Puncte Cardinale anul XVIII, nr. 6 (210), iunie 2008

[credinţă 








A gi ZA APO) [e Adi UL, NILE Oz 










LE 


CO LA SU): j! Ub 





AUD BNILI IA (0 


“Teoreti 
Ic şi ji IC, împărtăşirea orlodocşilor [d catoliei poale fi considerată un Dă însă, ca gest simbolic, aceasta poate arăta că 


ne aflăm în comuniune, dice 


ia 





?U nciz 


PERIODIC INDEPENDENT DE ORIENTARE NATIONAL-CRESTINĂ 


Circulaţie în afara României: AUSTRIA, GERMANIA, GRECIA, FRANȚA, 





Dodi arăta iaca. le Creştină. % (N RER ji0iocanui în Cotidianul din 27 mai 2008) 


e, i E 


ANUL XVIII 
Nr. 6/210 








IUNIE 
2008 







16 PAG.—3lei 


ELVEȚIA, SUEDIA, SPANIA, CANADA, STATELE UNITE, AUSTRALIA 


DE LA ECUMENISM LA APOSTAZIE 


Păstorul cel bun îşi pune viața pentru oile. sale. 
lar cel plătit, care nu este păstor adevărat, şi-nu îl 
doare inima de oi, când vede lupul venind, lasă oile şi 
fuge, iar lupul răpeşte şi risipeşte oile. Dar pe lângă 
păstorul cel bun şi năimitul la turmă se mai găseşte ŞI 
lupul în haină de păstor. Sf. Apostol Pavel îşi avertiza 
fiii duhovniceşti că vor intra între ei lupi îngrozitori 
ce vor rupe din turmă, şi că dintre ei, chiar, se vor 
ridica asemenea (ne)oameni. Dar prin ce spun 
Sf, Scripturi că lucrează şi se cunosc aceşti 
lupi răpitori? Prin aceea că vor grăi învățături 
răstălmăcite, ca să ducă în înşelare pe creştini. 
Deci, prin cuvântul Scripturii — care este 
absolut pentru orice creştin [1] — vedem că 
lupi îngrozitori sunt numiţi cei care învaţă 
poporul creştin o aşa-zisă învăţătură a lui 
Hristos care de fapt e răstălmăcire. Şi ce 
trebuie să facă păstorul cel bun când vede 
aceşti lupi? Dacă fuge, este năimit şi nu păstor., 
Dacă se alătură lor, este fie lup ca şi ei, fie 
şacalul ce urmează lupii. Dacă este păstor 
adevărat, luptă pentru a-şi apăra oile, chiar 
cu, prețul vieții. Nu este uşor, dar nici nu este a 
altă cale, dacă vrei să te numeri cu păstorii m. 
cei buni. ji dă 

Dar cine sunt păstorii Turmei lui Hristos? 
Desigur, episcopii şi locotenenţii lor, adică 
preoţii. Aceştia sunt primii care au misiunea 
sfântă de-a apăra Dreapta-credință, dacă au 
iubire de oameni și frică sau iubire de 
Dumnezeu, căci fără Dreapta-credinţă nu este 
mântuire. De ce, S-ar fi răstignit Hristos, de ce ar fi 
răbdat atâtea chinuri, de ce ne-ar fi învăţat atâtea, 
dacă ne putem mântui şi fără EI, fără Jertfa şi Învierea 
Lui, fără Cuvântul Lui? Dar Însuși Hristos spune că 
fără EI nu putem nimic, deci nici vorbă de mântuire 
în afara Lui, Şi toț El spune că EI e viţa, iar mlădiţele 
care se despart de El sunt aruncate afară, Și iarăşi ne 


LE, 


.. 
not, 
4 


spune, tot EI, că singur El este Calea, Adevărul şi 


Viaţa, şi că la Tatăl nu ajungem decă/ prin EI. lată 
deci că, după învăţătura lui Hristos, nu există mai 
multe credințe care mântuiesc, ci doar cea lăsată 
Bisericii de Fiul lui Dumnezeu. De aceea preoţii şi 
episcopii, dacă iubesc pe oameni, sunt obligaţi să apere 
şi să vestească Învățătura lui Hristos, fără de care toți 
se osândesc pentru veşnicie. Doar auzind şi învățând 


Credinţa lui Hristos omul poate, sprijinit de puterea | 


harului lui Dumnezeu, să lupte cu minciuna, cu 
păcatele şi cu patimile, ca să câştige mântuirea, 
sfințirea, îndumnezeirea. Deci, doar prin apărarea şi 
propovăduirea Dreptei-credinţe ne putem arăta păstori 
adevărați şi iubitori de oameni; iar nu prin acceptarea 
drept adevăr a învățăturilor răstălmăcite. 


! Creştin înseamnă ucenic al lui Hristos (Fapte 11,26). 
Deci se poate numi cu adevărat creştin doar cel ce caută 


să cunoască şi să împlinească poruncile, lui Hristos =, 


ceea ce este totuna cu Invățătura lui Hristos sau Credinţa 
Creştină (a se vedea şi loan 6, 68: 8,31-32;14, 15,21 şi 
25-26; 15, 7-10 etc.). 


Ya Li 
sa A 
Aa i 


i Di: 4 


Mitropolitul Banatului, 
Nicolae Corneanu, 
după ce toată viaţa s-a împărtăşit 
(a figurat) cu securiştii, 
“acum se împărtășește i 


„(la propriu) cu catolicii ! 


15, 7, i & d 4 Pot 


= 


ș 
E 


“e, 





ÎNCEPUT DE FABULĂ 


(Mirela Corlăţan întreabă, 
Nicolae Corneanu răspunde) 


ş | | 
Înalt Prea S/ințite, e adevărat că v-aţi împărtăşit 


duminică în biserica greco-catolică din Timişoara? 
Am fost alături de ei, însă nu m-am împărtăşit. 
Preoţii greco-catolici descriu în detaliu cum aţi 


primit potirul din partea nunţiului apostolic, Să 


înțeleg că mint? 

Formal e adevărat. Era sfârşitul Liturghiei, al 
mesei, și m-am ridicat pentru a mă alătura lor, 
întrucât voiam să adresez un cuvânt 
credincioşilor. Nu am luat însă Sf. Împărtăşanie. 
Veţi da o dezminţire în acest sens? 

Nu, nu am de gând să fac asta. 

Dar nu vă deranjează neadevărul? 

Sunt obişnuit cu astfel de informaţii. Este un 
fel de-al lor de a vedea lucrurile. Ne păstrăm 
fiecare credinţa noastră... 


1 MORALA FABULEI: 


GT iii 


; . - f aj 
EI se jură că nu fură, 
dar e cu poliru-n gură... 


Totuşi, în anume împrejurări, o înțeleaptă. 
îngăduință poate fi bună. Sf. Vasile cel Mare, după ce 
înfăţişează temeiul respingerii botezului ereticilor anti- 
trinitari, spune că poate fi, totuşi, primit, dacă prin 
aceasta sunt (re)aduşi la Biserică mulţi din cei 
înstrăinaţi. Părintele Stăniloae, martir al prigoanei 
comuniste, a fost unul dintre cei care, pe asemenea 
temeiuri, a încercat sprijinirea unui ecumenism 
înțelept. Prin acest ecumenism Părintele 
înţelegea de fapt o lucrare de vestire a 
Credinței lui Hristos între eterodocşi, în paralel 
cu o mai bună înţelegere a ideilor acestora. 
tot în scopul unei cât mai eficiente propovăduiri 
apostolice. Scrierile sale sunt pline de blânde, 
însă limpezi, observaţii asupra teologiilor 
eterodoxe, despărțind cu un discernământ plin 
de har ideile false de părțile păstrate din 
învățătura Bisericii. Dar... pas cu pas, an după 
an, Părintele Stăniloae a văzut că toate bunele 
sale intenţii sunt zădărnicite de o putere 
ascunsă, dar extrem de puternică: interesul 
lumesc. Şi, văzând cum lupta sa pentru un 
ecumenism ortodox este anulată, văzând cum 
politicianismul şi interesele lumeşti dau Curs, 
unui alt ecumenism, anti-ortodox, a înțeles un 
lucru simplu; la fel de inacceptabil pentru lume 
ca şi ascultarea față de lisus Hristos: 
ecumenismul este erezie, de fapt este pan- 
erezie. Şi s-a retras din aceste acțiuni: în care! 
făcea notă discordantă, în 'care era singurul 
care încerca, inutil, să păstreze o linie 
ărtodestie A devenit mai tranşant, mai expeditiv în 
exprimări, sperând că poate aşa va putea să-i apere 
pe credincioşi de negura ce se ridica asupra Bisericii. 
A reuşit? Doar pentru unii. Mulţi alţii au fost înghiţiţi 
de rătăcirea ecumenistă, o rătăcire care încearcă să 
anuleze dreptul lui Hristos de a fi Calea, Adevărul şi 
Viaţa, sau a Bisericii lui Hristos de a fi păstrătoare a 
Adevărului, Cum s-a întâmplat cu ostenelile Părintelui 
Stăniloae s-a întâmplat şi cu pogorămintele, pe care! 
Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române le-a făcut. In, 
loc de a aduce pe eterodocşi la Biserică, au ajutat doar 
la instrăinarea celor slabi în credinţă, la vulnerabilizar ea 
lor în faţa atacurilor anti-ortodoxe. Faţă de blândeţea, 
de multe ori aflată dincolo de hotarul fi fireștii răbdări, a 
Sfântului Sinod, religiile eterodoxe au răspuns cu o 
politică Drozelitistă completă, extrem de bine organizată 
şi teribil de fățarnică. Chiar acţiunile prozelitiste 
desfăşurate în paralel cu acțiuni ecumeniste în care 
se vorbeşte şi se iau hotărâri împotriva prozelitismului 
(atenţie!) arată această fățărnicie. Ca'să dăm 0 singură 
pildă, la Balamand s-a semnat, atât de Vatican, cât şi 
de ortodocşi, condamnarea Uniaţiei din sec. XVIII şi 
încetarea oricărei lucrări din partea Catolicismului în 


(continuare în pag. 2) 


Preot al lui Hristos, 
Mihai-Andrei Aldea 

















PAG. 2 Nr. 6/2 10 lunie 2008 


(urmare din pag. 1) 


această direcție, Dar cea mai agresiv anti-ortodoxă 
grupare din România este tocmai cea a Ritului bizantin 
aşa-zis „Greco-Catolicism” [2]. Mijloacele folosite de 
aceasta sunt cele bine cunoscute din arsenalul Opus 
Dei şi Inchiziției. Se ajunge până la o propagandă a 
urii neîncetate față de Ortodoxie, în fața credincioşilor 
catolici de rit bizantin, combinată cu acuzaţii în mass- 
media de lipsă de iubire din partea... Ortodoxiei! În 
fața credincioşilor simpli se prezintă o istorie a 
României şi a Bisericii falsificată până la inimaginabil. 
Am avut prilejul să aud cum un țăran din Apuseni îmi 
spunea convins: „noi, Românii, am fost catolici până 
în sec. XVIII, când ne-a atras la Ortodoxie călugărul 
Sofronie, că aşa ne-a spus părintele nostru”!!! Am 
putut auzi predici şi citi pe Internet declarații pline de 
ură față de Biserica Ortodoxă Română din partea unor 
clerici catolici de rit bizantin; dar tot pe aceştia i-am 
văzut şi auzit la televizor vorbind „plini de durere” 
despre „lipsa de iubire şi toleranță” a ortodocşilor! 
Farse Juridice numite „procese”, în care toate normele 
de drept românesc şi internaţional sunt răsucite în fel 
şi chip, măsuri administrative ilegale şi nenumărate 
alte procedee s-au folosit şi se folosesc de către 
„greco-catolici” pentru prigonirea ortodocşilor români. 
Totodată, tinerii promiţători din facultăți şi chiar din 
seminarii sunt vizaţi de agenţii Vaticanului pentru burse 
în Apus, unde se urmăreşte să fie bine educați în spirit 
romano-catolic. Asemenea burse, ajutoare, excursii 
etc. sunt folosite şi pentru atragerea preoților sau 
episcopilor într-o direcţie cât mai ecumenistă în sensul 
'depărtării lente, dar sigure, de adevărata teologie 
ortodoxă izvorâtă din scrierile si trăirea Sfinţilor 
Părinți. 

Rezultatul a zeci de ani de excesive pogoră-minte 
a adus Biserica Ortodoxă Română în situaţia în care 
unii dintre păstori (mulţi chiar fără să o conştientizeze) 
au ajuns în tragica postură de năimiți sau lupi în piei 






2 Greco-catolicismul românesc a fost desființat de 
Vatican în perioada interbelică. In locul său s-a aşezat 
de către Papalitate Catolicismul „de rit bizantin ”. 





COMUNICATUL DE PRESĂ 
GRECO-CATOLIC 


Duminică, 25 mai 2008, în prezenţa 
Excelenței Sale Mons. Francisco Javier Lozano, 
Nunţiu Apostolic în România, a PS Alexandru 
Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, a zeci de 
preoți români şi străini, şi a mii credincioşi veniţi 
din toată țara, alături de invitaţi speciali dintre care 
îi amintim pe dl. Gheorghe Ciuhandu, primarul 
Timişoarei, și pe ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul 
ortodox al Banatului, s-a sfinţit biserica greco- 
catolică din Timişoara cu hramul “Sf. Maria — 
Regina Păcii şi a Unităţii”. Cu această ocazie a avut 
loc un eveniment extraordinar, şi care a onorat 
întreaga audienţă, cu o semnificaţie religioasă şi 
istorică cel puţin egală cu cea a Revoluţiei anti- 
comuniste pornite de la Timișoara. Conform 
martorilor oculari, în cadrul Sfintei Liturghii, la 
momentul împărtășaniei, ÎPS Nicolae Corneanu, 
Mitropolitul ortodox al Banatului, a plecat din 
mijlocul credincioșilor și a urcat la altar, unde a 
cerut permisiunea de a se împărtăși. Ca răspuns, 
Excelența Sa Mons. Francisco Javier Lozano, 
Nunţiul Papal în România, conform tradiţiei [sic/], 
i-a dat în mână Înalt Prea Sfinţiei Sale Nicolae 
Sfântul Trup, după care i-a fost înmânat potirul cu 
Sângele Domnului, din care Înalt Prea Sfinţia Sa 
Nicolae s-a împărtășit singur, Un eveniment similar 
nu s-a mai întâmplat din anul 1700, când românii 
ardeleni au refăcut [sic/] unirea cu Biserica 


Catolică... (Cf. site-ul www.greco-catolica.org) 






PUNCTE CAADINALE 
DE LA ECUMENISM LA APOSTAZIE 


de oaie (sau haine de păstor, în fine). Progrese către 
unitatea în Adevăr nu s-au făcut, dar mulți acceptă 
astăzi şi o unitate în minciună, doar interesul să le fie 
satisfăcut. S-a ajuns la contradicții legale incredibile. 
Teoretic neascultarea faţă de ierarh este o abatere extrem 
de gravă, şi cu atât mai mult cea față de Biserică — fie 
privită ca Biserică locală, adică Sf, Sinod, fie ca Biserica 


Universală, adică Sinoadele Ecumenice și hotărârile 


unanime ale Ortodoxiei, Practic, prin acceptarea 
majorităţii „Tainelor” catolice — de pildă — s-a anulat 
valoarea ascultării. Dacă cei eare nu ascultă de Sinoadele 
Ecumenice şi de Sf. Sinod au „Taine valide” pe motiv 
că au ţinut cândva de Ortodoxie (acum vreo mie de 
ani!), de ce nu ar avea „Taine valide” orice dizident 
față de Sf. Sinod? Mai ales că abia s-a despărțit de 
Ortodoxie, deci are „continuitate apostolică”, cel puţin 
în aparență? 
La concluzia că poate fi independent de Sf. Sinod 
al B. O. R. şi faţă de toată Ortodoxia pare a fi ajuns şi 
(încă) Mitropolitul Nicolae Corneanu. Acesta s-a 
împărtăşit duminică, 25 mai 2008, din mâna nunțiului 
papal, la „sfinţirea” unui lăcaş de cult romano-catolic 
de rit bizantin (aşa-zis „greco-catolic”). Prin gestul său, 
Mitropolitul Banatului a batjocorit Sf. Sinod al B. O. 
R., care a interzis expres „împărtăşirea reciprocă” atât 
cu romano-catolicii, cât şi cu alte-culte cu care se 
poartă discuţii ecumenice. Mai mult, ierarhul Nicolae 
Corneanu a batjocorit întreaga Biserică Ortodoxă, 
încălcând numeroasele canoane ale Sinoadelor 
Ecumenice care interzic un'asemenea gest cu toată 
străşnicia. De asemenea, a batjocorit jertfele şi sângele 
tuturor martirilor ardeleni care vreme de o'mie de ani 
au apărat Ortodoxia în fața prigoanei neîncetate: a 
Catolicismului. Sfinţii Sofronie, loan din Galeş, Moise 
Măcinic, Visarion Sarai, Oprea şi nenumărați alții au 
fost batjocoriţi pe față prin acest act, la fel de făţiş 
cum a fost scuipat în față Mântuitorul de cei ce L-au 
răstignit. Pentru că fie aceşti sfinţi au fost nişte nebuni 


intoleranți, fie ierarhul de la Timişoara s-a alăturat lui 


luda şi Satanasie Anghel. De ce? Simplu şi clar: nimic 
esenţial nu s-a schimbat în Catolicism în ultimele secole, 
Nimic din ceea ce despărțea Catolicismul de Biserica 
lui Hristos nu a fost îndreptat. Mai rău, s-au adăugat şi 


COMUNICATUL DE PRESĂ 
AL PATRIARHIEI ROMÂNE 


“ În legătură cu informaţia apărută în mass- 
media, potrivit căreia, duminică, 25 mai 2008, în 
biserica greco-catolică din Timişoara cu hramul 
“Sfânta Maria — Regina Păcii şi a Unităţii”, Înalt Prea 
Sfinţitul Nicolae, Mitropolitul Banatului, a cerut 
permisiunea de a se împărtăşi, facem următoarele 
precizări: 

Patriarhia Română nu deține date concrețe 
şi verificate despre eveniment. Ca atare, la proxima 
şedinţă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe 
Române, care va avea loc la începutul lunii iulie 
2008, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nicolae poate fi 
solicitat să ofere explicaţiile cuvenite Sfântului Sinod 
în legătură cu subiectul în cauză. Până atunci, 
Arhiepiscopia Timişoarei poate oferi explicaţiile de 
rigoare, | 
T Totusi, în principiu, Patriarhia Română 
precizează taj lul că dialogul actual al Ortodoxiei cu 
Biserica Romano-Catolică, deja destul de fragil, nu 
poate fi ajutat, ci mai degrabă complicat prin gesturi 
considerate de unii “profetice”, iar de alţii 
problematice. 

Este de dorit să cultivăm nu miraculosul sau 
senzaţionalul, ci seriozitatea şi credibilitatea în relaţiile 
dintre Biserici aflate în dialog pentru refacerea unității 
creştine. (Biroul de Presă al Patriarhiei Române) 





COMUNICATE. 



































Puncte de uedene 









alte erezii la cele profesate în sec. XVIII. De la 
„infailibilitatea papală” la „imaculata concepție „sunt 
numeroase adăugirile eterodoxe şi nu există nici o 
îndreptare în doctrina catolică. Nicolae Corneanu, 
slujind unui ecumenism fanatic şi fără limite, a călcat 
în picioare jertfele şi mărturisirea Sfântului Grigorie 
de Palama, care a arătat limpede că doctrina catolică 
a „energiilor create” înseamnă anularea oricărei legături 
între om şi Dumnezeu. Or, spune Sf. Grigorie Palama 
şi pecetluiesc nenumărate sinoade ale întregii 
Ortodoxii, din secolul XIV încoace, această „anulare 
înseamnă fie monotelism, fie dioprosopism, ambele 
erezii fiind condamnate de Sinoadele Ecumenice. lar 
condamnările, ca şi mărturisirea Sfântului Grigorie 
Palama, sunt acceptate şi pecetluite de toată Biserica 
lui Hristos! De care Biserică Mitropolitul Nicolae 
Corneanu s-a despărțit duminică, 25 mai 2008. 

Spun unele guri că acest gest de răzvrătire s-a 
datorat unor neînțelegeri cu noul Patriarh [3]; că a 
fost un semn de ameninţare către Bucureşti, de genul 
„Lasă-mă în pace sau trec la catolici!”. Cu atât mai 
rău, dacă este aşa! Ispitele neînțelegerii trebuie trecute 
cu înțelepciune, mai ales de păstorii turmei. lar o 
asemenea „negociere” a Credinței lui Hristos este 
apostazie în cea mai clasică formă. 

Dincolo de răul teribil pe care Mitropolitul Nicolae 
Corneanu şi l-a făcut prin gestul său, dincolo de osânda 
sub care se află prin întreita batjocorire a Sfântului 
Sinod, a Bisericii Universale şi a istoriei martirice a 
Neamului Românesc (totdeauna ortodox), stă un rău 
şi mai mare. Dacă Sf. Sinod nu va lua o atitudine 
fermă față de acest gest, ne putem aştepta ca orice 
episcop şi orice cleric să se unească liniştit cu orice 
„confesiune” sau, de ce nu, cu orice religie. lubiţi 
păstori, lupii au intrat în Turma lui Hristos! Vă veţi 
pune viața pentru această Sfântă şi Cuvântătoare 
Turmă? 


Y 





























Se spune că P. F. Daniel i-ar fi sugerat retragerea, pentru 
că dosarul de Securitate al colonelului Nicolae Comeanu 
şi verdictul de poliţie politică primit de acesta murdăresc 
imaginea Bisericii şi produc sminteală, cu toată 
îndelunga, proverbiala răbdare a românilor. 








COMUNICATUL DE PRESĂ 
AL ASOCIAȚIEI ZIARIŞTILOR 
ȘI EDITORILOR CREȘTINI 


Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini 
(A.Z.E.C.) apreciază promptitudinea Comunicatului 
dat publicităţii de Biroul de Presă al Patriarhiei 
Române în cazul „gestului” comis de Î. P. S. Nicolae 
Corneanu, Mitropolitul Banatului, în ziua de 25 mai 
a. c:, la sfințirea bisericii greco-catolice din 
Timişoara cu hramul “Sf. Maria — Regina Păcii şi a 
Unităţii”, şi în special precizarea de principiu că 
“dialogul actual al Ortodoxiei cu Biserica Romano- 
Catolică, deja destul de fragil, nu poate fi ajutat, ci 
mai degrabă complicat prin gesturi considerate de 

“unii «profetice», iar de alţii problematice”, de dorit 
fiind “să cultivăm nu miraculosul sau senzaționalul, 
ci seriozitatea şi credibilitatea în relaţiile dintre Biserici 
atlate în dialog pentru refacerea unităţii creştine”. 

Considerând că ne aflăm în faţa unui 
incident de o maximă gravitate, fără precedent în 
lumea ortodoxă, credem că ar fi binevenită o şedinţă 
extraordinară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe 
Române, care să dea încă o dată încredere 
credincioşilor ortodocşi în ierarhia Bisericii lor şi să 
curme inflaţia speculațiilor mediatice. 

