Puncte Cardinale anul XVII, nr. 1-2 (193-194), ian. — feb. 2007

credinţă 
iubire 
speranţa 


Pe 13 ianuarie 2007 s-au împlinit 70 de ani de la jertfa pentru Hristos a martirilor români Ion L. Mota şi Vasile Marin, căzuţi pe 
câmpul de luptă de la Majadahonda. 2007 este şi Anul Mircea Eliade (născut la 9 martie 1907), liderul cultural al tinerei generații 
interbelice şi autorul unora dintre cele mai frumoase pagini de cinstire a jertfei celor doi martiri ai Crucii. Închinăm acest număr 
memoriei lui Mota şi Marin, iar pe cel următor îl vom închina memoriei lui Eliade. 


PU NC 





alai] ANUL XVII 


L m NR. 1-2/193-194 







Ianuarie - Februarie 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 








“Trageți în preşedinte!” — acesta se pare că este cuvântul 
de ordine lansat de partenerii de coaliție pe care Traian Băsescu i- 
a adus la guvernare, şi bineînțeles de imaculata opoziție. Mass- 
media din România nu se lasă mai prejos, Conform tradiţiei, 
se află în frunte, trăgând din orice poziţie asupra 
preşedintelui damnat. Speculând gogorița unui 
bilețel umflată la maximum de actorii presei 
“bere” şi “democratice”, dar mai ales 
“independente”, specialiştii-analişti şi 
puzdena de gazetari şi comentatori 
care invârt opima publică românească 
precum porcul dovleacul, fac spume 
la gură de câteva săptămâni, 
perpelindu-se de grija a tot ce ne- 
au adus cei 17 ani de realizări post- 














decembriste, realizăn pe care, 
vezi Doamne, preşedintele actual 
le întinează prin prestațiile sale! 

Loviți de o subită 
amnezie, cavalerul tnistei figuri, ex- 
preşedintele Emil Constantinescu, şi 
locotenentul său, Mugur Ciuvică, 
deveniți eroi post-mortem (pentru că 
politic sunt morți demult), acuză întruna 

Lu uitat că la sfârșitul unui mandat 
de bâlbâiel penibile, nereușite fatale și cedări îs da 
rușinoase în fața opoziției (şi în perspectiva unor “ 
alegeri anticipate), s-au declarat knock-out, recunoscând 
că “deși au câștigat alegerile, nu au câștigat puterea” 

Au uitat că, salutându-le victoria, i-am întâmpinat cu 
lumânări aprinse, în genunchi, sperând că în sfârşit vom intra şi noi 
in normalitatea istoriei, ceea ce insă nu s-a întâmplat, 

Au uitat că, după numai câteva zile, eroul acuzator de 
astăzi, imbrățișşând teza rivalului său comunist, ne-a declarat că 
punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, pe care-l susținuse în 
timpul campaniei electorale, nu mai este de actualitate, el fiind un 
alt fel de președinte, care nu va permite “vânătoarea de vrăjitoare” 

Au uitat dezorganizarea, nepotismul şi dezgustul care au 
dus, în cele din urmă, la desființarea unui partid istoric, la apatia și 
resemnarea electoratului scârbit și dezamăgit, ceea ce a lăcul să se 
prelungească agonia acestei țări cu încă un considerabil număr de 
ani 

Acestea — uitate sau neuitate — sunt rezultatele reale ale 
guvernării d-lui Emil Constantinescu, care fără teamă de ridicol, cu 









9) IN 
CUPRINSUL 
ACESTUI 
NUMĂR: 


COMUNISMUL 
ÎN ROMÂNIA — 
CONDAMNARE 
FĂRĂ PROCES 


pp.3-c 










Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEŢIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


INAMICUL PUBLIC NUMĂRUL 1? 











tupeul unui fost secretar de partid, ne dă acum lecţii şi acuză cu 

obidă, sperând probabil, în constanta lipsă de realism care-l 

caracterizează, că ar mai putea Juca un rol în viața politică (în afară 
de cel de sperietoare). 

Preşedintele (fără) de onoare al PSD- 
ului, scos de la naftalină, bătrânul păpuşar, 
sinistra cucuvea, a prins viață şi grai la 
rândul lui, reîncepând să tragă sforile şi 
lansându-şi “prostănacii” într-un nou 
Joc de imagine, sau poate — cine 

ştie? — pentru a mai candida a patra 
oară (căci la el tine) 

Că ei vor să uite, este 
normal. Că noi am uitat, este 
criminal. Am uitat de morții 
evenimentelor din decembrie, 
am uitat de victimele mineria- 
delor, am uitat de “Moarte 
intelectualilor!”, am uitat de 
“Noi muncim, nu gândim”. Și 

am uitat, se pare, şi de Constituţia 
țării, care a fost pentru fostul 
preşedinte un adevărat preş de şters 
picioarele, fiind călcată cu cinism în 
repetate rânduri... 
PSD-ul, PRM-ul şi PC-ul, vorbind, 
chipurile, în numele poporului, vor să ne facă 
părtaşi la manevrele lor dubioase. Condamnarea 
comunismului în Parlament i-a dezlănţuit ca pe nişte fiare 
Sumţind braţul justiției aproape, baronii, mafioți, corupţii, 
torționarii, toate deşeurile comuniste şi neo-comuniste, s-au dezlănţuit 
impotnva “pericolului comun”, Lozinca lor este: “Trageți în preşedinte 
și în ministrul de justiție!” Dar mi se pare că Dumnezeu face ca 
aloanțele lor să fie din ce în ce mai oarbe, 
Nu suntun fan al preşedintelui şi nici al PD-ului. Bineînţeles, 
d-l Băsescu are punctele lui negre şi ar fi multe de spus şi despre 
aceasta. Dar mai cred că prin tot ce a făcut până acum trebuie să 
recunoaștem că a dovedit măcar consecvență şi curaj 
Pentru a Îi corecți cu noi înşine, trebuie să avem demnitatea 
de a-l susține în aceste momente de cumpănă. Căci el reprezintă 
viitorul mai mult decât toți ceilalți la un loc 














V, IAMANDI 









IONA 0 9 O ISTORIE 


CU SAU FĂRĂ A SIBIULUI 
ORTODOXIA _ | ÎN DESENE DE 
ROMAÂNEASCĂ?| ȘTEFAN ORTII 


pp. 10-11 pp. 12 - 13 



























MOTA şi MARIN 
comemorați în spațiul 
sacru al monumentului 

de la Majadahonda, 

la 70 de ani de la jertfa lor 
pentru Hristos şi pentru 

adevărata Europă creştină. 

(amănunte în pag. $) 
































DANTE, 
PURGATORIUL (1) 
ÎN TRADUCEREA 
LUI R. CODRESCU 
pp. 14-15 



























PAG. 2 Nr. 1-2/193-194 lan.-Feb.2007 PUNCTE CARDINALE 





Ca parte a societății civile, Institutul INTER 
îşi propune să promoveze armonia inter-confesională 
ŞI inter-religioasă într-o societate pe care o dorim 
bazată pe valoarea toleranței şi într-un context euro- 
pean marcat de o bogată experiență religioasă. 

Salutăm apariția Legii nr. 489/2006 privind 
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. 
Această lege pune capăt regimului comunist din 
România aplicat relațiilor dintre stat şi cultele reli pioase, 
perpetuat după 1989 prin prevederile rămase în vigoare 
ale Decretului nr. 177/1948, şi oferă un cadru adecvat 
pentru o integrare de succes a României în Uniunea 
Europeană, fiind bazată pe un model perfect compatibil 
cu cel existent în alte state membre UE. 

Legea nr. 489/2006 stabileşte o serie de principii 
care afirmă fără echivoc neutralitatea statului român 
în raport cu toate cultele religioase şi instituie garanții 
explicite pentru afirmarea pe deplin a libertăţilor 
religioase, aşa cum acestea sunt definite în convențiile 
internaționale privind drepturile omului la care România 
este parte. 

Printre cele mai importante prevederi ale acestei 
legi menționăm: garantarea libertăţii religioase, în 
multiplele ei forme, exercitate individual sau colectiv; 
rolul cultelor religioase de parteneri sociali ai statului 
şi de furnizori de servicii sociale; egalitatea tuturor 
cultelor în fața legii şi a autorităților publice; instituirea 
unui nou regim de finanţare a cultelor, bazat pe 
transparenţă şi subsidiaritate; instituirea unei noi forme 
de exprimare a libertăţii religioase prin asociaţiile 
religioase; prevederi privind patrimoniul cultelor, 
inclusiv statutul bunurilor sacre; prevederi privind 
învățământul organizat de culte; instituirea principiului 
potrivit căruia orice modificare sau completare a 
acestei legi poate fi făcută doar cu consultarea 
prealabilă a cultelor religioase. 

Această lege recunoaște existența a 18 culte 
religioase în România, oferindu-le garanții în ceea ce 
priveşte autonomia lor față de stat. Nici o altă lege 
din statele membre ale Uniunii Europene nu instituie 
garanții în ceea ce priveşte exprimarea libertăţii 
religioase pentru un număr atât de mare de culte 
Recunoaşterea acestor culte de către statul român 
este consecința directă a existenţei unui spațiu inter- 
confesional bogat în experiențe istorice de convieţuire 
paşnică. 

Legea nr. 489/2006 a fost supusă inițial unei 
ample dezbateri publice cu reprezentanți ai tuturor 
formelor de manifestare a libertăţii religioase, ai 
mediului academic şi ai societăţii civile şi a fost votată 
de Parlamentul României cu o majoritate concludentă:; 
220 de voturi pentru, | vot împotrivă şi o abţinere, 
devenind astfel expresia unui consens larg între culte 
şi autoritățile statului şi o dovadă a maturității politice 
în materie religioasă. Legea a făcut obiectul unor 
analize independente la nivel internaţional, concretizate 
prin aprecierile pozitive la adresa ei exprimate de 
Consorţiul European pentru Relaţiile Stat-Biserică şi 
de Comisia de la Veneţia pentru Democraţie prin Drept 
a Consiliului Europei. 


Din toate aceste motive, ne exprimăm 
surprinderea faţă de luările de poziţie care s-au făcut 
auzite după intrarea în vigoare a acestei legi. 

Legea nr. 489/2006 a fost contestată de mai 
multe organizații private și a făcut obiectul unor puncte 
de vedere negative și deopotrivă simplificatoare în 
mass-media din România, datorită existenței unor 
principii a căror necesitate într-o societate democra- 
tică a fost pusă la îndoială, 

Este vorba în primul rând de art, 13/alin. 2 
potrivit căruia “în România sunt interzise orice forme, 
mijloace, acte sau acțiuni de defăimare și învrăjbire 
religioasă, precum și ofensa publică adusă simbolurilor 
religioase”. S-a afirmat că o asemenea prevedere este 
abuzivă, anti-europeană și anti-democractică, iar 
aplicarea ei va duce la interzicerea unor creaţii artistice 
care au o componentă religioasă, De asemenea, 
contestarii acestei legi au anunțat că vor ataca la Curtea 
Constituțională şi la Curtea Europeană a Drepturilor 
Omului o asemenea prevedere. 


Este necesar să subliniem că art. 13/alin. 2 este 
perfect compatibil cu prevederile constituţionale 
româneşti: potrivit art. 30/alin.7 din Constituţie “sunt 
interzise de lege... îndemnul la ură națională, rasială, 


de clasă sau religioasă”. De asemenea, art. 29/alin.4 
din Constituţie prevede că “în relaţiile dintre culte sunt 
interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de 
învrăjbire religioasă”, 







COMUNICAT 


IN IER 2006 


ÎN MATERIE 
RELIGIOASĂ, 
ROMÂNIA 
A INTRAT CU 
DREPTUL 
ÎN UNIUNEA 
EUROPEANĂ 












Co, -s - 
“et, 


Cât priveşte compatibilitatea între prevederea 
menționată mai sus din Legea nr. 489/2006 şi Convenţia 
Europeană a Drepturilor Omului, libertatea religioasă 
este garantată prin articolul 9, fiind făcută precizarea 
că aceasta poate face obiectul unor restrângeri, cu 
condiția ca acestea să constituie “măsuri necesare, 
într-o societate democratică, pentru [...] protejarea 
drepturilor şi hbertăţilor altora”. Libertatea de exprimare 
este garantată prin art. 10 al Convenţiei, putând fi 
supusă unor restrângeri care constituie “măsuri 
necesare, într-o societate democratică pentru [...] 
protecția reputației sau a drepturilor altora”. 

Cu alte cuvinte, atât libertatea religioasă, cât şi 
cea de exprimare nu sunt privite în sistemul european 
de garantare a drepturilor omului ca fiind drepturi 
absolute, Convenţia având în vedere şi acele situaţii în 
care cele două libertăţi se pot găsi într-o situaţie de 
incompatibilitate relativă. Acesta reprezintă de fapt şi 
fundamentul teoretic care a stat la baza redactării art. 
13/alin. 2 din Legea nr. 489/2006, această prevedere 
ținând cont și de contextul internaţional recent marcat 
de intoleranță la adresa unor minorități religioase, Mai 
mult, jurisprudenţa CEDO confirmă că, în unele situaţii, 
“respectul pentru sentimentele religioase ale credincio- 
şilor garantat de articolul 9 poate fi considerat a fi violat 
prin descrierea provocatoare a obiectelor venerate din 
punct de vedere religios, iar asemenea descrieri pot fi 
privite ca fiind violări cu rea-credință a spiritului de 
toleranţă, care este o caracteristică a societăţii democra- 
tice” (O//o-Preminger-Institut contra Austria, 1994). 
Această jurisprudenţă a fost confirmată ulterior în 
Wingrove contra Regatul Unit (1996) sau Dubowska 
şi Skup contra Polonia (1997), 

Nu numai Consiliul Europei şi-a exprimat 
preocuparea faţă de limitele libertăţii de exprimare în 
materie religioasă, ci și Uniunea Europeană. Astfel, 
Directiva nr. 89/552/CEE prevede (art. 22): “Statele 
membre trebuie să instituie garanții pentru ca cmisiu- 
nile [transmise prin televiziuni] să nu conţină nici o 
incitare la ură bazată pe rasă, sex, religie sau naţio- 
nalitate”, 











Am pnimil la Redactie 


Considerăm că art. 13/alin. 2 din Legea nr. 489/ 
2006 nu va putea constitui fundament pentru interzice- 
rea arbitrară şi apriorică a creațiilor artistice. De altfel, 
această normă nu face altceva decât să traducă în 
legislația românească jurisprudența CEDO în materie 
şi principiile UE, nefiind acompaniată de sancțiuni 
explicite care ar putea fi aplicate. | 

Un al doilea motiv de contestare a Legii nr. 489/ 
2006 îl reprezintă condiţiile de înregistrare a 
asociaţiilor religioase, considerate a fi restrictive și 
nedemocratice, contrare reglementărilor europene. 

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 
garantează libertatea religioasă în art. 18, precizând 
că aceasta poate fi manifestată “singur sau împreună 
cu alții”. Acesta este de altfel şi sensul art. 9 din 
CEDO, citat mai sus: dreptul de a-și manifesta religia 
poate fi exercitat “în mod individual sau colectiv”. 
Acestea reprezintă standardele internaționale aplicabile 
în materia exercitării colective a libertăţii religioase. 
Nu există nici un standard internațional în privința 
formelor alese la nivel naţional pentru exercitarea 
colectivă a acestei libertăţi: fiecare stat este lhber să 
aleagă forma pe care doreşte să o garanteze: cult, 
asociație sau comunitate religioasă, grup religios etc. 
Legea nr. 489/2006 introduce, pentru prima oară în 
sistemul normativ românesc, un sistem nou de 
garantare a dreptului de asociere în materie religioasă, 
prin care sunt protejate grupările religioase, ca formă 
de organizare fără personalitate juridică, asociațiile 
religioase, persoane juridice de drept privat şi cultele 
care sunt recunoscute prin efectul legii. Este vorba 
de un “sistem cu două trepte”, practicat cu succes în 
mai multe state din Uniunea Europeană (Austria, 
Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.). 

O asociaţie religioasă trebuie să fie alcătuită, 
potrivit Legii nr. 489/2006, din cel puţin 300 de 
persoane. Apreciem că stabilirea acestui număr care 
reprezintă 0,000014 din populația României este mai 
mult decât rezonabilă şi permite exercitarea fără 
restricții a libertății religioase în mod colectiv. Trebuie 
amintit în acest context că, la ora actuală în România, 
funcționează peste 1000 de asociaţii şi fundații cu 
caracter religios, înregistrate în baza Legii nr. 21/1924 
sau, ulterior, a O.G. nr. 26/2000. Pe baza noilor 
prevederi ale Legii privind libertatea religioasă şi 
regimul general al cultelor, toate aceste forme de 
organizare vor putea solicita recunoaşterea calității de 
asociație religioasă. Asociaţiile religioase beneficia-ză 
de facilități fiscale potrivit Codului fiscal şi, în multe 
aspecte, sunt asimilate cultelor religioase recunoscute 
(vezi art. 44/alin.2 din Legea nr. 489/2006). 


Având în vedere aspectele de mai sus, conside- 
răm că Legea nr. 489/2006 vine în întâmpinarea nevoii 
de armonizare a legislației româneşti cu cea aplicabilă 
în alte state membre ale Uniunii Europene şi 
corespunde tuturor standardelor fixate la nivel 
internațional care garantează exercitarea libertăţii 
religioase, în mod individual sau colectiv. Din acest 
motiv, orice contestare a acestei legi pe motiv de 
incompatilitate cu valorile europene pe care România 
trebuie să le respecte nu poate fi făcută decât prin 
ignorarea realităților juridice şi confesionale existente. 

Considerăm, de asemenea, că această lege poate 
servi drept model şi altor state aflate în vecinătatea 
României care doresc să reglementeze raporturile între 
stat şi formele de exprimare a libertății religioase în 
spirit european, 

Consecvent propriilor scopuri propuse, Institu- 
tul INTER va monitoriza cu discernământ civic şi 
academic aplicarea transparentă a Legii nr. 489/2006 
privind libertatea religioasă şi regimul general al 
cultelor, 

Semnează: 

Lect. Univ.Dr. Paul BRUSANOWSKI, Universitatea 

Lucian Blaga, Sibiu, membru INTER; Lect, Univ. Dr. 
Gheorghe BUTA, Judecător, Înalta Curte de Casaţie şi 
Justiție, membru INTER; Cont. Univ.Dr. Radu CARP, 

Universitatea din Bucureşti, membru INTER; 

Lect. Univ. Dr. Picu OCOLEANU, Universitatea din 
Craiova, membru INTER; Lect. Univ.Dr. Radu PREDA, 
Universitatea Babeş Bolyai, Cluj, membru INTER 








Nu mă număr printre cei care 
s-au entuziasmat atunci când, pe 
15 decembrie trecut, preşedintele 
României a condamnat “oficial”, 
de la tribuna Parlamentului, 
regimul comunist din România, 
după cum nu m-am numărat nici 
printre cei care s-au entuziasmat 
când, cu cir,ca opt luni mai înainte, 
tot preşedintele, anunţase crearea 
“Comisiei Tismăneanu” care să-i 
furnizeze argumente “irefutabile”. 
Motivele pentru care nu m-am 
etuziasmat atunci când a fost 
anunţată crearea Comisie: amintite 
le-am înşirat într-un articol 
publicat la timpul respectiv. Pe 
unele dintre ele le voi relua pe 
scurt, pentru aducere aminte. 

În primul rând, puneam 
atunci la îndoială oportunitatea creării unei astfel de Comisii, deoarece acest lucru 
îl faci doar când ai dubii în legătură cu problema în cauză. Or, este evident pentru 
toată lumea de bună-credință că regimul comunist din România (Şi nu numai) a 
fost un regim criminal și că efectele lui au fost catastrofale pentru devenirea 
istorică a poporului român. Nimeni nu mai pune astăzi la îndoială această evidenţă. 
Poate doar cei implicați în crimele şi fărădelegile săvârşite atunci şi, bineînţeles, 
cei de rea-credință, Ceea ce, cu siguranță, nu este cazul preşedintelui Băsescu. 
De altfel, dumnealui a dovedit, în mai multe rânduri, prin declarații sau chiar prin 
luări de poziție, că nu se îndoieşte de această evidență. Atunci pentru ce i-a mai 
trebuit Comisie? Ce-i putea aduce nou raportul întocmit de aceasta față de ceea 
ce se ştia şi era deja contabilizat? S-ar putea răspunde că rolul acestei comisii a 
fost acela de a centraliza şi sistematiza informaţiile deja existente. Or, numai 
sinteză nu poate fi considerat acest “Raport final” de aproape 700 de pagini... 

Primele mai bine de 150 de pagini sunt absolut de prisos pentru ceea ce 
trebuia să fie acest Raport. Ele debutează cu un fel de istorie a Partidului Comunist 
din România, incepând „de la paşopt” (adică de la infunţarea acestuia, în 1921) şi 
până la instaurarea prin forță a noului “regim” cu ajutorul tancunlor, sovietice, 
prin cucerirea pas cu pas a tuturor secțoarelor vieții sociale româneşti (armată, 
economie, cultură etc.) în paralel cu destructurarea societății civile și formarea 
noilor organizații de masă după model sovietic, Sunt relatate apoi pe larg, cu un 
inutil lux de amănunte, luptele intestine din interiorul partidului (demascări, 
excluderi, arestări etc), după acapararea de către acesta a întregii puteri, Abia în 
capitolul [I — care începe cu pagina 157 — este abordat subiectul pentru care a 
fost formată “Comisia prezidenţială”, iar ceea ce trebuia să fie o prezentare 
sintetică şi concisă a crimelor şi samavolniciilor comise de acest aberant regim 
se întinde dezlânat pe mai bine de 500 de pagini, așa încât cred că nu le-a fost 
deloc ușor celor care au avut sarcina ca pe baza acestui noian de informaţii să 
realizeze sinteza pe care a prezentat-o preşedintele în fața Camerelor reunite ale 
Parlamentului şi a întregii țări. 

În al doilea rând, încă de pe atunci, mi s-a părut suspectă numirea d-lui 
Vladimir Tismăneanu ca preşedinte al acestei comisii. Nu puneam la îndoială atât 
competenţa acestuia ca politolog şi speciaist în istoria comunismului din Europa 
Răsăriteană, cât putinţa sa de a fi obiectiv, Căci atât trecutul și formația sa 
intelectuală (să nu uităm că este vlăstar al nomenclaturii comuniste), cât şi originea 
sa evreiască nu-i permit acest lucru. Dar probabil că tocmai de aceea i-a şi fost 
recomandat d-lui Băsescu pentru această „misiune”. Dacă tot trebuia făcută o 
comisie, nu era oare mai nimerit ca preşedinte al acesteca să fi fost desemnat 
cineva care, competent fiind, să fi și suferit din plin rigorile obsedantului regim? 
Căci oameni dintre aceştia, capabili să se achite exemplar de o asemenea sarcină, 
s-ar fi găsit cu siguranță. Alexandru Zub, de pildă, câre, pe lângă faptul că este 
istoric (şi nu unul de mâna a doua), a fost și deținut politic. Sau de ce nu s-a 
apelat la Paul Goma, figură proeminentă a disidenţei româneşti? Răspunsul este 
simplu: pentru că nu au vrut să riște. Căci cu o persoană „nesigură” în fruntea 
comisiei se putea comite o impardonabilă “incorectitudine politică”, şi anume 
scoaterea în evidență a rolului deloc de neglijat jucat de evrei în “opera” de 
comunizare a României, precum și în comiterea samavolniciilor şi crimelor de 
mai târziu, 

Apropo de Paul Goma, Dacă pentru preşedinţia amintitei comisii incomodul 
disident nu era indicat pentru că nu prezenta încredere, în schimb s-a considerat 
că prezenţa lui printre membrii acesteia ar da bine, deoarece atât trecutul, cât şi 
personalitatea sa 1-ar spori credibilitatea. De aceea, încă de la început, “artizanii” 
comisiei s-au gândit și la el. Se pare că cel căruia i-a venit această idee a fost 
chiar preşedintele Băsescu, căci iată ce spune d-l Tismăneanu în prima scrisoare 
(datată 5 aprilie 2006) din corespondenţa pe care a purtat-o prin e-mail cu 
disidentul român de la Paris, pe această temă: “Dragă domnule Goma, Vă scriu 
în legătură cu formarea comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste, 
anunțată astăzi, în urmă cu o oră. Deopotrivă președintele Băsescu şi subsemnatul 


PUNCTE CARDINALE 





lan.-Feb. 2007 Nr. 1-2/193-194 PAG. 3 


(care voi coordona comisia) am fi 
onorați dacă ați accepta să faceţi 
parte. DI. Băsescu ar dori să vă 
caute personal la telefon şi să vă 
invite”, 

Goma acceptă, în principiu, 
dar pune unele condiţii, printre care 
ȘI repararea de către Statul român, 
deci de către preşedinte, a nedreptă- 
țtilor care i s-au făcut (e vorba, 
printre altele, de retragerea cetățeniei 
şi de excluderea sa din Uniunea 
Scriitorilor). Schimbul de mesaje 
dintre cei doi continuă, dar între timp 
d-l Tismăneanu (care îl cunoştea, 
pare-se, încă din studenție pe Goma 
ştuind cât de bătăios şi de “cârcotaş” 
este) s-a gândit, prntru a nu avea 
surprize, să-i rezerve doar un rol decorativ în această “întreprindere”, căci iată 
ce-i scrie pe ziua de 10 aprilie: “Scopul Comisiei: o sinteză ştiinţifică despre tragedia 
României sub comunism. Pe baza ei, TB va pronunţa condamnarea. Rolul d- 
voastră: mai ales pe tema represiunilor, studențimea, intelectualii. Nu trebuie să 
Scrieți: ați scris ce trebuia scris”. Paul Goma înțelege aluzia şi comentează maliţios: 
“Este pentru întâia oară când V. Tismăneanu îmi trasează sarcini: Eu nu va trebui 
să (mai) scriu, pentru că am scris ceea ce trebuia scris... În limba română se 
traduce: D-ta, Goma, stai pe scaun la prezidiu, însă nu iei cuvântul — l-ai tot luat, 
ai spus ceea ce aveai de spus!...” 

În misivele următoare se observă că relațiile dintre cei doi se tensionează, 
fiecare amintindu-și că a fost jignit cândva de celălalt. Disidentul român îşi 
amintește, de pildă, că VI. Tismăneanu îl acuzase, cu un an în urmă, de antisemitism 
ŞI reproduce, spre edificare, un text publicat de acesta în Timpul din februarie 
2005: “Paul Goma, sâcâit de atenția de care se bucură comunitatea evreiască, 
deranjat de comemorarea la nivel mondial a Holocaustului, îşi doreşte ca de aceeaşi 
atenție să se bucure şi victimele bolşevismului. Această formă de gelozie emică 
[subl. ne aparține, pentru că sintagma este interesantă] e foarte greu de înțeles... 
Generahtăţile şi acuzele nefondate la adresa evreilor din Basarabia. care s-ar fi 
dezis de România Mare, care ar fi participat la impunerea forțată a comunismului 
ŞI ar fi devenit, începând cu 1940, «călăi» românilor din Basarabia şi Bucovina 
de Nord şi apoi, din 1944, ai locuitorilor din România — sunt manifestări clar 
antisemite, care nu-i fac nici o onoare disidentului Paul Goma”. 

In cele din urmă, d-l Tismăneanu, dându-și probabil seama că nu va putea 
colabora fructuos cu incomodul disident, pretextând că acesta i-ar fi publicat 
anumite scrisori personale fără a-i cere acordul și că l-ar fi şi jignit pe deasupra, 
rupe colaborarea cu el, scriindu-i următoarele; “Comisia Prezidenţială va opera în 
conformitate cu standardele academice și științifice; modus operandi practicat de 
Dvs pe website, cel puţin în ce mă priveşte, intră în totală contradicție cu aceste 
standarde, In atari condiţii, din moment ce Dvs. îmi negați credibilitatea ştunțifică 
şi morală și folosiți la adresa mea un limbaj inacceptabil, lezându-mi demnitatea 
umană, mă văd silit să vă aduc la cunoştinţă prin prezenta scrisoare că îmi retrag 
invitația făcută cu deplină bună-credință şi că întrerup relațiile mele cu Dvs”. De 
observat că d-l Tismăneanu îşi arogă discreționar dreptul de a retrage o invitație 
făcută, după propria-i mărturisire, de preşedintele Băsescu (sau şi de preşedintele 
Băsescu). 

Mai sunt însă și alte motive (de data aceasta de natură morală) pentru care 
d-l Tismăneanu n-ar fi trebuit pus în fruntea unei asemenea Comisii. Să nu se uite 
că dumnealui descinde tocmai din sistemul împotriva căruia a strâns probe pentru 
a fi condamnat ca regim criminal. S-a format în acel sistem şi a fost, până la 30 
de ani, Peneficiarul acelui sistem. Un om integru şi cu principii nu ar fi acceptat 
să facă parte dintr-o astfel de comisie, fie şi numai pentru a evita să “condamne” 
memoria părinților săi, Să fi lăsat pe alții să o facă, dacă într-adevăr cra nevoie. A 
făcut-o totuși el, pentru a demonstra, vezi Doamne, cât de ataşat este actualei 
sale “profesiuni de credință”, Și a făcut-o fără a avea remuşcări. Întrebat de un 
ziarist dacă pomenirea numelui tatălui său nu constituie cumva un act de trădare, 
el a răspuns senin: “N-am trădat nimic, Aş fi trădat adevărul dacă nu-i pomeneam 
numele”. Ce mai? Comportament specific de pionier educat să-şi denunțe părinții! 

De asemenea, profilul moral al d-lui Tismăneanu poate fi uşor desluşit şi 
din comportamentul său față de fostul preşedinte lon Iliescu, Cu nici trei ani în 
urmă, dumnealui cosmetiza, în Marele $oc, contra cost bineînţeles, imaginea 
“bătrânului bolşevic”, ajutându-l să-şi rescrie autobiografia. Atunci îşi justifica 
prestaţia spunând cu nonşalanţă că “ultimii ani au produs, în cazul d-lui Iliescu, 
schimbări de mentalitate şi comportament ce nu pot fi ignorate”, pentru ca acum 
să alirme cu aceeași nonşalanţă că “pentru PSD ar fi fost o oportunitate 
extraordinară să se delimiteze de spiritul bolșevic pe care îl reprezintă Ion Iliescu”. 
Deocamdată atât, deşi ar mai fi şi alte observaţii de făcut în legătură profilul 
moral al d-lui Tismăneanu. 





(continuare în pag. 6) 


Demostene ANDRONESCU 














PAG. 4 Nr. 1-2/193-194 lan.-Feb. 2007 PUNCTE CARDINALE 








COLIGARHIA SALVEAZĂ 


Singurătatea “vârfului de lance”. Până la urmă, cu ce 
condamnări se lasă celebra condamnare a comunismului de 
către preşedintele Băsescu? 

Solicitarea susținerii de către camerele reunite ale 
Parlamentului a declarației de condamnare a comunismului 
„în spiritul rezoluţiei 1481 a Adunării Parlamentare a 
Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006” este irealizabilă. 
Chiar APCE a ratat condamnarea comunismului; acum un 
an, recomandarea suedezului Găran Lindblad (PPE) a picat 
la vot în Parlament, astfel încât executivul UE nu a mai avut 
ce (şi pe cine) „executa”. Mult mai edificator pentru 
identitatea comunistoidă a Uniunii Europene este faptul că 
statul bulgar a fost condamnat astă-primăvară de CEDO pentru 
că Justiția bulgară a refuzat înregistrarea oficială a Partidului 
Comunist Bulgar. 

In Parlamentul României, PRM, PSD, PC au făcut deja 
front comun în apărarea comunismului (ceea ce constituie o 
atitudine curat „curopeană”!), iar PNL devine tot mai 
conciliant față de opoziție pentru a-i asigura „supravieţuirea” 
premierului Tăriceanu (care cochetează cu inițiativa PSD de 
suspendare a preşedintelui Băsescu). 

Probabil că preşedintele Băsescu (care i-a dat recent 
peste bot și şefului diplomaţiei ruse) scontează pe sprijinul 
american, dar uite că preşedintele Bush, după ce „a privit în 
ochii lui Putin” şi a constatat că „e un om bun”, recomandă 
(în discursul său de la Riga) intensificarea „cooperării” între 
NATO și Rusia. Din declaraţiile contradictoni ale preşedintelui 
american, făcute de acesta cu ocazia invitării României de a 
adera la NATO („România — punte către Rusia” versus 
„România — vârful de lance al Europei extinse către Est, într- 
un mod semnificativ”), s-ar părea că Băsescu își asumă (de 
unul singur) postura vârfului de lance (adecvată impulsivității 
sale), în timp ce Bush, mai diplomat, preferă să se facă frate 
cu Putin până când trece „puntea”... 

„Rămăşiţele” care ne conduc... In repetate rânduri, 

președintele Băsescu a constatat că „toate segmentele vieții 
noastre sociale, politice, economice, media, sunt puternic 
afectate de rămășițele comunismului (un fel de a spune că, 
de fapt, „rămăşiţele” controlează societatea la toate palierele) 
și că „foarte mulți dintre oamenii puterii comuniste sunt oameni 
cu 0 putere economică extraordinară”, Cum pot fi deposedate 
„rămășițele” de puterea lor economică și de controlul politic 
și mediatic pe care-l exercită, președintele nu ne spune nici 
măcar în discursul său de condamnare a comunismului. In 
aceste condiţii, problema de fond nu se limitează la 
condamnarea zgomotoasă a sistemului (care a mai fost 
condamnat declarativ și ineficient şi de preşedintele 
Constantinescu, şi de PNŢCD), ci reclamă deopotrivă 
condamnarea oligarhiei comunisto-securiste a statului nostru 
de acum „european”, Nici propunerile Comisiei de Analiză 
(vizând comemorări, monumente, muzee, expoziţii, 
enciclopedii și manuale anti-comuniste), nici iniţiativele 
legislative susţinute de preşedintele Băsescu (privind anularea 
condamnărilor și a pedepselor cu închisoarea pe motive 
politice, acordarea cetăţeniei române celor cărora le-a fost 
retrasă de statul totalitar, modificarea legii arhivelor) nu 
amenință cu nimic libertatea, averea și puterea voiculeștilor, 
meleșcanilor, stolojenilor care, în continuare, ne croiesc 
„Viitorul luminos”... 

