Puncte Cardinale anul XIV, nr. 6 (162), iunie 2004

asupra copiilor noştri/»...” 






credința 
iubire 
speranţa 









Printre numeroasele consecinţe ale 
interesului cu care a fost primit în lumea 
occidentală recentul film al lui Mel Gibson 
The Passion of the Christ (Patimile, iar nu 
“Pasiunea” lui Hristos, cum s-a tradus în unele 
cotidiene!) se înscrie şi aceea că producția 
cinematografică a inceput deja să se răsfrîngă 
ŞI în producții artistice de alt gen, ca de pildă 
in artele plastice. Astfel, chiar regizorul 
secund al filmului,-Jean Michelin: (despre 
care aflăm cu acest prilej că a fost primul 
copil botezat de. actualul Papă, după 
inscăunarea, sa din 1978), a expus recent, la 
Galena Colibn din Los Angeles, lucrări de 
artă inspirate de film. 

Dincolo de exploatarea tipic americană 
a unei conjuncturi, fenomenul echivalează, ni 
intr-un fel, și cu intoarcerea unei datorii pe 
care filmul o are faţă de o lungă tradiție a 
picturii occidentale: aceea a reprezentărilor 
predilecte ale suferinței fizice a omului lisus 
(prelungită şi în așa-numita "mistică a 
stiematelor”). Între faimosul Christ contorsio- 
nat al lui Grinewald şi Christul hăcuit al 
Gibson este o certă linie de continuitate, 
exprimind un anumit spirit specific de 
raportare la “drama” jertfei mintuitoare 
Evlavia catolică — pornind de la contextul 
exclamaţiei lui Pilat (Joan 19, 5): Ecce homo 
(«lată omul!) şi radicalizind o veche 
repre-zentare iconografică bizantină a lui 
lisus în mormint, arătindu-Şi rănile — Î] 
venerează mai ales ca «Om al durenlor» 
(homo sau vir dolorum). Accentul se mută 
astfel, chiar fără voie, de pe dumnezeirea pe 
umanitatea lui lisus Hristos şi de pe sensul 
mistic pe scenariul istoric al mintuirii 
Credinciosul compătimeşte astfel cu lisus 
Hristos mai degrabă din oroarea de suferință 
decit din oroarea de păcat şi mai degrabă din 
teama de aproapele decit din teama de diavol 
(/'enfer c'est les autres) 

Această pierdere a dimensiunii dumnezeiești a lui Hristos este, de altfel, principalul 
reproș formulat în lumea ortodoxă față de filmul lui Mel Gibson (catolic conservator), în 
vreme ce în lumea occidentală (fie catolică, fie protestantă), cu o sensibilitate mâi apropiată 
de cea a austrahanului, faptul a deranjat mai puțin sau aproape deloc. Oficialităţile catolice 
s-au declarat mulțumite la unison, iar afluența publicului a propulsat filmul încă din primele 
zile în fruntea topurilor de încasări. Percepția este atit de diferită, după apartenența 
confesională, încît chiar în privinţa conformităţii cu Evangheliile, Papei loan Paul II i se 
pare că filmul este întru totul fidel acestora, în timp ce Arhiepiscopului Hristodoulos al 
Athenei, bunăoară, i se pare că se abate grav de la ele! 

Mai mult decit de abateri propriu-zise, cred că e vorba uncori de o viziune interpretativă 
verosimilă artisticește (figurile sui generis ale lui lrod Antipa sau Baraba, durerea încremenită 
a Maicii Domnului, intimitatea conjugală a lui Pilat etc;), iar alteori de o seamă de "păselniţe” 
regizorale în stil hollywoodian, împrumutate mai ales din genul horror și care au coeficientul 
lor de comercialitate (apariţia periodică a întruchipării hermafrodite a demonului sau a 
pruncului grotesc — care, după unii, l-ar simboliza pe Antihrist, șarpele din noaptea 
Ghetsemanilor, căruia fiul Mariei îi zdrobeşte capul la propriu, cu aluzie naivă la celebrul 
Protoevangheliu; aruncarea pungii, cu rostogolirea ei spectaculară în aer și cu risipirea 


după segobi V0(Cis00 Da cipaL 3 
side apoa stazie, 


»- 


„esenţele” îndărătul „fenomenelor, 


ssss$i văzind Pilat că nimic nu foloseşte, ci încă mai mare tulburare se face, a luat 
apă şi şi-a spălat miinile dinaintea mulţimii, zicînd: «Nevinovat sînt de sîngele Dreptului 
acestuia. Voi veți vedea». lar tot poporul a răspuns şi a zis: «Sîngele lui asupra noastră şi 


PUNC 
CARDINALE 


„Piatra din capul unghiului” pentru creştini, 
păgini și necredincioşi; lisus. Hristos este provocarea perpetuă a lumii. Chiar şi 
| şi de ateism inilitant, „greu. de perversiune 
Patimile Lui contin nuă. să nrezeasăă pl 
"al uitării „(cun diavo ră a ştiut-o bine şi. lia EA „crezînd 
şi-cutremurindu-se ), ci cel al unei Ie 010 VICIOaSE, incapabile să mai discearnă 
Realul îndărătul Fabulei 


'athemană din amurgul unui alt eon, Însuşi Dumnezeu-Omul devine o temă de 
„dezbatere între altele, multuplicată mediatic pînă la Sahir aia şi comer a li zată 
pină la ieftinire... A e 










(Matei 27, 24-25) 


LE 









NR. 6/162 


Iunie 2004 





16 PAG.-— 15000 lei 






arginților la plata ludei, corbul care-l orbeşte 
prompt pe tilharul nepocăit; “arteziana” 
tişnită din coasta Domnului ş. a.). Ele sunt 
presărate într-un scenariu altminten bine 
croit pe Evanghelu (ultimele 12 ore din viața 
Nazarineanului) şi pe cîteva tradiții apocnfe 
tolerate de Biserică, cu subtila sugestie finală 
a Învierii (care rămîne, alături de stngătul 
de la urmă al demonului, una dintre cele 
mai frumoase figurări cinematografice ale 
taine: mistice, ce nu-i total absentă, cum li 
s-a putut părea unora) 

Trecind de la planul interconfesional 
la cel interreligios, evreilor li s-a părut că 
filmul ar avea turnură “antisemită” (chiar 
dacă printre producători şi interpreţi se 
numără şi destui evrei, cum este şi cazul 
Maiei Morgenstern, care a realizat memo- 
rabil rolul Maicii Domnului şi ar merita 
măcar o nominalizare pentru Oscar). Liga 
de Anti-Defăimare, foarte influentă în 
Statele Unite, s-a pus imediat în mişcare 
Probabil că dacă ar exista şi o Ligă de Anti- 
Defăimare latină, aceasta s-ar arăta cel 
puțin la fel de nemulțumită, dacă nu pentru 
felul în care slavizează limba latină cutare 
actor bulgar (spre amuzamentul unui Andrei 
Pleşu), în orice caz pentru puternica exage- 
rare a bestialității soldaților romani. Dacă 
în ce priveşte atitudinea liderilor evrei ai 
Vremii (ŞI a poporului influențat de aceştia) 
Mel Gibson poate invoca numeroase locuri 
evanghelice (culminind cu strigătul de la 
Matei 27, 25; “Sîngele lui asupra noastră şi 
asupra copiilor noştri!” — aici strigat în 
aramaică, dar nesubtitrat în engleză), 
sălbăticia slujitorilor lui Pilat (ca în faimoasa 
scenă a biciuirii, care durează în film nu 
mai puțin de 16 minute!) nu prea reiese ca 
atare din texte. Dacă ne gîndim puțin, ostaşii 
romani trebuie să fi fost mai degrabă toropiți 
de căldură și plictisiți, ca şi Pilat însuşi, de o cazuistică pe care n-o înțelegeau; lisus nu le 
făcuse lor nimic și nici măcar nu cra un tip monstruos (criminal, violator etc.), aşa că e 
foarte de presupus că n-au investit prea mult zel în chinuirea acuzatului, preferind să-L 
ndiculizeze (Satira tota nostra est!) decât să-L schingimască,. 

Mel Gibson a vrut însă să şocheze cu tot dinadinsul, adevărata miză şi adevăratul 
protagonist fiind singele care țişneşte din belşug, agresind conştientul şi subconştientul unei 
lumi altminteri hirşite cu violența cinematografică şi care, desigur, nu mai poate fi 
impresionată cu adevărat decit prin asemenea provocăn maximale. Pentru tinărul necatehizat 
de azi, după ce a văzut acest film, sintagma “Patimile lui Hristos” nu va mai fi una abstractă, 
ci una de o teribilă concretețe. Unei lumi ce pare să [i pierdut pariul cu dumnezeirea lui 
Hristos i se propune să-l ciştige măcar pe cel cu tragica Lui omenitate 

Se poate spune că, deși transpar adeseori “rețetele” hollywoodiene, filmul nu e rău ca 
film, numai că discuţia cu adevărat “estetică” pare să mai aibă de aşteptat, pină cînd se vor 
mai imblinzi micile sau marile “patimi” extra-estetice (religioase, confesionale, ideologice), 
pe care transpunerile cinematografice de acest gen le-au stirnit intotdeauna — şi care sunt 
altminteri firești, căci arta nu-l va putea niciodată abstrage cu totul pe om realității, nici 
nu-L. va putea prelace pină la capăt pe Dumnezeul cel Viu într-o fabulă suficientă sieşi 


Răzvan CODRESCU 


„Pialră de poticnire” pentru, 
timi, “riscul. nefiind 


Ca-n agora 








PAG. 2 NR. 6/162 lunie 2004 


PUNCTE CARDINALE 





MANIFEST PENTRU CONSTRUIREA 
A CATEDRALEI PATRIARHALE 
IN PARCUL CAROL DIN BUCUREȘII 


Noi, semnatarii prezentului manifest, membri ai societății civile româneşti, lăsând deoparte orice deosebiri politice, ideologice, culturale sau 
religioase, fiind solidari prin ataşamentul față de principiile constituționale, naționale şi europene asumate de Statul român şi prin respectul față de 
tradițiile culturale şi spirituale ale poporului român, adresându-ne cu deosebit respect conducătorilor Statului, autorităților legislative, executive şi 
judecătoreşti, administrației locale, instituțiilor de cultură, asociaţiilor civice, profesionale, sindicale şi patronale, cultelor religioase, reprezentanților 
mass-media, cerem tuturor forțelor responsabile să acționeze neîntârziat, potrivit competențelor lor, pentru realizarea următoarelor deziderate 
legate de proiectul Catedralei Patriarhale cu hramul Înălțarea Domnului SIA Sf. AD, Andrei, Ocrotitorul României — Catedrala Mântuirii Neamului: 


AS 1. piece tea dezinformărilor, minciunilor şi învrăjbirii pa 

5 (Cerem încetarea imediată a campaniei de dezinformare cu privire da, 
proiectul Catedralei Patriarhale care urmează a fi ridicată pe colina ce străjuiește DR 
Mormântul Eroului Necunoscut (Dealul Filaret, în Parcul Carol din Bucureşti). Conf. În fă Fi g. loan ABRUDAN, silvicultor; loan ANDONI, grafician, 
„x "Cerem oprirea oricăror acțiuni de politizare a acestui subiect şi păstrarea Demostene ANDRONESCU. istoric; Prof. univ. dr. Silviu ANGELESCU, filolog; 
eventualelor dezbateri publice în afara intereselor electorale sau politice de orice artan CHELIAN, jurnalist; asist. univ. George ARDELEANU, filolog ; 
fel. Este repretabil şi ruşinos faptul că, în mod sistematic, opinia publică este Acad: Cobatariiiă BĂLĂCEANU- STOLNICI; Conf. univ. dr. Radu BALTAŞIU, 


Prav dezinformată cu privire la semnificaţiile reale ale acestui proiect cultural- bee lu BARBĂNEAGRĂ, regizor: Prof. univ. dr. Ilie BĂDESCU, 





spiritual, iarcetățenii sunt atraşi într-o dezbatere cu cațacter politico- propagandistic sociolog; Florian BICHIR, jurnalist; Legt.A poniv. dr. Corina BISTRICEANU, 
de joasă” factură, prin care se urmăreşte învrăjbirea Şi maâniplarea electorală. | sociolog; onf diniv. dr. Răzvan G. BOBULESCU. lider sindical; Prof. univ: dr, 
"+" Relevant pentru dimensiunea dezinformării este faptul că pe chiar site-ul ing. V illy BOLD SZABO; lag. Matei BRĂTIANU, lider sindical; Octavian 
oficial al Primăriei Capitalei se află scris, cităm: “Constţuitea € Catedralei Mântuinu, „BRÂNZEL regizor; P Prof. dr. Adrian B DERU, filosof; Tamara BUCIUCEANU- 
Neamului în»parcul Carol implică dezafectarea! nionumendhlui Șoldatului: BOTEZ, “actriță; Răzvan BUCUROI „pu icist; Nicu BUTNARU, Asociația 
Necunoscut [sic]. Acest neadevăr este cu atât. mai revoltătot € cât unul dintre ROMEFEST 21; Prof. univ. dr. Gheorghe. BUZATU, istoric; Pr. Gheorghe: 
prini ipalel otive pentru care Catedrala trebuie; constat „CA AI RBASA pi e edinte de onoare ROMFEST; Prof. univ. dr, loan 
tocma străjuirea liturgică a Mormântului Erguluj Neck noscut! iroil CĂ DEA; lon CĂRMĂZAN, regizor; - Dr. 


principalele meniri ale Catedralei este cinstirea! br că; ele Asogi aţiei CHRISTIANA: Dan CIACHIR, sosi tor; 








FBruăăilor; fapl dovedit de însuşi hramul Înălțarea Y ZGĂ, criitor; Bucur CHIRIAC, scriitor: Ad ad. 


„2 Rsdheciărea adevărului istorie şi-infa erăr; Prof. (= de Gheorghe CLIVETI, istorie; 


da - 
publice. pe: IRI ăzyan, ZU, publicist ; Prof.univ.dr. Ion COJA, filolog; Gabriel 





"Cerem ca opinia publică să fie corect info 
pai Necunoscut, amplasat în 1923 la poalele Dealului Filaret, „apăi profanat şi 
strămutat samavolnic de conducerea comunistă în 1958 Şi, in fine, readus la 
locul său în 1991, cu cinstirea cuvenită, în prezența conducătorilor Statului şi ai 
Armatei şi sub autoritatea spirituală a P. F. Părinte Teoctist, Patriarhul României.” 

| Cerem ca societatea românească să fie corect informată cu privire la 
legitimitatea construirii Catedralei Patriarhale pe amplasamentul ocupat în mod 
abuziv și profanator de așa-zisul “monument al eroil or comunişti” (monument +7 
„dezafectat încă din 1990), Facem trimitere, în acest sens, la-amplul material 
documer entar ilustrat realizat de Patriarhia Română ŞI publicat recent sub titlul 
A tea ație ae Catedrala Mântuirii Neamului (a se Sid 


d i 


i Pa Sei la care subscriem şi care, pentru orice om 4 











etate e cu privire la legitimitatea proied 3 de Construcții a Ca 


 îngemănată cu Mormântul Eroului NEA scut; ; 
ă, pa Oprirea profanării Mormântului Eroului Necungseu | 
CI tie A - “Cerem înlăturarea imediată a aşa-zisului “monument al eroilor comunişti”, 
co trucţie care, discreționar amplasață în 1960-1963 în proximitatea ! ' Mormântului 


Di lui S eclocecu eprezință o pângărire a memoriei celor ce au luptaț, ŞI: au. 
d Ss cil 04 rului nostru- În E ls „aj i Pg Fa 
Po Ca elegie ue e 


rale 












Bla oa o ideologie nefastă, atee, Est debaiavi 





NME ilizată, nu are ce căuta în capitala unei țări 
tr Ti tate şi dă oraţie:. Observăm « cu tris irina câteva. 






militează pent Conservar monstruosului sir 
„peri ad alu “unor forțe de sorginte, rezi 
emagogie. i agresivitate; urmăre SI ia: 
(Ai ri inarea simi 3 e valorilor. spirituale au autentice. 
le popc pi m pi A ii pieri A 
ii d pe Mir lată ezintai a A cer Catedralei Patriarhale 
Ă Sea Cerem înlăturarea. imediată a piedicilor ridicate în mod nedrept în calea 
tru Catedralei Patriărhale, așezământ esenţial pentru întreg sistemul 
instituțional, "cultural. şi spiritual național, menit să reprezinte suprem-liturgic 
comuniunea românilor de peste vremuri și locuri. 
DA „Reamintind că nici o instituţie sau organizaţie din afara Bisericii nu are 
„dreptul moral său legal de a interveni în intimitatea vicii noastre spiritual- -religioasc, 
cerem să fie respectat dreptul sacru și constituțional al românilor de a-și cinsti 
creștinește eroii și strămoșii. 

Cerem încetarea atacurilor la adresa Bisericii Ortodoxe Române, instituție 
care reprezintă, de aproape două milenii, opțiunea de credință a majorităţii 
zdrobitoare a românilor, 

Cerem să fie începute neîntârziat lucrările de construcție a Catedralei 
Patriarhale, potrivit proiectului aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe 
Române. 







Dat în Bucureşti, la Înălțarea Domnului — Ziua Eroilor 
Joi, 20 Mai 2004 


“Marcel. DUHĂ 


ari a A 
bla ță.of feră argumente istorice, juridice, "urbanistice, culturale şi gi. oa ut 


ss “Dan PURIC artists Lect: dr Miron-ROMAN „sotiolo 


ată cu privire la Mormântul „CONSTANTINESCU, publicist; Mihai CONSTANTINESCU, „regizor; Dr. „Florin 


CONSTANTINIU, niembrir corespondent al Academiei Române; Prof. uni de, 
Margareta COSTEA, economist; Ing. Dumitru COSTIN, der silită: Gabriel 
„COTABIŢĂ, artist; Dr. Victor CRĂCIUN, istoric-al cultuni; Prof univ. dr. 
lulian CREŢU; Lectii univ. dr. Anca CRIVĂŢ, filolog; Mihaela CUTUŞ, 
jumalist;. Conf Univ dr Mihail DIACONESCU, istoric literar; Dr. Corneliu 
“DIDA jurnalist; Dr, . Alexandru DIȚĂ, istoric; Irina-Elena DONCIU, jurist; 
Toma DRAGOMIR, „Jurist; Lon DRĂGULINESCU, arhitect; Prof. uniy, dr. 
A ȘAND/ecorenai nică Sorin DUMITRESCU, pictor, preşedintele 
XASTASI corge ENACHE, Universitatea Dunărea de 
GA Yi FIE RE A ră TV, Constantin FLONDOR, pictari 
(9 SI ), eminescolog; Paul G HU, publicist; Acad, 
RI fana “Dan. Cristian ICHIMESCU, re Ă cdacid t6r şe Das 
Profi univ. dr. ing Dan loan LONESCU- SISEŞIII onon e Ciauati 
IORDACHE, scriitor; ; Dumitru JGA, jurnalist; Dr. Pan pe lo 
Lazăr LĂDARIU, jomalist; Dum itru MANOLACHE, jurnalist; Prof. univ, 4 
Dumitru MARIN, economist; Ion MIRCEA, scriitor; Dan MOCĂNESCU, 
lider sindical; Gabritla' MOLDOVEANU, editor; Radu MORARU, k “jurnalist: 
Lect. univ. Marian. MUNTEANU, filolog; Acad. prof. dr. Theodor NEAGU; 
Gheorghe NETEA „publicist; Costion NICOLESCU, Muzeul Ţăranului Român; 
Prof. univ, dr. Dumitru OTOVESCU, antropolog; Lect. univ; € Cristian 
PANTELIMON, ae Piru Haret; lon PAPUC, scriitor; Adrian Nicolae 
PETCU, istoric; Marcel P 1 dn scriitor, Simona PO A; jurnalist;-Geral 
spontana POPESCU, | Veteran.de război Lucian, POPESCU, judecător 
ip. Traian POPESCU, "Asociația Română a Foștilor Deținuți o ie 1 ŞI Luptăt Q rii 
“Anticomunişti; Prof. i “univ. dr. Aurel PREDA, diplomat, Ra a A: REDA, teolot 
























sg. 


Centrul pentru Studii şi Dezvoltare Comunitar V seen 
Asociaţia Civic Media; Conf. univ. dr. Gheara iai păzi 2 0 
univ. dr. Dan SACHELARIE; Acad. Petru. SOLTAN, matematician; Prof univ. 
dr. Octavian STĂNĂŞILĂ, matematician; Dr, ing. lon a STĂNCIULESCU, lider 
patronal, Prof. univ, dr. Gheorghe ȘIȘEŞTEAN, antropolog Mihai TATULICI, 
jurnalist; Claudiu TÂRZIU, jurnalist: Dr. loan TELEIANU, preşedintele Societății 
Române de Homeopatie; Florea TIBERIAN, eseist; Prof. univ. dr. Eugeniu 
ȚURLEA, economist; Rafael UDRIŞTE, jurnalist; loan Sorin USCA. scriitor: 
Ing. Ştefan VARFALVI, lider patronal; Prof. Gheorghe VASILESCU, publicist, 
Ovidiu VASILESCU, scriitor; Prof. univ. dr. Sorin VASILESCU, arhitect; 
Mugur VASILIU, preşedintele Asociaţiei Române pentru Cultură şi Ortodoxie; 


Acad. Grigore VIERU, scriitor, Prof. univ, dr. Marian V 
O losofi 
Ing. Eugen ZAINEA, jurnalist... n VOICULESCU, filos 


Notă: Lista semnatarilor, depusă la Patriarhia Română, rămâne deschisă. 
Doritorii îşi pot manifesta acordul prin e-mail (patriarhia,presa(adntro) sau 
fax (021/4067172). 





a a Ip =»? -x 








CREŞTEREA 


şi DESCREŞTEREA 


imperiului american 


_» Orientul Mijlociu este în flăcări. din Orientul Mijlociu 
până în Caucaz, via Europa, au un numitor comun: 
islamismul. În secolul globalismului, s-ar putea numi 
“numitor global”: care reclamă, cu necesitate, o soluţie 
politică globală. În vederea unei abordări globale, trebuie 
însă mai întâi recunoscută ca atare existența acestei 
probleme globale. Apoi, identificată cauza globală 
(producătoare de efecte regionale specifice) şi responsa- 
bilitatea globală care revine factorilor de decizie globali. 
Până în prezent, însă, actuala şi unica putere globală, 
reprezentată de S.U A, nu s-a dovedit a fi un adevărat 
făcător de pace în nici una dintre. zonele conflictuale de 
emergenţă a islamismului. A vrut oare, cu adevărat, America 
să facă pace în toate aceste cazuri nerezolvate? Dacă da, 
ce anume determină eşecul Statelor Unite? 


„O stihie globală. De la bun început trebuie precizat că 
islamul este o religie pe cât de neputincioasă în privința 
mântuini omului căzut în păcat, pe atât de pașnică şi de 
reverențioasă cu “celebrităţile” concurente din Vechiul şi 
Noul Testament, pe care le parazitează — de la Noe, Avraam 
sau lacov până la Fecioara Mania și chiar lisus Hristos (pe 
care îl recunoaște doar ca “Fiu al Omului”, contestându-i 
statutul de “Fiu al lui Dumnezeu”). În urma “amputării” 
divinității lui Hristos, islamul devine o religie tolerantă, de 
viitor global, care, în mod democratic, poate face casă 
comună (de toleranţă!) cu celelalte religii “humaniste” 
(bazate doar pe asceza omului, fără nici o “transfuzie” 
salvatoare din partea Divinităţii), precum budhismul, 
hinduismul şi chiar acel mozaism care — abătându-se, prin 


 dispensele Talmudului şi politeismul Cabalei, de la Bus 
autoritatea revelată a Vechiului Testament — eșuează în -de 


identificarea lui Mesia cu persoana divină-a lui lisus Hristos. 





do a ST 35 Fr, 3 a — DI 


PUNCTE CARDINALE 


Da i 
Nic 


Ja 

+) 
V 

= d 


A 
Ă Ei 
_ 





Irakului, ca piloni ai conflictului global cu lumea arabă, au 
nevoie urgentă, pentru stabilitatea respectivelor zone fierbinți 
pe care nu o pot asigura singure, doar ca puteri militare, de 
susținerea politică a ONU 

In noua versiune a “planului de separare unilaterală de 
palestinieni”, elaborată de premierul Ariel Sharon, pentru prima 
oară apare “acordul israelian cu o autoritate internațională 
sau cu forțe militare multinaționale capabile să preia gestiunea 
Gaze” (cf. Ziua /20 mai). Până în prezent însă, Israelul a 
respins vehement această soluție, după cum reiese din 
declarația de anul trecut a lui Isi Leiber, vicepreşedintele 
Congresului Mondial Evreiesc: “Pe plan internaţional, Israelul 
nu poate accepta drept parteneri oneşti nişte europeni care s- 
au dovedit perfizi şi un O N U. total disfuncțional, dominat de 
dictatori și guverne al căror anti-israelianism a atins în ultimele 
luni cote fără precedent”. Ce anume a determinat această 


„schimbare de:180 de grade în politica israeliană? 