„ Până la întrunirea Sfântului Sinod. le 
recomandăm membrilor noştri (şi facem apel şi la 
ceilalți colegi din presă) să adopte o atitudine 
măsurată, şi mai ales să evite concluziile Şi 


generalizările pripite. (Consiliul Director al 
AZ.E:C.) i | 


ERATĂ: Dintr-o regretabilă confuzie, survenită pe filiera pe care ne-a parvenit materialul, autorul textului “BISERICA ȘI SECURITATEA” 
din numărul nostru trecut, a fost indicat greşit. Adevăratul autor este PR. ION ALEXANDRU MIZGAN din Oradea, căruia îi cerem scuzele cuvenite. 
y 9 - 


— 


(Redacţia) 








PUNCTE CARDINALE 


lunie 2008 Nr. 6/210 PAG. 3 








IP ICE PECELIE 







—zriS apa »z BO > 


O canonizare e o sărbătoare a întregii Biserici, 
care; trăieşte deplin reînnoirea Duhului, prin 
recunoaşterea sfinţeniei celor ce au întruchipat în 
viaţa lor viața Evangheliei Domnului. Un astfel de 
moment a fost trăit de ierarhi, de sutele de preoți şi 
de miile de credincioşi duminică 11 mai 2008 pe 
platoul „La mocirlă”, de lângă Mânăstirea Salvă, 
la Liturghia solemnă cu prilejul proclamării publice 
a canonizării Sfinților Martiri Năsăudeni: Atanasie 
Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore 
din Telciu, Vasile din Zagra, mărturisitori ai 
credinţei ortodoxe din veacul al XVIII-lea, 
Sărbătoarea a început cu slujba acatistului sfinţilor 
năsăudeni (ce.vor fi prăznuiţi anual la 12 
octombrie), urmată de: procesiunea şi aşezarea 
icoanei lor pe altarul unde s-a săvârșit Sf. Liturghie. 
Mitropolitul Teofan al Moldovei a citit textul 
Tomosului sinodal de cânonizare. Aşa s-au 
redescoperit rădăcinile monâhismului martiric al 
Transilvaniei, distrus de furia istoriei. Din sângele 
acestor martiri năsăudeni răsar vetrele mânăstireşti 
distruse de tunurile lui Bucow, pe care poporul le 
cere înapoi, ca pe cea mai scumpă zestre lăsată 
de înaintaşi şi prezentă neîntrerupt în conştiinţa lui. 
La finalul ceremoniei; |.P.S. Bartolomeu a înmânat 
soborului de maici; al Mânăstirii Salva Icoana 
Sfinţilor Martiri Atanasie: Todoran, Grigore. din 


Zagra, Vasile din Telciu și Vasile-din Mocod; care .* 


vor fi ocrotitorii noii biserici. (Pr. Bogdan Ivanov) 


ue: SHE 


- APR $ 


ASANDCHI 


SN SEVASEL ONCE SE CR VEI SCRII BAT , 


P pa 


| br: PY PE A ata 
O JAR 
VW 1 / . 
, NI 4 4 - 


Apei li 33 N 


A) 2 
h 


1095774; If 


STI piei, 


2 


a SUL 
“gg . 
RL /4 Ti - 


9 





Duminică, 25 mai a. c., la Biserica “Sf. 
Apostol Andrei” din Oradea, a fost lansată cartea 
Ofensiva uniatismului în Țara Năsăudului în 
secolul al XVIII-lea. Martiriul lui Tănase Todoran 
(Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2008), de pr. lon 
Alexandru Mizgan. Cartea prezintă cronologic 
ofensiva uniatismului, ce a provocat “revolta de la 
Salva” din 10 mai 1763, când Tănase Todoran, om 
de peste 104 ani, fostă “cătană împărătească”, a 
ieşit în faţa trupelor de grăniceri de pe platoul de la, 
Salva, și a spus; “Jos cu armele! Alungaţi afară 
păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi, creștini 
români, numai atunci vom sluji, când vom. vedea 
carte de la înălțata împărăteasă, unde»s întărite 
drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul! 
Ce dă Gubernia și Cancelaria din Beciu (Viena) e 
nimica, îs minciuni goale de azi până mâine!”, 
Soldaţii, înflăcărați de cuvântarea bătrânului, au 
aruncăt armele, refuzând să mai depună jurământul 
militar. Represiunea a fost cumplită: “1, Todoran al 
lui Dănilă din Bichigiu de 120 de ani [sic!] să fie 
frânt cu roata de sus în jos, iar capul lui să fie legat 
de o roată, pentru că a reţinut pe oameni de la unire 
[cu Biserica Romei] și de la înrolarea în statutul 
militar grăniceresc, precum și pentru că la cererea 
stăruitoare a fiului său muribund, n-a lăsat să-i ofere 
acestuia sfânta cuminecătură [de la preotul unit]; 2. 
Vasile Dumitru a Popii alias Vasoc din Mocod să 
fie trecut de la viața la moarte prin ştreang, pentru 
rebeliune; 3. Manu Grigore din Zăgra să fie 
spânzurat tot pentru aceeaşi crimă; 4. Vasile Oichi 
de la Telciu să fie pedepsit la fel. Trupurile acestor 
criminali să. fie lăsate neînmormântate pe locul de 
pierzare, ca pildă de groază pentru alţi”. (Redacţia) 


Zig) îl 


PTR e 


Cine vrea cu adevărat să dobândească o temeinică 
înțelegere a dramaticelor frământări prin care trece România 
zilelor noastre — dezbinarea ireconciliabilă a naţiunii în cele 
două Românii: România adevărată şi România comunistă — 
trebuie să-şi îndrepte privirile spre rădăcina răului. Mai exact, 
spre fatidica dată de 23 august 1944, când oamenii politici ai 
timpului, cu o criminală inconştienţă, au deschis larg zăvoarele 
care până atunci protejaseră țara. de invazia bolșevică şi 
neamul de cea mai, cumplită primejdie care i-a ameninţat 
vreodată ființa: comunismul. 

Participarea României alături de Germania naţional- 
socialistă la războiul împotriva Uniunii Sovietice a fost o 
„necesitate. istorică, dictată de interesele vitale ale naţiunii; 
Următoarele repere îndreptăţesc. această afirmaţie, 

Pe 23 august 1939 e semnat la Moscova tratatul de 
neagresiune sovieto-german (Pactul Molotov-Ribbentrop), 
însoțit de un protocol adiţional secret privind zonele de interese 


Paul D. Quinlan, scrie în Regele playboy. Carol a! II-lea de 
România: “Carol a încercat cu laşitate să se ascundă în spatele 
deciziei Consiliului de Coroană, pretinzând că el ar fi dorit să 
lupte, dar că majoritatea membrilor au votat împotriva unei 
hotărâri eroice”. 

“La acest Consiliu de Coroană — relatează Pamfil 
Șeicaru în /storia Partidelor Naţional, Țărănesc şi Naţional- 
Țărănesc — Constantin Argetoianu a pus întrebarea: «Gaăre 
este situaţia armatei?». Generalul Tenescu, şeful Statului 
Major, ofiţer de o ireproşabilă corectitudine și înaltă valoare 
profesională, a răspuns: «Avem muniţie numai pentru 15'zile 
și aviaţie mai mult decât insuficientă». La care N..lorga a 
izbucnit: «Unde-s banii de pe timbrul de aviaţie, Sire?». A 
urmat o adevărată catilinară, iar regele nu a articulat un'singur 
cuvânt. Pentru a se înțelege întrebarea lui N. lorga'este bine 
să amintesc că, spre a se evita să se dea altă destinaţie 
veniturilor provenite din timbrele aviaţiei, s-a prevăzut în lege 


CELE DOUA ROMANII. 


> Gabriel CONSTANTINESCU 


ri 
ale celor doi semnatari, de la Marea Baltică la Marea Neagră. 
La art. 3 protocolul stipula; “In privinţa sud-estului Europei, 
din partea sovietică e menţionat interesul pentru Basarabia, 
Partea germană declară totalul dezinteres politic pentru aceste 
regiuni”, j 

Pe 1, septembrie 1939, Germania invadează Polonia. 
“Când a izbucnit războiul — scrie Florin Constantiniu în 
capitolul «România şi cel de-al doilea război mondial» din 
lucrarea sa O istorie sinceră a poporului român, România 


'nu putea fi decât neutră. Alianţa sa cu Polonia nu era erga 


omnes (față de toţi), ea funcţiona numai în- cazul unui atac 
sovietic. La 4 septembrie, a doua zi după ce, prin declaraţia 
de război a Marii Britanii şi Franţei adresată Germaniei. 
conflictul se generalizase, un comunicat al guvernului român 
reafirma dorința României de «a păstra mai departe atitudinea 
paşnică de până acum, urmărind buna înțelegere cu toţi 
YegipIDr pica oil" BI2ON Vă ri 

„Se, cunoștea la Bucureşti conţinutul acordului 
Ribbentrop-Molotovy? —se întreabă retoric Pamfil Șeicaru în 
eseul său Poliţica aistorică publicat în 1972 la Madrid — 
Înclinăm să credem că nu, altfel nu ne putem explica anumite 
manifestări spectaculoase ale regelui Carol al II-lea. care 
conform Constituţiei din Februarie 1938, conducea politica 
externă și internă, In Decembrie 1939, regele 's-a dus-la 
Chişinău, Nu a fost o primire oficială cu tot ce se poate regisa 
ăntr-un regim de dictatură, A fost literalmente o explozie de 
devotament a maselor țărănești, care vebiseră din toate 
colțurile Basarabiei; la locul unde regele urma să-şi şină 
discursul. Poate acel entuziasm spontan, acel ataşament 
popular, care lua în manifestări forme aproape mistice, au 
contribuit să dea discursului regelui un accent de hotărâre 
care a culminat în lozinca, avertisment dat Rusiei sovietice 
«nici o brazdă de pământ românesc nu vom ceda»”. 

Și tot în decembrie 1939, probabil cunoscând 
prevederile secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop, Marea 
Britanie făcea cunoscut României că garanţiile ei nu pot fi 
extinse și pentru frontiera cu Uniunea Sovietică! 

În aprilie 1940, evenimentele de pe teatrul de operaţii 
din Vest au pus capăt “războiului ciudat”, transformându-l 
într-un război fierbinte, Pe 9 aprilie are loc ocuparea 
Danemarcei, urmată imediat de atacarea şi cucerirea 
Norvegiei Într-un blitzkrieg, 

La 10 mai 1940, nesocotind atatutul de neutralitate al 
acestor țări, trupele germane invadează și cuceresc Olanda, 
Belgia și Luxemburgul, după care se năpustesc asupra 
armatelor franceze și engleze. Ofensiva împotriva aliaţilor s- 
a desfășurat țot în stil de război-fulger şi la 22 iunie Franţa se 


ai 


- 


recunoștea învinsă și cerea Germaniei încheierea unui 


armistițiu, Cât priveşte rămășițele forțelor armate engleze, 
acestea se vor salva cu greu, traversând Canalul Mânecii. 
În iunie 1940, inevitabilul se produce; Veaceslav 
Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Exter ., îl 
convoacă pe ministrul plenipotenţiar al României la Moscova 
ȘI îi prezintă *nota ultimativă” prin care Uniunea Sovietică 
cerea României cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei 
(ulteriar cerând și cedarea Ținutului Herţei), sub ameninţarea 
că, în caz de refuz, va rec'-ge la forţă. In această situație, 
Carol ia hotărârea să tonvoace' un Consiliu de Coroană. O 
concesie făcută spiritului democraţiei, în flagrantă contradicţie 
cu postura sa de rege autocrat, care până la această situaţie 
de criză nu împărtășea dreptul de a lua decizii decit cu țiitoarea 
sa Elena Lupescu. Comentând acest gest, bibliograful său, 


că administrarea acestui fond să fie încredinţată regelui, cel 
mai indicat să aibă grijă de dotarea armatei cu o aviaţie 


„puternică. Dictatura regală își primea condamnarea prin 


rezultate: cedarea Basarabiei din iunie 1940”. 

Regele Carol al li-lea a supraviețuit politic cutremurului 
provocat de cedările teritoriale de la mijlocul anului 1940, cu 
toate că responsabilitatea: pierderii Basarabiei. nordului 
Bucovinei și Ținutului Herţa îi revenea lui şi numai-lui. Acest 
dezastru naţional era rezultatul celor 10 ani de domnie. de-a 
lungul cărora întreaga guvernare, atât în politica internă. cât 
și în politica externă, a fost total subordonată intereselor sale 
şi ale camarilei din jurul tronului. Dar ceasul judecății depline 
nu sosise încă. 

Pe 28 august 1940, guvernul României era încunoştiințat 
de la Berlin că ministrul de Externe român era aşteptat la 
Viena pentru a doua zi, 29 august, în vederea reglementării 


diterendului ungaro-român. Un comunicat laconic, fără nici 


o'altă precizare. Întrucât comunicatul german avea un voalat 
caracter imperativ, regele convoacă lă Palat pe prim-ministrul 
|.: Gigurtu, pe ministrul de Externe M. Manoilescu şi pe 
expertul în relațiile româno- maghiare Valer Pop, ultimii doi 
urmând să plece la Viena chiar în seara aceea. A doua zi..29 
august, lucrurile s-au lămurit. După masă, la ora 17, s-a produs 
drama care încheia bilanţil celor 10 ani-de minciună, 
imoralitate, jefuirea avuţiei naționale şi crime odioase. pe 
care şi-a clădit Carol “sângeroasa domnie”: La Viena. s-a 
pus în vedere lui Manoilescu că până la miezul nopții. România 
trebuia să răspundă dacă acceptă "Arbitrajul" miniştrilor de 
Externe ai Germaniei și Italiei: În fapt, România fusese 
supusă unui Dictat! Ministrul de Externe român nu fusese 
invitat la Viena pentru tratative, ci doar ca să i se aducă la 
cunoştinţă cum hotărâse Hitler să împartă Transilvania între 
România şi Ungaria. 

Ca și în cazul Basarabiei; Carol a încercat să se ascundă 
în spatele Consiliului de Coroană, De data aceasta a fost însă 
un Consiliu sui generis. Au fost convocați numai oamenii de 
încredere ai regelui. Au lipsit numele grele de pe scena politică 
a momentului, ca de pildă luliu Maniu, Nicolae lorga sau Gh. 
1: Brătianu, După discuţii înfierbântate — Constantin 1. Q, 
Brătianu s-a opus cu vehemență acceptării ultimatului =; în 
zorii zilei de 30 august s-a redactat Comunicatul prin care 
guvernul României declara că acceptă “Arbitrajul” puterilor 
Axei. Documentul a fost transmis telefonic delegaţiei române 
la Viena, 

De data aceasta, indignarea națiunii a luat forme 
violente, Mulţimi de oameni, România adevărată, manifestau 
fără reţineri împotriva regelui trădător de țară şi împotriva 
camarilei din jurul său, încât a fost nevoie de intervenţia 
gărzii Palatului pentru a-l proteza de furia populară. Urmând 
sfatul consilierilor săi, dar mai ales presat de amploarea 
manifestaţiilor organizate de Mişcarea Legionară în toate 
orașele țării, Carol se hotărăşte la soluția cu generalul lon 
Antonescu (aflat până atunci cu domiciliu forțat la Mănăstirea 
Bistriţa), în speranța că îşi va păstra astfel Tronul. O soluție 
agreată din toate părţile. Deşi nu fusese niciodată filogerman, 
Berlinul îl considera omul providenţial, capabil să aducă pacea 
în România. În plus, colabora îndeaproape cu luliu Maniu şi 
Constantin Brătianu şi era simpatizat de legionari. Dar țara 
dorea mai mult decât un nou prim-ministru: dorea abdicarea 
regelui trădător! | 


(continuare în pag. 4) 











PAG. 4 Nr. 6/210 lunie 2008 


CELE DOUA ROMÂNII 





(urmare din pag. 3) 


Fermitatea oamenilor politici, în frunte cu luliu Maniu şi Constantin Brătianu, în cererea 
lor ca regele să abdice, precum şi manifestaţiile conduse de legionari, care cereau capul 
regelui şi-al amantei sale, consideraţi principalii vinovaţi pentru dezastrul țării, l-au obligat pe 
lon Antonescu să acţioneze în spiritul voinței exprimate unanim de naţiune. “În seara zilei de 
5 septembrie, la numai 18 ore după ce Carol semnase decretul prin care-i atribuia lui Antonescu 
depline puteri — relatează Paul D. Quinlan în lucrarea citată mai sus —, aghiotantul său de 
încredere, colonelul Elefterescu. a sosit la Palat cu un mesaj prin care i se cerea să abdice 
pentru binele țării. Dacă regele ar fi refuzat, avertiza Antonescu, n-ar fi putut să-i asigure 
securitatea personală”. Avertismentul şi-a atins scopul. În dimineaţa de 6 septembrie 1940, 
Carol semna actul de abdicare în favoarea fiului său, Mihai. Urmăriţi de oprobriul întregii 
naţiuni, a doua zi, Carol şi Elena Lupescu, însoţiţi de o mică suită, părăseau România. Se 
încheia astfel cel mai urât şi trist capitol din istoria noastră recentă. 

“De aici înainte — scrie Generalul Platon Chirnoagă în /storia politică şi militară a 
războiului României contra Rusiei sovietice — România a mers alături de Germania. Sub 
permanenta presiune a poftelor ruseşti, complet ruptă de aliații ei din Occident — care. la 
rândul lor, nici ei nu aveau nici o posibilitate de intervenţie — și situată între cele două mari 
puteri, care în curând aveau să se înfrunte pe câmpul de bătălie, nu ne-a rămas altă soluţie 
decât să urmăm politica germană față de Rusia”. In acest context politic european, după 
jefuirea teritoriului ei, în vara anului 1940, “România — precizează autorul citat mai sus — a 
mers după singura soluție care era posibilă pentru dânsa, adică alături de Germania contra 
Rusiei sovietice”. Țelurile urmărite de cei doi aliaţi — Germania şi România — în campania 
antisovietică nu au fost însă identice. „A existat o deosebire fundamentală — afirmă în continuare 
generalul Chirnoagă — între scopurile de război urmărite de Germania şi cele urmărite de 
România. Germania a căutat o extindere teritorială în dauna altor popoare, în timp ce România 
voia să reintre în drepturile ei suverane asupra teritoriilor răpite de Rusia sovietică cu un an 
mai înainte. Germania a făcut un război de cucerire, iar România un război de apărare”. 

În zorii zilei de 22 iunie 1941, românii luau cunoştiință de “Ordinul către Armată” al 
Generalului 1. Antonescu: “Ostași, vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsăsrit 
şi Miază-Noapte. Dezrobiţi din jugul roşual bolşevismului pe frații voştri cotropiţi. Reîmpliniți 
în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile 
voastre...” | +9 

Multora din concetăţenii noştri, născuţi şi crescuţi în România comunistă, cu sufletele 
schilodite de un regim ateu, care a urmărit cu perseverenţă diabolică pierderea identităţii 
noastre naţionale. s-ar putea ca “Ordinul” generalului lon Antonescu să pară patetic şi teatral. 
lar dacă ținem seama de faptul că în cei 18 ani de “tranziție spre democrație” la golul lăsat 
în sufletele românilor prin pierderea memoriei trecutului s-a adăugat infestarea cu noxele 
morale care bântuie Occidentul, înțelegem dezabuzarea, blazarea şi chiar dezinteresul total 
față de valorile naţionale. Pentru cei care însă au trăit acele momente înălțătoare, cuvintele 
“Vă ordon: Treceţi Prutul!” au însemnat o descătușare, o purificare de murdăria umilințelor 
și înjosirilor pe care le trăiseră în urma sfârtecării trupului țării. In dangătul clopotelor bisericilor, 


românii — România adevărată — au îngenuncheat și s-au rugat fierbinte pentru izbândă și 


pentru cei care înfruntau hoardele bolşevice, pentru reîntregirea țării. 

Dar au existat și voci critice la adresa angajării României în războiul împotriva Uniunii 
Sovietice, Pe de o parte, cele care au condamnat categoric participarea la acest război: "Nu 
este războiul nostru!”. Pe de: altă parte, cele care au acceptat doar o; participare limitată: 
“Numai până la Nistru. Dincolo de Nistru, nu!” Disputele pe această temă, începute atunci, 
continuă până în zilele noastre. Aflaţi în mijlocul lor, am ales să-i dăm dreptate lui Pamfil 


Șeicaru, unul dintre puţinele spirite lucide, care a avut tăria să privească adevărul în faţă și. 


să-| rostească fără reţineri; ! i pă We 
“Războiul României contra Rusiei sovietice (ca să războiul Finlandei) a fost dictat de 


voința noastră de existență. Am fost norocoși. Hitler şi toată politica provocatoare a Germaniei 
naţional-socialiste au împiedicat Occidentul să vadă Rusia sovietică și garnizoanele ei 
ideologice instalate în toate țările, pregătindu-se metodic pentru lupta finală. Astăzi războiul 
dus de România contra căpcăunului din nesfârșitele stepe îşi află o totală ratificare. Fiecare 
mormânt românesc care jalonează drumul trupelor noastre 'de la Prut până la Caucaz și 
Volga mărturisește dreptatea cauzei noastre, Acei care în octombrie 1946 [referire la Conferinţa 
de Pace de la Paris, la care România era declarată stat agresor = n. n.] pledau culpabilitatea 
României, abia în 1951 [începutul războiului rece n. n.) au descoperit pericolul rusesc. Era 
și timpul să se ajusteze când democraţiile Occidentului, temându-și propria lor existenţă, au 
dat noul cuvânt de ordine; 

Dacă războiul a fost o patetică verificare a potenţialului moral și material al naţiunii, în 
același timp a fost și o penibilă verificare a incapacității democraţiei române, care a angajat 
destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat să impună țării, printr-o îndrăzneață 


mistificare, capitularea, 9 
Democraţia finlandeză a ştiut să termine un tăzboi nenorocos, limitând dezastrele unei 


înfrângeri. | DMI 
Ce s-a salvat prin lovitura de Stat de la 23 august? Vieţi omenești? Cine are curajul să 
facă inventarul vieților omenești suprimate de trupele ruseşti numai în primele două luni după 
capitulare? Bunuri materiale? Bunuri spirituale? Ce s-a salvat prin «ploriosul act de 
eliberare?», | 

- Generalul Weygand a rostit un cuvânt teribil pentru a caracteriza exuberanţa cu care 
Laval se bucura de armistițiu: «se tăvăleşte ca'un câine în propria murdărie». Cum ar trebui 
să fie calificat nestăpânitul entuziasm al oamenilor politici, exponenţi ai democraţiei române, 
manifestată după izbucnirea loviturii de Stat din 23 august 19447 | 

„Şi după? Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce 
îndrăzneală unică s-a răsturnat tabla de valori epice, preamărindu-se actele de spionaj în 
favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei acțiuni trădătoare un titlu de recunoștință 
naţională şi etichetând ca criminali de război pe. cei care participaseră la lupta impotriva 
Rusiei sovietice; iată ce defineşte conţinutul ideologic al aşa-zisei democraţii române. La 
nici un popor istoria nu a înregistrat un caz similar de orgie a'renegării naționale. Nu numai 


că s-a predat armata Rusiei sovietice, 170000 de ostaşi oțeliţi în trei ani şi două luni de război, 
4 


PUNCTE CARDINALE 


Pulsul unremii 





n violenţa cu care partidele democrate au 
asinura titluri la recunoştinţa învingătorilor. 
erifica valoarea politică 


dar s-au surpat rezistențele morale ale naţiei pri 
pledat culpabilitatea României, în speranța că-şi vor 
Primele luni de colaborare cu ocupantul au fost decisive: Moscova V 
a clasei conducătoare”. £ 
Pentru a nu se pierde în negura uitării. să reamintim faptele în teme 
august 1944, s-a început clădirea edificiului României comuniste. | 
La mijlocul lui 1944, Armata țării lupta eroic pe frontul Moldovei, străduindu-se din 
răsputeri să stăvilească puhoiul bolşevic, oferind astfel guvernului legitim al României, cel 
condus de mareșalul Antonescu, condiţiile încheierii unui armistițiu onorabil. cu Oştirea 
intactă, cu oștașul român cu arma în mână, nu o ruşinoasă capitulare necondiționată. Dar nu; 
tot la fel se pândea în clica din jurul Regelui Mihai şi a Reginei-mamă, Elena, care se simțeau 
frustraţi de faptul că țara era guvernată conform principiului statuat de Conducătorul Statului 
la preluarea guvernării, în septembrie 1940: “Regelui toate onorurile, mie însă toată puterea”. 
Stimulaţi de camarilă, atât regele, cât mai ales regina-mamă nu se mai mulțumeau doar cu 
“toate onorurile”, Doreau şi “toată puterea”, chiar dacă împlinirea acestui deziderat - 
înlăturarea mareșalului lon Antonescu de la conducerea țării — se făcea sacrificând interesele 
națiunii. Şi, din păcate, acestui complot urzit în tainiţele Palatului Regal li s-a alăturat un 
număr dureros de mare de generali şi ofiţeri superiori din țară și de pe front, care — să nu 
uităm — în septembrie 1940 depuseseră jurământ de credință Conducătorului Statului! 
Concomitent cu complotul'organizat de Palat, are loc și o acțiune politică patronată de 
luliu Maniu şi tolerată de organele de Siguranţă ale Statului. în urma unei dispoziţii a 
Mareşalului. “La 20 iunie — scrie Florin Constantiniu în lucrarea citată — s-a constituit Blocul 
Naţional-Democratic. expresie a conlucrării PNȚ, PNL, PSD şi PCR în vederea înlăturării 
regimului antonescian şi a desprinderii României de Germania. Maniu considera că acordul 
său cu Brătianu reprezintă «principala forță politică, iar celelalte forțe democratice de stânga 
trebuie să se alăture acestei forțe». Pentru liderul năţional-țărănesc, înțelegerea cu PCR era 
un fel de tratament homeopatic destinat să ferească societatea românească de comunizare”. 
Cum însă nici convorbirile pentru ieşirea din'război purtate direct de Fred Nanu, 
ministrul României la Stokholm, cu Alexandra Kolontai, reprezentanta Uniunii Sovietice în 
capitala Suediei, nu s-au dovedit mai productive decât negocierile de la Ankara şi- Cairo; 
conspiratorii de la Palat. în strânsă legătură cu agenţii sovietici aflaţi în țară. au trecut de la 
faza intenţiilor la faza acţiunii. “În timp ce E. Bodnăraş, fost ofițer român. dezertor în URSS 
şi revenit în țară ca principăl'agent sovietic în România —scrie acelaşi FI. Constantiniu = dirija 
din umbră, potrivit directivelor sovietice, activitatea PCR, L. Pătrășcanu — fața umană a 
comunismului în România — purta negocieri cu reprezentanţii Regelui şi cu liderii partidelor 
politice. Graba lor de a acţiona pentru răsturnarea regimului, dar,mai ales a forței aflate în 
spatele lor URSS — au făcut ca în unele împrejurări cei doi reprezentanți ai PCR să se 
bucure de întâietate. în totălă opoziţie cu însemnătatea partidului lor pe eşicherul politic 
românesc. Astfel, la prima consfătuire privind pregătirea loviturii de stat, desfăşurată în 
prezența regelui şi cu participarea generalilor C. Sănătescu, Gh. Mihail, C. Vasiliu-Răşcanu 
şi A. Aldea, precum și cei doi apropiaţi sfătuitori ai suveranului. |. Mocsony-Stârcea şi-Gr. 
Niculescu-Buzești. singurii reprezentanți ai unui partid politic au fost Pătrășcanu şi Bodnăraș”. 
“În dimineaţă zilei de 20 august. după o puternică pregătire de artilerie, forțele armate 


iul cărora, la 23 


“sovietice dezlânțuie o masivă ofensivă pe frontul Moldovei. Confruntaţi cu această situaţie, 