În lipsa măsurilor anti-oligarhice, condamnarea formală 
a comunismului e doar o spectaculoasă lovitură de imagine 
cu ajutorul căreia Securitatea „creștin-democrată” își face 
intrarea cu surle și tobe în PPE. 

Punerea comuniștilor cu botul pe labe s-ar putea rezolva 
deocamdată prin emiterea unei Ordonanţe de Urgenţă privind 
interzicerea organizaţiilor și simbolurilor cu caracter marxist, 
comunist, „naţionalist”-comunist, ca și interzicerea 
promovării cultului persoanelor „vinovate de săvârșirea unor 
infracţiuni împotriva păcii și omenirii”, Să-i vezi atunci pe 
„psalmiştii” C. VTudor şi Adrian Păunescu înghiţindu-și 
ditirambii la adresa lui Ceaușescu! Și pe toţi „politologii” de 
la „Ștefan Gheorghiu”, sau „analiştii” de la Scânteia, 
inghițindu-şi profeţiile! În acest sens, modelul legislativ a 
fost creat chiar din inițiativa şi sub presiunea Comisiei Wiesel: 
Ordonanţa de Urgenţă nr. 31/13 martie 2002. Nu trebuie decât 
ca în textul respectiv, „pedepsirea cu închisoarea (de la 6 luni 
la 5 ani) şi interzicerea unor drepturi pentru cei care neagă în 
public Holocaustul” să fie extinsă și asupra celor care neagă 
Holocaustul comunist, condamnarea urii de rasă să fie extinsă 


ŞI asupra uni de clasă, iar o dată cu „ideologia fascistă, rasistă 
sau xenofobă” să fie condamnată și ideologia marxist- 
leninistă, cu mutațiile ei staliniste, maoiste, ceauşiste 

Marxişti au fost, marxiști sunt încă... În discursul de 
condamnare a comunismului ținut în Parlament de preşedintele 
Băsescu nu este însă condamnat decât leninismul, nu și 
marxismul, de parcă marxismul ar fi o naivă filozofie idealistă, 
fără nici o legătură cu comunismul: „România a suferit 
consecințele aplicării dogmelor leniniste”;, „conducătorii 
comunişti din România au rămas fideli preceptelor de bază 
ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a 
totalitarismului bazat pe utopia falsului [sic!] egalitarism 
social”; „pretinzând că împlineşte dezideratele marxismului, 
regimul a tratat o întreagă populaţie ca pe o masă de cobai 
supuşi acestui experiment de inginerie socială”. 





De ce procedează astfel preşedintele Băsescu? Poate 
că atât îi îngăduie sechelele comuniste... Sau poate că nu 
vrea să-l supere pe (neo)marxiştii (sau menşevicii — cum ar 
spune Vladimir Bukovski) care conduc Uniunea Europeană... 
Sau poate că blamând „utopia falsului egalitarism social”, 
atribuită doar leniniştilor, d-l Băsescu continuă să creadă în 
adevăratul egalitarism, de sorginte marxistă... 

Cert este că, în viziunea „anti-comunistă” a 
preşedintelui, leninismul nu a făcut decât să întineze valorile 
şi idealurile marxismului... 

(Într-un discurs ulterior, ținut la Cotroceni, preşedintele 
Băsescu a dezincriminat mai explicit marxismul — studiat şi 
după căderea comunismului în universitățile europene... 
Căutând textul cu pricina pe site-ul prezidențial — unde ar 
trebui să fie afişate integral toate discursurile şi interviurile 
preşedintelui —, am constatat însă că în legătură cu acest 
discurs nu există decât parafraze şi extrase din care lipsesc 
pasajele referitoare la disculparea marxismului. În virtutea 
dreptului de acces la informaţiile publice, am solicitat prin e- 
mail textul integral al discursului de la Cotroceni, dar 
webmaster-ul Florina lacobescu s-a făcut că nu înțelege, 
trimițându-mă la discursul președintelui din Parlament. La 
solicitările şi precizările mele ulterioare cu referire la discursul 
de la Cotroceni, nu din Parlament, nu am mai primit însă nici 
un răspuns...) 

Doctrina urii. Spre ştiinţa d-lui Băsescu și a celorlalți 
marxişti care nici „usturoi” n-au mâncat și nici gura nu le 
miroase a c..,0munism, precizez că ceea ce diferenţiază 
marxismul de toate celelalte doctrine este ura (de clasă) pusă 
în practică (revoluţionară) în scopul declarat al transformării 
societăţii, Din această perspectivă, a urii faţă de întreaga 
omenire, faţă de Dumnezeu și faţă de tot ce este sfânt, se 
cerne scrisul lui Marx, Marxismul nu este o nevinovată utopic, 
pentru că ceea ce reproşează Marx și Engels tuturor filozofilor 
care i-au precedat este că toți aceștia s-au limitat la a gândi 
(contempla) lumea, în timp ce, spre deosebire de ei, marxismul 
își propune a o schimba, Practica urii (la care este asmuţită 
drojdia societății!) este definitorie pentru identitatea acestei 
„[ilozofii”. Apanajul marxismului, conform Manifestului 
Partidului Comunist (pe care nu Lenin l-a scris, d-le Băsescu, 
ci protejații Marx şi Engels!), constă în sprijinirea de către 
comunişti a „oricărei mişcări revoluționare împotriva 
orânduirii sociale şi politice existente”, „declarând fățiş că 
țelurile lor pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii 
alcătuiri sociale de până acum”. Fie şi numai prin aceste 





DEOLOGIA 


paragrafe definitorii, marxismul intră sub incidența OUG din 
13 martie 2002 (mai sus citată) care condamnă „recurgerea 
la violență pentru schimbarea ordinii constituționale sau a 
instituțiilor democratice” și „săvârşirea unor infracțiuni contra 
păcii şi a omenirii” — puse însă, până în prezent, numai in 
cârca Dreptei... A-l culpabiliza numai pe Lenin, scoțându-i 
basma curată pe Marx şi Engels ca „simpli” teoreticieni al 
comunismului, e ca şi când l-ai condamna numai pe Hitler ca 
practicant al rasismului, care doar ar fi „întinat” teoria lui 
Alfred Rosenberg... Teoreticienii urii de rasă şi de clasă sunt 
însă cel puţin tot atât de vinovaţi ca și „practicanţii” 
respectivelor doctrine. Pe lângă asta, nici doctrinarii 
comunismului n-au fost nişte idealişti izolați în turnul de fildeș, 
ci au pus umărul din plin la doborârea ordinii constituționale 
din Germania! Faptul că marxiştii n-au izbutit să facă în 
Germania ceea ce au izbutit Troțki şi Lenin (pe baza doctrinei 
marxiste!) în Rusia nu îi disculpă pe aceştia, după cum nici 
Alfred Rosenberg nu a fost disculpat la Niirnberg. Marxismul 
nu este altceva decât comunism (nici măcar „cu față 
umană”!), iar cocoloşirea şi promovarea lui în spirit 
„european” va continua să facă prăpăd, pentru că se vor 
păsi, la o adică, destui „lenini” în libertate care să profite de 
metehnele şi tensiunile unei societăți puternic polarizate 
(precum cea românească, de pildă), în care clasa de mijloc 
e sublimă pe hârtie, dar lipseşte cu desăvârşire... 
Comunismul s-a prăbuşit doar peste unii... Alte 
afirmații din discursul prezidenţial, care pot fi puse sub semnul 
întrebării, sunt cele referitoare la momentul înființării şi la cel 
al prăbuşirii comunismului în România. Comunismul nu s-a 
„înființat pe bază de dictat” în România în anii 1944-1947. În 
această perioadă comuniştii au acaparat puterea. Comunismul 
a apărut însă după primul război mondial în aproape toată 
Europa, ceea ce a provocat riposta dreptei naționaliste în 
țările amenințate. În România, pătrunderea comunismului |- 
a determinat pe liderul de atunci al PNL, lon 1. C. Brătianu, să 


recurgă la scoaterea în ilegalitate a PCR, în 1924. „Măsura 


este însă doar parțial eficace. În cele mai multe cazuri, 
comuniștii vor continua sa-și desfăşoare activitatea la 
adăpostul unor organizaţii dispuse să-i ia sub aripa lor 
protectoare. La noi, în perioada interbelică, Partidul Naţional 
Țărănesc s-a dovedit a fi o gazdă ospitalieră pentru membrii 
Partidului Comunist” (cf. Gabriel Constantinescu — Șah la 
rege, Ed. Christiana, Buc., 2007). Ca urmare a acestui 
colaboraționism, comuniștii au avut un cuvânt destul de greu 
de spus în cadrul loviturii de stat de la 23 august 1944, reuşind 
să-l determine pe regele Mihai să-l „livreze” duşmanului 
sovietic pe mareșalul Antonescu — capul armatei române 
aflate în plin război anti-comunist cu URSS. 
Comunismul nu s-a prăbuşit în 1989 — aşa cum afirmă 

d-l Băsescu în consens cu „emanaţiui” aşa-zisei „revoluții” 
(din a căror guvernare a făcut şi el parte ca subsecretar de 
stat, şef al Departamentului Transporturi Navale din 
Ministerul Transporturilor, şi apoi ca ministru al 
Transporturilor). Dacă procurorul Dan Voinea s-ar fi ținut 
mai puțin de interviuri și mai mult de anchetele care i-au fost 
încredințate, am fi dispus astăzi de mai multe date oficiale cu 
privire la diversiunea şi lovitura de stat din decembrie 1989, 
prin care România a trecut de la o feroce dictatură comunistă 
la comunismul „cu faţă umană” bazat, sub conducerea lui 
lon Ilici Iliescu, pe conceptele gorbacioviste de glasnost şi 
perestroika, Atunci când Petre Roman a încercat să rupă 
legătura „ombilicală” cu Moscova şi să înscrie economia 
României pe orbita capitalismului, batalioanele de mineri, 
conduse de ofițeri de Securitate loiali lui Lon Iliescu, l-au 
debarcat cu forța pe premierul pro-occidental. Ordinea 
perestroikistă a fost reinstaurată prin numirea ca prim-ministru 
a lui Teodor Stolojan, unul dintre „pretinii” de nădejde din 
anturajul lui Ceauşescu, Iliescu şi Băsescu deopotrivă. 

i S-a prăbuşit comunismul în România? Numai peste 
unii... 
Când vom vedea după gratii primele loturi de inculpați 
la un Nurmberg anti-comunist — numai atunci vom putea că s- 
a făcut efectiv dreptate, Deocamdată, în loc să beneficiem 
de importul democrației liberale din Vest, a 
„ordinii” kaghebiste în Europa şi la concub 
producție capitalist cu ideologia marxistă. 
puțină) pâine şi (tot mai mult) circ... 


sistăm la exportul 
inajul modului de 
In rest, (tot mai 


Traian Călin UBA 




















PUNCTE CARDINALE 


CELE DOUA ROMANII 





În luna martie a anului 2006, un număr impresionant 
de organizații şi asociații din societatea civilă — practic 
societatea civilă în totalitatea ei —, precum şi aproape 400 de 
semnatari în nume propriu, personalităţi prestigioase din 
rândurile oamenilor de cultură, elitele reprezentative ale 
României postdecembriste, adresau un „Apel” preşedintelui 
țări, Traian Băsescu, prin care cereau şefului statului să-și 
exercite „funcția de mediere între stat şi societate”, funcție 
prevăzută de Constituție, şi de la înălțimea supremei demnități 
în stat să condamne în numele poporului român regimul 
comunist ca ilegitim şi criminal. După expunerea 
convingătoare a motivelor care făceau imperioasă 
condamnarea, în termeni fermi, a regimului comunist, 
„Apelul” se încheia cu precizarea efectelor salutare pentru 
unitatea poporului român pe care le va avea actul solemn 
solicitat președintelui Traian Băsescu: „Condamnând 
criminalitatea regimului comunist veți dovedi că aveți voința 
politică de a face un act de dreptate istorică, premisă a 
reconcilierii naționale, aşa cum cere din 1990 societatea 
civilă”. 

Tardivitatea cu care s-a produs demersul societăţii 
civile (16 ani de la evenimentele din decembrie 1989), deşi 
regretabilă, are totuşi o explicație. Ea ne este oferită 
documentat și convingător de filozoful francez Jean-Francois 
Revel în lucrarea sa Revirimentul democraţiei. În capitolul 
intitulat „Revoluții contra Revoluției” (sintagmă sugestivă 
prin care J.-F.R. exprimă concis insurecțiile populare — 
„Revoluţii” — îndreptate impotriva regimunlor comuniste — 
„Revoluţia”), autorul analizează şi totodată avertizează 


asupra. greutăulor, ce vor-li întâmpinate. de, popoarele. din. 


Europa de Est în procesul de tranziție de la pci 
comunist Ja democrație. ihirtores4 

„Comunismul €e atât de devastator — scrie : Jean- 
Francois Revel, accentuând ideea dificultăților întâmpinate 
în procesul de tranziţie —, încât nu-i de ajuns să ieși din el ca 
să scapi de el, trebuie să poţi ieşi inclusiv din toate 
consecințele lui”. Și pentru a scoate în relief cât mai pregnant 
caracterul „devastator” al dictaturilor comuniste, o 
comparație cu regimurile autoritare nemarxiste constituie 
un argument irefutabil, „Țările care au trecut prin dictatuni 
autoritare nemarxiste — Italia, Spania, Germania, Grecia, 
Portugalia, Chile, Japonia —, inclusiv țări distruse de război, 
n-au avut de înfruntat astfel de probleme insolubile. Cele 
care au fost aneantizate materialmente, Germania sau 
Japonia, porneau la reconstrucţie nu chiar de la zero. Altele, 
precum Spania sau Chile, au intrat în tranziţia către democrație 
cu 0 economie prosperă”, 

Explicaţia dificultăţilor, uneori insurmontabile, „de a 
ieși inclusiv din toate consecinţele comunismului”, dificultăți 
neîntâmpinate la ieşirea spre democraţie din dictaturile 
nemarxiste, este la îndemâna oricui care îşi ia osteneala să 
constate și să la act de starea mizerabilă, morală şi materială, 
în care se găseau popoarele cărora li se deschideau porţile 
spre libertate după o jumătate de veac de opresiune 
comunistă. Descriind această deplorabilă stare, autorul 
Revirimentului democrației scrie: „«Revoluţiile contra 
Revoluţiei» se desfăşoară într-un spital de răniți grav, Este 
lupta unor invalizi care încearcă să înveţe din nou să meargă 
sau măcar să șchiopăteze, Nu e nicidecum antrenamentul 
unor campioni porniţi inspre atingerea unor performanţe 
superioare. Rolul lor e să repare trecutul, nu încă să 
construiască viitorul, Tragica lor istorie ne învață cât de 
scump se plătește ancantizarea libertăţii, fie și numai pentru 
câteva decenii”, 

Întorcându-ne cu gândul la cele câteva decenii de 
istorie tragică, în care românii au plătit din greu prețul 
aneantizării libertăţii, impus de regimul comunist, ne dăm 
seama că de fapt în toată această perioadă au existat două 
Românii distincte, fără nici o punte de legătură între ele, De 
o parte adevărata Românie, România oprimaților, supusă 
timp de 45 de ani, în numele unei ideologii criminale — 





Gabriel CONSTANTINESCU 





ideologia comunistă — unui regim de cumplită teroare. După 
ocuparea întregului teritoriu național de Armata Roșie, Moscova 
a dezlănțuit procesul de comunizare a României. Pentru 
înfăptuirea acestui proiect, la început, tancurile sovietice au 
avut cuvântul hotărâtor. Folosindu-le ca argument, Comisia 
Aliată de Control instalată la Bucureşti după semnarea 
armistițiului (de fapt Comandamentul forţelor sovietice de 
ocupație, prezența „aliaților”, Statele Unite şi Marea Britanie, 
în acest for fiind un gest simbolic, lipsit de orice eficiență), au 
impus la guvernarea țării Partidul Comunist Român (o 
minusculă formaţiune politică, ale cărei efective, conform 
declarației Anei Pauker, nu depășeau o mie de membri, cei 
mai mulți alogeni veniți în țară de la Moscova, în furgoanele 
trupelor de ocupaţie). „Pentru lichidarea partidelor democratice 
Şi înscăunarea partidului comunist — scrie Pamfil Șeicaru în 
Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional-Țărănist —, 
Moscova a avut nevoie de numai șase luni. La sfârșitul lui 
februarie 1945, liberalii, național-țărăniştii şi socialiștii- 
democrați erau lichidați”. Și lichidarea opoziției politice nu a 
fost decât primul pas în marșul glorios al „revoluției proletare”. 
La 31 decembne 1947, prin abdicarea Regelui Mihai I, după 
70 de ani de existență, Regatul Român lua sfârşit. Pe harta 
politică a Europei apărea un nou stat: Republica Populară 
Română, stat totalitar comunist, satelit al Uniunii Sovietice. 

Rând pe rând, instituțiile tradiționale ale adevăratei 
Românii, proprietatea, libertatea, justiția, armata, educația, 
aparatul administrativ au fost dărâmate din temelii, în intenția 
de a construi pe ruinele lor altele noi, după modelul sovietic. 

Dar loviturile cele mai sălbatice din partea acestei criminale 
utopii s-au indreptat necruţător asupra românilor, Proletariatul, 
în numele „luptei de clasă”, trebuia să distrugă, până la ultima 
cărămidă, edificiul burgheziei. „Comuniştii refuză cu dispreţ- 
serie Marx în finalul Manifestului Partidului Comunist — să-şi 
ascundă concepțiile şi intențiile. Ei declară fățiş că țelunle lor 
pot fi atinse numai prin doborârea violentă a întregii alcătuiri 
sociale de până acum. Să tremure clasele stăpânitoare în fața 
revoluției comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această 
revoluție decât lanțurile, Ei au o lume de câștigat”. Sub această 
lozincă s-a abătut asupra românilor sângeroasa teroare 
comunistă. 

Dacă intenţiile şi concepția pe baza cărora România 
urma să fie transformată într-o republică comunistă erau clar 
formulate, iar procesul de transpunere în fapt a acestui proiect 
se bucura de sprijinul „marelui frate” de la Răsărit, care n-a 
pregetat să invadeze proaspăta „republică populară” cu un 
numeros detașament de „consilieri”, rămânea totuşi o problemă 
nerezolvată: lipseau comuniştii autohtoni, mâna de lucru care 
să infăptuiască proiectul Kremlinului, Cei o mie de „tovarăşi” 
ai Anei Pauker şi ai lui Dej erau mult prea puţini spre a înfăptui 
revoluția proletară în România. O lipsă care însă şi-a găsit 
neintârziat soluția: Partidul Comunist şi-a deschis larg porțile şi 
măsura s-a dovedit salutară. 

Primii care au dat buzna să se înscrie în PCR au fost 
recrutaţi din drojdia societăţii românești, precum şi din rândurile 
minorităților conlocuitoare, îndeosebi acelea pentru care 
prăbuşirea României tradiționale, adevăratei Românii, constituia 
atât prilej de satisfacție, cât și o sursă de nesperată căpătuire. 
În cea mai importantă i instituție a unui regim comunist, aparatul 
de represiune, centrul vital al puterii, Securitatea, conform 
datelor prezentate de G-ral, Div. (r) Neagu Cosma în capitolul 
intitulat „Faţa nevăzută a Securităţii”, din cartea Securitatea, 
Poliţia politică, Dosare, Informatori, preponderența alogenilor 
eră copleșitoare. După ce numește 22 de evrei neaoși din 
Direcţia Anchete Penale (toţi emigrați în Israel sau în USA, 
după ce și-a făcut treaba murdară aici), continua; „Pe lângă 
cei 22 numiţi, mai erau în Direcţia Anchete Penale 8-10 
maghiari-evrei, 4-5 greci, 2-3 sârbi, 2-3 lipoveni. Restul, până 
la circa 45, câţi erau în total în acea unitate, erau români”. Și 
pentru a-și convinge cititorii de covârșitoarea prezență a 
alogenilor la conducerea Securităţii, generalul Cosma scrie: 
„În județe situația era asemănătoare”, ilustrându-și afirmația 









1-2/193-194 PAG. 5 





lan.-Feb. 2007 Nr. 





prin prezentarea conducătorilor Regiunii Cluj, toți evrei (cei 
mai mulți, după îndeplimrea misiunii în România, emigrați în 
Israel). 

Din păcate, însă, rândurile Partidului Comunist Român 
n-au fost îngroșate numai de alogeni. O contribuție importantă 
la acest proces au avut-o intelectualii români. Intelectualii 
consacrați din cultura românească au constituit categona 
socială care, cu puţine, dar cu atât mai notabile excepții, nu 
numai că nu au opus rezistență procesului de comunizare a 
țănii, dar au intrat în rândurile partidului, l-au servit, i-au cântat 
imnuri de slavă şi, ceca ce este mai grav, i-au înfierat pe cei 
care s-au opus făţiş unui regim ilegitim şi criminal. In această 
perioadă nefastă, poate cea mai întunecată din întreaga noastră 
istorie, rezistența reală impotriva complotului care urmărea 
desființarea noastră ca națiune, transformarea poporului 
român într-o populaţie fără identitate, a fost dusă de românul 
de rând, românul anonim. În orice caz, țăranul care s-a opus 
cu îndârjire colectivizănii forțate, uneori chiar cu prețul vieții, 
a dat dovadă de o conștiință națională superioară unui Mihail 
Sadoveanu sau „Grupului din jurul «Vieţii Româneşti» condus 
de Parhon, Stoilov, Traian Săvulescu, lorgu Iordan şi George 
Oprescu”. O listă lungă de nume proeminente, citate de 
profesorul Ghiță lonescu în cartea sa Comunismul în România, 
din cuprinsul căreia am extras acest crâmpei, personalități 
care, deși erau în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la 
crimele abominabile săvârşite de regimul pe care-l susțineau, 
nu au schițat nici un gest de protest, complăcându-se într-o 
criminală complicitate. 

Dimensiunile rezistenței active, manifestate de 
adevărata Românie față de România comunistă, nu s-a limitat 
însă numai la țărănime, căreia i se jefula ceva concret: ogorul, 
vitele din bătătură, uneltele de muncă. Ea a cuprins românimea 
în totalitatea ei, pe românii cărora le erau jefuite valori mult 
mai de preț decât o palmă de pământ. Li se jefuia, în numele 
ateismului comunist, credința în Dumnezeu, li se jefuia 
trecutul, două milenii de istorie, li se jefuia viitorul, al lor şi al 
urmaşilor lor, Ii se jefuiau drepturile elementare ale omului, 
libertatea de gândire şi de expresie. În numele acestor valori 
perene, jefuite brutal, sute de mii de români, dacă nu milioane, 
s-au ridicat, încercând, într-o luptă inegală, să stăvilească 
criminalul proiect comunist. Se înfrunta adevărata Românie, 
susținută doar de credința în dreptatea cauzei pentru care 
lupta, cu România comunistă, care-şi compensa ilegitimitatea 
printr-un întreg arsenal de mijloace de represiune. 

Rezultatul acestei încrâncenări a fost cel previzibil. 
Ca de cele mai multe ori în istorie, forța s-a impus în fața 
dreptului. Pentru a lichida adevărata Românie, România 
comunistă a împânzit țara cu temnițe și lagăre de muncă 
forțată, în care au fost asasinate toate, absolut toate elitele 
culturale şi politice ale neamului românesc, alături de alte 
sute de mii de români care n-au pregetat să acţioneze 
împotriva unui regim criminal. Şi represiunea nu s-a dezlănțuit 
numai împotriva opozanților activi. În fapt, fiecare român era 
privit ca un potențial opozant şi tratat ca atare. Cu ajutorul 
unui sistem diabolic, fără excepție, întreaga populație a țării 
era supravegheată, pentru ca agenții aparatului de represiune 
să ştie în orice moment nu numai ce fac oamenii, ci şi ce 
gândesc! O metodă de teroare psihică, pe care colonelul de 
Securitate Filip Teodorescu o recunoaşte în cartea sa Un rise 
asumat, publicată după evenimentele din decembrie 1989, 
când probabil îşi închipuia că România comunistă, cea pe 
care O slujise cu zel și credință, încetase să mai existe. „Nu 
neg existența, până în ultimul moment, a «poliţiei politice». 
Este vorba de acele segmente din sistemul «Securității» care 
se ocupau de activități politice scoase în afara legii. Aici intrau, 
în principal: rămăşiţele mişcării legionare, naţionalişti-fascişti, 
național-iredentişti, foşti membri ai partidelor istorice, Toţi 
aceştia erau încadraţi într-un sistem de supraveghere generală, 
având drept scop cunoaşterea faptului dacă intenționează să 

tedevină activi, Se ajunsese la convingerea că legionarii, de 
exemplu, trebuiau avuţi în vedere permanent, până la moarte, 
şi în continuare descendenţii, tocmai datorită incisivității 
doctrinei politice căreia se subordonau”, 

În remarcabila sa lucrare intitulată Moștenirea 
Securității, istoricul Manus Oprea face următoarele precizări 
pertinente cu privire la modul în care România comunistă a 
folosit „terorismul de stat” pentru a reduce la tăcere — şi în 
final a anihila — România adevărată, care îi stătea în cale, 
împiedicând-o să-și realizeze, fără convulsii, planurile: 


(continuare în pag. 6) 















(urmare din pag. 5) 


PAG. 6 Nr. 1-2/193-194 lan.-Feb. 2007 


CELE DOUA ROMÂNII 


„Prima caracteristică a mecanismului terorismului de stat presupune «o anumită organizare ideologică, bazată 
pe o dogmă, o idee proclamată ca absolută, neindoielnică şi care serveşte pentru a scuza sau a justifica distrugerea 
oponenților e». «Dictatura proletariatului» şi «făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate» au reprezentat acoperirea 
regimului pentru procedeul amhilării duşmanilor «interni sau externi». Constituţia şi ordinea legală puteau fi încălcate sau 
ignorate în cazul în care aceste «rațiuni supreme» o impuneau. Al doilea element caracteristic terorismului de stat 
presupune «un organism coerent de propagandă, care justifică sau argumentează în favoarea mijloacelor şi contraatacă 
şi stigmatizează pozițiile contrare». Acesta şi-a găsit corespondentul în aparatul propagandei comuniste. Cel de-al treilea 
element al terorismului de stat, «disciplina internă» a membrilor organismului instituțional, având drept funcție aplicarea 
mijloacelor coercitive, a funcționat ca regulă de bază în aparatele Securității, Justiţiei şi Miliției, cele trei elemente ale 
triunghiului represiv care au asigurat supraviețuirea comunismului în România. Un triunghi în care au «dispărub» zeci de 
mii de oameni şi au fost sfărâmate sute de mii de destine. 

Ca vârf al acestui triunghi, Securitatea s-a dovedit instituția cea mai activă în acțiuni represive: arestări abuzive, 
torturi, execuții sumare, chiar fără judecată. Activitatea ei vreme de mai bine de un deceniu de la înființare a fost 
dominată de asemenea acțiuni. Ulterior, din rațiuni mai degrabă externe (admiterea României în ONU, ca și 
«destalinizarea» impusă de Moscova, parțial admisă de comuniştii din România), represiunea directă și brutală a fost 
înlocuită cu exercitarea unui control absolut asupra populaţiei, prin gestionarea aproape ştiinţifică a fricii. Frica a fost 
«materia primă» de lucru, pe care aparatul represiv al Securității o inoculase de la bun început în sufletul românilor. 

La capătul acestui proces, la finele anilor 1980, Securitatea câștigase partida jucată împotriva poporului român. 
Națiunea dispăruse, fiind separată în clase şi «categorii» socio-profesionale. Partidul era în toate, iar securiştii îşi 
îndeplineau rolul de inchizitori ai regimului. Simpla menționare a numelui instituției lor declanşa frica şi supunerea”. 

Pentru ca o dictatură să fie viabilă nu este suficient ca sistemul de represiune să funcţioneze perfect. Este nevoie 
ca şi celelalte sisteme, cu precădere sistemul economic şi sistemul politic, să funcționeze cu un minimum de eficiență. 
Or, în anii 1980, această condiție fundamentală nu a mai fost îndeplinită chiar în centrul director al comunismului, în 

Uniunea Sovietică. Confruntați cu perspectiva unui colaps economic, cu grave consecințe pentru stabilitatea politică, 
potentaţii de la Kremlin au acceptat reformarea sistemului încremenit de 70 de ani în dogmele imuabile ale ideologiei 
marxist-leniniste. Dar perestroika, în economie, şi glasnost-ul, în politică, reformele majore preconizate de Mihail 
Gorbaciov, ultimul secretar general al PCUS, n-au avut darul să resuscite trupul bolnav al comunismului. Uniunea 
Sovietică s-a dezagregat, iar Federația Rusă, ceea ce a rămas după desprinderea republicilor unionale, constrânsă de 
realitate, a repudiat totalitarismul comunist şi a adoptat, cel puțin formal, democrația. 

Stimulate de frământănile din Uniunea Sovietică, popoarele din spatele Cortinei de Fier au găsit suficiente 
resurse morale pentru a învinge frica paralizantă ce le fusese insuflată de aparatele de represiune şi să dea frâu liber 
aspirațiilor spre libertate. În toate statele cu regimuri comuniste impuse de Moscova au izbucnit „Revoluții contra 
Revoluţiei”, insurecții populare. Scopul lor era înlocuirea regimurilor represive comuniste cu regimuri democratice. 
Pentru ca însă această „schimbare la faţă” să fie posibilă trebuia să aibă loc o reglementare între deținătorii puterii din 


regimul care părăsea scena politică şi reprezentanții puterii care le lua locul, O reglementare care pentru noi, pentru 


români, avea (ar fi trebuit să aibă) o semnificație precisă: desființarea României comuniste şi repunerea adevăratei 
Românii în drepturile ei legitime. 

Conducătorii comunişti din Cehoslovacia, Ungaria și Poloma au dat dovadă de înțelepciune, au înțeles că 
„orologiul comunismului a încetat să mai bată”, nu s-au cramponat de putere şi nu s-au opus adoptării noului sistem de 
valori pe care popoarele lor au hotărât să-l adopte. Consecința benefică pentru pacea socială din țările lor s-a făcut 
imediat simțită, procesul de tranziţie spre o democraţie de tip occidental făcându-se fără convulsii. Din păcate, cu totul 
altfel a evoluat situaţia din România. „Revolta populară spontană de la Timişoara şi mai târziu de la Bucureşti — scrie 
politologul englez Tom Gallagher în lucrarea sa Furtul unei națiuni — a fost urmată de un puci intern pe care Ceauşescu 
n-a fost în stare să-l înăbușe, O serie de oameni politici bine informaţi, care inițial s-au autocaracterizat ca fiind comunişti 
ponderaţi, credincioși legalității socialiste, au format un Front al Salvării Naţionale (FSN)... La 22 decembrie, primul 
discurs televizat al lui lon Iliescu, figura cea mai importantă dintre conspiratori, a oferit indicii clare că el rămâne 
credincios rădăcinilor sale comuniste. Iliescu a spus că foştii conducători s-au declarat comunişti, dar ei n-au avut nimiac 
de-a face nici cu socialismul, nici cu ideologia comunismului ştiinţific... Ei doar au pângărit numele Partidului Comunist 
Român”, 

Aşadar, după o revoltă populară soldată cu peste o mie de morți și mii de răniți, sacrificiu adus de români pe 
altarul libertăţii, puterea politică rămânea tot în mâinile comuniștilor. Singurul fapt concret pe care l-a adus „Revoluţia 
română” a fost schimbarea „tătucului rău”, Nicolae Ceauşescu, cu „tătucul bun”, Ion Iliescu. Încă o dată, speranța ca 
România comunistă să dispară și România adevărată, „România românilor”, să renască după 45 de ani de persecuții, 
crime și teroare se spulbera. În compensație, „bătrânul comunist” Ion Iliescu le oferă românilor un surogat de democrație, 
„democraţia originală”, a cărei esenţă o surprinde Aleksandr Soljeniţin, neştiind că stigmatizarea realităților din țara sa 
se potriveşte întocmai și realității din România postdecembristă; „Sistemul care ne guvernează — spune autorul 
Arhipelagului Gulag — este alianța dintre fosta nomenclatură, rechinii finanţelor, falşii democrați şi Securitate, Eu nu pot 
numi democraţie această cârdăşie, În fapt, este vorba de un abominabil hibrid, fără precedent în istorie... 

