctural, şi s-a antrenat apoi într-un război necruţător, iar noi, pentru a nu renunța la tradiţie şi la visul milenar, ne- am antrenat, de voie, de nevoie, împotriva comunismului sovietic, şi apoi, prinşi în vârtejurile şi jocurile politicii internaționale, am devenit din nou aliați ai Occidentului, care a pactizat cu Sovietele, din interese militare şi politice. Neonorându-şi promisiunile, aliații apuseni ne-au lăsat în mâna ocupantului comunist, ateu şi inuman. În ciuda acestor vicisitudini, noi nu am renunțat nici la tradiţia crezului creştin ortodox, nici la visul milenar de a trăi uniți în frontierele Vechii Dacii. Am rămas astfel singuri în voia soartei şi a lui Dumnezeu până în decembrie 1989, deoarece după 1945, cândni s-a pecetluit din nou soarta prin tratatele de pace, am fost consideraţi ca o “națiune tolerată”, deşi am contribuit la victoria împotriva Germaniei naziste. Am recâştigat Transilvania de Nord aproape în întregime, dar am pierdut Basarabia şi Bucovina, împreună cu Ținutul Herţei. Pierzându-ne independența, nu am avut de ales decât rezistența armată în munți şi organizarea unor nuclee de luptă la oraşe şi sate, în intenția de a realiza o legătură între ele, care să aibă o coordonare națională. Rezistența în munți a fost însă strivită, ca şi nenumăratele răscoale ţărăneşti şi muncitoreşti. Biserica Ortodoxă Română, după dispariția enigmatică a Patriarhului Nicodim, sub presiunea comunismului sovietic, s-a trezit în situația unei corabii fără busolă. Alegerea ca Patriarh a lui Justinian Marina a produs la început o oarecare neîncredere printre credincioşi, deoarece dispoziția de la Moscova era de întrerupere a legătunlor cu toate celelalte Biserici creştine rămase în afara statelor ocupate sau controlate de sovietici, de interzicere a cultului greco-catolic de la noi din țară şi a tuturor bisericilor unite cu Roma din țările dependente de puterea sovietică, ca şi de punere sub control de stat a Bisericilor Catolice din România, de îngrădire a relaţiilor acestora cu Vaticanul. Dacă Biserica Catolică din țară mai aştepta o spnjinire din partea Papalității, Biserica Ortodoxă nu mai putea aştepta ajutor decât de la Dumnezeu, fiind ca o corabie pe un ocean cuprins de furtună; dar încet, încet ea a început să- şi recapete identitatea, trecând prin perioade de descumpăniri, zguduiri sufleteşti şi sacrificii umane. Creştinismul catolic trecea şi el printr-o criză care nu se mai sfârşea, după evenimentele şi loviturile grele primite din cauza războiului civil din Spania, a neînțelegerilor avute cu conducătorii fascismului şi nazismului, şi după proliferarea comunismului în Italia de la sfârşitul războiului (Partidul Comunist din Italia devenise cel mai numeros din Europa, în concurență cu cel francez). Intelectualitatea occidentală devenise majoritar procomunistă sau socialistă. Grecia ortodoxă era bântuită de revolta stângistă promoscovită a generalului Marcos. În aceste împrejurări politice şi sociale, în țară, elitele societății româneşti, având în frunte tineretul, însuflețite de credința creştină, spnjinite de majoritatea populației jefuite şi sărăcite de ocupanții sovietici, apăsate de datoriile cerute prin armistițiu şi care nu se mai terminau, începuseră să se organizeze în nuclee din care nu lipseau militarii epurați din armată şi vârfurile burgheziei româneşti. Regele, ultima nădejde a păstrării echilibrului statal, s-a văzut izolat de țară de către elementele recrutate dintre foştii militari căzuţi prizonieri şi organizaţi de ruşi (în colaborare cu o mână de comunişti refugiaţi din ţară) în Divizia “Tudor Vladimirescu”, fiind obligat să abdice şi să ia drumul exilului. A fost organizată poliția politică, sub denumirea arhicunoscută de Securitate. Urmează cea mai neagră şi mai tristă perioadă din istoria poporului român. Începe campania de urmărire ŞI suprimare a nucleelor de partizani în păduri şi în sălaşele şi peşterile din munții din întreaga țară. Dubele negre împânzesc oraşele şi satele din țară, efectuând masive arestări, la adăpostul întunericului nopții, din toate păturile societății. Teroarea trebuia să fie totală şi fără toleranţe, Nu a fost scutit nimeni, de la copiii din pântecele mamelor până la cei din scutece, bătrâni, bolnavi sau muribunzi, logodnici din noaptea nunții, muncitori din fabrici, ostaşi aflați la datorie, funcționari în birouri, țărani aflaţi la paza turmelor, în drum spre case sau spre ogoare, preoţi slujind (continuare în pag. 6) Prof. Vasile BORONEANȚ PAG. 6 NR. 6/150 lunie 2003 Un gând pios în memoria creştinilor ce au suferit cea mai cumplită prisoană din secolul XX (urmare din pag. 5) în altare. Țara s-a umplut de închisori, lagăre, beciuri de tortură şi anchete, toate organizate după experienţa verificată în Uniunea Sovietică. Mulţi s-au stins sau au fost îngropaţi fără să li se ştie numele sau mormântul. Unul dintre aceştia a fost şi colegul meu de lot Marin Florea Paul, ucis în anchetele de la Malmaison. Alţii, în torturile din anchete, şi-au pierdut minţile şi mai rătăcesc şi acum pe străzile Bucureştiului, sau ale altor localităţi din țară: între ei este şi fostul student la Institutul de Mine, Ghițu Mogoş. Pe măsură ce timpul trecea, părea că ieşirea din iad nu era cu putință decât prin scurgerea anilor din mila lui Dumnezeu, în liniştea rugăciunii făcute în taină, în izolare totală, fără nici o veste de la cei dragi (care, crezând că am pierit, se rugau ani în şir pentru sufletele noastre). Urmărinle nu s-au terminat o dată cu aruncarea în temnițe, lagăre, colonii de muncă forțată, mine. Acolo au fost organizate echipe de tortură, sub masca reeducării după metoda Macarenco, (ăperiincetale, în țara-mamă a comunismului. Au fost selectați pentru aceste triste experienţe cei mai credincioşi tineri, spre care se îndreptau speranțele de viitor ale neamului. Aceştia au fost supuşi torturilor permanente, înfometați şi obligați să-şi mănânce propriile fecale sau pe ale altora, să- L renege pe Hristos, să spună sau să imagineze batjocoriri la adresa Fecioarei Maria, a propriilor mame, surori, logodnice sau soții, a taţilor şi fraților, a sfinților creştini, a lor înşişi, să se bată între ei până la provocarea morții. Cei ce au auzit sau ascultă aceste întâmplări sunt înspăimântați, altora le este de necrezut. Adevărul însă trebuie mărturisit şi făcut cunoscut întregii umanități, tinerelor generaţii, pentru ca asemenea decăderi din condiția de om să nu mai poată avea loc. Recent, la Vilnius, în Lituania, am făcut parte dintr-un tribunal civic internațional care a audiat martori ai torturilor comuniste din întregul lagăr comunist; peste tot s-au practicat aceleaşi crime abominabile, numai metodele inventate şi locul au fost altele. Concluzia trasă este că specia umană trebuie să înțeleagă pericolul care o pândeşte, să-și ia măsuri de salvare înainte de a di de pe fața pământului. tre cei arestați, schingiuiți, considerați ca port-drapel pentru salvarea credinței străbune şi a ființei naționale, se aflau şi cei mai buni preoți, alături de elevi, studenți, medici, avocați, ingineni, profesori, învățători, țărani, muncitori, creştini, cu mult bun-simț şi dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Numărul lor a fost de ordinul zecilor de mii; ei au ținut aprinsă flacăra credinței în anii grei de suferință. Unii dintre ei, mulți la număr, au murit fără să mai apuce eliberarea, fără să-şi mai vadă părinții, frații, surorile, iubitele, soțiile, copiii, pe care îi aveau însă în fiecare clipă prezenți, ca pe nişte icoane sfinte, în sufletele lor. Cei care ne aduceau pe Dumnezeu în locurile de suferință, mai ales în zilele de duminică sau la praznicele împărăteşti, au fost preoții, şi numărul lor era mare. Acolo unde ei se aflau printre noi, mai ales în mine şi în “coloniile de muncă forțată”, se rugau alături de noi şi ne instruiau în tainele credinţei, sau ne vorbeau despre vieţile sfinţilor. Cei ce înainte de arestare au dus viață de călugări în mănăstiri ne vorbeau despre curăţenia şi înălțarea sufletească, despre frumusețea traiului, de munca în ascultare şi permanenta rugăciune a cinului monahicesc. Exemplul cel mai frumos care îmi vine mereu în minte este cel din lagărul de muncă forțată Salcia, din Balta Brăilei, unde, strânşi în taină în jurul grupului numeros de preoți şi călugări, după orele istovitoare de muncă de robi, în clipele de răgaz, în ungherele întunecoase ale barăcilor-dormitor, participam la momente de rugăciune şi mulțumire lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să mai trecem câte o zi din Golgota suferinței, ascunşi ochilor vigilenţi ai gardienilor. Aici, printre zecile de feţe bisericeşti, între care se numărau preoți din toată țara, precum Tudor Demian, lon Ageu, Cornel Caceu, Gheorghe Coman (tatăl scriitoarei Ana Blandiana), se aflau şi călugări cu un comportament pilduitor, ce aminteau de viața de sfânt, cu o trăire exemplară, cum era regretatul episcop, profesor Benedict Ghiuş (retras la bătrânețe bolnav la Mânăstirea Cernica), sau | cel care a trecut la Domnul de curând, arhimandritul şi pictorul bisericesc Sofian Boghiu, stareț al Mânăstini Antim. Alături de ei se afla şi părintele arhimandrit Grigore Băbuş, fost stareț al Mânăstirii Cheia, director-curator al Bibliotecii Sfântului Sinod de la Mânăstirea Antim şi slujitor neostoit al Catedralei Patriarhiei Române. Datoria noastră, a celor ce am supravieţuit prigoanei şi persecuțiilor Pi anticreştine şi am luptat pentru păstrarea sfintelor tradiţii strămoşeşti, a identităţii de limbă şi neam, este să nu-i uităm pe cei care nu mai sunt printre noi, să reamintim generațiilorviitoare lupta, suferința şi sacrificiul PUNCTE CARDINALE UN MARTIR UIIALI luliu Maniu — 50 de ani de la moarte Pe 5 februarie 2003 s-a împlinit o jumătate de veac de când, în infernul pe atunci tăinuit cu străşnicie al închisorii de la Sighet, trecea în veşnicie luliu Maniu, una dintre cele mai mari personalități ale istoriei româneşti din toate timpurile. Victimă a unui regim de teroare şi fărădelegi cum lumea românească nu mai cunoscuse nicicând, luliu Maniu a fost înlăturat din viața politică a României bolşevizate şi apoi ucis în temniță, după o parodie de proces şi o condamnare pe viață. A împărtăşit aceeaşi soartă cu numeroase alte ilustre personalităţi ale elitei naționale româneşti, date pieirii în acelaşi chip criminal şi cu aceleaşi sălbatice metode, prin care s-a urmărit nu doar decapitarea națiunii române, ci şi mutilarea ei sufletească pe termen lung. Supus unui regim de detenţie al cărui scop era nu doar lipsirea de libertate, Ci exterminarea prin înfometare, ea >> d concomitent cu supunerea permanentă la umilințele cele mai mei CIVEISC, Sfinxul de la Bădăcina trecut totuşi pragul eternității cu demnitate neştirbită şi cu crezul neclintit în nepieritoarele 2003, sub egida Fundaţiei Academia Civică] comori ale neamului românesc. Neînfricatul cavaler al luptei pentru libertatea românilor din imperiul austro-ungar şi pentru înfăptuirea Mani Uniri de la 1918, marele om politic al României interbelice şi neobositul militant pentru autentica europenizare a țării sale, a fost ucis cu sălbăticie de către călăi ce n-au dat socoteală niciodată pentru crimele lor. În România postdecembristă, un proces al comunismului sau al comuniştilor torționari nu a avut loc, nici nu sunt semne că ar mai putea avea loc vreodată. Adevărat tribun al românilor (şi nu doar al celor ardeleni), uliu Maniu ar merita statui ale recunoştinței în sufletele tuturor fiilor neamului şi pe tot cuprinsul lumii româneşti. Osemintele lui zac însă aruncate într-o groapă (poate comună), undeva la marginea Sighetului, năpădite de buruienile uitării şi ale nepăsăni. Că aşa au dont călăii şi vrăjmaşii, aceasta nu-i deloc de mirare, E de mirare însă că printre cei aflați la putere în România anilor 1996-2000 s-au aflat şi dintre aceia care se revendicau drept continuatori ai partidului lui luliu Maniu, dar totuşi nu au întreprins nici cea mai neînsemnată inițiativă spre a identifica locul sinistrei gropi şi a hărăzi eroului cuvenita reparaţie. [uliu Maniu a fost o mare conştiinţă morală şi politică, caractenzată, în primul rând, de o imensă capacitate de sacrificiu, de o totală dăruire de sine. Era cu adevărat în stare de a face “totul pentru alții, nimic pentru sine”. Vreme de aproape trei decenii a îndeplinit cele mai înalte funcții în stat (preşedinte al PNR - 1918/1926; preşedinte al PNȚ - 1926/ 1933 şi 1937/1947, prim-ministru - 1928/1930 şi 1932/1933; ministru şi parlamentar în mai multe rânduri), pe care le-a onorat cu un desăvârşit simţ al datoriei. luliu Maniu descindea, de altfel, din stirpea unora dintre cei mai mari luptători români din Ardeal pentru cauza națională. Era, pe linie paternă, strănepot al lui Simion Bărnuţiu, iar pe linie maternă nepot al memorandistului Iuliu Coroianu (frate cu mama sa). Studiază la Blaj, apoi urmează Dreptul la universităţile din Cluj, Viena şi Budapesta. Cu o astfel de moştenire, educaţie şi pregătire, el se va lansa de timpuriu în vâltoarea luptei naționale a românilor ardeleni, cu care şi-a împletit destinul. Ca autentic om politic, luliu Maniu a avut soluții pentru toate problemele şi situaţiile cu care s-a confruntat lumea românească, atât pe planul realităților interne, cât şi în context european sau mondial, chiar dacă până la urmă istoria l-a depăşit. Sacrificând totul, inclusiv propria viaţă, în lupta pentru împlinirea istorică a neamului său, Iuliu Maniu “a realizat modelul moral desăvârşit de participare la viaţa politică”. Cine-l urmează astăzi? Nicolae POP UN CREATOR DE ISTORII Celula de la Sighet în carea murit Iuliu Maniu i try 9 ] Ru Pa Y TA A A k, e A aid ic > e Pt PR d - - Li] » ri Cimitirul saca TE bat întic za Şe un loc încă necu ecati Sfinxul de la Bădăcin d ARE! Pie A E pa sf i Pat ) sibi PUNCTE CARDINALE Iunie 2003 NR. 6/150 PAG. 7 AMAGIRI & DEZAMÂGIRI (urmare din numărul trecut) Anul 1947 îi găseşte pe comuniştii români cu toate obiectivele atinse: un parlament în care aveau 347 de mandate (faţă de cele 36 ale opoziţiei) și un tratat de pace care satisfăcea toate interesele Kremlinului în România. Cât priveşte situația din țară şi starea de spirit a românilor după doi ani de ocupație sovietică, iată ce scrie Ghiţă Ionescu în documentata sa lucrare Comunismul în România: “ Amărăciunea, neliniştea şi mânia erau fără precedent în România. Din nou oamenii şi- au pus nădejdile în Rege, care, erau siguri, va refuza deschiderea Parlamentului. Când el a făcut însă acest lucru, acțiunea sa a fost şi mai puțin bine privită decât de obicei şi s-au auzit critici la cei ale căror rude şi prieteni erau deja în închisori, lagăre de concentrare sau ascunși. Într-adevăr, după alegeri şi după consolidarea comuniştilor la putere, persecuțiile au luat forma unei terori organizate, care a luat amploare. Se auzea acum că zeci de mii de oameni «di w), mare parte din ei în lagăre şi temnițe, unii se ascundeau în munţi, unde se instituiseră puncte de întâlnire, iar alții plecau în străinătate”, Pentru conducătorii opoziţiei anticomuniste, în condițule în care aparatul de represiune, organizat şi condus de “consilieri sovietici”, era din ce în ce mai eficace, devenise evident că lupta nu se putea duce numai în țară. “Ea trebuia extinsă în afară — scne Nicolae Baciu în Agonia României — de unde putea veni un ajutor. Cel puțin aşa a crezut luliu Maniu. De aceea el a încercat să convingă misiunea anglo-americană să ușureze plecarea din țară a câtorva fruntași ai partidului său, fiindcă «el nu era mulțumit de cei care erau în străinătate». După el, ei erau «slabo». Misiunile nici nu voiau însă să audă”, Cu toată opacitatea dovedită de anglo-americani, Iuliu Maniu, conştient de faptul că ajutorul democrațiilor occidentale era esențial în lupta împotriva comunismului, nu a pregetat să insiste pe lângă reprezentanții Statelor Unite şi Mani Bntanii la Bucureşti, ca aceştia să transmită guvernelor lor adevărul despre ce se petrece în România. Schiţând un portret obiectiv al bătrânului luptător transilvănean, acelaşi Nicolae Baciu scrie: “Se poate discuta linia politică a lui Maniu şi eventual i se pot reproşa greşeli, mai ales încrederea lui în anumiți indivizi şi colaboratori. Însă ceea ce este sigur este că nu i-a lipsit nici patriotismul, nici curajul fizic şi moral în rolul lui de fruntaş anticomunist. Riscându-și viața zi de zi, minut de minut, el bătea la porțile misiuniloranglo-americane împreună cu prietenul şi interpretul lui, Vasile Serdici, pentru a prezenta memorii, proteste, rugăminți şi strigăte de deznădejde. Subliniez că luliu Maniu vorbea în numele întregii opoziții româneşti. Astfel şi aici comuniștii au dreptate uliu Maniu s-a prezentat la 13 martie 1947, împreună cu Vasile Serdici, la reprezentantul politic american la Bucureşti, ambasadorul Burton Berry, cu un memoriu colectiv al partidului său, al celui liberal şi al celui socialist. Cu această ocazie, Iuliu Maniu a spus reprezentantului Americii că el este gata să răstoarne guvernul Groza şi cere sfatul şi spnjinul anglo- american pentru o face. lată, în traducere, în părțile esențiale, textul telegramei domnului Burton Berry, trimisă subsecre- tarului de stat Dean Acheson: «Maniu mi-a spus că partidul său vrea să răstoame guvernul minoritar şi dictatonial actual, ce ruinează țara. Planul său nu implică o revoluție, dar s-ar utea să fie şi oarecare vărsare de sânge. __ În tsi guvernului Groza nu se poate face decât cu concursul a trei elemente: poporul român, regele și manle puteri. Poporul s-a pronunțat prin votul masiv dat contra acestui guvem în recentele alegeri. Regele — după spusele lui Maniu — este de acord. Atitudinea guvernelor american și britanic este de aflat. De aceea a venit să mă vadă, ca să afle atitudinea noastră... Am adăugat că trebuie să refer propunerea dumisale la Washington pentru studiere...»”