- 


conducătorii complotului împotriva mareșalului Antonescu. regele. Maniu şi ceilalți conducători 
de partide politice, precum şi generalii participanţi la această acțiune, hotărăsc anunţarea 
ieşirii României din alianța cu Germania pentru 26 august. *'Dar pe 23 august — relatează 
istoricii Gh. Buzatu şi Stela Cheotea în docuniientatul studiu Și a fost.23 august — complotiştii 
au luat cunoştiință de hotărârea lui Antonescu, ca după terminarea Consiliului de Miniştri de 
la Snagov, ori a doua zi, să se deplaseze pe front. Plecarea mareșalului din Capitală făcea 
inoperantă aplicarea variantei optime a planului de acțiune stabilit deja — chemarea şi arestarea 
lui Ion Antonescu la Palatul Regal din Bucureşti. Tot în prima parte-a zilei de 23 august, 
istoricul Gh. Brătianu, mandatar al opoziţiei, s-a prezentat la Snagov şi, într-o scurtă pauză a 
şedinţei guvernului, s-a înțeles cu cei doi Antoneşti [Mareşalul şi Mihai Antonescu. ministrul 
de Externe=n. n.] în privința conducerii tratativelor pentru semnarea armistițiului cu Naţiunile 


"Unite. Mai mult decât atât. cei doi Antonețti avură iniţiativa să solicite regelui Mihai audienţe 


“separate la Palat pentru după-amiaza respectivă. Prilejul ce's-a ivit. combinat cu temerea că, 


plecând pe front; mareşalul se sustrăgea arestării în incinta Palatului Regal, i-a determinat pe 
'complotişti să decidă pe dată trecerea neîntârziată la acţiune”. | A: 
“În această zi = relâtează generalul Chirnoagă evenimentele care au avut loc în 
tragica zi de 23 august 1944, ziua în care România şi-a pierdut independența şi poporul 
român libertăţile fundamentale — Mareşalul a cerut audiență Regelui pentru orele 26. iar 
Mihai Antonescu pentru orele 15.30. Regele i-a primit pe amândoi după ora 16, fiind asistat 
de generalul C. Sănătescu, şeful casei militare şi locţiitor în funcţia de mareşal al Palatului. 
Mareşalul Antonescu a expus situaţia gravă de pe front şi măsurile luate în acord cu generalul 
Friesner, comandantul grupului de armate româno-german din Moldova şi Basarabia, pentru 
ca să oprească înaintarea rusă pe linia Carpaţi, poziţia fortificată Focşani-Galaţi şi Dunărea 
de Jos: Era de părere că un armistițiu va trebui să fie încheiat pe baza condiţiilor deja 
acceptate de guvernul rus, însă numai de pe poziţia pe care ruşii vor fi opriţi şi cu 
încunoştiințarea lui Hitler, L-a informat pe Rege despre dispoziţiile luate pentru continuarea 
discuţiilor de la Stockholm şi despre comunicarea făcută guvernului german prin ministrul 
Clodius. EI considera că dacă se va da trupelor germane libertatea să se retragă în ordine în 
timp de două săptămâni, guvernul german trebuia să fie înștiințat ca să-şi ia măsurile pentru 
executarea acestei condiții; bineînțeles cunoscând şi partea cealaltă, după care România era 
datoare să intervină cu armele în cazul că Germania ar fi refuzat să-şi retragă trupele. 
Discuţia s-a terminat după ora 17, când Regele a trecut în biroul alăturat. unde se aflau 
generalul Aldea, |. Mocsony-Stârcea, Niculescu-Buzeşti şi Mircea loaniţiu. După o scurtă 
convorbire cu aceştia, Regele a revenit și a comunicat Mareşalului Antonescu că guvernul 
lui a fost concediat, apoi, dând ordin să fie arestat, a părăsit biroul. Arestarea a fost executată 
la un semn al colonelului Emilian lonescu, adjutant regal, de către maiorul Durititscu 
Anton, ajutorul de comandant al batalionului de gardă. 5 
A Această audienţă reprezintă momentul crucial al istoriei războiului nostru cu Rusia 
Aici s-a frânt incordarea de mai bine de trei ani, prin care poporul român a căutat să- i 
aha Ingrogi done luptând în contra Rusiei şi a trecu total de cealaltă parte alături de ru 
figă picbun el de garanţie scrisă — nici din partea acestora, nici din partea aliaţilor lor 
Și, ca infernalul act de trădare naţională să fie total. “ţ : 

mareșalul Antonescu a fost predat fostului locotenent român E iris le aia ti 
română la ruşi. Acesta venise de câteva luni pe sub ascuns în ţară şi trăia s bă i f i 
apropiere de Bucureşti. Era agent rus şi se păsea în legătură cu Palatul Regalyială ad 


PUNCTE CARDINALE 


Iunie 2008 Nr. 6/210 PAG. 5 





BISERICA, 
SINAGOGA, 
LOJĂ (un 


Anul trecut, la Editura Puncte Cardinale, a apărut micul yolum 
Biserica, Sinucoga, Loja. Ispitirea din Carantunia, Drumul 
Damascului, Disoluția masonică, semnat de Mihail Gavril. Întrucât 
tirajul este aproape epuizat, iar mulți cititori interesați nu şi-au putut- 
o procura ca atare, ne-am hotărât ca, începând din acest număr, să 
publicăm în serial paginile introductive şi partea a treia a cărții (cea 
referitoare la trancmasonerie în raport cu religiile biblice), 
răspunzând mai multor solicitări în acest sens care ne-au parvenit la 
Redacţie. Am renunţat aici la notele de subsol, dar vom publica la 
sfârșitul serialului lista surselor bibliografice. 





LOJA: EREZIE, NEOPĂGÂNISM 


(Urmare din numărul trecut) 


A rianismul lrancmasonie 


Francmasonii vorbesc despre un Mare Arhitect al Universului, despre o ființă supremă, 
despre dumnezeul şi credința fiecăruia şi despre un dumnezeu unic — dar nimic din toate 
acestea nu se identifică cu Dumnezeul lui Israel şi nici cu Dumnezeul creştinilor. 

Dacă Dumnezeu este pentru francmasonerie un simplu „Arhitect al Universului”, 
atestat de către creaţie, însă absent din ea, atunci, în mod consecvent, nici Hristos nu este 
recunoscut de către ea ca fiind Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu 
adevărat”, aşa cum spune Simbolul Credinței adoptat de către Biserica sobornicească la 
Sinodul 1 ecumenic. lisus Hristos este pentru francmasonerie un simplu învățător deosebit, 
un „profet”, şi aşezat în aceeaşi categorie cu alți profeți sau cu alte personalități religioase 
ale lumii, precum Buddha, Mahomed sau Dalai-Lama. În cel mai bun caz i se recunoaşte 
întâietatea formală între aceştia. 

Puţină lume ştie că această învățătură — din păcate, din ce în ce mai des întâlnită în 
lumea de azi — reprezintă cea mai cumplită erezie, condamnată de către Biserică la Sinodul 
| ecumenic de la Niceea (325), apoi la toate celelalte sinoade ecumenice care au urmat, 
până în sec. al VIII-lea. Ea a fost susținută de către Arie (un preot sirian stabilit în Alexandria), 
care afirma, la fel ca şi francmasonii de azi, că Hristos nu a fost Dumnezeu adevărat, ci 
doar un om, respectiv un profet. 

Împotriva acestei rătăciri, Biserica a formulat „Simbolul Credinței” sau „Crezul”, 
care se citeşte până azi la Sf, Liturghie. In Crez este afirmată dumnezeirea lui Hristos și 
deoființiimea Lui cu Tatăl: ..Și într-Unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul- 
Născut, Care din Tatăl s-a născut măi înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu 
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate 
s-au făcut, Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a întrupat de la Duhul 
Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om; şi S-a răstignit în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a 
pătimit. și S-a îngropat; și a înviat a treia zi, după Scripturi; şi S-a înălțat la ceruri şi şade de- 
a dreapta Tatălui, de unde iarăşi va să vie, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăție nu va 
avea sfârșit”, dpi Mita i 

Aşadar, după învățătura Bisericii, lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, 


Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, EI a luat fire omenească din pântecele . 


Fecioarei Maria și, înomenindu-Se, a mântuit neamul omenesc, înălțând firea omenească 
de-a dreapta Tatălui ceresc, 

În francmasonerie nu întâlnim nimic din această învățătură, care reprezintă una dintre 
dogmele centrale ale Bisericii. Aşa cum am văzut, francmasoneria || consideră pe Hristos 
un simplu om, chiar dacă recunoaște statutul Său excepţional. Un exemplu de diversiune 
teologică găsim în J. Lhomme, Dicţionar tematic şi” ilustrat al Francmasoneriei, în care se 
spune că triada masonică „Soare, Lună, Maestrul Lojei” derivă din triada creștină „Soare, 
Lună, Hristos”, 

În concluzie, francmasoneria este arianismul resuscitat în vremurile moderne. Ca 
atare, ea este incompalibilă cu învăţătura Bisericii, În schimb, este compatibilă cu cea dintâi 
și cea mai mare dintre ereziile proferate de-a lungul veacurilor, arianismul, și cu celelalte 
rătăciri izvorâte din ea. | 


Alte incompatibilităţi doctrinare 
Politeism ori depersonalizare. În sec. al XV III-lea, la începuturile organizării masoneriei 
moderne, erau folosite simboluri iudeo-creștine, iar masonii poveneau dintre creştini, După 
câteva sute de ani evoluţia este nefericită, sincretistă sau atee, după cum reiese din unele 
afirmaţii: 
e fiecare poate să vină în lojă cu dumnezeul lui; 
e credința oarbă a Bisericii exclude gândirea; 
e „gânditorul se produce pe sine: el se naşte din opera sa” (trufie luciferică); 
+ „Francmasoneria se fereşte să impună dogme”, dar „veghează contra erorii” 
(însă nicăieri nu se precizează ce este groarea și nici cum înțelege cineva ce-i 
eroarea dacă este lipsit de orice dogmă). 
" Negarea Sfintei Treimi, Desigur, din moment ce Hristos nu este recunoscut de câtre 
francmasonerie ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl, 
născut din veci din Dumnezeu Tatăl, ea nu crede nici în Dumnezeu cel Unul în Fiinţă, dar 
întreit în Persoane, respectiv, în Sfânta Treime, Dumnezeul postulat de către francmasoneria 
speculativă tradiţională este un Arhitect distant, care a construit universul şi l-a lăsat de 


izbelişte. 43 | ii 
Aşa cum am văzut deja, teologia francmaso-neriei este una rudime” ară. Deși loja 


abuzează de simboluri trinitare (cum ar ochiul lui Dumnezeu încadrat în triunghi), ele au 


fost preluate rupte de contextul lor originar, Nicăieri în scrierile sau în ritualurile secrete 
masonice nu apare învăţătura de bază a Bisericii despre Dumnezeu ca Sfântă Treime -— 


Dumnezeu- Tatăl, Dumnezeu-Fiul, Dumnezeu-Sfântul Duh —, învățătură descoperită în Sf. 
Scriptură, reluată permanent în doxologiile Bisericii („„Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului 
Duh”) şi formulată la Sinodul | ecumenic de la Niceea (325) şi la Sinodul II ecumenic (381) 
de la Constantinopol. Astfel, francmasoneria reia atât erezia arianistă (amintită mai sus), 
care nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, cât şi erezia pnevmatomahă sau 
macedonianistă, condamnată de către Sinodul II ecumenic, erezie ce nega dumnezeirea 
Sfântului Duh. 

În concluzie, francmasoneria, nerecunoscând învățătura despre Sfânta Treime a 
Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost ea formulată de către Sinoadele ecumenice, este 
incompatibilă cu credinţa creştină. 

„Della celebrarea naturii la ateism. Orientarea deistă a francmasoneriei speculative 
tradiționale a fost înlocuită, începând cu precădere din sec. al XIX-lea, fie cu tendința de a 
adula natura sau forţa ei vitală, fie cu anularea oricărei forme de „teologie”, În primul caz, 
din dorinţa de a recupera elementul vital, care, aşa cum am văzut deja, se pierdea prin 
înțelegerea lui Dumnezeu ca fiind un „Mare Arhitect al Universului”, creator distant al 
lumii concepute arhitectonic-mecanicist şi absent din aceasta, se ajunge la o reprezentare 
panleistă despre Dumnezeu: divinitatea s-ar manifesta în natură şi, mai mult, ar fi natura 
însăşi, cu vitalitatea ei intrinsecă. 

În cel de-al doilea caz, existenţa lui Dumnezeu e pur şi simplu negață, iar rezultatul 
e 0 viziune afeistă despre lume. Ca şi comunismul (de al cărui sinistru marş istoric 
francmasoneria nu a fost străină, chiar dacă mai târziu a ajuns în conflict cu el), o parte a 
francmasoneriei mai noi afirmă că Dumnezeu nu ar exista. 

„Masoneria este chiar opusă religiilor”, sună o afirmaţie a lui J. Lhomme, ce face 
eforturi disperate să dovedească faptul că „francmasoneria este astăzi în mare parte 
descreştinată”, 

In aceeaşi carte, între paginile 545 şi 552, sunt prezentațe temele spiritualităţii 
„masonice: construcția. Templului, Marele Arhitect al. Universului, pietrele vii, lumina şi 
„tenebrele.,. — toate departe de temele spiritualităţii creştine. - . . 

Atât panteismul, cât şi ateismul sunt străine de învăţătura creştină, ca şi de. cea 

iudaică. Primul nu mai vede deosebirea dintre Dumnezeu şi lume şi, la fel ca şi în religiile 
popoarelor primitive, ținde să se închine la lume sau la părţi din ea. Cel de-al doilea este o 


"concepție radicală, de-a dreptul satanistă, negând totalmente existența lui Dumnezeu. 


„Ateismul este exprimat direct în Declaraţia Consiliului Marelui Orient din Franța 
(1897), unde se afirmă că morala francmasoneriei nu are nici o legătură cu vreo religie sau 
filosofie. | 

In concluzie, nici tendințele ceva mai noi din cadrul francmasoneriei nu sunt 
compatibile cu creştinismul, nici cu mozaismul, ci mai degrabă se manifestă dizolvant la 
adresa acestora. . 

Răzbunarea — virtute supremă? În Biserica lui Hristos sunt esențiale cele trei mari 
„virtuți teologice” — credința, nădejdea şi dragostea —, dintre care cea mai mare este 
dragostea — faţă de Dumnezeu şi față de'aproapele (cf. 1 Corinteni 13, 13). Creştinismul 
este o religie a dragostei, 


In schimb, francmasoneria are în centru ideea răzbunării articulată cultic în ritualurile 
răzbunării morții lui Hiram/Adonhiram, arhitectul imaginar al Templului lui Solomon, care 
ar fi fost ucis mişeleşte de calfe. Mai mult decât caracterul lui fictiv, ne interesează faptul 
că de acest personaj, în jurul căruia se articulează cultul francmasonic, este legată 
dimensiunea fundamentală de răzbunare 'pe care o are francmasoneria, În acest sens, 
gradele al IX-lea şi al X-lea sunt, prin definiţie, grade de răzbunare pentru pedepsirea 
ucigașilor lui Hiram. La fel se întâmplă și cu gradul XXX (cavalerul kadosh), al cărui ritual 
este plin de capete de mort și de pumnale, şi în cadrul căruia candidatul se angajează, de 
data aceasta, să răzbune Ordinul Templierilor împotriva papalității şi a regalității. De altfel, 
se pare că durităţile Revoluţiei franceze (1789) au avut de a face cu această ideologie a 
răzbunării tipică francmasoneriei, ai 

Desigur, se poate Obiecta faptul că toate acestea sunt exprimări metaforice şi că, în 
definitiv, răzbunarea pe care ar avea-o în vedere francmasoneria ar fi una împotriva 
fanatismului, obscurantismului, ipocriziei, intoleranţei etc. Cu toate acestea, ideea de 
răzbunare împotriva a ceea ce loja consideră a fi rău, de distrugere a obstacolelor aflate în 
calea umanităţii în marșul ei spre lumină şi frăție, rămâne, totuşi, miezul resentimentar al 
francmasoneriei, 

Prin aceasta, loja . - situează în opoziţie totală cu Biserica. Biserica este clădită pe 
dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, prin care El L-a dat pe Fiul Său cel Unul-Născut 
spre mântuirea noastră, Loja e clădită pe ideea de răzbunare a lui Hiram şi a nedreptăţii, 
trecând cu vederea adevărul pe care Hristos îl aduce în lume -— acela că violenţa naşte 
violență. Lojile, inițiind revoluţia de la 1789 şi lungul şir de revoluții europene care i-au 
urmat (1830-1917), au adus cu ele o escaladare nemaiîntâlnită a violenţei. 

In concluzie, ideea fundamentală a francmasoneriei, aceea de răzbunare (a morții 
lui Hiram, a Templierilor, a umanităţii îndepărtate de idealurile luminoase etc.), e 
incompatibilă cu virtutea creştină a dragostei şi cu Hristos, Domnul Păcii.  (Vaurma) 


Mihail GAVRIL 













PAG. 6 Nr. 6/210 lunie 2008 


Fraţii Vatamaniuc au provenit dintr-o familie cu zece 
copii, lon fiind al treilea, iar Gavril, cel mai mic. O familie 
zdravănă, neîngenuncheată nici de groaznicele torturi îndurate 
în închisori. lar Dumnezeu le-a dat zile ca să mărturisească 
şi să moară liniştiţi. în patul lor, înconjurați de cei dragi, care 
au fost prigoniţi împreună cu ei. 

lon Vatamaniuc a făcut armata la jandarmi, în judeţul 
Hotin, şi a fost liberat cu gradul de sergent şi cu diploma de 
cel mai bun trăgător pe toate legiunile de jandarmi din 
Basarabia.. | 

In luna martie 1944, după intrarea trupelor sovietice în 
Bucovina, ruşii au ordonat evacuarea tuturor satelor de pe 
linia lor, în spatele frontului. Ingroziți de tâlhăriile, crimele şi 
violurile comise de bolşevici, un număr de 6-7000 de oameni 
s-au refugiat în munți. între liniile de front, ca şi în alte trecute 
vremuri de bejenie. Sus, pe Obcina Mare, era linia trupelor 
româno-germane, iar jos. la o distanță de 10-12 km. erau 
liniile ruseşti. 

Refugiații şi-au construit colibe de 2-4 familii, fiecare 
colibă având un şef. Coliba unde erau adăpostiți Vatamaniucii 
era într-un loc numit Ursoaia Mare şi îl avea ca şef pe fratele. 
cel mai mare, lon. În acest timp. rușii pârjoleau satele 
evacuate, distrugând până şi pomii fructiferi. 

Cum în vremea aceea fiecare avea arme ascunse, lon 
Vatamaniuc împreună cu alții treceau noaptea în spatele liniilor 
ruseşti şi se întorceau la colibe cu armament, muniții și provizii. 
Rușii capturați erau predaţi ca prizonieri, la nemți. Astfel s-a 
înjghebat grupul de partizani al lui lon Vatamaniuc, format 
din 14 țărani români şi doi nemți din Bucovina, repatriați în 
Germania și încorporaţi, apoi, în armata germană. Când li se 
terminau alimentele, mergeau noaptea la casele lor să aducă 
din cele îngropate, ca făină, fasole, fructe uscate. Rușii au 
simţit aceste incursiuni și au avut loc ciocniri serioase, cu 
pierderi mari pentru ruşi. Partizanii, buni cunoscători ai 
locurilor, nu au avut nicimăcarunrănit. | 

Soţiă lui lon era gravidă și a născut după o lună. în 
coliba care era ascunsă într-o căldare uriașă, între obcine şi 
creste de munţi. Numai urșii. lupii și mistreții umblau pe acolo. 
Bărbaţii aveau puncte de pândă, unde mergeau cu copii de 
12-13 ani, care se urcau în copaci și vedeau departe. Odată 
au anunţat că vin rușii. Oamenii au părăsit colibele şi s-au 
ascuns în adăposturile pe care le avea fiecare colibă: A dăpostul! 
Vatamaniucilor era într-un pârâu adânc, cu o'peşteră, în care 
coborau cu scara și apoi o ridicau. loana, fetița nou-născută şi 
botezată de curând de cineva care avea o Biblie, era cu ei. 
Rușii au venit cu companii întregi, până la colibe. De frig, 
fetița scâncea. Atunci, lon a pus o pernă pe fața fetiţei. Ruşii 
au căutat mai mult timp pe acolo. au tras cu automatele prin 
desișuri, apoi au plecat. Când Ion a luat perna de pe faţa 
fetiţei, aceasta nu mai era în viață. Timp de trei zile şi. trei 
nopți, a fost o jale mare. Apoi, i-au făcut un coşciug din scoarță 
de brad, lon I-a luat sub braţ şi cu arma în cealaltă mână, a 
plecat, însoţit de trei partizani, la casa unde ar fi trebuit să se 
nască oana. Au înmormântat-o pe un tăpșan foarte frunos, 
unde se găseşte şi astăzi. A murit cu ochişorii ei albaştri deschişi 
şi cu gurița deschisă, de parcă ar fi vrut să spună: „Fiţi liniștiți, 
că n-am să vă trădez...” (Gavril Vatamaniuc). | 

În noaptea următoare, refugiații au trecut în spatele 
liniilor româno-germane, 


pă 


LA di 


j bb | ! 