Concomitent cu travestirea comuniştilor în democrați („falşii democrați”) are loc travestirea Partidului Comunist 
în Frontul Salvării Naţionale (FSN), care va absorbi tacit structurile comuniste, Și pentru ca travestirea să fie cât mai 
convingătoare, fostul PCR. devine, succesiv, mai întâi Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), apoi Partidul 
Democraţiei Sociale din România (PDSR), şi mai nou Partidul Social-Democrat (PSD), cu vădita intenţie de a-şi plăsmui 
imaginea de partid istorie, Dar cu toate acest travestiri, rădăcina comunistă este vizibilă de la o poştă, după cum la fel de 
vizibilă este şi sorgintea comunistă a Partidului România Mare, azilul torționarilor din aparatul de represiune comunist, 

Faptul că „falşii democrați”, „travestiţii”, au rămas tributari vechii mentalități şi vechilor deprinderi este o 
realitate semnalată de Jean-Francois Revel în Revirimentul democraţiei: „Travestiţii români nu au renunțat la teroare. 
Au folosit-o din plin și fără scrupule în săptămâna 11-17 iunie 1990 la Bucureşti, unde au adus formaţiuni de asalt 
compuse din așa-zişi mineri, mulţi din aceştia fiind agenţi ai Securităţii, care au ucis și au lovit cu drugi de fier, zile de- 
a rândul, manifestanți și simpli trecători, au spart sedii de partide, au lovit lideri politici ai opoziţiei, săi frazeologia 
travestiţilor a regresat înspre cele mai vechi stadii ale stalinismului: manifestanţii care cereau pluralism autentic şi 
libertate efectivă de expresie au fost numiţi fasciști care ascultă de ordine venite din străinătate, Ion Iliescu a mulțumit 
public falşilor mineri veniţi să apere revoluţia, Ca de obicei, Occidentul a oftat vag, Rezultatul practic a fost menţinerea 
la putere a comuniştilor, mai mult: restabilirea monopolului pierdut, sau măcar amenințat, în ianuarie”, 

Situaţia era clară. La șase luni după o „Revoluţie” care se voise a fi anticomunistă, comuniştii se instalaseră 
temeinic la guvernare și își terorizau adversarii ca în vremurile bune ale Securităţii, pentru a reinstaura frica în sânul 
populației. „Democraţia originală” inventată de Ion Iliescu îşi arăta adevăratul chip, adâncind prăpastia care despărțea 
de o jumătate de veac cele două Românii. 

(Va urma) 


PUNCTE CARDINALE 


(CONDAMNARE 
FĂRĂ PROCES 


(urmare din pag. 


În final, 


entuziasmat prezentarea sintetică de către preşedinte a 
raportului cu pricina, deși trebuie să recunosc că am 
aplaudat şi eu atât ințiativa, cât şi “curajul” dumnealui de 
a “comite” acest act necesar. 

Nu m-am entuziasmat, în primul rând, pentru că 
eram (şi sunt încă) convins că o condamnare fără crearea 
unui cadru legislativ, care să permită luarea unor măsuri 
concrete, nu are decât o valoare simbolică. Or, un 
asemenea cadru legislativ nu există și nici nu sunt speranțe 
că va fi creat, cel puțin deocamdată. Căci aşa ceva nu 
mai depinde de preşedintele Băsescu. Acesta şi-a făcut 
datoria. Mai mult de atât nu poate să facă. Este acum 
rândul clasei politice să ia măsurile care se impun pentru 
a da concreteţe recomandărilor făcute de şeful Statului. 
Dar, cel puţin deocamdată, acest lucru nu se va întâmpla, 
atât din cauza rivalităților de pe scena politică românească, 
cât şi din cauza “oponenților nostalgici” (care nu sunt 
puțini). S-a văzut cu câtă înverşunare şi cu câtă ură a 
fost primită alocuțiunea preşedintelui. Şi nu mă refer doar 


la circul penibil 


adus de el să zădărnicească prezentarea raportului, ci şi la 
ostilitatea abia reținută a unora dintre parlamentari, precum 
şi la indiferența grăitoare a altora. Este destul să amintim, 
în acest sens, prestaţia incalificabilă a d-lui Nicolae 
Văcăroiu, care, în calitatea sa de preşedinte al Senatului, 
a prezidat această şedinţă a Camerelor reunite, precum şi 
atitudinea altor figuri marcante ale scenei politice rămâneşti. 
Însuşi premierul Tăriceanu şi-a manifestat şi cu această 
ocazie ostilitatea față de preşedinte, neaplaudând (din 
gelozie, probabil) decizia acestuia de condamnare a 
„comunismului, aşa cum a făcut-o majoritatea. De 
asemenea, Bogdan Olteanu, care, în calitatea sa de 
preşedinte al Camerei Deputaţilor, ar fi trebuit să se afle 


printre membrii 


Or, cu asemenea elemente ostile, care populează atât 
executivul, cât şi legislativul, nu sunt şanse ca această 
condamnare să producă efecte majore. Timpul va trece, 
evenimentele se vor precipita, vor apărea sau vor fi doar 
invocate alte priorități, şi această hotărâre de condamnare 
a comunismului va cădea în derizoriu şi în uitare, aşa 
cum s-a întâmplat şi cu alte asemenea hotărâri strict 
discursive. În asemenea condiţii, marii torționari şi cei 
care se fac vinovați de abuzurile şi crimele din timpul 
perioadei comuniste, travestiți în “democrați convinşi”, 
se bucură în continuare de agoniseala şi privilegiile obținute 
atunci, sfidând, de la înălțimea fotoliilor de parlamentari, 
sau ale altor mari demnități, atât pe victimele lor, cât şi pe 
cetățeanul obidit. Mai mult decât atât, unii dintre ei au 
parte și de onoruri necuvenite, care frizează absurdul. Vezi 
cazul lui lon Dincă („„Te-leagă” cel de sinistră amintire), 
unul dintre cei mai duri comunişti, care a fost înmormăn- 
tat, culmea, doar la cîteva zile după condamnarea “solem- 
nă” a comunismului, cu onoruri militare!!! În acelaşi timp, 
victimele acestui gen de tartori sunt marginalizate şi dacă, 
Doamne fereşte, 
şansa ca, în Spitalul Elias, să fie internat în aceeaşi rezervă 
cu vreunul dintre torționarii săi... (Ceea ce s-a şi întâmplat, 
mai anii trecuţi, unuia dintre noi.) 


Sa di 4 
icl[ [UR decen 








3) 


mă voi explica pentru ce nu m-a 






















făcut de C. V. Tudor şi de comandoul 
















prezidiului, s-a sustras aceste! obligații. 























careva dintre ei se va îmbolnăvi, va avea 
























PUNCTE CARDINALE 


Intre două calendare... Potnvit calendarului iulian, 
pe 13 ianuarie cetăţenii din Basarabia, actualmente Republica 
Moldova, au serbat intrarea în Anul Nou. De Revelion cei 
patru milioane de cetățeni ai Republicii Moldova Şi-au făcut 
urări Şi şi-au pus speranțele că noul an le va aduce mai multe 
realizări. O dată cu aderarea României la Uniunea 
Europeană, Republica Moldova, mia stat dintre Prut şi 
Nistru, este prins ca într-o menghină între două mari blocuri 
cconomico-poltice: Rusia şi UE. Că Moldova priveşte cu 
Jind spre Europa este clar, Ambasada României fiind luată 
cu asalt de mii de moldoveni care doresc să capete cetățenia 
română în primul rând pentru a avea acces fără viză în țănle 
bătrânului continent. După ce în noaptea dintre ani au ciocnit 
cupe cu şampanie în fața Ambasadei României din Chişinău, 
salutând arborarea drapelului UE alături de cel al României, 
chiar a doua zi sute de români basarabeni care nu au reușit 
să-şi redobândească cetățenia română cântau în fața 
Consulatului nostru din Chişinău: Daţi-le voie tinerilor 
basarabeni peste Prut! / Sunt aşteptaţi de fetele din România. 
/ Destul ne-a furat nouă sărma ghimpată doritul sărut, / Destul 
ne-au ținul cei străini cununia!... 

Voronin s-a înșelat cu 23 de ani. Sociologul Dan 
Dungaciu, fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor 
Externe, crede că “anul 2007'este, pentru România, primul 
an în UE. Pentru Moldova este anul în care va trebui să 
negocieze un nou document cu Bruxelles-ul, înlocuind 
Acordul de Parteneriat şi Cooperare, semnat în 1994, dar şi 
Planul de Acţiuni UE — Moldova, care expiră în 2007. Ultimul, 
nici măcar un Acord de pre-aderare... Aceasta este distanța 
în «ani-europeni» care separă «cele două state româneşti» — 
cum le defineşte, apăsat, Strategia de Secuntate Naţională a 
României. Distanţa e mare, Prea mare, după unii de pe la 
Bruxelles, pentru a mai fi remontată de Moldova singură 
într-un viitor previzibil. Ceea ce, obstinat, Vladimir Voronin, 
președintele Republicii Moldova, nu vrea să accepte şi, în 
teorie, susține că republica va parcurge acest drum fără ajutor, 
fără «frați sau surori mai mari», fără «avocați» sau «relații 
privilegiate». (În paranteză fie spus: de calitățile de Mafaldă 
— pe direcția Vest, cel puţin — ale președintelui avem motive 
serioase să ne indoim. În anul 2000, cam pe vremea când se 
negocia primul — și ultimul — Tratat de bază moldo-român, 
scris într-o «limbă comună», liderul comuniştilor prognoza, 


sarcasue: «Dacă România reuşeşte să parcurgă în 30 de am 
drumul spre UE va fi foarte bine». S-a înşelat cu 23 de ani...)”, 


„2007 = an electoral în Moldova. Unde este acum 


Moldova? Măcinată de un an greu, care a început cu criza | 


gazelor și embargoul Rusiei la vinuri, fructe sau legume, 
Moldova rămâne cea mai săracă țară europeană, cu o 
economie încă dependentă de cea a Federaţiei Ruse şi o 
politică externă controlată, de fapt, de Tiraspol. Raportul de 
evaluare al UE pe Planul de Acţiuni este dezastruos; Moldova, 
(ară cu aceeaşi guvernare din 2001, performează mai prost 
chiar decât Ucraina, stat măcinat de crize politice endemice. 
Ajunsă aproape în pragul colapsului, republica este ajutată 
pe ultima sută de metri de către comunitatea, donato dar 
care promite circa | miliard și 200 milioane lei moldoz Z 
ajutor financiar. Dar ajutorul se poate termina post: dacă 
sumele vor fi transformate în „bani electorali > 
anul alegerilor locale) şi trimiși în pensii, sala” X 
canalizaţi spre oamenii de afaceri agreaţi de | 
exemplu, în familia Voronin trăiește și cel mai mare ş al. 
al țării, anume Vladimir, dar și cel mai mare capitalist a 
republicii, anume fiul acestuia, Oleg... Dacă lipsa capacităților 
logistice sau ale specialiştilor vor bloca absorbția eficace — 
Moldova va cădea și la acest test, | 

Fostul ministru Dungaciu su mine: 
lucru începe să fie sesizat și la Bruxellc 
Marianne Mikko a sugerat, recent, astă > 
nu poate fi ocultată în drumul spre Euroj > 
succese pe direcţia europeană ale Moldovei 3 
Bucureștiului, Chiar dacă recenta criză a via 
Chișinău (pusă, deloc subtil, doar pe seama RC 4 
faimoasa inscripție «Rusine Răse» mâzpălită strate 


li vi NL ţi D, 
y A 


zidul Consulatului/ 


















gheaţa politică i 
președintele ia 








e y 


anească”, Situaţia Republicii Moldov pare a fi una 








ză 


paradoxală, aflându-se la intersecția a două axe : „elite” 
versus oameni. În ultimii ani, semnele sunt cât se poate de 


Moldova, cea mai săracă (ară europeană 
—şi cu o economie încă dependentă de Moscova 
este prinsă între UE şi Rusia. În (imp ce conducerea de la 
Chişinău are ochii aţintiţi spre Kremlin, cetățenii moldoveni 
au luat cu asalt Ambasada României în speranța obținerii 
cetățeniei române. Cetăţenie ce le asigură circulația liberă în 
Europa, dar este şi un loz câştigător în lupta cu sărăcia... 


= 





“2 p 












Li 


a 














































clare 
i „ ventarea „naţiunii 
 Uel,şiprin Constituţia 


a tă o tendință aparte de promovare a 
1y: fearea unui suport „ştiințific” 





imbă moldovenească, națiune 


oanul: „i. 
dorit consolidarea acestora prin 


poi, s-a 










tacul asupra obiectului de studiu „Istoria 


SD așeza pe baze științifice monstruozitatea 
iC, vire la existența unui „popor moldovean”, diferit 
de cel român, autorităţile de la Chişinău au promis că vor 
da.„0ditenție sporită renașterii culturale și spirituale a 
| “moldovean, prin derularea unor acţiuni concrete de 
. 3 „tea învățământului, științei, culturii şi promovarea limbii 
“rilor istorice moldovenești”, Și... s-au ţinut de cuvânt, 
ridicând la rang de lege inepţia politică, juridică şi ştiinţifică 
intitulată „Concepţia politicii naționale de stat”! 
După ce două mii de ani s-a vorbit de spațiul carpato- 








1 danubiano-pontic, comuniştii de la Chişinău au descoperit 


„latura etnodemografică stabilă în spaţiul pruto-nistrean”. Grav 
este însă faptul că are loc o bătaie de joc faţă de cei care s-au 
jertfit pentru acest pământ, fiind speculat numele voievozilor 
noștri care au apărat intotdeauna vatra de invaziile străine, iar 
acum ultima invazie barbară din 1940 este justificată şi 
sărbățorită camuflat. În timp ce ruşii din Moldova au rămas 
ruși, ucrainienii — ucrainieni, bulgarii = bulgari, pentru românii 
din Republica Moldova trebuie găsită o altă identitate! 
Dincolo de Prut e nevoie de noi. În Republica Moldova, 
„limba moldovenească” (curios de asemănătoare cu alt grai 
de la vest de Prut) este limba națională, dar Statul Moldovean 


recunoaște și protejează dreptul de a păstra, dezvolta şi folosi 






po ituţie. În realitate. ui 


+ 
(000% pe 


Cta a d 
“ai 


tie 
? 


- 


- - „N - .. Pi a = 
obligatoriu al limbii ruse începând cu 


lan.-Feb. 2007 Nr. 1-2/193-194 PAG. 7 





limba rusă și celelalte limbi utilizate pe teritoriul țăru. In 
realitate, în Republica Moldova există pârghii economice 
care, dacă sunt trase, atunci „libera exprimare” rămâne doar 
o expresie, De îs Penublica Moldova jurnaliștii care 
îndrăznesc să uzezc i se cont ințit 
de legea fundamentă C Dentru 
autontăți şi sunt îndepăre î prin mijive 5, Ce”, aşa 
cum probabil se va întâmpla «> jurnalis > de la postu ile Antena 
„C” şi, Euro „TV”, ca urme 2 a/ privatizării” acestora. 
Aceasă practică a devenit o nstantă în ultimii ani, 
preci tul care a consființit-o dert îndu-seân vara lui 2004, 
câ extultransformării Comj. saieleradio Moldo- 


pi Iri iă, DA 
- 4 


Popa că, au fost disponib aţi în jur de 100 de 
Jurnalişti  măror scop nu cra tocmai pe placul 
autorităților: ape i etnice? lingvistice, religioase 
şi culturale a români, Vf [fin drept prevăzut tot de 


= Prut este nevoie de noi! 


ra 



















"Nice, 
a fotbieic atăt ntă componentă a fostei URSS. (...) 
Dar USII dominantă, ci sovietizarea, și mă 
felia evoluțiile de Eni cel de-al doilea război mondial. Aş 
n mehiar că Rusialirnperiu, nu este foarte interesată de 
pa mai mt, afirm, sprijinându-mă pe declarația 
lu (= face un troc, cu Transnistria, acceptând 
că Basaici. 5 partine spațiului slav. Astfel, integrarea 
Republicii MU. va în Europa cred că este un proces natural. 


ȘI se va întâmpla chiar dacă fosta formulă «Basarabia fără 


7 
+ 


d basarabeni» este actuală, deşi cu alte conotații. 


era de est a Europei politice, adică Uniunea 


fără riscul de a-şi pierde identitatea. Ultima, 
Basar; Dia, va fi integrată, ca excepție, prin faptul că dominanta 
ei profundă este românească. Satul basarabean spune asta. 
Sovieticii de la Chișinău permit această extensie naturală? 


Ce aduce Basarabia în Europa? Ar putea fi un Liban al 


A d Ș Jveasta este întrebarea. Probabil că nu. Încă. 


i | 
Estului. Amestec de rafinament slav și pragmatism țărănesc. 


Gospodarii basarabeni deportați, surghiuniți, sunt o garanție. 
Pnn spintul lor”. 
Probleme ale Moldovei la CEDO. În luna mai 1996, 
Mitropolitul Petru a acționat în judecată Guvernul Republicii 
| Moldova, in vederea obţinerii recunoaşterii oficiale a 
“Mitropoliei Basarabiei. După un lung şir de procese, în luna 
decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a Republicii 
Moldova a respins cererea Mitropolitului Petru sub motivul 
„caracterului neîntemeiat al plângerii”. Urmare a acestui 
“fapt, în cursul lunii iulie 1998, Mitropolitul Petru împreună cu 
Vlad Cubreacov (jurist, preşedinte al Fundaţiei „Răsăritul 
Românesc”) au intentat proces Guvernului moldovean la 
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la 
Strasbourg, In decembrie 2001, CEDO a dat câştig de cauză 
Mitropoliei Basarabiei, aceasta fiind recunoscută oficial la 
data de 30.07.2002, 

Deşi Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată legal la 
Ministerul Cultelor din Chişinău, urmare a hotărârii CEDO 
din decembrie 2001 şi Ordonanţei nr. 1650 din 30 iulie 2002, 
obținând personalitate juridică, fapt ce îi conferea dreptul de 
a-și revendica proprietăţile confiscate în mod abuziv de 
Patriarhia Rusă în cârdăşie cu autorităţile țariste şi sovietice, 
regimul comunist de la Chișinău refuză cu obstinaţie să 
restituie bunurile imobiliare și funciare ce au aparținut 
Mitropoliei Basarabiei. 

În timpul ultimului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, 
desfăşurat la Moscova (03-04.10.2004) sub conducerea 
Patriarhului Alexei al II-lea, a fost reiterată hotărârea 
fundamentalismului ortodox rusesc de a-și extinde influența 
în spaţiul ortodox românesc de dincolo de Prut. La lucrări a 
participat şi Mitropolitul Vladimir al Moldovei, membru cu 
drepturi depline în Sinodul Bisericii Ruse, acesta aprobând 
toate deciziile luate, devenite obligatorii şi executorii pentru 
Mitropolia Moldovei, ca parte integrantă a acesteia. În fapt, 
s-a decis lichidarea autorității Mitropoliei Basarabiei în 
Republica Moldova, prin atragerea” preoților acesteia (ce 
urmează să fie „intimidaţi” sau „cumpăraţi”), discreditarea 
personalității Mitropolitului Petru etc. 

În cadrul memoriului înmânat de Petru de Bălți 
delegaţiei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei la 
27.07.2006, acesta a semnalat că procesul de înregistrare a 
părților componente ale Mitropoliei Basarabiei e anevoios, 
din cauza legislaţiei deficitare, a atitudinii ostile a autorităţilor 
centrale și locale, precum și a faptului că nu sunt executate 
hotărârile judecătoreşti definitive privind înregistrarea 
parohiilor Mitropoliei pe care o conduce. 

Documentar realizat de Florian BICHIR, 
cu ajutorul lui Vitalie ARCADIE (Chișinău) 




















PAG. 8 Nr. 1-2/193-194 Ian.-Feb. 2007 








Pe data de 13 ianuarie s-au împlinit 70 de ani de la jertfa profetică a 
legionarilor lon 1. Moţa şi Vasile Marin, plecați să lupte în Spania pentru apărarea 
Crucii în fața amenințării bolşevice. Se poate spune, fără a greşi, că acest gest a 
fost unul deschizător de drumuri. Peste România au trecut decenii de frământări 
şi suferințe. Acum s-a ajuns într-un punct care pune o nouă pecete, încă una, pe 
adevărul credinţei şi al luptei lor. Gestul recent al României de a condamna în 
mod oficial comunismul drept un sistem şi o ideologie criminale va rămâne în 
istorie (dincolo de amănuntele sale pe alocuri imperfecte) cu o valoare unică de 
simbol. Şi, tot în vremea din urmă, majoritatea covârşitoare a românilor se 
solidarizează în jurul icoanelor, intuind că atacurile perverse împotriva prezenţei 
lor în spațiul public pot avea pe termen lung consecințe dezastruoase pentru 
identitatea noastră națională şi spirituală. 

Acum 70 de ani, o mână de legionari români plecau să lupte în Spania 
împotriva comunismului. Prin aceasta ei urmau cu fidelitate linia de rezistență 
anticomunistă a Căpitanului lor, Corneliu 
Codreanu, pe ambele planuri: cel al acțiunii şi 
cel spiritual. Au plecat pentru că “se frăgea 
cu mitraliera în obrazul lui Christos". lar lon 
Moţa avea să scrie într-unul din articolele sale 
trimise de pe front: “Să nu lăsăm urmaşilor 
noştri o țară fără Biserici, fără icoane, fără 
ocrotirea mâinii lui Dumnezeu! Să nu lăsăm 
copiilor noştri o viaţă în care vor fi pierdut 
pe Christos! lar pentru aceasta, să nu fugim 
din fața jertfei pentru apărarea Crucii!” 

Sunt cuvinte în care se regăsesc cu 
siguranță toți românii din zilele noastre care 
se solidarizează în jurul icoanelor atacate astăzi 
cu mijloace mult mai rafinate decât mitralierele 
anilor '30, dar nu mai puțin primejdioase. Ei 
urmează, poate fără s-o ştie, îndemnul “La 
icoană!” al aceluiaşi lon Moţa. O fac călăuziți 
de un instinct încă sănătos și de conştiinţa 
incă vie a identităţii noastre ca neam. Cu toate 

“acestea, suntem atât de departe de ceea ce ar 
trebui să fim! E suficient să ne uităm în Jur, 
pentru a vedea că mizeria morală e parcă mai 
- mare decât oricând . Evenimentele recente ne 
arată că mai avem doar un instinct de 
conservare intact şi intuiţia de unde ne poate 
veni mântuirea. 

Conştiinţele trebuie însă trezite din 
amorțeală, scuturate! Acum 70 de ani, într-o 
stare de lucruri asemănătoare, o mână de tineri 
s-au hotărât să nu fie cuminţi: “Cu atâtea 
păcate de răscumpărat, purtând petele unei 
societăți laşe, desfrânate şi subjugate tuturor 
lăcomiilor animalice, noi nu avem dreptul să 
fim cuminţi. Noi nu avem a păstra şi a apăra 
decât un vis, o vedenie însorită. Şi singurul 
fel de a apăra un vis, de a-l scăpa de la pieire, este să-l dăruieşti altora, la cât 
mai mulți. Noi nu vom fi deci nici cuminţi nici economi, ci risipitori cu ce avem: 
viața, sufletul şi visurile noastre” — scria prinţul Alexandru Cantacuzino, care a 
luptat cot la cot cu Ion Moţa şi Vasile Marin în tranșeele spaniole, Acelaşi cronicar 
al muceniciei celor doi spune mai departe: “Ei au murit cu mărinimie. Ei nu au 
fost duşi de şuvoiul unei exaltări colective. Dimpotrivă, Ionel Moţa şi Vasile 
Marin s-au rupt voluntar dintre cei mulţi care, în marea lor iubire, îi legaseră, îi 
strângeau de pământ. Ei au avul forța să se desfacă de contemporanii lor care, 
nici în țară, nici în Spania, nu au putut ajunge să-i înțeleagă. Aceasta a Jost 
superioritatea lor supraomenească ", 

Dacă într-o bună zi jertfa lui Ion Moţa şi Vasile Marin ar fi înţeleasă de 
către români la adevăratele ei dimensiuni, așa cum s-a întâmplat la vremea ci, am 
asista negreşit la o “schimbare la faţă” a acestui neam. Ar însemna împlinirea 
acelui vis, a acelei vedenii însorite pe care o purtau în suflet profeţii ei, printre 
care se numără şi prințul Cantacuzino: “Acum mai temeinic ca oricând, am 
“certitudinea şi o spun: Naţia care a zămislit pe lonel Moţa şi Vasile Marin va fi 
aleasă de Dumnezeu pentru o misiune nobilă şi împărătească în lumea oamenilor. 
Am această siguranţă fiindcă cei simpli şi necultivaţi, mai mulți ca ceilalți, au 
iubit în inima inimii lor cu lacrimi de jale şi şi-au însuşit mărinimia de cugetare, 
simţire şi faptă a lui Ionel Moţa şi Vasile Marin”. 

[deea acestui mesianism românesc nu trebuie să tulbure pe nimeni. Dincolo 
de toate prezentările sale strâmbe și denaturate, rămâne adevărul etern al unui 
sâmbure luminos. E cel care a fost deslușit de cea mai remarcabilă generaţie pe 
care a avut-o până acum România. Liniile sale de forță rămân permanent valabile, 
iar într-o zi îi va suna şi ceasul împlinirii. Noi românii nu ne considerăm prin 





PUNCTE CARDINALE 


MAJADAHONDA: 70 DE ANI DE LA JERTEA LUI IONEL MOȚA ȘI VASILE MARIN 


JEDTIA INTE 


Si 


IEI OOAPE 


căci fiecare îşi are rostul său specific pe acest 
“alături de celelalte popoare care au dăruit 
înia nu este o putere economică sau militară, 
încât expansiunea energiilor românești nu va avea loc niciodată pe planul material. 
Ea va fi, la vremea ei, o revărsare în afară din prea-plinul unei bogății şi frumuseți 
sufleteşti. lar curgerea acestui şuvoi va fi pe făgaşul deschis de jertfa lui lon 
Moța şi Vasile Marin. Nu întâmplător, aceasta a avut loc nu în România, CI tocmai 
în celălalt capăt al continentului european, în Spania. lată cum sângele românesc 
s-a înfrățit cu pământul spaniol, o asemenea legătură între popoare, din sânge şi 
din suflet, fiind mult mai trainică decât orice fel de construcții şi instituţii artificiale, 
fără substanță ontologică. Asistăm la o anticipare a rosturilor neamului nostru în 
această lume: acela de a creşte lăuntric, pentru a dărui apoi şi altora. 

Jertfa lui Ion Moţa şi Vasile Marin este deci un simbol, o piatră de temelie. 
Ne dăm seama şi acum de actualitatea ei perpetuă, de adevărul visului însorit 
care le-a călăuzit elanul faptei. Lor le-au urmat 
atâţia şi atâţia alții, arzând cu flacăra aceleiași 
viziuni nobile. Şi-au vărsat sângele în numele 
ei, au luptat în munți împotriva fiarei 
bolşevice, salvând pentru eternitate onoarea 
neamului nostru, au suferit în prigoane şi în 
temnițe. Înarmaţi cu pavăza credinței, acești 
purtători de făclii au biruit toate atacurile 
diavoleşti, depunând mărturie în ceruri pentru 
vrednicia de care este capabil acest neam 
atunci când îşi urmează linia care-i este 
hărăzită. 

lată de ce, în ciuda realității 
cotidiene, vom mărturisi şi noi împreună cu 
Alexandru Cantacuzino: “CRED ÎN NEAMUL 
MEU”. 





aceasta superiori altor neamuri, 
pământ. Și noi avem unul al nostru 
până acum atât de mult omenirii, Rom 


d * 
a VUDlaa > m Iiaze te Poli af 

La inițiativa Fundatiei Culturale “Prof. | 
George Manu”, circa 80 de persoane au 
participat, la Biserica “Sf. Ihe-Gorgan:” din 
Bucureşti, sâmbătă 13 ianuarie, la slujba de 
pomenire a martirilor lonel Moţa şi Vasile 
Marin, la împlinirea a 70 de ani de la moartea 
eroică a acestora, în 1937. Pe tot parcursul 
ceremoniei, portretele celor doi lideri ai 
Mişcării Legionare au vegheat asistența 
adunată în amintirea jertfei lor. La citirea 
pomelnicelor a fost pomenit şi Bădia Ernest 
Maftei. Printre cei prezenți s-au remarcat 
prof. Mircea Nicolau (preşedintele Fundaţiei 
“George Manu”), dr. Aristide Lefa, Ilie Tudor 
(fost deținut politic, tatăl artistului Tudor 
Gheorghe). 

Amintirea jertfei lui lon Moţa şi Vasile 
Marin s-a comemorat ca în fiecare an şi la 
Majadahonda, lângă monumentul înălțat pe locul unde ei au căzut fulgeraţi de 
obuzele roşii. În acest loc de pelerinaj devenit deja tradițional s-au adunat din nou 
legionari din toate zările lumii, naționaliști creştini spanioli şi un numeros public. 
Slujba parastasului a fost oficiată de către preoții Mircea Bejenar şi Alexandru 
Capotă, care a şi deschis seria cuvântărilor. A urmat cuvântul camaradului Radu 
Popescu, după care forța oratorică a lui Blas Pinar, un veritabil senior al 
naționalismului creştin spaniol, a cutremurat din nou întreaga asistență, la fel ca 
în anii anteriori, 

Desfăşurarea unei asemenea solemnități nu poate fi desprinsă de trăirea 
şi înălțarea sufletească a celor care se simt legaţi în chip organic de o tradiţie ce 
se cuvine a i dusă mai departe. Pentru cei care simt, ritmurile şi gesturile decurg 
în mod firesc, o dată cu bătaia la unison a inimilor. Ele capătă încărcătură doar în 
momentele solemne, departe de primejdia unei inflaţii de gesturi teribiliste, de 
paradă, care le banalizează simbolistica până la derizoriu. Astfel, s-au intonat 
imnurile S/ântă tinereţe legionară şi Cara al sol, melodiile lor avântate răsunând 
din zeci de piepturi. S-a dat onorul şi s-a făcut apelul figurilor emblematice ale 
Mişcării Legionare: lon Moţa și Vasile Marin, cei comemorați cu acest prilej 
precum și Corneliu Zelea Codreanu şi Horia Sima — un ritual simbolic de 
cuminecare cu înaintașii al căror spirit este mereu prezent printre noi. La finalul 
manifestării, grupul legionarilor adunaţi în jurul crucii din fața monumentului a 
intonat acordurile grave şi emoționante ale /mnului legionarilor căzuți. 


—p îi du DA 


i i 
„| 


ed. Bogdan Munteanu 
Fundaţia “Profesor George Manu”, 


Ianuarie 2007 











PUNCI€E CARDINALE 1. 10 2007 20-a 
Protos. IUSTIN PÂRVU -—89 


Părintele Iustin Pârvu împlineşte pe 10 februarie 89 de ani. Călugărit de foarte timpuriu (1936, pe 
seama Mănăstirii Durău), deținut politic sub comunişti (1948-1964), Părintele Iustin a fost toată viața un 
mărturisitor şi un luptător neabătut pentru Hristos şi neamul românesc, iar după 1989 a ctitorit, pe pământurile 
sale părintești, Mănăstirea de la Petru-Vodă (jud. Neamţ), cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil 


(1991), căreia i s-a adăugat în 2000, în apropiere, şi un schit de maici, precum şi două aşezăminte de asistență 
creştină în duh vasilian: o casă de educaţie pentru copii şi un azil pentru bătrâni. Ansamblul de la Petru-Vodă 
s-a impus repede ca unul dintre principalele bastioane ale ortodoxiei noastre contemporane, iar Părintele 
Iustin ca unul dintre marii noştri Stareți şi duhovnici, dar şi ca unul dintre cei inai vrednici ctitoritori ai perioadei 
postdecembriste, pentru care ne rugăm ca Dumnezeu să-i dăruiască sănătate, pace şi ani cât mai îndelungați. 