. Recitind astăzi raportul adresat Departamentului de Stat de diplomatul american acreditat la Bucureşti, nu putem să nu remarcăm loialitatea sa față de România. O loialitate bazată pe trăirea sinceră a valorilor democraţiei, pe care, din păcate, mulţi alți reprezentanţi ai poporului american le vântură prin lume doar din raţiuni propagandistice, Burton Berry nu. se sfieşte să atragă atenția superiorilor săi despre obligaţia morală a “marilor puteri” de a participa alături de Marginalii la relaţiile politice româno-americane (AI) “poporul român” şi de “rege” la o acțiune, chiar violentă, pentru înlăturarea regimului comunist impus României. Mesajul telegrafic al reprezentantului american în Comisia Aliată de Control a ajuns în mâna superiorului său direct, subsecretarul de Stat Dean Acheson, aflat la Moscova, unde participa la conferința celor trei miniştri de Externe. Răspunsul acestuia, datat 19 martie 1947 -topsecret, sună astfel: “Informaţi vă rog pe Maniu că, cu toate că guvernul Statelor Unite nu aprobă procedura dictatonală a guvernului minontar Groza, care este contrară principiilor democratice ale Statelor Unite, la care ele țin cu tăne, guvernul Statelor Unite nu poate spnjini sau preconiza răsturnarea guvernului prin violență cu posibile consecințe grave pentru poporul român. Acheson”. “La rândul său — ne informează în continuare Nicolae Baciu, pe baza documentelor din arhivele americane la care a avut acces — Departamentul de Stat, ca o chestiune de rutină, a informat ambasada britanică din Washington de demersul lui Maniu. Ambasadorul britanic, lordul Inverchapel, telegrafiază la 20 martie la Londra: «Departamentul de Stat m-a informat că Maniu s-a informat recent de atitudinea Statelor Unite în cazul răsturnării guvernului Groza. El afirmă că ar avea pentru asta sprijinul regelui. Departamentul de Stat a dat instrucțiuni domnului Berry să răspundă lui Maniu că, deşi guvernului american îi displac multe din aspectele guvernului Groza, el nu se poate să-i dea lui Maniu spnjinul său». La rândul său, ministrul de Externe britanic dă la 27 martie 1947 instrucțiuni ministrului său la Bucureşti: «Sunt întru totul de acord cu instrucțiunile date lui Burton Berry de către Departamentul de Stat. Dacă Maniu vă contactează, d-ta trebuie să-l pui în gardă că guvernul Majestății Sale nu concepe nici singur moment să- 1 acorde suportul săw»”. Aşadar, tentativa lui luliu Maniu, având drept scop nu numai să sensibilizeze, dar chiar să asocieze “marile democrații occidentale”, Statele Unite şi Marea Bntanie, la o acțiune disperată de a pune capăt sovietizăni României, a eşuat lamentabil. “Nici un spnjin!”. Acesta a fost răspunsul categonc dat de cei pe care “opoziția democrată” i-a ajutat, prin actul de la 23 august 1944, să termine războiul cu şase luni mai devreme. Ingratitudinea manilor puteri este însă un comportament frecvent întâlnit în istorie, iar noi românii am fost confruntați adeseori cu ea. Dacă însă lucrunle s-ar fi opnt aici, ne-am fi împăcat cu gândul că va trebui să luptăm singun pentru a ne elibera din ghearele comunismului. Consecințele demersului lui Iuliu Maniu nu s-au limitat însă doar la un refuz categonc din partea celor cărora le fusese adresat. Deşi întreaga corespondență între reprezentantul american la Bucureşti şi Departamentul de Stat, precum și implicarea Foreign Oflice-ului în acțiunea de a tempera nemulțuminle opoziției anticomuniste din România, ar fi trebuit să fie supusă celei mai severe confidențialități, mențiunea “top secret” fiind aplicată pe toate documentele aflate în circulație, Moscova a luat cunoştinţă de conținutul lor, poate chiar înaintea celor cărora le erau destinate. Într-un capitol anterior am prezentat aspecte ale procesului de infiltrare a comunismului în administrația americană, cu tentacule care ajungeau până la vâri, la Casa Albă. Un proces similar, cu consecințe la fel de grave, a afectat şi Marea Bntanie. Maxim Maximovici Litvinov (de fapt Max Walach, 3; ş pi Ma cea 47 » a ă e . > AS sol PIE, Îng A A e) A — ai i 2] »t A ASR bf . i pei Su. Ş*- e: i n * / păi ii! - gi Cai evreu polonez), unul dintre conducătoni de prim rang ai Uniunii Sovietice, comisar al poporului pentru afacerile externe în perioada 1930-1939 şi ambasador la Washington între anii 1941-1943, a fost “refugiat politic” în Anglia, înainte de revoluția bolşevică. În calitate de azilant politic şi de agent bolşevic, Litvinov a realizat două lucruri de o importanță capitală pentru izbânda comunismului în lume. S-a căsătont cu Mrs. Lowe, o doamnă autentică, datontă căreia a avut acces în “lumea bună”, dar mai ales a înțeles că soluția pentru a anihila Anglia capitalistă nu este crearea unui Partid Comunist Bntanic, ci infiltrarea clasei politice, la cel mai înalt nivel, cu agenţi de influenţă în slujba comunismului. În acest scop, virusul marxist trebuia inoculat progenitunlor ducilor, baronilor şi lorzilor încă de pe băncile universităţilor, fiind vizate cu prioritate elementele cele mai dotate intelectual, ca şi cele cu înclinații homosexuale. Pentru atingerea acestui obiectiv, Litvinov şi-a asigurat serviciile unui recrutor genial, Anthony Blunt, fiul unui pastor, intelectual de rasă și homosexual notonu. Timp de 1l ani, acest personaj și-a desfășurat activitatea de pervertire morală şi îndoctrinare marxistă la Trinity College din Cambridge, unde i-a recrutat ca spioni pe celebni Guy Burgess, Donald MacLean, James Klugmen, Allen Nunn May, Harold Philby şi mulți alții încă neidentificaţi, toți cunoscuţi sub denumirea de “Apostoli”. “Apostolii” erau bine implantați atât la Washington, cât şi la Foreign Office, la Serviciile Secrete MIS şi MI6. Demascat de americani, Donald MacLean fuge împreună cu un alt “apostol”, Guy Burgess, în 1951, la Moscova. Un alt nume devenit celebru în urma activității de spionaj, Harold Philby, va fi demascat abia în 1963, când se refugiază în URSS, unde devine cetățean sovietic şi dobândeşte gradul de general KGB. Va scne o carte intitulată My Silent War (Războiul meu tăcut), în care-şi dezvăluie, fără ruşine, trădarea. Cartea se va vinde ca pâinea caldă în Occident şi Philby va încasa drepturile de autor la Moscova. Mai revoltător este însă cazul lui Anthony Blunt. În timp ce-şi desfăşura activitatea de recrutor de spioni în slujba Moscovei, ca într-un roman suprarealist, Serviciul Secret MIS, în 1939, îl angajează cu rang de ofiţer. În 1945 devine “directoral Galeriei de Tablouri” a M.S. Regelui și apoi a M.S. Reginei, care îl înnobilează în 1956, deși la Cambndge era cunoscut ca membru al Partidului Comunist Britanic! Va fi demascat ca spion comunist abia în 1979, dar nu va fi defent justiției, deoarece a colaborat cu anchetatorii la desluşirea dedesubturilor activităților murdare, în care erau implicate nu numai Coroana, dar şi numeroase personalități cu nume sonore şi funcții înalte. In Occident, “Apostolii de la Cambndge” vegheau cu ochi de Argus la prezervarea intereselor Uniunii Sovietice. Prin zelul lor, conținutul demersului lui Iuliu Maniu adresat guvernului Statelor Unite a ajuns cu rapiditate la Moscova, unde se luau măsunle menite să rezolve situațiile de criză. Reacția sovietică la ultima încercare disperată a opoziției româneşti de a împiedica sovietizarea totală a țării a fost promptă şi brutală, pe măsura pericolului pe care-l reprezenta pentru regimul comunist o coaliție de partide cu tradiție. Pentru a stinge focarele de agitație, care creau probleme guvernului de la București, Kremlinul hotărăște lichidarea tuturor formelor de opoziție din România. Dar pentru ca o astfel de măsură să nu 1 stâmească proteste în lumea liberă, ea trebuia . pusă în practică cu o acoperire legală cât de cât credibilă. Cunoscând intenția lui luliu Maniu de a trimite în Occident câteva personalități cu greutate, Siguranţa şi consilieri sovietici din Ministerul de Inteme au concepul un scenanu simplu, dar care s-a dovedit eficace. Un agent provocator a propus conducerii PNȚ să ducă, pe calea aerului, un grup de fruntași ai partidului, care să acționeze din străinătate împotnva comunizănii țăni. lulu Maniua fost de acord cu această acțiune, urmând ca din acest grup să facă parte lon Mihalache, vicepreşedintele PNȚ, secretarul general al Partidului, Nicolae Penescu, şi Nicolae Carandino, directorul ziarului Dreptatea, În ziua de 14 iulie 1947, “fugani”, încărcaţi cu bagaje, s-au deplasat ! la aeroportul Tămădău, aflat la 46 km. de | Bucureşti, Acolo însă, lângă cele trei . . / 4 (continuare în pag. 8) Gabriel CONSTANTINESCU PAG. 8 NR. 6/150 Iunie 2003 RAZBOIUL P.5.D.- OCCIDENT (urmare din pag. 3) în esență nimic european. Ca dovadă — reacţia şefului delegaţiei Comisiei Europene în România, Jonathan Scheele, de respingere categorică (22 mai, la Sf. Gheorghe) a solicitării preşedintelui Consiliului Judeţean Covasna, Demeter lanoş, ca reprezentanții U.E. să sprijine înființarea unei noi regiuni de dezvoltare formate numai din județele (preponderent secuieşti) Mureş, Harghita, Covasna, în locul regiunii care, pe lângă acestea trei, cuprinde şi judeţele (preponderent româneşti) Alba, Braşov, Sibiu. Cu această ocazie, şeful misiunii U.E. în România s-a pronunțat ferm pentru “păstrarea actualei structuri de dezvoltare regională a României” (pe criterii economice şi nu “cultural-istorice”!), deoarece “Uniunea Europeană are nevoie la ora actuală de ostructură regională stabilă”, altminteri “orice modificare în componența celor 8 agenţii de dezvoltare regională ar duce la întârzierea procesului de negociere şi aderare a României la UE.” (cf.Rompres /22 mai). Quod erat demonstrandum, domnilor U.D.M.R -işti! Aveţi puțintică răbdare!... Asistăm la o ofensivă fără precedent a Vestului împotriva oligarhiei mafiote de sorginte kaghebistă din România, în momentul în care ascensiunea P.S.D. — partid deopotrivă anti-național, anti- occidental şi anti-democrat — a atins punctul culminant. În paralel cu subminarea economiei naționale în scopul însuşirii avuţiei de stat de către mafia de partid, P.S.D. (susţinut numai de U.D.M.R., căci “cine se aseamănă, se adună”) a reuşit să submineze şi orice formă de opoziție din România. Această situaţie a fost posibilă deoarece, în urma loviturii de stat din decembrie 1989, “au fost desființate, decapitate şi decimate tocmai direcțiile Securității ce se ocupau de contraspionaj (a Ill-a, a IV-a şi a V-a)”, deţinătoare ale evidenţei agenților K.G.B. şi G.R_U. care au preluat ulterior puterea în România. Singura care a supravieţuit a fost Direcția I, “ieşind după 1989 întărită şi revigorată, sub denumirea de Serviciul A” (c/. Valentin Raiha, În decembrie 89, KG.B. aaruncal în aer România cu complicitatea unui grup de militari, Editura Ziua-Omega Press Investment, Bucureşti, 1995,pp.64-70). Având caobiectiv neutralizarea oricărei posibile opoziții, Direcţia 1 se ocupa cu “supravegherea fostelor partide politice (țărănist, liberal etc.), mişcării legionare, celor ce audiau şi colportau ştirile transmise de posturile de radio occidentale sau erau pretabili la acțiuni protestatare, celor ce intenționau să treacă în mod fraudulos frontiera sau să rămână ilegal în străinătate, a activităţii cultelor şi sectelorreligioase, artiştilor, ziariştilor etc.”, îndeplinind rolul de “garant al regimului comunist şi al menţinerii puterii de către cuplul prezidenţial” şi “identificându-se cel mai bine cupoliția politică ceauşistă”. După “revoluţie”, ofițerii acestei direcţii au devenit “vioara I în structura S.R.L ”, deoarece aveau posibilitatea “de a infiltra întreaga societate civilă, administraţia de stat şi publică, partidele politice, organizaţiile şi asociaţiile politice şi apolitice, mass-media, organismele economice şi bancare, celelalte servicii secrete”. În aceste condiţii, “fragilitatea, inconsecvența şi dezbinarea opoziţiei, ca de altfel a întregii societăți româneşti”, se explică prin relansarea Direcţiei | ca garant al noului totalitarism al P.S.D. Învingător absolut în interiorul țării aduse la dezastru, partidul-stat condus de Adrian Năstase (care aduce tot mai mult cu Ceauşescu cel din ultimii ani, însă mai unsuros și mai vulgar) s-a trezit dintr-o dată față în față cu Occidentul ostil, pe care credea c-o să-l ducă de nas la nesfârşit. lată însă că după 13 ani de la “revoluţie”, Occidentul — lovit până acum de orbul găinilor față de genocidul din România — şi- a întors pe neașteptate fața amenințătoare către “cei din interiorul acestei țări” care “şi-au folosit poziţiile, relaţiile și influența pentru a împiedica România să-şi atingă adevăratul potenţial” (după cum a precizat ambasadorul S.U.A. la București), Bătălia dintre P.S.D. şi Occidentul dezmeticit în ceasul al 12-lea abia începe! Aveţi puţintică răbdare!,., | Menţionăm că în numărul trecut, în articolul “Scindarea Occidentului” (p. 6, col. 1), consideraţiile despre premierul “bntanic Tony Blair nu aperțir ugoga pi (Traian Călin Uba), ci prezintă un adaos red PUNCTE CARDINALE AMÂGIRI & DEZAMAGIRI (urmare din pag. 7) “avionete”, care în nici un caz nu ar fi putut zbura până dincolo de hotarele României, îi aşteptau, înarmaţi până în dinţi, agenții Siguranței, Tentativa de evadare din spatele Cortinei de Fier eşuase. Toţi cei 10 fruntași ţărănişti au fost arestați sub acuzația de “tentativă de fugă într-o țară străină”. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. A doua zi, 17 iulie 1947, acuzaţi de “acțiune de răsturnare a regimului existent în România”, luliu Maniu, Aurel Leucuţia, Emil Ghilezan, Vasile Serdici şi Ilie Lazăr au fost arestați, după ce, în prealabil, Adunarea Deputaţilor le-a ridicat imunitatea parlamentară. Și în timp ce toată conducerea PNȚ se afla în beciurile Siguranţei, la 29 iulie 1947, Adunarea Deputaţilor adoptă Jurnalul Consiliului de Miniştri care decreta dizolvarea Partidului Naţional Țărănesc. De aceeași măsură erau lovite “organizaţiile militare, de tineret, de femei şi orice alte organizații sau asociaţii” conduse de partid. Jurnalul mai prevedea închiderea sediilor partidului, confiscarea arhivelor şi corespondenţei, precum şi lichidarea patrimoniului. De măsuri similare, dar fără focul de artificii de la Tămădău, s-a bucurat şi Partidul Naţional Liberal. Pe scena politică românească mai rămăsese, cu titlul de partid de opoziție, doar Partidul Social- Democrat. Acesta însă era păstrat în vederea unificării cu Partidul Comunist, eveniment care se va produce în februarie 1948. Până atunci Siguranța avea de muncă din greu. În țară, deşi din cauza opresiunii sistematice nu era posibilă o rezistenţă organizată, se confrunta cu grupuri de partizani formate din fugari în munţi, dar și cu numeroase organizaţii subversive alcătuite — scrie Ghiţă Ionescu în Comunismul în România-—“din elemente izolate şi intransingente ale Gărzii de Fier, din tineni ofițeri, preoți şi funcționari, din studenţi şi elevi, din foste cadre ale partidelor, proscrise nominal după alegeri”. În același timp, anchetatorii Siguranței pregăteau procesul intentat fruntașilor național-țărănişti. Un proces în care Partidul Comunist nu s-a pronunțat direct, printr-un acuzator public. Tribunalul utilizat a fost cel militar, reluând astfel metoda folosită de Carol al II-lea în represiunea politică. Ca o ironie tristă, care prefigura dezertănile în tabăra comunistă a multor deținători de funcții importante în instituțiile de bază ale Statului, preşedintele tribunalului care va judeca conducerea Partidului Naţional Țărănist a fost magistratul militar, colonelul Alexandru Petrescu. Acelaşi magistrat militar care în 1936 fusese procuror în procesul de la Craiova în care au fost condamnaţi la pedepse grele “militanții antifascişti” din grupul condus de Ana Pauker! (Palmaresul acestui monstru, deținător al titlului de “doctor în drept” la Paris, este cutremurător. A prezidat aproape toate marile procese intentate organizațiilor de rezistență împotriva comunismului. “Toată lumea ştie — scrie Doina Jela în Lexiconul Negru. Unelte ale represiunii comuniste — cât de expeditiv era Petrescu în procesele lui, chiar cele soluționate prin condamnări la moarte [...] Se spune că dobândise o placiditate, un automatism în a rosti sentințe la 5 minute de la începerea audieri, şi că putea prezida câte 5-6-10 asemenea procese pe zi”!) În capitolul intitulat “Procesul lui Maniu” din Comunismul în România, Ghiţă Ionescu face o prezentare obiectivă a atitudinilor şi ideilor conturate în timpul confruntării dintre acuzați şi acuzatori. O confruntare care, din punctul de vedere al organizatorilor comuniști, ar fi trebuit să fie marea despărțire a apelor: “Între tribunal şi acuzați nu a fost posibil nici un fel de dialog. Procesul a ajuns să aibă o ciudată claritate a sensului ce-l avea, căci nici una din părți nu şi-a ascuns sentimentele ce le încerca şi nici părerile. Spre deosebire de cardinalul Mindszendy, de pildă, care a mărturisit şi mai târziu a retractat cele spuse, şi care s-a aflat sub un vizibil stres moral şi fizic, Maniu şi-a expus clar și calm propriile-i păreri şi şi-a recunoscut acțiunile. Toţi acuzații, cu excepția a doi dintre ei, au făcut la fel [...] Maniu şi Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viață, ceilalți la muncă grea și la recluziune pe termene mergând de la închisoare pe 5 ani până la închisoare pe viață. Maniu a părăsit sala tnbunalului la fel de stăpân pe sine şi curtenitor aşa cum fusese întreaga sa viață. La fel se comportase şi pe durata procesului. Avea 74 de ani. A fost ultima oară când a fost văzut în public. În 1956 s-a anunțat că murise în temniţă în 1953. Informații foarte puţine şi puţin demne de încredere străbătuseră în afară în timpul celor 5 ani în care fusese încă în viață. Dar toate aveau în comun descrierea lui ca fiind o ființă împăcată, întărită de o adâncă credință religioasă şi cu conştiinţa faptului că împărtășeşte suferința poporului pe care îl slujise cu atâta credință”. Pe aceeași linie se înscrie şi comentariul lui Nicolae Baciu din Agonia României despre procesul prin care s-a urmănt decapitarea şi lichidarea opoziției româneşti: “Acuzaţii absurde, judecători abuzivi şi servili, sala curții plină de golani aduşi cu camioanele sovietice pentru a stnga «La moarte!. [...] luliu Maniu şi-a asumat cu o extraordinară demnitate întreaga răspundere, ca un comandant de oştire ce ştie că ținuta sa este destinată istoriei. A fost o lecție de ținută națională ce merită într-o zi să fie imortalizată. luliu Maniu, ce avusese curajul să strângă mâna mareșalului Antonescu în procesul acestuia din mai 1946, pentru a-i marca respectul său, pleca pe acelaşi drum, al mormintelor fără nume şi cruce, ca şi el”. Cât priveşte reacţiunea democraţiilor occidentale la acest infam proces, Nicolae Baciu, un admirator sincer al valorilor americane, scrie cu o notă de nedisimulată amărăciune: “Arestarea fruntașilor Partidului Naţional Ţărănesc a fost urmată de proteste din vârful buzelor, formulate de Departamentul de Stat şi de Foreign Office”. Mai revoltătoare este însă atitudinea ministrului Marii Bntanii la Bucureşti, Adnan Holman, care — ne informează Florin Constantiniu în a sa O istorie sinceră a poporului român — “recomanda guvernului britanic să nu se implice în apărarea acuzaților, considerând că vina lor ar fi fost dovedită şi în fața unui tribunal bntanic”! Dintr-un cu totul alt unghi de înțelegere şi interpretare priveşte Pamfil Șeicaru evenimentele care au avut drept consecință comunizarea țănii. “Partidele — scrie marele ziarist român în lucrarea sa storia Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional Țărănist, publicată în 1963 la Madrid — erau complet nepregătite, atât teoretic cât şi moralmente, pentru o rezistență eroică [...]