Puncte Cardinale anul XVII, nr. 6 (198), iunie 2007

Parastas la Petru-Vodă —30 mai 2007 





Nu atât Părintele Calciu are nevoie de noi, cât noi avem nevoie de rugăciunile lui din cer...” 


(din cuvântul rostit la mormânt de monahul Afanasie Ştefănescu) 


A se vedea foto-reportajul de la paginile 8-9 





credinţă 
iubire 
speranţa 











PUNC 
CASDINALE 





a al ANUL XVII 


EN m NR. 6/198 





lunie 
2007 


16 PAG.—3 lei 





PERIODIC INDEPENDENTI DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 





Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


Pest, PR 
ej E, 
fe: | L 
2 83| 
FzA = 
în _ 7 | 
EN & L 
mirii î € 
XE, 
ș Sai 


Nici Direcţia Generală de 
Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul 
A Ministerului Administraţiei şi Internelor, 
așa-numitul „doi și-un sfert”, nu a scăpat de acuzația că ar fi făcut interceptări telefonice 
ilegale. În 2003, şeful serviciului de protecţie internă a poliției a solicitat Parchetului Naţional 
Anticorupție interceptarea telefoanelor a două agenții de presă. In octombrie 2004, în plină 
campanie electorală, Cornel Ivanciuc a acuzat MAPN-ul de interceptări telefonice ilegale. 
Ziaristul discutase cu un membru PD despre aşa-zisul document „secret” scurs de la 
Ministerul Apărării, iar ministrul loan Mircea Paşcu I-a atenționat că ştie ce a discutat, 
Fostul șef al SRI Radu Timofte a declarat că are cunoştinţă de faptul că se fac interceptari 

ilegale, dar nu de către serviciile secrete, ci de către anumite firme şi grupuri de interese 
care au posibilitatea să achiziționeze tehnica necesară. 


Toţi îi ascultă pe toți 





General-locotenent Dumitru Lon Zamfir, adjunct 
al directorului SRI, susține în studiul său 7ehnica 
operativă folosită de 
Serviciile de informații 
româneşti că „serviciile secrete au interceptat convorbirile 
telefonice încă de la apariţia telefonului, prin ascultarea 
acestora la cască, direct din centrala telefonică. În preajma 
celui de-al doilea război mondial s-a descoperit magnetofonul, 
fapt care a permis înregistrarea discuțiilor și a convorbirilor 
telefonice”, Departe de a dispărea practica respectivă, legal 
sau ilegal, convorbirile telefonice sunt interceptate şi 
înregistrate. Metodele sunt aceleași și nu au fost inventate de 
Securitate, ci de toate serviciile de informaţii din lume. 

Una din anecdotele despre filajul și munca tehnico- 
operativă a Securităţii susține că într-o noapte, în cartierul 
Primăverii, câțiva ofiţeri de Securitate fugăreau de zor o 
pisică. În urma unei percheziţii secrete, soldate și cu 
implantarea de microfoane, lucrătorii de Securitate lucraseră 
impecabil, toate obiectele fiind lăsate la locul lor, cu o 
excepție: proprietarul avea o pisică care scăpase printre 
picioarele vizitatorilor nocturni. Departe de a fi o legendă, 
cazul de mai sus este unul real. De nenumărate ori ofiţerii de 
Securitate au fost puşi în situații-limită, pentru că trebuiau să 
instaleze aparatură de înregistrare sau să fotocopieze 
documente, să facă percheziţii clandestine, 

O altă întâmplare rămăsă în legendă este cea privind 
evitarea unui atac terrorist. Securitatea a fost informată că 
ambasadorul Israelului la Bucureşti fusese condamnat la 
moarte de “Mişcarea Palestiniană de Eliberare”, Membrii 
celulei teroriste au fost indentificaţi, dar cum “planul de 
măsuri” suna clar: “evitarea oricărui risc”, ofiţerii de 
Securitate au pătruns în camera de hotel, unde percutoarele 
armelor au fost pilite, cuiele grenadelor scoase, iar armele 


Cu pisica 


prin Primăverii 





Departamentul Securității Statului, dar şi serviciile de informații 


româneşti de după 1989 au fost acuzate de nenumărate ori că ascultă 
şi interceptează ilegal convorbirile telefonice. Pe 13 iunie 1996, 
căpitanul SRI Constantin Bucur a dezvăluit că instituția condusă pe 
atunci de Virgil Măgureanu operase interceptări ale unor convorbiri 
telefonice particulare în scopuri politice. Nicolae Ulieru, purtător de 
cuvânt al Serviciului Român de Informaţii, a recunoscut, la 14 iunie, 
că SRI a înregistrat conversații telefonice private, dar a afirmat că 
operațiunea ar fi fost... legală. Să privim lucrurile mai îndeaproape. 


puse la loc în ascunzătoare, fără a lăsa absolut nici o urmă. Şi astăzi sunt folosite aceleaşi 
metode, cu singura deosebire că mijloacele tehnice au evoluat. 
cazuri de urmărire informativă — dată 


Cazul Pantera 
de exemplu mulți ani în Direcţia 


Securităţii Statului (DSS) a fost cel cu numele de cod “Pantera” (1971-1974). Cazul a fost 
amplu dezbătut, iar dosarul a fost descoperit în Arhivele SRI de istoricul dr. Cristian Troncotă. 

Direcţia județeană Mureş a fost sesizată că directorul Combinatului de Produse 
Ceramice din Sighişoara furniza date secrete despre prețurile concurenței unui cetățean 
vest-german, reprezentant âl firmelor “Comey” şi “Degussa” din R. F. G. Prin aceste firme 
combinatul din Sighişoara desfăcea cantități mari de produse ceramice pe piața vest- 
germană. Suspiciunile ofiţerilor de la contraspionajul economic au fost trezite de faptul că 


Florian BICHIR 
(continuare în pag. 4) 


Unul dintre cele mai celebre 


TITI IILE 


7117171110101) 














PAG. 2 Nr. 6/198 Iunie 2007 





PUNCTE CARDINALE 


PISICA BLANDA ZGAÂRIE RAU... 


In ultima vreme s-a vorbit mult despre celebra 
constatare a tânărului, dar lucidului ieromonah Savatie 
Baştovoi: „Două carii ieşite din aceeaşi găoace rod astăzi 
poporul nostru: ecumenismul pe plan religios şi ideea 
Uniunii Europene pe plan politic şi economic” (1). 
Această poziţie este contestată însă de un număr destul 
de mare de preoţi şi teologi, care se regăsesc în 
afirmaţiile părintelui profesor Constantin Coman despre 
„erminia conform căreia Europa este un pericol despre 
Ortodoxie. Va trebui să recunoaştem cu toţii într-o zi 
că o astfel de atitudine este una ipocrită şi facilă, care 
punctează tocmai incapacitatea de a-ţi asuma 
răspunderea pentru propriile neputințe şi eşecuri” (2). 

Articolul de față îşi propune să prezinte câteva 
fapte şi opinii care pot ajuta la conturarea unui punct 
de vedere obiectiv. Scurtimea sa lasă loc liber 
comentariilor şi, de ce nu, polemicii. 

Scandalul provocat de iniţiativa scoaterii 
icoanelor din şcoli a fost un prim semnal de alarmă că 
în mințile unora apartenența la UE implică descreştinarea 
României. La momentul respectiv, însă, oficialii UE nu 
s-au implicat în soluţionarea disputei. 

Ceea ce s-a întâmplat însă anul acesta a arătat 
orientarea spirituală a Uniunii: Uniunea Europeană a 
acuzat Polonia de homofobie, din pricina unui proiect 
de lege potrivit căruia se interzice propaganda 
homosexuală în şcolile poloneze. Şi în România 
homosexualii au încercat să îşi promoveze patimile în 
şcoli. În 2005, Fundaţia ACCEPT a tipărit un manual 
alternativ de educație sexuală, dar s-au lovit de opoziţia 
oficialităților, 

Inspectorul general al Inspectoratului Şcolar 
Judeţean laşi, Camelia Gavrilă, a spus atunci: „Ţinând 
cont de deschiderea către valorile democratice şi 
europene, noi suntem dispuşi să acceptăm şi să fim 
toleranţi față de minoritățile sexuale. Dar de la această 
atitudine şi până la a accepta să se predea sau să se 
comenteze în şcoli astfel de pledoarii pentru 
homosexualitate pasul este foarte mare. E ciudată 
insistența acestei fundaţii cu acest ghid adresat 
profesorilor. Însă noi pledăm ca elevii să ia cunoştinţă 
de elemente de dragoste normală şi sănătoasă” (3). 

În Polonia, ministrul Educaţiei, Roman Giertych, 
a afirmat ferm că „Trebuie să fie limitată propaganda 
homosexuală, astfel încât copiii să nu-şi facă o părere 
greşită despre familie”. Iniţiativa sa, concretizată într- 
un proiect de lege potrivit căruia începând din toamna 
acestui an propaganda homosexuală în şcoli va fi 
interzisă, s-a lovit de zidul parlamentarilor UE. Aceştia, 
pe 26 aprilie 2007, au votat o rezoluţie (cu 325 de voturi 
pentru şi doar 124 contra şi 150 de abţineri) prin care 
Poldnia era condamnată pentru homofobie. Mai mult, 
rezoluția adoptată cere trimiterea unei delegaţii care să 
verifice Polonia, în scopul “legalizării homosexualității 
pe întreaga planetă” (4), 

Observând valorile pe care le promovează Europa 
contemporană, părintele Nicolae Steinhardt făcea o 
constatare foarte tristă: „Europa de astăzi (Occidentul) 
oferă un spectacol de nerozie și îndobitocire cum rareori 
a mai fost din secolul IV încoace” (5), ÎPS Bartolomeu 


aud * 


fi Xa: PE 4 . 

(TER 
E, îi 

A de 


g, j cae hf ei FII 
“UMOR NEGRU” ZA IN 
1004 dal SIA 5 EI) 

p, dia p «i i an 
ia Mt Aa 


PR A 
na d 
ă 





Anania îl continuă inspirat: „Pretenţiile aberante care ni 
se pun în față pentru a fi acceptaţi în această Europă: 
homosexualitatea, viciul, avortul, desfrâul, sexualitatea, 
pornografia, adică tot ceea ce poate fi mai rău în viața 
unei societăţi, nişte rele pe care noi, ca popor, în frunte 
cu Biserica şi din fericire în frunte cu tineretul nostru 
creştin ortodox, le respingem cu toată fermitatea, pentru 
că nu vrem, cu preţul «intrării» noastre în Europa, să 
ne pierdem propria identitate națională. (...) Pentru 
intrarea în Europa ni se cere să fim toleranţi cu toate 
cele ce ne smulg din credința noastră. De aceea, 
personal, voi deveni intolerant, chiar cu riscul de a fi 
catalogat drept fundamentalist. La urma urmei, dacă e 
vorba de «fundamentalism», primul fundamentalist a 
fost Însuşi lisus Hristos: «Înapoia Mea, satano!»” (6). 

Creştini fiind, nu vrem şi nici nu cerem pedepsirea 
homosexualilor după cum o cere Vechiul Testament: 
De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, 
amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele 
lor asupra lor este (Levitic 20, 8-13). 

Ceea ce cerem este însă să fim lăsaţi să ne apărăm 
identitatea, să nu ni se impună acceptarea anormalului 
drept normal, a păcatului drept virtute. Homosexuali 
au fost, sunt şi vor mai fi. Biserica nu îi condamnă, ci 
îi aşteaptă cu răbdare să se pocăiască şi să înceapă o 
viață nouă. 

În timpul vizitei în România, Arhiepiscopul Atenei, 
Hristodoulos, ne-a atras atenția asupra pericolului care 
ne stă înainte — acela de a ne lăsa păcăliţi de o mentalitate 
anticreştină promovată de Europa: „Influenţaţi de 
ateismul generat de iluminism, europenii de astăzi 
urmăresc să creeze o Europă care refuză creştinismul. 
Dacă vor reuşi, atunci Uniunea Europeană va deveni 
foarte fragilă, gata să moară chiar în faşă»” (7). 

Părintele Iustin Pârvu spune: „Am zis cândva: 
intrarea în UE este ieşirea din Ortodoxie. Dar revin şi 
zic: depinde de noi să nu lepădăm deodată credinţa. Că 
şi haina nu o dezbraci dintr-o mişcare, mai întâi scoţi o 
mânecă, apoi cealaltă. Până atunci, s-ar putea ca 
poporul să se deştepte. Dacă ne vom ruga însă cu râvnă, 
dacă ne vom osteni în rugăciune, Dumnezeu va face 
ca totul să fie posibil. Şi toate aceste încercări, 
globalizare, ecumenism şi cine ştie care altele, toate 
vor fi spulberate de forța rugăciunii” (8). 

Dacă forţa rugăciunii va birui, ne va fi bine. Dacă 
nu, vom fi puşi să dăm răspuns tulburătoarei întrebări 
adresate profetic de Sf. Nicolae Velimirovici: „Hristos 
a plecat din Europa, precum odinioară din ținutul 
Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat, a 
venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors 
în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, 
a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o 
sută de ori mai înfricoşătoare. Hristos Și-a luat crucea 
şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă 
întuneric şi putoare. lar voi hotărâţi-vă acum cu cine 
vreți să fiţi: cu întunecata și puturoasa Europă, sau cu 
Hristos? (9). 

Krzysztof Bosak, din partea Ligii Familiilor 
Polone, unul dintre partidele membre ale coaliţiei aflate 
la putere: „/n Canada, vedem instanţe care le interzic 


> 


“a 
Hi 
0 eomfia 


cât, 


părinţilor să-şi retragă copiii de la orele de propagandă 
homosexuală. Vedem că un bărbat este arestat pentru 
că a mers să discute cu directorul şcolii pentru a-i cere 
retragerea copilului său de la aceste ore. în Anglia, 
există un program prin care copiii învaţă despre istoria 
mişcării homosexualilor — lucru care nu are legătură 
nici cu istoria şi nici cu ştiinţa, ci cu o ideologie 
dăunătoare copiilor. Și în Polonia activiștii 
homosexuali au încercat să distribuie broşuri obscene 
în şcoli. Acest lucru trebuie să înceteze, pentru binele 
copiilor noştri, al siguranţei şi al libertăţii în fața 
acestei hărţuiri” (10). 

“Măsurată pe o scală între «tradiţionalism» şi 
«modernism», atitudinea populaţiei față de această 
minoritate sexuală se plasează în zona de 
«tradiționalism», adică de intoleranță. Astfel, 4 din 5 
persoane consideră că s-ar simţi deranjate «mult» şi 
«foarte mult» dacă «o persoană de acelaşi sex le-ar 
face avansuri», 75% dacă ar afla că un membru al 
familiei este homosexual, iar peste două treimi s-ar simți 
deranjate dacă ar afla că unul dintre profesorii copilului 
este homosexual” (11). 

Sf. loan Gură de Aur scria: „Ce poate fi mai 


'spurcat decât un bărbat tăvălindu-se în (astfel de) 


curvii? Ce poate fi mai grețos? O, ce nebunie! O, ce 
smintire! (...) Voi însă, care săvârşiți acest păcat, aţi 
făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât 
necuvântătoarele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte 
şi vă batjocoriţi şi voi înşivă” (12). 


Danion VASILE 
(text preluat din Lumea credinţei) 





"Adio, Uniune Sovietică, bun venit, Uniune Europeană!, 
ieromonah Savatie Baştovoi,, http:/Awvww.odaiadesus.ro/ 
bunvenit.html. n 

* Din volumul Lucrările conferinpei “Ortodoxia — parte 
integrantă din spiritualitatea ?i cultura europeană” , 
M-rea Constantin Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, 2004. 
* Citat în articolul Manualul interzis, scris de Silviu 
Labeş, ziarul /eşeanul, 12 iulie 2005. 

4 http://chisinau.novopress.info/?p=548tmore-548 

* Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 
365 de întrebări incomode adresate de Zaharia 
ping aan Ed. Revistei „Literatorul”, Bucureşti, 1992, 
p. 120, 

* Revista Rost, septembrie 2004. 

' De pe site-ul www.patriarhia.ro, secțiunea „Vizite”, 
articolul Vizita în România a Prea Fericitului Părinte 
Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada — 
4-11 iunie 2003. 

. http://cuvant.wordpress.com/2007/05/14/parintele- 
iustin-despre-vremurile-din-urma/ 

” Citatele din textul Sfântului Nicolae au fost extrase din 
lucrarea părintelui Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi 
Ecumenismul, M-rea „Sfinţii Arhangheli”, Petru-Vodă, 
2002, pp. 132-133. Chiar dacă unii contestau valoarea 
acestor afirmaţii tranşante ale episcopului Nicolae 
Velimirovici, după canonizarea acestuia nici un teolog 
serios nu se mai încumetă să le combată. 

d http://ro.altermedia.info/minoritati/polonia-vrea-s- 
interzic-propaganda-homosexual-in-scoli 6641.html 

1 Din articolul Corinei Scarlat, Seropozitivii şi 
homosexualii, cei mai discriminați din România, în 
Evenimentul Zilei, 26 ianuarie 2006. 
2 Apud Pr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia 
creştină, Ed. Teofania, Sibiu, 2002 , p. 185. Şi sfântul le 
mai spune homosexualilor : „Nu zic numai că prin acest 
păcat tu nu ai devenit femeie, dar încă ai pierdut şi dreptul 
de a fi bărbat, căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, 
NICI nu al păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai 


făcut deopotrivă trădător, (...) fiindcă ai nedreptăţit şi 
necinstit amândouă genurile” (ibidem). 

















Celebra 
cântăreață Maria 
Tănase nu doar 
şi-a încântat 
ascultătorii, ci a 
fost şi o 
adevărată Mata- 
Hari a epocii. 
Conform unor 
documente 
descoperite în 
arhive, regina 
cântecului a 
lucrat între anii 
1940-1944 ca 
agent secret 
pentru 
Eugen Cristescu, 
şeful Serviciului 
Secret de 
Informaţii. 


E cc fă 


E 





ce atit A OA iad eta e 


i pat jol A Ag 3 zi 
Originea ap 
„... Originea şi începuturile ar 





Pe 25 septembrie 1913 se naşte în cartierul bucureştean Cărămidarii de Jos, pe 
strada Livada cu Duzi, Maria Tănase, al treilea copil al Anei Munteanu și al lui lon Coandă 
Tănase. Cariera artistei s-a dezvoltat nu numai în muzică, ci şi pe scena teatrului. Debutul 
său s-a produs la Teatrul Cărăbuş, condus de legendarul Constantin Tănase. Directorul 
avea totuși o problemă: nu putea fi în teatrul său o a doua persoană cu același nume. “La 
mine are să te cheme Mary Atanasiu!”, i-a spus marele actor de comedie, după cum scrrie 

George Sbârcea în Viaţa romanțată a Mariei Tănase. Nedorind o carieră în care să îmbrace 


“pene de struţ şi pantalonaşi foarte scurţi”, tânăra actriță pleacă către trupa de revistă de la . 