„Prins la mijloc, între pragmatismul Casei Albe (interesate 
de rezolvarea litigiului teritorial prin crearea statului palestinian 
în anul 2005, în perspectiva stabilini unei vaste piețe libere 
între Orientul Mijlociu și cel Apropiat) şi presiunile propriului 
Partid Likud (care s-a împotrivit retragerii unilaterale din Gaza 
inițiate de Ariel Sharon) şi ale extremei drepte cu care acesta 
coabitează la guvernare (ai cărei reprezentanți în guvern susțin 
epurarea etnică în Gaza şi Cisiordania, “în vederea formării 
Marelui Israel de la Nil la Eufrat, în care ar urma să intre 
Sina, Iordania, o parte din Irak şi nordul Arabiei Saudite, cu 
ieşire la Marea Roşie şi Golful Persic” = cf. Ziua-/7 mme 
2003), premierul israelian a recurs la o stratagemă capro- 
varzistă. Pe de-o parte, ca să nu şi-l ridice în cap pe preşedintele 





p nieni”, care prevede-retragerea armatei israeliene, 
evacuarea tuturor coloniilor din Gaza şi numai a patru colonii 


Trecerea de la islam (>supunere) la opusul său minore din Cisiordania. (În coloniile importante din Cisiordania, 


intolerant şi revanşard, islamismul, şi de aici la extinderea, 
prin terorism, a. “războiului sfânt”, are loc în condițiile, în 
'care dreptunile omului islamic sunt sistematic “neglijate” 
de actualul establishment, prin. 1) amânarea de către S.U.A. 
a termenului calendaristic de înființare a statului palestinian, 
„la... Sfântul Aşteaptă; 2) privatizarea petrolului irakian — 
"adevărata cauză a invadării Irakului — în beneficiul exclusiv 
'al petrohștilor din staff-ul lui Bush și în detrimentul populației 
irakiene, care nu are altă sursă națională de supravieţuire; 
'3) acceptarea de către S.U.A. a sfaru-quo-ului din Cecenia, 
invadată (sub același, pretext anti-terorist) de trupele 
Moscovei, la paritate cu invazia din Irak. ÎN 
Excepţia, Kosovo confirmă regula care se degajă din 
situațiile mai sus menționate; pentru că şi în acest caz 
responsabilitatea politică revine tot Statelor Unite. Acestea, 
jucându-se cu focul, au încurajat inițial terorismul islamist 
U.C.K. — renăscut în vârianta nucleelor viitoarei armate 
corespunzătoare unui Kosovo independent: K.P.C. (Corpul 
de Protecţie Kosovo) şi K.P.S- (Forţele de Poliţie din Kosovo), 
ai căror membn albanezi au fost implicaţi în progromurile 
împotriva sârbilor din 17 şi 19 martie a, c. Scăpată de sub 
controlul N.A-TO şi ONU, situația din Kosovo pare a fi 
controlată în prezent, că şi cea din Irak, de Al-Qaeda, care 
s-a infiltrat în nordul Albaniei în 1990, iar în Irak după 
declanșarea războiului. Ca și în Irak — această Iugoslavie a 
Orientului Mijlociu, formată prin comasarea artificială a 
unor regiuni ostile, de etnii diferite — mei bombardarea 
“colaterală” a centrelor urbane și nici invazia militară nu se 
pot substitui unei soluții politice, Indiferent de miza Jocurilor 
de culise (crearea statului palestinian versus extinderea 
Israelului de Ja Nil la Eufrat, controlul producției și exportului 
de petro! din Irak; crearea unei Albanii mari, suverane şi 
independente, ca enclavă destabilizatoare a integrismului 
U.E.), islamismul scapă de sub controlul manipulatorilor 
săi, devenind o stihie globală, gata să măture scena iudeo- 
creştină, 
Schimbare de 180 de grade în politica Israeliană. În 
evoluția conflictului central dintre Israel şi islamiştii 
palestinieni, ca și în evoluția conflictului “colateral” dintre 
pro-israelienii anglo-americani și islamiştii rebeli susținuți 
de o parte tot mai mare din populația irakiană (eterogenă 
etnic, dat unită confesional și resentimentar impotriva 
“invadatorilor”) a intervenit un “element-surpriză” comun: 
atât Israelul cât și coaliția condusă de americani impotriva 


pe care le păstrează, Israelul continuă să investească, intrând 
astfel în conflict cu “Foaia de parcurs” care prevede obligația 
Israelului de a opri investițiile în toate teritonile ocupate şi de 
a demola coloniile evreieşti apărute după venirea la putere a 
lui Ariel Sharon — cf. Ziua /22 mai a. c.) Prin această manevră, 
Ariel Sharon a încercat să demonstreze că dorește pacea, 
renunțând în favoarea ei la tentoriile “anexate” în 1967. Cu 
abilitate, insă, premierul pasează responsabilitatea procesului 
de pace în tabăra adversă exclusă de la negocieri şi scindată 
intre Autoritatea Palestiniană, reprezentată de Yasser Arafat 
(nerecunoscut de S.U.A, şi Israel, dar având un cuvânt greu în 
lumea intifadei), şi “autoritatea” guvernului palestinian (agreat 
de S.U.A. şi Israel, dar lipsit de audiența necesară eradicării 
terorismului). Pe de altă parte, pentru a da satisfacție dreptei 
israeliene pe care o reprezintă (evitând astfel să fie împuşcat, 
asemenea premierului Yitzahak Rabin, de către aceeași 
extremă dreaptă), “pacifistul” Ariel Sharon dispune atât 
lichidarea provocatoare, la scenă deschisă, prin spectaculoase 
operațiuni militare, a lidenlor spirituali Hamas, cât şi raidurile- 
replică ale armatei israeliene în rândul populaţiei civile din 
Gaza, soldate cu proteste din partea Amnesty International și 
Umunii Europene, și chiar din partea administraţiei S.U.A. 
Până la urmă, prin dinamitarea deliberată a procesului de 
pace, Ariel Sharon a obținut ceea ce a urmărit: recunoașterea 
din partea președintelui Bush că anul 2005, ca termen prevăzut 
de “Foaia de parcurs” pentru crearea statului palestinian, “nu 


„mai este atât de realist ca inainte”, Tergiversarea acestei 


scadențe constituie o victorie a Israelului faţă de palestinieni, 
dar reprezintă un eşec pentru politica externă americană din 
Onentul Mijlociu, nevoită să se întoarcă în punctul mort al 
negocierilor dinainte de redactarea “Foii de parcurs”, De fapt, 
actualul președinte american reiterează eşecul administrației 
Clinton în raport cu acelaşi obiectiv: respectarea buclucaşului 
termen calendaristic pentru înființarea statului palestinian, ceca 
ce ncreditează ideea că, indiferent de culoarea politică a 
locatarilor de la Casa Albă, America nu poate face faţă 
presiunilor dreptei israeliene și, din această cauză, este 
incapabilă să asigure pacea în Orientul Mijlociu. 

Cu siguranță că Ariel Sharon a reuşi! să tensioneze relația 
dintre Israel și S.U.A. după cum rezultă din abținerea Casei 
Albe de a vota rezoluția Consiliului de Securitate O.N.U. care 
condamnă Israelul pentru uciderea civililor și demolarea 
locuinţelor din Gaza. Neexercitându-şi dreptul la veto pentru 
a bloca — așa cum au procedat până acum — rezoluția O.N.U. 


-a acestuia “planul de separare unilaterală + 


lunie, 2004 NR. 6/162 PAG. 3 


S.U.A., în mod Surprinzător, dau câştig de cauză, în 
detrimentul Israelului, axei “anti-semite” Rusia-vechea 
Europă. Pierderea susțineni S.U.A. in Consiliul de Securitate 
O.N.U. explică subita disponibilitate a premierului israelian 
de a accepta — probabil la sugestia Casei Albe — prezența în 
premieră a forțelor militare multi-naționale O.N.U. în Gaza. 
De ce recurge America la această concesie? 

Schimbare de 180 de grade a diplomației americane. 
Turneul european al unor personalități de anvergura lui Colin 
Powell, șeful diplomației americane, şi Condolezza Rice, 
consilierul pentru probleme de securitate al Casei Albe (care, 
în vizită la Berlin, le-a amintit mieroasă europenilor că S.U.A. 
“nu au abandonat Europa când lucrurile mergeau greu, [...] 
traversând oceanul pentru a ehbera Franța” [sic!], invitând, 
“acum când lucrunle merg foarte greu în Irak” [sic!], ca 
“țările care-și pun problema de a pleca sau de a rămâne să- 
și amintească care era propria lor situație acum 50 de ani”), 
pregătește terenul pentru turneul final pe care îl va întreprinde 
chiar președintele Bush în luna iulie, în mai multe capitale 
europene. Pe agenda acestuia figurează întâlnirea cu Papa 
loan Paul II, în scopul obţinerii din partea Vaticanului a 
sprijinului pentru voturile catolicilor din S.U.A. şi pentru 
implicarea O.N.U. în Irak. Noua orientare a diplomației 
americane (care a determinat schimbarea radicală din 
politica israeliană) denotă faptul că S.U.A , aflate la ananghie 
în Irak, sunt dispuse “să facă ciocul mic” în relația lor cu 
Rusia-Franța-Germania-Spania, care se opun acestui război 
şi de care depinde noua rezoluție O.N.U. — salvatoare în 
problema irakiană. 

Motivația propagandistică a invadării Irakului ține, de 
fapt, tot de un fel de jihad declanșat în numele “sfintelor” 
valori ale civilizației şi democrației occidentale. Despre 
imensele resurse petroliere irakiene, din care acum se 
înfruptă copios marile companii americane (printre care şi 
“Hulliburton”, ce virează în buzunarul vicepreședintelui 
S.U.A. Dick Cheney circa 600.000 de dolari — mucles!). 
Războiul propnu-zis, cu adevăratele lui cauze economice şi 
cu toate atrocitățile inevitabile, a fost dublat de la bun început 
de un război de imagine proiectat numai în alb şi negru. În 
aceste condiții idealizate, orice abatere realistă (sau 
“naturalistă”) a “cruciaților” anglo-amenicani de la etica 
romanelor cavalereşti nu mai este percepută prin prisma 
simțului comun (& la guerre comme ă la guerre) ci pusă sub 
pupă intens mediatizată şi sancționată cu tot tacâmul mâniei 


războiul politic cu Rusia şi vechea Europă, fiind -puse în 
situația nefastă de a câștiga numai războiul militar împotriva 
populației irakiene! În această situație scăpată de sub control, 
intervenția stabilizatoare a trupelor O.N.U. în Irak ar ajuta 


acifiste”. Odată cu războiul de imagine, S.U.A. pierd și] 


== 


(cu ce preţ?) nu doar administrația Bush să nu-şi rupă gâtul | 


înaintea alegerilor, ci şi S.U.A. să iasă cu fața curată, ca 
putere globală exportatoare de democrație, pace, civilizație 
— nobilele lozinci din recuzita războiului de “eliberare”. 
Indiferent de rezultatul negocierilor “la sânge” (cu privire la 
administrarea petrolului şi la reconstrucția lrakului), indiferent 
de promptitudinea sau întârzierea cu care ruso-europenii vor 
ințelege să răspundă solicitării disperate a S.U.A. de a 
participa la stabilizarea situației din Irak, un lucru e cert: 
Statele Unite, ca unică putere globală, pot interveni 
“chirurgical”, dar nu și salvator în zone fierbinți precum 
Irakul, care aduce tot mai mult cu pacientul decedat în timp 
ce operația (militară) a reuşit. 

" Globalism nu înseamnă conducerea lumii de la un 
pupitru de comandă localizat în: mod superficial numai în 
S.U.A, ci conlucrarea, emulația, altemanţa dintre puterea 
americană globală şi opoziția ruso-europeană globală. 
Amenca este din ce în ce mai pripită, nervoasă şi ineficientă 
în postura obositoare de unic “jandarm” mondial. Ea are 
nevoie acută de concurență (loială pe timp de pace şi 
antagonică pe timp de război). Pentru buna funcționare a 
ordinii globale, esențială nu este pacea sau războiul, nici 
democraţia sau dictatura, ci concurența (dintre “pacifişti” şi 
“belicoşi”, dintre “dictaton” şi “democrați” -etc.), care nu 
poate funcționa decât într-un cadru a priori bipolar. Acest 
apriorism concurenţial nu se prăbuşeşte odată cu 
comunismul, ci continuă să funcționeze dezechilibrat, până 
când “vidul de putere” determinat de implozia comunismului, 
ca partener global, va căpăta configurația noului imperiu 
determinat de unitatea intereselor globale ale Rusiei şi, 
deocamdată, doar ale “vechii” Europe. Necesitatea 
conlucrăni dintre S.U.A. şi O.N.U,, în scopul rezolvării pe 
cale politică a litigiilor (pentru început) din Orientul Mijlociu, 
reprezintă intrarea de facto în arena internațională a acestui 
nou partener global, susținător al lumii arabe, Dacă noul 
imperiu ruso-european va reuşi să găsească soluții politice 
globale (în locul celoț militare regionale la care recurge 
S.U.A.), făcându-se ascultat de teroriști (cu care, pe alocuri, 
colaborează) şi aducând pacea în Orientul Mijlociu, America 
— într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat — are multe 
şanse să treacă în opoziție globală... 


Traian Călin UBA 











PL —— 













PAG. 4 NR. 6/162 Iunie 2004 


De curând a apărut la Editura 
Enciclopedică volumul intitulat Marele şac din 


finalul umui seci scurt, care este, după cum se anunță 
în subtitlu, un dialog între d-nii lon Iliescu şi Vladimir 
Tismăneanu despre comunism, postcomunism şi 


[PAR 2 NATIA A AAA Rae AR adj emocrabe: Aceastăcartes-arvoi, după d Tismăneanu 











(V. "Argumentul" de la începutul volumului), “o carte 


despre iluzii, deziluzii, responsabilitate, regrete şi 
speranțe”. Despre iluzii, deziluzii şi speranţe poate, dar 


ION IESE) ae 
| | un caz. Căci în tot “discursul” de aproape 400 de ._ + 


în dia log C U dintre care mai mult de două treimi aparține d-lui 


| “escu, nici urmă de regrete sau de asumare a vreunei 
d = VLADIMIR „responsabilități pentru faptul de a fi contribuit, uneori 
Se sl XI, VALAN cuexcesdezel,laedificareașiconsolidareaunui sistem 
A TI | | Ţ  cares-adoveditpână laurmă, după cum chiar dumnealui 
= Atu SMANEANU. declară acum cu seninătate, parafiazându-l pe Georges 
pă ind 3 ta Marchais, globalemeni negatif (p. 153). Dacă această 
u 1 Bee AA MD aserțiune a d-lui Iliescu este adevărată (şi este 
| adevărată), atunci inseamnă că şi toată activitatea 
dumnealui politică de până la prăbușirea respectivului 
„. sistema fostglobalement negative. Şi pentru aceasta 
s-ar fi cuvenit să-şi fi exprimat, cel puțin în treacăt, 
regretele de ngoare şi să-şi fi asumat niscaiva responsabilități. Or, în întreg “discursul” rostit cu acest prilej, 
nici vorbă de așa ceva. Este adevărat, el cntică, uneori chiar foarte vehement, regimul pe care l-a servit şi al 
cănu privilegiat a fost, dar o face ca şi cum el nu ar fi fost pe acolo! 

De asemenea, istoricul Dinu C. Giurescu, care prefațează volumul, spune la un moment dat: “Dialogul 
din volurnul de față pune frontal, pentru fiecare, şi problema asumăni propriului trecut”. O pune, deşi nici 
unul dintre cei doi interlocuton nu face acest lucru, căci prezentarea oarecum neuiză și rece a unor evenimente 
la care ai participat activ şi interpretarea lor pro domo nu înseamnă asumarea trecutului, ci este mai degrabă 
O dovadă de cinism. 

S-a spus de către unii analiști că ar fi o carte de memorii. A fost chiar o emisiune televizată intitulată 

“Memonile domnului Iliescu”. Nu este însă așa. Cartea aceasta nu este nici de memorii, nici de interviuri 
propriu-zise, ci este un lung dialog prestabilit între doi “apostaţi” care, din oportunism, au sărit, fiiecare în 
alt timp, dintr-o barcă în alta și care pentru a-şi justifica trecutul și “apostazia” încearcă să rescrie istoria 
recentă. Ca atare, memona amândurora este selectivă. Nu-şi aduc aminte şi nu discută decât ceea ce le convine. 
“Domnul Tismăneanu şte să pună întrebăn şi domnul ; 
Ihescu ştie să răspundă”, remarca, oarecum ironic, un | 
ziarist, după apaniția cărții. Și, într-adevăr, așa este. D-l 
Tismăneanu, deși recunoaște “din capul locului, faptul că 
a fost, de-a lungul anilor, între 1990 şi 2003, un cntic, e Va 
adeseon ascuţit, a ceea ce unui au numit criptocomuriismul = ut a x PI Sa Vinde 
fesenist ” şi că unele scnien ale sale “sunt cât se poate de | e 
cntice la adresa guvernării din perioada 1900-1996”, acum îşi menajează amfitrionul (dialogul a avut loc în 
vara lui 2003, la Neptun), punându-i întrebăn “cumunți”, deși ar fi fost cazul să-i fi pus şi unele mai incomode. 
La rândul său, intervievatul, deși se mai eschivează uneori să răspundă direct la câte o întrebare, pierzându-se 
în generalutăți, dă răspunsuri de parcă ar fi avut lecţia bine învățată. Trebuie specificat că aceste considerații 
sunt valabile numai pentru acele părți ale “dialogului” care se referă la trecut, la ceea ce a devenit deja istone, 
sau mai exact la acele evenimente la care d-] lon Ihescu nu a fost doar spectator, ci participant activ şi mfluent. 
Fac această precizare pentru că volumul conține, pe ici-pe colo, şi unele consderații notabile refentoare la 
doctrine și ideologii, la situația prezentă și, mai ales, la perspectivele lumii contemporane în general şi ale 
României în special. Să nu uităm că dialogul este purtat între doi intelectual care cunosc comunismul şi 
problemele comunismului dinlăuntrul lui, această cunoaștere fiind aprofundată de lectun și reflecții asupra 
fenomenului. La un moment dat, d-l Tismăneanu îi spune d-lui Iliescu: “Din cartea dvs. Revoluţie și refamă 
rezultă că erați conștient de declinul ineluctabil al proiectului utopic, hai să-l numim manust sau leninist, sau 
marxist-leninist; ştiu că citeați multă literatură kremlinologică şi ar fi poate interesant «să revizuim» 
coordonatele acelui proiect, dm perspectiva contemporaneității ”. 

Eu mă îndosesc că d-! Iliescu era conștient, înainte de 1989, “de declinul ineluctabil al proiectului 
utopic” în care a crezut, căci, dacă ar fi fost conștient, altfel s-ar fi comportat în timpul evenimentelor din 1989 
şi în perioada imediat următoare. E suficient să ne amintim numai câteva dintre “gafele”” monumentale pe care 
dânsul le-a făcut în timpul acelor evenimente (pe care le califică acum, cu înverșunare, drept “revoluţie”: 
"Ceaușescu a întinat idealunle nobile ale socialismului”, sau declarația, de-a dreptul şocantă, pe care a făcut- 
O în ziua de 26 decembrie, într-o sală a Ministerului Apărăni Naţionale unde “emanaţii” se adunaseră pentru 
a pune bazele noilor structuri de putere. Pentru a conferi legitimitate acestei acțiuni, ei au invitat și câțiva 
dintre cei ce făceau parte din “Comandamentul Revoluționar”, care mai fiinţa încă în clădirea fostului Comitet 
Central. În marea lor majoritate, aceștia erau tineri. Când s-a pus problema distribuirii posturilor de conducere, 
unul dintre noii veniți a spus răspicat: “Vrem să ştim mai întâi care este apartenența dumnevoastră politică, 
a celor care v-aţi propus în noile posturi de conducere”, D-] Iliescu a răspuns prompt: “Eu sunt și rămân 
comunist". Această declaraţie a căzut ca un trăsnet. După “sparperea” ședinței respective, tinerii s-au întors în 
clădirea fostului Comitet Central și și-au alertat tovarășii. În acele momente, eu eram întâmplător în Piaţa 
numită astăzi a Revoluţiei, chiar sub balconul intrat deja în istorie. Piața era plină de lume, în special de 
tmeret (foarte mulți studenți, din București, dar și din alte centre universitare). Eu mă nimirisem într-un grup 
de timişoreni care veniseră de cu noapte să participe la acţiunile din Bucureşti. Controvezsatul Dan losif(care, 
la vremea aceea, mai era încă pe “baricardele revoluției”) agita de zor un steag în balcon și, penru că nu mai avea 
microfon și stație de amplificare, striga din răsputeri: “Ne fură revoluția, ne fură revoluția! Să facem noi aici 
un partid și un guvern fără comuniști”, În cele din urmă, s-a hotărât să se facă o mare manifestaţie, la care să 
participe tot tineretul studios (şi nu numai). Au fost trimiși oameni pe la facultăţi, să mobilizeze pe studenţi, 
şi alții prin cartierile mărginașe, să determine cât mai multă lume să ia parte la această acțiune, “Emanaţii” 
(Care, în acest timp, “puneau țara la cale” in birourile Ministerului Apărării) au intrat în panică și au acționat 
prompt, trimițându-și emisarii pe la toate gurile de metrou și prin centrele aglomerate ale capitalei, pentru a 
convinge lunea să nu participe la acest miting, deoarece ar fi fost''o diversiune a teroriștilor". În același timp, 
au făcut e] la câteva person ftăți despre care știau că au IZĂ la tineret și i-au trumis să vorbească la televiziune. 


4 
-4A 


- 


PUNCTE CARDINALE 





. dă 

- rara — 
Rite frică, pa TC MIRI a 
Pap 2 3 m Pau N 


Ne aducem cu toții aminte de apelul patetic prin care d- 
na Doina Comea a umplorat tineretul să nu se lase atras, 
vezi Doamne, în cursă. În cursă se lăsase însă atrasă 
chiar dumneaei, căci, până la urmă, mitingul a eșuat. A 
rămas însă declarația responsabilă a d-lui Iliescu, care 
a provocat toată această agitație ce putea să se termine 
tragic, deoarece “teroriștii”, cu siguranță, ar fi 
intervenit. De asemenea, ne aducem aminte şi de 
lozincile cu care s-au câștigat alegenile din mai 1990; 
“Nu ne vindem țara!” şi “Vin moșieri şi ne iau 
pământul”, sau de conceptele sui generis pe care a 
încercat să le fundamenteze: cel al “democrației 
originale” și cel al “despotismului luminat”. Un om 
care este conștient de falimentul utopiei în care a crezut 
nu mai luptă pentru cauze pierdute. 

Între timp însă, după cum remarcă d-l 
Tismăneanu, şi d-l Iliescu “a învățat politică”. lată ce 
spune dumnealui, care făcuse același lucru cu mult 
înainte: “În toți aceşti ani (se referă la perioada 1990- 
2000) am urmărit atent evoluția dumnevoastră politică 
şi intelectuală, un caz fascinant pentru mine, de învățare 
politică — şi accentuez cuvintele învățare politică”. 
Eu aș spune mai degrabă convertire strategică decât 
învățare, deoarece dumnealui s-a convertit conjunctural la o nouă ideologie. După ce, începând din 1991, data 
destrămării Uniunii Sovietice, ani de-a rândul a privit peste umăr spre Răsănt, așteptând să se reaprindă acolo 
lumina, s-a întors, în sfârșit, cu fața spre Apus, şi acum, ca once neofit, este mai catolic decât Papa, iar pentru 
a fi credibil supralicitează și face orice ca să intre în grațiile noului suzeran. În ultimul timp, de când “a învățat 
politică”, a devenit un aprig susținător al integrării euro-atlantice și al globalizănii, veştejind cu violență pe 
toți cei care pun la îndoială oportunitatea aderăni României la aceste noi forme de internaționalism. 