Unul dintre cei mai apropiaţi camarazi ai Părintelui Tustin şi unul dintre cei mai mari admiratori ai 
bastionului dreptei credințe de la Petru-Vodă, vrednicul de pomenire Părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa 
(1925-2006), odihneşte din această iarnă în pământul sfânt al mănăstirii, aşa cum lăsase cu limbă de moarte. 
La înmormântarea acestuia, pe 2 decembrie 2006, despre care am scris mai pe larg în numărul trecut, Părintele 





Iustin a rostit cuvântul pe care-l reproducem alăturat. (Puncte cardinale) 
A A A d 
CUVANT LA INMORMANTAREA PĂRINTELUI GHEORGHE CALCIU 
Părinte Gheorghe Calciu, bine ați venit la Mănăstirea Petru-Vodă! suferința nu ar fi fost una individuală, ci și a familiei sale, a soției [Adriana Calciu, născută 


„ Dumitreasa = n. n.) şi a băatului [Andrei Calciu, născut în 1965 -n. n.], însă Părintele Ştia 


suferinţe și pribegie să se odihnească în Grădina Maicii Domnului, î în Sa Sfânt al aa ASE Radu-Vodă, cuvinte care au însemnat atunci o adevărată prdelanistia soia, 
noastre, şi mai exact la Mănăstirea Petru- Vodă, închinată ruturor Martirilor jertfiți î în temnițele o chemare la redeşteptarea cea întru credință, un reper concret de orientare în întunericul. 
comuniste, şi împreună să aşteptăm aici sunetul trâmbiţei celei. de apoi a Arhanehelului A: “Veacului acestuia, deoarece toți “umblam în latura şi în umbra morţii” (s. 9, 1). În urma 


UA Load 


i £? A 
e învierea cea de obşte i să ELI glia Domnului în i Aa Tes. i i atitudini ferme, este anchetat, izolat, amenințat şi în 1979 este condamnat la încă 10 


ce vine întru numele Domnului: dă i j grau i i dupa cae înc y suita E Pap a "presiuni ua 8 politici din Vest, este eliberat după 5 ani, i în 1984, şi ta 
Întristați frați ȘI întristate € SUrorI, pet si 8) My guta țara î in anul următor. a 
Biserica și neamul, nostru pierd azi pe una dintre cele mai putemice conștiințe ale „.  „După2ldeani de pușcărie, urmează exilul în SUA, de alți 21 de a ani, o perioadă 


demnităţii noastre creştin-ortodoxe ŞI româneşti, iar pe. de altă parte câştigă un rugător,i în, în care Părintele, cu un dinamism tineresc desfăşoară un apostolat jertfelnic pentru românii 
ceruri pentru acest popor greu încercat aici pe pământ, 0 icoană de-a pururi vie a unui de peste ocean, fiind lantul şi vocea cea mai autorizată pentru năzuințele celor de acolo, 
Apostol ce înalță Crucea astfel încât “vestirea lui ajunge până la marginile lumii” Şi ya dar şi propovăduitorul credinței ortodoxe şi a valorilor năționale pentru păstrarea identității 
străbate ca un ecou sfânt peste veacuri, către generațiile ce vor veni, zicând asemenea . religioase Şi de neam. Dorul de ţară l-a urmărit mereu, aşa cum i-a urmănit în robia babilonică 
Me bayel Tau DUC UL): SU ADA lui „A LEusto3,; rable CO ald uita m DSaiMbr-c: S plângeau, da, râul Babilonului „aducându- u-3u, anunte de Sion (Ps..136). 
Micutii n anul 192546 dal i cu Pau ri ia RO omână, pe data, iii e2. oie iri ae AOSU| ndu-şi $ ârșitul aproa aproape, a “ae să vadă ă pentru ultima dată locurile dragi, ca 
născut la gurile Dunărij cel e se va vodihi n aie in Erate Capa) Or; c rece pr este am tii să le poarte foii său în pl anul vieţii de dincolo. Aşa cum losifia lăsat 
dud acului artiric X) X ș -a cro it crezul ca. un. flaviu de nestăvilit Je a devenit un. Testa ene ca atunci când ai săi Se Vor întoarce în pământul făgăduinței să-L ia ŞI osemintele 














munte de neclintit A: Ti A: aa sa fe E șI dea d £ lui, ŞI acest testament a fost împlinit întocmai de Moise, așa și Părintele Calciu a lăsat 
5 Siza urât copilăria Ş tinerețea în vâltoarea eri tell fer edei Şi a înțeles, “testament ca trupul său să fie adus ŞI înmormântat aici, la Mănăstirea Petru Vodă După o 


ca inajoritatea celor din generăția lui, pericolele ciumei roşii ateiste de la Răsărit, care sufla — viaţă întreagă. trăită i în zbucium ŞI neodihnă, în mărturisire şi jertfă, răstignit între Dumnezeu 
amenințătoare asupra României Și a altor state creştine din zonă, dar şi pericolul nazist din “și neamul său; „după expresia lui Petre Ţuţea, sub zodia martiriului şi a smereniei, şi moartea 
Apus, cu aceleaşi efecte distructive pentru « dință şi neam. În acest context, fiind. Student * “Părintelui este tot în aceeași zodie a neodihnei și a furtunilor ingăduite de DugiieziaE pentru 
la Medicină; cu mult curaj a încercat, alături de alți tineri, să tragă semnalul de: alârmă, a primi cunună mai strălucitoare în Împărăția Cerurilor. Ş 
luând parte la diferite manifestări cu caracter anticormunist și antiateu ale studențilorși fiind De sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, 21 icon, Părintele 
pentru aceasta întemnițat în anul. 1948. În urma condamnării, cunoaște calvarul închisorii Calciu întră i în această Sfântă a Sfintelor nefăcută de mână, în ceruri (Eve 9, 12), unde este 
comuniste de reeducare-a studenților de la Piteşti, iar chinurile groaznice şi diabolice Îa câre Marele Arhiereu lisus Hristos, pentru a mijloci în veci pentru acest neam. pe care Lă iubit 
au supuşi deţinuţii acolo sunt asemănătoare cu ale mucenicilor din vechime, Meto ele de. atăt de mu iz "E d Nsâip 70077 să MOOD. Ni 
fir rolosie “în. A Arp at re, ugorea fizică şi spirituală, semăna di iu: Sărbătoarea Sfântului Andrei, Apostolul Românilor, Părintele Calciu, Noul | 
jet şi nu inul limul rând; se dorea pierderea nădejdii ia credinței în uoulDuinezau: A A ol Rânarir de pretutindeni, este adus în țară intr-o procesiune Sfântă şi depus la 
ceste, condiţii pă (le , mulj Î au ie rit ca nişte miei duși spre j junei zhiere” Și Ma năstirea Radu-Vodă, pentru a fi prohodit după rânduială de Pr Prea Eeticitul Parte Patriarh 
stie or pimântești au fostar n cateîni grop comune, iarsângele lor aîn ăş brazde le Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române. vestea 
i românesc, de unde d igă câtre Dumnezeu, , preci tele ui Ab ate ist io. Acum la împlinirea unui an de la sfinţirea Si ne Star 
fratele si Li %, NE 9 A ati d | a, iz d a ZA Arhangheli Mihail şi Gavriil, dar şi tuturor Martirilor căzu Ala ue, celor fără de 
BEA, e astă i perioadă de 16anade mt pentru riul aer e Calciu Dumnezeu, iată, se seamănă aici, în cimitir, un simbol al demnită Si ortodoxe, un martir, al 
5ifaleîn 4 se deprinde ir darea, credința, dragostea, Dlidărita gi neamului, un spirite Va cuVânta tainic țuturor că “cinstită e a ini omului moariea 
ră, toate a d roade C ale Di A pr La „cuvioșilr Lui” Pia. dul el aia atata 
u-i emnițat p pen ntru Hi îs! os ( cf. cal MTA | “În ziua în care S-au împlinit 8 ani, de la moartea A cui Cleopa, Păruntele. 
| a ecretului. lia Gheor unul din, “Gheorghe Calciu este întâmpinat în. Mânăstirea noastră şi deja gustă din b 



















nt, A se 










ui ui i 
ologia 








În u A din 1964 VAI ela 
„coji Cu toate. picdic ile pus e dei nul mat ater Uş at - | mmează | “dar. pai "tt împărtășit ci cu adevărat cu Dumnezeu în ziua cea neainserată a Împărăției Sale”, 
(zid STR int irită gi ț i ar Ni bca e |! git ude tri „Acuin, A Sia sărbătoririi Sfântului Și Bunului ri sti 

ui d le i Di Par i e art 


i e nu poale fb | cp 
aia dee logic y lup car ste ÎN 


peri 8, Tit tmeni la $ Sul rul 1 OlOgIG Ru du Vor (ul i 
:ciat € 






ta că ză 


ndu-se duhoy niceş | ie sii ore i în vecii nesfârşiţi acel iat va aveai > măsură cât 
fe Mr i a nule pe Dum ti sie răscumpărătorul vremurilor Noi, care a Că ci | 
mn ce AN are 3 SN 










4 martie n: e Cl nță i re şi lerge' Vina sângelui curs pe nedrept, aşa cu rul: 
D ze pl au cum spune P Sil, Ul, ci a în d codru Fi de las ide, clu 4 bel pân eri agăl digi fiul lui Varahiă cel ue în re ten uşi 
curile ce e sfinte Atunci când Biserica Ei ne SE Mihai alta 40 „acest blestem să nu me rii nimănui, Ss pa kA 
rsă e pe IA iri ar locul pângă ritcuun. Alaş al p tujul [pet X ii SE d te odihne 


pt ee Au heorghe Ci sl i răsunat tea. Impăre 
a În ou) ml line „Părinte, 


N Ie eri 3 


ai zi aye, i reci SARĂ | rai * SA 
compromisului, « viză gel e ur € of ANRE dc i, (e i SU TAR ţi 
PDL IP a Auzi = ăi + Let Ie A E — iii - d he. iai is Aid E 




















PAG. IONr. 1 








Analizată religios, integrarea europeană, cu 
“ultimul val” din ianuarie 2007, întâlneşte pentru a 
doua oară Ortodoxia. Această “piatră din capul 
unghiului” a stresat puţin Europa catolică şi 
protestantă atunci când a Jost integrat ortodoxia 
grecească. Acum, Europa vizibil şi iremediabil 
descreştinată (după 1945, în Vest de ocupația 
americană şi în Est de ocupația sovietică) trebuie să 
asimileze, ca pe “un corp străin”, şi ortodoxia 
românească. 

Cele două comori ale Răsăritului, orlodoxia 
grecească şi ortodoxia românească, pol spiritualiza 
Europa. Pe verticală (de la pământ la Cer): cu 
înălțimile mistice ale credinţei curate din Sf. Munte 
Athos. Pe orizontală (din Rusia, bolşevizată total în 
1917, până în Spania greu încercată, dar totuşi ne- 
bolşevizată în 1936-1939): cu subteranele rezistenţei 
martirice, inundate şi de sângele mucenicilor români 
jertifiți sub trei dictaturi (carlistă: 1938-1940, 
antonesciană: 1941-1944 şi comunistă: 1945-1989). 

Grecia ortodoxă, cu teologii, asceţii şi 
părinţii duhovniceşti athoniți, şi România ortodoxă, 
cu eroii şi martirii săi din secolul XX (încă ne- 
canonizați!), reprezintă, în “Europa unită” (UE), 
partea Mariei (sufletul). Urmând aceluiaşi simbolism 
evanghelic, se poate afirma că Occidentul catolic şi 
protestant, sufocat în prosperitate şi moleşit de 
“avansata tehnologie a vieții comode", reprezintă 
partea Martei (materia). Însă “Marta Apusului” şi 
“Maria Răsăritului” se întâlnesc, între Atlantic şi 
Marea Neagră, de la 1 ianuarie 2007, într-un spațiu 
ce s-ar vrea guvernat de o Constituţie zis 
“europeană” (fără Dumnezeu) ... 


Nebănuitele virtuţi ale neamului românesc 


Apariţia Ortodoxiei româneşti în spațiul UE 
vine într-un moment de criză spirituală unic în istoria 
Europei. Această criză (iremediabilă, se pare) este 
determinată de trăirea epocii apostaziei generalizate 
şi de falimentul doctrinelor catolică și protestantă în 
opera de vindecare a sufletului omenesc. Nici un 
comisar de la Bruxelles nu a vorbit de faptul că, pe 
lângă forța de muncă ieftină și bogatele resurse 
naturale ale României (destul jefuite de Rusia 
sovietică), Europa integrează şi Ortodoxia din Carpaţi. 
O precizare ar fi utilă pentru o corectă receptare a 
acestor judecăţi de valoare de factură jurnalistică: nu 
poporul român, ca sumă de indivizi nenorociţi 
sufletește în cei 45 de ani de dictatură comunistă, se 
integrează acum religios în UE, ci ortodoxia 
românească, 

Rămâne de văzut dacă UE a vrut să integreze 
neamul românesc cu virtuțile lui sufletești (atâtea câte 
au fost şi câte supraviețuiesc încă în sufletul câtorva 
milioane de români adevăraţi). Ne referim la apărarea 
Bisericii lui Hristos prin eroismul creștin al multor 
români, în lupta cu tot felul de hoarde păgâne, Ne 
mai referim la hărnicia, cumințenia, dragostea de 
moșie şi apărarea şi perpetuarea valorilor morale ale 
familiei creştine, instituţie socială atacată virulent, în 
numele “drepturilor omului” și al minorităţilor cu 
orientări sexuale patologice. Dar rămâne de văzut și 


27193-1941an-teb.2007 PUNCTE CARDINALE 


dacă un cumva UE a vrut să asimileze doar din punct 
de vedere economic populația României anului 2006, 
ai cărei tineri vor să-şi vândă pe nimic energia fizică și 
intelectuală pe piața occidentală, prin practicarea 
oricăror “profesii” căutate de Apusul ajuns pe culmile 
înfloririi civilizaţiei materiale. Neamul românesc nu 
trebuie confundat cu poporul român de astăzi, fiindcă 
o populaţie, într-un anumit moment istoric, poate sau 
nu poate să reprezinte în lume interesele neamului 
românesc (supraviețuirea biologică, păstrarea integrității 
teritoriale, apărarea şi/sau cultivarea valorilor spirituale 
de factură creştin-ortodoxă elc.). 


Secreta “directivă spirituală” 


Fi-va în stare Europa de astăzi, îngenuncheată 
de materie şi de păcate strigătoare la cer, să primească 
în a sa casă prosperă pe mireasa lui Hristos 
reprezentată de Bisericile Ortodoxe (cea grecească, 
cea românească și, poate, cea bulgărească — aceasta 
din urmă fiind însă aproape total exterminată de regimul 
comunist)? Acum, ortodoxia românească trebuie să 
îşi facă loc în spiritualitatea Europei, profund marcată 
de catolicism şi protestantism, şi — într-o anumită 
măsură, mai ales în anii postbelici — de iudaismul 
filosofico-ideologic. lată o întrebare grea pentru 
europenii catolici sau protestanți, dar tulburătoare şi 
pentru români: mai este loc şi pentru Ortodoxia din 
Carpaţi în acest creuzet religios occidental (infuzat în 
ultimile decenii cu “budhism şi islamism de imigrație 
economică”, cu “focoase iudeo-creştine”şi, mai nou, 
cu “terorism islamic”)? Întrebarea devine și mai 
tulburătoare pentru lumea ortodoxă în condițiile în care, 
la începutul anilor '90, un oficial al Consiliului Europei 
se pronunța pentru (cităm) “deznaţionalizarea religiei 
şi desacralizarea națiunii”... Această “directivă 
spirituală”, făcută pierdută/uitată în sertarele instituțiilor 
de la Bruxelles, a panicat firava intelectualitate ortodoxă 
din acei ani de tranziţie tulbure. Însă panica a trecut, 
iar directiva spirituală a fost aplicată, discret, cu rezultate 
vizibile astăzi cel puțin prin prisma ideologiilor lansate 
de corifeii societăţii “deschise”, sau prin coalizarea unor 
ONG-uri — la fel de... “deschise! — în acțiunea satanică 
de scoatere a icoanelor din școli. 


Energii sufleteşti necunoscute Apusului 


Știm că “Ortodoxia este concepția de viață a 
românilor”. Ne-a demonstrat acest fapt, chiar înainte 
de părintele Dumitru Stăniloae, teologul Nichifor 
Crainic, marele mentor al gândirismului interbelic, 
genial gânditor creştin încă marginalizat de Facultăţile 
de Teologie postcomuniste, Ortodoxia românească 


- 


4 


Părintele Gheorghe CALCIU la Măn. “Adormirdă 


aduce cu sine comori spirituale (în special, energii 
sufleteşti) aproape imposibil de receptat în lumea 
occidentală de astăzi. leșită cu greu biruitoare din 
confruntarea perfidă cu materialismul burghez 
interbelic şi din lupta pe viață şi pe moarte cu 
marxism-leninismul adus de tancurile sovietice şi de 
“intelectualii NKVD-işti” asimilați ca “român!” în 
structurile teroriste ale Securităţii şi ale PCR, 
ortodoxia românească oferă acum lumii occidentale 
căile adevărate ale mântuirii pentru “europenii 
creştini”, dezamăgiţi de căderile lumeşti ale 
catolicismului și protestantismului. Sunt semne 
(puţine, ce-i drept) că anumiţi teologi occidentali au 
înțeles că puritatea Ortodoxiei (din punct de vedere 
dogmatic şi liturgic) nu poate fi diluată sau negată 
prin căderile lumești ale unor clerici, ierarhi ŞI 
credincioşi care, sub prigoana comunistă, au 
compromis, într-un fel, dreapta credință. S-a văzut 
că acele căderi lumești ale ortodoxismului din epoca 
postbelică au fost cauzate de dictatura comunistă. 
Dar căderile lumești (tot postbelice) ale catolicismului 
şi protestantismului din restul Europei, cu derapajele 
lor morale şi etice, ce cauze au avut? Un cumva 
abandonarea “Mariei” în ghearele antihristului 
comunist şi instalarea comodă a Occidentului în 
“casa Martei”, în materialismul, capitalismul și 
marketing-ul lui Max Weber? 


“Biserica mărturisitoare” 


Teologal martir Teodor M. Popescu (1893- 
1973) a caracterizat Biserica Ortodoxă ca fiind 
“Biserica mărturisitoare” prin excelență. Este cea mai 
concisă, profundă şi adevărată “definiție sociologică” 
dată Bisericii Ortodoxe, de la Revoluţia franceză şi 
până astăzi, când Europa descreştinată L-a exilat pe 
Mântuitorul Hristos în dicţionare şi tratatele de istoria 
religiilor. Însă Biserica Ortodoxă Română (BOR) — 
şi nu ortodoxia românească — “intră în Europa” cu 
răni adânci, multe nevindecate nici astăzi. 
Colaboraţionismul unor ierarhi și clerici (slabi de 
înger?), unele cazuri de simonie (încă neeradicate), 
decăderea învățământului teologic ortodox, intestarea 
discursului teologic (seminarial, universitar, 
academic) şi a predicilor cu un anume “limbaj de 
lemn”, incapacitatea teologilor postcomunişti de a 
problematiza şi actualiza doctrina patristică şi 
poruncile evanghelice pentru gândirea şi conştiinţa 
omului secolului XXI — iată câteva din scăderile 
postcomuniste ale BOR. Însă tot BOR, ca instituție 
divino-umană, poate îmbogăți Europa descreştinată 


ze 


ci 0 DANS cit 


pi 


n cm adapa Dr a 


i pă Bă EA 
a co Ai » Duminică 8 Octombrie 2006 








mc ata i (Mae 2 o a mc N RAR a — 0 ee a e itp 


m = 











(in tond) cu o Românie cu zeci de mii de preoți şi de 
călugări, cu sute de mânăstiri în care pulsează viaţa 
monahală, cu zeci de mii de lăcaşe de cult, 
trecventate duminică de duminică de sute de mii (ba 
poate chiar milioane) de credincioşi. Au toate aceste 
“lucruri mărunte” vreo importanță, vreo utilitate 
pentru lumea occidentală, care şi-a transformat 
bisericile in muzee, care îşi consideră puținii călugări 
iințe... excentrice, “mistice” (catalogați ca nişte 
oameni născuți cu anomalii psihice, pe care numai 
Freud, cu psihanaliza sa, le poate rezolva în clinici 


de psihiatrie, cu tratamente speciale pentru “nebunii 
lui Hristos")? 


“Spiritul capitalist şi etica protestantă” 


Cu ce forțe religioase sau ideologice se va 
confrunta ortodoxia românească în spațiul UE, după 
l ianuarie 2007? Aceste “forțe” ar putea fi 
următoarele, în condiţiile în care noua Constituţie 
curopeană va conserva actualele libertăţi spirituale: 
1) catolicismul (avid după puterea lumească şi 
impecabil organizat financiar şi social sub autoritatea 
papală “infailibilă”); 2) protestantismul (mai precis 
neo-protestantismul de tip american, importat din 
SUA, după 1945, cu sectele sale care neagă divinitatea 
Mântuitorului lisus Cristos, rolul mijlocitor al sfinților 
ŞI puterea mântuitoare a Sfintei Cruci); 3) 
ecumenismul (care urmăreşte o utopică unire a tuturor 
confesiunilor creştine, dar care nu precizează în jurul 
căror adevăruri dogmatice și liturgice se vor “înfrăți” 
Bisericile Europei); 4) iudaismul (cu dorinţa sa de a- 
ŞI recâştiga supremaţia religioasă în lume, ca dar 
dumnezeiesc pierdut acum 2000 de ani); 5) 
socialismul (ca formă perversă de exprimare şi 
organizare a ateismului revoluțiilor franceză şi 
bolşevică sub masca partidelor socialiste “moderate”, 
adică divorţate abil de leninismul criminal); 6) 
liberalismul (întemeiat pe doctrina “profitului 
economic şi financiar cu orice preț”, o “doctrină” 
rezultată din subtila şi malefica operă a lui Max Weber 
— Spiritul capitalist şi etica protestantă), 7) creştin- 
democrația (ca formă de organizare şi exprimare a 
“creştinismului politic” specific statelor catolice şi 
protestante, în care se amestecă religia cu politica 
de partid) — toate în diferite grade de cârdăşie cu 
stângismul masonic al “noii ordini mondiale”. Con- 
fruntarea, pe care astăzi abia o intuim, va fi una 
teribilă, cu beligeranți mai mult sau mai puțin pregătiți 
(spiritual, cultural, istoric etc.). Anumiți curopeni 
(catolici sau protestanți, care și-au păstrat un anume 
grad de trezvie spirituală) îşi simt deja inferioritatea 
pe acest câmp de luptă al “răboiului nevăzut” 
(oarecum nevăzut, la început, în perioada 2007-2012, 
dar probabil perfect vizibil în deceniul următor, când 
se vor declanşa acţiunile finale de globalizare și 
mondializare). Aceşti europeni, lucizi, şi-au dat seama, 
în pofida idiosincraziilor ce bântuie Occidentul, că 
ortodoxia românească a ieșit, în multe privințe, 
biruitoare din lupta cu antihristul comunist 
întruchipare a răului necunoscută ca atare în “lumea 
civilizată”, Aceiaşi europeni, lucizi, îngroaşă de mulți 
ani rândurile convertiţilor la Ortodoxie, într-un 
Occident măcinat de consumism, droguri de sinteză, 


“P ERNEST MAFTEI 


Popularul actor Ernest Mafiei 
şi-a jucat “frumos”, în dimincaţa zilei de 
joi 10 octombrie 2006, ultimul rol: acela 

e de “a muri z 


| N + mărturisise că-şi propuse celor ce i-au 
id ) veghea ceasurile din urmă) 
zu “Bădia” cra născul la 6 martie 


1920, în Prăjeştii Bacăului, În orașul lui 
Bacovia a făcut Școala Normală şi a debutat cu versuri (în revista școlară 


Liliacul), şi tot acolo, la numai 17 ani, a devenit membru (şi mai târziu şef) al 
Frăției de Cruce. N-a scăpat de prigoana antilegionară din vremea dictaturii i 
regale şi a trecut prin lagărul de la Vaslui. Arestat apoi în 1941 şi târât prin Sf. Impărtăşanie la spital. 


închisorile de la Galaţi. Jilava şi Văcăreşti, este în cele din urmă achitat şi poate 


PUNCTE CARDINALE 






anticoncepționale, seruri pentru cuthanasierea 
bătrânilor şi bolnavilor atei, tentative de clonare, 
“femimizarea” teologiei şi a preoţiei, pornogralie, 


homosexualizarea uneretului etc., ete 
“Suferința rasei albe” 


Se mai poate vorbi astăzi de o structură 
spirituală a Europei, în termenii filosofici şi teologic: 
cu care profesorul Nae Ionescu căuta, descoperca şi 
formula soluții de salvare metafizică pentru omul 
modern, exponent al “rasei albe”, aflate în continuă 
suferință, după căderea din Rai? Este în discuție acel 
om modern marcat pe veci de “nostalgia Paradisului”, 
potrivit gânditorului Nichifor Crainic? Rasa albă, care 
a creat cultura şi civilizaţia creștină, se află într-o 
suferință metafizică nemaintâlnită în istona spirituală 
a Europei, considera Nae Ionescu în epoca interbelică. 
Rasa albă, potrivit aceluiaşi Nae Ionescu, se simte 
îmbătrânită în păcatul ateismului filosofic (generat 
îndeosebi de cartezianism şi Kantianism, şi radicalizat 
de marxism) şi în păcatul teologiei tomiste sau al celei 
“dialectice”. 

Dacă ar fi supraviețuit Nae Ionescu acțiunii 
de otrăvire din 1940, ar fi descoperit poate în epoca 
postbelică scrierile sfântulu (sârb) lustin Popovici 
(1894-1979), traduse după 1990 şi în România, şi 
tipărite în 2002 de Mănăstirea Sfinții Arhanghel de la 
Petru Vodă (Neamţ) sub titlul Biserica Ortodoxă şi 
ecumenismul. Rasa albă, compătimită de filosoful Nae 
Ionescu pentru pierderea sensului religios vieții, este 
vinovată, în viziunea teologului lustin Popovici, de 
alunecarea spre un păgânism la fel de cumplit precum 
cel antic. Iustin Popovici îşi previne urmaşii (trăitori 
secolului XXI) asupra confruntării lor cu fenomenal 
numit “Demonia albă”; 

“Ce socotiți voi cu privire la Europa [anilor 
'70 din secolul XX -— n. n.]? Africanii şi asiaticii în 
numesc pe europeni dracii albi. De aceea, ei ar putea 
să numească Europa drept Demonia albă. Ar numi-o 
albă din cauza albeţii pielii, iar Demonie — din pricina 
negrelii sufletului ei: fiindcă Europa a tăgăduit pe 
singurul Dumnezeu şi a luat tronul şi vrednicia 
cezarilor romani [...]. Numai că Demonia albă a căzut 
într-o boală mai grea decât vechea Romă. Căci, dacă 
Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur 
drac, Demonia albă este chinuită de şapte duhuri rele, 
mai crunte decât dracul acela al Romei. lată, deci, 
noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie 
pentru creştinism! Să fiți gata a primi mucenicia pentru 
Hristos din partea Demoniei albe!” 


“Papa şi Luther” 


Cum arată Europa în care vrea să-și păscască 
un loc şi ortodoxia românească, mult pătimitoare? 
Sfântul lustin Popovici poate oferi un răspuns 
creştinilor români preocupați de viitorul spiritual al 
Uniunii Europene (răspuns în care nu face nici o referire 
la comunismul antihristic arhicunoscut în Balcani, cu 
milioanele sale de crime): “Ce este Europa? Este pofta 
de putere şi dorința de cunoaștere. Amândouă — lucruri 
omenești: pofta omenească şi cunoaşterea omenească 
Amândouă sunt personificate în Papă şi Luther. Ce 


lan.-Feb. 2007 Nr. 1-2/193-194 PAG. 1] 


este, deci, Europa? Papa şi Luther; săturarea la culme 


a poftelor omenești şi săturarea la culme a cunoaşterii 
omeneşti. Papa curopean este pofta omenească după 
putere, iar Luther cel curopean este hotărârea 
încăpățânată a omului de a desluși toate cu mintea 
lui. Papa, ca guvernator al lumii, şi omul de stunță, 
ca stăpân al lumii, aceasta este Europa in inima ei, 
ontologic şi istoric” 


Ateism comunist, ateism capitalist 


Secolul XX a marcat istoria cu afeismul 
societăților comuniste (în care Hristos şi turma sa 
au suferit prigoana unor dictatori creați special pentru 
o astfel de acţiune politico-revoluţionară!), dar şi cu 
ateismul societăților capitaliste (în care Dumnezeu 
a fost uitat din pricina prosperității consumiste şi 
tehnologiei confortului). Aceste două forme de 
ateism constituie pentru noua Europă lichidul amniotic 
de zămislire a unei concepţii (continentale) de viaţă, 
în care nici măcar catolicsmul şi protestatntismul nu- 
şi mai găsesc utilitatea socială şi financiară, ca să 
folosim un fel de sintagmă weberiană. Sfântul lustin 
Popovici a văzut, în ultimii săi ani de viață, cum se 
lucra la instaurarea acestui ateism european: 

“În vremea noastră însă, a venit o nouă 
generație de europeni, care a îimpreunat, prin ateism, 
pofta cu cunoaşterea, şi a înlăturat atât pe Papa, cât 
şi pe Luther. De acum nici pofta nu mai rămâne 
ascunsă, nici înțelepciunea nu mai este lăudată. Pofta 
omenească şi înțelepciunea omenească s-au unit ca 
într-o căsătorie în zilele noastre, iar această căsătone 
nu este nici romano-catolică, nici protestantă. Ci, în 
chip vădit şi public, satanică. Europa de astăzi nu 
mai este nici papală, nici lutherană. Este mai presus 
ŞI în afară de acestea. Este cu totul pământeană, fără 
chiar şi dorinţa de a urca la Cer, fie cu pașaportul 
infailibilității papale, fie iarăşi pe calea înțelepciunii 
protestante. Refuză cu desăvârşire ieșirea din lumea 
aceasta [...]. Nu vede în somn pe Îngeri şi pe Sfinți 
De Născătoarea de Dumnezeu nici măcar nu vrea să 
audă; desfrânarea o întăreşte în ura împotriva 
tecroriel” 


“Salvare spirituală” sau mântuire creştină? 


Ce se va întâmpla cu spintualitatea creştin- 
ortodoxă în acest secol XXI, al Europei Unite? 
Ortodoxia românească a supraviețuit ateismului 
comunist. Catoheismul european şi protestantismul 
european generează, în continuare, ateism capitalist, 
dacă privim lumea prin “lupa” lui Max Weber. Cu 
aceste premise în față, “silogismul” este gata: Orto- 
doxia poate oferi omului european o soluție de salvare 
spirituală cu eficiență probată în lupta cu comunismul 
criminal (este o “soluție spirituală” deocamdată 
necunoscută, în adevărata sa profunzime, capitalis- 
mului occidental). Aceasta numai dacă prin “salvare 
spirituală” lumea occidentală înţelege şi mântuire 
creștină, şi numai dacă protestantismul mândru şi 
catolicismul orgolios vor respecta valorile creştin- 
ortodoxe (pe care şi nouă ne rămâne să le purtăm cu 
Vrednicie, spre a nu se spune că ne pretindem mai 
mult decât suntem) 


urma Conservatorul de Artă Dramatică din laşi. Sub comunişti este arestat, dar 


scapă ca prin minune de condamnare, şomează o vreme, apoi joacă pe scenă 


âmbind” (aşa cum le 


sub nume fals (Erman Valahu), pentru ca în cele din urmă talentul său să triumte 
asupra vremurilor şi să aibă parte de o carieră impresionantă (a jucat în peste 
200 de filme şi s-a numărat printre fondatorii Uniunii Cincaştilor din România). 

Zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989 l-au găsit în Piaţa Universităţii, 
unde va fi prezent (şi va vorbi din faimosul balcon) şi în timpul lungului miting 
anticomunist din anul următor. Bătut de mineri, a zăcut inconştient, timp de 
vreo şapte ceasuri, pe malul Dâmboviţei (unde nu-şi mai amintea cum fusese 
azvârlit). Din 1997 a fost membru al Partidului “Pentru Patrice”. 

A zăcut şi s-a stins la Spitalul Militar din Bucureşti. Cu vreo săptămână 
înainte de a închide definitiv ochii, s-a deplasat şi a suit cu greu treptele de la Sf. 
Ilic-Gorgani, fiind spovedit pe părintele Vasile Gordon, care a doua zi i-a dat şi 


Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor. 











1107 A d E Ara A 
119] O istorie a Sibiului in desenele 


- 


(9 % e, 
/// 


) 


[d 


1191 20 decembrie — este data la care regele Bela al 
Ill-lea al Ungariei dispune înființarea prepoziturii Sf 
Ladislau la Cybinium. Coloniştii deja aşezaţi în zona 
Cedoniei de odinioară au venit de pe meleagurile Rinului 
şi a Moselei la chemarea regelui Geza al II-lea, aici s-au 
stabilit şi unii dintre hoinarii cruciați 


Î fă d 


MA UI 
| Cui 


N Ip 


nea E (i 


—_ 
T, | 





7 A 


SEC. XV casa Lutsch, construită în sec. al XV-lea, 
a fost una dintre perlele arhitectonice din Piaţa Mare. O 
vreme aici au fost cazaţi înalții demnitari ce vizitau oraşul, 
iar mal târziu a trecut pe rând în proprietatea patricienilor 
locali: Thomas Altemberger, Petrus Haller, Johann Lutsch. 
În 1830 şi-a pierdut în totalitate caracterul iniţial (gotic), 





'""""QUL TEMPUS HABET 


Maestrul Stefan Orth (n. 1945, absolvent de 
Teologic și Arte Plastice, din 1980 membru al Uniunii 
Artiştilor Plastici din România, iar din 1995 membru al 
Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Plastici Profesioniști, 
cu peste 60 de expoziţii personale — desene, gravură, 
pictură în ulei, afişe — în țară şi în străinătate) este astăzi, 
la vârsta deplinei maturități creatoare, nu doar cel mai 
notoriu şi mai împlinit dintre artiştii plastici sibieni, dar 
şi cel mai fidel tradiției aproape milenare a cetăţii de pe 
Cibin. 

În întâmpinarea anului 2007, în care Sibiul prime- 
nit va fi Capitală Culturală Europeană, maestrul Stefan 
Orth a scos două splendide albume: Stephanus Orth, 


care s-a sprijinit autorul este Ș 
celebrul  Codice Altemberger. A 

Asemănările unor desene |. 
din volum cu personaje reale sunt 
întâmplătoare. 

Autorul mulţumeşte pentru 
sfaturile primite din partea pri- 
etenilor— Joachim Wittstock, Horst SR 
Klusch, Alexandru Avram, Her- VĂ 
mann Fabini, Kalmar Zoltan, ca ] | 
şi pentru sprijinul acordat de 
Dr. Ilie Vonica. 


Prini alul izvor istoric e PI 
d 
Y 


E 


... 


Ti =: 


Ea 
4 fa 2) 
ă Do si *; 

“ez, 





App d î ) 
HD | | 


1554 Timp de trei secole ciuma decimează populaţia; 1618 Las decembriea fost văzută o cometă ma 
între 1531-1828 s-au înregistrat peste douăzeci de cer. "pi 
epidemii, În 1554 au pierit 3200 de oameni, lar în 1661 În 7 martie 1742 şila 10 ianuarie 1743 a mai apărut câte 
au murit 2733. o cometă, La 24 ianuarie 1685 au fost văzute trei luni pe 
Prima carte cunoscută din tipografia lui Trapoldner este cer, iar în 24 octombrie 1870 sibieni s-au bucurat d 
un tratat despre ciumă şi apare în 1530. spectacolul unei aurore boreale... ge 





SIP 





PUNCTE CARDINALE lan.-Feb. 2007 Nr. 1-2/193-194 PAG. 13 


maestrului sibian Stefan Orth |||), 



















AX + 
= VITAM HABET au da Să ! 
a A 


ul tempus habel vitam haber. Desene din istoria Sil iului, 


A (Ă PR N 4 “A fi 
Honterus Ver t Si 5 N A A AL | 9 45 [A 
erlag, Sibiu, 2006 (cu text în română, germană a Rr A4 4 


A 
* 
Dă 


p rr SA 
R i |N XI > 
Ad Au pi 


ȘI maghiară), şi Stefan Orth. Sibiu/Hermannstadt. Gravură, CMR A SA 
2 7 7 e > [8 N . ' A : ua NS R-j d Fi A 
desene, pictură, ajişe de... Editura Universităţii “Lucian N-AR SA Jr eica 
Blaga”, Sibiu, 2006 (cu texti înă'si ALA ez! 
, Ş (cu text în română şi germană). Pa A j 
Cu acordul binevoitor al autorului (de care ne-ani | 
ai! 


bucurat şi în alte împrejurări), reproducem în numărul de 
față o selecție din lucrările cuprinse în primul volum, cu 
explicaţiile lor de acolo (pe care spațiul nu ne-a permis în 
toate cazunle să le păstrăm integral). Ne-am dori mult ca 
într-unul din numerele viitoare să Ispitim ochii şi sufletele 
cititorior noştri şi cu o selecție din cel de-al doilea volum 
(un adevărat ghid estetic al Sibiului etern). (Functe cardinale) 








3) Ii 
c -.. * 


EMPUS 

A [ 
YTAM 

HABET 


- 





TIET AOBGUDr 7 Poe ra recrea =, vrea 
"A. seve 










PAIE 


i 


nt TOCIA 


CR 


dh 


„> Stefan Orth. [...] In anul 2007 
SI Sibiul va fi capitală culturală a 
” „ Europei, [...] Sper că acest album 

FI i se Ma care 2007 Sibiu/Hermannstadt — Capitală Culturală 
TA o merită şi că va fi un succes, la | EUropeană | : 

Oraş multicultural. Pe lângă multe altele, în septembrie 

Sibiul va găzdui a treia Întâlnire Ecumenică a Bisericilor 
Europene. 
În anul 1568 Dieta Transilvaniei, adunată la Turda, a 
pronunţat pentru prima dată în Europa libertatea şi 
toleranța confesională. 





zl ca şi anul.cultural a cărui 
provocare bate la uşă”. 