. Ele nu aveau nici tradiția acțiunilor revoluționare, nici temperamentul revoluționar, care implică un curaj excepțional, acceptarea riscunlor unei acțiuni nelegale”. După ce analizează amănunțit cele trei partide istorice, PNȚ, PNL şi PSD, îşi încheie analiza întrebându-se retoric: “Care din aceste trei partide ar fi fost în stare să facă opoziție comuniştilor, susținuți nu de masele populare, ci de armata sovietică? Nici unul. Singurul partid deprins cu lupta clandestină era Garda de Fier, dar era proscns”. Pamfil Șeicaru nu se mulţumeşte însă să constate situația creată după actul de la 23 august 1944. El se duce spre cauze: “Avusese Iuliu Maniu vreo asigurare, dacă nu un angajament scris, cel puțin unul verbal, din partea lui Roosevelt şi a lui Churchill? Absolut nici unul. Atunci pe ce s-a rezămat? Pe o simplă interpretare falsă a scopurilor de război ale anglo- americanilor, luliu Maniu judeca sensul politic al celui de-al doilea război mondial conform criteriilor impuse de faimoasele puncte ale preşedintelui Wilson din 1918 [...]. La totala necunoaștere a comunismului și a imperialismului sovietic se mai adăuga și greşeala de a crede că s-ar fi putut capta bunăvoința Rusiei sovietice. Când, în iunie 1944, luliu Maniu constituia «Blocul democrat» care includea şi pe comuniști, cu toate că partidul se reducea la o infimă minoritate, şi realiza pentru prima oară în România «frontul populan», el nu-și dădea seama că, evitând lupta cu comuniștii, virtual capitula. Spintul de tranzacție între două opinii antagoniste, care este de esența democraţiei, nu intră în concepția totalitară a comunismului. Frontul popular este pentru Moscova un expedient spre a adormi instinctul de conservare al partidelor democraţiei liberale”. lumina acestor fapte reale, concluzia la care ajunge Pamfil Şeicaru nu poate fi contestată. O concluzie care include şi un punct de vedere asupra procesului conducerii Partidului Naţional Țărănist, diferit de cel al profesorului Ghiţă lonescu şi de cel al lui Nicolae Baciu. Dacă acești doi analişti ai istoriei noastre recente pun accentul pe semnificația morală a procesului, Pamfil Șeicaru se opreşte asupra semnificației lui politice, care, aşa cum se întâmplă întotdeauna în politică, are şi umbre, nu numai lumini: “Pentru lichidarea partidelor democratice şi înscăunarea partidului comunist, Moscova a avut nevoie numai de șase luni. La sfârșitul lui februarie 1945, liberalii, național-țărăniștii şi socialiştii-democraţi erau lichidaţi. Speranţele pe care le mai păstraseră cu ocazia alegenlor din noiembrie 1946 dovedesc totala lor ignoranță în ce priveşte comunismul. Procesul intentat conducătorilor partidului național-țărănist a fost un prilej de a da în penibil spectacol lipsa de unitate și de curaj politic a conducerii partidului. Când toți fruntașii partidului — afară de lon Mihalache, care a păstrat o ținută demnă — au azvârlit toată răspunderea asupra lui luliu Maniu, cel mai vehement acuzator fiind Mihai Popovici, cu speranța că vor fi achitaţi sau că or să scape cu pedepse mai ușoare, putem să ne dăm seama de lipsa de capacitate de luptă a partidului național-țărănist. La începutul anului 1948, toate partidele democratice au fost lichidate, atât ca organizare, cât și ca ideologie”. Pe câmpul de luptă împotriva comunismului mai rămăsese doar o singură piesă: monarhia. Dar şi ea va fi lichidată la sfârşitul anului 1947, (va urma) ES Cta sint mr Lie PUNCTE CARDINALE lunie 2003 NR. 6/150 PAG. 9 EMINESCU SI CREDINȚA Mic tablou de familie Dacă, din cîte ştim despre el, căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, era om respectuos de cele sfinte, dar nu tocmai bisericos, în schimb fiica stolnicului Vasile Juraşcu, Raluca, mama poetului, pare să fi fost mult mai evlavioasă, cum erau îndeobşte femeile în mediul tradițional (literatura ne-a familiarizat, în acest sens, mai ales cu imaginea mai plebee a mamei lui lon Creangă, așa cum se desprinde ea din Amintiri), şi a ţinut cu tot dinadinsul să aibă, pe moşia de la Ipoteşti, lăcaş propriu de închinăciune, cumpărîndu-se în acest scop, de la fostul proprietar al Ipoteştilor (Teodor Murguleţ), o bisericuţă fără turlă, cu clopotnița de lemn, ce mai poate fi văzută şi astăzi în cadrul muzeal al locului. Raluca avea doi frați (Calinic şi Iachint sau Iachift), trei surori (Olimpiada, Fevronia, Sofia) şi o nepoată de soră (Xenia) la călugărie, în vestitele mănăstiri ale “dulcii Bucovine” (Olimpiada a fost chiar stareță a Mănăstirii Agafton, nu departe de Botoşani). Este interesant că în poezia şi mai ales în proza lui Eminescu există multe figuri de “sihaştri”, iar el însuși şi-ar fi expramat în treacăt — dar după 1883 — dorința de a se călugări. “Sihăstria” eminesciană arată însă mai degrabă ca o formă de autarhie şi în-singurare romantică, fără limpezi temeiuri mistice sau dogmatice. Altminteri, Eminescu pare să fi avut ideea elementară că schimnicia, îndeosebi la tinerețe, reprimă în mod vinovat exercițiul liber şi natural al instinctelor (vezi nuvela Cezara sau poezia Făt-Frumos din tei). Mai degrabă din moliciunea fini decît dintr-o discreție superioară, Raluca nu pare să fi exercitat asupra propriilor odrasle vreo influență semnificativă de ordin religios (cum exercitase, în simplitatea ei, mult mai energica Smaranda Creangă, chiar dacă — pe termen lung — rezultatele nu s-au dovedit tocmai cele scontate, “Nică” tratînd preoția persiflant şi anivist, şi sfîrşind “răspopit” şi dedat la impietăți de pomină, pe care şi Eminescu zice-se că le savura). În ciuda antecedentelor familiale şi a cadrului bucovinean împînzit de vetre monahale, nici unul dintre cei opt copii ce au atins maturitatea (alți trei muriseră prematur), deşi mai toți au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoțească sau spre monahism: unul a fost medic, altul jurist (mort “prin împușcare de sine însuşi”), doi ofiţeri (dintre care unul şi cu studii inginereşti), un altul ar fi urmat şi el cariera medicală, de n-ar fi munt de tifos la numai 16 ani. E poate semnificativ că Aglae, una dintre surorile poetului, căsătorită de foarte tinără şi rămasă văduvă puţin după aceea, s-a recăsătorit cu un ofițer austriac și a trecut la catolicism fără mari scrupule confesionale. Eminovicii aveau, cel puțin în faza adolescenţei, reputaţie de “cai breji”. Cînd, în toamna lui 1860, Mihai a venit elev la Cernăuți, directorul gimnaziului, Ştefan Wolff, ştiutor de isprăvile fraților mai mari (Şerban, Nicolae, Gheorghe/lorgu şi Ilie), ar fi exclamat copleşit: “Și acesta e tot un Eminovici!”. Mihai n-a contravenit așteptărilor, cel puţin sub aspect comportamental. Călinescu menționează, între altele: “Nici religia nu era pe placul micului Mihai”, care “n-avea nici o tragere de inimă pentru «exortele» popii şi lipsea de la ele des, ori se făcea nevăzut cînd erau mînaţi spre biserică, drept care sfinția-sa îl «pirl», însemnîndu-l la conduită cu vorbele: Tadelnswerth wegen Versăumniss der Exorten, adică, mai pe românește: «Ticălos, fuge de la predică»”. “Cred, Doamne; ajută necredinței mele!” Tînărul Eminescu, pătruns pînă-n măduva oaselor de duhul crepuscular al roman- tismului, însușit mai ales pe calea nebulos metafizicizantă a paradigmei nemţeşti, pare să se simtă bine în pielea “geniului pustiu”, cochetînd cu indianismul via Schopenhauer, exaltînd suferința și aventura cu titlu experimental, savurînd tentația luciferică şi impingind scepticismul pînă la accente de ateism (vezi Mortua est, Împărat şi proletar etc.). De pe atunci datează şi dezabuzata definiție lirică a teologiei: “Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită/ Unor lucruri nexistente, carte tristă şi-ncilcită,/ Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra”. Cu toate acestea, nici ateismul, nici demmonismul romantic n-au ajuns niciodată la el atitudini asumate interior, rămînînd doar simple reflexe ale unei mode literare şi ale unor conjuncturi sufleteşti în dinamica sinuoasă a vieții. Ba mai mult, cum a observat şi Nichifor Crainic, poetul (identificîndu-se în Epigonii chiar cu întreaga lui generaţie) resimte de timpuriu lipsa credinței ca pe o infirmitate. “Ar fi interesant — scrie mentorul gîndirist — să cunoaştem toate cauzele pierderilor spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se pare să accentuăm că regretul după un lucru e totuna cu dorința de a-l avea. Cine tînjeşte după credința şi după speranța pierdută e în situația de a spune, ca în Evanghelie: Cred, Doamne; ajută necredinţei mele! Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui Eminescu”, Maturitatea a estompat fronda cu Dumnezeu și cu religia instituţionalizată, iar dacă în creaţia lirică lui Eminescu îi mai scapă cîte un accent de revoltă sau de contestaţie, se vede, în schimb, că el are mare grijă de a menaja în articolele politice sensibilitatea religioasă și tradiția bisericească, conștient de răspunderea rolului de “pedagog naţional”, pe care a știut să-l joace fără emfază. E totuși dezamăgitor să constaţi cîtă neînțelegere manifestă cîteodată față de moștenirea bizantină (incondeiată în spiritul disprețului occidental) și mai ales faţă de iconografia răsăriteană (“...icoanele orientale rămin reproducerea unor mumii şi schelete, cari au mai multă asemănare cu chipurile țepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor ”). Şi totuşi tot el scria altădată, cu intuiție profundă şi cu nostalgică admiraţie: “Credinţa zugrăvește icoanele-n biserici...” (Melancolie). S-ar zice că, pentru Eminescu, religia ortodoxă, deși necesară în ordinea morală și în iconomia națională, contravine exigențelor estetice ale modernității și incomodează libertatea creatoare a “geniului” romantic, cu precădere mușcat — vorba lui Nae Ionescu — de “şarpele demiurgiei”. În ciuda declaraţiei din poezia Eu nu cred nici în lehova (ce, la o lectură atentă, nu exprimă exclusivitatea, ci doar primatul angajării romantice), Eminescu, fără să îmbrăţişeze o credință determinată şi fără să aibă o fire evlavioasă, purta totuși un mare respect tradiţiei religioase în genere, iar Bisericii Ortodoxe îi recunoștea statutul de “Maică spirituală a poporului român”. Una dintre pasiunile lui era aceea de a stringe manuscrise vechi, care aveau mai toate, se înțelege, un conţinut religios, dar care pe Eminescu îl atrăgeau mai mult pentru farmecele limbii din bătrîni. Deşi ortodox, el aprecia mult şi catolicismul, mai ales pentru performanțele culturale ale acestuia. Era însă critic la adresa protestantismului, care i se părea “o iudaizare a creştinismului” (caracterizare neargumentată punctual, preluată desigur de pe aiurea). Pe vremea cînd plănuia să se cunune cu Veronica Micle (care avea să moară în acelaşi an cu el, fiind înmormiîntată la Mănăstirea Văratec), se gindiseră amindoi, mai în glumă, mai în serios, să se convertească la catolicism, unde divorțul nu este lesne admis. Desigur, lucrul nu s-a întîmplat, dar episodul rămîne grăitor pentru lipsa patimii confesionale. Încă din tinereţe, cînd ambiţionase să înveţe sanscrita, fusese atras şi de religiile indiene (inclusiv de “religia fără Dumnezeu” a lui Buddha, pe care-l găsim amestecat mai tîrziu chiar şi în variantele de lucruale Luceafărului), iar pe marginea unui caiet îşi notase cîndva, cu evidentă exagerare teribilistă: “Eu sint budist. Nefiind creştin simplu, ci creştin ridicat la puterea a 10-a”. Era sensibil şi la vechile credinţe ale geto-dacilor (vezi, de pildă, Rugăciunea unui dac sau poemul Strigoii), referindu-se nu o dată la Zalmoxis şi la înțelepciunea “preoților păgîni”, în care nu vedea însă atit nişte adversari, cît nişte precursori ai creştinismului. În general, îl atrăgeau exotismele și misterele, în tradiția şi spiritul evaziunilor romantice, Cum s-a spus şi despre Goethe, Eminescu avea mai degrabă un fel de “religiozitate fără religie”, în care precumpănea nu dogma, ci mitul, sau, altfel spus, nu revelația asumată prin credinţă, ci sacrul reflectat în fantezia plăsmuitoare. În scrierile sale postume se găsesc însă şi unele compoziții cu caracter religios creştin, închinate fie Sfintei Treimi (cîteva obscure Țerţine de model dantesc), fie Mîntuitorului Isus Hristos (Christ, Înviere), fie Maicii Domnului (Rugăciune, Răsai asupra mea...). Cea mai frumoasă expresie religioasă a liricii eminesciene rămîne, desigur, poezia Rugăciune (chiar dacă e plauzibilă prezumția călinescianăa unor simple exerciţii de virtuozitate formală, Crăiasă alegindu-te, Îngenunchem rugîndu-te, Înalță-ne, ne mîntuie Din valul ce ne bintuie; Fii scut de întărire „Și zid de mîntuire, Privirea-ți adorată Asupră ne coboară, O, maică preacurată Şi pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfintului Umbră facem pămintului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plingeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică preacurată Şi pururea fecioară, Marie! Este oarecum curios că poetul n-a găsit altceva mai bun de făcut cu această poezie (nepublicată ca atare şi nereținută nici de ediția Maiorescu din 1883/84) decit s-o introducă parțial în corpul unui poem mai amplu, intitulat exotic Ta twam asi şi lipsit de orice simpatie pentru “paginile unse a sfintelor scripturi”! Însă poate că, pentru astfel de versuri, Dumnezeu i-a iertat lui Eminescu mai mult decit sînt dispuşi să-i ierte urmașii lui “Popa Grama”, Nedogmatic și nebisericos, crescut în zariştea “eresului” popular, iar mai tirziu format intelectual în spiritul heterodox al romantismului german, Eminescu a fost totuşi creștin ortodox în adincurile subconştiente ale personalităţii lui, sensibil la cosmic şi la organic, la taină şi la tradiţie, arzind ca o flacără vie pe altarul românismului creator, călăuzit de o înaltă conștiință morală şi de un mare patos vizionar. Împărat al cuvintelor, el a stat şi rămîne în bătaia de duh a Cuvîntului, dincolo de măsurile veacului, la “cina cea de taină” a veșniciei românești. Răzvan CODRESCU PAG. 10 NR. 6/150 Iunie 2003 PUNCTE CARDINALE NAVIGATORII SFÂNTULUI DUH ȘI PARABOLA BOBULUI DE PIPER Cu cât ne gândim mai mult, cu atât mai greu de înțeles ne apare acea ciudată goană după mirodenii care a însoțit (şi impulsionat, după cum vom vedea) marile descoperiri geografice. Azi, când simțul olfactiv s-a familiarizat cu cele mai exotice arome numai frecventând băcănia din colț, ne vine greu să credem că banalele mirodenii din bucatele noastre au constituit un imbold atât de irezistibil pentru navigatorii acelor timpuri. Febra mirodeniilor care a cuprins Europa în secolele XIV-XV-XVI este atâtde iraţională, scopul pare atât de disproporționat față de patima, energia şi mijloacele puse la bătaie pentru îndeplinirea lui, încât eşti silit să admiţisausă cauţi oexplicație mai plauzibilă decât cea obişnuită. O explicaţie care să depăşească determinismele de manual. Nu ne poate mulțumi, bunăoară, suficiența soluției mirodeniilor ca mijloc de conservare a alimentelor, a cărnurilor îndeosebi. Existau, din timpuri îndepărtate, când piperul nu avea o atât de largă circulație şi căutare, multiple şi excelente mijloace de a conserva alimentele: uscarea, sărarea (unul dintre cele mai uzitate), afumarea, coacerea, păstrarea în oțet, păstrarea în ghețării şi altele. În plus, pădurile şi câmpul ofereau culegătorilor numeroase condimente şi plante aromatice locale, europene: mărarul, pătrunjelul, cimbrul, chimionul, coriandrul, anghinarea, tarhonul, şofranul, lămâița, rosmarinul, măghiranul, busuiocul, dafinul, menta, măcrişul, ienupărul, usturoiul, ceapa, în timp ce piperul costa enorm. La începutul expansiunii maritime europene, un săculeț de piper valora cât un greutatea lui în argint! Preţul mirodeniilor în genere era exorbitant. Cu piper se putea încropi o zestre, se puteau cumpăra pământuri sau se puteau efectua fel de fel de alte tranzacții. De aceea sarea-—foarte căutată, dar multmai răspândită, şi deci ieftină — a fost principalul articol de comerţ în Evul Mediu. Dacă Imperiul Bizantin cunoştea — grație poziției lui — destul de bine mirodeniile Orientului, alimentaţia germanilor, a francilor, a nordicilor era frugală, bazată pe lapte, brânză, poame pădurețe, vânat proaspăt, pescuit, ouă de păsări acvatice, cereale. Gândiţi-vă puțin şi la riscunile cu care era adus piperul. Să cântărim cu realism cele două talere ale balanței: de o parte multdoritul piper, care conserva camea şi dădea gust mâncării, pe de altă | ÎI | NERA, | | LN. ia Pi La Masaccio: Alungarea din Paradis DN -î *— eset | ş romanţate a lui Magellan, adulmecă îndeaproape adevărata miză a uimitoarei căutări pe care o dobândise acest articol de import din Indii atunci când scrie despre “monotonia lipsită de spint a Io d = » . î» prânzului sau a cinei, a meselor europeanului medieval de dinaintea descoperirii mirodeniilor”. 