Spuneam mai sus că d-l Tismăneanu îşi menajează amfitnonul, ferindu-se să-i pună întrebări mcomode 
sau să-l contrazică. Vom da câteva exemple în acest sens. Încă în primele pagini, d-] Iliescu îşi schițează sumar 
oautobiografie vag romanțată şi vădit edulcorată, ocazie cu care i se puteau pune câteva întrebări lămuritoare: 
“Pot să menționez un lucru — spune dumnealui la un moment dat —: spre deosebire de alții, eu am aderat la 
ideile de stânga pornind de la realitatea obiectivă, proprie vieții mele; m-am născut într-o familie modestă, 
într-o familie a unui muncitor oarecum evoluat şi activ, fără să fie un element de vârf în Partidul Comunist al 
vremii, dar un militant care a cunoscut și represiunile — închisoarea, lagărul și așa mai departe. În 1940, când 
am terminat şcoalaprimară, eu nu am putud să dau examen de 
admitere la liceu ” (subl. n.). La care d-l Tismăneanu 
completează: “Din motive financiare”. “Nu-— continuă 
continuă d-] Ilescu-, din motive politice, deoarece copiii ai 
căror pănnți fuseseră condamnați nu erau admişi; se cerea 
cazierul păninților la accesul în liceu... Deci, pentru accesul la 
prmul ciclu de liceu am avut interdicție, în 1940-— în penoada 
dictatuni regale... Abia după ce am terminat clasa a V-a, maică-mea m-a înscris la Liceul Industrial «Polizib». 
Izbucnise războiul, lucrurile erau mai confuze și, atunci, am putut fi înscris la examenul de admitere în acel 
liceu”. Eu nu am cunoștință ca, în penoada interbelică, să fi existat asenenea forme de discriminare în ceea ce 
priveşte admiterea in învățământ. S-ar putea să fie totuși adevărat, dar nu la aceasta vreau să mă refer acum, ci 
la cu totul altceva, şi anume la faptul că d-l Tismăneanu ar fi avut prilejul să-l provoace pe interlocutorul său 
la o discuție pe marginea “criminalelor” discriminări i practicate, pe criterii de origine socială, de regimul 
comunist la examenele de admitere, în învățământul superior mai iales. ŞI, cu această ocazie, ar fi fost cazul să- 
| fi înrebat, de exemplu, ce rol a jucat dumnealui în 1957, în calitate de președinte al UASR (Uniunea Asociaţiilor 
Studenţilor din România), în masiva și inumana acțiune de exmatriculare, din facultăți, a sute de studenţi? 

„Reamintim că, imediat după lichidarea “contrarevoluției” din Ungaria, în timp ce studenților români, 
arestați pentru că ar fi pactizat cu această “contrarevoluție”, li se instrumentau procesele, în februarie 1957,la 
Bucureşti, lua ființă UASR-ul,al cărui preşedinte, ca “tânără speranță” ce se dovedise, a fost “uns” tovarășul 
Ion Iliescu. Și, oricât ar încerca dumnealui astăzi să susțină contrariul, acest organism a jucat un rol nefast în 
viaţa studenților din acei ani, căci imediat ce a fost înființat, UASR a purces, din ordinele forurilor care l-au 
creat |aacțiunea de exrmatriculare de care aminteam mai sus. i aceasta nu a fost decât începutul, căci acţiunile 
lui benefice” au continuat. Dar iată cum este prezentat UA SR-ul de către primul său preşedinte. La întrebarea 
pecare:o pune d Tismăneanu, dacă crearea acestui organism; a fost ca o deschidere spre mișcarea studenţească, 


| sau ca fomă de controlal mișcării studențești”, d- Iliescu răspunde ambiguu: “Și una, și alta Pe de o parte, 


a fost un lucru benefic, a fost o perioadă de animare a activităților studențești, a activită or extraşcolare 
studenți tinică, profesională cuhuală,spornăree, Pedealtă pur man it eta a 
a cunoaşte mai bine starea de lucruri, starea de spirit din rândul studenţilor” Şi conchide: “Cred că, pe ansamblu, 
afostun lucru benefic pentru climatul din universităţi, pentru căa înlesnit această comunicare corp dcdacc- 
studenți, ca și între studenți=, creându-se premisele pentru autoconducerea și autoorganizarea studenţească” 
(111) Evocând totuşi i arestările făcute în rândurile studenților în acea perioadă, d-I Tismăneanu întreabă la 
un monent dat “În ce măsură putea UASR sau reprezentanții lui Să intervină, cât de cât în momentul în care 
începea o anchetă de Securitate”. Pe cât de abila fost pusă această întrebare (acel “cât de cât” sugerând că 
eventuala intervenție nu pulea fi făcută decă în favoarea celor arestați), pe atât de evaziv este sirspunsul: “Nu 
era implicat UASR-ul Caatare.. au fost dezbateri cu studenții, pe facultăţi, dar mu legate de acțiunile de reprimare” 
Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. Cei care au trecut prin cumplitele anchete de atunci tiu foarte bine că aceste 
anchete erau, întrebuințând un termen la modă, “monitorizate” de forurile centrale ale organizațiilor de tineret 
Mulţi dintre ei au fost vizitaţi, în timpul anchetelor, de membri marcanți ai acestor foruri, mu pentnua lise alina 
suferinţele sau pentru a li se plânge de milă, ci pentru a fi îndemnați să fie rezonabili şi să colaboreze cu 
organele de anchetă” pentru a-și ușura situația”. Eu însumi arm fost vizitat atunci chiar de primul secretar al CC 
al UTM, 'onorabilul” Virgil Trofin, care, prinure altele, ma întrebat, ipocrit, de sănătate, deși arăta groaznic, 
Și mi-a inut lecţia politică de rigoare, Or, așa stând lucrurile, este exclus ca, în această acțiune de “monitorizare” 
a anchetelor, să nu fi fost implicat şi UASR--ul, că doar era vorba de studenți. 

(Vaurma) 


Demostene ANDRONESCU 












DI "ee 4 


ri 


O 1.—. — 





| 


N —. Lp... —.—p.. 7.5" y rr. Ivory. PPIV e PUT, 













REGE ... (5) 


de Gabriel CONSTANTINESCU 


După reglementarea problemei prin desemnarea Principelui Mihai ca succesor la 
Tronul României, Regele Ferdinand a ținut să clarifice, printr-un “Codicil” la testamentul 
său, situația Casei Regale, creată după ultima renunțare la tron a fostului moştenitor de 
drept, Carol. Acest impresionant document are darul să ilustreze atât starea sufletească a 
unui părinte îndurerat din cauza nesăbuințelor fiului său, cât şi caracterul ferm al făuritorului 
României Mari, capabil să pună mai presus de frământările personale datoria de rege ales 
“prin mila lui Dumnezeu şi voința națională”. (Textul integral al “codicililului” este reprodus 
de Pamfil Șeicaru în Istoria Partidelor Naţional, Țărănist şi Naţional Țărănist, de unde îl 
preluăm împreună cu comentariul marelui ziarist român, contemporan cu evenimentele pe 
care le relatăm.) 

"A vroit Domnul să încerce Țara, pe Mine şi pe Regină, cu O mare durere, prin 
renunțarea la Tron a Principelui Carol. Până la sfârşitul Vieții nu se va şterge din inima Mea 

Jalea care M-a cuprins când M-am văzut silit să iau act de această hotărâre a primului Meu 
născut, constatând că din nenorocire această măsură se impunea de interesele Statului şi 

'ale Coroanei, care în arice împrejurări am înţeles să mă stăpânească. 

Schimbarea astfel făcută la moştenirea Tronului şi în Familia Regală prin noua situaţie 
a fiului Meu Carol mă obligă să aduc următoarele modificări şi adaus la testamentul Meu 
mai sus scris. Anulez dispozițiunea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului Meu 
Carol toată cuotitatea disponibilă şi hotărârea de a cuprinde în partea sa de moştenire 
întreaga moşie Sinaia-Predeal, împreună cu Castelul Peleş şi celelalte castele, clădiri şi 
stabilimente, cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru Castelul Pelişor, precum 
anulez şi legatul caselor şi clădirilor din Bucureşti care îi sunt absolut necesare 

Hotărăsc ca toată această cuotitate disponibilă, atât imobilele de pe valea Prahovei 
cu sarcinile prevăzute, ca şi cele din Bucureşti, care îi sunt absolut necesare viitorului 


Rege, să revină urmaşului Meu pe Tronul României, din familia Mea, iar în timpul minorității 


sale să se bucure de folosinţa şi veniturile lor iubita Mea soție, Regina Maria. . 

|» Voiese ca partea rezervată ce se cuvine fiului Meu Carol s-o primească în bani şi 
„efecte. Luând aceste noi dispozițiuni potrivit dorinţei-ce intotdeauna am avut de a spori 
mijloacele naului Rege al României, rog Cerul casă ajute pe iubitul Meu fiu Carol în noua 
viaţă ce singur şi impotriva voinței Noastre și-a ales-o şi să facă urmările acestei alegeri cât 
ma! uşoare pentru el şi pentru Țară. Lia 

| “Făcut la Bucureşti, în 11 lanuarie 1926. Scris şi iscălit cu propria Mea mână. 
'FERDINAND." | 

5 *Dim acest act — scne Pamfil Șeicaru — rezultă neclintita credință a regelui Ferdinand 

că Principele Mihai era urmaşul său la tron, şi ca atare era drept să beneficieze de tot ce se 
cuvenea viitorului rege. De asemenea, nu voia să lase vreo avere Principelui Carol în țară, 
ca să fie prilej de a sc întoarce în România și a crea dificultăți viitorului Rege Mihai. Prin 
hotărârea nestrămutată a regelui și prin investirea ei cu formele legale, impuse de irevocabila 
renunțare la tron a fiului său, s-a inchis definitiv această chestiune şi s-a asigurat temeinic 
continuitatea necesară așezământului monarhic”. 

Ţemenle Regelui Ferdinand, ca şi ale primului său sfetnic, lon 1. C.Brătianu, cu 
privire la caracterul versatil al lui Carol se vor dovedi curând întemeiate. Declarația-solemnă 
că “renunță în mod irevocabil la toate dreptunle, titlunle şi prerogativele de care, în virtutea 
Constituţiei şi a Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până azi ca Principe Moştenitor 
al României și ca membru al Familiei Domnitoare” nu a fost decât o mişcare în cadrul unei 
conspirații urzite impreună cu Elena Lupescu. In esență, aşa cum 0 vor dovedi evenimentele, 
această conspirație urmărea realizarea a trei obiective principale: dobândirea Tronului 
României după moartea Regelui Ferdinand, a cărui sănătate precară le dădea celor doi 
conspiratori. certitudinea că se-va produce curând, răfuiala cu cei care au contribuit la 
înlăturarea sa de la succesiunea la tron şi, în final, suprimarea fragilei democrații româneşti 
prin instaurarea unui regim de dictatură personală. Una 

Primul pas în vederea realizării acestui proiect a fost făcut la mai puțin de o lună de 
la ratificarea de către Parlament a renunțării sale la tron, urmată de desemnarea Principelui 
Mihai ca succesor la Tronul României și instituirea Regenţei ca factor constituțional pe 
timpul minoratului viitorului suveran. La 2 februane 1926, Carol îi trimite Patriarhului Miron 
Cristea o “chemare” cu conținut patriotard, prin care îndeamnă la unire “împrejurul Regelui, 
fiului meu și mamei lui, împrejurul cărora să bată inimele calde ale unui ncam intreg”. Mulți 
români au privit “chemarea trimisă din depărtare” ca o dovadă a înțelepțirii tardive a 
coconului domnesc. În realitate, însă; așa cum se va dovedi curând, Carol a urmărit să 
sublinieze intenţia sa de a fi prezent în viața publică din țară. + | 

După scurtul răstimp petrecut în Italia, cuplul Carol-Lupescu s-a stabilit în Franța, 
închiriind o casă în eleganta suburbie pariziană Neuilly, Aici va funcționa “cartierul general” 
al conspirației, vizând redobândirea tronului României. Prin legături cu persoane favorabile 
revenirii fostului prinț moștenitor în țară, unele sincere și dezinteresate în afirmarea 
senlimentelor “procarliste”, altele urmărind dobândirea unor dividende pe măsura capitalului 
investit în sprijinirea prințului surghiunit, cei doi complotiști erau permanent informaţi de 
evenimentele politice din țară, a căror evoluţie părea a le ij favorabilă. După 4 ani de 
guvernare În condiţii de criză economică, popularitațea Partidului Naţional Liberal era 
puternic erodată. În această situaţie, opoziția avidă de putere a pus cu cinism, în lupta 


PUNCTE CARDINALE 






lunie 2004 NR. 6/162 PAG. 5 


sa 


„monarhi buni, foarte buni, slabi sau răi.” 


politică, interesele de partd mai presus de interesul naţional, Pentru a lovi în cea mai 
prestigioasă personalitate publică a momentului, lon 1. C. Brătianu, preşedintele Partidului 
Naţional Liberal, atât Partidul Naţional, condus de luliu Maniu, cât şi Partidul Ţărănist, 
condus de lon Mihalache, au contestat vehement actul de înlăturare de la succesiune a 
Prințului Carol. Pnn acțiuni cvasisubversive, politicienii din cele două partide s-au alăturat 
complotului care urmărea răsturnarea ordinii dinastice statuate de Adunarea Naţională şi 
readucerea lui în țară, cu drepturi depline de succesiune la tron. La alegerile locale din 
februane 1926 liberalii au înregistrat rezultate slabe. Un semnal de rău augur pentru 
apropiatele alegeri parlamentare. Pentru a evita formarea unui guvern favorabil lu: Carol, 
alcătuit de o coaliție a naționalilor şi țărăniştilor (demersurile pentru fuziunea celor două 
partide erau într-un stadiu avansat), guvernul liberal şi-a dat demisia, dar, la sfatul lui 
Brătianu, Regele Ferdinand l-a însărcinat pe Generalul Averescu cu formarea noului cabinet. 
“O răsplată din partea liberalilor — afirmă memorialistul Casei Regale, Eugeniu Buhman, în 
Jurnalul său — pe care-i sprijinise în acțiunea de îndepărtare a lui Carol”. La alegerile 
parlamentare, care au avut loc în luna mai, respectându-se obiceiul pământului ca partidul 
aflat la guvernare să le câştige, averescanii, care în legislatura precedentă nu aveau decât 
5 deputați, de data aceasta au obținut 292 din cele 387 de locuri din Parlament. 

În acest timp, în țară, zvonurile despre o apropiată lovitură de stat pusă la cale de 
Carol deveneau din ce în ce mai insistente și se pare că ele nu erau lipsite de temei. Dovada 
în acest sens o constituiau măsurile luate de autorități şi îngrijorarea manifestată de Casa 
Regală față de activitatea desfășurată de cercurile “carliste”. Siguranţa a sporit măsurile de 
supraveghere, atât a persoanelor din țară bănuite de a fi capabile să sprijine o aventură 
politică a imprevizibilului prinț, cât şi a cuibului de conspiratori din Franţa. Ca o măsură de 
prudență, profesorul Grigore Antipa, unul dintre puţinii oameni în care Regele Ferdinand 
avea deplină încredere, i-a trimis Prințului Carol o scrisoare prin care-l avertiza că revenirea 
sa în țară “ar putea provoca un război civil”. Cum însă semnalele despre posibile acțiuni 
nesăbuite întreprinse de cuplul de conspiratori din Franţa erau de natură să tulbure Liniştea 
publică de care ţara avea nevoie, Regele Ferdinand, deşi grav bolnav, aşa cum aflăm din 
documentarul Carol al 1/-lea, Rege al României, publicat de cel care se intitulează Paul al 
României, s-a deplasat în august 1926 la Paris, pentru a-l determina pe Carol să înceteze a 


” mai interveni în politica țării; Un demers similar a fost făcut şi de Regina Maria în luna 


octombrie a aceluiași an, când, la întoarcerea dintr-o călătorie în Statele Unite, a făcut un 
scurt popas în Franţa, In cartea sa Regele playboy — Carol al [1-lea de România, Paul D. 
Quinlan relatează discuţia care a avut loc, folosind ca sursă de informaţii Jurnalul Reginei, 
"L-a întrebat dacă «ar îngădui să fie readus în țară prin mijloace necinstite». «Niciodată! 
Niciodată!», a răspuns indignat Carol, «Vă sunt complet loial, tatei și he. Nimic nu m-ar 
putea atrage într-o intrigă politică, Când oamenii vin la mine şi îmi vorbesc despre politică, 
îi țin la distanță (...). li ţin pe toți politicienii la distanță»”, Dar dacă unele persoane ar 
“încerca să te atragă de partea lor în ciuda voinței tale?”, i-a sugerat ea. “Nu, nu, n-or să fie 
niciodată în stare-să mă monteze împotriva ta sau a tatei!”, “Cu siguranță că era sincer”, 
seria Mana în Jurnalul ei; “dar, din păcate, ştim prea bine de câte ori i] a etc dupe [a fost 
înşelat] deja de oameni de calitate proastă”. 

Cu timpul, dar mai ales urmărind atentă comportamentul celui pe care în citatul de 
mai sus îl considera victimă a prieteniilor înşelătoare, Regina Maria a realizat adevărata 
fire a fiului ei. La începutul anului 1927, în urma unei întâlniri cu fruntaşul național-țărănist 
Mihai Popovici, fervent admirator al lui Carol, despre care afirma că ar fi devenit “alt om”, 
regina, cunoscând durerosul adevăr, îşi descărca amărăciunea în Jurnalul ei, scnind: “A 
fost o întâlnire groaznică, M-am simțit de-a dreptul zdrobită după ea, fiindcă sunt martirizată 
intre dragostea pentru fiul meu și simțul datoriei față de patrie. Mi-am pierdut orice încredere 
în Carol, ăsta-i adevărul..Nu cred în «schimbarea lui fundamentală», în mentalitatea lui, în 
Aufjassung-ul lui [concepţia sa despre viaţă]... Este profund amoral. Nu vede diferența 
esențială între bine şi rău, onoare și dezonoare, adevăr şi minciună, Joc cinstut şi trişare. Şi- 
a repudiat toate convingerile vechi, vechii zei, vechile legi, Eu, ca mamă, l-am găsit din 
păcate complet lpsit de voință”. Un necruţător portret moral, pe care, spre nefericirea țăni, 
faptele lui Carol l-au confirmat întocmai | 

La 10 octombrie 1926 are loc un eveniment de o importanță deosebită pentru evoluția 
situaţiei politice din România interbelică. Congresul Partidului Naţional, ținut în sala 
“Transilvania” din Bucureşti, aprobă “cu aclamații” fuziunea cu Partidul Țărănesc. Noul 
partid, purtând denumirea de Partidul Naţional-Țărănesc, avându-i la conducere pe luliu 
Maniu și lon Mihalache, nu va face nici un secret din intenția sa de a anula actul de la 4 
vanuarie 1926 şi a-l readuce pe Prinţul Carol în țară, cu drepturi depline de moştenitor la tron. 
În ianuarie 1927, la o întrunire electorală la Craiova, lon Mihalache declara că “pnncipiul 
monarhic ar fi mai bine asigurat prin revenirea Prințului Carol decât printr-o Regenţă”. Şi îşi 
incheia declarația cu precizarea modalității prin care urma să se producă anularea actului 
de la 4 ianuarie. “Cum la 4 ianuarie s-a făcut un act pe baza unui acord între Coroană şi 
Țară — tot aşa pe baza unui acord între Coroană și Țară se poate reveni”. O aluzie nevoalată 
la intenția național-țărăniștilor de a forța mâna suveranului să revină asupra hotărârii de 
a-l înlătura pe Carol de la succesiune. 


(continuare în pag. 6) 








ă 











PAG, 6 NR. 6/162 lunie 2004 





(urmare din pag. 5) 


Deşi grav bolnav la data la care “procarlismul” 
național-țărăniştilor devenea agresiv, Regele Ferdinand Şi-a 
păstrat nealterată integritatea morală şi conştiinţa datoriei 
față de țară. “Inainte de a inchide ochii — scene Pamfil Şeicaru 
— a făcut un ultim demers pentru a impiedica uneltirile ȘI 
intrigile, trimițând în ziua de 4 ianuarie 1927 la Paris pe un 
general din Casa Regală cu o misiune pentru fostul prinț 
moștenitor”. Din textul instrucțiunilor scrise, date trimisului 
regal, extragem următorul fragment semnificativ: “Misiunea 
D-voastră are scop să demonstreze cât mai limpede cu 
putință că nu există pentru prinț decât o singură alternativă: 
să fie consecvent cu el însuși în viaţa pe care împotriva 
dorinţei tuturor a vrut să-și creeze şi să respecte în mod loial 
ȘI fără reticențe consecințele inexorabile ale renunțării sale 
la tron”. 

La începutul lunii iunie 1927, guvernul Averescu 
demisioinează şi Regele îl desemnează pe Barbu Știrbey, 
cumnatul lui lon |. C. Brătianu, să formeze noul guvern. 
Viaţa guvernului Știrbey a fost scurtă. La 20 iunie 1927 Barbu 
Ştirbey demisionează și Regele îl însărcinează pe lon |. C. 
Brătianu să formeze un nou cabinet. Noul pnim-ministru, 
respectând uzanţele, dizolvă Parlamentul şi programează 
noi alegeri parlamentare. Alegerile au dat câştig de cauză 
lberalilor (318 mandate). Pe locul al doilea s-au situat 
național-țărăniştii (54 de locuri), devenind principalul partid 
de opoziţie. Cum în campania electorală național-țărăniştii 
mizaseră pe cartea “carlismului” (Vaida-Voevod, vice- 
preşedintele Partidului: Naţional Țărănesc, declarase: “Când 
voința unui întreg neam ar pretinde revizuirea actului de la 4 
ianuarie, oare ce putere ar mai reprezenta acel petec de 

hârtie?”), liberalii au înăsprit supravegherea partizanilor lui 
Carol. 

In ziua de 20 iulie 1927, Regele Ferdinand îşi dă 
obştescul sfârșit. La câteva ore după moartea sa, Principele 


Mihai este proclamat de Parlament Rege al României, iar | 


prerogativele regale sunt preluate de Regenţă. 
Inmormântarea marelui monarh s-a desfășurat cu fastul 
cuvenit, după ce trupul neînsuflețit a stat expus timp de 4 zile 
pe un catafalc de onoare, în palatul din Calea Victoriei. În 
sfârşit, Carol şi susținătorii săi aveau cale liberă să acţioneze! 
La 31 iulie 1927, prinţul a rupt tăcerea, dezvăluindu-și intenţia 
de a reveni în țară. Într-o declarație publicată de cotidianul 
francez Le Marin spunea răspicat: “Am fost forțat să renunţ 
la tron”; și îşi incheia declarația cu cuvintele: “Nu voi refuza 
niciodată să ascult dorințele poporului meu sau să-i ascult 
chemarea”. 

Sprijinul cel mai consistent de care s-a bucurat cuplul 
Carol-Lupescu a venit din partea partidului lui Iuliu Maniu. 
Cu un zel demn de o cauză mai bună, național-țărăniștii au 
folosit “carlismul” ca armă de propagandă împotriva 
hberalilor. “În vara și toamna anului 1927 — scrie istoricul 
Joan Scurtu, în /storia Partidului Naţional- Țărănesc — fostul 
principe a fost vizitat la Paris, succesiv, de Virgil Madgearu, 
Mihai Popovici, Citta Davila, Viorel Tilea şi Victor Cădere, 
care au transmis dorința lui Maniu de a sprijini reîntoarcerea 
lu în țară, cu condiția despărțini de Elena Lupescu. 

Au existat însă și simpatii “carliste” dezinteresate, 
care au alimentat curentul de opinie favorabil revenirii lui 




























PUNCTE CARDINALE 


Carol în țară, crezând că prin această atitudine iși exprimă 
devotamentul față de instituția monarhiei. Pentru majoritatea 
românilor Regele era “unsul” lui Dumnezeu, aşezat pe Tron 
prin “grația divină”, iar harul care-l ridica deasupra oamenilor 
de rând se transmitea urmașilor săi, pe linie bărbătească, prin 
intermediul primului său născut. Regența, în schimb, era privită 
ca o instituție laică, efemeră, aleasă de oameni şi mai ales 
străină tradițiilor neamului românesc. Un cult deosebit al 
Regelui domnea în rândurile corpului ofițeresc. Ofiţerimea 
română manifesta un devotament adeseori impins până la 
sacrificiu față de “capul oștirii”, căruia îi prestase jurământ 
solemn de credință, neavând nici înţelegere şi nici respect 
față de un substitut temporar al acestuia. Așa se explică de ce 
mulți ofițen s-au decis să încalce principiul care defineşte 
armata ca “marea mută” — instituția căreia nu-i este îngăduit 
să se implice în disputele politice - şi să-şi exprime fățiș 
sprijinul pentru “Restaurație”. Pe aceeaşi linie a unui 
“carlism” dezinteresat și romantic s-a înscris şi atitudinea 
tineretului naționalist. Adepţi fără rezerve ai concepției despre 
ierarhia socială a mentorului lor Corneliu Z. Codreanu = “In 
fruntea neamurilor, deasupra elitei, se află monarhia” —, tineni 
au trecut cu vederea amendamentul aceluiaşi, care atrăgea 
atenția că “în istorie s-au văzut şi monarhi răi”, Din păcate, 
însă, nu peste mult se va dovedi că cel pentru a cărui revenire 
pe tron tinenu au militat cu entuziasm nu a fost doar un “monarh 
rău”, ci un criminal scelerat, care prin crimele sale a profanat 
atât instituția monarhiei, cât şi istoria neamului. 