Klaus Werner Johannis, 
Primarul Municipiului Sibiu 








PR — > 
A e 


va 


E = ne 
22 AD a 
PE: E 






4 
ulii 





| 
| 








| 





in 







Eli 


| | 








1773 Hanul din str. Bălcescu apare menţionat din 1817 samuel von Brukenthal devine guvernatorul 1906 La 13 maia fost sfințită Catedrala Ortodoxă din 
1555. În 1772 poartă numele de "La Steaua Albastră”, lar Transilvaniei în anul 1777. Palatul său din Piaţa Marea strada Mitropoliei. Biserica Sf. Luca din str. Lungă a fost 
după vizita din 1773 a împăratului losif al II-lea primeşte — fost construit între anii 1779-1785. Pinacoteca Brukenthal construită în 1791, cea cu hramul Bunavestire — numită 
titulatura “impăratul Romanilor”. s-a fondat în 1790, lar în 1817 îşi deschide porțile marelui “Din groapă” — în 1788, iar Biserica Dintre Brazi — iniţial 
Actuala clădire a fost inaugurată la 7 septembrie 1895. public, greco-catolică, cu hramul Petru şi Pavel — în 1778. 








DIVINA COMEDIE. A LUI DANIE 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI RĂZVAN CODRESCU 








] Spre-a lua pieptiş mai priincioase ape PURG ATORI UL 115 Vedeam în zări cum aurora Gal 
corabia minţii-mi pînzele-şi îmbie, ă înjrînge-a nop fii ultimă LA d 
zorind de-o mare aşa de rea să scape; Cintul | şi prinde-n sclipăt marea să tresară. 

4 cînta-voi despre-a doua-mpărăție, 115 Băteam de zor pustiile orare, 
pe unde omu-n duh se curățeşte, Dante şi Vergiliu ajung pe ostrovul unde precum acel ce drumu-l 7 ătăceşte 
ca, pîn! la capăt, demn de cer să fie. se află Purgatoriul, ce-l are drept paznic pe Cato şi, pin! să-l afle, mersu-n Lie Ale: Pe: 

7 La viaţă cintul mort se retrezeşte, din Utica, înfățişat ca un bătrîn cu plete şi barbă /2/ Şi-ajunşi în loc pe unde războieşte 
0, sfinte Muze, căci al vostru sînt; de patriarh. Acesta, după ce se întreține cu a soarelui arșiță multa rouă, ; 
şi-ajute-mi Calliope ca fireşte Vergiliu și înțelege care este rostul călătoriei lor, dar prea BUT prin boare 9.12 SL, 

10 s-ajung şi eu a fi părtaş în cînt le îngăduie să-și urmeze drumul, dar îl sfătuieşte 124 maestru-nlinse miinile-amindouă 
acelei voci ce bietelor Pieride pe Vergiliu să-l purifice mai întîi pe Dante, în ierburile crude, Ci blindețe, e 
nădejdea de iertare le-a înfrînt. încingîndu-l cu stuful umilinţei și spălîndu-i cu jar cu, Cepricepui lucrarea-i 2040, 

13 Culoarea de safir ce se deschide rouă (apă neîncepută) faţa ce poartă încă urmele 127 plecai obrajii plinsei mele fețe, 
atit de dulce, pînă-n larg de zare, negurilor infernale. Trecînd prin această purificare ce dobindiră vechea lor culoare, 
privirilor de pur văzduh avide (vv. 121-135), Dante devine demn de a putea sta scăpînd de NE aoȚa iadului iale 

16 umplu şi ochii mei de desfătare, în fața trimisului ceresc din cîntul următor. 130 Apoi, păşind Pe plaja goală CATE 
încit scăpai de negura de moarle nicicînd văzu din larg sosi! GC 
ce-n trup şi-n duh mă mohorise tare. vreun om să facă drumu-ntors în Stare, 

19 Frumoasa stea ținind iubirii parte 133 mă-ncinse el, cum altul rîndui: 
făcea să ridă-ntregul răsărit şi — 0, minune! — din tulpina-aleasă 
şi Peştii-alai cu sine sta să-i poarte. îndată prinse-o alta-a odrăsli, 

22 Spre dreapta-ntors, cu văzul aţintit 136 chiar de-unde frîntă fu spre-a fi culeasă. 
spre cel 'lalt pol, dădui de patru stele 
ce doar întiii oameni le-au zărit. Note: 

25 Părea tot ceru-mbucurat de ele: Versurile 4-6: “A doua împărăție” din lumea de dincolo 
0, văduv loc din miazănoapte care este, după concepția catolică, Purgatoriul (din lat. purgo,- 
nu poți vedea splendori precum acele! are, “a curăța, a curăţi, a purifica”; cf. şi purgatio, 

28 Cind de lumina lor fusei în stare “curăţire, purificare; ispăşire”, subst. purgator sau ad). 
să mă desprind, spre cel 'lalt pol cătînd, purgatorius, “curăţitor, purificator”, dar şi purgatus, 
de unde-acum pierise Carul Mare, “curat, curățit, purificat; scuzat, disculpat”), unde 

31 văzui un moş alături singur stînd, sufletele — mai puțin păcătoase decît cele din Infern, şi 
ce-atit respect îți inspira, cum poate deci pasibile de iertarea divină — se curățesc în felurite 
vreun tată-n lume n-a primit nicicând. aa e a chipuri, spre a accede cîndva în Paradis. „AR sp: 

24 Barbă şi plete albe şi bogate Purgatoriul Versul 7* In traducere hterală: Par aici moarta poezie 
purta, ce ca o coamă îndoită E e et ur învie. Pare că poezia revine la viață după expenenţa 
cădeau în jos, pe pieptu-i revărsate infernală a morții fără întoarcere (ruptura definitivă de 

37 De patru sfinte raze poleită, 76 Eternei legi noi nu-i ştirbim cuvintul: bară i digi), Rostul Sile it lea za registru is histig 
Văii 0 fa-ti de rddioaiă FER pi Ap id AA re mai înalt, potrivit cu noua materie” pe care o tratează. 
secat DOR ANA : PAI A că 4 i RA Versul 8: Muzele păgîne sînt invocate cu atributul creştin 
pici, Mali “aleg dt : căci țin de locul unde văzu-ncîntu-l al sfințeniei (cf. şi Purg., XXIX, 37, unde le califică drept 

40 O, voi, fugari din bezna veşnic groasă 79 şi caştii Marciei ochi, ce-ţi cer mereu, sacrosante). Încreştinarea elementelor păgîne este 
pe riu în Sus, du cine sinteji oare? 0, suflet nobil, s-o socoți a ta; frecventă în Divina Comedie, nu în sensul dogmatic al 
grăi, clătindu-şi barba cuvioasă. de dragul ei hotarele-ţi nu-i greu. teologiei, ci doar în sensul simbolic al artei. Esenţială 

43 “Ce călăuză sau ce Jaclă-n stare 82 să-ngădui toate şapte-a le umbla, rămîne aici ideea că inspirația vine de sus, harul prevalînd 
fu să vă smulgă nopții-ntunecate iar noi de mila-ţi o să-i dăm de ştire, asupra talentului. 
ce-i peste iad în veci stăpinitoare? de-i demn în iad pe nume-a te chema”. Versul 9 şi urm.: Calliope (etimologic: “cea cu voce 

46 Să fie astfel legile-ncălcate? 85 “De Marcia mea asemenea iubire frumoasă”) este muza poeziei epice. Episodul mitologic 
Sau rîindui mai nou cerescul sfat pe lume-aveam”, grăi acela-ndată, la care face aluzie poetul — Pieridele (cele nouă fiice ale 
să-mi vină-aici şi suflete damnate?”, “c-orice-mi cerea duceam la împlinire. regelui Pieros al Tesaliei, purtînd fiecare numele unei 

49 De domnul meu atuncea îndrumat, 38 Ci-acum, cînd peste apa blestemată muze) s-au semețit să le provoace la întrecere pe 
prin vorbe şi prin semne, a mă-nchina, are sălaş, e-o lege ce mă ţine, adevăratele Muze, pierzînd şi fiind prefăcute de Apollo 
genunchi şi gene eu mi-am fost plecat. de-acolo scos, s-o mai ascult vreodată. în gaițe — se regăseşte la Ovidiu (Metam., V, 338 şi urm.), 

52 „Nu-i voia mea“, porni răspuns a da, 9] Dar dacă-o doamnă, precum spui, pe tine Versul 13: În orig.: Dolce color d oriental zaffiro = 
“ei-o doamnă mă rugă, din cer venită, din cer te-ndrumă, restu-i de prisos: albastiul celest, simbolizind speranţa. O specie a safirului 
să-l însoțesc pe-acesta-n calea sa, poruncă-i ruga ce prin dinsa vine. se numea orientală „Provenind din părțile Mediei. 

55 Dar ştire dacă vrei mai desluşită 94 Deci du-te, iar acestuia de folos Versul 1 ț Luceafărul de dimineață”, ce poartă numele 
să-ți dăm de rostul ce ne mină-aci, cu briu de stuf să îl încingi i-ar fi gi A sie Velligi Menus: G/ ȘI Cony.; IL, 6: 

3 A i agionevole e credere che li movitori del cielo di Venere 
e:y0)L [die Vpia mea 3 merira: şi faţa să i-o speli de fumul gros, siano li Troni; li quali, naturati dell” d 
58 Seara din urmă acesta nu-şi trăi, 97 căci nu se cade văzul a-i umbri Spiri înt d gat aice comară det Sania 
pirito, fanno la loro operazione connaturale ad esso 
dar Ju-n sminteala lui de 49! CINE nimic impur cînd s-o-ntilni pe cale cioă lo movimento di quello cielo pieno d'amore: dal 
şi să şi-o vadă prea Puțin lipsi, cu-naltul sol din rai trimis aci. quale prende la forma del derto cielo uno ardore 

GI Precum spusei, eu să-l ajut să scape 100 Acest ostrov, jur-împrejur, devale, virtuoso, per lo quale le anime di quaggiă s'accendono 
am fost trimis, şi de vreo altă cale acolo jos, pe unde valu-l bate, ad amare secondo la loro disposizione. 
decit aceasta vorbă nici nu-ncape. e plin de stuf crescut din milul moale. Versul 21: Constelaţia Peştilor apare în conjuncție cu 

64 L-am dus să vadă-a chinurilor vale 103 Asemeni lui pe-acolo nu mai poate Venus, Avem deci o alegorie astronomică a dimineții 
și-acum stau gata să-i arăt pe cei nimic ce frunze sau tulpină are (ceasul dintre 4 şi 5), 
ce-n truda lor supuşi sînt pazei tale, să țină piept talazurilor toate. Versul 23 şi urm.: Constelaţie imaginară, simbolizînd 

67 M-aş prea lungi să-ţi spun cum îl dusei; 106 Nu reveniţi pe-aici după plecare; strălucirea celor patru virtuţi cardinale: înțelepciunea, 
spre-a te-auzi şi-a te vedea pe tine iar soarele, ieşindu-vă înainte, dreptatea, bărbăţia (îmbinare de putere şi curaj) şi 
eu nu-l aduc fără ceresc temei, dă ărale buna-n sus cărare”. cumpătarea, Identificarea cu Crucea Sudului (cele mai 

7() Se cade deci să îl întimpini bine: 109 Pieri apoi, iar cu, fără cuvinte, strălucitoate patru stele din Constelaţia Centaurului) a 
el cată libertatea, scumpă foarte mă ridicai, spre domnul meu trăgînd fost demult contestată, căci aceasta nu era necunoscută 
cui s-a jertfit de dragul ei pe sine, şi-n ochii lui uitindu-mă cuminte, jum: medievale, Trebuie TCAIDIRLț că Dante a ieşit din 

73 Tu-o ştii, căci pentru ea senin la moarte 112 ariel: "Urmeazăimiipaşiiscîndipe:rând, Intern în emisfera australă/sudică/meridională (după 


ai mers, lăsind în Utica veşmintul 
menit lumina de apoi s-o poarte. 


ne-ntoarcem îndărăt, că-n jos scoboară 
de-aicea plaiul, către maluri dind”, 


credinţa vremii, nelocuită şi acoperită de ape), în al cărei 
centru el plasează muntele Purgatoriului, ce poartă în 


Ci 








Create, Paradisul terestru, de unde au fost alungaţi 
E aL IRA use cau ŞI Eva — ca urmare a păcatului 
rela cr tepi Piz CI, primii oameni, au putut 
20 ia pă E n ere (Cind innocente | 'umana 
linătalea be = 1, 142) cele patru stele, adică 
is pe A pi DGgrsa post-edenică e văduvită de 
totdeodată cu | “uinc, emisfera opusă, ce se identifică 
ie: a umea oarbă a păcatului. 
libertăţii ŞI urm. Dante îl prezintă pe Cato, martir al 
potrivnic lui Cezar, ca paznic al Purgatoriului 

(muntele bertății/eliberării, căci acolo sufletele scapă de 
robia păcatului). Deşi este vorba de Cato cel Tiînăr din 
Utica (Marcus Porcius Cato), mort la nici 50 de ani (95-46 
Î. Hr.), Dante îi atribuie înfăţişarea unui personaj venerabil. 
De observat că poetul nu consideră păcat sinuciderea lui 
Cato, săvirşită în numele unui principiu nobil (idealul 
libertății), contrazicîndu-l în această privinţă pe Fericitul 
Augustin (De civitate Dei, 1, 23) şi urmîndu-i pe anticii 
Vergiliu (En., VUL, 670) şi Lucan (Fars., Il, 373 şi urm.). Se 
înțelege că inițial Cato s-a aflat în Infern, dar nu la un loc 
cu Sinucigaşii (adică în al doilea brîu din cercul al şaptelea), 
ci în Limb (alături de soţia sa, Marcia), fiind scos de acolo 
ŞI însărcinat cu paza Purgatoriului la descinderea lui 
Hristos. 

Versurile 37-39: Faţa virtuosului Cato străluceşte de 
lumina celor patru stele ce simbolizează virtuțile cardinale 
(vezi mai sus). 

Versul 41: “pe rîu în sus...” (în orig., versul 40: contro al 
cieco fiume, “în susul rîului întunecat”) — cei doi urmaseră 
furul de apă (Cocitul, după unii; Lethe, după alții) menţionat 
în Inf, XXXIV, 130 şi urm. 

Versurile 58-60: Dante nu murise, dar fuseşe foarte 
aproape de moartea în păcat. 

Versurile 62-63: Nu era altă cale mai bună de izbăvire 
pentru Dante, de vreme ce aceasta îi fusese dată de sus. 
Versul 66: Truda de a se curăți de păcatele săvîrşite în 
viață. 

Versurile 74-75: “Veşmîntul” cu pricina este trupul, 
hărăzit, la învierea obștească, să fie “trup de slavă” 
(luminat, transfigurat, spiritualizat). 

Versul 71] şi urm.: Vergiliu caută să-l sensibilizeze pe Cato 
prin invocarea valorii supreme în care acesta crezuse şi 
pentru care îşi dăduse viața: /ilertatea ființei umane 
(văzută aici din perspectiva mai complexă-a 
creștinismului). | 13 + Z0ăală 
Versurile 77-78: Lui Vergiliu îi este dat să stea în Limb, 
anticameră a Infernului nesupusă puterii lui Minos, 
distribuitorul demonic al pedepselor infernale. 

Versus 79: Marcia, fiică a consulului Lucius Marcius 
Phillipus, a fost soția lui Cato, apoi a oratorului Quintus 
Hortensius. După moartea acestuia din urmă, ea s-a 
reîntors la Cato, pe care pare a-l fi iubit statornic, dincolo 
de conjuncturi. Lucan (Fars., Il, 341-344) îi atribuie 
următoarele cuvinte (la care se va fi gîndit şi Dante în 
context): La /zedera prisci inlitata tori, da tantum nomen 
inane conukii, liceat tumulo scripsisse “Catonis 
Marcia ”...(“Redă-mi legămîntul vechiului cămin, redă- 
mi fie şi numai simplul nume al căsniciei, ca pe mormîntul 
meu să poată sta scris: «Marcia lui Cato»...”). Acelaşi loc 
este evocat de Dante şi în Conv., IV, 28: Dammi li patti 
degli antichi letti, dammi lo nome solo del maritaggio, 
dammi almeno che io in questa lanta vita sia chiamata 
lua, 

Versul 82: Cele şapte briun ale Purgatoriului, 

Versul 88: Dincolo de Aheron. 

Versurile 94-96: Dante are nevoie de o purificare după 
contactul cu realitățile infernale, “Briul de stuf” (în orig.: 
d'un giunco schie!to,'din papură netedă”) este interpretat 
de cei mai mulți ca simbol al umilinței (condiţie sine qua 
nan a adevăratei pocăinţe), 

Versul 99: Ingerul din cîntul următor. 

Versurile 130-132: Din Inf, XXIV, 127-142 ştim că Ulise 
ajunsese pînă în apropiere, dar pierise în valuri, sub rafalele 
de vînt iscate din senin. Că Dante a ținut anume să 
îndrepte gindul cititorului spre acest episod anterior se 
vede și din faptul că reia întocmai, în versul imediat 
următor, sintagma “cum altul rîndui” (în orig.: com 'altrui 
piacque) din Inf, XXVI, 141 (acolo era vorba de Dumnezeu 
însuși, aici este vorba de Cato, împuternicitul lui 
Dumnezeu). Unii au tilcuit paralelismul în sensul că 
trufaşul Ulise a pierit acolo prin voinţa divină, în vreme 
ce smeritul Dante, prin aceeași voință, triumfă şi merge 
mai departe. 

Versul 133: Cu “briul de stuf”, după indicația lui Cato, 
receptată ca imperativ sacru. 
Versurile 134-136: După Francesco da Buti (urmat de 
mulţi alții), ideea ar fi că virtutea se împarte, dar nu se 
consumă. Harul divin are putere regeneratoare asupra a 
tot ceea ce intră în iconomia sa. 





PUNCTE CARDINALE 






Y 


ada . apă sad sax g Y: mul zi A Mr Gt e pe da 
pățească umilința de-a ajunge la mina lui Filip. cel 








DANTE ALIGHIERI 
ÎNTRE VIAȚĂ ȘI OPERĂ: (LII) 


(Urmare din numărul trecut) 


În toamna lui 1301, Dante pleacă la Roma, să 
reprezinte Comuna dinaintea Curiei papale (c/. Dino 
Compagni, Cronica, Il, 25) (18), în vreme ce la 
Florența soseşte Carol de Valois (fratele regelui Franţei, 
Filip cel Frumos), co-uneltitor cu papa Bonifaciu VIII, 
în scopul de a-i ajuta pe Negri să preia friiele puterii. 
În urma loviturii de stat sui generis care are loc, se 
declanşează, ca în mai toate situațiile similare din 
istorie, un întreg şir de răzbunări şi de epurări 
preventive, mascate sub aparenta legalitate a unor 
procese politice. Dante este condamnat în absenţă (pe 
27 ianuarie 1302), sub acuzaţiile false de fraudă şi 
uneltire, la excluderea din orice funcții publice, la doi 
ani de exil şi la o amendă usturătoare (5000 de fiorini 
piccoli). Cum nu a acceptat (ca mulţi alții din tabăra 
sa) să se prezinte la judecată (ceea ce s-a considerat 
recunoaştere a învinuirilor aduse), a fost osîndit 
ulterior (10 martie) la ardere pe rug în cazul în care ar 
fi fost prins pe teritoriul comunei florentine. 

Dante era încă la Roma (sau poate la Siena, pe 
drumul de întoarcere) în acea fatidică zi de 27 ianuarie 
în care i s-a pecetluit destinul. La Florenţa, capul 
răutăților a fost Cante de” Gabrielli da Gubbio, podesză 
(19) desemnat de papă şi unealtă docilă a acestuia. 
Dante va fi înțeles că a fost victima unui scenariu 
regizat cu viclenie de însuşi Bonifaciu VIII, care l-a 
făcut să zăbovească la Roma în timp ce la Florenţa se 
dădea lovitura de stat (20). Chiar în anul acela, 
consfințindu-şi triumful, Jo principe de” novi Farisei 
emană bula papală Unam sanctam, prin care se 
proclama supremaţia puterii spirituale asupra celei 
temporale. N-a apucat însă să se bucure prea mult de 
triumful său, murind în anul următor, nu înainte să 


Frumos, 915 ul af e? Bo 

În 1303 îl regăsim la Forl& pe poetul surghiunit, 
ca secretar şi colaborator al lui Scarpetta degli 
Ordelatfi, ce fusese numit conducător general al oastei 
exilaţilor albi. Cum li se întîmplă de regulă oamenior 
de conduită şi ideal amestecați printre trepăduşii 
„pragmatici” ai istoriei, spre sfîrşitul anului se rupe 
de tovarăşii de exil, a căror tovărăşie o defineşte drept 
malvagia e scempia („„perfidă şi neroadă”), hotărînd 
să-și ia soarta pe cont propriu (far parte per se stesso). 
Îndepărtîndu-se de Toscana, află un primo rifugio în 
Verona, la curtea lui Bartolomeo della Scala (fratele 
lui Cangrande della Scala, pe care-l cunoaşte cu această 
ocazie şi de care-l va lega o lungă prietenie (21)), 
pînă la moartea acestuia (martie 1304). 


* Postfața volumului Dante Alighieri, Divina Comedie. 
Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, 
comentarii, postfață şi repere bibliografice de Răzvan 
Codrescu, proaspăt apărut la Editura Christiana din 
București. În textul reprodus aici în serial, notele de subsol 
sînt numerotate în continuarea celor din numărul 
precedent, păstrindu-se astfel identitatea lor numerică din 
volum. 

18. Faptul că Dante însuși nu se referă niciodată la ea, și 
nici un cronicar meticulos ca Villani n-o pomenește, i-a 
făcut pe unii să se îndoiască de realitatea acestei 
ambasade. Boccaccio (Vira, XXV) îl confirmă pe 
Compagni, punînd pe seama lui Dante şi următoarea 
replică: „Dacă eu mă duc, cine rămîne? Dacă eu rămîn, 
cine se duce?" (ca exemplificare a afirmației că „după cîte 
spun contemporanii săi, s-a arătat a fi foarte încrezut şi 
nu i s-a părut că ar prețui mai puţin decit prețuia“ — trad. 
rom. cit.), 

19, Şef suprem al justiţiei şi al armatei, care, după lege, nu 
trebuia să fie originar din cetate. Cante de” Gabrielli 
provenea dintr-o influentă familie seniorială din Gubbio 
(Umbria), 

20. Dante fusese capul acelei ambasade. Ceilalţi doi 
ambasadori, subordonați lui, fuseseră sloboziţi să 
transmită acasă voința papei, numai el fiind reținut, cu 
parşivenie protocolară. 

21. S-a spus că a fost omul viu pe care Dante l-ar fi prețuit 
cel mai mult în viaţa lui. 


lan.-Feb. 2007 Nr. 1-2/193-194 PAG. 15 








Începe de-acum pentru Dante un lung şir de 
rătăciri prin diferite cetăți italiene, între care: Treviso, 
Padova, Veneţia, Sarzana, Casentino, Bologna (unde- 
şi reînnoieşte prietenia cu Cino da Pistoia, la rindul 
lui exilat), Lunigiana, Lucca, Verona (unde se pare că 
a stat vreo 5-6 ani, pină spre 1318, sub protecția lui 
Cangrande della Scala (22)), Ravenna (unde în ultimii 
ani şi-a avut şi copiii lîngă el, Antonia devenind acolo 
suora Beatrice). Se spune că ar fi fost la Pisa sau la 
Genova cînd, prin 1312, l-ar fi întîlnit pe Francesco 
Petrarca, pe atunci un băieţandru de 8 ani, care venise 
cu tatăl său, Petracco, să se închine lui Henric (în 
italiană: Arrigo) VII de Luxemburg, unico Principe 
romano, providențial aducător de pace şi dreptate în 
viziunea lui Dante (23) şi a rămăşiţelor ghibeline, 
încoronat în vara acelui an (29 iunie) împărat la Roma 
(dar nu de papa, ci doar de legaţii papali, şi nu la San 


„Pietro, ci la San Giovanni in Laterano...), din păcate 


lovit de malarie în anul următor şi ducînd cu sine în 
mormînt toate nădejdile ce se legaseră de noua 
aventură imperială. După Villani şi Boccaccio, Dante 
ar fi ajuns şi la Paris, prin 1309-1310, trecînd și pe la 
Sorbona, dar astăzi faptul este serios pus la îndoială. 

Pe fondul acestor peregrinări îşi scrie operele 
de maturitate. Între 1304 şil307 redactează JI 
Convivio (în traducere: „Ospăţul”, scriere eteroclită 
în limba vulgară, în tradiția anticelor Banchete ale 
înțelepciunii, străbătută şi ea de la memoria di quella 
gloriosa Beatrice, dar din păcate nefinalizată la 
dimensiunile proiectate) şi De vulgari eloguentia 
(primul tratat al lui Dante în latineasca vremii, 
consacrat însă tocmai limbii vii, pe care-şi propune 
s-o înalțe la demnitatea culturii și creației, cum a şi 
reuşit de fapt, conştient pe de o parte că întreprinde 
prima abordare „lingvistică” a unei limbi vulgare: Cum 


(continuare. în pag. 16) 





22. Acestuia i-a adresat, în 1317, o celebră epistolă în 
latineşte (Magnifico atque victorioso domino domino 
Cani Grandi de la Scala sacratissimi Cesarei 
Principatus in urbe Verona et civitate Vicentie Vicario 
generali), fundamentală pentru interpretarea Divinei 
Comedii şi îndeosebi a Paradisului (pe care i l-a şi 
dedicat), Autenticitatea scrisorii a fost uneori pusă la 
îndoială, dar fără argumente decisive. 

23. A se vedea, pe lingă De Monarchia, epistolele în 
latineşte trimise către Universis et singulis Ytalie Regibus 
e! Senatoritus alme Urbis nec non Ducibus Marchioni- 
Pus Comititus atque Populis, cu apelul de a-l susține pe 
Henric, către inmeritus scelestissimis Florentinis intrin- 
secis, invitîndu-i pe cei de acasă să nu opună rezistență 
acestuia (vor fi însă primii care o vor face!), şi către însuşi 
efemerul împărat: Sanctissimo gloriosissimo atque 
felicissimo triumphatori et domino singulari domino 
Henrico divina providentia Romanorum Regi et semper 
Augusto — aceasta din urmă în numele „tuturor toscanilor 
doritori de pace pe pămînt“. Desigur, Dante vedea în acest 
Sfint Imperiu romano-germanic, dincolo de împlinirea unui 
ideal istoric, şi marea şansă a întoarcerii lui în patria natală 
(mereu invocatul natio loco). 














(urmare din pag. 16) 


neminem ante nos de vulgaris eloquentie doctrina 
quicquam inveniamus tractasse..., iar pe de altă parte 
că există necesitatea unei italiene supradialectale, nimic 
altceva decît ceea ce numim astăzi limbă literară, dar 
căreia el îi spune „ilustră”), 

In 1306, alegind endecasilabul şi terțina (24), 
începe redactarea capodoperei sale, Commedia (25) 
(prim şi referențial monument al acelei limbi „ilustre” 
pe care o invocase principial), la care va lucra pînă în 
proximitatea morţii. În pomenita epistolă către 
Cangrande della Scala, autorul explică de ce şi-a numit 
poemul Commedia: „Titlul cărţii este: «Începe 
Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin naştere, 
nu prin purtări». Pentru înțelegerea lui trebuie ştiut 
că vorba comedie vine de la comos, sat, şi oda, adică 
cîntec, de unde comedia, cum ar veni: cîntec sătesc. 
ȘI comedia este un anumit fel de povestire poetică, 
deosebit de toate celelalte. Prin cuprins se deosebeşte 
de tragedie prin aceea că tragedia este la început 
uimitoare şi liniştită, la sfîrşit sau ieşire este plină de 
duhoare şi groaznică; şi de aceea e numită de la /ragos, 
adică țap, şi oda, cum ar veni: cîntec de țap, adică cu 
miros greu ca al ţapului, cum se arată de Seneca în 
tragediile sale. Comedia în schimb începe cu ceva 
aspru, dar cuprinsul ei se încheie în chip fericit, cum 


24. Dante a ținut să-şi structureze întregul poem pe 
simbolistica creştină a numărului 3, în acord cu dogma 
trinitară, cu tripartiția lumii de dincolo, cu cele trei mari 
virtuți paulinice (credința, nădejdea, dragostea — c/. mai 
ales / Cor. 13, 13), poate şi cu cele trei stadii ale misticii 
(purgativ, iluminativ, unitiv), ca şi cu teoria augustiniană 
a inhotomiei fiinţe: umane (spirit, suflet, trup) în analogie 
cu trinitatea divină: poemul numără 3 părți, fiecare-cu cîte 
33 de cînturi (în cazul /nfernului adăugîndu-se şi cîntul 
introductiv al întregii Comedii), avînd ca unitate strofică 
terțina, iar fiecare terțină — cum versul este de 11 silabe — 
conținînd la rindul ei 33 de silabe. Numărul însumat al 
cînturilor din cele trei părţi (cantiche) este de 100 — 
multiplul perfect al lui 10, numărul care în vechea doctrină 
pitagoreică reprezenta Terraktys-ul (suma primelor patru 
numere: ]+2+3+4), simbolizind creația universală, armonia 
cosmică, totalitatea dinamică (c/. şi Jean Chevalier, Alain 
Gheerbrant, Dictionnaire des symkoles. Mythes, reves, 
coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, 
&dition revue et corigee, Robert Laffont/Jupiter, Paris, 
1982, art. „Dix”), 

25. Dante n-a numit-o el însuşi „Divina“, ci acest epitet îi 
va fi fost atribuit pentru prima oară de către Boccaccio, 
dar de impus s-a impus mult mai tîrziu, numai după ce în 
1555 a apărut, la Veneţia, prima ediţie efectiv intitulată 
Divina Commedia (îngrijită de Lodovico Dolce şi tipărită 
de Gabriele Giolito de” Ferrari). Totuşi Ramiro Ortiz (în ed, 
cit., p. XLIII) scrie: „Întiia dată cînd găsim titlul fericit de 
Divina Comedia, e în ediţia venețiană din 1529, cu 
comentariul lui Cristoforo Landino, din care am luat 
frumoasele xilografii ce împodobesc ediţia de față“! Dacă 
Ramiro Ortiz se înşeală, de unde a luat totuşi xilografiile?! 
Intrigat, am verificat și am constat următoarele: există, 
într-adevăr, o ediţie venețiană din 1529, cu xilografiile 
respective (folosite pină la urmă și în ediţia de faţă) şi cu 
comentariul lui Christophoro Landino, Fiorentino, 
Colofonul ne mai informează; Srampa!o in Venetia per 
Iacob del Furgofranco [lacopo Borgofranco], Pavese. 
Ad inslantia del nobile messere Lucantonio Giunta, 
Fiorentina, Pe pagina de titlu, însă, nici pomeneală de 
„Divina Comedia“! Calificativul există, ce-i drept, dar îi 
este atribuit lui Dante: Comedia di Danthe Alighieri, 
poeta divina... E limpede că Ramiro Ortiz n-avea cum să 
se înșele el însuși, dar ne-a înșelat pe noi! Şi asta, probabil, 
numai ca să-și poată susține o altă afirmaţie falsă, din 
Introducere (p. 6): „O veche dorință a mea era aceea să 
văd reproduse într-o ediție modernă a Commediei, 
minunatele xilografii cu care e împodobită edi/i2 princeps 
a poemei danteşti. Mulțumită bunăvoinţei Editurii „Cartea 
Românească“ [...] pot azi să-mi văd împlinită vechea 
dorință“, Numai că ediţia din 1529 nu este în nici un fel o 
editie princeps (vezi şi nota 30)! Îndărătul misti ficării nu 
poate fi decit un soi de dispreţ cordial pentru periferia 
valahă. Și fapt este că treaba „a ținut“... 


se arată de Terenţiu în comediile sale. De aici obiceiul 
unor autori de scrisori de a spune, în urările lor, în loc 
de urare «început tragic şi sfîrşit comic». De asemenea 
se deosebesc în stil: înălțător şi sublim al tragediei, iar 
al comediei scăzut şi umil, cum hotărăşte Horațiu în 
Poetica lui, unde îngăduie autorilor de comedii să 
vorbească uneori ca autorii de tragedii şi invers: 
Interdum tamen et vocem comedia tollit,/ Iratusque 
Chremes tumido delitigat ore;/ Et tragicus plerumque 
dolet sermo pedestri/ Telephus e! Peleus etc. (26). Şi 
prin aceasta se vede limpede de ce opera de față se 
numeşte comedte. Într-adevăr, dacă ne uităm la cuprins, 
la început este groaznică şi plină de duhoare, pentru că 
e Infernul: la Sfirşit fericită, atrăgătoare Și plăcută, 
pentru că e Paradisul. lar stilul este scăzut şi umil, 
deoarece este în limba vulgară, în care vorbesc și 
femeile. Și astfel se vede limpede de ce se numeşte 
comedie”(27). Se aproximează că Infernul l-ar fi 
compus cam între 1306 şi 1309, Purgatoriul pînă spre 
1313, iar Paradisul pînă spre 1320, dar e de crezut că 
întregul poem a mai avut parte de şlefuiri şi în perioada 
ravenneză (Paradisul, de altfel, nu va fi făcut public în 
întregime decît postum, după ce ultimele treisprezece 
cînturi ar fi fost descopente în chip miraculos, la opt 
luni de la moartea poetului, de către fiul său Jacopo, 
căruia i s-a arătat în vis, indicîndu-i locul (28)). Din 
păcate, nu a ajuns pînă la noi nici un text autograf al 
poetului, ci doar un număr destul de mare de câpii 
manuscrise realizate după moartea sa (peste 500 numai 
în Italia, plus alte vreo 200 pe aiurea) (29), o influență 
covîrşitoare în timp avînd-o cele ale lui Boccaccio (de 
la care s-au conservat trei transcrieri). Un codice 
extrem de renumit este Codice Var. Lat. 3199 (Vat), de 





26. Horaţiu, Ars poetica, 93-96: Totuşi comedia-şi înalță 
uneori glasul, / plin de minie, şi Chremes se ceartă cu 
vorbe umflate / şi-n tragedie se vaită cu vorbe de rînd nu 
o dată / Telephus şi Peleu... | 

27, „Scrisoarea către Cangrande de la Scala“, trad. rom. 
Petru Creţia, în Dante, Opere minore, Ed. Univers, 
Bucureşti, 1971, pp. 746-747, Prin sintagma „opere minore“ 
sînt desemnate, prin tradiţie, celelalte scrieri ale lui Dante 
în raport cu Divina Comedie. 