Teatrul Alhambra. În 1945, artista ajunge să joace pe scena Teatrului Municipal în piesa 
Cadavrul viu a lui Tolstoi, avându-l ca partener pe lon Manolescu. 
Ce ti a va eri i, 


PA i 
A To AH 


| Spectacole pentru elita titelectuală 
SE IDE ot 2 Dat cara aaa old ta tesut A 












Aa 


Maria Tănase a cunoscut şi consacrarea internaţională ca interpretă. În 1938, la 
numai 24 de ani, solista este invitată să înregistreze la Londra. Este anul în care cântăreața 
cunoaşte cu adevărat celebritatea, după ce înregistează şi câteva melodii pentru Societatea 
Română de Radio. Solista se remarcă şi prin reprezentațiile date la restaurantul bucureştean 
Neptun. La spectacolele ei asistă nume grele ale literaturii româneşti interbelice, precum 
Liviu Rebreanu, lon Minulescu, Ion Pillat şi Camil Petrescu, În aceeaşi carte a lui G. 
Sbârcea, Maria Tănase spune: “Când am apărut în zornăit de veselă şi forfotă de ospătari, 
mi s-a părut că îmi fuge pământul de sub picioare”. In același an, ziarul România publica 
următoarele rânduri: “Nimic prefăcut în cântecul aceleia care ridică până la artă virtuțile 
muzicale ale folclorului...” 


e VE 






Un ân mai târziu, Maria Tănase este aleasă să reprezinte folclorul românesc la 
New York, iar presa vremii continuă să îi laude prestațiile. Anul 1940 avea să fie cel mai 
greu din cariera sa. Venirea legionarilor la putere aduce cenzura pe scenele româneşti, Pe 
20 octombrie 1940 susţine un ultim spectacol la Focşani, după care regimul îi interzice 
orice apariţie. Garda de Fier își duce misiunea până la capăt: “Din ordinul Ministerului 
Propagandei, mi-au fost distruse toate plăcile de gramofon, dar și matriţele de la Casele de 
plăci de patefon”, nota artista în carnetul de memorii, după cum scrie Maria Roşca într-o 
biografie a Mariei Tănase, Motivul pentru care au fost distruse discurile era pretinsa 
distorsionare a folclorului românesc. “Adevăratul motiv al acestei acţiuni a fost însă faptul 
că în cercul de prieteni ai Mariei Tănase se găseau o serie de intelectuali evrei, ca etnologul 
Harry Brauner (fratele pictorului Victor Brauner) și jurnalistul Ștefan Roll”, se menţionează 
într-o prezenare a solistei făcută de TVR pentru seria de emisiuni “Mari români”, 


rii a 
1 Ye 





După instalarea regimului comunist, Maria Tănase își continuă cariera muzicală, 
dar și cea de actriță. Comuniştii o tratează cu respect și cu distincţii, În 1955 i se acordă 
Premiul de Stat, iar doi ani mai târziu primeşte titlul de Aristă Emerită, Își continuă, În 
paralel cu înregistrările şi spectacolele muzicale, cariera de actriță. În 1957 joacă rolul 
Anicăi în Ciulinii Bărăganului, piesă realizată după romanul cu acelaşi nume semnat de 
Panait Istrati. Marcel Anghelescu, Mihai Berechet și Florin Piersic sunt alte nume de 
referință care fac parte din distribuţie, De asemena, joacă la Teatrul Municipal în Opera de 
trei parale, având rolul lui Jeny Spelunca. Legenda cântecului românesc a vrut să îşi 
încheie cariera muzicală la... catedră, La cererea sa, i se acordă funcţia de folclorist la 


PUNCTE CARDINALE 


Şi | ȘI . E. PA Aj Fi SI Ă YŢ Și 
y A! 24 ă A! [i A N A 
4 &| 4 P bi i A > lă pă k P> L, | Dă d 



























Iunie 2007 Nr. 6/198 PAG. 3 


r za A [ aa et 





Ă  ! A VĂ wi 
 aeafudi ag i mda » b PA AV 


— agent secret — 


orchestra “Taraful Gorjului”. din Tg, Jiu, unde prezenta concerte şi spectacole aparținând 
filonului folcloric oltenesc. 
ce TARIE DATETII DO TIP IEZI 207 CEE ETAPA PPE 
pic lt iri La moartea unei legende păi sase.) 


pi pre bill, n i 
| e Part 0 9 Ă 
-. st ar - 


4 


[] . LA Lt [a 
..4 . PL j i ai Alei E na e ind pa ad." Îidpal 


Maria Tănase se imbolnăveşte de cancer la plămâni, boală cu care se luptă în 
ultimii ani ai vieții. Este internată în mai multe spitale bucureștene şi, după cum scrie 
Maria Roşca, artista s-a confeasat personalului medical de la Spitalul Fundeni, cu câteva 
zile înainte de a se stinge; “O viaţă întreagă am suferit pentru că nu las în urma mea 
descendenţi”. Maria Tănase pierde lupta cu boala şi moare pe 22 iunie 1963, cu trei luni 
înainte să împlinească vârsta de 50 de ani. Funeraliile sale scot din casă mii de bucureşteni, 
iar legenda folclorului românesc este condusă pe ultimul drum de mari personalități ale 
vremii, “Nu voi uita niciodată mulțimile de oameni pe care le-am văzut adunate cu îndurerare 
la înmormântarea acestei artiste, ciorchinii de oameni urcați pe acoperişurile şi balcoanele 
blocurilor de pe Calea Victoriei, până sus în dealul de la Negru Vodă, la vechiul cimitir 
Bellu”, scria Petru Vintilă în revista Luceafărul. 

ze etate ie mira ROI TERREI DETA PONI 


PRE 4 E aa i FA IE ci ati i Ba 
(știi pinjba serviciilor secrete! e eterice 


i _ a . A . ă 
În a i Se i a PER Apt Pa ie TA ice E ue 9 dilace 


Viața Mariei Tănase este departe de a se fi desfăşurat doar pe scenă, în faţa 
admiratorilor ei. Marea artistă, considerată “privighetoarea” noastră naţională, “a ciripit” 
ani în şir şi pentru... serviciiile secrete. Relaţiile sale cu Eugen Cristescu au jucat un rol de 
seamă în epocă. Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret de Informaţii (SSI) în perioada 
1940-1944, ajunsese în fruntea celui mai important serviciu de informaţii româneşti pe 15 
noiembrie 1940, numit de lon Antonescu. Cristescu nu era un necunoscut al muncii de 
informaţii. Noul director absolvise Seminarul Teologic din lași şi era jurist de profesie. A 
avansat treptat până la funcția de director în Direcţia Generală a Poliţiei, remarcându-se în 
ochii autorităților vremii prin modul în care a combătut Mişcarea Legionară. 


ein formaţia Zina Să 

Cristescu lucra “profesionist”, fără prea multe scrupule. El nu s-a sfiit să 
intercepteze corespondența Elenei Lupescu, amanta Regelui Carol [1. Pârât la Palatul 
Regal de Mihail Moruzov, Cristescu şi-a pierdut postul de director în Direcția Siguranţei şi 
a fost pus la dispoziția Ministerului de Interne. Ivor Porter, un căpitan englez, agent britanic 
în România, care l-a cunoscut foarte bine pe Eugen Cristescu, scrie în memoriile sale că 
“Eugen Cristescu avea întotdeauna ca predilecție femeile mai mature”. Un raport al SSI, 
întocmit de ofițerul Constantin Maimuca, director în Ministerul de Interne, nota că “în 
accensiunea sa, Cristescu s-a servit şi de unele doamne din înalta societate, care l-au 
sprijinit prin relaţiilor lor că să avanseze rapid” (Arhiva SRI, dosar nr. 73865, vol. 1). Dintre 
fostele sale prietene sau partenere, serviciile secrete le-au indentificat pe doamnele col. 
Pomponiu, Molda Zisu, Ileana Baston şi Maria Tănase. Dr. Cristian Troncotă, specialist în 
servicii secrete, este de părere că “celebra cântăreaţă i-a facilitat lui Eugen Cristescu, într- 
o perioadă destul de dificilă, unele schimburi de informaţii cu o serie de diplomaţi americani. 








Cert este că Maria Tănase nu era “la prima abatere” în domeniul serviciilor 
secrete, Relaţiile sale amoroase, care au purtat-o în iatacul atâtor personaje influente, 
politicieni sau diplomaţi, au împins-o şi pe tărâmul spionajului. Dacă nu cumva, cum 
spune o vorbă românească, îmbina plăcutul cu utilul... Istoricul Mihai Pelin, cercetător al 
arhivelor Securităţii, în lucrarea sa Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică, 
afirmă că Maria avea, la sfârşitul anilor '30, relaţii foarte apropiate cu Maurice Negre, 
corespondentul de la Bucureşti al Agenţiei Havas și rezident al serviciilor speciale franceze, 
“Sosit la Bucureşti în iunie 1938, Maurice Negre, corespondentul permanent al Agenţiei 
Havas la Bucureşti, s-a încurcat într-un amor pasager cu Maria Tănase, însă relaţia lor nu 
a durat şi s-a transformat treptat într-o prietenie durabilă. În mai 1939, corespondentul a 
fost surprins de poliţie în timp ce fotografia obiective militare din zona de graniță Turtucaia. 
Maria Tănase, care se bucura de influenţă în epocă, a intervenit imediat la poliţie şi la 
Direcţia Presei, ca să se aplaneze scandalul”, scrie Mihai Pelin în “Dame şi ziarişti”. 


FI"D 


A, NI 4 Pe ai PRE a ka E ii 
7 $. di e € hai PU h _ i? x 3 
i 3 cz duza ) 4 p 






În anul 1940, în plin război, Maria Tânase face un prim-turneu în Turcia. Or, 
Istanbulul și Ankara erau la data aceea locul de întâlnire a celor mai importanți agenți 
secreţi, Artista are ocazia să cânte în faţa preşedintelui țării, lamet Inonu, dar are şi multe 
întâlniri care vor rămâne învăluite în mister. În mod aproape firesc, la întoarcerea în țară 
este luată “în vizor” de serviciului secret al armatei germane, Abwehr, care încearcă 
printr-un maior să o recruteze. Conform arhivelor Serviciului Secret de Informaţii din 
România, condus de Eugen Cristescu, artista refuză. Istoricul Cristian Troncotă este de 


(continuare în pag. 4) 



















































PAG. 4 Nr. 6/198 Iunie 2007 PUNCTE CARDINALE 


maine — agent Secret — 


4 părere că “Maria Tănase l-a ajutat pe Cristescu în munca sa. lada cra rY as a 
| spionajului şi înțelegea că Germania nu are șanse să câştige războiu piu, că Un 
| : | adevărat profesionist legătura și cu serviciile secrete americane şi engleze, iar pri 
cetățeanul vest-german era tot timpul bine informat asupra ofertelor primite de combinat de| | artistă i-a facilitat astfel de contacte”. Asiduu cercetător al documentelor secrete, Mihai 
la firmele concurente; S-a trecut ca primă măsură la supravegherea informativă a întregului| | Pelin a descoperit că în 1941 Maria pleacă din nou în Turcia, cu orchestra lui Grigore 
personal care avea tangenţă cu derularea contractelor, inclusiv a directorului și şefului| | Dinicu. Ea este văzută în compania lui Alfred de Chastelain, şeful filialei SOE (structură 
Biroului de Documente Secrete. S-au folosit toate mijloacele muncii de Securitate, inclusiv] | a spionajului britanic), care lucrase timp de 14 ani în România. Se pare că acesta i-a 
cu aparatură Tehnico-Operativă (TO): înregistrarea convorbirilor telefonice, dar și a discuţiilor] | propus artistei să nu se mai întoarcă în țară, oferindu-i un post la radio la Londra, dar ea 
de la birou şi de acasă. Fără rezultate. Cu toate acestea, s-a constat că, de fiecare dată când]. | a refuzat. La întoarcerea în țară este arestată şi acuzată ca agentă britanică. Probele sunt 
venea la tratative în combinat, cetățeanul vest-german făcea o scurtă vizită protocolară în] | insuficiente şi — evident, la intervenţia lui Eugen Cristescu — este eliberată. 

biroul directorului, după care se retrăgea în sala de tratative. Deşi în biroul directorului erau ş 





Securitatea; 


(urmare din pag. 1) 


deja instalate mijloace tehnice operative, nu au fost înregistrate decât discuţii banale, fără | Securitatea pe urmele ei 

importanță. În ciuda acestui fapt, s-a constatat că informații secrete din Combinat, privind a E a 

ofertele firmelor concurente, continuau să se scurgă în beneficiul cetățeanului vest-german! Nici după 23 august 1944 viaţa tulmultoasă a Mariei Tănase nu s-a schimbat 
La un moment dat, una dintre informatoarele dirijate pe lângă directorul Combinatului] | prea mult, fiind în preajma unor oameni catalogaţi fără tăgadă de serviciile secrete ca 


a observat că în casa de fier din biroul acestuia se află o cantitate impresionantă de bijuterii] | fiind spioni. Securitatea comunistă a urmărit-o pe Maria Tănase, pe care o considera un 
din aur. Au intervenit din nou specialiştii T.O. S-a obținut mulajul cheii de la casa de fier şi| | „element ce manifesta duşmănie față de regimul nostru”. Totuşi, acțiunile Securității 
a avut loc o percheziţie secretă: bijuteriile au fost inventariate, dar lăsate în aceeaşi poziţie| | împotriva ei nu au trecut dincolo de filaj, desigur şi pentru simplul motiv că Maria Tanase 
în care au fost găsite. Cum bijuteriile nu se găseau pe piața românească, indiciile au dus] | era idolul maselor. 

spre director. Pentru intensificarea supravegherii, în biroul directorului a fost instalată o Florian BICHIR 
cameră de luat vederi cu circuit închis, bine ascunsă. Imaginile erau înregistrate pentru a fi 
folosite ca probă. La prima vizită a cetățeanului vest-german, camerele au surprins că Y 
directorul a înmânat oaspetelui său o hârtie AS, fără să aibă loc vreo discuţie între ei.| | SALVATA DE EFUGEN CRISTESCU 
Comerciantul a luat “bilețelul”, pe care l-a pus în geanta sa personală. Din acel moment a 
început o altă muncă contra cronometru. Primă problemă a celor de la Securitate, care În mod paradoxal, Maria Tănase a fost salvată de la o 
doreau să fotografieze “bileţelul2, a apărut rapid, pentru că cetățeanul vest-german venea| | posibilă arestare după 1944 tocmai de cel pentru care a lucrat, 
însoțit în România de un câine-lup, pe care în timpul tratativelor îl lăsa în camera de hotel.| | Eugen Cristescu, şeful SSI. În primul rând. în arhiva SSI nu 
Cu toate acestea, cei de la T.O. au izbutit să-şi ducă misiunea la capăt. Profitând că| | există nici un dosar de informator din perioada 1928-1944, pur 
germanul s-a deplasat la Târgu-Mureş însoțit de o tânără — informatoare a Securității, cu| | şi simplu pentru că SSI nu întocmea dosare. În plus, după 23 
sarcina de a asigura o companie cât mai plăcută —, ofiţerii au organizat o pătrundere secretă] | august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe documente, 
în camera de hotel. Câinele a fost anihilat cu un medicament special şi cu o botniţă. Geanta| | apois-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, 
a fost deschisă, iar documentele directorului — printre care şi “bilețelul” — au fost fotocopiate. din județul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transportat în Rusia . 
Pe “bilețel” erau trecute preţurile de la firmele concurente. A doua zi, la Bucureşti, pe Sovietică, a fost anchetat îndelung, iar în 1946 condamnat la moarte. Prin decret regal, 
peronul Gării de Nord, vest-germenul a fost reținut de Securitate, iar la deschiderea genții| | şi Ja interveneția lui Lucrețiu Pătrășcanu, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe 
a fost descoperit “bilețelul” directorului. Vest-germanul a recunoscut ulterior că directorul] . | viață. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcăreşti, deşi mai multe 
Combinmatului din Sighişoara îi oferea documente şi date secrete în schimbul unor avantaje| | persoane afirmă că l-au văzut în libertate. Şi în prezent există bănuiala căel a fost folosit, 
materiale: bijuterii, ceasuri placate cu aur, lăzi cu băuturi fine... sub un al! nume, de către comunişti, până prin anii '60. Atâta lucru ştiau şi comuniştii: că 

Germanul a fost condamnat la 4 ani şi jumătate, dar patronii săi au plătit cauțiunea şi| | un şef de servicii secrete nu se ucide niciodată, pentru că întotdeauna mai are câte ceva 

s-a întos în Germania. In schimb, directorului i-au fost confiscate bunurile, dar nu a păţit| | de mărturisit, 

nimic altceva, pentru că era membru în Biroul Judeţean PCR, iar organele de partid nu au ZE ELE ZI SEFII 
aprobat începerea urmăririi penale. Incă o dată Partidul învingea Securitatea... e i abea rate ALEI a) 





Dacă la începutul anilor '50 emițătorii 
de ascultare aveau dimensiunile unei 
cărămizi, ele au ajuns în anii '70 să fie 
disimulate în multe obiecte inofensive (pixuri, 
stilouri, ceasuri, ace de cravată, vestimentaţii, mobilier, etc.). După cum spune generalul 
Zamfir în studiul său Tehnica operativă folosită de Serviciile de informaţii româneşti, dintre 
primele primele aparate utilizate de Securitate se distinge minimagnetofonul de tip Kosth, 
ce utiliza ca suporţi de stocare casete cu role de sârmă. Ulterior a fost folosit magnetofonul 
Grundig Luxus care, datorită dimensiunilor mici, putea fi disimulat într-o maşină de ras 
electrică, Unul dintre cele mai utilizate mijloace pentru înregistrarea discuţiilor a fost 
magnetofonul Uher, care se distingea prin calitatea deosebită a înregistrărilor şi printr-o 
fiabilitate de excepţie, De asemenea, pentru înregistrarea discuțiilor captate prin emiţători 
de ascultare, a fost utilizat magnetofonul, cu receptor radio încorporat, de tip Crown. 

„La începuturile telefoniei, operatoarele telefonice erau cele care, ca agenți, furnizau 
informaţii serviciului secret, prin ascultarea la cască a convorbirilor, Ulterior, în interiorul 
sediilor centralelor telefonice s-a dispus amenajarea unor spaţii unde se puteau asculta şi 
înregistra mai multe convorbiri telefonice simultan, prin conectarea „în paralel” a 
dispozitivelor de înregistrare la linia telefonică interceptată. Pentru situaţii mai deosebite, 
când nu era oportună înregistrarea convorbirilor în regim centralizat, interceptarea 
convorbirilor telefonice s-a realizat prin diferite echipamente conectate la dispozitivele de 
înregistrare prezentate mai sus, dintre care se disting aparatul de tip Fujita și ventuza 
telefonică Sun”, scrie autorul menţionat, 


Tehnica înterceptării 


convorbirilor telefonice 





Când pereții au efectiv urechi... 


Apariția microfoanelor active a condus la ideea includerii acestora în elemente 
de construcție şi transportarea semnalului la distanță pentru a putea fi Înregistrat şi 
exploatat. Unele microfoane erau disimulate în diverse elemente de construcție. Este de 
menţiona! faptul că microfonul era mascat cu o pânză specială, care permitea captarea 
undelor sonore, dar care putea fi vopsită şi prelucrată astfel încât să nu fie trădată 
prezența mijlocului tehnic, Pentru interceptarea discuţiilor din spaţii închise şi pentru 
transmiterea acestora la distanță, Securitatea utiliza o gamă largă de microfoane cu 
amplificator, cu transmisia semnalului pe suport fizic. Semnalul audio interceptat putea fi 
transmis la distanţe de până la 10 km, pe circuite fizice, într-un punct de interceptare unde 
înregistrarea se făcea pe magnetofoane şi mai târziu pe casetofoane cu casete multiple. 








„În prima parte a acestui articol m-am străduit să identific pe cei 
care au iniţiat diabolicul “experiment” de la Piteşti, precum şi pe cei care |- 
au pus “în scenă” şi l-au “monitorizat”, În cele ce urmează voi încerca să 
stabilesc din ce motive deținuților politici din România li s-a aplicat un 
tratament de o bestialitate fără egal în analele ororilor penitenciare din 
ansamblul țărilor Europei răsăriteane abandonate de Occident bolșevismului, 
şi chiar şi în altele de aiurea. Deşi motive care ar putea explica această 
stare de lucruri sunt mai multe, eu mă voi opri, în cele ce urmează, doar 
asupra unuia, pe care îl consider a fi fost esențial. 

Nu aş vrea să se interpreteze că fac, cu această ocazie, o pledoarie 
pro domo, dar afirm dintru început că pentru acest tratament 
“discriminatoriu” aplicat deținuților politici din România (mă refer atât la 
tratamentele extrem de inumane din închisorile de execuţie şi din lagărele 
de muncă forțată, cât şi la aberantele acţiuni de aşa-zisă reeducare) 
“vinovată” se face... Mişcarea Legionară. Pentru a-i anihila pe cei mai 
înverşunați adversari ai lor, care erau membrii acestei mişcări, cotropitorii 
bolşevici şi năimiţii lor din țară au născocit şi au pus în aplicare metode de 
exterminare fizică şi siluire sufletească fără egal în universul concentraţionar 
al cumplitului secol XX. Şi monstruozitatea a fost cu atât mai cumplită cu 
cât torționarii nu s-au mulțumit numai cu suprimarea fizică sau cu pervertirea 
conştiințelor şi schilodirea sufletelor adversarilor lor, ci şi-au propus să 
ucidă şi ideile-forță care au făcut posibilă apariţia în țara noastră a acestei 
Stări de spirit care a fost Mişcarea Legionară. 