La 24 noiembrie 1927 s-a produs cel de-al doilea deces 
cu urmări fatale pentru viitorul țării. lon 1. C. Brătianu, 
preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul 
României, se stinge din viață. La inceput o banală afecțiune 
laringiană, urmată apoi de o infecție generalizată a curmat 
firul vieții celui care, alături de Regele Ferdinand, a fost omul 
politic al cărui nume va rămâne veșnic legat de făurirea 
României Mani. Dispariția de pe scena politică a lui lon 1. C. 
Brătianu, personalitate harismatică şi în același timp 
dominantă şi autoritară, a oferit național-țărăniştilor mult 
aşteptatul prilej de a sparge zăpoarele impuse de guvernul 
liberal. Locul marelui dispărut la conducerea guvernului este 
luat de fratele său Vintilă Brătianu, specialist în politică 
financiară, care deşi cu alese calități, indeosebi corectitudinea 
şi cinstea sa exemplare, nu avea vigoarea de a se opune 
atacului “la baionetă” dezlănțuit de național-țărănişti. Pentru 
ca ofensiva lor politică să fie cât mai eficace, parcă prefațând 
constituirea Blocului Naţional-Democratic din 1944, condus 


„de luliu Maniu, Partidul Naţional Țărănesc s-a aliat cu Partidul 


Social-Democrat și cu Partidul Comunist în lupta pentru 
răsturnarea guvernului liberal. În toată țara au fost organizate 


mari manifestații, la care agresivitatea vorbitorilor nu a 
cunoscut limite. “Suita marilor întruniri național-țărăniste din 
1 această etapă — scrie |. Scurtu — a culminat cu cea din 18 


martie 1928, desfășurată la Bucureşti, la care au luat parte 
circa 40.000 de persoane (...). Printre participanții cei mai 
activi s-au aflat militanții de scamă ai Partidului: Comunist din 
România (...). De asemenea, la adunare au fost prezenți Ilie 
Moscovici, Titel Petrescu, loan Fluieraş şi alți conducători ai 
Partidului Social-Democrat. Naţional-țărăniştii care au luat 
cuvântul au rostit, din nou, amenințări la adresa guvernului și 
a Regenţei. Madgearu afirma că era pentru ultima dată când 
Partidul Naţional-Țărănesc își spunea cuvântul în mod paşnic 


e re TIP rea 7 m 


pp 





D= b-a 


je ză 
| (1905-1975) | 
românească”), „Poezia lui Radu Gy 


| 


or 
ca folosire a teza 


$ 


adu Gyr 





“A apărut numărul 14-15 al revistei Rost. Manifest române 
din bogatul sumar: editorialul lui Claudiu Ti 


tinuar a interviulu Cl „reeducarea” 
:Si i-Stânlşoară), interviul ci 
urului românesc în se 


(...). La rândul său, Mihalache glăsuia: “Camarazi! Puneţi 
baioneta și faceți piramide! Inalta Regenţă să privească şi 
să înțeleagă că de nu, va veni a doua comandă: Năvăliţi, 
ura!”. 

Manifestația de la 18 martie, la care “țăranii” (aduşi 
în număr mare de lon Mihalache) au defilat pe străzile 
Bucureştiului cu pumnul strâns, a fost caracterizată de Alex 
Mihai Stoenescu (în /storia loviturilor de stat) ca o veritabilă 
tentativă de a răsturna guvernul prin forță. Lucrunile nu se 
vor opri însă aici. Pentru data de 6 mai 1928, Partidul 
Naţional- Țărănesc a proiectat o mare întrunire la Alba-Iulia, 
menită să dea lovitura de grație guvernului liberal. “In 
preajma adunării — îşi continuă relatarea |. Scurtu — se crease 
sentimentul quasi-unanim că la 6 martie se va produce un 
eveniment «senzațional», şi anume revenirea fostului 
principe Carol în țară”. Şi zvonul nu era lipsit de temei. Într- 
un interviu acordat ziarului Corriere dela Sera, Maniu afirma: 
“Atât timp cât a trăit Regele Ferdinand, ne-am urat 
întotdeauna ca el să revină asupra hotărârii sale și să-l 
recheme pe Carol (...). Este desigur de preferat un rege 
propriu-zis unei Regențe”, 

La 28 aprilie 1928, Carol însoțit de Elena Lupescu, a 
sosit la Londra, unde a perfectat cu sprijinul lordului 
Rothemere, patronul unui concern de presă, planul revenirii 
în țară. “La 5 mai 1928 — ne informează în continuare |. 
Scurtu — a fost difuzat în capitala Angliei «Manifestul de la 
Gladstone», prin care Carol aducea la cunoştinţa «poporului 
României Mari dorința de a reveni în țară spre a continua 
opera celor doi mari regi ai noştri». Conform planului stabilit, 
manifestul urma să ajungă în România în dimineața zilei de 
6 mai și să fie răspândit în rândurile participanților de la Alba 
lulia, iar după câteva ore trebuia să sosească şi Carol, în 
aclamațiile zecilor de mii de cetățeni adunați pe platoul 
istoricei cetăți. Peste câteva zile, la 10 mai, Carol avea să 
fie proclamat rege în Capitala României”. Planul nu a 
funcționat însă așa cum şi-a dorit cuplul de conspiratori. 
Urmăriţi pas cu pas de agenții Siguranței, guvernul României 
a aflat ce se punea la cale şi a informat autoritățile britanice, 
cerându-le să intervină. În urma acestei sesizări, guvemul 
Marii Bntanii a hotărât să-i interzică lui Carol orice activitate 
politică pe pământul Angliei, a împiedicat tentativa acestuia 
de a pleca cu un avion spre România şi, pentru a evita alte 
complicații posibile, i-a expulzat pe cei doi conspiratori 
Epilogul acestei rocamboleşti tentative de lovitură de stat, în 
care au fost implicaţi politicieni cu pretenții de onorabilitate, 
dar care, cu acest prilej, şi-au dezvăluit ignobilul lor caracter, 
este relatat sec de acelaşi |. Scurtu. “În dimineaţa zilei de 6 
mai, autonitățile engleze au interzis decolarea avionului care 
urma să-l transporte pe Carol în România. Astfel, participanții 
la adunarea național-țărănistă au scrutat în zadar cerul pentru 
a zăni avionul mult aşteptat. Surpriza «senzațională», de care 
se vorbise atât de mult, nu s-a produs”. 

Cu toate că “Marşul asupra Bucureştiului”, care urma 
să încununeze adunarea de la Alba Iulia, a fost anulat din 
cauza absenței Prințului Carol, presiunile național-țărăniştilor 
asupra guvernului liberal şi Regenţei nu au scăzut în 
intensitate, atacurile lor extinzându-se şi peste hotare. 
Concepției naționalismului economic, “prin noi înşine”, 
elaborate şi puse în practică cu perseverență de Vintilă 
Brătianu, economiştii național-țărănişti i-au opus doctrina 
“porților deschise”. O politică economică de înlăturare a 
barierelor care protejau capitalul autohton, lăsând liber accesul 
capitalului străin în economia românească. Ca urmare a 
presiunilor politice din interior, susținute de presiuni 
economice din partea instituțiilor financiare din străinătate, 
în sânul liberalilor s-a conturat un curent, condus de ministrul 
de Interne |. G. Duca, favorabil ideii de retragere de la 
guvernare, pentru a da partidului răgazul necesar să se refacă 
după erodarea produsă în anii când s-a aflat la putere. Şi 
cum presiunile deveniseră insuportabile, la 9 noiembrie 1928 
primul ministru Vintilă Brătianu a prezentat Regenţei demisia 
cabinetului său. A doua zi, primul regent, Gheorghe 
Buzdugan, îl însărcinează pe luliu Maniu cu formarea noului 
guvern. Carol avea prilejul să jubileze! 


omânesc, dedicat poetului Ra 
îrziu („PSD şi 


| sau testamentul unei generații” (Răzvan Ci 

„cu d-na Simona-Carmen Popa (fiica lui Radu Gyr), „Trei imperii— trei crize ale lumii conte 
(Cristi Pantelimon), Catedrala Patriarhală din Bucureşti — o istorie a eşecurilor” (L 
Ga bor, Adriar Nicolae P eteu), „Biserica Ortodoxă, uriașul adormit” (Pr. Gh. Calciu-Du 


| » de la Piti şt cu Părinteli Calciu (realia | 
aj cu mal tânărul Părinte Amfilohie („Înţeleg națion 


|| 
ay 


4 
pg e 


a folosire a tezaurului românesc pal lei Eva helice”), partea n doua din „O ti 
zel ortodoxă a polueulu (Sergiu Tofan) 4 uter scie 


DEE i 


Ați clvile româneşti” (Mihai Albișteant 


|. 





ac 
| 
+ 
E: 


ă Aia ae tt abia em i 


% i Mn 0, pe deo a Stiti „pia e 35 pb tea 








LON 1. MOȚA 


SUDICE SE CAZIT ceri ma GI DAAȚILE îm saw 


+ „PASE. n RÂND EU ua ca au iu, ai 


tt Mpa ta iul 


Fi > ei Abepum a 
18 set. sal 


76 2 e Dirdlia dir3 
2 Pama Me Mm în În Pomi Bam 
900315 Suge j 


| "a bre eri run i! 

În Germania, la Minchen, în Colecţia “Europa”, 
yrednicul editor al exilului legionar, D-l lon Mării, a scos spre 
sfârşitul anului trecut ediția a III-a din albumul istoric Prezent! 
și ediția a VIll-a din Testamentul lui Jon Moța, în condiții 
tehnice şi grafice remarcabile, aşa cum ne-a obişnuit de câteva 
decenii încoace, Calitatea publicațiilor scoase de D-I lon Măni 
umbreşte de departe editorialistica legionară din ţară, ca şi pe 
cea a altor centre editonale din exil, ce se mulțumesc adeseori 
cu prestații subculturale şi neprofesionale, care mai mult 
compromit cauza decât să o slujească. Colecţia “Europa” 
poate constitui, pentru prezent şi pentru viitor, un reper Şi un 
model deopotrivă, rămânînd regretul că titlurile sale nu se pot 
bucura de o mai largă răspândire în ţară. pe care ar merita-o 
cu prisosință. Editată în condiții capabile să impună, literatura 
clasică a legionarismului este mai necesară ca oricând, având 
acum posibilitatea unei audiențe neîngrădite şi trezind tot mar 
mult interesul tinerilor istorici sau oameni de cultură (deşi 
campania mistificatoare continuă, regizată atât de cercunle 
evreieşti, cât şi de inflația ideologiilor stângiste). Figura 
exemplară a lui Ionel Moța (1902-1937), de luptător național 
şi de martir al Crucii, este încă slab cunoscută publicului larg 
din generaţiile mai tinere, cum s-a putut constata și din articolul 
“Mircea Dinescu între ignoranță și abjecție” publicat în 
numărul nostru trecut. Documentele autentice ale vicții şi ale 
martiriului său îi servesc cel mai bine destinul postum, ar D- 
| lon Mării poate avea în această privință, mai mult decit 
oricine altcineva, sentimental datoriei implinite. 

Ediţia a IIl-a din Prezent! (56 de pagini, format 24/ 
34 cm, hirtie specială, 3 fotografii alb-negru şi | fotografie 
color) conţine reproducerea. în facsimil. a două scrisori 
autografe ale lui. lon |. Moţa (“Prezent” şi “E drumul cel 
bun”) din decembrie 1936, o anexă cu reproducerea în 
facsimi| a şapte scrisori autografe ale Căpitanului (scrise între 
1928 şi 1938), precum și traducerea textelor în italiană (Claudio 
Mutt) şi spaniolă (Antonio Medrano). 


IT IILE 


+ NICULAE BĂLĂNESCU 


mt long 34 Pa Cea ea îp. $Prs 


nchisoarea de Ia Aiud, în 1954, far al doileainiesili în Stă 
nene prigoanei carliste, se refugiază apoi 
ne, fiind internat în lagărele de la Rosrock și Buchenwald, După constituirea Guvernului 
itat în țară 1946), În aceeaşi echipă cu Filon Ve rca și Gabriel Brindescu. 
natului şi E în A, reuşind i însă 
Rearestat în anul următor, evad 

is până în 1964 (Tirgşor, Făgăraș, Ai ui 
istă, numărându-se printre apropiații € Aer) de Vest din Timişoara 


de cruce”! "în timpul 


din Mun 


IA TRE ci “Prof orei Manu” din București: (unde contribuit la difuzarea” revistei 
iei S-a stins marţi 1 1 mai 2004, către ora 22.00, cu mângăierea de a fi fost înconjurat 


Zi, u fost torii zâmbetului luminos ivit 
U Toti al ai, cămafafii late 


(E 
j vi 





„la Berbești- Vâlcea, Nicu Bălănescu a 
“aderat de timpuriu (Ca și cei doi fraţi ai 
săi, Mihai şi Gabriel, primul mort în 











PUNCTE CARDINALE 


da 
4 4 0 

PT tasaul Aala ca a be m 
LX E, pi - Â.1i pif - 
ada] 

at - a A.1 ve A 4, + (ap 4% >= a 
4 rte, rm, “Lane / Demieg [2 a. IT: PS, 
Va înedii d e Paloma Îi adina ml [Va A 


mp] . ax 
ia Agila Midi a anii a af ip 
nad dea (n da îs > 5 Pa 
28 Isa A aa 


i d Ă 
ra a di Deea a e rada Meg 
fertilă 43% ja AP o E „dor bn. > „Li si leaa, 
creste: sta, je Liri b o De d 
Vi 3 (tie LEA 1 Ye cita Lea au 
Piaă vi md a sama — sp magi E 
ps 
AT LE Zi A ea "Î pm ai 
e „ da y Îtc CA (DR a 
în Îl Pr date Rezaisă E ACE 


e 


iă role : 3 atit Ar faza 
Le op 


Perma ant Ci 
Ba. 
- a. 
Dl tei roll Ve mer rii pi a n Pe see n 
.. pm mii ai mă e marie * e . feri NE N 
Da 
si îi & întinudieia “șEflaia “Gia? e ad AA 
enter a pai ame în feo e nd e 
4 , 3 - DPI FĂ y' [e 
mln bibe 3 mpi 
m Stghigp-ei sea 
„e + 
cl mal De a d mă m apar) dede spam d 
= [d E i i = [ns Po + vo Ali) - dea 4, 
4 - Z. S nr m di 
lu 3 dolari m . si 
| n fiti o bd in pt 
dm | atei sh a A 
24 Da mai si? 
4 
ada de drd e mobi» n meeraa 
d - ri. - 
Pe 97 Iv = 
p .". + Da 
pe | ih ID 
DY 47 . 4 wP, 
a. 
Î d LA e ş În e mmm pa 2 m 
- 1—”- » 


Aa sf 

Lo i : 

înc tau ca st, at 
LS 9 ma di Sh oa 

Ci Ii: apti m manti UA xembi tus |. 


SS paie peipl atmala, ai PP 


Ediția a VIll-a dip Testamentul lui lon Moța (56 de 
pagini, format 10,5/14,8 cm,, hârtie specială, 6 fotografii alb- 
negru și 3 fotografii color), purtând subtitlul 7ributul de sânge 
al Gărzii de Fier din România în luptă contra bolşevismului în 
Spania, mclude scrisonle testamentare către părinți şi Căpitan 
aprobate spre publicare de Consiliul Legionar din epocă, o 
altă scrisoare către părinții săi scrisă de pe vapor, în drum 
spre țărmurile ibence, două articole redactate pentru revista 
Libertatea, precum şi cele două articole publicate postum în 
albumul Prezent! (vezi mai sus). Ediţia beneficiază - pe lângă 
scurta notă biografică — de un emoționant prolog semnat de 
generalul spaniol Ricardo Villalba Rubio, care l-a cunoscut 
personal pe Moţa (“Am avut onoarea, mândna şi satisfacția, 
ca spaniol, ca militar și creştin, să cunosc pe lon Moța şi 
Vasile Marin, ca şi pe ceilalți cinci camarazi ai acestora care 
au venit din îndepărtata Ţară soră, din România, pentru a 
lupta ca voluntari, alătun de noi, în rândurile unităţii noastre 
militare, Țercio [Legiunea Străină spaniolă), pentru credinţa 
in Dumnezeu, pentru apărarea Spaniei şi a României [de 
pericolul bolşevic)” = p. V) 

Pentru cei interesați, menționăm că prețul celor două 
cărți recent reeditate este de 18 euro (pentru România — 12) 





Po Pa y, i - Se 


A ai AA 126 februarie 1917, - “st te ăscut 


tele Unite) la Mişcarea Legionară- 
i în Germania în timpul prigoanei 


Spa iniolă, „Anpajă 
din nou, A trei, a Oară nu mai, 
După 22 decembrie 1989, 


faţa lui în clipa “marii treceri”, 
găzuți penru piete Neu 
3: Iau dt Fi mita? n 








1934 la Roman, ! unde îşi 
începe studiile, pe care le 
desăyârşeşte la Bucureşti, 
fund. licenţiat în Filologie, Devine Meat de limba engleză ȘI, stabilit la 
Timişoara, va Îi druma mai multe generaţii « de elevi. Traduce neobosit, lucrează. 
in cadrul Biblio! ei Britanice, înființează cercuri de studii ale limbilor engleză ŞI 

ndu-se. in lupta. anticomunistă, va. cunoaşte, sălbăticia 
înc isorilor comuniste. După 1989 va fi deosebit de activ în cadrul AF DP. ză 

Timiş şi va iniția Fundaţia MEMENTO, al cărei preşedinte va fi până la plecarea. * 
dintre noi, Va ji fondatorul şi redactorul principal al revistei MEMENTO, de 
Recuperare, a Memoriei Detenţiei Politice Anticomuniste, singura în țară c cu 
acest profil. Se va lupta ani indelungaţi cu o boală necruțătoare, dorind a ține în în 
activitate fundaţia şi revista, marile creaţii ale vieţii sale. A închis ochii în primăvara 
acestui an. Dumnezeu să-l primească în rândul celor drepți. CE au a 


lunie 2004 NR. 6/162 PAG. 7 


wliu Zolea Celarana 
oral A Cirmar be ea ul! 





albumul, respectiv 6 euro (pentru România — 4) testamentul, 
la care se adaugă cheltuielile de expediţie. Comenzile se vor 
adresa la. Buchdienst lon Mării, Grinlandstr. 7, D-85757 
Karisfeld/Germany. 


llustrăm această pagină cu fotografii şi facsimile 
din cele două cărți. (VA.M) 





în 






+ FLORENTIN TOMA 


ai i Ă . ag! 

























04. 












PAG, 8 NR. 6/162 lunie 2004 






> a = 
| F a “5 LA 
a A 
m sf” „2 a 
a a 1 i m) > DE 


a El ă 


“TEODORII. POPESCU. 


DE LA NERO LA STALIN. 
ANTICREȘTINISMUL COMUNIST" 


Creştinismul a cunoscut multe epoci de greutăți şi 
de criză, dar nici una cu tilcul celei de acum. De la Nero la 
Stalin, se înşiră pe veacuri opoziții şi persecuții singeroase, 
lovituri și sfişieri dureroase, martiri și mărturisitori, apostați 
fricoşi sau cinici, nedreptăţi, batjocuri şi profanări 
scandaloase, amenințări și insulte grave aduse lui lisus 
Hnistos și Bisericii. Nimic pină acum n-a egalat însă, ca 
impietate şi ca primejdie, acțiunea anti-creştină desfăşurată 
de un sfert de secol în Republica Sovietelor şi — ce e mai 
grav — pregătită acolo pentru a se revărsa, ca un torent de 
lavă sufocantă şi ucigătoare, asupra întregii lumii. [...] 

Creștinismul a reuşit să se descătuşeze de 
strinsoarea iudaizantă a legalismului mozaic, să triumfe 
asupra persecutorilor păgini, să reziste fanatismului 
mahomedan, dar este amenințat acum să fie distrus ca de un 
cataclism, înghițit ca de o fiară apocaliptică, de ateismul 
ofensiv al bolşevismului. [...]. 

O asemănare a bolșevismului ateu cu păgînismul 
idolatru este numai în parte sau figurat potrivită. În realitate, 
ateismul bolşevic stă dincolo de păginism, de orice rătăcire, 
de orice erezie şi superstiție, pentru că stă dincolo de orice 
credinţă religioasă. El este nu doar o eroare, ci este nelegiuire 
vontă. Este nu o credință greşită sau neputința de a crede, ci 
este voința de a nu crede [...], nihilismul spinitual total, negația 
completă și definitivă, antiteismul cel mai rebel şi mai 
distructiv. Un Satan, dar un Satan ateu, [...] Satan care nu 
mai crede și nu se mai cutremură! (...) 

Situaţia creştinismului era mai puțin grea sub Nero 
decit sub Stalin. luda'smul sectar, politeismul păgin şi 
islamismul fanatic, cele trei pericole mai mari pentru 
creștinism pină acum, au fost mai puțin pregătite şi pornite 
să distrugă Biserica decit este bolşevismul. Nici lulian 
Apostatul, nici Revoluţia franceză, nici o zvircolire 
anticreștină, din cîte cunoaștem, n-a imaginat și n-a reușit 
impotriva lui Hristos ceea ce a imaginat şi a reuşit 
bolșevismul. Creștinii au căutat uneori în stone o întruchipare 
a lui Antihrist, un tip anticreştin desăvirșit. Antihristul cel mai 
reușit, din cîți au fost socotiți astfel, trăieşte astăzi şi este 
comunist; el este Stalin, țarul roşu. Acesta intruneşte 
maximum de însușiri cerute pentru a-și juca rolul, în primul 
rind pe acela de a fi un renegat, un fost seminarist care se 
pregătea să slujească lui lisus Hristos. Acest fapt dă luptei 
Antihristului roșu o semnificație cum n-a mai avut lupta nici 
unui alt mare persecutor al creştinismului. 

În reacţiunea mozaică împotriva Bisericii primare, 
era revolta unei tradiții formaliste, a unui nomism greșit 
înțeles, a unui mesianism falsificat de veacuri vitrege pentru 
Israel. Era neputința tragică de a crede că un răstignit poate 
fi Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Evreii persecutau în creştini 

pe niște uzurpatori ai Legii și ai speranțelor lor mesianice; 
persecutau — în închipuirea lor deșartă — pe niște căzuți de la 
Legea lui Moise. În imperiul roman, autoritatea și vulgul 
persecutau în creștini pe nişte dușmani ai statului, oameni 
periculoși, sectari, atei și suspecți, o “superstiție” nouă și 
funestă, îi persecutau pe disprețuitorii zeilor, pe distrugătorii 
idolilor și ai civilizației greco-romane. Mahomedanii au 


" Fragmente dintr-o prelegere inaugurală ţinută la 
Facultatea de Teologie din Bucureşti (noiembrie 1941) 
şi tipărită ulterior în revista Gândirea (ianuarie 1942, 
pp. 22-29, sub titlul “De la Nero la Stalin”) şi în revista 
Biserica Ortodoxă Română (anul LX, nr. 1-3, ianuarie- 
martie 1942, apoi, în același an, Într-un extras de 40 de 
pagini, la Tipografia Cărţilor Bisericești din București, 
sub titlul “Anticreștinismul comunist”). Consătean cu 
Petre Ţuţea (1902-1991), autorul (1893-1973), profesor 
la Facultatea de Teologie din București, nehirotonit, va 


fi ulterior deţinut politic sub comuniști (1959-1964). 
[Nota Red] 






PUNCTE CARDINALE 


persecutat în creştinism o religie rivală şi puternică, pe cinstitoni 
altui profet decit al lor; au persecutat din zel religios, din 
devotament gelos pentru Allah şi pentru Mahomed. Toţi la un 
loc apărau o religie, religia lor mai veche sau mai nouă, socotită 
mai îndreptățită şi mai bună. Toţi erau credincioşi în felul lor 
şi mîndri de credința lor; toți credeau că aduc slujbă lui 
Dumnezeu persecutîndu-i pe creştini. [...] Împotrivirea opusă 
de ei creştinismului [...] avea omeneşte o explicație: era 
încercarea unor oameni greşiți, dar de oarecare bună-credință 
în cugetul lor, care, necunoscînd sau neînțelegiînd adevărul, 
făceau un lucru socotit de ei bun: apărau o religie, religia lor, 
concurată, întrecută şi înlăturată de creștinism; o apărau ca 
din datorie, din pietate față de Legea, de zeii sau de profetul 
lor. În felul lor, greşit de-sigur, ei apărau o credinţă religioasă 
ȘI socoteau a săvirşi un act pios şi meritoriu. Nu erau 
necredincioși, ci dimpotrivă: erau sectani, bigoți, superstițioşi, 
formalişti sau fanatici, şi vedeau în creştini nişte apostați, 
nişte atei sau nişte eretici. 

Creştinismul s-a putut menţine şi organiza totuşi 
alături de mozaism, de păgînism, de mahomedanism chiar. 
Însăși ambianța sau atmosfera religioasă în care se găsea îi 
stimulau zelul religios, îi dădeau conştiinţa supenorității lui, 
întrețineau atenția şi încordarea lui religioasă. [...] Bolşevismul 
îi întimpină însă pe credincioşi cu urechile astupate, cu ochii 
închişi. El nu vrea nici să au-dă, nici să vadă, el nu ascultă și 
nu discută. El neagă din principiu, interzice şi loveşte. Adevărul 
lui este tăgăduirea, dreptatea lui este forța, nădejdea lui este 
persecuția. Pe cînd iudeii s-ar fi mulțumit cu respectarea Legii 
mozaice de către creștini, romanii — cu recunoaşterea cultului 
împăratului, iar musulmanii — cu cinstirea lui Mahomed pe 
lingă cea a lui Hristos, bolşevismul nu vrea pe nimeni şi nimic 
ce ar aminti de Dumnezeu sau l-ar sluji: nici zeu, nici idol, 
nici profet, nici preot, nici rabin, nici imam. El este negația 
divinității: nu vrea nici religie, nici cult; se vrea pe sine în totul 
ŞI nimic mai mult sau alături de el. 