28, C/, Boccaccio, Vita, XXVI, în ed. rom. cit. —pp. 137- 
139, Martor la descoperirea lor ar fi fost un oarecare Piero 
di Giardino (mort deja la data cînd scria Boccaceio...), notar 
și fost ucenic al lui Dante, 

29, Cel mai vechi codice datat care s-a păstrat — Landiana 
190 (La) — fiind din 1336, de la Biblioteca Passerini Landi 
din Piacenza, secondat de unul din 1337 — Codice 180 
(Tviv) — de la Biblioteca Trivulziana din Milano, probabil 
cel mai faimos şi mai întrebuințat dintre toate cele din 
perioada preboccacciană (deci de dinainte de 1350). Cele 
mai multe date din acest paragraf le-am preluat selectiv din 
ediţia îngrijită de Daniele Mattalia (Dante Alighieri, La 
Divina Commedia, 1. Inferno, settima ristampa, Biblioteca 
Universale Rizzoli, Milano, 1996). 






Raffaello Sanzio, Disputa del Sacramento 
(detaliu) — în centru: profilul lui Dante 





la Biblioteca Vaticana, identificat de mulți cu exemplarul 
poemului pe care Boccaccio i l-a dăruit lui Petrarca 
între 1351 şi 1353 (30). 

În 1312-1313, elaborează (probabil începînd 
înainte de moartea lui Henric VII şi terminînd imediat 
după), în latină, De Monarchia, a cărei axă este 
raportul dintre sacerdotium şi imperium, cu 
convingerea că monarhia universală este esențială 
fericirii terestre a oamenilor şi că puterea imperială 
nu trebuie să fie supusă celei bisericeşti, ci doar 
„reverenţioasă” față de aceasta: papei îi revine puterea 
spirituală, iar împăratului cea temporală. Cele două 
puteri sînt independente una de cealaltă și derivă în 


. egală măsură direct de la Dumnezeu. Incheierea este 


că /lla igitur reverentia Cesar utatur ad Petrum qua 
primogenitus filius debel uti ad patrem: ut luce paterne 
gratie illustratus virtuosius orbem terre irradiet, cui 
ab Iilo solo prefectus est, qui est omnium spiritualium 
et temporalium gubernator (31). 

Egloghe (două compoziţii în versuri latinești 
adresate în 1319 eruditului profesor bolognez Giovanni 
del Virgilio (32), care-l invitase — tot în versuri — la 
Bologna, sugerindu-i, pe de altă parte, să lase vulgara 
Şi să se onoreze scriind numai latineşte) şi Ouaestio 
de aqua et de lerra (dizertaţie teologico-filosofico- 
ştiinţifică ținută de Dante la biserica Sant'Elena din 
Verona, în prezenţa clerului local, pe 20 ianuarie 1320, 
cu prilejul unei călătorii la Mantova învecinată) sînt 
ultimile lui scrieri, periferice în ansamblul operei. 


(Va urma) 


Răzvan CODRESCU 





30. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea vor începe 
să circule ediţiile tipărite, Editio princeps este considerată 
cea din Foligno, a lui Giovanni [Johann] Neumeister din 
Magonza (Mainz), scoasă în aprilie 1472 şi urmată cîteva 
luni mai tirziu de o ediție venețiană şi de alta mantovană. 
Pentru alte ediţii, pînă la cele mai recente, a se vedea, în 
continuare, Reperele bibliografice. 

31. „Prin urmare, Cezarul [Împăratul] să se poarte față de 
Petru [Papa] cu respectul cu care primul născut trebuie să 
se poarte faţă de părintele său: pentru ca, luminat cu razele 
harului părintesc, el să lumineze mai puternic globul 
pămiîntesc, în fruntea căruia a fost pus de către Acela care 
este singur stăpînitor al tuturor celor spirituale şi 
temporale“ (trad. rom. Francisca Băltăceanu, Titus 
Bărbulescu, Sandu Mihai Lăzărescu, ed. cit., p. 688). 

32, Acesta, adevărat precursor al umaniştilor renascentişti 
de mai tirziu, era de fapt fiul unui Antonio, del Virgilio 
fiind doar o poreclă, pe care i-o atrăsese marele lui cult 
pentru poetul latin. În Viza di Dante (XVI), Boccaccio 
reproduce, cu elogii, epitaful de 14 versuri latineşti pe 
care maestrul Giovanni del Virgilio i l-a alcătuit lui Dante: 


Theologus Dantes, nullius dogmatis expers quod foveat 
claro philosophia sinu etc, 








! d ha L 
» . e 
E) | ag i SD > “ 
CA “ 
— He 4 > 
a] “9. „d „A 


In spațiul virtual de la Herr Freud 
s-a fost deschis un ring cuceritor 
dar nu ştiu ce distanţe să devor 


şi-n ce manej pe calul meu cel roib 


o psihodramă fără de eroi 
să-nchid într-un sonet cristaloform 
dar nu ştiu cum în şa să nu adorm 


şi ce bariere-n salt cabrat să-ndoi 
predând sonelul punţile-ncovoi 
visand acrobaţii ce nu mai dor 


mă eschivez ţintesc fandez ŞI-apoi 


sfidez cu o mănuşă de alt soi 


fixând într-un duel multicolor 


pe Freud într-un cristal de celuloid 


Armura toamnei îmi încinge zale 
a reci răzmeriţi aurul îmi sună 
un dulce coif mi-aşterne o arvună 


de îngheţate geme lacrimale 


îmi pier din ochi pierdutele opale 
un scut ce inima 0 încunună 

prin atrii un mărgăritar de lună 
I-a spart în patru puncte cardinale 


neîmplinite flori de mină ard 
pe cer boltindu-şi sute de ocale 
şi numai Scorpionul din inalt 


scriindu-şi pietrele zodiacale 
imi poleieşte platoşi care cad 
pe rând sub radarul privirii tale, 


CHRISTI. DP CEATA 


Poate că ceața e numai sfială 
poate că ceața e doar un suspin 
poale durerea doar autumnală 
mi-aşterne abur peste cristalin 


inima anotimpului exală 
evaporală nebulos un vin 
inlăcrimând văzduhul a pelin 
din vasta hrubă supranaturală 


Brumar descarcă neguri de cerneală 
lentilei limpezite prea puțin 
de miopia toamnei generală 


$Î-11 Sdnge înjecreuză iar Veni 
precum o sepie zodiaculă 


penițu-şi [range (le uceluşi chin 





Suport un rar supliciu reflexiv 
reangrenat de când nici nu mai Ştiu 
sunt anatomic un dispozitiv 


Cu viscere de cuarţ trandafiriu 


am în lăcaşul cordului fictiv 

cu ceas accelerat mult prea târziu 
un artefact cu cifru exploziv 
dintr-un cyborg reprogramat pe viu 


nomadul sânge-aleargă a pustiu 
sub ce presiuni în care pori capliv 
resăgerând prin fluxul purpuriu 


cu clare aşchii de cristal votiv 
ce-nfig şi pana chiar cu care scriu 


in inima blocată selectiv 





CHRISIAL DE RUGA 


Sfinţi Voievozi ai oştilor cereşti 
cu crin şi spadă dublu de vi-i herbul 
putând meni puteri suprafțireşti 
arhistrategi ai dalbelor sidefuri 


recolropi-veţi stepele lumeşti 
scriind pe Volga zăbrelite neguri 
cu legioane trase din poveşti 

de edecari reinventând edecul 


din Paradisul albelor caleşti 
imaculată gardă altui secul 
veți ninge cu cristale străjereşii 


prin veacul nostru de sulamalecuri 
rolind din ce în ce mui pure cercuri 


pu-u noastre cioburi neduhovniceşti 


(loi Ingeri recristulizund întregul 


fa 
ba 
73 





Din nume jumătatea de cristal 

e-un guard clamând lui Crist un pur osana 
mi-e duhul strâns de-acelaşi piedestal 

cum a zidit-o Meşterul pe Ana 


şi tot ce-n rest e-anapoda de-a valma 
ori în răspăr aleargă în aval 

in stei se regrupează abisal 

şi tot acelui cifru mut dă seama 


vibrând în veghea verdelui Graal 
silaba cristalină sună vama 


ce-nstrună electronii de pe cal 


şi-n anotimpul extrasenzorial 
un rece mir cristalizează rana 


cu mult mai cast ca regnul mineral. 


Ne intomnăm de toamnă pe-ntomnate 
dar cum Să intri fără de armură 
când trec floretele îngemănate 


în fals turnir prin tabăra maură 


prinos atâtor flamuri sfâşiate 
încremenind de-atăta ceață pură 
urcând frenetic cerurile toate 
într-un cristal ce nu ne mai îndură 


clopol de-asediu inima se zbate 
Cu prețioasa sa încărcătură 


de gloanțe vii desprinse rupte sparte 


de o risipă fără de măsură 
infarciul mineral îi face parte 


Şi vieţii inseşi cumpăna îi fură. 
CRISTAL DE IARBA 


De mugur crud pe cea mai verde navă 
trecând oceanul limpede de jad 

cu preacurat doar vântul camarad 
prin raiul caravelelor de iarbă 


(le veghe pe-o corabie de slavă 
(le-acea verdeață veşnică se scald 
flux şi reflux cu-Arhanghelul herald 
la bord pe o fregată de otavă 


vom naviga spre antipozi ce ard 
pe clorofila mărilor suavă 


spre emisfere două stând de cari 


Sfinţi Voievozi ne-or smulse din asfal! 
mai adumbrind cu aripa lor gravă 


polirul inimii stingher smarald 

















PAG. 18 Ne. 1-2/193-1941an-Feb.2007. PUNCTE CARDINALE 


NEOICONOCLASTIA ÎN CULTURĂ: DE UNDE? ÎNCOTRO? 


1. „VEGHEA” LA ICOANĂ: 
ÎNTRE POLEMICĂ ȘI EMPATIE 


Existau, în anii 30, două posibile modele ale 
acestei veghi: modelul Moţa şi modelul Crainic. Primul, 
mai radical (se ştie bine cum a fost blocat), era un îndemn: 
„De la Icoană şi Altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de 
vreme purtați de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un 
mal [...]. Acum. cu sufletul greu. răzlețiţi, sfârtecaţi, ne 
strângem la adăpost, la singura caldură şi alinare, tărie şi 
reconfortare a noastră, readucătoare de puteri [...]. în pragul 
orbitoarei străluciri a cerului, la Icoană”. 

Contra celui de-al doilea s-a dezlănţuit un zel 
iconoclast neîntrerupt. în incidenţa căruia ne mai aflăm şi 
azi. 

Semn figurativ al unui demers spiritual 
contemplativ, într-o ideală „iconografie” a Țării de peste 
veac, această veghe putea îmbina, la Nichifor Crainic, în 
cultul icoanei, spaţiul real cu cel virtual. cel al evlaviei cu 
cel al poeziei; îşi situa apologetic sau liric susținătorii 
empatici. spre a putea desfiinţa — polemic. evident — orice 
eventuali demolatori. 

Suprapopulat de îngeri şi sfinți. spaţiul poetic în 
care icoana românească se inscria. aşa cum era propus de 
revista Gândirea prin colaboratorii săi. radicaliza încă de 
pe atunci posibilul său orizont de aşteptare între apostați sau 
entuziaşti. detractori sau panegirişti. 

Înscriindu-se, destul de moderat. între cele două 
categorii. George Călinescu inventaria. nu fără o oarecare 
delectabilă complicitate. cohortele ingerimii gândiriste. Într- 
un articol publicat în Capricorn. din noiembrie 1930. el se 
aventurează în a încerca .trăinicia pădurii mistice”. unde 
descoperă mai întâi. ca într-o icoană proiectată panoramic 


„Domnia sa — scrie Călinescu — a avut ideea genială ca, 
printr-o simplă schimbare de nume, să prefacă pământul în 
paradis. [...] Cu vremea, aşadar, îngerii au umplut, cu 
întrariparea lor, întreaga viaţă civilă şi nu e de mirare ca. 


vor stropi florile, tramvaiele vor fi conduse în fâlfâit de o 
mie de aripi duble de îngeri şi, întinzând flacăra a două săbii 
în umbra albă a aripilor, vor opri circulaţia bulevardelor. [...] 
Această populație supraangelică a început să neliniștească 
chiar pe d. N. Crainic care, speriat, s-a pus să-i împuşte 
haiduceşte”, 
În stilizarea lirică a temei iconografice, ridicat din 
cele mai adânci rădăcini ale spiritualităţii româneşti, 
tradiționalismul lui Crainic impunea, împreună cu mai toată 
poezia mai înaltă a acelor ani, ca „Frumuseţea să existe 
într-o lume obiectivă şi transcedentală. Ea e însuși numele 
lui Dumnezeu, imprimat cu litere de lumină pe creaţia Sa”. 
Luând poetul drept martor al lumii sale „în Dumnezeu”, ca 
intermediar între pământ şi cer, la răscrucea dintre aspiraţiile 
doctrinei sofiologice ruse a lui Soloviev ori Bulgakov şi a 
esteticii mistice a abatelui Henri Bremond, care descoperea 
afinitatea stării de poezie cu cea de rugăciune (Poesie er 
priăre), Crainic îşi teoretiza, perseverent, Nostalgia 
Paradisului. Şi aici, şi în eseul — etimon al ortodoxismului 
său literar — „lisus În țara mea”, Crainic fixa icoana în poem, 
prin exploatarea surselor originare ale spatiului folcloric 
arhaic, marcând răscrucea dintre ortodoxism și europeism, 
lar în eseul „Parsifal”, din 1926, afirma: „Problema culturii 
noastre Începâtoare stă azi între civilizaţia occidentală, a 
cărei limită extremă se proclamă atinsă, și între Răsăritul în 
haosul creștin al câruia se prevede viitorul, Avem cu noi [...] 
Ortodoxia, ale cârei puteri dumnezeleşii s-au pâstral 
neepuizate în odăjdiile ritualismului, [...] Ele pot însemna 
pentru viitoarea noastră cultură drumul care l-a dus pe 
Parsifal salvatorul câtre burgul primejduit al Sfântului 
Graal”, 
În această descendență și cu binecuvântarea lui 
Crainic, alţi trei tineri paladini ortodosişti, Petru Marcu-Balș, 
Sorin Pavel şi lon Nestor, publicau „Manifestul Crinului 
Alb”, în spiritul celor care incriminau. și atunci, cu o stranie 
actualitate pentru contestul de azi, o „Europă fără cruce”, 
În chip nu tocmai lilial situaţi în limbaj, o parte din critica 
vremii îi invectiva lu rândul ei, tasându-i drept 
„obscurântişti” pe „cel trei fraţi de mistică emblemă”, 





asupra întrevii vecinătăţi. o imensă populaţie de îngeri al î 
cărei . plasator de căpetenie” era poetul Vasile Voiculescu: . 






intr-o zi, năvala lor să fie integrală; [...] în grădină îngerii, 


polemiştii crinofori. În articolul său, „„Tradiţionalism”, din 1925, 
Virgil Zaborovski afirma că în repăsirea acestei valori se află 
„individualizarea identităţii noastre vii și active”. /conarii lirici 
— consacraţi sau mai mărunți — ai Gândirii nu au întârziat să | 
se afilieze. Poemele cuprind, programatic, icoane în cel mai 
naiv stil țărănesc, cum este, de pildă, această mostră dintr-un 
poem de N. Crevedia: Preacurata, oacheşă — o noră,/ Gătită 
cu tulpane, ca de horă! ... / Un rumân bătrân, tot cu dulamă,/ 
Cumpănea un pepene în palmă / Domnișoara spunea că-i Moş 
Dumnezeu:/ Ține pământul cât e de greu. 

În această polemică a anilor interbelici, însuşi 
Călinescu, cel care îl ataca intermitent pe Crainic (..Tandaler 
predicator”, „stareţul Gândirii”), se ridicase adesea în 
apărarea afirmării ortodoxiste în artă și aproba, parţial, 
manifestul gândirist, în chip principial într-un articol din Viaţa 
Literară din noiembrie 1928: „Salut, aşadar, în «Crinul Alb» 
candoarea ce va împodobi icoana de aur a artei ortodoxe de 
mâine. Salut numai şi îngenunchez, ca în fața Îngerului vestitor. 
Dar pentru cel care va ridica templul monumental al credinţei 
de mâine. cu iscusinţă sfântă şi trudă monahală. păstrez o 
frunză mai gravă şi mai matură, «laurul negru”. 


2. COMPLEXUL LUI EROSTRAT DIN EFES 
SAU „HRONICUL TICALOȘILOR” 


Nici Icoana, nici Templul. aşa cum le proiecta salutul 
călinescian. aidoma unei noi minuni a lumii noastre. nu s-au 
mai putut îintruchipa. nici clădi. încremenind în intenţia 
întreruptă de tirul neoiconoclast continuu al acelei jumătăţi 
comuniste de veac care a urmat desființării Gândirii. 


„Complexul incendiator (sau. mai exact. în cazul nostru. 
demolator) a lui Erostrat din Efes a incercat şi a reuşit. 
temporar. să-i vină de hac acestui miraj constructiv. Dar atât 
dostalgia Icoanei recuperate. cât şi virtualitatea altui Templu. 


ontinuând'a + isa incă la promisiuni 





conştiinţă” ai unei accentuate tendințe de neotradiționalism, 
pe care un termen complezent se complăcea în a-l desemna, 


„din când în când, drept „pășunism”, 


Readucând Ortodoxia într-un context imediat, mai 
sterp şi mai dur, cei doi au semnalat vandalismul neoiconoclast 


dinspre zilele noastre, în sensul cel mai propiu, cum o făcea, 


de pildă, loan Alexandru, în 1980, în poemul emblematic aflat 
în centrul acestei pagini. Și cum se situa, într-o lume pustiită 
de sacralitate, şi lon Gheorghe, în 1987, publicând un „Hronic 
al ticăloşilor” de o violență a diatribei şi o forță a viziunii greu 
de egalat, contra aceleiaşi barbarii iconoclaste din istoria 
noastră mai recentă. Poemul preia şi desfăşoară, într-o tehnică 
de eăphrasis (în sensul în care termenul definieşte includerea, 


pf A Ai 


* A) PANTOCRATOR LA BORZEȘTI A 






„Din fresca veche de la început EN i 
N-a mai ajuns prin veacuri de urgie Y 
Decât obrazu-acesta-nseninat A 


> ri 


Ce ţine cerul peste ctitorie 


Li 


Săgeţile barbarilor nu l-au dă 


a - 
ă 
Li 


7 7 A 


Adânc atinsă-i fruntea îustelată * 
Și ochii spurţi și buzele cuvânl 


Li 


Si dreapta libertăţii sfârtecată 


p Dana 
ş ț t 
+ Să 4 
î Me A 
pi SII PS 


Dar Pantocratorul rămas întreg 


pt — us fr > 


Lu chip întocmai și la-nfăţisare 
Din peșterile oarbe spânzurul 
Se uliţă Milostivul cu-ndurare 


C 7, 
4 pu j» 
loun Alexandru 7 SE 
CA d SE A e ee 
ssd 5 pie pe Se se Dă n 
ecartament AA 


„acelui . dpi ja 






descrierii unui obiect de artă într-un context literar), segmente 
dintr-o vastă frescă iconografică din exteriorul unei mănăstiri 
bucovinene. nu însă printr-un elogiu închegat empatic, ci în 
ton apocaliptic, prin refrenul teribil care dinamitează 
versurile, intermitent proiectat, detaliat şi progresiv, în cheie 
mesianică. 

Acel miraculos montaj de icoane pe zid stă și aici 
mărturie a barbariei iconoclaste. Pe el se află scrijelit un 
pomelnic nesfârşit de „inscripții” de pe vremea ocupantului 
austro-ungar. Rânile enorme au spart tencuiala, distrugând 
continuitatea şi poezia ansamblului: Cum şi-au scris numele 
şi anii pe tot peretele/ Cu ofelul cuţitelor, cu baionetele/ ... / 
+A. Selinger/ Și-a tatuat cum îl chemase pe chiar mâna 
care aşeza stelele pe cer/... / *Anelie F ribovski/ S-a ascuns 
cu numele pe umărul lui scaraoschi/ ... / *Banca Titus și 
Max Klar/ Au stricat cu ticăloasele lor nume mătasea 
arhanghelilor până la var;/ Negustori de ciment, proprietari 
de fabrici şi cărămizi,/ Omizi ale pădurilor Moldovei cea de 
brazi şi molizi/ ... / Cum şi-au scris numele şi anii pe lol 
peretele/ Cu oţelul cuţitelor cu baionetele/ Într-acea cronică 
mul! ticăloasă/ Pe-a unuia Domn Dumnezeul românilor 
Sfânta casă, 


3. ICONOSTASUL A IEȘIT PE ASFALT 


Şi astfel s-a ajuns ca nefasta moştenire lăsată nouă 
de cei doi bazilei iconoclaşti de tristă memorie. Leon III 
Isauriotul şi Constantin II Copronimul (strict etimologic: ce/ 
cu nume de bălegar). să se exercite şi la noi. în cele mai 
diverse spaţii şi sectoare ale culturii. de la cel al cultelor (a 
căror lege. recent aprobată. a abolit conceptul de religie 
naţională) şi până la cel al educaţiei. Să-l cităm. în continuare. 
pe acelaşi poet: Lu Buzău, în clasa-ntâia, Școala Normală. 
Duminică (limineaţă făceam cu toții religia într-o sală/ Lungă 
să fi î fos! peniru gimnustică./ Unde un 1. Preol SCuŢI. ZI 






a se fi regă: it, mai aproap ţii nea 4,/ Slujea blândele scripturi cu vocea-i drastică, / 
n Alex ru şi lon Ghe işi please şi reuicate SA pair 


„„/A' venit apoi reforma învățământului/ Ca o mare zguduire 
a pământului. 

O nouă reformă e şi acum pe punctul de a se 
înfiripa. De câteva luni, o bizară iniţiativă a unui ins, cu 
nume precreştin, pe care nici sinaxarul ortodox, nici 
santoralul catolic nu-l recunoaşte, descinzând probabil din 
mecanismul sectelor, el însuşi profesor de ştiinţe sociale, 
desigur bine şcolit la izvoarele marxismului şi înțelegând să 
pună în practică tocmai acum ce a învățat, propune, nici 
mai mult nici mai puțin decât exilarea /coanelor din spaţiul 
lectiv al tuturor instituţiilor de învățământ. Noul demers 
iconoclast se dezbate de mai bine de trei luni într-o completă 
ignorare a tuturor precedentelor culturale care au legitimat 
aceste însemne, ai căror legatari suntem toţi şi care atestă 
A ialosăsi identitatea noastră etno-spirituală. Ruga la /coană sau 
e rea ei de către un copil este, poate, cel mai pur 
act de evlavie, cu infinite implicaţii educaţionale. 

Intr-un experiment plastic destul de îndrăzneț, de 
acum câţiva ani, privind acest atât de discutabil acces al 
copiilor la valorile creştine, elevii unei şcoli bucureştene au 
pregătit o expoziţie de icoane pe sticlă pe chiar peretele 
exterior al școlii lor, căruia i-au anexat toată podoaba 
iconostasului, Pe acel zid a poposit, în chip miraculos, vreme 
de săptămâni întregi, un policrom şi strălucitor mozaic 
iconografic. Iconostasul ieşise pe asfalt, într-o catapeteasmă 
fragmentată de zeci de panouri așezate migălos, primind 
zilnic, de pe carosabil, defilarea rutieră de tramvaie şi 
autobuze, Cetele sfinţilor se pogorăseră din slavă, rânduindu- 
se laolaltă, ca să viețuiască o vreme printre pietoni, învecinaţi 
şi cuminţi ca zilele anului în cele 365 de căsuțe pictate una 
lângă alta, în biserica mânăstirii de la Suceviţa. 

ŞI, citând în chip de încheiere poemul lui 
Voiculescu; /isuse, ca să te urci la Ierusalim de Florii,/ 
Treceai şi prin oraşul unde eram la şcoală,/ Cum te aşteptau 
sufletele de copii să vii/ ... / Zăceau pe sfânta masă biete flori 
vinete, încă înfrigurate./ Și printre ele lucea vie, zugrăvită 
pe icoană/ Roşia floare a coastei tale însângerate! Şi stropii 
«le sânge picuraţi din coroană (..lisus în copilărie ). să ne 
reamintim de acest iconostas care a ieşit pe asfalt şi să 
sperâm că hotărârile care se vor lua nu il vor iunora. 


Prof, Cristiana HÂNCU 











În anul 1967 apărea în revista Science articolul 
„Rădăcinile spirituale ale crizei de mediu”, scris de 
profesorul de istorie de la U.C.L.A., Lynn White. Articolul 
învinovățea „moştenirea iudeo-creştină” de generarea 
unei mentalități şi atitudini față de mediu care au structurat 
civilizația apuseană şi care în final au condus la actuala 
criză ecologică. White acuza creştinismul de antropo- 
centrism, referindu-se explicit la cosmologia biblică, în 
care omul este pus de Dumnezeu stăpân asupra naturii. 

Silogismul lui White vădeşte o logică „imbatabilă”: 
creştinismul l-a făcut pe om stăpân asupra naturii; a 
stăpâni înseamnă a exploata; deci creştinismul poartă vina 
spirituală de a-l fi „mandatat” pe om să exploateze creaţia. 
Conştient de dimensiunea procesului de secularizare, 
White afirmă că această mentalitate s-a perpetuat și în 
forma ei secularizată — fără referirea la „Cel ce l-a 
mandatat” pe om pentru exploatare. El însuşi declarându- 
se „om al bisericii” (churchman), deplânge atitudinea trufaşă a omului față de mediul său, atitudine inspirată 

— după el — de cosmologia biblică. Soluțiile pe care le propune sunt de două tipuri: regândirea religiei dintr- 
O perspectivă ecocentrică sau crearea uneia noi, care să îmbie la o atitudine reverențioasă a omului față de 
mediul în care trăieşte. O serie de alte studii i-au urmat linia, identificând între rădăcinile spirituale ale crizei 
de mediu dorința mântuirii (pentru că asta l-ar face pe om să nu se intereseze de natură), atracția față de 
minuni (ca dorință trufaşă de suspendare a legilor naturii), stigmatizarea morții (ca „neînțelegere” a unui 
proces „firesc”, ecologic — întoarcerea materiei şi energiei în ciclul lor natural) şi altele. Reacțiile protestante 
şi catolice au fost numeroase, însă neconvingătoare, deoarece ele n-au putut ieşi dintr-un anumit 
antropocentrism (chiar dacă l-au numit la un moment dat „antropocentrism smerit”) şi din consecințele 
dogmatice ale confuziei dintre ființa şi lucrările lui Dumnezeu (socotindu-L pe Dumnezeu fără lucrare în 
domeniul creat şi astfel creând separație între Dumnezeu şi creaţie). 

Am amintit această linie ecologistă care acuză creştinismul, deoarece și pe meleagurile noastre au 
apărut (ca de obicei, cu o întârziere de aprox. 40 de ani) astfel de acuze la adresa Ortodoxiei. Deşi mai 
„blânde” și particularizate pentru acest spațiu, acuzele urmează aceeaşi linie, dovedind o crasă lipsă de 
informare în ceea ce privește învățătura Bisericii Ortodoxe. Acuzată de inadaptare la realitățile moderne, de 
autoreflexivitate sau chiar de un caracter refractar cu privire la problematica ecologică, Biserica Ortodoxă 
Română n-ar fi avut nici o atitudine cu privire la criza de mediu, afară de întâmplătoare asocieri cu credințe 
populare de tipul codru-i frate cu românul. După obicei, critica arată ce acțiuni au întreprins alții (în speță, 
romano-catolicii şi protestanții) şi ce codaşi suntem noi în privinţa /rend-ului. Aşteptând o luare de poziţie 
din partea Bisericii, critica îndeamnă la acțiuni concrete, în armonie cu deschiderea-generală. a societății 
spre problematica ecologică. | 

Or, departe de â fi rolul Bisericii în lume 
ecologizarea poienițelor, ea învaţă dintotdeauna 
că natura este dar şi icoană în acelaşi timp. In 
natură vedem dragostea şi lucrările lui 
Dumnezeu, ea fiind unul dintre mijloacele de 
comunicare cu Dumnezeu şi cu semenii. Părinții 
Bisericii (Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Calist 
Ş. a.) aşază creația pe acelaşi plan cu Scriptura, 
în privința cuvântării dumnezeieşti către om. 
Ar putea un creștin adevărat să-şi bată joc de 
Scriptură? La fel, n-ar putea batjocori nici 
creaţia. 

Totuşi, de unde vine criza ecologică? De la 
consum sau de la post? Cine propune consumul 
și cine propune postul? Cine exploatează o tonă 
de pământ pentru un gram de aur; omul ahtiat 
după câștig material sau creștinul care înțelege 
creația ca dar de la Dumnezeu? Cine consumă 

mai multe resurse: oamenii de la NASA, care 
folosesc tehnologie costisitoare sperând să afle 
ceva, sau monahii care cu un posmag ajung la Dumnezeu (Cuv. Paisie Aghioritul)? Dacă unii spun că 
creștinismul a creat doar cadrele atitudinii infatuate a omului față de mediul său, acestora le vom răspunde 
că nu cunosc creștinismul și că îl confundă cu filosofia scolastică medievală. Creştinismul mărturiseşte 
prezența lui Dumnezeu în creaţie; cum ar putea disprețui creștinul creaţia lui Dumnezeu? E echivalentul la 
scară mare al ideii conform căreia creștinismul ar putea fi vinovat de îmbolnăvirea organismului omenesc în 
cazul celor care l-au folosit rău prin vicii de tot felul, deoarece creștinismul ar fi promovat — chipurile — un 
dispreț faţă de trup. Cum ar putea dispreţui un creștin trupul său, pe care Însuşi Dumnezeu-Fiul l-a cinstit 
înomenindu-Se? Cum ar putea un creștin disprețui creaţia, când Dumnezeu a slințit-o prin Întruparea Sa și 
permanent o sfințește prin lucrarea Sa în Biserică? Împotriva acuzelor de felul acesta, afirmăm că ortodocşii 
(aceia dintre ei care îşi asumă cu adevărat Învățătura Bisericii) au cea mai rațională şi evlavioasă atitudine 
față de creaţie, înțelegându-o ca dar al lui Dumnezeu şi ca icoană. În natură vedem lucrarea lui Dumnezeu, 
minunile se petrec tot cu elemente ale creaţiei, sfințenia ni se împărtășește în Tainele Bisericii prin mijlocirea 
unor elemente materiale (apă, untdelemn, pâine, vin). 

Deci, nicidecum nu e nevoie de yreo împăcare între Ortodoxie şi ecologie, de vreme ce nu există un 
conflict. De asemeni, nu e nevoie de împăcare între Ortodoxie și ecologism, deoarece Ortodoxia nu are 
nimic în comun cu o ideologie la modă; doar că, de obicei, o astfel de ideologie încearcă să propună, 
fragmentar şi deformat, ceea ce Ortodoxia învață de 2000 de ani. E nevoie, însă, de o profundă trăire 
creştină, pentru ca într-adevăr să întrupăm soluţia rezolvării crizei de mediu, nu să o propunem discursiv. 
Iar soluția crizei de mediu şi a tuturor celorlalte crize, datorate neimplinirii chemării omului, constă în 


trăirea în Biserică a vieţii celei noi în Hristos Domnul. 
Dorin Alexandru POP 











Au trecut şapte ani de când în paginile acestei 
reviste am scris despre cartea lui Toader Buculei- 
Şomuz, apărută atunci, Clio încarcerată. 

De curând, autorul a publicat o nouă carte, 
purtând titlul de mai sus: Timpul! Moldovei, Mărturisiri. 

Ultima a fost închinată unui număr de 21 de 
istorici români care au suferit ani grei de închisoare 
în perioada dictaturii comuniste. Cea recentă are cu 
totul altă închinare: “Mamei şi soţiei mele, cărora le 
datorez total”. Dedicaţie care ne spune totu/ despre 
sentimentele speciale ale autorului, despre patrafirul 
nevăzut sub care şi-a spovedit mărturisirile, despre 
simțământul în primul rând creştin, relevat pe întreg 
parcursul a două sute de pagini mărturisitoare. 