Am demonstrat, cu altă ocazie, că Mişcarea Legionară a apărut 
şi s-a dezvoltat ca o necesitate istorică în condiţiile create în această parte 
a Europei de rezultatele primului război mondial. Ea nu a fost doar o simplă 
ideologie, ci o mişcare spirituală de regenerare a sufletului românesc, 
structurată pe valorile naționale şi pe spiritualitatea creştină. Şi pentru că, 
printre pericolele care păşteau societatea românească în perioada 
respectivă, se profila tot mai ameninţător, dinspre Răsărit, şi pericolul 
comunist, programul de luptă şi de acțiune al acestei mişcări a avut, încă de 
la începuturile ei, şi o puternică componentă anticomunistă, Această atitudine 


























































stăpâni de la Kremlin, care, după ce şi-au consolidat în interior nefastul lor 
regim, au început să se pregătească pentru a declanşa “revoluția mondială”. 
Căci Rusia, bolşevică acum, nu a renunțat la tendinţele ei hegemonice, ci 
continua, în numele “internaționalismului proletar” de data aceasta, să 
promoveze aceeași obsedantă politică expansionistă de totdeauna. În acest 
scop, Moscova, prin agenţii săi, a urmărit cu atenţie situația politică şi 
socială din țările vecine, în care urmărea cu predilecție să-şi “exporte” 


oluția, încercând e depisteze atât factorii favorizanţi (formaţiuni . 
ce d 2 sa Den b reze sau să facă pa ri, 


-: ; , i i 2 85 
nemulțumiri pe care să le speculeze etc.), cât şi pe cei ostili planurilor lor. 
Astfel, ei şi-au dat repede seama că în România cea mai înverşunată și 
eficientă rezistență împotriva acțiunii lor o va opune Mişcarea Legionară, 
ai cărei membrii erau educați şi pregătiți, printre altele, şi în acest scop. 


fenomen spiritual din țara noastră, mai ales începând cu a doua jumătate a 
deceniului patru, când această mișcare a devenit şi o forță politică de care 
trebuia să se ţină seama, Există indicii că, în această perioadă, NKVD-ul a 
încercat (şi probabil a şi reușit) să-şi infiltreze în rândurile ei agenţi special 
instruiți, pentru a-i studia modul de organizare şi pentru a o compromite şi 
submina din interior. Sunt şi unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu . 
capturarea de către Siguranţă a unui stoc de câteva mii de cămăși verzi 


distribuite elementelor declasate ale mahalaleor, în vederea atragerii 
acestora în evenimentele ce se prefigurau. De asemenea, sunt unele indicii. 
că Traian Boeru, șeful echipei care i-a asasinat pe Nicolae Iorga și pe 
Virgil Madgearu, ar fi fost omul rușilor. Dovezi certe în acest sens.nu avem 
însă (există doar unele mărturii care, într-un demers istoric serios, sunt 
lipsite de relevanţă), dar, dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, ele există cu 
siguranță în arhivele serviciilor secrete sovietice, şi poate chiar în cele 
românești | | 

Dacă în privinţa agenţilor infiltraţi nu deţinem, deocamdată, dovezi 
concludente, avem în schimb dovezi sigure că serviciile secrete sovietice 
(atât NKVD-ul, cât şi serviciile de informaţii ale armatei) nu au încetat să 
se intereseze de Mişcarea Legionară nici chiar în timpul războiului. Şi 
aceasta nu numai în cea de-a doua parte a lui, când era evident că rușii vor 
ajunge pe meleagurile noastre, ci și în prima parte, când această posibilitate 
nu se întrevedea încă, Printre ofiţerii români căzuţi prizonieri la ruși erau și 
foarte mulţi foşti membri ai Mişcării Legionare (ofiţeri de rezervă, mai 
ales: învățători, profesori, avocaţi, doctori etc.); aceştia relatează în scrierile * 
lor memorialistice, unii, sau în simple aduceri-aminte, alții, că în lagărele în 
care erau internaţi veneau periodic comisii formate din ofişeri NKVD, 
şcoliți desigur, unii dintre ei chiar foarte manieraţi, care îi anchetau în 
legătură cu trecutul lor legionar. Îi interesa absolut tot; când şi în ce împrejurări 
au intrat în Mișcare, dacă au trecut sau nu prin Frăţiile de Cruce, cum se 
desfăşura o şedinţă de cuib şi ce probleme se dezbăteau într-o astfel de 
şedinţă, ce calități trebuia să întrunească un șef de cuib, ce personalităţi 
legionare au cunoscut şi care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, 
dacă l-au cunoscut pe Corneliu Zelea Codreanu și prin ce calităţi se impunea 


Însistau, în mod deosebit, asupra Frăţiilor de Cruce şi asupra sistemului de 
educaţie din cadrul acestora. Era evident că aceste discuţii aveau mai mult 
un caracter de documentere decât de anchetă. 
























d 


+ 
PI, să 


PER e 





N d 
SU 


Li l PY Li 
a Pe 





- 





[. pr 
















fermă şi nedesimulată nu a trecut neobservată, ci a fost sesizată şi de noii „| 











| ITI 



















“De aceea, comuniştii ruși au acordat o atenţie deosebită acestui -. 


introduse clandestin în ţară, în toamna anului 1940, care urma să fie . 
































acesta, ce părere au despre viitorul acestei Mișcări.... şi încă multe altele. “ | 















Serviciu Român de Informaţii, una din cele șase persoane arestate şi duse, 
după 23 august 1944, împreună cu mareșalul Antonescu, la Moscova pentru 
anchetă. Acesta povesteşte (vezi, printre altele, Gabriel Bălănescu, Din 
împărăția morții) că un mare număr din şedinţele de anchetă la care a fost 
supus au fost consacrate Mișcării Legionare și că atunci când era anchetat 
despre altceva (alte partide, personalități politice, diplomaţi etc.), la anchetă 
asistau doar două, trei sau cel mult patru persoane. Când era însă vorba de 
Mişcarea Legionară, ancheta avea loc într-un mare amfiteatru, în faţa 
unei asistenţe de până la o sută de persoane, care notau conştiincios tot ce 
spunea el, unii dintre aceştia punând chiar şi întrebări lămuritoare. La 
aceste şedinţe participa întotdeuna şi un general, Vinogradov, care conducea 
ancheta. Îi interesa, în mod deosebit, ca şi pe ceilalți (este vorba de 
anchetatorii ofițerilor din lagăre), modul de organizare a Mişcării, sistemul 
de educaţie a membrilor ei, idealurile acestora, statutul lor social, precum 
şi ponderea cadrelor militare în rândurile lor. De asemenea, în mod deosebit, 
îi interesau și Frățiile de Cruce, despre care voiau să afle cât mai multe 
lucruri, cum ar fi: criteriile de recrutare a tinerilor în această organizație, 
activitatea lor și, în mod deosebit, educaţia care se făcea în aceste pepiniere 
de viitori legionari. 

Deci, nu e de mirare că, atunci când trupele rusești ne-au invadat 
țara, comuniştii (venetici şi băştinaşi laolaltă) cunoşteau bine starea de 
spirit de la noi și greutăţile pe care le vor întâmpina în îndeplinirea misiunii 
lor nefaste. Ştiau că Mişcarea Legionară este singura organizaţie 
anticomunistă cu structuri organizatorice pe întreg teritoriul naţional, în 
toate straturile societăţii, disciplinată, activă, motivată nu numai ideologic, 
ci şi moral-existenţial, şi mai ales cu o mare predispoziţie de a se jertfi 
Mai ştiau, de asemenea, că viitorul acestei organizaţii era asigurat de un 
corp masiv de tineri (elevi şi studenţi) care erau educați şi formaţi în 
Frăţiile de Cruce, unii, şi în Corpurile Studenţeşti Legionare, ceilalți. Ştiind 
toate acestea, comuniştii, îndrumați de consilieri sovietici, au luat măsurile 
care se impuneau Aplicând principiul divide et impera, şi-au asigurat, 
dintru început, colaborarea celor dispuşi să facă compromisuri şi, cu ajutorul 
acestora, au început demolarea sau acapararea principalelor instituţii ale 
stațului. Mai întâi şi-au aservit Poliţia şi Siguranța, apoi, imediat după 
terminarea războiului, au desființat armata regală, pe care au înlocuit-o cu 
aşa-zisa „armată populară” formată în jurul diviziilor „Tudor 
Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan”, Cu această ocazie au fost 
arestați, judecați şi condamnaţi la ani grei de închisoare zeci de generali şi 
sute de ofiţeri superiori, pentru pretinse „crime de război” ori pentru „crime 
împotriva umanităţii” | e 
 Asigurându-şi loialitatea acestor două instituții, au antamat apoi, 
în luna iunie 1945, problema neutralizării Mişcării Legionare. Mai întâi, 
pentru a-i intimida, au răspândit zvonul că Poliţia și Siguranța întocmesc 
liste cu legionarii care vor fi arestați și deportați în URSS. Apoi,. prin 


„intermediul unor emisari (printre care, se pare, se număra şi dr. Petru | 
"Groza, la ora aceea deja prim-ministru), au propus Comandamentului 


legionar din interior un pact de neagresiune, prin care părțile să-şi ia 
obligația că nu vor acţiona una împotriva celeilalte, ci că se vor tolera 
reciproc. După lungi deliberări, Comandamentul Mişcării a acceptat târgul 
şi a dat, în acest sens, circulara din 6 august 1945, prin care se recomanda 
tuturor legionarilor să se abţină de la orice provocare. Desigur, nici una din 
cele două tabere nu avea de gând să respecte acest pact, ci l-au încheiat 
doar pentru a câştiga timp. Numai că legionarii nu au ţinut seama că 
timpul nu lucrează pentru ei, ci pentru comunişti... int 
Semnarea aceştui pact de neagresiune a fost o imensă greşeală, 
deoarece s-a ratat prin aceasta un mare moment istoric. Dacă legionarii, 
în loc să semneze acel pact, ar fi declanşat lupta de rezistență anticomunistă, 
aceasta ar fi putut fi, pentru cotropitorii bolşevici din România, ceea ce a 
fost, în timpul războiului, lupta de partizani din Jugoslavia împotriva 
cotropitorilor germani, Căci, în circumstanțele istorice de atunci, condiţii 
pentru o asemenea acţiune existau, În afară de Mişcarea Legionară mai 
erau destui nemulțumiți şi năpăstuiţi care oricând ar fi fost gata să pună 
mâna pe armă pentru a lupta împotriva cotropitorilor şi a năimiţilor din 
interior. Erau, în primul rând, ofiţerii armatei regale deblocaţi şi trimişi la 
munci umilitoare în civilie,: erau rămâăşițile armatei naţionale din Austria 
şi întregul exil legionar din Germania: şi, nu în ultimul rând, o asemenea 
acţiune ar fi avut adeziunea — tacită sau chiar declarată — a întregului 
popor român. Desigur, șansele de izbândă erau minime sau chiar nule (s- 
ar fi întârziat poate cu cîțiva ani comunizarea țării), însă atunci, mai ales 
atunci, importantă nu era victoria, ci lupta. Ea ar fi creat o stare de spirit 
de neaplecare şi ar fi întreținut o scânteie de nădejde în rândurile românilor, 
cum spunea întemeietorul Mişcării atunci, la început, în pădurea Dobrina. 
În ce priveşte pierderile (mai ales în vieți omeneşti), acestea ar fi fost 
desigjur mari, chiar foarte mari, însă nici într-un caz mai mari decât cele 


“suferite de poporul român în perioada prigoanei comuniste, 


Şi mai este ceva. O asemenea acțiune ar fi dat victimelor de mai 
târziu posibilitatea de a muri luptând eroic, cu arma în mână, fiind astfel 
scutiți de umilinţele și ororile pe care le vor trăi, peste câțiva ani, la Piteşti, 
Gherla, Aiud sau în alte temnițe cu care era împânzită întreaga țară. De ce 
n-a fost așa? Nu ştiu! Poate că Dumnezeu a vrut să avem mai mulți martiri 
şi mai puțini eroi... a 


Vi Demostene ANDRONESCU 


Să 





- 






























PAG. 6 Nr. 6/198 lunie 2007 





PUNCTE CARDINALE 


altminteri unchiul său dinspre mamă). Bacalaureatul 
şi-l va lua la Sibiu, în 1945, după care, reintors în 
Capitală, va urma simultan cursurile Facultăţii de Litere 
şi Filosofie şi pe cele ale Facultăţii de Drept. După 
terminarea studiilor universitare (1949), funcționează 
ca redactor la emisiunile culturale ale Radiodifuziunii 
Române, în perioada de maximă ideologizare stalinistă 
(1949-1964), apoi — ca bun profesionist, dar și ca 
unealtă maleabilă a intereselor propagandistice ale 
partidului unic — este avansat director al Televiziunii 
Române (1965-1968) şi vice-preşedinte al Radio- 
difuziunii (1968-1970). Din 1970 până în 1983 se 
menține ca redactor-şef la România liberă (după 1990 
va reveni ca director onorific) şi ajunge, fără să se 
încurce în scrupule, membru supleant al C. C. al P.C. 
R. (1974-1978) şi deputat în Marea Adunare Naţională 
(1978-1982). În ultimii ani ai lui Ceauşescu, cariera sa 
cunoaşte o anumită eclipsă, pe care unii au crezut c-o 


smir>o > <>300 





de nicăieri”), dar ferm anticomunist, cu accente critice 
radicale, într-o notă de patetism sfătos şi dezabuzat, 
marcat de o sene de idiosincrazii conjuncturale mai 
mult decât de un set de principii majore. Nimeni 
n-a încondeiat poate cu mai multă asprime noua clasă 
politică românească şi rețelele mafiote ale zilei, 
degenerarea morală a societăţii româneşti şi abuzurile 
sau stângăciile curente ale unui „europenism” 
decerebrat. O parte din această gâlceavă cu vremurile 
se regăseşte şi în volumele lui mai recente (aproape 
toate cu tiraje de best-seller-uri), de la Don 
Quijote în Est (1994) la Intre crâşmă şi biserică 
(2003). 

Oricum l-am judeca pentru trecutul lui 
antedecembrist, trebuie să recunoaştem că după 1989 
a avut aproape constant o poziție onestă Şi că viața 
publică românească ar fi arătat cu totul altfel dacă 
majoritatea foştilor servanți ai comunismului ar fi 








pot numi „disidenţă”. 
Luni 7 mai 2007, în urma unui stop cardiac, a 
încetat din viață, în vârstă de 81 de ani neîmpliniţi, 


scriitorul Octavian Paler, “bătrânul reacționar”, 








postdecembrişti ai României (inclusiv al lui Emil 






tator incomod al tarelor vieții noastre publice, fie în 
editorialele sale aproape zilnice, fie în numeroasele 
sale apariţii televizate. În ultimii ani făcuse o adevărată 
psihoză anti-Băsescu şi probabil că ar fi fost foarte 
neconsolat de rezultatul recentului referendum. 
Octavian Paler s-a născut pe 2 iulie 1926 în balast ideologic. 
satul Lisa, nu departe de Făgăraş, într-o familie de 
țărani înstăriți (dar nu destul de înstăriți pentru a fi 
asimilați mai târziu „chiaburimii”, scriitorul putînd 













O avea şi pe care nu s-ar putea spune că n-a 
valorificat-o în context). În 1937 a fost admis ca 
bursier la Colegiul Naţional „Spiru Haret” din 
Bucureşti, dar ultimul an de liceu îl va face la Colegiul 
Naţional „Radu Negru” din Făgăraş (unde fusese 
nevoit să se transfere în urma unei altercaţii cu 
directorul de la Bucureşti, prof. George Şerban, 







? 















PUIU ATANASIU 


S-a dus dintre noi una din cele mai curate conştiinţe din 
câte se vor fi perindat pe acest pământ frământat cu sânge, lacrimi 
şi sudoare. Destinul i-a hărăzit o viaţă şi de urcuşuri pline de 
lumină, dar şi de prăbuşiri până la ultima limită a suportabilităţii 
omeneşti. Din care însă întotdeauna a reuşit să se ridice întreg şi neîntinat. A 
recul fără să cedeze şi fără cel mai mic compromis prin tot lanţul de 
inimaginabile torturi, dar şi de perfide ispite ale Inchiziției roşii, devenind 
astfel un reper moral pentru toți cei ce l-au cunoscut şi prețuit. Ă 

A venit pe lume acum 92 de ani (2 martie 1915), în Focşani. Învățătura, 
începută în oraşul natal (şcoala primară şi liceul), a continuat-o la Universitatea 
din Bucureşti, de unde şi-a luat licenţa în Drept. În scurtele perioade de linişte 
din viața lui, a exercitat alternativ, cu talent şi probitate, profesiunile de avocat 
şi de magistrat, Dar evenimentul hotărâtor al vieţii sale a fost intrarea în 
Mişcarea Legionară. Nu terminase liceul când s-a înscris într-o Frăţie de 
Cruce, Pentru spiritul lui organizatoric, activ şi tenace, a fost prețuit în Mişcare, 
în a cărei ierarhie a urcat treptat până la gradul de comandant, astfel încât în 
scuria guvernare legionară (6 septembrie 1940 — 21 ianuarie 1941) a fost 
nu mit prefect chiar în oraşul său natal. Ca ofiţer de rezervă, a fost concentrat 
pe zonă, iar apoi, în vara fierbinte a anului 1941, trimis pe front cu Regimentul 
8 Artilerie. În bătălia Stalingrad-Cotul Donului, la 25 noiembrie 1942, cade 
prizonier la ruşi. Cu această dată în viaţa lui Puiu Atanasiu se deschide un 
nou capitol. Va expermenta pe propria-i piele întreaga serie a urpiilor biblice 
(foamea, setea, gerul, molima, teroarea, muncile silnice, istovirea etc.) din 
care este urzită viaţa de zi de zi a prizonierului în URSS, culminând cu cea 
mai pervesră şi mai periculoasă dintre ele: propaganda politică, sprijinită de 
loate mijloacele de constrângere. În faţa acestor incalificabile încercări de 
anexare şi a libertăţii noastre interioare, ofiţerimea română, în mare majoritate, 
s-a situat pe poziţii de refuz categoric şi de rezistență. Aici Puiu Atanasiu a 
avut un rol considerabil. Astfel la Susdal, la şedinţa de constituire a aşa-zisei 
Divizii de voluntari „Tudor Vladimirescu” („T. VW” — adică „trădători şi 
vânduți”, cum le spuneam noi), a luat cuvântul, calificând această acţiune 
drept trădare şi indicând din Codul Penal sancţiunea corespunzătoare: pedeapsa 
cu moartea. Intervenţia lui a dat peste cap şedinţa. Toţi cei solicitați s-au 
împrăştiat şi nimeni de acolo n-a mai semnat „cererea de înscriere”. Trecut 











































În anii *80 era deja un scriitor consacrat (debu- unei senectuţi onorabile au răscumpărat în mare 
tase în Luceafărul, în 1958, cu poezia „Ulciorul”, dar măsură, alături de indiscutabilul său talent literar, 
se va impune treptat mai ales ca prozator şi eseist), „păcatele tinereţii” (care, în paranteză fie spus, au 
adversarul cel mai neîmpăcat al tuturor preşedinţilor după ce în 1978 primise Premiul Academiei R. S. R., fost mult mai mici decât ale altora, ce au avut 
iar în 1980 Premiul Uniunii Scriitorilor. Mirologii indecenţa de a i se erija după moarte în foşti prieteni 
Constantinescu, pe care-l susținuse inițial), comen- — subiective (1975), Apărarea lui Galilei (1978), Scrisori “apropiaţi, ca de pildă sinistrul Adrian Păunescu). Un 
imaginare (1979), Caminante (1980), Polemici cordiale singur moment de slăbiciune a marcat, poate, acest 
(1983), Viaţa ca o coridă (1987) sunt cîteva dintre traseu postdecembrist: acceptarea decoraţiei date de 
titlurile sale de succes din „epoca de aur” (sintagmă pe  lon Iliescu (Ordinul Naţional Steaua României), căruia 
care, zice-se, chiar el ar fi lansat-o), scrise cu mână n-a avut tăria să-i spună, ca bunăoară regretatul Radu 
sigură şi cu un anumit patos al ideilor, fără prea mult Chesaru (atunci când i s-a oferit certificatul de 


După evenimentele din decembrie *89, s-a 


numărat printre fondatorii Grupului pentru Dialog Social Cavaler, i-a confent dreptul postum la onoruri militare 
(G. D. $.), şi-a consolidat faima ca editorialist la 
face caz, la o adică, de „originea sănătoasă” pe care România liberă, Ziua, Cotidianul, dar şi ca „moralist” 
Şi „comentator” al scenei politice şi culturale în ra/k- 
show-uri TV (în ultimii ani, mai ales la Antena 3). După 
ce fusese, până spre 60 de ani, un servitor şi profitor cuviinţă). A fost înmormântat la Cimitirul “Sfânta 
notoriu al regimului comunist, mulți au primit cu 
circumspecție noul său discurs „de dreapta”, minimal 
creştin (structural, era mai degrabă un epicureic) şi 
prudent naționalist (în frondă de bun-simţ cu „europenii 









urmat un drum asemănător. Rectitudinea şi curajul 


revoluționar): „Nu dau mâna cu criminalii!”... 
Ordinul Naţional Steaua României, în grad de 


(de care n-a putut avea parte, spre exemplu, 
consăteanul său legendar lon Gavrilă Ogoranu, marele 
luptător anticomunist din munţi, pe care el unul, cel 
puţin în ultimii ani, a ştiut să-l preţuiască după 


Vineri” din Bucureşti, miercuri 9 mai, fiind petrecut 
pe ultimul drum de unicul său fiu (stabilit de mai mulţi 
ani în străinătate), şi de câteva sute de prieteni şi 
admiratori. Dumnezeu să-l ierte. (Răzvan Codrescu) 












pe lista proscrişilor, avea să fie angajat într-un periplu prin Siberia, pe la 
diferite lagăre de pedeapsă (ştrafînoi laghera), oprindu-se în final la Karaganda, 
unde avea să-l întâlnească pe cpt. Nicolae Popescu-Tudor, cel care la Oranki, 
la o şedinţă asemănătoare, dăduse peste cap proiectele Anei Pauker. 