5 Cameadin farfurie, devenită dintr-o dată fără gust, pentru a se numi aliment şi nu stârv, necesită acum " o abundentă condimentare. Şi numai mirodeniile, “ cu adierile lor iuți, pătrunzătoare, puteau înviora şi Îsi 2 . . .. >>) chema la viață cămurile greoaie ale Renaşterii, Harta insulelor Noile Hebride (statul Vanuatu din Polinezia, cu insula Espiritu Santo) “ Li cd LE i 2 ne bă 2 Liană de piper negru (Piper nigrum) parte aventura pe tărâmuri inospitaliere, viața aspră şi dură a navigatorilor. Să înconjuri lumea, să înfrunți oceanul necunoscut, furtunile, monştrii marini din realitate şi din închipuire, precum şi ostilitatea altor popoare — toate acestea numai pentru asezonarea bucatelor şi stimularea apetitului?! Raportul dintre efortul investit şi câştig este prea dezechilibrat pentru a fi şi real. Trebuie să acceptăm intervenția unui factor de natură imponderabilă, care să uşureze talerul prea greu al mijloacelor puse la bătaie, un factor care astăzi ne scapă tocmai din pricina naturii “volatile” cu care s-a manifestat. Minusculul fruct exotic dobândit din îndepărtatele şi edenicele grădini ale Orientuluitrebuie să fi aprins imaginația europenilor până ce a căpătat dimensiunile mitice şi miraculoase ale unui trofeu cules de-a dreptul din Pomul Vieţii. oana pe oceanele lumii devenea oquestă după fructul râvnit. Farmakon şi esenţă parfumată a Orientului, izvor de savoare şi mir scump, europenii au inhalat din mirodenii toate nostalgiilor lor. Prin “mirodenii” — scrie Francisco Morales Padrân (autorul /storie/ descoperirii şi cuceririi Americii) se înțelegeau în acea epocă multe lucruri, între care droguri, vopsele, parfumuri, alifii, cosmetice. Pe lângă acestea, se pot adăuga ingredientele trebuitoare pentru prepararea Sfântului Mir. nard, smimă, aloe, ulei de camfor lată câte paradisiace miresme izvorau din pulpa aceluiaşi cuvânt: miro- deniile! Stefan Zweig, autorul emoționantei epopei puteau suplini penuna de duh din zorii modemității europene. Nevoiade sfințire” atrupului cu mireasma binemirositoare a mirodeniiloreste la fel de necesară ca şi aerul pe care europeanul îl respiră. Fără de veste, unduhde prospețimea începutsă adie peste oceanele lumii, dinspre mirodeniile Orientului, împrăştiind miasmele de pe bătrânul continent, cauterizând duhorile pestei, trezindu-l la o nouă viață. UnnouDuhse purta pe deasupra Oceanului... Especeria care condimentează mesele spaniolilor, sosurile cu chilli (ardeiul roşu mexican), preparatele spicyfood ale englezilor-toate acestea şi-au făcut intrarea pe lista de bucate a necesităților culinare tocmai la timp pentru a suplini “deficitul de spirit” din mesele europeanului. Căci a presăra piper deasupra unei fripturi este ca şi cum ai încerca să o polenizezi, să însămânțezi carnea cu agerii grăunciori, pentru a o sili să nască. lată visul secret şi inconştient, prezent în actul condimentării. Tot astfel, staminele florilor exotice din insulele mirodeniilor îşi scuturau îmbătătoarele arome asupra europeanului. Ceylonul oferea scorțişoara, iar Insula Banda — nucşoara, piperul venea din Sumatra; cuişoarele — din Moluce; vanilia — din Americi şi Madagascar, ghimbirul din China... Şi, iată, suflul mirodeniilor le-a aprins oamenilor gura şi ochii, le-a deschis urechile. Cine a gustat mirodenii şi s-a obişnuit cu mâncăruri picante, suflă foc pe gură, se înfierbântă ca şi cum ar fi plin de Duh Sfânt. Europeanul, ca lovit de glosolalie, începe să ciripească în toate limbile lumii, însuşindu-şi ciudatele idiomuri din insulele paradisiace. Stoluri de apostoli misionari purced la răspândirea cuvântului creştin, sub cerul înmiresmat al noilor tărâmuni. 2 > rd 0 000 Ca n Sai «a Michelangelo: Mormântul lui Lorenzo dei Medici Dacă europeanul a simțit tocmai acum această nevoie de “spiritualizare” a mesei, ea se dato- rează, în bună măsură, configurației mentale proprii sfârşitului de Ev Mediu. Zbaterea spirituală a acelei epoci premergătoare Renaşterii (de fapt, o proto-renaştere), în care călugărul cistercian din Calabria Gioachino da Fiore profeţise (încă din secolul XII)“necesitatea” revelării celei de a treia persoane a Treimii, Ma ep Sr vestea o înnoire a lumii. Şi numai obtuzitatea mediului eclezial, care a determinatapariţia unui nou tip de societate, cea renascentistă, constituită ca segment laic, va lipsi omenirea de suflul unei credințe împrospătate, de împlinirea acestei profeții. În loc să se nască sub adierea Duhului Sfânt, noua lume, avortată, îşi va re-antropomorfiza zeii, căutându-şi modelele în antichitatea păgână, prin urmare dând întâietate cămii (vezi imageria quatro- şi cinquocentistă). Dar va căuta cu atât mai însetat, cu tenacitatea dorinței inconştiente şi refulate, boarea pierdută, în succedanee dintre care mirodeniile şi-au demonstrat cea mai deplină seducţie, alimentată de însăşi forța mitului. lată de ce epoca de căutare a mirodeniilor a coincis cu cea a unei revelări detumate a Sfântului Duh; de ce navigatorul portughez Queiroz, aflat în serviciul regelui Spaniei şi plecat în căutare de mirodenii pe o rută necirculată, găseşte, în 1606, o Australia del Espintu Santo (“Australia Sfântului Duh”), actuala insulă Espiritu Santo din Noile Hebride (Vanuatu). Se poate urmări în aceste fapte, aparent numai simple curiozități de istorie geografică, procesul de extravertire sufent de mentalitatea europeanului, care îşi ca urma cursul ireversibil: dintr-o questă inițiatică el, se va abandona căutării într-un plan exterior, profan, purspaţial. Se poate spune că, găsind mirodeniile, a ratat Sfântul Duh. Din libertatea spirituală deplină, preconizată de calabrez, rămâne doar libertatea de explorare a vastelor zări ale Noii Lumi. Cămirodeniile au o“natură” spintuală, de agenți simbolici ai Duhului Sfânt, o sugerează nu numai efluviile pe care le emană, de ordinul esenţelor prețioase, sau rădăcina comună a numelor. Spice Islands (numele vechi al Insulelor Moluce), Aa Especeria, Espiritu Santo, ci şi o serie de | „Ai ț tradiții epice. Amintiţi-vă de rolul fecundator al bobului de piper dintr-un întreg ciclu de (Vanilla planifolia) basme (clasic este Pipăruş Petru) care valorifică tema perechii fără copii ajunse la maturitate, a femeii care rămâne grea înghițind din greşeală boaba buclucaşă, care nu vrea să stea locului şi sare de oriunde ar fi strânsă. Feneia îl înghite “din greşeală”, adică inevitabil, forțată de destin. Bobul de piper, spirit fecundator, nu poate fi ascuns, nu te poți gearaza de el, aşa cumnute poți debarasa de ovocație, pentru că'Duhulsufiă undevrea”. Astfel, va da naştere unei progenituri de o calitate excepțională, un Făt-F rumos menit să restaureze ordinea cosmică, după cum Maria Fecioara, consimțind Duhului Sfânt, va dărui lumii pe Mântuitorul ei. Arhetipul poveşti pare a fi scena Bunăvestirii (de notat că femeia găseşte întotdeauna boaba de piper făcând ). Într-o altă narațiune simbolică românească, Fecioara Maria hel (Tony Birill, Legendele d N A curat în casă rămâne grea mirosind crinul întins de Arhang Cosmosului). a | 20 O polenizare analoagă s-a petrecut, reciproc, între occidental şi oriental. Europeanul vine în Indii sprijinit pe picioroangele înalte ale credinței lui, dar va fi nevoit să respire tăria parfumurilor străine, care-l vor pofti, gata narcotizat, la banchetul cu nişte zei necunoscuți. Poate că numai grație acestei impregnări cu parfumuri subtile, carnea şi cugetul vor naşte din nou, europeanul va întineri pentru încă trei secole, pregătindu-se, întotacest răstimp dăruit, pentru noi fapte, noi cuceriri, inclusiv spirituale... Atraşi în mod tainic de mirodeniile Indiilor, navigatorii europeni plutesc îmbătați de parfumurile lorexotice, imbătaţi de câştig... Dar, în realitate, mânați de Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt era, cu adevărat, Cel ce sufla în pânzele corăbierilor, care au “rotunjit” astfel lumea, făcând-o aidoma măruntului bob de piper. Minuscul grăunte pierdut în imensitatea spațiului, planeta Oceanului Albastru rămâne, deocamdată, singura ce dă gust şi savoare întregului Cosmos, Florea TIBERIAN PUNCTE CARDINALE lunie 2003 NR. 6/150 PAG. 11 NASC ȘI LA MOLDOVA OAMENI De la Ștefan la Savatie, via Baștovoi de Vasile A. Marian Trunchiul şi aşchia Până în 1998, Ştefan Baştovoi, basarabean din Chişinău, odraslă a unui propagandist de partid şcolit la Leningrad pe vremea când comunismul părea nemuritor, era untânăr libertin şi tenibilist, mare iubitor de sport şi de alte lucruri lumeşti, dar cu ambiţii artistice şi filosofice. Tatăl îl purtase de mic pe la lecţiile de “ateism ştiinţific” pe care le ținea, iar tânărul se obişnuise să nu dea doi bani pe Dumnezeu, pe popi şi pe credinţă. “Primul lucru pe care l-am aflat despre Dumnezeu a fost că stă pe nori şi are o scară mare cu care se suie în cer. Eram copil şi poate că mi-ar fi plăcut să fie aşa. Tatăl meu mi-a scos însă repede din cap această imagine copilărească, zicându- mi că norii sunt formaţi din vapori de apă şi că nimeni nu poate să stea pe ei, că pică jos. Acelaşi lucru mi l-a spus şi învăţă- toarea la şcoală. Gagarin, după ce a zburat în cosmos, mi-a zis ea, nu a văzut acolo nici un Dumnezeu. De atunci am rămas convins că Dumnezeu este o mare minciună”. — Ieromonahul Savatie Baștovoi Poetul de la Socola Venit la studii în România şi ajuns într-o vreme pacient la Socola (unde a scris bizarul ciclu de poezii “Un diazepam pentru dumnezeu”), nu prea se dovedise nici un elev şi nici un student model (a urmat Liceul de Artă “Octav Băncilă” din laşi, apoi Facultatea de Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara, pe care a abandonat-o), dar la 20 de ani “a rupt gura târgului”, cum se zice, cu volumul de poezie Elefantul promis, care a primit mai multe premii. Recidivează în 1997 cu volumul Cartea Războiului, iar în 1998 cu volumul Peşrele pescar. O poveste. Părea să se profileze o strălucită carieră de poet “postmodermnist” (după moda literară a momentului), capabil de nenumărate “năzdrăvănii” pe gustul “oamenilor recenți” şi plimbându-şi, mândru de sine, succesul precoce pe ruta Chişinău-laşi-Timişoara, cu un ochi spre Bucureşti şi cu altul spre Occident (încotro trage tot românul când “s-a ajuns”). Dacă s-a sculat, pre sine s-a popi... lată însă că în 1998, lăsând pe mulți cu gura căscată, Ştefan Baştovoi pune cruce literaturii (deşi între timp se îndulcise şi la proză: Jepurii nu mor. Pentru copiii sovietici care au crescut mari), intrând ca frate în Mănăstirea Noul Neamţ, pe Nistru în jos, unde în 1999 este tuns în monahism sub numele călugăresc de Savatie, iar în 2000 este hirotonit ierodiacon (prima treaptă a preoţiei călugăreşti), între timp întemeind şi conducând şi o revistă de spiritualitate ortodoxă: EkkJesia. Din vara lui 2002 este chiar ieromonah (cum s-ar zice, călugăr-popă “plin”), dar pare să-şi fi strămutat nevoinţele dinspre Basarabia spre Banat, unde de la o vreme cine-l caută îl găseşte... A ținut conferințe pe teme religioase şi duhovniceşti în mai multe oraşe (inclusiv la Bucureşti), dar aşa cum ieşise maian din ceata “literaţilor”, acum şi-a anunțat ieşirea şi din arena “conferențiarilor” (“până la vremea descoperită de Dumnezeu, dacă va fi”, precizează într-o carte recentă). În căutarea aproapelui pierdut Precocitatea şi fecunditatea, manifestate anterior pe plan literar, s-au manifestat în ultimii ani pe plan misionar şi mărturisitor. “Schimbat la față”, fratele Savatie a pornit, cu pana sau prin viu grai, “în căutarea aproapelui pierdut”. Te surprind la el inteligența, realismul şi cultura teologică agonisită în doar câțiva ani. De la regretatul N. Steinhardt (părintele Nicolae de la Rohia), predica ortodoxă n-a mai nimerit atât de bine calea de mijloc între tradiție şi actualitate, între literă şi duh. Toate cărțile sale (unele sub formă de interviuri) apărute după convertire — Ortodoxia pentru postmodernişti (2001), Dragostea care niciodată nu cade (2001), Între Freud şi Hristos (2001, reed. 2002), în căutarea aproapelui pierdut (2002), Opogorăre la iad (2002), Despre curaj şi libertate în Ortodoxie (2002) — stau sub semnul acestei convingeri pentru mulți incomode: “Dumnezeu S-a făcut om şi a viețuit printre oameni, în timp ce noi ne separăm de ei, devenind nişte paiaţe cu chipuri de falsă evlavie. Cred că e timpul să ne înomenim şi noi, cum a făcut-o odinioară Dumnezeu, şi să pornim în căutarea aproapelui nostru pierdut”. IERODIACON SAVATIE BAȘTOVOI ÎN CĂU TAREA APROA PELUI PIER PAG. 12 NR. 6/150 lunie 2003 — =" 7 3! i ] A î a — _ - ) d IN 9 2.2 Z"08 3 ZA 4 3 Minunea s-a săvârşit! De-acum se desăvârşeşte. Şi în timp ce lemnăria schelelor Ministerului Culturii şi Cultelor putrezeşte în jurul atâtor istorice mănăstiri şi biserici, un preacuvios călugăr, lustin Pârvu, azi protosinghel şi stareț (83 de ani), care a făcut din chinurile celor 17 ani de detenție comunistă un psalm de laudă Celui de Sus că l-a învrednicit să sufere pentru Hristos şi neamul românesc, a ctitorit, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al credincioşilor, într-o mioritică poiană şi primitoare gură de rai, la 850 m altitudine, pe dreapta (4,5 km) din drumul național Târgu Neamţ - Humuleşti - Poiana Largului, Mănăstirea “Petru Vodă”, deosebită prin arhitectură, pictură, catapeteasmă, candelabre, ca şi prin râvna şi trăirea celor peste 70 de vieţuitori, care înfrățesc rugăciunea cu acțiunea pilduitoare. Mănăstirea parcă adună-n frumusețea ei intimă toate florile din largul plai cu bucuria lui Petru Rareş, voievodul-ctitor al atâtorlăcaşuri de cult, artă şi cultură, întâmpinat, în pribegia sa din 1538 spre transilvana cetate a Ciceiului (posesiunea părintelui său, Ştefan cel Mare şi Sfânt), de românii de pe aceste meleaguri, cu încurajare, merinde şi însoțitori. Locuri istorice, iar în centrul lor minunata ctitorie a cărei clopotniță, între ziduri cu contraforturi pe ambele părți, orientează de departe pelerinii, venind pe jos, în maşini şi autocare, pe drumul suitor, în lină unduire, spre acest lăcaş izbăvitor de poveri interioare, însingurare, griji, tristeți... Biserica mănăstirii uneşte blândețea povățuitoare a sfinților, ce-o luminează, cu uimirea şi împăcarea pelerinilor ce o descoperă pentru prima sau pentru a nu ştiu câta oară. La început, pe acest loc unde nu a fost vreo altă mănăstire, biserică sau schit, preacuviosul părinte lustin Pârvu a săpat un bordei (1991). A inălțat o cruce. A aprins un felinar - candelă izgonitoare de întuneric. Credincioşii repede l-au aflat şi l-au urmat făptuitor. Astăzi, Mănăstirea “Petru Vodă”, însoțită pe trei laturi de clădiri cu şi fără etaj, arhondaric, trapeză, termocentrală, magazii etc., este deschisă zi şi noapte, iar în zilele de sărbătoare se umple de dragostea credincioşilor veniți din toate părțile să-şi lumineze sufletele şi s-aprindă lumânări la părticelele din moaştele a trei mărturisitori în preajma cărora călugării bătrâni citesc şi recitesc maldăre de pomelnice, insoțindu-le de rugăciuni. Miracol! Căci totul s-a împlinit doar în câțiva ani: 1992, biserica; 1994- 1996, pictura interioară; 1999-2002, pictura exterioară; iar între timp celelalte: clopotnița, dependințele, gardurile de scânduri şi piatră şi, înaintea tuturor, Paraclisul. _— re Ă ] PUNCTE CARDINALE Ga în Părintele protosinghel Iustin Pârvu, ctitorul şi starețul mănăstirii Şantierul continuă. Viețuitorii mănăstirii, de la cei care îşi încearcă chemarea la ascultători, frați, călugări, preacucernici preoți, toți se înțeleg din ochi şi şoaptă. Fiecare ştie ce are de făcut fără greş. Liniştea de aici este făptuitoare şi aerul este vindecător de afecțiuni cardiace. Totul s-a edificat şi se edifică pe continuitatea şi tăria credinței prin care a durat peste vremuri acest neam. Într-un rar moment de răgaz, l-am întrebat pe părintele protosinghel lustin Pârvu cum a reuşit să înalțe, într-un timp atât de scurt, această ortodoxă Capelă Sixtină şi atâtea aşezări aici, în Carpaţi? Cu glasul blând şi chipul său luminos ca de copil, zvelt şi cu o vioiciune reținută de modestie, marele duhovnic, desprins parcă din frescele bisericii spre care ne uitam, mi-a răspuns plin de căldura iubirii întru Hristos: “Cu credința oamenilor!”