Luptătorii grupului Vatamaniuc au fost instruiți la „școala 
de partizani” de la Sadovya-Câmpulung, singura de acest fel 
din țară. Misiunile și acţiunile grupului sunt relatate de însuși 
lon Vatamaniuc, într-un interviu din anul 1992. 
„Toată regiunea în care operam noi era acoperită de 
păduri, Una din misiunile partizanilor era de a bloca toate, 
căile de acces spre Obcina Mare... În grupuri de 10-15 oameni, 
organizam ambuscade,„. Când apăreau rușii, pândarii alarmau 
partizanii, care, când ruşii ajungeau într-un anumiț punct, 
abăâteau asupra lor un foc încrucișat, din care nu scăpa nici 


unul, Așa s-a întâmplat la gura pârâului Strujinoasa, cu o, 


întreagă companie sovietică... O alță metodă era de a acţiona 
în spatele liniilor sovietice. Riscul era foarte mare, din cauza 
câmpurilor de mine și a rețelelor de sârmă ghimpată prin 
care trebuia trecut, în timp de noapte”, 


După 23 august 1944, soyjeticii au trecut la acțiuni de 


| - ai 


lichidare a partizanilor. În octombrie 1944, în urma unui denunţ. 
lon Vatamariiue'este prins de sovietici. Ancheta NKVD-ului 


a fost barbară, dar nu l-au ucis, pentru a smulge de la el cât 
mai multe. Legat, într-o căruță a NKVD-ului (care însoțea 
orice formaţie sovietică), a ajuns până în Ungaria. Nemaifiind 
util, în localitatea Nyiregyhaza. a fost împuşcat în ceafă şi 
aruncat într-un şanţ. Dumnezeu, însă. l-a cruțat și de data 
asta: gulerul paltonului său a făcut ca glonţul să pătrundă în 
cutia craniană fără a atinge meningele! A mai avut puterea 
să se târască până în sat, unde l-au găsit niște țărani maghiari, 
care l-au îngrijjit până a mai prins puteri. deși nici ei nu 
vorbeau româneşte şi nici el ungurește. Cu un bilet de identitate 
primit de la primăria satului, s-a întors pe jos până la Suceviţa. 
În 1953 este arestat şi, anchetat la Suceava. de către 
căpitanul evreu Moritz Feller, apoi condamnat pentru „înaltă 
trădare” la 8 ani temniță grea, Eliberat în 1955. este arestat 
din nou peste 6 luni şi anchetat de acelaşi Feller, avansat 
maior, apoi condamnat la alţi 7 ani de muncă silnică, pentru 
că ar fi acordat sprijin grupului fratelui său Gavril. Eliberat în 
1960, a fost hărțuit continuu de Securitate, până în 1989. 
Glonţul din craniu J-a purtat până la sfârşitul vieţii, în 1992. 


x 


- Frătele său cel mai mic, Gavril Vatamaniuc, a continuat 
lupta, după capturarea lui lon, cu un mic grup, care a acționat 
din anul 1949 până în 1955. Întrucât lupta nu se mai dădea cu 
ruşii, ci cu trupele Securităţii, partizanii nu deschideau focul 
decât în apărare. „Eram conştienţi că forțele noastre erau 
prea slabe pentru a putea răsturna regimul instaurat de 
sovietici”, spune Gavril Vatamaniuc. „Scopul nostru era de 
a întreţine flacăra speranței în rândurile maselor de țărani 
exploataţi şi batjocoriţi de comunişti. speranța în izbăvirea 
României prin venirea americanilor... Declanşarea războiului 


dintre americani şi sovietici era pentru noi, momentul potrivit ' 


pentru a trece la acțiune... Abia atunci urma să înceapă 
adevăratul război de partizani”. 

În această fază de rezistență, Securitatea urmărea să- 
i anihileze pe partizani. mai ales pentru influența pe care 
aceştia o exercitau asupra populaţiei, prin acţiunile lor de 
propagandă anticomunistă. 

Mijloacele prin care grupul lu: Gavril Vatamaniuc 
acționa în această direcţie erau diferite: distrugerea 
pavoazărilor înălțate pentru sărbătorile comuniste, tipărirea 


PUNCTE CARDINALE 


Eroi uitaţi ai rezistenței armate anticomuniste din munţii Bucovinei 


111, GRUPUL DE PARŢIZANI ION SIAGAVRIL VAŢAMANIUC 


cu litere confecționate din lemn a unor manifeste, răspândite " 


cu ocazia hramului bisericii. cuvântări anticomuniste în fața 
grupurilor de muncitori forestieri sau minieri, alarmarea satului 
prin trasul clopotelor. când Securitatea intra noaptea ca să 
ridice oameni, şi altele. Î- 

În ce priveşte metodele folosite de Securitate pentru 
suprimarea partizanilor, şi acestea erau diferite. O metodă 
folosită adesea era „greblarea pădurii”, cu un'efectiv mare 
de ostași. Securitatea își crease o reţea întreagă de informatori 
şi agenţi, care supravegheau rudele partizanilor şi presupusele 
lor gazde sau surse de aprovizionare. Brigadierii silvici, 
paznicii de vânătoare şi muncitorii forestieri erau obligaţi să 
raporteze orice indicație legată de prezenţa partizanilor. 
Securişti și miliţeni, deghizați în ciobani sau muncitori, 
împânzeau stânile şi pădurile. Mai erau folosite şi alte feluri 
de capcane şi vicleşuguri, ca falşi partizani, femei „sirene”, 
zvonuri false. alimente otrăvite lăsate prin cabane etc. In 
plus, familiile partizanilor crau mereu terorizate, arestate, 
schingiuite, schilodite, cu scopul de a-i determina să se predea. 
Gavril, Vatamaniuc povesteşte o întâmplare semnificativă. 
Adăpostindu-se de ploaie într-o cabană părăsită, de cărbunari, 
a vrut să aprindă focul. Inainte, însă, a dat cu precauţie cenuşa 
din vatră la o parte. Atunci a apărut din cenușă un încărcător 
de armă ZB, cu ploanelele îndreptate spre el. Căutând mai 
profund, a mai apărut un încărcător cu cinci cartuşe îndreptate 
tot înspre imeriorul cabanei, Toate erau absolut noi şi puse, 
nu demuli, acolo, Dacă aprindea focul, ar fi fost lichidat. 


“Lupta de la Bâtca Corbului 


lanuarie 1955, A șasea iarnă pe care 0 petrecea în 
munţi grupul lui Gavril Vatamaniuc, Cei patru partizani se 
adăposteau într-un bardei săpat în locul numit Bâtca Corbului, 
sub Obcina Mare. Gavril Vatamaniuc povesteşte: „In toamna 
anului 1954, grupul nostru, alcătuit din trei partizani (eu şi 
fraţii Gheorghe şi Chiraș), a primit în componenţa sa pe Vasile 
Motrescu din Vicovu de Jos, care era partizan încă din mai 
1944. Toţi patru ne-am sfătuit unde să amplasăm bordeiul... 


Ziua lucram la săpături, căci am scos peste 30 mc de stâncă 






şi pământ, iar noaptea plecam după alimente şi alte lucruri 


necesare pe timp de iarpă... În decembrie bordeiul era gata, 
bine camuflat şi aprovizionat... Pe la începutul lunii ianuarie 
1955, soarele a strălucit câteva zile, zăpada s-a înmuiat și pe 
costişele văzute de soare. s-a topit. Fraţii Chiraş. având unele 
greutăţi în familie, au plecat spre casele lor. profitând de 
timpul prielnic. Între timp a nins şi, conform înțelegerii 
noastre, au rămas pe loc, pentru că urmele lăsate pe zăpadă 
i-ar fi adus pe securiști la bordei. Aşa se explică faptul că, la 
18 ianuarie. cei doi frați nu se aflau cu noi, în bordei fiind 
numai eu şi Vasile Motrescu... Spre ora 7, când abia mijea 
de ziuă. Motrescu (care era de sentinelă) a intrat brusc în 
bordei şi m-a anunțat că de sus. dinspre Bâtcă. se aud zzomote 
suspecte, Ne-am luat rucsacurile pe spate, armamentul şi 
muniţia şi am ieşit afară. M-am convins că, într-adevăr, era 
o acţiune a Securităţii... Motrescu dispăruse în desiş. La fel 
am făcut şi eu. dar în altă direcţie... Mi-am continuat fuga 
prin lăstăriş, iar securiştii trăgeau în direcția bordeiului. O 
voce a strigat: „Nu mai trageți!”... Am auzit paşi venind spre 


“mine. M-am dat după un brăduţ stufos şi, printre crengile lui, 


am zărit doi securişti care s-au oprit la circa un metru de 
mine... Au mai parcurs 6-7 metri. s-au aşezat jos. cu spatele 


către mine şi cu fața spre bordei... În acea clipă a apărut un | 


al treilea securist, care venea dinspre bordei ținând în lesă un 


câine... Eu așteptam încordat ivirea unui moment favorabil | 


pentru a nu face uz de armă, dar totuşi să scap, aşa cum mi 
se întâniplase de alte zeci de ori în cei 6 ani de haiducie. În 


clipa aceea. Vălimăreanu Mihai, căci așa se numea, a dat | 


drumul câinelui şi i-a comandat: „Hai. Afumatu, urma!”. 
Câinele a venit. adulmecând, până la mine. Stam cu şezutul 
pe pământ, cu âutomatul pregătit pentru tragere. crezând că, 


l-am văzut că ridică automatul şi îl duce la ochi, am apăsat 


"pe trăgaci'cu'o fracțiune de secundă înaintea lui. Am sărit şi | 


am făcut un salt pentru a mă depărta de ceilalți doi securiști, 
să nu fiu nevoit să trag şi în ei-Aceştia. însă, speriați de focul 
de automat venind din spatele lor. s-au aruncat cu faţa la 
pământ. In acel moment. câinele m-a prins de picior şi m-a 
trântit jos. De aceea. pentru a scăpa de câine. l-am împuşcat. 
Acesta a fost prețul pe care l-am plătit ca să ies din capcana 
de la Bâtca Corbului... Schimbul de focuri a durat circa două 
ore, cu înverşunare... efectivul care a participat la acțiunea 
de la Bâtca Corbului în nici un caz nu a fost mai mic de o 
companie, deci 150-200 de securişti... Unitatea a fost 
comandată de un locotenent major, Cuciuc Gheorghe. în timp 
ce noi am fost numai doi inşi! Vasile Motrescu. pentru a ieşi 
din încercuire. a fost nevoit să împuște doi securişti.., Nici el 


“totuşi. Vălimăreanu se va preface că nu mă vede. Dar, când | 


nu ar fi tras. căci acesta era crezul nostru. decât numai în caz | 
de strictă necesitate. Numai un nebun ar fi deschis primul | 


focul, demascându-şi locul unde se află, văzând că are în 
faţă zeci de securişti. Mai mult, el avea o armă ZB. în timp 
ce securiştii aveau, toţi. automate”. 

Gavril, Vatamaniuc a fost trădat de paznicul de 


vânătoare Nicolae Bujinovschi, care a făcut-o de frica 


Securităţii, întrucât era în bune relații cu el, dându-i chiar 
nişte cartușe. Vatamaniuc adaugă: „Puteam să-l împuşc, dar 


l-am lăsat în plata Domnului... După ce am ieşit din închisoare, | 


l-am întâlnit şi şi-a cerut iertare), 

Lupta de la Bâtca Corbului i-a impresionat în aşa 
măsură pe localnici, încât a intrat în folclorul lor. lată câteva 
versuri din Doina partizanilor bucovineni: 

wesl-am Văzut sub clar de lună / Stând la pândă sub 
obeină, / În jurul bordeiului, /Sus, la Bâtca Corbului. / Acolo, 


„înfriguraţi, /Flămânziți şi dezbrăcaţi, / De duşmani înconjurați, 


/ Luptă fraţii contra fraţi...” 

După lupta de la Bâtca Corbului, Gavril Vatamaniuc şi 
cu fraţii Chiraş s-au adăpostit în podul grajdului Mânăstirii 
Suceviţa, timp de trei săptămâni, apoi s-au întors în munte, 
fără provizii şi fără adăpost, în plină iarnă. Suferințele îndurate 
de ei, până la sfârşitul iernii, nu pot fi redate în cuvinte. În 
vara 1955 şirau făcut o colibă în locul numit Ursoaia Mică. 
Vasile Motrescu plecase din grup, dar li s-a alăturat Vasile 
Marciuc, o fostă gazdă a fraţilor Chiraș. În ziua de 18 iulie 
1955, Securitatea a descoperit coliba. În timpul luptei au 
căzut amândoi fraţii, lon şi Gheorghe Chiraş. La 18 octombrie 
1955 este capturat şi Gavril Vatamaniuc, singurul şef de 
partizani din Bucovina supravieţuitor. | 

| Documentar de Erast CĂLINESCU 


| 





In fața mirenilor celor iubitori de 
Dumnezeu, te cutremuri! Câţi dintre ei nu şi-au 
dorit viata monahală? Și câți nu şi-au urmat 
neştiuți calea lor, împlinind până la capăt datoria 
către Dumnezeu şi semeni! Unii au pătimit zeci 
de ani în temnițele comuniste -— smeriți nevoitori 
al rugăciunii celei neîncetate! Și iată pildă a 


.... 


sfârşitului lor: „Părinte, sunt un om păcătos! 


Nici măcar către cei apropiaţi nu am putut rosti 
cuvânt, căci mi-ar fi reproşat, pe bună dreptate: 
Ce, eşti cumva preot? În cele ale credinței, părinte, 
m-am simțit întotdeauna asemenea unui 
impostor...” 

Citiţi Întoarcerea la Hristos a lui loan 
lanolide... Nu mi-a venit să cred, lecturând 
cartea, că mărturisitorul acesta s-a născut în satul 
vecin cu cel al copilăriei mele. Nimeni nu-mi 
vorbise despre el vreodată... A doua zi de Paşti, 
anul acesta, nu am mai răbdat; am tinut să merg 
neapărat acasă la loan lanolide... 


PE URMELE LULIOA: 


Dobroteştii lui lanolide 


Drumul până la Dobroteşti l-am străbătut cu 
teama în suflet că s-ar putea să nu aflu nimic concret 
despre mărturisitorul loan lanolide; că poate la mijloc 
s-a strecurat vreo greşeală.... Mă tot întrebam: va 
mai fi pe lume cineva care să-l fi cunoscut? 

Pădurea familiei Berindei, de până-n 
Dobroteştii lui loan lanolide, părea că nu se mai 
termină... „La conac”, în pădurea Beucii, arhitectul 
lon Benndei a lucrat la proiectul Palatului Culturii din 


laşi. „„ La noi, la pădure, s-a născut Palatul” — îmi + i 
pe, Şi> 7 ui Ei st - țe Er > 
spuneau adesea bătrânii din sat. De ce nu am aflat de, 


la ei şi despre lanolide? — îmi reproşam pe cale. La 


luncă, în apropiere de Droboteşti, întreb despre casa 
lui lanolide pe un păstor. Rămâne o vreme pe gânduri, 


„Păi Niculache lanolide a avut casa chiar aici unde 


ne aflăm, la luncă..; Avea teren mult, dar administra 
şi moşia Berindeilor. Om tare priceput”. „Nu moşia 
lui Polimeride?” — întreb, surprins. „Nu, a Berindeilor!” 
- îmi răspunde omul, sigur pe sine. Nu se zăreşte 
nici urmă de casă însă. „S-au dus casele domnului 
Niculache și ale lu' domnu” Dumea Berindei! Da” 
domnu! Niculache mai are o casă la noi, /a Doage 


“(Dobroteşti). Întrebaţi de casa lui Niculache Grecu, 


/ 


ori a Mariei Ciobanu”. „Care Maria Ciobanu?”, tresar. 
„Profesoara, fata lui Niculache”. Sora lui loan 





PUNCTE CARDINALE 


mt 
Tom, 


Î pe Prrf duzf APe y 3 
pe fat C DĂ a sp a al. c La 
În Sărate ba iata ie bai az 
Is E SP fi 7 48 Au 


2 zi 


> 





m 






lunie 2008 Nr. 6/210 PAG. 7 


15 
£ 


4 
Lă 


stia îi 


bătrânelor, pe o uliţă îngustă cât o potecă, cu garduri 
brodate până sus cu mâna Maicii Domnului. Mă tot 
întreb cum aş putea începe discuţia... 


„Eu am ars hainele domnului Ionel...” Ş 

Doamna Valica ne invită să intrăm în curtea 
conului Niculache. „De fapt, despre loan, fiul 
dumnealui, aş vrea să vă întreb, îndrăznesc în cele 
din urmă... Maica Lixandra, una din bătrâne. tresare 
la auzul acestui nume: „Despre domnu” lonel, domnu” 
lonel, care a făcut 23 de ani de puşcărie?!” „Exact. 


 L-aţi cunoscut?”. Femeia tace o vreme. apoi, când dă 


A „să povestească, o podidese lacrimile: „Mamă, îl văd 






lanolide fusese profesoară chiar la şcoala la care am 
învăţat! 


Sfatul bătrânelor 


Păstorul nu şi-l mai aducea prea bine aminte 
pe dommi' Ionel a" lu' Grecu: „A fost mai mult prin 
pușcării, a plecat de mult de-acasă”. De sora lui lanolide 
ştia însă că a fusese căsătorită cu un basarabean şi că 
a rămas până la moarte în casa părintească. | 

De cum intrăm în sat, începem să călătorim 
cu întrebarea. 

Dobroteştii, pe jumătate, este un sat de păstori 
ardeleni, trecuţi cu turmele lor peste Carpaţi, în vremea 
Mariei Tereza, Oameni harnici şi întreprinzători... În 
poiana bisericii, întâlnim un fel de sfat al bătrânelor, 
aşa cum se obişnuieşte la ţară în zilele de Paşti. - Si 
zici, mata, că vrei să ştii unde e casa lui Niculuche 
Grecu? „Era chiar grec? — întreb mirat... „Acu', dacă 
cra grec ori macidonean, nu ştiu, dar nu vorbea 
româneşte așa ca pe la noi” — îmi răspunde una dintre 
femei. O bătrână trimite îndată după doamna Valica. 
Până vine dumneaei, comentează hâtru alături de 
celelalte: „S-a făcut mare boieroaică Valica noastră!”, 
Doamna Valica are în grijă, din încredințarea nepoatelor 
conului Niculache, casa în care s-a născut loan 
lanolide. Pornesc împreună cu o parte din sfatul 


„ caieri! A venit acasă după 23 de ani: şi ne-am pus pe- 


un plâns, cu coana Ispasia, mama lui lonel. nevasta 


lui Niculache, şi cu toți vecinii. Avea hainele petic lângă 

petic şi era slab... slab!... Da” parcă domnu” Ionel, 

aşa cum era, strălucea... Coana Ispasia mi-a dat 

hainele lui. Du-te Lixandro şi arde hainele băiatului. 

ca să nu le mai văd, că nu mai pot! Am pus gaz peste 

ele şi le-am dat foc aici înbătătură. Parcă văz şi acum 
“cum ardeau hainele domnului lonel...” 


(urmare în pag. 10) 


Gheorghiţă CIOCIOI 


“(Reportaj apărut iniţial în revista Lumea credinței) 





pdatăl lui loan lanolide 





—. 

























PAG. 8 Nr. 6/210 lunie 2008 


PUNCTE CARDINALE 






FENOMENUL DAN PURIC 





PRIMĂVARA LUI DAN PURIC 






CINE SUNTEM 










Marele artist şi om creştin mai are ceva 
nepreţuit: puterea de a insufla speranță. In gura 
lui Dan Puric superlativele pentru român nu sună 
fals, iar vorbirea despre: Dumnezeu ți-L face 
prezent pe Atoatefăcățorul. Refuzul politicii 
partinice şi gândirea, exprimată uneori tragic, pe 
coordonatele unui Petre Ţuţea, „între Dumnezeu 
şi neamul meu”, îi dau lui Dan Puric credibilitate 
şi un imens capital de'simpatie. 

Dan Puric a condus cu abilitate: discursul 
spre concluzia că proaspâta, sa carte este o 
pledoarie pentru memoria colectivă. Nu trebuie 
să ne uităm istoria, şi mai cu seamă istoria recentă, 
sub comunism, care are încă atâtea răni deschise. 
lată ce l-a împins pe el în luptă: “Antrenamentul 
de uitare la care este supus poporul român astăzi 
face ca gândirea şi inima să se rotească pe loc şi, 
din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu 
trecutul dispare şi viitorul. El, omul de azi, 
pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A 






Dragoş Pâslaru (Părintele Valerian de la 
Frăsinei), Răzvan lonescu, Dan Puric... 
Duhovnicul, teologul, predicatorul... Toţi trei, la 
origine, actori... Nu seamănă deloc unul cu altul, 
dar țin laolaltă în Hristos şi răscumpără, din mers, 
păcatele curente ale breslei. Conectată la esenţial, 
arta interpretării devine de la sine artă a mărturisirii, 
scena devine pe nesimţite amvon, talentul devine 
până la capăt talant. Tâlcuire şi cuminecare, 
exorcizare a cuvintelor întru Cuvânt, suflet dez- 
mărginit în bătaia Duhului. 

Primăvara aceasta a fost primăvara lui Dan 
Punc. O carte de debut editorial (Cine suntem) şi 
două noi reviste creştine (Sinapsa şi Atitudini) vin 
să prefacă vorba care zboară în vorbă care rămâne. 
“Spectacolul” de idei pe care Dan Puric îl 
întruchipează, la ine-fabilul punct de întâlnire dintre 
donquijotism şi “nebunia pentru Hristos”, 
regenerează parcă, primăvăratic şi pascal, o cetate 












































































care deocamdată îl admiră mai mult decât îl merită. 
Aplauzele îngerilor din cer — singurele care 
contează peste orice conjuncturi — dau poate 
adevărata măsură, tainic lucrătoare, a acestei noi 
cruciade impotriva uitării, cu care e o onoare, dar 

şi o responsabilitate să fim contemporani. 
Răzvan CODRESCU 














De reuşita (sau eşecul) unui spectacol îți poţi da seama în primele cinci minute. În acest 
interval se încheagă vraja pe care actorii trebuie s-o menţină pe tot parcursul serii. În absența 
unui start reuşit, spectacolul riscă să se destrame din mers... Pot să spun.că primele cinci 
minute din spectacolul Spovedanie la Tanacu au fost de o intensitate năucitoare, ceea ce a 
făcut ca orice „deviere” reflexivă să fie inutilă; te simţeai prizonierul unei drame din care ţi- 


era cu neputinţă să evadezi... 

Spovedanie la Tanacu e drama-tizarea după 
romanul jurnalistic omonim apărut la Editura Humanitas 
acum doi ani*, Autoarea (atât a romanului, cât şi a 
dramatizării) este Tatiana Niculescu-Bran, redactor-şef 
la filiala radio B.B.C. în Bucu-reşti. Dedicat împrejurărilor 
legate de moartea Irinei Cornici, romanul se prezintă ca 
o reconstituire documentară (bazată pe mărturii, iar nu 
pe simple speculații jurnalistice) a ultimelor zile de viață 
ale Irinei. 

Lansat sub girul regizoral al lui Andrei Şerban, 
spectacolul promitea să devină un 'succes. Ceea ce s-a și 
întâmplat — atât la New York (Teatrul La MaMa), cât şi 
Ja Bucu-reşti (Teatrul Odeon), Trupa de actori (proveniţi 
din Cluj, Sibiu, Oradea, Tg, Mureş, Târgovişte, 
Timișoara, Bucureşti) s-a reunit sub egida Academiei 
Itinerante Andrei Şerban şi a debutat (iulie 2007) cu un 
„atelier” pe tema romanului amintit. A rezultat un 
spectacol de featru documentar, susținut în săptămâna 
12-16 mai 2008 la Teatrul Odeon din Bucureşti. 

Cei care au intrat în sală cu prejudecățile — induse 
din belşug de mass-media în jurul acestui subiect — aveau 
să sufere un şoc, După primele cinci minute au constatat 
că nici o prejudecată nu mai rămâne în picioare! Actorii 
au jucat cu atâta parimă încât, în tensiunuea insuportabilă 
care se crease pe scenă, ți-ar fi fost imposibil să mai 
găseşti un reper (fie şi mental) de care să te agăâţi, Te 
simţeai captiv într-o dramă din care singura „ieşire” era 
nebunia sau moartea. La amplificarea acestui efect a 
contribuit și faptul că spectatorii erau literalmente prezenţi 
pe scenă, acest mic artificiu anulând practic „distanța” 


spectator-actor. Distanţa în cauză (deopotrivă spaţială şi reflexivecritică) ar [i putut deveni un 

impediment, dacă ne gândim că spectacolul trata un fapt de viaţă. De viată şi de nioarte,., 
Rolul Irinei Cornici a fost poate cel mai ingrat şi, cu toate astea, cel mai magistral jucat, 

După momentul împărtășaniei, personajul se „rupe” în dou, dedublarea fiind efectul unei 


Luni 5 mai a. c., la Sala Rapsodia din București 

(str. Lipscani), în prezenţa a peste o mie de persoane, a avut 

loc lansarea cărții Cine suntem a actorului şi mărturisitorului 

harismatic Dan Puric, apărută sub egida editurii 

- bucureştene Platytera. Lansarea s-a prefăcut, cum era de 
aşteptat, într-un one man show de neuitat. 