In ce mă priveşte l-am cunoscut pe Puiu în lagărul de la Mihailovo 
(situat în regiunea de nord a Volgăi). După ce am colindat împreună câteva 
lagăre, printre care şi Odessa (unde am stat aproape 2 ani), tot împreună ne- 
am şi repatriat (pe la Sighet, în decembrie 1950), după o rătăcire de aproape 
9 ani. De acolo, împreună cu alți numeroşi prizonieri români şi cu deportaţi 
saşi, sosiți înaintea noastră, am fost transportați la Bragadiru, lângă Bucureşti, 
de unde, preț de o jumătate de an, s-au repatriat cu țârâita majoritatea celor 
închişi. La 17 iulie 1951 am ieşit şi eu pe poarta lagărului, lăsând în spatele 
ei, spre marea mea durere, încă 22 de foşti prizonieri, între care şi Puiu Atanasiu. 
In seara aceleiaşi zile au fost transportaţi la Canalul Dunăre-Marea Neagră, 
unde, fără nici o sentinţă judecătorească, dezbrăcaţi de haina militară şi 
îmbrăcaţi în zeghea vărgată de deţinuţi, au fost puşi la muncă silnică, fiind 
eliberaţi abia în 1954. La ieşirea din lagăr, Puiu Atanasiu o cunoaşte pe Dr. 
Voichița Moroşanu, cu care se căsătoreşte. Marginalizat şi multă vreme fără 
lucru, este până la urmă repartizat de Oficiul Braţelor de Muncă pe post de 
vânzător Într-o (utungerie din plin centrul Capitalei, aflată sub supravegherea 
Securităţii. Intr-o noapte din februarie 1958, toţi foştii prizonieri care intraseră 
întâmplător în tutungerie ca să-şi cumpere un pachet de ţigări au fost arestați, 
în frunte cu Atanasiu şi familia lui, sub învinuirea de „complot împotriva 
statului social-democrat”, ceea ce însemna pedeapsa cu moartea. Ancheta a 
fost de o sălbăticie fără precedent. Sentința a fost „condamnarea la moarte”, 
schimbată ulterior în „muncă silnică pe viaţă”, detenţia durând până la decretul 
de grațiere din 1964 (la ieşirea din puşcărie, cumula 18 ani şi 3 luni de privare 
de libertate, inclusiv prizonieratul), Şi-a câştigat apoi pâinea ca economist la 
diferite întreprinderi, până în 1975, când s-a pensionat. Evenimentele din 
1989 l-au făcut să explodeze, la parte la toate mişcările şi manifestările de 
protest. Împreună cu alți camarazi, înființează Asociaţia Foştilor Deținuți 
Politici şi Uniunea Veteranilor de Război, punând ceva mai târziu şi bazele 
unui partid intitulat, Pentru Patrie”, de care se ocupă intens. În 2005 tovarăşa 
lui de viaţă, de luptă şi de suferinţă, Voichiţa, avea să închidă ochii. Puiu 
Atanasiu se izolează în locuinţa sa şi rupe complet legătura cu lumea exterioară, 
ca anul acesta să închidă şi el ochii, la 2 mai, fiind înmormântat la Cimitirul 
„Tudor Vladimirescu” din Capitală. Odihnească-te Cel de Sus în Împărăția 


Sa, pe tine, alergător de cursă lungă şi campion al suferinţei! (Radu 
Mărculescu) 















1; (0):4 7.9] (ele) 9.0237. Cei 7! 


PUNCTE CARDINALE 


lunie 2007 Nr. 6/198 PAG. 7 


FRED NĂDĂBAN 





S-a născut în 22 iulie la Sibiu, fiind fiul cel mai mic al jurnalistului, poetului şi tipogratului 
Elie Măgean. A urmat cursurile Liceului „Gh. Lazăr” din Sibiu până la vârsta de 12 ani, după care 
ŞI-a continuat studiile la Liceul Militar din Târgu Mureş. În 1942 a absolvit Şcoala de Artilerie AA Bucureşti, 
cu gradul de sublocotenent. A avut onoarea de a face parte, în calitate de şef de promoţie, din prima serie de 
absolvenţi ai Şcolii de Artilerie AA. A depus jurământul de credință în fața M. S. Regele Mihai I, primind 
sabia de ofiţer cu iscălitura suveranului. A participat activ la luptele pentru apărarea Bucureştiului. În 1944 s- 
a căsătorit cu Natalia Cecilia lonescu, care i-a dăruit în 1947 o fiică, Cristina. După terminarea războiului, îşi 
continuă pregătirea la Academia Militară din Bucureşti şi, simultan, urmează cursurile Facultăţii de Drept 
(1948). Şi-a început cariera de profesor la Academia Militară, în specialitatea „Tactică şi strategie militară”, 
Pentru calitățile profesionale deosebite a fost distins cu numeroase premii şi medalii militare de război. S-a 
pensionat în anul 1979, cu gradul de colonel Şi fără calitatea de membru P.C.R. Obţinuse şi specializarea de 
inginer electronist, iar după pensionare a activat în continuare în această profesie, în cadrul Institutului 
Politehnic Bucureşti. In anul 1982, cu familia, a emigrat în Canada, dedicându-se mai ales educaţiei nepotului 
său Mihai, ajuns acum la frumoasa vârstă de 28 de ani, avocat la Baroul din statul Alberta (Canada). În 
februarie 2004 soţii Măgean şi-au aniversat 60 de ani de căsătorie, evenimentul fiind onorat prin felicitări 
scrise de premierul canadian, d-l Chretien, şi de către premierul statului Alberta, d-l Klein. S-a stins din viaţă 
la 22 august 2004, fiind înmormântat la Edmonton, Alberta. Dumnezeu să-l odihnească. (G. C) 


MIREL STOENESCU 





Din Dietikon — Elveţia am primit trista veste că omul de excepţie care a fost Mirel 
Stoenescu a trecut de cealaltă parte. Ne-a părăsit distins şi discret, aşa cum a trecut şi prin viaţă, 
lăsând în urma lui amintirea unui zâmbet duios şi a unei existențe exemplare. 

Mirel Stoenescu s-a născut în Bucureşti, în 1922. A urmat Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, pe 
care l-a absolvit în 1940, ca şef de promoţie. S-a înscris apoi la. Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie, pe care a 
absolvit-o, tot ca şef de promoţie, în 1942. Ca tânăr ofiţer aviator a luat parte la mai multe misiuni aeriene pe 
frontul de Răsărit, primind pentru curajul şi abnegaţia sa mai multe ordine şi medalii. După terminarea 
războiului, s-a înscris, pentru a-şi face şi o carieră civilă, la Facultatea de Electronică din București, pe care 
a absolvit-o în 1949. La începutul anilor *50 a fost arestat şi condamnat pentru simpatii legionare. După 
eliberarea din temniţă, a reuşit să emigreze în Elveţia, unde, prin seriozitate şi muncă asiduuă, a reuşit să 
facă o strălucită carieră de inginer. După 1989 şi-a vizitat anual, cu emoție şi nostalgie, ţara natală, mărturisind 
adesea că ar dori să sfârşească şi să fie înmormântat aici. Nu a fost să fie aşa, căci s-a stins, nemângâiat, în 
țara de adopţie, în ziua de 9 mai a. c. Dumnezeu să-l odihnescă în ceata drepţilor Săi. (D. A.) 


RALU FILIP 





Ne-a părăsit prematur, la numai 47 de ani, juristul şi omul de presă Ralu Filip, 
controversatul preşedinte al Consiliului Naţional al Audiovizualului (C. N. A.): un infarct l-a răpus 
în noaptea de marți spre miercuri 23 mai a. c., la Spitalul “Matei Balş” din Bucureşti, unde fusese internat de 
urgenţă în cursul zilei de marţi, acuzând dureri acute în zona stomacului. Se pare că fumatul excesiv şi 
hiperponderabilitatea i-au fost fatale, pe fondul unei existențe pline de stress. 

Născut la 30 august 1959, era căsătorit şi avea doi copii. In timpul studenției a fost urmărit de 
Securitate pentru opiniile sale potrivnice regimului comunist (cf,, în fondul C. N. S. A. S., dosarul de urmărire 
“Firul”), După absolvirea Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti (1984), a fost avocat (mai întâi la 
Baroul Urziceni, apoi la Baroul Bucureşti), iar în perioada 1990-2001 a funcţionat ca jurnalist la Curierul 
național (unde a fost, pe rând, şef de secţie, redactor-şef adjunct şi senior editor). Din iulie 2002 a fost 
membru C, N. A. iar din decembrie 2002 Parlamentul l-a numit preşedinte al acestui for (pentru un mandat 
de 4 ani, prelungit apoi cu încă 2), unde a căutat să se achite cât mai bine de responsabilităţi, confruntându- 
se nu o dată cu situaţii destul de ingrate. A mai fost membru fondator şi director al organizaţiei Casa N. A. T. 
O, în România. 

Trupul neînsufleţit a fost mai întâi depus la Palatul Parlamentului, apoi înmormântat, cu onoruri 
militare, la cimititul Mânăstirii Cernica. Peste 300 de rude şi colegi l-au condus pe ultimul drum, vineri 25 
mai. Fostul preşedinte al C. N. A. a primit distincţia postumă “Crucea Moldavă” din partea Mitropoliei 
Moldovei şi Bucovinei, în semn de recunoştinţă pentru sprijinul acordat la înființarea reţelei de posturi de 
radio “Trinitas”, Distincția a fost înmânată familiei din partea Mitropolitului Daniel, în contextul slujbei ținute 
în Sala “Constantin Brâncuşi” din Palatul Parlamentului de către P. S, Vincențiu Ploieşteanul, vicar patriarhal. 


(VA: M) 


Miercuri 2 mai 2007, la Cluj, s-a stins 

Fredolin (Fred) Adrian Dan Nădăban 
(înmormântat la Socodor-Arad), fost deținut politic 
şi celebru profesor de limba engleză. Născut la 8 
decembrie 1930 în com. Satu Nou, jud. Arad, a 
urmat la Timișoara studii de Medicină (întrerupte de 
arestarea din 1956) şi Filologie (fiind şef de promoţie 
pe ţară şi repartizat la Liceul Ady-Şincai, unde avea 
să facă o frumoasă carieră didactică). Prima oară 
fusese arestat în 1948, la numai 17 ani, pentru 
apartenenţă la FDC, apoi în 1956, pentru “crimă de 
uneltire contra ordinii de stat”, în urma evenimentelor 
din Ungaria. Condamnat la 25 de ani, este repus în 
libertate la graţierea generală a deţinuţilor politici din 
1964. Mi-a rămas viu în minte chipul lui de haiduc 
cu plete albe de pe la începutul anilor 80, când l-am 
cunoscut prin intermediul prietenului comun Marcel 
Petrişor, de care l-a legat o bărbătească şi lungă 
camaraderie. Din păcate, n-am mai avut prilejul să-l 
revăd, dar i-am urmărit scrisul angajat de după 1989, 
când a fost una dintre vocile discrete — dar ferme şi 
lucide — ale noii drepte româneşti. La pagina 12 este 
publicat ultimul text (“O ultimă tentativă”) pe care a 
ajuns să-l redacteze, pe marginea “Legii Ticu”, şi care 
n-a mai apucat să vadă antum lumina tiparului. 
Dumnezeu să-l odihnească printre drepți. (R. C.) 


NI COLO) 7.959.045) P 





S-a născut în Săliştea Sibiului, 
fiind mezinul unei familii cu 9 copii. A 
absolvit Liceul Comercial, după care s-a 
înscris la Facultatea de Textile din Bucureşti. În anul 
1952, când mai avea de susținut două examene 
pentru obținerea diplomei, este arestat de Securitate, 
anchetat, judecat şi condamnat la ani grei de temniță, 
pentru credința lui în Dumnezeu şi într-un destin mai 
bun al neamului românesc. Încă din perioada liceului 
s-a format în şcoala naţional creştină a „Fraţilor de 
Cruce”. Caracterul integru bine zidit l-a ajutat să 
suporte cei 16 ani de privaţiune de libertate. A trecut 
în floarea tinereţii, prin universitățile de la Aiud, 
Gherla, Canal (Periprava) Piteşti. Aliat în lupta cu 
valurile vieții a avut în soția lui, Maria Roşca, pe 
care a luat-o în căsătorie în anul 1977, Deşi n-au 
avut copii, au trăit uniţi în dragoste, la bine şi la greu 
până când Dumnezeu a hotărât despărțirea lor prin 
moarte (22 mai 2007). Mulțimea celor care l-au 
condus pe ultimul drum — membrii AFDPR Sibiu, 
foşti colegi de muncă, vecini şi cunoscuţi — sunt o 
dovadă a recunoştinţei şi dragostei față de cel 
adormit. Preotul familiei l-a pregătit pentru lungul 
drum, prin acordarea Sfintei Taine a Împărtăşaniei. 
Acum se odihneşte în Domnul, strămutat din 
stricăciunea acestei vieţi la viaţa veşnică, alăturându- 
se camarazilor de Crez din lumea Drepţilor şi a 
Dreptăţii. (Pr Gh. Bogdan) 





N. CRACEA — 7 ANI DE LA MOARTE 


Duminică 27 mai 2007, la Biserica “Sf, Ilie-Gorgani” (apoi la cimitir și acasă, cu camarazii cei mai apropiați) a avut loc pomenirea de 7 ani 
a părintelui N, Crăcea (n. 28 iunie 1914), fost Comandant legionar, eroul legendar de lu Braşov (septembrie 1940), pribeag sub regimul Antonescu 
și deținut politic sub regimul comunist, autor, în amurgul vieţii, al seriei de $ volume (ultimul apărut postum) intitulate Dezvăluiri legionare (1994- 


PiILII9B 


Teologul teleormănean a fost una dintre cele mai pure figuri ale rezistenței creștine și naționale a generaţiei sale, exemplu până la capătul 
zilelor de rectitudine și jertfelnicie, pe un fond de nobilă discreție (nu s-a vrut niciodată cu tot dinadinsul în față, nu s-a luat niciodată pe sine drept 
măsură și a căutat până la capăt să slujească duhul împăcării, chiar dacă a fost pus în situaţia de a vorbi adeseori “urechilor închise”). Anii cei mai 
îndelungaţi de slujire la altar rămân legaţi de satul de munte Petriceaua, unde memoria lui a rămas vie până azi (deşi la data morții, de-acum 
pensionat, se strămutase de ani buni la Bucureşti, unde am avut șansa și bucuria de a-l cunoaște după 1989, ca pe unul dintre cei mai fideli abonaţi 
ai Punctelor cardinale, la care familia Crăcea a și colaborat de-a lungul vremii, cu un admirabil zel mărturisitor). 

Deşi împovărată de ani și singurătate, doamna Flora Crăcea-Jianu, văduva sa, vrednică aromâncă, pictoriță amatoare şi scriitoare plină de 
talent (poezie, proză, teatru), şi-a făcut încă o dată exemplar datoria față de memoria celui de care și-a legat de timpuriu viaţa şi destinul, fiindu- 
i timp de peste o jumătate de veac cea mai fidelă şi devotată camaradă, “cu stofă de Ana Meşterului Manole”, cum îi plăcea părintelui să spună. 
Dumnezeu să-l odihnească și să-l învrednicească pe mai departe de dreaptă pomenire în cer şi pe pământ, iar pe văduva sa să o ocrotească şi să o 
răsplătească pentru sufletul ei mare, dăruindu-i sănătate și împăcare întru cele care nu se trec. (R. C.) 








—_ ij 















PAG. 8 Nr. 6/198 lunie 2007 





PUNCTE CARDINALE 






Petru-Vodă: 
biserica Mânăstirii “Sf. Arhangheli” 













UZ 










i De LU 













Lu 


RAI 4) 
> Fatu 
40 ZĂ 






x» 








































” pe greaje PIRA fa 
e vapiti 0 pir îi da pa, î - E 
j Î : . A - rapoarte PU, Pi ae A) P Ama d - . b 4 Du | 
ici aa Î, ă e cet LE e RIDE oc citi» Pa DP pe XI 
. - pi ga CER Pi nai ia 

| L Y a dm Pat dă E PS n Sep pi Ala RD AR - Petru-Vodă: 
Sta " Pr >> a area Lt bl iad îi € Aaa A: Ia, i E) DR a . 
> pe a XR a: RA: i E mă Y Da lei . 4 . Ă * si d - -. . . A Î 1. . . 

Lab tin sfat SI, - -. i, Î wa, PE j a 38 su pd. j Adi 
nad afla fe, at, =. i, i | Pi ret 7 = a A = Su Z a tg? Za e pi 25 obştea Mânăstirii Diaconești 

. a - - ae E pe —— ei A _ > > 
| 3 ; P - > _ i “ po 2 


Vremea, atât la înmormântarea din decembrie anul trecut, cât şi la parastasul 
din mai anul acesta, s-a potrivit parcă firii “solare” a Părintelui Calciu: soarele a 
străluminat ca şi chipul lui radios, iar cerul a avut albastra limpezime a ochilor lui. 

Aşezată într-un spațiu mirific, de plai montan, ce atestă parcă sintagma folclorică 
a “gurii de rai”, Mânăstirea “Sfinţilor Arhangheli” de la Petru-Vodă, cu splendida ei 
pictură exterioară, în cea mai bună tradiţie a ortodoxiei moldave, abia aşa, în plin soare, 
îşi vădeşte parcă întreaga frumusețe, atât în ansamblu, cât şi în detalii. > 

Fiind zi de duminică, s-a aflat la fata locului şi multă lume de prin împrejurimi, 
venită pentru Liturghie şi pentru sfat. La chilia Părintelui lustin, puhoi de lume, aşteptându- 
şi rândul la marele duhovnic. În rest, lume venită mai de departe, mai ales de la Bucureşti, 
anume pentru parastasul Părintelui Calciu, ce a rânduit din vreme şi a lăsat cu limbă de 
moarte să fie îngropat în cimitirul lavrei de sub Ceahlău, de care se legase tot mai mult în 
anii din urmă. 

Ca şi la înmormântarea de acum 6 luni, au lipsit fețele “simandicoase”, fie ele 
bisericeşti sau mireneşti: n-au fost nici ierarhi, nici teologi universitari, nici VIP-uri ale 
vieții politice sau culturale, ci doar oameni simpli şi inimoşi, alături de un grup de apropiaţi 
ai Părintelui din ţară şi din exil. Nici o formă de atenţie sau recunoaştere oficială n-a 
venit să îndrepte cu întârziere indiferența impardonabilă din decembrie 2006 faţă de 
trecerea la cele veşnice a uneia dintre marile figuri româneşti ale rezistenţei şi luptei 
anticomuniste, Ocupat pe atunci cu pregătirea numărului de circ parlamentar prilejuit 
de Raportul Tismăneanu, iar acum savurându-şi reîntoarcerea la Cotroceni în urma 
referendumului din ziua anterioară, preşedintele Băsescu, clown-ul în functiune al 
anticomunismului de paradă, s-a complăcut din nou să nu se sinchisească (cum nu s-a 
sinchisit nici de moartea lui lon Gavrilă Ogoranu, de la care, tot în mai, S-a împlinit un 
an). In moarte Părintele e urmărit de aceeaşi ingratitudine ca şi în viață, dar dacă aceasta 


poetii 


- 











| 
PA /A 
i 










s 44 R » |! i 
pd fe i Pe 4 i feri Pepi, Dă s 
5 pd, i / Edi cl 47t iat Med 7 
La | Li , E aj N 
ă: slujba de la mormânt fie 
K L] - 


„e ZAC sia as 
E in N 
ră ; 
“Petru-Vo 
7 E, * PA i ——— i PO4| 


E: N pi N > ă 
x DA Ie i Dati DR 
[d LA 
ea ea 0 i a 
NI i >| id FRA 
er pa. - 


că 
> 4 
Li A 









7 
(A 
€ 


Ș, 
1 


SM 


- 


ia 

pre 
a) 
Ti 











PUNCTE CARDINALE Iunie 2007 Nr. 6/198 PAG.9 
PARASTASUL Vi ȘASE LUNI AL PĂRINTELUI GH. CALCIU 




































CREZI IE 74 aa | E aaa da EA RR IEI 3 Rua 20 Meat 3 


d » , y “, i ii j pi fi i 
Ai | i i i Le zi 
2: Pe e PY, MĂ 
atacă Pai E00, IP Za ul JUMA 
pi d ae 


e i Pa YA 

Î = 3 d a: lg Na A 03 

i a de-părasta Să SSI ot 
ceri just 


TE 


| 


Bt Uz i 


= Ț 
ză A 
e . — 
3 pe 
a i $ î 
i: 
A 


a se 





nu l-a descumpănit atunci, cu atât mai puţin îl mai poate atinge acum, „De ACU, prictezie, 00 (ema teme de moarte, Căci Hristosa înviat, fiind pârga 
când, vorba monahului Afanasie Ştefănescu (fost deținut politic) din lunga — PENE Să Biti teai iii aflatacest adevăr, viaţa taa căpătat un nou sens: ea 
cuvântare ținută la mormânt, “nu atât Părintele Calciu are nevoie de  WEIIR AER iai Re uta tei CATE isteata ke atat To aaa Bu rlENR 
noi, cât noi avem nevoie de rugăciunile lui din cer...” ci, trecând prin moarte, va sui spre gloria învierii. Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea 

Sf. Liturghie a fost oficiată de alți slujitori, mai tineri, în frunte — PETE PUS Raci a Te tatea atata astă natia: Via ca A IE: TITI 
cu ieromonahul Amfilohie Brânză, duhovnicul de la Diaconeşti. Părintele [..]a biruit pământul din tine. Spune le celor ce ți-auoprimat până acum sufletul tău divin: 
Iustin nu s-a desprins de mulțimea care-i asalta chilia decât strict pentru — IRT IE RO TONE DIR PO RT PR PA A Se ERE 


i ibei afară, în coasta bisericii, imediat după Sf. SE Tre Ş 3 SA ie ela edr Das LE 
oficierea slujbei de parastas, /ari zi ag Re ca le zvârcoli şi ți vor striga cu disperare: « Ţărâna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sunt 
Liturghie. Şi nici până la mormânt n-a mai izbutit să ajungă... Micul 


cimitir a fost totuşi doldora de lume încă vreo două ceasuri după cerul. Dar SU să Mu ie, Opresti din calea.ta, CI Să reglată departe, strălucitor şi PU, 
"parastas: tineri şi bătrâni, feţe călugăreşti sau laice, toți uniţi parcă de străluminând tuturor învierea cea din întâia a sâmbetelor! Tu, prietenul meu, eşti unicul 
duhul Părintelui, sfidând arşița amiezii şi oboseala multelor ceasuri — Ps e Vie nulă) a) (CTE3 e lu tota o Tati ăia oa etate Tea aula se 
petrecute pe drum. spre culmile propriei sale învieri”. 
Au cântat dumnezeieşte obştile de măicuţe de la Diaconeşti şi „Poporulacestaal nostru este ca un lan copt, care așteaptăsă fie secerat pentru 
Petru-Vodă, iar mormântul s-a umplut de flori proaspete şi lumânări. Hristos; «Ridicaţi ochii voştri i priviţi holdele că sunt albe  pentnuseâeriş) (loan, 35]. 
De vorbit n-a vorbit decât fratele Afanasie, octogenarul, evocându-l nu Dar unite sunt oale cdi sac rători? [....] Fiţi voi cr a i ihamici! Uitaţi de 


doar pe cel pomenit, ci şi lupta unei întregi generaţii mucenicite, devenite 
je com, ERE instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii CĂrO 
lamură românească în cer, pentru care Dumnezeu ne mai îngăduie, de p Gin ii voştn, al căror principiu este: 


bună seamă, cu toate uitările şi nevredniciile noastre epigonice... «Am mamă, am tată, SU fi, am flice, am salariu pica Nate Ca să accept sacrificiul şi 