. Şi mi-a arătat locul bordeiului de unde a pornit, „ însoțit de un vrednic cuvios de la Sihăstria. Între asemenea oameni şi fapte n-ai cum să mori, fiindcă măreția acestei mănăstiri stă mai ales în altitudinile sale interioare, în profunzimea trăirii ortodoxe a vieții. În spiritul tradiției bizantine şi moldoveneşti, Mănăstirea “Petru Vodă” a construit un spital — azil pentru bolnavii săraci, unde deja primesc îngrijire 20 de bătrâne; cu ajutorul credincioşilor, s-a întemeiat un cabinet stomatologic, în satul Petru-Vodă; de 8 ani mănăstirea şcolarizează vreo 20 de copii sărmani şi a construit, de acu-s 2 ani, o şcoală-internat cu clasele 1-8, unde locuiesc şi învață 22 de copii cu vârste între 7-14 ani. La MĂNĂSTIREA “PETRU VODĂ” pelerinii, ajunşi ziua sau noaptea, sunt ospătați şi se pot odihni în pacea mulțumirii că s-au învrednicit să vină, să vadă şi să se închine la această nouă minune din CARPAȚII MOLDOVEI, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil. Constantin N. STRĂCHINARU — ———— DL .._——_ ——— —_ 000 aa a a a a Un volum editat recent grupează numeroase studii sub titlul de 7eo/ogia vieţii monahale. Studii asupra tradiției patristice (Paris, Aubier, 1961). Cercetările vizează 12 secole, de la începuturi până la Aelred de Rievaulx. Autorii celor 26 de articole nu au colaborat, fiecare putându-şi expune liber concluziile. Compararea lor va fi cu atât mai mult folositoare. Sunt două lucruri care uimesc pe cititorul atent al acestei cărți: „_ IăDupăcumremarcă Părintele Abate de Liguge la sfârşitul Introducerii, “simpatia cu care aceşti specialişti vorbesc despre... bătrânii anahoreți şi cenobiţi ai secolelor trecute”, La intelectuali simpatia se naște din respect. Dintre aceşti 25 de erudiţi, majoritatea mireni, şi mai mulți laici, nici unul n-a fost tentat să subestimeze monahismul. 2) Darnici unul nu-şi bazează respectul pentru vocația monahală pe o subevaluare a vocației creştine. Nu există nimic superior acesteia din urmă! “Creştin este cel care imită pe Hristos, atât cât îi este posibil unui om, în cuvinte, fapte şi gânduri ...”, scrie Sfântul loan Scărarul (1) în prima pagină a importantei sale lucrări adresate călugărilor. Măsura duhovnicească a creştinului este dată de cât a crescut el de la naşterea prin Botez până la vârsta deplinătății lui Hristos (2). Toată măreția monahismului constă în aceea că reprezintă o cale mai sigură, mai dreaptă către înalta treaptă a asemănării depline cu Hristos. Sfântul Vasile cel Mare a respins întreg vocabularul eremitic în numele Evangheliilor (3). El nu este de acord cu singurătatea şi pustnicia în sens spațial, nu numai pentru că nu e necesară, Ci şi pentru că, departe de a veni în ajutor, ea creează obstacole pe calea desăvârşirii, adevărata țintă a vieții creştine, atât pentru mireni, cât şi pentru monahi. Există o “pustnicie” necesară şi posibilă pentru toată lumea, Tg CUAPNAG T] AVAXW PEOIG, “lepădarea de păcat” (4), sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, ] Tov Qeinua Twv £ATOV &VAX PEOIG, “lepădarea de voia şi de pretențiile proprii” (5). Nu singurătatea din pustie este importantă în sine, ci unicitatea scopului vieţii, conştientizată constant: nu monachos în sens spaţial, ci monotropos în sens moral. Or, *“*monotropă este viața creştinului, ea având un singur scop: preamărirea lui Dumnezeu. Căci, de veți mânca, sau de veţi bea, sau orice veţi face, să faceți totul spre slava lui Dumnezeu, spune purtătorul de cuvânt al Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel. Politropă, din contră, se vădeşte variația vieții celor din afară (adică a necreştinilor şi a creştinilor care nu trăiesc creştineşte), a celor care se diversifică după împrejurări, pentru a plăcea oamenilor” (6). N Aceasta este înțelegerea monahismului şi a vieții înalte propuse de el, aşa cum a văzut-o şi a exprimat-o cu tărie Sfântul Vasile cel Mare. Am putea să rezumăm întreaga sa învățătură printr-o apoftegmă a unui Părinte care, la prima vedere, nu pare a fi în ton cu Sfântul Vasile, Sfântul Arsenie, întemeietorul isihasmului: “Zis-a Avva Marcu către Avva Arsenie: Pentru ce fugi de noi? Zis-a lui bătrânul: Dumnezeu ştie că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu şi cu oamenii, şi cu Dumnezeu. Cele de sus, mii şi milioane, au numai o voie, iar oamenii au multe voi. Deci nu pot să las pe Dumnezeu şi să vin întru petrecerea cu oamenii” (7). lată ce înseamnă mOnoIropos şi fuga de politropie. Este esența monahismului, este sensul duhovnicesc — şi poate cel mai vechi (8) — al numelui de monachos (9), înseamnă scopul monahismului, justificarea lui, mântuirea, sănătatea, sotiria, integritatea, curăția sufletului şi-a inimii, iubirea, împărăția lui Dumnezeu cea dinlăuntru, închinată cu totul lui Hristos, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (10). Aşa trebuie înțelese afirmaţii precum aceea a Sfântului loan Gură de Aur: “Predicatorul din Antiohia cere credincioşilor săi să tindă către un ideal la fel de înalt ca şi celal călugărilor, și pentru aceasta le oferă modalități de desăvârşire inspirate din propria experienţă, profund impregnată de monahism” (11). Sau încă: “Nueste vorba de a alege între două trepte ale virtuţii, ci între două moduri de viață cărora le corespunde, negreșit, câte un fel PUNCTE CARDINALE specific de a înainta pe calea spre desăvârşire” (12). Şi: "Nu există o rețetă perfectă pentru mântuire, sau mai degrabă nuexistă decât una singură, iar aceea este încordarea indrăgostitului care ținteşte către Stăpânul tuturor. Creştinul este un luptător, un combatant, un iubit al lui Hristos; el trebuie să lupte fără odihnă, să năzuiască spre țelul său urmându-L continuu pe Hristos, fărăa se uita înapoi pentru a-şi măsura progresele” (13). Făcând referire la Sfântul loan Gură de Aur, autorul acestor rânduri a exprimat în acelaşi timp învățătura tradițională care înscrie vocația monahală în vocația creştină. La fel, când H. Crouzel formulează ideile lui Origen în sentințe ca: “Fecioria este un dar de la Dumnezeu: ca - Irence Hausherr | RELAȚIA DINTRE VOCAȚIA CREȘTINĂ ȘI CEA MONAHALĂ (IV) (urmare din numărul trecut) vocaţie ea presupune un har, o charisma...” (14), această frază nu mai riscă interpretări greşite datorită lămuririlor care urmează un pic mai Jos: “De altfel, fecioria trupească nu reprezintă nimic dacă nu are drept cauză şi scop curăța sufletului”. Cât despre curăţia sufletului, chiar dacă Origen nu precizează acest lucru, căsătoria nu o exclude, deşi o face mai anevoie de practicat. Mai clar este Dom L. Leloir în studiul său despre Sfântul Efrem: “Totuşi, Sfântul Efrem insistă nu atât asupra formelor exterioare, cât asupra sufletului care trebuie să le dea viaţă; monah este cel care a depus votul fecioriei şi îl respectă, cel pe care duhul lumesc nu-l tulbură în eventualitatea apropierii de lume şi căruia multiplele legături cu oamenii nu-i perturbă (să adăugăm: neapărat) dorul după Dumnezeu, liniştea lăuntrică sau senozitatea. Că za AD ie AARE vă. LPF, ] şi rege 4, 5 A + A încat 4 i +; 4 , 4 % lunie 2003 NR. 6/150 PAG. 13 Activitatea pastorală a lui Vologese [7] nu l-a împiedicat să fie monah, conform Sfântului Efrem; el a putut fi un orator şi un savant fără a-şi pierde calitățile pe care le favorizează izolarea, liniştea şi echilibrul vieţii într-o mănăstire; el a putut să fie deschis faţă de problemele timpului său fără ca acestea să-i ştirbească din profunzimea contemplației” (15). lată-l şi pe Teodoret, specialist în monahismul sinan. După el: “Posibilă în toate condiţiile de viață, asceza (evident, în sens specific monahal) este pentru creştin o datorie care-i revine prin Sfântul Botez şi prin angajamentele pe care şi le ia neofitul. Sustragerea de la această obligaţie echivalează pentru creştin cu o trădare sau cu un adulter, pentru că el este legat de Hristos precum soldatul de supenorul său, sau soția de soțul ei”. Aşa învață Sfântul loan Gură de Aur în ale sale Careheze baptismale. În pofida unor exprimări inexacte, şi Teodoret susține aceeaşi învățătură: “Monahii care sunt feciorelnici şi săraci trebuie să trăiască în condiţii optime pentru a duce «viața monahală» necesară tuturorcreştinilor”(16). Însă toate studiile despre Teologia vieții monahale merită a fi citite: varietatea punctelor de vedere selectate de autori evidențiază unanimitatea marilor părinți duhovniceşti asupra esențialului învățăturii. “Vorbim despre spiritualitate creştină şi monahală. Ceea ce reiese limpede din antologia lui Varsanufie... este că spintualitatea monahală nu este distinctă de cea creştină. Avva Dorotei explică şi justifică voturile monahale în manle perspective ale Tainei mântuirii, aşa cum le-au prezentat Sfântul Irineu, Origen, Sfântul Atanasie şi Părinții capadocieni” (17) Ne-am fi dorit, poate, ca în toate aceste admirabile monografii accentul să fi fost pus mai cu seamă pe forța unificatoare, sfinţitoare, pe puterea de înduhovnicire prin excelenţă a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, dăruită de Duhul Sfânt tuturor celor botezați. Iubirea, departe de a exclude sau de a se teme de varietatea infinită a creaturilor lui Dumnezeu şi araţiunilor Sale multiforme, le cuprinde pe toate, se bucură de toate, dă slavă lui Dumnezeu pentru toate; ea participă de bună voie la toate, oricum ar fi, mare sau mică, sarcina cuvenită fiecăruia, conform iconomiei dumnezeieşti. Aceia pentru care Dumnezeu este totul în toate, monahi sau mireni, se bucură de Dumnezeu cu prilejul oricărui lucru. În toată diversitatea darurilor, aslujirilor, a lucrărilor, este acelaşi Domn, acelaşi Dumnezeu, acelaşi Duh (/ Cor. 12, 4 ss) Care lucrează sfințeşte şi bucură, pentru că toți am fost botezați într-unul şi acelaşi Duh. (După Irence Hausherr, ““Vocation chretienne et vocation monastique selon les Păres”, în Orientalia Christiana Analecta, nr. 183, pp. 404-484) Traducere de Cristina CHECHE Note (1) Scara Raiului, Treapta 1 (P. G. 88, 633B). (2) /bid., Treapta XXX, sfârşit (P. G. 88, 1161 A) (3) CE. Reg. Fus. VII (P. G. 31, 932 A). (4) Ibid., 932 C. (5) Ibid., 925 C, (6) R.F.T, XX, n. 2 (P. G. 31,973 A). (7) Pateric, Avva Arsenie, n. 13 (P. G. 65, 92 A). (8) C/ M. Harl, Apropos des Logia de Jesus: Le sens du mol HOVaxOG, în Revue des Etudes Grecques, 73 (1960), pp. 464-474, (9) Toma de Aquino; Nomen monachi ab unitate sumitur per opposilionem ad divisionem. (10) Cf. 7 Cor. 15, 25 ss. (11)J. M. Leroux, Monachisme et communaute chretienne d apres Saint Jean Chrisostome. Thtologie de la vie monastique, p. 158 (12) Jbid, p. 160 (13) Jbid, p. 163. (14) Jbid,, p. 29 (15) Jbid, p. 89 (16) P. Canivet, op cit, pp. 275-277 (17) Lucien Regnault, op cit, p. 316 PAG. 14 NR. 6/150 lunie 2003 PUNCTE CARDINALE CHIPUL DE NOAPTE AL INTELECTUALULUI GRANDOMAN În graba cotidiană, animată precar de spiritul mercantil al succesului matenal sau cultural, uităm adesea că adevărata supremație nu constă în onoruri sau demnități relative, ci ține mai ales de o devenire fiinţială, încununată lăuntric de prezența lui Hristos în noi. Precizând finalitatea tuturor lucrurilor în transcendența unirii cu Hristos, putem vorbi de o astfel de supremație, eludând alte supremații Pentru conştiinţa creştină, nedumerită de “jocul” unei părți a intelectualității româneşti ostile Bisericii, se necesită cu stringență demascarea în duh profetic aunei transformări a culturii tradiționale ce prefigurează imaginea nocturnă a culturii de azi. Intelectualul grandoman, cu cinismul specific generat de “supremația” culturală, obişnuit cu anunțarea prometeică a propnilor elucubraţii mintale şi cu “tactica” emancipării de sub tradiții, mituri şi tabu-uri (manieră înscrisă în propria-i formaţie intelectuală, bazată pe o abordare raționalist-criticistă), se deosebeşte frapant de vechile generaţii de cărturari români. Aceştia erau evident mai smenți şi totodată favorabili spintului național religios al poporului nostru. Promovând o cultură separată de cea tradițională, închistată desigur în “tiparele” ei fixe şi probabil neadaptați acesteia din cauza unei viziuni mai “largi” a spiritului, aceşti grandomani au grăbit divorțul dintre Biserică şi societate. Legătura dintre cult şi cultură devine astfel ca şi inexistentă, iar cunoașterea se interpune ca un idol informațional, ecranând orizontul de taină al duhului. A dorarea lui Dumnezeu a fost înlocuită cu ideile despre El, dacă tot veni vorba de zei şi de concepte Şi în această obtuzitate se poate vorbi de un Hristos ca simplu întemeietor de religie, de Biserică ca de osimplă instituție omenească despuiată de sacru Şi care promovează o credință ce ține de latura arhaică a culturii. Grandomania acestor intelectualii e periculoasă atât pentru ei înşişi, surpându-le temelia vieții duhovniceşti (vai celui ce singur se înalță pe sine, căci prin aceea va şi cădea!), dar şi modul în care ei privesc realitatea. Acest intelectual îşi are propna supremație prin “umplerea de sine”, valorizând difentele opțiuni culturale ca pe un sistem de referință autarhic, străin de Dumnezeu şi de viața însăși. Şi acest sistem — “măsură tuturor lucrunlor” (Protagoras) devine ochiul prin care totul este privit şi obiectivat. Astfel, încă din start, cade orice raportare vie la Hristos. Intelectualul grandoman e un mofturos. Dacă el “cochetează” cu Biserica, trebuie să fie recunoscut ca făcând parte dintr-o clasă aparte, dintr-o elită, iar Sfântului Sinod, cu care acesta confundă Biserica, îi pretinde înfăptuini şi realizări de care şi el artrebui să se învrednicească. Şi “condescendența” participăni lu: la viața bisericească se afirmă când prin recunoașterea unui Dumnezeu privat, adecvat propriilor percepții şi orgolii, când prin calomnierea Bisericii, vinovate bineînţeles de nepotrivirea ei cu noile proiecte de deznaționalizare și despiritualizare a poporului. Relevant este şi “scandalul” produs de ideea construirii Catedralei Mântuini Neamului sau “demitizarea” istoriei prin falsificarea manualelor şcolare. Spiritualitatea acestei pseudoştiințe a sfertodocților noştri cu pretenții elitiste duce la o abordare cazuistică şi sofisticată a cărților bisericești, a unor atitudini ale clerului, a unor opere de artă bisericească etc., pierzându-se esențialul unirii cu Hnstos în nesemnificativul privirii de suprafață. Aceştia văd prin ochi şi încearcă să înțeleagă prin rațiune ceea ce nu pot înțelege prin inimă. În această postură, se poate afirma o emancipare a culturii de sub tutela bimilenară a Bisericii, separaţia între domeniul cultural şi cel bisericesc. Aberaţiile altor intelectuali vis-ă-vis de atitudinea “popilor” față de problema homosexualilor e prea ruşinos a le aminti, dar nu trebuie să fim lipsiți de conştiinţa şi curajul de a demasca aici blamarea sistematică a Bisericii în publicaţii ca Dilema sau 22. La fel şi evaluarea omului doar sub aspect economic, social sau politic, reducându-l în cele din urmă la sfera individualismului, neglijează profunzimea mistică a persoanei, nevoia stringentă de comuniune şi împlinire în eshaton. Faţă de toate acestea impostura este cu atât mai gravă cu cât îmbracă forme spirituale voalate. Majoritatea intelectualilor români consideră Biserica drept o instituție cu caracter uma- nitar, unde se prestează servicii religioase de către un anumit funcționar — “domnul părinte” — doar în timpul oficial, adică la orele de serviciu din parohia lui. Biserica, deși are un trecut istoric și slujește în felul ei intereselor neamului, nu trebuie să fie o necesitate vitală, urgentă şi performantă, pentru că omul se poate ruga și acasă, nefiind nevoie ca Biserica să-i condiționeze acestuia raportul și comuniunea cu Dumnezeu — Care pentru mulţi e o iluzie, o abstracțiune. Ea nu trebuie nici să încerce vreo înrâurire asupra oamenilor și evenimentelor, pentru că ei își au planurile și destinul lor. Să-şi păstreze deci forma de “ghetou”, să [ie o instituţie la periferia societăţii, iar Statul, prin multe dintre legile lui, să continue a face acelaşi tam-tam al “dezrobini” spirituale a românului de azi, față de care, altminten, nici nu se simte cu nimic dator... Actul religios al acestui intelectual nu dezvăluie o dorință de a-L implica pe Dumnezeu în viața lui. El crede în mituri, vrăjitorii şi paraspiritualisme, iar rugăciunea face parte din “datonile creştineşti” și funcționale către Dumnezeu. Ea izvorăşte dintr-o necesitate psihologică de a se şti “pus bine” cu Dumnezeu, în același timp, această conştiinţă deranjantă are pentru el şi valențe justiţiare. Acesta va fi un om “la locul lui”, bine situat în cadrul societății, dar fără a crede în dogmele Bisenicii, deși la marile sărbători va participa cu emfază şi chiar se va împărtăși ““măcar o dată pe an”. Intelectualul are un mod aparte de a sărbători Paştele sau Crăciunul, că atunci e “ghiftuială” şi “curge vinul în pahare”, iar pentru delectarea spiritului există şi tradiții “de omament”... tot atâtea motive de a specula pe tema religiei. Dacă avem un intelectual al acestei culturi de pripă în raport cu Biserica, avem însă și unul eminamente amorezat de culonle acesteia, numai că refractar “stranietăţilor” religioase. Și acesta ar constitui un “cin” aparte în rândul Bisericii; aşa cum arată Sorin Dumitrescu, el este “hipersensibil la cadrul Ortodoxiei, ale cărei stereotipii seducătoare îi asmut nesațul”. Pe altarul rațiunii sale, cu o conştiinţă pur teoretică, acesta va oficia plin de autoevlavie “cultul propriei păreri”. Dacă “şovăie să-L 1a în serios pe Hristos sau pur şi simplu respinge ca pe o penibilă superstiție realitatea lui Dumnezeu... în schimb este copleșit de prestigiul strămoşesc al tradiției religioase, de savoarea inconfundabilă a datinilor şi de fastul distins al ritualurilor, în toate acestea admirând tot atâtea izbânzi istorico- culturale ale neamului nostru... cultul are pentru el o valoare decorativă, el exaltă fără rezerve valoarea muzeală a Ortodoxiei”. Fiind şi un captiv admirator al pogorămintelor de tot felul, el este “fermecător la agapele clericilor”, gata oricând a consolida