Este cel puțin regretabil că Dan Puric s-a lăsat târât în campania electorală a trepădușului politic Aurelian Pavelescu. Poate că de acum înainte va manifesta un plus de 
prudență, căci ar fi mare păcat să-și piardă în aventuri lăturalnice credibilitatea pe care şi-a câștigat-o în chip atât de curat. (Redacția) 


- 


SPOVEDANIE LA TANACU 
SAU DESPRE UIMIREA 
ÎNFRICOŞATĂ 

ÎN FAȚA 

TAINEI g 


sfâşieri lăuntrice fără leac, În jurul acestui „personaj dublu” avea 'să se perinue o cohortă 
halucinantă de chipuri — ostile sau binevoitoare, însă la fel de incapabile să ajute cu adevărat. 


lată în ce a constat, după părerea mea, „punctul forte” al acestui spectacol: în nepurința 
personajelor de a o salva pe Irina, E un paradox (care ține de esenţa actului teatral în genere) 
faptul că neputința generalizată poate degaja atâta forță emoţională. Nici părintele Daniel, 
nici doctorii, nici maicile şi surorile, nici asistentele medicale, nici ierarhul locului, nici 
fratele Vasile, nici prietena de internat a Irinei, nici polițistul şi nici măcar noi, spectatorii, nu 
am putut s-o ajutăm pe Irina. ȘI ceea ce este mai tragic, Irina însăşi nu s-a putul ajuta pe sine. 


tot la Editura Humanitas. 


locui cu ființa doar într-o dimensiune'a timpului 
— şi aceea distorsionată — înseamnă moartea lentă, 
dar sigură, a identităţii”, 

Avem în Dan Puric un mărturisitor cu 
verticalitate aristocratică, fidelitate de soldat, talent 
oratoric de tribun şi curaj de călugăr “nebun întru 


Hristos”. 
Claudiu TÂRZIU 









În seara de la Odeon am avut revelația unei Românii privite sub lupă. Metehnele 
noastre vechi şi noi au ieşit la iveală. înspăimântător de groteşti, dar şi dureros de reale. Aş 
asemăna acest spectacol cu un demers psihanalitic sau cu up ritual de exorcizare... naţională. 
Ceea ce m-a tulburat peste măsură a fost subconșrientul unei Românii în derivă. miza 
spiritual-morală a spectacolului depăşind cu mult cazul singular al Irinei Cornici. 


În pofida afirmatiei precaute a autoarei 
(„Spovedanie la Tanacu nu e o poveste despre Româă- 
nia'”), am recunoscut aici toate simptomele crizei prin 
care trece România post-comunistă: mirajul (dar şi 
mizeria) Occidentului, haosul instituţional românesc (de 
la casele de copii la spitalele de psihiatrie). destrămarea 
familiei. migrarea masivă a tinerilor în căutarea de job- 
uri bine plătite, agresivitatea juvenilă, dar şi chestiuni 
spinoase ale vieţii religioase, cum ar fi: incapacitatea 
„funciară” a unei anumite părți a Ortodoxiei de a înțelege 
provocările lumii contemporane, insinuarea subtilă a 
masoneriei în rândurile fețelor bisericeşti, 
instituționalizarea credinţei, criza monahismului 
contemporan, angoasele legate de integrarea noastră 
în U. E, şi de globalizare etc. 

Din tot acest „mozaic” bulversant de imagini, am 
păstrat două-trei „cioburi” din care aş fi putut reconstitui 
România, într-un final de spectacol. Mai întâi, figura 
venerabilă a duhovnicului, care îi dă părintelui Daniel 
soluţia salvatoare: s-o pomenească pe „Irina, roaba 
Domnului” toată viaţa sa, până în clipa morții. Din acel 
moment tainic (totul se petrece la spovedanie), între 
părintele Daniel şi Irina (trecută deja dincolo) se creează 
o complicitate duhovnicească peste timp şi moarte. 
Apoi, imaginea maiestuoasă a Irinei, însoțindu-l pe 
părintele Daniel în noianul de înjurături şi lovituri 
(amintind de drumul presărat cu scuipări şi ocări al 
Golgotei) şi apărându-l în chip nevăzut (pentru mulțimea 
de furioşi), dar teribil de real şi dramatic pentru noi, 
ceilalţi. NE 17 

In Spovedanie la Tanacu nu există învingători sau 


învinși, Hindcă toată lumea sfârşeşte prin a fi victimă. Unii — cei mai mulţi — victime ale 
ignoranței sau manipulării, alţii — victime ale neputinței de a înțelege până la capăt tainele. 
sufletului omenesc. Acest sentiment de uimire înfricoşată în fața tainei Celuilalt ni l-au 
trânsmis câţiva tineri actori în spectacolele de la Odeon... 


Alexandru Valentin CRĂCIUN 


* Spovedanie la Tanacu constituie, de asemenea, sursa fundamentală a filmului 
documentar For Gods Sake / „Cazul Tanacu”, realizat de Tatiana Niculescu Bran şi 
lonuţ Teianu şi prezentat în premieră mondială la Astra Film Fest Sibiu 2007. Continuarea 
anchetei jurnalistice realizate de Tatiana Niculescu Bran va apărea în toamna acestui an, 











Veterânul 
de-război 

Şi luptătorul 
anticomunist 
VIOREL 
TĂNASE 

A ÎMPLINIT 
100 DE ANI 


Acum 0 sută de ani, mai precis în ziua de 24 mai 1908, s-a născut în 
vestita comună românească Poiana Sibiului, Viorel Tănase, al doilea din cei cinci 
copii ai învățătorului loan Tănase, originar din Ludoş-Sibiu, din care patru au 
fost titraţi universitari. 

In 1919 Viorel Tănase se înscrie la Liceul „Gheorghe,Lazăr” din Sibiu, 

„de acum românesc, alături de alţi 120 de elevi români, bucuroşi că vor face 
Şcoala în limba română. În 1927 termină liceul, iar în toamna aceluiaşi an se 
înscrie la Academia de Înalte Studii Comerciale din Cluj, devenind un membru 
activ al Cercului Studenţesc „Petru. Maior”, al cărui preşedinte era pe atunci 
lonel Moţa, unul dintre fondatorii „Legiunii Arhanghelul Mihail”. Datorită 
sentimentelor sale creştine şi naționale, aderă cu tot entuziasmul şi dragostea la, 
această organizaţie. Participă la toate congresele studenţeşti, cunoscându-l 
îndeaproape cu aceste ocazii şi pe Traian Cotigă, un alt eminent fruntaş al 
Tineretului Legionar. | 

După terminarea facultăţii se întoarce la Sibiu, unde ocupă un post de 
funcționar superior în Administrația Financiară a judeţului, participând din plin și 
la activităţile Mişcării Legionare. Astfel, în 23 februarie 1932, împreună cu avocatul 
Nicu lancu şi cu lon Aldea, a înființat primul cuib legionar din Sibiu. In vremea 
aceea mai existau și alţi legionari în Sibiu, ca avocaţii Augustin Bidianu, loan 
Fleşeriu, Nicolae Lupu, economistul Nicolae Petre şi alţii. Pentru seriozitatea şi 
onestitatea sa, este ales șef al Organizaţiei judeţene a Mişcării Legionare. In această 


)) 





PUNCTE CARDINALE 


calitațe, cunoaşte personal pe căpitanul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea 


Codreanu, ca şi pe alţi fruntaşi ai Mişcării, precum Corneliu Georgescu, Tudose 
Popescu, Radu Mironovici, lon Banca, Horia Sima sau Nicolae Petrescu, .., | 
În 1935 se căsătoreşte cu profesoara Rafila Oancea, cu care are doi 
copii: pe Doina, profesoară de engleză, și pe Mihai, medic stomatolog. Dar după 
aceste evenimente fericite, urmează perioade extrem de dure pentru Viorel Tănase 
și familia sa. | | smubi ci a tă 
Speriindu-se de victoria Partidului „Totul pentru Ţară! în alegeri £ 4 
1937, precum și din alte considerente, Carol al II-lea dă lovitura de stat iîn 
1938, desfiinţând toate partidele politice, cu grave urmări, mai ales pentru Mişcarea 


Legionară. 


S-a stins din viață, la vârsta de 84 de ani, 
bunul nostru coleg şi camarad Victor Marcel 
Armean. mi, , 

Născut la 24 noiembrie 1924 în Oraşul 
Agnita, a absolvit Liceul „Principele Nicolae” din 


e | Î drul „Frăţiilor de 
; ra, unde s-a format în că » 
SIghUŞOA; 46 s-a înscris la Facultatea de 


e”. In anul 19 scri e 
fii csofe Palfio le a Universităţii „Regele Ferdinand 


in Cluj, A 
r Anofal în 13 mai 1948,cu un grup de elevi și 
studenţi din Sighişoara, a fost judecat și condamnat Îr, 
ani de închisoare, trecând prin groaznicele inchisori le 
la Piteşti şi Gherla, unde a fost supus catre Aria 

| fizice şi degradare 
' datinuti foşti studenţi, la tortur e şi 
a ce VREI, diabolic condus de activişti de partid 
cdi înalte şi de către Securitate, a ri Rimite 
| în 05,03. . ri 
oscova, A fost eliberat in 

E ei e din nou areștal şi cercelat de către 
Securitatea din Brașov, timp de 5 luni, zica 
După eliberare, s-a stabilit în Agnita, d 
i R. a fost ales primar al oraşului, 






ji 


CI 





n timpul 
Nu şi-a 


Ş 
7 
-” 





ODIHNEȘTE 
PĂRINTELE 


IOAN 






lunie 2008 Nr. 6/210 PAG. 9 





După evenimentele din septembrie 1940, nefiind de acord cu unele acțiuni 
ale lui Horia Sima, nu se implică în viaţa politică, rămânând însă pe mai departe 
credincios Căpitanului şi Legiunii. 

În 1941, o dată cu inceperea războiului, fiind ofiţer de rezervă cu gradul 
de maior, este mobilizat şi trimis pe front. A luptat pentru eliberarea Basarabiei, 
participând și la luptele crâncene din jurul Odesei. A ajuns până la Cotul Donului 
în 1942, unde a început dezastrul pentru armatele române şi germane. În timpul 
retragerii, fiind rănit, este lăsat la vatră, iar sfârşitul anului 1944 îl găseşte la 
Sibiu, unde şi-a reluat Serviciul la Administraţia Financiară. Concomitent cu acesta, 
a început să colecteze bani şi alimente pentru familiile legionarilor morţi sau 
plecaţi din țară, ca lon Banea, Nicu Iancu, Ilie Olteanu ş. a. 

Dar în țară încep urmăririle şi arestările legionarilor. Arestat în martie 
1945, este eliberat fără a fi condamnat, în septembrie 1945. A fost arestat din 
nou,în 1949, de data aceasta fiind condamnat — atât penal, cât şi administrativ — 
aproape 8 ani. După o scurtă perioadă de libertate, este iarăşi arestat în 1959 şi 
condamnat la 18 ani muncă silnică, pentru „crimă de uneltire contra orânduirii 
sociale”. În aceşti /ani de detenţie a trecut prin Securităţile din Sibiu şi Braşov, 
precum şi prin închisorile din Sibiu, Codlea, Văcăreşti, Piteşti, Aiud, Canalul 
Dunăre-Marea Neagră şi Salcia, fiind eliberat în anul 1964. În cei 15 ani de 
închisoare a avut o atitudine demnă şi încurajatoare, menţinând moralul camarazilot 
de suferință-și fiind deseori pedepsit pentru aceste fapte. 

După eliberare, a lucrat ca economist la Întreprinderea Elastic — Sibiu, 
până la pensionare. Dar în tot acest timp a fost riguros supravegheat de Securitate, 
până în 1989. » 

După 1989 continuă să-şi manifeste, ori de câte ori are prilejul, 
convingerile şi atitudinile legionare, în prezent fiind considerat cel mai vârstnic 
legionar din țară, și este în acelaşi timp senator legionar în „Acţiunea Română”, 
organizaţie cu caracter creştin şi naţional. 

Este un devotat membru al A.F.D.P.R. — Sibiu şi a fost o perioadă 
preşedintele Comisiei de Cenzori al Asociaţiei. Spre sfârşitul anului 2004 îl 
părăseşte, trecând la cele veşnice, devotata sa soție, în vârstă de 95 de ani. Soţia 
care în perioada detenţiei soțului său a înfruntat, cu demnitate Şi resemnare, 
greutăți şi persecuții deosebite alățuri de cei doi copii, din partea autorităților 
comuniste. 

Dar alături de cele spuse mai. sus, Viorel Tănase a avut şi o altă viaţă: 
aceea de fotbalist. Eley fiind, a jucat fotbal în echipa „Şoimii” din Sibiu, practicând 
același sport şi în timpul studenţiei, la Universitatea din Cluj. Revenit la Sibiu în 
1932, devine arbitru, scriind şi o carte (din păcate rămasă în manuscris) despre 
istoria şi activitatea echipei .„.Şoimii”. În perioada 1944-1947 a fost şi preşedintele 
acestui club sportiv. 

A dus o viață cumpătată; n-a fumat, n-a băut alcool şi a făcut sport, 
lucruri care sigur |-au ajutat, să ajungă la această vârstă venerabilă de 100 de ani. 
Și la această vârstă este o persoană surprinzător de vioaie, nu numai fizic, ci şi 
spiritual, şi de un optimism rar întâlnit, Dar cu regretul că România nu are o 
clasă politică cinstită şi, corectă, Şi cu regretul că în puşcăriile comuniste au 
murit atâtea zeci şi sute de români pentru o ţară care nu este aşa cum au dorit-o 
şi au visat-o ei. 

Noi, camarazii şi prietenii de suferință din cadrul A.F.D.P.R. — Sibiu, îi 
dorim lui nenea Viorel Tănase încă mulţi ani de acum înainte. cu aceeaşi sănătate 
sufletească şi trupească, 

LA MULȚI ANI, NENE VIORELE ! 

Ilie BERGHEZAN 
A.ED.P.R. - Sibiu 


După ce a năzuit ca nimeni altul regene- 
rarea euharistică a neamului românesc, după ce a 
trecut timp de 9 ani prin temniţele comuniste, după 
ce în ultima parte a vieţii (din 1991) a temeluit în 
piatră şi în duh, alături de maica stareță Cristina 
Chichernea, Sf. Mânăstire de la Recea-Mureş, 
preacuviosul părinte loan lovan, originar din părţile 
Bihorului și care luna aceasta ar fi împlinit 86-de 
ani, a plecat să se odihnească în ceruri. Strămutarea 
sa a fost să fie în ziua de sâmbătă 17 mai 2008, 
despărțindu-l trupeşte de puzderia de fii şi fiice 
duhovniceşti, dar câştipându-se, de bună seamă. 
un nou și mare rugător în ceruri pentru greu 
incercata noastră Ortodoxie, 

Î. P. S, Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul 
Alba Iuliei, l-a evocat pe părintele loan lovan în 
cuvinte de neuitat: „A fost un mărturisitor al lui 
Hristos. Cu orice rise şi-a exprimat crezul său, 
fiind un mare misionar Misiunea lui şi-a întemeial- 
0 datorită convingerii pe care o avea, şi anume că 
se poale regenera viața noastră duhovnicească 
printr-o regăsire a comuniunii cu Hristos în Sfânta 
Euharistie. A fost un misionar care L-a propovăduit 
pe Domnul Hristos Euharistic, iar noi nădăjduim 
că Domnul Hristos îl va face părtaş al cerescului 







== 











guvernării C.D. live de sănătate, 10Y ete ot ie 
| mandatul din mo P | ) Spa al c € [ei i | 
putut A 0 la cele veşnice la 31.03.2008. Dumnezeu + EAI PI i | Binecuvântată şi veşnică să-i fie 






Lai 


Zaharia URDEA 


să-l odihnească, 

















| pomenirea! (W A. M.) 
za 











— 














II b. O SCURTA ÎNCERCARE DE TIPOLOGIE 


(urmare) Ve 


Ciclul descinderilor infernale [Şăineanu, 1978:281 ş. u.] (al „coborârilor la 
lad”, dacă le putem spune aşa) prezintă, în afară de tipul deja amintit al funcției de 
căutare (a unei persoane sau rude pierdute, al unui obiect etc.) şi un tip nou, al funcţiei 
de pedepsire pe care îl au unele dintre călătoriile inițiatice. Într-adevăr, eroul care 
pleacă să găsească hoţul ce a furat poamele de aur (Şăineanu, 1978:288 ş. u.] nu o 
face pentru o simplă întâlnire, nici doar pentru o recuperare, ci pentru a-l şi pedepsi = 
de obicei cu moartea. Această pedepsire se suprapune deseori cu funcţia de regăsire, 
dar apare și independent de ca. După funcţia de izbăvire amintită ânterior, această 


funcţie de pedepsire se constituie în al nouălea tip de funcţii secundare ale 'călătoriei' 


Mi d 1 2 LG 


iniţiatice. 

O observaţie specială necesită faptul că autorul a considerat firesc — şi nu 
există contestăţie pentru aceasta — să includă aici şi „cazul particular când eroul, în 
loc de a se cobori pe tărâmul celălalt, se urcă în aer pentru a scăpa pe fata răpită de 
duhuri necurate” [Şăineanu, 1978:302]. Această includere s-a făcut de fapt pe baza 
aceluiaşi criteriu pe care l-am folosit și noi în tipologia de față: rostul călătoriei. Căci, 
deşi după o analiză să-i spunem topografice, basmul în cauză ar fi intrat în ciclul 
ascensiunilor aeriene, din pricina sensului sau rostului călătoriei a fost încadrat în altă 


categorie. Acest fapt reprezintă o confirmare — şi încă de mare autoritate — a criteriului 


ales de noi pentru tipologie, în aşteptarea finalului cercetării, care, credem noi, va 
constitui argumentul decisiv, E, 
, . 5 


Ciclurile ascensiunilor aeriene şi expunerilor [Şăineanu, 1978:302 ş. u.] 


înfăţişează diferite versiuni şi combinaţii ale ti-purilor de funcţii secundare deja . 


prezentate. De pildă, Piciul ciobănaşul şi pomul cel fără căpătâi [Şăineanu, 1978:306) 
are ca început o călătorie de căutare a fructelor pomului uriaş. Atunci când ciobanul 
cel mic, Piciu, ajunge pe un alt tărâm, va avea parte şi de sarcini, pe un câmp al 
Gheşperifei, Distanţa între locuinţa acesteia şi câmp — iar mai apoi vie — poate părea 


mică: am văzut însă că nu mărimea distanţei este esenţială în basm. Și aici, lungimea. 





drumului este înlocuită de greutatea sarcinilor. O dată sfârşite încercările, se trece la 
fugă şi metamorfoze, călătoria devenind una de izbăvire. | > | 
Altă variantă, cea a firului de bob, înfăţişează călătoria de găsire a unui alt 
tărâm [Şăineanu, 306-307]. Ea este urmată însă de câteva călătorii de cerere, care pot 
fi considerate cu greu călătorii iniţiatice, intrând cel mult în categoria călătoriilor 
pretext. Ele fac, de fapt, deschiderea pentru încercarea babei de a deveni Dumnezeiţă, 
încercare ce se sfârşeşte cu osânda acesteia. Avem aici o călătorie iniţiatică neizburită, 
al cărei rol pilduitor este mai mult decât evident. | A, 
În mod oarecum neașteptat, Șăineanu include în tipul „animale-cumnaţi şi 
basmul în care cumnaţii sunt Vântul, Bruma şi Gerul. Dincolo de orice comentarii pe 
temă — evident aflate în afara cadrului lucrării noastre — este limpede totuşi că în 
această sub-secţiune a antologiei lui Şăineanu princi 


cea de regăsire a unei rude (soţia), fie cea de îndeplinire a unor sarcini (a se vedea şi 


pala călătorie iniţiatică este fie. 






[Şăineanu, 1978:310-311]). SR g Cre 


În Ciclul expunerilor [Şăineanu. 1978:312'ș. u.], avem două tipuri. Primul 
este Andromeda, în care nu există decât — cel mult! — călătoria pretext (prin care 
apare eroul salvator) și; eventual, călătoria de regăsire a unei persoane pierdute 
(frumoasa salvată). Al doilea tip este Danae, în care se regăsesc mai multe tipuri de 
călătorie iniţiatică, însă toate deja prezentate (călătoria pretext, călătoria de expiere, 
de regăsire etc.). 


O complexitate evidentă a tipurilor de călătorie inițiatică avem şi în ciclul 
isprăvilor eroice [Şăineanu, 1978:321 ş. u.]. Dar acolo mai apare şi o funcţie nouă, 
amintită oarecum la funcţia de expiere, dar ca lucrare a acesteia şi nu ca funcţie în 
sine. Este vorba despre funcţia de smerire, pe care o întâlnim în basmele în care eroul 


pozitiv, cu poziție socială înaltă, este forțat într-un fel sau altul a deveni slugă. sluga sa 


luându-i locul şi încercând să-l piardă prin felurite încercări. Am amintit atunci de 


cazul biblic al lui Nabucodonosor, dar este departe de a fi singular. Autorul citat” 
glosează: Făr-Frumos în slujba unui inferior aduce aminte de eroii legendelor greceşti, 


cari muncesc pentru alții. Heracle fu sclavul lui Euristeu, Perseu stete în serviciul 
regelui Polyctet, Poseidon la Laomedon şi Apollon la Admer. Ca şi în poveştile noastre, 
străvestirea [travestiul] e numai provizorie şi cu atât mai luminos iese la iveală originea 
superioară a eroului (Şăineanu, 1978:323]. i a idle» | 

Îndrăznim a spune că nu este vorba doar de o origine superioară. ci şi de o 
devenire, de o actualizare şi adâncire a superiorității înnăscute. i 

În rest, în secțiunea amintită. apar cunoscutele variante ale călătoriilor 
iniţiatice de găsire a unui obiect său ins extraordinar, de regăsire a unei persoane, de 
îndeplinire a încercărilor ş. azm'di2 Miţa Mai IZ 
fu Dei pia A] 


ii LA: . | £ . IN! PRI UI »u ] 


Ciclul fecioarei războinice [Şăineanu. 1978:344 ş. u.] rămâne. din perspectiva 


tipologiei călătoriei inițiatice, în zona deja delimitată de noi. Aceeaşi observaţie o 
putem face şi pentru cei trei fraţi, pentru cei doi fraţi, pentru animalele recunoscătoare, 
pentru femeia perfidă, pentru ciclul incestului, pentru cel al mamei vitrege ş. a. m. d. 
In toate aceste basme avem de-a face cu felurite prezenţe şi îmbinări ale tipurilor de 
călătorie iniţiatică deja observate. | 
O lămurire specială o necesită poate, pentru unii diître cititori, ciclul Faralității 
[Şăineanu, 1978:510 ş. u.]. Călătoriile de aici au un caracter deosebit. fiind o fugă de 
destin, sau în căutarea acestuia. Dar, dincolo de acest motiv epic. tipurile călătoriilor 
sunt în general cele cunoscute: de expiere, de căutare a unui obiect extraordinar etc. 
“Mai riult, chiar şi fuga în căutarea destinului, sau împotriva lui, întră în tipul amintit, 
cel al găsirii rostului. Şi aceeaşi observație se poate fâce şi pentru „călătoria morții”. 
despre care am mai vorbit. | 
aia =» (Va urma) 


pm Pr Dră, Mihai-Andrei ALDEA 
4 i «3,] 7, Pa i . dă ă 3 A Y n * $ 

"Este aici un reflex firesc al ţăranului sau ciobanului care Ştiu că greutatea unui drum 
este dată nu atât de lungimea lui, cât de cele întâlnite pe cale, fie bune, fie rele, fie 


multe, fie puţine. 


n bo 


ț 





PE URMELE LULIOANIANOLIDE 


(urmare din pag. 7) 








„Am avut un crez... 
Aşa mi-a spus domnu” Ionel” 

Se lasă tăcerea...Bătrânele au cunoscut 
îndeaproape familia luj loan lanolide, Maica Lixandra 
povesteşte din nou: „De ce domnu” Ionel, de ce domnu! 
lonel, n-aţi semnat, ca să veniţi mai repede acasă, cum 
au mai făcut şi alţii?” — l-am întrebat. „Am avut un 
crez, Lixandră. Dacă aş Ji lepădat crezul meu în 
Dumnezeu, n-aş mai fi fost creştin, n-aş mai fi fost 
român... Aş fi fost doar o umbră pe Jaţa pământului, 
O umbră! N-aş mai fi fost loan.pe care il vezi acum 
înaintea ta». Aşa mi-a spus. La Gherlă, erau gratii peste 
apă cu şerpi pe dedesubt...” Maica Lixandra tace din 
nou. Gândurile o poartă departe, Tanti Valica deschide 
apoi uşa casei în care s-a născut loan lanolide, Casă 
aproape pustie, în care ne sfiim să păşim. Aflu că 
domnu” lonel nu a venit chiar des pe-acasă, după 


| i 
eliberarea sa din temniţă. Fotografii de familie şi tablouri 
atârnă, uitate de vreme, prin camere goale. Îmi spun 
că aceasta s-ar putea să fie prima şi ultima oară când 
le văd. Doamna Valica le scoate rând pe rând la lumină, 
afară, în curte... Le şterge uşor, de păianjeni, cu mâna 
tremurând, îndemnându-mă: „Dacă vreţi, fotografiaţi- 
le, ca să rămâi”. AMARA, ai Ă 


Un reper al credinței neamului românesc 


Ar fi păcat ca această casă să fie înstrăinată. 

Chiar mă pândesc, pentru o clipă, în timp ce privesc 

tablourile şi iarba fragedă din curtea lui loan lanolide, 

că o mânăstire ar putea face aici un mic metoc. Un 

reper al demnităţii noastre i iai! Dacă aţi citit 

Întoarcerea la Hristos, sunt sigur că realizaţi că nu 
sunt doar vorbe la întâmplare. 