Este, în această privință, o mare deosebire de la 
Nero la Stalin. [...] Spre deosebire de păginism, bolşevismul 
este propagandist, este misionarul ateismului universal [...). 
Este de neînchipuit la ce pnivațiuni şi suferințe a fost constrins 
un popor de aproape două sute de milioane de suflete, numai 
pentru a-și găsi bolşevismul mijloacele matenale ale 
prozelitismului său în lumea întreagă. Au trebuit să moară 
milioane de nefericiți, pentru a-și procura arhidemonul roşu 
arginții corupției atee mondiale, ai apostaziei generale. 

Această acțiune anticreştină nu este un capriciu, 
cum erau persecuțiile unor cezari nebuni, ci este, din nefericire, 
chiar o convingere, un principiu de guvernămint, o metodă, 
un întreg program de proletarizare şi de comunizare, de 
anarhizare a lumii prin ateizare forțată. Păcatul inițial al 
bolşevismului este teoria absurdă că religia este cea mai mare 
nenorocire pentru societate, că este piedica progresului și a 
fericirii omenirii, ea ar fi marele pericol social, marele dușman 
al omului, Religia și comunismul se exclud. Idealul 
bolşevismului e organizarea şi domnia proletariatului mondial, 
prin lupta de clasă, prin răsturnarea tuturor condițiilor de viață 
actuale, socotite “burgheze”, prin înlăturarea tuturor tradiţiilor 
și instituţiilor existente azi, printr-o schimbare radicală a 
omului, prin modificarea tututor ideilor lui moştenite de secole 
și milenii, considerate prejudecăți şi superstiții dăunătoare. 
Comunismul nu vede obstacol mai mare în calea sa decit 
religia. Declarînd-o “produs al societăţii capitaliste”, cu origini 
în economia individualistă și mistică, “instrument de 
exploatare a proletarilor de câtre capitaliști”, şi stipmatizind- 
0 ca “opium pentru popor”, comunismul combate religia ca 
pe tot ce poate fi mai opus și mai dăunător intereselor generale 
ale proletariatului, științei și fericirii universale, [...) 

Comunismul urăște și prigonește = se înțelege = toate 
credințele religioase și toate formele cultice, dar mai mult 


Ti! 


= 
n 


“Tătuca Stalin mai are şi! 
astăzi închinătorii lui...” 


decit pe toate urăște şi persecută creştinismul, şi indeosebi 
Biserica Ortodoxă. Sunt nenumărate pretextele şi 
procedeele de teroare şi de tortură cu care bolşevismul vrea 
s-o compromită şi s-o distrugă. Ele sunt de altfel numai în 
parte cunoscute, iar în parte vor rămîne poate necunoscute 
pentru totdeauna. Bolşevismul lucrează mai mult în secret, 
la întuneric, fără martori şi fără mărturii, aceasta pentru a 
nu provoca şi brusca peste măsură nici opinia poporului rus, 
nici pe a lumii întregi. El nu judecă decit de formă, nu ascultă 
pe nimeni, condamnă din oficiu şi execută fără grație; 
condamnă şi execută într-un chip sadic, care lasă în urmă 
toate metodele persecuțiilor de altădată şi pe ale inchiziției 
medievale. [...] 

Procedeele persecuției nu urmăresc doar 
distrugerea creştinismului prin violența măsurilor coercitive, 
care constituie numai o latură a politicii antireligioase a 
Sovietelor. Ea foloseşte, evident, tot ce poate duce, prin 
forță şi prin constringere, la înăbușirea credinței creştine, 
dar nu se mulţumeşte să condamne, să tortureze şi să ucidă 
oameni, să distrugă biserici, cărți religioase şi obiecte de 
cult; ea vrea să ucidă credința însăși, iar în acest scop 
întrebuințează nu numai lovitura brutală, ci şi batjocura, 
sarcasmul, ironia, caricatura, profanarea, tot ce poate jigni, 
umili și scandaliza pe credincioși [...]. 

“Noi respingem la fel toate Bisericile. Noi le 
contestăm tuturor dreptul la stat... Religia voastră ? Scuip 
pe ea, cum scuip pe toate religiile: ortodoxă, iudaică, 
musulmană şi celelalte”!. Aceasta e chintesența geniului 
bolşevic, aceasta e marea lui realizare și glorie, exprimată 
în stil revoluționar caracteristic (stilul e omul): “Scuipă pe 
religie!”. Trebuie să recunoaştem că nici unul dintre 
persecutorii de pină acum ai creştinismului, nici cei cu 
reputație de nebuni, ca Nero, Domițian, Comod, lulian 
Apostatul sau Al-Hakem:, n-a avut asemenea concepții şi 
n-a rostit asemenea cuvinte la adresa creştinismului şi a 
religiei în general, [...] 

Este evident că spiritul de dreptate şi de libertate, 
lumina şi fericirea pe care comunismul pretinde că vrea să 
le aducă omenirii nu se potrivesc cituşi de puțin cu ideile şi 
cu metodele lui persecutoare. Văzând contrazicerea în care 
se găseşte cu sine însuşi, comunismul comite de nevoie un 

fals mai mult — şi aceasta este podoaba sofismelor lui — 
afirmând că el nu persecută credința! Această afirmație, 
care este culmea neruşinării, perversității şi cruzimii 
comuniste, este desigur mai jignitoare şi mai scandaloasă 
decât toate persecuțiile. Ca secretar general al Partidului 
Comunist, actualul dictator roşu, Stalin, declara la 1928, 
anul în care începea prima perioadă cincinală de comunizare 
Şi de ateizare a Rusiei: “Rusia sovietică nu are nicidecum 
intenția să combată credința cetățenilor ei într-un 
Dumnezeu, oricare ar fi el; nimeni nu poate trăi fără un 
ideal: pentru cinci ruşi la sută, acest ideal este comunismul; 
pentru ceilalți nouăzeci şi cinci, este credința religioasă; a- 
i opune pe unii altora ar fi o absurditate politică şi o crimă 
impotriva principiului sovietic”). Asemenea declarații 
perfide n-au împiedicat regimul comunist să “combată” 


La 





"A se vedea Reinhold von Walter, “Le chrâtien russe” 
(conferință), în rev. Jrenikon, t. VI, nr. 5 (noiembrie- 
decembrie 1929), pp. 688-689. 

? Calif al Egiptului (996-1020), sub care creştinii au suferit 
cea mai grea persecuție mahomedană. 


' S, Broussaleux, “La persecution de idee religieuse en 
U.R.S,S,”, în Irenikon, XI, 6 (noiembrie-decembrie 1934), 


pp. 426-427. 


O D——” — rr.” în 








. . ..  .—Ă) 7. — .„——— — .. 7. —————._ 


l =d D575 —— TI ——— — Pr 


| 





credința, dimpotrivă: persecuția a continuat şi s-a agravat, cu atât mai mult cu cât religia n-a putut fi 
“hchidată” nici la sfârşitul primei perioade cincinale, cum se voia, nici după aceea 

De unde oare această pomire ipocnită, oarbă şi irezistibilă impotriva lui Dumnezeu şi a credinţei? 
De unde această înverșunare absurdă și criminală impotriva lui lisus Hristos ŞI a Bisericii Lui? [...] De 
unde acest anticreştinism comunist? 

Nu este locul să dezbatem aici un proces istoric lung de secole, dar anticreştinismul comunist 
de acolo vine, din întregi secole trecute, și mai ales din cel precedent nouă [secolul XIX]. Vine din 
concepții şi manifestăn antibisericeşti sau antireligioase ce datează de citeva veacuri, din revoluții 
sociale, politice, culturale, religioase intrate definitiv în istorie; din atitudini laice anticlericale, din concepții 
ştunțifice şi filosofice matenaliste, idei crescute din Renaștere, din reformă, din deism, din pretinsul 
“Secol al luminilor”, din enciclopedism, din Revoluţia franceză, din scepticismul, relativismul şi 
mașinismul timpului nou, din toți afluenții și din toate ramurile lor, ŞI mai ales din matenalismul dialectic 
şi istoric al lui Karl Marx, care a colectat ca o cloacă maximă toate prejudecățile şi toate patimile 
antireligioase, oferindu-le, în socialism şi comunism, mizantropului enervat şi semidoct al secolului, ca 
filosofie şi evanghelie anarhistă a fencirii proletare. 

Comunismul rus e suma tuturor prejudecăților, atacurilor şi persecuțiilor suferite pînă acum de 
creştinism. Comunismul a mobilizat și a aruncat împotriva creştinismului toate ideile şi toate procedeele 
antireligioase, le-a folosit şi le-a întrecut pe toate. El nu e păgînism, dar îl întrece în idolatrie; nu e 
mahomedanism, dar îl întrece în fanatism. El e ceva mai mult şi mai rău: spintul şi interesul care s-a 
bucurat de toate persecuțiile impotriva creştinismului şi le-a încurajat cu obstinație, spintul şi interesul 
iudaismului”, al iudaismului pseudo-mozaic, antiprofetic, postmesianic. Toate au trecut şi s-au schimbat 
de la Nero pină la Stalin, numai acest interes şi spirit n-au trecut și nu s-au schimbat. 

Ceea ce n-a reușit să facă dintru inceput, prin puterile sale, pentru a stăvili creştinismul, ceca 
ce n-a putut să facă inspirind pe Nero şi pe alți împărați păgini, ceea ce n-a putut să facă prin protectorul 
său lulian Apostatul, ceea ce n-a putut să facă prin califii arabi, ceea ce n-a putut să facă prin masonerie 
şi prin toate curentele anticreştine de pină acum, încearcă iudaismul să facă azi prin comunism, ai cărui 
doctrinari, campioni şi agenți sunt cu precădere evreii, Karl Marx şi foarte mulți alții, care conduc, susțin 
ȘI propagă revoluția rusă, pregătind prin ea pe cea mondială, a comunismului universal. Este semnificativ 
și deloc întimplător că şeful organizației “Ateilor Militanţi” din Rusia comunistă este un evreu: laroslavski 
(Gubelman). 

De două mii de ani aşteaptă Israel această răzbunare. Popoarele l-au lăsat fără pate, creştinii 
l-au lăsat fără religie, drept care evreii de după Hristos nu pot avea linişte pină ce nu vor lăsa la rândul lor 
toate popoarele, incepind cu creștinii, fără patrie și fără religie. Au aşteptat sute și mii de ani pe Mesia şi 
L-au pierdut. Au fost popor ales, și iată-i rătăcind blestemați prin lume. Au voit dintotdeauna să stăpinească 
ȘI să domine omenirea, dar n-au putut. Şi încearcă s-o facă acum anarhizind-o, proletarizind-o, ateizind- 

0... 

luda nu s-a spinzurat deci, cum se credea, și Caiafa nu s-a resemnat. Au stat doar ascunși şi au 
ieșit acum la lumină, ca să strige din nou, cu mai multă fune, în imperiul comunist: Nu-L vrem pe Acesta, 
ci pe Baraba; nu pe Hristos, ci pe Antihrist, nu pe Dumnezeu, ci pe Satan! Ura şi patima aceasta iudaică, 
adunate în două mii de ani, au izbucnit în de două ori rencgatul Karl Marx, evreu botezat şi apoi creștin 
apostat, şi în toți renegații ce s-au mai găsit, sperind o ispravă uşoară, sau visind o glorie care să-i facă 
celebri pe toate continentele. O operă aşa de scelerată nu se putea servi în adevăr decit de renegați; iar 
renegații, de oameni timorați şi muţi, terorizaţi şi resemnaţi, obișnuiți a fi tratați cu cnutul şi cu ucazul. 
l-au găsit în nefericitul popor de contraste și de himere, de misticism şi de agitație, de sfințenie și de 
sacrilegiu, care este poporul rus, asupra căruia iudaismul a adus şi ține plăgi de o mie de ori mai mari 
decit asupra Egiptului asupritor. | 

Aceasta € ultima rațiune şi ultimul sens al comunismului: iudaismul împotriva creştinismului, 
spiritul talmudic împotriva spiritului evanghelic. Și aceasta, alegind Biserica cea mai veche şi mai 
curată, Biserica Ortodoxă, şi poporul creştin cel mai mare și mai credincios, poporul rus. Acesta € 
paradoxul comunist şi acesta tilcul lui. S-au înfruntat nu Lenin şi Patriarhul Tihon, nu Stalin ŞI Mitropolitul 
Serghie, locțiitorul. Se înfruntă și se lămuresc, în două concepții demult deosebite, secole întregi, trecute 
şi viitoare. Comunismul nu este doar luptă de un sfert de veac, ci este lepădătura evului: modern şi punctul 
culminant al unei revoluții pe care demonul iudaic o visează, o vrea, o pregăteşte de două mii de ani, 
străbătind ca un fir roşu istoria, în atacurile ce s-au dat împotriva creştinismului de la Nero pînă la Stalin, 
adică de la metresa împărăteasă Poppaea Sabina, prozelită iudee, sfetnica lui Nero, pină la laroslavski- 
Gubelmann, consilierul expert al comunismului în materie de ateism, de anticreştinism. [...) 

Este momentul eroic şi suprem al unei încordări uriașe, din care va trebui să iasă o lume mai 
bună său mai rea, moment hotăritor pentru destinele omenirii, pentru destinele spiritului. Se luptă pentru 


o cauză mare, care ne depăşeşte ca indivizi, şi se deschide o eră nouă, care va fi poate al patrulea ev 
(Va urma) 


“În epoca interbelică era frecventă, în discursul de dreapta, sintagma de “iudeo-comunism”, 
bazată pe faptul că principalii fondatori şi ideologi ai comunismului, în frunte cu Karl Marx 
(Capitalul, Manifestul comunist), au fost de origine evreiască, iar structura primelor guverne 
bolşevice fusese și ea preponderent evreiască, Suspiciunile erau întărite de anticreştinismul 
radical al regimului sovietic, precum și de puternica sa tendință internaţionalistă, două caracteristici 
congenere iudaismului postbiblic. Autorul se circumscrie acestei percepții a epocii, pe care azi o 
găsim, dacă nu gratuită, în orice caz exagerată. Lucrurile sint mult mai nuanțate, iar evreii nu pol 
fi culpabilizaţi exclusiv şi global, chiar dacă elemente evreieşti numeroase au contribuit din plin la 
instaurarea şi exportul comunismului de tip sovietic, mai ales în prima jumătate a secolului XX. 
Astăzi, judecînd lucrurile retrospectiv, pe o bază istorică mult mai vastă, nu putem cluda faptul că 
ateismul militant al comunismului lovea deopotrivă şi religia iudaică, nici că evoluția comunismului 
a fost una spre un național-comunism cu tentă antisemită, nici că dictatorii cei mai horoşi ai 
totalitarismului roșu (Stalin, Mao, Tito, Fidel Castro, Ceauşescu el!c.) nu au fost totuşi evrei (Şi 
nici măcar filosemiţi). Prin urmare, teoria “cauzală” a lui Teodor M. Popescu trebuie primită cu 
anumite rezerve prudente şi raportată la contextul ideologic al vremii sale. Oricum, lumea se 
resimte pină azi de consecințele dizolvante ale ateismului comunist și ale ideologiilor laiciste de 
stinga, care, dacă nu au reușit să distrugă Biserica, au reușil totuşi s-o șubrezească şi s-0 
discrediteze, pervertind în mare măsură sufletele oamenilor, astfel că radiografia de faţă își păstrează 
o tristă actualitate și continuă să reprezinte un avertisment necesar și in prâgul secolului XXI, 
cînd Răsăritul, vorba lui Jean-Franois Revel, a ieşit din comunism, dar este departe de a [i ieșit şi 
din toate consecințele acestuia, iar Apusul forțează aceeași paradigmă a stingii, nu fără un puternic 


lobby evreiesc, 
[Nota Red] 


PUNCTE CARDINALE 












lunie 2004 NR. 6/162 PAG. 9 


2) (lo Donici Alo jtanoiasonilon 
pont (listeiugorer Bisorieii 






În decembrie 1991 a apărut în ziarul “N,D. des Victories” (South Dakota, 
Statele Unite ale Americii) un articol din care reiese că marii maeştri ai 
francmasoneriei au publicat, între anii 1961-1966, 25 de porunci adresate 
membrilor ei pentru a distruge Biserica romano-catolică din interior. 


Acesteporuncisunt: 
1. Slujba (după Pius V) să se asimileze cu împărtăşania protestantă: cel 
care celebrează să se uite către popor. 


2. Limba latină să se înlăture în mod succesiv, iar mătăniile şi îngenuncherile 
în biserică să nu mai fie admise. PA e d da 

3. Persoane laice şi mai ales femei să fie alese pentru a putea vorbi la altar 
şi a da împărtăşania în mână. A | 


E . - » n | . PE a . sud Pa i 
4. Spovedania (privată, particulară) şi spovedania în scaunul de spovedanie 


La 


să fie înlocuită cu o slujbă depenitenţă. 


5... Despre iad, purgatoriuşi despre viaţa veşnică din 
să se vorbească. i ii cobai tii mA: palat pe VE 
6 După concilii, apariţii ale Sf, Maria, Sf. Mihail sau altor Sfinţi nu mai au 
vole Să /ierecunoscule, x e e RL a a a a | 

- it Ie . pita pi pi fag SĂ SED oi 0 pe do 4." K » 
7... Autoritățile bisericeşti care se duc la locurile apariţiei şi răspândesc vestea 
să fie amenințată cu excomunicarea pentru nesupunere. 
8. În predică se va vorbi despre dragostea dintre oameni şi nu se va mai 
vorbi despre dragostea pentru Dumnezeu. e: 
y [E TI ate ă pe ae Pai be 3 


9. Copiii nu se vor mai spovedi până la prima ceremonie religioasă. 
10. - Despre Sfinţi va fi interzis a se vorbi din FIV, doar, dacă sunt pomeniţi 
Ă îi n Mac cu i 0 II i via A. zi? 













Lă 





rai nu mai este permis 
pr , Li ț 














în Evanghelie. ia A rea zii Dati darea Delia pp RILA 
11. Toate cărțile de rugăciune private trebuie să dispară, toate catehismele să 
12. Bisericile din parohiile mai mici trebuie închise. | | 
13... Relicvele unor Sfinţi trebuie să fie îndepărtate de la altare. Slujba să fie 
celebrată pe o masă sau pe o scândură... sia y 
14. În spatele mesei pentru slujbă să fie aşezat un scaun, pentru ca preotul 
să se poată aşeza după comuniune, ca după masă, Şi ceilalţi oameni trebuie 
consirânşi să se aşeze... au e tu RA SRI SP cubi 
15. În biserică nu se vor mai face rugăciunile rozariului, nici litaniile Mariei 
despre inimă lui sua şi despre Sine AA atat ae 
67 Fcieă Papei înc buig tânială Bila eo alee dace pane 
(întâlniri ale episcopilor)şi “colegialiate”. 
17, Autoritatea preotului trebuie diminuată prin grupuri de laici, care să-l 
sfătuiască şi să-l conducă. pia iâ 0 E aaa 
18. Curia romană (administraţia episcopală) trebuie reorganizată, pentru a 
da posibilitatea cardinalilor să poată vota pentru opozantul Papei, care apoi va 
conduce ca dictator. . ta PRE i a | 
19. În acest fel se creează o nouă religie, un amestec al tuturor religiilor din 
lume. Credincioşii vor fi constrânşi să asculte fără nici un fel de critică, 
20.  Neparticiparea la slujba de duminică nu mai are voie să fie privită ca un 
marepăcat 73950 iaca gi a În 40 foi: 
21. Din biserici se vor înlătura statuile Sf. Mihail şi ale celorlalți Sfinţi. 
22. Exorciştii care înlătură (alungă) demonii celor posedaţi trebuie eliminaţi. 
Dimpotrivă, trebuie răspândită ideea că demonii nu există. Astfel, cu timpul, 
nu se va mai crede în existenţa Iadului. Să ă 
23. Femeile trebuie încurajate să devină preot (în numele democrației). 
24. Trebuie răspândită mişcarea de eliberare a femeii, SL ada 
25. Este de răspândit ideea că există îndoieli referitoare la prezenţa reală (a 
lui Hristos) în Sfântul Sacrameni şi trebuie afirmat, aşa cum o fac protestanții, 
că slujba este doar un simbol şi o amintire a lui Hristos, 
„„.. Coincidenţa acestor “25 de paşi” cu realitatea este apăsătoare. În 
mistica catolică se găsesc nenumărate previziuni ale acestei dezvoltări. “Noua 
Biserică”, care este influențată nu numai protestant, ci şi demonic, există 
deja în multe părți ale lumii catolice. Cele 25 de porunci ale francmasonilor 
ăi cf. 7 o AS sa I-a Cao eta se 
„ Pătrunderea Satanei în fruntea Bisericii a fost prevăzută în multe 
profeţii ale lumii moderne, la Fatima şi Akita, 
SI Surorii Agnes, dintre “Slujnicele Euharistiei”, i-a spus Maicii Domnului 
în anul 1981: Diavolul se va ocupa mai ales de sufletele binecuvântare de 


Dumnezeu. Guvernele vor fi dominate de Satana, iar societatea va fi şi ca 


condusă de Satana. Chiar şi păstorii Bisericii vor sta sub influenţa Satanei, 
care va întuneca spiritul teologilor. EET alt d 0080 apă în e 40 leat 
„ Deacesteontext se leagă, din păcate, și faptul că în discursul Papei din 
aprilie 1980 s-a accentuat că demnitatea umană ar însemna libertate, egalitate 










e maia d „i 
[, aa ui 






y 






























] A.A aă EA: 3 iata 3 Dată câ £ e AA (a ir. AS ) Do - 0 

şi /raternitate, Împotrivă se pronu nţase chiar Sfântul Pius X, într-o scrisoare 

AȘ tea e ae e e a a ati e cm” cl 090 0Npa 030 pptiai = PI aaa ia A 

adresată episcopilor francezi: Francmasone ia = ibertate, egalitate şi 
ra păi Pai pasii e Aia Na ce aia PE Ti ra Pati N tată 

/raternitate. Br ARE i? e tie anăeiei EA i 


vf x 















| SAN Vie CU en ra ec ltl a A A a ma PE LELE: E A E e fra 
„Biserica catolică nu este o grupare de adaptare modernă sauo trupare 
de asimilare evanghelică. Biserici goale există Ia noi doar după ultimul 
conciliu. Bisericile evanghelice au fost dintotdeauna poale, De aceea, nu 
există nici un motiv pentru a vrea să invităm £ tul, Dacă nol continuăm să 
EC ET ar ia pă PI Răi s ph, în, d PN 0 9 a li e pu di d cd ne Doi 3 dă 
procedăm că pân acum, bisericile vor fi şi mal goale, căci sectanților moderni 
sau partizanilor politici le lipseşte de regulă credința. Ag aa ME ya i 
ga eta pu ae e (După Mysterium Fidei, 22004) 


i] 
pre n ci, | st t e în 




















PAG. LO NR. 6/162 lunie 2004 


“ A 
4 









PUNCTE CARDINALE 


pe 


partea a doua: DIMENSIUNEA SPIRITUALĂ A MESIANISMULUI 


CAPIITOLUL III (continuare) 


3) Caracteristicile mesianismului rus. 
Raportul dintre acesta şi mesianismul evreiesc 

În general, trăirea religioasă a destinului, a impus 
popoarelor alese o depășire a istoriei prin tensiunea unei 
așteptân mesianice. Această speranță de mântuire este 
ceea ce uneşte poporul evreu cu cel rus. Acestea fac 
parte din două tipuri spirituale asemănătoare tipul 
profetic şi cel mesianic. Prin acest spinit, întreaga istorie 
capătă aspect de epopee. Aşa este cu migrația vikingă 
pe tentorule ruseşti, ca şi exodul evreiesc. Din punct de 
vedere istoric, Israelul, prin exod, a cunoscut pronia 
divină. Nimic din istoria propriu-zisă a celor două 
popoare nu prezintă elemente de comparaţie. Doar prin 
trăirea unei istoru total disțuncte, prin asumarea destinului 
în acelaşi fel, Rusia şi Israelul se pot compara. Aici 
vorbim de două conştiinţe îngemănate 

Asemănarea ca tipologie spirituală a fost remarcată 
de intelectualii ruși, din care amintim pe Soloviov, 
Berdiaev, Rozanov sau Fedotov. Toţi aceşti gânditori 
subliniază cele două trăsături comune istoriei Israelului 
şi Rusiei — conştiinţa mesianică, revolta împotriva istorici 
ŞI a culturii în general prin trăirea unui destin anistoric. 
Aceste trăsături se completează între ele. Conştiinţa 
mesianică impune o desconsiderare apnorică a istoriei. 
Evreu, ca şi rușii, se consideră a fi poporul unui destin 
religios remarcabil. Istoria capătă sens revelator şi 
depăşeşte simplul caracter evenimenţial (oeschichte) 
Importante nu sunt evenimentele în sine, ci sensul 
supradimensionat pe care-l iau acestea în viziunea 
eshatologică a conştiinţei mesianice. Istoria reprezintă, 
pentru aceste două popoare, încununarea unui principiu 
spiritual, menit să reabililteze istoria, înlăturând păcatul 
Pentru a se îndeplini acest lucru, Dumnezeu alege şi 
foloseşte un popor, căruia îi direcționcază sensul, pentru 
ca, în interiorul istoriei acestuia, să pună planul de 
mântuire în aplicare. Pentru creștini, poporul ales a fost, 
cu adevărat, poporul evreu, căci el L-a născut pe Mesia 
Pentru evrei, însă, mesianismul s-a transformat într-un 
blestem 

În condiţii istorice mai concrete, un alt popor a 
înțeles să preia ideea de popor ales, să-şi adauge titluri 
de glone, să cheme Duhul lui Dumnezeu şi să-şi asume 
destinul; Ortodoxia, singura credință adevărată, care-L 
păstrează pe lisus intact, devine simbolul unei credințe 
mesianice. Pentru ruşi, a crede în Hnstos înseamnă a fi 
ortodox. Harul lu: Dumnezeu era peste acest popor, atâta 
timp cât el își menținea credința cea dreaptă. Spre 
deosebire de evrei, rușii au crezut atât de mult în această 
idee, încât i-au oferit o soluție istorică, impenalismul, 
sub forma teocraţiei universale. Însă, mântuirea nu 
trebuie să fie istorică. Rusia a căzut în păcatul credinţei 
în împărăția Cezarului, de care s-a lăsat sedusă. În acest 
fel, și rușii, ca Și evreii, au simțit același gust al eșecului. 