Dacă cei mulţi continuă să-i ignore memoria, Părintele Calciu WET dati girat oa ui ie ue: Bu Sta iezi aia TNI ee nelu 
s-a dovedit, o dată mai mult, nespus de prezent în sufletele celor puțini. — PERI TS ĂUNIO E D ua eTetuIT EEIe EU E: ASE ea lata Ra rea sI ele! fiți 
Destinul său postum pare să fi câştigat în intensitate tot ceea ce va fi PET ia cite E ilie: to ai But IS iezi RI TD Di Za a III 
pierdut în extensiune. Şi poate că e mai bine aşa — dacă nu în fața — PESE AUTO REA iubească nici părinții şi nici copiii mai mult decât pe Hristos, 
oamenilor, în orice caz în faţa lui Dumnezeu, Care obişnuieşte să salveze — COE a POT aa ISA EI PET NI a SI ISO Re necăjite şi rătăcite, ca nişte oi 
cetăţile chiar şi numai pentru o mână de drepți. Fie ca puţinii aceştia să care nuau păstor, Atunci a zis ucenicilor Lui : Secerișuleste mult dar lucrătorii Sunt puţini 


rămână pe potriva celui pomenit, ducând mai departe dragostea lui Feel) i SA ti acte tipi da Seat e e 
> Sid ; 5 i tezo dea i; ugaţi, deci, pe Domnul secerisului, ca să s 2Ceriş 
luptătoare, spre zariştea învierii neamului, care străfulgeră tainic dincolo cu lu ; e IS coală lucrător | lasecei işul Să» [Matei 9,36 
38]. (Din cuvintele către tineri ale Părintelui Calciu, la fel de actuale 


de toate impietăţile veacului. (A. V) iati 
€./0Q(8.0PIEIAI astăzi ca şi acum 30 de ani) 


3 i ț; PP E a the PT , 
tara, 700) ENPI tată Ati 


sumă: feculegere la mormântul eta 


AL Ata n pe a 


2 _ pă 
pr ur să 2 o aaa E e RemDma: exam.: 
| 








PAG. 10 Nr. 6/198 lunie 2007 


Arhiepiscopia Tomisului vădeşte a fi înțeles, cum poate numai Mitropoliile de la 
lași şi Cluj se mai pot lăuda la noi, covârşitoarea importanţă a factorului mediatic în contextul 
atât de complex al lumii contemporane. Cateheza şi apologetica ortodoxă, oricât de îndatorate 
și de fidele ar rămâne tradiţiei, nu se mai pot dispensa nepăgubite de mijloacele şi strategiile 
comunicaţionale ale momentului, Expusă provocărilor unei civilizaţii prin excelență mediatice 
şi informaţionale, de-acum de extensie planetară, Ortodoxia trebuie să procedeze cu 
înțelepciunea ei dintotdeauna, adaptându-se din mers formelor mentale şi discursive ale 
secolului XXI, fără a-și trăda temeiurile, aşa cum a ştiut să coexiste cu toate paradigmele 
culturale și civilizaționale ale ultimelor două milenii, amendându-le părţile rele, dar 
valorificându-le pe cele bune. 

Sub această încredințare s-a desfășurat la Constanţa şi Mamaia, în zilele de 10,11 
și 12 mai a. c., a treia ediţie, cu tema “Biserica şi mass-media”, a Simpozionului Naţional 
“La început a fost Cuvântul,..”, ce a beneficiat de o participare mult mai numeroasă decât 
cea de la edițiile anterioare, reunind atât o firească majoritate ortodoxă (ziarişti, scriitori, 
profesori, preoți, monahi), cât şi reprezentanţi ai unor confesiuni creștine neortodoxe (romano- 
catolică, evanghelică) şi ai celor două monoteisme necreştine (mozaism, islamism), sub 
semnul unui dialog ecumenic şi interreligios tot mai necesar posibilei resurecții spirituale a 
Europei, în răspărul ideologiilor ateiste sau a pseudo-ecumenismelor ideologizate. 

Dincolo de conturarea unei vaste arii problematice şi de viul schimb de idei, 
Simpozionul a înlesnit — într-o astmosferă caldă şi degajată, la care a contribuit din plin şi 
generoasa ospitalitate a organizatorilor — cunoașterea și apropierea unor oameni de presă 
risipiţi pe tot cuprinsul țării. În timpul celor 3 zile, au fost vizitate și diferite locuri de interes 
religios și istoric din Dobrogea (Basarabi, Adamelisi, Peştera Sfântului Andrei, Dervent). Pe 
schelele sitului arheologic de la Basarabi, actrița şi ziarista Manuela Golescu a recitat din 
poezia Maicii Teodosia (Zorica Laţcu). 


0/0 Umm 


De la stânga la dreapta: Duniltru Mapolache (Gardianul), Claudiu Târziu (Ros), Răzvan Codrescu (Puma 
. | ) ă j e 


a Ve 





PUNCTE CARDINALE Detateni 


eu 


Li 


Mg -20 


e, >. “4 
d. pi i: A d 


ASP ASP 


age 
: 


În 
—— 


În urma dezbaterilor, Biroul de Comunicare şi Relaţii Mass-media al Arhiepiscopiei 
Tomisului a elaborat un comunicat cu concluziile Simpozionului: 1) nici Biserica, nici mass- 
media nu au o încă strategie de comunicare prin care mesajul de moralizare al societăţii să 
fie coerent; 2) este necesar ca mass-media să îşi formeze jurnalişti în domeniul teologic sau 
învățământul teologic să îşi adapteze programa în vederea lărgirii posibilităților de specializare 
în domeniul comunicării; 3) Biserica trebuie să continue procesul de adaptare a mesajului 
său la mijloacele de comunicare moderne; 4) Este necesar ca mass-media să abordeze 
raportul cu Biserica prin prisma obiectivității şi nu a subiectivităţii dictate de angajator, iar 
Biserica să fie deschisă dialogului, mai ales când există cazuri ce-i pot afecta imaginea de 
ansamblu (cum a fost, de pildă, cel de la Tanacu, sau, mai recent, cel al fostului stareț de la 
Plutonița, devenit fericit... tată); 5) participanţii au considerat oportună întâlnirea, dar au 
sancționat modalitatea de susținere a referatelor tematice, fiind de părere că discuțiile libere 
pot fi mai eficiente în raportul dintre Biserică şi mass-media. 

Următoarea întâlnire va fi dedicată dilemei dacă Biserica este sau nu o țintă în 
vederea denigrării. Organizatorii şi-au declarat intenţia de a înlesni mai des astfel de întâlniri 
(dacă nu trimestrial, atunci măcar bianual). Se scontează ca principalele comunicări să se 
tipărească în volum. i 

In calitate de iniţiator ale acestei întâlniri, Înalt Prea Sfinţitul Teodosie, 
Arhiepiscopul Tomisului, a concluzionat: „Între Biserică Şi mass-media rămâne distincţie 
prin preocupare, jurnalismul fiind o profesiune, iar jurnalistul aparținând Bisericii, asemeni 
tuturor credincioşilor, indiferent de preocupările profesionale sau sociale. Separarea 
instituțională, fără o colaborare eficientă, aduce distanţă şi tensiune, impunându-se o lucrare 


permanentă de comuniune, prin informare reciprocă şi afecțiune, menite să aducă morala 
creştină în atenţia vieţii sociale”. (4. V) 


: g pi | 

ț ta / 
N a tă i N] 
| PA 7. 4184 
* Cardin]ale)Valentin Gheorghiu (expert Parlamentar) 


i 1 su 














PUNCTE CARDINALE 


Iunie 2007 Nr. 6/198 PAG. 1] 








; 3 Lbiăais 39 sigog ni, 


Prejudecăţi şi mistificări curente 


153 FIII 34 


Din păcate, un gen imund de propagandă antiortodoxă 

(şi pînă la urmă — cu sau fără voie — antinaţională), provenind 
din anumite medii de secesiune confesională (îndeosebi 
greco-catolicii) sau intelectuală (îndeosebi așa-numiții 
“postmodernişti”), cu contribuţia unei părți însemnate a 
vechiului exil românesc, a reuşit să acrediteze în multe 
conştiinţe superficiale sau neavizate, mai ales după 1989, 
ideea fixă că Biserica Ortodoxă Română ar fi fost, prin aproape 
toți slujitorii și diriguitorii ei, o simplă unealtă obedientă şi 
chiar monstruoasă a regimului comunist, față de care n-ar fi 
schiţat nici o opoziţie semnificativă, în timp ce alte confesiuni 
creştine, în frunte cu romano-catolicii şi greco-catolici, ar fi 
rezistat eroic, umplînd închisorile şi dind cohorte de martiri. 
M-a pus pe gînduri, bunăoară, altercaţia pe care am 

avut-o relativ recent cu un prieten apropiat, botezat ortodox 
şi declarat “om de dreapta”, care dezvoltase (într-un eseu pe 
care pînă la urmă a avut decenţa de a nu-l publica) o întreagă 
critică internă a Ortodoxiei românești contemporane, bazindu- 
se pe o afirmaţie radicală şi veninoasă a nefericitului Onisifor 
Ghibu (altminteri personalitate intelectuală de prim rang): 
“În epoca de teribile încercări inaugurată de ocupaţia 
comunistă, Biserica Ortodoxă Română, care nu a dat în 
întreagă această epocă nici un singur luptător eroic şi nici un 
singur martir, ci a scos la suprafață numai profitori şi trădători, 
îngrijați să se salveze numai pe ei înşişi, gata spre «slava lui 
Stalin» afișată chiar în localul așa-zisului Sfint Sinod al 
patriarhului roșu Justinian, Biserica Ortodoxă Română, ca 
organizaţie, s-a dovedit cea mai slabă și mai meschină dintre 
toate Bisericile din cuprinsul țării, abandonînd aproape toate 
poziţiile sale de onoare de pînă aci și împărțindu-și activitatea 
între servilismul odios faţă de regimul comunist și între un 
ritualism sterp, care, în ultimă analiză, nu este decit un 
pseudo-creştinism” (O. Ghibu, Chemare la judecata istoriei, 
Ed. Albatros, București, 1992, p. 186), În faţa unei asemenea 
probe de rea-credință (autorul) și de credulitate amnezică 
(prietenul meu) îţi trebuie multă stăpinire de sine.,. L-am 
întrebat pe prie-tenul cu pricina dacă nu cumva s-ar fi cuvenit 
ca ziarist — nu evreu, nu mason, nu comunist, nu greco- 
catolic, nu sectant, ci român ortodox şi “de dreapta”! — să 
aibă principialitatea ca, mai înainte de a colporta asemenea 
abjecţii, să încerce un minimum de informare profesională, 
iar nu să se lase furat de inflaţia “zvonisticii” curente, Dar, 
dincolo de orice demers documentar, să nu fi auzit el, om 


4 SUIE la e 


Răzvan Codrescu despre 


JERTFELNICIA ORTODOXĂ ÎN ANII COMUNISMULUI 


citit şi umblat, nici măcar de cazurile de mucenicie ortodoxă 
anticomunistă de care a auzit mai toată lumea: de otrăvirea 
arhiereului Irineu Mihălcescu, de moartea în temniţă a poetului- 
călugăr Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil) sau a Maicii 
Mihaela de la Vladimireşti, de anii grei de închisoare ai unor 
mari duhovnici ca Arsenie Boca (sprijinitor, între altele, al 
legendarei rezistenţe armate anticomuniste din Munţii 
Făgăraşului), Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau lustin 
Pârvu, ai marelui teolog Dumitru Stăniloae sau ai viitorului 
ierarh Bartolomeu Valeriu Anania, de cazul părintelui Calciu 
(21 de ani de detenţie, inclusiv Piteştiul!), sau de cel al lui N. 
Steinhardt (botezat în închisoare, apoi călugărit la începutul 
anilor *80), sau de cel al preotului Ilie Lăcătușu, fost deţinut 
politic, descoperit nu demult cu moaștele întregi şi 
binemirositoare? Auzise, desigur, dar... “nu se gîndise”! Acum, 
“oîndindu-se”, şi-a amintit că ştia că “pînă şi blindul părinte 
Galeriu a făcut vreun an de puşcărie”... Or, chiar şi numai prin 
aceste cîteva nume şi ar fi trebuit să se sesize, lucid şi onest, 
împotriva minciunii sfruntate a lui O. Ghibu că B. O.R. “nua 
dat în întreagă această epocă nici un singur luptător eroic şi nici 
un singur martir, ci a scos la suprafață numai profitori şi trădători, 
îngrijați să se salveze numai pe ei înşişi...”! Ce se întîmplă 
oare, sub presiunea unui anumit tip nou de manipulare 
ideologică, importat din Occident, cu “luciditatea” şi 
“onestitatea” atitora dintre intelectualii noștri (şi, în ultimă 
instanță, cu bunul simț românesc)?! 


Adevărul probat documentar 


Să vedem însă ce spun datele statistice efective, atitea 
cîte s-au putut inventaria deocamdată. Prietenului meu îi stătea 
la îndemiînă, încă din 1998, cu răceala şi precizia documentului 
pur, dicționarul statistic intitulat Biserica întemnițată România: 
1944-1989, alcătuit de Paul Caravia, Virgiliu Constantinescu şi 
Flori Stănescu (şi apărut sub egida Institutului Naţional pentru 
Studiul Totalitarismului, fără limitări confesionale, ceea ce dă 
posibilitatea unor comparații foarte relevante), unde se află 
înregistrate 2544 de persoane, între care 2398 de preoți 


(ortodocşi — 1725, greco-catolici — 226; romano-catolici — 165; 
“protestanți şi neoprotestanți — 90; de alte religii — 36). Deşi 


neincluşi în corpul dicționarului, sînt menționați în studiul 
introductiv şi 31 de ierarhi ortodocşi scoși din scaun (sechestrați 
sau exilați, unii morți în împrejurări pe cît de obscure, pe atît de 
suspecte, ca Irineu Mihălcescu sau Nicolae Popoviciu), peste 
1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum şi 60 de 
monahi despre care se ştie cu certitudine că au sprijinit mişcarea 
națională de rezistență. Un caz aparte este cel al deţinuţilor 
politici preoțiți după ieşirea din închisoare, printre care aflăm 
nume ilustre; N, Steinhardt, Constantin Voicescu, Gheorghe 
Calciu-Dumitreasa (acesta din urmă rearestat în 1979, pentru 
protestul său deschis împotriva ateismului oficial şi a dărimării 
bisericilor, şi eliberat abia în 1984, iar în 1985 constrins să 
părăsească țara) etc, = 

Mai nou, au apărut cel puţin încă trei lucrări mai mult 
decît lămuritoare: George Enache, Orrodoxie şi putere politică 
în România contemporană (Ed. Nemira, Bucureşti, 2004), 
Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea şi Cultele: 
1945-1989 (Ed. Nemira, Bucureşti, 2005) şi mai ales Martiri 
pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, 
E.1.B.M.B.0.R,, Bucureşti, 2007, volum de aproape o mie 
de pagini, realizat, sub formă de dicționar, de un colectiv 
multiconfesional de specialişti, în frunte cu tînărul istoric Adrian 
Nicolae Petcu (cercetător CNSAS). În recentul martirologiu 
sînt înregistraţi, conform actualului stadiu al documentaţiei, cei 
morţi în închisori sau ca urmare directă a prigoanei anticreştine. 
„Lucrarea de faţă cuprinde un număr de peste 240 de martiri 
creștini care și-au dat viața pentru Hristos în timpul persecuției 
comuniste, atee, Dintre aceştia, menționăm că sînt 207 martiri 
ortodocși (din care 96 cu biografii întocmite), 30 de martiri 
romano-catolici și 4 protestanți evanghelici [greco-catolicii — 
cu victime destul de numeroase — nu şi-au definitivat materialul 
pînă la ieşirea acestei prime ediţii]. Din punct de vedere socio- 
profesional, majoritatea sînt clerici (preoţi şi episcopi), profesori 
de teologie, avocaţi, un general de divizie, studenţi, călugări și 
călugărițe...” (Studiul introductiv, pp. 39-40). 

Da, prietene, vor existat şi ierarhi manipulabili, şi preoți 
nevrednici, şi monahi compromişi; nu pretinde nimeni că 
Ortodoxia românească n-a avut uscăturile ei, numai că pădurea 
nu se judecă prin uscături. Miile de deţinuţi şi sutele de morți, 
zecile de ierarhi înlăturați din scaun (ba chiar lichidaţi) sau de 
monahi subversivi (copleşind cu mult, cum era şi firesc, numărul 
celor de alte confesiuni adunaţi la un loc) nu reprezintă tot 
Ortodoxia?! Mai degrabă se poate spune că majoritatea 
covîrşitoare a ortodocșilor în sînul naţiunii române a făcut ca 


Biserica strămoșească să aibă, proporțional, şi mai mulți 
virtuoşi, dar și mai mulți păcătoşi decît minoritatea catolică 
sau decît confesiunile de dată recentă, uneori cu totul 
nesemnificative numeric. Faptul că “virtuoşii” sînt cu cerbicie 
ignoraţi, iar “păcătoşii” tendenţios invocaţi, ține de lipsa de 
rectitudine a adversarilor. În orice caz, Paul Caravia avea 
toată dreptatea să conchidă, în studiul introductiv al Bisericii 
întemniţate: “Se vede că Biserica nu a fost numai 
contemplativă, ci şi luptătoare” (p. 30). 


Memorialistica mărturisitoare 


Există astăzi o uriașă literatură memorialistică despre 
în-chisorile comuniste, iar ea este plină de figuri exem-plare 
de preoți sau călugări ce au înfruntat, în numele lui Dumnezeu 
şi al poporului român dreptcredincios, “fiara roşie”, 
majoritatea fiind condamnaţi cu sentința formală de “uneltire 
împotriva ordinii sociale”. Ba mai mult: mulți dintre aceşti 
slujitori ai Bisericii au scris ei înşişi cutremurătoare relatări 
despre anii de luptă anticomunistă şi de detenție. Inșir în 
continuare, în ordine alfabetică, o parte dintre aceste cărți 
mărturisitoare (cerînd iertare că nu le-am putut înregistra pe 
toate): loan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferințele unui 
preot ortodox, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999; Dimitrie Bejan, 

Oranki. Amintiri din captivitate, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995 
(despre perioada prizonieratului la ruşi, ca preot militar; 
ulterior a făcut închisoare şi în țară, din 1950 pină în 1964), şi 
Vifornița cea mare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996; Liviu 
Brânzaş, Raza din catacombă. Jurnal de închisoare, Ed. 
Scara, Bucureşti, 2001, şi Martor într-un proces moral, Ed. 
Brad, 2000; Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Șapte cuvinte către 
fineri, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, sau Războiul întru 
Cuwvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, 
Bucureşti, 2001; Nicolae Ciolacu [Monahul Nectarie], 
Haiducii Dobrogei. Rezistenţa armată anticomunistă din 
munţii Babadagului, Col. “Omul Nou”, Hallandale [Florida], 
1995; N. Crăcea, Dezvăluiri legionare, $ vols., [în regie 
proprie), Bucureşti, 1994-2001; Mina Dobzeu (botezătorul 
lui N, Steinhardt), Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria 
adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Ed. Anastasia, 
Bucureşti, 1999; Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, 
Ed. Agora, laşi, 1998 (ed. a II-a completată, Ed. Scara, 
Bucureşti, 2000); Părintele Marcu de la Sihăstria, Mărturisirea 
unui creştin, (Mînăstirea] Petru Vodă, 2007; Zosim Oancea, 
Datoria de a mărturisi. Închisorile unui preot ortodox, Ed. 
Harisma, Bucureşti, 1995 (reed.: Ed. Christiana, Bucureşti, 
2004); N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj- 
Napoca, 1991 (numeroase reeditări ulterioare). 

Mulţi dintre aceşti prigoniți şi-au reluat activitatea 
slujitoare după 1964, cînd închisorile politice au fost lichidate. 
Securitatea a continuat să-i urmărească, mai mult sau mai 
puţin discret, dar nu le-a putut curma, cu mici excepții 
lăturalnice, zelul şi vrednicia. Ei au lucrat, sub oblăduirea lui 
Dumnezeu, ca mari duhovnici, sau mari predicatori, sau mari 
cărturari; unii au ajuns ierarhi, alții arhimandriți, alţii parohi 
exemplari, iar țara este plină de ctitoriile lor, putînd fi 
consideraţi nişte adevărați răscumpărători ai vremurilor. 