Maica Lixandra priveşte spre portretul unei 

femei frumoase, cu privirea demnă: „Ispasie, Ispasie!... 

Ce-ai mai suferit, cât a fost închis domnu” lonel!”. 


„Credincioasă femeie a fost doamna Ispasia! Era din 
Tecuci, un sat vecin cu al nostru. Respectată de toată: 
lumea şi tare miloasă!” — o descrie doamna Valica pe 
mama lui loan lanolide. 

Imi plec capul tăcut, ascultând vorbele 
înțelepte ale bătrânelor. Parcă trăiesc un vis: Le mai 
întreb o dată, pentru a fi sigur: „La Berindei a fost 
administrator domnul Niculache?” „La luncă, mamă, 
la Berindei. Vara mai mult Ja luncă stătea. Mergea şi 
domnu” Ionel. Și după ce-a venit din puşcărie se mai 
ducea pe-acolo”. 

Chiar mă întrebam, traversând pădurea, în 
drum spre Dobroteşti: Ce m-a atras, când am primit 
în dar, prima oară, un volum din Filocalia, să vin la 
luncă, la linişte? Poate că au fost la mijloc chiar 
rugăciunile acestui heştiut mărturisitor, înălțate în bezna 
comunistă, pentru oamenii din locurile sale natale pe 
cale să îşi piardă credința. Îl cunoscuse pe Eirjstad 
prin pătimiri inimaginabile în temniţele comuniste, ca 
Şi prin neincetata rugăciune a inimii. Un întreg Popor 
în acel timp, era purtat spre adâncul rătăcirii,. Sunt 
ferm convins că Recursul la loan lanolidă este astăzi 
mai actual decât oricând. 





PUNCTE CARDINALE 


- A LUI DANIE | 


ÎN NOUA VERSIUNE da pot A LUI AN CODE 


lunie 2008 Nr. 6/210 PAG. 11] 








= 


23): 


PURGATORIUL cin xi 


Ajunşi în al doilea briu din Purgatoriu — unde ispăşesc cei pizmaşi, rezemați de coasta 
muntelui şi cu ochii cusuți cu fir de sîrmă, plingîndu-și păcatele şi îngînînd rugăciuni de pocăință 
şi iertare — cei doi poeți zăbovesc mai îndelung cu Sapia dei Saracini, cea care în viață nu-și 
onorase numele pe care îl purta (sapia î înseamnă „înțeleaptă”), dar se căise în pragul morții și 
avusese şansa să fie pomenită în rugăciunile lui de un om cu viaţă sfintă, Pier Pettinaio (Petru 
Pieptănarul). Aceasta, minunîndu-se că Dante era viu, îl roagă ca, o dată întors în lume, s-o 
vorbească de bine urmașilor ei din Toscana, despre care are conștiința amară că suferă de 
păcatul îngîmfării (pe care şi Dante și-l recunoaște în treacăt), ca unii ce aveau, în Siena, 
ambiția deşartă de a achiziţiona micul port Talamon pentru a face concurenţă puterilor maritime, 
sau de a descoperi ipoteticul rîu subteran Diana. E greu de spus pe cine înțelege Dante prin 


> > > , 
Sa Ia pa 
ok E - 


Po 


pia Poli 


e 
* 








| 


i 


l Eram de-acum la capul scării, unde 
959 Seoncinge peste coaste-u doua oară 
muntosul loc ce spală vini imulnde 
4 pe-acolo brină nouă-l înconjoară, 
“la fel cu primă, doar c-ă ei strinsoare 
mai scurt ocol în jurul lui măsoară 
7 Nici umbre nu-s, nici semn în stei n-apare, 
doar mal âbrup! şi drum deşert, leit 
Cu slinca viheţie la culoare. 
10 „De-om sta să întrebăm vreun pile ivit, 
mă tem că zăbovim prea mul! pe cale”, 
grăi poelul, ca de-un gind muncii 
13 Spre soare-apoi dind ghes privirii sale, 
făcu dih dreapta punct de sprijin și 
spre stinga fața şi-o întoarst-agale. 
16 „O, su, lumină dulce, ce mă ţii 
„încrezător pe noul drum, condu-ne ”, 
zicea, „Cum e mai bine pe aci! 
19 Tu lumba-ntreagă-o scălzi în raze bune. 
acestea far se cade să ne fie, 
de nu-l alt rost ce-n calea lor s-ar pune”. 
22 Cam cil În paşi ar fi pe-aici vreo mie, 
În scurtă vreme-acolo-am străbălul, 
minaţi dă-o rivnitoure volnicie; 
25 şi am simţi! — dar hu le-am şi văzul - 
cum duhuri ne-mbiau în zborul lor 
la al lubiril-ospăj să fi şezul, 
28 Întiia voce ce trecu în zbor 
Vinum non habent cu ărle spuse, 
şi-n urmă noastră-o repetă de zor 
31 ȘI pină cind întlia voce nii se 
„stinsese, zise-o alta: „„9-s Oreste”, 
dar nici acedăi frină-n mers hu-şi puse, 
34 „Ce voci, 5, tală"" zis-am, „Sînt aceste?" 


şi 





Şi-n timp ce eu cerşeam răspuns, alt glas" 


„Iubiţi pe cel care duşman vă esie!”. 
37 Grăi maestrul. „Ciţi spre pizmă-au tras, 
în brîna aceasta-s biciuiţi, drept care 
iubirea:i bici ce-i bate pas cu pas. 
40 Iar friu le e contrara cuvintare. 
pe cil Socol, vei auzi-o pină 
să fii ajuns în locul de iertare, 


“amiralii” din versul final. 


43, În zare ţintă ochii să-ţi rămînă 
şi mult norod vei desluşi pe rind, Ș 
cil se întinde-n lung stincoasa brină ". 
46 Văzui atunci, mai bine seama luînd, ! 
umbre-mbrăcale-n mantia sufer inţii, 
cu,piatra la culoare aducind, 
49 Prindeam, de- -aproape, vocile căinţii 
strigînd. „Te roagă pentru noi, Marie ”, 
Şi „Mihail, şi „Petru”, şi „toți sfinţii”. 
52 Nu cred ca azi pe lume să mai fie 
Vreo inimă să nu se-nmoaie loată 
de ce-mi fu dal să văd pe urmă mie! 
55 Căci cind aproape-am fost incit să poală 
să vadă ochii-mi starea lor cumplită, 
de lacrimi grele se umplură-ndară 
58, În sac părind făptura lor muncilă, 
unul pe altul se aveau proptea -. 
şi-ntreaga gloală șia de stinci proplită 
61 La fel cei orbi şi-aproape goi sadea 
cerşesc la zile mari pomeni şi mile, 
cu frunţi buluc plecate-n temenea, 
64 spre-a da imbold pornirilor gentile 
nu doar prin glas, ci chiar prin chipul lor, 
ce-i bun părtaş al vorbelar umile, 
67 Şi cum din soare orbii n-au vreun spor, 
nici peste cei de-acolo vreo lumină 
nu se coboară-n chip mingiietor, 
70 căci fir de sirmă pleoapa să le-o țină 
inchisă, ca la șoimul ne-mblinzir, 
aveau toți cei purtind a pizmei vină. 
73 Mi se părea, în mers, că-i necinsții 
ca eu să-i văd, iar ei să nu mă vadă, 
și spre-al meu sfetnic bun m-am răsucil, 
76 E! îmi ghici a cugelului sfadă 
şi fără să-l întreb anume-mi zise: 


„Le fii şi-n grai, dar scur! şi clar, iscoadă 


79 Virgil mergea pe partea unde mi se . 
putea-ntimpla să mă răstorn la vale, 
căci malu-n jur nicicum nu se-ngrădise; 

82 iară pe partea dimpotrivă-n cale 
mi se-nşirau pioase umbre pline, 
in ochii lor cusuţi, de plins şi jale, 

85 Spre ele-nlors, „O, voi, ce ştiţi prea bine, 
că veţi vedea lumina-nălțătoare ", 
zisei atunci, „ce dorul treaz vi-l ține, 

88 ajungă haru-a curăji atare 
al vostru cuget, ca prin el să fie 
a minţii undă lesne curgătoare, 

91 ci spuneți-mi, căci draga şti mi-e mie, 
de-i printre voi vreun suflet de latin, 
cui poale i-aş aduce bucurie!" 

94 „0, /rate- -al meu, de fapi cu [oţii țin 

„de a cetate una; vrei a spune; 
re n viaţă fu-n Italia pelerin” 
97 Aceasta mai din sus păru să-mi sune 
„4 + de locul unde sta făptura mea, 
drept care-am mers în calea vorbei bune, 


d 


100 O umbră printre altele părea 
în aşteptare; cui se-nireabă „Cum? ", 
ca orbii-n sus bărbia şi-o ţinea | 

103 „Duh care chin ”, zisei, „„induri în drum, 
de [u-mi dăduşi răspuns mai inainte, 
de unde eşti şi cine zi-mi acum!” 

106 „Sieneză fui, grăi, „şi-n trișta ginte 
muncită-aci îmi spăl nevrednicia, 
cerşind cu lacrimi mila voii sfinte. 

109 Deşi pe nume mi s-a zis Sapia, 
minte n-avui, în relele străine, 
nu-n propriul bine, aflindu-mi bucuria. 

112, Și ca să ştii că nu te-nşel pe tine, 
auzi şi vezi dacă n-am fost smintită, 

„cînd prinse-al vieții drum să mi se-ncline. 

115 4a lupta lingă Colle-avan pornită, 

u încare-ai mei duşmanii-şi înfruntară, 
cerşii la Cer ce-a vrul să şi trimilă;.. 

118 Bătuţi ai. mei şi puşi pe fugă-amară, 
văzîndu-le cumplita risipire, 
m-am bucurat de ea din cale-afară, 

121 încît, sfidind pe Domnul din privire, 

„Strigai în sus: «Nu mă mai tem de tine!'», 
ja cca mierla cind se-nmoaie-a iernii fire, 

124 Vrui să mă-mpac, simțind că moartea vine, 
cu Dumnezeu; dar pocăința loată 
n-ar fi plăti! ce datoram, de. mine 

127. de n-amintea în ruga lui curată 
Pier Peltinaio, ce-ndurări cereşti 
îmi mijloci cu mila lui bogată. 

130 Dar tu, ce-ntrebi de noi, au cine eşti, 
umblind cu slobozi ochi, pe cît îmi pare, 
şi respirind în vreme ce vorbeşti?" 


133 „Şi eu, zisei, „, a ochilor călare 


voi pierde-o aci, dar vreme mai puţină, 
căci pizma-n ei n-a fost nici ea prea mare 


„136 Mă paşte frica de o altă vină, 


ce mai în jos amarnic se plăteşte, 
Şi simi deja povara ei deplină" 
139 Jar ea: „Ce călăuză te-nsoţeşte 
aici la noi, de să te-ntorci mai speri? 
„Acesta ,-am zis, „ce stă şi nu grăieşte 
142 Şi viu să ştii că sint şi poţi să-mi ceri 
şi pentru tine, duh ales, de vrei, 
Să-mi pun la lucru bietele puteri” 
145,0, cite-aud sint noi şi-mi dau temei”, 
grăi, „să cred că Domnul drag te are; 
fii bun ca-n rugi şi partea mea's-o iei. 
148 Și te implor, pe ce rîvneşti mai tare, 
„de-ai să mai calci vreodată prin Toscana, 
E alor mei vestită cu onoare. 
151 /i a/li lesne printre cei cu vana 
nădejde-n Talamon, ce-i va costa 
mai mul! decit cea de-a găsi Diana; 
154 dar amiralii-or pierde mai ceva!" 


Ra i 


i 


(În numărul viitor:-Cintul XIV) 











—— 





PAG. 12 Nr. 6/210 lunie 2008 


PUNCTE CARDINALE 


„ÎNTR-O CIVILIZAȚIE TRADIȚIONALĂ E APROAPE DE NECONCEPUT SĂ AIBĂ CINEVA 
PRETENȚIA DE A-ȘI REVENDICA PROPRIETATEA ASUPRA UNEI IDEI, IAR DACĂ O FACE, ÎȘI PIERDE 
ORICE CREDIT ȘI ORICE AUTORITATE, FIINDCĂ IDEEA RESPECTIVĂ SE VAREDUCE LA UN SOL DE FANTEZIE 
FĂRĂ IMPORTANȚĂ REALĂ. DACĂ O IDEE E ADEVĂRATĂ, EA APARȚINE CELOR CAPABILI S-O 
ÎNŢELEAGĂ; DACĂ E FALSĂ, NU E NICI UN MERIT S-O FI INVENTAT. O IDEE ADEVĂRATĂ NU POATE FI 
NOUĂ, PENTRU CĂ ADEVĂRULNU E UN PRODUSALSPIRITULUI UMAN, CI EXISTĂ INDEPENDENT DE 
NOI. NOI TREBUIE DOAR SĂ-L CUNOAŞTEM...” (RENE GUENON) 


hd j 


III. RECURS LA OABBALA 


(Urmare din numărul trecut) = 


OPOZIŢIA INTERIOR-EXTERIOR, 
MASCULIN-FEMININ. A fi bărbat înseamnă a-şi 
cunoaşte slăbiciunea şi a deveni sămânță, spre a cobori 
într-un nou pământ inferior şi a face să încolțească 
acolo o nouă lumină mai mare. În aceasta constă 
înțelepciunea. Stânga divină e dominată de sefira 
Binah, Inteligența. Ea corespunde la nivelul corpului 
uman stângii ontologice şi feminine; la nivelul Pomului 
Cunoaşterii, părții Ra, parte încă neîmplinită, încă- 
„ne-lumină, parte a întunericului. Numele, care ţine 
de Yahve şi e simbolizat de litera Yod, se află ascuns 
în străfundurile Întunericului din noi. În fiecare dintre 

„noi, femininul este Forţă riguroasă, ea e receptivă la 
penetrarea masculină şi se află în aşteptarea acestei 
” penetrări a intuiţiei intelectuale. Deţinătoare a Numelui, 
"ea e deci şi Forță şi Cunoaştere totală. Ea e Inteligența, 
“Binah, care, penetrată, va construi Fiul (Ben), 
dimensiune a lui Yod, a lui Yahve. În profunzime, 
Inteligența nu e decât deschidere plină de iubire, 
distribuind energiile lui Yahve pe măsură ce acela care 
aparţine înțelepciunii divine şi îşi cunoaşte slăbiciunea 
şi ignoranța pătrunde în cerurile sale interioare. 
! Aceasta este ordinea ontologică. 
Drama căderii a tulburat însă ordinea 
ontologică. La Omul-în-haină-de-piele, care suntem 
toți, emisfera'cerebrală dreaptă, ce corespunde 
'Înţelepciunii, trimite informaţiile părţii stângi, iar 
femininul, care e ontologic forță profundă, devine 
Îndurare feminizată, adică afectivitate emoţională. 
Slava ontologică divină cedează locul victoriilor 
“exterioare, Puterii vanitoase. Emisfera cerebrală 
“stângă, ce corespunde inteligenţei, îşi trimite 
informaţiile părții drepte a corpului, iar masculinul, 
care e ontologic îndurare, deoarece e inconştient de 
slăbiciunea sa, devine forță exterioară, forță fizică, 
forța de competiţie ce striveşte şi nu investeşte decât 
în cucerirea lumii exterioare. Dezvoltarea emisferei 
stângi se datorează investirii întregii Inteligenţe în 
cucerirea lumii exterioare, E masculinizarea 
Inteligenței, sau a femininului. Între timp Înţelepciunea 
e feminizată, negând orice slăbiciune. Astfel, ceea ce 
“se întâmplă în interiorul nostru se manifestă în exterior 
după Legea omologiei, ce este sus e şi jos, Mişcarea 


„feministă, dorinţa de putere a femeii moderne e 


expresia acestui fenomen mai întâi spiritual. De cealaltă 

arte, homosexualitatea e expresia feminizării 
fusetesetunil care nu mai penetrează femininul, E 
drama neîmplinirii, drama încremenirii în 6”, în lumea 
căderii, 

Drama omenirii se petrece la nivelul 
triunghiului inferior Weizai, Hod, Yesod, al Arborelui 
Cunoaşterii. Tradiţia propune o schimbare de 
Weltanshauung, de viziune asupra existenţei, prin 
investirea energiilor acestui etaj, măcar parţial, la nivel 
superior. Formula patristică Dă-[i sufletul ca să 
primeşti duhul exprimă sintetic această invitaţie la 
trăirea unor realități mai înalte şi mai profunde din 
noi înşine. Absolutizarea energiilor acestui etaj îl 
încremeneşte însă pe om în starea de cădere. Botezul 


înseamnă această trecere prin Poarta Oamenilor, dar 
ea nu e definitivă şi presupune'schimbarea viziunii 
noastre” asupra vieţii..Altfel revenim la situaţia 
anterioară, cum s-a şi întâmplat de câteva sute de ani, 
acolo unde criza spirituală a Apusului şi-a pus amprenta. 

Am înţeles şi mai bine acest proces când am 
citit o lucrare a Sf. Clement Alexandrinul [1]. 
Referindu-se la -gnoza valentinianului Theodot, arată 
că ei împărțeau oamenii în trei categorii: Aylicii (cei 
exclusiv trupeşti), Psyhicii (ce-şi trăiesc exclusiv 
existenţa la nivelul sufletului — Psyhe, triunghiul infenor) 
şi Pneumaticii (cei care trăiesc la nivelul Duhului — 
Pneuma). Gnosticii greşesc atunci când cred că oameni 
trăiesc aşa datorită apartenenţei definitive la un tip 
anume, pentru totdeauna. Cele trei tipuri Sunt însă trei 
nivele ale fiinţei noastre şi oricine le poate experimenta. 
Nu e nimic fatal în asta. E adevărat, însă, că există 
etape ale vieţii când în noi predomină un etaj al fiinţei 
noastre. În copilărie, suntem predominant Hylici, sau — 
cum spunea Hegel — tânărul până la adolescenţă e mai 
apropiat de natura sa trupească. De la adolescenţă la 
maturitate suntem Psyhici şi la bătrâneţe ar trebui să 
fim pneumatici. Dar asta presupune integrarea într-o 
tradiție autentică şi o schimbare de viziune asupra 
existenței. 

Clement îi numeşte pe Psyhici stângaci, în ei 
predominând partea stângă, adică partea neîmplinită, 
axa Binah (Inteligența), Din (Legea), Hod (Gândirea, 
Glona). Binah este gândirea divină orientată spre lume, 
spre manifestare, Din — Legea morală vechitesta- 
mentară, iar Hod — rațiunea. Psyhicii nu trec de Poarta 
Oamenilor, rămânând la o înțelepciune omenească, 
lumească, dialectică. 

Apusul e predominant Psyhic, având aceste 
caracteristici. Această idee mi-a fost întărită de o 
remarcă a lui Theodot, că cele două tipuri umane au 
percepții diferite asupra lui lisus Hristos. Psyhicii, 
stângacii, Îl cunosc numai ca născut şi pătimitor, iar 
pneumaticii, dreptacii, îl recunosc după aspectul 
spiritual, ca născut din Pneuma (Duhul Sfânt) şi 
Fecioară. Dacă studiem cele două tradiţii, occidentală 
şi orientală, observăm că misticul occidental Îl 
contemplă pe Hristos suferind și murind pe cruce, 
cunoscând în carnea sa stigmatele. El poartă pe 
propriul său cotp semnul rănilor pe care le contemplă 
în persoana lui Hristos. Aşa s-a întamplat cu Francisc 
din Assisi, cu Tereza din Avila, iar în Zilele noastre cu 
Therese Neumann, cu Padre Pio şi mulți alţii. Annick 
de Souzenelle observa că acest fenomen e străin tradiției 
creştine păstiate în Orient, 

Obiectul contemplaţiei misticilor orientali este 
imaginea lui Hristos în Slavă. Iconografia ortodoxă 
preferă ca motive de contemplaţie Schimbarea la Faţă, 
Învierea şi Înălțaheă. Adică atunci când Hristos Îşi 
revelează natura divină. Hristos a înviat învingând 
moartea şi a îmbrăcat pe Omul cosmic în corpul Său 
de Lumină. Transfigurarea e un fenomen întâlnit 
frecvent în Răsărit, măi ales la isihaşti. Motovilov, 
discipolul Sf. Serafim din Sarov, povesteşte cum 


' Clement Alexandrinul , hora si gnosticii, Ed. Paideia, 
1999, pp. 27-67. | 





învățătorul său l-a învăluit în lumina care era corpul 
său. Experiențele pneumatice sunt mult mai rare în 
Apus din pricina condiţiilor la care m-am mai referit. 
Am găsit câteva observaţii asemănătoare celor 
menţionate anterior în lucrările Terezei din Avila [2], 
cu deosebire în Castelul interior. Lucrarea are şapte 
capitole, fiecare fiind dedicat câte unui rând'de locuinţe 
din castel, adică din ființa noastră interioară: sufletul 
şi spiritul. Cele şapte rânduri de locuinţe se află într- 
o corespondență perfectă cu cele - şapte sophiror ce 
formează Mica Faţă Divină, în ordine ascendentă de 
la Malkut la Hesed. La o observaţie mai atentă, putem 
vedea caracteristicile fi ecărui sophirot în capitolul 
dedicat lui. Întreaga lucrare este. o invitaţie la 
interiorizare şi rugăciune. i! 

“Pe mine m-a surprins capițolul al cincilea, 
ce! "corespunde aefirei Tipheret. Se-atată că, o „dată 
ajunsă aici, jivinele (gânduri rele, hule) care amăresc 
sufletul nu mai pot pătrunde. Ne aflăm deja la nivelul 
Pneumei din noi înşine,unde toate aceste ispite nu 
mai ajung. În această stare sufletul e adormit faţă de 
toate cele lumeşti şi față de noi înşine, suspendarea 
gândului nefiind făcută cu efort, ci'de la sine. Se arată 
şi cauza acestei stări, şi anume inexistenţa unor stări 

psihice precum judecata, imaginaţia sau memoria. La 
acest nivel î începe unireacu Dumnezeu, unde | Diavolul 
nu mai poate pătrunde, deoarece Domnul e atât de 
unit şi apropiat de” esența sufletului. Diavolul nu ne 
mai înțelege gândul nostru, „căi, Domnul + nu. fasa în 
suflet nici măcar “gândul. >> 

Sf. Tereza adaugă aici şi câteva lucruri 
lămuritoare pentru scopul urmărit până acum. Ea spune 
că, o dată ajunşi aici, trebuie să încetăm a mai căuta 
rațiuni în toate acestea, Aici înțelegerea nu mai ajunge 
să înţeleagă ceva. Şi continuă cu un cițat din Cântarea 
Cântărilor, privitor la ce spune Soţia: M-a dus regele 
în casa vinului. Prin acest citat încerca să ne arate că 
Soţia nu poate ajunge singură, ci e dusă acolo de Soţul 
divin. Or, Cântarea Cântărilor este cel mai frumos 
poem al iubirii divino-umane, al întâlnirii dintre 
Dumnezeu şi om în sefira Tipherer, în inima cosmică, 
în soarele interior. Proorocul leremia cere circumcizia 
inimii:  Tăiaţi- -vă împrejur inimile!”, ca şi Sf. Ap. Pavel 
mai târziu, cerându-le oamenilor să renunţe la 
dragostea emoţională şi sentimentală, lipsită de orice 
înțelegere divină. Abia cel ajuns la dragostea divină 
intră în dimensiunea de Soţie. Doar ea poate măsura 
dragostea lui Hristos. 