“Aceste amintiri sunt simple mărturisiri ale unui 
om comun pentru situaţii comune. Ele concentrează 
un dor continuu, mai ales pentru mormintele sfinte 
ale părinţilor mei”. Modest cum îl ştim din fire, Toader 
Buculei-Şomuz ne ascunde esenţialul: că tocmai 
acest fel de a povesti simplu şi comun reprezintă 
esența complicată a unor întâmplări dramatice pe care 
cititorul le va constata ca atare. 

Într-un anumit sens, perioadele de viață descrise 
nu îşi propun să fie nici spectaculoase, nici 
exponențţiale. Nici măcar să ne impresioneze prin cine 
ştie ce patetism căutat sau metaforă găsită. Dar 
fiecare verigă a lanţului ce formează înşiruirea este o 
parte de nedespărţit a unui complex perfect unitar. 
Poate că în asta constă principalul talent al naratorului 
— să descrie prin cuvinte simple situații complicate şi 
să ne impresioneze prin sensul dramatic pe care 
singuri îl constatăm, urmărindu-i periplul, evoluţiile. 

1930-1965. Acesta este Timpul Moldovei pe care 
ni-l încredințează în cele mai mici amănunte 
povestitorul. Adică 35 de ani din timpul vieţii lui, pornind 
de la naşterea în satul Dorheştii Mari — “cea mai 
frumoasă aşezare suceveană din zona Şomuzul Mare” 
— şi până la stabilirea definitivă la Brăila, oraş care |- 
a consacrat mai întâi ca profesor de istorie, iar mai 
târziu ca scriitor. “Ani trăiţi pe meleaguri moldovene”, 
definiți ca “peceţi pentru vremuri în general triste, scrise 
pe adevărca să fie ştiute şi neuitate; şi ca să le judece 
viitorimea...” 

Permanentă, până la obsesivă, dorința sa dea 
ne spune adevărul şi numai adevărul, oricât a fost el 
de crud, de umilitor, de nerecunoscut altcuiva decât 
ție însuți. 

Fostul seminarist de la Seminarul Teologic “Sf. 
Gheorghe” din Roman nu are orgolii. Orgoliul său este 
unul singur: să fie crezut de noi, cei care îi citim 
mărturisirile. 

În acest cadru de căință şi duhovnicească sme- 
renie, ne împărtăşeşte mizerii îndurate şi nedreptăți 
suferite. De remarcat că nicăieri nu se plânge. Nici 
vorbind despre epidemia decimantă de tifos exante- 
matic din şcoala primară, nici de năvala barbară a 
ruşilor care i-au obligat pentru o vreme familia să se 
refugieze la Făgăraş, nici de foametea cumplită ce i- 
a lovitla un moment dat, nici de colectivizarea forțată 
ce le-a luat toată agoniseala, nici de ororile de 
neînchipuit ale regimului stalinist-dejist-paukerist- 
teoharist, ce i-au frânt tinerețea, idealurile, visele, 

Cartea este un album de fotografii, o expoziție 
cu mai multe săli, o prelegere pentru toţi ascultătorii, 
care dacă au urechi, să audă, ochi, să vadă, şi minte, 
să priceapă. 

Ne oprim aici. “Toderică”, cum îl alintau părinţii, 
nu are nevoie de elogii. Subliniem însă, în încheiere, 
mesajul din capitolul II, subcapitolul 4, “Sub încercările 
lui Antihrist”: nici o încercare diavolească de acest 
fel nu a reuşit să-i clatine credinţa în Dumnezeu, în 
de neştirbitul său crez creştin ortodox, în demnitatea 
umană şi în speranța care l-a călăuzit întotdeauna şi 
îl călăuzeşte şi astăzi. 

Gelu NETEA 















3. Mitul spiritualităţii 


(urmare din numărul trecut) 


Preocupările spirituale polarizează în viaţa culturală 
a epocii; deşi imbrățişate de publiciştii mai tineri, aşa încât 
întâmpină „rezistențe şi rezerve”, într-o sere de reviste pe 
care Vulcănescu le citează, împreună cu numele 
responsabililor pentru orientarea lor: „Universul literar 
(Camil Petrescu), Viața românească (M. Ralea), Sburătorul 
(E. Lovinescu), Kalende (Şerban Cioculescu şi Pompiliu 
Constantinescu), Adevărul literar şi Capricorn (G. 
Călinescu), Convorbiri literare (Rădulescu-Motru), Stânga 
(N. Tatu), Bluze albastre (A. Adania), Cuvântul liber (Gh. 
Ionescu), Șantier (A. Şerbulescu)”; dar şi „în cursurile 
universitare ale d-lor Rădulescu-Motru şi P. P. Negulescu; 
precum Şi în ziarele Adevărul şi Facla”. O anchetă având în 
vedere un bilanț provizoriu al chestiunii este realizată ca 
reacție, la sfârşitul anului 1928, de criterionistul P. 
Comarnescu, în paginile revistei Tiparnița literară. 

Două sunt, după M. Vulcănescu, momentele dezbateni 
pe seama „spiritualităţii”: „un «moment spiritual», de 
ascensiune a termenului în conștiința tinerei generații 
publicistice, corespunzând perioadei 1925-1929", 
caracterizat prin „identificarea problemei «noii spiritualități» 
cu problema «tinerei generații»”; și un „«moment 
nespiritual», de scădere a importanţei” termenului în 
discuţie, corespunzător perioadei 1930-1932 (sublinierile ne 
aparțin). Importanța primei perioade constă în aceea că 
„noua spiritualitate” ar accede masiv în conştiinţa „tinerei 
generații”, construindu-i „trăsătura caracteristică prin care 
se desparte de înaintaşi”, trăsătură care îi va oferi acesteia 
„o fizionomie distinctă în cultura românească” — remarcă 
autorul (şi de data aceasta subhnierile îi aparțin), cu 
pertinență, luciditate şi perfect conştient de valorile pe care 
generația din care face parte le reprezintă. Deși credința în 
solidaritatea celor două probleime este unanimă, înțelegerea 
„spiritualității” se petrece în chipurile cele mai diferite, „Unii 
reclamând o înnoire lăuntrică, alții o cultură nouă, alții, în 
sfârşit, o întoarcere la viața duhovnicească”. 

«Prezentul» problemei - spiritualitatea - ne 
interesează, pentru valoarea jurnalistică autodefinitorie: a 
acestui demers publicistic, întemeiat pe o solidă structură 
sociologică şi filosofică, şi pentru valabilitatea peremptorie 
a observaţiilor şi concluziilor ce ne parvin, astfel, «din 
interior», având în vedere evoluţia deja constatată de autor, 
însă şi pe aceea ulterioară a orientărilor și/sau revizuirilor/ 
renegărilor diverșilor publicişti; de unde şi posibilitatea 
comparaţiilor necesare; „Situaţia actuală a problemei în 
publicistica românească se caracterizează prin cristalizarea 
divergenţelor cu privire la sensul termenului în discuţie”. 
Este motivul pentru care am preferat citatele masive în locul 
prelucrării acestui text deja sintetic, de maximă concentrare 
el însuși, nemaiîngăduind comprimări, Explicaţia lui M. 
Vulcănescu stabileşte „cristalizării” trei „categorii”: 

Prima categorie, condusă de Nae Ionescu și Nichifor 
Crainic, „a rămas pe poziţiile ei din 1927, favorabilă unei 
spiritualități înţelese, în sens tradiționalist și ortodox, ca 
viață duhovnicească, Publiciştii din această categorie admit 
viața interioară și cultura numai ca realități ce trebuiesc 
depășite (trepte), ca mijloace de spiritualizare, sau ca forme 
de spiritualizat, În măsura însă, în care aceste forme se 
impun ca finalităţi distincte și stătătoare de ele însele, viața 
interioară se vădește acestor publiciști zadarnică și sterilă; 
iar valorile culturale le apar relative, anarhice, trecătoare și 
fictive, Ca atare, li se opun”, Unii dintre ei își vor defini, în 
timp, „Și poziţiuni politice, în majoritate de dreapta”, Printre 
cei citați: Paul Costin Deleanu, G. Racoveanu, Paul Sterian, 
Sandu Tudor, M. Vulcănescu însuși, 

A doua categorie de publicişti „cuprinde grupurile 
care pun accentul pe a doua accepție, culturală, a 
cuvântului”, dispersată în alte „patru varietăți principale”, 
considerate sociologic, „după sfera grupurilor pe care se 
sprijină”. Sunt prezentate ca grupuri: „marxismul” - sprijinit 
pe „clasă, la polul opus spiritualităţii în prima accepție 
(duhovnicească), în vecinătatea imediată a materialismului 


PAG. 20 Nr. 1-2/193-194 lan.-Feb. 2007 





Mihai Posada 


(PERA PUBLICISTICA 


AU 


NUACEA ELIADE 


dialectic marxist, patronat totuşi de umaniştii nemarxişti, 
d-nii M. Ralea şi G. Călinescu, atât prin convertirea la stânga 
a unora din foştii promotori ai înnoirii interioare (P. Pandrea, 
N. Tatu), cât şi prin intrarea în publicistică a unora noi, formaţi 
de-a dreptul în disciplina marxistă (A. Adania, Ștefan Beldie, 
Anton Dumitrescu, M, Grigorescu, Gh. lonescu, A. Sahia, A 


PUNCTE CARDINALE 





A 
> Lua 


a“ 





deosebesc în special de marxism, prin spiritualismul lor, 
opus materialismului istoric; iar de naționalism în special, 
se deosebesc prin idealismul lor, opus realismului acestuia ”). 
Pentru membrii grupului, între care „întâlnim pe Dan Botta, 
Jon Cantacuzino, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian şi 
Constantin-Noica, de acord cu înaintaşii lor Tudor Vianu și 


Şerbulescu)”, marxismul considerând spiritualitatea „în Camil Petrescu, şi poate'chiar cu Şerban Cioculescu, 


funcție de lupta de clasă și de determinismul economic al 
societăţii” [...] şi, în oricare din sensurile date, „exclusiv ca 
instrument al luptei de clasă şi judecată în consecință. Ca 
mijloc, adică, prin care clasele sociale îşi dispută stăpânirea 
mijloacelor de producţie”. Concluziv: „marxiştii aprobă 
«spiritualitatea»”, desigur doar în primele două sensuri, de 
viață interioară și de cultură, numai ca pe una 
„«revoluţionară», care contribuie la întreținerea conștiinței 
de sine a proletariatului şi la exaltarea eforturilor lui” — un 
vădit caracter propapandistic, am zice noi astăzi! — și 
condamnă viața duhovnicească, pentru că acest tip de 
spiritualitate „favorizează exploatarea omului prin om, 
minimizează rostul activității lui revoluționare imediate şi îl 
abate de la misiunea lui socială, constructivă”. Spiritualitatea 
ca „trăire în funcţie de un ideal determinat” nu constituie un 
sens separat, „ci numai o varietate” a celei de-a doua accepti, 
ca şi „cultură”; „naționalismul integral” — sprijinit pe „neam 
(generat de doctrina d-lor N, Iorga şi A. C. Cuza şi dezvoltat 
mai departe de d-nii Codreanu, Goga, Manoilescu și Șeicaru”, 
aflat într-o dublă ipostază: „în opoziţie categorică cu 
marxismul, în privința grupului social pe care înțeleg să se 
sprijine (națiunea în locul clasei), cât și în privința felului în 
care concep natura acestui grup (integralitate organică și 
structurală în locul raporturilor dialectice de ordin economic)”, 
dar şi asemănători marxiştilor, prin raportarea spiritualităţii la 
valorile unui grup, „națiunea”, de care însă nu se consideră 
legaţi exclusiv printr-un act de adeziune voluntară, ci „printr- 
o solidaritate structurală organică, adică printr-o stare de fapt”, 
Primatul politicului” dă preț, în acest grup, spiritualităţii — fie 
câ interioară, culturală sau duhovnicească — numai „în măsura 
în care reprezintă o consolidare a realităţilor, o potenţare a 
forțelor și o sporire a valorilor naționale”, iar dintre „tineri”, 
grupul naţionalismului integral îi numără pe „D, C. Amzăr, V, 
Băncilă, |, Belgea, E. Bernea, Al. Dima, A. Golopenţa, M. 
Polihroniade, N. Roşu etc.)”; „umanismul ncoclasic”* 
sprijinit pe „om în genere” (cu predominanţa sensului 
„Cultural” al spiritualităţii, grup al celor care „cred în idealul 
cultural neoclasic, umanist, universalist, echilibrat şi 
spiritualist”, şi se opun „deopotrivă marxismului întemeiat pe 
clasă şi naţionalismului întemeiat pe neam; întrucât sfera lor 
de referință e constituită de omenirea întreagă, aceştia se 











adversarul neînduplecat a! oricărei spiritualități de primul şi 
al treilea tip”, accepțiile „interioară şi duhovnicească” ale 
spiritualității „sunt admise numai câ «forme antropologice» 
ŞI respinse în ceea ce pretind a avea irațional și ireduetibil; 
ŞI în fine, „spiritualismul” — sprijinit pe „absolut” (Grupul 
cel mai apropiat de „cei din prima categorie”, pornind de la 
„înțelegerea culturală a spiritualității”, nemulțumiți cu 
viziunea umanistă a acesteia, și căutând „o întregire în 
planul divin, dincolo însă de orice doctrină religioasă 
cristalizată istoric”. Printre aceşti „singuri”, tânărul M. 
Vulcănescu îi numeşte aici pe doi: „Lucian Blaga, Stelian 
Mateescu”). 

A treia categorie, „poate cea mai numeroasă printre 
cei care țin astăzi condeiul — în cap cu Mircea Elhade, 
oscilează în căutarea unei spiritualități noi, revoluționare 
(de tip interior şi cultural, dar cu vădite predilecții interioare 
[sic!]), simultan opusă intransigenții dogmatice a ortodoxiei, 
materialismului istoric marxist, particularismului doctrinei 
naționaliste şi caracterului rotund şi definit al 
neoclasicismului”, aflându-se aproape de a fi găsit soluția 
pe care o încearcă, „în plină criză spirituală şi revizuire de 
valori”. O spiritualitate „agonică”, ce are drept caracteristici 
„luciditatea, negația şi tragicul unei îndoeli care se vrea 
depăşită în recunoaşterea unui om nou, care încă nu se 
arată”; este caracteristică acestui grup numeros, din care 
M. Vulcănescu îi citează, „cu toate deosebirile lor de 
amănunt, pe Emil Cioran, Ilariu Dobridor, Eugen Ionescu, 


Mihail Ilovici, Petru Manoliu”. 
(Va urma) 


Mihai POSADA 


i i PRADA POOR EI: 29 PIETII 
ol au iii reg găseşte acest ai mplu 

"capitol a văzut de curânc lumina tiparului la 
“Editura Crite ia pal "(Bucurei ti 2006, 
"470 pagini), sub titlul Oper publicistică a lui 
Mircea Eliade, cu o pretaţă de Mircea Tomuş. 
Cartea reprezintă cea mai completă şi mai 
"onestă analiză de până astăzi a vastei publicisti- 
„ci a ilustrului scriitor și istoric al religiilor, ono- 
“rând anul 2007, decretat Anul Mircea Eliade. 






IER O 0 Oa, IP 














-_——__— 





—— —  ”" ”—.„ 


a) 





PUNCTE CARDINALE rc 2007: oaia 


Cutie Muti DHYPERBOREA 


Despre Hiperborei, populația care locuia în extremul-septentrion, se găsesc 
menționări în numeroşi autori ai antichităţii latine Şi greceşti. Prima mărturie apare 
la Hecateu din Milet (sec.VI î. Hr.), care îi situează în extremul nord al pământului, 
între Ocean și Munţii Rifei. 

| Date asemănătoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie: 
„Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunând un poem epic, spune că 
a ajuns îndemnat de Phoebus în apropiere de Isedonii ŞI că dincolo de Isedonii 
locuiesc Arimaspii, oameni cu un ochi, şi dincolo de ei grifonii păstrători ai aurului, 
lar în sfârşit, dincolo de ei Hiperboreii, care se întind până la mare. Toţi aceştia, 
exceptând Hiperboreii, începând cu Arimaspii, îşi agresează încontinuu vecinii; şi 
astfel de către Arimaspi au fost izgoniți din țara lor Isedonii, de către Isedoni 
Sciții; iar Cimerienii, care locuiau spre marea australă, împinşi de Sciţi, şi-au părăsit 
ținutul lor” (IV, 13). Hecateu din Abdera (sec. IV-III î. Hr.), autor al unei opere 
despre Hiperborei, din care ne-au parvenit numai unele fragmente, îi situează şi el 
la nord, într-o insulă a Oceanului „nu mai mică decât Sicilia”. Pe această insulă, 
din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practică un cult al 
lui Apollo, însoțiți de cântecul unui stol de lebede venite din munții Rifei. 

Alte citate se găsesc în primul Imn homerice către Dionisos, în Pindar, în 
Eschil, în Diodor Sicilianul, în Lucian. De partea sa, Strabon îi situează pe 
Hiperborei între Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică: „Toate popoarele din nord 
aveau numele din partea istoricilor greci de Sciţi sau Celtosciţi, dar scriitorii încă 
mai vechi făceau distincții între ei, numind Hiperborei pe cei ce trăiau în zona 
Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii” (Geografia 11, 6, 2). 

Între latini găsim acest text în Virgiliu: „aceştia sunt oamenii sălbatici care 
sub septentrionul hiperborean sunt biciuiți de vântul rifeu şi îşi acoperă corpul în 
blănuri blonde aprinse de animale” (Georgice 3, 381-383). Dar mărturia cea mai 
bogată e aceea a lui Pliniu cel Bătrân: „Apoi sunt munții Rifei şi regiunea numită 
Pterophoros din cauza frecventelor căderi de zăpadă, asemănătoare cu fulgii, o 
parte din lume fiind condamnată de natură să stea cufundată în întuneric, sub 
acţiunea înghețului și gerului Aquilonului. În spatele acelor munți și dincolo de 
Aguilon, un popor fericit (după cât se crede), numit Hiperborei, trăieşte până la 
bătrânețe, faimos pentru minuni legendare. Se crede că în acel loc sunt polii lumii 
şi limitele extreme ale revoluțiilor stelare, cu şase luni de lumină şi o singură zi fără 
soare; nu, cum au spus necunoscătorii, de la echinocțiul de primăvară până în 
toamnă: pentru ei soarele răsare o singură dată pe an, la solstițiul de vară, şi apune 
o dată, la solstițiul de iarnă” (Waturalis Historia IV, 88). A 

Și cum să nu aminteşti dialogul dintre Zarathustra şi Ahura Mazda în Vendidad 
(II, 39-41)? „O, creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sunt acestea, demne 
de Asa, care strălucesc acolo, în tăria zidită de Yima? Atunci răspunse Ahura 
Mazda: Sunt candelabre eterne şi trecătoare. O singură dată răsar şi apun cu 
soarele, cu luna şi cu stelele. Şi aceasta e o zi care în realitate e un an”. 

Importanța acestui fragment nu-i scapă lui Herman Wirth, care îl comentează 
în următorii termeni: "Mersul celest al constelațiilor atât de limpede descrise lasă o 
unică posibilitate pentru determinarea locului de observare, care poate coincide 
numai cu regiunea arctică. Vrem să reamintim încă o dată mersul astrelor, aşa 
cum se arată privirii omului arctic. Pentru toate populaţiile rasei nordice, 
septentrionul e direcţia sacră după care se orientează. Acolo e locul lui Dumnezeu, 
punctul cardinal al orientării terestre”, 

Dar să ne întoarcem la descrierea lui Pliniu: „E o regiune luminoasă, cu 
clima blândă, ferită de orice flagel. Au drept case crânguri şi păduri, venerează zeii 
în comun, discordia şi orice boală le sunt necunoscute. Nu e moarte, decât după 
oboseala vieții, după ospeţe şi după o bătrâneţe liniştită; se aruncă în mare de pe o 
stâncă; acest fel de înmormântare e cel mai fericit [...] Nu te poţi îndoi de acel 
popor: atâți autori ne transmit că ei sunt singurii care trimit la Delos, lui Apollo, 
venerat de ei între toţi, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de 

ospitalitatea poporului, până când, fiind încălcată făgăduinţa, oamenii s-au hotărât 
să depună ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca aceştia să le treacă vecinilor 
lor, și așa până la Delos” (Waruralis Historia IV, 89-91). 

După părerea noastră, un ecou al temei hiperboreene s-ar putea distinge 
chiar în Odiseea. După cum s-a observat, primul autor clasic la care ideea de 
septentrion pare să aibă conotaţii reductibile la termeni reali este autorul Odiseei, 
ale cărui versuri dau o idee precisă despre ceea ce semnifica Nordul pentru 
mediteraneeni. Când Ulise coboară în infern, găsește intrarea în ținutul Cimerienilor, 
întunecat și înghețat. Atât despre Cimeria, ca şi despre Lestrigonia, unde vara 
domnește o luminozitate continuă, Homer pare să fi avut informații de la negustorii 
ce frecventau porturile Mării Negre septentrionale, unde grecii se stabiliseră din 
secolul VIII î. Hr. (1). În realitate, despre cele ce se întâmplă în zonele 
septentrionale ale globului terestru grecii ar fi putut să aibă informaţii chiar din 
epoca miceniană, când importau chihlimbarul din Baltica. Și nu e exclus ca în 
cartea a zecea a Odiseei să se fi păstrat un element relativ la stațiunea originară a 
popoarelor indocuropene în zona arctică și subaretică; așa cum elemente 
asemănătoare s-au păstrat în imnurile vedice, după cum a demonstrat Bâl 
Gangâdhar Tilak (2). 


|.Luigi de Anna, Conoscenza e immagine della Finlandia e del Settentrione nella 
cultura classico-medievale, Turun Y liopisto, Turku, 1998, 
2.Bâl Gangâdhar Tilak, The Arctic Home in the Vedas (trad. ital. Ecig, Genova, 1986), 


La Telepylos Laistrygonia, după cum spune aedul, „intorcându-se acasă 
unul din doi păstori îl cheamă pe un altul, şi acesta ieşind îi răspunde. Astfel un 
om nedormit ar încasa plată dublă: una păscând boii și alta păscând albe turme de 
oi, căci cărările Nopţii şi ale Zilei sunt apropiate” (Odiseea X, 82-86). Cu alte 
cuvinte, un păstor care ar fi în stare să fie treaz continuu ar putea face două 
treburi, pentru că în ţara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douăzeci şi 
patru de ore. (Imaginea celor două cărări ale Zilei şi ale Nopţii se clarifică în acest 
sens, dacă o confruntăm cu Hesiod — Theogonia 746 şi urm.). Fenomenul descris 
de Hesiod îşi găseşte răspunsul în ceea ce în mod efectiv se întâmplă în 
septentrionul extrem; chiar și numele de Lamos, citat în fragmentul amintit, readuce 
în mod curios, după cum s-a observat, pe acela de Lam6y, o insulă apropiată de 
coastele septentrionale ale Norvegiei (3). În sfârşit, nu trebuie trecut cu vederea 
faptul că Telepylos Laistrygonia ar putea foarte bine semnifica „Laistrygonia Poarta 
Îndepărtată”, în care caz avem o sintagmă analogă cu „ultima Thule”. 


Un antic text taoist, Lieh-/zu sau Adevărata carte a sublimei virtuți a golului 
şi vidului, conţine o lungă descriere a unui ținut din extremul septentrion, care se 
găseşte la nord de marea septentrională, „nu ştiu la câte mii sau zeci de mii de li de 
provinciile centrale”. Această țară, în care condițiile climatice sunt blânde („nu e 
vânt şi ploaie, îngheț şi rouă”), „dă viață la păsări şi animale, la insecte şi la pești, 
la iarbă şi la copaci”. Geografia acestei țări aminteşte, sub unele puncte de vedere, 
anumite descrieri ale Paradisului; "Între cele patru laturi e complet plană, fiind 
înconjurată de dealuri abrupte. În mijlocul ținutului este un munte în formă de 
urcior, numit Hu-ling, pe vârful căruia e o deschidere în formă de brățară rotundă, 
numită Peştera Abundenţei, din care izvorăște o apă numită Fântâna Supranaturală: 
are o mireasmă mai puternică decât aceea a orhideelor şi a aromatelor, o savoare 
mai puternică decât aceea a mustului. Acest singur izvor, împărțindu-se, formează 
patru cursuri de apă, care curg de pe munte şi irigă tot ținutul”. 

Locuitorii Extremului Septentrion, continuă Lieh-izu, trăiesc o viață fericită: 
„Având un caracter binevoitor şi generos, nu dau naştere la conflicte și nu sunt 
agresivi; având inima sensibilă şi osatura delicată, nu sunt orgolioşi şi nici servili...” 
(4). 

Temele paradisului hiperborean şi al originii polare, atestate în formele 
tradiționale cele mai vechi, sunt reprezentate în mod unitar şi definit, în forme 
tradiționale mai recente, cum e cea islamică, care a situat în extremul septentrion 
„ținutul celest” Hârgalyâ. Această doctrină, expusă în epoca contemporană de 
şcolile şiite shaykhi şi ishrâgi, reia tema mazdeistă a „Pământului transfigurat”: 
într-adevăr, geograful Yaqit afirma că muntele Qâf, „mama tuturor munţilor”, 
din care pleacă drumul polar spre Allâh, s-a chemat într-o vreme Alborz. De 
partea sa, Henry Corbin, atrage atenţia că Orientul despre care vorbeşte cosmologia 
lui Avicenna trebuie căutat în „dimensiunea polară”, şi nu în răsăritul arătat de 
hărțile noastre geografice. „Într-adevăr — explică Henry Corbin — acest Orient 
este polul ceresc, «centrul» oricărei orientări conceptibile. Trebuie să-l căutăm în 
direcția Nordului cosmic, aceea a «Pământului luminos»” (5). În Cartea despre 
Omul Perfect (Kitab al-insân al-Kâmil), ' Abd al Karîm al Jîlî (1365-1403) vorbeşte 
de un loc care în Coran (VII, 44-46) este desemnat cu numele a/-A'râf (Înălțimile), 
iar în LIV, 55 e definit „sălașul de adevăr lângă un rege puternic”; cel ce locuieşte 
în acest loc este un „om treaz”, un „veghetor” (în arabă yagzân, echivalent cu 
homericul âypnos); pe de altă parte, ținutul vecin al îngerului Y ih, pe care domneţte 
Sayyidnâ al-Khidr, este ținutul soarelui de miazănoapte, unde nu € în vigoare 


obligația rugăciunii rituale de seară (sală? al/-maghreb), pentru că aici aurora precede 
seara. 


„Unde era, unde nu era, dincolo de cele șase țări şi o a şaptea parte, dincolo 
de Muntele de Cristal, dincolo de Marea Operenciăs, a fost odată...” (6). În motivul 
celor „şapte țări şi o a șaptea parte” (heredhetorszăg) sau al celor „şapte lumi” 
(hemvilăg), care apare de obicei la începutul poveştilor populare ungureşti, folclorul 
maghiar a păstrat reziduul fosil al unui element de doctrină tradițională amplu 
difuzat în culturile Eurasiei. Cele „şapte țări” sau cele „şapte lumi” ale tradiției 
maghiare se întâlnesc şi în geografia sacră a Purâna-lor hinduse, care vorbesc de 
șapte dwipa, aşadar de șapte „insule” continentale ieşite din apă una după alta. 
Dar motivul celor „şapte ținuturi” e prezent şi în geografia tradițională iraniană, 
care distinge şapte keshvar (avest. karshvar), şapte „climaturi” care sunt în realitate 
şapte zone ale Terrei. Keshvar-ul central, care reprezintă spațiul terestru accesibil 
actual oamenilor, e la rândul lui subîmpărțit (de exemplu de al-Birâni) în țapte 
regiuni:1) India, 2) Arabia ți Abisinia, 3) Siria ți Egiptul, 4) Iran, 5) Bizanțul şi 
lumea slavă, 6) Turkestan, 7) China şi Tibetul. În esoterismul islamic cele „şapte 
ținuturi” reprezintă șapte categorii (rabagăt) ale existenţei terestre: fiecare e 
guvernată de un Pol (Qu/b) şi cei şapte Poli sunt subordonați Polului Suprem 


(continuare în pag, 22) 





3, Felice Vinci, Homericus nuncius, Il mondo di Omero nel Baltico, Solfanelli, 
Chieti,1993, 

4. Testi tacisti (trad, ital. Utet, Torino,1977), 

5, Henry Corbin, Corpo spirituale e Terra celeste, Adelphi, Milano,1986. 

6.Cfr. Anik6 Steiner, Sciamanesimo e folklore, Edizioni all'insegna del Veltro, 
Parma, 980. 














PAG. 22 Nr. 1-2/193-194 lan.-Feb. 2007 PUNCTE CARDINALE 


HY/PERBOREA 


(urmare din pag. 21) 


(al-Outb al-Ghawth). Celor şapte Poli ai islamului (celor şapte rsi din India, celor şapte înţelepţi ai 
antichității greceşti etc.) corespund cei şapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, 
cei het vezer ale triburilor ugrice conduse de Arpâd 

Dincolo de cele „şapte ținuturi”, dincolo de cele „şapte lumi”, printre celelalte personaje fabuloase 
este şi lon cel Puternic (Eros Jânos, Eros Jancsi) În acest personaj (care corespunde lui Baty! Ivan din 
basmele ciuvaşe şi lui Srarker Hans din basmele germane) găsim reflexul fabulos al unei întregi serii de 
„copii divini” mitici, careia i-aparțin, cum a arătat Kâroly Kerenyi (7), şi Kullervo din Kalevala şi Mir- 
susne-hum din mitologia vogulă. Unele poveşti spun că Puternicul Jânos e fiul unei văduve, ca Parsifal, 
ca Mani; altele spun că nu are nici tată, nici mamă, ca Melchisedec (Evrei 7, 3), pe care unii îl identifică 
cu Sayyidnă al-Khidr. Pe de altă parte, figura „copilului divin” se referă la o arche; şi adesea această arche 
e însoțită de referințe „polare” şi hiperboreene. 

Într-o poveste, Puternicul Jânos se face ascultat de un urs pe care l-a găsit în pădure; unele 
variante explică extraordinara forță fizică a băiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs. E bine ştiut că 
simbolul ursului corespunde, în una din valenţele sale, Nordului: o aminteşte Ursa Mare, dar și terminologia 
geografică şi astronomică relativă la nord, care în diferite limbi îşi trage originea din grecescul ărktos 
(„„urs”). Dar după tradiţia hindusă, septentrionalul „ținut al ursului” fusese mai înainte „ținutul mistrețului”, 
Vărâhi, pentru că mistrețul (vârâha în limbă sanscrită) simbolizează a treia „coborâre” a lui Vishnu în 
actualul manvantara, adică în ciclul prezent al umanității. Această schimbare de nume, explică Renc 
Gucnon, ar fi efectul unei revolte a castei războinice împotriva castei sacerdotale, revoltă căreia 1-a pus 
capăt al şaselea avatăra al lui Vishnu, Parashu-Râma. 

Or, dacă Puternicul Jânos s-ar fi limitat să supună ursul, rolul său ar fi fost identic celui al lui 
Parashu-Râma şi eroul poveştii ungureşti ar fi o variantă folclorică a unui avatăra. lar, pentru a rămâne 
în aria ugro-finică, Jânos s-ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmăreşte ursul şi îl învinge. Dar Jânos 
reuneşte în jurul persoanei sale atât ursul, cât şi mistreții, aproape o demonstrare a faptului că „cele două 
simboluri ale mistrețului şi ursului nu apar întotdeauna în mod necesar în opoziţie sau în luptă, dar, în 
anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituală şi puterea temporală, sau cele două caste ale 
druizilor şi cavalerilor, în raporturile lor normale şi armonice” (8). Aşadar, dacă îmbinarea simbolurilor în 
această poveste nu este întâmplătoare, ea ar trebui să se refere la o epocă îndepărtată în care între cele 
două funcțiuni exista încă o perfectă armonie. 