Lor li s-au adăugat o mulțime de alți preoți care n-au 
trecut prin închisori, dar care au înfruntat vremurile cu o 
rectitudine discretă, lăsînd o amintire de neşters în minţile şi 
inimile credincioşilor. Sînt de neuitat, cu neostentaiva lor 
subversivitate întru Hristos, figuri precum cea a părintelui 
Athanase Negoiţă (ce a fost deopotrivă un mare orientalist), 
care niciodată, în vremea comuniştilor, n-a folosit cunoscuta 
formulă liturgică de rugăciune “pentru conducătorii Republicii 
Populare — sau Socialiste — România, pentru sănătatea şi 
mîntuirea lor, Domnului să ne rugăm”, înlocuind-o firesc, 
curajos şi invariabil cu “şi pentru conducătorii țării noastre, 
ca să le îndrepte Dumnezeu paşii numai pe căile cele bune”, 
sau care sărea mereu, sub privirile complice ale 
credincioşilor, peste balastul ideologic impus de regim 
pastoralelor patriarhale... 

Mă opresc aici, cu regretul de-a nu fi putut pomeni 
decit în parte și în treacăt de numeroșii păstori sufleteşti 
vrednici şi jertfelnici pe care Dumnezeu i-a dăruit neamului 
românesc în ultimii 60 de ani, adevăraţi cruciați ai secolului 
XX împotriva terorii bolşevice. Biruind cu strălucirea lor 
beznele atîtor nevrednicii mărunte, ei dau adevărata măsură 
a Ortodoxiei româneşti contemporane şi îşi aşteaptă, rugători 
în ceruri, harnicul iconar de miine. 

(Comunicare susținută la Simpozionul 
“La început a fost Cuvîntul...”, 

ed. a III-a; “Biserica şi mass-media”, 
în dimineaţa zilei de 9 mai 2007) 

















PAG. 12 Nr. 6/198 Iunie 2007 


O ULTIMĂ 
TENIATIVĂ 


Prof. Fred NADABAN 


Cu vreo 11-12 ani în urmă, am trăit o perioadă de neobişnuită şi 
neliniştită febră publicistică: eu, profesorul provincial retras din v iața politică 
(fusesem membru al PNȚCD -— Cluj şi consilier municipal din partea 
AFDPR), m-am văzut atras din nou în arena discutării a ceea ce a ajuns să 
se numească „Legea Ticu”. Dinainte ca CDR să fi acces la putere, m-am 
confruntat uluit cu propunerea d-lui Ticu Dumitrescu — deja senator PNȚ 
— de demascare a fostei Securităţi. Dumnealui propunea — imprudent, mi 
se părea atunci — publicarea pe loc a listei cu informatorii şi ofiţerii acoperiți 
ai Securităţii. Mie mi s-a părut ciudat, căci în condiţiile date - regimul 
Iliescu la putere, d-l Virgil Măgureanu la conducerea SRI etc. — publicarea 
unei asemenea liste ar fi însemnat, probabil, absența din ea a informatorilor 
încă activi şi prezența doar a acelora care au refuzat să mai colaboreze. 
De asemenea, ar lipsi de pe astfel de liste cei deja şantajați sau şantajabili 
cu piese compromiţătoare sustrase între timp din dosarele lor de către cei 
ce aveau acces la ele. Această iniţiativă a preşedintelui AFDPR mi s-a 
părut de o naivitate suspectă, drept pentru care am semnalat-o imediat în 
scris conducerii PNȚ, prin intermediul părintelui Matei Boilă, pe atunci şi 
dumnealui senator. Şi iniţiativa a fost într-adevăr abandonată. 

În noile condiții de după 1996, în ciuda întârzierii enorme, legea 
se cuvenea să apară, căci tindea să devină tardivă, oțioasă. Am atras din 
nou atenția, cu insistență şi cu toată responsabilitatea, asupra aspectului 
insidios al situaţiei create din neglijența (?) culpabilă a conducerii AFDPR 
privind cea de-a treia categorie pomenită mai sus. Consideram inevitabilă 
suspiciunea că printre demnitarii de toate rangurile se aflau oameni 
şantajabili pe toată durata vieţii lor. Am susţinut cu obstinaţie că, oricare ar 
fi fost forma finală a legii în cauză, era imperios necesar ca ea să includă 
un articol care să stipuleze obligativitstea ca orice piesă sustrasă cândva 
din arhive să fie predată într-un termen scuri, fixat de lege, instituţiei care 
urma să preia arhivele în vederea aplicării legii, urmând ca, după data 
fixată, orice piesă nepredată să fie declarată nulă de drept, iar publicarea 
ei, indiferent în ce scop, ca şi simpla deținere în continuare, să fie aspru 
pedepsită prin lege. În absenţa unui astfel de articol, menit să ghilotineze 
capacităţile de şantaj din orice direcţie şi de orice fel, legea nu-şi putea 
atinge scopul, adică limpezirea şi liniştirea climatului social şi moral. Ea 
urma să se reducă, după cum s-a şi întâmplat, la un exerciţiu în mare 
măsură steril, greoi și foarte costisitor, lăsând intact şi operaţional cel mai 
periculos aspect al veninoasei moşteniri lăsate de fosta Securitate. 

Am atras atenţia asupra faptului că în Germania comitetele 
cetăţeneşti luaseră în custodie arhivele STASI imediat după răsturnarea 
dictaturii în 1989, ceea ce înseamnă că legea germană, pe care iniţiatorii 
de la noi ai aceleiaşi legii îşi propuneau să o imite, nu trebuia să se preocupe 
de acest aspect otrăvit al situației create la noi. Ulterior am aflat că vreo 
270.000 de dosare de colaboratori și informatori ai Securităţii deveniți 
membrii PCR au fost distruse, începând din 1967. Distrugerea dosarului 
unui astfel de individ constituia, probabil, un fel de premiu acordat 
respectivului pentru... loialitate. Această situaţie ar fi trebuit să deschidă 
“Legii Ticu” un alt orizont de lucru, căci altfel omitea (ceea ce s-a şi 
întâmplat) “elita” celor incriminabili. Am publicat — sau am încercat să 
public — acest acest mesaj în cel puţin cinci ziare și reviste în timpul 
discutării legii. Am fost uimit să constat că nimeni nu a fost dispus să ia 
măcar în discuţie această problemă. „Legea Ticu” a apărut și tentativele 
de aplicare a ei, de până acum cel puţin, au constituit doar o simplă 
caricatură a ceea ce ar fi trebuit să fie asanarea morală a societăţii 
româneşti. Au fost în mare măsură scutiți de griji, și şi-au putut păstra 
nestingheriți fotoliile de demnitari, majoritatea acelora care, după ce au 
făcut munca jegoasă de informatori din convingere (de bună voie, în orice 
caz), au făcut, pentru avantaje materiale, şi munca murdară de membru 
PCR, Pe baza acestei legi au fost deja penalizaţi mulţi dintre cei care au 
făcut “pactul cu diavolul” sub teroare; în schimb, cei care au exercitat 
această teroare vor rămâne, probabil, pe mai departe în înaltele funcţii în 
care s-au cocoțat în această “ticăloasă perioadă de tranziţie”, Şi uite-așa 
ne pricopsirăm cu o clasă politică de o puritate morală cu totul ieșită din 
comun, unică în Europa contemporană și poate chiar în istoria 
contemporană! 

Subliniez cu amărăciune că noi — AFDPR din Cluj = am făcut 
primul demers pentru legiferarea accesului la dosare în 1990: totuși 
gestionarea lor a rămas complet necontrolată timp de cel puţin opt ani, 
perioadă în care au fost instrumentate tot de cei ce le creaseră, plus de un 
număr de ipochimeni șmecheri, doritori să facă şi ei carieră. Am auzit că 
se intenţionează reconsiderarea, reformularea acestei legi: poate că totuși 
nu-i prea târziu să cadă ghilotina asupra capacităţilor de șantaj, poate că 
vocea noastră, mult slăbită după atâţia ani, va fi ascultată în cele din urmă. 
Mai ales că s-au putut convinge toți cei implicaţi că este preferabil eine 
Ende mit Entsetzen als ein Entsetzen ohne Ende. 


„n III e RI 





„ea a fost prefăcută, prin tortură şi asasinat, din gură de rai în gur i 








PUNCTE CARDINALE 


V. Î AMANDI 





CUTIA CUVANT 


“De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii. 
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozit... 
(M. Eminescu, Scrisoarea 111) 


Tinerii de ieri, azi bătrânii trecuți prin daracul şi ciurul a trei dictaturi, actanți nedoriți ai unei 
epopei pe care am scris-o cu suferinţele și sângele nostru şi al miilor de frați ale căror rămăşiţe zac prin 
gropi fără cruci, camarazi anonimi uitaţi azi de toți și păstraţi doar în amintirea noastră, a supravieţuitorilor 
prigoanelor, martori ai tragediei acestui popor, crescuți în dragostea şi respectul de Dumnezeu şi de Țară, 
şi tot aşa hotărâți să murim, suntem ultimii purtători de cuvânt ai României adevărate, ai României Mari, 
ai României pe care am visat-o cândva “ca soarele sfânt de pe cer”, 

Declinul României a început o dată cu şirul de trădări istorice din timpul și de după cel de-al doilea 
război mondial, care au dus la bolşevizarea țării: ni s-a ucis patria, elita, demnitatea şi credința; țara 
întreagă a devenit un vast arhipelag concentraționar de Aiuduri, Gherle și Jilave. Teroarea, frica, neîncrederea 
— în vecin, în prieten, în frate chiar — au devenit universul nostru cotidian. Aceasta era România vândută 
de aliații ei tradiţionali, România “războiului rece” şi a “luptei de clasă”, a triumfului sălbăticiei şi mitocăniei 
sub eticheta demagogică a “cauzei proletare”. România în care locul bunului simţ şi al bunei creşteri, locul 
pălăriei şi al cravatei, ai căror purtători au fost decretați drept “contrarevoluționari”, a fost luat de şapca, 
salopeta și pufoaica “proletariatului”, după modelul sovietelor, în numele unei Revoluții care la noi nu a 
avut ioc niciodată. Reeducați în minciuna oficială a “autobiografiei” (trebuia să minți pentru a obține fie 
şi cel mai umil loc de muncă) și a cultului ideologic al “originii sănătoase”, românii au fost reduși treptat 
la falsa înțelepciune a lui “Fă-te frate cu dracul până treci puntea”, “Capul plecat sabia nu-l taie”, “Decât 
să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa”, “Frate, frate, dar brânza-i pe bani”, “Românul este cel mai 
op”, “Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”... Acestea erau lozincile proverbiale la modă în 
mediile muncitorești. O dată cu proletarizarea tineretului sărăcit de la sate, care alcătuia lumea navetiştilor 
şi a dezrădăcinaților pripășiți prin mahalele marilor oraşe, a început un lung proces de perversiune 
sufletească. Bădărănia, mojicia, mitocănia se încetățenesc şi devin noua ambianță umană a țării. 

Acestea au fost condițiile, impuse cu forța şi cu minciuna, la care a fost supus timp de 45 de ani 
cetățeanul trecut prin sistemul tiranic de reeducare comunistă, care pretindea că asigură “progresul”, 
formarea “omului nou”! . Ș 

Aceasta era tot România, dar nu mai era a noastră, nu mai era acea Românie pe care o iubisem şi o 
vrusesem “ca soarele sfânt de pe cer”, pentru care am rezistat luptând cu vorba, cu scrisul şi cu arma în 

mână, “crezând nelimitat?” în cruce, libertate şi adevăr. Încăpută pe 1 ta antihriştilor PS LENlu aa 
“Incă din 1936, un tânăr deputat al unui și mai tânăr partid ne avertiza de pe băncile Parlamentului 
că “de vor intra trupele ruseşti la noi şi vor ieşi învingătoare, cine poate să creadă, unde este mintea care 
să susțină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?”, 

Și iată că şi azi, după 17 ani de la aşa-zisa prăbuşire a comunismului, după asasinarea mişelească 
a acelor tineri care au strigat: "Vom muri şi vom fi liberi!”, trăim în aceeaşi minciună și dezinformare 
practicată fără ruşine, în disprețul “societății civile” şi al tuturor valorilor sănătoase, fără iubire şi fără 
frică de Dumnezeu. Sfidând democraţia, adevărul şi libertatea, aceiaşi foşti reprezentanți ai dictaturii 
proletariatului sunt actualii mafioți, artizanii diabolici ai “democraţiei originale”. L-ați văzut şi îi vedeți 
zilnic pe băncile Parlamentului, la condamnarea comunismului sau la mai recentul puci eşuat, utila 
se reciproc, scandalos și penibil. Îi vedem manifestându-se zilnic cu bădărănie și mojicie în viața publică. 
Îi vedem solidari în apărarea imperiului fărădelegilor, arătînd clar că nu există nici o lege, nimic sfânt care 
să le stea în cale, nici măcar constituția sau poporul. Aceasta este România satanizată, România manipulată 
de deşeurile pestilenţiale ale trecutului. 

Dar oricât ar fi ei de puternici, iată că luna trecută au pierdut ruşinos în faţa unui electorat pe care 
l-au terfelit, l-au călcat în picioare, ca şi pe președintele ales. Am câştigat o bătălie semnificativă; victoria 
este în primul rând una a opiniei publice, care şi-a arătat pe față nemultumirea, a poporului, care şi-a luat 
rolul în serios şi nu s-a lăsat indus în eroare de stipendiații din mass-media şi de propaganda lor abjectă. 
În sfârşit, după 17 ani în care am cântat “Deşteaptă-te, române”, putem spune că am început să ne 
deşteptam şi să înțelegem că, până la urmă, noi, poporul anonim, avem — putem avea — ultimul cuvânt, 

Trebuie însă să mulțumim și elitei intelectuale pentru înfruntatrea curajoasă a valului de murdării 
cu care a fost întâmpinată şi care se va revărsa asupra inițiatorilor. Multumim tuturor celor care au ştiut 
să spună NU minciunii, ceea ce este cea mai mare și prima lor victorie dătătoare de speranță. Mulţumim 
preşedintelui care a rezistat valului de ură fără margini, înfruntându-şi duşmanii pe limba lor şi 
demonstrând că este, dacă nu omul ideal, în orice caz omul momentului, căci între lupi trebuie să urli ca 
lupii. 

Marele Soljenitin mărturisea convingerea lui că nici o ţară nu a suferit mal mult ca România şi că 
aici ar trebui să aibă loc un proces al comunismului. Având în vedere precedentul creat de preşedinte la 
sfârşitul anului trecut, trebuie să îndrăznim să cerem ca lucrurile să fie duse până la capăt: după 
condamnarea comunismului ca doctrină criminală, să aibă loc un proces efectiv al acestuia, just fără 
răzbunare, prin care toți cei implicaţi, vii sau decedați, după rolul pe care l-au jucat, să fie arătați cu 
numele şi cu faptele lor. E nevoie de o lege a lustraţiei radicală, care să ne debaraseze de toate fosilele şi de 
toți strigoii trecutului, S-ar cuveni o zi de sărbătoare națională şi religioasă închinată celor aproape un 
milion de martiri români ai secolului XX şi un monument național care să onoreze memoria luptei împotriva 
comunismului, 

Apoi toate celelalte, vital necesare ieşirii noastre din marasm: independența reală a justiției, 
modificarea competentă și coerentă a Constituţiei, vot uninominal, Parlament unicameral, stoparea 
cheltuielilor și beneficiilor indecente ale demnitarilor politici, care sunt aduse periodic la nivelul Europei, 
în timp ce venitul cetățeanului de rând este de cel puţin 10 ori mai mic decât salariul mediu european! Vrem 
o politică de austeritate parlamentară şi guvernamentală, vrem respectul celor aleşi față de cei care aleg, 
vrem 0 democraţie cu adevărat europeană, pentru ca românul să nu mai fie silit să-şi părăsească familia 


„şi să devină trepăduşul Europei. 


Acesta este apelul către generaţiile noi al unui bătrân anonim trecut prin trei dictaturi şi care-şi 
mărturiseşte azi “infirmitatea” de a fi [ost de dreapta, de a-și fi iubit cu îndărătnicie Țara şi Neamul şi de 


a crede, până la ulțima suflare, că “cu noi este Dumnezeu” şi că mai putem nutri nădejdea legitimă a unui 
binecuvântat viitor românesc, 








PUNCTE CARDINALE 


Iunie 2007 Nr. 6/198 PAG. 13 





DIVINA COMEDIE A LUI DANTE 


ÎN NOUA VERSIUNE ROMÂNEASCĂ A LUI RĂZVAN CODRESCU 


Aflaţi în continuare în Antepurgatoriu, cei 
doi poeți întîlnesc o ceată de nepăsători morţi de 
moarte violentă, dar care apucaseră să se căiască 
în ultima clipă a vieții. Văzînd că Dante făcea 
umbră cu trupul său, aceştia se întrerup din cîntarea 
pe care o intonau (Miserere, „Miluieşte-mă...”— 
începutul Psalmului 50), îşi exprimă uimirea 
printr-un „O” prelung şi în cele din urmă prind 
să-l asalteze cu întrebări şi rugăminți, ştiind că le 
poate duce vestea în lumea celor vii şi-i poate 
îndupleca pe aceştia să se roage pentru sufletele 
lor împovărate. La sfatul lui Vergiliu, Dante le 
vorbeşte fără să se oprească din mers. Deşi nu 
recunoaşte pe nici unul dintre ei, le promite global, 
„pe pacea ce-s purtat din lume-n lume/ s-o cat 
pe urma paşilor măreţi” (adică pe urma paşilor 
călăuzei sale, Vergiliu), că nu le va înşela încrederea 
şi-i va pomeni în lume. Jacopo del Cassero 
(asasinat în 1298), Bonconte da Montefeltro (mort 
în bătălia de la Campaldino — 1289) şi sieneza 
Pia (dată morţii chiar de soţul ei) ajung să-i 
vorbească lui Dante, convinşi că acesta îşi va 


aduce aminte de ei după încheierea lungii sale , 


pribegii (... quando tu sarai tornato al mondo 
e riposato de la lunga via... —vv. 130-131). 


1 Lăsasem ceata umbrelor, călcînd 
pe urma celui ce-mi dădea-ndrumare, 
cînd dinapoi, spre mine arătînd, 
4 strigă un duh: „Priviţi! Pe cit se pare, 
de-a stînga lui lumina nu răzbate 
şi-i ca şi viu la mers şi-nfățişare!”. 
7 Ochii-ntorcîndu-i, eu văzui cum toate 
acele duhuri se holbau uimite, 
la mine şi la razele-nfrînate. 
10 „De ce te pasc porniri necumpănite”, 
grăi Virgil, „şi-ncepi a şovăi? 
Ce-ţi pasă ce spun ei pe şuşotite? 
13 Urmează-mă şi lasă-i a vorbi: 
fii tare ca un turn, ce nu clinteşte 
oricît în creştet vîntul l-ar izbi; 
16 cel cui un gînd alt gînd îi odrăsleşte, 
se-ndepărtează pururi de la ţel, 
căci crescînd unul, celălalt slăbeşte”. 
19 Decît „Da, vin”, ce să fi spus de fel? 
Şi-am spus-o năpădit de-acea culoare 
ce uneori îi dă iertării zel. 
22 Atunci, spre noi pieziş coboritoare, 
de-un stol de umbre ochii mei dădură, 
ce Miserere-n cor cîntau cu-ardoare. 
25 Dar observînd curînd c-a mea făptură 
stătea zăgaz într-a luminii cale, 
în „ O” prelung cîntarea-şi prefăcură. 
28 Jar doi din ei, ca nişte soli, devale 
spre noi grăbiră, întrebînd deodată: 
„Ce rost pe-aci vă face-a da tîrcoale?”. 
31 Și domnul meu: „Puteţi pleca îndată, 
şi duce, cui v-a fost trimis, de veste 
c-acesta-i trup de carne-adevărată. 
34 De-au stat privind la umbra-ntinsă peste, 
cum tind să cred, de-ajuns răspuns le fie: 
cinstească-l, căci de mare preț le este”. 


PURGATORIUL 


CÎNTUL V 





37 Nici stea căzînd, nici fulger în tărie, 
nici nori în august hăituiţi de soare 
nu-mi fuse dat să văd vreodată mie 
40 gonind mai iute decit solii care 
spre-ai lor s-au dus, ca să revină-apoi 
cu toți buluc, ca turma ce frîu n-are. 
43 „Sînt mulți aceştia care vin spre noi, 
C-0 rugă fiecare”, bardul zise; 
„nu sta, ci-n mers ascultă-al lor convoi”, 
46 „O, tu, ce mergi spre fericiri promise 
Cu însuşi trupu-n care te-ai născut, 
stai mai încet!”, striga cît stol venise. 
49 „Ți-o fi-ntre noi şi vr'unul cunoscut, 
să duci de dînsul veste-n lumea vie... 
Ce fugi aşa? Ce-i greu să fi stătut? 
52 Murirăm toţi de-aici prin silnicie 
şi pînă-n ceasul morții păcătoşi: 
ci-atunci aprinse ceru-n noi făclie, 
55 de ne-am căit şi-am fost din viaţă scoşi 
ca unii împăcaţi cu Dumnezeu, 
de-al cărui dor tînjim acum zeloşi”. 
58 „Oricît mă uit la voi”, răspuns-am eu, 
„Hu recunosc pe nimeni, dar de vreți, 
alese duhuri, ajutorul meu, 
61 grăiți-mi şi încredere aveți, 
pe păcea ce-s purtat din lume-n lume 
s-o cat pe urma paşilor măreţi”. 
64 Şi unul începu: „În tine-anume 
ne-ncredem toți şi fără jurăminte, 
de n-o fi nimeni voia să-ţi sugrume. 
67 Luînd eu cuvîntul altora-nainte, 
fe rog, de-ai să mai vezi frumoasa țară 
dintre Romagna şi-a lui Carol pinte, 
70 înduplecă-i cu vorba-ţi bunăoară 
pe cei din Fano ca prin rugă mare 
să-mi uşureze-a vinei grea povară. 