In ultimul capitol, dedicat sephirei Hesed, 
Tereza din Avila arată cum vede diferenţa dintre spirit 
şi suflet, că deşi ele formează o unitate, între ele 
există o diferenţă, o împărțire delicată, acționând diferit 
unul de celălalt. La acel nivel sufletul nu mai pare 
împărțit, întrucât el este unificat, integrat de Duh cu 
putere de sus, Mai compară între cele două părți cu 
Maria şi Marta. Prima, ca şi Pneuma, se bucură de 
linişte după bunul ei plac, în timp ce Marta rămâne 
chinuită de muncile şi negoțurile istovitoare, care o 
împiedică să-i țină tovărăşie, E asemănătoare această 
distincţie cu cea din Mandukya-Upanishad, care 
compară atman şi jiva-atman cu „două păsări, dintre 
care una mănâncă fructul pomului, iar alta nu-l 
mănâncă, Jiva-atman € ataşat vieții, grijilor zilnice, 
pe când atman participă la realitatea absolută. Dar 
dacă omul descoperă în sine Duhul şi trăieşte la nivelul 
lui, întreaga sa fiinţă împrumută caracteristicile 
acestuia. Adică sufletul şi trupul se înduhovnicesc, 
se pneumatizează. Când omul ajunge la nivelul sefirei 


(urmare în pag. 14) 
ie Viorel ROȘCA 





* Sf. Tereza din Avila, Castelul interior, Ed. Ars Longa 
1995. | 











rr 









Oricine a ajuns să respingă mitul raționalist al „progresului”-şi interpretarea 
to a neabătuta dezvoltare pozitivă a omenirii se va fi lăsat atras treptat către o 
Viziune asupra lumii care este comună tuturor marilor culturi tradiţionale şi pentru care 
problema centrală este tocmai înțelegerea procesului de degenerare, de lentă ocultare 
până la completa anihilare a lumii precedente. Pe măsură ce pătrundem pe calea unei 
atare interpretări, vom avea de dezlepat diferite probleme, între care poate cea mai 
importantă este tocmai TAINA DECADENȚEI. 
= In sensul ei prim; această chestiune nu'e nicidecum nouă. Admirăm 
magnificele rămăşiţe ale unor culturi străvechi, în ciuda faptului că, uneori. nu cunoâștem 
nici măcar numele popoarelor care le-au creat. Măreţia şi puterea pe care ne-o transmit 
"aceste relicve fragmentare sunt aproape nepământeşti.. Dacă ne întrebăm CUM anume 
dispar culturile, sesizăm imediat insuficienţa tuturor explicațiilor ce au încercat să 
elucideze problema. 
li putem mulțumi Contelui de Gobineau “pentru că a rezumat foarte bine 
chestiunea în discuție și a demontat cu inteligență principalele ipoteze avansate pentru 


“istoriei c 


a o soluţiona. Dacă teoria sa întemeiată pe concepții rasiale şi pe puritatea 'rasială € 


adevărată într-o mare măsură, ea trebuie completată cu câtevă observaţii care țin de o 


„realitate superioară. Căci au existat multe cazuri când o cultură s-a prăbuşit chiar dacă 


rămasese pură din punct de vedere rasial! precum acele grupuri Care au dispărut 
treptat, în ciuda faptului că erau total izolate de alte rase. Un exemplu la îndemână este 
cel al suedezilor şi al olandezilor. Dispoziţia eroică şi coriştiința propriei lor identități 
rasiale, ambele atât de vii, odinioară, sunt azi de negăsit, deşi condiția rasială a acestor 
popoare nu s-a schimbat deloc în ultimele două veacuri. Alte culturi mari par a se fi 
„mumificat”. Ele sunt de multă vreme moarte lăuntric. putând fi doborâte cu un 
bobârnac. Așa s-a întâmplat cu vechiul Peru, acel mare imperiu solar care a fost 
nimicit de câțiva aventurieri proveniți din pepra Europei. d Zi 
Dacă dorim să dezlegăm taina decadenței folosind exclusiv argumentele 
gândirii tradiționale, rezolvarea problemei va deveni încă mai dificilă. Problematică 
este însăși împărţirea culturilor în două tipuri principale. Pe de-o parte, avem culturile 
tradiţionale, al căror principiu fondator este identic şi imuabil; în ciuda tuturor 
diferențelor de suprafaţă. Axul centralal acestor'culturi şi punctul culminant al ierarhiilor 
lor îl constituie puterile şi acțiunile supra-individuale, care servesc la in-formarea şi 
justifică realităţile aflate pe planul pur omenesc, temporal. supus devenirii şi istoriei. 
Pe de altă parte, avem ..cultura modernă” —'de fapt, anti-tradiția — care se iroseşte 
complet în construcția planului pur uman. a condiţiilor mundane de existență, şi în 
dezvoltarea lor extremă, fiind în căutarea unei vieți pe de-a-ntregul detaşate de realitățile 
„tărâmului superior”. by vi zii mille XVI 130 ru) 


i Chiar de la începuturile modernităţii, întreaga istorie este o continuă 


degenerescență. arătând declinul universal al culturilor de tip tradiţional şi afirmarea 
hotărâtă şi violentă a unei noi civilizaţii universale de tip „modern'. 
De aici provine o dublă problemă, g LA 
Mai întâi. cum a fost posibil să se întâmple aşa ceva? Intrega doctrină a 


evoluţiei-este subminată de o eroare logică: este imosibil ca superiorul să se ivească- 


din inferior. iar mai multul din mai puțin. Dar nu întâlnim, oare, aceeaşi dificultate 
când dorim a explica lucrurile prin doctrina involuţiei? Cum e cu putință ca superiorul 
să decadă? Dacă ne-am putea mulțumi cu niște simple analogii, am rezolva uşor 
problema, Omul sănătos se poate îmbolnăvi, omul virtuos poate să cadă pradă viciilor, 
lată o lege naturală pe care toată lumea o consideră de la sine înţeleasă: orice ființă vie 
începe prin a se naşte, apoi crește şi prinde puteri, pentru ca, o dată cu vârsta, să 
slăbească şi să se devină tot mai vulnerabilă, Dar, chiar dacă admitem că asemenea 
analogii au legătură cu problema discutată mai sus, ele rămân doar niște afirmaţii care 
nu explică nimic... git + 1/7 | 
În al doilea rând. aici nu e vorba să explicăm numai posibilitatea'ca o anume 
cultură să degenereze, dar şi aceea ca declinul unei culturi să treacă şi la alte popoare, 
antrenându-le pe. panta. decadenței, Aşadar, va trebui să explicăm nu doar modul în 
care „s-a prăbuşit vechea civilizaţie occidentală, dar şi cum a fost posibil ca 
" să cucerească practic întreaga lume, cum de a avut puterea să devieze 
e unor culturi cât se poate de diverse și să se impună chiar 
diţional păreau a fi viabile (să ne amintim de soarta Asiei 


„modernitatea 
atâtea popoare păstrătoare al 
şi acolo unde state de tip tra 


arene). . | | 
Ar fi superficial să spunem că e vorba numai despre o cucerire materială și 


economică, Mai întâi, o țară cucerită la nivel material este supusă, pe termen lung; Şi 
unor influenţe de ordin mai înalt, care țin de tipologia culturală a cuceritorului, Putem 
afirma că dominaţia europeană pe plan politie A„semânat peste tot germenii 
„europenizării”, premizele gândirii „moderne „ raționaliste, anti-tradiţionale şi 
individualiste, În al doilea rând, concepţia tradiţională asupra culturii și statului este de 
nu dualist. Reprezentanţii ei nu pol subscrie decât cu mari rezerve la 
zarului ce este al Cezarului” și „Impărăţia Mea nu este din 
lumea aceasta”, Peptru.noi, „Tradiţia” este Aoemai prezenţa victorioasă și creatoare a 
ceea ce „nu e din această lume”; cu alte Apa prezenţa Spiritului, înţeles ca o 
| uman sau material. 
iri ars deohigi PR OMA tradiţională asupra Vieţii„se intemeiază pe această 
idee lată de ce nu ne putem permite a vorbi cu dispre| despre guceririle care'i. 
înțân - ne plan material. Dimpotrivă: o cucerire în plan mater! este, dacă nu 
DMA ss ii irituale, măcar acela al slăbiciunii, sau al unui „reflux” spiritual 
Seciu, piei vi cor LAVĂ: cucerite şi îşi pierd independența. Pretutindeni unde Spiritul 
pt nl ARTE putere superioară — a fost cu adevărat prezent. el nu a duș lipsă 
— în acc 


tip ierarhic, | 
principii precum „Daţi Ce 





PUNCTE CARDINALE 


> TAINA DECADENȚEI 








— 


lunie 2008 Nr. 6/210 PAG. 13 





] 3 

de mijloace — fie ăcestea vizibile sau nu — pentru a rezista în faţa superiorității tehnice 
şi materiale a adversarului. Dacă nu s-a întâmplat așa, trebuie să admitem că decadența 
era ascunsă chiar în spatele fațadei cu aparenţe tradiţionale a fiecărui popor cucerit 
de către lumea „modernă”. Singurul „privilegiu” al Occidentului este de a fi fost 
spaţiul în care criza universală a luat formele cele mai acute, iar procesul decăderii 
a sfârşit prin a da o lovitură fatală unor popoare mai puțin „avansate”, dar unde, 
oricum, tradiţia îşi pierduse deja forţa originară, aşa încât ele nu au fost capabile să se 
apere în fața unui asalt din exterior. ă 

O dafă cu aceste considerente, ne vom întoarce la primul aspect al problemei 
noastre, trebuind să explicăm'semnificaţia şi posibilitatea decadenţei, fără a face 
referire la alte împrejurări. 

În acest scop; trebuie să limpezim o chestiune: e eronat să presupunem că 
ierarhia lumii tradiționale se întemeiază pe tirania claselor de sus. Aceasta e doar o 
concepție „modernă”y complet străină modului tradițional de gândire. Doctrina 
tradițională concepe acțiunea spirituală drept o „acțiune fără act”. Ea vorbeşte, de 
asemenea, despre „motorul imobil”, strâns legat de simbolismul „polului”. axă imuabilă 
în jurul căreia ia naștere orice mişcare ordonată (am arătat altundeva că aceasta este 
semnificația svasticei, „crucea arctică”). Doctrina tradițională a pus mereu accentul 
pe spiritualitatea „olimpiană”, amintind despre veritabila autoritate pe care o implică 
şi modalitatea ei directă de a acţiona asupra subordonaţilor, nu prin violenţă, ci prin 
simplă „prezenţă”. Tradiţia recurge la comparaţia cu un magnet, iar; după cum vom 
vedea, cheia problemei noastre este tocmai aici. 

Ar fi custotul ridicol şi-absurd să ne închipuim că veritabilii purtători ai 
Spiritului sau'ai:Tradiţiei făceau eforturi pentru a-şi supune poporul. astfel încât fiecare 
să-și ocupe locul într-o'ierarhie prestabilită, că ar fi „condus” oamenii, sau că ar fi 
avut vreun interes'personal în-crearea şi menţinerea unor relaţii de tip ierarhic graţie 
cărora şi-ar fi asigurat rolul de conducători. De fapt, supuşii au RECUNOSCUT ierarhia 
ca temei autentic al oricărei societăți tradiționale. Nu superiorul are nevoie de inferior, 
ci invers, Esenţa ierarhiei rezidă în faptul că o anume realitate este actualizată în 
câteva persoane, în vreme ce. pentru restul poporului, ea este prezentă doar ca un 
ideal, o premoniţie; o strădanie vagă, Este inevitabil ca aceştia din urmă să fie atraşi 
de cei din prima categorie, recunoscuţi drept conducători. Dacă de aici se naşte o 
relație de subordonare, ea nu va fi față de un principiu străin, ci faţă de propria lor 
identitate autentică (70 their own true „self”). Doar aşa pot fi cu adevărat explicate, pe 
de-o parte, disponibilitatea pentru sacrificiul de sine, eroismul, loialitatea, iar, pe de 
altă parte, prestigiul, autoritatea, şi calmul cu care conducătorul tradițional îşi exercită 
puterea — complet inaccesibile tiranilor; oricât de bine „blindaţi” ar fi aceştia. 

1] lată că am soluţionat atât problema decadenţei în genere, cât și pe aceea a 
posibilităţii ca o anume ierarhie 'să se prăbuşească. Nu am auzit de atâtea ori că 
succesul unei revoluții denotă slăbiciunea şi decadenţa vechilor conducători? Însă o 
asemeneă viziune parțială nu ne poate mulțumi. Ea ar fi adevărată în cazul unor câini 
turbați, care, la un moment dat, scapă, brusc, de sub control. dovedind că stăpânul 
care-i ținea în lesă a slăbit şi nu mai are putere asupra lor. Dar, aşa cum am explicat 
mai sus, lucrurile se întâmplă cu totul altfel într-o ierarhie tradițională. Ea poate întra 
în declin şi poate fi răsturnată doar în clipa când individul degenerează, folosindu-i 
libertatea funciară pentru a nega Spiritul, pentru a refuza orice referință superioară şi 
pentru a trăi „doar pentru sine însuşi”. Atunci, legăturile sunt în mod fatal rupte, iar 
tensiunea de ordin metafizic ce garantează unitatea organismului tradiţional este 
slăbită, energiile individuale încep să-şi iasă din rost, iar, în cele din urmă. acționează 
haotic; Vârfurile rămân, desigur, pure și inviolabile, dar restul — care. în fond. depinde 
de ele — formează acum o avalanșă, o masă ce şi-a pierdut echilibrul şi se află în 


cădere liberă, la început imperceptibilă, dar accelerând treptat către vaile cele mai 


adânci. Acesta este secretul decadenjei şi al revoluţiei. Europeanul a început prin a 
ucide ierarhia IN SINE INSUȘI, extirpându-şi acele posibilităţi Kyntrice care formau 
temelia ordinii, ce va fi apoi distrusă şi în exterior. 

Potrivit religiei creştine, Căderea Omului și Revolta Îngerilor sunt atribuite 
liberului arbitru, E vorba tot despre înspăimântătorul potenţial al omului de a-şi folosi 
libertaţea pentru a distruge spiritualitatea şi de a interzice accesul la orice i-ar asigura 
o valoare supra-naturală, În spatele celor mai variate forme de gândire şi acțiune anti- 
tradițională, individualistă, umanistă = pe scurt, „modernă” — se află o decizie de 
ordin metafizic, Aceasţă decizie este singura cauză pozitivă şi decisivă care a dus la 
decadenţă și la distrugerea Tradiţiei. 

Doar astfel vom înţelege cu adevărat sensul acelor legende despre conducători 
misterioşi care există „dintotdeauna” și nu au murit niciodată (umbre ale Împăratului 
adormit de sub muntele Kyffhacuser!), Asemenea conducători pot fi redescoperiți 
numai în clipa când cineva este implinit din punct de vedere spiritual şi a trezit în sine 
o calitate comparabilă cu însuşirea metalului care SIMTE instantaneu „magnetul”, se 
orientează și se mişcă ”enbâtut spre el, Pentru moment, ne vom rezuma la această 
aluzie, O analiză exhaustivă a legendelor de acest gen, care provin din cele mai vechi 
surse ariene, ar depâşi cu mult intenţiile acestui eseu, Ne vom opri, poate, cu altă 
ocazie asupra tainei care face posibila reconstrucția, asupra „magiei” capabile să 
restaureze legătura dintre masele decăzute și piscurile care există încă, imuabile, 
solitare și nevăzute, acolo, sus... 


"a Traducere de 
Marian STAN 








PAG. 14 Nr.6/210 Iunie 2008 





(Urmare din numărul trecut) 


3. CONCLUZIE 


| ul 

Coe je noastre sugerează faptul că acest clişeu al determinismului 
gnostic face parte dintr-o tradiţie ereziologică distinctă, care. a fost inaugurată/ 
creată de Irineu, dezvoltată de Clement şi perfecționată de Origen. Ştim că 
Clement l-a citit pe Irineu; Alain le Boulluec a sugerat faptul că Origen a fost 
influenţat de Irineu [1]; însă Origen îl ştia tot atât de bine şi.pe Clement [2]. 

In acest context, este interesant de observat faptul că filozoful Plotin nu 
face referire la nici un tip de „determinism gnostic” atunci când îşi critică adversarii 
săi gnostici [3]. 

În plus, lustin Martirul, predecesorul ereziolog mai important al a rit 
[4], probabil că a ignorat acuzaţia exactă de determinism gnostic. Dar-şi Hipolit 
al Romei, care l-a cunoscut şi a plagiat opera lui Irineu, nu pare să fi acordat o 
atenţie prea mare acestui clişeu ereziologic particular [5]. 


>) 8 


ja 


Articol publicat în Vigi/ae Christianae, 46 (1992), E. J. Brill, Leiden. /N. ] 

* Cf. A. Le Boulluec, „La place de la polemique antignostique d'Irence dans le Peri 
Archon”, în Origeniana (Quaderni di'Vetera Christianorum 12), Bari,-1975,pp. 47- 
61; idem, „Y as=t-il des traces de la polemique antignostique d'Irense dans le Peri 
archon d'Origene”, în Gnosis and Gnosticism, ed. M,Krause (NHS 8), Aeeiden, 1977, 
pp. 138-147, 

2 Cf. de ex., H. Chadwick în Prefaţa la traducerea să la Origen, Cels., Cambridec, ed.a 
II-a, 1965, IX. 

x Însă, cf. A. Dihle, The Theory of Will... p. 154, care pare să identifice la Plotin acuzaţia 
de determinism gnostic, En. 11.9.14 (din nefericire, nu am putut să examinăm trimierea 
făcută de Dihle la Simplicius, p. 70 Dubner, fiindcă ediția lui Dibner nu pare a fi 
disponibilă în Bonn; Dihle mai face trimitere şi la Tertulian, Adv. Marcionem 11.5-9 = 
însă Tertulian l-a cunoscut pe Irineu). Cf. şi K. Alt, Philosophie gegen Gnosis. Plotins 
Polemik in seiner Schrift II 9 (Akademie der Wissenschaften und Literatur/ 
Abhandlungen der Geistes- und Sozialwissenschafilichen Klasse, Je 1990/Nr. i 
Mainz, 1990, p. 48 (n. 148), 64 (n. 195). 
“Cf. A. Le Boulluec, La notion..., pp. 36-91. 
* În această-privință este important de observat că secțiunea valentiniană din 
Philosophumeha lui Hipolit nu se subscrie tipului de eshatologie pe care îl cunoaştem 
din versiunea paralelă a lui Irineu (aer; 1.7.1 sq.): Nu există nici un scenariu escatologic 
care să descrie întoarcerea subștanțelor/elementelor pneumatice, psihice şi hilice la 
diferitele lor poziţii şi, în consecință, expresia cheie physei sâzomenon.nu apare, </. 
Hipolit Romanul, aer, VI.36 (Marcovich, 250-1). 


| 


PUNCT € CARDINALE 


DETERMINISMUL: 
GNOSTIC RECONSIDERAT *(III) 






d Winrich Alfred Lâhr 






Iniţial, Irineu a folosit acuzaţia de determinism gnostic numai în privinţa 
modelului valentinian de istorie a mântuirii. Critica radicală a acestui episcop a 
pus în discuţie întregul cadru al eshatologiei valentiniene. 

În timp ce valentinienii încercau să descrie evenimentele morale ale istoriei 
mântuirii cel puţin parțial în categorii naturaliste, Irineu a postulat o contradicţie 
precisă între categoria fizică şi cea morală [6]. În plus, Irineu a insistat asupra, 
faptului că istoria mântuirii are un ţel mai înalt decât întoarcerea finală a substanţelor 
primare în poziţiile lor originare. Istoria mântuirii înseamnă mai degrabă activitatea 
creatoare neîntreruptă a. lui Dumnezeu care, în cele din urmă va face ca trupul 
stricăcios să fie nestricăcios. 

Însă, acesta este exaet punctul în care trebuie să fim foarte atenți: 
valentinienii puteau foarte bine să fie de acord cu Irineu asupra faptului că „istoria 
mântuirii” este un.proces de creaţie continuă şi că sfârşitul este mai important 
decât începutul. Elementul pneumatic este format şi educat; psihicii care sunt 
buni dobândesg elementul pneumatic [7]. 

Clement Alexandrinul şi Origen au transformat într-un clişeu Baie 
exact critica anti-valentiniană a ilustrului. lor predecesor; făcând acest lucru, ei 
au dezvoltat indicii date de însuşi Irineu. Însă cei doi teologi alexandrini au schimbat, 
cu subtilitate accentul teologic şi şi-au îndreptat atenţia mai degrabă asupra 
pedagogiei sufletului decât asupra mântuirii cărnii. Aceştia au susținut că toate 
sufletele/făpturile raţionale au aceeaşi substanţă. 

Astfel, au putut să apere atât moralitatea şi umanitatea fiinţelor umane, 
cât şi grija pedagogică mântuitoare plină de dragoste şi dreptate a lui Dumnezeu 
pentru făpturile sale. Poziţia lor ereziologică i-a făcut să adopte o atitudine sinergică 

— însă este, un sinergism foarte,complex care merită o atenţie serioasă chiar şi 
din partea acelor tabere teologice care în mod normal s-ar simți: mult mai în. 
largul lor cu concepțiile lui Augustin. 

Dacă avem dreptate în aceste observaţii şi concluzii, am nutea formula acum 
mult mai bine întrebarea care stă la baza acuzaţiei de. „determinism gnostic” a 
ereziologilor timpurii: Care este sensul şi- impactul exact al limbajului naturalist, 
folosit (de pildă):de către valentinieni în descrierea versiunii lor a istoriei 
mântuirii”? lar în spatele acestei probleme poate fi sesizată o altă problemă şi mai 
adâncă; Cum poți descrie drama istoriei mântuirii prin chiar limbajul pe care îl 
foloseşti fără a presupune nici un fel de determinism? 








































Traducere de 
lan Alexandru ANGHEL 








* Însă, cf. Clement Alexandrinul, Str. 11.63. < (Staaa- Friichtel-Treu, 1 225.12 sgq.). 
Cf. Irineu, Haer. 1.7.5. 













Da 











Zeilor prin care a trecut, în istorie, doar lisus Hristos, 


împreună cu sufletul care-L ly09te și care-l Piz 
poruncile. 

Opera sfintei cântă se asta nlnă mai mult 
cu scrierile isihaștilor decât cu cele ale filozofilor- 
teologi apuseni, care trăiesc prin dialectica lor la nivelul 
triunghiului Werzah-/lod- Yesod. La acest nivel apar şi 
cele trei ispite cu care a fost ispitit Domnul de către 
Diavol, după postul de 40 de zile în pustie. Redăm 
episodul așa cum apare în Evanghelia după Matei 
(4, 1-10); „Atunci Iisus a fost dus de duhul în pustiu, 
că să fie ispitit de către Diavolul. Și după ce a postit 
patruzeci de zile şi patruzeci de nopți, la urmă a 
flămânzit. ŞI apropiindu-se, ispilitorul a zis către El 
De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea 
să se facă pâini. lar el, răspunzând a zis: Nu numai 
cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din 
gură lui Dumnezeu. Atinci Diavolul l-a dus în sfanta 
cetate, L-a pus pe aripa templului, ȘI i-a zis: Dacă 
Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-le jos, că scris 
este: Îngerilor săi va porunci pentru, Tine şi te vor 
ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră 
piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: să 
nu ipiteşti pe Domnul Dumnezeul tău. Şi Din nou 
Diavolul L-a dus pe un munte foarte inalt şi I-a arătat 
toate împărăţiile lumii şi Slava lor. Și I-a zis Lui: 





Hesed (Îndurarea, Harul), se găsește în faţa Porții 


acolo unde vin EI, Tatăl și Sfântul Duh să locuiască. 





Acestea loate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea inaintea 


mea şi Te vei închină mie. Atunci lisus i-a zis: Piei 


satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să 
fe închini şi Lui-singur să-l slujeşti”.” 


Sf. Ap. Matei prezintă cel mai bine istoria * 


acestor trei ispitiri, în ordinea acelor: energii 'din noi 


înşine cărora li se adresează. Prin prima ispitire,” 


transformarea pietrelor în pâini, Satan se adresează 
energiei plăcere,'sefirei Yesod, erosul, care poate fi 
investit exclusiv la acest etaj sau în ascultarea cuvântului 
divin, când devine plăcere a Numelui, printr-o 
transmutaţie interioară! Erosul se poate investi şi într- 
o civilizaţie exterioară, când omul nu este bine orientat 
spre polul divin; lisus nu transformă pietrele în pâini şi 
pentru că astfel ai fi robit omenirea prin această minune, 
Jimitând-o la ace nivel. Mai. mult, Eltransformă, mai 
târziu, pâinea în Cuvânt, prin Taina Euharistiei// 

U Prin a doua 'ispitire, aruncarea de pe streaşina 
Templului, Satan se adresează sefirei-energie Hod 
(Slava, Gândirea, Posesiunea), Este ispita pândirii, a! 
rațiunii care cere dovezi, atunci când nuc induhovnicită; 
Şi totea nu crede, despicând firul în paisprezece. Mintea 
înduhovnicită, smerită, nu are nevoie de miracole spre 
a crede şi nu-L ispiteşte pe Dumnezeu cu ele. Când 
gândirea nu e investită în găsirea Sensului, supunându- 
se revelaţiei, se transformă în posesiunea unor 
cunoştinţe exterioare, orizontale, în raționalism. Dacă 
lisus ar fi răspuns acestei invitaţii, ar fi produs un 








miracol care ar fi înrobit omenirea prin ceva exterior, 
pe când EI dorea iubirea liberă a omului. 