taina compromisului. Marea socoteală cu sine a acestui intelectual e că Biserica se prezintă pentru el ca o necesitate. Ea trebuie să se păstreze în bunele cuviințe ortodoxe, să nu sfideze bunul simţ rafinat al omului modern, să nu se implice în politică. Doar o simplă afirmație a unui ierarh ortodox (IPS Bartolomeu Anania) cu privire la o politică susținută a Bisericii la alegenle electorale a stârnit multă vâlvă, pentru că acest fapt a părut cu totul ieşit din comun. Se pare că majoritatea demnitarilor români văd spațiul etno-spiritual românesc ca pe un teren al nimănui, ce poate fi oricând vândut sau prostituat, oferit ca un tribut ieftin unora care ar vrea să ne civilizeze şi să ne încreştineze cu ajutoare şi cu Biblii “în ediția Comilescu”. Este lipsit de orice rațiune duhovnicească faptul că neoprotestanţii au început să vadă în România un teren propice evanghelizării, că o biserică sectară se construieşte repede “în pace şi bună rânduială”, iar una ortodoxă irită spiritele (văzute şi nevăzute deopotrivă). În acelaşi climat de nonvaloare şi aspiritualitate nu a părut nimic nefiresc să se amplaseze un parc “Dracula” la Sighişoara. Dacă imaginația bolnavă a unui autor irlandez l-a făcut pe Vlad Ţepeş vampir, trebuia să se arate cumva că românii de azi nu sunt străini de predilecția pentru un asemenea personaj. Chiar dacă acesta nicicum nu ne caracterizează, banii au curs, deschiderea față de astfel de proiecte ține de domeniul “integrării”, iar lingușeala pe la porțile Europei este mare. Străinii de oriunde, săracii de ei, vor avea astfel un punct de reper prin care să localizeze România pe hartă, că oricum se zice că prea multă geografie nu ştiu! Tocmai pentru a nu conturba acest curs al evenimentelor, a nu fi contrară sistemului cultural-valoric şi pentru a nu “perverti” mentalităţile, Biserica, în viziunea acestor intelectuali, trebuie să se alinieze cuminte şi umilă celorlalte instituții tăcute din țară. Deci dacă ea tot a dăinuit şi continuă să existe, trebuie să fie mai întâi “integrată”, căci numai așa va fi chiar o nevoie pentru societate, răspunzând gusturilor curente ale acesteia. Va trebui să gireze mersul lucrurilor și să binecuvinteze idealul de bunăstare al unui eventual rai pământesc. | se cere nurigorism şi conservatorism, ci înțelegere şi îngăduință (în limbaj tipic intelectual: toleranță). Ar fi așa în pace cu “mai marii pământului”; aceştia, chiar lber- cugetători fiind, vor participa cu bucurie la marile hramuri şi vor îngădui religia în şcoală, iar cetățenii toți vor avea în buzunar un certificat de botez. Pentru unii aceştia, Ortodoxia Românească ar da bine să se prefacă într-o “cocoloşire populistă a mizeniilor spirituale” (Costion Nicolescu), într-un forum al dezmembrării tăcute a unei societăți despuiate de orice simţ valoric, moral şi spiritual. Misticismul tradițional al Ortodoxiei nu şi-ar afla locul în societatea actuală. “De sus”, însă, vor fi subvenţionate acțiunile sociale, culturale, cele cu caracter sportiv sau ecologic, un mod oficial de “întrajutorare” pe înţelesul tuturor. In fond, intelectualul de azi nu are nevoie de Dumnezeu, ci doar de pretenția de “spiritualitate”. Iar creştinismul nu trebuie să rezide în profunzimea ființei, ci în formalismul afirmațiilor şi atitudinilor. Acesta este un semn “liniştitor” pentru conştiinţă, iar cel în cauză îşi va acoperi cu ele goliciunea lui de sens și conținut, precum Adam se acoperea în rai, după cădere. Și când omul se ascunde după acestea, nici glasul lui Dumnezeu nu-l mai aude. Aceasta va fi o spiritualitate adaptată propriului gust, îmbibată cu o doză de snobism intelectual, căci puţini dintre aceştia vor putea răspunde la cele mai elementare întrebăn despre credință. Important pentru ei este, însă, umanizarea spiritualului și nu spinitualizarea omului, care, fiind el însuşi un “tolerant”, şi-L face pe Dumnezeu după chipul său. De ce să se cantoneze în dogme şi canoane, când poate găsi un Dumnezeu de aggiornamento, gata la orice adaptare sau încadrare conjuncturală? Poate că, pe lângă atâtea felurite nostalgii occidentale, să fie şi acesta un motiv pentru care ei “descoperă” cu încântare cultul (hibridul) greco- catolic... În cadrul unei părți a intelectualismului post-revoluționar se întâlneşte şi o abordare a existenţei dintr-o perspectivă New- Age-istă, ce ține de reapaniția unui sacru arhaic şi confuz, prin amalgamarea unor căutări ştiinţifice, din domeniul fizicii sau parapsihologiei, cu o spiritualitate de tip budist sau gnostic, în care poate intra şi un paf subțire de creştinism avortat. Alții, adânciți în pietismul propriilor idei (aridă zbatere metafizică fără o finalitate practică mântuitoare), sunt aplecați cu îngrijorare asupra transformării lumii, evident mai mult decât asupra propriei transformări. De această transformare a lumii ține şi ajustarea noastră la standardele europene, iar ca o nevoie stringentă (7!) prevalează liberalizarea homo- sexualităţii, a prostituţiei sau a concubinajului Ca paravan al acestor amiabilități sunt invocate/pretextate “drepturile omului”. Şi astfel principiul unei oarecare conştiinţe este salvat, dacă nu cumva e vorba şi de ceva sume substanțiale Răul ține însă de domeniul lăuntric, de acea conştiinţă de sine, fiică agreabilă a iubini de sine, a egoismului exacerbat din care izvorăsc și alte racile ale societății, cum ar fi părerea de sine, măgulirea de sine, înfumurarea de sine, îndreptăţirea de sine, falsități de care se pare că nu ne mai pasă! O concluzie este că “cel mai mare despotism posibil e tirania nemiloasă a ideilor” (Paul Johnson), că omul gândeşte fără să simtă, că mintea e risipită printre concepte şi păreri, fără O siguranță pe piatra din capul unghiului — Hristos. Dar El nu mai încape când suntem plini de noi înșine Nu putem vorbi de Dumnezeul rugăciunii, al lepădării de sine, al smereniei şi al ascultării de duhovnici. E stânjenitor şi fără “progres” Tocmai de aceea acum e ceasul de cumpănă, Să nu facem acest Joc! Să nu ne dezrădăcinăm vânzând moştenirea cea veşnică a minții transfigurate întru Hnstos pe “blidul de linte” al emanaţiilor intelectualiste. Să ne păstrăm “frumuseţea smerită şi mereu râvnitoare” în calea Domnului, ca nu cumva mintea noastră să devină, pe nesimţite, “aurul sterp ce nu poate face potir pentru cina Mirelui” (V. Voiculescu)! Pr. Vasile DUNCA PUNCTE CARDINALE Iunie 2003 NR. 6/150 PAG. 15 In plină Apocalipsă, la cumpăna marilor prefaceri, căutăm instinctiv Revelația mângăâierii şi a siguranţei. Atunci când vine din zona bună a văzduhului, profetismul, primatul spiritual prin excelenţă, contemplă istoria unitar din punctul cel mai înalt posibil, ce oferă viziunea supremă a lumilor şi tălmăcirea semnificației fiecărui timp. Sfântul vede cu limpezime planul lui Dumnezeu în istorie, pentru că are inima curată şi se sfătuieşte neîncetat cu EI. A Ce s-ar fi întâmplat cu Israel dacă nu erau profeţii care să-i valorifice spiritual istoria, să-i justifice catastrofa, să dea un sens mistic suferințelor şi să se opună până la sânge prezentului haotic, istoricităţii — se întreabă pe bună dreptate Mircea Eliade? [1]. Atunci Israel ar fi pierit ca atâtea neamuri, dacă nu în întregime asimilat în căldarea etniilor orientale . Instituţia profetică, reprezentată legitim de profeţii şi regii fideli lui Iahve, a salvat istoria lui Israel, destinul său mesianic încoronat “la plinirea vremii”, când din Fecioara Maria se naşte Dumnezeu-Omul, Ce mântuieşte întreaga lume. Despre instituția profetică vreau să vorbesc în continuare şi despre glasul său salvator, căci “Vai de cetatea fără glas de prooroc peste ea!”. Cred, repet, că trăim în plină Apocalipsă, dar n-o înțelegem pentru că inima noastră e învârtoşată de mândria generată de gândirea lipsită de credinţă. Suntem mai mult ca oricând informaţi, mediatizaţi, manipulaţi, însă deloc iluminaţi! Mânaţi mereu spre auto-distrugere. Asemenea evreilor proscrişi, am rămas la Zidul Plângerii — un iad ce ne desparte infinit de sfânta coeziune a istoriei, de rostul ei divin. Prevestind această cumplită orbire, Hristos plânge de fapt pentru întreaga omenire: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, în această zi ata, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca 19, 42). Cu timp sau fără timp, proorocul discerne binele de rău. Glasul lui ar fi ca un strigăt disperat al lui Dumnezeu, un strigăt de alarmă şi de trezire a conştiinţei. Doar geniul şi profetul (sfântul) au dovedit până azi că pot înțelege corect timpul şi istoria. În sprijinul acestei afirmaţii am ales două texte exemplare ca tipologie profetică. Din înţelepciunea sfântului episcop Nicolae Velimirovici (supravie- țuitor în lagărul morţii de la Dachau) [2], un adevărat Gură de Aur al Serbiei, citez câteva binevenite proorociri despre războaie [3]: “Principala cauză a războaielor şi a dezastrului stă în conducătorii şi mai-marii popoarelor, în lepădarea oamenilor de Dumnezeu şi de legea Lui. Atunci când oamenii merită război, războiul vine. Fie că vor sau nu, războiul n-are cum să nu vină, acolo unde este | semănată sămânţa lui. Istoria de catas- trofe pe care proorocul a prezis-o în privința vechiului Israel, şi care s-a împlinit până la ultimul cuvânt, oare se va împlini mai puțin asupra Israelului cel nou, a Europei aşa-zis creştine? Şi asta potrivit dreptăţii creştine: sluga ce a ştiut voia mult va fi bătută. Creștinii sunt slugi care cunosc voia Domnului lor, dar nu o împlinesc, drept care suni bătuţi des şi mult. Doar prin aceasta se explică de ce Europa a avul mai multe războaie în ultimii două sute de ani decât tot restul lumii”. Înalta misiune a Europei era să trăiască creştineşte şi să ajute popoarele păgâne să se ridice la Hristos. În loc de aceasta, ea a căzut prin fățărnicia con- ducătorilor ei. De aici războaiele. Cu 50 de ani în urmă, vlădica Nicolae nu se sfia să ne avertizeze că dacă Europa nu se va ridica la înălțimea adevăratei sale misiuni creştine, ea va fi bătută şi umilită de rasa galbenă, aşa cum vechiul Israel a suferit urgia babi- loniană: Y A salvarea istorici “În zilele noastre, se vorbeşte în gura mare despre pace mai mult ca oricând, în vreme ce popoarele se pregătesc de război mai mult decât oricând. Este greu ca această fățărnicie să nu fie pedepsită prin război”. Ca în toate timpurile, nici astăzi gloatele nu cunosc sensul şi scopul păcii pe care o invocă mereu, manevrate politic — observă sfântul părinte. Mărturisesc peste veacuri Sodoma şi Gomora, distruse pe vreme de pace. Preţul păcii absolute este o inimă nouă şi un duh nou. În scopul înlăturării celorlalte războaie, Hristos a propus şi a prescris, prin Evanghelia Sa, războiul omului cu el însuşi — cu omul cel vechi din el, cu sinele său, războiul cu viciile şi păcatele lui. Pentru ca un om să fie plăcut lui Dumnezeu, el trebuie să poarte neapărat războiul cu el însuşi. lar dacă nu poartă acest război vital, atunci trebuie neapărat să poarte război cu Dumnezeu şi cu oamenii. Paradoxala condiţie creştină se lămureşte doar în războaie, se spune într- o rugăciune semnată de acelaşi sfânt autor: Duşmanii m-au învăța! să înțeleg ceea ce puțini ştiu: că nu avem alți duşmani decât pe noi înşine. -.x Doar gândirea profetică — glasul trâmbiţei de apoi — poate să indice sensul istoriei, finalitatea ei. De multe ori mă întreb ce cutremur apocaliptic ar putea dezarma fulgerător umanitatea, schimbând, potrivit scripturii lui Isaia, săbiile lor în brăzdare de pluguri şi lăncile lor în cosoare? Desigur că aceeaşi Cenuşăreasă a umilinţei. Dacă semeţia insuflă frică, iar frica făureşte armele, atunci umilința cu certitudine va pune capăt războaielor. Astfel, prin neîncetate dureri de naştere, istoria se grăbeşte către sfârşitul ei iminent — triumful păcii universale — când “nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia”. Ca un potențial sfârşit, războiul derulează de fiecare dată un nou act de judecată, prin care istoria avansează spre ținta ei finală, Regatul etern, locul şi timpul când, potrivit profeților apocaliptici, domnia peste toate împărăţiile va fi încredințată “poporului sfinților Celui Preainalt” (Daniel 7, 27). Un uriaş transplant de dragoste înscrie veşnic şi indelebil în inimile oamenilor numele Domnului la a doua Sa venire, nume care, potrivit Apocalip- sei, este: Cuvântul lui Dumnezeu. De fapt, sfârşitul lumii nu se referă la o pedeapsă iminentă care ne aşteaptă. Cred că e vorba, dimpotrivă, despre accesul la eternitate, “în noua ordine de existență” a umilinței. Sf. Irineu de Lyon, teologul eshatonului, ne lămureşte încă din secolul II: “Oamenii nu vor pieri, ci vor progresa în ființă. Materia creaţiei nu va dispărea, ci doar chipul acestei lumi trece, adică elementele în care a avut loc călcarea poruncii, întrucât omul a îmbătrânit în ele”, Ceva dispare totuşi definitiv: păcatul şi cauza sa imediată, semeţia. De voie sau de nevoie, părelnicei plăceri omul îi va prefera în curând durerea, invocând mântuirea: “ca pacea absolută să stăpânească în sufletul meu, încât în inima mea să moară păcatele mele pemene: trufia şi mânia”. (va urma) Daniela MOGA Note [1] Mircea Eliade, Proferism românesc. ], Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti 1990, p.137. (2] Nicolae Velimirovici a fost un episcop sârb care a slujit Biserica zece ani în America (1946-956). Critic al naziştilor şi al aliaților lor iugoslavi în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost arestat în 1941, iar in 1944 a fost trimis în “lagărul morții” de la Dachau, de unde a fost eliberat în mai 1945. A fost de curând canonizat de Biserica Sârbă. [3] Episcopul Nicolae Velimirovici, Războiul şi Biblia — proorociri la început de veac, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, PAG. 16 NR. 6/150 lunie 2003 Ce semnificație mai are Cuvântul astăzi? Ce valoare a avut el în trecutul îndepărtat? lată cele două întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează. Pentru omul din vechime, Cuvântul era un factoral transfigurării spirituale, purtător de energii şi plin de semnificaţii. Atunci se putea spune despre cuvânt că are “putere” (magică chiar): puterea de a influența lumea înconjurătoare, planul sensibil, dar şi lumea metafizică, planul inteligibil. Astăzi, Cuvântul şi comunicarea în general sunt lipsite de suflet, nu mai au o origine spirituală, refuzându-li-se legătura cu inteligibilul, cu divinul. "Puterea” lor de odinioară este acum refuzată în întregime (de exemplu, uşurinţa cu care se înjură, se blesteamă etc.). Dar, cel mai important, puterea de transfigurare nu mai poate fi stimulată: Cuvântul a devenit, fie că e scris sau vorbit, omodalitate de cumulare neîncetată ( — E a cunoştintelor, pierzându-și capacitatea creatoare şi transformatoare în plan A spiritual. La fel şi cu Tăcerea, care poate fi > fi luată drept nebunie şi factor al insociabilității într-o societate considerată “normală”; în realitate, Tăcerea despre care vorbim (isihia, “liniştea”) nu neagă sociabilul; dimpotrivă, aceasta face ca o ființă umană să iubească o alta în profunzime, prin conştientizarea faptului cătoți suntem “din neamul lui Dumnezeu”, la Care ajungem prin lubire. În prezentarea de față ne vom ocupa în principal de cuvânt şi de rolul pe care acesta l-a avut în societățile tradiționale. Cuvântul la care fac referire se găseşte în scrierile sacre, este Verbul divin, cauză a Creaţiei, Cuvântul revelat profeților, Logos-ul întrupat. Cuvintele unei limbi potaveao încărcătură simbolică uimitoare, prin care pot exprima pe cât posibil inexprimabilul, inaudibilul, inefabilul (1). În Facerea(1,3), Verbul dumnezeiesc este situat la originea lumii create: "Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină”; în Evanghelia după loan citim: “La început era Cuvântul”, Ce “se manifestă şi se exprimă prin Creaţie”, care este “opera Verbului, prin însuşi acest fapt ea fiind şi manifestarea sa, afirmarea lui exterioară, de aceea lumea e ca un limbaj divin pentru cei ce ştiu să-l înțeleagă “ (2). În aceeași ordine de idei, Cabala (3) consideră şi eacă Dumnezeu (lahve) se manifestă în lume prin zece energii sau nume divine, dispuse simbolic sub forma unui arbore ce poartă denumirea de Arborele Sefirotic, semnificând şi corpul uman. Creaţia fiind realizată prin Cuvânt, omul este nu este nici el o creatură în afara Cuvântului divin. O dovadă grăitoare a însemnătății acestui act este Întruparea Logos- ului în timpul istoric, pentru a “restaura” umanitatea din punct de vedere spiritual şi trupesc, începând cu protopărintele nostru Adam. Astfel, Cuvântul S-a făcut om, pentru ca omul să se facă Cuvânt la rândul său. Trebuie să putem asculta în linişte Numele Domnului “în cele mai dinlăuntru ale noastre”, iar asumându-L, devenim noi înşine purtători ai Numelui divin. În privința Numelui divin, marile religii ale lumii au o tradiţie puternic înrădăcinată, care lasă să se contureze pe cât posibil rolul inițiatic deținut de forma orală, dar mai ales scrisă a Numelui Creatorului; puterea pe care acesta o are în invocări face ca uneori numele să se identifice cu Dumnezeu Însuşi. Vom face referire pentru început la Tradiţia ebraică, unde vom încerca să evidențiem încărcătura simbolică şi mistica pe care o avea Numele lui Dumnezeu pentru adepții Cabalei. Numele divin este format din literele JOD-HE-VAU-HE, ceea ce era pronunțat Ja/we. Nu trebuie să-l privim ca fiind adevăratul nume al lui Dumnezeu, ci |, Vorbesc aici cu precădere de limbile sanscrită, ebraică și greacă. 2. Rent Gucnon, Simboluri ale ştiinţei sacre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 17. 