73 De-acolo-s eu; dar rănile prin care 
Cât sînge-aveam, se scurse tot din mine, 

printre Antenori au fost să mă doboare, 

76 pe unde mă credeam ferit mai bine: 
acel din Esti mi-o făcu, ce-n ură 
nedreaptă se-ntrecu atunci pe sine. 

79 Spre Mira de fugeam cînd dînşii fură 
la Oriaco să m-ajungă, poate 
avea şi-acum suflare-a mea făptură. 
82 Fugii spre mlaştini, unde-n stuf şi zloate 
mă încîlcii şi mă văzui răpus 
de rănile ce-mi şiroiau cu toate”. 
85 Apoi un altul: „Dorul care-n sus 
fe trage se-mplinească, şi-ndurare 
arată şi de dorul meu nespus! 
88 Din Montefeltro, mi-s Bonconte, care 
de Giovanna şi de-alţii fui uitat, 
şi fruntea-mi plec pe-aici, cu jenă mare”. 
91 Jar eu: „Ce fapt sau forţă te-a purtat 
aşa departe hăt de Campaldino, 
încît mormântul nu ţi-a fost aflat?”. 
94 „Oh”, zise el, „din jos de Casentino 
e-0 apă ce-Archiano se numeşte, 
cu-obîrşia-n sus de Schit, în Apennino. 

97 Pe unde însuşi numele-i păleşte, 
ajuns-am eu, tăiat la beregată, 
văzînd cum cîmpu-n fuga mea roşeşte. 

100 Cu ochii stinşi şi vocea sugrumată, 
căzui chemînd al Maicii Sfinte nume, 
şi carnea mea rămase-nsingurată. 
103 Nu mint, iar tu aşa să spui în lume: 
cînd înger bun mă luă, cel rău striga: 
«Tu, cel din cer, de ce mi-l furi anume? 
106 Din el iei partea care va dura, 
pe prețul unei lacrimi pricăjite, 
dar pe cealaltă eu m-oi răzbuna». 

109 Ştii la un loc cum prind să se agite 
vaporii umezi în văzduh, şi-apoi 

frigul în ape jos îi retrimite. 

112 Luînd mintea reazăm relei sale voi, 
sfîrni cel rău şi neguri, şi vîntoasă, 

prin ce putere are după soi. 

115 În gura nopţii el o ceaţă groasă 
din Protomagno pînă-n pisc lăți, 
nori ca de plumb păreau pe cer c-apasă 

118 şi greul aer apă deveni: 
potop cădea şi-n văi cătă scăpare 
ce nu putea pămîntul înghiți; 

121 şuvoaiele unite-n iureş mare 
spre fluviul regal năvală-au dat, 
nefiind nimic să le oprească-n stare, 

124 Aflind la gura-i trupu-mi înghețat, 
umflatul Archian în Arno-l duse, 
despreunînd şi braţele ce-au stat, 

127 în ceasul greu, pe pieptu-mi cruce puse: 
apoi prin ripe pîn” la fund mă trase, 
sub cîtă pradă viitura-aduse”. 

130 „O, cînd, întors în lume, o să-ţi lase 
destul răgaz şi tihnă pribegia”, 
grăi alt duh, cînd cel'lalt mut rămase, 

133 „adu-ţi aminte şi de mine, Pia, 
născută-n Siena şi-n Maremma moartă: 
0 ştie bine cel ce cununia 

136 mi-o prefăcu în neferice soartă”. 


(În numărul viitor: Cîntul VI) 





PAG. 14 Nr. 6/198 lunie 2007 


LEGEA PROPRIETĂȚII - 
UNACT DE TRĂDARE? 


Asaltul împotriva Ortodoxiei se duce printr-un război 

neloial, folosindu-se persoane de influență i 

şi cu putere de decizie în justiţie şi administrație 
ei XI aa i &i toba i y de 7 > Șă 


ASA E UA e) A 


Legea proprietăţii a stârnit reacții în întreaga țară, 
dar mai ales în Ardeal. Urmărind cu interes emisiunile 
televizate ale av. Aurelian Pavelescu, pentru a afla unele 
detalii despre acest subiect am contactat şi unele persoane 
implicate direct în această problemă. În acest sens, părintele 
Eftimie Mitra de la Schitul Ortodox Huta, jud. Bihor. a 
binevoit a ne răspunde la câteva întrebări. 


- Sunteţi de câțiva ani în proces cu Biserica Greco-Catolică pentru 
un petec de pământ. De ce sunteți în acest proces? 

- Nu e vorba doar de un petec oarecare. În 2 februarie 2004 m-am trezit 
cu o citaţie prin care eram chemat în instanță. Episcopia Greco-Catolică de 
Oradea revendica terenul pe care se află clădirile schitului nostru: e vorba de o 
poieniţă de aprox. 80 de ari, împrejmuită de aprox. 3 hectare de pădure. Înainte 
de aceasta nu am avut nici o negociere cu partea catolică. Dacă interesul acestei 
acţiuni ar fi fost de ordin material, poate am fi avut o invitație la negocieri. 
Suntem la 19 km de cel mai apropiat sat, tocmai în vârful munţilor, ei au aici mii 
de hectare de pădure. E clar că interesul lor e să desființeze prin justiţie acest 
locaş monahal ortodox. Nu o dată mi s-a spus din partea catolicilor că îmi 
garantează că aici nu se va mai pune picior de ortodox, în timp ce, aceleaşi 
persoane, în fața reporterilor şi a camerelor de filmat, pozează ca bine intenţionate. 

- De unde aveți terenul? 

- De la stat. L-am primit după 1990, înainte de a se da Legea Proprietății, 

- Înainte de 1948 al cui a fost? 

- Al lor, al catolicilor. Noi între timp am construit multe aici. Le-am 
propus teren la schimb în altă parte, sau să le plătim valoarea terenului. N-au 
acceptat, îl vor tocmai pe ăsta să le platim chirie. Nu pot fi de acord ca la mine 
în ţară să plătesc chirie la papa. 

- De unde au avut ei aceste proprietaţi? 

- De la Maria Tereza, din timpul ocupaţiei austro-ungare. Spre exemplu, 
terenul pentru care suntem în litigiu a fost al unui țăran ortodox, Dudaş loan se 
numea, dar pentru că a refuzat trecerea la catolicism, i s-au confiscat turmele 
de oi şi vaci, casa, moșia, şi a devenit iobag. Toate aceste bunuri au fost trecute 
în proprietatea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea şi azi sunt revendicate prin 

justiție. Legea proprietăţii spune să se dea foştilor proprietari ceea ce le-au 
confiscat comuniştii, dar nu spune nimic despre felul în care aceştia le-au obținut 
înainte cu o sută-două de ani. În astfel de situaţii sunt multe biserici şi mănăstiri 
din Ardeal. 

- Cum se desfășoară lupta pe tărâmul lumesc, mai bine zis, pe 
tărâmul justiţiei? 

- Cum aţi spus, lumeşte. Practic nu putem vorbi de o luptă dreaptă, ci 
de un război în toată regula, în care unii se întăresc mai tare în credință, iar alţii 
aposțaziază, căutând în faţa semenilor fel de fel de justificări, ca: „Suntem Biserici 
surori”, „toleranța”, „Nu trebuie să fim extremişti” etc. Adică să cedăm de bună- 
voie biserici și parohii doar ca să nu ne critice duşmanii neamului şi ai Bisericii 
strămoșești! 

- Spuneaţi că nu e vorba de o luptă dreaptă... 

- Da. Multe dintre proprietăţile pe care le-au primit, sunt primite pe 
nedrept, deoarece au fost despăgubiţi de stat înainte de 1948. Am în posesie 
documente care dovedesc cum catolicii au fost despăgubiţi pentru mii de hectare 
de păduri și păşuni. Astfel de documente se pot găsi în fiecare oraş, la Arhivele 
Naţionale, Terenurile respective nu sunt nişte terenuri oarecare, ci, ținând seama 
că sunt în staţiuni, au o valoare mare, Mulţi sunt ispitiţi cu astfel de terenuri. Am 
în posesie unele documente care arată că ziarişti, reporteri, politicieni, ingineri 
cadastrişti, persoane de influență, primari, ofiţeri de poliție, directori ai unei 
instituții de stat, avocaţi, notari, judecători etc. au primit pământ dintre cele 
retrocedate, Multe dintre aceste „dărnicii” sunt acoperite cu misterioase contracte 
de vânzare-cumpărare, Fireşte, aceste persoane vor sluji intereselor catolicismului 
în Ardeal. Situaţia e atât de gravă încât aceşti judecători care au primit pământuri 
dintre cele retrocedate judecă şi procese interconfesionale în care catolicii sunt 
favorizați în detrimentul ortodocșilor. 

“Un alt aspect al acestor proprietăți e cel al prozelitismului. Din pădurile 
respective li se dau țăranilor, în mod gratuit, lemne de foc sau pentru construcţii, 
pentru a trece la greco-catolicism. Personal, am primit propunerea din partea 
unui preot greco-catolic că, dacă voi trece la catolicism cu tot cu schit, îmi va 
da să administrez după cum voi dori pădurile retrocedate. Acel preot avea o 
funcţie înaltă în cadrul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. 


PUNCTE CARDINALE 





- Și ce aţi făcut? 

- Am refuzat, fireşte. Mi s-a propu 
merge aşa, au recurs la şantaje, ameninţări, 
„intolerant”, „hulitor”, „răutăcios” şi-n toate u incer 
în presă şi multe altele. Cu toate acestea, nu au reuşit nimic. 


- Ce veţi face în continuare? SĂ 
- În cazul în care vor folosi în continuare asemenca metode, voi face o 


sesizare la departamentul anticorupţie. Nu la Oradea, ci la Bucureşti, în Ardeal 
nu avem şanse. Pe lângă actele de corupţie, au o mare susținere din partea unor 
partide politice. Cea mai mare susţinere o au din partea partidelor maghiare. Am 
încercat să fac faptul public în mass-media, dar nu se poate, au acaparat aproape 
toată presa şi televiziunile. Multe procese care practic ar fi trebuit să fie câştigate 
de ortodocşi, surprinzător au fost pierdute printr-o sentință dubioasă. Dându-şi 
seama preoții în cauză de aceste nedreptăţi, au cerut strămutarea proceselor 
peste Carpaţi. Astfel au avut câştig de cauză, cum şi cazul Catedralei din Târgu 
Mureş, care, după strămutarea procesului la Curtea de Apel Bacău, a rămas 


ortodocşilor. 
- În ultimul timp au crescut numărul proceselor dintre ortodocşi 


şi catolici în Ardeal. Care e motivul? 

- Ceea ce a amplificat conflictele dintre ortodocşi şi greco-catolici în 
Ardeal a fost şi este încă „legea proprietății”. Această lege a adus o mare nedreptate 
Bisericii Ortodoxe, dar şi Statului Român, deoarece nu ține seamă de conțexțul 
istoric al Ardealului, ci doar de unele aspecte politice şi interese cu bătaie. din 
afara granițelor țării. Este pus în prim-plan momentul 1948, dar nu şi anul, 1744, 
când în Transilvania sute de biserici, mănăstiri, şcoli şi biblioteci ortodoxe au 
fost arse şi demolate cu tunul de către armatele generalului Bukow. Această lege 
a proprietăţii nu ţine seamă nici de felul în care catolicii din Ardeal au intrat în 
posesia unor clădiri, păduri şi păşuni pe care azi le revendică în mod abuziv şi 
exagerat. În multe dintre documentele de la oficiile de cadastru din Ardeal găsim 
că Biserica Greco-Catolică a intrat în posesia unor bunuri prin „donaţie de la 
împăratul losifal II-lea” sau prin „expropriere” sau „posesie faptică”. Cu siguranţă, 
când habsburgii au cucerit Ardealul nu au adus cu ei pământ de la Viena sau de la 
Roma. În nici unul dintre documentele respective nu am găsit un contract de 
„Vânzare- cumpărare” sau „donaţie de bună-voie” de la foştii proprietari. Cu 
toate acestea, profitând de sprijinul pe care Imperiul Habsburgic l-a acordat 
Bisericii Greco-Catolice în timpul ocupaţiei austro-ungare, aceste proprietăți au 
fost trecute în acte ca bunuri ale cultului catolic. Ei susțin întruna varianta CF- 
urilor şi strigă în gura mare că au fost nedreptățiți de comunişti, încercând să 
dea impresia în fața lumii că sunt victime, dar nu spun că ei la rândul lor au 
nedreptăţit pe alţii. D 

Tot în contextul istoric mai trebuie să ținem seama de încă un aspect, şi 
anume de faptul că iobagii munceau pe moşiile episcopilor catolici fără a fi 
retribuiţi. Fiecare român care nu accepta religia impusă de habsburgi devenea 
iobag şi trebuia să muncească un număr de zile, fără a primi nimic în schimb, la 
moşia stăpânului feudal, care avea şi funcţia de prefect. Acest prefect era episcopul 
catolic. Astfel se explică cum au atâtea moşii în Ardeal, pe care acum le revendică 
cu atâta insistență. 

- Totuși ei au fost desfiinţați de comunişti. 

- Inainte de decretul de desființare a Bisericii Greco-Catolice din 1948, 
mulți preoți şi credincioşi ai Bisericii Unite au revenit la Ortodoxie. La propunerea 
Patriarhului Iustinian, 36 de protopopi, în frunte cu Belaşcu, şi cu sute de preoți 
şi mii de credincioşi au revenit la credinţa de la care au plecat înaintaşii lor în 
timpul ocupaţiei austro-ungare. Decretul de desființare a Bisericii Greco-Catolice 
s-a dat mai târziu şi nu a avut la bază motive religioase, ci motive politice. Faptul 
că Patriarhul lustinian le-a propus acest lucru celor ce au revenit, asta nu înseamnă 
că i-a obligat, aşa cum s-a întâmplat în sec. XVIII, când s-a făcut trecerea unor 
ortodocși la catolicism. Cu toate acestea, multe din bisericile care după 1948 au 
intrat în posesia Bisericii Ortodoxe erau în stare foarte deteriorată. Acestea au 
fost renovate şi întreținute de credincioşii ortodocşi, iar greco-catolicii le vor 
așa cum sunt în zilele de azi. Ar fi fost mai ieflin şi mai avantajos dacă ortodocşii 
îşi făceau alte biserici, iar cele vechi, pe care ei le revendică, ar fi fost azi doar 
ruine. Aceste biserici, chiar dacă pe acte au figurat ca proprietate a episcopiilor 
catolice, au fost construite de săteni, iar azi aceştia sunt ortodocşi. Când ei au 
revenit la Ortodoxie, au adus o dată cu ei și patrimoniul. Acest patrimoniu în 
realitate era al lor, al sătenilor, şi nu al Episcopiei. Nu putem lua biserica dintr-un 
sat cu 3-400 de credincioşi ortodocşi pentru a le-o da la 15-20 greco-catolici — 
şi aceia, de multe ori, cu greu adunaţi. Mai trebuie ținut seama că ortodocşii, şi 
nu doar ortodocşii, nu au putut întăbula nimic în perioada comunistă, deoarece 
comunismul avea interesul să desființeze tot ce este biserică şi divinitate. Cu 
siguranţă, și Biserica Ortodoxă ar [i desființat-o, dar nu au putut deoarece avea 
prea mulţi credincioşi. Toţi am suferit din cauza comunismului — şi ortodocşii, şi 
catolicii, și protestanții; și nu ca să ne batem cu pumnii în piept, cele mai multe 
jertfe în perioada comunistă le-a dat Ortodoxia. Ortodoxia nu a luptat cu 
comunismul pe căi politice, ci pe căi duhovniceşti. Datoria Bisericii Ortodoxe nu 
este de a răsturna guverne, ci de a păstra pacea cu orice curent politic ar fi la 
putere. Aceasta fiind şi spre binele credincioşilor ei, dar şi a întregii comunităţi în 
general. Una e a păstra pacea şi alta e a pactiza, iar dacă unele feţe bisericeşti au 
fost informatori, aceasta e problema lor personală. Cunosc şi cazuri de actuali 
preoți şi episcopi catolici sau pastori protestanți care au fost informatori, dar 
asta nu înseamnă că toţi au fost. Nu putem spune că decretul respectiv a fost 
corect, chiar dacă a dus la o reîntregire a românilor ardeleni; dar cred că dacă nu 


Ca 


s şi o maşină străină. Văzând că nu 
încercari de intimidare, m-au numit 
felurile, au încercat să mă discrediteze 





Pr——. 





PUNCTE CARDINALE 


ar fi existat acest decret, Biserica Greco-Catolică ar fi dispărut singură, 
autodizolvându-se în timp. Nu văd nici un rost al existenţei acesteia în zilele 
noastre, iar prin satele unde există câțiva credincioşi „uniţi” de cele mai multe 
ori apar şi multe tulburări. 

- De unde vin toate acestea? 


- Numărul credincioşilor greco-catolici în Ardeal e în scădere. Cu toate 
acestea, Vaticanul luptă din răsputeri pentru întărirea materială a catolicismului 
în Ardeal, dar şi în toate țările ortodoxe, aceasta făcându-se mai ales pe plan 
politic, economic şi juridic. Momentul în care a fost dată Legea Proprietății, cât 
şi Legea Cultelor, nu a fost tocmai întâmplător. Atât „Legea Lupu” cât şi cele 
două legi despre care am amintit anterior au fost date în timpul când la guvernarea 
României se aflau partide ale Internaționalei Creştin-Democrate, Această 
Internațională are partide în multe țări din lume şi e condusă de la Vatican. În 
România există două astfel de partide: PNŢ-CD şi PNL-CD. Ulterior s-a renunțat 
la extensia „CD”, deoarece aceasta dădea în vileag multe dintre dedesubturile 
acestor formaţiuni politice. Astfel se explică cum, în perioada guvernării acestor 
partide, în multe din funcțiile importante de decizie la nivelul ministerelor, 
administraţiilor locale şi în mass-media ajungeau persoane de religie catolică, 
sau de alte religii, dar care aveau rolul de a susţine anumite interese legate de 
această problemă. Am putea asemăna perioada prin care trecem acum cu perioada 
interbelică, dar mai ales cu anii 1928-1929, când a fost semnat Concordatul cu 
Vaticanul. Atunci la guvernare era PNȚ, iar prim-ministru era luliu Maniu, de 
religie catolică; iar când s-au votat cele două legi, a proprietăţii şi a retrocedărilor, 
la guvernare au fost, şi încă mai sunt, PNL şi UDMR, iar prim-ministru e d-l 
Călin Popescu Tăriceanu, tot de religie catolică. Nu cred că unii dintre susținătorii 
catolicismului, cum ar fi Monica Macovei sau Mona Muscă, au ocupat 
întâmplător funcţii-cheie în guvern tocmai când au trebuit să se dea aceste 
legi... Cei care au făcut legea ar fi trebuit să aibă un simț de răspundere moral şi 
național, dar nu l-au avut. Această Lege a Proprietății, pentru care s-a zbătut 
atâta guvernarea PNL-PD-UDMR, în felul în care ea a fost făcută, nu e altceva 
decât un mare act de trădare națională. Din păcate, nici Legea Cultelor nu 
repară lucrurile. Demult s-a aşteptat o Lege a Cultelor şi s-a tot amânat, iar 
acum, dintr-o dată, au făcut-o, dar în aşa fel încât, în privinţa retrocedărilor, să 
dezavantajeze Biserica Ortodoxă. 

- Și anume cum, la ce vă referiți? 

- Într-un loc, în Legea Cultelor, se spune că diferendele patrimoniale 
dintre Biserici se rezolvă după legea dreptului comun, adică după varianta CF- 
urilor, ceea ce este în avantajul catolicismului, deoarece, după cum am mai spus 
mai înainte, aceste coli de carte funciară au fost făcute în perioada ocupaţiei 
austro-ungare, nerelevând realitatea faptică. În noua Lege a Cultelor ar fi fost 
bine să se specific şi numărul minim de credincioşi care să constituie o parohie. 
În prezent, Biserica Greco-Catolică din Ardeal are 5 episcopi la nici 200.000 de 
credincioşi. Astfel, unui episcop unit îi revin sub 40.000 de credincioşi, 
aproximativ cât unui protopopiat ortodox. De asemenea, au parohii cu 2-3 familii, 
dar pentru care se cer averi imense. 

Problema numărului minim de enoriaşi care să constituie o parohie e 
foarte importantă și în cazul bisericilor parohiale. E firesc ca biserica unei parohii 
să aparţină credincioşilor care au construit-o. Dacă credincioşii parohiei trec la 
o altă religie, trec împreună cu biserica. Ar fi o nedreptate față de Biserica 
Ortodoxă să se ia biserica de la o comunitate de sute de credincioşi și să se dea 
unei comunități minoritare, ai cărei credincioşi îi poţi număra pe degete. Inţelegem, 
așadar, de ce Papa loan Paul al II-lea a cerut episcopilor uniţi trimişi în Ardeal să 
facă tot posibilul pentru a avea în eparhiile lor cel puţin un milion şi jumătate de 
credincioşi. 