Prin a treia ispitire, primirea tuturor 
împărăţiilor pământesti, Satan se adresează energiei 
Netzăh (Puterea). Dar'lisus se angajase deja în 
dobândirea Impărăţiei cerurilor din interiorul nostru. 
Mai mult, dobândirea împărăției exterioare era 
condiționată de închinarea înaintea diavolului. Dar 
simpla căutare a împărăției exterioare în locul 'celei 
interioare înseamnă acelaşi lucru, risipirea energiilor 
în idealuri politice pentru a obţine fericirea 
pământeuscă, “paradisul terestru.” - 

Marele Inchizitor [3] recunoaşte că Biserica 
Romano-Catolică a acceptat puterea de la Duhul 
nimicniciei, dorind să aibă o împărăție pământească. 
Marele Inchizitor simbolizează, la Dostoievski, o 
Întrupare a tot ce este rău în Apus. Marele Inchizitor 
nu cere decât să se aplece în fața celui care le oferă 
pâinea zilnică, le alungă îndoielile din suflet prin 
minuni, dându-le siguranța cunoaşterii spre a se linişti 
şi are puterea să îi stăpânească. Întreaga lume 
modernă de sorginte occidentală se lasă ispitită de 
toate cele trei şirete invitații, prin asta arătându-se a 


fi anti-creştină. Vom vedea cum. 
y 























(Va urma) 






J 






' Marele Inchizitor. Dostoievski — 
Ed. Polirom, 1997, pp. 11:26. 





Lecturi teologice, 










——_” _ -—— "7 


MR ia. 








lunie 2008 Nr. 6/210 PAG. 15 


PUNCTE CARDINALE 


armatei ruse şi se convingea că va fi nevoit să lupte singur. 
Strania legătură între capacitatea de luptă a nemților şi 
defecțiunile armatei ruse pe frontul român îl pusese pe 
gânduri pe soldatul român 
În retragere, soldatul român nu mai putea încarca 

pe umeri ce nu putea fi lăsat în urmă. Avea nevoie de cai. 
care, în cazul armatei române nici nu existau, dar ruşii îi 
aveau, Ceva trebuia făcut. În serile în care stăteam de 
vorbă cu Bădia la Karlsfeld şi Dachau, îmi povestea poznele 
soldaţilor săi, râzând în hohote. Cum venea noaptea, se 
prezentau în faţa lui întrebând; 

- Domnule sublocotenent, am avea nevoie de câteva 
ore libere. Avem voie? 

- Da” unde vă duceţi ? 

- Păi... avem nevoie de cai şi ruşii îi au. 

- Nu se poate! Rușii îi vor recunoaște şi va trebui să 


Un erou al întregirii 
naționale şi cel mai 
mare jurnalist român 
al secolului XX 


simtă. Șeicaru examina fără întrerupere situaţia armatei 

române, îşi frământa capul cu greutăţile întâlnite de ea şi nu înfruntăm răzbunarea lor. 
găsea un răspuns clar la întrebările pe care şi le punea: În - Nu, domnule sublocotenent. Lasă-ne pe noi să o 

relragere mă gândeam singur că inamicul nu putea fi învins facem! 

şi un sentimeni de slăbiciune pusese stăpânire pe mine. Nu În negura nopții, soldaţii dispăreau. A doua zi, 
mai ştiam ce să fac, dar trebuia să tac. Era prin octombrie armata română avea cai. Oltenii lui Șeicaru “imprumutau” 
1916, în drum spre Moldova, într-o direcţie puţin promițătoare. caii ruşilor, aplicau în mai multe părţi balegă pe crupa lor, 
Pe drumul care-l ducea în Moldova, soldatul român “- înfășurau caii, lăsau balega să producă efectul miraculos 
făcuse cunoştinţă cu destrăbălarea trupelor ruseşti. Îşi dăduse și aşteptau cu nerăbdare să vadă rezultatul. A doua zi, cu 
seama că ajutorul ruşilor, dacă venea, nu era ce îşi dorea el. noaptea în cap, desfăşurau caii, îi curățau şi... caii erau de 
Incredere în armata rusă nu mai avea și. după toate nerecunoscut. Rușii, sculându-se din beţia lor. imediat le 
aparențele, era nevoit să lupte împotriva nemților singur.  sărea în ochi dispariţia cailor. N-au stăteau mult pe gânduri 
Revoluția bolşevică din Rusia făcuse ca soldatul rus să'nu și se duceau acolo unde credeau ei că-i găsesc. Vinovaţi 
mai aibă valoare, Se săturase de război, nu mai ținea cont de nu puteau fi decât românii şi, foarte mânioşi, se duceau la 
nimic Și nu mai voia să lupte. Distrugea şi prăda tot ce i se ei să caute caii dispăruți. Făceau gălăgie, se uitau peste tot, 
ivea în cale, fără să-şi facă gânduri că se afla într-o țară cerând să le fie imediat predaţi caii dispăruți. Românii îi 
prietenă. Soldaţii ruşi erau aliați (sau, cum se numeau €i '“ aduceau, dăr rușii nu erau în stare să-şi recunoască proprii 
Pamfil Șeicaru, erou al primului război mondial protectori), dar nu făceau nimic să dovedească O oarecare cai. Trebuiau să se reîntoarcă la unitate cu mâinile goale, 
legătură cu armata română. Ba mai mult: se lăudau că n- nu găsiseră caii şi erau nevoiți să creadă că românii n- 
aveau nimic comun cu soldatul român, că-și făceau numai aveau niciun fel de vină. Soldaţii români din alte batalioane, 


datoria de... protectori, dar fără protejaţi. Aveau ordin sănu care ştiau de isprava mehedinţenilor, rămâneau cu gura 
Până s-a ajuns în Munţii Vrancei pentru refacere, se amestece în acţiunile armatei române, să o lase să lupte  căscată. Ce făcuseră oltenii lui Șeicaru îi înmărmurea şi nu 


tânărul Pamfil Șeicaru făcea parte din detașamentul de la singură, cu ideea ca până la urmă tot ei să dicteze. În plus, puteau să se oprească. Râdeau în hohote și se tăvăleau pe 

'] Cerna care se afla în retragere, comandat de Dejoianu. El mai era o problemă care n-avea nici un fel de sens pentru pământul gol, ca nebunii. Caii erau cu adevărat de 
rămăsese cu batalionul lui de mehedinţeni în ârricre-garde, ruși: de ce luptă cu atâta îndârjire soldatul român să-şi apere . - nerecunoscut. Acolo unde oltenii lui Șeicaru aplicaseră 
apărând cu un curaj nebun spatele trupelor române. In acest pământul strămoșesc? Ei nu înțelegeau că soldatul român îşi balega era o pată albă, nu puteau fi recunoscuți, şi astfel 
timp, tânărul ofiţer, văzând situaţia armatei române, ajunsese apăra patria şi rămâneau uimiţi. Devotamentul soldaţilor caii ruşilor nu mai erau caii lor. (Va urma) 
să creadă că nu mai exista nici un fel de speranţă. Disperarea români era de neînțeles, era ceva diferit.de obiceiul lor. De Rent Al. DE FLERS: 
pusese stăpânire pe el. fapt pe care trupa nu trebuia să-l cealaltă parte, românul vedea marele şi minunatul ajutor al (Mânchen) 


(urmare din numărul trecut) 





Toate acestea nu sunt decât nişte influenţe negative care s-au introdus în clerul să-l poată apropia şi aduce pe creştin la adevăr, Păi dacă chiar preotul nu merge la biserică, 
nostru bisericesc acum. Nu e altceva decât o dezmembrare și o despărțire a unităţii noastre şi mai așteaptă şi să-i umple biserica, păi, ce, credinciosul vine să-l ia pe el de acasă şi să- 
creştine, Trebuie să fim foarte atenţi, pentru că aici lucrează vrăjmaşul ăsta eretic care | aducă la biserică? Nu vreau să-i jinesc pe unii dintre preoţi care fac atâtea lucruri bune ŞI 
dezbină tocmai ce e mai esenţial, clerul. Or, noi, tocmai acum, în aceste momente grele, cu adevărat jertfesc pentru biserica lui Hristos, este o diferență mare între aceştia şi alții, 
trebuie să ne închegăm forțele noastre spre a duce lumea creştină pe un făgaş bun şi sprea care fac, după cum spune şi zicala, „că în noaptea asta nu mai este înviere”. De aceea ŞI 
rezista împotriva ereziilor care se năpustesc sub diferite forme biserica a scăzut în credibilitate în faţa poporului. Toate 
- politică, administrativă, culturală. Dacă Biserica Ortodoxă, . APT pif lucrurile acestea constituie o realitate dureroasă, pentru că 
aa aceasta, nu este unită și pusă într-o stare de rezistenţă Duhovnicul neamului îi sfăt uieşte pe preotul este foarte slab pregătit pentru lucrurile de, de 
şi activitate împotriva acestor rătăciri, ne găsim în faţa sindicalişti să îşi amintească de Jertfire permanentă, Se găseşte, la un moment dat, preotul 


pericolului de a ne dezmembra şi de a cădea în mâinile misiunea preoţiei, însoțită de jertfire cu 3-4 copii şi nu-i mai merge parohia. Păi sigur că nu-i 


ereticilor, E merge parohia, dacă el se face mare comerciant la 
Ceea ce se întâmplă acum, prin aceste sindicate, — şi dragoste, conform canoanelor şi Bucureşti, are magazine, în sfârşit, de efect la kilogram, şi 
învățăturilor Bisericii Ortodoxe 


chiar dacă unii nu îşi dau seama, și eu îi rog să fie atenţi şi să mai face afaceri cu iazuri de peşte şi alte lucruri. Păi, când 
se potolească — este o influență numai și numai din afara credinciosul îl vede pe preot că aleargă după toate acestea, 
Bisericii și din afara țării noastre. Ei luptă împotriva turma ce să mai facă? Dacă păstorul este alterat, sigur că şi 
Ortodoxiei, cu orice preţ, să o descompună, să o reducă la zero, să ne determine să ne coada se strică, 
aliniem întunericului acesta occidental, Pentru că atunci când un preot a început să ceară Duhul de revoltă al acestor preoți, care s-au organizat în sindicate, nu ajută nicicum 
drepturi și să facă greve, atunci el nu mai este pe linia tradiţiei, ci se alătură modernismului Biserica, pentru că apărarea Bisericii nu stă în a face sindicate şi bisericuțe, ci dimpotrivă, 
întunecat, preotul trebuie să fie omul de unitate și de rezistență împotriva acestor influenţe, pentru că 
Aceștia sunt preoți care nu și-au făcut și nu își fac misiunea lor şi se pândesc numai nu sunt ortodoxe, nu sunt deloc canonice, Şi singurul nostru refugiu este numai în linia 
la niște venituri, Dar nu există preot care să lucreze într-adevăr în Ortodoxie, cu toată Sfinţilor Părinţi, Dacă s-ar ridica marii noştri sfinţi să vadă ce facem noi, cum le-ar răspunde 
sinceritatea și devotamentul, ca să trăiască și să n-aibă cu ce-și întreţine familia, Și dacă ei aceștia lor? Ei au fost model de dragoste creştină, de dăruire şi de jertfire pentru poporul 
dacă nu lucrează cu adevărat în credinţă, și cu morala cu care trebuie să slujească un preot acesta, în unitate şi rezistenţă. Toţi marii noştri duhovnici nu au făcut altceva decât să se 
Bisericii lui Hristos, cine o să le aducă lor veniturile? Veniturile și credinciosul nu vin la jertfească în adevăr pentru gândurile frumoase de unitate şi de prăznuire liturgică a acestui 
biserică decât prin lupta și sărăcia și devotamentul preotului, Păi cine să le dea lor? Că doar neam. 
Patriarhia sau Mitropolia nu au nişte moşii speciale pentru ţinerea clerului, Că altădată Ceea ce se îutamplă acum se întâmplă şi poate pentru că ne mai măgulesc nişte 
preotul nici nu era salariat, altădată nu era ajutat de stat, nu era ajutat decât cu claca și locuri, ranguri așa mai deosebite în lumea asta bisericească, şi uite că şi asta este o ispită. 
bunăvoința credincioșilor, şi era atașat și de sărbători, și în duminici, și în toate împrejurările, “Acţiunea acestor preoți este o ispită a slavei deșarte şi de a ne ridica, considerând că noi 
şi avea de toate, şi preotul, și credinciosul; Acum de ce să se organizeze în sindicate, când de aducem un bine Bisericii, dar dimpotrivă, o vătămăm şi o slăbim prin această împărțire a 
bine-de rău, totuşi au și un salariu, au un venit parohial, au de toate, numai să fie ei treji şi să noastră în sindicate, în partide sau în nu mai ştiu eu ce, 
lucreze în via aceasta a neamului, ca să dea roadele cuvenite. Ei vor roade. vor venituri, fără Adevărata rezistenţă a Bisericii aceasta este: să ne găsim prezenţi la datoria 





.-— ——_. ———..—.———— 


nici un efort, asta e problema lor. Dar ia să pună mâna să se ostenească puţin, să facă o slujbă 
de miezonoptică, să facă o liturghie miercuri, vineri, sâmbătă, să facă la miezul nopţii un 
Sfânt Maslu, când credinciosul este liber şi poate să vină acolo, nu să facă numai într-o 
duminică și într-o sărbătoare când credinciosul se mai odihnește şi el. Să facă în așa fel incât 


noastră de preoți, așa cum au făcut şi sfinţii noştri părinţi. Şi dacă ieşim din cadrul acesta şi 
ne amestecăm cu toate principiile acestea ale modernismului, noi ne pierdem şi turma, ne 


pierdem şi pe noi. Nu sunt decât acțiuni eretice şi sectare care caută să dezbine: divide et 
impera. 


PAG. 16 Nr.6/210 lunie 2008 





PUNCTE CARDINALE 


VATICANUL între TEOLOGIE și SF 


Sub ulțimii doi papi, Vaticanul pare să aibă o adevărată obsesie 
„fraternală”: dacă pentru răposatul loan Paul II evreii erau „fraţii noştri mai 
mari” (i nostri fratelli maggiori), pentru iezuitul argentinian Jos& Gabriel Funes, 
astronomul şi consilierul lui Benedict XVI, se poate vorbi despre... „fratele nostru 
extraterestru": Per dirla con san Francesco, se consideriamo le creature terrene 
come 'fratello” e “sorella", perche non potremmo parlare anche di uh “/ratello 
extraterrestre""? Farebbe parte comunque della creazione... (în L 'Osservatore 
Romano, 13 mai 2008)! 

Ceea ce uimeşte la iezuitul din țara /ango-ului este nesimțirea teologică 
(pentru că n-o pot numi altfel) a întregului discurs. Căci “extraterestrul” este 
produsul imaginativ al unei pseudo-mitologii laicizate, altoite pe paradigma 
scientismului evoluționist, pluralist şi relativist al modernităţii. Chiar dacă 
pozitivismul radical al începuturilor s-a mai îmblinzit treptat, lăsînd loc şi unor 
chinuite dezvoltări metafizice, acest gen de “ştiinţă” nu e mai puţin rezultatul 
unei gindiri anti-tradiţionaliste şi anti-teologice, în care raționalismul şi empirismul 
se întilnesc sub pălăria mai largă a materialismului ateu. Or, nu poţi, ca om al 
credinţei, să invoci senin reperele şi poncifele acestui a/t fel de gindire, în virtutea 
nici unei forme de aggiornamento, şi cu atit mai puţin să tîrăşti în asemenea 
elucubraţii numele unui sfint al Bisericii tale (în cazul de faţă Francisc din Assisi). 


A accepta'fie şi numai simpla supoziţie a existenței unor “civilizații 
extraterestre”, a ideii că “nu sîntem singuri în Univers”, înseamnă implicit să 
conteşti întreaga Revelaţie divină, unicitatea Creaţiei şi centralitatea omului în 
sînul ei, iconomia mîntuirii şi perspectiva eshatologică a creştinismului, negîndu- 
L pe Dumnezeu sau prefăcîndu-L într-un “Mare Anonim” fanfaron, care, se 
joacă de-a creaţia şi de-a întruparea, mințindu-ne fățiş sau doar prin omisiune, 


cu fapta şi cu cuvîntul. , 

Pînă a concluziona radical, cu un Seraphim Rose, că “extratereştrii” nu 
pot fi decît întruchipări demoniace, menite să-l smintească pe omul dezdumnezeit, 
e de ajuns să-i identificăm ca fabulaţii puerile ale imaginarului laic, simptomatic 
mai apropiate de demonic decit de angelic, ireductibile la vreun element concret 
al realităţii sau măcar la vreo sugestie cît de vagă a descoperirilor dumnezeieşti. 
A încerca să le faci loc în discursul religios, chiar şi numai tangenţial sau în . 
glumă, este cel puţin o formă de iresponsabilitate, incompatibilă cu pretențiile 
spirituale şi intelectuale ale Vaticanului. y 

Dacă un papă de altitudinea teologică a neamțului Ratzinger tolerează 
fără nici o reacţie asemenea enormităţi colportate chiar în anturajul său, atunci 
orice suspiciuni sau idiosincrazii faţă de romano-catolicismul actual devin de 
înţeles şi chiar legitime. 


- 


Răzvan CODRESCU 





DOMNUL CĂRTĂRESCU FATĂ CU REACTIUNEA 


În numărul de vineri 23 mai al 
Evenimentului Zilei, domnul Mircea 
Cărtărescu se arată indignat de “Marşul 
pentru familie şi normalitate” organizat, în 
contrasens cu GayFest 2008, de câteva 
asociaţii creştine. Acceptând paradă gay, 
dar iritat de marşul ortodocșilor, domnul 
Cărtărescu identifică manifestanţii pentru 
familie şi normalitate cu “grupurile de 
cetăţeni indignaţi gata oricând să-i aplaude 
pe mineri și pe toți ceilalți locuitori pașnici 
și normali ai țării”. Asocierea făcută de 
Cărtărescu e samavolnică, de vreme ce 
organizaţiile care au organizat acest marş 
au în rândul membrilor şi sprijinitorilor lor 
oameni care au susţinut Piaţa Universităţii. 
Minerii au fost aduși în Piaţa Universităţii 
nu de conservatorii creştini, care erau în 
Piața Universităţii și în Liga Studenţilor, ci 
de stânga liber-cugetătoare, care'susține 
acum revendicările mişcării gay. 

În continuare, doninul Cărtărescu 
ne trage de urechi în numele Europei, 
scriind că manifestația pentru normalitate ne va dăuna “ca naţiune” şi va contribui la 
perpetuarea “imaginii noastre de nu tocmai evoluaţi și toleranţi cetățeni ai Europei”, In 
primul rând, dacă am vrea să fim cu adevărat europeni evoluați şi toleranţi, nu am mai vorbi 
de o “naţiune”, U, E. nu are ce face cu naţiunile şi cu statele naționale, ea lucrează cu 
curoregiuni, cu minorităţi, cu androizi. În al doilea rând, nu amobservat.să-i fi luat cineva 
cetățenia europeană Papei pe motiv de homofobie, Tot ceea ce am observat a fost reacția 
abuziv-totalitară a birocraţilor eurosocialişti faţă de declaraţiile în acord cu morala creştină 
tradițională ale catolicului Rocco Buttiglione. 

Mai departe, domnul Cărtărescu ne arată că e normal să existe şi la noi homosexuali 
de vreme ce “după datele științifice valabile în toate celelalte regiuni ale lumii, patru la sută 
dintre bărbaţi și doi la sută dintre femei sunt pretutindeni homosexuali din naştere”, Ceea ce 
Nu a sesizat domnul Cărtărescu, indignat cu program, e că marșul nu e împotriva 
homosexualității, ci “pentru familie” şi împotriva așa-zisei “căsătorii homosexuale”. În 
Ortodoxie nu se fac marșuri împotriva unui viciu, nu se fac marşuri împotriva beţiei, de 
exemplu, așa cum fac puritanii abstinenţi. Demonstrația creștinilor-ortodocși a urmărit să 
atragă atenţia în privinţa pericolului legiferării “căsătoriei homosexuale”, Adică a acelei 
inginerii sociale prin care cei în medie trei la sută din populaţia globului ar ajunge - + modifice 
O instituţie civilă având în spate mii de ani de istorie și de tradiţie relialoi creştină, 
mozaică, musulmană e!c,), Dacă luăm în consideraţie istoria, semnificaţiile religioase şi 
beneficiile sociale ale familiei tradiționale și le comparăm cu istoria, semnificaţiile morale şi 
beneficiile sociale aduse de moda “căsătoriei” celor în medie trei la sută din populaţia 
României și a globului, marșul pentru familie e într-adevăr un marș pentru normalitate, În 
altă ordine de idei, dacă ne referim la date ştiinţifice, atunci trebuie spus că statisticile arață 


www.punctecardinale.ro 
e-mail: ligia(punctecardinale.ro 


PUNCTE CARDINALE S. A. L. 
cont: B. R.D. Sibiu RO48BRDE3305V02146903300 
ISSN: 1223-3145 





Gabriel CONSTANTINESCU (director), Răzvan CODRESCU (redactor şef), 
Demostene ANDRONESCU (redactor șel-adjunct), 


vă 
că alcoolismul, bolile venerice, consumul 
de droguri, pedofilia şi sinuciderile sunt mult 
mai ridicate în rândul homosexualilor decât 
în rândul heterosexualilor. 

Mai departe, domnul Cărtărescu 
asociază homofobia cu antisemitismul şi 
misoginia, şi ne povesteşte ce a văzut la 
Sachsenhausen, în lagărul unde au fost ucişi 
sute de homosexuali. Ceea ce îi scapă 
domnului Cărtărescu. mare admirator al 
“datelor ştiinţifice”, este că acei 
homosexuali nu au fost ucişi în numele 
moralei creştine apărate de organizatorii 
marşului pentru familie, ci în numele ştiinţei, 
al “Ştiinţei rasei”. Şi singurul obstacol 
împotriva rasismului e creştinismul. 
Demnitatea persoanei, reclamată pentru 
homosexuali de domnul Cărtărescu, nu e 
ştiinţifică, ci religioasă, În regnul zoologic 
nu există demnitate. Demnitatea e de 
provenienţă religioasă şi e un reflex-al 
sfințeniei patriarhale. Paradoxul mişcărilor 
pentru drepturile homosexualilor e că vorbesc în numele unei demnități căreia fac tot posibilul 
să-i submineze sursa, care e religioasă. Dar dâcă admitem acest lucru, atunci suntem siliți să 
admitem şi că, acolo unde homosexualitatea, ca păcat, cere doar rugăciunile noastre, 
“normalizarea” legislâtivă a acestui păcat nu ne poate stârni decât proteste. 

Cât despre Da Vinci şi Wittgenstein, despre care domnul Cărtărescu spune că, 
"deşi invertiţi, au dus o viaţă ireproşabilă și au fost spirite de o nobleţe de neatins”, şi aici se 
cer a fi făcute anumite precizări. Din păcate, avocatul homosexualilor români nu e 
Wittgenstein, ci domnul Buhuceanu. Diferenţa de geniu şi nobleţe dintre ei poate explica şi 
de ce domnul Buhuceanu, şi nu Wittgenstein, se agită pentru căsătoria homosexuală şi 
pentru dreptul gay-lor de a defila pe străzi cu pene de struț în dos. Witteenstein a fost un om 
profund religios, care se gândea "la logică şi la păcatele” lui. De fapt, mă simt mult mai 
aproape de Wittgenstein decât de domnul Cărtărescu, cel entuziasmat de “atracția turistică 
ȘI ocazia de divertisment” oferită de GayFest. Spre deosebire de Wittgenstein, domnul 
Cărtărescu e un om care priveşte totul prin prisma carnavalului global, a divertismentului 
corporat şi varietăților de masă, Or, pentru aşa ceva există Disney World, nu trebuie să ne 
“jucăm” hipiot cu instituţii serioase precum familia sau cu asemenea cărți fundamentale 
precum Biblia, pe care domnul Cărtărescu o citeşte cu rafinament exegetic de preşcolar. 

Pe tot cuprinsul articolului, domnul Cărtărescu scrie cu dispreț de înapoierea, 
intoleranța, violența primară şi vulgaritatea celor din “Estul împotmolit în prejudecăţi”. În 
absența valabilităţii a măcar unui singur raționament din articolul domnului Cărtărescu, mă 
mărginesc să constat doar că, din păcate, complexele de superioritate nu dau naştere unui 
jurnalism bun, Mire teamă că, alegând să dea piept cu reacţiunea, domnul Cărtărescu a 


întors spatele adevăratei probleme. 
Mircea PLATON 


Tehnoredactare computerizată 


PUNCTE CARDINALE 


Tipar: P/aa/ S.R.L 


Ligia BANEA (secretar de redacţie), Marcel PETRIȘOR (redactor) 
Adresa Redacţiei: 550399 SIBIU — Calea Dumbrăvii 109, tel./fax 0269/422536