1 PR. DUMITRU EMANOIL POPA 


La 13 aprilie 2004, în a treia zi de Paşti, s-a mutat la Domnul 
părintele protopop Dumitru Emanoil Popa de la Freiburg, În 
noaptea Învierii dorise stăruitor să participe la slujbă, dar în 


Nu istona propriu-zisă s-a dovedit a fi mântuitoare. Prin 
păcatul istoric — răstignirea lui Mesia, respectiv, pierderea 
credinței — ambele popoare au respins harul lui Dumnezeu 
Ruşii, ca şi evreii, sunt nevoiţi să-și poarte crucea până 
eshaton. În acest sens, este necesară astăzi o redimen- 
sionare a credinței mesianice către transistoric. Istoria 
nu este mântuitoare prin ea însăşi — aceasta este lecţia 
invățată de la Israel şi Rusia. Avertismentul lui Rozanov a 
fost clar: Rusia era sortită dominaţiei în plan spiritual şi 
nu pe pământ. Din păcate pentru Rusia, Rozanov s-a 
dovedit a fi profet. Rusia a stăpânit o şesime din pământ 
ȘI pământul stăpânit s-a uscat. Rusia şi-a sfidat destinul, 
ȘI-a ucis vocația, căci nu pentru dominația pământeană 
era sortită, ci pentru muzică şi rugăciune, parafrazându- 
| pe Rozanov 

Gustul eşecului mesianic este receptat la fel de către 
cele două popoare — prin eshatologie. După Exil, întreaga 
istone a lui Israel a avut caracter eshatologic, tradus în 
aşteptarea plină de speranță a unui Mesia salvator. Prezența 
profeților eshatologice, care vorbesc despre noua lume 
instaurată de “Unsul lui Dumnezeu”, apare ca un aspect 
deosebit de important al aceluiaşi mesianism. Nici Rusia 
nu va fi lipsită de profeți 

Berdiaev afirma că în spiritul rus se îmbină cele 
două dimensiuni — conştiinţa nihilismului cu credința 
religioasă a sfârşitului lumii, a revelaţiei unui nou pământ 
şi a unui nou cer (6). Noul Ierusalim, Moscova, era 
simbolul Rusiei sfinte, al noului eshaton. Ruşii se vor 
dovedi a fi profeții noii lumi. O astfel de conştiinţă profetică 
o întâlnim la mulți dintre scriitorii: ruşi, în frunte cu 
Dostoievski. Profeţii ruși ating același paroxism apo- 
calptic ca şi în cazul manlor profeți ai Israelului. Multe 
dintre profețile lor pozitive, care au avut în vedere destinul 
panslavismului sau al teocrației universale, nu s-au 
implinit. În schimb, s-au adeverit profețule negative ale 
lu: Dostoievski, Soloviov, Rozanov sau Leontiev, despre 
apariția unor fenomene cum ar fi socialismul, marxismul, 
ateismul militant, care vor transforma Rusia, dintr-un 
pământ binecuvântat, într-un tărâm blestemat. În locul 
lui Hnstos, Rusia va naște Antihristul în sânul său şi va 
face cunoscută vocea Marelui Inchizitor 

Cert este că blestemul poporului ales s-a abătut 

și asupra Rusiei. În curând, Sfânta Rusie a lui Filotei se 
va transforma într-o Rusie bo/navă, dezvăluită dramatic 
de Gogol şi Merejkovski 


4) Sfânta Rusie 


Rusia nu poate fi despărțită de sfinții săi, de poporul 
său. Ideea rusă este cea care creează o unitate organică 
între neam și Dumnezeu. Ea este lucrătoare cu ajutorul 
vocației speciale dată de Dumnezeu poporului ales. Rusia 
a primit botezul cu foc şi cu Duh Sfânt şi, odată cu 
botezul, a primit şi un nou nume. Acest nume recheamă 
făgăduințele exprimate: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în 
Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Galateni 3, 27); voi sunteţi 
semințe aleasă, preoție împărătească, neam sfânt ( Petru 


refugiată şi ea în capitala Franței. Au o singură fată, Veria, 
Filologie a Universităţii din Strasbourg. 

Imbracă haina preoţiei când exilul românesc era în mare criză de preoți, fiindcă cei 
ce aveau pregătire teologică au refuzat să se preoțească. A renunțat la situația materială 
bună pe care o avea la Paris, devenind un slujitor credincios al lui Dumnezeu pentru 


religie şi ideologie (4) 


2.9). Ne aflăm, deci, în fața unei credințe speciale 
convingerea unui popor, sau, cel puţin, a unora dintre 
reprezentanţii săi, intr-o vocație religioasă specială (7) 

Această vocaţie specială face ca chipul pierdut al 
lui Hristos să se păstreze, în deplina sa splendoare, în 
Ortodoxie. Rusia devine astfel pentru locuitori ei asemeni 
preotului menit unei sfinte s/ujiri 

Sfânta Rusie se opune Rusiei eretice, conducătoare 
în istorie. În fond, nu istoria vine să mântuie poporul, ci 
poporul este cel care mântuie istoria. De aceea, cultura 
a reprezentat principalul motiv de despărțire a inteli- 
ghenţiei eretice de poporul rămas fidel lui Hristos, Au 
existat în rândul intelighenției ruse mulţi care au crezut 
în această Sfântă Rusie: întreaga intelighenție slavofilă, 
Dostoievski, Soloviov. Această credință, uneon oarbă, 
nu este lipsită totuși de justificare. Rusia sfântă este 
Rusia marilor sfinți sau a stareților Nil Sorski, Serghei 
de Radonej, Serafim de Sarov, al avvei Isidor sau al 
stareților de la Sihăstna Optina — loc de rugăciune pentru 
mulți intelectuali; este Rusia patosului duhovnicesc, dar 
ma! ales, cea a ţăranului, a mujicului de rând. Nu suntem 
în măsură să cuprindem dimensiunea spirituală a acestei 
Rusu, în Rusia se poate numai să crezi — afirma Tiutcev. 
Rusia sfântă este, deci, un obiect de credință. Sfințenia 
șI patosul caracterizează această Rusie profundă. 

De aici şi cultul pentru sfințenie, ca dar primit de la 
Dumnezeu, față de care cultul pentru Țar, văzut ca 
apărătorul cu sabia al Ortodoxiei, nu este decât un corolar 
mediocru. Semnul sfințeniei îl găsim la mai toți scriitoni 
ruşi care s-au apropiat de înduhovnicire. N. V. Gogol 
sau. K- Leontiev sfârşeau într-o mănăstire, iar S. Bulga- 
kov sau P. Florenski au îmbrăcat haina preoţiei, luând 
calea slujirii lui Dumnezeu. De asemenea, morala creştină, 
l-a preocupat pe contele Tolstoi, iar Berdiaev sau Soloviov 
au primit şi titlul de teologi ortodocşi pentru scnenle lor 
religioase. În plus, romanele lui Dostoievski sunt pline 
de imagini ale sfinţilor. Toţi aceşti scniton au avut şi 
mari duhovnici, vestiți stareț: de la sihăstrii, inscriindu- 
se în tradiția paternității duhovniceşti specific ortodoxe 
(8). Spovedania şi creația sunt cele două taine care unesc 
planul divin cu cel uman şi care fac din Rusia țara harului 
mărturisit. Pline de taină sunt operele lui Dostoievski şi 
scrierile lui Florenski. Rusia sfântă este Rusia 
experiențelor spirituale profunde, a divino-umanităţii 
(teandriei), o Rusie a credinței puternice, pe lângă care 
Rusia polițienească a cenzurii, a ateismului, a colhozurilor 
ȘI a sovietelor reprezintă doar o imagine de suprafață, 
ce nu se înscrie în esența acestui popor înduhovnicit 

(Va urma) 
Bogdan SILION 





6. Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, laşi, 
1992,p.ll 

7. Kartașev, în Marii mistici ruși, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 
1997,p.14 

8. Pentru mai multe informați, vezi Enciclopedia doctrinelor mistice. vol 
II, Mistica bizantină, de Jean Paul Renneteau şi Jean Mercadet Ed Amarcord, 
Tumişoara, 1996, 





absolventă a Facultăţii de 


altar, cu puțin timp înaintea începeri: serviciului religios, cade și 
își fracturează colul femural, La două zile de la operație, în urma 
unei embolii, inima a încetat să-i mai bată. 

Era născut pe 13 iulie 1913 la Aldeni-Buzău. Liceul l-a 
început la „Sf. Sava” din Bucureşti și l-a terminat la Buzău. | 
După satisfacerea stagiului militar, a urmat Școala Politehnică din București. S-a înrolat 
de tânăr în Mişcarea Legionară, iar în 1941, împreună cu atâţia alți camarazi, a fost 
nevoit să părăsească țara, refugiindu-se în Germania, unde a fost închis în lagărele de 
concentrare de la Rostock și Buchenwald, apoi în lagărul de prizonieri de război de lângă 
Hanovra. În martie 1948 ajunge la Paris, unde își continuă viața de exilat politie și unde 
în 1953 se căsătorește cu macedo-românca Aurica Cutrula, originară din Veria (Grecia), 


timp de mai bine de 40 de ani, apărând în exil credința creştină ortodoxă, sugrumată în 
România de cel mai odios regim politic pe care l-a cunoscut vreodată istoria. Fără să fi 
urmat teologia, dar cunoscător al rânduielilor bisericești de la bunicul său, care fusese 
cântăreţ la biserica din sat, părintele Popa, modest şi o cu înaltă ținută morală, a devenit 
un slujitor-model al altarului, stabilindu-se la Freiburg. 

S-a despărțit de biserica din Freiburg, de familie şi de iubita sa turmă la 23 aprilie 
a.€.; la slujba sa funerară a oficiat un sobor de şapte preoți, înconjurat cu dragoste de la 
mulțimea celor care l-au stimat și l-au iubit. A plecat împăcat sufletește că l-a fost îndeplinită 
ultima dorință: să fie înmormântat împreună cu soția sa, care i-a fost ajutor permanent, 
În comuna în care a văzut pentru prima dată lumina zilei, 

Dumnezeu să-L numere cu drepții și în Împărăția Cerurilor să-l odihnească. 





— 2 —— 





Do 


Cr 











(urmare din numărul trecut) 


Anual, duhul iubirii de țară şi de oamenii ei, de mănăstiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile 
mele mă mână spre locurile copilăriei şi ale tinereții, ale bucuriilor şi ale suferințelor trăite acolo — comoara cea 
de preţ a vieţuirii mele în România vreme de 6 decenii, până la timpul înstrăinării de acum 18 ani. Parcă o 
prăpastie fără fund mi-a despărțit viața în 1985, mai adâncă şi mai lată decăt prăpastia închisorilor. Poate 
pentru că, fie şi în închisoare, viața mea se petrecea pe pământul ţării; şi poate că de aceea trăiesc mereu în 
perspectiva următoarei vizite pe care o voi face acasă, trecând peste un ocean de apă şi de amintiri... 


În trecere pe la Nicula 


Şoferul nostru ne-a dus cu viteza vântului la Nicula. Aproape că nici n-am putut 
înregistra peisajul, deşi ar fi trebuit să mi-l reamintesc cu precizie. Cu cât înaintăm în viață, 
după ce am trecut de epoca matuntății, cu atât ne apropiem mai mult de «mintea copulony, 
în sensul că amintirile tinereții şi ale copilăriei se accentuează în memoria noastră, în 
detrimentul amintirilor mai recente... 

Am urcat dealul mănăstirii, dar peisajul care ni se revela nu era cel intipărit în 
amintirile mele. Au fost câteva momente de luptă între amintire și realitate, care s-a impus 
brutală peste imaginile diafane ale memoriei. Încercam să-mi aduc aminte de biserica în 
care era icoana făcătoare de minuni, dar catedrala uriașă ştergea albul unei imagini fragile; 
încercam să-mi amintesc panta pe care se întindea mulțimea oamenilor îmbrăcați în 
costumele lor populare, dar panta nu mai era: clădiri noi blocau spațiul verde de altădată, 
iar pădurea în care culegeam ciuperci pentru a le coace la foc se retrăsese mai spre vârful 
dealului... | 

Un grup de deținuți, cu gardianul lor, munceau pe șantierul construirii noii biserici. 
Era bine că li se dădea ocazia să-și răscumpere din păcate prin această muncă. Am intrat 
în vorba cu ei, intrebându-i despre anumite detalii ale închisorii, dintre care unele dispărusera, 
altele mai erau acolo. S-au mirat că le știam. Le-am spus că și eu, și Marcel am făcut 
inchisoare. Ei erau cât se poate de surprinși că un preot a stat în închisoare, indiferent sub 
ce motiv. Au inceput să mă descoasă ei pe mine — pe unde am fost, cât am stat închis. Când 
au auzit că am stat 2] ani, au fluierat a mirare şi a admuraţie. Ei erau infractori cu pedepse 
uşoare, de aceea şi erau scoşi la muncă pe şantiere din afară. 

Ne-am dus la stareție. Părintele stareț era plecat. Ne-a primit un monah (cred că era 
ghidul) care venea dinspre bucătărie. Frații bucătari cărau nişte peşti mari, de parcă 
proveneau de la cel de-al doilea pescuit minunat (/oan 21, 1-22). Erau pentru masa noastră. 
Am vizitat noua clădire a bisencii în curs de construire (viitoarea reşedinţă a IPS. 
Arhiepiscop Bartolomeu, la vremea retragerii sale) și Biblioteca în curs de aranjare — toate 
mari, înălțătoare, pline de făgăduinţe arhitecturale şi duhovnicești. Am mâncat după tradiția 
monastică, ascultând cu atenţie ceea ce monahul ne spunea despre viitorul sfintei mănăstini, 
am făcut o rugăciune înainte de plecare și am părăsit locurile sfinte, apucând spre ținte 
geografice mai lumești: voiam să ajungem la Ocişor, locul de baştină şi de «rezidență» al 
lui Marcel, de care mă legau și pe mine, și pe «D-l Preşedinte», atâtea amintiri (unele 
comune). 


Spre Ocişor, cu ocol prin legendă 


larăși mă «sparie gândul» — vorba «D-lui Preşedinte» — de a nu face gafe geografice, 
dar așa stau lucrurile în mintea mea, în care nu geografia lucrează, ci un obscur principiu 
al ierarhiei. Ne-am oprit pe la un personaj legendar, singurul partizan din munţi care nu a 
fost prins de Securitate, erou trăind in modestie și curăție spirituală, lon Gavnlă-Ogoranu. 
Într-un sat din Transilvania, ocupându-se cu agricultura, mândru- de recolta obținută, de 
parcă niciodată nu ar fi trăit pericolul morții mereu pânditoare, prietenul nostru, al tuturor, 
Gavrilă, ne-a ospătat cu struguri și cu must, cu brânză Şi cu pește, vorbind ba despre una, 
ba despre alta, și lăsând doar un loc minuscul pentru suferința şi vitejia propriului său trecut 
Marea grijă era problema păcii dintre Biserica unită şi cea ortodoxă, la nivelul local ŞI la cel 
național. Nu am rezolvat problema, nici nu am avut această intenție. Dumnezeu şi ierarhii 
o vor face, mai devreme sau mai târziu. Sa 

Apoi am luat drumul Ocişorului. Înainte de a doua arestare, în timpul vacanţelor, mă 
duceam acolo cu Marcel, pentru câteva zile. Aurel, tatăl lui Marcel, fusese învățător ŞI fiu 
de preot şi construise școala în curtea casei lui. Acum — adică atunci — era bătrân, nu mai 
avea dinți în gură şi se fălea că, în cruda acestui fapt, 
cu gingiile care se făcuseră tari ca osul putea muşca 
din merele crescute pe dealul-munte din apropiere, 
unde comuniștii le mai lăsaseră livada, la care era 
greu să ajungi. Mama lui Marcel — Melania - se 
umplea de bucurie când mă vedea şi-mi spunea cu 
glas de mamă: «Giţă (lorma ardelenizată a lui Ghiţă, 
cum mă numea Marcel), bine ai venit la noi!». Deşi 
aceste cuvinte erau repetate exact de câte ori veneam 
la Ocișor, de fiecare dată mi se păreau proaspete, 
niciodată mai înainte rostite, noi și dulci, aşa cum 
erau şi vorbele mamei mele, Melania era cea care 
ducea greul casei, cu munca și cu rugăciunea, tatăl 
lui Marcel cioplea lemne, «bâte», cum le spunea el, 
pe care sculpta figurile istorice ale neamului nostru, 
incepând cu Traian și Decebal și sfârșind cu Regele 
Ferdinand, Era un învățătorul clasic, cu dragoste de 








PUNCTE CARDINALE 
CALETORIE PRIN DUHWL ROIĂRIEI 


de Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa 








lume 2004 NR. 6/162 PAG, 1] 


patrie şi de trecutul istoric al neamului... Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre un 
singur eveniment petrecut acolo şi legat, în mod egal, de mine, de Marcel şi de Bobiţă. 


La Ocişor, pe firul amintirii... 


După ce am fost eliberat din ultima închisoare, în august 1984, securitatea mi-a fixat 
domiciliu obhgatonu acasă, în sensul că mi-a alocat cu generozitate circa 40 de agenți, 
politişti şi câini și, la un moment dat, chiar ostaşi în termen care să mă păzească de funa 
clasei muncitoare, «foarte revoltată că ai fost eliberab;, cum îmi spunea, cu un umor negru, 
şeful Securității, Vasile Gheorghe. Îmi fixase dreptul de a fi vizitat de anumite persoane și 
de a vizita cu anumite persoane, de a merge la biserică sau în altă parte cu aprobarea 
agenților, numai să nu încerc să mă duc pe funş undeva. Făceau de gardă în trei schimbun, 
în timpul iernii stăteau în mașinile care funcționau spre a le oferi căldură şi deveniseră o 
prezență comună, pitorească şi chiar amicală, la un moment dat, pentru întregul cartier — ca 
un fel de rău care există şi pe care trebuie să-l accepți ca atare, ba chiar să te obişnuicşti cu 
el. 

Printre persoanele pe care le târguisem cu Securitatea, să le dea şi să-mi dea dreptul 
de vizită, era, se înțelege, şi Marcel. De Crăciunul lui 1984, am mers la Marcel şi la Dana, 
soția lui, să-l sărbătonm împreună. La un moment dat, Marcel propune să plecăm la Ocişor. 
Mie mi-a surâs ideea din capul locului, dar preoteasa şi Dana, mai chibzuite, ca toate (sau 
aproape toate) femeile românce, au cântărit lucrurile pe toate fețele, ba chiar şi pe toate 
muchiile, iar în cele din urmă au zis şi ele că nu e rău să jucăm o mică farsă gărzii noastre 
de onoare. Marcel l-a chemat și pe Bobiţă, care era elevul şi «pupilul» său (probabil prin 
clasa penultimă de liceu) şi am ieşit toți trei pe poartă cu câte un mic bagaj, ca agenții să 
bănuiască intenția noastră de a pleca pe mai multe zile. 

Spre stupoarea lor, ne-au văzut că mergem la gară (Marcel locuia aproape de Gara de 
Nord), că ne luăm bilete şi ne suim în tren. S-au urcat şi ei cu noi și am mers împreună și în 
bună pace până la Deva. De acolo, spre Ocişor, trebuia să mergem cu un autobuz şi apoi cu 
orice ocazie ivită. Spre Ocişor, care era «centrul lumii», nu exista nici un mijloc de transport 
decât picioarele și camioanele. La Deva erau foarte mulți agenți care foiau în jurul nostru 
fusese convocată Securitatea locală, care trebuia să ne preia. Marcel, ca mai isteț, s-a 
hotărât să rezolve problema transportului apelând chiar la garda noastră personală. Agenţii 
erau grupați câte 3-4 (locali şi de la București), ca și cum ar fi aşteptat autobuzul. Marcel s- 
a apropiat de un grup în care erau și doi de la București și le-a adresat rugămintea să ne ducă 
ei cu maşina lor, dacă tot ne urmăresc... Era o mare dezvăluire a secretului nostru, credea 
Marcel, dar dezvăluirea nu i-a prea impresionat pe agenți. Unul din ei l-a repezit, cu voce 
răstită: «Eşti nebun? Caută-ţi de treabă! De unde ne cunoşti? Du-te, tovarăşe, de aici, până 
nu ne sare muștarul!». Marcel a înțeles că nu era nimic de câştigat de la oamenii aceştia, 
care erau mânioşi pe noi că le stricasem sărbătoarea Crăciunului, așa că am așteptat 
cuminţi autobuzul. Ei ne-au dat în primire agenților locali, care păreau foarte îngrijorați, 
probabil din cauză că i se spusese că eram foarte periculoși. A venit autobuzul, am plecat 
până la Gura Barza, cred, iar de acolo am luat un camion cu muncitori de la mină şi de pe 
la păduni, care ne-a lăsat la Ocişor. 

Era o privelişte albă, liniştitoare, o curățenie în acr și peste pământ, ca la Naşterea 
Fiului lu: Dumnezeu. Noi ne-am dus la casa lui Marcel tă timp pănnții să: muriseră 
amândoi, așa că eram singuri acolo, în pacea inimii și a sufletului; ne mai gândeam la 
companionii noştri de la Securitate, care se cam împotmoliseră prin nămeți, dar ieşiseră cu 
bine, că aveau mașini puternice. Până am ajuns noi acasă, ei se și instalaseră în jurul 
satului, la halta de cale ferată şi la toate celelalte drumuri de acces. Mărioara, o vecină a lui 
Marcel, ne-a adus lapte, colac, cârnaţi şi alte bunătăți ardeleneşti. Bobiţă se uita la noi ca la 
nişte mari eroi care învinseseră neinvinsa Securitate! Am stat acolo vreo 3 zile, mâncând 
cârnaţi şi bând lapte. i 

In virtutea inerției mișcării noastre anti-securiste, Marcel ne-a spus: În noaptea asta 
fugim! Pentru Bobiţă, aceasta acțiune era culmea eroismului, mai mult decât aventunile 
submarinului Dox! Marcel ne-a explicat că era foarte simplu: vom ieşi prin spatele casei, 
după miezul nopții, vom urca dealul cât mai departe de posibilitățile securiştilor de a ne 
vedea și de a ne găsi urmele, iar după o oră de mers vom ajunge la strek - linia ferată —, de 
unde luăm trenul şi mergem la Arad... 


O «evadare» ca-n filme 


Am lăsat lampa să ardă, așa cum făceam în fiecare noapte, şi până după miezul nopții 
am mai trecut, din când în când, prin dreptul ferestrei, ca să ne vadă securiştii umbrele, 
pentru ca apoi, pe la 2, să ieşim prin spate, conform planului. Am urcat cu greu panta 
înzăpezită (mai ales cu, care eram cel mai nătâng şi mai neobişnuit cu muntele, şi nici nu 
aveam tinerețea și entuziasmul lui Bobiţă). Când am ajuns pe strek, cădeam mereu printre 
grinzile de cale ferată. După fiecare cădere, Marcel mă instruia cum să calc, dar eu 


(continuare în pag. 15) 











—— 





PAG. 12 NR. 6/162 Iunie 2004 


MODeELeL 


. 