În sfârşit, o observaţie asupra numelui protagonistului. În studiul său asupra „Daciei hiperboreene” 
(9), Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele /on (Giovanni), care după interpretarea sa 
desemnează pe „Regele Lumii” în tradiția populară română, la numele lui lanus (/anus), zeul care domneşte 
în Latium în vârsta de aur. Dar latinul Janus, independent de orice considerație propriu-zis etimologică, 
prezintă o curioasă asonanţă şi cu maghiarul /ânos; şi la această întâmplătoare analogie fonetică între 
cele două nume se adaugă o analogie substanțială între cele două figuri, pentru că atât anus cel cu două 
fețe (Jamus bifrons) cât şi Jânos care domină urșii și mistreții reprezintă o unitate primordială încă 
neseparată prin dualitate 

Teza lui Geticus-Lovinescu e cunoscută. După părerea sa, Dacia ar fi fost într-o anumită perioadă 
a antichităţii sediul unui centru spiritual de origine hiperboreană; în alți termeni, Hiperboreenii, deplasându- 
se din sediul originar septentrional spre sud, s-ar fi oprit în teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, unde 
ar fi făcut un sediu secundar. Pentru a susține o atare presupunere, autorul Daciei hiperboreene trece în 
revistă un vast material documentar, extras substanţial din opera lui N. Densuşianu (10): folclorul, 
toponomastica, numismatica, izvoarele greceşti şi latine, chiar istoria Principatelor române, care, după 
Geticus-Lovinescu, susțin ipoteza prin care tradiția dacică ar fi supraviețuit până în timpurile relativ 
recente 

Geticus-Lovinescu îşi expune aceste păreri într-o serie de articole care au apărut în Etudes 
Traditionnelles, între 1936-1937. Aceste scrieri au avut o rezonanță mai amplă cincizeci de ani mai 
târziu, când, ca urmare a ediţiei italiene din 1984 şi a celei franceze din 1987, Vintilă Horia a vorbit despre 
ele cu admiraţie, în timp ce în România Virgil Cândea a atras atenția asupra imaginii Daciei arhaice 
prezentată de „B. P.Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea Ehade, Mihai 
Vâlsan, Mihai Avramescu, Vasile (şi chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stănescu, pentru a nu cita decât pe 
acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambiţii şi rezultate diferite” (11). Ediţia 
franceză, în special, a trezit interesul unor cercetători ca Charles Ridoux şi Paul Georges Sansonetti; 
acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durand, a ţinut la Sorbona un curs despre „Dacia 
hiperboreană”, 

Indicaţiile conţinute în Dacia hiperboreană au primit o oarecare dezvoltare în Rusia, în scrierile lui 
Aleksandr Dughin, care încă din 1991 făcea să circule în samizdat a sa Giperborejskaia teorija (12). 
Dughin serie: „Dacia hiperboreană a lui Geticus reprezintă polul comun a două cercuri opuse: cercul 
meridional mediteranean şi cercul septentrional [...] ruso-slav (în care intră şi componentele balto- 
scandinave) [...] Oricum ar fi, „Dacia hiperboreană” reprezintă /imita meridională a Rusiei hiperboreene, 
concentrând în sine energiile sacre ale Nordului şi motivele mitice solare hiperboreene, Dar poziția sa 
intermediară între cele două cercuri amintite mai sus explică în parte înrădăcinarea tendințelor hiperboreene 
pe teritoriul românesc” (13), Tot în Rusia, Valerii Diomin a condus în 1997 o expediţie ştiinţifică în 
peninsula Kola, unde au fost descoperite resturile unei civilizaţii care urcă probabil cu douăzeci de mii de 
ani mai înainte. Referindu-se la rezultatele acelei expediţii, presa rusească anunţa că Hiperborea „leagănul 
tuturor popoarelor hiperboreene [.,.] nu numai că a existat, dar se găsea pe teritoriul Septentrionului 
rusesc” (14), 


7.C. G.Jung e Kâroly Kerenyi, Prolegomeni allo studio scientifico della mitologia, Boringhieri, Lorino, 1972, 
8. Ren€ Gucnon, Simeoli della Scienza Sacra, Adelphi, Torino, 1975 (trad.rom.: Simboluri ale Ştiinţei Sacre, 
Humanitas, Bucureşti, 1997), 

9, Geticus, La Dacia iperkorea, Edizioni all'insegna del Veltro, Parma, 1984 (în rom.: Dacia hiperboreană, 
Rosmarin, Bucureşti, 1994), 

10, Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, ed. a l-a, Meridiane, Bucureşti, 986 

11, Virgil Cândea, Viziuni ale Daciei arhaice, Viaţa Românească, Bucureşti, 1990, 

12, Aleksandr Dughin, Giperborejskaja teorija, Arktogeja, Moskva,1993, 

13, Aleksandr Dughin, Rusia. E] misterio de Eurasia, Grupo Libro 88, Madrid,1992 

14. Vittorio Strada, „Scoperta Iperborea”, în Corriere della Sera, 19 apr, 1998 


IN MEMORIAM 


În noaptea zilei de 11 ianuarie a înserat de tot Viorica 
Pârnac-Stănescu, cea mai minunată muceniţă ce-a înfrumusețat 
cu splendoarea excepţională a caracterului său hâdele temnițe 
comuniste, pe care le-a tot traversat în anii mulți ce i-au fost 
dăruiţi, cu generozitate proletară, pentru vina de a fi dorit să 
rămână ceea ce i-a hărăzit Bunul Dumnezeu să fie: o creştină 
româncă așa cum au fost toţi ai săi, din moşi-strămoşi. 

Pentru felul în care şi-a purtat mucenicia ştiu că Maica 
Domnului o va primi cu braţele deschise pe Viorica, pentru că o 
cunoaşte bine după dragoste şi după dăruire. Cred neabătut că 
Mântuitorul îi va primi cununa de virtuţi alese pe care le-a înmulțit 
în numele Lui cel Sfânt, ca o vrednică vistiernică a talanţilor ce 
i s-au încredințat. Ştiu, de asemenea, că va prezenta un raport 
strălucit cu privire la felul în care s-a achitat de lupta la care a 
fost chemată pentru un sfânt ideal, folosind numai armele permise: 
iubirea şi jertfa. Simt că acum, în faţa plecării sale, trebuie să-mi 
plec fruntea şi genunchii, cu evlavie şi cu recunoştiință. Ar trebui 
să o fac liniştit şi tăcut, “în acelaşi ritm al inimilor noastre”, aşa 
cum mi-a scris acum câteva zile în urmă. Dar constat că din 
toate simt doar cum mă doare sufletul. Cumplit mă doare. Nu pot 
să-mi imaginez că acei ochi minunaţi, de culoarea cicoarei, nu 
vor mai privi cerul așa cum numai ci ştiau să o facă. 

Dacă mă gândesc la destinul pe care l-a rotunjit într-o viață 
de om, mi se pare că chiar de la naştere tot ce se leagă de Viorica 
a fost deosebit, special, plin de înțelesuri numai de Domnul ştiute. 
S-a născut la Putna, locul duhovnicesc şi voievodal al Bucovinei, 
dominat de spiritul cel mare şi sfânt al lui Ştefan-Vodă. S-a născut 
la 7 noiembrie, dată nefastă, simbol al celei mai crunte asupriri 
peste țara noastră, pentru abolirea căreia Viorica şi-a ars tinerețea 
pe rugul jertfelor fără număr. S-a născut în anul 1918, pruncă 
binecuvântată în an binecuvântat, când a intrat cu întreaga sa 
provincie în România cea Mare, moment de grație unic în istoria 
acestui neam. 

A primit de la tatăl său, profesor de matematică, o minte 
splendid organizată, trecând cu brio toate treptele de instruire: 
liceul la Rădăuți, universitatea la Cernăuţi, ca mai apoi să devină 
asistentă la catedra de matematică a Universităţii ieşene. 

De la mama ti, învățătoare, dăscălița cea cu har, a primit 
o inimă plină de bunătate, de blândeţe, de generozitate, de 
smerenie nehotămicită de nici un fel de orgoliu şi de o putere de 
dăruire dusă până la sfințenie. 

Am cunoscut-o într-un moment providenţial, prin 1943. Nu 
ştiam atunci că excursia noastră va fi o premoniție. Ne dusese 
lolanda pe Rarău, unde sub botezul unui răsărit de soare ca în 
poveşti am păşit pe urme dragi la schit, la cabană, pe cea mai 
generoasă dintre Pietrele Doamnei, printre Popii Rarăului, pe 
sub cetină de brad, pe iarbă mătăsoasă smălțuită cu flori. Viorica 
era o prezență discretă, foarte tăcută. Totul era frumos la ca, dar 
era foarte departe de a fi conştientă de frumuseşea ci. Nu s-a pus 
în valoare niciodată, în nici un fel. Privea în tăcere toate minunăţiile 
din jur, în minunații săi ochi albaştri era o lumină pioasă de parcă 
toată natura ar fi fost într-o liturghie, înfiorată de brâul mărunt de 
sunete de toacă ce venea dinspre schit. 

Apoi ne-am reîntâlnit pe calvarul închisorilor comuniste, 
urmare firească a acelui fermecat Rarău. L-am urcat împreună 
preț de o tinereţe (14 ani). Cum s-ar putea descrie în cuvinte cum 
ne-a înfrățit suferința?! Cum s-ar putea uita clipele trăite, atât de 
speciale, atât de cutremurătoare?! Prin aproape toate grelele 
încercări am trecut împreună, Am fi putut împărți şi moartea prin 
îngheţ, dacă satrapii ne-ar fi ținut o clipă în plus în sinistrul izolator 
de la Mislea. Sunt cea mai în măsură să spun — şi chiar o spun cu 
tărie şi cu mâna pe inimă — că n-am cunoscut un suflet mai înalt, 
mai plin de virtuți decât cel al Vioricăi. 

Specială a fost viaţa ci, deosebită îi este şi plecarea. Nu a 
plecat singură. Tot în aceeaşi zi şi în jurul aceleiaşi ore, Domnul 
a suflat în lumânarea vieții a Nataliţei Nicolescu, o vâlvătaie de 
suferință, un rug nemistuit de dureri copleşitoare, Acum, când 
scriu, e noapte târzie și le simt în preajma mea. Ar vrea parcă să 
mă consoleze pentru durerea că nu mă pot duce să le pun la 
căpătâi o floare, martoră a iubirii pe care le-o păstrez amândurora. 
După ce voi încheia aceste rânduri închinate cu smerenie lor, voi 
plânge îndelung, pe săturate, pentru plecarea lor şi pentru toate 
câte au fost în viața lor, ca şi pentru cele ce ar fi putut să fie. 

Toate câte le-am cunoscut, le-am admirat şi le-am iubit — 
le urăm să le fie luminos şi fericit zborul spre cerurile veşnicului 
Părinte, În nesfârşitul şir de martiri, numele lor va răsuna 
de-a pururi: Viorica, prezent! Natalia, prezent! 





Aspazia OŢEL PETRESCU 











DR. CRIŞAN MUŞEȚEANU 


(25 aprilie 1915, Bucureşti — 4 decembrie 2006, Freiburg) 








| A Pentru mine 2006 va rămâne anul în care Dumnezeu a chemat în 
pari HA Sa trei personalități monumentale ale românilor de pretutindeni — lon 
Gay rilă Ogoranu, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Dr. Ci işan Muşeţeanu 
Dacă profilurile primilor doi, simboluri ale rezistenței românești anticomuniste, 
prin lupta în munți sau prin credință, încep să fie (recunoscute (e drept că încă 
mult prea puțin), statura doctorului Crişan Muşeţeanu, în ciuda titlurilor de 
cetățean de onoare al Galaţiului (2002) şi de Doctor Honoris Causa al Univ ersitățu 
din Galaţi (2004), aşteaptă încă să fie descoperită de conştiinţa publică de acasă 
Deoarece am avut bucuria de a-l cunoaşte ŞI de a-i fi aproape în ultimii 10 ani, 
incerc să schițez, pe cât îmi îngăduie puterile, portretul unui român cu un destin 
aparte 

Medic şi cercetător ştiinţific format la şcoala marilor profesori ai 
Universităţii bucureştene dintre cele două războaie, dar ŞI, cu bursă Humboldt, 
la şcoala germană a Facultăţii de Chimie, Fizică şi Matematică din Jena (prof. 
Butenandt, premiat Nobel); activ profesional în Germania, după 1969 şi până la 
87 de ani, la renumitele instituţii Robert Koch, de boli infectioase, din Berlin, şi 
Max Planck, de imunologie, din Freiburg; membru al mai multor societăți medicale 
ŞI reviste de specialitate prestigioase; dascăl adulat a nenumărați medici germani 
răspândiți în întreaga lume; creator al unui vaccin utilizat pe scară largă în SUA 
— s-a folosit de partea care i-a revenit din tantiemele cuvenite institutului datorită 
creației sale pentru a susține cu generozitate oameni de valoare români în care a 
crezut, ziare de atitudine civică și cultură cu adevărat independente (ca Jurnalul 
literar) sau biserici păstonte de slujitori cu har. 

Actor şi martor lucid, timp de aproape un secol, al frământatei istorii a 
României şi Europei, dotat cu o memorie fabuloasă şi un excepțional dar al 
cuvântului, Dr. Muşeţeanu ne-a lăsat o operă diversă, originală, densă şi durabilă. 
A publicat puțin, cea mai mare parte a prozei sale urmând încă a fi editată. Dar 
cred că oricine deschide doar unul din cele două romane — Lumea copilăriei 
mele sau Strigătul (în prima ediţie: Amintiri din război: 1941-1944) — este copleșit 
simțind amprenta regală, aripa nemuririi. Gălăţenui au înțeles imediat că nimeni, 
nici un scriitor sau istoric, n-a ridicat oraşului lor un monument mai viu şi mai 
durabil, şi i-au adus prinosul cuvenit 

Campania din Est, descrisă în Strigătul, a surprins şi impresionat atât 
pe români, cât şi pe ruşi sau-pe germani, prin “viziunea cu totul nouă. De apt, 
cred că perspectiva din care este văzut războiul în această carte nu putea fi alta, 
ea datorându-se marii comprehensiuni, indiferent de nație și parte beligerantă, a 
tot ce este omenesc și a capacității autorului de a iubi, în sensul creștin al 
cuvântului 

Poet îndrăgostit de versul clasic (tărâm prin care am avut şansa să-l 
întâlnesc şi unde mi-a fost învăţător), era capabil, necunoscând invidia, a se 
entuziasma de stihurile altora ca foarte puțini. Erudit cunoscător al hricii clasice, 
a fost şi un apărător decis al artei poetice în fața pervertirii şi vulgarizării €i 
contemporane 

Viguros, viu, curios şi activ, iubea viaţa, frumosul, mâncarea bună şi 
băutura aleasă. A avut o vie şi vinuri proprii până în ultimii ani, ajutat și de 
talentele deosebite, atât culinare, cât şi enologice, cultivate la sfatunle și 
îndemnurile sale, ale celei de-a doua soţii, de origine germană, D-na Jutta Hasse- 
Muşeţeanu. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc o pereche atât de armonioasă. 
Începând cu chestiunile profesionale și până la cele artistice, comunicarea, 
ințelegerea şi sprijinul au fost depline. Cunoscătoare a hmbu itahene, D-na 
Mușşeţeanu seducea, din primul moment, orice român care le călca pragul, printr- 
o limbă română cu accent italian, de o savoare aparte. Dăruită cu un incontestabil 
talent poetic, ca a reușit să transpună Sirigătul într-o limbă germană suplă, 
perfect adaptată originalului. In primitoarea lor casă, loc predilect de întâlnire al 
românilor din Freiburg, sau doar trecători pe acolo, am avut privilegiul să asist 
la discuţii, controverse sau povestiri de neuitat și să cunosc multe personalități 
ale culturii româneşti din ţară sau din exil, dar și germani sau italieni. Spaţioasă 
și liniştită, având şi un crâmpei de grădină, interiorul casei încântă prin siguranța 
gustului, caracteristic colecționarilor iubitori de frumos și rarități, Dr. Mușeţeanu 
a mărturisit nu o dată, că priceperea de a aprecia la justa valoare tot ce găsea 


După o lungă și grea suferință, s-a stins 
din viață, pe 1 decembrie 2006, încă un frate 
din Bucovina, Alexandru Băncescu, ce a fost 
înmormântat în cimitirul din Capu-Satului 
(Câmpulung-Moldovenesc). 

Născut la 2 septembrie 1924 în Capu- 
Satului, nepot după mamă al cunoscutului poet-luptător Vasile Blănaru- 
Flamură, Alexandru Băncescu a cunoscut timp de 13 ani, ca deținut politic, 
calvarul închisorilor antonesciene și comuniste (lagărul de la Târgu-Jiu, 
apoi Piteștiul, Aiudul și Gherla). Chinurile suportate în cei 13 ani negri au 
lăsat urme adânci în sănătatea sa, încât până în anii bătrâneții avea 
coşmaruri cumplite în somn, strigând noaptea și trezindu-i pe cei din jur. 

După studiile liceale efectuate în Câmpulung-Moldovenesc și 





7.0 5 59.9.919):40) 
;7.9:Lei »i-[ei 8) 





prin magazinele de antichități o datora evreilor. Cu unii, prieteni din copilărie, 


oricât de departe, păstrase mereu legătura. EI, care în tinerețe, asemeni multor 
intelectuali de valoare, fusese legionar. Un legionar care, dezamăgit şi revoltat, 
părăsise mişcarea imediat după asasinarea lui Nicolae Iorga. Un fost legionar 
care vorbea fără patimă despre slăbiciunile şi greşelile mişcării, pentru care 
Legiunea murise şi nu credea în reînvierea ci, dar care nu se sfia să-și manifeste 
dezacordul cu mistificatorii ce-i atribuiau acesteia false păcate. Integru și 
intransigent, în momentul când comuniștii au desființat Biserica Greco-Catohcă, 
inglobând-o în Biserica Ortodoxă, a renunțat în semn de protest la ortodoxie, 
trecând la greco-catolicism. Moştenise de la părintele său, care-și botezase feciorii 
Crişan şi Horia, respectul şi simpatia deosebită pentru ardeleni. De aici, poate, 
cultul pentru lucrul bine făcut, îndelung cumpănit 

Trecuse prin multe şi cunoscuse atâția oameni de seamă, mai ales în 
România secolului trecut, încât puteai fi sigur că orice nume, orice întrebare îşi 
avea răspunsul — o istorioară adevărată, captivantă, aşa cum numai el ştia să 
povestească, presărată cu amănunte surprinzătoare, datorate spiritului de 
observaţie şi memoriei prodigioase, reînviind parcă o întreagă lume. A fost la 
curent până în ultimele zile cu tot ce se întâmpla pe mapamond, şi mai ales în 
România. Citea zilnic enorm, şi ziare desigur, dar întotdeauna cele mai interesante 
cărți nou apărute. Cu impresionanta lui bibliotecă, doldora de volume, conspectate 
adesea cu creionul în mână, se întreținea nu doar în română, ci şi în latină, elină, 
germană, franceză, italiană sau engleză. Ştia oricând la ce autor, în care carte, la 
ce capitol puteai găsi citatul de care aveai nevoie. Scna în fiecare zi, muncind cu 
o plăcere şi o consecvență atipică, din păcate, românilor, pentru că el ducea 
întotdeauna lucrul până la capăt. De aceea s-a realizat atât de deplin. A fost, 
poate, şi gena de luptător. Pentru că atât fratele bunicului patern, în războiul 
pentru independenţă, cât şi tatăl, Victor, în primul război mondial, şi fratele Hona, 
în cel de-al doilea, au fost decorați pentru eroism. Câte familii ale neamului 
românesc se pot mândri cu aşa ceva?. Atunci însă când a ştiut că suferă de o 
boală incurabilă, pentru a-1 scuti pe cei dragi de suferința agoniei lui, a vrut să 
moară cât mai repede. A refuzat categoric perfuziile, oxigenul, orice mijloc de a- 
ŞI prelungi viața. Orfan de tată de la o vârstă foarte fragedă, luase viaţa în piept 
şi ştia să lupte, dar şi să-şi iubească familia. Legătura cu prima soție, care n-a 
vrut să părăsească România, nu s-a întrerupt niciodată. Pe cele două fete a 
reuşit să le aducă în Germania, unde nepoţii s-au putut bucura de dragostea şi 
sprijinul atât al bunicului, cât şi a unei adevărate, din tot sufletul, bunici germane 
A avut şi satisfacția de a-şi vedea feciorul, în România de după 1989, ajuns 
acolo unde talentul şi capacitățile sale îl îndreptățeau să ajungă 

Cred că singurul talent al doctorului Muşeţeanu pe care l-a moştenit de 
la tatăl său, dar nu l-a cultivat, a fost desenul şi pictura. A compensat această 
renunțare prin colecția de grafică şi pictură cu care s-a înconjurat 
- Judeca drept, lipsit de prejudecăţi şi patimă, dar nu se considera infailibil 
lți cerea părerea, asculta cu interes, se informa, cugeta şi uneori recunoștea 
cinstit: “Să ştii că m-am înşelat Cucerea prin sinceritate, căldură şi real 
interes, prin capacitatea de a se entuziasma şi de a admira adevărata creaţie, 
adevăratele caractere. Suflet curat, era uneori de o spontaneitate dezarmantă, 
spunând tot ceea ce gândea, fără a jigni însă, pentru că o astfel de intenție, era 
evident, lpsea cu desăvârşire. 

In pofida vârstei, a faptului că de câțiva ani îi răsăriseră mestecenii în 
păr şi în barbă, vitahtatea trupului impunea şi mai ales vioiciunea spiritului său 
era de o tinereţe debordantă. In preajma lui am înțeles de ce unii oameni sunt 
înconjurați cu mai mult decât respect şi dragoste, cu venerație 

Dezamăginile şi tristețile lui erau legate, cele mai multe, de degringolada 
și marasmul moral al României. Ultima tristețe a fost să fie încercarea, nereușită, 
de a salva Biblioteca Română de la Freiburg, depozitară de mari valori şi cel mai 
cunoscut institut al românilor din afara hotarelor, aflată la discreţia iresponsabilă 
a unor oportunişti ce-i administrează falimentul 

Personalitate complexă de tip renascentist, interesat şi documentat 
enciclopedic în multe domenii, cu o gândire clară, ce ajungea la esenţă, atunci 
când l-am cunoscut era deja o “instituție”, cu o fascinantă putere de atracție. Nu 
mă indoiesc că ar fi pulut dialoga firesc, fără complexe, cu oricare dintre marile 
spirite ale contemporaneității sau ale trecutului. Sunt convins că, o dată descopent, 
intrând în câmpul său de gravitație, generații de români vor dialoga cu el. Nu mi- 
| pot imagina odihnindu-se. Cred că la poarta raiului prima întrebare pe care a 
pus-o Sfântului Petre a fost: “Unde este biblioteca?”, Şi mai cred că nu s-a 
inşelat — în preajma bunului Dumnezeu se va simţi ca lângă un frate mai mare 

Gheorghe OLTEANU 


continuate la Liceul Ferdinand din Storojineț, 
a fost student la Facultatea de Drept din laşi. 
Nu şi-a terminat studiile universitare, fiind 
întemnițat din 1948 până în 1964 (cu câteva 
întreruperi). S-a căsătorit în 1969 şi are 2 copii: 
0 fiică, licențiată în Filozofie şi Teologie, în 
Bucureşti, şi un fiu, ceferist, în Cîmpulung. După căderea comunismului, 
a fost membru activ al A.F.D.P.R. şi apoi al Partidului Pentru Patrie. 
Cine l-a cunoscut, l-a prețuit pentru noblețea caracterului său și pentru 
frumoasa-i voce, mai ales când intona “A venit aseară mama din sătucu- 
i de departe,..”. Era jovial, blând, cinstit şi foarte corect. 
Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în ceata drepţilor Săi! 
(Tatiana Vlad Guga) 























































PAG. 24 Nr. 1-2/193-194 Ian.-Feb. 2007 


Cum a vrut Băsescu să mă dea alară 


Eu nu-l văd pe Traian Băsescu precum un zeu şi nu 
l-am văzut niciodată aşa. Este, la urma unmei, un om cu 
calitățile şi defectele lui, dar cred că, după sistemul ticăloşit 
promovat de Adrian Năstase, un preşedinte precum Băsescu, 
vulcanic, spontan şi pus pe fapte mari, e mai mult decât 
necesar 

Am chiar o reală simpatie faţă de Băsescu, deși era cât 
pe ce să o încurc din cauza lui. În Campania pentru Primăria 
Capitalei din 2000 am făcut un articol-incognito despre lipitorii 
de afişe. Practic, două săptămâni m-am prezentat pe lă toate 
partidele, să ajut ca voluntar în campanie. La PNL mi-au dat 
cu flit, cu ApR-iştii am rămas într-un copac (că mi-au furat 
nişte țigani scara), la UFD-ul lui Vosganian am pregătit 
mitingul şi era să fiu numit şef la tineret, iar la Viorel Lis am 
luat o țeapă de zile man, că nu m-a plătit. Ei bine, la PD, 
sectorul 3, m-au refuzat elegant pe motiv că lucrează cu 
nişte orfani. Un lucru total ilegal, pentru că în loc să stea 
noaptea în cămin, ăştia lipeau afişe cu ardeiul lui Băsescu. 
Plus că plata minonilor era ilegală. Evident că Băsescu habar 
nu avea de asta. Am trântit un articol: „Orfani pentru partid”. 
A doua zi, dis-de-dimineață, m-a trezit Cornel Nistorescu, 
director la acea vreme, trezit şi el din somn de Băsescu, care 
m-a acuzat că am luat şpagă de la Oprescu şi că vreau să-l 
termin. Ziarist bătrân, Cornel Nistorescu l-a liniştit pe Traian 
Băsescu, care, punând fără mari scrupule democrația în cui, 
îi cerea pur şi simplu să mă dea afară! 

Eu l-am votat pe Traian Băsescu, chit că puteam avea 
resentimente faţă de el. Actualul preşedinte al statului merită 
stimat şi numai pentru motivul că are mai multă grijă decât 
alții de românii din jurul țării. A fost în Serbia şi a dat cu 
pumnul în masă pentru drepturile românilor persecutați acolo. 
A fost la Chişinău şi a insuflat credință basarabenilor. Ba 
chiar l-a invitat pe Voronin să se unească cu patria-mamă! A 
făcut lon Iliescu asta? Nu, Ion Iliescu a semnat tratatul cu 
URSS, iar când auzea cuvântul Moscova, lua poziţie de drepți 
și în somn, ca în tinereţile sale staliniste. 

Emil Constantinescu, ridicolul „lider regional”, ni i-a 
pus pe sârbi în cap, a reușit ruşinoasa pertormanţă de a semna 
tratatul cu Ucraina şi a (reinventat termenul de „sacnficiu 
istoric”. De parcă România întreagă era moșia lui și dispunea 
de ea după bunul plac. Bine că l-au învins securiştii, că cine 
știe ce sacrificii mai era în stare să facă!... 


Florian BICHIR 


25 de popasuri mărturisitoare 


Cartea de debul a publicistului Florian Bichir,. 
cuprinzând 25 de reportaje din activitatea vieţii creştine. 
româneşti, a apărut spre sfârşitul anului trecut şi poata 
fi comandată şi prin poştă/telefon/fax/e-mail la 
5, C, SUPERGRAPH S.RL, str. lon Minulescu 36, 
sector 3, Bucureşti, cod 031216, tel. (021)3206119, 
fax, (021)31910B4, „e-mail: editura Osophia, 0. si 


www,punctecardinale.ro 
e-mail: redactia(apunctecardinale,ro 


PUNCTE CARDINALE S, A, |, 
cont: B, R. D, Sibiu RO4SBRDE330$V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


Faţă de Lon Iliescu și Emil Constantinescu, Traian 
Băsescu măcar ştie ce este sentimentul național. Ştie ce 
reprezintă drapelul României, pentru că nu degeaba l-a plimbat 
cu nava sa pe toate oceanele. Şi cred că este sincer impresionat 
când i se cântă imnul 

Fie şi numai pentru acest lucru merită stimat mai mult 
decât alţii. Pot să-l facă zeci de mii de ani bețiv, sau să facă 
glume pe seama lui și a Elenei Udrea. O avea toate păcatele 
din lume, dar măcar simte româneşte. lar pentru mine acest 
lucru înseamnă foarte mult. (FI. Bichir) 


Goana după o dreaptă inexistentă 


Ţărăniştii n-au fost niciodată de dreapta, ba dimpotrivă. 
Cu toată componenta sa conservator-ardeleană, în perioada 
interbelică Partidul Naţional Țărănist, prin programul său 
agresiv-rural, s-a postat la stânga eşicherului politic. În afară 
de Mişcarea Legionară şi de câteva partide efemere (gen Liga 
Apărării Naţional Creştine — LANC - a profesorului A. C. 
Cuza, sau Frontul Românesc al lui Alexandru Vaida-Voevod), 
dreapta românească — în sensul „european” şi actual al 
termenului — a aparținut Partidului Naţional Liberal (şi el de 
stânga la origini). La întărirea burgheziei româneşti, la 
reformele instituționale, la controlul monetar, toate izvorâte 
din lozinca „Prin noi înşine”, național-țărăniştii nu au putut să 
răspundă decât printr-un program economic destul de precar 
şi îngălat (al lui Virgil Madgearu) și printr-un populism ieftin, 
ridiculizat în epocă prin ițarii lui Mihalache. Nu întâmplător 
Biserica Ortodoxă Română, cea mai conservatoare instituție a 
țării, a sprijinit politic PNL, combătând violent țărănismul, pe 
care, din pricina numeroasei sale componente greco-catolice, 
îl califica drept „papistăşism”. 

Nici după 1989, renăscutul PNȚ, la care „Seniorul” 
Coposu a adăugat codița „Creştin şi Democrat”, nu a făcut o 
figură de dreapta, deşi a fost perceput ca atare din pricina anti- 
comunismului său (mai puțin radical în fapte decât în discurs) 


și a cererilor insistente de restitutio in integrum. În chiar primii 


ani, PNŢ-CD-ul a renunțat la mesajul național. lucru care a 
dus la crearea PUNR-ului în Transilvania, regiune care prin 
definiţie era bazinul său electoral, fieful lui lulu Maniu. O altă 
greşeală a fost abandonarea mesajului rural, dând astfel 
posibilitate PDAR-ului să se înființeze şi să culeagă voturi în 
satele din Regat. 

De. 17 an: schema politică românească este 
dezechilibrată, şi asta pentru că dreapta este admirabilă, dar... 
lipseşte cu desăvârşire. Partidele etichetate a fi „de dreapta” 
nu au reprezentat în anii post-decembrişti decât un surogat, 
sau au ajuns a fi catalogate astfel, din lipsa unor reprezentanți 
autentici ai valorilor. fondatoare ale Dreptei. 

Structural de dreapta, PNL-ul a ajuns de centru din pricina 
ispitei populiste, născute din politicianism și sărăcia post- 
comunistă. Noul PLD, cu toate declaraţiile sale de fidelitate 
față de dreapta, prin conotaţiile sale social-civice alunecă mai 
mult spre centru, mult mai în stânga actualului PNL, acaparat 
de Tăriceanu. 

Nevoia de un pol al dreptei este evidentă prin încercarea 
Partidului Democrat — a nu se uita; continuator al FSN! — de a- 
şi găsi o identitate creştin-democrată, „populară” (în sensul 
european de azi al cuvântului). Cu o stângă deocamdată 
redutabilă în România, PD-ul nu-şi poate găsi bazin electoral 
decât la dreapta. Zbaterile ideologice ale PNȚ-CD, ale PNG, 
ale partidului lui Talpeş (care ținteşte şi el spre o dreaptă... 
neosecuristă) arată că există o certă seducţie conjuncturală a 
dreptei, nematerializată încă în mod convingător, 

Confuziile doctrinare fac însă ca multe dintre aceste 
încercări să pară ridicole, Un mesaj autentic de dreapta trebuie 
să conţină, în termeni ideologici, conservatorism, naționalism, 
creştinism — lucru care pare a fi însă uitat sau neluat în serios, 

Cum să se coaguleze dreapta românescă atâta vreme cât în 
prezent ca se reduce la un mănunchi de intelectuali, care se recunosc 
mai mult în ceea ce se numește neoconservatorism (nereprezentat 
ca atare de nici un partid actual)? (FI. Bichir) 


Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şet), 


Demostene ANDRONESCU (redactor șel-adjunct), 


Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRISOR, 


Claudio MUTTI (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU - Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


PUNCTE CARDINALE 





PREZENTUL CARE ARE VIITOR... 


Din înțelepciunea lui Gigi Becali 


Am promis că pe trădătorul ăsta de Dan Voiculescu o 
să-l distrug până când o să-l nenorocesc. 

Eu am ajuns aici pe labele mele de urs şi pe sabia 
mea. 

Nici nu ştiţi ce sensibilitate am eu în suflet, dar nu ştiu 
să mă exprim. Dacă aș ști, aş vorbi mai frumos decât 
Liiceanu şi Pleşu. 

Am citit “Manualul războinicului luminii” cu două 
markere. Cu galben am subliniat pasajele care mi-au plăcut 
şi unde m-am identificat cu eroul cărții, iar cu verde pe cele 
care nu mi-au plăcut şi nu le-am citit. 

Ştiţi cât de mult scuip eu televizorul la mine acasă? 
Cum văd un nenorocit care vorbeşte de binele public, cum 
îi trag un scuipat! 

După ce-am văzut filmul “Mihai Viteazul”, mi-am ” 
zis că vreau să fac şi eu pentru România ce-a făcut Mihai 
Viteazul, sau măcar Amza Pellea. 

Partidul Noua Generaţie are o orientare de centru, 
când la stânga, când la dreapta, de la caz la caz... 

Partidul Noua Generaţie va fi Bisenica politicii 
româneşti, iar eu voi fi Sfântul Petru. 

Eu sunt preşedintele preşedinţilor preşedinţilor. 

Tăriceanu, VIP? Vă spun eu ce VIP e — Very Inportant 
Papagal. Auzi la el, ce tupeu obraznic! 

Mă sperie atracția acestui partid care o are la populație. 

Am vorbit cu văru-meu Giovanni şi cu Victor să facem 
un partid care să fim mai tari ca frații Kennedy. Am îi 
condus România. Dar n-au vrut, fraieri! 

Steaua va purta zimbrul lui RAFO pe piept pentru un 
milion de euro. Asta înseamnă că Steaua nu-şi murdăreşte 
tricourile decât pentru sume care merită. 

Middlesborough s-a calificat în fața lui Basel fiindcă 
mi-a făcut mie Dumnezeu plăcerea să jucăm cu ei şi să-mi 
iau cămăşi din Anglia. 

Eu cu viața mea, în fiecare dimineață, de când mă 
dau jos din pat, fac istorie. 

M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără jigniri. 
EI m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă, dar nu ne- 
am insultat. 

Două ore şi jumătate cu n-a existat nici o secundă în 
care să nu fiu campion. 

La botezul copilului lui Dică am băut şampanie şi 
după aia am spart paharul fiindcă aşa sunt cu: sunt un om 
care am sentimente, care trăiesc. 

Dacă marcăm un gol la început, pe urmă putem şi să 
jucăm şi la 0-0, 

N-are cum să mă bată Copos pe mine în postul 
Paştelui. El e utecist, cu sunt creştin. Păi credeți că 
Dumnezeu nu vede? 

Meritul pentru titlul câştigat de Steaua e 50% al lui 
Olăroiu şi 50% al lui Protasov, dar cel mai mare ment e al 
meu, 

Atunci când sunt supărat, mă retrag între oile mele şi 
mă liniştesc,., 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: PMaa S.R.L