3. Ca să rezumăm pe cât posibil o definire a Cabalei, ne vom permite un citat din Pico della Mirandola, acesta fiind primul umanist creştin care s-a ocupat ceva mai temeinic de Cabală; în Apologia sa din 1487 spune: „Aşa cum la noi Biblia poate fi explicată pe patru căi, cea literală, cea mistică sau alegorică, cea tropică şi cea anagogică, aşa este şi la evrei. Sensul literal al cuvântului îl numesc Peșar, pe cel alegoric Midraş, pe cel tropic Sehel şi pe cel anagogic, cel mai măreț şi mai divin din toate, Cabbalah”. PUNCTE CARDINALE CUVANTUL SI TĂCEREA „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul.” (Ioan 1], 1) doar ca pe o manifestare în Creaţie a energiilor divine, fără de care aceasta nu ar putea exista. Se spune că adevărata pronunțare a Numelui divin era făcută numai o dată pe an de către marele preot. Aşa cum Dumnezeu nu poate fi văzut de om fară ca omul să moară, la fel nici Numele Său nu poate fi auzit fără aceleaşi consecinţe, iar singura modalitate de a percepe acest Nume este cea intelectuală, identificându-i simbolurile, de altfel inepuizabile, şi găsindu-i acea vibraţie interioară ce se petrece în om prin rugăciune şi meditație. După Cabală, JOD-HE-VAU-HE este un cuvânt sacru care dă muritorului ce reuşeşte să descopere adevărata pronunție cheia tuturor ştiinţelor divine şi umane, demers care poate duce chiar la moarte pe ” celcese încumetă în absenţa unei pregătiri spirituale prealabile. Din multitudinea de “interpretări posibile, osă menţionăm doar "câteva. În principal, faptul că Numele este format din patru litere aminteşte de cele "patru puncte cardinale, de cele patru " elemente cosmice (Apă, Aer, Foc, ! Pământ), asocierea mergând până la " Cruceaelementelor. În privința celor patru "litere ebraice şi a simbolismului lor i particular, se poate considera că IOD 3 (figurat printr-o virgulă sau chiar punct) reprezintă originea tuturor lucrurilor, întreaga gamă a litereloralfabetului ebraic “ nefiind decât combinaţii ce rezultă din |! diferite asamblări ale literei IOD (a zecea literă), astfel, alfabetul ebraic are o creație | analoagă cu cea a Universului. Restul ; literelor din Tetragramă (HE-VAU-HE) sunt deci manifestări ale primei litere mai sus discutate. Avem aici o reprezentare a Universului cu lumile sale: cea a emanaţiei (IOD), cea a creaţiei (HE), cea a formării (VAU) şi cea a acţiunii (HE), ultimul din cele patru grade ale creaţiei fiind lumea noastră. După cum se ştie, Macro- cosmosul (Universul) este identic cu Microcosmosul (Omul) în concepţiile marilor tradiții ale lumii (4). Această perspectivă ne îndreptățeşte să luăm în considerare ce spunea Annick de Souzenelle, referindu-se la cartea Sefer Ha-Zohar (Cartea Splendorii), unde avem acest text: “Spada Sfântului [...] e formată din tetragramă; IOD este mânerul, VAU este lama, cei doi HE, cele douătăişuri” (Zohar, INI, 274b). Autoarea evidenţiază că “în IOD, mânerul, se profilează capul omului, fruntea atinsă de creştin atunci când, facându-şi semnul Crucii, rosteşte numele Tatălui. În VAU, lama, apare coloana vertebrală, formată din energiile Tatălui consumate în etema generare a Fiului. În cei doi HE se desfăşoară plămânii, prelungiţi în cele două braţe şi cele două mâini ale Omului, căruia Sfântul Duh îi insuflă Viaţă” (5), Tetragrama revelează astfel “structura divină” a Omului, pe care acesta trebuie să şi-o reconştientizeze (6). Nepărăsind domeniul Numelor divine, putem să aruncăm o privire în islam, unde cuvântul scris al Coranului are o valoare supremă, fiind considerat manifestare a Cuvântului increat, etem Cuvânt al lui Dumnezeu (Ka/amu 'Llah), omul şi Dumnezeu întâlnindu-se (unio mystica) în discursul revelat (7). Numele Allah se pretează şi el la o sumedenie de interpretări din punctul de vedere al construcției simbolice. O posibilă interpretare ar fi cea conform căreia “prima silabă a Numelui Allah se referă la lume şi la viață ca manifestări divine, iar a doua silabă la Dumnezeu şi la lumea de dincolo, sau la nemurire. Numele începe printr-un soi de Ca Desen de Ștefan Orth 4. Tabula Smaragdina spune: „Ce este dedesubt e la fel cu cu ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. 5. Annick de Souzenelle, Simbolistica corpului uman, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999, p. 31. 6. În Apocalipsa Sfântului loan, din gura lui Hristos biruitor „ieşea o sabie ascuţită” (19, 15), sabie care simbolizează Cuvântul Ce Şi-a asumat firea umană, pentru ca aceasta să devină ea însăşi Cuvânt. 7, Cărţile de căpătâi ale marilor religii sunt considerate ca revelații ale Creatorului; totuşi, în creştinism nu se pune accentul pe text atât de mult cum se raportează un arab la Coran, până la a-l învăța pe de rost. PUNCTE CARDINALE „ Iunie 2003 NR. 6/150 PAG. 17 hiatus între făcere şi rostire [S. n.], similar cu creario ex nihilo, şi se încheie prin suflul ilimitat, nevăzut, simbolic în infinit” (8). După cum se vede, Numele îşi păstrează, ca şi în iudaism, însemnătatea cosmică, creațională, care îl poate duce pe om spre obârşii chiar prin simpla rostire (în gând sau oral). Numele Domnului este prezent şi în rugăciune. Rugăciunea este un Cuvânt adresat lui Dumnezeu, dar nu este o simplă formulă ce are un conținut numai comunicațional (om=>divinitate). Ea se prezintă în toate marile tradiții chiar cu un rol îndumnezeitor aflat la îndemâna omului, care însă în ziua de azi o practică în majoritatea cazurilor în mod mecanic, fară a cunoaşte rolul măreț pe care-l deţine. Cuvântul fiind expresia rugăciunii, Tăcerea este momentul premergător actului TUgĂCIUDII, această Tăcere se găseşte totuşi în inima Cuvântului chiar şi în timpul rugii. Se ivesc momente ca “atunci când Domnul ştie de ce avem nevoie”, nefiind “necesare nici măcar vorbele, ci doar contemplarea noastră în tăcere şi singurătate cu EI” (9). Olivier Clement spunea despre Cuvânt şi Tăcere că “sunt de nedespărțit, aşa cum de nedespărțit sunt Verbul şi Duhul care-L enunță. Tăcerea este inima Cuvântului. Duhul Se odihneşte de mai înainte de toți vecii în Fiul şi, atunci când Se întrupează, este ungerea Lui mesianică. Orice cuvânt omenesc care vrea să se facă ecoul acestei taine trebuie să se întemeieze şi el în tăcere” (10). Isihasmul ortodox merită o atenţie specială, ca promotor al “rugăciunii inimii”, ce are drept rezultat o transfigurare spirituală şi chiar trupească. /sihia semnifică în greacă „linişte”, „pace”, această etimologie edificându-ne asupra unui element important al rugăciunii — momentul când din cuvântători devenim ascultători ai Verbului divin, pe care trebuie sa-L auzim în “inima” ființei noastre, Isihasmul practică o rugăciune ritmată: a bătăilor inimii şi a respirației (de altfel ultima fiind şi aproape singura funcțiune controlabilă a corpului nostru); respirația joacă în acest caz un rol foarte important, deoarece rugăciunea verbală are în principal ca suport fizic aerul care iese din plămâni. Un aspect care ne interesează cu precădere aici este pronunțarea incantatorie a Numelui divin, ce „creează acel entuziasm («Dumnezeu în noi») care nu este altceva decât iluminare şi uimire” (11). În rugăciune, ne îndreptăm spre Dumnezeu grăind din Tăcerea ceprecede Cuvântul, spre aceeaşi Tăcere, Numele Creatorului, uitând, pentru o clipă de eternitate, de lume, de problemele zilnice, într-un cuvânt de tot ce e trecător; să încercăm neobosit să recâștigăm energiile increate „prin rugăciunea în care Numele divin, spus incantatoriu, atinge iluminarea, adică îndumnezeirea (/heosis)” (12). Şi binecuvântarea are unrol important când vine vorba de manifestarea Cuvântului. Pentru bunul simţ, binecuvântarea este un tip de ritual ce se regăseşte în practica ecleziastică obişnuită. Putem începe prin a spune că binecuvântarea este întotdeauna „orientată”: vine de la o sursă şi vizează un recipiendar (13). Actul blagoslovirii, cum i se mai spune, trage cuvântul din spaţiul „profan” într-o zonă mai înaltă, de domeniul sublimului; nu mai este vorba de o simplă cuvântare, ci de o bine-cuvântare. Să nu uităm că, o dată cu actul binecuvântarii, intervine şi actul gestului corporal — punerea mâinii sau a mâinilor. Se poate vedea că aici fizicul şi spiritualul sunt antrenate deopotrivă pentru a înfăptui un act unic, O revărsare de energii sacre. Aprofundând problema, se poate spune că binecuvântarea poate fi găsită chiar şi la începuturile cosmice, nu numai în tradiţia semită, dar şi la hinduși. „În ambele, binecuvântarea acompaniază actul originar al creaţiei, îi este coextensiv” (14); binecuvântarea are rolul de confirmare, de „calificare” a cosmosului. Astfel, la începutul Genezei, în Bereşit bara Elohim de exemplu, se spune, la încheierea fiecărei zile: Waiarae Elohim ki-tob, „Şi Dumnezeu a văzut că e bun-bine” (15). La hinduși echivalentul lui ki-tob este su asti (16); la ei cosmosul este pentru că este bun, pentru că e încuviinţat şi declarat ca atare prin cuvuntele su asti (“e bun”). După brahmani, la fiecare rotaţie a svasticei se rosteşte su asti (17), existând o asemănare cu ritmurile reprezentate în Geneză de o noapte şi ozi. / Reprezentativă este „întâlnirea” dintre lisus Hristos Şi Cruce, eveniment CEA marcat universalitatea creştinismului (Crucea e un simbol universal, regăsindu-se în mai toate tradițiile). Ultimul cuvânt al lui lisus pe cruce a fost Tetelestai: “Împlinitu-s- a” sau “Săvârşitu-s-a” este binecuvântarea uriei creații restaurate, se mai poate vorbi, în acest caz, şi de o împlinire a posibilității Unirii dintre natura MraDA ŞI popi divină, prin asumarea destinului uman actual — moartea — pesti modificat prin Învierea ce prefi A Judecata de Apoi, când toți morții Vor învia. Deci bineciiVânlaea poale duce şi la o unire. Limba română ne dă un indiciu în acea sens: beFrneTaIA „Cuvânt i limba română vine de la latinescul con-ventus, ceea ce a a 0apa Venire împreună 3 Eo bine-venire împreună, o îmbinare între om şi Dumnezeu, în spirit, şi între om şi om, 8. Frithjof Schuon, Introducere în spiritualitatea lumii musulmane, Ed. Humanitas, B ti, 1994, pp. 166-167. ia | 9, Flori + ălesea, Cosmosul în tradiția creştină, Ed. Rosmarin, Bucureşti, 2001, p. 203, 10. Olivier Clement, Trupul morții şi al slavei, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 60. 1]. FI. Mihăiescu, op. cir, p. 207, 12. /bidem, p. 208. a Aia 13. Andre Scrima, Timpul rugului aprins, 14. Loc. cil, 15. Ibidem. | 0 A 16, Sua s-ar putea afla la originea cuvântului svastica — simbol al mișcării, al devenirii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 59. al cosmosului. 17, A. Scrima, op. cit., p. 60. prin suflet. De aici, poate, şi binecuvântarea dată de părinți pentru unirea sufletelor logodnicilor, precum şi cea dată de un preot unui om ce se căieşte sau se smereşte întru Domnul. Dacă nu exagerez, binecuvântarea este o sfințire prin cuvânt, este o modalitate de trezire a spiritului nostru prin cuvânt, o unire cu cei din jur (pe orizontală) şi, mai ales, cu Dumnezeu (pe verticală), fiind puşi astfel în relaţie armonioasă cu întreg universul fizic cât şi spiritual (verticala + orizontala = Crucea = Unul şi Totul). Să ne întoarcem privirile acum din nou spre India, unde vom descoperi un cuvânt — sau mai exact o silabă sacră (mantra) — cu o semnificaţie şi o forță spirituală extrem de ridicate. Este vorba de silaba sacră AUM, care se pronunță OM; rolul ei, în general, este de a-l salva pe omul care reflectează la ea, rostind-o şi meditând asupra ei, în aşa fel încât aceasta să se reflecte cu toate calitățile ei în om (18). Această metodă ar putea să-l facă pe yoginul care meditează să asimileze doctrina pe care silaba o semnifică (chiar prin construcția ei) şi — o dată cu aceasta — să dobândească eliberarea căutată. Tradiţia hindusă spune că AUM este sunetul primordial închis simbolic în scoica Şanca, scoică asemănătoare cu urechea umană. Astfel, creația este numită şruti, adică “ceea ce e auzit”; avem de-a face cu o tradiție a monosilabei AUM, prezentă în India şi mai ales în Tibet, fiind considerată denumirea Cuvântului manifestat, Cuvântul aflându-se din nou (ca și în alte tradiții) la începutul începuturilor. Fiind sunetul primordial prin excelență, rostirea ei poartă în sine o încărcătură energetică uriaşă, fiind foarte eficace în pregătirea transformării spirituale. Monosilaba AUM(OM) deţine o semnificaţie universală, raportându-se atât la om, cât şi la cosmos. Dar să vedem ce putem spune despre simbolismul inteligibil al acestei mantre, care pare a fi inepuizabil. În primul rând, se pot face analogii legate de cele trei litere care o compun (trebuie semnalat că este intraductibilă chiar şi pentru hinduşi) — A-U-M: divinitatea supremă întruchipată de triada Brahma, Vişnu, Şiva; mai putem spune că avem trei lumi — pământul, văzduhul, cerul; tot astfel ființa umană e compusă din trup, minte şi spirit (Atman, Sinele). Să vedem ce spune Mândhkya Upanişad, lucrare a cărei temă este tocmai silaba AUM: „1.OM ! — Acest sunet nepieritor este totalitatea universului vizibil [...]. Ceea ce a devenit, ceea ce devine, ceea ce va deveni [...], toate acestea constituie sunetul OM. Şi ceea ce este dincolo de aceste trei stări ale lumii timpului [...] este tot sunetul OM “ (19). Se reliefează aici două sfere ale existenţei; prima este sfera fenomenală, a devenirii, a timpului; a doua este sfera eternă, transcendentă, nesupusă devenirii. Fiecare componentă a silabei OM corespunde, după Man. Up., părților Sinelui, Atman(20), care sunt în număr de patru. Astfel, A corespunde stării de veghe, U visului, M somnului profund şi — foarte important — tăcerii. Descoperim aici o reprezentare vocalicăa Creaţiei şi Disoluţiei (/ayaşi pralaya) ce întoarce totul la potenţialitate; toate patru laolaltă cuprind totalitatea manifestării lui Aman-Brahman ca o silabă. „A şi U sunt la fel de esențiale pentru sunet ca şi M sau TĂCEREA pe fundalul căreia apare sunetul. În plus, ar fi o greşeală să spunem că AUM nu există atâta timp cât domneşte Tăcerea, fiindcă, totuşi, el ar exista potențial [...] Tăcerea, într-adevăr, este prezentă altundeva în timpul unei rostiri locale a lui AUM — cu alte cuvinte (şi prin analogie) la nivel transcedental pe durata creației, manifestării şi distrugerii universului [S. n. ” (21). S-a putut observa, pe cât posibil, rolul pe care Cuvântul îl deţine în unele din marile tradiții ale omenirii. Cuvântul, în realitate, ar putea reflecta Universul, ar fi o reprezentare simbolică a lui; simpla rostire a unor cuvinte cerea o anumită stare interioară, ce mijlocea o posibilă transfigurare spirituală în măsură să armonizeze omul cu întregul Univers, făcându-l să-şi dea seama când să se oprească în Tăcere, pentru a simţi şia comunicacu transcendentul, cu atemporalul, practic facându-l contemporan chiar cu naşterea lumii. Cuvântul este prezent la creația lumii, în timpul manifestării (Întruparea, Scripturile etc.) şi la sfârşitul ei (de exemplu sabia ce ieşind din gura lui lisus la Apocalipsă). În ziua de azi nu mai avem Cuvânt, avem vorbe, avem zgomot; cum s-a spus, am prefăcut logos-ul în logoree. Kierkegaard spunea: „În starea actuală, lumea şi viața întreagă sunt bolnave. Dacă aş fi medic şi aş fi întrebat ce sfaturi potsă dau, aş răspunde: Faceţi linişte, faceţi-i pe oameni să tacă! În aceste condiții, cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi auzit [...]. Deci, faceți linişte!” (22). Trebuie să ştii să găseşti momente de tăcere şi de singurătate, de ascultare a adâncului tău, a Cuvântului lui Dumnezeu care ne fertilizează şi ne adună mintea, în familiaritatea, de exemplu, a icoanelor care ne fac, cum s-a spus, „să postim cu ochii” (Olivier Clement). Alexandru ANGHEL 18, Acesta este cazul în care AUM este o yantra— o diagramă mistică asupra căreia yoginul se concentrează conform unor reguli învățate de la un maestru. 19. Heinrich Zimmer, Filozofiile Indiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 252, 20, Sinele are patru părți: prima este Vai vânara, „Ceea-ce-este-comun-tuturor-oamenilor”, cu conştiinţa îndreptată spre exterior şi atrasă de materia grosieră (sthula); a doua este Taijasa, „Cel strălucitor”, starea de vis, conştiinţa orientată spre interior, pe care o atrag obiectele subtile; a treia parte este somnul profund (sușupta), fără vise, o masă nediferențiată a conştiinţei, a patra parte este invizibilă şi intangibilă — Aman, Sinele ce trebuie realizat. 21, H. Zimmer, op. cit., pp. 225 şi 256. Această analogie ne aduce aminte de Brahma — Creatorul, Vişnu — Susţinătorul şi Şiva — Distrugătorul, de care am pomenit mai sus. 22. O. Cl&ment, op. cit., pp. 61-62. PAG. 18 NR. 6/150 Iunie 2003 PUNCTE CARDINALE (Meta cănță TIRGU L INTERNATIONAL DE CARIE <“BROOKARESTI 2003” CE Nae lonescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase, ediție, introducere și note de Dora Mezdrea, Editura Deisis, col. “Philosophia christiana”, Sibiu, 2003, 664 de pagini Ediţie monumentală, realizată cu binecunoscutul profesionalism al editoare: Dora Mezdrea (care este şi autorea unei ample Biografii naeionesciene, din care au apărut deocamdată numai primele 2 volume), dar şi cu concursul generos al editurii sibiene a teologului loan |. Ică jr. (ce dăduse acum 2 ani un alt volum integrala de excepție: Predania şi un Indreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu). publicisticii Ca şi publicistul Dan Ciachir, noii editori abuzează, cred, calificîndu-l pe Nae religioase Ionescu drept “teolog” (am arătat altădată și de ce), dar aceasta este o altă î discuţie, care nu umbreşte nici fascinanta personalitate a profesorului, mei meritele celor care-i veghează posteritatea. E de ajuns săse ia act că din cele 441 de texte reunite în volum, numai 50 au mai fost deja publicate în culegerile apărute pînă acum, iar celelalte 391, risipite prin presa interbelică, se publică pentru prima oară în volum! Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală, Editura Paideia, București, 2002, 258 de pagini Apărută din păcate într-un tiraj “confidențial” (500 de exemplare!), contribuția monografică a regretatului Dr. Constantin Angelescu (m. 1990) are o semnificație aparte, nu doar din punctul de vedere al informaţiei adunate, dar Şi pentru că autorul este chiar nepotul de sorăal lui Nicolae C. Paulescu, precum şi unul dintre asistenții acestuia din ultima penoadă. Volumul tratează cu precădere latura strict medicală (curios, cea mai superficial abordată pină astăzi) a operei marelui savant creştin, inclusiv episodul legat de descopenrea insulinei, pentru care lui N. C. Paulescu i s-ar fi cuvenit Premiul Nobel. Nikolaos Matsoukas, Istoria filosofiei bizantine, cu o anexă despre scolasticismul Evului Mediu, trad. de pr. prof. dr. Constantin Coman și Nicuşor Deciu, Editura Bizantină, Bucureşti, f. a. [2003], 272 de pagini Dacă sinteza mai veche a lui B. Tatakis (publicată ca supliment la Emile Brehier, Histoire de laphilosophie) n-a apucat să vadă lumina tiparului în limba română, sinteza mult mai recentă (1994) a marelui teolog grec N. Matsoukas N ar (n. 1934) răscumpără această lipsă şi lămureşte cu competență adevăratul raport dintre teologie şi filosofie în lumea bizantină, acoperind un interval de erspectii peste o mie de ani de gândire creştină în limba lui Platon şi Aristotel. 3 = sa Se Juliân Marias, Perspectiva creştină, trad. de Mihai Cantuniari, i; LL Editura Anastasia, col. “Eseu teologic”, Bucureşti, 2003, 160 de pagini i D-l Mihai Cantuniani traduce cu eleganță o carte pe cît de concisă, pe atit de vie a unui gînditor creştin spaniol contemporan cu noi, dar, din păcate, aproape complet necunoscut în România. Cuprinsul cărții — o radiografie filosofică a paradigmei creştine — este de la sine grăitor (citez doar selectiv): “Istoricitatea creştinismului”, “Monoteismul creştin”, “Providenţă şi Paternitate”, “Păcat şi mîntuire”, “Nemurirea şi reînvierea în trup”, “Lumea ISTORIA aceasta şi cealaltă”, “Onzontul vieții celei neînserate”, “Dumnezeu ca iubire”, FILOSOFIEI “Infidelitățile creştine față de creştinism”, “Persoana ca rădăcină a viziunii creştine”, “Libertate şi responsabilitate”, “Inovaţia radicală a creştinismului” BIZANTINE (corolar al întregii expuneri, ce se ridică deasupra oricăror patimi confesionale, cuacea grație inimitabilă a spiritelor mari, de care lumea noastră este mereu mai orfană). Ne ie lar es: d dai a ba dr. Constantin Angelescu Wicolae C. Paulescu Omul şi opera sa medicală DE ISIS Nikolaos Matsoukas editura (R. C.) EIKON — O NOUĂ EDITURĂ CLUJEANĂ Pe fondul de agonie a Editurii Dacia, la Cluj s-a născut, în primăvara acestui an, o nouă editură, Eikon, ce a reuşit să impună, în doar cîteva luni, o remarcabilă colecție de carte creştină, “Biblioteca ortodoxă”, coordonată de publicistul Fabian Anton şi binecuvîntată de Î.P.S. Nicolae Comeanu, Mitropolitul Banatului, care o recomandă astfel: “Lucrările din această colecție se doresc a fi un îndenm pentru cititori de a cunoaşte şi aprofiinda trecutul şi prezentul Bisericii noastre, rolul ei în spiritualitatea poporului şi, mai ales, să determine pe orice credincios să trăiască şi să aplice în viața de fiecare zi principiile religiei în care s-a botezat". Titlurile editate până acum în cadrul noii colecţii, circumscrise toate în ana duhovniciei româneşti contemporane, sunt următoarele: Arhim. Teofil Părăian, Maica ca E POS TITEI PE _ Gt, Gaara dh + LL ', despre, (udate 63 Bvovateulo bip duhâif Pf pă E - x Domnului — Raiul de taină al Ortodoxiei, Arhim. Cleopa Ilie, Îndreptar de spovedanie pentru mireni, preoți de mir şi monahi, Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvint despre bucuria duhovnicească (Convorbiri), Protos. lustin Pârvu, Abecedar duhovnicesc (cu o postfață de Camelia Corban), Viaţa și minunatele fapte ale Părintelui Dometie Manolache (cu o prefață de Monahia Eudoxia Manolache) şi Dependenţa de cer (Comvorbiri duhovniceşti realizate de Fabian Anton cu Arhim. Arsenie Papacioc, Maica Doroteea Bărbieru, Arhim. Teofil Părăian, Protos. Iustin Pârvu, Arhim. Sofian Boghiu, Arhim. Teofil Pandele, lerom. Iustinian Petrinca, Părintele Simion Vârgolici, Acad. Zoe Dumitrescu- Buşulenga) — cea din urmă de curînd călugărită la Mănăstirea Văratec. Urăm editurii clujene lungă şi spornică dăinuire! (V. A.M.) Aa Pi = Ta , ini " A p einer Pa mel 13 rog & 2 > iă — PD Pe cc convin VA îi Ţ | PA 0, NEZA! 4 Ni SR ii | pita Ă > | d | Ş ATU E si da y- VIAȚĂ ră, N) FAP LE PATE TU) A cre E, 3 alge În E Pa DONE: Ed ilA) DNUrE. ră ea vaii D Ta e Rae OA dl E a NA i LA IRI p - 4. , top Pta apa ai 3 — d—._ - N - - | 4 a ibireteei re) i ml = at d ni ioana a —— d Da -_ Di p! îi d. Îd.- ni = a _ o PA VĂ 33 La | lunie 2003 NR. 6/150 PAG. 19 PUNCTE CARDINALE Mărturii din Arimaghedionul secolului XX zi E Czwvirtele în2 Slujba Crevâratul ui Răzvan lonescu [n (1ca5a Ralu O va Cha 5 sia i: Gh ia Savel Timpul omului cina | Oa eternitatea Domnului || . (Editura Nemira, Bucureşti 2003, col. «Alfa şi Omega») ia miti . NOTA EDITURII Răzvan lonescu este binecunoscut publicului de teatru din spectacolele de la Teatrul Bulandra şi Teatrul Naţional, din filme, de pe ecranul televizorului, din emisiunile teatrului radiofonic ori din recitalurile de poezie. În 25 de ani de carieră a reuşit să-şi construiască un nume respectat printre profesioniştii scenei, evoluând în spectacole memorabile ale unor prestigioşi regizori precum Cătălina Buzoianu, Dan Micu, Horea Popescu, Alexandru Tocilescu, Comel Todea sau lulian Vişa Mai puţin cunoscut este faptul că, între 1993-1996, în vreme ce mulți căutau să se îndrepte spre domenii ale imediatului, sau în orice caz mai pragmatice, Răzvan lonescu s-a hotărât să urmeze, în paralel cu profesia de actor, cursurile secției pastorale ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, evidenţiindu-se nu numai ca student (media de absolvire 9, 65), dar şi ca un bun condeier, o voce insolită în RĂZVAN presa vremii, semnând articole cu tematică religioasă în România liberă, Renaşterea, Vestitorul Ortodoxiei, Formula AS, Vatra, Credinţa ilustrată ori America Oggi şi Gracious Light din New York. Această carte este rodul experiențelor personale ale unui artist, în egală măsură teolog, pentru care spațiul scenei ca şi cel al bisericii sunt spaţii-interval ale comunicării directe şi intime cu Divinitatea. Este cartea unui intelectual care crede cu tărie că între prioritățile celui de-al treilea mileniu se află refacerea raporturilor fireşti dintre cult şi cultură, dintre Biserică şi intelectualitate. - Du 74 Adu tg i voii» $ IOANA RALU 0 VIAȚĂ. ÎNCHINATĂ EDC VĂRVIVI- GHEORGHIŢĂ SAVEL fi We Da mie si [ Pi ” Ă Lai a 4 Mo i YI = i 4 Sr - 5 i ? . Si Lala măi Me A Si i SI + La nn a i îi A . a e . - £ DS i 9 4 bu. 4 pa , ] a 3. ră [i ) ” id 3 Cd, i sin ţ Mi = = Ă = 4 i . . - 7 . = 7 p ă _ 7 i tea | - P dy p, ET] AR f, E pa E 4 p | i a Za sf e nat, . . ML: , "PRE A > ai i ——_ Timpul omului din eternitatea Domnului AS A ve umul 1 O viaţă “inchinat adevărului. uz dialo; mr asaii e Ioana Ralu [loana-Raluca. Larco] şi colonel „ Gheorghe Savel, e ce a luptat pentru întregirea p popor lui i român pe străbun, scos la mezat de e regele; trădător. Ci arol | IL, rep e zi ani erei det teraniţă zii ace va a cuprii ade dou: ipsii Il pr opriu-zis 3 D amplă iei rea um FER etalat i afectivă. Eroul din ce trul lor. de pune - mă r reia ii de dinainte | de arestare, precum și c oprea toarele chin Eat stoicism, ce au făcut din su uferin ință calea pro | Cartea şi omul oferă o dublă lee ție ce lo arta to) ij a operim „om care a trecut prin a ătea înc tin p atroce, d drame! e anor. pei văzboulu A 1 E AR Fa | El oala căt atei st “de-a lungu lîntâlnir această fărâmăa istorie: Sea convinge înc. Ă i A că 2 FER propria) îi ssati isa ună) a poat Esop ARGUMENTUL AUTORULUI Fiece carte îşi are în spatele ei izvoare tainice de lumină al căror nume, îndeobşte, nu se rostește. Fiece carte se vrea a fi un parcurs inițiatic — şi poate că, la urma urmei, asta şi este. M-aş bucura ca şi aceasta pe care am scris-o să fie aşa. Personal, însă, nu cred. Ea s-a născul mai degrabă din confruntarea cu un stereotip. Un stereotip care, din păcate, nu este decât un semn al fragilității şi al precarității lumii în care trăim. Până în 1993 eram “doar” un actor. După această dată, în ochii majorității celor ce mă cunosc, a urmat o ruptură. Ce se întâmplase? Intrasem la Facultatea de Teologie. “Aha, se popeşte! "— au zis unii. “Nici vorbă, se duce la mănăstire! ”— s-au grăbit să adauge competent alții, mai familiarizați cu replicile Ofeliei. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Am continuat să mă duc la teatru, să joc în spectacole sau să montez eu însumi i altele. Am continua! să fac teatru, poate altfel. Cu siguranţă altfel. Nu mi-am dat seama însă că devenisem fără să vreau, peste noapte, în ochii tuturor, o struțo-cămilă. Când eram zărit pe culoarele Facultăţii de Teologie ori ale Bibliotecii de la Mănăstirea Antim mi se spunea “artistul”. În schimb, atunci când mă întâlneam cu colegi de-ai mei la teatru, la radio ori la filmare, îmi spuneau “popa” sau “părintele ”. Dincolo de ironia amicală din spatele unor asemenea interpelări am descoperit însă un stereotip aparent inofensiv al acestei lumi, un stereotip primejdios, care camuflează de fapt o prăpastie. Este prăpastia unei societăți care imparte lumea în caste, este prăpastia unui timp care pomeneşte la fiecare două propoziții cuvântul “uniune”, dar care în fapt împarte şi desparte, cu alte cuvinte separă, aşezând distanțe. Este prăpastia unei lumi orfane, care şi-a pierdut, o dată cu părinţii, normalitatea şi vocaţia. Vocaţia ei sacerdotală. Dumnezeu nu l-a invitat pe Adam numai să dea nume animalelor, ci mai mult decăt atât, L-a invitat să-i fie partener la Creaţie, să desăvârşească împreună lumea, slujind. Apoi a venit căderea şi omul a cunoscut întunericul şi moartea. De-atunci încearcă mereu, cu disperare, să le îmvingă, străduindu-se prin orice mijloace să se facă stăpân măcar asupra clipei. Timpul omului din eternitatea Domnului este un timp al sacerdoțiului din spatele oricărei profesii. Oricât ar fi de greu, trebuie refăcute punţile. Trebuie redobândită lumina. Există în ceremonialul Utreniei o categorie aparte de stihuri numite “luminânde ”. Se numesc aşa pentru că odinioară se cântau în momentul când începea să se lumineze de ziuă, dar şi pentru că în cuprinsul lor este vorba nu numai de lumina naturală a zilei, ci mai ales de lumina spirituală autentică şi veşnică, întruchipată şi adusă în lume de lisus Hristos. În sonoritatea numelui lor există o anume fragilitate, o graţie a pâlpâirii de candelă. Parcă totul ar atârna de un fir de aţă. Pe vărsta luminândelor se deschide în trupul Lui Hristos, ca printr- O fereastră, timpul eternității. Dincolo de care nu mai există nici separare şi nici distanță. M-aş bucura ca aceste pagini să aducă fle şi numai o fărâmă de lumină. Gheorghiţă Savel, » după anii de închisoare - PC Tag Tae Pa 4 4 N a Sia, Dia” —.—_._ E 1 486 cade a-i recunoscăto i memorialistului ii felul generos în care ne prezintă lumea prin care a trecut, o lume ea nclumeu, asupra cărela arimcă totuşi o privire plină de za ligi î de donpraițerăă e Fi PAG. 20 NR. 6/150 lunie 2003 CLAUDIO MUTTI: Puncte cardinale, che segno regolarmente da diversi anni, rappresenta per me una fonte non conformista per attingere notizie sugli eventi politici e culturali della Romania. In un Europa largamente dominata dal «pensiero unico» liberaldemocratico e sottoposta a un intenso e multiforme processo di americanizzazione che minaccia la sopravvivenza stessa della sua civiltă, periodici come Puncte cardinale non solo costituiscono veri e propri centri di resistenza, ma svolgono una funzione vitale, perche mostrano la validită della tradizione spirituale cui seriferisconoapplicandone icriteriall 'interpretazione dellarealtă. (“Puncte cardinale, în care semnez regulat de mai mulți ani, reprezintă pentru mine o sursă non-conformistă de informare asupra evenimentelor politice şi culturale din România. Într-o Europă amplu dominată de «gândirea unică» liberal-democrată şi supusă unui intens şi multiform proces de americanizare ce amenință însăşi supraviețuirea civilizației sale, periodice precum Puncte Cardinale nu constituie doar adevărate centre de rezistență, dar îndeplinesc o funcțiune vitală, pentru că pun în evidenţă validitatea acelei tradiţii spirituale ale cărei criterii le aplică în interpretarea realității”.) COSTION NICOLESCU: Sunt mulți care reproşează Punctelor cardinale ataşamentul deschis la «cauza legionară». În ceea ce mă priveşte, nu am nici un fel de prejudecăți în această privință. Mai degrabă o anumită simpatie temperată. Observ că atunci când dau de anti devin filo, iar când dau de ultra devin reticent. Consider însă că Puncte Cardinale a ales calea justă: nu restaurare patetică, ci recuperare lucidă. Căci sunt puncte de recuperat şi de valorificat, după cum sunt şi unele de părăsit, invalidate de istorie şi, mai ales, de analiza creştină a fenomenului. Un fenomen cum a fost cel legionar nu poate fi ignorat, nici expediat, dar nici îmbrățişat necondiționat... Ceea ce mi se pare mai important, din punctul meu de vedere, este faptul căaria acoperită de Puncte Cardinale rămâne şi se recunoaşte a fi situată în teritoriul Bisericii, respectând tot ceea ce înseamnă Sfântă Tradiţie autentică... Un naționalism frumos, responsabil, asumat şi compătimitor răzbate din programul periodicului sibian. Cu un ochi spre trecut şi cu unul spre viitor, Puncte Cardinale reuşeşte să fie în prezent -— autentic, militant şi pedagogic Nu se impune, bineînțeles, să fii de acord cu toate punctele de vedere exprimate în revistă. Ele acoperă un spectru larg. Vor fi apărut, câteodată, şi exagerări sau greşeli în unele atitudini. Ele nu sunt, însă, niciodată rodul relei credințe sau al unei proaste întemeieri. Sunt numai explorări eşuate, din care se pot trage, totuşi, destule învățăminte utile. Desigur, pentru unii revista poate fi incomodă... Cu atât mai bine! ION GAVRILĂ OGORANU: Mi-am regăsit uneori întocmai gândurile în cele scrise de redactorii şi colaboratorii Punctelor cardinale, am învățat multe de la aceşti frați de luptă şi de idealuri... Printre ei, mereu prezent, veghează cel ce a dus greul revistei în toți aceşti ani, tot mai albitul Gabriel Constantinescu, pe care greutățile l-au apăsat, dar nu l-au înfrânt niciodată. Să dea Dumnezeu ca la Sibiu, încă mult timp, să ştim că există oameni care cugetă, lăcrimează şi speră într-un viitor mai bun pentru neamul românesc. PUNCTE CARDINALE PROTOS. IUSTIN PÂRVU: Publicaţia Puncte cardinale este pentru orice cititor un cadru de referință în căutările cu care se confruntă societatea contemporanăcreştină, reuşind cu deosebit successăofere soluțiaevanghelică acolo unde eroarea, confuzia, minciuna, defăimarea şi mizeria morală îşi caută locul. Regăsim în paginile ei «cuvântul care zideşte» la temelia spirituală a unui neam creştin ce şi-a înțeles şi asumat vocația de «Poartă a creştinătăţii». Îi dorim, aşadar, curajul mărturisiri, «tinerețea fără bătrânețe şi viaţa fără de moarte» a tuturor eroilor noştri care au vegheat, luptători şi rugători deopotrivă, la hotarele României Creştine! G. PIŞCOCI-DĂNESCU: Revista Puncte cardinale este o publicaţie unică în felul ei în peisajul presei româneşti actuale. Fie ca ideile ei călăuzitoare, creştine şi naționale, să triumfe împotriva «terorismului intelectuab» al «gândirii unice», exercitat, într-un sens dizolvant, de puternicii zilei şi de politrucii lor de pretutindeni! DAN STANCA: Puncte cardinale este o revistă de care avem nevoie, cum avem nevoie de oricare altă revistă de atitudine, ideologică şi culturală. Ea a vrut, în toți anii care au trecut de la apariţia ei, să identifice o dreaptă românească şi europeană, să pună în lumină legătura care există între ideologie şi credință. Desigur, uneori a exagerat, dar nu poți fi perfect obiectiv atunci când iubeşti... Cred că această revistă tensionează spiritul şi, strângând în jurul ei colaboratori de prestigiu, ar putea să fie nu Axa sau Buna Vestire, aşa cum se crede îndeobşte despre ea, ci Gândirea sau Vremea acestui prezent problematic. CLAUDIU TÂRZIU: Venind în prelungirea organică a dreptei creştine interbelice, revista Puncte cardinale este călăuza care de 150 de luni ne ajută să străbatem deşertul tranziţiei. Însă nu o pot urma decât cei care o văd şi o aud şi cu sufletul. Dumnezeu să-i dea viaţă lungă şi creştere firească în inimile celor tineri. PETRE ȚUŢEA (Bucureşti, aprilie 1991): Îmi pare rău după Veghea: titlul îmi plăcea grozav!... Dar nici Puncte cardinale nu e rău: mai exorcizați geografia... În democraţie, dacă nu te orientezi repede de tot, rişti să nu te mai orientezi deloc... Trebuie recuperate urgent reperele, că altfel libertatea te ajută s-o iei razna, şi-ţi mai dă şi-un şut în fund! PR. CONSTANTIN VOICESCU (Mislea, septembrie 1997): Dumneavoastră, la Puncte cardinale, ați găsit formula prin care dreapta creştină se poate exprima convingător pentru lumea de azi. Nu vă lăsați intimidați; mergeţi cu Dumnezeu înainte! E o dublă datorie: față de cei vii şi față de cei morţi... VARUJAN VOSGANIAN: Cred că longevitatea de la sine grăitoare a Punctelor cardinale — 13 ani şi 150 de numere — se datorează unei echipe redacționale omogene, de oameni sufletişti, patrioți şi cu frică de Dumnezeu. PUNCTE CARDINALE 13 ANI 150 DE NUMERE „Gabriel CONSTANTINESCU (director), | Răzvan CODRESCU (redactor şef), Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, Florea TIBERIAN | | | | | _ ji