- Dar Biserica Greco-Catolică a fost ridicată la rang de Arhiepiscopie 
Majoră, ceea ce îi oferă și o autonomie faţă de Vatican... 

- Asta este doar de formă, o jonglerie politică prin care Vaticanul să se 
spele pe mâini. Cum poate fi “arhiepiscopie majoră” când ei nu au nici măcar 
1% din populaţia României?! Sunt culte care au un procentaj mai mare şi nu îşi 
atribuie dreptul de Biserică Naţională... 

- Care e situaţia în momentul de față? 

- Biserica Ortodoxă a încercat în repetate rânduri să menţină o relaţie 
normală şi civilizată în dialogul cu Biserica Greco-Catolică, dar eforturile au fost 
zadarnice. Atât bisericile construite din fonduri proprii, cât şi cele smulse cu 
forţa de la credincioşii ortodocşi (sec. XVIII-XIX), constituie motivul de scandal 
al uniaţilor, cu toate că Biserica Greco-Catolică posedă azi suficiente spaţii de 
rugăciune şi chiar mai mult decât le trebuie celor 195481 (sub 1%) de credincioși 
pe care îi are în Transilvania, potrivit recensământului din anul 2002. De la 
restituirea celor necesare, pe care Biserica Ortodoxă le-a oferit în urma dialogurilor 
purtate, Biserica Greco-Catolică solicită restituirea integrală prin justiţie, cerând 
Statului Român retrocedarea în întregime a tuturor bunurilor avute în perioada 
stăpânirii austro-ungare. Astfel, s-a ajuns ca în momentul de față multe parohii 
şi mănăstiri ortodoxe din Transilvania să fie acţionate în instanţă de către Biserica 
Greco-Catolică. Situaţia este cu atât mai regretabilă cu cât unii ierarhi şi preoți 
greco-catolici refuză să coopereze în dialogul local şi să dezamorseze conflictele 
create. Au existat până în prezent așa-zisele negocieri în care uniții puneau condiţii, ! 
iar ortodocşii nu le acceptau, pentru că nu poți da o biserică de la sute de 
credincioşi ortodocşi unui grup de câţiva greco-catolici, Aceasta ar însemna o 
nedreptățire a credincioşilor Bisericii Ortodoxe. Una e a pune condiţii şi alta e a 
negocia. Ar fi binevenit ca aceste negocieri să fie făcute public, prin intermediul 
televiziunii, în direct, pentru ca lumea să înțeleagă mai bine cum stau lucrurile, 
Se pare că până în prezent dialogul interconfesional nu a reuşit să vindece rănile 


lunie 2007 Nr. 6/198 PAG. 15 


deschise după 1700 şi la 1948. Statul român nu este capabil să rezolve această 
problemă atâta timp cât directivele în acest sens se dau din străinătate, cât în 
fruntea guvernului român şi în unele ministere sunt persoane direct interesate să 
susțină politica de catolicizare a României. 

Se vede clar că sub masca religioasă se ascunde o problemă naţională, 
antiromânească, la care înalta clasă politică îşi dă concursul fără menajamente. 
Azi nu mai e nevoie de săbii şi tunurile generalului Bucow, ci în acest sens se 
folosesc cu succes instrumentele statului, dintre care şi justiția. Ordonanţa 64/ 
2004, dată de fostul premier Adrian Năstase, este pusă în aplicare la multe dintre 
procesele pe rol, chiar dacă ea a fost respinsă de Senatul României, fiind retrimisă 
la comisii. Etapă cu etapă, în mod sistematic, prin legi şi ordonanțe, nu mai e 
nevoie de semnarea unui nou concordat, ca în 1927. Astăzi „concordatul” se 
face de cozile de topor, cu sau fără sutană. 

- Spuneaţi că Vaticanul luptă și pe căi juridice și economice. La ce 
vă refereaţi? 

-La felul în care acționează în justiție. Văzând că feţele bisericeşti greco- 
catolice nu dau randament, Vaticanul a recurs la atragerea şi folosirea unor 
persoane cu influență în justiţie, politică, administraţiile publice, presă, televiziune, 
poliţie, comerț şi alte domenii. Există cazuri de judecători din tribunalele din 
Ardeal care au primit pământuri în intravilan din suprafeţele retrocedate. Aceştia 
au judecat şi procese între ortodocşi şi greco-catolici. De asemenea, persoane 
cu influență în justiţie, politicieni, primării, mass-media, învățământ şi alte domenii 
importante au primit pământuri dintre cele retrocedate. E firesc că aceşti oameni 
vor sluji, din funcţiile pe care le au, intereselor Vaticanului. Astfel se explică cum 
terenuri care au fost despăgubite de Statul Român în momentul exproprierii au 
reintrat în proprietatea Bisericii Catolice. Pe de altă parte, domeniile retrocedate 
folosesc ca mijloace de prozelitism. Cunosc cazuri în care oamenii au fost mituiţi 
cu lemne. Mulţi dintre oamenii de rând nu cunosc diferenţele doctrinare dintre 
Ortodoxie şi Catolicism, crezând că acestea nu au rol în dobândirea mântuirii. 
Nu am nici un interes să bag pe cineva la închisoare, dar dacă lucrurile vor 
continua aşa mai departe, voi face sesizare la departamentul anticorupţie. Datorită 
acestor lucruri a scăzut încrederea noastră în relațiile ecumenice dintre Ortodoxie 
şi Catolicism, iar mulţi dintre preoții ortodocşi aflați în procese pentru diferendele 
patrimoniale ale parohiilor au cerut mutarea proceselor dincolo de Carpaţi; oriunde, 
numai în Ardeal să nu fie. 

- Şi totuşi, oamenii acceptă ca în schimbul unor lemne sau a unor 
imobile să-şi părăsească credința? 

- Majoritatea nu au acceptat. Au fost, însă, şi câteva cazuri izolate în 
care s-au făcut compromisuri. Ar trebui în acest sens mai multă catehizare din 
partea preoţilor şi a profesorilor de religie. Omul care nu ştie ce înseamnă 
lepădarea de botezul ortodox cade uşor în această capcană. Aceştia nu 
conştientizează că îşi pierd mântuirea. Un țăran dintr-un sat apropiat mi-a spus: 
„Eu tot ortodox am rămas, am semnat pe tabelul catolicilor doar de formă”, fără 
să conştientizeze că prin acea semnătură îşi exprimă apartenenţa religioasă şi, o 
dată cu aceasta, şi mărturisirea de credință. Un altul spunea că „dacă şi catolicii 
se mântuiesc, de ce să nu beneficiem şi de ceea ce ne oferă?”. Dar aceşti 
oameni, poate nevinovaţi în neştiința lor, nu îşi dădeau seama că o dată cu 
lepădarea de Biserică se leapădă şi de botez, şi astfel îşi pierd sufletul, iar acele 
proprietăţi, cu care sunt ademeniţi, au fost oarecând ale strămoşilor lor. Să 
sperăm că atât clerul, cât şi intelectualii îşi vor face datoria față de neam şi 
Biserica neamului, iar ierarhii vor conştientiza responsabilitatea ce o au — atât în 
fața istoriei, dar mai ales față de turma încredințată. La timpul rânduit, cu toții 
vom avea de dat un răspuns, fiecare la nivelul la care se află. În faţa lui Dumnezeu 
justificările adâncesc osânda, pe El nu-L putem păcăli cu poveşti lumeşti. Este 
de apreciat, în acest sens, curajul ÎPS Bartolomeu Anania, care, cu riscul de a fi 
ponegrit prin mass-media, a ieşit in linia întâi atunci când Ardealul devenise 
victima unui guvern trădător. Nu există mai mare trădare decât ce s-a făcut prin 
Legea Proprietății. Practic, prin această lege, Ardealul, în mare parte, e ca şi 
cedat. 

A consemnat Gabriel Mekereş 
Seminarul Teologic Berius 


îi ră „APEL REDACȚIONAL 


i rugăm insistent pe abonaţii din țară şi din străinătate care 


"nu şi-au achitat abonamentul pe anul în curs să aibă înțelegerea 

şi bunăvoința de a o face până la data de 01.08.2007. Altminteri 
ne vom vedea siliţi, cum n-am mai procedat decât în mod 
excepțional până acum, să sistăm expedierea abonamentelor 
respective. Ar fi păcat să fim puşi în această situație delicată tocmai 
în pragul apariţiei numărului 200 (pe care avem lâscaţia să-l 
realizăm în condiții deosebite, festive). 


IN 


i Ajutaţi-ne să ducem până la capăt măcar pată A XVII-lea. an 


şi să nu încheiem ruşinos caca ce am realizat onorabil până acum, 


cu şi pentru Dys.! | e Pt AA per a Ut 


„EA a . i 4 Li 


i! P-ta i + XA 


In numărul $/2007, la pagina 10, în ultima parte a serialului “Mircea Eliade şi 
momentul Criterion”, semnat de dr. Mihai Posada, s-a strecurat o regretabulă situație de 
hipercorectitudine redacțională. În loc de “...îmbinând în discursul său publicistic 


accentele de tip pedagogic şi mesianic cu cele de tip reacționar..” se va citi: “...îmbinând 
în discursul său publicistic accentele de tip pedagogic şi mesianic cu cele de tip reacțional,..” 
Cerem scuze autorului și cititorilor. (Redacția) 





y A 






















PAG. 16 Nr. 6/198 lunie 2007 


Am fost de mai multe ori întrebat în ultimele luni 
de ce evit sistematic să-mi spun în scris opinia privitoare la 
“cazul Băsescu” şi la numeroasele lui implicaţii politice 
sau sociale. Pe de altă parte, în toată această perioadă, 
punctul de vedere al Punctelor cardinale, formulat mai ales 
de d-l V. lamandi, dar susținut în principiu, direct sau tacit, şi 
de colegiul redacțional, s-a arătat a fi unul pro-Băsescu, 

De data aceasta vorbesc strict în nume propriu, 
simțindu-mă dator cu o explicaţie pe care ar fi fost 
necavalereşte să o dau atunci cînd preşedintele era căzut la 
pămînt şi atacat — adesea neprincipial — din atitea părți (ştiţi 
cum se zice: “De leul mort îşi bat joc şi iepurii”). Acum, că 
e din nou în picioare, clocindu-şi răzbunările la Cotroceni, 
îmi pot îngădui să spun verde, fără scrupule conjuncturale, 
că eu unul nu l-am agreat, nu-l agreez şi nu-l voi agrea, 
pentru că îl consider un demagog între alţii (chiar dacă 
demagogia lui are ceva nou în raport cu predecesorii), 
învechit în păcate de dinainte şi de după 1989, de o vervă 
țopîrlănească incompatibilă cu un preşedinte de stat 
european, angrenat într-un periculos joc al puterii, cu puseuri 
dictatoriale şi cu o percepție mult prea subiectivă a 
priorităților noastre externe. “Puciul parlamentar” care a 
dus la temporara sa suspendare abuzivă nu a fost decît 
replica fatală la comportamentul său intempestiv şi 
discreționar, care a polarizat iresponsabil resursele de 
abjecţie ale unei clase politice cu care este perfect congener 
moral şi intelectual, deosebindu-se doar prin configurația 
unor interese de moment. Dacă am trăit o anume satisfacţie 
că şi-a învins, cu mina electoratului, adversarii încă şi mai 
indigni, aceasta n-are nici o legătură cu persoana sa, nici cu 
vreuna dintre pretinsele sale “isprăvi”; pur şi simplu m-am 
bucurat elementar că “odioasa coaliţie” mobilizată 
împotrivă-i (cu beneficiul pe termen scurt al “tovarășilor de 
drum” liberali, dar cu cel pe termen lung al PSD-ului şi al 
aşchiilor lui fetide) nu a avut prilejul să-şi frece în triumf 
labele jegoase, cu care de 17 ani sugrumă sistematic 
ultimele resurse de normalitate şi de speranţă ale lumii 
româneşti, 

Nenorocirea României este că, privind lucrurile 
de sus, Traian Băsescu nu este deloc altceva decât adversarii 
săi, ci un aventurier politic înăuntrul aceleiaşi paradigme 
vicioase. Cu aceleaşi vechi ştate de membru de partid și de 
raportor “cuminte” al Securităţii, la fel de grobian ca 
majoritatea covirșitoare a comuniştilor recondiționați, străin 
ca toți ceilalți şi de Dumnezeu, şi de tradiţie, acultural, 
smecher şi chefliu, dar cu o anume viclenie şi cu un anume 
instinct al puterii care nu-i lipseau nici lui Ceaușescu, Traian 
Băsescu nu poate decît să ducă mai departe tragedia acestei 
țări şi deteriorarea definitivă a “imaginii” ei în lume. Dincolo 
de toate piruetele ideologice, comunismul a însemnat, la 


28 de ani. 


Danielopol era sub o presiune imensă, pentru că în fiecare 
zi veneau zeci de basarabeni care, cu lacrimi în ochi, se aruncau în 
genunchi în faţa lui, rugându-l să le salveze mamele, taţii, fraţii și 
surorile. Trebuie adăugat că sovieticii începuseră * 
trădătorilor” fără să mai ceară acordul autorităţilor române. Într-o 
carte senzaţională, care ar trebui citită de toată lumea, În culisele 
negocierilor cu Uniunea Sovietică, Convorbiri cu Al. Danielopol 
(Ed. Vremea, Bucureşti, 2001), autorul a povestit că în timpul 
“discuţiilor”, care aveau loc la sediul NKVD la Bucureşti, partea 
sovietică, în frunte cu colonelul NKVD Borisov, a scos pistoalele 


www,.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(a punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S, A. |, 
cont: B. R. D, Sibiu RO48BRDE330$V02146903300 
ISSN: 1223-3145 


În noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 s-a semnat la 
Moscova Convenţia de Armistiţiu cu Aliaţii. Discuţiile cu ruşii se 
purtau mai ales noaptea, pentru intimidare. După circa 2 săptămâni 
de la semnare, s-a organizat o Comisie pentru Aplicarea Convenţiei 
de Armistiţiu. Punctul 5 al Convenţiei prevedea “repatrierea” 
cetățenilor sovietici (basarabenii și bucovinenii din nord), In cele 
mai multe cazuri, această “repatriere” dura 20 de ani, pentru că se 
făcea via Siberia. Cum punctul 5 al Convenţiei era și cel mai greu şi 
periculos, nici un diplomat de carieră nu se îmbulzea să-l preia. Aşa 
s-a ajuns ca să-i fie propus postul de negociator pentru punctul 5 
lui Alexandru Danielopol, jurist, care la vremea aceea avea numai 


“repatrierea 


PUNCTE CARDINALE 


DUPA 
REFERENDUM 


TRAIAN BASESCU 


“SIEGE 


Design by: strengorul Ego com 


Lp == 
— "P 


UNDER 






nivelul vieţii publice, detronarea domnilor şi întronarea 
mitocanilor. Cîtă vreme mitocanul va avea piinea şi cuțitul în 
această țară (fie că se numeşte Iliescu, Băsescu, Becali, 
Vanghelie sau mai ştiţi dumneavoastră cum), se cheamă că 
România n-a ieșit din paradigma comunistă şi nu are nici o 
şansă reală de redresare, oricîte proptele ar veni dinspre 
Europa sau din altă parte. Parada demagogică a condamnării 
tardive a comunismului, prin raportul castrat al unui 
descendent şi beneficiar al vechii nomenklaturi alogene, fără 
nici o urmare de ordin justițiar, rămîne aproape nulă cîtă vreme, 
veştejind parţial şi discursiv trecutul, n-are nici un impact 
asupra prezentului. În realitate, ea nu este decît o diversiune 
parşivă a lupilor travestiți în piei de oaie, pentru a duce de nas 
O opinie publică tot mai decerebrată și o Uniune Europeană 
care prea puţin se sinchiseşte de ce ne doare pe noi. 

Nu se observă mai deloc, deşi ne asfixiem de atiția 
“analişti”, că România anului 2007 rămîne întru totul ceea ce 
a ieşit din îndemnul răposatului “profet” din Dămăroia: “un 


























Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şel), 
Demostene ANDRONESCU (redactor şef-adjunct), 
Ligia BANEA (secretar de redacție), Marcel PETRIŞOR, 


Claudio MUTTII (corespondent Italia) 


Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536 












pluralism politic în cadrul Frontului Salvării Naţionale”, adică 
al comunismului reorganizat sub paravanul unei “democraţii 
originale”, cu tolerarea temporară a decorului reprezentat 
de așa-zisele “partide istorice”, aşteptate — şi ajutate — să 
moară de la sine, cum s-a şi întimplat mai ieri cu ţărănişti şi 
cum stă să se întîmple ca miine cu liberalii, din care s-ar 
putea să nu mai supraviețuiască decit “caii troieni” de teapa 
lui Stolojan sau Meleșecanu, adică “tot ei” (vorba aceea: 
“La vremuri noi, tot noi”). Din vechiul Front se trag atit 
PSD-ul, cît și PD-ul, atit Iliescu, cît şi Băsescu (social- 
democrați, de!), ca şi mai toți sateliții de coloratură (gen 
PRM sau PC). Băsescu continuă de altfel, cu altă recuzită, 
ceea ce a început Iliescu, pe aceeași linie iniţială a 
reconquistei neo/cripto-comuniste: unul a lichidat cu 
distorsiunea numită țărănism (creştin-democraţie?), iar 
cestălalt este în curs de a lichida cu distorsiunea numită 
liberalism. Vreun alt partid politic, cu adevărat nou şi 
competitiv, care să încurce țăndările vechiului PCR, 
intelectualitatea noastră steril cîrtitoare și mereu invocata 
“societate civilă” n-au fost în stare să construiască în 17 
ani, ratînd pe toată linia, de la Alianţa Civică și pină la UFD. 
Sau poate că trebuie să luăm în serios şi să ne punem 
speranțe în PNG-ul “mitocanului absolut” Gigi Becali 
(tovarășul de şpriţ al preşedintelui Băsescu — “Spune-mi cu 
cine chefuieşti, ca să-ți spun cine eşti!”), care n-ar fi fost 
niciodată posibil în România înainte de comunism, dar iată 
că este tot mai posibil după... 

De acord: decît Iliescu reîntors la Cotroceni 
îmbrăcat în Văcăroiu, e mai suportabilă varianta Băsescu. 
Şi eventualităţii de a fi ajuns să alegem la nişte noi 
prezidențiale între Geoană (dacă nu cumva Vanghelie!), 
Vadim şi Becali, iarăşi îi e preferabilă varianta Băsescu. Să 
nu ne facem însă iluzii! Nu-s profet, ca Brucan, nu ştiu dacă 
aventura personală a Popey-ului dimboviţean, care ştiindu- 
se fără “spanacul” unui puternic partid politic local şi fără 
trecere în mediile europene, a ales să-şi joace destinul politic 
pe cartea Serviciilor Secrete şi a “imperialismului” 
american, va avea pînă la capăt succes. Mă tem însă, după 
toate semnele, că pentru ţară el nu va aduce decit o 
instabilitate permanentă, un război româno-român de care 
am obosit deja, recrudescența populismului falimentar, 
precum şi o perpetuare marinărească a “erei mitocanilor” 
— formulă deja îndelung verificată a compromiterii şi 
sinuciderii noastre naţionale. Va rămîne în urmă doar 
grimasa lui Caragiale şi, pe o mare mai neagră ca păcura, 
flota-fantomă a unui pirat singuratic, care se va jura, pe 
stelele Polului Getic, că este preşedintele ales al vajnicilor 
culegători de căpşuni şi de castraveți de pe toate continentele 
lumii... 


































Răzvan CODRESCU 






din toc şi le-a pus pe masă. La care Danielopol a scos şi el ostentativ 
un stilou şi l-a pus şi el pe masă, comentând: “Fiecare cu armele lui !”. 
Partea română a reuşit, cu toate opreliştile, să facă rost de 
dreptul sovietic, iar Danielopol a găsit o chichiţă în textul de lege sovietic 
prin care să-i salveze pe basarabeni. În textul decretului Sovietului 
Suprem din 8 martie 1941 scria: “Toate persoanele care la data de 7 
noiembrie 1917 aveau calitatea de supuşi ai fostului imperiu rus şi care 
la data de 28 iunie 1940 au trăit pe teritoriul Basarabiei, precum şi 
copiii lor...”, Aceasta conjuncţie “şi” a fost salvarea. Din 400.000 de 
persoane, cât estimau să umfle ruşii, au putut să ducă în URSS doar 
60.000. Aproximativ 300.000 au fost salvate prin prestaţia lui Danielopol. 
Ei bine, după cum m-a informat cititorul nostru, inginerul Mihai Rogai 
din Germania, căruia îi mulțumesc, acest erou, Danielopol, se află 
astăzi internat într-un azil din Paris, Centre Payen, Place Violet 9, camera 
404. În vârstă de 91 de ani, părăsit şi însingurat, uitat de autoritățile 
române, Poate îşi vor aduce aminte de el post-mortem şi-l vor “repatria” 
în țară după moarte, În altă țară avea parte de statui, era tratat ca un 
prinț. Din partea noastră primeşte doar o cruntă uitare, ce aduce mai 
mult a nesimţire. Nu ne respectăm eroii, ne batem joc de istorie, iar 
acest lucru se răsfrânge ca un blestem asupra noastră, a tuturor. 


Florian BICHIR 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: P/aa/ S.R.L