Poezia “Vulturul cu aripa frântă” arată la ce cotă 
era admirația mea în adolescență pentru istoria şi 
literatura franceză, Nu-mi mai aduc aminte (după mai 
bine de jumătate de secol) toate versurile, dar îmi 
stăruie și azi în minte imaginea lui Napoleon, marele 
cuceritor, aflat la prima lui înfrângere (“aripa frântă”), 
pe armăsarul alb ridicat în două picioare! Această 
poezie, la cererea profesoarei mele de literatură, am 
recitat-o în fața comisiei de balacaureat şi ea mi-a 
adus bursa la Facultatea de Litere şi Filosofie de la 
Paris. (1937-1938), 
Dublată de entuziasmul celor 20 de ani, bucuria 
a fost de nedescris. Se înfăptuia cel mai îndrăzneț 
vis al meu: să cunosc îndeaproape Franța şi Parisul! 
Ca să revin însă cu picioarele pe pământ şi totodată 
să arăt ce eufone îmi produceau pregătirile pentru 
plecarea mea, în toamna lui 1937, nu pot să trec peste 
întâmplarea petrecută, ca o ironie a sorții, chiar în 
ziua când veneam de la Ministrul de Externe, cu 
paşaportul gata vizat. În apropierea casei, mi-a ieşit 
un căţel înainte şi m-a muşcat de glezna piciorului 
stâng. Eu nu am dat mare importanță întâmplării, dar 
iată că a venit sectoristul şi a spus că a doua zi trebuie 
să mă prezint la centrul antirabic. Doctorul care se 
ocupa de cei ce trebuiau injectați spunea că n-a văzut 
în toată cariera sa atâtea lacrimi câte am vărsat eu 
când mi-a spus, că trebuie să urmez 10 zile 
tratamentul. Văzând că nu mă poate convinge nici 
'cu binele, nici cu răul (eu tot repetam. “Orice S-ar 
întâmpla, cu tot plec; trebuie să mă prezint luni la 
„apel, altfel pierd bursa!”), el a încercat să mă 
intimideze (“Tele fonez la graniță să te oprească”), 
dar până la urmă s-a înduplecat: “Văd că nu e chip 
să te opresc. Dacă îmi promiți, să semnezi aici, că 
imediat ce ai ajuns la Paris te duci la Institutul Pasteur 
și continui injecțiile, iată, cu îţi voi face o dublă doză, 
să ună trei zile, şi du-te, că nu am văzut o ființă mai 
"inconștientă ca tine”. Şi am plecat. 


Primele mele impresii despre Paris au fost “din 
mers”, în drum spre Institutul Pasteur. Banu pe care 
părinții mi i-au dat “de buzunar” s-au dus pe taxi (la 


care eram nevoită să recurg, necunoscând marele 


oraș). Astăzi, când se vorbeşte atât despre 
“considerabilii”, dar mereu “insuficienţii” paşi pe care 
românii îi fac ca să ajungă din urmă celelalte state 
europene, am malițioasa plăcere să-mi aduc aminte, 
că atunci, în 1937, Parisul, viața la Panis, nu se! 
deosebea de viața diimeziilor! din orice mare oraş al 
lumii. Pieţele, dimineața, erau inundate de lume grăbită, 
necăjită, unele femei cu bigudiuri în păr, care se 
'tocmeau cu vânzătorii, într-o larmă inconfundabilă. 
La mijloacele de transport în comun, aceeaşi 
înghesuială ca la noi, cu schimburi de cuvinte ce nu 
le auzeam, dar care, după expresia fețelor, ghiceam 
că nu prea erau amicale, Se vorbeşte, că suntem, în - 
fruntea listei în ce priveşte corupția şi că am fi țara 
lui “bacşiș-bacşiş”. Mă amuză şi acum amintirea că 


șoferul care mă ps la Institutul Pasteur, când îi; he 


plăteam și dădeam din mână, ca restul să-l oprească 
el, îmi surâdea indatoritor și își mişca pălăria. Când, 
întâmplător, îi dădeam bani ficși, mă fulgera însă cu 
o privire nimicitoare şi bombănea surd, cu un “iz” 
aidoma celui al înjurăturilor de pe la noi... 

„> A treia zi după sosirea mea la Paris, am mers, 

cu emoţii ce-mi spărgeau pieptul, la primul curs de 
Filosofie, Călătorisem cu doi studenți români și, după 
prelegere, am simțit “organica” nevoie să căutăm în 
mulţimea din aulă, dacă mai sunt și alți români. Abia 
când ești în străinătate cunoşti voluptatea de a auzi 


graiul de acasă! Și am descoperit vreo zece studenți | 


români. Imediat am format un grup, de ziceai că ne 
cunoaştem de când lumea. Gălăgioși, bucuroși, am 
lecat pe jos, să ne amestecăm cu mulțimea, să “luăm 
primire” Parisul, Cei mai vechi se grozăveau să ne 
arate la sia locului pciftjjje celebre, cunoscute de 


Pt. —. —- r— —— i - 


PUNCTE CARDINALE 


E. 


noi doar prin ilustrate. Prima impresie pe care noi, 
proaspeții veniți, am avut-o, aproape ca un şoc, a fost 
că chiar şi atunci, în 1937, te izbeai la fiecare pas de 
oameni de culoare: negri, metiși, galbeni. La data accea, 
acesta era la noi un fenomen necunoscut. Discutând 
între noi, am aflat că toți cunosc limba franceză, că 
nu există în toată Franța denumiri de oraşe sau sate în 
altă limbă, nici de străzi scrise în altă limbă decât cea 
a statului francez. Și astăzi, fiind în corespondenţă cu 
pnetenii de acum jumătate de secol din Franţa, aflu că 
lucrurile stau la fel şi că minontățile, fie de consolidate, 
nu au pretenţii la autonomie sau la vreo altă formă de 
autoadministrare, respectând țara-gazdă şi legile ei, 
vorbindu-i limba şi menajându-i tradiţile. Cunoscuta 
ospitalitate latină a făcut ca Franţa să fie prima ţară 
curopeană care şi-a deschis porțile tuturor neamurilor. 
Această ospitalitate îşi are însă şi reversul ei. Chiar la 
Paris, famulule ce se respectă nu prea primesc în casele 
lor musafiri. dacă invită pe cineva, fie din provincie, 
fie din străinătate, îl invită la restaurant şi, dacă trebuie 
să rămână noaptea, îi plătesc cazarea la hotel... 

Îmi amintesc şi o întâlnire mai puțin obişnuită. 
Treceam printr-o mică piață de fructe şi legume. 
Țăranii, oameni Care se culcă şi se scoală cu soarele, 
îşi întindeau roadele pământului lor în coşuri împletite 
sau pe tarabe mici, improvizate. Deodată, unul din 
grupul nostru ne atrase atenția: “Iată, îl vedeți pe tânărul 
acela deşirat, cu pantalon răille gri-negru? Este tot 
român! Și tot la filosofie!”. Şi ridicând tonul: “Emile, 


ce cauţi pe-aici?”. Emil Cioran, căci el era, şedea 


aplecat peste c coşul unei țărănci cu obraji roşii ca sfecla 
Se ridică şi, cu o. legătură de mărar în mână, zis 

mucalit: “Care dintre voi ştie cum 1 se zice mărarului 
în franceză? Asta nu se învață la facultate, Eu învăţ 
limba pe viu, fraților!”. “Te pomeneşti că de aceea nu 
te-am prea văzut pe la cursuri!”, îl tachină Gabi. Mai 
erau şi alte celebrităţi în devenire, tot de origine 
română, lar pe atunci nu sufeream de obsesia că 
suntem în fruntea listei de handicapați din Europa. În 
treacăt fie spus, am întâlnit şi la Paris destui copii-cu 
difente handicapuri; chiar copilul hotelierului unde eram 
cazați provizoriu era handicapat, cu picioare inerte, 
dar cu nişte ochi minunați, şi mă tot întreba cum e pe 


la noi? Nu, la data aceea nu eram în fruntea 


handicapaților! * 


e: 
a ideea: pepe 4, 


4, ni 9 mai | 2004 


iuti ărui n în i 


e An: Me: te! Fa le” în tGSi cc 4 
de Dezvăluiri 6; gionare „public: te mai 
(ultar nul postum), NIC! u Cr cea ne -a lăsat 

AU unic A de dăruir “mărturisi! oare cărui: "TR $ 
ne cu pr isosinţi omagi ul. nostru Dumn zeu 
di asc: L i cd al or S ai ab: ă în! 
puză pe “văduva | 
0 Nor ți aie fi bl 1]] c i) 


Le- ms In 
ne-a jiu 





“nu exportă decât pudră Coty*, 





DE ALTĂDATĂ 


"Am Fragmente dintr-un memorial paideic 


Dar războiul bătea la uşă! Au început să sosească 
telegrame, scrisori, telefoane de la părinţi, să mă întorc 
imediat acasă, că dacă mă apucă războiul la Paris, nu 
mai văd casa părintească! Proorociri care, din păcate, 
s-au adeverit pentru mulți! Câţi au rămas, şi încă 
dintre cei mai buni, mai talentați, mai valoroşi, n-au 
mai călcat pragul casei părintești! 

M-am pregătit de plecare. M-am fixat, pentru 
lucrarea de licență, pe tema “elanului vital” la Bergson 
şi am făcut o călătorie de-a lungul Rhânului. Nimic 
n-a fost în stare să mă scoată însă din starea de traumă 
în care m-a aruncat această neimplinire. Nici “ochii 
violeţi ai mării” de la Marsilia, nici siluetele faraonice 
ale castelelor înşirate de-a lungul fluviului, nici răsfăţul 
care mi l-au acordat fiinţe celebre ca Josephine Becker 
şi cuplul conților de Semur! Nu văzusem nimic din 
ceea ce voiam să văd!... Franța!... Și nu numai că nu 
o văzusem, dar aveam impresia că o pierdusem 
ireversibil! Se estompa visul de-a petrece o zi întreagă, 
cu un corn în mână, prin muzee fabuloase, sau de a 
sta ceasuri întregi în cenacluri unde tineri inspirați să 
recite din iluștri poeți francezi... Nu-mi rămăseseră 
pregnant în ochii decât învălmăşeala mulțimii pestrițe 
de toate rasele și proza vieții cotidiene, aidoma vieţii 
tuturor oraşelor mari din lume. Nimic din măreția 
legendară 'a trecutului! “Poate era mai bine să nu fi 
venit”, mă gândeam, cu inima întristată. Mă obseda 
observaţia răutăcioasă a unchiului meu, mereu în 
polemică amuzată cu mine: “Franța, decadentă, azi 
- Ajunsă acasă, 
“simţeam nevoia să plâng pe Denunchii mamei. “Mamă, 
să fie adevărat că azi Franţa nu are de exportat decât 

pudră Coty?”. “Unchiul tău te tachinează pentru că 
ține la tine. Timpurnile s-au schimbat, ce-i drept, dar 
Franţa a. dat în trecut figuri mari, care şi azi servesc 
— ŞI vor servi în toate timpurile — de modele. lată, tu 
n-a! auzit incă, dar e pe la noi un tânăr vizionar, un 
moldovean cu rădăcinile în codru, îndrăgostit de neam 
ŞI țară, care şi-a ales chiar din Franţa două modele: 
Cavalerul Bayard, cel fără de fncă şi fără de prihană, 
şi Ducele de Luxemburg, care, la ofensa adusă lui de 
către adversarul învins, a răspuns: «De unde ştie că 
sunt cocoșat, că niciodată nu mi-a văzut spatele?!». 
Pornind de la astfel de modele ilustre, vrea 
moldoveanul acesta să facă din România, cu căciulanii 
lui, «o țară ca soarele sfânt de pe cen». Şi să creeze 
modele ale noastre, care cândva să le întreacă pe cele 
“aduse din Franța...” * ul BB ai 
, [ : i ci (19 i 
"Au trecut aproape 70 de ani de atunci. Mult sânge 
de "căciulari” a curs şi a sfinţit pământul valah, lăsând 
în urmă nemuritoare legende şi modele eroice de 
adevărați daci înviați. Am avut modelele noastre, pe 


'care însă azi le ignorăm sau le judecăm cu măsurile | 


strâmbe ale altora. lar tinerii noștri nu mai visează 
ca, învățând de peste tot cele demne de învățat, să 


ridice acasă o țară o țară frumoasă, curată, demnă şi | 


rătăcindu-se — în cele patru vânturi... 

„Ce alt mesaj le-ar putea transmite generația mea 
„greu încercată acestor tineri decât: “Fiţi demni de 

morții voştri şi nu plecaţi! O să depăşim şi cumpăna 

de azi, cum le-am depășit pe toate de-a lungul 

veacurilor. Nu vă lăsați ademeniţi de “Viţelul de aur”, 


„staţi acasă, la bine şi la rău, împreună! Unde vă duceți? 


Lumea aceea nu este a noastră, nu este a voastră, 
oricât de mult v-ar îmbia! Acolo, tehnologia avansată 
a demitizat Luna, zgârie-norii au furat stelele, iar 
dolarul a dezumanizat sufletele! Nu acceptaţi de 


bunăvoie să ajungeţi şi voi nişte roboți, nişte sclavi ai |. 


maşinilor! Staţi acasă! Imperiile mor prin excesele 
lor, iar neamurile supraviețuiesc prin legendele lor! Şi 
cine are legende, are şi modele. La hoi încă mai este 
«căldură de cuib» şi de voi se agaţă nădejdile unei 
“întregi istorii. Fiţi salvatorii, nu cioclii Neamului 


Românesc!”, „Flora CRĂCEA 


Ilie: „prosperă, ci dau bir cu fugiţii, Tisipindu-se — şi | 


- 


PUNCTE CARDINALE lume 2004 NR. 6/162 PAG. 13 


Lao soia Di VALENTIN DAN 


Discret cu propriul său har, poetul n-a pregetat să se ascundă, ani de-a rîndul, îndărătul făcătorului de 
cărți (tehnoredactare, viziune grafică, prelucrare imagine), îndatorînd, între altele, cîteva edituri și publicaţii 
creştine (Anastasia, Christiana, Lumea credinței etc.), ca dintr-o dată să se ceară cules aidoma fructului copt, 
greu de toate sevele cuvîntului. Rigorile sonetului, tainic congenere cu simetriile cărții frumoase, sunt zbor de 
pasăre măiastră peste cuibul de cuci al destructurărilor postmoderniste. Din materia unui virtual volum, am ales, 
cu îngăduința sfioasă a autorului, aceste zece sonete de inimă albastră, nemîngiliat de a fi fost nevoit să las 











deoparte atitea şi atîtea altele... (R. C.) 
Tatălui meu Eliptic. Sîngerînd. În jos? În sus? La mine-n singe mor nişte bătrini 
Ca şi atunci. Ca şi acum. Paharnic. Și îi îngrop la mine în ruine, 
LI] Ştiindu-mă. Cu ochiul larg deschis. La mine-n vene cad tăceri străine, 
Adulmecînd. Cu mîna-n foc. Hotarnic. Se crapă nişte cruci la mine-n milini. 
Sărat suris s-a rupt din sărutare, Aici. Acolo. Pretutindeni. Darnic. „ Voiam să-ţi scriu. Dar urlă nişte cîini. 
Căzuţi din zbor sînt şoimii vînători. Flămînd. O mină-ntinsă. Într-un vis. "Se-aude de aici pînă Ia tine. 
Lumina se ascunde în culori. _ Inconştient. Incoerent. De miere. A 
Nimic nu este. Însă totul doare. Colţos. Cu răni. Cu-mpotriviri. Oftînd. îi SE-PIVIII] 
E ruptă carnea cerului. Se moare. Pe fugă. Trecător. Războinic. Blind. i a h 
E-atit de frig şi frigul e îngust. Cu viii. Şi cu morţii. La-nviere. A singerat în zori o căprioară, 
Singe de om s-a preschimbat în must Degeaba. Disperat. Destul. Amar. Din sînge lupii şi-au făcut statui. a 
sucar î în tălpi de maicile-fecioare. Și nici măcar aşa. Şi nici măcar... Fluturi de noapte — aripi nimănui — 
"Sai [sArăcii în noi ca-n osuare Au luat în colți lumină şi o cară. 
coastă întă.. Osul fariseu. | ea. [V] Sărut uscat. Dat cerului întîi. 
rigizie mereu : ata Se-nchid în sine treptele din scară. 
= = 76 ini Şi în picioare Incă mai viețuiau prin munţi balauri, Tot ce mai e în noi e din afară. i 
Un pe a. n sărut de sare. Erau Slăbiţi şi năruiţi şi grei Aproape-i totul, depărtare nu-i. 4 e 
O /acrimă-mpie etrită-n Dumnezeu. Cind s-au pornit cu pietrele pe ei S-a smuls din vulturi şi-a căzut o gheară, 
N, fi E: "că y Şi i-au bătut şi jefuit de lauri. Nici vulturii n-au-mai rămas destui; 
“ Pisa Ra “un Bătrîne basme-şi îndurau ocara În carne-i frig şi-n frig e-nfipt un cui, 
p La Led | a Muindu-şi pielea-n pietre şi descînt, Rănile-s mici şi nu mai Ştiu să doară. 
Soeatăă PE s a termina. Actorul Cu sîngele băltindu-le cărunt, Am Stors ua în înger, dragă domnişoară, 
Priv şte de pe se scenă sala "POGLĂTiegee Păreau că-şi şterg şi urma, şi urmarea. Să vii să bei din dumnezeul lui. A 
“Mai poartă ze hainele de gală, Grozav măcel! Dar munţii au tăcut d 
Dar nu mai are în priviri fiorul. Şi de atunci tot mai tăcuţi se-arată, IX] 
„Ce multe sînt!.... Stafii, stafii, stafii...” Doar rar, venind din jos, zvicneşte-n piatră 
Şi explodează-ntr-însul, o secundă, Durerea sîngelui ce-atunci au supt, M-ai şi uitat, Te-am şi uitat. E bine, 
Tăcere, nemişcare, spaimă, pîndă... „Ci înd, rău, un ciine hid la lună latră Putem de-acuma să ne şi-ntilnim, 
„A fost ceva? Mi s-a părut c-aş fi...“ | "Şi luna-i duce. «nbra dedesubt. Să spargem nuci, să fierbem nişte vin 
Însă secunda grea de-acum e moartă regi Î) di? La focul mic al vechilor suspine. 
Şi-n teatru umbre vin să se desfete. MR a / ISRA „IVI Nu e aşa că totuşi e puțin 
Actorul se îndreaptă mut spre poartă. ps a d A e Po ci 3 Cit e din tine, cît mai e din mine? 
Intră-n mulţimea fețelor încete, e "În crai rii tăi i frumoşi un înger moare, Deja-i tîrziu. Te pierzi în lumi străine, 
apa e pita, 7 „Cui foşnet, dulce, şi-a întins culcuş. Mă-nstrăinez şi nici nu mai revin. „A 
Toţi condamnaţi să-l joace, să-l repete. i, „Îmi: urc spre el privirea, cărăuş, Ce să-ţi mai spun? E toamnă deodată, 
n Cu cearcănele pline de-nnoptare. E frig în cer şi frig e pe pămint, 
RR ș | 1 3 a e Din mine vin, din lacrimi călătoare, i Cad frunze în genunchi. Halucinînd, | £ 
E > Cu apă vie Strinsă în căuş, 5 Un gînd frumos se dă risipei-plată e 
Deodată FA 3 pa sep mare £ Za a: „Vin fiu rătăcitor, din lumea mare, i cl "Cind doi copaci înnebuniți de vînt “4 zi x 
"Şi parcă nimeni nu mai are lo sate pai un vagabond bătind la uşi. > „+  Se-mbrăţişează-n locul nostruială; did aze 
"Şi ne simţim datori s-avem noroc Am curs grăbit şi-am pribegit tîriş, za 
„Şi să ne doară pînă-n capilare. Împiedicat de borne şi hotare, [X] Porte 
"Vinăm idei cu sîngele din vine, Cu umbra mea pe fiecare zare, A = a 
Rar se găseşte vreunul mai fricos, M-am răstignit pe uitătura Cîş, S-a săvirşit. In ceruri este: noapte. 
Ne-am răstigni chiar şi cu capu-n Jos, Primeşte, Doamne, ultimul urcuş Scîncesc în somn copiii. Sînii-s: sterpi. 
"Dar, iată, nici o cruce nu mai ţine. Spre ochii tăi — această înălțare, | Cu şuier suie su/lere de şerpi 
" Fugim de moarte chefuind la nun 207 a e Bu d 4 A Beal a le Spre işipulecald:de miere şi de lapie. 
Și, vai, la fel şi pruncii din mirese, === zf a Sau seră e fa Rai să Si oase şoapte “spinzură de buze, Za a 
Sintem frumoşi chiar puşi în paranteze, Ia E e da ii „Dar darul lor dărîmă un descint 
“Călcăm sonor chiar de-am rămas desculți. Voiam să-ţi scriu. Dă urlă nişte cîini, STA tă  Îngenunchează. greul unui gînd 
"Și parcă sîntem mulţi, cam mulți, prea mulți, Rupînd. cu colții, sfişiind din noapte, 5 Lăsind de lacrimi pleoapele lehuze. 
Şi nimeni nu se-ndură să cedeze, Păzind CU ură somnurile coapte Cete de îngeri intră-ncer în ceață 
În care latră bunii lor stăpîni. Încercănind horăr după hotar. 
[IV] fe De-atita întuneric dumicat, Ce-a mai rămas din noi e-atit de rar, 
| „Lumina curge putredă din mine... Zorii zi dese zadarnic dimineaţă. 
Definitiv, Credul. Prosteşte. Plarnic. a Voiam să-ţi scriu, însă ceva mă ţine De va mai fi pe undeva verdeață, 
“Cu totul la vedere. Predispus. Fără cuvinte, cu nimic de dat. Ce bine-ar fi să nici n-avem habar... 


Da aa e e a a a a) 















PAG, 14 NR. 6/162 lunie 2004 PUNCTE CARDINALE Vania. 






De vorbă cu 


Dr. Pavel Cainii. 


VITRINA CARTII 


PR + 
DE E E A II E A IA AI II A NI A IA II EI 


ÎN CURSDE REALIZARE 


Puncte cardinale: Domnule doctor Pavel Chinlă, anunţul inclus 
într-unul din numerele anterioare ale revistei noastre, privitor 
la proiectul unui hospice creştin a cărui fundaţie ați inițiat-o 
deja în comuna Voluntari, deci în imediata vecinătate a 
capitalei, a stârnit interesul multor cititori, care ne cer informații 
mai concrete despre stadiul lucrărilor şi despre natura şi 
condițiile asistenței preconizate... 
Dr. Pavel Chirilă: Interesul acesta este, desigur, semnul unor 
așteptăn și nevoi care există in jurul nostru, dar cărora nimeni 
a x .. = it TR TR, ri 
până acum n-a binevoit să le răspundă efectiv. Sunt mulți 1 4 lee *-— 
VI Pipe 
| i LI E. 


pia am 
bolnavi incurabili; în special bolnavi de cancer în stadii a 
+ e £ 
ai 





avansate, pe care instituțiile actuale îi tratează expeditiv şi 
superficial, din lipsă de mijloace şi competenţe! Unii dintre 
aceşti frați ai noştn nu au familii să vadă de ei, sau pur şi 
simplu familile, dacă există, nu ştiu în ce fel să-i ajute. 
Confruntându-se direct cu numeroase astfel de situații, şi mai 
ales constatând că numărul bolnavilor de cancer este în 
creștere, Fundaţia Medical-Creştină Română “Naturalia” 
s-a simțit datoare cu o posibilă soluţie concretă: de aici 
inițiativa, umanitară şi creștinească, de a construi un astfel de 
așezământ, numit, după anumite aşezăminte de acelaşi gen 
din Occident, hospice sau centru de îngrijiri paliative. Aceasta 


va să spună că bolnavul în stadiu terminal primeşte asistență | > “apă 2 velă, 2 pata ce ANDA rg 
specifică, deopotrivă medicală, socială și spirituală. Ba mai | at POE i ri ZI Mp a thrta iezi MA 
mult, noțiunea de “ingrijiri paliative” se referă nu numai la | 8 Aa 1 zel iaca CPAITATEA i AEERIC 
bolnav, ci şi la asistarea familiei, adeseori puternic Ş p za ui ID IUAMAL DE CONCILI 
- a m > aaa SONT BA ARASI ALIA 


traumatizate 
P C.: Oamenu sunt nerăbdători să afle când va deveni 
funcțional acest aşezământ, precum şi în ce fel şi cu ce condiții 
vor putea apela la el 
Dr. P. C.: Din păcate, se pare că vom intra în funcțiune mai 
târziu decât nădăjduisem. lar până ce lucrările nu vor fi 
finalizate, este prematur, cred, să stabilim “condiții” şi 
“proceduri”, Promitem să-! ținem la curent pe ce! interesaţi 
şi îi asigurăm că ne străduim pentru o cât mai largă 
accesibilitate. Cum se întâmplă, lucrurile nu depind 
întotdeauna de voinţa şi bunele noastre intenții. Bunăoară, 
Fundaţia a depus mai multe cereri de sponsorizare către 
diferite organisme naționale și internaționale. Ei bine, toate 
au refuzat sistematic finanţarea unui astfel de proiect, fără a 
avea ce să-i reproşeze punctual! Fundaţia Anonimul, grație 
căreia am și putut demara lucrările, reprezintă, prin persoana 
d-lui Sorin Marin, întâiul şi singurul ctitor important de până 
acum al Centrului de Îngrijiri Paliative “Sf. Irina”. Noi nu 
ne-am pierdut speranța că vor mai pune umărul și alții... 
P C;: Am aici ultima dvs. carte. Văd că şi pe ea o dedicați, 
intr-un fel, proiectului... 
Dr. P. C.: Se știe că alimentația modernă este principala 
ze = cauză a apariției şi răspândirii 
TA DE Ap, i ă 
se za ra largi a bolilor în vremea noastră, 
A i Pale zi Şi ) inclusiv a unor forme de cancer. 
Dezastrul a început în secolul 
XIX, o dată cu schimbarea masi- 
vă a regimului alimentar, dar s-a 
acutizat în secolul XX, mai ales 
prin invazia adezivilor ali- 
mentari. Există soluția întoarcerii 


DD 
la “alimentaţia ancestrală”, care | RM, NI, A] 
se afirmă tot mai mult în lume, iar pote At | |. 
a cartea mea, grăitor intitulată |. 
îmi N Alimentaţia echilibrată a omului | VIA] ŢI | 
| | sănătos, oferă noţiunile funda- | 
mentale cu privire la dieta naturistă, precum și o serie întreagă | PIITERI 


de rețete elaborate pe baza acestor principii. În acord cu 







Gheorghie D, Metallinos za 


Parohia cea. 
Hristos în mijlocul nostru PS ; 


Actii 





3 ali 


A e 





Editura Naţional, beneficiile rezultate din vânzarea acestei | iei. 
cărți de larg interes sunt destinate Centrului de Îngrijiri PRI 4 Z 1020/1947 
Paliative “SI. Irina”. 7 au 


P C.: Vă mulțumim și vă încredințăm că suntem cu tot sufletul 
alături de dvs.! 





-. . 5. po + 





Li 


12” vi, Da ia: 
a i oc 








In Meridianul Românesc din 3 aprilie 2004, publicaţie ce apare în SUA (330.N. 
State College Blvd. Suite 107, Anaheim, CA 92806), este publicată, sub titlul “Despre 
România cu ale ei bune și rele, intr-o discuţie cu Frank Schubert, bursier Fulbright la 
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca”, convorbirea unei oarecare Daniela Tudor 
cu respectivul “bursier”. În scurta notă introductivă, este conturat, într-o manieră de-a 
dreptul halucinantă, mobilul acestei inițiative: “Dacă vrei să-ți limpezești gândurile 
despre propria țară şi propriul popor, când puterile de a judeca singur te-au lăsat, sau 
mrejele subiectivismului te-au prins prea tare, este bine să apelezi la persoane străine 
de meleagurile tale, să îi consideri obiectivi şi suficient de instruiți şi sinceri incât, fără 
prejudecăţi şi pasiuni, să-ți arate ceea ce tu, biet patriot îndoctrinat [subl. n.], nu mai 
reuşeşti să desluşești, dar nici liniştit nu stai, simțind că totuşi ceva nu e în regulă”. 
Să vedem însă cine este „obiectivul”, „suficient de instruitul” ŞI „Sincerul” 
Frank Schubert şi pe ce se intemeiază aprecierile sale “bune şi rele” asupra României, 
pentru uzul umil al “bieților patrioţi 
indoctrinați”: “Este a cincea oară când 
mă aflu în România și prima mea vizită 
aici a fost în 1997, când lucram la 
Departamentul Apărării, în calitate de 
istoric, Am lucrat 30 de ani în această 
slujbă, incluzând 9 ani cu preşedintele 
şefilor serviciilor militare. În această 
funcţie, am fost implicat într-un proiect 
de microfilmare cu Ministerul Apărării din România şi aşa am ajuns să cunosc România 
la sfârşitul anilor '90. Mai apoi, în anul 2000, am predat în Ungaria, la Pecs, dar aveam 
prieteni aici, în România, şi a fost un bun prilej de a face câteva vizite, ba chiar m-am 
oferit să susţin câteva conferințe la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi la Oradea 
Vasile Puşcaş a fost gazda mea şi pot spune că este o gazdă excelentă şi un om 
deosebit”. Din autoprezentarea distinsului interlocutor mai aflăm că prima dumnealui 
hmbă “este maghiara, ambii părinți s-au născut în această zonă, unul în Budapesta, iar 
celălalt în Slovacia de azi, astfel încât am avut multe motive de a fi în această parte...” 
“România cu ale ei bune” i se dezvăluie d-lui Schubert atunci când constată că 
“toată lumea a fost deosebit de drăguță” cu dumnealui, iar în ceea ce priveşte “stilul de 
viață românesc” și bucătăria autohtonă, constată că îi “place mâncarea, legumele 
proaspete sunt extraordinare, pâinea este nemaipomenită” etc., etc. Însă cu toate 
acestea, “ca să fiu cinstit, in primăvara aceea a anului 2000 am fost destul de fericit că 
părăsesc România, pentru că este foarte diferită de Statele Unite”, pentru ca în altă 
parte să adauge: “Condiţiile aici sunt puțin diferite față de cele de unde vin eu și nu mi- 
am pus deloc problema de a reveni pe aceste meleaguri”. La fel, ambiguitatea 
motivaţiei revenirii în România este exprimată prin formule echivoce şi inconsecvente, 
de genul: “eram aproape de pensionare” sau „ne-am amintit cât de drăguți au fost toți 
cu noi”. Mai ţine să ne convingă că îi “place această zonă”, dar că sub aspect academic 
interesul dumnealui “se focalizează asupra frontierelor, iar Transilvania a fost o zonă 
clasică de frontieră timp de sute de ani...” i , 
Răspunsul la întrebarea “Aveţi vreun mesaj de transmis românilor din America?” 
este întru totul edificator în privința sincerității personajului, obiectivității şi gradului 


CALATORIE. PRIH DUHUL ROMIĂRIEI 


(urmare din pag. 11) 


PUNCTE CARDINALE 














lunie 2004 NR. 6/162 PAG. 15 


său de instruire şi cunoaștere a realităților şi istoriei românești. În acest “moment 
interesant pentru România”, distinsul bursier Fulbright nu este sigur că ar avea “un 
anume mesaj pentru românii din America”, insă află de îndată calea cea bună, 
declarându-se “incurajat de unele fisuri din istoriografia românească [...], de faptul că 
istoricii încep să privească critic și obiectiv mitul genezei poporului român, așa cum 
istoricii americani şi populația privesc mitul genezei poporului american”. Așadar, 
oricât ar părea de abracadabrant, aici este miezul problemei: găsirea numitorului comun 
al etnogenezelor română şi americană, dar, mai ales, fisurarea până la temelii și 
spulberarea “mitului” etnogenezei! 

După cum însuşi ni se prezintă şi definește, d-l Schubert este “istoric” în structurile 
cele mai înalte ale Administraţiei SUA, specialist în “istoria afro-americanilor” şi a 
“vestului american”. Ne ingăduim să credem că dumnealui ar putea deveni “istoric- 
specialist” chiar și în probleme de etnogeneză românească, cu minima şi elementara 
condiție de a fi luat cunoştinţă de 
conținutul lucrărilor ştiinţifice care au 
clarificat de multă vreme această 
chestiune, cel puțin în componentele ei 
esenţiale (de la Dimitrie Cantemir şi 
corifeii Şcolii Ardelene până la istorici 
români şi străini moderni precum A. D. 
Xenopol, N. Iorga, V. Pârvan, Gh. |. 
Brătianu, |. |. Rusu, Șt Pascu, A. 
Armbruster, G. ]. de Ferenczy, A. Lombard, C. Tagliavini etc., etc., etc,). Cititorilor 
Meridianului Românesc d-l Schubert le face deocamdată cunoscut că a citit “câte 
ceva despre istoria României”, suficient însă, crede dumnealui (dar şi ingenua 
interlocutoare), ca să concluzioneze fără nici un dubiu că “mitul genezei poporului în 
contextul continuității geto-daco-romane este mai mult decât o curiozitate, pentru că 
reflectă o anumită condiționare mentală, şi această condiționare nu ne permite să ne 
deschidem spre alte posibilităţi, spre alte analize”. Din modul de abordare a problemelor 
româneşti, pornind de la cea fundamentală a etnogenezei, continuând cu misiunile 
concrete legate de “microfilmări” şi culminând cu realitățile gastronomico-turistice, 
d-l Frank Schubert, bursier Fulbright al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, ne lasă să 
observăm că este preocupat în primul rând de fisurile “din narațiunea românească 
standard”, fisuri ce-l fac să constate că acestea “indică într-adevăr motive de 
optimism”... Ehei, cum le zici matale, bobocule, mai rar cineva! 

Distinsului oaspete şi bursier Fulbright ne-am permite să-i cerem îngăduința de 
a-l întreba dacă nu crede că în privința trecutului “afro-americanilor şi amerindienilor” 
cei dintâi în măsură să limpezească orice nedumeriri nu sunt cumva chiar urmaşii 
înşişi ai sclavilor negri şi ai indienilor nord-americani ce au supraviețuit (prin rezervaţii) 
masacrelor “civilizatoare”? 

lar în ceea ce-i priveşte pe români, “bieţi patrioți îndoctrinați”, n-or fi ei oare cei 
dintâi cunoscători ai propriilor rădăcini, aşa cum evreii, bunăoară, rămân cei mai în 
măsură să dea seama de rădăcinile neamului lor? 
































Nicolae POP 






dispariția mea, stătuseră la ușa apartamentului, de parcă eram 
O muscă și aș fi putut intra în casă fără să mă vadă cei din hol 
şi de pe stradă! Le fusese teamă că am fugit în lugoslavia, că 
Marcel ar fi putut avea cine ştie ce legături cu cei care treceau 
frontiera, şi de aceea îi arestaseră toate rudele. Acum se 


cădeam iarăși la fiecare 10 sau 15 minute. Pe la 6 dimineața 
am ajuns la stație (cred că era Hălmagiu) şi l-am trimis pe 
Bobiţă înăuntru, să ia seama dacă nu erau ceva secunşti pe 
acolo. Ne bizuiam că învățase să-i «miroasă». Cred că 
misiunea aceasta a fost culmea gloriei lui Bobiţă. S-a intors şi 
ne-a spus că nu era nimic suspect. I-am dat bani să cumpere 
biletele şi am mai așteptat pe afară vreo jumătate de oră până 
la plecarea trenului. Eram înghețaţi bocnă. Trenul era plin de 
muncitori şi nici un agent printre ei. | 

Am ajuns la Arad. Am vrut să mergem la Episcopul 
Aradului, dar i-a fost frică să ne primească. Era și normal. . 
Ne-am plimbat prin oraș, am evitat orice întâlnire cu prietenii 
sau cunoscuţi lui Marcel. Spre seară ne-am despărțit. Eram 
mulțumiți cu toții că jucaserăm un renghi grozav Securităţii, 
dovedindu-i că nu era invincibilă, de-acum ne puteam intoarce 
acasă. Trufași sau spășiți, noi eram învingătorii! Marcel şi 
Bobiţă s-au dus la Deva, la sora lui Marcel, iar eu am plecat 
spre București. Cei doi au picat direct în braţele Securității, 
care îi arestaseră deja pe sora lui Marcel, Medina, ȘI pe 
cumnatul Traian. Cum i-au avut în mână pe Marcel şi pe 
Bobiţă, securiştii i-au eliberat pe toţi cei pe care-i mai 
arestaseră, rude de-ale lui Marcel, apropiate și îndepărtate. 
Eu am ajuns fără incidente la Ploieşti. De la telefonul gării, 
am încercat să sun la ambasada franceză și la cea americană. 
Era pe la miezul nopții şi nu a răspuns nimeni, spre norocul 
meu, căci, dacă ar fi răspuns, ce le-aş fi putut spune, sau ce 
mi-ar fi putut ei spune? Singurul incident pe care l-am avut la 
Ploieşti a fost că un polițist m-a legitimat, văzându-mă că 
stăteam mai mult pe afară, în frig, fără ca măcar să fumez, 
Mi-a cerut actele - aici a început să-mi bată inima puţin — și 
mi-a controlat conţinutul valijoarei în care aveam pi jamaua, 
nişte nuci şi niște mere. Spre surprinderea mea, nu știa nimic 
de mine; luată prin surprindere, Securitatea nu anunţase toate 
gările și probabil-nu se așteptase să mă-ntorc la Bucureşti 





Mai târziu am aflat de la Marcel că în zori, când se 
descoperise că fugiserăm, scăpând de sub control, au fost 
alertate toate unitățile de Securitate din cele trei judeţe vecine, 
au controlat tot satul (cu ocazia asta au descopent şi nişte 
cazane de ţuică taraneşti, clandestine), au ameninţat-o şi chiar 
au lovit-o pe vecina Mărioara, care ne hrănise, acuzând-o de 
complicitate cu nişte «bandiți». Mărioara a scăpat însă uşor, 
făcând uz de calitatea sa de «membră de partid încă din 
1948». l-a întrebat cu emfază: Mă, tu de când eşti în partid? Eu 
sunt din 1948! Dai în mine, dai în partid... Și securistul nu a 
mai dat în ea, Dumnezeu s-o odihnească. 


«Bine-ai venit acasă, părinte!» 


Când am ajuns în Gara de Nord era ora 4 dimineața. Nu 
era nici un autobuz, nici un taximetru. Zăpada era mare. Am 
plecat pe Jos, ştiind că voi face cam 2 ore, dar speram că pe 
drum să întâlnesc vreun taxi. Nu am întâlnit nici unul. Pe la 6- 
7, obosit, dar amuzat, am ajuns în Militani. Când am intrat pe 
aleea dintre blocuri care duce pe strada Ghirlandei, unde 
locuiam, abia se crăpa de ziuă. Probabil că agenții care 
patrulau prin cartier i-au anunțat pe ceilalți că vin spre casă. 
Agenţii stăteau în mașini şi patrulau pe rând, luptându-se cu 
gerul, ia unii erau în holul blocului. Când am intrat pe strada 
mea, am început să aud uşile mașinilor, cum le deschideau și 
apoi le închideau pe rând. leșeau ca niște șoareci din culcușul 
lor cald, privindu-mă cu zâmbete fericite pe faţă şi urându-mi 
cu bucurie (le venise sufletul la loc!): Bine ai venit acasă, 
părinte! Aceasta a fost singura dată când Securitatea m-a 
iubit, şi cred că m-a iubit cu recunoștință. 

În hol erau circa 20 de agenţi și politişti, vreo 4 ostaşi în 
termen, câini și mare agitaţie de cizme, Mi-au urat bun venit 
în cor, răzând cu gura până la urechi. De pe scări coborau doi 
agenți şi un câine, auzind și ei că am venit. Tot timpul, de la 


convingeau, răsuflând ușurați, că nu avusesem şi nu aveam 
intenția să părăsesc țara. 

Din toată această tevatură, a avut şi Securitatea un 
avantaj. A pus toate scrisonle mele trimise la «Europa Liberă» 
pe seama răstimpului cât am fost fugit, ceea ce nu era deloc 
adevărat, Aşa cum le dovedisem că pot fi oncând «jucaţi», tot 
aşa le dovedeam că, fiind sub observaţia lor directă şi urmănit 
pas cu pas, puteam totuşi, sub ochi lor, transmite mesaje în 
afară, fără să mă poată prinde, cum poate voi povesti cu un alt 
prilej. În orice caz, legenda Securității era umbrită, iar asta 
mă binedispunea... 


Epilog deschis 


Închei aici călătoria mea prin duhul României. Și această 
amintire este tot o călătorie în duh, într-o zonă spirituală unde 
s-a dat o luptă pe care, de bine, de rău, am dus-o până la 
capăt. Într-un sens, am ieşit biruitor din această bătălie, cu 
voia i ajutorul lui Dumnezeu. 

n țară, însă, duhul rău şi-a întins rădăcinile în adânc; 
chiar dacă poți cosi recolta răului, mereu răsare din adânc 
veninul abjecției, al corupției şi al minciunii... 

Dumnezeu a luminat Sfântul Sinod al Bisericii şi a scos- 
O din sclavajul față de puterea politică. O luptă luminoasă 
contra întunericului a început, cu bune nădejdi. Aş putea spune, 
fără emfază, ca am pus și eu o mică piatră la temelia acestui 
inceput, chiar în acest drum prin duhul țăni. Războiul acesta 
se duce în spirit, între îngeni buni ai Țării Româneşti şi îngerii 
răi ai corupției, ai minciunii și ai nepăsării de neam şi de 
aproapele. Se cere mult curaj din partea ierarhiei și strânsă 
unitate în jurul Sfântului Sinod din partea preoţilor, a monabilor 
şi a credincioşilor, Se cere rugă, trezvie, hotărâre. Dumnezeu 
să binecuvinteze lupta şi biruința armatei cerești şi pământeşti 
a Bisericii Ortodoxe Române, acum și în veci. Amin! 


















PAG. 16 NR 6/162 lunic2004 PUNCTE CARDINALE 





St * 








Marța 25 mai 2004, la Bucureşti, a fost dezvelită public 
o sculptură înfățişându-l pe Petre Ţuţea. Ideca a ăparținut 
Fundației Anastasia, iar banii au fost livra de primarul în 
exercițiu al sectorului 2, pesedistul Nicolae Onțanu 
Amplasamentul a fost stabilit, cam în pripă, în curtea Bisericii 
Popa Soare, lângă fosta ambasada israelită — unul dintre 
acele locşoare bucureştene care, deşi aparțin centrului, sunt 
cu totul și cu totul lăturalnice, cu străzi prost pietruite, case 
naționalizate și, în parte, țigănizate, mizerie pronunțat 
bucureşteană. Altminten, dacă nu te stresează prezentul şi 
a! timp de preumblare, poți să glisezi comod în atmosfera 
nuvelelor lui Eliade. Mântuleasa e aproape, frunzișul 
abundent filtrează lumina văratecă şi îndată te străvezi într- 
o boabă de strugure 

Se cuvine multora dintre noi a ne smeri mai întâi, ca 
însuşi Patriarhul nostru, care, după spusa episcopului-vicar 
Sebastian Ilfoveanul, aflând despre această lucrare, (s-)a 
întrebat: “Oare de ce nu am făcut-o noi?!”.. 

Apoi avem a admira meşteşugul d-lui Sorin 
Dumitrescu. Şi nu e vorba aici despre darurile sale de 
plastician, căci lucrarea aparține chiar unui sculptor, Vasile 
Gorduz. ci de arta sa de a obține. După ce (umblă vorba 
pn târg) a obținul de la Adrian Năstasc via Micky Şpază 
iată-l acum obținând de mai de Jos, dar pe aceeaşi linie, o 
altă performanță proverbială, comentată ca atare de cineva 
din asistenţă: “Dracu” mai face el biserici câteodată, dar 
Sorin l-a pus de i-a ridicat statuie lui nea Petrache!” 

Dacă vă întrebaţi de ce nu a fost aşezat Petre Ţuţea 
intr-o răscruce mai cu trecere a urbei noastre, așa cum am 
aflat că s-a nădăjduit inițial (și cum se și făgăduise până la 
un moment dat), nu aș putea să vă luminez, căci în urma 
cuvântărilor din acea zi de marți (“trei ceasuri rele”) 
chestiunea a rămas obscură. D-l Dumitrescu a ținut să 
relateze doar că primarul (om cu bun-simţ, de!) ar fi 
intenționat să dezvelească lucrarea abia după alegeri, pentru 
a nu fi suspectat de interese electorale. D-l Dumitrescu, 
însă, persuasiv (“Şi dacă nu te alegi?!”), a izbutit în cele din 
urmă să-i strămute gândul şi să-l facă pe “excelența sa, 
primarul sectorului 2” să-şi asume acest “risc”, de dragul 
binelui cultural. 

Socotesc că, dacă tot a fost că regretatul 
Petre Ţuţea să fie dus din nou într-un cartier cu & 
care n-are nici în clin, nici în mânecă, aşa cum 25 
s-a maj întâmplat când edilii Capitalei au dat d 
numele său unci stradele din periferia sectorului fă 
4, e bine că locul a fost să fie măcar în curtea 
unei biserici. L-am ascultat oarecând pe nea 
Petrache zicând şi repetând că tot ce a vorbit el 
în apărarea lui Dumnezeu, ca şi tot ce a scris el 
vreodată, nu face cât o mătanie a unei babe 
analfabete dinaintea icoanei Mântuitorului 
Singura problemă ar fi, acum, ca “babele 
analfabete”, nededate cu subțirimile artei 
primitiv-contemporane, să nu se sperie și să nu 
stupească văzând pe soclu, în chiar coasta 
bisericii, “bustul” cenușiu, redus la căpățână 

D-l Sorin Dumitrescu a vorbit primul, cu o 
dezinvoltură ce pre mulți a cucerit. Şi-a declinat 
orice ment, zicând cu tărie că a fost “ideea 
Duhului Sfânt” și că “atunci când Duhul Sfânt 
are câte o idee”, calea se netezeşte de la sine 


a 41 DP.e pati Da Dabia 
Pi ia + tft 3 RU e e, 2 RER să: 
Ei Pg DE 2 Dee din a A Sai aa 

7 Ă R Ș 


























pre sp 


e 
vi si Fa, pi: 





Părintele paroh Vladu, altminten discret, l-a numit pe Petre 
Ţuţea cel mai mare gânditor creştin al secolului trecut 
“Excelenţa sa”, primarul de. sector, a citit un discurs (imi 
recunosc onest, dar nu mai puțin crispat, neputința de a vă 
relata ceva în legătură cu acest fapt) 

Într-un intermezzo înduioşător, pe care mă gândesc 
cât trebuie să-l fi gustat d-l Paleologu (prezent printre 
invitați), interpretul de muzică populară Gheorghe Turda 
şi-a exersat dicția chiar pe un text din Petre Țutea, probabil 
nu întâmplător legat de “țăranul - omul absolut”, cules din 
volumul aforistic alcătuit de Editura Humanitas 

Dan Hăulică a fost următorul cuvântător, care i-a 
dovedit pe toți în privința întinderi. Mi-a produs în cele din 
urmă o certă admirație puterea distinsului critic de artă de a 
nu păstra zgurile inevitabile pe care le produce îndeobşte o 
înjurătură temeinică, inclusiv dacă este una periculturală, 
precum cea a lui nea Petrache... În plus, clipele ce se 
scurgeau în auzul plăcutului timbru al vorbitorului mi-au 
prilejuit contextual amintirea unui bust al lui Eminescu ce 
nu aducea cu poetul decât grație accesonului capilar în 
forma ce o cunoaștem din celebra fotografie de la tinerețe, 
dar care semăna izbitor cu autorul sculptuni, altfel afectat 
de o calviţie respectabilă... Intr-o continuitate irepresibilă 
gândul ce-mi confiscase atenția mi-a readus în urechi o 
replică de-a lui nea Petrache: “Ce le-o fi venit ăstora, dom'le, 
să-l pună pe Eminescu în chiloți, chiar în fața Ateneului?!” 
Simpluț şi nea Petrache, câteodată, şi, mai ales, hpsit de 
instinctul postentății 

Fireşte, a fost ascultat şi episcopul 

Intre timp, am observat în jur de zece tineri pe care eu, 
alterat de năravul cotidian al Capitalei, i-am suspectat de a 
[i șuți la lucru, nimeni cum nu se poate mai bine într-o 
înghesuială. Atâţia fraieri de intelectuali la un loc = nu 
credeam că mai pomeniseră vreodată hoţii de buzunare 
M-am Jenat copios, însă, băgând de seamă că am greşit 
Fuseseră aduși acolo cu unicul scop de a aplauda straşnic 
pe oricine sfârşea alocuțiunea. Îşi îndeplineau sarcina 
conştiincios. Fără să vreau, l-am observat şi pe cel care, 
numit cu insistență “Domnule consilier”, dezinteresat de 
teorii estetice, ancedote cu filosofi, butade şi 
franțuzisme, îi coordona autoritar, în alte 
mărunte trebușoare, pe tineri nedreptățiți de 
gândunle mele păcătoase 

Am rămas cu o dezagreabilă senzație că, 
în afară de biserica din spatele lui Petre Ţuţea 
! şi de cumpănita prezenţă episcopală, tot restul 
ingredientelor ce ar Îi trebuit să rostuiască 
această înălțare publică erau profund 
inadecvate. Inclusiv piesa din bronz. S-a făcut 
oarecum abstracție, artisticeşte, de cel evocat 
Sau, cum € vorba zilelor noastre, s-a umblat 
puțin la imaginea (/ook-ul) lui Petre Ţuţea 

Am revenit a doua şi a treia zi, nădăjduind 
4 că voi achiesa măcar la cine ştie ce detaliu din 
3 viziunea artistului. Metalul mi-a rămas străin 
| Abia când l-am văzut la datone pe gardianul 
d public ce are drept consemn “monitorizarea” 
permanentă a lui Petre Ţuţea, ceva mi-a devenit 
familiar şi, fără ezitare, am admis că totul e în 
regulă 


» 


Lucian D. POPESCU 








www,punctecardinale,ro Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor șet), Tehnoredactare computerizată 
illa Ce Demostene ANDRONESCU (redactor ef-adjunct), Ligia BANEA (secretar de redacție), PUNCTE CARDINALE 






PUNCTE CARDINALE S. A. L Marcel PETRISOR, Pr. Gh. CALCIU (corespondent SUA), 
Claudio MUTTI (corespondent Italia) 
ISSN: 1223-3145 Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 


cont: B. R. D. Sibiu S$V02146903300 











Tipar: Mae S.R.L